Ken Follett — O avere periculoasa

HEN 
POLLETT 


KEN 
FOLLETT 


O AVERE 
PERICULOASĂ 


aducere din limba engleză 
ROXANA FLAVIA DA M 


PARTEA ÎNTÂI 1873 
CAPITOLUL ÎNTÂI - MAI 

1 

2 

3 

4 
CAPITOLUL DOI - IUNIE 

1 

2 

3 

4 
CAPITOLUL TREI - IULIE 


CAPITOLUL CINCI - SEPTEMBRIE 
1 
2 
3 
PARTEA A DOUA 1879 
CAPITOLUL ÎNTÂI - IANUARIE 
1 
2 
3 
4 
CAPITOLUL DOI - APRILIE 
1 
2 
3 
4 
CAPITOLUL TREI - MAI 


ALUNA 


CAPITOLUL PATRU - IUNIE 
1 
2 
3 
CAPITOLUL CINCI - IULIE 
1 
2 
PARTEA A TREIA 1890 
CAPITOLUL INTAI - SEPTEMBRIE 


CAPITOLUL DOI - OCTOMBRIE 
1 
2 
3 

CAPITOLUL TREI - NOIEMBRIE 
1 
2 
3 
4 

CAPITOLUL PATRU - DECEMBRIE 


EPILOG 
1892 
MULTUMIRI 


590 


PROLOG 
1866 


1 


În ziua în care se întâmpla tragedia, băieții de la Şcoala 
Windfield fuseseră consemnați în camerele lor. 

Era o sâmbătă călduroasă de mai și în mod normal ar fi 
trebuit să-și petreacă cu toţii după-amiaza pe terenul de 
sport din partea de sud, unii jucând crichet, alţii privind de 
pe marginea umbroasă a pădurii Bishop's Wood. Dar 
avusese loc o infracţiune. Se furaseră șase monede de aur 
din biroul domnului Offerton, profesorul de latină, și toată 
școala era bănuită. Toţi băieţii trebuiau să rămână în 
camere până când făptașul era prins. 

Micky Miranda stătea la masa scrijelită cu inițialele a 
generații de școlari plictisiţi. Ţinea în mână o revista oficială 
intitulată Echipament de infanterie. De obicei se uita vrăjit 
la gravurile cu săbii, puști și carabine, dar acum îi era prea 
cald ca să se poată concentra. La celălalt capăt al mesei, 
colegul său de cameră, Edward Pilaster, își ridică nasul 
dintr-un caiet de latină. Copia de la Micky traducerea unei 
pagini din Plutarh. Puse un deget pătat de cerneală pe 
pagină și întrebă: 

— Ce scrie aici? 

Micky își îndrepta privirea spre locul indicat. 

— Decapitat, spuse el. E la fel ca în latină, decapitare. 

Latina nu i se părea grea lui Micky, poate și pentru că 
multe cuvinte erau asemănătoare în spaniolă, care era 
limba lui maternă. 

Stiloul lui Edward își reluă scârțâitul. Micky se ridică 
neliniștit și se îndreptă către fereastră. Nicio adiere. Privi cu 
jind peste curtea grajdului, înspre pădure. La nord de 
Bishop's Wood era un lac umbrit, format într-o carieră 
dezafectată. Apa era rece și adâncă... 

— Hai la scaldă, spuse Micky brusc. 

— N-avem voie, răspunse Edward. 

— Am putea ieși prin sinagogă. 

„Sinagoga” era camera de alături, în care locuiau trei 


băieţi evrei. Școala Windfield avea o atitudine liberală în 
predarea teologiei și era tolerantă faţa de diferenţele de 
religie, fapt pentru care era agreată în egala măsură de 
părinţi evrei, de familia metodistă din care provenea 
Edward, precum și de tatăl lui Micky Miranda, care era 
catolic. Dar în ciuda poziţiei oficiale a școlii, băieţii evrei tot 
erau prigoniţi în fel și chip. Micky continuă: 

— Putem ieși pe fereastra lor și ateriza pe acoperișul 
spălătoriei, după care coborâm prin spatele grajdului și ne 
strecurăm în pădure. 

Edward părea speriat. 

— Dacă te prinde, o încasezi cu Dungata. 

Dungata era bastonul de frasin mânuit de directorul 
școlii, domnul Poleson. Pedeapsa pentru fuga din detenţie 
erau douăsprezece lovituri cumplite. Micky fusese pedepsit 
într-o zi de domnul Poleson pentru că jucase jocuri de noroc 
și încă îl mai treceau fiorii când se gândea la acea zi. Dar 
posibilitatea de a fi prinși era mică, iar ideea de a se 
dezbrăca și de a intra gol în baltă era atât de 
ademenitoare, încât Micky aproape că simţea apa rece 
prelingându-i-se pe pielea goală. 

Se uita la colegul său de cameră. Edward nu era 
simpatizat în școală - era prea leneș pentru a învăţa bine, 
prea greoi pentru a fi bun la sport și prea egoist pentru a-și 
face mulţi prieteni. Micky era singurul prieten al lui Edward, 
și de aceea lui Edward nu-i plăcea când Micky își petrecea 
timpul cu alți băieţi. 

— Mă duc să văd dacă nu vrea să vină Pilkington, spuse 
Micky și se îndreptă spre ușă. 

— Stai, nu te duce, spuse Edward neliniștit. 

— De ce să nu mă duc?! răspunse Micky. Tie ţi-e prea 
frică. 

— Nu mi-e frică, spuse Edward neconvingător. Dar 
trebuie să-mi termin tema la latină. 

— Păi termin-o în timp ce eu merg la scăldat cu 
Pilkington. Pentru o clipă, Edward afișă o figură de 
neînduplecat, după care se dădu bătut. 


— Bine, hai că vin, spuse el mai mult de nevoie. 

Micky deschise ușa. Din clădire se auzea un murmur 
înăbușit, dar niciun profesor nu se vedea la orizont. Micky o 
zbughi în camera alăturată. Edward îl urmă. 

— Salutare, iudeilor, spuse Micky. 

Doi dintre băieţi jucau cărți la masă. Işi ridicară privirile o 
clipă și-și văzură de joc fără nicio vorbă. Cel de-al treilea, 
Fatty Greenbourne!, mânca o prăjitură. Maică-sa îi trimitea 
mereu pachete cu mâncare. 

— Hai, salut! spuse el prietenos. Vreţi niște prăjitură? 

— Ce Dumnezeu, Fatty, mănânci ca un purcel, replică 
Micky. Fatty ridică din umeri și continuă să îndese în el 
prăjitură. 

Era des ţinta zeflemelelor, fiind și gras, și evreu, dar 
nimic nu părea să-l afecteze. Se spunea că taică-său era cel 
mai bogat om din lume, și poate că de aceea nu-i păsa de 
batjocuri, gândea Micky. 

Micky se îndreptă spre fereastră, o deschise și privi roată. 
Curtea grajdurilor era pustie. Fatty întrebă: 

— Ce faceţi, băieţi? 

— Mergem la scăldat, spuse Micky. 

— O s-o încasați. 

Edward spuse scâncit: 

— Știu. 

Micky se sui pe pervaz, se lăsa pe burtă, se răsuci și se 
lăsă în jos câţiva centimetri, până atinse cu picioarele 
acoperișul spălătoriei. | se păru că aude pârâind o placă de 
ardezie, dar acoperișul rezista sub greutate. Privi în sus și îl 
văzu pe Edward uitându-se în jos îngrijorat. 

— Hai! spuse Micky. 

Se târî pe acoperiș și cobori pe un burlan până jos. Peste 
un minut, Edward ateriză lângă el. 

Micky se uita pe furiș pe după colţul spălătoriei. Nu se 
vedea nimeni. Fără a sta pe gânduri, o luă la goană prin 
curtea grajdului către pădure. Alergă printre copaci până 


1 Fatty - „durduliu“, în limba engleză, în original. 


când consideră că nu mai poate fi văzut din clădirile școlii, 
apoi se opri ca să se odihnească. Edward apăru și el. 

— Am reușit! exclamă Micky. Nu ne-a văzut nimeni. 

— Probabil o să ne prindă la întoarcere, se posomori 
Edward. 

Micky zâmbi. Edward arăta ca un englez adevărat, cu păr 
blond și lins, ochi albaștri și un nas ca o lamă lată de cuţit. 
Era un băiat înalt, cu umeri laţi - puternic, dar stângaci. N- 
avea niciun pic de gust, iar hainele stăteau lălâi pe el. 
Edward era de vârsta lui Micky - șaisprezece ani, dar cei doi 
erau foarte diferiți: Micky avea părul negru și creț și ochi 
negri, era preocupat de înfățișarea lui și nu suporta să fie 
neîngrijit sau murdar. 

— Ai încredere în mine, Pilaster, spuse Micky. N-am eu 
întotdeauna grijă de tine? 

Edward râse larg, îmbunat. 

— Bine, hai să mergem. 

O luară prin pădure pe o cărare care abia se distingea. 
Aerul era mai răcoros pe sub mesteceni și ulmi, și Micky 
începu să se simtă mai bine. 

— Ce faci vara asta? îl întrebă pe Edward. 

— De obicei mergem în Scoţia în august. 

— Ai tăi au o cabană de vânătoare pe-acolo? 

Micky învățase jargonul lumii bune englezești și știa că 
termenul corect era „cabană”, chiar dacă ar fi fost vorba de 
un castel cu cincizeci de încăperi. 

— Închiriem ceva, răspunse Edward, dar nu vânăm. Tata 
nu e sportiv, înţelegi. 

Micky ghici o nuanţa defensivă în vocea lui Edward și 
chibzui la înţelesul acesteia. Ştia că aristocraților englezi le 
plăcea să împuște păsări în august și să vâneze vulpi toată 
iarna. Și mai știa și că aristocrații nu-și trimit odraslele la 
școala aceasta. Taţii băieţilor de la Windfield erau mai cu 
seamă oameni de afaceri și ingineri, nu conți și episcopi, și 
astfel de oameni nu aveau timp de pierdut cu mersul la 
vânătoare. Familia Pilaster era o familie de bancheri, și 
spunând că „tata nu e sportiv”, Edward recunoștea de fapt 


că familia lui nu face parte din rândurile cele mai de sus ale 
societăţii. 

Pe Micky îl amuza faptul că englezii au mai mult respect 
pentru cei care huzuresc decât pentru cei care muncesc. In 
ţara lui nu erau respectaţi nici nobilii fără ocupaţie, nici 
oamenii de afaceri sârguincioși. Acolo nu se respecta nimic 
în afară de putere. Dacă un om avea putere asupra altora - 
să-i hrănească sau să-i înfometeze, să-i omoare sau să-i 
lase în viaţă - ce altceva și-ar mai fi dorit? 

— Dar tu? întreba Edward. Cum îţi vei petrece vara? 

Micky conta pe faptul că Edward avea să-i pună această 
întrebare. 

— Aici, la școală, spuse el. 

— Doar nu rămâi din nou la școală toată vacanţa?! 

— Trebuie. N-am cum să merg acasă. Numai un drum ia 
șase săptămâni - școala ar începe înainte să ajung eu 
acasă! 

— Al naibii! Trebuie să fie greu! 

De fapt, Micky n-avea nicio dorință să se întoarcă acasă. 
Nu-i plăcea deloc acolo, și nu-i plăcuse din momentul în 
care murise mama lui. Acasă la el nu mai erau decât 
bărbați: tatăl lui, fratele mai mare Paulo, câţiva unchi și veri 
și patru sute de cowboy. Papa era un erou pentru cei de 
acolo și un străin pentru Micky: rece, inabordabil, iritabil. 
Dar adevărata problemă era fratele cel mare al lui Micky. 
Paulo era prost, dar tare. Îl ura pe Micky pentru că era mai 
deștept și îi plăcea să-l umilească pe frate-său mai mic. Nu 
pierdea nicio ocazie să arate lumii că Micky nu știa să 
prindă juncanii cu lasoul sau să călărească un cal 
neîmblânzit sau să împuște un șarpe drept în cap. Numărul 
lui preferat era să sperie calul lui Micky, astfel încât acesta 
s-o ia la goană, iar Micky trebuia să închidă ochii strâns și 
să stea agăţat în șa, speriat de moarte, în timp ce calul său 
se avânta cu furie peste pampas până la epuizare. Nu, 
Micky nu voia să meargă acasă în vacanţă. Dar nu dorea 
nici să rămână la școală. Ceea ce își dorea cu adevărat era 
să fie invitat să petreacă vara cu familia Pilaster. 


Dar Edward nu sugeră acest lucru imediat, așa că Micky 
abandonă subiectul. Era sigur că acesta avea să se ivească 
din nou. 

Se cățărară pe un gard de lemn în paragină și urcară un 
delușor. Ajunși în vârf, văzură lacul. Marginile șlefuite ale 
carierei erau abrupte, dar băieţii sprinteni știau cum să le 
coboare. Pe fundul carierei se întindea o baltă adâncă plină 
cu apă verzui-închis în care înotau mormoloci, broaște, și 
din când în când, câte un șarpe de apă. 

Spre surprinderea lui Micky, în lac mai erau încă trei 
băieţi. 

Işi miji ochii, ferindu-și-i de razele soarelui care se 
oglindeau pe suprafaţa bălții, și se uită la siluetele goale. 
Toţi cei trei erau în clasa a patra inferioară la Windfield. 

Claia de păr roșcovan era a lui Antonio Silva, care, în 
ciuda culorii tenului, era compatriotul lui Micky. Tatăl lui 
Tonio nu avea atât de mult pământ ca tatăl lui Micky, dar 
familia Silva locuia în capitală și avea prieteni influenţi. Ca 
și Micky, Tonio nu putea merge acasă în timpul vacantelor, 
dar avea norocul să aibă prieteni la Ambasada Cordobei din 
Londra, așa că el nu era nevoit să stea la școala toată vara. 

Cel de-al doilea băiat era Hugh Pilaster, un văr de-al lui 
Edward. Cei doi veri nu semănau deloc: Hugh avea părul 
negru și trăsături mărunte și clare, și avea de obicei un 
rânjet răutăcios întipărit pe faţă. Edward era invidios pe 
Hugh pentru că acesta era bun la învăţătură, făcându-l pe 
Edward să pară prostănacul familiei. 

Cel de-al treilea era Peter Middleton, un băiat cam timid 
care se ţinea mai mult după Hugh, pentru că acesta era 
mai sigur de sine. Toţi cei trei aveau trupuri albe și imberbe 
de băieţi de treisprezece ani și braţe și picioare zvelte. 

Apoi Micky observă un al patrulea băiat. Acesta înota 
singur, la capătul celălalt al lacului. Era mai mare decât 
ceilalţi trei și nu părea să fie împreuna cu aceștia. Micky nu- 
| vedea îndeajuns de bine pentru a-l recunoaște. 

Edward rânji cu răutate. Intrevăzuse un prilej de a face o 
poznă. Işi duse degetul la buze în semn de liniște și începu 


să coboare panta carierei. Micky îl urmă. 

Ajunseră la pietroiul pe care băieţii cei mici își lăsaseră 
hainele. Tonio și Hugh făceau scufundări, cercetând cine 
știe ce, în timp ce Peter înota liniștit de unul singur. Primul 
care îi observă pe nou-veniţi fu Peter. 

— Oh, nu! exclama el. 

— la te uită! încălcaţi regulile, băieţași? făcu Edward. 

Atunci Hugh Pilaster îl observa pe vărul său și răspunse 
strigând: 

— Și voi la fel! 

— Mai bine v-aţi întoarce înainte să fiți prinși... spuse 
Edward. 

Luă de pe pietroi o pereche de pantaloni. 

— ...dar aveţi grijă să nu va udaţi hainele, altfel se vor 
prinde toţi pe unde aţi umblat! 

Și zvârli pantalonii în mijlocul bălții, cu un râs nechezat. 

— Nemernicule! strigă Peter, apucând pantalonii care 
pluteau pe apa. 

Micky zâmbi amuzat. 

Edward lua o gheată și o azvârli în lac. 

Băieţii cei mici intrară în panică. Edward luă o altă 
pereche de pantaloni de pe pietroi și o azvârli în lac. Era 
distractiv să le vadă pe cele trei victime ţipând și 
năpustindu-se să-și prindă hainele, așa că Micky începu să 
râdă. 

În timp ce Edward continua să azvârle ghete și haine în 
lac, Hugh Pilaster reuși să iasă din apă. Micky se aștepta ca 
Hugh să o ia la fugă, dar, surprinzător, acesta o luă către 
Edward. Înainte ca acesta să aibă timp să se întoarcă, Hugh 
îl împinse cu putere. Deși era mai mare decât Hugh, 
Edward se dezechilibră. Se clătină pe piatră, apoi se 
răsturnă și căzu în lac cu un pleoscăit formidabil. 

Totul se întâmplă cât ai clipi. Hugh înșfăca o mână de 
haine și începu să urce panta carierei, agil ca o maimuţă. 
Peter și Tonio chicotiră sarcastic. 

Micky se luă după Hugh câţiva pași, dar n-avea cum să-l 
prindă din urmă pe băiatul mult mai mic și mai vioi. 


Întorcându-se, se uită să vadă dacă totul era în regula cu 
Edward. Nu avea de ce să-și facă probleme: Edward ieșise 
la suprafaţă. Il prinsese pe Peter Middleton și îi vâra capul 
sub apă repetat, pedepsindu-l pentru râsul acela zeflemitor. 

Tonio înotă până la marginea lacului, strângând în mână 
o grămadă de haine șiroind de apa. Se întoarse și privi 
înapoi. 

— Lasă-l în pace, maimuţoiule! îi strigă lui Edward. 

Tonio era cam nebun, așa că Micky se întrebă ce idei o 
să-i vină acum. Tonio se duse puţin mai departe pe 
marginea lacului, apoi se întoarse cu o piatră în mână. 
Micky strigă la Edward ca să-l prevină, dar era prea târziu. 
Tonio zvârli piatra cu o precizie surprinzătoare și-l nimeri pe 
Edward în cap. Picuri roșii de sânge îi ţâșniră pe 
sprânceană. 

Edward scoase un urlet de durere și, lăsându-l cât colo pe 
Peter, se aruncă să-l prindă pe Tonio. 


2 


Hugh goni gol prin pădure către școală, strângând în 
mână câte haine mai avea și încercând să uite de durerea 
pe care o simţea în tălpile desculțe, din cauza terenului 
accidentat. Ajungând la o răspântie de poteci, o coti în 
viteză la stânga, mai fugi puţin, apoi se pierdu în tufăriș și 
se ascunse. 

Stătu nemișcat, încercând să-și domolească respirația 
hârâită și ciuli urechile. Văru-său Edward și tovarășul lui, 
Micky Miranda, erau cei mai mari dobitoci din școală: 
chiulangii, lași și bătăuși. Singura soluţie era să te ţii 
departe de ei. Dar Hugh era sigur că Edward avea să vină 
după el. Edward îl urâse dintotdeauna pe Hugh. 

Și taţii lor se certaseră. Tatăl lui Hugh, Toby, își retrăsese 
capitalul din afacerea de familie și începuse o afacere 
proprie în comerțul cu vopseluri pentru industria textilă. 
Deja la treisprezece ani, Hugh știa că pentru familia Pilaster 


a-ţi scoate banii din bancă reprezintă o faptă dintre cele 
mai grave. Joseph, tatăl lui Edward, nu-l iertase niciodată 
pe frate-său Toby. 

Hugh se întrebă ce se întâmplase cu prietenii lui. Erau 
patru băieţi la scăldat înainte ca Micky și Edward să-și facă 
apariţia. Tonio, Peter și Hugh se bălăceau într-o parte a 
lacului, iar un băiat mai mare, Albert Cammel, înota singur 
în partea cea mai îndepărtată. 

În mod normal, Tonio era curajos până la nesăbuinţă, dar 
de Micky Miranda îi era frică. Amândoi erau de loc dintr-o 
ţară sud-americană numită Cordoba. Tonio spunea că 
familia lui Micky era puternică și plină de cruzime. Hugh nu 
prea înţelegea ce înseamnă asta, dar efectul era uimitor: 
Tonio putea fi obraznic cu toţi băieţii dintr-a cincea, dar cu 
Micky se purta întotdeauna politicos, ba chiar umil. 

Pe Peter mai mult ca sigur că îl băgaseră în toţi sperieţii: 
lui îi era frică și de propria umbră. Hugh spera că acesta 
scăpase cumva de bătăuși. 

Albert Cammel, poreclit Cocoașă, nu era cu Hugh și cu 
prietenii lui. El își lăsase hainele în alt loc, așa că probabil 
scăpase nevătămat. _ 

Şi Hugh scăpase de bătăuși, dar nu și din bucluc. și 
pierduse hainele de corp, șosetele și ghetele. Acum era 
nevoit să se strecoare în școală în cămașă și cu pantalonii 
uzi leoarcă, sperând că n-o să-l vadă niciun dascăl sau 
vreunul dintre băieţii din clasele superioare. Ideea îi 
provocă un geamăt. „De ce mi se întâmplă mie mereu 
lucruri din astea?” se întreba el mâhnit. 

De optsprezece luni de când venise la Windfield, avusese 
tot felul de necazuri. Nu că i se părea greu să înveţe: era 
sârguincios și ieșea printre primii la toate testele. Dar 
regulile mărunte îl scoteau din fire. Stingerea se dădea în 
fiecare seară la ora zece fără un sfert, dar el mereu găsea 
câte un motiv foarte serios să stea treaz până la și un sfert. 
Locurile interzise îl ispiteau din cale-afară și era în mod 
irezistibil tentat să exploreze grădina refectoriului, livada 
directorului, depozitul de cărbune și pivniţa cu bere. Alerga 


când trebuia să meargă la pas, citea când trebuia să 
doarmă și vorbea în timpul rugăciunii. Și mereu sfârșea 
așa, simțindu-se vinovat și speriat, întrebându-se de ce se 
vârâse într-o situație care aducea atâta suferinţă. 

Pădurea era cufundată în liniște, iar Hugh medita 
întunecat la destinul său, întrebându-se dacă va deveni un 
om fără căpătâi, sau chiar un criminal, aruncat în închisoare 
sau transportat în Australia în lanţuri, sau osândit la 
spânzurătoare. 

In cele din urmă hotărî că Edward nu mai vine după el. Se 
ridică și-și trase pe el pantalonii și cămașa ude. Dintr-odată 
auzi pe cineva plângând. 

Işi îți capul cu băgare de seamă și zări căpiţa de păr 
roșcovan a lui Tonio. Prietenul lui mergea alene pe cărare, 
dezbrăcat și ud, cu hainele în braţe, plângând cu sughiţuri. 

— Ce s-a întâmplat? întreba Hugh. Unde-i Peter? 

Tonio se încrâncenă dintr-odată: 

— N-o să spun niciodată! Mă omoară! 

— Bine, nu-mi spune, replică Hugh. 

Ca de obicei, lui Tonio îi era frică de moarte de Micky, și 
n-ar fi mărturisit nimic, orice s-ar fi întâmplat. 

— Mai bine îmbracă-te, îl sfătui Hugh cu simţ practic. 

Tonio se uită pierdut la grămada de haine ude leoarcă pe 
care o ţinea în braţe. Părea prea șocat ca să le poată 
descurca. Hugh i le luă din mână. Avea ghetele, pantalonii 
și o șosetă, dar lipsea cămașa. Hugh îl ajută să se îmbrace 
cu ce avea și o porniră amândoi către școală. 

Tonio se oprise din plâns, dar părea încă foarte răscolit. 
Hugh spera că bătăușii aceia nu-i făcuseră nimic groaznic 
lui Peter. Dar acum trebuia să se gândească cum să-și 
salveze propria piele. 

— Dacă reușim să ajungem în internat, mergem și ne 
punem hainele curate și ghetele de schimb, chibzui el cu 
voce tare. Şi de îndată ce avem voie să părăsim camera, 
mergem în oraș și cumpărăm haine pe datorie de la Baxted. 

Tonio dădu din cap. 

— Bine, spuse el năuc. 


În timp ce-și tăiau drum prin desiș, Hugh se întrebă din 
nou de ce era Tonio atât de tulburat. La urma urmei, 
bruftuluielile nu erau un lucru nou la Windfield. Oare ce se 
întâmplase la lac după ce Hugh fugise? Dar Tonio nu scoase 
nicio vorbă despre asta pe drumul de întoarcere. 

Şcoala era formată din șase clădiri care fuseseră odată 
centrul unei ferme mari, iar camerele lor se găseau în fosta 
lăptărie, lângă capelă. Ca să ajungă acolo trebuiau să sară 
un zid și să traverseze terenul de squash. Se căţărară și 
priviră peste zid. Așa cum își închipuise, curtea era pustie, 
și totuși Hugh șovăi. Se gândi la Dungata vârstându-i 
spatele și se cutremură. Dar nu avea de ales. Trebuiau să 
ajungă înapoi în școală și să se schimbe. 

— Pe locuri, fiți gata, șopti el. Start! 

Săriră deodată zidul și o luară ca din pușcă prin curte 
către umbra răcoroasă a capelei de piatră. Până aici, toate 
bune. Apoi se strecurară spre est, lipiţi de zid. Mai urma o 
cursă scurtă pe aleea care ducea în clădire. Hugh se opri. 
Nu era nici ţipenie de om. 

— Acum! spuse el. 

Băieţii traversară drumul în fugă. Dar când ajunseră la 
intrare, se abătu dezastrul. O voce cunoscută și autoritară 
răsună: 

— Pilaster cel mic! Dumneata ești acela? 

Hugh înţelese că până aici îi fusese. 

Inima i se făcu cât un purice. Se opri și se întoarse. 
Domnul Offerton se nimerise să iasă din capela tocmai în 
momentul acela, iar acum stătea în umbra portalului: era 
un om înalt și acru, cu robă profesorală și tocă. Hugh își 
înghiţi un vaiet. Domnul Offerton, căruia i se furaseră banii, 
era foarte probabil cel mai puţin dispus dintre dascăli să 
dea dovada de îngăduinţă astăzi. Sigur urma Dungata. 
Hugh simţi ca mușchii șezutului i se încordează involuntar. 

— Vino încoace, Pilaster, spuse domnul Offerton. 

Hugh își târșâi picioarele până la el, urmat de Tonio. 
„Oare de ce mă expun eu la asemenea riscuri?” se întrebă 
el deznădăjduit. 


— Treci în biroul domnului director! Imediat! 

— Da, domnule, spuse Hugh mâhnit. 

Era din ce în ce mai rău. Când directorul avea să-l vadă 
în așa hal, sigur avea să-l dea afară din școala. Și cum avea 
să-i explice totul maică-sii? 

— Acum! spuse profesorul nerăbdător. 

Băieţii se răsuciră pe călcâie, dar domnul Offerton spuse: 

— Dumneata nu, Silva! 

Hugh și Tonio schimbară uluiţi o privire. De ce să fie 
pedepsit doar Hugh, și Tonio nu? Dar nu puteau comenta 
ordinele, așa că Tonio o șterse către dormitor, în timp ce 
Hugh se îndreptă spre clădirea directorului. 

Deja o simţea pe Dungata pe spinare. Ştia că avea să-l 
podidească plânsul, ceea ce era chiar mai rău decât 
durerea în sine, pentru că i se părea că era prea mare să 
plângă la treisprezece ani. 

Clădirea directorului se afla tocmai în partea cealaltă a 
școlii. Hugh se îndreptă spre ea agale, și totuși ajunse acolo 
mult prea repede, iar servitoarea îi deschise la o secundă 
după ce sună. 

Îl întâlni pe domnul Poleson pe hol. Directorul era un 
bărbat chel cu mutră de buldog, însă dintr-un motiv sau 
altul, de data aceasta nu părea să bubuie de mânie așa 
cum ar fi cerut situaţia. În loc să-l interogheze pe Hugh de 
ce încălcase consemnul și cum de era ud leoarcă, directorul 
deschise ușa biroului și îi spuse blând: 

— Pe aici, tinere. 

Cu siguranţă că își păstra mânia pentru corecție. Inima 
lui Hugh bătea nebunește când intră în birou. 

Fu uimit s-o vadă pe maică-sa așteptând. 

Şi ce era mai rău, aceasta plângea. 

— Am fost doar la scaldă! exclamă Hugh. 

Ușa se închise în urma lui, și Hugh își dădu seama că 
directorul nu îl urmase în birou. 

Hugh începu să înţeleagă că prezenţa mamei n-avea 
nimic de-a face cu faptul că încălcase consemnul și că se 
dusese la scăldat, sau că își pierduse hainele, sau că fusese 


găsit pe jumătate dezbrăcat. 

Avea sentimentul cumplit că era vorba de ceva mult mai 
grav. 

— Mamă, ce e? întrebă. De ce ești aici? 

— O, Hugh, suspină ea, a murit tata. 


3 


Sâmbăta era cea mai bună zi a săptămânii pentru Maisie 
Robinson. Sâmbătă tăticul primea salariul. Așa că astă- 
seară urmau să aibă carne la cină și pâine proaspătă. 

Stătea pe pragul ușii împreuna cu fratele ei Danny, 
așteptându-l pe tăticul să vina de la muncă. Danny avea 
treisprezece ani - doi ani mai mult decât Maisie - și Maisie îl 
adora, deși el nu se purta întotdeauna frumos cu ea. 

Casa era una dintr-un șir de locuinţe sufocante și 
igrasioase aflate în portul unui orășel de pe coasta nord- 
estică a Angliei. Proprietăreasa se nuntea doamna MacNeil 
și era văduvă. Aceasta locuia în odaia din faţă, la parter. 
Familia Robinson locuia în odaia din spate, iar o altă familie 
locuia la etaj. La ceasul când tăticul trebuia să se întoarcă 
de la muncă, doamna MacNeil ieșea la ușă, așteptând să 
încaseze chiria. 

Lui Maisie îi era foame. leri se rugase de măcelar să-i dea 
niște resturi de oase, iar tăticul cumpărase un nap și făcuse 
o tocăniţă, și de-atunci, Maisie nu mai mâncase nimic. Dar 
azi era sâmbătă! 

Maisie încercă să nu se mai gândească la cină, pentru ca 
asta îi înteţea durerea de stomac. Ca să-și ia gândul de la 
mâncare, îi spuse lui Danny: 

— Tăticul a tras o înjurătură azi-dimineaţă. 

— Ce-a zis? 

— A zis că doamna MacNeil e o paskudniak. 

Danny  chicoti. Cuvântul însemna „scârnă”. Copiii 
vorbeau engleza fluent după un an petrecut în noua ţară, 
dar încă mai știau și idiș. 


Numele lor nu era chiar Robinson, ci Rabinowicz. Doamna 
MacNeil începuse să manifeste antipatie față de ei din 
momentul în care aflase că erau evrei. Nu mai întâlnise 
niciun evreu în viaţa ei, iar când le dăduse camera în chirie 
crezuse că sunt francezi. Nu mai era niciun evreu în oraș. 
Familia Robinson nu avusese niciodată intenţia de a se 
stabili aici: plătiseră bilete pentru o traversare către un loc 
numit Manchester, unde locuiau mulţi evrei, iar căpitanul 
vaporului le spuse că aici era Manchester, dar îi fraierise. 
Când descoperiră că erau într-un alt oraș, tăticul spuse că o 
să strângă bani ca să se mute la Manchester, dar mămică 
se îmbolnăvise. Și acum era tot bolnavă, așa că ei erau tot 
aici. 

Tăticul lucra la debarcader, într-un depozit pe al cărui 
gard scria mare „Tobias Pilaster Co”. Maisie se întrebase 
deseori cine o fi fost Co. Tăticul lucra ca funcţionar, notând 
butoaiele de vopsea care intrau și ieșeau din depozit. Era 
un om chibzuit, care mereu lua notițe și făcea liste. Mămica 
era tocmai contrariul. Ea fusese dintotdeauna cea 
îndrăzneață. Ea fusese cea care dorise să vină în Anglia. 
Mămicii îi plăcea să dea petreceri, să meargă în excursii, să 
cunoască lume, să se îmbrace frumos și să joace tot felul 
de jocuri. „De asta trebuie că tăticul o iubește atât de mult, 
gândea Maisie, pentru că ea e ceea ce el n-ar putea fi 
vreodată.” 

Acum mămica nu mai era atât de veselă. Stătea toată 
ziua întinsă pe salteaua roasă, trezindu-se din somn doar 
din când în când, iar chipul palid îi strălucea de sudoare și 
respiraţia îi era fierbinte și mirositoare. Doctorul spusese că 
trebuie să se refacă mâncând zilnic ouă proaspete, 
smântână și carne de vită, iar tăticul plătise vizita 
doctorului cu banii de cină din ziua aceea. Dar acum Maisie 
se simţea vinovată de fiecare dată când ducea mâncare la 
gură, știind că mânca mâncarea care putea să-i salveze 
viața maică-sii. ` 

Maisie și Danny învăţaseră să fure. In zilele de piață 
mergeau în centru și șterpeleau cartofi sau mere de pe la 


tarabe. Vânzătorii aveau privirea ageră, dar tot îi mai 
distrăgea câte ceva din când în când: vreo ceartă pentru 
rest, vreo încăierare între câini sau vreun beţivan, și copiii 
puneau mâna pe ce apucau. Dacă erau norocoși, prindeau 
câte un copil bogat de vârsta lor, tăbărau pe el și îl jefuiau. 
Deseori copiii ăștia aveau în buzunar o portocală sau o 
punguţă cu dulciuri, chiar și câţiva bănuţi. Maisie se temea 
să nu fie prinsă pentru că știa cât de rușine i-ar fi fost 
mămicii, dar îi era și foame. 

Maisie își ridică privirea și văzu un pâlc de oameni venind 
pe stradă. Se întrebă cine puteau fi. Era încă puţin prea 
devreme pentru ca muncitorii din port să se întoarcă de la 
muncă. Oamenii vorbeau mânioși, dând din mâini și 
agitându-și pumnii. Când se apropiară, Maisie îl recunoscu 
pe domnul Ross, care locuia la etaj și lucra cu tăticul la 
firma lui Pilaster. De ce n-o fi fiind la muncă? Părea destul 
de furios din cauza asta. Era roșu la faţă și înjura și vorbea 
de ticăloși, de paraziți nemernici și de mincinoși nenorociţi. 
Când grupul ajunse în dreptul casei, domnul Ross îl părăsi 
brusc și năvăli înăuntru, astfel că Maisie și Danny trebuiră 
să se dea la o parte ca să se ferească de ghetele lui 
ţintuite. 

Când Maisie își ridică din nou privirea, îl văzu pe tăticul. 
Era un bărbat subţire cu barba neagră și ochi căprui, blânzi. 
Venea în urma celorlalţi, cu capul plecat, și arăta atât de 
abătut și de disperat, încât lui Maisie îi veni să plângă. 

— Tăticule, ce s-a întâmplat? îl întrebă. De ce-ai venit 
atât de devreme acasă? 

— Hai înăuntru, îi spuse el cu o voce atât de stinsă, încât 
Maisie abia îl auzi. 

Cei doi copii îl urmară în odaia din fundul casei. El 
îngenunche lângă saltea și o sărută pe mămica pe buze. Ea 
se trezi și îi zâmbi. El nu-i întoarse zâmbetul. 

— Compania s-a dus, spuse el în idiș. Toby Pilaster e 
ruinat. 

Maisie nu prea pricepea ce înseamnă asta, dar tonul lui 
Papa îi spunea clar că era vorba de o nenorocire. Aruncă o 


privire spre Danny, care ridică din umeri. Nici el nu 
pricepea. 

— Dar de ce? întrebă mămica. 

— A avut loc un crah financiar, spuse tăticul. O bancă 
importantă din Londra a dat faliment ieri. 

Mămica se încruntă, căznindu-se să se concentreze. 

— Dar aici nu-i Londra! Ce-avem noi cu Londra? 

— Nu cunosc detaliile. 

— Vasăzică nu mai ai de lucru? 

— Nici de lucru, nici leafă. 

— Dar azi ai luat leafa? 

Papa își plecă fruntea. 

— Nu, nu ne-au dat leafa. 

Maisie se uita din nou la Danny. Asta pricepură amândoi. 
Dacă nu erau bani, nu era nici de mâncare. Danny părea 
speriat. Lui Maisie îi veni să plângă. 

— Trebuie să-ţi dea leafa, șopti mămica. Ai muncit toată 
săptămână, trebuie să-ți dea leafa. 

— N-au bani, răspunse tăticul. Asta-nseamnă faliment, 
înseamnă să datorezi bani la oameni și să nu-i ai. 

— Dar domnul Pilaster e un om bun, așa ai spus mereu. 

— Toby Pilaster a murit. S-a spânzurat aseară în biroul lui 
din Londra. Avea un băiat de vârsta lui Danny. 

— Dar ce-o să le dam de mâncare copiilor? 

— Nu știu, spuse tăticul și începu să plângă, spre groaza 
lui Maisie. lartă-mă, Sarah! rosti el, în timp ce lacrimile îi 
curgeau în barba. Te-am adus în locul ăsta groaznic unde 
nu sunt evrei și nimeni să ne-ajute. N-am bani de doctor, n- 
am bani de medicamente, nu am ce le da de mâncare 
copiilor. Am dat greș! lartă-mă, te rog, iartă-mă. 

Se aplecă și-și îngropa faţa în pieptul mămicii. Ea îl 
mângâie pe cap cu mâna tremurândă. 

Maisie era îngrozită. Tăticul nu plângea niciodată. Părea 
ca nu mai e nicio speranţă. Poate că aveau să moară cu 
toţii. 

Danny se ridică, se uită la Maisie și-i făcu semn din cap 
să se îndrepte spre ușă. Se ridică și ea și ieșiră împreună pe 


vârful picioarelor. Maisie se așeza pe prima treaptă și 
începu să plângă. 

— Ce-o să facem acum? întreba ea. 

— O să fugim, spuse Danny. 

Cuvintele lui Danny o înfiorară. 

— Nu putem fugi, replica ea. 

— Trebuie. N-avem ce mânca. Dacă rămânem aici, o să 
murim. 

Lui Maisie nu-i păsa dacă avea să moară, dar îi veni o 
altă idee, și anume că mămica era cea care sigur avea să 
moară de foame ca să le dea lor de mâncare. Dacă 
rămâneau, avea să moară ea. Trebuiau să plece ca s-o 
salveze. 

— Așa e, îi spuse Maisie lui Danny. Dacă plecăm, poate 
că tăticul o să reușească să facă rost de mâncare pentru 
mămica. Trebuie să plecăm de dragul ei. 

Auzindu-și propriile spuse, Maisie rămase năucită de cei 
se-ntâmpla familiei lor. Acum era mult mai rău decât ziua în 
care părăsiseră Viskis, lăsând în urmă satul cu casele în 
flăcări, și se suiseră în trenul friguros cu toată avuţia lor 
strânsă în doi saci de pânză. Căci atunci știa că tăticul avea 
să aibă grijă de ea întotdeauna, orice s-ar fi întâmplat, dar 
acum trebuia să-și poarte singură de grijă. 

— Unde mergem? întrebă ea șoptit. 

— Eu plec în America. 

— În America? Cum pleci? 

— În port e un vapor care pleacă spre Boston de 
dimineaţă când se ridică mareea - în noaptea asta mă caţăr 
pe o frânghie și mă ascund într-una dintre bărcile de pe 
punte. 

— O să călătorești clandestin! exclamă Maisie cu frică și 
cu admiraţie în glas. 

— Exact. 

Uitându-se la frate-său, Maisie observă pentru întâia oară 
că pe buza de sus îi mijea o umbră de mustață. Se făcea 
bărbat, și într-o bună zi avea să aibă o barbă neagră ca a 
tăticului. 


— Cât timp se face până-n America? întrebă ea. 

Danny șovăi, făcu o faţă de om prost și spuse: 

— Nu știu. 

Maisie pricepu că ea nu era în schemă și fu cuprinsă de 
mâhnire și frică. 

— Vasăzică nu mergem împreună, spuse tristă. 

Danny se simţi vădit vinovat, dar n-o contrazise. 

— Îţi spun eu ce să faci, spuse. Du-te la Newcastle. Poţi 
ajunge acolo în cam patru zile pe jos. E un oraș uriaș, mai 
mare ca Gdanskul, așa că nimeni n-o să te observe. |ţi tai 
părul, furi o pereche de pantaloni și te prefaci că ești băiat. 
Te duci să-ţi cauţi de lucru la grajduri, că tu te pricepi la cai. 
Dacă te plac, o să primeşti bacșișuri, și după o vreme s-ar 
putea să-ți dea o slujba. Maisie nu se putea închipui fiind 
singură cuc. 

— Aș prefera să vin cu tine, spuse ea. 

— Nu se poate. Şi așa o să fie greu - să mă ascund pe 
vapor, să fur mâncare și așa mai departe. Nu ţi-aș putea 
purta de grijă și ţie. 

— N-ar fi nevoie să-mi porţi de grijă. Aș tăcea chitic tot 
timpul. 

— Mi-aș face griji pentru tine. 

— N-o să-ţi faci griji ca mă lași singură-singurică? 

— Fiecare trebuie să-și poarte singur de grijă! rosti el 
furios. Maisie înţelese că Danny era hotărât. Nu reușise 
niciodată să-l facă să se răzgândească dacă el era hotărât. 
Întrebă cu spaimă în glas: 

— Când plecăm? În zori? 

El își scutura capul. 

— Acum. Eu trebuie să ajung pe vapor cum se lasă 
întunericul. 

— Vorbești serios? 

— Da. 

Ca dovadă, se ridică în picioare. 

Se ridică și ea. 

— Ar fi ceva de luat? 

— Ce să fie de luat? 


Maisie dădu din umeri. N-avea haine de rezervă, amintiri 
sau alte lucruri. Mâncare sau bani nu erau. 

— Merg s-o sărut pe mămica de rămas-bun. 

— Nu! spuse Danny sever. Dacă mergi, o să rămâi aici. 
Așa era. Dacă ar vedea-o pe mămica în momentul asta, s-ar 
muia și ar mărturisi totul. Işi înghiţi nodul care îi urca în gât. 

— Bine, spuse ea înăbușindu-și lacrimile. Sunt gata. 

Se îndepărtară de casă împreună. 

Ajunși la capătul străzii, Maisie vru să se întoarcă să mai 
vadă o dată casa, dar se temu că avea să-și piardă curajul, 
așa că păși înainte fără a privi înapoi. 


4 


Din ziarul The Times: 

CARACTERUL ELEVULUI ENGLEZ: Medicul legist 
și judecătorul de instrucţie din Ashton, domnul H.S. 
Wasbrough, a efectuat în cursul zilei de ieri la 
Station Hotel din Windfield o anchetă asupra 
decesului lui Peter James St John Middleton, de 13 
ani, elev. Se pare că băiatul înota într-un lac dintr-o 
carieră părăsită în apropierea Şcolii Windfield, când 
doi băieţi mai mari au observat că i se făcuse rău, 
conform mărturiilor depuse în fața tribunalului. 
Unul din băieţi, Miguel Miranda, originar din 
Cordoba, a depus mărturie că tovarășul său, 
Edward Pilaster, de 16 ani, s-a dezbrăcat și s-a 
aruncat în apă încercând să-l salveze pe colegul 
său mai mic, dar a fost în zadar. Directorul Şcolii 
Windfield, profesorul Herbert Poleson, a afirmat ca 
mai sus-mențţionata carieră se află în afara ariei de 
acces al elevilor, dar că era conștient de faptul ca 
regula nu era respectată cu stricteţe. Juraţii au dat 
verdictul de moarte accidentală prin înecare. 
Judecătorul de instrucţie a mai subliniat curajul lui 
Edward Pilaster de a încerca să-și salveze prietenul 


de la moarte și a adăugat că putem fi mândri pe 
bună dreptate de caracterul elevului englez, așa 
cum este el format de instituţii precum Școala 
Windfield. 


5 


Micky Miranda era fascinat de mama lui Edward. 

Augusta Pilaster era o femeie de vreo treizeci și cinci de 
ani, înaltă și sculpturală. Avea părul și sprâncenele negre, 
chipul trufaș, cu pomeţii înalţi, nasul drept și ascuţit și 
bărbia pronunţată. Nu se putea spune că era frumoasă, și 
cu siguranţă nici drăguță, dar într-un fel chipul acela semet 
era din cale-afară de fascinant. La anchetă purta o haină 
neagră și pălărie neagră, ceea ce o făcea să arate și mai 
teatrală. Dar Micky era mai ales fermecat de impresia clară 
pe care i-o făcea Augusta că hainele ei elegante acopereau 
un trup plin de voluptate, iar ţinuta ei arogantă și severă 
ascundea o fire pătimașă. Nu-și putea lua ochii de la ea. 

Lângă ea stătea așezat soţul ei Joseph, tatăl lui Edward - 
un bărbat la vreo patruzeci de ani, urât și cu o expresie 
acră pe chip. Avea același nas mare ca o lamă de cuţit 
precum nasul lui Edward și același ten deschis, dar părul lui 
blond se rărea, și niște favoriţi stufoși îi ţâșneau din obraji 
parcă pentru a compensa lipsa părului. Micky se întreba 
cum de o femeie superbă ca ea se măritase cu omul 
acesta. Era foarte bogat - poate acesta era motivul. 

Domnul și doamna Pilaster, Edward și Micky, împreună cu 
directorul, profesorul Poleson, se întorceau cu toţii la școală 
într-o trăsura luată de la Station Hotel. Micky se amuza 
văzând că și directorul era vrăjit de Augusta Pilaster. 
Bătrânul Pole o întrebă dacă ancheta o obosise, dacă se 
simţea confortabil în trăsură, îi spuse vizitiului să meargă 
mai încet, iar la sfârșitul călătoriei sări din trăsură pentru 
plăcerea de a-i atinge mâna la coborâre. Chipul lui de 
buldog arăta mai însufleţit ca niciodată. 


Ancheta mersese bine. Micky afișase mutra cea mai 
deschisă și sinceră de care era în stare când spuse 
povestea pe care o inventase împreună cu Edward, dar în 
sinea lui îi fusese frică. Britanicii puteau fi foarte severi în 
chestiunea adevărului, și dacă se descoperea că minţea, ar 
avea mari necazuri. Dar juraţii fură atât de încântați de 
această poveste despre eroismul unui elev, că nimeni nu o 
puse la îndoială. Edward avusese emoţii și se bâlbâise la 
declaraţie, dar judecătorul de instrucţie îl scuza, sugerând 
ca băiatul era tulburat de nereușita de a-l salva pe Peter și 
spunându-i stăruitor că n-are de ce să se învinuiască. 

Niciunul dintre ceilalţi băieţi nu fuseseră chemaţi la 
anchetă. Hugh fusese luat acasă de la școala chiar în ziua 
înecului pentru că îi murise tatăl. Lui Tonio nu i se ceru să 
depună mărturie pentru că nimeni nu știa că fusese martor 
la înec: Micky îl ameninţase, ca să păstreze tăcerea. lar 
celălalt martor, băiatul necunoscut din celălalt capăt al 
lacului, nu își dezvăluise identitatea. 

Părinţii lui Peter Middleton erau prea îndureraţi ca să 
participe la anchetă. Îl trimiseră numai pe avocatul lor, un 
moșneag cu ochi somnoroși a cărui singură grijă fusese să 
încheie povestea cât mai repede posibil. David, fratele mai 
mare al lui Peter, era prezent în sală, și începu să dea 
semne de agitaţie când avocatul decise să nu le pună nicio 
întrebare lui Micky și lui Edward. Dar spre marea ușurare a 
lui Micky, moșneagul nu îi luă în seamă protestele șoptite. 
Micky îi fu recunoscător pentru lipsa de silință. Micky era 
pregătit și pentru contrainterogatoriu, dar Edward ar fi 
putut ceda. 

Ajunși în salonul prăfuit al directorului, doamna Pilaster îl 
îmbrăţișă pe Edward și-i sărută rana de pe frunte unde îl 
nimerise piatra aruncată de Tonio. 

— Bietul meu băieţaș! spuse ea. 

Micky și Edward nu spuseseră nimănui că Tonio aruncase 
cu o piatră în Edward, pentru că atunci ar fi trebuit să 
explice de ce anume aruncase Tonio piatra. Spuseseră în 
schimb că Edward se lovise la cap când se scufundase ca 


să-l salveze pe Peter. 

La ceai, Micky descoperi lucruri noi despre Edward. 
Maică-sa, stând alături de el pe canapea, îl mângâia mereu 
și-i spunea Teddy. În loc să fie jenat, cum ar fi fost mai toţi 
băieţii, lui Edward părea să-i placă și-i tot trimitea maică-sii 
un zâmbet drăgălaș pe care Micky nu-l mai văzuse. „Se 
topește după fiu-său, iar lui îi place”, gândi Micky. 

După câteva minute de conversaţie despre lucruri 
mărunte, doamna Pilaster se ridică brusc, luându-i prin 
surprindere pe bărbaţi, care se precipitară la picioarele ei. 

— Sunt sigură că vreţi să fumaţi, domnule Poleson, spuse 
ea. Și fără să aștepte vreun răspuns, continuă: Domnul 
Pilaster va face o plimbare prin grădină cu dumneavoastră. 
Teddy, iubitule, du-te cu tata. Aș vrea să petrec câteva 
momente de liniște în capelă. Poate că Micky ar binevoi să- 
mi arate drumul. 

— Desigur, desigur, se bâlbăi directorul, grăbindu-se să-și 
exprime acordul cu acest șir de porunci. Executarea, 
Miranda! 

Micky era impresionat. Cât de ușor îi făcuse pe toţi să se 
plece la ordinele ei! Micky îi deschise ușa și ieși în urma ei. 

Ajunși pe coridor, o întrebă politicos: 

— Aţi dori o umbrelă de soare, doamnă Pilaster? Soarele 
e destul de puternic. 

— Nu, mulţumesc. 

leșiră. Mai mulţi băieți se plimbau de colo, colo prin fața 
casei directorului. Micky ghici că aceștia auziseră că mama 
lui Pilaster arată trăsnet și că veniseră toţi să o vadă. 
Mândru în calitatea de însoțitor al ei, Micky o conduse pe 
doamna Pilaster printr-un șir de terenuri și curţi interioare 
la capela școlii. 

— Să vă aștept afară? se oferi el. 

— Vino înăuntru. Aș dori să vorbesc cu dumneata. 

Micky începu să se neliniștească. Augusta Pilaster se 
așeză pe o bancă din spatele capelei și îl invită pe Micky să 
ia loc alături. Privindu-l în ochi, îl spuse: 

— Acum spune-mi adevărul. 


Augusta observă străfulgerarea de surprindere și teamă 
pe chipul băiatului și știu că are dreptate. Dar Micky se 
reculese într-o clipă. 

— V-am spus deja adevărul, zise el. 

Ea își scutură capul. 

— Banu mi l-ai spus. 

El zâmbi. 

Zâmbetul lui o surprinse. Îl prinsese - acum băiatul era în 
defensivă, și totuși mai putea zâmbi. Puţini bărbaţi se 
puteau împotrivi voinţei ei puternice, dar se părea că 
băiatul acesta era excepţional, în ciuda vârstei fragede. 

— Câţi ani ai? îl întreba ea. 

— Șaisprezece. 

Augusta îl privi atent. Era peste poate de arătos cu părul 
lui brunet și creţ și pielea netedă, dar o notă de pierzanie 
se putea deja ghici în ochii cu pleoapele grele și pe buzele 
pline, îi amintea oarecum de contele de Strang, de alura și 
înfățișarea lui atrăgătoare... Augusta dădu gândul la o parte 
cu o strângere de inimă vinovată. 

— Lui Peter Middleton nu-i era rău când aţi mers la lac, 
spuse ea. Înota și se simţea bine. 

— Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el calm. 

Augusta simţi că băiatul era speriat, dar vedea că acesta 
își păstra totuși cumpătul. Era într-adevăr remarcabil de 
matur. Augusta fu nevoită să-și dea și mai mult cărţile pe 
faţă: 

— Uiţi că și Hugh Pilaster era acolo, spuse ea. E nepotul 
meu. Tatăl lui și-a luat viața săptămâna trecută, după cum 
probabil ai auzit și dumneata, și de aceea Hugh nu e aici 
acum. Dar i-a spus mamei lui, care este cumnata mea. 

— Ce-a spus? 

Augusta se încrunta. 

— A spus că Edward i-a aruncat hainele lui Peter în apă, 
zise ea șovăitor. 

Augusta nu reușea să înţeleagă prea bine de ce Teddy ar 
face una ca asta. 


— Şi apoi? 

Augusta zâmbi. Băiatul ăsta controla conversaţia. Ea era 
cea care trebuia să-i pună întrebări, dar de fapt el era cel 
care o chestiona pe ea. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu adevărat. 

El dădu din cap afirmativ. 

— Bine. 

La acceptul lui Micky, Augusta se simţi ușurată, dar și 
îngrijorată. Voia să cunoască adevărul, dar îi era frică să-l 
audă. Fusese foarte aproape să-l piardă pe bietul Teddy 
când acesta era mic pentru că laptele ei nu era bun, și 
Teddy era mai mult mort decât viu când în sfârșit doctorii 
descoperiră cauza problemei și recomandaseră o doică. De 
atunci, Teddy fusese mereu vulnerabil și avea nevoie de 
protecţia ei. Dacă ar fi fost după ea, Teddy n-ar fi fost trimis 
la o școală-internat, dar taică-său fusese de neînduplecat în 
această privinţă... Augusta își îndreptă din nou atenţia 
către Micky. 

— Edward n-a avut nicio intenţie rea, începu Micky. Voia 
doar să-i tachineze. A aruncat hainele băieţilor în apă în 
glumă. 

Augusta dădu din cap consfinţind. | se părea firesc că 
băieţii se mai necăjesc unul pe altul. Bietul Teddy trebuie 
că a trecut și el prin astfel de lucruri. 

— ...apoi Hugh l-a împins pe Edward în apă. 

— Hugh ăsta mic mereu a făcut numai necazuri, spuse 
Augusta. Seamănă cu nefericitul de taică-său. 

„Și probabil o s-o sfârșească rău ca și el”, gândi ea. 

— Ceilalţi băieţi râdeau, și Edward l-a băgat pe Peter cu 
capul sub apă, să-l înveţe minte. Hugh a luat-o la fugă, apoi 
Tonio a zvârilit o piatră către Edward. 

Augusta se îngrozi: 

— Dar ar fi putut să-l lovească de să-și piardă cunoștința 
și să se înece! 

— N-a fost așa, și atunci Edward s-a luat după Tonio. Eu 
mă uitam la ei, nimeni nu s-a uitat la Peter Middleton. Tonio 
a reușit să scape. Şi atunci l-am observat pe Peter. Nu știm 


prea bine ce s-a întâmplat cu el: poate că faptul că Edward 
l-a băgat cu capul sub apă l-a epuizat și era prea obosit să 
iasă din apă sau și-a pierdut respiraţia. In orice caz, plutea 
cu fața în jos. L-am scos din apă imediat, dar era fără 
suflare. 

„Nu se poate spune că a fost vina lui Edward, gândi 
Augusta. Așa sunt băieţii, duri unul cu altul.” Cu toate 
astea, îi mulțumea cerului că povestea nu ieșise la iveala la 
anchetă. Micky îl acoperise pe Edward, slavă Domnului. 

— Dar ceilalți băieţi? se interesă ea. Ei știu precis ce s-a 
întâmplat. 

— Din fericire Hugh a fost luat de la școală chiar în 
aceeași zi. 

— Dar celălalt băiat - Tony ai spus că-l cheamă? 

— Antonio Silva. Pe scurt, Tonio. Nu vă faceţi griji în 
privinţa lui. E din ţara mea. El face cum îi spun eu. 

— Cum poţi fi dumneata așa de sigur? 

— Ştie că dacă mă bagă în necaz, familia lui de-acasă va 
avea de suferit. 

Vocea băiatului avea ceva înspăimântător în ea, și 
Augusta se înfioră. 

— Pot să vă aduc un șal? întreba Micky atent. 

Augusta scutură din cap. 

— Nimeni altcineva n-a văzut ce s-a întâmplat? 

Micky se încruntă. 

— Mai era un băiat care înota în lac când am ajuns noi 
acolo. 

— Cine? 

Micky scutură din cap: 

— Nu l-am văzut la faţă, și nu știam ca avea să aibă vreo 
însemnătate. 

— A văzut ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Nu sunt sigur când a plecat. 

— Dar plecase deja pe când l-aţi scos pe Peter din apă?! 

— Da. 

— Dac-aș putea afla despre cine e vorba... spuse Augusta 
îngrijorată. 


— Poate că nici nu e de la noi din școală, îi atrase atenţia 
Micky. Poate că e din oraș. În orice caz, din cine știe ce 
motiv, nu s-a anunţat ca martor, așa că presupun ca nu 
reprezintă niciun pericol pentru noi. 

„Niciun pericol pentru noi.” Pe Augusta o surprinse 
gândul că ar putea fi implicată cu băiatul acesta în ceva 
necinstit, poate chiar ilegal. Nu-i plăcea situaţia. Se vârâse 
singură în ea fără să-și dea seama, și acum era prinsă. Il 
privi pe Micky drept în ochi și-l întrebă: 

— Ce dorești dumneata de fapt? 

Pentru prima dată, îl surprinse pe Micky cu garda jos. 
Uluit, băiatul făcu: 

— Cum adică? 

— L-ai acoperit pe fiul meu. Azi ai depus mărturie falsă. 

Augusta văzu că băiatul era tulburat de francheţea ei. 

Asta o mulţumi: acum stăpânea din nou situaţia. 

— Nu cred că te-ai expus la un asemenea risc pur și 
simplu din bunătate. Cred că dorești ceva în schimb. De ce 
nu-mi spui direct ce vrei? 

Augusta văzu cum privirea lui Micky aluneca spre pieptul 
ei și crezu pentru o fracțiune de secundă că băiatul avea 
să-i facă o propunere indecentă. Micky spuse: 

— Vreau să petrec vara cu dumneavoastră. 

Augusta nu se așteptase la așa ceva. 

— De ce? 

— Eu locuiesc la șase săptămâni distanţă de aici. Trebuie 
să stau la școala în timpul vacanţelor. Detest asta - e 
plictisitor și mă simt singur. Mi-ar plăcea să fiu invitat să 
petrec vara cu Edward. 

Dintr-odată, Micky devenise din nou băiat de școală. 
Augusta crezuse că avea să ceară bani, sau poate vreo 
slujbă la Banca Pilaster. Dar ceea ce cerea el era un lucru 
atât de neînsemnat, aproape copilăresc. Și totuși, nu era un 
lucru neînsemnat pentru el. „La urma urmei, are doar 
șaisprezece ani”, gândi ea. 

— Vei fi bine-venit să stai cu noi peste vară, îi spuse. 

Ideea nu-i displăcea. Micky era un tânăr destul de 


neobișnuit în multe privinţe, dar avea o purtare desăvârșită 
și era arătos: n-ar fi fost niciun deranj să-l aibă ca musafir. 
Şi putea să aibă o influenţă bună asupra lui Edward. Dacă 
Teddy avea vreun cusur, era că era cam nehotărât. Micky 
era exact opusul sau. Poate că unele dintre calităţile lui 
aveau să se lipească și de Teddy alei. 

Micky zâmbi larg, arătându-și dinţii albi. 

— Vă mulţumesc, spuse el. 

Părea sincer încântat. 

Augusta simţi nevoia să rămână singură ca să 
chibzuiască mai îndeaproape la ceea ce aflase. 

— Acum lasă-mă, spuse ea. Găsesc singură drumul 
înapoi către biroul directorului. 

Micky se ridică de pe bancă. 

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse el, întinzându-i 
mâna. 

Augusta îi luă mâna: 

— lar eu îţi sunt recunoscătoare dumitale pentru că l-ai 
protejat pe Teddy. 

Micky se înclină, ca și cum ar fi vrut să-i sărute mâna, și 
apoi, spre uluirea ei, o sărută pe buze. Totul se petrecu atât 
de repede, încât Augusta nici n-avu timp să se dea înapoi. 
Căuta să spună ceva în semn de protest, dar nu-i venea în 
minte nimic. O clipă mai târziu, Micky dispăruse. 

Era revoltător! Nu avea voie s-o sărute deloc, darămite 
pe buze! Cine se credea? Primul ei gând fu să anuleze 
invitaţia pentru vară. Dar asta nu putea fi o soluţie. 

„De ce nu?” se întrebă ea. De ce să nu poată anula 
invitaţia făcută unui băieţțaș de școală? Acesta se purtase 
necuviincios, și prin urmare nu trebuia să locuiască la ei. 

Dar ideea de a-și încălca promisiunea o deranja. Și asta 
nu numai pentru ca Micky îl scăpase pe Edward de rușine, 
simţi Augusta. Era chiar mai rău. Augusta își dădu seama 
că intrase într-o conspirație criminală cu el, ceea ce îi 
dădea un supărător sentiment de vulnerabilitate. 

Augusta rămase în capela răcoroasă multă vreme, 
privind pereţii goi și întrebându-se cu vădită temere în ce 


fel avea să-și folosească puterea băiatul acela arătos și 
isteţ. 


PARTEA ÎNTÂI 1873 
CAPITOLUL ÎNTÂI - MAI 


1 


Când Micky Miranda avea douăzeci și trei de ani, tatăl lui 
venise la Londra să cumpere puști. 

Señor Carlos Raul Xavier Miranda, cunoscut sub numele 
de Papa, era un bărbat scund cu umeri laţi. Chipul lui ars de 
soare era sculptat în linii agresive și brutale. Imbrăcat în 
pantaloni de piele și cu pălărie cu boruri largi, călare pe un 
armăsar roib, ar fi putut avea aspectul grațios și dârz al 
unei căpetenii; dar aici, în Hyde Park, purtând redingotă și 
joben, i se părea că arată caraghios, și asta îl făcea să fie 
periculos de prost dispus. 

Cei doi nu semănau deloc. Micky era înalt și zvelt, cu 
trăsături regulate, și-și impunea punctul de vedere zâmbind 
mai degrabă decât încruntându-se. Era profund atașat de 
rafinamentele vieții londoneze: haine elegante, bune 
maniere, lenjerii de olandă și locuinţă cu instalaţie sanitară. 
Marea lui spaimă era că Papa voia să-l ia înapoi în Cordoba. 
N-ar fi suportat să se întoarcă la zile petrecute în șa și la 
nopţi dormite pe pământul tare. Și mai cumplită era 
perspectiva de a fi sub papucul fratelui său mai mare, 
Paulo, care era o copie a lui Papa. Poate că Micky avea să 
se întoarcă acasă într-o bună zi, dar dacă avea să se 
întâmple așa, ar fi vrut să revină ca un bărbat, pe propriile 
picioare, nu ca băiatul cel mic al lui Papa Miranda. Dar până 
atunci trebuia să-l convingă pe tatăl său că era mai de folos 
aici la Londra decât ar fi fost acasă în Cordoba. 

Era o sâmbătă însorită și se plimbau pe aleea de sud a 
parcului. Acesta era plin de londonezi bine îmbrăcaţi care 
ieșiseră la plimbare pe jos, călare sau în cabriolete ca să se 
bucure de vremea bună. Numai Papa nu se bucura. 

— Trebuie să pun mâna pe puștile alea! bolborosi el 
repetat în barbă, în spaniolă. 


Micky îi răspunse tot în spaniolă. 

— Ai putea să le cumperi direct acasă, încercă el să 
sugereze. 

— Două mii de puști?! făcu Papa. Poate c-aș putea. Dar 
despre o asemenea achiziţie ar afla toată lumea. 

Așadar Papa voia să ţină totul în secret. Micky habar nu 
avea ce planuri avea taică-său. A cumpăra două mii de 
puști, plus muniţia aferentă, presupunea probabil folosirea 
întregii rezerve de bani lichizi a familiei. De ce avea Papa 
nevoie brusc de atâta armament? Cordoba nu mai fusese în 
război de la deja legendarul „Marş al cowboy-ilor”, când 
Papa își conduse oamenii peste Anzi ca să elibereze 
provincia Santamaria de sub jugul guvernatorilor spanioli. 
Pentru cine să fi fost armele? Adunați la un loc, cowboy-ii 
lui Papa, rudele, angajaţii și cei aciuaţi pe proprietatea lui 
nu depășeau o mie. Probabil că Papa avea intenţia să mai 
recruteze oameni. Cu cine oare avea să se bată? Papa nu-i 
dezvăluise nimic, și lui Micky îi era frică să întrebe. 

Îi spuse în schimb: 

— Oricum, probabil că acasă n-ai găsi puști atât de bune. 

— Așa e, spuse Papa. Westley-Richards-ul e cea mai bună 
pușcă pe care am văzut-o vreodată. 

Micky îl ajutase pe taică-său la alegerea puștilor. Micky 
fusese întotdeauna fascinat de armele de tot felul, și era 
informat cu privire la progresele tehnice din domeniu. Papa 
avea nevoie de arme cu ţeavă scurtă, care să nu fie 
incomode pentru oameni călare. Micky îl dusese pe Papa la 
o fabrică în Birmingham și îi arătase carabina Westley- 
Richards cu încărcare pe la culată, numită și „coada de 
maimuța” din cauza pârghiei ca un cârlig. 

— Şi se fac atât de repede! spuse Micky. 

— Mă așteptam ca fabricarea lor să dureze vreo șase 
luni, dar pot să le facă în câteva zile! 

— Asta pentru că folosesc tehnologie americană. 

Mai demult, când armele erau făcute de fierari care 
îmbinau părţile până le potriveau, fabricarea a două mii de 
puști ar fi durat într-adevăr șase luni; dar mașinile moderne 


aveau o astfel de precizie, încât părţile oricărei puști se 
potrivea la orice altă pușcă din același model, și o fabrică 
bine echipată putea produce sute de puști identice pe zi, de 
parcă ar fi produs cuie. 

— Ca să nu mai spun de mașina aia care produce două 
sute de mii de cartușe pe zi! spuse Papa dând din cap cu 
admirație. 

Apoi își schimbă din nou dispoziția brusc și întrebă 
supărat: 

— Dar cum să ceară banii înainte de a livra puștile? 

Papa nu se pricepea deloc într-ale comerțului 
internaţional și crezuse că fabricantul avea să livreze 
puștile în Cordoba și să-și ia plata acolo. Dimpotrivă, însă: 
banii trebuiau plătiți înainte ca armele să părăsească 
fabrica. 

Dar Papa avea rezerve cu privire la ideea de a trimite lăzi 
de monede de argint peste Oceanul Atlantic. Ba mai mult, 
nu putea cheltui întreaga avere a familiei înainte de a fi 
sigur că armele aveau să ajungă la destinaţie cu bine. 

— O să rezolvăm problema asta, Papa, spuse Micky 
liniștitor. De aceea există bănci comerciale. 

— la mai explică-mi o dată, ceru Papa. Vreau să fiu sigur 
că pricep chestia asta. 

Micky se bucura că poate să-i explice ceva lui taică-său. 

— Banca îl plătește pe fabricant la Birmingham. Apoi se 
ocupă de trimiterea puștilor cu vaporul la Cordoba și de 
asigurarea de transport. Când puștile ajung la destinaţie, 
dumneata plătești banii la sediul băncii din Cordoba. 

— Dar apoi banca trebuie să transporte arginţii cu 
vaporul în Anglia. 

— Nu neapărat. l-ar putea folosi de exemplu pentru a 
plăti un transport de carne de vită în saramură de la 
Cordoba spre Londra. 

— Şi ei din ce trăiesc? 

— Reţin o parte din tot. Aranjează un preţ bun cu 
fabricantul de arme, îţi iau un comision pentru transport și 
asigurare și bani în plus pentru arme. 


Papa dădu din cap că înţelege. Deși încerca s-o ascundă, 
era impresionat - și asta îl bucura pe Micky. 

leșiră din parc și merseră pe lângă Kensington Gore către 
casa lui Joseph și a Augustei Pilaster. 

În cei șapte ani care trecuseră de la înecul lui Peter 
Middleton, Micky își petrecuse toate vacanţele cu familia 
Pilaster. După terminarea școlii, călătorise cu Edward prin 
Europa timp de un an și fusese coleg de cameră cu Edward 
toți cei trei ani pe care îi petrecuseră amândoi la 
Universitatea Oxford bând, jucând jocuri de noroc, făcând 
tâămbălău, și fără să facă nici măcar de ochii lumii vreun 
efort că studiază. 

Micky n-o mai sărutase pe Augusta niciodată. l-ar fi 
plăcut. l-ar fi plăcut să facă chiar mai mult. Şi simţea că 
Augusta ar fi acceptat. Era sigur că sub aparenţa ei de 
aroganță rece se ascundea sufletul înflăcărat al unei femei 
pătimașe și senzuale. Dar Micky se ţinuse deoparte din 
prudenţă. Faptul că reușise să se facă acceptat aproape ca 
un fiu de una dintre cele mai înstărite familii din Anglia era 
un lucru de nepreţuit, și ar fi fost o mare prostie să-și pună 
în pericol preţioasa poziţie seducând-o pe soţia lui Joseph 
Pilaster. În partea nordică a străzii se aflau Hyde Park și 
grădinile din jurul lui Kensington Palace. Era locaţia 
perfectă pentru casa unei familii de comercianţi bogaţi. 

Micky nu cunoștea prea bine stilul arhitectonic al casei. 
Dar acesta era cu siguranţă frapant. Casa era din cărămidă 
roșie și piatră albă și avea ferestre mari, compartimentate, 
la primul și la al doilea nivel. Deasupra primului nivel se 
înălța un fronton uriaș, al cărui triunghi cuprindea sub 
acoperiș trei rânduri de ferestre - șase jos, apoi patru, apoi 
două la vârf: probabil dormitoare pentru nenumăratele 
rubedenii, musafiri și servitori. Marginile frontonului erau în 
formă de trepte, iar pe fiecare treaptă era cocoţat câte un 
animal de piatră - lei, dragoni și maimuțe. Chiar pe vârf era 
o corabie cu pânzele umflate. Poate că reprezenta corabia 
cu sclavi care, potrivit legendei familiei, era temelia averii 
neamului Pilaster. 


— Sunt sigur că nu mai este nicio casă ca asta în toată 
Londra, spuse Micky uitându-se la clădire de afară, 
împreună cu tatăl lui. 

Papa răspunse în spaniolă: 

— Cu siguranţă că asta a fost și intenţia doamnei. 

Micky dădu din cap afirmativ. Papa n-o întâlnise încă pe 
Augusta, dar își făcuse deja o părere despre ea. 

Casa mai avea și un subsol încăpător. Acesta era 
traversat de o pasarelă care ducea către verandă. Ușa fiind 
deschisă, intrară în casă. 

Augusta dădea un ceai, o petrecere de după-amiază, ca 
să-și arate lumii casa. Culoarul lambrisat cu panouri din 
lemn de fag era ticsit de musafiri și servitori. Micky și tatăl 
lui își lăsară pălăriile cu un lacheu și își tăiară drum prin 
mulţime către salonul spaţios din fundul casei. Ușile înalte 
cu ferestre erau deschise, și musafirii se revărsau pe terasa 
pavată și în grădina vastă. 

Micky alesese intenţionat să-l prezinte pe taică-său 
familiei Pilaster la o ocazie cu multă lume, pentru că 
manierele lui Papa nu se ridicau întotdeauna la standardele 
londoneze, și era mai bine ca familia Pilaster să-l cunoască 
puţin câte puţin. Chiar și după standarde cordobeze, Papa 
nu se prea sinchisea de subtilitățile sociale, așa că a-l însoţi 
pe acesta prin Londra era ca o plimbare cu un leu în lesă: 
Papa ţinea morţiș să păstreze asupra sa pistolul, pe care îl 
ţinea sub redingotă. 

Micky nici nu trebui să i-o arate lui taica-său pe Augusta. 

Aceasta stătea în mijlocul camerei, înfășurată într-o 
rochie de mătase albastră cu un decolteu pătrat adânc, 
care-i punea în valoare începutul pieptului. Papa îi strânse 
mâna, iar ea îl privi cu ochii ei negri hipnotizanţi și îi spuse 
cu o voce joasă și catifelată: 

— Señor Miranda, ce plăcere să vă cunosc în sfârșit! 

Papa fu răpit pe loc. Se înclina adânc peste mâna ei. 

— N-aș putea să mă revanșez niciodată pentru bunătatea 
cu care îl trataţi pe Miguel, spuse el într-o engleză ezitantă. 

Micky o studie pe Augusta în timp ce aceasta îl prindea în 


mrejele ei pe tatăl lui. Se schimbase foarte puţin din ziua în 
care o sărutase în capela Școlii Windfield. Cele două riduri 
în plus din jurul ochilor o făceau și mai fermecătoare; tenta 
de argint din plete îi punea și mai bine în evidenţa părul 
negru, și dacă era puţin mai împlinita decât înainte, nu se 
putea spune decât că acum era și mai voluptuoasă. 

— Micky mi-a povestit deseori despre splendidul ranch pe 
care îl aveţi, îi spunea Augusta lui Papa. 

Papa spuse coborând vocea: 

— Trebuie să veniţi pe la noi într-o bună zi. 

„Doamne ferește!” gândi Micky. Prezenţa Augustei în 
Cordoba ar fi fost un lucru tot atât de deplasat ca prezenţa 
unui grațios flamingo într-o mină de cărbune. 

— Poate că am să vin, spuse Augusta. La ce distanţă e? 

— Cu vapoarele acestea noi și rapide, numai o lună. 

Micky băga de seama că Papa îi mai ţinea încă mâna, iar 
vocea i se făcuse blajină. Era deja cucerit. Micky simţi o 
străpungere de gelozie. Dacă era să-i facă cineva curte 
Augustei, Micky ar fi trebuit să fie acela, nu Papa. 

— Am auzit de Cordoba că e o ţara minunată, spuse 
Augusta. 

Micky se ruga ca Papa să nu spună nimic stânjenitor. Cu 
toate acestea, Papa putea fi fermecător când îi convenea 
lui, iar acum juca rolul grandelui sud-american ca să-i facă 
pe plac Augustei. 

— Va garantez că v-am primi ca pe o regina ce sunteţi, îi 
spuse cu voce joasă, trădându-și intenţia de a o măguli cu 
orice preţ. 

Dar Augusta era omul potrivit pentru aceasta. 

— Dar ce perspectivă ispititoare! spuse ea cu 
prefăcătorie nerușinată, care-i scăpă cu desăvârșire lui 
Papa. 

Retrăgându-și mâna dintr-a lui fără preget, Augusta privi 
peste umărul lui și strigă: 

— Vai, căpitane Tillotson, ce amabil din partea 
dumneavoastră că aţi venit! 

Şi le întoarse spatele grăbindu-se să-i salute pe musafirii 


nou-sosiți. 

Papa fu lăsat tânjind. Nu-și reveni decât după câteva 
clipe. Spuse abrupt: 

— Du-mă la directorul de bancă. 

— Desigur, răspunse Micky neliniștit. 

Îl căută cu privirea pe bătrânul Seth. Întregul clan Pilaster 
era prezent, inclusiv mătușile nemăritate, nepoţii și 
nepoatele, rudele prin alianţă și verii de-al doilea. Micky 
recunoscu vreo doi membri ai parlamentului și câţiva nobili 
mai neînsemnaţi. Restul musafirilor erau mai cu seamă 
parteneri de afaceri, dar și rivali, își dădu seama Micky, 
zărind figura subţire și ţeapănă a lui Ben Greenbourne, 
directorul Băncii Greenbourne, omul cel mai bogat din 
lume, după cum se zvonea. Ben era tatăl lui Solomon, 
băiatul pe care Micky îl știuse dintotdeauna ca Fatty 
Greenbourne. Pierduseră legătura după ce terminaseră 
școala: Fatty nu mersese la universitate și nici nu făcuse 
turul Europei, ci intrase imediat în afacerile tatălui. 

Aristocraţii considerau în general că este josnic să 
vorbești despre bani, dar această societate nu avea astfel 
de inhibiţii, și la urechile lui Micky ajungea mereu cuvântul 
„crah”, în ziare era uneori scris „krach”, pentru că începuse 
în Austria. Preţul acţiunilor era în scădere și dobânzile 
creșteau, după cum spunea Edward, care începuse nu 
demult să lucreze la banca familiei. Unii oameni erau 
îngrijoraţi, dar familia Pilaster era încredinţată că Londra n- 
avea să fie trasă în jos de Viena. 

Micky îl conduse pe Papa pe terasa pavată, unde se aflau 
bănci de lemn așezate în umbra dată de marchizele 
dungate, îl găsiră acolo pe bătrânul Seth, care stătea cu un 
pled pe genunchi, în ciuda vremii calde de primăvară. Era 
slăbit de o boală fără nume și arăta fragil ca o coajă de ou, 
dar avea nasul familiei Pilaster, o lamă lată și încovoiată, 
care-i dădea un aspect aprig. 

O invitată își revărsa asupra bătrânului opiniile sale: 

— Ce păcat că nu sunteţi destul de întremat ca să 
participaţi la recepţia regală, domnule Pilaster! 


Micky i-ar fi putut zice femeii că acesta clar era lucrul cel 
mai nepotrivit pe care i l-ar fi putut spune cuiva din neamul 
Pilaster. 

— Ba dimpotrivă, protestă Seth, mă bucur că am o scuză. 
Nu văd de ce artrebui să fac plecăciuni în faţa unor oameni 
care n-au câștigat un bănuţ în viaţa lor! 

— Dar Prinţul de Wales - așa o onoare! 

Seth n-avea chef să fie contrazis - ca de obicei, de altfel - 
așa că spuse: 

— Domnișoară, numele Pilaster este o garanţie 
recunoscută pentru afaceri cinstite în colţuri ale pământului 
în care lumea nici măcar n-a auzit de Prinţul de Wales. 

— Dar domnule Pilaster, aproape că păreţi a dezaproba 
familia regală! insistă femeia pe un ton glumet forțat. 

Seth nu fusese glumet în șaptezeci de ani. 

— Dezaprob trândăvia, spuse el. Biblia spune: „Dacă 
cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. 
Apostolul Pavel a scris asta, în Epistola a Doua către 
Tesalonicieni, capitolul al treilea, versetul zece, și a omis în 
mod manifest să precizeze cum că regii ar reprezenta vreo 
excepţie de la regulă. 

Femeia se retrase încurcată. Reţinându-și râsul, Micky 
spuse: 

— Domnule Pilaster, daţi-mi voie să vi-l prezint pe tata, 
Señor Carlos Miranda, care a venit din Cordoba pentru o 
vizită. 

Seth dădu mâna cu Papa: 

— Aa! Din Cordoba? Banca mea are un sediu în Palma, 
capitala dumneavoastră. 

— Vizitez capitala foarte rar, spuse Papa. Am un ranch în 
provincia Santamaria. 

— Deci sunteţi în afacerile cu carne de vită. 

— Da. 

— Interesaţi-vă de refrigerare. 

Papa rămase nedumerit. Micky îi explică: 

— S-a inventat o mașina care păstrează carnea rece. 
Dacă se găsește o soluţie pentru a instala mașinile acestea 


pe vapoare, vom putea trimite carne proaspătă în toată 
lumea fără s-o mai sărăm. 

Papa se încruntă: 

— Asta ar putea fi foarte rău pentru noi - am o fabrică 
mare de saramură. 

— Demolaţi-o. Intraţi în afacerile cu refrigerarea. 

Lui Papa nu-i plăceau oamenii care-i spuneau ce să facă, 
și Micky începu să se neliniștească. Îl zări cu coada ochiului 
pe Edward. 

— Papa, vreau să ţi-l prezint pe cel mai bun prieten al 
meu, spuse el. 

Reuși să-l elibereze pe taică-său de Seth. 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Edward Pilaster. 

Papa îl măsură pe Edward cu o privire rece și limpede. 
Edward nu era chipeș - semăna cu tatăl său, nu cu mama 
dar arăta ca un băiat sănătos de la țară, bine făcut și bălan. 
Nopțile albe și vinul nu-și puseseră amprenta pe chipul său, 
sau oricum, nu încă. Papa îi strânse mâna lui Edward, 
spunând: 

— Voi doi sunteţi prieteni de atâţia ani. 

— Suflete pereche, spuse Edward. 

Neînţelegând, Papa se încrunta. 

Micky spuse: 

— Putem vorbi o clipă despre afaceri? 

Coborâră de pe terasă pe gazonul proaspăt pus. 
Marginile, plantate recent, erau o înșiruite de pământ jilav 
și smârcuri de plante. 

— Papa a făcut niște achiziţii însemnate pe aici, și acum 
trebuie să aranjeze cu transportul și finanţarea, continuă 
Micky. Ar putea fi prima mică afacere cu care contribui la 
banca familiei. 

Edward părea interesat. 

— Mi-ar face plăcere să mă ocup de asta, îi spuse el lui 
Papa. Aţi putea veni la bancă mâine-dimineaţă, ca să 
putem face toate aranjamentele necesare? 

— Voi veni, spuse tata. 

Micky întrebă: 


— la spune-mi. Ce se întâmplă dacă se scufunda vasul? 
Cine pierde - noi sau banca? 

— Nici unii, nici alţii, spuse Edward cu îngâmfare. 
Încărcătura va fi asigurata de Lloyd's. Noi am recupera pur 
și simplu banii de la asigurare și v-am trimite o nouă 
încărcătură de marfă. Voi ați plăti numai când v-aţi primi 
marfa. Dar chiar, despre ce fel de bunuri este vorba? 

— Puști. 

Lui Edward îi căzu faţa. 

— Oh, dar atunci nu vă putem ajuta. 

Micky nu pricepea: 

— De ce? 

— Din cauza bătrânului Seth. Știi ca e metodist. Mă rog, 
toată familia e metodista, dar el e mult mai cucernic decât 
mulți alţii. În orice caz, refuză să finanţeze vânzări de arme, 
și din moment ce el este președintele băncii, aceasta este o 
regulă. 

— La dracu' cu regula, înjură Micky. 

Aruncă o privire îngrijorată către tatăl său, care, din 
fericire, nu înţelesese conversaţia. Micky simţi un gol în 
stomac. Se putea oare ca aranjamentele lui să intre la apă 
din cauza unei aiureli cum ar fi convingerile religioase ale 
lui Seth? 

— Al dracului moș ipocrit, e aproape mort - ce se 
amestecă? 

— Se va retrage în curând, semnală Edward. Dar cred că 
unchiul Samuel îi va succeda, și știi că și el e la fel. 

Era din ce în ce mai rău. Samuel era fiul lui Seth - un 
burlac de cincizeci și trei de ani perfect sănătos. 

— Atunci va trebui să ne adresăm unei alte bănci, spuse 
Micky. 

Edward spuse: 

— N-ar trebui să întâmpinați niciun fel de problemă, cu 
condiţia să le daţi câteva referinţe de afaceri credibile. 

— Referinţe? Pentru ce? 

— Banca are un risc, și anume cumpărătorul, în orice 
moment, să nu respecte înţelegerea făcută, lăsându-i pe 


cap o încărcătură de marfă nerevendicată la celălalt capăt 
al lumii. Banca vrea doar să aibă o asigurare că au de-a 
face cu un om de afaceri respectabil. 

Edward nu știa însă că noţiunea de „om de afaceri 
respectabil” nu exista încă în America de Sud. Papa era un 
caudillo, un moșier de provincie care deţinea o sută de mii 
de acri de pampas și mâna de lucru a cowbov-ilor, care 
jucau și rolul de armată privată. Își exercita puterea într-un 
fel pe care britanicii nu-l mai cunoșteau încă din Evul 
Mediu. Era ca și cum i-ai cere lui William Cuceritorul 
referinţe. 

Micky se prefăcu a fi netulburat. 

— Sigur găsim să le furnizăm noi niște referinţe, spuse. 

Dar în realitate era pur și simplu dezorientat. Dar dacă 
voia să rămână la Londra, trebuia să ducă afacerea asta la 
bun sfârșit. 

O luară înapoi către terasa plină de lume. Micky își 
ascundea îngrijorarea. Papa nu își dădea încă seama că se 
loveau de o dificultate majoră, dar Micky trebuia să-i 
explice asta mai târziu, și atunci aveau să apară necazurile. 
Papa nu tolera deloc eșecurile și își manifesta furia în mod 
înspăimântător. 

Augusta apăru pe terasă și i se adresă lui Edward: 

— Găsește-mi-l pe Hastead, te rog, iubitule... 

Hastead era slugarnicul ei majordom galez. 

— ...S-a terminat siropul și mizerabilul nu e de găsit. 

Edward o porni în căutarea majordomului. Augusta îi 
acordă lui Papa un zâmbet cald și prietenos: 

— Cum vă simţiţi la mica noastră întrunire, Señor 
Miranda? 

— Foarte bine, mulţumesc, spuse Papa. 

— Trebuie să serviţi un ceai sau un pahar de limonadă. 

Micky știa că Papa ar fi preferat niște tequila, dar la 
ceaiurile metodiste nu se serveau tării. 

Augusta îl privi pe Micky. Înzestrată să ghicească imediat 
dispoziția oamenilor, îl întrebă: 

— Văd că nu te simţi prea bine la petrecerea noastră. Ce 


e? 

Micky nu pregetă să-i împărtășească Augustei problema. 

— Speram că Papa poate să-l ajute pe Edward să 
contribuie cu o afacere nouă la bancă, dar e vorba de puști 
și muniţie, iar Edward tocmai mi-a explicat că unchiul Seth 
nu vrea să finanţeze arme. 

— Seth nu va mai fi președinte în scurt timp, spuse 
Augusta. 

— Se pare că și Samuel are aceleași principii ca și tatăl 
său. 

— Așa? întrebă Augusta, cu viclenie în voce. Și cine a zis 
că Samuel va fi noul președinte? 


2 


Hugh Pilaster purta o cravata nouă, lată și azurie, ușor 
bombată la gât și fixată cu o broșă. Adevărul e că ceea ce-i 
lipsea era o haină nouă, dar cum câștiga numai 68 de lire 
pe an, era nevoit să dea strălucire hainelor vechi cu câte o 
cravată nouă. Cravata lată era ultima modă, însă culoarea 
azurie era o alegere îndrăzneață. Dar când trase cu ochiul 
la propria imagine reflectată în oglinda uriașă din salonul 
mătușii Augusta, văzu că de fapt cravata albastră și 
costumul negru se potriveau de minune cu ochii lui albaștri 
și părul negru, și nădăjduia că această cravată la modă îi 
dădea un aer dezinvolt. În orice caz, spera ca măcar lui 
Florence Stalworthy să i se pară așa. De când o cunoscuse, 
Hugh începuse să fie atent la haine. 

Era puţin stânjenitor să locuiești cu Augusta în casă și să 
fii atât de sărac, dar tradiţia la Banca Pilaster era ca 
bărbaţii să fie plătiţi după poziţia lor, indiferent dacă erau 
sau nu membri ai familiei. O altă tradiţie era că toată lumea 
trebuia să înceapă de jos. Hugh fusese un elev strălucit la 
școală, și ar fi putut fi șeful clasei dacă n-ar fi făcut mereu 
năzbătii; dar faptul că era școlit nu prea conta la bancă, așa 
că făcea muncă de funcţionar începător și era plătit ca 


atare. Unchiul și mătușa lui nu se oferiseră niciodată să-l 
ajute financiar, așa că trebuiau să accepte că nepotul lor 
arată puţin jerpelit. 

Nu că-i păsa lui prea mult de ce credeau ei despre 
aspectul său. Dar îi păsa de ce credea Florence Stalworthy. 
Era o fată palidă și drăguță - fiica contelui de Stalworthy, 
dar lucrul cel mai important despre ea era că aceasta 
vădea un anume interes pentru Hugh Pilaster. Adevărul era 
că Hugh putea fi fermecat de orice fata care ar fi vrut să 
stea de vorbă cu el. Asta îl deranja, pentru că era cu 
siguranţă un semn că sentimentele lui erau superficiale, 
dar nu se putea stăpâni. Dacă o fată îl atingea din greșeală, 
lui Hugh i se usca pe loc gura. Era ros de curiozitate despre 
cum arătau picioarele fetelor pe sub toate straturile acelea 
de fuste și jupoane. Avea momente când dorinţa îl durea ca 
o rană. Acum avea douăzeci de ani și se simţise așa de 
când avea cincisprezece, iar în acești cinci ani nu sărutase 
pe nimeni niciodată în afară de maică-sa. 

O sindrofie ca aceasta a Augustei era o tortură delicioasă 
pentru Hugh. Ca la orice petrecere, toată lumea făcea un 
efort în plus să fie amabilă, să găsească subiecte de 
conversaţie și să arate interes pentru ceilalți. Fetele arătau 
superb, zâmbeau, și uneori chiar cochetau discret. Era atât 
de multa lume în casă, încât, inevitabil, unele fete aveau 
să-l atingă, să se ciocnească de el la o răsucire, să-l atingă 
pe braţ, sau chiar să-și turtească pieptul pe spatele lui 
încercând să se strecoare prin mulţime. O săptămână de 
nopţi zbuciumate îl aștepta pe Hugh după aceasta 
petrecere. 

Sigur, o bună parte dintre cei prezenţi îi erau rude. Tatăl 
lui, Tobias, și tatăl lui Edward, Joseph, fuseseră fraţi. Dar 
tata lui Hugh își retrăsese capitalul din afacerea familiei, 
începuse o afacere proprie, dăduse faliment și se 
sinucisese. Acesta era motivul pentru care Hugh fusese 
retras de la Școala-lInternat Windfield, prea costisitoare, și 
devenise elev extern la Academia Folkestone pentru Fiii 
Gentlemenilor. Acesta era și motivul pentru care Hugh 


începuse să lucreze încă de la vârsta de nouăsprezece ani 
în loc să facă turul Europei și să risipească niște ani la 
universitate; acesta era de altfel și motivul pentru care 
locuia la mătușa lui, și, în sfârșit, motivul pentru care n- 
avea haine noi pentru petrecere. Hugh era și el o rudă, dar 
o rudă săracă - o rușine pentru o familie ale cărei mândrie, 
reputaţie și rang social erau bazate pe avere. 

Nu le-ar fi trecut nici unuia dintre ei prin minte să rezolve 
problema ajutându-l cu bani pe Hugh. Sărăcia era răsplata 
firească pentru afaceri păguboase și, dacă după ce ai dat 
chix vine cineva să te aline, nu mai ai niciun fel de 
motivaţie să te îndrepți. 

— Atunci de ce să nu punem și saltele cu pene în 
temnițe? 

Tatăl lui Hugh fusese victima unei crize financiare, dar lor 
asta le era totuna. Dăduse faliment pe 11 martie 1866, o zi 
pe care bancherii o cunoșteau sub numele de „Vinerea 
Neagră”. In acea zi, un agent de schimb numit Overend 
Gurney Ltd. dăduse faliment pentru o datorie de cinci 
milioane de lire, trăgând la fund cu sine multe companii, 
printre care Banca London Joint Stock, firma de construcţii 
a lui Sir Samuel Peto, precum și Tobias Pilaster Co. Dar în 
afaceri nu ai scuze, potrivit filosofiei familiei Pilaster. Chiar 
și în momentul de față era criză, și cu siguranţă o 
companie, două aveau să dispară înainte ca lucrurile să 
revină la normal, dar familia Pilaster se apăra energic, 
descotorosindu-se de clienţii mai slabi, reducând acordarea 
de credite și refuzând cu neîndurare orice afacere nouă, în 
afara celor neîndoielnic sigure. Crezul lor era ca instinctul 
de autoconservare este cea mai importantă datorie a unui 
bancher. 

„Ei bine, și eu sunt un Pilaster, gândi Hugh. N-oi fi având 
eu nasul familiei, dar știu și eu câte ceva despre instinctul 
de autoconservare.” Câteodată fierbea de necaz în sinea lui 
când se gândea ce i se întâmplase tatălui sau, și asta îi 
alimenta și mai mult dorinţa de a deveni cel mai bogat și 
cel mai respectat dintre toţi afurisiţii ăștia din familie. La 


școala ieftină pe care o urmase învățase lucruri folositoare 
precum aritmetica și științele, în timp ce vărul lui mai 
înstărit Edward își bătea capul cu limbile latină și greacă; și 
faptul ca nu se dusese la universitate îi permisese să se 
lanseze în munca în domeniu de timpuriu. Nu fusese 
niciodată tentat să urmeze o altă cale, să se facă pictor, 
membru în parlament sau preot. Avea finanţele în sânge. 
Putea să dea rata bancară curentă mai repede decât ar fi 
fost capabil să spună dacă plouă sau nu. Era absolut 
hotărât să nu fie atât de plin de sine și fățarnic ca rudele lui 
mai în vârstă, dar tot bancher voia să se facă. 

Totuși, pentru moment, Hugh nu se gândea prea mult la 
asta. În cea mai mare parte a timpului se gândea la fete. 

leși din salon pe terasă și o văzu pe Augusta 
îndreptându-se către el în compania unei fete. 

— Hugh dragă, iat-o pe amica dumitale, domnișoara 
Bodwin! 

Hugh oftă în sinea lui. Rachel Bodwin era o fată înaltă și 
intelectuală, cu opinii radicale. Nu era drăguță - avea părul 
castaniu și pleoștit și ochii spălăciţi și prea apropiaţi, dar 
era vioaie și interesantă, plină de idei subversive, și Hugh o 
plăcuse mult de când venise la Londra să lucreze la bancă. 
Dar Augusta hotărâse că Hugh trebuie să se însoare cu 
Rachel, și asta stricase relaţia. Înainte, Hugh și Rachel 
purtaseră discuţii pasionate și libere despre divorţ, religie, 
sărăcie și acordarea dreptului de vot pentru femei. Dar de 
când cu campania Augustei de a-i căsători, nu mai 
schimbau decât câteva vorbe, stânjenițţi. 

— Arătaţi minunat, domnișoara Bodwin, spuse el mașinal. 

— Sunteţi foarte amabil, răspunse ea plictisită. 

Augusta dădea să le întoarcă spatele când zări cravata 
lui Hugh. 

— Sfinte mare! exclama ea. Ce-i cu cravata asta? Araţi ca 
un hangiu! 

Hugh se aprinse la faţă. Dacă i-ar fi venit în minte o 
replică tăioasă, ar fi riscat să i-o spună în faţa, dar cum nu 
găsea nimic, nu putu spune decât: 


— E doar o cravată nouă. Îi spune stil „ascot”. 

— Să i-o dai lustragiului de pantofi chiar mâine, spuse ea 
și se îndepărtă. 

Pieptul lui Hugh se umflă de indignare în faţa sorții de a fi 
nevoit să locuiască sub același acoperiș cu mătușa sa 
autoritară. 

— Femeile n-ar trebui să comenteze despre hainele 
bărbaţilor, spuse el indispus. Nu le stă deloc bine. 

Rachel replică: 

— Ba eu cred că femeile ar trebui să comenteze despre 
orice le interesează, așa că vreau să îţi spun că mie îmi 
place cravata dumitale și că ţi se potrivește cu culoarea 
ochilor. 

Hugh se simţi mai bine și îi zâmbi. Era o fată drăguță, la 
urma urmei. Și totuși, nu pentru drăgălășenia ei voia 
Augusta s-o mărite cu Hugh. Rachel era fiica unui avocat 
specializat în contracte comerciale. Familia ei n-avea alta 
avere decât venitul din meseria de avocat a tatălui, iar pe 
scara socială se aflau câteva trepte bune mai jos decât 
familia Pilaster: prezenţa lor la petrecerea Augustei se 
datora numai și numai faptului că tatăl lui Rachel făcuse 
câteva servicii băncii. Rachel era deci de condiţie inferioară 
- căsătorindu-se cu ea, Hugh și-ar fi confirmat statutul de 
Pilaster de soi inferior, și asta era ceea ce urmărea de fapt 
Augusta. 

Hugh nu se împotrivea cu totul ideii de a cere mâna lui 
Rachel. Augusta făcuse niște aluzii cum că ar oferi un 
cadou de nuntă generos dacă Hugh s-ar căsători cu fata 
aleasă de ea. Dar nu cadoul de nuntă îl tenta într-atât, cât 
ideea de a putea fi în fiecare noapte în patul unei femei, de 
a putea să-i ridice cămașa de noapte peste glezne și 
genunchi, peste șolduri, peste... 

— Nu te uita la mine așa, spuse Rachel perspicace. N-am 
spus decât că-mi place cravata dumitale. 

Hugh roși din nou. Doar nu putea ghici ce-i trecea lui prin 
minte?! Gândurile lui despre fete erau atât de vulgare și 
fizice, încât deseori era rușinat în sinea lui. 


— Îmi cer scuze, mormăi Hugh. 

— Ce de lume în neamul Pilaster, spuse ea cu vioiciune, 
rotindu-și privirea. Cum faci faţă? 

Hugh se uită și el în jur și o văzu pe Florence Stalworthy 
intrând. Aceasta era din cale-afară de frumușică, cu buclele 
ei blonde care-i cădeau pe umerii delicaţi. Purta o rochie 
trandafirie tivită cu dantelă și panglici de mătase și pălărie 
cu pene de struţ. Întâlni privirea lui Hugh și îi zâmbi din ușă. 

— Văd că ţi-am pierdut atenţia, spuse Rachel direct, cum 
îi era obiceiul. 

— Imi cer sincer scuze, spuse Hugh. 

Rachel îi atinse braţul. A 

— Dragă Hugh, ascultă-mă o clipă. Imi ești simpatic. Eşti 
unul dintre puţinii oameni din Londra care nu sunt nespus 
de plictisitori. Dar nu te iubesc și n-am să mă căsătoresc 
niciodată cu dumneata, indiferent cât o să tot încerce 
mătușa dumitale să ne arunce unul în braţele celuilalt. 

Hugh rămase interzis. 

— Eu... începu el. 

Dar nu apucă să termine. 

— Și știu că și dumneata simţi cam același lucru, așa că 
te rog nu te preface că ești mâhnit. 

După o clipă de năuceală, Hugh râse. Tocmai acest stil 
direct era ceea ce îi plăcea la ea. Dar presupunea ca Rachel 
are dreptate: a simpatiza nu e același lucru cu a iubi. Hugh 
nu știa ce e iubirea, dar ea părea să știe. 

— Asta înseamnă că putem reveni la disputele noastre 
despre sufragiul femeilor? întrebă el vesel. 

— Da, dar nu astăzi. Acum mă duc să vorbesc cu fostul 
dumitale coleg de școală, Señor Miranda. 

Hugh se încruntă. 

— Micky nu-i nici măcar în stare să scrie corect cuvântul 
„sufragiu”, darămite să explice ce înseamnă! 

— Cu toate astea, jumătate din domnișoarele din Londra 
sunt leșinate după el! 

— Nu înţeleg de ce. 

— E un Florence Stalworthy masculin, spuse Rachel și-l 


părăsi pe Hugh. 

Hugh se încruntă chibzuind la cuvintele lui Rachel. Micky 
știa că Hugh e o ruda săracă a familiei Pilaster și îl trata ca 
atare, așa că lui Hugh îi venea greu să îl judece obiectiv pe 
Micky. Acesta era simpatic și mereu bine îmbrăcat. Gândul 
la Micky îi evoca lui Hugh imaginea unei pisici cu blana 
lucioasă, suavă, senzuală. Nu era lucrul cel mai potrivit să 
fii așa de spilcuit, și mulţi bărbaţi spuneau despre Micky ca 
nu e prea masculin, dar femeilor nu părea să le pese. 

Hugh o urmări pe Rachel traversând încăperea și 
îndreptându-se spre locul unde Micky se afla alături de tatăl 
său, stând de vorba cu Clementine, sora lui Edward, cu 
mătușa Madeleine și cu mătușica Beatrice. Privirea lui Hugh 
se îndrepta din nou spre Rachel, căreia Micky îi dădea acum 
mâna și-i spunea ceva care o făcu să râdă. Pe Micky îl 
vedeai mereu stând de vorbă cu trei, patru femei. 

Lui Hugh nu-i plăcuse să audă că Florence era într-un fel 
ca Micky. Ca și acesta, Florence era drăguță și îndrăgită, 
dar lui Hugh i se părea că Micky are ceva de bădăran în el. 

Işi făcu drum către Florence cu entuziasm, dar 
emoţionat: 

— Domnișoară Florence, cum o mai duceţi? 

Florence îi zâmbi fermecător. 

— Ce casă extraordinară! 

— Va place? 

— Nu sunt sigura. 

— Așa spun majoritatea. 

Florence râse ca și cum ar fi auzit o remarcă spirituală, 
iar Hugh se simţi extrem de mulţumit. 

Hugh continuă: 

— Să știți ca e foarte modernă! Are cinci băi! Un cazan 
enorm așezat la subsol încălzește întreaga casă printr-un 
sistem de conducte cu apă caldă. 

— Poate corabia de piatră de pe fronton mi se pare puţin 
prea de tot. 

Hugh cobori vocea: _ 

— Și mie mi se pare la fel. Imi amintește de capetele de 


vacă așezate la intrarea în prăvăliile măcelarilor. 

