Revista Cinema/1977 — 1989/026-CINEMA-anul-XXVI-nr-10-1988

hikes 
nn 
Í ibi 
URNS 
keii 
HERRIN 


mii și a pune în locul ei o lume construită pe 
noi temelii — iată ce a caracterizat atitudinea 
a mii şi sute de mii de tineri din țara ndastră 
care, de patru decenii, din acele timpuri ale 
Bumbești-Livezenilor, ale Salvei-Vișeului și 
Agnitei—Botorca pină azi, iși revarsă întregul 
entuziasm în fapte de muncă și de eroism pë 
marile şantiere ale patriei ind biogratia 
unei generaţii. 


Cinematografia, filmul jucat, jurnalele de 
actualități, filmul documentar au oglindit 
acest fenomen propri revoluției noastre so- 

mii de metri de era Unii 


această temă, elor 
tineretului, s-a oglindit atit pe 
ecranele noastre. Dar, nemulţumiţi, ca intot- 
deauna, prin firea noastră, de ceea ce am fà- 
cut ieri, dorind să facem în prezent mai muit 
şi mai bine decit în trecut, parcă aș indrăzni 


Tinereţea foștilor tineri cineaști 


| 
Și 
i 


B 
H 
i 
i 
A i 


; 
f 
è 
f 


E 
i 
i 
ji 


şi tractoare luminate puternic de 
oarelor, un du-te-vino de ne 
„." Într-o altă însemnare: „Cind noap- 


A fost „un vis de brigadier“ 
Acest vis îl văd împlinit 


i 
Ẹ 


E èS zuv 
hhi 
ziot 
2 E 
ze 
f 
9? 


li 
i 
33 
i 


i 
i 
i 
i 
g 


oricît de , pot trezi nostalgii: „Cind 
am din sat/ Brigadier m-am înrolat/ 
Mi mi-am lăsat/ De dor nemingiiat/ 


gadier/ vis de v Su 
„Cind tulgeră, irtera B i 
cae măi doi, trei/ În alergător.. * 
citesc: „Tot plimbindu-mă pe 

stradă/ Mă-ntilnesc cu-un er/ Tinăr, 


pe marele stadion. + 
într-o zi a venit o echipă de filmare de la Stu- 
nostru „Alexandru Sahia“ în frunte cu 


Ei 
şi 
agt 
A 


H 
A 

i 
it: 
gs 


aparatului de filmat numeroși pe 
care și eu, la rindul meu, i-am de-a 
lungul și de-a latul țării. În fiecare mărturisire 
pie ph mindria celui ce cu bratele și 


de inspiraţie la imea poe noastre 
a a tă mea reaiizâriie, trumuse: 
a mori 


Filmele idealului de independenţă 


şi unitate națională 


U nul dintre filmele reprezentative 
ale anului cinematografic '88 debutează cu 
o secvență simbol: pe turla catedralei din 


grup de liceeni unioniști înalță steagul ro- 
mânesc. Astfel debutează filmul regizorului 
Nicolae Mărgineanu Flăcări Fe comori. 
lar secvența respectivă, cu profunde rever- 


şi unitate naţională. În 
g implinirea a 70 de ani 
de la făurirea statului unitar român, o ast- 


De la Burebista și Decebal... 


De la perioada foarte indepărtată În 
timp a constituirii statului centralizat dac 
-sub Burebista, a înfloririi acestuia, în con- 


peea cinematografică naţională. Nu se pu- 
tea să nu se nască. Filmul a avut şi va avea 
întotdeauna generoasa şi esențiala indato- 
rire de a afirma în (şi 
în viitorime) mesajul maril ctitori de 
spiritualitate românească. lar preocuparea 
primordială a cineaştilor nu poate fi alta 
decit ridicarea epopeii rafice la 
nivelul epopeii reale pe care o constituie 
istoria poporului român. „Toate momen- 
tele importante din viața patriei -noastre 
— spunea secretarul general al partidului. 
tovarășul Nicolae — sint le- 


momente din această luptă de veacuri a 
poporului le este consacrată epopeea cine- 
matografică pe care o scriu pe ecran ci- 
neaştii noştri de ani şi ani de zile, o epo- 
pee cu profund miez educativ-patriotic, 
străbătută axial de ideea independenţei şi 
unităţii naţionale. 
Primul mare film românesc: 
independenţa României 


Chiar dacă, in aceste rinduri, ne-am pro- 
ua să vorbim doar despre filmele realizate 
n anii construcţiei socialiste, cind s-a nàs- 
cut şi s-a dezvoltat epopeea cinematogra- 


denţa 
trei sferturi de veac în urmă de către pa- 
sionaţi artişti ai scenei şi ecranului romà- 


trii cineaşti îşi 
a 35 de ani de 
o misiune de o asemenea anvergură, ne- 
murirea prin film a clipei de intens elan 


: 
i 
i 
: 
i 


de durată şi de permanenţă. 


Girul faptelor istorice 


hai Viteazul, 
Nicolae Bălcescu, Avram lancu, Vodă 
Cuza... Se vor înscrie, desigur multe altele 
— trecutul de luptă al poporului fiind, 
cum spuneam, izvor nesecat de mărturii 
ale permanenţei unor idealuri scu tu- 
turor —, chiar în aceste zile fiind în plin 
proces de realizare filmul de anvergură de-, 
dicat epocii unui domnitor de aleasă ţinută 
patriotică, Mircea cel Mare. Şi tot în aceste 
zile, cinstind aniversarea celor dece- 
nii care s-au scurs de la Marea Unire din 1 


Decembrie 1918, cineaştii. noștri îşi propun 


https://biblioteca-digitala.ro 


să evoce pe ecran clipe de neuitat ale aces- 
tui eveniment de importanţă crucială pen- 


„Domn al tuturor românilor“ 


Să ne reamintim, de pildă, acum, cind 
aniversam 70 de ani de la formarea statului 
unitar român, clipa istorică de la hotarul 
veacurilor 16 şi 17, cind visul de veacuri al 


bazindu-se pe realităţi fundamentale, 
cum sint originea şi limba comună, identitatea de interes şi aspirații 


ale întregului popor, dornic să trăiască într-o singură ţară“. 


Nicolae CEAUȘESCU 


gură vocaţie cinematografică, transcripția 
regizorală impunind, de asemenea, prin 
ştiinţa şi arta creării unor momente de 
mare intensitate emoțională. La distanță de 
cîţiva ani, filmul scenaristului Eugen Man- 
dric şi al regizorului Constantin Vaeni, 
Buzduganul cu trei peceţi, şi-a propus 
investigarea aceleiaşi epoci renascentiste 
din perspectiva ideii de Unire care a ani- 
mat existenţa şi crezul marelui voievod; 
formula „spectacolului de idei” şi-a deschis 
mai anevoios drum spre public, dar n-a ră- 
mas fără ecou în conştiinţe. Două filme, 
așadar, despre „domnul tuturor români- 
lor“ de la hotarele veacurilor 16 şi 17, 
două filme complemenrare, iscate cu perti- 
nent gind contemporan şi devenite fapte 
de artă contemporană, cu doi interpreţi 
diferiți în roluri de referință, Amza Pellea 
şi Victor Rebengiuc; două filme diferite, 
dar cu un acelaşi ţel: aducerea pe ecran a 
unui ceas istoric de neuitat, din zbuciuma- 
tul trecut al neamului, ceasul în care idea- 
lul nestrămutat al Unirii a devenit — înti- 
iaşi dată — faptă, ceasul în care — a cita 
oară? — fapta a devenit jertfă. 


„Vrem să ne unim cu ţara“ 


Desigur, nu vom putea cuprinde în 
aceste rinduri toare mărturiile cinemato- 
grafice consacrate idealului unionist. Să ne 
oprim 'la citeva dintre peliculele care au 
infățişar — din perspective diferite — 
epoca premergătoare Unirii Principatelor 
din 24 ianuarie 1859. Cele două pelicule, la 
rindul lor complementare, ale regizorului 


Mircea Moldovan (pe scenariul scriitorului 
Petre Sălcudeanu) La răscrucea marilor 
furtuni şi Munţii în flăcări şi-au propus 
evocarea ecran a anului revoluţionar 
1848, în Jara Românească şi în Transilva- 
nia, prin rememorarea evenimentelor mar- 
cante ale epocii, prin accentuarea cauzelor 
care au condus la infringerea revoluțiilor 
paşoptiste, prin propulsarea, în planuri 
principale, a celor mai marcante personali- 
tăşi ale timpului: Nicolae Bălcescu şi 
Avram lancu, alături de I.C. Brătianu, lon 
Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti, Maria Ro- 
setti, Simion Bărnuţiu, Axente Sever, An- 
drei Șaguna, Vasile Alecsandru, Alexandru 
loan Cuza. „România va fi iubita noastră. 
Întrinsa şi printrinsa să reinnoim şi să intă- 
rim frăţia noastră”, spunea Nicolae Băl- 
cescu. Cele două filme ale anului revoluţio- 
nar 1848 sint o „carte de istorie” în ima- 
gini, realismul reconstituirilor de epocă, 
suflul patriotic al naraţiunii, desfăşurăriie 
de mase conferind acţiunii suporturi sub- 
stanțiale. în timp ce replica „vrem să ne 
unim cu tara”, rostită din mii de glasuri pe 
Cimpia Libertăţii, devine posi Marii 
Uniri de la 1 decembrie 1918. Istoria anilor 
de după 1848 şi din perioada Unirii Princi- 
patelor este privită în filmul regizorului 
Adrian Petringenaru Rug şi flacără din 

rspectiva destinului „unui om de rind”, 
de fapt, după cum o spune însuşi autorul 
romanului inspirator, Eugen Uricaru, „un 
participant la revoluţia din 1848, la campa- 
niile garibaldiene, luptător pentru inde- 
pendenţa României”. La scară individuală, 
istoria — din perspectiva unui om „care- 


care”, să-i zicem, care a contribuit la scrie- 
rea ei — exprimă convulsiile timpului, un 
timp de amurguri pentru marile imperii şi 
de cristalizări naţionale, un timp animat de 
generoasele idei şi aspirații patriotice pe 
care înăbuşirea revoluțiilor de la 1848 nu a 
putut şi nu avea cum să le stingă; aceste 
idei şi aspirații patriotice au rodit sub zo- 
dia unui alt mare personaj al istoriei noas- 
tre naţionale, domnitorul Alexandru loan 
Cuza şi în acordurile „Horei Unirii”, în ia- 
nuarie 1859. presimțind Marea Unire 


Pentru patrie 


Dar drumul de la Blaj la Alba lulia a fost 
lung şi, iarăşi. cinematograful românesc s-a 
apropiat, nu o dată, de realităţile acelor 
timpuri frămintate dinspre sfirşitul veacu- 
lui trecut şi începutul secolului nostru. La 
65 de ani după filmul 
României, regizorul Sergiu Nicolaescu, în 
filmul Pentru patrie (şi în serialul de tele- 
viziune care l-a precedat), a omagiat cente- 
narul independenţei printr-o privire con- 
temporană spre epoca eroică a lui 1877, 
recurgind la o riguroasă documentaţie is- 
torică pentru reconstituirea „jurnalului de 
front”, apelind la numeroase mărturii — 
istorice, beletristice, artistice — care au 
condus spre prezent memoria acelui timp 
de bravură şi jertfă. Un număr relativ 
mare de filme a fost dedicat apoi, de-a lun- 
gul anilor, evenimentelor din perioada pri- 
mului război mondial, faptelor eroice de 
arme care au deschis drum realizării idea- 
lului de veacuri al poporului român. 


https://biblioteca-digitala.ro 


Printre cele mai vechi filme ale acestei ca- 
tegorii tematice este și Viaţa nu iartă, 
realizat de lulian Mihu și Manole Marcus 
încă acum trei decenii, o creaţie de o actu- 
alitate artistică şi ideatică neperisabilă. 
ladă pentru Măriuca și Ecaterina 
Teodoroiu au evocat, de asemenea, des- 
tine tragice ale epocii, chipul de lumină al 
unor eroine intrate în legendă, devenind 
simbol al iubirii de ţară. Din perspective 
diferite, apoi. regizorul Andrei Blaier scru- 
tează aceeaşi epocă, În pagini cinematogra- 
fice memorabile: odiseea personajelor din 
filmul Prin cenușa imperiului anunţă — 
cu esenţializări simbolice — marea victorie 
a ideii de unitate naţională, în timp ce Bă- 
tălia din umbră reface drumul de viaţă al 
unui personaj real din acei ani, a cărui bio- 
grafie este ea însăşi un preţios „memento“ 
al crezului într-un ideal generos de viaţă. 
m reamintit în findurile de mai sus 
doar citeva dintre paginile cinematografice 
care și-au propus să materializeze în ima- 
gini acest generos al luptei tru 
independenţă şi unitate naţională. Faptele 
semnificative ale trecutului, pe care filmul 
le-a adus spre noi şi pe care are îndatori- 
rea de mare şi frumoasă răspundere cetă- 
şenească de a le infăţişa, în continuare, 
conțemporaneităţii, se află pe tot parcur- 
sul milenarei noastre istorii. Vor deveni 
film, nu se poate să nu devină, multe alte 
momente esenţiale care au „biografia 
existenţa neamului nostru, statornicul dor 
de pace, de libertate al poporului român. 


Călin CĂLIMAN 
3 


Dialogul memorabil. 

cerut de eroul istor 
(/fârcu 

cu Ovidiu luliu Moldovan) 


Dialogul de tip 
cine-verite 
(lacob 

cu Dorel Vişan, 
Cecilia Birbo 
Fon Fiscuteanu) 


cum, cît, ce vorbim pe ecran? 


Vitalitatea cuvintelor 


A... ne vine foarte greu sa intelegem 
cauza pentru care cinematograful vorbitor a 
intimpinat o rezistență atit de apriga la apari- 
ție. Şi îndeosebi din partea slujitorilor cei mai 
devotați ai ecranuiui, caci printre adversari 
ia avut pe Charlie Chaplin, René Ciair, Abel 
Gance, Marcel Carne, Germaine Dulac, Ado 
Kirou ș.a. A auzi ce-şi spun interpreții ni se 
pare neaparat necesar ca sa putem urmari un 
film. Cind e vorbit într-o limbă necunoscută, 
ne enervează și blestemam soarta că nu am 
venit pe lume poligloți. 

Totuși. cinematograful a fost implorat cu o 
insistența dramaucă să râmina mut. În 
esență. teama era că-și va pierde altiei pute- 
rea de sugestie, adică limbajul artistic speci- 
fic. transformindu-se în teatru filmat. După 
Andre Breton, il aștepta un viitor sumbru 
Devenind vorbitor, se indrepta iremediabil 
câtre regresiunea dezolantă a scenei: „dic- 
tiune absurdă, urițenie, țipete de paun, lipsa 
totala de sinceritate K 

Prorocirile acestea funeste ai fost dezise 

urind. Ba, fanaticii filmului mut au trecut în 
rindunte admiratorilor noii năâscociri chemate 
sa revoluționeze a șaptea artă. Un exemplu 
de asemenea conversiune miraculoasă l-a 
oferit insuşi „omul-cinema”, D.I. Suchianu 
După ce pledase cu brio in 1930 „superiorita- 
tea artei mute“. avea să descopere apoi trei- 
zeci şi opt de funcţii ale cuvintului în film si 
să-i demonstreze astfel, nu mai puţin străluci 
insemnatatea 

O prelungire a vechei dispute persistă insa 
chiar și în câutările cineaştilor contemporan! 
pe tarimul raportului sunetelor cu imaginile 
prezentate spectatorului. Trei filme românii 
mai reușite in vremea din urmă ne dau prile 

il să facem citeva observatii de acest ordin, 

lacob, de pildă, are ambiția autentici- 
tajn totale. Dialogurile nu sint aduse in 
prim plan. astfel mecit urechea noastra să te 
perceapă toarte distinct, ca şi cum ar lua 
parte la ele. vorbele rostite de personaje in 
trå în şuvoiul sunetelor, amestecindu-se cu 
toate zgomotele din jur (numeroase și adesea 
asurzitoare, acțiunea filmului avind loc 
intr-un centru minier.) E respectat şi efectul 
distanţei variabile între emitentul cuvintelor și 
spectator. Dorinţa de a ne face să auzim dia- 
logurile așa cum s-ar intimpla in realitate, 
daca am fi nişte martori din atara ai scenelor, 
il împinge pe regizor să îngroașe demonstra- 
tiv lucrurile, Pune, astfel, un copil să se joace 
suflind într-o tiribombă tot timpul cit parinții 
săi duc o discuție aprinsa, importanta pentru 
ințelegerea reacțiilor fiecăruia dintre ei. Pro 
tagoniștii mai vorbesc pe de-asupra moleşt.:. 
cu sonoritaţi nefamiliare spectatorului Obis 
ruit. naeru uruie, acoperind adesea și 
ei cuvilele spuse. Zgomotul lui, cel puțin 
are un rost artistic, o anume insistență su- 
gestivă premonitorie, anunţă sfirşitul tragic al 
eroului și va scoate în evidență aceasta 
printr-o amuţire finală, definitorie și făra spe- 
ranța 

Dar o buna parte din vorbele rostite de 
personaje nu pot fi distinse. oricit ai ciuli ure- 
chea, alcătuiesc o emisiune vocală ininteligi- 
bila. Coloana sonoră absoarbe dialogul, îl 


tace simplu semn, cum ţineau apăratorii til-, 


muiui mut să ramina el. Ambiţia de autentici- 
tate absoluta la un moment dat nu ma: ser- 


După ce 
a fost implorat 
să rămină mut, 
filmul 
e. permanent somat 
„să vorbească” 
bine 


veste, cred eu — filmul, alminter: foarte inte- 
resant. Demersul „reproducerii fidele” nedu- 
mereşte cu cil plastica filmului, splendida, e 
departe de a fi „realistă“ și caută vădite trimi- 
teri simbolice câtre elementele cosmice: pia- 
tra, apa, aurul 


La antipodul acestui mod de a trata dialo 
gui se situează alt film românesc. Horea Aici 
intilnim, dimpotrivă, o inspirată fugă de inte 
strarea cit mai exactă a vorbiti” așa cum 
parvine ea in viaţa urechii, Re wul Şi scenaris 
tul au fost conduşi de intuiţia fericita că eroi cu 
aura legendară ca Horea nu trebuie sa ros 
tească propozițiuni banale, ingâimate, negli- 
jent construite, cuvintele dobindind în ase 
menea cazuri o rezonanţă gravă, fatală, a is 
toriei. Lucrurile spuse au, deci. o turnură 
sentenţioasă, par dăltuite în piatră sau lemn 
dur, mai bine zis. Există în dialog grija de ä 
construi permanent un soclu vorbirii, ceea ce 
mi se pare foarte nimerit pentru un atare 
ilm. Din accentul dialectal, scenaristul a pas- 
trat doar o sugestie, ca să nu prâvalească so- 
lemnitatea dramei in pitoresc local. 


Sintem la polul opus reproducerii fidele, 
maonetotonului lăsat să imprime un flux ver- 
bal, care să sufere apoi doar un simplu decu- 
paj. Frazele sint stilizate, trase către replica 
dramatică, plină de o conciziune şi răsucire 
memorabile. Cuvintul se autonomizează in 
cazul de față, devine el insuşi personaj 


O cale de mijloc aurită s-a gasit în 
Moromeţii, unui din cele mai bune filme 
tăcute la noi In ultimii ani. Regizorul a avut 
aici enormul noroc sai aibă dialoghist pe 
Marin Preda, ecranizind o operă literară ge 
nială sub acest raport. Să-i recunoaștem insă 
marele merit de a fi știut să detașeze exce- 
lent ce trebuia dintr-insa pentru o creaţie ci- 
nematografică destinata să trăiască prin ea 
insăşi. păstrează peste tot o pertectă au- 
tenticitate a limbajului țărănesc, cu ezitările 
locuţiunile, formulele incârcate de rezerve 
mintale, prevederi defensive sau ironie. Regi- 
zorul ştie să facă auzite și vorbele care se 
rostesc în alt plan, zgomotele difuze, cite un 
strigăt indepartat, dar totul fără excese, mul- 
țumindu- “> a sugera o dispunere variată a 
glasuntor tatà de poziţia ascultătorului din 
sala E mai puţină teorie, dar mai multă artă 


aici. Dialogul primește funcţia dificilă sa con- 
tribuie masiv la caracterizarea personajelor 
devine un factor esențial in definirea lor. îi 
cercaţi să vă imaginaţi filmul făra partea vc 
bita sau existind, dar lipsită de culoarea ex 
traordinara pe care i-a dat-o Marin Preda 
Totul s-ar prabuși. Mormaăielile inenarabile pe 
care le scoate Nilă il portretizează admirabil, 
făcindu-l de neuitat. La fel, invariabilul „ești 
prost”, enunțat cu o superba înălțime filozo- 
hca de Cocoșila. Nu singure cuvintele con- 
tează, bineințeles, ci și cum sint spuse, iar 
aici talentul actorilor ca şi al celui care i-a 
condus, a cintarit mult. Mai ales ce spune 
Moromete și cu cit aplomb face să trăiasca 
faimosul personaj. ceea ce e, sa recunoas 
tem, un tur de lorță, fiindcă eroul lui Preda 
aparține azi galeriei figurilor literare celebre 
şi cuvintele sale au ajuns expresii uzuale 
Aproape niciuna din aceste tormule memora- 
bile: „trei chestiuni rezultă”, „noi obișnuim"”, 
„Ocupațiunea ta mintala. Cocoșila, e la alte 
prostii!” ș.a.m.d., nu trece fără să capete o 
anumita ramă, adica relieful necesar recu- 
noaşterii ei și producerii amuzamentului no 
tru plin de simpatie. Unde mai pui,. intimplare 
sau subtilă ironie a regizorului, Victor Rebe 
gluc, cu mustata lata, pomeţii ciopliți și ochii 
iicăritori. are leit „cap de filozof” 


Ovid S. CROHMĂLNICEANU 


Dialogul pitoresc cerut 
de povestirea plină de culoare 
a lui Cezar Petrescu 
ltimbane Polul Nord 
cu Carmen Galin) 


https://biblioteca-digitala.ro 


zi după primele trei filme, „iarba 
verde de acasă”, „Castelui din Carpaţi”, 
„Ochi de urs“, Stere Gulea se plasa corect în 
plutonul regizorilor aflați incă in căutarea 
identității artistice, a formei de exprimare 
proprii şi personale. Vocea autorului nu era 
bubuitoare, este adevărat, dar ascultată cu 
atenţie, ceva in timbrul ei se impunea: nota 
meditativă. Aparent calm-meditalivă, in adin- 
cul ei tulburată de neliniști, de interogații 


lie Moromete al său, premiile de la Santarem 
şi Marele premiu de la Costinești stau mărtu- 
rie. „Moromeţii” reprezintă neindoieinic actul 
de naștere al unui artist in toată puterea cu- 
vintului, dar ei obligă și la o roconsiderare a 
drumului parcurs pină acum, obligă la o altă 
„eilire” a filmelor care l-au precedat. Din per- 
spectiva „Moromeţilor”, „larba verde de 
acasă”, de pildă, poate să apară și ca un pre- 
ludiu, ca un exercițiu nu doar tematic, ci şi 
de stil, iar „Castelul din Carpaţi” sau „Och? 
de urs”, cu nota lor de realism fantastic, pre- 
lungită și in „Moromeţii“. capătă alt ințeles, 
altă însemnătate. 


Ce spuneți, Stere Gulea. exista in mod 
real asemenea legături, sau ele devin posibile 
abia acum? 


Sigur exista. De tapi. cred ca la larba 
verde... am gasit eu „firul care m-a dus la 
Moromeţii. Ciudat poate sa para insă ca 
acum mă gindesc mai mult ta ce mi-au dat 
celelalte doua filme facute dupa iarba verde... 
s} am senzaţia că tocmai zbuciumul și neim- 
plinirile care existau acolo m-au facut mai 
apt să abordez Moromeţii. imi este clar acum 
că şi Castelul din Carpaţi și Ochi de urs — a 
căror proporție de riereuşita nu este egală — 
au fost de natură să mă maturizeze nu numai 
profesional, dar și uman. Pentru ca dacă eşti 
deprins să te autoanalizezi. eu cred că din 
eșecuri inveţi mai mult decit dintr-un succes. 
Experiențele mai putin reusite — dar la con- 
cluzia asta, este adevărat, nu ajungi imediat, 
iţi trebuie puţin timp ca sa le descoperi ca 
atare şi ceva mai mult. ca să le şi recunoști 
ca atare — te stimuleaza. Îți decianșează acel 
resort numit dorința de a demonstra ca nere- 
uşita nu s-a întimpiat pentru ca „atita poţi”, ci 
pentru că ai greşit. mai calculat bine sau 
te-ai bazat pe un ceva insuficient analizat. La 
Moromeţii am fost mult mai atent cu tot ce 
inseamna aport in cadru. mai necruţător. ca 
sa spun așa, cu toate sectoarele și mi-am 
propus, de la bun început. pe cit posibil, să 
nu las sa răzbată nimic, nici un detaliu, care 
să nu fie aprobat de cenzura mea critică. Ori, 
acest lucru nu cred că ar îi fost cu putință 
fără experiențele anterioare Oricit de neim- 
plinite le-aş socoti. ele m-au facut mai atent 
și mai vigilent, exact atunci cind era cazul sa 
tiu 
S 

- Mai vigilent in general sau fajä de ceva 
anume? 


In general, ga, și in speciai taja de cap 
canele literaturii. Pentru ca, analizind expo 
riența de la Ochi de urs, am constatat cá 
acolo m-am lasat atras, fascinat, chiar, de 
forța literară a nuvelei, am crezut că pol sa o 
transpun aidoma și m-am trezit, intr-un prea 
tirziu, ca nu se poate. Că sunetul cuvintelor 
şi misterul pe care il degaja este ceva la care 
eu nu găsesc corespondentul vizual. Aşa in- 
it, la Moromeţii am pornit cu o mai mare in- 
“»pendenţa faţă de text, cu o mai mare aten- 

> la posibilitățile transpunerii în limbaj fil- 

ic, De fapt. capcanele literaturii sint capca- 
ete literaturizarii. Marea mea teama la Moro- 
meții, de pilda. a fost faţa de dialog. „Moro- 
meţii” este o carte a auzului ș: de teama ca 
va suna livresc, eu am pornit cu 0 mare zgir- 
cenie in ce privește dialogul şi abia în timpul 
repetițiilor, cind s-au creat relaţiile intre per- 
sonaje, mi-am dat seama ca teama mea era 
nejustificata. Pentru că la Preda dialogul este 
al relaţiilor vii între oameni vii. în acţiune. El 
conţine. deci, acţiune. Sadoveanu are alt tip 
de dialog: numai aparent normali, firesc. de 
fapt, filozofic şi livresc. Şi dialogul lui Preda 
are o tentă filosofică, dar vie, nelivrescaă... 
Exista apoi şi capcana subiectelor. Nu toate 
subiectele din literatura sint potrivite pentru 
film. Unele numai par potrivite. După cum al- 
tele nu par potrivite, dar sint. Paradoxal, nici 
Moromeţii nu parea potrivit pentru o ecrani- 
zare, eori se intimpla şi așa că abia ai 
ajuns™a o concluzie şi apare ceva care ține 
hiar de acea concluzie si-ti dărima tot esa- 


in ciuda diticultaților de care sinteţi, 
văd, conștient, in ciuda capcanelor descope 
mte parcurs, ați rămas credincios literatu- 
rii. În mod constant, filmele dumneavoastră 
— cu o excepție, „Jarba verde de acasa“ — 
sint ecranizări. De ce? Nu vă interesează un 
scenariu original? 


Chiar și larba verde... a ieşit tol de sub 
pana unui scriitor. Sorin Titel. De ce... in pri 
mul rind, poate, pentru că formaţia mea ini- 
talà este de litere și filologie Abia pe urma 
am facut filmologie—teatrologie La un mo- 
ment dat am „cochetat” chiar puţin cu proza 
Deci, ia mine atracţia faţa de literatura este 


_cineaştii noștri: Stere Gulea 


Succesul trebuie să vină 
cînd ești pregătit să-i faci față 


veche și ea s-a dovedit şi constantă. Ceea ce 
e și bine și rău. Binele stă în faptul că apelul 
la literatură îți îmbogățește universul spiri- 
tual, îți deschide universul cultural; răul, în ce 
mă privește, a fost că tocmai datorită acestei 
formaţii, care m-a deprins să caut sensul şi 
nu neapărat forma, eu nu am fost în stare să 
văd, de la bun inceput, cinematografic. La 
mine important a fost intotdeauna ce spun 
înaintea lui cum spun. De aici nevoia unei 
baze solide, a unei rampe de lansare sigure. 
Dar tot de aici și senzaţia mea de pină acum, 


pe care numai Mor 
cit de cit, că nu sint chiar regizor-regizor. 
Cred că am devenit regizor pentru că mi-am 
noscut limitele. Destul de tirziu, dar mi-am 
at seama, totuși, că nu am puterea să duc 
un program de unul singur — ca un scriitor, 
de pilda —, ci am nevoie de o motivaţie exte- 
rioară, ca să zic așa. Atunci m-am hotărit 
pentru această profesie pe care, după expe- 
riența de la Apa ca un bivol negru, mi-am 
spus că aș putea să o fac. Măcar și pentru 
faptul că, printre altele, cere şi trei calități pe 
care ştiam că le am: luciditate, onestitate și 
credinţă în ceea ce faci. Deci, eu nu din vo- 
caţie am optat pentru regie, ci dintr-o bună 
cunoaştere a posibilităților. Și acum cred că 
atu-ul meu principal este luciditatea. La ince- 
put, de fapt, doar cu atita am pornit: lucidi- 
tate, onestitate și credința că regia este o 
profesie pe care pot să o fac cu credinţă. Și 
așa cred că am și făcut-o, altfel nici nu pot... 
Un alt motiv al cantonării mele în zona adap- 
tărilor este ceva mai subiectiv şi anume că nu 
sint capabil să scriu un scenariu original. imi 
trebuie un punct de pornire, un sprijin, dacă 
nu mai multe. Un scenariu cere putere de in- 
venţie, talent de scriitor, dacă nu de scena- 
rist. Nu le am și nu are rost să mă complexe: 
pentru asta. La mine elanul creator are ne 
voie de un stimul serios pe care numai în li- 
teratură l-am găsit. De altfel, consider câ 
atingerea de literatură, contactul cu ea, con- 
tactul cu cultura, în general, îţi dă o anume 
certitudine. Ştii că te mişti intr-un spaţiu al 
tău, familiar. şi asta mi se pare foarte impor- 
tant. Pe urmă, apropierea de marile spirite 
intimitatea în care te afli cu ele, ecranizind o 
operă literară, îţi mai dă ceva: modestia. Te 
pune la locul tău, cum se spune, te face să 
înţelegi, chiar in cadrul unei reuşite, că dea- 
supra ta există personalităţi extraordinare 
faţă de care trebuie să rămii cu credința că le 
zi) cel puţin ceva din ce-ai reușit, daca 
nu totul 


mi-au spulberat-o 


- De aici respectul, care la dumrieavoas- 
tră se traduce -O fidelitate uneori ex- 


_tremă faţă de textul literar? 


- Respectul față de opera literara. de care 
te apropii cu intenţia de a o transpune în lim- 
baj filmic, îi consider absolut necesar. După 
mine, în momentul cind ţi-ai asumat răspun- 
derea de a-ţi lua ca bază o operă literară, tre 
buie să ai onestitatea să te ţii de ea Opera li- 
terară nu poate fi un pretext de film. Trebuie 
să pătrunzi textul respectiv, să te impregnezi 
de el. Sigur, cind ajungi să te impregnezi de 
un text literar, aparent sé întimplă o alterare 
a personalităţii tale. Dar numai aparent, pen- 
tru că, ulterior, personalitatea ta iese la lu- 
mină după ce ai făcut filmul și încă îmbogă- 
țita prin personalitatea scriitorului respectiv. 


Nu văd nici o incompatibilitate între respectul 
față de opera literară și păstrarea propriei 
identități. La Moromeţii măcar atita lucru am 
învăţat. L-am făcut cu dragostea și respectul 
cuvenite lui Preda și nu mi-a anulat nimic din 
ce credeam eu că am de spus prin el. Sigur 
că acest lucru nu mi s-a intimplat nici mie, la 
modul cel mai autentic. decit cu Moromeţii. 
Trebuie să fac precizarea asta. Poate nu sin- 
tem intotdeauna pregătiți ca profunzime de 
gindire, ca putere de analiză, pentru întilnirea 
cu un anume scriitor. lar în lipsa acestei pre 
gătiri, poţi să te duci greșit, adică spre un lu- 
cru cu care nu consuni suficient. 


La ce vă reteriţi, exact? 


La întiinirea mea cu Sadoveanu, care 
este un scriitor drag mie, am un cult chiar 
pentru el, dar cred că nu am fost suficient de 
maturizat, de popa Am crezut in el, dar 
n-am avut și luciditatea și spiritul analitic ne- 
cesare. Am fost atras de ceva foarte greu. pe 
muchie de cuţit între realitate și fantastic, şi 
tocmai acel echilibru nu l-am prins. Am prins 
restul. Poate nu am avut nici inteligența sau 
istețimea necesare să renunţ din capul locu- 
lui la di nea fantastică. Sigur, ar fi fost 
o „trădare”. intilnirea mea nereușită cu Sado- 
veanu cred că a fost o problemă de neadec- 
vare. Spre deosebire de intilnirea cu Preda, 
pe care o consider venită la momentul opor- 
tun. De asta cred că trebuie să fim foarte 
atenţi cu opțiunile noastre, pentru că şansa 
unei intilniri adevărate apare o singură dată. 


