Stefan Zweig — Jucatorul de sah

Stefan Zweig 


JUCĂTORUL 
DE SAH 


Ștefan Zweig 


Schachnovelle 
1942 


Pe marele pachebot care, la miezul nopţii, avea să 
părăsească New Yorkul cu destinaţia Buenos-Aires, domnea 
obișnuitul du-te-vino din ultimul moment dinaintea plecării. 
Pasagerii se îmbarcau întovărășiţi de-o droaie de prieteni, 
poștașii, cu șapca pe-o ureche, duceau telegrame și strigau 
tot felul de nume prin saloane, se cărau cufere, se aduceau 
flori, copiii alergau plini de curiozitate de la un capăt la altul 
al vasului, și, în vremea aceasta, orchestra cânta mai 
departe, de nimic tulburată. 


Punându-mă pe cât puteam la adăpost de necontenita 
mișcare, vorbeam pe punte cu un prieten, când două-trei 
fulgerări scăpărară foarte aproape de noi - după cât se pare, 
era vorba de un personaj important pe care-l fotografiau în 
grabă, înaintea plecării. Tovarășul meu aruncă într-acolo o 
privire și prinse a zâmbi: „Aveţi pe bord o pasăre rară: 
Czentovic”. Şi cum eu nu prea dădeam semne că aș fi înţeles 
despre cine era vorba, el adăugă în chip de explicaţie: 
„Mirko Czentovic, campion mondial de șah. După ce a 
străbătut Statele Unite de la est la vest și a ieșit învingător în 
toate turneele, se duce să culeagă noi lauri în Argentina”. 


De data asta mi-adusei aminte de tânărul campion și de 
câteva amănunte ce-i ilustrau uimitoarea carieră. Prietenul 
meu, un mai atent cititor al ziarelor decât mine, îmi completă 
amintirile cu o seamă de anecdote. 


Cam cu un an înainte, Czentovic devenise dintr-o dată 
egalul celor mai celebri maeștri șahiști. Alehin, Capablanca, 
Tartakover, Lasker, Bogoliubov nu mai aveau nimic ce să-l 
înveţe. Din 1922, de când Rzecevski, copilul-minune de 7 ani, 
se distinsese în campionatul de la New York, nu se mai 
pomenise ca un om atât de obscur să atragă în mod atât de 
strălucit atenţia lumii asupra ilustrei asociaţii a jucătorilor de 
șah. Facultăţile intelectuale ale lui Czentovic nu puteau 
îngădui sub niciun motiv să i se prevadă un viitor strălucit. 
Circulă zvonul că acest campion era incapabil să scrie o 
frază, chiar în limba sa, fără a comite greșeli de ortografie, și 
că, așa cum susţinea un partener scos din fire, „lipsa lui de 


cultură era de-a dreptul universală”. 


Czentovic era fiul unui biet barcagiu de pe Dunăre, a cărui 
luntre fusese scufundată într-o noapte de un vapor încărcat 
cu grâne. La moartea tatălui său, copilul, care nu avea mai 
mult de doisprezece ani, fu adoptat de preotul din satul său, 
iar acesta își dădu toată osteneala ca să-l facă pe băiatul 
indiferent și tăcut să-și înveţe lecţiile pe care nu izbutea să le 
înţeleagă la școală. 


Strădaniile sale rămaseră, însă, fără niciun rezultat. Mirko 
își aplecă fruntea sa înaltă asupra literelor care îi fuseseră 
explicate până atunci de o sută și de o mie de ori și le 
contempla cu ochii pierduţi în gol; creierul său nu era 
capabil să păstreze nici măcar cele mai elementare noţiuni. 
La paisprezece ani, mai socotea încă pe degete și se apuca să 
citească o carte sau un ziar numai cu preţul unor uriașe 
eforturi. Totuși nu s-ar fi putut afirma că dădea dovadă de 
lipsă de bunăvoință. El îndeplinea fără să crâcnească tot 
ceea ce i se cerea: căra apă, tăia lemne, muncea la câmp, 
curăța bucătăria; într-un cuvânt, răspundea conștiincios, dar 
cu o încetineală ce te scotea din sărite, tuturor serviciilor ce i 
se pretindeau. 


Dar ceea ce stârnea îndeosebi durerea bunului preot era 
completa indiferenţă a protejatului său. De nimic nu se apucă 
din propria lui voinţă, niciodată nu-l frământa vreo întrebare, 
niciodată nu se juca cu copiii de o vârstă cu el; cum își 
mântuia treaba, putea fi văzut stând undeva, într-un ungher 
al odăii, cu un aer vag, absent, ca o oaie la păscut, fără să 
manifeste cel mai mic interes faţă de ceea ce se întâmpla în 
jurul său. Cum se înnopta, preotul își aprindea luleaua și, ca- 
n fiecare zi, începea să joace cu jandarmul cele trei partide 
de șah. Tânărul își apropia atunci de masă claia sa de păr 
blond și fixa în tăcere masa de șah cu ochii lui pe care-i 
bănuiai adormiţi și nepăsători sub pleoapele grele. 


Într-o seară de iarnă, în timp ce cei doi parteneri erau 
cufundaţi în jocul lor, se auzi clinchetul tot mai apropiat al 
clopoţeilor unei sănii ce alunecă în plină viteză pe zăpada de 


pe uliţă. Un ţăran, cu o șapcă ninsă, dădu buzna în casă și-l 
rugă pe preot să vină să-i facă maslul mamei sale bătrâne, 
care era pe patul de moarte. Preotul îl urmă fără să mai 
zăbovească. Jandarmul, care nu-și golise încă paharul cu 
bere, își aprinse din nou luleaua și se apucă să-și tragă 
pâslarii grei, pregătindu-se de plecare. Deodată își dădu 
seama că Mirko nu-și mai dezlipea privirea de la partida 
începută. 


„Ei bine, nu cumva ai vrea s-o termini tu?” - rosti el în 
glumă, căci era convins că tânărul acela adormit n-ar fi putut 
să miște corect niciun pion de pe masa de șah. 


Băiatul ridică timid capul, făcu semn că da și se așeză în 
locul preotului. Şi iată că, din paisprezece mișcări, jandarmul 
fu bătut și silit să recunoască că nu-și datora înfrângerea 
unei neglijențe din partea sa. Cea de-a doua partidă avu 
același rezultat. 


„Dar ăsta-i măgarul lui Balaam!” - strigă preotul când se 
întoarse,  minunându-se din cale-afară. Și îi explică 
jandarmului, mai puţin priceput ca el în ale Scripturii, cum, 
cu două mii de ani în urmă, se înfăptuise o minune 
asemănătoare: o creatură necuvântătoare a rostit pe nepusă 
masă vorbe pline de înţelepciune. 


În ciuda orei înaintate, inimosul preot nu-și putu înfrâna 
dorința de a-și măsura puterile cu protejatul său. Mirko îl 
bătu cu ușurință. Juca încet, cu tenacitate, fără să se tulbure 
și nu-și ridică niciodată fruntea înaltă, aplecată asupra mesei 
de șah. Dar siguranţa tacticii sale era în afară de orice 
îndoială; nici jandarmul și nici preotul nu reușiră, în zilele 
următoare, să-i câștige vreo partidă. Preotul, care cunoștea 
mai bine decât oricine cât de-n urmă-i rămăsese pupilul în 
alte domenii, nu mai putea de curiozitate să știe care erau 
limitele acestui dar, ce-i fusese hărăzit. Într-o bună zi, îl luă 
pe Mirko și-l duse la bărbierul satului, porunci să i se tundă 
ciuful de păr, de culoarea paiului, ca să arate mai acătării, îl 
urcă în sanie și porni spre micul orășel din apropiere. 
Cunoștea acolo câţiva șahiști fanatici, mai tari decât el, care 


puteau oricând fi găsiţi la o masă, într-un colţ al cafenelei din 
Piața Mare. 


Când intră, împingând înaintea lui pe băiatul de 
cincisprezece ani, cu părul cânepiu, cu obrajii roșii și 
îmbrăcat cu cojoc, clienţi obișnuiți ai localului făcură ochii 
mari. Tânărul, cu privirea sfielnică, plecată în jos, nu se clinti 
până ce nu fu chemat la una din mese. Pierdu prima partidă 
fiindcă nu-l văzuse niciodată pe inimosul său protector și nici 
pe jandarm folosind deschiderea siciliană. La a doua partidă 
făcu remiză cu cel mai bun jucător al societăţii, iar la 
următoarele îi bătu pe toţi, unul după altul. 


Astfel un mic orășel iugoslav a fost teatrul unui eveniment 
neobișnuit, iar notabililor orașului le-a fost dat să fie martorii 
senzaţionalului debut al acestui campion plecat de la coada 
vacii. Luară în unanimitate, hotărârea să-l reţină pe tânărul 
minune până a doua zi, pentru a avea vreme să informeze de 
prezenţa sa și pe ceilalţi membri ai clubului, și îndeosebi pe 
bătrânul conte Simczic, un fanatic al șahului. Preotul, care-și 
privea pupilul cu o mândrie până atunci încă neîncercată, nu- 
și putea neglija, totuși, obligaţiile sale duminicale. Se declară 
gata să-l lase pe Mirko în grija acelor domni ca să arate și 
mai bine ce era în stare. Instalat la hotel, pe cheltuiala 
jucătorilor, tânărul Czentovic văzu pentru prima oară în 
seara aceea o încăpere prevăzută cu un mâner de tras apa... 


Duminică după-amiază, într-o sală înţesată de lume, 
băiatul rămase țintuit locului patru ore încheiate în faţa 
mesei de șah și-și bătu toţi adversarii: nu rosti nicio vorbă, 
nu ridică ochii. Cineva propuse o simultană. Cu mare 
greutate reușiră să-i explice ce se înţelegea prin asta: trebuia 
să joace el singur împotriva mai multor parteneri. Dar de 
îndată ce pricepu, el și execută fără zăbavă tot ce i se ceruse; 
trecea tacticos de la o masă la alta, scârțâind din pantofii săi 
grosolani, și, ca să n-o mai lungim, câștigă șapte partide din 
opt. 


Atunci începură interminabile deliberări. Deși noul venit 
nu era un reprezentant al orașului în sensul îngust al 


cuvântului, patriotismul local se trezi. Cine știe dacă micul 
orășel, a cărui existenţă abia era relevată pe hartă, n-avea să 
devină ilustru, dând lumii un om celebru. Un impresar, pe 
nume Keller, care de obicei se ocupe cu procurarea de 
cântece și cântărețe pentru cabaretul garnizoanei se oferi să- 
l] conducă pe tânărul fenomen la Viena, la un maestru 
remarcabil, după cum spunea el, care i-ar fi completat 
iniţierea în arta sa. Cineva însă trebuia să acopere 
cheltuielile unei șederi de un an în capitală. Contele Simczic, 
care, în șaizeci de ani de practică zilnică, nu întâlnise 
niciodată un adversar atât de uimitor, semnă pe loc un cec. 
Astfel începu extraordinara carieră a fiului de barcagiu. 


În șase luni, Mirko învăţă toate secretele tehnicii jocului de 
șah: ce-i drept, cunoștințele sale erau strict limitate. Lucrul 
acesta nu rămase neobservat, și în cercurile pe care avea să 
le frecventeze mai târziu s-a râs adesea pe seama lui. 
Czentovic nu reuși niciodată să joace o singură partidă în 
abstract sau, cum se spune, orbește. Era absolut incapabil 
să-și reprezinte în spaţiu masa de șah cu ajutorul imaginaţiei, 
îi era necesar să vadă înaintea lui, reale și palpabile, cele 
șaizeci și patru de căsuțe negre și albe și cele treizeci și două 
de piese. Chiar atunci când, ajunsese celebru în lumea 
întreagă, nu se despărțea de un joc de șah de buzunar, ca să 
aibă sub ochi poziția pieselor dacă ar fi vrut cumva să rezolve 
o problemă sau să reconstituie partida unui maestru. 


Defectul acesta, neglijabil prin el însuși, îi dezvăluia în 
bună măsură lipsa de imaginaţie și era viu comentat în 
societatea din jurul său, așa cum s-ar fi vorbit, bunăoară, 
printre muzicieni, de un virtuos sau de un dirijor distins care 
s-ar fi dovedit incapabil să cânte sau să dirijeze fără 
partitură. 


Dar această trăsătură nu avu nicio înrâurire asupra 
uimitoarelor progrese făcute de Mirko. La șaptesprezece ani 
câștigase douăsprezece premii; la optsprezece ani era 
campionul Ungariei; la douăzeci, campionul lumii. Cei mai 
îndrăzneţi jucători, cei care prin inteligenţă, prin imaginaţie 


și cutezanţă îl întreceau cu mult pe Czentovic nu putură 
rezista logicii sale implacabile și reci. Ei se aflau în faţa lui ca 
Hanibal înaintea lui Fabius Cunctator, despre care Titus 
Livius ne spune că în copilărie dădea semne izbitoare de 
imbecilitate. 


Ilustra galerie a maeștrilor șahului cuprinsese până atunci 
tipuri cu cele mai deosebite  inteligenţe: filosofi, 
matematicieni, capete cu imaginaţie înfierbântată și adesea 
creatoare; de acum înainte, în această galerie avea să 
figureze un personaj străin lumii spiritului, purtând 
trăsăturile acestui ţăran greoi și tăcut, căruia cei mai abili 
reporteri nu izbutiră vreodată să-i smulgă cel mai 
neînsemnat cuvânt, ce ar fi putut să le servească în vreun 
articol. E drept că-și scoteau din gros pârleala citind pe 
seama lui nenumărate anecdote. 


Dacă stăpânirea de sine a lui Czentovic era incontestabilă 
atunci când el se afla în faţa tablei de șah, în clipa în care o 
părăsea, devenea un individ comic, aproape grotesc, în ciuda 
ceremoniosului său costum negru și a cravatelor sale 
împodobite pompos cu o perlă, în ciuda mâinilor sale îngrijite 
și a unghiilor lustruite cu pedanterie, el păstrase obiceiurile 
și ţinuta tânărului țăran mărginit care mătura odinioară 
camera preotului său. 


Cu un cinism stângaci și nerușinat, care ba îi scandaliza, 
ba îi înveselea pe colegii săi, nu urmărea decât un singur ţel: 
să stoarcă cât mai mulţi bani din talentul și din renumele 
său. Lăcomia sa nu se dădea înapoi dinaintea nici unei 
meschinării. Călătorea mult, dar trăgea totdeauna la hoteluri 
de mâna a treia și primea să joace în cluburile cele mai 
obscure, numai și numai ca să-și primească onorariul. Putu fi 
văzut pe un afiș făcând reclamă unui săpun și, fără să-i pese 
de zeflemitori, care-l știau incapabil să scrie corect o frază își 
vându semnătura unui editor care publica „o filosofie a 
șahului”. De fapt, lucrarea fusese scrisă pentru editor, abil 
om de afaceri, de un student galițean. 


Ca toți îndărătnicii, Czentovic n-avea defel simţul 


ridicolului. De când ajunsese campionul lumii, se credea cel 
mai important personaj al umanităţii. Conștiinţa victoriilor 
sale asupra unor oameni inteligenţi, causeuri străluciți și 
mari maeștri în ale scrisului, ca și faptul că reușea să câștige 
mai mult decât ei îi transformaseră timiditatea într-o rece 
îngâmfare pe care o etala cu grosolănie. 


„Dar cum ar fi fost posibil ca un succes atât de rapid să nu 
tulbure o minte atât de găunoasă?” încheie prietenul meu, 
după ce-mi povesti câteva întâmplări caracteristice 
îngâmfării puerile de care dădea dovadă Czentovic. „Cum ai 
vrea ca unui țăran oarecare din Banat, de douăzeci și unu de 
ani, să nu i se urce la cap vanitatea când vede că e suficient 
să împingă niște piese pe o masă cu pătrate ca să câștige 
într-o săptămână mai mulţi bani decât câștigă într-un un an 
cu lemnăritul și cu alte munci istovitoare toţi locuitorii din 
cătunul său la un loc? 


