H2o — V8 Experimente periculoase

H2O 


Adaugă apă - Vol. 8 - Experimente 
periculoase 


Capitalul 1 

Cleo şi Lewis se plimbau pe stradă, Fata nu-şi dezlipise nici o chpă 
privirile de la prietenul ei. „De fapt, ar trebui să-l ascult cu mai 
multă atenție”, îzi zise ea, în tirnp ce Lewis îi povestea entuziasmat 
despre valorile pH-ului gi despre proprietățile osrnohce ale pereților 
celulelar. „Dar pălăna lui demodată îrru distrage neîncetat atena. 
De ce-o hi purtănd-o atât de des” Arată mult mai cool cu capul gol. 
Cel rnai mult îmi place când îi cade bretonul pe ochi. Îi stă 
minunat!” „Doarninel Ce-rru tot trece prin cap”” se dezmetici ea la un 
mormnent dat. „Hu pot să ră gândesc în felul ăsta la Lemn! Suntem 
zmpl pristerul Şi totuzi, arată mult rnai bine fără pălăne,” 

Lemiz şi Cleo se îndreptau spre plajă. Acolo îşi dăduseră întâlnire 
cu prietenele lor, Fikki şi Ernma. Lewis luase cu el mgte probe de 
apă şi de rocă din grota magică în care se găsea Lacul Lunii şi voia 
neapărat să le spună şi fetelor rezultatele cercetărilor sale. În afară 
de asta, băiatul le anunţase că are să le dea o veste. 

— Lucrez toată ziua la asta, non-stop! Şi cred că, încetul cu încetul, 
voi afla ce anume duce la transformarea voastra, le zise Lemng 
entuziasrnat, dând din măiru în fel ai chip. 

Într-adevăr, se purta de parcă se afla în pragul unei descoperiri 
epocale — chiar dacă nu spunea de-a dreptul despre ce era vorba. 


H2O 


Adaugă apă - Vol. 8 - 
Experimente periculoase 


Capitolul 1 

Cleo şi Lewis se plimbau pe stradă. Fata nu-şi dezlipise nici 
o clipă privirile de la prietenul ei. „De fapt, ar trebui să-l 
ascult cu mai multă atenţie”, îşi zise ea, în timp ce Lewis îi 
povestea entuziasmat despre valorile pH-ului şi despre 
proprietăţile osmotice ale pereţilor celulelor. „Dar pălăria 
lui demodată îmi distrage neîncetat atenţia. De ce-o fi 
purtând-o atât de des? Arată mult mai cool cu capul gol. Cel 
mai mult îmi place când îi cade bretonul pe ochi. Îi stă 
minunat!” „Doamne! Ce-mi tot trece prin cap?” se 
dezmetici ea la un moment dat. „Nu pot să mă gândesc în 
felul ăsta la Lewis! Suntem simpli prieteni! Şi totuşi, arată 
mult mai bine fără pălărie.” 

Lewis şi Cleo se îndreptau spre plajă. Acolo îşi dăduseră 
întâlnire cu prietenele lor, Rikki şi Emma. Lewis luase cu el 
nişte probe de apă şi de rocă din grota magică în care se 
găsea Lacul Lunii şi voia neapărat să le spună şi fetelor 
rezultatele cercetărilor sale. În afară de asta, băiatul le 
anunţase că are să le dea o veste. 

— Lucrez toată ziua la asta, non-stop! Şi cred că, încetul 
cu încetul, voi afla ce anume duce la transformarea voastră, 
le zise Lewis entuziasmat, dând din mâini în fel şi chip. 


Într-adevăr, se purta de parcă se afla în pragul unei 
descoperiri epocale - chiar dacă nu spunea de-a dreptul 
despre ce era vorba. 

Cleo nu se îndoia nici o secundă de faptul că Lewis era pe 
cale să descopere ceva ieşit din comun, un lucru ce avea să 
schimbe lucrurile pentru totdeauna. Spera să-i reuşească 
asta cât mai repede. „Poate că-l împiedică pălăria să 
gândească suficient de clar”, se amuză ea. Nu-şi permitea 
să izbucnească de-a dreptul în râs. 

— Lewis, tot ce ne-ai zis până acum ştiam şi noi, observă 
deodată Emma. 

— Da, pentru mine sunt cozi de peşte, adăugă Rikki pe un 
ton sarcastic. Nu şi pentru tine, Cleo? 

— Lăsaţi-l în pace pe Lewis, le întrerupse Cleo pe 
amândouă. El încearcă doar să ne ajute. 

Ea era convinsă că Lewis avea să ajungă un mare 
cercetător. Poate că nu chiar acum, dar, cu siguranţă, va 
deveni cândva un nume important în lumea oamenilor de 
ştiinţă. „Da”, îşi zise ea, „Lewis va face o descoperire care 
va schimba lumea. O să fiu tare mândră de el. Deocamdată 
însă trebuie să se concentreze şi să găsească o soluţie la 
problema noastră. Trebuie să descopere de ce Rikki, Emma 
şi cu mine ne transformăm în sirene la cea mai mică 
atingere a apei.” 

— Aşa este, zise şi Lewis, recunoscător pentru susţinerea 
lui Cleo. 

Cel puţin ea îl lua în serios. Mai trebuia să le convingă pe 
Emma şi pe Rikki de faptul că muncea din greu numai ca să 
le ajute. 

— Ştiinţa, continuă el, dar se opri imediat pentru a se mai 
gândi o dată. 

„Cum putea să le facă să înţeleagă că ştiinţa era singura în 
măsură să explice transformarea lor? 

— Ştiinţa este cheia care poate scoate la iveală toate 
secretele vieţii, dar. Începu el întorcându-se către Emma şi 
Rikki şi încercând să-şi susţină afirmaţia cu o postură 


demnă de un asemenea discurs. Fetele însă căscau 
plictisite. 

— Vă interesează foarte mult, nu-i aşa? Le întrebă Lewis 
dezamăgit. 

— Nu, puse Rikki punctul pe i. 

Cele trei fete fugiră spre malul apei, lăsându-l baltă. Lewis 
era uluit. Nu putea să creadă cât de puţin îi respectau 
munca. Dădu din cap şi porni după ele. 

— Ascultaţi, oameni buni, încercă el să le atragă din nou 
atenţia. Săptămâna viitoare poate că voi avea ocazia să. 

Nimeni însă nu-i mai dădea atenţie. Cleo, Rikki şi Emma 
fugeau nepăsătoare mai departe. Aşa că Lewis alergă după 
ele, le ocoli şi se opri chiar la picioarele lor, obligându-le 
astfel să rămână pe loc. 

Emma şi Rikki îl priveau încurcate. 

— Lăsaţi-o baltă, mormăi Lewis dezamăgit. 

— Lewis, zise Rikki apucându-l de umeri. Spune ce ai de 
ZIS! 

Ochii săi începură să strălucească. Adică fetele erau totuşi 
interesate de cercetările lui! 

Cleo zâmbi. Se bucura că Emma şi Rikki nu doar că-i 
dădeau o şansă să vorbească, ci chiar îl ascultau cu interes. 
— Bine, începu Lewis cu entuziasm. Astăzi vine cineva în 
oraş, cineva care face tot felul de cercetări asupra delfinilor 
în parcul de distracţii. O cheamă Denman. A absolvit cu 

notă maximă! Vă puteţi imagina aşa ceva? 

Aproape că se îneca vorbind. Nu contenea să se minuneze 
că cineva de vârsta lui Denman avea deja titlul de doctor. 

— Vă vine să credeţi? Continuă el visător. 

— Sunt de-a dreptul fascinată, zise Rikki tăios şi-şi întoarse 
privirea teatral. 

Lewis o ignoră. 

— Este o personalitate recunoscută pe plan mondial. 
Studiază evoluţia celulelor la mamiferele marine. Dacă aş 
putea să obţin rezultatele ei. 


— Şi cum vrei să te apropii de cercetătoare? Îl întrebă 
Emma sceptică, ridicând din sprâncene. 

— Am metodele mele, răspunse el misterios. 

Până atunci însă nu îşi dăduse seama că, de fapt habar n- 
avea cum ar fi putut să o convingă pe dr. Denman să 
lucreze împreună. „Trebuie neapărat să găsesc o soluţie”, 
se gândi el. 

— Nu! 

Rikki îi întrerupse gândurile cu brutalitate. 

— Nu vei scoate nici o vorbă despre noi în faţa adevăratei 
cercetătoare! 

— Oameni buni, eu sunt. Eu, explică el. 

Era ferm convins că dr. Denman i-ar fi putut ajuta. De 
aceea avea nevoie de argumente serioase pentru planul 
său. De fapt, îi scrisese deja un e-mail femeii biolog, 
încercând să-şi crească şansele de a fi luat în seamă de o 
asemenea somitate: voia să devină asistentul ei. Pentru 
moment însă fetele nu trebuiau să cunoască acest detaliu. 
Furioase că nu le-a consultat în prealabil, nu ar face decât 
să exagereze şi să supraliciteze. 

— Sunt foarte prevăzător, zise el cu voce tare. 

Apoi, dintr-odată, cu o figură de om rănit: 

— Adevărata cercetătoare? Răbufni el. 

Rikki ridică din sprâncene. „Doar este de la sine înţeles”, 
părea să gândească. 

— O să te descurci tu, Einstein, adăugă ea. 

— Nu trebuie să afle nimic despre noi, sublinie Emma încă 
o dată. 

— Dacă o să vrea să ne disece? Adăugă Rikki. 

Încetul cu încetul, îşi dădea seama ce-ar fi putut să le facă 
un cercetător adevărat. 

— Sau să publice despre noi? Insistă şi Cleo. 

„Asta ar fi chiar mai cumplit decât să ne disece”, îi trecu 
prin minte, Avea deja în faţa ochilor titlurile de-o şchioapă 
pe prima pagină a ziarelor: „Senzaţional! Făpturi marine 
descoperite pe Coasta de Aur” sau „Apariţia unor sirene 


extraterestre”. Încerca să-şi imagineze reacţia părinţilor ei 
când aveau să-şi vadă fiica în postură de sirenă în ziar. 
Simplul gând o înfiora. 

Lewis observă imediat spaima prietenelor sale. Trebuia să 
găsească o cale să le convingă de faptul că el avea să fie cât 
se poate de atent în preajma lui dr. Denman. 

„Fetele reacţionează mult prea brutal”, îşi zise el. „în felul 
ăsta nu rezolvăm nimic. Trebuie să abordăm lucrurile cu 
mult calm, cu maturitate şi gândire ştiinţifică.” 

Ştia că planul său ar fi putut funcţiona. Trebuia doar să le 
convingă şi pe ele că sunt în siguranţă. 

— Femeia este biolog marin, le explică el, de parcă asta le- 
ar fi putut linişti în vreun fel. Are aparate speciale. Cele de 
la noi din şcoală par nişte jucării în comparaţie cu dotarea 
ei, continuă el entuziasmat. Dacă vreţi să aflaţi adevărul, 
trebuie să am acces la toate aceste lucruri şi la rezultatele 
cercetătoarei. 

Cele trei fete păreau la fel de sceptice. Starea de panică 
însă părea să se fi atenuat. Nimeni nu mai trăgea concluzii 
iraționale. În plus, nimeni nu punea problema disecţiei. 

— Şi cum vrei să faci asta fără să ne tai bucăţi? Întrebă 
Rikki. 

Nu era nici pe departe convinsă. Cu toate acestea, ştia că 
Lewis avea dreptate. Era foarte complicat să afle ce se 
întâmpla cu ele la contactul cu apa. Întrebările dificile 
presupun întotdeauna răspunsuri complicate. 

— Cu şarm. Mă gândeam! Le propuse Lewis, zâmbind 
mândru. 

— Pe bune, vorbesc serios! Insistă Cleo. 

— Haideţi, dragelor, le spuse Lewis, neîncetând să 
zâmbească. Trebuie doar s-aveţi încredere în mine. 

Mergeau unul lângă altul fără să scoată un cuvânt. După 
câţiva paşi, Emma se opri brusc. 

— Bine, Lewis, încuviinţă ea. Trebuie să aflăm ce se 
întâmplă cu noi. 


Se uită la Cleo şi la Rikki. Oare gândeau şi ele la fel? Erau 
şi ele de acord? Dacă voiau să afle adevărul, nu aveau 
alternativă. Trebuiau să înţeleagă totul mai bine, ca să 
poată să înveţe cum să trăiască de acum încolo. 

Rikki trase aer în piept, Era resemnată. Emma avea 
dreptate, dar asta nu însemna că îi şi convenea. Îl privea pe 
Lewis, jucându-se cu piciorul în nisip. 

— Oricum, n-o să dai ochii cu ea, zise ea în cele din urmă 
îmbufnată. 

— Ba da, asta o să se întâmple, răspunse el încrezător. 

Dădea impresia că are deja un plan bine pus la punct ca să 
o convingă pe dr. Denman să-l accepte în preajma ei. 

— Cleo? Întrebă el, încercând să o privească în ochi. 

Părea să sugereze că ea făcea parte din planul său. 

Fiecare dintre ele, inclusiv bruneta Cleo, se întreba ce rol 
avea să joace în toată povestea. Într-un final, ridică 
nevinovată din umeri. „Habar n-am ce are de gând cu 
mine”, părea să se scuze. 

Capitolul 2 

Lewis stătea lipit de peretele laboratorului din parcul de 
distracţii. Urmărea încordat cum se apropiau nişte paznici, 
dar şi alţi oameni care i-ar fi putut descoperi. Fredona în 
minte melodia din Mission Impossible. Abia când se 
convinse că nimeni nu-i observase, îi făcu semn lui Cleo să 
se apropie. 

Fata se uită încă o dată în jur. Apoi se furişă din spatele 
unui tufiş. Înaintă spre Lewis pe vârfurile degetelor şi se lipi 
de perete, lângă el. Numai gândul că ar fi putut fi prinşi îi 
tăia respiraţia. Cleo ştia că acţiunea asta ar fi putut-o costa 
locul de muncă. 

— Lewis, n-avem voie să intrăm aici, îi şopti. 

Era conştient de riscul pe care şi-l asuma Cleo. Totuşi, nu 
era cel mai potrivit moment să-şi facă mustrări de 
conştiinţă. Zona interzisă vizitatorilor se afla în spatele 
bazinului de cercetări cu mamifere marine. Era departe de 
bazinul delfinilor, de unde se auzeau vocile entuziasmate 


ale spectatorilor. Spectacolul de la ora două era în plină 
desfăşurare. Probabil că toată lumea era prezentă - toată 
lumea, în afară de dr. Denman. 

