EVREII DIN ROMANIA-STUDIU DE GEOGRAFIE UMANA

CUPRINS 


INTRODUCERE 
ISTORICUL CERCETĂRII 


Repere istoriografice 
Tipologia surselor de informare 


CONCEPTUL DE ETNIE - ELEMENTE TEORETICE 


Partea I-a 
ASPECTE GEO-ISTORICE ALE PREZENŢEI EVREILOR 


PE TERITORIUL ROMÂNIEI 
1.1. ORIGINEA ȘI VECHIMEA POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA. 
MĂRTURII ARHEOLOGICE. 
1.2. CARACTERISTICILE PREZENŢEI EVREILOR PE TERITORIUL 
ROMÂNIEI. 
1.3. FAZE ŞI CĂI DE PĂTRUNDERE A POPULAȚIEI EVREIEȘTI PE 
TERITORIUL ROMÂNIEI, PÂNĂ ÎN ANUL 1800: 


a. Moldova; 
b. Transilvania; 
c. Ţara Românească. 


1.4. EVOLUȚIA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN 
ROMÂNIA ÎN SEC.XIX: 


Repere istoriografice; 

. Caracteristicile evoluției demografice în sec.XIX; 
Moldova; 

. Transilvania; 

Ţara Românească. 


1.5. EVOLUȚIA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN 
ROMÂNIA ÎN SEC.XX: 


paR gTp 


Repere istoriografice; 

. Caracteristicile evoluției demografice în sec.XX; 
Prima jumătate a sec.XX; 

. A doua jumătate a sec.XX. 

e. Situația în anul 2002. 


1.6. PROCESE MIGRAȚIONISTE ÎN SEC.XIX-XX. 


aaoo 


Partea a Il-a 
ASPECTE SOCIO-ECONOMICE ALE PREZENŢEI EVREILOR 


PE TERITORIUL ROMÂNIEI 
II.1. TRĂSĂTURI SOCIALE ALE POPULAŢIEI EVREIEŞTI DIN 
ROMÂNIA. COMUNITATEA EVREIASCĂ. VIAŢA SPIRITUALĂ. 
II.2. CONDIŢIONĂRI SOCIAL-ECONOMICE IMPUSE DE TRĂSĂTURILE 
PROPRII POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA. 
II.3. TIPURI DE ACTIVITĂŢI SPECIFICE: 


a. în Evul Mediu; 
b. în perioada modernă şi contemporană. 


CONCLUZII 
ANEXA GRAFICĂ 
BIBLIOGRAFIA 


INTRODUCERE 


Populaţia! unui stat reprezintă factorul transformator cel mai activ, element 
fundamental care dă specificul unei unităţi politico-administrative şi, prin extensie, al 
unei naţiuni. În structura sa, fiecare populaţie conţine una sau mai multe etnii”, care 
beneficiază de o istorie mai veche sau mai nouă, şi de o serie de trăsături specifice care 
modelează existenţa sa în raport cu celelalte etnii ce trăiesc pe acel teritoriu. În cazul 
României, alături de populaţia majoritară, reprezentată de români, de-a lungul istoriei 
multimilenare a acestor teritorii, au trăit şi continuă să trăiască şi în prezent, o serie de 
etnii, extrem de diversificate ca şi categorie de populaţie. Printre acestea se numără şi 
etnia evreiască, care s-a evidenţiat încă de la începuturile prezenţei sale pe aceste 
teritorii ca fiind un grup uman deosebit, bine structurat şi cu trăsături proprii, care l-au 
departajat față de majoritatea românească şi faţă de celelalte etnii. Elementele de 
departajare care au individualizat această etnie în cadrul ansamblului reprezentat de 
populaţia României, acoperă domenii extrem de diverse. Evreii şi-au construit un 
specific propriu nu numai în domeniul religios, constituind unica religie etnică 
existentă, dar mai ales în domeniul social, demografic, cultural, economic şi chiar 
politic. În ciuda acestei departajări faţă de majoritatea românească, evreii din România 
au avut un rol aparte în istoria şi viaţa poporului român. Acest lucru s-a sprijinit mai 
ales pe tipul special de relaţie pe care evreii din ţara noastră l-au avut cu majoritatea 
românească. Specificul aparte al acestei relaţii, însă, a fost dat tocmai de acele trăsături 
definitorii ale etniei evreieşti, trăsături care vor face obiectul analizei acestui studiu. 
Plecând de la această motivaţie, abordarea specifică domeniului geografiei umane, s-a 
făcut prin raportarea constantă la poziţia majorităţii româneşti, în idea că, printr-o 


cunoaştere mai profundă a etniilor ce trăiesc pe aceste teritorii, vom putea construi o 


! Termen fundamental în cadrul geografiei umane, care a dat şi numele uneia dintre disciplinele de bază ce 
aparţin acestei direcţii primordiale a geografiei, reprezintă, conform definiţiei de la pag.246 din Dicţionarul de 
Geografie Umană, nimic altceva decât “...o colectivitate de persoane care trăiesc pe un anumit teritoriu... sau... 
un grup de persoane constituit în raport cu o caracteristică oarecare, care nu este neapărat teritorială...”. 

? Conform Dicţionarului de Geografie Umană, etnia reprezintă un “grup uman a cărui unitate comportă raporturi 
originale de paternitate, care se exprimă printr-o comunitate de caractere somatice ereditare (rasă), dar care este 
îmbogăţit de aporturile culturale (limbă, credință, mod de existenţă). Etnia stă la baza formării unui popor şi a 
unei naţiuni.”, pag. 120. 


imagine mai aproape de adevăr a populaţiei majoritare române, a spaţialităţii relaţiilor 
dintre om şi mediu existente pe cuprinsul ţării noastre. 

Deşi un demers extrem de complex, analiza geografică a unei etnii oferă 
specialistului implicat în această acţiune, o deschidere mult mai mare decât cea dată de 
simpla analiză a structurii etnice existente la un moment dat în cadrul populaţiei unui 
stat. Această deschidere oferită de interpretarea cauzală a tuturor aspectelor legate sau 
derivate din existenţa unei etnii pe teritoriul unui stat, constitue elementul fundamental 
în definirea unei noi discipline aparținătoare geografiei umane, şi anume, 
Emogeografia. În acest fel, o astfel de analiză, care face apel la diferite surse de 
informare, din diferite domenii extrageografice, va prezenta un mare avantaj 
comparativ cu analiza structurii etnice existente la un moment dat. Avantajul constă, în 
principal, în modelarea unor fenomene care relaţionează etnia în cauză cu majoritatea, 
şi care încearcă să explice de ce s-a optat pentru astfel de modele de-a lungul timpului. 
În cazul evreilor din România, un astfel de studiu va face apel la o multitudine de surse 
de informare, extrem de complexe, însă pentru a putea păstra un anumit nivel 
academic şi ştiinţific, ferit de influenţele negative care s-au făcut prezente de-a lungul 
unor perioade istorice (mai ales la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX), s-au folosit 
doar o parte din informaţiile existente referitoare la evreii din ţara noastră, tocmai 
acele informaţii care scot în evidenţă aspectele specifice geografiei umane. Această 
„selectare” a surselor de informare, explicitată pe larg în capitolul referitor la Istoricul 
cercetării, oferă un avantaj fundamental, reprezentat de ocolirea acelor surse care pot 
fi interpretabile şi contestabile, extrem de abundente în legătură cu evreii din România. 
În ciuda acestui fapt, cunoaşterea în ansamblu şi în particular a etniilor care compun, 
alături de majoritatea românească, populația României, devine o sarcină de bază 
pentru specialiştii implicaţi, şi cu precădere pentru geografii umanişti, singurii care pot 
contura o imagine corectă asupra cauzalităţii şi a intercondiţionărilor impuse de 
prezenţa evreilor pe aceste teritorii. Pentru îndeplinirea acestei sarcini foarte dificile, 
geografii umaniști trebuie să apeleze la informaţii, metode de analiză şi interpretări 


care aparţin, şi sunt specifice, altor discipline umaniste, cum ar fi: istoria, sociologia, 


? Emogeografia="disciplină aparţinând geografiei umane, cu implicaţii directe în geografia politică, ce se ocupă 
cu distribuţia etnicului în teritoriu, analizând toate aspectele legate de etnie, în raport cu condiţionările impuse de 
mediu şi asupra mediului. Sinonim: Geografia Etnicului”, conform Dicţionarului de Geografie Umană, pag.120. 


psihologia, economia etc. Abordarea interdisciplinară, absolut indispensabilă unui 
astfel de studiu, duce la formarea unei imagini noi faţă de cea conturată de analiza 
structurii etnice, imagine care pune accent pe cauzalitate şi pe relaţionarea dintre evrei 
şi majoritarii români. Acest lucru subliniază încă odată necesitatea dezvoltării unor noi 
discipline aflate la granița dintre geografie şi diferitele ştiinţe umaniste, discipline 
aparținătoare geografiei umane, aşa cum este cazul Etnogeografiei. Numai astfel de 
noi discipline pot oferii o imagine reală asupra problemelor implicate de studiul 
etniilor, de rolul lor în viaţa şi istoria poporului nostru. În acelaşi timp, astfel de 
preocupări aduc clarificări inclusiv în domeniul relaționării dintre etnii şi majoritatea 
românească, şi prin extensie, asupra rolului acestora avut în definirea statutului şi 
poziţiei geopolitice a României, faţă de statele înconjurătoare şi marile puteri, ştiut 
fiind faptul că în multe perioade istorice politica Statului Român a trebuit să ţină cont 
şi de existenţa acestor etnii, implicit şi de cea evreiască. 

În ciuda acestui fapt, în cadrul şcolii geografice româneşti, se poate observa o 
lipsă a preocupărilor în acest domeniu, geografii implicaţi în studiul populației 
evreieşti din România fiind extrem de puţini la număr. Lipsa preocupărilor geografice 
în acest domeniu, pare să aibă mai multe justificări, legate poate, indirect, şi de 
specificul acestei etnii. De-a lungul a secole întregi, problema evreilor din România a 
fost extrem de sensibilă, influenţată de o multitudine de factori, majoritatea non- 
geografici. Abordările specifice acestei probleme, desfăşurate la sfârşitul sec.XIX şi 
începutul sec.XX, s-au îndepărtat de multe ori de la linia ştiinţifică, academică, 
imixtiunea politicului şi a intereselor de grup fiind mai mult decât vizibilă. În acelaşi 
timp, geografii şi cu precădere cei umanişti, s-au orientat spre alte domenii care erau 
intens discutate în perioada respectivă, „omiţând” importanţa unui astfel de subiect. În 
unele cazuri, însăşi analiza etniilor existente pe teritoriul ţării a fost considerată 
„negeografică”, factorii de decizie din domeniul geografiei neînţelegând importanţa 
problemei şi a urmărilor directe ale acesteia. În perioada comunistă nu numai că nu s-a 
încurajat această direcție, dar din diferite considerente, s-a limitat accesul şi chiar s-au 
descurajat eventualii doritori în a studia această etnie, evreii din România devenind un 
subiect „tabu” pentru lumea ştiinţifică în anii '60-'70, forurile de decizie din domeniu 


preferând „ocolirea” problemei. 


În pofida acestor neajunsuri, intensitatea motivării abordării unui asemenea 
subiect de studiu a reuşit să fie mai mare decât forțele inhibatoare care s-au făcut 
simţite în acest domeniu de-a lungul anilor. În cazul de faţă motivaţia orientării spre o 
astfel de problematică este pe deplin justificată, chiar dacă în mare parte este profund 
subiectivă. O primă explicaţie a acestei opţiuni ar putea consta în insuficienta studiere 
a evreilor de către geografi. Lipsa studiilor din domeniul geografiei umane asupra 
acestei etnii poate constituii o motivaţie serioasă pentru demararea unor cercetări care 
să ducă la lucrări interesante şi importante asupra acestei etnii. Dacă geografia umană 
românească abundă în lucrări de toate nivelele care tratează structura etnică a 
populației României, abordarea unitară şi interdisciplinară a evreilor, cu privire 
specială asupra problematicii din domeniul geografiei umane, lipseşte cu desăvârşire. 
Înclinarea spre analiza structurii etnice şi nu a etniei în sine, oferea în trecut „adăpost” 
cercetătorului, ferindu-l pe acesta de eventualele întrebări şi probleme „sensibile” care 
puteau deriva dintr-un astfel de studiu. Analizele geografice referitoare strict la 
structura etnică a populației României, chiar dacă atingeau tangenţial şi populaţia 
evreiască, nu permiteau găsirea şi individualizarea caracteristicilor proprii etniei 
evreieşti, caracteristici care au determinat şi influenţat evoluţia lor temporală şi 
spaţială pe aceste meleaguri. În acelaşi timp, problematica specifică evreilor din 
România, prin complexitatea sa deosebită, necesita o deschidere foarte largă în 
domeniul analizei cauzale făcută de geografi, analiză care, mai devreme sau mai 
târziu, făcea apel la acele elemente care au influenţat viaţa majorităţii române, inclusiv 
la acele elemente cu importanţă geopolitică asupra relaţiilor României cu alte state. 

Odată motivaţia stabilită, desfăşurarea acestui studiu şi întocmirea lucrării de 
faţă a permis individualizarea unor rezultate cu importanţă practică şi teoretică, nu 
numai în domeniul geografiei. În primul rând, desfăşurarea unei activităţi de cercetare 
în acest domeniu permite o mai bună cunoaştere a evreilor din România şi o 
aprofundare a problematicii teoretice din acest domeniu. Însemnătatea aspectelor 
teoretice rezultate din astfel de studii este subliniată şi de posibilitatea înaintării unor 
modele pentru analiza viitoare a etniilor ce trăiesc pe teritoriul românesc. Existenţa 
unor astfel de modele permite, deasemenea, fundamentarea teoretică a Etnogeografiei 


prin găsirea unor legităţi ce pot fi aplicate tuturor etniilor din ţara noastră. Această 


fundamentare teoretică va întări importanţa unor astfel de discipline moderne şi în 
acelaşi timp, va lărgi sfera studiilor referitoare la categorii de populaţiei ce trăiesc pe 
teritoriul României. Din punctul de vedere al interesului etniei evreieşti în sine, 
desfăşurarea unor astfel de studii va permite conservarea şi păstrarea identității 
iudaice, atât de importantă chiar la nivel mondial. Păstrarea acestei identități, a acestei 
„amprente” a etniei evreieşti din ţara noastră, este benefică inclusiv pentru cultura, 
civilizaţia şi spiritul românesc, susținerea conceptului „unitate prin diversitate” 
făcându-se în acest caz prin elemente ştiinţifice, unanim recunoscute şi greu 
contestabile din punct de vedere academic. 

Un astfel de demers a implicat, şi continuă să implice, susţinerea unor instituţii 
şi a unor persoane particulare care pot să creeze şi să dezvolte o atmosferă academică, 
aptă pentru astfel de acţiuni. În cazul de faţă, opţiunea fericită pentru desfăşurarea unui 
astfel de studiu aparţinând geografiei umane, a fost posibilă cu ajutorul mai multor 
oameni şi instituţii cărora le rămân profund îndatorat şi care au meritul deosebit de a- 
mi fi insuflat energia şi determinarea fără de care lucrarea de față nu ar fi existat. În 
primul rând este vorba de conducătorul ştiinţific al acestei lucrări, Domnul Profesor 
Universitar Doctor Vasile S. CUCU, personalitate marcantă în domeniul geografiei, 
fondator de şcoală geografică umană la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de 
Geografie. Domnia sa a avut un rol covârşitor în realizarea şi finalizarea acestui studiu. 
Model de personalitate ştiinţifică, mentorul meu în domeniul geografiei, Profesorul 
Universitar Doctor Vasile S. CUCU, a ştiut să găsească calea optimă de a mă orienta 
spre acele ramuri şi direcții moderne din domeniul geografiei umane, modelându-mi 
personalitatea ştiinţifică care nu ar fi putut ajunge astăzi la nivelul de faţă fără aportul 
acestui mare geograf umanist. Pentru întreaga sa contribuţie la realizarea şi îndrumarea 
acestei lucrări îmi aduc prinosul de recunoştinţă eternă profesorului, omului, dascălului 
şi geografului Vasile S. CUCU. 

Dintre instituţiile care au avut un aport benefic la întocmirea acestui studiu, şi 
cărora vreau să le aduc mulţumiri pe această cale, trebuie să menţionez în primul rând 
Federația Comunităţilor Evreieşti din România, care, prin preşedintele său, 
Academician Profesor Universitar Doctor Nicolae CAJAL a constituit un sprijin 


continuu, încurajându-mă în demersul meu, punându-mi la dispoziţie date şi informaţii 


extrem de importante care mi-au permis întocmirea prezentului studiu. Alături de 
Federație, trebuie să menţionez Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, 
instituţie de cercetare remarcabilă, de înaltă ţinută ştiinţifică, care începând din anul 
1994, odată cu întocmirea lucrării mele de licenţă, m-a sprijinit în demersul meu şi 
prin opiniile cercetătorilor care au avut amabilitatea să discute cu mine, mi-a oferit un 
punct de vedere obiectiv, ştiinţific, indispensabil unui astfel de studiu. 

Deasemenea, vreau să mulţumesc pe această cale, tuturor celor care, într-un fel 
sau altul, m-au sprijinit în întocmirea acestei lucrări, făcând posibilă transpunerea unui 
vis în realitate. 

Sper ca acest studiu geografic asupra evreilor din România, să se constituie într- 
un prim început în domeniul Etnogeografiei şi să permită lărgirea punţii de legătură 
care există între populaţia evreiască şi majoritatea românească, contribuind astfel la 
întărirea relaţiilor bilaterale între evreii şi românii care trăiesc împreună, de atâta timp, 


pe aceste minunate meleaguri. 


ISTORICUL CERCETĂRII 


Populaţia evreiască din România a avut un rol important în viaţa societăţii 
româneşti, atât prin prezenţa sa fizică în cadrul oraşelor şi satelor din ţara noastră, cât 
mai ales prin prezenţa sa economică, care de-a lungul sec.XIX şi începutul sec.XX a 
influenţat dezvoltarea României şi trecerea sa de la o societate agrară la o societate 
capitalistă. Această populaţie a reprezentat un subiect de studiu foarte interesant, 
abordările desfăşurate de-a lungul timpului diferind funcție de perioada istorică, 
contextul politic, social şi economic, dar şi funcție de relaţiile existente între evrei şi 
români la un moment dat. 

În acelaşi timp, abordările referitoare la evreii din România au fost influențate 
şi de evoluţia problemei evreieşti pe plan european şi global, de poziţia deţinută de 
comunităţile evreieşti faţă de marile puteri europene şi în cadrul SUA, orice element 
legat de această poziţie reflectându-se direct sau indirect şi asupra populaţiei evreieşti 
din ţara noastră. Datorită acestor stări de fapt, etnia evreiască din România a 
concentrat atenția multor specialişti sau cercetători, oameni de cultură sau chiar 
politicieni, care s-au orientat —în marea majoritate a cazurilor- numai spre anumite 
laturi ale existenţei evreilor pe aceste teritorii. Această „direcționare” preponderentă 
spre abordările istorice, economice şi sociale s-a datorat în primul rând contextului 
general referitor la populația evreiască care exista pe teritoriul românesc în perioada 
respectivă, dar şi datorită unor caracteristici specifice acestei etnii, sau mai bine spus, 
datorită modului în care majoritatea neevreiască interpreta şi înţelegea aceste 
caracteristici proprii evreieşti. Acest lucru explică apariţia unei bipolarizări ştiinţifice 
în ceea ce a reprezentat abordarea problemei evreieşti, în special la sfârşitul sec.XIX şi 
primele decenii ale sec.XX. Neconcordanţele apărute între valoarea reală a cifrei 
evreilor din România şi valorile înaintate de unele surse, cu preponderență 
propagandistice şi mai puţin academice (de regulă ziare sau foi volante), au stat la baza 
apariţiei a două curente antagoniste: unul antisemit, care exagera voit numărul evreilor 
existenţi pe teritoriul României, în ideea „Justificării pericolului evreiesc”, a „invaziei 
evreieşti” în lumea economică şi urbană a României, iar altul prosemir, care încerca să 


înfăţişeze aportul evreilor la economia românească ca fiind extrem de pozitiv şi 


progresist. Acest lucru a fost profund vizibil şi în literatura ştiinţifică referitoare la 
evrei, „modelând” pentru câteva decenii imaginea evreului din România. 

Studii strict geografice axate pe etnia evreiască din ţara noastră nu au existat, 
deşi o serie de probleme specifice geografiei umane, în general, şi geografiei 
populaţiei, în particular, au fost atinse în anumite lucrări”. Lipsa interesului geografic 
arătat acestei populaţii are, desigur, o serie de explicaţii logice, însă elementul 
primordial, care a influenţat abordarea ştiinţifică a acestei etnii, constă în implicarea 
non-academicului în analiza academică, ştiinţifică, a evreilor de pe aceste meleaguri. 
În acest sens, aşa cum se va putea observa în subcapitolul următor, multe dintre 
lucrările apărute la sfârşitul sec.XIX şi cu precădere la începutul sec.XX, nu pot fi 
folosite în mod real în elaborarea unui studiu ştiinţific, nepărtinitor, care să fie ferit de 
interpretări subiective şi nocive din punct de vedere ştiinţific şi academic. Din acest 
motiv, o primă cerință legată de selectarea surselor folosibile la întocmirea acestei 
lucrări a fost departajarea şi trierea informaţiilor corecte, nepărtinitoare, care să 
reflecte o situaţie reală, neinfluenţată de idei politice extremiste sau lipsite de bază 
reală. Astfel de abordări au existat de-a lungul timpului, nu numai în perioada 
modernă, ci, sub o formă sau alta, ele au însoțit pe parcursul întregii istorii analiza şi 
raportările referitoare la evrei. Din acest punct de vedere, considerăm că o prezentare 
istoriografică a modului în care au evoluat principalele surse de informare, a modului 
în care s-au transformat punctele de vedere referitoare la evrei, de-a lungul timpului, 
este binevenită, permitându-ne să înţelegem mai bine evoluţia spaţială şi temporală, 
calitativă şi cantitativă a evreilor pe aceste meleaguri. Istoricul cercetării evreilor din 
România prezintă astfel mai multe perioade de vârf, în care atenţia acordată evreilor a 
crescut, perioade care se suprapun sfârşitului de sec.XIX, mai ales deceniile 7 şi 8, dar 
şi sfârşitului perioadei interbelice (deceniile 3-4 ale sec.XX), anii 1986-1989, precum 
şi ultimii 14 ani, când preocupările din acest domeniu s-au adâncit în modul cel mai 
benefic şi când analiza ştiinţifică nepărtinitoare, a putut ieşii la iveală prin apariţia unor 
studii remarcabile, a unor culegeri de documente inedite care clarifică situaţia evreilor 


de pe aceste teritorii. 


* Trebuie menţionat aici studiu profesorului academician doctor V.Tufescu din anul 1942 intitulat Târguşoarele 
din Moldova şi importanţa lor economică, apărut în B.S.R.R.G., tom LX, nr.1/1942. 


Repere istoriografice 


Informaţiile referitoare la evreii care au trăit pe aceste teritorii sunt extrem de 
vechi. Prin datările arheologice reprezentate de diverse urme materiale, monezi, 
inscripţii, pietre tombale etc., informaţia referitoare la evrei se duce înapoi în timp, 
până în perioada Antichității. Deşi multe din aceste surse sunt încă în discuţie, mulți 
istorici contestând veridicitatea şi simbolistica lor, prezența unor astfel de urme 
materiale reprezintă, totuşi, o sursă de informare, cei drept extrem de subțire, 
referitoare la existenţa evreilor pe aceste teritorii. Informaţiile reale, însă, de regulă sub 
forma unor documente istorice scrise, mult mai greu de contestat, apar însă, începând 
cu sec.XI-XII, mai ales în Transilvania, iar ulterior, în Moldova. Aşa cum se va putea 
observa la începutul capitolelor 1.3, I.4 şi I.5, sursele de informare referitoare la 
diferitele probleme tratate, diferă. Specifice însă, pentru perioada timpurie a Evului 
Mediu, sunt acele documente de cancelarie, emise stric referitor la evrei sau referitor la 
diferite alte probleme care, însă, includ şi populaţia evreiască, şi care sunt prezente sub 
forma bulelor”, a decretelor regale sau a cronicilor de cancelarie. Aceste surse 
prezintă un grad de veridicitate foarte ridicat, însă informaţia cuprinsă în ele este 
extrem de generală, neoferind date reale, stricte, cantitative, referitoare la evrei. 

O altă sursă de informare, cu pronunţată tentă istorică, regăsibilă pentru 
perioada Evului Mediu, este reprezentată de acele cronici sau jurnale de călătorie ale 
unor personalităţi ale vremii care fac referire şi la evreii de pe teritoriul celor trei 
Principate române. Lor se adaugă acele notații cuprinse în diferite legi date în 
sec.XIV-XVII de către domnitorii români, unele dintre ele strict referitoare la evrei. 
Ulterior, către sfârşitul Evului Mediu şi începutul periodei moderne, principalul tip de 
surse referitoare la evrei va fii reprezentat de evidenţele care încep să se ţină din punct 
de vedere fiscal şi militar, cu precădere în Transilvania, dar tot acum apar şi evidențe 
ținute de reprezentanţii comunităţilor evreieşti care gestionau diferitele probleme ale 
conaţionalilor. 

În perioada modernă, începând cu primele trei decenii ale sec.XIX, diversitatea 


surselor de informare referitoare la evrei creşte, apărând o „translatare” a tipurilor de 


` Emise de regii maghiari care stăpâneau Transilvania la aceea dată. 


informaţii de la cele generale, singulare, adiacente problemei în sine, specifice Evului 
Mediu, spre acele surse de informaţie reale, numerice, cantitative, referitoare la 
comunități şi la specificul lor. Această trecere reprezintă unul dintre cele mai 
importante momente în evoluţia surselor de informare, moment de cotitură în analiza 
populaţiei evreieşti. Începând cu sec.XIX analiza referitoare la evreii din România va 
beneficia de informaţii mult mai numeroase, mai bine structurate, mai cuprinzătoare, 
inclusiv din punct de vedere al evoluţiei numerice şi al repartiției spațiale, lucru care 
va permite ridicarea nivelului ştiinţific al abordărilor. Apariţia recenzărilor şi a 
însemnărilor oficiale referitoare la numărul populației României şi, implicit, referitoare 
şi la numărul de evrei, va aduce un plus de exactitate aprecierilor şi analizelor 
referitoare la acest subiect. Din punct de vedere strict geografic, existenţa unor astfel 
de surse va permite schiţarea unei imagini mai exacte referitoare la evoluţia etniei 
evreieşti, la mişcările sale teritoriale, la acele fenomene care implică teritorialitate şi 
specific etnic. 

În prezent, aşa cum se va putea observa pe parcursul prezentei lucrări, tipologia 
şi abundența surselor de informare, diversitatea lor şi gradul ridicat de veridicitate, vor 
putea asigura desfăşurarea unor analize precise, ştiinţifice, care să prezinte o situaţie 
cât mai aproape de adevăr, evitând astfel, capcanele ideologice şi imagologice 


specifice sfârşitului de sec.XIX şi începutului de sec.XX. 


Tipologia surselor de informare 


Orice studiu, indiferent de nivelul ştiinţific la care este executat, are nevoie de 
surse de informare. Din punct de vedere teoretic, sursele de informare se împart în 
două mari direcţii: 

- surse de informare de cabinet, care includ acele surse regăsibile în biblioteci, în 
colecțiile particulare, în arhivele centrale sau locale, în diferite însemnări ale 
unor instituții cum ar fi armata sau evidenţa populaţiei etc. şi care conţin 
însemnări referitoare la esenţa problemei, la aspecte teoretice, dar care au fost 
întocmite şi transpuse de către alte persoane, şi; 

- surse de informare culese pe teren, care curprind în cadrul lor, o serie de 
informaţii obţinute prin discutarea, observarea şi înregistrarea acestora în 
contact direct cu subiectul (sau subiecţii) studiului respectiv. 

Deşi ambele tipuri de surse de informare sunt imperios necesare desfăşurării 
unui studiu ştiinţific de pretenție, apar diferențieri în raportul de participare a celor 
două categorii de surse de informare, funcție de specificul temei alese sau de 
particularitățile subiectului implicat. Astfel, o serie de teme vor impune cu 
preponderență apelarea la surse de informare de teren, atunci când se analizează un 
subiect cu reliefare teritorială şi spaţială preponderentă şi la care nu există referiri 
bibliografice în amănunt sau extrem de recente; alte teme, însă, vor apela la surse de 
informare preponderent de cabinet, regăsibile în cadrul unor înscrisuri extrem de 
diversificate, care pot forma o imagine reală şi de amănunt asupra fenomenului. În 
acest din urmă caz, se poate lesne observa că raportarea la surse deja existente, 
înregistrate de alte persoane, anterior momentului cercetării, chiar dacă nu prezintă o 
situaţie la faţa locului, are marele avantaj de a avea o diversitate foarte mare, acoperind 
o multitudine de domenii, compensând astfel lipsa contactului direct cu fenomenul 
respectiv. 

În cazul evreilor din România, s-au evidenţiat şase tipuri majore de surse de 
informare, regăsibile în cadrul instituţiilor ce le deţin şi care, printre altele, au implicat 
pentru realizarea acestui studiu, şi deplasarea pe teren absolut necesară completării şi 


verificării informaţiilor obţinute în cadrul etapei de cabinet. Acestea sunt : 


1. Surse de informare reprezentate de diferite documente şi înscrisuri originale, 
primare, neprelucrate sau care conţineau informaţii generale referitoare la evrei, 
pe baza cărora s-a putut centraliza şi concentra viitoarea informaţie cuprinsă în 
prezentul studiu; 

2. Surse de informare cuprinse în diferite lucrări editate, reprezentate de studii 
complexe, de regulă cu tentă istorică sau economică, care cuprindeau informaţii 
generale referitoare la România sau la evreii din România, inclusiv informaţii 
referitoare la comunităţile evreieşti de pe teritoriul României; 

3. Surse de informare reprezentate de diferitele hărţi etnografice care înfăţişau 
structura etnică a populației României sau chiar cele care înfățişau repartiția 
teritorială a elementului mozaic, în diferite perioade de timp; 

4. Surse de informare apărute în străinătate, editate fiind de diferite instituţii sau 
editori din exteriorul României, şi care puteau concentra o serie de informaţii 
prelucrate primar sau într-un grad mai ridicat; 

5. Surse de informare cuprinse în diferite enciclopedii, în marea majoritate 
evreieşti, surse folosite mai mult pentru semnalarea prezenţei istorice pe aceste 
meleaguri a evreilor; 

6. Surse de informare reprezentate de diverse statistici despre evreii sau 
minoritățile din România, din care s-au putut desprinde informaţii foarte 
importante referitoare la evoluţia demografică a acestora de-a lungul timpului. 
Fiecare dintre cele şase tipuri de surse de informare amintite anterior a avut o 

contribuţie importantă la trasarea unei imagini cât mai corecte referitoare la evreii din 
România, reuşind să completeze în cel mai benefic mod informaţiile obţinute din 
celelalte surse. Totuşi, baza informării prezentului studiu a fost reprezentată de accesul 
la diferitele documente primare, neprelucrate, referitoare la existenţa evreilor pe 
meleagurile româneşti. O mare parte din prezentul studiu a fost întocmită prin 
consultarea unor colecţii foarte importante de culegeri de documente, unele traduse în 
limba română, altele fotocopiate în original şi traduse în limba engleză. În acest sens 
trebuie menționată culegerea de documente, apărută sub forma mai multor volume ce 
cuprind nu mai puţin de 4.000 de documente cu referire directă la evreii din România, 


traduse în limba română, culegere intitulată Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din 


România, ajunsă astăzi la anul 1850 ca datare a documentelor. Această colecţie de 
documente, grupată în trei mari volume, editată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti 
din România, sub îndrumarea unor valoroşi editori [V.Eskenasy (1986)-vol.I; 
M.Spielmann (1988)-vol.Il/1; Lya Benjamin, M.Spielmann şi S.Stanciu (1990)- 
vol.II/2; Lya Benjamin şi L.Gyemânt (1999)-vol.IIl/1 şi III/2], reprezintă o sursă de 
informare deosebită, de prim rang, greu de contestat. Ea ne oferă o serie de informaţii 
folosibile atât în definirea evoluţiei demografice a evreilor de pe teritoriul celor trei 
Principate româneşti, dar, deasemenea, ne aduce o multitudine de informaţii extrem de 
valoroase din punct de vedere economic, financiar, comercial, legislativ, referitoare la 
evrei. În acelaşi timp, documentele cuprinse în această colecţie ne oferă informaţii şi 
asupra elementelor sociale, comunitare şi chiar psihologice ale evreilor din România. 
Aceste documente au impus selecţionarea şi sortarea lor, prelucrarea, concluzionarea şi 
tipologizarea informaţiei cuprinse în ele, precum şi introducerea acestora în contextul 
potrivit. Documentele cuprinse în această culegere au fost emise atât de o serie de 
instituţii şi persoane juridice române (domnitori şi voievozi, cancelari, autorităţi statale 
din domeniul politic, diplomatic, economic şi financiar, autorităţi ecleziastice etc.), cât 
şi de o serie de persoane fizice, boieri, neguţători sau comercianţi care au emis 
contracte economice, acte de angajare, acte de vânzare-cumpărare etc. 

O parte din aceste documente au fost emise de autorităţile evreieşti care şi-au 
ținut propriile lor evidențe. În acest caz a existat posibilitatea verificării concordanţei 
dintre datele şi informaţiile cuprinse în documentele româneşti şi cele evreieşti. În 
multe cazuri diferenţele dintre informaţia emisă de partea română şi cea emisă de 
partea evreiască au fost extrem de reduse, lucru ce demonstrează corectitudinea 
informaţiilor cuprinse în aceste documente şi imparţialitatea surselor de informare. 

În categoria surselor de informare directe, putem aminti şi o serie de documente 
istorice româneşti, cronici ale unor cărturari din perioada Evului Mediu care s-au aflat 
la curţile domnitorilor români în perioadele în care populaţia evreiască a pătruns în 
grupuri mai mari sau mai mici pe aceste teritorii. Aceste documente istorice generale, 
referitoare la istoria Principatelor, conţin şi diferite informaţii referitoare la 


pătrunderea evreilor, documente care au fost date la iveală de o serie de istorici 


români“, în diferite lucrări generale asupra istoriei României. Pe baza acestora, o serie 
de autori” au întocmit diferite lucrări referitoare la istoria evreilor pe aceste meleaguri, 
atingând totuşi şi o serie de aspecte economice, demografice şi chiar sociale. 

O sursă interesantă de informare a constituit-o şi diferitele articole cuprinse în 
presa vremii, în special în presa evreiască dar şi în cea antisemită, unele dintre aceste 
informaţii fiind preluate în cadrul unor volume dedicate evreilor. În această direcţie s- 
au remarcat o serie de istorici români, cum ar fi V.Madgearut, Th.Codrescu, 
V.A.Urechia şi E.Hurmuzaki”, sau N.Iorga, dar şi o serie de istorici şi cercetători 
evrei, cum ar fi E.Schwarzfeld, J.B.Brociner, I.Kaufman, M.A.Halevy cu monografii 
ale unor comunități evreieşti!! sau studii de sinteză asupra evreilor din România. Unele 
dintre acestea au avut o adâncă conotaţie geografică, referitoare la apariția şi 
dezvoltarea târgurilor şi târguşoarelor din Moldova şi Țara Românească '”. Elementele 
sociale importante, care se regăsesc tratate pe larg în partea a doua a lucrării, şi care 
dispun de o reliefare teritorială foarte precisă, au fost analizate de o serie de sociologi 
evrei! care au contribuit la evidenţierea unui specific etnic bine individualizat al 
evreilor de pe aceste teritorii. 

O altă sursă de informare extrem de importantă, care cuprinde documente 
neprelucrate, însă foarte valoroase, este reprezentată de arhivele instituţiilor de stat, 
centrale sau locale’, care deţin informaţii ce pot fi folosite mai ales din punct de 
vedere al activităţii economice şi a fiscalităţii evreilor. Analizând aceste informaţii s-a 
putut aprecia atât numărul evreilor din anumite comitate transilvănene sau plăşi 


moldoveneşti, cât şi evoluţia numerică şi repartiția în teritoriu în diferite perioade 


* Cum ar fi B.P.Haşdeu, N.Iorga, A.D.Xenopol, Gh.Zane ş.m.a. 

7 Cel mai important fiind R.Rosetti —Verax. 

8 În domeniul analizei rolului evreilor în construirea sistemului financiar-bancar românesc. 

” În domeniul evoluţiei demografice şi a specificului social al evreilor. 

1 În domeniul semnalării prezenţei evreilor pe aceste teritorii şi a istoriei lor în cadrul Principatelor. 

11 Monografii ale comunităților evreieşti din oraşele Piatra Neamţ, Iaşi şi Bucureşti. 

12 În această direcţie există mai multe contribuţii, inclusiv în ultimii ani, însă dorim să amintim aici, alături de 
studiul geografului român V.Tufescu, lucrarea doctorului E.Schwarzfeld, din anul 1914 intitulată Din istoria 
evreilor. Împopularea, reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi târguşoarelor în Moldova, care prezintă pe 
larg acest proces cu adânci implicaţii geografice. În ultimele decenii, în această direcţie s-a remarcat 
cercetătoarea Ecaterina Negruţi cu mai multe lucrări referitoare la elementul urban şi rural specific evreilor. 
'5 Este vorba de J.B.Brociner care are mai multe lucrări importante în acest domeniu, inclusiv în domeniul 
rolului geopolitic al evreilor: Brociner, J.B. (1918) Chestiunea israeliților români. Starea lor politică şi de drept 
şi soluționarea dată prin tratatul de pace din Bucureşti, Bucureşti. 

14 Evidenţe regăsite în arhivele din oraşele Bucureşti, Alba Iulia, Timişoara, Cluj Napoca, Oradea şi Târgu 
Mureş. 


specifice sec.XVIII şi XIX. Tot în legătură cu Transilvania, dar mai ales în legătură cu 
Banat şi Crişana Maramureş, o sursă importantă de informaţie referitoare la evrei este 
reprezentată şi de evidențele armatei austro-ungare referitoare la recrutări şi 
încorporări. Aceste evidențe, extrem de stricte şi precise, oferă posibilitatea calculării 
creşterii numărului de evrei în diferite perioade de timp, dar mai ales permit refacerea 
„drumului” urmat de evrei în teritoriu, trecerea dintr-un comitat în altul şi stabilizarea 
lor în anumite medii, inclusiv în cel rural (cazul Maramureşului). 

Informaţiile cele mai precise însă, cu caracter oficial, care au permis trasarea 
unui model de evoluţie teritorială şi numerică a evreilor din România, sunt specifice 
unei alte surse şi anume recensămintele. Aceste recenzări, apărute în a doua jumătate a 
sec.XIX şi cu precădere de-a lungul sec.XX, oferă o bază de date extrem de complexă 
şi detaliată, în special pentru a doua jumătate a sec.XX. Începând cu perioada 
conscripţiilor specifice sec.XIX, recenzările desfăşurate după anul 1910 în cele trei 
provincii istorice româneşti au permis trasarea unor imagini specifice evoluţiei evreilor 
pe acele teritorii, dar în acelaşi timp, au permis urmărirea în timp şi spaţiu a evoluţiei 
acestei etnii. Păstrarea unei structuri de recenzare aproximativ identică mai ales pentru 
ultimele cinci recensăminte (1956, 1966, 1977, 1992 şi 2002) a permis, printre altele, 
şi identificarea unor trăsături sociale şi culturale specifice evreilor. Analiza unor 
fenomene demografice de mare fineţe, cum ar fi cazul determinării influențelor avute 
de gradul de intelectualizare asupra repartiţiei în teritoriu sau a influenţei structurii pe 
sexe şi grupe de vârstă asupra procesului de emigrare din România post-belică, a putut 
fi desfăşurată şi datorită înregistrărilor extrem de detaliate asupra populaţiei evreieşti 
cuprinse în aceste recensăminte. Desfăşurarea celor două recensăminte post-comuniste 
(1992 şi 2002) a permis trasarea unui model de evoluţie al evreilor în cadrul societăţii 
româneşti aflate în plină tranziţie, şi chiar, trasarea unor predicții pentru perioada 
următoare, din punct de vedere demografic. 

În acest sens, cunoaşterea populaţiei evreieşti în amănunt, după anul 1989, a 
devenit un imperativ ştiinţific fundamental pentru această etnie. După anul 1989, s-a 
remarcat o revitalizare a studiilor referitoare la această etnie, în special în domeniul 
istoric, referitor la comunităţile din Transilvania şi Moldova, în particular, şi referitor 


la România, în general. Au apărut o serie de centre de studiu, altele şi-au dezvoltat şi 


amplificat activitatea", atât în ţară cât şi în străinătate!€, în special în Israel (cel mai 
reprezentativ este Centrul Goldstein Goren, din Tel Aviv'), în SUA (în cadrul 
National Holocaust Museum din Washington DC), în Ungaria (la Budapesta). În 
acestă ultimă direcţie se remarcă lucrările autorilor Moshe Carmilly-Weinberger'*, 
Ladislau Gyemânt şi Aurel Răduţiu'”, Carol Iancu”, Victor Neumann”, Hary Kuller”, 
Nicolae Cajal”, Ecaterina Negruți™ ş.m.a. Tot în această perioadă se remarcă editura 
Hasefer, care reuneşte aproape în întregime literatura referitoare la evrei, devenind 
astfel o editură specializată, aparținătoare Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din 
România. 

În afara acestei orientări, centrată pe studii specifice specialiştilor evrei, se 
remarcă o serie de lucrări, în marea majoritate a cazurilor apărute după anul 1989, 
lucrări ale autorilor români, referitoare la structura etnică a populației României, în 
care este tratată, mai restrâns sau mai pe larg, şi problema evreilor din ţara noastră. În 
această direcție putem aminti lucrările geografilor V.Cucu intitulate Populaţia 
României (1990), Consideraţii geografice privind unitatea etnică a României (1992), 
cele două ediţii ale lucrării România. Geografie umană şi economică, apărute în anii 
1997 şi 2003, sau G.Erdeli Structura naționalităților din România în 1992 (1994). În 
rândul geografilor s-au mai evidenţiat tot în această direcție şi Melinda Cândea, 
Valeria Alexandrescu şi P.Deică, cu analize asupra structurii etnice a populaţiei 
României. Cele mai puternice studii axate în această direcţie aparţin totuşi istoricilor. 
Putem aminti aici pe autorii N.Ciachir, cu studii referitoare la Basarabia şi Bucovina 


apărute în anii 1992 şi 1993, unde sunt prezentaţi şi evreii din aceste provincii istorice 


'5 În Bucureşti s-a remarcat Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, sub auspiciile Federaţiei 
Comunităţilor Evreieşti din România, însă apar centre şi la Cluj Napoca (în cadul Universităţii “Babeş-Bolyai”) 
şi la Iaşi (în cadrul Universităţii “AL.I.Cuza”). 

'* Unele dintre acestea beneficiind de aportul unor cercetători evrei de origine română care au emigrat în ţările 
respective după anul 1948. 

7 Centru care a reuşit să întocmească —sub îndrumarea lui J.Ancel şi V.Eskenasy- bibliografia referitoare la 
evreii din România, în anul 1991. 

15 Cea mai importantă fiind O istorie a evreilor din Transilvania (1623-1944), apărută în anul 1994, în colecţia 
“Bibliotheca Judaica”. 

'% Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847). 
* Cu o teză de doctorat dedicată emancipării evreilor din România, publicată în anul 1998 în România. 
” Istoria evreilor din România (1996) şi Istoria evreilor din Banat (1998). 
? Opt studii despre istoria evreilor din România (1997). 
% Contribuţii ale evreilor din România la cultură şi civilizaţie (1996). 
% Rolul evreilor în formarea târgurilor din Moldova în prima jumătate a sec.XIX-lea (1996) şi Evoluţia 
numerică a evreilor din Moldova (1997). 


româneşti, I.Calafeteanu referitor la procesul de emigrare al evreilor din România, 
lucrare apărută în anul 1993, M.Şt.Ceauşu şi E.Emandi cu lucrări referitoare la oraşul 
Suceava şi întreaga provincie Bucovina (1988 şi 1997), Gh.I.Florescu cu o lucrare 
referitoare la legea dobândirii şi pierderii naţionalității române la evreii din România, 
apărută în anul 2000, M.Iacobescu cu lucrarea Din istoria Bucovinei, apărută în anul 
1993, Stela Mărieş şi T.Mateescu, care au abordat problema evreilor sudiţi din 
Moldova şi a celor din oraşul Silistra în sec.XIX, Gh.Platon care a analizat evoluţia 
populaţiei evreieşti din târgurile Moldovei, C-tin Rezachevici cu seria de articole 
Evreii din ţările române în Evul Mediu, apărută în revista „Magazin Istoric” în anul 
1995, ş.a. 

În analiza geografică a etniei evreieşti din România un element esenţial a 
constituit folosirea hărților etnografice, care oferă o imagine grafică a repartiției 
teritoriale a etniilor pe teritoriul României şi în anumite cazuri înfăţişează repartiția 
populaţiei evreieşti şi a religiei mozaice pe teritoriul național. Multe din aceste hărți 
sunt însoţite de analize scrise care prezintă principalele caracteristici ale structurii 
etnice, analize care sunt extrem de utile în desăvârşirea unui astfel de studiu ca în cazul 
de față. Un prim exemplu în acest sens este Harta proporționalităţii elementului 
mozaic în România la 1899, apărută în acelaşi an la Iaşi, autor Al.Dimitrescu-Aldem, 
care înfăţişează proporţia dintre evrei şi neevrei în Moldova şi Țara Românească. 
Acest caz particular, în care elementul mozaic era cartografiat în raport cu majoritatea 
neevreiască, va fi dublat de o multitudine de hărți etnografice pe care le vom întâlnii la 
sfârşitul sec.XIX şi în primele decenii ale sec.XX. Un element interesant este, în 
această direcţie, faptul că nu numai geografii români erau interesaţi de structura etnică 
a populaţiei României, ci şi chiar geografii...francezi(!), Emm.de Martonne fiind nu 
numai prietenul României şi al românilor, dar şi un fervent susţinător al omogenităţii 
etnice a populaţiei ţării noastre, lucru demonstrat şi de cele două hărți, cu comentarii, 


la care marele geograf francez a fost autor în anii 1919 şi 1920”. Un interesant 


* Emm.de Martonne are printre cele mai frumoase şi interesante hărți etnice a populaţiei României. 
Deasemenea, marele geograf francez a ataşat acestor hărţi şi comentarii extrem de bine documentate referitor la 
etniile ce populau teritoriul ţării, menţionând astfel şi populaţia evreiască. Cele două hărţi, cu comentarii, sunt: 
Repartitton des nationalités dans les pays on dominent les Roumains (1919), scara 1:1.000.000, apărută la Paris 
şi Carte de la densite et de la repartition des nationalites en Roumanie (1920), scara 1:1.000.000, apărută în 
“Annals de Geographie”, nr.158, Paris. 


material”* prezentat în legătură cu aceste hărți va apare tot în anul 1920 în B.S.R.R.G, 
extrasul XXXIX, la Bucureşti, în care autorul va susține încă odată omogenitatea 
etnică a poporului român. Este perioada în care problema etnică şi a etniilor ce trăiau 
pe teritoriul proaspăt reîntregit al României Mari era considerată a fi deosebit de 
importantă. O serie întreagă de geografi români”! se vor orienta în această direcţie, 
întocmind o serie de hărţi etnice care prezintă, printre altele, şi locul etniei evreieşti în 
structura etnică a României. Astfel de surse de informare, foarte utile în întocmirea 
unei lucrări asupra evreilor din România, vin să întregească tabloul referitor la locul şi 
rolul evreilor în societatea românească. Perioada interbelică a fost foarte „productivă” 
în această direcţie. Tot acum apar o serie de hărţi, folosite în cadrul acestui studiu, care 
subliniază, alături de poziția majorităţii române, locul deţinut de evrei în cadrul 
structurii naționale a populaţiei ţării. Putem menţiona, în categoria acestor hărţi, pe cea 
a autorului Al.Stotz (1934) Carte ethnographique de la Transylvanie, apărută la Cluj; 
pe cele ale lui S.Manuilă, apărute în anul 1930 şi 1939, intitulate Ethnographic Atlas 
of Romania şi Consideraţiuni asupra prezentării grafice a etnogrupelor României, 
ultima apărută cu comentarii extinse în „Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tom 
XXI, memoriul 14, Bucureşti, pe cea a lui V.Mihăilescu intitulată Harta etnică a 
României Transcarpatice, apărută în trei ediţii, prima în anul 1930, a doua în anul 
1941 şi a treia în anul 1946, în limba franceză, la scara 1:200.000; precum şi harta 
apărută în anul 1939, la Cluj, autor colectiv, intitulată Harta etnografică a Ardealului 
şi Ungariei de est, între 1930-1939. Trebuie menţionat aportul adus de două lucrări 
foarte importante în geografia ţării noastre, care conţin o serie de hărţi etnice, în care 
se regăsesc informaţii referitoare la evreii din România: este vorba de atlasul publicat 
inițial în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi ulterior republicat în anii 1992- 
1993 de către editura Militară, intitulat Spațiul istoric şi etnic românesc, în trei 
volume; şi de o lucrare fundamentală a geografiei româneşti apărută sub auspiciile 
editurei Academiei Române, în anul 1996, lucrare intitulată România. Atlas istorico- 
% încercare a unei hărţi etnografice a țărilor româneşti, formă concentrată a comentariilor legate de cele două 
hărţi etnografice anterioare. 

” Putem menţiona aici pe C-tin Brătescu cu articolul său din anul 1919 intitulat Note explicative la harta 
etnografică a României trans-dunărene, Tipografia Serviciului Geografic al Armatei, pe A.Eliescu (1921) Harta 
etnografică a ţărilor locuite de români, B.S.R.R.G., extras XXXIX, Bucureşti, pe V.Merenţiu (1923) La carte 


ethnographique de la Roumanie, extras din “Revue de Transylvanie”, tom IV, nr.3-4, Bucureşti, sau tot în 
acelaşi an, harta lui Zagoritz intitulată Harta etnografică a Ardealului şi teritoriilor până la Tisa, apărută la Cluj. 


geografic. Ambele lucrări menţionate s-au constituit în instrumente importante de 
lucru în întocmirea lucrării de faţă. 

Tot în această direcţie, ca o sursă importantă de documentare, putem menţiona 
acele lucrări apărute în afara graniţelor României, de regulă editate în Israel sau în 
SUA, Franţa, Marea Britanie şi Germania, şi care au beneficiat de o abordare parţial 
diferită a problemei, prezentând poziţia evreilor din România într-o perspectivă 
independentă, nealterată de condiţiile interne în care aceştia au existat. Dintre autorii 
care s-au ocupat de problema evreilor din România, localizaţi în exteriorul României, 
putem aminti: în Israel — I.Bar-Avi (1961, 1964 şi 1966), Michael (1972), I.Geler 
(1983), M.H.Bady (1985) şi R.Vago (1997); în SUA — E.Schwarzfeld (1901), 
H.Rosenthal (1907), L.Werth (1956), H.M.Sachar (1958), W.Filderman (1958), 
I.Elemer (1982) şi Ezra Mendelsohn (1983); în Franța — Emm.de Martonne (1919 şi 
1920), J.Berkowitz (1923) şi Ar.Ruppin (1934); în Marea Britanie — J.Jacobs (1891), 
H.Adeney (1921), Transylvanus (1934) şi J.Cohen (1938); în Germania — A.Nossig 
(1903), Ar.Ruppin (1918), L.Goldhamer 81938) şi M.Brozzat (1965). O trăsătură 
definitorie a majorităţii lucrărilor acestor autori este complexitatea. Mai toate lucrările 
autorilor menţionaţi sunt studii complexe, care acoperă mai multe domenii ale 
existenţei evreilor pe teritoriul României. Unele dintre acestea se referă, deasemenea, 
la evreii din Europa Centrală şi de Est, alocând un capitol întreg evreilor români. Deşi 
latura geografică nu este reprezentată la nivelul la care ar fi trebuit să fie, aceste lucrări 
şi autorii sau editorii lor, au marele merit de a încerca să acopere o plajă cât mai largă 
a existenţei evreilor în România. Sunt abordate aspecte numerice, sociale, economice, 
elemente legislative, politice, istorice, inclusiv psihologice, care pot ajuta la formarea 
unei imagini corecte şi aproape complete a etniei evreieşti din ţara noastră. 

La conturarea acestei imagini, şi cu precădere la stabilirea cât mai precisă a 
elementelor ce definesc originea şi perioadele de stabilire a evreilor pe aceste teritorii, 
şi-au adus contribuţia şi alte surse de informare şi anume enciclopediile. În marea 
majoritate evreieşti, editate în străinătate, enciclopediile oferă o varietate foarte largă 
de informaţii referitoare la evreii din România, inclusiv informaţii legate de apariţia lor 
pe aceste teritorii. Menţionăm ca deosebit de importante în acest sens, o serie de 


enciclopedii în care sunt semnalate, pe lângă primele datări arheologice ale prezenţei 


evreilor pe aceste teritorii şi o serie de informaţii referitoare la principalele comunități 
din România şi câteva elemente socio-culturale specifice evreilor români. Putem 
aminti: The Jewish Encyclopedia (1901), The New Jewish Encyclopedia (1962), The 
Standard Jewish Encyclopedia (1966), The Universal Jewish Encyclopedia (1969), 
Encyclopedia Judaica (1971), Encyclopedia of Zionism and Israel (1971) şi 
Encyclopedia Judaica (1978) new edition. Multitudinea enciclopediilor în care apar 
informaţii referitoare la evreii din România subliniază faptul că această populaţie, 
aparţinând Diasporei evreieşti, prezintă o importanţă deosebită pentru poporul evreu 
din Israel, istoria, geografia, cultura, economia acestora constituind parte integrantă 
din viaţa poporului evreu, oriunde s-ar afla acesta. 

Pentru analiza geografică, specifică domeniului geografiei umane, era nevoie, 
însă, de elemente clare, numerice, care să reflecte latura matematică, cantitativă a 
fenomenului geografic. În acest sens, analiza evreilor din România a trebuit să facă 
apel la elemente de statistică, atât referitoare la etnia în sine (mai greu de găsit, în 
special pentru perioadele mai vechi), cât şi referitoare la statistica minorităţilor din 
România (mai profunde, mai ample şi mai bine structurate ca informaţie). În prima 
categorie se înscrie o serie de lucrări în marea majoritate a cazurilor editate de autori 
sau instituţii evreieşti, bazate pe propriile evidențe, şi care au ajutat la formarea unui 
mod evreiesc de prezentare şi înţelegere a problemei. Studiile statistice asupra evreilor 
apar atât în străinătate%, cât şi în ţară, acestea din urmă aparţinând în cele mai multe 
cazuri „Centralei Evreieşti din România. Secţiunea din România”. Această instituţie va 
scoate la iveală între anii 1943 şi 1947 trei lucrări” importante, care conţin o 
multitudine de informaţii, inclusiv numerice, referitor la etnia evreiască din România. 
Statisticile specifice minorităților componente ale populației României, care 
cuprindeau date generale şi referitor la populaţia evreiască, vor face obiectul activităţii 
atât a membrilor etniei cât şi a majorităţii române, care era interesată de omogenitatea 
etnică şi mai puţin de scoaterea în evidenţă a etniei evreieşti. Putem aminti aici o serie 
de statistici de la mijlocul sau sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, cum ar fi 


Adunarea statisceştilor ştiinţi ale oraşului laşi (1830), Ancheta industrială din anii 


28 J Jacobs (1891) Studies in Jewish Statistics, London, respectiv, A.Nossig (1903) Judische Statistik, Berlin. 
? Breviarul statistic al populației evreieşti din România (1943), Populația evreiască în cifre. Memento statistic 
(1945) vol.I şi Așezările evreilor din România. Memento statistic (1947) vol.Il. 


1901-1902 (1904) vol.I-Il şi Ancheta cu privire la meseriaşi (1908), care oferă 
informaţii deosebite, inclusiv referitoare la specificul economic al profesiilor exercitate 
de evrei. Astfel de informaţii statistice mai regăsim în lucrarea lui L.Colesco Buletinul 
statistic al României, vol.I-Il, în care marele statistician reuşeşte să acorde un spaţiu 
însemnat etniei evreieşti, dar şi în unele evidențe statistice maghiare cum ar fi cea 
editată sub patronajul lui E.Jakabffy în anul 1923 intitulată Erdély statisztikăja 
(Statistica Ardealului), apărută la Lugoj. Transilvania a suscitat un interes deosebit în 
ceea ce priveşte statistica minorităților, în special în perioada interbelică, preocupările 
fiind atât din partea maghiară (aşa cum am vazut) cât şi din partea română. În ultimul 
caz, A.Manolescu are o contribuţie foarte importantă prin publicarea în anul 1929 a 
unei lucrări cu adevărat cuprinzătoare referitoare la statistica minorităților din 
Transilvania, intitulată Evoluţia demografică şi numerică a oraşelor şi minorităţilor 
din Transilvania. Această lucrare este importantă, în primul rând, datorită faptului că 
ea prezintă pe larg procesul de concentrare urbană a evreilor din România şi evoluţia 
acestui proces în primele decenii ale sec.XX. O contribuţie însemnată în aceeaşi 
direcţie o are şi N.Istrate care, la numai un an diferenţă, prezintă spre publicare în 
B.S.R.R.G. o Statistică a naționalităților, prezentând pe larg evoluţia acestora după 
marea unire. Atenţia deosebită care era acordată minorităţilor este vizibilă şi într-o altă 
lucrare, de data aceasta cuprinzând o serie extinsă de tabele statistice pe naţionalităţi 
referitoare la domeniul comerţului şi industriei, tabele din care reiese foarte clar 
poziţia economică, financiară şi socială deţinută de evrei în anul 1937. O parte din 
aceste tabele vor fi preluate ulterior în diferite gazete de orientate național-socialistă şi 
vor fi folosite într-un mod neacademic, propagandistic, dovadă a faptului că statistica 
poate fi folosită atât constructiv, pentru fundamentarea şi explicarea unor fenomene, 
cât şi distructiv, în scopuri propagandistice, pentru a demostra idei şi teorii situate la 
polul opus ştiinţei. 

Aşa cum s-a putut observa, tipologia surselor de informare referitoare la evreii 
din România este extrem de variată şi cuprinzătoare. Prin parcurgerea materialului 
bibliografic se poate observa că latura geografică, teritorială, a analizei evreilor din 
România, a fost extrem de puţin reprezentată. Perioada interbelică, deşi a beneficiat de 


geografi de mare calibru, a cunoscut o orientare mai mult spre analiza minorităților 


naţionale în ansamblu şi spre demonstrarea permanenţei şi continuității poporului 
român pe aceste teritorii, fapt lesne de înţeles şi de acceptat, şi mai puţin pe studierea 
etniilor ca entităţi de sine stătătoare. Dacă sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX pot fi 
considerate —în ansamblu- o perioadă a bipolarizării ştiinţifice, perioada post-belică, 
după cel de-al doilea Război Mondial, a cunoscut o sărăcire a abordărilor evreilor din 
România. Au existat totuşi studii în sânul etniei evreieşti, care au reuşit să ţină trează 
atenția asupra acestui subiect. După anul 1989, odată cu deschiderea impusă de 
revoluţia din decembrie, şi abordările asupra populaţiei evreieşti din România s-au 
diversificat. În ciuda acestui fapt, geografii români au rămas datori din acest punct de 
vedere, fiind depăşiţi cu mult de istorici şi sociologi. Geografii, totuşi, au reuşit să 
acorde o atenție mai sporită elementelor legate de structura naţională, compensând 
parţial în acest sens, lacuna privitoare la analiza etniilor ce compun populaţia 
României. În ciuda acestui fapt, atât geografia umană, cât şi toate componentele sale 
interioare, rămân deschise unor studii viitoare, care să abordeze principalele etnii ce 


trăiesc de sute şi sute de ani pe aceste teritorii. 


CONCEPTUL DE ETNIE - ELEMENTE TEORETICE 


În analiza geografică a unei etnii, elementul fundamental de la care trebuie să 
pornească orice demers în acest sens, este reprezentat de cunoaşterea şi definirea 
corectă a etniei. Plecând de la ideea că în cadrul unui studiu geografic de acest tip“, 
etnicul reprezintă punctul central de analiză, din care derivă celelalte caracteristici ale 
sale, inclusiv latura teritorială, conceptul de etnie capătă conotaţii extrem de complexe, 
aducând laolaltă atât problematica geografiei, cât şi cea specifică altor ştiinţe şi 
discipline umaniste. 

Primul pas în această direcţie este reprezentat de definirea cât mai corectă şi 
aproape de adevăr a conceptului de etnie, orice abordare ulterioară ţinând seama de 
coordonatele impuse de acest concept. Deşi definițiile referitoare la etnic şi etnie sunt 
extrem de variate şi foarte „împrăştiate” ca arie de cuprindere, ne-am oprit, totuşi, la 
câteva elemente -considerăm noi- definitorii, care pot construii o imagine reală asupra 
unei etnii, din punct de vedere al geografiei umane şi, implicit, al etnogeografiei. 

Termenul de etnie este extrem de vechi ca şi folosinţă, mergând înapoi în istorie 
până în perioada Antichității. El are la bază un cuvânt grecesc, „ethnos”, care, în 
traducere liberă, are semnificaţia de „popor”. Deşi de-a lungul timpului înţelesul 
acestui termen a cunoscut anumite tendinţe de depărtare faţă de sensul real, original, al 
cuvântului, în prezent există o serie de opinii relativ apropiate ca esenţă, opinii ce vin 
să cuprindă în interiorul lor tocmai acele elemente fundamentale, definitorii, unanim 
acceptate de mai toate şcolile geografice şi sociologice contemporane. 

O parte din definirea termenului în sine aparţine sociologilor, care s-au implicat 
profund în analiza şi explicarea acestui termen, dar care, reflex al construcției lor 
academice, au „omis” voit sau involuntar tocmai acele aspecte specifice geografiei 
umane, aspecte de o însemnătate primordială. Sociologii au încercat (şi parțial au şi 
reuşit) să explice semnificaţia termenului de etnie prin acele idei şi procese specifice 
sociologiei, raportând esenţa termenului la realităţile sociologice actuale. În această 
direcţie, benefică totuşi pentru studiul semnificației acestui termen, putem menţiona 


definirea dată de S.Tămaş în anul 1993, care explică termenul de etnie ca fiind: „o 


* Reprezentat, de cele mai multe ori, prin aşa numitele analize emogeografice. 


populaţie care se identifică prin aceeaşi origine, trăsături fizice şi culturale comune, 
rasă, limbă, religie, cultură, istorie, economie, în cadrul unor limite geografice”. 
Meritul acestei definiţii constă în sublinierea (...cei drept, la final, a...) faptului că 
trăsăturile comune apar şi sunt valabile „....în cadrul unor limite geografice”. Într- 
adevăr, cadrul geografic este răspunzător în mare parte de „modelarea” 
caracteristicilor etnice, lucru acceptat, măcar parțial, şi de către sociologi. Aceste 
caracteristici etnice pot forma, în anumite condiţii, structuri sociale, culturale etc., care 
ulterior, vor putea genera „modul de viaţă” specific etniei respective. O astfel de 
subliniere o regăsim în definiţia dată de R.Breton, în anul 1981, care afirma că „etnia 
reprezintă un grup de indivizi legaţi printr-un complex de caracteristici comune 
(antropologice, lingvistice, politico-istorice etc.), a căror asociere constituie un sistem 


propriu, o structură esențialmente culturală”?. 


Deşi structura în cauză este 
„esențialmente culturală”, ea deţine un suport fizic, palpabil, şi anume, teritoriul. 
Acest teritoriu primeşte „amprenta” specificului etnic caracteristic etniei respective, 
specific care modifică, alterează şi transformă în timp, nu numai coordonatele sociale 
(recunoscute de sociologi), ci însăşi calitățile mediului în care etnia respectivă trăieşte, 
inclusiv (sau mai ales!) calităţile mediului antropizat în care aceasta există”. În cazul 
etniilor autohtone (aşa cum este populaţia românească de pe teritoriul național român), 
modificarea şi alterarea acestui spaţiu se va face până la nivelul limitei etnografice, 
limită în interiorul căreia etnia autohtonă respectivă şi-a desfăşurat procesul de 
etnogeneză. În cazul etniilor alohtone, evreii de pe teritoriul României, de exemplu, 
această limită etnografică inițială, nu mai este regăsită în legătură cu extensia maximă 
a procesului de etnogeneză, ci este înlocuită cu o limită teritorială aflată în permanentă 
expansiune, limită a extensiei economice şi culturale a etniei respective. Această 
diferenţiere între cele două situaţii, vine să lămurească o confuzie apărută la începutul 
sec.XX, dar care mai persistă şi astăzi, şi anume, cea prin care etnia era asimilată 
rasei“. Această substituire a avut ca efect şi o „modelare” a definiţiilor referitoare la 


etnie şi rasă, de-a lungul timpului. R.Seişanu înainta chiar două definiții separate 


31 Tămaş, S. (1993) Dicţionar politic, Ed.Academiei, Bucureşti. 

32 Breton, R. (1981) Les ethnies, Presses Universitaires de France, Paris. 

* În cazul evreilor, mediul urban, cu precădere. 

%4 Termenul de etnie a fost propus la Congresul Antropologic de la Amsterdam, în anul 1927, de către Dr.Félix 
Regnault ca substituent pentru rasă. 


pentru rasă şi etnie, încercând să traseze o paralelă între acestea. Astfel, în opinia sa, 
rasa ar fi fost „un grup de oameni înrudiţi prin caracterele lor fizico-anatomice şi 
fiziologice (somatice)”, iar etnia ar fi „un grup de oameni înrudiţi atât prin caracterele 
somatice cât şi prin cele lingvistice şi culturale” (Seişanu, 1996, pag.14). 

Unii autori au căzut în cealaltă extremă considerând numai elementele social- 
culturale în definirea etnicului. Este cazul majorităţii autorilor americani care au pus 
accentul pe caracteristica culturală a etnicului. J.Rex, în lucrarea sa Rasă şi etnie, 
afirma că: „etnia este un grup ce împărtăşeşte un ansamblu de caractere psihice, 
transmise prin tradiție” (pag.13). Noul concept începe să câştige teren în ştiinţele 
sociale la începutul anilor '70, în cadrul şcolii americane apărând o abordare nouă dată 
etnicităţii, dar numai în relaţie cu alte grupuri etnice, situaţie specifică societăților 
pluri-etnice, aşa cum este SUA. J.Rex vorbeşte în aceeaşi lucrare şi de o „discriminare 
pozitivă” (pag.156-157) ce tinde să apară la unele etnii din SUA, pe baza luării în 
consideraţie numai a elementelor socio-culturale. 

Interesantă este, însă, poziția adoptată în această direcţie, de alți doi autori 
americani, Adalberto Aguirre Jr. şi Jonathan H. Turner, care în lucrarea lor American 
Ethnicity apărută în anul 1995 prezintă, în legătură cu evreii din SUA, un aspect 
teoretic foarte interesant. În concepţia celor doi autori, evreii (cei din SUA, dar şi 
ceilalți evrei din Diasporă), erau consideraţi mai mult o „rasă” decât o etnie (pag.198), 
deşi autorii recunosc că baza pentru definirea acestui grup este una socială şi culturală 
şi nu una biologică. Departajarea evreilor, în opinia autorilor, se face în primul rând 
după religie, evrei fiind cei care aparţin religiei iudaice. Mai mult, autorii afirmă faptul 
că identificarea de grup a evreilor mai are un element la bază, şi anume, o istorie 
comună a persecuțiilor, de-a lungul ultimelor două mii de ani. Din păcate, cei doi 
autori (ambii profesori de sociologie la University of California at Riverside) pornesc 
în analiza lor de la un exemplu de caz reprezentat de evreii din SUA şi nu de la esenţa 
problemei, reprezentată de evrei în sine, ştiind faptul că primele menționări asupra 
prezenţei evreilor pe teritoriul SUA apar abia în jurul anului 1640, cu mult după 


apariţia şi statornicirea grupurilor de evrei pe teritoriul Principatelor române. 


3 Aguirre, A.Jr., Turner, J.H. (1995)...op.citate, pag. 197. 


Şi în cadrul şcolii române au existat, deasemenea, tendinţe de a accentua rolul 
socialului şi culturalului în definirea etnicului, însă abordarea românească a venit 
dinspre etnic spre social şi nu invers, ca în cazul şcolii americane. R.Seişanu amintea 
în lucrarea sa Principiul naționalităților că „etnia diferenţiază şi caracterizează grupul 
socio-uman de celelalte grupuri” (pag.106), subliniind diversitatea umană existentă, 
chiar şi în afara condiţionărilor socio-economice. 

Tot în ideea inițiată de J.Rex, un alt autor american, alături de doi 
colaboratori“, introduce un termen nou în definirea etnicului, şi anume 
„naţionalitatea”. În definiţia dată de acesta, etnia sau grupul etnic ar fi „o populaţie 
care are o origine comună şi se diferențiează de alte grupuri prin cultură, rasă, religie, 
limbă sau naționalitate”. Autorul foloseşte în lucrarea amintită termenul de „societate 
multietnică” în care apar grupuri mari de imigranţi sau muncitori străini (referindu-se 
la SUA sau la statele vest europene), însă fără a se pronunţa referitor la etniile alohtone 
care trăiesc în interiorul statelor naţionale (cazul evreilor din România). Totuşi 
J.Fellmann, recunoaşte că ernicitatea este, la bază, un concept spaţial, legând grupurile 
etnice de un anumit teritoriu. 

O definire mai cuprinzătoare, care să includă ambele laturi ale etnicului, 
regăsim în Dicţionarul de Geografie Umană, unde autorii au reuşit să cuprindă esenţa 
acestui termen deosebit de complex: „etnia este un grup uman a cărui unitate comportă 
raporturi originale de paternitate [origine comună n.n.], care se exprimă printr-o 
comunitate de caractere somatice ereditare (rasă), dar care este îmbogăţit de aporturile 
culturale (limbă, credinţă, mod de existenţă)”, (pag.120). Definiţia dată de Dicţionarul 
de Geografie Umană reuneşte ambele aspecte impuse de etnic, amintind la final 
legătura dintre etnic şi teritoriu prin procesul de formare a popoarelor şi naţiunilor. 
Această definiţie se apropie cel mai mult de conceptul românesc referitor la etnic, 
concept care lucrează cu noțiuni mult mai profunde decât în cazul şcolii americane. 
S.Tămaş concentra în anul 1995, esenţa acestui concept românesc, afirmând că 


3 


„fiecare popor şi naţiune are propria sa matrice etnic Această matrice, 


individualizată la nivelul fiecărei etnii, are la bază trei componente esenţiale, fără de 


% Fellmann, J., Getis, A. şi Getis, J. (1992) ... op.citate, pag. 178. 
37 Tămaş, S. (1995) Geopolitica, Ed.Noua Alternativă, Bucureşti, pag. 138. 


care etnicul nu poate exista, componente care vor trasa specificul etnic al populaţiei 
respective. Aceste componente sunt: 

1. componenta fizico-anatomică (somatică), care se referă în special la trăsăturile 
fizice şi anatomice ce diferenţiază grupele de populaţie, diferențieri de ordin 
fizico-anatomice care sunt rezultatul direct al evoluţiei umane într-un anumit 
mediu şi poartă în ele încărcătura genetică de bază; 

2. componenta socio-culturală, care cuprinde în cadrul său cele mai multe 
elemente de diferenţiere, unele extrem de importante (limba, religia etc.), sau 
altele derivate din traiul în comun pe un anumit teritoriu (cum ar fi istoria 
comună, tradiţia, cultura proprie, specificul demografic, tipul de organizare al 
familiei etc.); 

3. componenta psiho-comportamentală, influenţată puternic de celelalte două 
componente, şi care poate fi concluzionată prin modul de viaţă al etniei 


respective. 


Componenta 
FIZICO- SOCIO- PSIHO- 


Componenta Componenta 


ANATOMICĂ CULTURALĂ COMPORTAMENTALĂ 


forma anatomică a 
organismului; 
forma feței; 

forma nasului; 
forma buzelor; 
forma craniului; 
culoarea/textura 
părului; 

grad acoperire cu păr 
al corpului; 

nivel pronunțare 
osatură. 


religia; 

istoria comună; 
tradiția; 

cultura proprie; 
specificul demografic; 
tipul de organizare al 
familiei; 

specificul economic; 
mediul specific de 
viață (urban/rural). 


- culoare piele; - limba maternă vorbită; - atitudine/tipologie 


psihică; 
- mod de viață specific; 
- conștiință etnică. 


De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă care s-au aplecat asupra componentelor 
etnicului şi a specificului etnic“ au avut păreri împărţite asupra acestora, accentuând 
sau minimalizând în importanță una din cele trei componente de bază. O explicare 
detaliată a acestora va putea evidenția, pe de-o parte, rolul deţinut de fiecare 
componentă în formarea trăsăturilor etnicului şi relaţiile care se stabilesc între cele trei 
componente, precum şi modul în care acestea se intercondiționează şi se determină 
reciproc ca evoluţie în timp, iar pe de altă parte, analiza acestor componente va 
permite recunoaşterea şi evidenţierea lor, în cazul strict al evreilor ce trăiesc pe 
teritoriul României. 

În cazul primei componente, cea fizico-anatomică, analiza geografică poate 
determina, printre altele, şi punctul inițial de plecare al etniei respective (în cazul 
etniilor alogene), marcând teritorial zona de dislocare a etniei, zonă foarte importantă 
în definirea trăsăturilor sale iniţiale. Această componentă reprezintă fundamentul, 
punctul de plecare, în definirea unor trăsături etnice specifice. Diferenţierile somatice 
care există între grupurile umane au la bază anumite diferențieri anatomice legate de 
informaţia genetică inițială. Componenta fizico-anatomică a suscitat un viu interes de- 
a lungul timpului, încercându-se în unele cazuri, o determinare precisă a influenţei 
fizicului asupra etnicului. Aceste diferențieri somatice sunt cuprinse în ceea ce numim 
în mod curent rasă. 

În ceea ce priveşte etnia evreiască, componenta fizico-anatomică nu are o 
influenţă deosebită în individualizarea acesteia față de majoritatea românească sau față 
de alte etnii conlocuitoare. Trăsăturile somatice, chiar dacă prezintă anumite aspecte 
particulare, nu scot în evidenţă această etnie faţă de populaţia majoritară. De-a lungul 
timpului, mai ales înainte de mijlocul sec.XX, în anumite state europene (Germania 
nazistă şi Italia fascistă, de exemplu...), au existat încercări de a determina o serie de 
caracteristici anatomice specifice populaţiei evreieşti. Nivelul ştiinţific şi academic al 
unor astfel de cercetări, însă, a fost contestat încă de la iniţierea lor, nu atât ca metodă 


ştiinţifică, cât mai ales ca utilitate şi finalitate a acestora. Marea majoritate a unor 


38 Unele din cele trei componente ale etnicului au anumite trăsături proprii, care diferenţiază etnia respectivă faţă 
de celelalte etnii de pe teritoriul comun. Aceste trăsături formează specificul etnic, specific reprezentat de un 
cumul de trăsături proprii derivate din componentele etnicului, evoluate şi formate în condiţii bine 
individualizate în spaţiu şi timp. 


astfel de cercetări ieşeau din sfera academicului şi erau subordonate, încă de la 
începutul lor, unor scopuri politice, propagandistice, anti-umane în final. Etnia 
evreiască dispune de un bagaj fizico-anatomic propriu, însă care nu poate sta la baza 
diferenţierii acesteia de alte grupuri umane. Încercarea de a găsii şi scoate în evidenţă 
astfel de departajări pe principiul caracterelor fizico-anatomice, poate uşor să cadă în 
extrema unor interpretări rasiste şi anti-semite, care nu sunt deloc academice şi 
ştiinţifice. Ceea ce este cu adevărat important este faptul, de reţinut, că toate 
elementele înscrise în cadrul componentei fizico-anatomice a evreilor ce au trăit şi 
trăiesc pe teritoriul României, sunt urmarea directă a bagajului genetic propriu, format 
şi modelat în perioade extrem de mari de timp, cu mult înaintea venirii şi stabilirii 
acestei populaţii pe teritoriul ţării noastre. 

Diferenţierile şi departajările cele mai pronunţate între populația evreiască şi 
majoritatea românească apar, însă, în mod vizibil, în legătură cu cea de-a doua 
componentă, şi anume cea socio-culturală. 

Componenta socio-culturală reprezintă un complex de elemente legate 
indisolubil de factorul uman. Calitatea acestuia şi selectivitatea cognitivă a acelor 
trăsături care derivă din sfera socio-culturală defineşte, de departe, etnia evreiască. O 
anumită atenţie trebuie acordată acestor elemente. În primul rând, din punct de vedere 
al limbii materne vorbite, se defineşte puternic o anumită diferenţiere între români şi 
evrei. Deşi populaţia evreiască a adoptat încă de la începuturile prezenţei sale pe aceste 
teritorii limba română ca limbă de comunicare cu majoritatea neevreiască, limba 
maternă a fost păstrată şi folosită în cadrul comunităţilor şi a familiei. Importanţa 
elementului reprezentat de limba maternă, constă tocmai în faptul că prin păstrarea 
acesteia şi folosirea ei, se conservă un anumit specific etnic, identitatea națională a 
evreilor de pe aceste teritorii continuând să se păstreze neştirbită, chiar după trecerea 
atâtor sute de ani de convieţuire comună cu majoritatea română. R.Breton, sublinia în 
anul 1976 faptul că, limba vorbită de un anumit grup uman, funcţionează ca un 
păstrător al specificului etnic respectiv, limba fiind elementul definitoriu în 
individualizarea unei etnii”. Limba maternă a fost prezervată inclusiv prin domeniul 


credinţei religioase. Etnia evreiască dispune de singura religie etnică, care îi conferă o 


? Breton, R. (1976) Géographie des langues, Ed.Payot, Paris. 


anumită individualizare faţă de celelalte populații. Aşa cum afirmau A.Aguirre şi 
J.H.Turner, un evreu este evreu, printre altele, şi pentru că împărtăşeşte religia 
mozaică. În acest fel, legătura dintre religia proprie şi apartenenţa etnică, este, în cazul 
evreilor, mai mult decât vizibilă. Dacă în situaţia altor etnii, această condiţionare nu 
este atât de pronunţată, pentru evrei, apartenenţa la religia proprie etniei este un 
element fundamental de identitate etnică. Aşa cum vom putea observa pe parcursul 
celei de-a doua părți a lucrării, limba maternă şi religia mozaică, au constituit pentru 
evrei un element de departajare față de majoritarii români, element care a permis 
păstrarea identităţii naţionale a acestei etnii. 

Un alt element de diferenţiere a evreilor față de majoritatea românească este 
reprezentat, în interiorul celei de-a doua componente a etnicului, de specificul 
demografic propriu. Aşa cum vom putea observa parcurgând prima parte a lucrării, 
populaţia evreiască din România a avut de-a lungul timpului (dar şi în prezent) un 
anumit model propriu de evoluţie demografică. Această evoluţie demografică este şi 
rezultatul unui specific social şi cultural propriu. Faptul că familia evreiască dispune 
de un număr mic de copii şi de o structurare pe nivele de generaţii foarte simplă 
(numai 1, maxim 2 nivele), este şi rezultatul unui „tipar” social propriu şi a unei 
concepţii dictate, inclusiv din punct de vedere cultural, de o anumită tradiţie proprie. 

Specificul economic, detaliat profund pe parcursul celei de-a doua părți a 
lucrării, constituie pentru evreii din România, un alt element de individualizare etnică 
vis-ă-vis de majoritatea românească. Tipurile de activităţi economice care au fost 
desfăşurate de etnicii evrei pe aceste teritorii, nu au făcut altceva decât să scoată în 
evidenţă şi mai mult acele caracteristici specifice acestei populaţii. Există o legătură 
directă între acest element economic şi un altul, regăsibil tot în cadrul componentei 
socio-culturale, şi anume, mediul de viață specific etniei. Acestă legătură este 
condiţionată şi chiar determinată de o serie de factori negeografici, factori care au, 
însă, relevanţă şi influenţă teritorială directă. Meseriile şi ocupațiile practicate şi avute 
de evrei de-a lungul sutelor de ani de convieţuire pe aceste teritorii nu puteau localiza 
această etnie decât în spaţiul urban. Concentrarea în acest spaţiu, care până după 
mijlocul sec.XX nu era specific majoritarilor români, a fost posibilă îndeosebi datorită 


meseriilor practicate de evrei. Această orientare a fost la rândul ei determinată, printre 


altele, şi de o serie de legi care nu permiteau evreilor stabilirea în mediul rural şi 
deținerea în proprietate a terenurilor agricole. Deşi un factor de individualizare foarte 
puternic, orientarea spre mediul urban nu a fost unitară în toate regiunile ţării şi în 
toate perioadele istorice”. Acolo, însă, unde evreii au vieţuit în mediul rural cu 
preponderență, au reuşit să-şi păstreze identitatea proprie de grup prin intermediul altor 
elemente specifice etnicului. În ciuda acestui fapt, legătura dintre tipul de ocupaţie 
specifică şi localizarea cu preponderență în mediul urban a funcţionat ca o relaţie de 
intercondiționare şi influență asupra păstrării specificului etnic al evreilor din ţara 
noastră. 

Cea de-a treia componentă, psiho-comportamentală, vine să concluzioneze 
acestă identitate de grup specifică evreilor. Elementul definitoriu, care înglobează în el 
toate acele aspecte regăsibile în cadrul primelor două componente, este modul de viață 
propriu etniei evreieşti. Acesta este definit de o serie de coordonate, care indirect, fac 
trimitere şi la diferite laturi teritoriale, geografice, ale existenţei evreilor pe aceste 
meleaguri. În primul rând este vorba de constituirea acelor comunități, regăsibile în 
toate localitățile unde populaţia evreiască s-a stabilit, comunităţi formate în jurul unui 
rabin, lucru ce dă un anumit specific etniei. În al doilea rând este vorba de amprenta 
spirituală regăsibilă în cadrul comunităților evreieşti, de-a lungul timpului şi chiar în 
prezent, amprentă definitorie în schițarea imaginii unei comunităţi evreieşti. Sinagoga 
a purtat în ea, de-a lungul timpului, esenţa comunităţii evreieşti, concentrând energiile 
creatoare ale evreilor şi „modelând” viaţa spirituală, culturală a acestora. Din acest 
punct de vedere sinagoga deţine (şi a deţinut tot timpul de-a lungul istoriei) un loc 
primordial în existenţa comunităţilor evreieşti şi în ceea ce poartă numele de identitate 
evreiească. Sinagoga a funcţionat, alături de celelalte elemente specifice comunităților 
evreieşti, ca un catalizator al conştiinţei naționale a evreilor de pe aceste meleaguri. 
Tocmai această conştiinţă naţională“! a creat fundamentul existenţei evreilor pe aceste 
meleaguri, permițându-le, de-a lungul timpului, păstrarea identității proprii şi existenţa 
ca o entitate umană individualizată pe deplin în tabloul populațiilor şi grupurilor care 


alcătuiesc populaţia României. În același timp, ca un paradox inexplicabil, dar care 


“0 A se vedea mijlocul sec.XIX în Maramureş. 
4l Numită de colegul şi prietenul Al.Ilieş, în lucrarea sa Elemente de geografie politică, “conştiinţă etnică”. 


arată încă odată nivelul superior al înţelegerii de către evrei a realităţilor istorice, 
culturale şi sociale, tocmai această conştiinţă naţională proprie le-a permis adoptarea 
unui proces de integrare activă în cadrul societății româneşti în ultimile decenii. 
Paradoxul constă în faptul că, deşi un grup etnic extrem de bine individualizat, totuşi, 
evreii din România nu au ridicat în nici o perioadă istorică probleme în ceea ce 
priveşte integrarea în societatea românească. Nu a existat nici o sforţare a autorităţilor 
române de a integra şi include în cadrul vieţii sociale, economice, a ţării noastre pe 
evrei, aceştia găsind singuri căile optime de a pătrunde şi a exista în interiorul 
societăţii româneşti. Din acest punct de vedere evreii din România se constituie într-un 
exemplu benefic, model de integrare activă în cadrul societăţii noastre. 

Ca un element de concluzionare, putem aminti faptul că, populaţia evreiască din 
România a prezentat un grad mare de omogenitate etnică, fiind unul din grupurile 
umane de pe teritoriul României cu cel mai mic grad de mixare etnică până la 
începutul sec.XX, tocmai datorită acestui specific etnic al său şi mai ales, datorită 
conştiinţei etnice promovate de elita intelectuală a acestei etnii. Ulterior acestei 
perioade, atunci când populaţia evreiască s-a integrat tot mai puternic în structurile 
sociale, culturale, economice ale societăţii româneşti, sesizând faptul că, după un 
anumit nivel omogenitatea etnică excesivă acţionează exact în sens contrar scopurilor 
propuse, mixajul etnic al populaţiei evreieşti a crescut simţitor, în prezent existând 
multe familii în cadrul comunităţii, în care unul dintre soţi este neevreu. Privit din 
punct de vedere demografic, acest mixaj etnic prezintă o mare favorabilitate, oferind, 
cei drept, doar pentru o perioadă mică de timp, o creştere a vitalităţii demografice şi a 
fertilității acestei etnii. În ciuda acestui proces, etnia evreiască din România continuă 
să-şi menţină aceea identitate specifică care i-a asigurat un loc aparte în panoplia 


grupurilor umane ce alcătuiesc populaţia ţării noastre. 


Partea I-a 
ASPECTE GEO-ISTORICE ALE PREZENŢEI EVREILOR 
PE TERITORIUL ROMÂNIEI 


I.1. ORIGINEA ŞI VECHIMEA POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA. 
MĂRTURII ARHEOLOGICE. 


Printre problemele cele mai incitante, dar în acelaşi timp şi cele mai dificil de 
cuprins într-un studiu ştiinţific, se includ şi cele referitoare la determinarea originii şi 
vechimii populației evreieşti stabilite pe teritoriul actual al României, inclusiv pe 
teritoriul provinciilor istorice româneşti Basarabia, Bucovina şi Cadrilater. 

Dificultatea constă, în principal, în lipsa unor informaţii exacte, a înregistrărilor 
clare referitoare la perioade istorice vechi. Din acest motiv, cei implicaţi în această 
problemă s-au văzut nevoiţi să apeleze la informaţii şi rezultate ale cercetărilor 
arheologice desfăşurate în timp, cercetări care au scos la iveală o serie de mărturii 
materiale aparținând Antichității. Deşi menţionările scrise şi izvoarele istorice 
referitoare la această perioadă sunt sporadice şi extrem de sărace, în demersul stabilirii 
originii şi vechimii populaţiei evreieşti pe meleagurile noastre putem folosi o serie de 
surse de informare, cum ar fi: mărturiile materiale arheologice de tipul monezilor 
ebraice, a inscripţiilor tombale (pietre de mormânt), a inscripţiilor epigrafice, alte urme 
materiale concludente, alături de o serie de lucrări apărute la sfârşitul sec.XIX şi la 
începutul sec.XX, care concentrează în ele informaţii referitoare la diferite descoperiri 
arheologice mai vechi”, o serie de mărturii toponimice“, iar pentru perioada istorică 
imediat următoare jurnale de călătorie“, „Response rabinice” proprii comunităţii 
evreieşti” şi, nu în ultimul rând, diferite documente de cancelarie, inclusiv documente 
fiscale, emise la diferite curți domneşti la începutul Evului Mediu. 

Pornind de la aceste surse de informare, se poate contura o imagine asupra 
începuturilor prezenţei evreilor pe teritoriul României, începuturi care avansează până 


în perioadele geto-dacă şi daco-romană. 


“2 A unor istorici şi arheologi cum ar fi: C.Daicoviciu, V.Pârvan, C.Giurăscu ş.m.a. 

* Cum ar fi antroponimele apărute pe inscripţiile descoperite la Porolissum. 

“ Binecunoscut fiind cazul Rabinului Beniamin din Tudela (sec.XII). 

45 Cum ar fi cele aparţinând lui Ioel Sirkes, Josef Kard, Biniamin Slonik sau Mordechai Krochmal. 


Desigur, trecerea anilor şi tumultul istoriei au distrus o serie de urme materiale, 
iar unele dintre cele care s-au păstrat au fost înstrăinate (unele ajungând în colecţii 
particulare, în special în SUA şi Israel). Există totuşi o serie de dovezi sigure, 
fundamentate prin cercetări arheologice, asupra perioadei de stabilire şi a ariei de 
răspândire a evreilor pe teritoriul actual românesc. 

Conform acestor urme materiale, cea mai veche semnalare a prezenţei evreilor 
pe aceste teritorii ar putea fi plasată înaintea erei noastre (sec.I î.Hr.), în zona Dunării 
şi a Mării Negre. Este vorba despre evrei veniți din Palestina şi stabiliți în aceste zone 
pentru practicarea comerţului cu dacii, moment semnalat în lucrarea The Universal 
Jewish Encyclopedia, apărută în anul 1969, la prestigioasa editură Ktav Publishing 
House Inc. din New York, unde sunt semnalaţi la litera „R” (Romania) aceşti 
comercianţi evrei. 

Amplasarea lor în aceste zone accesibile şi de prim contact între civilizaţii a 
fost, în mod sigur, legată de comerţul exercitat pe Marea Neagră şi de importanţa 
prezentată de calea de acces fluvială —Dunărea, la nivelul continentului european. În 
acelaşi timp, faptul că, pentru desfăşurarea activităţii comerciale, a fost ales Regatul 
Dac, demonstrează, încă odată, atractivitatea acestor areale pentru comerţul din această 
parte a Europei şi potenţialul productiv imens al Regatului Dac la aceea vreme. În 
plus, faptul că pe aceste meleaguri se putea vorbi de activitate comercială, de 
schimburi de produse, poate fi interpretat ca o dovadă în plus a permanenței şi 
continuității locuirii de către daci a acestor teritorii. Numai o populaţie stabilă şi bine 
înrădăcinată pe aceste meleaguri putea obţine producţii atât de diverse şi de 
îndestulătoare încât să le permită un comerţ cu populaţii venite de la mari distanţe. 

În perioada Daciei romane, odată cu transformările produse de cucerirea 
Statului Dac, diversificarea categoriilor de populaţie a fost un proces natural, logic, dar 
de o mare însemnătate prin urmările avute, cât şi prin urmele lăsate în timp. Odată cu 
trupele romane aduse aici din Palestina —legiunea XIII-a Gemina, au venit în Dacia şi 
mulți comercianţi şi colonişti evrei, ce au practicat negoţul în această ţară atât de 
bogată. Urmele activităţii —şi în special a prezenţei lor în zonă- sunt diverse şi foarte 
importante: inscripţii mortuare pe zidurile altarelor de rugăciune, plăcuţe votive, 


monede iudaice cu simboluri specifice (inclusiv simboluri păstrate şi în prezent), pietre 


de mormânt, urme ale vieţii materiale de zi cu zi, alături de vechi toponime 
transformate şi regăsite în denumirile localităţilor de mai târziu. Interesant este şi 
faptul că, referitor la aceea perioadă şi la cea care va urma, o serie de istorici“? 
semnalează prezența a două tipuri de evrei pe teritoriul ocupat de romani: cei 
indumeeni şi cei itureeni, diferenţiere consemnată şi pe diverse inscripţii descoperite la 
începutul sec.XX. 

Principalele atestări şi informaţii referitoare la prezenţa evreilor în Dacia 
romană apar grupate, în mod cronologic, în volumul I din lucrarea Izvoare şi mărturii 
referitoare la evreii din România, apărută în anul 1986, sub auspiciul F.C.E. din 
R.S.România, volum întocmit de d-nul Victor Eskenasy, sub directa îndrumare a 
fostului Şef Rabin al cultului mozaic şi fost Preşedinte al F.C.E din R.S.România, mult 
regretatul dr.Moses Rosen. Acestea sunt: 

- perioada 133-134 d.Hr., în apropierea castrului roman de la Pojejena, o 

monedă iudaică de bronz emisă de Simon Bar-Kochba (II.A.pag.141); 

- anul 157, decembrie 13, d.Hr., în Dacia Superior, o diplomă militară 
acordată veteranului Barsimsus Calisthensis din Caesarea, fost pedestraş în 
trupele romane din Dacia (II.B. pag.141); 

- sec.I d.Hr., la Sarmisegetuza, o piatră de inel cu inscripţie iudaică şi un 
altar cu inscripţie votivă dedicată zeului „THEOS HYPSISTOR” de către 
Arlia Cassia, personaj feminin iudaic (II.C. şi II.D.pag.142); 

- sec. Il d.Hr., apar la Zalău (Porolissum) inscripţii de tip cognomen de origine 
iudaică (II.E.pag.143); 

- sec.I d.Hr., placă de ardezie cu simboluri iudaice incizate şi inscripţie 
(I.F.pag.143); 

- a doua jumătate a sec.I d.Hr., la Dierna (Orşova), plăcuţă de aur cu 
inscripţie bilingvă ce invoca divinitatea ebraică  IAO-IAHWE 
(II.G.pag.143); 

- sec.I-IV d.Hr., la Dierna (Orşova), plăcuță de aur cu semne şi litere 
incizate, pe o foiţă rulată inițial, cu simbolurile legate de divinitățile ebraice 


iudeo-gnostice (II.H.pag.144); 


46 N.Iorga, în lucrarea sa din anul 1924 intitulată Istoria evreilor din țerile noastre. 


- sec.V d.Hr., la Tomis (Constanţa), fragment de inscripție iudaică în 

memoria unui negustor evreu din Alexandria (II.I.pag.144). 

Toate aceste urme materiale indică prezenţa evreilor odată cu cucerirea Daciei 
de către romani, dar pot constituii indicii referitoare şi la o prezenţă mult anterioară, 
legată poate şi de un schimb spiritual, religios. 

În perioada cât Dacia a fost stăpânită şi condusă de romani, grupele de 
populaţie iudaică venite odată cu legiunile cuceritoare s-au stabilit aici alături de 
băştinaşi, continuîndu-şi viaţa în modul lor tradițional. Prezenţa dovezilor de tip 
monedă comercială, a altarelor şi a inscripţiilor (ce se pare că făceau parte din lăcaşuri 
de cult stabile şi permanente), atestă încadrarea populaţiei evreieşti în angrenajul social 
şi economic al Daciei romane. 

Această încadrare, cât mai ales prezenţa evreilor pe teritoriul Daciei romane şi 
în Moesia Inferior, trebuie înţeleasă ca o parte a istoriei etniilor din componenţa 
Imperiului Roman, implicit ca un element de influenţă iudaică în domeniul religios şi 
spiritual. Legătura cu procesul de creştinare inițiat pe meleaguri dobrogene în această 
perioadă, subliniază importanţa acestei prezenţe. 

Nu este de mirare faptul că singura menționare despre lumea spirituală dacică 
anterioară cuceririi romane, apare la un istoric iudeu“, în cuprinsul lucrării sale 
Antiquitates Judaicae, însă această citare trebuie înţeleasă pornindu-se de la poziția 
geografică a Dobrogei, a Dunării şi a Carpaţilor, de la importanţa acestei poziţii în 
lumea mistico-religioasă a vremii. 

Rădăcina prezenţei iudaice, înainte de cucerirea romană a Daciei, trebuie 
înțeleasă ca o repercursiune a faptului că Roma, încă înainte de anul 165 î.Hr., 
devenise un important punct de sprijin al Diasporei evreieşti. Puternica comunitate 
iudaică din Roma, la aceea perioadă, va influenţa acţiunile politice şi militare ale 
conducătorilor romani ce vor urma, şi deasemenea, structura etnică a trupelor ce vor 


cucerii provinciile Daciei (a se vedea ponderea relativ mare a iudeilor în rândul 


47 3 4 > n pa te . $ r : : 
Josephus Flavius, care face referire la asemănarea dintre secta essenienilor şi cea a polistailor (ctistai ?) 
prezentă la daci. 


combatanţilor din legiunea XIII-a Gemina şi mai ales în rândul trupelor auxiliare care 
au însoţit legiunea“5). 

Printre urmele lăsate de aceste trupe auxiliare interesante sunt cele din 
domeniul utilizării literelor alfabetului semitic: sunt consemnate o serie de inscripții 
descoperite la Romula””, epigrafe funerare sau fragmente de inscripţie folosind litere 
semitice (care apar la Apullum, Tibiscum şi Porolissum”0), alături de diferite mărturii 
arheologice pe care apar simboluri iudaice (Steaua lui David). 

Dovezi şi urme cocludente din perioada dacă şi ulterior daco-romană, apar şi în 
domeniul monezilor, fapt ce atestă nivelul ridicat al schimburilor economice şi 
comerciale ce implicau populaţiile aflate în contact cu lumea iudaică din Dobrogea şi 
Palestina. Moneda descoperită în anul 1971, în judeţul Caraş-Severin, în partea vestică 
a castrul roman de la Pojejena, are gravată pe avers frunza de viţă cu inscripţia „În al 
doilea an al libertății Israelului” (este vorba de poporul lui Israel, nu de Statul Israel...), 
iar pe revers apare o ramură de palmier cu pronumele lui Simon Bar-Kochba”. Alături 
de aceasta, mai există o serie de monede ebraice datate în primul secol al erei noastre, 
descoperite în partea de sud-vest a Transilvaniei (la Ulpia Traiana Sarmisegetuza), la 
Ilişua (în judeţul Bistriţa-Năsăud) şi în Banat, monede emise în Judaea, cu însemne 
proprii evreieşti. 

Unii autori extind urmele prezenţei evreilor pe teritoriul Daciei romane şi în 
domeniul toponimic, deşi în multe cazuri exemplele par a fi puţin forţate, în prezent 
existând discuţii aprinse asupra acestui subiect. În acest sens, fostul mare rabin Moshe 
Carmilly- Weinberger aminteşte în lucrarea sa apărută în anul 1994, Istoria evreilor din 
Transilvania, la pagina 11, faptul că există o serie de toponime vechi care au purtat în 
sine, la bază, cuvântul evreu (zsidó, sid6), exemplificând cu: zsidó, zsidovăr (Jdioara), 
zsidovin (Berzovia) sau kozărvăr, kozărd (Cuzdrioara) de pe valea Șieului. Rămâne 


lingviştilor sarcina de a dezbate şi lămurii această problemă. 


48 Legiunea XIII-a Gemina cuprindea aşa numitele unităţi “Numeri” (trupe auxiliare de evrei recrutaţi din spaţiul 
sirian), precum şi iudei folosiţi în administraţie, ca meşteşugari sau chiar ca legionari combatanți (Kuller, H., 
1997, Opt studii despre istoria evreilor din România, Ed.Hasefer, Bucureşti, pag.46). 

“ Sanie, S. (1966) O inscripţie siriacă la Romula, Arhivele Moldovei, IV, pag.355-359. 

5 Sanie, S., Vitcu, D. (coord.) (1996) Studia et acta historiae iudaeorum Romaniae, vol.I, Ed.Hasefer, Bucureşti, 
pag.4. 

`l Conducător evreu care s-a ridicat împotriva asupririi romane din Palestina, inițiind răscoala dintre anii 132- 
135 d.Hr., înfrântă de romani cu brutalitate. 


Cele mai interesante dovezi, dar şi cele mai controversate, sunt cele legate de 
pătrunderea inscripțiilor mozaice din viaţa religioasă, pe teritoriul dac şi daco-roman. 
În acest sens, cea mai discutată inscripţie este cea legată de „THEOS HYPSISTOR”. 
O serie de arheologi şi istorici au fost circumspecţi în atribuirea caracterului pur iudaic 
dedicaţiei către Theos Hypsistor, Constantin Daicoviciu încadrîndu-se în acestă 
direcţie şi considerînd că identificarea cu lahve-ul iudaic este relativ forţată. Pe de altă 
parte, unii istorici au considerat că zeul Hypsistor ar putea fi chiar... Zalmoxis, zeul 
suprem getic adorat pe înălțimi (!!1)?. 

Apartenența inscripţiilor referitoare la denumiri de zeități, iudaice sau nu, este 
un subiect intens dezbătut, mai ales de istorici, însă, apartenenţa orientală, siriană, 
iudaică în final, pentru zeități precum DEUS AETERNUS sau SABAZIOS este greu 
de contestat. Astfel de înscrisuri sunt extrem de prezente pe altare (la Potaissa), pe 
plăcile votive (la Apullum), pe lespezi (în comuna Găvojdea, în judeţul Caraş-Severin) 
sau pe plăci de marmură (la Fântânele, în judeţul Constanța)”. Tot în această direcţie, 
se înscrie şi inscripția de pe altarul încastrat în zidul castrului roman de la Porolissum, 
unde apare încrustat în piatră PUBLIUS AELIUS JACUBUS; Jacob, Jacubos sau 
Jacubus având clar o apartenenţă iudaică. 

Plecându-se de la aceste idei, apar o serie de opinii care afirmă chiar faptul că, 
din punct de vedere religios, „creştinismul primar s-a răspândit în Imperiul Roman 
[implicit şi în Dacia romană, n.n.], ca o sectă iudaică şi, în primul rând, prin 
comunităţile evreieşti răspândite în tot imperiul“. Tot acelaşi autor leagă apartenenţa 
etnică a apostolilor [în cazul nostru Sfântul Apostol Andrei, n.n.] de etnia evreiască 
(lucru corect!) şi, în acelaşi timp, vorbeşte despre „siri”, un fel de conducători 
spirituali care ar fi constituit primele comunităţi paleo-creştine din Dacia, fiind primii 
promovatori ai creştinismului în acest spaţiu. 

Chiar dacă aceste afirmaţii par exagerate, legătura dintre consemnările 


religioase şi prezenţa evreilor este mai mult decât vizibilă, depistarea inscripțiilor în 


°? Idee năstruşnică stipulată de V.Pârvan în lucrarea sa Une nouvelle inscription de Tomi, în rev. “Dacia”, nr.1, 
1924, pag.273-279. 

53 Sanie, S., Vitcu, D....op. citate, pag.9. 

” A.Riza înaintează acestă idee într-un articol al său din revista “Timpul”, din 11-17 iulie 2001. 


care apar informaţii despre zeități orientale, inclusiv iudaice, subliniind încă odată, 
prezenţa stabilă a unei categorii de populaţie iudaică pe aceste teritorii. 

Datorită numărului lor extrem de restrâns, aceste grupe de populaţie fie au 
suferit, probabil, procese de topire în masa daco-romană, fie s-au retras în mare parte 
odată cu plecarea trupelor şi a administraţiei romane. Cert este faptul că aceste grupe 
de populație iudaică au existat pe aceste teritorii, chiar dacă numeric ele au fost 
nesemnificative pentru procesul de formare al poporului român. 

Pentru întreaga perioadă dacă şi daco-romană, prezenţa evreilor pe teritoriul 
actual al României este, deci, o certitudine (prin dovezile existente), dar în acelaşi 
timp, este şi o problemă specifică arheologilor şi istoricilor, dezbaterile asupra acestor 
aspecte fiind extrem de complexe şi interesante, tocmai datorită largii posibilități de 
interpretare a acestor dovezi. 