Şi nu-i oare al dracului de simplu să te crezi un mare om 
când nici măcar nu-ţi închipui că un Rembrandt, un 
Beethoven, un Dante sau un Napoleon au existat vreodată? 
Voinicul ăsta nu are decât un singur lucru în dosul frunţii 
sale pătrate: faptul că n-a pierdut nicio partidă de șah de luni 
întregi, și, cum nici nu bănuie că mai există și alte valori pe 
lumea asta în afară de șah și de bani, are toate motivele să 
fie încântat de sine însuși”. 


Cuvintele prietenului meu îmi treziră curiozitatea, cum, de 
altfel, era și de așteptat. Oamenii urmăriţi de o singură idee 
m-au intrigat totdeauna, căci cu cât un spirit e mai limitat, cu 
atât el se apropie, într-un anume sens, de infinit. Oamenii 
aceștia, care trăiesc aparent în singurătate, își construiesc - 
cu ajutorul unor materiale proprii -, ca niște termite, lumi în 
miniatură, cu un caracter ieșit din comun. Așa stând 
lucrurile, mi-am exprimat dorinţa de a-l observa îndeaproape 
pe acest curios specimen de dezvoltare intelectuală 
unilaterală și de a folosi cum se cuvine, în scopul acesta, cele 
douăsprezece zile de drum care ne despărțeau de Rio. 


„Ai prea puţine șanse de a-ţi atinge țelul - mă preveni 
prietenul meu. Nimeni, pe cât știu eu, n-a reușit să-i smulgă 
lui Czentovic cea mai neînsemnată lămurire de ordin 
psihologic. În ciuda nemărginitei sale prostii, Czentovic ăsta 
e destul de viclean ca să nu se compromită niciodată. Și o 
face extrem de simplu: evită, orice conversaţie, în afara celor 
cu compatrioţii de-o seamă cu el, întâlniți prin hanurile 
mizere pe care le frecventează. Cum simte un om cult, se 
retrage în carapacea sa; astfel, nimeni nu se poate lăuda că l- 
ar fi auzit rostind o prostie sau că i-ar fi măsurat ignoranta”. 


Experienţa avea să justifice vorbele acestea. În timpul 
primelor zile ale călătoriei, m-am văzut silit să recunosc că 
era absolut imposibil să mă apropii de Czentovic fără să mă 
arăt de o indiscreţie grosolană, care nu-mi era nici pe gust și 
nici nu-mi intra în obicei. 


Se plimba adesea pe punte, dar totdeauna cu un aer 
preocupat și sălbatic, cu mâinile încrucișate la spate, în 
atitudinea în care un tablou ni-l înfățișează pe Napoleon; pe 
deasupra se îndepărta cu atâta bruscheţe și grabă, încât ar fi 
trebuit să alergi ca să-i adresezi un cuvânt. Nu apărea nici la 
bar, nici în fumoar, nici prin saloane. Stewardul îmi confirmă 
că-și petrecea cea mai mare parte a timpului în cabina sa, 
antrenându-se în fața unei mari mese de șah. 


Trei zile mi-au fost de ajuns ca să mă conving că tactica sa 
defensivă era mai puternică decât voința mea de a-l întâlni; 
eram nespus de contrariat. Nu avusesem până atunci 
niciodată prilejul să cunosc personal un campion de șah, și 
cu cât mă străduiam să mi-l închipui pe acesta, cu atât mai 
puţin izbuteam. Cum să-ţi imaginezi un creier preocupat 
toată viaţa numai de o suprafaţă compusă din șaizeci și patru 
de căsuțe negre și albe? Desigur, cunoșteam din experienţă 
misterioasa atracţie a acestui „joc regal”, singurul dintre 
toate jocurile care scapă cu desăvârșire de sub tirania 
hazardului, singurul în care nu-ţi datorești victoria decât 
inteligenţei tale sau, mai bine zis, unei anumite forme de 
inteligenţă. 


Dar nu-l limitezi oare, în mod condamnabil, numindu-l joc? 
Nu este oare o știință, o artă sau ceva suspendat la mijloc, 
între acestea două, ca sicriul lui Mahomed - între cer și 
pământ? 


Originea jocului de șah se pierde în negura timpurilor, și 
totuși el este veșnic nou; mișcările sale sunt mecanice, dar 
nu duc la rezultat decât graţie imaginaţiei jucătorului: e 
strict limitat, într-un spaţiu geometric fix, și totuși 
combinaţiile sale nu au limită. Urmărește o dezvoltare 
continuă, dar rămâne steril. E o idee care nu duce nicăieri, o 
matematică care nu stabilește nimic, o artă de pe urma 
căreia nu rămâne nicio operă, o arhitectură imaterială; și cu 
toate astea a dovedit că e mai trainic, în felul său, decât 
cărțile sau decât orice alt monument, că e un joc unic, care 
aparține tuturor popoarelor și tuturor timpurilor: nimeni nu 
știe care zeu l-a dăruit pământului pentru a alunga 
plictiseala, pentru a ascuţi spiritul și a stimula sufletul. De 
unde începe el, unde se sfârșește? Un copil îi poate învăţa 
regulile, un ignorant își poate încerca cu el forțele, ajungând 
la o virtuozitate unică dacă i-a fost hărăzit darul acesta. 
Răbdarea și tehnică se adaugă unei ascuţite pătrunderi a 
lucrurilor, și, astfel înzestrat, ajungi să faci descoperiri ca în 
matematică, în poezie, în muzică. 


Altădată, pasiunea pentru știință l-ar fi împins poate pe un 
Gall să disece creierul unui campion de șah asemănător celui 
despre care vorbim, pentru a vedea dacă materia sa cenușie 
nu prezintă o circumvoluţiune specială, un fel de mușchi sau 
de bosă caracteristică, care să-l deosebească de ceilalți. Cât 
l-ar fi interesat cazul unui om în care darul specific al jocului 
de șah mergea mână în mână cu o lene intelectuală totală, ca 
un filon de aur într-o rocă comună! 


În principiu îmi era clar, desigur, că un joc atât de original, 
atât de genial, își poate avea matadorii lui, dar nu puteam 
concepe activitatea unei inteligenţe luate în întregul ei, 
redusă la această strâmtă cale, preocupată numai și numai 
să miște înainte sau înapoi treizeci și două de piese pe niște 


pătrate albe și negre, angajându-și în acest du-te-vino 
întreaga glorie a vieţii sale! Cum să-ţi închipui un om care 
consideră drept o ispravă faptul că a deschis jocul cu calul și 
nu cu altă piesă și care-și înscrie sărmana și mizera sa 
părticică de nemurire în paginile unei cărţi consacrate 
șahului? Cum să-ţi închipui, în sfârșit, un om, un om dotat cu 
inteligentă, care poate, fără să fi înnebunit, în timp de zece, 
douăzeci, treizeci, patruzeci de ani, să tindă cu toate forțele 
gândirii sale spre următorul ţel ridicol: acela de a încolţi un 
rege de lemn într-un ungher al mesei de șah! 


Și acum, când un asemenea fenomen, un geniu atât de 
bizar sau, dacă preferaţi, un nebun atât de enigmatic, se afla 
pentru prima oară în preajma mea, pe același vapor, la șase 
cabine depărtare de a mea, mă vedeam silit să recunosc că 
tocmai mie, căruia tot ceea ce ţine de domeniul spiritului mi- 
a trezit totdeauna o curiozitate pasionantă, îmi era imposibil 
să mă apropii de el. Începui să urzesc cele mai absurde 
stratageme: ce-ar fi fost să-i cer un interviu pentru un mare 
ziar al cărui titlu l-aș fi născocit pe loc? Sau să-i fi propus un 
turneu bănos în Scoţia? Până la urmă, mi-am amintit că 
vânătorul își atrage prada imitându-i strigătul din perioada 
dragostei: doar jucând șah poţi atrage atenţia unui șahist. 


Adevărul e că niciodată n-am fost un artist serios în acest 
domeniu, căci nu joc jocul acesta decât pentru propria-mi 
plăcere, nu mă așez în fața unei mese de șah decât pentru a- 
mi destinde spiritul. Joc în strictul înţeles al cuvântului, adică 
mă distrez. În afară de asta, la șah, ca și în dragoste, ai 
nevoie de un partener, și habar n-aveam dacă mai erau pe 
bord și alți amatori în afară de mine și de soția mea. Pentru 
a-i atrage, dacă s-ar fi găsit cumva, ne-am instalat în fumoar, 
în fața unei mese de șah, și am început să jucăm. N-am 
apucat să facem nici șase mișcări că un pasager, apoi un 
altul se opriră în dreptul nostru și ne cerură voie să-i lăsăm 
să privească. În sfârșit, cineva mă invită la o partidă. Era un 
inginer scoţian, pe nume MacConnor, care, după cum am 
aflat, făcuse avere săpând puțuri de petrol în California. 


Îndesat, cu maxilare proeminente, cu dinţi puternici, își 
datora în parte culoarea aprinsă a feţei pasiunii pentru 
whisky. Era surprinzător de lat în umeri și acest lucru se 
făcea simţit până și în jocul său, căci domnul MacConnor 
făcea parte din acea categorie de oameni care au reușit în 
viaţă și sunt atât de plini de ei înșiși, încât consideră ca o 
umilință personală să piardă fie chiar și o inofensivă partidă 
de șah. Obișnuit să-și impună cu brutalitate voinţa și răsfăţat 
de succesele sale reale, acest self-made man! masiv era atât 
de pătruns de superioritatea sa, încât privea orice se ridica 
împotrivă-i ca o încălcare a regulii generale și aproape ca o 
injurie. Pierdu în silă prima partidă și începu să explice, cu o 
autoritate volubilă, că-și datora înfrângerea numai și numai 
unei clipe de distracţie. La cea de-a treia se legă de gălăgia 
din camera învecinată; nu se întâmpla să piardă fără să-și 
ceară revanșa. La început îndârjirea lui mă distra, iar mai 
târziu o considerai doar ca o circumstanţă de ordin secundar, 
care nu-mi stânjenea întru nimic planurile mele. 


A treia zi stratagema mea dădu roade, dar numai pe 
jumătate. Czentovic ne zărise oare pe fereastră în timp ce se 
plimba pe punte ori făcea din întâmplare în ziua aceea 
onorurile fumoarului? Sigur e că l-am văzut îndreptându-se 
fără voie spre noi și aruncând din depărtare o privire de 
cunoscător asupra mesei de șah pe care ne străduiam să-i 
practicăm arta. MacConnor tocmai se pregătea să miște un 
pion. Dar vai! Această singură mișcare fu de ajuns ca să-l 
convingă pe maestru cât de nedemni eram de prea înaltul 
său interes. Cu gestul cu care respingi, fără măcar să-l 
răsfoiești, un roman polițist prost de pe tejgheaua unui 
librar, Czontovic se îndepărtă de masa noastră și părăsi 
fumoarul. „A cântărit și a găsit că-i prea ușor” - îmi spusei în 
sinea mea, puţin intrigat de privirea aceea dispreţuitoare. Și, 
dând frâu liber proastei mele dispoziţii, îi spusei lui 
MacConnor: 


— Mișcarea dumitale, după cât se pare, nu prea l-a 


1 Om care a ajuns prin sine însuşi (în limba engleză). 


încântat pe maestru. 
— Care maestru? 


Îi explicai că domnul care trecuse pe lângă noi și ne 
aruncase o privire dezaprobatoare era Czentovic, campionul 
mondial de șah. 


— Ei bine! adăugai, nu ne rămâne decât să înghițim 
afrontul și să ne obișnuim cu gândul că ne disprețuiește, fără 
să ne-o luăm prea rău la inimă. Cine n-are, oase roade. 


Dar vorbele acestea, rostite fără patimă, avură un efect 
surprinzător asupra lui MacConnor. Dintr-o dată își pierdu 
liniștea și uită până și de partida începută. Din pricina 
emoțţiei începură să-i bată tâmplele. Imi mărturisi că nu 
știuse până atunci că Czentovic se afla pe bord și că dorea 
neapărat să-și încerce cu el forțele. Apoi mă întrebă dacă nu- 
l cunosc pe ilustrul personaj. Răspunsul meu fiind negativ, 
îmi sugeră să-l opresc și să-l rog să joace cu noi. Am refuzat 
pe motiv că Czentovic nu părea prea dornic de noi relaţii. De 
altfel, ce plăcere ne-ar fi oferit o partidă jucată între un 
campion mondial și niște jucători de mâna a treia cum eram 
noi? 


Trebuie să recunosc că n-ar fi trebuit să folosesc expresia 
de jucător de mâna a treia vorbind cu un om atât de vanitos 
ca MacConnor. Se dădu înapoi, declară sec că, în ceea ce-l 
privea, nu-l credea pe Czentovic capabil să refuze invitaţia 
politicoasă a unui gentleman și că el avea să se ocupe de 
treaba asta. Imediat ce i-am descris pe scurt, la cererea sa, 
înfățișarea campionului, el se avântă cu impetuozitate pe 
punte, în căutarea lui. Am avut, astfel, încă o dată prilejul să 
constat că era imposibil să-l reţii pe proprietarul acelor 
umeri remarcabili când i se năzărea ceva și am început să 
aștept cu oarecare neliniște. După zece minute, MacConnor 
se întoarse. Nu părea cu mult mai calm. 


— Ei bine? îl întrebai. 


— Ai avut dreptate, îmi răspunse el, cu o mutră înțepată. 


Pe domnul acesta numai de amabilitate nu-l poţi învinui. M- 
am prezentat și i-am spus cine sunt. Nici măcar mâna nu mi- 
a întins. M-am străduit atunci să-i explic cât de fericiţi am fi 
cu toţii, cei de pe bord, dacă ar accepta să joace cu noi o 
simultană. 


A rămas ţeapăn de parc-ar fi înghiţit o prăjină și mi-a 
răspuns că regretă, dar că s-a angajat printr-un contract să 
nu joace niciodată, în timpul întregului turneu, fără să 
primească onorariu. Se vedea deci silit să pretindă cel puţin 
două sute cincizeci de dolari de fiecare partidă. 


Am izbucnit în râs: 


— Nu mi-ar fi putut trece vreodată prin minte că a împinge 
niște pioni de pe un pătrat negru pe un pătrat alb poate fi o 
afacere atât de mănoasă. Nădăjduiesc că l-ai pus cu botul pe 
labe... 


Dar MacConnor rămase imperturbabil: 


— Partidă va avea loc mâine după-amiază, la orele trei, în 
acest fumoar. Sper că nu ne vom lăsa atât de ușor făcuţi 
praf. 


— Cum? I-ai acceptat condiţiile? strigai eu, consternat. 


— De ce nu? C'est son mâtier?. Dacă m-ar fi durut dinţii, și 
dacă un dentist s-ar fi aflat la bord, i-aș fi cerut oare să-mi 
scoată dintele pe gratis? Czentovic are dreptate: oamenii cu 
adevărat capabili au știut întotdeauna să-și conducă 
afacerile. În ce mă privește, sunt de părere că un târg cu cât 
e mai limpede, cu atât e mai bun. Prefer să plătesc decât să 
mă bizui pe favoarea domnului Czentovic și să fiu obligat la 
sfârșit să-i mulțumesc. Și pe urmă, la clubul meu, mi s-a 
întâmplat să pierd mai mult de două sute cincizeci de dolari 
într-o seară, și asta fără să am plăcerea să joc cu un campion 
mondial. Unui jucător de mâna a treia n-are de ce să-i fie 
rușine dacă va fi bătut de un Czentovic. 


2 E meseria lui (în limba franceză). 


Ce mai încolo-încoace, era clar că MacConnor fusese 
adânc rănit în amorul său propriu de inocenta expresie 
„jucător de mâna a treia”. Dar, având în vedere că era 
hotărât să suporte cheltuiala acestei costisitoare distracţii, n- 
aveam nimic de obiectat; mi se oferea, în sfârșit, prilejul să-l 
observ mai îndeaproape pe bizarul individ care-mi trezise 
curiozitatea. Ne grăbirăm să-i informăm despre eveniment 
pe cei patru sau cinci jucători de șah pe care-i cunoșteam pe 
bord și, pentru a fi pe cât posibil mai liniștiți a doua zi, 
rezervarăm toate mesele din vecinătatea noastră. 