Cu grijă, ridică legitimaţia lui Cleo în dreptul cititorului de 
pe uşă. Scrâşni din dinţi de încordare. Partea asta a 
planului putea da greş foarte uşor. Dacă legitimaţia nu 
permitea accesul în clădire, n-aveau nici o şansă să intre. 
Deodată însă închizătoarea se deschise cu un clic. Aparatul 
de citire afişa un led verde - puteau intra! Lewis răsuflă 
uşurat, apoi îşi vâri capul cu atenţie prin deschizătura uşii. 

Laboratorul era gol. Intră uşor, iar Cleo îl urmă. 

— Uită-te la asta, zise el fascinat. 

Rămase cu gura căscată de uimire, iar privirile îi alergau 
în toate părţile, încercând să cuprindă tot ce-l înconjura, 
suprafeţele de lucru păreau să se încovoaie sub greutatea 
echipamentelor scumpe. 

Şi Cleo îşi rotea curioasă privirea prin laborator. Nu avea 
nici cea mai vagă idee la ce puteau fi folosite atâtea 
aparate. Şi totuşi se bucura să îl vadă pe Lewis atât de 
entuziasmat. 

„Poate că există ceva aici care ar putea să ne fie de folos”, 
spera ea. Uită pentru o clipă ce probleme ar fi întâmpinat 
dacă i-ar fi găsit cineva acolo. 

— Ce zici, oare cum arată ea? Întrebă Lewis distrat. 

Luă o eprubetă cu un lichid verde ciudat şi o ţinu în 
lumină. Laboratorul avea ferestre mici, prin care 
pătrundeau câteva raze de soare. „Oare cum arată o 
expertă în mamifere marine la numai 21 de ani?” se 
întrebă, mirându-se şi el de vorbele rostite. Puse repede 
eprubeta la loc. 

— Petrece mult timp în apă, îşi dădu Cleo cu părerea. Oare 
o fi având pielea încreţită de umezeală? 

Tocmai în acel moment auziră un zgomot venind dinspre 
uşă. Cineva era pe cale să intre în laborator. Erau în 
pericol! Lewis simţi un nod în gât. Pentru o clipă îşi ţintui 


privirile asupra picioarelor. De fapt, nici nu voia să afle cine 
îi descoperise. 

„Am fost atât de aproape”, îşi zise el, „şi totuşi, nu 
suficient. Sper că experienţa asta a meritat să-şi piardă 
Cleo locul de muncă. Ca să nu mai pun la socoteală ca eu 
am fost cel care a convins-o să intre în jocul meu.” 

În cele din urmă, îşi ridică privirea. În locul unui paznic 
furios, zări o femeie foarte frumoasă. Fiinţa asta îţi tăia 
respiraţia! Părul lung şi blond îi strălucea în soare. Părea o 
flacără ce îi lumina chipul frumos. 

Cleo era încă lângă Lewis. Nu-i plăcea deloc ce vede. 

— Pot să v-ajut cu ceva? Îi întrebă femeia cu o voce 
cristalină. 

Lewis încercă să răspundă, dar sunetele refuzau să iasă. 
Rămase țintuit locului şi fără glas. 

— Noi. Noi o căutăm pe. Dr. Denman, bălmâji el. 

— Păi, eu sunt dr. Denman, zise femeia cu un zâmbet 
şarmant. 

— Eu sunt Lew. Încercă el să se prezinte. Ăăă, Lewis 
McCartney, se corectă el citind numele scris pe CV-ul pe 
care îl adusese cu el. 

— Lewis McCartney? Îl întrerupse dr. Denman, Nu eşti 
cumva acela care mi-a trimis 48 de mail-uri pentru postul 
de asistent? 

— Da, eu sunt, răspunse Lewis fericit. 

Începea să se liniştească. Cu toate acestea, nu-şi putea 
stăpâni zâmbetul. 

— Uau, zise ea şi-şi retrase mâna. Trebuie să fii un tânăr 
tare entuziast. 

Cleo îi dădu un ghiont. Încerca să-l scoată din starea de 
stană de piatră în care intrase. Nu reuşi. Lewis nu contenea 
să zâmbească, „Parcă-i bătut în cap”, se gândi ea. „Se face 
de râs.” 

— Doar nu eşti vreun hoţ? Întrebă cercetătoarea în glumă. 

Lewis izbucni în râs. 


— Ha, ha, un hoţ! Ce glumă bună! Răspunse el, de parcă 
ideea ar fi fost total deplasată. 

Abia atunci îşi dădu seama cât era de ridicol. Îşi aminti 
cine era şi unde se afla. 

— Ea este Cleo, zise el, amintindu-şi brusc că fata se afla 
lângă el, moment în care descoperi şi privirea ei critică. 

— Mă bucur să te cunosc, Cleo, zise dr. Denman 
politicoasă, apoi i se adresă din nou lui Lewis: 

— Drept să-ţi spun, atitudinea ta mi se pare. Demnă de 
admiraţie, mărturisi ea, căutând să descrie într-un fel 
entuziasmul băiatului. Ştiinţa este cheia care ne dezvăluie 
secretele vieţii, Lewis se uită la Cleo, „Vezi?” se gândi el. 
„Asta spun şi eu mereu,” Cleo îşi întoarse privirea către dr. 
Denman. 

— Am putea să vedem la ce lucraţi acum? Continuă Cleo, 
apropiindu-se de mesele de lucru. Ridică un carneţel care 
se găsea printre aparate. 

Îmi pare rău, spuse cercetătoarea, luându-i carneţelul din 
mână şi conducându-i spre uşă. Mă aflu într-un stadiu 
definitoriu al lucrărilor. Dar acum am CV-ul tău, Lewis. 

Le deschise uşa: 

— Bine? 

— Bine, încuviinţă Lewis. 

În timp ce dr. Denman îl trimitea politicoasă la plimbare, 
Lewis părea de-a dreptul tranchilizat. Chiar şi după ce uşai 
se închise în nas, Lewis încă îşi mai sucea gâtul, încercând 
să o vadă pe frumoasa femeie. 

— La revedere! Adăugă el visător, înainte să audă cheia în 
uşă. 

Capitolul 3 

Emma şi Rikki încercau să nu râdă în hohote. Mergeau 
prin parc, aproape de port, în timp ce Cleo le povestea ce se 
întâmplase în parcul de distracţii. Cel puţin cu asta 
începuse, pentru că la final se avântase într-un monolog 
despre biologia marină, despre faptul că nu o considera o 
ştiinţă demnă de luat în seamă şi că toţi cei care lucrau în 


domeniu nu puteau fi decât nişte simpli scafandri interesaţi 
de animale. 

Rikki şi Emma o întrebaseră dacă Lewis reuşise să lucreze 
cu aparatele din laborator, însă Cleo nici măcar nu auzise 
întrebarea. Ea continua să le povestească despre felul în 
care reacţionase Lewis atunci când dr. Denman îi 
surprinsese în laborator. 

„Oare ce-şi imaginează el că face?” se ambala Cleo. 

Lewis afirmase dintotdeauna că preferă brunetele aşa ca 
ea! „De când i s-o fi pus pata pe blonde? Nici măcar nu-i 
chiar atât de frumoasă”, se necăji ea. „Bine, e înaltă şi suplă 
şi are o educaţie aleasă, dar pun pariu că arată groaznic 
fără machiaj!” 

— Dr. Denman? Ha! Mai degrabă. Dr. Baywatch! Trimise 
ea o săgeată otrăvită. Ce-ar putea ea să ştie atât de multe? 

— Păi, am căutat-o pe internet, încercă Emma să intervină 
în mod subtil. 

Nu ştia dacă era bine să continue. 

— O parte a lucrării de doctorat este o dezbatere 
importantă despre mutații la mamiferele marine. Este 
renumită. 

— Hmm, mormăi Cleo cu dispreţ, ca şi când ar fi fost la 
îndemâna oricui să obţină un titlu de doctor. O fi avut, pur şi 
simplu, noroc. Pun pariu că nici măcar nu e blondă natural. 

Emma nu-şi mai putu stăpâni râsul. N-o mai văzuse 
niciodată pe Cleo atât de geloasă. Se miră de supărarea pe 
care i-o provocase. Nu cumva Cleo era îndrăgostită de 
Lewis? Cei doi erau prieteni dintotdeauna, „De ce să se fi 
aprins scânteia după atâta timp?” se gândi ea. Nu, nu putea 
fi vorba despre aşa ceva. Oricum, indiferent de motivul 
supărării lui Cleo, Emma avea chef să râdă cu poftă. 
Situaţia era mult prea haioasă. 

— Ce-i? Întrebă Cleo nevinovată. Îmi fac griji pentru 
Lewis. Mă întreb cum se simte. Ar fi trebuit să-l vedeţi. 
Dacă o să-i spună despre noi? Dacă are o influenţă prea 
mare asupra lui? 


Emmei îi pieri râsul brusc. Chiar şi numai gândul că Lewis 
ar putea să-i dezvăluie ceva lui dr. Denman o îngrozea şi îi 
dădea fiori. Niciuna dintre ele nu ştia dacă cercetătoarea 
putea fi de încredere indiferent cât de renumită era ea ca 
om de ştiinţă. Dacă ar fi aflat ceva despre sirene, existau 
cele mai mari şanse să dezvăluie totul lumii întregi, iar 
Emma ştia un singur lucru despre oamenii de ştiinţă: voiau 
să publice cercetările lor cu orice preţ, indiferent dacă 
rezultatele erau sau nu interesante. În felul ăsta conlucrau 
ei. Articolele dădeau posibilitatea altor oameni de ştiinţă să 
continue cercetările pe respectiva temă, Emma nu-şi putea 
imagina că cineva care era atât de presat de 
responsabilităţi ar fi putut păstra un asemenea secret, 
indiferent de cât de tare şi-ar fi dorit asta. 

Capitolul 4 

Îl acceptase ca asistent! Lui Lewis nu-i venea să creadă. 
După ce primise vestea cea bună, se grăbise spre 
cafeneaua Juicenet. Era sigur că acolo le-ar fi găsit pe Cleo, 
Rikki şi Emma. Era atât de emoţionant şi spera ca şi lor să li 
se pară la fel de important. Din poziţia de asistent, 
considera că avea o şansă unică să afle ce se întâmpla cu 
prietenele sale şi de ce se transformau în sirene atunci când 
intrau în contact cu apa. Indiferent cât de mult ar fi crezut 
Cleo în el şi oricât s-ar fi străduit el în următorii ani. Era 
conştient că nu putea ajunge prea departe cu dotarea din 
laboratorul şcolii. În câteva zile în echipa lui dr. Denman şi 
cu ajutorul echipamentului ei, avea şanse mult mai mari să 
obţină un rezultat. 

Imediat ce ajunse în cafeneaua Juicenet, le zări pe fete, 
care stăteau, ca de atâtea ori, într-un colţişor confortabil, în 
spatele barului. Lewis de-abia aştepta să ajungă la 
prietenele sale. Când reuşi, în sfârşit, să se strecoare până 
lângă Rikki, expresia feţelor lor nu era nici pe departe 
emoţionată. Ba dimpotrivă. Cu cât le povestea mai mult 
despre noul său job şi despre dr. Denman, cu atât mai 


acuzatoare şi mai îngheţate se arătau privirile lor, Emma 
părea chiar să scrâşnească din dinţi, în timp ce el vorbea. 

— Şi, în afară de asta, ea este om de ştiinţă, adăugă Lewis, 
completând lista atuurilor care trebuiau să o ridice în slăvi 
pe dr. Denman. 

Ultimul comentariu declanşă însă un mormăit general. În 
plus, Cleo îi articulă un picior pe sub masă. Nu tare, dar 
suficient cât să-l debusoleze complet. 

— Şi ce anume vrei să spui, Lewis? O s-o scoţi la masă şi o 
să-i şopteşti, ca din greşeală, despre prietenele tale care au 
rămas blocate pentru o noapte lângă Lacul Lunii de pe 
insula Mako şi care acum sunt sirene? Îl întrebă Emma. 

— Aveţi un pic de încredere, le rugă el. Tot ceea ce vreau 
este să am acces în laborator. 

— Doar că pici în plasa femeilor frumoase, Lewis, îi 
reproşă Emma. 

— Femei frumoase? Întrebă Lewis uluit, la auzul celei mai 
ridicole afirmaţii din lume. Credeţi cumva că mi-am dat 
seama dacă este frumoasă sau nu? Eu sunt om de ştiinţă! 

Cine l-ar fi auzit ar fi zis că în lumea lui nu era loc pentru 
un lucru atât de banal ca frumuseţea. 

— În afară de asta, nici măcar nu e frumoasă, adăugă el 
îmbufnat. 

Soneria telefonului lui Lewis le întrerupse discuţia. Se uită 
scurt pe ecran, ca să vadă cine îl suna. 

— Ea este! Strigă el agitat, holbându-se la telefon şi sărind 
de pe scaun. 

Era evident că voia să răspundă şi nu avea chef să fie 
întrerupt în timpul convorbirii. 

Fetele rămaseră fără replică. Nu le venea să creadă. 

„Ce-o fi cu el?” se miră Cleo, „în mod normal, este atât de 
calm şi de echilibrat. Nu l-am văzut niciodată în halul ăsta. 
Se comportă de parcă ar avea întâlnire cu Shakira sau. 
Ceva de genu'!” 

— Are deja salvat numărul ei pe mobil, zise Cleo, 
pierzându-şi cumpătul în clipa în care realiză că „ea” nu 


putea fi decât dr. Denman. 

Emma o îmbrăţişă pe Cleo cu blândeţe. 

Deşi Lewis plecase de la masă, fetele înțelegeau fiecare 
cuvânt, pentru că el se plimba prin cafenea de colo-colo, 
ţanţoş ca un Cocoş. 

— Ce mai faceţi dr. Denman? Îl auzeau spunând. 

Nici nu-l ştiau atât de linguşitor. 

— Hm, hm, da, hm, continuă el dezinvolt şi chicotind. 

— Ce râs nervos! Constată Rikki, urmărindu-l cu atenţie. 
Asta nu-i a bună. 

— Se joacă cu părul, zise Emma uimită. 

Nu-i venea să creadă ce vede. 

Lewis continua să se plimbe prin cafenea, de parcă era 
singur în încăpere. De câteva ori dădu chiar şi peste 
chelner. Uitase totul din jurul său. Se lovi până şi de masa 
de biliard, propulsând o bilă direct în gaură. Unul dintre 
jucători îl privi furios, dar Lewis nu-l observă. 

— Ce glumeaţă sunteţi! Aveţi simţul umorului! Îl auziră 
spunând, în timp ce se aşeza chiar pe masa de biliard. 

Băieţii care jucau îl priveau uluiţi, încercară să-l dea jos de 
pe masă, dar el ignora pe toată lumea. 

— Chiar că avem o mare problemă, observă Cleo 
neliniştită, urmărind cât de dezinvolt stătea Lewis pe masa 
de biliard. 