Această perioadă —dacă şi daco-romană- poate fi considerată ca o etapă specială 
a prezenţei evreilor pe teritoriul României, datorită faptului că este vorba mai mult de 
o semnalare a prezenței evreilor, decât de o stabilire propriu-zisă a lor pe aceste 
meleaguri. Ea este, totuşi, importantă prin faptul că delimitează un punct de plecare şi 
dovedeşte o comuniune stabilă şi paşnică alături de populaţia majoritară şi autohtonă 


dacă, ulterior daco-romană. 


1.2. CARACTERISTICILE PREZENŢEI EVREILOR 
PE TERITORIUL ROMÂNIEI 


Populaţia evreiască din România a reprezentat o etnie deosebită, atât din punct 
de vedere al aspectelor ei cantitative, numerice, specifice evoluţiei multiseculare pe 
aceste teritorii, cât şi din punct de vedere al aspectelor calitative, care au definit 
această etnie în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prezenţa şi evoluţia acestei categorii 
de populaţie a dus la individualizarea unor caracteristici proprii, care au diferenţiat-o 
în timp şi spaţiu de majoritatea românească, dar care, în acelaşi timp, s-au constituit ca 
elemente fundamentale în definirea acestei populaţii. Aceste caracteristici ale prezenţei 
evreilor pe teritoriul României, se pot grupa în trei mari categorii principale: 

- caracteristici geo-istorice; 
-  carcateristici socio-economice; 
- caracteristici geo-politice. 

Aşa cum lesne se poate observa, ţinând cont şi de structura acestui studiu, cele 
trei mari categorii de caracteristici specifice evreilor de pe teritoriul României, nu 
reprezintă altceva decât esenţa existenţei lor pe acest pământ binecuvântat de 
Dumnezeu. 

Aceste caracteristici ale prezenţei lor aici, sunt deosebit de importante pentru 
înţelegerea evoluţiei temporale, cât şi spaţiale, a evreilor, dar în acelaşi timp şi pentru 
înţelegerea structurării şi organizării interioare a comunităţilor evreieşti din România. 
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că religia a reprezentat pentru evrei un 
element fundamental, central, în existenţa multimilenară a acestui popor, mozaismul 
reprezentând, practic, singura religie etnică, lucru care a diferențiat comunitatea 
evreiască de marea masă a populaţiei din România, şi nu numai. Religia mozaică 
trebuie înţeleasă ca un catalizator al vieţii evreilor de pe aceste meleaguri, ca un liant 
deosebit de puternic pentru toţi membrii comunităţii. În acelaşi timp, religia a 
constituit pentru evrei un îndrumar fundamental, o lege primordială venită de la 
Dumnezeu, lege după care şi-au „croit” drumul în cele 4 milenii de existenţă pe 


această planetă şi aproape un mileniu de existenţă pe aceste meleaguri româneşti. 


O scurtă analiză a caracteristicilor principale ale prezenţei evreilor pe teritoriul 
românesc este deosebit de relevantă pentru descoperirea şi înţelegerea evenimentelor şi 
mai ales a semnificaţiilor evenimentelor petrecute, semnificaţii inclusiv cu valoare 
teritorială şi spațială, explicitate pe larg în cele două părţi ale studiului. 

Prima categorie de caracteristici se referă la cele geo-istorice. Deşi termenul de 
geo-istoric pare mai greu de înţeles şi susţinut la o primă vedere”, prezența evreilor pe 
teritoriul României, are în mod definitoriu, atât o latură geografică, teritorială 
(semnificația părții „geo” din cadrul termenului), cât şi o latură istorică, temporală 
(semnificația părții „istorice” a termenului), laturi care, prin natura lucrurilor au mers 
„mână în mână” de-a lungul timpului, fiind extrem de greu (şi nociv în acelaşi timp), a 
se încerca o separare a acestora, din care ar rezulta o sărăcire intelectuală a analizei 
cuprinse în acest studiu. Caracteristicile geo-istorice se referă, în principal, la evoluţia 
demografică a populaţiei evreieşti de pe aceste meleaguri, de-a lungul timpului, dar şi 
la spaţialitatea fenomenului evolutiv demografic, precum şi la anumite aspecte 
rezultate din această evoluţie. În cadrul acestor caracteristici geo-istorice, considerăm a 
fi mai importante următoarele: 

- o prezenţă foarte veche, întorcându-se în timp până la perioade specifice 
Antichității dacice şi daco-romane. Chiar dacă, pentru aceste perioade, nu putem vorbii 
de o prezenţă statornică, continuă şi permanentă a evreilor în cadrul Regatului Dac sau 
al Daciei Felix cucerite de romani, această prezenţă veche în timp, scoate în evidenţă, 
printre altele, şi faptul că procesele de populare din spaţiul carpato-danubiano-pontic 
erau în plină desfăşurare în aceea perioadă, chiar dacă marea masă autohtonă dacă, 
avea deja o istorie de peste 500 de ani vechime pe aceste meleaguri. Un element 
important legat de această semnalare a evreilor pe teritoriul Daciei, este subliniat şi de 
implicaţiile rezultate din acest fapt. Un regat puternic, funcționând ca un centru de 
atracţie pentru populaţii venite de la mare depărtare, invidiat şi râvnit de cuceritorii 
romani, pentru bogăţiile sale dar şi pentru poziţia sa cheie la gurile Dunării şi la 
trecerea spre stepele slave, va atrage inclusiv populaţii venite din Palestina, populaţii 


evreieşti. 


* Într-o discuţie purtată pe 22 noiembrie 2002 cu profesorul pensionar Mareş, domnia sa chiar nega veridicitatea 
şi înţelesul corect al acestui termen... 


Tot în cadrul caracteristicilor geo-istorice putem menţiona şi tipul de evoluție 
demografică specifică evreilor de pe aceste meleaguri. În anumite perioade de timp, 
evoluţia demografică a fost pozitivă sau chiar puternic pozitiv㔀, datorată sporului 
natural, bazat pe o natalitate ce întrecea media specifică pentru populaţia românească. 
Totuşi, aceste perioade nu au fost caracteristice pentru populația evreiească din 
România; marea majoritate a creşterilor demografice bazându-se pe un spor 
migratoriu major, şi nu pe un spor natural real. În perioadele istorice mai recente, 
sec.XX şi cu precădere după anul 1948, apare un fenomen invers, de descreştere a 
numărului populaţiei evreieşti din România. Aşa cum se va vedea în capitolul referitor 
la evoluţia în sec.XX, descreşterea numerică se va baza atât pe o emigrare acerbă spre 
Palestina, SUA, sau alte ţări -şi ulterior anului 1948 spre Israel-, cât şi pe o involuție 
acută a principalilor indicatori demografici, specifici populaţiei evreieşti în a doua 
jumătate a sec.XX. 

Această „dereglare” demografică semnalată de-a lungul ultimilor 60-70 de ani, 
are la bază o serie de cauze extrem de clare, dar deosebit de negative ca influenţă 
asupra viitorului etniei în următorii 50 de ani. Deşi în anumite perioade de timp, în 
special de-a lungul sec.XIX şi a primelor 2-3 decenii ale sec.XX, populaţia evreiească 
dispunea de sporuri naturale semnificative, după deceniul 4 al sec.XX, aceste valori 
vor scade continuu şi permanent. Mai mult decât atât, structura familiei evreieşti din 
România se va modifica treptat şi ireversibil, ajungându-se astăzi la situaţii deosebite, 
nemaiîntâlnite la alte populaţii care trăiesc pe teritoriul ţării noastre. Numărul copiilor 
din familiile evreieşti va scade continuu, ajungându-se astăzi la valorile cele mai mici 
comparativ cu celelalte populaţii. 

Structurarea populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, a cunoscut, deasemenea, 
schimbări radicale, dacă luăm în consideraţie ultimii 200 de ani. Schimbările sunt 
vizibile, chiar accentuate în ultimii 60 de ani, piramida vârstelor vorbind de la sine 
despre transformările petrecute în sânul comunităţii evreieşti. Acest lucru a influenţat 
direct nivelul fertilității femeilor evreice, fertilitate cu nivelul cel mai scăzut pentru 
întreaga populaţie a României. În condiţiile date, este absolut normal să vorbim despre 


un regres demografic accentuat, ireversibil şi extrem de profund, care a marcat 


“0 A se vedea capitolul referitor la evoluţia demografică în sec.XIX. 


existenţa evreilor pe aceste meleaguri în ultimul secol. Dacă prezenţa lor demografică 
pentru cea de-a doua parte a Evului Mediu, pentru perioada modernă şi parţial, cea 
contemporană, a fost una pozitivă, ascendentă şi optimistă, ultimul secol, cu precădere 
ultimile 6 decenii au marcat un regres demografic fundamental. 

Spațialitatea evoluţiei demografice a evreilor pe aceste meleaguri a fost şi ea, 
influenţată de această creştere numerică. Răspândirea teritorială a fost direct 
influenţată de aceasta. Declinul demografic s-a putut observa printre altele, şi prin 
dispariția sau micşorarea unor comunităţi evreieşti de tradiţie (mai ales din Moldova), 
sau prin scăderea ponderilor şi a concentrări teritoriale ale evreilor, de-a lungul istoriei. 
Dacă Moldova şi nordul Transilvaniei vor fi deţinut proporţiile cele mai mari în ceea 
ce priveşte prezenţa evreilor în ţara noastră, în prezent, ei sunt concentrați în cu totul 
alte teritorii, cu precădere în Valahia (în Bucureşti) sau în Banat-Crişana, zone care în 
trecut, nu constituiau areale primordiale pentru evreii din România. Legat de acest 
aspect al repartiţiei teritoriale, o altă caracteristică fundamentală este reprezentată de 
orientarea strict urbană a evreilor. De-a lungul capitolelor referitoare la evoluţia 
demografică în sec.XIX şi XX, vor exista o multitudine de analize şi precizări legate 
de acest aspect al polarizării urbane evreieşti. Această caracteristică a fost prezentă de- 
a lungul întregii existențe a evreilor pe aceste meleaguri. În prezent această 
caracteristică este, însă, puternic accentuată, mai ales dacă luăm în considerare 
ponderea de peste 97 % pentru evreii din mediul urban (valabilă în anul 2002). 
Probabil în următorii 20 de ani, această pondere va ajunge la 100 %, avîndu-se în 
vedere şi structura pe grupe de vârstă a populației evreieşti din mediul rural, excesiv de 
îmbătrânită. Această îmbătrânire marcantă, este extrem de vizibilă şi numai dacă luăm 
în consideraţie faptul că grupa de vârstă peste 60 de ani, în 2002, reprezenta aproape 
60 % din totalul populaţiei evreieşti din România. Acest lucru reprezintă, desemenea, 
o altă caracteristică demografică fundamentală pentru evrei. 

- o altă categorie de caracteristici specifice evreilor din România se referă la 
elementele socio-economice, care scot în evidență pe evrei, comparativ cu marea 
majoritate. 

Pentru comunitatea evreiască, putem vorbi de o ierarhizare extrem de bine 


înrădăcinată, o structurare internă a comunităţii bine echilibrată, ceea ce a permis, de-a 


lungul timpului, existenţa şi continuitatea comunităților teritoriale evreieşti. Deşi 
conducerea este unitară, comunitatea evreiască are la bază principii democratice de 
luare a deciziilor cele mai importante. Este practic, o dovadă şi a nivelului mare de 
intelectualizare, din acest punct de vedere, comunitatea evreiască fiind un exemplu de 
invidiat. Chiar şi în perioadele mai vechi, conştientizarea problemelor ivite şi 
adoptarea soluţiilor cele mai realiste, dar şi cele mai benefice pentru comunitate, au 
permis acesteia existenţa şi continuitatea în timp şi spaţiu. Înţelepciunea a fost, în cele 
mai multe cazuri, factorul care a asigurat ieşirea din cele mai grele situaţii, lucru 
conştientizat pe deplin de evrei. În această direcţie se remarcă şi grija permanentă 
pentru copii, eforturile pentru ridicarea nivelului intelectual fiind continue, lucru ce a 
impus un „model de viaţă” evreiesc, bazat pe o conduită socială şi familială deosebit 
de bine structurată. În cazul evreilor din România, ca de altfel şi în cazul evreilor de 
peste tot, supraviețuirea s-a făcut mai ales prin calitate şi nu prin cantitate, elementul 
specific evreilor, apreciat de majoritatea românească, chiar dacă uneori acest element 
calitativ a fost şi invidiat... 

Legat de aceste caracteristici socio-economice, putem menţiona, deasemenea, şi 
o bună funcționare a vieții religioase pentru evreii din România. Multitudinea de 
sinagogi existente de-a lungul istoriei în toate provinciile româneşti demonstrează atât 
nivelul vieţii spirituale, cât şi toleranța religioasă specifică poporului român. Să nu 
uităm faptul că mulţi dintre evreii care au sosit pe meleagurile româneşti de-a lungul 
timpului, au venit aici şi datorită persecuțiilor religioase din ţările de origine. În 
România nu a existat de-a lungul Evului Mediu nici o Inchiziţie care să urmărească, să 
ucidă prin ardere pe rug pe evrei. Nici măcar momentele de groază suportate de evrei 
în Imperiul Britanic, de-a lungul Evului Mediu, nu s-au întâmplat în România. 
Desigur, aşa cum am mai afirmat, excese şi cazuri dispersate, izolate, vor fi existat şi 
pe aceste meleaguri, însă poporul român, în ansamblul său, nu a demonstrat niciodată 
intoleranță religioasă faţă de evrei. 

Din categoria caracteristicilor economice putem menţiona, în primul rând, pe 
cele extrem de vizibile şi care au însoţit pe evrei de-a lungul istoriei lor pe aceste 
meleaguri. O primă orientare economică se referă la ghidarea spre meserii viabile, în 


concordanţă cu statutul lor intelectual în momentul respectiv. Orientarea spre meserii 


care aduceau profituri substanțiale, uneori prin rulaje de capital scurte în timp, a 
constituit o caracteristică specifică evreilor. Predilecția pentru mediul urban, a adus pe 
evrei în imposibilitatea deţinerii de terenuri agricole, ceea ce a condus la orientarea 
spre diferite profesii sau afaceri, chiar în mediul rural. Evreii pot fi consideraţi, în 
multe cazuri, ca deschizători de drumuri în anumite domenii economice. În domeniul 
bancar, al marii finanţe, evreii au avut un cuvânt greu de spus, în special în ultimile 
două secole. Deasemenea, comerțul intern şi extern, alături de activitățile de 
areandare în mediul rural, au constituit caracteristici economice de bază ale evreilor 
pe aceste meleaguri. Până şi dispersia în teritoriu, la un moment dat, a fost 
condiţionată de facilităţile economice oferite de domnitori sau boieri, sau din contră, 
de îngrădirea acestora. 

În acelaşi timp, o altă caracteristică regăsită la comunităţile evreieşti din 
România se referă la într-ajutorarea socială şi economică între membrii comunităţii, 
sau la ajutoarele primite din partea unor asociaţii şi organizaţii evreieşti străine. Acest 
lucru demonstrează un realism şi un pragmatism economic şi social extrem de serios şi 
de bine gândit. Adaptabilitatea economică la evoluţia momentului a fost o 
caracteristică fundamentală a vieții economice a comunităţilor evreieşti, nu numai din 
România. 

- din punct de vedere geo-politic, trăsăturile caracteristice ale evreilor de pe 
teritoriul ţării noastre sunt extrem de diverse şi de interesante a fi luate în discuţie. Din 
economie de spaţiu şi avându-se în vedere că acest studiu nu este un studiu geopolitic, 
ci unul de geografie umană, ne vom rezuma numai la câteva aspecte caracteristice 
acestei grupe de populație. 

O primă coordonată, în această direcţie, se referă la capacitatea de înţelegere a 
momentului istoric trăit şi a conotaţiilor geopolitice ale acestuia, valorificându-se 
momentul cel mai prielnic pentru populaţia evreiască. Acest lucru denotă o inteligenţă 
deosebită, ieşită din comun, care a caracterizat pătura intelectuală şi elitele evreieşti 
din ţara noastră. Este urmarea firească a gradului ridicat de intelectualizare, a calității 
superioare de care aminteam anterior. 

Un rezultat al acestui fapt, de-a lungul istoriei, a fost accederea spre diferite 


funcții importante sau din care diferiţi exponenţi ai evreimii româneşti puteau să obțină 


beneficii sau protecţie pentru întreaga comunitate. Evul Mediul târziu este plin de 
astfel de exemple, unele regăsindu-se şi în cadrul capitolului referitor la perioadele 
stabilirii evreilor în ţara noastră. Acest lucru demonstrează o capacitate de 
supravieţuire în cele mai aspre condiţii istorice, o luptă continuă pentru emanciparea 
şi recunoaşterea populaţiei evreieşti ca o naţiune de sine stătătoare“, care are dreptul 
fundamental de a avea patria sa, lucru care sa şi întâmplat după anul 1948. Apariţia 
mişcării sioniste în a doua jumătate a sec.XIX a constituit o caracteristică pentru 
populația evreiască din România, caracteristică ce a influenţat viaţa geopolitică a 
întregii ţări, nu numai a comunităţii evreieşti. 

Un alt element important cu valențe geopolitice se referă la păstrarea 
omogenităţii etnice, în mare măsură, nu prin separaţia etnică şi rasială, cât mai ales 
prin statuarea unui mod de viață specific, care însă, nu a izolat etnia evreiească, ci a 
ajutat la integrarea ei socială, în special prin propriile sale valori. Acest lucru este 
deosebit de interesant, deşi populația evreiească numără astăzi în jurul a 5.800 
persoane, ea constitue un exemplu în ceea ce priveşte integrarea activă, pozitivă, în 
cadrul societăţii românești. 

Această implicare benefică, activă, în toate momentele istorice importante ale 
României, este demonstrată şi numai dacă apelăm la un singur exemplu: războiul de 
independenţă de la 1877 sau primul Război Mondial, în care evreii şi-a adus 
contribuţia, inclusiv prin sângele vărsat, la împlinirea şi reîntregirea patriei care i-a 
adoptat, România. Trebuie să nu uităm nici faptul că evreimea din România a susţinut 
interesele României ori de câte ori acestea garantau sau asigurau o viaţă normală, 
liberă, comunităţii evreieşti din ţară, demonstrând loialitate faţă de patria în care trăiau, 
şi în acelaşi timp, nedând curs diferitelor acţiuni provocatoare desfăşurate (în special la 
sfârşitul sec.XIX şi în primele 4 decenii ale sec.XX) de unele organizaţii sau chiar 
guverne de orientare dreapta sau chiar extremă dreapta. Prin multitudinea de 
personalităţi evreieşti care şi-au adus aportul la dezvoltarea socială, economică şi nu în 
ultimul rând politică a României, populaţia evreiască merită un loc aparte în panoplia 
istorică românească, avându-şi statutul său binemeritat, apreciat de persoanele care 


cunosc pe deplin această contribuţie marcantă. 


57 . r i f nd PURE 
Ne referim la întreaga evreime de pe mapamond, nu numai la cei din România... 


Toate aceste caracteristici demografice, istorice, sociale, economice, inclusiv 
geo-politice crează premisa trasării imaginii complexe a ceea ce reprezintă astăzi 
populaţia evreiască din România. Pentru înţelegerea cât mai corectă a acestor 
caracteristici, amintite doar în acest capitol, se impune o analiză cât mai profundă a 
perioadelor, etapelor şi arealelor de evoluţie a evreilor din ţara noastră, dar în acelaşi 
timp, şi o explicare cauzală a tuturor fenomenelor geografice, evoluționiste, care 
necesită raportare la teritoriu. Vom acorda o atenţie deosebită atât prezentării cât şi 
exemplificării evoluției demografice, separat pentru sec.XIX şi pentru sec.XX, însă, 
considerăm că este absolut necesară analiza şi explicarea cauzală a fenomenelor geo- 
demografice care au condiţionat şi influenţat evoluţia în ultimii 200 de ani, a populaţiei 
evreieşti din România. Deşi, la o primă vedere, această parte a studiului ar putea fi 
acuzată de o prea mare imixtiune a istoriei în geografie, considerăm că lipsirea 
evenimentelor cu reliefare teritorială, de cauzalitatea şi determinarea lor istorică, este 
profund dăunătoare şi nu ar permite înţelegerea corectă a fenomenelor desfăşurate 


asupra populaţiei evreieşti din ţara noastră. 


1.3. FAZE ŞI CĂI DE PĂTRUNDERE A POPULAȚIEI EVREIEŞTI 


PE TERITORIUL ROMÂNIEI, PÂNĂ ÎN ANUL 1800: 


Determinarea în amănunt a fazelor şi a căilor de pătrundere a populaţiei pe 


teritoriul României este relativ greu de făcut, cel puţin pentru perioadele istorice de 


început ale feudalismul timpuriu şi Evului Mediu, datorită, în primul rând, lipsei de 


atestări documentare directe referitoare la comunităţile evreieşti de pe teritoriul 


României, cât şi datorită dispersiei informaţiei referitoare la evrei într-o serie de surse 


extrem de diverse. In această direcţie se pot folosii (pentru crearea unui tablou cât mai 


exact referitor la populația evreiească de pe teritoriul celor trei mari provincii 


româneşti din perioada Evului Mediu) o serie de surse cum ar fi: 


acte comerciale referitoare la vânzări/cumpărări de terenuri, proprietăţi sau 
mijloace fixe; 

acte referitoare la închirieri sau dare în arendă, întocmite între autohtoni 
români şi persoane aparținând etniei evreieşti; 

acte din domeniul financiar, inclusiv evidențe referitoare la taxe şi impozite, 
acte financiare de cancelarie, în care se fac referiri şi la impozitarea 
supuşilor evrei (în special în Transilvania); 

acte juridice, reglementări cu valoare de lege, referitoare la relațiile dintre 
români şi evrei, edicte religioase, decrete, transcrieri ale proceselor în care 
apar martori sau inculpaţi evrei, etc.; 

cronici istorice, unele citate de istorici de marcă, descoperite în ţară sau 
străinătate; 

evidențe militare folosite pentru recrutarea şi încorporarea recruţilor, în 
special în Transilvania (pentru armata maghiară şi ulterior austriacă) sau în 
Moldova, inclusiv Basarabia (pentru armata ţaristă); 

statistici austriece (pentru provinciile Transilvania, Maramureş, Banat şi 
Crişana), valabile în special pentru sec.XVIII, transcrise sub forma 
conscripţiilor; 


alte însemnări sau surse de informare. 


Plecându-se de la această diversitate de surse de informare, chiar dacă ele au 
conţinut informaţii de tip prezentativ şi nu analitic, referitoare la populaţia evreiască, 
s-au putut delimita trei mari perioade [faze] (până în anul 1800), fiecare dintre ele cu 
trăsături proprii şi cu modalităţi de atestare caracteristice. În același timp, s-au conturat 
o serie de diferențieri la nivel regional (inclusiv la nivelul provinciilor istorice), în ceea 
ce priveşte modul de acces al evreilor pe teritoriul României, cauzalitatea prezenţei lor, 
dar mai ales, diferențieri referitoare la modalitatea manifestării prezenţei acestei etnii 
în viaţa socială, economică, financiară şi politică a provinciilor româneşti, de-a lungul 
Evului Mediu. 

O primă caracteristică a evoluţiei populaţiei evreieşti, până în anul 1800, 
valabilă pe cuprinsul tuturor provinciilor istorice româneşti, se referă la delimitarea 
celor trei mari perioade (faze), fiecare prezentând caracteristici spaţiale, temporale şi 
funcţionale diferite: 

1. Se poate diferenția o primă perioadă a stabilirii evreilor pe teritoriul românesc, 
extinsă până în sec.XV, cu menționări sărace (probabil şi grupurile de evrei au 
fost puţine şi restrânse numeric, iar ţinerea evidenţei populațiilor în aceea 
perioadă era o activitate foarte sporadică şi cu totul ocazională) şi disparate în 
timp. Specific pentru această perioadă este apariţia unor însemnări referitoare la 
evreii din Transilvania, în timpul domniei unor regi maghiari (mai cunoscuţi 
fiind Ladislau I şi Coloman), ce-şi întindeau protectoratul şi asupra provinciei 
româneşti, în sec.XI-XII. Aceste însemnări au fost regăsite în cadrul unor legi 
sau decrete care opreau căsătoriile dintre evrei şi creştini, reglementau relaţiile 
dintre aceştia pe baza unor principii destul de restrictive, impunând o serie de 
condiţionări sociale, fiscale şi referitoare la proprietate. Aceste documente date 
de regii maghiari sub formă de legi (sau Bule) de-a lungul sec.XI-XII şi mai 
târziu, conţineau articole stric axate pe problematica referitoare la evreii din 
regatul maghiar, deci, prin extensie, şi asupra evreilor din Transilvania. 
Existenţa unor menţiuni în legi şi acte oficiale demonstrează prezenţa pe 


aceste teritorii a evreilor şi faptul că, prin numărul lor, cât mai ales prin statutul 


* Cum ar fi: Bula de Aur emisă de Andrei al II-lea (articolul 24) sau Decretul II, capitolul 21, din legea dată tot 
de Andrei al II-lea în anul 1231. 


lor în regat, erau deja luaţi în considerare de către regii maghiari la aceea 
vreme. 

În Ţara Românească (Valahia) şi Moldova, apar însemnări şi documente pe 
baza cărora istoricii au putut stabilii perioade în care evreii au venit şi s-au 
aşezat pe aceste teritorii. Bogdan Petriceicu Haşdeu consemnează prezenţa 
israeliților în 1170, iar în documentele adunate în lucrarea Izvoare şi mărturii 
referitoare la evreii din România, vol. I, această dată este confirmată prin 
documentul nr.1, pag.3, referitor la itinerariul lui Beniamin din Tudela care a 
amintit despre evreii din ţările româneşti, la 1165. 

Este, deasemenea, o perioadă de deschidere a comerţului evreiesc desfăşurat 
între Bizanţ, Rusia şi Polonia, activitate care va modela prezenţa evreilor pe 
Valea Siretului şi în întreaga provincie istorică Țara Românească. Tot acum 
apar menționări referitoare la implicările juridice ale evreilor citați în procese 
referitoare la proprietăţi (ca martori), lucru ce demonstrează că aceste grupe de 
populaţie alohtonă erau deja stabilite în oraşele transilvănene, în sec. XII-XIII. 
Este, deasemenea, perioada în care apar primele documente comerciale”, 
alături de o serie de documente proprii comunităţii evreieşti emise de rabini. 
Concluzia pentru această perioadă este că diferite grupuri de evrei, de regulă 
formate din câteva zeci de persoane, încep să se stabilească de regulă de-a 
lungul drumurilor comerciale, în localităţile existente, având ca principală 
ocupaţie comerţul de tranzit. Ponderea lor în cadrul marii mase de autohtoni a 
fost foarte redusă, totuşi caracteristicile vieţii sociale specific iudaice au 
împiedicat procesul natural de asimilare, păstrându-se departajarea între evrei şi 
români. Menţionările amintite (care vor fi dezvoltate ulterior pe larg în acest 
capitol), nu oferă informaţii exacte asupra numărului sau repartiției teritoriale a 
evreilor, oferă însă o imagine sumară, punctuală, a prezenţei lor şi a unor 
caracteristici ale existenţei lor pe aceste teritorii. Ca un caz aparte, merită 


menţionaţi cazarii (khazarii), pătrunşi pe teritoriul Țării Româneşti (probabil 


* În lucrarea The Standard Jewish Encyclopedia, aparută în anul 1966, la paginile dedicate României, sunt 
menţionaţi evreii din Ţara Românească la 1391 şi cei din Moldova şi Bucovina la 1349, ca fiind în majoritatea 
cazurilor comercianţi stabiliţi de-a lungul drumurilor comerciale principale. 


prin Moldova) între sec.VII şi IX, însă informaţiile referitoare la ei sunt extrem 
de interpretabile şi relativ greu de susţinut ştiinţific”. 

2. O a doua perioadă a stabilirii evreilor în România poate fi considerată cea 
desfăşurată de-a lungul sec.XV-XVII. În această perioadă, apar menționări 
referitoare la un nou fenomen, care va influenţa puternic repartiţia teritorială a 
evreilor în provinciile istorice româneşti: imigrarea din Polonia şi Galiţia spre 
Moldova şi, ulterior, spre Muntenia. În această perioadă apar reacţii directe ale 
principalelor curţi domneşti din Moldova şi Țara Românească referitoare la 
poziția, statutul şi locul evreilor, în raport cu populaţia majoritară. Menţionările 
sunt, de asemenea, reduse, însă ele apar în cadrul unor legi, decrete sau cronici 
de cancelarie, având girul voievozilor români. Alături de acest tip de citare, 
apar menționări referitoare la participări ale evreilor în diferite acţiuni, inclusiv 
militare”!, dar elementul cel mai important pentru această perioadă, este cel 
impus de stabilirea grupurilor de evrei târgoveţi, refugiaţi politici, care au găsit 
în provinciile româneşti un loc de refugiu, la adăpost de vitregiile vremii. În 
acelaşi timp, această perioadă excelează în apariția comunităților evreieşti din 
principalele oraşe româneşti (în special în Transilvania, Moldova, dar şi în Țara 
Românească), lucru demonstrat şi de prezenţa unor pietre funerare aflate în 
cimitirele din laşi (1549), Botoşani (1560), Neamţ (1677 şi 1689), Râmnicu 
Sărat (1661) şi Bucureşti (1682). 

Un fenomen deosebit de important, caracteristic pentru această perioadă, se 
referă la accederea unor evrei la funcţii importante la curțile domneşti 
româneşti ale vremii. Posturi ca secretari personali ai domnitorului sau medici 
personali ai acestuia, sfetnici sau creditori ai coroanei, sunt extrem de comune 
pentru această perioadă. Domnitori de marcă ai istoriei române“ au avut la 
curtea lor astfel de înalţi dregători, lucru care a influenţat în mod pozitiv 
întreaga comunitate evreiască din provinciile româneşti. O oarecare susținere a 
% Dr.Constatin Rezachevici are trei articole în această direcţie, încercând să impună ideea că aproape în totalitate 
evreii din România şi-ar avea originea în aceşti khazari. 
6l În Cronologia lui Augustus Heironimus Ortelius, la pag.481, şi în ediţia Ortelius Redivivus, retipărită la 1665, 
la pag.280, sunt menţionaţi evreii care au participat în armata lui Mihai Viteazu în lupta împotriva lui Gheorghe 
Basta. 


€ Ştefan cel Mare, Alexandru Mircea, loan Vodă cel Cumplit, Aron Vodă (care el însuşi era evreu, mama sau 
fiind evreică), sau Vasile Lupu ş.m.a. 


venirii şi stabilirii grupurilor de evrei pe teritoriul provinciilor istorice 
româneşti poate să fi fost iniţiată şi de aceste poziţii privilegiate ale unor aleşi 
evrei ai vremii. În acelaşi timp, susținerea evreilor de către Imperiul Otoman, ca 
metodă de contracarare a influenţei greceşti în Principate, mai ales sub raport 
comercial şi financiar, ar fi putut declanşa o serie de evenimente favorabile 
venirii şi stabilirii evreilor pe aceste teritorii. 

Având în vedere documentele existente şi premisele favorabile ale vremii, şi 
ținând cont de contextul general istoric al timpului, se pare că au existat pentru 
această perioadă două „căi” prin care evreii au sosit şi s-au stabilit în 
Principate, în special în Moldova şi Țara Românească: o primă poartă de acces 
a fost cea din nordul şi nord-estul Moldovei, prin care au pătruns comercianţi 
evrei ce făceau legătura între Polonia şi Galiţia, pe de-o parte, şi Imperiul 
Otoman, pe de altă parte. În lungul acestor drumuri comerciale, adevărate axe 
de circulaţie orientate de la nord la sud, ce străbăteau Moldova pe Valea 
Siretului şi estul Ţării Româneşti, ocolind Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii, s-au 
constituit fluxuri comerciale importante, ce au permis în timp stabilirea evreilor, 
în localităţile deja existente, iar ulterior chiar, crearea de către aceştia a 
faimoaselor târguri şi târguşoare evreieşti din Moldova. Activitatea economică 
şi deci, posibilitatea de stabilire într-o localitate pe aceste axe, a constituit 
factorul care a dus la creşterea numerică a evreilor în zonele respective, 
capitalele provinciilor şi ale regiunilor (oraşele mai bine dezvoltate economic), 
concetrând un număr din ce în ce mai mare de evrei. Se pare că în această 
perioadă începe fenomenul de dispersie pe motive economice a acestei grupe de 
populaţie, penetrarea făcându-se destul de lent, radiar faţă de centrele şi axele 
de concentrare a evreilor. 

O a doua poartă de trecere a evreilor spre noi zone pe teritoriul României, a fost 
cea din nordul Moldovei, spre Transilvania, prin Maramureş. Vecinătatea dintre 
Moldova istorică (inclusiv Bucovina) şi Maramureş, precum şi posibilitatea 
legăturilor cu regatul ungar, paralel cu posibilitatea pendulării între Transilvania 
şi Moldova în perioadele de persecuție, a înlesnit concentrarea populaţiei 


evreieşti în nordul Transilvaniei, dar şi în oraşele din sudul ei (Sibiu, Braşov 


etc.). Faptul că Munţii Carpaţi nu au constituit o piedică în calea evreilor ce au 
trecut din Moldova în nordul Transilvaniei, demonstrează încă odată faptul că, 
circulaţia între cele două provincii româneşti era extrem de facilă, munţii 
unificând populaţiile existente pe cele două versante şi nu izolându-le, cum 
sugerează o serie de autori maghiari... Pătrunderea evreilor în Maramureş 
constitue o dovadă a continuității şi omogenităţii teritoriale specifice poporului 
român din toate provinciile istorice româneşti. 

3. A treia perioadă a stabilirii evreilor pe teritoriul ţării noastre poate fi considerată 
cea desfăşurată de-a lungul sec.XVIII. Caracteristica esenţială a acestei 
perioade este apariția unui fenomen nou în Moldova, şi anume: chemarea de 
către unii boieri moldoveni a negustorilor evrei, în vederea dezvoltării 
comerțului în oraşele şi târgurile moldoveneşti, cât şi pentru crearea unor noi 
aşezări, de regulă târguri. Paralel cu acest proces de urbanizare primară, se 
remarcă o intensificare a prezenţei evreilor în special în localităţile urbane, deci 
o sedentarizare urbană, caracteristică ce se va accentua şi mai mult de-a lungul 
sec.XIX şi XX. 

În acest sens, al chemării evreilor de către marii boieri, există documente 
domneşti (de cancelarie), prin care unii boieri au invitat negustori evrei şi 
armeni (uneori şi greci, în sud), facilitându-le instalarea la oraşe (prin neplata 
taxelor şi a impozitelor pentru o anumită perioadă de timp), precum şi crearea 
de noi târguri şi târguşoare, nu numai pe axele de circulaţie, dar şi în zonele 
adiacente, mai puţin urbanizate ale Moldovei. 

Un alt element specific perioadei este apariţia primelor menționări statistice 
asupra populaţiei evreieşti din Banat. În 1770, în statistica lui Clary de 
Altruingen sunt menţionaţi la pag.196, un număr de 353 evrei. Tot în această 
perioadă apar primele menționări de sinagogi în laşi, datând de la 1726. Un 
aport important asupra determinării numărului de evrei din provinciile istorice 
româneşti, îl aduce şi autorul Elemer Illyes, care apreciază la circa 30.000- 


40.000 persoane numărul de evrei stabiliţi în Maramureş, Satu Mare şi Bihor, în 


& Statistică meţionată de Ştefan Manciulea în lucrarea Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000- 
1870, apărută în anul 1943, la Timişoara. 


perioada 1772-1793, veniţi din Polonia“. Aceste cifre vorbesc despre fluxurile 
de imigranţi evrei sosiți în Transilvania, în perioada domniei Mariei Tereza, ca 
urmare a persecuțiilor la care au fost supuşi. Dar nu numai fluxurile de 
imigranți cunosc transformări în această perioadă, ci mai ales modul de 
abordare a problemei evreieşti, care capătă o nouă semnificaţie, orientându-se 
spre noi probleme, făcând tranziția de la modul feudal de abordare spre o nouă 
modalitate, modernă, aplicată după anul 1803. 

Diferenţierile cele mai importante se remarcă, însă, nu atât în delimitarea unor 
perioade sau etape în evoluţia populaţiei evreieşti din România, ci mai ales în 
stabilirea unor particularități specifice principalelor provincii istorice ale ţării 
noastre. Aici, în legătură cu elementul teritorial, apar cele mai evidente 
diferențieri ale evoluţiei populaţiei evreieşti, fiecare provincie având propria sa 
imagine, propriile sale caracteristici teritoriale, care dau nota geografică 
abordării acestui subiect. lată câteva din cele mai importante momente, cu 
reliefare teritorială, ale evoluţiei populaţiei evreieşti, în cadrul provinciilor 


istorice tradiţionale românești: 


“ Blemer, I. (1982) National Minorities in Roumania. Change in Transylvania, East European Monographs, 
Boulder, New York. 


a. Moldova 


Moldova (de până la Prut), Basarabia şi Bucovina constitue în fapt 
componentele unei singure provincii istorice româneşti, numită simplu Moldova, şi 
care se întinde de la lanţul Carpatic în vest, până la râul Nistru în est. Am preferat să 
facem această menţiune de la bun început, tocmai pentru a sublinia unitatea între 
aceste componente şi faptul că, de-a lungul istoriei, ele au funcţionat ca un tot unitar, 
indisolubil şi indivizibil. Mai mult decât atât, în relaţie cu populaţia evreiască, 
Moldova s-a constituit ca o singură provincie istorică, de-a lungul Evului Mediu, 
trăsăturile sale comune regâsindu-se unitar atât în Moldova de până la Prut, cât şi în 
Basarabia şi Bucovina. Această provincie istorică prezintă o serie de particularități 
teritoriale referitoare la evoluţia evreilor dar şi caracteristici proprii care o diferenţiază 
de celelalte provincii istorice româneşti. 

Deşi Moldova nu a dispus de însemnările de cancelarie pe care le vom întâlni 
încă din sec.XI în Transilvania, şi aici datările documentare referitoare la prezenţa 
evreilor sunt extrem de vechi, mergând înapoi în timp până la începutul sec.XIII. 
Astfel, pentru perioada menţionată, există o serie de semnalări (citate în paginile 
anterioare) care se referă la comerţul efectuat de aşa numiții caraiți (comercianţi de 
tranzit care asigurau schimburile de mărfuri dintr-o regiune în alta, dispunând de 
anumite facilităţi la trecerea punctelor de vamă), care legau din punct de vedere 
comercial Bizanțul (şi ulterior Imperiul Otoman) de Rusia şi Polonia, traversând 
Bulgaria şi ţările dunărene. Această însemnare este importantă pentru faptul că ea 
demonstrează două lucruri: în primul rând, traversarea acestor teritorii desemna 
posibilitatea de vieţuire şi trai în raport cu populaţia autohtonă, şi în al doilea rând, 
faptul că, traseul urmat, ce se suprapunea în mare parte pe Valea Siretului, a constituit 
un element de favorabilitate pentru comercianții evrei. Ulterior, o bună parte din 
mărfurile transportate de aceşti caraiţi, vor fi vândute de-a lungul acestei axe 
comerciale (Valea Siretului) către domnitorii din Moldova şi Ţara Românească, 
acţionând ca un vector de penetrare a mărfurilor străine (şi de lux) către curțile 


domneşti autohtone. 


Menţionările pentru perioada imediat următoare, până în sec.XIV, sunt sărace, 
probabil datorită faptului că populaţia evreiască din Moldova se va fi rezumat numai la 
această categorie extrem de restrânsă a comercianților de tranzit. Deşi există în cadrul 
culegerii de documente Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.l, 
mai multe documente datate sec.XII-XIII pentru Moldova, o serie de autori”, afirmă 
că menţionările referitoare la evreii stabiliţi în Moldova (şi Ţara Românească) ar fi 
sporadice pentru sec.XIV-XV şi că numărul lor ar fi fost nesemnificativ. Informaţiile 
existente nu pot confirma, dar nici infirma, această opinie, tocmai datorită faptului că, 
în Moldova, evidenţele referitoare la grupurile de populaţie existente în principat au 
început a se întocmi mult mai târziu. 

O serie importantă de menționări referitoare la evreii din Moldova apar, însă, în 
sec.XIV, citate de istorici de marcă, cum ar fi Nicolae Iorga, care semnalează în 
articolul său Note istorice privitoare la evrei în ţările noastre, apărut în „Revista 
pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, nr.III, la pag.143, faptul că în partea sud-estică 
a Basarabiei (la Cetatea Albă) exista o comunitate evreiască importantă, cât şi faptul că 
de-a lungul Văii Siretului exista un flux important de circulație a mărfurilor determinat 
de evrei. Asemenea citări mai apar şi la alți autori, tot referitor la perioade din 
sec.XIV. 

În sprijinul ideii că în Moldova se putea vorbi încă din sec.XIV de o comunitate 
de evrei stabilă şi bine dezvoltată, vin şi menţionările referitoare la ei, din diferite acte 
comerciale ale sec.XIV, emise în Moldova şi Bucovina, dar mai ales documentele 
proprii emise de rabini“. Existenţa unor documente proprii emise de rabini, 
demonstrează faptul că acolo existau comunităţi stabile, organizate şi conduse de un 
lider recunoscut, ceea ce implică o prezenţă concretă în timp, o anume perioadă de 
stabilitate pe acele teritorii. Conform părerii istoricului Octavian Gâdei, în târgurile din 
Moldova încep să se stabilească grupuri de evrei „târgoveţi” încă înainte de anul 


1500“, acest lucru fiind dovedit şi de existenţa în cimitire a pietrelor tombale, datate la 


6 Opinia Dr.Constantin Rezachevici prezentată în articolul foileton Evreii din țările române în Evul Mediu, 
apărut în revista “Magazin Istoric”, numerele din lunile august, septembrie şi octombrie 1995. 

% Unele dintre aceste documente au stat la baza afirmațiilor apărute în The Standard Jewish Encyclopedia, care 
menţionează evrei în Ţara Românească la 1391, în Moldova la 1349, iar în Bucovina evrei în sec.XIV. 

& Manolescu, Al. citat de Octavian Gâdei în lucrarea Ocrotirea minorităţilor, pag.82. 


1467 şi 1549 (laşi), 1560 (Botoşani), 1627 (Piatra Neamţ), 1652 (Dorohoi), 1661 
(Rm.Sărat) şi 1677-1689 (Neamţ). 

Odată cu trecerea în sec.XV, numărul evreilor ce tranzitau Moldova şi 
Bucovina creşte simţitor, activităţilor comerciale alăturându-se acum şi o serie de 
însărcinări diplomatice trasate de sultan. Astfel, la curtea Moldovei apar, pe lângă 
comercianții care vindeau diferite articole de lux, şi o serie de mediatori şi diplomaţi 
evrei reprezentând interesele Imperiului Otoman şi pe sultan. Prezenţa acestor 
diplomaţi şi mediatori demonstrează însemnătatea pe care sultanul o dădea trimişilor 
evrei, încrederea pe care aceştia o insuflau sultanului, dar şi importanţa strategică pe 
care Moldova o avea pentru Imperiul Otoman. Existenţa unor astfel de înalți dregători, 
facilita indirect şi stabilirea de noi evrei pe teritoriul Moldovei, protecția oferită de 
trimişii sultanului fiind mult apreciată la vremea respectivă. 

Această poziţie, oarecum privilegiată, a evreilor la curtea domnească a 
Moldovei, este întărită şi de pătrunderea acestor exponenţi ai evreimii otomane sub 
forma doctorilor sau spiţerilor (farmacişti) personali ai domnitorului. Domnitorul Petre 
Șchiopul (1574-1579 şi 1582-1591) îl are ca medic personal pe doctorul Solomon 
Askenazi, zis Tedeschi, venit de la curtea sultanului. Deasemenea, o parte dintre ei au 
jucat şi rolul de sol (ambasador), trimis special al sultanului, sau chiar de ataşaţi 
permanenţi militari ai sultanului la curtea domnitorilor moldoveni. Este notoriu cazul 
medicului evreu Isac-beg, acreditat la curtea lui Ştefan cel Mare în anul 1473%, care a 
funcţionat nu numai ca medic, ci şi ca diplomat şi ambasador. Tot la curtea lui Ştefan 
cel Mare, hanul turcoman Uzun Hassan va acredita la nivelul cel mai înalt un trimis 
permanent evreu, care va juca un rol important în declanşarea războiului împotriva 
Imperiului Otoman şi al sultanului. În 1591, domnitorul Aron Vodă se urcă pe tronul 
Moldovei şi prin intervenţia unui medic evreu la Sinan Paşa, căruia îi promite în 
numele viitorului domn supunere şi un bir deosebit plătit sultanului. La numai 3 ani de 
la urcarea pe tron, Aron Vodă ucide 19 evrei turci, foşti creditori ai săi, pentru a scăpa 


de plata datoriei contractate la urcarea pe tron. 


% Neumann, V. (1996) Istoria evreilor din România, Ed. Amarcord, Timişoara, pag.21. 

© Menţionări asupra lui Isac-beg apar în corespondenţa diplomatică europeană, începând cu anul 1471, citat de 
M.A.Halevy în studiul Relaţiile lui Ștefan cel Mare cu evreii, în vol. “Omagii d-nului dr.Ad.Stern cu ocazia celei 
de-a 80-a aniversări a naşterii sale”, Anuar de Studii Judaice, vol.II, Bucureşti, 1929, pag.40-41. 


Un alt flux, ce va compensa într-o oarecare măsură pătrunderea evreilor în 
Moldova din Imperiul Otoman, se va realiza în a doua jumătate a sec.XV până la 
începutul sec.XVI, când grupuri însemnate de evrei ashkenazi vor venii din Polonia, 
Austria, Germania, Cehia, Moravia, Lituania şi Ucraina, la laşi, se vor stabilii şi vor 
forma prima obşte evreiască din oraş, în a doua jumătate a sec.XVI, având ca 
principală activitate comerţul. Astfel, Iaşul începe să devină un centru polarizator 
pentru populația evreiască sosită pe relaţia nordică, însă, odată cu trecerea în a doua 
jumătate a sec.XVI, aici vor începe să apară şi grupuri din ce în ce mai mari de evrei 
sosiți din Imperiul Otoman, care se vor răspândii în jumătatea nordică a Moldovei, 
inclusiv în Basarabia şi partea estică a Bucovinei. În acest fel, la sfârşitul sec.XVI, în 
laşi vor exista ambele tipuri de evrei europeni, sepharzi şi ashkenazi, constituind una 
dintre cele mai puternice comunităţi evreieşti din ţară, concentrând fluxurile de evrei 
venite atât din nord, cât şi din sud, inclusiv pe tot parcursul sec.XVII. 

Această comunitate puternică îşi întăreşte continuu poziția, prin activități 
comerciale specifice, în unele cazuri ajungînd să deţină monopolul asupra unor 
categorii comerciale importante. Încă din anul 1527, pe timpul domniei lui Petru 
Rareş, apar o serie de comercianţi evrei implicaţi în diferite procese referitoare la 
importul de vite şi piei, procese care se vor solda cu măsuri restrictive referitoare la 
activităţile comerciale desfăşurate de evrei în Moldova, măcar pentru o vreme. Această 
tendință de a acapara piaţa, de a crea un monopol asupra produselor agricole, este 
semnalată şi prin documentul nr.51, pag.41-42, din vol.I a culegerii de documente 
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, unde este citat evreul Iosif Nasi 
ca deţinând monopolul comerţului cu vin în Moldova la 1568! Deţinerea monopolului 
la anumite produse alimentare era atât de importantă, încât nu scapă observaţiei nici 
călătorilor ce străbăteau aceste regiuni. În 1593-1594 apare relatarea geografului 
italian Giovanni Antonio Magini despre prezenţa evreilor în Moldova şi despre statutul 
lor economic în această provincie: „...în Moldova se află mulţi...evrei...care deţin tot 
negoţul. Căci aceştia sunt cei ce exportă grâul şi vinul în Rusia şi în Polonia şi tot 
astfel piei, cerge, ceară, miere, pastramă de vită, unt, legume la Constantinopol.” 


(Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.I, doc.80, pag.610). 


7 Citat din lucrarea Geografia a padovezului Giovanni Antonio Magini, apărută la Veneţia în anul 1596. 


O altă mărturie asupra importanţei comunităţilor evreieşti din Moldova, se 
poate regăsii în lucrarea tipărită la Veneţia, în anul 1592, a lui Leonardo Cerlemetii 
Vinitiana, intitulată Geografia sive descrizione universalle della Terra, care la pag.197 
a vol.I (având titlul La doppia Valachia sive la Moldavia et la Transalpia) apare 
textul: „„...în Moldova locuiesc mulţi armeni, evrei, unguri, saşi şi ragujani, care au în 
mână tot comerţul... Apoi chiar vinul de Malugia, care e dus din Creta în Polonia şi 
Germania, trece cu totul prin această ţară, unde Domnul percepe taxe mari...” 
(Egalitatea, Bucureşti, XXX, 1914, pag.73, citat de Kuller, H., opere citate, pag.59). 

Aceste stări de fapte au născut o serie de reacţii violente din partea populaţiei 
autohtone. Dr.E.Schwarzfeld aminteşte într-un studiu”! al său, despre raportul 
trimişilor regelui Maximiliam, numiții Belsius şi Bergkovicz, adresat pe 8 aprilie 1562, 
din Hârlău, referitor la prezenţa —printre altele- şi a evreilor în Moldova, precum şi la 
persecuțiile la care sunt supuşi aceştia. Aceste persecuții, care veneau sub forma 
restricțiilor impuse de domnitor, aveau ca scop nu atât „împăcarea” părţii româneşti, ci 
mai ales, împiedicarea accesului spre poziţii din ce în ce mai importante a părții 
evreieşti. Astfel, acte oficiale ale voievozilor şi domnilor Moldovei din sec.XVI, vor 
face referiri directe la reglementări legate de evreii din Moldova, trasând un anumit 
statut acestei comunităţi ne-creştine. Hrisovul lui Ştefan al IV-lea, Domnul Moldovei 
la 1526, nu va permite împroprietărirea şi comerţul pe teritoriul Moldovei pentru evrei. 
Legea dată de Petre Şchiopul din 1579 va sancţiona, prin izgonire, evreii care fac 
comerţ neonest cu vite”? pe teritoriul Moldovei. 

Perioadele de prigoană a evreilor în Moldova au corespondente şi dincolo de 
graniţele provinciei, însăşi fluxurile de populaţie evreiască care vor ajunge în final tot 
în Moldova, vor avea ca şi cauză centrală aceste prigoane, însă de data aceasta 
desfăşurate în Polonia, Rusia şi Lituania. La începutul sec.XVII, ca urmare a marilor 
persecuții ale cazacilor zaporojeţi conduşi de hatmanul Bogdan Hmelnicki, apar noi 
comunităţi evreieşti în Moldova, unde pentru o perioadă de timp relativ îndelungată 


vor găsii adăpost şi acceptare. 


7! Evreii în Moldova în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea. 
7? Săghinescu, V. (1906) Evreii din România (1418-1906), laşi. 


Tot legate de aceste fluxuri, specifice începutului de sec.XVII, sunt şi 
comunităţile din localităţile: Soroca, Focşani, Roman, Chişinău, Tg.Neamţ şi Piatra 
Neamţ. Deşi creşterea numărului de evrei începe să fie din ce în ce mai semnificativă, 
comunitățile prinzând contur, numărul acestora, comparativ cu numărul total al 
populației Moldovei era extrem de redus. Schimbarea fundamentală în politica faţă de 
evrei a fost iniţiată de domnitorul Ştefan Tomşa (1611-1615), prin acordarea de 
înlesniri (în decembrie 1613) pentru practicarea comerțului şi aşezarea pe teritoriul 
Moldovei. Alături de aceste favorabilități decretate de domnitorul Tomşa, fluxurile 
importante apărute dinspre Polonia, începând cu anul 1612, după încheierea Tratatului 
de la 8 octombrie 1612, dintre regele Poloniei şi domnitorul moldovean, vor avea ca 
rezultat creşterea numărului de evrei. 

Reglementările referitoare la evreii din Moldova vor cunoaşte o nouă faţetă 
odată cu „pravila” dată în anul 1646, la Iaşi, de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653), 
numită „Carte românească de învăţătură”, care în „pricina” nr.16 reglementează 
situaţia evreilor din Moldova acelei vremi. Creşterea, rămasă la valori relativ mici dar 
constantă, va duce peste 100 de ani, la începutul sec.XVIII, la situaţia în care numărul 
familiilor evreieşti din laşi să fie de 171, din totalul de 574 recenzate. Importanţa 
Iaşului este subliniată, pentru această perioadă, ca şi comunitate evreiească stabilă şi 
permanentă, şi de existenţa celei mai vechi pietre funerare evreieşti existente în oraş, 
localizată în fostul cimitir Ciurchi, datată la 1610. Creşteri însemnate apar, în aceaşi 
perioadă, şi la Bacău, Bârlad, Botoşani, Dorohoi, Huşi, Roman, Galaţi, Suceava, Siret 
şi Trotuş, remarcându-se un nou fenomen: diversificarea meseriilor practicate de evreii 
din mediul urban. Comunitățile din laşi (1650), Soroca (1650) şi Dorohoi (1650), 
Ştefăneşti (1657), alături de cele din Piatra Neamţ (1677), Câmpulung Moldovenesc 
(1684), Focşani (1691) şi chiar Tighina (1700) se dezvoltă, structurându-şi categorii 
profesionale specifice comunităţilor evreieşti. Unii autori sugerează chiar faptul că 
aceste prime comunităţi evreieşti din Moldova (urmate ulterior şi de comunităţile din 
Țara Românească) au fost iniţiate de marele val de evrei ashkenazi veniţi din Polonia 


la 1648, val care ar fi cuprins şi Ţara Românească”. Autorul (Dr.Rezachevici) leagă 


* Dr.Rezachevici numeşte provinciile Moldova şi Țara Românească ca fiind “țările române extra-carpatice”, 
desprinzându-le ca evoluţie de Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. 


numărul mare de evrei de pe teritoriul Poloniei şi Rusiei, Lituaniei, Ungariei şi 
Crimeei, de populaţia fostului Imperiu Khazar (din sec.VI-X). El afirmă chiar că: 
„Ultimul mare val de evrei (khazari) s-a răspândit în Uniunea polono-lituană la 
mijlocul sec.XVII, când au intrat şi în spaţiul românesc...” (Magazin Istoric, nr.8/1995, 
pag.63). Deasemenea, acelaşi autor afirmă că: „...evreii khazari, care au alcătuit şi 
alcătuiesc masa principală a evreilor europeni...”, pentru a se contrazice la pag.64, cu o 
altă afirmaţie: „...migraţia sepharzilor (evrei spanioli), cea mai numeroasă şi 
înfloritoare comunitate de evrei...din Europa”. Originea evreilor care s-au stabilit pe 
teritoriul Moldovei în Evul Mediu este o problemă mult prea complicată pentru a ne 
permite să simplificăm totul la ...Imperiul Khazar! 

În sec.XVIII, influenţa evreilor, cât şi prezenţa lor pe teritoriul Moldovei se 
face din ce în ce mai simțită. Puncte strategice sunt ocupate de evrei, cum ar fi vama 
de la Soroca (pe Nistru) care în anul 1701 era luată în arendă de către evreii din 
comunitatea existentă în oraş. Apar din ce în ce mai multe inscripţii tombale în 
cimitire evreieşti (cum este cazul la Bacău, cu inscripția tombală datată la 1703), 
dovadă a dezvoltării comunităţilor evreieşti din Moldova în ritmuri din ce în ce mai 
mari. Un moment important în structurarea spirituală şi organizatorică a acestor 
comunităţi a fost constituirea instituţiei hahambaşiei. Funcţia de hahambaşa”! este 
acordată nepotului lui Rabi Naftuli Cohen de către marea Poartă, în anul 1719, funcție 
devenită ereditară timp de aproape un veac. În noiembrie 1724, la Iaşi, este numit 
hahambaşa evreul Naftuli ben Iţhac, urmat de fiul său Isaia, pentru ca în anul 1834 
funcţia de hahambaşa să se desfinţeeze. 

Dezvoltarea comunităţilor evreieşti din Moldova cunoaşte un nou ritm, apar 
comunităţi noi în Herţa (1746), Hârlău, Ocna, Orhei (1742), Rădăuți (1746) şi Bălu 
(1792), creşte continuu numărul evreilor şi începe un proces interesant desfăşurat în 
marile oraşe: concentrarea comunităţii în anumite zone ale oraşului, pe anumite străzi. 
Gh. Ghibănescu aprecia (în anul 1921), în lucrarea Catastihul Iaşilor, la circa 400 
persoane numărul evreilor din oraşul laşi, la 1755. El evidenția existenţa a 66 case 


evreieşti în oraş, concentrate pe 2 artere comerciale importante: 


74 Hahambaşa era marele rabin al tuturor evreilor din Moldova, având sub jurisdicţia sa şi pe coreligionarii din 
Țara Românească. 


- ulița Rusească, cu 23 de case; 

- ulița Hagioaei, cu 28 de case; 

- diferența de 15 case fiind răspândite pe mai multe străzi din oraş. 

În anul 1774, în acelaşi oraş, laşi, erau înregistrate un număr de 171 familii 
evreieşti, grupate pe 5 străzi (uliţe). Această grupare va fi mult mai evidentă în a doua 
Jumătate a sec.XIX. 

Ultimele decenii ale sec.XVIII au constituit un moment important în evoluţia 
numerică a evreilor din Moldova. Exodul puternic dinspre Galiţia spre Moldova în 
anul 1772, determinat de anexarea Galiției de către austrieci şi împărțirea Poloniei, a 
dus la creşterea puternică a numărului de evrei din jumătatea nordică a Moldovei. 
Procesul se va relua după anul1803, când grupuri mari de evrei vor pătrunde în nordul 
Moldovei şi se vor stabilii în special în noile formaţiuni urbane înfiinţate de evrei: 
târgurile şi târguşoarele. Deşi inițial specifice doar Moldovei, târgurile şi târguşoarele 
vor apare şi în Ţara Românească, după anul 1790, atunci când Bucovina va fi anexată 
de austrieci, lucru care va determina comunităţi evreieşti importante să se deplaseze 
spre sud, pentru a fi la adăpost. 

Astfel apar, atât în Moldova cât şi în zona central-estică a Țării Româneşti, la 
finele sec.XVIII, circa 30 noi târguşoare, majoritatea fiind înfiinţate în exclusivitate de 
evrei”. Ulterior această abordare „urbanistică” va devenii politică de stat în cele două 
provincii istorice, numărul târgurilor astfel înfiinţate dublându-se în mai puţin de 50 de 
ani. Istoricul Gh.Ghibănescu afirma importanţa prezenţei „elementului jidovesc” în 
colonizarea târguşoarelor din Moldova, lucru subliniat şi de Al.Th.Obreja şi 
V.Tufescu, ultimul va conchide că majoritatea târguşoarelor „apar dintru început 
evreieşti”. El dă ca exemplu târgurile Mihăileni, Bucecea, Iveşti, Fălticeni etc. Apariția 
acestor târguri şi târguşoare va duce la o creştere numerică însemnată a evreilor în 
Moldova. În anul 1774, primul recensământ al populaţiei Moldovei efectuat de 
autoritățile militare ruse, indica circa 1.300 evrei capi de familie şi un total de circa 
6.500 persoane”. Mai mult decât atât, unii autori apreciază numărul târgurilor şi 


târguşoarelor apărute în Moldova datorită evreilor ca fiind mult mai mare, deci 


* Kuller, H....„op.citate, pag.57. 
76 O istorie a evreilor din România... op.citate, pag. 131. 


implicit, o creştere numerică mult mai mare a evreilor de-a lungul sec.XVIII. The 
Standard Jewish Encyclopedia, la litera M (Moldova), apreciază la 63 numărul 
târgurilor şi târguşoarelor cu funcțiuni strict comerciale apărute în Moldova la sfârşitul 
sec.XVIII şi începutul sec.XIX. Studiul doctorului E.Schwarzfeld intitulat Din istoria 
evreilor. Împopularea, reimpopularea şi întemeierea târgurilor şi târguşoarelor din 
Moldova, editat în anul 1914, prezintă în amănunt procesul de creare a unei categorii 
de oraşe comerciale noi în Moldova sec.XVIII. Importanţa acestui fenomen se va 
observa pe deplin, de-a lungul sec.XIX şi va avea urmări profunde asupra evoluţiei 
numărului de evrei, a structurii funcţionale a oraşelor Moldovei, cât şi asupra tipurilor 
de activităţi specifice pentru aceste oraşe. 

Un alt element deosebit de important, legat de existenţa evreilor pe aceste 
meleaguri, de-a lungul Evului Mediu, este reprezentat de urmele toponimice lăsate pe 
teritoriul României, implicit al Moldovei. Deşi este un subiect intens discutat, o serie 
de autori având reţineri în ceea ce priveşte corectitudinea acestor interpretări, merită a 
fi prezentate pe scurt o serie de toponime existente în Moldova şi care ar putea avea la 
bază denumiri evreieşti, ceea ce ar susține prezenţa, continuitatea şi permanenţa 
populaţiei evreieşti din Moldova acelor vremuri. 

Dr.Rezachevici aduce în discuţie o serie de toponime legate —în opinia sa, de 
termenul „Jidov” (termen pejorativ, cu semnificaţie de evreu). Printre acestea merită a 
se aminti: 

- numele satului Jidovca de Vultur (Orlea) din ţinutul Dorohoi, menţionat 

documentar la 1587 şi 1589, tot aici în zonă fiind şi „gura” pârâului 
Jidovcăi; 

- localitatea Jidovca (Sidavosca) Orhei, în Republica Moldova, datată 

documentar în sec.XVII; 

- satul Jâdeşti (Jideşti), atestat documentar în 1481, lângă Cernăuţi 

(Bucovina); 

- satul Jâdeştim atestat documentar la 1438, în judeţul Neamţ, prin el trecând 

pârâul Jidan afluent al Bistricioarei; 


- în Vrancea, satul Jidovina Veche, datat documentar în sec.XVII; 


- în ţinutul Botoşani, pârâul Jidovca, la Liteni, menţionat cu acest nume încă 

din sec.XVI; 

Alături de aceste toponime legate de termenul de evreu (jidov), apar o serie de 
toponime ce par a avea la bază denumirea de „khazar”. Astfel, pot fi menţionate: 

- în ţinutul Orhei: 

o satul Cozăşti, atestat la 1617; 

o satul Cozareuţi (Cozoreuţi), atestat la 1439, azi dispărut; 
- în ţinutul Hotin (Republica Moldova): 

o satul Cozăreşti, atestat la 1479; 

- în ţinutul Fălciu: 

o satul Coziacii (Căzăenii sau Cozăenii), atestat în sec.XVI; 

- în ţinutul Hârlău: 

o pârâul şi pădurea cu acelaşi nume Cozancea, ce apare menţionată 
pentru prima dată la 1462. 

Aşa cum se poate observa în această scurtă prezentare a perioadelor şi etapelor 
evoluţiei populaţiei evreieşti de pe teritoriul Moldovei, Evul Mediu a reprezentat 
începutul stabilirii şi dezvoltării comunităţilor evreieşti din România, început pe care îl 
vom regăsii şi în celelalte provincii istorice ale ţării, însă cu alte trăsături şi 
caracteristici proprii, diferite de cele ale Moldovei, trăsături determinate de condiţiile 
istorice proprii şi de specificul teritorial al provinciei. Dacă în cazul Moldovei, 
fluxurile de penetrare pentru populaţia evreiască au fost în principal direcționate nord- 
sud, în cazul celorlalte provincii, aceste fluxuri au cunoscut direcții diferite. Pentru 
Moldova, prezenţa Văii Siretului ca axă principală de circulaţie, a constituit premisa 
desfăşurării unor fenomene legate de pătrunderea populaţiei evreieşti până spre Țara 
Românească, dar şi radiar, spre zonele subcarpatice şi spre cele de podiş. Toate aceste 
trăsături vin să individualizeze provincia istorică numită Moldova ca un areal care a 
constituit o zonă deosebit de importantă în evoluţia populaţiei evreieşti pe teritoriul 


României. 


b. Transilvania 


O a doua provincie istorică a României, care a cunoscut prezenţa evreilor încă 
din cele mai vechi timpuri, a fost Transilvania. „Trans-silva”, sau pământul de dincolo 
de pădure, s-a constituit ca un areal specific, deosebit faţă de Moldova, poate tocmai 
prin faptul că, pentru o bună perioadă a istoriei sale bimilenare, s-a aflat sub stăpânire 
străină. Un lucru deosebit de important, inclusiv cu conotaţii benefice pentru urmărirea 
prezenţei evreilor pe aceste meleaguri, a fost faptul că, spre deosebire de Moldova şi 
Țara Românească, în Transilvania evidenţele referitoare la minorităţi în general, şi la 
evrei în particular, au fost mult mai substanţiale, existând informaţii directe, inclusiv 
conscripții sau chiar recensăminte efectuate de autorităţile maghiare sau austriece. 
Acest lucru, într-o oarecare măsură, poate fi considerat un avantaj în urmărirea, 
observarea şi analiza prezenţei evreilor pe aceste teritorii, datorită faptului că 
istoriografiile referitoare la Transilvania”, pot fi regăsite atât în literatura română, dar 
mai ales în cea maghiară (şi pentru o anumită perioadă de timp, şi în cea austriacă). De 
asemenea, studiile şi monografiile istorice sunt mai bine elaborate (în legătură cu 
prezenţa evreilor), lucru ce permite o analiză mult mai precisă şi raportări la elemente 
concrete. 

Caracteristica de bază în analiza prezenţei evreilor pe teritoriul Transilvaniei 
constă în faptul că aici apar cele mai vechi semnalări şi încrisuri referitoare la evrei, 
pentru perioada Evului Mediu timpuriu, semnalări ce apar într-o serie de documente 
scrise, ce tratează o serie de probleme ale regatului maghiar în sec.XI. Ca exemplu 
tipic, în această direcție, putem aminti Decretul lui Ladislau I al Ungariei, dat în anul 
1092, prin care se opreau căsătoriile mixte dintre evrei şi creştini (Articolul 10), alături 
de alte reglementări pugnitive legate de comunitățile evreieşti din regatul maghiar de 
la aceea vreme (Articolul 26), care apar tot în acest Decret. Acest lucru demonstrează, 
în primul rând, faptul că în regatul maghiar, la începutul sec.XI, existau comunități 
stabile de evrei, probabil veniţi din vestul continentului, comunităţi care, prin extensie, 


trebuie să fi existat şi în Transilvania aflată la acel moment sub stăpânirea regilor 


77 2 Pi A ia y y . . A 

Pentru economia exprimării, vom folosii termenul de Transilvania, cu conotaţie referitoare la întreaga 
provincie istorică. Acolo unde se impun specificări şi semnalări directe la regiunile vestice şi nord-vestice, 
pentru evitarea confuziei, vom folosii denumirile de Maramureş, Crişana şi Banat. 


maghiari. In al doilea rând, existenţa unui astfel de decret demonstrează că acele 


comunităţi de evrei erau stabile, aveau o viaţă socială reală şi trebuiau luate în 


considerare de regii maghiari. Dacă acele comunităţi ar fi fost „călătoare”, doar în 


trecere spre alte regiuni, un astfel de decret nu şi-ar mai fi găsit rostul. Deasemenea, 


de-a lungul sec.XII, astfel de reglementări date în Ungaria, care afectau şi teritoriile 


Transilvaniei, apar destul de des. Pentru a menţiona doar pe cele mai importante, 


putem aminti: 


decretele restricive referitoare la evrei, care îngrădeau şi limitau relaţiile 
dintre evrei şi creştini, date de regele Coloman, la începutul sec. XI; 

Bula de Aur, dată de Andrei al II-lea al Ungariei, la 1222, cu reglementări 
tot în acest sens restrictiv, de limitare a mixajului dintre evrei şi creştini, 
Bula fiind reconfirmată în anul 1231, prin emiterea unui decret (Decretul al 
II-lea), tot de către Andrei al II-lea, prin care se condiționau şi restricționau 
activitățile comerciale şi financiare ale evreilor de pe cuprinsul întregului 
regat maghiar. Interesant este faptul că acest decret a fost reconfirmat din 
nou, în anul 1233 şi ulterior, la un an distanţă, a fost întărit de fiul lui Andrei 
al II-lea, regele Bela, în 1234. Se pare că aceste constrângeri au fost făcute 
la presiunile Papei, care avea interesul să stăpânească şi să ţină sub control o 
populaţie cu un potenţial financiar deosebit, dar care nu aparţinea prin 
credinţă lumii catolice. Această situaţie trebuie înţeleasă şi prin raportarea la 
un moment istoric anterior, dar care a lăsat urme vizibile în mişcarea 
populaţiei evreieşti pe continentul european: în anul 1182, comunităţile 
evreieşti care prosperau în Franţa şi care aveau legături extrem de strânse cu 
cele din Spania, vor fi expulzate de către regele francez Filip Augustus, iar 
pământurile şi proprietăţile evreilor vor fi confiscate în totalitate. Acest 
lucru a determinat o mişcare migratorie spre est şi spre nord, parte din aceste 


fluxuri ajungând şi în regatul maghiar, inclusiv în Transilvania. 


Alături de aceste consemnări restrictive asupra evreilor din regatul maghiar şi, 


prin extensie, din Transilvania, apar tot în aceaşi perioadă, legi şi decrete care oferă 


privilegii şi înlesniri pentru evrei. Regele Bela al IV-lea al Ungariei, într-o scrisoare 


adresată Papei Grigore al IX-lea, cere în anul 1239, permisiunea de a angaja la curte 


evrei pentru administrarea veniturilor publice. O astfel de cerere avea ca precedent, 
situaţia din Portugalia, referitoare la care, acelaşi Papă acceptase astfel de solicitări. 
Cinci ani mai târziu, în iulie 1244, principele Frederic al II-lea al Austriei, acordă (cu 
încuviințarea Papei) o serie de privilegii evreilor din Austria. Această acţiune avea la 
bază o motivaţie mult mai sensibilă, şi anume: era urmarea firească a încercării 
împăcării cu comunităţile evreieşti (care deţineau o putere financiară importantă), după 
progroamele ce avusese-ră loc în Germania, între anii 1241-1243. Tot în acest spirit 
împăciuitor, sesizând împortanţa fondurilor băneşti ce ar fi putut fi obţinute de la 
cămătarii evrei, regele Bela al IV-lea al Ungariei acordă, la 7 decembrie 1251, 
privilegii tuturor evreilor din regat, inclusiv celor din Transilvania. Acest lucru va avea 
ca urmare o creştere constantă a numărului de evrei în regatul maghiar şi în 
Transilvania, pe tot parcursul sec.XIII, lucru regăsit şi în actele dinastiei arpadiene, 
care a condus Ungaria şi în care este menţionată prezenţa diferitelor comunităţi de 
evrei din regat (inclusiv în Transilvania). Acest proces de venire şi stabilire a evreilor 
în Transilvania continuă şi pe parcursul primelor decenii ale sec.XIV, odată cu 
aplicarea şi generalizarea acestor privilegii, deşi în anul 1344 mulţi evreii sunt izgoniți 
din Ungaria, o parte din ei emigrând în Țara Românească, în Muntenia, unde sunt bine 
primiți de domnitorul român Vladislav Basarab. Odată depăşit acest moment, numărul 
evreilor din Transilvania continuă să crească, pe baza „scurgerilor” de populaţie 
dinspre Ungaria spre Transilvania, autorul H.Kuller considerând anul 1357 ca un 
moment de vârf în această direcție”. Mărturii ale prezenţei evreilor şi a comunităţilor 
acestora în Transilvania, apar la 1350, la 1357”, dar şi la 1397 la Timişoara. 

Alte surse ne informează despre deplasările evreilor în interiorul Transilvaniei 
şi înspre Țara Românească, în acest sens relatarea lui Moşe Tacu referitoare la 
tranzitul evreilor din Transilvania spre Muntenia şi Oltenia fiind relevantă. În a doua 
jumătate a sec.XIV, însemnările referitoare la evreii din Transilvania (inclusiv Banat, 
Crişana şi Maramureş) devin tot mai numeroase. Informaţii referitoare la existenţa 


unui cartier evreiesc în Cetatea Albă (Alba Iulia), la mijlocul sec.XIV, apar în scrierea 


78 Kuller, H...., op.citate, pag.48. 
P Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, Doc.9, pag.1 1, procesul cu martorul evreu Petre Evreul, 
de la Sibiu, din 20 august 1357. 


hagiografică a lui Grigore Țambac, alături de o serie de evidențe financiare în care 
regăsim situaţia plăţii impozitelor şi a taxelor, inclusiv de către evrei. 

Se pare că oraşul Alba Iulia deţinea un număr însemnat de evrei, parte din ei 
fiind chiar proprietari de terenuri“. Acest lucru demonstrează faptul că în a doua 
jumătate a sec.XIV, oraşele transilvănene, cum ar fi Alba Iulia, Clujul, Sibiul sau 
Mediaşul", aveau locuitori evrei care formau comunităţi stabile şi permanente. Paralel 
cu aceste menționări, apar o serie de acte de cancelarie care se referă la ordine de 
expulzare pentru diferiţi evrei, din diferite motive (în marea majoritate a cazurilor este 
vorba de cămătari şi de comercianţi neoneşti). Un exemplu în acest caz este Decretul 
lui Ludovic I de Anjou referitoare la expulzarea evreilor, dat la 1360. 

O sursă importantă de informaţii, care demonstrează prezenţa şi stabilitatea 
comunităților de evrei pe teritoriul Transilvaniei, constituie şi însemnările şi 
înscrisurile referitoare la plata impozitelor şi a taxelor financiare în cadrul regatului 
maghiar, inclusiv pe teritoriul Transilvaniei. Astfel de activităţi financiare sunt 
reglementate prin decrete referitoare la populaţia evreiască şi la regimul lor juridic şi 
financiar, decretele lui Vladislav I, regele Ungariei, date la 1421 şi 1444, aducând 
clarificări referitoare la nivelul taxelor, modul de colectare, ţinerea evidenţelor fiscale 
şi a numărului de familii evreieşti etc. regăsite în Transilvania. 

Sec.XV aduce noi informaţii referitoare la stratificarea comunităţilor de evrei în 
marile oraşe transilvănene. Apar, astfel, semnalări ale unor comunităţi (nu prea mari) 
de evrei în Sibiu şi Braşov, dar şi în Oradea şi în împrejurimi, alături de semnalări 
referitoare la evreii din Maramureş, veniţi probabil din Moldova. În acest sens, 
Conventul din Lelesz, de la 14 ianuarie 1420, aminteşte de comunitatea evreiască de la 
Ganyafalva, în comitatul Maramureş. Pe tot parcursul sec.XV, dar şi în prima 
jumătate a sec.XVI, apar o multitudine de acte comerciale, judiciare şi acte de 
cancelarie în care se fac referiri la evreii din diferite comunităţi din oraşele 
transilvănene. Apar consemnări, inclusiv nominale, în registrele financiare, în cele 


vamale, lucru care demonstrează principala activitate specifică acestor comunităţi, şi 


50 În culegerea de documente Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.II/1, la pag.72-73, 
Doc.91, apare o menționare referitoare la un anume “Jacobus Judeus de Alba” care vinde o vie în comuna 
Căpâlna priorului Paul Toma. 

81., unde evreii deţineau chiar terenuri agricole. 


anume cea comercială, impozitele plătite de evrei fiind preponderent legate de 
cantitatea mărfurilor comercializate“?. 

Localitățile situate în sudul Transilvaniei, prin care se făcea trecerea spre Țara 
Românească, capătă astfel un loc din ce în ce mai important în activitatea de schimburi 
comerciale, prezenţa evreilor fiind remarcată nu numai în punctele de graniţă (aşa cum 
am văzut că se întâmpla în Moldova), dar mai ales în oraşele centre comerciale din 
care plecau aceste fluxuri. Braşovul, Sibiul şi mai spre vest Caransebeşul, devin centre 
de polarizare pentru grupurile de evrei care se ocupau preponderent cu activitatea 
comercială“. Tot în aceste oraşe sud-transilvănene, ca o dovadă suplimentară a 
prezenţei evreilor, apar citări şi menționări în procese juridice, în care sunt implicaţi 
evreii la 1492 (în Braşov) şi 1499 (la Sibiu), procese care aveau ca motivaţie 
contravenţii tot din domeniul comercial. 

Relaţiile economice, de schimb, între Transilvania şi celelalte provincii istorice 
româneşti, au condiționat, modelat şi orientat apariția, dezvoltarea şi creşterea 
numerică a comunităţilor evreieşti din oraşele din zona de contact. Nu numai sudul 
Transilvaniei era caracterizat de apariţia unor comunităţi evreieşti bazate pe activitatea 
comercială de schimb între Transilvania şi Ţara Românească, dar şi latura de est a 
Transilvaniei era supusă aceluiaşi proces. Apar, astfel, o multitudine de semnalări în 
documente oficiale de curte, în acte comerciale şi în acte fiscale de impozitare a 
produselor la trecerea prin vamă, a evreilor din Maramureş, care deţineau relaţii 
comerciale cu comunităţi mai vechi din Moldova. 

Către sfârşitul sec.XVI şi la începutul sec.XVII, apare însă un proces de 
„populare” a Maramureşului cu noi valuri de evrei, venite din Bucovina şi Galiţia, 
datorită facilităţilor pe care le găseau în nordul Transilvaniei şi a opresiunilor la care 
erau supuşi în ţările de baştină. Deşi procesul de pendulare biderecţional Transilvania- 
Moldova era în plină desfăşurare, comunităţile din partea vestică a Transilvaniei 
prosperă şi se înmulţesc, odată cu apariția unor noi înlesniri venite din partea 
principilor. În diferite documente datate la mijlocul sec.XVI şi ulterior, apar foarte 


multe nume de evrei, capi de familie (plătitori de impozite) în oraşele Alba Iulia, 


5 Carmilly-Weinberger, ..., op.citate, pag.15-17. 
5 Carmilly-Weinberger, ..., op.citate, pag.16-17. 


Sibiu, Braşov, Cluj, dar şi în Oradea, Lipova, Carei, Sighet, alături de semnalări de 
evrei în mediul rural, din Banat, exemplul tipic fiind comuna Pesth, de lângă 
Caransebeş. 

În istoria populaţiei evreieşti din Transilvania un moment deosebit l-a constituit 
domnia principelui Gabriel Bethlen (1613-1629). Acest principe luminat a sesizat 
importanţa prezenţei unei comunităţi evreieşti pe teritoriul Transilvaniei, ca vector de 
progres şi ca forță financiară şi comercială imposibil de substituit de către altă etnie 
din principat. Principele Bethlen a avut marele merit de a gândi un nou statut pentru 
evreii din Transilvania, încercând să acorde (şi reuşind în mare măsură) o nouă poziţie 
şi un nou loc evreilor în Principatul transilvănean. La 18 iunie 1623, principele Gabriel 
Bethlen acordă un act de privilegiu (Diploma de privilegii) evreilor din Transilvania, 
la cererea şi sub sfătuirea medicului său personal, evreul Abraham Sarsa. Prin acest 
document, deosebit de important pentru evreii transilvăneni, li se acordă dreptul 
(garantat de principe), de stabilire pe teritoriu Transilvaniei, siguranţa îndeletnicirilor 
practicate, dreptul de liberă circulaţie, libertatea credinţei religioase (lucru extrem de 
important, deoarece semnifica recunoaşterea credinței mozaice), Articolul 6 din 
diplomă referindu-se cu precădere la evreii veniţi din Spania (sepharzi). Importanţa 
acestei comunităţi sepharde este reliefată şi de faptul că principele Bethlen stabileşte 
ca loc de aşezare şi dezvoltare a acestei comunităţi, în Transilvania, oraşul Alba Iulia, 
un important centru al vremii. Aici apare şi prima sinagogă din Transilvania, la 1656, 
dovadă a nivelului spiritual atins de comunitatea evreiască din acest oraş. Dar nu 
numai Alba Iulia constituia o puternică comunitate evreiască; şi alte oraşe deţineau 
grupuri importante de evrei. În sec.XVII, întâlnim comunităţi evreiești plătitoare de 
impozite şi taxe în Timişoara (documente datate 1636)*, Urişor (1655), Gherla (1657), 
Sighişoara (1660), Mediaş (1662), Baia Mare şi Cincu (1664), Bistriţa şi Iernut (1668), 
Sibiu (1685), Cluj şi Turda (1691), Târgu Mureş (1693) şi Satu Mare (1699). 

Comunitatea evreilor sepharzi a avut ca localizare şi Banatul (nu numai oraşul 
Alba Iulia), primele comunități din această regiune fiind originare din Spania, 


Carmilly- Weinberger aducând ca mărturie în această direcţie, printre altele, şi numele 


* În Timişoara a fost descoperită o piatră tombală cu numele Assael Azriel, decedat la 1636, cu inscripții 
turceşti, Banatul aparţinând paşalâcului de Buda în aceea perioadă. 


apărute în sec.XVII în conscripţiile şi actele oficiale, alături de cele de pe pietrele 
tombale: Amigo, Marco, Baruch, Mussafia, Coronel, Chananel, Nissim, Assael etc., 
toate de origine spaniolo-sephardă*”. Importanţa acestei comunităţi rezidă şi în faptul 
că ea reuşeşte să întărească relațiile Banatului cu paşalâcul turcesc de la Buda şi, 
indirect, cu Imperiul Otoman. Acest lucru se va constituii mai târziu, pe parcursul 
sec.XVIII, într-unul din motivele de persecuție a evreilor, inițiate de Maria Tereza. 
Astfel, primele comunităţi din Timişoara, se pare de origine sephardă, sunt datate la 
1716, alături de care apar şi comunităţi ashkenaze, 23 de ani mai târziu (la 1739). 
Creşterea numerică a comunităţilor evreieşti din Timişoara generează şi apariţia unor 
sinagogi, prima din oraş fiind datată la 1760. Despre dimensiunea comunităţilor 
evreieşti din acest oraş ne putem face o părere din statistica populației Banatului, 
editată de Baroti Lajos, intitulată Adattár Délmagyarország XVIII. Századi 
Történetéhez, Temesvár, 1893 (Documente cu privire la istoria Ungariei de sud în 
sec.XVIII), care semnala pentru anul 1716 un număr de 144 evrei în Timişoara 
(plătitori de taxe)“. 

O mişcare interesantă pe teritoriul Banatului, prin care s-a direcționat fluxul de 
evrei spre marile oraşe, implicit spre Timişoara, a fost interzicerea (de către autoritatea 
austriacă) locuirii evreilor în apropierea oraşelor miniere. Acest lucru a dus la 
concentrarea populaţiei evreieşti în acele oraşe care nu dispuneau de o activitate 
extractivă, în speţă în oraşele de câmpie, Timişoara devenind astfel, un important 
centru de atracţie. Această evoluţie va fi stopită în anul 1776, când Maria Tereza va 
decreta faimosul Judeum-Ordnung, prin care va reglementa evoluția numerică şi 
concentrarea evreilor bănăţeni, tipurile de activităţi economice permise, condiţiile de 
stabilire în oraşe etc. Acest moment va marca o diferenţiere a evoluţiei evreilor din 
Banat faţă de restul Transilvaniei, în special faţă de Maramureş. 

O caracteristică a comunităţilor evreieşti din Maramureş este aceea că, spre 
deosebire de Banat şi Crişana, aici regăsim ca preponderente alte ocupaţii decât cele 
comerciale şi financiare. Încă din anul 1754 sunt semnalate primele arendări de 


manufacturi de către evrei, de la principele Transilvaniei, pentru ca în a doua jumătate 


5 Carmilly-Weinberger citează în acest sens opinia Dr.-ului Singer Jakab. 
5 Dr.Rezachevici, ..., op.citate. 


a sec.XVIII, în Maramureş să fie caracteristice ocupațiile agricole, precum şi stabilirea 
inclusiv în mediul rural. Oraşele continuă totuşi să atragă evreii în Maramureş, 
Sighetul constituind un punct central, fapt demonstrat şi de mulţimea pietrelor tombale 
din cimitirele oraşului, cea mai veche datând de la 1771. 

În general informaţiile statistice, referitoare la populaţia Transilvaniei şi la 
evreii din această provincie istorică sunt destul de rare, marea majoritate fiind grupate 
în conscripţiile din anii 1725/28, 1735/39, 1743/45 şi 1746/48. O deficiență care scade 
din valoarea informativă a acestora este dată de faptul că, în mai toate conscripţiile 
enumerate, se regăsesc informaţii referitoare la evrei numai pentru unele comitate 
(cum ar fi Arad, Bihor, Maramureş), sau pentru unele oraşe (cum ar fi Satu Mare), însă 
celelalte conscripții nici măcar nu înregistrează o astfel de populaţie, evreii 
neregăsindu-se în ele (probabil prin omiterea înregistrării). Ceea ce este însă benefic 
cercetării ştiinţifice, este diversitatea de surse din care se pot extrage, cei drept fără o 
anumită continuitate temporală, informaţii despre numărul evreilor din Transilvania. O 
primă imagine referitoare la răspândirea şi numărul evreilor din Transilvania, pentru 
sec.XVIII, ne oferă Carmilly-Weinberger, în lucrarea sa Istoria evreilor din 
Transilvania (1623-1944), care la pag.23 reuşeşte să concentreze informaţia cuprinsă 
în diferitele documente grupate în vol.]l/1 din culegerea Izvoare şi mărturii referitoare 
la evreii din România. 

Alte surse de informare oferă pentru aceleaşi perioade de timp alte cifre, luând 
în considerare probabil o interpretare diferită a înregistrărilor conscripţiilor, sau, pur şi 
simplu, folosind alte surse documentare decât evidențele austriece. Conform 
Encyclopedia Judaica, vol.XV, din 1978, pag.1942, în Transilvania ar fi existat, la 
1766, un număr de aproximativ 2.000 evrei, în 1782 un număr de 4.047 evrei, iar în 
1789 un număr de 4.166 evrei. 

Indiferent de acurateţea cifrelor, caracteristică pentru a doua jumătate a 
sec.XVIII este creşterea numerică constantă a evreilor din principat, paralel cu apariția 
unor noi comunităţi de evrei, după anul 1775, la Oradea, Cluj, Sighet, Dej, Arad ş.m.a. 
Statistica lui G. Von Windish, din anul 1780, aminteşte de un număr de 1.200 evrei în 
ținutul Sătmarului şi de 300 de evrei în regiunea Bihor. Aceste creşteri însemnate şi-au 


avut originea inițială în facilităţile şi privilegiile iniţiate de Gabriel Bethlen, fluxurile 


de evrei sosiți după acest moment, timp de peste un secol, cuprinzând evrei din 


: i i : ; a 87 
Polonia, Moravia, Germania, Ungaria şi Moldova (Bucovina) . 


Numărul evreilor din Transilvania 
înregistraţi în conscripţiile din: 


Tab.1 

1. | Alba de Jos 168 195 
2. | Alba Iulia 150 o 5 150 
3. | Baia Mare 0 0 215 0 
4. | Bihor 81...82 252 286 1093 
5. | Carei 68...78 0 330 453 
6. | Cluj 0 0 0 29 
7. | Crasna 0 0 74 0 
8. | Dăbâca 40 0 0 1003 
9. | Făgăraş O 0 0 9 
10. | Hunedoara 0 0 0 7 
11. | Maramureş 371 0 670 2254 
12. | Nazna 0 0 55...60 80...100 
13. | Odorhei 0 0 0 6...10 
14. | Oradea 90 0 0 0 
15. | oraş Satu Mare 13...14 19 0 0 
16. | Satu Mare 112 346 668 2753 
K Solnocul de Mijloc = „30 0 0 0 

Târnava 0 0 228 


e TOTAL T .1130 | 617 | 2378...2383 | 8260...8284 


Sursa: Prelucrare după Carmilly-Weinberger, ... op.citate. 


Creşterea numerică a evreilor din Transilvania, a generat, aşa cum era de 
aşteptat, o reacție de răspuns negativă din partea autorității supreme austriece, care 
vedea în creşterea numărului populației evreieşti un pericol şi o amenințare la adresa 
imperiului. În aprilie 1780, guvernatorul Transilvaniei, Samuel Brukenthal (1777- 
1787) trimite o scrisoare Mariei Tereza, având ataşată o statistică a populației evreieşti 
din principat. În această statistică apar recenzate 221 familii de evrei, cu 461 copii, 
majoritatea fiind grupaţi în comitatele Solnocul Inferior şi de Mijloc (138 familii cu 
259 copii)®®. Ca urmare, la 3 mai 1780, Maria Tereza interzice stabilirea evreilor în 
Transilvania, cu excepția oraşului Alba Iulia, rămas deschis pentru evrei, ceea ce 
demonstrează importanța comunității din acel oraş şi influența avută la curtea 


austriacă. Pentru a sublinia această importanță şi mărimea acestei comunități trebuie 


57 Carmilly-Weinberger, ..., op.citate, pag.25. 
38 Carmilly-Weinberger, ..., op.citate, pag.27. 


amintit că în noiembrie 1781, autorităţile transilvănene răspund cererii împăratului 
Josif al II-lea (fiul Mariei Tereza), executând un recensământ al evreilor din oraş, din 
care a rezultat un număr total de 682 persoane. 

În concluzie, Transilvania a reprezentat până la anul 1800, un areal total diferit 
ca şi prezență a populaţiei evreieşti, comparativ cu Moldova, diferență datorată, în 
primul rând, modului în care evreii au ajuns pe aceste teritorii şi mai ales condiţiilor 
istorice în care au evoluat, inclusiv sub stăpânirea austriacă. Dacă Transilvania 
excelează ca vechime a semnalării evreilor pentru perioada Evului Mediu timpuriu, 
specificul prezenţei evreilor aici este dat de alinierea la condiţiile prezente în regatul 
maghiar. Pentru o mare perioadă de timp, evreii din Transilvania au fost legaţi de cei 
din regatul maghiar, soarta lor fiind decisă de acţiunile acestora din urmă. În acelaşi 
timp, pendularea specifică între Transilvania şi Moldova a înlesnit, pentru anumite 
perioade de timp, o oarecare protecţie a evreilor şi un loc de refugiu, atunci când 
autorităţile maghiare sau austriece persecutau această populaţie. În ansamblul teritorial 
al Transilvaniei, Alba Iulia se desprinde ca un centru primordial pentru evrei. Alături 
de aceasta, multe alte oraşe din sudul sau din nordul Transilvaniei au găzduit 
comunităţi evreieşti importante. Activităţile specifice evreilor sau păstrat pe teritoriul 
principatului, Maramureşul constituind un caz aparte prin prezenţa evreilor şi în 
mediul rural. Cele mai intense fluxuri, în care evreii au fost implicaţi, au fost axate pe 
relația cu Ungaria, dar şi spre est, spre Moldova, sau spre sud, spre Muntenia şi 
Oltenia. În ansamblu, Transilvania, având în componenţa sa funcţională şi Banatul, 
Crişana şi Maramureşul, s-a constituit ca un areal în care evreii au existat, au crescut 
numeric şi în anumite perioade au prosperat, la adăpostul privilegiilor bethleniene. 
Imaginea Transilvaniei se alătură celei alcătuite de Moldova, în ansamblul teritoriilor 


româneşti locuite şi de evrei, de-a lungul Evului Mediu, până în sec.XIX. 


c. Ţara Românească 


Evoluţia evreilor pe teritoriul Ţării Româneşti, în perioada Evului Mediu, a fost 
legată de două elemente deosebit de importante: în primul rând, de poziţia acestei 
provincii istorice româneşti, situată în partea sudică a României, mai aproape de 
Imperiul Otoman, aflată pentru mai mult timp sub ocupaţia turcească; şi în al doilea 
rând, de fluxurile desfăşurate de evrei în diferite perioade de persecuții sau când, din 
diferite motive, au apărut deplasări ale acestor comunităţi. 

Poziţia Tării Româneşti a „modelat” fluxurile de evrei din sud spre nord, 
provincia acţionând ca un areal de tranzit între Imperiul Otoman şi Moldova. Partea 
estică a provinciei, localizată în continuarea faimosului drum comercial al Văii 
Siretului, se va constitui ca o prelungire a traseului pe care comercianții evrei îl 
foloseau în activitatea lor. Prima direcție, care se pare că a adus un număr însemnat de 
evrei sepharzi, a fost cea dinspre Imperiul Otoman spre Moldova, străbătând Țara 
Românească. Aşa cum în anumite etape, Moldova primea pe relaţia nordică, grupe de 
populaţie evreiască de origine ashkenază, la fel Țara Românească, într-o simetrie 
perfectă, primea evrei sepharzi veniţi din Imperiul Otoman. 

Un alt element important, de care trebuie să se ţină seama într-o analiză 
ştiinţifică a prezenţei evreilor pe teritoriul Ţării Româneşti, este acela legat de 
mişcările pe direcția est-vest desfăşurate de evrei, pe teritoriul provinciei istorice 
amintite. Astfel, cum s-ar putea explica urme şi înscrisuri evreieşti ce apar în 
extremitatea vestică a Olteniei, în localităţi precum oraşul Strehaia, urme datate ca 
aparţinând sec.XVI-XVII? În acelaşi timp, nu trebuie uitat faptul că, pentru multe 
perioade de timp, Țara Românească a funcţionat ca un areal de pribegie pentru evreii 
refugiaţi de peste munte, din Transilvania. Circulaţia peste Carpaţii Meridionali a fost 
extrem de intensă, chiar şi în Evul Mediu, lucru ce demonstrează nu numai legăturile 
foarte strânse între românii de pe cele două versante ale Carpaţilor, dar şi legăturile 
dintre comunităţile evreieşti de la nord şi de la sud de Meridionali. Nu este de mirare 
faptul că menționări despre prezenţa evreilor în Muntenia sunt legate de oraşele situate 
pe diferite axe de circulaţie carpatică, având legături directe cu Dunărea şi Marea 


Neagră (cum ar fi oraşele Curtea de Argeş, Târgovişte etc.). 


O altă caracteristică a evoluţiei numărului evreilor din Ţara Românească a fost 
legată de prezența Dunării, care s-a constituit nu numai într-o importantă axă 
comercială, încă din Evul Mediu, dar a permis apariţia şi dezvoltarea unor oraşe port 
dunărene, în care evreii veniţi din Imperiul Otoman vor găsii condiţi prielnice de 
dezvoltare a comunităţilor lor. Se pare că prezenţa facilităților oferite de fluviu nu a 
scăpat atenţiei evreilor ce tranzitau aceste teritorii, prezenţa lor făcându-se simțită încă 
din sec.XII. Astfel, apar însemnări şi diferite documente care au permis istoricilor să 
delimiteze şi să fixeze, în timp şi spaţiu, procesul venirii şi stabilirii evreilor la nord de 
Dunăre. Bogdan Petriceicu Haşdeu consemnează prezenţa israeliților, în 1170, în Țara 
Românească“. Un fapt interesant este şi legătura dintre comunităţile evreieşti situate la 
sud de Dunăre (în Pen.Balcanică) cu cele de la nord de Dunăre (din provinciile 
româneşti). În acest sens, o serie de mărturii referitoare la prima categorie ne pot da 
informaţii, relativ precise, şi asupra comunităţilor de la nord de Dunăre. În culegerea 
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.l, doc.l, pag.3, apar 
consemnări ale călătorului evreu Beniamin din Tudela, efectuate în periplurile sale la 
sud şi nord de Dunăre, călătorii desfăşurate în perioada 1165-1170, şi în care se 
descriu comunitățile de evrei întâlnite de acesta. Dacă ataşăm acestor informaţii, pe 
cele ce se pot desprinde din însemnările ulterioare, din sec.XIII, ale rabinului Moşe 
Taku (sau Tacu), fiul lui Chizkia, referitoare la traseul caraiților de-a lungul Văii 
Siretului şi pe cuprinsul Munteniei”, putem observa faptul că fluxurile comerciale 
specifice Moldovei se continuau în modul cel mai natural posibil şi pe teritoriul 
Munteniei, fără a ţine cont de graniţele dintre cele două provincii istorice. Tot în aceste 
relatări ale rabinului Taku apar informaţii referitoare la împrumuturile acordate de 
evreii care creditau domnitorii sau boierii valahi din sec.XIII pentru urcarea la tron sau 
pentru activitatea comercială (în special importuri de mărfuri din lumea arabă), 


creditori care operau mai ales pe piaţa sud-dunăreană. Procesul a fost continuat cu 


5 Manolescu, Al. (1936) citează în lucrarea Pentru adevăr şi dreptate pe B.P.Haşdeu cu lucrarea Istoricul 
toleranţei religioase în România, referitor la prezenţa evreilor în Ţara Românească, la sfârşitul sec. XII. 
” Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.I, doc.6, pag.9, în care rabinul Moşe Taku, fiul lui 


x ee 


Chizkia, menţionează “caraiţii”, comercianţi evrei care practicau un comerţ itinerant, de tranzit. 


succes pe tot parcursul sec.XIV, însă ulterior, începând cu a doua jumătate a sec.XV, 
se va renunţa la el (de către evrei), datorită pericolelor de nerambursare a datoriilor”. 

Deşi relaţia de bază în accesul evreilor pe teritoriul Țării Româneşti este cea cu 
Imperiul Otoman, deci Balcanii, flux desfăşurat de la sud la nord, o serie de autori 
înaintează o altă ipoteză conform căreia, evreii veniţi pe teritoriul Munteniei şi 
Olteniei, la începutul Evului Mediu, ar fi fost urmaşii khazarilor intraţi pe teritoriul 
Moldovei în sec. VIII-IX, şi ulterior pătrunși pe teritoriul Munteniei. În sprijinul acestei 
ipoteze vine lucrarea Al treisprezecelea trib: khazarii, a lui Arthur Koestler, apărută în 
1987 la editura Nagard, şi mai recent seria de trei articole a Dr.-ului Constantin 
Rezachevici din revista Magazin Istoric, numerele 8, 9 şi 10/1995, însă informaţiile 
referitoare la această rută sunt extrem de sărace şi speculative. Pătrunderea prin ruta 
sudică pare mult mai probabilă, poate şi datorită faptului că foarte mulţi evrei veniţi 
din Imperiul Otoman erau persoane ce dispuneau de fonduri băneşti importante şi de 
relaţii de susţinere bazate pe Înalta Poartă, care le permitea să aibă o poziţie şi un statut 
deosebit la curtea voievozilor valahi ai vremii. Astfel de informaţii despre creditori 
evrei care „subvenţionau” venirile la tron sau activităţile comerciale (...şi nu numai!) 
din principat, abundă pentru sec.XIV. Poziţia acestor creditori, dar şi a persoanelor din 
anturajul lor (soţii, rude etc.), era vizibil privilegiată şi la mare cinste, lucru lesne de 
înţeles şi dacă luăm în consideraţie grafitul existent în Biserica domnească de la Curtea 
de Argeş, în care este amintit un personaj feminin evreu, aparținând unei familii 
domnitoare, grafit datat a fi fost inscripţionat în anul 1355”, 

Legăturile comerciale desfăşurate între Polonia, Galiția şi Imperiul Otoman, au 
generat un proces de stabilire a evreilor pe aceste axe comerciale, atât în Moldova, cât 
şi în Ţara Românească. De-a lungul acestor drumuri comerciale orientate de la nord la 
sud, până la Dunăre şi dincolo de ea, evreii au avut posibilitatea de a se stabilii în 
localităţile deja existente, şi ulterior, la fel ca în cazul Moldovei, au înfiinţat noi 


aşezări de tipul târgurilor şi târguşoarelor. De regulă, un număr mai mare de evrei 


°l A se vedea şirul de cămătari şi creditori evrei ucişi de domnitorii valahi care nu mai doreau să plăteacă 
datoriile pe care le contractase-ră odată cu urcarea la tron. 

” Grafit pe o latură a stâlpului nord-estic din naosul Bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, care se referă la o 
anume Kara Theodora de la Târnovo, a doua soţie a ţarului Ivan Alexandru al Bulgariei, care s-ar fi stabilit 
ulterior la Curtea de Argeş. Acest lucru demonstrează strânsele relaţii dintre voievozii Ţării Româneşti şi țarii 
bulgari, cât şi deplasările de populaţie de peste Dunăre. 


apare în localităţile folosite de târgoveţi ca puncte de popas, unde ulterior vor apare 
hanuri, multe dintre ele aparţinând evreilor sau doar administrate de aceştia. 
Activitatea economică şi deci posibilitatea de stabilire într-o localitate pe aceste axe a 
fost factorul decisiv ce a dus la creşterea numărului de evrei în zonele respective. 
Odată cu această creştere, pe parcursul sec.XVI, apar primele semnalări ale unui alt 
proces interesant, şi anume radierea spre vest a comercianților evrei, care vor forma 
mici comunităţi stabile în alte oraşe din Muntenia şi Oltenia” (Kuller, H...., op.citate, 
pag.49). O confirmare a acestui fenomen vine şi din partea celui mai mare istoric 
român, Nicolae Iorga, care în lucrarea Istorie a comerțului românesc aminteşte de un 
număr mare de evrei „otomani” (sepharzi), infiltrați în Muntenia în sec.XVI, în 
legătură cu comerţul cu Constantinopolul. Acest proces de stabilire, în număr 
însemnat, pe teritoriul Ţării Româneşti trebuie înțeles prin prisma condiţiilor 
favorabile oferite de voievozii valahi, a toleranţei religioase arătate de poporul român, 
a raporturilor bune existente între populaţia autohtonă română şi noii veniţi ne-creştini, 
dar şi ca o repercursiune a stăpânirii otomane şi a impunerii dorinţei Înaltei Porţi. 
Autorul H.Kuller afirmă chiar: „Muntenia, în epocă, era într-un fel un loc de refugiu 
pentru evreii izgoniți din Pen.Iberică” (Kuller, H.,...op.citate, pag.51), plecând de la 
realitatea sec.XV, când comunităţile de evrei sepharzi din Spania au fost alungate de 
Inchiziţie la 1492, care ajung în Balcani, apoi în Țara Românească şi ulterior în 
Imperiul Otoman. Opţiunea evreilor pentru Balcani şi pentru Țara Românească se 
baza, probabil, şi pe informaţiile existente, referitoare la poziţia oficială a voievozilor 
valahi şi la modul în care evreii erau priviţi de către poporul român. De-a lungul 
sec.XVI, apar menționări în surse străine referitoare la „deschiderea” Valahiei (Țara 
Românească) pentru neguțătorii evrei şi pentru comunităţile lor, Cronica lui Elia 
Capsali din Creta, din 1523, conţine ample relatări despre aceşti neguţători evrei care 
„cutreierau cu negoţul în toată Ţara Valahiei, încă de pe la 1473-1476”. 

Poziţia privilegiată a evreilor la curțile domneşti române este subliniată şi de 
funcţiile deţinute de aceştia în aparatul administrativ voievodal. În 1574, evreul Isac 


ben Iosef este numit secretar personal al lui Alexandru Mircea, domnul Ţării 


?3 Confirmări ale prezenţei stabile a unor negustori evrei sepharzi la Bucureşti şi Craiova, apar începând cu 
sec.XVI. 