A doua zi, la ora dinainte stabilită, micul nostru grup se 
adunase. După cum era de așteptat, lui MacConnor i se oferi 
locul din fața maestrului. Nervos, scoţianul aprindea ţigară 
după ţigară și se uita neîncetat la ceas. Dar ilustrul nostru 
campion se lăsă așteptat zece minute - lucru care nu mă 
miră defel, după cele ce-mi povestise prietenul meu - și-și 
făcu apoi apariţia cu un calm insolent. Se îndreptă spre masă 
cu pasul liniștit și măsurat. Fără să se prezinte - „Ştiţi cine 
sunt și nu mă interesează cine sunteţi”, părea că ar fi vrut să 
ne spună prin atitudinea sa -, începu să organizeze jocul cu o 
uscăciune cu totul profesională. Deoarece era imposibil să 
facem o simultană obișnuită, căci nu aveam un număr 
suficient de mese de șah, propuse să jucăm toţi la un loc 
împotriva lui. După fiecare mișcare avea să se ducă la 
celălalt capăt al camerei ca să nu ne tulbure deliberările. 
Imediat ce-am fi terminat de jucat, aveam să lovim, în lipsa 
unei sonerii, o linguriţă de un pahar ca să-l înștiințăm. Dacă 
ne declarăm de acord, rămânea să stabilim că intervalul între 
două mișcări să fie de zece minute. Am acceptat, firește, 
toate propunerile sale ca niște timizi elevi de școală. Zarul îi 
dădu piesele negre lui Czentovic; ca răspuns la deschiderea 
noastră, își jucă prima mișcare fără să se așeze și se retrase 
numaidecât în fundul camerei, în locul pe care-l alesese ca să 
aștepte; începu să răsfoiască neglijent o revistă ilustrată. 


Povestirea amănunţită a acestei partide n-ar avea prea 


mare interes. În douăzeci și patru de mișcări am fost definitiv 
bătuţi. Nu era nimic surprinzător în faptul că un campion 
mondial învinsese cu ușurință o duzină de jucători mijlocii! 
Ceea ce ne displăcea însă mai mult era suficiența cu care 
Czentovic ne făcea să-i simţim superioritatea. Nu arunca 
asupra mesei de șah decât o privire distrată, ne măsura 
nepăsător, în trecere, ca și cum n-am fi fost nici noi altceva 
decât niște neînsufleţite piese de lemn, niște câini râioși 
cărora le-arunci un os, întorcându-le spatele. Dacă ar fi fost 
cât de cât delicat, îmi spuneam, ne-ar fi atras atenţia asupra 
greșelilor pe care le făceam sau ne-ar fi încurajat cu un 
cuvânt amabil. Dar nu, cum termină partida, acest soi de 
mașină de jucat șah rosti: „Mat! “Și apoi rămase locului, 
nemișcat și mut, așteptând să afle dacă dorim s-o luăm de la 
capăt. Totdeauna te simţi neputincios în faţa oamenilor cu 
pielea atât de groasă. Mă ridicasem, înțelegând prin aceasta 
că socoteam distracţia încheiată, când, spre marea mea 
ciudă, îl auzii pe MacConnor spunând cu o voce răgușită: 
„Revanșa!” 


M-am înspăimântat de tonul său provocator; în clipa aceea, 
MacConnor aducea mai mult cu un boxer care vrea să 
lovească un gentleman binecrescut. Să fi fost oare rezultatul 
atitudinii prea puţin binevoitoare cu care ne-a tratat 
Czentovic sau, pur și simplu, al ambiţiei sale bolnăvicioase? 
Oricum, MacConnor părea că-și ieșise din fire. Se înroșise 
până la rădăcina părului, nările i se dilataseră, transpira 
vizibil și-și mușca buzele. O cută adâncă i se săpase de la 
gură până la bărbia-i voluntară. În ochii săi recunoscui cu 
neliniște acea flacăra de pasiune nebunească care nu-i 
cuprinde de obicei decât pe jucătorii de ruletă atunci când, 
pentru a șasea sau a șaptea oară, au mizat dublu pe o 
culoare ce nu iese. Prevedeam că acest amor propriu 
exagerat avea să-l coste întreaga sa avere, pe care avea s-o 
joace și iar s-o joace cu Czentovic până ce avea să câștige cel 
puţin o dată. Şi dacă campionul ar fi intenţionat să 
persevereze, MacConnor ar fi fost pentru el o mină de aur 
din care avea să scoată câteva milioane de dolari înainte de a 


ajunge la Buenos-Aires. Czentovic rămase impasibil: „Cum 
doriţi - răspunse el politicos. E rândul domniilor voastre să 
luaţi negrele”. 


Cea de-a doua partidă începu ca și prima, cercul nostru 
lărgindu-se doar cu câţiva curioși. MacConnor privea fix 
masa de șah, ca și cum ar fi vrut să magnetizeze piesele ca 
să le ducă la victorie. Îmi dădeam seama că ar fi dat bucuros 
o mie de dolari ca să-și procure plăcerea să strige „mat” unui 
adversar atât de puţin amabil. Ceva din îndârjirea sa ni se 
transmitea și nouă. Discutam fiecare mișcare cu mai multă 
pasiune decât înainte și ne puneam de acord abia în ultimul 
moment când îi dădeam lui Czentovic semnalul care-l chema 
la masa noastră. Ajunsesem astfel la cea de-a șaptesprezecea 
mișcare și, spre marea noastră mirare, situația ne era 
favorabilă, căci reușiserăm să ducem pionul din linia c până 
la căsuţa cz; nu mai rămânea decât să-l aducem la ci, pentru 
a ne face o nouă regină. Ce-i drept, nu prea eram siguri de 
norocul acesta, căci prea sărea în ochi. Îl bănuiam cu toţii pe 
Czentovic, care vedea, desigur, mai departe decât noi, că ne 
întinde cu bună știință o cursă. Dar, oricât am căutat și am 
discutat, n-am reușit să descoperim capcana. În sfârșit, dat 
fiind că răgazul reglementar era pe sfârșite, ne hotărârăm să 
riscăm. MacConnor era gata să facă mișcarea, când cineva-l 
apucă brusc de braţ și-i șopti cu aprindere: „Pentru 
Dumnezeu, nu faceţi asta!”. Toţi ne întoarserăm fără să 
vrem. În fața noastră se afla un om cam de patruzeci și cinci 
de ani, cu faţa îngustă și ascuţită, pe care-l mai întâlnisem pe 
punte și care mă izbise din pricina paloarei sale. Pesemne că 
se apropiase de noi, în timp ce eram cu totul absorbiți de 
problema ce-o aveam de rezolvat. Simţindu-ne privirile 
aţintite asupră-i, adăugă în grabă: „Dacă faceţi acum o 
regină, adversarul va ataca imediat cu nebunul ca, și voi veţi 
răspunde cu calul. Dar, între timp, el o să vă amenințe tură 
în dz cu pionul său liber, și chiar dacă daţi șah cu calul 
sunteţi pierduţi și bătuţi în nouă sau zece mișcări. Sunt cam 
aceleași poziţii pe care le aveau Alehin și Bogoliubov în 
marele turneu de la Pistyan în 1922”. 


MacConnor, minunându-se, ca noi toţi, lăsă piesă pe care o 
avea în mână și-l privi pe omul care părea căzut din cer ca un 
înger salvator. Pentru a putea prevedea dinainte nouă 
mișcări care aveau să ducă la șah mat, trebuia să fi fost un 
profesionist distins, poate chiar un concurent al lui 
Czentovic, în drum spre același turneu. 


Venirea și intervenţia sa neașteptată într-un moment atât 
de critic ni se părea un miracol. MacConnor își reveni cel 
dintâi. 

— Ce mă sfătuiţi? murmură el din cale-afară de tulburat. 


— Nu înainta acuma, evită adversarul! Înainte de orice, 
îndepărtează regele de primejdioasă linie gs - h;. Partenerul 
dumitale va ataca probabil în cealaltă parte, dar vei para cu 
tura, Cs - C4; aceasta-l va costa două mișcări, un pion și 
superioritatea. Vei opune atunci un pion liber altui pion liber, 
iar dacă le aperi bine, vei face remiză. Mai bine n-ai putea-o 
scoate la capăt. 


Eram tot mai miraţi. Precizia și repeziciunea calculelor 
sale ne zăpăceau; ai fi zis că omul acesta citea mișcările într- 
o carte. Norocul nesperat pe care ni-l oferea de a face remiză 
cu un campion mondial, ţinea de domeniul magiei. De comun 
acord, ne-am dat deoparte ca să-l lăsăm să vadă mai bine 
tabla de șah. MacConnor repetă: 


— Să mișc regele din gs în h7? 
— Desigur! Trebuie să parezi lovitura adversarului. 


MacConnor ascultă și lovirăm paharul. Czentovic se 
apropie cu pasul său liniștit și aprecie riposta dintr-o privire. 
Apoi mișcă un pion din hz în h,, de cealaltă parte a regelui, 
așa cum prevăzuse salvatorul nostru necunoscut, care ne 
șopti numaidecât cu însufleţire: 


— Tura, mută tură din cs în c4, ca să fie obligat să-și apere 
pionul. Asta n-o să-i servească, de altfel, la nimic! Vei ataca 
apoi cu calul, c3 - ds, fără să-ţi pese de pionul lui liber, și iată 
situația restabilită. De acum înainte, nu mai e necesar să te 


aperi! 


Nu înţelegeam nimic din ce voia să spună, de parc-ar fi 
vorbit chinezește. Totuşi MacConnor, subjugat, făcu ceea cei 
se poruncea, fără să mai stea pe gânduri. Paharul răsună 
iarăși. 

Pentru prima oară, Czentovic nu jucă imediat, ci privi întâi 
masa de șah cu mare atenţie Apoi făcu întocmai mișcarea 
prevăzută de străin și se pregăti să se îndepărteze. 


Atunci se produse un fapt nou, neașteptat: Czentovic ridică 
ochii și începu să ne examineze. Era evident că încerca să 
știe cine îi opunea deodată o rezistenţă atât de tenace. Din 
acel moment, tulburarea noastră nu mai cunoscu margini. 
Dacă până atunci n-avusesem nicio speranță, gândul că-i 
puteam răspunde aroganţei îngheţate a lui Czentovic făcea 
să ne clocotească sângele în vine. Noul nostru prieten 
hotărâse deja care va fi următoarea mișcare. Apucai cu mâna 
tremurând de emoție lingurița și lovii paharul ca să-l chem 
pe Czentovic. lIncercarăm atunci primul nostru triumf. 
Campionul, care jucase până atuncea stând în picioare, 
șovăi, șovăi îndelung și sfârși prin a se așeza pe scaun. Se 
lăsă jos cu ciudă, greoi. Astfel înceta să-și mai arate, cel 
puţin din punct de vedere fizic, superioritatea asupra 
noastră. Il obligasem să se pună pe același plan cu noi, cel 
puţin în spaţiu. Reflectă îndelung, atât de aplecat asupra 
mesei de șah, încât abia de i se vedeau ochii, sub pleoapele-i 
întunecate, și din pricina teribilului efort pe care-l făcea își 
ținea gura deschisă, ceea ce dădea feţei lui rotunde o 
expresie cam neroadă. După câteva minute jucă și se ridică. 
Prietenul nostru murmură imediat: „Bine jucat! Nu se 
compromite. Dar nu vă lăsaţi ademeniţi! Obligaţi-l să aleagă, 
trebuie s-o faceţi, ca să puteţi obţine remiză; și atunci nimic 
nu-l va mai putea salva”. 


MacConnor făcu întocmai cum i se spusese. Apoi cei doi 
adversari se dedară pe masa de șah la o manevră, din care 
noi, ceilalţi, martori inutili, nu înţelegeam absolut nimic. 
După șase sau șapte mișcări de felul acesta, Czentovic 


rămase un timp pe gânduri și apoi declară: „Remiză”. 


O clipă domni o liniște deplină. În fumoar năvăli dintr-o 
dată zgomotul valurilor, aparatul de radio din salon ne 
transmise un jazz, fiecare pas răsună distinct pe punte și 
până și ușorul șuierat al vântului prin crăpăturile ferestrelor 
ajunse la urechile noastre. Repeziciunea cu care se 
produsese evenimentul ne tăiase răsuflarea, și eram de-a 
dreptul speriaţi de aventura aceasta de necrezut. Cum 
reușise oare necunoscutul să-l facă aproape să piardă o 
partidă pe un campion mondial? MacConnor se dădu brusc 
pe spate și scoase un „Oh!” plin de veselie. Il urmăream pe 
Czentovic. Mi se păruse că pălise în timp ce se jucau ultimele 
mișcări. Dar știa să-și ţină firea. Tot atât de băţos și de 
indiferent, întrebă cu o voce neutră, dând deoparte cu mâna 
piesele de pe masa de șah: 


— Domnii doresc să facă și o a treia partidă? 


Punea întrebarea într-un mod cu totul obiectiv, ca un om 
de afaceri. Dar, rostind aceste cuvinte, el nu i se adresa lui 
MacConnor, căci aruncase o privire pătrunzătoare și directă 
înspre salvatorul nostru. Așa cum un cal recunoaște un bun 
călăreț după echilibrul pe care și-l menţine în șa, Czentovic 
își recunoscuse pe semne adevăratul său adversar din 
ultimele mișcări ale partidei. Fără voia noastră îi urmărirăm 
privirea și ne întoarserăm spre străin. Fără să-i dea timp să 
se gândească sau cel puţin să răspundă, MacConnor îi strigă, 
revărsându-și prin toţi porii triumfătoru-i orgoliu: 


— Mai încape vorbă! Dar veţi juca singur împotriva lui! 
Dumneavoastră singur împotriva lui Czentovic! 


Atunci se produse un fapt uimitor. Străinul, care rămăsese 
ciudat de absorbit de masa de șah goală, tresări simțindu-se 
ţinta atâtor perechi de ochi și, auzindu-se interpelat cu atât 
entuziasm, își pierdu cumpătul. 


— Niciodată, domnilor, se bâlbâi el tulburat. E absolut 
imposibil... nici nu intră în consideraţie... de douăzeci sau 
douăzeci și cinci de ani n-am mai dat ochii cu o masă de 


șah... am intervenit în jocul dumneavoastră fără să vă cer 
voie și de abia acuma îmi dau seama ce deplasat am fost... vă 
rog să-mi iertaţi îndrăzneala, care nu se va repeta, vă asigur. 


Și, înainte să ne revenim din surpriză noastră, părăsi 
încăperea. 


— Nu-i posibil ca lucrurile să se oprească aici! tună 
clocotitorul MacConnor lovind cu pumnul în masă. Auzi 
dumneata! Douăzeci și cinci de ani de când n-a mai jucat 
șah! E nemaipomenit! Calculă fiecare mișcare, cunoștea cu 
mult înainte tactica adversarului! Nimeni nu poate juca așa 
pe nepusă masă. E absolut imposibil - nu-i așa? 


Rostind ultimele cuvinte, se întorsese intenţionat spre 
Czentovic. Dar campionul rămase nepăsător. 


— Nu pot să judec. Sigur e că jocul dumnealui a fost foarte 
interesant; tocmai de aceea i-am și lăsat o portiță de salvare, 
în timp ce vorbea, se ridică și adăugă din vârful buzelor: 
Dacă unul din dumneavoastră dorește mâine să facă o 
partidă, îi voi sta la dispoziţie începând de la ora trei după- 
amiază. 