— Da, zise Lewis. Nu, m-aş bucura să fac practica. Sigur, 
oricând doriţi, zi şi noapte. 

Cleo oftă. 

— Serios? Continuă Lewis râzând. 

Apoi încheie discuţia, sări de pe masă şi se întoarse 
victorios la masa fetelor. 

Cleo, Rikki şi Emma se uitau la el, fără să scoată un 
cuvânt. Niciuna nu era în stare să deschidă gura, Nu 
înțelegeau îndrăgosteala asta, la care tocmai fuseseră 
martore. 

„lar eu care credeam că Elliot se comporta ciudat atunci”, 
îşi zise Rikki, amintindu-şi de perioada în care fratele mai 


mic al Emmei se îndrăgostise de ea. „De data asta e mult 
mai rău!” 

— Deci, acum sunt absolut convinsă, concluzionă Emma în 
momentul în care Lewis se aşeză lângă ele. În momentul de 
faţă, nu putem avea încredere în tine. 

— Ce?! Se apără el indignat. 

Nu părea să priceapă despre ce vorbea Emma. 

— Lewis, îl atacă ea, încercând să-i atragă toată atenţia. 
Uit-o pentru un moment aici este vorba despre noi. 

Trebuia să-l convingă că viaţa lor depindea de el. Dacă dr. 
Denman afla că ele erau sirene. Nimeni nu ştia ce putea să 
se întâmple. Bineînţeles că fiecare dintre ele îşi asumase în 
trecut riscuri mai mari şi au fost gata să fie demascate chiar 
de mai multe ori dar tot ce se întâmplase înainte părea un 
joc faţă de pericolul care le pândea acum. Nici nu-şi puteau 
imagina ce ar fi putut face cercetătoarea cu informaţiile 
secrete de care dispunea Lewis. 

— Sub nici o formă nu ai voie să-i spui ceva despre noi, da? 
Îl avertiză Emma. Ai înţeles? Este foarte important. 

Capitolul 5 

Ceva mai târziu, Lewis se afla în parcul de distracţii, unde 
voia să se întâlnească cu dr. Denman, Era încă foarte mirat 
de ce fetele aveau atât de puţină încredere în el şi de ce 
făcuseră o asemenea scenă. Doar era om de ştiinţă. 
Motivele sale erau cât se poate de oneste, iar el lucra cu dr. 
Denman doar pentru a le ajuta pe prietenele sale, Cleo, 
Rikki şi Emma, ca să afle răspunsurile la toate întrebările 
lor. El nu era răspunzător de problemele lor de sirene. 

Evident, dr. Denman era tare drăguță. Totuşi, era nevoie 
de mult mai mult decât de un aspect plăcut pentru a lucra 
alături de ea. De ce nu pricepeau prietenele lui că el 
depunea toate eforturile doar pentru ele? 

Oricât de mult încerca să le înţeleagă pe fete, nu reuşea. 
Aşa că preferă să alunge cât mai repede toate gândurile 
negre, Ajunse în laborator. Bătu la uşă şi o strigă pe dr. 
Denman cât de şarmant putu. 


— Lewis! Auzi în cele din urmă o voce în spatele său. 

Fără să vrea, făcu un pas lateral şi se întoarse. Ceea ce 
văzuse îl făcu să-şi piardă echilibrul şi se sprijini de uşa 
laboratorului. Dr. Denman era până la brâu în bazinul de 
cercetare. Purta un echipament de neopren, pe sub care se 
zărea costumul de baie. Şi asta nu era totul. Lângă ea înota 
un delfin, pe care îl mângâia tandru. Pentru Lewis, arăta ca 
o adevărată zeiţă a mării. 

— Bună! Zise ea prietenoasă. 

Lewis nu era în stare să-i răspundă. Stătea cu gura 
căscată. Inima-i bătea nebunegşte şi spera să nu roşească 
prea tare. 

— Lewis, începu dr. Denman, aplecându-se peste delfinul 
de lângă ea. 

Părea că nu observase comportamentul ciudat al băiatului. 
— Ea este Marge. Mă ajută în cercetările mele. Nu-i aşa 
că-i fermecătoare? Adăugă ea, mângâind delfinul pe spate. 

— Da, aşa este, răspunse Lewis gâfâind uşor, fără să se 
uite la Marge. 

— Bine, zise Dr. Denman, dându-i drumul lui Marge şi 
apropiindu-se de marginea bazinului. Poţi să iei tu asta? Îl 
întrebă pe Lewis, întinzându-i camera video subacvatică pe 
care o folosise. 

— Bineînţeles, răspunse Lewis grăbit. 

Luă aparatul şi îl aşeză cu grijă pe rampa din lemn, care 
ducea spre laborator. 

Când se întoarse, cercetătoarea era încă în apă până la 
genunchi şi încerca să dea jos costumul de neopren. 

— Ăăă, mă ajuţi, te rog, cu fermoarul? Îl rugă ea pe Lewis, 
zâmbindu-i. 

— Sigur că da, absolut, bălmâji el. 

Se apropie de ea, apucă de umeri costumul de neopren şi 
îl trase cu grijă în jos, de parcă ar fi decojit o banană. 

Lewis înghiţi în sec, încerca cu disperare să acţioneze cât 
mai profesionist, dar se surprinse holbându-se la costumul 
de baie. 


— Mulţumesc, zise dr. Denman scoţându-şi braţele din 
costumul ud. 

— OK. 

Într-o clipă redevenise cercetătoarea pe care o ştia. 

— Hai să-ţi arăt unde o să lucrezi. 

Sări din piscină şi-şi luă un prosop. Îşi şterse părul cu 
mişcări precise şi îl conduse pe Lewis în laborator, Elo 
urmă fără să scoată o vorbă. 

După ce intrară în încăpere, dr. Denman dispăru în spatele 
unei uşi ca să se schimbe. Lewis nu ştia ce să facă, aşa că se 
gândi să o întrebe când începuse să se dedice muncii de 
cercetare. 

— Cum aţi aterizat aici? Întrebă el din spatele uşii. 

— În laboratorul ăsta sau în general? Veni replica. 

— Păi, cum aţi început cercetările? Continuă el. Cum 
devine o femeie una dintre cele mai sonore voci din lume în 
cercetarea mamiferelor marine? 

— Cred că totul a început în copilărie, explică ea. Am 
îndrăgit oceanul de când eram destul de micuță. Îmi aduc 
aminte că întotdeauna ne petreceam vacanţele la malul 
oceanului. Fraţii mei au învăţat să facă surfing, iar eu 
alergam cât era ziua de lungă pe plajă, urmăream tot ce se 
întâmpla în bazinele dintre stânci şi adunam tot felul de 
lucruri. De fiecare dată când ne întorceam acasă, tata 
trebuia să fac loc în maşină pentru găleata mea cu stele de 
mare, meduze şi scoici. Apoi studiam ore întregi animalele 
în camera mea. Voiam să aflu cum funcţionează. De regulă, 
le desenam şi încercam să le ţin cât mai mult timp în viaţă. 

— Asta înseamnă că încă de pe atunci ştiaţi că vreţi să 
deveniți biolog marin? Insistă Lewis, rotindu-şi privirea prin 
laborator. 

— De fapt, nu, răspunse dr. Denman. Asta s-a întâmplat 
ceva mai târziu, la liceu. Acolo am avut o profesoară de 
biologie care mi-a explicat valoarea şi responsabilitatea pe 
care ştiinţa le implică. Mi-a trezit interesul pentru studiile 
lui Charles Darwin. 


— l-aţi citi cartea despre formarea şi evoluţia speciilor? O 
întrebă el. 

— Bineînţeles. Chiar dacă ştiam unele lucruri despre 
evoluţie, abia după ce i-am citit cartea am ştiut că vreau să-i 
continuu ideile. 

— Şi-atunci v-aţi dus la universitate? 

— Exact. Apoi m-am dus la universitate şi, cândva, mai 
târziu, mi-am dat doctoratul şi am fost desemnată să-mi 
reprezint universitatea într-o echipă internaţională de 
cercetare. Împreună cu acea echipă am stat o perioadă la 
Staţia de cercetare Charles Darwin din Santa Cruz, pe 
Insulele Galapagos. Acolo am studiat ecologia marină. După 
un timp, proiectul nu a mai primit subvenţii, dar n-am vrut 
să părăsesc insula. Erau atât de multe de descoperit şi de 
cercetat acolo. 

Deodată, dr. Denman reveni în laborator. Era îmbrăcată 
într-un halat alb şi tocmai îşi lega părul cu un elastic. 

Lewis era fericit că de data asta îndrumătoarea lui purta 
ceva mai mult decât un costum de baie. 

— Drept urmare, şederea mea la Galapagos a fost o etapă 
aparte din viaţa mea. În felul acesta am ajuns să cercetez 
mutaţiile celulare la mamifere, îşi încheie ea explicaţiile. Nu 
ştiam că studiile mele vor stârni un asemenea interes în 
cercurile ştiinţifice. 

— Incredibil, murmură Lewis, care încă se mai învârtea 
prin laborator. 

— Poftim? Observă dr. Denman. 

— Hm? Răspunse Lewis absent, îşi concentrase toată 
atenţia asupra unui cilindru gradat, pe care îl ţinea în 
mână. 

— Face parte din dotarea dumneavoastră. Am citit despre 
toate astea, dar să le am, pur şi simplu, înaintea ochilor. E o 
nebunie, explică el, aşezând paharul cu atenţie înapoi pe 
suprafaţa de lucru. 

— Păi, ăsta este avantajul când oamenii investesc în 
proiectele tale, constată ea. 


— Este fantastic, zise Lewis şi întinse mâna după o 
centrifugă. Deci pe ce o să lucrez? Întrebă el entuziasmat. 
Pe microscopul electronic? 

Se îndreptă spre masa pe care se afla valorosul aparat. 

— Nu, zise el descoperind o maşinărie şi mai mare. Un 
vaporizator ionic? 

Se îndreptă în grabă într-acolo, dar atenţia-i fu atrasă 
repede de un instrument mai mare: fotometrul de absorbţie 
atomică, zise el, postându-se mândru lângă aparat. 

— Începe mai întâi cu mopul, îi propuse dr. Denman sec şi 
îi întinse unul. 

— O, spuse Lewis dezamăgit. 

Capitolul 6 

Lui Cleo nu-i venea să creadă! Cele trei prietene stăteau în 
bucătăria Emmei şi îl priveau uluite pe Lewis. 

— Nu poate fi adevărat! Chiar ai şters pe jos cu mopul? ÎL 
întrebă Cleo. „Şi eu care-am crezut tot timpul că se ocupă 
de activităţi ştiinţifice de înaltă clasă pentru a ne ajuta! În 
clipa asta, nici nu ştiu ce-i mai rău”, se gândi ea, „faptul că 
s-a îndrăgostit de ea sau că ea îl pune să facă lucruri 
mărunte. Pun pariu că pentru mine nu ar face asta”, îşi zise 
Cleo, privind sceptică în direcţia lui. 

— Şi cum ne-ajută asta mai departe? Îl chestionă Rikki, 
luând o bucată uriaşă de pizza de pe aragaz. 

Mâncarea rămăsese de cu o seară înainte, dar pe Rikki n-o 
deranja îi era - îi era o foame de lup! 

Emma îi aruncă o privire întrebătoare, de parcă ar fi vrut 
să spună: „Doar nu te gândeşti serios să mănânci aşa ceva, 
nu?” 

Pe Rikki însă nu o deranja. Muşcă din pizza cu poftă şi îi 
zâmbi Emmei cu gura mânjită de brânză. 

Oameni buni, ştiu ce fac! Se apără Lewis. Am acces în 
laborator. Acum mai am nevoie doar de o probă proaspătă 
de ADN. Poate O. Bucăţică de unghie de la picioare, le 
propuse el şi scoase unghiera din buzunar. 


Rikki aproape că se înecă cu felia pizza. Ce propunere era 
asta? Să mănânci pizza de cu o seară înainte era una, dar 
să-i dai cuiva o bucăţică din unghia ta? Erau lucruri pe care 
nici chiar ea nu le putea. Digera. 

Emma strâmbă din nas. În nici un caz nu i-ar fi dat cuiva o 
bucăţică din unghia de la picioare, „Nici mie nu-mi place în 
mod deosebit când îmi tai unghiile”, se gândi ea. „E 
scârbos!” Aşa că se uită plină de speranţă către Cleo. 

În mod surprinzător, Cleo nu avea nici o problemă. 
Unghiile erau unghii - şi cu asta basta. Şi totuşi, cu cât se 
gândea mai mult la chestia asta, cu atât mai mult o deranja 
că trebuia să fie ADN-ul ei cel pe care avea să-l analizeze. 
Dar, la urma urmelor, chestia asta avea să slujească unui 
scop ştiinţific. 

— OK, OK, zise ea, smulgând unghiera din mâna lui Lewis 
şi fugi în baie. „N-a spus nimeni că trebuie s-o fac de faţă cu 
toată lumea!” 

A doua zi dimineaţă, Lewis se trezi foarte devreme. Voia să 
ajungă în laborator înaintea lui dr. Denman. Aşa că renunţă 
la micul dejun, îşi luă rucsacul şi proba de unghie a lui Cleo 
şi ieşi în goană din casă. 

Ştia exact ce trebuie să facă. Spera să găsească 
laboratorul gol. În cazul ăsta, ar fi avut şi timp să facă 
repede curăţenie, înainte să apară cercetătoarea. Cu un pic 
de noroc, ea nici n-avea să-şi dea seama că a fost aici. 

Când ajunse în parcul de distracţii, avea planul pregătit în 
minte. Memorase cu o seară înainte schiţa clădirii şi 
cunoştea poziţionarea exactă a fiecărui aparat. Pentru a se 
încadra în timp, îşi compusese câte o mică melodie pentru 
fiecare dintre acţiunile sale. Aflase de trucul ăsta de la 
televizor. Cu câteva săptămâni în urmă văzuse un film, în 
care nişte hoţi de bijuterii procedaseră la fel. Fiecare pas 
de pe lista acţiunilor era concentrat pe o melodie. De 
exemplu, dacă aveau exact 3 minute şi 42 de secunde la 
dispoziţie înainte ca paznicul să dea alarma, fredonau o 


melodie de 3 minute şi 42 de secunde. În felul acesta aveau 
tot timpul lucrurile sub control. 

Când ajunse în faţa uşii laboratorului, Lewis trase încă o 
dată aer în piept, apoi trecu cartela de acces prin faţa 
cititorului. Datorită noului său job, nu mai depindea de 
cartela lui Cleo. 