Florence chicoti din nou. Hugh era fericit că o făcea să 
râdă. Se gândi că ar fi plăcut s-o scoată din înghesuiala 
aceea. 

— Haideţi să vă arăt grădina, spuse el. 

— Minunat! 

Grădina nu era deloc minunată, fiind proaspăt plantată, 
dar asta n-avea a face. Hugh o conduse pe Florence prin 
salon către terasă, dar acolo fu acostat de Augusta, care-l 
săgetă cu o privire plină de reproș: 

— Domnișoară Florence, spuse Augusta, ce amabil din 
partea dumitale ca ai venit! Edward o să-ţi arate grădina. 

ÎI înşfăca pe Edward, care se afla în apropiere, și-i 
împinse pe cei doi spre grădină înainte ca Hugh să aibă 
timp să spună ceva, își încleșta dinţii de necaz și își jură s-o 
facă pe Augusta să i-o plătească într-o bună zi. 

— Hugh dragă, știu că vrei să vorbești cu Rachel, spuse 
ea. 

Îl luă pe Hugh de braţ și-l conduse înapoi în casa. Hugh 
nu se putu împotrivi, decât dacă poate și-ar fi smuls braţul 
din mâna ei și ar fi făcut o scenă. Rachel stătea de vorbă cu 
Micky Miranda și cu tatăl lui. 

— Micky, aș vrea să i-l prezint tatălui dumitale pe vărul 
soţului meu, domnul Samuel Pilaster. 

Îi despărţi pe Micky și pe tatăl sau de ceilalţi și îi trase 
după ea, lăsându-l din nou pe Hugh cu Rachel. 

Rachel râdea. 

— Nu poţi să i te-mpotrivești. 

— Ar fi ca și cum te-ai împotrivi unei locomotive în mers, 
scrâșni Hugh printre dinţi. 

Hugh vedea pe fereastră turnura rochiei lui Florence 
alunecând prin grădină alături de Edward. 

Rachel urmări privirea lui Hugh și îi spuse: 

— Du-te după ea. 

El zâmbi: 

— Mulţumesc. 

Hugh se grăbi spre grădină. Apropiindu-se, o idee 


răutăcioasă îi răsări în minte. De ce n-ar juca și el jocul 
mătușii, îndepărtându-l pe Edward de Florence? Augusta 
avea să se facă foc și pară când avea să afle - dar tot 
merita de dragul câtorva minute petrecute în grădină 
numai cu Florence. „La naiba”, gândi Hugh. 

— Hei, Edward, mama ta m-a rugat să-ţi transmit să te 
duci până la ea. E în hol. 

Edward nu-și puse niciun fel de întrebări: știa prea bine 
că Augusta obișnuia să se răzgândească brusc. Spuse: 

— Va rog să mă scuzaţi, domnişoară Florence. 

Îi părăsi pe cei doi și se întoarse în casă. 

Florence întrebă: 

— Chiar a trimis după el? 

— Nu. 

— Sunteţi un rău! spuse Florence cu un surâs. 

Hugh o privi în ochi, desfătându-se în încuviințarea din 
privirea ei însorită. Știa că mai târziu avea să treacă prin 
cercurile iadului pentru îndrăzneala lui, dar era pregătit 
pentru orice suferință de dragul unui surâs ca acela. 

— Haideţi să vedeţi livada, spuse el. 


3 


Papa Miranda o amuza pe Augusta. Ce om rotofei și dintr- 
o bucată! Era atât de diferit de elegantul și unduiosul lui 
fiu! Augusta ţinea foarte mult la Micky Miranda. In 
vecinătatea lui se simţea mai femeie, cu toate că Micky era 
atât de tânăr. Micky avea un fel de a se uita la ea ca și cum 
ar fi fost cea mai dorită femeie din lume. Uneori Augusta și- 
ar fi dorit mai mult decât priviri din partea lui Micky. Sigur 
că da, era o dorinţă nebunească, dar cu toate acestea 
dorinţa revenea mereu în sufletul Augustei. 

Conversaţia despre Seth o îngrijorase. Micky presupunea 
că atunci când bătrânul Seth avea să moară sau să se 
retragă, Samuel era cel care avea să-i urmeze în poziția de 
președinte al Băncii Pilaster. Micky n-avea cum să facă 


presupunerea aceea fără nicio bază: trebuie că auzise ceva 
în familie. Augusta nu voia ca Samuel să preia poziţia lui 
Seth. Voia postul pentru soţul ei Joseph, nepotul lui Seth. 

Își aruncă privirea pe fereastra salonului și îi văzu pe cei 
patru asociaţi ai Băncii Pilaster stând de vorbă pe terasă. 
Trei dintre ei erau din neamul Pilaster: Seth, Samuel și 
Joseph - familiile metodiste de la începutul secolului al XIX- 
lea preferau numele biblice. Bătrânul Seth arăta ca un 
invalid ce era, cu un pled pe genunchi, încă în viaţă, dar 
devenit inutil. Lângă el stătea fiul său. Samuel nu avea 
distincţia tatălui său. Avea același nas îndoit ca un cioc, dar 
dedesubtul lui avea o gura molatică plină cu dinţi stricaţi. 
După tradiţie, el ar trebui să-i urmeze lui Seth, fiind cel mai 
în vârstă asociat după acesta. Joseph era cel care vorbea, 
explicându-le ceva unchiului și vărului său cu gesticulaţii 
scurte și bruște - un semn de nerăbdare la Joseph. Și el 
avea nasul familiei Pilaster, dar restul trăsăturilor sale erau 
mai degrabă atipice, și avea început de chelie. Cel de-al 
patrulea asociat stătea mai retras, ascultând cu braţele 
încrucișate. Era maiorul George Hartshorn, soţul surorii lui 
Joseph, Madeleine. Fost ofiţer de armată, maiorul avea pe 
frunte o cicatrice vizibilă în urma unei răni primite cu 
douăzeci de ani în urmă în Războiul Crimeii. Dar nu era un 
erou: calul lui se speriase de o locomotivă cu abur, 
aruncându-l pe maior care căzuse, dându-se cu fruntea de 
roata vagonului-popotă. Era un om prietenos, un bun 
executant fără veleităţi de conducător, dar nu destul de 
deștept ca să cârmuiască o bancă, și oricum banca nu 
avusese niciodată vreun președinte care să nu poarte 
numele de Pilaster. Singurii candidaţi serioşi erau deci 
Samuel și Joseph. _ 

În principiu, decizia era luată prin votul asociaţilor. În 
fapt, familia obișnuia să cadă de acord asupra unei 
persoane. În realitate însă, Augusta era hotărâtă să 
aranjeze lucrurile cum voia ea. Dar nu avea să fie ușor. 

Președintele Băncii Pilaster era unul dintre cei mai 
importanţi oameni din lume. Decizia lui de a acorda un 


împrumut putea salva regi, refuzul său putea aprinde 
revoluţii. În mâinile lui și a câtorva alţii - J.P. Morgan, 
familia Rothschild sau Ben Greenbourne - stătea 
prosperitatea mai multor națiuni întregi. Era lingușit de capi 
de state, consultat de prim-miniștri, curtat de diplomați - și 
cu toţii se gudurau pe lângă soţia acestuia. 

Joseph și-ar fi dorit poziţia, dar nu era îndeajuns de abil. 
Augusta era îngrozită că ar fi putut lăsa ocazia să-i scape 
printre degete. Dacă ar fi fost după capul lui, probabil că ar 
fi anunţat pur și simplu că este interesat și apoi ar fi lăsat 
familia să hotărască. Nu i-ar fi trecut prin minte că probabil 
trebuiau făcute și alte lucruri dacă voia să fie sigur că avea 
să câștige competiţia. De exemplu, el n-ar fi făcut nimic ca 
să-și discrediteze rivalul. 

Augusta trebuia să facă acest lucru pentru el. 

Nu-i era greu să detecteze slăbiciunile lui Samuel. La 
vârsta de cincizeci și trei de ani era burlac și locuia 
împreună cu un tânăr căruia i se spunea cu nonșalanţă 
„secretarul” său. Până atunci familia nu se sinchisise de 
aranjamentele casnice ale lui Samuel, dar Augusta voia să 
le aducă acum în prim-plan. 

Trebuia s-o ia ușor cu Samuel. Era un om mofturos și 
chițibușar, genul care era în stare să-și schimbe toată 
ținuta dacă o picătură de vin i-ar fi căzut pe turul 
pantalonilor; dar nu era un om slab și nu putea fi ușor 
intimidat. Un atac frontal nu era strategia potrivită cu el. 

Augusta n-ar fi avut niciun regret să-i facă râu lui 
Samuel. Nu-l simpatizase niciodată. Uneori Samuel se purta 
ca și cum Augusta i s-ar părea amuzantă și avea un fel de a 
nu o lua drept ceea ce era, lucru care o enerva profund. 

Făcându-și drum printre oaspeţi, Augusta decise să nu se 
mai gândească la deranjantul refuz al nepotului ei Hugh de 
a-i face curte unei fete perfect potrivită lui. Partea aceea a 
familiei făcuse mereu necazuri, și acum Augusta nu-și 
putea permite să-și distragă atenţia de la problema mult 
mai arzătoare asupra căreia Micky îi atrăsese atenţia, și 
anume pericolul reprezentat de Samuel. 


Augusta o zări pe cumnata ei, Madeleine Hartshorn, în 
hol. Săraca Madeleine, se putea vedea clar că e sora lui 
Joseph, căci și ea avea nasul familiei Pilaster. Unora dintre 
bărbaţi nasul acesta le dădea distincţie, dar o femeie nu 
putea decât să pară urâtă cu un asemenea plisc în mijlocul 
feţei. 

Madeleine și Augusta fuseseră odată rivale. Cu ani în 
urmă, la începutul căsniciei lui Joseph cu Augusta, 
Madeleine o dușmănea pe Augusta pentru faptul că aceasta 
începuse să se impună ca noul centru al familiei, cu toate 
că ea însăși nu avea nici charisma, nici energia să facă tot 
ce făcea Augusta, care aranja nunţi și înmormântări, 
mijlocea căsătorii și împăcări și organiza acte de caritate 
pentru bolnavi, gravide și sărmani. Invidia lui Madeleine era 
pe punctul de a diviza familia, când Madeleine îi servise 
Augustei pe tavă o armă cu care aceasta să lupte. Într-o 
după-amiază, Augusta intră într-un luxos magazin de 
argintărie din Bond Street și apucă s-o zărească pe 
Madeleine strecurându-se în dosul prăvăliei. Augusta mai 
zăbovi pe acolo o vreme, prefăcându-se nehotărâtă asupra 
unui suport de pâine prăjită, până când văzu un tânăr 
strecurându-se pe aceeași ușă. Auzise ea că odăile de 
deasupra a astfel de prăvălii erau uneori folosite pentru 
întâlniri amoroase, așa că Augusta fu aproape sigură că 
Madeleine avea un amant. O bancnotă de cinci lire o 
convinse pe proprietara prăvăliei, o oarecare doamnă 
Barter, să dezvăluie numele tânărului, vicontele Tremain. 

Augusta fu sincer șocată, dar primul ei gând fu că dacă 
Madeleine putea face așa ceva cu vicontele Tremain, și ea 
putea face același lucru cu Micky Miranda. Dar asta ieșea 
din discuţie, fără doar și poate. In plus, dacă ea putuse afla 
din întâmplare despre Madeleine, același lucru i s-ar fi putut 
întâmpla și ei. 

Povestea ar fi putut s-o distrugă pe Madeleine din punct 
de vedere social. Un bărbat care avea o amantă era socotit 
lipsit de caracter, dar romantic - o femeie care avea un 
amant era o târfă. Dacă secretul ieșea la lumină, Madeleine 


ar fi fost eliminată din viaţa socială și ar fi reprezentat o 
rușine pentru familie. Augusta se gândise să-i fluture pe la 
nas secretul pentru a o controla, ţinând-o sub ameninţarea 
deconspirării. Dar așa Madeleine ar fi ajuns s-o 
dușmănească de moarte pentru totdeauna. Era prostesc să- 
și facă dușmani în mod inutil. Trebuia să găsească o 
modalitate de a o dezarma pe Madeleine și în același timp 
de a o atrage de partea ei. După multă chibzuinţă, 
elaborase o strategie. In loc s-o intimideze pe Madeleine cu 
ceea ce știa, se prefăcuse că îi ţine partea. 

— Un sfat pentru draga și înţeleaptă Madeleine, îi șoptise 
ea: doamna Baxter nu e de încredere. Spune-i vicontelui 
dumitale să găsească un loc de întâlnire mai discret. 

Madeleine o implorase să păstreze secretul și îi jurase 
recunoștință nemărginită Augustei atunci când aceasta 
promisese de bunăvoie discreţie veșnică. De atunci nu mai 
fusese nicio rivalitate între ele. 

Acum Augusta o luă pe Madeleine de braţ, spunându-i: 

— Haide să-mi vezi camera - cred că o să-ţi placă. 

La etajul al doilea al casei se aflau dormitorul și 
garderoba Augustei, dormitorul și garderoba lui Joseph și un 
birou. O conduse pe Madeleine în odaia ei, închise ușa și-i 
așteptă reacţia. 

Mobilase dormitorul în cel mai recent stil japonez, cu 
scaune ajurate, tapet cu model în coadă de păun și un grup 
de bibelouri expuse pe șemineu. Șifonierul uriaș era pictat 
cu motive japoneze, iar firida unde se afla fotoliul de sub 
geam era parțial ascunsă după perdele cu libelule. 

— Vai Augusta! Ce îndrăzneţ! spuse Madeleine. 

— Mulţumesc! 

Augusta era aproape cu totul mulţumită de efect. 

— Voiam un material de perdele și mai bun, dar nu mai 
aveau la Liberty's. Vino să vezi camera lui Joseph. 

O conduse pe Madeleine prin ușa care despărţea cele 
două dormitoare. Camera lui Joseph era decorată în același 
stil, dar într-o versiune mai moderată, cu un tapet întunecat 
de piele și cu perdele de brocard. Augusta era încântată 


mai ales de o vitrina lăcuită în care se afla expusă întreaga 
colecție de tabachere scumpe ale lui Joseph. 

— Joseph este un om atât de extravagant! spuse 
Madeleine uitându-se la tabachere. 

Augusta zâmbi. Soţul ei nu era câtuși de puţin 
extravagant în general, dar a colecţiona ceva atât de inutil 
și fin era într-adevăr o ciudăţenie pentru un om de afaceri 
metodist atât de pragmatic, și toată familia găsea lucrul 
acesta amuzant. 

— Joseph spune că reprezintă o investiţie. 

Un colier cu diamante i s-ar fi părut Augustei o investiţie 
tot atât de bună, dar Joseph nu-i cumpăra niciodată 
asemenea lucruri, pentru că  metodiștii considerau 
bijuteriile o extravaganţă fără folos. 

— Bărbaţii trebuie să aibă o pasiune, spuse Madeleine. 
Asta îi ţine departe de necaz. 

Adică de bordeluri, voia să spună Madeleine. Acest 
apropo nerostit îi aminti Augustei de scopul pe care-l 
urmărea de fapt. „Ușurel, ușurel”, își spuse ea. 

— Draga mea Madeleine, ce-i de făcut cu vărul Samuel și 
„secretarul” acela? 

Madeleine se miră: 

— De ce-ar fi ceva de făcut cu ei? 

— Dacă Samuel o să devină președinte, trebuie să facem 
ceva. 

— De ce? 

— Draga mea, președintele Băncii Pilaster se întâlnește 
cu ambasadori, șefi de state, chiar și cu monarhi, așa ca 
viaţa lui privată trebuie să fie cu desăvârșire, dar chiar cu 
desăvârșire ireproșabilă. 

Madeleine începea să priceapă și roși: 

— Doar nu sugerezi că Samuel ar fi în vreun fel... 
depravat? 

Augusta sugera tocmai acest lucru, dar nu dorea s-o 
spună direct, de teamă să n-o facă pe Madeleine să-i ia 
apărarea lui Samuel. 

— Bănuiesc că nu voi avea niciodată o dovadă, spuse ea 


evaziv. Dar ceea ce contează este ce crede lumea. 

Madeleine nu părea convinsă: 

— Chiar bănuiești că lumea crede... asta? 

Augusta se forță să fie răbdătoare cu gingășiile lui 
Madeleine: 

— Draga mea, suntem amândouă femei măritate și știm 
cum sunt bărbaţii. Au pofte animalice. Lumea bănuiește că 
un burlac de cincizeci și trei de ani care trăiește singur cu 
un băiat frumușel are niște vicii, și... Dumnezeu știe, dar de 
cele mai multe ori lumea probabil că are și dreptate. 

Madeleine părea îngrijorată și se încruntă. Dar înainte să 
mai poată spune ceva, se auzi o bătaie în ușă. Edward intră 
și întreba: 

— Da, mamă, ce este? 

Pe Augusta o deranja această întrerupere, și habar nu 
avea la ce se referea Edward. 

— Cum adică, ce este? 

— Ai trimis după mine. 

— Cu siguranţa nu am trimis după tine. Ţi-am spus să te 
plimbi cu domnișoara Florence și să-i arăţi grădina. 

Edward păru jignit: 

— Hugh mi-a spus că vrei să vorbești cu mine! 

Augusta pricepu. 

— Ah, da? Și presupun că la ora asta îi arata grădina 
domnișoarei Florence?! 

Edward pricepu și el vorbele maică-sii. 

— Probabil că așa e, spuse el rănit. Te rog nu fii supărată 
pe mine, mama. 

Augusta se înduioșă imediat: 

— Nu-ţi face griji, iubitule. Hugh e un băiat viclean. 

Dar dacă el credea ca o poate prosti și pe mătuși-sa 
Augusta era și cam nerod. 

Această întrerupere o enervase, dar, gândindu-se mai 
bine, Augusta socoti ca îi spusese destul lui Madeleine 
despre vărul Samuel. În aceasta fază de început, nu voia 
decât să semene o sămânţa de îndoială - orice altceva ar fi 
putut strica planurile. Se hotărî să lase lucrurile așa. li 


conduse pe cumnata și pe fiul ei afară din dormitor, 
spunându-le: 

— Acum trebuie să mă întorc la oaspeţi. 

Coborâră. Petrecerea mergea bine, judecând după 
vacarmul produs de conversații, râsete și clinchetul a zeci 
de lingurite ciocnindu-se de farfurioarele de porțelan fin. 
Augusta se duse să verifice sufrageria, unde servitorii 
împărțeau salată de homar, prăjitură cu fructe și băuturi 
reci. Traversă holul, adresându-se scurt oaspeţilor cărora le 
prindea privirea, dar căutând din ochi pe cineva, și anume 
pe Lady Stalworthy, mama lui Florence. 

Augusta era îngrijorată de posibilitatea că Hugh s-ar fi 
putut căsători cu Florence. Și la bancă își făcea deja mult 
prea bine treaba. Avea agerimea și spiritul negustoresc al 
unui vânzător ambulant și șarmul înșelător al unui trișor. 
Chiar și Joseph îl lauda, uitând că era o ameninţare la 
poziţia propriului lor fiu. O căsătorie cu fiica unui conte ar fi 
adăugat talentului înnăscut al lui Hugh statut social, ceea 
ce ar l-ar fi făcut un rival de temut pentru Edward. Bietul 
Teddy nu poseda nici farmecul personal al lui Hugh, nici 
minte matematică, așa că avea nevoie de tot ajutorul pe 
care Augusta i-l putea acorda. 

Augusta o găsi pe Lady Stalworthy lângă fereastra 
salonului. Aceasta era o femeie frumușică între două 
vârste. Purta o rochie trandafirie și o pălărie de pai 
acoperită cu flori de mătase. Augusta se întrebă cu 
neliniște ce părere ar avea Lady Stalworthy despre o relaţie 
între Hugh și Florence. Hugh nu era o partidă extraordinară, 
dar, din punctul de vedere al lui Lady Stalworthy, nu era 
niciun dezastru. Florence era cea mai mică dintre cele trei 
fiice, iar celelalte doua se măritaseră foarte bine, așa că se 
putea ca Lady Stalworthy să fie chiar îngăduitoare. Augusta 
trebuia să împiedice acest lucru. Dar cum? 

Veni lângă Lady Stalworthy și văzu că aceasta îi privea 
pe Hugh și pe Florence plimbându-se prin gradină. Hugh 
explica ceva, iar Florence îl asculta și îl privea cu ochii 
strălucind de plăcere. 


— Fericirea lipsită de griji a tinereţii! spuse Augusta. 

— Hugh pare să fie un băiat bun, zise Lady Stalworthy. 

Augusta îi aruncă o privire tăioasă. Lady Stalworthy avea 
un zâmbet visător întipărit pe faţă. Augusta bănuia că 
aceasta fusese în trecut la fel de frumoasă ca fiica ei și că 
acum își aducea aminte propria tinereţe. Trebuia adusa cu 
picioarele pe pământ cu un brânci. 

— Cât de repede se duc anii aceia lipsiţi de griji! 

— Dar cât sunt de minunaţi când îi trăiești! 

Acum se cerea niște venin. 

— După cum știți, tatăl lui Hugh a murit. Mama lui 
locuiește foarte retrasă la Folkestone, așa că eu și Joseph 
ne simţim obligaţi să ne ocupăm de el părintește. Augusta 
se opri o clipă, apoi continuă: Este aproape inutil să vă spun 
ce victorie extraordinară ar fi pentru Hugh o alianţă cu 
familia dumneavoastră. 

— Ce amabilă sunteţi să spuneţi acest lucru, spuse Lady 
Stalworthy ca și cum i s-ar fi făcut un compliment. Și familia 
Pilaster este deosebit de distinsă. 

— Mulţumesc. Cu sârguință, Hugh va putea și el să-și 
asigure o viaţă bună într-o zi. 

Lady Stalworthy păru puţin surprinsă. 

— Cum, tatăl lui nu i-a lăsat nimic? 

— Nu. 

Augusta simţi că trebuie să-i dea de înţeles că Hugh nu 
avea să primească niciun ban de la unchii lui când avea să 
se însoare. 

— Va trebui să muncească pentru ca să fie promovat și 
să trăiască din salariu, spuse ea. 

— Aha! zise Lady Stalworthy. Din fericire, Florence are 
ceva pus deoparte... 

Inima Augustei se opri. Deci Florence avea niște bani ai 
ei. Aceasta era o veste proastă. Augusta se întreba despre 
ce sumă era vorba. Familia Stalworthy nu era atât de 
înstărita ca familia Pilaster - puţine familii erau mai 
înstărite decât ei, de altfel, dar Augustei i se părea că n-o 
duceau rău. În orice caz, după cât se părea, faptul că Hugh 


era sărac nu era un motiv suficient să o întoarcă pe Lady 
Stalworthy împotriva lui. Augusta trebuia să ia măsuri mai 
radicale. 

— Draga de Florence ar fi un sprijin extraordinar pentru 
Hugh... o influenţă stabilizatoare, sunt sigură de asta. 

— Da, spuse Lady Stalworthy distrată. Apoi se încruntă: 
Stabilizatoare? 

Augusta șovăi. Jocul era periculos, dar trebuia riscat. 

— Eu nu plec niciodată urechea la bârfe, și sunt sigură că 
nici dumneavoastră, spuse Augusta. Tobias a fost cu 
adevărat un caz foarte trist, despre asta nu e nicio îndoiala, 
dar Hugh nu pare să-i fi moștenit slăbiciunile ma; deloc. 

— Asta e bine, spuse Lady Stalworthy, dar o serioasa 
îngrijorare i se citea pe chip. 

— In orice caz, eu și Joseph am fi deosebit de fericiţi să-l 
vedem însurat cu o fata atât de cuminte ca Florence. Este 
limpede că Florence ar putea fi strictă cu el, dacă... 

Augusta își tărăgăna ultimele cuvinte. 

— Nu-mi... înghiţi în sec Lady Stalworthy, nu-mi aduc 
aminte deloc ce fel de slăbiciuni avea tatăl lui. 

— Sunt numai zvonuri, bineînţeles, nu-i nimic adevărat. 

— Strict între dumneavoastră și mine. 

— Poate că n-ar fi trebuit să spun nimic. 

— Dar trebuie să știu totul, pentru binele fiicei mele. Sunt 
sigura că înţelegeţi. 

— Jocurile de noroc, spuse Augusta șoptit. 

Nu voia s-o audă nimeni, căci erau mulţi oameni în jur 
care ar fi știut că minte. 

— Asta l-a dus la sinucidere. Mare păcat. 

„Dă Doamne ca familia Stalworthy să nu verifice 
adevărul spuselor mele”, se rugă fierbinte Augusta. 

— Credeam că a dat faliment. 

— Şi asta. 

— Ce tragic! 

— E-adevărat, Joseph a trebuit să-i plătească lui Hugh 
datoriile o dată sau de două ori, dar a vorbit foarte serios 
cu băiatul și suntem convinși că nu se va mai întâmpla. 


— Asta mă linişteşte, spuse Lady Stalworthy, dar chipul ei 
indica alte sentimente. 

Augusta simţea că spusese destul, altfel risca să nu mai 
fie crezută că sprijinea cu adevărat căsătoria celor doi. Işi 
aruncă din nou privirea pe fereastră. Hugh povestea ceva, 
iar Florence râdea, aruncându-și capul pe spate și 
arătându-și dinţii într-un fel destul de... nepotrivit. Hugh o 
mânca din ochi. Era evident pentru toată lumea că cei doi 
se plăceau. 

— Bănuiesc că lucrurile se vor aranja în curând, spuse 
Augusta. 

— Poate că au stat de vorbă destul pentru ziua de azi, 
spuse Lady Stalworthy cu o privire îngrijorată. Trebuie să 
intervin. Vă rog să mă scuzațţi. 

— Vă rog. 

Lady Stalworthy se îndrepta grăbită spre gradină. 

Augusta se simţi ușurată. Mai bifase o conversaţie 
delicată. O băgase la bănuieli pe Lady Stalworthy cu privire 
la Hugh și, odată ce o mamă are o reţinere despre un 
pretendent, rar se mai întâmplă să-l socotească omul 
potrivit. 

Augusta se uită în jur și o văzu pe Beatrice Pilaster, o altă 
cumnata de-a ei. Joseph avusese doi fraţi: unul din ei 
fusese Tobias, tatăl lui Hugh, iar celălalt era William, căruia 
i se spusese dintotdeauna William cel tânăr, pentru că era 
născut douăzeci și trei de ani mai târziu decât Joseph. 
William avea acum douăzeci și cinci de ani și nu era încă 
asociat al băncii. Beatrice era soția lui. Aceasta era ca un 
căţel - veselă, stângace și prietenoasă cu toată lumea. 
Augusta hotărî să vorbească și cu ea despre Samuel și 
secretarul lui. Se duse la Beatrice și îi spuse: 

— Dragă Beatrice, vrei să-ţi arăt dormitorul? 


4 


Micky și tatăl lui părăsiră petrecerea și o luară înapoi spre 


locuinţa lor. Drumul ducea numai prin parcuri - întâi Hyde 
Park, apoi Green Park și St James's Park - până la Tamisa. 
Se opriră pe podul Westminster să-și tragă sufletul și să 
admire priveliștea. 

Pe malul nordic al fluviului se întindea cel mai frumos 
oraș din lume. In amonte se vedea clădirea parlamentului, 
construit ca o imitație modernă a clădirii învecinate, 
catedrala Westminster, datând din secolul al XIII-lea. În aval 
se zăreau grădinile de la Whitehall - palatul ducelui de 
Buccleuch, și clădirea masivă din cărămidă a noii gări 
Charing Cross. 

Portul nu se vedea, și vapoarele mari nu ajungeau atât 
de sus pe fluviu, dar erau multe vaporașe, barje și bărci de 
agrement care se vedeau frumos în lumina amurgului. 

Malul sudic ar fi putut fi o altă ţară. Acolo se aflau 
fabricile de ceramică Lambeth; acolo, în mijlocul câmpurilor 
noroioase presărate cu atelierele dărăpănate, bărbaţi 
pământtii la faţă și femei în zdrenţe își continuau lunga zi de 
lucru fierbând oase, sortând deșeuri, alimentând focul 
cuptoarelor și turnând lutul în forme pentru a face ţevi de 
scurgere și coșuri de fum pentru orașul care se extindea 
rapid. Cocioabele în care locuiau aceștia erau îngrămădite 
în jurul zidurilor palatului Lambeth, reședința londoneză a 
episcopului de Canterbury, ca o grămadă de mizerie lăsată 
de retragerea apelor pe un mal noroios. În ciuda apropierii 
de palatul episcopului, cartierul era cunoscut sub numele 
de Armanul Dracului, probabil pentru că focurile, fumul, 
muncitorii sleiți de puteri și mirosul pestilenţial te făceau să 
te gândești la iad. 

Locuinţa lui Micky se afla în Camberwell, o suburbie 
respectabila dincolo de fabricile de ceramică, dar Micky și 
taică-său adăstau pe pod, ezitând s-o ia prin Armanul 
Dracului. Micky încă mai blestema în gând prea scrupuloasa 
conștiință metodistă a bătrânului Seth Pilaster care îi 
stingherea planurile. 

— Rezolvăm noi problema asta a transportului, Papa, 
spuse el. Nu te necăji. 


Papa ridica din umeri. 

— Dar cine ne stă în cale? întrebă el. 

Era o simplă întrebare, dar ea avea un înţeles special în 
familia Miranda. Când se confruntau cu o problema fără 
ieșire, se punea întrebarea „Cine ne stă în cale?”, care de 
fapt însemna „Cine trebuie eliminat ca să rezolvam 
treaba?” Asta îi aduse aminte lui Micky de primitivismul din 
provincia Santamaria, de toate poveștile îngrozitoare pe 
care ar fi vrut să le uite: povestea despre cum Papa o 
pedepsise pe ibovnica lui pentru că îl înșelase, ridicând 
asupra ei pușca și apăsând pe trăgaci; cea despre familia 
de evrei care își deschisese o prăvălie alături de a lui în 
capitala provinciei și muriseră arși de vii cu toţii - mama, 
tata și copiii - în incendiul provocat de Papa; sau povestea 
despre piticul care se deghizase cu ocazia carnavalului ca 
să arate ca Papa și care îi imita perfect mersul ţanţoș, 
făcând pe toată lumea să râdă, până când Papa se 
îndreptase calm către el, își scosese pistolul și îi zburase 
creierii. 

Lucrurile acestea nu era firești nici măcar în Cordoba, dar 
Papa era un om de temut din cauza impulsivităţii sale 
brutale. Aici în Anglia ar fi înfundat pușcăria. 

— Nu mă aștept să trebuiască să luăm măsuri drastice, 
spuse Micky, încercând să-și acopere neliniștea cu un aer 
de nepăsare. 

— Deocamdată nu-i nicio grabă, spuse Papa. Acasă vine 
iarna. N-o să fie nicio luptă până la vară. Il privi pe Micky cu 
seriozitate. Dar trebuie să am puștile până la sfârșitul lui 
octombrie. 

Lui Micky i se muiară picioarele la privirea aceea a lui 
taică-său. Se lăsă pe parapetul de piatra al podului ca să se 
sprijine. 

— Mă voi ocupa eu, Papa, nu-ți face griji, spuse el 
îngrijorat. 

Papa dădu din cap ca și cum n-ar fi fost urmă de îndoială 
asupra faptului. Tăcură pentru un minut. Apoi Papa spuse 
din senin: 


— Vreau ca tu să rămâi la Londra. 

Micky își simţi umerii căzându-i de ușurare. Asta și spera. 
Asta însemna că lui Papa îi plăcea cum se descurcase până 
atunci. 

— Cred că ar putea fi o idee bună, Papa, spuse Micky, 
încercând să-și ascundă exaltarea. 

Apoi Papa aruncă bomba. 

— Dar nu-ţi mai dau bani. 

— Poftim? 

— Familia nu te poate ţine pe braţe la nesfârșit. Trebuie 
să te întreţii. 

Micky era înmărmurit. Meschinăria lui Papa era tot atât 
de legendară ca brutalitatea lui, și totuși, vestea îl stupefie. 
Familia Miranda era bogată. Papa avea mii de vite, deţinea 
monopolul asupra vânzărilor de cai pe o rază enormă de 
teritoriu, dădea în arendă pământ micilor fermieri și era 
proprietarul celor mai multe prăvălii din provincia 
Santamaria. 

Era adevărat că banii lor n-aveau același preţ în Anglia. 
Acolo, cu un dolar de argint cordobez îţi puteai plăti o masă 
copioasă, o sticlă de rom și o damă pentru o noapte 
întreaga - aici abia dacă îţi ajungea pentru o mâncare nu 
prea scumpă și un pahar de bere slabă. Asta îl șocase pe 
Micky atunci când venise pentru prima oară la Şcoala 
Windfield. Ca elev, reușise să-și suplimenteze banii de 
buzunar jucând cărţi, dar se descurcase greu până să se 
împrietenească cu Edward. Chiar și în ziua de azi Edward 
plătea pentru distracţiile mai costisitoare la care mergeau 
împreună: la operă sau la curse, la vânătoare sau la bordel. 
Dar Micky tot avea trebuinţă de un venit de bază din care 
să-și plătească chiria, nota de plată la croitor, taxa de 
membru în cluburile sociale - element esenţial al vieţii 
londoneze - și bacșișurile pentru ospătari. Cum credea Papa 
că putea Micky să găsească toate lucrurile acestea? 
Luându-și o slujbă? Micky era indignat. Niciun membru al 
familiei Miranda nu lucra pentru un salariu. 

Era pe punctul de a-l întreba pe Papa cum avea să 


trăiască fără niciun ban, când acesta schimbă brusc 
subiectul și spuse: 

— Acum am să-ţi spun la ce-mi trebuie puștile. Vom 
cuceri deșertul. 

Micky nu pricepea. Proprietatea familiei Miranda se 
întindea pe mare parte din provincia Santamaria. Pământul 
lor se învecina cu o proprietate mai mică, deţinuta de 
familia Delabarca. În partea de nord a celor două 
proprietăţi se afla o întindere de pământ atât de aridă, 
încât nici Papa, nici vecinul lui nu se sinchisiseră să și-o 
revendice. 

— De ce vrem deșertul? 

— Sub praful deșertului se află un mineral numit nitrat. 
Se folosește ca îngrășământ, mult mai bun decât bălegarul. 
Poate fi exportat în toată lumea și vândut scump. De aceea 
vreau să rămâi la Londra, ca să te ocupi de vânzări. 

— Și cum știm noi ca aceasta chestie e-acolo? 

— Familia Delabarca a început o exploatare. S-au 
îmbogăţit. 

Micky era entuziasmat. Asta putea să schimbe viitorul 
familiei. Nu imediat, firește; nu atât de curând încât să-i 
rezolve lui problema banilor lunari. Dar pe termen lung... 

— Trebuie să acţionam repede, spuse Papa. Avutul e 
putere, și familia Delabarca va fi în curând mai puternică 
decât noi. Trebuie să-i distrugem înainte să se ajungă la 
așa ceva. 


CAPITOLUL DOI - IUNIE 


1 


Whitehaven House 
Kensington Gore 
Londra, S.W. 

2 iunie 1873 


Draga mea Florence, 

Unde eşti? Speram să te văd la balul doamnei 
Bridewell, apoi la Richmond, apoi la cel al familiei 
Muncaster sâmbătă... dar n-ai fost la niciunul 
dintre ele! Scrie-mi un rând să știu ca trăieşti! 

Cu afecțiune, 
Hugh Pilaster 


Park Lane, 23 

Londra, W. 

3 iunie 1873 

Domnului Hugh Pilaster 


Domnule, 
V-aș rămâne dator să nu mai comunicaţi cu fiica 
mea sub niciun motiv de acum înainte. 
Stalworthy 
* 
Whitehaven House 
Kensington Gore 
Londra, S.W. 
6 iunie 1873 


Scumpa mea Florence, 

Am găsit în sfârșit un mesager secret care să-ți 
strecoare un bileţel. De ce te ţin ascunsă de mine? 
l-am jignit oare pe părinţii dumitale, sau, Doamne 


ferește!, chiar pe dumneata? Verișoara dumitale 
Jane îmi va aduce răspunsul. Scrie-mi repede! 
Cu cele mai adânci sentimente, 
Hugh 
* 
Stalworthy Manor 
Stalworthy 
Buckinghamshire 
7 iunie 1873 


Dragă Hugh, 

Mi s-a interzis să te vad pentru că joci jocuri de 
noroc ca și tatăl dumitale. Imi pare nespus de rău, 
dar trebuie să cred ca părinţii mei știu ce e mai 
bine pentru mine. 

Cu mâhnire, 
Florence 


Whitehaven House 
Kensington Gore 
Londra, S.W 

8 iunie 1873 


Dragă mama, 

Tocmai am fost respins de o domnișoară pe 
motiv că tata juca jocuri de noroc. Este adevărat? 
Te rog, răspunde-mi imediat. Trebuie să știu! 

Fiul dumitale iubitor, 
Hugh 


Wellington Villas, 2 
Folkestone 

Kent 

9 iunie 1873 


Băiatul meu drag. 
Nu știu ca tatăl tău să fi jucat vreodată jocuri de 


noroc. Nu-mi dau seama cine ar putea spune o 
asemenea răutate despre el. Și-a pierdut banii într- 
un colaps financiar, după cum ţi-am spus mereu. 
Acesta a fost singurul motiv. 

Dragul meu, sper că ești bine și fericit și că fata 
pe care o îndrăgești te va accepta. Eu sunt cum mă 
știi. Sora ta Dorothy te îmbrățișează la fel ca 

Mama 
x 

Whitehaven House 

Kensington Gore 

Londra, S.W 

10 iunie 1873 


Dragă Florence, 

Cineva trebuie să-ți fi spus lucruri false despre 
tatăl meu. S-a ruinat, e adevărat. Dar nu a fost vina 
lui: o mare companie numita Overend&Gurney a 
dat faliment pentru o datorie de cinci milioane de 
lire, și mulți dintre creditorii lor s-au nenorocit 
atunci. Tata s-a sinucis chiar în aceeași zi. Dar n-a 
jucat niciodată jocuri de noroc - și nici eu. 

Dacă îi explici toate acestea domnului conte, 
stimatul dumitale tată, cred că lucrurile se vor 
aranja. 


Cu mult drag, 
Hugh 
x 
Stalworthy Manor 
Stalworthy 
Buckinghamshire 
11 iunie 1873 
Hugh, 


Nu are niciun rost să-mi scrii neadevăruri. Acum 
sunt convinsă că sfatul părinților mei de a înceta să 
te văd a fost bun, și trebuie să te dau uitării. 


Florence 


Whitehaven House 
Kensington Gore 
Londra, S.W 

12 iunie 1873 


Dragă Florence, 

Trebuie să mă crezi! Este posibil să nu mi se fi 
spus adevărul despre tatăl meu - deși nu am niciun 
motiv de a pune la îndoială sinceritatea mamei 
mele - dar despre mine însumi știu adevărul! Când 
aveam paisprezece ani am pariat un șiling la derby 
și l-am pierdut - de atunci jocurile de noroc îmi par 
fără nicio noimă! Când ne vom vedea, îţi voi jura 
solemn. 


Sperând, 
Hugh 
* 
Foljambe & Merriwether, avocați 
Gray's Inn 
Londra, W.C. 
13 iunie 1873 


Domnului Hugh Pilaster 


Domnule, 

Am fost rugați de clientul nostru, contele de 
Stalworthy, să vă cerem încetarea imediata a 
oricărei comunicări cu fiica dânsului. 

Va înștiințam că în caz contrar domnul conte va 
lua toate masurile necesare pentru soluţionarea 
problemei, inclusiv cererea unei dispoziţii legale 
din partea înaltei Curți. 

Din partea biroului Foljambe & Merriwether, 
Albert C. Merriwether 
x 


Hugh, 


F. i-a arătat mătușii, adică mamei ei, ultimul 
dumitale bilet. Au dus-o la Paris până la sfârșitul 
sezonului monden londonez, apoi se vor duce în 
Yorkshire. Lucrurile nu stau bine - ea nu mai ţine la 
tine. Îmi pare rău... 

Jane 


2 


Argyll Rooms era cel mai celebru loc de distracţie din 
Londra, dar Hugh nu fusese niciodată acolo. Lui Hugh nu i- 
ar fi trecut niciodată prin cap să meargă într-un asemenea 
loc: deși nu era chiar un bordel, avea reputaţie proastă. Cu 
toate acestea, la câteva zile după ce Hugh fusese respins 
definitiv de Florence Stalworthy, Edward se nimeri să-i 
propună o ieșire la o noapte de nebunii cu el și cu Micky, iar 
Hugh acceptă. 

Hugh nu petrecea prea mult timp cu vărul lui. Edward 
fusese mereu un copil răzgâiat, un bătăuș și un chiulangiu. 
Hugh fusese deja demult distribuit în rolul oii negre a 
familiei, a celui care avea s-o ia pe urmele lui taică-său. 
Hugh simţea că avea foarte puţin în comun cu Edward. Cu 
toate acestea, hotărî să încerce și el o dată plăcerile 
desfrâului.  Cârciumile rău famate și femeile ușoare 
reprezentau un mod de viaţă pentru mii de englezi din 
înalta societate. Poate știau ei mai bine: poate că asta, și 
nu dragostea adevărata, era calea spre fericire. 

De fapt, Hugh nu era nici măcar sigur ca fusese 
îndrăgostit de Florence. Era furios că părinţii ei o 
întorseseră împotriva lui, și cu atât mai mult pentru că 
motivul era un neadevăr răutăcios. Dar își dădu seama, 
puţin rușinat, că Florence nu-i frânsese inima. Se gândea 
des la ea, dar dormea bine în continuare, mânca bine, și se 
concentra fără greutăţi asupra muncii sale. Insemna oare 
asta că n-o iubise niciodată? Fata pe care o plăcea mai mult 
și mai mult pe lumea asta, în afară de sora lui de șase ani 
Dotty, era Rachel Bodwin, și cochetase cu ideea de a se 


însura cu ea. Era oare asta iubire? Hugh nu știa. Poate că 
era prea tânăr să înţeleagă ce e dragostea. Sau poate că 
pur și simplu n-o găsise încă. 

Argyll Rooms se afla la doi pași de o biserică din Great 
Windmill Street, chiar lângă Piccadilly Circus. Edward plăti 
un șiling intrarea pentru fiecare. Purtau ţinută de gală: frac 
negru cu revere de mătase, pantaloni negri cu dungă de 
mătase, vestă albă decupată, cămașă albă și papion alb. 
Costumul lui Edward era nou și scump, al lui Micky mai 
degrabă ieftin, dar cu un croi modern, iar Hugh purta un 
costum de-al lui taică-său. 

Sala de bal era o arenă luminată abundent cu lămpi de 
gaz și înconjurata cu oglinzi poleite care amplificau lumina 
strălucitoare. Ringul de dans era plin de perechi, iar în 
spatele unui paravan cu complicate împletituri aurite se 
întrezărea orchestra care executa o polcă vioaie. Unii 
bărbaţi purtau ţinute de gală, semn că erau oameni din 
lumea bună care sondau viaţa mahalalelor, dar cei mai 
mulţi dintre ei purtau costume de zi respectabile și de 
culoare închisă, și aceia erau funcţionari și mici 
întreprinzători. 

Deasupra sălii de bal era o galerie umbrită. Edward arata 
spre ea și îi spuse lui Hugh: 

— Dacă te împrietenești cu vreo damă, poţi plăti încă un 
șiling ca s-o duci acolo: fotolii de pluș, semiîntuneric și 
ospătari orbi. 

Hugh era ameţit, nu numai de lumini, ci și de mulțimea 
posibilităţilor. Peste tot era plin de fete care veniseră acolo 
numai și numai ca să flirteze! Și erau toate trase la patru 
ace, în rochii de seara cu turnură, unele dintre ele foarte 
decoltate și cu pălăriile cele mai extraordinare. Dar Hugh 
observă că pe ringul de dans toate își ţineau, pudice, 
pelerinele pe umeri. Micky și Edward deopotrivă îl 
asiguraseră că aici nu erau prostituate, ci fete obișnuite - 
vânzătoare, servitoare și modiste. 

— Și cum faci să intri în vorbă cu ele? întrebă Hugh. Că 
doar nu te duci și le acostezi ca pe femeile de stradă?! 


Edward îi răspunse arătând spre un domn înalt și distins, 
în costum de gală cu frac, care purta un fel de insignă și 
părea că supraveghează ringul de dans. 

— Acela e maestrul de ceremonii. El va aranja o întâlnire, 
dacă-i dai un bacșiș. 

Lui Hugh i se părea că atmosfera era un amestec ciudat, 
dar captivant de respectabilitate și dezmăț. 

Polca se termină și unii dintre dansatori reveniră la 
mesele lor. Edward arătă cu degetul și ţipă: 

— Să fiu al naibii, uite-l pe Fatty Greenbourne! 

Hugh se uită în direcţia indicata de degetul lui Edward și 
îl văzu pe fostul lor coleg de școală, mai gras ca niciodată, 
revărsându-se din vesta albă. Era de braţ cu o fata năucitor 
de frumoasă. Fatty și fata se așezară la o masă, iar Micky 
spuse calm: 

— Hai să mergem să stăm cu ei puţin. 

Hugh era curios s-o vadă pe fată mai de aproape, așa ca 
acceptă imediat. Cei trei tineri o luară printre mese. 

— Bună seara, Fatty! strigă Edward vesel. 

— Salut, ceata lui Papuc! răspunse el. Acum mi se spune 
Solly, adaugă el amical. 

Hugh îl mai văzuse pe Solly din când în când în The City, 
cartierul financiar al Londrei. Solly lucra de câţiva ani la 
sediul central al băncii familiei, chiar după colţ de Banca 
Pilaster. Dar Edward lucra în cartierul financiar doar de vreo 
câteva săptămâni, așa ca nu se nimerise încă să-l 
întâlnească pe Solly pe acolo. 

— Am zis să venim să vorbim și noi puţin cu voi, spuse 
Edward nonșalant, și se uita întrebător la fată. 

Solly se întoarse către însoţitoarea lui. 

— Domnișoară Robinson, daţi-mi voie să vă prezint câţiva 
foști colegi de școală: Edward Pilaster, Hugh Pilaster și 
Micky Miranda. 

Reacţia domnișoarei Robinson fu surprinzătoare. Se 
îngălbeni toată sub stratul de roșu de obraz și spuse: 

— Pilaster? Nu aceeași familie ca Tobias Pilaster?! 

— Tobias Pilaster a fost tatăl meu, spuse Hugh. Cum se 


face că-i cunoașteţi numele? 

Fata își recapătă iute cumpătul. 

— Tatăl meu a lucrat la Tobias Pilaster and Co. Când 
eram mică, mă tot întrebam cine o fi Co. 

Râseră cu toții, și momentul de încordare se risipi. Fata 
adăugă: 

— Vreţi să staţi jos, băieţi? 

Pe masă era o sticlă de șampanie. Solly îi turnă 
domnișoarei Robinson și mai ceru niște pahare. 

— Asta da reuniune de ortaci de la Windfield, spuse el. 
Ghici cine mai e pe aici: Tonio Silva! 

— Unde e? întrebă Micky imediat. 

Micky părea deranjat de prezenţa lui Tonio, și Hugh se 
întreba care o fi fost motivul. Își aminti ca la școală lui Tonio 
îi era mereu frică de Micky. 

— E pe ringul de dans, spuse Solly. E cu prietena 
domnișoarei Robinson, cu domnișoara April Tilsley. 

Domnișoara Robinson spuse: 

— Poţi să-mi spui Maisie. Nu sunt o fată protocolară, și-i 
făcu cu ochiul senzual. 

Lin ospătar aduse o farfurie cu homar și o puse în faţa lui 
Solly. Solly își îndesă un șervet în gulerul cămășii și începu 
să mănânce. 

— Am crezut că voi ăștia ovreii n-aveţi voie să mâncaţi 
fructe de mare, spuse Micky insolent și leneș. 

Solly era imperturbabil la asemenea observaţii. 

— Mănânc cușer numai acasă, răspunse el. 

Maisie Robinson se uită pieziș la Micky. 

— Noi astea ovreicele mâncăm ce-avem chef, spuse ea și 
luă o bucăţică din farfuria lui Solly. 

Hugh era surprins că Maisie Robinson era evreică: 
întotdeauna crezuse că evreii aveau pielea mai închisă la 
culoare. Se uită atent la ea. Era destul de mică de statură, 
dar se înălța cu vreo doua palme adunându-și părul 
roșcovan într-un coc mare, pe care pusese o pălărie 
enormă, ornată cu frunze și fructe artificiale. De sub pălărie 
ieșea o față mică și obraznică, cu o strălucire vicleană în 


ochii verzi. Decolteul rochiei sale cafenii oferea vederii o 
suprafaţă impresionantă de piept pistruiat. În general, 
pistruii nu era consideraţi prea atrăgători, dar Hugh nu-și 
putea lua ochii de la ei. La un moment dat, Maisie simţi că 
Hugh se uita insistent la ea, și se uită și ea la el. Hugh își 
întoarse privirea cu un zâmbet spășit. 

Hugh își luă gândul de la pieptul domnișoarei Robinson 
privind în jurul său și observând cum se schimbaseră vechii 
lui colegi de școală în ultimii șapte ani. Solly Greenbourne 
se maturizase. Deși era tot gras și avea același rânjet 
relaxat, acum, pe la douăzeci și ceva de ani, avea un aer 
autoritar. Acest aer venea poate de la faptul că era atât de 
bogat - dar și Edward era bogat, însă nu avea acea aură. 
Solly era deja un om respectat în cartierul financiar al 
Londrei și, deși nu era prea greu să te faci respectat când 
ești moștenitorul Băncii Greenbourne, un tânăr zănatic în 
poziția lui s-ar fi putut face repede de râsul lumii. 

Şi Edward crescuse, dar spre deosebire de Solly, nu se 
maturizase. Ca un copil, lua totul în joacă. Nu era prost, dar 
la banca se concentra cu greu asupra lucrului pentru că îi 
stătea capul la altceva - la petreceri, băutură și jocuri de 
noroc. 

Micky se făcuse un tânăr arătos, cu ochii întunecaţi, 
sprâncenele negre și părul creț puţin prea lung. Tinuta lui 
era decentă, dar cu o tentă de șic: vestonul lui avea guler și 
manșete de catifea, iar cămașa, volănașe. Hugh observă că 
Micky  atrăsese deja privirile admirative sau chiar 
îmbietoare ale mai multor fete de la mesele vecine. Dar 
Maisie Robinson nu-l luase la inimă, și Hugh ghicea că nu 
numai din cauza remarcii lui despre „voi ăștia ovreii”. Micky 
avea ceva sinistru în el. Era înspăimântător de tăcut, 
vigilent și închis în sine. Nu era sincer, nu manifesta 
niciodată șovăială, nesiguranţă sau vulnerabilitate, și nu 
arăta niciodată ce simţea în adâncul sufletului - dacă o fi 
avut așa ceva. Hugh n-avea deloc încredere în el. 

Când se termină următorul dans, Tonio Silva veni la masă 
însoţit de domnișoara April Tilsley. Hugh îl întâlnise pe 


Tonio de mai multe ori de la terminarea școlii, dar și să nu-l 
fi văzut de ani de zile, tot l-ar fi recunoscut imediat după 
căpiţa de păr roșcovan. Fusese prietenul lui cel mai bun 
până în ziua aceea oribilă când maică-sa venise la școală ca 
să-i anunţe moartea tatălui și să-l ia acasă. Ei doi fuseseră 
capul tuturor răutăţilor într-a patra inferioară, intrând 
mereu în belea, dar viaţa li se părea frumoasă, în ciuda 
pedepselor corporale. 

Hugh se întrebase de multe ori de-a lungul anilor ce se 
întâmplase oare cu adevărat în ziua aceea la lac. Nu 
dăduse niciodată crezare poveștii din ziar, cum că Edward 
încercase să-l salveze pe Peter Middleton: Edward n-ar fi 
avut curajul. Dar Tonio tot nu voia să vorbească despre 
asta, iar singurul martor rămas, Albert „Cocoașa” Cammel, 
trăia acum tocmai la Capul Bunei Speranţe. 

Hugh îl studie pe Tonio când acesta dădu mâna cu Micky. 
Tonio părea și acum oarecum subjugat de Micky. 

— Ce mai faci, Miranda? întrebă el cu glas firesc, dar 
expresia lui vădea un amestec de frică și admiraţie. Era 
atitudinea unui om de rând în faţa unui campion de lupte 
cunoscut pentru temperamentul său iute. 

Hugh cumpăni că April, însoţitoarea lui Tonio, era puţin 
mai în vârstă decât prietena ei Maisie, și era mai puţin 
frumoasă din cauza aspectului ei puţin sfrijit și colţuros; dar 
Tonio se distra de minune cu ea, atingându-i braţul și 
șoptindu-i la ureche lucruri care o făceau să râdă. 

Hugh se întoarse spre Maisie. Aceasta era vorbăreaţă și 
vioaie, cu o voce cadenţată care trăda o urmă de accent 
din nord-estul Angliei, unde se aflaseră depozitele lui Tobias 
Pilaster. Chipul ei era fascinant la infinit, când zâmbea, 
când se încrunta și se bosumfla, sau când strâmba din 
nasul cârn sau își dădea ochii peste cap. Hugh observă că 
Maisie avea gene deschise la culoare și că nasul îi era 
presărat cu pistrui. Era o frumuseţe ieșită din tipare, dar 
era fără nicio îndoială cea mai frumoasă femeie din 
încăpere. 

Hugh era obsedat de gândul că, din moment ce se afla în 


Argyll Rooms, Maisie era probabil gata să se sărute, să se 
giugiulească și poate chiar „să meargă până la capăt” cu 
unul dintre bărbaţii de la masă. Hugh visa la întâlniri intime 
cu aproape toate fetele pe care le cunoștea - îi era și rușine 
de cât de mult și de des se gândea la asta, dar de obicei 
asta se putea întâmpla numai după curte, logodnă și 
căsătorie. Pe când cu Maisie putea să fie chiar astă-seară! 

Maisie îl prinse din nou zgâindu-se la ea și Hugh se simți 
stânjenit, așa cum se simţea câteodată în prezenţa lui 
Rachel  Bodwin, când aceasta părea să-i ghicească 
gândurile. Căută cu disperare să spună ceva și în cele din 
urma zise: 

— Aţi locuit toată viaţa la Londra, domnișoara Robinson? 

— Numai de trei zile, spuse ea. 

Poate că spuneau lucruri banale, gândi Hugh, dar cel 
puţin stăteau de vorbă. 

— Atât de recent! spuse el. Și unde aţi fost înainte? 

— Am călătorit, spuse ea și se întoarse să vorbească cu 
Solly. 

— Aha! spuse Hugh. 

Cu aceasta discuţia păru să se termine, și Hugh fu puţin 
descumpănit. Maisie se purta cu el aproape ca și cum ar fi 
avut ceva împotriva lui. 

Văzându-l, April se înduioșă și îi explică: 

— Maisie a călătorit cu un circ timp de patru ani. 

— Dumnezeule! Făcând ce anume? 

Maisie se întoarse din nou spre el: 

— Călărie fără șa, spuse ea, stat în picioare pe cai, 
sărituri de pe un cal pe altul, tot soiul de ghidușii din astea. 

April adăugă: 

— În pantaloni mulaţi, bineînţeles. 

Maisie în pantaloni mulaţi era un gând ispititor, greu de 
suportat. Hugh își încrucișa picioarele și spuse: 

— Și cum aţi intrat în domeniul respectiv? 

Maisie șovăi, apoi păru să ia o hotărâre. Se întoarse în 
scaun ca să stea față în faţă cu Hugh, și o scânteie 
periculoasă îi apăru în ochi: 


— Păi să vă spun cum a fost, începu ea. Tatăl meu lucra 
la Tobias Pilaster and Co. Tatăl dumneavoastră l-a furat pe 
tata cu salariul pe o săptămână. În vremea aceea, mama 
mea era bolnavă. Fără banii aceia, ori murea ea, ori 
muream eu de foame. Așa că am fugit de acasă. Aveam 
unsprezece ani atunci. 

Hugh simţi că se roși tot. 

— Nu cred că tata a furat pe cineva, spuse el. Și dacă 
aveaţi unsprezece ani la vremea aceea, poate că nu 
înțelegeaţi pe de-a-ntregul ce se întâmpla. 

— Inţelegeam că mi-era foame și frig. 

— Poate că tatăl dumneavoastră n-a făcut bine, insistă 
Hugh, deși știa că ceea ce spune nu era înţelept. N-ar fi 
trebuit să facă copii dacă n-avea bani să-i crească. 

— Ba avea! izbucni Maisie. Lucra ca un rob - și-atunci i- 
aţi furat voi banii! 

— Tata a dat faliment, dar n-a furat niciodată. 

— E totuna, când ești de partea învinșilor. 

— Ba nu e totuna, și sunteţi ignorantă și necuviincioasă 
să pretindeţi că este. 

Ceilalţi simţiră că Hugh mersese prea departe, și mai 
multe persoane începură să vorbească deodată. Tonio 
spuse: 

— Hai să nu mai dezgropăm morții. 

Hugh știa că trebuia să se oprească, dar era furios. 

— De când aveam treisprezece ani a trebuit să-i suport 
pe cei din familia Pilaster că-l ponegresc pe tata, dar n-am 
să accept lucrul acesta de la o dansatoare de circ. 

Maisie se ridică. Ochii îi licăreau ca două smaralde 
șlefuite. Hugh gândi pentru o clipa ca Maisie avea să-i tragă 
o palmă. Dar ea spuse: 

— Hai să dansăm, Solly. Poate că prietenul dumitale cel 
nepoliticos nu va mai fi aici când se oprește muzica. 


3 
Cearta dintre Hugh și Maisie sparse cheful. Solly și Maisie 


plecară singuri, iar ceilalți se hotărâră să meargă să vadă 
un spectacol de lupte între șobolani și câini. Acestea erau 
interzise prin lege, dar la distanţă de cinci minute de 
Piccadilly Circus erau nu mai puţin de o jumătate de duzină 
de locuri specializate în așa ceva, și Micky Miranda le 
cunoștea pe toate. 

Era deja întuneric când ieșiră din Argyll și se aventurară 
în cartierul londonez cunoscut sub numele de Babilon. Aici, 
departe de reședințele impunătoare din cartierul Mayfair, 
dar plasate la o distanţă convenabilă de cartierul St. James 
unde se aflau cluburile sociale ale gentlemenilor, se 
întindea un păienjeniș de străduţe înguste care adăposteau 
locuri pentru jocuri de noroc, lupte de animale, fumat de 
opiu, pornografie și mai ales prostituție. Era o seară caldă și 
înăbușitoare, iar aerul era greu de miasme de bucătărie, 
bere și canal. Micky și prietenii lui mergeau agale pe strada 
aglomerată. În mai puţin de un minut, un bătrân cu un 
joben pleoștit se oferi să-i vândă lui Micky o carte cu versuri 
deocheate, un tânăr boit în obraji îi făcu cu ochiul, o femeie 
cam de vârsta lui și bine îmbrăcată își deschise iute haina, 
oferind spre vedere o minunată pereche de sâni goi, și o 
femeie mai în vârsta și zdrenţuită îi oferi o partida de amor 
cu o fetiță cu chip îngeresc care nu avea mai mult de zece, 
unsprezece ani. Clădirile, majoritatea cârciumi, săli de bal, 
bordeluri și pensiuni ieftine, aveau pereţi mânjiţi și ferestre 
mici și murdare prin care din când în când se zărea câte o 
petrecere la lumina felinarelor. Pe stradă treceau juni 
precum Micky, cu vestoane albe, funcţionari și negustori cu 
melon, ţărani cu ochi holbaţi, soldaţi cu uniforme 
descheiate, marinari cu buzunarele pline absolut provizoriu 
de bani, și un număr surprinzător de cupluri de burghezi 
respectabili, plimbându-se braţ la braţ. 

Micky era binedispus. Era prima oară în ultimele 
săptămâni când reușise să scape de Papa pentru o seară. 
Acum îl așteptau pe Seth Pilaster să moară ca să poată 
încheia afacerea cu puștile, dar bătrânul se ţinea de viaţă 
ca un melc de stâncă. Nu avea niciun haz să te duci prin 


localuri și bordeluri cu propriul tată; în plus, Papa îl trata pe 
Micky mai mult ca pe o slugă, uneori chiar cerându-i să 
aștepte afară în timp el se ducea cu o târfă. Seara aceasta 
reprezenta o bine-venită eliberare. 

Era fericit că-l întâlnise pe Solly Greenbourne. Familia 
Greenbourne era și mai înstărita decât familia Pilaster, așa 
ca Solly putea să-i fie de folos într-o bună zi. 

Nu era tot atât de mulţumit să-l revadă pe Tonio Silva. 
Tonio știa prea multe despre moartea lui Peter Middleton, 
care se întâmplase cu șapte ani în urmă. În vremea aceea, 
lui Tonio îi era o frică de moarte de Micky. Și acum se purta 
precaut cu el, și încă mai avea o anumită admiraţie, dar 
asta nu era totuna cu a-i fi frică. Micky era îngrijorat cu 
privire la Tonio, dar pentru moment nu știa ce să facă. 

Din Windmill Street, Micky o coti pe o alee îngustă. Ochi 
de pisică luceau din vârful grămezilor de murdărie. Uitându- 
se în urmă ca să se asigure că ceilalţi veneau după el, 
Micky intră într-un local sordid, o luă pe lângă tejghea și ieși 
pe ușa din spate, traversă o curte unde în lumina lunii se 
zărea o prostituată stând în genunchi în faţa unui client, și 
deschise ușa unei dărăpănături din lemn care aducea mai 
mult a grajd. 

Un bărbat cu faţa jegoasă și cu haină slinoasă ceru patru 
bani pentru intrare. Edward plăti și intrară cu toții. 

Incăperea era bine luminată și plină de fum de tutun, și 
duhnea a sânge și excremente. Vreo patruzeci, cincizeci de 
bărbaţi și câteva femei stăteau în jurul unei arene rotunde 
săpate în pământ. Erau acolo bărbaţi din toate clasele 
sociale - unii îmbrăcaţi în costume de lână groasă și cu 
eșarfe cu buline ca muncitori mai chivernisiți ce se aflau, 
alţii în fracuri și ţinute de gală; femeile erau însă toate de 
condiţia îndoielnică a lui April. Câţiva dintre bărbaţi aveau 
câini, purtaţi în braţe sau legaţi de picioarele scaunelor. 

Micky arătă spre un om bărbos cu cascheta de tweed 
care ţinea într-un lanţ gros un câine cu botniță. Unii 
spectatori studiau câinele cu interes. Era un animal masiv și 
musculos, cu cap mare și fălci puternice, și părea înfuriat și 


agitat. 

— Acela urmează, spuse Micky. 

Edward se duse să cumpere băuturi de la o femeie care 
purta o tavă. Micky se întoarse spre Tonio și începu să-i 
vorbească în spaniolă. Comitea o necuviinţa făcând asta în 
faţa lui Hugh și a lui April, care nu înțelegeau; dar Hugh era 
un nimeni, și April chiar mai puţin, așa că nu prea conta. 

— Ce mai faci? întrebă el. 

— Sunt atașat oficial la Ambasada Cordobei la Londra, 
răspunse el. 

— Serios?! 

Micky era contrariat. Majoritatea ţărilor sud-americane nu 
vedeau rostul de a avea un ambasador la Londra, dar 
Cordoba avea un trimis oficial de zece ani. Cu siguranţă că 
Tonio primise postul de atașat graţie cunoștințelor pe care 
familia Silva le avea la Palma, capitala Cordobei. Spre 
deosebire de ei, Papa era un baron de provincie fără relaţii. 

— Şi ce ai de făcut? 

— Răspund la scrisorile firmelor britanice care vor să facă 
afaceri în Cordoba. Acestea cer informaţii despre climă, 
valută, transport intern, hoteluri, tot felul de lucruri din 
astea. 

— Lucrezi toată ziua? 

— Nu prea des. Tonio își cobori vocea: Să nu spui 
nimănui, dar de cele mai multe ori n-am de scris mai mult 
de două, trei scrisori pe zi. 

— Eşti plătit? 

Mulţi diplomați erau oameni cu stare care lucrau gratis. 

— Nu, dar am o odaie în reședința ambasadorului și mi se 
acoperă cele trei mese pe zi, plus o primă pentru 
îmbrăcăminte. Ei îmi plătesc și taxa de membru la cluburi. 

Micky era fascinat și invidios. Era tocmai tipul de slujbă 
care i s-ar fi potrivit lui. Casă și masă gratis, plus cheltuielile 
de bază ale unui june monden acoperite, în schimbul unei 
ore de lucru pe zi! Micky se întrebă dacă Tonio putea fi 
eliberat din post în vreun fel. 

Edward se întoarse cu cinci paharele de coniac și le 


împărţi. Micky îl dădu pe gât pe al său dintr-odată. Coniacul 
era ieftin și tare. 

Brusc, câinele începu să mârâie și să alerge ca turbat în 
cerc, trăgând de lanţ, cu părul măciucă pe spinare. Micky 
se uita în jur și văzu doi oameni cărând o lada cu șobolani 
uriași. Șobolanii se agitau și mai frenetic decât câinele, 
alergând unii peste alţii și chițăind înnebuniţi. Toţi câinii din 
încăpere începură să latre, și pentru o bucată de vreme 
locul fu cuprins de un vacarm îngrozitor, pentru că toţi 
proprietarii strigau la animale ca să le potolească. 

Intrarea fu încuiată și blocată pe dinăuntru, iar omul cu 
haina slinoasă începu să noteze pariurile. Hugh Pilaster 
exclamă: 

— Parol! N-am văzut guzgani atât de mari în viața mea! 
Unde i-o fi găsit? 

— Sunt crescuţi special pentru asta, îi răspunse Edward, 
și se întoarse către unul din bărbaţii care duceau lada ca 
să-l întrebe: Câţi la lupta asta? 

— Șase duzini, răspunse omul. 

Edward lamuri: 

— Asta înseamnă că pun șaptezeci și doi de șobolani în 
arenă. 

Tonio întrebă: 

— Cum e cu pariurile? 

— Poţi paria pe câine sau pe șobolani, și dacă tu crezi că 
șobolanii vor învinge, poţi paria pe câţi crezi că vor rămâne 
vii după ce moare câinele. 

Slinosul anunţa acum cotaţiile și lua bani în schimbul 
unor fițuici pe care mâzgălea niște numere cu un creion 
gros. 

Edward parie un galben pe câine, iar Micky un șiling pe 
șase șobolani supraviețuitori, pentru care pronosticul era 
de cinci la unu. Hugh refuză să joace - „Ca un prostănac ce 
e!” gândi Micky. 

Arena era adâncă de mai bine de un metru și era 
împrejmuită cu un gard de lemn de încă vreun metru. 
Lămpi de petrol așezate din loc în loc în jurul gardului 


proiectau o lumină puternică în groapă. Câinelui i se luă 
botniţa și i se dădu drumul în arena printr-o poartă de lemn 
care fu închisă bine în urma lui. Stătea înţepenit și cu părul 
de pe spinare zbârlit, privind în sus în așteptarea 
șobolanilor. Dresorii de șobolani ridicară lada. Sala amuţi în 
expectativă. 

Dintr-odată, Tonio strigă: 

— Zece guinee pe câine! 

Micky fu surprins. Tonio vorbise despre slujbă și condiţiile 
ei ca și cum trebuia să își administreze cu băgare de seamă 
cheltuielile personale. Jucase teatru sau juca mai mult 
decât își permitea? 

Bookmakerul șovăi. Era un pariu mare și pentru el. Cu 
toate acestea, după o clipă, mâzgăli un bileţel, i-l întinse și 
băgă în buzunar banii lui Tonio. 

Dresorii legănară lada înainte și înapoi, ca și cum se 
pregăteau s-o arunce cu totul în arenă când, în ultima 
secunda, un capac prins în țâțâni la un capăt al lăzii se 
deschise și șobolanii fură aruncaţi prin aer, chiţăind de 
spaimă. April ţipă speriată, în timp ce Micky râdea. 

Câinele își începu treaba cu o încordare ucigătoare. Se 
repezea ritmic cu fălcile la șobolanii care curgeau deasupra 
lui. li înșfăca unul câte unul și le rupea gâtul scuturându-și 
cu putere capul enorm o singură dată, apoi lua altul la rând. 

Un miros greu de sânge se răspândi prin sală. Toţi câinii 
lătrau acum asmuţiţi, și spectatorii făceau și ei gălăgie - 
femeile ţipau la vederea masacrului, iar bărbaţii strigau 
încurajări la adresa câinelui sau a șobolanilor. Micky râdea 
și râdea. 

Șobolanilor le trebuiră câteva clipe până să-și dea seama 
că nu aveau scăpare din arenă. Unii alergau pe margine, 
căutând o ieșire, alții săreau în sus, încercând în zadar să 
se agaţe de pereţii goi ai arenei, iar alţii se îngrămădiră unii 
peste alții. Pentru câteva secunde, câinele făcu ce voia cu 
ei, și omori mai bine de o duzină. 

Apoi toți șobolanii se întoarseră asupra lui deodată, ca la 
comandă. lIncepură să sară la câine, mușcându-l de 


picioare, de crupă și de coada scurtă. Câţiva se suiseră pe 
spinarea lui și îl mușcau de ceafă și de urechi, iar unul își 
vâri dinţii în buza de jos a câinelui, ţinând de ea și 
legănându-se de falca lui ucigașă, până când animalul 
scoase un răget de furie și dădu cu șobolanul de pământ, 
iar acesta se desprinse din carnea sângerândă. 

Câinele continua să se învârtă în cercuri ameţitoare și să 
prindă șobolan după șobolan, răpunându-i, dar apăreau tot 
mai mulţi. Omorâse cam jumătate din șobolani când începu 
să dea semne de oboseală. Oamenii care pariaseră pe 
treizeci și șase și care aveau pronosticuri slabe începură să- 
și mototolească și să-și arunce bileţelele, dar cei care 
pariaseră pe numere mai mici strigau și mai însufleţiți. 

Câinele sângera din douăzeci sau treizeci de răni, iar 
pământul din arenă era acum alunecos de sânge și de 
hoiturile umede ale șobolanilor. Câinele continua să-și 
scuture capul uriaș și să sfărâme spinările guzganilor în 
colții lui înspăimântători, dar se mișca mai greoi, și 
picioarele nu-i mai erau atât de sigure pe pământul 
înnoroit. „Acum devine mai interesant”, gândi Micky. 

Simţind oboseala câinelui, șobolanii prinseră curaj. Când 
câinele prindea un șobolan în colţi, un altul îi sărea la gât. 
Șobolanii se năpustiră între picioarele câinelui și sub burtă, 
sărind la părţile moi ale corpului. O dihanie enormă se 
înfipse într-unul din picioarele din spate ale câinelui și nu-i 
mai dădea drumul. Câinele se răsuci s-o prindă, dar un alt 
şobolan îi distrase atenţia sărindu-i la bot. Apoi piciorul 
câinelui începu să cedeze - Micky socoti ca șobolanul îi 
secţionase vreun tendon - și câinele începu să șchiopăteze. 

Acum acesta se răsucea cu mult mai multă greutate. Ca 
și cum și-ar fi dar seama de acest lucru și ar fi urmat o 
strategie, cei doisprezece, treisprezece șobolani ramași în 
viaţa începură acum să-l atace pe câine din spate. Tot mai 
ostenit, câinele îi înșfăcă în colţi; tot mai ostenit, le rupea 
gâtul; și tot mai ostenit îi zvârlea pe pământul însângerat. 
Dar spatele lui era numai carne vie și era clar că nu mai 
rezista mult. Micky se gândi ca poate pariase înţelept și că 


era într-adevăr posibil să rămână șase șobolani 
supraviețuitori. 

Câinele se dezlănţui dintr-odată cu forțe noi. Rotindu-se 
în jur pe trei picioare, nimici încă patru șobolani în tot 
atâtea secunde. Dar era ultima lui zvâcnire. Mai omori un 
şobolan și căzu cu picioarele strânse sub el. Işi mai aruncă 
o dată capul la fiare, dar de data aceasta nu mai prinse 
niciuna, și capul i se prăvăli de oboseală. 

Șobolanii începură să mănânce din el. 

Micky îi numără: rămăseseră chiar șase. 

Se uita la tovărășii lui. Hugh era palid. Edward îi spuse: 

— Puțin prea tare pentru rânza ta, ha?! 

— Câinele și șobolanii se poartă exact cum i-a făcut 
natura, replica Hugh. Pe mine oamenii mă scârbesc. 

Edward mormăi ceva și se duse să mai cumpere un rând 
de băuturi. 

Ochii lui April scânteiau admirându-l pe Tonio - „un 
bărbat care-și permite să piardă zece guinee la un pariu”, 
gândi ea. Dar Micky se uita mai atent la el și ghici pe chipul 
lui o umbra de panică. „Nu cred că-și permite să piardă 
acele zece guinee”, își spuse Micky. _ 

Micky își primi câștigul de la bookmaker: șase șilingi. li 
ieșise deja un câștig în seara aceea. Dar avea sentimentul 
că ceea ce aflase despre Tonio ar putea să-i aducă la un 
moment dat un câștig mult mai mare. 


4 


Pe Hugh îl scârbise în special Micky. Pe tot parcursul 
luptei, Micky râsese isteric. La început Hugh nu înţelegea 
de ce râsul acela îi suna înspăimântător de cunoscut. Apoi 
își aminti de același râs al lui Micky în timp ce Edward îi 
arunca hainele lui Peter Middleton în apă. li aducea 
supărător aminte de acea cruntă întâmplare. 

Edward se întoarse cu băuturile și spuse: 

— Hai să mergem la Nellie's. 

Dădură pe gât dușca de coniac și ieșiră. Ajunși în stradă, 


Tonio și April își luară rămas-bun de la ceilalți și se 
strecurară într-o clădire care arăta ca un hotel ieftin. Hugh 
presupuse ca cei doi aveau să ia o cameră pentru o oră, 
poate chiar pentru întreaga noapte. Se întrebă dacă ar 
trebui să meargă cu Edward și Micky. Nu se distra prea 
bine, dar era curios să vadă ce se petrece la Nellie's. 
Plecase de acasă cu gândul să vadă ce e acea destrăbălare, 
așa ca probabil trebuia să stea până la sfârșit, nu să se dea 
bătut la jumătatea nopţii, socoti el în cele din urmă. 

Nellie's se afla în Princes Street, în apropiere de Leicester 
Square. La ușă erau doi ușieri în uniformă. În momentul în 
care cei trei tineri se apropiau, ușierii tocmai îi refuzau 
accesul unui bărbat de vârstă medie cu melon. 

— Numai cu ţinută elegantă, spuse unul dintre ei, 
răspunzând la protestele omului. 

Ușierii păreau să-i cunoască pe Micky și pe Edward, căci 
unul dintre ei își duse mâna la pălărie și celălalt le deschise 
ușa. Coborâră pe un coridor lung până ajunseră la o altă 
ușă. Fură cercetaţi printr-o ferestruică, apoi li se deschise 
ușa. 

Era puţin ca și cum ai fi pășit în salonul unei case mari 
din Londra. Focul ardea cu flăcări mari în vetrele a două 
șemineuri, peste tot se aflau canapele, scaune și măsuţe, și 
încăperea era plină de femei și bărbaţi în ţinute de gală. 

Cu toate acestea, nu lua decât o clipă ca să-ţi dai seama 
că nu era vorba de un salon obișnuit. Majoritatea bărbaţilor 
aveau pălărie pe cap. Cam jumătate din ei fumau - un lucru 
nepermis într-un salon civilizat, iar unii erau fără veston și 
cu cravata desfăcută. Cele mai multe femei erau îmbrăcate 
complet, dar câteva păreau să fie numai în lenjerie intimă. 
Unele dintre ele stăteau în poala bărbaţilor, altele se 
sărutau cu bărbaţi, iar una sau două se lăsau pipăite în 
zonele intime. 

Hugh se afla pentru prima oară în viaţă într-un bordel. 

Era gălăgie: bărbaţii spuneau bancuri în gura mare, 
femeile râdeau, și pe undeva un scripcar cânta un vals. 
Hugh îi urmă pe Micky și pe Edward, care traversau odaia. 


Pe pereţi erau tablouri cu femei goale și trupuri 
împreunate, și Hugh începu să se simtă aţâţat. In fundul 
camerei, sub un uriaș tablou în ulei reprezentând o orgie 
complicată în aer liber, Hugh zări cea mai grasă persoana 
pe care o văzuse el vreodată: o femeie cu pieptul enorm, 
sulimenită gros și îmbrăcată cu o pelerină ca un cort mov. 
Stătea așezată pe un jilț regesc și era înconjurată de fete. 
În spatele ei era o scară lată cu covor roşu care ducea, 
după toate aparențele, sus la camere. 

Edward și Micky se apropiară de tron și se înclinară, iar 
Hugh le urmă exemplul. 

Edward spuse: 

— Nell, iepurica mea, permite-mi să ţi-l prezint pe vărul 
meu, domnul Hugh Pilaster. 

— Bine-aţi venit, băieţi, spuse Nell. Haideţi să le 
întreţineţi pe fetele astea frumoase. 

— Mai încolo, Nell... Se joacă ceva astă-seară? 

— La Nellie's se joacă întotdeauna ceva, spuse ea și făcu 
un semn cu mâna spre o ușă aflată la capătul încăperii. 

Edward se înclină din nou și spuse: 

— Ne-ntoarcem. 

— Nu mă dezamăgiţi, băieţi! 

Cei trei o părăsiră. 

— Se poarta de parc-ar fi o regină! șopti Hugh. 

Edward râse. 

— Ăsta-i tractirul cel mai select din Londra. Unii dintre cei 
care i-au făcut reverenţe lui Nellie astă-seară îi vor face 
reverenţe reginei mâine-dimineaţa! 

Trecură în încăperea de alături, unde vreo doisprezece, 
cincisprezece bărbaţi stăteau în jurul a două mese de 
bacara. Fiecare masă era marcată cu o linie albă trasă la 
vreo trei palme de margine și peste care participanţii la joc 
împingeau jetoane colorate pentru a ponta. Mulţi dintre ei 
aveau ceva de băut alături, iar aerul era încărcat cu fum de 
trabuc. 

La una dintre mese erau câteva scaune goale, iar Edward 
și Micky luară imediat loc. Un servitor le aduse câteva 


jetoane, și fiecare din ei semnă o chitanţă. Hugh îl întrebă 
șoptit pe Edward: 

— Care-i miza? 

— Minim o liră. 

Hugh se gândi că dacă joacă și câștigă, și-ar putea 
permite o fată din odaia alăturată. In buzunar nu avea de 
fapt chiar o liră, dar pentru așa ceva ar fi fost gata să-i 
ceară un împrumut lui Edward. Apoi își aminti că Tonio 
tocmai pierduse zece guinee la lupte. 

— N-am să joc, spuse el. 

Micky zise calm: 

— Nici nu ne-am imaginat altceva. 

Hugh se simţi prost. Se întreba dacă să-și ia ceva de 
băut, dar apoi tot el se gândi că probabil avea să-l coste 
leafa pe o săptămână. Crupierul împărţi cărţile dintr-o cutie 
în formă de potcoavă, iar Micky și Edward pontară. Hugh se 
hotări s-o șteargă. 

Se întoarse în încăperea principală. Uitându-se mai atent, 
observă că mobila era cam ponosită: tapiţeria de catifea 
era plină de pete, furnirul lăcuit era ars cu ţigara, iar 
covoarele erau roase și rupte. La doi pași de el, un bărbat 
beat îi cânta în genunchi unei târfe, în timp ce doi prieteni 
de-ai lui râdeau zgomotos. Pe o alta canapea, o pereche se 
săruta cu gura deschisă. Hugh auzise că lumea face așa, 
dar nu mai văzuse niciodată. Privi înmărmurit cum bărbatul 
îi descheie femeii rochia și ca începe să-i atingă sânii. 
Aceștia erau albi și fleșcăiţi, cu sfârcuri purpurii și mari. 
Hugh fu deopotrivă aţâţat și revoltat de această scenă. 
Mădularul i se întări în ciuda scârbei pe care o simţea. 
Bărbatul de pe canapea se aplecă peste pieptul femeii și 
începu s-o sărute pe sâni. Hugh nu-și putea crede ochilor. 
Femeia se uita peste capul bărbatului și, prinzând privirea 
lui Hugh, îi făcu cu ochiul. 

O voce șopti în urechea lui Hugh: 

— Și tu mi-ai putea face același lucru mie, dac-ai vrea. 

Hugh se răsuci cu un sentiment de vinovăţie, ca și cum 
ar fi fost prins făcând lucruri rușinoase. Lângă el stătea o 


bruneţică aproximativ de vârsta lui, rujată intens. Hugh nu 
se putu stăpâni să nu arunce o privire spre pieptul fetei. 
Apoi își mută privirea repede, jenat. 

— Nu te sfii, spuse ea. Uită-te cât vrei. Sunt ai tăi, ca să 
te bucuri de ei. 

Spre groaza lui, Hugh simţi mâna fetei atingându-l între 
picioare. Fata îi simţi mădularul întărit și-l strânse în mână: 

— Oho, ești aprins bine! spuse ea. 

Pe Hugh îl mistuia un chin sublim. Simţea că explodează. 
Fata dădu capul pe spate și-l sărută pe buze, frecându-i în 
același timp mădularul. 

Era prea mult pentru Hugh. Nemaiputându-se stăpâni, 
Hugh ejaculă în pantaloni. 

Fata simţi. Pentru o clipă, păru doar surprinsă, apoi 
izbucni în râs. 

— Doamne, dar chiar ai caș la gură! spuse ea tare. 

Hugh se simţi umilit. 

Fata se uită în jur și îi spuse celei mai apropiate târfe. 

— Numai ce l-am atins și s-a și slobozit! 

Mai mulţi oameni râseră. 

Hugh se răsuci și se îndreptă spre ieșire. | se păru că 
râsetele îi urmau pașii. Trebui să se stăpânească pentru a 
nu o lua la fugă. În sfârșit, ajunse la ieșire și într-o clipă fu 
în stradă. 

Noaptea era ceva mai răcoroasă. Hugh respiră adânc și 
se opri ca să se adune. Dacă asta însemna dezmăţul, apoi 
nu-i plăcea. Zdreanţa de Mollie fusese necuviincioasă față 
de tatăl lui, lupta dintre câine și șobolani fusese 
scandaloasă, iar târfele îl luaseră în râs. Se puteau duce toți 
dracului. 

Unul dintre ușieri îl privi cu compasiune. 

— Aţi hotărât să mergeţi devreme la culcare în seara 
asta, domnule? 

— O idee excelentă, spuse Hugh și se îndepărtă. 


Micky pierdea bani. Putea trișa la bacara dacă ţinea el 
banca, dar în seara aceasta nu părea să aibă noroc. Fu 


ușurat în sinea lui când Edward îi spuse: 

— Hai să luăm niște fete. 

— Du-te tu, răspunse el făcându-se că nu-i pasă, eu mai 
joc. 

O străfulgerare de panică apăru în ochii lui Edward: 

— Se face târziu. 

— Incerc să-mi recuperez pierderile, se încăpăţâna Micky. 

Edward cobori vocea: 

— ţi plătesc eu jetoanele. 

Micky se prefăcu că șovăie, apoi se dădu bătut: 

— Bine, haide. 

Edward zâmbi. 

Plăti și trecură în încăperea alăturată. Aproape în aceeași 
clipă o blondă cu sâni mari veni spre Edward. El își trecu 
braţul în jurul umerilor ei goi și-i strânse sânii spre pieptul 
lui. 

Micky își trecu ochii peste fete. O femeie ceva mai coaptă 
cu luciri de desfrâu în ochi îi prinse privirea. Micky îi zâmbi 
și ea veni imediat spre el. Femeia își puse palma pe pieptul 
lui, își vâri unghiile în pielea lui și-l mușcă de buza de jos. 

Micky îl văzu pe Edward privindu-i, ațâțat de dorinţa. 
Micky se înflăcără și el. Se uita la dama lui. 

— Cum te cheamă? o întreba el. 

— Alice. 

— Hai sus, Alice, spuse el. 

O luară cu toţii spre scări. La capul scărilor se afla o 
statuie de marmură reprezentând un centaur cu penisul în 
erecție, pe care Alice îl atinse în trecere. Alături de statuie, 
un cuplu se împreuna de-a-n picioarelea, nepăsător la 
bărbatul beat care stătea pe podea și îi privea. 

Femeile dădură s-o ia spre camere diferite, dar Edward le 
împinse în aceeași odaie. 

— Ah, azi vreţi împreună, băieţi? spuse Alice. 

— Economisim bani, replică Micky, și Edward râse. 

— Aţi fost colegi de școală, voi, nu-i așa? întrebă ea 
știutoare, în timp ce închidea ușa în urma lor. Vă mai 
făceaţi laba din când în când? 


— Taci din gură, spuse Micky încolăcindu-și braţele în 
jurul ei. 

În timp ce Micky o săruta pe Alice, Edward veni pe la 
spate, își trecu braţele în jurul ei și îi prinse sânii în palme. 
Alice păru puţin surprinsă, dar nu se împotrivi. Micky simţea 
mâinile lui Edward mișcându-se între trapul lui și al femeii, 
și știa că Edward se freacă de șezutul ei. 

La scurtă vreme, cealaltă fată spuse: 

— Dar eu ce să fac? Mă cam simt lăsată pe dinafară. 

Edward răspunse: 

— Dă-ţi jos pantalonașii, că urmezi. 


CAPITOLUL TREI - IULIE 


1 


Când era copil, Hugh credea că proprietarii Băncii Pilaster 
sunt aprozii. Personajele acestea erau de fapt modești 
mesageri, dar erau cu toții destul de trupeși, purtau 
redingote imaculate și ceasuri cu lanț peste vestele ample 
și circulau prin bancă cu o demnitate greoaie care îi putea 
da unui copil impresia că ei erau cele mai importante 
persoane de acolo. 

Hugh fusese adus la bancă la vârsta de zece ani de 
bunicul lui, fratele bătrânului Seth. Sala mare cu pereţi de 
marmură de la parter i se păruse băiatului ca o biserică: 
imensă, elegantă, silenţioasă - un loc în care cei mai înalţi 
prelați săvârșeau rituri tainice în slujba unei divinităţi 
numite Banul. Bunicul îl adusese la bancă și-i arătase totul: 
liniștea înfundată de la etajul al doilea, ocupat de asociaţi și 
de secretarii lor, și unde micuţului Hugh i se oferi un pahar 
de vin de Xeres și o farfurioara de biscuiţi în Sala 
Asociaţiilor, șefii de serviciu de la nivelul al treilea la mesele 
lor, lucrând îngânduraţi sub ochelari și înconjurați de 
teancuri de documente legate cu panglică precum 
cadourile, și funcţionarii mărunți de la ultimul etaj, stând la 
birouri aliniaţi ca soldaţii de plumb ai lui Hugh, mâzgălind 
cu degete pline de cerneală în registre de contabilitate. Dar 
locul cel mai fascinant i se păru lui Hugh subsolul, unde se 
păstrau în seifuri contracte chiar mai vechi decât vârsta 
bunicului, unde mii de timbre așteptau să fie umezite și 
lipite pe plicuri, și unde mai era o cămară întreaga plină de 
recipiente uriașe de sticlă în care se afla depozitată 
cerneală. Hugh se gândea cu fascinaţie la întregul proces. 
Cerneala venea la bancă, era așternută pe hârtii de către 
funcţionari, apoi hârtiile reveneau la subsol pentru a fi puse 
la păstrare pe veci, și nu se știe cum, acest proces 
producea bani. 

Acum misterul era risipit. Acum Hugh știa că 


voluminoasele registre legate în piele nu erau texte 
ezoterice, ci simple liste de tranzacţii financiare, compilate 
cu sârguinţă și puse la zi cu conștiinciozitate - el însuși 
avea degetele pline de cerneală și încordate de zile întregi 
de scris. O poliţă nu mai era o vrajă tainică, ci doar o 
promisiune că banii vor fi plătiți la o anumită dată, 
așternută pe o bucată de hârtie și garantată de o bancă. „A 
sconta” se dovedise că înseamnă a cumpăra poliţe la o 
valoare mai mică decât cea adevărată, păstrându-le până 
la data scadentă și apoi încasându-le cu un mic profit, nu a 
scoate bani dintr-un cont, așa cum crezuse când era copil. 

Hugh era  secretarul-șef al lui Jonas Mulberry, 
administratorul-șef. Mulberry, un bărbat chel la vreo 
patruzeci de ani, era un om bun la suflet, dar puţin acru. 
Avea mare răbdare să-i explice lui Hugh totul, dar îi și 
găsea iute vină dacă acesta era puţin grăbit sau neglijent. 
Hugh lucrase ca subaltern al lui în ultimul an, dar ieri făcuse 
o greșeala gravă. Pierduse o factură de transport pentru o 
încărcătură de ţesături Bradford cu destinaţia New York. 
Fabricantul venise la bancă să-și ceară banii, dar Mulberry 
trebuise să verifice factura înainte de a aproba plata, însă 
Hugh nu reuși să găsească documentul. Fuseseră nevoiţi 
să-i ceară omului să vină a doua zi. 

In cele din urma, Hugh găsi factura, dar pierduse noaptea 
bătându-și capul cu ea, așa că în această dimineaţă acesta 
născoci pentru Mulberry un sistem de a ţine hârtiile în 
ordine. 

Pe masa dinaintea lui avea două tăvi de lemn ieftine, 
două cartonașe dreptunghiulare, o pană și o călimară. Pe 
unul din cartonașe scrise încet și îngrijit: 

În atenţia administratorului-șef 

Pe al doilea cartonaș scrise: 

Rezolvate de administratorul-șef 

Trecu sugativa cu grijă peste scris, apoi prinse cu 
piuneze câte un cartonaș pe fiecare tavă. Așeză tăvile pe 
biroul lui Jonas Mulberry și se dădu un pas înapoi ca să-și 
contemple opera. Domnul Mulberry intră chiar în acea clipă. 


— Bună dimineaţa, domnule Hugh, spuse el. 

Toţi membrii familiei erau desemnaţi în acest fel, pentru 
că altfel s-ar fi făcut prea multă confuzie între diferiţii 
domni Pilaster. 

— Bună dimineaţa, domnule Mulberry. 

— Ce drăcovenie mai e și asta? întrebă Mulberry ursuz, 
uitându-se la tăvi. 

— Ştiţi, începu Hugh, am găsit factura aceea de 
transport. 

— Unde era? 

— Rătăcită între niște scrisori pe care le-aţi semnat. 

Mulberry se încruntă. 

— Vrei să spui c-a fost vina mea? 

— Nu, nu, se grăbi Hugh să spună. Este de datoria mea 
să vă ţin hârtiile în ordine. De aceea am introdus sistemul 
de tăvi, ca să separ documentele pe care le-aţi rezolvat de 
documentele pe care încă nu le-aţi văzut. 

Mulberry mormăi ceva evaziv. Își puse melonul pe cuierul 
din spatele ușii și se așeză la birou. In cele din urmă zise: 

— Să încercăm - s-ar putea să fie eficient. Dar data 
viitoare ai te rog amabilitatea să mă consulţi înainte de a 
implementa ingenioasele dumitale idei. Acesta este biroul 
meu, și la urma urmei, eu sunt administratorul-șef. 

— Negreșit, spuse Hugh. Vă rog să mă scuzați. 

Ştia că ar fi trebuit să-i ceară voie lui Mulberry, dar 
fusese atât de încântat de noua lui idee, încât nu avusese 
răbdare să aștepte. 

— Subscripţia pentru împrumutul rusesc s-a încheiat ieri, 
continuă Mulberry. Te rog să cobori în sala de 
corespondenţă ca să organizezi și să supraveghezi 
numărătoarea cererilor. 

— Prea bine. 

Banca emitea un împrumut de două milioane de lire 
pentru guvernul Rusiei. Scosese pe piaţă obligaţiuni de 100 
de lire care aduceau o dobândă de cinci lire pe an, dar 
vindea obligaţiunile la 93 de lire, astfel încât adevărata rata 
a dobânzii era de peste cinci și trei optimi. Majoritatea 


obligaţiunilor fuseseră cumpărate de alte bănci din Londra 
și Paris, dar câteva fuseseră oferite spre vânzare publicului 
larg, și acum trebuiau numărate cererile. 

— Să sperăm că avem mai multe cereri decât putem să 
onorăm, spuse Mulberry. 

— De ce? 

— Pentru că astfel, candidaţii nenorocoși vor încerca să 
cumpere mâine obligaţiunile de pe piaţă, și asta le va urca 
cursul până la 95 de lire, poate - și toţi clienţii noștri vor 
avea senzaţia că au făcut un chilipir. 

Hugh dădu din cap afirmativ. 

— Şi dacă avem prea puţine cereri? 

— Atunci garantul emisiunii, adică banca, este obligat să 
cumpere surplusul, la 93 de lire. lar a doua zi preţul poate 
să scadă până la 92 sau 91 de lire, și atunci vom fi pierdut 
bani. 

— Înţeleg. 

— La muncă! 

Hugh ieși din biroul lui Mulberry, care era la etajul trei, și 
se năpusti în jos pe scări. Era fericit că Mulberry acceptase 
ideea cu tăvile și mulţumit că nu fuseseră probleme mai 
mari din cauza acelei facturi de transport. Ajuns la etajul 
doi, unde se afla Sala Asociaţilor, îl zări pe Samuel Pilaster, 
care arăta foarte dichisit în redingota lui gri-argintie și cu 
cravata lui de satin bleumarin. 

— Bună dimineaţa, unchiule Samuel, îi spuse Hugh. 

— 'Neaţa, Hugh. Unde te grăbești? 

Samuel arata mai mult interes pentru Hugh decât arăta 
oricare dintre ceilalți asociați. 

— Mă duc să fac numărătoarea cererilor pentru 
împrumutul rusesc. 

Samuel zâmbi, arătându-și dinţii strâmbi. 

— Cum poţi fi așa vesel, la ce zi te așteaptă?! 

Hugh își continuă drumul. În familie începuse să se 
vorbească pe șoptite despre unchiul Samuel și secretarul 
său. Lui Hugh nu i se părea atât de șocant că Samuel era 
ceea ce lumea numea „un efeminat”. Femeile și preoții 


puteau spune oricât că relaţiile sexuale între bărbaţi 
reprezentau o perversiune - ele aveau loc tot timpul în școli 
ca Windfield și nu făcuseră niciodată rău nimănui. 

Hugh ajunse la parter și intră în impozanta sală a băncii. 
Era numai nouă și jumătate, și zecile de funcţionari ai 
băncii se revărsau încă pe ușa cea mare de la stradă, 
mirosind a mic dejun cu șuncă prăjită și a metrou. Hugh o 
salută dând din cap pe domnișoara Greengrass, singura 
femeie care lucra la bancă. Cu un an în urmă, când fusese 
angajată, în bancă se declanșase o discuţie aprinsă privind 
capacitatea unei femei de a face munca respectivă. 
Concret,  domnișoara Greengrass  rezolvase situația 
dovedindu-se extrem de competentă. Hugh presupunea că 
numărul angajatelor avea să crească în viitor. 

Hugh o luă pe scările din spate spre subsol și se îndreptă 
spre sala de corespondență. Doi mesageri sortau 
corespondenţa, și umpluseră deja un sac mare cu cererile 
pentru împrumutul rusesc. Hugh decise să ia doi funcţionari 
subalterni ca să adune cererile și să le verifice astfel 
cunoștințele de aritmetică. 

Munca aceasta îi luă aproape întreaga zi. Verifică ultimul 
teanc și adună ultima coloana de cifre la ora patru fără 
câteva minute. Emisiunea nu fusese subscrisă în întregime: 
rămâneau nevândute obligaţiuni în valoare de puţin peste o 
sută de mii de lire. Nu era un deficit uriaș, raportat la o 
emisiune de două milioane de lire, dar era mare diferenţa 
din punct de vedere psihologic între o emisiune subscrisă 
sub ofertă și una subscrisă peste ofertă - și asociaţii aveau 
să fie dezamăgiţi. 

Trecu calculul pe curat și se duse în căutarea lui 
Mulberry. În sala băncii era acum liniște. Câţiva clienţi 
stăteau la tejgheaua lustruită de la ghișee. În spatele 
ghișeelor, funcţionarii scoteau și puneau la loc pe rafturi 
enormele registre de contabilitate. Banca Pilaster nu avea 
multe conturi personale. Era o banca de comerţ, care 
împrumuta bani comercianților ca să-și poată finanța 
afacerile. Vorba bătrânului Seth, la Banca Pilaster nu stătea 


nimeni să numere bănuţii soioși ai băcanului și nici 
bancnotele unsuroase al vreunui croitor - așa ceva n- 
aducea aproape niciun profit. Dar toţi membrii familiei 
aveau conturi la bancă și acest privilegiu era oferit și unui 
număr redus de clienţi foarte bogaţi. Hugh îl zări pe unul 
dintre ei chiar atunci: Sir John Cammel. Hugh îl cunoscuse 
pe fiul lui la Școala Windfield. Un om subțţiratic și chel, Sir 
John obținea venituri enorme din minele de cărbuni și din 
docurile amplasate pe proprietăţile lui din Yorkshire. Acum 
se plimba de colo, colo, măsurând cu pasul pardoseala de 
marmură și părând nerăbdător și prost dispus. Hugh îi 
spuse: 

— Bună ziua, Sir John - sper că vă servește cineva?! 

— Nu, băiete, nu mă servește nimeni. Nu se lucrează 
deloc pe aici? 

Hugh își roti rapid privirea în jur. Nu văzu pe niciunul 
dintre asociaţi sau pe vreunul dintre șefii de serviciu. Hugh 
hotări să dea curs spiritului său de iniţiativă. 

— N-aţi dori să urcați în Sala Asociaţilor, domnule? Sunt 
sigur că asociaţilor le va face mare plăcere să vă vadă. 

— Bine. 

Hugh îl conduse sus. Asociaţii lucrau cu toţii în aceeași 
încăpere, ca să poată sta cu ochii unul pe altul, conform 
tradiției. Sala era mobilată ca biblioteca unui club social al 
gentlemenilor, cu canapele de piele, rafturi de cărţi și o 
masă centrală plină de ziare. Din portretele înrămate de pe 
pereţi, strămoșii Pilaster îi priveau peste nasurile lor 
cocârjate pe descendenţii lor. 

Sala era goală. 

— Sunt sigur că unul dintre ei va veni numaidecât, spuse 
Hugh. Pot să vă ofer un pahar de madera? 

Se duse la bufet și turnă o porţie generoasă într-un 
pahar, în timp ce Sir John se instala într-un fotoliu de piele. 

— Apropo, eu sunt Hugh Pilaster. 

— Ah, da? se îmbună Sir John, aflând că stă de vorbă cu 
un membru al familiei Pilaster, și nu cu un simplu angajat. 
Aţi frecventat Şcoala Windfield? 


— Da, domnule. Am fost coleg cu fiul dumneavoastră 
Albert. Îi spuneam Cocoașă. 

— Tuturor din familia Cammel ni se spune Cocoașă. 

— Nu l-am mai văzut de... de atunci. 

— S-a dus în Colonia Capului și i-a plăcut atât de mult, 
încât s-a hotărât să rămână acolo. Acum se ocupă cu 
creșterea cailor. 

Albert Cammel era și el la scaldă în acea zi fatală din 
1866. Hugh nu auzise niciodată varianta lui cu privire la 
moartea lui Peter. 

— Mi-ar plăcea să-i scriu, spuse Hugh. 

— Mă gândesc că i-ar face mare plăcere să primească o 
scrisoare de la un vechi coleg de școală. Să îți dau adresa. 

Sir John se mută la o masă, înmuie pana în călimară și 
mâzgăli ceva pe o hârtie: 

— lat-o. 

— Vă mulţumesc. 

„Sir John e îmbunat de-a binelea acum”, observă Hugh cu 
mulțumire. 

— Pot să mai fac ceva pentru a vă scurta așteptarea? 

— Uite, poate poţi dumneata să te ocupi de asta. 

Scoase un cec din buzunar. Hugh îl cercetă. Era un cec 
de o sută zece mii de lire - cel mai mare cec personal de 
care se ocupase vreodată Hugh. 

— Tocmai am vândut o mină de cărbune vecinului meu, 
explică Sir John. 

— Sigur, pot să-l depun pentru dumneavoastră. 

— Ce dobândă am? 

— Patru la sută, în prezent. 

— Bine, cred că merge. 

Hugh șovăi. Se gândi că dacă Sir John ar fi putut fi 
convins să cumpere obligaţiuni rusești, emisiunea de 
obligaţiuni se putea transforma din subscrisă puţin sub 
ofertă la subscrisă puţin peste ofertă. „Oare să-i fac 
propunerea?” Hugh își depășise deja atribuţiunile aducând 
un client în Sala Asociaţilor, dar hotărî să-și asume riscul. 