Nu ne-am putut reţine o umbră de zâmbet. Ştiam cu toţii 
că Czentovic n-a avut de ce să se arate generos cu salvatorul 
nostru necunoscut și că observaţia să nu era decât un naiv 
subterfugiu pentru a-și ascunde eșecul. Dorinţa noastră de a 
înjosi nemărginitul lui orgoliu deveni și mai imperioasă. Din 
călătorii pașnici și indiferenți de până atunci, ne trezirăm 
dintr-o dată cuprinși de o dispoziţie sălbatică și bătăioasă 
numai la gândul că pe acest vapor, în plin ocean, lui 
Czentovic i s-ar fi putut smulge laurii. Ar fi fost un record 
imediat anunţat, prin radio, lumii întregi. 


La aceasta se mai adăuga și atracţia misterului în care era 
învăluit eroul nostru și contrastul dintre modestia sa, 
aproape excesivă, și  imperturbabilă aroganță a 
profesionistului. Cine să fi fost oare necunoscutul? Hazardul 
ne făcuse oare să descoperim un nou geniu al șahului? Sau 
poate că era un maestru deja celebru, care ne ascundea 


numele dintr-un motiv enigmatic? Dezbăteam aceste 
probleme însufleţiți la culme, și ipotezele cele mai îndrăzneţe 
nu ne ajutau să împăcăm sfiala străinului și extraordinara sa 
mărturisire cu vădita-i pricepere în materie de șah. 


Asupra unui punct eram totuși de acord; voiam cu orice 
preţ să-l determinăm pe necunoscut să joace o partidă cu 
Czentovic a doua zi, iar MacConnor se angaja să suporte 
riscurile financiare. Tocmai când ajunseserăm la acest punct, 
aflarăm de la steward că necunoscutul era austriac, și 
fiindcă-i eram compatriot mi s-a încredințat mie misiunea de 
a-i prezenta cererea noastră. 


După câteva clipe îl descoperii pe punte, unde se 
refugiase. Citea, întins pe șezlong. Înainte de a deschide 
discuţia l-am observat îndelung. Capul său ascuţit se 
sprijinea pe perne, într-o poziţie oarecum obosită, și 
uimitoarea paloare a feţei lui relativ tinere mă izbi încă o 
dată. Părul îi era alb-colilie; nu știu de ce aveam impresia că 
omul acesta îmbătrânise de timpuriu. Se ridică curtenitor 
când mă apropiai de el și se prezentă. Numele său era al 
unei vechi și vestite familii austriece; îmi amintesc că-l 
purtase un prieten de-al lui Schubert și unul din medicii 
împăratului. 


Când i-am împărtășit dorinţa noastră, păru extrem de 
zăpăcit. Aflai că habar n-avea că jucase cu un campion, și 
încă cu cel mai celebru campion al secolului. Faptul acesta îl 
impresionă deosebit de mult, după cât mi se păru, căci mă 
întrebă de câteva ori dacă eram absolut sigur și dacă 
adversarul său era într-adevăr un maestru atât de notoriu. 
Aceasta îmi ușura sarcina. În același timp, îl bănuiam atât de 
delicat, încât crezui de cuviinţă că ar fi mai nimerit să nu-i 
pomenesc nimic de riscurile materiale pe care MacConnor și 
le asuma. După un lung moment de ezitare, domnul B. se 
declară gata să accepte provocarea, „Dar - adaugă el 
zâmbind pe gânduri - spuneţi-le, vă rog, domnilor că nu 
trebuie să-și pună prea mari speranţe în mine. Nu știu dacă 
sunt în stare sau nu să joc o partidă de șah după toate 


regulile artei, și acesta este adevărul adevărat. Crede-mă, 
am afirmat fără nicio falsă modestie că nu m-am atins deo 
masă de șah de pe vremea când eram la gimnaziu, adică de 
mai bine de douăzeci de ani. Și pe-atunci nu eram decât un 
jucător cu totul mediocru”. 


Rostise vorbele acestea cu atâta simplitate, încât nu-i 
puteam pune la îndoială buna-credinţă. Totuși nu m-am putut 
ţine să nu-i împărtășesc mirarea mea în ce privește faptul că- 
și amintise cu atâta precizie tactica diferiților maeștri pe 
care-i citase; pesemne că se interesase mult de șah, cel puţin 
în teorie. La aceste cuvinte, pe faţa domnului B. se schiţă 
același surâs gânditor. 


— M-am ocupat. Numai Dumnezeu știe cât e de adevărat! 
Dar aceasta s-a-ntâmplat în împrejurări cu totul speciale, ba 
chiar unice. E o poveste destul de complicată și care-ar putea 
să servească drept mărturie încântătoarei epoci pe care-o 
trăim. Dacă aţi avea cumva răbdarea să-mi acordati atenţie o 
jumătate de oră... 


Mă invită cu un gest să iau loc pe șezlongul de lângă el. 
Acceptai cu bucurie. Eram singuri. Domnul B. își scoase 
ochelarii și-și începu povestirea: 


„Aţi fost atât de amabil să-mi spuneţi că sunteţi vienez și 
că-mi cunoașteţi numele. Totuși bănuiesc că n-aţi auzit 
niciodată vorbindu-se de biroul avocăţesc pe care-l 
conduceam la început cu tatăl meu, mai apoi singur. Noi nu 
apăram procese strălucite, din acelea despre care se scrie în 
ziare, și nu căutam să ne mărim clientelă. De fapt nici nu mai 
practicam baroul în strictul sens al cuvântului. Ne limităm să 
fim consilieri juridici și să administrăm bunurile marilor 
mănăstiri cu care tatăl meu, vechi deputat al partidului 
clerical, întreținea relaţii strânse. 


În afară de asta - v-o pot spune fără să comit o indiscreţie, 
deoarece monarhia ţine azi de domeniul trecutului -, câţiva 
membri familiei imperiale ne încredinţaseră girarea averilor 
lor. Legăturile acestea cu clerul și curtea datau de două 


generaţii - unul din unchii mei fusese medic al împăratului, 
iar altul stareţ la Seitenstetten - și nouă nu ne rămânea 
decât să le păstrăm. Aveam o activitate liniștită și într-un 
sens mută, care ne fusese lăsată moștenire și care nu ne 
pretindea pentru ca s-o putem păstra decât o extremă 
discreție și o cinste exemplară, două calități cu care 
răposatul meu tată era înzestrat în cel mai înalt grad. El a 
reușit, în adevăr, să păstreze clienţilor săi o mare parte din 
averea lor, în ciuda inflaţiei și a revoluţiei. 


Când Hitler a venit la putere în Germania și a început să 
deposedeze biserica și mănăstirile, prin mijlocirea noastră s- 
au făcut tot felul de tranzacţii și de negocieri dincolo de 
frontieră pentru a se evita cel puţin rechiziționarea bunurilor 
mobiliare ale clienţilor noștri. În momentul acela, noi, tatăl 
meu și cu mine, știam mai mult despre politica secretă a 
Romei și a casei imperiale decât va afla vreodată publicul. 
Dar tocmai caracterul discret al biroului nostru - nu aveam 
nici firmă la ușă - și prudenţa cu care evitam cu ostentaţie 
mediile monarhiste păreau că ne pun la adăpost de orice 
anchetă inoportună. Fapt este că în Austria nicio autoritate 
nu bănuia câtuși de puţin pe atunci că corespondenţa secretă 
a casei imperiale trecea aproape în întregime prin modestul 
birou pe care-l aveam la cel de-al patrulea etaj al unui imobil. 


Dar, cu mult înainte de a cotropi lumea cu armatele lor, 
național-socialiștii organizaseră, în toate țările vecine, o altă 
legiune, tot atât de primejdioasă și de antrenată, aceea a 
înrăiților care se introduceau în toate birourile, în fiecare 
întreprindere și-și aveau posturile de spionaj până și în 
cabinetele particulare ale lui Dolfuss și Schuschnigg. Am 
aflat, dar vai, prea târziu, că-și aveau omul până și-n biroul 
nostru. Nu era, ce-i drept, decât un biet funcţionar, pe care-l 
angajasem în urma recomandaţiei unui preot pentru a da 
biroului nostru aspectul unei întreprinderi obișnuite. Nu-i 
încredinţam decât o serie de comisioane inofensive, grija de 
a răspunde la telefon și aceea de a pune în ordine o serie de 


acte lipsite de importanţă. N-avea autorizaţia să deschidă 
corespondenţa, eu însumi îmi scriam la mașină toate 
scrisorile importante, nu lăsam nicio copie la birou, luam 
acasă documentele de valoare și dădeam consultaţiile 
secrete în stareţia mănăstirii sau la unchiul meu. 


Graţie acestor măsuri de precauţie, nu era nimic 
interesant de spionat la birou. Doar printr-o întâmplare 
nenorocită, ambițiosul individ și-a dat seama că ne feream de 
el și că totul se petrecea în spatele lui. Poate că, în lipsa mea, 
un curier imprudent a vorbit de «Majestatea Sa», în loc să-l 
numească «baronul Bern», așa cum convenisem, ori ticălosul 
a deschis scrisorile, în ciuda ordinelor primite. Oricum, cert 
este că Munchenul sau Berlinul l-au pus să ne supravegheze 
înainte ca noi să fi avut cea mai mică bănuială. Abia mult mai 
târziu, după ce am fost arestat, mi-am amintit de zelul 
neobișnuit de care dăduse dovadă în ultimul timp și de 
insistența cu care se oferea să-mi ducă corespondenţa la 
poștă. Trebuie să mărturisesc că am cam fost lipsit de 
prevedere, dar câţi diplomaţi și ofiţeri n-au fost trași pe 
sfoară de perfidia acestei clici? 


Avui curând o probă palpabilă a atenţiei pe care mi-o arăta 
încă de multă vreme Gestapoul: chiar în seara când 
Schuschnigg își dădea demisia, în ajunul zilei când Hitler 
avea să intre în Viena, fui arestat de S.S.-iști. Din fericire 
arsesem cele mai importante hârtii deîndată ce auzisem 
discursul de adio al lui Schuschnigg și, cu o clipă înainte ca 
zbirii să-mi bată la ușă, trimisesem la unchiul meu, într-un 
coș cu rufe, prin intermediul bătrânei și credincioasei mele 
servitoare, toate hârtiile necesare pentru recunoașterea 
titlurilor pe care mănăstirea sa și doi arhiduci le posedau în 
străinătate. 


Domnul B. își întrerupse povestirea ca să-și aprindă o 
țigară. Strălucirea vie a flăcării îi lumină gura; un tic nervos, 
care mă izbise și înainte, îi strâmbă colţul drept. Nu era 
decât o mișcare ușoară, abia perceptibilă, dar îi dădea 
întregului său chip o expresie de ciudată neliniște. 


„Îţi închipui, desigur, că am să-ţi povestesc acuma despre 
unul din acele lagăre de concentrare în care au fost închiși 
atâţi austrieci, credincioși ţării lor, și că am să-ţi descriu 
toate umilinţele și torturile pe care le-au avut de îndurat! 
Mie nu mi s-a întâmplat nimic din toate astea. Am fost clasat 
într-o altă categorie. Nu m-au pus la un loc cu acești 
nenorociți asupra cărora își revărsau nemărginita lor ură 
prin umilinţe fizice și morale, ci într-alt grup, mai puţin 
numeros, de la care naţional-socialiștii sperau să smulgă bani 
sau informaţii prețioase. Modesta mea persoană nu prezenta, 
prin ea însăși, niciun interes pentru Gestapo. 


Pesemne că li se adusese la cunoștință că noi eram 
administratorii și oamenii de încredere ai celor mai îndâriţi 
adversari ai partidului lor, iar de la mine sperau să obţină 
informaţii, pe care aveau să le întoarcă apoi ca probe 
zdrobitoare împotriva mănăstirilor, pentru a justifica 
acapararea bunurilor lor, împotriva casei imperiale și 
împotriva tuturor monarhiștilor fideli. Erau convinși, și de 
altfel nu fără oarecare temei, că din averile ce ne trecuseră 
prin mâini rămăseseră resturi respectabile într-o serie de 
locuri inaccesibile lor. Astfel, m-au arestat din prima zi, ca să 
încerce să mă facă să vorbesc prin mijlocirea metodelor 
ajunse celebre datorită excelentelor lor rezultate. 


Oamenii care făceau parte din această categorie nu erau 
trimiși în lagăre de concentrare: lor le era rezervată o soartă 
specială. Îţi amintești, poate, că nici cancelarul nostru și nici 
baronul Rotschild n-au fost închiși în spatele sârmei 
ghimpate, ci li s-a făcut aparenta favoare de a fi instalaţi într- 
un hotel în care fiecare își avea camera lui proprie. E vorba 
de hotelul «Metropol», același în care Gestapoul își stabilise 
cartierul general. Mie, personaj atât de obscur, mi-a fost 
hărăzită aceeași onoare. 


O cameră separată într-un hotel - ce tratament mai uman 
s-ar putea visa? Și totuși, te rog să mă crezi, am fost plasati 
în camere de hotel, plăcut încălzite și nu în barăci îngheţate, 
în care oamenii stau ca sardelele, nu pentru a ni se aplică o 


metodă mai umană, ci una mai rafinată. Presiunea pe care 
voiau s-o exercite asupra noastră, pentru a ne smulge 
informaţii, era de un soi mult mai subtil decât aceea a 
loviturilor de bâtă și a altor torturi corporale. Eram supuși 
celei mai rafinate izolări care se poate închipui. Nu ni se 
făcea nimic - eram lăsaţi doar faţă-n fată cu vidul, căci e știut 
că nimic pe lume nu apasă mai mult sufletul omenesc. 
Creând în jurul fiecăruia din noi un vid total, limitându-ne la 
o încăpere ermetic închisă lumii exterioare, uzau de un 
mijloc de presiune care trebuia să ne descleșteze gură mult 
mai sigur decât loviturile și frigul. 


La o primă privire, camera care mi se dăduse nu părea de 
fel lipsită de confort. Avea o ușă, un pat, un scaun, un lavoar, 
o fereastră cu gratii. Ușa rămânea însă ferecată zi și noapte, 
îmi era interzis să mă folosesc de hârtie sau de creion, iar 
fereastra răspundea spre un perete, în jurul meu se întindea 
vidul, în care eram cu totul cufundat. Mi se luase ceasul, ca 
să nu pot măsura timpul, creionul, ca să nu scriu nimic, 
briceagul, ca să nu-mi tai vinele, mi se refuză până și ușoara 
beţie provocată de o ţigară. Nu vedeam niciodată vreun chip 
omenesc, în afara aceluia al gardianului, care primise ordin 
să nu-mi vorbească și să nu-mi răspundă la nicio întrebare. 
Nu auzeam niciodată vreun glas omenesc. 


Regimul acesta, care zi și noapte îmi lipsea simţurile de 
orice hrană, mă lăsa singur, îngrozitor de singur, față-n faţă 
cu mine însumi și, cu patru sau cinci obiecte neînsufleţite: 
masa, patul, fereastra, lavoarul. Trăiam ca un scafandru în 
clopotul lui de sticlă, în acel negru ocean al tăcerii, dar ca un 
scafandru care presimte că s-a rupt cablul care-l lega de 
lume și că niciodată nu va mai fi tras afară din hăul acela 
mut. N-aveam nimic de făcut, nimic de auzit, nimic de văzut, 
în jurul meu domnea un vid ameţitor, un vid fără dimensiuni 
în spaţiu ori în timp. Mă plimbam mereu de colo-colo prin 
cameră, iar gândurile-mi erau și ele într-un continuu du-te- 
vino. Dar, oricât de lipsite de materialitate ar părea, 
gândurile au și ele nevoie de un punct de sprijin, fără de care 


încep să se învârte în jurul lor într-o goană nebună. Nici ele 
nu pot suporta vidul. Aștepţi ceva de dimineaţă până seara, 
dar nu se întâmplă nimic. Aștepţi, apoi începi din nou s- 
aștepți. Nu se întâmplă nimic. Aștepţi, aștepți și iar aștepți, 
gândurile se învârt, se învârt în capul tău, până ce te dor 
tâmplele. Nu se întâmplă însă nimic. Rămâi singur... singur... 
singur. 