— „Castelul din Carpaţi” şi „Ochi de urs” 
trădează o clară spre realismul tan- 
tastic. Dar spre fantastic există 
și în celelalte două filme, care sint clădite 


— indiscutabil! Este o preocupare veche, 
devenita căutare, e adevărat nu intotdeauna 
împlinită. Dar dacă, de exemplu, din expe- 
riența Castelului din aş rămine doar 
cu cele citeva secvenţe de fantastic și mister, 
tot aș spune că sint în ciștig. Măcar am in- 
cercat să-l obțin. Măcar am reușit „intr-o oa- 
recare măsură“... Se spune, și eu cred, de 
aici și încercările și preocuparea de a găsi 
forma de exprimare, că fantasticul... cel mai 
fantastic, il întilnești în plină realitate. Dar 
pentru această dimensiune fantastică a reali- 
tāții, trebuie să ai antene. Organ de recepție. 
Trebuie să-l percepi. Deși nici asta nu 
ajunge. Este numai condiția primară. Abia 
după ce-l percepi incep problemele: cum îl 
redai? Şi la larba verde... și la ii nu 
m-am decis pentru final decit după ii ungi 
căutări și chinuri aproape fizice. La Morome- 
ţii terminasem filmul, mă atiam în plin montaj 
şi căutam încă finalul. Aparent, „nu găseam 
locurile”, dar de fapt. mie nu mi se cristali- 
zase ideea despre cum trebuie să filmez acel 
final. Nu eram mulțumit de formulele găsite 
Era o căutare a ceea ce, pină la urmă, a ieșit 
în film. Acel ceva, care ține de indicibil, dar 


el trebuie, totuși, să spună și ceva concret și 
ceva mai mult decit concretul. Ceva ca un 
mare semn de intrebare, care te urmărește, 
pentru că vrei să vii și tu Cu ceva pe pămintul 
asta, pe care trăim cu toţii. Mă preocupă și 
pe mine, firesc, rostul ființei noastre pe pă- 
mint. Acest lucru nu puteam să nu-l fac vi- 
zibil şi în Mori Cu toată fidelitatea f; 
de roman, cu toata dragostea și consideraţia 
— imense amindouă — pentru Preda, filmul 
este făcut totuși de mine. Opțiunile, selecţia, 
țin de felul meu de a gindi și simţi, accentele 
cad acolo unde mi s-a părut mie câ trebuie 
să cadă. M-am implicat cu totul în „Morome- 
ţii”. Fără implicarea asta nici nu cred că se 
poate. Poţi face un tiim frumos, perfect cali- 
grafiat, ceva rămine rece, nu trece ecranul, 
nu ajunge la altă ființă. Ori, aici, între ființa 
lui ilie Moromete și mine, și noi, a fost un 
grad de simpatie indiscutabil. Ne-am regăsit 
cu toții, acolo, în problemele lui, în zbaterea 
lui. Eu unul, deşi îl știam foarte bine, pe mă- 
sură ce filmam, îmi dădeam seama că îl re- 
descopăr în ființa nouă, materializată de Re- 
bengiuc. Nu ține de fantastic, de miraculos, 
chiar și această re-creere de viaţă, de identi- 
tate?... Şi mai este ceva care mă face să cred 
că nota fantastică, atita cită este ea, are aco- 
perire. E justificată. Deși la vremea ei cartea 
a fost etichetată drept „solară“, ea conţine 
multe zone de umbră, de neliniști, care-i! re- 
prezintă pe Preda cel din nuvelele lui de in- 
ceput, încărcate de trăiri bizare, paroxistice și 
care răzbat, cind şi cind, în „Moromeţii“. Eu 
nu am făcut decit să le potenţez, crescind 
gradul de neliniște, în special la Catrina care 
în roman este un personaj estompat. În 
fiim, am adus-o aproape, dar tot la sugestia 
scriitorului. Şi la el Catrina este „ființa temi- 
nină“ cu antene mai bune, mai sensibilă, care 
simte că ceva se intimplă, că ceva pindește; 
este ca un seismograf al pericolelor ce in- 
conjoară familia Moromeţilor. Toate acestea 
ţin de abisalul din noi și sigur că mi s-a pârut 
potrivit să-l fac, să incerc să-l fac vizibil, asa 
cum a făcut-o Preda însuși. Dar în alt limbaj. 
Menirea noastră, a mea, era să-i găsim co- 
respondentu! filmic. Deci, alt limbaj 


— Ceea ce nu era deloc simplu. ra 
spus-o și așa este: „Mor rani 
carte ușor de ecranizat. Mă 
sugea ia incercare tocmai dificultatea 


Poate. Deşi nu este un semn de mare 
intelepciune să te lași provocat astfel. Riscul 
era imens. Nimeni nu mi-ar fi iertat o ratare. 
De fapt, cred că ce m-a atras, în principal, a 
fost forța vie a Moromeţilor. Lumea lor. Lu- 
mea pe care o propun, vie, lumii vii. Sigur, 
personajele cărții sint creaţiile lui Preda Dar 
fiind atit de vii și de adevărate, ele apar drept 
creaţii ale vieţii. Ele „dau seamă“, cum spune 
Noica. de varietatea personalităţilor care 
existau într-un univers mărunt, un sat oare- 
care din cimpia Dunării. Dar fiecare ins din 
acea colectivitate bra un personaj care se 
manifesta în fața oamenilor, în agora satului. 
Fiecare avea identitatea lui precisă in ochii 
celorlalți și faptul că avea identitate pentru 
ceilalți, făcea să aibă identitate și pentru el 


Talentul de a vedea realist realitatea (Victor Rebengiuc 
şi Dorel Vișan în Moromeţii) 


d 


însuși. E foarte mare lucru. Pentru că identi- 
tatea se formează în sinul unei colectivităţi, 
care te taxează, te amendează, te incită în 


zurez, pe cit posibil, sa nu las să răzbată în 
film accentele sentimentale. 


De ce? 


— Pentru ca sentimentalismul nu e folosi- 
tor in artă. Sentimentul da, sentimentalismul, 
nu. Şi e foarte greu să le stabileşti granița. E 
foarte greu să nu aluneci. 


— Vorbeaţi despre importanța contactului 
cu literatura şi cultura, in general. Dumnea- 
voastră sinteți chiar un exemplu viu. Găsirea 
drumului in această 


— Sigur ca este vorba in primul rind de o 
orientare personală. Dincolo de asta, insă, 


— Eu vorbeam în general. Ìn ce privește 
„cazul meu”, dacă e să mă consider un caz, 
lucrurile sint puţin mai complicate. Eu sint un 
tip intuitiv şi întotdeauna, în opțiunile mele, 
m-am bazat pe intuiție. Cred că la mine intui- 
ţia ţine loc de elan creator 


— Luciditate și intuiție? Se leagă? 


— În general, nu ştiu. La mine se ieaga, 
pentru că luciditatea mea nu este de tip cere- 
bral, ea ţine de trăire. De fapt, eu am o struc- 
tură fragilă ca om. Repede și ușor mă ating 
lucrurile vieţii. Dar acest fond de fragilitate 
sufletească, pe care eu o asemân cu sensibi- 
litatea sufletească, este susținut de o capaci- 
tate de a vedea realist realitatea Și de o 
punes obișnuită să intoarcã lucrurile pe toate 

etele 


— Structură de Moromete, intrucitva... Aţi 
spus că intilnirea cu „Moromeţii” a venit la 
momentul oportun. Ce inseamnă, pentru un 
regizor, momentul oportun? 


cind spuneam că momentul a fost oportun, 
că şi succesul trebuie să vină cind ești pregă- 
tit să- faci față. Dacă vine la o virstă crudă, 
iți ia minţile. Dacă vine la maturitate, cînd 
ești echilibrat și cu oarece știință despre oa- 
meni și viaţă, nu mai are decit importanța pe 
care trebuie s-o aibă. Nici mai mult, nici mai 
puţin. Dacă vreţi să știți, sincer vă spun: cu 
succesul âsta nici nu ştiu ce să fac. Mă gin- 
desc, cu oarecare ingrijorare, la ce va fi de-a- 
cum încolo, pentru câ un film ca Moromeţii 
creează niște obligații uriașe. Mă gindesc și 
cum să imi păstrez drumul. Pentru mine, mai 
important decit orice, este să știi pe ce drum 
te afli. Pină acum, drumul ăsta al meu, cit 
este ei, cu Sadoveanu, cu Preda, eu zic că a 
fost cel bun, chiar dacă nu m-a dus întotde- 
auna spre reușită. În schimb, mi-a dat o sta- 
bilitate și o soliditate la care n-aş fi ajuns alt- 
fel. Şi sentimentul, foarte important pentru 
mine, că am trăit în preajma unor ginduri 
profunde şi a unor adevăruri fundamentale, 
care m-au format atit cit și cum sint. Mie 
unul, nu mi se pare puţin. 


Nici nu este... 


Convorbire realizată de Eva SÎRBU 


(Nişte 


Anatomia unei stagiuni 


S. obișnuiesc analize pe stagiuni, pe anu- 
mite perioade ale activitații unei cinemat 
grafii. Nu este o modă, ci o necesitate. Ar 

poate nevoie de ó dezbatere mai amplă între 

s enta, spectatorului, dar cu o 

Este nevoie să 


peratura acestei | 


are. E VĂ să se facă ondaje, să se Stabi- 
lească „topuri” pe marginea unei producţii “În 
felul acesta se precizează. o perioadă. sp 

` se constata fie performanțele, fie n 

- dacă. nu chiar 'statu-quo- -uf care, in 

„cel mai puţin îmbucurător. “Şi nu atit pent 
că ar exprima tradiţi 

- ţios spus, clasicii pu 
și simplu, stagnarea. Adevărul este însă că 

"într-o artă, şi plicit în „cinematogratie, co- 
: există | toate a este ipostaze și din dozajul lor, 
mereu variabil, apare metabolismul acesteia. 


f Nu este nici râu, nici bine. incursiunea spre 


_* adevâr se dispensează, cu folos, de folosirea 
A adjectivelor. Starea de fapt conteazā rice 
A analiză de la, ea Sri să ia 


- considerată, mai larg, | 
şi pină în vara aceas 


fosa ji 
filmului. naraţiuni preluate 
ca rise a I-A 


Ș riul areale 
Cineastul, de astazi. 

monstreze aptitu 

că pe texte devenite repere clasice .(consi- 

„derindu-i şi pe Bogza pe Preda ca atare, 

prin operele la care a recurs arta a şap 
iteratura fui astfel unor regizori 

portanti planul unei adevărate coli a scen: 

riului, dar, i ai al sibilitatea, de a de- 


mp s 
Fi sursa literară demonstreaz: 
vital pentru film. şi anume că 


mat a i și n 

- mete n-ar fi existat pe ecran aşa cum l-a 
adus, r-o interpretare cu totul. ieşită din 

comun și memorabilă, Victor Rebengiu 


_ dacă în lacob nu s-ar fi creat 


„de astăzi spre trecut şi fară să 
„ nivelul acelui trecut — o pr existen- 
- alā atit de proprie lui lacob Onisia, pianeto: 


i icel din 
băieți. grë 


mind existența acestuia în natură umană, în 


proces genetic, Onisia ar “fi fost, cu toata in- 


zestrarea artistică a interprețului Dorel Vişan, 


doar o imagine re-animată, La rindul lui, Flă- 


cări pe comori conferă întimplarii o puisaţie e 


dramatică ce-l face pe spectator să, simtă flu- 
xul, vibrația și incrincenarea unei lumi, să j 


participe la desfășurarea împlinirii cu tot ce îl 


apropie, pe el spectator, „şi cu tot ce-l des- N 


parte de acest fragment de umanitate, 


i 


R rivitea cinematografică asupra ra 
terare, 


mai poată cuprinde: metamorfoza. care pi 
produce) demonstreaza, in același timp. un 
fapt primordial: anume ca scriitura pentru 
fiim nu mai poate veni din atara lui, ca sce-- 
nariul face parte din gindirea naraţiunii cine- 


_matogratice și că o poveste nu poate ajunge | 


pe ecran inainte de a fi devenit, in totalitatea 
ei, expresie imagistic -Cineastul s-a simţit 
mai liber în inspiraţia sa. mai bogat în mijloa- 
cele sale. m plin de fantezie in soluțiile ar. 

i ind de ia textele literare consa- 

putut oferi textul specific, ~ 

carent in sugestie. implare, sărac in 
evocare şi plâpind în. vitală. Cam asta | 
ar ti, de tapt, însăși definiția (deocamdata) a 
prototipului de scenariu original. Este o lecți 
a perioadei la care ia re rim: din produci 
tinematogratic S 

rm a dintre ana. cineastului și aptitu i 


reacție 
pentru arta sa. 


inematografizarea ei (caci noțiunea 
de ecranizare pare. în această optica, sa nu ! 


Musi 
scenariul Vasilica 


ul printre liceeni (Un zimber de soare, 
Istrate, 


regia Elisabeta Bostan, 


cu Bianca Brad și Tudor Petruţ) 


ție, viziune şi inspiraţie care ii aparțin in tota- 
itate realizatorului și numai "lui. Asa cum se | 
petrec lucrurile, de pildă; într-un film consi- 
derat de autor, cum este cel al Malvinei Ur- | 
şianu (Figuranţii, in cazul de față) sau al lui 

Gopo ~a ambele nare cu „precădere > 
Ja sc itura paniri: film și nu la filmele pro- 


O stagiune 


care dă o solidă bază 
pentru o analiză exigentă a valorii 


Vocaţia autentică a intrat, în'mod” tacit: dar 
plenar, în conflict cu veleitarismul (mai mult 
sau mai puţin entuziast) demonstrind ca baza 


“dramatică a unei naraţiuni cinematogratice 


“nu poate fi decit rezultatul unei concepții ci- 
nematografice. despre o anumită in implare. 
care ar face obiectul unei naraţiuni prin ima- | 
gini. Transformarea sursei literare in sursă ci- 
nematografică a tăcut, deci, școală de scena- 
riu şi faptul trebuie reținut. Filmele la care 
m-am referit (şi bineinţeles vreo citeva altele) 
răspund acestui postulat: acela de a oferi 
Î „despre lume, împreună 
inema şi poate, așa cum 
3p t, „bucuria sau angoasa dea 
filma“. Aceasta conferă realizatorilor satistac- 
ţia creaţiei autentice. Asemenea filme au da- 
rul de a şterge o graniță (arbitrar pusă, desi- 
gur) între fiimul să-l numim obișnuit — şi 
cel de autor și > ar vexa pe nimeni, aș | 
spune că asemenea- cinematografi izări ` sint | 
filme de autor, adică inscrise într-o PPR, 


toăte. anotimpurile 
scenariul Mihai Oprig 
Diaconu, cu Magda 


T onarist-ragizor s-a făcut remarca regis- 
trul satirei social de un scriitor-scenarist 
ca Titus Popovici “furnizat lui Geo Sa 
zescu un suport narativ. în care suculența 
e de viață a alimentat o intimplare- 
orienta spre o ex- 

oferind deci cimp 

erpretative. De aseme- | 


matica lui. 

În această zonă i se pune cu vigoare 
problema scenariului care, de altfel, nu este 
o sursă de zbucium numai pentru cinemato- 
grafia noastră. La o mare intilnire cinemato- 
gra că de anul trecut (Veneţia. in speţă) se 
petrecea, grosso modo, cam ceea ce se pe- 
trece. in cinematografia. noastră: din patru 
fiime încununate cu lauri, unul era o  cinema- 
tografizare a unei. povestiri de Joyce (Cei 
morți de John Huston) şi două erau filme de 
autor, al lui Olmi şi al-lui-Malle: Un singur 
„ film era realizat după un scenariu exploatat 
de un regizor şi el se situa în urma celorlalte 


4 | ot prin prisma paradoxurilor aparente ar 
trebui să ne oprim asupra unor mituri care 
circulă și fac parte din acele „des idees re- 
gues” adică prejudecăţi încetățenite; actorul 
de__film şi operatorul, 

"Exista părerea — pe care nimeni nu se gin- 


dește deocamdată să o combată 4 dacă 
alte lucruri ne mai lipsesc, in schimb n 
duce hpsă de actori de film, actori 

mare. Afirmația, dacă este valabilă în 

"cred că nu are aceeași pondere în film 

nevoie intr-o stagiune, dar nu numai 
„aceasta, de o realizare ca aceea a lui Reben- 
_ giuc sau a lui Vișan sau a „Luminiţei Gheor- 
` ghiu spre a constata, de fapt, cît de mult lip- 
seste tocmai actorul de film. În filmele citate 


"s-a urmarit — și se vede limpede — sâ se ob- 


ţină nu numai o adincă sondare a universului 
- sufletesc al unor oameni, ci, în primul rind, 
desteatralizarea mijloacelor cu care interpre- 

y În prea multe 
filme constatâm, dimpotrivă, că actorul se 
mulțumește — or nu-şi poate depâși condiţia 
folosind mai micul sau mai marele lui arsenal 


grant de inadecvate filmului. Alia tea- 
tralismülui în interpretare este o altă pro: 
blemă;. pe care stagiunea în discuție o ridica. 
Am. sentimentul că nu de multe ori a mai fost 
Tidicata, în orice caz n-am mai auzit-o sem- 
nalată decit de un alt actor, cu deosebite in- 
Suşiri şi pentru teatru Şi. pentru film, cum este 
| Mircea | „Diaconu. Lucrurile nu par a fi nici ele 
“prea simple, pentru că — alt paradox — ele 
pr mai mult de regizor decit de actor, adică 

o tolu cum ştie şi ințelege real prog să 
nterpretul. de prop a lui 


actorilor în postura de personaje într-o nar; 

pune cinematografică. Dezacordul dint 

genti filmiui şi răspunsul interpretului 
nteăză, uneori covirsitor, valoarea unei rea 


Alt mit care s-a incetățenit, bi chiar ti 
să devina o citadelă in cetate, pari 
al operatorului. Nici că ar putea exista 
mai mare pentru un operator decit să 
din dorinţa afirmării de sine și dobindirii une 
independenţe creatoare, sau cum se m 
afirmă a unei „participări autonome“, să 
cerce să i afirme această evoluție de u 
singur in realizarea unui film. Discuţia des 
operator (oricît de inzestrat, de talentat şi d 
inspirat, marele lui talent fi 
de a-l înțelege pe realizator) n 
credem, potrivită dacă fapte | concrete nu a 
alimenta nevoia de ao aborda În această 
privință conlucra 
de e 


ng, în prealabil, laa 
ce privește ideile, modul lor 
de expunere, concepția narativă, “pină ce 
punctele lor de vedere nu fuzioneaz  crei 


tul de abstract: univers narativ. Or, îi 
„adesea dezacordul, involuntar uneori, si 3 
alteori, intre ceea ce urmăreşte să exprim 
realizatorul: tensiune dramatică, durere, 
pense, gradație, nuanțare și aplecarea spre 
|caiotilie a operatorului, exact in aceste mo- 
“mente imaginea nemaifiind a unui operator, 
$ în cel mai bun caz, a unui artist totograt. 
seamă de confuzii se nasc din asemenea 
dezacorduri. - x 
|. Decorul, costumaţia, banda sonoră sint 
| zone în care discuția nu ar ti nici ea super-. 
„fiuă, ba chiar — privite mai îndeaproape şi cu 
“toată competența — ele ar oferi „surprize“ 
„mg "de mult n-ar mai trebui să existe cu to- 
tu 


i 

| P oroas la care ne-am referit est 
timă analiză, demna de a fi cercetată și 
sta in centrul. unor dezbateri profesionale. Ci- 
neastul, prin experiența | , oferind realizari 

ám. că în perioada invo- 
cată „n-au figurat cu filme in repertoriu ci- 
neaşti ca Piţa, Tatos, Nicolaescu și Blai 
Şi-a dovedit maturitatea artistică şi aspii 
spre marele cinematograf. Buna înţelege 
„acestui moment trebuie să ajute la amplifi ji 
fea sensului ce duce la © atentică g mare aë E) Ik 
a filmului nostru. r k 


y 


Filmul-portret al unei epoci sau istoria ca protagonist (Figwranții 


de Malvina Urşianu, cu Gina Patrichi. George 
Dobrin Besoiu şi Maria Rotaru) 


Stela Popescu, Emilia 


z "n bilanț al stagiunii cinematografice im- 
pune atenției o anumită atitudine auctorială, 


| scenaristică-şi regizorală. Chiar şi interpreta- 


tiva, Remarcâm în titlurile din ultima vrema 
interesul superior acordat personajului, in 
modul de a-l concepe dramaturgic şi apoi in 
țilmicizarea şi statuarea lui actoriceasca. 
= Tendinţa este mai convingător ilustrată prin 
diferenţierea oglinzilor de comentare ale per- 
sonaiului. Povestea însăşi impune, citeodata, 
un accent diferenţiator, distonant ici colo cu 
tonul general, dar colorind, prin S Taavi 
chiar dacă nu de fiecare dată cu acuratețe ș 
„deplină motivaţie, o stare de fapt, lauka 
viabilă Personajul jucat de Claudiu Bieonț, 
„Vasile urăşanu din Flăcări pe comori |sce- 
nariul, lon Brad, regia Nicolae Mărgineanu), 
sare, cred eu, din mate naraţiunii prin nota 
lui buriescă plauzibilă, pină la un punct. må- 
“car ca rimă la decrepitudineay finală, etalată 
de câtre losif Rodean, personajul interpretat. 
„concentrat, grav, de Mircea Albulescu. „His- 


i j trioni“, cu programe similare însă desfăşurate 


cu altă metoda, sint şi Mirza (Remus Mārgi- 
neanu, impresionant și de o pregnanță re. 
marcabilă) și Crișmăriţa (figură diabolică-sub 
- înfăţişarea de seducătoare, interpretată de 
Imola: Gaspar). - 

Capacitatea de a povesti în imagini şi, im- 
plicit, de a construi un personaj specific,- 
anume a ei, al povestirii de tip fragmentat 

„relevă şi Rezervă la start de Anghel Mora. 7 
„nărul regizor și-a exersat talentul ritmurilor, 


| dacă se poate spune așa, în primul său film, 


de fapt intr-o producţie de institut, la absol- 


Constantin, 


'matism al acţiunii eficiente. Întreaga-i întâţi- 
. şare participă la naraţiune: pălăria de paie ca 
„şi tractorul pe care-l conduce impetuos, or 


motocicleta Singurele momente de „ieşire 


din front“ sint la el în aceeași notă ludică de 


neescamotat. Dacă de-a lungul zilei, cel care 
impune ritm, cel care joacă primul cartea an- 
gajării și a implicării este neobositul şef de 
Qchipa. (remarcabilă interpretarea datorată lui 
Petre Nicolae), ajuns å el se iasă „jucat“, 
pâpușă in miinile co r care il lovesc în 
cap cu un ciocan muzical. Mai mult, trezit din 
somn, unul „dintre aceștia îl compăâtimeşte 
spunind; culcă, mă, ca 
mi-e milă de tine“. Neodihna şi-a atins 


partea ei de comedie. Atit. de activul Mihai i 


este în cele de din urmă doborit în somnul in 


"Care se va prăbuşi;; -chiar pină să-și termine 
: masa de seară. Registrele dinamismului. 


se relevă ca tot atit 
olului, lenei, minciui 


pte” impotriva alco- 
rostiei, ce-și au psi 


mente, -secvențe sugesti 


Într-o altă erei a lumii, mai gravă. 
de o pregnanţă filosofică — în primul rind — 
sint datele psihologice ale lui Ilie Moromete, 
ce tac din personajul adus pe ecran tot atitea 
oglinzi ale „moromeţi *. Dar filmul 


lui ; Stere, Gulea şi interpreta 
„bengiuc merită, pui „0 apă 


{ 


“ficā. Vezi: 
tiecare zi 


“loan LAZĂR 


E videntă mi se pare Aendința iilor SI A 
noastre de actualitate de a-şi cuceri specta- 
se situează în locurile ` 


„torii (chiar dacă ele 


de virt ale stagiunii), tendință care ne im 


“deamnă să privim cu mai multă luare aminte 
raporturile lor cu publicul. Nu ne putem ima- 


ina filme care să-şi amine, în mod deliberat, J 


intilnirea cu cei cărora le sint adresate, „Arta 
cea mai populară a secolului nostru“ îşi află 


Şi 
“raţiunea de a fi, chiar dacă nu intotdeauna 


imediată, chiar dacă. “nu întotdeauna specta- 
culoasă, in interesul maselor de spectat 
Cu atit mai mult cind avem în vedere ac 
tilm ăruia ne-am obișnuit 


Ei n page estetician. ETITA raportu- 
rilor filmului de actualitate cu cei càrora le 
este destinat se sustrage judecaţilor unifor- 
mizatoare. Există filme care se impun prin 
stringența tematicii, prin recognoscibilitatea 
personajelor în care sint identificați oameni 
ai zilelor noastre, dar există şi povestiri cine- 
matografice care izbutesc să cucerească prin 
avansarea unor ipostaze mai puţin obișnuite 
“(vezi Vulcanul stins). O opțiune sau alta nu 
garantează însă, în sine, succesul, analizele 
mai stăruitoare relevind, mai intotdeauna, 
drept platformă a întilnirii spectatorilor — au- 
tenticitatea artistică a datelor existenţiale, in- 
tensitatea trăirilor emoţionale. Noţiunii de ac- 
tuahtate ar trebui să: ociem, in unele ca- 
zuri, o alta — cea de sl ala da hai a 


N. contest cà; între preocupările filmului 
nostru de actualitate, se cade a exista şi de- 
clinarea pronumelui — în special a celui per 
sonal care, cu ceva verbe pe lingă. lămuri. 
toare asupra acţiunii de înfaptuit ori doar de 
declarat, devine titlu de creaţie cinematogra- 


Păstrează-mă di 
do 


“vulcani stinşi”, 


„egrete de fildeş" şi de ceea ce se. pa 


“duminica Într-o numeroasă familie. Însă nu 


iimele enumerate cu. majusculă sau fără, sint 
cele care ne preocupă în primul rind, aici. Ele 
există implinesc rolul lor, mare său mic, 
după posibilita interesează insă și unele 
| r absenţă o regretăm. De pildă: 

între ultimele pelicule produse de casele de 
fiime avem, după mine, prea puţine inspirate 
din viața satului de astăzi. Nu ne referim la 
ști cu agronomi si preşedinţi -— primii 

i a curent cu ultimele desco- 

icii agricole, ceilalți ceva mai 

i, mai experi- 

mentati “şi | ipsi mai sfátoşi şi 
ma: rutinaţi în ale vieți și muncii. Ne gindim, 
În schim la opere cu palpit adevărat, cu 


cei dintii caz, avem de-a face neapărat cu vir- 
furi ale creaţiei, după cum nu sintem indrep- 
tățiți să banuim, grabnic, filmele din a doua 
categorie de o vinovată „încitrare“. (În fiecare 
zi de tine ublicul său, ea 
ranții — de asemenea, i are un public. 
ăţile nu sint buni sfătuitori. N 
at. fata foarte probabil că ti- 
ul cu o. rapidă forță de atracție se adre- 
seazā grupurilor cu o mai mare mobilitate, 
după cum nu este exclus că filmul care are 
nevoie de un timp. oarecare pentru a-fi des- 
coperit, işi recruteaza publicul din rîndurile 
cinetili or Cumpăniţi şi răbdători,. care nu vin 
în sala de cinema pentru a avea, făra intir- 
| ziere, confirmarea unor lucruri auzite, ci pen- 
tru a se reintilni cu un autor, cu un interpret, 
cu o temă. Sint disocieri de care trebuie să 
„ținem seama. Ele ne pot ajuta să aşezâm 
„într-o ecuaţie mai dreapta cinematogratui și 


blicul. = a 
iei? Magda MIHĂILESCU 


personaje vii şi conflicte reale care cam Jip- 
sesc. Avansează pe ecran, in noapte, majes- 
tuoase. cu farurile aprinse, tractoarele. Foarte 
bine. dar unde sint oamenii care lucrează 
zi-lumină sau noaptea-plină? Excepţia care 
confirmă regula — şi o confirmă frumos — se 
numește Nişte băieți grozavi. 

Cite o pelicula șuguieşte despre praponde- 
rența feminină la minuirea sapei și a cazma- 
lei. Dar cum arată de aproape o asemenea 
eroină care prâşeşte un rind de porumb lurig 
de kilometri, n-am prea “izbutit a vedea in 
lung metrajul nostru artistic. Nici cum arată 
bărbatul care pleacă în zori la slujbă spre a 
se intoarce seara în gospodărie. Satele noas- 
tre au-tiresc-case noi. Dar ce înseamnă pen- 
tru o familie ridicarea acestei case? Ce ini- 
seamnă, cu adevărat, nu în general, transtor- 
mările pe care le traverseaza satul românesc 
contemporan? Ce este peren în psihologia 
faranului nostru, şi ce mutații au loc? Cum 
arata tinara generaţie î în lumea satului? Între- 
barile sint nenumărate. Dar, pentru a rás- 
„punde la ele, scenariul nu trebuie scris din 
fuga condeiului, iar filmul trebuie facut cu 
maximum de seriozitate. 

. Florica ICHIM 


£ 


Literatura pentru un film-film, 


re -— Aur cit un nasture pe piept. Persona- 
din ultimul titlu menţionat se manifestau | 
ructură. anatomică, a competiţiei suto- d 
“cante, structură ce îşi impunea stilul ei la ni- 
„velul cadrului, al compoziției acestuia și — se 
țelege — și în felu! de a so exprima al pe- 
najelor (doi si ivi marcați de timpul co: | 
i rat trăiesc intr-o tensiune <^ 
devine, la rindul ei, personaj). În Rezervă !+ 
“start, accentele sint. temperate, însă ritmul 
ăutării se oglindește în. compoziția naraţiu “ 
nii, în articulațiile ei cele mai fine. Este vorba 
un ritm al Seini viitorului. campion, dar. 


mi-e dor de tine, 


ghe Vitanidis, 


Un cîntec pentru toate virstele (În fiecare 
enariul Octavian Sava, regia Gheo nu doar o ecranizare (Flăcări pe comori 
de lon Brad și Nicolae Mărgineanu, 


cu Claudiu Bleonţ și Anca Dincă) 


t 
noir după 
psiholo ice. 


i, uneori de-un pm aceea m parazitar. 
n personaj. care polarizează o altă poves- 
i o ghidează după felul lui de-a fi — 


„pişicher, cind du 
> nedieiulată = N 
(regia d 
a eroului par a-l asimila unei „durtuni. 
ive“; Pe u > 


G- a fost: „Fără exemple, din ci- 
nema cel puțin, pentru că, deocamdată, nu 
filmez și n-aş vrea să... supăr pe nimeni!“ Am 
acceptat, hotărită ca, în complicitate cu citi- 
torul, intre paranteze, să strecor și elemente 
— tie ele chiar și dispersate — ale fişei de 
creație la care nu vreau să renunţ, mai ales 


sale de actor de teatru și de fiim. Nici nu 
„avea să-mi fie greu, pentru că discuția s-a 
concentrat pe o unică problemă, dar, indi- 
„rect, a atins mult mai multe, tot atitea ocazii 
de rememorări. 


x. „Deci, despre interviu! 