— Aţi putea primi o dobândă de cinci și trei optimi 


cumpărând obligaţiuni rusești. 

Sir John își încruntă fruntea. 

— Zău așa? 

— Da.  Subscripţia s-a încheiat ieri, dar pentru 
dumneavoastră... 

— Și sunt sigure’? 

— Tot atât de sigure ca guvernul rus. 

— Mă voi gândi. 

Hugh era foarte entuziasmat de ideea sa, și ar fi vrut să 
încheie afacerea imediat. 

— Rata dobânzii poate să nu mai fie aceeași mâine, după 
cum bine știți. Când obligaţiunile ies pe piaţă, preţul lor 
poate urca sau scădea. Apoi se gândi că poate părea prea 
insistent, și bătu în retragere. Voi depune cecul acesta în 
contul dumneavoastră numaidecât, și dacă doriţi, puteţi 
vorbi cu unul din unchii mei despre obligaţiuni. 

— În regulă, tinere, așa să facem. 

Hugh ieși și îl întâlni pe unchiul Samuel pe coridor. 

— Sir John Cammel e aici, unchiule, spuse Hugh. L-am 
întâlnit jos în banca și era nemulțumit, așa că i-am oferit un 
pahar de madera - sper că am făcut lucrul potrivit. 

— Sunt sigur de asta, spuse Samuel. Mă ocup eu de el. 

— A adus cecul ăsta de o sută zece mii. l-am spus de 
împrumutul rusesc - e subscris sub ofertă cu o sută de mii. 

Samuel ridică din sprâncene. 

— Îndrăzneţ din partea dumitale. 

— l-am spus doar să se adreseze unuia dintre asociați cu 
privire la aceasta dacă dorește o dobândă mai mare. 

— Bine. Nu-i o idee rea. 

Hugh se întoarse în sala băncii, scoase din raft registrul 
de contabilitate al lui Sir John și trecu în el depunerea, apoi 
duse cecul la funcţionarul autorizat să facă viramentul. Apoi 
urcă la etajul trei în biroul lui Mulberry. Îi înmână calculul 
obligaţiunilor rusești, îi spuse de posibilitatea că Sir John 
Cammel ar putea cumpără soldul și se așeză la biroul lui. 

Un aprod aduse o tavă cu ceai și pâine cu unt. Această 
gustare era servită tuturor funcţionarilor care erau la birou 


după ora patru și jumătate. Când nu era mult de lucru, cei 
mai mulţi plecau acasă la patru. Personalul băncilor 
reprezenta elita funcționărimii - era invidiat de funcţionarii 
din comerţ și din transporturi, care lucrau până târziu, iar 
câteodată până noaptea. 

Ceva mai târziu, Samuel veni și-i dădu niște documente 
lui Mulberry. 

— Sir John a cumpărat acţiunile, îi spuse el lui Hugh. Ai 
făcut o treabă foarte bună - o ocazie excelent exploatată. 

— Mulţumesc. 

Samuel observă tăvile cu etichete pe biroul lui Mulberry: 

— Ce e asta? întrebă el. În atenția administratorului-șel... 
Rezolvate de administratorul-șef?! 

Mulberry îl lamuri: 

— Scopul este de a păstra separat documentele care 
intră și documentele care ies. Ca să evităm confuzia. 

— Bună găselniţă! Cred c-am s-o adopt și eu. 

— De fapt, domnule Samuel, tânărul domn Hugh a fost 
cu ideea. 

Samuel aruncă o privire amuzată către Hugh. 

— Ei bine, dragă băiete, pot să spun că ești harnic. 

Lui Hugh i se spunea uneori că e prea încrezut, așa că 
acum făcu pe modestul. 

— Ştiu că mai am enorm de multe de învăţat. 

— Ei, să lăsăm falsa modestie. Dar ia spune-mi: dac-ar fi 
să nu mai lucrezi în subordinea domnului Mulberry, ce post 
ti-ar plăcea să ocupi? 

Hugh nu trebui să se gândească prea mult la răspuns. 
Cea mai râvnita poziţie era cea de funcţionar responsabil 
cu corespondenţa. Majoritatea funcţionarilor nu vedeau 
decât o parte din tranzacţie - partea pe care o înregistrau, 
dar responsabilul cu corespondenţa, care redacta scrisorile 
către clienţi, avea acces la toţi termenii afacerii. Era cea 
mai bună poziţie pentru a învăţa, și cea mai bună poziţie 
pentru a avansa. lar Bill Rose, responsabilul de 
corespondenţă al unchiului Samuel, trebuia să se 
pensioneze în curând. 


Hugh răspunse fără ezitare: 

— Mi-ar plăcea să fiu responsabilul dumitale de 
corespondenţă. 

— la te uită, chiar așa? Numai după un an la bancă? 

— La vremea când domnul Rose se pensionează, vor fi 
optsprezece luni. 

— Așa e. 

Samuel părea încă amuzat, dar nu spusese nu. 

— Mai vedem, mai vedem, spuse el și ieși. 

Mulberry îl întreba pe Hugh: 

— Dumneata l-ai sfătuit pe Sir John Cammel să cumpere 
surplusul de obligaţiuni rusești? 

— Doar i le-am pomenit, spuse Hugh 

— Mai, măi, făcu Mulberry. Măi, măi. 

Și îl privi pe Hugh meditativ minute în șir. 


2 


Era o după-amiază însorită de duminică, și toată Londra 
ieșise la plimbare în hainele cele mai bune. Pe vastul 
bulevard Piccadilly nu era deloc circulaţie, căci numai un 
olog s-ar fi gândit să ia trăsura în ziua Domnului. Maisie 
Robinson și April Tilsley se plimbau pe Piccadilly, privind la 
casele somptuoase ale bogaţilor și încercând să agaţe 
bărbaţi. 

Cele două tinere locuiau în Soho, împărțind o odaie într-o 
cocioabă pe Camaby Street, lângă azilul St James. Se 
trezeau pe la prânz, se dichiseau și ieșeau în stradă. În 
general, până la căderea serii găseau deja vreun bărbat, 
doi care să le plătească cina - dacă nu, rămâneau 
flămânde. Când trebuiau să plătească chiria, April îi cerea 
un „Împrumut” vreunui iubit. Maisie purta mereu aceleași 
haine și-și spăla lenjeria în fiecare seară. Tot avea ea să 
găsească cândva pe cineva care să-i cumpere o rochie 
nouă! Maisie mai spera și că mai devreme sau mai târziu 
unul dintre bărbaţii care-i oferea cina avea s-o ia de 
nevastă sau de amantă. 


April era încântată de sud-americanul pe care-l întâlnise, 
Tonio Silva. 

— Gândește-te numai că își permite să piardă zece 
guinee la un pariu! spuse ea. Plus ca mie mi-au plăcut 
întotdeauna roșcaţii. 

— Celălalt sud-american, ăla brunet, nu mi-a plăcut 
deloc, spuse Maisie. 

— Micky? Era superb. 

— Da, dar mi s-a părut că are ceva perfid în el. 

April arătă spre o casă enormă: 

— Aia-i casa tatălui lui Solly. 

Casa era retrasă de la stradă, cu o alee semicirculară 
înaintea ei. Semăna cu un templu grecesc, având în față un 
șir de coloane care urcau de jos până la acoperiș. Alama de 
pe intrarea somptuoasă strălucea în soare, iar la ferestre 
erau draperii de catifea roșie. 

April spuse: 

— Gândește-te că într-o bună zi ai putea locui acolo. 

Maisie își scutură capul. 

— Eu nu. 

— S-a mai văzut, spuse April. Trebuie numai să fii mai 
focoasă decât fetele din înalta societate, și asta nu-i greu 
deloc. După ce te-ai căsătorit, poţi învăţa să le imiţi 
accentul, și toate astea în scurt timp. Tu vorbești oricum 
frumos, în afară de atunci când te înfurii. Şi Solly e un băiat 
drăguţ. 

— Un grăsan drăguţ, spuse Maisie striîimbându-se. 

— Dar putred de bogat! Lumea zice că taică-său ţine o 
orchestră întreagă în casa lui de la ţară, numai ca să-i aibă 
la dispoziție în caz că i se face chef s-asculte muzică după 
cină! 

Maisie oftă. Nu voia să se gândească la Solly. 

— Unde v-aţi dus, după ce m-am răstit la Hugh ăla? 

— La lupte de șobolani. Și-apoi eu cu Tonio ne-am dus la 
hotelul Batt. 

— Te-ai culcat cu el? 

— Ba bine că nu! De ce crezi că ne-am dus la Batt? 


— Ca să jucaţi whist?! 

Izbucniră în râs. 

April se uita neîncrezătoare la Maisie. 

— Şi tu te-ai culcat cu Solly, nu? 

— L-am făcut fericit, spuse Maisie. 

— Ce vrei să spui? 

Maisie făcu un gest cu mână și amândouă izbucniră din 
nou în râs. 

— Ce, i-ai făcut numai o labă? De ce? 

Maisie ridică din umeri. 

— Poate că ai dreptate, spuse April. Uneori e mai bine să 
nu le dai totul din prima. Dacă-i duci puțin de nas, devin 
mai doritori. 

Maisie schimbă subiectul: 

— Întâlnirea cu persoane din neamul Pilaster mi-a adus 
aminte de lucruri neplăcute. 

April aprobă: 

— Fac toţi pe șefii, bulangii de căcat ce sunt! spuse ea cu 
năduf. 

Limbajul lui April era și mai colorat decât cel pe care 
Maisie obișnuise să-l audă la circ. 

— N-am să lucrez niciodată pentru unul dintre ei. De aia 
fac asta. Îmi fixez preţul şi-mi primesc banii de la bun 
început, mai spuse April. 

— Eu și frate-meu am fugit de-acasă în ziua în care 
Tobias Pilaster a dat faliment, zise Maisie zâmbind amar. S- 
ar putea spune ca am ajuns aici din cauza neamului 
Pilaster. 

— Şi ce-ai făcut după ce ai șters-o? Ai început la circ 
imediat după aia? 

— Nu. 

Maisie simţi o strângere de inimă amintindu-și cât de 
speriată și de singură fusese atunci. 

— Frate-meu s-a îmbarcat clandestin pe un vas cu 
destinaţia Boston. De-atunci nu l-am mai văzut și nu mai 
știu nimic de el. Eu am dormit la o groapă de gunoi timp de 
o săptămână. Mulţumesc lui Dumnezeu că vremea a fost 


blândă - era în mai. A plouat doar o singură noapte - m-am 
acoperit cu niște zdrenţe și apoi n-am mai scăpat de purici 
ani de-a rândul... Îmi amintesc de-nmormântare... 

— A cui? 

— A lui Tobias Pilaster. Cortegiul a trecut pe străzi. 
Fusese un om însemnat în oraș... îmi amintesc de un puști, 
nu cu mult mai mare ca mine, cu haina neagră și joben, 
ţinând-o de mână pe maică-sa. Trebuie să fi fost Hugh. 

— Ca să vezi, spuse April. 

— După aia am luat-o pe jos spre Newcastle. M-am dat 
drept băiat și am lucrat ca ajutor la grajduri. Îmi dădeau 
voie să dorm noaptea în fân, lângă cai. Trei ani am stat 
acolo. 

— Şi de ce-ai plecat? 

— Au început să-mi crească ăștia, spuse Maisie și își 
scutură sânii. 

Un om trecut de prima tinereţe care trecea pe lângă 
tinere o văzu și făcu ochii mari. 

— ...Când grăjdarul-șef a aflat că sunt fată, a încercat să 
mă violeze. l-am tras una cu biciul peste ochi și așa s-a 
terminat cu slujba aia. 

— Sper că i-ai brăzdat obrazul. 

— Focul sigur i l-am potolit. 

— Mai bine îi trăgeai una la ouă. 

— S-ar fi putut să-i placă. 

— Și unde te-ai dus după ce ai plecat de la grajduri? 

— Atunci m-am pripășit la circ. Am început ca ajutor la 
grajduri și apoi am intrat la manej. Maisie ofta nostalgic: Mi- 
a plăcut la circ. Oamenii sunt prietenoși. 

— Prea prietenoși, îmi închipui. 

Maisie aproba: 

— Cu directorul circului nu m-am înţeles niciodată bine, 
iar când mi-a cerut să-i fac chestii, mi-am dat seama că e 
vremea să plec. Am hotărât ca dacă tot trebuie s-o sug ca 
să-mi câștig existenţa, atunci vreau un salariu mai mare. 
Așa că uite-mă aici. 

Maisie prindea trăsăturile de exprimare ale celor din jurul 


ei și adoptase și limbajul slobod al lui April. 

April o priviri pătrunzător. 

— Şi câtora le-ai supt-o de atunci? 

— Nici unuia, drept să-ți spun. Maisie era stânjenită: Nu 
te pot minţi, April: nu cred că-s făcută pentru meseria asta. 

— Ba ești desăvârșită! se împotrivi April. Ai în ochi 
strălucirea aia care-i dă gata pe bărbaţi. Ascultă-mă! Ai 
răbdare cu Solly Greenbourne! Dă-i un pic mai mult de 
fiecare dată. Azi îi dai voie să ţi-o pipăie, mâine să te vadă 
dezbrăcată... în vreo trei săptămâni e la picioarele tale. Și 
într-o seară, după ce i-ai dat jos pantalonii și îi iei scula-n 
gură, îi zici: „Dacă mi-ai cumpăra o căsuţă în Chelsea, am 
putea face asta de fiecare dată când îţi dorești”. Maisie, îţi 
jur că dacă Solly spune nu, mă călugăresc. 

Maisie știa că April are dreptate, dar sufletul ei se revolta 
împotriva acestui lucru. Nu știa prea bine de ce. În parte, și 
pentru că nu era atrasă de Solly. Și paradoxal, un alt motiv 
era tocmai că Solly era un băiat atât de cumsecade. Nu-i 
venea să-l manipuleze fără niciun fel de scrupul. Dar, lucru 
și mai grav, simţea că dacă ar fi făcut asta, ar fi renunţat 
definitiv la orice speranţă de-a găsi dragostea adevărată și 
la o căsătorie adevărată, pe care și-o dorea din toată inima. 
Pe de altă parte, era nevoită să supravieţuiască într-un fel 
sau altul și era hotărâtă să nu trăiască la fel ca părinţii ei, 
așteptând toată săptămâna ziua în care tăticul primea leafa 
aceea de pomană, mereu în primejdie de a-și pierde slujba 
din cauza vreunei crize financiare la sute de kilometri 
depărtare. 

April întrebă: 

— Dar ceilalţi de-acolo? Ai fi putut agăța pe un altul. 

— Hugh mi-a plăcut, dar l-am jignit. 

— N-are bani, oricum. 

— Edward e un porc, Micky mă sperie, iar Tonio e-al tău. 

— Atunci Solly e omul tău. 

— Nu știu. 

— Ba eu știu. Dacă-l lași să-ţi scape printre degete, o să- 
ţi petreci restul vieţii plimbându-te pe Piccadilly și 


spunându-ţi: „Și când te gândești c-aș fi putut locui în casa 
aia...” 

— Da, probabil. 

— Şi dacă nu Solly, atunci cine? Poate că ai să sfârșești 
cu un scârbos de băcan bătrâior care o să te ţină din scurt 
cu banii și o să te pună să-ţi speli singură cearșafurile. 

Maisie se gândea cu tristeţe la perspectiva aceasta, când 
ajunseră la capătul vestic al lui Piccadilly și o luară în sus pe 
Mayfair. Probabil că l-ar fi putut face pe Solly s-o ia de 
nevastă dacă și-ar fi pus lucrul ăsta în cap. Și chiar ar fi 
putut-o face pe marea doamna fără prea multă greutate. 
Chestiunea limbajului era pe jumătate rezolvată și Maisie 
fusese întotdeauna o imitatoare nemaipomenită. Dar 
gândul de a-l atrage pe bunul Solly în capcana unei 
căsătorii din interes o scârbea. 

Traversând o străduţă, trecură pe lângă niște clădiri mari 
care adăposteau grajduri. Maisie își aminti cu nostalgie de 
circ și se opri să mângâie un armăsar roib. Calul își cuibări 
imediat botul în mâna ei. O voce de bărbat spuse: 

— Redboy nu obișnuiește să se lase atins de 
necunoscuți! 

Maisie se întoarse și văzu un bărbat trecut de prima 
tinerețe îmbrăcat în redingotă neagră și vestă galbenă. 
Hainele lui elegante contrastau cu fața arsă de soare și 
limbajul necizelat, și Maisie presupuse că are de-a face cu 
un fost grăjdar care își deschisese propria afacere și 
avusese succes. Fata zâmbi și spuse: 

— Nu pare să fie deranjat - nu-i așa, Redboy? 

— Dar de călărit nu cred că l-aţi putea călări pe loc, ce 
ziceți? 

— Să-l călăresc?! Cum să nu! Și încă fără șa! Sau aș 
putea sta în picioare pe spinarea lui. E al dumneavoastră? 

Bărbatul se înclina ușor și se prezentă: 

— George  Sammles, la serviciile dumneavoastră, 
doamnelor. Proprietar, cum scrie aici. 

Arătă cu degetul spre numele său vopsit pe ușă. 

Maisie spuse: 


— N-aș vrea să mă laud, domnule Sammles, dar am 
lucrat în ultimii patru ani la un circ, așa că probabil pot 
călări oricare dintre caii pe care îi aveţi în grajd. 

— Zău așa? spuse el meditativ. Mai, măi... 

April se amestecă: 

— La ce vă gândiţi, domnule Sammles? 

Bărbatul șovăi. 

— Poate părea niţel cam brusc, dar mă întrebam dacă 
doamna ar fi interesată într-o propunere de afaceri. 

Maisie se întreba ce avea să urmeze. Până acum 
considerase conversaţia doar o flecăreală glumeaţă. 

— Spuneţi. 

April spuse cu tâlc: 

— Suntem întotdeauna interesate de propuneri de 
afaceri. 

Dar Maisie avea sentimentul că bărbatul se referise la 
altceva decât la ce se gândea April. g 

— Uitaţi, Redboy e de vânzare, începu omul. Insă caii nu 
se vând ţinându-i în grajd. Dar dacă dumneavoastră v-aţi 
plimba călare pe el o oră, două prin parc, o doamnă așa ca 
dumneavoastră, dacă-mi daţi voie, frumușică precum o 
floare, ar atrage multe priviri, și mai devreme sau mai 
târziu poate c-ar veni cineva să vă-ntrebe cât cereţi pe cal. 

„Oare e rost de vreun gheșeft în afacerea asta?” se 
întrebă Maisie. Era oare aceasta o șansă să-și poată plăti 
chiria fără să-și vândă trupul sau sufletul? Dar Maisie nu 
puse întrebarea care o frământa. Spuse în schimb: 

— Și-atunci i-aș spune persoanei respective: „Mergeţi și-l 
întrebaţi pe domnul Sammles la Grajdurile Curzon, că-i 
gloaba lui”. Asta vreţi să ziceţi? 

— Întocmai asta - numai că în loc să va referiţi la Redboy 
drept „gloabă”, aţi putea spune „acest frumos bidiviu”, sau 
„acest exemplar cabalin ales”, sau așa ceva. 

— Poate, spuse Maisie gândindu-se că ar răspunde cu 
cuvintele ei, nu cu ce-i sugera Sammles. Să trecem la 
afaceri! 

Nu se mai putea face că nu-i pasă de bani. 


— ...Cu cât m-aţi plăti? 

— Cât credeţi că face? 

Maisie alese o sumă exagerată. 

— O liră pe zi. 

— Prea mult, spuse omul iute. Vă dau jumătate. 

Lui Maisie nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste 
ea. Zece șilingi pe zi era o leafă enormă: fetele de vârsta ei 
care lucrau ca servitoare abia dacă reușeau să câștige un 
șiling pe zi. Inima îi bătea cu putere. 

— Batem palma! spuse ea repede, temătoare ca 
Sammles să nu se răzgândească cumva. Când încep? 

— Veniţi mâine la zece și jumătate. 

— Negreșit. 

Dădură mâna și tinerele plecară. Sammles strigă după 
Maisie: 

— Vedeţi să purtaţi rochia pe care o aveţi azi - e 
arătoasă! 

— N-aveţi frică! spuse Maisie. 

Era oricum singura pe care o avea. Dar asta nu i-o spuse 
lui Sammles. 


3 
CIRCULAŢIA iN PARC 


Redactorului-șef al The Times 


Stimate domn, în ultimele zile s-a observat zilnic 
în Hyde Park pe la orele unsprezece și jumătate o 
îmbulzeală atât de mare de trăsuri, încât oricui i-a 
fost imposibil să avanseze timp de aproape un 
ceas. S-au dat numeroase explicaţii, bunăoară că 
prea mulţi locuitori din provincie vin acum în 
capitala pentru sezonul monden ori că Londra a 
devenit un oraș atât de prosper, încât chiar și 
soțiile comercianților au acum trăsuri și vin în parc 
- însă adevărul nu a ieșit la iveală nicăieri până 


acum. Vina este a unei doamne al cărei nume este 
necunoscut, dar pe care bărbaţii o numesc Leoaica, 
fără doar și poate din cauza părului ei roșcat - o 
făptura încântătoare, splendid îmbrăcată care 
călărește cu o graţioasă ușurință cai care le-ar da 
de furca chiar și multor bărbaţi și care mână cu 
aceeași îndemânare o trăsură trasă de perechi de 
cai potriviţi perfect. Frumuseţea și îndrăzneala ei 
ecvestră sunt atât de vestite, încât toată Londra 
migrează în parc la ora la care aceasta ar trebui să 
apară, și odată ajunși acolo, nimeni nu se mai 
poate mișca. N-aţi putea oare afla dumneavoastră, 
domnule, a cărui meserie este de a ști pe toţi și 
toate, adevărata identitate a Leoaicei și determina- 
o să renunţe la aceste plimbări, astfel încât parcul 
să-și poată recăpăta starea normală de cadru 
liniștit și circulaţie nestingheriă? 
Rămân, stimate domn, credinciosul 
Dumneavoastră servitor, 
UN OBSERVATOR 


„Scrisoarea asta trebuie că e vreo gluma”, își spuse Hugh 
punând ziarul pe masă. Leoaica era cât se poate de reală - 
îi auzise pe funcţionarii de la bancă vorbind despre ea, dar 
nu era cauza blocajului din parc. Cu toate acestea, era 
contrariat. Privi pe fereastra compartimentata de la 
Whitehaven House spre parc. Era zi de sărbătoare. Soarele 
strălucea și în parc era deja multa lume - pe jos, călare și 
cu trăsura. Hugh se gândi să meargă și el în parc, sperând 
să vadă despre ce se făcea atâta zarvă. 

Mătușa Augusta se pregătea să meargă și ea în parc. 
Trăsura ei era trasă în fața casei. Vizitiul purta perucă, iar 
lacheul era gata să se urce în spate. Augusta se plimba cu 
trăsura prin parc aproape în fiecare dimineaţă la ora 
aceasta, ca toate femeile din lumea bună și rentierii. Ei 
spuneau că o fac pentru aerul curat și mișcare, dar era mai 
ales o ocazie să vezi și să fii văzut. Adevăratul motiv al 


ambuteiajului era că lumea își oprea trăsurile ca să stea la 
bârfe, blocând drumul. 

Hugh auzi vocea mătușii-sii. Se ridică de la masa la care 
luase micul dejun și se îndreptă către vestibul. Ca de obicei, 
mătușa Augusta era îmbrăcată superb. Astăzi purta o 
rochie liliachie cu un corsaj cu guler și coadă sub care 
cădeau valuri de pliseuri. Dar pălăria era o greșeală: o 
minusculă canotieră de pai care nu avea mai mult de opt 
centimetri lungime, cocoţată pe coafură, în faţă. Era ultima 
modă, și tinerelor drăguțe le stătea fermecător, dar 
Augusta nu era deloc drăguță și îi stătea pur și simplu 
ridicol. Aceasta nu făcea des greșeli de felul acesta, dar 
când i se întâmpla era din cauză că urma moda orbește. 

Augusta vorbea cu unchiul Joseph. Joseph avea obișnuitul 
său aspect hăituit pe care-l avea deseori atunci când 
Augusta vorbea cu el. Stătea întors spre ea numai pe 
jumătate, mângâindu-și nervos favoriţii stufoși. Hugh se 
întrebă dacă între cei doi exista vreo afecţiune. Trebuie să 
fi fost, cel puţin mai demult, gândea el, din moment ce i-au 
făcut pe Edward și pe Clementine. Rareori manifestau 
tandreţe unul pentru celălalt, chibzui Hugh mai departe, 
dar din când în când Augusta se dovedea foarte grijulie față 
de Joseph. „Da, gândi Hugh, probabil încă se mai iubesc.” 

Augusta continua să vorbească ca și cum Hugh n-ar fi 
fost acolo, așa cum făcea de obicei: 

— Toată familia e îngrijorată, spunea ea cu stăruinţă, ca 
și cum unchiul Joseph s-ar fi împotrivit. Ar putea ieși un 
scandal! 

— Dar situaţia asta - oricare ar fi ea - durează de ani de 
zile și nimănui nu i s-a părut vreodată scandaloasă. 

— Asta pentru că Samuel nu e președinte. Un om 
obișnuit poate face multe lucruri fără să atragă atenţia. Dar 
președintele Băncii Pilaster este o persoană publică. 

— În fine, problema nu pare a fi urgentă. Unchiul Seth 
este încă în viaţă și după toate aparențele se ţine bine de 
ea. 

— Da, știu, spuse Augusta, cu o vădită notă de ciudă în 


glas. Câteodată aș vrea... Dar se opri înainte de a lăsa să se 
înţeleagă prea multe. Dar mai devreme sau mai târziu va 
lăsa frâiele din mâna. S-ar putea întâmpla chiar mâine. 
Vărul Samuel nu poate pretinde că nu există niciun motiv 
de îngrijorare. 

— Se poate, spuse Joseph. Dar dacă totuși ar pretinde 
așa ceva, nu văd ce am putea face noi. 

— Cineva ar trebui poate să vorbească cu Seth. 

Hugh se întreba oare ce știe Seth despre viaţa fiului sau. 
Poate că undeva în adâncul sufletului știa adevărul, dar 
poate că nu voise să-l recunoască niciodată, nici măcar în 
sinea lui. 

Joseph arăta stânjenit: 

— Doamne ferește! 

— Ar fi cu siguranţă regretabil, spuse Augusta cu 
vioiciune fățarnică. Dar trebuie să-l faci pe Samuel să 
înţeleagă că dacă nu se dă la o parte, tatăl său va trebui să 
afle, și dacă se ajunge la asta, Seth va trebui să cunoască 
toate datele problemei. 

Hugh nu putea să nu admire viclenia și lipsa de scrupule 
ale mătușii Augusta. Practic, aceasta îi trimitea lui Samuel 
un mesaj: renunţă la secretar, ori îl confruntăm pe tatăl 
dumitale cu realitatea că fiul lui este mai mult sau mai 
puţin căsătorit cu un bărbat. 

Adevărul era că Augustei nu-i păsa câtuși de puţin de 
Samuel și de secretarul lui. Voia doar să elimine orice 
posibilitate ca acesta să devină președinte, astfel încât 
funcţia să cadă pe umerii soţului ei. Era o josnicie, și Hugh 
se întreba dacă Joseph înţelegea pe de-a-ntregul intenţiile 
Augustei. 

Acum Joseph spuse stânjenit: 

— Aș vrea să rezolv lucrurile fără astfel de măsuri 
radicale. 

Augusta își cobori vocea până la un murmur tainic. 

„Când face asta, gândi Hugh, lipsa ei de sinceritate bate 
la ochi - pare un tigru care încearcă să toarcă.” 

— Sunt sigură că vei găsi o modalitate, îi mai spuse 


Augusta lui Joseph. Apoi zâmbi rugător: N-ai vrea să mă 
însoțești astăzi? Mi-ar plăcea atât de mult să fiu în 
compania ta! 

Joseph clatină din cap. 

— Trebuie să mă duc la bancă. 

— Ce păcat să stai închis într-un birou prăfuit într-o zi 
atât de frumoasă! 

— A fost o panică la Bologna. 

Hugh era intrigat. De la „krachul” vienez încoace, câteva 
bănci dăduseră faliment și câteva companii fuseseră 
lichidate în diferite părți ale Europei, dar acum era pentru 
prima oară când auzea de „panică”. Londra nu suferise 
pierderi până atunci. Rata bancară, termometrul lumii 
financiare, crescuse la șapte la sută în iunie - un nivel care 
încă nu indica febră -, dar scăzuse din nou la șase la sută. 
Cu toate acestea, se anunţa ceva agitaţie pentru ziua de 
azi. 

Augusta spuse: 

— Sper că panica nu ne va afecta. 

— Nu, dacă suntem atenţi, răspunse Joseph. 

— Dar azi e zi de sărbătoare - nu va fi nimeni la bancă 
să-ţi servească ceaiul! 

— Cred că pot să spun că voi supravieţui o jumătate de zi 
fără ceai. 

— O trimit pe Sara la bancă într-o oră. A făcut prăjitură 
cu cireșe, care-ţi place ţie cel mai mult - îți va aduce niște 
prăjitură și-ţi va face ceaiul. 

Hugh întrezări o ocazie. 

— N-aţi vrea să vin cu dumneata, unchiule? Poate ai 
nevoie de un funcţionar pe acolo. 

Joseph scutura din cap. 

— N-am să am nevoie de dumneata. 

Augusta spuse: 

— Poate ai nevoie de el să facă vreun comision, dragă. 

Hugh zise râzând: 

— Sau poate să-mi ceară sfatul! 

Joseph nu gustă gluma. 


— N-am decât de citit mesajele care au venit prin 
telegraf ca să văd ce e de făcut mâine-dimineaţă la 
deschiderea pieţei. 

Hugh insistă prostește: 

— Mi-ar plăcea să vin totuși cu dumneata, din pur 
interes! 

Era întotdeauna o greșeală să-l baţi la cap pe Joseph. 

— Dacă îţi spun că nu am nevoie de dumneata! spuse 
Joseph enervat. Mai bine te-ai duce în parc cu mătușa - are 
nevoie de un însoțitor. 

Își puse pălăria pe cap și ieși. 

— Hugh, dumneata ai un talent de a-i sâcâi pe oameni 
inutil. la-ţi pălăria, sunt gata. 

Hugh nu prea voia să meargă cu Augusta cu trăsura, dar 
îi poruncise unchiul, și era și curios s-o vadă pe Leoaica, așa 
că nu se împotrivi. 

Clementine, fiica Augustei apăru și ea, îmbrăcată pentru 
plimbare. Când erau mici, ea și Hugh se jucau împreună. 
Clementine fusese întotdeauna o pârâăcioasă. Când avea 
șapte ani îi ceruse lui Hugh să-i arate cocoșelul, apoi îl 
pârâse maică-sii, și lui Hugh i se aplicase o corecție. Acum 
că avea douăzeci de ani, Clementine semăna leit cu 
Augusta, dar Clementine făcea uz de viclenie acolo unde 
Augusta se impunea autoritar. 

Merseră cu toţii la plimbare. Lacheul îi ajută să urce în 
trăsură. Aceasta era un vehicul proaspăt vopsit în albastru- 
deschis și tras de o pereche superbă de cai suri - un echipaj 
demn de soţia unui mare bancher. Augusta și Clementine 
se așezară în direcția de mers, iar Hugh se instala pe 
bancheta din faţa lor. Cum soarele strălucea, acoperișul 
trăsurii era coborât, dar femeile își deschiseră umbrelele de 
soare. Vizitiul pocni din bici și trăsura porni. 

Câteva clipe mai târziu erau deja pe aleea de sud a 
parcului. Aici era o aglomeraţie exact ca aceea descrisă de 
autorul scrisorii trimise la The Times. Erau sute de cai 
mânaţi de bărbaţi cu joben și de femei în șei laterale, zeci 
de atelaje de toate felurile - deschise, închise, cu două roți 


sau cu patru, la care se adăugau copii călărind ponei, 
perechi plimbându-se pe jos, bone cu cărucioare și oameni 
cu câini. Trăsurile proaspăt vopsite străluceau în soare, caii 
erau pieptănaţi și țesălați, bărbaţii își etalau redingotele 
elegante, iar femeile afișau ţinute de toate culorile pe care 
noile vopseluri chimice le puteau produce. Toată lumea 
mergea la pas agale, ca să poată observa mai bine caii și 
trăsurile, rochiile și pălăriile. Augusta stătea de vorbă cu 
fiica ei, și conversaţia nu cerea nicio altă contribuţie din 
partea lui Hugh, afară de câte un semn de încuviinţare din 
când în când. 

— Uite-o pe Lady St Ann cu o pălărie Dolly Varden! 
exclamă Clementine. 

— Au ieșit din modă de-acum un an, spuse Augusta. 

— Așa... făcu Hugh. 

O trăsură ajunse la nivelul trăsurii lor și Hugh o văzu pe 
mătușa lui, Madeleine Hartshorn. „Dac-ar avea favoriţi, ar 
arăta întocmai ca frate-său Joseph”, gândi Hugh. Madeleine 
era prietena cea mai bună a Augustei în familie. Împreună, 
cele două controlau viaţa socială a familiei. Augusta era 
forța promotoare, dar Madeleine era aliata ei 
preacredincioasă. 

Cele două trăsuri se opriră, și doamnele schimbară 
saluturi. Blocau drumul, și alte două sau trei trăsuri se 
opriră în spatele lor. Augusta spuse: 

— Vino în trăsură cu noi, Madeleine, vreau să vorbesc cu 
dumneata. 

Lacheul lui Madeleine o ajută pe aceasta să coboare din 
trăsură și să urce în cea a Augustei, apoi trăsurile porniră 
din nou. 

— Ai auzit că toţi ceilalți din familie ameninţă să-i spună 
adevărul despre secretarul lui Samuel bătrânului Seth, 
începu Augusta. 

— Vai, nu! exclamă Madeleine. Nu trebuie să-i spună! 

— Am vorbit cu Joseph, dar se pare că sunt hotărâți, 
continuă Augusta. 

Tonul de sinceră îngrijorare al Augustei îl lăsă pe Hugh cu 


gura căscată. Cum reușea? Poate că se convingea pe sine 
însăși că adevărul era cel care-i convenea ei la un moment 
dat. 

— Voi vorbi cu George, spuse Madeleine. Un astfel de șoc 
l-ar putea ucide pe bietul unchi Seth. 

Hugh cocheta în sinea lui cu ideea de a-i raporta toată 
această conversaţie unchiului Joseph. Cu siguranţa Joseph 
ar fi consternat să afle cum el și ceilalți asociaţi erau jucaţi 
pe degete de nevestele lor. Dar își dădu seama că nu l-ar 
crede nimeni. El era un nimeni - și tocmai de aceea 
Augusta nu se sfia să spună tot ce spunea de faţă cu el. 

Trăsura lor încetini până aproape la pas. Undeva mai sus 
era un blocaj de cai și atelaje. 

— Ce se întâmpla? întrebă Augusta enervată. 

— Trebuie să fie  Leoaica, spuse Clementine 
entuziasmată. 

Hugh privi curios peste mulţime, dar nu reuși să vadă 
care era cauza blocajului. Erau mai multe trăsuri de tot 
felul, nouă sau zece cai și câţiva pietoni. 

Augusta întrebă: 

— Despre ce leoaică e vorba? 

— Oh, mamă, dar e vestită! 

Pe când trăsura Augustei se apropia, din îmbulzeală își 
făcu apariţia o caleașca mică și elegantă, trasă de o 
pereche de ponei vioi și mânată de o femeie. 

— Uite-o pe Leoaică! ţipă Clementine. 

Hugh se uită la femeia care mâna caleașca și fu uluit s-o 
recunoască. 

Era Maisie Robinson. 

Femeia pocni din bici și poneii o luară la galop. Purta un 
costum cafeniu de lână cu volănașe de mătase, și o eșarfă 
brună legată cu fundă la gât. Pe cap avea un mic joben 
vesel cu boruri îndoite. 

Hugh simţi că se înfurie din nou gândindu-se la ceea ce 
spusese fata aceasta despre tatăl lui. N-avea habar despre 
finanţe, dar n-avea niciun drept să acuze oamenii de 
necinste cu atâta ușurință. Cu toate acestea însă, Hugh nu 


putea să nu remarce că aceasta arăta absolut răpitor. Era 
ceva irezistibil de fermecător în felul în care trupul acela 
mărunt și desăvârșit stătea pe banchetă, în înclinarea 
pălăriei ei, chiar și în felul în care ţinea biciul în mână și 
scutura hăţurile. 

Carevasăzică Leoaica era chiar Maisie Robinson! Dar cum 
ajunsese ea să aibă dintr-odată cai și trăsuri? Cum dăduse 
ea peste bani? Ce făcea de fapt? 

Hugh se mai minuna la toate acestea, când se întâmplă 
un accident. 

Un pursânge nervos trecu în trap pe lângă trăsura 
Augustei și se sperie de un foxterier mic și gălăgios. Calul 
se dădu înapoi pe picioarele din spate, aruncându-l pe 
călăreț din șa, chiar în faţa caleștii lui Maisie. 

Maisie schimbă iute direcţia, dovedindu-se impresionant 
de stăpână pe atelajul ei, și trase de-a latul drumului. 
Aceasta mișcare bruscă o aduse chiar în faţa cailor 
Augustei, al cărui vizitiu fu nevoit să tragă de hăţuri și 
scăpă o înjurătură. 

Maisie reuși să oprească brusc caleașca. Toată lumea îl 
privi pe călăreţul aruncat din șa. Acesta părea să nu fi păţit 
nimic. Se ridică în picioare fără niciun ajutor, se scutură de 
praf și plecă să-și caute calul, înjurând. 

Maisie îl recunoscu pe Hugh: 

— la te uită! Hugh Pilaster! strigă ea. 

Hugh se înroși. 

— Bună dimineaţa, spuse el, fără să știe ce să mai spună. 

Hugh făcuse o gravă greșeală de etichetă. N-ar fi trebuit 
să recunoască în prezența mătușilor lui că o cunoaște pe 
Maisie, pentru că nu-i era cu putinţă să le prezinte o 
asemenea persoană. Ar fi trebuit s-o ignore complet. 

Dar Maisie nu dădu nicio importanţă doamnelor. 

— ţi plac poneii ăștia? spuse ea. 

Părea să fi dat uitării cearta lor. 

Hugh era de-a dreptul răpit de uimitoarea și superba 
femeie din faţa lui, de iscusinţa ei în a struni caii și de 
purtarea ei nonșalantă. 


— Sunt frumoși, spuse el fără să se uite la ei. 

— Sunt de vânzare. 

Mătușă Augusta spuse cu un ton glacial: 

— Hugh, roag-o frumos pe aceasta persoană să ne dea 
voie să trecem! 

Maisie se uita la Augusta pentru întâia oară. 

— Tacă-ţi fleanca, babeta! îi aruncă ea flegmatic. 

Lui Clementine i se tăie respiraţia, iar mătușa Madeleine 
scoase un mic țipăt de groază. Lui Hugh îi căzu falca. 
Hainele splendide ale lui Maisie și atelajul scump îl făcuseră 
să uite pe moment că avea de-a face cu o zdreanţă de 
mahala. ` 

Dar Maisie nu le dădu timp să se adune. Intorcându-se 
din nou spre Hugh, zise: 

— Spune-i vărului dumitale Edward să-mi cumpere 
poneii! 

Apoi pocni din bici și o lua din loc. 

Augusta izbucni, adresându-i-se lui Hugh: 

— Cum îndrăzneşti să mă expui unei asemenea 
persoane! Fierbea de mânie. Cum îndrăznești să-ți scoţi 
pălăria în faţa ei? 

Hugh se zgâia după Maisie, privind spatele drept și 
jobenul fistichiu care se pierdeau pe alee. 

Mătușa Madeleine se alătura Augustei: 

— Cum de o cunoști pe fata aceea, Hugh? întrebă ea. Un 
tânăr bine-crescut n-are nimic de-a face cu o persoană de 
teapa aceea! Și se pare ca i-ai prezentat-o și lui Edward! 

Edward fusese cel care i-o prezentase pe Maisie lui Hugh, 
și nu invers, dar Hugh nu avea să dea vina pe Edward. 
Oricum n-ar fi fost crezut. 

— De fapt n-o cunosc atât de bine, spuse el. 

Clementine era contrariată: 

— Unde oare ai putut face cunoștința cu ea? 

— Într-un loc care se numește Argyll Rooms. 

Augusta se încruntă spre Clementine și spuse: 

— Nu vreau să știu nimic despre lucrurile acestea. Hugh, 
spune-i lui Baxter să ne ducă acasă! 


Hugh replică: 

— Eu ies să mă plimb puţin. 

Deschise ușa trăsurii. g 

— Te duci după femeia aia! zise Augusta. Iți interzic! 

— Poţi să pornești, Baxter, spuse Hugh coborând din 
trăsură. 

Vizitiul scutură hățurile, roțile se puseră în mișcare, iar 
Hugh își scoase politicos pălăria spre mătuşile furibunde 
care se îndepărtau în trăsură. 

Ştia că lucrurile nu se terminaseră aici și că avea să mai 
aibă necazuri și mai târziu. Unchiul Joseph avea să afle, și în 
curând toţi asociaţii aveau să știe că Hugh se însoțea cu 
femei ușoare. 

Dar astăzi era zi de sărbătoare, soarele strălucea și 
parcul era plin de oameni care se simțeau bine, așa că 
Hugh nu voia să-și facă griji pe seama furiei mătuși-sii. 

O luă pe alee cu inima ușoară. Mergea în direcția opusă 
faţă de direcţia pe care o luase Maisie. Lumea se plimba 
prin parc în cerc, așa că poate avea s-o reîntâlnească. 

Își dorea mult să-i vorbească din nou. Voia să-i explice 
cum stătea situaţia cu tatăl lui. În mod curios, nu mai era 
supărat pe ea pentru ceea ce spusese. Maisie era pur și 
simplu prost informată, gândea Hugh, și cu siguranţă ar fi 
înţeles dacă i-ar fi explicat. În orice caz, i-ar fi plăcut foarte 
mult doar să stea de vorba cu ea. 

Ajunse la Hyde Park Corner și o luă spre nord pe Park 
Lane. Salută în trecere numeroase rude și cunoscuţi: pe 
William cel tânăr și pe Beatrice în trăsură, pe unchiul 
Samuel călare pe o iapă roaibă, pe domnul Mulberry cu 
soția lui și copiii. Poate că Maisie se oprise în partea opusă, 
sau poate că plecase. Acum avea sentimentul că nu avea s- 
o mai întâlnească. 

Dar se înșela. 

Maisie tocmai pleca, traversând Park Lane. Ea era, 
negreșit, cu eșarfa aceea de mătase cafenie înnodată la 
gât. Ea nu-l observă. 

Mânat de un impuls subit, Hugh o urmă de-a lungul 


străzii, pe Mayfair, și pe câteva străduţe, alergând ca să se 
ţină după ea. Maisie opri caleașca în dreptul unui grajd și 
sări jos. Un băiat de la grajduri veni s-o ajute cu caii. 

Hugh ajunse în dreptul ei, respirând greu. Se întreba și el 
de ce alergase după ea. 

— Bună ziua, domnişoară Robinson, spuse el. 

— Bună ziua din nou! 

— V-am urmărit, spuse el inutil. 

Ea îl privi drept în ochi. 

— De ce? 

Gura lui Hugh vorbi fără el: 

— Mă întrebam dacă aţi vrea să mergem undeva 
împreună într-o seară. 

Maisie își lăsă capul într-o parte și se încruntă ușor, 
cântărind propunerea. Chipul ei arăta prietenos, ca și cum i- 
ar fi plăcut ideea, și Hugh se gândi ca are să spună da. Dar 
consideraţii de ordin practic păreau să vină în conflict cu 
preferinţele ei. Întoarse capul, și sprânceana i se încruntă 
ușor, apoi păru să fi luat o hotărâre, 

— N-ai avea dumneata banii ăștia, spuse ea ferm, și, 
întorcându-i spatele, intră în grajd. 


4 


Cammel Farm 
Colonia Capului 
Africa de Sud 
14 iulie 1873 


Dragă Hugh, 

Ce bucurie să am vești de la tine! Aici suntem 
destul de izolaţi, așa că nici nu-ţi închipui ce 
plăcere ne produce o scrisoare lungă și plină de 
vești de acasă... Pe doamna Cammel - pe numele 
ei de fata Amelia Clapham până a se mărita cu 
mine - a amuzat-o îndeosebi povestea ta despre 
Leoaică... 


E cam târziu să ţi-o spun, știu prea bine, dar am 
fost extrem de șocat de moartea tatălui tău. Băieţii 
de școală nu scriu note de condoleanţe. Și tragedia 
prin care treceai tu a fost oarecum eclipsată de 
înecul lui Peter Middleton, care a avut loc în 
aceeași zi. Dar te rog să mă crezi că mulţi dintre 
noi ne-am gândit la tine și am vorbit despre tine 
după ce ai fost luat de la școală atât de brusc... 

Sunt bucuros că m-ai întrebat de Peter. M-am 
simţit mereu vinovat cu privire la el. Nu l-am văzut 
pe bietul băiat murind propriu-zis, dar am văzut 
destul ca să deduc ce s-a întâmplat după. 

Varul tău Edward era într-adevăr, ca să folosesc 
expresiva ta formulă, o poamă mai putredă decât 
un măr stricat. Tu ai reușit să-ţi scoţi majoritatea 
hainelor din apă și s-o ștergi, dar Peter și Tonio n- 
au fost așa iuți. 

Eu eram în capătul celălalt al bălții, și cred că 
Edward și Micky nici măcar nu m-au observat. Sau 
poate nu m-au recunoscut. In orice caz, n-au vorbit 
niciodată cu mine despre incident. 

Oricum, după ce ai plecat tu, Edward a continuat 
să-l necăjească pe Peter și mai mult, băgându-l cu 
capul sub apă și împroșcându-l cu apă în faţa în 
timp ce bietul băiat se chinuia să-și adune hainele. 

Am văzut că gluma se îngroașă, dar mă tem că 
am fost un laș. Ar fi trebuit să sar în ajutorul lui 
Peter, dar nici eu nu eram cu mult mai mare decât 
voi, și sigur nu destul de mare ca să le ţin piept lui 
Edward și lui Micky Miranda, și nu voiam ca și 
hainele mele să ajungă în apă. Mai știi care era 
pedeapsa pentru ieșirea nepermisă din incinta 
școlii? Oricum, mi-am înhăţat hainele și am șters 
putina fără să atrag atenţia. 

M-am uitat înapoi o singura dată, de pe buza 
carierei. Nu știu ce se întâmplase între timp, dar l- 
am văzut pe Tonio în pielea goală și cu hainele în 


mâna fugind pe panta carierei. Edward o luase înot 
ca să-l ajungă, lăsându-l pe Peter gâfâind și dând 
din mâini în mijlocul bălții. 

Am crezut că Peter avea să iasă din încurcătură, 
dar, evident, m-am înșelat. Trebuie că era la 
capătul puterilor. În timp ce Edward îl gonea pe 
Tonio și Micky se uita la ei, Peter s-a înecat fără să- 
I vadă nimeni. 

Sigur, asta aveam s-o aflu mai târziu. Atunci m- 
am întors în școală și m-am furișat în cameră. Când 
profesorii începură să pună întrebări, m-am jurat că 
fusesem în cameră toată după-amiaza. lar după ce 
îngrozitoarea poveste a început să iasă la 
suprafaţa, n-am mai avut deloc curaj să recunosc 
că fusesem de faţă la toată întâmplarea. 

Nu sunt deloc mândru de toată povestea asta, 
Hugh. Dar mi-a făcut oarecum bine să mărturisesc 
în sfârșit cuiva adevărul... 


Hugh puse pe masă scrisoarea lui Albert Cammel și își 
aruncă privirea pe fereastra dormitorului său. Scrisoarea 
explica deopotrivă mai mult și mai puţin decât își imagina 
Cammel. 

Acum se explica, de exemplu, cum reușise Micky Miranda 
să se insinueze atât de mult în familia Pilaster, încât să 
ajungă să-și petreacă toate vacanţele cu Edward și să 
trăiască pe spezele părinţilor lui Edward. Fără îndoială că 
Micky îi spusese Augustei că practic Edward l-a omorât pe 
Peter. Dar la tribunal Micky spusese că Edward a încercat 
să-l salveze pe băiatul care se îneca. Și cu acea minciună, 
Micky a salvat familia Pilaster de la oprobriul public. Pentru 
așa un lucru, Augusta trebuie să fi fost extrem de 
recunoscătoare - dar poate și temătoare că într-o bună zi 
Micky s-ar putea întoarce împotriva lor să dezvăluie 
adevărul. Gândindu-se la toate acestea, Hugh simţi un gol 
în stomac. Fără s-o știe, Albert dăduse la iveală că relaţia 
dintre Augusta și Micky era adâncă, întunecată și 


depravată. 

Dar tot mai rămânea un mister. Pentru că Hugh știa 
despre Peter Middleton un lucru pe care nu-l mai știa 
aproape nimeni. Peter fusese cam pirpiriu, și băieţii îl 
necăjeau din aceasta cauză. Stânjenit de fizicul lui prizărit, 
Peter începuse un program de antrenament, și exercițiul lui 
de referință era înotul. Făcea ture de înot în baltă ore 
întregi, încercând să-și formeze fizicul. Toate acestea nu-l 
ajutaseră prea mult, pentru că un băieţel de treisprezece 
ani nu putea deveni lat în spate și în piept decât prin 
creștere - un proces care nu putea fi grăbit. 

Singurul efect pe care îl avuseseră toate eforturile sale 
fusese că Peter se simţea ca peștele în apă. Putea să se 
scufunde până la fundul bălții, să-și ţină respiraţia mai 
multe minute în șir, să facă pluta pe spate și să-și ţină ochii 
deschiși sub apă. Edward Pilaster singur n-ar fi putut să-l 
înece. 

Şi atunci de ce murise? 

Hugh era sigur că Albert Cammel spusese adevărul, în 
măsura în care îl cunoștea. Dar trebuia să fi fost mai mult la 
mijloc. Trebuie că s-a întâmplat și altceva în Bishop's Wood 
în acea după-amiază călduroasă. Cineva care nu știa să 
înoate bine ar fi putut fi ucis accidental, neputând rezista la 
hărţuiala lui Edward. Dar o simplă hârjoneală nu putea să-l 
omoare pe Peter. Și dacă moartea lui nu era accidentală, 
atunci era deliberată. 

Şi asta se chema omor. 

Pe Hugh îl trecură fiorii. 

Fuseseră numai trei persoane acolo: Edward, Micky și 
Peter. Peter trebuie să fi fost ucis de Edward ori de Micky. 

Ori de amândoi. 


5 


Augusta era deja nemulțumită de decorul japonez din 
casa ei. Salonul era plin de paravane orientale, de mobile 
colțuroase așezate pe picioare fragile și de evantaie și vaze 


japoneze puse în vitrine lăcuite cu negru. Erau lucruri foarte 
scumpe, dar apăruseră deja copii ieftine în magazinele din 
Oxford Street, și stilul nu mai era în exclusivitate propriu 
caselor celor mai alese. Din nefericire, Joseph nu avea să-i 
îngăduie să renoveze casa atât de curând, așa ca Augusta 
avea să fie nevoită să locuiască în următorii câţiva ani într- 
un decor din ce în ce mai comun. 

Salonul era locul în care curtea Augustei venea la ceai în 
fiecare zi a săptămânii. De obicei primele ajungeau femeile: 
cumnatele ei Madeleine și Beatrice, și fiica Clementine. 
Asociaţii - Joseph, bătrânul Seth, George Hartshorn, soţul 
lui Madeleine, și câteodată Samuel - veneau de la banca pe 
la ora cinci. Dacă nu era prea multă treabă la bancă, 
veneau și băieţii - Edward, Hugh și William cel tânăr. 
Singurul musafir regulat care nu făcea parte din familie era 
Micky Miranda, dar câteodată mai venea și vreun preot 
metodist, poate un misionar în căutare de fonduri pentru a 
converti păgânii din Mările Sudului, Malaysia, sau Japonia, 
care-și deschisese graniţele de curând. 

Augusta muncea din greu pentru a-i face pe membrii 
familiei să participe la ceai. Tot neamul Pilaster se dădea în 
vânt după dulciuri, iar Augusta oferea brioșe și prăjituri 
gustoase, precum și cele mai fine ceaiuri de Assam și 
Ceylon. Evenimentele importante precum vacantele familiei 
și nunțile se puneau la cale în timpul acestor ceaiuri, astfel 
încât cei care renunţau să participe la ele se găseau în 
curând rupti de realitatea familiei. 

Cu toate acestea, din când în când, se întâmpla ca unul 
dintre ei să vrea să ia puţina distanţă. Cel mai recent caz 
fusese cel al soţiei lui William cel tânăr, Beatrice, acum 
vreun an, după ce Augusta insistase prea mult asupra unui 
material de rochie pe care îl alesese Beatrice și care nu-i 
stătea bine. In aceste cazuri, Augusta îi lăsa puţin în pace, 
după care îi recâștiga cu un gest de o generozitate 
exagerată. Pentru Beatrice, de exemplu. Augusta 
organizase o petrecere somptuoasă în cinstea aniversării 
mamei ei, deși aceasta era practic senilă și aproape de 


neprezentat în public. Beatrice îi fusese atât de 
recunoscătoare, încât dăduse uitării cu desăvârșire 
povestea cu materialul de rochie - tocmai acesta fiind și 
scopul Augustei. 

Cu ocazia acestor ceaiuri, Augusta afla tot ce mișca în 
familie și la bancă. În momentul de faţă era neliniștită din 
cauza bătrânului Seth. Cu multă grijă, începuse să 
insinueze în mintea membrilor familiei că Samuel nu putea 
fi următorul președinte, dar Seth nu dădea niciun semn că 
ar vrea să se retragă, în ciuda sănătăţii șubrede. Faptul că 
stăruința încăpăţânată a unui moșneag îi strica planurile 
atent puse la cale o scotea din minţi. 

Era sfârșit de iulie, și atmosfera la Londra se mai liniștise. 
Era perioada anului în care aristocrații părăseau orașul și-și 
luau în stăpânire iahturile la Cowes sau cabanele de 
vânătoare din Scoţia. Aveau să rămână la ţară până după 
Crăciun, împușcând păsări, vânând vulpi și gonind 
căprioare, pentru ca să se reverse din nou asupra Londrei 
începând din februarie și până la Paște, iar din luna mai 
încolo, Londra era în plin sezon monden. 

Familia Pilaster nu urma acest program. Deși erau cu 
mult mai înstăriți decât majoritatea aristocrației, ei erau 
oameni de afaceri și nici nu le-ar fi trecut prin gând să 
petreacă jumătate de an la ţară hăituind fără noimă bietele 
animale. Cu toate acestea, asociaţii se lăsau convinși să 
petreacă aproape întreaga lună august în vilegiatură, în caz 
că nu era nicio agitaţie neobișnuită în lumea bancară. 

In acest an însă, vacanţa stătuse sub semnul întrebării 
întreaga vară, căci bubuituri de furtună în depărtări păreau 
să amenințe capitalele financiare ale Europei. Dar ce era 
mai rău păruse să fi trecut - rata bancară coborâse din nou 
la trei la sută, așa că Augusta închiriase un mic castel în 
Scoţia. Ea și Madeleine plănuiau să plece peste cam o 
săptămână, urmând ca bărbaţii să vină și ei o zi sau două 
mai târziu. 

La ora patru fără câteva minute, în timp ce Augusta 
stătea în salon gândindu-se cu nemulţumire la mobilele ei 


și la încăpăţânarea bătrânului Seth, Samuel intră în odaie. 

Toţi cei din neamul Pilaster erau urâţi, dar Samuel era cu 
adevărat cel mai urât, gândi Augusta. Avea nasul acela 
mare, dar pe lângă aceasta, mai avea și o gură muierească 
și dinţi strâmbi. Era un tip pretenţios, îmbrăcat ireproșabil, 
mofturos la mâncare și care iubea pisicile și ura câinii. 

Dar motivul pentru care Augusta nu-l avea deloc la inimă 
era faptul că dintre toţi bărbaţii din familie, el era cel care 
se lăsa cel mai greu convins. Augustei nu-i era greu să-l 
vrăjească pe bătrânul Seth, care era sensibil la farmecele 
unei femei frumoase chiar și la vârsta lui, cu Joseph rezolva 
în general punându-i la încercare răbdarea, George 
Hartshorn era sub papucul lui Madeleine, putând fi astfel 
manipulat indirect, iar ceilalţi erau atât de tineri, încât 
puteau fi ușor intimidaţi, deși Hugh îi dădea uneori de 
furcă. 

Dar cu Samuel nu mergea nimic - cu atât mai puţin 
farmecele ei feminine. Samuel avea un mod exasperant de 
a râde de ea tocmai atunci când credea că e mai subtilă și 
mai isteață. Samuel o trata de parcă nu era demnă de a fi 
luată în serios - și asta o ofusca de moarte. Zeflemeaua 
mută a lui Samuel o jignea mult mai mult decât faptul ca o 
târâtură din parc o făcuse „babetă”. 

Dar azi Samuel nu afișa acel zâmbet amuzat și sceptic. 
Samuel părea furios, atât de furios, încât Augusta se 
neliniști pentru o clipă. Era clar că venise înadins mai 
devreme ca s-o găsească singură. Pe Augusta o surprinse 
gândul ca uneltea de două luni ca să-l distrugă, când alţi 
oameni fuseseră uciși în mai puţin de atât. Samuel nu-i 
dădu mâna, ci se postă în faţa ei, cu redingota lui gri și 
cravata de culoarea vinului, mirosind ușor a apă de colonie. 
Augusta își ridică mâinile într-un gest de apărare. 

Samuel râse galben și se dădu la o parte. 

— N-am să te lovesc, Augusta, spuse el. Deși cerul mi-e 
martor că meriţi o bătaie bună. 

Bineînţeles că Samuel n-avea s-o atingă. Era un om cu 
suflet blând care refuza să finanţeze exportul de arme. 


Augusta își recâștigă cumpătul într-o clipită și îi spuse cu 
dispreţ: 

— Cum îndrăznești să mă critici? 

— Să te critic?! spuse el cu străfulgerări de mânie în ochi. 
Nu mă înjosesc să te critic. Se opri, apoi își reluă vorba, 
încercând să-și stăpânească mânia: Te dispreţuiesc. 

Augusta nu mai putea fi intimidată o a doua oară: 

— Ai venit cumva să-mi spui că ești gata să abandonezi 
modul dumitale vicios de viaţă? spuse ea cu o voce 
răsunătoare. 

— Modul meu vicios de viaţă! repetă el. Ai fi gata să 
distrugi fericirea tatălui meu și să-mi faci viaţa un coșmar - 
totul de dragul ambiţiei dumitale - și mai vorbeşti de modul 
meu vicios de viață? Cred că ești atât de pătrunsă de rău, 
încât nici nu mai ești în stare să vezi ce e acela! 

Samuel vorbea cu atâta convingere și năduf, încât 
Augusta se întrebă dacă era chiar de înţelept din partea ei 
să-l amenințe. Apoi își dădu seama că Samuel încerca s-o 
înduplece jucând pe coarda sensibilă. 

— Sunt doar neliniștită de soarta băncii, spuse ea rece. 

— Asta ţi-e scuza? Asta-i ce-i vei spune Celui de Sus în 
Ziua Judecăţii de Apoi, când te va întreba de ce m-ai 
șantajat? 

— Eu îmi fac datoria. 

Acum că se simţea din nou stăpână pe situaţie, Augusta 
avu răgazul să se întrebe de ce venise Samuel de fapt. Era 
oare ca să se declare învins sau ca să o înfrunte? Dacă 
Samuel ceda, Augusta putea fi liniștită că în curând avea să 
fie soția președintelui băncii. Dar gândul la cealaltă 
posibilitate o făcea să-și roadă unghiile. Dacă Samuel 
venise să o înfrunte, atunci se anunţa o bătălie lungă și 
grea, al cărei rezultat era greu de prevăzut. 

Samuel se îndreptă spre fereastra și privi spre grădină. 

— Îmi amintesc de dumneata când erai o fetița, spuse el 
gânditor. 

Augusta scoase un mormăit de nerăbdare. 

— Veneai la biserică într-o rochiță albă și aveai panglici 


albe în păr, continuă el. Dar panglicile nu păcăleau pe 
nimeni. Erai o tirană încă de pe atunci. După slujba toată 
lumea se plimba prin parc, iar ceilalţi copii se temeau de 
dumneata, dar se jucau cu dumneata pentru că dumneata 
erai cea care organiza jocurile. Îi terorizai chiar și pe părinţii 
dumitale. Dacă nu obţineai ce voiai, erai în stare să faci un 
scandal atât de mare, încât lumea își oprea trăsura să vadă 
ce se întâmplă. Tatăl dumitale, Dumnezeu să-l ierte, avea 
privirea hărţuită a unui om incapabil să înţeleagă cum 
adusese pe lume un asemenea monstru. 

Vorbele lui Samuel erau aproape de adevăr și o făceau 
pe Augusta să se simtă prost. 

— Asta era acum ani de zile, spuse ea, uitându-se în 
lături. 

Samuel continuă ca și cum n-ar fi auzit spusele Augustei: 

— Nu de mine-mi fac griji. Mi-ar plăcea să fiu președinte, 
dar pot trăi și fără asta. Aș fi un președinte bun - poate nu 
atât de dinamic ca tata, poate mai mult un adept al muncii 
de echipă. Dar Joseph nu e potrivit pentru funcţia asta. Se 
enervează repede, este impulsiv și ia decizii proaste, iar 
dumneata îi potenţezi aceste părți negative aprinzându-i 
ambiția și încurcându-i perspectivele. Joseph face treabă 
bună într-un grup în care alţii pot să-l îndrume și să-l 
domolească. Dar nu poate fi lider - n-are judecata destul de 
lucidă. Pe termen lung, va aduce mai multe daune băncii. 
De asta îţi pasă vreun pic? 

Pentru o secundă, Augusta se întrebă dacă nu cumva 
Samuel are dreptate. Risca oare să ucidă cloșca cu ouăle 
de aur? Dar banca avea atâţia bani încât familia întreagă n- 
ar fi fost vreodată în stare să-i cheltuiască, chiar de s-ar fi 
oprit pe loc din lucru cu toţii. Oricum, ideea ca Joseph ar fi 
făcut rău băncii era de-a dreptul caraghioasă. Asociaţii nu 
făceau cine știe ce muncă grea: mergeau la bancă, citeau 
paginile financiare ale ziarelor, împrumutau bani la oameni 
și luau dobânda. Joseph putea face asta la fel de bine ca 
oricare altul. 

— Voi, bărbaţii, susţineţi că afacerile bancare sunt 


complexe și misterioase, spuse ea, dar nu mă păcăliţi voi 
pe mine. Apoi își dădu seama că se plasase pe o poziţie de 
apărare. Voi da seama lui Dumnezeu, nu dumitale, zise ea. 

— Chiar ai fi în stare să-i spui lui tata, așa cum ai 
ameninţat? spuse Samuel. Asta l-ar putea ucide. 

Augusta avu numai o clipă de ezitare: 

— Nu exista alternativă, replica ea cu tărie. 

Samuel se uită lung la ea. 

— Te cred, diavol ce ești! 

Augusta își ţinu respirația. Avea Samuel să cedeze? 
Simţea mirosul victoriei în aer, și în închipuirea ei auzi pe 
cineva spunând respectuos: „Daţi-mi voie să v-o prezint pe 
doamna Joseph Pilaster, soția preşedintelui Băncii 
Pilaster...” 

Samuel șovăi, apoi spuse, vădit scârbit: 

— Foarte bine. Le voi spune celorlalţi că nu vreau să 
devin președinte când se va retrage tata. 

Augusta își reținu un zâmbet de biruinţă. Ilzbândise. Se 
întoarse ca să-și ascundă încântarea. 

— Bucură-te de izbândă, spuse Samuel amar. Dar ţine 
minte, Augusta, că toţi avem secrete - chiar și dumneata. 
Și într-o bună zi cineva se va folosi în felul acesta de 
secretele dumitale împotriva dumitale, și-atunci îţi vei 
aduce aminte de ce mi-ai făcut mie. 

Augusta era nelămurită. La ce se referea Samuel? Fără 
vreun motiv anume, îi veni în minte Micky Miranda, dar 
înlătură gândul numaidecât. 

— N-am niciun secret de care să-mi fie rușine, spuse ea. 

— Zau așa? 

— Da! spuse ea, dar siguranţa lui Samuel o îngrijora. 

Samuel o privi într-un fel aparte. 

— Un tânăr avocat pe nume David Middleton a venit ieri 
să mă vadă. 

Pentru o clipă, Augusta nu pricepu. 

— Ar trebui să-l cunosc? 

Numele îi suna cunoscut într-un mod supărător. 

— L-ai întâlnit o dată, acum șapte ani, la o anchetă. 


Augusta îngheţă. Middleton era numele băiatului care se 
înecase. 

Samuel spuse: 

— David Middleton crede că fratele lui, Peter, nu s-a 
înecat, ci că a fost ucis. De Edward. 

Augusta simţea cu disperare că trebuie să se așeze, dar 
nu voia să-i dea lui Samuel satisfacția de a o vedea 
tulburată. 

— Ce naiba i-o fi venind să vină să tulbure apele după 
șapte ani? 

— Mi-a spus că n-a fost niciodată mulţumit cu ancheta 
făcută, dar că a păstrat tăcerea, de frică să nu le cauzeze 
părinţilor și mai multă durere. Dar mama lui a murit la puţin 
timp după Peter, iar tatăl anul acesta. 

— Şi de ce a venit la dumneata, și nu la mine? 

— Suntem colegi de club. In orice caz, spune că a recitit 
documentele de la anchetă și că au fost mai mulţi martori 
oculari care n-au fost chemaţi să depună mărturie. 

„Cu siguranţa că au fost și alți martori, gândi Augusta 
speriată. Mai erau acolo și nesuferitul ăsta de Hugh Pilaster, 
un băiat sud-american pe care-l chema Tony sau ceva de 
genul ăsta și o a treia persoană care nu fusese 
identificată.” Dacă David Middleton intra în contact cu unul 
dintre ei, povestea putea să iasă la lumină. 

Samuel o privea gânditor: 

— Din punctul dumitale de vedere, se poate spune că e 
păcat că judecătorul de instrucţie a spus lucrurile acelea 
despre eroismul lui Edward. Asta le-a dat oamenilor de 
gândit. Nimeni nu s-ar fi îndoit dacă s-ar fi spus că Edward 
stătea pe margine ezitând în timp ce băiatul se îneca. Dar 
oricine îl cunoaște pe Edward știe ca acesta n-ar traversa 
nici măcar strada ca să sară cuiva în ajutor, ca să nu mai 
vorbim de a sări într-un lac ca să salveze un băiat de la 
înec. 

Vorbele acestea erau o idioțenie curată și o insultă. 

— Cum îndrăznești! exclama Augusta fără a reuși însă să- 
și mobilizeze tonul autoritar obișnuit. 


Samuel o ignoră din nou: 

— Băieţii de la școală n-au crezut niciodată povestea. 
David fusese la aceeași școala cu câţiva ani înainte și îi 
cunoștea pe mulţi dintre băieţii mai mari. Stând de vorbă 
cu ei, i s-au confirmat suspiciunile. 

— Ideea e cu totul absurdă. 

— Middleton e un tip bătăios, ca toţi avocaţii, spuse 
Samuel, indiferent la protestele Augustei. Nu va lăsa 
lucrurile așa. 

— Nu mă sperie câtuși de puţin. 

— Asta-i bine, pentru că sunt sigur că vei primi în curând 
o vizită din partea lui. Se îndreptă către ușă. Nu rămân la 
ceai. O după-amiază plăcută, Augusta. 

Augusta se prăbuși pe o canapea. Nu prevăzuse lucrul 
acesta - cum l-ar fi putut prevedea? Victoria ei asupra lui 
Samuel era acum umbrită! Povestea aceasta veche 
apăruse din nou pe tapet după șapte ani de zile, când ar fi 
trebuit să fie dată cu desăvârșire uitării! Îi era îngrozitor de 
frică pentru Edward. N-ar fi putut suferi să i se întâmple 
ceva rău. Își puse capul în palme ca să-și domolească 
zvâcnetul tâmplelor. Ce era de făcut? 

Hastead, majordomul ei, intră în salon urmat de două 
servitoare care aduceau tăvi cu ceai și prăjituri. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, doamnă, rosti el cu 
accentul său galez. 

Ochii lui Hastead păreau să se uite în direcţii diferite, și 
lumea nu era niciodată sigură la care să se uite. La început 
era derutant, dar Augusta era obișnuită cu el. Ea încuviință 
din cap. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse el și începură să 
aranjeze serviciul de ceai. 

Uneori slugărnicia lui Hastead și spectacolul servitorilor 
care-i îndeplineau poruncile reușeau s-o calmeze pe 
Augusta, dar astăzi nimic nu părea s-o ajute. Se ridică și 
merse spre ușile înalte care dădeau spre terasă. Nici 
vederea grădinii însorite nu ajuta. Ce putea face ca să-l 
oprească pe David Middleton? 


Întrebarea continua s-o frământe pe Augusta în 
momentul în care apăru Micky Miranda. 

Augusta se bucură să-l vadă. Acesta era chipeș ca 
întotdeauna - cu redingotă neagră și pantaloni cu dungi, un 
guler de un alb impecabil și cravată de satin negru 
înnodată la gât. Micky văzu că Augusta nu este în apele ei 
și se arătă imediat compătimitor. Traversă odaia cu graţia 
și viteza unei pisici sălbatice și vocea îi era numai 
mângâiere: 

— Doamnă Pilaster, ce v-a putut pricinui atâta supărare? 

Augusta îi era recunoscătoare că venise primul. Il apucă 
de braţe. 

— S-a întâmplat un lucru îngrozitor. 

Micky își ţinea mâinile pe talia ei, ca și cum ar fi dansat, 
și Augusta simţi un fior de plăcere simțind degetele lui 
Micky apăsându-i șoldurile. 

— Nu vă neliniștiţi, spuse el blând. Spuneţi-mi ce e. 

Augusta începu să se liniștească. In momente din 
acestea, Micky îi era nespus de drag. Acesta îi aducea 
aminte de ceea ce simţise în tinereţe faţă de contele de 
Strang. Micky îi amintea foarte mult de acesta prin 
comportamentul lui plin de graţie, hainele lui fine și mai 
ales prin felul în care se mișca, prin mlădierea membrelor și 
mașinăria perfectă a trupului. Strang era englez și blond, pe 
când Micky era sud-american și brunet, dar amândoi aveau 
darul acela de a o face să se simtă feminină. Augustei îi 
venea să tragă trupul acela către al ei și să-și lase capul pe 
umărul lui. 

O zări pe servitoare zgâindu-se la ei și își dădu seama că 
Micky se afla într-o poziţie cam necuviincioasă, cu 
amândouă mâinile pe șoldurile sale. Se desprinse de el, îl 
luă de braţ și-l conduse pe ușile cele înalte ale terasei în 
grădina, acolo unde servitorii nu-i puteau auzi. Aerul era 
cald și înmiresmat. Se așezară unul lângă altul pe o bancă 
de lemn la umbră, și Augusta se întoarse spre el și îl privi. 
Ar fi vrut să-l ia de mână, dar asta ar fi fost indecent. 

Micky spuse: 


— L-am văzut ieșind pe Samuel - tulburarea 
dumneavoastră are ceva de-a face cu el? 

Augusta îi răspunse șoptit, iar Micky se aplecă spre ea s- 
o audă, apropiindu-se atât de mult, încât Augusta l-ar fi 
putut săruta aproape fără a face vreo mișcare. 

— A venit să-mi spună că nu își dorește poziţia de 
președinte. 

— Vești bune! 

— Da. Înseamnă că poziţia îi va reveni cu siguranţă 
soţului meu. 

— Şi că Papa își poate primi pusștile. 

— De îndată ce se retrage Seth. 

— Este exasperant cum se ţine cu dinţii de viaţă bătrânul 
Seth! exclamă Micky. Papa mă tot întreabă când are să se 
întâmple. 

Augusta știa ce-l îngrijora într-atâta pe Micky: se temea 
că taică-său are să-l cheme înapoi în Cordoba. 

— Socotesc că Seth n-o mai duce mult, spuse ea ca să-l 
liniștească. 

Micky o privi în ochi: 

— Dar nu asta este ceea ce v-a supărat. 

— Nu. E vorba despre nenorocitul acela de băiat care s-a 
înecat la voi la școală - Peter Middleton. Samuel mi-a spus 
că fratele lui Peter, care e avocat, a început să-și pună 
întrebări asupra cazului. 

Chipul lui Micky se întunecă. 

— După atâţia ani? 

— Se pare că n-a zis nimic până acum de dragul 
părinţilor, dar acum amândoi au murit. 

Micky se încruntă. 

— În ce măsură e asta o problemă? 

— Dumneata trebuie să știi mai bine decât mine. 

Augusta ezita. Trebuia să-l întrebe ceva pe Micky, dar se 
temea de răspuns. Își luă inima în dinţi: 

— Micky... dumneata crezi ca băiatul a murit din cauza 
lui Edward? 

— Păi... 


— Răspunde cu da sau nu! porunci ea. 

Micky se opri, și în cele din urmă spuse: 

— Da. 

Augusta închise ochii. „Dragul meu Teddy, gândi ea, de 
ce-ai făcut asta?” 

Micky spuse încet: 

— Peter nu înota bine. Edward nu l-a înecat, dar l-a 
epuizat. Peter era în viaţă când Edward l-a abandonat ca să 
se ia după Tonio. Dar cred că era prea obosit ca să iasă la 
margine și s-a înecat în timpul în care nu s-a uitat nimeni la 
el. 

— Teddy n-a vrut să-l omoare pe Peter. 

— De buna seamă că nu. 

— Era doar o hârjoneală între băieţi. 

— Edward n-a vrut să-i facă niciun râu. 

— Deci nu e omor. 

— Ba mă tem că este, rosti Micky grav, iar Augustei îi sări 
inima din loc. Dacă un hoţ aruncă un om la pământ cu 
intenţia de a-l jefui, și omul face un atac de cord și moare, 
hoțul e vinovat de omor, chiar dacă n-a avut intenţia să 
omoare. 

— De unde știi? 

— Am verificat cu un avocat cu ani în urmă. 

— De ce? 

— Am vrut să știu care e poziţia lui Edward. 

Augusta își îngropă faţa în mâini. Era mai rău decât își 
închipuise. 

Micky îi luă mâinile de pe faţă și i le sărută una după alta 
pe amândouă. Era un gest atât de tandru, încât Augustei îi 
veni să plângă. Micky continua să-i ţină mâinile într-ale lui 
și îi spuse: 

— Nicio persoană cu judecată nu l-ar incrimina pe 
Edward pentru ceva care s-a întâmplat când era copil. 

— Dar este Peter Middleton o persoană cu judecată? 
izbucni Augusta. 

— Poate că nu. Se pare că și-a alimentat obsesia ani de-a 
rândul. Doamne fereşte ca stăruința lui să-l ducă la aflarea 


adevărului. 

Augusta se înfioră gândindu-se la consecinţe. Ar fi un 
scandal; presa de senzaţie ar titra, SECRETUL RUȘINOS AL 
UNUI MOȘTENITOR DE BANCA, poliţia s-ar amesteca și ea, 
dragul de Teddy ar fi dus la judecată, și dacă ar fi găsit 
vinovat... 

— Micky, e mult prea îngrozitor să mă gândesc la asta! 
șopti ea. 

— Atunci trebuie să facem ceva. 

Augusta îi strânse mâinile cu putere, apoi i le eliberă și 
făcu bilanţul. Măsurase seriozitatea problemei. Văzuse 
umbra ștreangului întinzându-se asupra fiului ei. Era timpul 
să facă acum ceva concret, în loc să stea și să-și frângă 
mâinile. Slavă Domnului, Micky era un prieten adevărat. 

— Trebuie să facem în așa fel încât investigaţiile lui Peter 
Middleton să nu ducă la nimic. Câte persoane știu 
adevărul? 

— Șase, spuse Micky numaidecât. Edward, eu și 
dumneavoastră, trei, dar noi n-o să-i spunem nimic. Apoi 
mai e Hugh. 

— Hugh nu era acolo când a murit băiatul. 

— Nu, dar a văzut suficient ca să știe că povestea pe 
care i-am spus-o judecătorului de instrucţie era falsă. Și 
faptul că am minţit ne face să părem vinovați. 

— Deci Hugh e o problemă. Cine sunt ceilalţi? 

— Tonio Silva a văzut tot. 

— N-a spus nimic la vremea aceea. 

— Atunci îi era mult prea frică de mine. Dar nu sunt sigur 
că îi mai este și acum. 

— lar cel de-al șaselea? 

— N-am aflat niciodată cine era. Atunci nu l-am văzut la 
chip, și el nu a ieșit niciodată în față ca să anunţe drept 
martor. Mă tem că nu putem face nimic în privinţa lui. Dar 
dacă nimeni nu știe cine e, presupun că nu prezintă niciun 
pericol pentru noi. 

Pe Augusta o trecu un nou fior de spaimă - de asta nu 
putea fi sigură. Pericolul ca martorul necunoscut să iasă la 


suprafaţă exista, dar Micky avea dreptate spunând că nu 
puteau face nimic în această privinţă. 

— Sunt deci două persoane de care ne putem ocupa: 
Hugh și Tonio. 

Între cei doi se lăsă o tăcere meditativă. 

„Hugh nu mai poate fi tratat ca o problemă neglijabilă”, 
chibzui Augusta. Cu stilul lui băgăreţ, începea să se facă 
apreciat la bancă, în timp ce Eddy părea să stea pe loc. 
Augusta reușise să compromită relaţia dintre Hugh și Lady 
Florence  Stalworthy. Dar acum Hugh reprezenta o 
ameninţare mult mai periculoasă pentru Teddy. Trebuia 
făcut ceva cu el. Dar ce? Era totuși un membru al familiei 
Pilaster, chiar dacă unul fără însemnătate. Augusta își 
frământa mintea, dar nu-i venea nicio idee. 

Micky spuse gânditor: 

— Tonio are o slăbiciune. 

— Aha!? 

— Are patima jocului - joacă mai mult decât își permite, 
și pierde. 

— Poate ai putea aranja un joc? 

— Poate. 

Augusta se gândi că poate Micky știe să trișeze la jocul 
de cărţi. Nu putea însă să-i pună întrebarea deschis - 
insinuarea ar fi jignit de moarte pe orice gentleman. 

Micky spuse: 

— S-ar putea să fie scump. M-aţi sprijini? 

— De cât ai avea nevoie? 

— Mă tem ca e vorba de vreo sută de lire. 

Augusta nu stătu pe gânduri - era în joc viaţa lui Teddy. 

— Prea bine, spuse ea. 

Auzi voci venind din casă: ajunseseră și alți musafiri la 
ceai. Se ridică. 

— Nu prea știu cum să facem cu Hugh, spuse ea cu 
îngrijorare. Va trebui să mă mai gândesc. Acum trebuie să 
mergem înăuntru. 

În salon o găsiră pe cumnata Madeleine, căreia începu 
să-i turuie gura de îndată ce Augusta păși în casă. 


— Croitoreasa aia mă înnebunește, auzi dragă, două ore 
m-a ţinut ca să prindă un tiv în ace - abia aştept să beau o 
ceașcă de ceai, și... ah! uite că iar ai prăjitura aceea de 
migdale dumnezeiască! Doamne, nu-i așa că-i îngrozitor de 
cald? 

Augusta îi strânse mâna lui Micky cu un gest complice și 
se așeză ca să toarne ceaiul. 


CAPITOLUL PATRU - AUGUST 


1 


Atmosfera la Londra era caniculară și lipicioasă, și 
locuitorii oraşului tânjeau după aer curat și verdeață. In 
prima zi din august toată lumea mergea la curse la 
Goodwood. 

Se mergea cu trenuri speciale care plecau din sudul 
Londrei, de la Victoria Station. Diviziunile din sânul 
societății britanice se oglindeau perfect în felul în care era 
organizat transportul feroviar: înalta societate călătorea în 
luxul tapițat al vagoanelor de clasa întâi, negustorii și 
profesorii de şcoală mergeau înghesuiți, dar comod, cu 
clasa a doua, iar muncitorii și servitorii se îngrămădeau pe 
băncile tari de lemn de la clasa a treia. Când se dădeau jos 
din tren, aristocrații luau trăsura, clasa de mijloc se îmbarca 
în omnibuze trase de cai, iar muncitorii mergeau pe jos. 
Bogaţii își trimiseseră mâncarea în prealabil cu trenul - 
lachei vânjoși purtau pe umeri zeci de coșuri de picnic 
umplute cu veselă de porțelan și feţe de masă, pui fripţi și 
castraveți, șampanie și piersici de seră. Pentru cei mai 
puţin bogaţi erau standuri care vindeau cârnaţi, scoici și 
bere. Săracii își aduceau pâine și brânză învelite în batiste. 

Maisie Robinson și April Tilsley mergeau la curse cu Solly 
Greenbourne și Tonio Silva. Poziţia lor pe scara sociala era 
incertă. Locul lui Solly și Tonio era clar la clasa întâi, dar 
Maisie și April ar fi trebuit să călătorească la a treia. Ca să 
facă un compromis, Solly cumpără bilete la clasa a doua și 
luară omnibuzul, care îi duse peste dealuri, de la gară la 
hipodrom. 

Dar Solly ţinea prea mult la mâncare ca să se 
mulţumească cu un prânz cumpărat de la tarabe, așa că 
trimisese înainte patru servitori cu un coș mare de picnic, 
încărcat cu somon rece și vin roșu pus la gheaţă. Așternură 
pe jos o faţă de masă albă ca neaua și se așezară în jurul ei 
pe iarba fragedă. Maisie îi făcea soldăţei lui Solly. Ţinea din 


ce în ce mai mult la el. Era drăguţ cu toată lumea, plin de 
umor și spunea numai lucruri interesante. Lăcomia era 
singurul lui viciu. Maisie tot nu-i făcuse lui Solly voia, dar cu 
cât îl refuza mai mult, cu atât Solly părea mai devotat. 

Cursele începură după prânz. In apropiere se afla un 
bookmaker care, cocoţat pe o ladă, striga pariurile. Purta 
un costum în carouri mari, o cravată de mătase fluturând în 
vânt, un mănunchi enorm de flori la butonieră și pălărie 
albă. De umăr îi atârna o traistă plină de bani. Era postat 
sub un panou pe care scria: „William Tucker, King's Head, 
Chichester”. 

Tonio și Solly pariară la toate cursele. Maisie se plictisea: 
toate cursele semănau între ele dacă nu pariai ceva. April 
nu se dezlipea de Tonio, așa că Maisie se hotărî să îi lase pe 
ceilalți puţin și să meargă să se uite în jur. 

Caii nu erau singura atracţie din zonă. Dealurile din jurul 
câmpului erau ticsite cu corturi, standuri și tonete. Erau 
corturi cu jocuri de noroc, spectacole cu monștri și sluţi, și 
ţigănci brunete cu baticuri colorate care ghiceau viitorul. Se 
vindea gin, cidru, plăcintă cu carne, portocale și Biblii. 
Muzica flașnetelor și cea a orchestrelor se suprapuneau, iar 
prin mulţime circulau scamatori, jongleri și acrobaţi cerând 
câte un bănuţ. Mai erau căţei dansatori, pitici și uriași și 
oameni pe picioroange. Atmosfera gălăgioasă de carnaval îi 
aminti lui Maisie de circ, care avu o strângere de inimă 
nostalgică gândindu-se la viaţa pe care o lăsase în urmă. 
Artiștii se aflau aici ca să ia banii publicului cum puteau, și 
pe Maisie o încălzea la inimă să-i vadă reușind. 

Ştia că ea avea să ia mult mai mulţi bani de la Solly. Era 
o nebunie să ieși în lume cu unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din lume, dar să locuiești într-o cămăruţă în Soho. 
Deja la vremea aceasta ar fi trebuit să poarte numai 
diamante și blănuri și să aibă în vedere o căsuţă în afara 
Londrei la St John's Wood sau Clapham. Slujba pe care o 
avea la Sammles, să iasă călare prin parc cu caii de 
vânzare, nu mai avea să ţină mult timp: sezonul monden 
londonez se termina în curând, iar oamenii care-și 


permiteau să cumpere cai mergeau la ţară. Dar pe Solly 
Maisie nu-l lăsa să-i cumpere decât flori. Asta o scotea din 
minţi pe April. 

Maisie trecu pe lângă un cort mare. La intrare erau două 
fete îmbrăcate ca bookmakeri și un bărbat în costum negru 
care striga: „Singurul lucru sigur pe care se poate paria 
astăzi la Goodwood este venirea Zilei de Apoi! Puneţi-vă 
credința în Isus, iar răsplata va fi veșnică!” Interiorul 
cortului părea răcoros și ferit de bătaia soarelui, și Maisie 
intră mai mult mânată de impuls. Majoritatea celor 
dinăuntru stăteau pe bănci și păreau deja convertiți. Maisie 
se așeză aproape de ieșire și luă în mână o carte de imnuri. 

Maisie înţelegea de ce oamenii mergeau să se roage sau 
să ţină predici la cursele de cai. Acest lucru le dădea 
impresia că au un loc al lor. Tocmai acest sentiment că ar 
avea un loc al ei era posibilitatea ispititoare pe care i-o 
oferea Solly - nu atât pietrele preţioase și blănurile, cât 
ideea de a fi amanta lui Solly Greenbourne, de a avea deci 
o casă, un venit regulat și o poziţie în perspectiva mai largă 
a lucrurilor. Ştia că nu era o poziţie nici respectabiă, nici 
permanentă - căci totul s-ar sfârși în momentul în care Solly 
s-ar plictisi de ea dar era mult mai mult decât avea acum. 

Adunarea se ridică în picioare ca să cânte un imn, în care 
era vorba exclusiv despre a fi spălat în sângele Mielului. Lui 
Maisie i se făcu rău și ieși. 

Trecu pe lângă un teatru de marionete unde acţiunea se 
apropia de momentul culminant: supărăciosul domn Punch 
era vânturat de colo, colo pe scena cea mică de nevasta lui 
care ţinea în mână o bâtă. Maisie examina mulţimea cu 
ochi de expertă. Un spectacol de marionete nu aducea prea 
mulţi bani dacă funcţiona cinstit: majoritatea publicului se 
eclipsa fără să dea vreun ban și restul dădeau acolo un 
bănuţ sau mai puţin. Dar erau alte moduri de a jumuli 
publicul. După câteva clipe, Maisie reperă la margine un 
băiat care tocmai îl buzunărea pe un domn cu joben. Toată 
lumea în afară de Maisie privea spectacolul, și nimeni nu 
zări mânuţa cea jegoasă strecurându-se în buzunarul de la 


vesta bărbatului. 

Maisie n-avea nicio intenţie să-l dea în vileag pe băiat. 
După părerea ei, tinerii bogaţi și neatenţi meritau să-și 
piardă ceasurile de buzunar, iar hoţii curajoși își meritau din 
plin câștigurile. Dar când Maisie se uită mai bine la victima, 
recunoscu părul negru și ochii albaștri ai lui Hugh Pilaster. 
Işi aminti că April îi spusese că Hugh nu are bani. Cu 
siguranţă nu-și permitea să-și piardă ceasul. Brusc se hotări 
să-l salveze de propria neglijenţă. 

Işi făcu loc printre oameni până la marginea mulţimii. 
Hoţul de buzunare era un băiat zdrenţuit cu părul șaten, de 
vreo unsprezece ani - tocmai vârsta la care Maisie însăși 
fugise de acasă. Băiatul tocmai trăgea cu mare fineţe lanţul 
ceasului din vesta lui Hugh. Publicul spectacolului izbucni 
într-un râs zgomotos, moment în care hoţul o luă din loc cu 
ceasul în mână. 

Maisie îl apucă de încheietură. 

Băiatul scoase un țipăt speriat și încercă să-și răsucească 
mâna ca să scape din strânsoare, dar Maisie era mai 
puternică. 

— Dă-mi-l înapoi și nu spun nimic, șuieră ea. 

Băiatul șovăi pentru moment. Maisie citi pe faţa lui 
jegoasă că în el se dădea o luptă între frică și lăcomie. Apoi 
o resemnare istovită puse stăpânire pe faţa lui, și băiatul 
lăsă ceasul din mână. 

— Fugi de-aici și fură ceasul altcuiva, spuse ea. 

li elibera mâna și băiatul se făcu nevăzut într-o clipită. 

Maisie ridică ceasul. Era un ceas de aur cu capac. 
Deschise capacul și se uită ce oră era: trei și zece. Pe 
spatele ceasului stătea scris: 


Tobias Pilaster 

de la soția ta iubitoare 
Lydia 

23 mai 1851 


Ceasul fusese deci un cadou de la mama lui Hugh pentru 


tatăl lui. Maisie era bucuroasă ca reușise să-l recupereze, 
închise capacul și-l bătu pe Hugh pe umăr. 

Hugh se răsuci puţin supărat ca cineva îl deranjează de 
la spectacol, dar apoi în ochii lui albaștri apăru o expresie 
de surpriză: 

— Domnișoară Robinson! 

— Cât e ceasul? întrebă ea. 

Hugh își duse automat mâna la buzunar și-l găsi gol. 

— Ciudat... spuse el uitându-se în jur să vadă dacă nu l-a 
scăpat. Sper că nu l-am... 

Maisie ridică ceasul spre el. 

— Pe legea mea! spuse el. Cum l-ați găsit? 

— Am observat când erai buzunărit și l-am recuperat. 

— Şi unde-i hoţul? 

— l-am dat drumul. Era un biet puști. 

— Dar... spuse el deconcertat. 

— Chiar l-aș fi lăsat să plece cu ceasul dumitale, dar știu 
că nu-ţi poţi permite altul. 

— Doar nu vorbiţi serios. 

— Ba da. Și eu furam când eram mică de fiecare dată 
când puteam. 

— Teribil! 

Maisie simţi ca Hugh o agasează din nou. După părerea 
ei, Hugh avea ceva superior și moralizator în atitudinea lui. 
Maisie spuse: 

— Îmi amintesc de înmormântarea tatălui dumitale. Era o 
zi friguroasă și ploua. Tatăl dumitale a murit datorând bani 
tatălui meu - și totuși dumneata aveai o haină în ziua 
aceea, iar eu nu. Crezi că asta e cinstit? 

— Nu știu, spuse Hugh înfuriat dintr-odată. Aveam 
treisprezece ani când tata a dat faliment - dar asta nu 
înseamnă că toată viaţa mea trebuie să rămân indiferent la 
fărădelegi! 

Maisie era uimită. Nu i se întâmpla des să fie jignită de 
bărbaţi, dar Hugh o făcea pentru a doua oară. Însă Maisie 
nu voia să se certe din nou cu el. li atinse braţul: 

— Te rog să mă ierţi, spuse ea. N-am vrut să-l critic pe 


tatăl dumitale. Am vrut doar să te fac să înţelegi ce-l poate 
face pe un copil să fure. 

Hugh se îmbuna pe loc: 

— l-ar eu nici nu v-am mulţumit pentru că mi-aţi salvat 
ceasul. A fost cadoul de căsătorie al mamei pentru tata - 
dincolo de cât valorează, are o mare valoare sentimentală. 

— lar copilul va găsi un alt fraier pe care să-l 
buzunărească! 

Hugh râse. 

— N-am mai întâlnit niciodată pe cineva ca 
dumneavoastră! spuse el. Aţi dori să beţi un pahar de bere? 
E atât de cald! 

Era tocmai ceea ce își dorea Maisie. 

— Da, mulţumesc. 

La câţiva metri mai încolo se afla o căruță greoaie cu 
patru roţi încărcată cu butoaie uriașe. Hugh cumpără două 
beri călâi, cu gust de malţ, vărsate în căni de lut. Maisie 
bău cu poftă: îi fusese foarte sete, și berea era mai bună 
decât vinul franțuzesc al lui Solly. Pe căruţa cu butoaie era 
o pancartă bătută în cuie pe care cineva scrisese 
neîndemânatic cu creta, cu litere de tipar: „CINE PLEACA 
CU CANA IO SPARGEM DE CAP”. 

Faţa de obicei vesela a lui Hugh luă un aer meditativ. 
După câteva momente de gândire, Hugh spuse: 

— Vă daţi seama că am fost amândoi victimele aceleiași 
catastrofe? 

Nu, nu-și dădea seama. 

— Ce vrei să spui? 

— În 1866 a fost o criză financiară. Când se întâmplă 
asta, companii cu desăvârșire cinstite dau faliment... ca un 
cal dintr-un echipaj care cade și îi trage și pe ceilalţi cu 
sine. Afacerea tatei s-a prăbușit pentru că alți oameni îi 
datorau bani și nu i i-au plătit, iar tata a fost atât de 
disperat, încât și-a luat viaţa și a lăsat-o pe mama văduvă 
și pe mine orfan la vârsta de treisprezece ani. Tatăl 
dumneavoastră n-avea ce să vă dea de mâncare pentru că 
alţi oameni îi datorau bani și nu i i-au putut plăti, iar 


dumneavoastră aţi fugit de acasă la vârsta de treisprezece 
ani. 

Maisie înțelegea raționamentul lui Hugh, dar în sufletul ei 
nu putea fi de acord: îl ura pe Tobias Pilaster de prea multa 
vreme. 

— Nu e același lucru, se împotrivi ea. Lucrătorii nu au 
niciun control asupra acestor lucruri - ei doar urmează 
ordinele. Șefii au puterea. Este vina lor dacă lucrurile merg 
prost. 

Hugh păru că se gândește la spusele lui Maisie. 

— Nu știu, poate că aveţi dreptate. E cert că șefii iau 
partea leului din câștiguri. Dar un lucru știu sigur: șefi sau 
simpli lucrători, copiii lor n-au nicio vină. 

Maisie zâmbi. 

— E greu de crezut că suntem de acord cu ceva. 

Își terminară berile, dădură cănile înapoi și înaintară 
câţiva pași către un carusel cu cai de lemn. 

— Aţi vrea să vă daţi o tură? 

Maisie surâse. 

— Nu. 

— Sunteţi singură pe aici? 

— Nu, sunt cu... niște prieteni. 

Nu era sigură de ce anume, dar Maisie nu voia să-i spună 
lui Hugh ca venise cu Solly. 

— Dar dumneata? Ești pe aici cu nesuferita dumitale de 
mătușă? 

Hugh strâmba din nas. 

— Nu. Metodiștii nu sunt de acord cu cursele de cai. Ar fi 
indignată să știe că sunt aici. 

— Tine mult la dumneata? 

— Câtuși de puţin. 

— Atunci de ce vă permite să locuiţi la ea? 

— Îi place să-i aibă pe oameni sub ochi, ca să-i poată 
controla. 

— Și pe dumneata te controlează? 

— Încearcă, spuse Hugh râzând. Câteodată îi mai scap. 

— Trebuie să fie greu să locuiești cu ea. 


— Acum nu-mi permit să locuiesc singur. Trebuie să am 
răbdare și să muncesc din greu la bancă. Mai devreme sau 
mai târziu voi fi promovat și atunci voi fi independent... Şi- 
atunci îi voi putea spune și eu să-și ţină fleanca, așa cum 
aţi făcut dumneavoastră, mai spuse el râzând. 

— Sper că n-ai avut neplăceri după aceea. 

— Am avut, dar a meritat să-i văd expresia de pe chip 
când i v-aţi adresat. Atunci aţi început să-mi plăceţi. 

— De aceea m-ai invitat la cină? 

— Da. De ce m-aţi refuzat? 

— Pentru că April mi-a spus că n-ai un sfant. 

— Cât să plătesc pentru două cotlete și o budincă de 
prune tot am. 

— Cum ar putea rezista la așa ceva o fată? spuse ea 
ironic. 

Hugh râse: 

— leșiți cu mine astă-seară. Mergem la Grădina 
Cremorne să dansăm. 

Maisie era tentată, dar se gândi la Solly și se simți 
vinovată. 

— Nu, mulţumesc. 

— De ce nu? 

Maisie își puse aceeași întrebare. Nu era îndrăgostită de 
Solly și nici nu primea bani de la el: de ce se păstra pentru 
el? „Am optsprezece ani, gândi ea, pentru ce să trăiesc 
dacă nu pot nici măcar ieși la dans cu un băiat care-mi 
place?” 

— Bine atunci. 

— Acceptaţi? 

— Da. 

Hugh zâmbi. Maisie îl făcuse fericit. 

— Să vin să vă iau? 

Maisie nu voia ca Hugh să vadă dărăpănătura din Soho în 
care ea și April împărțeau o odaie. 

— Nu, hai să ne întâlnim în altă parte. 

— Bine - mergem la debarcaderul Westminster și luăm 
vaporașul spre Chelsea. 


— Da! 

Maisie era mai entuziasmată decât fusese vreodată în 
ultimul timp. 

— La ce oră? 

— La opt? 

Maisie socoti repede în minte. Solly și Tonio sigur voiau 
să rămână până la ultima cursă. Apoi trebuiau să ia trenul 
înapoi spre Londra. Avea să-și ia rămas-bun de la Solly la 
Victoria Station și s-o ia pe jos către Westminster. Foarte 
probabil că putea ajunge la timp. 

— Dar dacă întârzii puţin, mă aștepți? 

— Toată noaptea, dacă-i necesar. 

Se simţea vinovată gândindu-se la Solly. 

— E timpul să mă întorc la prietenii mei. 

— Vă conduc, propuse el imediat. 

Maisie nu voia asta. 

— Mai bine nu. 

— Cum doriţi. 

Maisie îi dădu mâna, și Hugh i-o strânse. Părea ciudat de 
formal. 

— Pe diseară, spuse ea. 

— Voi fi acolo. 

Maisie îi întoarse spatele și se îndepărta, dar simţea 
privirea lui Hugh aţintită asupra ei. „Oare de ce-am făcut 
asta? se întrebă ea. Vreau să ies cu el? Il plac? Întâia dată 
când ne-am întâlnit ne-am luat la ceartă de-am spart 
cheful, și azi eram cât pe ce să ne luăm din nou la harţă 
dacă n-aș fi îndreptat lucrurile. Chiar nu ne înţelegem. N-o 
să fim niciodată în stare să dansăm împreună. Poate nici nu 
mă duc. Dar are niște ochi albaștri tare frumoși.” 

Se hotări să nu se mai gândească la asta. li promisese să 
se întâlnească cu el, așa că avea să se ţină de cuvânt. 
Poate avea să se simtă bine, poate nu, dar n-avea niciun 
rost să-și facă griji dinainte. 

Trebuia să găsească un pretext ca să scape în seara 
aceea - Solly precis avea intenţia să o scoată în oraș la 
cină. Dar acesta nu-i discuta niciodată deciziile, așa că avea 


să accepte orice scuză, chiar și pe cea mai neverosimilă. Cu 
toate acestea, Maisie voia să găsească o scuză plauzibilă, 
pentru că se simţea prost să profite de firea lui 
îngăduitoare. 

li găsi pe ceilalți tot acolo unde îi lăsase. Petrecuseră 
toată după-amiaza între pistă și bookmakerul cu costum în 
carouri. April și Tonio aveau ochii luminoși și un aer 
victorios. Cum o văzu pe Maisie, April spuse: 

— Am câștigat o sută zece lire - nu e minunat? 

Maisie era bucuroasă pentru April. Atâţia bani făcuţi pe 
nimic! În timp ce Maisie îi felicita, Micky Miranda trecu pe 
lângă ei plimbându-se cu degetele mari agăţate de 
buzunarele redingotei lui cenușii. Maisie nu fu surprinsă să-l 
vadă: toată lumea venea la Goodwood. 

Cu toate că Micky era din cale afară de arătos, Maisie nu- 
| avea deloc la inimă. li aducea aminte de directorul 
circului, care credea ca toate femeile trebuie să fie 
măgulite de propunerile lui necuviincioase și era ofensat de 
moarte dacă vreuna îl respingea. Micky era cu Edward, ca 
întotdeauna. Maisie era curioasă de legătură dintre cei doi. 
Aceștia erau foarte diferiţi unul de altul: Micky era zvelt, 
impecabil, sigur pe sine, iar Edward - mare, stângaci și 
greoi. Cum de erau mereu nedespărțiți? Dar majoritatea 
oamenilor îl plăceau pe Micky foarte mult. Tonio se uita la 
el cu un fel de venerație nervoasă, ca un căţel la un stăpân 
crud. 