Intră cu atenţie. Spre marea lui dezamăgire, dr. Denman 
se afla deja înăuntru. Se opri o clipă din lucru şi îi zâmbi. 
Lewis simţi cum i se taie respiraţia. „Minunat”, îşi zise el. 
„Planul meu s-a dus pe apa sâmbetei.” Acum trebuia să 
găsească o explicaţie pentru faptul că ajunsese atât de 
devreme la laborator. Se gândi profund. Dacă era să facă 
stânga-mprejur, ar fi fost, cu siguranţă, suspect, aşa că 
încercă să profite de situaţie. 

— Ieri nu am curăţat chiar toate suprafeţele de lucru, zise 
el repede. Aşa că m-am întors. 'lermin repede, bine? 

— Eşti foarte conştiincios, zise dr. Denman dând din cap 
aprobator. 

Îl măsură din cap până-n picioare. 

— Ei bine, eu am cam terminat aici şi o să plec. 

— OK, perfect, nu vreau să vă deranjez, se scuză Lewis, 
începând să spere din nou. „Poate că am totuşi o şansă şi 
pot să petrec ceva timp singur în laborator”, se bucură el. 

— Curăţ imediat, zise el cu voce tare. 

— Atunci, te las singur, zise dr. Denman şi dispăru. 
„Perfect!” îşi zise Lewis. „Asta da şansă. Sper doar ca dr. 
Denman să lipsească suficient de mult cât să pot lucra şi eu 
un pic.” Fugi şi ascultă la uşă. Era singur! Se apucă imediat 

de treabă. O zbughi direct spre microscopul electronic. 
Scoase unghia lui Cleo din buzunar, luă un bisturiu şi tăie o 
bucăţică din probă, apoi o aşeză sub microscop. Ilrebuia să 
afle neapărat dacă se modificau celulele. Poate avea să 
descopere ceva neobişnuit în pereţii celulelor, ceva care 
declanşează incredibila reacţie a fetelor la apă. 

Lewis se concentră asupra microscopului şi mări imaginea 
pe ecranul de lângă el. Studie imaginea pentru o clipă, apoi 


umplu o pipetă cu apă sărată. „Sper să pot observa în direct 
reacţia celulelor la apă”, gândi el. 

— Ei, îţi place? Se auzi vocea lui dr. Denman în spatele lui. 

Lewis se ridică brusc. Îl prinsese asupra faptului! 

— Ăăă, ăăă, eu doar. Bălmăji el, săpând adânc în minte 
după o scuză bună. 

— Nu-ţi face griji, zise dr. Denman zâmbind. Ştiam eu că n- 
o să rezişti, adăugă ea de parcă ar fi premeditat totul. Să 
cureţi suprafeţele de lucru? Hai nu mai spune! 

Lewis rânji nervos. „Ea crede că folosesc echipamentul 
doar pentru distracţie”, se gândi el. „Dacă reuşesc să-i 
întreţin ideea asta, tot e bine. Nu-i chiar totul pierdut.” 

Din fericire, în clipa în care intrase dr. Denman şi Lewis se 
speriase, el se împiedicase de un cablu şi deconectase 
monitorul. Aşa că cel puţin nu văzuse despre ce era vorba. 
Acum trebuia să se asigure că nu se apropie prea mult de 
microscop ca să vadă proba. 

— La ce te uitai? Îl întrebă ea, închizând uşa în urma ei. 

Era exact întrebarea pe care Lewis n-ar fi vrut sub nici un 
chip s-o audă. 

— A, la nimic, zise el scurt, dând din mână. O nimica toată, 
e ceva ce-am găsit pe plajă. 

Oricât de proastă era explicaţia, altceva nu-i trecuse prin 
minte în condiţiile date. 

— Cred că este nisip sau ceva de genu' - nimic interesant. 

— La urma urmelor, absolut totul este într-o oarecare 
măsură interesant, zise femeia şi se apropie de masa de 
lucru. 

Se uită curioasă la microscop. 

— Fiecare lucru are propria lui istorie. 

Lewis devenea tot mai neliniştit. „Dacă se mai apropie un 
pas”, îşi zise el, „o să vadă că nu este doar nisip. Atunci o să 
am de dat nişte explicaţii.” Trebuia neapărat să găsească o 
soluţie. 

— Vai, ce târziu s-a făcut, constată el, uitându-se la ceas. 


În felul ăsta observase şi cât de departe se afla proba de 
el. „Dacă reuşesc să mă mişc suficient de repede.” 

— Trebuie să plec la şcoală, zise el deodată. 

Fără să mai piardă vreo secundă, luă eprubeta cu proba, 
îşi aruncă rucsacul pe spate şi o zbughi spre uşă. 

Se strecură pe lângă dr. Denman şi aproape că o lovi. Cu 
toate acestea, părăsi laboratorul fără să se mai uite în 
urmă. Cum avea să considere ea comportamentul său - 
avea timp suficient să se gândească mai târziu la asta. 
Acum nu conta decât să poată părăsi laboratorul cu bucata 
de unghie a lui Cleo în siguranţă. 

Când ajunse afară, Lewis se sprijini pentru o clipă de zidul 
clădirii şi încercă să-şi tragă sufletul. „Am reuşit! A fost cât 
pe ce să o încurc!” 

Lewis habar n-avea că, între timp, dr. Denman se dusese 
drept la microscop, porni calculatorul şi aşteptă să apară 
imaginea pe ecran. 

— Ia să vedem ce avem aici? Îşi zise ea încet, privind prin 
MiCroscop. 

Trebuia să ştie ce anume îi stârnise un asemenea interes 
lui Lewis. 

Celulele erau de origine umană, dar dr. Denman nu mai 
văzuse aşa ceva. Luă pipeta cu apă sărată pe care Lewis o 
lăsase pe masă şi picură pe lamă. 

— Incredibil! 

Celulele începură să se deplaseze în momentul în care 
veniră în contact cu apa. Lichidul părea să le alimenteze cu 
energie. Celulele intrară, pur şi simplu, într-un dans 
spectaculos. Apoi îşi schimbară brusc structura, 
transformându-se într-un soi de cristal. Mutaţia avea loc 
chiar sub ochii ei! 

Dacă Lewis ar mai fi fost în încăpere, ar fi văzut cum 
tânăra cercetătoare se sperie şi făcu un pas înapoi de la 
MiCroscop. 

— Doamne, Dumnezeule, rosti ea şi se aşeză ameţită pe un 
scaun. 


Între timp, Lewis alerga pe lângă bazinul delfinilor. Încă 
tremura la gândul că evitase o adevărată catastrofă. 
Scăpase basma curată, cel puţin aşa-şi imagina el. 

„Sigur o să creadă că sunt un idiot”, îşi zise în sinea lui. Se 
gândea ce o să zică dr. Denman data viitoare când avea să 
dea ochii cu ea. „Oricum, e mai bine decât să mă considere 
Cleo un idiot, OK - cum stăm? Am luat totul cu mine, 
Eprubeta e în buzunar.” O verifică. „OK.” Unghia lui Cleo 
era în eprubetă. „OK. Lama este în. În.” Căută nervos în 
toate buzunarele, Nu era. „Lama de sticlă este.” Căută în 
rucsac. Atunci îi pică fisa unde era. Înţepeni de spaimă! În 
disperarea sa de a scoate eprubeta din laborator, uitase 
lama de sticlă cu proba în microscop. „O, nu!” se gândi el, 
intrând în panică. „Nu! Nu! Nu!” 

Fără să mai piardă o secundă, se năpusti înapoi, alergă pe 
cărare, urcă scările în goană şi intră în laborator. 

Spre mirarea sa, dr. Denman era încă acolo. Scria agitată 
ceva într-un caiet. Într-adevăr, nu se afla lângă microscop. 
Lewis încă mai spera. „Poate că totuşi nu şi-a vârât nasul.” 

— Dr. Denman, cred că mi-am uitat. Începu el cu 
explicaţiile. 

— Preparatul? Îl întrerupse ea scurt şi îi înmâna o cutiuţă. 
Hm, ştiu că nu este nisip, Lewis. Nu ştiu despre ce este 
vorba. 

Lewis luă cutiuţa. Îi tremura mâna, dându-şi seama că ea 
văzuse proba. Doar un idiot şi-ar fi putut imagina că n-avea 
s-o intereseze. 

— Ăăă. Este. Un proiect personal, explică el, sperând că 
cercetătoarea n-avea să continue cu întrebările, în sinea sa 
ştia însă că probabilitatea era extrem de mică. „Asta n-o s-o 
creadă”, îşi zise el. „Dacă este un adevărat om de ştiinţă, o 
să vrea să ştie exact ce se petrece, iar eu n-o să maiam nici 
un fel de scuză.” 

Nu ştia cum să iasă din încurcătură. Nu putea să dea în 
vileag problema fetelor. 


— OK, zise dr. Denman zâmbind, ca şi când totul era în 
ordine. Perfect! 

Lewis era uimit. „A zis cumva perfect? Unde o fi ceva 
perfect în toată treaba asta? Tocmai a văzut celulele de 
sirenă şi spune că totul este OK?” Nu scoase însă nici o 
vorbă. 

— Ascultă, continuă dr. Denman. Mâine aş vrea să fac nişte 
scufundări şi aş avea nevoie de ajutor. Ai chef de ceva 
experienţă practică? 

— Da, sigur, răspunse Lewis, încercând să se relaxeze. 
„Poate că totuşi o să uite toată povestea”, spera el. Se uită 
pentru o clipă în ochii ei. Să fie ăsta un plan bine pus la 
punct? Avea cumva de gând să-l tragă de limbă de unde 
avea proba? Sau îşi făcea griji de pomană? 

Dr. Denman îi zâmbi nevinovat, de parcă uitase într-o 
clipită de preparatul cu pricina, „Poate că totuşi e de 
încredere”, îşi zise el, „în plus, cum aş putea refuza invitaţia 
unei cercetătoare atât de frumoase? Dacă particip la 
scufundări alături de ea, poate c-o să aflu şi eu cum se 
analizează o probă de ADN cu echipamentul din laborator.” 

— Sună bine, se bucură el. 

— Deci ne vedem mâine? Întrebă ea, lovind uşor cu 
creionul în caiet. 

Femeia dădea semne că vrea să-şi continue treaba. 

— OK, da, răspunse Lewis şi-şi văzu de drum. 

Ţinea strâns în mână cutiuţa cu lama de sticlă. Se simţea 
uşurat - ca niciodată până atunci. Recuperase preparatul, 
iar restul unghiei lui Cleo se afla în siguranţă în buzunarul 
său. În afară de asta, urma să meargă la scufundări 
împreună cu dr. Denman - era cum nu se poate mai bine! 

Imediat ce Lewis închise uşa laboratorului în urma sa, 
cercetătoarea deschise o altă cutiuţă, care se afla pe masă 
lângă ea. În ea se afla lama de sticlă de la Lewis - cu 
bucăţica de unghie a lui Cleo. 

Capitolul 7 

— Lewis, a văzut proba! Cum ai putut? Strigă Emma. 


Stătea pe marginea patului lui Cleo - Rikki şi Cleo se aflau 
lângă ea. 'Toate trei îi aruncau priviri pline de reproş. Lewis 
stătea în faţa mesei de toaletă a lui Cleo şi tocmai le 
povestise întâmplările petrecute în laboratorul. Dr. 
Denman. Părea destul de satisfăcut de turnura pe care o 
luaseră lucrurile. 

Emma, în schimb, îşi ieşise din fire. Chiar nu-şi dă seama 
ce-a făcut?,, se gândi ea. „Am ştiut de la bun început că nu 
putem avea încredere în el! Acum faimoasa cercetătoare 
precis aleargă la prima universitate şi, înainte să ne dăm 
seama, o să afle o lume întreagă secretul nostru!” 

— Pur şi simplu, nu aveţi o viziune de ansamblu asupra 
lucrurilor! Argumentă Lewis, trântindu-se pe singurul 
scaun liber din cameră. A fost un accident, Şi, în afară de 
asta. Adăugă el apropiindu-se de fete,. Ea este om de 
ştiinţă. Aşa lucrează ei! 

— Cum? Îşi trădează prietenii? Îl atacă şi Rikki. 

Dezaprobase de la bun început planul lui Lewis. Cu greu 
se abţinea să le spună fetelor că ea le avertizase. Văzuse 
suficiente filme despre oameni de ştiinţă nu tocmai. 
Ortodocşi, care nu puteau fi nicidecum de încredere. OK - 
unii dintre ei încercau să facă bine - evident că, fără motiv, 
nu lua nimeni premiul Nobel. Rikki ştia însă că, în decursul 
istoriei, au existat o mulţime de cercetători avizi de putere. 
Era convinsă că în aceste cercuri era un lucru obişnuit să-ţi 
trădezi prietenii. Ar fi vrut să-l întrebe pe Lewis dacă a 
auzit vreodată numele de Frankenstein. 

— Nu, răspunse Lewis iritat. Compară rezultatele. Aşa se 
procedează la noi. 

— La noi? Se enervă Rikki şi mai tare. 

Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit să fie băgată în 
aceeaşi oală cu această dr. Denman. 

— La noi, cercetătorii, explică Lewis, încercând să nu pară 
tocmai frustrat. Pe noi ne mână doar setea de cunoaştere. 
Credeţi-mă, este OK. 


— Şi dacă setea ei de cunoaştere o mână să ne disece? 
Întrebă Rikki, căutând din priviri suportul lui Cleo şi al 
Emmei. 

Amândouă încuviinţară din cap. Niciuna dintre ele nu avea 
nici cea mai mică tragere de inimă să sfârşească sub formă 
de sushi pe o masă de laborator, cercetată de oamenii de 
ştiinţă în halate albe, care voiau să afle cu tot dinadinsul 
cum funcţionează sirenele. 

— Ea nu-i aşa! Răspunse Lewis. 

Avea senzaţia că vorbeşte în gol. „Minunat!” se gândi el. 
„Ne-am întors iar la masa de disecţie! Dac-ar fi văzut ce am 
descoperit în laborator, atunci precis m-ar fi înţeles. Dr. 
Denman nu-i ca alţi oameni. Ea este exact aşa cum aş vrea 
şi eu să fiu - nu e ahtiată după senzaţional, dar, indiferent 
ce le explic eu fetelor, ele nu vor să mă-nţeleagă.” 

— Trebuie să plec acum, zise el, ridicându-se şi făcându-le 
fetelor scurt cu mâna. 

Apoi ieşi pe uşă. 

— Ne vedem mâine, adăugă el, înainte să o închidă. 

— Lewis. De regulă, nu-i chiar atât de morocănos, zise 
Rikki, întorcându-se spre Emma şi Cleo, după ce băiatul 
ieşise din cameră. 