Profesia de actor e o profesie publică în 
care trebuie ţinut seama că foarte multa lume 
se interesează de cum faci ceea ce faci. Şi. 
uneori, e chiar foarte bine să se știe ce se in- 
timplă cu protesia asta a noastră. Sigur, fie 
care meditează şi de unul singur la condiția 
sa. Marlon Brando lansa undeva definiția me- 
seriei de actor ca fiind „un monument de im- 
postură“. Formularea poate părea șocantă. 
dar, dacă facem abstracţie de acea deschi- 
dere nonestetică a noţiunii de impostură. 
afirmația reflectă un profund adevar 


Mă şi grăbesc să-i inventariez limogratta 
unde „substituirea“ de identități a atins de ci- 
teva ori virtuozitatea: pentru debut, tată, rol 
de compoziție la 25 de ani (Urgia), muncitor 
la inceput drum (Avaria), revoluționar in- 
drăgostit (Punga cu libelule), al treilea 
intr-un trio de comedie polițistă (Calculatorul 
mărturisește), un tinăr strungar reintors la 
viață (La capătul liniei), ar: atras de visul 
parvenirii (Moara lui Călifar), ofițer la o răs- 
cruce a istoriei (Emisia continuă), părinte in- 
grijorai de teribilismul odrasiei (De dragul 
tău, Anca), ins atins de racila birocratismului 
(Dragostea și revoluția), laş șantajist (Acasă). 
director ce nu-și uită prietenii (Sper să ne 
mai vedem), jurnalist de epocă interbelică 
(Domnișoara Aurica), neintricat justițiar pe 
cont (Bătălia din umbră), incercat co- 
man; de vas (Furtună in Pacific), poet de- 
vorat de boală și propria conștiință (intune- 
care), comisar de poliție ageamiu (Trenul de 
aur), ofițer de contrainformaţii meta- 
morlozat in odios delator (Cintec in zori), 
procuror (Nelu) 


— Eu am cam epuizat arsenalul râspunsu- 
rilor și, in general, cred că mult mai impor- 
tant este să joci decit să vorbeşti. E un prin- 
Cipiu de bază pe care l-am învăţat la lecţiile 
de actorie ale iui Octavian Cotescu, formida- 
bile lecții pentru că în teribila lor simplitate 
se constituiau intr-o veritabilă istorie a psiho- 
logiei umane ce trebuia neapărat parcursă și 
asimilată. Am avut noroc în viaţă, în viaţa ar- 
tistică, dar mult mai mult aș putea să reali- 
zez, deşi există voci care susțin că as fi deja 
manierizat 


lată un „teren minat” de obiecțiile şi rezer- 
vele unor cronicari, un subiect delicat care 
merită a fi curățat şi limpezit de balastul arbi- 


trarului. Mai ales că o senină privire inapoi - 


descoperă la tinărul „deosebit de dotat”, 
aparjinind unei promoţii „de excepţie“, o lău- 
stăpinire a mijloacelor de expresie, dar 
și (culmea!) absența dominantei terifiante din 
portretizarea lui Mackie Şiş, interpretat me- 
morabii in ultimul an de studenţie, personaj 
indeobște invocat ca germene a ceea ce, lao 
mai atentă și aplicată retrospectivă, se poate 
numi, cu toată certitudinea, nu manieră, ci 
stii. Un stii al impetuozității maxime, un stii 
pe care avea să și-l cristalizeze in ani și ca fi- 
rească consecință a unei tendințe a regiei 
moderne, ce convertește narațiunea drama- 
tică in parabolă sau alegorie, impunind o ex- 
cesivă supratensionare, implicit un histrio- 
nism exacerbat. Mereu in avangardă, pe 
scena Teatrului Mic unde joacă de la absol- 
venţă, Dan Condurache, in mod firesc, a fost 
solicitat cu preponderență pentru un anume 
gen de personaje. Hai lor avea să-l urmă- 
rească, uneori, și pe ecran. Nu mai puțin in- 
teresante îi sint însă creațiile in registrul ne- 
ostentativ al jocului intens interiorizat 


-— Cred ca-i foarte greu de controlat cine 
poartă „vina“ unei anume saturâri reperto- 
riale, a unei șabionizări în distribuții și, în ul- 
timă instanţă, „meritul” monotoniei e numai 
al interpretului. Ce știu sigur este că actorul 
trebuie ajutat foarte cinstit în momentele difi- 
cile. El işi ia o marjă de siguranţă și se com- 
portă ca orice om care se apără de eventuale 
erori. Deși — e știut — numai pe erori se 
poate construi ceva real, numai greșind se 
învață. Dar pentru că „faptele“ actorului sint 
nişte acte publice, altfel sint ele judecate, iar 
încercările, eforturile evidente de a nu cădea 
"in capcană sint adesea trecute cu vederea 
Au fost sau n-au fost, nu mai contează! Bi- 
neințeles că, uneori, rămii marcat de rol, de 
un rol anume. Dar cind pornești din nou la 
drum, incerci să te obiectivezi, indreptindu-te 
spre personaj cu o bună doză de îndoială. În- 
doiala face parte din datele procesului de 
elaborare. Şi dacă în această intilnire îi simţi 
aproape pe toți cei alături de care lucrezi, de 
la maşinist la operator, de la costumieră la 
regizor, atunci există șanse de reușită. Dacă, 
însă, racordul de stare nu se realizează la pa- 
rametrii ideali, rămine doar neincrederea și 
atunci apare și fisura. Pericolul cel mai mare 
este să ajungi să joci „in general“. Cineva mă 


întreba cum mă descurc cu „spaimele“ prote- -` 


sionale. Eu mă întreb, în schimb, ce s-ar in- 
timpla dacă ele ar dispărea. Poate că sint și 


actori fără contorsiuni atit de violente... În 
După repetiție, Bergman atrăgea atenţia că 
numai un actor foarte talentat poate juca 
foarte prost. Din dorința de a izbuti o situaţie 
verosimilă, un caracter puternic, actorul trece 
şi prin faza erorilor. Eroarea are și ea putere 
de fascinaţie. Se întimplă să ne lăsăm „orbiţi” 
şi noi, actorii, și regizorul. E ceva care ține 
de intimitatea travaliului nostru și de aceea e 
greu de escaladat. Asta neinsemnind defel că 
munca noastră nu are precizie și rigoare in 
concepție, în execuţie. Nu sint adeptul adula- 
ţiei actorului, a iubirii fără reticenţe, dar lipsa 
de dragoste artistică e generatoare de false 
momente de criză. Cei chemaţi să dispună de 
actor, ca şi cei chemaţi să-l judece, nu tre 
buie neapărat să ştie mai mult decit el, care a 
făcut patru ani studii de actorie, ca să-l inso- 
țească în toată „nebunia“ creaţiei. Să alerge 
alături pină își găsește ritmul adevărat, intr-o 
cursă în care nimeni nu știe dacă va ieși ciș- 
tigător. Dar, după cit de bine e pregătită 
cursa, se poate risca un pronostic. Și pregăti- 
rea serioasă este chiar mai importantă decit 
realizarea în sine. O discuţie deschisă, sin- 
ceră, pare greu de suportat, dar este de dorit 
dialogul între colegi. Despre reușite ca și 
despre insuccese. lar necunoașterea reci- 
procă e un handicap în calea colaborării. Ori- 
care ins lucid, în profesia noastră, cunoaște 
toarte bine și avantajele și dezavantajele. 
Unul dintre ele — avantaj. dezavantaj? — 
este că de greșit nu greșești la infinit și ori- 
cind poţi să o iei de la capăt. Suportind con- 
secințele erorii, însă. Opțiunile proprii rezolvă 


actorii noștri 


Dan Condurache: 


Oricînd 
poți 
să o iei 
de la capăt 


unii sintem mai mult, alții mai puțin deschişi 
spre experiment, dar gustul noului se şi in- 
vaţă. Din păcate, unii dintre regizori par a su- 
feri de prea mult orgoliu, plăcindu-le pur şi 
simplu doar să-i comande pe cei din jur. Al- 
teori, tu ţi-l doreşti pe regizor autoritar și ca- 
tegoric, ai surpriza de a nu-l descoperi așa şi 
atunci dezechilibrul e de neevitat. 


Pentru mine a fost profitabilă şi școala te 
leviziunii și cea a cinematografiei, cu ambele 
colaborind destul de mult. Uneori, poate, cu 
prea puţin discernămint. Am acceptat orice 
propunere, inditerent de context — deși știu 
cit contează coechipierii şi miza iniţială. Fi- 
indcă îmi place foarte mult să filmez, munca 
pe platou mi se pare un cantonament la 
munte, după care revin cu forțe proaspete, 
refăcut, la spectacolele serale. $i, apoi, con- 
sider că filmul oferă o posibilitate serioasă de 
a forța nişte zone deocamdată interzise tea- 
trului şi care mă pasionează să le explorez. 
Eu unul nu cred că ar fi — ca modalitate de 
interpretare — o flagrantă diferenţă între tea- 
tru și film. De altfel, filmele marilor cineaști 
Bergman sau Tarkovski, Fellini sau Berto- 
lucci stau mărturie. E drept, în teatru, genul 
de reacţie predilect este acuta, dar cum şi 
nuanța este caracteristică atit scenei cit şi 
ecranului, deosebit de sensibil la amânunt. 
un simplu gest poate să semnitice enorm, in- 
diferent de perimetrul în care îl săvirșești. De 
la primele lecții, profesorul Cotescu ne-a in- 
vățat că telul cum faci zece pași poate să va- 
loreze cit zece cărţi citite. 


Colaborarea 


începe întotdeuna dintr-un punct: 


cunoașterea 


doar parțial problema. În ani, se petrec cu 
noi niște foarte mari transformări și ocaziile 
pierdute sint de regretat, pentru că dispar 
privilegiile unor colaborări care te interesau 
şi care s-ar putea să fi fost sortite unor rezul- 
tate deosebite. Pe scenă, ca şi în fața apara 
tului de filmat, actorul se află singur și cu 
obligaţia expresă să încarce, cu adevăr, per- 
sonajul. Chiar și unei idei greșite trebuie să-i 
conferi veridicitate. lar zbaterea de a acoperi 
ceva în care nu crezi cere un efort extrem de 
dificil. Nici cind joacă prost, nici cind joacă 
bine, actorul nu vrea să joace așa. Există o 
sumedenie de factori psihofizici care concură 
şi aceștia sint pentru noi reperele reale. Deşi 
nu știu nici ce-i acela un reflex mnemoteh- 
nic, unele ne înnegresc șapte coloane. 
supraevaluind o reușită sau înfierind o cà- 
dere. Profesionistul, însă, nu plutește într-o 
nebuloasă, el operează cu elemente precise. 
trăind o stare continuă, foarte bine controlata 
de dimineaţă pină seara 


— Totuşi, care ar fi limitele și condițiile 
optimei dedublări, căci de o perpetuă dedu- 
biare este vorba in cazul trăirii actoricești? 


— Omul nu-i născut să fie actor. Dinu Så 
raru nu o dată ne repetă teoria potrivit căreia 
actoria e o profesie absurdă. A-ţi expune fi- 
ința în plin zbucium sufletesc nu este un dat 
biologic. Contează mult exerciţiul, autoedu- 
caţia. Dacă nu poți întreprinde nimic ca om, 
nici ca actor nu vei putea să realizezi ce îți 
propui, ce ţi se propune. Lucrind direct cu 
actorii, regizorii trebuie să-i ia așa cum sint 
ei, cu defectele şi calitățile lor. E adevărat, 


iprocă 


O memorie fidelă ar trebui acum să deru- 
teze in suită atitudinile caracteristice ale di- 


poate săvirşi „minunea“): de la austeritatea 
tui eg mer n Ag Horia”) la zarva mc 
nului Spavento egele Cerb“) sau hazul 

Nonancourt („P: fiorentină”), de la exu- 
beranța lui Petre („Nu sintem ingeri“) la vi- 
brantul dramatism al Locotenentului sau al 
lui James Davidson („Dosarul Anderson- 
ville“), de la exaltarea eroică a lui Constantin 
Dunărinţu („Două ore de pace”) la servilismul 
unui obscur secretar („Reţeta fericirii“), de ia 
umorul lui Halunga („Cititorul de contor”) la 
misterul incintător al unui cintăreț ambulant 
(„Nebuna din Chaillot"), de la prostia unui 
june prim („S ) la verva 
), de la 
soțului infidel („Pluralu! 
englezesc“) la A tzara unui prezentator de 
musical („Nu Turnul Eitiei), de la demo- 
nismul proteic al unui personaj deopotrivă pi- 
toresc și infernal („Maestrul și Mar: la 
titanismul unui torționar („Diavolul și Bunul 
Dumnezeu”), de ia sensibilitatea meschină a 
iubitului pe termen scurt („Doi pe un balan- 
soar“) la biazarea epicureeană a oportunistu- 
lui poltron („Ca frunza dudului”), de ia sar- 
casmul ferocelui inocent, tiran in devenire 
(Ivona, principesa Burgundiei”) ia panto- 
mima automatismelor unui șef caricat gro- 
tesc („Mielul turbat”), de la sentimentalismul 
expert al unui escroc ordinar („O femeie dră- 
gută cu o floare și ferestre spre Nord”) la vi 
zionarismul unei marionete lucide, Nae Caja- 
vencu („O scrisoare pierdută”). Și nu trebuie 
uitată nici postura de excelent recitator. 


https://biblioteca-digitala.ro 


— Recenta premieră a Teatrului Mic a fost 
un nou -de controversă pentru specta- 
tori şi cronicari. Apreciabilă este valoarea de 
insolit compendiu exegetic, aproape exhaus- 
tiv, a montării. Actorilor insă le-ar îi fost 
poate util, pentru fixarea unui contur mai 
term, mai strict, un timp mai îndelungat de 
acomodare cu postura originală a binecunos- 
cutelor personaje caragialiene. 


— intr-un astfel de domeniu prin excelenţă 
de strinsă conlucrare, e hazardat să se dis- 
cute separat fiecare compartiment de creație 
Ceea ce ne-am propus a fost o luptă nor- 
malā, necesară, cu prejudecățile și poate de 
aceea, pe alocuri, există redundante. La un 
moment dat, insă, ne-am trezit că sintem an- 
trenaţi într-un paralelism cu prejudecățile al- 
tora şi cu propriile noastre prejudecăţi. Gin- 
dul — observa demult Leopoldina Bâlânuță 

- poate rezolva mai mult decit toate chinu- 
rile sterile de a descoperi modalități exterioa- 
re de expresie. Dar şi gindul trebuie fructiți- 
cat artistic ca să iradieze cu adevărat. Mai 
ales că personajul trebuie jucat într-o liniște 
fioroasă și nu orice spectacol permite perfec- 
tibilitatea în timp. La „Ivona“ m-am luptat o 
vreme cu sechelele altor roluri şi cred că abia 
acum am reuşit decantarea. La film, în 
schimb, totul decurge foarte rapid şi mai ales 
într-un mod definitiv. Chiar dacă se trag 100 
de duble, tot una singură rămine și îţi trebuie 
o capacitate deosebită de reacție și decizie 
promptă. Cind văd materialul filmat, nu-mi 
place niciodată. E ca și cum aș comite o tră- 
dare față de mine insumi. Apoi incep să con- 
stat că recurg la concesii, prea multe, din do- 
rința de a mă convinge că totuşi am făcut 
bine ceea ce deja e ca și adjudecat. Sabia in- 
doielii care te ameninţă mereu face parte din 
datele profesiei și nu poţi scăpa de ea nicio- 
dată. Cîheodată poți fi stopat chiar de năzu- 
ința spre mai bine. Şi asta ține de inefabilui 
profesiei. Uneori îți vine și să dispari fără 
urmă, dar acest drept l-ai pierdut odată ce ai 
aruncat mânușa oamenilor angajindu-te să le 
comunici ceva. Mereu altceva... Ţin minte, 
mi-a spus-o cindva colegul meu Vasile Nitu- 
lescu: „Esenţial e să știi să joci virturile rolu- ;. 
lui” 


Culiminaţiile rolului, dar şi fulminante per- 
sonaje: i i Satana, într-o viziune de fer- 
voare ironică și subtilitate intelectuală — Wo- 
land, un „Faust răsturnat“, Goetz, zbătin- 
du-se intre once şi eroism, despot dement 
şi mintuitor mistilicator; un beni erou con- 
temporan, Cicea, tinăr fascinat de posibilita- 
tea de a trăi in Wbertate și de a se bucura din 
orice; un „Hamiet pe dos“, prințul Filip, mar- 
cat de o maladivă melancolie și exaltat pină 
la epuizare, exibind angoasa modernă a plic- 
tisului existențiat; un poet damnat amintind 
eligia geniului eminescian. 


— Oamenii de bun simţ şi reală credinţă își 
refuză drumul comod în existența de actor 
Actoria, paradoxal, e o profesiune individuala 
care se practică în colectiv şi e aproape un 
nonsens să se creada că actorul poate tace 
ce vrea. Aş fi în impasul cel mai dezarmant 
pus în situaţia să aleg eu ultimul. Pentru ca 
nu face parte din igiena profesiei mele să am 
eu ultimul cuvint! 


Într-adevăr, ultimul. cuvint trebule să-l aibă 
cei din 


țional cum este cet al lui Dan Condurache. 


Irina COROIU 


E titlu) (Niciodată toamna, re 
gia: Otto Urbanschi, Studioul „Al Sahia“) și, 
implicit, subiectul, putem spune, la rindu-ne, 
fără teama de a exagera, că, în cazul acestui 
film, „niciodată“ privește nu numai toamna, 
ci, deopotrivă, toate anotimpurile. Niciodată, 
nici vara, nici iarna, nici primăvara. 

Adică, ce niciodată? Răspunsul la întrebare 
reprezintă morala naraţiunii. Niciodată să nu 
procedâm, ca automobiliști, precum eroul fit- 
mului. Ca să n-avem parte de peripeţiile lui, 
peripeții ce nu s-au finalizat funest datorită 
șansei. Şi nu doar pentru cel afiat la volan. Ci 
și pentru cei de lingă ei, cu toate că n-au fă- 
cut nimic, deși ar fi putut ca să-l ferească de 
pericole. Dimpotrivă. 

Chiar din start, odată cu derularea primelor 
secvențe, pericoleie incep să apară. ele am- 
plificîndu-se în continuare pe măsura ivirii a 
noi şi noi momente aducătoare de rele. Un ti- 
năr automobilist din mediul citadin, purtind 
încă neplăcutul, dar ocrotitorul semn al ex- 
Clamării pe parbriz, trebuie să transporte 
într-o comună, la o nuntă, pe naș și pe nașă. 
Se pleacă în grabă, din cauza unei întirzieri 
nedatorate șoferului. Dar nu asta are impor- 
tanță. Important e ca nașii să ajungă acolo 
cit mai repede. În maşină, tensiunea crește în 
proporție directă cu kilometrii rulaţi, ea fiind 
resimțită direct de către șoter. De ei depinde 
recuperarea timpului pierdut. Cu orice preț și 
cu orice procedeu posibil. Goană ca la raliu, 
curbe tăiate de ţi se opreşte răsuflarea, de- 
vansări pe muchie de cuțit etc. etc. Maximum 
de risc. minimum de prudenţă. Din fericire, 
aventura automobilistică se încheie cu bine. 


documentarul rutier 


lar ta nuntă, ca la nuntă. Nu și pentru junele 
șofer. El participă...dar nu petrece. Nu pune 
gura pe băutură pentru nimic în lume. Avind 
convingerea că, in felul acesta, şi-a făcut da- 
toria, a rămas neprihânit, ferit de păcate, apt 
să reia, fără odihnă, drumul înapoi îndată ce 
festinul ia sfirşit. Eroare, gravă eroare, dupa 
cum ne comentează, persuasiv, un erudit psi- 
holog și cum, de altfel, avea să se adeve- 
rească repede. Oboseala, acumulată de-a 
lungul celor peste douăzeci și patru de ore 
cit tinărul nu a dormit, echivalează, ca efect. 
potrivit estimărilor omului de specialitate, cu 
starea organismului după consumul unui litru 
de vin. Mai cu seamă pe fondul unor factori 
perturbatori ca emoțiile prin care a trecut ṣo- 
ferul, nesomnul şi agitația nunţii. La acești 
factori s-au adăugat modificările, pe cit de 
bruște și neprevăzute, pe atit de substanţiale 
i precare, ale condiţiilor atmosferice speci- 
ice toamnei. Încit, înapoierea de la nuntă 
ajunse un adevărat calvar pentru pilot. Ma- 
șina încărcată ochi (pe lingă nași, s-au urcat 
şi mirii), diticultatea conducerii pe o ploaie 
ăruntă și rece, agrementată cu ceaţă. iar pe 
deasupra, oboseala, inamicul perfid, ce pune. 
treptat, insistent şi insinuant, stâpinire pe el, 
siabindu-! puterile, retlexele i E 4 
ce, capacitatea de acțiune. Printr-un montaj 
paralel de imagini, bine filmate, inspirat orin- 
duite și izbutit susținute de flash-uri ce ma- 
resc dramatismul atmosferei, fiimul ne face 


pipe Cabel 


f meiul 


Í pe pictorul 


| Sever Frențiu) 


Niciodată toamna 


să urmărim desfașurarea evenimentelor. cu 
sufletul la gură. așteptind, cu firească emoție, 
deznodămintul periplului aflat permanent sub 
zodia pericolului. Şi acesta nu întirzie să 
apară. Scăpată de sub control, Dacia pâră- 
seşte brusc traseul, rostogolindu-se în ripă și 
aducind nuntașii într-o stare jalnică: uzi le 
oarcă. cu hainele mototolite şi murdare de 
noroi, orbecâind in lumina palidă a dimineţii, 
se chinuiesc să urce malul, câutind pe șosea 


o „Ocazie“ cu care să ajungă acasă. 
Ceea ce trebuia să rămină în amintirea 
proaspeților căsătoriți o imagine frumoasă, 
gingașă, iar cu timpul nostalgică, a eșuat, pe- 
nibil, într-o scenă. ridicolă. din nişte cauze 
simple, dar omise sau, dacă vreţi, ignorate. 
lată concluzia filmului, o concluzie inspirata 
şi mereu confirmată de realitățile rutiere. 


Gheorghe ENE 


cndeeiue eae ee 


pom 


în premieră 


F.. e capabil — ne reamintește recen- 
tul Han dintre dealuri al Cristianei Nicoale in- 
spirat de o povestire a lui Caragiale — să su- 
gereze nu numai proza dar și inetabilul. Ca 
poezia, ca muzica. Şi ca pictura, desigur, 
doar că materialitatea cadrului, senzualitatea 
luminii, vibrația culorii, sint semnele acelui 
univers profund subiectiv, evocat de imagina- 
ţia îndrăgostitului cu febra, exaltarea pe care 
tho dă iubirea-vrajă, iubirea elixir aducător 
de viaţă și de durere, moarte, blestem ca în 
basmele populare. - 

Autoarea originalei versiuni a „Hanului lui 
Minjoală” a operat un transfer inteligent din- 
spre fantasticul întimplării (povestită de pro- 
zator și cu o uşoară detaşare, autoironia per- 
sonajului adult amintindu-și „rătăcirea“ lui de 
tinerețe și expunind-o, chipurile, ca pe o vră- 


jitorie, sau ca pe o farsă ștrengărească evo- | 


cată la un pahar de vin, de doi bărbați „așe 
zaţi”) spre un anume fantastic, miraculos pe 
care îl presupune orice îndrăgostire. Parado- 
xal, cu toate că filmul începe obiectiv — nu 
la persoana intii, ca în schiță — cu reconsti 
tuirea conacului unde vine polcovnicul să-şi 
cumpere ginere pe Ştefan, vlăstarul bunei fa- 
milii scăpătate, acțiunea înaintează apoi lent, 
urmind un drum înregistrat subiectiv, ca un 
ceremonial de cunoaștere, inițiere in marea 
taină a iubirii. Ajuns la Hanul lui Minjoală, 
flăcăul are un fel de revelaţie, cadrele se in- 
carcă, prin forța prim planurilor, a admirabi- 
telor portrete, de acel „farmec sfint” ce nu-l 
putem pricepe pină cind nu descoperim şi 
noi, în planuri din ce în ce mai apropiate, şi 
sugestive detalii vizual-sonore, văpaia din 
ochii frumoasei hangițe, glasul ei galeș, risul 
provocator și gestul tan cu care mingiie 
ieduțul, intimitatea pe care o promite, odată 
cu pregătirea țigării... Sacru şi atit de profan, 
rit al cunoașterii biblice, dar și sufletești, dā- 
tător de incredere în forțele proprii (cu ce or- 
goliu bărbătesc răspunde tinărul după noap- 
tea de oste in pădure, unei trecătoare 
„nu te speria măicuţă! E om bun cu femeia 
lui”) aducător de linişte casnică („Ce perde- 
luțe, ce tavan alb ca laptele... și era cald ca 
sub o aripă de cloșcă“ descrie prozatorul am- 
bianța), dar şi de zbicium, durere, (Cum sare 
din pat, tremurind, în fața oglinzii. nelămurit, 
vis a fost? Realitate?). Răsturnat în ierburi, 
îndrăgostitul se lasă pradă vrajei dulci îmbă- 
tat de aroma busuiocului ori a levânţicăi, de 
periculoasa garotiță de munte pe care dacă o 
respiri o dată iţi face de dor, a doua oară de 
urit... În acest joc inocent și viclean, primitiv 
și rafinat, blind și aprig al femeii văzută ca is- 
pită — vorba lui Caragiale „era dracu, ascul- 
tă-mă pe mine“, „o fi fost, dar dacă e așa, 
dracu' te duce, se vede și la bune...“ — în 
acest joc lucid angajat intră și autoarea desa- 
cralizării poveștii și încărcării ei doar de 
sfinta taină a iubirii. Dar intră și spectatorul 
ce admiră filmul pentru absorbția poetic-fee- 
rică a spiritului popular, a tensiunii emoţio- 
nale cuprinse în cintecele şi descinteceie 
noastre de dragoste (de la „mi-am pus busu- 
ioc in păr“ pină la „blestemele“ inegalabile 
pentru „cine iubește şi lasă”). Sigur, citatul 
folcloric revine abuziv — cum e și cintecul 
menestrelului ce-și pierde prin repetare sen- 
sul lui simbolic, iritind chiar. irită și reluarea 
unor scene de gen. cum ar fi torsul linii 
într-un prea frumos, idilic, interior muzeistic. 
Sint, de asemenea citeva secvenţe cu arnăuţi 
și violențe care — prea des reluate, scad — 
paradoxal— chiar tensiunea dramatică a fil- 
mului. Dar e tirziu să mai cauţi detectele 
dacă vraja imaginii, a muzicii, a gestu- 
lui-semn sacru-profan (spălarea de către fe- 
mei a trupului schingiut de oamenii polcovni- 
cului) te-a furat, pe unii din noi chiar pină la 
ultimul cadru. Un stop cadru în care cei doi 
îndrăgostiți, violent aţi — unul supravie- 
țuind fizic, dar mortificat sufietește, celălalt 
pierind în flăcările răzbunării tiranului — se 
regăsesc pentru o clipă în reflexul oglin- 


L. conferința de presă consacrată filmului 
dintre 


Hanul dealuri — de fapt o reușită dez- 
batere creatoare asupra noii producții — s-a 
discutat și despre relaţia scenariului cu nu- 
vela lui Caragiale La hanul iui Minjoală. După 
părerea mea nu se poate vorbi aici despre o 
adaptare cinematogratică a acelei proze, ci 
de prelucrarea unui motiv al ei, în dezvoltare 
liberă. Pe afiş e notat, de altfel, cu prudenţă, 
„inspirat de... Autoarea, Cristiana Nicolae, a 
țesut o altă poveste pe intimplarea născocită 
de scriitorul clasic, păstrind un moment, 
schimbind statutul genologic — căci a rezul- 
tat o dramă — de unde scriitorul istorisise, 
cu savoare și clipiri piezișe din ochi, o șotie 
amoroasă de tinerețe — făcind să apară și o 
societate carbonară, în care trupeșa hangiţă 
e şi ea membră conspiratoare etc. 

* Dar invenția e interesantă, filmul remarca- 
bil și personajele nou zămislite, în ere po- 
sibile Printre ele, se impune cel al polcovni- 
cului lordache, văzut nu ca un băâtrin afurisit 
şi mehenghi care-și scoate cu arcanul viitorul 
ginera din focurile păcătuirii şi stă apoi cu el, 
de poveşti, la gura sobei, la ulcică de vin, ci 
ca un om cu rang şi puteri administrative, au- 


Hanul dintre dealuri 


zii-simbol. Probabil înainte de a se stinge de- 
finitiv, în uitare. Pentru că glasul fostului in- 
drăgostit ce supravieţuieşte și repetă meca- 
nic, pină la decolorare, povestea în varianta 
sugerată de socrul-despotic (el însuşi robit, 
cindva, de farmecul „vrăjitoarei”) nu mai are 
forța de a evoca parfumul trecutului. Jarul e 
stins, jocul diabolic al tiranului, adevăratul 
demon al întimplării, distruge pină şi aminti- 
rea unei mari, i bile iubiri. Ca Tristan și 
Isolda, ca Daphnis și Cloe, ca să rămin doar 
la două legende celebre. Citatele culte ori 
populare sint numeroase în acest film, uneori 
(prea) ușor de recunoscut. Totuși Hanul.. 3 
trăiește viața lui proprie, deloc livrescă 


Un rol pe măsura forței dramatice a Danei 
Busuioc, și 


(aici. alături de Florin 


Alexandru Repan într-o partitură 


2 


td 
at 


aceasta pentru că autoarea — scenaristă și 
regizoare — a asimilat cu sensibilitate și inte- 
ligenţă sursele culte ori folclorice, elementul 
mitologic profan, realizind o sinteză origi- 
nală, impregnată de spiritualitatea româ- 
nească. Că ești ori nu ești de acord cu felul 
în care-ţi reciteşte într-un mod foarte 
personali, liric pe ecran, nuvela (imi tindo 
cu texte din alte lucrări ale lui agiale, dar 
în cadrul unei stricte logici interioare), că te 
surprinde, uneori, deplasarea de unghiuri ori 
jocul punea, seriei fantastic și reai ca și 
unele modi i de accente psihologice (vic- 
tima „vrăjilor” nu ne mai apare ca în schiță ti- 
nărul povestitor, care după citeva zile de pa- 


Dogaru 


Dem. Niculescu) 


riguros construită și interpretată 


Polcovnicul Repan 


toritar și abuziv stăpinitor de ținut — cîndva, 

prin intiia jumatate a veacului trecut. Ran- 

chiunos și sadic, vindicativ pedepsitor al ce- 

lor ce i se impotrivesc, mutilindu-și sufletește 

și pe propriu-i ginere, așa cum și-a chinuit şi 
a. 


Una din izbutirile spectaculoase ale distri- 
buţiei e prestaţia artistică valoroasă a lui Ale- 
xandru Repan tocmai în acest rol. Actorul 
ase, desigur, reputație şi nu e prima oară 
cind face bună figură cinematografică. La 
teatrul „Nottara”. unde joacă, s-a distins în 
numeroase împrejurări, printre care în spec- 
tacole impunătoare ca „Jocul vieții și al mor- 
ţii“ de Horia Lovinescu, „Karamazovii” de Ho- 
ria Lovinescu şi Dan Micu, „Cum vă place“ 
de Shakespeare, „Insomnie“ de Adrian Doho- 
taru, iar, recent . în cel mai întemeiat și origi- 
nai personaj din „Trei surori” de Cehov. În 
Hanul dintre dealuri le creează în modul cel 


mai convingător, un chip straniu, relevind cu 
strălucire pornirea tiranică a acelui polcov- 
nic, viclenia lui ascunsă sub mansuetudine, 
ironia giacială, tăioasă, ipocrizia crincenă, 
autoritarismul care nu suferă nici impotrivira, 
nici replică. E de o cruzime neomenească 
sub o înfățișare stilată Poruncește cu juma- 
tate de gură, dar cu o decizie ce-i infioară pe 
siujbași. Uneltește în taină, frămintat, anxios, 
dar hotărăște senin, net. Mimica e redusă; 
privirea îngheţată; gesturile economice: 
statura apare insă dominatoare. Pornirite sint 
repezi. Cind se află in iatac, ori in salonul co- 
nacului — văzut excelent, ca o cetățuie, sălaș 
de nobilitilhari — pare moicomit; dar, în 
Li își rezervă un ceas de petrecere con- 
si în chinuirea ginerelui (și a fetei). La in, 
tiinirea cu viitoarea cuscră arborează o 
mască patriarhală ṣi, deopotrivă, ceremo- 
nioasă,. pozind în om de lume generos, afabi}. 


Li 


https://biblioteca-digitala.ro 


siune se aruncă pe cal și, cu gindul la averea 
socrului, îi strigă, in goană, femeii: „Vai 
reveni din cind in cind, ci tocmai ea, vrăji- 
toarea, săraca!) filmul iţi impune ca un intreg 
de ținută, de armonioasă împlinire. Începind 
cu distribuția: Dana Dogaru își dă, in fine și 
pe ecran, toată măsura talentului său de 
mare forță, vibraţie. într-un rol parcă anume 
gindit pentru ea, Alexandru Repan realizează 
o creație de subtilitate, profunzime, inteli- 
genţă, în rolul diabolicului (și atit de însingu- 
ratului) tiran al ținutului. Scurtă, dar plină de 
semnificaţii prezenţa Ginei Patrichi figurind o 
Aspasie resemnată, dar nu învinsă, în care 
dorul de răzbunare mai sclipește o singură 
dată intens, într-o privire albastră, dură ca oțe- 
lul. Debutantul Florin Busuioc joacă mai con- 
vingător inexperiența personajului și cam 
stingaci revolta şi apoi mineralizarea, deper- 
sonalizarea lui. Scurt, dar sugestiv, rolul in- 
terpretat de Teofil Vilcu — vinzătorul de 
oglinzi-iluzii (merită o analiză separată acest 
motiv simbolic, oglinda, insoțind permanent 
acțiunea și sugerind forța de iluzie, captare, 
dar și de luare la cunoștință, de adevăr, de 
premoniţie, a artei). Petre Nicolae — apariție 
fără vorbe (Mutul) exprimă admirabil, doar 
din priviri, o multitudine de stări, în timp ce 
alți interpreţi ai arnăuţilor, cîntă cam mono- 
ton aceeași arie a cruzimii pe mai multe voci. 

O greutate aparte revine partiturii muzicale 
semnate de Adrian Enescu ce imbină — 
poate ce! mai precis ca dozaj, ca armonie ob- 
ținută, luminile și umbrele personajelor, rea- 
lul şi fantasticul, poezia și proza existenței cu 
adevărurile şi eresurile ei. Atunci cind regi- 
zoarei i se mai intimpla să nu găsească 
exact tonul ambiguităţii (cu toate că şi-a do- 
vedit aici o artă surprinzătoare), cind culoa- 
rea, nuanța psihologică mai ă, ei, com- 
pozitorul e acolo, veghe în lanul de se 
cară”... Alături de operatori de talia artistică a 
lui Nicu Stan şi Alexandru Întorsureanu și de 
un al treilea. mai la inceput, Mihai Truică — 
cu toţii dovedind însă unitatea stilistică cerută 
de caracterui teeric-baladesc al filmului, şi 
impreună cu inginerul de sunet (experimen- 
tatul Bujor Suru), Adrian Enescu imi pare cel 
mai fidel tălmăcitor al intenţiilor (numeroase, 
complicate, dificile, neprevăzute) ale autoa- 
rai. Dec 'rurile arhitectului Cristian Niculescu 
sint şi ele minuţios gindite, în funcţie de sta- 
roa interioară a personajului; rece, impună- 
tor, straniu şi claustrant, conacul-capcană al 
poicovnicului, străjuit de draperii grele din 
spatele cărora spionează fiica-victimă; pooti- 
zată, idealizată, văzută cu ochii tinărului în- 
drâgostit, camera de la han unde printre vel- 
nite moi şi ierburi puse la uscat, oglinzi și 
perne aibe; femeia iși pregătește descintecele 
cu plante vindecătoare, or descintecul de 
alungat vedeniile (ielele-capcanele, irezisti- 
bile în lumina lunii, amăgind tinerețea cu au- 
rul lor sclipitor, cu voaluri şi caleşti) și — cel 
mai frumos, mi s-a părut descintecul din zori, 
al focului: cast, casnic, utii: „Focule, focu- 
țule/ eu te-oi aprinde, tu nu te stinge! eu oi 
somni/ tu nu somni". Într-un tempo cind lent, 
de incantaţie populară, cind brutal, în specta- 
colul cruzimii, se derulează și prin interme- 
diul iscusitului montaj (Rodica Fâlcoianu) 
trista poveste a lui Ștefan și a iubitei sale. 


Alice MĂNOIU 


Producție a Casei de filme Unu. Scenariu: Cristiana 
Nicolae, inspirat din povesivea „La Hanul lui Min- 
joală” de I.L. Caragiale Regi Cristiana Nicolae. 
Decoruri: arh Cristian Niculescu. Costume: Viorica 
Petrovici Im k Alexandru Íntorsureanu, Niou 
Stan. Mihai Truică Muzica: Adrian Enescu, Montajul: 
Rodica Fåicoianu. Cu: Florin Busuioc, Dana Dogaru, 
Alexandru Repan, Gina Patrichi. Mariana Buruiană, 
Teoii! Vilcu, Valentin Popescu, Laurenţiu Lazăr, Pe- 
re Nicolae. Film realizat in studiourile Centrului de 
producție Cinematogratică „Bucureşti 


Dar un gest scurt, o câutâtură aspră, chiar un 
mod anume de a aproba trădează zbirul. În 
tot ce săvirșește, e o amenințare. 

Alexandru Repan portretizează cu fermitate 
şi siguranţă. ip ka îndelungată, fruc- 
tuoasă, de actor e subliniată aici în sprijinul 
unei atitudini esențializate. Găseşte mijloace 
fine de a păstra echivocările personajului și 
cele mai dure comportamente cind e necesar 
să-l divulge. Alcătuirea rolului e coerentă și 
precisă. Paradoxal, el are și o anume frumu- 
seje sălbatică, hărăzit fiind cu un coeficient 
de seducţie, îndeobște greu de realizat cind 
se înfățișează oameni o atare factură. 