Cu ei mai era și un bărbat mai în vârstă și o femeie 
tânără. Micky îl prezentă pe bărbat drept tatăl lui. Maisie îl 
observă curioasă. Nu semăna deloc cu Micky. Era un bărbat 
scund, cu picioare arcuite, umeri foarte laţi și fața arsă de 
soare. Spre deosebire de fiul lui, nu părea să se simtă bine 
cu guler scrobit și cu joben. Femeia stătea agăţată de el ca 
și cum ar fi fost îndrăgostită nebunește de el, deși trebuie 
că era mai tânără decât el cu vreo treizeci de ani. Micky o 
prezentă drept domnișoara Cox. 

Vorbiră cu toţii despre pariuri și câștiguri. Edward și Tonio 
câștigaseră bani mulţi pe un cal numit Prince Charlie. Solly 


câștigase bani, apoi îi pierduse din nou, și ambele lucruri 
păreau să îi placă la fel demult. Micky nu dezvălui cât și 
cum pariase, și Maisie presupuse ca nu pariase la fel de 
mult ca restul - părea un tip prea prudent și calculat ca să 
aibă pasiunea jocului. 

Cu toate astea, Micky o surprinse la următoarea mișcare, 
îi spuse lui Solly: 

— Facem o partidă grea asta-seară, Greenbourne - 
minim o liră. Ce zici, vii și tu? 

Maisie fu surprinsă să constate că alura relaxată a lui 
Micky putea ascunde emoţii. Acesta nu era un om ușor de 
citit. 

Solly era de acord cu orice. 

— Vin, spuse el. 

Micky se întoarse spre Tonio. 

— Vrei să vii și tu? 

Felul în care puse întrebarea - stil „totul sau nimic” - îi 
sună fals lui Maisie. 

— Puteţi conta pe mine! spuse Tonio încântat. Voi fi 
acolo! 

Apriş se arătă supărată și spuse: 

— Nu astă-seară, Tonio! Doar mi-ai promis! 

Maisie bănuia că Tonio nu-și permitea să participe la un 
joc la care miza minimă era o liră. 

— Ce ţi-am promis? întrebă el trăgând cu ochiul către 
prieteni. 

April îi șopti ceva la ureche și toţi bărbaţii râseră. 

Micky spuse: 

— E ultima partidă importanta a sezonului, Silva. O să-ţi 
pară rău c-ai ratat-o. 

Asta o uimi pe Maisie. Da la Argyll Rooms rămăsese cu 
impresia că Micky nu-l simpatiza deloc pe Tonio. De ce să 
caute acum să-l convingă pe Tonio să joace cărţi cu ei? 

Tonio zise: 

— Azi am o zi norocoasă - uite ce de bani am câștigat la 
curse! Am să joc cărţi astă-seară. 

Micky se uită pe furiș la Edward, și Maisie prinse o nuanţă 


de ușurare în privirile lor. Edward spuse: 

— Deci cinăm cu toţii împreună la club? 

Solly se uită la Maisie, care își dădu seama că pretextul 
de a nu petrece seara cu el îi era servit pe tavă. 

— Du-te la cina cu băieţii, Solly - nu mă deranjează 
deloc. 

— Precis? 

— Da. Am avut o zi minunată. Du-te la club astă-seară. 

— Ne-am înțeles atunci, spuse Micky. 

O luă din loc împreună cu tatăl lui, cu domnișoara Cox și 
cu Edward. 

Tonio și April merseră să parieze pe cursa următoare. 
Solly îi oferi lui Maisie brațul și spuse: 

— N-ai vrea să ne plimbăm puţin? 

O luară agale pe lângă bariera vopsită îl alb care 
marginea pista. Era cald și aerul de ţară mirosea a 
proaspăt. După o vreme, Solly întrebă: 

— Maisie, dumneata mă placi pe mine? 

Maisie se opri, se ridică pe vârfuri și îl sărută pe obraz. 

— Te plac mult de tot. 

Solly o privi în ochi, și Maisie fu surprinsă să vadă lacrimi 
în spatele lentilelor ochelarilor lui. 

— Solly, dragul meu, ce e? 

— Şi eu te plac pe dumneata, spuse el. Mai mult decât pe 
oricine altcineva. 

— Mulţumesc. 

Maisie era sincer mișcată. Solly nu obișnuia să arate vreo 
emoție mai puternica decât un entuziasm moderat. 

Apoi Solly întrebă: 

— Vrei să fii soția mea? 

Maisie rămase perplexă. Era ultimul lucru la care s-ar fi 
așteptat. Bărbaţii din clasa socială a lui Solly nu făceau 
propuneri de căsătorie fetelor ca ea. Le seduceau, le 
dădeau bani, le aveau ca amante, făceau copii cu ele, dar 
în niciun caz nu se căsătoreau cu ele. Maisie era prea 
năucită ca să poată scoate vreun cuvânt. 

Solly continua: 


— Ți-aș oferi tot ce dorești. Te rog, spune da. 

Să fie soţia lui Solly! Maisie ar deveni incredibil de 
bogată, acum și în vecii vecilor. Un pat moale în fiecare 
noapte, foc duduind în fiecare odaie a casei, unt pe masă 
de să se sature! S-ar trezi când ar avea chef, nu când 
trebuie. Nu i-ar mai fi foame niciodată, și nici frig, n-ar mai 
fi niciodată jerpelită sau obosită moartă. 

Cuvântul „da” îi tremura pe vârful limbii. 

Se gândi la cămăruţa lui April din Soho, cu un cuib de 
șoareci în perete, se gândi la mirosul îngrozitor emanat de 
toaletă când era cald, se gândi la serile în care rămâneau 
flămânde, se gândi la durerea de picioare pe care o simţea 
după o zi de bătut străzile. 

II privi pe Solly. Cât de greu putea fi să se căsătorească 
cu omul ăsta? 

Solly spuse: 

— Te iubesc nespus demult, sunt disperat după 
dumneata. 

Maisie înțelegea că Solly o iubește cu adevărat. 

Şi ăsta era necazul. 

Ea nu Îl iubea pe el. 

Solly merita mai mult. Merita o soție care să-l iubească 
cu adevărat, nu o femeie de stradă cu inima împietrită care 
umblă după bani. Dacă se căsătorea cu el, avea să îl înșele. 
Or Solly nu merita așa ceva. 

Lui Maisie îi veni să plângă. Spuse: 

— Eşti omul cel mai drăguţ și tandru pe care l-am întâlnit 
vreodată... 

— Te rog din suflet, nu spune nu, o întrerupse el. Dacă nu 
poţi spune da, mai bine nu spune nimic. Mai gândește-te, 
cel puţin o zi, poate mai multe. 

Maisie oftă. Ştia că ar trebui să-l refuze, și că ar fi fost 
mai ușor s-o facă pe loc. Dar Solly o implora. 

— Mă voi gândi. 

Solly se lumină la faţă. 

— Îți mulțumesc. 

Maisie își scutură capul cu tristețe. 


— Orice-ar fi, Solly, nu cred că voi fi cerută vreodată în 
căsătorie de un om mai bun decât dumneata. 


2 


Hugh și Maisie luară cursa de un ban cu vaporașul de 
agrement de la debarcaderul Westminster la Chelsea. Era o 
seară caldă și vaporoasă. Bărcile, șalupele și bacurile 
brăzdau apele mâloase și urcau râul pe sub noul pod de 
cale ferată care ducea la Victoria Station, lăsând în urmă 
spitalul Chelsea al arhitectului Christopher Wren pe malul 
drept și câmpurile înflorite Battersea, unde se desfășurau 
de obicei duelurile, pe malul stâng. Podul Battersea era o 
structură de lemn prăpădită care părea gata să se dărâme. 
La capătul de sud al podului se aflau fabricile chimice, dar 
pe cealaltă parte Biserica Veche din Chelsea era 
înconjurată de căsuțe cochete, și copii goi se bălăceau în 
apă. 

Debarcară la mai puţin de doi kilometri după pod și o 
luară pe jos de-a lungul cheiului până la somptuoasa poartă 
aurită a Grădinii Cremorne. Grădina se întindea între rău și 
King's Road, pe cinci hectare amenajate cu desișuri și 
grote, straturi de flori și peluze, tufișuri de ferigi și 
boschete. La ora la care Hugh și Maisie ajunseră acolo, se 
lăsa seara. In copaci atârnau lampioane chinezești, iar 
aleile șerpuite erau mărginite de felinare cu gaz. Era 
aglomeraţie mare: mulţi dintre tinerii care fuseseră la curse 
hotărâseră să-și încheie ziua aici. Lumea era trasă la patru 
ace și colinda fără griji prin grădină, râzând și cochetând, 
fetele două câte două, băieţii în grupuri mai mari, iar 
perechile braț la braţ. 

Vremea fusese frumoasă întreaga zi - însorită și caldă, 
dar seara devenise sufocantă, și tunetele amenințătoare 
din depărtări anunțau furtună. Hugh era entuziasmat și 
emoţionat deopotrivă. Era absolut încântat să o aibă pe 
Maisie la brațul său, dar avea și un sentiment de 
nesiguranţă că nu știe regulile jocului pe care îl juca. La ce 


se aștepta oare Maisie? S-ar lăsa oare sărutată? Avea să-i 
dea voie să facă orice voia? 

Hugh ardea de dorinţa de a o atinge, dar nu știa de unde 
să înceapă. Oare Maisie se aștepta ca Hugh să meargă 
până la capăt? El voia, dar nu mai făcuse asta niciodată și-i 
era frică să nu se facă de râs. li auzise deseori pe 
funcţionarii de la banca vorbind despre prostituate, despre 
ce voiau să facă și ce nu, dar Hugh bănuia ca mulţi doar se 
dădeau mari. Oricum, Maisie nu putea fi tratată ca o 
prostituata. Ea era mai complicată decât atât. 

Hugh era neliniștit și pentru ca se temea să nu se 
întâlnească cu vreun cunoscut. Ai lui n-ar fi fost deloc de 
acord cu asta. Grădina Cremorne nu numai că era un loc 
pentru clasa de jos, dar metodiștii credeau și că încurajează 
desfrâul. Dacă ar fi fost descoperit, Augusta ar folosi 
imediat acest lucru împotriva lui. Una era ca Edward să iasă 
cu femei ușoare în locuri rău famate - el era fiul și 
moștenitorul. Cu totul altceva era ca acest lucru să vină din 
partea lui Hugh cel calic, neșcolit și care probabil că avea 
să devină un ratat ca taică-său: Augusta ar fi spus imediat 
că locurile de plăcere deocheate erau habitatul lui natural și 
că locul lui era într-adevăr printre funcţionari, artizani și 
fete de teapa lui Maisie. 

Hugh se afla într-un moment foarte important al carierei 
sale. Era pe punctul de a fi promovat funcţionar responsabil 
cu corespondenţa - cu o leafa de 150 de lire pe an, adică 
de două ori mai mult decât ceea ce câștiga în prezent - și 
zvonuri despre un comportament desfrânat i-ar fi pus în 
pericol promovarea. 

Privea neliniștit în jurul său la lumea care se plimba pe 
aleile șerpuinde printre straturi de flori, temându-se să nu 
recunoască pe cineva. Ici și colo mai era câte un bărbat din 
lumea bună, unii cu fete de braţ, dar toţi evitau cu grijă 
privirile lui Hugh, care își dădu seama că și lor le era teamă 
să nu fie văzuţi în locul acela. Hugh hotărî ca dacă ar fi să 
întâlnească pe cineva cunoscut, respectiva persoana ar fi 
tot atât de interesată ca și el să păstreze tăcerea asupra 


întâlnirii. Se simţi astfel mai liniștit. 

Hugh era mândru de Maisie. Aceasta purta o rochie 
albastră-verzuie cu decolteu adânc și turnura la spate, și o 
pălărie de marinar așezată ștrengărește pe părul adunat 
sus. Atrăgea multe priviri admirative. 

Trecură pe lângă un teatru-balet, un circ oriental, o pistă 
de popice pe iarbă și mai multe standuri unde se trăgea la 
tir, și intrară într-un restaurant ca să ia masa. Era o 
experienţă nouă pentru Hugh: restaurantele, deși tot mai 
des întâlnite, erau frecventate mai ales de clasa de mijloc - 
lumea bună încă nu agrea ideea de a mânca în public. 
Tineri precum Edward și Micky mâncau în oraș destul de 
des, dar ei o luau drept o escapadă în viaţa claselor de jos, 
și când o făceau erau fie în căutare de dame, fie însoţiţi de 
ele. 

In timpul mesei, Hugh făcu mari eforturi să nu se 
gândească la sânii lui Maisie. Partea lor de sus se revărsa 
voluptuos din decolteul rochiei - erau albi și pistruiaţi. Hugh 
văzuse sâni goi o singură dată în viaţă, la bordelul lui Nellie, 
cu vreo două săptămâni în urmă. Dar nu pusese niciodată 
mâna. Erau oare tari precum mușchii sau moi? Când o 
femeie își dădea jos corsetul, sânii ei se mișcau când 
mergea sau rămâneau nemișcaţi? Dacă-i atingeai, cedau la 
apăsare, sau erau tari ca rotula genunchiului? Oare avea 
să-i dea voie să-i atingă? Din când în când se gândea chiar 
că-i săruta, așa cum îl văzuse pe bărbatul acela care săruta 
sânii unei prostituate la bordel, dar aceasta era o dorinţă 
tainică de care se simţea rușinat. | se părea animalic să 
stea faţă în faţă cu o femeie și să se gândească constant la 
cum ar arăta dezbrăcată, ca și cum nu-l interesa nimic 
altceva despre ea, decât să se folosească de ea. Și totuși, 
nu se putea abţine, mai ales în faţa lui Maisie, care era atât 
de ademenitoare. 

In timp ce mâncau, într-un alt capăt al grădinii se lansară 
focuri de artificii. Pocniturile și fulgerele de lumină îi 
supărară pe leii și tigrii de la menajerie, care începură să-și 
ragă nemulțumirea. Hugh își reaminti că Maisie lucrase la 


un circ și o întrebă cum fusese. 

— Ajungi să-i cunoşti pe oameni foarte bine când 
locuiești atât de aproape de ei, spuse ea meditativ. Intr-un 
fel e bine, în altul rău. Oamenii se ajuta între ei tot timpul. 
Se nasc povești de dragoste, foarte multe certuri, uneori 
încăierări - în cei patru ani cât am fost cu circul, au fost 
doua omoruri. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Și veniturile sunt nesigure. 

— De ce? 

— Când lumea n-are bani, primul lucru la care face 
economii e distracţia. 

— Nu m-aș fi gândit la asta. Trebuie să ţin minte să nu 
investesc banii băncii în niciun fel de afaceri legate de 
divertisment. 

Maisie zâmbi. 

— Dumneata te gândești tot timpul la finanţe? 

„Nu, își spuse Hugh în sinea lui, mă gândesc tot timpul la 
sâni.” Spuse: 

— Trebuie să înţelegi că sunt fiul oii negre a familiei. Știu 
mai mult despre bănci și finanţe decât oricare alt tânăr din 
familia Pilaster, dar trebuie să lucrez de două ori mai mult 
ca să-mi dovedesc meritele. 

— De ce ţii dumneata atât de mult să-ţi dovedești 
valoarea? 

„Bună întrebare”, gândi Hugh. Chibzui câteva clipe, apoi 
răspunse: 

— Cred că așa am fost eu dintotdeauna. La școală 
trebuia neapărat să fiu cel mai bun din clasă. lar eșecul 
tatei a agravat lucrurile: toată lumea crede că am să-i calc 
pe urme, așa ca trebuie să le demonstrez că se înșală. 

— Ştii, într-un fel și eu simt la fel. Nu vreau să trăiesc 
niciodată ca mama mea, mereu la un pas de a cădea în cea 
mai neagră sărăcie. O să am bani, orice-ar presupune asta. 

Hugh întrebă cu cea mai mare delicateţe de care fu în 
stare: 

— Acesta e motivul pentru care umbli cu Solly? 


Maisie se încruntă, și pentru o clipă Hugh crezu că fata se 
supărase pe el, dar ea zâmbi ironic: 

— Presupun că e o întrebare cinstită. Dacă vrei să știi 
adevărul, află că nu sunt prea mândră de relaţia mea cu 
Solly. L-am indus în eroare creându-i anumite... așteptări. 

Hugh era surprins. Însemna asta oare că Maisie nu 
mersese până la capăt cu Solly? 

— Pare să te placă. 

— Și eu îl plac pe el. Dar Solly nu-și dorește și nu și-a 
dorit niciodată o relație de camaraderie cu mine, și asta am 
știut-o de la bun început. 

— Inţeleg ce spui. 

Hugh decise în mintea lui că Maisie nu mersese până la 
capăt cu Solly, și asta însemna că era foarte posibil să nu 
vrea să meargă până la capăt nici cu el. Fu dezamăgit și 
ușurat deopotrivă - dezamăgit pentru că o dorea atât de 
mult și ușurat pentru că era atât de cuprins de emoție. 

— Pari să fii bucuros, spuse Maisie. 

— Presupun că sunt bucuros să aud că dumneata și Solly 
aveţi doar o relaţie de camaraderie. 

Maisie se întristă puţin, iar Hugh se întrebă dacă spusese 
un lucru nepotrivit. 

Hugh plăti cina pentru amândoi. Era destul de scump, dar 
adusese cu el banii pe care-i pusese deoparte pentru 
următorul lui rând de haine - nouăsprezece șilingi - așa că 
avea destul la el. Când părăsiră restaurantul, lumea din 
grădină părea și mai gălăgioasă decât înainte - fără 
îndoială pentru că între timp consumase cantități 
însemnate de bere și gin. 

Ajunseră la un ring de dans. Hugh se simţea stăpân pe 
sine când venea vorba de dans, căci aceasta fusese singura 
materie predată temeinic la Academia Folkestone pentru 
Fiii Gentilomilor. 

O conduse pe Maisie pe ringul de dans și o luă în braţe 
pentru întâia oară. Avea furnicături în buricele degetelor 
când își puse mâna dreaptă pe curbura spatelui ei, chiar 
deasupra turnurii rochiei. Simţea căldura trupului ei 


emanând prin rochie. Îi luă mâna în stânga lui, pe care ea o 
strânse puţin: senzația aceasta îl ameţi de-a binelea. 

La sfârșitul primului dans, Hugh îi zâmbi lui Maisie, 
simțindu-se mulţumit, și spre surprinderea lui, fata întinse 
mâna și-i atinse buzele cu vârful degetului. 

— Îmi place când surâzi, spuse ea. Pari un băieţandru. 

Hugh numai „băiețandru” nu încerca să pară, dar în acel 
moment ar fi fost de acord cu orice i-ar fi plăcut ei. 

Dansară din nou. Făceau o pereche bună: Maisie era 
scundă, iar Hugh era numai cu puţin mai înalt, și amândoi 
aveau pasul ușor. Hugh dansase cu zeci de fete, dacă nu cu 
sute, dar niciodată nu se simţise atât de bine. | se părea că 
abia acum descoperă delicioasa plăcere de a ţine o femeie 
în braţe, de a se mișca și a pluti în ritmul muzicii, de a 
executa la unison pași complicațţi. 

— Ești obosită? o întreba el la sfârșitul dansului. 

— Deloc! 

Dansară din nou. 

La balurile din înalta societate era necuviincios să 
dansezi cu aceeași fată de mai mult de două ori. La sfârșitul 
dansului, trebuia să o conduci de pe ring și să te oferi să-i 
aduci o cupă de șampanie sau şerbet. Pe Hugh îl 
enervaseră mereu aceste reguli și acum simţea un 
sentiment de ușurare veselă să poată fi un simplu 
participant anonim la acest bal. 

Cei doi rămaseră pe ringul de dans până la miezul nopţii, 
când se opri muzica. 

Toate perechile părăsiră ringul și se risipiră pe aleile 
grădinii. Hugh băgă de seamă că mulţi bărbaţi continuau 
să-și ţină braţele în jurul taliei partenerelor, cu toate că 
dansul se terminase, așa că, nu fără mari emoţii, hotărî să 
facă și el la fel. Maisie nu păru deranjată de acest lucru. 

Petrecerea devenea gălăgioasă. Pe marginea aleilor erau 
așezate din loc în loc niște cabine mici, ca niște loji la 
Operă, unde lumea putea sta și lua cina privind trecătorii. 
Unele cabine fuseseră închiriate de grupuri de studenți 
acum beţi. Un glumet îi zbură unui domn care mergea în 


faţa lui Hugh jobenul de pe cap, iar Hugh trebui să-și lase 
capul în jos ca să se ferească din calea unui colţ de pâine 
care zbura prin aer. O ţinu pe Maisie mai strâns, protector, 
și, spre surpriza lui, aceasta își încolăci braţul de talia lui și-l 
strânse ușor. 

Erau o mulţime de ascunzișuri și de bolți umbrite pe 
lângă aleea principală, și Hugh putea ghici prin întuneric 
siluetele perechilor așezate pe băncile de lemn, deși nu 
vedea dacă se îmbrăţișau sau dacă doar stăteau și 
vorbeau. Fu uimit când perechea dinaintea lor se opri și se 
sărută pasional în mijlocul aleii. Hugh o conduse pe Maisie 
pe lângă ei, stânjenit. Dar după o vreme, își învinse 
sentimentul de stânjeneală și începu să-i placă. La câteva 
minute trecură din nou pe lângă o pereche care se săruta. 
Hugh îi prinse privirea lui Maisie. Ea îi zâmbi într-un fel 
despre care Hugh nu avu nicio îndoială că se voia 
încurajator. Dar tot nu reușea să-și ia inima în dinţi și s-o 
sărute. 

În gradină era hărmălaie tot mai mare. Trebuiră să 
ocolească o încăierare între șase sau șapte tineri, care 
țipau, beti, împingându-se și dându-și pumni. Hugh băgă de 
seamă că pe alei apăruseră și câteva femei neînsoţite și se 
întrebă dacă erau cumva prostituate. Atmosfera devenea 
amenințătoare, și Hugh simţi nevoia s-o protejeze pe 
Maisie. 

Dintr-odată, un grup de treizeci, patruzeci de tineri 
dădură buzna peste mulţime, smulgând pălăriile bărbaţilor, 
împingându-le pe femei la o parte și aruncându-i pe bărbaţi 
la pământ. Nu era loc de scăpare: dădeau năvală și pe 
peluze, de o parte și de alta a aleii. Hugh acţiona rapid. Se 
așeză în fața lui Maisie cu spatele la atacatori, apoi își 
scoase pălăria și își încolăci braţele în jurul lui Maisie, 
ţinând-o strâns. Gloata dezlănţuită ajunse la ei. Spatele lui 
Hugh fu izbit puternic de un umăr. Hugh se clătină, dar 
continuă să o ţină pe Maisie, și reuși să rămână în picioare. 
Lângă el, o fată fusese trântită la pământ și un bărbat 
primise un pumn în faţă. Apoi huliganii dispărură. 


Hugh o eliberă pe Maisie din strânsoarea braţelor și o 
privi. Maisie îi întoarse privirea, vibrând de așteptare. 
Şovăitor, Hugh se aplecă și o sărută pe buze. Erau delicios 
de moi și de mobile. Își închise ochii. Aşteptase ani întregi 
momentul acesta - primul său sărut! Şi era la fel de 
încântător cum visase. Hugh respiră mireasma lui Maisie. 
Buzele ei se mișcau ușor pe ale lui. Hugh nu mai voia să se 
oprească. 

Maisie fu cea care întrerupse sărutul. Se uită lung la el, 
apoi îl strânse la piept, trăgându-i trupul spre al ei. 

— Mi-ai putea strica toate planurile, spuse ea încet. 

Hugh nu pricepu ce voia să spună. 

Privi într-o parte. Zări o boltă și o bancă liberă dedesubtul 
ei. Adunându-și tot curajul, spuse: 

— Ai vrea să ne așezăm puţin? 

— Bine. 

Se înfundară în întuneric și se așezară pe banca de lemn. 
Hugh o sărută din nou. A 

De data aceasta se simțea mai sigur de sine. Işi duse un 
braţ în jurul umerilor ei și o trase spre sine, iar cu cealaltă 
mână îi aplecă ușor capul și o sărută cu și mai mult foc 
decât înainte, apăsându-și tare buzele de ale ei. Ea 
răspunse cu ardoare, arcuindu-și spatele astfel încât Hugh 
să-i simtă pieptul lipit de al său. Hugh fu uimit de 
înflăcărarea lui Maisie, deși nu cunoștea niciun motiv 
pentru care fetelor nu le-ar fi plăcut să sărute tot atât de 
mult ca bărbaţilor. Avântul ei dublă înflăcărarea lui Hugh. 

O dezmierdă pe obraz și pe gât, apoi își cobori mâna pe 
umărul ei. Voia să-i atingă sânii, dar îi era frică să nu o 
supere, așa că șovăi. Maisie își duse buzele la urechea lui și 
îi adresă o șoaptă care era în același timp și un sărut: 

— Poţi să-i atingi. 

Hugh fu uluit că Maisie îi citise gândurile, dar invitaţia ei 
îl ațâță chinuitor, nu numai pentru că Maisie îi dădea voie, 
ci mai ales pentru că o spusese răspicat. „Poţi să-i atingi.” 
Vârfurile degetelor lui traseră o linie de la umărul fetei, 
traversându-i clavicula până pe piept, atingându-i urcușul 


sânilor deasupra decolteului rochiei. Pielea ei era fină și 
caldă. Hugh nu știa precis ce avea de făcut de aici încolo. 
Oare ar trebui să-și strecoare mâna în rochie? 

Maisie îi răspunse la întrebarea nerostită luându-i mâna 
și apăsându-i-o de rochie sub linia decolteului. 

— Pipăie-i, dar ușor, șopti ea. 

Hugh făcu întocmai. „Nu sunt ca niște mușchi sau niște 
rotule, gândi el, ci mai moi, cu excepţia sfârcurilor, tari.” 
Mâna lui se plimba pe sânii lui Maisie, mângâindu-i și 
strângându-i ușor. Simţea respiraţia fierbinte a lui Maisie pe 
gât. Simţea că ar vrea să facă asta toată noaptea, dar se 
opri ca să-i sărute din nou buzele. De data aceasta, ea îl 
sărută scurt, apoi îl împinse ușor, îl sărută iar și iar îl 
împinse, și tot așa de mai multe ori, și asta era și mai 
încântător. Hugh își dădu seama că erau feluri și feluri de a 
săruta. 

Dintr-odată, Maisie înmărmuri: 

— la ascultă! spuse ea. 

Lui Hugh i se păruse vag că grădina devenea din ce în ce 
mai zgomotoasă, dar acum auzea ţipete și bubuituri. 
Privind spre alee, bagă de seamă ca lumea fugea care 
încotro. 

— Trebuie să fie vreo încăierare, spuse el. 

Apoi auzi fluierul unui poliţist. 

— Fir-ar să fie, spuse el. E bucluc. 

— Hai mai bine să plecăm, zise Maisie. 

— Hai să încercăm să găsim ieșirea dinspre King's Road. 
Şi să vedem dacă prindem de acolo o brișcă. 

— Bine. 

Șovăi, nevoind să se dea dus. 

— Incă o sărutare. 

— Da. 

Hugh o sărută, și ea îl strânse la piept cu putere. 

— Hugh, spuse ea, sunt fericită că te-am întâlnit. 

Hugh socoti că acesta era cel mai frumos lucru pe care. i-l 
spusese cineva vreodată. 

Se îndreptară spre alee și o luară spre nord în pas grăbit. 


O clipă mai târziu, un tânăr care gonea și un altul care îl 
urmarea le tăiară calea. Primul îl izbi pe Hugh și-l trânti la 
pământ. Până să se ridice Hugh, cei doi dispăruseră. 

Maisie era îngrijorată: 

— Eşti teafăr? 

Hugh se scutură de praf și-și ridică pălăria. 

— Nicio stricăciune. Dar nu vreau să se întâmple așa 
ceva cu dumneata. Hai s-o luăm pe iarbă. Poate e mai puţin 
primejdios. 

În momentul în care pășiră pe iarbă, se stinseră 
felinarele. 

Înaintară în întuneric. Acum se auzea un vuiet constant 
de voci de bărbaţi și ţipete de femei, punctat de fluierele 
polițiștilor. Hugh se gândi dintr-odată că ar putea fi arestat. 
Dacă s-ar fi întâmplat asta, toată lumea ar afla ce făcuse. 
Augusta ar spune ca Hugh e prea dezmăţat ca să i se dea 
un post important la bancă. Scoase un geamăt. Apoi își 
aminti din nou senzaţia pe care o avusese pipăind sânii lui 
Maisie și hotărî că nu-i pasă de ce spune Augusta. 

Maisie și Hugh mergeau spre ieșire printre copaci și 
desișuri, evitând aleile și spaţiile deschise. Malul râului era 
mai înalt, așa că Hugh știa ca merg în direcţia bună atâta 
vreme cât urcau. 

Hugh văzu luminiţe licărind în depărtare și o cotiră într- 
acolo. Acum întâlneau și alte perechi care mergeau în 
aceeași direcţie. Hugh spera că poliţia nu avea să-i ia la 
întrebări dacă se aflau într-un grup de oameni respectabili 
și sobri. 

Dar în momentul în care se apropiau de ieșire, un grup 
de treizeci, patruzeci de polițiști dădură buzna în parc. 
Încercând să intre în parc împotriva valului de oameni care 
se grăbea să iasă, începură să păruiască lumea în dreapta 
și în stânga. Oamenii se răsuciră și începură să alerge în 
direcţia opusă. 

Hugh evaluă rapid situaţia. 

— Lasă-mă să te iau în braţe, îi spuse el lui Maisie. 

Ea se uita mirată la el, dar spuse: 


— Bine. 

Hugh se aplecă și o ridică, punându-și un braţ sub 
genunchii ei și celălalt în jurul umerilor. 

— Prefă-te ca ai leșinat, spuse el, iar ea închise ochii și se 
lăsă moale în braţele lui Hugh. 

Hugh înainta împotriva mulţimii, strigând cu tonul cel mai 
autoritar de care era în stare: 

— Faceţi loc! Faceţi loc! 

La vederea unei femei leșinate, chiar și mulțimea care 
fugea încercă să se dea la o parte. Hugh se trezi faţă în față 
cu polițiștii care veneau năvălind la fel ca vizitatorii grădinii. 

— La o parte! Sergent, fă-i loc doamnei! strigă el la unul 
dintre ei. 

Polițistul îl privi cu dușmănie, și Hugh crezu pentru o 
clipă că șiretlicul lui avea să fie descoperit. Apoi polițistul 
strigă: 

— Lăsaţi-l pe domnul să treacă! 

Hugh înaintă printre polițiști și dintr-odată se treziră în 
afara grădinii. 

Maisie își deschise ochii și Hugh îi zâmbi. Îi plăcea s-o 
ţină în braţe așa și nu se grăbea să se elibereze de dulcea 
povară. 

— Te simţi bine? 

Ea încuviinţă. Avea lacrimi în ochi. 

— Lasă-mă jos. 

Hugh o dădu jos ușor și o strânse în braţe: 

— Nu mai plânge, spuse el. Gata, s-a terminat... 

Maisie clatină din cap. 

— Nu, nu e din cauza scandalului, spuse ea. Am văzut 
multe încăierări la viaţa mea. Dar asta e prima oară când 
cineva are grijă de mine. Toată viaţa a trebuit să-mi port 
singură de grijă. E ceva nou pentru mine. 

Hugh nu știa ce să spună. Faptul ca bărbatul trebuie să 
protejeze femeia era un fapt de la sine înţeles pentru toate 
fetele pe care le întâlnise el până atunci. Hugh descoperea 
mereu lucruri noi cu Maisie. 

Se uitară în jur după o trăsură, dar nu se vedea niciuna. 


— Mă tem că va trebui să mergem pe jos. 

— La unsprezece ani am mers pe jos timp de patru zile 
ca să ajung la Newcastle, spuse ea. Cred că o să rezist să 
merg din Chelsea până în Soho. 


3 


Micky Miranda începuse să trișeze la cărţi pe vremea 
când era elev la Școala Windfield, ca să suplimenteze suma 
insuficientă de bani de buzunar pe care o primea de acasă. 
Metodele pe care și le inventase el erau cam grosolane, dar 
mergeau ca să-i tragă pe sfoară pe băieţii de școală. Apoi, 
în timpul unui lung voiaj transatlantic de întoarcere în 
Europa dintr-o vacanţă universitară, încercase să trișeze 
jucând cu un alt pasager, care se dovedise a fi trișor 
profesionist. Omul mai în vârstă fusese amuzat de 
încercarea lui Micky și îl luase pe acesta sub aripa lui, 
învăţându-l toate principiile fundamentale ale 
meșteșugului. 

Cel mai periculos era să trișezi când miza era mare. Când 
jucau pe două, trei parale, oamenilor nu le trecea prin 
minte că cineva ar putea trișa. Suspiciunile urcau odată cu 
miza. 

Dacă era prins în seara aceasta, Micky nu-și 
compromitea numai planul de a-l mina pe Tonio. Trișatul la 
cărți era una dintre cele mai grave crime pe care un 
gentleman le putea comite în Anglia. Dacă se întâmpla una 
ca asta, Micky era obligat să-și dea demisia din toate 
cluburile sociale din care făcea parte, prietenii lui ar anunţa 
că „nu sunt acasă” de fiecare dată când acesta ar bate la 
ușile lor și nimeni nu i-ar mai adresa vreun cuvânt pe 
stradă. Puținele povești despre englezii care fuseseră 
descoperiţi trișând se terminau toate cu vinovatul părăsind 
Anglia pentru a-și reface viaţa în vreun colţ uitat de lume 
cum ar fi Malaysia sau golful Hudson. Soarta lui Micky ar fi 
să se întoarcă în Cordoba, să îndure strâmbele lui frate-său 
și să fie crescător de vite tot restul vieţii. li venea rău numai 


gândindu-se la asta. 

Dar câștigurile din seara aceasta puteau să fie tot atât de 
spectaculoase pe cât riscurile pe care acestea le 
presupuneau. 

Nu făcea asta numai de dragul Augustei, deși și acest 
lucra avea importanţa lui, căci Augusta reprezenta 
pașaportul lui Micky în societatea oamenilor bogaţi și 
puternici din Londra. Pe lângă aceasta, Micky râvnea la 
slujba lui Tonio. 

Papa spusese că Micky trebuia să înceapă să-și câștige 
existența la Londra și că nu mai avea să-i trimită bani de 
acasă. Slujba lui Tonio era perfectă. l-ar putea permite lui 
Micky să-și trăiască traiul precum un domn, nefăcând mai 
nimic în schimb. Și aceasta ar reprezenta și un pas în sus 
pe scara socială. Intr-o buna zi, Micky ar putea deveni 
ambasador. Și-atunci ar putea ţine capul sus în orice 
societate. Nici chiar frate-său nu l-ar mai putea lua în 
derâdere. 

Micky, Edward, Solly și Tonio luară cina devreme la 
Cowes, clubul lor favorit. La ora zece se aflau deja în sala 
de joc. Doi alţi jucători din club, care auziseră de miza 
mare, veniră și li se alăturară la masa de bacara - căpitanul 
Carter și vicontele Montagne. Montagne era un prostănac, 
dar Carter era un tip ager la minte, așa că Micky trebuia să 
fie prudent. 

In jurul mesei, la vreo douăzeci și cinci, treizeci de 
centimetri de margine, era desenata o linie albă. Fiecare 
jucător avea dinaintea să o grămăjoară de monede de aur, 
așezată în afara pătratului alb. Odată ce banii treceau linia, 
erau pariaţi. 

Micky își petrecuse ziua prefăcându-se că bea. La prânz 
își înmuiase buzele în șampanie, apoi o vărsase în iarbă pe 
furiș. In timpul călătoriei de întoarcere spre Londra 
acceptase de mai multe ori sticla pe care i-o oferise 
Edward, dar își blocase gâtlejul cu limba, dând astfel 
impresia că dădea pe gât câte o dușcă bună. În fine, la cină 
luă în pahar puţin vin roșu, peste care își mai turnă de două 


ori fără să se atingă de el. Acum comandă discret o 
limonadă de ghimbir, care arăta precum coniacul cu sifon. 
Trebuia să fie perfect treaz ca să poată executa dibacele 
trucuri care aveau să-l ruineze pe Tonio Silva. 

Își linse buzele emoţionat, se adună și încercă să se 
destindă. 

Dintre toate jocurile, jocul de bacara este preferatul 
trișorului. Micky gândea chiar că s-ar fi putut să fie inventat 
special pentru ca băieţii deștepţi să poată fura de la cei 
bogați. 

În primul rând, era un joc de noroc pur, care nu cerea 
niciun fel de îndemânare sau de strategie. Jucătorul primea 
două cărţi a căror valoare o aduna: un trei și un patru ar fi 
făcut șapte, un doi și un șase, opt. Dacă totalul era mai 
mult de nouă, se lua în consideraţie numai ultima cifră a 
totalului, astfel încât cincisprezece era cinci, douăzeci era 
zero, iar scorul maxim era nouă. 

Un jucător care avea punctaj mic avea dreptul să tragă o 
a treia carte, care i se dădea pe faţă, astfel că toată lumea 
putea să o vadă. 

Jucătorul care avea banca nu împărțea cărţi decât la trei 
persoane: la stânga lui, la dreapta lui, și lui însuși. Jucătorii 
pariau fie pe partea stângă, fie pe partea dreaptă. Cel care 
ținea banca plătea bani oricărui jucător care avea mai 
multe puncte decât el. 

Al doilea mare avantaj al jocului de bacara din punctul de 
vedere al trișorului era că se foloseau cel puţin trei pachete 
de cărţi. Asta însemna ca trișorul putea avea asupra lui un 
al patrulea pachet de cărţi și scoate o carte din mânecă 
fără a-și face griji că unul dintre jucători avea deja 
respectiva carte în mână. 

În timp ce ceilalţi încă se făceau comozi în jurul mesei și- 
și aprindeau trabucurile, Micky ceru unui ospătar trei 
pachete noi de cărți. Ospătarul veni cu ele și i le înmână tot 
lui. 

Pentru a putea controla jocul, Micky trebuia să împartă 
cărţile, și prima dificultate era deci să facă astfel încât să-i 


revină lui să ţină banca. Asta presupunea două trucuri: să 
măsluiască tăiatul cărţilor și să împartă a doua carte. 
Ambele operaţiuni erau destul de ușoare, dar Micky era 
crispat de emoție, și asta putea să-l facă să rateze cele mai 
simple manevre. 

Rupse  sigiliile pachetelor. Cărțile erau aproape 
întotdeauna împachetate în același fel, cu jokerii deasupra 
și asul de pică la spate. Micky scoase jokerii și începu să 
bată cărțile nou-nouţe, savurând lunecarea lor fină. 
Manevra de a aduce deasupra asul de la spatele pachetului 
era foarte simpla, dar acum trebuia ca un alt jucător să taie 
cărţile fără a muta asul de deasupra. 

Micky îi dădu cărțile lui Solly, care stătea la dreapta lui. 
Punând cărţile pe masă, își contractă mâna pentru o 
fracțiune de secundă, astfel încât cartea de deasupra, asul 
de pica, îi rămase în palmă, ascuns de mâna lui lată. Solly 
taie cărţile. Ţinându-și palma în jos ca să ascundă asul, 
Micky lua cărţile din nou, punând deasupra lor asul ascuns. 
Reușise să măsluiască tăiatul cărţilor. 

— Cartea cea mai mare ţine banca? propuse el, 
încercând să pară indiferent dacă ceilalţi aveau să spună 
nu sau da. 

Jucătorii își dădură acordul. 

Ţinând cărţile strâns în mâna, Micky dădu în spate cam 
cu un centimetru prima carte din pachet și începu să 
împartă cărţile cu viteză, păstrând prima carte și 
distribuind-o mereu pe cea de-a doua, până când ajunse la 
el și își dădu asul. Întoarseră cu toţii cărţile. Micky avea 
singurul as, așa că el avea să ţină banca. 

Reuși să afișeze un zâmbet nonșalant. 

— Cred că voi avea noroc astă-seară, spuse el. 

Nimeni nu comentă. 

Micky se destinse puţin. 

Ascunzându-și sentimentul de ușurare, împărţi prima 
mână. 

Tonio juca la stânga lui, cu Edward și vicontele 
Montagne. La dreapta lui se aflau Solly și căpitanul Carter. 


Micky nu voia să câștige - nu acesta era scopul lui astă- 
seară. Doar voia ca Tonio să piardă. 

Pentru o vreme, Micky jucă fără să trișeze, pierzând o 
parte din banii Augustei. Ceilalţi se destinseră și comandară 
un alt rând de băuturi. La momentul potrivit, Micky își 
aprinse un trabuc. 

In buzunarul fracului, chiar lângă tabacheră, avea un alt 
pachet de cărţi, cumpărat de la papetăria din St James's 
Street, de unde proveneau și cărţile clubului, astfel încât 
pachetele erau identice. 

Aranjase cărțile din pachetul cumpărat în perechi care 
dădeau fiecare nouă, adică punctajul maxim: patru și cinci, 
nouă și zece, nouă și valet, și așa mai departe. Lăsase 
acasă celelalte cărţi, decarii, damele și popii. 

Punându-și tabachera înapoi în buzunar, ascunse în 
palmă pachetul de cărți suplimentar. Apoi, luând cu 
cealaltă mână pachetul de pe masă, strecură cărţile noi la 
fundul pachetului, în timp ce ceilalţi își amestecau băuturile 
în pahar, Micky bătu cărţile, aducând cu grijă deasupra 
pachetului o carte de la fund, două cărți la întâmplare, apoi 
o altă carte de la fund, și alte două la întâmplare. Apoi, 
împărțind cărţile întâi la stânga, apoi la dreapta, apoi lui 
însuși, își distribui o pereche de cărţi câștigătoare. 

La runda următoare, Micky îi dădu lui Solly cărţile 
câștigătoare. Continuă așa o vreme, făcându-l pe Tonio să 
piardă și pe Solly să câștige. Micky plătea pe partea lui 
Solly banii pe care îi câștiga pe partea lui Tonio, astfel că 
asupra lui nu cădea nicio bănuială, din moment ce grămada 
de galbeni din faţa lui nici nu se mărea, nici nu scădea. 

Tonio începuse prin a pune pe masă mai toţi banii pe 
care îi câștigase la curse - în jur de o sută de lire. Când nu 
mai avea decât vreo cincizeci, se ridică și spuse: 

— Partea asta e cu ghinion - mă duc să stau lângă Solly. 

Se muta de cealaltă parte a mesei. 

„Crezi tu că asta te va ajuta mai mult”, gândi Micky. Nu 
era cu nimic mai greu să facă astfel încât de acum încolo 
partea stângă să câștige și partea dreaptă să piardă. Dar îl 


neliniștea faptul că Tonio aducea vorba despre ghinion. 
Micky voia ca Tonio să aibă în continuare ideea că azi avea 
noroc, chiar dacă pierdea bani. 

Din când în când, Tonio își mai schimba stilul și paria 
cinci sau zece galbeni pe o mână, în loc de doi sau trei. 
Atunci, Micky îi distribuia o mână câștigătoare. Tonio își 
trecea degetele printre banii câștigați și spunea radios „Azi 
am noroc, sunt sigur de asta!”, deși grămada de monede 
dinaintea lui se micșora în ritm constant. 

Micky se simţea mai relaxat. În timp ce manipula cu 
îndemânare cărțile, studia starea de spirit a victimei sale. 
Nu era suficient ca Tonio să-și piardă toţi banii. Micky voia 
ca Tonio să joace pe bani pe care nu-i avea, să parieze cu 
bani Împrumutați și să nu poată să-și plătească datoriile. 
Numai așa ar cădea de-a binelea în dizgrație. 

Micky așteptă cu înfrigurare ca Tonio să piardă și mai 
mulţi bani. Tonio era stăpânit de teamă și admiraţie față de 
Micky și ar fi făcut orice ar fi spus Micky, dar nu era chiar 
prost și încă mai exista o posibilitate ca Tonio să mai aibă 
un dram de judecată și să se retragă de pe marginea 
prăpastiei. 

Când Tonio rămase aproape fără niciun ban, Micky 
purcese la mișcarea următoare. Îşi scoase din nou 
tabachera. 

— Trabucurile astea sunt de acasă, îi spuse el lui Tonio. 
Încearcă unul. 

Spre ușurarea lui, Tonio primi. Trabucurile erau lungi și 
se fumau în mai bine de o jumătate de oră. Tonio nu avea 
să vrea să plece până nu-și termina trabucul. 

După ce își aprinseră trabucurile, Micky trecu la execuţie. 

Două partide mai târziu, Tonio nu mai avea niciun ban. 

— Ei bine, ăștia sunt toţi banii pe care i-am câștigat azi 
după-amiază la Goodwood, spuse el supărat. 

— S-ar cuveni să-ți dăm șansa să-ţi iei revanșa, zise 
Micky. Sunt sigur că Pilaster îți va da împrumut o sută de 
lire. 

Edward fu puţin uimit, dar ar fi părut atât de lipsit de 


generozitate să refuze când avea o grămada uriașă de bani 
dinaintea lui, așa că spuse: 

— Fără doar și poate. 

Solly interveni: 

— Silva, poate ar fi mai bine să te retragi și să fii bucuros 
că ţi-ai petrecut ziua jucând fără să te coste un ban. 

Micky îl blestemă în gând pe Solly pentru firea lui 
enervant de binevoitoare. Dacă Tonio alegea acum să facă 
ceea ce era înţelept, ar fi stricat toate planurile lui Micky. 

Tonio șovăi. 

Micky își ţinu respiraţia. 

Dar prudenţa la jocuri nu era în firea lui Tonio, și acesta 
nu putu rezista tentaţiei de a continua, așa cum prevăzuse 
și Micky. 

— Bine, spuse el. De ce să nu continui până îmi termin 
trabucul... 

Micky respiră discret, ușurat. 

Tonio îi făcu semn unui chelner și ceru o pană, hârtie și 
cerneală. Edward numără o sută de bani de aur, iar Tonio 
iscăli recunoașterea datoriei. Micky știa că dacă Tonio urma 
să piardă acei bani, nu mai avea să fie niciodată în stare să- 
și plătească datoria. 

Jocul continuă. Micky începu să transpire ușor, trebuind 
să controleze delicatul echilibru, asigurându-se că Tonio 
pierde constant, dar lăsându-l să câștige o sumă mare din 
când în când, ca să-i alimenteze optimismul. Dar de data 
asta, când văzu că nu mai avea decât cincizeci de lire, 
spuse: 

— Câștig numai când pariez mult. Mizez totul pe mâna 
următoare. 

Era un pariu mare chiar și pentru Cowes Club. Dacă Tonio 
pierdea, era terminat. Vreo doi membri ai clubului văzură 
miza enormă și se apropiară de masă ca să privească jocul. 

Micky împărți cărțile. 

Îl privi pe Edward, la stânga lui, care dădu din cap în 
semn ca nu mai voia altă carte. 

La dreapta, Solly făcu la fel. 


Micky puse cărţile pe masă. Își dăduse un optar şi un as - 
nouă în total. 

Edward întoarse și el cărțile de pe stânga. Micky nu știa 
ce cărţi îi picaseră lui Edward: știa ce avea să-i pice lui 
însuși, dar dădea cărţile celelalte la întâmplare. Edward 
avea un cinci și un doi, adică șapte puncte. Edward și 
căpitanul Carter își pierduseră banii. 

Solly puse cărţile lui pe masă - cărțile pe care Tonio își 
pariase viitorul. 

Avea un nouar și un decar, adică nouăsprezece, care era 
considerat nouă. Scorul băncii se egala, așa că nu câștiga și 
nici nu pierdea nimeni, iar Tonio își păstra cele cincizeci de 
lire. 

Micky înjură printre dinţi. 

Voia ca Tonio să lase pe masă acei cincizeci de galbeni în 
acest moment. Adună repede cărțile de pe masă. Cu un ton 
sarcastic, întrebă: 

— Ai de gând să reduci miza, Silva? 

— Cu siguranţă nu, replică Tonio. Imparte cărțile. 

Micky îi mulţumi stelei lui norocoase și împărţi cărţile, 
dându-și din nou o mâna câștigătoare. 

De data aceasta Edward bătu ușor cărţile pe care le avea 
în mână, în semn ca mai voia o a treia. Micky îi dădu un 
patru de treflă și se întoarse spre Solly. Solly spuse pas. 

Micky dădu cărţile pe faţă și arătă un cinci și un patru. 
Edward avea pe masă pătrarul, și mai întoarse un popă fără 
valoare și încă un patru - în total opt. Partea lui pierduse. 

Solly întoarse un patru și un doi, adică șase. Și partea 
dreapta pierduse în favoarea celui care avea banca. 

lar Tonio era ruinat. 

Se îngălbeni tot și păru că i se face rău, apoi bolborosi 
câteva cuvinte pe care Micky le recunoscu ca fiind o 
înjurătură în spaniolă. 

Micky își suprimă un zâmbet de biruinţă și-și trecu 
mâinile prin banii câștigați. Apoi i se tăie respiraţia și inima 
îi stătu în loc. 

Pe masă se aflau patru pătrari de treflă. 


lar ei jucau oficial cu trei pachete de cărţi. Oricine ar fi 
observat cei patru pătrari identici și-ar fi dat seama 
numaidecât că cineva adăugase cumva cărți în plus. 

Era unul dintre riscurile acestei metode de a trișa, iar 
probabilitatea ca acest lucru să se întâmple erau cam de 
unu la o suta de mii. 

Dacă cineva observa anomalia, s-ar fi zis cu Micky, nu cu 
Tonio. 

Până atunci nimeni nu băgase de seamă. Suitele n-aveau 
nicio semnificaţie în acest joc, așa că neregula nu sărea în 
ochi. Micky adună iute cărțile, în timp ce inima îi bătea cu 
putere. Îi mulțumea în gând cerului că scăpase basma 
curata, când Edward spuse: 

— la stai - erau patru pătrari de treflă pe masă. 

Micky blestemă în gând lipsa de fineţe a acestui elefant 
în bocanci. Edward gândea cu voce tare. Evident, n-avea 
nicio idee despre uneltirile lui Micky. 

— Imposibil, spuse vicontele Montagne. Jucăm cu trei 
pachete de cărţi, așa că sunt numai trei pătrari de treflă. 

— Pai tocmai asta e, replică Edward. 

Micky trase un fum de trabuc. 

— Eşti beat, Pilaster. Era și un pătrar de pică. 

— Oh, scuze. 

Vicontele Montagne spuse: 

— La ora asta din noapte cine mai face diferenţa între 
treflă și pică? 

Micky crezu din nou că scăpase basma curată, și din nou 
se dovedi că se bucura prea devreme. 

Tonio rosti cu arțag: 

— Hai să ne uităm la cărți. 

Inima lui Micky stătu în loc. Cărţile ultimei partide erau 
puse unele peste altele într-un pachet care se amesteca și 
se folosea din nou atunci când se terminau cărțile. In cazul 
în care ar fi început să verifice cărţile de jos, cei patru 
pătrari identici ar fi descoperiţi, și Micky ar fi fost 
compromis. 

Disperat, spuse: 


— Sper că nu-mi puneţi la îndoiala cuvântul. 

Aceasta reprezenta o înfruntare serioasă într-un club de 
gentlemeni - cu numai câţiva ani înainte, asemenea 
cuvinte ar fi dus la un duel. Bărbaţii de la mesele învecinate 
începură să privească la masa lor. Toată lumea era cu ochii 
pe Tonio, ca să vadă ce avea să răspundă. 

Micky își făcu socotelile în minte rapid. Spusese că unul 
dintre pătrari era de pică, nu de treflă. Dacă reușea să facă 
astfel încât prima carte de jos să fie un pătrar de pică, ar fi 
dovedit că are dreptate, și cu puţin noroc, nimeni nu ar mai 
fi verificat cărțile următoare. 

Dar mai întâi trebuia să găsească un pătrar de pică. Erau 
trei în total. Unii puteau să se afle între cărţile de jos, dar 
erau șanse ca măcar unul dintre ei să fie în pachetul cu 
care jucaseră și pe care Micky încă îl ţinea în mâna. 

Era singura lui șansă. 

În timp ce toţi ochii erau pe Tonio, Micky întoarse cărțile 
cu faţa spre el. Cu mișcări nevăzute ale degetului mare, 
descoperi, rând pe rând, colţul fiecare cărţi. Privirea îi era 
aţintita spre Antonio, dar ţinea cărţile în câmpul său vizual, 
ca să poată citi cu coada ochiului, discret, literele și 
simbolurile de pe colţul cărţilor. 

Tonio se încăpăţâna: 

— Să ne uitam la cărți. 

Ceilalţi se întoarseră spre Micky. Adunându-și curajul, 
Micky continuă să se joace cu cărțile, rugându-se pentru un 
pătrar de pică. Dat fiind dramatismul momentului, nimeni 
nu băgă de seamă ce făcea Micky. Cărţile asupra cărora 
planau bănuieli erau cele de pe masă, așa că nu avea nicio 
importanţă ce făcea Micky cu cele pe care le ţinea în mână. 
Lumea ar fi trebuit să se uite foarte atent ca să bage de 
seamă că Micky se uita pe furiș la cărțile pe care le mișca 
una câte una, și chiar dacă cineva ar fi observat acest 
lucru, tot nu și-ar fi dat imediat seama ce meșterea Micky. 

Micky nu putea întinde coarda demnităţii la nesfârșit. Mai 
devreme sau mai târziu unul dintre ei tot și-ar fi pierdut 
răbdarea și, lăsând la o parte politeţea, ar fi luat de pe 


masă cărţile. Ca să câștige câteva clipe preţioase, spuse: 

— Dacă nu poţi pierde ca un bărbat, poate că n-ar trebui 
să joci. 

Simţea cum o dâră de sudoare i se iţește pe frunte. Se 
întreba dacă, din grabă, nu cumva i-o fi scăpat vreun pătrar 
de pică. 

Solly spuse cu blândeţe: 

— Nu face nimănui rău să ne uitam, nu-i așa? 

„Sa te ia naiba, Solly, cu înţelepciunea ta enervantă”, își 
spuse Micky în gând, disperat. 

În cele din urmă, dădu peste un pătrar de pică. 

Îl ascunse în palma. 

— Mă rog, bine, spuse el cu o nepăsare prefăcută, care 
era tocmai opusul a ceea ce simţea cu adevărat. 

Toţi tăcură și rămaseră nemișcaţi. 

Micky puse jos pachetul de cărţi prin care se uitase pe 
furiș, păstrând pătrarul de pică ascuns în palmă. Luă în 
mână cărţile de pe masa, depunând pătrarul deasupra 
celorlalte cărţi. Puse cărţile dinaintea lui Solly și spuse: 

— Exista un patru de pică printre ele, garantat. 

Solly întoarse prima carte, și văzură cu toţii că era 
pătrarul de pică. 

Un murmur de conversaţie se răspândi în sală, după 
momentul de încordare. 

Micky era încă îngrozit că cineva ar fi putut verifica și 
următoarele cărţi, descoperind astfel că erau patru pătrari 
de treflă dedesubt. 

Vicontele Montagne spuse: 

— Cred că asta încheie discuţia, și vorbind în nume strict 
personal, Miranda, nu pot decât să-mi cer scuze că vi s-a 
pus la îndoială cuvântul. 

— Sunteţi foarte amabil, răspunse Micky. 

Toate privirile se întoarseră spre Tonio. Acesta se ridică, 
cu faţa crispată. 

— Atunci să vă ia naiba pe toţi, spuse el și ieși. 

Micky aduna cărţile de pe masă. Nimeni nu avea să știe 
vreodată adevărul. 


Avea palmele transpirate. Şi le șterse de pantalon pe 
furiș. 

— Îmi cer scuze pentru comportamentul compatriotului 
meu, zise el. Dacă urâse ceva pe lumea asta, e un om care 
nu e în stare să joace cărţi ca un domn. 


4 


La primele ore ale dimineţii, Maisie și Hugh se îndreptau 
spre nord prin noile și neprietenoasele cartiere Fulham și 
South Kensington. Stelele dispăruseră și vremea devenea 
din ce în ce mai înăbușitoare. Se ţineau de mână, deși 
aveau palmele transpirate de căldura nopţii. Maisie se 
simţea zăpăcită, dar fericită. 

Ceva ciudat se întâmplase în seara aceea. Nu pricepea 
ce, dar îi plăcea. Înainte, când se lăsase sărutată și atinsă 
pe sâni de alţi bărbaţi, simţise ca lucrurile acestea făceau 
parte din târg, că dădea ceva în schimbul unui alt lucru 
care-i făcea trebuință. Dar astă seară fusese altfel: își 
dorise ca Hugh s-o atingă, și Hugh fusese prea politicos ca 
să facă totuși ceva fără să i se ceară! 

Totul începuse în timpul dansului. Inainte de dans, Maisie 
nu se gândise nicio clipă că aceasta întâlnire avea să fie cu 
desăvârșire diferită de alte seri pe care le petrecuse cu 
tineri din înalta societate. Hugh avea mai mult șarm decât 
cei mai mulţi astfel de tineri, era chipeș în vesta aceea albă 
cu cravata lui de mătase, dar tot nu era decât un băiat 
drăguţ. Apoi, pe ringul de dans Maisie începuse să se 
gândească la cât de mult i-ar plăcea să-l sărute. Dorinţa 
aceasta devenise și mai puternică în timp ce se plimbau 
prin grădină după dans, mai ales la vederea celorlalte 
perechi de îndrăgostiţi. Sfiala lui era fermecătoare. Alţi 
bărbaţi considerau cina și conversaţia drept niște 
preliminarii plictisitoare pentru partea de bază a serii, și 
abia așteptau s-o tragă într-un loc întunecat și să înceapă s- 
o pipăie. Dar Hugh se purtase cu timiditate. 

Din alte puncte de vedere însă, Hugh era contrariul 


timidităţii. În momentul încăierării, fusese neînfricat. După 
ce fusese trântit la pământ, singurul lui gând fusese ca 
același lucru să nu i se întâmple și ei. Hugh era diferit de 
tinerii mondeni obișnuiți. 

Când, în sfârșit, Maisie reușise să-l facă să înţeleagă că 
dorea să fie sărutată, sărutul fusese încântător și cu totul 
altfel decât ceea ce trăise Maisie vreodată. Și totuși, Hugh 
nu era priceput sau experimentat. Din contră, era naiv și 
nesigur. De ce îi plăcuse atunci atât de mult? Și de ce dintr- 
odată își dorise să-i simtă mâinile pe sâni? 

Nu că aceste întrebări o chinuiau, dar ele o intrigau, 
totuși. Se simţea fericită mergând alături de Hugh prin 
întunericul străzilor londoneze. Din când în când simţea 
câte un picur de ploaie, dar furtuna care ameninţa întârzia 
să se dezlănţuie. Se gândi cât de mult i-ar plăcea să se 
sărute din nou. 

Ajunseră la Kensington Gore și cotiră spre dreapta, 
mergând de-a lungul capătului sudic al parcului și 
îndreptându-se spre centrul orașului, unde locuia Maisie. 
Hugh se opri vizavi de o casă uriașă a cărei fațadă era 
iluminată de două felinare cu gaz. Hugh o luă pe Maisie de 
umeri. 

— Asta e casa mătușii Augusta, spuse el. Aici locuiesc eu. 

Maisie își încolăci braţele de mijlocul lui Hugh și se uită 
lung la casă, întrebându-se cum o fi să locuiești într-un 
asemenea palat. Nu-și putea închipui ce poţi să faci cu 
atâtea camere. La urma urmei, dacă ai o odaie în care să 
dormi și una în care să gătești, și eventual luxul unei alte 
încăperi unde să-ţi primeşti oaspeţii, de ce altceva ai mai 
avea nevoie? N-avea niciun sens să ai două bucătării și 
două saloane de zi, că doar nu poţi fi în mai multe încăperi 
în același timp. Asta îi aminti că ea și Hugh locuiau pe 
insule separate în societate, despărțiți de un ocean de bani 
și privilegii. Gândul o tulbura. 

— Eu m-am născut într-o colibă cu o singură încăpere, 
spuse ea. 

— În nord-est? 


— Nu, în Rusia. 

— Serios? „Maisie Robinson” nu sună a nume rusesc. 

— M-am născut Miriam Rabinowicz. Ne-am schimbat 
numele cu toţii când am venit aici. 

— Miriam, spuse el încet. Îmi place. 

O trase spre el și o sărută. Ingrijorarea ei se risipi și 
Maisie se lăsă purtată de senzaţia plăcută a sărutului. Hugh 
devenise mai puţin șovăielnic: știa ce-i place. Maisie îi 
sorbea sărutul cu sete, ca pe un pahar de apă proaspătă 
într-o zi caniculară. Maisie spera că Hugh să-și ducă mâna 
din nou spre pieptul ei. 

Hugh n-o dezamăgi. O clipă mai târziu, Maisie îi simţi 
mâna prinzându-i ușor sânul stâng. Sfârcul ei se întări 
aproape imediat, iar degetele lui îl explorară prin mătasea 
rochiei. Maisie se simţi rușinată că dorinţa ei era atât de 
evidentă, dar asta îl ațâță și mai mult pe Hugh. 

După câtva timp, Maisie simţi dorinţa de a-i atinge 
corpul. Își vâri mâinile pe sub fracul lui și le plimbă în sus și 
în jos pe spatele lui, simţindu-i pielea caldă prin bumbacul 
subţire al cămâășii. Maisie își spuse că se comporta ca un 
bărbat, luând iniţiativa. Se întreba dacă asta îl deranja pe 
Hugh. Dar se simţea prea bine ca să se oprească. 

Apoi începu să ploua. 

Ploaia se dezlănţui dintr-odată - cu un fulger urmat de o 
bubuitură de tunet, după care începu imediat să curgă 
torențial. Feţele lor șiroiau deja de apă când întrerupseră 
sărutul. 

Hugh o prinse de mâna și o trase cu el. 

— Să ne adăpostim în casă! spuse el. 

Traversară strada în fugă. Hugh o luă pe Maisie și 
coborâră la subsol pe niște scări lângă care stătea scris 
„Intrarea furnizorilor”. Pe când ajunseră la ușă, Maisie era 
deja uda până la piele. Hugh descuie ușa. Punându-și 
degetul pe buze în semn de liniște, o împinse pe Maisie 
înăuntru. 

Maisie ezită pentru o fracțiune de secundă, întrebându-se 
dacă n-ar fi bine să-l întrebe pe Hugh ce anume avea de 


gând să facă, dar gândul îi fugi din minte și ea păși în casă. 

Traversară în vârful picioarelor o bucătărie de 
dimensiunile unei biserici mai mici, spre o scară îngustă. 
Hugh își duse gura la urechea lui Maisie și-i spuse: 

— Sus sunt prosoape curate. Mergem pe scara de 
serviciu. 

Maisie urcă cele trei rânduri lungi de scări în urma lui, 
apoi intrară pe o altă ușa și dădură pe un palier. Hugh 
aruncă o privire spre ușa deschisa a unei camere unde 
ardea o lumina de veghe. Spuse cu voce tare: 

— Edward n-a venit încă. La etajul acesta nu mai 
locuiește nimeni. Odăile mătușii și ale unchiului sunt la 
etajul de jos, iar servitorii locuiesc sus. Hai. 

O conduse în camera lui și aprinse lampa de gaz. 

— Mă duc să aduc prosoape, spuse el și ieși. 

Maisie își scoase pălăria și-și roti privirea prin cameră. 
Aceasta era surprinzător de mică și mobilată simplu, cu un 
pat de o persoană, un scrin, un dulap foarte simplu și o 
măsuţă de scris. Maisie se așteptase la ceva mult mai 
somptuos - dar Hugh era ruda cea săracă, și asta se 
oglindea și în odaia pe care o avea. 

Maisie se uita curioasă la lucrurile lui. Avea o pereche de 
perii de păr cu mâner de argint, pe care erau gravate 
inițialele „T.P.” - o altă moștenire de la tatăl lui. Citea o 
carte intitulată Manualul bunelor practici comerciale. Pe 
masa de scris se afla fotografia înrămată a unei femei cu o 
fetiță de vreo șase ani. Maisie întredeschise sertarul 
noptierei, în care văzu o Biblie și o altă carte dedesubt. 
Dădu Biblia puţin la o parte și citi titlul cărţii ascunse: se 
numea Ducesa din Sodoma. Maisie își dădu seama că era 
indiscretă. Rușinată, închise iute sertarul. 

Hugh se întoarse cu un teanc de prosoape. Maisie luă 
unul. Prosopul era cald, proaspăt scos din dulapul de uscat, 
iar Maisie își îngropa faţa udă în el, recunoscătoare. „Asta 
înseamnă să fii bogat, gândi ea - mormane întregi de 
prosoape calde oricând ai nevoie.” iși șterse braţele goale 
și pieptul. 


— Cine-i în poză? întreba ea. 

— Mama și sora mea. Sora mea s-a născut după moartea 
tatei. 

— Cum o cheamă? 

— Dorothy, dar eu îi spun Dotty. Mi-e foarte dragă. 

— Și unde locuiesc? 

— În Folkestone, pe malul mării. 

Maisie se întrebă dacă avea să le întâlnească vreodată. 

Hugh scoase scaunul mesei de scris și o pofti să stea jos. 
Apoi îngenunche în faţa ei, îi scoase pantofii și îi șterse 
picioarele ude cu un prosop curat. Maisie închise ochii, 
desfătată de senzaţia pe care i-o dădea prosopul cald și 
moale pe tălpile picioarelor. 

Dar rochia îi era udă leoarcă, și Maisie tremura. Hugh își 
scoase haina și încălţările. Maisie știa ca nu are cum să se 
usuce fără să-și dea jos rochia. Era destul de decentă pe 
dedesubt. Nu purta chiloţi - doar femeile bogate purtau - 
dar avea pe ea un combinezon lung și un furou. Se ridică 
subit, se întoarse cu spatele către Hugh și îi spuse: 

— Mă ajuţi, te rog? 

Maisie simțea mâinile tremurânde ale lui Hugh 
încurcându-se în copcile care-i strângeau rochia. Și ea era 
cuprinsă de emoție, dar acum nu mai putea da înapoi. Când 
Hugh termină, ea îi mulţumi și păși afară din rochie. 

Se întoarse către el. 

Înfăţișarea lui Hugh exprima jena și dorinţa deopotrivă. 
Se holba ca un Ali Baba în faţa comorii hoţilor. Iniţial, Maisie 
avusese de gând doar să se usuce cu un prosop și să-și 
pună rochia din nou după ce aceasta se zvânta, dar acum 
înțelese că lucrurile aveau să fie altminteri, și era 
bucuroasă. 

Maisie își puse mâinile pe obrajii lui, îi trase capul în jos și 
îl sărută. De data aceasta, își deschise gura și se aștepta ca 
și el să facă la fel, dar Hugh nu o făcu. Maisie ghici că Hugh 
nu mai sărutase așa niciodată. Îi gâdila buzele cu vârful 
limbii. Simţea că Hugh era năucit, dar și ațâțat, și după o 
clipă Hugh își deschise puţin gura și îi răspunse timid cu 


limba. Respirația lui Hugh se înteţea. 

După o vreme, Hugh întrerupse sărutul, își duse mâinile 
la decolteul furoului și încercă să desfacă năsturașii. Bâjbâi 
înfrigurat pentru o secundă, apoi apucă veșmântul cu 
amândouă mâinile și-l sfâșie, zburându-i bumbii. Palmele lui 
cuprinseră sânii goi ai lui Maisie, și Hugh închise ochii, 
mormăind de plăcere. Maisie simţea că se topește pe 
dinăuntru. Își dorea mai mult, acum și pe veci. 

— Maisie... spuse el. 

Ea îl privi. 

— Vreau... 

Maisie zâmbi: 

— Şi eu... 

De îndată ce le pronunţă, Maisie se întrebă de unde îi 
veniseră aceste cuvinte. Vorbise fără să se gândească. Dar 
n-avea nicio îndoială. Îl dorea pe Hugh mai mult decât își 
dorise orice vreodată pe lume. 

Hugh o mângâie pe pâr. 

— N-am mai făcut-o niciodată, spuse el. 

— Nici eu. 

Hugh o privi uimit. 

— Am crezut că... 

Apoi se opri. 

Maisie se umplu de mânie, apoi se stăpâni. Era vina ei 
dacă Hugh credea ca era o destrăbălată. 

— Hai să ne întindem, spuse ea. 

Hugh scoase un oftat de fericire, apoi întrebă: 

— Eşti sigură? 

— Dacă sunt sigură? repetă Maisie. 

Nu-i venea să-și creadă urechilor. Nu întâlnise în viața ei 
vreun bărbat care să-i fi pus o asemenea întrebare. Bărbaţii 
nu se gândeau niciodată la ce simţea ea. Maisie îi lua mâna 
lui Hugh într-a ei și-l sărută pe palmă. 

— Nu eram total sigură înainte, dar acum sunt. 

Maisie se întinse pe patul îngust. Salteaua era tare, dar 
lenjeria era răcoroasă. Hugh se întinse alături de ea și 
spuse: 


— Și acum? 

Se cam apropiau de limitele experienţei lui Maisie, dar 
aceasta știa care era pasul următor. 

— Atinge-mă, spuse ea. 

El o mângâie timid prin combinezon. Maisie simţi un 
imbold subit. Işi scoase combinezonul - pe dedesubtul 
căruia nu mai avea nimic - și-i apăsă mâna lui Hugh între 
picioarele ei. 

El o mângâia, sărutând-o pe faţă, cu respiraţia caldă și 
accelerată. Maisie știa că ar trebui să aibă grijă să nu 
rămână însărcinată, dar nu se putea concentra asupra 
pericolului. Nu se mai stăpânea - plăcerea era prea intensă 
ca să mai poată gândi, în experienţa ei cu bărbaţii, Maisie 
nu ajunsese mai departe de acest punct, dar cu toate 
acestea, știa exact ce își dorea ca Hugh să facă. Işi duse 
buzele la urechea lui și îi murmură: 

— Vâră-ţi degetul acolo. 

Hugh făcu întocmai. 

— E udă, spuse el uimit. 

— Asta-i ca să te ajute. 

Degetele lui o explorară blând. 

— Pare atât de mică! 

— Va trebui să te porţi cu grijă, spuse ea, deși o parte din 
ea își dorea ca Hugh să fie sălbatic. 

— S-o facem acum? 

Maisie nu mai avea răbdare. 

— Da, te rog, acum. 

Maisie simţi mâinile lui Hugh umblând cu înfrigurare la 
pantaloni, apoi Hugh se întinse între picioarele ei. Maisie 
era speriată - știa din povești cât de tare doare prima oară, 
dar era și posedată de dorinţa. 

Maisie simţi cum Hugh își făcea loc în ea. După o clipa, 
Hugh simţi ca ceva i se opune. Impinse cu grija - Maisie 
simţi durere. 

— Oprește-te! spuse Maisie. 

Hugh o privi îngrijorat. 

— lartă-mă... 


— Nu-i nimic. Sărută-mă. 

Hugh își apropie chipul de al ei și o sărută pe buze, întâi 
cu blândeţe, apoi pasional. Maisie își puse mâinile în jurul 
mijlocului lui Hugh, își ridică puţin șoldurile de pe pat și-l 
trase pe Hugh înspre ea. Simţi o durere care o făcu să ţipe, 
apoi ceva se rupse în ea și Maisie simţi o eliberare de 
tensiune extraordinară. Întrerupse sărutul și îl privi pe 
Hugh: 

— Ești bine? întrebă el. 

Ea încuviinţa și întrebă: 

— Am făcut zgomot? 

— Da, dar nu cred că a auzit nimeni. 

— Nu te opri, spuse ea. 

Hugh avu un moment de șovăială. 

— Maisie, murmură el, ăsta e un vis? 

— Dacă e, să nu ne trezim încă. 

Maisie se mișcă din nou sub el, împingându-i șoldurile cu 
mâinile. Hugh îi urmă gesturile. Maisie își aminti cum 
dansaseră numai cu câteva ore mai înainte. Se abandonă 
senzaţiei, iar Hugh începu să gâfâie. 

Departe, dincolo de zgomotul respirației lui și al ei, Maisie 
auzi O ușă. 

Dar era atât de absorbită de propriile senzaţii și de trupul 
lui Hugh, încât zgomotul nu-i dădu alarma. 

Dintr-odată, o voce aspră răsună, spulberând atmosfera, 
ca o piatră care trece printr-un geam: 

— la te uită, ia te uită! Hugh, ce-i asta? 

Maisie împietri. 

Hugh scoase un mormăit disperat, și Maisie îi simți 
sămânţa caldă împroșcând-o pe dinăuntru. 

Lui Maisie îi veni să plângă. 

Apoi vocea rânjită răsună din nou: 

— Ce crezi că e casa asta - bordel? 

Maisie șopti: 

— Hugh, dă-te jos. 

Hugh se retrase din ea și se rostogoli de pe pat. Maisie îl 
văzu pe vărul lui Hugh, Edward, care stătea în pragul ușii cu 


un trabuc între dinţi și îi ţintea din ochi. Hugh aruncă 
repede un prosop mare peste Maisie. Maisie se ridică în 
capul oaselor și și-l trase în sus, până la gât. 

Edward rânji cu răutate. 

— Păi dac-ai terminat, aș putea s-o iau eu la rând! 

Hugh își puse un prosop în jurul taliei. Stăpânindu-și furia 
cu un efort vizibil, spuse: 

— Eşti beat, Edward - du-te în camera ta înainte să spui 
ceva absolut de neiertat. 

Edward nu-l băgă în seama și se apropie de pat. 

— Ohohoo, asta e dama lui Solly Greenbourne! Dar n-o 
să-i spun nimic - dacă te porţi frumos! 

Maisie văzu că Edward vorbea serios și se înfioră de 
dezgust. Ştia că există bărbaţi cărora li se trezea dorinţa la 
vederea unei femei care tocmai fusese cu un altul - April îi 
spusese cum se numește o femeie în acea stare - „o chiflă 
cu unt” - și instinctul îi spunea că Edward era un astfel de 
bărbat. 

Hugh își ieși din fire: 

— leşi afara de-aici, cretin împuţit! strigă el. 

— Hai, fii băiat de treaba, insistă Edward. La urma urmei, 
nu-i decât o târfă. 

Spunând asta, se aplecă și smulse prosopul de pe trupul 
lui Maisie. 

Maisie sări de cealaltă parte a patului, acoperindu-se cu 
braţele, dar nici măcar nu trebui să facă asta. Hugh 
traversă cămăruţa din doi pași și-i dădu un pumn puternic 
în nas lui Edward. Sângele ţâșni și Edward scoase un răget 
de agonie. 

Pumnul îl neutraliză pe Edward pe loc, dar Hugh era încă 
furios, așa că-l lovi din nou. 

Edward scoase un țipăt de spaimă și de durere și se 
îndreptă către ușă, împleticindu-se. Hugh se luă după el, 
cărându-i pumni în ceafă. Edward începu să strige: 

— Oprește-te, te rog, lasă-mă în pace! 

Căzu în pragul ușii. 

Maisie îi urmă pe hol. Edward stătea întins pe podea cu 


Hugh deasupra, care încă îl mai lovea. Maisie strigă: 

— Hugh, oprește-te, ai să-l omori! 

Incerca să-l prindă pe Hugh de braţe, dar acesta vedea 
negru dinaintea ochilor și cu greu putea fi controlat. 

O secundă mai târziu, Maisie prinse o mișcare cu coada 
ochiului. Işi ridică privirea și o văzu pe mătușa lui Hugh, 
Augusta, care stătea în capul scărilor într-un halat de 
mătase neagră și se uita la ea. 

In pâlpâirea lămpii de gaz, Augusta arăta ca o stafie 
voluptuoasă. 

Avea o privire ciudată în ochi. La început Maisie nu reuși 
să-i citească expresia, dar după o clipă pricepu, și se 
înspăimântă. 

Era o privire de biruinţă. 


5 


În momentul în care Augusta o zări pe femeia în pielea 
goală, își dădu seama că aceasta era șansa ei de a se 
descotorosi de Hugh o dată pentru totdeauna. 

O recunoscu dintr-o ochire. Era stricata care o insultase 
în parc, cea căreia lumea îi spune Leoaica. Chiar și atunci, 
în parc, Augustei îi trecuse prin minte ideea că fâșneaţa 
asta l-ar putea vâri într-o bună zi în bucluc pe Hugh: avea 
ceva arogant și intransigent în felul în care își ţinea capul și 
în lumina din priviri. Chiar și acum, când ar fi trebuit să fie 
moartă de rușine, stătea așa, goală-pușcă, privind-o liniștită 
pe Augusta. Avea un trup superb, mic dar curbat, cu sâni 
albi și rotunzi, și cu un smoc răscolit de păr de culoarea 
nisipului între picioare. Privirea îi era atât de semeaţă încât 
aproape că o făcu pe Augusta să se simtă ca o intrusă. Dar 
ea avea să reprezinte pierzania lui Hugh. 

Augusta creiona în minte conturile unui plan, când îl zări 
pe Edward întins pe jos, cu faţa scăldată în sânge. 

Toate vechile spaime din adâncul sufletului îi reînviară și 
o purtară din nou în timp cu douăzeci și trei de ani în urmă, 
când Edward, bebeluș, fusese pe moarte. O cuprinse o 


panică oarbă. 

— Teddy! ţipă ea. Ce s-a întâmplat cu Teddy? 

Căzu în genunchi lângă el. 

— Spune ceva, spune ceva! răcni ea. 

Era stăpânită de o groază fără margini, ca și atunci când 
copilașul ei slăbea văzând cu ochii și doctorii nu înțelegeau 
de ce. 

Edward se ridica cu un mormăit de durere. 

— Spune ceva! imploră ea. 

— Nu-mi spune Teddy, zise el. 

Spaima Augustei se risipi puţin. Teddy era conștient și 
putea vorbi. Dar vocea îi era înfundată și nasul lui părea 
deformat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— L-am prins pe Hugh cu târfa lui, și și-a pierdut minţile, 
răspunse Edward. 

Calmându-și furia și frica, Augusta întinse mâna încet și-i 
atinse nasul lui Edward. Acesta scoase un răcnet puternic, 
dar o lăsă să-l apese ușor. Augusta socoti că nu era rupt, ci 
că era doar umflat. 

Augusta auzi vocea soţului ei: 

— Ce naiba se petrece? 

Augusta se ridica. 

— Hugh a tăbărât pe Edward, spuse ea. 

— Băiatul e teafăr? 

— Așa cred. 

Joseph se întoarse către Hugh. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, băiete, ce înseamnă 
asta? 

— Imbecilul a căutat-o cu lumânarea, replică Hugh 
sfidător. 

„Așa, Hugh, înrăutățește lucrurile! gândi Augusta. Fă ce 
faci, dar nu-ţi cere iertare. Vreau ca unchiu-tău să rămână 
supărat pe tine.” 

Dar atenţia lui Joseph era împărțită între băieţi și tânără, 
și ochii îi alunecau constant către trupul gol al acesteia. Un 
junghi de gelozie trecu prin Augusta, ca o lamă de cuţit. 


Asta o calmă. Edward nu păţise mare lucru. Începu să 
calculeze rapid în minte. Cum putea să exploateze cel mai 
bine situaţia? Hugh era absolut vulnerabil în momentul de 
faţă: ar fi putut face orice cu el. Se gândi imediat la discuţia 
ei cu Micky Miranda. Hugh trebuia redus la tăcere, pentru 
că știa prea multe despre moartea lui Peter Middleton. 
Acum era momentul să lovească. 

Mai întâi trebuia să-l despartă de fată. 

Câţiva servitori apăruseră în ușa care ducea la scările de 
serviciu și se foiau în cămăși de noapte, privind 
înspăimântați, dar fascinaţi scena de pe palier. Augusta îl 
văzu pe majordomul ei, Hastead, într-un halat de mătase 
galbenă pe care Joseph îl abandonase cu câţiva ani în 
urmă, și pe Williams, unul dintre lachei, într-un cămeșoi cu 
dungi. 

— Hastead și Williams, ajutaţi-l pe domnul Edward până 
în pat, vă rog. 

Cei doi se năpustiră cu grăbire pe scări și îl puseră pe 
Teddy pe picioare. 

Apoi Augusta se adresă slujnicei: 

— Doamna Merton, vă rog s-o acoperiţi pe fata asta cu 
un cearșaf sau ceva, duceţi-o la mine în cameră și 
îmbrăcaţi-o. 

Doamna Merton își scoase capotul de pe ea și îl înfășură 
în jurul umerilor fetei. Maisie își ascunse goliciunea în 
capot, dar nu schiţă nicio mișcare. 

Augusta spuse: 

— Hugh, fugi acasă la doctorul Humbold, în Church Street 
și adu-l să se uite la nasul bietului Teddy. 

— N-o las pe Maisie singură, spuse Hugh. 

Augusta ceru sever: 

— Din moment ce dumneata l-ai bătut, măcar atâta poţi 
face - să aduci doctorul! 

Maisie interveni: 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Hugh. Adu doctorul. Voi fi 
aici când te întorci. 

Hugh rămase pe poziţii. 


Doamna Merton spuse: 

— Pe aici, va rog! și indică scara de serviciu. 

Maisie replica: 

— Oh, cred că vom merge pe scara principală. 

Și, pășind ca o regină, traversă palierul și o luă în jos, 
urmată de doamna Merton. 

Augusta spuse: 

— Hugh?! 

Augusta vedea ca Hugh se codește în continuare, dar pe 
de altă parte acestuia nu-i venea în minte niciun motiv bun 
ca să poată refuza. După o clipa cedă: 

— Mă duc să mă încalţ. 

Augusta își ascunse ușurarea. lzbutise să-i separe. Acum, 
dacă norocul avea să-i surâdă în continuare, urma să-i 
pecetluiască soarta lui Hugh. Se întoarse către soțul ei: 

— Hai să mergem în camera ta ca să discutam despre 
toate acestea. 

Coborâră pe scări și intrară în dormitorul lui. De îndată ce 
închiseră ușa după ei, Joseph o lua în braţe și începu să o 
sărute. Augusta înţelese că Joseph voia să facă dragoste. 

Era un fapt neobișnuit. Făceau dragoste o dată sau de 
doua ori pe săptămână, dar întotdeauna din iniţiativa 
Augustei, care intra în camera lui și se strecura în pat. 
Augusta considera aceasta parte din îndatorirea ei de 
nevastă de a-și ţine soţul satisfăcut, dar îi plăcea să 
controleze situaţia, așa ca îl descuraja pe Joseph să vina în 
camera ei. Chiar la începutul căsătoriei, Joseph fusese mai 
greu de reţinut. Tinea morţiș să-și facă voia cu ea ori de 
câte ori avea chef, și pentru o bună bucată de vreme 
Augusta trebui să lase după el, dar în cele din urma Joseph 
se conformă dorinţei ei. Apoi, după o vreme, Joseph începu 
s-o bată la cap cu propuneri necuviincioase, ca de exemplu 
să facă dragoste cu lumina aprinsă sau ca ea să fie 
deasupra lui și chiar ca ea să-i facă cu gura niște lucruri de 
negrăit. Dar Augusta se împotrivise ferm și Joseph încetase 
demult să-și mai exprime asemenea gânduri. 

Dar acum iată că strica rânduiala. Augusta știa de ce - 


Joseph fusese ațâţat la vederea trupului gol al lui Maisie, cu 
sânii aceia tineri și tari și tufa aceea de păr nisipiu. Gândul 
acesta îi lăsă Augustei un gust amar: Augusta îl respinse pe 
Joseph. 

El o privi cu resentiment. Augusta voia ca Joseph să fie 
supărat pe Hugh, nu pe ea, așa că îi atinse braţul cu un 
gest împăciuitor. 

— Mai târziu, spuse ea, voi veni la tine mai târziu. 

Joseph acceptă. i 

— Hugh are apucături proaste, spuse el. II moștenește pe 
frate-meu. 

— Nu mai poate locui aici după ceea ce a făcut, zise 
Augusta cu un ton care nu lăsa prea mult loc de discuții. 

Joseph nu era dispus să o contrazică cu privire la acest 
subiect. 

— Într-adevăr. 

— Trebuie să-l dai afară de la bancă. 

Joseph păru impasibil. 

— Te rog să nu faci comentarii despre ce ar trebui să se 
întâmple la bancă. 

— Joseph, Hugh te-a insultat aducând-o în casă pe femeia 
aceea nenorocită, spuse ea, folosindu-se de un eufemism 
pentru „prostituată”. 

Joseph se așeză la masa de scris. 

— Știu prea bine ce-a făcut Hugh. Dar te rog să păstrezi 
ceea ce se întâmpla în casă separat de ceea ce se întâmplă 
la bancă. 

Augusta se hotărî să bată puţin în retragere. 

— Foarte bine. Sunt sigură că tu știi cel mai bine. 

Lui Joseph i se tăia avântul când Augusta se dădea 
bătută. 

— Probabil c-ar trebui să-l dau afară, zise după o clipă. 
Bănuiesc că s-ar întoarce înapoi la mamă-sa în Folkestone. 

Augusta nu era chiar sigură de asta. Nu-și făcuse încă o 
strategie și gândea în timp ce vorbea. 

— Ce fel de muncă ar putea face în acest caz? 

— Nu știu. 


Augusta își dădu seama că făcuse o greșeală. Hugh ar 
reprezenta un pericol și mai mare dacă ar fi fără slujbă, plin 
de resentiment, umblând de colo, colo fără nicio ocupație. 
David Middleton nu îl contactase încă - era posibil ca David 
să nu fi aflat încă de faptul că Hugh era la lac în ziua 
fatidică, dar mai devreme sau mai târziu avea să-l caute. 
Se neliniști și regretă că nu se gândise mai bine înainte de 
a susţine cu atâta tărie concedierea lui Hugh. Augusta era 
furioasă pe ea însăși. 

Putea oare să-l facă pe Joseph să se răzgândească din 
nou? 

Trebuia să încerce. 

— Poate că suntem prea severi, spuse ea. 

Joseph își ridică o sprânceană, surprins de subitul ei 
acces de compasiune. 

Augusta continuă: 

— Tot spui tu mereu că băiatul are potenţial ca om de 
finanţe. Poate e lipsit de înţelepciune să te descotorosești 
de el. 

Joseph începea să-și iasă din fire: 

— Augusta, hotărăște odată ce vrei! 

Augusta se așeză pe un scăunel lângă biroul lui Joseph. 
Își lăsa cămașa de noapte să-i alunece în sus și își întinse 
picioarele. Avea încă picioare frumoase. Joseph se uită la 
ele și se îmbună. 

Augusta profită de acest moment ca să chibzuiască. 
Dintr-odată îi veni o idee. 

— Trimite-l în străinătate, spuse ea. 

— Poftim? 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea îi plăcea mai 
mult. Așa, Hugh ar fi departe de David Middleton, dar tot în 
sfera de influenţa a Augustei. 

— ...undeva în Orientul îndepărtat sau în America de Sud, 
continua ea, însufleţită de propria idee. Undeva unde 
purtarea lui proastă nu are consecinţe directe asupra casei 
mele. 

Joseph uită ca prin farmec că Augusta îl enervase. 


— Nu-i o idee rea, spuse el chibzuind. Exista un post în 
Statele Unite. Băiatul care administrează sediul nostru la 
Boston are nevoie de un asistent. 

„America ar fi locul perfect”, gândi Augusta. Era 
încântată de ideea ei genială. 

Dar deocamdată Joseph doar cocheta cu aceasta idee. 
Augusta voia ca acesta să se angajeze că avea să o ducă la 
realizare. 

— Trimite-l pe Hugh cât mai repede posibil, spuse ea. Nu 
mai vreau să stea la noi nicio zi în plus. 

— Poate să-și facă rezervare la vapor mâine-dimineaţă, 
spuse Joseph. După aceea nu mai are de ce rămâne la 
Londra. Poate merge la Folkestone să-și ia rămas-bun de la 
maică-sa și rămâne acolo până când trebuie să se îmbarce. 

„Și astfel va sta departe de David Middleton ani de zile”, 
gândi Augusta cu satisfacţie. 

— Splendid. Atunci treaba e rezolvată. 

Mai erau oare alte piedici? Augusta își aminti de Maisie. 
Oare Hugh ţinea la ea? Părea de necrezut, dar orice era 
posibil. Exista posibilitatea ca Hugh să refuze să se 
despartă de ea. Aceasta eventualitate, deși improbabilă, o 
îngrijora pe Augusta. Hugh n-o putea duce pe stricată cu el 
la Boston, dar pe de altă parte putea refuza să părăsească 
Londra fără ea. Augusta se întrebă dacă putea omori 
povestea de dragoste în fașă, numai așa, pentru orice 
eventualitate. 

Se ridică și se îndreptă spre ușa care dădea spre 
dormitorul ei. Joseph se arătă dezamăgit. 

— Trebuie să mă debarasez de fata aia, spuse ea. 

— Pot să fac ceva? 

Întrebarea o uimi pe Augusta. Lui Joseph nu îi stătea în 
fire să-și ofere ajutorul. „Vrea s-o vadă din nou pe târfa 
aia”, gândi Augusta cu amărăciune. Işi scutură capul: 

— Vin înapoi. Bagă-te în pat. 

— Prea bine, spuse el de nevoie. 

Augusta intră în camera ei și închise ușa bine după sine. 

Maisie era îmbrăcata și își prindea pălăria în păr. Doamna 


Merton împăturea o rochie albastră-verzuie cam ţipătoare și 
o punea într-un sac ieftin. 

— l-am împrumutat o rochie de-a mea, căci a ei e udă, 
doamnă, spuse slujnica. 

Asta răspundea unei întrebări care o sâcâia pe Augusta. 
Ştia că era imposibil ca Hugh să facă pur și simplu prostia 
de a aduce acasă o târfă. Acum pricepea cum se putuse 
întâmpla, îi prinsese furtuna, iar Hugh o adusese pe femeie 
înăuntru ca să se usuce și, dintr-una într-alta, ajunseseră 
unde ajunseseră. 

— Cum te cheamă? o întrebă pe fată. 

— Maisie Robinson. Eu vă cunosc numele. 

Augusta își dădu seama că o ura pe Maisie Robinson. Nu 
știa nici ea de ce - fata nu merita niciun fel de sentiment 
din partea ei, nici măcar de ura. Cu siguranţă, ceea ce 
simţea avea legătură cu felul în care Maisie arătase în 
pielea goală: atât de semeaţă, atât de senzuală, atât de 
independentă. 

— Bănuiesc că vrei bani, spuse Augusta cu dispreţ. 

— Vacă făţarnică ce ești! răspunse Maisie. De parcă tu 
te-ai căsătorit din dragoste cu urâtanul ăla de soț bogat al 
tău. A 

Acesta era adevărul, și Augustei i se taie respiraţia. Işi 
dădea seama că o subestimase pe tânără. Incepuse 
discuţia cu stângul, și acum trebuia să iasă din încurcătura. 
Trebuia să se poarte atent cu Maisie. Aceasta era o ocazie 
extraordinară, pe care nu trebuia s-o risipească. 

Augusta își înghiţi saliva și se forța să aibă un ton firesc: 

— Vrei să stai jos o clipă? spuse, arătând un scaun. 

Maisie rămase uimită, dar după o clipa de șovăială se 
așeză. 

Augusta luă loc în faţa ei. 

Trebuia s-o facă pe fată să renunţe la Hugh. Maisie o 
tratase cu dispreţ când îi propusese bani, și Augusta nu mai 
voia să repete oferta: simţea că nu avea să meargă așa 
ceva cu fata asta... Dar în mod evident nu era nici tipul de 
fată care să se lase intimidată. 


Augusta trebuia s-o facă să creadă că despărţirea era cel 
mai bun lucru pentru amândoi. Cel mai bine era ca Maisie 
să sfârșească prin a crede că ea însăși avusese ideea dea 
renunţa la Hugh. Și acest lucru se putea poate obţine cel 
mai ușor dacă Augusta susținea contrariul. „Asta da, idee 
bună...” 

Augusta spuse: 

— Dacă vrei să te căsătorești cu el, eu nu te pot opri. 

Fata rămase surprinsă, iar Augusta se felicită în gând că 
o luase așa, pe nepregătite. 

— Și ce va face să credeţi c-aș vrea să mă căsătoresc cu 
el? 

Augustei îi veni să râdă. Îi venea să-i răspundă: „Faptul 
că ești o scormonitoare de aur uneltitoare”, dar spuse: 

— Dar cine n-ar vrea să se căsătorească cu el? E un tânăr 
plăcut și chipeș și vine dintr-o familie dintre cele mai bune. 
Nu prea are bani, dar are perspective extraordinare. 

Maisie se încrunta și spuse: 

— Mai, mai că păreţi că vă doriţi să mă căsătoresc cu el! 

Tocmai acea impresie voia Augusta să i-o dea lui Maisie, 
dar trebuia să mânuiască situaţia cu mare băgare de 
seamă. Maisie era suspicioasa și părea prea deșteaptă ca 
să poată fi prinsa ușor în plasa. 

— Să nu ne facem iluzii, Maisie, spuse Augusta. lartă-mă 
ca ţi-o spun în faţă, dar nicio femeie din clasa mea sociala 
n-ar dori ca unul dintre bărbaţii din familia ei să se 
căsătorească atât de jos sub condiţia lui. 

Maisie nu manifesta niciun sentiment negativ, în schimb 
spuse: 

— Poate că ar dori, dacă l-ar uri îndeajuns de tare. 

Incurajată, Augusta continua s-o ducă de nas: 

— Dar eu nu-l urăsc pe Hugh, zise ea. Cine ţi-a băgat așa 
ceva în cap? 

— El. Mi-a spus că-l trataţi ca pe o rudă săracă și ca 
faceţi tot posibilul ca și ceilalţi să-l trateze la fel. 

— Cât de nerecunoscători pot fi unii oameni! Dar de ce 
să vreau eu să-i distrug cariera? 


— Pentru că îl pune în umbra pe mocofanul ăla de fiu al 
dumneavoastră, Edward. 

Un val de mânie năvăli în sufletul Augustei. Maisie se 
apropiase din nou mult prea mult de adevăr. Era adevărat 
că Edward n-avea viclenia aceea josnică a lui Hugh, dar era 
un băiat bun și de familie bună, iar Hugh era un prost- 
crescut. 

— Cred că ar fi o idee bună să nu aduci în discuţie 
numele fiului meu, rosti Augusta printre dinţi. 

Maisie râse: 

— Cred ca am atins un punct sensibil. Redeveni imediat 
serioasă. Deci ăsta vă e jocul. Ei bine, n-am să-l joc. 

— Ce vrei să spui? întrebă Augusta. 

Dintr-odată, ochii lui Maisie se umplură de lacrimi. 

— "Ţin prea mult la Hugh ca să îl distrug. 

Augusta rămasă surprinsă și încântată de forţa pasiunii 
lui Maisie. Totul era perfect, în ciuda începutului prost. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Augusta. 

Maisie își reținu lacrimile. 

— N-am să-l mai văd. Dumneavoastră tot îl veţi distruge, 
poate, dar nu veţi avea ajutorul meu. 

— Ar putea veni după tine. 

— Voi dispărea. Nu știe unde locuiesc. Am să evit locurile 
în care ar putea să mă caute. 

„Excelentă hotărâre - nu trebuie să te ţii de ea decât 
pentru scurtă vreme, apoi Hugh va pleca în străinătate și 
nu se va mai întoarce ani de zile, poate niciodată”, gândi 
Augusta. Dar nu spuse nimic. O condusese pe Maisie la 
concluzia pe care o voia ea, și acum fata nu mai avea 
nevoie de niciun ajutor. 

Maisie își șterse fața cu mâneca. 

— Mai bine aș pleca, înainte ca Hugh să vină înapoi cu 
doctorul. Se ridică. Vă mulţumesc că mi-aţi împrumutat 
rochia dumneavoastră, doamnă Merton. 

Slujnica deschise ușa. 

— Vă conduc. 

— Să luăm scara de serviciu de data aceasta, vă rog, 


spuse Maisie. Nu vreau să... Se opri și înghiţi nodul care-i 
stătea în gât și continuă aproape șoptit: Nu vreau să-l mai 
văd pe Hugh. 

Apoi ieși. 

Doamna Merton o urmă și închise ușa. 

Augusta răsuflă lung. Reușise. Curmase cariera lui Hugh, 
o anihilase pe Maisie Robinson și îndepărtase pericolul 
David Middleton, toate într-o singură noapte. Maisie fusese 
un adversar greu de învins, dar în cele din urmă se 
dovedise prea sentimentală. 

Augusta își savura izbânda pentru câteva momente, apoi 
se duse în odaia lui Edward. 

Edward stătea în pat, sorbind coniac dintr-un pahar. 
Nasul îi era vânăt, cu urme de sânge uscat. Edward părea 
să-și plângă de milă. 

— lubitul meu băieţaș, spuse Augusta. 

Se apropie de noptiera de lângă patul lui Edward, luă un 
prosop căruia-i umezi colţul și, așezându-se pe marginea 
patului, începu să tamponeze ușor sângele de pe buza de 
sus a lui Edward. Acesta se strâmbă de durere. 

— lartă-mă, spuse ea. 

Edward îi zâmbi. 

— Nu e nimic, mama. Continua, te rog - mă alină. 

In timp ce Augusta îl curăța, doctorul Humbold intră în 
odaie, urmat de Hugh. 

— Te-ai bătut, tinere? întrebă vesel doctorul. 

Augusta se ofuscă la sugestia doctorului. 

— Cu siguranţă nu, spuse ea - a fost atacat. 

Humbold fu redus la tăcere. 

— Așa, așa... bolborosi el. 

Hugh întrebă: 

— Unde e Maisie? 

Augusta nu voia să vorbească despre Maisie de faţa cu 
doctorul. Se ridică și îl conduse pe Hugh afară. 

— A plecat. 

— l-aţi cerut să plece? întrebă Hugh. 

Augusta era pe cale să-i spună lui Hugh să nu vorbească 


cu ea pe acel ton, dar hotărî că nu avea nimic de câștigat 


înfuriindu-l - izbânda ei asupra lui era oricum totală, cu 
toate că Hugh încă habar nu avea. Augusta spuse 
împăciuitor: 


— Dacă aș fi dat-o eu afară, nu crezi că te-ar fi așteptat 
în faţa ușii ca să-ţi spună? Nu, a plecat de bunăvoie și a zis 
că-ţi va scrie mâine. 

— Dar a spus că va fi aici când mă întorc cu doctorul. 

— De bună seamă că s-a răzgândit. N-ai mai văzut fete 
de vârsta ei care să se răzgândească? 

Hugh era năucit și nu știu ce să mai răspundă. 

Augusta adăugă: 

— Fără îndoială că voia să scape cât mai repede din 
situaţia jenantă în care ai pus-o. 

Explicaţia i se păru plauzibilă lui Hugh. 

— Bănuiesc că aţi făcut-o să se simtă atât de prost, încât 
n-a mai suportat să stea, spuse Hugh. 

— Destul! îi răspunse Augusta sever. N-am nicio dorință 
să aud părerile dumitale. Unchiul dumitale Joseph va veni 
să vorbească cu dumneata de dimineaţă, înainte să pleci la 
bancă. Noapte bună. 

Pentru o clipă Hugh păru gata să se ia la ceartă cu ea. 
Dar chiar nu mai avea ce spune. 

— Prea bine, mormăi el în cele din urmă, și se întoarse în 
odaia lui. 

Augusta reveni în odaia lui Edward. Doctorul tocmai își 
închidea geanta. 

— Nimic rupt, spuse el. O să-l mai doară nasul câteva 
zile, și pe mâine s-ar putea să i se învineţească ochiul. Dar 
e tânăr și va fi ca nou în curând. 

— Mulţumesc, doctore. Hastead vă va conduce. 

— Noapte bună. 

Augusta se aplecă peste pat și îl săruta pe Edward: 

— Noapte bună, iubitul meu Teddy. incearcă să dormi. 

— Bine, mamă dragă. Noapte bună. 

Augusta mai avea de îndeplinit o sarcină. 

Cobori scările și intră în camera lui Joseph. Spera că 


acesta adormise așteptând-o, dar îl găsi în pat, citind Pa// 
Mall Gazette. Joseph dădu imediat ziarul la o parte și ridică 
plapuma ca Augusta să poată intra în așternut. 

Joseph o cuprinse cu braţele imediat. Era deja puţină 
lumină în cameră: Augusta nici nu observase că începuse 
să se lumineze de ziuă. Își închise ochii. 

Joseph o pătrunse repede. Augusta își încolăci braţele în 
jurul lui, răspunzând la mișcările lui. Se revedea la 
șaisprezece ani, întinsă pe malul unui râu într-o rochiță roz 
zmeură și cu o pălărioară de pai, sărutându-se cu tânărul 
conte de Strang... Numai că în închipuirea ei, contele de 
Strang nu se mărginea numai la a o săruta, ci îi ridica 
fustele și făcea dragoste cu ea sub soarele fierbinte, în timp 
ce râul clipocea la picioarele lor... 