Amândouă se uitau la ea cu compasiune. Doar văzuseră 
toate cât de ciudat se comportase în cafeneaua Juicenet 
când l-a sunat dr. Denman. Nimic nu le-ar fi putut convinge 
de contrariu. Lewis era îndrăgostit până peste urechi de 
femeia asta. În condiţii normale, băiatul era de încredere, 
dar acestea nu erau condiţii normale. Indiferent ce se 
întâmpla între cei doi - Lewis şi această cercetătoare, 
băiatul se schimbase. Asta însemna că pentru o perioadă 
trebuiau să fie atente la cei doi. 

— Cine este pentru să nu mai avem încredere în Lewis să 
ridice mâna, zise Rikki, ridicând ambele braţe. 

— De acord, îl ţinem sub observaţie, zise Emma şi ridică şi 
ea mâna, chiar dacă nu chiar atât de avântat ca Rikki. 


Cleo oftă. Oricât de mult i-ar fi displăcut, nu putea să nu 
recunoască faptul că prietenele ei aveau dreptate. Trebuiau 
să-l urmărească pentru o vreme pe Lewis. „Nu-mi vine să 
cred că-l lucrez pe la spate”, se gândi Cleo tristă. 
„Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar putea să se 
întâmple aşa ceva.” Deodată simţi nevoia să bea ceva. 
Trebuia neapărat să scape de gustul amar din gură. 

Capitolul 8 

Cleo nu se simţea deloc bine. Nu era corect să-şi spioneze 
un prieten - chiar dacă Emma şi Rikki aveau motive să 
îndoiască de el, Pe de altă parte, i se părea captivant să se 
joace de-a detectivul şi să-l ţină sub observaţie. 

Înainte de a ieşi de dimineaţă din casă dorise chiar să le 
convingă pe Emma şi Rikki să se îmbrace cu haine de 
camuflaj negre, aşa ca nişte adevăraţi spioni. Emma dăduse 
ochii peste cap, explicându-i că nu este cazul să exagereze. 
Cleo, în schimb, nu credea că ar fi fost greşit să îmbrace 
hainele potrivite fiecărui context. Se ascunseseră toate trei 
după un teanc de cutii de ambalaj şi se uitau cum Lewis şi 
dr. Denman încărcau echipamentul în barcă. Cleo se gândi 
că în mod sigur s-ar fi simţit mai bine într-o pereche de 
jeans negri şi într-un pulover negru. Din fericire, Lewis şi 
cercetătoarea erau prinşi într-o discuţie şi nu-şi despărţeau 
privirile unul de la celălalt. Cleo era sigură că nu fuseseră 
descoperite. 

„De fapt, cred că ne-am fi putut transforma în sirene aici, 
sub ochii lor”, se gândi ea. „Lewis este atât de absorbit de 
dr. Denman, încât cred că nici nu ar fi observat.” 

Deodată simţi o lovitură. Rikki îi dăduse un ghiont şi se 
uita urât la ea. 

— ȘsşI 

— Ce-i? Intrebă Cleo, nevinovată. 

Nici măcar nu-şi dăduse seama că râsese încet. 

Imaginea lor ca sirene, dând din cozi în faţa lui Lewis, i se 
părea prea simpatică. Se apropiară pe furiş, încercând să 


audă ce era atât de interesant în discuţia dintre dr. Denman 
şi Lewis. 

— Ştiinţa nu serveşte doar la satisfacția propriei 
curiozităţi, Lewis! Îi explica tânăra cercetătoare. Ea trebuie 
să aibă un scop, ea trebuie să servească umanităţii. 

„Oare toţi oamenii de ştiinţă îşi pierd timpul ţinând altora 
predici?” se miră Cleo. 

— Sunt de acord cu asta, răspunse Lewis. 

Părea să-i placă într-adevăr discursul. 

— Doar ştiinţa poate face lumea mai bună, dr. Denman. 

Cleo întoarse ochii spre Emma şi Rikki. „Cât de teatral!” se 
gândi ea, enervată. 

— Ce tot vorbesc ăştia doi? Îi şopti Rikki. 

— Lewis! Te rog! Doar lucrăm împreună, nu-i aşa? Spune- 
mi Linda! 

— Linda? Întrebă Lewis. 

Părea şocat şi dezamăgit, în acelaşi timp. 

— Cum aşa? 

„Pare că i-ar conveni să o numească în continuare dr. 
Denman”, se gândi Cleo. „E tipic pentru Lewis. Se lasă 
întotdeauna impresionat de titluri, mai ales, de cele 
academice.” 

Fata râse în sinea ei. Oare cum ar reacţiona Lewis dacă ar 
întâlni un profesor doctor? „Probabil că asta ar fi prea mult 
pentru el”, îşi zise ea, un pic răutăcioasă, O auzi şi pe Rikki 
oftând. Probabil că se gândea la acelaşi lucru. 

— Aşa mă cheamă! Răspunse dr. Denman sec. 

— Oh! Îngăimă Lewis, încă dezamăgit. Deci, continuă el, 
un pic mai vesel şi ridică o altă cutie cu echipament de 
cercetare, Chiar avem nevoie de toate astea? 

— Da! Oricum, de majoritatea dintre ele, primi răspunsul. 
Asta e şi atât de atractiv la ştiinţă, Lewis, îi explică ea, 
aşezând un aparat de filmat subacvatic lângă celelalte 
lucruri. Jucăriile sunt super. 

— Şi încotro mergem? Întrebă Lewis. 

— Mă gândeam la insula Mako, răspunse cercetătoarea. 


De spaimă, Lewis aproape că scăpă echipamentul de 
scufundări din mâini. Auzise corect? 

— Insula Mako? Mormăi el, abia stăpânindu-şi vocea. Ăăă, 
nu-i o idee chiar atât de bună, Nu-i nimic de văzut acolo. 

Cleo de-abia îşi stăpânise un țipăt datorită lui Rikki, care-i 
mai dăduse un ghiont în coaste. 

Nu puteau să-şi permită să fie descoperite. Era important 
să afle cum evoluau lucrurile. 

„De ce tocmai insula Mako”?” se gândi Cleo. „Lewis ştie că 
nu o poate duce acolo. Nu poate fi chiar atât de îndrăgostit 
încât să se gândească să o ducă pe insula Mako! Hai, Lewis, 
convinge-o!” 

Cleo se uită din nou spre barcă, văzu pe dr. Denman cum îl 
privea întrebătoare pe Lewis, care nu era în stare să scoată 
un sunet. Încercă să se adune. 

— Nu! Chiar nu-i nimic interesant acolo! Bălmăji el, 
reuşind chiar să pară convingător. În plus, acolo sunt mulţi 
rechini. Rechini mulţi şi mari. 

— Ei, haide Lewis! Nu-mi spune e te temi de rechini! Îl 
întărâtă cercetătoarea. 

— Eu? Nici pomeneală! Răspunse Lewis, dintr-odată mult 
mai îngrijorat. 

Nu voia ca ea să creadă că-i este frică de rechini. Pe de 
altă parte, nici nu voia să fie răspunzător de faptul că 
mergeau pe insulă. Nu putea să-i spună adevăratul motiv şi 
era conştient că nu avea nici o scuză plauzibilă pentru a nu 
merge acolo. Oftă, simțindu-se prins în capcană. 

— Bine, atunci! Pe insula Mako. „mormăi el. 

— Perfect atunci! Răspunse dr. Denman cu hotărâre. 

Aveau să meargă pe insula Mako, indiferent dacă lucrul 
ăsta îi convenea sau nu. 

Resemnat, băiatul încărcă restul echipamentului pe barcă. 
Apoi se urcă şi el. 

Când porni motorul, Cleo se întoarse către prietenele ei. 
Păreau la fel de îngrijorate ca şi ea. 


— E nebun! Zise ea, E nebun de legat! Cum poate să o 
ducă acolo? 

— Trebuie neapărat să le-o luăm înainte! Hotări Emma. 

Cleo şi Rikki încuviinţară. Trebuiau sa ajungă pe insula 
Mako înaintea bărcii. Chiar dacă Lewis şi dr. Denman nu s- 
ar fi apropiat de Lacul Lunii, zona din preajma insulei nu 
era pentru cercetători. Putea deveni periculos. Singura 
soluţie era să-i ţină sub observaţie pe Lewis şi pe noua lui 
prietenă. 

Capitolul 9 

Fără să mai piardă timpul cu alte discuţii, Cleo, Rikki şi 
Emma fugiră spre celălalt capăt al portului în momentul în 
care barca lui dr. Denman dispăruse din peisaj. Se mai 
asigurară o dată scurt, apoi săriră în apă. Lewis şi dr. 
Denman aveau deja un avans considerabil. De aceea, ele 
nu-şi puteau permite să piardă nici o secundă. Trebuiau să 
ajungă pe insula Mako înaintea bărcii. 

În clipa în care atinseră apa, cele trei prietene simţiră 
furnicăturile de rigoare, premergătoare transformării. Le 
străbătu un fior prin tot corpul, apoi apărură cozile 
puternice şi strălucitoare, ce le înlocuiau picioarele, Dintr-o 
privire, hotărâră să pornească într-o cursă nebunească spre 
insula Mako. 

La un moment dat, Cleo oftă uşor. Văzuse barca, care vuia 
în stânga fetelor. „I-am ajuns”, se bucură ea. „Cu siguranţă, 
vom ajunge înaintea lor!” Le arătă şi celorlalte două 
descoperirea ei. Şi ele văzuseră barca, dar asta nu însemna 
că aveau vreme să se relaxeze. Trebuiau să fie toate trei pe 
poziţii în clipa în care ajungeau dr. Denman şi Lewis. Aşa că 
îşi continuară cursa şi încetiniră abia atunci când se 
apropiară de reciful care înconjura insula. Acolo, se 
ascunseră printre stânci şi alge, pe fundul mării, şi 
aşteptară venirea bărcii. La scurt timp, aceasta apăru. 
Peste câteva clipe, fetele zăriră elicea care se apropia de 
ele prin apa limpede. Sirenele rămaseră liniştite, în 


ascunzătoarea lor, urmărind barca ce trecea pe deasupra 
lor. 

Motorul se opri, Barca se mai legănă o vreme, până când 
ancora se agăţă de marginea recifului. 

Cleo urmărea agitată fiecare mişcare a ambarcaţiunii. Din 
locul în care se afla, în spatele unei stânci acoperite de 
corali, putea vedea doar siluetele neclare ale celor doi care 
se aflau încă la bord. Vedea cum Lewis regla tubul de 
oxigen, pe care şi-l aşeză apoi pe spate. Apoi, îşi puse masca 
pe faţă şi ridică două degete. Era pregătit. 

Cei doi plonjară în apă. 

Peste câteva clipe înotau deja spre recif. Cleo le putea 
urmări fiecare mişcare. 

Cu lumina soarelui în spate, cei doi păreau nişte foci care 
se scufundau. Peste tot, apa strălucea sub razele soarelui. 

În alte condiţii, Cleo ar fi fost impresionată de privelişte, 
dar acum era, pur şi simplu, speriată. 

Cercetătoarea, urmată de Lewis, se îndrepta cu mişcări 
sigure spre intrarea subacvatică în grota unde era Lacul 
Lunii. 

Emma o strânse de mână pe Cleo. „Dacă femeia asta 
ajunge în grotă”, se gândi ea, „putem să ne luăm adio de la 
speranţa că nu vom ajunge un preparat pe masa de 
disecţie.” 

Chiar dacă nu era obligată să facă asta, fără să vrea, Cleo 
îşi ţinu respiraţia. Dr. Denman se afla foarte aproape de 
grotă. Ştia că intrarea era acoperită cu alge şi totuşi Cleo 
era conştientă că erau suficiente câteva mişcări de labe de 
scafandru şi dr. Denman avea să o descopere. Apoi nimic n- 
ar mai fi putut-o opri să cerceteze locul îndeaproape. 

La un moment dat, cercetătoarea o luă într-o cu totul altă 
direcţie. 

„Încotro o fi vrând să meargă?” îşi zise Cleo, întrebându-se 
ce anume o determinase să schimbe direcţia. 

Apoi îl zări pe Lewis. Acesta se aplecase deasupra unor 
corali superbi, în formă de ciuperci, îi făcuse un semn lui dr. 


Denman să-l ajute să ia nişte eşantioane. În felul ăsta le 
salvase. Cleo era convinsă că Lewis habar nu avea ce 
făcuse, doar el nu văzuse niciodată intrarea în grotă, dar nu 
mai conta, intenţionat sau nu, Lewis împiedicase o 
adevărată catastrofă. Era atât de fericită, încât ar fi vrut să 
înoate spre el şi să-l îmbrăţişeze, dar sentimentele ei se 
schimbară brusc. Cu cât se liniştea văzându-se în afara 
pericolului, cu atât realiza cât de tare o supărase Lewis. 

„Om fi noi salvate acum, dar cum a putut să acţioneze atât 
de iresponsabil? Nici n-am fi ajuns într-o asemenea situaţie 
dacă Lewis nu ne-ar fi târât aici. Dacă el n-ar fi fost atât de 
nebun să meargă cu dr. Denman la scufundări, acum n-ar 
trebui să supraveghem barca. În afară de asta, aş fi avut 
altceva mai bun de făcut decât să mă ascund pe fundul 
oceanului, să o strâng pe Emma de mână şi să-mi fie teamă 
că femeia asta o să găsească intrarea în grotă. Numai Lewis 
este de vină!” se gândi ea apărată. „Lewis şi noua sa 
slăbiciune pentru blonde ne-a adus aici.” 

Când Lewis şi dr. Denman se întoarseră în port, el nu o 
mai ajută la descărcarea echipamentului. Imediat după ce 
ancora barca, sări pe uscat. Mormăi ceva despre o întâlnire 
uitată şi dispăru din port. Fugi în grabă spre casa Emmei. 
Probabil că cercetătoarea nu văzuse nimic suspect în apă. 
Lewis însă, da. Cu siguranţă, nu fusese o înotătoare de 
delfin, din unghiul în care se aflase. Când ajunse la Emma, 
era de-a dreptul nervos. „Cum au putut?” se supără el. Pe 
de o parte, mă învinovăţesc pe mine că nu sunt suficient de 
prevăzător, iar ele, pe de altă parte, înoată chiar sub nasul 
lui dr. Denman. Chiar vor să-şi expună cozile de sirenă în 
văzul tuturor? Ce-o fi în mintea lor?, Dar ceea ce-l supăra 
cel mai tare era faptul că fetele nu mai aveau deloc 
încredere în el. „Ce îşi imaginează ele - că mă spionează pe 
mine?” Nu înţelegea ce făcuse pentru a fi atât de blamat. 
Semăna cu o trădare. Şi asta după tot ceea ce făcuse el ca 
să le păstreze secretul. 


— Aţi crezut că nu o să observ că mă spionaţi? O întrebă 
pe Emma de cum intră pe uşă. 

Cleo şi Rikki stăteau în spatele ei. 