E, desigur, o izbutire a scenaristei-regi- 
zoare, contribuţia celor trei operatori — ca- 
rel privesc cercetător, cum stă zburiit în 
blană. sau se mlădiază în disimulări şi își fi- 
xează amenințător interlocutorii e şi ea confi- 
gurativă. Dar meritul actorului e fundamental. 
A născut un erou de film românesc și a tè- 
cut-o cu o distincţie întru totul relevantă. Sub 
raportul expresivităţii e impecabil. 


Valentin SILVESTRU 


puncte de vedere despre scenariu 


A face un film după un scenariu dat in- 
seamnă sã converteşti și pentru ochi ceea ce 
in scenariu părea destinat urechii. De la cu- 
vint și valenţele lui semantice şi afective tre- 
buie să cauţi imagini care să ducă la ace- 
leaşi idei şi stări, dar stimulate prin alt simţ. 
Operaţiunea este fundamentală și felul în 
care se face această trecere depinde de ta- 
lentui unui artist: regizorul. Nefiind strict teh- 


nică, „trecerea“ duce — cind regizorul este 
cu adevărat un artist — la ciștigarea de noi. 


sugestii în ambele planuri. Uneori se intimpla 
ca personalitatea regizorului să fie copleși 
toare pentru textul devenit un simplu pre-text 
pentru transmiterea punctului de vedere regi- 
zoral. lată de ce ideal ar fi ca talentul regizo- 
rului să fie dublat de talentul scriitorului. Dar. 
desigur, asta este situaţia ideală, sub care se 
poate cobori, în trepte, pină acolo unde nici 
scenaristul nu se cuvenea să scrie scenariul. 
nici regizorul să-l mai „convertească“ în ima- 
gine. 


ŞS. coborim o treaptă de ia ideal. Să luam 
situația în care există un bun punct de ple- 
care pentru film. Momentul scrierii scenariu 


„Loc comun”, 


un 


şi 


un om dăruit unei idei. Am aderat fa acest 
fiim care a reușit, pentru mine, ceea ce au re- 
uşit mai puţin filmele româneşti: så redea 
stranietatea unui loc. O tipologie aparte im- 
plineşte stranietatea geografica. O lume ui- 
tată din cauza unei condiţii geografice 
aparte, lume pe care acest om de ştiinţă vrea 
— şi reușește — s-o aducă la normal. Inter- 
pretat impecabil actoricește, filmul m-a inte- 
resat prin felul în care arată puterea unor oa- 
meni de a o lua inca o dată şi încă o dată de 


Prea scurtele întilniri ... 
răgaz scris de Tudor Popescu, regizat de Șerban Creangă, 
cu Stefan Iordache şi Ecaterina Nazare) 


lui pare oarecum simplu şi se situează uneori 
in opoziție cu momentele receptării lui! La re- 
ceptare putind să se pronunțe și oameni care 
nu au aceeași capacitate de vizualizare cu a 
autorului. Scenariul scris „pentru ureche 
este citit ca pentru ureche, cercetat numai cu 
urechea, cuvintele răminind stratul de care 
nu se trece. Se judecă ades doar ideea. ideile 
detașate de emoțional-artistic şi se caută 
„perfecționarea“ scenariului în sensul limpe- 
zirii şi completării lui în raport cu un ideal 
prezumtiv al temei respective. Situaţiile de 
viață in care se pun in evidenţă ideile nu au, 
în acest caz, decit rolul unui termen într-o 
demonstraţie in care se caută ca ideea să fie 
exprimată dacă nu ideal, cel puţin foarte 
aproape de ceea ce se dorește a fi ideal. Sce- 
naristul caută atunci situaţii și replici noi care 
să argumenteze un punct de vedere asupra 
vieții. Incet, încet, se renunţă la sugestie (su- 
fietul artei) și, ca să nu existe dubii, se ex- 
primă ideile ca atare, de cele mai multe ori 
tautologic cu evenimentele derulate. ideile nu 
mai reies din felul cum evoluează un destin, 
nici nu sint sugerate de felul in care se in- 
cheie povestea. Şi aceasta pentru că scena- 
ristul nu are încredere in spectatorul care 
poate trage concluzia respectivă, împins de 
taptele povestirii. Din această concepție apar 
replici clare și tără dubii. Desigur, vrind să 
spună totul, scenariul nu mai spune aproape 
nimic temeinic. Important este — se consi- 
deră — că s-a spus, s-a auzit ceea ce se cre- 
` dea necesar să ințeleaga spectatorul. Trece- 
rea de la scenariu la film se face în acest caz 
păstrindu-se totul, imaginea dublind textul 
sau invers. Un film văzut de curind la Costi- 
neşti poate fi dat exemplu în această privință 
regizat de Tudor Mărăscu. El are 

un punct de plecare excelent: tenacitatea 
omului de ştiinţă care crede în cunoștințele 
sale și în misiunea sa socială. Un film despre 


la cap, pină la izbindă. Pina în final, cind ulti- 
mele 10 minute anulează după mine tensiu- 
nea sentimentală provocata de primele 90 


E xistă apoi tendința spre un tip de com- 
media del! arte în filmul de un anumit nive! 
Desigur, nu mai este vorba despre Spavente 
şi Bombardone, dar este aproape nelipsit 
„băiatul“ (de obicei, şoferul), vesel, zimbăreţ, 
care glumește nevinovat sau îi ironizează pe 
ceilalţi, greșește, uneori. dar recunoaște ime- 
diat și se indreaptă. Există inadaptabilul care 
a ajuns, din cine știe ce motive, pe șantier 
(de cele mai multe ori cade la facultate sau e 
nefericit în dragoste), care incearcă să fugă, 
dind aici de greu, dar nu ajunge decit pină la 
gară unde — dacă nu se răzgindește el, dato- 
rită unei reveniri morale ad hoc — e readus 
de ceilalţi, cu un camion, eventual printr-o 
stratagemă naivă. Mai este și tipul chemat de 
profesie care lasă in urmă o nevastă neințele- 
gătoare sau o logodnică ce se va căsâtori 
Chiar cu cel care va inspecta șantierul, fost 
coleg de facultate cu preopinentul. Dacă to- 
tuși nu se căsătorește cu altul, regretă și vine 
spășită pe șantier, unde constată că, dacă nu 
e la fel de confortabil ca acasă, e mult mai 
vesel. În toate locurile și lingă toate profesi- 
ile, pentru destindere, apare personajul încre- 
dințat de regulă lui Jean Constantin. Nu pot 
să trec in revistă intreaga tipologie a acestei 
commedia del! arte a filmului, așa că inchei 
cu bătrinul constructor trecut prin zece ṣan- 
tiere, înțelept în problemele tehnice ivite. El 
sprijină intotdeauna pe cel care are dreptate 
intr-o dispută din care şi elevii de școala pri- 
mară văd unde este adevărul, numai un ingi- 
ner rămas in urmă cu mentalitatea nu vede, 


dar 


adesea 


scenariu 
talentul r 


(sau are el un interes meschin, nu prea grav 
evident, mergind, cel mult, pină acolo incit 
rivnește un post mai mare sau întoarcerea in 
Capitală). 

r de la cel mai înalt nivel de partid și de 
stat, în repetate rinduri se cer, cu hotărită 
fermitate, creatorilor, mari opere ale timpului 
nostru prezent. Opere de o mare forță emo- 
ţională, în care să se simtă marele efort con- 
structiv, ca și marile probleme de conştiinţă 
pe care le provoaca rasturnarea unei lumi și 


Solo-chita 


edificarea alteia. Cu o tipologie ça în miste 
rele medievale nu se pot realiza acele opere 
în care să se zbată un univers uman com- 
plex. Paleta umană este infinit mai largă decit 
apare ea în multe dintre filmele noastre cu 
viața abordată ușurel, epidermic, scenaristul 
purtindu-se cu ea de parcă ar fi un ou... făra 
coajă întărită. 


U... scenarii sint populate cu oameni 
de un simplism psihologic și de comporta- 
ment dezarmante. Problemele umane sint 
mai mult decit ușor rezolvate, angajarea so- 
cială pe măsura acestui tip obişnuit e gata să 
plutească deasupra problemelor grave. 
Reacţiile sint previzibile, defectele imposibile, 
victoriile certe! Dar ce interesant și instructiv 
ar fi un film despre un om eşuat, pe care nu 
la mai întors nimeni de la garâ!. Ce putere 
de exemplu ar căpăta un film despre un om 
care trăiește intr-un loc în care s-ar putea 
realiza și, totuşi, eșuează! De ce? Doar în so- 
cietatea noastră oamenii nu sint cu toţii scoși 
din același tipar. Sint mulţi buni, dar sint și 
eșuaţi din varii motive. Destinul lor ar putea 
interesa și ar putea să dea de gindit mai ales 
spectatorului tinăr. O mare operă, așa cu 

se cere artiștilor noştri, fiind o „oglindă a vie- 
tii“, nu lasă in afara ei ceea ce nu este conve- 
nabil, ci explică, motivează, descoperă 
cauze. Undeva, la o biturcaţie, omul a greșit 
drumul drept. De ce? Unde? Or, dacă in sce- 
nariu, reacțiile oamenilor sint naive, con- 


-torme cu o psihologie primitivă, de un dezar- 


mant simplism, ele nu mai pot ajunge pe pe 
liculă decit tot așa. Ne lipsește. de multe ori 
gravitatea, profunzimea, dorința de a spune 
cu adevărat ceva despre locul nostru în lume, 


https://biblioteca-digitala.ro 


A converti pentru ochi 
ceea ce era destinat urechilor 


despre ce se petrece cu noi. Reacţiile sint 
prea ades primare, transformările ușor justifi 
cate dramaturgic, oamenii par nişte copii de- 
pașiți de virsta. incredințate mai des scriito- 
rilor talentaţi, scenariile filmelor noastre ar 
ciștiga. 


S o alta problema! Ce dialoguri are la in 
dămina regizorul? Acest capitol (cu except 
ile fericite cind scenariile sint scrise de-scrii 
tori autentici) este unul dintre cele care dau 
grave insatisfacţii. Scenariştii produc replici 
sărace în spirit, cu funcție strict informativa, 
insistent explicative, cu rolul limitat la a duce 
mai departe acţiunea. in afară de cele în care 
se urmărește clipa de destindere amintita 
(care se doresc spirituale), replica firească şi 
plină de omenesc o aștepți uneori 90 de mi- 
nute. Oamenii vorbesc în situaţii domestice 
de parcă sint in ședință. Vezi doi prieteni 
de-o viață adresindu-se unu! altuia (deși sin! 
la o catea) ca şi cind unul ar fi în prezidiu s: 
al doilea în sala. E ceva scorțos şi nefiresc in 
replicile filmelor noastre! Oamenii parcă pur 


ă la o serenadă satirică Toma (Ës; aragiu 
(alături de Ileana Stana lonescu) în Sere 


1/7, scenariul Tudor Popescu, reg 


į pentru + 
Gal C orfana 1 


în evidența mai tot timpul ceva ceremonios 
Pentru ca toți vorbim, credem ca putem scrie 
cu toții replici de film, probabil de aceea ele 
sint cind de um-supărâtor naturalism, cind 
rupte cu totul de vorbirea normală (așa cum 
consideră ce; mai lipsiţi de har dintre scena- 
rişti câ ar fi just” să vorbeasca oamenii) 
Exista o mare discrepanta între felul cum se 
vorbeste în filmele scrise de scriitori și cele 
ate unor scenariști improvizaţi, in trecere prin 
tiimul românesc. Dar, uneori, chiar in scena 
riile unor scriitori mai auzi replici care iți zgi- 
rie urechile, de te intrebi cum de este posibil 
ca un om de talent să scrie asemenea fraze? 
Graba ar putea fi una dintre explicații. Dar pe 
spectator rezultatul il intereseaza. Nu intim- 
plător, marile cinematograții dispun de oa- 
meni care au talentul replicii și sint folosiţi ca 
atare. 

Dar să ne oprim aici, pentru cá nu un sim- 
plu bilanț al succeselor cred că este necesar, 
ci o analiză aprotundată a problemelor artei 
noastre contemporane. important este să se 
aducă în discuţie cit mai multe puncte de ve- 
dere. Nici unul nu va exprima. desigur, ade- 
vărul în totalitate. Deci nici rindurile mele 
Dar, în ansamblu, s-ar putea configura o ima- 
gine reală a stării acestei arte cu o atit de 
mare audienţă la public și cu o atit de mare 
putere de influențare. Aşa incit insatisfacţiile 
de azi så poata fi miine schimbate in reale 
satisfacţii. 


Tudor POPESCU 


Privilegiul 
de a fi secundul 
unui regizor care 
„să facă şcoală“ 
cei din linia în 
de Titus Popovici 


rii 


și Sergiu Nicolaescu, 
cu Sergiu Nicolaescu 


şi Ion Riţiu) 


Cum am devenit 
regizor „plin“ 


“zecile de prof : 
uzet  clocotitoi 


ă hit și mai 
deconcertântă, 


vrea. şi încotro tinde „secundul x ersonaj 
cut sau expansiv, nic preocupat, ag 
exasperat (că plouă, câ n ouă, că. 

3 re spectacol, cà fah ntirzie, ci 
sosit caii, că trăsura în loc să fie 
verde); acesta tace și destace (prog me), 
semnează. și anulează (referate), 
grafice, diagrame, planuri (de „| 


E „Plantează” 
i caii, ptarăbele). 
(trecătorii, negustorii, soldaţii, tirg 
strada, usucă strada, Sună actorii, 
figurația, face, de: 
uşește, i 
cosi sintem 'proiesio Ri e 


nt, „pag $ 

Text” în cinemato i ie "două! one de se 
cunzi: tehnic și artistic a 
cind ierarhia echipelor de are, icin 
"şi calificindu-se, ajunge la această "(de in 
‘diat, nu?) funcție, iar- celălalt, absoiven 
IATC (secţia Regia film, teatru, tv.), c 
boveşte între unu și treizeci de ani pe trei 
intermediară dintre asistent și regizor ră A 
Eu unul nu cred ceastă împărțire, cred ca 
există pe de o parte pasionaţii-talentaţi, iar 
pe de altă parti eversul (rindur e ei mai 


sus se referă doar la pri 

"La Buftea există — ca pi f 
fel, şi de celălalt (proporția ne e favora 
dar nu dau nume, pentru a nu stirni invidii 


Vosrerele Bucurestilor de Eugen 
in regia unui fost 


(cu Eniko iovi-Dumitrescu 


secund: 


y sau. resentimente. Oricum, Ie. veţi găsi pe. ge 
nericele filmelor noastre). 

A trecut abia un an și ceva de cind. am. 
schimbat „bastonul de mareșal“ al secundu-' 
lui, cu bagheta regizorului, deci cei cinci: ani 
în care s-au -derulat cu repeziciune: (dar 
uneori cit de greu; nestirșite, parcă) Misterele 


Bucureștilor, Ringul, Eroii nu au virstă, Ziua - 


Z, Noi, cei din linja inti, Domnișoara Aurica, s 
imi sint proaspeți in memorie. La unele din 
„aceste pairie alt 


y 
m lu prae 
domai" a 


i ied 
pa ți, alteori 
nectar 


generatoare dè 
măcar pentru o clipă - 
i ambrozie. Cu 


á compara Fi inul s 


ki 


regizorului Sergiu 
fiimam. ui 979 d 


aescu fi- 
e cânta iza A 


Puţini știu 
cu adevărat 
cine este 
şi ce vrea 
„secundul” 


> 


o T ci 
dintre care douăzeci 
metic prin 
isesem, implorasem, ap: 
Imării, în fața „deținuţiio 
armat. 


am strigat eri 
f sută Bo 3 de chipuri obosite dipal oai ad č 


soarele care le pol 


întinzindu-se pe durata unui | 
film intreg: la Domn oara Aurica, o echipă. | 
de țineri-foarte-tineri trebuia să recreem din 
nimic o lume pe care nu o știam decit din | 
_cârți, povestiri, filme. Peste... iarnă, un teren 
viran din curtea studioului a devenit un colţ 
din Bucureștii de altădată, cu străzi, trăsuri, 
tramvai, oameni, drame si bucurii. Pusesem 


Barbu și Nicolae Paul Mihail 
Doru Năstase 


si Ovidiu luliu Moldovan) 


|. testat, 


“certă valoare în dezvoltarea filmului romă- 


de Nadanie şi de 


“curia 
anda de et 


Ati ora Există v voci care Si câe 
cel mai sigur mijloc de descalificare pentru 
un absolvent care vrea să facă film („prease 
uzează și se imp rin jungla organizării, 
bietul om!“) Din fericire, există și 
acum mai bine de un an, unul 
dintre oamenii cei mai de suflet ai cinemato- 
grafiei noastre propunea cu vehemenţă sâfie 
în vederea ape i unul din se 
Cunzi. A greșit” - 
î e pe ecrane filmul Nelu... 


i Oricum, eu îi m Hțumesc! x 


Aiia Dorim Mircea DOROFTEI 


Secundul 


venită, 
familiară a, dai CER fără emf ază, „s 


$ 


echipele noastre, cineaşt fie ru 
eastă „paradă a 
dicat pe podium, im primul 
căror activitate „se vede” pe 
“prim-plan operatori de | 
si sunet, monteuri, maiștri. de lu 
A sosit 
brá} 


imag 

mină, cascadori, pirotehnicieni etc. 

omentul să scoatem din conul de 
“echipei de filmare o impoi 

e „nu se. vede“ A deşi, la o analiză mai 

ci despre ei 


ii semnificative de joc, 
pentru ochiul avizat cea ore din ca- 
eu frernătătoare, sugestiv 

ha piperul oricărui film. Copii părerea mul- 
tora, planul doi este proba de foc a orică- 
rei cinematografii. Fiind „secund”, e de 
presupus există şi „un prim“; acesta-i, 
ineînţeles, regizorul filmului. 'Secundul, 
termen marinăresc, intrat, probabil, în vo- 
cabularul curent „pe. „cale lichidă“, este | 
echivalentul mîinii a doua într-o operație- , 
zhirurgicalā, corepetitorul, într-un cuvin 
adjunctul, cu limitele impuse de personal 
tatea superiorului. - 


Nu o dată s-a spus că primul colaborator 


| al regizorului este operatorul. De aici, di- 


lema. Cine este al doilea în echipă? Opera- 
torul sau regizorul secund? Întrebare stu- 
pidă, chiar pentru muritorul de rind pus. 
să aleagă între „vedere“ și „mina dreaptă”, 
Regulamentele de studiou evită cu abili- 
tate. această problemă: delicată, nu o data 
un casus belli în raporturile de echipă, şi 
consemnează: „regizorul secund este pri- 
mul ajutor al regizorului”. Prim ajutor? 
Asta seamănă a intervenţie de maximă ur- | 


; genţă, cînd viaţa individului este în mare 


pericol. Speculaţia nu poate fi Împinsă atit 


„ de departe, dar o urmă de adevăr rămine: 


secundul, acest alter ego al regizorului, cel 


- care organizează repetițiile cu actorii, fil- 


mează, uneori, cadrele de racord sau, 
chiar, în paralel cu regizorul, 
planui doi şi mişcarea figuraţiei în scenele . 
cu caracter de. masă, este omul de legătură, 


- între toate compartimentele de creaţie, 


organizare, economice şi, nu arareori, mo- 
torul, balonul de oxigen salvator al intre- | 
gii colectivităţi, obligată să filmeze, uneori, - 


„mata salvării” a studio 


stabileşte |. 


lon Popescu 


in “condiții de front. impunărsfut “Mihai 
| Viteazul este, astăzi, de erei fără 


| aportul - regretatului Doru Nastase. 


Cine sînt acești cineaşt rd dă în nar- 
smon din 


_asimilații lor cu studii liceale, neobosiţii 


regizori de studiou, care completează ri 
durile secunzilor a cind numărul | 

este insuficient. De ce insu cient, de 
vreme ce planificarea orei de muncă“ 


Fără aportul lor 
nu se poate 
concepe 
munca în echipă 


trebuie corelată cu numărul. filmelor? Sim- 
plu, în studioul de la Buftea funcţia de se- 


-cund este o funcţie pasageră, de tranziţie, 


pentru că fiecare posesor al unei diplome 
de institut visează să debuteze, să devină 
regizor independent. Funcţia de secund 
este o funcţie de „aşteptare“, legitimă la 
nivel de individ, „dezertarea” fiind o figură 
| de stil în raport cu interesele globale ale 
“studioului. Imaginaţi-vă o uzină în care 
toți, absolut toţi inginerii aspiră să devină 
ingineri şefi, toţi economiştii contabili sefi, 


închipuiţi-vă un aşezămint spitalicesc unde 


toţi, dar absolut toţi medicii revendică 
postul de medic şef, etc., etc. Complicată. 
situație şi pentru individ şi pentru colecti- 
vitate. Fireşte că pentru secundul anonim 
“soarta lui e la fel de importantă ca întregul 


sistem solar, dar ca experienţă de studiou 


e totuşi numai un caz izolat. 


„Prezentul“ lui se confruntă cu „nepre- 


zentul” general. De aceea, discuţia recentă 
“cu un secund destoinic şi dotat nu mă ṣo- 


chează. M-a surprins, însă, întrebarea di- 


rectă: „Ce ştiţi, dumneavoastră, despre no- 
iunea de timp? Parcă ar fi vrut să-mi 
spună, acuzator, ăâ timpul este, nu ştişi 


Gopo şi echipa 


Universul muncii în universul filmului 


in planul secundar 


Omul nr. 1 


din planul doi... 


n 


n lumea tümului de pretutindeni. regizorul 
- secund este definit ca omul nr. 1 din planul 
doi — evident, planul doi al filmului și numai 
din punctul de vedere al organizării echipei - 
de fi imare —, despre | care spectatorii din stal 
“nu ştiu mai nimic, ei pregatind 
"Iele aplauze pentru regizor. actori, cascadori 
-s.c.l. (cum prescurta Caragiale, descriind 
„Moșii” de altădată), ea ce demonstreaza, 
“între altele, că arta b: cașa la care ne refe- 
rim știe să-și învăluiască în mister dedesub- 
turile de facere şi prefacere. Dacă regizorul e 
un fel de Zeus (tunete, fulgere etc.), după 
ai scris în această rubrică, secun- 
| nu-i Z secund, cum ar crede neini- 
ipa. ci o „bia zeitate din planul doi, cum . 
ar fi Demetra, de exemplu, cea care avea 
doar sarcina „neimportantă” de a tace să ro- ` 
dească griul. să dea lapte caprele „din Elada 
"şi să se coacă măslinii din care se întruptau | 
i nefilii“ din Antichitate... În afara res- 
ponisabilităţii | planului doi al întimplarilor care 
| se „Succei „pe pinza areptunghivlară l la care 
A „în “ecran regizorul 
d se mai ocupă de implementarea în 
ipa de filmare a spiritului filmului, a pro- 
ematicii lui. estetic-educative, organizeaza 
i filmarilor, intocmeşte 


“cor, costume, construcții sp A 
“sează ferm și cu capul limpede între factorul 
estetic (Zeus despre care vorbeam) şi facto- | 


nici unul dirt voi, gulpi numai căa fost. 
ru „economic (alt Zeus, dar mai bine 


Prezentul este ca un fulger minunat între 
"două întunericuri, pentru mine, 
întunecime fără sfirşit, î între un ea 
apus şi altul al cărui răsărit îl aştept. arda 
zentul meu este o aşteptare ambele 
Și, a aştept, într-o 
nesiguranță infinită, voi fi 
În cinematografiile de anvergură. funcția 
de nd, o profesie ca oricare alta, ono- 
rabilă şi onorată, se practică de specialiști, 
care, conform principiului lui Peter, nu-și 
“depăşesc „limita de competenţă”. Sint se- 
cunzi, pur şi simplu, o viaţă întreagă, care 
pregătesc filmarea pină la cele mai mici de- 
talii, iar regizorul... ei, regizorul vine ulti- 
mul pe platou, face citeva retuşuri de un- 
ghiulație, mişcare de aparat, joc actoricesc, 
într-o atmosferă de linişte și calm absolut | 
de nu se aude musca, şi, apoi, cuvintul ma- 
gic „motor“. Am trăit aceste experienţe la 
i studiourile Elstree. din, Londra. sau la cele. 
"Universal din Hollywe Dar ce plicti- 
Unde e agitația platourilor noastre, 
"cu schimbări de unghiulaţie pînă în ultimul 
„moment, toată tevatura electricienilor şi 
mașiniştilor care mută proiectoarele şi 
aparatul de colo-colo, în funcţie de inspira- 
pia de moment, cu actori ce nu cunosc tex- 
tul obligind secretara de platou să le „su- 
“fle“ replicile, unde e viermuiala aceea crea- 
“toare sfişiată de istericale şi chiar de „stri- 
gături“ folclorice ce dau „atmosferă“ şi 
„menţin nervii echipei la tensiune înaltă, 
ati de favorabilă actului artistic? 
= Glumesc şi exagerez, fireşte, „de dragul 
"demonstraţiei. Una din cauze, lipsa secun- 
dului autoritar, omniprezent, personajul 
“acela misterios, reprezentantul Regizorului 
pe pămînt, care cu un „pax vobiscum” res- 
Pb ește ordinea profesională de dinaintea 
filmării. Nu-l avem, decit în parte, pentru 
„că „navetiștii” aşteaptă trenul, trenul acela 
“albastru, care să-i ducă spre consacrare. O' 
ncluzie se impune totuşi. Viitorul cin 
matografiei trebuie căutat în rîndurile se- 
'cunzilor noştri. Şerban Marinescu, Dorin 
“Doroftei au fost, pină mai ieri, secunzi de 
nadejde. Alşii îşi aşteaptă rindul. Debutul 
“lor este o chestiune de evidență: secunzia $ 
de performanţă, una de devoțiune. Să o | 
cinstim cum se cuvine, aici şi acum, căci, 
“dintotdeauna, istoria celebrează doar . pe 
„învingători, nu și pe cei învinşi. 


“Constantin PIVNICERU 


costă enorm, milioanele fiind un fel de floare 
la ureche pentru socotitorii de devizuri. Pen- 
tru toate astea și multe altele pe deasupra, 
secundul are nevoie de talent, al 
nizatorică, tact, sensibilitate și un 
obținut ad h 
mentărilor 
e greu să fii Zeus, dar nici rolul Demetrei 
nu-i uşor, şi de toate astea mă dumiresc 
stind de vorbă cu Mariana Petculescu, regi- 
zor secund, fiindcă domnia sa lucrează de 30 
de ani in Studio şi a făcut să „crească gri 
multor filme — vreo 50, pe puțin benefi 
ind, în plus, ṣi de o istorie person 
tinde så se transforme in parabolă... prin anii 
'50, noul Teatru de stat din Turda avea doi 
| stilpi fundamentali „de susţinere: marea actrița | 
Maria Maximilian, interpreta rolului Veta din 
O noapte furtunoasă, filmul lui Jean Geor- 
- gescu dupa „scenari i 
pe... Mariana noastră, elevă la liceu. recita- 
„toare de versuri la Fabrica de ciment, autoare 
de scheciuri și icele comice”, în rol de 
„veşnic spectator și vajnic admirator al cele- 
brei comediene, legătura dintre cei doi stilpi | 
de susținere” făcind-o o doamnă d 
nanse“ — cum ar zice Alfred Jarry 
0 vecină d Marianei noastre, sieriță la 
teatrul ami Apoi a intrat pe fir organizaţia 
de tineret, fiindcă în Turda şi-a făcut, într-o 
bună z apariția o „comisie de preselecție 
u viitorii studenţi la teatru şi cinemai 
iar Mariana a fost desemnată în unani- 
mitate ca fiind „cea mai...“ dintre sutele de 


Migală si devotament în 
Toate y le sus de Mire 


(cu Tamara Buciuceanu-Botez, 


"pomenim numele), fiindcă arta cu numărul 7 ] H 


Octa y 


pretendenți ta gloria scenei şi ecranului. Toc- 
mai absolvise liceul, așa că Mariana din 
Turda a venit, pentru prima oară, la Bucures! 
și şi-a luat cu brio examenul: 
Institutul de Teatru. Cind a aflat vestea — 

neţi-vă bine, urmează ceva ca-n filme! — Ma- 


riana s-a fâcut foc, și-a retras imediat actele 


şi-a alergat la Victor | „Maestre, nu vreau 
la actorie, am fost dusă acolo. eu vreau la re- 
gie", a spus ea, făcindu-l pe reputatul regizor 


så ridice din sprincene. S-a înscris imediat la 


al doilea concurs, cel de la Institutul de Cine- 
matografie - — aici era toată incurcâtura, cele 
d institute de artă nu se uniticasera încă 
umai trei zile a luat și al doilea exa- 

ie de film de această dată, costu- 


rochița roşie cu buline albe 


„şi şosete trei sferturi, ultimul „ăcnet” al “mô: 
dei din- Turda acelor ani. Apoi, in 1957, ab- 
solvind Institutul, la clasa lui Victor Iliu, și 
avindu-i colegi pe 
toru, Lidia Savan regizori, și pe Leopoldina 
Bâlânuță Amza Pellea, onstantin Rauţchi, 
heorghe Cozorici, George “Constantin — o 
„întreagă pleiadă mari actori 
“actori , este repartizată la 
tografic în funcția de 
"apoi în cea de asisten! 


O viaţă rezumată | 
în cifre: 
50 de filme 
în 30 de ani 
de muncă 


visa încă din vremea „cîntice- 


admitere. la. 


; Geo Saizescu, Alecu Croi- | 


clasa de 
Studioul Cinema- 


Unul din nenumăratele instantanee 
„de lucru”: regizorul Manole Marcus 
i unda“ Mariana Petculescu, 


și asistentul de sunet Vasile Rădulescu 
filmind Actorul si sälbaticii, 
pe scenariul lui Titus Popovici 


ra 2 e.n 


(toate in regia Elisabetei Bostan), O noapte 1 
(regia Mirel |lieşiu). Actorul şi sălbaticii, Con- 
| „spirația, Departe de Tipperary, Cianura și pi- 

| cătura de ploaie (filme în regia lui Manole | i 
Marcus). Toate pinzele sus, "Horea, Cei mai 
frumoși 20 de ani (in regia lui Mircea Mure- ` 

- şan) apoi--fiime semnate - ade: Francisc- Mun=-- 
teanu, Sergiu Nicolaescu (Nea Mărin miliar- 
dar), de Alexandru Tatos şi Stere Gulea, de: 
Anghel Mora şi Cristiana Nicolae, de atitea si 
pinea alte capete de afiş ale regiei noastre e, 
film 5 9 

Mariana Petculescu „Din. 


at GALI at 


tară de platou şi de in 
asta m-a atras, migala și "doline a. la 
care ajungi fără să-ţi dai seama. Treaba asta, 
'dacă iubeşti cu adevărat filmul, se transformă 
într-un fel de a doua natură. Cind i ep sa 
lucrez la un film, trebuie să ştiu totul și afl 
totul. Filmul întii se scrie, apoi se papatas ~ 
apoi se face. În perioada de pregătire, ci 
întocmesc extrasele de scenariu, discut 
toţi realizatorii în parte. apoi în grup. Regizo- 
rul povesteşte filmul, operatorul şef poves- 
tește imaginea, scenografii ii povestesc deco- - 
rurile și costumele, directorul ag film și con- 
'tabilul gef șef „povestesc“ şi ei cit de întinsă e 
„plapuma“ devizul i 
-fel de creier electi 


ā forța actorului şi, ā 

“întimplările fericite sau nu di pei 
“a fiecărui om din echipa de filmare. palier 
secund elaborează programul zilei de filmare, 
eun fel de mamă a tuturor, chiar dacă e bàr- 
„bat — și avem multe asemenea mame-bărbaţi 
„în Studio — ei i trebuie să aducă aminin, tutu- 


„echipă de filmare e un organism complex, t 


vital specific și de treaba as 
indu via fi 


intr-o privire 
t.. Glpdtotul $ 


Da, stimate cititor, secunzia 


fi putut fi o actriță de mare ve 
„o reputată regizoare-de film 
s-a piopus în repetate rindul 
“locul omului nr. 1 din planul 


zent cu talentul, 
face „să crească | 
„ceea ce sint şi 
„a fost Tre Så 


ci e o scinteiere pornita din i 
“Marianei du, Turda: „Pădure 
(regia Liviu Ciulei). ică și 

barza, Unde eşti, co 


planului doi: 
an după Radu Tudoran 
Enigăresecu si Jean Constantini 


grij 

e un secret | Simt, de exemplu: 
al domniei sale, dar pentru noi este o certitu- 
‘dine faptul că filmele la care ea a fost pre- 
abnegațià, exuberanța și 

ul“, cum-spu- 
fiindcă Mariana 
amintim citeva 


i 
un în de ri 

3 hatnak de sai, după : oamen i AA i 'unde fil- 

cine ştie ce colț de țară, chig 

e și neajunsurile prin care ai trecut. 
imensă nostalgie după 
atmosfera de lucru la Pădurea spinzuraților, 
„unde am fost asistență 
tul | echipei .de la u 
tori, Jules Cazaban, ui 
„Cocea şi Geo Barton priveau surprinşi la se- 
„cretara de platou — eu eram acee: „— care 


rie, Zimbet de soare 


„ceva, cel por n Minca mine. Calitatea e ate 
devota nu-i secundă, nici in plan artistic, nici 
n plan afectiv, in nici la plan." 

t 


espre; unul ei fi 
pre familia e Ezra Petculescu - 
kas inginer Alexandru 

secții e “cinematografi 


4 ale soților Petcu- < 
et, de una studentă N dicină, cealaltă stu- 
dentă în anul V la Arnita. despre cel mai 
tină viâstar. al familiei, micuța Catinca și apoi 
espre filme, despre toate filmele la cé 
tribuția de talent, sensibilităte şi 
aţa elevă din Turda car 

examene în doar trei zile, îm- 
o rochiță așie cu buline albe şi 

cu șosete trei sfertu - . 


regizorul „Ovidiu Drăgănescu 2 


4 


V. place oraşul nostru?” — sint intrebat 
adesea. Un oraș iți place prin arhitectura, 
prin oamenii sau prin anumite locuri care-ţi 
trezesc interesul. Mie-mi plac orașele prin 
oamenii lor, de ei mă leagă cele mai trainice 
amintiri. Întrebat însă care-i locul din țară de 
care mă simt legat sufletește aș răspunde 
imediat. Există un loc pe care-l privesc cu 
dor și recunoștință ori de cite ori am ocazia. 
Acolo mi-am petrecut cea mai frumoasă pe- 
rioadă a copilăriei mele. Ca să pătrunzi din 
“viața obişnuită în viața de acolo, exista o 
punte peste riul repede al muntelui. Citeva 
trepte, un bufet, cabine de ștrand, o mică 
plajă închisă cu gard, o poartă de stadion, o 
reclamă și cam atit. Tot ce aveam mai de preț 
atunci era prietenul meu, ceva mai mare, mai 
serios şi mai ingindurat. De la el am învăţat 
multe. Prietena mea cea mai bună era pâdu- 
rea. Acolo mă pierdeam fără urmă, acolo cu- 
legeam cele mai mari ciuperci pe care le-am 
văzut vreodată, dar mai ales imi plăcea să 
stau “întins pe frunzele uscate să privesc in 
sus şi să ingin: „pe-o frunză de nuculeț. 