Româneşti, iar cu un deceniu mai înainte, chiar urcarea la tron a lui Alexandru 
Lăpuşneanu va fi făcută la intervenţia evreului Mignes pe lângă marele sultan”. 
Cronicarul Ştefan Szamoskâzy arată că înscăunarea lui Mihai Viteazu, la 1594, s-a 
datorat şi unor creditori de la Constantinopol, evrei, care ar fi garantat în faţa 
sultanului pentru el. Din păcate (pentru aceşti creditori...), pe 13 noiembrie 1594, 
Mihai Viteazu, sub pretextul chemării creditorilor pentru achitarea datoriilor, îi va 
ucide, mare parte dintre aceştia fiind evrei turci (sepharzi), veniţi de la Constantinopol 
şi stabiliţi în Ţara Românească”. Prezența neguţătorilor şi cămătarilor evrei din 
Muntenia nu scapă observaţiei călătorilor străini ai vremii, genovezul Franco Sirori 
consemnând, în 1584, prezenţa unor comunităţi bine statuate şi închegate pe teritoriul 
Țării Româneşti, în timpul domniei lui Petru Cercel. Alături de aceste consemnări de 
călătorie, dovezile cele mai importante şi greu de negat se regăsesc în înscrisurile din 
cadrul propriilor comunităţi evreieşti, aflate atât în ţară cât şi în exterior, care ţineau 
strânse legături între ele. Interesant este traseul urmat de acei evrei caraiți menţionaţi 
în paginile anterioare: plecaţi fiind din Palestina în sec.VIII, în Egipt şi mai departe 
până în Spania, ajung, ca urmare a persecuțiilor, în sec.XII-XIII, în Crimea şi Lituania, 
iar în sec.XVI în Muntenia, unde sunt amintiţi într-o scrisoare din 1539 a obştei 
rabanite din Ierusalim şi Hebron, numindu-i „Caraiţii din oraşele Valahiei”. Tot în 
acest sens, marele rabin Samuel de Medina (1505-1589) aminteşte de stabilirea unor 
evrei la 1500 în...Bucureşti. Tot pentru aceeaşi perioadă (1559), rabinul Joseph Koro 
(sau Karo) din Nicopole, se referă la evreii sepharzi din Bucureşti, ca la o comunitate 
bine definită, stabilă, lângă care mai apar o serie de comunităţi în ...satele dinprejur 
(satul Dridov lângă Bucureşti). Pe lângă comunităţile sepharde, în Bucureşti apar şi 
evrei ashkenazi, sosiți ulterior din Polonia, Austria, Germania, Cehia, Moravia, 
Lituania şi Ucraina şi care s-au stabilit nu numai în capitală, dar şi în alte oraşe ale 
Munteniei şi Olteniei (inclusiv la Craiova)”. 

Dr.Rezachevici afirmă în cele trei articole din Magazin Istoric, din 1995, că 


sepharzi localizaţi până în sec.XIV-XV în sudul Dunării ar fi pătruns, spre mijlocul 


” O istorie a evreilor din România în date, vol.1, pag.62. 

” Faptul că aceştia erau deja stabiliţi definitiv în Muntenia, este confirmat şi de un înscris care semnala la 1595 
prezenţa unui grup însemnat de neguţători şi cămătari evrei la... Târgovişte! 

% La Craiova vor fi semnalate, la începutul sec.XVI, atât comunităţi sepharde cât şi ashkenaze, multe provenite 
din expulzările din Spania de la 1492. 


sec.XVI, în Ţara Românească şi ulterior în Transilvania, în calitate de creditori şi 
negustori. Aceste fluxuri sunt relativ greu de urmărit şi de trasat pe hartă, datorită 
numărului mic de persoane implicate în deplasări neunitare în timp (comunităţile 
aveau maxim câteva zeci de persoane), şi datorită traseului sinuos străbătut de acestea. 
Istoricul C.C.Giurăscu semnala două fluxuri de evrei din Muntenia, în sec.XVII: 

- unul din Moldova, spre sud, reprezentat de evreii galițieni coborâți spre 
Milcov din nord, pe Valea Siretului (traseul clasic); 

- unul din sud, din Turcia, format din evrei spanioli (sepharzi), cu un standard 
de viaţă mai ridicat (probabil evreii turci, veniţi din Imperiul Otoman, şi 
care erau în majoritatea cazurilor comercianţi sau creditori). 

Tot astfel de atestări date de istorici, care au la bază documente de cancelarie 
sau documente proprii comunităţilor evreieşti, regăsim referitor la evreii din Muntenia, 
pentru anul 1650, în lucrarea lui Alexandru Manolescu Pentru dreptate şi adevăr, 
apărută în 1936, în care îl citează pe Nicolae Iorga, referitor la evreii comercianţi din 
Țara Românească. Probabil, aceştia, aveau cunoştinţă de însemnările din Cronica lui 
Augustus Heironimus Ortelius (de la pag.481) sau de ediţia Ortelius Redivivus, 
retipărită în 1665, la pag.280, în care se fac referiri la evreii din perioada lui Mihai 
Viteazu. 

Bucureştiul devine, către sfârşitul sec.XVII, un important centru al prezenţei 
evreilor în Muntenia, lucru demonstrat şi de prezenţa pietrelor tombale în cimitirele 
evreieşti ale oraşului (cea mai veche datată la 1682)”. Menţionările referitoare la 
Bucureşti sunt, însă, mult mai vechi, datând de la 1573, când apar în documente 
oficiale de curte, numiri ale unor evrei pe posturi de secretari sau cancelari ai 
Domnitorului, beneficiind de facilități şi înlesniri, care sau răsfrânt şi asupra co- 
naţionalilor din oraş, chiar dacă aceştia nu deţineau funcții importante. Protecţia de 
care beneficiau aceştia era binecunoscută, ea apărând în multe consemnări ale vremii, 
citările din The Standard Jewish Encyclopedia, de la litera „B” (Bucureşti) fiind o 


dovadă în acest sens. 


” The Jewish Encyclopedia (1901), Funk and Wagualls Co., New York. 


Deşi în epocă apar şi măsuri pugnitive referitoare la evrei, cazul pravilelor”* 
date de Matei Basarab (1632-1654), sau a încercărilor de convertire la ortodoxism, 
făcute tot de Matei Basarab, către sfârşitul domniei sale, prin Îndreptarul legii, o 
pravilă care prevedea iertarea greşelilor evreilor dacă se botezau şi acceptau să se 
lepede de credinţa mozaică, comunităţile evreieşti din Bucureşti (sau din alte oraşe 
cum ar fi Buzăul), prosperă şi încep chiar să deţină proprietăţi. Demn de remarcat este 
cazul de la 1678, când un evreu închiriază teren în zona comercială a Lipscanilor, în 
Bucureşti, pentru a ridica ulterior prăvălii şi case; sau cazul din 1698, când un evreu 
bogat cumpără teren la Cernica, lângă Bucureşti. Astfel, la sfârşitul sec.XVII şi 
începutul sec.XVIII, comunitatea din capitală era stabilă, bine organizată şi dispunea 
de sinagogi în care îşi puteau desfăşura viaţa spirituală fără probleme. 

Tot pentru acestă perioadă există o serie de menționări referitoare la 
comunităţile evreieşti din Craiova şi Strehaia, îl cazul ultimului oraş apare pe peretele 
estic, exterior, al Mănăstirii Strehaia, în partea superioară a zidului, un însemn iudaic 
(Steaua lui David), cu un înscris în limba arabă în interiorul stelei. În urma discuţiilor 
personale, purtate cu unii preoţi din zonă, am putut afla că aceea Stea a lui David de 
pe peretele Mănăstirii Strehaia, ar fi fost desenată chiar de la construirea lăcaşului, 
dovadă a faptului că la aceea perioadă în localitatea Strehaia existau evrei care 
dispuneau de fonduri însemnate şi care se implicau activ în viața comunităţii 
strehăiene. 

Aşa cum s-a putut observa prin această trecere în revistă a momentelor cele mai 
importante în existența comunităților evreieşti din provinciile istorice ale României 
până la 1800, procesele la care au fost supuse aceste grupe de populaţie au prezentat o 
serie de particularităţi specifice, particularităţi influențate atât de evoluţia istorică, cât 
şi de specificul teritorial, de tradiția şi modul în care evreii s-au implicat în viaţa 
economică şi socială a principatelor. Fiecare provincie istorică a cunoscut fluxuri de 
penetrare şi, ulterior, de dispersie, a populaţiei evreieşti, comunităţi ale acesteia 
ajungând în cele mai îndepărtate zone, la distante de zeci sau sute de km faţă de axele 


principale de penetrare. Activităţile comerciale au constituit „motorul” acestor fluxuri, 


”% Este vorba de Pravila bisericească de la Govora, dată de Matei Basarab la 1640, prin care se interziceau cu 
desăvârşire legăturile dintre preoţi şi evrei. 


ele fiind însoţite de o creştere a potenţialului financiar al comunităţilor, lucru care le-a 
schimbat în timp statutul social şi economic. 

Prezenţa Imperiului Otoman, a constituit pentru Țara Românească un factor de 
influenţă în relațiile cu populaţia evreiască. O bună parte dintre ei au venit de aici, au 
fost sprijiniți şi susținuți de Poartă, lucru care le-a asigurat un statut favorabil. 
Diferenţierile dintre cele trei mari provincii istorice româneşti, derivă, în primul rând, 
din influenţele exercitate de marile imperii asupra lor. Însăşi viaţa evreilor de pe 
teritoriul României a depins, în mare măsură, de influenţa marilor imperii vecine. Dacă 
Țara Românească s-a aflat sub influenţa Imperiului Otoman, lucru benefic pentru 
evreii sepharzi veniţi din sud, Transilvania s-a aflat sub influenţa regatului maghiar şi 
ulterior sub influenţa austriacă, fapt ce a avut efecte nu tocmai pozitive... Moldova 
însă, ca principală poartă de acces a evreilor pe teritoriul românesc, va avea propria sa 
istorie, iar comunităţile de aici vor ştii să beneficieze de ea pe parcursul secolelor ce 
vor urma. Toată istoria evreiască din Evul Mediu nu a făcut altceva, decât să 
netezească terenul pentru evoluţia care va urma în sec.XIX şi XX, secole care vor 
modifica modul de existenţă al evreilor de pe teritoriul României, transformându-i din 
Evreii de pe teritoriul României în Evreii României. Chiar dacă la o primă lectură 
aceste cuvinte nu scot în evidenţă o deosebire fundamentală, ea există şi constă, în 
primul rând, în faptul că începând cu sec.XIX putem vorbi de o nouă categorie de 


evrei în România...evreii pământeni. 


1.4. EVOLUȚIA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI EVREIEŞTI 
DIN ROMÂNIA ÎN SEC.XIX: 


a. Repere istoriografice 


Informaţiile referitoare la evoluţia demografică a populaţiei evreieşti de pe 
teritoriul României sunt dispersate într-un număr impresionant de documente, cu o 
varietate tematică ce demonstrează rolul şi locul evreilor în cadrul societății româneşti 
a timpului. Documentele la care am făcut referire sunt în majoritatea cazurilor de 
provenienţă românească, ele constituind surse de primă importanţă în conturarea unui 
tablou demografic al acestei etnii, în sec.XIX. În această direcţie se pot menţiona, pe 
lângă hrisoavele domneşti (cu continuitate din secolele anterioare), prevederile 
legislative, dar mai ales catagrafiile (condici) prin care se înregistrau situaţiile în 
domeniul demografic, socio-profesional şi fiscal, precum şi o serie de evidențe legate 
de proprietate, acte de cancelarie etc. 

Alături de aceste surse româneşti, apar şi o serie de documente emise de 
comunitatea evreiească, care prinsese deja un contur şi exista de sine stătător, 
funcţionând ca o organizaţie reprezentativă, centrală, pentru această etnie. În această 
categorie, mai importante par a fi o serie de articole de presă, „responsele” rabinice, 
izvoarele narative, dar şi statutele unor societăți evreieşti, inscripţiile tombale şi 
evidenţele mortuare, informaţiile cuprinse în catastifele unor sinagogi etc. 

Istoriografia legată de evoluţia demografică a etniei evreieşti din România nu 
putea să nu cuprindă şi o serie de documente publicate de istoricii români, care s-au 
ocupat de această problemă: V.A.Urechia, N.Iorga, Th.Codrescu, E.Hurmuzachi, dar şi 
A.D.Xenopol, Gh.Zane, B.P.Haşdeu, R.Rosetti- Verax ș.a., lucrări apărute pe parcursul 
întregului sec.XIX, dar şi în prima jumătate a sec.XX. 

O anumită parte a acestor materiale, poate fi folosită, din păcate, cu greu în 
cadrul unui studiu ştiinţific care abordează evoluţia demografică a populaţiei evreieşti 
din România, nu datorită lipsei de informaţie concretă, ci datorită implicării politice şi 
ideologice, de multe ori dusă la extremă, vădit anti-semită, motivată sau nu. 

Raportat la prima jumătate a sec.XIX, informaţii prețioase (folosibile în cadrul 


unui studiu ştiinţific) se regăsesc şi într-o serie de arhive ale instituţiilor de stat, 


centrale sau provinciale, cronici comunitare sau alte surse arhivistice, unele foarte greu 
de accesat. 

După anul 1850, încep să apară din ce în ce mai multe lucrări, documente şi 
informaţii referitoare la evreii din România, editate de autori evrei, parte componentă a 
comunităţii evreieşti din ţara noastră. Astfel, nume importante din cadrul comunităţii 
evreieşti (printre care putem menţiona pe fraţii Schwarzfeld, J.B.Brociner, I.Kaufman, 
M.A.Halevy, J.Niemirower şi alţi membrii ai Societăţii Istorice „Iuliu Barasch”, creată 
în anul 1886) şi-au adus contribuţia în acest domeniu. 

O serie de studii (care nu aparţin acestei perioade, dar se referă direct la ea) vor 
fi orientate spre cercetarea aspectelor socio-economice ale acestei etnii, E.Feldman şi 
J.Kara având un aport deosebit în această direcţie. Alături de ei, tot în perioada 
modernă şi contemporană, şi alți autori au desfăşurat o muncă deosebită pentru 
conturarea imaginii evoluţiei demografice a evreilor din România, cercetătorii de la 
Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România fiind exemplul cel mai 
concludent. 

Alături de unele surse mai vechi, în prezent informaţiile referitoare la evreii din 
România includ o seamă de studii efectuate în sec.XX, dar care se referă strict la 
sec.XIX, studii ce aduc, în multe cazuri, o imagine nouă, mult mai precisă în legătură 
cu evoluția demografică a acestei etnii. Importanță deosebită prezintă volumele din 
cadrul seriei Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, Studia et 
acta historiae iudaeorum romaniae, vol.l, II, III şi V, sau lucrările unor cercetători 
evrei cum ar fi: M.Carmilly-Weinberger, V.Neumann dar şi Repertoriul izvoarelor 
statistice privind Transilvania (1690-1847), în care se regăsesc multe tabele 
centralizatoare referitoare la populaţia evreiească din Principat, tabele ce concentrează 
în ele esenţa a sute de documente istorice. Acestor surse, editate şi tipărite, putem 
adăuga unele informaţii cuprinse într-o serie de lucrări de licenţă care, deşi nu au fost 
publicate, conţin o serie de calcule legate la Ritmul Mediu Anual (R.M.A.) de creştere 
a populaţiei evreieşti, pe diferite judeţe şi provincii istorice, calcule concretizate sub 


forma unor indicatori sintetici folosiţi în această lucrare. 


b. Caracteristicile evoluţiei demografice în sec.XIX 


Sec.XIX a reprezentat o etapă hotărâtoare în evoluţia demografică a evreilor din 
România, prezentând două laturi distincte: o latură cantitativă, legată de creşterea 
numerică a evreilor şi o latură calitativă, legată de aspectele sociale, teritoriale şi nu în 
ultimul rând, de rolul şi locul evreilor în societatea românească. Această latură 
calitativă a adâncit procesul de stabilire şi consolidare a etniei evreieşti pe teritoriul 
țării noastre, fenomen complex şi cu o dinamică diferențiată în funcţie de evenimentele 
politice, condiţiile economice, măsurile interne favorabile sau nefavorabile adoptate de 
organele de conducere a Principatelor din aceea perioadă. Paralel cu acest proces, se 
face simțită o acţiune de conștientizare a evreilor din România, de organizare proprie 
şi de trasare a unor acţiuni menite să modifice statutul evreilor de pe aceste teritorii, 
prin accesul la drepturile cetăţeneşti, juridice etc., acţiuni de revendicare susţinute 
probabil şi de avântul şi suflul revoluţionar resimţit după anul 1848, sau odată cu 
unirea Principatelor şi, ulterior, cu câştigarea independenţei Statului Român. 

Cele două laturi componente, amintite anterior, se evidențiază şi prin 
diferenţierile existente în cadrul acestui proces, între cele trei mari provincii istorice 
româneşti, dintre ele Moldova şi Bucovina (zone de prin contact în traseul urmat de 
evreii veniţi din Polonia şi Galiţia spre sudul ţării) având un rol foarte important. 

Un fenomen aparte îl reprezintă şi faptul că, în primele trei decenii ale sec.XIX, 
creşterea numărului de evrei din Principate s-a axat, aproape în totalitate, pe un proces 
de imigrare masivă, orientat „clasic” pe direcţia nord-sud. Până în anul 1803, 
principalele zone şi centre de concentrare a evreilor se conturaseră deja, imaginea 
generală fiind rezultatul scurgerilor lente, într-un ritm destul de redus, dinspre nord 
spre sud, cu concentrarea maximă în Bucovina şi în partea nordică a Moldovei 
(inclusiv în nordul şi centrul Basarabiei). Ulterior anului 1803, aportul masiv de evrei 
veniţi din Polonia şi Galiţia, va duce la creșterea numărului populaţiei urbane (lucru 
analizat în profunzime în capitolele următoare), la concentrarea populaţiei în aşa 


numitele târguri şi târguşoare. Dar nu numai numărul populaţiei urbane a cunoscut o 


creştere considerabilă, ci însăşi sistemul de aşezări urbane (şi unele semiurbane””) a 
cunoscut o creştere numerică. 

Apariţia de noi târguri şi ulterior de noi oraşe, va avea ca repercursiune directă 
diversificarea tipurilor de ocupaţii desfăşurate în mediul urban. De aici, o modificare a 
profilului economic al regiunilor componente ale provinciilor istorice româneşti, 
modificare care a avut, în final, rolul de a moderniza economia românească şi de a o 
aduce la cerinţele specifice începutului de sec.XIX. Din acest punct de vedere, evreii 
pot fi priviţi ca factor de progres economic pentru aceea perioadă, ca o forță pilot în 
reorientarea economiei româneşti şi pregătirea ei pentru saltul numit industrializare, 
salt ce va avea loc în a doua jumătate a sec.XIX, poate şi pe baza suportului financiar 
reprezentat de etnia evreiască a acelor vremuri. 

O altă caracteristică importantă ar putea fi modul în care etnia evreiască din 
România a cunoscut variaţii din punct de vedere numeric pe parcursul sec.XIX. Deşi, 
pe ansamblu tot acest secol a cunoscut o evoluţie pozitivă, constantă şi continuă, două 
elemente au stat la baza evoluţiei numerice: procesele imigraționiste, mai evidente în 
perioada 1803-1848 şi ulterior, în perioada 1878-1900, şi sporul natural, care va 
cunoaşte valori mai ridicate, cu precădere în a doua jumătate a sec.XIX (deceniile 5-8). 
Aceste creşteri vor constituii, alături de penetrarea puternică în economia românească 
după anul 1878, motivaţia principală care a generat apariţia unor curente anti-semite, 
în special în Moldova, curente care se vor finaliza, în prima jumătate a sec.XX, prin 
mişcări naţionaliste, de tipul Mişcării Legionare. 

Alături de diferenţierile teritoriale în ceea ce priveşte dinamica populaţiei 
evreieşti, se poate contura şi o serie de diferențieri în timp. Astfel, se pot identifica trei 
mari subperioade, şi anume: 1803-1848; 1848-1878 şi 1878-1900. Fiecare dintre 
aceste subperioade dispune de o serie de trăsături în ceea ce priveşte creşterea 
numerică a evreilor din România, R.M.A. de creştere, repartiția teritorială, fluxurile 
migratorii inter şi intra regionale sau pe provincii istorice, raportul urban/rural etc. 

Informaţiile referitoare la evreii din România, în perioada 1803-1848, se 


sprijină pe o serie de statistici cuprinse în documente care, deşi incomplete şi 


” Conform terminologiei folosite de Ecaterina Negruţi, în articolul Rolul evreilor în formarea târgurilor din 
Moldova în prima jumătate a sec. XIX-lea, din lucrarea Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, vol.I, 
Ed.Hasefer, 1996, Bucureşti, pag. 146. 


neuniforme, oferă o anumită imagine (în special pentru Moldova şi Transilvania) dar 
într-o oarecare măsură şi pentru Ţara Românească, despre creşterea numerică a 
evreilor şi, implicit, despre repartiția lor teritorială. Pentru Moldova, informaţia de 
bază este reprezentată pentru această subperioadă de Catagrafiile din anii 1803, 1832 
şi 1845, alături de Codicele Iaşilor din 1808 şi 1820. Pentru Ţara Românească, 
informaţiile sunt ceva mai dispersate, interesante fiind recensămintele Bucureştiului 
din anii 1831 şi 1838, acest ultim recensământ oferindu-ne şi date despre numele 
evreilor, sexul lor, vârsta, starea civilă, ocupațiile, cartierele de locuit ş.a. Alături de 
aceste două recensăminte realizate la nivelul capitalei, merită avute în vedere 
conscripțiile fiscale, duse până în anul 1850, care ne permit chiar calcularea unor 
indicatori, cum ar fi R.M.A.-ul pentru diferite subperioade (1803-1831; 1831-1838 şi 
1838-1848). Acelaşi tip de surse, conscripțiile fiscale, sunt valabile şi pentru 
Transilvania, care dispune de o serie de înregistrări statistice valabile pentru prima 
jumătate a sec.XIX, putându-se delimita şi aici o serie de subperioade (1804-1821; 
1821-1836; 1836-1840 şi 1840-1847). În legătură cu Transilvania, trebuie ţinut cont de 
caracteristica politică a acesteia la aceea vreme, când existau două entităţi teritoriale cu 
statut şi subordonare politico-administrativă diferită în cadrul Imperiului Austriac. 
Partea de vest şi nord a Transilvaniei, şi anume comitatele Arad, Bihor, Caraş, 
Maramureş, Satu Mare, Timiş şi Torontal făceau parte integrantă din Regatul Ungar, 
evidenţele fiind ţinute de guvernarea de la Budapesta, fiind subordonate Cancelariei 
aulice ungare, Consiliului Locumtenenţial de la Buda şi Camerei aulice ungare; 
celelalte comitate rămase, alcătuiau Marele Principat al Transilvaniei, independent, de 
sine stătător, cu organe proprii de conducere administrativă (Cancelaria aulică 
transilvăneană, Guberniul şi Tezaurariatul Transilvaniei, Comandamentul militar 
general al Transilvaniei). Pentru această ultimă entitate teritorială se pot delimita patru 


subperioade: 1800-1813; 1813-1835; 1835-1845 şi 1845-1850. 


c. Moldova 


Prima sursă de informaţie statistică folosibilă pentru Moldova este Condica 
Liuzilor (Catagrafia de la 1803), întocmită cu scopul de a informa domnitorul despre 
numărul şi starea contribuabililor din Moldova (înregistrând respectiva categorie 
social-financiară dar şi pe cei care, din anumite motive, erau scutiţi de biruri şi taxe). 
Plecându-se de la acele categorii de cetăţeni scutiți de taxe, putem estima cu o 
corectitudine foarte mare evoluţia populaţiei totale a Moldovei şi, implicit, evoluţia 
populaţiei evreieşti din Moldova. Catagrafia conţinea, deasemenea, înscrişii ca şi 
plătitorii de taxe, capii de familie, cu numele lor (o altă modalitate de depistare a 
populației evreieşti). Faţă de această primă catagrafie, cele din 1832 şi 1845 
înregistrează numărul de suflete în general, respectiv numărul de persoane, inclusiv în 
mediul urban (oraşe, târguri şi târguşoare). Această diferențiere o întâlnim doar 
tangenţial la Catagrafia din 1803, unde sunt semnalaţi un număr de 3.144 evrei capi de 
familie (deci 3.144 familii!!), din care 2.399 familii în oraşe reşedinţă de judeţ şi în 
târguri (respectiv târguşoare). Diferenţa de 745 familii era consemnată ca aparţinând 


mediului rural (la sate)!% 


. Un element interesant legat de modalitatea de înregistrare a 
evreilor în această catagrafie este cuprinderea sudiților'”!, în condică fiind înregistraţi 
57 evrei sudiţi şi 141 evrei sudiţi austrieci, care nu plăteau dări. Tot lucrarea amintită 
cuprinde un tabel centralizator întocmit pe baza datelor cuprinse în catagrafia de la 
1803, cifrele fiind oarecum diferite faţă de textul propriu-zis. Raportat la numărul 
evreilor înregistraţi în Moldova în anul 1774, de către ocupanţii ruşi, creşterea cea mai 
mare a numărului de evrei se observă în mediul urban. Aceasta este de aproape 3 ori 
mai mare (de la 843 persoane la 2.399 persoane), ceea ce demonstrează faptul că 
aportul în mediul urban s-a făcut, în principal, prin imigrare din exteriorul Moldovei 
(Polonia şi Galiţia), spre zonele care permiteau anumite ocupaţii (de tipul comerțului) 
specifice urbane. În mediul rural creşterea înregistrată, în aceaşi perioadă de timp, a 
fost de aproape 2 ori (de la 480 persoane la 745 persoane), deşi numărul contribuabilor 


creştini, în aceaşi perioadă, a crescut de numai 1%. 


'% Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, pag.23. 
1I Evrei supuşi coroane, care aveau un statut financiar aparte. 


Numărul familiilor evreieşti care au plătit dările 


către stat în 1803 


Tab.2 


Nr.Crt. Denumirea ținutului Nr.familii în Nr.familii în TOTAL 
sate oraşe/târguri 


Suceava 


Neamţ 


100 


Roman 


74 


Putna 


5 (Adjud) 


Tecuci 


11 


Covurlui 


18 (Galați) 


Tutova 


30 (Bârlad) 


Vaslui 16 
Fălciu 42 
Greceni - 
Codru - 
Hotărniceni 11 
Orhei 149 
Soroca 686 
Herța 300 
Dorohoi 150 
Botoşani - 350 
Hârlău 136 
Cărligătura 70 
laşi 367 (laşi) 


=|= |=| =|. | =| m. | =| =|= 
sjælalsa alaen 


Sursa: Izvoare şi mărturii A la evreii din România, vol.III/1, Anexa I, pag.143. 


Pentru anul 1803, pe ansamblul Moldovei, populația evreiască (plătitoare de 
taxe) ajunge să dețină o pondere de aproape 2 % din totalul populației urbane, lucru ce 
subliniază tendințele de polarizare a populației evreieşti spre mediul urban. Deşi, în 
aceea perioadă, Moldova deținea ponderi foarte mari ale populației (creştine) în mediul 
rural, populația evreiască de la sate nu reprezenta decât 0,6 % din totalul populației 
rurale moldoveneşti. Această concentrare urbană este legată atât de tipurile de 
activități desfăşurate de evrei, cât şi de fluxurile imigraționiste implicate de mişcările 
de populație de la începutul sec.XIX. Un caz interesant este cel al Bucovinei unde, la 
începutul sec.XIX, apare un flux imigraţionist important din Galiţia şi din Moldova, ce 
va duce la creşterea numărului de evrei, în jurul anului 1800, la circa 2.300 persoane. 
După numai patru decenii, populaţia evreiască din Bucovina va ajunge să numere 


102 sata s God F p 
11.581 persoane “, continuând să crească şi pe parcursul deceniilor următoare. 


1% Jacobescu, M. (1993) Din istoria Bucovinei, vol.I, Ed. Academiei, Bucureşti, pag.167. 


Elementul surprinzător, şi important în acelaşi timp, este dat de dublarea populației 
evreieşti din mediul urban bucovinean în numai 10 ani! De exemplu, oraşul Suceava, 
în anul 1813, număra 403 evrei, pentru ca în anul 1826 numărul lor să ajungă la 862 
persoane (la o populaţie totală a Sucevei de 5.376 locuitori). 

Dar nu numai Bucovina cunoştea un astfel de proces de concentrare a populaţiei 
evreieşti în mediul urban, acesta fiind în plină desfăşurare pe tot cuprinsul Moldovei. 
Dacă luăm în consideraţie cele două condici în care apare recenzat oraşul laşi (capitala 
Moldovei şi un important centru pentru populaţia evreiască) putem observa că în 
dreptul populaţiei evreieşti apare deseori menţiunea „sudiţi”. În cadrul aceleiaşi surse 
apar menţionate, pentru oraşul laşi, 367 familii de evrei şi 532 familii „cu supuşenie 
străină”. Creşterea spectaculoasă într-o perioadă scurtă de timp, a numărului sudiților 
(inclusiv supuşi ruşi sau austrieci), se datorează apariţiei în aceea perioadă, în laşi, a 
consulatelor de reprezentanță diplomatică străine. Cele 532 familii sudite erau 
împărțite în două categorii: supuşi ruşi (din care 232 familii creştine şi 57 familii 
evreieşti) şi supuşi austrieci (din care 102 familii creştine şi 141 familii de evrei). 
Raportând numărul total al evreilor din oraş la numărul total al locuitorilor Iaşului 
(estimat la 15.955 persoane în primul deceniu al sec.XIX) rezultă că evreii 
reprezentau aproximativ 1/6 din totalul populaţiei oraşului. Tot pentru această 
perioadă, referitor la laşi, mai există o catagrafie (condică) intitulată Scrierea 
sufletelor şi a familiilor a stării de gios din târgul Esi, care aduce un element nou de 
notare şi cenzurare: dacă în celelalte catagrafii erau însemnați capii de familie (deci se 
recenzau familiile, nu locuitorii), fiind necesară înmulțirea acestui număr cu 5 
(numărul mediu al membrilor de familie), aici au fost notaţi indivizii, oferindu-se 
astfel o precizie mai mare recenzării. Cifrele înaintate de Condica Liuzilor sunt astfel 
confirmate şi de această nouă condică asupra Iaşului. 

Catagrafia de la 1820, efectuată în timpul domniei lui Mihai Şuţu, deşi 
incompletă şi neuniformă (lipseşte informaţia despre ţinuturile Covurlui, Tutova şi 
Tecuci), ne confirmă, indirect, valorile menţionate în condica anterioară. În ţinutul 
Bacăului apar consemnate 115 familii de evrei, din care 108 existau în oraşe. Lor li se 
adaugă 7 familii în Târgul Ocna, 65 familii în Botoşani, dar şi 206 familii în ţinutul 


Suceava, 64 familii în ţinutul Neamţ şi 93 familii în ţinutul Roman. Concentrarea în 


mediul urban este subliniată şi de numărul şi răspândirea evreilor în oraşele Moldovei, 
situație exemplificată tot în această condică, referitor la anul 1821: 

- oraşul Iaşi: 1.050 persoane; 

- oraşul Botoşani: 573 persoane; 

- oraşul Suceava: 502 persoane; 

- oraşul Dorohoi: 399 persoane; 

- oraşul Herţa: 339 persoane; 

- oraşul Neamţ: 223 persoane; 

- oraşul Hârlău: 105 persoane; 

- oraşul Roman: 104 persoane; 

- oraşul Cărligătura: 97 persoane; 

- oraşul Bacău: 92 persoane; 

- oraşul Putna: 24 persoane. 

Oraşul laşi reprezintă o situaţie aparte, el putând constituii un exemplu pentru 
ilustrarea fenomenului de concentrare urbană pentru aceea perioadă. Catagrafia 
Moldovei'% din anul 1820, care nu numără pe cei scutiți de bir (în unele cazuri aceştia 
puteau ajunge la mii de persoane pentru un ţinut) conţine o serie de informaţii 
referitoare la repartiția familiilor evreieşti în cadrul oraşului laşi. Astfel, în cartierul 
Târgul de Jos apar menţionate, la 1820, 187 familii evreieşti, în Broşteni 126 familii 
evreieşti, în Hagioaei 139 familii evreieşti, în Măgilor 154 familii evreieşti, în 
Muntenimele 125 familii evreieşti, în Podul Vechi 60 familii evreieşti, în Bărboi 57 
familii evreieşti etc. Din simpla însumare a acestor valori putem aprecia că cifra 
înaintată în catagrafia de la 1821 este foarte aproape de adevăr. Tot asupra oraşului 
laşi mai apare, în anul 1830, o statistică intitulată Adunarea statisceştilor ştiinţi ale 
oraşului laşi, care prezintă oraşul pe străzi şi cartiere, având 7.437 case, 4.274 
dughene, 10 mănăstiri, 48 lăcaşuri de cult, 274 familii boiereşti şi un total de 37.047 
locuitori. Dacă ne aplecăm asupra cifrelor legate de numărul de dughene şi cele legate 
de lăcaşurile de cult vom observa că, aşa cum aprecia cercetătorul M.Şt.Ceauşu şi mult 


regretatul Emil Emandi, peste 60 % din prăvăliile existente în oraşele importante 


103 Ungureanu, Gh. (1967) Catagrafia locuitorilor Moldovei din anul 1820, în “Revista de statistică”, nr.7/1967, 
București. 


moldoveneşti (Suceava, Iaşi etc.), la aceea vreme erau deţinute de evrei!%. Statistica 
cuprinde chiar şi o referire la repartiţia pe străzi (mahalale) a familiilor de evrei, 
delimitând şi conturând zonele în care aceştia atingeau ponderi foarte mari: în 
Tg.Cucului existau 496 evrei, pe uliţa Sf. Vineri 499 evrei, pe uliţa Tg.de Jos 498 evrei, 
pe mahalaua Broşteni 494 evrei, pe mahalaua de pe Iaz 346 evrei, pe Podul Lung 296 
evrei. Deasemenea, erau menţionate 5 sinagogi (plasate pe ulițele Sf.Vineri, Căcaia, 
Tg.de Sus, Rufeni şi Tătăreşti), sinagogi cuprinse în cele 48 lăcașuri de cult menţionate 
anterior. 

O altă catagrafie importantă asupra populației Moldovei s-a realizat în anul 
1832, însă aceasta are marea deficiență de a nu cuprinde şi populaţia evreiască de la 
sate. În ciuda acestui fapt, catagrafia este importantă pentru că ne oferă o imagine 
asupra procesului de concentrare a populaţiei evreieşti la oraşe şi, în plus, oferă 
informaţii şi asupra numărului de sinagogi şi a caselor de rugăciune evreieşti. Conform 
acestei catagrafii, în târgurile şi oraşele din Moldova existau în anul 1832, un număr de 
129.413 locuitori stabili, din care 24.299 evrei, respectiv 18,78 % din totalul populaţiei 
provinciei. Alături de aceste date există un extract statistic general al populaţiei țării'%, 
întocmit la 1826, care indică numărul de evrei plătitori de bir, la sate. 

Dintr-un număr de 40 oraşe şi târguri existente în Moldova la 1832, 8 oraşe 
erau majoritar evreieşti, ponderea acestei populaţii ajungând, în cazul oraşului 
Bucecea, să depăşească 85 % din total. De asemenea, din cele 40 oraşe şi târguri 
moldoveneşti, numai 2 nu aveau în componenţa populaţiei evrei (Nicolina şi Podu 
Turcului), probabil datorită poziţiei ocupate şi numărului mic de locuitori. Comparând 
aceste date cu extrasul general al populaţiei Moldovei de la 1826 putem observa că, la 
nivel de ţinut, gruparea cea mai mare de evrei în mediul rural, s-a înregistrat în ţinutul 
Dorohoi (170), urmat de Suceava (162), Botoşani (116), Vaslui (107) şi Tutova (102). 
Celelalte ţinuturi moldoveneşti grupau, de regulă, sub 100 de evrei în mediul rural, 
ceea ce reprezintă un număr mediu de 15-20 familii, extrem de redus comparativ cu 


mediul urban. 


104 Ceauşu, M.Şt., Emandi, E. (1988) Aspecte din evoluţia economico-socială şi urbană a oraşului Suceava, în 
“Anuarul Institutului de Istorie A.D.Xenopol”, tom XXV/1, Iaşi, pag.77 şi tom XXIX, Iaşi, pag. 124. 

105 Documentul 125, pag.539, din lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.Ill/1, în 
care sunt menţionaţi 1.142 evrei plătitori de bir în Moldova, la 1826. 


Populaţia evreiască din târgurile şi oraşele Moldovei, 
în anul 1832, faţă de totalul populaţiei stabile 
Tab. 3 


stabilă 


Bucecea 
Frumuşica 
Dorohoi 
Fălticeni 
Hârlău 
Burduşeni 
Lespezi 
Şeuleni 
Herţa 
Podu Iloaiei 
Nămoloasa 
Drăguşeni 
Moineşti 
Buhuşoaia 
laşi 

Piatra 
Căiuţul 
Te.Frumos 
Roman 
Bacău 
Ştefăneşti 
Săveni 
Panciu 
Vaslui 
Botoşani 
Odobeşti 
Bârlad 
Huşi 
Focşani 
Tecuci 
Te.Ocna 
Galaţi 
Tg.Neamţ 
Nicoreşti 
Tg.Nou 
Adjud 
Fălciu 
Suliţoaia 
Nicolina 
Podu Turcului 


a TOTAL 129.413 24.299 18,78 


Sursa: Prelucrare după Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, Anexa II, pag.144. 


=| =| =. | =| m. | =| m. === 
SILINIDASIA SN H S LLINARS] N] = 


20. 


NIN 
Saia 


NIN 
Bp 


N 
Ei 


w 
D 


N 
x 


NS) 
Saa 


| 
|» 


W| W 
NI. 


w| w 
ză ia 


(OSIKO) 
SD | 


wa 
= 


wo 
S2 199 


D 
© 


Explicaţia pare să rezide în orientarea preponderentă a populaţiei evreieşti spre 
activităţi productive specifice mediului urban (comerţ îndeosebi), dar şi datorită 
legislaţiei care nu permitea deținerea de terenuri agricole, privând astfel populaţia 
evreiască din mediul rural de suportul existenţial, obligând-o la activităţi de arendăşie, 
mult dezvoltate în ultimele decenii ale sec.XIX. 

Această orientare preponderent spre mediul urban a avut ca repercursiune 
majoră atât creşterea numărului de locuitori din mediul urban, cât şi creşterea 
numărului de oraşe şi târguri, inclusiv a târguşoarelor, formă specifică Moldovei. În 
perioada 1832-1833, conform părerii unor istorici'%, în Moldova ar fi existat peste 
38.000 evrei, ceea ce reprezintă aproximativ 3 % din totalul de 1,2 milioane persoane 
cât număra provincia. Între 1831-1838 are loc cel mai mare val de imigrare a evreilor 
din Polonia şi Galiţia în Moldova, val care a dus la o creştere explozivă a numărului 
de evrei în toate ţinuturile moldovene. Drept urmare, autorităţile Moldovei s-au văzut 
puse în faţa unei situaţii deosebite, lucru care a generat reacţii de răspuns şi măsuri în 
vederea opririi valurilor de imigranţi evrei, măsuri înscrise în Manualul administrativ 
al prințipatului Moldovei, apărut în 1839, la Iaşi, tom.I, nr.389, la pag.526. Acest 
îndrumar de legi avea ca justificare principală faptul că în numai 7 ani de la 
Conscripția din 1832, datorită valurilor succesive de imigranţi evrei, populația 
evreiască din Moldova se dublase, ajungând în 1839 la aproximativ 80.000 persoane. 
Aceşti imigranţi noi veniţi se alăturau comunităţilor existente, diversificând locurile de 
origine ale populaţiei evreieşti, lucru înscris şi într-o serie de studii cuprinse în lucrarea 
Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, vol.l, articolul autoarei Stela Mărieş, 
intitulat Importanța catagrafiei din anii 1824-1825 pentru problema sudiţilor evrei din 
Moldova, fiind edificator în acest sens. Apar, astfel, informaţii referitoare la ţările de 
origine din care evreii imigraseră în Moldova şi Bucovina, ţări care-şi arogau 
protectoratul asupra supuşilor lor. Tabelul II din lucrarea menţionată relevă 


proveniența sudiţilor evrei din Moldova, cât şi repartiţia lor teritorială în 1824-1825. 


1% Negruţi, E. (1997) Evoluţia numerică a evreilor din Moldova, în revista “Europa XXI”, vol.V-VI, pag.89. 
'% La pagina 57 autoarea prezintă un tabel din care reiese faptul că sudiţii evrei reprezentau cea mai numeroasă 
categorie a supuşilor scutiţi de bir din Moldova, numărând în anul 1824 nu mai puţin de 844 familii, scutite de 
bir şi alte taxe. 


Repartiția teritorială şi apartenenţa la protectoratele străine, 
a sudiţilor evrei din Moldova, pe anii 1824-1825 
Tab.4 


Nr. Ținuturile Protectoratul TOTAL 
Crt. | Austriac | Rus | Francez | Prusac | GENERAL 
2 4 


Oraşul şi ținutul Iaşi 3 


Cârligătura - 


Hârlău = 


Botoşani 


Dorohoi 


Herţa 


Suceava 


Neamţ 


Roman 


Bacău 


Putna 


Tecuci 


Covurlui 


Tutova 


Vaslui 


=>|=|=]=]=l== 
AIJA ISINI | L NIAMA SN] => 


Fălciu 


TOTAL GENERAL 


Sursa: Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, vol.I, Tabelul II, pag.59. 


Sub raportul apartenenței la protectoratul străin se poate observa, cu uşurinţă, că 
majoritatea sudiților evrei îşi aveau ca loc de origine teritoriile austro-ungare şi 
poloneze. Galiția a reprezentat principala zonă de proveniență a acestora (în total 488 
de familii), şi anume regiunile: Sneatyn (58 familii), Tismeniţa (54 familii), Brodi (37 
familii), Stanislau (20 familii), Horodenca (13 familii) şi din diverse alte localităţi 
galițiene (286 familii). Sudiţii evrei desfăşurau, ca principală activitate productivă, 
comerțul, ponderea celor care se ocupau cu aceasta fiind covârşitoare. Însăşi consulul 
francez din laşi, Gucroult, avea să caracterizeze evreii sudiţi ca fiind „negustori de tot 
ceea ce se vinde sau se cumpără”, probabil uimit de diversitatea produselor implicate 
într-un astfel de comerţ. Această activitate comercială marcantă, va crea un avânt 
deosebit în apariţia şi dezvoltarea târgurilor şi târguşoarelor. Printre cele mai autorizate 
studii în această direcție, remarcăm pe cel intitulat Rolul evreilor în formarea 
târgurilor din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, autor Ecaterina 
Negruţi, în care se semnalează faptul că în perioada 1800-1850 în Moldova (până la 


Prut), au apărut 59 de târguri noi. Autoarea include şi o terminologie explicată în 


legătură cu acest proces; ea recunoaşte 2 tipuri de localităţi urbane în Moldova, în 
prima jumătate a sec.XIX: 

- oraşele, considerate a fi centre urbane cu o vechime şi o tradiţie 

remarcabilă; 

- târgurile, ca centre semiurbane, caracterizate de activităţi monofuncţionale. 

În prima categorie autoarea include oraşe precum: laşi, Botoşani, Galaţi, 
Bârlad, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Roman, Bacău, Târgu Ocna, Focşani, Tecuci, 
Vaslui, Huşi, Târgu Frumos, Dorohoi, Herţa, Hârlău, Ştefăneşti, Adjud, Fălticeni, 
Fălciu şi Mihăileni, care existau înaintea sosirii evreilor în număr semnificativ şi care 
erau caracterizate de activități plurifuncţionale. În cazul acestor localităţi evreii au 
contribuit doar la dezvoltarea economică, spaţială şi numerică a acestora, şi nu au 
constituit factor de iniţiere în existenţa oraşului respectiv. 

În a doua categorie autoarea include târgurile: Odobeşti, Moineşti, Suliţa, 
Buhuşi, Podu Iloaiei, localităţi care, de regulă, aveau între 1.500-3.000 locuitori, în 
unele cazuri ajungându-se chiar la sub 100 locuitori, din care 80-90 % erau evrei 
comercianţi (cazul târgului Paşcani din ţinutul Suceava). Aceste târguri s-au întins 
treptat de-a lungul drumurilor spre sud şi spre laşi. Până în anul 1820, s-au înfiinţat 
târguri în partea de nord a Moldovei, la hotarul cu Bucovina şi Basarabia. După anul 
1820, datorită afluxurilor imigraţioniste puternice, axate pe direcția nord-sud, aceste 
târguri s-au extins cu preponderență spre sud (cazul târgurilor Frumuşica, Lespezi, 
Podu Iloaiei, Podu Turcului, Nicoreşti sau Nămoloasa), sau mai rar, spre Iaşi (Buhuşi 
şi Drăguşeni). După anul 1838 apar o serie de târguri şi spre est, spre râul Prut: 
Mamorniţa, Dărăbani, Rădăuţi, Bivolari, Murgeni, Bereşti, Rogojeni sau Folteşti. 

Această „abundenţă” de târguri şi târguşoare a avut o serie de repercursiuni 
majore, atât asupra creşterii numerice a populaţiei evreieşti din Moldova, cât şi asupra 
procesului de urbanizare primară a provinciei. Creşterea numărului de evrei, implicit 
creşterea numărului populaţiei totale din regiune, a dus la creşterea densităţii medii a 
populaţiei Moldovei. Aceste „salturi” majore în dinamica populaţiei Moldovei se 


regăsesc, ca datare în timp, în informaţiile legate de creşterea densității medii a 


populaţiei%. 


Dacă la sfârşitul sec.XVIII, densitatea medie a Moldovei era de 
aproximativ 7,7 loc./km”, în 1803 ea ajunse-se la 11,8 loc./km?, pentru ca în 1859 să 
depăşească 35 loc./km”. Evoluţia numerică explozivă a populaţiei Moldovei şi, 
implicit, a populaţiei evreieşti din Moldova a determinat şi apariţia unor forme urbane 
specifice: târgurile dublete, rezultate din suprapopularea târgului iniţial, revărsarea 
populaţiei şi crearea unui nou târg, într-o poziţie mai avantajoasă din punct de vedere 
al schimburilor comerciale. În fața Sucevei apare, astfel, târgul Burdujeni; în faţa 
Siretului apare târgul Mihăileni; în faţa Boianului apare târgul Mamorniţa; în faţa 
Herţei apare Noua Suliţă; în faţa Rădăuţilor apare Lipscanii şi Sculenii de-o parte şi de 
alta a Prutului. 

V.Tufescu!% apreciază că în prima jumătate a sec.XIX, în Moldova, au luat 
fiinţă, între Prut şi Carpaţi, 71 de târguri şi târguşoare, din care peste 80 % au apărut 
între 1820-1850, cu o medie de aproximativ 1 târg nou/an, maximum ajungându-se la 
3 târguri noi/an. Autorul etapizează perioada sec.XIX pornind de la media anuală de 
apariţie de noi târguri, delimitând un număr de 5 mari perioade: 

- între 1803-1820 au apărut 7 târguri, cu o medie anuală de 0,33 târguri 

noi/an; 

- între 1820-1831 au apărut 11 târguri, cu o medie anuală de 1,00 târguri 

noi/an; 

- între 1831-1838 au apărut 22 târguri, cu o medie anuală de 3,00 târguri 

noi/an; 

- între 1838-1859 au apărut 22 târguri, cu o medie anuală de 1,04 târguri 

noi/an; 

- între 1859-1900 au apărut 5 târguri, cu o medie anuală de 0,12 târguri 

noi/an. 

Această creştere masivă a numărului de târguri din Moldova a însemnat şi un 
spor considerabil pentru populaţia urbană. Prin acest proces au apărut din ce în ce mai 


multe hanuri, care vor constituii ulterior „sămânţa” apariţiei de noi târguri, ce se vor 
> 


1% Negruţi, Ecaterina (1984) Satul moldovenesc în prima jumătate a sec.XIX-lea. Contribuţii demografice, laşi, 
pag.22. 

102 Tufescu, V. (1942) Târguşoarele din Moldova şi importanța lor economică, extras din BSRRG, LX, 1941, 
pag.105-106. 


transforma în oraşe. Târgurile apăreau, de regulă, lângă marile aşezări rurale sau 
urbane, având un nucleu alcătuit din alohtoni, în mare parte evrei. Locuinţele evreilor 
erau concentrate pe o mică uliţă formată din dughene, situată fie în mijlocul satului 
(atunci când drumul comercial străbătea satul), fie la marginea acestuia. În astfel de 
aşezări ponderea evreilor oscila, de regulă, între 10-70 % din totalul populaţiei 


târgului. 


Ponderea evreilor în cadrul târgurilor din Moldova, în 1859 


Tab.5 
Sub 5 % 2 (Coloneşti şi Nicoreşti) 
Între 5-10 % 3 
Între 10-30 % 13 


Între 30-50 % 15 

Între 50-70 % 19 

Între 70-90 % 5 

Între 90-100 % 2 (Paşcani şi Poeni) 


Sursa: Prelucrare după Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, vol.I, pag. 146. 


Cea mai importantă catagrafie pentru sec.XIX rămâne cea efectuată în anul 
1845, care consemnează, pe lângă informaţii de ordin demografic (în special din 
mediul urban), şi o serie de indicatori cu privire la structura socio-profesională, starea 
juridică şi alte tipuri de informaţii utile pentru aceea perioadă. Prelucrarea şi 
sistematizarea informaţiilor înregistrate în această catagrafie s-a făcut sub directa 
îndrumare a profesorului Gh.Platon, care a reuşit să prezinte o imagine relevantă 
asupra concentrării evreilor în târgurile şi oraşele Moldovei. Conform acestei 
catagrafii, în perioada 1803-1845, numărul familiilor evreieşti din mediul urban al 
Moldovei a crescut de peste 7 ori, respectiv de la 2.399 la 17.087 familii, ceea ce 
reprezintă un spor deosebit, avându-se în vedere dinamica populației Moldovei în 
aceea perioadă. Dacă luăm în consideraţie „cifra de plecare” pentru intervalul 1803- 
1845, ca fiind egală cu 2.399 familii, putem calcula cu o oarecare acuratețe, R.M.A.-ul 
de creştere a numărului de familii evreieşti din Moldova pentru această perioadă, 
obținându-se valori de peste 14,5 %, cu mult peste valoarea medie valabilă pentru 
populaţia creştină. Această valoare medie se referă la întreg intervalul de 42 de ani, 
însă în cadrul său apar diferențieri semnificative, datorate unor momente istorice, cu 


repercursiuni economice şi chiar geopolitice foarte importante pentru Moldova şi 


pentru Țara Românească. Este vorba de Tratatul de la Adrianopole, care a determinat 
o migrare masivă a evreilor spre Moldova după anul 1828, datorită deschiderii 
comerțului românesc spre Europa. Astfel, dacă pentru perioada 1803-1820, R.M.A.-ul 
pentru populaţia evreiască era de circa 3-4 %, în perioada 1820-1831, acesta va creşte 
puternic până la 13,5 %. După anul 1831, până la jumătatea sec.XIX, R.M.A.-ul pentru 
populaţia evreiască se va stabiliza undeva în jurul cifrei de 14,5-16,5 %, cifră oricum 
mult superioară R.M.A.-ul ce caracteriza populaţia creştină din Moldova (apreciat la 7- 
8 %). La această creştere, a participat, însă indirect, şi mişcările Eteriei greceşti, care 
vor duce la imigraţii masive, însă pe direcția sud-nord, prin Țara Românească spre 


nordul Moldovei. 


Populaţia evreiască în ansamblul locuitorilor târgurilor şi oraşelor 
Moldovei, conform catagrafiei din anul 1845 
Lab: 6 
diet familii 
Dorohoi 
Tg. Mihăileni 
Tg. Herța 
Tg. Săveni 
Tg. Rădăuţi 
Tg. Darabani 
Tg. Mamorniţa 
Botoşani 
Tg. Hârlău 
Tg. Suliţoaia 
Tg. Burdujeni 
Tg. Ştefăneşti 
Tg. Bucecea 
Tg. Frumuşica 
Fălticeni 
Tg. Lespezi 
Tg. Paşcani 
Piatra Neamţ 
Tg. Bodeşti Buhuşoaiei 
Tg. Bozieni 
Tg. Neamţ 
Roman 
Tg. Băceşti 
Tg. Damieneşti 
Tg. Bâra 
Bacău 
Tg. Moineşti 


l. 
2; 
3: 
4. 
5. 
6. 
7. 
8. 
9. 
10. 
11. 
12; 
13. 
14. 
15. 
16. 
17. 
18. 
19. 


w 
> 


NIN 
Da 


NIN 
ai 


28. | Tg. Ocna 

29. | Tg. Căiuţi 

30. | Tg. Valea Rea 

31. | Tg. Glodurile 

32. | Focşani 

33. | Tg. Odobeşti 

34. | Tg. Adjudul Nou 

35. | Tg. Panciu 

36. | Tg. Domneşti 

37. | Tg. Nămoloasa 

38. | Tecuci 

39. | Galaţi 

40. | Nicoreşti 

41. | Tg. Drăguşeni 

42. | Bereşti 

43. | Tg. Pechea 

44. | Tg. Folteşti 

45. | Tg. Golăşeni 

46. | Bârlad 

47. | Tg. Puieşti 

48. | Tg. Unteşti 

49. | Tg. Murgeni 

50. | Tg. Plopana 

51. | Tg. Codăeşti 

52. | Vaslui 

53. | Negreşti 

54. | Pungeşti 

55. | Huşi 

56. | Tg. Urdeşti 

57. | Tg. Docolina 

58. | Tg. Răducăneni 

59. | Tg. Frumos 

60. | Tg. Podu Iloaiei 

61. | Tg. Poieni 

62. | Tg. Zabolodeni 

63. | Tg. Bivolari (Cornu 
Negru) 

64. | Târguşorul de peste apa 
Nicolinei 

65. | laşi 


| TOTAL 17.087 52.838 14.151 1.437 


Sursa: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, Anexa III, pag.145-146. 


Aşa cum lesne se poate observa, grupările cele mai mari de evrei (de familii 
evreieşti) apar în principalele oraşe moldoveneşti: laşi, Botoşani, Fălticeni şi Dorohoi, 
evidențiându-se astfel o zonă de condentrare maximă a lor pe teritoriul Moldovei. 


Această concentrare este subliniată şi de Radu Rosetti -Verax-, deosebit de important 


prin lucrarea sa intitulată Roumania and the Jews, apărută în anul 1904, la editura 
I.V.Socecu din Bucureşti. El subliniază faptul că în numai 7 ani (între 1831-1838), 
populaţia evreiască din unele oraşe din Moldova, a cunoscut creşteri explozive, cum ar 
fi: în Botoşani, cu peste 600 %; în Bacău cu 320 %; în Huşi cu 316 %; în Fălticeni cu 
278 %; în Focşani cu 256 % etc.!!0, predominând în această categorie oraşele reşedinţă 
de judeţ (laşi, Botoşani, Bacău, Piatra Neamţ, Galaţi etc.). Acest lucru a dus şi la 
creşterea ponderii populaţiei evreieşti în Moldova, cu precădere în mediul urban, 
ponderea populaţiei evreieşti pornind de la circa 2 % în 1803; ajungând la 4,2 % în 
1831; 9 % în 1859 şi peste 10,7 % în 1899. Un alt aspect remarcabil legat de evoluţia 
numerică a populaţiei evreieşti din Moldova este cel al dinamicii creşterii numerice: în 
mediul urban şi în special în reşedinţele de judeţ, aceste valori întreceau cu mult 
dinamica la nivel judeţean, ceea ce denotă o orientare aproape exclusivă spre mediul 
urban şi mai ales spre oraşele mari, importante din punct de vedere comercial. Paralel 
cu acest proces de concentrare a populaţiei evreieşti în marile oraşe şi centre 
comerciale se observă după anul 1850, o „reorientare” a evreilor spre târgurile de rang 
mediu şi mic, concomitent cu o „descentralizare” a răspândirii lor, dinspre nordul 
Moldovei spre zonele vestice, inclusiv la vest de valea Siretului şi chiar spre târgurile 
dinspre munte. Cu toate acestea, în unele târguri, numărul evreilor scade, uneori până 
la zero, cum ar fi cazul târgului Vlădeni din judeţul Suceava, Nicolina din judeţul Iaşi, 
Vlădeşti şi Rogojeni din judeţul Covurlui, Unţeşti din judeţul Tutova, Boroşeşti din 
judeţul Vaslui, Urdeşti şi Gujeşti din judeţul Fălciu. O explicație posibilă ar putea fi 
micşorarea sau reorientarea activităților comerciale spre alte centre mai viabile ca 
poziţie sau, în unele cazuri, datorită atracției exercitate de marile oraşe (cum este cazul 
Iaşului sau Botoşaniului), în domeniul desfacerii mărfurilor. 

Un moment important care a influenţat evoluţia numerică a evreilor din 
Moldova a fost actul unirii din 1859, care a deschis şi mai mult drumul evreilor 
stabiliți în Moldova spre inima Țării Româneşti. După Unire, se produce un fenomen 
de migrare a peste 50.000 evrei din Moldova în Valahia, unde numărul lor sporeşte 


astfel de peste 7 ori. Deşi pentru Moldova acest fenomen a însemnat un oarece regres 


1 Procente citate şi în lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, voLIII/1, pag.25. 


numeric al evreilor, fluxurile, pe ansamblu, s-au păstrat puternic pozitive pe relația 
nord-sud, continuându-se „trend-ul” specific primii jumătăţi de sec.XIX. 

Recensământul din 1859, realizat sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad şi a 
lui Costache Negruzzi, vine să reliefeze acest fenomen. Conform însemnărilor celor 
doi autori, în mediul urban al Moldovei, existau la aceea dată, 106.041 evrei, dintr-un 
total de 342.969 persoane din mediul urban (20,45 % din totalul populaţiei urbane a 
Moldovei). Această categorie de populaţie, care se va constituii ulterior într-o 
adevărată clasă socială în interiorul populaţiei Moldovei, va reprezenta marea parte a 
meseriaşilor şi negustorilor ce vor influența viaţa economică şi financiară a 
Principatelor Unite, şi -lucrul cel mai important- vor crea premisele cristalizării 
viitoarei burghezii române, în special în domeniul financiar-bancar şi industrial. 

O privire de ansamblu asupra evoluţiei numerice a evreilor din Moldova 
regăsim în aceaşi lucrare a lui Radu Rosetti - Verax-, care reuşeşte să surprindă, într-un 


mod extrem de concentrat, esenţa acestui fenomen demografic. 


Creşterea numărului evreilor în Moldova, 
pe judeţe, între 1803-1899 


Tab.7 
Dorohoi 
Botoşani 
Suceava 
laşi 
Neamţ 
Roman 
Bacău 
Putna 
Tecuci 
Covurlui 
Tutova 
Vaslui 
Fălciu 


| |rorar | 1732| 18912 36.956] 79.164 | 118.922 | 195.887 | 


Sursa: Rosetti, R. (1904) Ron and e Jews, I.V. E Dea Tab.1, T 


Aşa cum se poate observa din tabelul nr.7, creşterea reală pe total provincie, 
pentru cele 5 intervale alese de autor, oscilează între valoarea minimă de 422 evrei/an 
(în intervalul 1803-1820) şi valoarea maximă de 6.030 evrei/an (în intervalul 1831- 
1838). Pentru celelalte 3 intervale (1820-1831; 1838-1859 şi 1859-1899) valorile 


creşterii reale oscilează între 1.640 şi 1.924 evrei/an. Din punctul de vedere al valorilor 


R.M.A.-ului, prima jumătate a sec.XIX, per ansamblu, depăşeşte valoric cea de-a doua 
jumătate a sec.XIX. Dacă până în 1838, valoarea R.M.A.-ului a crescut continuu, de la 
3,6 % în intervalul 1803-1820; la 8,7 % în intervalul 1820-1931; ajungând la 16,3 % în 
intervalul 1831-1838, după această dată, R.M.A.-ul scade constant, datorită în primul 
rând migraţiei spre Valahia, petrecută după Unire, păstrându-se totuşi la valori foarte 
mari comparativ cu populaţia creştină din Moldova. La o analiză mai în detaliu a 
judeţelor care au cunoscut cele mai mari creşteri, se poate observa păstrarea 
caracteristicii teritoriale specifice perioadei anterioare, şi anume, preponderența 
judeţelor din jumătatea nordică a Moldovei (Botoşani, Dorohoi şi Neamţ), alături de 
judeţul Iaşi, care ocupă primul loc ca număr de evrei, tocmai datorită existenţei 
oraşului laşi, principal centru de atracţie pentru evreii din sec.XIX. Această atracţie, 
determinată de oraşele reşedinţă de judeţ (fenomen existent pe întreg parcursul 
sec.XIX în Moldova) este extrem de vizibilă şi prin faptul că, în conformitate cu 
afirmaţiile autorului amintit anterior, ponderea evreilor din oraşele reşedinţă de judeţ, 
faţă de numărul total de evrei din Moldova, s-a păstrat în permanenţă în jurul a 60 %. 
Această valoare cunoaşte la rândul ei diferențieri teritoriale, însă pe ansamblu, cea mai 
mare parte a evreilor din Moldova secolului XIX erau concentrați în oraşele reşedinţă 
de judeţ. 


Creşterea numărului evreilor în reşedinţele de judeţ, 
în Moldova, între 1803-1899 
Tab.8 


Reşedinţa de 1803 1820 1831 1838 1859 1899 
judeţ 


Dorohoi 
Botoşani 
Fălticeni 
Piatra 
Roman 
Bacău 
Focşani 
Tecuci 
Galaţi 
Bârlad 
Vaslui 
Huşi 
laşi 


| | TOTAL | 6396] 10.504| 25.882] 56.196] 74.696 126.129] 


Sursa: Rosetti, R. (1904) Un and iie Jews, I.V. Socet, Dae Tab.2, pag.4. 


l. 
2. 
3. 
4. 
5. 
6. 
7. 
8. 
9. 
10. 
11. 
12. 
13. 


Celelalte oraşe din Moldova deţineau, de regulă, numai un procentaj extrem de 
redus din totalul numărului de evrei ai provinciei. Aşa cum se poate observa, toate 
celelalte oraşe moldovene (cu excepţia târgurilor), de abia dacă ajungeau să cuprindă 
1/10 din numărul evreilor existenţi în oraşele reşedinţă de judeţ. Acest raport de 1/10 
este explicabil prin importanţa deosebită reprezentată de oraşele mari, oraşe care 
ofereau o pa de desfacere deosebită pentru di evrei care, ulterior, vor 
şi în cazul oraşelor de rang inferior reşedinţelor de judeţ ponderea evreilor din totalul 
populaţiei oraşului se menţine foarte ridicată. Creşterile numerice ale evreilor din 
aceste oraşe nu se pot compara cu cele din oraşele reşedinţă de judeţ, însă ele sunt, 
totuşi, însemnate, dacă avem în vedere tabloul general al evoluţiei demografice a 


Moldovei în sec.XIX. 


Creşterea numărului evreilor în celelalte oraşe 
ale Moldovei, între 1803-1899 
Tab.9 
Herţa 
Hârlău 
Te. Frumos 


Tg. Neamţ 
Tg. Ocnei 
Fălciu 


orar eo | 3300 2755] A 


Sursa: Roseti, R. (1904) Roumania and ia Jews, I.V. T Dea. Tab.3, pag.4. 


Un caz aparte, foarte interesant al evoluției numerice a evreilor din Moldova, 
este reprezentat de situația târgurilor şi târguşoarelor. Aşa cum am mai menţionat în 
capitolul referitor la fazele şi căile de pătrundere a evreilor pe teritoriul României, 
până în sec.XIX, fenomenul legat direct de evoluția numerică a acestei etnii a fost 
apariţia târgurilor şi târguşoarelor. Această dezvoltare a unor forme incipiente urban- 
comerciale, a avut ca efect direct creşterea numărului de evrei, iar ca efect indirect, 
orientarea fluxurilor de penetrare şi circulaţie a lor. Dacă analizăm informaţia cuprinsă 
în tabelul 4 din lucrarea mai sus menţionată a lui Radu Rosetti, vom observa că deşi în 
anul 1803, existau doar un număr de 3 târguri consemnate de autor, cu ceva mai mult 


de 500 de locuitori în total (Burdujeni, Vlădeni şi Adjud), la sfârşitul sec.XIX, erau 


înregistrate 61 de târguri. În ciuda acestui fapt, aşa cum aminteam anterior, o serie de 
târguri au dispărut sau au fost înglobate altor localităţi urbane mai mari, ele nemaifiind 
menţionate la sfârşitul sec.XIX, deşi apăreau la începutul lui (este cazul Vlădeniului, a 
Nicolinei, a Rogojeniului, a Unteştiului şi a Urdeştiului). Şi referitor la evoluţia 
numerică a evreilor din aceste târguri menţionate la sfârşitul sec.XIX, se poate remarca 
aceeaşi caracteristică, identică cu cea a evoluţiei oraşelor şi în special a celor reşedinţă 
de judeţ şi anume, până în 1820 creşterea a fost mai puternică (de circa 3,2 ori), pentru 
ca în perioada 1820-1831 ea să scadă la aproximativ 1,8 ori, deşi valoarea maximă 
apare în perioada imediat următoare (1831-1838), când numărul de evrei creşte de 
aproape 3,2 ori, egalând prima perioadă a secolului. După această dată, creşterile se 


stabilizează la cifra de 2 ori, păstrându-se la un nivel aproximativ constant. 


Creşterea numărului evreilor în târgurile din Moldova, 
între 1803-1899 
Tab.10 


1. | Dorohoi | Darabani | -| -| -| 600| 838| 2.476 | 
Rădăuți | -| -| -| 172| 679| 1131| 
| Mihăileni | -| 516| 734| 900| 2472| 2.446 | 


|Săreni | -| -| 7f 216| 532| 1808| 
| Mamorniţa | -| -| -| 112| 130f 199] 
2. | Botoşani [Suliţa | -| 116| 497| 780| 1.630) 1.834 | 
Bucecea | -| -| 98| 172| 523| 1281] 
| Ştefăneşti __| -| 280| 239| 628| 1468| 2.392] 
|Frumuşica | -| -| 82| 188| 381| 821] 
3. | Suceava | Lespezi | -| -| 179| 984| 1.058 | 1.420 | 
[Paşcani | | __-| __-| S 86| 1833) 
(Viadi A E E a ei e 
4. | Taşi | Podu Iloaiei | -| -| 284| 480| 996| 1.692 | 
[Sculeni | -| -| 157| 300| 844| 410] 
Tibana | o | __-| __=| 106| 122] 
Bivolari | -| -| -| 236| 442| 1.005] 
|Căminăreşti | -| | -| -| 7383| 17| 
[Dimache | J f S d a 5 
Poieni | -| -| -| 126| 154| 100] 
[Socola f o o | A 38| 71] 
Nicomma Jo fo a Se a ESREI 
5. | Neamț [Buhuşi | -| -| 85| 300| 537| 1.728] 
[Bicaz | __-| __-| _-| | 53| a 
Bozieni | -| -| -| soj 17%] 350| 


336 
Giod | | f f f n| 3] 
[valea Rea | Pas e| 267 
Pacsa | | | af m| 2af To 
Odovi | -| sf se| 22] 352| T313 
Dom | | | | of | w 
Namoa | | | af o| | 253] 


Podu 220 409 | 1.069 
Turcului 


Twa  ¢ RI II II a 
Nicos | | | | az 
| Gaiceanca | | | | S 
E = BI PRE ME RE ME ERIE E 
sanie OEI 
Coons IE IRI IE IE IZA ICI 

Cova [Gosi | ES 
Fote | | | | e| s æ 
vwe | | o o t ae 
Besi | | | | mo s ss 
Drazusen Cor se cs 239 
Pechea | | | e as 
Rogi OF 
Puii [ze 
Popma | J | | oj oa 3 
Moreen | | o zoo o 
wmi OI S o a E 
Fesi | | | | | a| ar 
Pungsi IEC BL se 
IEEE | IRI IE IEI RI IEI 
orosesi | Ess 
Docoima | | | | z| wo s 
waes | | | a III 
Raman E ae 
ma PIE a 
Gage OFICII a 2 


Sursa: Rosetti, R. (1904) Roumania and the Jews, L.V.Socecu, Bucureşti, Tab.4, pag.5. 


O cu totul altă situație se remarcă atunci când analizăm mediul rural. 
Polarizarea puternic urbană a avut ca explicație principală tipul de activităţi 
desfăşurate de evreii din Moldova. Până în deceniul 7 al sec.XIX, aceştia nu puteau 
deţine în mod legal terenuri agricole, fapt care i-a îndepărtat de mediul sătesc. În 
acelaşi sens, activitatea agricolă necesita un rulaj mult mai lent al investiţiilor şi era 
puternic influenţată de condiţiile de mediu din anul respectiv (secetă, temperaturi 
scăzute etc.), fapt care introducea un grad de risc mult prea mare. Ca urmare, numărul 
evreilor stabiliți la sate va fii net inferior celor care s-au orientat spre oraşele 
Moldovei. În acelaşi timp, în mediul rural (pe ansamblul provinciei) dinamica creşterii 
numerice a fost mult mai redusă, comparativ cu mediul urban. Cea mai mare creştere a 
fost înregistrată în judeţul Bacău (de 45 de ori în 96 de ani), urmat de judeţul Putna (de 
36 de ori în 68 de ani) şi judeţul Vaslui (de 23 de ori în 96 de ani). În cazul mediului 
rural moldovenesc, în perioada 1803-1899, populaţia evreiască a crescut de numai 7 


ori în 96 de ani, creştere mult inferioară mediului urban. 


Creşterea numărului evreilor în satele Moldovei, 
pe judeţe, între 1803-1899 


Tab.11 
Dorohoi 
Botoşani 
Suceava 
laşi 
Neamţ 
Roman 
Bacău 
Putna 
Tecuci 
Covurlui 
Tutova 
Vaslui 
Fălciu 


1 morar | a| 3so [2360723012275 [16019] 


Sursa: Rosetti, R (1904) oa and i Jews, I.V. N Bucu out Tab.5, pag.6. 


Creşterea considerabilă a numărului de evrei din Moldova pe tot parcursul 
sec.XIX, a avut ca rezultat firesc o schimbare profundă a raporturilor dintre populaţia 
creştină şi cea evreiască. Aceste schimbări vor afecta nu numai raporturile strict 


numerice şi ponderile celor două grupe de populaţie la nivelul provinciei istorice şi al 


judeţelor componente, ci şi relaţiile economice, sociale şi, nu în ultimul rând, vor duce 
la apariţia unui punct de vedere care considera această creştere ca fiind excesivă şi 
constituind un real pericol pentru populaţia majoritar românească. Pe baza acestor idei, 
alăturându-se ulterior şi penetrarea puternică în anumite sectoare economice, vor apare 
în Moldova, la sfârşitul sec.XIX, dar mai ales la începutul sec.XX, o serie de mişcări 
naţionaliste, extreme, ce vor da naştere unui curent anti-semit refletat atât în abordarea 
ştiinţifică a problemei evreieşti (în unele cazuri mult denaturată în diverse lucrări)!!! 
dar şi în literatură, filosofie, estetică, sociologie etc. Toate aceste „curente” au avut la 
bază un punct comun, derivat din evoluţia numerică a evreilor, evoluţie considerată 
mult prea accentuată, şi care era privită ca un potenţial pericol de „evreizare” a 
României. Radu Rosetti comenta indirect această problemă, ataşând lucrării sale un 
tabel care reflecta proporţia dintre evrei şi creştini în cadrul statelor europene, 
subliniind faptul că cele trei mari provincii istorice româneşti deţineau poziţii de frunte 
în această clasificare. 


Provincii şi state europene în ordinea proporţiei 
dintre evrei şi creştini, în 1899 
Tab.12 


Nr. ordine Provincia sau statul Număr evrei Evrei la 1.000 
locuitori (%0) 


Bucovina (aparţinând Austriei) 


Moldova (aparţinând României) 195.887 


Regatul România 269.015 


Valahia (aparținând României) 


Dobrogea (aparţinând României) 


Franţa 


Italia 


Suedia 


Belgia 


Spania 
Sursa: Extras din Rosetti, R. (1904) Roumania and the Jews, L.V.Socecu, Bucureşti, Tab.8, pag.10. 


LI A se vedea capitolul “Istoricul cercetării” în care există o clasificare a surselor de informaţie şi din acest punct 
de vedere. 


Un caz aparte îl constitue, însă, situaţia celor două provincii istorice româneşti, 
legate indisolubil de Moldova, şi anume: Bucovina şi Basarabia. Aflate pe tot 
parcursul sec.XIX sub o vremelnică ocupaţie străină, cele două provincii nu s-au 
depărtat prea mult de modelul de evoluție al populaţiei evreieşti regăsibil pentru 
Moldova de la vest de Prut. Dacă în anul 1838, în Bucovina ocupată de austrieci, 
existau în mod oficial 11.581 evrei, număr datorat în primul rând afluxului puternic de 
evrei din Galiţia de la sfârşitul sec.XVIII (continuat şi în primele decenii ale sec.XIX), 
numărul lor va creşte continuu şi în ultimele 6 decenii ale sec.XIX, tocmai datorită 
continuării acestui proces migratoriu, proces care a fost responsabil în proporție de 
aproape 100 % de dublarea populaţiei urbane a Bucovinei în perioada 1800-1850". 
Evoluţia constant pozitivă, în ritmuri ce depăşeau cu mult ritmurile de creştere pentru 
populaţia românească autohtonă, subliniază faptul că „modelul? de evoluţie 
demografică specific evreilor se baza în proporţie covârşitoare pe fenomene 
migraționiste şi nu pe evoluţii nataliste pozitive, precum în cadrul populaţiei 
româneşti. Istoricul N.Ciachir, ne oferă o imagine comparativă în acest sens, citând o 


sursă mai veche, referitoare la Bucovina `. 


Raportul dintre populaţia românească şi cea evreiască 
din Bucovina, între 1848-1899 
Tab.13 


Anul recensământului 


Total populaţie 
provincie 
377.581 


Români 


209.293 


11.580 


543.915 


221.726 


51.617 


730.195 


229.018 


100.853 


Sursa: Prelucrare după Morariu, A. (1915) Bucovina 1774-1914, București, pag.49. 


Printr-un simplu calcul, pornind de la aceste cifre, putem observa că valorile 
R.M.A. de creştere a populației evreieşti pentru cele două intervale 1848-1875 şi 1875- 
1899 sunt foarte diferite, lucru cauzat de afluxul migraționist apărut după unirea celor 
două principate române în 1859 şi mai ales după câştigarea independenţei de stat în 


1877. Dacă pentru primul interval amintit, valoarea R.M.A.-ului era de 12,8 % (extrem 


112 Ceauşu, M.Ş. (1997) Populaţia evreiască din Bucovina. Statut juridic, evoluţie demografică şi economico- 
socială la cumpănă de veacuri (XVIII-XIX), în “Studia et acta historiae iudaecorum romaniae”, vol. II, 1997, 
pag.121. 

"15 Morariu, A. (1915) Bucovina 1714-1914, Bucureşti, pag.49, citat de N.Ciachir, la pag.58 din lucrarea sa 
intitulată Din istoria Bucovinei (1775-1944), apărută la editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, în 1993. 


de mare pentru această provincie), pe parcursul celui de-al doilea interval ea va scade 
la aproape 4 %, tocmai datorită acestor facilităţi apărute în cadrul celorlalte provincii 
româneşti, şi mai ales în Moldova (de la vest de Prut) şi în Valahia. 

În cazul Basarabiei, ocupată de Imperiul Țarist după anul 1812, situaţia va fi 
relativ apropiată ca desfăşurare, valorile fiind ceva mai „temperate” ca diferenţe între 
cele două intervale. De remarcat în cazul Basarabiei ponderile în creştere deţinute de 
evrei, în special în a doua jumătate a sec.XIX, situaţie înregistrată în diferite 
documente!!* folosite de unii istorici! în analiza acestei perioade istorice. Astfel, la 
pag.73 a lucrării amintite în subsol, sunt consemnați în anul 1862, nu mai puţin de 
95.927 evrei existenţi în Basarabia, ceea ce reprezenta 9,56 % din totalul populaţiei 
provinciei. La numai 35 de ani distanţă, în 1897, în Basarabia, numărul evreilor 
crescuse la 228.168 persoane, reprezentând aproape 11,8 % din totalul populației 
provinciei. Această creştere ar putea părea, la prima vedere, a fi relativ 
nesemnificativă, însă trebuie să ţinem cont că în aceea perioadă creşte paralel numărul 
emigranților din Basarabia, atât spre Moldova (respectiv Regatul România după anul 
1882), cât şi spre alte ţări, în special SUA şi Palestina (a se vedea capitolul referitor la 
migrații). Ceea ce este demn de remarcat este cauzalitatea care a determinat (în opinia 
autorului citat) această evoluţie pozitivă. El consideră că această creştere numerică a 
evreilor din Basarabia în a doua jumătate a sec.XIX se datorează în primul rând 
„poziţiei avantajoase a Basarabiei la gurile Dunării şi la extremitatea vestică a 
Imperiului Țarist, ce atrăgea populaţii care, prin excelenţă, se ocupau cu comerțul —pe 
lângă evrei, şi armeni şi greci” (Ciachir, 1992, pag.73). Trebuie, însă, să avem în 
vedere faptul că, pe lângă poziția puternică deţinută de evrei în Basarabia, în domeniul 
comercial, începutul activităţilor bancare reale din cadrul acestei provincii este legat 
tot de numele lor. Puternica poziţie din sectorul bancar va fi resimţită până şi la 
Moscova, lucru care va genera reacţii uneori de necontrolat, nefavorabile acestei 
populaţii (a se vedea momentul 1917 din Rusia). 

Unul dintre cele mai importante elemente, care a rezultat din această evoluţie 


numerică puternic pozitivă a evreilor din Moldova (implicit şi din Bucovina şi 


114 Sursa de bază fiind Arhivele M.A.E., fond 71/URSS, vol. 130. 
15 Ciachir, N. (1992) Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 


Basarabia), a fost schimbarea decalajului dintre români (creştini) şi evrei. Aşa cum am 
mai amintit în acest subcapitol, acest decalaj, crescând puternic pe tot parcursul 
sec.XIX, dar mai ales în ultimile 4-5 decenii ale acelui secol, va duce la interpretarea 
prezenţei evreilor în această provincie ca un „pericol iminent”, lucru ce va determina 
în deceniile următoare schimbarea „trendului” evoluţiei populaţiei evreieşti în toate 
provinciile româneşti. Discuţiile legate de acest fenomen sunt extrem de diverse, 
opiniile diferind funcţie de punctul de vedere adoptat, însă concluziile finale par a fi 
cât de cât unitare, cifrele şi datele existente fiind greu de interpretat într-un stil diferit, 
personal. Conform părerii lui Carol Iancu, reputat cercetător al problemei evreilor de la 
sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, singurele recensăminte demne de crezare pentru 
a Il-a jumătate a sec.XIX ar fi cele din 1859 şi 1899. Chiar dacă cel de-al doilea 
recensământ amintit se referă la Regatul România (deci la toate provinciile istorice 
româneşti existente în interiorul graniţelor la aceea dată), putem desprinde cu uşurinţă 
situaţia referitoare la Moldova. Astfel, în 1859, populaţia totală a Moldovei era de 
1.325.096 locuitori, din care 118.992 erau evrei (de unde rezultă o pondere a evreilor 
în Moldova de aproape 9 %). Deşi nu pare o valoare foarte mare, situaţia este total 
diferită atunci când ne raportăm la categoriile de populaţie urbană. Ponderea evreilor 
în cele 12 capitale de judeţe ale Moldovei (oraşele Bacău, Bârlad, Botoşani, Dorohoi, 
Fălticeni, Focşani, Galaţi, Huşi, Piatra, Roman, Tecuci şi Vaslui), urca însă, la aproape 
30 % (respectiv 43.181 evrei din totalul de 147.192 locuitori cuprinşi în oraşele 
capitale reşedinţă de judeţe). Un caz deosebit este oraşul laşi, care urca această 
pondere la peste 47 %. În celelalte oraşe secundare (Fălciu, Herţa, Hârlău, Târgu 
Frumos, Târgu Neamţ şi Târgu Ocnei), ponderea evreilor era, în medie, de 26,2 %. 
valorile cele mai mari apar însă, în acele localități urbane în care activităţile 
comerciale erau cele mai importante, şi anume în cadrul târgurilor unde ponderea 
evreilor depăşea în medie 50 %. În contrast cu această situaţie, mediul rural din 
Moldova, nu deţinea decât ponderi în jurul a 1,4 % pentru evrei, din totalul populaţiei 
rurale, valoare extrem de redusă. Majoritatea autorilor pun această valoare pe seama 
informaţia cuprinsă în recensământul din 1899, partea referitoare la Moldova, putem 


concluziona că în cei 40 de ani scurşi între cele două recenzări, au apărut creşteri 


relativ importante în cele 12 capitale reședințe de judeţ, ajungându-se la valori de 
aproximativ 35 % a evreilor în acestea. Şi în cazul celor 6 oraşe secundare, ponderea 
populaţiei evreieşti creşte la aproximativ 39 % (un plus de 13 % în 40 de ani!). 
Creşterea cea mai mare se înregistrează însă, în cazul târgurilor şi târguşoarelor, unde 
în aceaşi perioadă de timp, populaţia evreiască se dublează, ajungând în 1899 la un 
număr de 41.467 persoane. Această creştere a contribuit la ridicarea valorii sporului 
populaţiei evreieşti, pe totalul provinciei Moldova, în perioada ultimelor 4 decenii ale 
sec.XIX, ajungându-se la creşteri de 98,7 %, comparativ cu numai 50 % pentru 
populaţia românească!!€. Acest lucru subliniază concentrarea evreilor României în 
Moldova, unde aceştia reprezentau 10,6 % din totalul populaţiei provinciei, valoare 
ridicată comparativ cu celelalte provincii aflate în componenţa regatului. La nivel de 
judeţ valorile ponderilor evreilor oscilau între 23,4 % (pentru judeţul Iaşi) şi 7,4 % 


(pentru judeţul Roman)!" 


. Şi în această situaţie, ponderea populaţiei evreieşti din 
totalul populaţiei urbane a Moldovei ieşea în evidenţă, valorile în acest caz fiind mult 
mai ridicate. La nivelul provinciei evreii reprezentau 37,8 % din totalul populaţiei 
urbane (comparativ cu numai 19 % pentru total Regat), însă valorile cele mai mare în 
acest domeniu le regăsim (încă odată!) în judeţele din jumătatea nordică a Moldovei: 
Dorohoi (57,8 %), Suceava (57 %), Botoşani (52,7 %), laşi (50,5 %) etc. 

Unii sociologi înaintează valori şi mai ridicate pentru totalul populaţiei evreieşti 
din Moldova stabilite în mediul urban, afirmând că la sfârşitul sec.XIX (în anul 1899), 
aproximatic 80 % (!) din totalul populaţiei evreieşti din Moldova ar fi fost concentrată 
în mediul urban''5. Într-adevăr, având în vedere şi alte surse!!”, putem aprecia că 
numărul evreilor din mediul rural al Moldovei a rămas aproape constant (crescând de 
la 14.729 persoane la 16.019 persoane), ceea ce denotă în mod real o scădere a 


ponderii evreilor la sate în această perioadă. La o analiză mai atentă a ultimelor două 


recensăminte ale sec.XIX, putem observa că afirmaţia lui Nossig şi Werth'%, conform 


* Conform părerii lui Leonida Colesco, cuprinsă în lucrarea Analiza rezultatelor recensământului general al 
populaţiei României din 1899, apărută la Institutul Central de Statistică, Bucureşti, în 1944, cap. X, 
“Populaţiunea după religiune”, pag.82-83. 

7 Celelalte judeţe importante ale Moldovei aveau următoarele valori: Botoşani 17,1 %; Dorohoi 11,8 %; Neamţ 
11,2 %; Suceava 7,7 %, 

* Ruppin, Ar. (1934) Les Juifs dans le monde moderne, Payot, Paris, pag. 15. 

” Iancu, C. (1996) Evreii din România (1866-1919) de la excludere la emancipare, Ed.Hasefer, Bucureşti. 

12 Nossig, A. (1903) Judische Statistik, Berlin; respectiv Werth, L. (1956) The Ghetto, Chicago. 


1 


căreia „evreii sunt poporul cel mai urbanizat din lume”, a fost valabilă pe deplin, 
măcar pentru sfârşitul sec.XIX. 

Ca o concluzie generală referitoare la evoluția demografică a evreilor pe 
teritoriul Moldovei în sec.XIX, putem afirma că elementul cel mai important în cadrul 
acestui proces a fost creşterea continuă, puternic pozitivă în anumite intervale de timp, 
cu diferențieri majore, fundamentale (date de tipurile de activităţi desfăşurate) între 
mediul urban şi cel rural. Condiţionarea impusă de lipsa dreptului de proprietate 
asupra pământului a evreilor, a fost dublată şi de specificul evolutiv al acestei etnii, 
orientarea sa strictă spre mediul urban lăsând urme vizibile în evoluţia demografică a 
Moldovei, pe parcursul întregului sec.XIX. Această evoluţie, bazată, în proporţie 
covârşitoare pe fenomenul de imigrare, şi mult mai puţin pe un spor natural mai mare 
decât cel al românilor, va „pregătii” terenul evoluţiei demografice ulterioare, în cadrul 
primelor decenii ale sec.XX, dar va modifica inclusiv profilul economic al Moldovei, 
schimbând alături de nivelul de urbanizare al provinciei şi nivelul de industrializare, 
inclusiv gradul de fiscalitate specific acestei provincii istorice româneşti. Evoluţia 
demografică a populaţiei evreieşti din Moldova, pe parcursul sec.XIX se constitue într- 
un exemplu tipic prin care o etnie cu un specific social şi economic diferit faţă de 
majoritatea românească, poate să se dezvolte puternic, în perioade scurte de timp, 
tocmai prin existenţa unor „breşe” lăsate neocupate de majoritatea românească în 


domeniul economic şi social-urbanistic. 


d. Transilvania 


Evoluţia demografică a populației evreişti din Transilvania este oarecum 
diferită de cea din Moldova, în mare parte datorită faptului că, pe parcursul sec.XIX, 
Transilvania s-a aflat sub stăpânire maghiară şi austriacă, lucru care a determinat o 
modelare a abordării problemei evreieşti diferită faţă de cea specifică Moldovei. În 
acelaşi timp, evoluţia numerică a populaţiei evreieşti a fost influenţată şi de 
diferenţierea apartenenţei politice a celor două entități administrativ teritoriale, care 
funcționau ca regiuni distincte, de sine stătătoare. 

Marele Principat al Transilvaniei, având conducere executivă proprie, a avut o 
politică în domeniul evreilor, axată pe o serie de reglementări care au încercat să 
orienteze comunitatea evreiască spre anumite orizonturi, în anumite perioade oferind 
facilități, în altele, din contră, îngrădind libertăţile atribuite anterior şi limitând 
drepturile evreilor până lă nivel de interzicere totală şi chiar expulzări (individuale sau 
uneori chiar şi colective). 

Partea vestică şi nordică a Transilvaniei (formată din comitatele Arad, Bihor, 
Maramureş şi Satu Mare), la care se adăuga şi Banatul, constituiau parte integrantă a 
regatului maghiar (Partium) şi se supuneau legislativ Bugapestei şi Vienei. Acest lucru 
a dus la o diferenţiere sensibilă în abordarea problemei evreieşti, deci, implicit, şi la o 
individualizare a evoluţiei numerice a acestei etnii, tocmai datorită alinierii la politica 
austro-ungară în domeniul minorităţilor, aliniere de multe ori dezastruoasă pentru 
populaţia evreiască. 

Dacă pentru celelalte provincii istorice româneşti, informaţiile pentru această 
perioadă, referitoare la evrei, sunt regăsibile în diferite condici şi conscripţii, pentru 
Transilvania, evidenţele sunt mai bine ţinute, datorită în primul rând, necesităților 
financiar-fiscale şi a celor din domeniul militar, pentru stabilirea numărului de recruți 
disponibili. Conscripţiile fiscale periodice au oferit informaţii detaliate referitoare la 
numărul evreilor, la structura pe meserii şi ocupaţii, la statutul social şi economic, dar 
şi informaţii referitoare la repartiţia lor teritorială, gradul de concentrare etc., 
informaţii de mare ajutor în conturarea unei imagini geografice complexe asupra 


acestei etnii. 


Diferenţierile amintite între cele două diviziuni teritoriale distincte, Marele 
Principat al Transilvaniei şi Partium, sunt vizibile şi prin analiza datelor disponibile, 
care concentrează informaţii pentru diferitele perioade de pe parcursul sec.XIX. Astfel, 
referindu-ne la părţile apusene ale Transilvaniei actuale şi la Banat, putem evidenția 
valorile creşterii numerice a evreilor din aceste regiuni, individualizând două mari 
perioade: prima jumătate a sec.XIX (până în anul 1850) şi a doua jumătate a sec.XIX 
(1850-1900), tocmai datorită diferenţierilor ce vor apare între aceste două etape 
istorice ale evoluţiei evreilor din Transilvania. Pentru prima perioadă amintită, putem 
exemplifica prin tabelul alăturat, care cuprinde creşterea numărului de evrei în 


Partium, până la 1847, pe comitate: 


Numărul evreilor din Partium, pe comitate, 
între 1804-1847 


Tab.14 


Comitatul Anul 
1804 1821 1836 1840 1847 
Populaţie totală 1.275.632 1.773.569 1.819.241 1.907.480 2.010.151 


Populaţia 13.412 16.299 24.938 30.298 34.722 
evreiască 
evreieşti (%) 


Arad 

Bihor 
Caraş 
Maramureş 
Satu Mare 
Timiş 
Torontal 


Sursa: Prelucrare după Jzvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, pag.27 


Evoluţia numerică a evreilor din aceste comitate, pe parcursul primei jumătăţi a 
sec.XIX, permite desprinderea unor caracteristici diferite faţă de cealaltă unitate 
administrativ-teritorială şi față de cea de-a doua jumătate a sec.XIX. Dacă până în anul 
1804, creşterea numerică a evreilor din Partium a fost constantă, însă în valori relativ 
moderate (R.M.A. aproximativ 6,2 %) datorită în primul rând imigrației din Polonia şi 
Galiţia, dar şi din Moldova şi Ungaria, în perioada imediat următoare (1804-1821) 


procesele migraţioniste se temperează, creşterea fiind mult mai redusă (R.M.A. 1,2 %), 


datorită reglementării”! de la 14 august 1806, dată la Viena, care condiţiona intrarea 
evreilor în Ungaria (implicit şi în Transilvania), de obţinerea aprobării Consiliului 
Locumtenenţial. Această reglementare obliga comunităţile evreieşti din zonă să ţină 
evidențe precise şi disponibile controlului autorităţilor maghiare, iar persoanele găsite 
fără acte (paşapoarte emise de autorităţile din locul de domiciliu anterior) fiind 
expulzate. Aplicarea efectivă a acesteia a dus —pentru o vreme- la stagnarea evoluţiei 
numerice, lucru oglindit şi în ponderea populației evreieşti în totalul populaţiei 
comitatelor amintite, pondere cifrată la 0,9 %. 

În perioada următoare (1821-1836) se remarcă însă, o creştere a numărului 
evreilor imigraţi în această provincie istorică, R.M.A.-ul pentru această perioadă 
urcând la 3,5 %, lucru ce a dus la creşterea ponderii evreilor în totalul populației până 
la 1,37 %. Datorită imigrărilor masive în perioada 1836-1840 se remarcă o creştere 
explozivă a numărului evreilor, valorile creşterilor fiind printre cele mai mari pentru 
sec.XIX (R.M.A. aproximativ 10,2 %), lucru care a dus la schimbarea ponderii 
evreilor în totalul populaţiei, ajungându-se la procente de 1,59 %. Foarte aproape de 
momentul 1848, creşterea numerică se temperează, valorile R.M.A.-ului scăzând până 
la circa 2,1 % (pentru perioada 1840-1847), pentru a creşte ulterior, în a doua jumătate 
a sec.XIX. Deşi evoluţia în aceşti 7 ani premergători revoluţiei de la 1848 a fost 
sensibil mai temperată, totuşi, pe ansamblul întregii provincii, ponderea evreilor la 
1847 ajunse-se deja la 1,72 % din totalul populaţiei. Într-o privire retrospectivă se 
poate afirma faptul că, evoluţia numerică a evreilor din părțile apusene şi nordice ale 
Transilvaniei a fost condiționată direct de politicile impuse de administraţia maghiară 
de la Budapesta şi de cea austriacă de la Viena. O situaţie deosebită se înregistrează 
însă, în cazul Marelui Principat al Transilvaniei, care deşi aflat sub o puternică 
presiune maghiară, a reuşit să-şi creeze o politică proprie în domeniul minorităților, 
implicit în domeniul evreilor. Concentrând informaţiile existente în această direcţie, 
putem delimita diferenţierile în timp ale evoluţiei evreilor din Marele Principat, dar şi 
diferenţierile teritoriale ale acestora, în legătură cu gradul de dispersare la nivel de 
comitat, district sau oraş, diferențieri care accentuează specificul Principatului în 


contrast cu Partium. 


121 Dată de Camera Aulică ungară şi propusă spre aprobare Consiliului Locumtenenţial. 


Evoluţia numărului evreilor din Marele Principat al Transilvaniei şi 
ponderea lor, în prima jumătate a sec.XIX 
Tab.15 


Anul Populaţia totală Populaţia evreiască | Ponderea populaţiei 
evreieşti (%) 


1813 1.797.000 


1835-1845 2.175.000 
1848 2.237.000 
1850 2.073.37212% 


Sursa: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.Ill/1, pag.29. 


Diferit față de comitatele incluse în Partium, numărul evreilor din Marele 
Principat al Transilvaniei cunoaşte o creştere cu valori ale R.M.A. de circa 2,9 % 
pentru primii 13 ani ai sec.XIX. În acest fel, ponderea populaţiei evreieşti ajunge, la 
sfârşitul acestei perioade (1800-1813), la 0,2 % din totalul populaţiei Principatului, 
datorită în mare parte proceselor imigraționiste. Se pare că circa 74 din acest spor se 
datorează aporturilor masive de imigranţi veniţi din regatul maghiar. În perioada 
imediat următoare (1813-1845), creşterea numărului de evrei în Principat este extrem 
de lentă (valoarea R.M.A.-ului cifrându-se la 0,6 %, apropiată de cea a restului 
populaţiei), de unde rezultă o păstrare constantă a ponderii evreilor în totalul populației 
Principatului. Acest lucru, se pare, a fost determinat de o serie de măsuri oficiale de 
limitare a imigrărilor (în special a celor ilegale) şi de impunerea chiar a unor 
expulzări"? (în mare parte individuale, care afectau de regulă pe cei consideraţi 
„vagabonzi” —fără ocupaţie). În perioada premergătoare revoluţiei paşoptiste din 1848, 
are lor o creştere explozivă a numărului de evrei din Principat, valorile R.M.A.-ului 
pentru perioada 1845-1848 atingând nivelul record de 20 %, ceea ce se reflectă şi în 
dublarea ponderii evreilor în mai puţin de 5 ani (0,32 % din totalul populaţiei în 1848). 
Această tendință puternic pozitivă a creşterii numărului de evrei s-a continuat şi după 
momentul 1848, însă valorile creşterii s-au temperat (comparativ cu perioada 
amintită). Se ajunge totuşi, la o dublare a populaţiei evreieşti în ultimii 5 ani, datorită, 
în primul rând, valului de emigrare care apare dinspre Ungaria, dar şi datorită 
urmărilor politice impuse de revoluţia paşoptistă, care a dus la limitarea autonomiei 


locale (autorităţile locale fiind de multe ori ostile unor noi imigrari şi stabiliri de evrei 


122 Conform datelor Recensământului din 1850. 
123 Apar o serie de decrete referitoare la oprirea stabilirii de noi evrei în Principat şi la expulzarea celor găsiţi fără 
ocupaţii care să le asigure traiul. 


în Principat) şi „deshiderea” spre noi populaţii impuse de autoritățile centrale, care 
vedeau în acest proces o modalitate de „fărămiţare” a structurii etnice, lucru care ar fi 
condus la o mai bună stăpânire a populaţiei şi evitare a unor mişcări progresiste 
naţionale româneşti. 

Pentru înţelegerea mai profundă a evoluţiei numerice a evreilor din Transilvania 
pe parcursul primei jumătăţi a sec.XIX, interesantă este o privire asupra repartiţiei 
teritoriale a evreilor, inclusiv asupra modificărilor acestei repartiţii teritoriale şi a 
diferenţierilor ei între cele două entităţi administrativ-teritoriale. Pentru părțile apusene 
şi Banat, repartiţia procentuală a populaţiei evreieşti pe unităţi administrative ne oferă 
o imagine a concentrării sau dispersiei acestei populaţii în anumite areale favorabile 
(sau nefavorabile), funcție de evenimentele politice, dar mai ales funcţie de fluxurile 


migraţioniste care au dus la această repartiție teritorială. 


Ponderile evreilor pe unităţi administrative în Partium, 
din numărul total de evrei din provincie 


Tab.16 
administrativă 


Arad 


Bihor 
Maramureş 
Satu Mare 
Banat 


Sursa: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, volIll/1, pag.31. 


La începutul sec.XIX (1804), zonele caracterizate prin prezenţa evreilor erau 
deja conturate în partea vestică şi nord-vestică a Transilvaniei. Acest lucru era un 
rezultat a zeci şi sute de ani de evoluţie a populaţiei evreieşti din zonă. Concentrarea 
maximă a numărului de evrei în 1804 era regăsită în Maramureş şi Satu Mare, urmată 
de Bihor, zone de prim contact a evreilor sosiți din nord, de peste graniţa regatului 
maghiar, dar şi din Moldova şi din apus. Către mijlocul sec.XIX creşte concentrarea 
evreilor în acele zone din vest (Bihor şi Banat, excepţie făcând Aradul), care se situau 
în directă legătură cu restul regatului. Celelalte zone de prim contact (Maramureş şi 
Satu Mare) rămân la valori ridicate ale concentrării evreilor, având ca particularitate 


specifică prezenţa acestora şi în mediul rural. Acest lucru se datorează în primul rând 


existenţei a două fluxuri de imigrare în primele decenii ale sec.XIX, şi anume: un prim 


flux de la nord spre sud, având ca ţintă Banatul; şi un al doilea flux de la vest spre est, 


având ca destinaţie partea centrală a Transilvaniei. Prin acest al doilea flux, s-a făcut 


trecerea dinspre zonele apusene spre teritoriile aparţinând Marelui Principat, 


asigurându-se astfel o circulaţie în interiorul provinciei istorice Transilvania. Marele 


Principat, prezenta o imagine parțial diferită, referitoare la repartiția numerică a 


populaţiei evreieşti în teritoriu, la nivel de unitate administrativă (comitate, scaune, 


districte şi oraşe), ponderea evreilor prezentând diferențieri evidente. 


Crt. 


Repartiția teritorială a evreilor în Marele Principat al Transilvaniei. 
la nivel de jurisdicții administrative, între anii 1813-1845 


Jurisdicţia 


Solnocul Interior 


Tab.17 


1813 1835-1845 


Dăbâca 


Solnocul de Mijloc 
Alba de Jos plus 
oraşele Alba Iulia şi 
Aiud!” 
Târnava 
Chioar 
Crasna 
Mureş 
. | Hunedoara 

10. | Cluj plus oraşele Cluj 
şi Gherla” 

11. | Turda 

12. | Bistrița 

13. | Făgăraş 

14. | Alba de Sus 

15. | Mediaş 

16. | Braşov 

17. | Orăştie 

18. | Sebeş 

19. | Odorhei 

20. | Sighişoara 


Târgu Secuiesc 


Trei Scaune 


Zărand 


Sursa: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, pag.31-32. 


124 Datele pentru Alba Iulia se referă la anii 1813 şi 1835, iar cele pentru Aiud la anul 1835. 
1% Datele pentru oraşe se referă numai la anul 1813. 


Punctul comun între cele două entităţi teritoriale transilvănene este, fără 
îndoială, Maramureşul, sau mai bine spus, partea nordică a Transilvaniei. Concentrarea 
maximă a evreilor în această zonă (de altfel, de prim contact pentru populația 
evreiască), este evidentă dacă analizăm cifrele înregistrate în tabelul prezentat anterior. 
Comitatele care grupează cel mai mare număr de evrei, sunt tocmai acele unităţi de 
contact cu zonele specifice teritoriilor aflate sub stăpânirea maghiară, adică, arealele 
nordice şi vestice: Solnocul Interior, Dăbâca, Solnocul de Mijloc, Alba de Jos, Chioar, 
Crasna, Cluj, Turda şi Bistriţa. Deasemenea, aceste unităţi, laolaltă, concentrează peste 
3⁄4 din totalul populaţiei evreieşti al provinciei de la începutul sec.XIX. 

Spre mijlocul secolului, populaţia evreiască din aceste zone, începe să scadă 
numeric „migrând” spre partea centrală a Transilvaniei, unde determină creşterea 
numărului de evrei în districtele Chioar şi Făgăraş, dar şi în oraşele libere regeşti Cluj, 
Alba Iulia, Târgu Mureş, Gherla. Această orientare spre oraşele libere regeşti (care 
ofereau anumite privilegii) se poate observa şi din interpretarea datelor care prezintă 
creşterea numerică a comunităţilor evreieşti din oraşele transilvănene. În mai puţin de 
patru decenii, ponderea evreilor localizaţi în mediul urban se dublează (de la 6,5 % în 
1813, la 12,7 % în 1850), accentul căzând pe celelalte oraşe, în afara Albei Iulia, oraş 
care a avut un rol deosebit de-a lungul sec.XVIII pentru evreii transilvăneni. Dacă în 
1813 Alba Iulia grupa 88,7 % din numărul total de evrei din mediul urban 
transilvănean, în 1850 procentul scade la 36,9 %, evreii din mediul urban „disipându- 
se” şi în alte oraşe importante (Gherla, Huedin, Hunedoara, Aiud, Mediaş, Reghin 
etc.). O situaţie identică caracterizează şi zonele vestice (de exemplu oraşele Oradea, 
Arad şi Timişoara), unde concentrarea evreilor este vizibilă cu precădere în a doua 
jumătate a sec.XIX. În aceste oraşe se înregistrează cele mai mari creşteri ale 
populaţiei evreieşti şi anume: pentru Oradea creşterea este de 8 ori în 50 de ani, pentru 
Arad de 5 ori în 50 de ani, iar pentru Timişoara de 2 ori în 50 de ani. Aceste creşteri 
numerice au fost susţinute de procese migraţioniste (în mare parte) dar şi de sporul 
natural. Deşi acesta din urmă nu a reprezentat mai mult de o zecime din totalul 
creşterilor numerice, el merită consemnat, datorită cauzalităţii sale. În această perioadă 
încep să se facă simţite condiţii sanitare mai bune în Principat decât în Moldova sau 


Țara Românească, dar în acelaşi timp trebuie menţionat faptul că oraşele 


transilvănene, aflate sub directa influenţă a civilizaţiei vestice, austriece şi maghiare, 


prezentau un grad de culturalizare mai ridicat decât cele din Moldova. 