Am stat așa cincisprezece zile, în timpul cărora am trăit în 
afara timpului, în afara lumii. Putea să izbucnească și 
războiul, eu tot n-aș fi aflat nimic. Pentru mine lumea se 
compunea dintr-o masă, o ușă, un pat, un scaun, un lavoar, o 
fereastră și patru pereţi al căror tapet, veșnic același, îl 
priveam fără încetare. Fiecare linie a desenului său mi s-a 
întipărit ca dăltuit în creier, atâta l-am privit. 


În sfârșit, începură și interogatoriile. Eram chemat brusc, 
fără să știu bine dacă e zi sau noapte. Eram condus de-a 
lungul unor coridoare, fără să știu unde merg. Așteptam apoi 
undeva ca să mă aflu dintr-o dată în fața unei mese în jurul 
căreia erau așezați câţiva indivizi în uniformă. Pe masă erau 
teancuri de hârtii, un dosar al cărui conţinut n-aveam cum 
să-l bănuiesc, și numaidecât începeau să curgă și întrebările: 
și cele directe, și cele pline de perfidie, și cele în dosul 
cărora se ascundeau altele, și cele care caută să te prindă în 
capcană. In timp ce răspundeam, mâini străine și 
dușmănoase răsfoiau hârtiile al căror conţinut mi-era 
necunoscut, iar o penița răuvoitoare alcătuia un proces- 
verbal, fără ca eu să știu ce scrie. 


Dar ceea ce era mai de temut pentru mine în aceste 
interogatorii era faptul că nu puteam ghici ce știa cu 
adevărat Gestapoul, graţie spionajului său, despre afacerile 
mele și ceea ce voia să-mi smulgă. După cum ţi-am spus, îi 
trimisesem unchiului meu, în ultima clipită și prin 
intermediul servitoarei, documentele cele mai 
compromiţătoare. Dar oare femeia le primise? Şi până unde 
mersese trădarea funcţionarului meu? Ce-au putut scoate din 
scrisorile mele, ce-au smuls poate unui biet preot, interogat 


cu abilitate în una din mănăstirile pe care le reprezentăm? 
Nu mai sfârșeau cu întrebările. Ce acţiuni cumpărasem 
pentru cutare mănăstire? Cu ce bancă mă aflam în 
corespondenţă? Îl cunoșteam pe domnul cutare sau cutare? 
Primeam scrisori din Elveţia sau din Steenockerzeel? Și cum 
nu-mi puteam forma o idee precisă despre ceea ce știau, 
fiecare răspuns al meu comporta o responsabilitate 
zdrobitoare. Dacă aș fi spus ceva ce nu se știa, aș fi putut 
trimite pe cineva la moarte; dacă aș fi ascuns prea multe, îmi 
dăunam mie însumi. 


Dar interogatoriul nu era lucrul cel mai rău. Mai rea era 
întoarcerea în vid, în aceeași cameră, în faţa aceleiași mese, 
a aceluiași pat, a aceluiași lavoar, a aceluiași tapet. Nu 
rămâneam bine singur cu gândurile mele, că și începeam să 
refac în cap interogatoriul, să mă gândesc la ce-ar fi trebuit 
să spun ca răspunsul meu să fie mai abil, la ceea ce aveam să 
spun data viitoare pentru a îndepărta bănuiala pe care-o 
trezisem poate printr-o remarcă nechibzuită. Cercetăm, 
controlam, întorceam pe-o parte și pe alta fiecare întrebare, 
fiecare răspuns. Incercam să apreciez ceea ce ar fi putut să 
se înregistreze în procesul-verbal, știind totuși dinainte că n- 
am să ajung la niciun rezultat. 


Dar gândurilor acestea, o dată ce le dădusem drumul, nu 
le mai puteam pune frâu: se învârteau, se învârteau în capul 
meu, făcând fără încetare între ele noi combinaţii și 
urmărindu-mă până și-n somn. Astfel, interogatoriul o dată 
sfârșit, propria-mi minte își prelungea fără milă chinul, cu 
mai multă cruzime decât judecătorii, care își încheiau 
audiența după un ceas, în timp ce, în camera mea, din 
pricina izolării, tortură nu mai avea sfârșit. În jurul meu nu 
era nimic altceva decât masa, dulapul, patul, tapetul, 
fereastra. Nicio distracţie, nicio carte, niciun ziar, niciun alt 
chip decât al meu, niciun creion cu care aș fi putut lua note, 
niciun chibrit ca să mă joc, nimic, nimic și iar nimic. Da, 
numai un geniu diabolic, un ucigaș de suflete, ar fi putut 
inventa acest sistem al camerei de hotel. Intr-un lagăr de 


concentrare, ar fi trebuit, fără îndoiala, să car pietre, până ce 
mi-ar fi sângerat mâinile și mi-ar fi îngheţat picioarele în 
pantofi, aș fi fost închis cu alţi douăzeci și cinci în frig și 
duhoare. Dar cel puţin aș fi văzut alte chipuri, aș fi privit un 
câmp, o roabă, un copac, o stea. Ceva, în sfârșit, care să se 
schimbe, în locul acelei camere neschimbate, atât de cumplit 
de asemănătoare cu ea însăși, în imobila sa fixitate. Nimic nu 
mă putea distrage acolo de la gândurile mele, de la 
nebuneștile mele  plăsmuiri, de la  bolnăvicioasele 
recapitulări. Şi tocmai această o doreau și călăii mei - să mă 
facă să-mi repet mereu aceleași gânduri până ce ele aveau să 
mă înăbușe și până ce avea să nu-mi rămână altceva de făcut 
decât să le scuip afară, ca să zic așa, să mărturisesc, să 
mărturisesc totul, dându-le astfel pe mână și prietenii mei, și 
informaţiile dorite. Simțeam cum treptat nervii mei începeau 
a ceda sub această cumplită presiune și mă încordam din 
răsputeri că să-mi creez o diversiune. 


În locul unei alte ocupaţii, recitam sau reconstituiam cum 
puteam tot ce învăţțasem odinioară pe de rost: cântece 
populare și poezii pentru copii, pasaje din Homer învăţate pe 
vremea gimnaziului. Paragrafe din Codul Civil. Încercam să 
fac calcule, să adun, să împart numere oarecare. Dar în vidul 
acesta, memoria mea nu mai era bună de nimic. Nu mă 
puteam concentra defel. Același gând se strecura 
pretutindeni. Ce știau ei? Ce-am spus ieri, ce-ar trebui să 
spun data următoare? 


Patru luni am trăit în aceste condiţii de nedescris. E ușor 
să scrii și să spui patru luni. E suficient un sfert de secundă 
ca să articulezi aceste trei silabe: patru luni. Ajung câteva 
litere ca să le notezi. Dar cum să zugrăvești, cum să exprimi, 
chiar pentru tine însuţi, o viaţă care se desfășoară în afara 
spaţiului și a timpului? Nimeni nu va putea exprima vreodată 
cum te roade și te distruge acest vid inexorabil, în ce fel 
acţionează asupra ta priveliștea veșnică a neschimbatei 
mese, a aceluiași pat, a aceluiași veșnic lavoar și tapet, 
liniștea la care ești redus, purtarea gardianului, mereu 


același, și care pune hrana în fața prizonierului său fără să-i 
arunce o privire. Gânduri, mereu aceleași, se învârt în vid, în 
jurul izolatului, până ce el înnebunește. 


După câteva semne neliniștitoare, îmi dădui seama că 
creierul meu se destrăma. La început, când mă aflam în fața 
judecătorilor, mintea mi-era limpede și făceam depoziţii 
calme și chibzuite; triam perfect în mintea mea ceea ce 
trebuia să spun și ceea ce nu trebuia. Acum nu reușeam să 
articulez nicio frază foarte simplă fără să mă bâlbâi, căci, în 
timp ce vorbeam, fixam hipnotizat peniţa grefierului, care 
alerga pe hârtie, ca și cum aș fi vrut s-o iau la goană după 
propriile-mi cuvinte. Simţeam cum mă părăsesc puterile și 
cum se apropie clipa când aveam să spun tot ceea ce știam și 
chiar mai mult, când, pentru a scăpa din ucigătoarea 
încleștare a vidului, aveam să trădez doisprezece oameni și 
secretele lor numai și numai pentru a câștiga măcar o clipă 
de liniște. 


Într-o seară mă aflam tocmai în această stare. Gardianul 
îmi adusese mâncare, și eu începui să strig, înăbușindu-mă în 
clipa în care el pleca: „Du-mă înaintea judecătorilor! Am să 
spun totul!! Am să spun unde sunt hârtiile, unde sunt banii! 
Am să spun totul, totul!”. Din fericire, n-a auzit. Poate că nici 
n-a vrut să audă. Mă vedeam silit să recurg la această soluţie 
extremă, când se produse un eveniment neașteptat, care 
trebuia să mă salveze cel puţin pentru un timp oarecare. 


Era o zi întunecată și mohorâtă de sfârșit de iulie, îmi 
amintesc foarte bine de acest amănunt, căci ploaia cădea 
ritmic pe geamuri, de-a lungul coridorului pe care mă 
duceam la interogatoriu. M-au lăsat să aștept în anticameră. 
Totdeauna trebuia să aștepți înainte de a-ţi face apariţia, căci 
acesta era unul din punctele metodei. Incepeau prin a 
zdruncina nervii inculpatului chemându-l brusc în mijlocul 
noptii și, după ce el apucase să-și revină, după ce-și adunase 
toată energia de care era capabil în vederea audienței îl 
lăsau să aștepte, să aștepte fără niciun motiv o oră, două, 


trei, înainte de a-l supune la interogatoriu, pentru a-i chinui 
și trupul, și sufletul. In joia aceea, 27 iulie, rămăsesem în 
picioare în sala de așteptare două ore încheiate... și iată de 
ce-mi amintesc cu atâta precizie data: pe perete era atârnat 
un calendar și în timp ce de abia mă mai puteam ţine pe 
picioare - era, firește, interzis să stai jos - mâncăm din ochi, 
în setea mea de lectură, cifra aceea și cuvântul de lângă ea: 
27 iulie, care se distingea pe perete. 


Apoi am început iar să aștept, să privesc ușa, să mă întreb 
când se va deschide, să reflectez la ceea ce mă vor întreba 
judecătorii de data asta, deși știam bine că nu-mi vor pune 
întrebările al căror răspuns îl pregătisem. În ciuda neliniștii 
acestei așteptări, în ciuda oboselii pe care mi-o provoca, era 
o ușurare să mă aflu într-o altă cameră decât a mea, o 
cameră mai mare, luminată de două ferestre, fără pat și fără 
lavoar, și a cărei lemnărie nu avea crăpătura aceea pe care o 
observasem de milioane de ori în camera mea. Zugrăveala 
era alta, altul era și scaunul; la stânga ușii era un dulap plin 
cu dosare și un vestiar cu cuiere pe care atârnau trei sau 
patru mantale militare ude, mantalele călăilor mei. 


Astfel, în faţa privirilor mele se aflau lucruri noi - în sfârșit 
ceva nou -, și ochii mei se agățau cu aviditate de ele. 
Cercetăm fiecare cută a mantalelor și observăm, bunăoară, o 
picătură de ploaie pe marginea gulerului ud. Așteptam cu o 
emoție, care ţi se va părea poate ridicolă, să văd dacă va 
cădea de-a lungul cutei sau se va apăra încă multă vreme 
împotriva gravităţii - da, fixam, gâfâind, picătura aceasta 
timp de câteva minute, ca și cum viața mea ar fi depins de 
ea. Și când, în sfârșit, s-a prelins, am început să număr 
nasturii de pe fiecare manta, opt pe prima, opt pe a doua și 
zece pe cea de-a treia, apoi m-am apucat să compar toţi 
acești nasturi între ei, sorbeam din ochi amănuntele lipsite 
de importanţă, o luam de la capăt și mă delectam cu o 
indescriptibilă pasiune. 


Și, deodată, ochii-mi căzură pe altceva, ceva ce umfla 
buzunarul uneia din mantale. Mă apropiai și mi se păru că 


recunosc, prin stofa întinsă, formă dreptunghiulară a unei 
cărți. O carte! Genunchii începură să-mi tremure: o carte! De 
patru luni nu ţinusem una în mână, și numai forma ei mă 
umplea de încântare. Era o carte în care aveam să văd 
cuvinte aliniate unele alături de altele, linii, pagini, foi pe 
care aveam să le întorc. O carte în care puteam să urmăresc 
alte gânduri, gânduri noi care aveau să mă distragă de la ale 
mele, pe care puteam să le păstrez în minte. Ce descoperire 
îmbătătoare și în același timp calmantă! Privirile-mi ţintuiau, 
hipnotizate, buzunarul umflat, unde se schița forma cărții, și 
erau atât de arzătoare de parc-ar fi vrut să găurească 
mantaua. N-am mai rezistat și m-am apropiat mai mult. 
Numai la gândul că aș putea pipăi o carte, fie și printr-o 
stofă, degetele-mi ardeau până-n vârful unghiilor. Fără să-mi 
dau seama cum, mă apropiam tot mai mult. 


Din fericire, gardianul nu dădea nicio atenţie ciudatei mele 
purtări. Poate că găsea pur și simplu firesc ca un om care a 
stat două ore în picioare să se sprijine puţin de perete. Până 
la urmă, m-am apropiat de manta și mi-am pus mâinile la 
spate ca s-o pot atinge pe ascuns. Pipăii stofa și simtii într- 
adevăr un obiect dreptunghiular, suplu și care fâșâia ușor - o 
carte! Era într-adevăr o carte! Ca un fulger, un gând puse 
stăpânire pe mine: «Încearcă s-o furi! Poate că ai să izbutești 
și atunci ai s-o poţi ascunde în cameră și ai să citești, ai să 
citești, ai să citești, în sfârșit, ai să citești iarăși!.» 


Abia încolţise acest gând, că și începu să acţioneze asupra 
mea ca o otravă puternică; urechile începură să-mi vâjâie, 
inima-mi bătu să se spargă, iar mâinile-mi îngheţate nu mă 
mai ascultară. 


În timpul acesta, după ce prima impresie de stupoare s-a 
șters, m-am lipit cu viclenie de manta și, nescăpându-l din 
ochi pe gardian, am început să scot încet-încet cartea din 
buzunar. Hop! Am apucat-o prudent și m-am trezit în mână 
cu un volum nu prea gros. Abia atunci m-a cuprins teamă de 
ceea ce făcusem. Înapoi nu mai puteam însă da. Unde s-o 
pun? Am lăsat-o să-mi lunece în pantalon, pe la spate, și de 


acolo am tras-o încetișor până pe șold, astfel ca s-o pot ţine 
cu mâna în timp ce mergeam. Nu-mi mai rămăsese decât să- 
mi încerc șiretlicul. M-am îndepărtat de vestiar, am făcut un 
pas, doi, trei. Mergea. Reușeam să ţin cartea la locul ei dacă- 
mi lipeam strâns braţul de corp, în dreptul cingătoarei. 


Nu trecu mult și începu și interogatoriul. De data asta 
trebuii să fac un efort mai mare decât oricând, căci atenţia 
mea era concentrată mai mult asupra cărții și asupra felului 
cum o ţineam decât asupra depoziţiei. Din fericire, în ziua 
aceea audiența n-a durat mult, iar cartea ajunse teafără în 
camera mea. N-am să-ţi dau amănunte ca să nu te plictisesc, 
dar trebuie să-ţi spun că de câteva ori cartea mi-a alunecat 
înăuntrul pantalonilor în timp ce străbăteam coridorul și-a 
trebuit să simulez un violent acces de tuse ca să mă pot 
apleca și s-o împing pe ascuns la locul ei, sub cingătoare. 
Sosi însă și clipa, clipă pe care n-am s-o uit niciodată, când 
mă văzui singur în iadul meu, în sfârșit singur, și totuși în 
tovărășia aceasta nespus de prețioasă. 