Când terminară, Augusta stătu întinsă lângă Joseph 
pentru un timp, gândindu-se la izbânda ei. 

— Ciudată noapte, murmură el somnoros. 

— Da, răspunse ea. Fata aceea îngrozitoare... 

— Mmm, mormăi el... Aspect surprinzător... arogantă și 
încăpățânată... se crede cine știe ce... un corp splendid... 
exact ca tine la vârsta aceea. 

Augusta fu jignită de moarte. 

— Joseph! spuse ea. Cum poţi să spui un lucru atât de 
oribil? 

Joseph nu-i mai răspunse, și Augusta văzu că adormise. 

Infuriată, aceasta dădu la o parte plapuma, sări din pat și 
părăsi odaia călcând greu. 

Nu se mai duse la culcare în acea noapte. 


6 


Locuinţa lui Micky Miranda din Camberwell consta din 
două camere în casa unei văduve care avea un fiu la casa 
lui. Niciunul dintre prietenii lui din lumea bună nu îi făcuse 
vreodată o vizită acolo, nici măcar Edward Pilaster. Micky își 
juca rolul de june monden cu un buget foarte mic, cazarea 
elegantă fiind unul dintre lucrurile de care se putea lipsi. 


În fiecare dimineaţă la ora nouă, gazda aducea cafea și 
chifle calde pentru el și Papa. În timpul micului dejun, Micky 
îi explică lui Papa cum îl făcuse pe Tonio Silva să piardă o 
sută de lire pe care nu le avea. Nu se aștepta ca taică-său 
să îl ridice în slavi pentru ceea ce făcuse, dar se aștepta ca 
măcar să-i aprecieze cât de puţin iscusința. Cu toate 
acestea, Papa nu se arătă impresionat. Suflă în cafea și 
sorbi cu zgomot. 

— Ei, și s-a întors deja în Cordoba? 

— Încă nu, dar se va întoarce. 

— Așa speri tu. Te-ai dat atâta de ceasul morţii și încă 
numai speri că se va întoarce. 

Micky se simţi jignit. 

— Dar azi îi pecetluiesc soarta, protestă el. 

— Când aveam vârsta ta... 

— „l-ai fi tăiat beregata, știu. Dar aici suntem la Londra, 
nu în provincia Santamaria, și dacă tai beregata cuiva, voi fi 
spânzurat. 

— Uneori n-ai de ales. 

— Dar uneori e mai bine s-o iei cu ușurelul, Papa. 
Gândește-te la Samuel Pilaster și la protestele lui insipide 
de a exporta arme. Am scăpat de el fără vărsare de sânge, 
nu-i așa? 

De fapt, Augusta fusese cea care scăpase de el, dar 
Micky nu-i spusese asta lui Papa. 

— Nu știu, spuse Papa cu încăpățânare. Când îmi primesc 
puștile? 

Acesta era un subiect delicat. Bătrânul Seth încă trăia și 
era în continuare președintele Băncii Pilaster. Era luna 
august. În septembrie, zăpada iernii începea să se topească 
în munţii din Santamaria. Papa voia să se întoarcă acasă - 
cu armele. De îndată ce Joseph devenea președinte, 
Edward avea să pornească afacerea și armele aveau să fie 
trimise. Dar bătrânul Seth se ţinea cu dinţii, exasperant, de 
post și de viaţă. 

— Le vei primi curând, Papa, spuse Micky. Seth nu mai 
poate avea multe zile. 


— Bun, făcu Papa, cu satisfacția celui care a învins într-o 
discuţie. 

Micky luă o chiflă și începu să o ungă cu unt. Așa fusese 
mereu. Nu putea să-l mulţumească pe taică-său, oricât 
demult ar fi încercat. 

Își îndreptă gândurile spre ziua care urma. Acum Tonio 
datora bani pe care nu avea să-i poată restitui niciodată. 
Următorul pas era să transforme problema în criză. Voia ca 
Edward și Tonio să se certe în public. Dacă putea aranja 
asta, toată lumea ar afla de căderea în dizgrație a lui Tonio, 
iar acesta ar fi obligat să-și dea demisia și să se întoarcă la 
Cordoba. Ceea ce l-ar pune la o distanţă serioasă și de 
David Middleton. 

Micky voia să înfăptuiască toate acestea fără să și-l facă 
dușman pe Tonio. Căci urmărea încă un scop: acela de a 
obţine postul lui Tonio. Tonio putea îngreuna lucrurile dacă 
voia, vorbindu-l de rău pe Micky ambasadorului. Micky 
dorea de fapt să-l convingă pe Tonio să-i ușureze calea. 

Întreaga situaţie era complicată din cauza relaţiei din 
trecut dintre Micky și Tonio. La școală, Tonio îl urâse și se 
temuse de Micky. În ultimul timp, începuse să-l admire. 
Acum Micky trebuia să devină cel mai bun prieten al lui 
Tonio și în același timp să-i distrugă viaţa. 

În timp ce Micky era cu gândul la ziua grea care-l 
aștepta, se auzi o bătaie în ușă, și gazda anunţă un 
musafir. După o clipa, Tonio intră în odaie. 

Micky avea intenţia să treacă pe la el după micul dejun. 
Asta îl scutea de o oboseală. 

— la loc, servește niște cafea, spuse el vesel. Ce ghinion 
aseară! Dar așa e la cărţi - mai câştigi, mai pierzi... 

Tonio se înclină în faţa lui Papa și luă loc. Părea că nu 
închisese ochii toată noaptea. 

— Am pierdut mai mult decât îmi permit, spuse el. 

Papa mârâi nerăbdător. Nu avea deloc răbdare cu 
oamenii care-și plângeau de milă și avea numai dispreţ faţa 
de familia Silva - orășeni slabi de înger care trăiau din 
protecţia mai-marilor și din corupţie. 


Micky făcu o mutră plină de compasiune și spuse solemn: 

— Îmi pare rău să aud așa ceva. 

— Ştii ce înseamnă asta. În această ţară, un om care nu- 
și plătește datoriile la joc nu este un gentleman. Și un om 
care nu este un gentleman nu poate fi diplomat. S-ar putea 
să trebuiască să îmi dau demisia și să mă întorc acasă. 

„Exact”, se gândi Micky, dar spuse cu o voce îndurerată: 

— Înţeleg care e problema. 

Tonio continuă: 

— Ştii cum sunt oamenii în această privinţa - dacă nu-ţi 
plătești datoria a doua zi, te iau deja la ochi. Dar mie mi-ar 
lua ani de zile ca să pot restitui o sută de lire. De aceea am 
venit la tine. 

— Nu pricep, spuse Micky, deși pricepea perfect. 

— Ai putea să-mi dai tu banii? se rugă Tonio. Ești din 
Cordoba, nu ca englezii ăștia - nu îi judeci pe oameni după 
o singură greșeală. Ti i-aș restitui mai târziu. 

— Dacă i-aș avea, ţi i-aș da, spuse Micky. Aș vrea eu să 
fiu atât de înstărit. 

Tonio își îndreptă privirea spre Papa, care se uită la el cu 
răceală și rosti simplu: 

— Nu. 

Tonio își lăsă capul în jos. 

— Sunt atât de idiot că joc, spuse el cu o voce sleită. Nu 
știu ce-am să mă fac. N-am să pot da ochii cu ai mei dacă 
mă întorc acasă căzut în dizgrație. 

Micky spuse meditativ: 

— Poate ca aș putea face ceva, totuși... 

Faţa lui Tonio se lumină. 

— Oh, da, te rog! Orice! 

— După cum știi, sunt prieten bun cu Edward. Aș putea 
vorbi cu el pentru tine, să-i explic situaţia și să-l rog să dea 
dovada de îngăduinţă, așa, ca o favoare pentru mine. 

— Oh, ai face asta? 

Chipul lui Tonio se umplu de speranţă. 

— Am să-l rog să aibă răbdare cu banii și să nu spună 
nimănui. la aminte, nu garantez că va și fi de acord. Familia 


Pilaster are bani cu carul, dar sunt cu toţii niște tipi 
pragmatici. Eu o să încerc, oricum. 

Tonio îi strânse mâna lui Micky. 

— Nici nu știu cum să-ţi mulţumesc, spuse el cu ardoare. 
Nu voi uita niciodată. 

— Nu-ţi face prea multe iluzii... 

— Nu mă pot abţine. Eram disperat, și tu mi-ai dat un 
motiv să rezist. Tonio adăugă, rușinat: M-am gândit la 
sinucidere azi-dimineaţă. Am luat-o pe London Bridge și 
aveam de gând să mă arunc în râu. 

Papa scoase un mormăit ușor, fiind de părere că acesta 
ar fi fost clar lucrul cel mai bun pe care l-ar fi putut face 
Tonio. 

— Slavă Domnului că te-ai răzgândit. Acum mai bine m- 
aș duce până la Banca Pilaster ca să vorbesc cu Edward. 

— Când ne putem vedea? 

— Vei fi la club la ora prânzului? 

— Sigur, dacă vrei să vin. 

— Atunci ne vedem acolo. 

— Bine, spuse Tonio ridicându-se. Vă las să vă terminaţi 
micul dejun. Și... 

— Nu-mi mulţumi, spuse Micky, ridicând mâna ca să-l 
împiedice să continue. Aduce ghinion. Așteaptă și speră. 

— Da. Bine. Tonio se înclină din nou în faţa lui Papa. La 
revedere, Señor Miranda. 

leși. 

— Băiat prost, bolborosi Papa. 

— Mare bou, fu de acord Micky. 

Micky se duse în cealaltă odaie și-și puse hainele de zi: 
cămașă albă cu guler drept foarte rigid și manșete scrobite, 
pantaloni gălbui, cravată neagră de satin, căreia avu grijă 
să-i facă un nod desăvârșit, și redingotă neagră la două 
rânduri. Pantofii îi erau impecabil văcsuiţi, iar părul îi era 
dat cu briantină. Micky se îmbrăca întotdeauna elegant, dar 
conservator - n-ar fi purtat pentru nimic în lume un guler 
din acela modern, lăsat în jos, sau monoclu, ca un dandy. 
Englezii erau întotdeauna gata să-i considere pe străini 


drept canalii, și Micky avea grijă să nu le dea niciun motiv. 

Lăsându-l pe Papa cu treburile lui, Micky ieși și traversă 
podul spre cartierul financiar, care era numit The City 
pentru că era construit pe cei doi kilometri pătraţi unde se 
aflase vechea cetatea a Londrei de pe timpul romanilor. 
Circulaţia era blocată cu desăvârșire în jurul catedralei St 
Paul, deoarece trăsurile, omnibuzele cu cai, căruțele 
berarilor, briștile și cărucioarele negustorilor ambulanți 
împărțeau drumul cu o turmă enormă de oi care erau 
mânate spre piaţa de carne Smithfield. 

Banca Pilaster era o clădire nouă cu o fațadă mare, 
clasică și cu o intrare impunătoare, de o parte și de alta 
căreia se înălţau două coloane cu caneluri. Micky împinse 
ușile duble ale băncii pe la douăsprezece și câteva minute. 
Deși rareori se întâmpla ca Edward să ajungă la muncă 
înainte de zece, în general se lăsa convins cu ușurință să 
meargă la prânz oricând după ora douăsprezece. 

Micky se apropie de unul dintre aprozi și spuse: 

— Fiţi bun și spuneţi-i domnului Edward Pilaster că este 
căutat de domnul Miranda. 

— Prea bine, domnule. 

Aici era locul în care Micky îi invidia mai mult decât 
oriunde pe cei din familia Pilaster. Cele mai mici detalii 
vorbeau despre bunăstarea și puterea acestora: podeaua 
de marmură strălucitoare, lambriurile impunătoare, vocile 
șoptite, scârțâitul penelor de scris pe registre și poate, mai 
cu seamă, mesagerii aceștia prea îndestulaţi și prea bine 
îmbrăcaţi. Tot acest spaţiu și tot acest personal serveau de 
fapt la numărarea banilor familiei Pilaster. Aici nimeni nu 
creștea vite, nu exploata nitrat și nu construia căi ferate: 
munca aceasta era făcuta de alţi oameni, departe. Familia 
Pilaster nu avea altceva de făcut decât să privească banii 
înmulţindu-se. Lui Micky i se părea cel mai bun mod de 
viață posibil, acum ca sclavagismul fusese abolit. 

Era și ceva artificial în atmosfera aceasta. Era o 
atmosferă solemnă și măreaţă, ca într-o biserică, sau un 
palat prezidenţial, sau un muzeu. Ei erau la urma urmei 


cămătari, dar se purtau ca și cum a da bani cu dobândă era 
o vocaţie nobilă, precum preoţia. 

Edward apăru după câteva minute - avea nasul lovit și 
ochiul învineţit. Micky ridică din sprânceană. 

— Ce-ai păţit, prietene? 

— M-am bătut cu Hugh. 

— Din ce motiv? 

— L-am muștruluit că a adus o târfă acasă și și-a ieșit din 
fire. 

Micky se gândi imediat că aceasta putea fi ocazia demult 
căutată ca Augusta să se poată descotorosi de Hugh. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Hugh? 

— N-ai să-l mai vezi pentru multă vreme. A fost trimis la 
Boston. 

„Bine jucat, Augusta”, îşi spuse Micky. Ar fi 
nemaipomenit dacă Hugh și Tonio puteau fi rezolvaţi în 
aceeași zi. Micky spuse: 

— Mi se pare ca nu ţi-ar strica niște șampanie și ceva de 
mâncare la cum arăţi. 

— Excelentă idee. 

leșiră din bancă și se îndreptară spre vest. Nu avea 
niciun rost să ia o brișcă, deoarece străzile erau blocate de 
turma de oi și trăsurile erau toate oprite în trafic. Trecură 
pe lângă piaţa de carne, care era destinaţia turmei. 
Duhoarea care venea de la abatoare era insuportabilă. Oile 
erau aruncate printr-o trapă, direct din stradă, jos, în 
abatorul subteran. Prin cădere își rupeau picioarele, astfel 
încât rămâneau nemișcate până când măcelarul venea și le 
lua la tăiere. 

— Asta-ţi taie pofta de carne de oaie pentru toată viaţa, 
spuse Edward acoperindu-și faţa cu batista. 

Micky se gândi că lui Edward nu i-ar trebui mai mult ca 
să-și piardă pofta de mâncare. 

De îndată ce părăsiră cartierul financiar, opriră o brișcă și 
îi spuseră birjarului să-i ducă la Pall Mall. Imediat ce porniră, 
Micky se apucă să-și debiteze cuvântarea pregătită 
dinainte; începu prin a spune: 


— Nu pot să sufăr persoanele care răspândesc bârfe 
despre proasta purtare a altor persoane. 

— Aha, făcu Edward vag. 

— Dar când o persoană spune așa ceva despre prietenii 
cuiva, cred că acel cineva are obligaţia de a spune ceva. 

— Hmm... 

Era clar că Edward habar nu avea ce voia să spună 
Micky. 

— Şi nu mi-ar plăcea să crezi că n-am spus nimic doar 
pentru că era vorba de un compatriot de-al meu. 

După un moment de liniște, Edward recunoscu: 

— Mă tem că nu am înţeles ce vrei să spui. 

— Vorbesc de Tonio Silva. 

— Ah, da. Îmi închipui că n-are de unde-mi da banii pe 
care mi-i datorează. 

— Total greșit. Îi știu familia. Sunt aproape tot atât de 
bogaţi ca voi. 

Micky spuse aceasta minciună fără să clipească, știind că 
la Londra nu se putea ști cât de înstărită era sau nu era 
lumea în America de Sud. 

Edward rămase uimit. 

— Doamne, eu credeam tocmai contrariul. 

— Ba deloc. Are de unde să-ţi dea banii - ceea ce e și mai 
rău. 

— Ce? Ce e și mai rău? 

Micky scoase un suspin adânc: 

— Mă tem că nu are nicio intenţie să-ţi plătească datoria. 
Și mai și umblă prin oraș lăudându-se cu asta și spunând că 
nu ai destulă vână ca să-l faci să-ţi dea banii înapoi. 

Lui Edward i se urcă sângele la cap. 

— Al dracului, a zis el asta?! N-am destulă vână! Mai 
vedem noi! 

— Eu i-am atras atenţia să nu te subestimeze. l-am spus 
că s-ar putea să nu te lași batjocorit. Dar el a ales să-mi 
nesocotească sfatul. 

— Ticălosul! Ei bine, dacă nu vrea să plece urechea la 
sfaturile înțelepte, s-ar putea să fie nevoit să afle adevărul 


cu metode mai dure. 

— Mare păcat, spuse Micky. 

Edward tăcea, spumegând de furie. 

Micky fremăta de nerăbdare în timp ce brișca se târa de- 
a lungul râului. Tonio trebuia să fi ajuns deja la club. 
Edward părea să aibă starea de spirit perfectă pentru a se 
lua la ceartă. Până acum, totul ieșise de minune. 

În sfârșit, brișca se opri la club. Micky aşteptă cât timp 
Edward plăti birjarului. Intrară. La garderoba îl văzură pe 
Tonio într-un grup de bărbaţi care-și agăţau pălăriile. 

Micky era încordat. Pregătise totul - acum nu putea decât 
să ţină pumnii și să spere că drama pe care o urzise avea 
să se desfășoare așa cum plănuise. 

Tonio îl privi pe Edward și spuse stânjenit: 

— Oh, ia te uită... Bună dimineaţa... 

Micky se uită la Edward. Chipul acestuia se înroși și ochii i 
se bulbucară. 

— la ascultă, Silva, începu acesta. 

Tonio se uită la el speriat. 

— Da, Pilaster?! 

Edward spuse cu voce tare: 

— Cu privire la acele o sută de lire. 

Toţi cei din încăpere amuţiră. Câţiva schimbară priviri 
între ei și doi bărbaţi care tocmai ieșeau se opriră în pragul 
ușii și se întoarseră ca să privească. A vorbi despre bani era 
un lucru foarte necuviincios, și un gentleman făcea lucrul 
acesta numai în situaţii extreme. Toată lumea știa că 
Edward Pilaster avea la bani de nici nu știa ce să facă cu ei, 
și deci era evident că avea alte motive de a pomeni în gura 
mare și în public de datoria lui Tonio. Privitorii presimţeau 
un scandal. 

Tonio se albi. 

— Da? 

Edward spuse aspru. 

— Mi-i poţi restitui astăzi, dacă îţi convine. 

Provocarea fusese aruncată. Multă lume știa de existenţa 
datoriei - discuţia era așadar inutilă. Ca gentleman, Tonio 


n-avea decât o singură opţiune, aceea de a spune: „Sigur 
că da. Dacă este atât de important, îţi vei primi banii 
imediat. Hai să mergem sus, și îţi voi scrie un cec, sau 
dorești să mergem numaidecât la bancă?” Dacă Tonio nu 
făcea întocmai, toată lumea avea să înţeleagă că nu are de 
unde plăti și prin urmare Tonio ar fi exclus din societate. 

Micky privea scena cu oroare și fascinaţie. Chipul lui 
Tonio fu cuprins de panică și pentru o clipă Micky se întrebă 
dacă nu avea să facă vreo nebunie. Apoi panica făcu loc 
furiei, și Tonio își deschise gura să spună ceva, dar era mut. 
Își întinse braţele într-un gest de implorare, dar renunţă 
imediat. În cele din urmă, chipul i se schimonosi ca fața 
unui copil gata să izbucnească în plâns. In acel moment, se 
răsuci pe călcâie și o luă la fugă. Cei doi bărbaţi din pragul 
ușii se dădură la o parte din calea lui, și Tonio trecu ca o 
săgeată prin antreu și fugi în stradă, lăsându-și pălăria la 
club. 

Micky era în extaz: totul mersese perfect. 

Bărbaţii care se aflau în garderobă începură să tușească 
și să se foiască, ascunzându-și stânjeneala. Un membru mai 
în vârstă al clubului mormăi: 

— Ai fost cam dur, Pilaster. 

Micky se grăbi să spună: 

— A meritat-o. 

— Desigur, desigur, zise bătrânul. 

— Vreau să beau ceva, zise Edward. 

— Comandă și pentru mine un coniac, te rog, îi ceru lui 
Edward. Ar trebui să mă duc după Silva - nu cumva să se 
arunce sub roţile unui omnibuz. 

leși afară în fugă. 

Acum urma cea mai delicată parte a planului: trebuia să-l 
convingă pe omul pe care îl distrusese că era cel mai bun 
prieten al său. 

Tonio mergea grăbit spre St James, lovindu-se de 
trecători. Micky alergă și îl ajunse din urmă. 

— Ascultă, Silva, îmi pare nespus de rău, spuse el. 

Tonio se opri. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. 


— Sunt terminat, zise el. S-a isprăvit. 

— Pilaster m-a refuzat categoric, spuse Micky. Am făcut 
tot ce mi-a stat în putinţă... 

— Știu. Îţi mulţumesc. 

— Nu-mi mulțumi - am dat greș. 

— Dar ai încercat. Aș vrea să pot face ceva ca dovadă de 
apreciere. 

Micky șovăi, întrebându-se: „Să îndrăznesc oare să aduc 
vorba despre post chiar în momentul ăsta?” Se hotărî să fie 
îndrăzneţ: 

— De fapt, poţi face ceva... - dar mai bine vorbim despre 
asta altădată. 

— Nu, spune-mi acum. 

— Mă simt prost. S-o lăsăm pe altă zi. 

— Nu știu câte zile voi mai fi pe aici. Despre ce este 
vorba? 

— Păi... începu Micky prefăcându-se a fi jenat. Bănuiesc 
că la un moment dat ambasadorul Cordobei va căuta pe 
cineva care să te înlocuiască. 

— Va avea nevoie de cineva numaidecât. O expresie de 
revelaţie apăru pe chipul scăldat de lacrimi al lui Tonio. 
Absolut! Tu ar trebui să primești postul! Ai fi perfect! 

— Dac-ai putea pune o vorbă bună... 

— Voi face mai mult decât atât: îi voi povesti cât m-ai 
ajutat și cum ai încercat să mă scoţi din beleaua în care 
singur m-am vârât. Sunt sigur că va fi de acord să te 
angajeze. 

— Îmi pare rău că par să trag foloase de pe urma 
necazurilor tale, spuse Micky. Simt că mă comport ca un 
nemernic. 

— Dar deloc! îl contrazise Tonio și, luând mâna lui Micky 
într-ale sale, adăugă: Ești un prieten adevărat! 


CAPITOLUL CINCI - SEPTEMBRIE 


1 


Dorothy, surioara de şase ani a lui Hugh, împăturea 
cămășile acestuia și i le împacheta în cufăr. Hugh știa că, 
imediat ce Dorothy avea să meargă la culcare, trebuia să le 
scoată de acolo și să le împăturească din nou, pentru că 
Dorothy le împăturise nespus de dezordonat, dar Hugh se 
prefăcea a gândi că face treaba foarte bine, și asta o 
încuraja. 

— Mai spune-mi despre America, îl rugă ea. 

— America este atât de departe, că soarelui îi ia patru 
ore dimineaţa ca să ajungă acolo. 

— Şi lumea stă în pat toată dimineaţa acolo? 

— Da, se trezesc la ora prânzului ca să mănânce de 
dimineaţa! 

Dorothy chicoti: 

— Sunt leneși! 

— Nu chiar. Cum acolo nu se face întuneric până după 
miezul nopţii, trebuie să muncească toată seara, înţelegi? 

— Așa că se duc târziu la culcare. Și mie îmi place să mă 
duc târziu la culcare. Mi-ar plăcea în America. De ce nu pot 
să vin cu tine? 

— Eu tare aș vrea să poţi veni cu mine, Dotty. 

Hugh era cam trist: n-avea s-o revadă pe surioara lui ani 
de-a rândul. Dorothy se va fi schimbat când avea el să se 
întoarcă. Va fi învăţat deja cum e cu fusul orar. 

Ploaia de septembrie bătea în geamuri, iar jos în golf 
vântul arunca valurile pe faleză, dar aici în casă ardea un 
foc de cărbuni și în faţa șemineului era un covor moale. 
Hugh puse în cufăr câteva cărți: Metode moderne de 
afaceri, Funcţionarul comercial de succes, Bogățiile 
națiunilor, Robinson Crusoe. Funcţionarii mai în vârstă 
disprețuiau ceea ce numeau „învățatul din cărţi”, insistând 
că mama învăţării este experiența, cum le plăcea lor să 
spună, dar se înșelau: Hugh reușise să înțeleagă mai 


repede mecanismul diferitelor birouri pentru că studiase 
teoria înainte. 

Hugh traversa oceanul tocmai când America trecea 
printr-un moment de criză. La începutul anilor 1870, mai 
multe bănci făcuseră enorme împrumuturi garantate de 
acțiuni în domeniul căilor ferate, iar când construcţia de noi 
linii de tren intră în criză la mijlocul lui 1873, băncile 
începură să se clatine. Cu doar câteva zile înainte, Jay 
Cooke Co., agentul guvernului american, dăduse faliment, 
provocând și colapsul băncii First National din Washington - 
știrea ajunsese la Londra în aceeași zi prin telegraf. Acum 
cinci bănci din New York, printre care Union Trust Company, 
o bancă dintre cele mai importante, și Mechanics' Banking 
Association, o instituţie cu vechime, își suspendaseră orice 
activitate. Bursa de valori își închisese ușile. Multe companii 
urmau să cadă, mii de oameni aveau să fie puși pe liber, 
comerţul avea să aibă de suferit, iar Banca Pilaster urma 
să-și reducă numărul și amploarea operaţiunilor pe piaţa 
americană, astfel încât lui Hugh avea să-i fie cu atât mai 
greu să se afirme. 

Până atunci criza nu avusese efecte majore în Londra. 
Rata bancară urcase cu un punct până la patru la sută, iar o 
bancă mică din Londra cu strânse legături cu America 
dăduse faliment, dar nu era nicio panică. Cu toate acestea, 
bătrânul Seth insista că aveau să vină vremuri grele. Acesta 
era deja destul de slăbit. Se mutase în casa Augustei și-și 
petrecea majoritatea zilelor în pat. Dar refuza cu 
încăpățânare să se retragă de la cârma băncii până când nu 
era asigurat că instituţia depășise furtuna. 

Hugh începu să-și împăturească hainele. Banca îi plătise 
doua rânduri noi de haine: Hugh avea o bănuială că maică- 
sa insistase pe lângă bunicul său să autorizeze aceasta 
cheltuială. Bătrânul Seth era la fel de zgârcit ca restul 
neamului Pilaster, dar avea o slăbiciune pentru mama lui 
Hugh: de fapt, aceasta trăise în toţi acești ani din mica 
pensie pe care i-o alocase Seth. 

Mama lui Hugh stăruise și ca lui Hugh să i se dea câteva 


săptămâni libere înainte de plecare, pentru ca acesta să 
aibă timp să se pregătească și să-și ia rămas-bun. Mamă-sa 
nu prea îl mai văzuse de când acesta plecase să lucreze la 
bancă - Hugh nu-și putea permite prea des preţul biletului 
până la Folkestone - și voia să petreacă puţin timp cu el 
înainte ca acesta să ia drumul străinătăţii. Hugh-petrecuse 
așadar cea mai mare parte a lunii august aici la mare, în 
timp ce Augusta și familia ei își petreceau vacanţa în 
Scoţia. Acum vacanţa de vară se terminase și venise timpul 
ca Hugh să-și ia rămas-bun de la maică-sa și să plece. 

Hugh se gândea la ea când aceasta intră în odaie. Era în 
al optulea an de văduvie, dar încă mai purta straie negre. 
Nu părea că avea gânduri de a se recăsători, deși ar fi putut 
foarte bine - era încă frumoasă, cu ochi mari și cenușii și cu 
un păr blond și des. 

Hugh știa că mama lui era tristă că nu mai avea să-l vadă 
ani de-a rândul. Dar ea nu scosese nicio vorbă despre 
tristeţea ei, ci dimpotrivă, împărtășise entuziasmul şi 
emoţiile fiului său de a lua în piept provocările vieţii într-o 
ţară străină. 

— E ora de culcare, Dorothy, spuse ea. Du-te și pune-ţi 
cămașa de noapte. 

De îndată ce Dotty ieși din cameră, mama lor începu să 
împăturească din nou cămâășile lui Hugh. 

Hugh voia să-i vorbească despre Maisie, dar se simţea 
stânjenit. Ştia că Augusta îi scrisese maică-sii despre ea. 
Poate că avusese vești și de la alţi membri ai familiei, sau 
poate chiar îi văzuse într-una dintre rarele ei călătorii pe 
care le făcea la Londra pentru cumpărături. Povestea pe 
care o auzise ea putea fi foarte departe de adevăr. După un 
lung moment de tăcere, Hugh începu: 

— Mamă... 

— Ce e, dragul meu? 

— Mătușă Augusta nu spune întotdeauna întocmai 
adevărul. 

— Nu trebuie să fii atât de politicos, spuse ea cu un 
zâmbet amar. Augusta spune minciuni despre tatăl tău de 


ani de zile. 

Hugh rămase uimit de sinceritatea ei. 

— Crezi că ea le-a spus părinţilor lui Florence Stalworthy 
că tata era cartofor? 

— Sunt chiar sigură, din păcate. 

— De ce se poartă așa? 

Mama lui Hugh lăsă din mâini cămașa pe care o 
împăturea și chibzui o clipă: 

— Augusta era o fată foarte frumoasă, spuse ea. Familia 
ei mergea la biserică la Sala Parohiala Metodistă 
Kensington, unde i-am cunoscut și noi, de altfel. Era singură 
la părinţi - o fată încăpăţânată și răsfăţată. Părinţii ei nu 
erau cine știe ce: tatăl ei fusese vânzător și-și începuse 
propria afacere, ajungând să aibă trei băcănii în suburbia 
de vest a Londrei. Dar Augusta era clar destinată pentru 
ceva mai măreț. 

Se îndreptă spre fereastra udă de ploaie și privi în 
depărtare, contemplând nu Canalul Mânecii, ci trecutul. 

— Când avea șaptesprezece ani, contele de Strang s-a 
îndrăgostit de ea. Era un băiat fermecător - frumos, drăguţ, 
de familie foarte bună și bogat. Firește, părinţii lui erau 
îngroziţi la perspectiva căsătoriei fiului lor cu fiica unui 
băcan. Dar ea era foarte frumoasă și chiar și atunci, la 
vârsta aceea, era de o semeţie cu care ar fi putut să treacă 
prin aproape orice situaţie socială. 

— S-au logodit? întreba Hugh. 

— Oficial nu, dar toată lumea se aștepta la asta dintr-un 
moment în altul. Apoi a izbucnit un scandal monstru. Tatăl 
ei a fost acuzat că înșela sistematic la cântar în băcăniile 
lui. Un angajat pe care îl dăduse afară l-a denunţat la 
Camera de Comerţ. S-a spus că înșelase chiar și biserica, 
aceasta cumpărând de la el ceaiul pentru întâlnirile de 
marţi seara pentru studiul Bibliei, și așa mai departe. |! 
păștea închisoarea. Dar el a negat vehement toate 
acuzaţiile, și în final nu s-a ajuns la nicio concluzie. Dar 
Strang a părăsit-o pe Augusta. 

— Probabil că mătușa Augusta a rămas cu inima frântă. 


— Nu, îi răspunse maică-sa, nu cu inima frânta, ci plină 
de mânie. Toată viaţa fusese obișnuită să-și impună vrerea. 
Acum îl voia înapoi pe Strang mai mult decât orice pe 
lumea asta - dar nu putea. 

— Așa că s-a căsătorit cu unchiul Joseph ca să se 
consoleze, cum se spune. 

— Aș zice mai degrabă că s-a căsătorit cu el într-un acces 
de furie. El era cu șapte ani mai în vârstă decât ea - ceea 
ce e mult când ai șaptesprezece ani, și nici atunci nu era cu 
mult mai arătos decât e acum, dar era foarte bogat - chiar 
mai bogat decât Strang. Dar trebuie să-i recunoaștem un 
merit Augustei - a făcut tot ce i-a stat în putinţă să fie o 
soţie bună. Însă Joseph nu va fi niciodată Strang, și Augusta 
mai poartă mânie în suflet până în ziua de azi. 

— Ce soartă a avut Strang? 

— S-a însurat cu o contesă, o franțuzoaică, și a murit într- 
un accident de vânătoare. 

— Mi-e aproape milă de mătușa Augusta. 

— Oricât ar avea, vrea mereu mai mult: mai mulţi bani, o 
poziţie mai importanta pentru soţul ei, o poziţie socială mai 
înaltă pentru ea însăși. Motivul pentru care are ambiţii atât 
de mari - pentru sine, pentru Joseph și pentru Edward - 
este că încă tânjește după ce i-ar fi putut da Strang: un 
titlu, un palat ancestral, o viaţă de huzur infinit, avere fără 
muncă. Dar nu asta este ceea ce îi oferea Strang, de fapt. 
Strang îi oferea dragoste. Și asta a pierdut ea cu adevărat. 
Și nimic, în veci, nu va compensa acest lucru. 

Hugh nu avusese niciodată o discuţie atât de personală 
cu mama lui. Se simţi încurajat să-și deschidă inima. 

— Mamă, începu el. În legătură cu Maisie... 

Ea păru surprinsă: 

— Maisie? 

— Fata din cauza căreia a pornit totul... Maisie Robinson. 

Chipul ei se destinse. 

— Augusta nu i-a pomenit nimănui numele. 

Hugh șovăi, apoi spuse dintr-o suflare: 

— Nu-i o „nenorocită”. 


Mama lui era stânjenită: bărbaţii nu vorbeau niciodată 
despre lucruri precum prostituţia cu mamele lor. 

— Înţeleg, spuse ea, privind într-o parte. 

Hugh continua căznit: 

— E de condiţie joasă, asta e drept. Și e evreică. 

Hugh o privi pe maică-sa și văzu că era surprinsă, dar nu 
îngrozită. 

— Nimic mai rău de atât. De fapt... 

Aici se opri puţin. 

Maică-sa se uită la el: 

— Continuă. 

— De fapt, era fata mare. 

Maică-sa roși. 

— lartă-mă că vorbesc despre asemenea lucruri, mamă, 
zise el. Dar dacă nu-ţi spun, vei ști numai versiunea mătușii 
Augusta. 

Maică-sa înghiţi nodul care-i stătea în gât. 

— Țineai la ea, Hugh? 

— Cam da, spuse el, simțind că-l podidesc lacrimile. Nu 
înțeleg de ce-a dispărut. N-am idee unde s-a dus. N-am 
știut niciodată unde locuiește. M-am interesat la grajdurile 
la care lucrase, și la Argyll Rooms, unde am întâlnit-o. Și 
Solly Greenbourne ţinea mult la ea, și și el este tot atât de 
derutat ca și mine. Tonio Silva o cunoștea pe prietena ei 
April, dar Tonio s-a întors în America de Sud și nu reușesc 
să dau de April. 

— Ce ciudat! 

— Sunt sigura ca mătușă Augusta și-a vârât coada aici. 

— N-am nicio îndoială. Nu-mi dau seama cum, dar este 
îngrozitor de diabolică. Dar acum trebuie să privești spre 
viitor, Hugh. Bostonul va fi o ocazie extraordinara pentru 
tine. Trebuie să fii muncitor și conștiincios. 

— E o fată extraordinară, mamă. 

Hugh simţea că maică-sa nu-l crede. Ea îi răspunse: 

— Dar o vei uita. 

— Mă întreb dac-o voi putea uita vreodată. 

Maică-sa îl sărută pe frunte. 


— Vei putea. Îţi promit eu. 


2 


Pe peretele mansardei pe care Maisie o împărțea cu April 
se afla un singur element decorativ. Era un afiș cu culori 
ţipătoare reprezentând-o pe Maisie în colanţi cu paiete, 
stând în picioare pe spinarea unui cal în galop. Dedesubt 
stătea scris cu litere roșii „Fantastica Maisie”. Imaginea nu 
avea prea mult în comun cu realitatea: circul nu avusese 
niciodată cai albi, iar Maisie nu avusese niciodată picioare 
atât de lungi. Cu toate acestea, Maisie ţinea la afiș. Era 
singura ei amintire din perioada aceea. 

În rest, în cameră nu se mai aflau decât un pat strâmt, o 
masă pentru lighean, un scaun și un taburet. Hainele 
fetelor atârnau de cuie bătute în perete. Murdăria de pe 
geamuri ţinea loc de perdele. Fetele se căzneau să 
păstreze curăţenia, dar era cu neputinţă. Din horn cădea 
funingine, prin crăpăturile din scândurile dușumelelor 
veneau șoareci, iar printre găurile dintre tocurile ferestrelor 
și zid intrau gângănii și mizerie. Astăzi ploua, și apa picura 
de pe pervaz și dintr-o crăpătură în tavan. 

Maisie se îmbrăcă. Era Roș Hașana, când se deschidea 
Cartea Vieţii, și Maisie se întreba întotdeauna la vremea 
aceasta a anului ce era scris pentru ea. Maisie nu se ruga 
niciodată, dar spera, într-un mod solemn, că pe pagina ei în 
Carte vor fi scrise lucruri bune. 

April ieșise să facă niște ceai în bucătăria comună, dar 
acum năvăli în cameră cu un ziar în mână: 

— Asta tu ești, Maisie, asta tu ești! 

— Ce? 

— În Lloyd's Weekly News! Fii atentă: „Domnișoara 
Maisie Robinson, fosta Miriam  Rabinowiez. Dacă 
domnișoara Robinson ar avea bunăvoința să-i caute pe 
domnii Goldman și Jay, avocaţi, la Gray's Inn, va afla ceva 
în folosul ei”. Despre tine e vorba! 

Inima lui Maisie începu să bată cu putere, dar Maisie 


adoptă o înfățișare severă și o voce rece: 

— E Hugh, spuse ea. Nu merg. 

April o privi dezamăgită. 

— Poate că ai o moștenire de la o rudă îndepărtată. 

— Sau poate ca sunt regina Mongoliei!... Oricum n-am de 
gând să merg pe jos tocmai până la Gray's Inn, așa, la 
întâmplare. 

Maisie reușea să simuleze nepăsarea, dar avea inima 
îndurerată. Se gândea la Hugh zi și noapte și era nefericită. 
Deși de-abia îl cunoștea, nu-l putea da uitării. 

Cu toate acestea, era ferm hotărâtă să încerce. Ştia că 
Hugh încercase să o găsească. Trecuse pe la Argyll Rooms 
în fiecare seară, îl bătuse la cap pe Sammles, proprietarul 
grajdului, și întrebase de ea pe la jumătate din pensiunile 
ieftine din Londra. Apoi căutările încetară, și Maisie 
presupuse că Hugh renunţase. Dar se părea că Hugh doar 
schimbase tactica, și iată ca acum încerca să dea de ea 
prin mica publicitate. Era greu să tot fugă de el cândelo 
căuta cu atâta insistenţă, și Maisie își dorea foarte mult să-l 
revadă. Dar luase o hotărâre. Îl iubea prea mult ca să-l 
distrugă. 

Maisie își puse corsetul. 

— Ajută-mă să mă închei, îi spuse ea lui April. 

April începu să tragă de șireturi. 

— Mie nu mi-a apărut niciodată numele în ziar, spuse ea 
cu invidie. Tie ţi-a apărut de două ori, dacă socotești și 
numele „Leoaica”. 

— Și ce mare lucru am rezolvat cu asta?! Doamne, m-am 
îngrășat! 

April legă panglicile și o ajută pe Maisie să-și pună rochia. 
În seara aceasta urmau să iasă în oraș. April avea un nou 
iubit - un gazetar trecut de prima tinereţe din Clapham, cu 
nevastă și șase copii. Astă-seară el și cu un prieten aveau 
să le scoată pe April și pe Maisie la music-hall. 

Până atunci fetele urmau să se plimbe pe Bond Street și 
să se uite la vitrinele magazinelor scumpe. N-aveau să 
cumpere nimic. Ca să se ascundă de Hugh, Maisie fusese 


nevoită să renunţe la slujba pentru Sammles - spre regretul 
acestuia, căci Maisie reușise să îi vândă cinci cai și un ponei 
cu șaretă - și banii pe care-i economisise se împuţinau pe zi 
ce trecea. Dar trebuiau să iasă, în ciuda vremii - era mult 
prea deprimant să rămână în cameră. 

Maisie simţea ca rochia îi era strâmtă peste piept și se 
strâmbă de durere când April i-o încheie. April se uită 
iscoditor la ea și o întrebă: 

— Te dor sfârcurile? 

— Da, și mă întreb de ce oare. 

— Maisie, spuse April îngrijorată, de când nu ţi-a mai 
venit chestia? 

— Nu ţin socoteala. 

Maisie se gândi puţin, apoi o trecu un fior. 

— Oh, Doamne, Dumnezeule, spuse ea. 

— De când? 

— Cred că ultima oară a fost înainte să mergem la curse 
la Goodwood. Crezi că sunt însărcinată? 

— Te-ai îngroșat la talie, te dor sfârcurile și nu ţi-a mai 
venit chestia de două luni - da, ești însărcinată, spuse April 
cu enervare. Nu pot să cred c-ai fost atât de proastă! Cu 
cine s-a întâmplat? 

— Cu Hugh, bineînţeles. Dar n-am făcut-o decât o singură 
dată. Cum să rămâi însărcinată așa, din prima? 

— Din prima se rămâne mereu însărcinată. 

— Oh, Dumnezeule! 

Maisie se simţea de parcă o lovise un tren. Șocată, 
năucită și speriată, se așeză pe pat și începu să plângă. 

— Ce mă fac? se întrebă ea neajutorată. 

— Pentru început, ne-am putea duce la biroul avocatului 
ăluia. 


Dintr-odată, nimic nu mai era la fel. 

La început, Maisie fusese speriată și furioasă. Apoi își 
dădu seama că acum era obligată să ia legătura cu Hugh, 
de dragul copilului pe care îl purta. Și în momentul în care 
recunoscu acest lucru, se simţi mai degrabă fericită decât 


speriată, îi era dor de el. Înainte, încercase să se convingă 
că era greșit să-i fie dor. Dar copilul schimba totul. Acum 
era de datoria ei să-l caute pe Hugh și, gândindu-se la asta, 
se simţea ușurată. 

În același timp, Maisie avea mari emoţii când, însoţită de 
April, urcă scările abrupte care duceau către biroul 
avocatului din Gray's Inn. Poate că anunţul nu fusese pus 
de Hugh. Nu ar fi fost de mirare ca Hugh să fi renunţat la 
căutare. Maisie făcuse tot ce poate face o fată să-l 
descurajeze, și nimeni nu putea continua căutând la 
nesfârșit. Anunţul putea avea de-a face cu părinţii ei, dacă 
mai erau încă în viaţă. Poate că în sfârșit lucrurile luaseră o 
întorsătură bună pentru ei și acum avuseseră bani s-o 
caute pe fiica lor. Maisie nu era sigură ce sentimente îi 
provoca acest gând. Îi fusese dor de mămica și tăticul de 
multe ori și și-ar fi dorit să-i revadă, dar se temea că 
acestora avea să le fie rușine de modul ei de viaţă. 

Maisie și April ajunseră în capul scărilor și intrară în 
anticameră. Asistentul avocatului era un tânăr cu redingotă 
de culoarea muștarului și cu un zâmbet amabil: 

— Doamnelor! spuse el. Cum ar putea avea aceste două 
zeițe trebuință de serviciile domnilor Goldman și Jay? Ce 
pot face pentru dumneavoastră? 

April îi răspunse pe loc: 

— Aţi putea să vă daţi jos redingota aia - îmi face rău s-o 
văd, spuse ea. 

Maisie nu avea răbdare pentru politeţuri. 

— Numele meu este Maisie Robinson, spuse ea. 

— Aha! Anunţul! Printr-o fericită coincidenţă, domnul în 
chestiune este chiar acum în biroul domnului Jay. 

Lui Maisie îi venea să leșine de emoție. 

— Spuneti-mi, vă rog... Domnul în chestiune... este 
cumva domnul Hugh Pilaster? rosti ea cu șovăială în glas și 
implorându-l pe asistent din ochi. 

Acesta nu îi observă privirea și îi răspunse pe același ton 
tumultuos: 

— Ah, nu, deloc! 


Speranţele lui Maisie se prăbușiră. Se lăsă pe o bancă de 
lemn de lângă ușă, încercând să-și reţină lacrimile. 

— Nu e el, spuse Maisie. 

— Nu, răspunse asistentul. De fapt chiar îl cunosc pe 
Hugh Pilaster - am fost colegi de școală la Folkestone. A 
plecat în America. 

Maisie se dădu de perete ca și cum ar fi primit un pumn 
în față. 

— America? șopti ea. 

— Da, Boston, Massachusetts. A luat vaporul acum vreo 
două săptămâni. II cunoaşteţi, vasăzică? 

Maisie nu răspunse la întrebare. Işi simţea inima ca un 
bolovan, grea și rece. Plecase în America. Și ea purta în 
pântec copilul lui. Era prea îngrozită ca să poată plânge. 

April întreba cu arțag: 

— Atunci cine e? 

Asistentul începea să se simtă depășit de situaţie. Își 
pierdu aerul de superioritate și spuse încurcat: 

— Mai bine vă spune el însuși. Scuzaţi-mă o clipa. 

Şi dispăru pe o ușă. 

Maisie se uita fix la cutiile cu hârtii stivuite lângă perete, 
citind titlurile scrise pe margine: Succesiunea Blenkinsop, 
Regina împotriva Morii Wiltshire, Căile Ferate de Sud, Dna. 
Stanley Evans (decedată). Tot ce se întâmpla în acest birou 
reprezenta o tragedie pentru cineva, chibzui ea: moarte, 
faliment, divorţ, proces. 

Când ușa se deschise, în prag apăru un alt bărbat - un 
bărbat cu o înfățișare surprinzătoare. Nu cu mult mai în 
vârsta decât Maisie, bărbatul avea chipul unui profet biblic, 
cu ochi mari și întunecaţi scrutând de sub sprâncenele 
negre, cu un nas cu nări ridicate și o barbă stufoasă. 
Bărbatul îi părea cunoscut lui Maisie, și după o clipă de 
gândire aceasta hotărî că îi amintea vag de tatăl ei, deși 
tăticul nu avusese niciodată aspectul acela fioros. 

— Maisie? întrebă el. Maisie Robinson? 

Hainele bărbatului erau puţin ciudate, ca și cum ar fi fost 
cumpărate în altă ţară, și acesta avea accent american. 


— Da, sunt Maisie Robinson. Dumneata cine naiba ești? 

— Nu mă recunoști? 

Dintr-odată Maisie își aminti de un băiat slăbănog, 
îmbrăcat în zdrenţe și desculț, cu o umbră de mustaţa 
mijindu-i pe buza de sus și cu o privire aprigă în ochi. 

— Oh, Doamne! ţipă ea. Danny! 

Pentru o clipa, Maisie uită de necazuri și sări în braţele 
lui. 

— Danny, ești chiar tu? 

El o strânse la piept atât de tare încât o duru. 

— Chiar eu, da, spuse el. 

— Cine e? întrebă April. Cine e? 

— Fratele meu! spuse Maisie. Acela care a fugit în 
America! S-a întors! 

Danny o lăsă din braţe ca s-o privească. 

— Cum te-ai făcut atât de frumoasa? spuse el. Erai o 
sfrijita prăpădită! 

Maisie îi atinse barba. 

— Te-aș fi recunoscut fără tufa asta... 

Din spatele lui Danny veni un tușit discret. Maisie își 
ridică privirea și văzu un bărbat în vârstă pe al cărui chip se 
citea o ușoară umbră de dispreţ. 

— Se pare că am reușit, spuse el. 

Danny spuse: 

— Domnule Jay, daţi-mi voie să v-o prezint pe sora mea, 
domnișoara Robinson. 

— Servitorul dumneavoastră, domnișoara Robinson. Dacă 
îmi daţi voie să vă dau o sugestie... 

— De ce nu? spuse Danny. 

— Exista o cafenea chiar la doi pași de aici, în Theobald's 
Road. Sunt sigur că aveţi foarte multe de povestit. 

Era evident că domnul Jay voia să-i facă să plece, dar lui 
Danny nu părea să-i pese de ce dorea avocatul. Nu se știe 
prin ce trecuse acesta în toţi acești ani, dar era clar că nu 
învățase să fie respectuos. 

— Ce ziceţi, fetelor? Aţi vrea să stăm de vorbă aici sau să 
mergem să bem o cafea? 


— Să mergem, spuse Maisie. 

Domnul Jay adăugă: 

— Și poate puteţi trece puţin mai târziu ca să aranjăm cu 
plata, domnule Robinson? 

— N-am să uit. Haideţi, fetelor. 

Părăsiră biroul și coborâră. Maisie avea mii de întrebări, 
dar făcu un efort pentru a-și stăpâni curiozitatea până când 
găsiră cafeneaua și se instalară la o masă. În cele din urmă 
spuse: 

— Ce-ai făcut în toţi acești șapte ani? 

— Am construit căi ferate. S-a întâmplat să ajung în 
America la timpul potrivit. Războiul între state tocmai se 
terminase şi construcţia de căi ferate luase avânt 
extraordinar. Aveau nevoie în disperare de muncitori, de îi 
importau din Europa. Chiar și un băiat pricăjit de 
treisprezece ani își putea găsi de lucru. Am lucrat la primul 
pod de oţel care s-a construit vreodată, peste Mississippi la 
St. Louis, și apoi am lucrat la construirea căii ferate Union 
Pacific în Utah. La nouăsprezece ani eram șef de echipă - e 
muncă de oameni tineri. Apoi m-am înscris în sindicat și am 
condus o grevă. 

— De ce te-ai întors? 

— A fost un crah la bursă. Căile ferate nu mai aveau bani, 
iar băncile care le finanţau au luat-o la vale. Sunt mii, sute 
de mii de oameni care-și caută de lucru. Așa că am hotărât 
să vin acasă și s-o iau de la capăt. 

— Şi aici ce-o să faci, o să lucrezi tot la căile ferate? 

Danny dădu din cap. 

— Am o idee nouă. Vezi tu, mi s-a întâmplat deja de două 
ori ca viaţa să-mi fie zguduită de crahuri financiare. 
Bancherii sunt cei mai idioţi oameni de pe pământul ăsta. 
Nu învaţă din greșelile lor și le fac iar și iar. Și cei care 
suferă sunt muncitorii. Pe ei nu-i ajută nimeni niciodată, și 
nici nu îi va ajuta. Ei trebuie să se ajute unii pe alţii. 

April spuse: 

— Nimeni nu ajută pe nimeni. Toată lumea își urmărește 
propriul interes pe lumea asta. Trebuie să fii egoist. 


„April mereu spune asta, gândi Maisie, deși în realitate e 
o persoană generoasă și ar face orice pentru prietenii ei.” 

Danny spuse: 

— Voi începe un fel de club pentru muncitori. Aceștia vor 
plăti șase bănuţi pe săptămână și dacă își pierd slujba fără 
ca ei să aibă vreo vină, clubul le va plăti câte o liră pe 
săptămână în timpul în care-și caută altceva de lucru. 

Maisie îl privi pe frate-său cu admiraţie. Planul era 
formidabil de ambițios - dar același lucru îl gândise și 
atunci când Danny îi spuse la vârsta de treisprezece ani: „In 
port e un vapor care pleacă spre Boston de dimineaţă când 
se ridică mareea - în noaptea asta mă caţăr pe o frânghie și 
mă ascund într-una dintre bărcile de pe punte”. Danny 
făcuse exact ceea ce spusese și probabil că așa avea să se 
întâmple și acum. Spusese și că organizase o grevă. Danny 
părea să fi devenit un om pe care ceilalţi îl urmează cu 
încredere. 

— Ce mai știi de tăticul și mămica? întreba el. ii legătura 
cu ei? 

Maisie își scutură capul și, spre surprinderea ei, începu să 
plângă. Dintr-odată simţi durerea de a-și fi pierdut familia, 
o durere pe care o refuzase și o refulase în toţi acești ani. 

Danny îi puse o mână pe umăr. 

— Mă voi duce în nord să văd dacă le pot da de urmă. 

— Sper să-i găsești, spuse Maisie. Mi-e atât de dor de ei. 

Maisie o observa pe April, care o privea cu ochii mari. 

— ...Mi-e atât de teamă că le va fi rușine cu mine. 

— De ce să le fie rușine? întreba el. 

— Sunt însărcinată. 

Chipul lui Danny se înroși: 

— Și nemăritată? 

— Da. 

— Pe cale să te măriţi? 

— Nu. 

Danny se înfurie. 

— Cine-i porcul? 

Maisie își ridică vocea: 


— Scutește-mă de scena fratelui ofensat, te rog. 

— O să-i rup gâtul! 

— Taci din gură, Danny, spuse Maisie furioasă. M-ai 
abandonat acum șapte ani, așa că n-ai niciun drept să vii 
acum și să te porţi de parcă aș fi proprietatea ta. 

Danny fu stânjenit, și Maisie continuă cu o voce mai 
temperată: 

— Nu contează. S-ar fi căsătorit cu mine, cred, dar eu nu 
am vrut, așa că ia-ţi gândul de la asta. Oricum, acum a 
plecat în America. 

Danny se calmă. 

— Dacă nu ţi-aș fi frate, te-aș lua chiar eu! Frumoasă ești 
destul! Oricum, puţinii bani care mi-au mai rămas îţi stau la 
dispoziţie. 

— Nu-i vreau. 

Maisie știa că pare lipsită de gratitudine, dar nu se putea 
abţine. 

— Nu trebuie să ai grijă de mine, Danny. Folosește-ţi 
banii pentru clubul muncitorilor. Îmi pot purta singură de 
grijă. M-am descurcat când aveam unsprezece ani, așa că 
am să pot și acum. 


3 


Micky Miranda și Papa se aflau într-un mic restaurant din 
Soho și luau masa de prânz, compusă din tocană de stridii - 
felul cel mai ieftin de pe meniu - și bere tare. Restaurantul 
era numai la câţiva pași de Ambasada Cordobei, aflată în 
Portland Place și unde Micky stătea acum la un birou timp 
de o oră, două în fiecare dimineaţă, ocupându-se de 
corespondenţa ambasadorului. Işi terminase treaba pe ziua 
de azi și se întâlnise cu Papa să ia prânzul împreună. Cei 
doi stăteau faţă în faţă pe bănci tari de lemn cu spătar 
înalt. Pe podea era rumeguș, iar pe tavanul scund, straturi 
suprapuse de grăsime. 

Micky detesta să mănânce în asemenea locuri, dar o 
făcea destul de des, ca să economisească bani. La Cowes 


Club mânca numai când plătea Edward. De altfel, era o 
adevărată aventură să-l ducă pe Papa la club: lui Micky îi 
era mereu teamă ca nu cumva bătrânul să iște vreun 
scandal, să scoată vreun pistol sau să scuipe pe covor. 

Papa își șterse farfuria cu o bucată de pâine și o împinse 
deoparte. 

— Trebuie să-ţi explic ceva, spuse el. 

Micky puse jos lingura. 

Papa continuă: 

— Am nevoie de puști ca să ne batem cu familia 
Delabarca. După ce îi distrug, pun stăpânire pe minele lor 
de nitrat. Familia noastră o să se îmbogăţească din aceste 
mine. 

Micky încuviinţă. Auzise deja toate lucrurile acestea, dar 
n-ar fi avut îndrăzneala să-i spună așa ceva lui Papa. 

— Minele de nitrat sunt numai începutul - primul pas, 
continuă Papa. Când o să avem mai mulţi bani, o să 
cumpărăm și mai multe puști. Diferiții membrii ai familiei 
vor deveni oameni importanţi în provincie. 

Micky își ciuli urechile. Asta era ceva nou. 

— Varul tău Jorge va fi colonel de armată. Fratele tău 
Paulo va deveni șeful poliţiei din provincia Santamaria. 

„Ca să fie bătăuș profesionist, nu amator, cum era până 
acum”, gândi Micky. 

Papa spuse: 

— lar eu voi fi guvernatorul provinciei. 

Guvernator! Micky habar nu avusese că Papa avea 
aspirații atât de înalte. 

Dar acesta nu terminase de vorbit. 

— lar când provincia va fi sub controlul nostru, ne vom 
axa pe nivelul naţional. Vom deveni susținători fervenţi ai 
președintelui Garcia. Tu vei fi trimisul său la Londra. Fratele 
tău va deveni ministrul justiției, poate. Unchii tăi vor fi 
generali. Fratele tău vitreg, Dominic, preotul, va deveni 
arhiepiscop de Palma. 

Micky rămase uimit: habar n-avusese că avea un frate 
vitreg. Dar nu spuse nimic, ca să nu-l întrerupă pe Papa. 


— Şİ apoi, spuse acesta, la momentul potrivit, îi vom 
înlătura pe cei din familia Garcia și le vom lua locul. 

— Vrei să spui că vom răsturna guvernul? întrebă Micky 
căscând ochii. 

Micky era uluit de îndrăzneala și de încrederea lui Papa. 

— Da. În douăzeci de ani de aici încolo, fiule, președintele 
Cordobei va fi... ori eu, ori tu! 

Micky încerca să digere toate lucrurile pe care le auzise. 
Cordoba avea o constituţie care prevedea alegeri 
democratice, dar ele nu avuseseră loc niciodată. 
Președintele Garcia preluase puterea printr-o lovitură de 
stat cu zece ani în urmă. Inainte de aceasta, fusese 
comandantul-șef al forțelor armate sub președintele Lopez, 
care condusese rebeliunea împotriva dominaţiei spaniole, 
în care luptase și Papa cu cowboy-ii lui. 

Micky era uimit de subtilitatea strategiei lui Papa: avea 
de gând să devină mai întâi susţinător fervent al 
conducătorului actual, ca mai târziu să-l trădeze. Dar care 
era rolul lui Micky? Trebuia să devină ambasadorul 
Cordobei la Londra. Făcuse deja primul pas scoţându-l pe 
Tonio Silva din joc și luându-i slujba. Avea să trebuiască să 
găsească o metodă de a face același lucru cu ambasadorul. 

Şi după aceea? Dacă Papa avea să fie președinte, Micky 
putea să fie ministrul afacerilor externe și să călătorească 
astfel prin lume ca reprezentant al ţării sale. Dar Papa 
spusese că Micky însuși putea deveni președinte - nu Paulo, 
nu unchiul Rico, ci chiar Micky? Era asta cu putinţă? 

De ce? Micky era isteţ, fără milă și avea relaţii - ce 
altceva îi mai trebuia? Gândul de a conduce o ţară îl 
îmbăta. Toţi i-ar face plecăciuni, cele mai frumoase femei 
din ţară ar putea fi ale lui, cu sau fără voia lor, și, în fine, ar 
deveni la fel de bogat ca și cei din familia Pilaster. 

— Președinte... spuse el meditativ. Imi place ideea. 

Papa își întinse braţul nonșalant și îi trase o palmă. 

Bătrânul avea braţele puternice și palmele bătătorite, și 
Micky se clătină sub lovitură. Ţipă, șocat și îndurerat, și sări 
în picioare. În gură simţea gust de sânge. Lumea din local 


amuţise și privea. 

— Stai jos, spuse Papa. 

De voie, de nevoie, Micky se supuse cu mișcări lente. 

Papa se întinse peste masă și-l luă pe Micky de guler cu 
amândouă mâinile. Cu o voce plină de dispreţ, îi spuse: 

— Tot planul ăsta este pus în primejdie pentru că tu ai 
dat chix cu sarcina măruntă și simplă pe care ţi-am dat-o! 

Lui Micky îi era frică de taică-său când acesta era într-o 
asemenea dispoziţie. 

— Papa, o să-ţi primeşti puștile! 

— Într-o lună vine primăvara în Cordoba. Trebuie să 
punem mâna pe minele Delabarca în sezonul ăsta - la anul 
va fi prea târziu. Am rezervat un loc pe un cargou cu 
destinaţia Panama. L-am mituit pe căpitan să mă lase la 
mal cu arme cu tot pe coasta de est în Santamaria. 

Papa se ridică, forțându-l și pe Micky să se ridice, și 
rupându-i cămașa în strânsoarea mâinilor. Chipul îi era 
pătruns de furie. 

— Vasul pleacă peste cinci zile, spuse el cu o voce care-l 
băgă pe Micky în sperieţi. Acum marș și cumpără puștile 
alea! 


Hastead, slugarnicul majordom al Augustei, luă haina udă 
a lui Micky și o atârnă lângă focul care duduia în antreu. 
Micky nu îi mulțumi. Nu se simpatizau deloc. Hastead era 
gelos pe oricine intra în grațiile Augustei, iar Micky îl 
disprețuia pe acesta pentru stilul său lingușitor. Și în afară 
de aceasta, Micky nu știa niciodată în ce direcţie priveau 
ochii lui Hastead, ceea ce îi dădea un sentiment de 
neliniște. 

Micky intră în salon și o găsi pe Augusta singură. Augusta 
păru bucuroasă să îl vadă. Îi luă mâna în mâinile ei și 
spuse: 

— Eşti îngheţat! 

— Am venit pe jos prin parc. 

— Băiat nerod, trebuia să fi luat o brișcă! 

Micky nu-și permitea să ia o brișcă, dar Augusta nu știa 


acest lucru. Ea îi apăsă mâinile pe pieptul ei și zâmbi. 
Aceasta putea părea o invitaţie sexuală, dar Augusta făcu 
ca și cum era un gest nevinovat de a-i încălzi degetele 
îngheţate. 

Făcea des astfel de lucruri atunci când se aflau doar ei în 
aceeași încăpere, și lui Micky îi plăcea. Câteodată Augusta îi 
lua mâna și îl atingea pe șold, iar el îi punea mâna pe braţ 
sau pe umăr și se uita în ochii ei, și amândoi vorbeau șoptit, 
ca îndrăgostiţii, fără să recunoască faptul că de fapt flirtau. 
Lui Micky i se părea palpitant, și ei la fel. Dar astăzi era 
prea disperat de îngrijorare ca să stea să-i facă ochi dulci. 

— Ce mai face bătrânul Seth? întreba el, sperând să audă 
de o înrăutăţire bruscă a sănătăţii lui. 

Augusta simţi că Micky era prost dispus și îi lăsă mâna 
să-i alunece dintr-a ei fără să se împotrivească, cu toate că 
pe faţă i se citea dezamăgirea. 

— Hai lângă foc, spuse ea, așezându-se pe canapea și 
bătând ușor cu palma pe locul de lângă ea. Seth se simte 
mult mai bine. 

Inima lui Micky stătu în loc. 

Augusta continuă: 

— Mai poate trăi ani de zile. 

Nu-și putea ascunde iritarea din voce. Era și ea 
nerăbdătoare ca soţul ei să ia conducerea băncii. 

— Ştii că acum locuiește aici. Ar trebui să mergi să-i faci 
o vizită după ce ai băut niște ceai. 

— Cu siguranţă se va retrage curând, nu-i așa? 

— Din păcate, nu dă niciun semn în acest sens. Chiar azi- 
dimineaţă s-a opus unei noi emisiuni de acţiuni pentru căile 
ferate rusești. Augusta îl bătu ușor pe genunchi. Ai răbdare. 
Tatăl dumitale va avea armele în curând. 

— Nu mai poate aștepta prea mult, rosti Micky îngrijorat. 
Trebuie să plece săptămâna viitoare. 

— De aceea ești atât de neliniștit, spuse ea. Bietul meu 
băiat! Aș vrea să pot face ceva ca să te ajut. 

— Nu-l cunoașteţi pe tata, zise Micky fără să-și poate 
ascunde disperarea din voce. Când stă față în faţă cu 


oamenii, se preface a fi civilizat, dar în realitate e o brută. 
Dumnezeu știe ce-o să-mi facă dacă îl dezamăgesc. 

În antreu se auziră voci. 

— Trebuie să-ţi spun ceva înainte ca ceilalţi să intre, 
spuse Augusta grăbită. L-am întâlnit în sfârșit pe domnul 
David Middleton. 

Micky dădu din cap. 

— Şi ce-a spus? 

— A fost politicos, dar sincer. A spus că nu crede că s-a 
făcut lumină asupra întregului adevăr privind moartea 
fratelui său și m-a întrebat dacă pot să-l pun în legătură cu 
Hugh Pilaster sau cu Tonio Silva. l-am spus că ambii sunt în 
străinătate și că-și pierde timpul. 

— Aș vrea să putem rezolva problema cu bătrânul Seth la 
fel de elegant cum am rezolvat-o pe aceasta, spuse Micky 
în momentul în care se deschidea ușa. 

Edward intră în salon, urmat de sora lui, Clementine. 
Aceasta semăna cu Augusta, dar nu avea aceeași 
personalitate puternică și nici senzualitatea maică-sii. 
Augusta turnă ceaiul în cești. Micky și Edward purtau o 
discuţie  dezlânată despre planurile lor pentru seara 
respectivă. În septembrie nu erau nici petreceri, nici baluri - 
aristocrații nu se întorceau la Londra decât după Crăciun, și 
numai oamenii politici și nevestele lor erau în oraș. Dar în 
lumea burgheziei nu se ducea lipsă de distracţii, și Edward 
avea bilete pentru un spectacol de teatru. Micky se prefăcu 
foarte interesat, dar gândul îi stătea la Papa. 

Hastead aduse o tava cu brioșe calde cu unt. Edward 
mâncă mai multe, dar Micky nu avea poftă de mâncare. 
Apoi sosiră și alți membri ai familiei: William cel tânăr, 
fratele lui Joseph, Madeleine, sora cea urâtă a lui Joseph și 
maiorul Hartshorn, soţul lui Madeleine cel cu cicatrice pe 
frunte. Toţi vorbeau despre criza financiară, dar Micky 
vedea clar că nu erau speriaţi: bătrânul Seth o intuise și se 
asigurase ca Banca Pilaster să nu fie expusă. Titlurile de 
valoare cu risc ridicat scăzuseră mult - obligațiunile 
egiptene, peruviene și turcești se prăbușiseră, dar titlurile 


de valoare ale guvernului britanic și acţiunile căilor ferate 
britanice nu suferiseră decât scăderi ușoare. 

Unul câte unul, se duseră cu toţii sus să-l viziteze pe 
Seth, și unul câte unul coborâră spunând cât de minunat 
părea să se simtă bătrânul. Micky se duse ultimul. li veni 
rândul, în sfârșit, pe la cinci și jumătate. 

Seth ocupa fosta cameră a lui Hugh. O infirmieră veghea 
pe coridor, cu ușa întredeschisă, în caz că Seth ar avea 
nevoie de ceva. Micky intră în cameră și închise ușa. 

Seth stătea în capul oaselor în pat și citea The Economist. 
Micky spuse: 

— Bună ziua, domnule Pilaster. Cum vă mai simţiţi? 

Bătrânul puse ziarul la o parte evident deranjat. 

— Mă simt bine, mulțumesc. Ce mai face tatăl dumitale? 

— Nerăbdător să ajungă acasă. 

Micky se uita la bătrânul firav din așternuturile albe. 
Pielea de pe chipul lui părea transparentă, și lama 
încovoiată a nasului tipic Pilaster părea mai ascuţita ca 
niciodată, dar ochii îi licăreau cu inteligenţă vioaie. Părea că 
putea trăi și conduce banca încă zece ani. 

Lui Micky îi răsună în urechi vocea tatălui său: „Dar cine 
ne stă în cale?” 

Bătrânul era slăbit și neajutorat, și în cameră se afla 
numai Micky, iar infirmiera era afară. 

Micky își dădu seama că trebuie să-l ucidă pe Seth. 

Vocea tatălui sau îi șopti: „Fă-o acum”. 

Putea să-l sufoce pe bătrân cu perna fără să lase vreo 
urmă. Toată lumea ar crede că a murit din cauze naturale. 

Inima i se umplu de ură și i se făcu rău. 

— Ce-i cu dumneata? întrebă Seth. Pari mai bolnav decât 
mine. 

— Staţi comod, domnule? spuse Micky. Permiteţi-mi să 
vă aranjez pernele. 

— Te rog nu te deranja, stau bine, replică Seth, dar Micky 
întinse mâinile în spatele lui și scoase o perna de pene 
mare. 

Micky se uită la bătrân și șovăi. 


În ochii lui Seth apăru un fulger de teamă, și bătrânul 
deschise gura după ajutor. 

Dar înainte ca acesta să apuce să scoată vreun sunet, 
Micky îi acoperi faţa cu perna și îi împinse capul în jos. 

Din păcate, braţele lui Seth se aflau peste așternut, și 
Seth îl prinse pe Micky de antebraţe, strângându-l cu o 
forța surprinzătoare. Micky privi îngrozit la ghearele acelea 
bătrâne  încleștate pe mânecile redingotei sale, dar 
continuă să apese perna cât de tare putea. Seth își înfipse 
degetele cu disperare în braţele lui Micky, dar tânărul era 
mai tare. 

Când nici așa nu reuși, Seth începu să dea din picioare și 
să se zbată. Nu putu să scape din strânsoarea lui Micky, dar 
patul cel vechi al lui Hugh începu să scârțâie, și Micky era 
îngrozit că infirmiera avea să audă și să intre în cameră să 
vadă ce se petrece. Singura soluție care îi veni în minte lui 
Micky pentru a-l face să tacă pe bătrân era să se urce peste 
el. Ţinând în continuare perna peste faţa lui Seth, Micky se 
urcă în pat și se lungi peste corpul crispat al bătrânului. 
Micky se gândi că imaginea amintea în mod grotesc de o 
scenă de sex cu o femeie care încearcă să scape și își 
suprimă râsul isteric care-i urca pe buze. Seth continuă să 
se zbată, dar mișcările lui erau anihilate sub greutatea lui 
Micky, și patul încetă să mai scârțâie. Micky apăsă cu 
putere. 

În sfârșit, orice mișcare încetă. Micky mai rămase întins 
peste bătrân un timp, ca să fie sigur că acesta își dăduse 
duhul, apoi îndepărta perna cu atenţie și se uită la chipul 
acela palid și nemișcat. Ochii erau închiși, iar trăsăturile 
liniștite. Bătrânul părea mort. Micky trebuia să-i verifice 
bătăile inimii. Încet și temător, îşi lăsă capul pe pieptul lui 
Seth. 

Dintr-odată, ochii bătrânului se deschiseră larg și acesta 
inspiră adânc, hodorogit. 

Lui Micky mai că-i scăpă un țipăt de groază. Dar peste o 
clipă deja, acesta își recâștigase stăpânirea de sine și 
îndesă din nou perna peste faţa lui Seth. In timp ce apăsa, 


Micky își simţea trupul tremurând ușor de spaimă și scârbă, 
dar după o vreme acesta nu mai simţi nicio rezistenţă din 
partea lui Seth. 

Micky știa că ar trebui să ţină perna așa câteva minute 
bune ca să fie sigur că de data aceasta bătrânul era mort 
de-a binelea, dar era neliniștit din cauza infirmierei. 
Aceasta putea observa că e tăcere. Micky trebuia să 
vorbească pentru a da impresia de normalitate. Dar nu 
găsea nimic de spus unui mort. „Spune orice, nu contează 
ce, numai să audă vorbind”, își spuse el. 

— Mie-mi merge binișor, bombăni el disperat. Da, binișor, 
binișor... Şi dumneavoastră ce mai faceţi? Bine, bine. Mă 
bucur să aud că vă simţiţi mai bine. Minunat, domnule 
Pilaster. Mă bucur nespus să văd că arătaţi atât de bine, 
atât de minunat, mult mai bine, oh Doamne, nu mai pot s-o 
ţin așa, foarte bine, minunat, minunat... 

Nu mai suporta. Încetă să mai apese perna. Strâmbându- 
se de scârbă, Micky puse mâna pe pieptul lui Seth, unde 
socotea el c-ar trebui să-i fie inima. Pe pielea palidă a 
bătrânului erau peri răzleţi și albi. Sub cămașa de noapte, 
trupul acestuia era cald, dar inima încetase să-i bată. „Ai 
murit oare de-a binelea de data asta?” se întrebă Micky. Şi 
apoi i se păru că aude vocea lui Papa, furios și nerăbdător, 
spunând: „Da, nerodule, e mort, șterge-o odată de acolo!” 

Lăsând perna pe faţa lui Seth, se dădu jos de pe cadavru 
și se ridică. 

II cuprinse o greață profundă. Picioarele i se înmuiară și îi 
veni să leșine - trebui să se țină de stâlpul patului ca să nu 
cadă. „L-am ucis, își spuse el. L-am ucis.” 

Pe scări se auzi o voce. 

Micky privi trupul întins în pat. Perna era încă pe faţa lui 
Seth. Micky o înșfacă rapid. Ochii lui Seth erau deschişi și 
holbaţi. 

Ușa se deschise. 

Augusta intră în odaie. 

Aceasta rămase în pragul ușii privind la așternuturile 
mototolite, la chipul lui Seth cu ochii ieșiți din orbite, și la 


perna din mâinile lui Micky. 

Se făcu albă ca varul. 

Micky se uită la ea, mut și neajutorat, așteptând ca ea să 
spună ceva. 

Augusta stătu ţintuită locului pentru mult timp, mutându- 
și privirea de la Seth la Micky. 

Apoi, fără un cuvânt, închise ușa încet. 

Luă perna din mâinile lui Micky. Ridica ușor capul lipsit de 
viaţă al lui Seth și așeză perna la locul ei, apoi netezi 
așternutul. Luă The Economist, care căzuse pe jos, îl așeză 
pe pieptul lui Seth, și încrucișă mâinile bătrânului deasupra, 
ca și cum acesta ar fi adormit cu ziarul în mână. 

Apoi îi închise ochii. 

Se apropie de Micky. 

— Tremuri, spuse ea, cuprinzându-i chipul în mâini și 
sărutându-l pe gură. 

Pentru o clipă, Micky fu prea surprins ca să reacționeze. 
Dar trecerea de la groază la dorinţă se petrecu fulgerător. 
Micky o cuprinse cu braţele și o îmbrăţișă, simțind pieptul 
Augustei strivindu-se de al lui. Ea deschise gura și limbile 
lor se întâlniră. Micky îi cuprinse sânii cu amândouă mâinile 
și îi strânse tare. Ea trase adânc aer în piept. Micky fu 
aţâţat într-o clipită. Augusta începu să-și împingă pelvisul 
către al lui, frecându-se de mădularul lui întărit. Gâfâiau 
amândoi. Augusta luă mâna lui Micky și și-o vâri în gură, 
mușcând-o ca să nu ţipe. Închise ochii strâns și corpul i se 
cutremură. Micky înţelese că Augusta avea un orgasm și el 
însuși era atât de înfierbântat încât se slobozi și el imediat. 

Totul durase numai câteva clipe. Cei doi rămaseră încă 
puţin agăţaţi unul de altul, respirând greu. Micky era prea 
năucit ca să gândească. 

După ce își trase sufletul, Augusta se eliberă din 
îmbrăţișare. 

— Mă duc în camera mea, spuse ea încet. Ar trebui să 
părăsești casa imediat. 

— Augusta... 

— Spune-mi doamna Pilaster! 


— Prea bine... 

— Asta nu a avut loc niciodată, șopti ea încrâncenat. M-ai 
înţeles? Nimic din toate astea nu s-a întâmplat vreodată! 

— Prea bine, repetă Micky. 

Augusta își netezi rochia și își aranjă părul. Micky o privea 
neajutorat, paralizat de forța voinţei ei. Ea se întoarse și se 
îndreptă spre ușă. Micky i-o deschise mașinal. leși în urma 
ei. Infirmiera se uită la ei întrebător. Augusta își duse 
degetul la gură în semn de liniște. 

— A aţipit puţin, rosti ea încet. 

Micky era uluit și șocat de calmul Augustei. 

— Asta-i face cel mai bine, spuse infirmiera. Îl las să 
doarmă liniștit o oră... 

Augusta dădu din cap, încuviințând. 

— Așa aș face și eu dac-aș fi în locul dumneavoastră. 
Credeţi-mă, acum îi e bine. 


PARTEA A DOUA 1879 
CAPITOLUL ÎNTÂI - IANUARIE 


1 


Hugh se întoarse la Londra după şase ani. 

În această perioadă, averea familiei Pilaster se dublase, 
în parte mulţumită lui Hugh. 

Hugh se descurcase nemaipomenit de bine în Boston - 
mai bine decât visase vreodată. 

Comerţul transatlantic era în plină expansiune, Statele 
Unite se refăceau după războiul civil, iar Hugh se îngrijise 
ca Banca Pilaster să finanţeze o bună parte din afacerile 
respective. 

În afară de aceasta, Hugh îi orientase pe asociaţi să 
iniţieze o serie de emisiuni de acţiuni și de titluri lucrative 
pe piața nord-americană. După război, guvernul și 
companiile americane aveau nevoie de capital, și Banca 
Pilaster strângea aceste fonduri. 

În sfârșit, Hugh devenise expert în haotica piaţă a 
acţiunilor pe căile ferate, căpătând abilitatea să prevadă 
care dintre căile ferate în construcţie aveau să aducă profit 
și care aveau să fie abandonate la primul lanţ muntos. 
Unchiul Joseph se arătase precaut, amintindu-și de crahul 
financiar din 1873 de la New York, dar Hugh moștenise 
prudenţa conservatoare a neamului Pilaster, astfel încât 
recomandase numai acţiunile sigure, evitând cu multă grijă 
tot ce mirosea a speculație - și judecata lui se dovedise a fi 
bună. Acum Banca Pilaster era prima bancă din lume în 
afacerile de strângeri de fonduri destinate dezvoltării 
industriale a Americii de Nord. Hugh era plătit cu o mie de 
lire pe an, deși știa că merită mult mai mult. 

La debarcare în Liverpool, Hugh fu întâmpinat pe chei de 
conducătorul filialei locale a Băncii Pilaster, cu care de altfel 
schimbase telegrame cel puţin o dată pe săptămână de 
când plecase la Boston. Nu se văzuseră niciodată, iar când 


se întâlniră, omul îi spuse: 

— Pe legea mea, nu mi-am dat seama că sunteţi atât de 
tânăr, domnule! 

Hugh se bucura să audă aceste cuvinte, mai ales că în 
acea dimineaţa își găsise un fir alb în părul lui negru ca 
smoala. Avea douăzeci și șase de ani. 

Hugh lua trenul către Folkestone fără a se opri la Londra. 
Probabil că asociaţii Băncii Pilaster considerau că ar fi 
trebuit să treacă să-i vadă pe ei înainte de a se duce s-o 
vadă pe maică-sa, dar Hugh era de alta părere: lor le 
dăduse șase ani din viaţă, așa ca îi datora maică-sii măcar 
o zi. 

Femeia îi apăru lui Hugh de o frumuseţe mai senină 
decât oricând, dar continua să poarte negru în amintirea 
tatălui lui. Sora lui, Dotty, avea acum doisprezece ani. Abia 
își mai amintea de fratele ei și se purta cu timiditate până 
când Hugh o așeză pe genunchii lui și îi aminti cât de rău îi 
împăturise cămășile. 

Hugh o imploră pe maica-sa să se mute într-o casă mai 
mare - Hugh ar fi avut bani destui pentru a plăti chiria. 
Aceasta refuză, spunându-i să-și păstreze banii ca să-și facă 
un capital. Hugh reuși totuși s-o convingă să mai ia o 
servitoare care s-o ajute pe doamna Builth, slujnica ei, care 
era deja cam în vârstă. 

A doua zi, Hugh luă trenul pe linia Londra-Chatham-Dover 
și ajunse la Londra la gara Holbom Viaduct. Un hotel uriaș 
se construise lângă aceasta gară de către niște 
întreprinzători care credeau ca Holbom avea să devină o 
haltă importantă pentru englezii care mergeau la Nisa sau 
la Sankt-Petersburg. Hugh n-ar fi investit niciun ban în el: el 
considera că gara aceea avea să fie folosita în principal de 
lumea care lucra în cartierul financiar și care locuia în 
suburbiile în plină expansiune din sud-estul Londrei. 

Era o dimineaţă luminoasă de primăvară. Hugh o luă pe 
jos spre Banca Pilaster. Uitase de gustul afumat al aerului 
Londrei - cu mult mai neplăcut decât aerul de la Boston sau 
New York. Se opri pentru o clipă în faţa băncii, 


contemplându-i faţada grandioasă. 

Le spusese asociaţilor că voia să vină acasă într-un 
concediu ca să-și revadă mama și surioara, dar și ţara 
natală. Însă adevăratul motiv de a veni la Londra era altul. 

Avea de gând să arunce o bombă. 

Venea la Londra cu propunerea de a realiza o fuziune a 
operațiunilor nord-americane ale Băncii Pilaster cu banca 
newyorkeză Madler and Bell, în vederea formării unui nou 
parteneriat care s-ar numi Madler, Bell and Pilaster. Era o 
mișcare care ar fi adus bani foarte mulți băncii și care ar fi 
încoronat în același timp realizările din Statele Unite ale lui 
Hugh. Acesta ar fi putut astfel să se întoarcă la Londra și să 
promoveze de la poziţia de „cercetaș” la cea de 
„comandant”. Ar fi însemnat și sfârșitul perioadei lui de 
exil. 

Gâtuit de emoție, își aranjă cravata și intră. 

Sala băncii, ale cărei dușumele și aprozi greoi îl 
impresionaseră atât de mult cu ani în urmă, i se păru 
austeră. Pe scări îl întâlni pe Jonas Mulberry, fostul său 
superior. Mulberry fu surprins și bucuros să-l vadă. 

— Domnule Hugh! spuse el, strângându-i mâna cu 
căldură. Aţi revenit de tot? 

— Eu așa sper. Ce mai face doamna Mulberry? 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— Transmiteţi-i complimentele mele. Şi cei trei copilași? 

— Acum sunt cinci. Sănătoși, mulţumesc lui Dumnezeu. 

Hugh își dădu seama că era posibil ca administratorul-șef 
să-i poată răspunde la întrebarea care-l frământa: 

— Mulberry, dumneavoastră lucraţi aici când domnul 
Joseph a devenit asociat al băncii? 

— Eram un funcţionar mărunt începător. În iunie se fac 
douăzeci și cinci de ani de atunci. 

— Asta înseamnă că domnul Joseph avea vreo... 

— Douăzeci și nouă de ani. 

— Mulţumesc. 

Hugh urcă la Sala Asociaţilor, bătu la ușă și intră. Toţi cei 
patru asociaţi erau acolo: unchiul Joseph - mai bătrân și 


mai chel decât în urmă cu șase ani și semănând tot mai 
mult cu bătrânul Seth, așezat la biroul președintelui, 
maiorul Hartshorn, soţul mătușii Madeleine - cu nasul mai 
înroșit, asortându-i-se cu cicatricea de pe frunte, citind 7he 
Times lângă foc, unchiul Samuel - îmbrăcat elegant ca- 
ntotdeauna, cu o redingotă de culoarea cărbunelui la două 
rânduri și vestă gri perlă, cufundat în lectura unui contract, 
și noul asociat, William cel tânăr, care acum avea treizeci și 
unu de ani - stând la biroul său și scriind ceva într-un caiet. 

Samuel fu primul care îl salută pe Hugh. 

— Băiete dragă! spuse el, ridicându-se și strângându-i 
mâna. Dar ce bine arăţi! 

Hugh dădu mâna cu toţi asociaţii și primi un pahar de vin 
de Xeres. Se uită la portretele foștilor președinți ai băncii, 
atârnate pe pereți. 

— In încăperea aceasta i-am vândut acum șase ani lui Sir 
John Cammel obligaţiuni de o sută de mii de lire pentru 
împrumutul rusesc, își aminti el. 

— Intr-adevăr, spuse Samuel. 

— Comisionul pe care l-a încasat banca pentru acea 
vânzare, calculat la cinci la sută, tot reprezintă mai mult 
decât am fost plătit eu în toţi acești opt ani de când lucrez 
la bancă, spuse Hugh zâmbind. 

Joseph răspunse cu ţâfnă: 

— Sper că n-ai venit să ceri o mărire de salariu. Ești deja 
oricum funcţionarul cel mai bine plătit din firmă. 

— Cu excepţia asociaţilor, spuse Hugh. 

— Firește, clănţăni Joseph. 

Hugh își dădu seama că începuse prost discuţia. „Prea 
nerăbdător, ca de obicei, își reproşă el în gând. la-o încet.” 

— Nu, n-am venit să cer o mărire de salariu, spuse el. 
Dar am venit cu o propunere pentru asociați. 

Samuel spuse: 

— De ce nu stai jos să ne spui despre ce este vorba? 

Hugh puse pe masă paharul neatins și își adună 
gândurile. 

Işi dorea cu disperare ca propunerea lui să fie acceptată 


de asociaţi. Ar fi reprezentat deopotrivă punctul culminant 
și dovada izbânzii lui asupra situaţiei potrivnice. Ar fi 
furnizat băncii dintr-o singură lovitură mai multe posibilităţi 
de afaceri decât ar fi putut furniza cei mai mulţi asociaţi 
într-un an întreg. Şi dacă acceptau, ar cam fi fost obligaţi 
să-l facă asociat și pe el. 

— Boston nu mai reprezintă centrul financiar al Statelor 
Unite, începu el. Acum New Yorkul i-a luat locul. Neapărat 
ar trebui să ne mutăm sediul. Dar avem o problemă. Foarte 
multe dintre afacerile de care m-am ocupat în ultimii șase 
ani au fost făcute în colaborare cu instituția newyorkeză 
Madler and Bell. Se poate spune că Sidney Madler m-a luat 
sub aripa lui când eram începător. Dacă ne mutăm la New 
York, le-am face concurenţă. 

— Nu-i nimic rău în a face concurenţă, când împrejurările 
sunt de natura respectivă, spuse maiorul Hartshorn. 

Rareori se întâmpla ca acesta să aibă ceva interesant de 
spus, dar în loc să tacă, îi plăcea să facă afirmaţii evidente 
pe un ton sentențţios. 

— Se poate. Dar am o idee mai bună. De ce să nu 
fuzionăm operaţiunile noastre nord-americane cu Madler 
and Bell? 

— Să fuzionăm? făcu Hartshorn. Ce vrei să spui? 

— Să punem pe picioare împreună cu ei o firmă în 
parteneriat, pe care s-o numim Madler, Bell and Pilaster și 
care să aibă un sediu la New York și unul la Boston. 

— Și cum ar funcţiona aceasta? 

— Noua companie s-ar ocupa de toate finanţările de 
export-import de care cele două firme se ocupă în prezent 
separat, iar profitul ar fi împărțit. Pilaster ar avea astfel 
șansa să participe la toate emisiunile noi de obligaţiuni și 
acţiuni puse pe piaţa de Madler and Bell. Eu m-aș ocupa de 
această afacere de aici din Londra. 

— Nu-mi place, spuse Joseph. Asta nu înseamnă decât să 
ne dăm afacerile pe mâna altora. 

— Dar partea interesantă de-abia acum urmează, 
continuă Hugh. Toate afacerile lui Madler and Bell de pe 


piața europeană, de care în prezent se ocupă diferite 
agenţii, ar fi încredințate Băncii Pilaster. 

Joseph mormăi curios. 

— Şi asta reprezintă probabil... 

— „comisioane de mai bine de cincizeci de mii de lire pe 
an! 

Hartshorn exclamă: 

— Dumnezeule! 

Erau cu toţii uimiţi. Nu mai făcuseră niciodată afaceri în 
parteneriat și nu se așteptau la o propunere atât de 
inovatoare din partea cuiva care nu era nici măcar asociat. 
Dar perspectiva a cincizeci de mii de lire din comisioane era 
irezistibilă. 

Samuel spuse: 

— Se vede treaba că ai discutat despre asta cu ei. 

— Da, Madler este foarte entuziasmat, la fel și asociatul 
lui, John James Bell. 

William cel tânăr spuse: 

— Și dumneata ar urma să conduci parteneriatul de aici, 
din Londra. 

Hugh înţelese că William îl privea ca pe un rival care era 
mult mai puţin primejdios la cinci mii de kilometri 
depărtare. 

— De ce nu? răspunse Hugh. La urma urmei, fondurile 
sunt strânse la Londra. 

— Și care ar fi statutul dumitale? 

Era o întrebare la care Hugh ar fi preferat să nu dea 
răspuns imediat. Viclean, William întrebase despre asta ca 
să-l pună în încurcătură. Acum Hugh era obligat să ia taurul 
de coame. 

— Cred că domnul Madler și domnul Bell s-ar aștepta să 
trateze cu un asociat. 

— Ești prea tânăr ca să devii asociat, spuse Joseph 
numaidecât. 

— Am douăzeci și șase de ani, unchiule, spuse Hugh. 
Dumneavoastră aţi devenit asociat la douăzeci și nouă. 

— Trei ani înseamnă foarte mult timp. 


— Şi cincizeci de mii de lire înseamnă foarte mulţi bani. 

Hugh își dădu seama că părea prea îngâmfat - defect 
spre care avea o înclinaţie - și dădu înapoi imediat. Ştia că 
dacă le forța mâna, l-ar fi refuzat pur și simplu din 
conservatorism. 

— Dar sunt multe lucruri de luat în consideraţie. Știu că 
doriţi să discutaţi despre asta între voi. Poate ar fi mai bine 
să vă las? 

Samuel dădu din cap discret, iar Hugh se îndreptă spre 
ieșire. 

Samuel spuse: 

— Fie că această propunere se va concretiza sau nu, 
Hugh, meriţi felicitări pentru nemaipomenitul spirit de 
iniţiativă de care dai dovadă - sunt sigur că toată lumea 
este de acord cu acest lucru. 

Se uită întrebător la asociaţii lui, care dădură din cap a 
încuviinţare. 

— Neîndoios, neîndoios, mormăi Joseph. 

Hugh nu știa dacă ar trebui să-i fie necaz pentru că nu 
spuseseră da imediat sau să se bucure pentru ca nu 
refuzaseră propunerea lui din capul locului. | se tăiase tot 
avântul și era profund dezamăgit. Dar nu mai putea face 
nimic. 

— Mulţumesc, spuse el și ieși. 


La ora patru după-amiaza, Hugh stătea în faţa enormei și 
sofisticatei case a Augustei din Kensington Gore. 

Șase ani de smog londonez înnegriseră cărămizile roșii și 
murdăriseră piatra albă, dar statuile de păsări și jivine erau 
tot acolo, pe frontonul în formă de trepte, la fel ca și 
corabia cu pânzele umflate de pe vârful acoperișului. „Și tot 
ei spun că americanii au gusturi proaste!” gândi Hugh. 

Ştia din scrisorile maică-sii că Joseph și Augusta își 
cheltuiseră parte din averea lor crescândă pe două alte 
locuinţe - un castel în Scoţia și o un conac la ţară în 
Buckinghamshire. Augusta dorise să vândă casa din 
Kensington și să cumpere o alta în Mayfair, dar Joseph 


pusese piciorul în prag - lui îi plăcea aici. 

Casa era încă relativ nouă când Hugh o părăsise, dar cu 
toate acestea, era plină de amintiri pentru el. Aici suferise 
persecuțiile Augustei, aici îi făcuse curte lui Florence 
Stalworthy, aici îl pocnise în nas pe Edward și făcuse 
dragoste cu Maisie Robinson. Dintre toate, cea mai 
tulburătoare era amintirea lui Maisie. Ceea ce îi rămăsese 
în minte nu erau atât umilinţa și dizgraţia pe care le 
suferise în urma acelui episod, ci pasiunea și emoția 
momentului. Nu o mai văzuse și nu mai auzise nimic despre 
Maisie din noapte aceea, dar nu era zi în care să nu se 
gândească la ea. 

Familia probabil că-și amintea de scandal așa cum îl 
relatase Augusta, și anume cum ca destrăbălatul de fiu al 
lui Tobias Pilaster adusese o târfă acasă și cum că, fiind 
prins, se năpustise cu furie asupra bietului și nevinovatului 
Edward. Puteau gândi ce le plăcea, dar trebuiau să-l 
recunoască pe Hugh ca membru plin al familiei Pilaster și 
ca bancher, și în curând, cu puţin noroc, trebuiau să-l facă 
asociat. 

Hugh se întreba cât de mult de schimbase familia în 
acești șase ani. Maică-sa îl ţinuse la curent cu evenimentele 
din familie prin scrisori lunare. Verișoara Clementine era 
acum logodită și urma să se căsătorească - nu și Edward, în 
ciuda eforturilor Augustei, iar William cel tânăr și Beatrice 
aveau acum o fetiţă. Dar maică-sa nu-i scrisese despre 
schimbările ascunse. Unchiul Samuel mai trăia oare cu 
„secretarul” său? Era Augusta la fel de neînduplecată sau 
se mai muiase cu vremea? Devenise Edward serios și mai 
așezat? Se însurase Micky Miranda cu vreo fată din cetele 
de fete care se îndrăgosteau de el în fiecare sezon? 

Era timpul să afle răspunsul la toate aceste întrebări. 
Traversă strada și bătu la ușă. 

Cel care îi deschise ușa fu Hastead, mierosul majordom 
al Augustei. Nu părea deloc schimbat - ochii lui priveau și 
acum în direcţii diferite. 

— Buna ziua, domnule Hugh, spuse el, dar vocea lui cu 


accent galez era glacială, ceea ce însemna că Hugh tot nu 
intrase în favorurile celor din casă. 

Felul în care Hastead dădea bună ziua cuiva reflecta fidel 
sentimentele Augustei faţă de acea persoană. 

Hugh trecu din vestibul în antreul casei. Acolo stăteau, ca 
un comitet de primire, cele trei zgripţuroaice ale familiei: 
Augusta, cumnata ei Madeleine și fiica ei Clementine. La cei 
patruzeci și șapte de ani ai săi, Augusta avea aceeași 
înfățișare surprinzătoare: avea același chip clasic cu 
sprâncene negre și privire semeaţă, iar cele câteva 
kilograme în plus erau de neobservat la înălțimea ei. 
Clementine era o versiune mai subțire a aceleiași lucrări, 
dar îi lipsea aspectul impunător al maică-sii și mai ales 
frumuseţea. Măâtușa Madeleine era familia Pilaster din cap 
până în picioare - de la nasul încovoiat la chipul subţire și 
colţuros și până la panglica de dantelă scumpă de pe tivul 
rochiei albastre ca gheața. 

Hugh le sărută pe toate trei, scrâșnind din dinţi. 

Augusta spuse: 

— Ei, Hugh, nădăjduiesc că experiența vieţii în 
străinătate te-a făcut mai înțelept decât înainte? 

Augusta nu avea de gând să lase pe nimeni să uite de 
faptul că Hugh părăsise ţara căzut în dizgrație. 

— Nădăjduiesc că devenim cu toţii mai înţelepţi pe 
măsură ce îmbătrânim, mătușă dragă, răspunse Hugh, 
gustând satisfacția de a vedea cum chipul Augustei se 
întunecă de mânie. 

— Într-adevăr, rosti ea cu răceală. 

Clementine spuse: 

— Hugh, permite-mi să ţi-l prezint pe logodnicul meu, Sir 
Harry Tonks. 

Hugh îi dădu mâna. Harry era prea tânăr pentru a fi 
cavaler, așa ca titulatura de „sir” trebuia să indice ca era 
un baronet, un fel de aristocrat de categoria a doua. Hugh 
nu-l invidia pentru căsătoria cu Clementine. Aceasta nu era 
atât de îngrozitoare ca maică-sa, dar fusese mereu o ființă 
haină. 


Harry îl întrebă pe Hugh: 

— Cum a fost călătoria peste ocean? 

— Foarte rapidă, spuse Hugh. Am venit cu unul dintre 
vapoarele acestea noi, cu elice. A durat numai șapte zile. 

— Pe legea mea! Minunat, minunat! 

— Din ce parte a Angliei sunteţi, Sir Harry? întreba Hugh, 
încercând să-i iscodească situaţia. 

— Am o proprietate în Dorsetshire. Mai toţi arendașii mei 
cultivă hamei. 

„Boiernaș de ţară, conchise Hugh - dacă are minte, își va 
vinde pământurile și-și va pune banii în Banca Pilaster. De 
fapt, Harry nu părea prea cine știe cât de isteţ, dar părea a 
fi un om maleabil. Femeilor din familia Pilaster le plăcea să- 
și aleagă bărbaţi care să facă ce spun ele, și Harry era o 
versiune mai tânără a lui George, soţul lui Madeleine. Pe 
măsură ce îmbătrâneau, aceștia deveneau mai acri și 
pizmași, dar rareori se răzvrăteau. 

— Intră în salon, ordonă Augusta. Toată lumea te 
așteaptă. 

Hugh o urmă în salon, dar se opri imediat ce trecu 
pragul. 

Vasta încăpere familiară, cu șemineurile ei mari de o 
parte și de alta și ușile cele înalte care dădeau spre grădina 
cea lungă fusese radical transformată. Toată mobila și 
decoraţiunile japoneze dispăruseră, și încăperea fusese 
renovată într-o bogată revărsare de motive în culori 
îndrăzneţe. Uitându-se mai atent, Hugh observa că erau 
toate motive florale: uriașe margarete galbene pe covor, 
trandafiri roșii căţărători pe tapet, crizanteme roz în 
mătasea care înconjura picioarele scaunelor, oglinzile, 
diferitele mese și pianul. 

— Aţi făcut transformări în camera asta, mătușă, afirmă 
el inutil. 

Clementine spuse: 

— Totul a fost comandat de la noul magazin William 
Morris din Oxford Street - e ultimul răcnet. 

Augusta completă: 


— Trebuie însă să schimbăm covorul - culoarea nu se 
potrivește. 

Hugh își aminti că Augusta nu era niciodată mulțumită. 

Cea mai mare parte a familiei Pilaster era acolo. Erau cu 
toţii curioși să-l vadă pe Hugh, firește. Acesta părăsise ţara 
căzut în dizgrație și unii dintre ei chiar gândiseră poate că 
nici nu mai aveau să-l revadă vreodată, dar aceștia îl 
subestimaseră, și iată-l că se întorcea ca un erou victorios. 
Erau cu toţii nerăbdători să îl privească mai îndeaproape. 

Prima persoană cu care Hugh dădu mâna fu vărul său 
Edward. Acesta avea douăzeci și nouă de ani, dar arăta mai 
în vârstă: era deja rotofei și avea chipul congestionat al 
unui om lacom. 

— Deci te-ai întors, spuse Edward, încercând un zâmbet 
care se transformă într-un rânjet ranchiunos. 

Hugh nici nu-l învinovăţea. Cei doi veri erau mereu 
comparaţi unul cu altul. Acum succesul lui Hugh atrăgea 
atenţia asupra faptului că Edward nu înfăptuise nimic la 
bancă. 

Lângă Edward era Micky Miranda. La fel de chipeș și de 
impecabil în ţinută, Micky părea și mai dichisit și sigur de 
sine. Hugh spuse: 

— Salut, Miranda, tot pentru ambasadorul Cordobei 
lucrezi? 

— Sunt ambasadorul Cordobei. 

Hugh nu fu din cale-afară de surprins. 

Se bucură de asemenea să o vadă pe vechea lui prietenă 
Rachel Bodwin. 

— Buna Rachel, ce mai faci? i se adresă el. 

Rachel nu fusese niciodată o fată drăgălașă, dar acum 
Hugh își dădea seama ca aceasta se transformase într-o 
femeie atrăgătoare. Trăsăturile ei colțuroase și ochii prea 
apropiaţi, care acum șase ani i se păruseră comuni, îi 
treziră acum interesul în mod ciudat. 

— Ce se mai întâmplă cu dumneata în ultima vreme? 

— Conduc o campanie pentru modificarea legii privind 
drepturile femeii la proprietate, spuse ea, apoi, râzând, 


adăugă: Spre disperarea părinţilor mei, care ar prefera să 
mă vadă conducând o campanie ca să-mi găsesc un soţ. 

Hugh își aminti ca Rachel era întotdeauna stânjenitor de 
sinceră. Tocmai din acest motiv i se părea atât de 
interesantă, dar Hugh își închipuia că asta îi intimida pe 
mulţi dintre bărbaţii cu care aceasta s-ar fi putut mărita. 
Bărbaţii preferau ca femeile să fie puţin timide și nu prea 
deștepte. 

Vorbind cu Rachel, Hugh se întreba dacă Augusta mai 
avea intenţia să-i căsătorească. Dar asta nu conta, oricum: 
singurul bărbat de care Rachel fusese vreodată interesată 
cu adevărat era Micky Miranda. Chiar și acum, aceasta 
făcea tot posibilul să-l includă pe Micky în conversaţia cu 
Hugh. Hugh nu reușise niciodată să priceapă de ce fetele îl 
găseau pe Micky irezistibil, și Rachel îl surprindea cel mai 
mult în acesta privinţă, pentru că era destul de deșteaptă 
ca să-și dea seama că Micky e o lichea - dar se părea că 
tocmai asta le vrăjea pe femei. 