Evoluţia numerică a evreilor din oraşele transilvănene, 
între 1813-1850 


Alba lulia 
Aiud 
Braşov 

Cluj 

Dej 

Deva 
Dumbrăveni 
Făgăraş 
Gherla 
Huedin 
Hunedoara 
Mediaş 
Odorhei 
Reghin 
Sibiu 
Sighişoara 
Turda 

Târgu Mureş 


Sursa: Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, pag. 34- 34. 


La începutul sec.XIX, media membrilor de familie pentru populația evreiască se 
apropia de 5 persoane, ceea ce reprezenta un spor natural ridicat, în Marele Principat al 
Transilvaniei între 1851-1854 numărul celor născuți vii întrecând ca valoare pe cel al 
morţilor de 2,2 ori, lucru deosebit pentru populația evreiască! !”® 

În prima jumătate a sec.XIX, în orientarea evreilor în interiorul provinciei 
istorice Transilvania, se remarcă 2 fluxuri importante: 

- un prim flux desfăşurat pe direcția nord-sud, dinspre Maramureş şi Satu 

Mare spre Banat; 


- unal doilea flux orientat pe direcția vest-est, din partea vestică şi nordică a 


Marelui Principat spre centrul şi sudul său. 


126 Glück, E. (2000) Contribuţii privind istoria antisemitismului din Transilvania (sec.XI-1918), în “Studia et 
acta historiae iudaeorum romaniae”, vol.V, Bucureşti, Ed.Hasefer, pag. 134. 


Aceste „mişcări” desfăşurate de evrei în interiorul provinciei istorice 
Transilvania, au avut la bază o serie de motive, în marea majoritate a cazurilor de 
ordin politic, legate fiind de gradul de accesibilitate existent în legătură cu stabilirea 
noilor veniţi în oraşe şi în special în oraşele mari, care prezentau spaţii propice 
desfăşurării activităţilor comerciale, meşteşugăreşti şi financiare specifice populaţiei 
evreieşti. În consecință, apar modificări importante în prima jumătate a sec.XIX, în 
structura populației evreieşti pe medii (urban/rural), în Transilvania. Tendinţa de 
concentrare în marile oraşe transilvănene a fost dublată spre mijlocul secolului şi de un 
proces de „radiere” spre oraşele mijlocii şi mici, deşi în deceniile 3-4 apar o serie de 
restricţii în această direcţie. Numai după anul 1848, aceste tendinţe restricţionare încep 
să fie atenuate datorită interesului economic al stăpânirii față de activităţile şi 
potențialul financiar al evreilor”. Un exemplu concludent în această direcţie a 
concentrării urmate de radiere, specific pentru Banat, este dat de evoluţia numărului 


evreilor în oraşul Timişoara, în a doua jumătate a sec.XIX. 


Evoluţia populaţiei evreieşti din oraşul Timişoara, 
între 1852-1900 


Tab.19 


Anul Total populaţie Creştere Număr evrei | “ din total Creştere 
Timişoara (9% ) populaţie (%) 


1852 20.500] -l 1551) 750] 2] 


Sursa: prelucrare după Neumann, V...., op.citate, pag.98 şi Glück, E...., op.citate, pag.131. 


Această evoluție, ar putea pare, la o primă vedere, a fii deosebit de susținută 
(mai ales pentru intervalul 1852-1869), însă analizată în contextul general al vremii, şi 
avându-se în vedere situația altor oraşe din provincia istorică Transilvania, putem 
descoperii —cu uimire- trăsături specifice populației evreieşti din mediul urban, total 
diferite față de situația prezentată până acum. Creşterea constantă a numărului de evrei 


este valabilă şi în cazul oraşului Timişoara, însă în anumite perioade de timp, această 


127 A se vedea cererile autorităților militare pentru expulzarea evreilor şi refuzul administrației locale din 
scaunele Ciuc, Trei Scaune, Comitatul Maramureş şi oraşul Sfântu Gheorghe, de a aplica aceste cereri, venite de 
la “centru”, motivând refuzul prin utilitatea activităţilor economice desfăşurate de evrei, pentru dezvoltarea 
acestor unităţi administrativ-teritoriale. 


creştere se situa...sub rata specifică pentru totalul populaţiei oraşului! (a se vedea 
intervalele 1869-1881 şi 1891-1900). Concentrarea sporului numeric în ultimile 
decenii ale sec.XIX, la distanţă în timp faţă de momentul 1848, dovedeşte „ocolirea” 
deciziilor pur politice în modelarea evoluţiei demografice a populaţiei evreieşti şi 
îndreptăţeşte afirmaţia că interesele economice ale administraţiei locale au prevalat în 
fața deciziilor centrale, impuse de autoritatea maghiară. În intervalul 1891-1900, 
creşterea numărului de evrei a depăşit nivelul valoric al creşterii numărului populaţiei 
totale a oraşului (21,17 % pentru populaţia evreiască faţă de 18,38 % pentru populaţia 
totală a oraşului), lucru reflectat în „oscilarea” ponderii evreilor în total populația 
Timişoarei între 11-13 %, cu o valoare maximă atinsă la sfârşitul deceniului 7 (12,35 
%). Acest lucru se datorează faptului că, după anul 1867, un număr din ce în ce mai 
mare de evrei ce locuiau în interiorul Imperiului Austro-Ungar încep să se mişte liber, 
stabilindu-se la extremitatea acestuia, inclusiv la extremitatea estică, în Transilvania. 
Aceşti evrei veniți din interiorul (şi chiar din vestul) imperiului, vor întemeia 
comunităţi în foarte multe localităţi urbane transilvănene, dar -specific mai ales 
nordului Transilvaniei, precum şi în vest- şi în mediul rural. Rolul acestor nou veniţi în 
dezvoltarea comunităţilor rurale (agricole sau meşteşugăreşti), este subliniat de 
V.Neumann, în lucrarea sa Istoria evreilor din Banat, la pag.97, aceştia constituind o 
sursă suplimentară de creştere a numărului evreilor din Banat şi din alte zone apusene 
ale Transilvaniei. Astfel, între 1870-1890, apar comunităţi noi, bine organizate, în 
oraşele Vârşeţ, Gătaia, Buziaş, Lipova, Ciacova, Recaş, Biserica Albă, Deta, Arad, 
Şimand, Butin, Şemac, Orşova. Pecica, Curtici, Lugoj, Caransebeş, Bocşa, Reşiţa etc. 
(Neumann, V..., op.citate, pag.102). Populaţia evreiască începe să se extindă din ce în 
ce mai mult şi în mediul rural, beneficiind de facilităţile obţinute prin recunoaşterea 
dreptului de a deţine terenuri agricole sau de a le lua în arendă. Apariţia şi dezvoltarea 
comunităţilor rurale evreieşti, în special în Maramureş, este susținută şi de afirmaţiile 
autorului E.Gliick, în lucrarea sa The Jewish Population of Sătmar around 1848, 
apărută în anul 1996 în „Studia Judaica”, vol.V, care la pag.178, subliniază rolul avut 
de evrei în dezvoltarea manufacturilor (şi ulterior a fabricilor), inclusiv în mediul rural, 
amintind faptul că în comitatul Sătmar, nu mai puţin de 13,4 % din numărul total de 


evrei erau implicaţi în activităţi agricole. Paralel cu această pătrundere din ce în ce mai 


puternică în mediul rural, are loc o diversificare a ocupaţiilor desfăşurate de evrei, 
apărând tot mai mulți meşteşugari şi manufacturieri, sau chiar în domeniul serviciilor, 
încă insuficient dezvoltate în mediul rural transilvănean. În oraşe, la sfârşitul sec.XIX, 
încep să apară investiţii din ce în ce mai mari în comerţ şi industrie, proces ce va fi 
continuat şi la începutul sec.XX. Toate aceste transformări economice vor avea 
relevanţă şi asupra evoluţiei numerice a populaţiei evreieşti, şi mai ales asupra 
proceselor migraţioniste care au modelat această evoluţie pe parcursul sec.XIX. Chiar 
şi din partea exponenţilor imperiului austro-ungar, către sfârşitul sec.XIX, apare o 
orientare nouă în luarea deciziilor referitoare la evreii din imperiu (inclusiv din 
Transilvania), şi anume un proces de asimilare dirijată, într-o anume direcţie, chiar cu 
conotaţii religioase. V.Neumann foloseşte chiar termenul de „confesiune mozaică 
maghiară” tocmai pentru a sublinia o realitate a sfârşitului de secol, şi anume faptul că, 
un număr mare de evrei supuşi unor presiuni enorme din partea administraţiei 
imperiale, vor accepta asimilarea ca populaţie maghiară, pentru obţinerea unor posturi 
sau pentru cariere administrative (Neumann,...op.citate, pag.109). Acest proces va 
avea urmări din punct de vedere demografic, mai ales prin scăderea numărului de evrei 
ce vor fi înregistraţi în recensămintele de la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, din 
Transilvania. 

Ca o concluzie pentru evoluția numerică a evreilor din provincia istorică 
Transilvania, putem afirma că există o serie de trăsături specifice acestui proces 
complex şi diferit față de Moldova, trăsături care dau o imagine individuală acestei 
provincii istorice şi care o departajează, dar în acelaşi timp îi stabileşte locul şi rolul în 
evoluţia demografică de ansamblu a evreilor din România, în sec.XIX. Deşi pentru 
prima jumătate de veac (1800-1847) creşterile au fost pozitive, sinusoidal-ascendente, 
au existat şi ani în care creşterile au fost mult mai reduse (1826, 1839 şi 1847). Atât în 
Marele Principat cât şi în Partium, inclusiv în Banat, situaţia evoluţiei demografice a 
evreilor a avut, însă, câteva puncte comune, datorate în special fluxurilor migraţioniste 
existente în epocă, specifice pentru prima jumătate a sec.XIX. O creştere lentă, dar 
continuă, s-a înregistrat în special în Partium (comitatele Arad, Bihor, Maramureş, 
Satu Mare), unde valorile reale ale creşterii numerice au fost permanent pozitive şi 


ascendente, trend continuat şi în a doua jumătate a sec.XIX. In această perioadă, în 


special de-a lungul ultimelor 3-4 decenii ale sec.XIX, încep să apară o serie de 
diferențieri în concentrarea teritorială a evreilor în comitatele, districtele şi oraşele 
transilvănene, tocmai datorită proceselor politice şi deciziilor economice amintite 
anterior. O sinteză „în cifre” a evoluţiei populaţiei evreieşti din Transilvania, care 
poate fi privită ca un corolar al sec.XIX, regăsim în cadrul lucrării lui M.Carmilly- 
Weinberger intitulată Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), care uneşte 
valorile ambelor entităţi teritoriale transilvănene, oferindu-ne o imagine de ansamblu 
asupra evoluţiei demografice a acestei populaţii. Chiar dacă în unele surse statistice 
evreii nu apar specificaţi pentru unele perioade de timp de-a lungul sec.XIX ei au 
existat şi şi-au făcut simțită prezenţa în toate zonele Transilvaniei. O populaţie cu 
atâtea caracteristici proprii, inclusiv în domeniul evoluţiei demografice, atât de diferită 
de populația majoritară românească, cu greu putea scăpa neobservată de-a lungul 
sec.XIX. Deşi bine reprezentată în toate unitățile administrativ-teritoriale, populaţia 
evreiască a cunoscut o mobilitate evidentă atât în exteriorul, dar mai ales în interiorul 
provinciei istorice româneşti care i-a găzduit. Dacă zonele de concentrare a evreilor 
erau deja schiţate la începutul sec.XIX, pe tot parcursul acestuia, aceste zone tipice 
prezenţei evreilor, s-au conturat şi mai bine şi chiar şi-au schimbat, către sfârşitul 
sec.XIX, locul în ierarhie. 

Particularitatea de bază valabilă pentru Transilvania, dar mai ales pentru zonele 
nordice (Maramureş şi Satu Mare), particularitate care diferențiează fundamental 
această provincie istorică românească de celelalte provincii, este dată de ponderea 
deţinută de mediul rural în proporția populaţiei evreieşti. În nici o provincie 
românească, evreii nu au fost atât de legaţi de mediul rural ca în Transilvania de nord. 
Această particularitate a „ghidat” inclusiv tipurile de activități specifice, deşi pe 
ansamblu, Transilvania reprezenta provincia românească cu cel mai ridicat grad de 
urbanizare pentru aceea perioadă. Gradul de civilizație impus de imperiul austro- 
ungar, viaţa în marile oraşe transilvănene, a avut —printre altele- şi un efect demografic 
„bizar”. Mărimea medie a familiei evreieşti, a cunoscut aici o valoare mai mare decât 
în alte regiuni ale ţării. Condiţiile sanitare mai bune şi-au pus amprenta, într-o primă 


etapă, şi asupra demografiei acestei etnii. 


Populaţia evreiască a Transilvaniei şi Banatului, 
în sec.XIX 
Tab.20 


Nr.Crt. | Comitatul, oraşul 


Arad, comitat inclusiv 
Arad, oraş 
Alba de Jos 
Bistrița-Năsăud 
Bihor (inclusiv Oradea) 
Braşov 

Ciuc 

Făgăraş 

Alba Iulia 

Trei Scaune 
Hunedoara 
Târnava Mare 
şi Mică 

Cluj, comitat 
Cluj, oraş 
Chioar 

Crasna 

Caraş Severin 
Maramureş 
Mureş-Turda 
Baia Mare 
Carei 

Nazna 

Rodna 

Satu Mare, 
comitat şi oraş 
Sibiu 

Solnoc Dăbâca 
Timiş 
Timişoara 
Turda Arieş 
Torontal 
Odorhei 


a a 
L| TOTAL | 32.613| 103.611 | 130.497 | 139.106 | 182.608 | 


Sursa: Extras din tabel folie ataşată în lucrarea Istoria evreilor..., a lui M.Carmilly-Weinberger 


99 A 


Tot Transilvania este provincia care s-a constituit în „vârful de lance” în ceea 
ce priveşte trecerea la procesul de industrializare la care a participat din plin şi etnia 
evreiască. Manufacturile, meşteşugurile (inclusiv din mediul rural), dar şi micile 
făbricuţe care vor apare în Transilvania în a doua jumătate a sec.XIX, vor avea — 


indirect- influenţe şi asupra evoluţiei demografice a evreilor. Toate aceste procese, la 


fel ca şi în cazul Moldovei, vor pregătii evoluția şi ulterior involuţia numerică a 
populaţiei evreieşti, vizibilă pe parcursul sec.XX, creând premisele unui specific 
demografic al acestei etnii, specific care, şi astăzi, în proporţii mult mai reduse, poate 
fi recunoscut pe deplin şi încă mai caracterizează această etnie, atât de particulară şi de 


interesantă pentru studiere, etnia evreiască din România. 


e. Ţara Românească 


Această provincie istorică a cunoscut o situaţie aparte în ceea ce priveşte 
evoluţia demografică a evreilor. Deşi de-a lungul Evului Mediu, Țara Românească a 
reprezentat un areal deosebit de important pentru aşezarea evreilor, mai ales pentru cei 
sepharzi, veniţi din Imperiul Otoman, pe parcursul sec.XIX lucrurile se schimbă, 
comparativ cu Moldova şi chiar cu Transilvania. Aici, în Țara Românească, numărul 
evreilor stabiliţi după anul 1803 a fost mult mai redus comparativ cu celelalte provincii 
româneşti, poate şi datorită transformărilor politice şi economice prin care Imperiul 
Otoman va trece în acest secol. 

O caracteristică pe care o regăsim şi înainte de sec.XIX, şi anume aceea a 
concentrării unui număr mare de evrei în capitala provinciei —Bucureştiul-, va fi 
prezentă şi pe parcursul acestui secol, cu accentuări puternice după anul 1829, odată cu 
aplicarea prevederilor Tratatului de la Adrianopole, moment deosebit de important 
pentru comerțul Principatelor. Impulsul dat activităților comerciale, mai ales celor 
bazate pe exporturi (inclusiv de cereale), va crea premisele favorabile prezenţei 
evreilor în Ţara Românească, dar mai ales în Bucureşti, acolo unde se luau deciziile 
referitoare la exporturile din Principat. Legătura dintre evoluţia numerică a evreilor din 
Țara Românească şi structura ocupaţională a acestora este mai mult decât evidentă în 
cazul acestei provincii, pe tot parcursul sec.XIX. 

Deşi foarte importantă ca prezenţă în viața economică a Principatului şi a 
capitalei acestuia, evreimea valahă nu a fost „recenzată” cu atâta conştiinciozitate 
precum în Transilvania sau Moldova. Totuşi, după anul 1831 apar o serie de condici şi 
catagrafii în care sunt menţionaţi evreii, inclusiv structura ocupaţiilor şi repartiția 
teritorială. Printre aceste catagrafii cea mai importantă pare a fi cea din anul 1838, în 
care sunt menţionaţi în Bucureşti nu mai puţin de 2.438 evrei (faţă de 2.301 în anul 
1831). Această creştere de numai 137 persoane, într-un interval de 7 ani nu reprezintă 
un aport deosebit de important (valoarea R.M.A.-ului pentru această perioadă fiind de 
aproape 0,8 %, extrem de redusă comparativ cu oraşele din Moldova sau chiar din 
Transilvania), însă elementul care scoate în evidenţă şi mai mult rolul şi locul evreimii 


în Țara Românească este dat de ponderea acestora în totalul populaţiei Bucureştiului, 


care în anul 1838 era de 4 %. Deşi unele surse!" apreciază faptul că această cifră de 
2.438 evrei pentru anul 1838 nu ar fi corectă (din cauza lipsei unor foi din primul 
volum al catagrafiei din acel an), comparativ cu creşterea demografică a populaţiei 
române din Principat şi mai ales din Bucureşti, valorile sunt totuşi, extrem de reduse. 
În favoarea acestei ultime afirmaţii putem aduce ca probă faptul (consemnat tot în 
aceaşi catagrafie), că, în aceaşi perioadă de timp (7 ani), populația totală a 
Bucureştiului a crescut de la 58.893 persoane la 63.604 persoane, ceea ce în valori 
calculate ale R.M.A. reprezintă o creştere de aproape 1,2 %, deci mult mai mare decât 
în cazul evreilor. Aceleaşi ritmuri extrem de scăzute, situate în marea majoritate a 
cazurilor sub valorile creşterii numărului populaţiei totale, le regăsim şi în cazul 
celorlalte oraşe valahe, unde apar totuşi, în 1838, unele concentrări ale populaţiei 
evreieşti, relativ reduse însă, comparativ cu celelalte două provincii istorice româneşti. 
Astfel, la 1838, sunt consemnați evrei în judeţele Brăila (un număr de 107 capi 
familie), Dolj (87 capi familie), Râmnic (73 capi familie), Prahova (71 capi familie), 
Vlaşca (49 capi familie) şi Argeş (30 capi familie). Avându-se în vedere că, la aceea 
perioadă, mărimea medie a familiilor era de 4 membrii pentru familiile evreieşti !%, 
putem aproxima (conform notaţiilor din catagrafie) numărul total al evreilor din 
Principat, în anul 1838. Aceste date regăsite sub formă centralizată în Documentul 
nr.284 din culegerea Izvoare şi mărturii...., vol.III/1, pag.239-240, aduc însă, o nouă 
chestiune în discuţie, şi anume aceea a sudiţilor, înregistraţi în document ca „origine 
streină”. Prin acest lucru se confirmă faptul, menţionat în baza documentului amintit şi 
a unui alt document din culegere'*, că marea majoritate a evreilor din capitală erau 
evrei pământeni. Conform documentului menționat, la 1838, în toată Țara Românească 
ar fi existat un număr de 937 familii evreieşti (capi de familii recenzați), ceea ce ar fi 
echivalat cu 3.748 persoane (număr rezultat prin înmulțirea numărului de familii cu 
cifra 4). Această cifră (3.748 evrei) extrasă din Raportul şefului Departamentului din 
Lăuntru, privind datele centralizate ale recensământului din anul 1838, publicat la 27 


iunie 1840, este foarte apropiată (dar totuşi diferită), de de o altă apreciere făcută 


'% Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol.III/1, pag.25. 

12 Unii autori (cum ar fi Carol Iancu) sugerează faptul că pentru aflarea corectă a numărului de evrei pornindu- 
se de la numărul capilor de familie, ar trebui să înmulţim cu cifra 5 (şi nu cu 4) numărul acestora, lucru care ar 
schimba valorile rezultate pe baza catagrafiilor, mai ales pe baza celei din 1838. 

130 Este vorba de Doc.nr.266 din culegerea amintită, pag. 185. 


asupra numărului de evrei din Țara Românească, pentru aceea perioadă. Radu Rosetti 
. S-A . ai 131 A A . i 
(Verax), prezintă într-una din lucrările sale 31 (da pag.8), un tabel în care înfăţişează 


evoluția numărului evreilor din Țara Românească în intervalul 1831-1899. 


Creşterea numărului evreilor în Valahia, 
între 1831-1899 


Tab.21 


Nr. Județul Număr evrei la recensămintele din: 
Crt. 1831 1838 1860 1899 
8 


Râmnicu Sărat 


Buzău 


Prahova 


Dâmboviţa 


Argeş 


Muscel 


Vâlcea 


Gorj 


Mehedinţi 


Dolj 


Romanați 


Teleorman 


Olt 


Ilfov (inclusiv Bucureşti) 


Vlaşca 


Ialomiţa 


=| =|=. | =| === = 
alallala eleelea] 


Brăila 


Sursa: Rosetti, R. (1904) Roumania and the Jews, I.V.Socecu, Bucureşti (Tab.6, pag.8). 


Acest tabel centralizator ne oferă o imagine foarte interesantă asupra evoluției 
numerice a evreilor din Țara Românească. Două sunt elementele cele mai interesante 
care vin să contureze un model de evoluție demografică diferit față de Moldova sau 
Transilvania. În primul rând, se poate observa creşterea numerică importantă în a doua 
jumătate a sec.XIX, după unirea cu Moldova, atunci când circulaţia între cele două 
provincii ale Principatelor Unite se va fi făcut mult mai lejer. Probabil şi urmările 


Războiului de Independenţă de la 1877 au influenţat mişcarea evreilor din Moldova 


31 Roumania and the Jews, tipărită la tipografia 1. V.Socecu, Bucureşti, în anul 1904. Există însă o serie de 


discuţii, venite din partea unor autori evrei, referitoare la corectitudinea aprecierilor numerice cuprinse în această 
lucrarea. Carol Iancu afirmă chiar, că, R.Rosetti ar fi urmărit să dovedească o “invazie evreiască” diminuând 
conştient numărul evreilor de la începutul sec.XIX, pentru a apărea o creştere explozivă a lor în a doua jumătate 
a aceluiaş secol.Se pare că există o serie de lucrări care corectează cifrele lui Verax, printre ele putând semnala: 
Giurescu, C.C. (1966) Istoria Bucureştilor, Ed. Pentru literatură, Bucureşti, pag.272, care citează mărturiile unui 
călător prusian, Clausewitz, călător ce apreciase în anul 1824, pentru Bucureşti, un număr de 6.000 evrei. 


spre Muntenia şi, ulterior, spre Oltenia şi Mehedinţi. Interesant este de urmărit traseul 
urmat de evreii din Țara Românească, de la est, nord-est, spre vest, dacă luăm în 
considerare apariţia şi înregistrarea prezenţei evreilor în prima jumătate a sec.XIX în 
tabel. Astfel, pentru anii 1831 şi 1838 apar o serie de judeţe în care nu sunt înregistrați 
evrei: Muscel, Vâlcea, Gorj, Romanați, Teleorman şi Olt (pentru 1831) şi Romanați şi 
Olt (pentru 1838). De asemenea, într-o serie de judeţe, tot pentru aceşti ani, numărul 
evreilor înregistraţi este extrem de mic, de ordinul a câtorva indivizi (Muscel, Gorj şi 
Vâlcea). Ce semnificaţie are acest lucru? Prin ilustrarea grafică a acestor date se 
evidențiază traseul urmat de evreii în interiorul provinciei. Fluxurile menţionate 
anterior, urmau nu numai elementele comerciale (multe dintre oraşele în care se vor 
stabilii evreii fiind „capete de linie” în circuitele comerciale dintre Moldova şi 
Muntenia sau dintre Transilvania şi Oltenia-Muntenia), dar şi accesul la Dunăre, 
elementul de legătură cu Pen.Balcanică, unde odinioară, Imperiul Otoman, oferea un 
teritoriu propice evreilor sepharzi. În toată această perioadă a primei jumătăţi a 
sec.XIX, creşterile sunt relativ lente, concentrarea evreilor şi numărul cel mai mare al 
lor regăsindu-se în judeţele: Ilfov (datorită prezenţei evreilor din Bucureşti), Dolj 
(prezenţa oraşului Craiova), Prahova (axa de legătură cu Transilvania) şi Vlaşca (zonă 
de tradiție a prezenţei evreilor). În al doilea rând, un element interesant apare în 
perioada 1831-1838, când se remarcă fluxuri puternice dinspre Moldova spre Țara 
Românească, exemplul în acest caz fiind creşterea puternică a numărului de evrei în 
judeţele de la curbura Carpaţilor şi din zona de contact cu Moldova (Râmnicu Sărat, 
creşte de la 8 evrei în 1831 la 340 în 1838; sau Brăila, de la 100 evrei în 1831 la 468 în 
1838; Buzăul etc.). În a doua jumătate a sec.XIX, apare un alt fenomen demografic 
interesant: pe lângă creşterea continuă, în toate judeţele, a numărului de evrei, apar 
modificări în repartiția lor teritorială, precum şi diferențieri în ceea ce priveşte 
ritmurile de creştere. Valoarea maximă a creşterilor (1899 comparativ cu 1860) o 
regăsim în judeţul ...Buzău (!) adică în judeţul de la contactul dintre Moldova şi 
Muntenia, exact pe traseul urmat de evrei în pătrunderea lor spre vestul ţării prin 
Oltenia şi Mehedinţi. Aceată creştere este de-a dreptul explozivă, de 40 de ori în 39 de 
ani, de la 41 evrei consemnați în judeţ în 1860 la 1.655 evrei consemnați în 1899. 


Urmează judeţele Romanați (cu o creştere de peste 19 ori a numărului de evrei), 


Teleorman (cu aproximativ 13,7 ori în aceaşi perioadă de timp) şi Brăila (cu o creştere 
de aproape 10 ori). Creşterea valabilă pentru acest interval, pentru întreaga provincie, 
este de 7,4 ori, valoare apropiată de media celorlalte judeţe componente, nemenţionate. 
Interesant este şi faptul că, deşi sub raport numeric, valorile au crescut puternic în a 
doua jumătate a sec.XIX, repartiția teritorială a rămas axată pe aceleaşi judeţe (în 
special în intervalul 1866-1893), care au concentrat numărul cel mai mare de evrei din 
provincie. Astfel, cel mai mare număr de evrei îl regăsim în judeţele: Ilfov (43.579), 
Brăila (10.891), Dolj (3.266), Prahova (2.865) şi Buzău (1.655). Acest lucru susţine 
explicaţia legată de traseul fluxurilor de penetrare a evreilor dinspre est, nord-est, spre 
vest, coraborată cu importanţa activităţilor economice în trasarea acestor fluxuri. 
Aceste activităţi, preponderent urbane, vor „modela” evoluţia demografică a populaţiei 
evreieşti, cu accent predominat în ultimile 3-4 decenii ale sec.XIX, evoluţie bazată în 
mare parte pe sporul migratoriu. Totuşi, la fel ca şi în celelalte provincii istorice 
româneşti, chiar la fel ca şi în cazul Transilvaniei pentru ultimele 3-4 decenii ale 
sec.XIX, înregistrăm un aport din ce în ce mai susţinut al sporului natural (bazat pe o 
natalitate ridicată) în creşterea numerică a evreilor din Ţara Românească. Astfel dacă 
vom compara numărul naşterilor pentru populaţia creştină (română) cu cea evreiască, 
precum şi ponderea populaţiei evreieşti în totalul populaţiei provinciei (situată în jurul 
a 4-5 %), vom observa că raportul dintre aceste naşteri nu este situat în jurul a 4-5 % 
ci, în jurul a 10 %, fiind mai mare pentru evrei, de circa 2,5 ori. Conform aceleaşi 
surse menţionate anterior, în Valahia (Țara Românească), între anii 1870-1893 s-au 
născut 356.413 creştini şi 33.914 evrei. În aceaşi perioadă de timp, au murit 350.844 
creştini şi numai 19.228 evrei, ceea ce înseamnă că sporul natural (în cifre absolute) 
pentru creştini a fost de 5.571 persoane, iar pentru evrei de 14.686 persoane. Ținând 
cont de ponderea populaţiei evreieşti (de circa 4-5 %), rezultă un spor natural de 
aproape 50 de ori mai mare pentru populaţia evreiască decât pentru populaţia creştină. 
Explicaţia acestei situaţii are rădăcini puternice în perioadele anterioare, dar 
mai ales în statutul politic şi juridic al evreilor din cele două Principate (Moldova şi 
Țara Românească), precum şi în raporturile dintre conducerea fanariotă (din 


sec.XVIII) şi Înalta Poartă. 


Numărul naşterilor, deceselor şi a sporului natural. 
în Valahia, pentru creştini şi evrei, 
între 1870-1893 
Tab.22 


Populaţia Număr naşteri Număr decese Spor natural 
(nr.persoane) 


Creştină 356.413 350.844 + 5.571 
Evreiască 33.914 19.228 + 14.686 


Sursa: Prelucrare după Rosetti, R. (1904) Roumania and the Jews, I.V.Socecu, Bucureşti, pag.63. 


La începutul sec.XIX, apar în ambele Principate primele Coduri Civile, şi 
anume cel al lui Ion Caragea (1812-1818) în Țara Românească şi cel al lui Scarlat 
Calimachi (1812-1819) în Moldova. Aceste reglementări juridice ofereau anumite 
facilităţi şi favorabilităţi evreilor (şi altor categorii de străini), în stabilirea pe teritoriul 
celor două Principate. Deşi nu au determinat o creştere explozivă a numărului de evrei, 
aceste reglementări au dus la o oarecare creştere a numărului lor, în cele două 
Principate. Situaţia s-a schimbat, după adoptarea Regulamentului organic!*?, care sub 
vădită influenţă ţaristă, va aduce o multitudine de restricții referitoare la populaţia 
evreiască. O parte dintre aceste restricţii vor avea ca relevanţă imediată orientarea lor 
spre mediul urban, situaţie identică cu cea din Moldova. 

Momentul 1848, Revoluţia paşoptistă, a părut că va aduce o lumină nouă asupra 
situaţiei evreilor din cele două Principate, însă, deşi participarea evreilor la revoluţie a 
fost mai mult individuală!“ decât colectivă, în suflul revoluţionar al momentului vor 
apare unele înlesniri care se vor răsfrânge şi asupra situaţiei demografice a lor. După 
Tratatul de la Paris din 1859, situaţia evreilor din Principate (inclusiv din Valahia) va 
începe să se modifice în sens pozitiv, mai ales datorită intervențiilor favorabile 
formulate de diversele organizaţii evreieşti mondiale, care vor ajuta comunităţile 
evreieşti din Țara Românească (şi Moldova) în căpătarea unui statut modern, mai 
benefic. În acest sens se înscrie Codul Civil promulgat de domnitorul Al.I.Cuza, în 
decembrie 1864, care oferea evreilor posibilitatea naturalizării şi a emancipării lor. 
Acest lucru a avut urmări în evoluţia demografică a evreilor din Țara Românească şi 


Moldova, deşi în deceniile următoare, în ciuda evenimentelor mai puţin favorabile, 


152 Redactat în anul 1830, Regulamentul organic este aplicat în Valahia începând cu 1 iulie 1831. 

133 Iancu, C. (1996) Evreii din România (1866-1919) de la excludere la emancipare, Ed.Hasefer, Bucureşti, 
pag.55. 

134 Act precedat de decizia guvernului de la 3 iulie 1862 care dădea o oarecare autonomie comunităţilor evreieşti 
din Principatele Unite, prin suprimarea supervizării acestora de către organismele statale române. 


evreii din România vor căpăta un statut economic din ce în ce mai important, 
aducându-și aportul la formarea clasei de mijloc a societăţii româneşti, clasă pe care se 
va baza întreg procesul de capitalizare şi de trecere a României de la nivelul unei 
societăți agricole, la cel al unei societăţi în plin efort de industrializare capitalistă, 


specific sfârşitului de sec.XIX şi începutului de sec.XX. 


1.5. EVOLUȚIA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI EVREIEŞTI 
DIN ROMÂNIA ÎN SEC.XX: 


a. Repere istoriografice 


Secolul XX a constituit o perioadă deosebită în evoluția demografică a 
populaţiei evreieşti din România. De-a lungul celor 100 de ani, din 1900 până în 2000, 
populaţia evreiască „s-a mişcat”, din punct de vedere demografic, de la o extremă la 
alta, de la nivelul unei adevărate explozii demografice (cu vârful la sfârşitul sec.XIX şi 
începutul sec.XX), la un deficit de populaţie greu de imaginat la începutul secolului 
trecut. Spre deosebire de secolele anterioare, pentru sfârşitul mileniului II, informația 
este mult mai abundentă, rezultată în mare parte (îndeosebi după anul 1930), din 
recenzările statistice oficiale (recensămintele din 1930, 1956, 1966, 1977 şi 1992), la 
care se adaugă şi alte surse scrise, uneori extrem de diverse. În rândul acestora din 
urmă putem diferenția atât surse literare, conţinute într-o serie de lucrări (unele 
preluând evidenţele de la sfârşitul sec.XIX) ale autorilor menţionaţi la începutul 
cap.l.4., cât şi o serie de surse proprii comunităţii evreieşti, evidenţele acesteia 
reliefând imaginea proprie, văzută din interiorul comunităţii, de proprii săi cercetători. 

Deşi informaţia folosibilă în cadrul unui studiu demografic asupra populaţiei 
evreieşti din România pare îndestulătoare, ea este disipată în multe lucrări, unele dintre 
ele cuprinzând aprecieri sumare în această direcţie, rezumate doar la câteva rânduri sau 
chiar câteva cuvinte sau cifre. Mai mult, pentru aceeaşi perioadă regăsim valori diferite 
de la un autor la altul, lucru care ridică problema veridicităţii datelor respective. Pentru 
a înlătura acest neajuns, am încercat să folosim informaţiile cu un caracter oficial 
(recensămintele) însă, pentru evitarea acuzaţiei de „opinie partizană”, am considerat 
necesară şi folosirea altor surse, cât mai variate, atât evreieşti cât şi române. În acelaşi 
timp, în încercarea de a crea o imagine cât mai exactă a evoluţiei demografice a 
evreilor din România în sec.XX, am considerat a fi interesante şi informaţiile regăsite 
în unele lucrări editate în străinătate, de autori evrei sau neevrei, referitoare la 


România secolului XX. Astfel, în demersul nostru, pe lângă informaţiile de bază 


regăsite în principalele enciclopedii iudaice, am considerat utilă folosirea unor 
lucrări, cum ar fi: The Course of Modern Jewish History !; The Jews of East Central 
Europe between the World Wars!”; The Jews of Eastern Europe"; sau National 
Minoritie in Romania. Change in Transylvania'*, ş.m.a. 

Tot pentru această perioadă, trebuie să remarcăm existenţa unor surse proprii 
comunităţii evreieşti din România, care a reuşit să concentreze informaţii foarte 
importante într-o serie de lucrări statistice proprii. Exemplul cel mai concludent 
(folosit la o scară extinsă în acest studiu) este reprezentat de cele două lucrări, apărute 
în 1945, respectiv 1947, editate de Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din 
România, intitulate Populația evreiască în cifre. Memento statistic (vol.I), respectiv 
Aşezările evreilor din România. Memento statistic (vol.1l). 

Dacă majoritatea lucrărilor aparţinând autorilor evrei, apărute până la începutul 
celui de-al doilea Război Mondial, puteau fi considerate ca răspunsuri la problema 
evreiască ridicată de unii autori români (cu vădite orientări antisemite), în a doua 
jumătate a sec.XX, cu precădere după anul 1980 şi ulterior, după anul 1990, apar o 
serie de lucrări ale unor autori evrei, în marea majoritate a cazurilor istorici, care 
conţin informaţii despre evoluția numerică a evreilor în sec.XX şi despre structura 
acestei populaţii pe mediu urban/rural, pe grupe de vârstă şi sexe, pe tipuri de ocupaţii 
etc. Mai mult, în cadrul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi sub 
auspiciile Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România apar, în ultimele 
două decenii, o serie de culegeri de documente, sau volume care conţin articole, în 
care se prezintă şi analizează procesele demografice specifice evreilor de-a lungul 


14 
sec.XX. 


135 Cum ar fi: The Universal Jewish Encyclopedia, Ktav Publishing House, Inc., New York, 1969; The Standard 
Jewish Encyclopedia, Massadah Publishing Co. Ltd., Jerusalem, Tel Aviv, 1966, The New Jewish Encyclopedia, 
Behrman House, Inc., New York, 1962 sau The Jewish Encyclopedia, Funk& W agnalls Co., New York, 1901. 
136 Este unul dintre cele mai importante cursuri de istorie iudaică, scris de Howard Morley Sachar, în anul 1958 
şi apărut la editura Delta Book, din New York. 

137 Lucrare scrisă de autoarea Ezra Mendelsohn în anul 1983 şi apărută la Indiana University Press, 
Bloomington. 

138 Lucrare scrisă de autorul H.Adeney în anul 1921 şi apărută sub auspiciile societăţii “The London Society for 
Promoting Christianity Among Jews”, la Londra. 

13 A lui Illyes Elemer, apărută în 1982 în colecţia “East European Monographs”, editura Boulder, New York. 
140 Seria Studia et acta historiae indaeorum romaniae, vol. I-V, care conţine astfel de informaţii folositoare unui 
studiu demografic referitor la sec.XX. 


Toate aceste surse extrem de diverse, cărora li se adaugă informaţia obţinută 
prin prelucrarea complexă a datelor primare statistice, ne permit formarea unei imagini 
asupra evoluţiei demografice a evreilor din România în sec.XX, dar şi desprinderea 
unor trăsături şi caracteristici proprii ale acesteia, trăsături care şi-au pus amprenta 
asupra „mersului” demografic al acestei etnii, unică în felul său, pentru teritoriul 


României în ultimii o sută de ani. 


b. Caracteristicile evoluţiei demografice în sec.XX 


Această ultimă perioadă analizată, poate fi considerată cea mai dramatică şi 
complexă perioadă în existența multiseculară a evreilor pe aceste teritorii. Deşi pare o 
apreciere exagerată, sec.XX a schimbat profund (şi, se pare, ireversibil) imaginea 
generală a etniei evreieşti din România. Nu numai trendul demografic a cunoscut faze 
şi desfăşurări noi, nemaiîntâlnite până la această perioadă, dar chiar în esenţa ei 
această categorie de populaţie s-a transformat profund, modificându-şi coordonatele 
principale existențiale, valabile pentru acest teritoriu de-a lungul istoriei. 

Aceste schimbări esenţiale, care vor fi analizate în amănunt în acest capitol, 
trebuiesc înţelese în contextul perioadei istorice în care s-au desfăşurat, ţinând cont de 
premisele „moştenite? din perioadele istorice anterioare. În primul rând, trebuie să 
avem în vedere faptul că la sfârşitul sec.XIX şi la începutul sec.XX, în Regatul 
România, existau conturate 2 tipuri de comunităţi evreieşti, având un substrat iniţial 
diferit: 

a. în Valahia o comunitate mai mică din punct de vedere numeric, dar cu o 
vechime a prezenţei relativ mare, cu o orientare socială vestică, occidentală, 
grupată puternic în mediul urban, concentrată în proporţii covârşitoare în 
capitală, în oraşul Bucureşti, care avusese contacte permanente cu populația 
majoritar românească, dezvoltând un proces de aculturalizare relativ constant şi 
susținut, însă fără a fi asimilați de majoritate, păstrându-şi identitatea proprie şi 
dezvoltând o elită intelectuală specifică ei, promotoare a progresului social şi 
economic; 

b. în Moldova unde regăsim o comunitate evreiască mult mai numeroasă, însă 
caracterizată de o orientare socială estică datorită locului de imigrare iniţial, 
influența rusească determinată de proximitatea geografică fiind mult mai 
vizibilă aici. Această comunitate concentra cel mai mare număr de vorbitori ai 
limbii idiş, fiind păstrători fervenţi ai ideilor Hasidismului iudaic, lucru ce a 
influenţat indirect, printre altele, şi evoluţia demografică. 

Acestei ultime categorii de comunităţi evreieşti din România, i se alătură şi 


populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina, care prezintă însă, o serie de 


particularităţi regionale demografice şi sociale proprii, rezultate din influenţa 
exercitată de ocupaţia rusă de-a lungul sec.XIX (pentru Basarabia) şi din influenţa 
austriacă şi germană (pentru Bucovina). Acestă influenţă a dus la crearea unei elite 
intelectuale evreieşti la sfârşitul sec.XIX, localizată cu precădere în capitala Cernăuţi, 
elită care va genera gândirea sionistă din vremea respectivă. Primei categorii, 1 se 
adaugă comunităţile evreieşti din Transilvania, care la rândul lor au fost influențate de 
civilizația maghiară, implicit de modelul demografic maghiar. 

Ținând cont de aceste particularități regionale, şi luând în consideraţie 
moştenirea demografică anterioară, urmând analiza datelor pe care le avem la 
dispoziţie pentru întreg sec.XX, putem să delimităm câteva caracteristici ale evoluţiei 
numerice a evreilor de-a lungul întregii perioade. Printre cele mai importante 
caracteristici am putea menţiona: diminuarea treptată a diferenţierilor evolutive, între 
provinciile istorice româneşti, o „netezire” a acestor diferențieri evolutive, o 
uniformizare a modelului evoluționist demografic pentru întreg teritoriul României. 
Astfel, treptat, încep să dispară acele discrepanțe existente între tipurile de evoluţie 
demografică a populaţiei evreieşti din provinciile istorice ale României, putând 
considera întreg teritoriul României ca o singură unitate demografică de sine 
stătătoare. 

O a doua caracteristică valabilă în special pentru sfârşitul sec.XIX şi începutul 
sec.XX, care se va continua -ca repercursiuni- până în deceniul 4 al acestuia din urmă, 
este creşterea aproape explozivă a numărului de evrei în toate provinciile istorice 
româneşti aflate în componenţa Regatului România. Acest lucru se va datora atât 
proceselor migraţioniste, care vor avea desfăşurarea lor, cu perioade de vârf sau, din 
contră, perioade în care aproape că vor lipsi, cât şi datorită vitalității demografice 
relativ ridicată, valabilă în ultimele decenii ale sec.XIX şi în primele 2-3 decenii ale 
sec.XX, axată pe o natalitate foarte mare, peste valoarea natalității populaţiei creştine 
româneşti, din mediul urban. Mediu urban va continua să concentreze marea parte a 
populației evreieşti din Regat şi ulterior din România Mare, această polarizare urbană 
făcându-se prezentă pe tot parcursul întregului secol, până în zilele noastre. O altă 
trăsătură caracteristică evoluţiei demografice a evreilor din România, valabilă cu 


precădere pe parcursul perioadei 1939-1945 (cel de-al doilea Război Mondial), este 


descreşterea numerică puternică, datorată atât deportărilor (impuse de regimul nazist 
din Germania cu care România era aliată), cât şi datorită unor acţiuni antisemite 
desfăşurate de diferite mişcări naţionaliste extreme (Garda de Fier), care au forţat o 
bună parte din populaţia evreiască din România să migreze spre alte ţări. Tot în această 
perioadă, România a pierdut o serie de teritorii şi odată cu ele un număr însemnat de 
cetăţeni români aparţinând etniei evreieşti, lucru care a dus, implicit şi la micşorarea 
numărului de evrei din România ciuntită teritorial în anul 1940. 

O scădere numerică importantă, continuă şi aproape constantă, a avut loc şi 
după anul 1948, odată cu crearea Statului Israel, lucru care a generat o dorinţă normală 
de „reîntoarcere” în patria mamă a evreilor din România. Acest proces migrațional va 
constitui, după anul 1948, una din cauzele cele mai importante ale descreşterii 
numerice, valabile pentru ultimile 5 decenii. Paralel cu acest proces de emigrare 
continuu şi extrem de puternic, se remarcă o scădere accentuată a vitalităţii populaţiei 
evreieşti din România, o scădere a natalității, generată, implicit de un puternic proces 
de îmbătrânire a populaţiei evreieşti din ţara noastră. Îmbătrânirea accentuată, 
instalată după anul 1948, dar mai ales în ultimile 2-3 decenii, va duce la crearea unor 
discrepanțe majore în cadrul piramidei vârstelor, unde vor începe să predomine 
grupele de vârstă între 20-60 de ani şi peste. Dacă la aceste aspecte adăugăm şi faptul 
că pe tot parcursul ultimelor 5 decenii, se observă o reducere continuă a numărului 
mediu de membrii per familie, la fel ca şi în cazul numărului mediu de copii pe familie 
(multe dintre aceste familii neavând practic copii), este lesne de înţeles că cea mai 
importantă caracteristică a populaţiei evreieşti, valabilă cu precădere pentru ultimele 
două decenii (şi, se pare şi pentru perioada imediat următoare), este „stingerea ” 
demografică a populaţiei evreieşti din România. 

Preponderenţa grupelor de populație în vârstă (inclusiv vârsta a III-a), lipsa 
populaţiei tinere, cu potenţial real de reproducere, lipsa copiilor sub 16 ani, va avea 
urmări dintre cele mai serioase asupra etniei evreieşti din ţara noastră, existând 
pericolul real, ca în cazul păstrării ritmurilor actuale de descreştere a populaţiei 
evreieşti din România, în următorul secol aceasta să dispară fizic! 

Sperăm, din acest punct de vedere, că studiul de față va duce la conturarea unei 


imagini cât mai reale a demografiei populației evreieşti din ţara noastră în ultimul 


secol, la evidenţierea proceselor de involuție demografică, pentru a trage un semnal de 
alarmă în legătură cu pericolele ce pot apare din această cauză, pentru întreaga 
populaţie evreiască din ţara noastră, în perioada de timp imediat următoare. 

Pentru a sublinia şi mai bine această ultimă caracteristică, am considerat că este 
benefic împărțirea sec.XX în două subperioade distincte (prima perioadă, extinsă până 
în anul 1948 şi a doua perioadă, extinsă între 1948 şi 2000), în care se pot evidenția o 
serie de trăsături ale procesului de evoluție demografică a populației evreieşti din 


România. 


c. Prima jumătate a sec.XX 


Condiţiile istorice, sociale şi politice, alături de prefacerile economice care au 
avut loc în această primă jumătate de secol, au schimbat caracteristica evoluţiei 
numerice a populaţiei evreieşti din ţara noastră. 

Moştenirea generală, prezentă în Principate la începutul sec.XIX, sa modificat 
odată cu unirea de la 1859 şi cu câştigarea independenţei de stat în 1877. Regalitatea 
de la sfârşitul sec.XIX, continuată până la moartea M.S. Regele Carol I şi implicarea 
României în primul Război Mondial, urmată de Marea Unire şi reconstituirea 
României Mari, au determinat -prin condiţiile specifice noi- o reorientare şi 
redimensionare a evoluţiei demografice a evreilor din România. Tot în această 
perioadă (1900-1948), un moment important îl reprezintă anul 1940, când România 
pierde o bună parte din teritoriile sale şi odată cu acestea un număr însemnat de 
locuitori, inclusiv evrei. 

Cel de-al doilea Război Mondial va aduce şi el prefaceri puternice în ceea ce 
priveşte nu numai evoluţia numerică, dar, mai ales, întreaga viaţă comunitară evreiască 
din ţara noastră. Holocaustul evreiesc, chiar dacă pe teritoriul actual al României, nu a 
cunoscut atrocitățile pe care le-a avut în Germania nazistă şi Ungaria hortistă, a 
modificat, totuşi, profund, dinamica populaţiei evreieşti de pe aceste meleaguri. După 
război, momentul cel mai important din viaţa tuturor evreilor, inclusiv a celor din 
România, a fost reprezentat de crearea Statului Israel, visul multimilenar al întregii 
populaţii evreieşti, lucru care a demarat un intens proces de emigrare din România spre 
această minunată destinaţie. 

Toate aceste evenimente subliniază modificările şi „zbaterile” demografice ale 
unei etnii care a cunoscut una dintre cele mai negre perioade din existenţa sa, în 
această primă jumătate a sec.XX. Aşa cum aminteam anterior, evidenţele pentru 
această perioadă par a fi îndestulătoare pentru analiza demografică a etniei evreieşti, 
însă, chiar de la începutul sec.XX, există o serie de discuţii şi contestări asupra 
principalelor evidențe statistice şi însemnări numerice referitoare la evreii din Regat şi 


ulterior din România Mare. 


Nu numai o serie de autori evrei contemporani, de origine română, contestă o 
serie de cifre (cazul de care aminteam deja se referă la Carol Iancu!"!), dar astfel de 
contestări apar şi din partea unor autori (evrei) din afara tării", care afirmă faptul că 
„autorii antisemiţi au ridicat cifra evreilor din România [Mare n.n.] la circa 1,5 
milioane, tocmai pentru a justifica invazia evreiască din această perioadă şi 
următoarea” (Mendelsohn, E., 1983, citându-l pe Leo Goldhamer, cu lucrarea Di yidn 
in rumenie, apărută în anul 1938, în revista „Yidishe ekonomik” nr.2/1938 : 144, care 
semnalează iniţial astfel de excese în aprecierea numerică a evreilor din România). 
Deşi astfel de „excese” au fost recunoscute oficial şi nu se poate face abstracție de ele 
atunci când se comentează evoluţia demografică a evreilor din România, dacă luăm în 
considerare sursele proprii evreieşti, valabile pentru începutul de sec.XX, vom putea 
remarca faptul că, în Regat, în anul 1900 erau semnalaţi 269.015 evrei, din care mare 
parte localizaţi în oraşe (195.419 evrei aparţineau mediului urban) şi mult mai puţini în 
mediul rural (73.596 evrei locuiau la sate). Aceaşi sursă!” ne indică faptul că, în 1904, 
numărul total al evreilor din Regat era de 262.348 (adică 3,5 % din totalul populaţiei 
țării), din care 209.447 evrei în mediul urban şi 52.901 în mediul rural. Discrepanţa 
între repartiția în mediul urban şi cel rural apare şi mai conturată dacă luăm în 
consideraţie ponderile deţinute de evrei în totalul populaţiei urbane, respectiv rurale a 
Regatului: pentru populaţia urbană, această pondere era de 18,8 %; iar pentru cea 
rurală de numai 1,1 %! Această descreştere numerică, este explicată de autori evrei 
prin emigrarea masivă din România spre alte state (cu precădere SUA —a se vedea 
capitolul următor), afirmându-se că în perioada 1899-1904 au părăsit ţara aproape 
42.900 evrei (O istorie a evreilor din România în date, vol.I, ... pag.304), dar şi prin 


scăderea numărului de naşteri înregistrate în cazul populaţiei evreieşti în aceaşi 


141 Autorul menţionat afirmă într-un articol al său intitulat Moses Gaster şi evreii din România la începutul 
secolului al XX-lea, apărut în culegerea Studia et acta historiae iudaeorum romaniae, vol.I, editat la Editura 
Hasefer în anul 1997, că “...Recensământul din 1899 ne dă un număr global de 269.015 evrei (pentru 5.912.520 
locuitori), în epoca Congresului de la Berlin el era de aproximativ 200.000, în timp ce cifrele avansate în presa 
antisemită de atunci, şi chiar de autorități, se urcau până la ... 800.000!”. Deasemenea, autorul menţionat, 
remarcă faptul că “...naţionaliştii şi antisemiţii au exagerat întotdeauna numărul evreilor români pentru a dovedi 
o aşa zisă "invazie din ţările vecine”. În acest fel, una dintre cele mai documentate lucrări, scrisă de Radu Rosetti 
(Verax) se dovedeşte a fi...inutilă, datorită faptului că “...a preluat aceleaşi clişee negative, acumulând 
neadevăruri, lacune şi exagerări...” fiind considerată (cartea) ca fiind un “pamflet care, culmea nelegiuirii ... a 
fost distribuit de către Consului Român ca o publicaţiune oficială” (Iancu, C..., op.citate, pag.177). 

142 Cum este cazul Ezrei Mendensohn. 

18 O istorie a evreilor din România în date, vol.1, de la începuturi până la 1919, pag.277-294. 


perioadă de timp. Dacă în 1901 în Regat se năşteau 8.994 evrei, în 1902 numărul 
nașterilor scăzuse la 8.696 nou născuţi evrei; în 1903 la 8.221 nou născuţi evrei iar în 
1905, se ajunse-se la 8.137 naşteri pentru populaţia evreiască din Regat. Urmându-se 
acest trend demografic, la recensământul din 1912 în Regat existau un număr de 
239.967 evrei, adică 3,4 % din totalul populaţiei ţării. 

Situaţia aceasta, nu era valabilă însă, şi pentru celelalte teritorii româneşti, 
aflate sub jurisdicție străină, în care orientarea demografică era diferită. Astfel, vestul 
țării, în speţă Banatul, cunoştea o creştere relativ uşoară a numărului de evrei, exemplu 
cel mai concludent fiind dat de oraşul Timişoara, care în anul 1900 număra 6.057 evrei 


(ceea ce reprezenta 14,2 % din totalul populaţiei oraşului), pentru ca în 1910 numărul 
-144 
) 


lor să ajungă la 6.728 (ceea ce reprezenta 15,5 % din totalul populației oraşulu 
Această orientare pozitivă în mediul urban bănățean se va continua şi în următorul 
deceniu, evidenţele din acest domeniu reflectând evoluţia pozitivă în primele două 


decenii ale sec.XX. 


Evoluţia populaţiei totale şi evreieşti din Timişoara 
în primele două decenii ale sec.XX 


Tab.23 


Anul Total populaţie Creştere Număr evrei | (%) din total Creştere 
(9% ) populaţie evrei (%) 


Sursa: Extras din Glück, E. ..., op.citate, pag.131. 


Chiar dacă, raportat la populaţia totală, evreii din Timişoara au cunoscut variaţii 
ale ponderilor deținute, trebuie să subliniem faptul că „scăderile” ponderii în primul 
deceniu, se datorează nu scăderi numerice a evreilor ci, mai degrabă, ritmului de 
creştere ridicat al populaţiei neevreieşti, bazat în mare parte pe imigranții veniţi din 
Ungaria. Este de remarcat, tocmai valoarea aproape dublă a ritmului de creştere pentru 
populaţia evreiască în al doilea deceniu, comparativ cu cel al populaţiei neevreieşti 


(23,30 % faţă de numai 12,58 %). 


144 Aşa cum se poate observa, există o neconcordanţă între cifra înaintată de V.Neumann, referitor la ponderea 
evreilor în totalul populaţiei oraşului Timişoara la 1910 (care este de 15,5 %, conform păreri acestui autor) şi cea 
înaintată pentru aceaşi perioadă de E.Gliick, tot referitoare la pondere evreilor în total populaţia oraşului 
Timişoara (care, conform tabelului ar fi fost de numai 9,27 %). Se pare că primul autor a citat la rândul său o 
altă sursă, diferită de cea citată de cel de-al doilea autor —Josef Geml, cu lucrarea Alr-Temesvar im letzten 
Halbjahrhundert 1870-1920, Timişoara, 1927, 128. 


Astfel de creşteri relativ reduse, dar totuşi importante pentru evoluţia 
demografică a evreilor din ţara noastră, se întâlnesc şi în alte regiuni, din exteriorul 
Regatului. În cazul Bucovinei, aflată la aceea vreme sub stăpânire austriacă, se 
înregistrează o creştere de 2.066 evrei în 10 ani, pentru întreaga regiune. Conform 
informaţiilor oferite de istoricul N.Ciachir, în lucrarea sa Din istoria Bucovinei (1775- 
1944), apărută în anul 1993 la editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, la pag.58, 
autorul afirmă că în anul 1900 în provincie existau 100.853 evrei, iar 10 ani mai târziu, 
în 1910, numărul lor ajunse-se la 102.919 evrei. Astfel de creşteri sunt menţionate şi 
pentru capitala Bucovinei, oraşul Cernăuţi, care, în opinia autorului, ar fi avut un 
număr de 28.673 evrei, la o populaţie totală de 87.128 locuitori. Prezenţa evreilor în 
toate districtele Bucovinei este subliniată de acelaşi autor, la pag.59, unde afirmă că 
„elementul evreiesc predomină [în negoţ n.n.] în toate districtele Bucovinei”. Şi pentru 
această regiune există diferenţe de valori, la diferiţi autori, chiar N.Ciachir semnalând 
relatarea autorului Myron Korduba, din anul 1919, intitulată La teritoire et la 
population de l'Ukraine, apărută la Berna, în care sunt înaintate o serie de valori 
diferite, referitoare la numărul de evrei în provinciile româneşti: pentru Bucovina sunt 
semnalaţi la 1914 un număr de 73.270 evrei (15,9 % din totalul populaţiei); pentru 
Maramureş, un număr de 34.600 evrei (16,2 % din totalul populaţiei); iar pentru 
gubernia Basarabiei, un număr de 81.770 evrei. Date apropiate ca valoare, pentru 
oraşele bucovinene, regăsim şi într-o altă sursă, de data aceasta românească, care 
prezintă, sub forma unui tabel, numărul principalelor etnii în cadrul populaţiei oraşelor 


din Bucovina, la 1910. 


Populaţia urbană a Bucovinei 
în 1910, pe naţionalităţi 
Tab. a 
Cernăuţi 
Gura Humorului 
Rădăuţi 


Siret 
Storojineţ 
Suceava 


Vijniţa 


TOTAL 26.034 21.459 55.351 40.757 


Sursa: Prelucrare după Tabelele statistice pe naţionalităţi în comerț şi industrie (1937), pag.14. 


Numărul evreilor din oraşele bucovinene depăşea de peste 2 ori numărul 
populaţiei româneşti, lucru care subliniază, încă odată, orientarea preponderent urbană 
a populaţiei evreieşti, caracteristică care s-a menţinut şi pe parcursul sec.XX. Dacă 
vom calcula procentajul reprezentat de populaţia evreiască în totalul populaţiei urbane 
a Bucovinei, folosind datele cuprinse în tabelul de mai sus, vom ajunge la valoarea de 
38,5 %, foarte apropiată de cea menţionată de acelaşi autor, pentru anul 1912, şi 
anume de 37,2 % din totalul populaţiei urbane (Ciachir, N.,...op.citate, pag.87). 

O imagine mai concretă despre situaţia demografică a evreilor din Regat, ne 
este oferită, pentru anul 1912, de Leonida Colesco, care în lucrarea sa La population 
de religion Mosaique en Roumanie (apărută în anul 1915) în „Studii Statistice”, 
Bucureşti, prezintă, nu numai numărul de evrei la nivelul provinciilor, judeţelor şi 
oraşelor componente ale Regatului, ci şi structura pe sexe, inclusiv ponderea evreilor 


în totalul populaţiei oraşului şi provinciei respective. 


Populaţia urbană de religie Mozaică, 
pe sexe, în 1912 
Tab.25 


pe Te.Ocna 717 737 1.454 18 
Hârlău 1.145 1.313 2.458 56 
Dorohoi Dorohoi 3.249 3.456 6.705 48 
Herţa 891 1.000 1.891 66 
Mihăileni 923 1.084 2.007 62 


22 
(E Tg.Frumos 948 952 1.900 38 
= 

Tg.Neamţu 1.480 1.760 3.240 35 
Putna Focşani 2.335 2.410 4.145 19 


Odobeşti 613 625 1.238 21 
Panciu 523 590 1.113 40 


2.724 2.801 5.525 
2.158 2.449 4.607 
1.515 

E 


2.108 2.378 4.486 | 17 
1.611 1.809 3.420 | 32 
TOTAL MOLDOVA 59.214 64.273 123.487 


4.791 9.270 


3 


399 749 
2 


= 


4 
801 1.578 
14 40 
228 446 
3 156 


7 


N 
= 
N 


22.660 43.652 1 
140 


6 
22 
1 


Ialomița Călăraşi 
Slobozia 14 
Urziceni 4 


Câmpulung 
[Olt [Slatina | 9] 


Prahova Ploieşti 1,323 


4 
4 436 
= 
47 90 
106 


1.247 


(09) 
© 
(99) 


Câmpina 


Sinaia 38 


32 


Slănic 


Urlați 


5 


Văleni Munte 


Teleorman 


| 


Tr.Măgurele 


569 1.193 


Alexandria 


AIA 
AIO 


Roşiori Vede 


Mare Curtea Argeş 2 

Mizil 26 

Găieşti 83 

Ilfov Bucureşti 20.992 
ÎN e o 

3 


32.083 62.281 


97 202 
74 140 
70 134 
13 


246 


1.551 2.988 
116 228 


3 
4 


7 11 


IE EI 


121 


4 
7 


116 


2 
5 
233 
146 
0 
6 


43 


Zimnicea 9 
TOTAL MUNTENIA 
MARE 
Calafat 112 
Baia Aramă - 
Caracal 
Corabia 67 
Rm. Vâlcea 104 
Drăgăşani 53 
Ocnele Mari 1 
TOTAL OLTENIA 
7 


Dobrogea | Constanța Constanța 64 


6 
6 
9 


617 1.264 


Cernavodă 81 


1 
2.508 4.836 
1 


0 
2 
8 
22 
9 
6 
5 


1 


Cuzgun 


Hârşova 


Mangalia 


Medgidia 


Ostrov 
Tulcea 


Babadag 


Chilia Veche 25 31 56 2 
Isaccea 35 38 73 2 
Mahmudia 39 27 66 3 
Măcin 37 31 68 1 
Sulina 143 145 288 4 


TOTAL DOBROGEA 1.898 1.979 3.877] 4| 


TOTAL REGATUL ROMÂNIA 98.638 100.843 194.481 


Sursa: Colesco, L. (1915) La population de religion Mosaique en Roumanie, în „Studii Statistice”, București. 


La o primă analiză, se poate lesne observa gruparea existentă la nivel de 
provincie istorică, net în favoarea Moldovei, care cu cei 123.487 evrei localizați în 
mediul urban deține, de departe, locul fruntaş, în comparație cu celelalte provincii 
româneşti aflate în componența Regatului la aceea vreme. Bazată pe o tradiție 
indiscutabilă în legătură cu prezența evreilor în această provincie, Moldova ajunge, la 
începutul celui de-al doilea deceniu al sec.XX, să dețină 63,4 % din totalul evreilor din 
mediul urban din Regat, fapt ce subliniază încă odată procesul de concentrare urbană 
specific acestei populații. Raportată la nivel de oraş, situația pentru această provincie 
vine să adâncească şi mai mult concluzia exprimată anterior. Valoarea maximă a 
numărului de evrei din mediul urban, o regăsim în cadrul oraşului cu cea mai mare 
tradiție în acest domeniu, laşi, cu 31.843 evrei, oraş care a păstrat această caracteristică 
de centru polarizator pentru evreii din Moldova, caracteristică valabilă şi pentru 
sec.XVIII şi XIX. El este urmat, la mare distanță, de Botoşani (cu 14.828 evrei) şi 
Galați (cu 12.120 evrei). Această ierarhie din punct de vedere numeric, este completată 
de ponderile deținute de populația evreiască în totalul populației oraşelor respective, 
din acest punct de vedere evidențiindu-se oraşul Herţa (cu 66 % populație evreiască 
din totalul populaţiei oraşului), Mihăileni (cu 62 %) şi Hârlău (cu 56 %). Cu excepția 
primului, celelalte două oraşe sunt de fapt târguri înfiinţate de evrei în secolele 
anterioare şi dezvoltate comercial datorită locației avantajoase pe care au avut-o faţă 
de principalele axe de circulaţie şi comerciale. Din punct de vedere spaţial se poate 
observa o migrare generală a zonelor puternic evreizate dinspre nordul extrem al 
Moldovei (în speţă judeţul Botoşani şi Suceava), spre partea centrală a acesteia (axată 
pe oraşul laşi). Frecvenţele cele mai mici se înregistrează în judeţele situate în sudul 
Moldovei, în arealul de trecere spre cea de-a doua provincie istorică componentă a 


Regatului, Valahia. Comparativ cu alte judeţe din această provincie sudică (Valahia), 


judeţele moldovene de la limita de sud au valori totuşi, extrem de ridicate: Tecuci 10 
%; Bârlad 17 % şi Galaţi 17 %. Acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că, în 
partea sudică a Moldovei, evreii nu erau prezenţi în număr mare în oraşele din această 
zonă, nedeţinând ponderi foarte ridicate, comparativ cu celelalte oraşe moldoveneşti 
din centru şi din nord, unde adesea depăşeau 50 % din totalul populaţiei oraşului. 
Raportat ca evoluţie demografică în primele două decenii, se poate observa, totuşi, o 
creştere a valorilor procentuale deţinute de evrei în totalul populaţiei urbane din 
Moldova, ajungându-se la sfârşitul acestei subperioade (1914), la 31 % din totalul 
populaţiei urbane din provincie. 

În cazul Munteniei (Mari), cea mai puternică concentrare a evreilor în mediul 
urban se înregistrează în Bucureşti, primul centru polarizator pentru această provincie. 
Aici, în deceniul al doilea al sec.XX, va fi existat un număr de 43.652 evrei, care 
reprezentau 50 % din totalul evreilor din mediul urban al Munteniei. Şi acest fapt este 
o caracteristică venită din trecut, chiar dacă procentual toţi evreii localizaţi în capitală 
nu reprezentau decât 13 % din totalul populaţiei oraşului. Procentajul relativ mic 
(comparativ cu alte oraşe din Moldova) este explicabil prin locul şi rolul deţinut de 
capitală în cadrul provinciei şi regatului. În acest caz, tradiţia prezenţei evreilor era 
surclasată de importanţa social-economică şi administrativ-politică a acestui oraş. 

În interiorul provinciei, valori maxime, din punct de vedere pur numeric, se mai 
întâlnesc în Brăila (9.270 evrei), Ploieşti (2.570 evrei), Buzău (1.578 evrei) şi Râmnicu 
Sărat (1.193 evrei). Se observă faptul că aceste oraşe sunt „martorii” traseului urmat 
de evrei de-a lungul sec.XIX în cadrul fluxurilor de penetrare spre sud şi ulterior spre 
vest, venind din Moldova. Procentual, valorile deţinute sunt mult mai mici decât în 
cazul oraşelor din Moldova, maximul fiind regăsit în Brăila (14 %), Bucureşti (13 %) 
şi Rm.Sărat (8 %). Pe ansamblul provinciei ponderea evreilor din mediul urban, în 
totalul populaţiei urbane a provinciei Muntenia, a fost de numai 9 %, de circa 3 ori mai 
mică decât pentru Moldova, lucru care se constitue într-o dovadă în plus în favoarea 
polarizării urbane specifică Moldovei sec.XIX şi XX. 

În cazul Olteniei, valorile numerice maxime, la nivel de oraş, le regăsim, aşa 
cum era şi firesc, în cazul Craiovei, cu aproape 3.000 evrei, urmată fiind de Drobeta 


Turnu Severin (cu 893 evrei) şi Caracal (cu 233 evrei). Şi aici se poate observa o 


concentrare a evreilor în oraşele situate de-a lungul traseelor fluxurilor de penetrare 
istorice, de la est spre vest, având ca centru polarizator oraşul Craiova, precum şi 
centrul de destinaţie, oraşul Drobeta Turnu Severin. Valorile procentuale referitoare la 
ponderile evreilor din totalul populaţiei urbane sunt extrem de reduse în acest caz. 
Excepţie face oraşul Craiova (cu 6 %), celelalte oraşe având procentele cuprinse între 
1-3 %, sub media ponderii evreilor în totalul populației Regatului. 

Dobrogea, o provincie cu un specific aparte, prezintă două concentrări 
importante: oraşul Tulcea (cu 1.632 evrei) şi oraşul Constanţa (cu 1.264 evrei). 
Celelalte localităţi urbane au doar câteva zeci de evrei fiecare, excepţie făcând Sulina 
cu 288 evrei, Babadag cu 167 evrei şi Cernavodă cu 151 evrei, însă ponderile acestora 
fiind la rândul lor extrem de reduse (1-7 %). 

Ținând cont de aceste ponderi ale populaţiei evreieşti în totalul populației 
Regatului (care la aceea vreme era de 3,3 %), putem observa că doar Moldova depăşea 
puternic această valoare, urmată la distanță de Muntenia Mare. Celelalte două 
provincii (Oltenia şi Dobrogea), se înscriau în valorile normale (sau apropiate), ale 
repartiției populaţiei pe etnii, valabilă la nivelul întregii ţări, inclusiv în mediul urban. 

Interesantă este stabilirea raportului urban/rural pentru populaţia evreiască, la 
nivel de provincii istorice, plecând de la datele înaintate de L.Colesco, coraborate cu 
cele ale Recensământului din anul 1912. Conform acestei ultime surse (citată de Carol 
Iancu, în lucrarea sa intitulată Evreii din România [1866-1919] de la excludere la 
emancipare, la pag.163), putem observa că numărul de evrei din mediul rural era 
extrem de scăzut. În 1912, în Regat exista un număr total de 239.967 evrei, din care 
194.481 erau în mediul urban (ceea ce reprezintă un procentaj de peste 81 %), 
diferenţa de 45.486 evrei fiind regăsită în mediul rural, reprezentând doar 18 % din 
totalul populaţiei evreieşti din Regat. De-a lungul întregului sec.XX, acest procentaj al 
populaţiei evreieşti din mediul rural va scade continuu, ajungând în anul 1992 să 
reprezinte numai ... 1,6 % (1), ... deci o scădere de 10 ori într-un secol. Diferențe şi mai 
mari, vor apare la nivel de provincie istorică. Moldova, care în total cuprindea 167.590 
evrei, deţinea în mediul urban 123.487 evrei, ceea ce reprezintă o concentrare în acest 
mediu de aproape 74 % din totalul populaţiei evreieşti a provinciei. Pentru Valahia 


(compusă din Muntenia Mare şi Oltenia), ponderea avea valorile cele mai ridicate, 


mult mai mare chiar decât valoarea valabilă pentru întreg Regatul, depăşind 98 %. 
Dobrogea, deşi dispunea de un număr relativ mic de evrei, va deţine o pondere de 94 
% din totalul populaţiei sale evreieşti în mediul urban, cu precădere în cele două oraşe 
menţionate anterior. Paradoxal este faptul că, ponderile cele mai ridicate erau deţinute 
de acele provincii care dispuneau de cel mai mic număr de evrei, orientarea acestora 
strictă spre mediul urban, fiind mai mult decât vizibilă. Faptul că, din acest punct de 
vedere, Moldova se situa pe ultimul loc, este explicat, pe de-o parte, de numărul mare 
de evrei din această provincie şi, pe de altă parte, prin tipurile de activități desfăşurate 
de aceştia, arendarea fiind una dintre cele mai răspândite ocupaţii, care implica 
raporturi strânse cu mediul rural (a se vedea Partea a II-a a lucrării, intitulată Aspecte 
socio-economice ale prezenţei evreilor pe teritoriul României). 

O situaţie deosebită se poate observa însă, dincolo de Carpaţi, în Transilvania, 
atât până în anul 1918, cât şi după Reîntregirea ţării, în primii ani de existenţă ai 
României Mari. Transilvania a funcţionat ca o entitate teritorială deosebită din punct 


de vedere al prezenţei evreilor. 


Situaţia naşterilor pentru evreii din Transilvania, 
între 1905-1914 
(în procente din total naşteri) 


Tab.26 


Mediul urban Mediul rural 


Sursa: Manuilă, S. (1929) Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, 
Cultura Naţională, Bucureşti, pag.58. 


Aici apar două mari diferențieri, referitoare la această populaţie: în primul rând, 
una temporală, putându-se individualiza două subperioade distincte (1900-1914 şi 
1918-1925); iar în al doilea rând, o diferenţiere teritorială, spaţială, în legătură cu ariile 


de răspândire a evreilor. Referitor la prima perioadă, putem observa un fenomen 


interesant: deşi pentru acestă perioadă se semnalează o creştere, nu foarte mare, a 
numărului de evrei din provincia istorică Transilvania, rata naşterilor şi procentajul 
naşterilor pentru populaţia evreiască din totalul naşterilor din întreaga provincie 
istorică, scade continuu între 1905-1914. 

Conform datelor înaintate de autorul Illyes Elemer, între 1900 şi 1910, creşterea 
reală a numărului de evrei în Transilvania ar fi fost de numai ...162 persoane (!), ceea 
ce pare foarte departe de adevăr... Mai mult, acelaşi autor indică faptul că pentru 
această perioadă, populaţia urbană ... ar fi scăzut (!), de la 10.046 evrei în anul 1900, la 
7.237 evrei în anul 1910, iar cea rurală... ar fi crescut (!), de la 39.288 evrei în anul 


1900, la 42.259 evrei în anul 1910, lucru extrem de greu de crezut... 


Evoluţia raportului urban/rural la populaţia evreiască 
din Transilvania, între 1900-1910 


T 27 
evrei urban “pural 
1900 49.334 1,2 10.046 1,7 39.288 
1910 49.496 0,9 7.237 1,1 42.259 09 


Sursa: Extras din Elemer, I. (1982) National Minoritie in Romania. Change in Transylvania, 
East European Monographs, Boulder, New York, Tab.II-17, pag.56-57. 


Confruntând aceste date cu cele puse la dispoziție de Sabin Manuilă, în lucrarea 
sa Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, apărută în 
anul 1929 la Bucureşti, putem observa depărtarea profundă de adevăr specifică 
autorului Illyes Elemer care, probabil, nu s-a referit la întreaga provincie, sau, poate, a 
folosit surse neverificate. S.Manuilă ne prezintă un proces invers, de creştere a 
populaţiei urbane evreieşti, atât ca număr, cât şi ca pondere, şi mai mult decât atât, ne 
oferă o imagine a concentrării evreilor în marile oraşe transilvănene cu peste 40.000 
locuitori. Analizând această sursă, putem observa că saltul de la prima subperioadă 
(1900-1914), la cea de-a doua subperioadă (1918-1925) a fost dirijat şi influenţat de 
momentul Marii Uniri. 

Comparativ, datele din 1910 şi cele din 1923, ne arată o situaţie oscilantă, la 
nivel de judeţ, unele înregistrând o creştere a numărului de evrei (Bistriţa, Braşov, 


Cluj, Maramureş, Mureş, Satu Mare, Sibiu, Someş şi Târnava Mare), celelalte scăzând. 


Evoluţia populaţiei evreieşti din Transilvania, 
între 1910-1923, pe judeţe şi medii 
Tab.28 


Judeţul 
$ 1576 
Arad A A A : ; +1.705 
Bihor ; i i : i +6.845 
Bistriţa ; ; i ; +1.559 
Braşov ; : +583 
Caraş ; ; î +10 
Severin 
Ciuc : i +38 
Cluj ; A | ; ; +6.954 
Făgăraş -214 
Hunedoa- i A 4 y ; -149 
ra 
Maramu- ; . i ; +10.019 
reş 
Mureş A ; A , i +1.808 
Odorhei -56 
Sălaj ; ; : Ă +945 
Satu i i À ; +15.545 
Mare 
Sibiu ; . +873 
Someş ; 3 : : +3.659 
Târnava ; +429 
Mare 
Târnava ; +326 
Mică 
Timiş i i i +272 
Trei +2 
Scaune 
Turda 
SA Mani: S. (1929) Evoluţia eo papa a NOE şi TEATE etnice din nE, 
Cultura națională, Bucureşti, pag.34. 


Luată în ansamblu, întreaga provincie istorică a cunoscut o creştere a numărului 
de evrei, un surplus de peste 2.000 persoane, însă cel mai important fenomen este, 
pentru această perioadă, cel al creşterii urbane puternice. În mediul urban, creşterea a 
fost de peste 55.000 persoane, iar în cel rural s-a înregistrat o scădere a numărului de 
evrei cu aproape 35.000 persoane. Mai mult decât atât, orientarea profund urbană a 
evreilor din Transilvania este subliniată şi de opțiunea acestora spre oraşele mari, cu 
peste 40.000 locuitori. Deşi această categorie cuprindea doar 8 oraşe, numărul de evrei 
stabiliți în acestea depăşea cu mult pe cel al evreilor stabiliți în oraşele cu sub 30.000 


locuitori, care erau de 4 ori mai numeroase. 


În mediul rural, însă, exista un anumit echilibru între ambele tipuri de localităţi 
rurale -ca mărime demografică- (sate cu sub 3.000 locuitori şi sate cu peste 3.000 
locuitori), numărul evreilor în aceste categorii fiind sensibil egal (36.448 evrei în 
prima categorie, respectiv 35.113 evrei în cea de-a doua categorie). 

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi informaţia pusă la dispoziţie de Sabin 
Manuilă, tot în aceaşi lucrare citată anterior, la pag.95, unde autorul prezintă evoluţia 


numărului populaţiei evreieşti în principalele oraşe din Transilvania, între 1910-1923. 


Evoluţia populaţiei evreieşti la oraşe, 
în Transilvania, între 1910-1923 


Tab.29 


Spor evrei (%) 


2. | Timişoara 


11,0 


41,14 


53,02 


7. | Târgu Mureş 117,78 


TOTAL 1910 41.460 70,85 
1923 63.500 

Sursa: Manuilă, S. (1929) Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, 

Cultura Naţională, Bucureşti, pag.95. 


O primă concluzie care se desprinde dintr-o analiză sumară a tabelului ataşat, 
este faptul că în toate oraşele prezentate s-a înregistrat o creştere a numărului de evrei! 
Mai mult, creşterile (sporul evreilor), sunt pentru marea majoritate a oraşelor (cu 
excepția Timişoarei şi Aradului) peste valoarea sporului populaţiei creştine, având 
valori cuprinse între 40-117 %. Concentrarea maximă se întâlneşte în Oradea şi Cluj, 
adică în acele oraşe care aveau cea mai intensă legătură cu Imperiul Austro-Ungar 
(până la 1916, Oradea) şi care deţineau funcţii administrativ-politice foarte importante 
(cazul Clujului). Concentrarea urbană şi dinamica urbană deosebită a populaţiei 


evreieşti din Transilvania ar putea avea o explicaţie, dacă nu directă, cel puţin 


indirectă, în gradul de urbanizare al regiunii, mult deasupra celorlalte provincii istorice 
româneşti. O oarecare tradiție urbană şi un nivel de civilizaţie urbană mult mai ridicat 
în Transilvania va fi orientat pe evrei spre marile oraşe transilvănene, atât la începutul 
sec.XX, cât şi în deceniile care au urmat. 

Deşi Transilvania, cu precădere partea nordică, avea o anumită tradiție a 
localizării evreilor şi în mediul rural, lucru specific pentru sec.XVIII-XIX, în primele 
decenii ale sec.XX, numărul evreilor din acest mediu va scade cu aproape 35.000 
persoane, în numai 13 ani. Ca o particularitate, şi aici vom regăsii judeţe în care 
numărul de evrei din mediul rural creşte în această perioadă: Braşov, Maramureş şi 
Solnoc, însă aceste creşteri au fost de numai câteva zeci de persoane (Braşovul cu +48 
evrei, Maramureşul cu +260 evrei), sau maximul din judeţul Solnoc cu un plus de 
1.690 evrei. 


Populaţia rurală a Transilvaniei 
(români şi evrei) în perioada 1910-1923 
Tab.30 
Judeţul 
Alba 194.353 | 208.371 160.027 | 180.686 
Arad 355.154 | 327.303 | 237.356 | 221.697 
Bihor 421.734 | 423.868 | 250.048 | 287.570 
Bistriţa Năsăud 114.607 | 116.322 83.094 91.677 
Braşov 60.143 63.600 23.305 26.500 
Caraş Severin 438.667 | 421.154 | 326.135 | 333.443 
Ciuc 133.114 | 123.421 17.833 21.914 
Cojocna 229.739 | 247.029 | 157.435 | 183.970 
Făgăraş 88.595 81.939 82.262 78.970 
Hunedoara 316.155 | 321.700 | 262.134 | 264.501 
Maramureş 129.098 121.342 71.456 93.384 
Mureş 186.762 | 195.941 68.881 78.236 
Odorhei 113.929 | 113.697 2.725 5.577 
Sălaj 215.193 | 222.538 | 134.799 | 149.435 
Satu Mare 239.565 | 262.694 | 124.132 | 164.991 
Sibiu 134.928 | 135.060 99.868 | 103.658 
Solnoc 229.767 | 231.529 | 180.933 | 190.941 
Târnava Mare 128.613 135.258 54.621 68.775 
Târnava Mică 107.266 | 109.085 53.688 61.143 
Timiş Torontal 438.461 | 405.814 | 166.783 | 177.445 
Trei Scaune 133.336 | 129.531 22.805 35.506 


Sursa: Prelucrare după Dragomir, S. (1927) 
The Ethnical Minorities in Transylvania, Sonor Printing Co., Geneva. 


Primul deceniu după Marea Unire a reprezentat o perioadă de stabilizare, de 
acomodare, de aşezare a evreilor în funcţie de noile condiţii existente în România 
Mare. Transformările petrecute în domeniul minorităţilor, atât pozitive cât şi 
negative!%, vor modifica din nou specificul demografic al populaţiei evreieşti din ţară. 
Problema minorităţilor începe să se pună din ce în ce mai intens, spiritul național 
românesc este încurajat şi dezvoltat din ce în ce mai mult. Însăşi autorităţile oficiale îşi 
încep demersul în această direcţie, evidenţele din această perioadă devenind din ce în 


ce mai bogate şi complexe. 


Raportul între populaţia românească şi evreiască 
în Transilvania, pe judeţe, în anul 1925 
Tab.31 


Judeţul Total 
populaţie IN o a 


Alba de Jos 214.962 173.106 
Arad 397.969 245.113 
Bihor 489.680 275.831 
Bistriţa Năsăud 120.479 85.053 
Braşov 101.953 36.136 
Caraş Severin 424.264 316.315 
Cojocna 307.052 191.818 
Ciuc 140.199 28.382 
Făgăraş 93.916 86.355 
Hunedoara 320.428 262.569 
Maramureş 152.695 82.778 
Mureş Turda 219.051 87.547 
Odorheiu 119.385 4.675 
Sălaj 236.378 139.522 
Satu Mare 299.791 162.067 
Sibiu 175.515 112.720 
Solnoc Dobâca 202.831 183.875 
Târnava Mică 113.566 57.801 
Târnava Mare 148.864 67.612 
Timiş Torontal 488.729 172.277 
Trei Scaune 144.905 28.965 
Turda Arieş 175.612 129.611 


TOTAL 5.113.224 2.930.120 184.340 


Sursa: *** (1925) The Minority Question in Transylvania, Co en Press, Bucureşti, pag. J 


145:a4 3 š P 4 i i b Dr a P 
Şi în această perioadă apar fenomene cu un efect negativ asupra populației evreieşti din România Mare, 


fenomene care se vor accentua în deceniul 4, cunoscând un vârf în anii premergători celui de-al doilea Război 
Mondial. 


Un exemplu în acest sens, este şi abordarea apărută în cadrul Presei 
Guvernamentale, în anul 1925, sub forma unei lucrări intitulată The Minority Question 
in Transylvania (cu autor neprecizat), care a circulat şi în exteriorul graniţelor ţării, 
prezentând diferite aspecte legate de demografia etniilor din România Mare, inclusiv 
pentru evreii de pe aceste meleaguri. Dacă luăm în considerare aceste evidențe şi 
încercăm să le verificăm cu cele înaintate de comunitatea evreiască (în lucrarea O 
istorie a evreilor din România în date, vol.I, pag.52), se observă unele diferenţe, însă 
nu foarte mari. Astfel, conform statisticii din prima lucrare, în anul 1925, în 
Transilvania ar fi existat 5.113.224 persoane (populaţia totală); sursa evreiască (care 
susţine citarea unor statistici oficiale), vorbeşte de 5.539.630 persoane (tot ca populaţie 
totală a provinciei). În ceea ce priveşte numărul de evrei, prima sursă semnalează 
184.340 evrei, iar a doua vorbeşte de 200.000 evrei, mare parte grupaţi la oraşe 
(129.000 persoane). Asemenea diferenţe, care la urma urmei sunt nesemnificative, par 
a nu altera fondul problemei, care rezidă într-o creştere semnificativă a numărului de 
evrei, după actul de la 1 Decembrie 1918, în toate provinciile României Mari. Dacă în 
Regat, înainte de primul Război Mondial (în anul 1916), existau aproximativ 250.000 
evrei, noile provincii revenite la Patria Mamă (Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul şi 
Transilvania) vor aduce un surplus de 550.000 evrei, astfel încât, la sfârşitul primului 
Război Mondial, după reântregire, România Mare va avea peste 800.000 evrei'“. Nu 
numai cifra în sine reprezintă un element deosebit, ci însăşi schimbarea locului în 
cadrul ierarhiei numerice a etniilor componente a populaţiei noii entităţi statale. 
România Mare, cea de-a doua ţară ca mărime demografică în sud-estul Europei, 
ajunse-se să deţină una dintre cele mai numeroase comunităţi evreieşti din Europa. În 
anul 1918, populaţia evreiască constituia cea de-a treia minoritate etnică din România 
Mare (după cea maghiară, cu 7,9 % din totalul populaţiei şi cea germană, cu 4,1 %), 
reprezentând 4 % din totalul populaţiei ţării'“, lucru care a impus, printre altele, şi o 


regândire a problemei minorităţilor naţionale. Iniţiată de legea din anul 1924'%, noua 


1% Cifră regăsită în lucrarea autorului H.M.Sachar, intitulată The Course of Modern Jewish History, apărută în 
anul 1958, la The Delta Book, New York, pag.361-362, dar care se pare, că este contestată de cercetătorii evrei 
din România, fiind considerată o valoare exagerată. 

1” Florescu, Gh.I. (2000) Legea dobândirii şi a pierderii naţionalităţii române din 1924 şi evreii din România, 
în “Studia et acta historiae iudaeorum romania”, vol.V, Ed.Hasefer, Bucureşti, pag.268. 

148 Florescu, Gh.I..., op.citate, pag.268-274. 


politică în domeniu va influenţa şi statutul populaţiei evreieşti din România. Acest 
lucru, va începe a se face simţit, din punct de vedere demografic, în următorii ani, fiind 
extrem de vizibil în evidenţele recensământului din 1930. 

Momentul reprezentat de recensământul populaţiei desfăşurat la sfârşitul lunii 
decembrie 1930 poate fi considerat ca un punct central în ceea ce priveşte evidența 
referitoare la evreii din România, după actul de la 1 decembrie 1918. Aveam, astfel, 
pentru prima dată după Marea Unire, posibilitatea de a cunoaşte o realitate certă 
referitoare la populaţiei României, la structura acesteia şi la celelalte elemente social- 
economice specifice noului stat național creat. În acelaşi timp, recenzarea oficială 
oferea un răspuns greu de contestat atât pentru acele persoane considerate de populația 
evreiască a fi „antisemite”, cât şi pentru o serie de lideri evrei care puneau în discuţie 
justeţea datelor existente până la acel moment, date care ar fi putut fi interpretate, de 
prima categorie, într-un scop şi într-o direcţie depărtată de adevăr. 

Deşi mult contestată, cifra de 800.000 evrei, prezentată la pagina anterioară (şi 
care aşa cum am arătat, era contestată chiar la aceea vreme de reprezentanţii populației 
evreieşti), a fost relativ demonstrată a fi corectă, atât în ceea ce priveşte numărul 
evreilor ca declaraţie a naționalităţii, cât şi ca declaraţie a apartenenţei la religia 
mozaică (specifică populaţiei evreieşti). Conform Recensământului general al 
populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.2, în România existau 728.115 evrei 
înregistrați după naţionalitate (declaraţia referitoare la apartenenţa etnică, făcută pe 
propria răspundere, fără vreo constrângere din partea recenzorului sau a altor 
autorităţi). Din punct de vedere al apartenenţei religioase, conform aceluiaşi 
recensământ, în România existau 756.930 evrei, care s-au declarat ca fiind practicanți 
ai religiei mozaice. Acest număr reprezenta aproximativ 4,2 % din totalul populaţiei 
României la aceea dată, fapt care plasa populaţia evreiască pe locul 3 între etniile care 
trăiau pe teritoriul României. Deşi din punct de vedere strict numeric, populația 
evreiască din ţara noastră reprezenta cea de-a doua comunitate din partea central-estică 
a Europei, din punct de vedere al proporţiei deţinute în totalul populaţiei ţării ea era 
depăşită de situaţia dintr-o serie de state cum ar fi Polonia, Lituania, Letonia şi 
Ungaria. Această situaţie, moştenită încă dinainte de primul Război Mondial, era 


dublată şi de faptul că pe tot parcursul deceniului 3 şi ulterior al deceniului 4, numărul 


evreilor se va menţine relativ constant (semnalându-se totuşi, comparativ cu începutul 
sec.XX, o oarecare scădere), iar ca pondere se va diminua uşor până la începutul celei 
de-a doua conflagrații mondiale!”. 

Diferenţele cele mai importante apar, în ceea ce priveşte repartiția evreilor la 
nivel de provincie istorică şi, mai în detaliu, la nivel de judeţ. Contrastele cele mai 
mari apar, dacă luăm în comparaţie Valahia şi Moldova, atât ca şi pondere a evreilor în 
totalul populaţiei provinciei, cât mai ales ca specific al grupării urbane, implicit al 
ponderii deţinute de evreii din mediul urban din totalul populației evreieşti a 
provinciei. În cazul Moldovei, de exemplu, în capitala Iaşi, mai mult de 14 din totalul 
populaţiei oraşului era reprezentată de evrei, în timp ce marea majoritate a acestei 
populaţii, pentru Moldova, avea să fie regăsită în oraşele mai mici şi în faimoasele 
târguri, unde procentajele ponderii evreilor depăşeau această valoare specifică capitalei 
provinciei. În Valahia, numărul cel mai mare de evrei era concentrat în capitală, în 
oraşul Bucureşti, deşi procentual, din totalul populaţiei oraşului, evreii nu reprezentau 
decât 11,8 %. Acest model al concentrării în oraşele capitală de provincie istorică şi 
capitală a statului, nu reprezintă altceva decât o „tradiţie” a populaţiei evreieşti, venită 
din secolul anterior, atunci când procesul de stabilizare pe teritoriul Regatului şi al 
Transilvaniei se va fi aflat în plină desfăşurare. În cazul Basarabiei şi al Bucovinei 
situaţia era asemănătoare, dacă luăm în consideraţie faptul că în cele două capitale de 
provincie populaţia evreiască deţinea ponderi ridicate: în Chişinău, 36 % din totalul 
populaţiei oraşului era reprezentat de evrei, iar în cazul Cernăuţiului, acest procent era 
şi mai mare (40,5 %). În acest ultim caz, trebuie să amintim că, din punct de vedere 
numeric, comunitatea evreiască din acest oraş era cea de-a treia ca mărime dintre toate 
comunităţile evreieşti din România Mare', concentrând un număr de 42.592 evrei!*!. 
Deşi această concentrare masivă în oraşele capitală ar părea să de-a tonul în repartiția 


teritorială a evreilor din provinciile româneşti, totuşi, atât în Basarabia cât şi în 


1% A se vedea lucrarea lui Rafi Vago, Jews and Anti-Semitism in Interwar Romania, 1919-1940: Prologue to the 
Holocaust, pag.39-45. 

150 Primele două erau: cea din Bucureşti şi cea din Chişinău. 

'5! După Schaari, D., Comunitatea evreilor din Cernăuţi, în perioada administraţiei româneşti între cele două 
Războaie Mondiale, articol apărut în culegerea “Studia et acta historiae iudacorum romaniae”, vol.IV, 
Ed.Hasefer, Bucureşti. 


Bucovina, un număr însemnat de evrei locuiau în oraşele mici sau în târguri, care 
aveau o populaţie totală extrem de redusă, uneori până la 1.000-2.000 de locuitori "?. 

În Transilvania situaţia era ceva mai complexă, existând aici o serie de 
caracteristici moştenite din trecut, care diferenţiau populaţia evreiască din această 
provincie de cea din vechiul Regat. În partea nordică a Transilvaniei, evreii erau 
concentrați cu precădere în oraşe (ajungând a reprezenta 23,1 % din totalul populaţiei 
în oraşul Satu Mare şi până la 40 % din totalul populaţiei în oraşul Sighet), însă 
ponderi importante (comparativ cu Moldova) regăsim şi pentru evreii din mediul rural. 
În partea centrală şi de vest, numărul evreilor din oraşe era ceva mai scăzut, lucru 
reflectat şi în ponderile deţinute de aceştia în totalul populaţiei oraşelor respective 
(doar 13,4 % în oraşul Cluj şi câte 10 % în oraşele Arad şi Timişoara). 

În acelaşi timp, capitala României Mari, oraşul Bucureşti, prezenta o situaţie 
aparte: din totalul populaţiei oraşului la aceea dată, cifrată la 639.040 persoane, circa 
10,9 % erau evrei (mai exact 69.885 persoane), lucru dublat şi de faptul că acest oraş, 
deosebit de important din punct de vedere economic (a se vedea partea a I-a a lucrării, 
intitulată Aspecte socio-economice ale prezenţei evreilor în România), concentra la 


1930 aproape 10 % din totalul evreilor din România Mare (cifrat la 728.115 persoane). 


Populaţia evreiască din România, la recensământul din 1930, 
după religie şi naționalitatea declarată 
Tab.32 
Valahia 
Muntenia 94.216 86.545 
Oltenia 3.523 3.305 
Moldova 162.268 158.421 
Dobrogea 4.031 3.795 


Basarabia 206.958 204.858 
Bucovina 93.101 92.492 


Transilvania 81.503 78.626 
. | Banat 14.043 11.248 
. | Crişana-Maramureş 97.287 88.825 


|]  TOTALROMÂNIA 756.930 728.115 


Sursa: Prelucrare după Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930, 
vol.2, Bucureşti, 1938: xxxiv-xxvii, pag.409. 


152 Cazul cel mai concret în această direcţie este reprezentat tot de Basarabia, unde aproape jumătate din 
populaţia evreiască locuia în oraşele mici şi în târguri. 


La o primă vedere, se desprinde o concluzie foarte clară asupra situaţiei 
demografice a evreilor din România Mare, la 1930: un trend demografic ce continua 
specificul începutului de secol XX, „alterat” de momentul | Decembrie 1918, care 
„lărgeşte” fenomenul demografic evreiesc, aducând laolaltă provinciile istorice 
româneşti, „modelând” noua realitate demografică a ţării noastre, adaptând-o la 
realitățile sociale şi economice specifice perioadei interbelice. Grupării majore de 
evrei din Basarabia şi Moldova i se va alătura şi comunitatea din Bucovina, care prin 
ponderile mari deţinute în mediul urban va schimba imaginea generală asupra evreilor 
de dinainte de Marea Unire. Aceste variaţii ale ponderilor deţinute de populația 
evreiască, în special în mediul urban, va „trasa” o viitoare caracteristică, regăsită pe 
parcursul întregului sec.XX, şi cu precădere în a doua jumătate a lui. Raportându-ne la 
diferenţele acestor ponderi, putem observa că valorile cele mai mari se regăsesc în 
acele provincii revenite la Patria Mamă după Marea Unire: Bucovina, cu 30 % pondere 
a evreilor în mediul urban şi Basarabia, cu 26,8 % pondere a evreilor în mediul urban. 
Celelalte provincii istorice româneşti, aveau de departe, valori mult mai scăzute în 
această direcție: Oltenia abia grupa 1,6 % din totalul evreilor din mediul urban, iar 
Dobrogea, abia atingea 1,8 % în această direcţie, valori de aproape 8 ori mai mici 
decât media pe ţară (care era de 13,6 %). Cu această valoare, evreii reprezentau, totuşi, 
în 1930, după români, cea mai concentrată populaţie urbană din România Mare, urmaţi 
fiind de unguri (cu 11,9 %) şi germani (cu 5,3 %). În mediul rural, populaţia evreiască 
deținea, la 1930, o pondere mult mai scăzută, de numai 1,6 % din totalul populaţiei 
rurale a ţării. Numai în satele din Basarabia, Bucovina şi Crişana-Maramureş proporţia 
evreilor oscila între 3-4 % din totalul populaţiei rurale. În ciuda acestui fapt, din punct 
de vedere strict numeric, nordul Transilvaniei reuşea să grupeze un număr însemnat de 
evrei, judeţul Maramureş deținând în 1930 un număr de 23.480 evrei la sate, faţă de 
numai 10.609 evrei la oraş. Această „orientare” spre sat a evreilor maramureşeni, este 
probabil, explicabilă prin condiţiile specifice mediului rural maramureşean şi prin 
tipurile de ocupaţii pe care le regăsim aici. Nu este vorba de o implicare activă, reală, 
în agricultura regiunii, ca producători direcți, ci mai degrabă în domeniul 
meşteşugăresc şi comercial, existent în zona rurală. Ponderi ridicate (dar care nu mai 


depăşesc pe cele din mediul urban), vom regăsi referitor la raportul urban/rural şi 


pentru alte judeţe transilvănene: este cazul judeţului Satu Mare, care grupa la sate 
11.485 evrei, comparativ cu 13.885 evrei la oraşe; cazul judeţului Cluj, cu 2.025 evrei 
la sate şi 14.530 evrei la oraş şi cazul judeţului Bihor, cu 5.572 evrei la sate şi 20.578 
evrei la oraş. 

O problemă interesantă referitoare la recensământul din 1930 este cea legată de 
auto-identificarea evreilor, lucru posibil prin modalitatea de înregistrare specifică 
acestui recensământ. Comparând datele referitoare la numărul de evrei declaraţi după 
religie (756.930) cu cel al evreilor declaraţi după naţionalitate (728.115) putem 
observa că, în linii mari, nu există diferențieri deosebite, lucru care demonstrează 
faptul că auto-identificarea comunitară şi de grup funcţiona în cazul evreilor, fără a 
implica probleme deosebite. Singurele provincii în care apar diferențieri sesizabile, 
sunt Muntenia (cu o diferență de aproape 8.000 evrei) şi Crişana-Maramureş (cu o 
diferenţă de peste 8.000 evrei). Explicaţiile par să consiste în faptul că, în Muntenia, 
de-a lungul sec.XIX, procesul de integrare al evreilor în cadrul societăţii româneşti a 
fost mult mai puternic, fără însă, a fi constrânşi sau forţaţi de către autorităţile române 
din provincie, iar în cazul Crişanei-Maramureş-ului se pare că este vorba de influenţa 
hasidismului iudaic, care nu privea cu ochi buni identificarea evreilor sub raport etnic, 
ceea ce ar fi dus implicit la recunoaşterea faptului că evreii ar fi fost un grup alohton, 
lucru în practică dezavantajos pentru comunitatea evreiască, ceea ce a dus la 
declararea acestora fie ca aparţinând naţionalităţii române, fie maghiare. 

Comparativ cu recenzările maghiare anterioare anului 1918, putem observa un 
declin al orientării „pro-maghiare” în declaraţiile proprii făcute la recenzări, dovadă a 
faptului că evreii nu mai sesizau imperativitatea declarării apartenenței maghiare 
necesare promovării în interiorul societăţii transilvănene, lucru specific întregului 
sec.XIX şi începutului de sec.XX în Transilvania aflată sub stăpânire maghiară. Era, în 
fond, o dovadă de libertate şi independență economică a acestei etnii. Deschiderea 
economică valabilă şi pentru evrei, după anul 1918, se va observa direct în dezvoltarea 
economică a acestei etnii în România Mare şi indirect în închegarea şi mai puternică a 
comunităţii evreieşti din ţara noastră. 

În 1930, România Mare se situa pe locul 3 în Europa ca număr de evrei (după 


Polonia şi URSS, fiecare având aproximativ 3 milioane de evrei fiecare) şi pe locul 4 


în lume (primul stat fiind SUA, cu aproximativ 5 milioane evrei)”. Această evoluţie 
demografică, accentuată în a doua jumătate a sec.XIX şi în primele decenii ale sec.XX, 
a avut ca motivaţie de bază evoluţia socială şi economică a evreilor din Principate, din 
Regat şi ulterior din România Mare. Este vorba nu atât de o creştere demografică reală, 
care totuşi a fost prezentă sub o formă sau alta, ci mai ales de o „transformare 
calitativă” a populației evreieşti din punct de vedere social şi economic, lucru 
demonstrat şi de orientarea specific urbană a acestei populaţii. Procesul va continua şi 
în anii ce vor urma recensământului din 1930, chiar dacă Marea Criză din 1933 va 
avea unele influenţe şi asupra evreimii româneşti. 

Evoluţia populaţiei evreieşti din România a fost reflectată, în primul rând, în 
valorile recensământului din 1930, însă transformările de care aminteam pot fi puse în 
evidenţă cel mai bine prin analiza datelor economice referitoare la anul 1937, cuprinse 
într-o altă sursă intitulată Tabele statistice pe naționalități în comerț şi industrie, care 
reflectă o înregistrare (ne)oficială a situaţiei din economia românească şi implicit 
structurile populației României, reflectate în structurile populaţiei active în economia 
țării. Această sursă prezintă, însă, şi o serie de informaţii referitoare la dinamica 
populaţiei evreieşti din România Mare, dinamică înregistrată pentru anul 1937, an în 
care au fost publicate tabelele, evidenţa permiţându-ne desprinderea unor concluzii în 
această direcţie. Trebuie însă să semnalez de la bun început, contestarea acestei surse 
de către reprezentanţii etniei evreieşti, sursa fiind considerată a conţine exagerări 
numerice folosite pentru a demonstra „invazia evreiască” care -în opinia unor autori- 
avuse-se loc atât în domeniul demografic, cât mai ales în cel economic. Tabelele 
amintite au fost extrase din numărul festiv al ziarului „Porunca vremii”, ziar cu o 
vădită orientare de extremă dreapta. În analiza noastră trebuie să ţinem cont de 
contextul vremii şi de situaţia politică din aceea perioadă. Să nu uităm că această sursă 
vede lumina tiparului în anul 1937, an în care au loc alegeri generale în România. Tot 
în această perioadă, o serie de mişcări de extremă dreapta îşi intensifică activitatea, 
reorientându-se spre o politică anti-semită agresivă, politică care avea nevoie de o 


„Justificare” ideologică împotriva „inamicului” evreiesc. In astfel de condiţii cifrele 


5 Dr.Avram Rosen (1995) Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului, din a doua jumătate 
a sec.XIX până în anul 1938, Ed.Hasefer, Bucureşti, pag.24. 


stipulate în această statistică trebuie privite cu o oarecare suspiciune, însă, în condiţii 
de corectitudine a înregistrărilor, ele pot contura un fenomen demografic specific. lată 
o sumară interpretare a acestora. La nivel naţional, comparativ cu anul 1930, se 
observă o creştere semnificativă a numărului de evrei, deşi în concordanţă cu alte surse 
referitoare la vitalitatea populaţiei evreieşti în această perioadă. .creşterea nu este 
demonstrată. De la ceva mai mult de 700.000 evrei înregistrați la recensământul din 
1930, conform acestei [pseudo]surse din 1937, numărul evreilor ar fi ajuns la...peste 
1.900.000 persoane, ceea ce presupune o creştere de aproape 3 ori în mai puţin de un 
deceniu! Pentru o asemenea scurtă perioadă de timp, o astfel de creştere ar fi presupus 
un R.M.A. de creştere pentru evrei de peste 24 % pe an, valoare record, nemaiîntâlnită 
pentru nici o perioadă în istoria evreilor din România. Corelând aceste cifre cu 
informaţiile disponibile referitoare la migraţia evreilor din alte state către România, 
pentru această perioadă, putem lesne observa că în nici un caz nu putem vorbi de 
valori apropiate de 2 milioane de evrei în România Mare, la sfârşitul deceniului 4 al 
sec.XX. O astfel de creştere ar fi trebuit să fie susținută printr-o natalitate fantastică, ce 
ar fi depăşit valoarea de 44 %o pentru întreg intervalul, lucru imposibil de acceptat în 
cazul populaţiei evreieşti din România. Raportat pentru întreaga perioadă 1900-1937, 
valoarea medie a natalității, pentru întreaga ţară, se situa în jurul a 25 %o, cu mult sub 
cifra anterioară... Pentru comparaţie redăm valorile pe provincii istorice şi pe total 
România, în anii 1930 (conform recensământului) şi 1937 (conform tabelelor 
amintite). 