Mai exista o prietenă. o fată, dar aceea nu 
era a mea. Eu culegeam mure. Copilărie întir- 
ziată, avea să se consemneze la vremea 
aceea. Eu mă simțeam bine. „N-am fost ni- 
ciodată pe munte” spuneam prietenului meu 
cel bun. privind spre culmile pe care nu 


t. dz 
- oe. 
Un rol-răscruce 
în cariera unui actor 
(George Mihăiţă) 


aveam să mai ajung. În toată această splen- 
doare, in toată bucuria noastra de „copii ai 
nimanui”, ne-am trezit, deodata, luaţi in 
seamă de cițiva oameni -mari veniți special 
pentru noi. Ei urmau să ne filmeze. Nu au 
ales un moment foarte fericit al vieţii noastre, 
ci o neinţelegere aș zice.'dar ea trebuia repe- 
tată pentru a fi filmată. Mie-mi plăceau acei 
oameni, păreau buni, aveau haz, chiar dacă 
nu se-nțelegeau între ei. Nu-mi plăceau că 
erau prea grăbiţi. Eu, neștiind cum e la fil- 
mare, mai fugeam puţin prin pădure. Trimi- 
teau pe unul după mine. Prieterul meu deve- 
nise foarte trist. Din cauza fetei. gindeam 
Eram fericit că filmam cu el. chiar dacă tre- 
buia să ne batem. Totul s-a terminat cu bine 
pentru oamenii mari. Ţin minte ultimele re- 
plici filmate: „Te doare. nu te doare“ auzeam: 
„Mă doare, mă. mă doare, mă doa...“ şi râmi- 
neam într-un suris. Nu mai era insă al meu, 
era al pădurii... 

Cind mergi cu trenul spre Braşov, imediat 
după ce ieşi din gara Sinaia, pe partea 
dreaptă apare un pod de piatră, intrerupt la 
jumătate, de vreme. Imediat dupa ei, un altui 
de fier străjuiește un stăvilar. imprejurul 
acestuia, buruieni. Acolo este locul unde am 
petrecut cea mai fascinantă perioadă a copi- 
lâriei mele. Cinematografice. 


George MIHĂIȚĂ 


Pasiuni din Bărăgan 


i rebuia să realizez un fiim despre un 


crescator de animale fruntaș. Eram intr-o 
căutare febrilă, întrebam şin stinga și-n 


cronica animației 


dreapta, dacă nu cumva ştie cineva pe ch 
neva... care să fie așa şi pe dincolo... 

— Ce vrei tu e greu să găsești — mi-a zis 
intr-o zi un prieten. Vrei un crescător de an: 


Mai mult decit 


succes: prestigiu (inclusiv internaţional) 


f remiile acordate in recenta ediție a Fes- 
tivalului naţiona! Cintarea României incunu- 
nează citeva reușite artistice deschizătoare 
de perspectivă in activitatea cineaștilor de la 
Animafilm”. Cea mai importantă este dezvol- 
tarea serialelor şi a lung metrajelor Vaiorași 
realizatori din toate generațiile îşi exerseaza 


O nouă realizare 
a animației românești: 
Fiul steielor de Mircea Toia 


fantezia in acest domeniu. E! a insemnat un 
exercițiu util pentru perfecționarea modului 
de a nara cinematogratic, o posibilitate de 
studiu a ştiinţei gagului, o școala pentru ani 
matori, pentru formarea unor noi regizori. Fii- 
mele cu continuitate, vizionindu-se pe micile 
şi marile ecrane din multe ţări ale lumii, fiind 
selecționate şi premiate la festivaluri interna- 
ționale, au contribuit și la creșterea prestigiu- 
lul animației românești peste hotare. in topul 
preferințelor publicului din țară și străinătate 
se situeaza serialul Cei trei mușchetari. Ani- 
mația dinamica, acumularea de gaguri (peste 
200), replica parodică la filmele de capă şi 
spada. compusa cu inventivitate comică de 
scenaristul şi regizorul Victor Antonescu, au 
asigurat succesul incercaţilor muschetari şi 
al aventuriior lor uimitoare. in aceasta prelu- 
Crare liberă după romanul lui Dumas. în care 
rolul cunosculelor personaje a fost preluat de 
şoricei şi motani, elevii lui Victor Antonescu, 
tinerii şi foarte talentaţii animatori Valentin 
Eliseu, Anca Dumitru. Virgil Toader, Florin 
Saceanu se desfaşoară cu dezinvoltură. Sur- 
prizele se țin lanţ, prin jocui vivace al liniilor 
și culorilor se nasc savuroase intimplari în 
care sint antrenate personaje amuzante ca 
Miaulady, Michelieu. soricelul D'Artagnan. 
Foarte bine primit de micii şi marii spectatori 


male și cu rezultate nemaipomenite în pro- 
ducţie,, dar care să fie şi fotogenic şi cu hu- 
mor şi un bun povestitor. Omul e om. nu 
zmeu. Mai are și defecte pe lingă multe cali- 
tăţi. Numai dacă nu faceți voi ceva, „tehnic“ 
ştiu eu, trucaje de voce...” 

Am ris și mi-am amintit că un coleg i-a pus 
pe îngrijitorii de la o fermă să spele vacile cu 
şampon ca să arate mai „fățoase“. Departe 
de mine asemenea „infrumusețţări”, deși con- 
tinuam să-l văd pe crescătorul meu ca pe un 
Făt Frumos, plasat într-o regiune colinară, cu 
vâi adinci, cu susur de izvoare și iarbă grasă 
și înalta smălțuită de flori multicolore. 

Dar intr-o zi am citit in „Scinteia” un articol 
în care autorul ii indemna pe cititori să dea 
fuga la Dulbanu pentru a cunoaște pe un bà- 
trin crescător de la o fermă de vaci din Bără- 
gan. Rezultatele erau spectaculoase. Puțin 
dezamăgit de peisaj — cimpie — am dat și eu 
fuga, nu insă fără indoieli. În Bărăgan cresc 
holde mânoase incă de pe vremea lui Bure- 
bista — imi ziceam. Dar vaci? Şi incă vaci re- 
cordiste. Autorul articolului vorbea despre 
una cu numele Emana care dădea peste 60 
litri de lapte pe zi. Să citești şi să nu crezi. Şi 
așa, într-o zi de vară, în care arșşița gonea la 
umbră pină şi ciinii, alergam cu mașina pe un 
drum judeţean, stirnind nori de praf, spre sa- 
tul lui Andrei Gabură. 

L-am cunoscut după o lungă căutare. Fi- 
indcá Andrei Gabură nu stă într-un loc. El e 
prezent peste tot. Trebuie să știe toate, sa 
controleze totul. Nu lasă nimic la voia întim- 
plării. Un bărbat trecut de prima tinerețe, 
poate şi de a doua... cine știe! Un bărbat fară 
virstă. De statură mijlocie, mușchiulos, cu te- 
nul ars de soare şi de vinturi. Mai ales de vin- 
turite Bărăganului. invățat cu munca şi cu 
necazurile. Dar și cu succesele. În adevăr, 
vacile lui păreau adevărate minuni ale naturii. 
Ugerele lor mari mingiiau iarba. Dărăbana, 
Emana și altele — le-am uitat numele — 
aveau șorțuri de susținere, ca să nu atingă 
pămintul, așa erau de voluminoase. Dacă nu 
le-aș fi văzut, dacă nu le-aș fi filmat, aș fi cre- 
zut că erau „butaforie“. 

Dar ce m-a impresionat mai mult era acest 
om fără virstă, neastimpărat, pasionat pentru 
munca lui, pe care o găsea fără egal de fru- 
moasă, de plină de satislacții. Avea o vorbă 


acestei țări 

Miezul fierbăht 

al piinii, 

scenariul | 

Vasile Mih 

regia 

Alecu Croitoru, 

cu Cezara Dafinescu 
Vasile Toma 


_şi ton Marinescu) 


a fost și serialul şi lung metraju! Temerarii de 
ia scara 2. Scenariul scriitorului lulu Raţiu 
Inspirat din viaţa elevilor a ridicat probleme 
complexe de realizare prin animarea unui 
mare număr de personaje. folosirea lipsingu: 
lui. menţinerea echilibrului dramaturgic pe 
parcursul celor 13 episoade. Lung metrajul 
s-a impus prin structura narativă solida. 
trama tensionată condusă cu mină sigura de 
un monteur experimentat. Sonia Georgescu 
O incercare temerară din care regizorii M8- 
nan Mihail. regretatul Zaharia Buzea, Ana 
Maria Buzea şi Artin Badea au ieșit invingă- 
tori. Ciclul Poveşti cu păpuși valorifică expre- 
siv tradiţia filmului romanesc în tehnica pă- 
pușilor animate, harul special pentru acest 
gen al regizoarei Isabela Petrașincu. Poveș- 
tile imaginate de ea cu un lup lacom şi hră- 
păreț care primește de fiecare dată plata cu- 
venită pentru faptele sale au umor și can- 
doare. Păpușile și decorul construite din 
lemn şi lină sînt stilizate cu rafinament. Spec- 
tacolul cinematografic este nu numai instruc- 
tiv, dar și fermecâtor prin armonia ansamblu- 
lui. Exigenţele artistice ale realizatorilor apro- 
pie de multe ori serialul de filmul de autor. 
Minunata lume a scrisului de Virgil Mocanu 
din ciclul Vreau să ştiu (Premiul pentru cel 
mai bun film didactic la Festivalul internaţio- 
nal de la Espinho, Portugalia — 1985) este o 
lecţie inteligentă și un spectacol vizual incin- 
tător. Jocul formelor plastice exprimă stări, 
sentimente, dincolo de funcționalitatea lor 
pur didactică. De aprecieri deosebite s-a bu- 
curat in festival și filmul de autor, cel mai 
complet mijloc de experimentare a unor noi 
modalitați artistice novatoare. Prin deschide- 


https://biblioteca-digitala.ro 


colorată, plină de înțelesuri, un tilc anume. 
nascut dintr-o experiență proprie de viaţa 

L-am surprins odată privind-o pe Emana, 
vaca lui favorită, cu atita dragoste, atit de 
duios, încît m-am mirat. 

— „Uitaţi-vă la ea, mi-a spus, cît e de fru- 
moasa. Nu știu dacă și alții o gasesc așa, dar 
mie îmi place foarte mult. Căci cine a mai vă- 
zut sau a auzit ca o vacă să-ţi dea într-o viaţă 
100 000 litri de lapte! Eu am fost și în Ame- 
rica Am stat de vorbă cu mulți crescători de 
vaci. Dar nimeni nu se putea lăuda cu o ast- 
fel de vacă! Aşa să știți. D'aia mă țin lingă 
coada ei. Lingă coada lor. Că le iubesc şi 
mi-e greu să trăiesc fără ele. Să știți că și ele 
îmi raspund cu aceeași dr: e. Cind intru 
în grajd intorc capul după mine şi mugesc 
uşor.“ 

Bătrinul tehnician Gabură nu e singurul 
care gindește așa. Alături de el i-am filmat și 

ceilalţi ingrijitori, ţărani ca și el, care iși 
iubesc animalele date in grija cu aceeași dra- 
goste şi pasiune.. 

— „Uitați-vă la ei! Toţi sint țărani ca şi 
mine. l-am recrutat după ce i-am urmărit și 
m-am încredințat că au aceeași milă de ani- 
male ca și de proprii lor copii“. Şi-a conti- 
nuat: „Ascultaţi-mă pe mine, un crescător 
bun de animale nu poate fi decit țăran. Fi- 
indcă numai unui ţăran îi place mirosul de 
bălegar. Numai unui ţăran îi place mirosul 
reavan al pămintului. A trebuit odată să trimit 
la București, la un curs pentru însămințări ar- 
tificiale, un tehnician. Eu am trimis doi. Pe 
tehnicianul fermei, un orășan, și pe un țăran 
de-al meu. Fiindcă știam că pentru tehnician 
simbâta era simbâtă, pleca la oraș devreme, 
duminica era duminică, iar lunea era luni 
după diminică şi venea mai tirziu. Și în timpul 
ásta eu pierdeam insâmințarea vacii. Dar 
pentru ţăranul meu și simbăta şi duminica și 
lunea, sau orice sărbătoare, tot zi de lucru 
era. Şi am rămas cu țăranul. Azi e cel mai 
bun tehnician din judeţ. Orășanul a plecat la 
oraș". 

M-am despărțit de Andrei Gabură într-o 
toamnă tirzie, cu rod bogat, adunat în că- 
mări. Dar cel mai bogat rod al acelui an a 
fost pentru mine faptul că am cunoscut un 


asemenea om. 
Dumitru DONE 


rea spre metaforă, prin grafica elevată, cu tit 
mul de autor patrundem într-un spaţiu spiri 
tual. in Drumul drept (scenariul: Lucia Ol- 
teanu, regia: Olimp Varăsteanu) se desprinde 
cu umor o tilosoție și o atitudine în faţa vieţi; 
Este relevabila simplitatea de structura, spe- 
cifică unui anume gen de animaţie, de mare 
efect în această peliculla satirică. Din gheme 
de lină se nasc personaje, situaţii, acțiuni co- 
mice, prilej pentru autori de a pleda pentru o 
existență autentica, de a trai viața cu adevă- 
rat, de a o folosi cu maximă intensitate și de 
a nu o lăsa la voia intimplării. Ritualul este al 
simplităţii și în Podul de Olimpiu Bandalac 
Filmul înregistrează incercarile dramatice a 
doi omuleți, despărțiți de o prăpastie. de a 
construi un pod, de fapt o punte simbolica a 
comunicării şi înțelegerii, a convieţurrii 
umane armonioase la care adera în final ṣi 
ceilalți. Grafica modernă, muzica tensionata 
a lui Octav Nemescu măresc puterea de co- 
municare a acestei pelicule emoționante. In 
Vijelia de Dinu Petrescu discursul filmic are 
lirism, culorile náválesc, contururile liniilor se 
disiocă, exaltarea și austeritatea se imbină în 
zugrăvirea furtunii. a atmosferei de taină si 
vrajă a pădurii. Prietenia dintre un copil și un 
minz, curiozitatea, uimirea, spaima celor doi 
în faţa naturii dezlânţuite devin o parabolă in 
fața misterului cunoaşterii. 

Filmele laureate oteră un eşantion repre- 
zentativ pentru competenţa profesională, cul- 
tura plastică ale cineașştilor, orizontul spiritual 
al fiimelor noastre de animaţie. 


Ludmila PATLANJOGLU 


stop cadru 


Pariul cu viața 


P.. cârțile, își au și filmele soarta lor 
Destinul Șoimului maltez, pe al carui generic 
apare, pentru prima dată, numele = pari 
John Huston (1941) a fost să se afle, con- 
stant, de mai bine de patru decenii, printre 
preferințele și ale publicului, și ale criticii. 
Seria engleză a Bibliotecii filmelor clasice, 
inaugurată in 1974, se grăbea să-i consacre 
unui dintre primele titluri prin cartea lui J. 
Anoblie care reproducea imaginile plan cu 
plan şi dialogurile integrale. Critica structura- 
listă a anilor '80 nu l-a ocolit nici ea Din 
orice sferă ar țișni interesul pentru această a 
tăților genului polițist, prezența personajului 
(primele fiind semnate de Roy dei Ruth 
1931, respectiv de William Dieterle, 1936), fie 
că este vorba de universul scriitorului, de 
construcţia regizorală, de analiza particulari- 
tăților genului polițist. prezența personajului 
bogartian domină toate motivațiile. Cel care 
avea să se identifice, mai apoi, cu eroul cau- 
zelor sortite eșecului, justițiarul dezabuzat 
care iși exercită meseria în absenţa oricărui 
elan, doar cu orgoliul lucrului bine făcut, a 
fost aici, „pentru prima dată — avea să spuna 
Enno Patalas — un out-sider care trebuie 
să-şi afirme integritatea impotriva lumii în a 


cărei fatalitate se știe, totuși, incurcat fără ie 
şire”. Există, în filmul lui Huston, o secvența 
care parcă taie cale de inceput lungului drum 
ce se aşterne în faţa lui Bogart, chemat la im 
țilnirea cu întringerea: este secvența ducerii 
la destinaţie a mult rivnitului șoim — statuetă 
presupus a fi din meta! preţios. Cu un chip 
obosit, care a uitat de mult mingiierea iluziei. 
Bogart străbate strada, o stradă indiferenta 
la.. „comoara“ de sub brațul său, înfășurată 
neglijent în ziare mototolite. Învelișul confec- 
ționat din demult inutila pagină de ziar, cu- 
leasă la intimplare din colțul unde fusese 
aruncată, semn al efemerului, la inceput in 
trigă. apoi nelinişteşte, ca o premoniţie a za 
dărniciei. Peste puţin timp se va dovedi ca 
disputatul obiect nu era decit o imitație. „Ce-: 
asta ?" il întreabă detectivul Polhaus pe 
Sam Spade. „Materia din care sint făcute vi- 
sele noastre” sună răspunsul lui Bogart. ŞI 
totuși, personajul care, citiva ani buni, de 
atunci încolo, de la Casablanca la Regina 
Atricană, de la Key Largo la Revolta de pe 
Caine se va naște sub alte nume pentru a 
pierde intr-un singur mod „...derizoriu, birui- 
tor în lupta macabră cu îngerul“, bărbatul cu 
„chipul însemnat de ceea ce a văzut. mersul 


note de regizor 


Sentimentul naturii 


A. mare om. după ce va mai cutre 
era un timp Europa câutind zadarnic coman 
ditarul pentru un nou film, va simţi că ceasul 
i-a sunat şi va veni să moară în țara lui. in 
aftara incintei Hollywood-ului și impotriva lui, 
ei fusese cinstea și gloria cinematogralului 
american” — așa il consideră Georges Sa- 
doul pe Robert J. Fiaherty, marele clasic al 
documentarului. Cu puţin înaintea dispariției 
(1951), el va încredința tiparului unele amin- 
tiri dintre care pregnantă e apariția la 
New-York a unei fete din Samoa, prietenă a 
familiei Flaherty, din timpul filmărilor la Moa 
na. Ceea ce îl preocupă Flaherty şi dă to- 
todată cheia personalității sale, e o continuă 
uimire faţă de imensa putere de a-și iubi se- 
menii a tinerei Samoeze. Faptul că era inca- 
pabilă să înțeleagă de ce oamenii marelui 
oraș nu se recunosc și nu se salută, de ce 
nu-şi dau ajutor în orice clipă, de ce nu sim! 
o naturală fraternitate, reprezintă pentru Fla 
herty o încintare și o recontortare morală su- 
biimă. 

Flaherty nutrea pentru frumusețea naturii 
umane o imensă admiraţie și o contemplaţie 
plină de respect și expresia directă a acestei 
devoţiuni e uimitoarea sa putere de a integra 
omul naturii, încârcindu-l cu forța și nemărgi- 
nirea ei. Flaherty e artistul care, cu o putere 
de „mare om“, reușește să exprime prin cine- 
matograi natura legată de om printr-un mis- 
ter primordial. Fie că este peisajul nordului 
îndepărtat în care ființează, indreptățind min- 
dria de a fi om, eskimosul Nanuk (1922), tie 


Un film realizat în 1960 de 


Pierzătorul 
ciștizător: 
Humphrey 
(aici in 
Somnul de i 
de Howard Hawks, 
alături 

de partenera sa 

si de viaţă. 
Lauren Bacall) 


Bogart 


Ré 


ingreunat de ceea ce a atlat" — scrie, ca ni- 
meni altul. André Bazin — ne-a învățat ceea ce 
atitia triumfàtori nu au aflat niciodată: cum så 


că e natura paradisiacă din Samoa în care ti- 
norii Maori — Moana (1925) exprimă în 
orice clipa naturala bucurie de a trăi, fie câ e 
peisajul încărcat de nouri și viitori de valuri al 
irian cu care se infruntă cu un eroism 
diurn Omul din Aran (1934), fie pădurea 
americană misterioasă, aproape virgină, in 
care uimirea micului vinător de doisprezece 
ani descoperă o brutală, dar fascinantă sim- 


Rene Clement: /n plin sau 


cu Alain Delon, Marie Laforèt și... surpriza: Elvira Popescu, 
celebra noastră compatrioată (aici alături de Maurice Ronei) 


din filmele stagiunii 


„Barometru al unor epoci“ 


Ru. mereu istoria artei a şaptea, 
programele Cinematecii n-au doar rostul de a 
inventaria sistematic fondul de „capodopere“ 
(cărora le mai şi testează astfel „âna”...), ci 
şi pe acela de a investiga fenomenele cine- 
matogratice de tot felul. Inclusiv pe cele rele- 
vante mai curind din unghi sociologic deci 
strict valoric. Filme de categoria a doua 
(sau... şi mai şi!) pot spune spectatorului 
multe despre o orientare sau alta, despre im- 
pulsurile de moment ale gindirii intelectuale 
şi artistice, despre temele și obsesiile unor 
autori sau ale unor spaţii socio-culturale. 
despre „Weltanschauung'-ul cutăror pe- 
rioade creatoare. in ultimii ani, marile festiva- 
luri au explorat și ele asemenea fenomene, 
punind la cale secțiuni tematice consacrate 
cite unei direcții, ori cite unei cinematografii 
naţionale. iniţiativa — după cum se știe —a 
produs și continuă så producă nu de puţine 
ori revelații. Se-nțelege că spectatorul poate 
— şi trebuie! — să caute și singur „legătura 
de fenomen“ dintre filmele pe care le vede, 
să devină — adica — pe cont propriu un „so- 


ciolog" al informaţiei pe care conexiunile de 
acest fel i le furnizează din belsug 

Imi voi ilustra teza alegind din „fişierul“ de 
spectator al Cinematecii bucureştene insem- 
nările despre două filme mult lăudate la vre- 
mea lor, dar a căror firmă s-a mai fanat intre 
timp, în prim-plan trecind valoarea lor de — 
cum se spune: — „barometru al unei epoci”. 
E vorba despre America „șaptezecistă”. cu- 
prinsă de febra infatigabilelor revelări a tot 
soiul de „alienări”: intre altele. aceea la care 
e supusă femeia in societate și aceea a mani- 
pulărilor mass-mediei. inainte de a da cuvin- 
tul „fișelor“. să adaug că filmele în cauză 
aparțin unor regizori importanți, autori și ai 
unor opere de primă mina... 


© O femeie necăsătorită (SUA, 1978, in regia 
lui Paul Mazursky). Pe tundalu! militantisme- 
lor pro-feministe de dupa 1970. filmul urma- 
reşte intr-un mod pe atunci polemic — dara 
astăzi cam conformist — falimentul câsniciei 
unei soții-model într-o societate care, intr-un 
sistem unde, într-o perioada cind... După cu- 
venita psihoterapie și salutara cură de libur 
tate (gata-gata să ducă la... libertinaj!). totul 


= l ti 
eN t 
a S 


se va rezolva, firește, femeia (în viața civili 
Jil} Clayborough) îşi va regăsi fericirea alături 
sde un pictor (Alan Bates) care... Mediul e ar 
țistic (ea a studiat artele şi e funcționară la o 
galerie de tablouri). Puncte de interes: insis- 
tența psihologizantă a regizorului — concen 
tratá simbolic în „şedințele” celor patru pri: 

tene (intre care protagonista), practicante ale 
unui stil de confesiune „totală“, presupunind 
abandonul complexelor şi pudorii — şi imagi 
nea metaforică din final, unde femeia se tre 
zește cu un tablou-cadou în mijlocul străzii și 
pornește spre casă ținindu-l de cadrul meta- 
lic de susținere. Apoi incepe să se lupte cu 
palele de vint care răsucesc pinza cind câtre 
dreapta, cind câtre stinga. tăcind-o pe ea. pe 
eroină, să pară că se ține de ur catarg, rezis- 
tind în plina furtună 

© Rețeaua de televiziune (Network, SUA. 
1976, în regia lui Sidney Lumet). Despre 
odioasele maşinaţiuni din spatele uşilor in- 
chise ale marilor companii de televiziune 
americane. Cu momente de tensiune ivite din 
acumularea tezismelor demascatoare, filmul 
ciștigă datorita jocului febril al Fayei Duna- 
way, în rolul principal! de „TV-woman" (fru- 
moasă și lipsită de scrupule, devotată pină la 


absurd cauzei televizistice, imaginativă, agi-. 


tată, trepidantă, sclipitoare, brici!), și al lui 
Peter Finch, in rolul de „profet impotriva ipo- 
criziei timpului nostru” cum îl socoate prota- 
gonista (rătăcit, incontrolabil, posedat de o 
„voce“ interioară, proferind blesteme și stir 
nind la revoltă). Dincolo de tezele sale prea 
sec expuse, intuiţia protundă a filmului e ca 


https://biblioteca-digitala.ro 


transformăm „încetul cu încetul viața, într-o 
ironie tenace îndreptată impotriva morții“. 


Magda MIHĂILESCU 


fonie a muncii unor petroliști (Poveste din 
Louisiana 1948), toate aceste întruchipări 
transmit marea revelaţie a sentimentului na- 
turii, mereu răinnoit, etern și misterios pre- 
cum ea însăși. A fost comparat, pentru can- 
doarea investigaţiei sale umaniste, cu Jean 
Jacques Rousseau, dar noi îl vom compara și 
cu alt Rousseau, Théodore, pictorul peisagist 
romantic, și cu Rousseau-Vameșul pentru 
misterul incitant al peisajelor sale. Aşa cum 
ne învață marile arte, natura e puternică, 
plină de mistere, mereu alta și mereu ace- 
əaşi, prietenă și totodată etern potrivnică și 
ațițătoare omului. Aşa cum în cuvinte palpită 
ea etern: „Lacul codrilor albaștru/ Nuteri gal- 
beni îl încarcă” ...sau în culori foșnește veș- 
nic, prin fragila pudră a unui pastel, fagul 
singuratic dintr-un peisaj de Luchian, prin 
Aurul Rinului” unui Wagner, or suita „Impre- 
sii din copilărie“ de Enescu... Natura în cine- 
ma-ul lui Flaherty e nesfirșită — ei ştie să fil- 
meze astfel incit cadrul nu limitează spaţiul, 
ci îl deschide (rămine obsedantă imaginea 
bârcuței micului pescar în peisajul pădurii in- 
vadate de ape din necunoscuta — cunoscută 
prin el — Louisiana), ea are timpul şi ritmul 
si material întruchipat în ritmul materiei — 
Huxului unui film, vezi ostaticul nordului in- 
ghețat vibrat de ratalele zăpezii, vezi ritmul 
valurilor şi grelelor crengi din Samoa. 

Sentimentul naturii e grav la Flaherty și așa 
trebuie să fie el în arte, fiindcă ele au preluat 
incantaţiile cultelor ce implorau natura să fie 
prietenoasă, să-şi ofere darurile, inconjurate 
mereu de mistere, și este, deasemeni, senti- 
mentul artistic al apropierii ei, prin subtila 
operație de personificare, specitică marii 
arte. in fine, natura sa e profund reală fiind 
funciarmente documentară şi în același timp 
imaginativă, fiind artă. ȘI gindul ne duce la o 
scrisoare a lui Gauguin, proiectind tabloul 
unei tinere tahitiene Maori: ...,voi picta citeva 
flori pe fond, dar ele nu trebuie să fie reale 
und imaginative; le fac să semene cu niște 
scintei”... 


Savel ŞTIOPUL 


angrenajele care compun mecanismul social 
tind sa funcţioneze autonom, suficiente lor 
insele, pina la ignorarea funcţiei lor in scena- 


riut global... 
lon Bogdan LEFTER 


fecd sătorită 


Jill Clayburgh My i 


în filmul lui ; 
Paul Mazursky 


Atenţie! 
Se filmează: 


G. Borāneşti din judeţul lalomiţa, 
situată la aproximativ 60 kilometri de capi- 
tală, este ținta călătoriei spre care se în- 
dreaptă cele două autocare încărcate ochi cu 
actori și figuranţi. 

„Va fi o filmare diticilă, o filmare de noapte, 
reunind toţi interpreţii“, precizase regizorul 
George Cornea în timpul discuţiei purtata la 
telefon cu o zi în urmă. Râminea, doar, să ve- 
rific „la locul faptei“ afirmaţia O noapte 
caldă şi senină de toamnă învăluie pufoasă 
panglica șerpuitoare a șoselei, casele, silue- 
tele oamenilor. Brusc, intunericul este spart 
de zeci de luminiţe multicolore. Un chioșc lu- 
minat a giorno, snopi de griu, o atmostera 
sărbătorească şi o mireasmā de mere tomna- 
tice formează o „insulă“ neașteptată în cim- 
pia ialomițeană. O mulţime curioasă formată 
din localnici veseli și îndatoritori se ascunde 
sub copacii livezii. În clipa în care sosesc ar- 
tiștii începe agitația. Se probează costumele, 
se asortează incălțămintea, numeroase CO- 
menzi scurte și precipitate răsună de unde te 
aștepți mai puţin. 

Patru feciori ca brazii îmbraca straie mara- 
mureșene; ei sint frații Iuga, meşteri în ciopli- 


Membrii familiei luga: Ilarion 


Ciobanu, 


| Roadele pămîntulu 


tul lemnului. Au venit împreună cu parintele 
lor (interpret Ilarion Ciobanu) să dea o mină 
de ajutor, aici, la o fermă din Bărăgan, la 
construirea grajdurilor. Au şi o soră, 
ochioasă, sprincenată, codana Mara, (inter- 
pretată de Teodora Mareş aflată la cel de-al 
treilea rol principal al carierei cinematogra- 
fice). Toma, cel mai mare dintre fraţi este, 
după cum îl definește interpretul, actorul Flo- 
rin Tănase, „un bărbat cu un caracter ferm, 
profund, coordonat în tot ceea ce face, de un 
puternic simţ al datoriei și de o mare iubire 
faţa de familia lui”. Florin Tânase s-a intilnit 
cu bucurie cu un rol pozitiv, după ce, ani 
de-a rindul, întruchipase „numeroase fațete 
ale răului”. Mitru, mezinul familiei a luat chi- 
pul şi înfățișarea tinărului actor al teatrului 
din Timișoara, Cristian Cornea, Pavel cel ta- 
citurn, este interpretat de proaspătul actor al 
Naţionalului bucureștean, Vasile Filipescu 
Despre Pavel ceilalţi frați spun: „E bine că tu 
taci mereu, măi fecior, pentru tine vorbeşte 
mina, barda și ciocanul. Şi naiul, și fluierul" 
Leru (în rol Mihai Bica, de două luni actor al 
teatrului din Sibiu) este caracterizat chiar de 
numele pe care-l poartă. În graiul neaoș, ma 


Florin Tănase, Andrei Bursuci, 


Teodora Mareş, Vasile Filipescu, Mihai Bica şi Cristian Cornea 
E 
i 


j 
ke 


ui 


ciur face ca într-o zi de joi să 


asistăm, notind atit in memoria hirtiei de 
scris cit și in cea a hirtiei fotografice, o du- 
pâ-amiază de muncă a echipei filmului Există 
joi. (Scenariul aparține dramaturgului Paul 
Everac) 


Pentru Ina (Dian 
oară vă 


Lupescu) 
locul 
iubirea 


insemna 
intilnirii cu 


„sau despre 
gravitate 
în iubire 


Un pårculet aşezat la intersecția bulevardu 
lui Republicii cu Gheorghe Dimitrov şi o 
splendidă fintină arteziană care imprăştie 
spre lumină curcubee de apa constituie de 
corul natural pentru una din secvențele de 
început ale filmului. Aici se va filma ultima 
intilnire între tînărul inginer constructor de 


O echipă de filmare la lucru (regizorul 


operatorul Florin Mihăilescu 


şi Valentin 


Cu 


ramureșan, Leru înseamnă văpaie. Pentru Mi- 
hai Bica, personajul Leru va insemna intotde- 
auna debutul in film. 

intre timp a răsărit o lună senină, rotundă 
şi peste aroma dulce de mere s-a strecurat și 
izul parfumat al finului. In decorul campestru, 
echipa de filmare a pregătit pentru turnare 
cadrul 244. Urcaţi pe o automacara, operato- 
rii Horia Lapteș și Daniel Anton delimitează 
cadrul. Se va filma cu două aparate în același 
timp. În spatele celuilalt aparat de filmat, se 
găsește operatorul Alexandru Intorsureanu 
Regizorul hotărăşte o primă repetiţie, dar fi- 
guraţia se mișcă prea incet, hora nu este ro- 
tundă şi deci: „Reluăm! incă o dată Şi incă o 
dată! Stop! A fost bine! Atenţie!“ Pe ciachetă, 
secretara de platou Alice Dumitrescu, scrie 
citej: Cadrul 244, turnat 1: Se dă drumul la 
play-back şi „motor!“ Din lanțul dansatorilor 
se desprinde Rodica Horobej care alearga 
spre chioșc, oprește magnetofonul și se 
adresează sătenilor: „Acum e rindul fetelor sa 
invite la dans!“ „Stop!“ A fost bine, nu mai 
trebuie nici o dublă. Cadrul 243 — turnat trei. 
Operatorul Alexandru intorsureanu solicită 
un moment de pauză: are nevoie de un 


Doi tineri 
ca perlect 


nave, Virgil (interpretat de Valentin Voicila de 
ia teatrul de stat din Arad) şi farmacista De 
nisa (în rol, Marina Procopie). Regizorul 
Adrian Petringenaru apreciază momentul ca 
tund „Important în viața sentimentală a erou 
lui, un bărbat sobru, nu prea răsfațat de 
viața, care nu poate accepta ca iubita lui sa 
ție superficiala și firea ei „să nu rimeze 
exact“ cu seriozitatea lui deosebita. Pentru el 

iubirea va veni neașteptat, romantic, la o 
intretâiere de drumuri, intr-o gara — viaţa, iu- 
birea nu pot fi privite decit cu ochiul sobrie- 
tâţii“ 

Operatorul! Florin Mihăilescu si camerama- 
nul Cristian Popescu au aşezat Arillexul pe 


Adrian Petringenaru, 
și interpreţii Marina Procopie, 


Y oicilă) 


seriozitate, 
despre satul contemporan 


preocupaţi să rezolve 


(Mircea 


dar si cu umor 


scharf foarte exact şi „operaţia“ cere puţin 
timp 

Se filmează hora în care se prind și moro- 
şenii, „tăți, absolut tăţi, inclusiv unchiul”, in- 
terpretat de actorul Andrei Bursaci. Mara 
(Dora), rumenă în obraji ca un măr pirguit, se 
rotește, se rotește. De sus, de pe automa- 
cara, operatorul Horia Lapteș cere: „o lu- 
mină, coborim cu aparatul de filmat, jos sub 
becuri, ne oprim, va fi un cadru fix cu 120“. 