Crezi poate că am scos imediat cartea din ascunzătoarea 
ei, ca să mă uit la ea, ca s-o citesc? N-am făcut nimic din 
toate acestea. Întâi și întâi am vrut să gust întreaga bucurie 
de care mă umplea prezenţa acestei cărți și întârziam 
intenţionat clipa când aveam s-o văd, provocându-mi astfel o 
plăcere extrem de subtilă: aceea de a visa la conținutul ei. 
Cel mai mult aș fi dorit să fie tipărită foarte înghesuit, ca să 
aibă cât mai mult text, și pe hârtie foarte fină, ca să am mult 
de citit. Nădăjduiam să fie o carte dificilă, care avea să-mi 
ceară un mare efort intelectual sau ceva ce poate fi învăţat 
pe dinafară, poezii, de preferinţă, o, vis temerar, Goethe sau 
Homer. 


În sfârșit, nu mi-am mai putut abţine curiozitatea. M-am 
întins pe pat în așa fel încât dacă ar fi intrat pe neașteptate 
gardianul nu m-ar fi putut surprinde și-am tras cu mâna 
tremurând de emotie cartea de sub cingătoare. 


Dar ce necaz, ce amară decepţie când am văzut-o: cartea 
aceasta, pe care o furasem cu preţul atâtor riscuri, cartea 


aceasta, care-mi trezise speranţe atât de arzătoare, nu era 
decât un manual de șah, o colecţie de o sută cincizeci de 
partide jucate de maeștrii șahului! Dacă n-aș fi fost închis, 
ferecat între patru pereţi, în furia mea aș fi aruncat cartea pe 
fereastră, căci, pentru Dumnezeu, la ce mi-ar fi folosit acest 
tratat? Pe vremea când eram la gimnaziu încercasem, ca mai 
toţi colegii mei, să mișc pioni pe o masă de șah, într-o zi sau 
alta când mă rodea plictiseala. Dar cu lucrarea aceea 
teoretică ce să fi făcut? Nu poţi juca șah fără partener și cu 
atât mai puţin fără masă de șah și fără piese. 


Răsfoiam volumul, pradă unei crunte indispoziţii, în 
speranța că am să descopăr totuși ceva de citit, fie o 
introducere, fie câteva instrucţiuni. Dar cartea nu conţinea 
decât diagramele partidelor celebre, pe deasupra cărora se 
aflau înscrise niște semne, la început de neînțeles pentru 
mine: ez - ez, Cfi - gs și așa mai departe. După cât îmi putui 
da seama, era un fel de algebră a cărei cheie n-o posedăm. 
Incetul cu încetul, am priceput că literele a, b, c desemnau 
liniile longitudinale, cifrele de la 1 la 8, cele transversale și 
că aceste coordonate îți permiteau să stabilești poziţia 
fiecărei piese în cursul partidei; aceste reprezentări pe de-a- 
ntregul grafice erau, prin urmare, un fel de mod de 
exprimare. Gândul că am să reușesc poate să fac un fel de 
joc de șah și că am să încerc să joc partidele acestea mi-a 
fulgerat prin minte. Am observat că, din fericire, așternutul 
de pe pat era cadrilat. Impăturit cu grijă, alcătuia o masă de 
șah cu șaizeci și patru de căsuțe. Cartea am ascuns-o sub 
saltea după ce i-am smuls prima pagină. Apoi, mi-am pus de 
o parte, din raţia de pâine, puţin miez din care am modelat 
piesele, un rege, o regină, un nebun și toate celelalte. Erau 
cam grosolane, dar izbutii, nu fără greutate, să reproduc pe 
cearșaful meu cadrilat poziţiile prezentate în manual. 


La început îmi venea greu să joc o partidă întreagă din 
pricina ridicolelor piese din miez de pâine, pe care le 
confundam mereu, căci „negrele” nu se distingeau decât prin 
praful cu care le pictasem. A trebuit să iau de cinci ori, de 


douăzeci de ori de la capăt această primă partidă. Dar cine-n 
lumea asta dispunea de mai mult timp decât mine, așa cum 
eram robit vidului, cine-ar fi putut fi mai avid și mai răbdător 
totodată? 


După șase zile, partida aceasta o jucam corect; opt zile mai 
târziu mă puteam lipsi de piesele din miez de pâine, și 
urmăream cu gândul poziţiile respective ale adversarilor pe 
masa de șah. Încă opt zile și desfiinţai și cearșaful cadrilat. 
Semnele a, a», C7, Cs, care mi păruseră la început atât de 
abstracte, se concretizau acum automat în imagini vizuale. 
Transpunerea era completă: masa de șah și piesele mi se 
proiectau în minte, iar formulele din carte făceau să se 
întruchipeze numaidecât și poziţiile. Eram ca un muzician 
încercat, căruia îi este suficient să arunce o privire pe o 
partitură pentru că temele și armoniile ei să-i răsune pe dată 
în urechi. Ca să fiu în stare să joc în minte toate partidele de 
șah expuse în tratat mi-au mai trebuit încă cincisprezece zile; 
abia atunci am înţeles ce nepreţuită binefacere datoram 
îndrăznețului meu furt. Aveam acum o activitate, sterilă dacă 
vrei. Dar totuși o activitate, care îmi smulgea mintea de sub 
stăpânirea vidului. Cu aceste o sută cincizeci de partide 
posedam o armă admirabilă împotriva  înăbușitoarei 
monotonii a timpului și a spaţiului. 


Pentru că noua mea ocupaţie să nu-și piardă farmecul, îmi 
împărţțeam metodic ziua: două partide dimineaţa, două 
partide după amiază, iar seara o scurtă revizie a tuturora. 
Astfel îmi umpleam timpul, care nu se mai scurgea 
inconsistent ca gelatină, și eram ocupat fără să fac excese, 
căci șahul are remarcabila calitate de a nu obosi spiritul, ci, 
mai curând, de a-l face mai suplu, mai vioi. Și aceasta din 
pricină că în timpul jocului îți concentrezi toată energia 
intelectuală asupra unui câmp foarte restrâns, chiar atunci 
când problemele sunt arzătoare. La început am urmărit 
mecanic indicaţiile cărţii, dar, încetul cu încetul, lucrul 
acesta a devenit pentru mine un joc al inteligenţei, care-mi 
provoca o nespusă plăcere. Învăţai subtilităţile, șiretlicurile 


ascunse ale atacului și apărării, tehnica combinațiilor și a 
ripostei. În scurtă vreme am fost în stare să recunosc 
maniera caracteristică fiecărui jucător celebru cu tot atâta 
certitudine cum se poate recunoaște un poet după câteva 
versuri dintr-o operă de-a sa. Ceea ce la început n-a fost 
decât un mijloc de a-mi omori timpul, a devenit o distracţie 
autentică, iar figurile marilor jucători de șah Alehin, Lasker, 
Bogoliubov, Tartakover mi-au ţinut de urât în singurătatea 
mea. 


De atunci înainte, camera mea cufundată în tăcere se 
însufleţi, iar exerciţiile regulate îmi redară siguranţa 
facultăților intelectuale. Această disciplină mintală foarte 
precisă le înzestră chiar cu o nouă ascuţime, din care aveau 
să tragă, în primul rând, foloase interogatoriile; fără să-mi 
dau seama, reușisem să-mi ameliorez pe masa de șah 
apărarea împotriva prefăcătoriilor și a tertipurilor perfide. 
De atunci n-am mai dat dovadă de nicio slăbiciune în faţa 
judecătorilor mei și aveam impresia că mă privesc cu 
oarecare respect. Se întrebau, pesemne, unde găseam forța 
să rezist cu atâta fermitate, când toţi ceilalţi se prăbușeau. 
Vremea fericită, când am refăcut sistematic cele o sută 
cincizeci de partide din manual, dură cam trei luni. Ajuns la 
acest punct mort, mă regăsii dintr-o dată față-n față cu vidul. 
O partidă jucată de douăzeci sau de treizeci de ori nu mai 
prezintă atracţia noului, acţiunea ei s-a sleit. Ce rost avea să 
continui când știam fiecare mișcare pe dinafară? Prima 
provoca automat următoarele, surpriza era anihilată și nu mi 
se mai ridica nicio problemă. 


Pentru a-mi procura această distracţie, de care nu mă mai 
puteam lipsi, mi-ar fi trebuit un al doilea volum. Cum lucrul 
acesta era imposibil, nu-mi rămânea decât o singură soluţie: 
să inventez alte partide, pe care să încerc să le joc cu mine 
însumi sau, mai bine zis, împotrivă-mi. Nu știu dacă te-ai 
gândit vreodată la starea de spirit în care te cufundă acest 
rege al jocurilor. Hazardul nu are niciun rol, atracţia jocului 
de șah constând în întregime din faptul că două minţi se 


opun una alteia, fiecare cu tactica sa. Această bătălie 
intelectuală trezește interes prin aceea că negrul nu știe cum 
va acţiona albul și se străduiește, fără încetare, să-i 
ghicească intenţiile, pentru a-l contracara, în timp ce albul, 
la rândul lui, încearcă să aducă la lumină intenţiile tainice 
ale negrului și să le dejoace. 


Dacă cele două tabere sunt reprezentate de una și aceeași 
persoană, situaţia devine contradictorie. Cum va putea fi în 
stare o minte să-și propună un scop atunci când joacă cu 
albul și să-l uite la comandă pentru a-și alcătui planul cu 
negrul? O asemenea dedublare a gândirii presupune o totală 
dedublare a conștiinței și denotă o ciudată capacitate de a-și 
izola, voluntar, anumite funcțiuni ale creierului, ca și cum ar 
fi vorba de un aparat mecanic. A voi să joci șah cu tine însuţi 
echivalează cu a voi să-ţi ajungi umbra din urmă. 


Ei bine! Timp de săptămâni întregi desperarea m-a împins 
spre această absurditate. Condiţiile în care trăiam mă 
obligau să încerc această dedublare a propriului meu spirit, 
între un eu alb și un eu negru, dacă nu voiam să mă las 
zdrobit de cumplitul vid care mă înconjura din toate părţile.” 


Domnul B. se lăsă pe spate pe șezlongul său și închise o 
clipă ochii. Ai fi zis că se străduia să alunge o amintire 
nepoftită. Ticul care îmi atrăsese atenţia îi reapăru în colţul 
gurii. Apoi se ridică și urmă: 


„Până aici cred că povestirea mea a fost limpede. Din 
păcate, nu știu dacă și urmarea va fi tot așa. Noua ocupaţie 
îmi cerea o asemenea tensiune încât pierdeam orice control 
asupra mea. Poate că mi s-ar fi oferit o portiţă infimă de 
salvare dacă aș fi avut o masă de șah adevărată, care mi-ar fi 
permis, într-un fel, să proiectez lucrurile în spaţiu. In faţa 
unei mese de șah, cu piese adevărate, pe care să le mişti, 
poţi să imprimi un ritm reflecţiilor tale, poţi să te muţi din 
punct de vedere fizic dintr-o parte în alta a mesei și să 
consideri astfel situaţia când din punctul de vedere al 
negrului, când din cel al albului. Dar așa cum eram constrâns 
să mă lupt cu mine însumi sau dacă preferaţi, cu un eu 


proiectat într-un spaţiu imaginar, trebuia să-mi reprezint 
limpede poziţiile succesive ale pieselor, posibilităţile fiecărui 
partener și - oricât de absurd ar părea aceasta - să văd 
distinct în mintea mea șase, opt, douăsprezece poziţii diferite 
ca să pot astfel calcula dinainte patru sau cinci mutări pentru 
fiecare adversar, al căror reprezentant eram eu singur. 


Mintea mea se diviza, aș putea spune, în minte albă și 
minte neagră, pentru ca să pot duce jocul acesta într-un 
spaţiu abstract și să combin mutările cerute, în ambele 
tabere, de tactica partidei. Dar cel mai primejdios lucru nu 
era aici această dedublare a gândirii în mine însumi, ci faptul 
că totul se petrecea în imaginaţie; riscăm astfel să pierd 
brusc pământul de sub picioare și să lunec în hău. Când, 
înainte vreme, refăceam partidele celebre din manual, nu 
executam decât o copie, iar exerciţiul nu-mi cerea mai mult 
efort decât memorizarea unor versuri sau a unui paragraf din 
cod. Era o activitate limitată, disciplinată, o gimnastică 
mintală remarcabilă. 


Două partide în cursul dimineţii, două după-amiaza, mă 
achitam astfel de acest soi de exerciţii fără prea multă 
cheltuială de energie. Jocul îmi ţinea loc de ocupaţie normală 
și dacă greșeam, dacă ezitam în cursul vreunei partide, 
tratatul era acolo, prezent, ca să mă ajute. Activitatea 
aceasta îmi fusese salvatoare, pentru că nu intram eu însumi 
în joc. Imi era indiferent dacă victoria avea să fie de partea 
negrului și nu a albului, asta era treaba lui Alehin sau a lui 
Bogoliubov, care-și disputau onoarea de a fi campioni, iar 
plăcerea pe care o încercam era aceea a spectatorului, a 
cunoscătorului care apreciază  peripeţiile partidei și 
frumuseţea ei. Din clipa în care încercam să joc cu mine 
însumi, am început, fără să-mi dau seama, să mă desfid pe 
mine însumi. Eram negrul și luptam împotriva albului, care 
eram tot eu, și fiecare din ei voia să câștige. Mă trecea cu 
cald gândindu-mă ce aveam să fac când urma să joc cu albul 
atunci când jucam cu negrul. Unul din cei doi adversari care 
se aflau în persoana mea triumfa și se enerva în același timp 


când celălalt săvârșea vreo greșeală. 


Toate acestea par lipsite de sens și chiar așa ar fi dacă ar fi 
fost vorba de un om normal, trăind în condiţii normale. Ce 
poveste de necrezut ar fi o schizofrenie provocată în felul 
acesta, ce dedublare de neconceput a personalităţii! Dar nu 
uita că am fost smuls cu violenţă din cadrul meu obișnuit, că 
eram un prizonier nevinovat, chinuit de luni întregi de 
singurătate, un om în care se acumulase furia, fără ca să și-o 
poată descărca asupra nimănui. Având în vedere că nu se 
oferea nicio altă distracţie, în afara acestui joc absurd cu 
mine însumi, ura și dorința mea de răzbunare se canalizară 
cu furie în această direcţie. În mine era un om care voia să-și 
apere drepturile, dar nu putea să se lege decât de celălalt eu 
cu care jucam; astfel, partidele acestea îmi provocau o iritare 
aproape maniacală. La început mai eram capabil să joc calm, 
făceam câte o pauză între partide ca să mă mai destind. Dar 
nu trecu mult și nervii mei iritați nu-mi mai dădură niciun 
răgaz. Abia terminam de jucat cu albul, că negrul se ridica 
înaintea mea, fremătând. Abia sfârșeam o partidă, că o 
jumătate din mine însumi începea să o provoace pe cealaltă, 
căci aveam totdeauna în mine un învins care-și cerea 
revanșa. 


N-aș putea spune nici măcar aproximativ câte partide am 
jucat în felul acesta, în rătăcirea mea nepotolită - poate o 
mie, poate mai multe. Eram posedat și nu puteam opune 
nicio împotrivire; toată ziua nu-mi umbla prin minte decât 
mat și rocadă, nu vedeam decât pioni, ture, regi și nebuni. 
Intreaga-mi fiinţă, toată sensibilitatea mea se concentrau 
asupra căsuţelor unei imaginare mese de șah. Bucuria pe 
care o încercam în timpul jocului se preschimbase într-o 
dorinţă violentă, dorinţa într-o constrângere, o mânie, o furie 
frenetică, care-mi cotropea zilele și nopţile. Nu mă mai 
gândeam decât la șah, la probleme de șah, la mutarea 
pieselor. Adesea, trezindu-mă cu fruntea scăldată-n sudoare, 
îmi dădeam seama că jucasem până și-n somn. Dacă visele- 
mi erau populate cu oameni, aceștia se mișcau în chip de 


tură, de cal, de nebun. 