Populaţia evreiască din România Mare, în 1930 şi 1937, 
reflectată comparativ în două surse antagonice 
Tab.33 


Nr.Crt. Provincia Nr.evrei în Nr.evrei în Diferenţa 
1930” 19370? 


Oltenia 3.305 36.931 + 33.626 
Muntenia 86.545 323.675 + 237.130 
Moldova 158.421 394.102 + 235.681 
Dobrogea 3.795 35.789 +31.994 
Basarabia 204.858 499.135 + 294.277 
Bucovina 92.492 189.517 + 97.025 
Transilvania* 167.451 351.316 + 183.865 
Banat 11.248 135.603 + 124.355 


| | 'TOTALROMÂNIA 728.115 1.966.268 + 1.238.153 


Sursa: Prelucrare după Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930, vol.2, 
Bucureşti:xxiv-xxvii şi Tabele statistice pe naționalități în comerț şi industrie, 1937, pag.8. 


|: 

2: 
3. 
4. 
5. 
6. 
7. 
8. 


( conform datelor recensământului oficial; 
(“D conform tabelelor statistice menţionate; 


* include şi Crişana-Maramureş 


Aşa cum lesne se poate observa, diferenţele între datele oficiale înscrise în 
recensământul din 1930 şi cele cuprinse în tabelele statistice menţionate sunt extrem 
de mari. Însăşi creşterea pentru întreaga ţară este de peste 1,7 ori mai mare decât 
valoarea cifrei înregistrate la recensământ. În acest fel, datele cuprinse în tabelele 
statistice menţionate nu pot fi luate în considerare în ceea ce priveşte un studiu 
demografic. În aceleaşi tabele se înaintează procentul de 10,2 % din totalul populaţiei 
României Mari pentru populația evreiască. Comparativ cu valoarea procentuală 
existentă la recensământ (de 4,2 %) şi aceasta este cu mult peste orice estimare 
corectă. Deşi astfel de surse par la prima vedere că ar putea oferii o informaţie deosebit 
de prețioasă, din păcate ele nu pot fi folosite din punct de vedere demografic, 
diferenţele apărute neputând fi explicate prin nici o metodă ştiinţifică care să rezolve 
misterul unor creşteri atât de mari în perioade de timp atât de scurte. După cum am 
mai menţionat, pentru întreaga istorie a evreilor de pe aceste meleaguri nu au existat 
decât 2 căi de evoluţie a numărului populației evreieşti: fie prin fenomenul de 
imigrare, de venire a evreilor din alte regiuni învecinate, pe teritoriul României (proces 
responsabil în multe perioade istorice de creşteri însemnate numeric ale acestei etnii); 
fie printr-un spor natural pozitiv, bazat pe o natalitate susținută, în unele perioade 
depăşind chiar natalitatea specifică populaţiei autohtone româneşti. Pentru perioada 
1930-1937, migrarile spre România, dinspre alte state europene sau de pe alte 
continente, nu au putut susţine astfel de creşteri enorme. Din contră, aşa cum se va 
putea observa în subcapitolul I.6., intitulat „Procese migraţioniste în sec.XIX-XX”, 
pentru această perioadă se vor înregistra emigrari importante, şi nicidecum imigrari 
care să susţină o creştere a numărului de evrei din România Mare. Cealaltă cale, 
respectiv natalitatea şi sporul natural puternic pozitive, nu justifică nici ele acest 
fenomen. Vitalitatea populaţiei evreieşti, pentru prima jumătate a sec.XX, este redată 
în lucrarea Populaţia evreiască în cifre. Memento statistic, vol.I, apărută la Bucureşti, 
în anul 1945, sub auspiciile Congresului Mondial Evreiesc, Secţiunea din România. 
Avându-se în vedere autorii sursei menţionate, am putea considera că această 


organizaţie evreiască avea interesul să micşoreze cifrele reale, însă luînd în 


consideraţie valorile de la recensământul din 1930 şi la cel din 1956, corelate cu 
valorile emigrației şi imigrației evreieşti din această perioadă, vom putea observa că 
cifrele înaintate în tabelele statistice din 1937 nu se susţin. Vitalitatea populației 
evreieşti, care la începutul sec.XX avea valori importante, va scădea pe parcursul 
deceniilor 2-3 şi 4 ale aceluiaşi secol, ajungând să se cifreze la 1⁄4 din valoarea 
indicelui de vitalitate pentru populaţia românească. Mai mult decât atât, începând cu 
anul 1937 valoarea sporului natural pentru evreii din România devine...negativă, 
transformând sporul natural într-un deficit natural! Deşi, către sfârşitul deceniului 4 al 
sec.XX, înainte de începerea celui de-al doilea Război Mondial, vitalitatea populaţiei 
României scade constant şi continuu, valorile numerice ale scăderii pentru evrei întrec 
de aproape 3 ori pe cele ale populaţiei româneşti. Să nu uităm că populaţia evreiască 
era grupată, în proporţie de peste 70 %, în mediul urban, mediu prin definiție mai inert 


în ceea ce priveşte vitalitatea demografică (comparativ cu mediul rural...). 


Vitalitatea populaţiei evreieşti şi totale, 
în România, între 1900-1943 


Tab.34 


EVREI 


Născuţi | Decese | Indice Născuţi vii Decese Indice 
vii vitalitate vitalitate 


1900 5.136 234.843 146.201 
1905 5.006 247.959 159.932 
1910 4.171 273.106 172.842 
1912 3.718 314.090 165.616 
1915 3.947 319.544 193.574 
1919 7.814 512.915 441.880 
1924 9.666 622.580 382.915 
1930 9.038 325.341 346.714 
1935 10.551 585.503 402.720 
1939 9.127 563.763 370.287 
1940% 4.978 352.528 254.892 
1943 3.4720? 277.066 227.931 


Sursa: Congresul Mondial Evreiesc. Secțiunea din România (1945) 
Populaţia evreiască în cifre. Memento statistic, vol.I, Bucureşti 


© fără Ardealul de Nord (aflat sub ocupaţie hortistă); 
GÐ exclusiv victimele marilor masacre de evrei. 


Evoluţia demografică negativă, în fapt o involuție demografică, accentuată şi de 
migrarile masive, care încep să se facă simţite încă dinainte de cel de-al doilea Război 


Mondial, vor avea influențe deosebit de puternice asupra numărului populaţiei 


evreieşti din România. Deşi mortalitatea evreilor era -în valori numerice- mai mică 
decât cea a populaţiei române, deficitul numeric natural înregistrat după anul 1937 a 
fost din ce în ce mai pronunţat. Acest lucru se datora faptului că natalitatea, elementul 
propulsor în evoluţia demografică a unei populaţii, scădea continuu şi constant, 
ajungând în timpul războiului (în anul 1943) să fie de 4 ori mai mică decât natalitatea 
pentru restul populaţiei ţării. În acest fel, în 1943, diferenţa dintre sporul natural al 
populaţiei române şi deficitul celei evreieşti, ajunse-se la peste 11 %o, valoare care îşi 


va arăta efectele involutive după anul 1948. 


Natalitatea, mortalitatea şi sporul natural 
la populaţia evreiască şi totală a României, între 1900-1943 
(la mia de locuitori) 


Tab.35 

Anul Natalitatea Mortalitatea Sporul natural 
Evrei Total pop. Evrei Total pop. Evrei Total pop. 
1900 34,7 38,8 19,4 24,2 15,3 14,6 
1905 30,9 38,3 20,2 24,7 10,7 13,6 
1910 29,7 39,2 17,1 24,8 12,6 14,4 
1912 30,0 43,9 15,6 23,1 14,4 20,8 
1915 24,6 40,5 16,0 24,5 8,6 16,0 
19190 16,3 35,0 13,0 30,1 3,3 4,9 
1924 24,8 37,9 13,4 23,3 11,4 14,6 
1930 18,9 35,0 12,0 19,4 6,9 15,6 
1935 14,1 30,7 13,8 21,1 0,3 9,6 
1939 11,4 28,3 12,7 18,6 - 1,3 9,7 
1940 8,1 26,5 15,1 19,2 -7,0 7,4 
1943 5,4 20,3 12,8 16,7 - 74 3,6 
Sursa: Congresul Mondial Evreiesc. Secţiunea din România (1945) 


Populaţia evreiască în cifre. Memento statistic, vol.I, Bucureşti. 


( fără Bucovina; 
(P fără Ardealul de Nord (aflat sub ocupaţie hortistă). 


Elementul cel mai interesant, rezultat din analiza datelor cuprinse în tabelul 35, 
este reprezentat de variaţia natalității, a mortalităţii şi a sporului natural pentru evrei 
din anul 1919. Se poate observa faptul că în perioada 1900-1919, natalitatea populației 
evreieşti scade continuu şi accentuat, diferenţa dintre valoarea din 1900 şi 1915 fiind 
de circa 10 %o. Valoarea de 16,3 %o regăsită pentru anul 1919 este explicată prin 
faptul că înregistrările nu conţin informaţia despre Bucovina. Printr-o deducție logică, 
şi ţinând cont de valoarea natalității în 1924, se poate afirma că natalitatea pentru 


această provincie istorică românească depăşea valoarea natalității din restul Regatului 


(până în 1918 la Marea Unire). Conform unui calcul simplu, se observă că, pentru a 
atinge valoarea de 16,3 %o în 1919, fără Bucovina, valoarea natalității pentru aceasta ar 
fi trebuit să fie în jurul a 32 %o, pentru a compensa diferenţa de 8 %o existentă. În 
acelaşi timp, sporul natural de numai 3,3 %o valabil pentru anul 1919 semnifică faptul 
că Bucovina, conform datelor rezultate din deducţia logică, ar fi trebuit să aibă un spor 
natural în jurul a 15-16 %o, ceea ce se înscrie în „mersul demografic” al provinciei. 
Aşa cum se poate observa din tabelul 35, transformarea sporului natural în deficitul 
natural al populaţiei evreieşti a avut loc în perioada 1936-1937. Începând cu această 
perioadă se poate vorbii de fenomenul caracteristic populației evreieşti în a doua 
jumătate a sec.XX, şi anume descreşterea numerică continuă şi constantă, bazată 
pentru perioada 1937-1948 pe un deficit natural al populaţiei evreieşti, iar după anul 
1948, la acest fenomen demografic adăugându-se şi cel migraţionist. 

Un alt moment deosebit de important în evoluţia demografică a evreilor din 
România a fost reprezentat de ciuntirea teritorială din anul 1940. România pierdea nu 
numai o treime din teritoriul său, dar mai ales o treime din totalul populaţiei sale, 
inclusiv etnici evrei. După actul samavolnic din vara anului 1940, România ciuntită 
deținea în interiorul noilor sale graniţe doar un număr de 283.094 evrei, ceea ce 
reprezenta 2,1 % din totalul populaţiei sale rămase în interiorul Statului Român'**. Din 
totalul populațiilor desprinse odată cu cedarea teritoriilor, 451.807 persoane erau evrei. 
Dintr-o simplă adunare se poate observa că, înainte de vara anului 1940, România 
Mare cuprindea pe parcursul întregului său teritoriu, un număr de 734.901 evrei, ceea 
ce vine să confirme cifrele recenzate în anul 1930. Dintre aceşti 451.807 „evrei 
pierduţi” pentru România, 148.620 erau localizaţi în Transilvania ocupată de hortişti, 
diferența de 39.177 evrei transilvăneni rămânând în interiorul graniţelor României. 
Rezultă, de asemenea, dintr-un simplu calcul, că în 1940, Transilvania dispunea de un 
total de 187.797 evrei, valoare apropiată de cea înregistrată la 1930. Cifre apropiate de 
situaţia din 1930 regăsim şi pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, desprinse tot în anul 
1940. Astfel, teritoriul basarabean şi cel din nordul Bucovinei, care a trecut la URSS, 
dețineau în momentul desprinderii un număr de 302.831 evrei, Dobrogea 412 evrei 


(Cadrilaterul), iar Transilvania 148.621 evrei. După reîntoarcerea Basarabiei şi a 


154 Spaţiul istoric şi etnic românesc, VoLIIL, Spaţiul etnic românesc, Ed.Militară (1993), pag.13. 


nordului Bucovinei, pentru o perioadă scurtă de timp, numărul evreilor ajunge la 
585.617 persoane, reprezentând 3,4 % din totalul populaţiei țării”. 

Anul 1942, care găsea o Românie ciuntită, cu o populaţie evreiască în scădere, 
marchează, pe lângă regresul demografic şi un fenomen nou, deosebit de important, 
care va avea urmări în ceea ce priveşte nivelul ulterior al natalității şi, în mod 
secundar, asupra structurilor ocupaţionale ale populaţiei evreieşti. Este vorba de 
raportul între populaţia masculină şi cea feminină, raport care în mod normal este de 
aproape 1/1,1. Reîntorcându-ne la evidenţele proprii ale comunităţilor evreieşti, editate 
de Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din România, vom putea observa că în 31 
de judeţe, din totalul de 49 care mai existau în interiorul graniţelor României la aceea 
dată, raportul masculin/feminin se încadra în valorile normale. În 16 judeţe însă, 
raportul era net în favoarea populației masculine, ajungându-se la valori deosebite, 
cum este cazul judeţului Târgu Jiu, unde bărbaţii evrei reprezentau 88,2 % din totalul 
populaţiei evreieşti a judeţului, partea feminină atingând 11,8 %. Valori ridicate 
regăsim şi în judeţul Dorohoi, unde ponderea bărbaţilor evrei era de 60,1 % din totalul 
populaţiei evreieşti a judeţului, dar, în acelaşi timp, în aceaşi provincie istorică, nu la 
mare distanţa, în judeţul Suceava, situaţia era exact la polul opus (aici 71 % din totalul 
evreilor din judeţ erau femei). O astfel de repartiție pe sexe va influenţa evoluția 
demografică viitoare, inclusiv indicele de vitalitate, care va continua să scadă în mod 


constant, pe parcursul întregii celei de-a doua jumătăţi a sec.XX. 


Populaţia evreiască pe sexe, în 1942 


Tab.36 


JUDEŢUL Cifre absolute Procente (%) 


1. | Alba 2.541 1.190 1.261 | 100,0 | 48,6 | 51,2 
2. | Arad 9.472 4.417 5.055 | 100,0 16,6 | 53,4 
3. | Argeş 487 259 228 | 100,0 | 53,2 | 46,8 
4. | Bacău 13.042 6.308 6.743 | 100,0 | 484| 51,6 
5. | Baia 6.537 3.112 3.425 | 100,0 | 47,6| 52,4 
6. | Bihor 10.25 478 547 | 100,0 | 46,6 | 53,4 
7. | Botoşani 17.441 8.337 9.104 | 100,0 | 47,8 | 52,2 
8. | Brăila 5.075 2.413 2.602 | 100,0 | 48,7 | 51,3 
9. | Braşov 2.719 1.389 1.390 | 100,0 | 50,0 | 50,0 
10. | Buzău 1.277 715 562 | 100,0 | 56,1| 43.9 


155 Spaţiul istoric şi etnic..., op.citate, pag.77. 


11. | Câmpulung 76 28 48 | 100,0 | 36,8 | 63,2 


12. | Caraş 454 244 230 | 100,0 49,3 50,7 
13. | Cluj-Turda 2.543 1.200 1.343 | 100,0 47,2 52,8 
14. | Constanța 1.540 768 712 | 100,0 49,9 50,1 
15. | Covurlui 12.946 6.144 6.802 | 100,0 47,5 52,5 
16. | Dâmbovița 139 63 76 | 100,0 45,3 54,7 
17. | Dolj 1.764 866 898 | 100,0 49,2 50,8 
18. | Dorohoi 2.316 1.392 924 | 100,0 60,1 39,9 
19. | Făgăraş 264 123 141 | 100,0 46,6 53,4 
20. | Fălciu 2.097 978 1.119 | 100,0 46,6 53,4 
21. | Gorj 61 36 25 | 100,0 59,0 41,0 
22. | Hunedoara 3.321 1.597 1.724 | 100,0 48,1 51,9 
23. | Ialomița 214 116 98 | 100,0 54,2 45,8 
24. | Iaşi 34.006 | 15.084 | 18.922 | 100,0 44,4 55,6 
25. | Ilfov 98.070 | 47.040 | 51.030 | 100,0 48,0 52,0 
26. | Mehedinți 385 171 214 | 100,0 44,4 55,6 
27. | Muscel 18 9 9 | 100,0 50,0 50,0 
28. | Neamţ 11.413 5.384 6.029 | 100,0 47,2 52,8 
29. | Olt 91 49 42 | 100,0 53,8 46,2 
30. | Prahova 2.205 719 1.486 | 100,0 32,6 67,4 
31. | Putna 5.477 2.745 2.732 | 100,0 50,1 49,9 
32. | Rădăuți 72 37 35 | 100,0 51,4 48,6 
33. | Râmnicu Sărat 992 518 474 | 100,0 52,2 47,8 
34. | Roman 6.485 3.125 3.360 | 100,0 48,2 51,8 
35. | Romanați 74 39 35 | 100,0 52,7 47,3 
36. | Severin 1.742 855 887 | 100,0 49,1 50,9 
37. | Sibiu 1.366 686 680 | 100,0 50,2 49,8 
38. | Suceava 31 9 22 | 100,0 29,0 71,0 
39. | Târnava Mare 1.050 472 578 | 100,0 45,0 55,0 
40. | Târnava Mică 1.348 641 707 | 100,0 47,6 52,4 
41. | Tecuci 2.317 1.131 1.186 | 100,0 48,8 51,2 
42. | Teleorman 81 43 38 | 100,0 53,1 46,9 
43. | Timiş 11.813 5.673 6.140 | 100,0 48,0 52,0 
44. | Tulcea 699 362 337 | 100,0 51,8 48,2 
45. | Tutova 3.225 1.490 1.735 | 100,0 46,2 53,8 
46. | Vâlcea 200 102 98 | 100,0 51,0 49,0 
47. | Vaslui 3.829 1.863 1.966 | 100,0 48,7 51,3 
z Vlaşca e 64 DA 100,0 57,1 42,9 
Târgu Jiu 570 100,0 88,2 11,8 
hom Melom 123972 iad ar 


Suma: Congresul Mondial E relee. Secțiunea din România 1195) 
Populaţia evreiască în cifre. Memento statistic, vol.1, Bucureşti. 


O corelație asemănătoare se poate face şi în legătură cu situaţia grupelor de 
vârstă pentru populaţia evreiască în anul 1942. La o analiză atentă vom putea observa 
că raportul între grupele tinere de vârstă (între 0-20 de ani) şi cele de vârstă a treia 


(peste 60 de ani) prezenta, încă de la jumătatea sec.XX o diferenţiere net în defavoarea 


primei categorii. Populaţia tânără, care reprezenta un eşantion foarte important pentru 
perioada următoare terminării războiului, însuma la aceea vreme numai 25,5 % din 
totalul populaţiei evreieşti din România. Grupa de vârstă a treia, care se constituea 
într-o categorie de persoane care nu mai aveau capacitatea de reproducere necesară 
revitalizării etniei, însuma la aceea dată aproape 12 % din totalul populaţiei, valoare nu 
tocmai mare, însă comparativ cu prima grupă, destul de ridicată. Grupa mijlocie de 
vârstă, cuprinsă între 20-60 de ani, tocmai aceea grupă care asigura sporul natural 
imediat şi capacitatea de muncă maximă, concentra peste 60 % din totalul populaţiei 
evreieşti. Plecând de la aceste valori, vom putea afirma că în anul 1942, populația 
evreiască din România mai dispunea încă de resurse demografice care să-i asigure 
subzistenţa din punct de vedere numeric şi pentru deceniile ce aveau să vină. Din 
păcate, ponderea relativ scăzută a grupei tinere, datorată în primul rând faptului că 
familia evreiească avea de regulă, numai un singur copil, şi doar în rare cazuri doi, va 
crea premisa negativă pentru evoluția demografică din a doua jumătate a sec.XX. 
Faptul că, din punct de vedere procentual, grupa de vârstă cuprinsă între 30-34 de ani 
concentra cea mai mare parte (10 %) din totalul populaţiei evreieşti, va avea 
repercursiuni pozitive în următoarele 2 decenii, însă acest singur fapt benefic va fi 
atenuat puternic, ca valoare pozitivă pentru evoluţia numerică a evreilor, de un alt 
factor, de data aceasta negativ, şi anume migrația deosebit de puternică, în special 
după anul 1948. 

Un element aflat în directă legătură cu ponderile deţinute de diferitele grupe de 
vârstă este şi valoarea procentuală a grupelor de vârstă pentru populaţia feminină, ştiut 
fiind faptul că aceasta este direct responsabilă de procesul de reproducere. În cazul 
evreilor, grupele reprezentative de vârstă pentru femei erau cele cuprinse între 30-34 
de ani (cu 10,2 % din totalul femeilor evreice), urmată fiind de grupele imediat 
superioare, şi anume 35-39 de ani (cu 9,5 %) şi 40-44 de ani (cu 8,9 %). Acest lucru 
indică clar faptul că populaţia evreiască la aceea dată intrase deja într-un proces de 
regres demografic, aceste ultime două grupe pentru populaţia feminină evreiească fiind 


„pe ultima sută de metrii” în ceea ce priveşte perioada fertilităţii. 


Populaţia evreiească pe sexe şi grupe de vârstă, 
în anul 1942 


Tab.37 


Grupa de vârstă | Total Evrei | Masculin Feminin Procente (%) 


TOTAL 275.068 131. a 143.972 100,0 100,0 100,0 


Sursa: Congresul Mondial Evreiesc. Secțiunea din România (1945) 
Populația evreiească în cifre. Memento statistic, vol.1, Bucureşti. 


Întreaga perioadă 1939-1945 a reprezentat una dintre cele mai negre etape din 
existența populaţiei evreieşti din Europa, pierderile suferite în anii războiului fiind 
foarte mari. Raportat la teritoriul României, aceste pierderi au fost totuşi, mult mai 
reduse, comparativ cu alte state europene implicate în această teribilă conflagrație 
mondială. Să nu uităm că cele mai mari crime s-au produs în partea nord-vestică a 
Transilvaniei, teritoriu aflat după iunie 1940 sub stăpânirea samavolnică a regimului 
hortist, care a adoptat fără nici o reţinere „soluţia finală” sugerată de la Berlin. 

În antiteză cu aceste odioase fapte, teritoriul României s-a constituit într-o a 
doua casă pentru evreii care trăiau aici de sute de ani, dar şi pentru o serie întreagă de 
evrei veniţi de pe alte meleaguri sub forma refugiaților. Desigur, excese au fost şi de-o 
parte şi de alta, însă poporul român nu a participat în nici un fel la îngrozitorul 


fenomen care s-a năpustit peste evreii europeni în timpul celui de-al doilea Război 


Mondial. Din punct de vedere demografic, ca o concluzie, cea de-a doua mare 
conflagrație mondială, şi perioada adiacentă ei, a dus la o scădere simţitoare a 
numărului de evrei din România. Trebuie, deasemenea, să avem în vedere faptul că, 
după război, România deţinea doar 66 % din teritoriul său de drept, provinciile 
Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul, fiind pierdute şi intrând în componenţa 
statelor vecine. În acelaşi timp, populaţia evreiască rămasă pe aceste teritorii şi care 
fusese prinsă în vâltoarea evenimentelor, în mare măsură nu s-a mai întors pe 
meleagurile natale. Dacă luăm în considerare şi demararea procesului de îmbătrânire 
demografică şi scădere constantă a vitalităţii populaţiei evreieşti de pe aceste 
meleaguri, putem contura o imagine sumbră, dar adevărată, a populației evreieşti de la 
începutul celei de-a doua jumătăţi a sec.XX. 

La numai 3 ani de la terminarea războiului, un alt eveniment, de data aceasta 
extrem de fericit pentru evreii din toată lumea, va modifica dinamica demografică a 
acestei populaţii. Crearea Statului Israel în anul 1948, va orienta evoluţia numerică 
spre o nouă coordonată, şi anume, migraţia masivă, în diferite etape către Israel sau 
alte state occidentale. Indiferent de mişcările de populaţie, sau de nivelul natalității sau 
al sporului natural, populaţia evreiască din România va descreşte continuu şi constant, 


lucru reflectat cu prisosinţă în recensămintele oficiale din a doua jumătate a sec.XX. 


d. A doua jumătate a sec.XX 


Elementul definitoriu pentru cea de-a doua jumătate a sec.XX, în ceea ce 
priveşte nivelul surselor de informaţie referitoare la evreii din România, este dat de 
faptul că, pentru această perioadă, dispunem de o serie de recenzări oficiale, cuprinse 
în cele patru recensăminte de bază din cea de-a doua jumătate a secolului trecut: 
recensămintele din 1956, din 1966, din 1977 şi din 1992. Acest înregistrări statistice, 
oficiale şi destul de precise pentru a fi folosite într-un astfel de studiu, ne oferă o serie 
de indicatori înregistraţi pentru întreaga populaţie a României, şi deci, şi pentru etniile 
componente ale populaţiei ţării. 

Trebuie avut în vedere faptul că între începutul acestei perioade de 50 de ani şi 
partea a doua a sa există o serie de diferenţe în ceea ce priveşte modul de înregistrare a 
informaţiilor în cadrul recensămintelor. De asemenea, trebuie să ţinem seama şi de 
faptul că în perioada 1950-1968 în România exista o împărțire administrativ politică 


392 


copiată după modelul sovietic, impus prin „ocupaţia sovietică” de după cel de-al doilea 
Război Mondial, model care era bazat pe un sistem de împărţire nespecific României, 
şi anume pe regiuni administrative (în loc de provincii istorice) şi subdiviziunile 
acestora, raioanele (în locul tradiționalelor judeţe româneşti). În acest mod, 
recensământul din anul 1956 va fi raportat la aceste noi forme de organizare 
administrativ-politice, iar cel din 1966, deşi desfăşurat într-o perioadă în care regiunile 
şi raioanele mai existau încă, datorită faptului că rezultatele recensământului au apărut 
în anul 1969, s-a „actualizat” nivelul informaţiei conform noii împărțiri administrativ- 
politice valabile după anul 1968, respectiv, după revenirea la forma tipic românească, 
judeţul. 

Interpretarea datelor disponibile în cadrul celor 4 recensăminte oficiale ne va 
permite trasarea unui tablou specific populaţiei evreieşti din ţara noastră, punându-se 
accent pe câteva fenomene definitorii pentru această categorie de populaţie, în a doua 
jumătate a sec.XX. În rândul acestor fenomene caracteristice putem menţiona: 

- o evoluţie descendentă, continuă şi accentuată, care va avea la bază atât un 
regres demografic natural, determinat de o natalitate foarte scăzută, de un spor 


natural negativ (deficit natural), dar mai ales de un spor migratoriu negativ, 


determinat de puternice emigrări în diferite subperioade pentru aceşti 50 de 


- un dezechilibru tot mai pregnant între grupele de vârstă, inclusiv între grupele 
majore de vârstă (0-20, 20-60 şi peste 60 de ani), cu repercusiuni extrem de 
negative în ceea ce priveşte evoluția demografică generală a etniei; 

- o orientare şi mai pronunţată spre mediul urban, ajungându-se la sfârşitul 
intervalului ca această categorie de populaţie să deţină mai mult de 98 % din 
totalul populaţiei evreieşti totale din România. Polarizarea excesivă urbană va 
avea urmări şi în ceea ce priveşte dimensionarea familială, precum şi asupra 
tipului de familie specific acestei etnii, numărul de copii pe familie scăzând sub 
nivelul minim de înlocuiere (adică sub 2,1 copii/familie), ceea ce va duce la o 
scădere accentuată a numărului populaţiei evreieşti; 

- o schimbare a distribuţiei spaţiale a evreilor în ultimile 3-4 decenii ale sec.XX, 
determinată atât de factorii economici şi sociali, dar şi de procesele 
migraţioniste, zone de veche tradiție în prezenţa evreilor (în special în 
Moldova), fiind „detronate” în ceea ce priveşte numărul de evrei, de noi zone, 
cu specific pronunţat urban, din sudul sau vestul ţării. 

În analiza noastră pentru această perioadă am ales ca punct de plecare sursa de 
informaţie pusă la dispoziţie de Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din România, 
considerând valorile înaintate de această organizaţie ca reprezentând părerea proprie a 
comunităţii evreieşti, care nu poate fi contestată sau interpretată în sens negativ de alţi 
cercetători. Conform acestei surse, în anul 1942, deci în plin război, România număra 
275.068 evrei. După anul menţionat, atât prin amputările teritoriale suferite de 
România la sfârşitul războiului (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei rămânând la 
URSS iar Cadrilaterul revenind Bulgariei), cât şi prin urmările acţiunilor anti-evreieşti 
desfăşurate în special în partea nord-vestică a Transilvaniei ocupate de hortişti, 
numărul evreilor a scăzut simţitor. Aşa cum s-a putut observa şi din relatările cuprinse 
în subcapitolul anterior, populaţia evreiască din România intrase deja într-un proces de 
regres demografic, încă înainte de intrarea în război. După terminarea războiului, 


momentul de la 1948 va induce o nouă orientare în evoluţia populaţiei evreieşti: 


15% A se vedea subcapitolul următor, intitulat Procese migraţioniste în sec.XIX-XX. 


atracția spre Statul Israel, fenomen care a însuflețit aproape întreaga comunitate 
evreiească din România, şi nu numai. Existenţa până în anul 1956, la recensământ, a 
mai multor „valuri” de emigrări orientate cu precădere spre Israel demonstrează 
cauzalitatea deficitului demografic, alături de valorile scăzute, uneori extrem de 


scăzute- ale natalității şi sporului natural specific populaţiei evreieşti. 


Evoluţia populaţiei evreieşti, în principalele oraşe transilvănene, 
între 1941-1956 
Tab.38 


L. | Arad 

2. | Braşov Nu sunt date 
i E E 
1.759 

3. | Cluj Napoca 2.661 

T E : 
4.530 

4. | Oradea 1.546 
op i 
3.610 

5. | Timişoara 25 
ik 
6.700 

6. | Târgu Mureş 1941 514 

1948 762 

1956 1.843 


Sursa: Elemer, I. (1982) National Minorities in Roumania. Change in Transylvania, 
East European Monographs, Boulder, New York, Tab.II-19 şi 11-20, pag.64-65. 


În anul 1956, la recensământ, au fost înregistrați oficial 146.264 evrei. 
Raportându-ne la valoarea de 275.068 evrei înregistrați în anul 1942, se poate lesne 
observa că în 14 ani numărul evreilor din România a scăzut cu 128.804 persoane. 
Calculând valoarea medie a R.M.A.-ului pentru această perioadă, ajungem la cifra de - 
3,34 % pe an, valoare foarte mare, comparativ cu alte perioade ale sec.XX. Mai mult 
decât atât, în afara regresului demografic se observă şi o schimbare a repartiției 
teritoriale a populației evreieşti: numărul maxim de evrei se regăsesc în municipiul 
Bucureşti, cu 44.202 evrei, ceea ce reprezintă mai puțin de 30 % din numărul total al 


evreilor din țară la aceea dată, urmat de regiunea Suceava (cu 18.658 evrei), regiunea 


Iaşi (cu 16.677 evrei), regiunea Timişoara (cu 12.990 evrei) şi regiunea Bacău (cu 
11.943 evrei). Prezenţa regiunii Timişoara în rândul celor mai populate regiuni cu 
evrei, în anul 1956, se bazează pe aportul adus în această direcţie de oraşul Timişoara, 
care grupa în acel an, nu mai puţin de 6.700 evrei, adică mai mult de jumătate din 
numărul total al evreilor din cadrul regiunii. 

Acest „aport” adus de mediul urban, se poate observa şi dacă luăm în 
considerare evoluţia numărului de locuitori evrei din oraşele transilvănene, în timpul şi 
după terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Se observă o creştere a numărului 
de evrei în toate oraşele importante transilvănene, probabil şi datorită reîntoarcerii unui 
anumit număr de evrei care fuseseră expulzați sau trimişi în lagărele morţii de către 
guvernul hortist. 

În acelaşi timp, tot pentru aceea perioadă, se observă o diferenţiere majoră între 
cele două sexe, masculin şi feminin, pentru câteva regiuni, unde numărul bărbaţilor 
depăşea (uneori cu mult) numărul femeilor, disproporţia din acest domeniu având 
relevanţă foarte mare asupra indicelui de fertilitate specific. Astfel, în cadrul regiunii 
Baia Mare numărul bărbaţilor (4.125) depăşea cu aproape 1.000 persoane numărul 
femeilor (3.126). Astfel de „anomalii” demografice mai apar şi în cazul regiunii 
Bucureşti (107 bărbaţi şi doar 77 femei), Cluj (4.429 bărbaţi şi doar 4.030 femei), cât 
şi în cazul regiunilor Constanţa, Craiova, Hunedoara, Oradea, Piteşti şi Regiunea 
Autonomă Maghiară. În acest fel, chiar dacă la nivelul întregii țări ponderea pe sexe se 
menținea la un nivel normal, în cadrul a 9 regiuni (dintr-un total de 16), această 
pondere era în favoarea bărbaţilor, având implicaţii asupra nivelului de reproducere, 
implicit asupra valorilor natalității. 

Situaţia se agravează, din acest punct de vedere, în deceniul următor, 
ajungându-se ca la recensământul din 1966, să fie consemnați doar 42.888 evrei, ceea 
ce reprezintă o scădere de peste 100.000 persoane în 10 ani de zile. Plecând de la 
datele recensământului din 1956, putem calcula valoarea R.M.A.-ului pentru perioada 
1956-1966, valoare dublă faţă de cea din perioada 1942-1956, şi anume, de -7,06 % pe 
an, cea mai mare valoare a scăderii numerice înregistrată pentru populaţia evreiască 


pentru întreg, secolul XX. 


Populaţia evreiască pe regiuni şi sexe, 
la 21 februarie 1956 
Tab. 39 
Bacău 
Baia Mare 
Bucureşti 
Clij 
Constanţa 
Craiova 
Galaţi 
Hunedoara 
laşi 
Oradea 
Piteşti 
Ploieşti 
Stalin 
Suceava 
Timişoara 
Autonomă Maghiară 
Oraşul Bucureşti 


i TOTAL R.P.Română 146.264 72.357 73.907 


Sursa: Prelucrare după Direcţia Centrală de Statistică (1959) 
Recensământul populaţiei din 21 Februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti. 


Comparativ cu recensământul anterior, şi acum apar diferențieri în ceea ce 
priveşte repartiţia teritorială a evreilor din România. Deşi municipiul Bucureşti îşi 
păstrează şi în continuare, rolul de centru polarizator pentru evrei, deţinând peste 30 % 
din numărul total al lor (mai exact 14.487 evrei), apar în ierarhie, atât judeţe de veche 
tradiție în prezenţa evreilor (judeţul Iaşi, cu 3.719 evrei; judeţul Botoşani cu 2.909 
evrei şi judeţul Suceava cu 2.314 evrei), cât şi judeţe cu o tradiţie mult mai recentă în 
acest domeniu (cazul judeţului Timiş, cu 2.909 evrei), în care preponderența urbană şi 
prezenţa unor oraşe mari (oraşul Timişoara) aduc un spor numeric important pentru 
întregul judeţ. Referitor la acest ultim element, se poate desprinde un fenomen 
interesant valabil pentru acestă perioadă, dar şi pentru cele următoare: este vorba de 
puternica concentrare a evreilor în mediul urban, la nivelul anului 1966 existând în 
România, 5 judeţe în care populaţia evreiască era în totalitate concentrată în mediul 
urban. În aceste judeţe (Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Tulcea şi Vrancea) prezenţa evreilor 
era mult mai recentă decât în cazul judeţelor moldoveneşti, însă şi pentru acelea 


numărul evreilor din mediul rural era extrem de redus (numai 1-2 persoane/judeţ). 


Repartiția populaţiei evreieşti pe medii 
(urban / rural) în anul 1966 


Tab.40 


Nr.Crt. Judeţul Nr.total evrei 


Alba 

Arad 
Argeş 
Bacău 
Bihor 
Bistriţa Năsăud 
Botoşani 
Braşov 
Brăila 
Buzău 
Caraş Severin 
Cluj 
Constanţa 
Covasna 
Dâmboviţa 
Dolj 

Galaţi 

Gorj 
Harghita 
Hunedoara 
Ialomiţa 
laşi 

Ilfov 
Maramureş 
Mehedinţi 
Mureş 
Neamţ 

Olt 
Prahova 
Satu Mare 
Sălaj 

Sibiu 
Suceava 
Teleorman 
Timiş 
Tulcea 
Vaslui 
Vâlcea 
Vrancea 
Muert Bucureşti 


| nota țară | 42.888 aa) 757 


Sursa: Direcția Centrală de Statistică (1969) Recensământul populației şi locuințelor din 15 Martie 1966, 
vol.I, București. 


= 
N 
© 


N 
O 


[9,e) 


N|=|9|=| woe N SOIW NINI N 


=| =|=. | =| m. | =| m. === 
SILINIDISIA SIN = SILLIN IDSA SN] = 


v 
> 


NÍN 
D 


NIN 
Paii si 


N 
A 


w 
D 


N 
A 


E) 
e 


OI 
SIS 


W| 9 
N|. 


w| w 
ră boa 


w| w 
D| 


(9$) 
x 


W | U 
S| 


D 
© 


Marea majoritate a judeţelor deţineau ponderi urbane în proporţie de peste 90 % 
din totalul populației evreieşti, lucru care demonstrează incontestabil procesul extrem 
de concentrare urbană a evreilor în a doua jumătate a sec.XX. După revenirea la 
sistemul de împărțire administrativ-politic specific românesc, pe județe, procesele 
caracteristice evreilor din România au continuat, în aceaşi direcţie şi în aceaşi măsură, 
poate cu valori ale descreşterii numerice ceva mai temperate. În 1977, la recensământ, 
erau consemnați 24.667 evrei, ceea ce reprezintă o scădere cu 18.221 persoane în 11 
ani, de unde rezultă o valoare medie anuală a R.M.A.-ului de -3,86 %. Deşi această 
valoare este mult mai temperată decât cea înregistrată în perioada anterioară, datorită, 
poate, şi estompării fenomenului migraţional într-o oarecare măsură, luat pe ansamblu, 
acest fenomen s-a accentuat şi în perioada 1966-1977. 

Nu numai descreşterea numerică a fost extrem de vizibilă şi a continuat „trend- 
ul” anterior, dar şi celelalte aspecte caracteristice pentru perioada anterioară s-au făcut 
prezente şi în acest interval. În ceea ce priveşte repartiţia teritorială, aceaşi 
„pătrundere” a unor judeţe care nu dispuneau de o veche tradiţie în ceea ce priveşte 
prezenţa evreilor, a fost continuată şi în perioada amintită. Pe lângă numărul mare de 
evrei existenţi în cadru municipiului Bucureşti (9.199 persoane) şi a judeţelor din 
Moldova, cu veche tradiţie în ceea ce priveşte prezenţa evreilor, cum ar fi cazul 
judeţului Iaşi (cu 2.185 evrei) şi a judeţului Botoşani (cu 1.171 evrei), în ierarhia 
primelor patru unităţi administrative în ceea ce priveşte numărul de evrei apar judeţele 
Timiş (cu 1.799 evrei) şi Cluj (cu 1.165 evrei). Aceste noi apariţii, îndeosebi cazul 
Clujului, se datorează nu atât unui aport demografic substanțial, cât mai ales unor 
diferenţe în ceea ce priveşte numărul emigranților plecaţi în această perioadă şi 
mişcărilor inter-judeţene determinate de modificările în domeniul economic prin care 
România acelei perioade trecea. Deşi un fenomen nespecific evreilor, mişcarea din 
anumite zone ale ţării spre alte zone ale ţării s-a făcut simțită în această perioadă. Să 
nu uităm că nivelul de pregătire profesional al evreilor era cel mai ridicat dintre toate 
populațiile României, inclusiv în domeniul tehnic, ingineresc, iar în aceea perioadă 
România se afla în plină dezvoltare economică, inclusiv în plin proces de 
industrializare intensivă, proces care necesita cadre bine pregătite profesional în multe 


regiuni ale ţării. Acest proces va fi accentuat după anul 1977, însă doar pentru o scurtă 


perioadă de timp, îndeajuns însă, pentru a schimba nivelul repartiţiei teritoriale a 
evreilor, în ceea ce priveşte concentrarea numerică maximă la nivel de judeţ. 

În acelaşi timp, concentrarea urbană creşte continuu, ajungându-se, în 1977, la 
un număr de 7 judeţe care deţineau ponderi urbane maxime, de 100 %, în ceea ce 
priveşte populația evreiască (judeţele Brăila, Covasna, Giurgiu, Gorj, Mehedinţi, 
Teleorman şi Vrancea). Multe judeţe aveau în mediul rural numai 1, maxim 2 evrei, şi 
în acest caz concentrarea urbană fiind mai mult decât evidentă (este cazul judeţelor 
Argeş, Braşov, Călăraşi, Dâmboviţa, Dolj, Ialomița, Prahova, Sibiu şi Vâlcea, fiecare 
cu doar 1 evreu în mediul rural şi al judeţelor Constanţa şi Olt cu doar 2 evrei fiecare 
în mediul rural). Interesant este cazul judeţelor Argeş, Olt şi Vâlcea care, singurele 
dintre toate judeţele României, au înregistrat în perioada 1966-1977, o creştere a 
numărului de evrei: de la 46 evrei semnalaţi în 1966, la 62 evrei semnalaţi în 1977 
(pentru Argeş), de la 14 evrei în 1966 la 15 evrei în 1977 (pentru Olt) şi de la 2 evrei 
în 1966 la 7 evrei în 1977 (pentru Vâlcea). 

Aşa cum se va putea observa în subcapitolul imediat următor, descreşterea 
numerică puternică şi constantă a evreilor din România, trebuie înţeleasă ca efect al 
unui ansamblu de factori care au influenţat şi condiţionat evoluţia numerică a acestei 
populaţii. Este vorba, în egală măsură, de congruenţa factorilor economici, sociali dar 
şi a celor politici, deciziţionali, care au modelat fenomenul migraţional, mai ales după 
anul 1966. Cauzalitatea şi mai ales structura populaţiei evreieşti migrante în ultimile 3- 
4 decenii ale sec.XX explică nivelul evoluţiei descrescătoare a populaţiei evreieşti din 
România. Nevoia de a emigra, susţinută de dorinţa firească de a ajunge în Țara Sfântă, 
a orientat marea masă migrantă evreiască spre Israel. Acest fenomen migraţional a 
constituit cauza numărul 1 în ceea ce priveşte descreşterea numerică a evreilor. Alături 
de ea, discrepanţele demografice în ceea ce priveşte structura pe grupe de vârstă şi 
sexe, nu au făcut decât să accentueze acest fenomen. 

În 1992, la primul recensământ liber din a doua jumătate a sec.XX, atunci când 
populația României putea să-şi declare deschis apartenenţa etnică şi religioasă care o 
reprezenta, au fost înregistraţi numai 9.107 evrei. Raportându-ne la numărul lor 
înregistrat în 1977, se observă o scădere cu 15.560 persoane în 15 ani, valoare care a 


stat la baza unui R.M.A. de scădere a populaţiei evreieşti în intervalul 1977-1992 de 


aproximativ -4,2 % pe an, valoare mai mare decât cea înregistrată pentru intervalul 
anterior. Dacă în 1942, piramida vârstelor încă mai avea o formă clasică, pozitivă, în 
care vârstele cuprinse între 10-20 de ani şi cele cuprinse între 30-40 de ani aveau cele 
mai mai valori, în 1992, involuţia demografică a ajuns „să-şi arate colții”. Camparativ 
cu anul 1942, piramida vârstelor valabilă pentru populaţia evreiască în anul 1992, la 50 
de ani diferenţă, arată cu totul diferit față de mijlocul sec.XX. Preponderenţa grupelor 
tinere şi a celor cuprinse între 30-40 de ani a fost înlocuită cu preponderența grupelor 
cuprinse între 60-70 de ani, valorile specifice pentru grupele direct fertile, cu vârste 
între 20-40 de ani, fiind aproape la jumătatea grupelor specifice vârstei a treia, iar 
grupele tinere, sub 20 de ani, abia dacă reprezentau ceva mai puţin de 1⁄4 din valoarea 
grupelor mature. Această stare de fapt demonstrează gradul major de îmbătrânire 
specific populaţiei evreieşti din România şi denotă o predicţie cenuşie referitor la 
viitoarea evoluţie numerică a acestei etnii. 

Ca o comparaţie directă pentru transformările petrecute între ultimele două 
recensăminte publicate (1977 şi 1992), putem alătura ponderile principalelor grupe de 
vârstă, ponderi deosebit de sugestive, care spun multe lucruri despre capacitatea de 
reproducere a populaţiei evreieşti, despre fertilitatea acesteia şi despre etapizarea ca 
vârstă fertilă specifică acestei populaţii, mai ales în comparaţie cu restul populației 
tării. 


Structura populației evreiești, pe principalele grupe de vârstă, 
în 1977 şi 1992 


Tab.41 


Populaţia la Recensământul din 1977 la Recensământul din 1992 


Total România 25,4 % 60,2 % 14,4 % 22,7 % 60,9 % 16,4 % 
Sursa: Prelucrare după Comisia Naţională de Statistică (1995) Recensământul populației şi locuinţelor din 7 
ianuarie 1992, structura etnică şi confesională a populaţiei, Bucureşti. 


Explicaţia pentru această stare de fapte rezidă, în primul rând, în diferenţele 
enorme în ceea ce priveşte nivelul fertilităţii şi al numărului de femei care nu au născut 
copii vii, între cele două categorii de populație amintite mai sus. Dacă proporția 
femeilor de naţionalitate română, care nu au născut copii vii, a fost de 27,7 % din 


numărul total de femei aflate în perioada fertilă, la populaţia evreiască această valoare 


este mult mai mare: 50,8 % din totalul numărului de femei aflate în perioada fertilă. 
Asta înseamnă că mai mult de jumătate din femeile potenţial fertile nu au reuşit să 
fructifice această calitate, lucru cu o puternică influenţă asupra evoluţiei demografice a 
acestei populaţii. Mai mult decât atât, dintre femeile fertile care au dat naştere la copii, 
cele mai ridicate ponderi aparţin, acestei categorii de populaţie, acelor femei evreice 
care au născut doar un singur copil viu (30,5 %). După cum se ştie, rata de înlocuire 
este cifrată la media de 2,1 copii/femeie, sub această valoare populaţia caracterizată de 
astfel de trend-uri demografice fiind în scădere demografică, în involuţie şi nicidecum 
într-un progres demografic. Pentru populaţia evreiască, ponderea femeilor care se 
înscriu în această ultimă categorie (adică au născut doar 2 copii vii), este printre cele 
mai scăzute la nivelul întregii ţări: 15,2 %; ceea ce înseamnă că aproape jumătate din 
femeile evreice fertile, care au născut copii, s-au situat sub media de înlocuire, 
neputând să genereze prin efortul lor un progres demografic al etniei şi nici măcar o 
menţinere la aceleaşi valori între 1977 şi 1992. Cauzalitatea acestei stări de fapt este, 
de regulă, explicată prin structura de vârstă foarte îmbătrânită, sau starea civilă de tipul 
necăsătorită sau divorțată; de factorii migratorii, care au afectat tocmai acele categorii 
de vârstă feminine direct fertile sau chiar de comportamentul familiei faţă de propria 
reproducere (inclusiv adoptarea unor politici de planning familial). De aici şi explicaţia 
de ce pentru femeile evreice apare, din punct de vedere al fertilităţii, cel mai redus 
număr de copii născuţi vii, la 1.000 de femei, cifrat la 750, faţă de 2.700 copii născuţi 
vii, pentru etnia țigănească, de exemplu. 

Un alt aspect care influenţează fertilitatea şi numărul de copii pe femeie este 
reprezentat de vârsta medie a naşterilor pentru populaţia feminină fertilă. În acest caz, 
se observă că „vârful” naşterilor pentru femeile evreice este situat în jurul vârstei de 
45-49 de ani, cu un subvârf important în jurul vârstei de 35-39 de ani, decalat în acest 
fel cu 5-10 ani în plus faţă de celelalte categorii de populaţie a României (ţigani, turci, 
ucraineni etc.). Elementul cel mai sugestiv este însă reprezentat de valorile directe ale 
grupelor de vârstă pentru piramida vârstelor, valabilă în anul 1992. 

Comparaţia acestor valori cu cele deţinute în 1942, nu mai lasă loc de 
comentarii. Pentru o populaţie în care cea mai reprezentativă grupă, ca valoare 


numerică, este cea de peste 75 de ani, nu se mai poate vorbi de o evoluţie demografică 


reală, ci doar de un acut proces de îmbătrânire, proces care va duce, în mod natural, la 
dispariția acestei categorii de populaţie de pe scena demografică a României, lucru 
extrem de negativ, avâd în vedere rolul şi locul populaţiei evreieşti în cadrul vieţii țării 


noastre. 


Piramida vârstelor, pe sexe, pentru populaţia evreiască, în 1992 


Tab.42 

Grupa de | Total populaţie 
evreiască 
50 49 


0-4 ani 
5-9 ani 
10-14 ani 
15-19 ani 
20-2 ani4 
25-29 ani 
30-34 ani 
35-39 ani 
40-44 ani 
45-49 ani 
50-54 ani 
55-59 ani 
60-64 ani 
65-69 ani 
70-74 ani 
75 ani şi > 
Sursa: Prelucrare după Comisia Naţională de Statistică (1995) Recensământul populației şi locuinţelor din 7 

ianuarie 1992, Structura etnică şi confesională a populaţiei, Bucureşti. 


Şi în ceea ce priveşte repartiţia teritorială, în anul 1992, se observă o serie de 
modificări faţă de situația anterioară, din 1977. Deşi municipiul Bucureşti continuă să 
grupeze cel mai mare număr de evrei din ţară (3.836 persoane, reprezentând aproape 
35 % din numărul total al evreilor din România), pe primele locuri din ierarhia 
prezenţei evreilor apar judeţele Timiş (cu 633 evrei), Iaşi (cu 598 evrei), Cluj (cu 411 
evrei) şi Bihor (cu 368 evrei). Preponderenţa Banatului şi a Transilvaniei, în general, a 
devansat prezenţa şi statutul primordial al Moldovei. Faptul că pe locul 3 al ierarhiei 
apare judeţul Iaşi, demonstrează doar faptul că oraşul Iaşi, această capitală a Moldovei, 
a rămas un centru polarizator pentru populaţia evreiască, urmându-şi tradiția seculară, 
însă existenţa între primele 5 locuri ale ierarhiei a unor judeţe şi oraşe ne-moldovene, 
indică, practic, o grupare a evreilor după criterii economice şi sociale şi mai puţin după 


criterii istorice şi tradiţionale. Este o dovadă în plus a fenomenului de integrare a 


populaţiei evreieşti în viaţa activă socio-economică a României, integrare care ar 
trebuii să funcționeze ca un model demn de urmat şi pentru alte etnii de pe teritoriul 
ţării noastre. 

Gradul de concentrare urbană a evreilor nu numai că s-a menţinut dar el a fost 
chiar accentuat, la recensământul din 1992, semnalându-se 14 judeţe în care întreaga 
populaţie evreiască era grupată în mediul urban (Argeş, Bacău, Brăila, Călăraşi, Cluj, 
Constanţa, Giurgiu, Neamţ, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vâlcea şi Vrancea). În 
acelaşi timp, 10 judeţe deţineau numai 1, maxim 2 persoane în mediul rural, ceea ce 
face ca în majoritatea judeţelor ţării evreii să fie grupaţi strict în mediul urban. Astfel, 
în Buzău, Dolj, Gorj, Hunedoara şi Vaslui exista doar câte o singură persoană în 
mediul rural, iar în Braşov, Galaţi, Harghita, Ialomiţa şi laşi, doar câte 2 persoane în 
mediul rural. Ponderea populaţiei urbane evreieşti din totalul populaţiei evreieşti din 
România, ajunse-se în anul 1992 să depăşească 98 %. Scăderile majore numerice s-au 
înregistrat, însă, tocmai în judeţele moldoveneşti cu vechi tradiţii în ceea ce priveşte 
prezenţa evreilor. Astfel, în judeţul Botoşani a scăzut numărul evreilor de la 1.171 
persoane în 1977, la 265 persoane în 1992, în judeţul Iaşi, de la 2.185 persoane în 1977 
la 598 persoane în 1992, iar în cazul Sucevei, de la 1.063 persoane în 1977 la 300 
persoane în 1992. Curios este faptul că într-un judeţ care nu aparține teritorial 
Moldovei apare semnalată în perioada 1977-1992 o creştere numerică a evreilor: este 
vorba de judeţul Gorj, care în 1977 avea doar l1 evreu, iar în 1992 avea 5 evrei 
înregistraţi la recensământ. Se pare că explicaţiile sunt de natură conjuncturală şi nu 
reprezintă un fenomen în sine, valorile creşterilor fiind extrem de reduse comparativ 
cu scăderile specifice altor judeţe. Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale în 
cadrul mediului urban, în 1992, evreii din România erau prezenţi în 146 localităţi 
urbane, oraşe şi municipii, pe lângă municipiul Bucureşti care ajunse-se să deţină 
aproape 35 % din numărul total al evreilor din România şi aproape 43 % din numărul 
total al evreilor din mediul urban din ţara noastră. De asemenea, o concentrare urbană 
mai ridicată întâlnim în oraşele mari, reşedinţe de judeţ şi capitale de provincii istorice, 
cel mai mare număr de evrei apărând în: oraşul laşi cu 578 evrei, oraşul Timişoara cu 


566 evrei, oraşul Cluj Napoca cu 357 evrei şi oraşul Arad cu 325 evrei. 


Populaţia evreiască din mediul urban, 

pe judeţe, la nivel de municipii şi oraşe, 
în anul 1992 

Tab.43 

Aiud 
Alba Iulia 
Blaj 
Cugir 
Ocna Mureş 
Arad 
Chişinău Criş 
Curtici 
Ineu 
Lipova 
Pâncota 
Sebeş 
Câmpulung 
Costeşti 
Piteşti 
Bacău 
Buhuşi 
Moineşti 
Oneşti 
Târgu Ocna 
Aleşd 
Beiuş 
Dr.Petru Groza 
Marghita 
Oradea 
Salonta 
Valea lui Mihai 
Beclean 
Bistriţa 
Năsăud 
Sângeorz Băi 
Botoşani 
Dorohoi 
Săveni 
Braşov 
Codlea 
Făgăraş 
Victoria 


Buzău 


W 
N 
NIAN 


= 
=NI I O| A|. 


pà | pnh 


. = 


Râmnicu Sărat 8 
11. | Caraş Severin Anina 1 
Băile Herculane 3 


Bocşa 3 


Caransebeş 13 
Oraviţa 4 
Otelu Roşu 6 
Reşiţa 37 


| 12. | Călăraşi [Călăraşi | 6 


13. | Cluj Cluj Napoca 
Dej 
Gherla 
Turda 

14. | Constanța Cernavodă 
Constanța 
Mangalia 
Medgidia 


15. | Covasna 
Sfântu Gheorghe 


Dolj Calafat 
Galați 
Târgu Jiu 


21. | Harghita Cristuru Secuies 
Gheorghieni 
Miercurea Ciuc 
Odorheiu Secuiesc 
Toplița 


2. | Hunedoara 


| 


p 


olal = NI w aw j e 


Deva 
Haţeg 
Hunedoara 
Lupeni 
Orăştie 
Petrila 
Petroşani 
Simeria 
Uricani 
Vulcan 


N 
© 


2 
2 


i 2 Ialomiţa 


3. 
24. | Iaşi Hârlău 
laşi 
Paşcani 


25. | Maramureş Baia Mare 93 
Baia Sprie 6 
Seini 3 


Sighetul Marmației 32 


e Mehedinţi 


i 


26. 

27. 
i 

29; 

l. 

7. 

8. 


i 


Prahova 
Satu Mare 
E 


l 
Suceava 


Teleorman 
k 


Tulcea 


Vişeul de Sus 


Drobeta Turnu Severin 
Orşova 


Iernut 


Luduş 


Reghin 


Sighişoara 


Târgu Mureş 


Târnăveni 
Piatra Neamţ 


Roman 


Târgu Neamt 
Balş 


Caracal 


Slatina 
Buşteni 


Câmpina 


Ploieşti 


Sinaia 
Carei 


Satu Mare 


Tâşnad 
Cehu Silvaniei 


Jibou 


Zalău 
Agnita 


Avrig 


Cisnădie 


Dumbrăveni 


Mediaş 


Sibiu 
Câmpulung Moldovenesc 


Fălticeni 


Gura Humorului 


Rădăuţi 


Siret 


Suceava 


Vatra Dornei 
Alexandria 


Roşiori de Vede 


Turnu Măgurele 
Deta 


Lugoj 


Timişoara 


Bârlad 


Huşi 


B 


Vaslui 


RER 


Vrancea Adjud l 
Focşani 
Mărăşeşti 
EE EE 


—* | 41. | Municipiul Bucureşti o] 


TOTAL MUNICIPII ȘI ORAŞE (146 localit. urbane) 


Sursa: Direcția Centrală de Statistică (1992) Recensământul populației din 1992. 
Rezultate preliminarii. Extras, Bucureşti. 


Comparativ, situaţia din anii 1977 şi 1992, relevă o păstrare a evoluţiei -mai 
bine spus a involuţiei- demografice a evreilor pe teritoriul României. Zonele specifice, 
unde prezenţa evreilor era ceva mai semnificativă, erau concentrate în jumătatea 
nordică a ţării. Atât partea nord-estică, specifică Moldovei, cât şi partea vestică, 
specifică Banatului şi Crişanei, prezentau valori ceva mai ridicate ca număr de evrei. 
În acelaşi timp, se contura o a treia zonă unde evreii apăreau într-un număr relativ mai 
mare: este vorba de judeţul Cluj şi de partea vestică a judeţului Mureş. Celelalte areale 
ale României, întreaga parte sudică (Oltenia şi Muntenia), cu excepţia municipiului 
Bucureşti, dar şi partea sud-estică, reprezentată de Dobrogea, deţineau un număr 
extrem de redus de evrei. 

Transformarea primară petrecută în perioada 1977-1992 constă, în primul rând, 
în micşorarea numărului de evrei la nivel de judeţ. Reprezentaţi grafic, cei doi ani de 
recensământ păstrează aceaşi imagine, ce diferă este doar scara reprezentării. Aceaşi 
grupare nord-estică şi vestică se regăseşte şi în cazul anului 1977 şi în cazul anului 
1992. Valorile, însă, sunt cele care diferențiează nivelul de reprezentativitate al 
fenomenului. Raportată la totalul populaţiei fiecărui judeţ, ponderea deţinută de 
populaţia evreiască scade, uneori chiar sub 0,1 % în cazul unor judeţe cum ar fi: Alba, 
Argeş, Bacău, Bistriţa Năsăud, Braşov, Brăila, Buzău, Caraş Severin, Călăraşi, 
Constanţa, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, 
Ialomiţa, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, 
Suceava, Teleorman, Tulcea, Vaslui şi Vrancea. Numai 9 judeţe în anul 1992 
dispuneau de ponderi mai mari sau egale cu 0,1 % pentru populaţia evreiască. Până şi 
ponderea populaţiei evreieşti în totalul populaţiei României, în 1992, abia atingea 0,04 
%, reprezentând, din acest punct de vedere, una dintre cele mai restrânse numeric 


populații din România. 


Populaţia evreiască la recensămintele din 1977 şi 1992, 
pe judeţe şi în mediul urban 


Tab. 44 
evrei (%) mediul urban 

Alba 1992 
1977 Si 
2. | Arad 1992 354 0.1 346 
1977 1.044 0.2 1.025 
3. | Argeş 1992 26 i 26 
1977 62 * 61 
4. | Bacău 1992 250 x 250 
1977 907 0.1 880 
5. | Bihor 1992 368 0.1 331 
1977 910 0.1 875 
6. | Bistrita Năsăud 1992 27 a 24 
1977 42 x 29 
7. | Botoşani 1992 265 0.1 261 
1977 1.171 0.3 1.149 
8. | Braşov 1992 178 * 176 
1977 502 0.1 501 
9. | Brăila 1992 68 s 68 
1977 118 i 118 
10. | Buzău 1992 32 E 31 
1977 51 x 46 
11. | Caraş Severin 1992 67 $ 62 
1977 162 A 142 
12. | Călăraşi 1992 6 si 6 
1977 10 si 9 
13. | Cluj 1992 411 0.1 411 
1977 1.165 0.2 1.154 
14. | Constanța 1992 81 $ 81 
1977 147 zi 145 
15. | Covasna 1992 23 ui 20 
1977 34 să 34 
16. | Dâmboviţa 1992 7 * 4 
1977 15 a 14 
17. | Dolj 1992 51 iu 50 
1977 91 ki 90 
18. | Galați 1992 216 z 214 
1977 480 0.1 476 
19. | Giurgiu 1992 5 $ 5 
1977 6 a 6 
20. | Gorj 1992 5 se 4 
1977 1 ki 1 
21. | Harghita 1992 26 să 24 
1977 62 x 51 
22. | Hunedoara 1992 132 ki 131 
1977 297 0.1 282 


23. | Ialomița 1992 5 ui 3 
1977 5 X 4 

24. | Iaşi 1992 598 0.1 596 
1977 2.185 0.3 2.166 

25. | Maramureş 1992 153 £ 140 
1977 465 0.1 425 

26. | Mehedinți 1992 21 x 16 
1977 27 % 27 

27. | Mureş 1992 205 su 199 
1977 646 0.1 624 

28. | Neamţ 1992 245 x 245 
1977 633 0.1 626 

29. | Olt 1992 13 ci 13 
1977 15 a 13 

30. | Prahova 1992 104 d 104 
1977 213 ci 212 

31. | Satu Mare 1992 80 * 76 
1977 320 0.1 302 

32. | Sălaj 1992 20 5) 14 
1977 40 33 

33. | Sibiu 1992 97 i 86 
1977 208 a 207 

34. | Suceava 1992 300 i 29 
1977 1.063 0.2 1.046 

35. | Teleorman 1992 4 x 4 
1977 8 t 8 

36. | Timiş 1992 633 0.1 624 
1977 1.799 0.3 1.767 

37. | Tulcea 1992 47 E 47 
1977 92 i 89 

38. | Vaslui 1992 54 $ 53 
1977 213 F 208 

39. | Vâlcea 1992 4 x 4 
1977 8 5 7 

40. | Vrancea 1992 40 g 40 
1977 117 % 117 

Municipiul Bucureşti 1992 3.836 să 7 
1977 9.199 9. 195 


TeL 
ROMÂNIA 1977 24. 667 0.1 24. 288 
Sursa: Prelucrare după Direcția Centrală de Statistică (1992) Recensământul populației din 1992. 
Rezultate preliminare. Extras, Bucureşti. 


= procente sub 0,1 %. 


e. Situaţia în anul 2002 


Dacă secolele XIX şi XX, au reprezentat, practic, perioade distincte în evoluţia 
numerică a evreilor din România şi a indicatorilor demografici ce au caracterizat 
această populaţie, intrarea în sec.XXI, oferă o nouă imagine, păstrată în linii mari în 
aceaşi coordonate generale, însă cu o serie de particularităţi care diferenţiază o viitoare 
evoluţie față de trend-ul specific ultimilor două-trei decenii. Câteva elemente 
demografice, inclusiv repartiţia teritorială şi raportul urban-rural, au suferit o serie de 
modificări în ultimii zece ani, fenomenul tranziţiei prin care trece România în prezent, 
lăsându-și amprenta destul de vizibil şi asupra acestei etnii. 

Prima concluzie care se desprinde, observând direct cifrele referitoare la 
numărul evreilor înregistraţi oficial la recensământul desfăşurat în anul 2002, este că, 
procesul de descreştere numerică, de involuţie demografică, se păstrează şi pentru 
această perioadă. Ceea ce este nou în această direcție este faptul că, raportat la 
perioada anterioară (1977-1992), ritmul în care a scăzut numărul populaţiei evreieşti s- 
a mai „temperat” într-o oarecare măsură. Acest lucru poate fi lesne observat 
comparând valorile R.M.A.-ului valabil pentru ultimele perioade inter-recensământ 
(1977-1992 şi 1992-2002). Dacă pentru prima perioadă, valoarea R.M.A.-ului de 
scădere a populației evreieşti din România a fost de -4,2 %, în ultima perioadă 
recenzată, această valoare s-a micşorat, ajungând la -3,55 %, ceea ce semnifică faptul 
că ritmul de scădere al populaţiei evreieşti a devenit mai mic. Explicaţia pentru acest 
fenomen rezidă în special în procesul migraţional, care s-a mai temperat în ultima 
perioadă şi, într-o mai mică măsură, în cauzalitatea emigrărilor care s-a modificat, 
marea majoritate a celor care doreau să emigreze (în special pe motivul întregirii 
familiilor), făcând-o deja în perioadele anterioare. Deşi valoarea R.M.A. de scădere al 
populaţiei evreieşti s-a micşorat în ultimul deceniu, totuşi, fenomenul de scădere 
demografică s-a păstrat la valori alarmante pentru această populaţie. În anul 2002 erau 
înregistrați în România, doar 5.870 evrei, ceea ce semnifică o pondere în totalul 
populaţiei țării de numai ... 0,02 %, la jumătate făță de ponderea deţinută cu numai 10 


ani înainte! 


În ceea ce priveşte repartiţia teritorială a evreilor, în special la nivel de judeţ, şi 
aici se înregistrează o serie de diferențieri, putându-se vorbi de o anumită „mişcare” 
inter-judeţeană a evreilor în ultimii 10 ani, însă acest lucru are ca explicaţie principală 
nu atât deplasările reale de populaţie evreiească de la un judeţ la altul, cât mai ales o 
evoluţie demografică diferențiată şi un spor migratoriu diferențiat între judeţele care 
deţineau cel mai mare număr de evrei în deceniul anterior. În afara municipiului 
Bucureşti (care deşi deţine rang de judeţ, va fi analizat la rubrica referitoare la 
schimbările în raportul urban/rural) numărul maxim de evrei va fi regăsit în două mari 
areale, şi anume: în zonele vestice şi în interiorul Transilvaniei (judeţele Timiş, Cluj, 
Bihor, Arad şi Mureş), şi în unele zone tradiționale din Moldova (judeţele Iaşi, Neamţ 
şi Bacău). Ca valoare brută, numerică, pe primul loc se situează judeţul Iaşi (cu 446 
evrei), detronând, astfel, judeţul Timiş, care în deceniul anterior recenzării, deţinea 
primul loc şi care în prezent se situează pe locul 2, cu un număr de 438 evrei, urmat 
fiind de: judeţul Cluj (cu 257 evrei), judeţul Bihor (cu 242 evrei), judeţul Arad (cu 193 
evrei), judeţul Neamţ (cu 156 evrei), judeţul Mureş (cu 148 evrei) şi judeţul Bacău (cu 
144 evrei). Prezenţa în această ierarhizare a unor judeţe vestice, care nu aveau o 
tradiţie istorică în existenţa evreilor (cazul Aradului, sau în interiorul Transilvaniei, 
cazul Mureşului), este relativ greu de explicat, motivaţia părând a ne orienta mai mult 
spre o justificare legată de anumite modele de comportament sociale, economice, şi nu 
în ultimă măsură culturale. Ceea ce este interesant, este faptul că, în anul 2002, evreii 
erau prezenţi în toate judeţele ţării, chiar dacă în unele, această prezenţă era susţinută 
doar de un număr de 2 persoane (cazul judeţelor Giurgiu şi Teleorman). Se poate 
evidenția, astfel, două tipuri de evoluție numerică la nivel de judeţ: un prim tip, în care 
numărul de evrei din cadrul acelui judeţ a scăzut între anii 1992 şi 2002 (cazul marii 
majorităţi a judeţelor ţării) şi, cel de-al doilea caz, în care numărul de evrei la nivelul 
acelui județ a crescut (este vorba de judeţele Brăila, Dâmboviţa, Ialomița, Mehedinţi şi 
Vâlcea care au cunoscut o dinamică pozitivă în ultimii 10 ani de zile, deşi numeric, 
aceasta este nesemnificativă pe ansamblu). 

Transformările cele mai interesante s-au petrecut, însă, în ceea ce priveşte 
raportul urban/rural. Dacă în anul 1992, în România, 14 judeţe deţineau o pondere de 


100 % pentru populaţia evreiească concentrată în mediul urban, astăzi (în anul 2002) 


numai 9 judeţe mai dispun de o asemenea pondere totală pentru populaţia evreiească 
localizată în mediul urban. Astfel, judeţele Argeş, Bistriţa Năsăud, Brăila, Constanţa, 
Dolj, Hunedoara, Mehedinţi, Olt şi Teleorman nu dispun de evrei în mediul rural, 
întreaga populaţie evreiască fiind concentrată în oraşe. Raportul dintre populația 
urbană/rurală s-a modificat şi el, scăzând totuşi pentru populaţia urbană, de la peste 98 
% în anul 1992, la 97,3 % în anul 2002. Deşi pare la prima vedere, un proces de 
orientare spre mediul rural, ponderea de numai 2,7 % pentru acest mediu nu permite 
discuţia asupra acestui fenomen, poate nu încă... În acelaşi timp, se remarcă şi o 
restrângere a numărului de oraşe în care apar evrei, de la 146 oraşe în 1992, la numai 
130 de oraşe în 2002. Explicaţia fenomenului constă în dereglarea piramidei vârstelor 
şi în decesul populaţiei în vârstă, ducând astfel, la restrângerea numărului de oraşe în 
care apar evrei, la dispariția unor comunităţi evreieşti foarte restrânse din punct de 
vedere numeric. În ciuda acesti fapt, comunitatea din municipiul Bucureşti, nu numai 
că rămâne -ca şi până acum- cea mai puternică comunitate (inclusiv numeric), dar ea 
continuă să-şi întărească poziţia, diferenţa dintre numărul (şi ponderea) deţinut(ă) de 
Bucureşti şi următorul oraş în ierarhie, fiind din ce în ce mai mare. În anul 2002, 
municipiul Bucureşti concentra 2.467 evrei, ceea ce reprezenta 42 % din numărul total 
al evreilor din România şi 43,2 % din totalul populaţiei evreieşti rezidente în mediul 
urban din ţară. Aceste valori, comparate cu cele din 1992, vin să susţină procesul de 
concentrare în capitală, municipiul Bucureşti continuuând să deţină rolul primordial de 
centru polarizator urban pentru evrei. În ierarhia concentrării urbane, după Bucureşti 
urmează o serie de oraşe, unele de tradiţie în ceea ce priveşte prezenţa evreilor, altele 
axate pe o dezvoltare economică complexă, care a atras comunităţile evreieşti, în 
special în a doua jumătate a sec.XX. Este cazul oraşelor Iaşi (cu 429 evrei), Timişoara 
(cu 367 evrei), Cluj Napoca (cu 223 evrei), Arad (cu 178 evrei), Oradea (cu 172 evrei) 
şi al Braşovului şi Bacăului fiecare cu câte 122 evrei. Interesante sunt, însă, 
diferenţierile în ceea ce priveşte ritmul de scădere numerică al populaţiei în cele două 
medii, urban şi rural. Dacă valoarea R.M.A. de scădere a numărului populaţiei totale 
evreieşti din România, în ultimii 10 ani, a fost de -3,55 %, pentru mediul urban această 
valoare a fost de -3,62 %, ceea ce semnifică o accentuare a deficitului demografic 


specifică mediului urban. Surpriza apare, însă, în mediul rural; aici nu mai putem 


vorbi de o scădere înregistrată în ultimul deceniu, ci ...de o creștere a numărului de 
evrei specific acestui mediu, rural. Deşi pe ansamblu, la nivelul întregii ţări, numărul 
de evrei s-a redus cu circa 30 %, în mediul rural el a crescut, de la 149 evrei în 1992, la 
158 evrei în 2002. Totuşi, diferenţa nu pare semnificativă, valoarea de creştere a 
R.M.A.-ului pentru mediul rural, a fost de (+) 0,6 %, numărul cel mai mare de evrei 
din mediul rural, la nivel de judeţ, regăsindu-se în special în acele judeţe ne- 
moldoveneşti, aparținând Transilvaniei şi Munteniei: judeţul Bihor (cu 48 evrei), 


judeţul Timiş (cu 19 evrei), judeţul Mureş (cu 11 evrei) şi judeţul Dâmboviţa (cu 10 


evrei). 
Numărul şi repartiția evreilor, pe medii urban/rural, 
în anul 2002 
Tab.45 
evrei 

1. | Alba 28 27 1 
2. | Arad 193 186 gi 
3. | Argeş 23 23 - 
4. | Bacău 144 142 2 
5. | Bihor 242 194 48 
6. | Bistrita Năsăud 14 14 - 
7. | Botoşani 116 115 1 
8. | Braşov 137 129 8 
9. | Brăila 70 70 - 
10. | Buzău 22 20 2 
11. | Caraş Severin 53 52 l 
12. | Călăraşi 4 2 2 
13. | Cluj 257 256 1 
14. | Constanța 52 52 - 
15. | Covasna 17 15 2 
16. | Dâmbovița 15 5 10 
17. | Dolj 36 36 - 
18. | Galați 130 129 1 
19. | Giurgiu 2 l l 
20. | Gorj 3 2 1 
21. | Harghita 10 9 1 
22. | Hunedoara 115 115 - 
23. | Ialomița 6 4 2 
24. | Iaşi 446 441 5 
25. | Ilfov 8 4 4 
26. | Maramureş 88 81 7 
27. | Mehedinți 25 25 - 
28. | Mureş 148 137 11 
29. | Neamţ 156 155 1 


30. | Olt 4 4 


31. | Prahova 74 72 2 
32. | Satu Mare 40 38 2 
33. | Sălaj 10 6 4 
34. | Sibiu 52 51 1 
35. | Suceava 130 123 7 
36. | Teleorman 2 2 - 
37. | Timiş 438 419 19 
38. | Tulcea 25 24 1 
39. | Vaslui 32 31 1 
40. | Vâlcea 9 8 1 
41. | Vrancea 27 26 1 


| | Mun Bucureşti _ _ | 2.467 2467) 


|| Total România  _ | 5.870 5.712 158 


Sursa: Prelucrare după Datele preliminarii ale Recensământului populației şi locuințelor din anul 2002, 
pagină web, Internet, adresă: www.recensamant2002.ro 


Ca o concluzie finală referitoare la situația populaţiei evreieşti din România la 
începutul noului mileniu, putem afirma, pe deplin justificat, faptul că, această 
populaţie cu o prezenţă veche în istoria acestor meleaguri, se află astăzi într-o situaţie 
demografică deosebită. Martoră a unui regres demografic, bazat atât pe o involuţie a 
principalilor indicatori demografici, cât şi pe un proces migratoriu menit a duce la 
plecarea mai multor evrei decât se întorc în ţară, populația evreiească din România 
scade continuu şi constant din punct de vedere numeric. Procesul de concentrare 
urbană specific ultimilor 200 de ani, deşi se menţine la valori mai mult decât 
semnificative, pare, totuşi, a se reorienta într-o anumită măsură, spre o nouă direcţie, 
chiar dacă valoric, ponderea mediului rural în totalul populaţiei evreieşti este 
nesemnificativă. În cadrul celuilalt mediu, urban, Bucureştiul continuă să acţioneze ca 
un centru polarizator de prim rang, întărindu-şi poziţia prin deținerea de ponderi din ce 
în ce mai mari în ceea ce priveşte populaţia evreiască. Modificările teritoriale 
referitoare la repartiția evreilor la nivel de judeţ, se păstrează în linii mari, pe aceleaşi 
coordonate, chiar dacă între diferitele judeţe importante în ceea ce priveşte prezenţa 
evreilor, apar unele schimbări de poziţie. Cele două regiuni specifice sfârşitului de 
veac şi mileniu, vizibile ca răspândire a evreilor în anul 1992, se păstrează şi la 
începutul mileniului III. Regresul demografic specific evreilor de la începutul noului 
secol XXI, se va face simţit, nu numai în domeniul numeric şi al ponderilor specifice 


acestei populaţii, cât mai ales în ceea ce priveşte aspectele sociale şi economice legate 


de această etnie, aspecte care constitue parte integrantă şi esențială în caracterizarea 
complexă a acestei populaţii. Deşi numeric în profundă scădere, sperăm ca populaţia 
evreiească din România să rămână prezentă mult timp de acum înainte, prin calităţile 
sale şi prin specificurile sale sociale, economice, intelectuale, culturale şi nu în ultimul 
rând politice care au individualizat-o şi care au făcut din ea, o parte componentă 


importantă, chiar foarte importantă, a populaţiei ţării. 


1.6. PROCESE MIGRAȚIONISTE ÎN SEC.XIX-XX 


Mişcarea migratorie s-a conturat ca un factor demografic foarte important în 
ultimii 200 de ani pentru istoria evreilor de pe aceste meleaguri. Ea a constituit, la un 
moment dat, principalul factor al evoluţiei numerice, în special în unele provincii ale 
României (ex.Moldova, Muntenia). Tot ea a determinat procesul invers, se scădere 
numerică însemnată, care s-a produs în sec.XX şi care, alături de un deficit natural, a 
determinat evoluţia numerică descendentă a populaţiei evreieşti din România. 

Evidenţele imigrărilor şi emigrărilor sunt reduse şi dispersate, neconţinând date 
statistice foarte exacte, acestea fiind cuprinse în documentele oficiale interne (rapoarte 
ale Ministerului de Interne, ale Poliţiei de Frontieră etc.), destul de greu accesibile 
pentru un studiu ştiinţific la acest nivel. Semnalări ale numărului de evrei sosiți sau 
plecaţi în/din România, la anumite date sau perioade istorice, pot fi regăsite şi în unele 
lucrări, între care se pot menţiona: 

- Dimitrie Caian (1891) Chestiunea evreilor. Un mare pericol naţional, lucrare 
care, deşi aparţine spectrului anti-semit, ne semnalează (din păcate exagerându- 
se), unele motive ale imigrării evreilor în Moldova, în sec.XIX; 

- Savel Mina (1896) Judaismul în România; 

- Radu Rossetti (1904) Roumania and the Jews; 

- Leonida Colesco (1915) La population de religion Mosaique en Roumanie; 

- Sabin Manuilă (1929) Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice 
din Transilvania; 

- Transilvanus (1934) The Ethnical Minorities of Transylvania; 

- Alexandru Manolescu (1936) Pentru adevăr şi dreptate, care se înscrie în 
aceeaşi notă ca şi prima lucrare amintită; 

-  Bar-Avi Israel (1961) O istorie a evreilor români, vol.I; 

- The Standard Jewish Encyclopedia (1966); 

-  Blemer Illyes (1982) National Minorities. Change in Transylvania; 

- Hary Kuller (1997) Opt studii despre istoria evreilor din România. 

În afara lucrărilor propriu-zise, informaţii centralizate, dar din păcate valabile 


doar pentru ultimii 27 ani, regăsim în cadrul culegerilor statistice de tipul 


recensămintelor sau mai exact a Anuarelor statistice apărute după anul 1989, în care 
sunt consemnate şi apartenenţa etnică a migranţilor alături de alte caracteristici ale 
acestora (grupele de vârstă, starea civilă, nivelul de pregătire profesional etc). 

Analiza fenomenelor migraţioniste desfăşurate de-a lungul ultimelor 2 secole 
implică, practic, evidenţierea tipurilor de mişcări desfăşurate peste linia de graniţă a 
României, sau a provinciilor componente ale României, respectiv intrările şi ieşirile de 
populaţie evreiască, ceea ce ne obligă să diferențiem fenomenul migraționist în două 
direcţii: imigrarea (venire pe teritoriul României) şi emigrarea (plecare de pe teritoriul 
României). 

În ceea ce priveşte femomenul imigrației, cel al sosirii de evrei pe teritoriul țării 
noastre, considerăm că există foarte multe informaţii despre acest subiect cuprinse în 
capitolele referitoare la evoluţia demografică în sec.XIX şi XX. Am putea concluziona 
că, fluxuri importante de imigrare, pentru perioada amintită, regăsim venite din partea 
nordică a Europei, respectiv ţări situate în nordul României (Polonia, Galiţia), şi care 
în diferite ritmuri au contribuit la creşterea numărului de evrei din Moldova. În relaţie 
cu celelalte provincii româneşti, aceste fluxuri au asigurat circulaţia spre vest, spre 
Transilvania (prin Maramureş), fluxuri ce au ajuns până în Banat (un alt areal de 
imigrare al evreilor în trecut). 

Creşterile masive din Moldova, în sec.XIX, sunt atribuite, în mare măsură, 
acestui fenomen, dându-se şi explicaţia motivelor care au determinat acest proces: 
cauze economice, cauze politice şi cauze sociale. Posibilităţile economice oferite de 
comerțul şi industria românească, aflate la început de drum în sec.XIX, a permis 
instalarea evreilor pe aceste meleaguri şi dezvoltarea comunităţilor evreieşti de-a 
lungul anilor. Acestui motiv i s-au adăugat şi împrejurările politice (vezi anul 1821, 
Eteria grecească), care au obligat grupuri de evrei să se orienteze spre Moldova şi 
regiunile din nordul României. 

Protecţia sau, din contră, prigoana asupra evreilor din Austria, Rusia şi Galiţia a 
determinat crearea unor fluxuri în zonele de contact între aceste ţări. Sunt semnalate 
imigrări în Moldova după anul 1803 (circa 7.000 evrei în 17 ani), dar şi dinspre sud 
spre nord, afectând Țara Românească, între 1805-1815. O serie de comunităţi sepharde 


venite din Imperiul Otoman se vor fi stabilit la Craiova, în trecerea lor prin Vidin 


(Bulgaria), demonstrând astfel legăturile peste Dunăre între comunităţile evreieşti 
existente deja în aceste areale”. 

În acelaşi timp, elementul politic va influenţa mişcările de populaţie de-a lungul 
şi peste granița Moldovei. În 1812, odată cu ocuparea Basarabiei de către imperiul 
țarist, grupuri mari de evrei vor sosi în Moldova, datorită politicii virulente anti- 
evreieşti inițiată de ţarul Nicolae I. Mişcările migraţioniste se accentuează după anul 
1828, odată cu semnarea Tratatului de la Adrianopole, ţările „furnizoare” de evrei fiind 
Rusia, Polonia, Galiţia şi Germania. Mişcările de populaţie evreiască vor fi fost atât de 
mari încât, în acelaşi an, Domnul Moldovei, loan Sandu Sturdza, poruncește 
autorităţilor de la Iaşi să oprească intrarea familiilor evreieşti care vin din Basarabia şi 
Bucovina, inclusiv din Rusia, şi care se aşezau cu precădere în judeţele Botoşani, 
Dorohoi şi în ţinutul Herţa!s*. 

După anul 1831, sosesc grupuri din ce în ce mai mari de evrei din Polonia şi 
Galiţia, însă apar imigranţi şi din oraşele Hanseatice, din Prusia, Frankfurt şi Hanover. 
Valul de imigrare începe să se reducă treptat după anul 1838; însă începe un fenomen 
de penetrare spre sudul ţării, spre Valahia, semnalându-se o imigrare a circa 50.000 
evrei din Moldova, spre Valahia, în 40 de ani (1859-1899), după unirea Principatelor. 

Odată cu trecerea timpului, fenomenul de imigrare începe să fie înlocuit cu cel 
de emigrare, semnalându-se la început plecări reduse numeric din Moldova, iar apoi 
plecări masive spre ţări europene sau spre America de Nord (ulterior şi spre America 
Latină). Istoricul emigrării evreilor din România nu începe, cum s-ar credea la o primă 
vedere, în sec.XX. Chiar de la începutul sec.XIX, paralel cu procesul imigraţionist, 
emigrația a fost prezentă. Mişcarea Eteriei, din 1821, a determinat în acelaşi timp şi o 
prigoană asupra comunităților evreieşti deja stabilite în cele 2 provinci româneşti, 
generând pe lângă acceptarea (pentru o scurtă perioadă de timp) pe teritoriul României 
a noi grupuri (restrânse) de evrei şi o mişcare în sens invers a evreilor, şi anume fuga 
lor în Imperiul Otoman sau în Transilvania. 

Mobilitatea teritorială a populaţiei evreieşti era cunoscută la cel mai înalt nivel, 


lucru demonstrat şi de faptul că la 7 aprilie 1842, la Viena, autoritatea austriacă 


157 O istorie a evreilor..., vol.1, pag.143. 
158 Comunităţi evreieşti semnalate şi de Liehmann, Consulul austriac la Iaşi în aceea perioadă. 


încuviințează aplicarea şi impunerea Decretului Cancelariei Aulice Transilvane asupra 
Guberniul Transilvaniei, prin care se dispune înaintarea anuală a unor liste cu evreii 
doritori să emigreze în provinciile turceşti (inclusiv în cele două Principate româneşti). 

Totuşi, cele mai importante mişcări de populaţie evreiască sunt semnalate ca 
fiind orientate spre exteriorul teritoriilor româneşti, cu precădere spre Europa sau cele 
două Americi (de Nord sau Latină). Pentru a ne da seama de importanţa acestei 
probleme pentru comunităţile evreieşti putem menţiona doar câteva aspecte: în primul 
rând, încă din anul 1881 (până în 1908) încep să se ţină o serie de statistici ale 
numărului de evrei emigraţi din România spre SUA, Canada, Australia, Anglia, 
Palestina şi Anatolia. Arthur Ruppin, semnala ca număr total de emigranţi evrei de 
origine română, pentru perioada 1881-1908, valoarea de peste 96.000 persoane, din 
care (după statisticile sale), circa 75.000 ar fi plecat în SUA, Canada şi Argentina, 
20.000 în Anglia, şi numai 1.000 în Palestina şi Anatolia. Chiar dacă aceste cifre par a 
fi exagerate, ele totuşi se confirmă (măcar parţial), şi printr-o serie de documente 
proprii ale comunităţilor evreieşti, dar şi prin diferite rapoarte oficiale româneşti. În 
1882, exista în Botoşani o societate de emigrare care înlesnea această activitate, în 
documentele sale interne fiind semnalaţi peste 1.000 evrei dornici să plece în Palestina 
(sub formă de colonişti), evrei locuind în judeţul cu acelaşi nume. Se pare că, pentru 
sfârşitul sec.XIX, Palestina a constituit un punct de atracţie major pentru evreii ce 
emigrau din Regatul România. Tot în această direcţie va pleca şi vaporul „Thetis”, cu 
228 evrei la bord, pe data de 1 august 1882, evrei veniţi din localitățile Moineşti, 
Galaţi, Bacău şi Focşani, pentru ca pe 17 august, tot cu aceeaşi destinaţie, să se mai 
îmbarce încă 475 de persoane, tot aparținătoare etniei evreieşti din Moldova. Această 
„politică” de emigrare se pare că a fost permisă şi încurajată nu numai de autoritățile 
române, dar mai ales de conducerea comunităţilor evreieşti din Regat. Trebuie să 
semnalăm, aici, activitatea ziarului „Stindardul”, care apărea la Focşani, sub forma 
unui organ săptămânal pentru încurajarea emigrației evreieşti din România! Presa 
germană a timpului (anul 1882), relata faptul că, de-a lungul primelor 10 luni ale 


nd ră A: A r A RI PORN | 
aceluiaşi an, în Palestina ar fi debarcat 1.332 evrei veniţi din România!” 


15 O istorie a evreilor... vol.I, pag.206. 


Dar nu numai Palestina reprezenta, la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, 
ținta preferată a emigranților evrei. SUA se număra printre destinațiile cele mai dorite 
de evrei, avându-se în vedere oportunităţile oferite de Lumea Nouă din punct de 
vedere economic şi financiar. În septembrie 1886, emigrează spre SUA un număr de 
2.426 evrei veniţi din laşi, Roman, Bârlad, Vaslui, Huşi şi Piatra Neamţ. Patru ani mai 
târziu, în noiembrie 1890, exodul spre SUA era atât de puternic încât săptămânal 
plecau din Iaşi între 20-30 de evrei'“. Pentru a ne face o idee asupra valorii fluxurilor 
de emigrare din România spre SUA, putem menţiona faptul că numărul emigranților 
evrei plecaţi din România în SUA, numai în luna octombrie 1899, debarcaţi în portul 
New York (principala cale de intrare), a fost de 911 persoane, iar ca un total, pentru 
primele 10 luni ale aceluiaşi an, numărul se ridica la peste 1.500 evrei veniţi din ţara 
noastră (semnalare în raportul Societăţii de binefacere „United Hebrew Charities”). 
Confirmarea venită de la această societate, care avea ca scop principal preluarea şi 
ajutorarea emigranților evrei sosiți pe continentul american, vine să demonstreze 
justețea cifrelor înaintate. 

Evidenţele româneşti vorbeau, pentru întreg anul 1898, de un număr de 2.854 
evrei emigraţi din ţară, cifre foarte apropiate de valorile evidenţelor proprii evreieşti. 
Paralel cu emigrarea în SUA, o serie de fluxuri se îndreptau şi spre Germania (mai ales 
spre oraşul Hamburg), Cipru, Creta, Austria şi Palestina, numai în anul 1900, în luna 
februarie, pe acestă relație au emigrat 700 de evreii, valoare menţinută şi pentru lunile 
martie şi aprilie ale aceluiaşi an. Această activitate de părăsire a României era atât de 
puternică încât, la 19 aprilie 1900, ia ființă Societatea „Drumeţii”, menită a organiza 
aceste fluxuri de emigrare. Probabil, una din cauzele care a stat la baza înființării 
acestei societăți a fost şi menţinerea unor valori foarte ridicate pentru fluxurile de 
emigrare spre SUA, dacă luăm în consideraţie cifra de 1.865 evrei emigraţi în primele 
3 luni ale anului 1900, spre portul New York, sau valoarea de peste 30.000 evrei 
emigraţi spre SUA, Cipru sau spre Turcia, consemnați în registrele proprii în luna iulie 
a aceluiaşi an. Se pare că, încă de la începutul sec.XX, emigrarea masivă a fost calea 
principală de scădere a numărului de evrei din România. Moldova, a fost provincia cea 


mai afectată de acest fenomen, un exemplu extrem de concludent fiind şi cel al 


1% O istorie a evreilor... vol.I, pag.229. 


emigrărilor din judeţul Tecuci, care în februarie 1903 însuma peste 600 de persoane. 
Pentru perioada 1899-1904 se pare, conform statisticilor oficiale confirmate şi de surse 
proprii evreieşti, numărul total al evreilor emigraţi din România ar fi depăşit 42.900 
persoane!€. Acest lucru, corelat cu informaţia dată publicităţii de sursele americane 
(Biroul Federal de Emigrări), care susţinea pe 11 februarie 1906 că între 1 octombrie 
1904 şi 30 septembrie 1905 au debarcat în portul New York, ca emigranţi, 100.338 
evrei, din care 3.882 veniţi din România, ne confirmă cifrele înaintate anterior. 
Emigraţia spre SUA va continua de-a lungul primului deceniu al sec.XX, la aceleaşi 
valori, fiind înregistraţi între 1 ianuarie 1906 şi 30 iunie 1906 un număr de 1.347 evrei 
emigraţi din România, iar între 1 iulie 1906 şi 31 decembrie 1906, un număr de 1.838 
evrei emigraţi din ţară. Aceleaşi valori le întâlnim şi pentru anul următor, fiind 
semnalaţi 2.294 evrei emigraţi din România în 1907. Chiar dacă anul 1906 ar fi 
reprezentat un vârf în ceea ce priveşte valorile emigrării evreieşti din România, 
plecarea a 2.000-3.000 evrei anual din ţară a dus la scăderea numerică însemnată, care 
va fi şi mai vizibilă în deceniile următoare. Pentru primul deceniu, şi în fapt şi pentru 
al doilea deceniu, până la declanşarea primului Război Mondial, direcţiile majore 
urmate de evreii emigranţi din ţara noastră au rămas America, cu precădere SUA; 
Europa, cu precădere Anglia, Franţa, Germania, Elveţia; şi Asia, inclusiv Egipt şi 
Turcia. 

Referitor la motivele emigrărilor, autorul Bar-Avi Israel, în lucrarea sa intitulată 
O istorie a evreilor români, vol.I, Emigrările anului 1900, la pagina 6 spunea: „Un 
lucru este cert. Poporul român nu a avut nici un amestec şi nu a influenţat sau cauzat 
exodul. În nici una din mărturiile sau documentele referitoare la aceste migrații nu 
este acuzat poporul român”. Pentru a ne forma o idee corectă asupra mărimii 
fenomenului migratoriu pentru evreii din România, pentru primul deceniu al sec.XX, 
se poate cita extrasul din Buletinul Ministerului de Interne, cuprins în lucrarea lui 
L.Colesco, intitulată La population de religion Mosaique en Roumanie, care se referă 
la emigrările dintre 1899 şi 1909: 

- între 1899-1904 au emigrat 42.968 evrei; 


- în anul 1905 au emigrat 3.406 evrei; 


16l O istorie a evreilor... vol.I, pag.304. 


- în anul 1906 au emigrat 3.185 evrei; 


- în anul 1907 au emigrat 2.294 evrei; 
- în anul 1908 au emigrat 531 evrei; 
- în anul 1909 au emigrat 654 evrei; 


TOTAL 1899-1909 53.038 evrei 

Pentru perioada interbelică, situația complexă şi lipsa unor evidențe statistice 
foarte exacte în acest domeniu nu permit o apreciare reală a procesului de emigrare din 
România. Există, totuşi, o serie de surse care ne permit conturarea unei imagini 
apropiate de adevăr în acest domeniu şi pentru deceniile 3-4 al sec.XX. Cert este că, 
alături de mişcarea naturală a populației, acest proces a fost determinant pentru 
evoluția numerică a evreilor din România, pentru această perioadă. Deşi valorile 
întâlnite după Marea Unire, referitoare la emigrarea evreilor din România, nu mai sunt 
atât de mari precum cele de la sfârşitul sec.XIX, totuşi acest fenomen se menţine pe 
parcursul întregii perioade interbelice. În octombrie 1922, un grup de peste 300 de 
evrei veniţi din oraşele Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău şi Cluj au emigrat spre Palestina, 
alăturându-se celor plecaţi anterior spre această direcţie. În următorii doi ani, numărul 
evreilor care au ajuns în Palestina se va ridica la 2.032 persoane, conform evidenţelor 
proprii. Doi ani mai târziu, până în 1928, emigrarea evreiască cunoaşte o nouă 
creştere, de data aceasta fiind implicaţi cu precădere evrei veniţi din Basarabia 
(aproximativ 60 % din numărul evreilor emigraţi între 1926-1928), înregistrându-se 
din nou valori cuprinse între 2.000-3.000 persoane/an'%?, având ca destinaţie finală 
SUA, Argentina, Uruguai şi Canada. 

Deceniul 4 va mai tempera puţin valoarea fluxului emigraţionist din ţara 
noastră, însă fenomenul nu va înceta să existe. Un lucru interesant este reprezentat de 
paralelismul dintre fenomenul imigraţionist şi cel emigraţionist desfăşurat în timpul 
celui de-al doilea Război Mondial. După anul 1940, apar grupuri de evrei veniţi în 
România sub diferite modalităţi, în încercarea de a scăpa de prigoana teribilă 
declanşată de nazişti în Germania şi Cehoslovacia. Un exemplu în acest sens este cazul 
şlepului „Spyrcula” care, pe 21 ianuarie 1940, va aduce în portul Constanţa peste 


1.300 evrei refugiaţi din Germania şi Cehoslovacia. Aceştia nu vor rămâne în 


162 În 1926, numărul evreilor emigraţi s-a ridicat la 2.631; în 1927 la 2.869 iar în 1928 la 3.288 evrei. 


România, ci se vor îndrepta spre alte direcţii, însă începând cu aceea dată, datorită 
noilor condiţii ce vor fi impuse de intrarea României în război alături de puterile Axei, 
situaţia evreilor se va deteriora şi mai mult, implicând procese emigraţioniste tot mai 
susținute. În acelaşi timp, statutul de ţară implicată în război va îngreuna mişcarea 
liberă a evreilor peste graniţele României. Situaţia grea impusă de cel de-al doilea 
Război Mondial, a dus la creşterea numărului de emigranţi evrei, însă acest proces va 
cunoaşte o amplificare majoră după momentul 1948, când crearea Statului Israel va 
reorienta şi motiva profund emigrația evreilor din România. În acelaşi timp, chiar şi 
motivaţia emigrării se va modifica simţitor, adoptând aspecte politico-economice. Din 
păcate evidenţele în acest sens, pentru perioada comunistă postbelică, sunt sărace, 
numărul celor plecaţi din România în perioada comunistă fiind considerate secrete. 

Dimensiunea procesului migratoriu postbelic se poate contura şi ţinând seama 
de scăderea numărului evreilor recenzați în 1956, 1966, 1977, 1992 şi 2002, corelat cu 
nivelul natalității, al mortalităţii, cu piramida vârstelor, care indică ierarhizarea 
grupelor de vârstă şi speranţa de viaţă. Câteva date generale se impun pentru 
înțelegerea mai corectă a tabloului format de prezenţa acestei etnii pe teritoriul 
românesc şi a mişcărilor teritoriale efectuate în afara spaţiului românesc, pe parcursul 
sec.XX, cu precădere în a doua sa jumătate. 

Aşa cum s-a putut observa în capitolele referitoare la evoluția demografică 
specifică sec.XIX-XX, numărul şi mai ales ponderea populaţiei evreieşti în totalul 
populației României a variat în timp, în general scăzând lent dar continuu. La 
recensământul din anul 1992, evreii reprezentau doar 0,04 % din totalul populației 
țării, fiind una dintre etniile cele mai puţin numeroase, doar 9.107 persoane. Zece ani 
mai târziu cifra acestora aproape că s-a înjumătăţit, ponderea evreilor în totalul 
populaţiei ţării ajungând doar la 0,02 %. În perioadele de vârf, după o serie de estimări 
şi corelat cu cifrele oficiale existente, evreii ajunseseră să deţină ponderi de peste 4 % 
(la sfârşitul sec.XIX, la începutul sec.XX, până în deceniul 4), iar odată cu intrarea în 


A 


deceniul 5, să scadă sub această valoare. După unii autori'®, în 1947 în România 
existau 428.3 12 evrei. Scăderea petrecută în 55 de ani (până în 2002), de peste 400.000 


persoane nu poate fi susținută numai de deficitul demografic indus de o natalitate 


'% H Kuller în lucrarea sa Opt studii despre istoria evreilor din România. 


foarte mică şi de o mortalitate relativ mare. Din această diferență de peste 400.000 
persoane, o bună parte este reprezentată de emigrare. Corelând aceste valori, cu cifrele 
oficiale ale recensămintelor din 1956, 1966, 1977 şi 1992, vom observa că se impun 
anumite corecţii referitoare la valoarea acestor cifre, în opinia comunităţii evreieşti. 
Acelaşi autor menţionat anterior, indică o serie de valori mai ridicate pentru numărul 
evreilor existenţi în România la diferitele date ale recensămintelor. Astfel, H.Kuller, 
vorbeşte de circa 450.000 evrei în 1947, de circa 170.000 evrei în 1956, de circa 
60.000 evrei în 1966, de circa 35.000 evrei în 1977 şi de aproximativ 15.000 evrei la 
pen-ultimul recensământ (1992). Potrivit cifrelor amintite mai sus, descreşterea 
populaţiei evreieşti din România a fost de 75 de ori față de 1930 (considerând 
recensământul din 1930), şi de circa 43 de ori faţă de 1947. Deşi autorul menţionat 
afirmă că scăderea drastică înregistrată după anul 1947, are la bază o involuţie a 
principalilor indicatori demografici, în primul rând a natalității, o îmbătrânire 
accentuată, trebuie să ţinem cont, şi asta nu în ultimă măsură, de fenomenul de 
emigrare, în principal spre Israel, SUA şi alte ţări capitaliste, fenomen responsabil de 
plecarea a peste 400.000 evrei, din care 300.000 stabiliți în Israel, 70.000 în SUA şi 
peste 10.000 în alte ţări. Dacă etnia evreiască constituia, numeric, la finele secolului 
trecut, a treia naționalitate a Regatului România, iar în perioada interbelică, a patra, ea 
se află astăzi printre cele mai reduse numeric etnii din ţară. Din punctul de vedere al 
structurii populației evreieşti din România, această populaţie are caracteristică o 
piramidă a vârstelor extrem de deformată, în care grupele predominante sunt cele peste 
60 de ani, şi în care cele tinere, cu potenţial reproductiv real, sunt mult mai reduse. 
Acest dezechilibru demografic extrem de accentuat este şi o urmare firească a 
migraţiilor desfăşurate în ultimile 5 decenii. După părerea unor autori implicaţi în 
studiul real, ştiinţific, al prezenţei evreilor pe teritoriul României, ceea ce nu au reuşit 
antisemiţii să facă timp de peste 100 de ani, au reuşit comuniştii în numai 42 de ani, 
determinându-i pe evrei să dorească ei înşişi să emigreze. O astfel de poziţie este 
definitorie pentru perioada comunistă, în ceea ce priveşte soarta evreilor din România. 
În acelaşi timp, după anul 1947, când comuniştii vor acapara puterea, nu numai că 
politica de stat a României nu a încurajat emigrarea, ci chiar a restricționat-o, ajungând 


până la suspendarea ei în câteva dăți. Nu numai nivelul migraţiilor după anul 1947 s-a 


modificat (comparativ cu perioada anterioară), dar şi orientarea spaţială a cunoscut 
modificări importante, mai ales în reorientarea fluxurilor de emigranţi cu precădere 
spre noul stat creat. 