Cadrul 260 — turnat 1. Filmarea continuă. 
Răcoarea plăcută a serii s-a transformat ince- 
tul cu încetul intr-o umezeală pătrunzătoare. 
Miezul nopţii a trecut de mult şi de undeva, 
din depărtare, se aude cintatul răgușit al co- 
coșilor. Nimeni nu are timp şi ochi decit pen- 
tru spaţiul luminat în care hora se leagă, se 
opreşte, iarăşi se leagă. Bulz (Sebastian Pa- 
paiani) și Dinu (Dan Puric), rezemaţi de 
chioșc, discută aprins. Se trag două duble. 

Cadrul... zorii fac să pălească strâlucirea 
stelelor. E ora șase dimineața și o lungă 
noapte de filmare s-a incheiat. Cele două au- 
tocare refac traseul în sens invers. Din filmul 
Roadele pămintului (scenariul Radu Aneste 
Petrescu) s-a filmat secvența „Sărbătoarea 
spicului de griu“ 


mai mult 
Nuță) 


totul 


Diaconu si Lucian 


meee] 


un travling şi repetă mişcările de aparat cu 
ajutorul direct al lui Matei, traviingistul 

Matei. trage la capat, te oprești la sem- 
nul alb, urmează un plan american, impingi 
usor mai departe, te opreşti. din nou la cela- 
iät semn. atenție mare. va fi un travling pe 
plecarea fetei." 

Denisa şi Virgil apar pe alee În ochii mari 
ai fetei se citește nedumerire amestecata cu 
tristețe. Nu-l poate „descifra“ pe Virgil, nu-i 
intelege hotărirea, dar pentru ca simte ca 
pleacă, ca-l va pierde, incearca sa-l rețina cu 
forța sentimentală a amintirilor 

Interpretul lui Virgil, actorul Valentin: Voi- 
cilă, mărturiseşte că se simte în largul lui in- 
terpretind un rol scris de dramaturgul Paul 
Everac, cu atit mai mult cu cit de fa filmul lui 

nu Tanase Întoarce-te și mai priveşte o da 
tà nu a mai fost distribuit într-un rol princi- 
pal. „Destinul frămintat al tinarului construc; 

+ de nave m-a atras cu o forța dublă: în pri: 
mul rind pentru voinţa lui, pentru puterea lui 
i» a invinge greutaţile şi în al doilea rind 
pentru ca eu am crescut pe malurile batrinu: 
lui Danubiu, la Brăila, și peregrinările lui Vir 
gil pe la șantierele navale m-au făcut sa rega- 
sesc atmosfera copilăriei. Am iubit rolul şi mi 
l-am dorit din prima clipă“ 

Secretara de platou Margareta Ghicică 
pregateşște clacheta: cadrul 47, turnat 1. Regi- 
zorul Adrian Petringenaru îşi pune tacticos 
ochelarii şi repetă impreună cu interpreții 
textul şi mișcarea în cadru. Pictoriţa de cos 
tume Svetlana Mihailescu completează vesti- 
mentaţia Denisei cu un trenci. E toamna în 
micul parc bucureştean, o toamnă a unei 
nostalgice despărțiri. Frumoasa poveste de 
dragoste, adevărata poveste de iubire a lui 
Virgil cu ina, o tinără muncitoare la o fabrică 
de confecţii (în rol actrița Diana Lupescu) se 
va naşte într-o zi de joi. In finalul fiimului, Ina 
il va intreba pe Virgil: „Exista jor?” 


ileana PERNEG-DĂNĂLACHE 
Foto: Victor STROE 


regizor“ 


Mihail Romm s-a născut la Irkutsk în 1901 și-a decedat la Moscova în 1971. La înce- 
put, s-a simţit atras de artele plastice, după care a fost ziarist și traducător de lucrări 
literare și abia în 1929 s-a apropiat de cinematograf mai intii ca scenarist. Primul său 


film l-a realizat în 1934 (Bulgă 


re de seu). La Festivalul de la Cannes, ediția 1946, a fos! 


premiat pentru filmul Deportatul 217, apoi in 1948 la Marianske Lazne a fost din nou 
premiat pentru filmul Chestiunea rusă iar în 1962 la Karlovy Vary a primit „Marele pre 
miu“ pentru Nouă zile dintr-un an. Alte filme importante ale lui Mihai! Romm: Lenin in 


Octombrie, Pagini istorice, Amiralul Uşakov, 


, Adevărata față a fascismului. 


Cu muiţi ani în urmă şi-a publicat amintirile lui de cineast, amintiri al căror farmec 


trecerea vremii nu i-a alterat. 


lată unul dintre cele mai savuroase capitole ale cărții intitulat, cum se spune și în ti- 


tiu, „Cum am devenit regizor”: 


l. tinerețe eram un om care nu izbutea in 
nimic. Înainte să devin cineast, am trecut prin 
mai multe meserii, ce-i drept din diferite ra- 
muri ale artei. Aş zice că e ceva caracteristic 
regizorilor noștri. Cind eram tineri, cinemato- 
grafia nu era considerată incă o artă. Trecea 
drept o activitate foarte curioasă și puțin sti 
mată. Lumea zicea că un tinăr, dacă e cinsti! 
şi capabil, nu pare serios dacă se apucă de 
meseria asta. Așa că noi toți am intrat în ci- 
nematogratie cu totul întimplător. Nu-i cred 
deloc pe acei tepari care spun sau scriu că 
ei, încă din copilărie, n-aveau altceva în cap 
decit problemele organizării cadrului, ritmului 
or munca cu actorul. Nu-i adevărat, sigur 
nu-i adevărat! Cei mai mulți, or n-au reușit ca 
actori de teatru, or n-au reușit ca sculptori 
sau pictori, şi și-au încercat norocul în cine 
matogratie. Din tot șuvoiul ăsta de oameni, 
mulți s-au autoselectat, dovedindu-se inapţi 
la primul film sau capotind fără speranţă la al 
doilea. Unii au rămas, totuși, în cinematogra- 
fie, dar n-au ajuns să aibă vreo reală valoare. 
O parte mult mai mică s-a realizat, într-ade- 
văr, în această anevoioasă profesie de regizor 
de film. Şi pe aceștia se bazează de fapt ve- 
chea gardă a cinematografiei sovietice. 

M-am gindit cam tirziu — pe la 28 de ani — 
să mă apuc și eu de meseria asta Primisem 
primul meu onorariu pentru un scenariu de 
scurt metraj (un film pentru copii) pe care il 
scrisesem împreună cu alți trei autori. Pina 
atunci trecusem prin aproape toate genurile 
de artă, în afară de balet și de cintatul ia 
trombon... 

Luasem lecții de sculptură. Am abando 
nat-o nu pentru că „am preferat o artă dina- 
mică uneia statice” și nici pentru că „sufletul 


meu jinduia tainic să organizeze ritmic supra- 
fața cadrului”, treabă pentru care era nevoie 
să te rățoiești la figuraţie, să te lupţi cu som- 
nul şi cu plictiseala. Am renunţat la sculptură 
pentru că nu eram deloc convins că o să iasă 
din mine un sculptor de succes. Din același 
motiv m-am despărțit şi de literatură, de care 


Nouă zile din 


filmul în contextul culturii 


C u puţin inainte de acela al lui Eu: Si- 
mion, un jurnal de „visiting Tansee ih pu 
blicat la noi Mircea Zaciu: Teritorii (Editura 
Dacia. 1976). Predind româna la Kölin și 
Bonn în anul universitar 1967—68, criticul și 
istoricul literar clujean a căutat să compuna 
în carte o imagine a lumii prin care tocmai 
trecea. Fireşte că a consemnat, între altele, și 
filmele pe care le-a văzut. La ele mă vo: opri 
deindată, insă nu înainte de a schița citeva 
repere generale ale probiemei. În ce priveste 
strict Teritoriile, tonul lor e sensibilizat pe de 
o parte de tensiunea insingurării pe care pro- 
fesorul român o trăiește, cind mârturisind-o, 
cind punind-o" între parantezele pudorii inte- 
lectuale, pe de alta de creșterea continuă a 
tensiunii în mediile universitare, supuse pină 
la urmă seismelor primăverii lui 1968 (după 
ce le urmărise pe cele germane, Mircea Zaciu 
avea să ajungă la Paris exact la inceputul ce- 
lebrului mai...). A rezultat un jurnal de o ex- 
traordinară vibraţie a autenticităţii, in contex- 
tul căreia — din punctul de vedere care ne 
interesează aici — notaţiile despre film sint 
spontane, „sincere“ și cu atit mai semnifica- 
tive. Cît despre atitudinea generală a lui Mir- 
cea Zaciu față de arta a şaptea, ea era cu- 
noscută — de pildă — din două interviuri 
(datate 1972 şi 1975) în care se referise la ra 
porturile dintre film și literatură. Aprecierile 
sale asupra sensului activ al ecranizărilor 
constituiseră o recunoaștere a redutabilului 


Cinefilia unui om de litere 


rol cultural al cinematografiei: „Agârbiceanu 
și-a găsit un magistral interpret al operei în 
cinematografie. [era vorba despre Nunta de 
piatră și Duhul aurului) [...] A restitui opera 
unui scriitor prin arta formidabilă a filmului 
[...] însemnează a-i imprima o nouă putere de 
Circulaţie, a incita lectura a milioane de oa 
meni, a-i justifica perenitatea Este, la urma 
urmelor, și acesta un act critic“ (in Lancea lui 
Ahile, Editura Cartea Românească, 1980, p. 
294). Cu toate acestea, profesorul plasase ci- 
nematograful pe o poziţie inferioară literaturii 
în ierarhia disciplinelor artistice: „consider că 
filmul lui Titus Popovici, Puterea și adevărul, 
e un film mare. Regret doar că Titus n-a fá- 
cut efortul de a scrie un roman cu enormul 
material din tiim. Un roman, oricum, râmine 
mai mult decit un film. Închipuie-ţi că Re- 
breanu ar fi făcut din lon un fiim? Ar fi fost 
Rebreanu, Rebreanu?” (idem. p. 284). Con- 
cepția care își fixează atari limite mi se pare 
acceptabilă, mai ales dacă ținem cont că 
aparţine unui specialist al istoriei literaturii, 
adică al unui domeniu studiat de obicei în 
sine, fără raportări ia artele vecine... 
Primul film pe care Mircea Zaciu la văzut 
la Köln (şi-mi vine să adaug că era normal să 
i se întimple așa istoricului literar!) a fost 
unul vechi, cu Max Linder (cf. Teritorii, p. 
13). Figura actorului i-a amintit anii copilăriei 
şi ai acelor „comedii neghioabe. in vremea 
războiului, elev, la -Forum»= şi -Aro-. uneori 


mă ocupasem, dar ca un' diletant aproape 
Nici un bun actor n-a ieșit din mine și pina la 
venă nici cu regia de teatru nu m-am descur- 
cat. 3 

Plin de nemulțumire, dar vioi şi insetat, 
bintuiam peste tot in căutarea unei trebi ade- 
vărate. Din păcate insă toate artele astea 
nu-mi aduceau nimic de mincare. Ce-i drept, 
făceam un punct de glorie din dezinteresul 
meu financiar. Existenţa mi-o ciștigam dese- 
nind grafice. făcînd traduceri din franceză, 
pavoazind străzile de 1 Mai şi 7 Noiembrie, 
făcind afişe şi, citeodată, chiar coperţi de 
carte. 

În 1928 m-am decis să-mi încerc norocul și 
in cinema. Ca să-mi ating scopul și după o 
matură chibzuinţă mi-am ales un drum destul 
de original: am intrat la „Institutul metodelor 
de muncă extrașcolară pentru copii“, în cali- 
tate de colaborator nesalariat. Patru ore pe zi 
trebuia să studiez reacţia copiilor de virstă 
medie ia fiimele pe care le vizionau. În 
schimb, aveam prilejul să văd orice fel de 
time la masa de montaj sau pe un ecran mic 
şi, în general, să fac cu ele orice, chiar să le 
tai bucăţi și să le lipesc la loc. M-am hotărit 
să invăţ pe dinafară unele filme. Pe atunci, 
mă puteai trezi noaptea ca să mă întrebi: „Ja 
spune, Romm, ce se petrece in cadrul numă- 
rul 40, din filmul Fricosul, de exemplu?” şi aș 
fi răspuns imediat; „Cadrul 40 e un plan me 
diu și reprezintă o circiumă. În planul intii stă 
Torrens ţinind în mina dreaptă o ţigară. Zim- 
beşte intorcindu-se de la stinga la dreapta. 
Lungimea cadrului, doi metri şi 12 foto- 
grame”. Așa am învățat eu să-mi întipăresc în 
memorie citeva filme printre care Fricosul, 
Pariziana, În docurile New York-ului, Chi- 
cago, Crucișătorul Potemkin și altele. Așa am 
studiat eu — poate prostește — arta cinema- 
togralică, mai sistematic totuși decit o făcu- 
sem cu oricare artă mai inainte. Munceam ca 
un bezmetic cite 16—18 ore pe zi iar traiul 
zilnic mi-l ciştigam făcind grafice, afişe şi tra- 
duceri. După un an, cind m-am considerat 
destul de pregătit, am incercat să scriu un 
scenariu. Nu era ceva întimplător: în primul 
rind aveam doi prieteni scenariști şi știam ce 
inseamnă să scrii un scenariu. În plus, incli- 


tara „bilet de voie» (p. 14). Sint de-ajuns 
asemenea puţine cuvinte pentru a sugera o 
intreagă atmosferă și o întreagă anecdotică a 
adolescenţei ardelenești din anii '40, laolaltă 
cu „distanța“ melancolic-ironică a prezentului 
(despre care sint citeva fraze și în Avertis- 
mentul cărţii). Tot acolo e evocată și altă ca- 
tegorie de filme ale epocii: „o dată, un profe- 
sor de istorie de la Comercial ne-a prins la 
Venera oarbă cu Viviane Romance și Geor- 


ges Flamant și am avut neplăceri. Şi ce naivi | 


tâți erau în filmele acelea vechi, nu înțeleg — 
azi — ce era prohibit!" (ibid.). Despre aceeași 
epocă a juneței cinematografului va mai fi 
vorba într-o splendidă pagină despre Europa 
stirșitului de război mondial (cînd rulau — 
bunăoară — filme cu Madeleine Sologne — 
ci. p. 128—9...) sau atunci cind, în Franța, 
profesorul vede Orphée, „filmu! vechi al lui 
Jean Cocteau“ (cu Maria Casarăs și Marie 
Dea). în care „Partea de poetic rezistă, dar 
mașinăriile au ruginit teribi!” (p. 238) 3 

Dintre filmele noi sau relativ noi pe care le 
urmărește, Mircea Zaciu înregistrează în jur- 
nal şi mai bune, şi mai rele. Nu-l interesează 
experimentele mai degrabă formale, devreme 
ce Bande à part ai! lui Godard i se pare „me- 
diocru“ (p. 49), iar L'Année demière à Ma- 
rienbad de Alain Resnais după Robbe-Grillet 
ii dă „o senzaţie de plictiseală, cu toate elogi- 
ile citite la adresa peliculei. Artă obosită, de 
un manierism veșted" (p. 75). In schimb, du- 
pă Blow-up-ul lui Antonioni se simte „tulbu- 
rat" şi „urmărit de magistrala secvenţă finală“ 
(p.46), iar cu‘ Opt jumate (transcris chiar așa 
căci tradus din nemţește!) intră în rezonanță 
din perspectiva călătorului însingurat: „vad 
Opt jumate de Fellini, ca sâ-mi iau doza de 
tristețe colectivă, de tristețe a altuia, a cuiva 
care simte și mai acut singurătatea $i inuma- 
nitatea acestei lumi unde nu ne mai aparți- 
nem“ (p. 62; mai tirziu vede și Giulietta degli 
spiriti — p. 76). 


https://biblioteca-digitala.ro 


` ajung 


naţiile mele literare din trecut îmi dădeau 
ghes să pornesc la primul meu scenariu. 
Marturisesc că inceputul a fost un succes 
evident: dacă primele două scenarii îmi fuse- 
seră respinse fără nici o explicație, următoa- 
reie trei mi-au fost respinse... cu explicaţii. Şi 
așa am devenit scenarist. Ca să fiu sincer, 
am început cu scenariul, dar mă gindeam să 
regizor. Cum aveam la activ vreo 
două-trei scenarii acceptate, am solicitat să 
fiu asistent la Maceret care se pregătea pen- 
tru filmul Oameni şi fapte. Mi-aduc aminte că 
pe vremea aceea directorul studioului, Si- 
niavski, om vesel de felul lui, mi-a spus: „De 
ce sā incepi ca asistent? N-ar fi mai bine 
să-ți dau să faci un scurt metraj?” 

MA temeam chiar şi de un scurt metraj. asa 
ca am preferat să fac asistența 

A venit ziua cind a trebui! sa-mi iau ramas 
bun de ia „Institutul metodelor de muncă ex- 
trașcolară“. Şeful meu era o bătrinică foarte 
simpatică și tare bună ia suflet. Erau între noi 
niște relaţii dintre cele mai fericite. Cind 
m-am dus să-i spun că plec, a râmas tăcută 
citeva clipe dupa care m-a rugat să mă duc 
puţin pe afară și peste o jumătate de orâ să 
mă intorc să-mi dea răspunsul. Cind m-am 
intors am găsit-o în picioare, cu ochii plini de 
lacrimi. A inceput sâ-mi vorbească așa cum 
se obișnuiește la marginea unui mormint 
proaspăt săpat. în fața sicriului cuiva care i-a 
tost drag: 

— Scumpul meu Mihail Ilici! Erai un tinăr 
plin de talent şi cinstit. Aveai inimă bună și te 
iubeam ca pe copilul meu! Acum vrei să intri 
în lumea filmului... Într-un an ai să termini ca 
un ticălos iremediabil... Taci și nu-mi spune 
nimic! Ştiu eu ce sint ăştia din cinema... Ai să 
ajungi un stricat. vreau să râmin cu o amin- 
tire luminoasă despre dumneata. Așa că de 
acum înainte nici nu te mai recunosc şi nici 
nu vreau să te mai våd. Du-te și fii fericit! 

După asistența pe lingă Maceret, am ince- 
pu! să mă simt mai sigur pe mine ṣi am rẹ- 
nunţat la alte propuneri de asistență și chiar 
de co-regie. Tineam morţiş să fac film de 
unul singur și felul decis in care o ceream 
s-ar părea că a impus. În aprilie 1933, direc- 
torul m-a chemat şi mi-a spus că dacă în 
două săptămini ii propun un scenariu de film 
mut, cu cel mult zece actori care să nu aibă 

ine știe ce pretenţii de onorariu și nici mai 
mult decit cinci decoruri simple, fără figura- 
ție, şi cu un deviz care să nu depășească 150 
de mii (devizul mediu era pe atunci de vreo 
trei ori mai mare) mi se încredințează un film. 
Cel mai mult mă necăjea faptul că filmul tre- 
buia să fie mut.. Condiţia pusă de direcţie era 
insă fermă și motivată de faptul că filmele 
mute erau necesare la sat unde nu prea 
exista aparatura pentru film sonor, 

Am consimţit, ce era să fac? Și in aceeași 
seară am incepul sâ-mi bat capul să găsesc 
ceva „mut“, pentru la sat, fara figuraţie, cu 
zece actori ieftini și aproape făra decor... 

M-a salvat prietenul meu Speșnev, tinăr 
scenarist începător şi el, Cu ușurința minţii 
celor douăzeci de ani pe care-i avea, m-a stă- 
tuit sá iau ceva din clasici, de exemplu din 
Maupassant. Cu toate cà Maupassant nu 
prea se lovea cu problematica unui film pen- 
tru sat, m-am oprit foarte repede la „Bulgă- 
rele de seu”. A doua zi de dimineață m-am 
dus la direcție cu un proiect foarte amânun- 
tit, însoţit de o protundă argumentare teore- 
tică. care explica de ce era absolut necesar 
să turnâm „Bulgare de seu“, acest film și nu 
altceva. Operativitatea mea l-a uluit pe direc- 
tor!... Și așa am devenit regizor... 


În românește de Lucian BRATU 


Insingurarea profesorului nu e fără legă- 
tură cu apropierea '68-ului și cu tematica 
„alienantă” a acelui moment socio-cultural. 
Simptomatică mi se pare — răminind doar la 
ale filmului — imaginea katkiană (sau becket- 
tiană?) cu care e „imortalizat“ în jurnal un ci- 
nematograf u..de rulează reclame comerciale 
(p. 60—1). Mai tirziu, cînd evenimentele se 
vor precipita, senzația de „instrâinare“ se va 
accentua: „Ascult muzică germană, vád tiime 
vorbite în nemţeşte, in jurul meu oamenii po- 
vestesc ceva necontenit, dar sufletul meu e 
departe, el nu participă.“ (p. 166). 

Mai exact spus: „nu se implică“. De partici- 
pat participă, doar că de pe poziţia martoru- 
lui (echivalentă — daca e'să dau un exeînplu 
din istoria literaturii române — cu a... sado- 
venianului abate de Marenne!; se înțelege, 
intr-o situație inversă...), interesat să afie și 
să înțeleagă ce se intimplă. Ca o ironie a 
soartei, ultimele filme consemnate înainte ca 
agitațiile studențești să înceapă sint Doctor 
Jivago, „cam melodramatic”, dar prilejuindu-i 
un gind despre șansele de acces ale germa- 
nilor la o „problemă fundamentală” pe care 
„n-o pot pricepe în esența (substanţa) ei poli- . 
tică” (p. 90), şi Jules et Jim al lui Truffaut, a 
cârui subtilitate tragică nu e receptată de 
sala „arhiplină de studenții incitaţi” (ibid.). În 
furia evenimentelor, jurnalul va mai înregistra 
doar un festiva! de film cu un 
experiment al lui Andy Warhol (Eros, o Basi- 
leos!, „intre exhibiţionism. șarlatanie și co- 
mercializare” — p. 168) şi cu altul al unui 
Gregory Markopoulos (The liliac Passion, 
„Lung coșmar printr-un infern al subcon- 
ştientului”, tinind de un „free cinema" amei- 
can ibid.). 

Între pasiunile dezlănțuite ale momentulu: 
criticul şi istoricul literar român ştia să-și 
pastreze luciditatea cinetilă... 


lon BOGDAN LEFTER 


ni -A 


17 


memorabil 
Demidova) 


cinerama 


O actr spontană 


Revista „Sovetski Ekran" a făcut un 
sondaj printre cititorii ei ca să afle care e, 
cea mai populară actrița a anului. Rezul- 
tatul: Natalia Andreicenko. Rolul care i-a 
adus această popularitate este cel din fil- 
mul tartă-mă. 

Roman Balaian, regizorul care a ales-o 
pentru noul său film, o caracterizează 
astfel: „Natalia este o actriță unică. Este 
spontană, trece de la o stare la alta, de ia 
calm, la furie, aproape imperceptibil. Este 
de o expresivitate extraordinara. Privirea 
ei o face să arate cind ca o femeie atra- 
gătoare și chiar provocatoare, cind ca o 
tinăra candida. cu priviri adolescentine. 
De fapt, nici nu-ți dai seama cå ar face 
un efort interpretativ. Asta o face sa 
poata interpreta acum pe intempestiva 
lady „Macbeth din provincia Mtsensk", în 
adaptarea pentru ecran a lui Nikolai 
Leskov. Pentru mine, ea este Lady Mac- 
beth și sper să nu-mi 'a afirmaţia asta 
drept un compliment perfid 


Festivaluri helvetice 


Pe lingă marile intilniri internationale 
care monopolizeaza comentariile de 
presa, radio şi televiziune, exista și alte 
manifestări, mai mici, dar nu mai puţin 
importanta prin aportul lor la cultura ci- 
nematografică. Unul din ele este festiva- 
lul de la Locarno, care a ajuns la a 41-a 
ediție. Anul acesta, în secția competitiva 
au fost inscrise 18 filme dintre care şase 
se aflau in premieră mondiala. (Manites- 
tarea a avut loc în cursul lunii august) 
intre cele 16 filme din afara competiţiei, 
dar care au stirnit un interes cu totul ieşit 
din comun, au fost Femeia care visa al 
realizatorului grec Nikos Panaiatopoulos, 
filmul elveţian Liebeserklaerung de Jea- 
nette Bisko!t, Eden Miseria de Christine 
Laurent (Franţa). O alta atracție a consti- 
tuit-o retrospectiva realizatorului brazilian 
Alberto Cavalcanti 

La Vevey, unde şi-a trâit ultima parte a 
vieţii lui marele Chaplin. o alta intilnire 
Cinematografică interesanta se destă- 
şoară anual. O intilnire care din prudență 
probabil (dată fiind precaritatea umorului 


în direct 
din Hollywood 


J ulio Iglesias a facut furori în America 
E de ajuns, poate, sa menţionez ca un 
îumar de ziare au scris despre e! ca des- 
pre „fenomenul Iglesias”. Spaniolul era 
bine cunoscut, mai ales în Europa, dar și 
in restul lumii, Cu excepția Statelor Uni- 
te.Așa incit, în 1988 abia a fost o desco- 
perire pentru americanul iubitor de mu- 
zică buna, de melodii care sa-i mearga la 
inimä. Trei ani s-a pregatit Iglesias pentru 
contactul cu publicul american și pentru 
n album muzical intitulat „Nonstop“, 
care a fost imprimat la CBS si cuprinde 


în film), nu s-a profilat pe comedia cine- 
matografica mulțumindu-se să inscrie 
doar o secțiune intitulată „Umorul în 
lume“. Grupajul acesta de filme a trezit, 
totuşi, un interes special pentru că, spun 
comentatorii, daca strabaţi toate meridia- 
nele mai găsești și umor. 


O noua adaptare pentru ecran a unui 
roman de succes — „Cititoarea” de Ray- 
mond Jean, prilejuiește interpretei 
Miou-Miou o remarcabilă creaţie in regia 
lui Michel Deville. Acţiunea se desfășoară 
la Arles, unde cum spun cei de prin par- 
tea locului „aleargă Ronul”. O tinără care 
e șomeră şi iși caută un mod de a-și ciş- 
liga existența are ideea de a da un anunţ 
la ziar oferindu-şi serviciile ca cititoare de 
lucrări literare (un fel de old — sitter cum 
s-ar spune) pentru a umple timpul și sin- 
gurătatea batrinilor sau intirmilor 

„ata cum acest păcat nepedepsit al 
lecturii cu voce tare. insoţita de toate 
subtilităţile interpretative şi de emoțiile si 
tuațiilor, o duce pe eroina printr-o seama 
de intimplări neprevazute, de un umor 
irezistibil adesea, pina la drame care iți 
stişie sufletul” — relatează un comenta- 
tor. O asemenea situație de imensă tris- 
tete este aceea in care tinara cititoare 
este solicitata sa faca astfel de lecturi 
voce tare, unui orb si unui paralitic, între 
ei creindu-se un fel de prietenie care-ţi 
umple ochii de lacrimi 

Filmul lui Deville trece drept un mare 
succes al anului cinematografic francez 


Pornind 
de la piramidele albastre 


e Egipteanul Omar Sharit s-a intors 
acasa ca să joace intr-o coproducție 
egipteano-franceza. intitulata Piramidele 
albastre. 

e Tristă pentru vecie s-ar intitula filmul 
în care laureata cu Oscar pe anul acesta 
Cher, interpretează rolul unei infirmiere 
americane in timpul razboiului din Viet- 
nam. 

e Litimul roman a! marelui scriitor ita- 
han Leonard Sciascia intitulat „Ușa ins 


Stiu că s-a stirşit”, „Niciodata, niciodata, 
niciodata", „Dragostea e cu noi” şi altele 

L-am. întrebat, pentru că se afla la 
Hollywood. ce ginduri are cu filmul? Am 
înțeles ca se cam teme de platoul de fil- 
mare deși se gindește, insistent. sa apara 
pe. pelicula ca actor 

Era destul de racoare la Los Angele: 
cind ne-am întiinit și vazindu-l într-o ca 
mașşă subțire, l-am intrebat daca nu ii 
este frig in amiiteatrele descoperite ir 
care da concerte 

Cind mă aflu in fața publicului mi-a 
raspuns Iglesias zimbind — nu simt decit 
căldura, oricare ar fi amfiteatrul din lume 
in care- m-aş afla. Raceala o resimt doar 
cind ma aflu printre oameni care fleca- 
resc sau mă birtesc 

Iglesias este de parere ca americanii 
s-au cam såturat de muzica foarte zgo- 
motoasă și de sunetele stranii ale noii ge- 
neratii rock şi sint dispuși acum la melo- 
dii mai romantice 


Tex! si fotogralie 


chisă” va fi transpus pe ecran de Gianino 
Amelia. 

e Realizatorul sovietic Stanislav Govor- 
şin a terminat filmările la intilnire cu Bo- 
ni . 
e in comedia cinematografica franceza 
care poartă titlul Doi, în regia lui Claude 
Zidi, rolurile principale sint deținute de 
Gerard Depardieu și Maruschka Detmers 

e Presa de specialitate scoate in evi- 
dență deosebita realizare interpretativă a 
Ornellei Muti în filmul lui Ettore Scola, 
Capitanul Fracasse. 

e Mireille Darc, absentă de ani de zile 
din viața cinematografică. reapare sur 
prinzător ca regizoare a unui film intitulat 
O sălbatică. 

e ia-mă și pe mine in paradis se intitu- 


lează tragicomedia realizatoarei Livia 
Gyarmathy. 
e Alt laureat al Oscarului 1988, Mi- 


chael Douglas a interpretat, în regia lui 
Ridley Scott, un nou rol de mare intin- 
dere şi dificultate. in filmul care se chea- 
mă Ploaia neagră. Acţiunea se desfășoară 
in Japonia 

e O distribuție de aur: Sean Connery, 
Harrison Ford și Karen Allen a fost aleasă 
de Steven Spielberg pentru noul sau film 
indiana Jones Ill. 


Nu mă obsedează succesul...“ 
(Sophie Marceau) 


„În faţa publicului mă simt 


A j; melodii aflate deja pe buzele tuturor 
intotdeauna bine“ (Julio Iglesias} 


Ray ARCO 


Un actor de cur 
Franco Nero 


lung 


riana ! Dan Condurache, Marcel lu- 


facut filmul Marcello Alipprandi se fixeaza de 


| filme pe micul ecran 


locul doi 


Pe up subiect cu iubire şi melodrama, atit 
cit trebuie pentru ca sufletului sa-i fie bine și 
privirea så cucereasca o mica reduta de err 
ție nostalgica, Televiziunea ne-a daruit un 
film cu priză la public și cu multe lucruri fru- 
moase. A fost meritul textului, mai cu seama 
al replicilor eroinei principale, un text viu şi 
neconvențional: „O clipă am crezut că sint o 
antilopa căreia i-au crescut aripi“, spune 
eroina cu acea putere de-a trai viața arzind, o 
tiacără vie şi tinăâră. A fost meritul regiei, efi- 
cientă şi discreta, care a știut să scoata în 
evidenţa cuvintul, emoția. De fapt. nu o origi- 
nalitate frapantă are acest text care-și înşira 
deliberat, la vedere. modelele lovestoriste, ci 
un fior de sinceritate pe care Domnița Mun- 
teanu l-a intuit in scenariul lui Sorin Petrescu 
şi l-au intuit asemen; actorii distribuiţi — Ma- 


reș, Mag tone, Constantin Diplan. Pen 
tru cà altiel n-ar li reuşit: să alcatuiasca sta- 
rea de emoție pe un declic atit de fragil: iut 
rea și nașterea unui copil e o salvare, iubirea 
o poate salva pe eroina, sportiva de perf: 
manţa, din ghearele unei boli fatale 

Ei da, iubirea salvează, iubirea e magica 
atit de frumoasă, iubirea strălucește in-ochii 
lui şi-ai ei, iubirea aurește cuvintele „Viaţa e 
frumoasă doar pentru ca noi o facem așa 
Cu decoruri inspirate (arh Gh. Constantin) si 
un montaj eficient (Doina Cruceru) acest film 
tv a avut doza de tandrete și inocenţă, a avut 
farmecul lui limpede de a-și asuma un 
happy-end. deopotrivă la indemina si astep- 
tat: daca iubirea e într-atit de miraculoasa, de 
ce nu ne-ar putea salva oare chiar şi de la 
moarte? 