La interogatoriu, mintea mi-era confuză. Am impresia că 
m-am exprimat destul de obscur în ultimele dăţi când am fost 
chemat, căci judecătorii schimbau între ei priviri uimite. De 
fapt, în timp ce ei își făceau ancheta și deliberările, eu nu 
așteptam, sub imperiul patimii mele avide, decât momentul 
când aveam să fiu condus în cameră ca să-mi reiau jocul, 
jocul nebunesc. O partidă, apoi încă una! Orice întrerupere 
mă stânjenea, până și sfertul de oră când gardianul mătura 
prin cameră, până și cele două minute care-i trebuiau ca să- 
mi aducă mâncarea. Adesea mâncarea rămânea neatinsă 
până seara în castronul ei, căci uitam să mănânc. Mă ardea o 
sete înspăimântătoare, provocată de jocul acesta febril și de 
nesfârșitele reflecţii. Goleam sticla dintr-o dată și-l imploram 
pe gardian să-mi aducă apă, dar, o clipă mai târziu, gura mi- 
era iar uscată. 


În sfârșit, tulburarea mea ajunse la un asemenea grad, 
încât nu mai puteam rămâne pe scaun nicio clipă. Nu făceam 
nimic altceva decât să joc toată ziua, măsurând camera fără 
încetare, tot mai repede, cu un pas mereu mai grăbit, pe 
măsură ce se apropia sfârșitul partidei. Pasiunea de a 
câștiga, de a învinge, de a mă învinge pe mine însumi 
devenea, încetul cu încetul, un fel de furie; tremuram de 
nerăbdare, căci unul din cei doi adversari pe care îi 
întruchipam era totdeauna prea lent pentru pofta celuilalt. 
Se hărțuiau și, oricât de ridicol ţi s-ar părea, mă ațâțam pe 
mine însumi - «mai repede, mai repede, hai odată» - când 
răspunsul se lăsă așteptat. 


Astăzi știu, desigur, că acea stare de spirit era patologică. 
Nu-i găsesc altă denumire decât aceea de «intoxicație cu 
jocul de șah», care nu există încă în vocabularul medical. 
Monomania aceasta sfârși prin a-mi otrăvi și trupul, și 
sufletul. Slăbisem, somnul îmi era agitat, mereu întrerupt. 
Mă trezeam cu pleoapele grele ca plumbul, încât de abia le 
puteam deschide. Eram atât de slăbit, mâinile îmi tremurau 
în așa hal, încât ca să duc la buze un pahar trebuia să fac un 


mare efort. Dar cum începeam o partidă, o forţă sălbatică mă 
galvaniza. Eram într-un continuu du-te-vino, cu pumnii 
strânși, și auzeam adesea, ca printr-o ceaţă cu luciri 
roșiatice, propria-mi voce strigându-mi, pe un ton răgușit, 
rău: «Șah!» sau «Mat!». 


N-aș putea să-ţi spun cum s-a produs criza. Știu numai că 
într-o dimineaţă m-am trezit alt fel decât de obicei. Corpul mi 
se eliberase parcă de mine însumi, se lăfăia, întins alene, 
într-un confort foarte plăcut. O oboseală mare, sănătoasă, pe 
care n-o mai încercasem de luni de zile, îmi îngreuna 
pleoapele, dându-mi un atât de intens sentiment de 
bunăstare, încât nu putui să mă decid să deschid imediat 
ochii. Timp de câteva minute am rămas așa, bucurându-mă 
de moleșeala mea, de căldura patului, într-o tânjeală 
voluptoasă. Deodată mi s-a părut că aud voci în spatele meu, 
voci omenești, calde și vii, care rosteau cuvinte liniștite, și 
nu-ți poţi imagina încântarea mea, eu, care nu auzisem de 
luni de zile decât asprele și relele cuvinte ale judecătorilor 
mei. «Visezi» - îmi spusei. «Visezi! Nu cumva să deschizi 
ochii! Prelungește-ţi visul, mai bine decât să vezi iarăși 
camera aceea blestemată, scaunul, lavoarul, masa și veșnicul 
desen al tapetului. Visezi - visează mai departe». 


Dar curiozitatea fu mai puternică, încet, cu prudenţă, 
deschisei ochii. O, minunăţie! Mă aflam într-o altă cameră, o 
cameră mai mare decât cea de hotel. Lumina intra liberă 
printr-o fereastră fără gratii. Dincolo de ea vedeam copaci, 
copaci verzi, adiind în vânt, și nu sinistrul meu zid. Camera 
era zugrăvită în alb strălucitor, albă era și cuvertura care mă 
acoperea - da, într-adevăr, mă aflam într-un alt pat, un pat 
pe care nu-l cunoșteam. Nu era vis, voci omenești vorbeau 
încetișor în spatele meu. Pesemne că descoperirea mă 
tulburase puternic, căci pașii se apropiară numaidecât. O 
femeie venea spre mine, cu mersul ușor, o femeie cu o basma 
albă pe cap - o infirmieră. Mă înfiorai, încântat: nu mai 
văzusem de un an întreg o femeie. Probabil că priveam 
această graţioasă apariţie cu ochii extaziaţi și arzători, căci 


infirmiera îmi spuse: «Stai liniștit! Foarte liniștit!». Nu-i 
ascultam decât sunetul vocii - nu era oare aceea a unei 
creaturi omenești? Mai existau deci oameni pe pământ care 
nu erau judecători, călăi, exista, o, minune, femeia aceasta 
cu glas dulce și cald, aproape duios. Ţintuiam cu ochii gura 
aceea care-mi vorbise cu bunătate, căci anul acesta infernal 
mă făcuse să uit că între oameni mai poate exista bunătate. 
Imi zâmbi - da, ea zâmbea, mai existau deci pe lumea asta 
oameni care zâmbeau. Apoi duse un deget la buze și se 
îndepărtă fără zgomot. 


Cum aș fi putut s-o ascult? Dimpotrivă, făcui eforturi 
desperate ca să mă așez pe pat, ca s-o urmăresc cu privirea, 
pentru a mai contempla încă o dată această creatură 
miraculoasă și binevoitoare. Voiam să mă ajut cu mâinile, dar 
nu reușeam. Cea dreaptă dispăruse în întregime într-un fel 
de pachet mare, alb, pe cât se părea: un pansament. La 
început m-am uitat la el mirat din cale afară, apoi înţelesei 
încetul cu încetul unde mă aflam și începui să mă gândesc la 
ceea ce ar fi putut să mi se fi întâmplat. Fără îndoială că 
fusesem rănit sau, poate, mă rănisem eu singur la mână. 
Acum mă aflam la spital. 


După-amiază veni doctorul; era un om bătrân, foarte 
simpatic. Numele meu nu-i era necunoscut și vorbi cu atâta 
respect de unchiul meu, doctorul împăratului, încât îmi dădui 
imediat seama că ţinea la mine. În cursul convorbirii îmi 
puse tot felul de întrebări, dintre care una, între altele, mă 
surprinse, mă întreba dacă nu eram cumva matematician sau 
chimist. I-am spus că nu. 


— Curios, murmură el. Rosteai formule atât de stranii în 
delirul dumitale - cz, c4. Nimeni nu înţelegea nimic. 


Îl întrebai ce mi se întâmplase. Un zâmbet ciudat îi înflori 
pe buze. 


— Nimic grav. O criză violentă de nervi. Şi adăugă 
încetișor, după ce aruncă o privire circumspectă în jurul lui: 
Lesne de înţeles, de altfel. Te aflai acolo de la 13 martie, nu-i 


așa? 
Făcui semn din cap că da. 


— Nimic surprinzător cu metoda asta, mormăi ei. Nu ești 
cel dintâi. Dar n-ai nicio grijă. 

După cum îmi strecurase aceste cuvinte și după cum mă 
privea, înţelesei că eram pe mâini bune. 


Două zile mai târziu, excelentul doctor îmi povesti deschis 
ce mi se întâmplase. Gardianul mă auzise răcnind în camera 
mea și crezuse la început că intrase cineva cu care mă 
certam. Dar nici nu apucase bine să se arate în ușă că m-am 
și aruncat asupra lui scoțând niște strigăte sălbatice: «Hai, 
du-te, ticălosule, lașule!». Încercasem să-l apuc de gât cu 
atâta impetuozitate încât trebui să strige după ajutor. În timp 
ce eram dus la doctor, reușii să mă eliberez și, pradă unei 
furii frenetice, m-am aruncat în fereastra de pe coridor. Am 
spart geamul și m-am rănit adânc la mână - uite, cicatricea 
se mai vede încă și azi. Eram cuprins de un fel de febră 
cerebrală când am fost transportat la spital, dar în scurtă 
vreme mi-am revenit complet în simţiri. 


— Desigur, n-am să le comunic domnilor ălora că te simţi 
mai bine, adăugă esculapul meu cu vocea scăzută: ar fi în 
stare s-o ia de la capăt. Bizuie-te pe mine, am să fac cum e 
mai bine ca să te scot basma curată. 


Nu știu ce raport a putut face călăilor mei acest preţios 
prieten. Fapt este că obţinu ceea ce voia: să mă elibereze. 
Poate că m-a dat drept iresponsabil, poate că persoana mea 
nu mai prezenta niciun interes pentru Gestapo, căci Hitler 
ocupase Cehoslovacia, și situaţia din Austria era pentru el 
lichidată. Mă angajam în scris să-mi părăsesc patria în 
cincisprezece zile, iar aceste cincisprezece zile fură atât de 
pline de formalităţile necesare astăzi unei călătorii în 
străinătate - hârtii militare, de poliţie, pașaport, viză, 
certificat medical -, încât nu-mi mai rămase vreme să mă 
gândesc la trecut. Se pare, de altfel, că în creierul nostru 
există niște misterioase forțe regulatoare, care îndepărtează 


spontan ceea ce ar putea să-i dăuneze sufletului, căci ori de 
câte ori încercam să mă gândesc la perioada petrecută în 
captivitate, memoria mă trăda. Abia multe săptămâni mai 
târziu, când mă aflam pe pachebotul acesta, putui în sfârșit 
să trec în revistă evenimentele petrecute. Acum înţelegi de 
ce m-am purtat atât de necuviincios cu prietenii dumitale. 
Mă plimbam la întâmplare prin fumoar, când i-am văzut pe 
domnii aceia așezându-se la o masă de șah; mirarea și 
spaima mă ţintuiră locului. Uitasem complet că se poate juca 
șah în faţa unei mese de șah palpabile, cu piese palpabile, 
uitasem că e un joc în care două persoane cu totul străine se 
instalează în carne și oase una în faţa celeilalte. 


Într-adevăr mi-au trebuit câteva minute ca să-mi amintesc 
că jucătorii pe care-i vedeam acolo jucau același joc ca și 
mine, în celula mea, când mă străduiam din răsputeri să joc 
cu mine însumi. Cifrele cu care mă obișnuisem în perioada 
aceea de exerciţii sălbatice nu erau, prin urmare, decât 
simbolurile acestor piese de os. Surpriza pe care o încercam 
văzând că mișcarea pieselor pe masa de șah corespundea 
celei făcute de pionii mei imaginari se asemăna, fără 
îndoială, cu aceea a astronomului care a determinat 
existența unei planete prin mijlocirea unor calcule savante și 
care vede deodată materializându-se planeta aceasta pe cer 
sub forma unei stele strălucitoare. Hipnotizat, fixam masa de 
șah pe care contemplam diagramele mele concretizate de un 
cal, de o tură, de un rege, o regină și de pioni veritabili. 
Pentru a înțelege mai bine poziţiile respective ale 
adversarilor, m-am văzut silit să transpun lumea abstractă a 
cifrelor mele în aceea a pieselor care erau mutate sub ochii 
mei. Încetul cu încetul, curiozitatea mă cuprinse. Uitând de 
orice politeţe, am intervenit în jocul dumneavoastră. Eroarea 
pe care era gata s-o comită prietenul dumitale m-a atins de 
parcă aș fi fost săgetat în inimă. Cu un gest instinctiv, fără să 
mă gândesc, l-am reţinut așa cum reţii un copil care se 
apleacă peste o balustradă. Abia mai târziu mi-am dat seama 
cât de grosolan și de necuviincios m-am purtat”. 


Mă grăbii să-l asigur pe domnul B. spunându-i că ne 
felicităm pentru hazardul care ne permisese să-i facem 
cunoștință și adăugai că din partea mea eram de două ori 
nerăbdător să asist la partida fixată pe a doua zi, după ce-i 
ascultasem povestirea. Păru neliniștit. 


„Nu, să nu vă faceţi iluzii. Pentru mine nu se pune altă 
problemă decât să mă pun la încercare... da, aș vrea... aș 
vrea să știu dacă sunt în stare să joc o partidă de șah 
obișnuită, pe o masă de șah adevărată, cu piese adevărate. 
Cu un adversar în carne și oase... căci încă nu m-am lămurit 
asupra acestui lucru. Cele o sută, o mie de partide jucate 
erau oare reglementare? Sau nu era decât un joc de vis, ca 
atunci când ai febră, un vis fantastic, în care sări peste 
jaloane indispensabile realităţii? 


Sper că nu-mi pretindeţi să mă măsor cu un campion 
mondial și să-l scot din luptă. Singurul lucru care mă 
interesează este să știu, o dată pentru totdeauna, dacă jucam 
cu adevărat șah în camera mea de hotel sau dacă 
înnebunisem. Într-un cuvânt, dacă eram de o parte sau de 
alta a zonei primejdioase. În ce mă privește este singurul 
scop al acestei partide”. 


În clipa aceea, gongul ne chemă la cină. Convorbirea 
noastră ţinuse aproape două ore, căci, în cele de mai sus, am 
scurtat mult povestirea domnului B. 


I-am mulțumit călduros și mi-am luat rămas bun de la el. 
Nu părăsisem încă puntea, când alergă după mine și adăugă, 
cu atâta nervozitate încât se bâlbâia: 


„Încă o vorbă. N-aș vrea să par pentru a doua oară 
nepoliticos; vrei să-ţi previi prietenii că n-am să joc decât o 
singură partidă? Va fi încheierea unei întâmplări trecute... o 
concluzie definitivă, și nu un început... Nu doresc să fiu 
cuprins iar de această pasiune frenetică, de această furie de 
a juca, la care nu mă gândesc decât cutremurându-mă... de 
altfel, doctorul m-a prevenit... m-a prevenit anume: un om 
care a fost atins de o manie poate cădea iar bolnav, chiar 


dacă e cu totul vindecat... Mai bine să nu mă apropii deo 
masă de șah, când am fost intoxicat în halul în care am fost... 
Înţelegi, am să joc o unică partidă ca să limpezesc problema 
care mă interesează, și cu asta basta.” 


A doua zi, la ora trei fix, ne și aflam în fumoar. Veniseră și 
doi ofițeri de pe bord, amatori de șah, după ce obţinuseră o 
permisie specială ca să asiste la partidă. De data asta, 
Czentovic nu se lăsă așteptat și începu o partidă memorabilă, 
în care obscurul meu compatriot avea să se lupte cu ilustrul 
campion. Regret că s-a desfășurat în fața unor spectatori atât 
de incompetenti și că s-a pierdut pentru analele jocului de 
șah așa cum s-au pierdut pentru istoria muzicii improvizaţiile 
lui Beethoven la pian. Încercarăm, ce-i drept, să reconstituim 
în memorie partida, dar fără niciun rezultat. Jucătorii ne-au 
interesat în mai mare măsură decât jocul, ale cărui peripeții 
nu ni le mai aminteam. Contrastul spiritual dintre cei doi 
parteneri devenea tot mai accentuat în atitudinile pe care le 
luau în cursul partidei. Teapăn și tipicar, nemișcat ca un 
buștean, Czentovic nu pierdea din ochi masa de șah. A gândi 
însemna pentru el un efort fizic care-i cerea o concentrare a 
întregului trup. Domnul B., dimpotrivă, era cu totul liber și 
degajat în mișcări. Diletant în cel mai bun sens al cuvântului, 
el vedea în joc doar plăcerea pe care i-o făcea; între mișcări 
ne dădea cu dezinvoltură explicaţii, își aprindea câte o ţigară 
cu mâna sigură și nu privea masa de șah decât un minut 
înainte de a juca. Avea necontenit aerul că prevăzuse 
dinainte intenţiile adversarului. 