— Unde mai este încrederea? Adăugă el, uitându-se în 
ochii fiecărei fete. 

— Încrederea? Răspunse Emma, închizând uşa şi 
îndreptându-se spre bucătărie. Cred că s-a dus pe apa 
sâmbetei în momentul în care, din greşeală, ai dat proba 
ADN a lui Cleo unei renumite cercetătoare. 

— Nu, zise Rikki amărâtă, nu, eu cred că s-a dus pe apa 
sâmbetei în momentul în care a condus-o pe dr. Baywatch 
pe Insula Mako. 

— Ai mers prea departe, Lewis, interveni Cleo, privindu-l 
în ochi. 

„Dar e ridicol”, se gândi Lewis. „Ele chiar cred că profit de 
încrederea lor, după toate câte am făcut pentru ele? La 
Rikki, lucrul ăsta nu mă surprinde. Nici la Emma. Dar Cleo? 
Este prea mult! Chiar am crezut că mă cunoaşte mai bine. 
Se pare că m-am înşelat!” 

— Deci nu aveţi încredere în mine? Zise el cu voce tare. 
Din tonul lui, fetele înţeleseră cât de tare îl răniseră 
acuzaţiile. 

— După ce am trecut prin atâtea? Mai întrebă el. 

Emma şi Rikki îl priveau fără să-l înţeleagă. Parcă ar fi vrut 
să spună că ei nu au trecut prin nimic împreună. Cleo însă 
nu reuşi să reziste privirii lui Lewis. Necăjită, îşi înclină 
capul. Ea ştia că Lewis făcea parte din povestea lor. Din 
prima noapte pe insula Mako, până în urmă cu câteva zile îi 
fusese întotdeauna recunoscătoare pentru faptul că putuse 
să-i spună orice, dar acum dr. Denman intrase în viaţa lor. 
În adâncul sufletului ei, Cleo ştia că totul avea să se 
schimbe. La gândul ăsta, îi dădură lacrimile. 

— Am muncit din greu, explică Lewis cu avânt, dar vocea 
lui se frânse. Am încercat în mod serios să găsesc un 
răspuns la ceea ce vi se întâmplă şi iată cum mă trataţi 
acum. 


— E vorba de viaţa noastră, Lewis! Zise Rikki, supărată, şi 
se aşeză la masa din bucătărie, între Emma şi Cleo, astfel că 
toate cele trei fete stăteau acum în faţa lui. Trebuie să fim 
atente şi cred că şi tu ar trebui să fii la fel! 

Lewis părea şocat şi extrem de rănit, în tot timpul ăsta am 
crezut că suntem o echipă, îşi spuse în sinea lui. „Dar 
evident că ele cred că ceea ce se întâmplă este doar treaba 
lor. Dacă este aşa, de ce mi-au mai cerut ajutorul? Dacă ele 
cred că se descurcă singure, nu au decât s-o facă şi atunci 
să uite că ştiinţa ar putea fi singura lor şansă de a obţine un 
răspuns. În ceea ce mă priveşte, de acum încolo, n-au decât 
să facă ce vor.” 

— Ştiţi ce cred eu? Întrebă cu voce tare, convins fiind că 
era momentul să dea cărţile pe faţă. Sunteţi ca nişte copii 
Mici! 

Rikki îl privi uimită, Nu se aşteptase la o asemenea reacţie 
din partea lui Lewis. Emma şi Cleo erau de-a dreptul uluite. 
Se gândeau că nu auziseră niciodată din gura lui Lewis 
asemenea vorbe. Până atunci chiar nu îşi imaginaseră că 
băiatul poate fi atât de acid. 

— În plus, continuă Lewis uitându-se insistent în ochii lor, 
dr. Denman este o femeie, Este ceva mai matură decât voi, 
Ştiaţi asta? 

Fără să mai scoată o vorbă, se întoarse pe călcâie şi 
dispăru din bucătărie, lăsându-le pe fete cu gura căscată, 
Cleo îl privea şocată cum pleacă. Niciuna nu se mişcă din 
loc până când uşa nu se închise în urma lui. Cleo se bucura 
că plecase. N-ar fi vrut ca el să vadă lacrimile. 

Capitolul 10 

Lewis se linişti abia când ajunse în parcul de distracţii. De 
fapt, nici nu-şi putea aminti drumul de la casa Emmei până 
aici. Îşi dădea seama că alergase ca un nebun pentru că 
acum îl dureau călcâiele. „Ar trebui să-mi cumpăr nişte 
pantofi mai buni dacă mai am de gând să alerg în halul 
ăsta”, se gândi Lewis, încercând să se înveselească un pic. 
Şi totuşi, era foarte dezamăgit de fete, mai ales de Cleo. 


V 


„Tocmai ea!” gândi el. „Din toată lumea de pe Pământ, de 
la ea m-am aşteptat cel mai puţin la aşa ceva. Întotdeauna 
am crezut că ştie că lupt pentru ea. Cleo ar fi trebuit să-şi 
dea seama care e adevărul. Întotdeauna i-am vrut binele! 
Poate că din pricina agitaţiei şi a entuziasmului meu pentru 
ştiinţă, reacţiile mele au fost un pic exagerate, dar niciodată 
n-aş trăda-o, iar ea ar trebui să ştie asta!” îşi zise el, rănit. 

Fără să-şi dea seama, ajunsese în faţa uşii laboratorului. Îşi 
risipi gândurile şi bătu la uşă, apoi intră în laborator. 
Cercetătoarea se afla la masa de lucru, în capătul celălalt al 
încăperii. Lewis observă că aceasta îşi închise laptopul în 
momentul în care el intră pe uşă, dar nu-şi bătu capul cu 
asta. 

— Lewis! Zise ea surprinsă şi se întoarse în direcţia lui. 

— Bună! Răspunse el cât se poate de vesel. 

— Te-ai întors deja? Îl întrebă dr. Denman, ridicând din 
sprâncene. Părea surprinsă să-l revadă atât de repede. Tu 
n-ai viaţă personală? 

— Dumneavoastră mă întrebaţi? Doar sunteţi tot timpul 
aici! Replică Lewis şi luă de pe masă un borcan cu o stea de 
mare conservată în formol. Îl apropie de faţa lui pentru a o 
putea vedea mai bine. 

— Asta este viaţa mea! Răspunse ea, zâmbind. 

— Eu sper că într-o zi va fi şi a mea! Spuse el, punând 
borcanul la loc, pe masă. Îşi luă apoi un scaun şi se aşeză în 
faţa ei. 

— Poate chiar mai repede decât îţi imaginezi! Zise ea, 
misterioasă. 

— Poftim? Întrebă el, derutat. 

— Lewis! Începu ea şi puse de-o parte caietul. 

Era clar că avea de gând să discute ceva important cu el. 

— Astăzi am primit o bursă foarte generoasă din partea 
unui concern pentru şase luni de cercetări şi încă într-un 
domeniu la alegerea mea. 

— Chiar aşa? Se bucură Lewis pentru ea. Ştia exact ce 
însemna acest lucru pentru dr. Denman, aşa că îşi imagina 


cât de încântată trebuia să fie. 

— Uau! Felicitări! Aţi meritat lucrul ăsta! 

— Vreau să lucrezi în continuare pentru mine! Îl 
întrerupse ea. Tu şi cu mine, Lewis! Asta înseamnă muncă 
non-stop, călătorii, poate chiar în străinătate. 

Aşteptă puţin reacţia lui, după care îl întrebă: 

— Ce zici de asta? 

— Eu. Bălmâji el, neştiind cum să reacționeze şi ce să 
spună. 

„Un proiect de cercetare pe şase luni!” Toată viaţa visase 
la aşa ceva, iar acum visul lui devenea realitate! Nu ştia 
cum să reacționeze. Şase luni, departe de casă, departe de 
şcoală, departe de Cleo! 

— Ăăăă, mormăi el. 

— Am discutat deja cu profesorii tăi, continuă dr. Denman. 
Simţea că Lewis era total derutat. Există posibilitatea 
oficială, iar la notele tale, munca ta va echivala studiile. 

— Nu ştiu ce să spun. Începu Lewis. Dr. Denman părea că 
se gândise la toate. Oricum trebuie să vorbesc mai întâi cu. 

— Cu părinţii tăi, bineînţeles, spuse ea. Părea să spere că 
el va fi de acord. Şi totuşi, se arăta foarte înţelegătoare. 

— Totuşi trebuie să te hotărăşti până mâine. 

Lewis era uluit, lot ceea ce visase era acum extrem de 
aproape. Nu trebuia decât să accepte. Trebuia să se 
hotărască repede. Asemenea ocazii nu apar în fiecare zi. Şi 
totuşi, nu vroia să arunce cu capul înainte. O asemenea 
hotărâre putea avea efecte pe termen lung bune şi rele. 
Tocmai de aceea, Lewis vroia să se gândească mai cu seamă 
la cele rele. 

— Poimâine pornesc spre laboratorul meu din Insulele 
Galapagos sper că împreună cu tine! Explică cercetătoarea, 
după care complică şi mai mult lucrurile. Acolo va fi baza 
noastră. 

— Ce nebunie! Zise Lewis, rezemându-se de spătarul 
scaunului şi încrucişându-şi mâinile sub cap. Deja visa la ce 
s-ar fi întâmplat dacă ar fi acceptat. „Insulele Galapagos! 


Eu pe Insulele Galapagos! Eu şi dr. Denman pe Insulele 
Galapagos! Şi tot echipamentul de cercetare de care avem 
nevoie! Ar fi prea frumos să fie adevărat!” 

Lewis se opri din visare şi o privi în ochi pe dr. Denman, 
Aceasta aştepta încordată răspunsul lui. 

— Eu. Eu cred că trebuie să mă gândesc în linişte la oferta 
dumneavoastră. Mâine o să vă spun ce am hotărât, zise el. 
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. Observă căi 
se înmuiaseră genunchii. Toată chestia asta fusese un 
adevărat şoc pentru el. Era ameţit. Apăsă pe clanţă, apoi se 
mai întoarse încă o dată, zâmbind spre cercetătoare. 

— Mâine aşteptaţi răspunsul meu, da? Se mai asigură el 
încă o dată. 

Doar nu poţi şti niciodată, poate înţelesese greşit. 

— Mâine, confirmă ea, zâmbind. 

Pe Lewis nu-l mai interesa încordarea care se născuse 
între ei după excursia pe insula Mako. Trebuia neapărat să 
vorbească cu Cleo, La urma urmei era o hotărâre foarte 
importantă. Chiar dacă momentan nu era foarte indicat să 
stea de vorbă cu ea, Cleo rămânea cea mai bună prietenă a 
lui. Acum, mai mult decât oricând, avea nevoie de sfatul ei. 

Imediat ce părăsi biroul lui dr. Denman, îşi luă telefonul şi 
formă numărul lui Cleo. O rugă să se întâlnească cu el în 
parc. La început, fata ezită, dar după ce îi spuse că are 
nevoie de ajutorul ei într-o hotărâre importantă, Cleo 
acceptă. Îi promise că va veni cât se poate de repede, Cleo 
se ţinu de cuvânt. Era deja în parc când apăru Lewis. 

— Ce nebunie! Este incredibil, nu-i aşa? Zise ea, imediat 
ce află de şansa uriaşă ce îi fusese oferită lui Lewis. 

Stăteau pe o bancă, legănându-şi picioarele. Soarele 
arunca ultimele raze ale zilei. 

— Cam aşa. Oricum, cred că este o şansă unică, explică 
Lewis, admirând marea. Era departe de a fi luat o hotărâre 
definitivă. Chiar dacă o asculta pe Cleo cu mare atenţie şi 
punea mare preţ pe părerea ei, el se adâncea tot mai mult 
în lumea lui. Îi vuia capul. Gândurile îi invadau mintea. „Aş 


putea să fiu poimâine pe vas, în drum spre Insulele 
Galapagos”, se gândi el. „În doar două zile.” 

— Şi ce o să faci? Îl întrebă Cleo, întorcându-se spre el. 

Lewis încercă să-şi alunge toate gândurile şi se întoarse cu 
faţa spre ea. 

— Nu ştiu. Pentru moment, sunt foarte fericit că mi-a 
arătat atâta încredere. 

— Nu fi naiv! Zise Cleo. 

„De parcă dr. Denman de asta l-ar fi rugat să participe la 
proiect. Asta nu are nimic de-a face cu calităţile lui!” se 
supără ea. 

— Ce vrei să spui? O întrebă Lewis, uimit de reacţia ei. 

— Chiar crezi că este vorba de calităţile tale? Răspunse 
Cleo, puţin ironică. 

Deci între mine şi dr. Denman nu este absolut nimic! Se 
apără el. 

„Cleo o fi crezut că este ceva între mine şi dr. Denman”, îi 
trecu deodată prin minte. „Poate că din cauza asta fetele 
sunt convinse că le-aş înşela. Or fi crezut că m-am 
îndrăgostit de dr. Denman şi că pentru ea fac tot ceea ce 
fac!” 

— Nu la asta m-am referit, zise Cleo. Gândeşte-te puţin! 
Cum poţi să ştii dacă nu cumva este vorba doar de acel 
eşantion de ADN? 

„Deci despre asta e vorba!” Lewis simţi cum îi pică vălul de 
pe ochi. „Asta este! Dr. Denman nu se gândeşte, de fapt, la 
mine, ci doar la ea însăşi!” 

— Nu, zise el cu voce tare. A şi uitat de el. 

„De ce nu vrea Cleo să înţeleagă? Aici nu-i vorba de ea şi 
de chestiunea sirenelor. Oare ar fi atât de ciudat că cineva 
să vrea să mă angajeze pentru că sunt suficient de 
talentat?” 

Deja îi părea rău că-i ceruse sfatul lui Cleo. Totuşi, îi mai 
dădu o şansă. 

— Tu cum ai proceda? Întrebă el. 


LIA 


— Păii. După cum spui şi tu, e o şansă unică! Concluzionă 
Cleo. Ea se gândea cum ar reacţiona în locul lui. Şi este 
exact ce ţi-ai dorit tu dintotdeauna. 

Cleo încerca să fie cât se poate de obiectivă. Enumeră 
avantajele şi dezavantajele cu grijă, aşa cum şi Lewis ar fi 
făcut-o pentru ea, dar, oricât s-ar fi străduit, un singur lucru 
îi întuneca gândurile. Cum avea să fie viaţa ei fără Lewis? El 
nu ar mai fi fost lângă ea atunci când ar fi avut nevoie de un 
sfat. Nu ar mai fi făcut-o să râdă când ar fi fost necăjită. 
Fără Lewis, ea n-ar mai fi avut cui să-i împărtăşească 
secretele. 