Corupţie la Pala 


„Să lė redam oamenilor increderea in Justi- 
ţie“ spiine proaspătul ministru cu acea eloc- 
venţa seaca, bine regizată. Așa incepe filmul 
cu buba zgindarită şi care doare, evident, su 
pureaza, o buba celebră scuzați-mi expresia 
un caz tipic de corupție. în film se numește 
Goja. „Excelenţa sa“ e cumpărată, preşedin 
tele Palatului de Justiţie e neutralizat, rețeaua 
intereselor şi a suspiciunilor e incilcită rau de 
tot. „Dosarul“ cu pricina e obiectul cautarii și 
al hăituirilor. al şantajuiui de elita, fascicolul 
luminos al piesei lui Ugo Betti după care şi-a 


https://biblioteca-digitala.ro 


tapt pe Cusani, un tip clasic de devenire, de 
ajungere. tinarul ambițios şi „tare”, ancheta 
torul şi creierul care descilcește situația com 
plicată şi pe raisonneur-ul lui, un alt judeca 
tor la polul celălalt, ochelaristul cu un picior 
în groapa. tristul filozof și deținator de înțe- 
lepciuni — Prando. Ceea ce-i spune Prando 
lui Cusani în finalul filmului, în acea simbo- 
lică arhivă, ca-ntr-o mare sufocantă de sen- 
tințe şi cazuri, e, în ultima instanța, un ţipat 
resemnat: unde şi care e dreptatea? Cine a 
stabilit daca un lucru e drept sau nu e? 

inainte de-a muri, Prando îşi trezește cole- 
gui, dar ce folos?! Mecanismul funcţionează 
inexorabil, Cusani intra în aceeaşi moară a 
ameninţarii și santajului. a corupţiei şi liniilor 
de demarcaţie atit de fragile. In ochii lui 
(Franco Nero tulburător, sa recunoaștem, ca 
de obicei) ce iuceşte oare. cind îl vedem aşe- 
zat pe treptele multe şi: strâine, ținind în brațe 
dosarul santajului, un proaspăt invingator 
dar atit de singur şi de trist, un proaspat Pre- 
ședinte de Palat al Justiției? Furia rece şi sti- 
cloasa a neputinței? 

Și oare iubirea aceea fața de blonda fiică a 
lui Vanini fusese ea adevarată ori trucata? 
Ori atunci cind îi spusese „Viaţa ne harazeşte 
oameni de care nu avem nevoie“ facea oare 
conversaţie sau chiar comunica propriile lui 
framintari? 

Cit din framintarea acestui personaj era 
spirit al Justiţiei, cit convingere, cît sentiment 
şi cît intlexibilitate? Asta n-am putut înțelege 
din Cusani și din formula secreta a acestei 
mixturi ni s-a tras o tristețe” resemnată, rās- 


imbine animal 


colită de muzica patetica scrisa de Pino Do 
naggio şi de lucirea fără pereche a ochilor 
lui Franco Nero. 


Pe granița subțire dintre ironie vagā și tan- 
drețe comică s-a mișcat personajul principal 
(jucat de Gh. Partsalev) în filmul lui Milen Ni- 
kolov după un scenariu al fraților Mormarev: 
Vară tirzie. Proaspătul pensionar era departe 
de ceea ce gingaș numea odata Rosamond 
Lehmann „gustul senin al lipsei de dorinţi, 
adică gustul bătrineții”. Proaspâtul pensionar, 
terchezuit, ca scos din cutie și cu sufletul atit 
de tinăr, trăia totul cu o intensitate care-l få- 
cea fermecător: sigur că era și tată și bunic, 
sigur că trebuia sa se specializeze intr-ale ar- 
tei culinare, sigur .că anii trecuseră şi peste 
el, dar asta nu insemna că nu mai poate avea 
o stringere de inimă pentru o „tovarașă de 
asociaţie“, câ nu mai poate atinge cu dege- 
tele miinii drepte o mina de femeie, pe o 
bancă, în parc. în timp ce cu stinga hiţiie un 
landou. Cu jocul nuanţat al unui actor foarte 
expresiv şi unghiulaţii alese cu dichis, Milen 
Nikolov “s-a jucat frumos cu acest personaj 
tandru, dezorientat, proaspăt, cinstit, un 
strop caraghios, un strop trist. O zi de vara 
tirzie. s 


Cleopatra LORINȚI 


è 


põtona animație 


© 
c 
<? 


Zilele filmului din R.S. Vietnam 


Memento 


O tinără alearga lără să țină seama de 
norul de praf care o îneacă, ignorind vegeta- 
ţia aspră care ii rănește fără milă trupul. 
Aleargă animată de o aprigă dorinţă, străpun- 
gind cu privirile panta abruptă așezată sta- 
vilă, în cale. incă un pas și încă unul 
„Stoop! N-a fost bine, reluâm“. 

Asistăm la o zi de filmare într-un decor na- 
tural. Tinăru! regizor se agită chinuit de o di- 
temă: ori el nu este suficient de explicit, ori 
interpreta nu se concentrează atit cit trebuie 
în momentele cheie. Indiferent de cauză, 
scena se reia de mai multe ori și, deși se 
schimbă tempoul, unghiulaţia, rezultatul nu 
reușește să-l mulțumească pe regizor. După 
un schimb de replici mai dure, exasperată, 
protagonista işi. face bagajul și părâseşte pla- 
toul filmare. Timp, bani, peliculă, consum 
nervos se trec, toate, dintr-odată, la capitolul 
„pierderi“. 

Luind ca punct de pornire o idee modernă 
şi ambițioasă, folosită cu succes în ultima 
vreme de cineaștii lumii — formula filmului în 
fim —, regizorul vietnamez Bach Diep își 
structurează filmul orientindu-se după două 
linii de forţă: viața ca-n viaţă și viața ca-n 
fiim. Un episod dramatic petrecut intr-un sat, 
în perioada războiului dus împotriva agresori- 
tor străini este rememorat într-un lung și du- 
reros flash-back. izolaţi in junglă, lipsiţi de 
arme, chinuiţi permanent de lipsa din alimen- 
tație a sării, sătenii opun o eroică rezistență. 
În această situaţie critică, din partea Armatei 
de eliberare a patriei, li se va trimite ca ajutor 
un unic soldat. Primit cu căldură, înconjurat 
de dragostea și increderea oamenilor, tinărul 
ostaș nu va sesiza din primul moment tragi- 


cul situaţiei. Un mic incident — citeva 
grăunţe de sare presarate ta ospăț, pe bucate 
— luminează adevărul aspru: sătenii sint 
aproape de capătul puterilor din lipsa totală a 
sarii. 

inimos, înflăcărat de nobile sentimente. 
soldatul, ajutat îndeaproape de o tinără cura- 
joasă, organizează lupta. Urmează citeva sec- 
vențe care descriu apriga confruntare cu 
dușmanul, secvenţe în care își găsesc locul și 


. clipe de respiro cind cei doi îşi vor mărturisi 


iubirea Ca un tăvâlug nemilos care zdro- 
bește totul în cale, războiul mai face o vic- 
timă. Rănită grav, tinăra va avea tăria sufle- 
tească să-şi ascundă durerea Misiunea sol- 
datului s-a încheiat. El trebuie să plece, dar 
nu o poate face fără să-i adreseze un cuvint 
de rămas bun tovarăşei de luptă. Lacrimi și 
suspine adinci îngreunează despărțirea. Sol- 
datul, nimeni altul decit, peste ani, regizorul 
filmului, va pleca intristat. 

Povestea din viață şa consumat în mod 
dramatic intimplarea, e rindul poveștii de pe 
ecran să o nemurească prin artă. 

A fost un lung și emoţionant flash-back su- 


ficient pentru a reuşi să schimbe hotărirea in- ` 


terpretei principale? Desigur. Depășindu-şi 
îndoielile, eliberată de ara neințelegerii, 
protagonista va reuși să intruchipeze destinul 
acelei tete, exemplu de dirzenie şi patriotism 

Viaţă şi film impresionează spectatorul prin 
modul în care descrie — rememorind o po- 
veste petrecută in trecutul recent — spiritul 
de sacrificiu, dirzenia şi eroismul celor care 
şi-au dat viaţa în lupta pentru apărarea ţării 


Meana PERNEȘ-DĂNĂLACHE 


subiect liber 


Graţia şi 


Ect mărginale asupra a două 
filme care au rulat recent pe ecranele noastre 
şi prezintă un anume interes mai general 
Primul e o peliculă italiană despre semizeul 
rec Hercule pornit să descopere Atlantida 
roul e voluminos și simpatic, costumat bal- 
near și foarte flegmatic. Îl cunoaștem într-o 
tavernă antică, unde consumă o friptură 
imensă în timp ce în jurul său se încinge o 
încăierare cumplită. Deși în acea gilceavă 
sint angajaţi și doi fii ai săi, iar din cind în 
cind îi în farfurie, pe masă, burduturi 
sparte din care gilgiie vinul roșu, alte felurite 
obiecte necomestibile și oameni în stare de 
imponderabilitate, consumatorul nu-și între 
rupe masticația și nu se tulbură. Muşchilor 
săi de fontă, acum în repaos, îi corespund 
nervi de bazalt. inteligența sa nu e sesizantă. 
Întrucit nu dorește să pornească într-o ex- 
pediţie aiuristică, propusă de regele aventu- 
rier al ținutului, acesta (şi un vlăstar herculic) 
îi îmbată şi-l adorm pe viteaz, trans: îndu-l 
inert pe corabie, cam în maniera în care-si 
recrutau odinioară vislașii, piraţii ce trecven- 


migraţia 


tau incognito țărmurile britanice. Numai că 
cei capturați, cind se trezeau în larg, aveau 
reacţii cit de cit inteligente. Hercule, care 
somnolează pe punte ca pe o plajă însorită. 
deschide un ochi, pricepe — ori nu pricepe 
— unde e şi ce se întimplă şi se intoarce — 
dacă putem spune astfei — pe partea cea- 
laltă, deşi dimensiunile personajului ne in- 
dreptățesc să admitem că el are mai multe 
părți decit indivizii normali. Nici de această 
dată nu sintem sensibilizaţi de deșteptăciu- 
nea semizeului. Dimpotrivă, 

În sfirşit, ajung toți la atlanți, popor bizar, 
condus de o regina. Aici se intimplă prea 
multe ca să le putem nara. Reţinem insă că: 
deși are senzaţia că e mereu mistificat, Her- 
cule intră permanent în capcanele ce i se in- 
tind. tese din ele ca să intre în diverse incur- 
cături. Face incontinuu boacăne. Răspunde 
cu fraze boante unei elegante declarații de 
dragoste a reginei, care-i mai acordă și un 
sărut rațional, acceptat de mascul ca o com- 
presă. Conducă cu destoinicie diverși evadați 
în direcţii exact contrarii locurilor unde ei ar 
căpăta izbăvirea Gāureşte greșit un munte. 


zilele filmului din R.P.D. Coreeană 


Portretul luptătorului 


e trei filme vazute cu un an în urmă, 
in Zilele cinematogratice din RP.D. Core- 
eană gravitau în jurul a trei destine feminine 
O acrobată și o stilistă de modă ale caror po- 
veşti de viață, desfășurate la timpul prezent, 
reverberau complex concepția și țelurile unei 
societăţi; și o săteancă, din indepartatul Ev 
Mediu, petrecindu-și ceasurile in așteptarea 
soțului plecat la oastea imperială — cu toate 
intregind, peste hotarul timpului, portretul 
unui anume tip de femeie: sfioasă și îndrăz- 
neață, supusă şi hotărtă, care nu și-a pierdut 
în mersul istoriei, datele specifice. 

În Zilele filmului din R.P.D. Coreeană din 
această toamnă alte trei fiime compun — tot 
peste hotarul timpului și in mers cu istoria — 
portretul luptătorului pentru libertatea şi in- 
dependenţa ţării sale. 

n costumaţia și ambianța de la râscrucea 
secolelor VI-VII, un om din popor — cărbu- 
nar și pădurar — ne arată cum poate minui 
cu egală pricepere și tot atita suflet pașnicele 
sale unelte, dar și spada, cind țara este in pe- 
ricol. Exemplul său a traversat secolele, ajun- 
gind la urmaşii sai cu aură de legendă (Le- 
genda lui On Dal, regia Ha Ung Man). Ur- 
mași care, la rindul lor, au luptat pentru liber- 
tatea și independența ţării lor. 

Este vorba de eroii Armatei populare de 
eliberare în confruntarea din anii '50; după 
ce, în urma conflagrației mondiale, peninsula 
coreeană fusese despărțită de o graniţa ne- 
cunoscută pină atunci — faimoasa paralela 
38 devenită şi ea subiect în numeroase sce- 
narii ale ultimilor decenii. Ambele filme, Mi- 
siunea specială (regia Chong Gi Mo) şi 
Garda drapelului regia Choe Bu Gil şi Li 


Poveşti 
adevărate 
(Legenda 

lui On Dal) § 


Pe toate le indeplinește cu o expresie absolut 
piată care-l aproap'e mai curind de Mack Se- 
nett decit de Errol Flynn. 

Ce izbutesc să demonstreze astfel realiza- 
torii filmului? Că Hercule, prin tot ce face și 
zice, e un imbecil, 

Nu știu dacă s-a urmărit această perfor- 
manță — sau ea a rezultat ca atare din sce- 
nariu și interpretare — dar oricum e indiscu- 
tabila. 

E drept că nici în mitologie eroul nu e ca- 
talogat la rubricile genialilor, ori măcar a in- 
țelepților, virtutea lui principală e în ghioagă. 
Dar parcă acolo are o naivitate frusta, o bu- 
nātate candidă și o suferință perpetuă care-! 
poleiesc. 


. 


Filmul coreean Legenda lui On Dai e o po- 
veste istorică, inspirată de existența unui ge- 
neral din evul mediu, provenit dintr-un popo- 
ran. El se înalță prin forţă, prin inteligență 
nativă și prin sentimente curate, dind dovadă 
şi de un caracter ales. 

Povestea e filmată cu acuratețe și nepre- 
tenţios. Peisajele au o frumuseţe exotică, lup- 
tele (tradiționale) sint un element de atracţie. 
iar lumea coruptă a palatului regal e zugră- 
vită așa cum se cuvine. Spectatorii foarte ti- 
neri sint, desigur, captivaţi și, dealtfel, cred 
că lor le e și destinată producţia 

Există însă în film o actriţă de o frumusețe 
impresionantă. Nu refer aici asupra talentului 
& artistic — deși şi acesta îmi pare autentic 
Dar ca prințesă, unică fiică a unui rege aspru 
şi colțos, pare o mică bijuterie umblătoare 


https://biblioteca-digitala.ro 


Gyong Ryong) —- ultimul prezentat în specta- 
colul de gala — exaltă curajul, vitejia. 
eroismul, intrate, in acei timp, în dimensiunea 
cotidiană a vieţii. Tot în ambele filme autorii 
nu au vrut să ascundă sub paravanul pateti- 
cului și glorificării grozăviile războiului. Ei 
arată, fără menajamente, că fără sacrificii nu 
se pot ciștiga marile bătălii, apropiind filmele 
de viaţă. Doar în basme eroii sint nemuritori. 
Chiar dacă tinăra graţioasă şi cu chip de por- 
telan poate ține piept — uzind de artele tradi- 
ționale de luptă — celor șase soldaţi duş- 
mani, în final moartea — cum e cea a câpita- 
nului ce se sacrifică voluntar pentru a dis- 
truge un elicopter inamic — moartea, deci, 
este prețul victoriei (Misiunea specială). 

în Garda drapelului sentimentele intră în 
conflict acut cu datoria de ostaș. Punctul cul- 
minant e atins în scena în care, pentru a 
nu-și trăda rolul intr-o misiune de contra- 
spionaj, comandantul diviziei 315 asistă la 
arestarea soţiei și copilului lor, fără să intre- 
prindă nimic pentru a-i salva. Veridicul, ur- 
mărit în primul, rind de autori, îi reține să 
ofere o recompensă eroului, îndemnindu-i 
sa-şi aleagă ca sursă de inspiraţie tocmai 
acele biografii tragice din zilele războiului. 
Comandantul impreună cu toţi camarazii săi 
vor cădea -eroic la datorie. Peste ani, fiul ce- 
lui căzut atunci pe paralela 38, imbracă la 
rindu-i haina militară, El va avea cinstea să 
participe la parada organizata in memoria ce- 
lor căzuţi în luptă. O tristă compensație ce 
reinnoiaște mereu ideea necesitaţii sacrificiu- 
lui. Este și semnificația-cheie ce inscrie răs- 
picat cele trei filme pe o orbită cu sens unic 


Adina DARIAN 


prin grădinile parfumate ale palatului. Are un 
chip de porțelan; o privire adincă și limpede; 
un mers unduitor și galeș, de făptură nepă- 
minteană; ochii ei negri sint, pe rind, străluci- 
Tori, plini de bucurie, înneguraţi de tristețe, 
minioși, scinteind de ură, acoperiți de ceața 
deznădejdii, inrouraţi de speranţă. Rosteşte 
frazele cu dulceaţă, în foarte expresive into- 
naţii. După ce tuge din casa părintească — 
pentru a nu fi căsătorită cu sila — și se refu- 
giază într-un sat, la mama lui On Da! (cărbu- 
narul umil, de care se va îndrăgosti) săvir- 
şește cu graţie desăvirșită cele mai grele 
munci și-și pâstrează seninătatea. Cintecele 
de iubire, mărturiile mute de admiraţie, stoi- 
cismul cu care duce povara noii ei vieţi nu-i 
alterează nimic din farmecul excepţional al 
întregii fapturi. 

esupun că harurile naturale ale actriţei 
sint nu puţine și nu mici, dar aș aprecia în 
mod deosebit realizarea personajului în între- 
gul său — la care concură, firește, inzestra- 
rea tinerei artiste, abilitatea regizorului, iscu- 
sința evidentă, fără sincope, a operatorului, 
machiajul ingenios, costumele fastuoase, 
pieptănatura și, incă o dată, gr extrem 
orientală, de o delicateţe inegalabilă și un 
ritm propriu. 

Cum avem rare împrejurări de acest fel, 
dincolo de film și ce spune ei, aș reține 
această caracteristică a personajului ca o po- 
şibilitate exemplară. Graţie — spunea Cehov 
— înseamnă a săvirși orice acţiune cu mini- 
mum de mișcări posibile. 


Valentin SILVESTRU 


Lumea ca lume? 


Pedea psă 
amînată 


F.. incepe abrupt în cadența unei inte- 
rogaţii (o melodie tinerească avind ca retren 
totdeauna actualul „de ce?'). Un adolescent 
zvelt, pe fața căruia se citeşte şi furie și amă- 
răciune, aleargă, aleargă, neținind cont de 
oameni, de mașini. Pășeşte hotărit pe culoa- 
rele unei şcoli, intră năâvalnic într-o clasă, se 
duce direct la o fată, o pălmuiește părăsește 
rapid încăperea şi replică doar sec, peste 
umâr, profesoarei, încercind sâ-i stăvilească 
avalanșa exclamațiilor de indignare. Revol- 
tată peste măsură. protesoara de literatură, 
care se întimplă să fie și directoarea liceului, 
anunţă imediat miliția, neluind în seamă ten- 
tativele dirigintelui de a o tempera. de ao 
face să realizeze adevăratele proporții ale 
„dramei“ pe care ea se grăbeşte să o catalo- 
gheze Urept „act de huliganism”, făptașul tre- 
buind deferit tribunalului. Deși nu este deloc 
convins că incidentul intră sub incidența le- 
gii, ofițerul sosit la faţa locului va trebui să 
dea curs reclamaţiei și să pornească an- 
cheta. 

Ceea ce urmează este nu o palpitantă in- 
vestigație polițistă, ci o pasionantă analiză 
psihologică în care „subiecţii” vor fi adoles» 
cenţii „incriminaţi” și maturii responsabili 
pentru educația dată, dar mai ales pentru 
propriul lor comportament. 

Uzind fără ostentaţie de știința impactului 
cu spectatorii, autorii peliculei aduc mereu în 
prim plan chipurile personajelor și în special 
ochii, „ferestrele sufletului". Un pregnant dia- 
log al conștiințelor se infiripa treptat și din- 


Sub aparența banalităţ 


colo de retorica vorbelor, o retorică, de altfel, 
bine echilibrată şi profund umană. Astfel pro- 
tagonişti sint toți eroii intimplării care, sub 
aparența banalităţii, surprinde cu acuratețe o 
simptomatică stare conflictuală. Grav, ponde- 
rat, anchetatorul, fără risipă de întrebări inu- 
tile, fără să forțeze zonele de intimitate ale 
fiecăruia, acţionează cu delicateţe așa incit 
interlocutorii singuri să aibă revelaţia justeții 
a justiției (semnificativă scena în care intran- 
sigenta și vanitoasa profesoară îi serveşte ea 
lui o lecție de morală); știe și de glumă (con- 
versația cu vecina „disponibilă”), și nu e lipsit 
nici de simţul ridicolului — sesizează că ele- 
vii îi sint ostili, nu atit lui cit maturilor cărora 
ei, cei aflaţi la început de drum, le refuză 
dreptul de a le mai judeca faptele odată ce 
şi-au trădat in faţa lor slăbiciuni de netolerat. 
Orgoliul exacerbat — de exemplu — în cazul 
directoarei, care se erijează în arbitru abso- 
lut. acuzindu-şi chiar şi colegul de cancelarie 
că îi distrage pe copii de la invățătuiă cu cer- 
cul lui foto la care participarea e entuziastă 
spre deosebire de orele de literatura, inghe- 
tate de rigiditatea ei pedagogică și criteriile 
arbitrare de apreciere, de incapacitatea ei de 
a căuta şi găsi calea spre inima adolescenți- 
lor. Şi părinţii se fac vinovaţi de autodiscredi- 
tare morală. Acel tată cu atitudine blajină, 
dar care are și „nevinovate“ vicii, incit fiul, 
„huliganul“, elev premiant, a hotărit de unul 
singur să treacă la seral pentru a-și asigura 
independenţa și un salariu. Sau acea mamă 
care-și cunoaște atit de bine fiica incù la 


Care este acel punct ? 


EG film „de război” din deceniul trecut, 
Duel în Pacific, un film cu doar două perso- 
naje — un soldat japonez și altul american se 
luptau pe viaţă și pe moarte pentru ... viață! 
Acţiunea se consuma spre stirșitul celui de-al 
doilea război mondial — care devenise, prin 
forța împrejurărilor, şi personal — iar cei doi 
combatanți — interpretaţi de faimoșii Toshiro 
Mifune şi Lee Marvin — rătăciţi într-una din 
nenumăratele insule din mijlocul Oceanului 
Pacific, dădeau un sens luptei, forței, ambi- 
ției, dar și inteligenței puse în joc. Care nu- 
mai joc nu era, miza nefiind ea chiar mică in 
caz de victorie: viața. Acest lucru echivalind 
cu salvarea propriei piei, la care se adăuga și 
doza de orgoliu corespunzătoare — de 0s- 
taşi, de bărbaţi, la urma urmelor, erau doar 
reprezentanţii a două armate aflate în iăzboi 
şi purtau uniformă militară. Voința de a su- 


praviețui era cea care făcea /ogică indijrea 
lor de a ciștiga o bătălie. Mai erau și alte 
cauze. De a fi mai „tare“. Mai „grozav“. Cu 
toate conotaţiile și speculațiile de rigoare 

Un film cu suspans, dur, dar în care a şi 
inventivitatea erau subordonate unui scop. 
Ce să spunem atunci, cum şi prin ce criterii 
să-i judecăm pe cei doi — tot doi! — tineri 
combatanți” din incidentul lui Larry Peerce? 
Doi bârbaţi — să nu-i calificâm în nici un fel, 
ci să punem în discuție doar ceea ce lac ei — 
au o nebună poftă de „distracţie“ pe seama 
călătorilor din metroul newyorkez Nimic 
altceva. O chestiune mai ieşită din comun, să 
excite nervii, plictiseala, amorțeala. Cum așa? 
Foarte simplu. Cei doi nu au poftā nici de ci- 
tit, nici de plimbat, de câscat gura la televi- 
zor, nu vor să practice un sport oarecare, så 
danseze, să bea, să se ocupe, eventual, de 
grădinărit sau. de ce nu?, să-și omoare plicti- 
seala ducindu-se, ca atiția alți la cinemato- 
graf. Precum eroul lui Gogol — doar că în 
negativ, din nefericire — ei se simt în stare 
de „ceva măreț”. Faptul că nu aflâm ce şi 
cine sint ei cu adevărat, statutul lor social 
este cu atit mai semnificativ și mărește gama 
interpretărilor posibile. Să fie studenți, func- 
ționari. muncitori sau oameni fără nici un fel 
de ocupație — ipoteza cea mai plauzibilă. 
Dar dacă sint cetățeni „onorabili”, studioși, 
cu cine știe ce merite sau talente pe care nu 
le putem intui și i-a apucat, așa, deodată, 
cheful de „hirjoană"? Să terorizeze, mai în 
glumă, mai în (foarte) serios, niște oameni 
pașnici? E- posibil? De ce n-ar fi: este. Klaus 
Barbie. călaul din Lyon, un om care a omorit 
zeci de mii de oameni, făcea. peste ani, fi- 
gură de vecin cumsecade și binevoitor. Dar 
aici, în metrou, avem de-a face cu teroarea 
de dragul terorii. Spaima unor bâtrini, te- 
merile celor cu familie, frica unei tinere ame- 
nințate. Secvenţele sint dramatice iar specta- 
torul venit să se distreze ca la un simplu film 
de aventuri — cu Piedone sau Winettou — e 
bulversat. Nu este vorba de a jetui, a fura, de 
o răzbunare. Nu, pur şi simplu, de a teroriza 
oamenii. O distracție: un coşmar. „Mesajul“ 
din scenariul lui Nicholas E. Baehr are o bà- 
taie mai lungă. El se referă la „multe“. De la 
ceea ce se intimpla în Vietnam, pină la ceea 
ce urma să se petreacă pe stadionul Heysel 
din Bruxelles. 

În Letargia, filmul sovietic de care ne-am 
„ocupat“, nu cu mult timp în urmă, un câlăâtor 
aflat într-un metrou, martor într-o conjunc- 
tură similară, rupe cercul vicios al fricii inge- 
manate cu mica socoteală omenească și de 
înțeles pină la un punct (care e acest 
punct?). dar de neacceptat impins dincolo de 
el cu consecințe imprevizibile, al iașităţii. 
Justificarea călduţă şi protectoare a lui: „Nu-i 
treaba mea!" şi „De ce să mă amestec?. O 


prima insinuare o poate jigni grav. Tinerii, cu 
sinceritate și firesc, aduc sub lumina reflec- 
toarelor felul lor de a fi: direct şi categoric 
Cum şi spun cuvintele cintecului prin care, în 
mod simbolic parcă, este „concediat“ anche- 
tatorul de câtre elevi: „Totul sau nimic!" 
Chiar dacă mentalitățile diferă sau lasă de 


dorit, chiar dacă nu toţi acționează la unison,- 


chiar dacă, uneori, se complac în frondă și- 
canindu-i pe Cei mari și servindu-le prompt 
caricatura propriilor lor slogane, opinia co- 
lectivului tinăr există, e activă. În covirşitoare 
majoritate idomnişoara „de bani gata“ care 
tace notă discordantă e pe bună dreptate ad- 
monestată: „Cine are nevoie de adevărul 
tău?'), clasa întreagă nu vrea să se recu- 
noască martoră la palma dată, dar nici nu va 
mai suporta tovărășia fetei care poartă toata 


combinație neomogena de teama și complici- 
tate, compromisul pină la capăt, cu râul. Ex- 
plicaţii, ipoteze, justilicări, „rațiunea domi- 
nantà", „jogica“ lui: „De ce să-ți pui mintea 
cu niște brute?“. Oameni și ei. Cei buni și cei 
rai față în față. Dar cit de buni sint cei buni și 
cit de răi sint cei răi? Unde incepe terenul 
minat? Cum şi de ce s-a ajuns aici, la margi- 
nea bestialității? Pisica nu face din soarta 
(nefericită) a șoricelului un scop în sine. 
Atunci de ce a ajuns omul mai râu ca un ani- 
mal? Omenirea a făcut — incontestabil! — 
„paşi inainte”. dar, nu de puţine ori, in acest 
secol de stirşit de mileniu, pe ecran, dar şi în 
viața cotidiană, am fost nevoiţi să constatam 
din nefericire, câ el, omul. apare in ipostaze 


Ei 


| Tristeţea 
'Învingătorului 
[Ea pad a Saci at 3 


f mportantà este Tristejea invingătorului 
(Eduard Volodarski — scenariul, igor Seṣu- 
kov — regia), mai precis, cauzele, originea, 
împrejurările ei. Ale unei tristeți avindu-și rā- 
dăcinile într-un timp istoric care el însuși 
constituie explicația paradoxului antinomic 
din acest titlu. 

Viktor Krohin este un tinar boxer care cu- 
cerește centura de campion european. Desi- 
gur, se bucură. Dar sobru. Altfel, in cele mai 
felurite situaţii — odihnindu-se în pat, rela- 
xindu-se la un bar, călătorind în avion — işi 
aminteşte, melancolic, de copilăria sa amară. 
Abia într-un tirziu. spre sfirșitul filmului, vom 
afla motivul stării lui meditative: într-un meci 
de selecție pentru lotul naţional. Viktor, dor- 
nic să ciștige dreptul de a participa la cam- 
pionatul european („nu pentru mine” — va 
repeta ei mereu, vom vedea de ce), iși scoate 
din luptă adversarul, lovindu-l, necorect. în 
arcada deschisă. impotriva sfatului uman și 
cavaleresc pe care i-l daduse antrenorul. 
Tristețea este, așadar, mai intii a antrenoru- 
lui, primul lui antrenor. pe cind viitorul cam- 
pion avea 13 ani. Era în vremea celor dintii 
ani de pace. Abia apoi, poate chiar după 
acest meci, în orice caz după obținerea titlu- 
lui, vine şi tristețea învingătorului. Ea vine, de 
fapt, mai din adinc și mai de departe, vine 
din sentimentul de frustrare, nutrit în copilă- 
ria mizeră postbelică, vine din sentimentul de 
recunoștință cu care actualul campion vrea 
să răspundă grijii ocrotitoare a mamei din 
acei ani grei. 

Acesta ar fi rostul rememorărilor. al acelor 
fiash-back-uri care nu mai pot fi numite așa, 
atit sint de ample și consistente. Timpul trâi- 
rii e copleșit, astfel, de timpul amintirii, deve- 
nit principalul cadru al naraţiunii cinemato- 
grafice. Actualitatea lasă loc evocării, unde 
dramele, deși țin de trecut, deși fiecare luata 
în parte poate părea măruntă, sint mult mai 
pregnante și convingătoare. Drama femeii vă- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Adolescenţi 


şi maturi 


vina. Ei toţi știu, de la inceput, câ este vorba 
de o poveste de iubire și gelozie, o poveste 
complicată în care nu ar trebui nimeni să se 
amestece decit cu foarte mult tact. Dragostea 


neimpaărtâșită a determinat-o pe colega lor,- 


ce e la rindu-i iubită fară speranţă, sa comită 
o faptă urită strecurind într-un catalog in- 
stantaneul fotografic al sărutului fericite: pe- 
rechi, declanșind lanţul acuzațiilor. Faisele 
probleme fiind potențate de superficiala sau 
deformanta optică a celor ce — teoretic — ar 
trebui să le fie exemplu in viață și de care 
noua generaţie se desolidarizează prin chiar 
ritmul de a trăi. Constatare cu valoare de 
adevăr pe care filmul (regia igor Șatrov) o 
impune cu mijloacele sale speci ice. 


Irina COROIU 


greu de calificat. Cine să fie de vină? Aliena- 
rea „mașinistă”, existența computerizată, 
lipsa unui sens existențial? Filmul lui Peerce 
nu încearcă să dea explicații, el doar radio- 
preia UR rău posibil. Dar tot atit de semni- 
icativ ni se pare faptul că Tony Musante — 
actorul ce interpretează aici pe unul dintre 
huligani — se va metamorioza. nu peste 
mulți ani, dind viață pe ecran muzicianului 
tandru și sensibil din Anonimul venețian. 
Semn, poate, ca nu orice iluzie e pierdută şi 
umanitatea, in general, dar și cea din fiecare 
dintre noi mai are destule resurse de a de- 
paşi propriile temeri şi slăbiciuni 


Bedros HORASANGIAN 


În zona rememorărilor 


duve, rămase, după moartea soțului pe front, 
cu soacra şi mezinul (benjaminul e in pușca- 
rie) şi locuind în comun, pe acelaşi coridor 
cu alte 38 de familii. Drama bărbatului nevoit 
să se insoare ca să aibă cine-i gati, spala, 
coase. Drama ostașului invalid, care reconsti- 
tuie pe o hartă cele 18 atacuri disperate date 
de compania lui în doar doua zile şi care, 
constient de handicapul infirmităţii sale, se 
dedă la băutură şi o iubește in tăcere resem- 
nată pe vecina de apartament. Drama scriito- 
rului silit sa recompună pe un colț de masa 
în bucatarie romanul vieţii sale, pentru ca, 
apoi, să-și ardă, filă cu filă, manuscrisul res- 
pins de editură ca fiind „netipic”. Pină şi 
drama fetiţei, care se-ncuie în closet, ca så 
nu cinte la vioară (actul ei de revoltă) 
Drama, în sfirșit, a copilului care vede și 
aude toate astea, avind obligaţia de a crește 
integru În aceste condiţii, boxul spre care ti- 
nărul fusese indrumat devine o metaforă, un 
mijloc de apărare impotriva necazurilor de tot 
soiul, o cale de evadare din promiscuitatea 
traiului în comun. 

Care va fi, insă, rostul boxului cind vor dis- 
părea toate vicisitudinile? Fireşte, unul pur 
sportiv, de competiţie. Dar era tinărul pregătit 
pentru asta? Nu te poți despărți de trecut bo- 
xind. Nu intotdeauna ciștigătorul e un adevă- 
rat victorios. 

Uneori, ceea ce-i revine este o povară mai 
grea decit durerea intringerii. Să fie, pentru 
el, mai tonică revelația mamei care, după mai 
bine de zece ani. fuge la țară, să-și trăiască 
fericirea cu ostașul infirm? Sau, poate, va fi 
marcat pe totdeauna, ca-ntr-un memento al 
penitenţei, de privirea scrutătoare a puștiului 
de pe aeroport. un posibil viitor adversar care 
să-i scoată şi pe el din luptă. peste ani, Ade- 
seori în viața, ca şi ìn sport. miecesul se pla- 
teşte cu tristețea. 