Hugh merse mai departe și dădu mâna cu William cel 
tânăr și cu soţia acestuia. Beatrice îl saluta călduros pe 
Hugh, care conchise ca aceasta nu era atât de influenţată 
de Augusta ca restul femeilor din familie. 

Hastead îi întrerupse pentru a-i înmâna lui Hugh un plic: 

— Un mesager tocmai a sosit cu asta, spuse el. 

Plicul conţinea un carton cu un mesaj care lui Hugh i se 
păru caligrafiat de mâna unui secretar: 


Piccadilly, 123 

Londra, W. 

Marţi 

Doamna Solomon Greenbourne va roagă să-i 
faceţi onoarea de a cina in compania să in aceasta 
seară. 


Puțin mai jos, Hugh citi un rând cu un scris mâzgălit pe 
care îl recunoscu: 


Bine-ai venit acasă! 
Solly 


Hugh se bucură. Solly era mereu cordial și cald. Oare de 
ce nu puteau și cei din familia Pilaster să fie atât de 
destinși? Să fie metodiștii în mod natural mai crispaţi decât 
evreii? Dar poate că și în sânul familiei Greenbourne 
existau tensiuni de care el nu putea ști. 

Hastead zise: 

— Mesagerul așteaptă un răspuns, domnule Hugh! 

Hugh transmise: 

— Complimentele mele doamnei Greenbourne, și sunt 
încântat să cinez cu dânșii. 

Hastead se înclină și se retrase. 

— Dumnezeule, cinezi cu familia Solomon Greenbourne? 
Ce splendid! 

Hugh rămase surprins: 

— Nu mă aștept să fie splendid în mod special, spuse el. 
Am fost coleg de școală cu Solly - e un băiat care mi-a 
plăcut dintotdeauna, dar o invitaţie la cină din partea lui n-a 
fost niciodată neapărat un privilegiu râvnit. 

— Acum este, zise Beatrice. 

— Solly s-a însurat cu o femeie care zbârnâie de energie, 
explică William. Doamna Greenbourne adoră să organizeze 
serate și petrecerile ei sunt cele mai reușite din Londra. 

— Fac parte din grupul Marlborough, rosti Beatrice pe un 
ton respectuos. Sunt prieteni cu Prinţul de Wales. 

Harry, logodnicul lui Clementine, auzi discuţia și spuse cu 
ciudă în glas: 

— Nu știu ce se va alege de societatea britanică dacă 
însuși moștenitorul tronului îi preferă pe evrei creștinilor. 

— Zău? întrebă Hugh. Trebuie să mărturisesc că nu am 
înţeles niciodată de ce oamenii îi antipatizează pe evrei. 

— Nici eu nu-i pot suferi, spuse Harry. 

— Ei bine, va însuraţi într-o familie de bancheri, așa că 
veţi avea ocazia să întâlniți foarte mulţi în viitor. 

Harry păru ușor jignit. 


— Augusta dezaprobă întregul grup Marlborough, evrei și 
ne-evrei, afirmă William. Se pare că moravurile lor nu sunt 
ceea ce s-ar cuveni să fie. 

— Şi fac prinsoare că n-o invită pe Augusta la petrecerile 
lor. 

Beatrice chicoti, iar William spuse: 

— Cu siguranţa că nu! 

— Ei bine, făcu Hugh, sunt nerăbdător s-o întâlnesc pe 
doamna Greenbourne. 


_ Piccadilly era o strada mărginită de case impunătoare. 
Intr-o seară friguroasă de ianuarie pe la ora opt, aceasta 
era plină de oameni - pe stradă era un trafic haotic de 
trăsuri și briști, iar pe trotuarele luminate de felinare se 
îmbulzeau bărbaţi îmbrăcaţi în frac, precum Hugh, femei cu 
pelerine de catifea și gulere de blană și persoane boite 
violent, de ambele sexe, care-și vindeau trupul pe bani. 

Hugh mergea cufundat în gânduri. Augusta îl trata cu 
aceeași dușmănie implacabilă pe care o știa. Hugh nutrise 
în secret o slabă speranţă că aceasta se mai înmuiase, dar 
nu era așa. In plus, continua să joace rolul de matroană, 
astfel încât cine se dușmănea cu ea se punea rău cu toată 
familia. 

Situaţia la bancă era în schimb mai bună. Afacerile îi 
obligau pe bărbaţi să fie mai obiectivi. Cu siguranţă, 
Augusta avea să încerce să-i împiedice avansarea și acolo, 
dar Hugh simţea că avea mai multe șanse să se apere pe 
acest teren. Augusta știa să manipuleze oameni, dar era 
complet neștiutoare în ale finanţelor. 

Trăgând linie, ziua nu mersese chiar atât de prost, așa că 
acum Hugh era nerăbdător să petreacă o seară relaxantă în 
compania prietenilor. 

Când Hugh plecase în America, Solly Greenbourne locuia 
cu tatăl său, Ben, într-o casă enormă vizavi de Green Park. 
Acum Solly locuia într-o casă a lui, nu cu mult mai mică 
decât casa lui taică-său și care de altfel se afla nu prea 
departe, pe aceeași strada. Hugh intră pe o ușa 


impunătoare și ajunse într-un antreu spaţios cu pereţi de 
marmură verde, iar aici se opri ca să admire extravagantul 
șir de trepte de marmură neagră și portocalie. Se părea că 
doamna Greenbourne avea ceva în comun cu Augusta 
Pilaster: niciuna din ele nu credea în puterea de sugestie a 
stilului discret. 

In antreu se aflau un majordom și doi lachei. Majordomul 
luă pălăria lui Hugh, numai ca s-o dea mai departe 
lacheului, apoi cel de-al doilea lacheu îl conduse în sus pe 
scări. Ajuns la capul scărilor, Hugh întrevăzu printr-o ușă 
deschisă dușumeaua lustruită a unei săli de dans cu un 
lung șir de ferestre cu perdele, înainte de a fi condus în 
salon. 

Hugh nu era expert în decoraţii interioare, dar recunoscu 
imediat splendidul și extravagantul stil Ludovic al XVI-lea. 
Tavanul era o încrengătură de muluri din tencuială, pe 
pereţi erau panouri cu tapet velurat, și toate scaunele și 
mesele erau cocoţate pe picioare subţiri aurite care păreau 
gata să se frângă, încăperea era armonizată în galben, 
roșu-portocaliu, auriu și verde. Hugh își putea închipui că 
unele persoane mai rigide ar fi spus că e vulgar, 
ascunzându-și invidia sub o aparenţă de dezgust. De fapt 
decorația era foarte senzuală. Era o încăpere unde oameni 
imposibili de bogaţi făceau ceea ce voiau. 

Câţiva musafiri ajunși înaintea lui Hugh stăteau și 
discutau bând șampanie și fumând ţigări. Asta era ceva nou 
pentru Hugh: nu mai văzuse niciodată lume fumând în 
salon. Solly îl observă pe Hugh și se desprinse dintr-un grup 
de oameni care râdeau pentru a veni lângă el. 

— Pilaster, ce drăguţ din partea ta că ai venit! Cum o mai 
duci, omule? 

Hugh observă că Solly devenise ceva mai extravertit. Era 
tot gras și ochelarist și avea deja o pată pe vesta cea albă, 
dar era mai jovial ca niciodată și - Hugh își dădu seama de 
asta imediat - mai fericit. 

— O duc foarte bine, mulţumesc, Greenbourne, spuse 
Hugh. 


— Știu! Ti-am urmărit evoluţia. Aș vrea ca și banca 
noastră să aibă pe cineva ca tine în America. Sper că Banca 
Pilaster te plătește o avere - meriţi! 

— lar tu ai devenit un om de lume, zice-se. 

— N-am nicio contribuţie la asta. M-am căsătorit, știi. 

Se întoarse și bătu ușor umărul gol și alb al unei femei 
scunde îmbrăcate într-o rochie galbenă-verzuie. Aceasta 
era întoarsă în cealaltă direcţie, dar spatele ei îi părea lui 
Hugh cunoscut într-un mod ciudat, și acesta avu un 
sentiment de déjà-vu care-i produse o tristeţe inexplicabilă. 
Solly îi spuse femeii: 

— Draga mea, îți mai aduci aminte de vechiul meu 
prieten Hugh Pilaster? 

Femeia rămase o clipă pe loc pentru a termina de vorbit 
cu lumea din grupul în care se afla, iar Hugh se întrebă în 
sinea lui: „De ce oare mi se taie respiraţia văzând-o pe 
femeia aceasta?” Apoi ea se întoarse spre ei foarte încet, 
ca o ușă deschizându-se spre trecut, și inima lui Hugh stătu 
în loc când o văzu. 

— Sigur ca-mi aduc aminte, spuse ea. Ce mai faceţi, 
domnule Pilaster? 

Hugh făcu ochii mari și rămase mut la vederea celei care 
devenise doamna Solomon Greenbourne. 

Era Maisie. 


2 


Augusta se așeză la masa de toaletă și își puse șiragul 
simplu de perle pe care-l purta întotdeauna la serate. Era 
bijuteria ei cea mai scumpă. Metodiștii nu credeau în 
podoabele scumpe, iar Joseph, economul ei soţ, folosea 
acest lucru ca scuză pentru a nu-i cumpăra bijuterii. El ar fi 
vrut s-o oprească pe Augusta și să redecoreze casa atât de 
des, dar aceasta făcea acest lucrul fără să-l mai întrebe - 
dacă ar fi fost după Joseph, familia ar fi avut nivelul de viaţă 
al funcţionarilor. Joseph accepta renovările bombănind, 
insistând doar ca nimeni să nu se atingă de dormitorul său. 


Augusta scoase din cutia deschisă de giuvaiere inelul pe 
care i-l dăruise Strang cu treizeci de ani în urmă. 
Reprezenta un șarpe de aur cu cap de diamant și ochi de 
rubine. Și-l puse pe deget și își lipi de buze capul ridicat, 
așa cum făcuse de mii de ori înainte, cufundându-se în 
amintiri. 

Mama ei îi spusese: 

— Trimite inelul înapoi și încearcă să-l dai uitării. 

Fata de șaptesprezece ani îi răspunsese maică-sii: 

— L-am trimis deja înapoi, și îl voi da uitării. 

Dar minţise. Ascunsese inelul în cotorul Bibliei ei și nu-l 
dăduse niciodată uitării pe Strang. Îşi promisese ca dacă nu 
putea avea dragostea lui, atunci într-o bună zi avea să aibă 
toate celelalte lucruri pe care el i le-ar fi putut da. 

N-avea să devină niciodată contesă de Strang - Augusta 
acceptase acest lucru demult. Dar era hotărâtă să aibă un 
titlu. Şi, din moment ce Joseph nu avea unul, Augusta 
trebuia să i-l obţină. 

Chibzuise la această problemă ani de-a rândul, studiind 
mecanismele prin care oamenii obțineau titluri, și petrecuse 
multe nopţi albe jinduind și punând la cale strategii. Acum 
era pregătită și era timpul potrivit. 

Avea să-și înceapă campania chiar în seara aceea, la 
cină. Trei dintre musafirii pe care îi invitase la cină aveau să 
joace un rol crucial în obţinerea titlului de conte pentru 
Joseph. 

„Joseph ar putea lua titlul de conte de Whitehaven”, 
socotise Augusta. Whitehaven era portul în care familia 
Pilaster se lansase în afaceri cu patru generaţii în urmă. 
Amos Pilaster, străbunicul lui Joseph, făcuse avere printr-un 
pariu legendar, punându-și toţi banii într-un vas cu sclavi. 
Dar apoi își investise banii în domenii mai sigure, 
cumpărând serj și stambă imprimată de la filaturile din 
Lancashire și trimițându-le în Americi. Casa lor din Londra 
fusese deja numita Whitehaven House în cinstea locului de 
naștere al afacerii. Dacă lucrurile aveau să iasă așa cum 
punea ea la cale, Augusta avea să fie contesă de 


Whitehaven. 

Se închipuia deja pe ea și pe Joseph făcându-și intrarea 
într-un salon somptuos, în timp ce majordomul anunţa: 
„Contele și contesa de Whitehaven”. Augusta nu-și putea 
ascunde un zâmbet gândindu-se la asta. ÎI și vedea pe 
Joseph ţinându-și discursul inaugural la Camera Lorzilor pe 
un subiect despre înalte finanţe, iar pe ceilalţi membri 
ascultându-l cu atenţie și respect. Negustorii aveau să i se 
adreseze cu „Lady Whitehaven” cu voce tare, iar lumea 
avea să se uite în jur să vadă cine este. 

Cu toate acestea, tot ea își spunea ca cel mai mult și mai 
mult își dorea titlul pentru Edward. Într-o bună zi acesta 
avea să moștenească titlul de la taică-său, iar până atunci 
putea să scrie pe cartea de vizită „Onorabilul Edward 
Pilaster”. 

Augusta știa exact ce avea de făcut, dar avea totuși 
emoţii. Un titlu de nobleţe nu se obținea ca și cum ai 
cumpăra un covor, ducându-te la negustor și spunându-i: 
„Pe acesta l-aș vrea. Cât face?” Trebuia lucrat din 
apropouri. Astă-seară trebuia să dea dovadă de multă 
stăpânire de sine. O singură mișcare greșită - și planurile ei 
bine ticluite se puteau duce imediat pe apa sâmbetei. Dacă 
își judecase greșit oamenii, era pierdută. 

O slujnică bătu la ușă și spuse: 

— A sosit domnul Hobbes, doamnă. 

„In curând va trebui să-mi spui «lady»”, gândi Augusta. 

Puse la loc inelul de la Strang, se ridică de la masa de 
toaletă și intră în camera lui Joseph. Acesta era îmbrăcat 
pentru cină, și stătea lângă vitrina în care-și păstra colecţia 
de cutii preţioase de tutun, uitându-se la una dintre cutii în 
lumina lămpii de gaz. Augusta se întrebă dacă acesta era 
un moment potrivit să-i vorbească despre Hugh. 

Hugh continua să fie o pacoste. Cu șase ani în urmă, 
Augusta crezuse că rezolvase problema o dată pentru 
totdeauna, dar acum Hugh ameninţa din nou să-l pună în 
umbră pe Edward. Se vorbea că Hugh ar putea deveni 
asociat: Augusta nu putea accepta așa ceva. Augusta era 


decisă că Edward trebuia să devină președintele băncii într- 
o bună zi, și nu putea să-l lase pe Hugh să i-o ia înainte 
fiului ei. 

Dar avea oare motive să fie atât de neliniștită? Poate că 
nu era atât de rău să-l lase pe Hugh să conducă afacerea. 
Edward putea face altceva, de exemplu să intre în politică. 
Dar banca era sufletul acestei familii. Cei care ieșeau din 
afacere, ca Tobias, tatăl lui Hugh, nu ajungeau nicăieri în 
cele din urmă. La bancă erau și banii, și puterea. Familia 
Pilaster putea detrona un monarh refuzându-i un împrumut, 
pe când puţini politicieni ar fi putut face acest lucru. 
Augusta nu putea suferi ideea ca într-o buna zi Hugh ar fi 
putut fi președintele băncii, întreţinându-se cu ambasadori, 
bând cafea cu ministrul de finanţe și stând în capul mesei la 
reuniunile de familie, dându-i cu tifla Augustei și alor ei. 

De data aceasta însă, avea să fie greu să scape de Hugh. 
Acesta era acum mai matur și mai înţelept și își făcuse o 
poziţie la bancă. Nenorocitul de băiat muncise din greu și 
cu multă răbdare pentru a-și reface reputaţia. Putea oare 
Augusta să desfacă tot ce reușise să facă Hugh? 

Dar acesta nu era momentul potrivit pentru a-l confrunta 
pe Joseph cu privire la Hugh. Augusta voia ca Joseph să fie 
binedispus la cină. 

— Mai poţi rămâne aici câteva minute, dacă vrei, îi zise 
ea. Arnold Hobbes e singurul care a sosit deja. 

— Foarte bine, dacă nu te deranjează, spuse el. 

Augusta avea nevoie de câteva momente singură cu 
Hobbes. 

Hobbes era redactorul gazetei politice numite The Forum. 
Ziarul se plasa în general de partea conservatorilor, care 
apărau interesele aristocrației și ale bisericii oficiale, și 
împotriva liberalilor - partidul oamenilor de afaceri și al 
metodiștilor. Familia Pilaster era și o familie de oameni de 
afaceri, și o familie metodistă, dar în momentul de faţa cei 
care se aflau la putere erau conservatorii. 

Augusta nu-l mai întâlnise pe Hobbes decât o dată sau de 
două ori și își închipuia că invitaţia ei la cină îl surprinsese. 


Cu toate acestea, fusese încredinţată că Hobbes avea să 
accepte, deoarece nu se întâmpla prea des ca acesta să 
primească invitaţii în case atât de înstărite ca aceea a 
Augustei. 

Hobbes era într-o poziţie ciudată. Era puternic, pentru că 
ziarul lui era citit și respectat, dar în același timp era sărac, 
pentru că scrisul la gazetă nu-i aducea prea mulţi bani. 
Această combinaţie era jenantă pentru el și perfect 
potrivită pentru scopurile Augustei. Hobbes avea puterea 
de a o ajuta pe Augusta și putea fi cumpărat. 

O singură problemă putea să existe. Augusta spera ca 
Hobbes să nu fie un om cu principii, căci acest lucru l-ar fi 
făcut imposibil de folosit. Dar dacă îl judecase corect, 
Hobbes era un om coruptibil. 

Augusta tremura de emoție. Se opri o clipă la ușa 
salonului, spunându-și: „Calm, doamnă Pilaster, ești foarte 
bună la asta”. Se liniști puţin și intră în salon. 

Hobbes țâșni în picioare ca s-o salute. Era un om agitat și 
iute, cu mișcări de vrabie. Augusta se uită la fracul lui și 
socoti că acesta era vechi de cel puţin zece ani. Il conduse 
pe Hobbes la fotoliul de lângă fereastră ca să dea o 
aparenţă de intimitate conversaţiei, deși nu erau deloc 
prieteni vechi. 

— la spuneţi-mi ce răutăţi aţi făcut astăzi? întrebă ea pe 
un ton glumet. L-aţi zdrobit pe domnul Gladstone?? Aţi 
subminat politica noastră față de India? l-aţi persecutat pe 
catolici? 

Hobbes se chiori la ea prin ochelarii unsuroși. 

— Am scris despre Banca City of Glasgow, spuse el. 

Augusta se încruntă. 

— E banca aceea care a dat faliment nu demult. 

— Exact. Multe sindicate scoțiene au fost ruinate, știți... 


2 William Gladstone (1809-1898), om politic britanic, 
membru important al Partidului Liberal britanic, și prim- 
ministru al Marii Britanii în 1868-1874, 1880-1885, 1886 și 
1892-1894. 


— Mi se pare ca am auzit vorbind despre asta, spuse 
Augusta. Soţul meu spunea ca Banca City of Glasgow era 
cunoscută de mai mult timp ca fiind nesigură. 

— Nu pricep chestia asta, spuse el însufleţit. Lumea știe 
că banca cutare nu este solidă, dar totuși aceasta are voie 
să continue afacerile până când dă faliment și mii de 
oameni își pierd economiile de-o viaţă! 

Nici Augusta nu pricepea acest lucru. Nu știa mai nimic 
despre afaceri. Dar acum i se arătă ocazia de a duce 
discuţia în sensul în care voia. 

— Poate că lumea comerţului și cea a guvernării sunt 
mult prea separate, spuse ea. 

— Așa e. O comunicare mai bună între oamenii de afaceri 
și oamenii de stat ar putea preveni asemenea catastrofe. 

— Mă întreb... șovăi Augusta ca și cum ideea îi venise 
chiar atunci, mă întreb dacă cineva ca dumneavoastră s-ar 
gândi să se implice în conducerea unei companii, două... 

Hobbes rămase surprins. 

— Este foarte posibil. 

— Vedeţi dumneavoastră, experiența directă în 
administrarea unei întreprinderi de comerţ v-ar putea ajuta 
în comentariile dumneavoastră de la gazetă despre lumea 
comerciala. 

— Fără îndoială. 

— Câștigurile nu sunt cine știe ce - o sută, hai două, pe 
an. 

Augusta văzu licărirea din ochii lui Hobbes: pentru el 
erau mulţi bani. 

— ...dar obligaţiile sunt minime, continuă ea. 

— O idee foarte interesantă, spuse el. 

Augusta vedea că Hobbes se căznea să-și ascundă 
entuziasmul. 

— Soţul meu ar putea aranja asta, dacă aţi fi interesat. | 
se cere mereu să recomande administratori pentru 
consiliile de administraţie ale întreprinderilor cu care face 
afaceri. Gândiţi-vă la asta și spuneţi-mi dacă aţi dori să-i 
pomenesc soţului meu chestiunea. 


— Prea bine, așa voi face. 

„Până aici, totul bine”, gândi Augusta. Dar să-i fluture 
momeala pe la nas fusese partea cea mai ușoară. Acum 
trebuia să-l prindă în plasă. Gânditoare, spuse: 

— Sigur, și lumea comerţului ar trebui să facă la fel. Eu 
sunt de părere ca ar trebui să fie mai mulţi oameni de 
afaceri care servesc patria în Camera Lorzilor. 

Hobbes își miji ochii și Augusta ghici că mintea lui ageră 
începea să înţeleagă târgul care i se propunea. 

— Fără îndoială, zise el pe un ton neutru. 

Augusta începu să elaboreze pe marginea temei: 

— Ambele Camere ale parlamentului ar putea beneficia 
de cunoștințele și înţelepciunea oamenilor de afaceri cu 
vechime, mai ales în dezbaterile privitoare la finanţele ţării. 
Cu toate acestea, exista o prejudecată bizară care pare să 
împiedice oamenii de afaceri să acceadă la statutul de 
pair. 

— Așa este, și este destul de ilogic, recunoscu Hobbes. 
Negustorii, industriașii și bancherii noștri au o contribuţie 
mult mai însemnată la prosperitatea naţiunii decât 
proprietarii de pământuri și clerul. Și totuși, aceștia din 
urmă sunt cei înnobilaţi pentru serviciile aduse naţiunii, iar 
cei care fac și dreg cu adevărat sunt trecuţi cu vederea. 

— Ar trebui să scrieţi un articol despre această chestiune. 
Este tocmai tipul de cauză pentru care ziarul 
dumneavoastră a făcut campanie în trecut - modernizarea 
instituţiilor noastre tradiționale. 

Augusta îl învălui în cel mai călduros zâmbet al ei. Acum 
pusese cărţile pe masă. Era imposibil ca Hobbes să nu 
înţeleagă că această campanie era preţul pe care trebuia 
să-l plătească în schimbul posturilor în consiliile de 
administraţie pe care i le propusese Augusta. Ce atitudine 
avea oare să adopte? Avea oare să se crispeze, să se arate 
jignit și să-și exprime elegant dezacordul? Urma să 


3 În mod tradiţional, numai nobilii puteau fi membri ai 
Camerei Lorzilor, (n.tr.) 


părăsească salonul pufnind din nas? Avea să îi zâmbească 
și s-o refuze politicos? Dacă Hobbes adopta unul dintre 
aceste comportamente, Augusta avea să fie nevoită să ia 
totul de la capăt cu altcineva. 

După o lungă tăcere, Hobbes spuse: 

— Poate că aveţi dreptate. 

Augusta se destinse. 

— ...Poate că ar trebui să punem acest lucru în discuţie, 
continuă el - legături mai strânse între lumea comerțului și 
guvernare. 

— Titluri nobiliare pentru oamenii de afaceri, spuse 
Augusta. 

— ...Și posturi în consiliile de administraţie pentru 
gazetari, adăugă el. 

Augusta simţi că merseseră până la capăt în ceea ce 
privește sinceritatea, deci era timpul să dea înapoi. Dacă 
reieșea prea clar că îl mituia, Hobbes s-ar fi putut simţi 
umilit și refuza. Augusta era întru totul mulţumită de ceea 
ce obținuse și se pregătea să schimbe subiectul, când în 
ușă apărură alţi musafiri, ceea ce o scuti de efort. 

Restul invitaţilor sosiră în grup, și Joseph apăru și el în 
același moment. Câteva momente mai târziu, Hastead intră 
în salon și spuse: 

— Domnule, cina este servită. 

Augusta abia aștepta să-l audă adresându-i-se cu „lord” 
în loc de „domnule”. 

leșiră din salon și traversară antreul pentru a intra în 
sufragerie. Această scurtă procesiune o enervă pe Augusta. 

Casele aristocratice aveau de cele mai multe ori o lungă 
și elegantă sală de trecere în sufragerie, a cărei traversare 
era un punct important din ritualul cinei. În mod tradiţional, 
familia Pilaster nu se înjosea să copieze manierele 
aristocraților, dar Augusta simţea altceva: această casă i se 
părea iremediabil provincială. Până acum nu izbutise însă 
să-l convingă pe Joseph să se mute. 

Augusta aranjase ca la cina de astă-seară Edward să fie 
însoțitorul lui Emily Maple, o tânăra timidă și drăguță de 


nouăsprezece ani, care venise la cină cu tatăl ei, preot 
metodist, și cu mama ei. Aceștia erau cu totul copleșiți de 
casa în care se aflau și de calitatea oaspeţilor, și nu prea-și 
găseau locul în acea companie, dar Augusta nu știa ce să 
mai facă să-i găsească lui Edward o fată potrivita. Băiatul 
avea deja douăzeci și nouă de ani și nu arătase vreodată o 
urma de interes pentru vreo fată acceptabilă, spre 
disperarea maică-sii. Pe Emily n-avea cum să n-o găsească 
atrăgătoare, cu ochii ei mari și albaștri și surâsul acela 
drăgălaș. Părinţii fetei ar fi absolut încântați de o asemenea 
partidă. Cât despre fată, aceasta trebuia să facă exact cum 
i se spunea. Dar era posibil ca Edward să trebuiască să fie 
împins de la spate. Marea problema era că Edward nu 
vedea niciun motiv să se însoare. Era mulţumit de viaţa 
alături de prietenii lui burlaci, îi plăcea să se ducă la club și 
așa mai departe, și ideea de a se așeza la casa lui nu-l prea 
atrăgea. Pentru o vreme, maică-sa presupusese cu 
seninătate că aceasta era doar o fază firească în viaţa unui 
tânăr, dar aceasta dura prea mult, și în ultima vreme 
Augusta începuse să se întrebe cu îngrijorare dacă Edward 
avea s-o depășească vreodată. Acum simţea că trebuia să 
facă presiuni asupra lui. 

Augusta îl așezase la masă pe locul din stânga ei pe 
Michael Fortescue, un tânăr foarte plăcut și care avea 
aspirații politice. Se spunea că era prieten apropiat cu prim- 
ministrul Benjamin Disraeli care fusese înnobilat și era 
acum Lord Beaconsfield. Fortescue era cel de-al doilea 
dintre cei trei oameni de ajutorul cărora avea nevoie 
Augusta pentru a-i obţine lui Joseph un titlu nobiliar. Pe 
Hobbes izbutise să-l impresioneze, dar pe Fortescue trebuia 
să-l seducă. 

Diaconul Maple dădu binecuvântarea și Hastead turnă vin 
în pahare. Joseph și Augusta nu beau vin, dar îl serveau 
musafirilor. În timp ce mâncau supa de carne, Augusta îi 
zâmbi prietenos lui Fortescue și îl întrebă cu o voce 
domoală și intimă: 

— Şi când vă vom vedea în parlament? 


— Aș vrea s-o știu și eu, spuse el. 

— După cum probabil știți, toată lumea spune despre 
dumneavoastră că sunteţi un tânăr strălucit. 

Măguleala Augustei îi făcu plăcere tânărului și îl stingheri 
în același timp. 

— Nu sunt sigur că știu. 

— Și sunteţi și foarte chipeș - ceea ce nu strică niciodată. 

Tânărul rămase foarte uimit. Nu se așteptase ca Augusta 
să cocheteze cu el - dar nici nu avea ceva împotrivă. 

— N-ar trebui să așteptați alegerile generale, continuă 
ea. De ce nu vă depuneţi candidatura pentru un post la 
alegerile parţiale? N-ar trebui să fie prea greu de aranjat, 
mai ales că se spune că aveţi trecere la prim-ministru. 

— Sunteţi foarte amabilă, dar alegerile parţiale sunt 
scumpe, doamnă Pilaster. 

Era tocmai răspunsul la care spera Augusta, dar nu i-o 
arătă tânărului. 

— Zău așa? făcu ea. 

— lar eu nu sunt un om înstărit. 

— N-am știut, minţi ea. Atunci ar trebui să găsiți un 
sponsor. 

— Un bancher, de pildă? întrebă el jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

— Nu e imposibil. Domnul Pilaster este foarte doritor să 
aibă un rol mai activ în guvernarea naţiunii... 

„Ar fi, dacă i s-ar oferi un titlu nobiliar”, preciză Augusta 
în sinea ei. 

— „„„Și nu vede de ce oamenii de afaceri ar trebui să fie 
obligaţi să fie liberali. Între noi fie spus, deseori se simte 
mai în acord cu tinerii conservatori... 

Tonul confidenţial al Augustei îl încuraja pe Fortescue să 
fie sincer - ceea ce urmărea și ea - așa că acesta o întrebă 
fără înconjur: 

— În ce fel ar fi domnul Pilaster doritor de a servi 
națiunea, în afară de a sponsoriza un candidat la alegerile 
parțiale? 

Aceasta era o provocare. Trebuia Augusta să răspundă la 


întrebare sau trebuia să continue să vorbească voalat? 
Augusta hotărî să răspundă sincerităţii lui tot cu sinceritate. 

— Poate în Camera Lorzilor. Credeţi că ar fi posibil? 

Augusta se simţea bine în această situaţie - la fel ca el. 

— Dacă ar fi posibil? Cu siguranţă. Dacă ar fi realizabil, 
asta e o altă chestiune. Aţi dori să mă interesez? 

Discuţia era mai directă decât își imaginase Augusta. 

— Aţi putea, așa, discret? 

El șovăi. 

— Cred că da. 

— Ar fi foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse 
ea cu satisfacţie. 

Reușise să-l facă părtaş în conspirație. 

— Vă voi anunţa ce aflu. 

— Şi dacă se anunţă alegeri parţiale interesante... 

— Sunteţi foarte amabilă. 

Augusta îi atinse braţul. Îl găsea un tânăr fermecător. Îi 
plăcea să ţeasă intrigi cu el. 

— Cred că ne înţelegem de minune noi doi, îi șopti ea. 

Augusta observă și că tânărul avea mâini neobișnuit de 
mari. Işi ţinu mâna pe braţul lui încă o clipă privindu-l în 
ochi, apoi întoarse capul. 

Se simţea bine. Rezolvase cu doi dintre cei trei oameni- 
cheie și încă nu dăduse greș. În timpul felului următor, se 
întreţinu cu Lord Morte, care stătea la dreapta ei. Cu el avu 
o conversaţie politicoasă și goală, căci intenţia ei era s-o 
influenţeze pe soţia acestuia, dar pentru aceasta trebuia să 
aștepte până după cină. 

Bărbaţii rămaseră în sufragerie ca să fumeze, iar Augusta 
le luă pe doamne sus, în odaia ei. Acolo reuși să o prindă pe 
Lady Morte câteva minute pentru o conversaţie între patru 
ochi. Cu cincisprezece ani mai în vârsta decât Augusta, 
Lady Morte era doamna de onoare a reginei Victoria. Avea 
părul cărunt oţel și un aer superior. Lady Morte era o 
persoană cu influenţă, la fel ca Arnold Hobbes și Michael 
Fortescue, iar Augusta spera și că aceasta mai era, tot la fel 
ca și cei doi, și o persoană coruptibilă. Hobbes și Fortescue 


erau vulnerabili pentru ca erau sărăci. Lord și Lady Morte 
nu erau atât de săraci, pe cât erau de risipitori: aveau 
foarte mulţi bani, dar cheltuiau mai mult decât aveau. 
Rochiile doamnei Morte erau superbe, iar bijuteriile ei 
fabuloase, iar Lord Morte era convins ca avea fler la cursele 
de cai, în pofida a patruzeci de ani de dovezi contrare. 

Augusta avea emoţii mai mari cu Lady Morte decât 
avusese cu cei doi bărbaţi. Femeile erau mai dificile. Nu 
dădeau crezare atât de ușor aparenţelor și își dădeau 
seama când erau manipulate. Cei treizeci de ani pe care 
Lady Morte îi petrecuse la curte îi rafinaseră fără doar și 
poate sensibilitatea atât de mult încât nu-i scăpa nimic. 

Augusta începu prin a spune: 

— Domnul Pilaster și eu însămi suntem mari admiratori ai 
reginei noastre dragi. 

Lady Morte dădu din cap, în semn de „evident”. Cu toate 
acestea, nu era nimic evident - mare parte a poporului n-o 
plăcea pe regina Victoria pentru că era retrasă, austeră, 
distantă și inflexibilă. 

Augusta continuă: 

— Dacă v-am putea ajuta vreodată cu ceva în nobilele 
dumneavoastră sarcini, am fi absolut încântați. 

— Cât de amabil! 

Lady Morte părea puțin uimită. Ezita, apoi se hotărî să 
întrebe: 

— Dar ce-aţi putea face? 

— Ce fac bancherii? Imprumută! spuse Augusta, iar apoi 
adăugă, coborând vocea: Viaţa la curte trebuie să fie 
zdrobitor de scumpă, îmi închipui! 

Lady Morte se îmbăţoșă. În clasa ei socială subiectul 
banilor era un tabu pe care Augusta îl încălca acum în mod 
flagrant. 

Dar aceasta dădu înainte. 

— Dac-ar fi să vă deschideţi un cont la Banca Pilaster n- 
aţi întâmpina nicio problemă în acest sens... 

Lady Morte se simţea jignită, dar în același timp i se 
oferea extraordinarul privilegiu de a avea credit nelimitat la 


una dintre cele mai mari bănci din lume. Instinctul îi spunea 
că ar fi mai bine s-o refuze pe Augusta, dar lăcomia o ţinea 
în loc. Augusta putea citi pe faţa lui Lady Morte lupta care 
se dădea în sufletul acesteia. 

Dar Augusta nu-i dădu timp de gândire. 

— Vă rog să-mi iertaţi îngrozitoarea naivitate, spuse ea, 
aceasta vine doar din dorinţa de a vă aduce un serviciu. 

Lady Morte nu credea așa ceva, dar presupunea că 
Augusta voia doar să se pună bine pe lângă familia regală. 
Nu avea să caute un motiv mai precis, iar Augusta nu avea 
să-i dea nicio indicație în plus în aceasta seară. 

Lady Morte mai șovăi câteva clipe, apoi spuse: 

— Sunteţi foarte amabilă. 

Doamna Maple, mama lui Emily, se întoarse din baie și 
Lady Morte îi luă imediat locul. Aceasta ieși cu o expresie 
de jenă îngheţată pe chip. Augusta știa că Lady și Lord 
Morte aveau să cadă de acord, discutând în trăsura care 
avea să-i ducă acasă, că acești comercianţi erau îngrozitor 
de vulgari și de lipsiți de maniere. Dar într-o bună zi el avea 
să piardă o sută de guinee pe un cal și în aceeași zi 
croitorul ei avea să-i ceară plata unei facturi de trei sute de 
lire pe care i-o datora de șase luni, și atunci amândoi aveau 
să-și amintească de oferta Augustei și aveau să decidă că 
vulgarii comercianţi aveau totuși un rost. 

Augusta trecuse și de cel de-al treilea obstacol. Dacă o 
judecase corect pe Lady Morte, aceasta avea să fie datoare 
vânduta Băncii Pilaster în șase luni - după care avea să afle 
ce voia de fapt Augusta de la ea. 

Femeile coborâră în salonul de la parter ca să bea 
cafeaua. Lady Morte continua să fie distantă, dar nu depăși 
niciodată limita politeţii. Bărbaţii veniră și ei după câteva 
minute. Joseph îl luă pe diaconul Maple sus ca să-i arate 
colecţia lui de cutii de tutun. Augusta era mulţumită: Joseph 
făcea acest lucru numai când simpatiza pe cineva. Emily 
interpreta câteva cântece la pian. Doamna Maple o rugă să 
cânte și din gură, dar Emily spuse că e răcită și rămase 
fermă în refuzul ei, dând dovada de multă încăpățânare, în 


ciuda rugăminţilor maică-sii, ceea ce o făcu pe Augusta să 
se gândească cu îngrijorare că fata nu era chiar atât de 
supusă precum părea. Augusta simţea că își făcuse treaba 
pentru seara aceea, și acum voia ca musafirii să plece 
acasă pentru ca să poată trece mintal în revistă seara și să- 
și evalueze realizările. De fapt, nu-i simpatiza pe niciunul 
dintre musafirii prezenţi, în afară de Michael Fortescue. Cu 
toate acestea, se sili să fie politicoasă și să facă timp de 
încă o oră conversaţie. Socotea că Hobbes era prins în 
plasă, cu Fortescue făcuse o înţelegere de care el avea să 
se ţină, iar lui Lady Morte îi arătase alunecoasa cale spre 
pierzanie, și era doar o chestiune de timp până când 
aceasta avea s-o ia în direcţia respectivă. Augusta se 
simţea ușurată și mulțumită. 

Când musafirii plecară, Edward era gata să iasă și el pe 
ușă ca să meargă la club, dar Augusta îl opri. 

— Stai jos și ascultă-mă o clipă, spuse ea. Aș vrea să 
vorbesc cu tine și cu tatăl tău. 

Joseph, care se pregătea să meargă la culcare, luă loc. 
Augusta îl întrebă: 

— Când ai de gând să-l faci pe Edward asociat la bancă? 

Joseph se întunecă imediat. 

— Când va fi mai în vârstă. 

— Dar aud că e posibil ca Hugh să devină asociat, deși e 
cu trei ani mai tânăr decât Edward. 

Deși Augusta habar n-avea cum se făceau afacerile, era 
mereu la curent cu ceea ce se întâmpla la bancă în materie 
de promovări sau orice altceva privitor la membrii familiei. 
Bărbaţii nu obișnuiau să vorbească despre afaceri în 
prezenţa doamnelor, dar Augusta scotea totul de la ei cu 
ocazia ceaiurilor. 

— Vârsta este numai unul dintre factorii care se iau în 
consideraţie în momentul în care cineva este propus ca 
asociat, rosti Joseph enervat. Un alt factor este capacitatea 
de a atrage noi afaceri, pe care Hugh o are într-o măsură 
absolut ieșită din comun pentru vârsta lui. Alte condiţii ar 
putea fi o investiție mare de capital în bancă, o înaltă 


poziţie socială sau influenţă politică. Mă tem că Edward n- 
are nimic din toate acestea. 

— Dar este fiul tău. 

— O bancă e o afacere, nu o serată mondenă! rosti 
Joseph și mai furios. Nu putea suferi când Augusta Îl 
confrunta astfel. O poziţie nu e doar o chestiune de rang 
sau de prioritate. Adevăratul test este capacitatea de a face 
bani! 

Augusta avu un moment de îndoială. Să mai facă oare 
presiuni pentru avansarea lui Edward, chiar dacă acesta nu 
era pur și simplu priceput? Dar asta era o prostie. Edward 
era perfect priceput. Poate că nu era la fel de iute la 
adunatul unei coloane de cifre ca Hugh, dar în cele din 
urma educaţia avea să-și spună cuvântul. Augusta spuse: 

— Edward ar putea face o investiţie mare de capital în 
bancă, dacă ai vrea tu. Ai putea transfera o suma bună de 
bani pe numele lui oricând ai binevoi. 

Chipul lui Joseph luă un aspect îndârjit pe care Augusta îl 
cunoștea prea bine. Era aceeași privire pe care o avea când 
refuza să se mute sau când îi interzicea Augustei să-i 
renoveze și să-i redecoreze dormitorul. 

— Nu înainte ca băiatul să se însoare! spuse el și părăsi 
camera. 

Edward zise: 

— Ei bine, acum l-ai înfuriat. 

— E spre binele tău, Teddy iubitule. 

— Dar n-ai făcut decât să înrăutăţești situaţia. 

— Nu-i adevărat, spuse Augusta suspinând. Câteodată 
generozitatea te împiedica să vezi ce se întâmpla cu 
adevărat. Poate că tatăl tău gândește că a fost aspru cu 
tine, dar dacă stai să te gândești la spusele lui, îţi vei da 
seama că ţi-a promis de fapt să transfere o sumă mare de 
bani pe numele tău și să te facă asociat la banca de îndată 
ce te însori. 

— Doamne, așa e! spuse Edward surprins. Nu vedeam 
deloc așa lucrurile. 

— Ăsta-i necazul, iubitule. Nu ai șiretenia lui Hugh. 


— Hugh a avut un noroc extraordinar în America. 

— Bineînţeles că a avut. Ai vrea să te însori, nu-i așa? 

Edward se așeză lângă maică-sa și îi luă mâna: 

— De ce-aș vrea, când te am pe dumneata să ai grija de 
mine? 

— Dar cine va avea grijă de tine când nu mai sunt eu? Nu 
ţi-a plăcut micuța Emily Maple? Mie mi s-a părut 
fermecătoare. 

— Mi-a spus că vânătoarea e o cruzime faţă de vulpi, 
spuse Edward cu dispreţ în glas. 

— Tatăl tău îţi va da cel puţin o sută de mii - poate chiar 
mai mult, poate un sfert de milion. 

Edward nu era impresionat. 

— Am tot ce-mi trebuie, și-mi place să locuiesc cu voi, 
replică el. 

— lar mie îmi place să te am alături de mine. Dar aș vrea 
să te văd însurat și fericit, cu o nevastă drăgălașă, cu 
propria avere și cu un post de asociat la bancă. Promite-mi 
să te gândești la asta. 

— Promit, spuse el sărutând-o pe obraz. Acum chiar ca 
trebuie să plec, mama. Trebuia să mă întâlnesc cu niște 
prieteni acum o jumătate de oră. 

— Fugi atunci. 

Edward se ridică și se îndreptă spre ușă: 

— Noapte bună, mamă. 

— Noapte bună! răspunse ea. Și gândește-te la Emily! 


3 


Kingsbridge Manor era unul dintre cele mai mari conace 
din Anglia. Maisie fusese invitată acolo în trei sau patru 
rânduri și nu văzuse încă nici jumătate din el. Casa avea 
douăzeci de odăi principale, fără a mai pune la socoteală 
odăile celor aproximativ cincizeci de servitori. Conacul era 
încălzit cu focuri de cărbuni și iluminat cu lumânări și avea 
o singură baie, dar lipsa de confort modern era compensată 
din plin de luxul de modă veche: paturi cu stâlpi înalţi la 


cele patru colţuri și cu baldachin de mătase grea, delicioase 
vinuri vechi din pivnițele vaste, cai, puști, cărţi și jocuri la 
nesfârșit. 

Tânărul duce de Kingsbridge fusese odată proprietarul a 
mai bine de patruzeci de mii de hectare din cele mai bune 
terenuri arabile ale ținutului Wiltshire, dar, sfătuit de Solly, 
vânduse jumătate din ele, iar din câștig cumpărase o buna 
bucata din South Kensington. Ca urmare, „Kingo” fusese 
neatins de criza din agricultură care sărăcise multe familii 
însemnate, și astfel putea să continue să-și întreţină 
prietenii în stil mare. 

Prinţul de Wales petrecuse cu ei prima săptămână. Solly. 
Kingo și prinţul împărtășeau același gust pentru glume și 
farse, iar Maisie contribuise și ea la buna dispoziţie 
generală. Aceasta înlocuise frișca de pe desertul lui Kingo 
cu clăbuci de săpun, descheiase bretelele lui Solly în timp 
ce acesta moţăia în bibliotecă, astfel că atunci când se 
ridicase din fotoliu rămăsese cu pantalonii în vine, și lipise 
una de alta paginile ziarului The Times ca să nu se poată 
deschide. Din întâmplare, cel care se nimerise să ia primul 
ziarul în mână fusese chiar prinţul și, în timp ce acesta 
freca paginile ziarului între degete, fusese un moment de 
suspans în care toată lumea se întrebase cum avea să ia 
prinţul gluma - căci deși moștenitorului tronului îi plăceau 
festele, el nu era niciodată victima. Dar apoi acesta 
începuse să râdă înfundat când își dăduse seama ce se 
întâmplase, și toată lumea începuse să râdă în hohote, și de 
ușurare, și de amuzament. 

După ce plecase prinţul, venise Hugh Pilaster, și de 
atunci începuseră necazurile. 

Solly fusese cel care venise cu ideea de a-l invita pe 
Hugh la Kingsbridge. Solly îl simpatiza pe Hugh. Maisie nu 
reușise să găsească niciun motiv plauzibil ca să se 
împotrivească. Tot Solly fusese și cel care-l invitase pe 
Hugh la cină la Londra. 

Hugh se adunase destul de rapid din șoc în seara aceea 
și se dovedise un musafir perfect la locul lui. Poate că 


manierele lui ar fi fost ceva mai rafinate dacă și-ar fi 
petrecut ultimii șase ani în saloane londoneze, și nu în 
depozite de mărfuri la Boston, dar farmecul lui natural 
compensa orice neajunsuri din punct de vedere social. In 
cele două zile de când se afla la Kingsbridge, Hugh îi 
întreținuse pe toţi cu povești despre viaţa lui din America, 
un loc în care niciunul dintre ei nu fusese vreodată. 

Era chiar ironic că acum Maisie era cea care-l găsea ușor 
necizelat pe Hugh. Cu șase ani înainte, fusese chiar invers. 
Dar Maisie învățase repede. Adoptase accentul lumii bune 
fără niciun fel de greutate. Gramatica îi luase puţintel mai 
mult. Cel mai greu îi fusese să prindă subtilităţile de 
comportament, nuanțele care indicau superioritatea 
socială: felul în care ieșeau sau intrau pe o ușă, felul în care 
vorbeau cu câinele de companie, felul în care schimbau 
subiectul unei conversații sau felul în care ignorau un betiv. 
Maisie muncise din greu, dar acum aceste gesturi îi 
deveniseră reflexe naturale. 

Hugh își revenise din șocul întâlnirii, dar nu același lucru 
se întâmplase cu Maisie. Aceasta nu putea să uite expresia 
de pe faţa lui Hugh când se revăzuseră. Maisie fusese 
pregătită, dar pentru Hugh întâlnirea fusese o surpriză 
totală. Din aceasta cauză, faţa lui exprimase în mod vădit 
sentimentele care îl încercau, și Maisie observase cu 
strângere de inimă durerea din ochii lui. II rănise profund în 
urmă cu șase ani, și Hugh încă nu reușise să treacă peste 
asta. 

De când se revăzuseră, Maisie nu-și putea scoate din 
minte privirea aceea a lui Hugh. Se supărase când aflase că 
Hugh avea să vina la Kingsbridge. Nu voia să-l vadă. Acum 
era căsătorită cu Solly, care era un soţ cumsecade, și nici 
nu se putea gândi să-l facă să sufere. Și-apoi mai era 
Bertie, raţiunea ei de a trăi. 

Copilul se chema Hubert, dar ei îi spuneau Bertie, care 
era și numele prinţului de Wales. Bertie Greenbourne 
împlinea cinci ani la întâi mai, dar asta era un secret - ziua 
lui de naștere era serbată în septembrie, pentru a ascunde 


faptul că se născuse numai la șase luni după căsătorie. 
Nimeni, în afară de familia lui Solly, nu cunoștea adevărul: 
Bertie se născuse în Elveţia, în timpul lunii de miere, în care 
Solly și Maisie făcuseră un tur al lumii. De atunci Maisie 
fusese fericită. 

Părinţii lui Solly nu o primiseră pe Maisie cu braţele 
deschise. Aceștia erau evrei de origine germană, băţoși și 
snobi, care locuiau în Anglia de generaţii și care îi priveau 
cu dispreţ pe evreii ruși vorbitori de idiș care tocmai se 
dăduseră jos de pe vas. Faptul că Maisie purta copilul unui 
alt bărbat le confirmase prejudecățile și le dăduse un motiv 
în plus să o respingă. Cu toate acestea, sora lui Solly, Kate, 
care avea cam vârsta lui Maisie și o fetiţă de șapte ani, era 
drăguță cu Maisie în absenţa părinţilor. 

Solly o iubea pe Maisie și îl iubea și pe Bertie, deși nu știa 
cine este tatăl copilului. Şi asta îi era destul lui Maisie - 
până în ziua în care Hugh se întorsese. 

Maisie se trezi devreme, ca întotdeauna, și se duse în 
aripa casei unde erau îngrijiţi copiii. Bertie își lua micul 
dejun în sufrageria de acolo împreună cu copiii lui Kingo, 
Anne și Alfred, supravegheați de trei bone. Il sărută pe 
Bertie pe obrazul lipicios și îl întrebă: 

— Ce mâncaţi? 

— Porridge cu miere. 

Băiatul vorbea cu accentul tărăgănat al clasei de sus pe 
care Maisie se chinuise atâta să-l înveţe și care-i mai scăpa 
din când în când de sub control. 

— E bun? 

— Mierea e bună. 

— Cred că voi mânca și eu puţin, spuse Maisie așezându- 
se. 

Porridge-ul era mai bun decât scrumbia afumata și 
rinichii picanţi care constituiau micul dejun al adulţilor. 

Bertie nu semăna cu Hugh. La început semănase cu 
Solly, pentru că toţi copiii mici semănau cu Solly, dar acum 
semăna mai mult cu tatăl lui Maisie, având păr negru și 
ochi căprui. Maisie vedea în el din când în când câte ceva 


din Hugh, mai ales atunci când râdea ștrengărește, dar din 
fericire nu exista o asemănare evidentă între ei. 

Una dintre bone îi aduse lui Maisie o farfurie cu porridge 
și miere și aceasta gustă puţin. 

— Îţi place, mami? întreba Bertie. 

Anne spuse: 

— Nu se vorbește cu gura plină, Bertie. 

Anne Kingsbridge era o fetiță de șapte ani plină de aere 
superioare care își exercita autoritatea asupra lui Bertie și 
Freddy, frăţiorul ei de cinci ani. 

— E foarte gustos, spuse Maisie. 

O alta bonă întrebă: 

— Aţi dori niște pâine prăjită cu unt, copii? la care copiii 
răspunseră „da” în cor. 

La început, lui Maisie i se păruse nefiresc ca un copil să 
crească înconjurat de servitori și se temuse ca Bertie să nu 
crească mult prea protejat, dar apoi aflase că odraslele 
bogaţilor se jucau în murdărie, se cățărau pe ziduri și se 
băteau la fel demult ca și cei ai săracilor, singura diferență 
fiind că cei care strângeau după ei aveau o leafă. 

Lui Maisie i-ar fi plăcut să aibă copii mai mulţi - cu Solly - 
dar ceva nu mersese bine la nașterea lui Bertie și doctorii 
elveţieni îi spuseseră că nu va mai avea copii niciodată. Se 
vedea că avuseseră dreptate, căci Maisie se culca cu Solly 
de cinci ani de zile fără să i se întâmple vreodată să nu-i 
vină chestia lunară. Bertie era și avea să fie singurul ei 
copil. Maisie era foarte mâhnită din această cauza pentru 
Solly, care nu avea să aibă niciodată un copil al lui, cu toate 
că acesta spunea că avea deja parte de mai multă fericire 
decât ar merita oricine pe lume. 

Ducesa, soţia lui Kingo, căreia prietenii îi spuneau Liz, 
veni și ea la masa de dimineaţă a copiilor la puţin timp 
după Maisie. In timp ce cele două femei îi spălau pe copii 
pe faţă și pe mâini, Liz spuse: 

— Ştii, mama mea n-ar fi făcut asta niciodată. Ne vedea 
numai când ni se făcea baie și eram îmbrăcaţi. Atât de 
nenatural! 


Maisie zâmbi. Liz se considera o mamă foarte naturală 
pentru că îi spăla pe copii pe faţă. 

Stătură cu copiii până la ora zece, când sosi guvernanta 
și îi puse pe copii să deseneze și să picteze. Maisie și Liz se 
întoarseră în odăile lor. Astăzi era o zi liniștită, fără 
vânătoare. Unii dintre bărbaţi aveau să meargă la pescuit, 
iar alţii aveau să se plimbe prin pădure cu un câine sau doi 
și să împuște iepuri. Doamnele și bărbaţii care preferau 
doamnele câinilor aveau să iasă la plimbare prin parc 
înainte de prânz. 

Solly servise micul dejun și se pregătea să iasă. Purta un 
costum maro de tweed cu haină scurtă. Maisie îl sărută și îl 
ajută să-și pună ghetele: dacă ea n-ar fi fost acolo, Solly l-ar 
fi chemat pe valetul său, căci nu se putea apleca să ajungă 
să își lege șireturile. Maisie își puse o haină de blană și o 
pălărie, iar Solly îmbrăcă o haină de ecosez de Inverness cu 
pelerină și cu melon asortat, și amândoi coborâră în antreu 
ca să se întâlnească cu ceilalţi. 

Era o dimineaţă luminoasă și friguroasă, foarte plăcută 
dacă aveai o haină de blană, dar chinuitoare dacă locuiai în 
mahalalele bătute de vânt și n-aveai încălțări în picioare. 
Lui Maisie îi plăcea să-și amintească de lipsurile în care 
trăise în copilărie, pentru că asta îi înzecea plăcerea de a fi 
soția unuia dintre cei mai bogaţi oameni din lume. 

Maisie se plimba cu Kingo de o parte și cu Solly de alta. 
Hugh era mai în spate cu Liz. Deși nu-l vedea, Maisie îi 
simţea prezenţa, îl auzea pălăvrăgind cu Liz și făcând-o să 
chicotească și își închipuia licărirea din ochii lui albaștri. 
După aproape un kilometru, ajunseră la poarta principală. 
Cum coteau ca s-o ia spre livadă, Maisie zări o siluetă 
familiară, înaltă și cu barbă neagră, venind dinspre sat. 
Pentru o clipa se gândi că era tatăl ei, dar imediat îl 
recunoscu pe fratele ei Danny. 

Danny se întorsese în orașul lor în urmă cu șase ani 
numai ca să afle că părinţii lor nu mai locuiau în casa aceea 
și că plecaseră fără a lăsa vreo adresă. Dezamăgit, 
călătorise mai departe spre nord și ajunsese la Glasgow, 


unde fondase Asociaţia de Ajutor al Muncitorilor, care nu 
numai că îi asigura pe muncitori în caz de șomaj, dar ducea 
și campanii pentru instaurarea regulilor de siguranţă a 
muncii în fabrici, pentru dreptul muncitorilor de a se înscrie 
în sindicate și pentru instaurarea unor regulamente 
financiare în întreprinderi. Numele lui începu să apară prin 
ziare - Dan Robinson, nu Danny, pentru că acum era prea 
important ca să-l cheme Danny. Tăticul citise despre el și-l 
căutase la birou, și astfel se regăsiseră după atâţia ani. 

După cum aflară Danny și Maisie mai târziu, tăticul și 
mămica întâlniseră în sfârșit alţi evrei imediat după fuga 
copiilor. Împrumutaseră bani ca să se mute la Manchester, 
unde tăticul găsise o altă slujbă, și niciodată nu mai 
avuseseră dificultăţi atât de mari. Mămica supravieţuise 
bolii și era acum destul de sănătoasă. 

Maisie era deja căsătorită cu Solly în momentul în care 
familia se regăsise. Solly i-ar fi dat bucuros lui tăticul o casă 
și un venit din care să trăiască întreaga viaţă, dar acesta nu 
voia să se pensioneze. Îi ceruse în schimb lui Solly un 
împrumut ca să deschidă o prăvălie. Acum mămica și 
tăticul vindeau caviar și alte delicatese locuitorilor înstăriți 
din Manchester. Când Maisie mergea să îi vadă, își scotea 
bijuteriile cu diamante, își punea un șorț și servea la 
tejghea, convinsă fiind că cei din grupul Marlborough nu 
aveau de ce să vină la Manchester, și dacă totuși veneau, 
oricum nu-și făceau singuri cumpărăturile. 

Văzându-l pe Danny apărând aici la Kingsbridge, Maisie 
se temu imediat că se întâmplase ceva cu părinţii lor și 
alergă spre el cu inima cât un purice, spunând: 

— Danny! Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva cu 
mămica? 

— Tăticul și mămică sunt bine, ca și ceilalţi de altfel. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Cum de-ai știut că sunt aici? 

— Tu mi-ai scris. 

— Ah, da! 

Danny arata ca un războinic turc cu barba lui cârlionțată 
și ochii focoși, dar era îmbrăcat ca un funcţionar, într-un 


costum negru ros și cu melon pe cap și părea să fi mers 
drum lung pe jos, căci avea ghetele pline de noroi și arăta 
obosit. Kingo îl măsură din cap până în picioare, dar Solly 
interveni imediat cu obișnuita lui eleganţă socială: 

— Ce mai faci, Robinson? Acesta este prietenul meu, 
ducele de Kingsbridge. Kingo, dă-mi voie să ţi-l prezint pe 
cumnatul meu Dan Robinson, secretar general al Asociaţiei 
de Ajutor al Muncitorilor. 

Mulţi oameni s-ar fi fâstăcit fiind prezentaţi unui duce, 
dar nu și Danny: 

— Îmi pare bine de cunoștință, domnule duce, spuse el 
cu politeţe dezinvoltă. 

Kingo îi strânse mâna fără entuziasm. Maisie gândi că 
acesta considera că e foarte bine să fii politicos cu clasele 
inferioare până la un punct, dar că nu trebuia exagerat. 

Apoi Solly spuse: 

— lar acesta este prietenul nostru Hugh Pilaster. 

Maisie se crispă. In îngrijorarea ei pentru mămica și 
tăticul, uitase de Hugh. Danny cunoștea secretul despre 
acesta, secretul pe care Maisie nu-l mărturisise niciodată 
soţului ei. Ştia că Hugh este tatăl lui Bertie. Danny voise 
mai demult să-i rupă gâtul lui Hugh. Cei doi nu se 
întâlniseră niciodată, dar Danny nu uitase. Ce avea oare de 
gând să facă? 

Dar și Danny era cu șase ani mai în vârstă acum. Îi 
aruncă lui Hugh o privire plină de răceală, însă îi dădu 
mâna în mod civilizat. 

Hugh, care nu știa că e tată și nu avea niciun habar 
despre aceste nuanţe, i se adresa lui Danny cu prietenie: 

— Dumneavoastră sunteţi fratele care a fugit de acasă și 
a plecat la Boston? 

— Chiar eu. 

Solly spuse: 

— Ca să vezi ce chestii știe Hugh! 

Solly n-avea nicio idee despre cât de bine se cunoșteau 
Hugh și Maisie: nu știa că petrecuseră împreună o întreagă 
noapte spunându-și poveștile vieților lor. 


Maisie era zăpăcită de conversaţia care avea loc: aceasta 
plana asupra prea multor secrete, și gheaţa de sub picioare 
era subţire. Se grăbi să se întoarcă pe un teren sigur: 

— Danny, ce te aduce aici? 

Chipul obosit al lui Danny se umplu de mâhnire. 

— Nu mai sunt secretarul Asociaţiei de Ajutor al 
Muncitorilor, spuse el. Sunt ruinat pentru a treia oară în 
viaţă din cauza incompetenţei unor bancheri. 

— Danny, te rog! îi atrase atenţia Maisie. 

Danny știa prea bine că și Solly și Hugh erau bancheri. 

— Nu va faceţi griji! zise Hugh. Nici noi nu-i putem suferi 
pe bancherii incompetenţi. Reprezintă un pericol pentru 
toată lumea. Dar ce anume s-a întâmplat, domnule 
Robinson? 

— Am petrecut cinci ani construind Asociaţia de Ajutor, 
spuse Danny. A fost un succes extraordinar. Plăteam 
săptămânal sute de lire ca ajutor și încasam mii din 
înscrieri. Dar ce era să facem cu banii în plus? 

Solly spuse: 

— Bănuiesc că i-aţi pus deoparte în eventualitatea unui 
an rău. 

— Şi unde credeţi că i-am pus deoparte? 

— Îmi închipui că într-o bancă. 

— In Banca City of Glasgow, ca să fiu mai exact. 

— Of, Doamne! exclama Solly. 

Maisie interveni: 

— Nu pricep. 

Solly explică: 

— Banca City of Glasgow a dat faliment. 

— Oh, nu! strigă Maisie și îi veni să plângă. 

Danny clatină din cap. 

— Toţi șilingii aceia plătiţi de oameni care muncesc din 
greu - pierduţi de niște idioţi cu joben. Și lumea se mai 
întreabă de ce se vorbește despre revoluţie. Suspină adânc, 
apoi adăugă: De când s-a întâmplat, mă tot chinui să salvez 
asociația, dar misiunea este imposibilă, și m-am dat bătut. 

Kingo rosti brusc: 


— Domnule Robinson, îmi pare rău pentru 
dumneavoastră și membrii asociaţiei dumneavoastră. N-aţi 
vrea să serviţi ceva răcoritor? Aţi mers pe jos mai bine de 
unsprezece kilometri dacă veniţi de la tren. 

— Cu plăcere, vă mulţumesc. 

— Eu merg cu Danny în casă, și va lăsăm să vă terminaţi 
plimbarea, zise Maisie. 

Maisie simţea că Danny era supărat și voia să rămână 
singură cu el ca să vadă ce putea face ca să-l aline. 

Era clar că și ceilalți simțeau dimensiunile tragediei. 
Kingo spuse: 

— Doriţi să  rămâneţi aici peste noapte, domnule 
Robinson? 

Maisie tresări. Kingo era prea mărinimos. Una era să-l 
trateze pe Danny cu politețe preţ de câteva minute, aici în 
parc, și alta era ca Danny să rămână peste noapte, caz în 
care Kingo și prietenii lui de huzur s-ar fi săturat repede de 
hainele grosolane ale lui Danny și de preocupările lui pentru 
clasa muncitoare și i-ar fi dat peste nas, jignindu-l. 

Dar Danny spuse: 

— Trebuie să mă întorc la Londra astă-seară. Am venit 
doar ca să petrec câteva ore cu sora mea. 

— În acest caz, permiteţi-mi să-l rog pe vizitiul nostru să 
vă ducă la gară cu trăsura, oricând veţi dori, zise Kingo. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră. 

Maisie îl luă pe fratele ei de braț. 

— Hai cu mine să-ţi găsesc ceva ca să mănânci de prânz. 


După ce Danny pleca la Londra, Maisie veni în cameră 
pentru o siestă alături de Solly. 

Solly stătea întins pe pat, îmbrăcat într-un halat de 
mătase roșie, și o privea pe Maisie cum se dezbrăcă. 

— N-am cum să salvez Asociaţia de Ajutor a lui Dan, 
spuse el. Chiar dacă mie mi s-ar părea logic din punct de 
vedere financiar - și nu mi se pare, tot nu i-aș putea 
convinge pe ceilalți asociaţi. 

Maisie simţi un val de iubire pentru el. Nu îi ceruse lui 


Solly să îl ajute pe Danny. 

— Eşti un om atât de bun, spuse ea, deschizându-i 
halatul și sărutându-l pe burta enormă. Nu trebuie să te 
scuzi - ai făcut deja atât de mult pentru familia mea! Și în 
plus, Danny nu ar accepta ajutorul tău, știi bine asta - e 
mult prea orgolios. 

— Dar ce va face? 

Maisie ieși din jupoane și își scoase ciorapii. 

— Mâine are o întâlnire cu Societatea Unită a Inginerilor. 
Vrea să-și depună candidatura la parlament și speră că 
aceasta îl va sponsoriza. 

— Şİ presupun că are de gând să pledeze pentru reguli 
guvernamentale mai stricte pentru bănci. 

— Ai avea ceva împotriva? 

— Nouă nu ne place să ne dicteze guvernul. Este 
adevărat, se întâmpla prea multe falimente, dar ar putea fi 
și mai multe dacă băncile ar fi conduse de oameni politici. 

Solly se rostogoli pe partea lui de pat și-și sprijini capul 
de braţ, ca s-o vadă mai bine pe Maisie scoțându-și lenjeria. 

— Imi pare rău ca trebuie să plec în seara asta. 

Şi lui Maisie îi părea rău. Era Paștele evreiesc. Solly avea 
să sărbătorească ritualul sederului cu părinţii lui. Maisie nu 
era invitată. Aceasta putea înţelege de ce Ben Greenbourne 
nu o plăcea și pe undeva simţea că merita să fie tratată 
astfel, dar Solly era adânc jignit de acest lucru. Ar fi mers 
chiar până acolo încât să se certe cu taică-sau dacă l-ar fi 
lăsat Maisie, dar aceasta nu voia să poarte pe conștiința și 
acest lucru, și insista ca Solly să se vadă în continuare cu ai 
săi. 

— Ești sigură că nu te deranjează? 

— Sunt sigură. Uite ce e, dacă mi-ar păsa prea mult, aș 
putea merge la Manchester și aș petrece Paștele cu ai mei, 
spuse ea, apoi rămase pe gânduri. Fapt este că nu m-am 
simţit niciodată parte din toată chestia asta evreiască, cel 
puţin nu de când am plecat din Rusia. Când am venit în 
Anglia cu ai mei, nu era niciun evreu în oraș. Tovărășii mei 
de la circ nu aveau nicio religie, majoritatea. Și chiar când 


m-am măritat cu un evreu, familia ta m-a făcut să mă simt 
prost. Sunt sortită să fiu o străină, dar să-ţi spun sincer nu 
mă deranjează. Dumnezeu n-a făcut niciodată nimic pentru 
mine. Mămică spune că tu ești darul pe care mi l-a făcut 
Dumnezeu, mai spuse ea zâmbind, dar nu e adevărat: eu 
te-am găsit singură. 

Solly era acum liniștit. 

— O să-mi fie dor de tine astă-seară. 

Maisie se așeza pe marginea patului și se apleca peste 
el, astfel încât Solly să-și poată vâri nasul în pieptul ei. 

— Și mie detine. 

— Mmm... 

După o clipă, se întinseră unul lângă altul, unul cu capul 
la picioarele celuilalt, și Solly începu s-o mângâie între 
picioare, în timp ce ea îi săruta, îi lingea și îi sugea 
mădularul. 

Lui Solly îi plăcea la nebunie să facă lucrul acesta după- 
amiază, și scoase un geamăt ușor când se slobozi în gura 
ei. 

Maisie își schimba poziţia și veni să se cuibărească în 
braţele lui. 

— Ce gust are? întreba el somnoros. 

Maisie plescăi din buze. 

— De caviar. 

Solly chicoti și își închise ochii. 

Maisie începu să se mângâie. Solly sforăia deja. Nu se 
clinti din loc când Maisie atinse punctul culminant. 


— Cei din conducerea Băncii City of Glasgow ar trebui 
închiși, spuse Maisie puţin după cină. 

— Ar fi puţin cam dur, replică Hugh. 

Cuvintele lui Hugh i se părură pline de îngâmfare lui 
Maisie. 

— Dur? făcu ea mâniată. Nici pe departe, în comparaţie 
cu toți muncitorii aceia ai căror bani s-au dus pe apa 
sâmbetei! 

— Și totuși, nimeni nu este perfect, nici chiar muncitorii 


aceia, stărui Hugh. Dacă un dulgher greșește ceva și casa 
se prăbușește, ar trebui dulgherul să fie închis? 

— Dar nu-i același lucru! 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că dulgherul este plătit cu treizeci de șilingi pe 
săptămână și este obligat să urmeze ordinele unui șef de 
șantier, pe când un bancher câștiga mii și se justifică 
spunând că are responsabilităţi enorme. 

— E adevărat. Dar și bancherul e om, și trebuie să-și 
întreţină și el soţia și copiii. 

— S-ar putea spune același lucru și despre ucigași, dar cu 
toate astea, îi trimitem la spânzurătoare fără să ne gândim 
atâta la soarta copiilor care rămân orfani. 

— Dar dacă un om omoară din greșeală un alt om, de 
pildă trăgând într-un iepure și nimerind un om după o tufă, 
nu-l trimitem la închisoare. Prin urmare de ce ar trebui să-i 
închidem pe bancherii care pierd banii oamenilor? 

— Ca să-i facem mai prudenţi pe ceilalţi bancheri! 

— Dar prin aceeași logica ar trebui să-l spânzuram pe 
omul care a tras în iepure ca să-i facem pe ceilalți vânători 
mai atenți. 

— Hugh, ceea ce spui dumneata e pervers. 

— Nu, nu e deloc. Dar de ce să-i tratăm pe bancherii 
iresponsabili mai sever decât pe vânătorii iresponsabili? 

— Diferenţa este ca vânătorii iresponsabili nu arunca mii 
de muncitori în sărăcie lucie tot la câţiva ani, spre 
deosebire de bancherii iresponsabili. 

Kingo interveni în discuţie flegmatic: 

— Am auzit că directorii Băncii City of Glasgow vor fi 
probabil închiși, la fel și președintele. 

— Așa cred și eu, întări Hugh. 

Maisie sări în sus exasperata. 

— Și atunci de ce m-ai contrazis? 

Hugh râse: 

— Ca să văd dacă-ţi poţi argumenta punctul de vedere. 

Maisie își aminti ca Hugh fusese mereu capabil s-o 
necăjească așa și-și mușcă limba. Maisie îi fermeca pe cei 


din grupul Marlborough în parte cu personalitatea ei 
vulcanică, și tot acesta era unul dintre motivele pentru care 
aceștia o acceptau, în ciuda originii ei. Dar s-ar fi plictisit 
imediat de ea dacă ar fi insistat prea mult cu crizele ei de 
mânie. Dispoziţia lui Maisie se schimbă cât ai clipi. 

— Domnule, m-aţi insultat, strigă ea teatral. Vă provoc la 
duel! 

— Cu ce arme se duelează doamnele? întreba Hugh 
râzând. 

— Cu ace de croșetat, în zori! 

Toată lumea râse cu poftă, după care o servitoare veni să 
anunţe că cina era servită. 

Erau întotdeauna optsprezece, douăzeci de persoane în 
jurul mesei lungi. Lui Maisie îi plăcea mult să privească faţa 
de masă scrobită și porţelanul fin, sutele de lumânări 
reflectate în paharele  lucitoare, ţinutele de seară 
impecabile ale bărbaţilor și culorile splendide și bijuteriile 
preţioase ale femeilor. Se servea șampanie în fiecare seară, 
dar lui Maisie i se părea ca o îngrașă, așa ca nu-și dădea 
voie să bea mai mult de o gură, două. 

Maisie se trezi așezată lângă Hugh. Ducesa o așeza de 
obicei lângă Kingo, pentru ca acestuia îi plăceau femeile 
frumoase și ducesa era tolerantă, dar astă-seară se părea 
că hotărâse să schimbe formula. Nimeni nu spuse 
rugăciunea de mulţumire, pentru că în acest grup religia 
era păstrată doar pentru duminică. Sosi supa, în timpul 
căreia Maisie pălăvrăgi veselă cu cei doi bărbaţi de lângă 
ea. Dar gândul îi stătea la fratele ei. Bietul Danny! Un băiat 
atât de deștept, atât de sufletist, un îndrumător atât de 
priceput - și atât de ghinionist! Se întrebă dacă Danny avea 
să izbutească în noul lui vis de a deveni membru al 
parlamentului. Ea spera foarte mult. Tăticul ar fi atât de 
mândru! 

Astăzi, ca niciodată, originea și familia ei năvăliseră 
puternic în viaţa ei de zi cu zi. Era uluitor ce puţin schimba 
acest fapt situaţia. Ca și ea, Danny nu apărea ca aparţinând 
în mod clar vreunei clase sociale. Era un reprezentant al 


muncitorilor și era îmbrăcat cuviincios, dar obișnuit, însă cu 
toate acestea, avea același comportament sigur de sine și 
ușor arogant precum Kingo și prietenii acestuia. Nu se 
putea ghici cu ușurință dacă era un fiu de burghezi care 
alesese martiriul alături de muncitori sau un fiu de proletar 
care scăpătase în viaţă. 

Același lucru era valabil și pentru Maisie. Orice persoană 
cu un minim simţ pentru diferenţele de clasă putea ghici că 
nu era o doamnă din naștere. Cu toate acestea, Maisie juca 
rolul respectiv atât de bine și era atât de drăgălașă și de 
fermecătoare, încât nimeni nu putea da crezare complet 
persistentului zvon potrivit căruia Solly o culesese dintr-o 
sală de bal. Dacă plutise vreodată vreo umbră de îndoială 
asupra acceptării ei de către societatea londoneză, aceasta 
fusese spulberata în momentul în care Prinţul de Wales, fiul 
reginei Victoria și viitor rege, se declarase „captivat” de 
Maisie și îi trimisese în dar un portţigaret de aur cu 
închizătoare de diamant. 

Pe măsură ce felurile de mâncare se succedau, Maisie 
era tot mai pătrunsă de prezenţa lui Hugh alături de ea. Se 
forţă să păstreze tonul conversaţiei superficial și avu grijă 
să vorbească cu bărbatul care stătea de cealaltă parte tot 
atât de mult, dar avea impresia că simte pe umăr 
răsuflarea trecutului care așteaptă să fie luat în seamă, ca 
un reclamant obosit, dar stăruitor. 

Hugh și Maisie se văzuseră de vreo trei sau patru ori de 
când acesta se întorsese la Londra, iar acum petreceau 
patruzeci și opt de ore sub același acoperiș, dar nu 
vorbiseră niciodată despre ceea ce se petrecuse în urmă cu 
șase ani. Tot ce știa Hugh era că Maisie dispăruse fără 
urmă, numai ca să reapară ca doamna Solomon 
Greenbourne. Mai devreme sau mai târziu, Maisie trebuia 
să îi dea o explicaţie. Dar acesteia îi era teamă să 
vorbească despre acele lucruri ca nu cumva amintirile să 
aducă înapoi vechile sentimente în sufletului lui, dar și al ei. 
Cu toate acestea, lucrurile tot trebuiau clarificate, și poate 
acum, că Solly era plecat, era cea mai potrivită ocazie. 


La un moment dat, lumea începu să fie gălăgioasă în 
jurul lor. Maisie hotărî că era momentul potrivit pentru a 
vorbi. Se întoarse către Hugh și dintr-odată o năpădi 
emoția. Își începu fraza de trei sau patru ori fără să poată 
continua. În cele din urmă, izbuti să scoată câteva cuvinte: 

— Ştii, ţi-aș fi ruinat cariera. 

Apoi trebui să facă un efort enorm ca să nu plângă, și nu 
mai putu continua. 

Hugh înţelese pe loc despre ce vorbea Maisie. 

— Cine ţi-a spus că mi-ai fi ruinat cariera? 

Dacă Hugh ar fi vorbit cu compasiune, Maisie are fi putut 
izbucni în plâns, dar, din fericire, acesta avu un ton agresiv, 
care îi permise lui Maisie să răspundă: 

— Mătușa dumitale Augusta. 

— Am bănuit eu că și-a băgat ea coada. 

— Dar avea dreptate. 

— Nu cred, spuse el, mâniindu-se imediat. Lui Solly nu i- 
ai ruinat cariera. 

— Liniștește-te. Solly nu era deja oaia neagră a familiei. 
Chiar și așa, a fost destul de greu. Familia lui încă mă 
urăște. 

— Cu toate că ești evreică? 

— Da. Evreii pot fi la fel de snobi ca oricare alți oameni. 

Hugh n-avea să cunoască niciodată adevăratul motivul 
pentru care nu era agreată de familia lui Solly - acela că 
Bertie nu era copilul lui Solly. 

— De ce nu m-ai anunţat ce făceai de fapt, și de ce? 

— N-am putut. 

Amintindu-și de zilele acelea îngrozitoare, lui Maisie îi 
veni din nou un nod în gât și respiră adânc pentru a se 
calma. 

— ...Mi-a fost foarte greu să tai așa, orice legătură - mi s- 
a rupt sufletul. N-aș fi putut s-o fac dacă mai trebuia să mă 
mai justific și în fața dumitale. 

Hugh tot nu-i dădea drumul: 

— Mi-ai fi putut trimite un bilet. 

De emoție, Maisie își cobori vocea la o șoaptă: 


— N-am putut pur și simplu să-l scriu. 

În cele din urmă, Hugh păru să cedeze. Luă o înghiţitură 
de vin și își întoarse privirea în altă direcţie. 

— A fost îngrozitor să nu înţeleg, nici măcar să nu știu 
dacă mai trăiești. 

Hugh vorbea cu asprime, dar Maisie îi vedea în ochi 
amintirile dureroase. 

— Îmi pare rău, rosti ea cu voce stinsă. Îmi pare atât de 
rău că te-am făcut să suferi. Dar voiam să te salvez de 
nefericire. Am făcut-o din iubire. 

Maisie regretă în momentul în care pronunţă cuvântul 
„iubire”. 

Hugh se agăţă de el imediat: 

— Şi acum îl iubești pe Solly? întrebă el brusc. 

— Da. 

— Păreţi bine așezați. 

— Felul în care trăim nu e greu de satisfăcut. 

Dar Hugh era furios în continuare: 

— Ai obţinut ceea ce ai vrut dintotdeauna. 

Asta era puţin cam dur, dar Maisie simţea că poate o 
merita, așa că dădu din cap. 

— Ce mai face April? 

Maisie ezită. Hugh mergea prea departe. 

— Așadar, mă pui în aceeași categorie cu April, nu-i așa? 
întrebă ea jignită. 

Întrebarea lui Maisie îi mai domoli mânia. Hugh zâmbi 
melancolic și spuse: 

— Nu, dumneata n-ai fost niciodată ca April. Știu asta. Cu 
toate acestea, aș vrea să știu ce s-a ales de ea. Vă mai 
vedeţi? 

— Da - discret. 

April era un subiect neutru care-i îndepărta de periculosul 
și sensibilul teren emoţional. Maisie se hotărî să-i răspundă 
ia întrebare: 

— Cunoști un loc numit Nellie's? 

Hugh cobori vocea: 

— E un bordel. 


Maisie nu se putu abţine să întrebe: 

— Ai fost vreodată acolo? 

Hugh păru jenat: 

— Da, o singură dată. A fost un fiasco. 

Maisie nu fu surprinsă - își amintea ce naiv și lipsit de 
experienţă era Hugh la douăzeci și unu de ani. 

— Ei bine, April este acum patroană acolo. 

— Dumnezeule! Cum a ajuns să fie asta? 

— Întâi a devenit amanta unui scriitor renumit și a locuit 
în cea mai cochetă căsuță din suburbii, în Clapham. 
Scriitorul s-a plictisit de April cam în momentul în care Nell 
se gândea să se pensioneze. Așa că April a vândut căsuţa și 
a cumpărat afacerea lui Nell. 

— Ca să vezi! spuse Hugh. N-am s-o uit niciodată pe Nell. 
A fost cea mai grasă femeie pe care am văzut-o în viaţa 
mea. 

La masă se făcuse dintr-odată liniște și ultima propoziţie 
rostita de Hugh fu auzită de mai multă lume din jur. Răsună 
un râset general, și cineva întrebă: 

— Cine era doamna aceea grasă? 

Hugh se mulţumi să râdă și nu răspunse nimic. 

După aceea se feriră să mai atingă subiecte periculoase, 
dar Maisie se simţea copleșită și ușor vulnerabilă, ca și cum 
ar fi căzut și s-ar fi lovit. 

Când se ridicară de la masă și bărbaţii își terminară de 
fumat trabucurile, Kingo anunţă că avea poftă de dans. 
Covorul din salon fu rulat și dat la o parte, iar un lacheu 
care știa să cânte polci la pian fu chemat și pus numaidecât 
la treabă. 

Maisie dansă cu toţi bărbaţii în afară de Hugh, dar cum 
devenea evident că îl evita, fu nevoita să danseze și cu el, 
și timpul se dădu înapoi cu șase ani și se aflară din nou în 
Grădina Cremorne. Hugh aproape că nici nu trebuia s-o 
conducă: amândoi făceau instinctiv aceeași pași. Maisie nu- 
și putu reprima gândul neloial că Solly era un dansator cam 
împiedicat. 

După Hugh, Maisie dansă cu altcineva, dar de la un 


moment dat ceilalți bărbaţi n-o mai invitară la dans. După 
ce bătu ora unsprezece și se aduse coniacul, convenienţele 
fură abandonate: nodurile papioanelor albe fură lărgite, 
câteva dintre doamne își dădură jos pantofii, iar Maisie 
dansă fiecare dans cu Hugh. Ştia ca ar trebui să se simtă 
vinovată, dar nu se pricepuse niciodată prea bine la asta - 
se simţea bine și n-avea de gând să se oprească. 

Când lacheul-pianist fu epuizat, ducesa ceru să iasă puţin 
la aer, și slujnicele fură trimise în fuga mare să aducă 
hainele și pelerinele, ca să poată face cu toţii o plimbare 
prin gradină. Afară, în întuneric, Maisie îl luă de braţ pe 
Hugh. 

— Întreaga lume știe ce am făcut eu în ultimii şase ani. 
Dar dumneata ce ai făcut? 

— Îmi place America, răspunse el. Nu există sistem de 
clase sociale. Sunt săraci și bogaţi, dar nu există 
aristocrație și toate absurdităţile acestea privitoare la rang 
și protocol. Ceea ce ai făcut dumneata, căsătorindu-te cu 
Solly și devenind prietena mai marilor din ţară, e destul de 
neobișnuit aici în Anglia, și fac prinsoare că de fapt nu spui 
niciodată adevărul despre originile dumitale... 

— Au ei bănuielile lor, cred - dar așa este, nu bat toba. 

— În America te-ai lăuda cu începuturile dumitale umile 
la fel cum Kingo se laudă cu strămoșii lui care au luptat la 
Agincourt. 

Dar pe Maisie o interesa Hugh, nu America. 

— Nu te-ai însurat. 

— Nu. 

— La Boston... n-ai întâlnit nicio fată care să-ți placă? 

— Am încercat, Maisie, spuse el. 

Brusc Maisie regretă că-l întrebă pe Hugh despre asta, 
pentru că avea o presimţire că răspunsul lui avea să-i 
distrugă toată fericirea, dar era prea târziu - întrebarea 
fusese pusă și Hugh răspundea deja la ea: 

— Am întâlnit la Boston fete frumoase, și fete plăcute, și 
fete isteţe, și fete care ar fi neveste și mame minunate. 
Unora dintre ele le-am acordat mai multă atenţie, și ele 


păreau să mă placă. Dar de fiecare dată când venea 
momentul să fac o propunere serioasă sau să mă retrag, 
îmi dădeam seama că ceea ce simţeam nu era suficient. Nu 
era ceea ce simţeam pentru dumneata. Nu era iubire. 

Acum o spusese. 

— Taci, șopti Maisie. 

— Două sau trei mame chiar s-au supărat rău pe mine și 
a început să mi se ducă vestea cum că sunt neserios, iar 
fetele au început să se ferească. Erau drăguţe cu mine, dar 
știau că e ceva cu mine, că nu eram serios, nu eram tipul 
care să se însoare. Hugh Pilaster, bancherul englez și 
zdrobitorul de inimi! Și dacă vreo fată părea totuși atrasă, 
în ciuda reputației mele, o descurajam eu. Nu-mi place să 
zdrobesc inimi. Știu prea bine cum este... 

Fața lui Maisie era scăldată în lacrimi, așa că fu fericită 
de complicitatea întunericului. 

— Îmi pare nespus de rău, spuse ea, dar vocea îi era atât 
de stinsă încât Maisie însăși abia reuși să-și audă cuvintele. 

— Oricum, acum știu ce e cu mine. De fapt cred c-am 
știut dintotdeauna, dar ultimele două zile au îndepărtat 
orice îndoială. 

Hugh și Maisie rămaseră în urma celorlalţi, iar acum 
Hugh se opri și se întoarse cu faţa spre ea. 

Maisie spuse: 

— Hugh, te rog n-o spune! 

— Încă te mai iubesc. Asta e. 

Acum cuvintele erau rostite și totul era distrus. 

— Şİ cred că și dumneata mă mai iubeşti, continuă el 
fără milă. Nu-i așa? 

Maisie își ridică privirea către el. Vedea, oglindite în ochii 
lui, luminile casei de peste grădină, dar faţa lui era în 
umbră. El se aplecă asupra ei și o sărută pe buze, iar ea nu 
se feri. 

— Lacrimi sărate, spuse el după un timp. Și dumneata 
mă iubeşti. Ştiam eu. 

Hugh scoase o batista împăturită din buzunar și îi șterse 
cu grija lacrimile de pe obraji. 


Maisie simţea ca trebuia să pună punct acestei situaţii. 

— Trebuie să-i ajungem pe ceilalţi, spuse ea. O să ne iasă 
vorbe. 

Se răsuci și începu să meargă, astfel încât Hugh fie să-i 
elibereze braţul, fie să meargă cu ea. Acesta merse cu ea. 

— Mă surprinde că îţi faci griji că o să ne iasă vorbe, 
spuse el. Grupul vostru este renumit cum ca nu s-ar 
crampona de chestii din astea. _ 

Lui Maisie nu-i păsa chiar atât de mult de lume. li păsa 
mai mult de ea însăși. Grăbi pasul până îi ajunseră din urma 
pe ceilalți, apoi se desprinse de braţul lui Hugh și începu să 
vorbească cu ducesa. 

Era ușor deranjată de faptul ca Hugh spusese că grupul 
Marlborough era faimos pentru toleranța sa. Era adevărat, 
dar lui Maisie nu-i plăcu expresia „chestii din astea”, nici ea 
nu știa de ce. 

Ceasul înalt din antreu bătea douăsprezece când intrară 
din nou în casă. Maisie se simţi dintr-odată vlăguită din 
cauza momentelor tensionate din acea zi. 

— Eu merg la culcare, anunţa ea. 

O zări pe ducesă mutându-și privirea gânditoare de la 
Hugh la ea și reprimându-și un surâs, și își dădu seama că 
toți cei de acolo credeau ca Hugh are să doarmă cu ea în 
acea noapte. 

Doamnele urcară treptele împreună, lăsându-i pe bărbaţi 
să joace biliard sau să mai bea un pahar înainte de culcare. 
Când femeile se îmbrăţișară urându-și noapte buna, Maisie 
zări în ochii fiecăreia dintre ele aceeași privire, aceeași 
lucire de emoție cu o tentă de invidie. 

Maisie se duse în odaia ei și închise ușa. Un foc de 
cărbuni ardea cu vioiciune în vatră, iar pe șemineu și pe 
masa de toaletă ardeau lumânări. Pe noptieră se aflau, ca 
de obicei, un platou cu sendvișuri și o sticlă de vin de 
Xeres, în caz că i s-ar fi făcut foame. Maisie nu se atingea 
niciodată de ele, dar slujitorii ireproșabil antrenați de la 
Kingsbridge Manor puneau o tavă alături seară de seară. 

Începu să se dezbrace. Poate ca se înșelau cu toţii - 


poate Hugh nu avea să vina la ea în noapte aceea. Gândul 
acesta o duru ca o înjunghiere, căci Maisie tânjea ca Hugh 
să treacă pragul odăii și ea să-l ia în braţele ei și să-l sărute, 
să-l sărute cu adevărat, nu cu acel sentiment de vinovăţie 
ca în gradină, ci cu sete și nerușinat. Gândul îi readuse în 
minte amintirea copleșitoare a nopţii de după cursele de la 
Goodwood, cu șase ani în urmă, a patului strâmt din casa 
mătușii lui, și expresia de pe chipul lui când își scosese 
rochia. 

Maisie își privi trupul în oglinda cea lungă. Hugh ar 
observa cum s-a schimbat. Acum șase ani avea sfârcurile 
mici, roze și băgate înăuntru ca niște gropiţe, dar acum, 
după ce-l alăptase pe Bertie, sfârcurile îi erau mărite, de 
culoarea căpșunilor și scoase în afară. Când era fată, n- 
avea nevoie de corset, pentru că avea talia ca o viespe de 
la mama natură, dar după sarcină mijlocul ei nu mai 
revenise la dimensiunile iniţiale. 

Auzi bărbaţii urcând scările cu pasul greu și râzând la 
vreo glumă. Hugh avusese dreptate: nimeni dintre cei de 
aici nu ar fi șocat de un adulter mărunt la o petrecere la 
ţară. „Oare nu s-ar simţi neloiali faţa de prietenul lor Solly?” 
gândi ea cu un surâs ironic. Dar ideea ca ea ar fi cea care 
ar trebui să se simtă neloială o lovi ca o palmă. 

Maisie și-l scosese din minte pe Solly toată seara, dar 
acum acesta îi revenea în minte - inofensivul, prietenosul 
Solly, amabilul, generosul Solly - omul care o iubea la 
nebunie, omul care-l iubea pe Bertie, știind că acesta e 
copilul unui alt bărbat. Numai la câteva ore după plecarea 
lui Solly, Maisie era gata să-l lase pe un alt bărbat să i se 
strecoare în pat. „Ce fel de femeie sunt?” se întrebă ea. 

Se duse mașinal la ușă și o încuie cu cheia. 

Acum înţelegea de ce o deranjase că Hugh spusese că 
„grupul vostru este renumit cum că nu s-ar crampona de 
chestii din astea”. Aceasta conferea sentimentelor ei față 
de Hugh un caracter banal, înscriindu-le în lungul șir de 
frivolităţi, aventuri și infidelități care le dădeau doamnelor 
din înalta societate un prilej de bârfă. Solly merita o soartă 


mai bună decât să fie trădat pentru o aventură banală. 

„Dar îl doresc pe Hugh”, gândi ea în același timp. 

Îi venea să plângă la gândul de a renunţa la această 
noapte cu el. Maisie se gândea la zâmbetul lui de 
băiețandru, la pieptul lui cu oase proeminente, la ochii lui 
albaștri și la pielea lui netedă și albă. Işi aminti de expresia 
de pe chipul lui când acesta îi privi trupul, acea expresie de 
mirare și fericire, de dorinţă și încântare, și simţea că-i vine 
greu să renunţe la așa ceva. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. 

Maisie stătea goală în mijlocul camerei, paralizată și 
mută. 

Clanţa ușii se roti și cineva încercă să intre, dar ușa nu se 
deschise. 

Maisie își auzi numele rostit în șoaptă. 

Se duse la ușă și puse mâna pe cheie. 

— Maisie, șopti el. Sunt eu, Hugh. 

Maisie îl dorea atât de tare, încât se ațâţă numai la auzul 
vocii lui. Își mușcă cu putere degetul, dar dorinţa era tot 
mai mare decât durerea. 

Hugh bătu ușor din nou. 

— Maisie! Te rog, deschide-mi! 

Maisie se sprijini cu spatele de perete și lacrimile îi șiroiră 
pe obraji, cazându-i de pe bărbie pe piept. 

— Hai să stăm măcar de vorbă! 

Maisie știa că dacă deschidea ușa n-ar rosti niciunul nicio 
vorbă - l-ar lua în braţele ei și ar cădea amândoi pe podea 
mistuiţi de o dorinţă frenetică. 

— Spune ceva! Ești acolo? Știu că ești acolo. 

Maisie nu spuse nimic, plângând încetișor. 

— Te rog? insistă el. Te rog? 

După o vreme, plecă. 


Maisie dormi rău și se trezi devreme, dar dispoziţia ei se 
mai lumină odată cu zorii. Se duse în aripa casei unde erau 
îngrijiţi copiii înainte ca restul musafirilor să se trezească. 
Se opri brusc la ușa sufrageriei copiilor: nu ea era totuși 


primul musafir care se trezise. Auzi o voce de bărbat. 
Maisie își ciuli urechea. Era Hugh. 

Acesta spunea: 

— Şi chiar în acel moment, uriașul se trezi din somn. 

Se auzi un țipăt copilăresc de emoție amestecată cu 
groază, și Maisie recunoscu vocea lui Bertie. 

Hugh continuă: 

— Jack cobori pe vrej cât putu de repede, dar uriașul o 
porni după el. 

Anne, fiica lui Kingo, spuse cu o vocea plină de 
superioritate a unui copil de șapte ani atotștiutor: 

— Bertie se ascunde după scaun pentru că-i e frică. Mie 
nu mi-e frică. 

Lui Maisie îi venea și ei să se ascundă ca Bertie, așa că se 
răsuci și o luă înapoi spre odaia ei, dar apoi se opri din nou. 
Oricum la un moment dat trebuia să stea faţă în faţa cu 
Hugh, și aici, în odăile copiilor, era poate cel mai ușor. Se 
adună și intră. 

Copiii stăteau și-l ascultau vrăjiți pe Hugh. Bertie abia o 
privi pe maică-sa când aceasta intră. Hugh se uită la Maisie 
cu durere în privire. 

— Nu te opri, spuse Maisie și se așeză lângă Bertie, 
îmbrăţișându-l. 

Hugh își îndreptă atenţia către copii. 

— Şi ce credeţi c-a făcut Jack? 

— Ştiu eu, spuse Anne. A luat o secure! 

— Exact! 

Maisie îl ţinea pe Bertie în braţe, în timp ce acesta făcea 
ochii mari spre omul care era adevăratul lui tată. „Dacă pot 
suporta asta, pot suporta orice”, gândi Maisie. 

Hugh continua: 

— Şi pe când uriașul era pe la jumătatea vrejului, Jack îl 
taie cu securea, și uriașul căzu până jos pe pământ... și 
muri. lar Jack și mama lui trăiră fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. 

Bertie strigă: 

— Incă o dată! 


4 


Ambasadorul Cordobei era foarte ocupat. A doua zi urma 
să fie Ziua Independenţei, în cinstea căreia avea loc în acea 
după-amiază o recepţie pentru membri ai parlamentului, 
oficiali ai ambasadelor, diplomaţi și gazetari. Și ca și cum n- 
ar fi fost destul de ocupat, chiar în dimineaţa aceea, Micky 
Miranda mai primise și un comunicat cam înţepat de la 
Ministerul Afacerilor Externe britanic cu privire la doi turiști 
englezi care fuseseră asasinați în timpul unei drumeţii prin 
Anzi. Dar în momentul în care sosi Edward, Micky lăsă totul 
la o parte, căci ceea ce avea să-i spună lui Edward era mult 
mai important și decât recepţia și decât comunicatul. Micky 
avea nevoie de o jumătate de milion de lire și spera să 
obţină banii de la Edward. 

Micky era ambasadorul Cordobei de un an de zile. Pentru 
a obţine postul, trebuise să-și folosească toată șiretenia de 
care era în stare, iar familia lui trebuise să cheltuiască o 
grămada de bani mituind pe cine trebuia la ei în ţară. Micky 
îi promisese lui Papa că întreaga sumă avea să se întoarcă 
înapoi în familie, și acum trebuia să se ţină de cuvânt. 
Prefera să moară decât să-l dezamăgească pe tatăl său. 

Ambasadorul îl aduse pe Edward în cabinetul său, o 
încăpere mare dominată de un enorm drapel al Cordobei. 
Se duse la biroul său cel mare și desfășură pe el o hartă a 
Cordobei, fixându-i colţurile cu tabachera, cu carafa de vin 
de Xeres, cu un pahar și cu jobenul gri al lui Edward. Apoi 
șovăi. Nu mai ceruse nimănui niciodată o jumătate de 
milion de lire. 

— Aici este provincia Santamaria, în nordul ţării, începu 
el. 

— Cunosc geografia Cordobei, spuse Edward posac. 

— Sigur că o cunoști, zise Micky împăciuitor. 

Adevărul acesta era. Banca Pilaster făcea un volum 
serios de afaceri cu Cordoba, finanțând exporturile de 
nitrat, de carne de vită în saramură și de argint ale ţării, 
precum și importurile de echipament minier, arme și bunuri 


de lux. Edward coordona toate aceste afaceri mulțumită lui 
Micky Miranda, care, în calitate mai întâi de atașat și mai 
apoi de ambasador, le punea bețe în roate tuturor celor 
care nu voiau să folosească Banca Pilaster pentru a finanța 
operațiunile comerciale cu ţara lui. Ca urmare, Edward 
trecea acum drept cel mai de seamă expert pe Cordoba din 
Londra. 

— „sigur că o cunoști, repetă Micky. Şi știi și că tot 
nitratul scos din minele tatei trebuie transportat cu catări 
din Santamaria până la Palma. Dar ceea ce s-ar putea să nu 
știi este că realizarea unei căi ferate de-a lungul acelui 
drum ar fi perfect posibilă. 

— Cum poţi fi sigur? Construcţia unei căi ferate este lucru 
complicat. 

Micky puse mâna pe un volum legat care stătea pe biroul 
lui. 

— Pentru că tata a comandat unui inginer scoţian pe 
nume Gordon Halfpenny un studiu de fezabilitate. Toate 
detaliile sunt aici, inclusiv costurile. Uită-te puţin peste el. 

— Cât? întreba Edward. 

— Cinci sute de mii de lire. 

Edward frunzări paginile raportului. 

— Dar din punct de vedere politic?! 

Micky își aruncă privirea în sus pe perete, la portretul 
uriaș al președintelui Garcia în uniforma de comandant 
suprem. De fiecare dată când se uita la tablou, Micky jura 
că într-o buna zi locul acela de pe perete avea să fie ocupat 
de propriul portret. 

— Președintele sprijină ideea, pentru că este de părere 
că asta îl va ajuta să controleze mai bine provincia din 
punct de vedere militar. 

Garcia avea încredere în Papa. De când Papa devenise 
guvernatorul provinciei Santamaria - cu ajutorul a două mii 
de carabine cu ţeavă scurtă Westley-Richards fabricate la 
Birmingham, membrii familiei Miranda erau susţinătorii 
fervenţi ai președintelui și aliaţii lui cei mai apropiaţi. 
Garcia nu bănuia adevăratul motiv pentru care Papa dorea 


o cale ferată spre Palma: aceasta i-ar fi permis familiei 
Miranda să atace capitala în doua zile, în loc de două 
săptămâni. 

— Cum se va finanța? 

— Vom aduna fondurile pe piaţa londoneza, spuse Micky 
degajat. De fapt, mă gândeam că poate Banca Pilaster ar fi 
interesată de afacere. 

Micky încercă să-și regleze respiraţia la un ritm normal. 
Momentul acesta reprezenta punctul culminant al lungilor și 
trudnicelor lui eforturi de a menţine relaţii strânse cu 
familia Pilaster: aceasta avea să fie recompensa lui după 
ani de pregătire. 

Dar Edward dădu din cap negativ și spuse: 

— Nu prea cred. 

Micky era uluit și consternat. Crezuse că în cel mai rău 
caz Edward avea să spună ca se va mai gândi. 

— Dar adunaţi fonduri pentru construirea de căi ferate în 
permanenţă, și credeam că v-aţi bucura să puneţi mâna pe 
această afacere! 

— Cordoba nu e Canada sau Rusia, spuse Edward. 
Investitorilor nu le place situația voastră politică, unde în 
fiecare provincie este câte un caudillo care are armata lui 
personală. E un stil medieval. 

Micky nu se gândise la asta. 

— Dar ai finanţat mina de argint a lui Papa. 

Asta se întâmpla cu trei ani în urmă, și atunci Papa 
beneficiase de o foarte folositoare sumă de o sută de mii de 
lire. 

— Tocmai! Și s-a dovedit a fi singura mină de argint din 
America de Sud care abia dacă reușește să facă vreun 
profit! 

În realitate mina era foarte bogată, dar Papa smântânea 
cea mai mare parte din profituri, nelăsându-le acţionarilor 
mai nimic. Măcar dacă ar fi lăsat o crustă de profit și 
celorlalți de dragul aparenţelor! Dar Papa nu apleca 
niciodată urechea la asemenea sfaturi. 

Micky încercă să-și reprime panica, dar se pare că 


sentimentele lui i se citiră pe faţă, căci Edward spuse 
îngrijorat: 

— la zi-mi, bătrâne, e chiar atât de important? Pari foarte 
supărat. 

— Ca să-ţi spun adevărul, ar însemna foarte mult pentru 
familia mea, recunoscu Micky. 

Acesta avea impresia clară că Edward putea aduna 
aceste fonduri dacă voia, și că nu era deloc imposibil. 

— Şi desigur, dacă o bancă cu prestigiul Băncii Pilaster ar 
sprijini proiectul, oamenii ar deduce că ţara mea e un loc 
bun de investiţii. 

— Spui tu ceva acolo, zise Edward. Dacă vreunul dintre 
asociaţi ar fi dispus să prezinte ideea și s-o împingă spre 
rezolvare, probabil că s-ar putea rezolva. Dar eu nu sunt 
asociat. 

Micky subestimase greutăţile în a aduna un capital de o 
jumătate de milion de lire. Dar nu se dădea bătut. Avea el 
să găsească o soluţie. 

— Ei, va trebui să mă mai gândesc, spuse el cu veselie 
prefăcută. 

Edward își goli paharul de vin de Xeres și se ridică. 

— Mergem la masă? 