Dacă la începutul sec.XX, predomina ca destinaţie SUA, care concentra peste 
60 % din numărul de migranţi evrei proveniţi din România (în perioada 1890-1924 
emigrând spre această destinaţie aproape 150.000 evrei), Palestina deţinând numai a 
15-a parte din totalul emigrărilor, după anul 1948, odată cu crearea Statului Israel, 
lucrurile s-au schimbat. Între 15 mai 1948 şi sfârşitul anului 1951, au emigrat din 
România cu destinaţia Israel 117.950 evrei. Anul 1951 a constituit un an de vârf în 
acest sens. După 1952, timp de opt ani, emigrările în această direcţie au totalizat 
32.462 persoane, mult sub nivelul cererilor depuse în acest sens. Odată cu intrarea în 
deceniul 7 al sec.XX, se reia procesul de emigrare şi, în următorii 4 ani, până în 1964 
vor mai emigra tot spre Israel, un număr de 63.549 evrei. Aceste valori mari 
comparativ cu numărul total de evrei din ţară, se vor menţine şi în etapa următoare 
(1965-1971), când vor pleca 22.635 evrei, mare parte spre acelaşi stat!“. În etapa 
imediat următoare, desfăşurată între 1972-1979, beneficiind de o anumită „dezgheţare” 
a condițiilor de emigrare, vor pleca 18.418 evrei, pentru ca în anii ce au urmat 
emigrarea spre Israel să fie „strangulată” aproape în întregime, după această perioadă 
numărul celor care au plecat abia dacă a atins valoarea de 2.000 persoane. 

Analizând cauzalitatea emigrării, atât pentru perioada interbelică, cât mai ales 
pentru perioada postbelică comunistă, se poate observa o anumită etapizare în această 
direcţie. Până la declanşarea celui de-al doilea Război Mondial, principala cauză a fost 
cea economică, secondată imediat ca importanţă de cea a siguranţei politice şi de zi cu 
zi. Odată cu venirea la putere a regimurilor de orientare de dreapta şi extremă dreapta, 
în România apare pentru evrei problema siguranţei vieţii cotidiene, ameninţarea fiind 
din ce în ce mai puternică. Probabil şi acest motiv a acţionat în direcţia susţinerii 
emigrării, însă în mod sigur, această cauză a devenit primordială în timpul celei de-a 
doua conflagrații mondiale. Perioada imediat următoare terminării războiului, din 
1945 până la crearea Statului Israel (în 1948), a adus o motivaţie foarte substanțială 


pentru evreii care doreau să emigreze. După experienţa atât de grea din timpul 


'% H Kuller..., op.citate, pag.21. 


războiului, neâncrederea în viitorul lor şi a copiilor lor pe meleagurile româneşti a 
contribuit în mod decisiv la emigrarea evreilor spre alte state, democratice şi mult mai 
prospere din punct de vedere economic. 

După anul 1948 situaţia se schimbă, atât prin crearea Statului Israel, care dă o 
nouă semnificaţie, mult mai profundă, existenţei tuturor evreilor de pe glob, 
reprezentând „pământul făgăduinţei”, care atrăgea pe fiecare evreu de oriunde ar fi fost 
el, cât şi datorită realităților social-politice apărute în România, preluarea puterii de 
către Partidul Muncitoresc, spulbera orice speranță în revenirea unui sistem 
democratic, echivalent cu cel existent în perioada interbelică. Din categoria 
transformărilor sociale şi politice care alterau statutul populaţiei evreieşti din România, 
naţionalizarea forțelor de producţie, a băncilor, a unităţilor comerciale, introducerea 
proprietăţii de stat în domeniul micii cooperaţii şi a meşteşugarilor vor constituii 
elemente care vor restrânge opţiunile reale ale populaţiei evreieşti din ţară. Aceste 
transformări s-au reflectat şi în schimbarea structurii profesionale a evreilor din 
România, structură consemnată în cadrul recensămintelor postbelice. Orientarea spre 
meseriile înalt calificate, spre categoria intelectualilor, va deveni o caracteristică de 
bază a populaţiei evreieşti, dar şi o modalitate de rezistenţă în cadrul sistemului. În 
acelaşi timp, ca un răspuns la noile condiţii în care evreimea din România nu îşi mai 
găsea locul tradiţional, de care beneficiase atâtea decenii în sec.XIX şi XX, va 
imprima o dorinţă de emigrare foarte puternică. Din punct de vedere politic, activitățile 
desfăşurate de noua conducere de orientare pur sovietică, din anii '48-'50, prin 
prigoana mascată la care a fost supusă populaţia evreiească din ţară, vor imprima o 
dorinţă şi mai acerbă de emigrare. În condiţiile în care, la începutul anilor '50, au loc 
activităţi antisioniste, incluse în lupta ideologică antiimperialistă, comandată de la 
Moscova, arestări de evrei care militau în direcţia dezvoltării Statului Israel, au dus la 
considerarea noului mediu social-politic creat după 1947 ca fiind nefavorabil existenţei 
şi dezvoltării acestei etnii, în noua Românie. 

În aceaşi perioadă, pentru contracararea orientărilor sioniste, pro-israeliene, 
chiar în rândul organizaţiilor în care activau evreii (Comitetul Democrat Evreiesc) se 
declanşează o activitate puternică de propagandă în acest sens. Se încearcă chiar o aşa 


zisă activitate „de lămurire” a necesităţii integrării evreilor în noile „realităţi 


socialiste” ale ţării, încurajându-se unele aspecte culturale pur evreieşti, cu substrat 
naţional. Tot în această perioadă, un anumit număr de evrei, care luptaseră în 
ilegalitate, ca vechi membri ai Partidului Comunist, ajung să capete un anumit statut 
social şi să acceadă la funcţii politice importante. Ei vor fi folosiţi, la fel ca şi întreaga 
organizaţie C.D.E., pentru penetrarea noilor idei politice în rândul marii comunități 
evreieşti din ţară, cu scopul stopării dorinţei de emigrare. Deşi activităţile în această 
direcție devin tot mai intense, dorinţa de emigrare se înteţeşte, lucru demonstrat de 
cele peste 60.000 de cereri de emigrare existente la începutul anului 1953. În 1959, 
când se redeschide posibilitatea depunerii de noi cereri pentru emigrare, se înscriu 
peste 130.000 de evrei, conştienţi fiind de turnura petrecută în politica României, care 
pornise pe un drum fără de întoarcere pentru evrei. De abia 16 ani mai târziu, în 1975, 
odată cu „dezgheţarea” activităţii de emigrare, datorată obținerii Clauzei Națiunii celei 
mai favorizate, aceşti emigranţi vor putea pleca în Israel sau SUA. După această dată, 
emigrarea spre Israel capătă noi valenţe: se schimbă structura socio-profesională a 
emigranților, începând să predomine persoanele cu o pregătire superioară, cu un statut 
economic bine definit, dar în acelaşi timp începe să se schimbe şi vârsta emigranților, 
ajungând să emigreze chiar şi populaţie tânără, în unele cazuri fii sau fiice ale unor 
foşti demnitari politici din deceniile 5-8. Această reorientare socio-profesională şi 
chiar ca nivel de vârstă a emigranților va avea repercusiuni majore asupra evoluţiei 
numerice a evreilor în anii ce au urmat. Dacă imediat după anul 1948, până către finele 
anilor "50, au plecat preponderent cetăţenii ce constitueau clasa de mijloc a evreimii 
din Românie (mici comercianţi, meseriaşi, liber profesionişti etc.), marea protipendadă 
burgheză plecând, deja, imediat la sfârşitul războiului. În etapa următoare (cuprinsă 
între 1960-1970) vor pleca acei membrii de familie care aveau deja rude în Israel sau 
SUA, beneficiind de motivaţia „reîntregirii familiei”, în multe cazuri printre cei plecaţi 
numărându-se şi copii sau adolescenţi. O schimbare majoră în specificul socio- 
profesional al emigranților se va observa după anul 1970, până spre mijlocul anilor 
“80, când vor predomina intelectualii şi liderii politici de la anumite nivele, foşti 
activişti politici din deceniile 5-7, nemulţumiţi de statutul lor din perioada respectivă. 
Lucrul care va influenţa profund evoluţia demografică a evreilor din România, este 


emigrarea categoriilor tinere de populaţie, în special după anii '80, dar mai ales după 


momentul 1989, când restricţiile în domeniul mişcării populațiilor din România 
încetează cu desăvârşire. 

Interesante sunt corelaţiile ce se pot stabilii în ceea ce priveşte nivelul de 
pregătire şcolară şi socio-profesională al migranţilor. În primele perioade de emigrare 
au fost preponderenţi evreii cu un nivel mediu şi chiar elementar al pregătirii, 
absolvenţii cu studii superioare fiind mult mai reticienţi în ceea ce priveşte emigrarea. 
Acest lucru, bazat pe nivelul extrem de ridicat de pregătire şcolară a evreilor înregistrat 
la ultimile recensăminte publicate'%, indică o orientare a categoriilor înalt 
profesionalizate spre o anumită politică emigraţionistă. În etapele ulterioare, tinerii 
evrei preferau să termine o facultate aici în România, chiar să urmeze câţiva ani de 
stagiu, care le asigura însuşirea corectă şi la un nivel ridicat a meseriei alese, şi abia 
ulterior se gândeau la o eventuală emigrare, asigurându-şi la noua locaţie şanse ridicate 
în ocuparea unui post bun sau practicarea unor meserii bănoase. Această decizie se 
baza şi pe faptul că, în România, posibilitatea urcării în ierarhia profesională sau 
satisfacțiile materiale rezultate era nesatisfăcătoare, oferta din Israel sau SUA fiind 
mult mai tentantă. Categoriile cele mai specializate profesional au constituit marea 
parte a emigranților din perioada 1966-1970 şi din a doua jumătate a deceniului 8 (anii 
1975-1980), când valurile de emigranţi bine pregătiți vor predomina. Un exemplu în 
acest sens poate fi considerat şi relatarea apărută în revista americană „Acta 
Matematica”, în 1980, în care se menţiona că peste o treime din cei 300 de 
matematicieni de frunte ai României, emigraţi în SUA, în această perioadă, erau evrei. 

Paralel cu acest „exod al creierelor”, motivaţia reîntregirii familiei a continuat 
să existe şi în ultimile 2 decenii ale sec.XX. Într-un sondaj efectuat ad-hoc de unii 
membrii ai Federaţiei Evreieşti, expectaţia de emigrare pentru evreii din România era 
de !4 la categoria socio-profesională înalt specializată. Pe total, populaţia evreiască 
existentă astăzi în România are rude de gradul 1 sau 2 emigrate în Israel sau SUA, în 
procent de peste 30 %. Acest lucru explică de ce, după anul 1990, ponderea populaţiei 


tinere în marea masă a emigranților evrei a fost majoritară. 


165 Să nu uităm că ponderea absolvenţilor de studii superioare în rândurile populaţiei evreieşti, este cea mai mare, 
comparativ cu toate celelalte etnii care trăiesc în România! În 1966, această pondere era de 17,6 % din totalul 
evreilor; în 1977 urcase la 25,3 %; în 1992, se cifra la 34,5 %, iar în 2002 depăşise 35 %, valoare cu mult peste 
media pe ţară (15,1 %) sau comparativ cu celelalte etnii înalt intelectualizate: armeni (26,8 %) şi greci (18,0 %). 


Interesantă este evoluţia proporției deţinute de evrei în totalul masei emigrante 
în perioada de dinainte de 1989 şi în anii imediat următori. Deşi, pe ansamblu, cifra 
emigranților din România în perioada 1975-1989 a variat între 9.336 persoane (valoare 
minimă înregistrată în 1976) şi 41.363 persoane (valoare maximă înregistrată în 1989), 
trend-ul emigrației evreieşti şi-a păstrat traseul obişnuit, oscilând între 1.000-2.000 
persoane pe an. Valoarea maximă a fost înregistrată în 1975 (2.176 evrei), probabil şi 
datorită deschiderii din aceea perioadă (explicată în rândurile anterioare), iar valoarea 
minimă a fost înregistrată la 4 ani distanţă, în 1979 (978 evrei), probabil datorită 


restrîngerii libertăţilor personale din aceea perioadă. 


Emigranţi după naţionalitate în anii 1975-1995 


Tab.46 


Total emigranți din care: 
| Români | Evrei 


Sursa: Comisia Națională pentru Statistică (1996) Anuarul Demografic al României, Bucureşti. 


Situația de după anul 1989, relevă o schimbare de optică, însă se păstrează 
caracteristica generală a emigrației evreieşti. Trebuie să avem în vedere structura pe 
grupe de vârstă a populației evreieşti rămase în ţară, şi faptul că marea parte a 


populației care dorise să emigreze o făcuse deja. După 1989 deşi, pe total, emigrarea 


din România, valabilă pentru toate etniile componente a populaţiei ţării, s-a păstrat la 
un nivel constant, populaţia evreiască doritoare să emigreze a scăzut continuu şi 
constant. În anii ce au urmat lui 1995, aceste valori au continuat să scadă însă într-un 
ritm mult mai puţin accentuat. Populaţia rămasă în ţară este extrem de îmbătrânită şi 
nu mai doreşte atât de mult să emigreze în Israel sau SUA. Deja, cei rămaşi aici, îşi au 
propria situaţie profesională, mulți sunt pensionari, iar începerea unei noi vieţi în afara 
României nu mai prezintă atractivitate. Contigentul reprezentat de cele câteva zeci de 
emigranţi evrei anual care părăsesc România în prezent, este compus aproape în 
exclusivitate din populaţie tânără, doritoare de a-şi începe o nouă viaţă în condiţii 
economice mult mai bune decât cele oferite în ţară. Ca o concluzie, se poate afirma că, 
la fel ca şi fenomenul evoluţiei demografice, emigrația evreiască din România se 
înscrie ca o caracteristică fundamentală pentru această populaţia, creând nota 
definitorie care evidenţiază această etnie în ansamblul populațiilor ce trăiesc pe 


teritoriul României. 


Partea a II-a 
ASPECTE SOCIO-ECONOMICE ALE PREZENȚEI EVREILOR 
PE TERITORIUL ROMÂNIEI 


II.1. TRĂSĂTURI SOCIALE ALE POPULAȚIEI 
EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA. 
COMUNITATEA EVREIASCĂ. VIAŢA SPIRITUALĂ. 


Aşa cum s-a putut observa în prima parte a lucrării, populaţia evreiască din 
România s-a evidenţiat încă de la începuturile prezenţei sale pe aceste meleaguri ca un 
grup etnic bine individualizat, cu un specific aparte, diferit față de marea majoritate 
românească, cu trăsături de sine stătătoare, atât în domeniul evoluţiei demografice, al 
repartiției teritoriale, al politicii demografice, cât şi în domeniul vieţii sociale, în cel al 
vieţii spirituale şi comunitare. Populaţia evreiască a reuşit să-şi cristalizeze în secole 
de existență comună pe aceste meleaguri, alături de populaţia majoritară, o serie de 
caracteristici şi trăsături proprii, care au evidenţiat-o în ansamblul populației 
României. Printre acestea, am considerat a fi deosebit de interesante, ca influență 
asupra laturilor geografice ale existenţei acestei populaţii, trăsăturile din domeniul 
social, comunitar şi spiritual care caracterizează populaţia evreiească din ţara noastră. 

O primă trăsătură socială pregnantă, specifică evreilor din România, se referă la 
nivelul de şcolarizare, la locul şi rolul avut de educaţie şi învătământ în viaţa acestei 
populaţii. Educaţia şi instrucția în general, au constituit obiective de o însemnătate 
deosebită pentru toate comunitățile evreieşti din România, în toate perioadele istorice 
în care această populaţie a existat pe teritoriul țării noastre. Faptul că evreii au sesizat 
încă de la începuturile existenţei lor că o populaţie bine instruită, educată, cu un nivel 
de pregătire şcolară ridicat, are şanse mult mai mari de a rezista pe scena istoriei, a 
constituit un factor „motor” deosebit de important în existenţa acestei populaţii. Deşi, 
în foarte multe perioade istorice, evreii din Principatele române au avut un statut deloc 
favorizant, totuşi, beneficiind de o inteligenţă nativă, cultivată şi întreţinută cu mare 
atenţie, au reuşit nu numai să reziste pe scena istoriei, dar au putut progresa, obţine un 
statut superior, lucru demonstrat, printre altele, şi de poziţia socială, economică şi nu 


în ultimul rând financiară deţinută de evrei în România secolelor XIX şi XX. La 


obținerea acestui statut, educaţia, şcolarizarea şi instrucţia în general, au avut un rol 
covârşitor, nu numai în perioada amintită ci şi de-a lungul întregii istorii comune de pe 
aceste meleaguri. 

Elementul primordial în acestă problemă, întâlnit încă din cele mai vechi 
timpuri, l-a constituit existenţa unei categorii sociale deosebite, de mare importanţă 
pentru comunitate, şi anume învățătorii. Aceştia, nu trebuie înţeleşi doar ca simpli 
dascăli, meniţi a preda în şcoli diferite materii copiilor şi tinerilor evrei, ci trebuie să 
avem în vedere, atunci când analizăm locul şi rolul lor în comunitatea evreiească, în 
special atributele sociale, culturale, inclusiv cel în domeniul transmiterii specificului 
evreiesc, al ideilor fondatoare ale iudaismului. Învăţătorii depăşau, în marea majoritate 
a cazurilor, simplul statut al unui cadru didactic. Ei reprezentau pentru comunitățile 
evreieşti adevăraţi intelectuali, foarte apreciaţi, cu un statut social şi o recunoaştere în 
cadrul comunităţii foarte ridicată. În perioadele de început, poate şi ca o dovadă a 
acestui rol deţinut de învăţători, şcolile evreieşti funcționau fie în cadrul sinagogilor, 
fie în imediata apropiere a lor, învățătorul, alături de rabin, reprezentând unul din 
„stâlpii” comunităţii respective. Atenţia acordată procesului educaţional era atât de 
mare, încât, chiar în perioadele „negre” ale existenţei comunităţii respective, instrucția 
continua să fie făcută, uneori cu eforturi foarte mari, dovadă a faptului că evreii 
conştientizau pe deplin importanţa pregătirii viitoarelor generaţii şi faptul că prin 
acestea populaţia evreiască continua să existe şi să supravieţuiască, indiferent de 
vitregiile vremurilor. Chiar şi în cazul comunităţilor mai sărace, acolo unde familiile 
nevoiaşe nu-şi permiteau efortul de a da la şcoală pe toţi copii familiei, aceştia erau 
instruiți pe gratis, şi înzestrați cu cărţi, rechizite şi îmbrăcăminte, fie de comunitatea 
respectivă, fie de eventualii evrei ajunşi la o situaţie materială mai deosebită!%. În 
această direcţie, dintre cele 3 provincii istorice româneşti, Transilvania se evidenţiază 
cu precădere, evreii din acestă provincie a României, beneficiind de un statut deosebit 
comparativ cu cei din Moldova şi Țara Românească. Tot aici, după anul 1918, 


legislaţia românească, începe să permită oficial (şi chiar să încurajeze), înfiinţarea de 


1% Carmilly-Weinberger, M. (1994) ..., op.citate. 


şcoli evreieşti, atât la nivele ale pregătirii elementare!”, cât şi la cel al pregătirii 
liceale. 

În celelalte două provincii istorice româneşti, Moldova şi Țara Românească, 
învățământul evreiesc a cunoscut, deasemenea, o dezvoltare importantă. Desfăşurat în 
două direcţii distincte, una axată pe învățământul religios, în care rabinii aveau un rol 
hotărâtor, şi cealaltă axată pe învățământul laic, în care învățătorii aveau un rol 
deosebit, procesul de instrucţie şi educaţie de care beneficiau copii şi tinerii evrei a 
cunoscut variații semnificative, atât ca reliefare istorică, cât şi ca diferențiere spațială, 
între cele două provincii amintite. În ambele cazuri, însă, atenţia acordată instruirii 
tinerilor evrei a fost factorul comun, regăsibil în toate provinciile României. 
Deasemenea, o trăsătură distinctă, era reprezentată şi de faptul că în cazul familiilor 
bogate, cu un potenţial financiar deosebit, exista tradiția de a angaja învăţători 
particulari care să ofere aceste servicii copiilor la domiciliu, sau specific pentru 
sec.XIX şi începutul sec.XX, aceste familii îşi trimiteau copii să înveţe în străinătate. 
În acelaşi timp, în marea majoritate a cazurilor'%, accesul copiilor şi tinerilor evrei la 
şcolile româneşti era neîngrădit, de regulă aceştia deţinând poziţiile fruntaşe în ceea ce 
priveşte rezulatele şcolare obţinute. 

Un alt element caracteristic populaţiei evreieşti din România, care a ajutat la 
evidenţierea acesteia în raport cu marea majoritate românească, în special în perioada 
Evului Mediu şi a începutului perioadei moderne, a fost reprezentat de portul specific 
evreilor. 

Îmbrăcămintea şi modul de a se îmbrăca, specifice evreilor din cele 3 
Principate, de-a lungul Evului Mediu a reprezentat nimic altceva decât o dovadă a 
locului de origine al lor, cât şi a tradiţiei păstrate cu sfiinţenie de-a lungul sec.XV- 
XVIII şi în deceniile următoare. Analiza costumului evreiesc ne permite depistarea 
locului de origine al comunităţilor sau indivizilor care s-au stabilit pe meleagurile 
Moldovei sau Ţării Româneşti, portul lor reflectând atât o serie de trăsături specifice 
167 În anul 1918, în Transilvania existau deja oficial circa 20 de şcoli elementare evreieşti, iar în următorii 2 ani, 
ca urmare a aplicării politicii în domeniul minorităţilor de către guvernul de la Bucureşti, tot aici, în Transilvania 
vor mai apare nu mai puţin de 31 şcoli elementare evreieşti care asigurau accesul la învățătură şi instrucţie pentru 
copii evreilor din provincie (Carmilly-Weinberger, M., 1994). 

1% Tot acum vor apare licee pentru tinerii evrei la Timişoara, Oradea şi la Cluj. 


'% Mai puţin perioada interbelică, când se face simţit un curent antisemit, inclusiv în domeniul accesului la 
şcoală pentru evrei. 


zonei, cât şi un anumit statut în cadrul societății române, şi mai ales în cadrul 
comunităţii evreieşti din care făceau parte. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere şi 
faptul că portul era în directă legătură şi cu tipul de ocupaţie desfăşurată de populația 
evreiească implicată, statutul economic al individului şi al grupului din care făcea 
parte reflectându-se în egală măsură şi în hainele pe care le purta. 

În perioada Evului Mediu şi mai ales la sfârşitul acestuia se evidenţiase-ră deja 
câteva modele ale costumului evreiesc atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, în 
Moldova şi Țara Românească, cu precădere. Din acest punct de vedere influenţa 
occidentală va fi fost mult mai puternică în Transilvania, populaţia evreiască din 
această provincie istorică românească fiind mult mai receptivă la noile influenţe decât 
cea din celelalte două provincii româneşti. 

Pentru Moldova şi Ţara Românească, modelul tipic de îmbrăcăminte era 
reprezentat de costumul polonez. Deşi la bază o costumaţie specifică Galiției şi sudului 
Poloniei, influenţele turceşti-otomane şi-au facut simțită prezenţa în ambele provincii, 
dar mai ales în Țara Românească, unde prezenţa sepharzilor era mult mai vizibilă. În 
acelaşi timp, în costumul evreiesc, purtat atât zilnic cât şi cu anumite ocazii, se 
remarcă o oarecare influenţă a unor evenimente importante pentru comunitate şi pentru 


170. Pentru bărbat, ţinuta specifică 


viaţa socio-economică a persoanei respective 
sfârşitului de sec.XVIII şi începutului de sec.XIX includea pantaloni largi, cu brâu 
mare, cămaşă albă, vestă fără mâneci, iar pe cap se purta, de regulă, o scufie din 


171 
stofă 


. În zilele de sărbătoare, bărbaţii purtau caftan de stambă până la glezne, de 
influenţă turcească, cu manşete mari, uneori întoarse. Brâul, larg, înfăşurat de mai 
multe ori, servea atât ca cingătoare, cât mai ales ca „buzunar” pentru batistă, ochelari 
sau tabacheră. Acest port era prezent şi în momentul încheierii unor afaceri deosebit de 
importante sau cu ocazia unor întâlniri deosebite, la care persoana purtătoare trebuia să 
impresioneze în mod pozitiv. Peste caftan, se purta o fermenea din stofă, care pe 
timpul iernii era îmblănită, de regulă calitatea blănii arătând potenţa financiară a 


purtătorului şi locul său în ierarhia comunităţii respective. Peste acest costum, uneori, 


1" Baraş, J. (1854) Cu privire la situaţia actuală a evreilor din cele 2 principate dunărene, Moldova şi Valahia, 
Archives Israelites, pag.622. 

VI Vainer, Florica (1974) Portul de odinioară al evreilor din România, în “Toladot” nr.7/august 1974, pag.27- 
28. 


se purta un veston de postav, de calitate, denumit giubea (tot de influență otomano- 
poloneză), uneori căptuşit cu blană. Deasupra, iarna, se purta o manta din rips negru, 
lungă şi largă, asemănătoare cu sutana călugărilor”. 

În ceea ce priveşte portul femeii evreice din cele două Principate româneşti 
(Moldova şi Țara Românească) regăsim o altă caracteristică interesantă: spre deosebire 
de bărbat, femeia evreică, până la mijlocul sec.XIX se îmbrăca foarte asemănător cu 
femeia româncă. Portul feminin evreiesc nu diferea prea mult de cel româneasc, poate 
şi din cauza faptului că bărbatul era cel care avea cele mai multe relaţii cu populaţia 
românească, el intrând în contact cu alte persoane şi trebuind să fie reprezentativ, 
inclusiv din punct de vedere al prezenţei sale fizice. Ca un specific aparte pentru Țara 
Românească, la sfârşitul sec.XIX, se remarcă în portul feminin evreiesc, o oarecare 
influenţă...sârbească! 

După 1830-1850, în toate provinciile româneşti, inclusiv în Transilvania, portul 
de influență poloneză începe să devanseze influența otomano-turcească în domeniul 
vestimentar, datorită în special afluxurilor de populaţie evreiască sosită din Polonia şi 
Galiţia, care vor modifica specificul vestimentar în cele trei principate româneşti. 
Dintre aceste noi elemente pătrunse după 1850, merită a fi menţionate taftanul negru, 
centura lată, ştramelul purtat pe cap şi confecționat din blană de samur, lucru 
nemaiîntâlnit până atunci în portul evreiesc. Către sfârşitul sec.XIX, au loc modificări 
atât în statutul comunităţilor evreieşti din Principatele Unite cât şi, indirect, în modelul 
portului evreiesc, în special la bărbat. Portul tradițional este treptat înlocuit, după ce 
M.Kogălniceanu emite două circulare în aprilie 1859 şi în mai 1860 prin care cere 
Rabinului din Moldova trecerea la portul european. „Modernizarea” vestimentară va fi 
impulsionată nu numai de aceste două circulare, cât mai ales de un fenomen extins în 
epocă: o serie de tineri evrei, proveniţi din familii înstărite, vor merge la studii în 
Europa, de unde se vor întoarce adoptând total vestimentația la modă în capitalele 
europene, constituindu-se şi în acest domeniu într-un factor de progres pentru 
societatea românească post-feudală şi pre-industrială. Portul „polonez” însă, va fi 
păstrat în cadrul anumitor segmente ale comunităţii evreieşti, cu precădere în grupul 


hasidicilor, comunitate ultra-ortodoxă, păstrătoare a vechilor tradiţii. Ashkenazii din 


172 Iancu, C. (1996) ..., op.citate, pag.154-155. 


Țara Românească, inclusiv cei din Bucureşti, mai progresiști, vor adopta mai uşor 
costumul modern european, care a „prins” foarte repede mai ales în rândul tinerilor; 
vârstnicii şi hasidicii continuând să prefere, mai ales la anumite ocazii, costumul 
polonez tradiţional. Sepharzii, însă, aflaţi sub o mai puternică influenţă turcească, vor 
adopta ţinuta valahă ceva mai târziu, în acest mod putându-se face chiar o anumită 
diferenţiere între cele două categorii de evrei din România. Elementele vestimentare 
turceşti, vor rămâne, totuşi, valabile mai ales pentru evreii vârstnici, pentru Rabini şi 
pentru Haham. Odată cu intrarea în sec.XX, portul modern, european, se va generaliza, 
singura categorie de evrei care vor mai purta însă numai anumite elemente 
vestimentare tradiționale va fi cea reprezentată de hasidici, care nu vor renunţa la 
portul lor specific, inclusiv la acele elemente de originalitate cum ar fi cele din 
domeniul purtării părului (barbă, perciuni etc.). 

O altă trăsătură socială care evidenţiază populația evreiască din România în 
relaţie cu majoritatea românească este reprezentată de limba vorbită. Deşi din acest 
punct de vedere evreii atât din Moldova cât şi din Țara Românească (inclusiv din 
Transilvania) vor fi dat dovadă de o mare adaptabilitate, această caracteristică prezintă 
un anumit specific teritorial care merită amintit. În Moldova, limba cea mai răspândită 
în cadrul comunităţilor evreieşti a fost româna. Evreii din această provincie istorică 
românească s-au adaptat atât de bine noilor condiţii de trai, încât învăţarea limbii 
române nu a fost o problemă. Limba oficială era necesară în primul rând pentru a putea 
stabilii relaţii cu populaţia majoritar românească. Din această cauză evreii stabiliţi pe 
teritoriul Moldovei (la fel ca şi cei din Țara Românească) vor adopta foarte repede 
limba română ca principală modalitate de comunicare. În interiorul comunităţilor 
evreieşti, însă, se vor păstra limbile materne specifice fiecărui grup de evrei, funcţie şi 
de zona de provenienţă. În Moldova, alături de română, se va mai vorbi şi idişul. 
Această opțiune lingvistică va fi întâlnită şi în Țara Românească (şi aici pe lângă 
română se va vorbi în idiş), dar ca un element diferit faţă de Moldova, aici va mai fi 
folosit şi un dialect iudeo-spaniol, denumit de unii specialişti sepharda (specific 
evreilor sepharzi) 75. Idişul, reprezintă un dialect iudeo-german îmbogăţit cu 


împrumuturi slave şi româneşti, dovadă a interacțiunii lingvistice desfăşurată de-a 


13 Iancu, C. (1996) ..., op.citate. 


lungul timpului între evrei şi români. Dialectul iudeo-spaniol, specific cu precădere 
sepharzilor, s-a pierdut în mare măsură, odată cu diminuarea numerică a comunităţii 
sepharde, fiind vorbit în prezent de mai puţin de 100 de evrei în toată România. Spre 
diferenţă faţă de alte etnii din România, evreii de pe aceste meleaguri au sesizat faptul 
că printr-o adaptare lingvistică reală, nu numai că nu-şi vor pierde nimic din specificul 
naţional şi cultural propriu, dar, mai mult decât atât, vor reuşii să se încadreze într-un 
angrenaj social şi economic din care vor putea obţine cele necesare dezvoltării şi 
întăririi comunităţilor lor, păstrându-şi astfel specificul naţional (lucru neînțeles din 
păcate, de alte etnii, cum ar fi cea maghiară...). Prin includerea completă în cadrul 
societăţii româneşti, cu precădere în a doua jumătate a sec.XX, evreii din România s- 
au adaptat din punct de vedere lingvistic în cel mai optim mod posibil, reuşind să 
păstreze aceea caracteristică comunitară foarte importantă —limba maternă- inclusiv 
prin instituţii culturale cum ar fi Teatrul Evreiesc de Stat şi multe publicaţii şi 
tipărituri. 

Un alt element cu însemnătate socială poate fi considerat şi cel din domeniul 
numelor patronimice. În procesul de auto-includere în cadrul societăţii româneşti în 
unele perioade istorice, şi printr-o anumită politică de „românizare” impusă de guvern 
(în special la sfârşitul sec.XIX şi în primii ani ai sec.XX), păstrarea sau modificarea 
numelor de familie sau a prenumelor a constituit un element foarte important. Şi în 
această direcţie, putem semnala o serie de trăsături cu specific teritorial, care dau nota 
geografică a acestei probleme. Grupurile vechi de evrei, sosite la sfârşitul Evului 
Mediu dar mai ales cu precădere la începutul perioadei moderne, consideraţi „evrei 
pământeni” au adoptat ulterior pentru numele de familie terminația „escu” ataşată la 
nume biblice, specific evreieşti, apărând astfel categorii astăzi extinse, cum ar fi: 
Avramescu, Isăcescu'"%, Iacobescu etc. În timp au apărut, urmând această cale, noi 
terminaţii specifice evreilor, având la bază atât nume biblice, la care s-a adăugat 
terminația „eanu” fie nume de localităţi sau chiar ocupaţii desfăşurate de respectivul 
evreu, la care s-a adăugat terminația amintită'??. În această ultimă categorie se înscriu 


ca exemple tipice o serie de nume de familie evreieşti rezultate din alăturarea bazei 


174 De la Isaac. 
175 Aroneanu, Ocneanu, Podoleanu, Focşăneanu (de la Focşani, locul de baştină). 


numelui formată din denumirea ocupaţiei respective, la care s-a adăugat terminația 
„aru” specifică numelor având la bază denumiri de ocupaţii şi meserii: Ciubotaru, 
Făinaru, Sticlaru etc. O dovadă majoră a interacțiunii dintre evrei şi români, a 
mixajului patronimic desfăşurat în timp, cu precădere în ultimii 150 de ani, este şi 
faptul că multe din aceste nume de familie care inițial erau specifice evreilor, au fost 
preluate de români, ele regăsindu-se astăzi, la foarte multe persoane care nu au nici o 
tangenţă cu populația evreiească din ţara noastră, dar care se pot include în această 
categorie de nume patronimice. 

Un caz aparte îl constituie situaţia evreilor veniţi în sec.XVIII-XIX din Polonia, 
care au adoptat nume impuse de legislaţia austriacă, cu influenţe vădit germane. În 
acest caz, numele de familie era format din traducerea în limba germană a unor cuvinte 
ce reprezentau fie diferite meserii practicate, fie diferite trăsături inițiale ale persoanei, 
fie cuvinte specifice şi uzuale în aceea perioadă: Kaufmann (comerciant), Schön 
(frumos), Krone (coroană), Gold (aur), Ehre (onoare), Schwantz (coadă) etc. În 
categoria prenumelor, trăsătura specifică a fost (şi mai continuă şi astăzi însă la nivele 
mult reduse) adoptarea de prenume biblice, cu semnificație deosebită pentru purtătorul 
evrei (Isac, Benjamin, Solomon, Moshe etc.). 

În prezent, datorită integrării puternice a populaţiei evreieşti în angrenajul 
socio-economic al României, elementul reprezentat de numele patronimice a fost 
puternic atenuat, în puţine cazuri, astăzi, putându-se face o diferenţiere a evreilor după 
acest criteriu. Acest lucru reprezintă o dovadă în plus atât pentru faptul că limba 
vorbită este un organism viu, în continuă adaptare şi schimbare, cât şi pentru faptul că 
individualizarea etnică făcută după principiul numelui de familie este un element 
instabil, care nu rezistă în timp, mai ales acolo unde etnia în cauză se integrează activ 
în structurile sociale şi economice ale populaţiei gazdă. 

Această ultimă afirmaţie este întărită şi de un alt aspect social specific evreilor 
de pe teritoriul României: din punct de vedere al habitatului de locuire, evreii din 
România nu au locuit niciodată în ghetouri, aşa cum a fost cazul în Polonia, de 
exemplu. Deşi, de-a lungul istoriei, la comunitatea evreiească localizată cu precădere 
în mediul urban, a existat tendinţa de a se grupa, mai ales pe principiul apartenenţei la 


aceaşi meserie practicată sau activitate productivă desfăşurată, totuşi, nu s-a ajuns la 


izolarea acestei etnii de restul populației româneşti. Au existat de-a lungul sec.XIX şi 
în primele 6-7 decenii ale sec.XX, concentrări de evrei în anumite cartiere ale unor 
oraşe importante din România, în care aceştia reprezentau (măcar de-a lungul celei de- 
a doua jumătăţi a sec.XIX) majoritatea locuitorilor din zonă, însă acest lucru nu a dus 
la izolarea respectivelor comunităţi de majoritatea românească. Astfel, în laşi, unde 
prezenţa evreilor se duce mult în urmă, până spre mijlocul Evului Mediu, existau 
cartiere în care evreii dețineau ponderi foarte mari (cum ar fi cazul cartierelor Târgu 
Cucului, Podul Roş), la fel ca şi în Bucureşti, unde începând cu sec.XIX apar, 
deasemenea, o serie de cartiere unde populaţia evreiască era în număr foarte mare 
(Dudeşti, Văcăreşti)". Chiar şi în aceste cartiere casele evreilor erau identice ca 
înfăţişare şi arhitectură cu cele ale românilor, numai în rare cazuri, ca o notă de 
diferenţiere, se poate aminti predominanţa culorii albastre pentru casele evreieşti. 

În afara trăsăturilor sociale, de o mare însemnătate în conturarea corectă a 
imaginii referitoare la populaţia evreiască din România, este şi înţelegerea locului şi 
rolului comunității în viaţa multiseculară a acestei populaţii pe teritoriul țării noastre. 

Comunitatea reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale populației 
evreieşti, nu numai din România, dar de oriunde în lume. Ea este principala instituţie a 
evreilor din România, care îndeplineşte o serie de funcţii atât în plan organizatoric cât 
şi pe plan relaţional. Este, în acelaşi timp, un organism complex, etno-cultural, menit a 
crea şi dezvolta un sistem instituţional care include în sine sinagogile, casele de 
rugăciune, băile rituale, şcolile şi casele de studiu, inclusiv spitalele şi casele proprii de 
bătrâni. Vechimea sa este foarte mare, practic istoria comunităţilor evreieşti 
confundându-se cu istoria evreilor de pe aceste meleaguri. Paralel cu formarea 
comunităţilor, tot în planul administrativ şi organizatoric, trebuie amintit procesul de 
constituire al breslelor, organizaţii etno-culturale, care, iniţial, aveau la bază o grupare 
a meseriaşilor evrei, dintr-o anumită ramură economică. În acest fel iniţierea breslelor 
şi dezvoltarea lor, a fost marcată şi influenţată puternic de existenţa unor comunități 
evreieşti reprezentative, gestionate, îndrumate şi conduse de un Rabin. 

Ca un element definitoriu, specific spaţiului românesc, trebuie semnalat faptul 


că, de-a lungul istoriei evreilor din România, comunităţile evreieşti au reprezentat 


176 Tancu, C. (1996) ..., op.citate, pag. 159. 


forma cea mai caracteristică pentru existenţa evreilor în Diasporă, şi aşa cum menţiona 
cercetătorul D.P.Brânză „...punct de reazim în toate manifestările sale, în faţa tuturor 
injoncțiunilor istoriei, ca şi în cele mai grele momente pe care le-a trăit în decursul 
anilor.”!"”. Această formă de asociere liberă, având la bază necesităţi legate de 
ritualurile religioase (rugăciune în comunităţile cu peste 10 membrii bărbaţi în vârstă 
de peste 13 ani), a stat la baza existenţei posibilității de structurare şi organizare a 
vieţii religioase, cu formele impuse de ea. Prin funcţiile sale şi prin rolul pe care îl are, 
comunitatea asigură permanenţă în viaţa spirituală, culturală şi religioasă a evreilor din 
Diasporă, asigură existenţa, independenţa religioasă, culturală şi naţională a grupurilor 
de evrei, reprezentându-i pe aceştia în faţa autorităţilor statului, devenind astfel o punte 
de legătură între evrei şi statul respectiv. În acest mod, comunitatea devine o instituţie 
„în care poporul evreu şi-a aflat refugiul pentru spiritul său, pentru creerul său”1%$. 
Această instituţie este „recunoscută şi sprijinită de stat [Român n.n.], investită cu 
puteri fiscale, menţinută şi de guvernul român”. În acelaşi timp, comunitatea se 
ocupă şi de administrarea fondurilor băneşti în organizarea cultului (sinagogi, şcoli 
etc.), fiind, în acest sens, şi o adunare a reprezentanţilor pentru administrarea averii 
obştii, examinarea chestiunilor de interes general, al soluționării problemelor ivite etc. 
Trebuie amintit aici rolul avut de comunitate în dezvoltarea, cu precădere în sec.XIX şi 
începutul sec.XX, a reţelei proprii de spitale şi case de bătrâni (numite Pecdeș), care, în 
sensul actual al termenilor, încep să apară după anul 1850. Financiar aceastea erau 
sprijinite şi menținute de comunitate sau, în unele cazuri, de unii membrii ai 
comunităţii, care dispuneau de resurse financiare deosebite. lerarhizarea în cadrul 
comunităţii şi al comunităţilor la nivelul României, constituie argumente benefice în 
mărirea posibilităților de a lua decizii rapide şi corecte în situaţiile diverse ce apar. 
Acest lucru, de-a lungul istoriei, a permis o mai bună organizare şi soluţionare a 
problemelor ivite, asigurând evreilor din România un statut propriu, bine definit, încă 


din sec.XIX. Existenţa unor comunităţi importante şi bine structurate (în oraşe precum 


177 Citat din S.Costachie (2003) Evreii din Romania. Aspecte geografice, pag.92, preluat din lucrarea lui Brânză, 
D.P. (1933) Comunitatea în viaţa poporului evreu, Asociaţia Culturală a evreilor din România, Bucureşti. 

178 Brânză, D.P. 1933) ... op.citate. 

179 Citat din S.Costachie (2003) Evreii din Romania. Aspecte geografice, pag.93, preluat din lucrarea editată de 
Comunitatea Evreilor din Bucureşti (1920) Rostul comunității evreilor din Bucureşti, Tipografia Poporul, 
București. 


Iaşi, Bucureşti, Timişoara etc.), a constituit un factor pozitiv pentru populaţia evreiască 
din ţara noastră de-a lungul ultimelor două sute de ani. Această formă de organizare 
obştească, specifică unui popor cu o viaţă spirituală proprie bine dezvoltată şi 
individualizată faţă de majoritatea română, şi-a lăsat amprenta asupra tuturor laturilor 
vieţii evreilor din România, constituind o modalitate specifică pentru menţinerrea 
conştiinţei de neam şi a apartenenţei religioase. Chiar şi în ultimele decenii ale sec.XX, 
când numărul evreilor de pe aceste meleaguri a scăzut simţitor, comunitatea a 
continuat (şi continuă şi în prezent) să asigure o desfăşurare normală, chiar benefică, a 
existenţei de zi cu zi a populaţiei evreieşti, permiţând păstrarea trăsăturilor specifice 
proprii în toate domeniile de activitate. 

Elemente interesante în analiza specificului comunităţilor evreieşti din România 
apar atunci când parcurgem istoricul apariţiei şi dezvoltării acestei instituţii. Pentru 
înţelegerea corectă a conceptului de comunitate la evrei, trebuie să avem în vedere 
diferenţierea fundamentală, extrem de vizibilă în trecut, între evreii ashkenazi şi cei 
sepharzi, care constituiau comunităţi separate, atât din punct de vedere al limbii 
vorbite, al ritului, al obiceiurilor religioase şi laice, cât şi ca tipologie a activităţii 
economice specifice. Pe teritoriul României, au existat din cele mai vechi timpuri două 
categorii distincte de evrei: evreii sepharzi, de rit spaniol, vorbitori de limbă ebraică şi 
evreii ashkenazi, de rit german, vorbitori de limbă idiş. Deşi diferenţierile între aceste 
două categorii de populaţie evreiască erau relativ importante, la ambele tipuri de 
comunităţi regăsim aproximativ aceaşi structură organizatorică reprezentată de 
Hahambaşa (până la 1848), Marele Rabin şi Rabinii, la care se adăuga în trecut şi 
Staroştii. Înțelegerea celor două categorii de populaţie evreiască, sepharzii şi 
ashkenazii, trebuie să ţină seama şi de locul de origine al acestora: evreii ashkenazi, 
localizaţi în trecut în Moldova, îşi aveau originea iniţială, în Polonia, Rusia, Germania 
şi în Imperiul Austro-Ungar. Populaţia sephardă, era reprezentată de evreii de rit 
spaniol, veniţi pe aceste meleaguri prin intermediul Imperiului Otoman, odată cu 
izgonirea din Spania şi cu cucerirea părților sudice ale peninsulei Iberice de către 
mauri. Ambele comunităţi, prezente pe teritoriul României încă din perioada Evului 
Mediu, aveau, printre altele, şi un punct comun: conducătorii acestor comunităţi 


(denumite şi comunităţi ale evreilor pământeni), erau confirmaţi după numirea proprie, 


de către domnitorii români (valahi şi moldoveni) prin hrisoave domneşti, lucru valabil 
şi pentru staroşti şi hahami. Aceşti conducători purtau numele de Rabini, iar persoana 
îndreptățită să conducă întreaga comunitate dintr-o provincie istorică, purta denumirea 
de Mare Rabin. Această instituţie a marelui rabinat, a purtat denumirea de Hahambăşie 
între sec.XVII-XIX, Marele Rabin fiind înlocuit temporar de Hahambaşa. Instituţia 
Hahambăşiei, de influenţă turcească, apare în sec.XVIII, mai precis la 1719, fiind 
instituită de Înalta Poartă Otomană, având un caracter complex, nu numai 
organizatoric, în interiorul comunităţii, ci şi unul reprezentativ, relaţional, în legătură 
cu celelalte instituţii reprezentative recunoscute de Imperiul Otoman. Hahambaşa, 
întruchipa personalitatea evreiască cea mai importantă, numită de Poartă, care avea 
puteri extinse în cadrul comunităților din Moldova şi Țara Românească, fiind scutit de 
biruri, având posibilitatea de a încasa anumite taxe, de a judeca pricini şi plângeri, dar 
mai ales avea puterea de a numii Rabini, Hahami şi Staroşti (în Moldova). După 
instaurarea instituţiei în anul 1719, sediul ei revine în oraşul laşi, însă ca un element de 
recunoaştere, Marele Hahambaşa de la Iaşi nu guverna numai comunităţile evreieşti 
din Moldova, ci şi pe cele din Țara Românească, puterea sa deciziţională fiind 
recunoscută de Înalta Poartă. Mai mult, Înalta Poartă recunoştea un alt element specific 
Marelui Hahambaşa: funcţia de hahambaşa era ereditară. Această instituţie apărută în 
Moldova, va fi întărită prin recunoaşterea oficială de către domnie, însă în anul 1834, 
prin Înalta Rezoluţie a lui Mihail Sturdza! domnul Moldovei, va fi desfiinţată în 
această provincie, iar câţiva ani mai târziu, cu ocazia revoluţiei de la 1848 va dispare şi 
din Ţara Românească, fiind înlocuită de Marele Rabinat. Instituţia hahambăşiei se 
referea numai la evreii ashkenazi, autoritatea sephardă nerecunoscând-o, şi 
neacceptând-o vre-odată. Comunitățile sepharde vor rămâne în continuare legate de 
instituţia rabinatului, care există şi astăzi, comunitatea evreilor din România fiind 
condusă şi în prezent de un Mare Rabin care întrupează conducătorul religios al tuturor 
evreilor din ţara noastră. În această categorie a rabinilor, lideri de necontestat în 
domeniul religios al evreilor din România, intrau numai absolvenţii unor şcoli rabinice 
superioare, oameni cu o cultură iudaică vastă, adevărate personalități evreieşti, 


recunoscute atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Din punct de vedere 


130 Jzvoare şi mărturii...vol.II/2, doc.18 şi Izvoare şi mărturii. ..vol.III/1, doc.203. 


ierarhic, rabinii erau în trecut subordonați hahambaşei, însă spre deosebire de aceştia, 
ei erau aleşi pe viaţă şi funcţia lor nu era ereditară. Prin această metodă de selecție se 
asigura o recunoaştere a meritelor şi valorii incontestabile a rabinilor, care promovau 
astfel, prin propria lor valoare şi nu pe baza apartenenţei la o familie anume. Din 
această cauză, pentru evrei, rabinii reprezentau autorităţi „sacre” cu un rol deosebit în 
viaţa comunităţii respective. Ei erau, practic, „învăţătorii” sau „dascălii” însărcinaţi cu 
explicarea şi aplicarea legilor evreieşti, şi în acelaşi timp, reprezentau „interlocutorii” 
cei mai îndreptățiți în legătura spirituală cu Dumnezeu, asigurând, în acelaşi timp, 
stabilitatea comunităţii, fiind mentorii spirituali ai acesteia. 

În ierarhia comunităţilor evreieşti din Moldova, mai ales la sfârşitul Evului 
Mediu şi începutul perioadei moderne, şi-a găsit existenţa o altă formă de organizare, 
de data aceasta laică, care gestiona prin reprezentanţii săi numiţi staroşti treburile 
zilnice ale comunităţii. Ocupanţii acestei funcţii cu rol mai ales administrativ, erau 
propuşi de hahambaşa, şi aleşi direct pentru un interval de numai un an de zile, 
urmând ulterior, funcţie de rezultatele obţinute, să fie aleşi din nou sau revocaţi. 
Staroştii erau, practic, reprezentanţii în teritoriu ai hahambaşei, ei îndeplinind un rol 
reprezentativ, dând socoteală în primul rând organului care îi propusese. 

Prin formele de organizare şi gestionare, comunitatea evreiască a reuşit să 
adopte variantele cele mai benefice pentru existenţa sa, lucru demonstrat şi de 
păstrarea şi dezvoltarea comunităţilor evreieşti din România, care nu numai că nu au 
dispărut în timp, dar au reuşit să-şi întărească poziţia, devenind viabile şi având un 
cuvânt important de spus în acele pricini care implicau populaţia evreiască. 

Un alt aspect definitoriu al vieţii sociale a evreilor pe aceste meleaguri a fost (şi 
este şi în prezent) reprezentat de viața spirituală. Acest aspect, de o importanţă 
covârşitoare pentru fiecare evreu în parte, se constitue într-un element de diferenţiere 
marcantă faţă de majoritatea românească şi faţă de alte etnii de pe aceste teritorii. Din 
acest punct de vedere, populaţia evreiască este singura populaţie care beneficiază de o 
religie etnică, proprie, şi anume iudaismul. Trăsăturile iudaismului sunt extrem de 
complexe şi pot fi cu greu cuprinse în câteva pagini, ele constituind subiectul a sute şi 


sute de tratate şi lucrări deosebit de laborioase, însă din punct de vedere geografic, 


elementul definitoriu este dat de identitatea proprie religioasă pe care o regăsim la 
comunităţile evreieşti, în toate zonele României. 

Cultul mozaic, specific populaţiei evreieşti, are la bază, învăţătura cuprinsă în 
Tora, Tanah şi Talmud. Toată esenţa gândirii evreieşti se regăseşte în aceste surse 
sacre, de o mare însemnătate pentru întreg Poporul lui Israel, indiferent de locaţia în 
care se află. Complexitatea informaţiei referitoare la aceste surse sacre face extrem de 
grea abordarea lor de către un necunoscător în domeniu (precum în cazul de faţă), însă 
pentru o reliefare oarecum schematică, care să ne permită o imagine cât de cât corectă 
asupra acestor elemente se pot aminti câteva aspecte. În primul rând, Tora (denumită şi 
Pentateuhul), reuneşte învăţăturile sfinte date direct de Dumnezeu, transmise evreilor 
prin Moise. În esenţa sa, Tora cuprinde 5 cărți: 

- Facerea (Geneza); 

- Ieşirea (Exodul); 

- Leviticul; 

-  Numerii; 

- Deuteronomul (Defteronomul). 

La rândul său, Tanah-ul cuprinde pe lângă Tora şi colecţiile numite Neviim 
(Profeţii) şi Ketuvim (Scrierile). Dintre cele trei surse sacre amintite anterior, Talmudul 
prezintă o importanţă deosebită, nu numai pentru viaţa spirituală evreiască, cât mai 
ales pentru viaţa personală, de zi cu zi, fiind o culegere de învățături, norme 
existenţiale şi legi foarte clare care reglementează diferite aspecte întâlnite în viaţa 
obişnuită a individului sau a comunităţii, organizând domeniile administrativ, juridic, 
politic, religios, socio-conjugal, igienic, moral etc. Termenul de „Talmud” este derivat 
din limba ebraică, însemnând „învăţătură” (ghidare). În mod oficial există două 
Talmuduri: 

1. cel redactat la începutul sec.V î.Hr., în Palestina (Talmudul Jeruşalim), sub 
îndrumarea lui Rabi lohanan, în oraşul Taveria; 
2. cel redactat la jumătatea sec.V şi începutul sec.IV î.Hr., în Babilon (Talmudul 


m A . . . e. 181 a 
Bavli), sub îndrumarea lui Rav Asi şi Ravnia ` , în oraşul Sura. 


'5! Hârlăoanu, Al. (1992) Istoria universală a poporului evreu, Ed.Zarkony Ltd., Bucureşti, pag.194. 


Unii autori'5 mai menţionează şi Talmudul Palestinian, datând din sec.I! d.Hr., 
întocmit de 70 de Rabini în Tiberiada (Palestina) şi bazat pe Pentateuc (Pentateuh). Se 
pare că pentru prima dată, în româneşte, acest Talmud a fost tradus de renegatul 
Haham (mic Rabin) numit ceva mai târziu Neofit Călugărul şi ulterior, în anul 1875, 
de către B.P.Haşdeu. Talmudul reprezintă o lucrare enciclopedică de mari proporții, 
cuprinzând cunoştinţe din cele mai diverse domenii, acumulate prin practică în timp 
sau reprezentând adevăruri venite de la divinitate. Transpunerea acestor percepte în 
viața de zi cu zi dă caracteristica unică a modului de existenţă evreiesc, care îl 
departajează de celelalte moduri de existență specifice altor popoare. Pe baza acestor 
surse sacre, religia iudaică s-a desăvârşit constituindu-se, aşa cum am mai spus, în 
prima religie etnică, şi printre cele mai importante religii din istoria omenirii. 

Întreaga civilizaţie iudaică s-a construit în jurul acestei religii monoteiste, 
deosebite, care a avut (şi are şi în prezent) un rol de prim rang în viaţa fiecărui evreu. 
Esenţa locației, reprezentând locul de întâlnire cu Dumnezeu, este sinagoga. Sinagoga 
reprezintă „„...centru vieţii comunităţii evreieşti...alături de care au fost organizate şi 
şcolile. În cursul istoriei evreilor, educaţia şi instruirea copilului era cea mai de seamă 
îndatorire. Părinţii erau gata, în acest scop, de orice sacrificiu”!*”. Rolul său este 
multiplu, nu numai spiritual-religios, ci şi formativ, creator al unui mod de gândire 
specific populaţiei evreieşti. Pe lângă faptul că aici se desfăşoară slujbele de 
preamărire şi mulţumire lui Dumnezeu, în acelaşi timp, sinagoga reprezintă locul sfânt 
pentru fiecare evreu, ce însumează în ea toate valorile spirituale ale poporului ales. 
Este o carte deschisă pe filele căreia poporul evreu, indiferent de locaţia sa, şi-a scris 
istoria sa multimilenară. Apariţia primelor comunități evreieşti din România, este 
legată indisolubil de apariția primelor sinagogi. Construcţia lor, eforturile pentru 
ridicarea unor astfel de lăcaşe de cult constituia una din primele sarcini ale fiecărei 
comunităţi. Închegarea comunităţii evreieşti era pe deplin realizată numai atunci când 
exista o sinagogă a acelei comunităţi. Până la construirea acesteia, rugăciunile şi întreg 
serviciul religios se desfăşura în case de rugăciune, particulare, cu respectarea 


tradiţiilor şi sub directa îndrumare a unui rabin. 


15 Săghinescu, V. (1906) ..., op.citate. 
183 Carmilly- Weinberger, M. (1996) ..., op.citate, pag. 100. 


Primele mărturii referitoare la construirea de sinagogi pe teritoriul României, 
duc înapoi în timp spre secolele XVI-XVII. Mărturii scrise şi menționări documentare 
despre construirea sinagogilor comunităţilor evreieşti din Transilvania, de exemplu, 
datează din anul 1656, mărturie dată de Conrad Jacob Hiltebrand, sol al regelui 
Suediei, Carl al X-lea Gustaf, care vizitează în acel an Transilvania şi Alba Iulia. 
Probabil datările reale sunt şi mai vechi, însă prezența unor astfel de construcții în 
sec.XVI-XVII demonstrează încă odată existența unor comunităţi evreieşti, stabile, 
care dispuneau de resursele financiare necesare ridicării unor astfel de edificii. 
Proliferarea unor astfel de construcţii, demonstaţie a înrădăcinării comunităţilor 
evreieşti în cele 3 provincii istorice româneşti, este subliniată şi de însemnarea din 
Izvoare şi mărturii...vol.Ull/1, doc.186, care menţionează faptul că în Moldova, în anul 
1832 existau peste 50 de sinagogi şi case particulare de rugăciune, iar numai în oraşul 
laşi, în anul 1843, funcționau peste 30 de asemenea lăcaşe de cult! Aceste cifre 
vorbesc de la sine de concentrarea vieţii religioase şi în acelaşi timp, de extensia şi 
viguarea comunităţilor evreieşti din Moldova acelor timpuri. 

Un element foarte interesant, caracteristic în special lumii evreieşti din 
Moldova şi, prin extensie, şi din celelalte două provincii istorice româneşti, 
Transilvania şi Țara Românească, care a marcat puternic viaţa spirituală şi religioasă a 
evreimii din România în sec.XVIII-XIX şi în primele decenii ale sec.XX, a fost 
reprezentat de mişcarea hasidică. 

Hasidismul a reprezentat esenţa unei mişcări complexe de renaştere religioasă, 
care şi-a lăsat profund amprenta asupra populaţiei evreieşti din România. Iniţiată în a 
doua jumătate a sec.XVIII, mişcarea hasidică a „modelat” profund viaţa spirituală a 
evreimii din cele trei provincii istorice româneşti. Apărută inițial în Moldova şi 
Maramureşul istoric, mişcarea hasidică, sub oblăduirea Rabinului Israel Baal Şem Tov 
(1699-1760) va penetra puternic de-a lungul deceniilor următoare spre nordul 
Transilvaniei şi Muntenia, cuprinzând toată Moldova, inclusiv Basarabia şi Bucovina. 


La sfârşitul sec.XVIII, centre hasidice importante, denumite „curți hasidice” !4, 


vor 
concentra activitatea spirituală şi religioasă a evreilor din întinse areale aparținând 


provinciilor enumerate. In această categorie, se pot aminti: oraşele Iaşi, Botoşani, 


184 Kuller, H. (1997) ..., op.citate, pag.66-68. 


Fălticeni, Vaslui, Paşcani în Moldova, dar şi o serie de localităţi din Maramureşul 
istoric (inclusiv Săpânța şi Vijniţa) care deţineau în primele decenii ale sec. XIX 
puternice comunităţi hasidice, acestora adăugându-se Chişinăul şi Cernăuţiul, ultimul 
aflat sub influenţa mişcării hasidice venite din Galiţia şi Ucraina’®. 

Hasidicii, apărători fervenţi ai credinţei şi tradiției iudaice, se adunau în jurul 
unui „ţadic” (bărbat sfânt), participau la rugăciuni extatice comune, se înfrățeau în 
trăire mistică'%. Deşi în multe cazuri, această mişcare spirituală era sprijinită de unii 
boieri moldoveni, din motive pur economice'S, dar şi de unii bancheri evrei (cazul 
bancherului ieşan Michel Daniel -1787-1847), care însă nu se aplecau asupra unor 
eventuale profituri economice, ci sprijineau mişcarea din motive pur religioase şi de 
convingere, în unele regiuni ale ţării aceasta a intrat în anumite perioade de timp în 
conflict deschis cu mişcarea rabinică. Înrădăcinarea puternică a mişcării hasidice în 
Moldova, în antiteză cu suportul ceva mai „firav” regăsit în Țara Românească (unde 
hasidicii nu beneficiau de o asemenea susţinere puternică), s-a făcut simțită ca 
influenţă şi prezenţă, până spre mijlocul sec.XX, înainte de cel de-al doilea Război 
Mondial. Hasidismul a existat în paralel cu rabinatul ortodox, pe întreaga perioadă 
interbelică, importanţa ţadic-ilor în viaţa spirituală a evreimii din România fiind 
recunoscută unanim în cadrul populaţiei evreieşti, inclusiv prin reprezentanţii de 


seamă stabiliţi după anul 1945 în străinătate '®®. 


1% O parte din țadic-ii care au profesat în Maramureş şi Moldova au venit către mijlocul sec.XIX din Ucraina şi 
din Galiţia, găsind acceptare şi recunoaştere pe teritoriul provinciilor istorice româneşti. 

186 Kuller, H. (1997) ..., op.citate, pag.67. 

187 Acolo unde apăreau aceste curți hasidice, localităţile gazdă, de regulă mici târguri şi târguşoare, prosperau 
din punct de vedere economic datorită pelerinajului desfăşurat la aceste locaţii, pelerinaj care implica un număr 
mare de evrei, ceea ce reprezenta şi o sursă de venituri importantă, inclusiv o anumită piaţă de desfacere pentru o 
serie întreagă de produse şi servicii, lucru remarcat şi speculat de marii boieri din Moldova. 

'% H Kuller aminteşte în studiul său intitulat Opt studii despre istoria evreilor din România, la pag.68, o serie de 
rabini hasidici stabiliţi în prezent în SUA şi Israel, proveniţi din România, cum ar fi: Vijniţer, Satmacr, 
Ştefăneşter, Buhuşer, Sapinţer ş.a. 


II.2. CONDIŢIONĂRI SOCIAL-ECONOMICE IMPUSE 
DE TRĂSĂTURILE PROPRII 
POPULAȚIEI EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA 


Populaţia evreiască din România a funcţionat întotdeauna ca un grup uman, o 
categorie de populaţie bine individualizată şi structurată, indiferent de perioada istorică 
la care putem face referire. Această individualitate, extrem de vizibilă în trecut, a avut 
la bază, atât tipul de religie diferit faţă de religia majoritarilor români, cât şi o serie de 
particularități reliefate mai ales în domeniul structurii sociale, economice, al 
stratificării în interiorul societății româneşti, al ocupaţiilor specifice acestei populaţii şi 
nu în ultimul rând, în legătură directă cu rolul şi locul acestei etnii în cadrul vieţii 
economice a poporului român. În această idee, atunci când facem referire la rolul 
evreilor în dezvoltarea economică şi socială a României, trebuie să ţinem cont de 
contextul general istoric şi de particularitățile sale, cât şi de particularităţile poporului 
român cu care a trăit în strânsă legătură atâtea sute de ani. În acelaşi timp, prezenţa 
evreilor pe teritoriul României, privită din punct de vedere economic (şi social), 
trebuie înţeleasă şi ca un fapt istoric desfăşurat în perioada tranziţiei de la economia 
feudală, specifică Evului Mediu românesc şi primei părţi a perioadei moderne, la 
economia capitalistă, de schimb, în care începe să pătrundă capitalul străin şi în care 
relaţiile de tip feudal-fanariot încep să fie înlocuite cu noi tipuri de intercondiţionări 
umane, specifice unei societăţi burgheze. 

Privită din acest punct de vedere, populaţia evreiească din România, a fost 
caracterizată de-a lungul istoriei de o serie de trăsături sau particularităţi proprii, cu 
reliefare puternică în sfera economicului şi a socialului, care au „modelat” traiectul 
acestei populaţii de-a lungul ultimelor sute de ani. Însăşi evoluţia demografică şi 
aproape toate tipurile de structuri demografice ale acestei populaţii, au fost 
condiţionate, la un moment istoric sau altul, într-un fel anume sau în mod general, de 
aceste particularităţi. Evreii din România, au dat dovadă, de-a lungul secolelor, de un 
spirit novator, cu mult înaintea vremurilor în care au trăit, dar şi de o adaptabilitate 
rapidă la cerinţele pieţii, lucru care alături de calitatea deosebită a lucrărilor efectuate, 


le-a asigurat nu numai supraviețuirea economică de-a lungul timpului, dar şi un statut 


financiar în multe cazuri de invidiat. Această adaptabilitate la diferitele situaţii 
economice prin care a trecut România de-a lungul secolelor, a constituit un factor de 
promovare a unor trăsături specifice pe care le regăsim atât în Evul Mediu, dar şi în 
perioadele modernă şi contemporană, binenţeles, la nivele şi în ponderi diferite. 

Evreii din România, au dat dovadă de o vitalitate economică şi intelectuală 
deosebită, ocupând un loc strategic în viața comercială şi culturală a României, 
valorificând la maxim orice „breşă” sau oportunitate oferită de economia 
româneacă'*”. Trăsăturile specifice de care aminteam cu câteva rânduri mai sus, au 
rezultat în mare parte din adaptarea dinamică, activă, la condiţiile economice ale 
momentului, avându-se în vedere că, cel puţin pentru perioadele în care fenomenul 
imigraţional era extrem de puternic, adaptarea rapidă reprezenta diferența între 
supravieţuire sau dispariție, pentru categorii mari de imigranţi, evreii reuşind să 
găsească aproape întotdeauna soluţia cea mai viabilă, măcar pentru moment. În acelaşi 
timp, realităţile economice şi chiar legislative, au influenţat şi orientat evoluţia 
economică a populaţiei evreieşti, „împingând-o” spre anumite activităţi şi spre un 
anumit mediu -preponderent urban- în care condiționările socio-economice au obligat 
pe evrei să practice anumite meserii sau îndeletniciri. Această orientare, aşa cum s-a 
putut observa în partea I-a a lucrării, a influenţat şi structura profesională, pe medii, 
inclusiv cea pe sexe şi grupe de vârstă, alterând ulterior anumite elemente specifice 
populaţiei evreieşti, elemente care astăzi reprezintă caracteristica de bază a acestei 
populaţii. 

Populaţia evreiească din România, a ştiut să găsească căile cele mai bune pentru 
valorificarea unor realităţi istorice, inclusiv a unor realităţi politice ale vremii. O serie 
de momente politice şi istorice prin care Principatele şi ulterior Regatul România au 
trecut, s-au constituit în factori favorizanţi pentru dezvoltarea economică în ansamblu, 
dar stipulați la maximum de către evrei. Putem aminti în această direcţie doar cele mai 
importante momente din istoria României de-a lungul sec.XIX şi începutului de 


sec.XX: 


18 Sachar, H.R. (1958) The Course of Modern Jewish History, A Delta Book, Dell Publ.Co.Inc., New York, 
pag.361. 


liberalizarea comerțului pe Marea Neagră, inclusiv pe Dunăre şi prin 
strâmtorile ce leagă Marea Neagră de Marea Mediterană, lucru deosebit de 
important în ceea ce priveşte circulaţia liberă a mărfurilor, deci element 
favorizant pentru comerțul românesc. Semnarea tratatului de la Kuciuk 
Kainargi (1774) şi îndeosebi a aceluia de la Adrianopol (1829), a reprezentat 
momente de cotitură pentru economia Principatelor, constituindu-se în factori 
motrici atât pentru activităţile productive (îndeosebi în domeniul agriculturii), 
dar mai ales în domeniul comerțului, grâul şi produsele agricole româneşti 
ajungând astfel în cele mai îndepărtate colţuri ale continentului, şi în acelaşi 
timp, produsele europene ajungând pe teritoriul Principatelor, alături de noi 
idei, de un nou mod de gândire şi de o nouă concepţie care va ieşii la iveală cu 
ocazia Revoluţiei de la 1848; 

îndepărtarea influenței greceşti din administraţie şi cultură, odată cu 
reinstaurarea domniilor pământene, după momentul 1821, odată cu Revoluţia 
lui Tudor Vladimirescu. Finalizarea perioadei fanariote a avut influenţe pozitive 
nu numai asupra statutului politic şi administrativ al Principatelor, dar şi asupra 
socialului şi economicului românesc, tradiţiile româneşti din aceste domenii 
putând revenii după plecarea ultimului domnitor fanariot; 

aplicarea primei legi fundamentale (constituţia) şi începuturile organizării 
administrativ-legislative româneşti pe principii moderne (1832), a permis un 
progres remarcabil ca tip de organizare socială şi economică a societăţii 
române. Statuarea unui cadru legislativ de orientare vest-europeană s-a 
constituit într-un element favorabil pentru acțiunea economică a evreilor de pe 
aceste teritorii, chiar dacă în unele momente ale istoriei, legislaţia românească a 
fost profund restrictivă în acest domeniu; 

reorientarea spre cultura şi civilizaţia vest-europeană, alături de adaptarea la 
principiile economice capitaliste, printr-un nou mod de gândire impus de 
Revoluţia de la 1848, va acţiona ca un veritabil catalizator în ceea ce priveşte 
relaţiile economice din societatea românească a vremii; 

unirea politico-administrativă a Moldovei cu Ţara Românească, de la 1859, a 


reprezentat un moment de cotitură pentru relaţiile economice ale Principatelor 


sau ale României după unire, în raport cu celelalte state vecine, lucru deosebit 

de important din punct de vedere comercial, dar şi din punct de vedere 

financiar-bancar şi chiar legislativ; 

- venirea pe tronul Principatelor unite a noului domnitor Carol I, ulterior din 
1881, Regele românilor, Principatele devenind astfel Regatul România, moment 
politic cu însemnătate europeană, care a modificat statutul ţării noastre în 
relaţiile sale cu statele vecine; 

- câştigarea independenţei de stat la 1877 şi recunoaşterea internaţională la 
1878, a avut conotaţii benefice asupra politicii româneşti, asupra comerţului 
țării şi asupra finanţelor României, ţara intrând într-o perioadă de dezvoltare 
economică generală; 

- momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, care a transformat România 
într-un stat împlinit pe deplin, atât teritorial, cât şi social, reuşindu-se pentru a 
doua oară în istorie unificarea tuturor teritoriilor româneşti într-un sistem politic 
şi administrativ unitar, în care poporul român putea să-şi decidă propria soartă 
şi în care minoritățile naţionale îşi puteau găsii locul şi rolul lor funcţie de 
propriile trăsături naționale specifice. Momentul 1 Decembrie 1918 a 
impulsionat pe deplin economia românească, generând o dezvoltare complexă 
în care populația evreiască a putut ajunge la un nivel deosebit din punct de 
vedere industrial, comercial, bancar, într-un cuvânt economic. Rolul evreilor în 
această perioadă a fost mai mult decât complex, aportul lor în dezvoltarea 
economiei României fiind pe deplin recunoscut şi apreciat astăzi. 

Toate aceste condiţionări, unele pozitive, altele mai puţin pozitive, au dus la o 
structurare profesională specifică, care va fi analizată pe larg în subcapitolul următor, 
dar care a avut la bază o serie de îndeletniciri proprii specifice evreilor de pe aceste 
meleaguri. Principala ocupaţie a evreilor de pe teritoriul României, cu permanenţă 
istorică consemnată, a fost comerțul, lucru recunoscut inclusiv de cercetătorii avizaţi 
din domeniu'”. Faptul că ei erau buni negustori deriva din poziţia lor în contextul 


economic din această parte a Europei, unde alte domenii de activitate le-au fost 


1% Sachar, H.R..., op.citate, pag.258, afirma că: “...în mod esenţial evreii sunt un popor de comercianţi deținători 
de prăvălii, meşteşugari...”. 


inaccesibile. Ei umpleau, alături de alte grupuri ale burgheziei în formare (greci, 
armeni, germani sau maghiari), un gol în structura economico-profesională a ţării, 
acela al păturii comercianților, care asigura circulaţia mărfurilor de la producători şi 
proprietari la consumatori, şi în acelaşi timp, a banilor în sens invers. Acest proces, în 
care banii joacă un rol tot mai important, nu a fost inițiat de fapt de evrei; ei au 
contribuit doar la amplificarea şi la buna funcţionare a lui, prin poziţia lor economică 
mobilă, spre care au fost „împinşi” prin excluderea lor totală din ierarhia socială a 
relaţiilor feudale, neavând acces la proprietățile imobiliare de tip feudal decât târziu, 
după ce România intrase în tipul de societate burgheză. Importanţa acestei „pături a 
comercianților” pentru România a fost deosebită. Negustorii au contribuit la „trezirea” 
şi „rafinarea” gusturilor clasei boiereşti formată ca şi cultură la umbra vechiului bizanţ, 
şi au putut părtunde cu mărfuri utile chiar şi în spaţiul rural românesc, mult mai greu 
de „alterat” ca şi structură funcţională'”!. În acest mod, evreii s-au făcut exponenții 
unui nou mod de viaţă, progresist pentru perioada respectivă, constituindu-se într-un 
element de progres social, atât în mediul urban cât şi în mediul rural. În acelaşi timp, 
statutul negustorului evreu a fost unul foarte controversat, funcție de elementele 
politice, sociale şi nu în ultimă măsură istorice ale vremii. Prezenţa lor era privită ca 
un factor benefic, dovadă perioadele în care mulţi evrei au fost chemaţi pentru a se 
stabilii pe teritoriile proprietate a unor boieri sau mănăstiri, fiind scutiţi de taxe şi 
impozite pentru o anumită perioadă de timp, sau din contră, era privită într-un mod 
negativ, ca o „adevărată ameninţare”, ajungându-se de multe ori la izgonire sau la 
interzicerea activităţilor din care aceştia trăiau. Acest lucru se datora, de cele mai 
multe ori, succesului obţinut de aceşti comercianţi evrei, care stârnea de multe ori 
invidia confraţilor români sau greci, armeni, polonezi etc. Succesul se baza, în primul 
rând, pe flerul comercial pe care îl aveau evreii, dar şi pe unele măsuri extrem de bine 
gândite, menite a asigura o desfacere în ideea acoperirii tuturor cerinţelor pieţii. Ei 
ajung să introducă pe piaţă produse noi, menite să răspundă celor mai bizare dar 
imediate cerinţe ale cumpărătorilor, unele dintre ele indispensabile vieţii: un astfel de 
exemplu ar putea fi şi faptul că evreii introduc pe piaţă...lipitorile...folosite în scopuri 


medicale, pentru extragerea surplusului de sânge, operaţiune foarte folosită în 


PI Izvoare şi mărturii... voLIII/1, pag.39. 


medicina Evului Mediu târziu şi în perioada modernă. Deasemenea, ei introduc 
comercializarea viermilor de mătase şi a pieilor de iepure, produse care până atunci nu 
erau comercializate”. 

Alături de comerţ, o altă preocupare constantă a evreimii române a fost cea 
financiară. Semnalările în această direcţie sunt foarte vechi şi extrem de dese. Încă 
înainte de sec.XVII, sunt prezente semnalări ale importanţei şi generalizări acestei 
preocupări la evreii de pe teritoriile româneşti'?. Fie că a purtat denumirea de camătă, 
fie de creditare, fie sub o altă formă, această ocupaţie avea o caracteristică bine 
definită: obţinerea de profituri prin practicarea unor dobânzi ce permitea rentabilizarea 
acestei activităţi, precum şi întărirea poziţiei cămătarului evreu prin acţiunile sale, 
lucru deosebit de important datorită faptului că mulţi oameni importanţi din stat, chiar 
domnitori, aveau nevoie de credite. Însăşi domnia recurge la împrumuturi pentru 
acoperirea cheltuielilor personale ale domnitorului sau ale administraţiei ţării ori a 
cheltuielilor militare. Sunt numeroase mărturiile cu privire la solicitarea de credite de 
către Constantin Brâncoveanu şi de către alți domnitori, înainte sau după el (de 
exemplu Mihai Viteazul), creditorii fiind în marea majoritate a cazurilor zarafii evrei 
din ţară sau de la Constantinopole, uneori de la Adrianopole. Începând cu a doua 
jumătate a sec.X VIII-lea, această activitate începe să evolueze spre ceea ce ulterior, se 
va numii operațiuni bancare propriu-zise. Aceste operaţiuni vor sta, de-a lungul celei 
de-a doua jumătăţi a sec.XIX şi a primei jumătăţi a sec.XX, la baza formării şi 
dezvoltării industriei româneşti moderne. Un rol deosebit în această direcţie l-au avut 
şi o serie de bancheri evrei, cum ar fi: Sechiari Derussi, Michael Daniel, Halfon, fraţii 
Elias, Hilel Manoah şi Jacobi Marmorosch, care se stabilesc în Principate încă înainte 
de 1848, devenind, unii dintre ei, chiar creditori domneşti. Mai târziu, ei vor fi 
consideraţi ca primii „soli ai capitalismului românesc”, creând societăţi anonime, bănci 
de renume şi întreprinderi care vor reprezenta în primele 4 decenii ale sec.XX, „crema 


industriei româneşti”. 


'% Izvoare şi mărturii... vol.III/1, pag.38. 

1% Cercetătorul Mihai-Ştefan Ceauşu, afirma în lucrarea sa Populaţia evreiească din Bucovina. Statut juridic, 
evoluţie demografică şi economico-socială la cumpăna de veacuri (XVIII-XIX), apărută în “Studia et acta 
historiae iudacorum romaniae”, vol.I, Ed.Hasefer, la pag.118, că: “...pentru evreii din Bucovina cămătăria...a 
constituit vreme de secole principalul mod de a-şi câşiga existenţa...”. 


O altă condiţionare social-economică, la care evreii au trebuit să se adapteze a 
fost legată de limitarea şi chiar interzicerea accesului la proprietăţile din mediul rural. 
Acest lucru a dus la apariţia unei noi categorii de preocupări şi anume arendăşia. 
Specifică mediului rural în mare măsură —atunci când este vorba de arendarea 
terenurilor agricole- , dar şi mediului urban, arendarea devine începând cu sec.XVII- 
lea din ce în ce mai importantă ca sursă de venituri pentru evreii din ţara noastră. 
Astfel, pe lângă terenuri agricole, se mai arendează cârciumi, pivnițe cu vin, berării, 
mori, iazuri, heleşteie, vămi, poduri, prăvălii, ateliere etc., orice putea promite un 
câştig rapid şi imediat, care asigura un termen de rambursare scurt a cheltuielilor de 
investiţii şi un venit în plus față de investiţiile iniţiale (preţul arenzii). La fel ca şi 
activitatea comercială, dezvoltarea arendăşiei este legată de orientarea preponderentă 
spre mediul urban şi formarea de târguri şi târguşoare. Referitor la acest proces 
complex de apariție şi dezvoltare a târgurilor şi târguşoarelor din Moldova, o 
caracteristică şi o condiționare socio-economică impusă de trăsăturile populaţiei 
evreieşti este mai mult decât vizibilă. Crearea târgurilor este un astfel de exemplu 
concludent. Apar în acest fel, la începutul sec.XIX o serie de aşezări, în special în 
Moldova, în jumătatea nordică, cu caracter semiurban, în care predomina o stradă 
(uliţă) centrală, dar din care lipseau acele servicii necesare deschiderii aşezări spre 
relaţiile cu alte localităţi din regiune. Acestor aşezări semiurbane, li se adăugau o serie 
de terenuri agricole, uneori întinse pe sute sau mii de hectare, care constituiau moşiile. 
Deşi marea majoritate a proprietarilor de terenuri erau români pământeni, ei preferau 
să de-a în arendă moşia respectivă, preluând de la arendaş o anumită sumă ca plată a 
arendei, urmând ca diferenţa obţinută prin valorificarea terenului să revină arendaşului. 
În acest fel, arendaşul, de cele mai multe ori evreu, avea interesul să obţină o producţie 
cât mai mare de pe terenul respectiv, pentru a avea un profit superior. Dar 
productivitatea acelor vremuri era extrem de scăzută, iar gradul de mecanizare al 
agriculturii era zero, aşa că singura cale de a mării profitul era un număr mai mare de 
braţe de muncă şi o cheltuială cât mai mică. Apariţia acestor târguri şi a moşiilor 
arendate, a fost condiționată şi de anumite necesităţi de ordin economic dar şi 
demografic. Formarea lor se datora, pe de-o parte, dezvoltării deosebite a pieţii interne, 


căreia nu-i mai corespundea formele de schimb existente până atunci, iar, pe de altă 


parte, caracterului specific al economiei Moldovei, preponderent agricolă şi slab 


194 ui ie F Di ioe 
1%. Conform părerii autoarei amintite la subsolul paginii, creşterea 


dezvoltată industria. 
demografică din cadrul satelor şi oraşelor moldovene genera o creştere a cerinţei 
pentru produsele de consum imediat, inclusiv în mediul rural. Oraşele nu puteau 
satisface cererile de produse, şi în acelaşi timp, fiind situate departe de sate, pe dealuri 
şi podişuri cu drumuri de acces greoaie şi prost întreţinute, nu puteau asigura o 
deservire reală. Lipsa mijloacelor de transport, chiar şi a celor rudimentare, de tipul 
căruțelor, a făcut procesul comercial în mediul rural extrem de greoi. Târgurile 
asigurau activitatea de comerţ în mediul rural, dar şi prezenţa meşteşugurilor atât de 
necesare. În Moldova, târgurile au îndeplinit rolul de „centre de acumulare a 
produselor prime, de pieţe de prelucrare a produselor regionale şi de desfacere a 
produselor fabricate în oraşe şi peste hotare”. Rolul evreilor în astfel de localităţi 
este subliniat şi de afirmaţia că ,„...în oraşele Moldovei, la 1859, aproximativ 60 % din 
totalul locuitorilor erau negustori sau meseriaşi, iar dintre aceştia, mai mult de 
jumătate erau evrei...”1%, 

Alături de activitatea comercială specifică acestor târguri, întâlnim aici, ca şi în 
celelalte oraşe ale Moldovei dar şi ale Valahiei, o altă preocupare de bază a populaţiei 
evreieşti din România: meşteşugurile şi meseriile, în mare parte manufacturiere. 
Analizând această preocupare, menţionată în multe documente sau dovezi materiale, 
este greu de trasat o caracteristică specifică etniei evreieşti, poate datorită şi diversităţii 
acestor preocupări regăsite la evrei. Apar însă informaţii precise, referitoare la diverse 
meserii în care aceştia excelau, fiind deosebit de apreciaţi. Meşteşugarii evrei din 
Moldova, încă din Evul Mediu, prelucrau argintul, sticla, piatra, diferite metale (atât 
preţioase cât şi comune), alături de unele meserii care ulterior vor devenii -pentru 
anumite perioade de timp- chiar monopoluri evreieşti. Este cazul producerii de băuturi 
alcoolice distilate (fierte), -de tipul răchiului sau horincii- care nu numai că va fi 
produsă de evrei, dar în unele cazuri atunci când nu putea deţine cazanul de ţuică ca 


proprietate, îl arendau, arendând deasemenea şi activitatea de desfacere, de 


1 Negruţi, Ecaterina (1975) Factorul demografic urban şi dezvoltarea social-economică a Moldovei în prima 
jumătate a sec. al XIX-lea, în “Revista de Istorie”, tom 28, nr.8, pag.1189. 

'% Tufescu, V. (1942) Târguşoarele din Moldova şi importanța lor economică, extras din “Buletinul Societăţii 
Regale Române de Geografie”, nr.1/1942, Bucureşti, pag. 124-131. 


1% Negruţi, Ecaterina..., op.citate, pag.1 191. 


comercializare. În afara acestor activităţi mai sunt menţionate şi o serie de meserii 
lucrative cum ar fi: croitoria, tipsierii, artizanatul, cofetarii, farmaciştii (spiţeri), pielari 
etc. Aceşti meseriaşi au avut un rol important în Moldova (mai puţin în Valahia), 
datorită unui număr mare de practicanți, în unele cazuri numărul meseriaşilor evrei 
depăşind cu mult numărul meseriaşilor români, dar şi datorită varietăţii mari a 
meseriilor practicate şi a diversităţii produselor obţinute, precum şi calităţii acestora. 
Un rol deosebit l-au avut şi datorită introducerii de noi ramuri, unele dintre ele 
moderne, de inspiraţie occidentală, absolut necesare atât mediului rural cât şi mediului 
urban, precum şi datorită profesionalismului arătat în ocupațiile pe care şi le însuşiseră. 
Informaţii referitoare la o structurare profesională a populaţiei evreieşti apar -pentru 
Moldova- în catagrafiile din sec.XIX, unde sunt semnalaţi o serie de meseriaşi evrei, 
lucru care arată importanța atât economică cât şi financiară a acestora pentru 
colectivitățile în care trăiau. Meseriaşii erau organizaţi în bresle, bine structurate şi 
conduse centralizat. Structura ocupațională vizibilă în sec.XIX-XX arată o stratificare 
socială puternică, subliniind rolul comunităţilor profesionale în viaţa Principatelor. În 
acest sens există mărturii ale unor personalităţi care au cercetat populaţia evreiească 
din punct de vedere ştiinţific şi care au fost uimiţi şi plăcut impresionați de aspectele 
calitative ale acestor meseriaşi şi lucrători, la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX. 
Putem semnala în acest sens, remarca lui Radu Rosetti din lucrarea Romania and the 
Jews, în care la pag.264 afirma: „...îmi este [...] imposibil să vorbesc de rău pe 
meseriaşul aparţinând acestei rase [etnii n.n.]; el este demn de tot respectul, sobru, 
liniştit, ordonat, muncitor neobosit; el nu dă prilejul la critică”. Aprecieri în acest sens 
se regăsesc şi la o serie de oameni de cultură care au văzut în meseriaşul evreu un 
factor extrem de pozitiv pentru industria românească şi pentru structura sa 
profesională. lată mărturia lui Alexandru Macedonski, apărută în articolul Evreii ca 
meseriaşi, publicat în cotidianul „Biruinţa”, anul IV, nr.166/1909, la pag. 1, unde 
spunea: „„...peste tot, şi în orice timp, ei au excelat ca meseriaşi; ... îndemânarea lor, 
gustul lor, temeinicia muncii lor, le asigură un loc de onoare aproape în toate 
meseriile; ...se ocupă cu orice şi muncesc din greu şi cinstit în toate direcțiunile”. Ceea 
ce a generat, pe de-o parte reacţia negativă împotriva acestora, este preponderența 


acestor meseriaşi şi comercianţi evrei în unele aşezări în special în Moldova, lucru 


datorat în primul rând procesului imigraţional care s-a desfăşurat încă de la începutul 
sec.XVIII. Acest proces a adus pe teritoriul Moldovei o serie de evrei care nu se 
încadrau în aceste tipare, mulți dintre ei neavând o meserie sau o preocupare reală, 
productivă. De aici reacţia şi măsurile luate de unii domnitori moldoveni în direcţia 
stopării acestui proces. În 1764, Grigore Ghica va interzice evreilor aşezarea în mediul 
rural, legat fiind acest lucru de imposibilitatea deţinerii de proprietăţi agricole. Doi ani 
mai târziu, evreilor li se va interzice şi principalul mijloc de existenţă, cârciumăritul în 


mediul rural, lucru care va duce la dezvoltarea orândatului!”. Astfel de hotărâri vor 


mai fi luate şi de Alexandru Mavrocordat (în 1782) şi Alexandru Moruzi (în 1804)'%. 
Odată cu trecerea timpului, se remarcă un proces de orientare a populației 
evreieşti din România spre o serie de meserii cu grad ridicat de intelectualizare, cu un 
statut social mai ridicat, probabil ca o reacţie de răspuns şi de asigurare a unei poziţii 
de rezistenţă în interiorul societăţii mai bună. În acest sens, medicii şi spițerii, 
semnalaţi încă de la sfârşitul sec.XVI, alături de actori (comedianţi), organişti 
(cântăreţi la orga bisericii creştine)-în Transilvania, precum şi o serie de bibliotecari, 
librişti şi alţi intelectuali, au contribuit la orientarea progresistă a acestei etnii, 
orientare care ulterior, în sec.XX, va duce la stabilirea unei poziţii de frunte a acestei 
populaţii în ceea ce priveşte ponderea intelectualilor din totalul membrilor etniei. 
Această tendință de perfecționare profesională, dar şi social-culturală, este vizibilă cu 
mult înainte de începutul sec.XX. Ridicarea statutului social începe să se facă prezentă 
după anul 1850, când se ridică restricţiile sociale şi cele referitoare la accesul la 
învăţătură, copii evreilor începând să aibă acces la şcolarizare, inclusiv universitară. 
Acest lucru va duce la modificarea stratificării sociale, la dezvoltarea puternică a 
meseriilor puternic specializate, cum ar fi cele din domeniul medicinii, farmaciei, 
dreptului şi jurist-consultului şi ulterior, în perioada antebelică şi postbelică, chiar şi în 
domeniul politic, mulţi evrei intrând în parlament, ca oameni politici importanţi'”. 
Aşa cum s-a putut observa, condiţionările impuse de diversele trăsături 


specifice populației evreieşti din România au orientat această etnie atât spre mediul 


197 Orândarii erau arendași evrei ce deţineau în arendă cârciumi în mediul rural. 

19% „care va interzice luarea în arendă sau cumpărarea de moşii în mediul rural. 

1 Martin Brozzat (1965) Von der Kultunation zur volksgruppe. Die nationale stellung der Juden in der 
Bukowina in 19 und 20 jahrhundert, în “Historische Zeitschift”, tom 200, Miinchen, pag.572. 


urban, în care şi-au găsit mai uşor locul, cât mai ales spre acele profesiuni şi 
preocupări care i-au reprezentat cel mai bine. Panoplia social-economică şi în special 
cea profesională a evreilor din ţara noastră, este rezultatul unei evoluţii istorice 
accentuate după sec.XVI. Aceste trăsături, care vor definii cel mai pregnant etnia 
evreiească din România, vor constituii factorii de progres pentru această populaţie, dar 
pentru anumite perioade, vor constituii elementele care vor aduce prigoana şi 
momentele istorice cele mai negative pentru această populaţie. Structurarea 
profesională, tipurile de activităţi productive, caracteristicile lor şi diferenţierile față de 
majoritatea românească, vor constituii un element deosebit de important în existența 
evreilor pe aceste meleaguri, lucru care va fi condiţionat atât evoluţia demografică, cât 
mai ales „drumul” istoric al acestei etnii alături de poporul român. Din punct de vedere 
istoric, se remarcă o diferențiere pe două etape majore, în ceea ce priveşte viaţa 
economică a evreilor din România: perioada Evului Mediu şi perioada modernă şi 
contemporană. Fiecare dintre aceste două etape istorice dispune de caracteristici 
proprii în ceea ce priveşte structurarea social-economică şi mai ales profesională a 
populaţiei evreieşti. În acelaşi timp, putem evidenția mai multe particularităţi 
teritoriale în legătură cu specificul dezvoltării economice a principalelor provincii 
istorice româneşti: Moldova, Țara Românească şi Transilvania. Deşi departajările 
teritoriale sunt vizibile pentru cele trei mari provincii istorice româneşti, departajarea 
temporală, rezultat al evoluţiei istorice, este de departe elementul central, generator de 
imagine, în ceea ce priveşte viaţa economică şi socială a populaţiei evreieşti din 


România. lată câteva aspecte în această direcție: 


II.3. TIPURI DE ACTIVITĂŢI SPECIFICE: 


a. în Evul Mediu 


Definirea corectă a locului şi rolului unei etnii în viaţa multiseculară a unui 
popor este foarte greu de realizat, datorită complexităţii şi multitudinilor de aspecte ce 
caracterizează această prezenţă. Latura socială, ocupațiile şi meseriile practicate, vin să 
formeze o imagine specifică etniei respective. Dar implicaţiile acestor aspecte sunt 
nebănuite, ele ajungând să se extindă şi asupra unor laturi ale existenţei populației 
respective greu de imaginat. Mai mult, dacă urmărim evoluţia istorică şi specificul 
teritorial vom observa că încă din cele mai vechi timpuri această etnie a fost 
„canalizată”, voit sau nu, către anumite tipuri de preocupări şi meserii, fie ca o dorinţă 
internă de ridicare a etniei şi de întărire a ei, din punct de vedere economico-financiar, 
fie ca rezultat al unor politici desfăşurate de partea românească în anumite scopuri 
dictate de cerinţele vremii. Încă din perioada antică, prezenţa dovezilor de tip monedă 
comercială, atestă încadrarea acestei populații în anumite ocupaţii specifice şi în 
acelaşi timp, în angrenajul social şi economic al Daciei romane. 

Prin ocupațiile şi meseriile pe care le practica încă din cele mai vechi timpuri (şi 
în special în Evul Mediu timpuriu), populaţia evreiască s-a implicat activ în toate 
laturile sociale şi economice. În mod obişnuit, având în vedere că, pentru o bună 
perioadă de timp ocupaţia de bază a evreilor de pe aceste teritorii a fost comerțul de 
tranzit şi negustoria (ce implica aducerea mărfurilor din exterior), rolul său s-a 
canalizat în acest domeniu, cu precădere la începutul Evului Mediu. Prin activitatea lor 
comercială evreii de pe teritoriile româneşti sau de pe cele vecine, au înlesnit legături 
economice cu alte zone ale ţării sau cu arealele învecinate, aducând produse ce au 
diversificat piaţa autohtonă. Rolul complex jucat de evreii târgoveţi şi comercianţi la 
începutul Evului Mediu este deosebit de important, avându-se în vedere implicaţiile, 
nu numai comerciale ale prezenţei şi activităţilor lor. Printre aceste implicaţii adiacente 
activităţii comerciale, putem aminti doar rolul diplomatic şi politic avut de evrei la 
curțile domneşti din cadrul celor trei principate române, dar şi la curțile marilor imperii 
ale vremii. Pe parcursul sec.XII-XIII, însemnătatea economică (care nu se rezuma 


numai la schimburi comerciale individuale), dar mai ales cea politico-diplomatică 


rezultată din prezenţa unor comercianţi evrei în Transilvania, a fost semnalată şi de 
regele maghiar Bela al IV-lea, care acordă o serie de privilegii şi libertăţi evreilor din 
Ungaria şi din tot regatul maghiar (implicit şi din Transilvania), în domeniul 
„practicării activităţilor lor tipice ...[comerţ n.n.], alături de viaţa religioasă”2%. Dacă 
stăm să analizăm situaţia acelor timpuri, se naşte întrebarea firească referitoare la 
importanţa acestei prezenţe, care a ajuns până la nivelul regilor maghiari, în aşa fel 
încât să necesite un decret regal, lucru neobişnuit pentru aceea perioadă, pentru un 
simplu grup de etnici diferiți de populația majoritară. Se pare că răspunsul se găseşte, 
nu numai în nivelul şi importanţa schimburilor comerciale desfăşurate de evreii din 
regat, cât mai ales în substratul diplomatic deţinut de aceştia. Aşadar, regii maghiari ai 
vremii sesizase-ră importanța de a avea evrei pe teritoriul regatului, inclusiv pe 
teritoriul Transilvaniei, prezenţă care le conferea un anumit avantaj, la care regii 
maghiari nu doreau să renunțe, deşi emisarii evrei aveau o cu totul altă credinţă 
religioasă, lucru deosebit de important -şi periculos!- pentru aceea perioadă. În acelaşi 
timp, chiar dacă numărul acestor comercianţi era extrem de redus, totuşi potenţialul 
economic de care dispuneau prezenta o importanţă deosebită pentru regii maghiari. Tot 
în sec.XII-XIII şi tot în Transilvania, transportul sării pe râul Mureş era în mâna 
intreprinzătorilor evrei care dispuneau de mijloace [de transport n.n.] şi depozite”. 
Comerţul cu sare, cel puţin pentru perioada Evului Mediu timpuriu era deosebit de 
important pentru întreaga populaţie a regatului şi a principatului, sarea fiind un 
element indispensabil atât oamenilor cât şi animalelor. Existenţa unui monopol asupra 
unor astfel de produse indispensabile, arată, pe de-o parte importanţa şi resursele de 
care dispuneau comercianții evrei, dar pe de altă parte arată faptul că aceştia dispuneau 
de o protecţie deosebită, deci de o recunoaştere a statutului lor special, lucru folosit 
ulterior în domeniul diplomatic şi ca monedă de schimb pentru rezolvarea unor situaţii 
deosebite. Evreii nu erau doar simpli comercianţi! Ei dispuneau de cunoştinţele şi 
iscusinţa deosebită necesară „valsării” între diferitele interese comerciale şi politice ale 


vremii, fiind practic, fondatorii unor circuite sau curente comerciale, care ulterior se 


20 Izvoare şi mărturii ..., vol.l, doc.nr.5, pag.6. 

21 A se vedea partea I-a din lucrare referitoare la evoluţia numerică a evreilor din Transilvania, pentru aceea 
perioadă. 

22 Neumann, V. (1996)..., op.citate, pag. 16. 


vor dezvolta puternic. În Evul Mediu timpuriu, dar mai ales în perioada mijlocie a 
acestuia, pentru ţările române, atât Transilvania, dar mai ales Moldova şi Țara 
Românească (Valahia), existau 2 curente comerciale majore dominate de evrei: 

- unul venit din Imperiul Otoman, legând Constantinopolul de Cracovia, ce 
traversa Bulgaria şi ţările dunărene, în care „patronau” evreii de origine 
sephardă; 

- unul venit din Europa de Vest, orientat spre sud, implicând nordul Italiei şi 
Pen.Balcanică, continuat spre sud-est, „patronat” de evreii de origine askenază. 
Existenţa unor astfel de „circuite economice europene” are o importanţă 

deosebită, avându-se în vedere că vorbim de perioada Evului Mediu mijlociu. Din 
start, cunoaşterea şi „gestiunea” unor astfel de trasee comerciale dificile şi chiar 
periculoase, denotă o inteligență remarcabilă şi o mare putere de adaptare la 
problemele vremii, o ingeniozitate ieşită din comun. Prezenţa unor astfel de trasee 
comerciale este întărită şi prin semnalările documentare din sec.XIII, unde sunt 
consemnați în diferite documente maghiare dar şi de cancelarie domnească din 
Moldova şi Valahia, evreii ce practicau comerțul între Bizanţ, Rusia şi Polonia, 
traversând ţările române pe drumul comercial de pe Valea Siretului. Deasemenea, în 
Transilvania, apar cu o frecvenţă aproape periodică, în cadrul documentelor juridice şi 
de cancelarie, menționări referitoare la evrei, fie ca împricinaţi, fie ca martori în 
diferite cauze ...comerciale (!), lucru care denotă existenţa unor astfel de preocupări şi 
ocupaţii pe meleagurile transilvănene, pentru aceea perioadă. Importanţa unor astfel de 
semnalări este susținută şi de faptul că atât în Moldova, cât şi în Bucovina, apar 
semnalaţi evrei în diferite acte comerciale (contracte, acte de vânzare-cumpărare etc.), 
din sec.XIV, sau în documentele emise de rabini, referitoare la normele de relaţionare 
a comercianților evrei cu populaţia creştină. Această activitate comercială nu putea 
scăpa observaţiei regilor maghiari şi voievozilor transilvăneni, care au văzut în ea o 
sursă de venituri impozabilă, deci o posibilitate de profit în această direcție. Valoarea 
comerţului efectuat de evrei trebuie să fi fost destul de mare, dacă luăm în consideraţie 
nivelul de impozitare la care erau supuşi evreii din Transilvania în sec.XV şi sec.XVI, 
nivel consemnat în actele financiare şi de impozitare păstrate în arhivele de la Cluj. 


Prezenţa unor astfel de neguţători evrei în Transilvania îşi are originea în mişcările de 


populaţie evreiască desfăşurate în toată Europa după anul 14927% 


, când încep să fie 
semnalaţi nu numai ca neguţători dar şi ca meseriaşi iscusiţi (croitori, fierari, sticlari, 
țesători, bijutieri, fabricanți de arme, medici şi farmacişti). Aceste categorii 
profesionale sunt însă, sub nivelul importanţei comercianților şi negustorilor evrei din 
epocă, care reuşise-ră deja, începând cu a doua jumătate a sec.XV să formeze aceea 
„rețea comercială continentală” la care ne refeream mai devreme, considerată de unii 
autori a fi fost prima reţea comercială continentală din lume”*, care a dus, printre 
altele, şi la „schimburi de idei”, lucru deosebit de important la aceea vreme. Această 
rețea cuprindea iniţial Muntenia şi Moldova şi ulterior se va fi extins şi în 
Transilvania. În cadrul acestei reţele comerciale se conturau la aceea vreme, o serie de 
centre comerciale şi de schimb specific evreieşti: Iaşul, Bucureştiul şi Craiova, iar 
ulterior, mult mai târziu, în sec.XVIII, reţeaua comercială va cuprinde şi Bucovina, 
Maramureşul şi Banatul. În ansamblu, această activitate comercială deosebită pentru 
vremurile în care se desfăşura, trebuie înţeleasă într-un mod particular, în marea 
majoritate a cazurilor, deşi era făcută în exclusivitate de evrei, totuşi, ea era în mare 
măsură la latitudinea voievozilor şi a conducătorilor provinciilor pe care le traversau. 
Uneori domnitorii au fost protectori cu această activitate şi cu cei ce o desfăşurau, 
atunci când aveau interese în această direcţie şi când puteau obţine profit de pe urma 
acestei activităţi, alteori au fost extrem de drastici, ajungându-se până la interzicerea 
activităţii comerciale şi chiar interzicerea accesului evreilor pe acele teritorii, atunci 
când dezvoltarea puternică a activităţii lor punea în pericol sau măcar stânjenea 
activitatea celorlalţi comercianţi neevrei. 

Activitatea comercială a evreilor în ţările româneşti a avut la bază existenţa 
unor posibilități oferite de economia românească de la aceea vreme. Ei au găsit o 
societate în care comerţul nu era organizat în mod real, însă în care existau nenumărate 
obiecte, materii prime, produse etc. care puteau face obiectul unei activităţi 
comerciale. În lipsa unei concurenţe reale din partea comercianților români sau a celor 
neevrei, crearea unei adevărate „industrii” a comerţului nu a fost o problemă pentru o 


populație cu un sublim simț comercial, aproape genetic. Potenţialul comercial şi 


205 când are loc alungarea din Spania, de către Inchiziţie. 


* Neumann, V. (1996)... op.citate, pag.23. 


productiv al ţărilor române a atras neguţătorii evrei din ţările vecine principatelor. 
Astfel, în 1534 sunt semnalaţi negustori evrei veniţi din Polonia în Moldova, pentru a 
face negoţ cu vite şi piei de vită spre Imperiul otoman, ajungând să deţină monopolul 
în acest domeniu. La crearea acestui monopol pe unele dintre cele mai importante 
produse ale vremii, a contribuit şi reţeaua de evrei existenţi deja la Înalta Poartă 
otomană, cu relaţii deosebite chiar la sultan şi care au favorizat valorificarea acestor 
produse româneşti în Imperiu. Acest lucru va determina, pentru o perioadă de timp 
relativ îndelungată, aşezarea şi stabilizarea unor neguţători evrei, împreună cu familiile 
lor în Principate, lucru care a impulsionat şi mai mult această activitate comercială. În 
acest sens, putem semnala consemnările referitoare la stabilirea celor 14 familii de 
neguţători evrei sepharzi la Bucureşti, în anul 1550, care vor concentra comerțul Țării 
Româneşti pe relaţia cu Imperiul Otoman, pentru o bună bucată de timp . Această 
concentrare va ajunge uneori să fie, practic, un monopol clar pentru unele produse, 
aducând venituri substanţiale monopolistului, bani care ulterior vor fi orientaţi spre 
activități de camătă sau pentru subvenţionarea unor interese proprii. Este cazul 
neguţătorului evreu de origine portugheză, Josef Nassi, care la 1556-1568 va deţine 
monopolul comerţului cu vin din Moldova, orientat cu precădere spre Imperiul 
Otoman, dar şi spre Europa occidentală. Dar nu numai relaţia cu Imperiul Otoman a 
cunoscut o dezvoltare deosebită; începând de la mijlocul sec.XVI, se accentuează 
profund comerţul evreiesc în special între Țara Românească şi Moldova, pe de-o parte, 
şi Transilvania, pe de altă parte. În acest fel, evreii vor contribuii la crearea încă a unei 
punți de legătură între cele trei provincii istorice româneşti. Pe parcursul sec.XVI- 
XVII, în toate cele trei principate româneşti, vor circula mărfuri de pe întreg 
continentul european“, dar în acelaşi timp, multe din produsele plaiurilor carpatice 
vor ajunge în cele mai îndepărtate colţuri ale continentului. Relaţia cea mai apropiată 
şi cea mai viabilă în cadrul schimburilor comerciale evreieşti, va rămâne tot în zona 
Moldovei şi a ţărilor adiacente, Polonia constituindu-se într-un punct central, de 


concentrare atât a evreilor, cât şi a activităţii lor economice. Incă din sec.XV, se 


05 Rezachevici, C-tin..., op.citate, numărul pe luna Septembrie 1995. 
2% Neumann, V. (1996) ..., op.citate, pag.26. 


remarcă ceea ce va fi purtat denumirea de Calea Moldovei, principalul drum comercial 
către Liov, pornind din capitala Moldovei, Suceava, şi urmând 2 căi distincte: 

1. prin Halicz-Kolomyja-Sniatyn; 

2. prin Dorohoi-Cameniţa-Tremblova. 