La început totul decurse destul de repede. De abia la a 
șaptea sau la a opta mișcare, lupta păru că se schițează 
conform unui anumit plan. Czentovic se gândea mai 
îndelung, și după acest semn înțeleserăm că lupta era 
înverșunată. Ca să fiu drept, trebuie să mărturisesc că pe 
noi, ceilalţi, partidă mai curând ne decepţiona. Cu cât piesele 
alcătuiau pe masa de șah arabescuri mai stranii, cu atât 
pătrundeam mai puţin sensul lor ascuns. Nu înţelegeam nici 


intenţiile celor doi adversari, nici cine era avantajat. Nu 
vedeam decât că-și deplasau piesele ca niște generali care 
fac să înainteze trupele pentru a încerca să taie o breșă în 
liniile inamice. Dar ţelurile strategice ale acestor mișcări 
depășeau capacitatea noastră de a înţelege, căci jucători atât 
de tari ca cei din faţa noastră își calculau mișcările dinainte. 


La neștiința noastră se adăuga încetul cu încetul oboseala, 
provocată mai ales de interminabilele minute de gândire ce-i 
erau necesare lui Czentovic. Incetineala acestuia îl scotea 
vizibil din sărite pe compatriotul meu. Observăm neliniștit că 
nu-și mai găsea locul pe scaun. Aprindea nervos ţigară după 
țigară sau lua note la repezeală, începu să comande sticle cu 
apă minerală, pe care le dădea pe gât. Era limpede că-și 
calcula mișcările de o sută de ori mai repede decât 
Czentovic. Când acesta din urmă se hotăra, în sfârșit, după 
ce se gândise și se răzgândise, să mute o piesă cu mâna sa 
greoaie, eroul nostru zâmbea, cu aerul cuiva care-ar fi 
prevăzut de mult manevra, și răspundea pe loc. Creierul lui 
lucra atât de repede, încât pesemne că prevedea dinainte 
toate șansele partenerului său. Și cu cât Czentovic se hotăra 
mai anevoie, cu atât nerăbdarea celuilalt se făcea tot mai 
simțită. În timp ce aștepta astfel, pe buzele lui se întipărea o 
expresie de contrarietate aproape ostilă. 


Dar Czentovic nu se lăsa defel impresionat de atâta lucru. 
Pe măsură ce piesele se răreau pe masa de șah, el cădea și 
mai mult pe gânduri, posomorât și tăcut. Până la cea de-a 
patruzeci și doua mișcare, partida durase două ceasuri și trei 
sferturi, iar noi o urmăream cu o privire năucă de oboseală. 


Unul din cei doi ofiţeri plecase, iar celălalt citea o carte și 
arunca câte o privire asupra mesei de șah doar atunci când 
unul sau celălalt partener juca. Deodată - era rândul lui 
Czentovic - se produse ceva neașteptat. Campionul apucase 
calul ca să-l miște, și domnul B., văzându-l ce face, se ghemui 
ca o pisică gata să sară. Începu să tremure din tot corpul, 
mută regina cu un gest sigur și strigă triumfător: „S-a 
terminat! Am încheiat socotelile!”. Se aruncă înapoi, își 


încrucișă braţele pe piept și se uită sfidător la Czentovic cu 
ochii în care pâlpâia o lucire fierbinte. 


Ne aplecarăm toţi asupra mesei de șah ca să urmărim 
manevra aceasta anunţată pe un ton atât de triumfător. La 
primă privire nu se vedea nimic ameninţător. Exclamaţia 
prietenului nostru se raporta pesemne la o dezvoltare 
ulterioară a situaţiei, dezvoltare pe care noi, diletanțţi 
mărginiţi, n-aveam cum s-o prevedem. Czentovic fu singurul 
care nu făcuse nicio mișcare când vorbise partenerul său. Își 
păstrase calmul de parcă nici nu auzise. Nu se întâmplă 
nimic. În liniștea deplină din sală răsuna tic-tacul ceasului 
pus pe masă ca să măsoare intervalul între două mișcări. Se 
scurseră trei minute, apoi șapte, opt, Czentovic nu se mișca, 
dar ni se păru că, din pricina efortului pe care-l făcea, nările 
i se dilataseră și mai mult. 


Așteptarea era din ce în ce mai insuportabilă pentru noi, 
ca și pentru domnul B., care se ridică dintr-o săritură și 
începu să străbată fumoarul de la un capăt la altul, la început 
încet, apoi din ce în ce mai repede. Toţi ochii erau îndreptaţi 
cu mirare asupra lui, iar eu eram extrem de neliniștit. 
Tocmai îmi dădusem seama că, în ciuda enervării sale, 
măsura mereu aceeași porţiune de loc; ai fi zis că o stavilă 
invizibilă îl oprea în mijlocul camerei și-l obliga să se 
întoarcă. M-au trecut fiorii când am înţeles că refăcea fără să 
vrea același număr de pași ca în camera sa de hotel. Da, 
pesemne că întocmai așa se plimbase luni întregi, ca o fiară 
în cușcă, cu mâinile crispate și umerii aplecaţi, în timp ce în 
privirea sa fixă și febrilă se aprindea lucirea roșie a nebuniei. 
În clipa aceea mai avea încă toată prezenţa de spirit, căci se 
întorcea din când în când nerăbdător spre masă, pentru a 
vedea dacă Czentovic se decisese. 


Nouă, zece minute se scurseră astfel. Se întâmplă apoi 
ceva la care nimeni nu se aștepta. Czentovic își ridică încet 
mâna lui greoaie. Fiecare aștepta neliniștit să vadă ce avea el 
să facă. 


Dar Czentovic nu jucă: cu dosul mâinii, mătură piesele de 


pe masa de șah. Nu înţeleseserăm pe dată că astfel 
abandona partida, capitula înainte ca toţi ceilalţi să-și dea 
seama că era înfrânt. Neverosimilul se produsese. Un 
campion mondial, învingător în nenumărate partide, se 
dădea bătut în faţa unui necunoscut, în fața unui om care nu 
pusese mâna pe un joc de șah de douăzeci sau de douăzeci și 
cinci de ani. Prietenul nostru, un anonim, îl bătuse pe cel mai 
tare jucător din lumea întreagă, într-o partidă publică. Eram 
atât de emoţionaţi încât nu ne-am dat seama când ne-am 
ridicat cu toţii în picioare. Fiecare din noi simţea că trebuie 
să facă sau să spună ceva ca să dea frâu liber emoțţiei 
încercate și bucuriei. 


Singurul care nu se mișcă fu Czentovic. După un lung 
moment ridică capul și-i aruncă prietenului nostru o privire 
îngheţată: 


— Încă o partidă? întrebă el. 


— Bineînţeles, răspunse domnul B., cu un entuziasm care- 
mi făcu o impresie neplăcută, și se așeză înainte să-i fi putut 
aminti că intenţionase să nu joace decât o singură partidă. 


Cu o grabă febrilă așeză piesele pe masa de șah, și 
degetele-i tremurau în așa hal încât un pion îi scăpă de două 
ori din mână și căzu pe jos. Neliniștea provocată de iritarea 
lui exagerată se preschimbă în spaimă. Era limpede că omul 
acesta calm și pașnic devenise exaltat. Ticul făcea să-i salte 
tot mai des colţul gurii, și tot corpul îi tremura de parc-ar fi 
fost cuprins deodată de friguri. 


— Ajunge! îi șoptii cu voce scăzută, nu mai juca! E de ajuns 
pentru astăzi, ești prea obosit. 


— Obosit! Ha, ha! hohoti el în gura mare, cu un aer 
răutăcios. Aș fi putut juca șaptesprezece partide dacă nu ne- 
am fi lungit atâta! Ceea ce mă obosește la ritmul acesta e că 
trebuie să rămân treaz. Hai, e rândul dumitale să începi! 


Ultimele cuvinte, rostite pe un ton violent, aproape 
grosolan, îi erau adresate lui Czentovic, care-i aruncă 


adversarului său o privire calmă și măsurată, dar dură, ca un 
pumn încleștat. Între cei doi jucători se crease o tensiune 
primejdioasă, o ură pătimașă. Nu mai erau doi parteneri 
care-și încercau forțele, distrându-se; erau doi dușmani care- 
și juraseră să se distrugă reciproc. Czentovic întârzie mult 
până ce jucă prima mișcare, și avui clar intuiţia că o făcea 
înadins. Înţelesese pesemne că încetineala sa îl obosea și-l 
enerva pe celălalt și se servea de aceasta ca un tactician bine 
antrenat. După patru minute mari și late, deschise jocul în 
cel mai simplu și mai obișnuit mod avansând cu două căsuțe 
pionul care-l acoperea pe rege. Domnul B. ripostă pe loc cu 
același pion, iar Czentovic își reluă atitudinea sa 
exasperantă. Așteptam cu inima la gură, așa cum aștepți 
tunetul după un fulger orbitor, iar tunetul întârzie, întârzie. 
Czentovic nu se mișca. Lent, calm, se gândea și-mi dădeam 
tot mai bine seama că încetineala sa e voită și rea. În această 
vreme, îl observam pe domnul B. Dăduse pe gât trei pahare 
cu apă; îmi aminteam de povestirea sa, de setea arzătoare 
care nu-i dăduse pace în timpul captivităţii. Nenorocitul 
prezenta toate simptomele unei enervări anormale, fruntea îi 
era scăldată-n sudoare, cicatricea de pe mână era tot mai 
roșie, mai pronunţată. Până atunci rămăsese stăpân pe sine, 
dar la cea de-a patra mișcare, când Czentovic se cufundase 
în meditaţiile sale fără sfârșit, izbucni: „Joacă, ce mai 
aștepţi!”. 


Czentovic își ridică privirea-i rece. 


— Am fixat, dacă nu mă înșel, la zece minute intervalul 
dintre mișcări. Nu joc din principiu mai repede. 


Domnul B. își mușcă buzele. Sub masă piciorul i se 
bălăbănea repede, mereu mai repede. Avea să-și piardă 
cumpătul, simţeam că lucrul acesta era inevitabil. Și, într- 
adevăr, la cea de-a opta mișcare, se produse un nou incident. 
Domnul B., care îndura așteptările acestea cu tot mai multă 
nerăbdare, nu se mai putu stăpâni, se aplecă înainte, înapoi 
și începu, fără să vrea, să bată darabana cu degetul pe masă. 
Czentovic își ridică capul său mare: 


— Aș îndrăzni să vă rog să nu mai bateţi așa! Mă 
stânjeniţi... Zgomotul acesta mă împiedică să joc. 


— Ha! Ha! Am observat! râse scurt domnul B. 
Czentovic se roși: 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el cu glas aspru și rău. 
Domnul B. râse iar, cu un râs sec, ironic. 

— Nimic. Numai că sunteţi foarte nervos. 


Czentovic își plecă capul și tăcu. Lăsă să treacă șapte 
minute, ca să joace mișcarea următoare, și partida continuă 
în ritmul acesta ucigător. Czentovic parcă împietrise. Ca să 
se hotărască îi trebuiau acum zece minute, iar purtarea 
partenerului său era din ce în ce mai ciudată. Părea că uitase 
de partidă pe care o juca și se ocupa de cu totul altceva. Nu 
se mai plimba prin cameră, ci rămăsese așezat nemișcat pe 
scaun. Privea în gol cu ochii rătăciţi și bâiguia fără încetare 
cuvinte lipsite de înţeles. Se pierdea oare în calcule 
interminabile sau juca altă partidă, așa cum bănuiam eu? 
Fapt este că, atunci când îi venea rândul să joace, trebuia să- 
l readucem de fiecare dată la realitate. O clipă îi era de ajuns 
ca să se orienteze. Totuși eram din ce în ce mai convins că ne 
uitase pe toţi, chiar și pe Czentovic, și că era cuprins de o 
criză de demenţă rece, care putea izbucni dintr-o clipă în alta 
cu violenţă. 


Într-adevăr, lucrul acesta se și produse la cea de-a 
nouăsprezecea mișcare. Czentovic abia jucase, când domnul 
B. își împinse nebunul trei căsuțe mai departe, fără să 
privească masa de șah, și strigă atât de tare încât tresărirăm: 
„Șah! Şah la rege!”. 


Ne aplecarăm curioși asupra mesei de șah, dar toți am 
rămas uimiți de ceea ce urmă. Incet, nespus de încet, 
Czentovic ridică capul și ne privi unul după altul - lucru pe 
care nu-l făcuse niciodată până atunci. Pe buze i se schiță un 
rânjet batjocoritor și satisfăcut de parc-ar fi încercat o 
nemărginită fericire. După ce se bucură din plin de acest 


triumf, încă neînțeles pentru noi, ne spuse, adresându-se 
tuturor, cu o politeţe afectată: 


— Regret, dar nu văd cum s-ar putea să am șah la rege. 
Poate că unul din voi vede mai bine! 


Examinarăm situaţia și apoi ne uitarăm neliniștiţi spre 
domnul B. Regele lui Czentovic era complet acoperit de un 
pion - până și un copil și-ar fi putut da seama de asta -, deci 
nu putea fi vorba de șah la rege. Să fi mișcat oare anapoda 
aprigul nostru prieten, fără să vrea, vreo piesă? Tăcerea 
generală îl făcu să-și vină în fire, examina la rândul său masa 
de șah și începu să spună bâlbâindu-se puternic: 


— Bine, dar regele trebuie să se afle la fz... nu-i la locul lui, 
nu e și pace! V-aţi înșelat! Totul e greșit pe masa asta... 
pionul ăsta e în gs, și nu în ga... e altă partidă... e... 


Se opri brusc, îi apucasem de braţ și îl ciupisem atât de 
tare, încât simţi în ciuda rătăcirii sale. Se întoarse și mă privi 
cu ochi de somnambul: „Ce s-a întâmplat? Ce vrei de la 
mine?”. 

— Remember! 

Doar atât îi șoptii și-mi trecui degetul pe cicatricea de la 
mână. Îmi urmări mișcarea, ochii i se întunecară și se uită 
ţintă la dâra roșie. Deodată începu să tremure, și un fior îl 
zgudui din cap până-n picioare: 

— Pentru Dumnezeu, murmură el cu buzele albite. Am 
spus oare ceva nelalocul lui... nu cumva sunt iar...? 


— Nu, făcui eu încetișor. Dar încetează să mai joci, e 
timpul. Amintește-ţi ce ţi-a spus doctorul! 


Domnul B. se ridică numaidecât. 


— Te rog să-mi ierți prosteasca mea greșeală, spuse el 
înclinându-se în fața lui Czentovic, tot atât de politicos ca 
înainte. Ceea ce am spus e o absurditate, desigur. Mata ai 
câștigat. 


3 Aminteşte-ţi (în limba engleză). 


Apoi se întoarse spre noi: 


— Vă cer și dumneavoastră scuze, domnilor. V-am prevenit 
însă să nu vă puneţi prea mari speranţe în știința mea. lertaţi 
acest incident ridicol - e ultima oară în viața mea când încerc 
să joc șah. 


Se înclină încă o dată și plecă tot atât de misterios și de 
discret cum se ivise. Eu eram singurul care știam de ce acest 
om nu se va mai atinge vreodată de o masă de șah. Ceilalţi 
rămaseră locului, cu conștiința vagă că scăpaseră din nu știu 
ce primejdie. 


— Damned fool!* mormăi MacConnor, decepţionat. 


Czentovic se ridică ultimul de pe scaun; înainte de a pleca 
se mai uită o dată la partida începută: 


— Păcat, spuse el mărinimos. Treaba nu mergea prea 
prost. Ca diletant, domnul acesta are un talent remarcabil. 


4 Nebun blestemat (în limba engleză).