În seara aceea, Micky și familia Pilaster merseră să vadă 
H.M.S. Pinafore la Opera Comică. Micky ajunse acolo cu 
câteva minute mai devreme. Așteptând în foaier, se întâlni 
cu familia Bodwin, care se cam ţinea după familia Pilaster: 
Albert Bodwin era un avocat care lucra destul demult cu 
banca, iar Augusta încercase la un moment dat din 
răsputeri să-l însoare pe Hugh cu fiica lui, Rachel Bodwin. 

Micky era cu gândul la strângerea de capital pentru calea 
ferată, dar începu să cocheteze cu Rachel din reflex, așa 
cum făcea cu toate fetele și femeile măritate. 

— Și cum mai merge cu mișcarea de emancipare a 
femeilor, domnișoara Bodwin? 

Mama lui Rachel roși și spuse: 

— Aș vrea să nu vorbiți despre asta, Señor Miranda. 


— Atunci nu voi vorbi despre asta, doamna Bodwin, 
pentru că dorinţele dumneavoastră sunt pentru mine ca 
hotărârile parlamentului - obligaţii legale. 

Se întoarse din nou spre Rachel. Aceasta nu era tocmai 
frumoasă - avea ochii puţin cam apropiaţi - dar avea un 
aspect plăcut: picioare lungi, mijloc subţire, piept 
impunător. Pentru o fracțiune de secundă, Micky și-o 
închipui cu mâinile legate de capul patului și cu picioarele 
desfăcute, și imaginea îi plăcu. Luându-și ochii de la pieptul 
ei, Micky îi întâlni privirea. Cele mai multe fete ar fi roșit și 
și-ar fi întors privirile, dar Rachel se uita la el cu o 
sinceritate impresionanta și îi zâmbi, astfel încât Micky fu 
cel care se intimidă puţin. Căutând un subiect de 
conversaţie, acesta spuse: 

— Ştiţi ca vechiul nostru prieten Hugh Pilaster s-a întors 
din colonii? 

— Da, l-am văzut la Whitehaven House. Erai și dumneata 
acolo. 

— Ah, da, așa este! Uitasem. 

— L-am simpatizat întotdeauna pe Hugh. 

„Dar n-ai vrut să te măriţi cu el”, gândi Micky. Acesta mai 
avu un gând lipsit de amabilitate la adresa Rachel: își spuse 
ca aceasta era deja de ani buni candidată la măritiș și 
începea să pară o marfa perimată. Și totuși instinctul îi 
spunea lui Micky că Rachel era o persoana foarte sexuală. 
Fără doar și poate, problema ei era că era prea puternică. li 
speria pe bărbaţi. Dar probabil că începea să dispere. 
Apropiindu-se de treizeci de ani și tot nemăritată, Rachel 
avea în mod sigur momente de deznădejde în care se 
întreba dacă era sortită să rămână fata bătrână. Existau 
poate femei care priveau această perspectiva cu o oarecare 
indiferență, dar Micky simţea ca Rachel nu era așa. 

Rachel îl găsea fermecător pe Micky, la fel ca oricine, de 
altfel - tineri și bătrâni, femei și bărbaţi. Lui Micky îi plăcea 
să fie simpatizat de oameni bogaţi și influenţi, căci i se 
părea că asta îi da mai multă putere, dar Rachel era o 
nimeni și interesul pe care aceasta i-l purta nu valora nimic. 


În sfârșit, sosi și familia Pilaster și Micky își îndreptă 
atenţia spre Augusta. Aceasta purta o rochie splendidă de 
culoare zmeurii coapte. 

— Arătaţi... delicios, doamnă Pilaster, îi spuse el încet, iar 
Augusta zâmbi de plăcere. 

Cele doua familii mai schimbară câteva cuvinte, apoi se 
îndreptară către locurile lor. 

Familia Bodwin avea locuri în sală la parter, iar familia 
Pilaster avea o lojă. În momentul în care se despărţeau, 
Rachel îi zâmbi călduros lui Micky și spuse domol: 

— Poate vă vedem mai târziu. Señor Miranda. 

Tatăl ei o auzi și o privi cu reproș, apoi o luă de braţ 
îndepărtându-se în grabă, dar doamna Bodwin îi zâmbi lui 
Micky. „Domnul Bodwin n-ar vrea să-și dea fiica după un 
străin, gândi Micky, dar se vede că doamna Bodwin nu mai 
face atâtea mofturi.” 

Micky nu-și putu lua gândul de la calea ferată tot actul 
întâi. Până atunci nu-i trecuse prin minte că investitorii ar 
putea considera situaţia politică primitivă din Cordoba, care 
îi permisese familiei Miranda să obţină avere și putere prin 
luptă, ca fiind nesigură. Asta însemna probabil că n-ar fi 
putut obţine finanțarea căii ferate la nicio altă bancă. 
Singurul fel în care putea obţine banii era să-și folosească 
influența de culise pe care o avea în familia Pilaster. Și 
singurele persoane pe care le-ar fi putut poate influenţa 
erau Edward și Augusta. 

În timpul pauzei, Micky se nimeri preţ de câteva minute 
singur în lojă cu Augusta și îi prezentă problema imediat, 
știind că Augustei îi plăceau abordările directe. 

— Când va deveni Edward asociat la banca? 

— E un subiect sensibil, spuse ea cu amărăciune. De ce 
întrebi? 

Micky îi expuse pe scurt problema cu calea ferată, fără să 
scoată vreun cuvânt despre planurile de viitor ale lui Papa 
de a ataca Palma. 

— Nu pot obţine banii de la nicio altă bancă, fiindcă 
niciuna nu știe nimic despre Cordoba. Le-am ţinut pe toate 


la distanţă de dragul lui Edward. 

Acesta nu era motivul real, dar Augusta nu putea ști 
acest lucru - nu se pricepea deloc la afaceri. 

— Dar ar fi un succes dacă Edward ar putea împinge 
afacerea spre aprobare. 

Augusta încuviinţă: 

— Soţul meu i-a promis lui Edward să-l facă asociat de 
îndată ce se însoară, spuse ea. 

Micky rămase uluit. Edward să se însoare! Ideea era 
uimitoare - și totuși, de ce-ar fi? 

Augusta continuă: 

— Ne-am înţeles chiar și asupra fetei: Emily Maple, fiica 
diaconului. 

— Cum e fata? 

— Drăguţă, tânără - are numai nouăsprezece ani - și cu 
judecată. Părinţii ei sunt de acord cu căsătoria. 

„Exact ce-i trebuie lui Edward”, gândi Micky. Lui Edward îi 
plăceau fetele drăguţe, dar îi trebuia una pe care s-o 
domine. 

— Și care-i obstacolul aici? 

Augusta se întunecă. 

— Pur și simplu nu știu. Dar dintr-un motiv sau altul 
Edward nu se mai hotărăște s-o ceară. 

Asta nu-l surprindea pe Micky: nu și-l putea închipui pe 
Edward însurat, oricât de bună ar fi fost partida. Ce avea el 
de câștigat dintr-o căsătorie? Edward n-avea nicio dorinţă 
să aibă copii. Dar ăsta da premiu de stimulare: să fie făcut 
asociat! Poate că lui Edward asta îi era indiferent, dar lui 
Micky nu îi era. 

— Ce putem face să-l încurajăm? 

Augusta îi aruncă lui Micky o privire pătrunzătoare și 
spuse: 

— Am eu senzaţia ca s-ar lua după dumneata, dacă 
dumneata te-ai însura. 

Micky întoarse privirea. Augusta era cu adevărat 
perspicace. Poate că nu știa ea ce se întâmpla în saloanele 
private ale bordelului Nellie's, dar avea o intuiţie de mamă. 


Și el simţea că dacă s-ar fi însurat primul, Edward ar fi 
putut fi și el mai interesat. 

— Eu, să mă-nsor? spuse el râzând reţinut. 

Firește, avea să se însoare mai devreme sau mai târziu, 
ca toată lumea, dar nu vedea niciun motiv să se însoare 
deja. 

Și totuși, dacă acesta era preţul pentru a finanța calea 
ferată... 

„Dar nu e vorba numai de calea ferată, socoti el. Un 
împrumut reușit ar aduce un altul.” Ţări precum Rusia și 
Canada adunau împrumuturi noi în fiecare an de pe piaţa 
londoneză pentru căi ferate, porturi, companii de distribuţie 
a apelor și finanţe pentru guvern. Micky avea să ia un 
comision, oficial sau neoficial, pe fiecare bănuţ strâns, dar 
mai ales banii ar fi canalizaţi spre interesele familiei lui, 
făcându-i acolo acasă încă și mai bogaţi și mai puternici. 

lar alternativa era de neconceput. Taică-său n-avea să-l 
ierte în veci dacă-l dezamăgea. S-ar fi însurat și de trei ori 
ca să evite mânia lui taică-său. 

Micky îşi întoarse privirea către Augusta. Nu mai 
pomeniseră niciodată nimic despre ceea ce se întâmplase 
în odaia bătrânul Seth în septembrie 1873, dar nu era cu 
putință ca ea să fi uitat. Făcuseră sex fără penetrare, 
infidelitate fără adulter, ceva și nimic. Rămăseseră complet 
îmbrăcaţi, durase numai câteva secunde, dar cu toate 
acestea, fusese mai pasional, mai emoţionant și mai torid 
decât tot ce făcuse Micky vreodată cu prostituatele de la 
Nellie's, și era sigur că momentul fusese foarte însemnat și 
pentru Augusta. Oare cum i se părea acesteia perspectiva 
ca Micky să se însoare? Jumătate din femeile din Londra ar 
fi invidioase, dar era atât de greu de aflat ce simţea 
Augusta în adâncul sufletului ei. Micky se hotărî să o 
întrebe direct. O privi drept în ochi și spuse: 

— Dumneavoastră aţi dori ca eu să mă însor? 

Augusta ezită. Micky zări o umbră de regret pe chipul ei. 
Dar apoi acesta căpătă un aspect sever, și Augusta 
răspunse cu tărie: 


— Da. 

Micky o privi. Augusta îi susţinu privirea. El înţelese că 
aceasta vorbea cât se poate de serios, și simţi o ciudată 
dezamăgire. 

Augusta spuse: 

— Trebuie rezolvat cât de repede. Emily Maple și părinţii 
ei nu pot fi lăsaţi să aștepte la nesfârșit. 

„Cu alte cuvinte mai bine aș face să mă căsătoresc cât 
mai repede, gândi Micky. Bine, atunci. Fie.” 

Joseph și Edward se întoarseră în lojă și începură să 
vorbească despre altceva. 

Tot actul al doilea, Micky nu-și putu luă gândurile de la 
Edward. Erau prieteni de cincisprezece ani. Edward era slab 
și nesigur pe el, voia să se facă pe placul celor din jur, dar 
era lipsit de iniţiativă și de elan. Singurul lui scop în viaţă 
era să obţină încurajările sau aprobarea altora, și Micky îi 
satisfăcuse această nevoie de când începuse să-i facă lui 
Edward temele la latină. Acum Edward trebuia împins de la 
spate spre căsătoria de care avea nevoie ca să avanseze în 
carieră - și Micky într-a lui. 

În timpul celei de-a doua pauze, Micky îi spuse Augustei: 

— Edward are nevoie de un ajutor la bancă - un 
funcţionar inteligent care să-i fie fidel și să-i apere 
interesele. 

Augusta chibzui o clipă. 

— Uite o idee foarte bună, într-adevăr, spuse ea. Cineva 
în care eu și dumneata să avem încredere. 

— Exact. 

Augusta întrebă: 

— Te gândești la cineva anume? 

— Am un văr care lucrează pentru mine la ambasadă. 
Numele lui este Simon Oliver. Era Olivera, de fapt, dar l-a 
anglicizat. E un băiat isteț și complet de încredere. 

— Adu-ni-l la ceai, spuse Augusta. Şi dacă îmi place, îi voi 
vorbi lui Joseph. 

— Prea bine. 

Începu ultimul act. Micky cugeta la cât de mult el și 


Augusta gândeau la fel. Cu Augusta ar fi trebuit să se 
însoare: împreună ar fi cucerit lumea. Cu cine să se 
căsătorească el? Nu trebuia să fie vreo fată cu avere, căci 
el n-avea nimic de oferit unei asemenea fete. Erau mai 
multe fete cu avere pe care le-ar fi putut cuceri fără nicio 
dificultate, dar a le câștiga inimile n-ar fi fost decât 
începutul: apoi ar fi urmat îndelungi lupte cu părinţii și nicio 
garanţie că rezultatul ar fi fost pozitiv. Nu, avea nevoie de o 
fata de condiţie mai modestă care îl plăcea deja și care l-ar 
fi acceptat cu mare bucurie. Ochii lui rătăciră peste sala de 
teatru și i se aprinseră când o zări pe Rachel Bodwin. 

Rachel îndeplinea perfect condiţiile. Era deja pe jumătate 
îndrăgostită de el. Își căuta cu disperare un soţ. Tatăl ei nu-l 
prea simpatiza pe Micky, dar mama ei da, iar mama cu fiica 
împreuna aveau să izbândească repede peste împotrivirile 
tatălui. 

Și mai era un lucru încă și mai important: Rachel îl ațâţa. 

Rachel era probabil virgină, inocentă și temătoare. Micky 
avea să-i facă lucruri care aveau s-o zăpăcească și s-o 
dezguste în același timp. Poate că fata avea să se 
împotrivească, ceea ce avea să facă lucrurile și mai 
plăcute. Dar în final soţia trebuia să cedeze poruncilor de 
ordin sexual ale soţului, oricât de bizare sau de 
dezgustătoare ar fi acestea, pentru că oricum n-avea cui se 
plânge. Micky și-o mai închipui o dată legata de pat, dar de 
data aceasta fata se zbătea de durere sau de plăcere, sau 
poate de amândouă... 

Spectacolul se termină. La ieșire, Micky se uită după 
familia Bodwin. Se întâlniră pe trotuar, în timp ce familia 
Pilaster își aștepta trăsură, iar Albert Bodwin încerca să 
prindă o brișcă. Micky îi zâmbi larg doamnei Bodwin și o 
întreba: 

— Aţi binevoi să-mi acordaţi onoarea de a vă face o vizita 
mâine după-amiază? 

— Onoarea ar fi de partea mea, Señor Miranda. 

— Sunteţi prea amabilă. 

Micky îi strânse mâna lui Rachel, o privi în ochi și spuse: 


— Pe mâine, atunci. 

— Cu mare plăcere, răspunse ea. 

Când sosi trăsura Augustei, Micky deschise portiera. 

— Ce credeţi despre ea? șopti el. 

— Are ochii prea apropiaţi, spuse Augusta urcând în 
trăsură. Se instală pe banchetă și îi spuse prin portiera 
deschisă: în afară de asta, seamănă cu mine. 

Augusta trânti portiera trăsurii și trăsura o lua din loc. 


O oră mai târziu, Micky și Edward cinau într-un salon 
privat la Nellie's. În afară de masă, în cameră se mai aflau o 
canapea, un șifonier, o masă pentru lighean și un pat mare. 
April Tilsey renovase întregul local, iar acest salon era 
decorat cu ţesături moderne William Morris și o serie de 
desene înrămate reprezentând oameni în diferite ipostaze 
sexuale cu tot felul de fructe și legume. Însă prin natura 
activităţii care se desfășura în acel loc, lumea se îmbăta și 
se purta necivilizat, așa că tapetul era deja sfâșiat, 
perdelele pătate și covorul rupt. Dar lumina slabă a 
lumânărilor ascundea decoraţiile ieftine și scădea ani din 
vârsta reală a femeilor. 

Cei doi bărbaţi erau serviţi de două dintre fetele lor 
preferate, Muriel și Lily. Acestea purtau pantofi de mătase 
roșie și pălării enorme foarte complicate, dar erau complet 
dezbrăcate în rest. De afară se auzeau voci groase lălăind 
un cântec și o ceartă aprinsă, dar aici era pace, focul de 
cărbune pârâia ușor și fetele șușoteau între ele servind 
cina. Atmosfera îl destinse pe Micky, și acesta începu să se 
simtă mai puţin neliniștit din cauza împrumutului pentru 
calea ferată. Cel puţin avea un plan. N-avea de făcut decât 
să-l încerce. || privi pe Edward peste masă, chibzuind la 
prietenia fructuoasă pe care o avuseseră și o aveau. 
Fuseseră momente când aproape că-l îndrăgise pe Edward. 
Dependenţa acestuia era obositoare, dar ea îi permitea lui 
Micky să-l domine. Micky îl ajutase pe Edward și Edward îl 
ajutase pe Micky, și împreună gustaseră toate viciile celui 
mai sofisticat oraș din lume. 


După ce terminară de mâncat, Micky turnă din nou vin în 
pahare și spuse: 

— Mă însor cu Rachel Bodwin. 

Muriel și Lily chicotiră. 

Edward rămase cu gura căscată timp îndelungat, apoi 
spuse: 

— Nu te cred. 

Micky ridica din umeri. 

— Crezi ce vrei. Cu toate acestea, ăsta-i adevărul. 

— Vorbești serios? 

— Da! 

— Porcule! 

Micky se uită la prietenul lui cu surprindere. 

— Ce? De ce să nu mă însor? 

Edward se ridică și se aplecă peste masă, ameninţător. 

— Eşti un porc împuţit, Miranda, asta-i tot ce pot să-ţi 
spun. 

Micky nu prevăzuse o asemenea reacţie. 

— Ce dracu te-a apucat? întrebă el. Ce, tu nu te însori cu 
Emily Maple? 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Maică-ta. 

— Ei bine, nu mă-nsor cu nimeni. 

— De ce nu? Ai douăzeci și nouă de ani. La fel și eu. 
Oricărui bărbat îi vine timpul să-și procure aparenţa unei 
vieți de familie respectabilă. 

— La dracu’ cu viaţa de familie respectabila! urlă Edward 
și răsturnă masa. 

Micky sări în lături ca să se ferească de vesela spartă și 
de vinul șiroind. Cele două femei dezbrăcate se strânseră 
speriate într-un colţ. 

— Potolește-te! strigă Micky. 

— După atâţia ani! urlă Edward ca scos din minţi. După 
tot ce-am făcut pentru tine! 

Micky era năucit de furia lui Edward. Trebuia să-l 
liniștească. O asemenea scenă l-ar fi putut face și mai 
refractar ideii de căsătorie, și asta era exact opusul 


scopului lui Micky. 

— Doar nu e un dezastru, spuse el pe un ton foarte 
raţional. Asta n-are să schimbe nimic pentru noi. 

— Cum să nu schimbe! 

— Nu, n-are să se schimbe nimic. Vom continua să venim 
aici. 

Edward îl privi neîncrezător. Mai potolit, întrebă: 

— Serios? 

— Da. Și vom continua să mergem la club. De aia avem 
cluburi. Bărbaţii merg la club ca să scape de neveste. 

— Probabil că așa e. 

Ușa se deschise și April intră în trombă. 

— Ce-i cu zgomotul ăsta? întrebă ea. Edward, mi-ai spart 
porţelanurile? 

— lartă-mă, April. Plătesc pentru tot. 

Micky i se adresă lui April: 

— Tocmai îi explicam lui Edward că putem continua să 
venim aici și după ce se însoară. 

— Oh, Doamne, eu așa sper! spuse April. Dacă niciun 
bărbat căsătorit nu mi-ar trece pragul, ar trebui să închid 
localul. Și, răsucindu-se spre coridor, strigă: Sid! Adu o 
mătură! 

Spre ușurarea lui Micky, Edward își recăpătă calmul 
rapid. Micky spuse: 

— La începutul căsătoriei va trebui probabil să stăm 
câteva seri acasă și să dăm din când în când câte o serată. 
Dar după o vreme vom reveni la normal. 

Edward se încruntă. 

— Şi pe neveste nu le deranjează? 

Micky dădu din umeri. 

— Cui îi pasă dacă le deranjează sau nu? Ce poate să 
facă o nevastă? 

— Dacă e nemulțumită, bănuiesc că-i poate face zile 
negre soţului ei. 

Micky își dădu seama că Edward o lua pe maică-sa drept 
nevasta tipică. Din fericire, puţine femei erau la fel de 
ambitioase sau de deștepte ca Augusta. 


— Chestia e să nu fii prea bun cu ele, spuse Micky, 
vorbind pe baza celor observate la amicii lui căsătoriți de la 
Cowes Club. Dacă te porţi bine cu nevasta, ea va vrea să 
rămâi tot timpul lângă ea. Poarta-te dur cu ea și se va 
bucura să te vadă plecat seara la club și s-o lași în pace. 

Muriel își încolăci braţele în jurul gâtului lui Edward. 

— Totul va fi la fel când vei fi însurat, Edward, îţi promit 
eu, spuse ea. Și atunci ţi-o voi suge în timp ce îl priveşti pe 
Micky cum i-o trage lui Lily, exact așa cum îţi place. 

— Serios? întreba Edward cu un rânjet prostesc. 

— Normal. 

— Deci nu se va schimba chiar nimic, spuse el, privindu-l 
pe Micky. 

— Oh, ba da, zise acesta. Un singur lucru se va schimba - 
vei fi asociat la bancă! 


CAPITOLUL DOI - APRILIE 


1 


În sala de bal era o zăpușeală de baie turcească. Aerul 
mirosea a bere, a fructe de mare și a oameni nespălațţi. Pe 
scenă, o tânără îmbrăcată studiat în zdrenţe stătea în faţa 
unui panou pictat care se voia a reprezenta o cârciumă. În 
mână ţinea o păpușă în chip de prunc nou-născut și cânta 
despre cum fusese sedusă și abandonată. Publicul, stând la 
mese lungi de lemn, se legăna braţ la braţ și i se alătura la 
refren: „Şi n-a fost nevoie decât de-un piculeţ de gin!” 

Hugh cânta și el cât îl ţineau bojocii. Se simţea bine. 
Mâncase două litre de melci de mare, băuse câteva halbe 
de bere caldă cu gust de malţ și stătea înghesuit lângă 
Nora Dempster, o persoană pe lângă care să te tot 
înghesui. Aceasta avea un trup moale și plin de rotunjimi și 
un zâmbet fermecător, și se poate spune ca-i salvase viaţa 
lui Hugh. 

După vizita lui la Kingsbridge Manor, acesta căzuse în 
cea mai neagră depresie. Revăzând-o pe Maisie, fantomele 
trecutului i se treziră în suflet, și de când aceasta îl 
respinsese, aceste fantome îl hărțuiau zi și noapte. 

Hugh reușea să supravieţuiască în timpul zilei pentru că 
la muncă erau provocări și probleme care-l făceau să nu se 
mai gândească la durerea lui - era ocupat cu organizarea 
parteneriatului cu Madler and Bell, pe care asociaţii îl 
aprobaseră în cele din urma. Şi în curând avea să devină el 
însuși asociat, împlinindu-i-se astfel un vis. Dar seara nu 
avea tragere de inimă pentru nimic. Era invitat la 
numeroase petreceri, baluri și cine, căci acum era și el un 
membru al grupului Marlborough în virtutea prieteniei sale 
cu Solly, și deseori participa la acestea, dar dacă Maisie nu 
era acolo, se plictisea, iar dacă era și ea acolo, era nefericit. 
Așa că de cele mai multe ori, seara, rămânea în odaia lui 
gândindu-se la ea sau se plimba pe străzi în absurda 
speranţă de a o întâlni din întâmplare. 


Tot pe stradă o întâlnise și pe Nora. O pornise spre 
Oxford Street, ca să intre la Peter Robinson - o prăvălie 
care mai demult vindea textile, dar care acum se numea 
„magazin universal” - ca să-i cumpere un cadou soră-sii 
Dotty, și avea de gând să ia trenul spre Folkestone imediat 
după aceea. Dar era atât de nefericit că nu-și închipuia cum 
avea să dea ochii cu familia lui, și dintr-un fel de paralizie a 
minţii, era absolut incapabil de a alege un cadou. leșise din 
magazin cu mâna goală aproape de lăsarea serii, și în 
stradă se ciocnise pur și simplu de Nora. Aceasta se 
împiedicase, și Hugh o prinsese în braţe. 

Hugh n-avea să uite niciodată ce simţise ţinând-o în 
brațe. Deși era înfofolită în haine, trupul ei era moale și 
mlădios, iar ea era înmiresmată și caldă. Pentru o clipă, 
acea întunecată stradă londoneză dispăru și Hugh alunecă 
într-o lume închisă de încântare subită. Fata scăpă din 
mână cumpărătura împachetată, o vază de ceramică, și 
aceasta se zdrobi de trotuar. Ea scoase un ţipat de 
deznădejde și părea să izbucnească în plâns. Firește, Hugh 
insistă să îi cumpere altă vază. 

Fata avea douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani - 
cu un an sau doi mai tânără decât el. Avea un chip rotund 
și drăgălaș, și cârlionţi blonzi-nisipii îi ieșeau din bonetă. Era 
îmbrăcată cu haine ieftine, dar frumoase: avea o rochie de 
lână trandafirie cu flori brodate purtata peste o turnură, și o 
jacheta albastră de catifea, tivită cu blană de iepure. 
Vorbea cu accent cockney‘ tărăgănat. 

In timp ce cumpărau o alta vază, dintr-o vorbă în alta, 
Hugh ajunse să îi spună că nu se putea hotărî ce cadou să îi 
cumpere soră-sii. Nora îi sugeră să îi cumpere o umbrelă 
colorată, apoi stăruise să-l ajute pe Hugh să aleagă una. 

In cele din urmă, Hugh o conduse acasă cu o brișcă. Ea îi 
spusese că locuia cu tatăl ei, care era comerciant ambulant 
de medicamente brevetate. Mama ei murise. Nora locuia 


4 Accent specific claselor muncitoare din Londra 
(n.tr.) 


într-un cartier mai puţin bun decât își închipuise Hugh - un 
cartier mai degrabă muncitoresc decât mic-burghez. 

Hugh presupunea că nu avea s-o mai vadă niciodată pe 
fata respectivă, iar la Folkestone petrecuse toată duminica 
gândindu-se la Maisie, ca de obicei. Luni primi la bancă un 
bileţel de la Nora, care îi mulțumea pentru amabilitate: 
Hugh îi observă scrisul de mână feminin, mărunt și îngrijit 
înainte să mototolească biletul și să-l arunce în coșul de 
gunoi. 

A doua zi, ieșind din bancă la ora prânzului pentru a 
merge la un bistrou să mănânce o porţie de cotlet de miel, 
Hugh o zărise pe stradă îndreptându-se către el. La început 
nu o recunoscuse, ci doar se gândise ce drăguță este, dar 
ea îi zâmbise și el își adusese aminte de ea. Hugh își 
scosese pălăria, iar ea se oprise să vorbească. li spusese, 
înroșindu-se puţin, că lucra ca ajutor la un fabricant de 
corsete și că trecuse pe la un client și acum se întorcea la 
magazin. Împins de un impuls subit, Hugh o invitase să 
meargă la dans cu el în seara aceea. 

Ea spusese că i-ar fi plăcut să meargă, dar că nu avea 
nicio pălărie decentă, așa că el o luase imediat la un 
magazin de pălării și îi cumpărase una, rezolvând astfel 
problema numaidecât. 

O bună parte din aventura lor se desfășură mai apoi la 
cumpărături. Nora nu avusese niciodată mai nimic și își 
exprima fără rezerve bucuria pentru darea de mână a lui 
Hugh. Acesta, la rândul lui, era încântat să-i cumpere 
mănuși, pantofi, o haină, brățări și orice voia ea. Sora lui, cu 
înţelepciunea celor doisprezece ani ai săi, proclamase că 
Nora îl place numai pentru că are bani. Hugh râse și spuse: 

— Dar cine m-ar iubi pe mine pentru cum arăt? 

Nu și-o scosese încă pe Maisie din minte - ba din contra, 
se gândea la ea în fiecare zi - dar amintirile nu-l mai 
aruncau în profunde stări de deznădejde. Dar acum avea 
un motiv să privească înainte - la următoarea întâlnire pe 
care o avea cu Nora. În câteva săptămâni, aceasta îi 
dăduse din nou pofta de viață. 


În timpul uneia dintre ieșirile lor la cumpărături o 
întâlniră pe Maisie într-un magazin de blănuri din Bond 
Street. Hugh le prezentă pe cele două femei cam stânjenit. 
Nora fu din cale-afară de încântată s-o cunoască pe 
doamna Solomon Greenbourne. Maisie îi invită la ceai 
acasă la ea în Piccadilly. În aceeași seara, Hugh se întâlni 
cu Maisie la un bal și, spre surprinderea lui, aceasta se 
arătă destul de lipsită de amabilitate faţa de Nora. 

— Îmi pare rău, dar chiar nu îmi place, spuse Maisie. Îmi 
dă impresia unui persoane lacome și fără inimă și nu cred 
că te iubește câtuși de puţin. Pentru numele lui Dumnezeu, 
să nu cumva s-o iei de nevastă! 

Hugh fu rănit și jignit. Hotări că de fapt Maisie era doar 
geloasă. În orice caz, nu avea niciun gând să se însoare. 

Când spectacolul de music-hall se termină, Hugh și Nora 
ieșiră afară în ceața groasă îmbibată de funingine care se 
rostogolea pe străzi. Își înfășurară fularele în jurul gâtului şi 
pe gură și o porniră spre casa Norei în Camden Town. 

Atmosfera era ca sub apă. Toate sunetele erau înăbușite, 
și oamenii și lucrurile apăreau brusc din ceaţă: o prostituată 
stând sub un felinar, un beţivan clătinându-se în pragul 
unui local, un poliţist patrulând, un maturator de stradă 
traversând, o trăsura cu felinar dispărând pe drum, un 
câine plouat la marginea drumului, o pisică cu ochii lucitori 
în fundul unei străduţe. Hugh și Nora se ţineau de mână și 
se opreau din când în când unde era mai întuneric, își 
coborau fularele și se sărutau. Buzele Norei erau moi și 
primitoare, și fata îl lăsă pe Hugh să-și strecoare mâinile în 
haină și să-i mângâie sânii. Ceaţa crea o atmosferă 
capitonată, secretă și romantică. 

De obicei, Hugh se despărțea de ea la colţul străzii, dar 
astă-seară, din cauza ceţii, o conduse până la ușă. Vru s-o 
mai sărute și acolo, dar îi era teamă ca tatăl ei să nu 
deschidă dintr-odată ușa și să-i prindă. Dar Nora îl surprinse 
spunând: 

— N-ai vrea să vii înăuntru? 

Hugh nu fusese niciodată în casa Norei. 


— Dar ce va gândi tatăl dumitale? 

— E dus la Huddersfield, spuse ea deschizând ușa. 

Inima lui Hugh începu să bată mai tare când acesta 
pătrunse înăuntru. Nu știa sigur ce avea să se întâmple, dar 
cu siguranţă avea să fie palpitant. O ajută pe Nora să-și dea 
jos pelerina, dar ochii i se ţintuiră cu jind pe curbele fetei, 
care se ascundeau sub rochia ei albastră precum cerul. 

Casa era mică, și mai mică decât casa maică-sii de la 
Folkestone. Scările ocupau cea mai mare parte din antreul 
strâmt. In antreu erau doua uși, care dădeau probabil într-o 
cameră de zi și o bucătărie în fundul casei. La etaj erau 
probabil două dormitoare, iar în bucătărie o cadă de 
tinichea și o toaletă în fundul curții. 

Hugh își puse pălăria și haina în cuier. Un căţel lătră în 
bucătărie, și Nora deschise ușa, lăsând în hol un terier 
scoţian negru cu o panglică albastră la gât. Căţelul o salută 
bucuros pe Nora, apoi îl înconjură pe Hugh circumspect. 

— Blackie are grijă de mine când tăticul e plecat, spuse 
ea, iar Hugh prinse cele două sensuri ale spuselor ei. 

O urmă pe Nora în camera de zi. Mobila era veche și 
roasă, dar Nora înveselise camera cu lucruri pe care le 
cumpăraseră împreună: perne vesele, un preș colorat și un 
tablou reprezentând castelul Balmoral. Nora aprinse o 
lumânare și trase perdelele. 

Hugh stătea în mijlocul camerei, neștiind ce să facă, până 
când ea îl scoase din încurcătură spunând: 

— Vezi dacă poți aprinde focul. 

In vatra căminului mai erau câţiva tăciuni aprinși și Hugh 
puse peste ei niște surcele și însufleţi focul cu ajutorul unor 
foale mici. 

Când termină, se întoarse și o văzu pe Nora stând pe 
canapea. Aceasta își scosese pălăria și își lăsase părul pe 
spate. Nora bătu ușor cu palma pe perna de alături, iar 
Hugh se așeză ascultător. Blackie îl privi cu invidie și Hugh 
se întreba în cât timp putea scoate cățelul din cameră. 

Hugh și Nora se luară de mână și stătura așa, privind 
focul. Hugh se simţea liniștit. Nu-și putea închipui că ar 


vrea să facă altceva întreaga viaţă. După o vreme începu 
să o sărute pe Nora din nou. Șovăitor, îi puse mâna pe 
piept. Acesta era tare și îi umplea palma lui Hugh. Il strânse 
ușor în mână și Nora respiră adânc. Hugh nu se simţise atât 
de bine de ani de zile, și-și dorea mai mult. O sărută și mai 
aprins, mângâindu-i sânii. 

Încet, încet, Nora alunecă pe spate până când Hugh era 
pe jumătate lungit peste ea. Amândoi începură să respire 
adânc. Hugh era sigur că Nora îi simţea mădularul apăsat 
de coapsa ei rotundă. Undeva în minte auzea vocea 
conștiinței spunându-i că profita de o tânără în absenţa 
tatălui ei, dar vocea aceea era slabă și nu putea învinge 
dorinţa care se ridica în el ca lava unui vulcan. 

Hugh voia s-o atingă în locurile cele mai intime. Își puse 
mâna între picioarele ei. Ea se încorda imediat și cățelul 
începu să latre, simțind atmosfera încărcată. Hugh se dădu 
puţin la o parte și spuse: 

— Hai să scoatem cățelul afară. 

Nora părea tulburata: 

— Poate c-ar fi mai bine să ne oprim. 

Hugh nu putea suferi ideea de a se opri. Dar cuvântul 
„poate” îi dădu speranţe. 

— Nu mă pot opri acum, spuse el. Scoate cățelul afară. 

— Dar... nici măcar nu suntem logodiţi, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Ne-am putea logodi, spuse el fără să gândească. 

Ea păli ușor. 

— Vorbești serios? 

Hugh își puse aceeași întrebare. Privise această relaţie 
de la bun început ca un amuzament, nu ca pe o curte 
serioasă. Cu toate acestea, numai cu câteva clipe înainte se 
gândise cât de mult i-ar plăcea să-și petreacă restul vieţii 
ţinând-o de mână pe Nora în faţa focului. Chiar voia s-o ia 
de nevastă? Își dădu seama că își dorea acest lucru - de 
altfel, nu-și dorea nimic mai mult pe lume. Aveau să fie 
probleme, cu siguranţă. Familia ar spune că această 
căsătorie este sub condiţia lui. Puteau merge la dracu' cu 


toții. Avea douăzeci și șase de ani, câștiga o mie de lire pe 
an și era pe cale de a deveni asociat la una dintre cele mai 
renumite bănci din lume - putea să se însoare cu cine îi 
plăcea. Maică-sa avea să fie tulburată de această decizie, 
dar urma să-l susţină: avea să-și facă griji, dar și să fie 
bucuroasă să-și vadă fiul fericit. lar ceilalți puteau spune ce 
pofteau. Oricum nu îl ajutaseră pe Hugh cu nimic niciodată. 

Hugh o privi pe Nora, trandafirie și drăgălașă și dulce, 
sprijinită pe canapeaua ponosită, cu părul desfăcut pe 
umerii goi. O dorea din toată fiinţa lui, aici, numaidecât. 
Fusese singur prea mult timp. Maisie era de-acum stabilită 
la casa ei împreuna cu Solly și nu avea să fie a lui niciodată. 
Era timpul să aibă și el pe cineva cald și moale cu care să-și 
împartă viaţa și patul. De ce nu pe Nora? 

Pocni din degete către căţel: 

— Hai aici, Blackie! 

Căţelul se apropie prudent. Hugh îl mângâie pe cap și 
prinse în mână panglica din jurul gâtului. 

— Hai și păzeşte antreul, spuse el și scoase cățelul afară, 
închizând apoi ușa. 

Acesta lătră de două ori, după care se lasă tăcerea. 

Hugh se așeză lângă Nora și îi luă mâna. Ea îl privi 
circumspectă. Hugh spuse: 

— Nora, vrei să fii soția mea? 

Nora se înroși toată. 

— Da, vreau. 

Hugh o sărută. Ea își deschise gura și îi răspunse 
pasional. El o atinse pe genunchi. Ea îi luă mâna și i-o 
conduse pe sub jupoanele rochiei în sus, printre picioare, 
până la încheietura coapselor. Prin flanela lenjeriei ei 
intime, Hugh îi simţea părul aspru și carnea moale a 
sexului. Buzele ei alunecară peste obrazul lui până la 
ureche, și Nora șopti: 

— Hugh, dragul meu, iubește-mă în seara aceasta, acum. 

— Da, spuse el cu voce răgușită, da... 


2 


Balul mascat al ducesei de Tenbigh fu primul mare 
eveniment al sezonului monden londonez din 1879. Toată 
lumea vorbea despre el deja cu luni înainte. Lumea cheltuia 
averi pe costume și se preta la orice pentru a obţine o 
invitaţie. 

Augusta și Joseph Pilaster nu erau invitaţi. Lucrul acesta 
nu era deloc surprinzător: cei doi nu făceau parte din cel 
mai înalt eșalon al societăţii londoneze. Dar Augusta își 
dorea să meargă, și își pusese în minte că avea să fie acolo. 

De îndată ce află despre bal, îi pomeni despre el lui 
Harriet Morte, al cărei răspuns fu o privire jenată, și în rest, 
tăcere. În calitate de doamnă de onoare a reginei, Lady 
Morte avea o mare putere socială, și pe deasupra mai era și 
verișoară îndepărtată cu ducesa de Tenbigh. Dar nu se oferi 
să-i procure Augustei o invitaţie. 

Augusta verifică imediat contul lui Lord Morte la Banca 
Pilaster și descoperi că acesta avea un minus de o mie de 
lire. A doua zi, lordul primi o scrisoare din partea băncii, 
care îl întreba când credea că-și putea regulariza situaţia. 

Augusta îi făcu o vizită lui Lady Morte în aceeași zi. Se 
scuză, spunând ca scrisoarea fusese o eroare și că 
funcţionarul care o trimisese fusese concediat. Apoi pomeni 
iar de bal. 

Chipul de obicei impasibil al lui Lady Morte fu animat 
timp de o clipa de un străfulger de ură curată în momentul 
în care aceasta înţelese târgul care i se propunea. Augusta 
nu se crampona deloc. N-avea nicio dorinţă ca Lady Morte 
s-o placă - voia doar să se folosească de ea. lar Lady Morte 
se afla în faţa unei alegeri simple: să-și folosească influenţa 
pentru a-i face rost Augustei de o invitaţie sau să găsească 
o mie de lire pentru a-și regulariza contul. Aceasta alese 
soluția cea mai simpla, și invitaţiile la bal sosiră la casa 
Augustei a doua zi. 

Augusta era acum nemulțumită ca Lady Morte n-o 
ajutase de bunăvoie. Era jignitor ca trebuise să-i forțeze 


mâna. Plină de ciudă, Augusta îi ceru o invitaţie și pentru 
Edward. 

Augusta avea să se deghizeze în regina Elisabeta, iar 
Joseph în contele de Leicester. In seara balului cinară 
acasă, apoi se schimbară. Când fu gata cu îmbrăcatul. 
Augusta trecu în camera lui Joseph ca să-l ajute cu 
costumul și să stea de vorba cu el despre nepotul Hugh. 

Era exasperată că acesta avea să fie investit ca asociat 
în același timp cu Edward. Dar și mai grav era faptul că 
toată lumea știa că Edward devenea asociat numai pentru 
că se căsătorise și primise 250 000 de lire pe care să-i 
investească în bancă, pe când Hugh devenea asociat 
pentru ca adusese profituri spectaculoase prin afacerea cu 
Madler and Bell din New York. Ba lumea vorbea deja chiar 
de posibilitatea ca Hugh să devină într-o bună zi președinte 
al băncii. Augusta scrâșnea din dinţi la aceasta idee. 

Promovarea celor doi avea să aibă loc la sfârșitul lui 
aprilie, când contractul anual de asociere era înnoit oficial. 
Dar la începutul acelei luni, spre încântarea Augustei, Hugh 
făcu incredibila prostie de a se însura cu o mică muncitoare 
rotofeie din Camden Town. 

Episodul cu Maisie petrecut cu șase ani înainte era un 
semn că lui Hugh îi plăceau fetele de mahala, dar Augusta 
nu îndrăznise să se gândească niciodată că acesta avea să 
se însoare cu una. Hugh se însurase fără să bată toba, la 
Folkestone, numai în prezenţa mamei, a surorii lui și a 
tatălui miresei, și apoi puse întreaga familie în faţa faptului 
împlinit. 

Aranjându-i gulerul elisabetan lui Joseph, Augusta spuse: 

— Presupun că va trebui să reconsideri numirea lui 
Edward ca asociat, acum că s-a căsătorit cu o slujnică. 

— Nu e slujnică, ci corsetieră. Sau mai bine zis, era. 
Acum e doamna Pilaster. 

— Cu toate acestea, un asociat la Banca Pilaster nu poate 
fi însurat cu o fată de prăvălie. 

— Trebuie să spun că sunt de părere că poate fi însurat 
cu cine vrea el. 


Augusta se temuse că Joseph avea să adopte această 
poziţie. 

— N-ai spune asta dacă ar fi vorba despre o urâtă, o 
ciolănoasă sau o ursuză. Ești atât de îngăduitor pentru că e 
drăguță și cochetă. 

— Pur și simplu nu văd unde e problema. 

— Un asociat se întâlnește cu șefi de cabinet, diplomaţi, 
oameni însemnați de afaceri. Nora nu va ști cum să se 
poarte. Ar putea face ceva stânjenitor în orice clipă. 

— Aceste lucruri se învaţă. Joseph șovăi, apoi continuă: 
Mi se pare câteodată că uiţi de unde vii tu însăţi, draga 
mea. 

Augusta se îmbăţoșă numaidecât, ofensată: 

— Tatăl meu a avut trei prăvălii! spuse ea cu tărie. Cum 
îndrăznești să mă compari cu târâtura aceea!? 

Joseph bătu imediat în retragere: 

— Bine, îmi cer scuze. 

Augusta era absolut jignită: 

— În afară de aceasta, eu n-am lucrat niciodată în 
prăvăliile tatei, spuse ea. Am fost crescută să devin o 
doamnă. 

— Mi-am cerut scuze, hai să nu mai vorbim despre asta. 
Acum trebuie să plecăm. 

Augusta strânse din dinţi și tăcu, dar înlăuntrul ei 
continua să fiarbă. 

Edward și Emily îi așteptau în verandă, costumaţi în 
Henric al Il-lea și Alienor de Aquitania. Edward avea 
probleme cu jartierele din șnur aurit, și spuse: 

— Duceţi-vă înainte, mamă, și trimite trăsura înapoi după 
noi. 

Dar Emily interveni imediat: 

— Ah, nu! Vreau să plec acum! Îți aranjezi jartierele pe 
drum. 

Emily avea ochi mari, albaștri, și un chip drăgălaș de 
fetiţă. Arăta fermecător în rochia ei de secolul al XII-lea, 
brodată, peste care purta o pelerină, iar pe cap, un voal 
lung. Cu toate acestea, Augusta avusese surpriza să 


descopere că Emily nu era atât de timidă precum părea. În 
timpul pregătirilor de nuntă, se dovedise clar că aceasta 
avea propriile dorințe. Emily îi acordase cu bucurie mână 
liberă Augustei în ceea ce privea organizarea mesei, dar 
stăruise, și chiar cu destulă de încăpățânare, să aranjeze 
lucrurile așa cum voia ea în privinţa rochiei de mireasă și a 
domnișoarelor de onoare. 

Luându-și locul în trăsura care o porni spre bal, Augusta 
își aduse aminte vag că mariajul dintre Henric al II-lea și 
Alienor fusese agitat. Augusta spera că Emily n-avea să-i 
dea prea multă bătaie de cap lui Edward. Acesta era prost 
dispus de la nuntă încoace, și Augusta bănuia că nu mergea 
ceva bine. Încercase să afle trăgându-l ușor de limbă pe 
Edward, dar acesta nu dorise să spună nimic. 

În orice caz, ceea ce conta era că se însurase și că avea 
să devină asociat la bancă. Era așadar rezolvat. Restul se 
putea aranja. 

Balul începu la zece și jumătate, iar familia Pilaster sosi la 
timp. Luminile se revărsau de la toate ferestrele Casei 
Tenbigh. Afară se afla deja o ceată de curioși, iar în Park 
Lane un șir de trăsuri așteptau să intre în curte. Mulțimea 
aplauda fiecare costum când invitaţii coborau din trăsuri și 
urcau scările către ușa casei. Privind peste mulţime în 
timpul așteptării, Augusta văzu intrând în casa pe Antoniu 
și Cleopatra, mai multe „capete rotunde” și „cavaleri“, 
două zeițe grecești și trei Napoleoni. 

În cele din urmă și trăsura lor ajunse la uşă și ieșiră. 
Odată ajunși în casă, trebuiră să stea la o alta coadă, care 
se întindea de jos din antreu, de-a lungul curbei scărilor, 
până sus în capul treptelor, unde ducele și ducesa de 
Tenbigh, costumaţi ca Solomon și regina din Saba, îi 


5 Termenii „capete rotunde“  (Roundheads) și 
„cavaleri“ (Cavaliers) se refera la susținătorii 
parlamentului și ai lui Oliver Cromwell, respectiv ai 
monarhiei și ai regelui Carol I al Angliei în Războiul Civil 
Englez (1642-1651). (n.tr.) 


întâmpinau pe musafiri. Holul era împânzit cu flori, iar un 
grup de muzicieni cântau ca să-i întreţină pe cei care 


așteptau. 
In urma familia Pilaster veneau Micky Miranda - care 
fusese invitat graţie statutului său de diplomat - și 


proaspăta lui soţie Rachel. Micky arata mai chipeș ca 
niciodată înfășurat în mătasea roșie a costumului său, care- 
| reprezenta pe cardinalul Wolseley. În momentul în care îl 
văzu, Augusta simţi că inima începe să îi bată cu putere. O 
măsură cu un ochi critic pe soţia lui Micky. Aceasta alesese, 
în mod surprinzător, să se deghizeze în tânără sclavă. 
Augusta îl încurajase pe Micky să se căsătorească, dar nu-și 
putea reprima un sentiment de gelozie fața de fata aceasta 
comună care-i câștigase mâna lui Micky. Rachel îi întoarse 
privirea cu calm și îl luă pe Micky de braţ cu un gest 
posesiv după ce acesta sărută mâna Augustei. 

Urcând încet scările, Micky îi spuse lui Rachel: 

— Ambasadorul spaniol e și el aici - să fii neapărat 
drăguță cu el. 

— Fii tu drăguţ cu el, spuse Rachel pe un ton sec - mie- 
mi pare cleios ca un melc. 

Micky se încruntă, dar nu mai zise nimic. Cu punctele ei 
de vedere extreme și cu felul ei de a și le exprima, Rachel 
ar fi fost o soţie mai potrivita pentru un gazetar care se 
ocupă de campanii de presă sau pentru un membru radical 
al parlamentului. Augusta simţea că Micky ar fi meritat o 
soţie mai frumoasă și mai puţin excentrică. 

Mai sus pe scări, Augusta zări o altă pereche de proaspăt 
căsătoriţi: Hugh și Nora. Hugh era membru al grupului 
Marlborough pentru că era prieten cu familia Greenbourne 
și, spre marea supărare a Augustei, acesta era invitat peste 
tot. Hugh era costumat în rajah indian, iar Nora părea să fie 
un îmblânzitor de șerpi, purtând o rochie cu paiete crăpata 
ca să lase la vedere niște șalvari. Niște șerpi artificiali i se 
încolăceau pe braţe și pe picioare, în timp ce un altul își 
odihnea capul din papier mâché pe generosul ei piept. Pe 
Augusta o trecură fiorii. 


— Soţia lui Hugh este de o vulgaritate imposibilă, îi șopti 
ea lui Joseph. 

Joseph avea tendinţa de a fi îngăduitor. 

— E doar un costum de bal mascat, la urma urmei. 

— Niciuna dintre femeile de aici nu a avut prostul gust de 
a-și arăta picioarele. 

— Nu văd nicio diferenţă între niște pantaloni largi și o 
rochie. 

Augusta se gândi scârbită că lui Joseph îi plăcea probabil 
să se uite la picioarele Norei. O asemenea femeie putea să 
întunece minţile unui bărbat atât de ușor! 

— Pur și simplu nu cred că este demnă de a fi soția unui 
asociat al Băncii Pilaster. 

— Nora nu va avea de luat nicio hotărâre financiară. 

Augustei îi venea să urle de ciudă. Faptul că Nora 
provenea din clasa de jos nu constituia o vină în ochii lui 
Joseph, era limpede. Trebuia ca aceasta să facă ceva de 
neiertat înainte ca acesta și asociaţii să se întoarcă 
împotriva lui Hugh. 

lată o idee... 

Mânia Augustei se stinse tot atât de repede pe cât se 
aprinsese. Augusta se gândea acum ca poate exista totuși 
vreo posibilitate de a o vâri pe Nora în necaz. Se uita din 
nou în sus pentru a-și studia prada. 

Nora și Hugh stăteau de vorbă cu atașatul diplomatic 
maghiar, contele de Tokoly, un om cu moravuri îndoielnice, 
care era deghizat, în mod grăitor, în Henric al VIII-lea. 
Augusta chibzui cu răutate că Nora era exact tipul de fată 
care l-ar fi putut seduce pe conte. Doamnele respectabile 
ar fi fost în stare să se refugieze în celălalt capăt al odăii 
numai ca să evite să stea de vorba cu acesta, dar, cu toate 
acestea, contele trebuia invitat peste tot pentru că era un 
diplomat cu vechime. Hugh nu arăta niciun semn de 
dezaprobare văzând-o pe soţia lui clipind din gene la 
bătrânul desfrânat. Ba din contră, chipul lui Hugh exprima 
numai iubire. Era încă prea îndrăgostit ca să-i găsească 
Norei vreun cusur. Aceasta situaţie nu avea să dureze mult 


timp. 

— Nora stă de vorbă cu de Tokoly, șopti Augusta la 
urechea lui Joseph. Ar face mai bine să fie atentă la 
reputaţia ei! 

— Să nu fii nepoliticoasă cu el, răspunse Joseph tăios. 
Sperăm să adunăm doua milioane de lire pentru guvernul 
lui. 

Augustei nu-i păsa câtuși de puţin de Tokoly. Îşi bătea în 
continuare capul cu Nora. Fata era extrem de vulnerabilă 
acum, când totul îi era încă necunoscut și nu avusese încă 
timp să-și însușească manierele clasei de sus. Dacă ar fi 
putut fi adusă într-o situaţie dezonorantă cumva astă-seară, 
de preferat în fața Prințului de Wales... 

Tocmai în timp ce Augusta se gândea la prinţ, afară se 
auziră urale, semn că alaiul regal sosise. 

O clipă mai târziu, prinţul și prinţesa Alexandra își făcură 
apariţia, costumaţi ca regele Arthur și regina Guenievra, 
urmaţi de cei din anturajul lor, deghizați în cavaleri cu 
armuri și domniţe medievale. Muzicienii întrerupseră abrupt 
valsul de Strauss și începură să cânte imnul naţional. Toţi 
invitaţii din verandă se înclinară și făcură reverenţe, iar 
lumea care stătea la coadă pe scări se dădu la o parte ca 
un val când alaiul regal urcă scările. Făcându-i o reverență, 
Augusta își spuse în gând ca prinţul se îngrașă pe an ce 
trecea. Augusta nu vedea exact dacă în barba prinţului 
apăruseră fire albe, dar cu siguranţă părul de pe cap îi era 
tot mai răsfirat. Se gândea mereu cu compasiune la 
prinţesa aceea drăgălașă, care trebuia să înghită atâtea din 
partea risipitorului și afemeiatului ei de soț. 

La capul scărilor, ducele și ducesa le urară bun venit 
musafirilor lor regali și îi invitară în sala de bal. Invitaţii de 
pe trepte urcară mai sus ca să-i urmeze. 

In lunga sală de bal, de-a lungul pereţilor, erau aranjate 
grămezi de flori de la serele reședinței de ţară a familiei 
Tenbigh, iar luminile miilor de lumânări străluceau 
reflectate în oglinzile înalte dintre ferestre. Lacheii care 
ofereau șampanie invitaţilor erau îmbrăcaţi precum curtenii 


elisabetani, în vestă de epocă și pantaloni colanțţi. Prinţul și 
prinţesa fură invitaţi să se așeze pe o estradă la capătul 
sălii. Fusese stabilit ca unele dintre cele mai spectaculoase 
costume să defileze prin faţa invitaţilor regali, așa că de 
îndată ce aceștia se așezară, primul grup își făcu intrarea 
dinspre salon. 

Un grup de oameni se adună în jurul estradei, iar Augusta 
se trezi umăr la umăr cu contele de Tokoly. 

— Ce fată încântătoare, soția nepotului dumneavoastră, 
doamna Pilaster! spuse acesta. 

Augusta îi oferi un surâs rece. 

— Ce generos din partea dumneavoastră să spuneţi asta, 
domnule conte! 

Acesta își ridică o sprânceană. 

— Îmi pare ca ghicesc un ușor dezacord pe chipul 
dumneavoastră?! Cu siguranţa dumneavoastră v-aţi fi dorit 
ca Hugh să-și aleagă o soţie de condiţia lui. 

— Cunoașteţi răspunsul fără să vi-l dau eu. 

— Dar fata este de un farmec irezistibil! 

— Fără îndoială. 

— O voi invita la dans mai târziu. Credeţi ca va primi? 

Augusta nu-și putu rețin o replica acidă: 

— Sunt sigură. Nu e prea pretențioasă. 

li întoarse spatele contelui. Cu siguranţţă era prea mult 
să spere că Nora ar putea pricinui vreun incident cu 
contele... 

Augustei îi veni dintr-odată o idee. 

Contele era factorul cel mai important. Dacă reușea să îl 
aducă în preajma Norei, combinaţia putea fi explozivă. 

Augusta nu-și putea opri năvala gândurilor. Astă-seară 
era ocazia ideală. Trebuia să facă ceva acum. 

Puțin gâtuită de emoție, Augusta se uită în jur, îl reperă 
pe Micky și se duse la el. 

— Aș vrea să te rog să îmi faci un serviciu, chiar acum, 
cât mai repede, spuse ea. 

Micky o privi complice. 

— Orice, șopti el. 


Augusta se făcu a nu înţelege insinuarea din cuvintele lui 
Micky. 

— Îl cunoști pe contele de Tokoly? 

— Desigur. Noi diplomaţii ne cunoaștem cu toţii între noi. 

— Spune-i că Nora nu e cu nimic mai bună decât cum ar 
trebui să fie. 

Gura lui Micky se strâmbă într-o jumătate de zâmbet. 

— Doar atât? 

— Poţi să dai detalii, dacă dorești. 

— Să sugerez că știu lucrul acesta din... să spunem... 
experienţa personală? 

Discuţia începea să depășească limitele decenţei, dar 
ideea lui Micky era bună, așa că Augusta dădu din cap a 
încuviinţare: 

— Chiar mai bine. 

— Ştiţi ce va face? întreba Micky. 

— Nădăjduiesc că îi va face o propunere indecentă. 

— Dacă asta doriţi... 

— Da. 

Micky se înclină. 

— Sunt sclavul dumneavoastră, în aceasta și în toate. 

Augusta alungă efectul complimentului cu un gest de 
nerăbdare - era prea emoţionată ca să stea s-asculte 
glumițe galante. Se uită după Nora și o văzu holbându-se 
cu mirare la decorul luxos și la costumele extravagante: 
fata nu mai văzuse așa ceva în viața ei. Era cu totul 
nepregătită. Fără a mai sta să chibzuiască, Augusta își făcu 
imediat loc prin mulţime și se îndreptă spre Nora. 

li spuse la ureche: 

— Un sfat... 

— ...pentru care vă voi fi recunoscătoare, sunt sigură, 
spuse Nora. 

Precis ca Hugh avusese grija să i-o descrie Norei pe 
Augusta în termeni răutăcioși, dar, spre meritul fetei, 
aceasta nu arăta niciun semn de ostilitate. Nu părea să-și fi 
format încă vreo părere despre Augusta, și nu era nici 
amabilă, nici rece cu aceasta. 


Augusta zise: 

— Am observat ca vorbeai cu contele de Tokoly. 

— Un boșorog libidinos, spuse Nora imediat. 

Augusta tresări la aceasta grosolănie, dar continuă: 

— Ai grija cu el, dacă îţi pasă de reputaţia dumitale. 

— Să am grijă? întrebă Nora. Ce vreţi să spuneţi mai 
exact? 

— Rămâi politicoasă cu el, bineînţeles, dar orice s-ar 
întâmpla, nu-l lăsa să-și ia nasul la purtare. Cel mai mic 
semn de încurajare îi e de ajuns, și dacă nu e pus la punct 
imediat, poate deveni foarte jenant. 

Nora dădu din cap a înţelegere. 

— Nu vă faceţi griji, știu eu cum să mă port cu bărbaţii de 
genul asta. 

Hugh stătea de vorba în apropiere cu ducele de 
Kingsbridge. Deveni suspicios de îndată ce o observă pe 
Augusta, și veni imediat lângă soţia lui. Dar Augusta 
spusese deja ce avusese de spus și se îndepărta ca să 
privească parada de costume. lși făcuse treaba, și 
seminţele erau sădite. Acum nu avea decât să aștepte cu 
sufletul la gură și să spere că totul avea să se desfășoare 
așa cum voia. 

Prin faţa prinților tocmai treceau câţiva membri ai 
grupului Marlborough, printre care și ducele și ducesa de 
Kingsbridge și Solly și Maisie Greenbourne. Aceștia erau 
îmbrăcaţi ca potentaţi orientali - şahi, pașale și sultane - și, 
în loc să se încline și să facă reverenţe, îngenuncheară și 
făcură temenele, spre hazul rotofeiului prinţ și a mulțimii 
care îi aplauda. Augusta o ura pe Maisie Greenbourne, dar 
acum aproape că nici n-o observă. Mintea ei învârtea fără 
încetare zecile de posibilităţi. Micul ei complot putea fi 
compromis în mii de feluri: Tokoly ar putea fi sedus de 
exemplu de o altă mutrișoară drăgălașă, Nora putea să se 
comporte cu el politicos sau Hugh putea să se ţină prea 
aproape de Nora pentru ca de Tokoly să facă ceva 
necuviincios. Dar cu puţin noroc, drama pe care o urzise 
avea să-și urmeze cursul scontat - și atunci avea să iasă cu 


scandal. 

Parada era pe sfârșite când, spre marea ei supărare, 
Augusta îl văzu pe David Middleton făcându-și loc prin 
mulţime în direcţia ei. 

Augusta îl văzuse ultima dată cu șase ani în urmă, când 
acesta o întrebase despre moartea fratelui său mai mic 
Peter la Școala Windfield, și când Augusta îi spusese că cei 
doi martori, Hugh Pilaster și Antonio Silva, erau în 
străinătate. 

Dar acum Hugh se întorsese și Middleton era din nou la 
faţa locului. Cum ajunsese un simplu avocat să fie invitat la 
o asemenea petrecere măreaţă? Augusta își aminti vag că 
Middleton era o rudă îndepărtată a ducelui de Tenbigh. Nu 
avusese cum să prevadă așa ceva. Situaţia se putea 
transforma într-un dezastru. „Nu mă pot gândi la toate!” își 
spuse ea înnebunită. 

Spre disperarea Augustei, Middleton se duse întins la 
Hugh. ` 

Augusta se dădu mai aproape. Il auzi pe Middleton 
spunând: 

— Bună, Pilaster, am auzit că te-ai întors în Anglia. Mă 
mai ţii minte? Sunt fratele lui Peter Middleton. 

Augusta se întoarse cu spatele pentru ca cei doi să nu o 
observe și își ciuli urechea ca să audă discuția peste 
zumzetul de conversații din jurul ei. 

— Da, te mai țin minte - ai fost la anchetă, spuse Hugh. 
Permite-mi să ţi-o prezint pe soția mea. 

— Încântat de cunoștință, doamnă Pilaster, spuse 
Middleton mai mult de formă, apoi se întoarse din nou către 
Hugh. Ştii, n-am fost niciodată convins de rezultatul acelei 
anchete. 

Augustei îi îngheţă sângele în vine. Middleton trebuia să 
fie de-a dreptul obsedat ca să aducă atât de brusc vorba de 
un subiect atât de nepotrivit la un bal mascat. Era 
insuportabil. Bietul Teddy n-avea să scape niciodată de 
bănuielile acelea din trecut? 

Nu putu auzi ce îi răspunse Hugh, dar acesta vorbise cu 


un ton neutru și precaut. 

Vocea lui Middleton era mai puternică, așa că Augusta îi 
putu discerne vorbele: 

— Trebuie să știi ca nimeni din școală n-a dat crezare 
poveștii lui Edward cum că acesta a încercat să-l salveze pe 
fratele meu de la înec. 

Augusta era paralizată de frică pentru ce avea să-i 
răspundă Hugh, dar acesta continua să fie circumspect și 
spuse ceva cum că erau mulţi ani de atunci. 

Augusta se pomeni dintr-odată cu Micky lângă ea. Chipul 
lui exprima politeţea cea mai detașată, dar Augusta îi 
observă crisparea din trup. 

— Tipul ala nu e Middleton? o întreba el la ureche. 

Aceasta dădu din cap. 

— Mi s-a părut ca-l recunosc. 

— Ssst, ia ascultă. 

Middleton devenise ușor agresiv: 

— Eu cred că dumneata știi adevărul despre ce s-a 
întâmplat, spuse el cu o intenţie provocatoare. 

— Chiar așa? 

Vorbele lui Hugh se auzeau mai bine acum că acesta 
devenise mai puţin amabil. 

— lartă-mi tonul brutal, Pilaster. Este vorba de fratele 
meu. Ani de zile m-am întrebat ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Nu crezi că am dreptul să știu? 

Se lăsă un moment de tăcere. Augusta știa că astfel de 
referiri la bunele și relele anchetei erau exact genul de 
lucruri care-l puteau mișca pe sfântul de Hugh. li venea să 
se amestece, să-i facă pe amândoi să tacă, să schimbe 
subiectul sau să îi despartă, dar asta ar fi dovedit ca are 
ceva de ascuns, așa că rămase înţepenită locului, îngrozită 
și neajutorată, ciulindu-și urechile ca să audă peste 
murmurul mulţimii. 

În cele din urmă, Hugh răspunse: 

— Nu l-am văzut pe Peter murind, Middleton. N-am cum 
să-ți spun ce s-a întâmplat, pentru ca nu știu sigur, și ar fi 
greșit să speculez. 


— Deci ai bănuielile dumitale? Poţi să-ţi dai poate cu 
presupusul despre cum s-au întâmplat lucrurile? 

— Nu există loc de presupusuri într-un caz ca acesta. Aș 
da dovadă de iresponsabilitate. Spui că vrei să știi adevărul. 
Sunt complet alături de dumneata în asta. Dacă aș 
cunoaște adevărul, aș considera că e de datoria mea să-l 
dezvălui. Dar nu îl știu. 

— Cred că îl aperi pe vărul dumitale. 

Asta îl jigni pe Hugh. 

— La naiba, Middleton, mergi prea departe. Ai tot dreptul 
să fii supărat, dar nu-mi pune la îndoială cuvântul. 

— Ei bine, cineva minte în toată afacerea asta, spuse 
Middleton cu brutalitate, și plecă. 

Augusta luă aer în piept. Sentimentul de ușurare îi muie 
genunchii și trebui să se sprijine pe ascuns de Micky. 
Avusese noroc cu principialitatea lui Hugh. Acesta bănuia 
că Edward contribuise la moartea lui Peter, dar pentru că 
nu era decât o bănuială, refuzase să o enunţe. lar acum 
Middleton îl supărase pe Hugh. Un gentleman n-ar fi spus 
niciodată, sub nicio formă, o minciună, și a sugera unui 
tânăr ca Hugh că nu spune adevărul era o insultă serioasă. 
Era puţin probabil ca Middleton și Hugh să mai schimbe 
vreo vorbă. 

Momentul de criză izbucnise din senin, ca o furtună de 
vară, băgând-o pe Augusta în sperieţi, dar se risipise tot 
atât de repede, lăsând-o pe aceasta puţin tulburată, dar 
sigură pe sine. 

Parada se termină. Muzicanţii începură un cadril. Prinţul o 
conduse pe ducesă pe ringul de dans, iar ducele o luă pe 
prinţesă ca să formeze primul grup de patru. Alte grupuri îi 
urmară numaidecât. Dansul era destul de lânced, probabil 
din cauza costumelor greoaie și a podoabelor de cap 
incomode pe care le purtau mulţi dansatori. 

Augusta îi spuse lui Micky: 

— Poate că domnul Middleton nu mai reprezintă un 
pericol pentru noi. 

— Nu atâta timp cât Hugh își ţine gura. 


— Şi atâta vreme cât prietenul dumitale Silva rămâne în 
Cordoba. 

— Pe an ce trece, familia lui este tot mai puţin influentă. 
Nu mă aștept să revină în Europa. 

— Bun, spuse Augusta și gândurile i se întoarseră la 
complotul ei. Ai vorbit cu de Tokoly? 

— Am vorbit. 

— Bine. 

— Sper că știți ce faceţi. 

Augusta îi aruncă o privire plină de reproș. 

— Ce prostie am spus, zise Micky. Dumneavoastră știți 
întotdeauna ce faceţi. 

Al doilea dans fu un vals, și Micky îi ceru Augustei să-l 
onoreze prin a-i acorda un dans. Pe vremea când Augusta 
era copilă, valsul era considerat indecent, pentru ca 
partenerii de dans trebuiau să stea atât de aproape unul de 
altul, iar braţul bărbatului înconjura talia femeii, ca într-o 
îmbrăţișare. Dar în ziua de azi, până și membrii monarhiei 
dansau vals. 

De îndată ce Micky o luă în braţele sale, Augusta se simţi 
altfel. | se părea că are din nou șaptesprezece ani și că 
dansează cu Strang. Când Strang dansa, se gândea la 
perechea lui, nu la picioare, și Micky avea același dar. O 
făcea pe Augusta să se simtă tânără și frumoasa și fără 
griji. Aceasta îi simţea fineţea mâinilor, mirosul masculin de 
tutun și briantină și căldura trupului lipit de trupul ei. 
Augusta simţi un junghi de gelozie împotriva lui Rachel, 
care împărțea patul cu el. Pentru o clipă, își aminti scena 
care avusese loc cu șase ani în urmă în dormitorul 
bătrânului Seth, dar aceasta i se păru ireală, ca un vis pe 
care l-a avut, și nu îi venea să creadă că se întâmplase cu 
adevărat. 

În locul ei, alte femei ar fi avut o aventura clandestină, 
dar deși uneori visa cu ochii deschişi la întâlniri secrete cu 
Micky, în realitate Augusta n-ar fi putut suporta ideea de a 
se furișa pe străduţe lăturalnice sau de a avea rendez-vous- 
uri secrete, de a se îmbrăţișa pe furiș, de a trebui să 


găsească mereu scuze și metode de a scăpa pentru câteva 
ceasuri. Și pe lângă aceasta, asemenea aventuri erau de 
obicei descoperite. Ar fi fost mai degrabă în stare să-l 
părăsească pe Joseph și să fugă cu Micky. Și era posibil ca 
el să accepte. In orice caz, Augusta l-ar fi putut face să 
accepte dacă și-ar fi pus asta în minte. Dar de câte ori 
cocheta cu acest vis, Augusta se gândea la toate lucrurile la 
care ar fi trebuit să renunţe - la cele trei case ale ei, la 
trăsură, la banii de rochii, la poziţia ei socială, la invitaţiile 
la baluri și la toate lucrurile de acest fel. Strang i-ar fi putut 
oferi toate aceste lucruri, dar Micky n-avea nimic de oferit 
în afară de persoana lui seducătoare, și asta nu era de 
ajuns. 

— la priviţi acolo, spuse Micky. 

Augusta se uita în direcţia în care arătase Micky din cap 
și o văzu pe Nora dansând cu contele de Tokoly. Augusta se 
încordă. 

— Să ne apropiem puţin de ei, spuse ea. 

Nu era prea ușor, pentru că perechea princiară era chiar 
în colţul acela, și toată lumea încerca să fie aproape de ei, 
dar Micky o conduse pe Augusta cu îndemânare prin 
mulţime până când ajunseră foarte aproape de ei. 

Valsul se întindea la nesfârșit, repetând iar și iar aceeași 
melodie banală. Deocamdată Nora și contele arătau ca 
orice altă pereche de pe ringul de dans. Contele îi spunea 
din când în când câte ceva cu voce coborâtă Norei, care 
dădea din cap și zâmbea. Poate că dansau puţin prea 
aproape, dar nu atât de aproape încât să le iasă vorbe. In 
timp ce orchestra continua să cânte, Augusta se întrebă 
dacă își judecase greșit cele două victime. De griji, era 
toată crispată și dansa prost. 

Valsul se apropia de punctul culminant. Augusta continua 
să-i privească pe Nora și pe conte. Dintr-odată, avu loc o 
schimbare. Chipul  Norei îngheţă într-o expresie de 
consternare rece: contele spusese probabil ceva ce nu îi 
plăcuse. Speranţele Augustei renăscură. Dar orice spusese 
contele, se vădi că vorbele lui nu fuseseră îndeajuns de 


jignitoare încât Nora să facă o scenă, și cei doi își 
continuară dansul. 

Speranţele Augustei păliră din nou, iar valsul era pe 
terminate, când situaţia explodă. 

Augusta fu singura persoană care văzu cum începu totul. 
Contele își apropiase buzele de urechea Norei și îi spuse 
ceva. Aceasta se înroși toată, se opri brusc din dans și îl 
împinse la o parte, dar nimeni în afară de Augusta nu 
observă acest lucru, pentru că dansul tocmai se termina. 
Cu toate acestea, contele se vede că depăși măsura, pentru 
că se apropie și-i vorbi din nou, cu faţa schimonosită într-un 
rânjet libidinos care-i era tipic. In acea secundă muzica se 
opri, și în scurtul moment de liniște care urmă, Nora îi trase 
o palmă contelui. 

Palma răsună în sala de bal ca o împușcătură. Nu era o 
palmă de doamnă, destinată pentru uzul de salon, ci o 
scatoalcă menită să-i descurajeze pe beţivanii care nu-și 
ţineau mâinile acasă într-un bar. Contele se clătină pe 
picioare și se lovi de Prinţul de Wales. 

Lumea scoase un țipăt colectiv de uimire. Prinţul se 
dezechilibră și fu prins în braţe de ducele de Tenbigh. In 
liniștea aceea de teroare, accentul muncitoresc al Norei 
răsună tare și răspicat: 

— Da’ nici să-ndrăznești să te mai apropii de mine, porc 
bătrân și depravat ce ești! 

Cei trei mai rămaseră o clipă în acea formaţiune de 
tablou de teatru: femeia ultragiată, contele umilit și prinţul 
năucit. Augusta jubila. Îi ieșise - îi ieșise mai bine decât ar fi 
putut visa vreodată! 

Hugh apăru lângă Nora și o luă de braţ, contele se 
îndreptă de spate și ieși, în timp ce un grup de oameni 
îngrijoraţi se  îngrămădiră grijulii în jurul prinţului, 
acoperindu-l cu totul. Discuţia izbucni din nou în salon ca 
un tunet de furtună. 

Augusta îi aruncă lui Micky o privire victorioasă. 

— Genial, șopti el cu vădită admiraţie. Sunteţi genială! 

Augusta îl strânse de braţ, iar Micky o conduse de pe 


ringul de dans. 

Joseph o aștepta. 

— Nenorocita aia de fată! se revoltă el. Să faci o 
asemenea scenă sub nasul prinţului! A aruncat în dizgrație 
întreaga familie, și fără îndoiala că ne-a pricinuit și 
pierderea unui contract major! 

Era tocmai reacția pe care o spera Augusta. 

— Acum poate ţi-ai dat seama că Hugh nu poate deveni 
asociat, spuse ea triumfătoare. 

Joseph o măsură din priviri. Pentru o clipă, Augusta fu 
cuprinsa de groază că mersese prea departe și ca Joseph 
ghicise că ea fusese cea care orchestrase incidentul. Dar 
dacă acest gând îi trecu prin minte lui Joseph, acesta îl 
abandonă, pentru că spuse: 

— Ai dreptate, draga mea. Ai avut dreptate de la bun 
început. 

Hugh o conducea pe Nora spre ușă. 

— Noi plecăm, firește, spuse el pe un ton neutru trecând 
pe lângă ei. 

— Va trebui să plecam cu toţii, spuse Augusta. 

Cu toate acestea, nu voia ca ei să plece imediat. Trebuia 
să bată fierul cât era cald: dacă nu se mai discuta nimic 
despre eveniment în seara aceasta, exista pericolul ca a 
doua zi lumea să se fi calmat și să spună că incidentul nu 
fusese atât de grav pe cât păruse. Ca să preîntâmpine așa 
ceva, Augusta își dorea mai multe disensiuni chiar astă- 
seară - nervi înfierbântaţi, cuvinte de mânie, acuzaţii care 
nu se uitau ușor. Puse mâna pe braţul Norei, reținând-o: 

— Am încercat să te previn cu privire la contele de 
Tokoly. 

— Când un asemenea om insultă o doamnă pe ringul de 
dans, aceasta nu prea are ca alternativă decât să facă o 
scena, zise Hugh. 

— Nu fi ridicol, se răsti Augusta la el. Orice fată educată 
ar fi știut precis ce să facă. Ar fi trebuit să spună ca nu se 
simte bine și să trimită după trăsură. 

Hugh știa că așa era și nu încercă s-o contrazică pe 


Augusta. Din nou, aceasta se îngrijoră că toată lumea s-ar fi 
putut calma și ca gravitatea incidentului se putea estompa. 
Dar Joseph era încă furios, și îi spuse lui Hugh: 

— Dumnezeu știe cât rău ai făcut băncii și familiei astă- 
seară! 

Hugh se schimbă la faţă. 

— Ce vreţi să spuneţi mai exact? 

Augusta gândi cu bucurie că înfruntându-l pe Joseph și 
cerându-i să-și justifice afirmaţia, Hugh își făcea mai mult 
rău. Era prea tânăr ca să știe că era timpul să-și țină gura și 
să meargă acasă. 

Joseph se înfurie și mai tare. 

— Cu siguranţă am pierdut împrumutul unguresc și nu 
vom mai fi invitaţi niciodată la vreun eveniment regal! 

— Imi dau seama perfect, spuse Hugh. Ceea ce voiam să 
întreb este de ce ați spus că răul l-am făcut eu. 

— Pentru că ai adus în familie o femeie care nu știe să se 
poarte! 

„Din ce în ce mai bine”, gândi Augusta cu încântare 
răutăcioasă. 

Hugh era deja roșu ca focul, dar vorbea cu furie 
controlată: 

— Staţi puţin să înţeleg și eu. O soţie din familia Pilaster 
ar trebui mai degrabă să se lase jignită și umilită la dans 
decât să facă ceva care ar pune în pericol o afacere - asta 
este filosofia dumneavoastră? 

Joseph era din cale-afară de jignit. 

— Căţelandru obraznic, urlă el. Ceea ce voiam să spun 
este că însurându-te sub condiţia dumitale, ţi-ai compromis 
orice șansă de a deveni vreodată asociat la bancă! 

„A zis-o! A zis-o!”, gândi Augusta jubilând. 

Şocat, Hugh fu redus la tăcere. Spre deosebire de 
Augusta, acesta nu chibzuise dinainte și nici nu ghicise 
consecinţele certei. Acum începea să priceapă semnificaţia 
celor întâmplate și Augusta îi urmări expresia chipului 
schimbându-se din mânie în neliniște, apoi în înţelegere și 
disperare. 


Augusta făcu o sforţare să-și suprime un zâmbet de 
izbândă. Obţinuse ceea ce dorea - câștigase. Poate că mai 
târziu Joseph avea să regrete cele spuse, dar era foarte 
puţin probabil să-și retragă cuvintele - era prea mândru 
pentru asta. 

— Deci asta este, spuse Hugh privind mai mult către 
Augusta decât către Joseph. 

Spre surprinderea ei, aceasta observă că Hugh era gata, 
gata să izbucnească în plâns. 

— Prea bine, mătușă Augusta. Aţi câștigat. Nu știu cum 
aţi făcut, dar n-am nicio îndoială că dumneavoastră ați 
provocat cumva acest incident. Apoi se întoarse spre 
Joseph: Dar trebuie să vă gândiţi bine la asta, unchiule 
Joseph. Ar trebui să vă gândiţi bine cui îi pasă cu adevărat 
de bancă! Și, privind-o din nou pe Augusta, adăugă:... Și 
cine sunt adevărații ei dușmani! 


3 


Vestea despre decăderea lui Hugh se răspândi prin 
districtul financiar al Londrei în câteva ore. A doua zi, 
oamenii care insistaseră să fie primiţi ca să-i propună 
afaceri mirifice cu căi ferate, oţelării, șantiere navale și 
proiecte imobiliare își anulau întâlnirile. La bancă, 
funcţionarii care îl idolatrizaseră îl priveau acum ca pe un 
oarecare șef de serviciu. Hugh descoperi că putea intra într- 
o cafenea din zona Băncii Angliei fără ca asupra lui să se 
năpustească un cârd de oameni interesaţi să-i afle părerea 
despre calea ferată Grand Trunk, despre preţul 
obligaţiunilor pentru Louisiana și despre datoria naţională a 
Americii. 

În Sala Asociaţilor era ceartă. Unchiul Samuel fu de-a 
dreptul indignat când Joseph anunţă că Hugh nu putea 
deveni asociat. Dar William cel tânăr îi luă partea fratelui 
său Joseph, iar maiorul Hartshorn făcu la fel, așa că Samuel 
pierdu cauza. 

Jonas Mulberry, chelul și lugubrul administrator-șef, fu cel 


care îi spuse mai târziu lui Hugh ce se întâmplase în Sala 
Asociaţilor. 

— Trebuie să spun că regret foarte mult hotărârea luată, 
domnule Hugh, spuse el cu sinceritate. Când aţi lucrat sub 
conducerea mea ca începător, nu ați încercat niciodată să 
daţi vina pe mine pentru greșelile dumneavoastră, spre 
deosebire de alți membri ai familiei cu care am avut de-a 
face în trecut. 

— N-aș fi îndrăznit, domnule Mulberry, spuse Hugh 
zâmbind. 

Nora plânse o săptămână întreaga. Hugh refuza să dea 
vina pe ea pentru cele întâmplate. Nimeni nu-l forţase să se 
însoare, așa că trebuia să își asume responsabilitatea 
pentru propriile hotărâri. Dacă familia lui ar fi avut câtuși de 
puţină bună-cuviinţă, i-ar fi stat alături într-un asemenea 
moment, dar Hugh nu putuse niciodată să conteze pe ei 
pentru așa ceva. 

Când Nora trecu peste supărare, se arătă destul de 
lipsită de compasiune, dând dovadă de o insensibilitate 
sufletească de care Hugh fu surprins. Nora nu putea 
înţelege de ce era atât de important pentru Hugh să devină 
asociat. Hugh își dădu seama, dezamăgit, că Nora nu era în 
stare să se pună în locul altuia. Se gândea că poate era din 
cauza că Nora crescuse săracă și fără mamă, într-o lume în 
care, pentru a supravieţui, fusese nevoită toată viaţa să 
dea prioritate intereselor personale. Deși era foarte tulburat 
de această atitudine, Hugh o dădea uitării în fiecare seară 
când se cuibăreau împreună în patul cel mare și moale, 
îmbrăcaţi în cămășile lor de noapte, și făceau dragoste. 

Resentimentele creșteau în Hugh ca un ulcer, dar acum 
avea nevastă, o casă mare și nouă, precum și șase servitori 
de întreţinut, așa că era nevoit să rămână la bancă. | se 
dăduse propriul birou, la etajul de deasupra Sălii 
Asociaţilor, în care pusese pe perete o hartă mare a 
Americii. În fiecare luni, Hugh scria un raport despre 
tranzacţiile cu America de Nord care fuseseră efectuate în 
cursul săptămânii precedente și i-l trimitea prin telegraf lui 


Sidney Madler la New York. În a doua zi de luni de după 
balul ducesei de Tenbigh, Hugh cobori la parter în biroul de 
telegraf și întâlni un necunoscut - un băiat cu păr negru, de 
vreo douăzeci și unu de ani. Hugh îi zâmbi și îi spuse: 

— Bună, dumneata cine ești? 

— Simon Oliver, spuse băiatul cu un accent vag spaniol. 

— Trebuie că ești nou aici, spuse Hugh și îi întinse mâna. 
Eu sunt Hugh Pilaster. 

— Încântat, spuse Oliver. 

Părea destul de morocănos. 

— Eu lucrez cu împrumuturile nord-americane, spuse 
Hugh. Dumneata ce faci? 

— Sunt secretarul domnului Edward. 

Hugh făcu legătura. 

— Ești sud-american? 

— Da, din Cordoba. 

Era logic. Cum Edward era expertul în afacerile cu 
America de Sud în general și cu Cordoba în special, putea fi 
util să aibă un om din acea ţară care să lucreze pentru el, 
mai ales că Edward nu vorbea spaniola. 

— Am fost coleg de școală cu ambasadorul cordobez, 
Micky Miranda, spuse Hugh. Precis îl cunoști. 

— E vărul meu. 

— Aha. 

Nu semănau deloc unul cu altul, dar Oliver era și el 
perfect dichisit, hainele lui bine croite erau călcate și 
periate, părul dat cu ulei și pieptănat, pantofii strălucitori - 
fără îndoială că îl imita pe prosperul său văr mai mare. 

— Ei bine, sper că te vei simţi bine în mijlocul nostru. 

— Mulţumesc. 

Hugh urcă gânditor scările, întorcându-se în biroul său de 
la etajul superior. Edward avea nevoie de tot ajutorul pe 
care-l putea obţine, dar pe Hugh îl deranja oarecum că un 
văr de-al lui Micky ocupa o poziţie cu potenţial de influenţă 
atât de mare în bancă. 

Neliniștile lui își găsiră justificare câteva zile mai târziu. 

Jonas Mulberry fu din nou cel care îi spuse ce se petrecea 


în Sala Asociaţilor. Mulberry veni în biroul lui Hugh cu un 
plan al plăţilor pe care banca trebuia să le facă la Londra în 
numele guvernului Statelor Unite, dar motivul lui principal 
era că voia să stea de vorbă cu Hugh. Faţa lui de prepelicar 
deveni mai lungă ca niciodată atunci când spuse: 

— Nu-mi place lucrul ăsta, domnule Hugh. Obligaţiunile 
sud-americane n-au fost niciodată avantajoase. 

— Doar nu lansăm o emisiune de obligaţiuni sud- 
americane, nu-i așa? 

Mulberry dădu din cap: 

— Domnul Edward a propus-o și asociaţii au acceptat-o. 

— Care anume e finalitatea? 

— Construirea unei căi ferate din capitala Palma până în 
provincia Santamaria. 

— Unde guvernatorul provinciei este Papa Miranda... 

— Tatăl lui Señor Miranda, prietenul domnului Edward. 

— Și unchiul lui Simon Oliver, secretarul lui Edward. 

Mulberry își scutură capul a nemulţumire. 

— Lucram aici ca funcţionar la vremea când guvernul 
Venezuelei nu și-a onorat plăţile pe obligaţiuni, acum 
cincisprezece ani. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, 
ținea minte neplata guvernului argentinian din 1828. Şi 
dacă te _ uiţi la obligaţiunile mexicane, acestea aduc 
dividende doar din când în când. Cine a mai auzit de 
obligaţiuni care să aducă profituri numai din când în când? 

Hugh dădu din cap aprobator. 

— În orice caz, investitorii care vor să-și pună banii în căi 
ferate pot obţine cinci sau șase la sută pentru investiţiile lor 
în Statele Unite - de ce s-ar uita la Cordoba? 

— Exact. 

Hugh se scarpină în cap. 

— Ei bine, o să încerc să aflu care le sunt intenţiile. 

Mulberry flutură un teanc de hârtii. 

— Domnul Samuel a cerut un raport despre creanţele din 
Orientul îndepărtat. Aţi putea să-i duceţi rezultatele. 

Hugh râse. 

— Vă gândiţi la toate! 


Luă hârtiile și ieși ca să se ducă la Sala Asociaţilor. 

Acolo îi găsi numai pe Samuel și pe Joseph. Joseph dicta o 
scrisoare unui stenograf, iar Samuel era cufundat într-o 
hartă a Chinei. Hugh puse raportul pe biroul lui Samuel și 
spuse: 

— Mulberry m-a rugat să vă aduc asta. 

— Mulţumesc, spuse Samuel, privindu-l zâmbitor. Mai 
voiai să spui ceva? 

— Da. Mă întrebam de ce susţinem calea ferată spre 
Santamaria. 

Hugh îl auzi pe Joseph oprindu-se din dictare, apoi 
reluând-o. 

Samuel spuse: 

— Nu este cea mai atractivă investiţie pe care am lansat- 
o vreodată, sunt de acord cu tine. Dar cu susţinerea băncii 
noastre, ca instituţie financiară de prestigiu, cred că se va 
dovedi a fi o investiţie fără prea multe probleme. 

— Același lucru s-ar putea spune despre orice emisiune 
care ni se propune, obiectă Hugh. Motivul pentru care ne 
bucurăm de un asemenea prestigiu este tocmai ca nu 
oferim niciodată investitorilor obligaţiuni care sunt doar 
„fără prea multe probleme”. 

— Unchiul dumitale Joseph simte că America de Sud ar 
putea fi în pragul unei renașteri. 

Auzindu-și numele, Joseph interveni în discuţie: 

— Cu investiția aceasta vrem numai să sondăm terenul. 

— În acest caz, e o investiţie riscantă. 

— Dacă străbunicul meu nu și-ar fi asumat niciun risc, nu 
și-ar fi învestit banii într-un singur vas de sclavi și n-am fi 
avut nicio Bancă Pilaster astăzi. 

— Dar de atunci strategia Băncii Pilaster a fost mereu să 
lase instituţiile mai mici și mai speculative să sondeze 
terenul pe teritorii necunoscute, replică Hugh. 

Unchiului Joseph nu îi plăcea să fie contrazis și răspunse 
pe un ton iritat: 

— O excepţie nu ne va face niciun rău. 

— Dar faptul că suntem dispuși să facem excepţii ne 


poate afecta grav. 

— Asta nu dumneata trebuie să judeci. 

Hugh se încruntă. Instinctul său nu îl înșelase: investiţia 
nu avea nicio logică din punct de vedere comercial, iar 
Joseph nu o putea justifica. Atunci de ce o acceptaseră? De 
îndată ce își formulă întrebarea astfel în sinea lui, găsi și 
răspunsul: 

— Aţi făcut asta de dragul lui Edward, nu-i așa? Vreţi să-l 
încurajați, și aceasta este prima afacere pe care a adus-o 
băncii de când a devenit asociat, așa că îl lăsaţi s-o încheie, 
cu toate că perspectivele nu sunt prea promițătoare. 

— Dumneata n-ai niciun drept să chestionezi motivele pe 
care le-aș putea avea! 

— lar dumneavoastră n-aveţi niciun drept să puneţi în 
pericol banii oamenilor pentru a-i face o favoare fiului 
dumneavoastră. Micii investitori din Brighton și Harrogate 
vor aduna bani pentru această cale ferată și vor pierde tot 
dacă proiectul cade. 

— Nu ești asociat, și nimeni nu ţi-a cerut părerea în 
această problemă. 

Hugh nu suferea oamenii care schimbau natura 
argumentului în timpul unei discuţii și răspunse tăios: 

— Dar și eu port numele Pilaster, și prejudiciile pe care 
dumneavoastră le aduceţi bunului renume al băncii mă 
afectează și pe mine! 

Samuel interveni: 

— Probabil că ai spus destul, Hugh... 

Hugh știa că ar fi trebuit să tacă, dar nu se putea abţine. 

— Ba mă tem că n-am spus, zise el și, auzindu-se 
ridicând vocea, încercă să se potolească. Distrugeţi 
reputaţia băncii făcând asta. Bunul nostru renume este 
atuul nostru cel mai preţios. A-I risipi în felul asta e ca și 
cum ţi-ai risipi capitalul. 

Unchiul Joseph trecuse de limita politeţii: 

— Cum îndrăznești să vii aici în banca mea și să-mi ţii 
lecţii despre cum să fac investiţii, mucos obraznic ce ești! 
leși afara de aici! 


Hugh se uită lung la unchiul lui. Era mânios și descurajat. 
Edward cel slab de minte și din fire era acum asociat la 
bancă și, cu ajutorul nechibzuitului de taică-său, antrena 
banca în afaceri păguboase, și nimeni nu putea face nimic. 
Fierbând de ciudă, Hugh se răsuci pe călcâie și părăsi 
încăperea trântind ușa. 


Zece minute mai târziu, Hugh se ducea la Solly 
Greenbourne să-i ceară o slujbă. 

Hugh nu era deloc sigur că Banca Greenbourne avea să îl 
ia. Era adevărat că reprezenta un atu pe care orice bancă și 
l-ar fi dorit, datorită contactelor pe care le avea cu Statele 
Unite și cu Canada, dar bancherii considerau că a-și fura 
unul altuia cadrele superioare nu reprezenta o purtare de 
gentleman. Mai mult decât atât, familia Greenbourne putea 
să se teamă că Hugh ar fi divulgat informaţii confidenţiale 
familiei lui la cină, iar faptul că nu era evreu putea să 
sporească aceste temeri. 

Cu toate acestea, Banca Pilaster devenise pentru el o 
fundătura. Trebuia să iasă. 

Plouase puţin mai devreme, dar spre mijlocul dimineţii 
ieșise soarele, și aburii se ridicau din balega care tapisa 
străzile Londrei. Arhitectura cartierului financiar era 
reprezentată de un amestec de clădiri grandioase în stil 
clasic și de clădiri vechi și ponosite: clădirea Băncii Pilaster 
aparţinea primului tip, cea a Băncii Greenbourne celui de-al 
doilea. După aspectul sediului central, nimeni nu și-ar fi dat 
seama că Banca Greenbourne era mai mare și mai 
importantă decât Banca Pilaster. Familia Greenbourne își 
începuse afacerile cu trei generaţii înainte în două odăi ale 
unei case vechi din Thames Street, împrumutând bani 
importatorilor de blănuri. Când avuseseră nevoie de mai 
mult spaţiu, cumpăraseră pur și simplu casele învecinate, și 
acum banca ocupa patru clădiri adiacente și altele trei în 
apropiere. Dar înlăuntrul acestor clădiri dărăpănate se 
învârteau mai mulţi bani decât în splendoarea ostentativă a 
clădirii Pilaster. 


Interiorul nu era dominat de acea liniște de biserică 
precum în sala Băncii Pilaster. Hugh trebui să-și facă loc 
prin mulţimea de oameni din holul clădirii, care așteptau ca 
niște jeluitori sosirea unui rege medieval, convinși fiind că 
dacă reușeau să schimbe o vorbă cu Ben Greenbourne, să- 
și expună cazul sau să-și prezinte propunerea, ar fi făcut 
avere. Coridoarele întortocheate și scările strâmte din 
interior erau obstrucţionate de cutii de metal cu dosare 
vechi, de cutii de carton cu produse de papetărie și 
damigene de cerneală, și orice colţișor liber fusese 
transformat într-un birou pentru un funcţionar. Hugh îl găsi 
pe Solly într-o odaie mare cu podea strâmbă și cu ferestre 
deformate care dădeau spre râu. Trupul mătăhălos al lui 
Solly era pe jumătate ascuns după un birou încărcat cu 
teancuri de hârtii. 

— Locuiesc într-un palat și muncesc într-o șandrama, 
făcu Solly trist. Tot încerc să-l conving pe tata să ne facem 
o clădire construită special pentru natura afacerilor noastre, 
ca a voastră, dar el o ţine una și bună că proprietatea 
imobiliară nu aduce profit. 

Hugh se așeză pe o canapea plină de ridicături și acceptă 
un pahar de vin de Xeres scump. Se simţea stânjenit, 
pentru că în adâncul sufletului se gândea la Maisie. O 
sedusese înainte ca aceasta să devină soția lui Solly, și ar fi 
făcut-o din nou dacă ea i-ar fi permis. În același timp, își 
spunea că toate acestea se sfârșiseră acum. Maisie 
încuiase ușa odăii la Kingsbridge Manor, iar el se însurase 
cu Nora. N-avea de gând să fie un soț necredincios. 

Cu toate acestea, Hugh se simţea jenat. 

— Am venit să te văd pentru că vreau să-ţi propun o 
afacere. 

Solly făcu un gest larg cu mâna. 

— Ai cuvântul. 

— Domeniul meu de specialitate este America de Nord, 
după câte probabil că știi. 

— Ba bine că nu știu! Şi ești atât de stăpân pe domeniul 
tău, încât noi ceilalți nu ne putem vâri nici măcar vârful 


nasului. 

— Exact. Și ca urmare, pierdeţi o grămadă de afaceri 
profitabile. 

— Nu-mi învârti cuțitul în rană. Tata mă întreabă mereu 
de ce nu semăn mai mult cu tine. 

— Ceea ce vă trebuie este o persoană cu experienţă pe 
piaţa nord-americană care să pună pe picioare un sediu la 
New York și care să vă aducă posibilităţi de afaceri. 

— Asta, și o zână bună. 

— Vorbesc serios, Greenbourne. Sunt omul vostru. 

— Tu!? 

— Vreau să lucrez pentru voi. 

Solly era de-a dreptul zguduit. Se chiori peste ochelari, ca 
și cum ar fi vrut să verifice că se afla chiar în faţa lui Hugh. 
După o clipă, spuse: 

— Asta din cauza incidentului aceluia de la ducesa de 
Tenbigh, bănuiesc?! 

— Au spus ca nu vor să mă facă asociat din cauza soției 
mele. 

Hugh se gândi ca Solly avea să aibă compătimire față de 
el, căci și el se însurase cu o fată de condiţie modestă. 

— Îmi pare rău să aud asta, spuse Solly. 

Hugh continuă: 

— Dar nu am venit să-ţi solicit amabilitatea. Ştiu cât 
valorez și va trebui să plătiți preţul dacă mă vreţi. In 
prezent câștig o mie de lire pe an și mă aștept să câștig 
mai mult de la an la an, atâta vreme cât aduc tot mai mulţi 
bani băncii. 

— Asta nu-i o problemă, spuse Solly, apoi rămase 
gânditor pentru o clipă. Ştii, am putea da o lovitură 
nemaipomenită cu asta. Și îţi mulţumesc pentru ofertă. Eşti 
un prieten bun și un om de afaceri extraordinar. 

Gândindu-se din nou la Maisie, pe Hugh îl trecu un junghi 
de vinovăţie la auzul cuvintelor „prieten bun”. Solly 
continuă: 

— Nu mi-aş dori nimic mai mult decât să lucrăm 
împreuna. 


— Ghicesc un „dar” nerostit, spuse Hugh cu sufletul 
tremurând. 

— Din partea mea nu este niciun „dar”. Sigur, pe tine nu 
te pot angaja așa cum aș angaja un funcţionar la registre. 
Va trebui să discut cu tata. Şi știi cum e în lumea băncilor: 
profitul este argumentul care cântărește mai greu decât 
orice alt argument. Nu-l văd pe tata refuzând posibilitatea 
de a pune mâna pe o bucata din piaţa nord-americană. 

Hugh nu voia să pară mult prea grăbit, dar nu se putu 
abţine să nu întrebe: 

— Când vei vorbi cu el? 

— De ce nu acum? răspunse Solly, ridicându-se. Nu 
durează mai mult de un minut. Servește-te cu un alt pahar 
de vin de Xeres. 

Şi ieși. 

Hugh sorbi din vinul de Xeres, dar abia putu înghiţi de 
încordat ce era. Era prima oară în viaţă când se prezenta 
pentru a cere o slujbă. | se părea înfiorător că viitorul lui 
depindea de toanele în care se afla Ben Greenbourne. Și 
pentru prima oară în viaţă, înţelese sentimentele tinerilor 
dichisiți și cu gulere scrobite pe care avusese ocazia să îi 
intervieveze în vederea obţinerii vreunui post de funcţionar. 
Agitat, se ridică și se duse la fereastră. Pe celălalt mal al 
râului, o barjă descărca baloţi de tutun într-un depozit: era 
tutun de Virginia - probabil că tocmai el fusese cel care 
finanţase tranzacţia. 

Un sentiment de fatalitate îi apăsa inima - un simţământ 
pe care-l avusese și în momentul în care se îmbarca pe 
vasul de Boston cu șase ani în urmă: sentimentul ca nimic 
nu mai avea să fie la fel ca înainte. 

Solly reveni cu taică-său. Ben Greenbourne avea statura 
mândră și capul ca de ghiulea al unui general prusac. Hugh 
se ridică ca să dea mâna cu el și se uită îngrijorat la el. 
Bărbatul părea foarte solemn. Insemna asta un refuz? 

Ben spuse: 

— Solly îmi spune că familia dumneavoastră a decis să 
nu vă ofere un post de asociat la bancă. 


Vorba îi era exactă și rece, iar tonul puţin sacadat. 

— Mai precis, l-au oferit, și apoi au retras oferta, spuse 
Hugh. 

Ben dădu din cap. Era un om căruia îi plăcea precizia. 

— Nu e de datoria mea să le critic decizia. Dar dacă 
priceperea dumneavoastră în domeniul nord-american este 
de vânzare, ca să spun așa, atunci cu siguranţă sunt un 
cumpărător interesat. 

Sufletul lui Hugh sălta de bucurie. Asta suna ca o ofertă 
de lucru. 

— Vă mulţumesc, spuse el. 

— ...Dar n-aş vrea să va iau la noi oferindu-vă iluzii false, 
așa că aș vrea să lămuresc ceva de la bun început. Este 
extrem de puţin probabil că aţi deveni vreodată asociat la 
banca noastră. 

Hugh nici nu se gândise de fapt atât de departe, dar 
cuvintele lui Ben Greenbourne veniră totuși ca o lovitură. 

— Înţeleg, spuse el. 

— Spun asta ca să nu luaţi acest fapt ca o critică faţă de 
munca dumneavoastră. Mulţi dintre excelenţii noștri colegi 
și dragii noștri prieteni sunt creștini, dar asociaţii băncii au 
fost întotdeauna evrei, și așa va fi și de acum încolo. 

— Vă apreciez sinceritatea, spuse Hugh, dar în gândul lui 
își spunea: „Pe legea mea, ce inimă împietrită are 
bătrânul!” 

— Sunteţi în continuare interesat de a lucra la noi? 

— Da. 

Ben Greenbourne îi strânse mâna din nou: 

— Atunci sunt bucuros că vom lucra împreună, spuse el 
și părăsi biroul. 

Solly zâmbi larg. 

— Bine-ai venit la bord! 

Hugh se așeză. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Sentimentul de ușurare și de plăcere era oarecum umbrit 
de gândul că nu avea să aibă posibilitatea de a deveni 
asociat, dar se sforță să vadă partea buna a lucrurilor. Avea 


să aibă un salariu bun și să aibă o existenţă confortabilă. 
Doar că nu avea să devină niciodată milionar - ca să faci 
atâția bani, trebuia să fii asociat. 

— Când poţi începe? întrebă Solly nerăbdător. 

Hugh nu se gândise la asta. 

— Probabil că trebuie să dau preaviz de nouăzeci de zile. 

— Fă-o mai repede, dacă poţi. 

— Bineînţeles. Solly, e grozav! Nici nu pot să-ţi spun cât 
sunt de încântat! 

— Şi eu la fel! 

Hugh nu mai știa ce să zică, așa că se ridică să plece, dar 
Solly spuse: 

— Pot să-ţi mai sugerez ceva? 

— Negreșit, spuse el și se așeză din nou. 

— Despre Nora. Sper că nu te vei simţi jignit. 

Hugh șovăi. Erau ei prieteni vechi, dar nu avea nicio 
dorinţă să discute cu Solly despre nevasta lui. Propriile 
sentimente erau prea confuze în această privinţă. Era 
foarte jenat de scena pe care o făcuse Nora, dar în același 
timp simţea și că aceasta fusese justificată. Accentul, 
manierele și originea sociala inferioară a Norei îl puneau pe 
Hugh pe poziţii de apărare, dar în același timp, acesta era 
mândru de drăgălășenia și farmecul ei. 