Bineînţeles, nu ar fi putut să-i ceară să rămână pentru ea. 
Şi totuşi, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât 
înţelegea ce mult însemna el pentru ea. Ideea asta îi 
înceţoşa gândurile şi nu mai putea fi obiectivă, în afară de 
asta, mai era ceva, un lucru care depăşea prietenia lui 
Lewis. Ea îndrăgea momentele în care el era lângă ea. 
Părea irațional şi nebunesc, dar nu cumva se îndrăgostise 
de Lewis? 

„Este ridicol!” gândi ea. „[in la el ca la un bun prieten” îşi 
zise, încercând să gândească limpede. Orice ar fi fost însă, 
nu i-ar fi plăcut ca Lewis să plece. 

— Dar tu ce părere ai? Nu există nimic aici care te-ar 
putea opri? Întrebă ea plină de speranţă, privindu-l în ochi. 

„Poate că şi el gândeşte ca mine!” îi trecu prin minte. 
Poate că ar vrea să plece, dar se gândeşte că nu poate sta 
fără mine sau fără prietenii lui, în general. 

Lewis tăcu, dar Cleo îşi dădu seama că el se gândea la 
întrebarea pe care i-o pusese. 

„Doamne! Fă, te rog, să existe ceva care să-l oprească!” îşi 
dorea ea, din tot sufletul. 

— Păi da. De fapt. Începu Lewis, părând că ideea prinde 
contur. 

Cleo îi zâmbind încurajator, „Spune, Lewis!” gândi ea. 
„Spune că există ceva care te opreşte să pleci! Spune că 
există cineva pentru care vrei să rămâi!” 


— De fapt, ai dreptate. Nimic nu mă ţine aici! Îşi încheie el 
fraza. O să plec! 

Se ridică hotărât. 

— Mulţumesc, Cleo, mai adăugă el. 

O privi scurt, apoi plecă, fără să se mai uite înapoi. 

Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Cleo era mulţumită că 
Lewis nu-i putea vedea reacţiile la vorbele pe care le rostea. 

„Poate că l-am înţeles greşit”, se gândi ea. „Poate că nu-l 
interesez deloc aşa cum mi-am imaginat. Dacă el este în 
stare să ia atât de repede o hotărâre, atunci am fost o 
proastă să-mi imaginez că ar fi putut rămâne aici pentru 
mine. Înseamnă că Emma, Rikki şi cu mine am rămas pe 
cont propriu. În ceea ce o priveşte pe această dr. Denman, 
l-a vrăâjit cu totul pe Lewis. Trebuie să găsesc o cale dea 
rupe blestemul ăsta. Dar cum?” 

Capitolul 11 

Cleo ajunse la uşa laboratorului. Inima îi bătea nebuneşte. 
„Este singura mea şansă”, îşi zise ea. „Dacă pot să aflu ce 
face cu adevărat dr. Denman aici, poate că o să-l pot 
convinge pe Lewis că se-nşală, Tot ce trebuie să fac este să 
intru în laborator.” 

Trase adânc aer în piept şi deschise uşa. Constată uşurată 
că nu era nimeni înăuntru. 

— Puh! 

Cleo se adună repede şi încercă să-şi potolească bătăile 
inimii. 

Foarte încet, cu un sentiment de dejr-vu, închise uţa 
laboratorului în urma ei. Se furiţă apoi către celălalt capăt 
al încăperii. Laptopul lui dr. Denman era deschis! „la să 
vedem cu ce-şi ocupă timpul cu adevărat dr. Denman”, se 
gândi ea. 

Mişcă puţin mouse-ul calculatorului şi monitorul se lumină 
instant. Găsi deschis un document şi începu să-l citească cu 
atenţie, Rostea fiecare cuvânt cu voce tare, ca nu cumva să 
uite ceva. 


— Trebuie doar să adăugăm apă. Fenomenul mutaţiei 
celulelor, era scris negru pe alb. O, nu! 

Tocmai în acel moment auzi uşa deschizându-se şi tresări 
de spaimă. Cu o mişcare bruscă, închise laptopul şi se 
întoarse cu tot cu scaun. 

În spatele ei se afla Bruce, unul din paznicii parcului de 
distracţii. 

— Cleo! Zise el vizibil surprins, Ce cauţi tu aici? 

— Ăăă. Eu. Îmi aşteptam un prieten, răspunse ea pe un ton 
cât se poate de nevinovat. „Nu pot să-l las să creadă că aş 
putea căuta ceva prin laborator”, se gândi ea. 

— Îmi pare rău, dar nu poţi face asta aici, îi explică Bruce. 
Am indicaţii stricte din partea lui dr. Denman. Astăzi se vor 
scoate din laborator o mulţime de aparate scumpe. 

— O, zise Cleo, ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. 
Am înţeles. 

— Şi Cleo, mai adăugă Bruce în momentul în care fata 
trecu pe lângă el. Nu vreau să te mai prind vreodată în 
laborator. 

Cleo zâmbi cât de gingaş putu, îşi cobori privirea şi o 
zbughi pe rampă în jos spre bazinul de cercetări. Oricum, 
văzuse suficiente dovezi. Era foarte clar: documentul 
deschis pe laptopul lui dr. Denman dovedea faptul că 
aceasta se afla în posesia probei de ADN şi o cerceta pentru 
a o da publicităţii. 

Cleo voia să ajungă la Lewis cât mai repede. Trebuia 
neapărat să-i spună ce descoperise. Trebuia să afle cine 
era, de fapt, cercetătoarea asta, înainte de a porni cu ea la 
drum. 

Capitolul 12 

Cleo era extrem de frustrată. Se afla în cafeneaua 
Juicenet, la aceeaşi masă cu Lewis, şi ar fi vrut să 
povestească în gura mare tot ce se întâmplase. Văzând însă 
mulţimea din jurul ei, se abţinu, Figura lui Lewis o scotea 
din minţi. Ori de câte ori i-ar fi explicat, orice i-ar fi spus, 


oricum i-ar fi repetat ce citise pe laptopul lui dr. Denman, el 
nu voia să creadă. 

În momentul în care Emma şi Rikki aflară despre ce e 
vorba, înţeleseră importanţa veştilor proaste. Lewis, în 
schimb, îi ţinea o predică despre faptul că ea habar n-avea 
ce văzuse în laborator. Lui Cleo îi venea să-nnebunească! 

„Poate ajută dacă îi dau una în fluierul piciorului”, se gândi 
ea exasperată. „Poate că asta l-ar trezi puţin!” 

— Arăta exact ca un articol pentru o revistă ştiinţifică, 
insista ea. Este exact subiectul despre care vorbeşti şi tu tot 
timpul, Lewis. Şi ştii că ea este încă în posesia probei de 
ADN? Era într-o cutie mică albă. 

— Deci Lewis? Întrebă Emma foarte serioasă. 

— Nu-i nimic adevărat, răspunse Lewis cu încăpățânare, 
rezemându-se de spătarul scaunului, sigur de sine. 

— Dar părea că a studiat acea probă şi că a făcut chiar 
anumite teste, adăugă Cleo, pierzându-şi deja răbdarea. 

— N-ar face aşa ceva, răspunse Lewis. 

Dădu din cap şi se aplecă de parcă aşa ar fi putut fi mai 
convingător. 

Rikki oftă frustrată. Îi spusese lui Cleo de la bun început că 
era o pierdere de vreme să încerce să-l convingă pe Lewis, 
EI, pur şi simplu, nu voia să audă nimic rău despre dr. 
Denman. Şi totuşi, Cleo insistase să-i acorde o şansă. 

— Ia-te după fapte, Romeo, îl atacă ea, aplecându-se peste 
masă. 

— Fapte? Sări el. Nu aveţi nici un fel de dovezi concrete. 
Cleo, tu ai citit ceva ce nu ai înţeles. 

— Am înţeles suficient cât să-mi dau seama despre ce este 
vorba, răspunse fata fără ezitare şi-şi încrucişă braţele pe 
piept. 

„De ce mă tratează ca pe o proastă?” se gândi ea. „Nu 
merit asta! Şi cu atât mai puţin din partea lui Lewis!” 

— Aşa şi? Argumentă Lewis, Poate că am influenţat-o eu în 
vreun fel. Eu am o personalitate impresionantă. 

— Ha! Izbucni Rikki. 


— Altfel de ce ar avea nevoie de mine în călătoria de 
cercetare, continuă Lewis, ignorând-o pe Rikki. V-aţi gândit 
vreo clipă ce motiv ar fi putut avea să-mi propună aşa ceva? 
Poate că. Preţuieşte părerea mea. 

— Şi talentele tale de femeie de serviciu, îl atacă Rikki din 
nou. 

Lewis o privi fără să scoată o vorbă. Era deja mai mult 
decât putea suporta. Faptul că prietenele lui nu mai aveau 
încredere în el era una, dar să-l ia peste picior era 
inacceptabil. Fără un cuvânt, sări de pe scaun şi se îndreptă 
spre uşă, dădu cu furie la o parte perdeaua de mărgele şi 
aproape că se ciocni de un client care încerca să intre în 
cafenea. 

La masa fetelor se lăsă o linişte stânjenitoare. Niciuna 
dintre ele nu era capabilă să dea glas faptului că situaţia 
era mai mult decât periculoasă. Nu doar că dr. Denman era 
în posesia probei de ADN, acum nici Lewis nu se mai afla de 
partea lor. 

— A înnebunit, şopti Rikki. Complet! 

Emma dădu din cap. 

— Trebuie să facem cumva să intrăm în laborator, zise ea, 
dusă pe gânduri. 

În ceea ce le privea, nu exista decât o cale de a ieşit din 
situaţia asta tâmpită 

— Iar pe aceasta n-o puteau urma decât ele însele. Un 
lucru era foarte clar - Lewis era un caz pierdut, Singura lor 
şansă era să recupereze lama cu proba. Dacă aveau noroc, 
cercetătoarea avea să descopere lipsa ei abia când se afla 
pe drum. 

— Ăăă. Stop, zise Cleo. Voi trebuie să faceţi asta. Eu îmi 
pierd locul de muncă dacă mă mai prinde cineva acolo. 

„Aşa este”, se gândi Emma. „Cleo are dreptate. Nu-i cazul 
ca ea să-şi mai piardă şi locul de muncă. Rikki şi cu mine o 
să ne descurcăm şi singure cumva.” 

Capitolul 13 


Înotând lângă Emma, Rikki şi-ar fi dorit să fie şi Cleo cu 
ele. Cleo cunoştea parcul de distracţii mult mai bine decât 
ele. Dacă greşeau drumul, puteau rata şansa de a o mai 
prinde pe dr. Denman, înainte de a încărca toate 
echipamentele pe navă. Aşa că nu aveau timp de pierdut. 

Aveau o singură şansă. Totuşi, Rikki era convinsă că vor 
reuşi, chiar şi fără Cleo. Trebuiau doar să găsească ecluza 
care unea bazinele parcului cu marea. Apoi puteau înota 
nestingherite prin bazinul de cercetare a delfinilor. 

Rikki se uită după Emma. Aceasta înota pe cealaltă parte a 
peretelui de stâncă, pentru a găsi intrarea. Se despărţiseră 
pentru a câştiga timp, iar aşa ar fi putut găsi mai uşor 
ecluza. Din păcate, Emma nu părea să aibă prea mult 
succes. Distanţa dintre cele două fete se micşorase. Rikki 
avea senzaţia că pierduseră ceva din vedere, aşa că lovi 
puternic din coadă şi cercetă încă o dată în amănunt o 
deschizătură în stâncă, pe care nu o luase în serios ceva 
mai devreme. Corect! 

Tocmai acolo, în spatele unei tufe de alge se afla un grilaj 
de fier. „Bingo!” se bucură Rikki şi-i făcu semn Emmei. 

Bineînţeles că ecluza era închisă. Emma se uită cu atenţie 
în jur. Poate mai era o cale. În schimb, găsi ceva care 
semăna cu o pârghie. Trase de ea, încercându-şi norocul. 
Perfect! După smucitură puternică, porta se deschis cu un 
zgomot înfundat. Drumul le era deschis! 

Rikki o ajută pe Emma să mărească deschizătura, ca să 
poată trece amândouă. Apoi închiseră grilajul, ca să nu 
poată ieşi delfinii. 

Tunelul din spatele porţii era foarte scurt, astfel că fetele 
ajunseră curând în reţeaua de bazine a parcului. Se 
deplasau cu grijă, pe margine, doar prin zonele umbroase. 
Comparativ cu oceanul, unde ele înotau de regulă, bazinele 
nu erau foarte adânci, iar ele nu voiau să fie descoperite. 

Traversară cu atenţie bazinele unul după altul, până când 
ajunseră într-unul în care înota doar un singur delfin 
simpatic. 


„Ăsta trebuie să fie bazinul de cercetări”, îşi spuse Rikki, 
„Cleo ne-a povestit că aici se află un singur delfin. Marge se 
numeşte, dacă nu mă înşel.” 

Zâmbi în momentul în care delfinul o împinse uşor cu 
botul, vrând să se joace. 

„Îmi pare rău, Marge. O să ne jucăm altă dată. Acum 
trebuie să rezolvăm ceva foarte important.” 

Deodată, Emma o apucă de mână şi îi arătă un podeţ care 
se afla chiar deasupra lor. Prin luciul apei, Rikki recunoscu 
silueta lui dr. Denman, care se plimba de colo-colo, pe 
marginea bazinului. Din câte îşi dădeau seama, 
cercetătoarea aduna tot felul de materiale de lucru într-un 
colţ al bazinului. Rikki zâmbi. Ajunseseră la timp. Îi făcu un 
semn scurt Emmei. Apoi înotară amândouă spre suprafaţă 
şi scoaseră cu grijă capetele din apă. Tocmai în acel 
moment se auzi o voce. 

— Dr. Denman, îl auziră pe Lewis strigând. 

El venea din direcţia opusă. 

— Lewis, răspunse dr. Denman dintre cutii. 

— Împachetaţi deja? O întrebă el, ajuns chiar lângă cele 
două sirene. 

Fetele nu-l vedeau prea bine din poziţia în care se aflau, 
dar îl auzeau foarte clar. 

— Păi da, mâine vreau să plec devreme, îi explică ea. 

— Mda, începu el şi-şi scoase pălăria demodată. Ascultaţi! 
Puteţi să-mi răspundeţi foarte sincer la o întrebare? 

Rikki şi Emma se uitau uimite una la alta. „Ce-o fi având de 
gând Lewis?” îşi zise Rikki. „Obişnuieşte să vorbească aşa 
doar când este nesigur pe el.” 

— Bineînţeles, spuse cercetătoarea, fără să clipească, în 
timp ce ridica o cutie pe care scria Echipament. 

Lewis o privi îndelung. Nu părea foarte sigur că vrea să 
deschidă subiectul. Apoi ridică scurt din umeri, de parcă ar 
fi vrut să se încurajeze singur. 