Ambele drumuri se intersectau pe Siret, de unde drumul continua spre laşi (o 
primă ramură a acestuia), sau spre Suceava (a doua ramură). Deasemenea, pe teritoriul 
Moldovei, mai continua spre Roman-Bacău-Adjud-Râmnic-Buzău, iar mai departe 
prin Valahia, spre sud, spre Imperiul Otoman. Prima ramură lega oraşul laşi (un 
important centru comercial şi manufacturier al vremii), de Bârlad şi Brăila, de unde pe 
Dunăre se exportau mărfurile spre ţările riverane Mării Negre. Drumurile comerciale 
care făceau legătura cu Transilvania au aproximativ aceeaşi vechime, lucru care 
demonstrează includerea Transilvaniei în aceea reţea comercială continentală de care 
aminteam mai devreme. Dintre aceste drumuri comerciale, consemnate documentar în 
sec.XVI, putem aminti: Calea Sucevei sau Calea Bistriţei, care lega Moldova de 
Transilvania peste Carpaţii Orientali, de la Suceava prin Baia-Moldoviţa-Târgu 
Trotuş-Braşov, traseu urmat şi de comercianții români cu precădere, dar şi de evrei, iar 
pe relaţia cu Țara Românească, important era drumul ce unea Moldova cu Valahia, 
numit Calea Valahiei, de la Buzău spre Constantinopole, prin Ploieşti-Bucureşti- 
Giurgiu-Dunăre. Pentru atragerea negustorilor evrei pe aceste axe comerciale, unii 
domnitori români (atât moldoveni cât şi valahi), acordă o serie de privilegii 
negustorilor din Liov”, în speranţa că aceştia vor avea influenţă şi la Înalta Poartă, 
facilitând relațiile cu Imperiul Otoman, nu numai cele comerciale, dar mai ales cele 
politice şi diplomatice. În interiorul acestor veritabile axe comerciale, existau, 
deasemenea. o serie de derivații numite secundare (deşi unele nu erau defel 
secundare!), care aveau menirea atât de a conecta unele areale aflate în imediata 
vecinătate a teritoriilor traversate de aceste axe, cât şi de a introduce în circuitul 
comercial unele zone ce dețineau materii prime şi produse importante. Pentru întreg 
sec.XVI dar şi pentru marea parte a sec.XVII, se remarcă în acest sens, pentru Valahia: 


Drumul Braşovului, Drumul Orşovei, Drumul Prahovei, Drumul Teleajănului, Drumul 


27 încă de la 8 Octombrie 1408, Alexandru cel Bun dă un decret prin care îi scuteşte pe aceştia de plata taxelor 
vamale pe teritoriul Moldovei. 


Buzăului, iar pentru Moldova: Drumul Ghimeşului, Drumul Siretului, Drumul Rodnei, 
Drumul Trotușului etc. Alături de existenţa unor astfel de culoare de circulaţie 
comercială, activitatea de neguţătorie a mai fost influenţată pozitiv şi de unele măsuri 
legislative ale domnitorilor din cele două provincii istorice româneşti, Moldova şi Țara 
Românească”%5. Dezvoltarea impetuoasă a comerţului desfăşurat de evrei atinge cote 
maxime în sec.XVII, inclusiv în Trasilvania, unde intră în conflict deschis cu 
interesele neguțătorilor greci şi armeni, care erau deja prezenţi în zonă. Reacţiile nu au 
lipsit: în 1648, neguţătorii greci din oraşul Alba Iulia se plâng autorităţilor că evreii 
„au acaparat aproape întreg comerțul şi nu plătesc impozit..."2%, cerând 
administraţiei să îi protejeze şi să restricționeze activitatea comercială a evreilor din 
Principat. Deşi autorităţile din cele trei principate române au încercat să „modeleze” 
această activitate comercială şi să dea câştig de cauză şi celorlalţi comercianţi (creştini 
de regulă), totuşi acest lucru nu a împietat prea mult negoţul evreiesc din Principate. 
Atât în Transilvania, dar mai ales în Moldova şi Ţara Românească această activitate s- 
a desfăşurat liber, chiar dacă în anumite momente, din cauza unor interese particulare 
domneşti sau boiereşti au existat oprelişti serioase în această direcție. Relaţia 
comercială evreiească nu s-a orientat numai spre satisfacerea necesităţilor marii 
boierimi sau a curților domneşti; ea a inclus şi populaţia mai săracă, inclusiv cea din 
mediul rural sau de la periferia oraşelor. În 1663, în Iaşi, evreii vindeau vin cumpărat 
de la ţăranii moldoveni, încurajând astfel valorificarea unei resurse specifice mediului 
rural, şi asigurând o brumă de venit ţărănimii moldovene care deţinea astfel de terenuri 
productive. În 1678, la Bucureşti, sunt semnalate primele prăvălii evreieşti localizate 
pe strada...Lipscani”!0! În 1698, la Cernica, lângă mănăstire, apar primele prăvălii 
evreieşti din zonă, care deserveau periferia capitalei, inclusiv magherniţele şi ulițele de 
la „dosu' oraşului”. Deşi aceste prăvălii reprezentau în sine tot manifestări ale 
activităţilor comerciale, partea cea mai importantă a negustoriei evreieşti se defăşura 
pe marile reţele comerciale ce legau principatele între ele sau principatele de statele 
înconjuratoare. Trecerea dintr-o provincie în alta se făcea prin puncte bine stabilite, 


puncte de vamă, care ulterior, după sec.XVIII, vor fi arendate de evrei, tocmai în 


08 A se vedea prevederile în acest sens stipulate în Codul Calimachi sau în Codul lui Caragea. 
20 Carmilly-Weinberger..., op.citate, pag.57. 
210 Rezachevici, C-tin..., op.citate, numărul din luna Octombrie 1995. 


vederea unei facilități a procesului de circulaţie a mărfurilor. În Ţara Românească, 
astfel de puncte de trecere, funcționau încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu 
(1688-1714), tranzitul cu Transilvania făcându-se îndeosebi pe la Câineni (Turnu 
Roşu) sau cu Imperiul Otoman pe la Târgu de Floci, Ciocăneşti, Lichireşti (Călăraşi), 
Craiova şi ...Strehaia (!) aici apărând menţionaţi evreii şi ca măcelari. În legătură cu 
această ultimă categorie de produse comercializate de evrei, carnea de vită sacrificată, 
putem aminti că această ocupaţie şi comercializarea unor astfel de produse rezultate 
din ea, se regăseşte şi în Transilvania, încă de la sfârşitul sec.XVI şi începutul 
sec.XVII. La 1694, dar şi mai înainte, evreii din Alba Iulia vindeau, printre altele, şi 
vite sacrificate, alături de comerţul clasic cu sare gemă desfăşurat pe Mureş. Tot ei, 
gestionau arama extrasă şi prelucrată la Baia Mare, exportând-o în Polonia, de unde 
preluau alte produse pe care le aduceau în Principat (la 1705 sunt menţionaţi ca fiind 
principalii exportatori de aramă în Polonia). În acest fel produsele româneşti ajung să 
fie cunoscute şi în afara graniţelor principatelor, participând, astfel, la dezvoltarea 
schimburilor interstatale din aceea perioadă. Chiar mai înainte de sec.XVII, neguţătorii 
evrei s-au constituit în principalii promotori ai produselor româneşti peste granițele 
principatelor, în special pe relaţia cu Imperiul Otoman”!!. În același timp, ei au 
determinat progresul social mult aşteptat de boierii moldoveni, care şi-au lărgit, astfel, 
orizontul material şi spiritual şi prin accesul la produsele străine, aduse de evrei”. 
Izvoarele documentare reflectă varietatea produselor aduse de neguţătorii evrei de-a 
lungul întregului Ev Mediu, în principatele române. Încă de la sfârşitul sec.XVI, la 
Braşov se vindea „mătase evreiască”, la începutul sec.XVII, evreii aduc în 
Transilvania pentru prima dată bumbacul, stofele precum bogasiurile colorate, 
muselinul,  carmajinul,  mohairul,  mătăsurile, cordovanele, săftienele,  şelele, 


mirodeniile etc.2*. 


Tot din aceste documente rezultă şi prestigiul dobândit de 
neguţătorii evrei la curtea domnitorului Vasile Lupu. În sec.XVIII, asistăm nu numai 


la o creştere numerică a negustorilor evrei, dar şi la o diversificare a negoţului 


2! Ciocan, N. (1988) Negof şi neguţători în Moldova veacului XVII, în “Anuarul Institutului de Istorie şi 
Arheologie A.D.Xenopol”, tom XXV, Iaşi, pag.303. 

212 Gorovici, Şt.S. (1988) Cu privire la patriciatul orăşenesc în Moldova medievală. Câteva observaţii 
preliminarii, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol”, tom XXV, Iaşi, pag.253-265. 
215 Costachie, S. (2000) Aspecte socio-economice ale prezenţei evreilor în România, în revista “Terra”, anul 
XXX (D), nr.1/2000. 


practicat de ei. Negustorii evrei, grupaţi în ceea ce ulterior va purta denumirea de 
bresle, vor fi activi nu numai în Moldova, dar şi în Transilvania şi Muntenia. 
Cărturarul şi domnitorul Dimitrie Cantemir scria, în lucrarea sa Descriptio Moldaviae, 
în legătură cu negoţul Moldovei următoarele: „...nu au altă îndeletnicire decât 
neguțătoria şi să țină hanuri...Căci neguţătorii streini — turci, evrei, armeni şi greci, pe 
care noi avem obicei de-i numim gelepi, au apucat în mână, din pricina trândăviei alor 
noştri, toată neguţătoria Moldovei...evreii nu practică nici o meserie în afară de negoţ 
ŞI crâşmărit?!*”. 

În Transilvania, negustoria cu anumite produse s-a orientat şi spre domenii care 
puteau duce la formarea unor monopoluri deosebit de importante prin cererea lor pe 
piaţă. Este cazul băuturilor alcoolice distilate, al rachiului, horincei, pălincii sau a altor 
băuturi spirtoase care începând cu anul 1722, sunt acaparate treptat de către fabricanţii 
şi comercianții evrei din Principat. Pe tot parcursul sec.XVIII, evreii din Transilvania 
se vor ocupa printre altele şi de fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice 
distilate?!, deţinând cazane de fiert palincă sau horincă, şi în paralel comercializând 
produsul obţinut, fie într-un han, fie într-o crâşmă, proprietate a sa sau doar arendată. 
Acelaşi lucru, dar la o scară ceva mai redusă, se va fi întâmplat şi în Moldova, unde în 
jumătatea nordică a provinciei sunt semnalaţi, după anul 1772, evrei veniţi din Galiţia, 
care se ocupau cu precădere cu unica negustorie locală pe care o cunoşteau şi anume 
comerțul cu băuturi alcoolice distilate. Ei deţineau cârciumi, unii aveau poverne, 
cazane de fiert horincă şi votcă?16. 

Ca o concluzie referitoare la activitatea comercială a evreilor de-a lungul Evului 
Mediu în cele trei principate române, putem afirma faptul că, această preocupare 
distinctă, specifică populaţiei evreieşti, a găsit un teren propice în cadrul economiei 
feudale româneşti, lipsa sau numărul extrem de redus al comercianților români, pentru 
aceea perioadă, permiţând evreilor să se desfăşoare şi să cuprindă în activitatea lor 
comercială aproape toate resursele de care dispunea acest teritoriu. Dezvoltatea acestei 


ramuri de activitate, desfăşurată pe parcursul sec.XIII-XVIII, s-a constituit şi într-un 


214 Dimitrie Cantemir, prezentând ţara, populaţia şi instituţiile ei, relevă prezenţa evreilor, consemnând rolul lor 
social şi economic, obligaţiile şi drepturile lor, precum şi aspectele relaţiei dintre evrei şi români. 

215 Neumann, V. (1996)..., op.citate, pag.39. 

?16 Riza, A. (2001) Istoricul (vechi) al “Problemei” (I), în “Timpul” numărul din 11-17 Iulie 2001, Bucureşti. 


element benefic pentru poporul român, ajutând la transformarea societăţii româneşti 
de-a lungul timpului. O parte din fondurile băneşti obţinute astfel de evrei, va fi 
direcționată spre alte domenii de activitate, care vor completa panoplia activităţilor 
economice desfşurate de evreii din România de-a lungul timpului. Dintre acestea, un 
domeniu la fel de vechi ca şi negustoria, a fost reprezentat de camătă şi activitatea 
financiar-bancară. 

Aportul populaţiei evreieşti din România la finanţele acesteia şi activitatea sa în 
acest domeniu, reprezintă o caracteristică specifică, definibilă încă din perioada Evului 
Mediu. Orientarea spre activităţile financiare care au creat profit în perioade scurte de 
timp şi care permiteau accesul la nivele sociale înalte, a fost impusă şi de faptul că 
rulajul masei monetare la aceea vreme era dictat de evenimentele sociale şi politice ale 
timpului, evenimente care nu au scăpat atenției cămătarului evreu. Însăşi unii 
domnitori români au apelat la suportul financiar dat de cămătarii evrei, fie din ţară, fie 
de la Constantinopole, uneori chiar pentru urcarea la tron, deşi înglobarea în datorii 
putea pune probleme legate de relaţia cu Imperiul Otoman, care proteja activitatea 
desfăşurată de cămătari, dacă nu direct, măcar indirect, prin influenţa avută asupra 
domnitorilor valahi şi moldoveni. Această protecţie avea la bază faptul că personalităţi 
de marcă iudaice deţineau funcții înalte în administrația Imperiului Otoman, 
manipulau sume mari de bani şi gestionau segmente largi din reţeaua comercială a 
imperiului. În acelaşi timp, sultanul vedea în aceşti finanţişti evrei, o sursă de bani 
disponibilă în permanenţă, dar în acelaşi timp şi o categorie diplomatică ce putea fi 
folosită în scopurile imperiului şi pentru atingerea unor țeluri, de multe ori 
expansioniste. Mişcarea teritorială a acestor cămătari evrei nu se limita doar la spațiul 
otoman. Întreaga Europă era străbătută de aceştia, interesele lor întinzându-se din 
Spania şi Marea Britanie, până în Orientul Apropiat, fiind nu numai finanţişti, dar şi 
emisari ai diferitelor puteri şi imperii europene. Legătura între accesul la tron şi 
finanţele evreieşti se face vizibilă încă de la sfârşitul sec.XV şi începutul sec.XVI, 
când o serie de domnitori valahi şi moldoveni apelează la serviciile lor. Aceşti 
creditori domneşti, de regulă evrei sepharzi veniţi din Imperiul Otoman, nu deţineau 
doar rolul de creditor, mulţi dintre ei ajung să deţină funcţii importante în administrația 


voivodatelor, ajungând personalități de seamă la curțile domneşti. Putem să amintim 


doar pe câțiva domnitori valahi şi moldoveni de-a lungul sec.XVI, care au avut printre 
curtenii de seamă şi creditori sau cămătari evrei importanţi: 
- în Ţara Românească: 
o Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559); 
o Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul (1554-1557); 
o Petru cel Tânăr (1559-1568); 
o Petru Cercel (1583-1585); 
o Mihai Viteazul (1593-1601). 
- în Moldova: 
o Iancu Sasul (1519-1582); 
o Petru Șchiopul (1574-1579; 1582-1591). 

Obiceiul de a împrumuta sume de bani importante de la creditorii evrei veniţi 
din Imperiul Otoman pentru accederea la domnie are, cel puţin la o primă privire, două 
explicaţii distincte: în primul rând, creditorii evrei dispuneau de sume considerabile şi 
erau bucuroşi să acorde împrumuturi garantate în avans cu disponibilități imobiliare 
sau mobiliare ce urmau să intre în posesiunea viitorului domnitor. Acest lucru facilita 
întărirea poziției creditorului evreu la curtea viitorului domn, lucru deosebit de 
important, pentru că pe acestă cale se facilita implicit şi alte tipuri de activităţi 
desfăşurate de evreu, cum ar fi activitatea comercială. În al doilea rând, apelarea la 
creditori evrei, de cele mai multe ori reprezentanţi ai Înaltei Porţi, asigura şi un accept 
tacit din partea sultanului pentru accederea la tron a domnitorului respectiv. Creditorii 
evrei, de cele mai multe ori, nu creditau decât pe viitorii domnitori, acele persoane de 
care erau absolut sigure că vor accede la tron, tocmai pentru siguranţa recuperării 
sumelor investite. Dacă pretendentul nu avea şanse reale de a deveni domnitor, el nu 
primea credit sub nici o formă, obținerea acestuia fiind în sine o confirmare a 
acceptării candidatului la tronul voievodatului respectiv. Să nu uităm că aceşti creditori 
deţineau poziţii importante la Înalta Poartă, beneficiind în acelaşi timp, însă şi de 
informaţii secrete, referitoare la politica imperiului faţă de cele două voievodate 


româneşti, Moldova şi Ţara Românească. 


O serie de creditori evrei vor împrumuta pe domnitorii Moldovei, atât pentru 
urcarea la tron”!”, cât şi după ce au ajuns să conducă principatul, folosind banii pentru 
diferitele cheltuieli, inclusiv în unele cazuri, pentru cheltuieli personale”'%. Prin aceste 
acţiuni domnitorii implicaţi îşi asigurau sumele necesare cheltuielilor dorite (şi care 
uneori nu mai ajungeau să fie plătite), dar în acelaşi timp, creditorul evrei îşi sporea 
influenţa în Principat, întărindu-şi poziţia pe care o va folosi ulterior în alte domenii 
profitabile. Acelaşi lucru va fi valabil şi pentru Transilvania, însă relaţia în această 
provincie istorică românească va fi modelată de apartenenţa la regatul maghiar. În 
sec.XVI, în Transilvania, la fel ca şi în Valahia, sunt menţionaţi documentar 
(documente de cancelarie domnească), creditori evrei veniţi de peste hotare şi stabiliţi 
cu familiile lor în principate. În 1534, bancherul evreu care l-a sprijinit financiar pe 
Aloisio Gritti din Buda (Budapesta), avea mare recunoaştere în Transilvania, în 
mediile princiare. Un element deosebit de interesant este şi orientarea unor creditori şi 
cămătari spre împrumuturile din mediul rural, nu numai domnitorii fiind cei ce 
beneficiau de aceste servicii, ci şi unii boieri, mari deținători de moşii, în unele cazuri 
acestea fiind garanţia rambursării împrumutului. În Ţara Românească, tot în sec.XVI, 
apar cămătari evrei care ofereau împrumuturi cu dobândă în mediul rural, mulţi dintre 
aceştia venind de la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman. Rațiunea era extrem de 
simplă: în cazul împrumutării unor boieri care garantau împrumutul cu diferite moşii, 
sumele împrumutate erau acoperite în cazul unei imposibilităţi de plată de către 
moşiile respective. Având acordul domnitorului, care era un supus fidel al Porții, 
cămătarul evreu nu avea de ce să se teamă în cazul unei imposibilități de plată. Moşia- 
garanţie trecea în astfel de cazuri în proprietatea cămătarului, care o vindea imediat, 
recuperându-şi banii, în multe cazuri obținând şi un profit considerabil, moşiile fiind 
de cele mai multe ori subevaluate. Dar nu numai boierii erau creditaţi de cămătarii 
evrei; şi alte categori sociale beneficiau de aceste credite. Comercianţii neevrei, care 
aveau nevoie de sume importante de bani apelau de multe ori la aceştia. Încă din 1492, 


sunt semnalate cazuri când comercianţi din Braşov sau Sibiu, împrumutau bani de la 


217 De exemplu, cazul lui Petru Rareş, care în 1564 împrumută sume mari de bani pentru venirea la domnie. 
15 Aşa cum este cazul lui Iancu Sasul, care în 1583 se împrumută cu 4.970 de taleri de la un cămătar evreu din 
Lvov, conform Izvoare şi mărturii...Vol.]l/1, doc.XVI, pag.193-194. 


cămătarii evrei sosiți în Transilvania de la Budapesta, din Ungaria”? 


. Şi în aceste 
cazuri, sumele câştigate de cămătarii evrei vor fi investite ulterior în alte tipuri de 
activităţi profitabile, în marea majoritate a cazurilor, activităţi comerciale şi ulterior 
manufacturiere (în special în Transilvania). Aceste sume de bani manipulate de 
creditorii şi cămătarii evrei au avut un rol deosebit de important în acumularea de 
capital. Alături de celelalte activităţi care ofereau un profit în perioade relativ scurte de 
timp, cum ar fi arendăşia, împrumuturile de bani au permis rulajul masei monetare a 
vremii, inclusiv a creat ceea ce ulterior va purta denumirea de activitate bancară. În 
perioada modernă şi contemporană, această activitate se va diversifica, se va orienta 
spre alte direcţii ajungând, printre altele, să implice chiar şi schimbul valutar, avându- 
se în vedere că în aceea perioadă pe teritoriul principatelor române circulau foarte 
multe tipuri de bani, de la cei din metal, uneori chiar din metale preţioase (aur, argint), 
până la banii de hârtie, intraţi pe teritoriul principatelor din alte state europene, de 
regulă din partea vestică a continentului. 

Aşa cum am amintit, pe lângă activităţile comerciale şi de camătă, evreii în 
perioada Evului Mediu s-au orientat şi spre o altă activitate ce le permitea obţinerea 
unor profituri în perioade relativ scurte de timp, şi anume spre arendâşie. 

Arendăşia, reprezintă una dintre cele mai interesante şi complexe activităţi 
economice desfăşurate de evreii din România de-a lungul Evului Mediu. Ea prezintă 
unele trăsături proprii acestei populaţii, în special începând cu sec.XVII, deşi 
semnalările referitoare la această activitate sunt mult mai vechi. Începând, însă, cu 
această dată, procesul de arendare se extinde asupra a tot ceea ce poate aduce bani, 
bani necesari societăţii în relaţiile sale economice aflate în plină transformare. 
Arendarea cuprinde în sine două mari categorii de obiecte arendate: în primul rând 
putem vorbi de arendarea terenurilor agricole, a moşiilor din mediul rural; şi în al 
doilea rând putem vorbi despre arendarea unor altfel de mijloace productive, dintre 
cele mai diverse, care puteau aduce venituri arendașului. În Transilvania, arendarea 
unor monopoluri feudale, cum ar fi: cârciumile, măcelăriile, loturile de pământ etc. 
este întâlnită mai ales în mediul rural. Acest lucru reprezintă o particularitate a 


spaţiului transilvănean, care nu va fi regăsită la aceeaşi valoare în celelalte două 


20 Rezachevici, C-tin..., op.citate, numărul pe luna Septembrie 1995. 


provincii istorice româneşti. Proprietarii moşiilor sau ale bunurilor arendate, cedează 
întreg monopolul în schimbul unei sume de bani plătită în avans de arendatorul evreu, 
urmând ca acesta să obțină câştiguri prin exploatarea obiectului arendat. Procesul 
poate fi surprins în special în vestul şi nord-vestul Transilvaniei, în judeţele Bihor, 
Arad, Satu Mare şi Maramureş. Semnalări ale prezenţei arendaşilor evrei în comitatul 
Satu Mare apar la 1699, dar şi mai târziu, începând cu anul 1721°”. În toată 
Transilvania, arendăşia cunoaşte o dezvoltare marcantă după această dată, apărând 
arendaşi importanţi cum ar fi Moşe, fiul lui Jekuthier, semnalat la un an distanţă (în 
1722). Nu numai terenurile agricole constitueau obiectul arendei; lor li se adaugă în 
primul rând cârciumile, fierbătoriile de rachiu şi bere, măcelăriile, morile, dar şi 
vămile, acestea din urmă având un statut deosebit. Nu numai în Transilvania vămile 
făceau obiectul arendei. În Basarabia, la 1701, este consemnată luarea în arendă a 
vămii de la Soroca, pe Nistru, de către evreii veniţi din Moldova. Însă cele mai 
importante vămi arendate de evrei vor fi cele dintre Transilvania şi Țara Românească 
sau cele dintre Moldova şi Țara Românească, adică tocmai acele vămi poziţionate de-a 
lungul traseelor comerciale importante. Procesul de arendare era relativ simplu: exista 
un contract pe o perioadă de 1 până la 4 ani, în care arendaşul plătea trimestrial o 
arendă proprietarului”! În țările române, arendarea loturilor de pământ de către evrei 
devine posibilă abia în a doua jumătate a sec.XVIII. Apar totuşi şi unele cazuri 
sporadice în această direcție încă de la sfârşitul primei jumătăți a sec.XVIII. Un 
exemplu în acest sens este regăsit în culegerea de documente Izvoare şi mărturii... 
unde este semnalat cazul egumenului mănăstirii Râşca (din Moldova), care obţine 
permisiunea domnitorului de a arenda moşiile mănăstirii „fie unui turc, fie unui 
armean, fie unui jido”. În multe cazuri arenda se referă la poduri, cârciumi, berării, 
pivnițe de vin, dar în special terenuri, unele conținând chiar viță de vie. Deasemenea, 
în multe cazuri, arendaşul, alături de comercializarea băuturilor alcoolice se ocupă şi 
cu producerea lor, arendând şi fabrica producătoare, reuşind astfel crearea unui 


monopol pe produsul respectiv. 


0 Răduţiu, A., Gyémánt, L...., op.citate, doc.123, pag.15. 

1 Carmilly-Weinberger..., op.citate, pag.69. 

* La 21 Iulie 1741, domnitorul Grigore Ghica al II-lea al Moldovei dă carte de încuviinţare egumenului de 
Râşca pentru arendarea moşiilor către un evreu. 


Procesul de arendare, în special al terenurilor agricole, al moşiilor din mediul 
rural, va continua şi în perioada următoare, atingând un apogeu la începutul sec.XX, în 
special în jumătatea nordică a Moldovei, unde va ajunge să depăşească ca pondere şi 
ca suprafaţă arendată proprietăţile arendate de români sau alte populaţii neevreieşti. 
Arendarea celorlalte mijloace de producţie, chiar când se va face în mediul rural, va 
constituii o activitate producătoare de venit, chiar dacă uneori, din cauze atât 
economice cât şi legislative, mulţi dintre arendaşii evrei din acest mediu vor da 
faliment sau vor fi obligaţi să-şi înceteze activitatea. 

Deşi ocupațiile amintite până în prezent în acest capitol pot forma o imagine a 
laturii economice a prezenţei evreilor pe teritoriul românesc, elementul definitoriu 
pentru întreg Evul Mediu, dar şi pentru perioadele ce au urmat, este reprezentat de 
meşteşugurile şi meseriile practicate de evrei. Acest capitol distinct al preocupărilor 
economice ale evreilor, trasează coordonata fundamentală în ceea ce priveşte latura 
economică a existenţei evreilor pe aceste teritorii. Multitudinea acestor meşteşuguri şi 
meserii practicate de evrei din cele mai vechi timpuri, diversitatea lor, calitatea 
deosebită a rezultatului muncii, seriozitatea cu care aceştia se implicau în exercitarea 
diferitelor meserii, reprezintă scheletul osaturi activităţii economice din acest domeniu. 
Deşi ca preocupări productive, meseriile sunt specifice mai ales perioadei moderne şi 
contemporane, încă din Evul Mediu timpuriu putem vorbi de meşteşuguri specifice 
evreilor, meşteşuguri care au fost aproape „acaparate” prin calitatea muncii desfăşurate 
de evrei. Informaţiile referitoare la o structurare profesională a evreilor din România 
sunt dispersate în foarte multe documente, centralizarea acestora presupunând o muncă 
titanică, însă există surse de informaţie care cuprind o reliefare a preocupărilor evreilor 
de pe aceste meleaguri, şi cu precădere din Trasilvania, care au fost întocmite cu 
ocazia conscripţiilor fiscale sau a recenzărilor necesare în scopuri militare, pentru 
aflarea numărului de posibili recruți. Evidenţele în acest sens sunt mult mai bine 
păstrate în Trasilvania, însă prin extensie, putem considera că şi evreii din Moldova şi 
Țara Românească au fost caracterizați de aceleaşi preocupări economice, productive. 
În acest sens, putem aminti faptul că, în spaţiul românesc, conform opiniei autorului 
Constantin Rezachevici, „evreii [askenazi] se ocupau cu toate îndeletnicirile necesare 


traiului, de la cultivarea pământului şi meşteşuguri diferite, până la negoţ şi mânuirea 


banilor”. Astfel de afirmaţii sunt susţinute şi de însemnările conscripţiilor fiscale de 
care aminteam mai devreme, inclusiv pentru Transilvania. În acest sens, în Conscripția 
fiscală a evreilor din Ungaria efectuată în anul 1735, în care se cuprind şi date 
referitoare la comitatele Arad, Bihor şi oraşul Satu Mare, apar menţionaţi evrei cu 
următoarele profesiuni: 
- în comitatul Arad: angajaţi ai comunităţii, învăţători, cârciumari, rachieri, 
negustori; 
- în comitatul Bihor: cantori, arendaşi, rachieri, croitori, negustori, comercianţi 
ambulanți, învăţători, slujitori, slujnice; 
- în oraşul Satu Mare: arendaşi, cârciumari, slujitori. 

Tot în Transilvania, la numai 32 de ani diferenţă, sunt semnalaţi fierbătorii de 
rachiu şi măcelarii (cei care sacrificau vitele). Practicarea unor meserii, inclusiv în 
mediul rural, era legată de existenţa unor proprietăţi asupra mijloacelor de producţie. 
Aceştia trebuiau să deţină un atelier sau o locuinţă în care să-şi amenajeze un spaţiu 
necesar practicării acestei ocupaţii. În Conscripția fiscală a evreilor din comitatul 
Maramureş, din anul 1773, apar menţionaţi evrei ce deţineau case, ogoare, fânețe, boi 
de plug, vaci, viței, cai, capre şi terenuri, inclusiv în interiorul oraşelor. Departajarea 
dintre mediul rural şi cel urban în domeniul practicării meşteşugurilor şi meseriilor 
specifice, pentru Evul Mediu este relativ greu de făcut. Diferenţele dintre meseriaşii 
existenţi la sate şi cei de la oraşe sunt nesemnificative. O anumită specializare este 
dată, totuşi, de faptul că numai în Transilvania, şi cu precădere în Maramureş, evreii au 
beneficiat de perioade în care puteau deţine ca proprietari terenurile agricole, lucru 
demonstrat şi de ponderea mai mare a evreilor stabiliţi în mediul rural, în nordul 
Transilvania. Începând, însă, cu sec.XVII, evreii, inclusiv cei din mediul rural, devin 
hangii, morari, dar —lucru specific lor- fac şi cărăuşie cu căruţe evreieşti denumite 
harabale. Sec.XVII, reprezintă un moment de cotitură pentru organizarea profesională 
a evreilor de pe teritoriul României. Începând de atunci, evreii se organizează în bresle 
naţional-religioase, care aveau la bază şi tipul de activitate economică desfăşurată. 


Breasla a fost prima formă de organizare oficială şi a determinat apariţia asociaţiilor 


23 Rezachevici, C-tin..., op.citate, numărul pe luna August 1995. 


Diek 3 A š % A A 994 
sau frăţiilor de producători sau distributori de bunuri. Termenul de breaslă” apare 


frecvent în actele domneşti, în special cu ocazia numirii hahambaşilor şi a staroştilor 
acestor comunităţi. Ele, breslele, aveau şi un rol financiar, către sfârşitul sec.XVII, 
acestea plăteau haraciul şi ploconul domnesc. Puterea lor economică creşte pe 
parcursul sec.XVIII-XIX, datorită practicării comerțului şi a meşteşugurilor pre- 
industriale. În acelaşi timp, breslele au constituit viitoarele nuclee economice ale 
comunităților evreieşti, în special în mediul urban. 

Tot pe parcursul Evului Mediu, în toate ţările româneşti, în special în Valahia şi 
Transilvania, dar şi în Moldova, evreii acced spre o serie de profesiuni, unele dintre ele 
foarte importante pentru Principate, inclusiv în domeniul apărării. O serie de evrei, 
dintre care cel mai important a fost Samuel Oppenheimer (1635-1703), se vor ocupa 
cu producerea şi comercializarea prafului de puşcă şi a fitilelor pentru armata 
imperială din Transilvania. El ajunge să fie principalul furnizor de astfel de materiale, 
deținând un atelie foarte mare şi bine utilat pentru acele vremuri. Oppenheimer 
deținea, deasemenea, şi funcția de reprezentant al lui Josef I de Hasburg în 
Transilvania, precum şi cea de administrator al „Casei sării”, ocupându-se cu 
extragerea, exploatarea şi comercializarea sării. Tot în această direcție, trebuie să 
semnalăm faptul că la 1698, în Țara Românească exista un „Jidov Silitrar” care 
producea silitră pentru „earba de puşcă” pe care o vindea curţii domneşti. Implicarea în 
astfel de activităţi necesare domniei pentru asigurarea siguranţei naţionale, denotă o 
înţelegere a importanţei activităţii desfăşurate şi a faptului că producerea unor astfel de 
substanţe oferă celui care deţinea monopolul în această direcţie, un statut important la 
curtea domnească a vremii. 

Dorinţa de a avea o poziție cât se poate de favorabilă la nivelul curților 
domneşti ale celor trei Principate, a reprezentat o constantă permanentă pentru evreii 
de pe aceste teritorii. Această dorinţă era justificată şi de poziţia instabilă pe care o 
încercau grupele mari de evrei ce intrau în ţară, fără a avea un statut deosebit pentru 
toţi membrii acestor comunități. Accesul la o funcție importantă pe lângă domnitor, 
asigura, nu numai pentru cel împricinat, o poziție favorabilă, dar în acelaşi timp, 


asigura şi pentru ceilalți membrii ai comunităţii, nu numai pentru familie, o protecţie 


24 În acele vremuri se folosea termenul de “Breasla Jidovilor”. 


binevenită, de care se puteau bucura, măcar pentru o perioadă scurtă de timp. Astfel de 
orientări sunt semnalate pe tot parcursul Evului Mediu, în toate cele trei provincii 
istorice româneşti, însă situaţiile sunt mai dese în Moldova şi Țara Românească. 
Domni luminaţi, ce au guvernat peste cele două provincii amintite, au sesizat 
importanţa prezenţei unor astfel de înalţi slujnici ai curţii, care dispuneau şi de o 
specializare deosebită pentru acele vremuri. În 1702, evreul Avram, devine medicul 
personal al lui Constantin Brâncoveanu, la fel cum mulți alți medici evrei de seamă, au 
slujit la domnitori români de-a lungul întregului Ev Mediu. Tot Brâncoveanu, 
conştient de valoarea unor astfel de slujnici personali, aduce în aceaşi perioadă, pe 
funcţia de secretar personal de limbă latină, pe evreul florentin Anton Masia del 
Chiaro (Davide Taglia), care capătă o importanţă foarte mare la curtea domnitorului 
valah. Nu numai domnitorii beneficiau de prezenţa unor astfel de profesionişti de 
excepţie. În Moldova, în oraşul Iaşi, la 1618 era renumit medicul evreu Solomon ben 
Arayo”%, a cărui faimă ajunse-se să depăşească la aceea vreme granițele Moldovei. 
Această ultra specializare a evreilor practicanți de meserii intelectuale, trebuie 
înţeleasă ca o relaţie bipolară determinată de anumiţi factori legaţi de evoluţia lor ca 
etnie. Populaţia evreiască a căutat în permanenţă să reziste şi să supravieţuiască celor 
mai grele condiţii istorice. Supravieţuirea a însemnat, pe de-o parte, găsirea celor mai 
bune soluţii de aliniere la condiţiile momentului, pentru a găsii „portiţe” de scăpare din 
prigoana la care erau supuşi, şi pe de altă parte, au sesizat că supraviețuirea şi chiar 
progresul comunităţilor respective se putea face prin ridicare continuă a calităţii 
preocupărilor economice şi sociale avute. În acest sens, evreii au înţeles că o populaţie 
cu un înalt nivel intelectual şi profesional, va avea şanse mai mari de a supravieţui şi 
de a se ridica economic şi financiar, decât o populaţie cu un nivel scăzut de pregătire 
profesională. În acelaşi timp, interdicțiile de tot felul în exercitarea unor profesii 
bănoase, care necesitau doar o isteţime şi un fler comercial deosebit, i-a făcut pe evrei 
să caute alternative profesionale bazate pe profesii înalt intelectualizate. Momente ca 
cel din anul 1698, când evreilor din Cluj li se interzice dreptul de a fabrica rachiu şi 
ulterior şi acela de al mai vinde, au dus pe de-o parte la falimentarea unor categorii 


largi de evrei legaţi de aceste meserii, dar pe de altă parte au constituit impulsuri care 


5 Rezachevici, C-tin..., op.citate, numărul din luna Octombrie 1995. 


i-au orientat şi mai mult pe evreii din Principate spre acele profesii înalt 
intelectualizate, care erau relativ slab reprezentate pentru populaţia românească, la 
aceea vreme. Deşi de-a lungul sec.XVII-XVIII, ocupațiile evreilor din Transilvania 
erau bazate pe micul comerţ, arendăşia, fierberea rachiului şi cârciumăritul”2€, 
profesiunile înalt intelectualizate existau şi vor continua să existe şi în perioada 
următoare. Mai mult decât atât, vom putea observa în perioadele istorice ce vor urma 
(modernă şi contemporană), o creştere continuă şi permanentă a ponderii acestor 
profesiuni intelectualizate. 

În ciuda acestui fapt, Evul Mediu reprezintă, din punct de vedere economic, o 
perioadă de mari frământări pentru evreii din România. O perioadă în care această 
populaţie şi-a căutat drumul său propriu, dar în care şi-a continuat preocupările care au 
caracterizat-o de la primele începuturi. Faptul că evreii de pe aceste teritorii au reuşit, 
prin diferite tipuri de preocupări economice, să reziste şi să-şi întărească poziţia 
economică şi financiară pe aceste meleaguri, de-a lungul Evului Mediu, demonstrează 
fără nici o putinţă de tăgadă, calitatea umană şi intelectuală a acestei populaţii. Aşa 
cum vom putea observa în subcapitolul următor, perioada modernă şi contemporană va 
adânci, pe de-o parte trăsăturile sociale şi economice ale acestei etnii, iar pe de altă 
parte, va da la iveală noi preocupări, în special după cel de-al doilea Război Mondial, 
restructurând profilul economic al evreilor din ţara noastră, după noi coordonate 


moderne şi de actualitate. 


* Conform lui Carmilly-Weinberger, ..., op.citate, pag.66. 


b. în perioada modernă şi contemporană 


Activităţile economice specifice populaţiei evreieşti din România în perioada 
modernă şi contemporană, sunt caracterizate de o serie de elemente, parte dintre ele 
venite din trecut, parte dintre ele apărute şi dezvoltate cu precădere în această 
perioadă. Structurarea în timp a caracteristicilor economice ale populaţiei evreieşti din 
România, este rezultatul interacțiunii mai multor factori demografici, sociali, dar şi 
legislativi, istorici, politici şi nu în ultimă măsură conjuncturali. Această perioadă, 
întinsă de-a lungul a aproape două sute de ani, desfăşurată pe parcursul sec.XIX şi XX, 
a fost, de departe, cea mai importantă perioadă în existența populaţiei evreieşti de pe 
meleagurile noastre. Importanţa rezidă în toate aspectele existențiale ale acestei etnii, 
inclusiv în domeniul economic. Această perioadă a indus cele mai mari transformări în 
viaţa populaţiei evreieşti, marcând puternic existența multiseculară a aceasteia, 
păstrând în linii mari tipologia economică specifică, continuând anumite trăsături 
venite din perioada Evului Mediu, dar mai cu seamă adaptând specificul economic al 
etniei la noile realităţi economice şi sociale prin care a trecut România de-a lungul 
ultimilor 200 de ani. La demersul economic deosebit de „zbuciumat” cunoscut de 
populaţia evreiască de-a lungul acestei perioade, a participat, pe de-o parte, şi o serie 
de momente politice şi istorice cu implicaţii profunde în sfera economicului, atât în 
sec.XIX, cât şi în sec.XX. Toate evenimentele istorice şi politice prin care a trecut 
România în aceste ultime două secole, s-au reliefat economic asupra populaţiei 
evreieşti. Începând cu Pacea de la Adrianopole (din 1829) şi cu intrarea în vigoare a 
Uniunii vamale între Muntenia şi Moldova (la 30 Ianuarie 1847), până la marile 
momente istorice de la mijlocul sec.XX, viaţa economică a evreilor din România va 
cunoaşte frământări şi transformări deosebite. Trecerea de la societatea fanariotă, 
specifică ultimului secol al Evului Mediu, la o societate capitalistă orientată spre 
Occident, libertăţile dobândite în domeniul comercial, în special al comerţului exterior, 
vor marca profund evoluţia economică a acestei etnii. Repercursiunile economice ale 
acestor schimbări vor fi imense. La fel ca si în trecut, evreii din România vor continua 
să aibă un rol foarte important în circulația monetară românească, cu precădere în 


sec.XIX. Dezvoltarea capitalului industrial evreiesc, atât de necesar unei Românii 


aflată în plină transformare industrială, a avut la bază dezvoltarea iniţială a capitalului 
comercial şi a celui cămătăresc, până la apariţia băncilor şi a organismelor financiare 
moderne”. Activităţile tradiţionale evreieşti, generatoare de venituri, care au fost 
practicate de-a lungul întregului Ev Mediu, vor fi constituit „grosul” aportului 
financiar, ce a venit ca o contribuţie importantă din partea evreilor la dezvoltarea 
economică a României. 

De-a lungul ultimilor 200 de ani, activitatea economică a evreilor din România 
s-a concentrat în anumite domenii, foarte importante pentru economia românească, 
într-unele dintre ele, evreii deţinând un loc primordial, cel puţin pentru anumite 
perioade de timp. Pe lângă activitățile tipice populaţiei evreieşti, cum ar fi comerțul, 
finanţele şi arendarea, de-a lungul sec.XIX şi cu precădere în sec.XX, vor cunoaşte o 
dezvoltare deosebită meșteşugurile şi meseriile direct productive dintre cele mai 
diverse. A doua jumătate a sec.XIX şi tot sec.XX, se vor constituii în perioadele cele 
mai „efervescente” pentru dezvoltarea, diversificarea şi specializarea unor meserii 
practicare de evrei. Amploarea pe care o va cunoaşte acest tip de activitate economică, 
nu va fi fost atinsă în nici o altă perioadă istorică. Meseriile se vor diversifica, vor 
cuprinde ponderi din ce în ce mai mari din totalul populaţiei active evreieşti, paralel cu 
o ridicare continuă a calității muncii depuse şi a produselor obţinute. Activii evrei îşi 
vor ridica continuu nivelul profesional, lucru demonstrat şi de creşterea continuă a 
gradului de şcolarizare, inclusiv la nivelul învățământului superior, alături de o 
orientare preponderentă spre acele meserii extrem de specializate, ce necesită o 
pregătire superioară peste nivelul mediu cerut de aceste profesii, specific absolvenţilor 
de studii universitare. În acelaşi timp, în mediul rural, evreii se vor „lega” şi mai 
puternic de profesiunile din agricultură, chiar dacă în multe cazuri acestea nu vor fi 
direct productive. Sfârşitul de sec.XIX şi primele 2 decenii ale sec.XX, vor marca 
prezenţa evreilor în agricultura românească, atât ca proprietari de terenuri şi mijloace 
de producţie agricole, cât şi ca arendaşi, preocupare cu tradiție în cadrul activităţilor 


economice desfăşurate de evrei în mediul rural. 


1 Rosen, A. (1995) Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din a doua jumătate a 
sec.XIX până în anul 1938, Ed.Hasefer, Colecţia Contribuţii, Bucureşti, pag.13. 


Acest tablou lapidar al profilului economic pe care îl vom întâlni la evreii din 
România, de-a lungul sec.XIX şi XX, dispune, pentru conturarea sa cât mai aproape de 
adevăr, de o serie de surse de informaţie, mult mai bogate şi precise, decât sursele 
folosite pentru perioada anterioară. Alături de „clasicele” catagrafii folosite şi pentru 
sec.XVIII, apar însemnări şi recenzări inclusiv ale activităţilor economice desfăşurate 
şi a structurii profesionale a populaţiei evreieşti, mult mai abundente şi mai detaliate. 
Începând cu ultimele decenii ale sec.XIX, recensămintele vor face trimitere şi la 
specificul activităţilor economice desfăşurate, oferind informaţii şi în acest sens. Mai 
mult, o serie de cercetări şi recenzări vor fi axate în principal pe probleme economice, 
existând chiar o serie de anchete economice desfăşurate încă de la începutul sec.XX”%. 
Însăşi comunitatea evreiască va acţiona în direcţia păstrării unor evidențe proprii 
referitoare la aspectele economice ale ei, atât prin diferite instituţii patronate de 
aceasta, cât şi printr-o serie de lucrări ale unor specialişti evrei (din domeniul 
economic şi nu numai), care se vor orienta spre studiul diferitelor aspecte economice 
legate de comunitatea evreiască din România. Aşadar, sursele de informare sunt 
extrem de generoase! Trebuie însă ţinut cont, mai ales pentru perioada sfârşitului de 
sec.XIX şi pentru primele patru decenii ale sec.XX de contextul politic al vremii. În 
această perioadă se dezvoltă în România, în anumite cercuri, un mod de a privii 
comunitatea evreiască din punct de vedere economic, ca o populaţie „expansionistă”, 
care dorea „să acapareze” domenii economice importante. Din această cauză, multe 
dintre sursele care există referitoare la aspectele economice, trebuiesc analizate cu 
mare atenţie pentru a îndepărta informaţia părtinitoare, care nu poate fi folosită într-un 
studiu ştiinţific pe această temă. 

Plecând de la aceste considerente generale, vom putea observa, în demersul 
studierii specificului economic al evreilor din România, că această populaţie şi-a 
păstrat, în linii mari, cel puţin pentru o primă perioadă la începutul sec.XIX, anumite 
trăsături caracteristice. Printre acestea, activitatea comercială, de veche tradiţie pentru 
evreii din România, şi-a păstrat locul şi rolul în cadrul preocupărilor economice. 


Comerţul, deşi parte fundamentală a specificului economic evreiesc, se va moderniza, 


*% Aşa cum este cazul Anchetei industriale din anii 1901-1902, sau Anchetei cu privire la meseriaşi, din anul 
1908. 


se va transforma continuu, adaptându-se noilor realităţi economice ale vremii. De la 
simplul neguţător ambulant, întâlnit pe ulițele oraşelor moldovene de-a lungul Evului 
Mediu, până la importatorul sau exportatorul deţinător de firme comerciale, distanţa 
este mare, însă acesta din urmă nu ar fi putut exista în lipsa primului. Perioada 
modernă şi contemporană a adus în comerțul evreiesc transformări profunde. În acelaşi 
timp, trebuie avut în vedere că începutul acestei perioade se situează în istorie, într-un 
timp în care România încă mai funcționa, din punct de vedere politico-administrativ, 
ca principate separate, iar realitățile politice internaționale erau total diferite față de 
ceea ce trăim noi astăzi. Însăşi comerţul era înţeles la o altă scară, având o cu totul altă 
semnificație economică, faţă de cea pe care o are astăzi. În această direcţie, analiza şi 
prezentarea semnificației avute de tipologia mărfurilor comercializate de evrei, 
întâlnită, printre altele, şi în articolul lui Tudor Mateescu, intitulat Evreii din oraşul 
Silistra în timpul stăpânirii otomane, din vol.IIl al culegerii „Studia et acta historiae 
iudaeorum romaniae”, ne oferă un punct de vedere interesant asupra activităţilor 
neguţătorilor evrei de la Dunăre, din aceea perioadă. Exemplele ar putea continua... 
Ceea ce este specific problemei, însă, este faptul că, activitatea comercială a continuat 
normal, natural şi de la sine, şi în această perioadă modernă, trecerea de la specificul 
comercial al Evului Mediu făcându-se treptat, aproape pe neobservate. Din punct de 
vedere numeric, al ponderilor celor implicaţi în această activitate, din rândul populaţiei 
active evreieşti, se remarcă un fenomen bănuit şi confirmat de noile realităţi: începând 
cu a doua jumătate a sec.XVIII, dar cu precădere în prima jumătate a sec.XIX, se 
produce o creştere a ponderii comercianților evrei în Moldova (şi nu numai), alături 
de o creştere a ponderii comercianților în totalul populaţiei active evreieşti. Referitor 
la primul fenomen, se remarcă o creştere a ponderii comercianților evrei de la 5 % din 
totalul comercianților ce practicau această meserie în Moldova în anul 1786, la 22,2 % 
din totalul comercianților din Moldova în anul 1792. Aceste procente vor fi şi mai 
mari odată cu intrarea în sec.XIX. Deasemenea, un alt fenomen de aşteptat, a fost 
concentrarea comercianților evrei în acele oraşe ce deţineau fie rol de capitală 
(Iaşul), fie rol de reşedinţă de judeţ. Această concentrare, care a dus într-o primă etapă, 
la modificarea raportului dintre comercianții evrei şi cei creştini (neevrei), are ca 


explicaţie faptul că astfel de oraşe ofereau o piaţă de desfacere mult mai largă, o 


categorie mult mai diversificată de cumpărători şi un potențial financiar mai mare 
decât mediul rural. În plus, pentru întreaga perioadă a sec.XIX, se observă o orientare 
a comerțului spre interior, comerțul de tranzit fiind înlocuit treptat de un comerț în 
teritoriu „in sit-u”, menit a acoperii cerinţele unei pieţe mult mai extinse. Cazul Iaşului 
este elocvent: în 1831, raportul de care aminteam, între numărul comercianților evrei şi 
cei neevrei, era în favoarea celor creştini; 42 % din totalul comercianților din oraş erau 
evrei, 58 % erau creştini. În 1839, aceste ponderi ajung la alte valori: 69,5 % 
comercianţi evrei şi numai 30,5 % comercianţi creştini. Mijlocul de sec.XIX aduce 
după sine o „explozie” în această direcţie: la numai 6 ani distanţă, datorită proceselor 
de imigrare a evreilor spre Moldova şi a stabilirii lor în capitala provinciei, ponderea 
comercianților evrei în oraş ajunge la ...72,8 % (!). La o cifră de numai 425 
comercianţi români, corespundeau în anul 1845 nu mai puţin de 2.022 comercianţi 
evrei, grupaţi în majoritate în domeniul comerţului cu băuturi alcoolice distilate, în 
domeniul schimbului de monedă (unde deţineau monopolul absolut) şi în domeniul 
panificaţiei””. Şi în domeniul crâşmăriei şi al hangiilor, situaţia era asemănătoare: în 
oraş existau la aceeaşi dată, 585 crâşmari evrei şi numai 108 crâşmari români, lucru 
valabil şi la nivelul întregii Moldovei, unde numărul crâşmarilor evrei era dublu față 
de cel al crâşmarilor români (1.898 evrei faţă de 924 români). Valorile cele mai mari le 
regăsim pentru hangii, unde raportul dintre evrei şi români era de 10/1 (!) şi în cazul 


orândarilor, unde se ajunse-se la un raport fantastic de 30/1 (111)2% 


. După momentul 
unirii, în 1860, proporţia între comercianții evrei şi cei români se va stabiliza, pentru o 
perioadă de timp, la 78 % comercianţi evrei şi 22 % comercianţi creştini, urmând să 
scadă, însă în ritmuri relativ lente. Se va păstra totuşi o discrepanţă majoră şi la alte 
categorii comerciale, cum ar fi cea a precupeţilor (comercianţi ambulanți), unde 
numărul celor evrei va fi aproape dublu (1.374) faţă de cel al precupeţilor români 
(796), sau se va ajunge la cazuri în care vor exista categorii comerciale fără nici un 


reprezentant român, fiind în totalitate acaparate de evrei (cazul zarafilor, samsarilor, 


boccegilor, tutungiilor, al neguţătorilor de vite, geambaşilor, morarilor, mătăsarilor şi 


* Platon, Gh. (1998) Populaţia evreiască din târgurile şi oraşele Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea, în 
“Studia et acta historiae iudacorum romaniae”, vol.I, Ed.Hasefer, Bucureşti, pag. 163. 

*0 La 1845 existau 31 de hanuri deţinute de evrei şi numai 3 deţinute de români; la fel şi în cazul orândarilor: 
110 cârciumi arendate şi gestionate de evrei şi numai 3 arendate şi gestionate de români. 


bancherilor). O situaţie relativ diferită, însă în linii mari, asemănătoare, întâlnim în 
Transilvania. Aici, începutul de sec.XIX, va aduce cu sine o creştere uşoară a 
numărului comercianților evrei, ajungându-se în 1813, la o pondere a acestora de 15,7 
% din totalul numărului comercianților din Transilvania. După această dată, ponderea 
lor aproape că se înjumătăţeşte, abia atingând 8,8 % în anul 1819. Urmează o perioadă 
de creştere lentă, bazată în primul rând pe relaţia dintre evreii din Transilvania şi cei 
din Ungaria, ponderea comercianților evrei atingând 10,0 % în 1845 şi 16,9 % în 1848, 


la revoluţia pașoptistă” 


. Şi după această dată, conform conscripţiilor fiscale 
referitoare la populaţia Principatului, ponderile comercianților evrei vor mai creşte, 
însă nu la nivelul înregistrat, până la mijlocul sec.XIX, datorită unor constrângeri 
legislative impuse de la Budapesta. În cazul Bucureştiului, la începutul sec.XIX, peste 
45 % din numărul total al negustorilor erau evrei, iar în fruntea negoţului evreiesc din 
oraş se situa Erşăl (Hersch) Finkelstein”, un evreu extrem de bogat şi cu vaste relaţii 
de afaceri. 


Creşterea numărului de comercianţi şi meşteşugari 
evrei, în laşi, între 1831-1860 


Tab.47 


ANUL TOTAL 
TOTAL TOTAL | GENERAL 


Sursa: Rosetti, R. (1904) Romania and the Jews, L.V.Socecu, Bucureşti (Tab.9, pag.19). 


Paralel cu acest fenomen de creştere a ponderilor comercianților evrei, se face 
simțită şi o orientare puternică a acestora spre mediul urban, în principal, şi spre 
oraşele mari şi reşedinţele de judeţ, în particular. În Moldova procesul este atât de 
pregnant, încât la 1889, din totalul de 10.942 de firme evreieşti”, 6.238 sunt 
localizate în reședințele de judeţ (adică 57 %), 927 în oraşe (altele decât reşedinţele de 
judeţ) şi numai 3.777 la sate. Acest „avantaj” este regăsibil, dar într-o mai mică 


măsură, şi în Dobrogea, unde raportul între comercianții evrei şi cei neevrei era de 


231 Izvoare şi mărturii... op.citate, vol.I, pag.68. 

* Iorga, N. (1913) Istoria evreilor..., op.citate, pag.27. 

2333 Am inclus aici, pe lângă firmele comerciale şi pe cele meşteşugăreşti, care trebuiau să-și comercializeze 
produsele fabricate de acestea, desfăşurând în final, şi o activitate comercială, pe lângă una direct productivă. 


1,6/1, numărul cel mai important fiind regăsit în Constanţa şi Tulcea. În cazul Valahiei 
(Țara Românească fără Dobrogea), situația este diferită: la toate categoriile de 
localităţi predomină firmele comerciale româneşti sau ale altor etnii (turci, greci, 
armeni). 


Numărul de firme comerciale, pe judeţe şi naţionalitate, 
în Moldova şi Valahia, la 1 Decembrie 1889 


Tab.48 


JUDEŢUL Reşedinţă | în alte oraş la sate TOTAL (%) 
pe ae pe e a [d 
ro eyr. ro. evr ro. eyr. ; E 2 ; 
9 49 9 A 
6 9 Ă 


e 
6 


e 
Bacău 7 
Botoşani 4 
Covurlui 

Dorohoi 

Fălciu 

Iaşi 

Neamt 

Putna 

Roman 

Suceava 

Tutova 

Vaslui 

Tecuci 2 


- - 26 
Total s 268 927 | 3.958 | 3.777 | 6.210 | 10.942 | 34,5 | 60,8 
Moldova 
9 A 


5.181 | 1.167 | 1.169 5| 7.411)  91|13.766| 1.353 | 81,4 | 80 
94| 152| 55| 15 20,4 | 11,8 


73 86 i 
Total 7.264 | 7.551 | 1.492 | 1.037 | 11.506 | 3.884 | 20.262 | 12.478 | 56,2 | 34,6 
General 


Sursa: Rosetti, R. (1904)..., op.citate (Tab.10, pag.46). 


Diferențe majore apar şi în ceea ce priveşte repartiţia firmelor evreieşti la 
nivelul categoriilor de oraşe şi de mediu, funcţie de etnia proprietarilor firmelor 
respective. Dacă pentru comercianții români, gruparea cea mai mare a firmelor 
comerciale se regăsea în mediul rural (peste 70 %), pentru comercianții evrei, această 
grupare majoră se regăse în mediul urban, şi cu precădere în oraşele reşedinţă de judeţ 
(43,4 %). Aceste informaţii, publicate în anul 1894 în „Buletinul Statistic General”, 
demonstrează, pe de-o parte continuarea procesului de concentrare a activităţii 
comerciale în marile oraşe, şi pe de altă parte confirmă înfluențele avute de 


evenimentele desfăşurate după anul 1850, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. 


Dezvoltarea generală economică a României în a doua parte a sec.XIX îşi va lăsa 


amprenta şi asupra evoluţiei activităţilor economice specifice populaţei evreieşti. 


Repartiția firmelor comerciale în România, 
între 1884-1889, pe medii şi categorii de aşezări, 
în procente 


Tab.49 
Locul firmei Comercianţi români | Comercianţi evrei Alţi comercianți 


Reşedinţe de judeţ 41,7 43,4 14,9 


Alte oraşe 50,5 35,1 14,4 


În mediul rural 71,9 24,2 3,9 


Total România (%) 55,7 34,3 10,0 
(în cifre absolute) 19.885 12.479 2.651 


Sursa: O istorie a evreilor din România..., op.citate, vol.I, pag.249. 


Această dezvoltare a activităţii comerciale evreieşti în Moldova, în sec.XIX, 
trebuie înțeleasă în contextul transformărilor petrecute în această provincie 
românească la sfârşitul Evului Mediu. În rândul acestor transformări, care îşi vor pune 
amprenta şi asupra activității comerciale dar şi asupra procesului incipient de 
urbanizare -sau cel puţin de suburbanizare-, se poate include şi crearea târgurilor şi 
târguşoarelor. Aceste aşezări semiurbane, au avut un rol foarte important în 
dezvoltarea activităţii comerciale evreieşti. Literatura dedicată acestui proces deosebit 
de complex, este foarte variată, de la autori de renume, evrei, implicaţi în studierea 
diferitelor aspecte istorice şi social-economice impuse de apariţia târgurilor, aşa cum 
este cazul dr.-ului E.Schwartzfeld, până la geografi de marcă, care au abordat 
problema din mai multe puncte de vedere, dar mai ales teritorial, cum este cazul acad.- 
ului V.Tufescu. Deşi primul târg la a cărui înfiinţare evreii şi-au adus un aport 
substanţial a fost localizat în Basarabia”* şi nu în Moldova de dincoace de Prut, 
această din urmă provincie s-a remarcat profund din punctul de vedere al apariției şi 
evoluţiei unor astfel de aşezări. Procesul a continuat până în anul 1862, când ia ființă 
ultimul târguşor din Moldova la a cărui înființare evreii şi-au adus aportul” E 
cuprinzând zeci de astfel de localităţi”"*. Pentru a înţelege mai bine particularităţile 


comerciale, dar şi sociale, ale unor astfel de localităţi, o scurtă prezentare a procesului 


234 Este vorba de târguşorul Oniţcani, înfiinţat în deceniul 6 al sec.XVIII. 

235 Este vorba de târguşorul Drânceni, înfiinţat în anul 1862, pe domeniile lui M.Kogălniceanu. 

*% Printre cele mai renumite putem menţiona: Fălticeniul (1780), Moineşti (1781), Mihăileni (1782), Trifeşti 
(1790), Burdujeni (1792), Adjudul-Nou (1794), Negreşti (1795), conform lui Iancu, C. (1996)..., op.citate, 
pag.42. 


de formare se impune. Târgurile înfiinţate în a doua jumătate a sec.XVIII şi cu 
precădere în prima jumătate a sec.XIX aveau o structură etnică, bine definită spaţial. 
De regulă, în marea majoritate a cazurilor târgurile au apărut fie lângă un sat, fie în 
interiorul unui sat aflat într-o formă de declin demografic sau economic (pauperizare 
accentuată). În cadrul aşezării, se remarcau două zone diferite: un nucleu urban 
evreiesc, ce ocupa o uliţă formată dintr-o înşiruire de dughene, localizată fie în 
mijlocul satului, atunci când pe acolo trecea un drum sau o cale de acces mai 
importantă, fie la marginea satului, la limita sa, uneori chiar lipită de ultimele case din 
sat, funcție de configuraţia uliţelor sau de morfologia reliefului. Restul satului, în 
totalitate românesc, sau mai bine zis, în totalitate neevreiesc, se prezenta ca o localitate 
specific rurală, nu atât ca formă şi tipologie a gospodăriilor, cât mai ales ca nivel al 
serviciilor, implicit şi a celor comerciale. Odată cu stabilirea grupului sau grupurilor de 


237 È Da : 
2?“ comercianții evrei 


evrei şi deschiderea prăvăliilor, uneori denumite şi „maghernițe 
scădeau prețul tuturor produselor, inclusiv la acele produse care nu se găseau în mod 
normal în mediul rural dar care reprezentau produse de strictă necesitate”. Odată 
afacerea devenită rentabilă, nucleul creştea, formând un aşa numit „nucleu tip ghetou 
galiţian”, alături de satul cu casele caracteristice populaţiei româneşti sau în interiorul 
acestuia. Cu cât activitatea comercială era mai rentabilă, cu atâta numărul evreilor 
comercianţi creştea, crescând odată cu aceasta şi suprafaţa nucleului respectiv. 
Ponderile evreilor în astfel de aşezări semiurbane puteau oscila foarte mult; în medie, 
în Moldova, la începutul sec.XIX,. aceste ponderi depăşeau de regulă 50-60 %. În 
sudul României, în Valahia, aceste pondere nu depăşeau 10 %. Ca funcţionalitate 
urbană, aceste târguri şi târguşoare preponderent evreieşti, mai ales în Moldova, au 
îndeplinit rolul de „centre de acumulare a produselor prime”2*. Aceste centre 
gestionau atât produsele alimentare de primă necesitate, cât şi activităţile de colectare 
a cerealelor şi a produselor lactate, cumpărarea vitelor şi a produselor rezultate din 


sacrificarea acestora, comerțul ambulant etc. In afară de aspectele economice şi mai 


ales comerciale, înființarea târgurilor şi a târguşoarelor din Moldova a avut şi 


237 Numite aşa datorită faptului că erau extrem de mici, prăpădite, fără nici o facilitate, localizate numai la parter, 
fără etaj, în toate cazurile avâd o uşă care dădea direct în stradă. 

25 Gaz, fitile de lampă, săpun, leşie, sodă, sfoară, cuie, sârmă, unelete, ţesături simple dar nu din lână etc. 

239 Titulatură înaintată pentru prima dată de V.Tufescu, citat fiind de Negruţi, Ecaterina (1996)..., op.citate, 
pag.147. 


repercursiuni demografice majore. Nu numai cele în legătură cu creşterea numărului 
de evrei datorată procesului de imigrare, dar mai ales prin stabilirea unui echilibru în 
expansiunea demografică spre marile oraşe moldovene. Se păstrează astfel, un 
echilibru regional între sat şi oraş, târgurile şi târguşoarele constituindu-se astfel într-o 
„supapă de scurgere” a populaţiei recent imigrate, în mare parte fără ocupaţii şi 
profesiuni urbane. Mulţi dintre evreii sau neevreii scăpătaţi, o parte dintre ei foşti 
cârciumari în marile oraşe moldovene, vor găsii un loc de profesare în cadrul acestor 
târguri”. În astfel de condiţii numărul comercianților evrei va ajunge să crească în 
toate târgurile şi târguşoarele moldoveneşti. 

Se va ajunge astfel, ca din totalul populaţiei active a unui astfel de târg, peste 50 
% să fie reprezentat de comercianții evrei, pondere care vorbeşte de la sine de 
amploarea fenomenului. În Moldova, întâlnim astfel, târguri care au sute de 
comercianţi evrei, raportați la câteva mii de locuitori populaţie totală: Târgu Bucecea 
deținea 455 comercianţi evrei; Botoşanii deţineau 297 comercianți evrei; Târgu 
Bozieni deţinea 247 comercianţi evrei; Dorohoiul deţinea 243 comercianţi evrei; Târgu 
Bodeşti deţinea 241 comercianţi evrei; Târgu Damineşti deţinea 205 comercianţi evrei, 
celelalte târguri dispunând de un număr de sub 200 comercianţi evrei fiecare. 

Paralel cu acest proces, marile oraşe şi cu precădere oraşele reşedinţă de judeţ, 
vor continua să atragă contingente masive de comercianţi evrei, care vor ajunge să 
dețină ponderi mult mai ridicate decât cele deţinute de comercianții creştini. Aceşti 
comercianţi evrei vor începe să-şi înfiinţeze firme comerciale, diversificându-şi gama 
produselor comercializate, pătrunzând în cele mai variate domenii comerciale. Un 
proces asemănător se va remarca în primele 6-7 decenii ale sec.XIX şi în Valahia, însă 


la un nivel mult mai scăzut. 


0 Un exemplu în acest sens, cei drept destul de tardiv ca perioadă de acţiune dar tipic ca fenomenologie, este şi 
cazul repercursiunilor avute de unele legi date în domeniul comercial. Începând cu 28 Martie 1873, pe baza 
Legii băuturilor spirtoase, licenţa pentru comercializarea unor astfel de produse nu se mai putea obţine decât 
după dovedirea calității de elector. Ori, această calitate nu se extindea decât asupra evreilor “pământeni”, care nu 
reprezentau decât câteva zeci de procente din numărul total al evreilor din Moldova. În acest fel, imediat după 
aplicarea legii, mai mult de 1⁄2 din cârciumarii evrei au dat faliment, fiind nevoiţi să părăsească marile oraşe 
moldovene. 


Ponderea firmelor aparţinând românilor şi evreilor. 
în oraşele reşedinţă de judeţ, în Moldova 
şi Ţara Românească, în anul 1889 
Tab.50 


Oraşe reşedinţă de judeţ Pondere din total firme 
(%) firme evreieşti (% ) firme româneşti 
Fălticeni 3,6 


Botoşani 5,7 

Dorohoi 7,5 

Vaslui 6,9 

Roman 97 

Bacău 12,0 
laşi 14,9 
Piatra 16,0 
Huşi 27,7 
Bârlad 39,2 
Galați 29,1 
Focşani 54,8 
Râmnicu Sărat 61,1 
Tecuci 55,3 
Brăila 46,7 
Tulcea 11,3 
Piteşti 69,6 
Buzău 71,9 
Târgovişte 71,0 
Turnu Severin 42,7 
Constanța 12,1 
Călăraşi 64,2 
Târgu Jiu 66,5 
Ploieşti 86,5 
Giurgiu 61,8 
Craiova 77,0 
Râmnicu Vâlcea 75,7 
Turnu Măgurele 60,2 
Caracal 711,2 
Slatina 87,2 
Câmpulung 92,7 

Sursa: Rosetti, R. (1904)..., op.citate (Tab.11, pag.47). 


Această dezvoltare impetuoasă a comerțului evreiesc va continuat şi în ultimul 
deceniu al sec.XIX, ajungându-se în primii ani ai sec.XX, în Moldova, ca peste 80 % 
din totalul populaţiei active evreieşti să trăiască din comerţ şi artizanat [manufactură 


241 


n.n.]”. Polarizarea comercială (şi manufacturieră) atinge noi cote odată cu trecerea în 


noul secol, detaşându-se de departe o serie de categorii comerciale în care comercianții 


%4 Iancu, C. (1996)..., op.citate, pag.261-262. 


neevrei, în speţă, cei români, nu mai erau reprezentaţi, fără să mai dispună de acces la 
acele tipuri de activități comerciale. Şi în acest caz, capitala Moldovei, Iaşul, va ajunge 
să deţină un loc prioritar, semnalându-se în anul 1906, nu mai puţin de 16 categorii 
comerciale, unele deosebit de importante, în care comercianții români nu mai erau 


prezenţi. 


Categorii comerciale în Iaşi, în anul 1906, 
în care NU sunt implicaţi românii 
(unităţi cu peste 10 persoane lucrative, aparţinând evreilor) 
Tab.51 
Anticari 
Depozit făină 
Exportatori 
Găzari 
Lenjerie 
Sticlărie 
Cherestea 
Comerţ cu cereale 
Mobilă 
Olărie / lămpi iluminat 
Hoteluri 
Pielărie 
Galanterie 
Fierărie 
Confecţii 
Manufacturi 


Sursa: Statistica Camerei de Comerț din Iaşi, 1906-extras din Săghinescu, V. (1906) 
Evreii în România (1418-1906), Tipografia Naţională, laşi. 


Aşa cum se poate observa din tabelul de mai sus, începe să se facă simțită cu 
din ce în ce mai mare putere, o orientare a activităţilor productive evreieşti spre alte 
surse de venituri, în speţă, spre o serie de ocupaţii care vor marca întreg sec.XX, în 
special primele 5 decenii. După anul 1906, se produce un nou fenomen, rezultat al 
adaptării permanente a populaţiei evreieşti din România la realitățile momentului. Atât 
în Moldova, inclusiv în capitala sa, laşi, cât şi în celelalte provincii istorice româneşti, 
pentru prima oară începe să scadă în mod constant numărul comercianților evrei, 
paralel cu o stabilizare şi ulterior, o diminuare a activităţii comerciale brute, primare, 
care va fi înlocuită de forme noi, prin care specificul economic al evreilor se va 
preserva şi continua în a doua jumătate a sec.XX. Scăderea numărului de comercianţi, 


înregistrată după anul 1906 are ca explicaţie o cauză foarte simplă, tratată pe larg în 


prima parte a lucrării: procesul de emigrare a evreilor din România spre alte ţări 
europene sau spre continentul american. O bună parte a comercianților evrei, în special 
din Moldova, la sfârşitul sec.XIX aveau o situație materială foarte precară. Sărăcia, sau 
cel mult un nivel de viaţă foarte modest, era condiţia de bază pentru comerciantul 
evreu din Moldova, la fel ca de altfel şi pentru meseriaşul evreu. Ori, în aceste condiţii, 
oportunitatea emigrării spre noi zări care le promiteau o altfel de viaţă a apărut ca o 
nouă speranţă pentru foarte mulţi dintre aceşti evrei. În ciuda faptului că scăderea a 
fost relativ mică, diferenţa dintre anii 1906-1909 fiind de numai 1.665 de persoane, 
acest lucru, continuat şi în anii următori, a dus la iniţierea unei schimbări în ceea ce 


priveşte balanţa în domeniul comercianților din Moldova, cât şi din România. 


Scăderea numărului comercianților evrei, 
din Moldova, între 1906-1909 


Tab.52 


Număr comercianți Anul 
1906 1907 1908 1909 


Comercianţi români 14.337 76.340 771.248 71.624 
Comercianți evrei 26.239 25.188 23.588 24.574 


Sursa: Extras din Bulletin A.I.U., 1910, pag.46. 


În ciuda fenomenului inițiat încă de la începutul sec.XX, transformările prin 
care trecea populația evreiască din România, nu pot fi reduse doar la elementul 
reprezentat de diminuarea numărului de comercianți. Însăşi structura economică a 
populației evreieşti ocupate începea să se schimbe. Deşi ponderile deținute în 
domeniile „clasice”, specifice evreilor (în speță comerțul şi finanţele), nu mai aveau 
valorile pe care le cunoscuseră la mijlocul sec.XIX, totuşi, acestea oglindeau încă o 
inerție foarte puternică. Două erau domeniile care la începutul deceniului doi al 
sec.XX, au concentrat cea mai mare parte a activilor evrei din Vechiul Regat: 
industria, cu 42,5 % din totalul activilor şi comerțul, cu 37,9 % din totalul activilor”?. 
Astfel de ponderi foarte mari pentru cele două categorii profesionale, într-o societate 
profund agrară cum era România înaintea primului Război Mondial, reflectă, printre 
altele, o poziție „avangardistă” a acestei etnii, în raport cu restul populației ţării. Deşi 
situată în mijlocul unei societăți agrare, populaţia evreiască nu grupa mai mult de 2,5 


% activi în agricultură. Reminescenţă a unui trecut în care accesul la mediul rural nu 


2 Tatomir, E. (1930) Contribuţiuni la studiul evreilor, Bucureşti, pag.93. 


putea fi făcut atât de uşor, şi în acelaşi timp, rezultat al polarizării urbane puternice, 
acestă imagine a structurii profesionale a populaţiei evreieşti din România, reflectă mai 
degrabă o „pregătire pentru viitor” şi o receptivitate la progresul industrial şi 
tehnologic mult mai mare decât cel al etnicilor români. 

Perioada interbelică a constituit în sine, mai mult o etapă de „pregătire” a noilor 
structuri economice şi profesionale pentru evreii din România, decât o etapă 
individualizată în sine. Deşi transformările prin care trecea România în aceea perioadă 
erau deosebite, inclusiv în domeniul comercial, structura profesională evreiască se va 
păstra în limitele caracterizate de perioada anterioară. Pentru întreaga ţară, procesul 
iniţiat în primul deceniu se va continua, însă la valori mult mai mici, fiind vorba mai 
mult de o „transformare” a comerţului evreiesc, decât de o diminuare a acestuia. 
Conform datelor oficiale ale Recensământului din 1930, în comerţ activau 32,9 % din 
totalul populaţiei active evreieşti din România. Unele surse evreieşti bazate pe 
evidențe proprii”, vin să confirme, cu mici corecturi, cifrele recensământului oficial, 
lucru care demonstrează desfăşurarea fenomenului amintit. În acelaşi timp, începe să 
scadă şi ponderea comercianților evrei din marile oraşe, Bucureştiul înregistrând în 
anul 1930 o pondere de 22 % pentru comercianții evrei. Unii autori subliniază, însă, un 
aspect inedit referitor la acest proces de scădere a numărului de comercianţi evrei. 
Autorul H.M.Sachar, înaintează în lucrarea sa The Course of Modern Jewish History, 
idea că, înregistrarea unui număr mai mic de evrei comercianţi în România interbelică, 
ar putea fi explicată şi prin creşterea numărului de meseriaşi care produceau bunuri ce 
erau vândute tot de ei, preferând astfel să fie înregistraţi ca fabricanți şi nu ca şi 
comercianţi. El dă ca exemplu pentru susţinerea acestei idei, faptul că în România, în 
anul 1937, erau înregistrate nu mai puţin de 12.000 familii de evrei care deţineau 
licenţa pentru fabricat şi comercializat băuturi alcoolice spirtoase (pag.364). Probabil, 
marea majoritate a acestor comercianţi particulari evrei, se vor fi înregistrat la 
recensământ ca şi fabricanți şi nu strict ca şi comercianţi... În acelaşi timp, activitatea 
comercială la nivel major, respectiv comerţul exterior, va cunoaşte o diversificare şi o 


amplificare remarcabilă. O bună parte din comercianții evrei se vor lansa în activitatea 


28 Este vorba de valorile înaintate de Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, D-nul 
Academician Profesor universitar Doctor Nicolae Cajal, în lucrarea Contribuţii ale evreilor din România la 
cultură şi civilizație, apărută la editura Hasefer, în anul 1996, care la pag.316 înaintează procentul de 36,5 %. 


de import/export, înființând societăți comerciale bazate pe această activitate, care vor 
funcţiona până la începutul războiului, sau unele dintre ele, chiar şi în timpul 
războiului. Produsele importate şi cele exportate erau extrem de diverse: atât în 


domeniul bunurilor de larg consum, cât şi în domenii mai specializate. 


Numărul firmelor evreieşti care făceau import/export, 
în România, în 1938, pe categorii de produse 


Tab.53 
Categorii de produse Număr importatori evrei Număr exportatori evrei 

Produse alimentare 398 345 
Produse textile 1.436 43 
Produse metalice 1.350 17 
Produse combustibile 53 460 
Produse chimice 738 38 
Produse tehnice 712 263 
Produse de pielărie 182 287 
Produse de sticlărie 140 46 
Produse de papetărie 215 39 
Produse diverse 485 167 

TOTAL 5.709 1.890 


Sursa: Cajal, N. (1996) Contribuţii ale evreilor din România la cultură şi civilizaţie, 
Ed.Hasefer, Bucureşti, pag.248. 


După cel de-al doilea Război Mondial, structura profesională şi economică a 
populaţiei evreieşti din România avea să se schimbe dramatic. Războiul, bulversarea 
economică totală, noul regim politic, procesul masiv de emigrare, victimele agresiunii 
naziste, se vor constituii ca factori definitorii în modificarea statutului profesional şi a 
realităţilor economice pe care le vor trăii evreii ce vor mai rămâne în ţară după anul 
1945. După deceniul 5 al sec.XX, structura profesională şi ramurile economice în care 
vor acţiona evreii vor fi consemnate în recensămintele oficiale care au avut loc în 
1956, 1966, 1977, 1992 şi 2002. Chiar dacă la aceste recensăminte nu s-a statuat 
extrem de exact tipul de ocupaţie şi legătura acesteia cu apartenența etnică a 
recenzatului, informaţia existentă ne permite să trasăm o imagine de ansamblu asupra 
structurii ocupaţiilor economice ale evreilor din România, în ultimile 5 decenii ale 
sec.XX. Pentru a avea o privire unitară din acest punct de vedere, am considerat 
necesară tratarea acestei probleme în cadrul unui subcapitol separat, la sfârşitul părții a 


II-a a lucrării. 


Alături de preocupările comerciale atât de comune evreilor din România în 
perioada modernă şi contemporană, pe care am încercat să le schițăm în acest 
subcapitol, se remarcă pentru ultimii 200 de ani şi o altă ocupaţie specifică evreilor şi 
anume meșteşugurile şi meseriile productive. Deşi astfel de preocupări economice au 
existat şi în perioada anterioară, de-a lungul Evului Mediu, perioada modernă şi 
contemporană a făcut din meseriile productive practicate de evrei, o caracteristică de 
bază a acestei etnii. Şi în acest domeniu se pot schiţa câteva elemente definitorii şi 
câteva procese şi fenomene desfăşurate în ultimii 200 de ani, multe dintre acestea cu 
reliefare teritorială directă şi de necontestat. 

O primă caracteristică referitoare la meșteşugari şi meseriile practicate poate fi 
considerată şi continuitatea în timp a acestor preocupări. De fapt, putem afirma fără 
vre-o urmă de îndoială că, de-a lungul Evului Mediu, dar cu preponderență la sfârşitul 
sec.XVIII şi începutul sec.XIX, alături de comerţ, meşteşugurile şi meseriile 
productive reprezentau activităţile tradiţionale ale evreilor din cele trei Principate”. 
Importanţa acestor preocupări direct productive nu a scăpat atenţiei personalităților 
vremii, conturându-se, din acest punct de vedere, două poziţii antagonice referitoare la 
rolul avut de evrei în angrenajul economic al României. Aceste poziţii diametral opuse 
au conturat de-a lungul deceniilor 6 şi 7 ale sec.XIX viziuni diferite referitoare la 
prezenţa evreilor în cadrul economiei româneşti. 

În această direcţie, putem semnala o primă viziune pozitivă asupra rolului 
economic al evreilor în ţările române, prezenţa acestora fiind privită ca un factor de 
progres şi de „occidentalizare” a unei societăţi tocmai ieşite din perioada fanariotă. 
Astfel de viziuni pozitive au avut ecou până la cele mai înalte niveluri sociale şi chiar 
politice ale vremii, chiar membrii marcanţi ai parlamentului României subliniind acest 
lucru în discursurile ţinute în sesiunile în plen ale celor două camere. Memorabilă, în 
acest sens, este intervenţia deputatului moldovean Costache Epureanu într-o sesiune a 
Camerei, pe marginea Art.7 din Constituţia votată la 1866, care sublinia direct şi cu 
tărie necesitatea încurajării activităţilor economice desfăşurate de populaţia evreiască 
în Principate, precum şi integrarea activă a acesteia în angrenajul socio-economic al 


României. 


** Iancu, C. (1996)... op.citate, pag.44. 


Paralel însă, cu această viziune pozitivă, se face simțită din ce în ce mai mult, o 
părere negativă referitoare la rolul şi poziţia economică a evreilor din România. 
Personalități precum Dionisie Pop Marțian, Bogdan Petriceicu Haşdeu, A.D.Holban 
sau chiar oameni politici precum M.Kogălniceanu ş.m.a. vor desfăşura în a doua 
jumătate a sec.XIX o susținută activitate de „avertizare” referitor la „pericolul 
evreiesc” în economia românească. Nivelul până la care a mers această poziţie poate 
fi înţeles pe deplin dacă avem în vedere faptul că, de exemplu, A.D.Holban considera 
în 1866, că evreii „au acaparat comerţul, industria şi meseriile”, iar marele om politic 
şi de stat M.Kogălniceanu afirma, tot în aceaşi perioadă, că „prezenţa evreilor în 
România este o chestiune naţională şi în acelaşi timp economică”. Apar în această 
perioadă şi o serie de lucrări care, dorindu-se ştiinţifice şi bine informate, aveau 
menirea de a „trage un semnal de alarmă” referitor la „problema evreiască”. Începând 
cu lucrări precum cea a lui B.P.Haşdeu, intitulată Industria naţională, industria streină 
şi industria ovreească faţă cu principiul concurenţei, apărută la Bucureşti în anul 
1866, şi mergând până la diferite extrase din reviste sau lucrări mai ample apărute 
înaintea celui de-al doilea Război Mondial, această opinie anti-semită îşi va face loc în 
gândirea economică românească a timpului. Discutabilitatea unui astfel de mod de 
gândire, la finele sec.XIX şi începutul sec.XX este mai mult decât evidentă. Probabil, 
o parte însemnată din această „teorie” economică anti-semită s-a bazat şi pe o serie de 
realităţi economice veridice ale vremii. În mare parte însă, starea economiei româneşti 
de la sfârşitul sec.XIX se datora atât parcursului istoric al Principatelor române, cât şi, 
într-o oarecare măsură, situației europene, sistem complex în care România încerca să- 
şi găsească locul după unirea de la 1859. Procesul de dezvoltare economică inițiat în 
deceniile 6 şi 7 ale sec.XIX, trecerea de la o societate eminamente agrară, spre o 
societate dornică de progres industrial, vor crea o „breşe” importantă, în care evreii cu 
un dezvoltat simţ al afacerilor vor găsii cel mai propice teren pentru activitățile lor, 
inclusiv manufacturiere şi prelucrative. Dezvoltarea puternică a meseriilor şi 
meşteşugurilor se va fi axat, printre altele, şi pe existenţa acestei breşe, inclusiv în 
mediul rural. Beneficiind de o mobilitate şi o adaptabilitate economică demne de 


invidiat, meseriaşii evrei vor dezvolta puternic diferite domenii şi sectoare 


* Iancu, C. (1996)..., op.citate, pag. 140. 


manufacturiere, crescând numeric şi ca pondere, nu atât prin elemente demografice 
(care ar fi necesitat o perioadă de peste 3 decenii pentru finalizare), cât mai ales prin 
procese migraţioniste, care vor duce la creşterea numerică a acestor meseriaşi în 
special în zonele urbane ale Principatelor, dar şi în Transilvania. Tocmai această 
creştere va sta la baza justificării „acaparării” atât a comerţului cât şi a meşteşugurilor 
de către evrei, justificare pe care se baza viziunea negativă de care aminteam anterior. 
Alături de această „inflație? de meseriaşi şi comercianţi evrei, exponenţii viziunii 
negative referitoare la rolul evreilor în viaţa economică românească, se vor fi bazat şi 
pe un alt element: dezvoltarea acelor meserii şi preocupări „negative” pentru societatea 
românească, şi în special pentru mediul rural tradiţional românesc. Fabricarea şi 
comercializarea băuturilor alcoolice distilate, alături de alte „îndeletniciri?! erau 
deseori invocate pentru a sublinia rolul nociv al prezenţei supralicitate a evreilor în 
economia românească. Analizând, însă, evidenţele economice şi financiare ale 
timpului, vom putea observa că situaţia invocată era departe de adevăr. La sfârşitul 
sec.XVIII şi începutul sec.XIX, în Transilvania, unde consumul de băuturi alcoolice 
rafinate şi chiar dublu rafinate, era extrem de „popular”, evreii din provincie deţineau, 
conform statisticilor austriece (ce cu greu pot fi contestate), doar 100 (una sută) de 
cazane de fierbere a băuturilor spirtoase, cifră nesemnificativă la nivelul întregii 
provincii, avându-se în vedere că în toată Transilvania erau înregistrate nu mai puţin 
de 12.000 cazane de fiert băuturi spirtoase! Baza viziunii negative, însă, era statuată 
pe ponderea discrepantă dintre numărul acestor meseriaşi şi comercianţi evrei şi cei 
români. Într-adevăr, în a doua jumătate a sec.XIX, numărul meseriașilor evrei va creşte 
continuu şi constant, depăşind cu mult numărul meseriașilor români sau neevrei. 
Concentrarea acestora se va face atât la oraşe, în special în oraşele mari, în capitale 
(laşi de exemplu), sau în oraşele reşedinţă de judeţ, dar şi în mediul rural. Dinamismul 
creşterii numărului de meseriaşi evrei, întrecea orice estimare, lăsând în urmă cu mult 
dinamica dezvoltării meşteşugăreşti specifică populaţiei române. La mijlocul sec.XIX, 
evreii din Moldova constituiau majoritatea meseriaşilor şi comercianților din 


provincie. În 1850, în cele 44 de târguri ale Moldovei existau 6.416 meseriaşi creştini 


246 Pi ina T'a y PR A $ P 
.. printre altele, evreii erau acuzați că ar fi introdus în Moldova, la începutul sec.XIX...cea mai veche meserie 


din lume, prostituția, patronând bordeluri şi case de toleranță... 


şi peste 10.500 meseriaşi şi negustori evrei”. Conform aceleiaşi surse, în anul 1853 
(la numai 3 ani distanţă!), în Moldova existau 8.268 meseriaşi creştini şi 16.037 
meseriaşi evrei, de toate profesiile. Tot aici sunt semnalate meseriile cele mai des 
întâlnite, cum ar fi: croitori, strungari, sticlari, instalatori etc. Acest dinamism 
economic se baza şi pe un alt element foarte important: evreii au fost primii meseriaşi 
care au înfiinţat intreprinderi industriale în România”*, creând astfel, premisele 
viitoarei industrializări a României. Luând în considerare statisticile existente pentru 
perioada respectivă, pentru Moldova, în anul 1845, numărul meseriaşilor evrei se 
apropia foarte mult de numărul comercianților evrei (5.153 meseriaşi, respectiv 6.049 
comercianţi), însă, lucrul cel mai important, în marile oraşe moldovene, numărul 
meseriaşilor întrecea cu mult pe cel al comercianților. În capitala provinciei, în oraşul 
laşi, regăseam în anul 1845 un număr de 2.281 meseriaşi şi numai 2.082 comercianţi 
evrei. La fel şi în cazul oraşelor Botoşani (505 meseriaşi evrei şi numai 297 
comercianţi evrei), Fălticeni (479, respectiv 11), Piatra Neamţ (187, respectiv 9), 
Târgu Neamţ (143, respectiv 39), Roman (229, respectiv 5), Bacău (124, respectiv 16), 
Focşani (69, respectiv 27), Galaţi (99, respectiv 24), Bârlad (39, respectiv 7), Vaslui 
(33, respectiv 20) şi multe altele. 

Această situaţie îşi are una dintre multele explicaţii în demersurile desfăşurate 
în Principatele române la sfârşitul sec.XVIII şi la începutul sec.XIX. La finele 
sec.XVIII, Domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Hangerli, îi scuteşte de „orice dări 
şi angarii” pe diverşii meşteşugari evrei existenți pe cuprinsul provinciei datorită 
„meşteşugului bun şi silinței la treaba domnească” arătată”. Aprecierea calităţii 
produselor obţinute, dar mai ales a serviabilităţii şi a silinţei de care dădeau dovadă 
meşteşugarii evrei, a dus la asigurarea acestora a unor poziţii aproape privilegiate, în 
raport cu meseriaşii creştini. Începând cu a doua jumătate a sec.XIX, o serie de 
meseriaşi evrei din Bucureşti vor obţine brevetul de Furnizor al Curți Regale acordat 


250 


de Regele Carol I, datorită înaltei calități a produselor obţinute”. O astfel de distinție 


oferea privilegii deosebite deţinătorului şi în acelaşi timp era o invitaţie indirectă 


7 Iancu, C. (1996)..., op.citate, pag.160, citând din Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848-1864, 
Ed. Academiei R.P.R., laşi, 1963, pag. 192. 

%48 Iancu, C.(1996)..., op.citate, pag. 160. 

* Izvoare şi mărturii..., vol.Il, op.citate, Doc.315, pag.445 şi Doc.317, pag.458. 

25 Rosen, A..., op.citate, pag.49. 


pentru dezvoltarea activităţii sale manufacturiere. Urmare unor astfel de încurajări, 
creşte atât numărul meseriaşilor evrei sosiți şi stabiliți atât în Moldova, dar şi în Țara 
Românească, cât şi, lucru foarte important, se diversifică structura ocupaţională a 
acestora, ajungându-se la o diversificare foarte mare a meşteşugurilor practicate, lucru 
datorat tot fenomenului migratoriu. Astfel, în Moldova, la jumătatea sec.XIX existau 
1.913 croitori evrei, față de numai 266 croitori români (de 7 ori mai mulţi !), 655 
stoleri evrei, faţă de numai 164 stoleri români (de 4 ori mai mulţi!), iar în domenii cum 
ar fi cel al cismăriei sau argintăriei situaţia era şi mai accentuată: existau 144 cismari 
evrei şi numai un singur cismar român, 156 argintari evrei şi numai 22 argintari 
români”. Mai mult, în Moldova mijlocului de sec.XIX, nu apăreau români în 27 
categorii comerciale şi în 40 categorii de meserii, acestea fiind practicate în 
exclusivitate numai de evrei. Dintre acestea putem aminti: ceasornicari, tinichigi, 
giuvaergi, sticlari, tipografi, săpători în piatră, maiştri, covrigari, pielari, pâslari, 
morari, pânzari, berari etc. 

În Transilvania, unde condiţiile impuse de stăpânirea austro-ungară erau diferite 
faţă de situaţia din Moldova, structura populaţiei ocupate reflecta o stare aparte de 
fapte. Ceea ce iese în evidență şi aici, este dinamica pozitivă specifică pentru 
ocupațiile manufacturiere desfăşurate de evrei. Conform conscripţiilor fiscale oficiale, 
în prima jumătate a sec.XIX, se înregistrează o creştere procentuală a celor ocupați în 
negustorie, arendăşie şi...o creştere a meşteşugarilor şi meseriaşilor. Dacă în 1819 
meseriaşii reprezentau 1,5 % din totalul activilor evrei din Transilvania, în 1840 ei 
dețineau 7,1 %, pentru ca la numai 8 ani diferenţă, ei să ajungă la o pondere de 11,4 % 
din totalul activilor evrei din Principat. Deşi procentul deţinut de meseriaşi este depăşit 
vizibil de fierbătorii de rachiu, cârciumari, hangi şi de negustori, creşterea constantă a 
meseriaşilor din Transilvania, subliniază un fenomen imposibil de stopat, şi anume: 
demararea procesului de industrializare a Principatului, proces la care evreii îşi vor 


aduce un aport substanţial. 


21 Platon, Gh..., op.citate, pag.173-176. 


Structura ocupaţională a evreilor din Transilvania. 
între 1813-1848 


Tab.54 


Ocupaţia Procent din totalul evreilor activi în anul: 
1813 1819 1835-1845 1848 


Fierbători de rachiu, 
cârciumari, hangii 

Negustori (comercianţi) 
Cerşetori, săraci (vagabonzi) 
Arendaşi 

Slujitori 

Învăţători, funcţionari (alţi 
intelectuali) 

Meşteşugari, meseriaşi 
Agricultori 


Sursa: Prelucrare după J/zvoare şi mărturii...vol.III/1, op.citate, pag.55 


Un element interesant apare referitor la rubrica „Cerşetori, săraci (vagabonzi)”, 
unde regăsim procente importante (apropiate de 20 %) în 1819 şi ceva mai scăzute în 
celelalte perioade. Este vorba de acele categorii de populație evreiască care, din 
diferite motive, fie că dăduseră faliment sau pierduse afacerea pe care o aveau ca sursă 
de venituri, fie, din motive politice fuseseră expulzați, goniți din localitatea unde 
trăiseră până atunci, ajungând astfel pe drumuri. O bună parte din aceşti cerşetori 
sosiseră de peste granițele ţării şi beneficiind de anumite condiţii ceva mai favorabile 
decât în ţara care îi izgonise, s-au pripăşit în special în târgurile şi oraşele mai mari 
moldoveneşti. Ca urmare a marilor valuri de imigrare din primele 2-3 decenii ale 
sec.XIX, creşte masiv numărul evreilor fără meserie sau ocupaţie (vagabonzi), lucru 
semnalat într-un referat către Ministerul de Interne, al comisiei de cercetare a 
vagabonzilor din 1858, în care se arăta că „,...nenumătaţi vagabonzi de toate naţiile şi 
mai ales jădovi [evrei n.n.], ....sunt la un aşa număr că nimeni nu-şi poate închipui” zi 
Prezenţa acestora a avut un efect negativ asupra imaginii generale lăsate de meseriaşii 
şi meşteşugarii evrei. Acestui lucru, care va crea destule probleme populaţiei evreieşti 
din aceea perioadă, i se va mai adăuga, tot ca un factor defavorizat în ceea ce priveşte 
imaginea generală a etniei şi procentajul foarte ridicat al fierbătorilor de rachiu, al 
cârciumarilor şi a hangiilor, categorii economice legate direct de comercializarea 


băuturilor alcoolice. Dacă ţinem cont de faptul că până în anul 1864, producerea şi 


2 Arhivele Statului de la Iaşi, tr. 1772, op. 2020, nr. 41337, foaia 87. 


comercializarea băuturilor alcoolice reprezenta monopol boieresc atât în Moldova cât 
şi în Țara Românească, se poate lesne observa că proferarea unor astfel de meserii în 
directă legătură cu comercializarea acestor băuturi se situa la limita legalului, 
influențând la rândul său imaginea populaţiei evreieşti în ochii majorităţii române. 
Totuşi, beneficiind de un spirit inovator deosebit, evreii din Principate vor găsii 
modalităţi de a depăşii şi aceste inconveniente. Dând dovadă de o adaptabilitate ieşită 
din comun, chiar de la începutul celei de-a doua jumătăţi a sec.XIX, mulţi evrei vor 
începe să înființeze intreprinderi, unele destul de mari ca număr de angajaţi şi ca 
valoare a afacerilor făcute. Trecerea de la meşteşugurile manufacturiere la micile sau 
mai marile fabrici specifice unei societăţi capitaliste a reprezentat un pas înainte 
important în special în modificarea statutului economic al micului meseriaş evreu. În 
1864, evreul Ludovic M. Hirsch din localitatea Iclod va înfiinţa o fabrică de spirt, la 
fel cum evreii loan Bernath, loan Gabre şi Carol Jacob vor înfiinţa în 1898 o fabrică de 
cărămizi Şi ţigle, printre primele din Transilvania. Tot aici apar fabrici de săpun, 
rafinării de petrol, fabrici de rom şi lichior, fabrici de perii, intreprinderi de exploatare 
a lemnului, fabrici de lumânări etc., toate înfiinţate sau finanţate de foşti meseriaşi 
evrei, sau de bancheri evrei ce dispuneau de sumele necesare. Multe din aceste fabrici 
au fost, cel puţin la momentul înfiinţării, doar simple ateliere cu doar 2-3 angajaţi... 
Aceaşi situaţie apare aproape în toate oraşele transilvănene de la sfârşitul sec.XIX şi 
începutul sec.XX. Cazul Oradei este semnificativ în acest sens: la sfârşitul sec.XIX 
aici apar o serie de fabrici de spirt, de drojdie, dar şi de pantofi, de cărămizi, de sticlă, 
alături de mori de măcinat cereale, distilerii etc. toate proprietate evreiască. Ulterior, 
la începutul sec.XX, lor li se vor adăuga alte fabrici de medicamente, de ciorapi, de 
săpun, de produs piepteni, lumânări, mobilă, de rafinat zahărul etc. care vor acoperii 
toate necesitățile de bunuri de larg consum pentru populaţia oraşului şi nu numai. Dar 
nu numai produsele de imediată folosinţă concentrau atenţia producătorilor evrei; chiar 
şi industria grea va intra sub atenţia multor finanţişti evrei, care vor devenii la 
începutul sec.XX, patronii şi gestionarii unor astfel de unităţi. La Reşiţa apare acum 
Uzina siderurgică Max Auşnit, unitate de frunte în domeniul industriei grele din 
România, la Câmpia Turzii fabrica de cuie şi sârmă, la Satu Mare fabrica de vagoane 


de cale ferată etc. Cauzalitatea unor astfel de noi situaţii rezidă în două motive: în 


primul rând acumularea de capital a permis crearea masei monetare necesară pentru 
investițiile implicate de apariția unor astfel de unități. Desigur, parte din fondurile 
necesare au venit şi de peste hotare, mai ales de la Joint-ul din SUA, însă şi populația 
evreiască din ţară ajunsese să deţină resurse deosebite ce permiteau astfel de investiţii. 
În același timp, exponenţii evreimii române sesizaseră deja faptul că o Românie 
industrială, dezvoltată economic, oferea posibilități mult mai mari de întărire a poziţiei 
acestei populaţii, oferind condiţii din ce în ce mai bune etniei evreieşti, inclusiv 
realizarea emancipării mult dorite de această populaţie. În al doilea rând, această 
dezvoltare a meseriilor de la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, a fost determinată 
într-o oarecare măsură şi de un alt elemen: este vorba de transformarea structurii 
profesionale a evreilor petrecută între anii 1880-1910, atunci când scade numărul 
comercianților”? şi creşte numărul meseriaşilor, ivindu-se din ce în ce mai mult 
proletariatul evreiesc. În anul 1902, meseriaşii evrei reprezentau 19,6 % din totalul 
activilor evrei, cifră cu mult mai mare decât cea din 1850. Deasemenea, nu numai 
numărul meseriaşilor evrei va creşte; creşte în aceaşi perioadă şi numărul de 
întreprinderi industriale, în special în domeniul industriilor prelucrative: în proaspătul 
Regat al României, circa 19,5 % din totalul întreprinderilor erau evreieşti, procentaj cu 
mult peste ponderea reprezentată de populaţia evreiască în totalul populației ţării. 
Acestea funcționau în: industria chimică 33 întreprinderi, industria alimentară 26 
întreprinderi, industria prelucrării lemnului şi a mobilei 19 întreprinderi şi în industria 
îmbrăcăminţii (confecţii şi tricotaje) 12 întreprinderi”. Din punctul de vedere al 
repartiţiei teritoriale al acestora şi al numărului maxim de meseriaşi şi proletari evrei, 
la începutul sec.XX pe primul loc se situa judeţul Ilfov (poate datorită şi prezenţei 
capitalei Bucureşti), urmat de judeţele moldoveneşti laşi, Botoşani, Neamţ, Covurlui, 
Brăila, Dorohoi şi Bacău unde numărul meseriaşilor evrei depăşea cifra de 1.000 


persoane. 


253 Scădere datorată în primul rând emigrarii din România a categoriilor largi de comercianţi şi negustori evrei, 
între 1880-1910, mulţi dintre ei falimentari, din Moldova spre SUA, sau spre alte destinaţii. Din rândul 
meseriaşilor numărul emigranților evrei a fost sensibil mai redus. Aceştiau puteau să-şi asigure cele necesare 
traiului mult mai uşor decât marea masă a micilor comercianţi şi negustori. 

* Autorul A.Rosen afirmă în lucrarea sa Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din a 
doua jumătate a sec.XIX până în anul 1938, că în România, în anul 1902 existau 625 întreprinderi din industria 
prelucrativă, din care 122 întreprinderi erau evreieşti (pag.61). 


Numărul de meşteşugari şi meseriaşi în Moldova, 
după naţionalitate, în 1902 
Tab.55 


Naţionalitatea La sate La oraşe: TOTAL 
care: 


Români 6.878 2.311 2.174 1.665 
Evrei 1.980 4.902 3.099 2.445 
Alte etnii 309 702 621 187 


Sursa: Rosetti, R. (1904)..., op.citate, Tab.11, pag.47. 


Un lucru interesant, care vorbeşte despre creşterea numărului de meseriaşi şi 
meşteşugari evrei, este vizibil dacă privim structura categoriilor ce compun meseriaşii 
şi meşteşugarii evrei din mediul urban. De notat este nu numai faptul că, numeric, 
meseriaşii români erau depăşiţi cu mult de către meseriaşii evrei, deşi ponderea 
populaţiei evreieşti în totalul populaţiei Moldovei nu depăşea 4,5 %, ci şi faptul că, 
structural, meseriaşii evrei erau mult mai bine reprezentaţi decât cei români. Dacă 
observăm numărul meşterilor, lucrătorilor şi ucenicilor evrei vom concluziona că între 
aceste categorii exista un anumit echilibru, ceea ce semnifică faptul că pe viitor (în 
deceniile ce au urmat anului 1902), etnia evreiască va avea asigurată 
reprezentativitatea în acest domeniu. Ponderile dintre cele 3 categorii profesionale sunt 
echilibrate şi bine reprezentate, mult mai bine proporționate decât în cazul populaţiei 
române. Interesant este şi faptul că apar meseriaşi evrei şi la sate, şi nu în proporții 
foarte mici ci, din contră, în proporţii relativ semnificative. Raportul dintre români şi 
evrei este aici de aproape 3/1, raport extrem de favorabil evreilor. În mediul rural, 
începe să se facă simțită şi prezenţa unor alte categorii profesionale evreieşti, înalt 
intelectualizate, cum ar fi medicii. Este adevărat, medicii evrei nu puteau practica 
decât în satele unde nu existau medici români, însă având în vedere lipsa acestora din 
urmă, medicii evrei găseau deseori locuri de muncă disponibile. 