Sergiu SELIAN 


21 


ata 
fără zestre 


— implaca- | 


bilul judecator tatea 


de masură! Parcă 


şi 
— desigur retorică 
vizionarea filmului F 
nerea cinematografica dupa. piesa cu jap 
nume a lui A 


„prin uitare; mai. 
do i 


Ostrovski işi datorează reu- | 


tru per naje un fel de alter-ego 


- Cordelia, in spectacolui dat de Royal Shakes- 


ir entru noi fal 


a 


i rai 


re. 
îl îimbogațesie 
i | 


randişev; spun 


Ery 
tiei nas 
i! de gesturi excen- 


aa la e alla Larisei Dmitrievna 
pentru tentativa lui de a-şi dep obscură 
pa, eroul lui 


drama repusă 
în drepturi 
Sa  Guseeva i 
i neindurătorul i auz al | morții 
Dmitrievna, z istent i nascin- - 


are numai în aparența „nu 
ri, ci oameni onorabi 
tupefiat (uimit) Karandi 
tru acești tilt ari mai 
adioşi chiar decit cei de drumul mare, pentru 
i jetuiesc nu buzunarele, ci sufletele oa-. 


aa doar SETI a 
Paratov dulceaţ 
> sfiidune de fecioară, este 


A ri pia 
ii i; 
amā, e 


zenļa lu pita EORI Parati 
diavol! Cum a știut el să citească în sufletul ` 5 
Dr ghicească. dorința 
e şi s-o ademeneasca cu o singura E 
„Vi c?“ Personalitate * 
apabil să-și modifice 
nu mai ştie în c 


Eu nu am regreti să 
"ea un Mastroi ni cu . 


i 
umorul, firescul şi 
ce de la o stare la alta. Şi 
reproşa o gamă mai res- 
ijloace de exprimare, aceasta a 
u Lo e a linită de privire 
Adevăra bic, ochii săi obosiţi, cu 4 
ele ușor sate, distileaza cu rafinament şi în 
foarte multe nuanțe, golul din sufletul ră Spa. 
„ratov — gol de care acesta este perfec 
ştient -— disimulindu-l intr-o | oza de 
ic, ieșit pi 


r, rapindu-le bucuria de a trâi și rațiu- | 


nea de a fi. Pasăre cu zborul interzis încă 
inainte de a fi fost visat. dupa ce a căutat iu- 


birea şi n-a gasit-o (deoarce pe. unde umbla | 


Came - ea. -prin „țar. 


de vis, țara ubirii, toţi oameni 


rului. _adince: e (subliniaza, accentueaza), 
iei _depărtarilor, simbolizind. fericirea! | 
pă care tinjește Larisa Dmitrievna care 
E foarte frumos pe allat 


ilmul ne oferă, cei mai adesea, o irupglhei 
folosind cu ştii atirament Aoţi 
du-şi intrebarea» «| 


iubi?" — întrebare al care: răspuns num: de 


la iuti Kapitonovici nu-l aștepta — Larisa se | 


lasă in voia sorții, işi accepta infringerea și 


moartea sufletului, afirmind cu cea mai mare | 
w eu nu mai simt nimic, eu nu . 


V, pei pentru simplitate: 


tova sau Mihalkov (romanţele fiind pen- .* Rol dificil — mai ales din 
pri unei puţinataţi -de stări pe care le 
ofera: un oarecare bovarism și drama. iubirii 


tate „cifrată” — altminteri foarte ușo! 


urii e — - Larisa Dmitrievna „se ofera si 2 


i ie ca mai nuanțat ep at pe temá 


4 


pe- dintre iubitorii de film ştiu ca Julie 
„Christie este şi actriță de teatru? Cii dintre 
iubitorii de teatru bucurestean au văzut-o în 


lar Julie Christies la numai 25 da a 
față onorabila. unor parteneri mult mal 
experimentați. j 
ir Harv 
peare Company. acum peste 20 de ani; în 
saia Operei Române? Micula, slana, dar nu şi 


fragilă, ea înfrunta cu inteli gență și curaj 


(precum. Cordelia — tatăl şi surorile) pe mon- 
strii sacri din scenă (Scofield, Irene Worth). 
contribuind şi ea, prin fizic şi prin manieră de 
interpretare, la modernitatea spectacolului. 
Mai tirziu abia. am aflat că Julie Christie på- 
sise in arta prin teatru şi cå succesele sale Ci- 


Mpanarcp ' — dar, din fericire, operatorii știu 


E 


- nematografice nu o "facusera să-și pata 


rm ap pipe ar Destinul unui star 
"Acum, 25 de ani deci, Julie Christie : 
cea dulce din Billy mincini n-a urmat 


ingura ființă ce (din bunatate) se str 


l duia să il ințeleagå și să A aducă cu picios 


rele pe. påmint pe băiatul care cro 
despre sine poveşti p 

insuși sa le cr O prezența calda 

patica t la aceea, foarte la locul. ei 


sa at sii a deleitó prin arta punerii E 
„degaja forță şi, „din nou, era foarte moderna. | 
„Chiar Și j ru interpretare adu: - 
de personajul Darling, actrița devenise | 
rez yodni Era socotita, o socoteam cu | 
toţii ru 


Ş ja 
„NEA. „Rege Len 


W Gaii AEP POOE D PEA NE 


are nu cruța pe nim i face totul t 
asfete orgoliul!-Acest ochi =. foşti 
i încinși din care a rămas doar spuza 
ai a dată cormonită de 
Teoria final ded 


| pesc uş ci u aripile E mt, ati 
artea daruită de luli Kapitonovici multu- 
legindu-i ga ca pe o primă și 


ente acto- 
ricesti: lisa Freindlich, în rolul mamei și Vik- 
tor Proskorin în negustorul Mihai! Vi jotatov 
protagoni 
dăruit fără nici-o reținere partiturilor cre- 
dințate. Astfel, efectul scontat de regizor a . 
fost obtina) pe geplin, Fata fără zestre sala 
fi mult mai mult deci 
a vieţi, 
nabuş e. al unei nazuinţi 
pura neinvinsa de prejudecati 


Mariana CERCEL 


Anu au trecut și, intre timp, am mai vazul-o 4 
„pe Julie Christie. Nu mutt, cei. 
drept, şi nici tot timpul la valoarea ei. Alege- S 
rea rolurilor pare a fi punctul său slab, fisura = 
platosei. Talentul, feminitatea şi modernitatea ` 
ce o caracterizează au fost puse inegal în va- - 
joarea Mai bine zis, au fost folosite i 


i ag 
lucrat cu Joseph. Los 
bies gerui), Francois Truffaut (Fahrenheit 
1°). Robert. Altman (Nashville), 
hn Schigsing er (Departe de lumea deian 
tuită), James Ron „(Prat și căldură). Cine a 
vazut măcar unul din aceste filme nu il poate 
peea Dac cînd vezi un film ca 
olere, 


INIG. o acuză. a 
Personal. o prefer 


sa înțeleagă frå 
ia pe care omul nu 


se lasa ad 
rii, „materiale, 
acesteia Cord 


~- 


WNS WNe WNS IN IN wNa LTO 


Pretenţiile comediei 
„fără pretenţii“ 


A... aproape un deceniu, celebru stu- 
diou Warner Bros își propunea să produca o 
comedie accesibilă unei largi cat ii de pu- 
blic, care să adune cît mai multe situaţii amu- 
zante, chiar dacă fără pretenţii de originali- 
tate, susținute de doi interpreți cu oarecare 
cotă în box-ottice-ul genului şi regizate de un 
nume care să prezinte garanţiile necesare 
Faptul că filmul Cuscrii nu avea să rupă norii 
se putea vedea incă din generic. 

Dacă producătorul ar fi dorit o comedie 
trăznită l-ar fi luat ca regizor/ interpret pe 
Mel Brooks, cel care dăduse lovitura de trei 
ori la rind cu Tinărul Frankenstein (1974). 
Comedie mută (1977) și Marea neliniște 
(1978). Sau cel puţin pe unul dintre învățăcaii 
acestuia — Gene Wilder sau Marty Feldman 
care, cu citiva ani în urmă, dovediseră că-și 
pot depăși cu succes statutul de interpreți 
pon regia unor filme ca Fratele mai Inte) a 

i Sherlock Holmes (1975) și respectiv Ulti- 
mul remake după Beau Geste (1977). 

Dacă și-ar fi dorit o comedie sofisticat inte- 
lectuală, cu replici absurde şi citate cinema- 
tografice, l-ar fi ales, fără indoială, pe Woody 
Allen al cărui Annie Hall iși adjudecase in 
1977 patru dintre principalele premii Oscar 
(film, regie, interpretare feminină, scenariu), 
iar Manhattan se pregătea sá fie vedeta Can- 
nes-ului 1979 (Palme dor). 

Dacă și-ar fi propus un „one man show”, in 
care grotescul să fie principala dominantă, ar 
fi apelat la Jerry Lewis, a cărui carieră in- 
nara anii '70, într-un neașteptat con de 
umbră. 


Parisul vesel 


N... amintesc ce s-a scris la vremea ei 
despre această bijuterie a genului ce inau- 
gura, prin anii’ 60, o direcție nouă în desenul 
animat de lung metraj: parodia Cert e că P 
risul vesel ai lui Abe Levitow (1962), dupa ci- 


teva succese serioase în direcția amintită (la 


care Lenica Vukotic sau Gopo al nostru avu- 
seseră o contribuţie importantă) râmine piesa 
de rezistență a parodiei bonome, a pastișei 
binevoitoare, rubinul din „colierul reginei”, 
filmul pe care l-aș lua cu plăcere, alături de 
citeva capodopere ale ecranului, să-mi re- 
constituie, pe o insulă pustie, scurta istorie a 
celei de-a şaptea arte. Motivaţii? Doar citeva 

inepuizabila fantezie a desenului creator de 
tipuri, caractere memorabile (Musette, felina 
bovarică; Jaune Tom, cavaler rural; Robes- 
pierre. plebeul spiritual; maleficul Miaurice; 
experta madame Rubens-chatte) alaturi de 
ambianțe specifice, inspirat realizate numai 
din cîteva tuşe (idilica fermă normandă, se- 
ducătorul Paris teeric, fascinantul Broadway 
nocturn). După strâlucita demonstrație de ta- 
lent și tehnică a animației moderne — mai 
satirică în linie, parodiind faimoasa şcoală 
disneyană — eu aş pune, în prim plan, origi- 
nalitatea scenariului. A viziunii subtil ironice 
despre cinema și toate genurile sale Cinema 
și succesele sale Cinema și poncifele sale 
Viziune parodică, tandru satirică, dovedind o 
pertectă cunoaştere a tot ce s-a creat ma- 
gic-seducător, dar și convențional-schematic 
în arta şi comerțul cu filmul. Elegant joc de-a 
v-aţi ascunselea cu autenticul și contratace- 
rea, cu vibrația creatoare și preluarea ei nein- 
spirată. Și nu numai în acel mini-eseu, șarjă 
amicală la adresa picturii pre și post impre- 
sioniste, scurt voiaj la „Jeux de paume,” spi- 
ritual comentat de Miaurice, zugrăvind-o pe 
Musette cumpărătorului de peste ocean 
după toate trăsăturile originale, dar şi canoa- 
nele instaurate în Montparnasse (bucata an- 
tologică, așa cum emblematică pentru arta 
animației a rămas scena execuției șoricelului 
legat la ochi de câtre fiorosul motan ce-și as- 
cute ghearele). dar şi multele referiri la anu- 
mite filme, scheme de intrigă şi personaje din 
arsenalul unor genuri de succes. Cum ar fi 
melodrama clasică a inocentei provinciale 
atrase de mirajul metropolei şi tot ce repre: 
zință sacra iluzie (admirabil simbolizată de 
jocul balonașelor de şampanie la „Fâline-Ber- 
gère“) pină cind se trezește brutal la realita- 
tea unui oraș ostil în care rozele nu mai sint 
roșii şi „fiecare pod e un pod al suspinelor”. 
gata s-o imbie la sinucidere. Melodrama bọ- 


Şi. în sfirșit, dacă ar fi intenţionat o come- 
die solid construită după formule confirmate 
şi reconfirmate de la Lubitsch și Capra in- 
coace, ar fi avut de ales dintr-un lung șir de 
realizatori, al cărui veteran era la data aceea. 
Billy Wilder, cel care, în 1979, sarbătorea fix 
o jumătate de secol de cind debutase ca sce- 
narist în filmul german Oameni, duminica 


E: bine, opțiunile studioului Warner au fost 
mai puțin ambițioase. 

Regia: Arthur Hiller. 56 de ani, format la 
şcoala televiziunii, debut pe marele ecran ia 
sfirşitul anilor '50, un nume puţin cunoscu! 
pină la răsunătorul succes al melodramo: 
Love Story (1970). În mod bizar, melodrama 
era un gen accidental in filmografia lui Hiller, 
formată în principal din comedii de diferite 
facturi. Dintre cele anterioare anului 1970, 
singura demnă de reținut ar fi Americaniza- 
rea lui Emily, o comedie ciudată a cărei 
acțiune piasată in timpul celui de al doilea 
război mondial urmărește relația dintre o vā- 
duvă normandă (Julie Andrews) şi un ofițer 
american (James Garner). Unii critici s-au în- 
trebat totuși dacă valoarea filmului nu se da- 
tora mai degrabă reputatului scenarist Paddy 
Chayefsky decit regizorului. După 1970, co- 
mediile lui Hiller ne sint ceva mai familiare, 
de la Provincialii la Transamerica expres. 


interpreţi: Peter Falk și Alan Arkin, doi ac- 
tori cu care Hiller lucrase anterior în Penelo- 
pe (1966) și respectiv Popi (1969) și pe care 
in Cuscrii i-a reunit într-un cuplu comic ba- 
zat pe echilibrul fragil al aparenţelor și esen- 
telor. 


Forţa parodiei 


gat condimentată cu toate lyrics-urile (recu 

noaștem voci celebre ca cea a lui Judy Gar- 
land) cind foarte frumoase, cind dulceag-le- 
șioase. Filmul de aventuri e prezent şi el, in- 
tre desăvirșirea genului (acțiunea de urmarire ` 
a bandei răpitoare —- amuzantele codițe da 


Ecaterina Oproiu 
redactor șef. 
Mircea Alexandrescu 
redactor șef adj 
Rodica Lipatti 

tar responsabil 
redacție 
Florina Ciocirlie 
Alice Mănoiu 


Falk — cu statura lui scunda, cu privirea lui 
ciudată (soarta i-a dăruit la trei ani un ochi 
de sticlă), cu vocea lui spartă — interpre- 
teaza aici un bărbat între două virste, tată de 
familie. care iniţial pare escroc, apoi se com- 
portă ca un nebun, pentru ca în final să se 
dovedească a fi un întreprinzător polițist. lată 
deci ca Vince Ricardo (așa se numeşte per- 
sonajul) nu este decit o variantă a detectivu- 
lui excentric Columbo, cel care i-a adus po- 
pularitatea internaţională, un premiu „Emmy“ 
(echivalentul pentru TV al Oscarului), dar, to- 
todată, l-a ținut relativ departe de marele 
ecran (in 20 de ani de profesie, de la debutul 
din 1958 și pină la Cuscrii, Falk interpretase 
23 de filme de cinema, dar nu făcuse nici un 
rol răsunător), 

Arkin — cu părul lui creţ, cu figura lui jo- 
vială, bine legat — este și el aici un tată pe 
cale de a deveni cuscru, numai că, spre deo- 


motani-scatandri sau scenele de lupta intre 
rivali, impecabile ca mișcare, ritm, ingeniozi- 
tate, gaguri) — și poncitele binecunoscute, 
admirabil ironizate și orchestrate. La loc de 
onoare musicalul — cel mai vechi, de tip vie 
nez. cu trăsura şi farmecul dimineții în pă- 
dure. izvorul inspiraţiei valsante à la Strauss, 
— sau musicalul broadway-an cu nocturnele 
pisicești pe acoperiş și solistul Miaurice cin- 
tind cinicul „Money, Money... Câsătoriţi-vă 
din dragoste... pentru bani...” 

Nici filmul cu pirați sau cu căutători de aur 
in Alaska (de unde se intoarce bogat Jaune 
Tom şi „Scutierul” lui, Robespierre) nu lip- 
sesc de la apel. Ca să nu mai vorbim ge efec- 
tele provocate de jocul spiritual al oromasti- 


favoriți ai publicului tinăr... 
la orice virstă 


https://biblioteca-digitala.ro 


sebire de celălalt cuscru, statutul său social 
pare foarte precis și de nezdruncinat: un re- 
prezentant al categoriei sociale posesoare de 
vilă, automobile și conturi grase la banca, 
apreciat și respectat de pacienți (e medic), 
iubit de familie și, în aparenţă, lipsit de tenta- 
ţia oricărei aventuri. Cind aceasta irumpe in 
viața lui sub înfățișarea lui Falk, filmul devine 
ceea ce s-a dorit: o înlânțuire de situaţii co- 
mice, de urmăriri pedestre și motorizate, de 
qui-pro-quo-uri și lovituri de teatru, toate 
previzibile, toate deja văzute, deja tumate 
(ceea ce, evident, nu s-a dorit). 

iată deci că, după aproape zece ani, Cus- 
crii rămine ceea ce a fost de la bun început: 
un divertisment fără pretenţii pentru un pu- 
blic cit mai larg. 


Cristina CORCIOVESCU 


cii (Miaulin-Rouge, Feline-Bergere. Perci-beau- 
coup) joc copios desfășurat, cu o inventuvi- 
tate egalind-o doar pe cea a gagurilor (gen 
salvarea lui Robespierre de pe pod. printr-o 
gimnastică a codiței, demnă de un iscusit co 
regraf sau ca instruirea felinei in salonul ma- 
damei Rubens-chatte, totul intr-o incitantă (si 
solicitantă) inspirație comică de bun gust, ra- 
finament al liniei şi culorii -— grațios paro- 
dice. Subtil satirice. 

Revedeţi, revedeți neapărat acest scurt tra- 
tat de estetică a filmului, cu to! ceea ce cu- 
prinde el ca literatură, plastică, muzică, dans 
vol d'oiseau asupra grandoarei și decăderii 
celei de-a șaptea (și bineințelas. a celei de-a 
opta) arte. Alice MĂNOIU 


CINEMA, 

Piaţa Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 8 le 
-e 

„Cititorii din străinatate se pot abona 
aeni aporti 


„Rompresfitaietia" — export- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
prestii Bucureşti — Calea 
64—66". 


Grivitei nr. 


Prezentarea artistică și prezentarea gralică 
toana Statie 


Tiparul executat la 
Combinaljl poligrafic 
«Casa Scinteih» — Bucureşti 


P.a scriitorului Dumitru Radu Popescu 
reprezintă o tentaţie veche pentru regizorii 
noștri de film, incepind cu Geo Saizescu, pri- 
mul care i-a intuit valenţele filmice. 
convins să debuteze ca scenarist. 
cepție, scriitorul nu cred că a avut motive 
să-și regrete experienţele cinematografice. 
„De la Un suris in plină vară, Balul de simbătă 
„seara și Păcală de Geo Saizescu la Duios 


Anastasia trecea şi Fructe de pădure de Ale 


xandru Tatos sau Mireasa din tren de Lucian 
Bratu, intilnirile lui cu filmul s-au dovedit la 
fel de fericite ca şi întilnirile filmului cu el, Şi 
"iată cå acum, un regizor din noua generație, 
„Dorin Mircea Doroftei, este pus în situaţia de 
a folosi ca „bază de lansare” pentru primul 
“său film un scenariu D.R.P. Gestul este in 
egală măsură firesc și curajos. Firesc pentru 
că un debutant are nevoie pentru prima sa 
„ostire” de o materie primă solidă, sigură, 
bogată, incitantă. Curajos pentru că intrarea 
într-un univers atit de plin de trimiteri şi des- 
chideri spre alte universuri, der: iant, în alcă- 
tuirea lui paradoxală de real și imaginar, de 
concret și inefabil, de viață și metaforizări 
surprinzătoare cum este cel al scriitorului 
D.R. Popescu, cere o putere anume de desci- 
frare a textelor şi subțextelor lui. O citire în 
profunzime, posibilă numai în prezenţa unor 
experiențe personale insemnate, nu doar at- 
tistice, ci ŞI omenești. Dorin Mircea Dorofig! 
pare că şi-a făcut alegerea in deplină cunoș 
tința a şanselor, dar şi a pericolelor pe cat 
le conține ea. Pericolul principal era ca regi 
zorul să reuşească doar o apropiere nu si o 
pătrundere in universul ales. Din fericire, lu- 
crurile nu s-au intimplat. astfel. Nelu face sà 
„se simta „mina scriitorului”, dar și lumea lui 
De altfel, ambiția regizorului de a ramine cre 
dincios acelei lumi ii traverseazā aproape ob- 
sesiv filmul. Dar tot ea îl apropie de un alt 
pericol, şi anume, pericolul fidelității exce- 
sive. Paradoxal, acest pericol se arată mai 
mare; mai greu :de înfruntat decit primul, 
pentru cà la D.R.P. numai aparent un text — 
fie el şi scenariu — este ușor de transpus in 
limbaj filmic, în fond, dificultăţile de transpu- 
nere fiind imense chiar şi pentru un cineast 
incercat. 
Aparent, deci, Nelu poate fi citit doar ca 
povestea simplă a unui băiat cu probleme de 
familie ce-i depășesc puterea de intelegere. 
Un copi! încă, confruntat cu complicațiile vie- 
ţii unor maturi. întimplător părinţii lui, și care 
nu poate cuprinde cu mintea lui candidă 
ideea ca „un tată poate fura”. „o mamā poate 
| tura“ și, cu atit mai piei ideea că tatăl care 

-I-a crescut nu este tatăl lui. tatăl lui se întim- 
plă să fie tocmai omul care a furat... Povestea 
unui copil pe care viața îl maturizează forțat 
Şi „incadrat“ astfel, Nelu oferea o materie ci- 
nematografică densă, suficient de incitantă, 
nugumai prin baza ei problematică. D.R. Po- 
pescu insă nu se putea opri la un subiect atît 
de linear. Scenariul lui — dacă este să soco- 
tim tot ce ține de epica unui film, dar şi de 
sensurile e: colaterale, drept propunere sce- 
naristică și crod că este cazul — depășește 
spectaculos prima lectură. Speculativ, aso- 


ciativ, omul conexiunilor neașteptate, scena 


ristul propune pentru această întimpiare o 
lectură în cheie superioară. Nelu devine ast- 
tel un mic Hamlet care asistă, ca şi „modelu 

său clasic, la uciderea, e drept doar morală a 
tatâlul, la înlocuirea lui grabnică in viaţa | ma 


Í n mulțimea însuflețită care urmărește cur- 
sele de cai — din prima secvenţă a filmului 
— un Singur chip ușor iritat de valul de entu- 
zıasm din jur și, mai ales, de elanul puștiului 
de alături: cel al mamei. 'Este preludiul stării 
„de permanentă hărţuială şi neliniște — ne 
desluşite pină la capăt nici sieşi — pe care 
Tora Vasilescu o va purta mai tot timpul fil- 
“mului. În spiritut- ambiguităţii proprii atitora 
dintre personajele lui D.R. Popescu este greu 
să cintărim cita vinovăţie şi citā povară a cul- 
pei duce în spate. Dimensiunea metaforică a 
eroilor și a relaţiilor. cu trimiteri mitologice, 
livreşti, dincolo de care se descitreaza per- 
_manențele unor teme fundamentale, această 
dimensiune poate genera. conflicte — uneori 
ireductibile — în coliziune cu propensiunea 
spre un acaparator realism al ecranului. În 
această ecuație, jocul actorului este | chemat 
să se destâșoare pe riscanta muchie între in- 
vestitura reală şi o imaginară umbră. Perso- 
najul are biografie, dar este şi pion într-un 
enunţ de o mai largă semnificaţie. Exploziile, 
ca şi cerile încrincenate ale ` orei Vasilescu 
- — privită cu ochiul copilului: . 


cind înnegurată —- pregăti c maturizarea 
; lui: 


tară menajamente. „căsătoria asta 
a noastră nu a schimbat nimic, ducem ace- 
| eași va timpită ca şi înainte“. În î 


mei cu „celălalt“, ional că să taca dreptate şi 
iși pedepsește mama necredincioasă, hota- 
rind să râmină, în cele din urmă, lingă părin- 
tele care l-a crescut şi nu lingă părinţii 
adevăraţi. O asemenea lectură este, firește, 
posibilă. Regizorul şi-a însușit-o cu mare plă- 
cere şi asupra ei a pus accentele dramatice 
ale filmului său. Posibilă, dar nu obligatorie, 
în sensul că, și în afara ei, filmul iși păstrează 
conturul, înțelesurile. grave și pecetea autori 


tor. După părerea mea, acea pecete apare 


"mai puternică și se dovedeşte mai prețioasă 
în interiorul poveștii simple și a meandrelor 
„ei. În acea lume ciudată și ciudat de reală, 
din care se trag toate fiimele făcute după 
scenariile sau scrierile lui D.R. Popescu. Lu- 
-mea Oamenilor obişnuiţi; realitatea lor mai 
puternică, mai fascinantă decit orice ficțiune. 
„Bogată, vie, colorată, lumea asta cea de toate 
zilele. cu personajele ei (o responsabilă de 
cofetărie, un grâjdar de cai de curse, un me 
canic auto, vinzâtoare, milițieni, copii cres- 
cuţi la Casa copilului, procurori, învăţatori, 
muzicieni. medici etc.), cu dramele și bucuri- 
ile ei, cu proza, dar și cu poezia ei, reprezintă 
punctul de atracţie al filmului și calea de ac- 
«es către spectatorul şi el de toate zilele. Re- 
gizorul o reconstruiește cinematografic cu 
pricepere şi inteligență (în vizualizarea ei are 


Între viață 
(Mihai Brătilă cu 


rea “Giapută -e a o, Temistocle cel 
de-al doilea soț al mamei lui Nelu, pare a LL 

intruchiparea vitalitaţii și a siguranţei de sin 

Robusteţea interpretului. Virgil Andries 


ai senzaţia că, în acele momente. 

itului i-ar fi imposibil să te priveasca 

in ochi. Tristeţea nunţii — una dintre multele 

nunţi întunecate. cind totul se leagă și se 
dezleagă, din literatura iui-D.R. Popescu 

este, în primul rind, tristețea a două ființe 


nu au nici cinismul unei indelungi convieţuiri 
cu el. Și unuia și altuia, pare a le fi teamă 
intilnirea cu Nelu, de „privirea lui nu atit mu 
trătoare. ci 


Magda MIHĂILESCU 


ób <a 


rsoana operatorului. 

cade în. capcana p 
torescului-conținut decit arar. şi pentru puțin 
vreme — vezi relaţia Veta (Mel lania Ursu) cu 
Vasile, văru pădurar (Papil Panduru) î 
venţa. din piaţă sau „cuplul chiulangiilor“ in- 
| terpretat! de 
mon —'e! încearcă, și chiar reușește, să se 
ţină aproape de fantasticul ei. Acel joc pasio- 
nant dintre real şi imaginar, între viaţă și re- 
prezentarea ei din vis, intre viaţă și jocul de-a 
viaţa. nelipsit in scrierile D.R.P.-ului este ur- 
mărit cu mare grijă și materializat in citeva 
secvențe ce se impun in egală măsură aten- 
tiei şi memoriei. Cum ar fi trecerea caleştii cu 
personajele costumate pe autostradă. întilni- 
„rea cu accidentul de. maşini. intilnire între 
două lumi; numărul clown-ului (Mihai-Malai- 
mare) cu „oul de piatră“; repetarea acelui nu- 
mår în închipuirea lui Nelu la nunta mamei; 
lacul imaginar pe care el vede plutind vălul 
de mireasă al mamei; câutarea băiatului prin 
pădurea bintuită de petrecăreţi. 

Ca formulā cinematografică, Nelu apare 
puţin derutant. El începe în buna tradiţie a 
tiimului realist, alunecă pe un făgaș polițist, 
prin ancheta propriu-zisă, dar și prin ancheta 
porsonală pe care o duce puştiul pornit în 

căutarea adevărului despre nevinovăția tata- 


jocul de-a viața: Nelu 
ora Vasilescu și Virgil,Andriescu) 


| -o muzica de tip „love story” (frumus- 
tea ei dureroasa deconspirind aici, inca 
jocului hipic) : a de tip ONNO 
venețian” (frumusetea e: jio: 
“rind aici — ca. acolo, Concertul pentru oboi 
al lui Alessandro - Marcello — drama pe care 
i mai tirziu frenezia jocului cu 


a t 
momente- de muzică ușoară (deconspiratoare 
384 „ele: ale unei imense tristeți umane! 


le flaut, în care se intrupează intreaga 
“forța năâscuta, utodai timpul 
şi veşnic pastrata copilărie. dar 
de once PPTA Solidaritate 


$ https:// biblioteca: -digitala.ro 


în sec- 


ana Ştefânescu Și Tudorel Fili- 


algică deconspi- 


„absența acestui suport muzical, 


Ek omena nota realist-fantastică, pentru l 


curgă. drumul inapoi spre formula 
se şi încheie. Uneoi drumu- 

_rile se intilnesc. şi devin--unul singur, alteori 
doar. d să fie vorba de oi 


vedeşte o anume maturitate profesională, nu 

„doar înzestrare artistică, 

în exces faţă de propunerea scen 

aici, da. regizorul a căzut în capcană, pentr 

că scrierile lui Popescu atrag și pri 
ceastă permane! „Schimbare la faţă“ care 


e oferă, tentantă, la tot pasul, dar care, cu 


greu îşi poate găsi corespondentul cinemalo 


„gratic, fără riscul pierderii unității stilistice 


Dincolo de prea stutoasa lui Structură şi 
Accidentele” de partursidincolo te toate co- 
nexiunile şi asociaţiile posibila, Nelu reuşeşte 
să se comunice spectatorului să impresio. i 


neze, mai cu seama prin destinul! lui Nâlu, Și 3 


aici instinctul regizoral a funcționat fară greş, 
distribuind într-un personaj care. practic, 
„duce în spate" tot filmul, Nelu, pe Mihai Bra- < 
tilă. Fostul copil minune de la Cintec ìn zori a = 
devenit între timp un foarte tinår actor de ` 
film, capabil sa descitreze o partitură şi så o. 
interpreteze tără greş. ca orice actor inzes-. 
trat. Privirea, miscarea. relaţia cu celalalte: 
personaje, nuanțările de ton și de mimică 
toate vorbesc de ur talent actoricesc puțin: 
obisnuit. Scenele în doi, mai cu seama, — cu < 
tată! (Florin Zamfirescu). cu mama (Tora Va-* 
sitescu), cu celălalt Nelu, milițianul (Radu 
Duda), cu tata! adevarat (Virgil Andriescu),. 


“cu doctorul (Mihai Catrița) sau cu mama 


Veta (Melania Ursu) sint tot atitea mini-reci 
țaturi actoricesti susţinute în parte de actorii 
consacrați și de partenerul tor de 15 ani. 
Filonul emoțional, în care se a teca be- 
notică şi muzica lui Dan Ștefânică, ramine i 
cele din urma bunul principal al acestui film 
foarte ambițios. lar el se trage, Gu sau fara” 
voia autorilor, din acea poveste simplă a únui i 
baiat, aproape copil, supus unei maturizar 
„prin forta=imprejurārilor si incon 
ştiența maturilor. Ca regizorul a dorit mai 
mult, că nu intotdeauna a și reusit sa impli 
neasă ceea ce a dorit, se vede Dar cind s 
îndrăznească un regizor să vrea mai mult de-. 


crt îl duc puterile daca nu la debut. atunci á 


cind incă, de fapt, nu-și cunoaste puterile. Şi, 2 
oricum, unui debut „cuminte“, etichetabi! ori 
cînd drept promițător, este de preferat unul, 
mai nărâvaș. Unei impliniri totale intru bana- 


litate, o împlinire parțiala întru cautarea unui > 


drum propriu. Conștient sau nu. Dorin Mir- 


„Gea, Doroftei, a ales varianta a doua, şi-bine a 


facut. Un debut nu trebuie să fie doar promi- 
tator, el trebuie så propuna ceva, o imagine, 
he și dituza. Sa fie incitant; provocator, sa. 


"trezească interesul pentru acel „mai departe 
“al fiecarui debutant. k 
Dorin Mircea Doroftei prin filmul său. ` 


Este exact -ce reuşeşte 


Eva SIRBU 


© Producţie a Casei de Filme Patru. Scenariul: Du- ` 
mitru Radu Popescu. Regia Dorin Mircea Doroltni ~ 
Decorurile: arh Adriana Paun. Costumele: Lucia Mo 
tariu. Muzica: Dan Ștelânica Coloana sonoră: Hor 
Murgu. Montajul: Maria Neagu. Cu: Mihai Brat. 
Moiania Ursu, Tora Vasilescu, Florin. Zamfirescu 
Radu Duda, Virgii Andriescu. Mihai Catia, Duh 
Condurache, Mihai Mălaimare, Tudorel Filime 
„Dana Şielânescu, Manuela Ciucur. Film realizat 
studiourile Centrului de Producție Cinematografică - 
„Bucureşti“, 


3 


particular precum acela al eroilor creați — in- 
proza, În teatru sau în film — de câtre scriito- 
tul Dumitru Radu Popescu. 

Şi, tot astfel, partitura, lui Dan Ștefânică: 
slujeşte excelent potenţării unor idei artistica“ 
prin care regizorul Dorin Mircea Doroftei ex- 
tinde problematica filmului din sfera socialu- < 
lui în aceea a psihotogicului. Sint, desigur.. 
greu de închipuit fară suportul sensibil al? 
acestei muzici, toate evadările lui Nelu în lu~ 
mea amintirii sau în aceea a imaginaţiei maig 
cu seamă felliniana scena „au ralenti”, de la 


nuntă — nu întimplător, subtil lẹqata de of 
"altă scena telliniană. aceea a numarului de f 


clovnerie:; sau secvența lacului: de munte ine-. 
xistent, in care pluteşte valul de mireasa al 
mamei dispărute... Dar sint la fel de greu dèi 
inchipuit a avea aceeaşi forță emoțională în 
momentele 
în care visul devine realitate (incredibila tra- 
sură cu personaje de epoca, strecurindu-se. 
grațios printre monstrii de oțel ai şoselei). o. 


realitate idilica poate, dar (în întilnirea cu ur- 
mele catastrotei rutiere) mai adevărata decit. 


coşmarul unei brutale realități cotidiene. -~ 
„Nelipsita de primejdii, căutarea adevărului 
— pare. să spună acest film — prin im. 

ca şi prin muzică — nu se poate lipsi de zbo- 
rul înalt al fantezi tel. 


Pr,