— Aţi păstrat cumva preparatul meu? O întrebă el fără 
ocolişuri. 


— Da, explică dr. Denman, de parcă ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume. 

— Ăăă, tocmai aţi spus „Da”? Bălmăji al, nevenindu-i să-şi 
creadă urechilor. 

Se aşteptase ca cercetătoarea să nege lucrul ăsta şi să 
aibă tot felul de scuze şi de explicaţii pregătite. Dr. Denman 
n-ar fi trebuit să afle că el nu are încredere în ea, însă acum 
Lewis rămăsese fără cuvinte. Ea spusese, pur şi simplu, 
„Da”. 

— Da, aşa este, întări ea încă o dată, fără să clipească, 
Este printre probele luate pentru insula Mako, iar într-o zi, 
Lewis, sper că-mi vei spune de unde o ai. 

— Ăăă. Mormăi Lewis, neştiind cum să reacționeze. 

Emma şi Rikki se apropiară şi mai mult de margine. Dr. 
Denman tocmai recunoscuse că luase proba! Asta o ştiau 
deja de la Cleo, care citise articolul, dar tot nu-şi 
imaginaseră că cercetătoarea avea să recunoască atât de 
cinstit. 

Şi culmea era: nici măcar nu-şi ceruse scuze! În afară de 
asta, cutia cu probe se afla la doar câţiva metri de ele. 

„Dac-aş putea ajunge la cutia aia”, se gândi Rikki. „Atunci, 
toată nebunia asta ar lua sfârşit!” 

— Lewis, o auzi din nou pe dr. Denman. Această probă este 
ceva ieşit din comun - celule care îşi modifică structura 
complet la primul contact cu apa. 

Cu un ochi aţintit spre cercetătoare, Rikki începu să se 
ridice din apă. Se apropie uşor de cutii. 

— Aşa ceva este imposibil, zise Lewis, moment în care zări 
mâna lui Rikki pe marginea bazinului. 

— Este imposibil, răspunse dr. Denman. Şi totuşi asta se 
întâmplă, adăugă ea. 

Se întoarse spre cutii gesticulând. Lui Lewis i se opri 
inima-n loc, Din fericire, Rikki îşi retrăsese mâna la timp. 
Sirena nu se mai vedea. 

— Nu pot să explic fenomenul, continuă cercetătoarea, 
aplecându-se să ridice o cutie. Trebuie să mai efectuăm o 


serie întreagă de teste. 

— Mi-aţi furat-o, zise Lewis calm, obligând-o să-l privească 
în ochi. 

Asta era şansa lui Rikki, Ea întinse mâna după cutie, dar 
nu suficient de repede. Când să iasă din apă, dr. Denman se 
întoarse din nou. 

N-avea de ales, aşa că se ascunse din nou sub oglinda 
apei. Cutia era ca şi pierdută. Lui Rikki i se părea la fel de 
îndepărtată ca şi Insulele Galapagos. De frustrare, scoase 
un strigăt pe fundul bazinului, dar pentru că nu voia să 
piardă nimic din discuţie, se întoarse din nou la suprafaţă. 

— Lewis, îmi pare rău că nu am fost sinceră cu tine, zise 
dr. Denman. 

Ea ţinea cutia deja în mână şi stătea chiar în faţa lui Lewis. 
Îl privea serioasă. 

— N-am avut nici o clipă intenţia de a te lucra pe la spate, 
continuă ea. De ce crezi că vreau să vii cu mine? 

— O fi datorită şarmului meu? Răspunse el, plin de 
speranţă. 

— Lewis, crezi că mai poţi face rost de asemenea probe? 
Insistă ea. 

— Pot să am încredere în dumneavoastră? O întrebă el, în 
schimb. 

— Poţi să ai încredere că sunt o bună cercetătoare, 
răspunse ea, bătându-l pe umăr. Cred în talentul tău. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, constată el, după 
care se întoarse spre bazin. 

— Vei veni mâine cu mine? Continuă dr. Denman, 
urmărind-i mişcările. 

— Pot să văd rezultatele? Zise el, ignorând întrebarea ei. 

— Evident, răspunse ea scurt. 

— Atunci, nu voi pierde o asemenea ocazie. 

Rikki şi Emma auziseră destul. Lewis era ca şi plecat, iar 
ele nu reuşeau să înainteze deloc. Aparent rataseră şi 
ultima ocazie. Amândouă alunecară pe fundul bazinului şi 
înotară fără o vorbă înapoi în ocean. Aproape că simțeau 


cum se apropie catastrofa. Niciuna dintre ele nu voia să dea 
glas la ceea ce simțeau. 

Lewis, în schimb, nu era nici pe departe atât de sigur. În 
momentul în care dr. Denman recunoscuse că îi furase 
proba, el îşi schimbase radical părerea despre ea. N-o mai 
vedea ca pe un geniu generos, care îl lua cu ea ca să-l 
iniţieze în tainele ştiinţei. În ochii lui, devenise doar o hoaţă 
josnică şi n-avea de gând să mai petreacă prea mult timp în 
preajma ei. Îi repugnase modul în care ea îi pusese mâna pe 
umăr. Cică ar fi putut avea încredere în ea ca om de ştiinţă! 
Ha! 

Cu zece minute în urmă, o asemenea atingere l-ar fi 
măgulit dar după ce aflase de furt, nu-l mai interesa. Să-şi 
petreacă şase luni din viaţă cu femeia asta pe o insulă, într- 
o staţie de cercetări? Nu, Lewis nu mai era deloc încântat 
de perspectivă trebuia să se gândească foarte serios la asta. 

Capitolul 14 

A doua zi, Cleo, Emma şi Rikki se întâlniră foarte devreme 
în parc. Era o dimineaţă frumoasă, însorită, răscolită de o 
briză răcoroasă. Cleo stătea zgribulită pe drumul care 
ducea spre plajă şi-şi strânse mai bine jacheta pe ea. N-o 
încălzea prea tare, dar măcar ştia că nu mai tremură din 
cauza frigului. 

Emma şi Rikki stăteau pe o bancă, rezemându-se una de 
alta - era mai confortabil aşa. 

— N-am închis un ochi toată noaptea, zise Cleo cu un aer 
trist şi se aşeză lângă prietenele sale. 

— Nici eu, răspunseră Rikki şi Emma la unison. 

— Sunteţi conştiente de faptul că la un moment dat o să îl 
facă să îi dezvăluie secretul, nu? Întrebă Emma resemnată 
şi-şi trase şi ea mânecile jachetei. 

— Ce secret? Întrebă Cleo îndurerată. 

— Păi, de unde a făcut rost de ADN, explică Emma 
necăjită. 

„Parcă m-aş fi putut referi la altceva?” Nu voia să se 
supere pe Cleo, dar situaţia era frustrantă. „Eram atât de 


sigură c-o să putem recupera proba.” Când văzuse însă 
mâna lui dr. Denman pe cutie, chiar lângă Rikki, aproape că 
făcuse infarct. Nu exista cale de scăpare. Degeaba îşi 
bătuse capul toată noaptea să găsească o metodă. Ştia că 
orice încercare de a pătrunde în laborator era sortită 
eşecului. Având în vedere ghinionul care părea să le 
urmărească de câteva zile, cu siguranţă, ar fi fost prinse şi 
poate chiar şi arestate. Aşa că, pentru ce? Totuşi, trebuiau 
să recunoască nu putea fi mai rău de-atât. 

— Trebuie să recuperăm preparatul, mormăi Rikki 
uitându-se în gol. 

Părea să aibă un nou plan. 

— Lewis nu ne-ar trăda pentru nimic în lume, zise Cleo din 
ce în ce mai optimistă. Nu-i aşa? 

— Încetează să te mai gândeşti la bunătatea oamenilor, 
Cleo! O certă Rikki. Ne-a trădat deja demult, numai că tu nu 
vrei să recunoşti. De ce? 

— Pur şi simplu, nu pot să-mi imaginez aşa ceva, răspunse 
Cleo, înviorându-se deodată. 

„Nu, n-a făcut asta”, se încuraja ea. „Nu Lewis. Nu Lewis 
al meu. Nu cred că ar putea face aşa ceva. Totuşi, din ceea 
ce spun Emma şi Rikki, se pare că ela stat resemnat pe 
marginea bazinului şi a acceptat totul. Se pare că a înghiţit 
chiar şi faptul că dr. Denman a furat proba. Toate astea n-au 
sens! Lewis pe care îi cunosc eu nu ar fi acceptat niciodată 
aşa ceva. Lewis pe care îl cunosc eu nu ar putea petrece 
şase luni alături de cineva care s-a comportat atât de 
mizerabil.” 

Cleo trase concluzia că ceva era putred în toată chestia 
asta. Pur şi simplu, ceva nu ieşea la socoteală. Lewis, pe 
care ea îl cunoştea atât de bine, n-ar fi înghiţit aşa o 
poveste. De un lucru era însă sigură: Lewis era prietenul ei. 
Dacă era ca el să aibă vreodată nevoie de prieteni 
adevăraţi, acesta era momentul. 

— Lewis. Este prietenul nostru, zise ea cu hotărâre. 

Apoi se ridică şi plecă în direcţia portului. 


— Unde pleci? O întrebă Emma uimită. 

— Să vorbesc cu Lewis, îi strigă Cleo peste umăr, fără să 
se oprească din mers. 

Părea să fi luat o hotărâre de nezdruncinat. Nimeni n-ar fi 
putut să o oprească din drum. 

— Chiar dacă este pentru ultima dată! 

Rikki şi Emma priveau în urma ei. Nu ştiau ce să creadă 
despre decizia lui Cleo. 

Deodată, fata se opri şi se întoarse. 

— Ei? Strigă ea plină de speranţă. 

Emma şi Rikki se uitară una la alta, de parcă ar fi spus: 
„Avem de ales?” Amândouă erau conştiente că exista doar o 
şansă minusculă. Foarte probabil că Lewis şi dr. Denman 
deja părăsiseră portul. Şi totuşi mai aveau o sclipire de 
speranţă. Îşi luară lucrurile la repezeală şi fugiră să o 
prindă din urmă pe Cleo. Dacă se grăbeau, poate că 
ajungeau totuşi la timp. 

Capitolul 15 

Fetele fugiră înspre port, spre locul în care văzuseră 
ultima dată ambarcaţiunea lui dr. Denman. Mai aveau doar 
câţiva paşi de străbătut, când se opriră brusc. Locul de 
ancorare era gol. 

Cu respiraţia tăiată, Emma, Rikki şi Cleo priveau în urma 
micuţei ambarcaţiuni, care abia se mai zărea. Ultima lor 
speranţă luase calea oceanului. 

— Aceea este barca ei, oftă Emma, lovind furioasă 
pământul cu piciorul. 

— Haideţi, să mergem! Zise Cleo poruncitor, la fel de 
hotărâtă ca mai devreme. Dacă cineva poate să-i ajungă din 
urmă, atunci noi suntem acelea. 

Îşi dezlegă şireturile - era clar că voia să sară în apă. 

— Stai, o opri Rikki, apucând-o cu blândeţe de mână. Cred 
că, în felul ăsta, secretul nostru va fi dezvăluit definitiv, nu-i 
aşa? 

— O! Exclamă Cleo. 


Rikki avea dreptate. Nu era tocmai o idee bună să înoate 
în urma navei. 

— Ai dreptate. Îmi pare rău, dar ce să facem, îi lăsăm să 
plece aşa? Se smiorcăi ea, urmărind nava cu privirea. 

Ştia că în felul acela şi Lewis avea să dispară din viaţa ei. 

— Despre ce vorbiţi? Se auzi deodată vocea lui Lewis în 
spatele lor. 

— Păi, pleci aşa fără să ne. Lewis! Strigă Cleo, luminându- 
se la faţă. 

El îi zâmbea cu drag. 

— Dar n-ai plecat! 

— Bun simţ al observaţiei, Cleo. Sunt impresionat, 
răspunse el glumind, pe acelaşi ton cu care fetele se 
obişnuiseră. 

Stătea cu mâinile în buzunare, sprijinit de o geamandură. 
Părea că stătea acolo de când lumea. 

Zâmbi şi scoase din buzunar cutiuţa cu preparatul, pe care 
îl întinse fetelor cu gestul unui magician. 

— L-ai recuperat! Ţipă Emma fericită. 

— Deci n-ai căzut în capcană? Întrebă Rikki sceptică. 

Încă nu era pregătită să lase garda jos. Nu prea îi venea să 
creadă că Lewis rezistase farmecelor cercetătoarei. 

— Glumiţi? Răspunse Lewis. Credeţi că mă las păcălit de 
afirmaţia că aş fi un cercetător genial? Vă rog! 

— Ce s-a întâmplat cu documentaţia? Şi cu chestia pe care 
am văzut-o eu? Întrebă Cleo agitată. 

Parcă nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii şi ce-i auzeau 
urechile. Tocmai în clipa în care crezuse că cel mai crunt 
coşmar avea să devină realitate, s-a trezit şi a revenit 
printre cei mai dragi prieteni. Lewis era aici, iar dr. 
Denman nu părea să fi însemnat vreodată ceva pentru el. 
Părea prea frumos ca să fie adevărat şi totuşi, aşa era. 

— Când va încerca să deschidă fişierul, va constata că s-a 
pierdut. Vai! Explică Lewis. Rikki îl răsplăti cu un zâmbet 
plin de recunoştinţă. 

Spera că a convins-o şi pe ea că lucrurile se îndreptaseră. 


— Nu, dragele mele, eu consider că nu mai există nici o 
relaţie între mine şi doamna doctor. 

Cleo îl privea mândră. Ştia exact ce însemna această 
decizie pentru el şi cât de greu trebuie să-i fi fost să 
renunţe la oferta cercetătoarei. 

„Oportunitatea asta era exact ceea ce şi-a dorit 
dintotdeauna”, se gândi ea. „lar ela renunţat pentru noi 
doar pentru a ne proteja secretul. Sunt atât de fericită că îl 
pot numi din nou prietenul meu. În afară de asta, e foarte 
simpatic cu pălăria asta pe cap!” 

— Mă bucur că eşti aici, Lewis, zise ea şi se repezi să-l 
îmbrăţişeze, fără să ţină cont de nimeni şi de nimic. 

Şi Lewis simţea la fel, dar parcă îmbrăţişarea nu i-a ieşit 
aşa cum şi-ar fi dorit, aşa că încercarea se termină cu o 
caldă strângere de mână. „Până la urmă, nu-i chiar atât de 
rău”, se gândi Cleo. Pur şi simplu, se bucura să-l aibă pe 
Lewis din nou lângă ea - Lewis al ei, aşa cum şi-l dorea. 

— Mulţumesc, Cleo, zise Lewis timid. 

Cât de palpitant este să iei decizia corectă! 


SFÂRŞIT