Diferenţierea între cele două medii, urban şi rural, este extrem de vizibilă în 
cazul structurii profesionale a meseriaşilor evrei. Informaţii concludente ne oferă în 
această direcţie Ancheta cu privire la meseriaşi, apărută în anul 1908, la Bucureşti, 


care la pag.4 defalcă pe medii cele 3 tipuri de meseriaşi practicanți la aceea vreme. 


Repartiția pe medii urban şi rural şi categorii profesionale 
a meseriașilor evrei, în anul 1908 
Tab.56 


Patroni 


Muncitori 
Ucenici 


Sursa: Ancheta cu privire la meseriaşi, Bucureşti, 1908, pag.4. 


În anul 1902, legiuitorul român, condiţionat şi de situaţia noului val de proletari 
care deja se formase odată cu demararea procesului de industrializare primară a ţării, 
va aplica Legea Meseriilor, reglementare menită să introducă ca mod de organizare 
corporaţia, care trebuia să cuprindă —iniţial- cel puţin 50 de membrii meseriaşi apți de 
a da dovada pregătirii tehnice pentru exercitarea meseriei. Sub influenţa curentelor 
naţionaliste care existau în aceea perioadă, legiuitorul a introdus în lege şi unele 
prevederi restrictive care îngreunau exercitarea meseriilor de către evrei şi care au 
generat nemulțumiri şi împotriviri din partea lor. Articolul 4 al legii prevedea ca 
subiecţii să dovedească existenţa în ţara lor de origine a dreptului de reciprocitate 
pentru români. În aceste condiţii, evreii fiind consideraţi cetăţeni străini şi neavând stat 
propriu, nu puteau dovedii existența dreptului de reciprocitate pentru români, ca 
urmare, trebuiau să ceară autorizaţia Camerei de Comerţ şi Industrie, această solicitare 
fiindu-le deseori refuzată şi punându-i în imposibilitatea exercitării meseriei. În anul 
1936 legiuitorul român va ridica cifra minimă pentru existenţa unei corporaţii la 1.000 
meseriaşi şi muncitori necalificaţi, îngreunând astfel organizarea profesională a 
evreilor din domeniul industrial. În ciuda acestui fapt, numărul meseriașilor evrei 
continuă să crească, acoperind necesarul profesional impus de dezvoltarea industrială a 
țării. În anul 1908 nu mai exista nici un judeţ al Regatului în care să nu existe 
muncitori, patroni sau ucenici evrei, în special în mediul urban. 

Şi în această situație se remarcă o preponderență a judeţelor moldoveneşti, 
alături de judeţul Ilfov care începe să se constitue într-un pol de atracție pentru 
meseriaşii evrei, datorită prezenţei celui mai important centru industrial al ţării, oraşul 
Bucureşti. Valori ridicate regăsim, deasemenea, în judeţele unde prezenţa evreilor 
constituia un element de veche tradiţie: laşi, Botoşani, Dorohoi, Neamţ, Covurlui, 


Brăila, Bacău ş.a. 


Judeţul 


Argeş 


Numărul meseriaşilor (patroni, muncitori şi ucenici) evrei, 
pe medii şi judeţe, în anul 1908 


Tab.57 


59 2 36 9 


Bacău 


Botoşani 


Brăila 


Buzău 


Constanţa 


Covurlui 


Dâmboviţa 


Dolj 


Dorohoi 


Fălciu 


Gorj 


Ialomiţa 


laşi 


Ilfov 


Mehedinţi 


Muscel 


Neamţ 


Olt 


Prahova 


Putna 


Râmnicu Sărat 


Roman 


Romanați 


Suceava 


Tecuci 


Teleorman 


Tulcea 


Tutova 


Vâlcea 


Vaslui 


Vlaşca 


Cora aaa air a | ee [2305 |] 


Sursa: Ancheta cu privire..., op.citate, pag.7. 


In ceea ce priveşte repartiția acestora pe cele două sexe, masculin şi feminin, 


proporţii net în favoarea bărbaţilor se regăsesc pentru patronii şi muncitorii evrei, unde 


media oscilează între 7/1 pentru patroni şi 2,5/1 pentru muncitori, faţă de raportul 


apropiat de 1/1 între bărbaţi şi femei pentru ucenici. Acest lucru semnalează faptul că, 


pentru deceniile următoare, contigentul de meseriaşi evrei ar fi dus la un anumit 


echilibru între cele două sexe, respectiv femeile ar fi pătruns în meserii cu specific 


bărbătesc clar, modificând astfel structura pe sexe a populaţiei ocupate. În anul 1908 
din totalul meseriaşilor evrei, 76,4 % erau bărbaţi şi 23,6 % erau femei, valorile 
maxime pentru partea feminină regăsinduse în judeţele Vaslui (41 %), Argeş (35,7 %), 
Brăila (34,4 %), Râmnicu Sărat (31,7 %) şi Ilfov (31,4 %). Referitor la cauzalitatea 
implicării femeii în procesul direct productiv, ca ajutor al bărbatului, autorul A.Rosen, 
în lucrarea sa deja amintită, ne dă o explicaţie extrem de interesantă: el afirmă (la 
pag.55) că în general meşteşugarii şi meseriaşii evrei erau săraci şi aveau venituri mici, 
soţia trebuind să lucreze alături de soț pentru a obţine mai mulți bani. O astfel de 
explicaţie ne dă un oarecare indiciu referitor la starea socială a evreilor la începutul 
sec.XX şi ne întăreşte părerea formată de existenţa unor mari valuri de emigrare de la 
începutul sec.XX, datorate la rândul lor tot cauzelor economice. 

Nici în Banat situaţia meseriaşilor evrei nu era diferită. Ponderile relativ mici 
comparativ cu alte regiuni ale țării pentru muncitorii din industrie şi pentru 
meşteşugari, demonstrează un nivel de trai destul de modest. Deşi Banatul prezenta o 
oarecare tradiţie în dezvoltarea activităților manufacturiere şi meşteşugăreşti, tradiție 
venită din Evul Mediu, neimplicarea profundă a evreilor în aceste domenii 
demonstrează încă odată faptul că, impunerile fiscale şi greutăţile întâmpinate din 
partea autorităților maghiare şi austriece au descurajat dezvoltarea numerică a acestor 


categorii profesionale. 


Ponderea evreilor în diverse sectoare de activitate, 
în oraşul Timişoara, în anul 1910 


Tab.58 


Sectorul de activitate Pondere faţă de totalul evreilor ocupați 
(%) 


Industrie 

Comerţ-credit 

Comunicaţii 

Meşteşugari 

Servicii publice şi liber profesionişti 
Armată 

Zilieri 

Personal domestic (casnice) 
Pensionari şi diverse 


Sursa: Prelucrare după Gliich, E..., op.citate, pag.137. 


Orientarea spre domeniul comerţului şi a creditelor se baza în primul rând pe 
existența unor intense legături cu zonele vestice, din interiorul Imperiului Austro- 
Ungar, lucru ce facilita schimburile comerciale şi nu numai. Demn de remarcat este şi 
faptul că peste 10 % din totalul activilor evrei timişoreni erau concentrați în meserii 
liber profesioniste şi în domeniul serviciului public (administraţia locală). Un astfel de 
procent destul de ridicat demonstra —în special prin existenţa multor profesiuni 
liberale- o „mobilitate” profesională foarte ridicată pentru evreii timişoreni, bazată 
într-o oarecare măsură şi pe un nivel de pregătire ridicat. Acest lucru fusese posibil 
datorită, pe de-o parte, eforturilor susţinute depuse de evrei în direcția emancipării ca 
etnie şi a dorinţei de ridicare continuă a nivelului de pregătire, fie, pe de altă parte, 
datorită unor facilităţi existenţe în anumite perioade în legătură cu accesul la instrucție 
şi pregătire şcolară. Politica maghiară de includere a evreilor în marea masă a 
supuşilor imperiali a avut şi o latură pozitivă: prin această „portiță” mulți evrei au găsit 
calea care le permitea să acceadă la şcoli şi la un nivel social mai ridicat, asigurându-le 
chiar un statut de funcţionar public, care nu se regăsea în aceaşi măsură în Moldova 
sau Muntenia. Timişoara, din acest punct de vedere a excelat comparativ cu alte oraşe 
din Vechiul Regat, în care ponderea intelectualilor evrei era mult mai redusă. O 
analiză a structurii ocupaţionale a intelectualilor evrei înregistraţi în Timişoara în anul 


1910 ne relevă o situaţie aparte. 


Structura profesională a intelectualilor 
evrei din Timişoara, în 1910 


Tab.59 


ocupate în domeniu 
Funcţionari antrenați în gestiunea economică 
Funcţionari industriali 
Funcţionari comerciali 
Funcţionari în domeniul comunicaţiilor 
Medici 
Avocaţi, angajaţi în justiţie 
Administraţie şi servicii publice, liber profesionişti 
Desrvenţi de cult 
Învăţământ 
Sănătate (exclusiv medici) 
Alte ocupaţii intelectuale 


Sursa: Gliich, E. ..., op.citate, pag.139. 


La o simplă trecere în revistă a datelor de mai sus se poate observa că în două 
domenii evreii concentrau aproape jumătate din angajaţii implicaţi în domeniul 
respectiv: funcționarii comerciali şi medicii. Dacă în primul caz, al funcţionarilor 
comerciali, explicația pare să fie legată de dezvoltarea activităţii comerciale care 
necesita existenţa unor cadre înalt calificate, lucru ce demonstrează la rândul său că la 
începutul sec.XX se făcuse deja trecerea de la un sistem comercial primitiv, 
reprezentat de neguţători şi mici comercianţi, la un sistem comercial modern, ce 
implica o activitate susținută de schimburi materiale, în al doilea caz, procentajul 
foarte ridicat în cazul medicilor sublinia un alt aspect: evreii timişoreni dispuneau de 
posibilităţi reale de a urma cursurile facultăţilor medicale, deci un nivel de instruire 
ridicat. Acest lucru demonstrează că procesul de orientare spre meserii înalt calificate 
fusese deja demarat la începutul sec.XX în Banat, şi prin extensie în toată 
Transilvania. Acest proces se va face resimţit cu câteva decenii întârziere şi în 
Moldova şi Țara Românească, poate datorită unei inerții ceva mai mari a evreilor de 
aici sau, datorită unor condiţii mai restrictive în acest domeniu, în provinciile 
Vechiului Regat. Prin comparaţie, în Vechiul Regat, ponderea cea mai ridicată o 
regăsim pentru evreii implicaţi în domeniul industrial (meseriaşii amintiţi anterior) şi 
în comerț (ocupaţia tradițională pentru Moldova şi Țara Românească). Conform 
datelor oficiale din anul 1913”, din totalul evreilor activi, aproape 42 % lucrau în 
diverse ramuri industriale, ceva mai mult de 37 % în comerţ şi în domeniul financiar 
(bănci), 2,4 % în agricultură şi silvicultură şi 3,5 % întransporturi, celelalte activităţi 
concentrând procente mult mai mici din totalul activilor evrei. Ponderea ridicată pentru 
evreii implicaţi în domeniul industrial la mijlocul deceniului 2 al sec.XX se justifică 
(măcar în parte) prin procesul de dezvoltare industrială susținută prin care trecea 
Regatul, dar într-o oarecare măsură şi prin urmările indirecte ale emigrării evreieşti din 
primul deceniu al secolului amintit. Interesantă este o radiografie a orientării evreilor 
implicaţi în ramurile industriale din Regat. Observăm, în primul rând, că lucrătorii 
industriali evrei se orientau cu preponderență spre acele ramuri destinate acoperirii 


consumului imediat al populaţiei. Este vorba de industria îmbrăcăminţii (confecţii şi 


*5 Statistica profesiunilor din România, după Recensământul general al populaţiei din 1 ianuarie 1913, 
Bucureşti, 1913, pag.12-13 şi 232-233. 


tricotaje), industria textilă (în ansamblul său), industria pielăriei şi a blănăriei, dar şi în 


industria alimentară. 


Numărul şi ponderea persoanelor ocupate în industria 
transformatoare din România, pe ramuri, în 1913 


Tab.60 


Ramura Total persoane din care evrei 
ocupate număr procent 


Ind.îmbrăcăminţii 
Ind.artelor grafice 
Ind.textilă 
Ind.pielăriei şi blănăriei 
Ind.alimentară 
Ind.chimică 
Ind.metalurgică 
Ind.lemnului 
Ind.mat. de construcţie 
Ind.ceramicii şi sticlei 
Sursa: Prelucrare după Manuilă, S. (1930) Populaţia evreiască din România, Bucureşti, pag.88. 


Deşi din punct de vedere numeric, valori destul de ridicate se regăsesc şi în 
cazul industriei metalurgice, a lemnului şi a materialelor de construcție, ca pondere 
aceste sectoare nu reunesc decât 6-7 % fiecare. Aceste ramuri nu constituiau ocupaţii 
tradiționale evreieşti şi în acelaşi timp, o bună parte din populaţia evreiască ce 
dispunea de resurse financiare prefera să investească în aceste domenii, nu să participe 
ca meseriaşi la acestea. Astfel, în industria metalurgică apar întreprinderi la care 
magnații evrei erau finanţatori sau patroni, dar în care lucrau un număr redus de evrei 
ca muncitori. O bună parte din personalul evreiesc încadrat în aceste uzine era formată 
din ingineri şi maiştrii cu înaltă calificare, deşi şi aceştia nu reprezentau decât un 
procentaj foarte redus din totalul personalului uzinei. 

O caracteristică specifică proprietarilor evrei de fabrici şi uzine, din deceniul 2 
al sec.XX este reprezentată şi de faptul că aceştia preferau să investească în domenii 
direct rentabile, care nu erau acoperite pe deplin de proprietarii români, lăsându-se 
astfel posibilitatea apariției de noi întreprinderi în ramură şi mai ales preferau să 
investească în acele întreprinderi care produceau bunuri şi produse de imediată 
necesitate pentru populaţie. La începutul deceniului 3 al sec.XX, guvernul României 
Mari, analizând noua situaţie creată după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, va 


ajunge la concluzia că unele ramuri industriale româneşti sunt deţinute în mare măsură 


de exponenţi ai evreimii române sau chiar de evrei din afara granițelor statului. O 
reacție apărută ca urmare a acestei analize este „etatizarea” multor întreprinderi 
evreieşti din domeniul tutunului, sării, chibriturilor etc. care a avut loc în anul 192075. 
Se spera că aducerea la proprietatea statului a acestor întreprinderi va modifica poziția 
economică a populaţiei evreieşti din România Mare. Din păcate, într-o societate 
democratică, care funcţiona pe principiul economiei de piaţă, al cererii şi ofertei, astfel 
de măsuri brutale nu aveau cum să-şi atingă țelul, din simplul motiv că acele produse 
cerute de piaţă trebuiau produse, indiferent de cine era proprietarul fabricii sau uzinei 
producătoare. Domeniile în care evreii excelau, ca producători de bunuri de larg 
consum, nu aveau cum să fie „transferate” unor producători români, din simplul motiv 
că aceştia din urmă nu dispuneau de dinamismul şi adaptabilitatea economică specifică 
industriaşilor evrei. Lucrul acesta a fost demonstrat cu prisosinţă în deceniile 3-4 ale 
sec.XX, de fapt în toată perioada interbelică, când industria patronată de evrei nu 
numai că nu a dispărut dar chiar a prosperat, apărând noi şi noi întreprinderi în cele 
mai diverse ramuri. În ciuda acestui dinamism economic, reflectat printre altele şi în 
industria prelucrătoare, evreii şi-au păstrat trăsăturile lor de bază în ceea ce priveşte 
latura activităţilor economice, de-a lungul întregii perioade interbelice. Structura 
ocupaţională a evreilor va fi în linii mari aceeaşi şi în anul 1930, când două ramuri 
economice fundamentale vor fi încă preponderent evreieşti: comerţul şi finanţele, 


respectiv industria şi meşteşugurile. 


Evrei şi creştini în economia românească, în 1930 
-procente- 


Tab.61 
Agricultură 
Industrie şi meşteşuguri 
Comerţ şi finanţe 


Transporturi şi comunicaţii 
Armată 

Servicii şi deservire publică 
Alte activităţi 


Sursa: Goldhamer, Leo (1938) Di yidn in Rumenie, în „Y idishe ekonomik”, nr.2/1938:149, 
citat de Mendelsohn, Ezra (1983) The Jews of East Central Europe between the World Wars, 
Indiana University Press, Bloomington. 


256 Sachar, H.M...., op.citate, pag.364. 


Faptul că aproape 50 % din totalul activilor evrei erau concentrați în domeniul 
comerţului şi al finanţelor arată că tradiţia activităţilor economice specifice evreilor a 
funcţionat ca un catalizator şi după Marea Unire, atunci când populaţiile de evrei din 
Transilvania şi Banat, Crişana şi Maramureş s-au alăturat celor din Moldova şi Țara 
Românească. De remarcat totuşi, valoarea relativ ridicată a celor implicaţi în activităţi 
industriale şi meşteşugăreşti: 32,8 %. Acest lucru demonstrează caracterul progresist al 
populaţiei evreieşti din România Mare, comparativ cu procentul extrem de scăzut al 
evreilor din domeniul agriculturii (4,1 %). Populaţia evreiască sesizase de mult faptul 
că, o societate modernă, dinamică, cu o economie puternică nu se putea baza pe 
agricultură. Deşi timp de sute de ani, evreii din România, au „tânjit” după un acces real 
şi la mediul rural, atunci când acest lucru era pe deplin posibil, ei au continuat să se 
orienteze spre mediul urban şi mai ales spre acele meserii specifice mediului urban. O 
defalcare foarte exactă a structurii profesionale a evreilor din România Mare se 
regăseşte în înregistrările recensământului din anul 1930, unde sunt consemnați nu 
numai cei activi în ramurile respective, dar şi populaţia întreţinută de aceştia, populaţia 
inactivă şi membrii familiei. Dacă vom compara datele înregistrate la recensământul 
oficial din 1930 cu cele înaintate de autoarea Ezra Mendelsohn în lucrarea amintită 
anterior, vom putea observa că valorile sunt extrem de apropiate, lucru care verifică 
exactitatea datelor din ambele surse. Discrepanţa apare în cazul ramurei „Servicii şi 
activităţi obşteşti diverse”, unde valoarea procentuală înaintată în recensământ este de 
aproape 10 ori mai mare decât cea dată de autoare în lucrarea sa. Probabil, diferența 
apare datorită modalităţii diferite de înregistrare sau, poate, datorită surselor inițiale 
folosite de autoare pentru întocmirea evdenţelor sale. Ceea ce este caracteristic pentru 
această perioadă, este preponderența celor două ramuri economice în care evreii 
dețineau ponderile cele mai importante: comerţul-finanţele şi industria, ramuri 
hotărâtoare pentru viitoarea societate românească. Se poate lesne observa o trăsătură 
socială interesantă, legată de activitatea economică specifică populaţiei evreieşti: 
dependenţa populaţiei inactive de activii evrei, precum şi dimensiunea familiei 
(numărul membrilor de familie) pentru activii din ramurile preponderent evreieşti. Se 
remarcă în această direcţie faptul că cel mai mare număr de inactivi şi întreţinuţi 


(158.202), alături de cel mai mare număr de membrii de familie (20.690), corespund 


activităţii comerciale. Evreii implicaţi în astfel de activităţi comerciale dispuneau de o 
familie mai numeroasă şi aveau în întreţinere un număr mai mare de persoane inactive. 
În cazul celor implicaţi în activitatea industrială, numărul persoanelor întreţinute şi 
inactive este deasemenea mare (124.533), ceea ce diferă însă, este dimensiunea mai 


redusă a familiei, numărul membrilor de familie fiind mult mai redus (937). 


Repartiția populaţiei evreieşti din România, 
pe ramuri şi grupe de activitate, în anul 1930 
Tab.62 


Ramuri/grupe de activitate Total Activi Asimilaţi, Persoane 
populaţie evrei membrii inactive şi 
evreiască familie întreţinute 


TOTAL GENERAL 728.115 264.418 36.098 427.599 
1. Exploatare sol 45.525 14.153 14.370 17.002 
2. Exploatare subsol 1742| — w#| = 1.041 


3. Ind.transformatoare 


Total 203.940 124.533 
3.1. Ind.metalurgică 21.570 13.446 
3.2. Ind.lemnului 22.210 14.741 
3.3. Construcții 8.080 5.238 


3.4. Ind.textilă 98.449 56.701 
3.5. Ind.alimentară şi tutun 36.971 24.875 
3.6. Ind.chimică şi hârtie 13.310 7.695 
3.7. Alte întreprinderi 3.350 1.837 


|7. Instituții publice | 36.883 | 17317] -| 19.566 


Sursa: Extras din Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, Bucureşti, 1938, 
vol.V, pag.214 şi vol.VII, pag.XI-XVII şi 258-265. 


Probabil, una din explicaţiile posibile s-ar putea regăsii în faptul că, în această 
perioadă, se evidenţiaseră deja câteva familii de mari proprietari şi industriaşi evrei, pe 
când marea majoritate a celor rămaşi în domeniul comercial nu ar fi atins standardul 
social specific marilor industriaşi. În sprijinul unei astfel de afirmaţii ar putea venii şi 
valoarea redusă a membrilor de familie a celor implicaţi în credit şi finanţe (bancheri), 
care abia atingea 17 persoane. Implicaţiile sociale şi transformările din acest domeniu, 
petrecute în perioada interbelică, au fost deosebit de complexe, ele schimbând 


structural imaginea socio-economică a populaţiei evreieşti în perioada interbelică. 


Odată cu intrarea în deceniul 4 al sec.XX, se produce, datorită noilor condiţii 
economice şi politice existente în România Mare, o uniformizare a specificului 
evreiesc, discrepanţele majore dintre cele trei provincii istorice aplanându-se în anii ce 
vor urma. Inclusiv diferenţele dintre provinciile istorice aparținând fostului Regat şi 
Transilvania, încep să se atenueze, ajungându-se ca după anul 1930, să putem vorbii de 
trăsături socio-economice specifice evreilor valabile la nivelul întregii ţări. 

Autorul Moshe Carmilly- Weinberger prezintă în lucrarea sa Istoria evreilor din 
Transilvania (1623-1944) ponderile activilor evrei din Transilvania, la 1930, pentru 
principalele categorii economice şi profesionale. Comparând aceste valori cu 
procentele specifice pentru întraga ţară, şi mai ales cu cele specifice Moldovei şi Țării 
Româneşti, putem observa că diferenţele sunt minore. Astfel, conform autorului 
menţionat, valorile cele mai ridicate se întâlneau pentru ramura „Comerţ” cu 40,4 % 
din totalul activilor, pentru ramura „Industrie” cu 26,7 % şi pentru ramura 


„Agricultură” cu 9,2 0357 


. Explicaţia pentru valorile mai ridicate comparativ cu nivelul 
țării pentru ramura „Agricultură” rezidă în aportul din acest domeniu, adus de evreii 
din Maramureş şi Crişana, regiuni unde, în mod tradiţional, o bună parte din populația 
evreiască era implicată în mediul rural, în activităţi agricole, direct productive. 
Întreaga perioadă interbelică a reprezentat un moment culminant în evoluţia 
economică şi socială a evreilor de pe teritoriul României, ocupațiile lor clasice 
transformânduse şi căpătând noi valenţe, fiind aliniate cerinţelor moderne impuse de 
noul timp de economie ce-şi demonstrase deja viabilitatea. Chiar domeniul legal, 
legislativ, a participat la aceste transformări ale etniei evreieşti de-a lungul perioadei 
interbelice. La 30 aprilie 1936 s-a adoptat Legea pregătirii profesionale şi exercitarea 
meseriilor, care preciza că „meseria este aceea ramură a industriei care cuprinde 
atelierele cu mai puţin de 10 salariaţi şi cu o forță motrică de cel mult 20 HP”, 
nominalizând în acelaşi timp meseriile după un număr de circa 200 de profesii 
manuale. În perioada interbelică, industria a cunoscut un ritm intens de dezvoltare şi 
modernizare, determinat, în primul rând de amploarea capitalului investit în această 
ramură (valoare care depăşea cu mult investiţiile în celelalte ramuri), capital 


materializat prin construirea unui număr mare de întreprinderi în toate provinciile, 


25 Carmilly-Weinberger ..., op.citate, pag.74. 


sporind astfel capacităţile de producţie şi crescând numărul locurilor de muncă. Din 
totalul întreprinderilor industriale existente la sfârşitul anului 1930, în industria 
transformatoare din România, peste 60 % dintre ele fuseseră înfiinţate în anii 1919- 
1930 şi numai 38 % dintre ele apăruseră în perioada anterioară. Acest lucru reliefează 
dinamismul extrem de susţinut al investițiilor şi al bazei materiale, înregistrat după 
anul 1918, la care au contribuit din plin şi investitorii evrei. În acelaşi timp, perioada 
interbelică a diversificat şi tipurile de ocupaţii şi profesii practicate de evrei, inclusiv în 
domeniul industrial, aproape toate ramurile fiind reprezentate. La sfârşitul perioadei 
interbelice, înainte de intrarea în război, industria transformatoare însuma un număr 
mai mare de 700 de întreprinderi pentru întreaga ţară, din care peste 30 % erau 
proprietate evreiască. Deasemenea, relevant este faptul că în industrie, peste 80 % din 
întreprinderile la înfiinţarea cărora participaseră şi evrei, apăruseră după anul 1919, 
indiciu veridic al intensificării contribuţiei acestora la dezvoltarea şi modernizarea 
industriei române. Întreaga viaţă economică şi, implicit, activitatea industrială 
desfăşurată de evrei, a fost influenţată de efectele negative provocate de criza 
economică din anii 1929-1933. Producţia industrială s-a diminuat, multe întreprinderi 
şi-au redus activitatea iar altele, îndeosebi cele mici şi mijlocii, au dat faliment, 
şomajul atingând proporţii foarte mari. Anii următori au marcat ieşirea din criză, 
redresarea economică şi realizarea în anii 1934-1938 a unui ritm intens de creştere a 
producţiei industriale a necesitat şi aportul populaţiei evreieşti. Aportul adus de 
aceştia, la mijlocul deceniului 4 şi începutul deceniului 5 al sec.XX, la dezvoltarea 
industrială, este mai mult decât evident. Pe baza unor calcule orientative, se estimează 
că 35 % din producţia industrială a anului 1938 s-a realizat în cadrul întreprinderilor 
MICI şi mijlocii ale întreprinzătorilor evrei. Multe dintre acestea erau doar ateliere în 
care lucrau un număr de maxim 10 de persoane, în unele dintre ele doar patronul şi 
câţiva ucenici. Astfel de „întreprinderi mici” în fapt mai bine spus „întreprinderi foarte 
mici” se regăseau în toate provinciile României Mari. Se observă, ca regulă păstrată 
de-a lungul primelor decenii ale sec.XX referitoare la repartiția teritorială a 
întreprinderilor mici evreieşti, faptul că, numărul cel mai mare îl regăsim în acele 


provincii istorice cu veche tradiție în acest domeniu, respectiv Transilvania. Valori 


ridicate regăsim şi în acele provincii care s-au aflat sub directa influenţă a Imperiului 


Austro-ungar, respectiv Bucovina şi Crişana-Maramureş. 


Repartiția pe provincii a patronilor şi ucenicilor 
din întreprinderile mici evreieşti, la 1937-1938 
Tab.63 


TOTAL România Mare 5.949 2.132 


Banat 
Basarabia 
Bucovina 


Crişana- Maramureş 
Dobrogea 

Moldova 

Muntenia 

Oltenia 
Transilvania 


Sursa: Manuilă, $...., op.citate, pag.91. 


Referitor la Bucovina, autorul Mihai-Ştefan Ceauşu şi mult regretatul cercetător 
Emil I.Emandi aminteau în lucrarea lor comună Aspecte din evoluția economico- 
socială şi urbană a oraşului Suceava, apărută în „Analele Institutului de Istorie 
A.D.Xenopol”, tom XXV/1, din 1988, la pag.77, că „încă de la sfârşitul sec.XVIII şi 
începutul sec.XIX, evreii vor dezvolta în Bucovina cu precădere industria alcoolului, 


> 


industria forestieră [a prelucrării lemnului n.n.] şi a fabricării sticlei...”, subliniind 
indirect vechimea acestor tradiţii meşteşugăreşti. În perioada interbelică, acestă tradiție 
se va transforma într-o prezență generală în toate provinciile țării, fiind continuată sub 
forma atelierelor unde, chiar şi în anul 1938, predominau activităţile manufacturiere, 
desfăşurate după modele vechi de prelucrare manuală, care însă, dădeau la iveală 
produse deosebite calitativ şi cu un grad de unicitate foarte ridicat. Aceste ateliere se 
grupau mai ales în domeniul activităţilor ce necesitau migală, pricepere şi multă 
perseverenţă în obţinerea acelor produse. Conform opiniei cercetătorului Anastasie 
Hâciu, în anul 1938 existau în aceste ateliere evreieşti 2.240 patroni evrei, 1.086 
meseriaşi evrei şi 1.175 salariaţi evrei care activau în domeniul ceasornicăriei, ca 
bijutieri, gravori, opticieni, afinitori şi argintari. În multe cazuri aceşti meseriaşi 


transformau profesia respectivă în artă... 


Ateliere evreieşti în anul 1938 


Ceasornicari 
Bijutieri 
Argintari 
Opticieni 
Gravori 


Țintuitori în piele 
Cizelatori 
Galvanoplaşti 
Afinitori 
Şlefuitori 


Sursa: Hâciu, A. (1943) Evreii din Țările Române, Bucureşti, pag.82. 


Dar nu numai întreprinderile mici evreieşti şi-au adus aportul la dezvoltarea 
industrială a României Mari. O serie de întreprinderi, uzine şi fabrici foarte mari, de 
renume nu numai naţional, dar şi internaţional, au fost înfiinţate, conduse şi gestionate 
de proprietari şi directori evrei. Putem menţiona, din mulţinea de astfel de exemple, 
numai câteva; 

- Uzinele de fier şi domeniile Reşiţa SAR- cea mai mare societate pe acţiuni din 
România, cunoscută sub această denumire din anul 1919; avea în 1938 un 
capital social de peste 1 miliard de lei, iar capitalul investit se ridica la 2,6 
miliarde lei. Preşedintele comitetului de direcţie a fost evreul Max Auşnit, care 
din anul 1929 devine şi administrator-delegat al consiliului de administraţie. 
Printre membrii evrei ai acestui concern se numărau şi Edgar Auşnit, Oskar 
Kaufman ş.a. În anul 1938 numărul lucrătorilor societăţii ajunsese la 16.669 
persoane, ceea ce reprezenta aproape 28 % din totalul personalului din 
siderurgia românească a vremii; 

- Uzinele metalurgice unite ,,Titan-Nădrag-Călan” SAR- înfiinţată în 1924 din 
inițiativa lui O.Auşnit, Max Auşnit şi Edgar Auşnit din Galaţi, precum şi din 
contopirea a 3 firme mai vechi ale lui J.N.Chrissoveloni, A.Veith şi 
O.Kaufman. A reprezentat a doua mare întreprindere metalurgică din România. 
În 1938 avea 4.980 salariaţi, faţă de numai 1.960 în anul 1924; 

- Întreprinderile metalurgice „David Goldenberg şi fii” SA- cu sediul la Brăila, 


s-au constituit sub această formă din anul 1931, fiind una din cele mai mari şi 


moderne uzine metalurgice din ţară. Punctul de plecare l-a constituit înfiinţarea 
de către David Goldenberg, în anul 1867, la Brăila, a unui magazin de fierărie şi 
apoi a unei întreprinderi metalurgice, la care, în anul 1896 se asociază şi fii săi, 
Ilie şi Herman. În anul 1922, cei doi fii fondează Societatea în nume colectiv 
„David Goldenberg şi fii”, care în anul 1931 se transformă în societate pe 
acţiuni, cu un capital iniţial de 50 milioane de lei. În anul 1938 avea 950 
angajaţi; 

- Uzinele Griviţa-Goldenberg- la Bucureşti, cu un capital de 10,3 milioane lei şi 
185 angajaţi. Era principala furnizoare de ţevi de plumb, ţevi zincate, sârmă, 
împletituri din sârmă, cuie etc.; 

- Fabrica de maşini şi turnătorie „Davidovici şi fii”- la Bacău, cu un capital de 
4,2 milioane lei, având peste 100 de angajaţi; 

- Fabrica specială de fier şi bronz ,„ Gutman Arcus ”- la Bucureşti, cu un capital 
de 14 milioane lei şi 87 muncitori; 

- Fabrica „F.Kaiserman ”- la laşi, cu un capital de 0,7 milioane lei şi 22 
muncitori; 

- Fabrica de produse metalice şi tâmplărie de menaj „Victoria - la Bucureşti, 
proprietate a lui I.Goldstein, cu un capital de 2,6 milioane lei şi 16 angajaţi; 
Alături de acestea, mai funcționau foarte multe întreprinderi în domeniile: 

construcţiilor de maşini” 5 industriei electotehnice şi ulterior electronice”, industriei 
chimice şi farmaceutice“, industriei celulozei ŞI hârtiei”, industriei textilă şi de 


262. + să „2 : Sdi ; FE sia 
confecții i , industriei lemnului 6: industriei materialelor de construcții“ şi în multe 


258 Fabrica de vagoane “Astra” Arad; S.A.”"Vagonul” Iaşi, Uzinele Metalurgice Excelsior SA Bucureşti; SA 
Şantierul Naval Galaţi; Fabrica de laminate “Osias Nacht şi David Schaffer” Braşov; SA Industria Sârmei Cluj; 
Fabrica “Victoria” Bucureşti; Fabrica “Griviţa” Bucureşti, Industria Sârmei Turda; Metaloglobus Bucureşti, 
ş.m.a. 

* Întreprinderea electrotehnică “Kissling” Timişoara; Fabrica de baterii electrice “Lux” Craiova; Întreprinderea 
de industrie electrotehnică şi electronică Bucureşti ş.m.a. 

* Industria Chimică Română-Bucureşti; Fabrica de parfumuri “Legrain” Bucureşti; Fabrica de oxigen SINC 
Oxigenul Bucureşti, Fabrica chimică “Zimmer” Bucureşti, Fabrica de lacuri şi vopsele “Polycrom” Arad; 
Fabrica de perii de plastic “Celuloid” Oradea; Fabrica de săpun “Singras” Bucureşti, Fabrica de produse 
farmaceutice “Dr.Mender” Timişoara; Fabrica de acetilenă “Acetilenab” Bucureşti; Fabrica de produse chimice 
“Rene” Arad; Fabrica de produse chimice “Feinco” Bucureşti ş.m.a. 

l Fabrica de celuloză şi hârtie “Moderna” Brăila. 

22 Tesătoria de bumbac “Spectorman, Sporenstein şi Geller” Iaşi; Fabrica de tricotaje şi confecţii “Asconia” 
Bucureşti; Fabrica “Adesgo” Bucureşti; Întreprinderea de bumbac “Suveica” Bucureşti; Uzinele textile Arad; 
Fabrica de confecţii Bucureşti (Apaca); Societatea pentru industria textilă SA Bucureşti; Uzinele textile 


alte ramuri industriale. Toate aceste întreprinderi, indiferent de mărimea lor, au avut la 
bază, în momentul înființării un capital iniţial destul de consistent. Acest lucru ne 
direcţionează spre o altă ocupaţie specifică populaţiei evreieşti din România, care s-a 
dezvoltat considerabil în perioada modernă şi contemporană, chiar dacă rădăcinile ei 
se pierd în istorie, şi anume activitatea financiară. 

Finanţele au constituit pentru evrei una dintre cele mai atrăgătoare ocupaţii pe 
care le-au exercitat de-a lungul întregii lor existenţe. Și în acest domeniu putem 
observa o anumită schimbare de-a lungul timpului, sau mai bine zis o „adaptare” 
activă la realitățile timpului în care au trăit. 

Dacă în perioada Evului Mediu activitatea financiară desfăşurată de evrei a avut 
anumite caracteristici, aprofundate în capitolele II.2. şi II.3.a. ale lucrării de faţă, 
perioada modenă şi contemporană a ieşit în evidență printr-o serie de trăsături 
specifice deosebite, care au evidenţiat populaţia evreiască în cadrul tabloului economic 
general al României. Aceste trăsături specifice perioadei moderne şi contemporane îşi 
au rădăcinile la sfârşitul sec.XVIII şi începutul sec.XIX. În aceea perioadă zarafii evrei 
reprezentau unica şi singura categorie socială implicată în schimbul de monede străine 
(turceşti, austriece, ruseşti, portugheze) ce circulau pe teritoriul Principatelor române. 
Importanţa unei asemenea activităţi financiare rezidă în faptul că, prin existenţa unui 
sistem de „conversie financiară” între nenumăratele monezi străine recunoscute pe 
teritoriul Principatelor, se facilita activitatea economică, suplinindu-se lipsa unei 
monezi naționale, unitară, valabilă pe teritoriul românesc şi cu aceaşi rată de schimb 
stabilă. Deasemenea, trebuie să avem în vedere faptul că, la perioada respectivă, 
Principatele române nu dispuneau de un sistem bancar modern care să ofere 
împrumuturi, inclusiv în domeniul dezvoltării industriale sau al creditării persoanelor 
fizice sau juridice, pentru demararea unor investiţii economice productive. În lipsa 
unui sistem bancar real, zarafii evrei au început la sfârşitul sec.XVIII să facă 
“S.Trebisch şi fiul” SA Bucureşti; Ţesătura SA Iaşi; Fabrica “Feldman şi Hadman” SINC Focşani; Fabrica de 
postav “Azuga” Azuga ş.m.a. 

“ Fabrica de cherestea “Paul Klemm” Aiud; SINC Hangu Bacău; Fabrica de cherestea SA “Nădrag” Bucureşti; 
Fabrica de mobilă “Brukner Adalbert” Arad; Fabrica de cherestea “Remetea” Miercurea Ciuc; Fabrica de 
cherestea “Emanuel Kappel” Joseni; Fabrica de cherestea “Moldoviţa” Câmpulung Moldovenesc ş.m.a. 

*% Fabrica de sticlă şi geamuri “Fred Fischer” Putna; Fabrica de carton asfaltat şi mozaic “Prometeu” Bucureşti; 
Fabrica de sticlă Turda; Fabrica de materiale izolatoare SAR “Wurm” Bucureşti; Fabrica de materiale de 


construcţie SINC “Aurora” Piteşti; Fabrica de cărămidă “Adolf Teitler” Iaşi; Fabrica de cărămizi “Dudeşti” 
Bucureşti ş.m.a. 


operaţiuni financiare de tipul plăţilor interne şi externe, depozitării de valori, acordării 
de împrumuturi cu dobândă (garantate cu diverse proprietăţi) etc., inclusiv pentru 
necesităţile domniei şi în numele visteriei domneşti. La începutul sec.XIX, activitatea 
unor astfel de finanțişti evrei era atât de importantă pentru fragila economie a 
Principatelor române, încât chiar înainte de jumătatea sec.XIX, ei ajung să cunoască o 
faimă deosebită”. Faptul că prin activitatea lor financiară ajung să deţină poziţii 
deosebit de importante la Curte, dă încredere viitorilor finanţişti evrei, care îşi vor 
dezvolta şi mai mult activitatea în deceniile 4-5 ale aceluiaşi secol. Pentru a ne forma o 
idee referitoare la importanţa prezenţei financiare a acestor evrei, pentru Principate, 
putem aminti numai faptul că, în anul 1836, Hillel Manoach împrumută suma de 
83.047 galbeni Statului, ceea ce reprezenta la aceea vreme, aproximativ 85 % din suma 
totală împrumutată de Visterie în anul 1836, de la persoane particulare”%. Activitatea 
financiară a unor astfel de „bancheri” evrei se va orienta nu numai spre satisfacerea 
necesităţilor instituţiei statale, ci şi spre alte domenii, uneori antagonice intereselor 
statului român. Tot Manoach va da bani revoluţionarilor paşoptişti de la 1848, 


267 $ 
. In plus, Manoach va 


susținând financiar crezurile politice enunțate de aceştia 
acorda un număr de burse studenților Universităţii, lucru stipulat şi în testamentul său, 
încurajând astfel idealurile măreţe enunțate la mijlocul sec.XIX. Mulţi oameni de 
cultură vor beneficia de aceste burse, alături de alte forme de susţinere a tineretului 
studios, venite de la alţi finanțişti şi filantropi evrei. Pentru activitatea sa financiară, în 
anul 1850, i se recunoaşte meritul deosebit în domeniu, acordândui-se o serie de 
gratificaţii prin Decret domnesc, pentru „înlesnirea în orice vreme a tranzacţiilor şi 
trebuinţelor Visteriei”2%, recunoscândui-se statutul de „Creditor al Domniei”. 

Rolul şi importanţa unor astfel de creditori domneşti, dar şi al finanţiştilor şi 
creditorilor de la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX, a fost subliniat şi de 


cercetătorul Eugen Țaţomir, în lucrarea sa Contribuţii la studiul evreilor ca element 


26 Este cazul zarafilor, viitorilor finanţişti, evrei, Hillel şi Isac Manoach, Solomon şi Abraham Halfon precum și 
a renumitului Jacob Marmorosch, care la începutul se.XIX va devenii bancherul oficial al Domnitorului Țării 
Româneşti şi al Visteriei domneşti. 
*% Zane, Gh. (1930) Economia de schimb în Principatele Române, Bucureşti, pag.233. 
20 Torga, N. (1913) Istoria evreilor..., op.citate, pag.34. 

5 Izvoare şi mărturii... VOL.III/1, documentul 260. 


producător în economia naţională-“, care la pagina 93 afirma: „....activitatea lor 
desfăşurată în domeniul bancar...a constituit un imens serviciu pentru ţară...”. Dacă 
luăm în considerație faptul că, cea mai mare bancă românească care a funcționat 
aproape 100 de ani şi care a fost responsabilă în mare parte de dezvoltarea nu numai 
financiară dar mai ales economică a României, a fost Banca Marmorosch-Blank et 
Co., înfiinţată de Jacob Marmorosch şi Mauriciu Blank în anul 1863, atunci putem da 
crezare pe deplin afirmațiilor lui Ţaţomir. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere 
rolul şi importanţa jucată de această bancă în România la sfârşitul sec.XIX şi în prima 
jumătate a sec.XX. Banka Marmorosch-Blank et Co. s-a implicat, printre altele, în 
apariţia primelor societăți pe acțiuni din România. Este ştiut faptul că evreii au fost 
primii care au introdus (şi generalizat pe scară largă) societăţile pe acţiuni în ţara 
noastră, începând cu anul 1890”. Numai banca amintită anterior, după această 
perioadă, se va implica în apariția a 136 societăți pe acţiuni, multe dintre ele având 


271 za i A 
ă” . Activitatea acesteia este atât 


capitalul inițial în totalitate venit de la această banc 
de vastă, încât nu se limitează doar la sponsorizarea unităţilor productive direct. 
Începând cu zorii deceniului 3 ai sec.XX, Banca Marmorosch-Blank et Co. va 
participa la înfiinţarea altor bănci de credit, cum ar fi Banca Industrială creată în anul 
1921, care îl avea ca preşedinte al consiliului de administraţie pe Mauriciu Blank. 
Potenţialul financiar imens de care va dispune acest sistem bancar evreiesc va duce la 
dezvoltarea puternică a industriei în România, atât înainte de marea criză declanşată în 
anul 1929, cât mai ales în perioada ce va urma după ieşirea din criză (1933-1941). 
Sistemul de bănci evreieşti, concentra în perioada interbelică o bună parte din finanţele 
României, acoperind cerinţele de creditare de la toate nivelele societăţii, începând cu 
marea industrie şi terminând cu micile afaceri de familie sau cu împrumuturi acordate 
persoanelor particulare. Din acest sistem bancar evreiesc făceau parte şi o serie de 
bănci deosebit de importante la acel moment, cum ar fi: Banca de Credit Român 
„Oskar Kaufman”; Banca „L.Bercowitz” SA; Banca de Industrie şi Comerţ SA ş.m.a. 


Cele mai mari investiţii în aproape toate ramurile industriale româneşti îşi aveau 


20 Acest studiu a reprezentat teza sa de doctorat susținută în anul 1937, la Academia de Studii Economice, într-o 
perioadă în care evreii erau văzuţi ca un factor distrugător în economia românească. 

*% Zane, Gh. (1930) ..., op.citate, pag.350. 

7 Kirițescu, C.Costin (1964) Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.I, Bucureşti, pag.246. 


originea în capitalul bancar venit de la băncile proprietate evreiască. Aceste bănci, 
dând dovadă de un dinamism deosebit, au sesizat faptul că investirea în industria 
românească le putea aduce, în deceniile viitoare, un profit considerabil, întărind astfel, 
indirect, poziţia comunităţii de afaceri evreieşti din ţara noastră, cât şi ridicarea 
nivelului de viaţă al evreilor din România. Băncile evreieşti vor investi masiv în 
deceniul 4 al sec.XX, în: industria metalurgică (creînd infrastructura din acest 
domeniu), industria construcțiilor de maşini (unde vor apare întreprinderi renumite, ce 
vor acoperi o mare parte din exporturile României), industria electrotehnică, industria 
aeronautică (ramură în care România va excela la sfârşitul deceniului 4 al sec.XX şi în 
primii ani ai celui de-al doilea Război Mondial), industria textilă, industria pielăriei şi 
încălțămintei, industria alimentară, industria chimică, industria materialelor de 
construcţie etc. Aşa cum lesne se poate observa, capitalul evreiesc va asigura o bună 
parte din susţinerea financiară pe care se va baza dezvoltarea industrială şi economică 
în perioada interbelică. Din păcate, cea de-a doua conflagrație mondială va întrerupe 
şirul acestor investiţii, stopând procesul de dezvoltare economică al ţării, proces la care 
şi finanţele evreieşti îşi adusese aportul decisiv. 

Dacă activitățile specifice perioadei moderne şi contemporane amintite până 
acum (comerţ, meserii şi finanţe) au fost specifice mediului urban, apărând 
preponderent în legătură cu economia oraşelor sau târgurilor, o serie de activităţi 
economice specifice evreilor în această perioadă s-au desfăşurat şi în mediul rural, sau 
numai în mediul rural. Din această categorie putem aminti două tipuri majore: 
arendăşia şi agricultura, care au marcat existenţa economică a evreilor de-a lungul 
ultimelor 200 de ani. 

Arendăşia a constituit o preocupare economică fundamentală pentru evreii din 
România, încă înainte de sec.XIX. Modalitatea apariției unei astfel de îndeletniciri la 
evreii din Principatele române, trebuie înţeleasă în contextul general al vremii şi 
funcţie de realitățile sociale, economice şi nu în ultimul rând politice existente pe 
aceste teritorii. Arendarea s-a făcut prezentă atât în mediul urban, la oraşe sau în 
târgurile şi târguşoarele din Moldova sau Țara Românească, cât şi la sate, acolo unde 
obiectul arendei a cunoscut forme mai diverse şi mai complexe. Deşi, la o primă 


vedere arendarea a fost o activitate specifică Moldovei, întâlnim astfel de preocupări şi 


pe teritoriul celorlalte provincii româneşti. În Transilvania, la 1780, majoritatea 
evreilor îşi câştigau existenţa arendând cârciumi şi fiebând rachiu”7, alături de câţiva 
mici negustori, croitori şi învăţători. Orientarea spre arendarea cârciumilor a avut la 
bază un ansamblu de elemente, unele dintre ele constrictive, impuse de administrația 
din perioada respectivă. Faptul că evreii nu puteau deţine proprietăţi în mediul rural, a 
impus din partea acestora, găsirea unor modalități de a avea acces la bunuri ce le 
puteau asigura existenţa de zi cu zi. Luarea în arendă a diferitelor mijloace de 
producţie, mobile sau imobile, a constituit o soluţie de moment, dar care s-a dovedit 
viabilă şi aducătoare de venit. În ceea ce priveşte arendarea terenurilor agricole, a 
moşiilor deţinute de moşierii români, situaţia este sensibil diferită. În Moldova, la 
sfârşitul sec.XVIII şi începutul sec.XIX, în mediul rural existau două clase sociale bine 
definite: 

- țăranii, ce nu deţineau terenuri agricole; 

- boierii, mare parte dintre ei proprietari ai unor moşii extrem de extinse. 

Într-o societate eminamente agrară, tocmai ieşită de sub „ocupaţia” fanariotă, 
evreii vor venii să deţină rolul de „intermediari” între aceste două clase sociale cu 
interese antagonice””. Dacă în Ţara Românească, rolul de intermediar în relaţiile 
economice dintre ţărani şi boieri fusese asigurat din vechime de greci (şi într-o mult 
mai mică măsură de armeni), în Moldova, unde predominau încă relaţiile productive 
feudale, acest loc a fost ocupat de evrei, poate şi datorită faptului că acestora li se 
interzicea în continuare accesul la proprietăţile agricole din mediu rural. În acest 
mediu, măcinat de frământări şi convulsii sociale, moşierimea autohtonă a împiedicat 
apariţia şi dezvoltarea unei burghezii industriale reale, văzând în aceasta o posibilă 
competitoare şi o sursă de concurenţă, inclusiv în domeniul social, unde putea să-i 
pună în discuţie poziția şi privilegiile. Din aceste motive profund egoiste şi anti- 
progresiste, moşierimea română a încurajat apariţia unei „pseudo-burghezi””"*, 
reprezentată de noii gestionari şi ulterior proprietari de pământuri, la origine 
comercianţi sau industriaşi evrei, ce dobândiseră averi considerabile. Prin această 


„translatare” a îndatoririlor administrative referitoare la gestiunea moşiilor, proprietarii 


2 Carmilly-Weinberger, M..., op.citate, pag.26. 
* Iancu, C. (1996)..., op.citate, pag. 19. 
274 Cum o numeşte Carol Iancu în aceaşi lucrare citată anterior, la pag.22. 


români s-au „descongestionat” de o serie de griji materiale, lăsând pe umărul 
arendaşului sarcina de a administra moşiile, cerând numai o arendă (destul de 
îndestulătoare) care, de cele mai multe ori, era folosită direct pentru consum, în ţară 
sau străinătate, pentru plata şcolarizării în capitalele europene la modă sau pentru 
diverse cheltuieli de lux. Din acest motiv, sumele investite în modernizarea 
exploataţilor agricole erau aproape inexistente, nivelul de trai al ţăranului român 
muncitor pe moşie scăzând continuu şi constant, lucru dovedit, printre altele şi de 
momentul 1907. În afara arendărilor referitoare la terenurile agricole şi la moşii, 
populaţia evreiască din provinciile româneşti a reuşit să introducă acest sistem şi 
asupra unor alte bunuri producătoare de profituri, uneori substanţiale. În Bucovina, de 
exemplu, în principalele oraşe ale provinciei, evreii vor deţine proprietăţi imobiliare, 
parte din ele cumpărate cu ajutorul profitului obţinut prin cămătărie sau în anumite 
sectoare ale comerțului, mai ales în cel al comercializării (şi în unele cazuri chiar al 
producerii) băuturilor alcoolice, ei fiind principalii negustori de vin, bere şi rachiu”. 
Cei ce nu-şi permiteau achiziţia unor astfel de proprietăți imobiliare, apelau la o altă 
formă de asigurare a necesarului de trai zilnic: ei arendau cârciumile proprietate a 
creştinilor din oraş, sau pe cele aflate în mediul rural, pe diferite moşii. Acest tip de 
arendare, ce poartă numele de orândărie, se va generaliza în special în mediul rural, 
extinzându-se odată cu introducerea la începutul sec.XIX a băuturilor spirtoase, 
cunoscând o amploare deosebită în special în Moldova şi parțial în Transilvania. După 
anul 1850, arendarea cârciumilor va scade treptat, populaţia evreiască din mediul rural 
orientându-se spre alte tipuri de activitate, inclusiv spre alte tipuri de arendare. 
Scăderea va continua până în anul 1864, când are loc reforma agrară în Principate, însă 
după câţiva ani de la acestă dată, datorită falimentului unor categorii extinse de ţărani 
proaspăt împropietăriți, pentru o scurtă perioadă de timp, acest tip de arendare va 
revenii din nou în mediul rural. Schimbările petrecute începând cu anul 1866 în 
Principate, vor ghida populația evreiască (care activa în acest domeniu) spre noi 
ocupaţii, cum ar fi: adunători de impozite, agenţi fiscali, arendaşi de moşii, vânzători 


de băuturi spirtoase etc., multe dintre aceste profesiuni contribuind ulterior la 


27 Zieglauer, Ferdinand (1893) Geschichtliche Bilder aus der Bukowina zur des Österreichischen Occupation, 
vol.I, Czernowitz, pag.67. 


expulzarea lor din mediul rural (care a avut lor la 1870) şi orientarea spre oraşe şi spre 
meserii cu specific urban. Odată cu intrarea în sec.XX, în mediul rural se produce o 
„revigorare? a arendării, de data asta aproape în totalitate orientată spre moşiile 
proprietarilor români. Paralel cu luarea în arendă a moşiilor proprietarilor români, la 
începutul sec.XX multe moşii vor intra în proprietatea unor evrei sau a consorțiului 
evreiesc (Joint-ul evreiesc), care se va extinde, în special în Moldova, ajungând la 
mijlocul primului deceniu al sec.XX să deţină proporţii majoritate atât ca număr de 
moşii arendate sau în proprietate, cât şi ca număr de hectare. 

Situaţia existentă în acest domeniu, în mediul rural, trebuie înţelească în 
contextul evoluţiei dreptului la proprietate pentru populaţia evreiască, asupra 
terenurilor agricole productive. Întreaga evoluţie a evreilor din mediul rural, pe 
parcursul perioadei moderne şi contemporane, este legată de dreptul la proprietate în 
domeniul agricol şi, implicit, la dreptul de a se stabilii în mediul rural. Din acest punct 
de vedere au existat diferențieri majore între cele trei mari provincii istorice româneşti. 
În primul rând, în Transilvania şi cu precădere în Maramureş, după anul 1800, 
legislaţia în acest domeniu va fi foarte favorabilă evreilor, cel puţin pentru o anumită 
perioadă de timp. Odată cu intrarea în primul deceniu al sec.XIX, evreii din 
Maramureş şi anumite părți din Transilvania, vor fi împroprietăriți cu pământ, 
devenind agricultori şi păstori. Maramureşul şi anumite părți montane din Transilvania 
vor cunoaşte o dezvoltare deosebită comparativ cu mediul rural din Moldova şi Țara 
Românească. În Maramureş evreii vor cumpăra terenuri în munţi, terenuri folosite 
pentru păşunat, vor cumpăra, deasemenea, turme de oi, devenind pentru o perioadă de 


E PORER vi A -327 
timp, ciobani şi păstori. Ei vor ridica stâne pe „fonți” $ 


şi vor încerca să se adapteze 
noilor condiții. Stânele evreieşti, care foloseau însă şi personal creştin, vor fi localizate 
la altitudini mai mici decât cele românești, ciobanii locuind în aceaşi colibă în care se 
preparau produsele lactate. Din acest punct de vedere, al produselor lactate specifice, 
se remarcă faptul că ciobanii evrei preparau brânza „cuşeră”, specific nemaiîntâlnit în 
alte stâne româneşti. În Moldova, situaţia din acest punct de vedere se prezenta diferit. 
Deşi aici nu puteau deţine proprietăţi în mediu rural, ei erau „toleraţi”, găsindu-şi 


activități auxiliare, care nu erau legate direct de producția agricolă, ca în cazul 


"7 Neumann, V. (1996), pag.43, citându-l pe T.Morariu (1931)...op.citate, pag.183-203. 


Maramureşului. În anumite perioade, datorită anumitor conjuncturi economice şi 
politice, unii domnitori moldoveni aveau grijă să „trieze” populaţia evreiască stabilită 
la sate, populaţie care şi aşa nu deţinea decât ponderi nesemnificative în acest mediu. 
În acest sens, putem menţiona, ordinul domnesc dat pe 26 aprilie 1844, la Iaşi, de 
domnitorul Mihail Grigorie Sturdza, domnul Moldovei, prin care evreii nu mai aveau 
voie să fabrice şi să vândă băuturi alcoolice şi nu mai puteau locui la sate. Aceaşi 
interdicţie referitoare la stabilirea acestora în mediu rural, alături de aceea de a deţine 
hanuri şi cârciumi (unde se desfăceau băuturi alcoolice), va fi reluată în anul 1867, în 
timpul regimului Brătianu”. 

Deceniile 8-9 ale sec.XIX vor schimba situaţia în ceea ce priveşte proprietăţile 
agricole ale evreilor din mediul rural, inclusiv situaţia referitoare la proprietăţile 
arendate (închiriate) de evrei. O situaţie referitoare la Moldova începutului de sec.XX 
(anul 1902) regăsim în lucrarea lui Radu Rosetti Verax, intitulată Romania and the 
Jews, apărută în anul 1904 (versiunea în engleză, şi în anul 1903, versiunea în 
franceză), unde ne sunt prezentate numărul şi suprafaţa totală a proprietăţilor agricole 


de peste 50 de hectare închiriate de arendaşi români şi de arendaşi evrei. 


Proprietăţi agricole, de peste 50 ha, închiriate în Moldova, 
în anul 1902, pe judeţe şi naţionalitate 


Tab.65 


Judeţul Nr. proprietăţi închiriate: Suprafa închiriată (ha): _ 


Bacău 36. 177 
Botoşani . 119.248 
Covurlui ; 11.617 
Dorohoi : 71.973 
Fălciu ; 19.511 
Iaşi 93.196 
Neamţ j 78.148 
Putna A 17.444 
Roman ; 12.122 
Suceava , 14.342 
Tecuci Ă 4.389 
Tutova : 5.607 
Vaslui A 15.909 


TOTAL 400.390 466.288 
Pondere (%) 


Sursa: Rosetti, R. (1904)..., op.citate, Tab.14, pag.59. 


*! Sachar, H.M..., op.citate, pag.257. 


Din punctul de vedere al repartiției teritoriale a numărului şi suprafeţelor 
închiriate de arendaşi evrei se poate trage următoarea concluzie: concentrarea cea mai 
mare, atât ca număr de moşii cât şi ca suprafaţă, pentru arendaşii evrei, se remarcă în 
jumătatea nordică a Moldovei, în special în judeţele de veche tradiţie în ceea ce 
priveşte prezenţa evreilor (Botoşani, Dorohoi, laşi, Neamţ, Bacău). Cu cât ne deplasăm 
spre sud, numărul şi suprafaţa închiriată de arendaşii evrei scade continuu, crescând 
prezența arendaşilor români (judeţele Tutova, Tecuci, Covurlui). Interesantă este 
situaţia transpusă procentual între români şi evrei, atât ca număr de moşii închiriate cât 
şi ca suprafaţă închiriată. Deşi ca pondere, arendaşii români deţineau jumătate din 
numărul de moşii închiriate, suprafaţa acestora nu întrunea decât 39 % din totalul 
suprafeţelor închiriate, lucru ce denotă faptul că moşiile închiriate de români erau, de 
regulă, mai mici ca suprafaţă decât cele evreieşti. Această concluzie este dublată şi de 
faptul că, din punct de vedere al numărului de proprietăţi închiriate de evrei, aceştia 
erau în minoritate, cu numai 36 %, însă ca suprafață a acestor moşii închiriate, 
procentul depăşea valoarea specifică românilor, atingând 45 % din totalul suprafeţei 
închiriate în Moldova. De aici rezultă concluzia că, moşiile închiriate (arendate) de 
evrei erau, ca suprafaţă, mult mai mari decât cele închiriate de români. Preponderenţa 
activităţii de arendare din mediul rural a moşiilor, faţă de alte mijloace de producţie, 
mobile sau imobile, va marca o trecere într-o nouă etapă a existenţei populației 
evreieşti în mediul rural. În ciuda acestui fapt, trăsătura primordială, care se va 
accentua continuu de-a lungul întregului sec.XX, şi anume concentrarea în mediul 
urban, va estompa acest fenomen, ajungându-se ca în deceniile 3-4 ale sec.XX 
numărul arendaşilor evrei să scadă continuu. 

Pe parcursul ultimelor 2 decenii ale sec.XIX şi în prima jumătate a sec.XX apar 
două tipuri specifice de organizare economică în interiorul etniei evreieşti din 
România. Aceste tipuri de organizare economică s-au dorit, iniţial, să fie o modalitate 
de rezolvare a unor probleme financiare şi economice ale membrilor etniei, însă cu 
timpul, au devenit o modalitate curentă de manipulare a unor fonduri băneşti şi a unor 
proprietăţi, unele dintre ele agricole. Ce era specific acestor tipuri de organizare 
economică a evreilor? În primul rând, aceste modalităţi noi, economice, trebuiesc 


privite ca o continuare a activităţilor specifice acestei etnii, de-a lungul timpului. Ele 


au la bază o serie de fonduri obţinute fie în interiorul ţării, în special din activitatea de 
camătă desfăşurată în Evul Mediu târziu, fie o serie de ajutoare venite din exterior, în 
special din SUA, de la alte organizaţii evreieşti din Diasporă. Activitatea de camătă 
amintită anterior a avut şi o repercursiune oarecum benefică asupra sistemului social- 
economic românesc, prin ruinarea „aristrocraţiei” româneşti de tip feudal, infiltrarea 
economică a evreilor a stimulat crearea instituţiilor româneşti moderne. Prezenţa 
activităţilor economice evreieşti pe teritoriul României a avut ca urmare, dacă nu 
directă, cel puţin indirectă, accelerarea procesului de trecere de la o societate de tip 
feudal la una burgheză, în care capitalul economic-financiar a căpătat o importanță 
deosebită. Secretul reuşitei în acestă „transformare” în care evreii din România au avut 
un rol semnificativ, a fost satisfacerea cerinţelor tuturor categoriilor de consumatori. 
Cele două tipuri de organizare economică de care aminteam au plecat exact de la 
aceste criterii, încercând să satisfacă, în primul rând, cerinţele populaţiei evreieşti. 
Aceste tipuri de organizare economică sunt: 

a. cooperaţia evreiască. Din punct de vedere al consideraţiunilor generale, se 
poate spune că acest tip de organizare economică îşi are rădăcinile în ultimul 
deceniu al sec.XIX, însă ea va cunoaşte o dezvoltare reală de abia după sfârşitul 
primului Război Mondial. Numărul acestor cooperaţii va creşte continuu 
ajungând înainte de Marea Unire la 29 cooperaţii în Moldova, 42 cooperaţii în 
Basarabia, 14 cooperaţii în Bucovina şi 10 cooperaţii în Maramureş, Crişana şi 
Transilvania. Funcționarea lor avea la bază principiul sprijinului reciproc în 
domeniul comercial şi industrial al evreilor ce doreau să înceapă o afacere, însă 
fără obţinerea de pe urma acestora a unor profituri majore care le-ar fi îngreunat 
acestor mici întreprinzători situaţia economică şi financiară. Adoptarea unor 
astfel de principii de „protecţie” a propriei etnii şi de încurajare a implicării în 
activitatea economică a membrilor etniei evreieşti, a avut ca rezultat, printre 
altele, şi întărirea rolului evreilor în viaţa economică a României. În anul 1930, 
rolul acestor cooperative de credit era aşa de mare, încât viaţa economică a 
evreilor din România depindea într-o măsură semnificativă de finanţele rulate 
de acestea. În acelaşi an, la aceste cooperative de credit erau asociate 67.743 


persoane, din care 28.460 erau negustori, 20.261 erau meseriaşi, 14.789 cu 


diverse alte ocupaţii în economie şi numai 4.313 agricultori. Pe ce se baza acest 
sistem? În primul rând, împrumuturile contractate erau mici, neimplicând valori 
financiare mari, greu de rambursat. În al doilea rând, dobânda cerută era foarte 
mică (nesemnificativă), iar în multe cazuri lipsea cu desăvârşire. Sistemul 
funcţiona pe principiul încrederii între creditant şi creditat, lucru care mărea 
încrederea celui ce lua banii de la cooperativă în reuşita întreprinderii sale. 
Cooperativele nu distribuiau dividente şi nici nu renumerau pe cei ce lucrau ca 
funcţionari în ele. Acest lucru avea o latură benefică asupra mobilităţilor 
financiare rulate de cooperativă şi crea în mintea celor care se împrumutau aici 
o imagine de corectitudine şi încredere în instituţie. Activitatea cooperaţiei s-a 
concentrat în special în mediul urban, unde micii meseriaşi aveau nevoie de 
fonduri nu prea mari pentru pornirea unor afaceri pe cont propriu. Basarabia 
este provincia unde cooperaţia evreiească a cunoscut cea mai mare extindere, 
până în anul 1940, datorită numărului mare de evrei, în special în mediul urban, 
cât şi datorită unei toleranţe mai mari faţă de minoritari. 

coloniile agricole evreieşti. Acest tip de organizare economică evreiască 
specifică mediului rural, are o istorie mai veche decât cooperaţiile. Ea începe 
odată cu schimbarea politicii ruseşti de colonizare agricolă a Basarabiei, inițiată 
de ţarul Alexandru I, în anul 1814. Această politică avea la bază colonizarea 
noilor teritorii româneşti intrate de doi ani sub ocupația rusească, cu populaţie 
alohtonă adusă din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei, dar şi cu populaţii 
diferite ca religie de autohtonii români, în speţă, populaţie evreiască. Facilităţile 
acordate de statul rus noilor colonişti erau foarte atrăgătoare, în special pentru 
cei care nu posedau pământ sau aveau o situaţie economică dezastruoasă. Plata 
de către statul rus a deplasării coloniştilor până în Basarabia, împroprietărirea 
cu 65 de hectare a fiecărui cap de familie, împrumutarea cu 270 de ruble aur a 
fiecărui cap de familie, pentru 10 ani, în vederea achiziţionării de echipamente 
necesare lucrului pământului, erau doar câteva din facilitățile de care au 
beneficiat coloniştii, şi în speţă cei evrei. Pe de altă parte, depunerea 
jurământului de credință faţă de împăratul Rusiei, venea să „ataşeze” într-un fel 


pe colonist la sistemul din care făcea parte şi asigura o stabilitate în timp, 


legându-l de pământ (cel puţin ca intenție). Pentru etnia evreiască din 

Basarabia, un element important a fost, pe lângă facilităţile economice, şi faptul 

că li se asigura libertatea cultului religios, lucru extrem de important pentru 

evrei. Alături de aceasta, faptul că o serie de materiale de construcţie erau 
gratuite, faptul că, în acelaşi timp coloniştii de sex masculin erau scutiți de 
armată şi de alte sarcini şi obligaţii faţă de imperiul rus, a atras un număr ridicat 
de noi colonişti evrei pe aceste meleaguri. Un alt proces important, cu directă 
reliefare economică, de data aceasta în Moldova de dincoace de Prut, cât şi în 

sudul Basarabiei, este cel al preluării satelor părăsite prin emigrarea forţată a 

germanilor, bulgarilor, găgăuzilor, ucrainenilor, cazacilor, elveţienilor şi 

țiganilor, în special în nordul Moldovei şi în sudul Bugeacului. În aceste regiuni 

s-au format, până în anul 1827, un număr de 124 colonii agricole, din care 17 

erau evreieşti. În apariţia, dar mai ales, în dezvoltarea ulterioară a acestei forme 

de organizare economică, un rol foarte important l-a avut sprijinul financiar 
internaţional venit de la o serie de corporaţii americane şi europene, care 
finanţau cu fonduri nereturnabile toate comunităţile evreieşti din Regat şi din 

Basarabia. Cea mai importantă corporație, la sfârşitul sec.XIX, a fost Jewish 

Colonisation Association (J.C.A.) care a finanţat timp de zeci de ani 

colonizările agricole din Regat şi Basarabia, fără a percepe taxe sau rambursări 

ulterioare. 

Structura pe ramuri de activitate a populației evreieşti din România, în prima 
jumătate a sec.XX, a prezentat caracteristici proprii bine individualizate, care au 
diferențiat etnia evreiască de majoritatea română. Specificul ocupaţiilor şi meseriilor 
practicate, a constituit un factor de individualizare a evreilor, contribuind la orientarea 
majoritară a acesteia spre mediul urban. Abia după cel de-al doilea Război Mondial, 
odată cu modificările demografice, sociale şi politice impuse de acest nefericit 
eveniment, evreii din România vor cunoaşte modificări profunde, care le vor afecta 
inclusiv specificul economic. O serie dintre trăsăturile lor caracteristice, care i-au 
însoţit de-a lungul istoriei lor milenare, vor dispare sau se vor transforma, lăsând locul 
unor noi ocupaţii, de data aceasta intens intelectualizate, conturând o imagine nouă, 


stratificată social, a populaţiei evreieşti, populaţie aflată după anul 1948 într-un proces 


de transformare atât cantitativ (prin scădere numerică şi îmbătrânire puternică) cât şi 
calitativ (prin ridicarea continuă a nivelului de pregătire şcolară şi printr-un grad de 
intelectualizare printre cele mai ridicate). 

După război, evidenţa în domeniul structurii pe ramurile economiei naţionale a 
fost reflectată în toate recensămintele desfăşurate: 1956, 1966, 1977, 1992 şi ultimul 
recensământ, desfăşurat la începutul anului 2002. În cadrul acestora, putem regăsii o 
serie de informaţii referitoare la structura ocupațională a populației României, inclusiv 
departajată pe principiul apartenenţei etnice. Astfel de informaţii, coraborate cu cele 
referitoare la evoluţia demografică şi cea migraţională, ne permit trasarea şi conturarea 
unei imagini referitoare la specificul economic şi social al evreilor din a doua jumătate 
a sec.XX şi în primii ani ai mileniului II. 

Câteva concluzii în această direcţie sunt reliefante: în anul 1956, din numărul 
total de 146.264 evrei, circa 37.400 erau muncitori (ceea ce reprezintă 25,6 % din 
totalul populaţiei evreieşti), 77.718 erau funcționari (53,1 %), 10.400 erau meşteşugari 
cooperativizaţi (7,1 %), 37 erau colectivizaţi (înscrişi în C.A.P.-uri), 47 erau 
întovărăşiţi, 973 erau ţărani individuali (0,7 %), 12.658 erau meşteşugari individuali 
(8,7 %), 2.238 liber profesionişti (1,5 %), 1.450 comercianţi (1,0 %) şi 3.122 cu alte 
profesiuni (2,1 %). Comparând aceste valori şi în special ponderile deţinute de fiecare 
categorie profesională în parte, putem observa câteva schimbări radicale referitoare la 
structura profesională a evreilor din România de după cel de-al doilea Război Mondial. 
Din punct de vedere numeric (şi ponderal), predomină de departe categoria 
funcţionarilor, urmată de muncitori (proletari), meşteşugari individuali şi de 
meşteşugari cooperativizaţi. Celelalte categorii profesionale nu grupează mai mult de 
câteva procente fiecare. Explicaţia unei astfel de situaţii la 11 ani de la terminarea 
războiului rezidă în modificările apărute de-a lungul celor 4 ani de război (1941-1945), 
dar mai ales de-a lungul următorilor 11 ani. Aşa cum am menţionat în subcapitolul 
referitor la procesele migraţioniste, odată cu terminarea războiului şi mai ales odată cu 
înfiinţarea Statului Israel în anul 1948, fluxurile migraţionale evreieşti se vor concentra 
în această direcţie şi vor cuprinde mase din ce în ce mai mari de evrei. Acest lucru va 
modifica profund structura profesională, pe lângă alte tipuri de structuri ale populaţiei 


evreieşti. Existenţa unor procente ridicate în rândul funcţionarilor şi a meseriaşilor 


(indiferent că erau individuali sau cooperativizaţi), nu este altceva decât o continuare a 
tipologiei structurale profesionale de dinainte de război, din perioada interbelică. 
Apariţia, însă, a unui număr foarte mare de proletari evrei (muncitori) indică 
transformările suferite nu atât în timpul războiului, cât mai ales imediat după război. În 
acest fel, perioada imediată după cel de-al doilea Război Mondial va oferi un nou tip 
de factor modificativ al structurii profesionale a evreilor: factorul politic. Dacă situaţia 
în anul 1956, la nivelul întregii Românii, era cea prezentată anterior, comparativ, la 
nivel de provincie, situaţia era sensibil diferită. În Transilvania, unde tradiția 
meşteşugărească era ceva mai veche, şi ponderea muncitorilor era ceva mai ridicată 
(27,4 %). În acelaşi timp, Transilvania deţinea un procent ridicat din categoria 
intelectualilor: 63,3 %, ceea ce depăşea la nivel de provincie orice altă zonă a ţării. 
Alături de aceste două categorii socio-economice, tot în anul 1956, valori însemnate 
mai apar în ceea ce priveşte ponderea cooperatorilor agricoli (5,4 %), şi a liber- 
profesioniştilor (3,9 %). Procentul relativ ridicat în domeniul cooperatorilor agricoli ar 
putea avea ca explicaţie faptul că în recenzarea amintită, Transilvania îngloba şi 
Maramureşul, zonă cu oarecare tradiţie în ceea ce priveşte prezenţa evreilor în mediul 
rural. 

În anul 1966, când România intrase deja pe cale dezvoltării socialiste, iar 
nivelul de trai al populaţiei începuse deja să crească (comparativ cu deceniul anterior), 
ponderile pentru fiecare categorie socio-profesională încep să se schimbe. Din totalul 
de 42.888 evrei întregistrați la recensământ, 29 % erau muncitori (adică 12.440 
persoane), 59,4 % erau intelectuali (25.496 persoane), 0,3 % erau ţărani cooperatori 
(142 persoane), 0,1 % erau ţărani individuali (71 persoane), 7,4 % erau meseriaşi 
(peste 3.200 persoane) şi 1,7 % au declarat apartenenţa la alte meserii (740 persoane). 
Din interpretarea acestor procente, comparativ cu situația anterioară, rezultă faptul că: 
se înregistrează uşoare creşteri pentru categoriile de intelectuali şi muncitori, paralel 
cu o scădere drastică a meseriaşilor (de la 15,8 % în 1956 la numai 7,4 % în 1966), 
alături de păstrarea unor procente reduse pentru ţărani şi alte profesii practicate. Şi în 
acest caz explicaţia este legată de schimbările petrecute în deceniul scurs de la ultima 
recenzare. Scăderea ponderii meseriaşilor (sau a meşteşugarilor, aşa cum sunt ei 


înregistraţi în anul 1956), are la bază, pe de-o parte, procesul de emigrare din România 


spre Israel sau SUA (dar într-o mai mică măsură), cât şi, pe de altă parte, reorientarea 
profesională, în special a tinerilor evrei, spre meserii înalt calificate, intelectuale, care 
corespundeau mult mai bine noilor realități sociale şi economice prin care trecea 
România. În acelaşi timp, în Transilvania, în anul 1966, pondea pentru intelectuali era 
mai mare decât media pe ţară cu 3 procente (62,45 %), pe când cea referitoare la 
muncitori se păstra la acelaşi nivel. Aceste mici modificări la nivel de provincie 
istorică au la bază mai mult trăsături specifice venite din trecut, decât diferențieri 
marcante între regiuni. Păstrarea aproximativ constantă a structurii pe ramuri de 
activitate pentru populaţia evreiască, este specifică acestei ultime perioade amintite, 
departajările regionale sau chiar la nivel de judeţ fiind legate mai mult de numărul de 
evrei înregistraţi, de raportul între grupele de vârstă şi sexe, şi mai puţin de repartiția 
pe medii (urban/rural). Situaţia de la sfârşitul sec.XX, înregistrată de recensământul 
din anul 1992, relevă o stare prezentă de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a sec.XX, 
dar accentuată mult în zilele noastre, datorită, poate şi decalajelor intervenite prin 
procesul de îmbătrânire a populaţiei evreieşti din România. Analizată pe ramuri şi 
subramuri ale economiei naţionale, populaţia activă de etnie evreiască prezintă cel mai 
înalt grad de intelectualizare dintre toate grupele de populaţie ale ţării noastre. 
Valoarea populaţiei active din rândul evreilor români se ridica în anul 1992, la 2.089 
persoane, dintr-un total de 8.955 persoane, cât număra întreaga etnie la recensământ. 
Asta înseamnă că mai puţin de 30 % din populaţia totală evreiască din România era 
activă din punct de vedere profesional. Dintre aceştia, valoarea cea mai mare era 
înregistrată de cei ocupați în industria prelucrătoare (498 persoane), în cercetare- 
dezvoltare, informatică, activităţi şi servicii economice (339 persoane), în sănătate şi 
asistență socială (291 persoane), precum şi în învățământ (232 persoane)- în mare 
parte în cel secundar (151 persoane). Raportând aceste valori la cifra populaţiei active, 
putem observa un înalt grad de pregătire profesional-şcolară, orientarea spre meserii ce 
necesită un asemenea grad de pregătire menţinându-se şi în prezent, odată cu trecerea 
în mileniul III. Interesant este de urmărit şi repartiția populaţiei active pe grupe de 
ocupaţii, lucru care sprijină încă odată afirmaţia făcută mai sus: cea mai mare parte a 
populaţiei evreieşti ocupate este reprezentată de specialişti cu preocupări intelectuale şi 


ştiinţifice, grupă care însumează în prezent peste 50 % din totalul activilor evrei. 


Valori ridicate, comparativ cu ponderile deţinute de alte etnii, prezintă şi grupa de 
populaţie încadrată în corpul legislativ şi al executivului, înalții funcţionari ai 
administraţiei publice, conducători superiori ai diferitelor instituţii, grupă care în anul 
1992 însuma 189 persoane. Profesiile care asigură un statut ridicat în societate, sunt 
prezente în rândul populaţiei evreieşti printr-un număr sporit de practicanți în aceste 
domenii ce necesită pregătire superioară. Astfel, numărul de medici evrei înregistraţi 
în cadrul recensământului din anul 1992 era de 158, numărul arhitecţilor şi inginerilor 
de 294 persoane, al profesorilor de liceu de 140 persoane, iar din universități de 55 
persoane. Aceste valori ridicate demonstrează un grad de pregătire şcolară şi 
profesională peste media pe ţară, aşa cum se poate observa şi din următoarele date 
referitoare la gradul de instruire: din totalul populaţiei evreieşti din România, în anul 
1992, 3.002 persoane erau absolvenţi de studii superioare, cifra reprezentând circa 35 
% din totalul populaţiei evreieşti. Valori ridicate apar şi în cazul pregătirii la nivel de 
liceu şi studii postliceale (2.892 persoane, ceea ce reprezintă circa 32 % din totalul 
populaţiei evreieşti). În ceea ce priveşte numărul neştiutorilor de carte (analfabeți), 
etnia evreiască se remarcă prin valoarea cea mai scăzută pentru toate etniile care 
trăiesc pe teritoriul României —numai 49 persoane-. Alături de aceste caracteristici 
socio-economice ale populaţiei evreieşti, i se pot alătura o serie de elemente definitorii, 
referitoare la aspecte legate de structura familiară, suprafaţa medie de locuit, numărul 
de copii pe familie, numărul de divorţuri, vârsta primei naşteri etc. care pot ajuta la 
caracterizarea socială complexă a acestei populaţii. Corelaţia dintre aceşti indicatori şi 
ponderea populaţiei active, înfăţişează „mobilitatea socială” a etniei. Ei i se pot adăuga 
şi anumite particularități ale populaţiei inactive, categorie care în cazul evreilor deține 
valoarea cea mai ridicată dintre toate populaţiile țării: 76,7 %. Acest lucru este explicat 
tot de proporţia sporită a grupei de vârstă de peste 60 de ani. O valoare mărită din acest 
punct de vedere o înregistrează populația feminină inactivă, care deţine 82,5 % din 
totalul populaţiei feminine evreieşti. Toate aceste elemente, corelate şi interpretate, 
dau o imagine a trăsăturilor sociale şi economice ale etniei evreieşti din România, 
imagine caracterizată de un proces de îmbătrânire masivă a populaţiei, de păstrarea 
unui grad superior de pregătire şcolară şi profesională, păstrarea unui statut social şi 


economic aparte, înalt, bazat pe o adaptabilitate şi o perseverenţă socială deosebită, 


elemente care asigură evreilor din Româna, un loc aparte în structura social- 


profesională a populaţiei ţării. 


CONCLUZII 


Încercarea de a schița o imagine cât mai completă a populaţiei evreieşti din 
România, punând accent pe latura rezultată din analiza umano-geografică, reprezintă 
un demers extrem de dificil. Dificultatea acestui demers constă în complexitatea 
abordărilor ce pot fi tratate din punctul de vedere al geografiei umane, nefăcând 
abstracţie nici de implicările altor ştiinţe umaniste fără de care un astfel de studiu nu ar 
fi posibil. Ceea ce dă totuşi suport unui astfel de demers ştiinţific, este tocmai 
sublinierea şi scoaterea în evidenţă a condiţionărilor geografice, teritoriale, spațiale 
într-un cuvânt, condiţionări specifice geografiei umane, care pot prezenta, mai aproape 
de adevăr, rolul şi locul acestei etnii în cadrul populaţiei României. 

Aceste condiţionări şi-au pus amprenta atât asupra repartiţiei, sau mai bine 
spus, asupra evoluţiei teritoriale a evreilor, dar şi asupra evoluţiei demografice 
propriu-zisă a acestei etnii, de-a lungul timpului. O serie de elemente naturale, 
specifice geografiei fizice, din domeniul hidrologiei (cum ar fi valea râului Siret sau o 
serie de depresiuni submontane), au căpătat valențe umaniste, demonstrând rolul 
modificator, transformator, al omului în natură. Astfel, valea Siretului, s-a constituit 
într-o axă de circulație, cale de comunicaţie atât între Polonia şi Imperiul Otoman, cât 
şi între nordul Moldovei şi Ţara Românească, oferind condiţii de favorabilitate în 
localizarea şi dezvoltarea comunităţilor evreieşti de-a lungul timpului. Prin facilitățile 
oferite de valea râului în circulaţia oamenilor, mărfurilor, dar şi în special a ideilor, 
Siretul a reprezentat o „poartă” de tranzit pentru evrei, „conectând” nord-vestul 
Moldovei cu partea nord-estică a Ţării Româneşti. În acelaşi timp, pătrunderea evreilor 
în Maramureş, favorizată şi de prezenţa depresiunilor (Câmpulung Moldovenesc, 
Dornelor etc.), a ţinut cont, dacă nu direct, măcar indirect, de elemente fizico- 
geografice. Înaintarea evreilor spre partea vestică a Maramureşului, acolo unde aceştia 
vor deţine la un moment dat ponderi însemnate şi în mediu rural, va avea la bază, 
printre altele, şi condiţiile favorabile geografice, care le-au permis desfăşurarea unor 


IN AENA z è .278 
activităţi ma puţin comune pentru evrei. 


278 de exemplu, păstoritul! 


Atât în Moldova şi Țara Românească, cât şi în Transilvania, căile de 
comunicaţii suprapuse pe văile principalelor râuri (Siret, Moldova, Someş, Olt etc.), s- 
au constituit în factori favorizanți pentru stabilirea şi dezvoltarea comunităţilor 
evreieşti. În aceste areale vom regăsii şi cea mai puternică dinamică demografică şi 
social-economică pentru această etnie. Chiar dacă această condiționare geografică nu 
pare, la prima vedere, a fi avut o influenţă directă şi fundamentală, rolul avut de cadrul 
geografic, în cazul nostru, de elementele hidrografice reprezentate de principalele văi, 
a fost deosebit de important. În antiteză, arealele de interfluviu, cuprinse între aceste 
văi principale, care nu beneficiau de axe de circulaţie bine reprezentate, au cunoscut o 
dinamică demografică şi social-economică mult mai redusă, în unele cazuri deficitele 
demografice şi regresele social-economice înregistrându-se tocmai în aceste zone”. În 
exteriorul acestor „axe comerciale” moldoveneşti (valea Siretului, de exemplu), regula 
a funcționat pe deplin şi în Transilvania şi Țara Românească, dinamica demografică 
maximă, înregistrându-se în sec.XIX, în oraşele situate de-a lungul căilor comerciale 
ce traversau, fie depresiunile culoar, aşa cum este cazul oraşului Alba Iulia în culoarul 
Alba lulia-Turda, fie de-a lungul căilor comerciale ce legau zone geografice 
complementare (cum este cazul Bucureştiului situat pe drumul comercial ce lega 
Moldova de Imperiul Otoman, respectiv Dunărea). 

Favorabilitatea cadrului natural oferit de spațiul carpato-danubiano-pontic în 
stabilirea şi dezvoltarea comunităţilor evreieşti s-a reflectat nu numai în mod direct, 
prin specificul geografic al marilor unități hidrografice, cât mai ales indirect, asupra 
dezvoltării complexe a acestor comunităţi. Cadrul geografic a influenţat atât viaţa 
socială, cât şi pe cea economică, „modelând” imaginea etniei de-a lungul timpului. 
Acest proces de modelare poate fi regăsit (ca urmări) încă din cele mai vechi timpuri, 


chiar dacă, aşa cum s-a putut observa parcurgând paginile acestei lucrări, Antichitatea 


279 Aceste areale erau primele părăsite, atunci când activitatea economică (de regulă, comercială) scădea 
puternic. Explicaţia constă în faptul că aceste regiuni, dispuneau doar de drumuri secundare, uneori greu 
accesibile, în sezoanele ploioase fiind practic închise, accesul fiind extrem de dificil. Nivelul activităţilor 
comerciale era aproape nul, lucru care ducea la falimentarea comercianților evrei în perioade scurte de timp, 
comercianţi care, după un timp plecau. Tot din aceste areale s-au “recrutat” şi marea parte a emigranților evrei de 
la sfârşitul sec.XIX şi mai ales din primele două decenii ale sec.XX, emigranţi care s-au orientat în marea 
majoritate a cazurilor spre SUA sau America de Sud. Principalul motiv al acestor emigrări a fost unul pur 
economic, gradul de sărăcie al comercianților (negustori) evrei din aceste zone fiind foarte mare, aproape de 
nesuportat, ceea ce i-a împins pe mulţi să emigreze în căutare de viaţă mai bună. 


a reprezentat mai mult o etapă a semnalării prezenţei evreilor pe aceste meleaguri şi nu 
una propriu-zisă de stabilire a lor pe aceste meleaguri. 

Dacia, prin nivelul civilizaţiei şi culturii sale, a atras încă din Antichitatea veche 
populaţia evreiască, comercianții evrei fiind consemnați încă din sec.I î.Hr. în zona 
Dunării şi a Mării Negre”. Dar nu numai potenţialul comercial oferit de multitudinea 
de produse ce puteau fi obținute din interiorul Regatului Dac a atras populaţia 
evreiască, ci şi faptul că Dacia reprezenta la acel moment un centru religios şi spiritual 
al lumii, lucru demonstrat de mulțimea de altare, lăcaşuri de cult stabile şi permanente 
semnalate şi atestate arheologic ca aparţinând perioadei”!. 

În același timp, un element important care a determinat o serie de condiţionări 
în evoluţia demografică şi implicit teritorială a acestei populaţii a fost reprezentat de 
acele trăsături sociale specifice populaţiei evreieşti cum ar fi, de exemplu, religia sau 
regulile legate de relaţiile evrei-neevrei. 

Religia, atât de unică şi de specifică populaţiei evreieşti, a funcționat (în Evul 
Mediu cu precădere) ca un factor de individualizare a comunităţilor evreieşti faţă de 
majoritatea neevreiască. Printre altele, religia a fost aceea care a „împiedicat” mixajul 
interetnic dintre evrei şi români, permiţând păstrarea unităţii monolitice a 
comunităţilor evreieşti. Aceste comunităţi evreieşti din perioada Evului Mediu şi din 
perioadele ulterioare, au avut o viaţă socială proprie, condusă după norme stricte, însă 
fără a nega sau intra în conflict cu orânduiala majoritară specifică societății româneşti 
în care trăiau. Mai mult, comunităţile evreieşti din România nu au funcţionat niciodată 
sub forma unor ghetto-uri, nici chiar în perioadele cele mai negre din istoria lor, 
relaţionând continuu şi permanent cu majoritatea românească. Acest tip de relaționare 
cu majoritatea românească a permis evreilor să se integreze activ în structurile sociale 
şi economice ale ţării, proces vizibil mai ales în ultimele decenii ale sec.XIX şi pe tot 
parcursul sec.XX, lucru demonstrat mai ales prin adopţia fără restricție a limbii 
române şi prin includerea membrilor acestei etnii în angrenajul economic al ţării, până 


la cele mai înalte nivele. In legătură cu limba maternă, trebuie să menţionăm faptul că, 


280 A se vedea lucrarea The Universal Jewish Encyclopedia... op.citate, litera “R”, Romania. 

281 A se vedea lucrarea Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu, în care autorul analizează una dintre cele mai 
interesante şi importante civilizaţii vechi, ante-elene, civilizaţia pelasgică, localizată parţial în arealul carpato- 
danubiano-pontic cu circa 700 de ani înaintea dacilor, civilizaţie care a lăsat amprente puternice în domeniul 
credințelor religioase ulterioare. 


deşi aceasta a fost păstrată şi folosită în cadrul comunităţii şi în interiorul familiei, 
populaţia evreiască a optat încă din Evul Mediu pentru limba majoritarilor români, în 
special în domeniul economic şi al relaţionării cu populaţia românească, necesitate 
impusă de traiul în comun, de zi cu zi. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm pentru 
perioada recentă, şi faptul că în întregime comunitatea evreiască din România s-a 
integrat total în viaţa culturală a ţării, fiind din acest punct de vedere, un exemplu 
extrem de benefic şi pozitiv. Un proces asemănător, de integrare treptată dar continuă, 
a comunităților evreieşti în viaţa socială a României, poate fi observat şi în alte 
domenii. Portul specific, tradițional evreiesc, a cunoscut o astfel de evoluţie, 
transformându-se şi el, metamorfozându-se şi sfârşind prin integrarea totală în cultura 
majoritar românească. Dacă în Evul Mediu, portul tradițional era un element de 
diferenţiere între evrei şi români, după anul 1870, el încetează treptat să mai constitue 
un element separator, transformându-se uşor-uşor, adoptând elemente moderne, 
europene, regăsibile şi la majoritatea românească. 

Cele mai interesante aspecte rămân, totuşi, cele implicate de activitatea 
economică a evreilor pe aceste meleaguri. În acest sens, remarcăm o adaptabilitate la 
condiţionările economice (dar şi la cele istorice, politice, conjuncturale etc.), care 
existau în acele teritorii unde populaţia evreiască se stabilise deja. Activitatea 
economică reprezenta „„motorul” existenţei comunităţilor evreieşti, importanţa acestei 
activităţi fiind deosebit de mare, primordială. Deşi de-a lungul timpului evreii au 
cunoscut situații extrem de potrivnice şi de restrictive (la nivel continental şi chiar 
global), în România, ca de altfel în toate ţările Diasporei, ei au găsit modalitățile de 
supraviețuire şi de adaptare la cerințele vremii, stipulând la maxim „breşele” 
economice existente în societatea românească. Succesul economic înregistrat în a doua 
jumătate a sec.XIX şi în prima jumătate a sec.XX s-a datorat, măcar în parte, şi 
existenţei unor „locuri vacante” în economia românească. O serie de activităţi în care 
autohtonii români nu sesizaseră importanța lor, au fost „preluate”, dezvoltate, 
optimizate şi valorificate la maxim de evrei. În ciuda înclinațiilor native spre anumite 
profesii şi ocupaţii, fără această „favorabilitate” oferită involuntar de majoritatea 
românească, evreii nu ar fi atins statutul economic de care au beneficiat. Faptul că au 


sesizat imediat care sunt cele mai profitabile activități, cele care le puteau oferii 


supraviețuirea în condiţii nu tocmai prielnice, demonstrează calitatea spirituală, nivelul 
inteligenţei şi istețimea nativă de care au dat dovadă. Aceste calităţi, însă, au fost 
cultivate şi formate asiduu, de-a lungul timpului, în primul rând prin grija față de 
copii, înţelegându-se din cele mai vechi timpuri că singura modalitate de progres este 
bazată pe nivelul calitativ uman deosebit care trebuie avut de către generația tânără. 
Reflexia actuală a acestui principiu fundamental pentru evrei -grija faţă de copii- este 
vizibilă astăzi în cifra ce reprezintă gradul de instruire şi şcolarizare a etnicilor evrei, 
grad maxim atins de vre-o etnie pe teritoriul României. 

Tot din punct de vedere economic, putem concluziona şi prin evidenţierea unei 
trăsături caracteristici populaţiei evreieşti, şi anume, evoluția în timp a specificului 
economic al comunităţii. Acest specific economic evreiesc dispune, printre altele, şi de 
o latură spațială proprie. Dacă iniţial, în Antichitate, localizarea comunităților 
evreieşti (extrem de restrânse numeric) se făcea funcţie de activitatea de bază: 
comerţul, în perioada modernă şi contemporană această localizare a devenit mult mai 
complexă. În Antichitate, activitatea comercială se desfăşura în legătură directă cu 
Marea Neagră şi Dunăre. Această activitate era determinată, pe de-o parte, de poziția 
acestor două unităţi față de Imperiul Roman şi Regatul Dac”, şi pe de altă parte, de 
bogăţiile deţinute de acest regat, care se pretau foarte bine desfăşurării unei activităţi 
comerciale înfloritoare. Regatul Dac, inclusiv Dobrogea, s-a constituit într-un centru 
de atracție pentru toate civilizațiile din sud-estul Europei, marcând o zonă de trecere, 
de legătură, între vestul (şi centrul) continentului şi Orientul Apropiat. În acelaşi timp, 
el reprezenta arealul care intra direct în contact cu influenţele militare şi politice, de 
multe ori nefaste, venite din est, amplificând şi concentrând în el efectul celor trei sfere 
de influenţă, inclusiv în domeniul economic, domeniu care avea, printre altele, şi un 
oarecare rol benefic. 

Această „zonă de trecere” s-a „marcat” în memoria colectivă a etniei, rămânând 
înscrisă pe „harta mentală” a evreilor ca o zonă în care se poate supravieţuii şi care 
oferă favorabilităţi deosebite. Dovada în acest sens este dată tocmai de folosirea 


intensă în Evul Mediu a drumurilor comerciale care străbăteau această zonă. Să 


282 brá FN n M ko % o k KAW j r F, $ P 
Poziţie favorabilă, care permitea pătrunderea şi circulația mărfurilor spre inima Imperiului Roman, şi, alături 
de mărfuri, şi a ideilor care vor constituii pasul premergător pătrunderii evreilor pe continentul european. 


amintim aici, pe lângă faimosul drum de pe valea Siretului, şi alte axe comerciale care 
străbăteau Ţara Românească şi Transilvania, de la nord la sud sau de la nord-est la 
sud-vest: drumul de pe valea Oltului, ce lega Transilvania de Dunăre şi mai departe de 
Imperiul Otoman, cel de pe valea Jiului, sau cel de pe valea Argeşului, cel care ocolea 
curbura Carpaţilor, legând Moldova de Dunăre etc. 

Existenţa unor oraşe cu funcţii de târguri pe aceste axe, a reprezentat exact 
condiţia necesară şi căutată de evrei pentru stabilizarea lor pe aceste teritorii. Pasul 
decisiv s-a produs la sfârşitul sec.XVIII şi de-a lungul întregului sec.XIX, prin crearea 
de târguri şi târguşoare, lucru care le-a permis evreilor „înrădăcinarea” lor în spaţiul 
moldovean (cu precădere) şi muntean, ceea ce a dus la o mai puternică implicare 
economică în viaţa Principatelor. 

În acelaşi timp, acest lucru le-a permis gestionarea unor ramuri comerciale (şi 
economice, în general) importante, care vor devenii către sfârşitul sec.XIX aproape în 
totalitate evreieşti. Comerţul practicat în această perioadă va oferii, ulterior, capitalul 
necesar dezvoltării unei alte ramuri economice în care evreii, de data aceasta la 
începutul sec.XX, vor excela: finanțele. Paralel cu „mişcarea economică” a evreilor 
de-a lungul timpului, se remarcă şi o evoluție numerică foarte interesantă, legătura 
între aceste două elemente fiind foarte strânsă. Câteva sunt caracteristicile cele mai 
reprezentative pentru această relaţie bipolară: odată cu evoluţia economică a etniei, 
observăm şi o evoluție ascendent-sinusoidală a acesteia din punct de vedere 
demografic. Jocul dintre cei doi factori care comandă evoluția demografică (sporul 
natural şi sporul migratoriu) a funcţionat ca un element de individualizare a evreilor 
faţă de majoritate. Alternanţa dintre sporul natural, bazat pe o natalitate superioară, şi 
sporul migratoriu, bazat pe valuri puternice de imigranţi, a constituit cel mai important 
element de creştere numerică. Imigrările, care în anumite perioade au dus la creşteri 
numerice spectaculoase ale populaţiei evreieşti, au constituit principala cale prin care 
evreii s-au stabilit în noile areale pe care le-au ocupat. După anul 1900 se remarcă un 


proces de descreştere demografică, atât în ceea ce priveşte scăderea natalității, a 


vitalităţii demografice“, dar şi prin creşterea numărului de emigranţi, în special pe 
motive economice. 

Interesante sunt şi procesele demografice auxiliare, derivate din această 
dinamică a populaţiei evreieşti. Printre cele mai importante putem aminti: îmbătrânirea 
populaţiei evreieşti, survenită cu precădere după anul 1948, lucru reliefat prin 
compararea celor două piramide ale vârstelor ataşate în anexa grafică, precum şi, 
modificările structurale ale populaţiei evreieşti. Procesul de îmbătrânire a populaţiei 
evreieşti are repercursiuni extrem de severe asupra întregii etnii, alterând pe termen 
mediu şi lung suportul biologic al acesteia. Ca o rezultantă directă a acestui proces 
putem remarca alterarea structurii pe sexe şi a raportului dintre grupa de vârstă tânără 
şi cea de vârstă a treia. Ei i se adaugă modificarea structurii familiei evreieşti, prin 
scăderea drastică a numărului de copii pe familie sau chiar lipsa acestora, precum şi 
scăderea continuă a fertilităţii specifice femeii evreice, corelată cu vârsta medie foarte 
înaintată a acesteia la momentul primei naşteri, ambele cu repercursiuni negative 
profunde asupra sporului natural. 

În rândul elementelor cu reliefăre teritorială, modificate şi alterate de dinamica 
demografică a evreilor în ultima sută de ani, merită menţionate trei dintre acestea: 

- schimbarea „zonelor tradiționale” de concentrare a evreilor, din Moldova (în 
special jumătatea nordică) spre vestul ţării (cu precădere în Banat şi judeţul 
Bihor). Această „glisare” est-vest este vizibilă cu precădere în a doua jumătate a 
sec.XX; 

- concentrarea urbană puternică, stabilizată în jurul procentelor de 97-98% 
populație urbană, fenomen cu urmări profunde în sfera socială şi economică; 

- urme ale prezenţei lor vechi pe aceste meleaguri, reliefate şi în domeniul 
toponimic, ceea ce dovedeşte faptul că în anumite perioade, în diferite areale, 
evreii au avut o importanţă deosebită, atât ca prezenţă, cât mai ales ca activitate. 
Zeci de sate din Moldova, Basarabia, Bucovina, Ţara Românească şi 
Transilvania poatră în denumirea lor apelativul „jidov” sau derivate ale 


acestuia. 


283 A CA al ai $ tă e a da i Fi Pi eN Pi a EVIR Ă 
...proces pus pe seama reorientării dimensiunii familiei, a nivelului de trai scăzut şi a greutăților întâmpinate 


de majoritatea evreilor. Şi în cazul acestei etnii se făcuse deja simţit procesul de polarizare socială, prin 
dezvoltarea a două clase de sine stătătoare: săraci şi bogaţi. 


O altă trăsătură, socială, specifică evreilor din România se referă la gradul 
ridicat de intelectualizare (şcolarizare) şi la orientarea cu precădere spre meserii cu un 
înalt grad de pregătire profesională. Acest lucru este reflexul direct al înţelegerii 
importanţei pregătirii şi instruirii, pentru a putea supravieţuii în cele mai aspre condiţii. 
Orientarea spre meserii înalt calificate oferea posibilitatea existenţei în mediul urban 
şi, în lipsa unor proprietăţi funciare în mediul rural, oferea o anumită stabilitate la sate 
(de regulă ca medici sau învăţători). Această orientare, prezentă în permanenţă la 
evrei, se va accentua după anul 1948. Ea era privită şi ca o metodă de accedere spre un 
statut social superior, care venea să mulțumească şi să satisfacă pe membrii acestei 
etnii, în raport cu viaţa socială a ţării. 

În ciuda diversităţii şi a individualizării acestei etnii în cadrul societăţii 
româneşti, situaţia sa demografică, socială şi economică, pentru viitoarele decenii, nu 
este deloc favorabilă. Datorită evoluţiei (sau mai bine zis involuţiei...) demografice, 
populaţia evreiască din România se află acum într-o poziţie extrem de nefavorabilă în 
ceea ce priveşte viitorul său demografic. Cu o structură pe sexe şi grupe de vârstă total 
disfuncțională, cu o fertilitate extrem de scăzută, cu o populaţie de vârsta a treia în 
ponderi foarte mari, evreii din România se constitue într-un exemplu de involuție 
demografică clasică. Dacă aceşti indicatori demografici vor continua să aibă acelaşi 
trend, să se păstreze în aceleiaşi valori, în câteva decenii cei 5.870 de evrei din prezent, 
vor ajunge la numai câteva sute de persoane. 

Previziunile sumbre în ceea ce priveşte viitorul demografic al etniei nu trebuie 
înţelese ca o sentinţă irevocabilă, fără drept de apel, care impune doar resemnare, ci 
mai degrabă trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru toate forurile de decizie 
din interiorul şi din exteriorul comunităţii. 

Diminuarea până la pierdere a acestei etnii din ansamblul grupurilor ce 
alcătuiesc întreaga populaţie a României, ar reprezenta o sărăcire irecuperabilă pentru 
întreaga viaţă şi civilizaţie de pe aceste meleaguri. O României fără evreii săi, ar fi o 
Românie mai săracă, o Românie care ar pierde una dintre cele mai interesante şi 
remarcabile grupuri etnice. Prin rolul şi locul avut de evrei în istoria, geografia, 


economia şi cultura poporului român, aceştia se constituie într-un element 


indispensabil civilizației româneşti, oferind încă odată susţinere deplină adevărului de 
necontestat că cea mai puternică unitate nu se obține decăt prin diversitate. 

Păstrarea identităţii iudaice a acestei populaţii se poate face numai printr-o 
cunoaştere mai profundă a tuturor aspectelor implicate de existenţa evreilor pe aceste 
meleaguri. În rândul specialiştilor care au datoria să lucreze în această direcţie, alături 
de istorici, sociologi, etnologi, lingviști etc., se înscriu la loc de cinste şi geografii 
umanişti, singurii care pot înţelege şi prezenta legătura complexă care se stabileşte 
între om şi mediul geografic. 

Sperăm că acest demers al nostru, reliefat sub forma prezentei teze de doctorat, 
să se constituie într-un mic dar important aport la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a 
ceea ce a reprezentat şi încă mai reprezintă această populație unică şi pe deplin 


individualizată, care poartă numele de EVREII DIN ROMÂNIA. 


ANEXA GRAFICĂ