Cu toate acestea, nu putea face prea multe mofturi în 
fața omului care tocmai îi salvase cariera, așa că spuse: 

— Dă-i drumul. 

— După cum știi, și eu m-am însurat cu o fată care... nu 
era obișnuita cu înalta societate. 

Hugh încuviinţă. Ştia asta foarte bine, dar nu știa cum 
făcuseră Solly și Maisie faţă situaţiei, pentru că el era în 
străinătate când aceștia se căsătoriseră. Dar se vedea 
treaba că se descurcaseră foarte bine, căci Maisie devenise 
una dintre figurile cele mai de seamă ale înaltei societăți 
londoneze și nimeni nu vorbea niciodată de originile ei 
umile, dacă cumva cineva își amintea de ele. Acesta era un 
fapt neobișnuit, dar nu unic: Hugh mai auzise de două sau 
trei renumite frumuseți de origine inferioară pe care lumea 


bună le acceptase în sânul ei. 

Solly continuă: 

— Maisie știe foarte bine prin ce trece Nora. Ar putea să 
o ajute mult, să o înveţe ce să spună și ce să facă, ce 
greșeli să evite, unde să-și cumpere rochii și pălării, cum să 
vorbească cu majordomul și cu slujnica, toate lucrurile de 
genul ăsta. Maisie a ţinut întotdeauna la tine, Hugh, așa că 
sunt sigur că i-ar face plăcere să vă ajute. lar Nora nu are 
niciun motiv să nu reușească la fel cum a reușit Maisie și să 
nu devină un stâlp al societăţii. 

Hugh fu mișcat aproape până la lacrimi. Gestul acesta de 
sprijin din partea unui prieten vechi îi merse direct la inimă. 

— Îi voi spune Norei, spuse el scurt, ca să-și ascundă 
sentimentele. 

— Sper că nu am depășit limitele, spuse Solly puţin 
îngrijorat în timp ce-i dădea mâna lui Hugh. 

Hugh se îndreptă spre ușă. 

— Ba din contră. Al naibii, Greenbourne, ești un prieten 
mai bun decât merit! 

Când Hugh se întoarse la Banca Pilaster, găsi un bilet. În 
acesta scria: 


10.30 dimineaţa 


Dragul meu Pilaster, 
Trebuie să te văd numaidecât. Mă găsești la 
cafeneaua Plage's, după colţ. Te astept acolo. 
Vechiul tău prieten, 
Antonio Silva 


Așadar Tonio se întorsese! Cariera lui fusese distrusă 
când acesta pierduse mai mulţi bani decât putea să 
plătească la un joc de cărţi cu Edward și Micky. Părăsise 
ţara căzut în dizgrație cam în același timp cu Hugh. Ce se 
întâmplase cu el de atunci? Mânat de curiozitate, Hugh se 
duse direct la cafenea. 

Acolo găsi un Tonio mai în vârstă, mai jerpelit și mai 


domolit, stând în colțul cafenelei și citind The Times. Avea 
aceeași căpiţă de păr roșcovan, dar în afara de aceasta nu 
se mai ghicea nimic din băiatul de școală neastâmpărat sau 
din tânărul nechibzuit. Deși nu avea decât douăzeci și șase 
de ani, ca Hugh, în jurul ochilor i se vedeau deja ușoare 
riduri de îngrijorare. 

— Am reușit foarte bine la Boston, spuse Hugh, 
răspunzând la prima întrebare pe care i-o puse Tonio. M-am 
întors în ianuarie. Dar acum am iar probleme cu blestemata 
mea de familie. Dar tu? 

— La mine în ţară au avut loc mari schimbări. Familia 
mea nu mai este atât de puternică precum era înainte. Încă 
mai controlăm Milpita, orașul de provincie din care ne 
tragem, dar în capitală au apărut alţii între noi și 
președintele Garcia. 

— Cine? 

— Facţiunea Miranda. 

— Familia lui Micky? 

— Exact. Au pus stăpânire pe minele de nitrat din nordul 
ţării și s-au îmbogăţit. Tot ei au monopolul comerţului cu 
Europa, datorită relaţiilor pe care le au cu banca familiei 
tale. 

Hugh era surprins: 

— Ştiam că Edward face o mulţime de afaceri cu 
Cordoba, dar nu mi-am dat seama că ele trec toate prin 
Micky. Oricum, bănuiesc că nu contează. 

— Ba contează, spuse Tonio, scoțând un mănunchi de 
hârtie din haină. Fii bun și citește asta. E un articol pe care 
l-am scris pentru The Times. 

Hugh luă manuscrisul și începu să citească. Era o 
descriere a condiţiilor din minele de nitrat ale familiei 
Miranda. Și cum afacerea era finanțată de Banca Pilaster, 
Tonio considera banca responsabilă pentru abuzurile 
asupra minerilor. La început, Hugh nu fu impresionat: zile 
lungi de lucru, salarii mizerabile și exploatarea copiilor erau 
lucruri care se întâmplau peste tot în lume. Dar citind mai 
departe, Hugh își dădea seama că era și mai rău. La minele 


Miranda supraveghetorii erau înarmaţi cu bice sau puști, 
folosindu-se de ele după bunul plac ca să impună disciplina. 
Muncitorii, inclusiv femeile și copii erau biciuiţi dacă nu 
munceau destul de repede, iar dacă încercau să plece 
înainte de a le expira contractele, puteau fi împușcați. 
Tonio poseda mărturii ale unor martori oculari despre 
câteva asemenea „execuţii”. 

Hugh era îngrozit. 

— Dar asta înseamnă crimă! spuse el. 

— Exact. 

— Președintele nu are cunoștință de aceste lucruri? 

— Ba da. Dar în ziua de azi cei din familia Miranda sunt 
favoriţii lui. 

— lar familia ta... 

— Mai demult am fi putut opri asta. Dar acum ne 
cheltuim toate energiile pentru a păstra controlul în propria 
noastră provincie. 

Hugh era de-a dreptul zguduit de faptul că propria lui 
familie și banca lor finanţau o industrie atât de violentă, dar 
pentru o clipă încercă să-și pună deoparte propriile 
sentimente și să se gândească cu calm la consecinţe. 
Articolul pe care îl scrisese Tonio era tocmai tipul de 
material pe placul celor de la The Times. Acesta ar provoca 
discursuri în parlament și scrisori de opinie în săptămânale. 
Conștiinţa socială a oamenilor de afaceri, dintre care mulţi 
erau metodiști, i-ar face să se gândească de două ori 
înainte de a se asocia cu Banca Pilaster. Toate acestea ar 
face extrem de mult rău băncii. 

„Chiar îmi pasă?” se întreba Hugh. Banca se purtase cu 
el urât, iar el era pe cale să plece. Cu toate acestea, nu 
putea ignora problema. Era încă angajat al băncii, banca 
avea să îi plătească un salariu la sfârșitul lunii, așa că și el 
era dator să rămână loial cel puţin până atunci. Trebuia să 
facă ceva. 

Ce voia Tonio? Faptul că acesta îi arăta articolul lui Hugh 
înainte de a-l trimite la ziar sugera că dorea să ajungă lao 
înţelegere. 


— Care e scopul tău? întreba Hugh. Vrei ca banca să 
oprească finanţarea distribuţiei de nitrat? 

Tonio dădu din cap negativ. 

— Dacă s-ar retrage Banca Pilaster, s-ar găsi alţii să-i ia 
locul - o alta bancă cu pielea și mai groasă. Nu, trebuie să 
fim mai subtili. 

— Te gândești la ceva anume? 

— Clanul Miranda plănuiește construcţia unei căi ferate. 

— Ah, da. Calea ferată Santamaria. 

— Acea cale ferată îl va face pe Papa Miranda cel mai 
bogat și cel mai puternic om din ţară, în afară doar de 
președinte. lar Papa Miranda e o brută. Vreau să opresc 
construcţia căii ferate. 

— Şi de aceea vrei să publici acest articol. 

— Mai multe articole. Voi organiza întâlniri, voi ţine 
cuvântări, voi mobiliza membri ai parlamentului și voi 
încerca să obţin o întâlnire cu ministrul de externe - orice 
ca să împiedic finanţarea acestei căi ferate. 

„Și poate cu succes”, gândi Hugh. Investitorii s-ar ţine 
departe de un proiect controversat. Hugh era surprins de 
cât de mult se schimbase Tonio, devenind, din tânărul 
nesăbuit care nu se putea abţine de la joc, un om mare 
care făcea campanie împotriva abuzurilor pe care le 
suportau minerii. 

— Şi de ce ai venit la mine? 

— Am putea găsi o cale convenabila. Dacă banca renunţă 
la a emite obligaţiunile pentru finanţarea căii ferate, atunci 
renunţ şi eu la publicarea articolului. În acest fel, voi ați 
evita toată această publicitate în defavoarea voastră, iar eu 
aș obţine ce vreau. Sper că nu consideri asta ca șantaj, 
spuse Tonio cu un surâs jenat. Sună puţin brutal, dar nu e 
nici pe departe atât de brutal ca biciuirea copiilor într-o 
mină de nitrat. 

Hugh își scutura capul. 

— Nu e brutal deloc. Îți admir spiritul de luptător. 
Consecințele pe care le va suferi banca nu mă afectează 
direct: sunt pe cale să îmi dau demisia. 


— Serios! spuse Tonio cu surprindere. De ce? 

— E o poveste lungă. i-o voi spune altădată. Oricum, 
ideea este că tot ce pot face eu este să le spun asociațţilor 
că m-ai abordat cu aceasta propunere. Ei pot hotări ce 
părere au și ce vor să facă. Sunt convins că mie nu-mi vor 
cere părerea. Hugh rămăsese cu manuscrisul lui Tonio în 
mână: Pot să păstrez asta? 

— Da, am o copie. 

Foile de hârtie purtau antetul hotelului Russe din Berwick 
Street, în Soho. Hugh nu mai auzise niciodată de el: nu era 
unul dintre stabilimentele cele mai luxoase din Londra. 

— Te voi anunţa ce spun asociații. A 

— Mulţumesc, spuse el și schimbă subiectul. Imi pare rău 
că până acum am discutat numai despre afaceri. Hai să ne 
vedem și să vorbim și despre vremurile bune... 

— Trebuie neapărat s-o întâlneşti pe soţia mea. 

— Mi-ar face mare plăcere. 

— Te voi căuta. 

Hugh părăsi cafeneaua și se întoarse la bancă. Rămase 
surprins când se uită la orologiul din sala băncii și văzu că 
nu era trecut de ora unu - câte lucruri se întâmplaseră de 
azi-dimineaţă! Hugh se duse direct la Sala Asociaţilor, unde 
îi găsi pe Samuel, pe Joseph și pe Edward. Îi dădu articolul 
lui Tonio lui Samuel, care îl citi și i-l dădu mai departe lui 
Edward. 

Pe Edward îl lovi damblaua de nervi și nu fu în stare să-l 
citească până la capăt. Se roși la faţă, ţinti cu degetul către 
Hugh și spuse: 

— Asta ai copt-o tu cu vechiul tău prieten de școală! 
Încerci să subminezi toată implicarea noastră în America de 
Sud! Ești invidios pe mine pentru că n-ai fost făcut asociat! 

Hugh înţelegea de ce era Edward atât de isteric. 
Afacerea cu America de Sud era singura contribuţie 
semnificativă a lui Edward la afacerile băncii. Dacă aceasta 
se ducea de râpă, Edward devenea inutil. Hugh oftă. 


— La școală erai Ned prostănacul - și tot asta ești și 
acum, spuse el. Intrebarea care se pune este dacă banca 
vrea să se facă responsabilă de sporirea puterii și influenţei 
lui Papa Miranda, un om care se pare că nu are nimic de 
spus despre biciuirea femeilor sau despre uciderea copiilor. 

— Nu cred nimic din toate astea! spuse Edward. Cei din 
familia Silva sunt dușmanii familiei Miranda. Asta nu e 
decât propaganda răuvoitoare. 

— Sunt sigur că asta va spune și prietenul tău Micky. Dar 
este oare adevărat? 

Unchiul Joseph se uită bănuitor la Hugh. 

— Acum câteva ore ai venit aici ca să încerci să mă 
convingi să renunţăm la această afacere. Nu pot să nu-mi 
pun întrebarea dacă toate astea nu reprezintă un șiretlic ca 
să compromiţi prima mare afacere pe care o aduce Edward 
în calitate de asociat. 

Hugh se ridică. 

— Dacă puneţi la îndoială buna mea credinţa, plec 
imediat. 

Unchiul Samuel interveni: 

— Stai jos, Hugh. Noi n-avem nevoie să aflăm dacă 
povestea asta e adevărată sau nu. Noi suntem bancheri, nu 
judecători. Dacă finanţarea căii ferate Santamaria iscă o 
controversă, atunci emisiunea de obligaţiuni va fi mai 
riscantă, și asta înseamnă că va trebui să reconsiderăm 
situaţia. 

Unchiul Joseph spuse cu un ton războinic: 

— Nu sunt dispus să mă las intimidat. Papiţoiul ăla sud- 
american n-are decât să-și publice articolul și să se ducă 
dracului! 

— Asta e o metodă, cugetă Samuel, luând tonul de harţă 
al lui Joseph mai în serios decât ar fi meritat. Putem aștepta 
și vedea ce efect are articolul asupra prețului obligaţiunilor 
sud-americane lansate deja pe piaţă - nu sunt multe, dar 
sunt destule ca să ne facem o părere. Dacă se prăbușesc, 


6 Ned este un nume de alint pentru Edward (n.tr.) 


anulăm finanțarea căii ferate Santamaria. Dacă nu, 
mergem înainte. 

Oarecum domolit, Joseph spuse: 

— Nu mă deranjează să mă supun la ce hotărăște piaţa. 

— Mai este o metodă pe care am putea-o lua în 
consideraţie, continua Samuel. Am putea propune unei alte 
bănci să ni se asocieze la emisiunea de obligaţiuni și să 
lansăm obligaţiunile în parteneriat. În acest fel, efectul unei 
eventuale publicități de defăimare ar fi înjumătăţit, dacă 
aceasta ar avea ţinta dublă. 

„Nu-i deloc o idee proastă”, chibzui Hugh. Cu toate 
acestea, nu era soluţia pe care ar fi ales-o el: el ar fi 
preferat să anuleze cu totul emisiunea de obligaţiuni. Dar 
strategia născocită de Samuel ar minimiza riscurile, și asta 
era principiul de bază în finanţe. Samuel se pricepea mult 
mai bine ca Joseph în ale finanţelor. 

— Bine, spuse Joseph cu obișnuita lui impulsivitate. 
Edward, vezi dacă poţi găsi o bancă parteneră. 

— Pe cine ar trebui să abordez? întreba Edward cu teamă 
în glas. 

Hugh își dădu seama că Edward habar nu avea cum să 
procedeze într-o asemenea problemă. 

Samuel îi răspunse: 

— E vorba de o emisiune mare. Dacă stau să mă 
gândesc, nu multe bănci ar dori să se implice în așa măsură 
în America de Sud. Ai putea încerca Banca Greenbourne: s- 
ar putea să fie singura bancă destul de mare încât să fie 
dispusă să-și asume riscul. Il cunoşti pe Solly Greenbourne, 
nu-i așa? 

— Da. Îl voi căuta. 

Hugh se întreba dacă ar trebui să-l sfătuiască pe Solly să 
îl refuze pe Edward, dar se răzgândi imediat: el era angajat 
ca expert în domeniul Americii de Nord și ar fi părut 
arogant să înceapă să emită judecaţi de valoare despre un 
domeniu cu care nu avea de-a face. Se hotări să mai facă o 
încercare de a-l convinge pe unchiul Joseph să anuleze pe 
de-a-ntregul emiterea obligaţiunilor. 


— De ce nu ne spălăm pur și simplu pe mâini de calea 
ferata Santamaria? spuse el. Nu e oricum o afacere 
extraordinară - riscurile sunt mari și pe de-asupra acum 
mai suntem ameninţaţi și de publicitate proastă. Chiar 
avem nevoie de asta? 

Edward spuse enervat: 

— Asociaţii au luat o hotărâre și nu e treaba ta să le 
chestionezi decizia! 

Hugh se dădu bătut. 

— Ai absolută dreptate, spuse el. Nu sunt asociat, și în 
curând nu voi fi nici angajat al băncii. 

Unchiul Joseph se încruntă la el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Îmi dau demisia de la bancă. 

Joseph era zguduit. 

— Nu poţi face așa ceva. 

— Ba cu siguranţă pot. Sunt un simplu angajat, și m-aţi 
tratat ca atare. Și, ca un simplu angajat, plec de aici pentru 
o slujbă mai buna în alta parte. 

— Unde? 

— Da fapt, voi lucra chiar la Banca Greenbourne. 

Ochii unchiului Joseph păreau gata să iasă din orbite. 

— Dar dumneata ești singurul care îi cunoaște pe toţi cei 
din America de Nord! 

— Probabil că de aceea a fost Ben Greenbourne atât de 
interesat să mă angajeze, spuse Hugh. 

Nu putea să nu privească plin de satisfacţie starea de 
iritare a unchiului Joseph. 

— Dar ne vei fura afacerile! 

— Ar fi trebuit să va gândiţi la asta când aţi decis să vă 
retrageţi oferta de a mă face asociat. 

— Cât te plătesc? 

Hugh se ridica să plece. 

— Nu este treaba dumneavoastră să mă întrebaţi asta! 
răspunse el hotărât. 

Edward scrâșni din dinți. 

— Cum îndrăznești să vorbești așa cu tata! 


Indignarea lui Joseph explodă ca o bășică și, spre 
surprinderea lui Hugh, acesta se calmă dintr-odată. 

— Oh, taci din gura, Edward, spuse el blând. Ca să fii bun 
bancher trebuie să ai o anumită doza de șiretenie. 
Câteodată aș vrea să semeni și tu puţin cu Hugh. O fi el 
oaia neagră a familiei, dar cel puţin are vână. Şi, 
întorcându-se către Hugh, îi spuse fără răutate: Du-te, fugi. 
Sper că-ţi vei frânge gâtul, dar n-aş paria pe asta. 

— Cu siguranţă că asta e cea mai călduroasă urare pe 
care aș putea-o primi din ramura dumneavoastră a familiei, 
spuse Hugh. Să aveţi o zi bună. 


4 


— Şi ce mai face drăguţa de Rachel? îl întrebă Augusta 
pe Micky, turnând ceaiul. 

— Bine, spuse Micky. S-ar putea să vină și ea mai târziu. 

De fapt, Micky nu reușea deloc s-o înțeleagă pe nevastă- 
sa. 

Când se însurase cu ea, aceasta era virgină, dar se purta 
ca o târfă. | se supunea dorințelor lui oricând, oriunde și 
întotdeauna cu entuziasm. Unul dintre primele lucruri pe 
care Micky le încercă fu să o lege de pat, ca să recreeze 
viziunea cu care se desfătase când o privise pentru întâia 
oară cu interes și, oarecum spre dezamăgirea lui, aceasta 
se supuse de bunăvoie. Micky nu întâmpinase rezistenţă 
din partea ei în niciunul dintre lucrurile pe care le încercase 
cu ea. l-o trăsese chiar și în salon, unde riscau în orice 
moment să fie surprinși de servitori, și aceasta păru să-i 
placă lui Rachel mai mult decât orice. 

Pe de altă parte, Rachel era orice, numai supusă nu, în 
orice alt aspect al existenţei. Se certa cu Micky despre 
casă, servitori, bani, politică și religie. Când se sătura s-o 
contrazică, acesta încerca să n-o bage în seamă, apoi să o 
insulte, dar nimic nu părea să nu aibă vreun efect. Rachel 
trăia cu iluzia ca avea același drepturi să-și exprime punctul 
de vedere la fel ca un bărbat. 


— Sper ca te ajută în munca dumitale, spuse Augusta. 

Micky încuviinţă: 

— E o amfitrioană bună la recepții, spuse el. Atentă și 
amabilă. 

— Mi s-a părut ca s-a descurcat foarte bine la petrecerea 
pe care ai dat-o în cinstea ambasadorului Portillo, spuse 
Augusta. 

Portillo era ambasadorul portughez, iar Augusta și Joseph 
fuseseră invitaţi la cină. 

— Are niște planuri idioate de a deschide un spital- 
maternitate pentru femei care n-au soţi, spuse Micky, 
arătându-și iritarea. 

Augusta își scutura capul dezaprobator. 

— E ceva imposibil pentru o femeie cu poziţia ei în 
societate. Şi în plus, există deja unul sau doua spitale de 
genul acesta. 

— Ea spune că sunt toate instituţii religioase în care 
femeilor li se spune mereu cât sunt de păcătoase. Instituţia 
ei le-ar ajuta fără să li se facă morală. 

— Şi mai rău, spuse Augusta. Gândește-te ce ar spune 
ziarele despre asta! 

— Întocmai. Am fost foarte ferm cu ea în aceasta 
privinţă. 

— E o fata norocoasă, spuse Augusta și îl cadorisi pe 
Micky cu un zâmbet călduros. 

Acesta își dădu seama ca Augusta cocheta cu el, dar 
Micky nu reușea să fie receptiv. Adevărul era ca era prea 
preocupat de Rachel. Cu siguranţă că nu o iubea, dar 
aceasta îi absorbea toate energiile sexuale, așa că era pe 
de-a-ntregul acaparat de relaţia cu ea. Ca să compenseze 
pentru această lipsă de implicare, Micky o prinse pe 
Augusta de mâna în timp ce aceasta îi întindea ceașca de 
ceai. 

— Mă măguliţi, spuse el blând. 

— Fără îndoială. Dar văd că e ceva care te preocupă. 

— Draga de doamnă Pilaster - intuitivă ca de obicei! De 
ce oare îmi închipui c-aș putea să ascund ceva în faţa 


dumneavoastră? Micky îi eliberă mâna și își luă ceaiul. Da, 
sunt puţin îngrijorat de calea ferată Santamaria. 

— Credeam că asociaţii au luat deja o hotărâre în 
această privinţă. 

— Da, așa este, dar organizarea acestor lucruri ia atâta 
timp! 

— Lumea finanţelor se mișcă greu. 

— Eu înţeleg asta, dar familia mea nu înţelege. Papa, îmi 
trimite telegrame săptămânal. Blestem ziua în care s-a 
instalat telegraful în Santamaria. 

Edward dădu buzna înăuntru cu vestea cea mare. 

— S-a întors Antonio Silva! spuse el înainte să închidă ușa 
după sine. 

Augusta păli. 

— De unde știi? 

— L-a văzut Hugh. 

— Asta da lovitură! spuse ea, și Micky fu surprins să-i 
vadă mâna tremurândă când puse pe masă ceașca și 
farfurioara. 

— Și David Middleton încă tot ne mai iscodește cu 
întrebări, spuse Micky, amintindu-și de conversaţia dintre 
Middleton și Hugh la balul ducesei de Tenbigh. 

Micky se prefăcea a fi îngrijorat, dar în realitate nu era cu 
desăvârșire nemulţumit. Îi plăceau situaţiile care le 
aminteau din când în când Augustei și lui Edward despre 
secretul pe care îl împărțeau toţi trei. 

— Asta nu-i tot, spuse Edward. Antonio încearcă să 
saboteze emiterea  obligaţiunilor pentru calea ferată 
Santamaria. 

Micky se încruntă. Familia lui Tonio se împotrivise 
planului de cale ferată acolo în Cordoba, dar președintele 
Garcia avusese câștig de cauză. Ce putea să facă Tonio aici 
la Londra? 

Aceeași întrebare și-o puse și Augusta: 

— Dar ce poate face el? 

Edward îi dădu maică-sii un teanc de hârtii. 

— Citește asta. 


— Ce e acolo? întreba Micky. 

— Un articol despre minele de nitrat ale familiei tale, pe 
care Tonio are de gând să-l publice în The Times. 

Augusta răsfoi paginile rapid. 

— Susţine că viața de miner într-o mină de nitrat este 
neplăcută și periculoasă, spuse ea în derâdere. Oare cine s- 
a gândit vreodată că e o petrecere în aer liber? 

Edward zise: 

— Mai spune și că femeile sunt biciuite și copiii împușcați 
pentru indisciplină. 

— Dar ce are asta de-a face cu emisiunea de obligaţii? 
întrebă Augusta. 

— Calea ferată se construiește pentru transportul 
nitratului în capitală. Investitorilor nu le place să-și pună 
banii în afaceri controversate. Mulţi dintre ei vor fi precauți 
deja pentru că este vorba de America de Sud. Așa ceva i-ar 
putea pune pe fugă. 

Micky era zguduit de veștile rele. Îl întrebă pe Edward: 

— Tatăl tău ce spune despre toate acestea? 

— Încercam să convingem încă o bancă să ni se asocieze 
în afacerea asta, dar ceea ce vom face în fond este să-l 
lăsăm pe Tonio să-și publice articolul și să vedem ce se 
întâmplă. Dacă valoarea obligaţiunilor sud-americane se 
prăbușește ca urmare a articolului, atunci va trebui să 
renunţăm la calea ferată. 

„Să-l ia dracu pe Tonio!” Nu era prost - dar Papa fusese 
un idiot să-și administreze minele ca pe niște lagăre de 
sclavi și apoi să spere că va primi finanţare din lumea 
civilizată. 

Dar ce era de făcut? Micky își frământa creierii. Tonio 
trebuia redus la tăcere, dar mai mult ca sigur că nu s-ar fi 
lăsat nici convins, nici mituit. Pe Micky îl trecu un fior rece 
pe șira spinării când își dădu seama ca avea să fie nevoit să 
folosească metode mai brutale și mai riscante. 

Micky se prefăcu a rămâne calm: 

— Pot să văd articolul, vă rog? 

Augusta i-l întinse. 


Primul lucru pe care Micky îl observa fu adresa hotelului 
de pe antetul hârtiei. Afișând un aer de nepăsare care în 
realitate nu-l stăpânea deloc, spuse: 

— Păi asta nu e nicio problemă. 

Edward protestă: 

— Dar nici măcar n-ai citit! 

— N-am nevoie. Am văzut adresa. 

— Ei, și? 

— Acum știm unde să dăm de el și putem să tratăm 
direct cu el, spuse Micky. Lasă pe mine! 


CAPITOLUL TREI - MAI 


1 


Lui Solly îi plăcea la nebunie s-o privească pe Maisie 
îmbrăcându-se. 

In fiecare seară, aceasta își punea capotul și le chema pe 
slujnicele ei să o coafeze și să-i prindă în păr flori, pene sau 
mărgele, după care le trimitea pe slujnice din cameră și îl 
aștepta pe soțul ei. 

Astă-seară urmau să iasă, ca de altfel mai în toate serile. 
Singurele ocazii când stăteau acasă în timpul sezonului 
monden erau când ei înșiși dădeau o petrecere. Intre Paște 
și sfârșitul lui iulie nu cinau niciodată singuri. 

Solly intră în odaia lui Maisie la șase și jumătate, în 
pantaloni de gală și vestă albă și cu un pahar mare de 
șampanie în mână. In seara aceasta Maisie își pusese flori 
galbene de mătase în păr. Lăsă halatul să-i alunece de pe 
trup și se așeza goală în faţa oglinzii. Făcu o piruetă pentru 
Solly și începu să se îmbrace. 

Intâi trase pe ea o cămășuţă cu floricele brodate pe tivul 
decolteului. Aceasta avea panglici de mătase la umeri ca să 
poată fi legată de rochie ca să nu se vadă. Apoi Maisie trase 
pe ea niște ciorapi albi de lână fină pe care îi fixă deasupra 
genunchilor cu jartiere elastice. Ilmbrăcă o pereche de 
pantalonași de bumbac subţire până la genunchi cu bentiţe 
frumoase la tivuri și care se strângea cu un șiret la talie, 
apoi își puse în picioare escarpeni de seară din mătase 
galbenă. 

Solly lua corsetul de pe suportul pe care stătea și o ajută 
pe Maisie să intre în el, apoi legă șireturile strâns la spate. 
Majoritatea femeilor erau ajutate la îmbrăcat de una sau 
două slujnice, pentru că le era imposibil să se descurce 
singure cu complicațiile corsetului și ale rochiei. Cu toate 
acestea, Solly ajunsese să înveţe să facă toate lucrurile ca 
să nu trebuiască să renunţe la plăcerea de a privi. 

Crinolinele și turnurile nu mai erau la modă, dar Maisie 


puse pe ea un jupon de bumbac cu trenă din volane și cu 
tiv plisat care să-i susţină trena rochiei. Juponul era fixat la 
spate cu nod, pe care îl legă tot Solly. 

In fine, Maisie era acum gata să îmbrace rochia, care era 
din tafta de mătase cu dungi galbene și albe. Partea de sus 
a rochiei era ușor drapată, ceea ce îi punea în evidenţa 
pieptul planturos, și prinsă pe umăr cu o fundă. Restul 
rochiei era drapată la fel, și prinsă la nivelul taliei, al 
genunchilor și la tiv. Îi lua o zi întreagă unei slujnice să 
calce o astfel de rochie. 

Maisie se așeză jos și Solly ridică rochia pe deasupra 
capului ei, astfel încât Maisie stătea ca într-un cort. Apoi 
aceasta se ridică cu grijă, vârându-și mâinile în mâneci și 
capul prin despărţitura decolteului. Împreună cu Solly, 
aranjară pliurile rochiei până când li se părură desăvârșite. 

Maisie își deschise cutia cu bijuterii și scoase din ea un 
colier cu diamante și smaralde, împreună cu cerceii 
asortaţi, pe care Solly i-l dăduse la împlinirea unui an de 
căsătorie. Maisie își punea bijuteriile, când Solly spuse: 

— Vom avea ocazia să-l vedem pe vechiul nostru prieten 
Hugh Pilaster mult mai des de acum înainte. 

Maisie își înăbuși un oftat. Buna-credinţă a lui Solly era 
câteodată obositoare. Un soţ normal, bănuitor, ar fi ghicit 
atracţia dintre Maisie și Hugh și s-ar fi înfuriat de fiecare 
dată când se pronunţa numele celuilalt bărbat, dar Solly era 
prea inocent. N-avea nicio idee ca aducea ispita în calea ei. 

— De ce, ce s-a întâmplat? întrebă Maisie pe un ton 
neutru. 

— Vine să lucreze la noi la bancă. 

— De ce pleacă de la Banca Pilaster? Credeam că îi 
merge foarte bine. 

— Au refuzat să îl facă asociat. 

— Oh, nu! 

Maisie îl cunoștea pe Hugh mai bine ca oricine și 
înțelegea cât de mult suferise din cauza falimentului și 
sinuciderii tatălui lui. Işi dădea seama cât de rănit trebuie 
să fi fost de acest refuz. 


— Meschini mai sunt cei din familia Pilaster! spuse ea cu 
foc. 

— Este din cauza soţiei lui. 

Maisie dădu din cap. 

— Nu mă surprinde. 

Fusese martoră la incidentul petrecut la balul ducesei de 
Tenbigh. Cunoscându-i pe cei din familia Pilaster din 
împrejurările din care îi cunoștea, Maisie nu se putea abţine 
să nu se gândească dacă nu cumva Augusta regizase 
cumva întreaga întâmplare ca să-l compromită pe Hugh. 

— Trebuie să recunoaștem că situaţia Norei nu e ușoară. 

— Hmm... 

Maisie o întâlnise pe Nora cu câteva săptămâni înainte de 
căsătorie și o antipatizase de la bun început. Ba chiar îl 
jignise pe Hugh spunându-i că aceasta îi părea o 
scormonitoare de aur fără inimă și îl sfătuise să nu se 
însoare cu ea. 

— În orice caz, i-am sugerat lui Hugh ca ai putea s-o 
ajuţi. 

— Ce?! spuse Maisie cu asprime, ducându-și privirea de 
la oglindă. S-o ajut pe ea? 

— Da, să se reabiliteze. Tu știi cum e să fii privit rău din 
cauza originii modeste, și ai învins toate acele prejudecăți. 

— Şi acum ar trebui să înfăptuiesc aceeași transformare 
în orice haimana care se căsătorește în lumea bună? se 
oţări Maisie. 

— Se vede treaba că am făcut ceva ce nu trebuia, spuse 
Solly îngrijorat. Am crezut că ai fi bucuroasă să o ajuţi - tu 
ai ţinut întotdeauna mult la Hugh. 

Maisie se duse să-și caute mănușile în dulap. 

— Aș vrea să mă întrebi înainte de a promite, spuse ea, 
deschizând dulapul. 

Pe interiorul ușii dulapului atârna, înrămat în lemn, 
vechiul afiș pe care Maisie îl luase cu ea de la circ, 
reprezentând-o îmbrăcată în colanţi și stând în picioare pe 
spinarea unui cal alb, cu înscrisul „Fantastica Maisie”. 
Văzând imaginea, Maisie căzu brusc din înălțimile crizei ei 


de superioritate și se rușină de sine însăși. Alergă la Solly și 
își încolăci braţele în jurul lui. 

— Oh, Solly, cum pot fi atât de nerecunoscătoare? 

— Hai, liniștește-te, șopti Solly mângâindu-i umerii goi. 

— Tu ai fost atât de drăguţ și de generos cu mine și 
familia mea! Sigur că voi face asta pentru tine dacă dorești! 

— N-aș vrea să te forțez să faci ceva care... 

— Nu, nu mă fortezi! De ce n-aş ajuta-o să aibă și ea ce 
am eu? 

Maisie privi chipul dolofan al soţului ei, încreţit acum și 
de riduri de îngrijorare. Îl mângâie pe obraji. 

— Gata, nu-ţi mai face griji. Am fost îngrozitor de egoistă 
pentru o clipă, dar acum mi-a trecut. Du-te și pune-ţi haina. 
Sunt gata. 

Se ridică pe vârfurile picioarelor și îl săruta pe buze, apoi 
se întoarse și își trase mănușile. 

Maisie își dădea seama perfect ce o supărase într-atât. 
Situaţia era de o ironie mușcătoare. | se cerea s-o 
pregătească pe Nora pentru rolul de doamna Hugh Pilaster 
- o poziţie la care aspirase ea însăși. În adâncul sufletului, 
Maisie încă își mai dorea să fie soţia lui Hugh și o ura pe 
Nora pentru că aceasta câștigase, și ea pierduse. Dar 
aceasta era o atitudine rușinoasă, și Maisie hotări să o 
abandoneze imediat. Mai degrabă ar fi trebuit să se bucure 
că Hugh se însurase. Fusese foarte nefericit destul și, cel 
puţin în parte, din vina ei. Acum putea în sfârșit să nu-și 
mai facă griji pentru el. Avea un sentiment de pierdere, 
dacă nu cumva chiar de durere, dar trebuia să-și păstreze 
sentimentele acelea ferecate într-o odaie a sufletului în 
care nu intra nimeni. Acum avea să se implice cu multă 
însufleţire în sarcina de a o readuce pe Nora Pilaster în 
grațiile înaltei societăţi londoneze. 

Solly se întoarse îmbrăcat și merseră amândoi în camera 
copilului. Bertie era deja în cămașă de noapte și se juca cu 
un trenuleţ de lemn. Lui Bertie îi plăcea foarte mult s-o 
vadă pe Maisie în rochie de seară și ar fi fost foarte 
dezamăgit dacă, pentru un motiv sau altul, Maisie ar fi ieșit 


în acea seară fără să-i arate cu ce era îmbrăcată. Bertie îi 
povesti ce se întâmplase în parc în acea după-amiază - se 
împrietenise cu un câine mare - și Solly se așeză pe 
dușumea și se jucă puţin cu trenul împreună cu Bertie. 
Imediat după aceea, Bertie trebui să se ducă la culcare, iar 
Maisie și Solly coborâră scările și se urcară în trăsură. 

Se duceau la o cină, și de acolo, la un bal. Ambele 
evenimente aveau loc la vreo cinci sute de metri de casa 
lor din Piccadilly, dar Maisie nu se putea plimba pe stradă în 
rochia ei sofisticată: tivul și trena, precum și pantofii ei de 
mătase s-ar fi murdărit până să ajungă la locul 
evenimentelor. Cu toate acestea, zâmbi gândindu-se că 
fata care mersese odată pe jos patru zile la rând ca să 
ajungă la Newcastle nu se putea deplasa acum nici măcar 
cinci sute de metri fără trăsură. 

Maisie avu ocazia să-și înceapă campania în sprijinul 
Norei chiar din acea seară. Când ajunseră la destinaţie și 
intrară în salonul marchizului de Hatchford, prima persoană 
cu care Maisie dădu ochii fu contele de Tokoly. Maisie îl 
cunoștea destul de bine și contele îi făcea întotdeauna ochi 
dulci, așa că aceasta nu se sfii să-i spună pe șleau: 

— Vreau s-o iertați pe Nora Pilaster pentru că v-a 
pălmuit, spuse ea. 

— S-o iert?! întreba contele. Dar sunt măgulit! Când te 
gândești că la vârsta mea încă mai sunt în stare să fac o 
femeie tânără să mă pălmuiască - acesta e un compliment 
extraordinar! 

„Nu asta aţi simţit atunci pe loc”, gândi Maisie, însă era 
bucuroasă că diplomatul hotărâse să nu ia incidentul prea 
în serios. 

Contele spuse mai departe: 

— Ei, dacă ar fi refuzat să mă ia în serios, atunci m-ar fi 
jignit! 

Era exact ce-ar fi trebuit să facă Nora, după părerea lui 
Maisie. 

— Spuneţi-mi ceva, zise ea. V-a încurajat cumva Augusta 
Pilaster să-i faceţi propuneri indecente cu nora ei? 


— Îngrozitoare sugestie! Doamna Joseph Pilaster pe post 
de codiță! Nu, n-a făcut nimic de genul acesta. 

— V-a încurajat cineva? 

De Tokoly își miji ochii la Maisie. 

— Sunteţi isteață, doamnă Greenbourne, întotdeauna v- 
am respectat pentru asta. Mult mai isteaţță decât Nora 
Pilaster. Ea nu va fi niciodată ce sunteţi dumneavoastră. 

— Dar nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Vă voi spune adevărul, pentru că va admir atât de 
mult. Ambasadorul Cordobei, Señor Miranda, mi-a spus ca 
Nora ar fi... cum să vă spun... că s-ar preta... 

Deci asta era. 

— lar Micky Miranda a fost pus să facă asta de către 
Augusta, sunt sigură. Cei doi sunt prieteni la cataramă. 

De Tokoly era jignit. 

— Sper că n-am fost folosit ca marionetă. 

— Ăsta-i pericolul când ești atât de previzibil, şuieră 
Maisie. 

A doua zi, Maisie o luă pe Nora la croitoreasa ei. 

În timp ce Nora încerca diferite modele și materiale, 
Maisie mai afla câte ceva despre incidentul petrecut la balul 
ducesei de Tenbigh. 

— Augusta ţi-a spus ceva dinainte despre conte? întrebă 
ea. 

— M-a avertizat să nu-i permit să-și ia nicio libertate, 
răspunse Nora. 

— Deci erai pregătită, ca să zicem așa. 

— Da. 

— Şi dacă Augusta nu ţi-ar fi spus nimic, ai fi procedat la 
fel? 

Nora chibzui puţin. 

— Probabil că nu l-aș fi pălmuit - n-aş fi avut tupeul. Dar 
Augusta m-a făcut să cred ca era important să iau o poziţie 
fermă. 

Maisie dădu din cap. g 

— Deci aşa e. Augusta voia să se întâmple asta. In plus, a 
aranjat cu cineva să-i spună contelui ca eşti o femeie 


ușoară. 
Nora era uimită. 


— Eşti sigură? 
— Mi-a spus mie. Augusta e o cutră a dracului și fără 
scrupule. 


Maisie îşi dădu seama că vorbea cu accentul ei de 
Newcastle, ceea ce se întâmpla foarte rar în ultima vreme. 
Se întoarse la vorbirea normală: 

— Nu trebuie să subestimezi niciodată capacitatea de 
înşelăciune a Augustei. 

— Nu mă sperie ea pe mine, spuse Nora cu dispreț. Nici 
eu nu sunt o fată care să-și facă prea multe scrupule. 

Maisie o crezu pe cuvânt - și îi păru rău pentru Hugh. 

O rochie á la polonaise - iată modelul care i se potrivea 
cel mai bine Norei, fu de părere Maisie, privind cum 
croitoreasa prindea în ace o rochie în jurul siluetei 
planturoase a Norei. Detaliile sofisticate se potriveau cu 
aspectul ei drăgălaș: volănașele plisate, butonierele de la 
piept ornate cu noduri, jupa cu volane la spate îi veneau 
toate adorabil. Poate că Nora era puţin prea planturoasă, 
dar un corset lung putea rezolvat tendinţa acesteia de a 
merge clătinat. 

— Dacă arăţi bine, bătălia e pe jumătate câștigată, spuse 
Maisie în timp ce Nora se admira în oglindă. Asta e tot ce 
contează cu adevărat, în ceea ce privește bărbaţii. Dar ca 
să fii acceptată de femei trebuie să faci un efort în plus. 

— Întotdeauna m-am înţeles mai bine cu bărbaţii decât 
cu femeile, zise Nora. 

Maisie nu era surprinsă de așa ceva - Nora era tocmai 
acel gen de femeie. 

— Precis că și dumneata ești la fel. De aceea am ajuns 
amândouă unde suntem, continuă Nora. 

„Suntem oare la fel?!” se întrebă Maisie. 

— Nu că mă pun la același nivel cu dumneata. Orice fată 
ambițioasă din Londra te invidiază. 

Maisie tresări la gândul că era privită cu admiraţie de 
femeile care vânau averi, dar nu spuse nimic, gândindu-se 


probabil că o merita. Nora se măritase pentru bani, și o 
mărturisea fără jenă, pentru că presupunea că și Maisie 
făcuse același lucru. Ceea ce era adevărat. 

Nora spuse: 

— Nu mă plâng, dar eu m-am măritat într-adevăr cu oaia 
neagră a familiei, cu cel fără bani. Dumneata te-ai măritat 
cu unul dintre cei mai înstăriți bărbaţi din lume. 

„Ce te-ar mai surprinde dacă ai ști cât de bucuroasă aș fi 
să facem schimb!” gândi Maisie. 

Dar alungă acest gând din minte imediat. Fie, Nora și cu 
ea erau de aceeași teapă. Așa că Maisie avea s-o ajute cu 
plăcere pe Nora să câștige recunoașterea snobilor și 
scorpiilor care făceau jocurile în societate. 

— Nu vorbi niciodată despre bani și preţuri, începu 
Maisie, amintindu-și de propriile greșeli de început. Rămâi 
întotdeauna calmă și neșifonată, orice s-ar întâmpla. Dacă 
vizitiul are un atac de cord și trăsura se face praf, iar 
dumitale îți zboară pălăria de pe cap și îţi pierzi 
pantalonașii, spune doar „Vai de mine, prin ce emoţii am 
trecut!” și ia o brișcă. Amintește-ţi că la ţară e mai bine 
decât la oraș, că a nu face nimic este mai bine decât a 
munci, că orice e vechi e preferabil noului și că rangul e 
mai important decât banii. Trebuie să știi câte puţin din 
toate, dar nu te arăta expertă în ceva anume. Exersează să 
vorbeşti fără să-ţi mişti gura - asta îţi va îmbunătăţi 
accentul. Povestește lumii că străbunicul dumitale a fost 
ţăran în Yorkshire - Yorkshire e un ţinut prea mare ca să se 
poată verifica, iar agricultura este privită ca un mod 
onorabil de a sărăci. 

Nora adoptă o poză, prefăcându-se puțin distrată și 
spuse pe un ton tărăgănat: 

— Vai de mine, dar câte lucruri de reținut! Cum mă voi 
descurca oare? 

— Perfect, spuse Maisie. Te vei descurca excelent! 


2 


Micky Miranda stătea în pragul unei uși din Berwick 
Street, îmbrăcat într-o haină ușoară care să-l apere de 
răcoarea serii de primăvara. In apropiere se afla un felinar, 
dar Micky stătea în umbră, astfel încât trecătorii să nu-i 
poată ghici cu ușurința trăsăturile chipului. Se simţea 
nervos, nemulțumit de sine, josnic. Nu-i plăcea violența. 
Aceasta era metoda lui Papa și a lui Paulo. Lui Micky 
violenţa i se părea că înseamnă recunoașterea unui eșec. 

Berwick Street era un pasaj îngust și jegos, plin de 
localuri și pensiuni ieftine. Mai mulţi câini scormoneau prin 
canale, iar niște copii se jucau la lumina felinarului. Micky 
aștepta acolo de la căderea serii și nu văzuse nici urmă de 
jandarm. Acum era aproape miezul nopţii. 

Hotelul Russe se afla vizavi. Era clar că acesta cunoscuse 
și vremuri mai bune, dar arăta totuși mult mai bine decât 
clădirile din vecinătate. Un bec lumina intrarea, iar în 
interior Micky putea zări un hol și tejgheaua recepţiei. Cu 
toate acestea, acolo nu părea să fie nimeni. 

Alţi doi oameni se plimbau de colo, colo pe trotuarul 
opus, unul de fiecare parte a intrării hotelului. Toţi trei îl 
așteptau pe Antonio Silva. 

Micky se prefăcuse a fi calm în faţa lui Edward și a 
Augustei, dar în realitate era disperat de îngrijorat de 
apariţia articolului lui Tonio în The Times. Pusese atâta efort 
în a-i convinge pe cei de la Banca Pilaster să lanseze 
împrumutul pentru calea ferata Santamaria! Se însurase 
chiar cu afurisita aia de Rachel de dragul blestematelor de 
obligaţiuni. Intreaga lui carieră depindea de succesul 
acestui împrumut. Dacă își dezamăgea familia cu asta, 
taică-său avea să fie nu numai extrem de mânios, ci de-a 
dreptul răzbunător. Papa avea puterea să-l dea jos pe Micky 
din postul de ambasador. Fără bani și fără o poziţie, 
acestuia avea să îi fie aproape imposibil să rămână la 
Londra, și atunci ar trebui să se întoarcă acasă, unde l-ar 
aștepta umiliri și dezonoare. În orice caz, viaţa de care se 


bucura de atâţia ani ar fi pierdută. 

Rachel dorise să știe unde avea Micky intenţia să-și 
petreacă seara. Acesta îi răsese în nas: 

— Să nu încerci vreodată să mă iscodești! 

Rachel îl surprinse răspunzânau-i: 

— Atunci voi ieși și eu astă-seară. 

— Unde? 

— Să nu încerci vreodată să mă iscodești! 

Micky o închisese în cameră. 

Ştia că atunci când va ajunge acasă, Rachel avea să fie 
mânioasă foc și pară, dar asta se mai întâmplase și înainte. 
In alte dăţi când Rachel era furioasă pe el, Micky o 
aruncase pe pat și îi smulsese hainele, iar ea i se supusese 
cu entuziasm. Era sigur că așa avea să se întâmple și astă- 
seară. 

Micky ar fi vrut să fie la fel de sigur și în privinţa lui Tonio. 

Nu era nici măcar sigur că omul mai locuia la hotelul 
respectiv, dar nu se putea duce și întreba la recepţie fără 
să ridice suspiciuni. 

Se mișcase cât de repede putuse, însă îi luase totuși 
patruzeci și opt de ore să găsească și să tocmească două 
brute neîndurătoare, să meargă în recunoaștere în zonă și 
să organizeze ambuscada. Tonio putea să se fi mutat între 
timp, caz în care Micky ar fi fost cu adevărat în încurcătură. 

Un om precaut s-ar muta de la un hotel la altul tot la 
câteva zile. Dar un om precaut n-ar folosi o hârtie de scris 
cu antet. Tonio nu era tipul de om precaut. Ba din contră, 
fusese mereu un nechibzuit. Micky se gândi că era foarte 
probabil ca Tonio să locuiască la același hotel. 

Şi avea dreptate. 

Tonio apăru la câteva minute după miezul nopţii. 

Lui Micky i se păru că recunoaște pasul acestuia când 
silueta o coti în capătul îndepărtat al străzii, venind dinspre 
Leicester Square. Se încordă, dar rezistă tentaţiei de a ieși 
din umbră imediat. Rămânând pe loc cu un efort, așteptă 
până când bărbatul trecu prin dreptul unui felinar, moment 
în care chipul acestuia se văzu bine pentru o clipă. Nu mai 


era nicio îndoială: era Tonio. Micky îi observă chiar și 
culoarea roșcată a favoriţilor. Simţi ușurare și mari emoţii în 
același timp: ușurare pentru că îl detectase pe Tonio, și 
emoţii din cauza brutalului și periculosului atac pe care era 
pe cale să-l facă. 

Apoi îi văzu pe polițiști. 

Asta da, ghinion. Erau doi - veneau pe Berwick Street din 
direcție opusă, cu câăștile și pelerinele lor, cu bastoanele 
atârnându-le de la centură și luminând cu lanternele lor 
colţurile întunecate ale străzii. Micky rămase țintuit locului. 
Nu putea face nimic. Poliţiștii îl văzură pe Micky, îi 
observară jobenul și trabucul și îi făcură un semn 
respectuos cu capul: nu îi privea pe ei de ce stătea un 
domn din lumea bună fără rost în pragul unei intrări - 
treaba lor era să se ocupe de nelegiuiţi, nu de gentlemeni. 
II depășiră pe Tonio la vreo cincisprezece, douăzeci de 
metri de intrarea hotelului. Micky tremura de neastâmpăr. 
Dacă mai treceau câteva momente, Tonio ajungea la 
adăpost în hotel. 

Apoi cei doi polițiști dădură colţul, dispărând din câmpul 
vizual al lui Micky. 

Micky le făcu semn celor doi complici ai lui. 

Aceștia se mișcară repede. 

Inainte ca Tonio să ajungă la intrarea hotelului, cei doi 
săriră pe el și îl târâră pe aleea de lângă clădire. Tonio 
strigă o singură dată, după care ţipetele lui fură înăbușite. 

Aruncând ce-i mai rămânea din trabuc, Micky traversă 
strada și intră pe alee. Cei doi îndesaseră o batistă în gura 
lui Tonio, astfel încât acesta să nu facă zgomot, și îl băteau 
cu răngi de fier. Tonio își pierduse pălăria, iar faţa și capul îi 
erau deja pline de sânge. Trupul îi era protejat de o haină, 
dar bătăușii îl loveau în genunchi și în fluierele picioarelor, 
precum și pe mâini, pe care nu și le putea feri. 

Imaginea îi făcu rău lui Micky. 

— Opriţi-vă, nebunilor! șuieră el la ei. Nu vedeţi că e 
destul? 

Micky nu voia ca Tonio să fie omorât. După cum stăteau 


lucrurile acum, incidentul părea o tâlhărie obișnuită însoţită 
de o bătaie violentă. O crimă ar fi făcut mult mai multe 
valuri, iar polițiștii zăriseră chipul lui Micky, chiar dacă 
numai pentru o clipă. 

Cu vădită reticenţă, cele două brute încetară să dea în 
Tonio, care căzu grămadă pe jos și rămase nemișcat. 

— Goliţi-i buzunarele! șopti Micky. 

Tonio nu se mișcă în timp ce cei doi îi luară ceasul și 
lanţul, un carneţel, ceva mărunţiș, o batistă de mătase și o 
cheie. 

— Daţi-mi cheia, spuse Micky. Restul e-al vostru. 

Cel mai vârstnic dintre cei doi, Barker - căruia i se mai 
spunea și „Câine”! - spuse: 

— Banii. 

Micky îi dădu fiecăruia din ei zece lire în monede de aur. 

Câine îi dădu cheia. De cheie era prinsă cu un șnuruleţ o 
bucăţică de carton pe care era mâzgălit numărul 11. Micky 
avea tot ce-i trebuia. 

Se întoarse ca să iasă de pe alee și văzu că erau 
observați. Un bărbat se holba la ei din stradă. Inima lui 
Micky începu să bată cu putere. 

Câine îl văzu și el pe bărbat în secunda următoare. 
Mormăi o înjurătură și își ridică ranga să-l doboare. Dintr- 
odată, Micky își dădu seama despre ce era vorba și puse 
mâna pe braţul lui Câine: 

— Nu! spuse el. Nu e necesar - uită-te la el. 

Omul stătea cu gura căscată și cu o privire goală în ochi - 
era nebun. 

Câine își lăsă arma în jos. 

— N-o să ne facă niciun rău, spuse. Nu-i cu toate alea. 

Micky trecu pe lângă el pe stradă, îmbrâncindu-l. Privind 
înapoi, îi văzu pe Câine și pe tovarășul său luându-i ghetele 
din picioare lui Tonio. 

Micky se îndepărtă, sperând să nu-i revadă niciodată. 


7 Barker, nume de familie englezesc, care poate 
însemna și „lătrător“, (n.tr.) 


Intră în hotelul Russe. Spre ușurarea lui, tot nu era 
ţipenie de om în micul hol. Urcă scările. 

Hotelul era alcătuit din trei clădiri separate care fuseseră 
unite, așa că lui Micky îi luă ceva timp să se orienteze, dar 
două, trei minute mai târziu deschidea deja ușa camerei 
numărul 11. 

Era o cameră strâmta și jegoasă, sufocată de mobile care 
odată fuseseră deosebite, dar care acum erau doar 
jerpelite. Micky își lăsă pălăria și bastonul pe un scaun și 
începu să caute prin cameră repede și metodic. In birou 
găsi o copie a articolului pentru The Times, pe care o luă. 
Dar asta nu valora prea mult. Tonio avea probabil și alte 
exemplare, sau îl putea rescrie din memorie. Dar ca să 
poată publica articolul, Tonio avea să trebuiască să aducă 
dovezi în sprijinul celor scrise, și Micky căută aceste dovezi. 

În sertarul comodei găsi un roman numit Ducesa din 
Sodoma pe care fu tentat să-l fure, dar apoi își dădu seama 
că acesta era un risc inutil. Răsturnă pe jos sertarele cu 
cămâășile și lenjeria lui Tonio. Nu găsi nimic. 

Nu se aștepta să găsească ceea ce căuta într-un loc ușor 
de găsit. 

Se uită în spatele și dedesubtul comodei, al patului și al 
dulapului. Se urca pe masă ca să se uite pe dulap: acolo nu 
găsi decât un strat gros de praf. 

Trase lenjeria de pe pat, pipăi pernele să vadă dacă era 
ceva ascuns în ele și cercetă saltelele. În sfârșit, găsi ceea 
ce căuta sub saltea. 

Acolo era un plic care conţinea un teanc de hârtii legate 
cu panglică. 

Înainte de a avea timp să cerceteze hârtiile, auzi pași pe 
coridor. 

Abandonă legătură și se ascunse după ușa. 

Pașii se apropiară, apoi se îndepărtară. 

Micky dezlegă panglicile și răsfoi documentele. Acestea 
erau în limba spaniola și erau ștampilate de un avocat din 
Palma. 

Erau declaraţiile depuse sub jurământ ale celor care 


fuseseră martori la bătăile și execuțiile de la minele de 
nitrat ale familiei lui Micky. 

Micky ridică mănunchiul de hârtii la buze și îl sărută. 
Acesta era răspunsul la rugăciunile lui. 

Vâri hârtiile în buzunarul de la piept al hainei. Înainte de 
a le distruge, trebuia să noteze numele și adresele 
martorilor. Avocaţii aveau probabil copii ale declaraţiilor, 
dar acestea erau nule fără martori. Și acum că Micky știa 
cine erau martorii, zilele acestora erau numărate. Avea să 
le trimită adresele lui Papa, și Papa avea să-i reducă la 
tăcere. 

Mai era oare ceva? Micky se uită în jur. Camera era cu 
fundul în sus. Nu mai era nimic de căutat. Micky avea ce-i 
trebuia. Fără dovezi, articolul lui Tonio era lipsit de orice 
valoare. 

Micky părăsi camera și cobori scările. 

Spre surprinderea lui, acum era un funcţionar la recepţie. 
Acesta privi peste tejghea și întrebă ferm: 

— Pot să vă întreb ce căutaţi? 

Micky lua o hotărâre imediat. Dacă nu-l băga în seamă pe 
recepţioner, acesta avea să creadă că vizitatorul e doar 
nepoliticos. Dacă s-ar opri să de vreo explicaţie, 
recepţionerul ar avea ocazia să-i vadă mai bine chipul. 
Micky nu răspunse nimic și ieși afară. Recepţionerul nu veni 
după el. 

Trecând pe lângă aleea de lângă hotel, Micky auzi un 
strigăt stins de ajutor. Tonio se târa spre stradă, lăsând o 
dâră de sânge în urmă. Văzându-l, lui Micky îi veni să 
vomite. Se strâmbă scârbit, se uita în altă parte și merse 
mai departe. 


3 


Doamnele înstărite și domnii fără ocupaţie își petreceau 
după-amiezile făcându-și vizite. Era un obicei istovitor, așa 
că de patru ori pe săptămână, Maisie le dădea dispoziție 
servitorilor să spună că nu este acasă. Primea numai 


vinerea, și atunci douăzeci sau treizeci de persoane se 
puteau perinda pe la ea în cursul unei singure după-amiezi. 
Era vorba cam de aceeași oameni: grupul Marlborough, 
grupul evreilor, femei cu vederi „înaintate” precum Rachel 
Bodwin și câteva dintre soțiile celor mai importanţi 
parteneri de afaceri ai lui Solly. 

Emily Pilaster făcea parte din această ultimă categorie. 
Soţul ei Edward și Solly erau parteneri într-o afacere privind 
construirea unei căi ferate în Cordoba, și Maisie presupuse 
că acesta era motivul pentru care Emily venise să îi facă o 
vizită. Dar aceasta stătuse toată după-amiaza, și la cinci și 
jumătate, când toată lumea plecase deja, ea era tot acolo. 

Era o fată cu ochi mari și albaștri, de numai vreo 
douăzeci și trei de ani, și privind-o, oricine și-ar fi dat 
seama ca era nefericită, așa că Maisie nu rămase surprinsă 
când aceasta zise: 

— Vă rog, pot să vorbesc cu dumneavoastră despre o 
chestiune personală? 

— Sigur că da, despre ce este vorba? 

— Sper din toată inima să nu fiţi jignită, dar nu am cu 
cine vorbi despre asta. 

Părea să fie vorba de o problema sexuală. Se mai 
întâmplase ca fete cu educaţie aleasă să vină să-i ceară lui 
Maisie sfaturi cu privire la lucruri pe care nu le puteau 
discuta cu mamele lor. Poate că auziseră zvonuri despre 
trecutul ei deocheat, sau poate pur și simplu Maisie li se 
părea o persoană mai abordabilă. 

— Nu mă las eu jignită atât de ușor, spuse Maisie. Despre 
ce ați vrea să vorbiţi? 

— Soţul meu mă urăște, spuse Emily și izbucni în lacrimi. 

Lui Maisie i se făcu milă de ea. Îl știa pe Edward de 
demult, din perioada de la Argyll Rooms, și și atunci Edward 
se purta ca un porc. Cu siguranţă că odată cu trecerea 
timpului devenise și mai rău. Maisie ar fi compătimit pe 
oricine care avusese nefericirea de a se căsători cu el. 

— Ştiţi, spuse Emily printre suspine, părinţii lui ţineau ca 
el să se însoare, dar el nu voia, așa că i-au oferit o sumă 


enormă de bani și un post de asociat la bancă, și asta l-a 
convins. lar eu am fost de acord pentru că părinţii mei 
voiau asta și el mi s-a părut la fel de bun ca oricare altul și 
doream să am copii. Dar el nu m-a plăcut niciodată și 
acum, că a obţinut banii și postul de asociat, nu mă mai 
poate suferi. 

Maisie oftă. 

— Poate să pară brutal, dar sunteţi în aceeași poziţie ca 
alte mii de femei. 

Emily își șterse ochii cu o batistă și se sforţă să se 
oprească din plâns. 

— Știu, și nu vreau să vă dau impresia că-mi plâng de 
milă. Trebuie să mă bucur de ceea ce pot. Și știu ca aș 
putea face faţă situaţiei dacă aș avea un copil. Asta-i tot ce 
mi-am dorit vreodată cu adevărat. 

„Copiii sunt consolarea celor mai multe soţii nefericite”, 
își spuse Maisie în gând. 

— Exista vreun motiv care v-ar împiedica să aveţi copii? 

Emily se foia neliniștită pe canapea, chircindu-se aproape 
de rușine, dar pe chipul ei copilăros se citea hotărârea: 

— Suntem căsătoriţi de doua luni și nu s-a întâmplat încă 
nimic. 

— E încă devreme... 

— Nu, nu vreau să spun ca mă aşteptam să rămân deja 
însărcinată... 

Maisie ştia că fetelor ca Emily le venea greu să fie mai 
exacte, aşa că puse ea Întrebările. 

— Vine în patul dumneavoastră? 

— A venit la început, dar acum nu mai vine. 

— Şi când a venit, ce n-a mers? 

— Problema este ca nu sunt prea sigură de ce ar trebui 
să se întâmple... 

Maisie oftă. Cum puteau mamele să le lase pe fetele lor 
să meargă la altar atât de neștiutoare'? Işi aminti că tatăl 
lui Emily era preot metodist, ceea ce nu ajuta prea mult. 

— lată ce ar trebui să se întâmple, începu ea. Soţul 
dumneavoastră vă sărută și vă atinge, cocoșelul lui devine 


mai lung și tare, iar el și-l vâră în păsărică dumneavoastră. 
Celor mai multe femei le place. 

Emily se făcu stacojie. 

— Asta cu sărutatul și atinsul s-a întâmplat, dar nimic mai 
mult. 

— l s-a întărit cocoșelul? 

— Era întuneric. 

— Nu l-aţi pipăit? 

— M-a pus o dată să i-l frec. 

— Şi cum era? Tare, ca o lumânare, sau moale, ca o 
râmă? Sau între, ca un cârnat negătit? 

— Moale. 

— Şi când l-aţi frecat, s-a întărit? 

— Nu. Edward s-a înfuriat foarte tare și mi-a tras o palmă 
și mi-a spus că nu sunt bună de nimic. Este oare greșeala 
mea, doamnă Greenbourne? 

— Nu, nu e greșeala dumneavoastră, deși de obicei 
bărbaţii dau vina pe femei. Este o problema obișnuită și se 
numește impotenţă. 

— Şi ce o cauzează? 

— Diverse lucruri. 

— Şi asta înseamnă că nu o să pot avea copii? 

— Nu, până nu reușiţi să-i faceţi cocoșelul să se 
întărească. 

Emily părea că avea să izbucnească în plâns din nou. 

— Îmi doresc atât de mult un copil! mă simt atât de 
singură și de nefericită, dar dacă aș avea un copil aș putea 
ţine piept oricărei situaţii. 

Maisie se întreba care era problema lui Edward. Cu 
siguranţă că în trecut nu fusese impotent. Putea oare face 
ceva s-o ajute pe Emily? Putea afla probabil dacă Edward 
era impotent tot timpul sau numai cu nevasta lui. April 
Tilsley precis știa. Edward mai era încă client regulat la 
bordelul Nellie's ultima dată când Maisie vorbise cu April, 
dar asta se întâmpla acum câţiva ani - era greu pentru o 
doamnă din lumea buna să rămână prietenă apropiată cu 
madama cea mai de seamă din Londra. 


— Știu pe cineva care-l cunoaște bine pe Edward, spuse 
ea cu prudenţă. E posibil ca ea să poată lămuri într-o 
anumită măsură problema. 

Emily înghiţi adânc. 

— Vreţi să spuneţi că are o amantă? Vă rog, spuneţi-mi - 
trebuie să înfrunt adevărul! 

„Uite o fată hotărâtă! Poate că e neștiutoare și naivă, dar 
va obţine ceea ce vrea”, gândi Maisie. 

— Persoana aceasta nu este amanta lui, dar s-ar putea să 
știe dacă are una. 

Emily dădu din cap. 

— Aș dori s-o întâlnesc pe prietena dumneavoastră. 

— Nu cred c-ar trebui să vă întâlniți personal... 

— Insist. Este vorba de soţul meu, și dacă e să fie ceva 
rău de spus, vreau s-o aud cu urechile mele. 

Pe chipul lui Emily apărură din nou acea hotărâre și acea 
încăpățânare, în timp ce aceasta spunea: 

— Aș face orice, credeţi-mă - orice! Întreaga mea viaţă 
va fi un pustiu dacă nu mă salvez. 

Maisie se hotărî să-i pună la încercare neînduplecarea. 

— Numele prietenei mele este April. Este patroana unui 
bordel în apropiere de Leicester Square. E la două minute 
de aici. Sunteţi gata să mergeţi cu mine acolo? 

— Ce este un bordel? spuse Emily. 

Brișca se opri în față la Nellie's. Maisie aruncă o privire 
afară, scrutând strada. Nu voia să fie văzută de vreun 
cunoscut intrând într-un bordel. Dar la ora aceasta 
majoritatea celor din lumea ei se îmbrăcau pentru cină, și 
pe stradă erau numai câţiva oameni săraci. Coborî din 
trăsură împreună cu Emily. Îi plătise vizitiului dinainte. Ușa 
bordelului nu era încuiata. Cele două femei intrară înăuntru. 

Lumina zilei nu constituia un avantaj pentru Nellie's. 
Maisie chibzui că poate noaptea locul avea un anumit 
farmec de ponosit, dar acum arăta pur și simplu jerpelit și 
jegos. Tapiţeria de catifea era decolorată, mesele erau 
pline de arsuri de ţigară și urme de pahare, tapetul de 
mătase era scorojit, iar tablourile erotice erau pur și simplu 


vulgare. O femeie în vârstă mătura podeaua fumând o pipă. 
Nu păru prea surprinsă să le vadă pe cele două doamne din 
înalta societate îmbrăcate în rochii elegante. Când Maisie 
întrebă de April, bătrâna arătă cu degetul mare spre trepte. 

O găsiră pe April sus, în bucătărie, stând la masă și bând 
ceai cu câteva femei îmbrăcate în halate și capoate, semn 
că programul de lucru nu avea să înceapă decât peste 
câteva ore. La început April n-o recunoscu pe Maisie, și cele 
două femei se priviră câteva momente bune. Maisie n-o 
găsi pe vechea ei prietenă prea schimbată: tot așa de 
subțirică, cu chipul dârz, și privirea ageră, mai obosită, 
poate, din cauza a prea multor nopţi albe și a prea multă 
șampanie ieftină - dar cu aspectul încrezător și hotărât al 
unei femei de afaceri de succes. 

— Cu ce vă putem ajuta? spuse ea. 

— Nu mă mai recunoști, April? întrebă Maisie, moment în 
care April scoase un țipăt de încântare, sări în sus și își 
încolăci braţele în jurul ei. 

După câteva îmbrăţișări și sărutări, April se întoarse către 
celelalte femei din bucătărie și spuse: 

— Fetelor, priviţi o femeie care a reușit ceea ce visăm cu 
toate. Fostă Miriam Rabinowicz, apoi Maisie Robinson, în 
prezent doamna Solomon Greenbourne! 

Femeile chiuiră de parcă Maisie era vreo eroină. Aceasta 
se rușină: nu se așteptase ca April să dea un rezumat atât 
de sincer al poveștii vieţii ei - mai ales de față cu Emily 
Pilaster - dar acum era prea târziu. 

— Hai să bem niște gin să sărbătorim, spuse April. 

Se așezară, iar una dintre femei aduse o sticlă și câteva 
pahare și începu să toarne băutură. Lui Maisie nu-i plăcuse 
niciodată prea mult ginul, și acum, că se obișnuise cu cea 
mai bună șampanie, îi plăcea cu atât mai puţin, dar îl dădu 
pe gât ca să fie prietenoasă. O văzu pe Emily sorbindu-și 
ginul cu o grimasă. Paharele lor fură umplute din nou 
imediat. 

— Ei, ce te aduce pe la noi? întrebă April. 

— O problemă maritală, spuse Maisie. Prietena mea aici 


de faţă are un soţ impotent. 

— Adu-l aici, iubito, îi spuse April lui Emily. Îl rezolvăm 
noi. 

— Este deja client, bănuiesc, spuse Maisie. 

— Cum îl cheamă? 

— Edward Pilaster. 

April era de-a dreptul uimită. 

— Oh, Doamne, spuse ea, uitându-se lung la Emily. Deci 
tu ești Emily. Biata de tine! 

— Îmi ştiţi numele, spuse Emily îngrozită. Asta înseamnă 
că vă vorbește de mine. 

Emily mai bău puţin gin. 

Una dintre femei spuse: 

— Edward nu e impotent. 

Emily roși. 

— Îmi pare rău, spuse femeia, dar de obicei Edward mă 
cere pe mine. 

Era o fată înaltă cu păr negru și cu piept generos. Lui 
Maisie nu i se păru că arată prea impunătoare în halatul ei 
pătat și fumând din ţigară ca un bărbat, dar poate că arăta 
bine când era îmbrăcată. 

Emily se liniști. 

— Ce straniu, spuse ea. Edward e soţul meu, dar 
dumneata știi mai multe despre el decât mine. Și nici nu 
știu cum te cheamă. 

— Lily. 

Urmă un moment de liniște stânjenitoare. Maisie sorbi 
din gin: a doua dușcă avea gust mai bun decât prima. Era o 
scenă foarte ciudată: bucătăria, femeile în neglijeu, ţigările 
și ginul, și Emily, care cu o oră înainte nici nu știa prea bine 
în ce constă un raport sexual, discutând despre impotenţa 
soțului ei cu târfa favorită a acestuia. 

— Ei bine, spuse April cu vioiciune, acum știi răspunsul la 
întrebare. De ce e Edward impotent cu soţia lui? Pentru că 
nu-l are pe Micky lângă el. Dacă e singur cu o femeie, pur și 
simplu nu i se scoală. 

— Micky? întrebă Emily neîncrezătoare. Micky Miranda, 


ambasadorul Cordobei? 

April încuviinţă: 

— Fac totul împreună, mai ales aici. Edward a venit 
singur o dată sau de două ori, dar n-a mers. 

Emily era stupefiată. Maisie puse întrebarea firească: 

— Ce fac, mai exact? 

Lily dădu răspunsul la întrebare: 

— Nimic din cale-afară de complicat. Cu anii, au încercat 
tot felul de variaţiuni. În prezent ceea ce le place este să se 
culce amândoi cu o fată - de obicei cu mine sau cu Muriel. 

— Dar Edward o face cum trebuie, nu? Adică i se scoală, 
și tot restul?! întrebă Maisie. 

Lily dădu din cap afirmativ. 

— Nu se pune problema. 

— Credeţi că ăsta e singurul fel în care va reuși vreodată 
s-o facă? 

Lily se încruntă. 

— Nu cred că contează prea mult ce se întâmplă exact, 
câte fete sunt, și așa mai departe. Dacă Micky e acolo, 
merge, dacă nu, nu. 

Maisie spuse: 

— Ca și cum lui Edward i-ar plăcea de fapt Micky. 

Emily spuse stins: 

— Mă simt de parcă aș fi într-un vis, sau așa ceva, spuse 
ea luând o înghiţitură de gin. Se poate cumva să fie într- 
adevăr așa? Lucrurile acestea chiar se întâmplă cu 
adevărat? 

April replică: 

— Ha! Dac-ai ști... Edward și Micky sunt mici copii pe 
lângă alţi clienţi pe care-i avem... 

Chiar și Maisie era surprinsă. Gândul la Edward și Micky 
în pat împreună cu o femeie era atât de bizar, încât îi venea 
să râdă în hohote, și trebui să se forţeze să-și înfunde 
chicotelile care îi urcau în piept. 

Își aminti de seara în care Edward îi surprinse pe ea și pe 
Hugh făcând dragoste. Edward se ațâţase în mod 
nestăpânit, și Maisie simţise intuitiv că ceea ce îl aprinsese 


era ideea de a i-o trage imediat după Hugh. 

— O chiflă cu unt! exclamă Maisie. 

Câteva femei râseră înfundat. 

— Corect! spuse April. 

Emily zâmbi, intrigată. 

— Nu înţeleg. 

— Unora dintre bărbaţi le plac chiflele cu unt, explică 
April. 

Prostituatele râdeau și mai tare. 

— Adică o femeie căreia tocmai i-a tras-o un alt bărbat. 

Emily începu să chicotească și ea, și peste o secundă 
râdeau toate isteric. Maisie se gândi că era o combinaţie 
între gin, situaţia ciudată și discuţia despre preferinţele 
sexuale neobișnuite ale bărbaţilor. Expresia vulgară pe care 
o rostise risipise tensiunea. De fiecare dată când râsetele 
se mai domoleau, una dintre ele spunea „chifla cu unt!” și 
toate se tăvăleau din nou în hohote. 

In fine, obosiră de atâta râs. Când se liniștiră, Maisie 
spuse: 

— Dar ce poate face Emily? Ea își dorește foarte mult un 
copil. Totuși, nu-l poate invita pe Micky în pat cu ea și soţul 
ei! 

Emily era mâhnită. 

April se uita fix în ochii ei. 

— Cât de hotărâtă ești, Emily? întrebă ea. 

— Aș face orice, spuse Emily. Dar chiar orice pe lumea 
asta! 

— Dacă vorbești serios, spuse April încet, am putea 
încerca ceva. 


4 


Joseph Pilaster termină din farfurie rinichii de miel prăjiţi 
și omleta și începu să ungă cu unt o felie de pâine prăjită. 
Augusta se întrebase deseori dacă obișnuita proastă 
dispoziție a bărbaţilor între două vârste are vreo legătură 
cu cantitatea de carne pe care aceștia o mănâncă. Ideea de 


rinichi la micul dejun îi întorcea stomacul pe dos. 

— Sidney Madler a venit la Londra, spuse el. Trebuie să 
mă întâlnesc cu el în aceasta dimineaţa. 

Augusta nu își dădu seama imediat despre cine era 
vorba. 

— Madler?! 

— Madler din New York. Este supărat că Hugh nu a fost 
făcut asociat. 

— Dar ce are el de-a face cu asta? întrebă Augusta. Ce 
insolenţă! 

Vorbea cu un ton dispreţuitor, dar în realitate era 
îngrijorată. 

— Ştiu ce va spune, zise Joseph. Când am făcut 
parteneriatul cu Madler and Bell, a fost o înţelegere tacită 
că operaţiunile de la Londra vor fi conduse de Hugh. Dar 
acum Hugh și-a dat demisia, după cum știi. 

— Dar tu nu ai vrut ca Hugh să-și dea demisia. 

— Nu, dar aș fi putut să-l opresc la noi oferindu-i un post 
de asociat. 

Augusta își dădu seama că exista un mic risc ca Joseph 
să se înmoaie. Gândul acesta o speria. Trebuia să-i 
întărească hotărârea. 

— Sper că nu vei permite unor oameni străini de Banca 
Pilaster să decidă cine să fie și cine să nu fie asociat! 

— Cu siguranţă că nu. 

Augustei îi răsări în minte o idee. 

— Domnul  Madler poate să pună punct acestui 
parteneriat? 

— Ar putea, deși nu ne-a ameninţat până acum cu asta. 

— Valorează mulți bani? 

— Valora. Dar când Hugh va pleca la Banca Greenbourne, 
probabil că va lua majoritatea afacerilor cu el. 

— Așa că nu contează prea mult ce crede domnul Madler. 

— Poate că nu. Darva trebui să-i dau o explicaţie. A venit 
tocmai de la New York numai ca să facă gălăgie despre 
asta. 

— Spune-i că Hugh s-a căsătorit cu o femeie imposibilă. 


Nu se poate să nu înţeleagă așa ceva. 

— Sigur, spuse Joseph ridicându-se. La revedere, draga 
mea. 

Augusta se ridică și-l sărută pe soţul ei pe buze. 

— Nu te lăsa intimidat, spuse ea. 

El se îndreptă din umeri și își strânse buzele cu o 
expresie de încăpățânare. 

— N-am să mă las. 

După ce Joseph plecă, Augusta mai stătu la masă o 
vreme, sorbindu-și cafeaua și întrebându-se cât de serioasă 
era aceasta amenințare.  Încercase să-i susțină 
neînduplecarea lui Joseph, dar ceea ce putea face ea avea 
o limită. Trebuia să țină sub ochi situația. 

Fusese surprinsă să audă ca plecarea lui Hugh avea să 
coste banca mulți bani. Nu se gândise că împingându-l în 
față pe Edward și punându-i bețe în roate lui Hugh, pierdea 
și ea bani. Pentru o clipă chiar se întreba dacă punea în 
pericol banca, adică baza însăși a tuturor speranţelor și 
urzelilor ei. Dar asta era ridicol. Banca Pilaster era enorm 
de bogată - nimic din ceea ce putea face ea nu constituia o 
ameninţare în acest sens. 

În timp ce Augusta își termina micul dejun, Hastead se 
strecură înăuntru ca să o anunţe ca venise domnul 
Fortescue. Augusta și-l scoase imediat pe Sidney Madler din 
minte. Asta era cu mult mai important. Inima începu să-i 
bată cu putere. 

Michael Fortescue era omul ei politic dresat. Câștigând 
alegerile parțiale pentru Deaconridge cu ajutorul financiar 
al lui Joseph, acesta era acum membru al parlamentului și 
profund îndatorat Augustei. Aceasta îi indicase în mod clar 
cum putea să se revanșeze de datorie, și anume ajutând-o 
să-i obţină lui Joseph un titlu nobiliar. Alegerile parţiale 
costaseră cinci mii de lire, adică preţul unei case dintre cele 
mai bune în Londra, dar un preţ de nimic pentru obţinerea 
unui titlu. De obicei vizitele se făceau după-amiaza; în 
general dimineaţa veneau numai cei care aveau o treabă 
urgentă. Augusta era sigură că Fortescue n-ar fi venit atât 


de devreme decât dacă ar fi avut știri proaspete despre 
titlul de nobleţe, și inima ei începu să bată mai tare. 

— Condu-l pe domnul Fortescue în observator, îi spuse ea 
majordomului. Vin în câteva clipe. 

Rămase locului puţin, încercând să se liniștească. 

Până acum, campania ei mersese conform planului. 
Arnold Hobbes publicase în gazeta sa, The Forum, o serie 
de articole pledând pentru acordarea statutului de pair 
oamenilor de afaceri. Lady Morte îi vorbise reginei despre 
acest lucru și îl ridicase în slavi pe Joseph, și spusese ca 
Maiestatea sa păruse impresionată. lar Fortescue îi spusese 
prim-ministrului Disraeli că în sânul opiniei publice exista 
un val de păreri în favoarea acestei idei. Acum poate că 
întregul efort era pe cale să dea roade. 

Augusta aproape că nu putea face faţă încordării și, 
grăbindu-se pe scări în sus, simţi ca i se taie respiraţia, în 
timp ce în cap i se învârteau cuvinte pe care spera să le 
audă în curând: Lady Whitehaven... contele și contesa 
Whitehaven... desigur, contesă... cum binevoiește doamna 
contesă... 

Observatorul era o încăpere curioasă. Se afla deasupra 
holului de la intrare al casei, iar accesul se făcea printr-o 
ușă aflată la jumătatea scărilor. Avea o fereastră arcuită 
care dădea spre stradă, dar nu aceasta dădea numele 
încăperii. Ceea ce era deosebit în încăpere era o fereastră 
interioară de unde se vedea în antreul casei. Augusta 
văzuse câteva scene ciudate din acest punct de observaţie. 
Odaia era intimă, mică și confortabilă, cu un tavan coborât 
și cu un șemineu. Aici își primea Augusta musafirii 
dimineaţa. 

Fortescue părea și el puţin încordat. Augusta se așeză 
aproape de el pe canapeaua de lângă fereastră și îi zâmbi 
cald și liniștitor. 

— Tocmai l-am văzut pe prim-ministru, spuse el. 

— Aţi vorbit despre statutul de pair? întrebă Augusta 
gâtuita de emoție. 

— Am vorbit. Am reușit să îl conving că este timpul ca 


industria bancară să fie reprezentata în Camera Lorzilor, și 
acum are de gând să înnobileze pe cineva din City. 

— Minunat! exclamă Augusta. 

Dar Fortescue părea mai degrabă jenat și nu semăna 
deloc cu un sol care aduce vești bune. 

— De ce sunteţi așa de mohorât? întreba ea neliniștită. 

— Am și o veste proastă, spuse Fortescue și păru brusc 
puţin speriat. 

— Ce veste? 

— Mă tem ca vrea să-l facă pair pe Ben Greenbourne. 

— Nu! 

Augusta se simţea ca și cum ar fi primit un pumn. 

— Cum se poate una ca asta? 

Fortescue luă o poziţie de apărare. 

— Presupun că poate să înnobileze pe cine vrea. E prim- 
ministru. 

— Doar nu m-am dat atâta peste cap ca să profite Ben 
Greenbourne! 

— Sunt de acord că e ironic, spuse Fortescue tărăgănat. 
Dar am făcut tot ce-am putut. 

— Nu fiți atât de mulţumit de dumneavoastră, spuse 
Augusta tăios. Nu dacă aveţi nevoie de ajutorul meu la 
următoarele alegeri! 

Un fulger de revoltă străluci în ochii bărbatului, și 
Augusta crezu că îl pierdu ca aliat și că acesta avea să-i 
spună că se achitase de datorie și că nu mai avea nevoie 
de ea. Dar apoi acesta lăsă privirea în jos și spuse: 

— Vă asigur că am fost consternat la auzirea veștii... 

— Tăceţi, lăsaţi-mă să mă gândesc, spuse ea, și începu 
să se plimbe dintr-un capăt în altul al micii încăperi. Trebuie 
să găsim o modalitate de a-l face pe prim-ministru să se 
răzgândească... Trebuie să creăm un scandal. Care sunt 
punctele slabe ale lui Ben Greenbourne? Fiu-său s-a 
căsătorit cu o haimana, dar asta nu-i destul... 

Apoi își dădu seama că dacă Greenbourne primea un titlu 
de nobleţe, acesta ar fi moștenit de fiul lui, ceea ce ar fi 
însemnat că Maisie ar fi devenit în cele din urmă contesă. 


Numai gândul îi făcea rău. 

— Ce poziţie are familia Greenbourne, din punct de 
vedere politic? 

— Niciuna, din câte se știe. 

Augusta îl privi pe tânăr și văzu că acesta era bosumflat, 
îi vorbise prea aspru. Se așeză lângă el și îi luă cu 
amândouă palmele mâna lui mare. 

— Aveţi un instinct politic ieșit din comun - de fapt de 
asta v-am și remarcat. Spuneţi-mi cam care e părerea 
dumneavoastră. 

Fortescue se înmuie imediat, așa cum făceau de obicei 
toți bărbaţii când Augusta se obosea să fie drăguță cu ei. 

— Dacă ar trebui să se declare, Greenbourne s-ar declara 
probabil liberal. Majoritatea oamenilor de afaceri sunt 
liberali, la fel și majoritatea evreilor. Dar cum nu și-a 
exprimat niciodată părerea public, ar fi greu să-l scoatem 
dușman al guvernării conservatoare... 

— E evreu, spuse Augusta. lată lucrul cel mai important. 

Fortescue păru intrigat. 

— Prim-ministrul este și el evreu din naștere, și a fost 
făcut nu demult Lord Beaconsfield. 

— Știu, dar e creștin practicant. Și în afară de asta... 

Fortescue ridică sprânceana întrebător. 

— Am și eu intuiţie, și aceasta îmi spune că faptul că Ben 
Greenbourne e evreu este cheia întregii situații. 

— Dacă pot face ceva... 

— Aţi fost nemaipomenit. Nu e nimic de făcut 
deocamdată. Dar când prim-ministrul începe să aibă 
îndoieli asupra lui Ben Greenbourne, amintiţi-i că Joseph 
Pilaster este o alternativă mai puțin riscantă. 

— Puteţi conta pe mine, doamnă Pilaster. 


Lady Morte și soţul ei locuiau pe Curzon Street, într-o 
casă pe care nu și-o puteau permite. Ușa fu deschisă de un 
lacheu în livrea și cu perucă pudrată. Augusta fu condusă 
într-un salon de zi ticsit cu obiecte decorative scumpe 
cumpărate din prăvăliile de pe Bond Street: sfeșnice aurite, 


rame argintii, bibelouri, vaze de cristal și o cutie pentru 
călimări antică și încrustată cu pietre de cea mai mare 
fineţe, care probabil costase cât un cal de curse. Augusta o 
dispreţuia pe Harriet Morte pentru slăbiciunea ei de a 
cheltui bani pe care nu îi avea, dar în același timp aceste 
obiecte o linișteau, constituind o dovadă clară că femeia 
era la fel de nechibzuită ca întotdeauna. 

Așteptând, Augusta se plimba dintr-un capăt în altul al 
încăperii. O cuprindea panica de fiecare dată când se 
gândea că Ben Greenbourne ar putea fi înnobilat în locul lui 
Joseph. Nu credea că ar mai fi putut organiza a doua oară o 
asemenea mobilizare. O treceau toţi fiorii la gândul că 
rezultatul străduinţelor sale ar fi putut fi în cele din urmă 
titlul de contesă pentru târâtura aia de Maisie 
Greenbourne... 

Lady Morte intră în odaie, spunând cu răceală: 

— Ce surpriză plăcută să vă văd la ora aceasta! 

Era un reproș că Augusta venea înainte de ora prânzului. 
Părul cărunt-oţel al lui Lady Morte părea pieptănat în grabă, 
și Augusta ghici că aceasta nu-și terminase încă toaleta 
când venise ea. _ 

„Ei, dar a trebuit să mă primești, nu-i așa? lţi era teamă 
că vin să te văd în legătură cu contul bancar, și n-ai avut de 
ales”, gândi Augusta. 

Dar când deschise gura, Augusta vorbi cu un ton umil 
care s-o măgulească: 

— Am venit să vă cer sfatul despre ceva urgent. 

— Dacă pot face ceva... 

— Prim-ministrul a fost de acord să-l înnobileze pe un om 
de finanţe... 

— Splendid! l-am pomenit lucrul acesta Maiestăţii Sale, 
după cum știți. Cu siguranţa că a avut efect. 

— Din păcate, are intenţia să-i dea titlul lui Ben 
Greenbourne. 

— Vai de mine! E un fapt regretabil. 

Augustei îi era clar că vestea o bucura în secret pe Lady 
Morte. Aceasta o ura pe Augusta. 


— Este mai mult decât regretabil, spuse Augusta. Mi-am 
dat foarte mult osteneala pentru acest lucru și acum se 
pare că folosul îl trage cel mai important rival al soțului 
meu! 

— Înţeleg. 

— Aș vrea să putem împiedica acest lucru. 

— Nu sunt sigură că am putea face ceva. 

Augusta se prefăcu că gândește cu voce tare: 

— Titlurile de nobleţe trebuie aprobate de regină, nu-i 
așa? 

— Într-adevăr. Tehnic vorbind, ea este cea care le 
acordă. 

— Atunci Maiestatea să ar putea face ceva, dacă aţi 
ruga-o dumneavoastră. 

Lady Morte râse galben. 

— Draga mea doamnă Pilaster, îmi  supraestimaţi 
puterea. 

Augusta alese să ignore tonul superior și își ţinu gura. 

Lady Morte continuă: 

— Maiestatea să cu siguranţă nu va urma sfatul meu 
contra celui al prim-ministrului. Şi de altfel, care ar putea fi 
motivele obiecției mele? 

— Greenbourne este evreu. 

Lady Morte încuviinţă: 

— Au fost vremuri când așa ceva ar fi rezolvat situaţia. 
Îmi amintesc când Gladstone a vrut să-i acorde statutul de 
pair lui Lionel Rothschild: regina l-a refuzat din capul 
locului. Dar asta a fost acum zece ani. De atunci a apărut 
Disraeli. 

— Dar Disraeli e creștin. Greenbourne e evreu practicant. 

— Mă întreb dacă asta ar face vreo diferenţă, chibzui 
Lady Morte. S-ar putea, să știți. Maiestatea să îi reproșează 
în permanenţa Prințului de Wales că are atâţia prieteni 
evrei. 

— Deci dacă ai fi să-i pomeniţi că prim-ministrul are de 
gând să-l înnobileze pe unul... 

— Pot să aduc vorba într-o conversaţie. Nu sunt sigură că 


va fi destul ca să aibă efectul pe care îl vizaţi. 

Augusta se gândi bine. 

— Putem face oare ceva care să stârnească mai multă 
preocupare din partea Maiestăţii Sale în aceasta chestiune? 

— Dacă ar fi vreun protest public - întrebări în parlament, 
sau poate, articole în presă... 

— Presa! spuse Augusta, gândindu-se la Arnold Hobbes. 
Da! Cred că asta se poate aranja. 


Reacţia zăpăcită a lui Hobbes la prezența Augustei în 
biroul lui înghesuit și plin de pete de cerneală era de-a 
dreptul comică. Acesta nu se putea hotărî dacă să facă 
ordine, să se pună la dispoziţia ei sau să scape de ea. Ca 
urmare, făcea toate aceste lucruri într-o învălmășeala 
isterică: muta foi de hârtie și teancuri de probe de tipar de 
pe jos pe masă și înapoi, îi aduse un scaun, un pahar de vin 
de Xeres și o farfurie cu prăjiturele, și în același timp îi 
propuse să meargă să vorbească altundeva. Augusta îl lăsă 
să alerge înnebunit de colo, colo pentru un minut, două, 
apoi spuse: 

— Domnule Hobbes, vă rog staţi jos și asculţi-mă. 

— Desigur, desigur, spuse el și se lăsă într-un scaun, 
privind-o prin ochelarii lui soioși. 

Augusta îi explică în câteva propoziţii clare povestea 
despre înnobilarea lui Ben Greenbourne. 

— Foarte regretabil, foarte regretabil, bălmăji Hobbes 
agitat. Cu toate acestea, nu cred că The Forum ar putea fi 
acuzat de lipsă de entuziasm în promovarea cauzei pe care 
mi-aţi sugerat-o cu atâta amabilitate. 

„.„„. pentru care ai obţinut două posturi bănoase de 
administrator în companii controlate de soţul meu”, gândi 
Augusta. 

— Știu că nu este vina dumneavoastră, spuse Augusta 
ușor iritată. Întrebarea mea este ce puteţi face în aceasta 
privinţa? 

— Gazeta mea e într-o poziție delicată, spuse el 
îngrijorat. După ce am susţinut sus și tare acordarea 


statului de pair unui om de finanţe, e cam greu să facem o 
piruetă și să protestăm în momentul în care se întâmplă 
acest lucru. 

— Dar n-aţi avut intenţia ca un evreu să aibă onoarea 
aceasta. 

— E adevărat, dar atâţia bancheri sunt evrei... 

— N-aţi putea scrie că sunt destui bancheri creștini din 
care prim-ministrul ar putea alege? 

Hobbes nu fu încântat: 

— Am putea... 

— Atunci faceţi-o! 

— Mă iertaţi, doamnă Pilaster, dar asta nu-i deloc destul. 

— Nu va înţeleg, spuse Augusta pierzându-și răbdarea. 

— E o observaţie profesională, dar am avea nevoie de 
ceea ce noi, gazetarii, numim un unghi. De exemplu, l-am 
putea acuza pe Disraeli - sau pe Lordul Beaconsfield, cum îl 
mai cheamă acum - că îi favorizează pe membrii rasei sale. 
Uite, ăsta ar fi un unghi. Cu toate acestea, este un om atât 
de integru în general încât aceasta acuzaţie s-ar putea să 
nu prindă. 

Augusta nu suferea ca lucrurile să tergiverseze, dar își 
stăpâni nerăbdarea pentru că înţelegea că aici era o 
problemă. Se gândi puţin, apoi îi veni o idee. 

— Când Disraeli a intrat în Camera Lorzilor, a fost o 
ceremonie normală? 

— În toate privinţele, cred. 

— A depus jurământul de credinţă pe Biblia creștină? 

— Exact. 

— Pe Vechiul sı pe Noul Testament? 

— Incep să înţeleg ce insinuaţi, doamnă Pilaster. Ar 
depune Ben Greenbourne jurământ pe o Biblie creștină? 
Din câte știu eu, m-aș îndoi. 

Augusta își scutură capul în semn de îndoială. 

— Și totuși ar putea, dacă nu i s-ar spune nimic. Nu e 
omul care să caute confruntări. În schimb, devine foarte 
încăpățânat când este provocat. Dacă opinia publică ar face 
presiuni puternice asupra lui să depună jurământ la fel ca 


oricare altul, ar putea să se împotrivească. N-ar accepta ca 
lumea să spună că a fost forțat să facă ceva. 

— Presiuni puternice asupra lui... chibzui Hobbes. Mda... 

— Aţi putea crea așa ceva? 

Hobbes se însufleţi la această idee. 

— Văd deja titlul în faţa ochilor! spuse el entuziasmat. 
Blasfemie în Camera Lorzilor! Ei, doamnă Pilaster, asta 
numesc eu unghi! Sunteţi fenomenală. Ar trebui să fiţi 
gazetar! 

— Sunt de-a dreptul măgulită. 

Hobbes nu remarcă sarcasmul frazei. 

Căzu dintr-odată pe gânduri. 

— Domnul Greenbourne este un om foarte influent. 

— La fel și domnul Pilaster. 

— Desigur, desigur. 

— Atunci, pot să mă bazez pe dumneavoastră? 

Hobbes își făcu rapid în minte un calcul estimativ al 
riscurilor și hotărî să sprijine cauza lui Pilaster. 

— Lăsaţi totul pe mine. 

Augusta dădu din cap. Începea să se simtă mai bine. 
Lady Morte avea s-o întoarcă pe regina împotriva lui 
Greenbourne, Hobbes avea să facă din toată situaţia un 
subiect de presă, iar Fortescue era gata să-i șoptească în 
ureche prim-ministrului numele unei alternative 
ireproșabile: Joseph. Din nou toate perspectivele păreau 
bune. 

Se ridică să plece, dar Hobbes mai avea ceva de spus: 

— Vă rog, cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să vă 
pun o întrebare cu privire la un alt subiect... 

— Sigur că da, spuse Augusta nerăbdătoare. 

— Mă întrebam dacă aș putea convinge Banca Pilaster 
să-mi acorde un împrumut comercial?! 

Era preţul pentru a continua să-i sprijine. 

— Ce sumă? 

— O sută șaizeci de lire. 

O nimica toată. Și dacă Hobbes avea să pledeze 
împotriva înnobilării evreilor cu tot atâta energie și năduf cu 


cât pledase și în campania lui pentru înnobilarea 
bancherilor, atunci investiţia merita pe deplin. 

Hobbes spuse: 

— O afacere extraordinara, vă jur... 

— Voi vorbi cu domnul Pilaster. 

Joseph avea să fie de acord, dar Augusta nu voia să-i dea 
împrumutul prea ușor. Hobbes avea să-l aprecieze mai mult 
dacă acesta era acordat cu puţina reticenţă. 

— Va mulțumesc! De fiecare dată este o mare plăcere să 
vă văd, doamna Pilaster. 

— Desigur, spuse ea ieșind. 


CAPITOLUL PATRU - IUNIE 


1 


La Ambasada Cordobei era linişte. Birourile de la parter 
erau pustii - cei trei funcționari plecaseră acasă cu câteva 
ore bune înainte. Micky și Rachel dăduseră o cină în 
sufrageria de la etaj pentru o societate restrânsă - Sir Peter 
Mountjoy, subsecretar în Ministerul Afacerilor Externe, 
ambasadorul danez şi cavalerul Michele de la Ambasada 
Italiei - dar acum musafirii plecaseră și servitorii 
strânseseră masa. Micky se pregătea să iasă. 

Entuziasmul de a fi proaspăt căsătorit începea să se 
tocească. Micky încercase, fără să izbutească, s-o șocheze 
sau s-o scârbească pe soţia lui cea lipsita de experienţă din 
punct de vedere sexual. Dar pasiunea neobosită cu care 
aceasta accepta orice perversiune pe care i-o propunea 
începea să-l neliniștească. Rachel părea să fi luat hotărârea 
de a fi de acord cu orice ar fi vrut el, și când lua asemenea 
decizii, rămânea neînduplecată. Micky nu mai întâlnise 
niciodată o femeie cu o logică atât de implacabilă. 

Rachel era gata să facă orice i se cerea în pat, dar credea 
cu tărie că în afara dormitorului o femeie nu trebuia să fie 
sclava bărbatului, și era tot la fel de neînduplecată și cu 
una, și cu cealaltă din aceste reguli. Prin urmare, cei doi 
aveau mereu certuri cu privire la chestiunile casnice. Uneori 
Micky putea transforma o situaţie în alta. De pildă, în 
mijlocul unei discuţii aprinse despre servitori sau despre 
bani, putea să spună „Ridică-ţi rochia și întinde-te pe jos”, 
și cearta sfârșea într-o îmbrăţișare pasională. Dar asta nu 
mai mergea de fiecare dată: uneori ea relua cearta imediat 
ce Micky se dădea jos de pe ea. 

In ultima vreme, el și Edward petreceau din ce în ce mai 
multe seri în vechile lor vizuini. Astă-seară la bordelul 
Nellie's era Noaptea Mâștilor. Era una dintre inovațiile lui 
April. Toate femeile aveau să poarte mască. April pretindea 
că în Noaptea Măștilor doamne nesatisfăcute sexual din 


înalta societate veneau la bordel și se amestecau printre 
fetele obișnuite de acolo. Cu siguranţă nu toate fetele care 
aveau să se afle acolo erau obișnuite ale bordelului, dar 
Micky bănuia ca fetele străine erau de fapt femei din clasa 
de mijloc la mare strâmtoare financiară, nu aristocrate 
plictisite în căutare de senzaţii tari. Oricare ar fi fost 
adevărul, Noaptea  Mâăștilor se dovedea întotdeauna 
interesantă. 

Micky se pieptănă și își umplu tabachera, apoi cobori. 
Spre marea lui surprindere, Rachel era în antreu și bloca 
accesul spre uşă. Stătea cu braţele încrucișate, și pe chipul 
ei se citea o expresie de hotărâre. Micky se încordă, 
pregătindu-se pentru o confruntare. 

— E ora unsprezece seara, spuse ea. Unde mergi? 

— La dracu', răspunse el. Dă-te la o parte din calea mea. 

Își lua pălăria și bastonul. 

— Mergi cumva la un bordel numit Nellie's? 

Micky fu atât de surprins, încât îi pieri glasul pentru o 
clipă. 

— Înţeleg ca da, spuse ea. 

— Cine ţi-a spus? zise el. 

Rachel șovăi, apoi spuse: 

— Emily Pilaster. Mi-a spus că tu și Edward mergeţi acolo 
în mod regulat. 

— N-ar trebui să pleci urechea la bârfele femeilor. 

Rachel era complet palidă. Era speriată. Asta era 
neobișnuit. Poate că aceasta avea să fie o altfel de ceartă. 

— Trebuie să încetezi să mergi acolo, spuse ea. 

— Ti-am mai spus, nu încerca să-i poruncești stăpânului 
tău. 

— Nu eo poruncă. E un ultimatum. 

— Nu fi prostuţă. Dă-te la o parte. 

— Dacă nu îmi promiţi că nu mai mergi acolo, te 
părăsesc. Voi părăsi această casă astă-seară și nu mă voi 
mai întoarce. 

Micky vedea că Rachel vorbea serios. De aceea părea 
atât de speriată. Avea deja și botinele în picioare, ca să fie 


gata. 

— Nu te duci nicăieri, spuse el. Te închid în camera ta. 

— Va fi cam greu, spuse ea. Am strâns toate cheile 
odăilor și le-am aruncat. Nu se mai găsește nicio odaie în 
casa asta care să poată fi închisă cu cheia. 

Fusese o mișcare inteligentă din partea ei. Astă-seară se 
anunţa o confruntare mai interesanta. Micky râse și spuse: 

— Dă-ţi jos pantalonașii. 

— N-o să meargă astă-seară, Micky, spuse Rachel. 
Credeam că lucrul acesta înseamnă că mă iubeşti. Dar mi- 
am dat seama că pentru tine sexul este doar o modalitate 
de control. Chiar mă îndoiesc că-ţi place cu adevărat. 

Micky întinse mâna și o puse pe pieptul lui Rachel. ÎI 
simţea fierbinte și greu în mână, în ciuda straturilor de 
îmbrăcăminte. Micky îl mângâie, privind-o pe Rachel în 
ochi, dar trăsăturile acesteia nu se schimbară. Nu avea de 
gând să cedeze pasiunii în această seară. Micky îi strânse 
sânul în mână, provocându-i durere, apoi îl lăsă. 

— Ce te-a apucat? întreba el sincer curios. 

— Bărbaţii iau boli infecțioase în locuri ca Nellie's. 

— Fetele de acolo sunt foarte curate... 

— Te rog, Micky, nu face pe prostul. 

Rachel avea dreptate. Prostituate curate nu există. De 
fapt, fusese foarte norocos: nu luase decât o formă ușoară 
de verolă în toţi anii aceștia în care frecventase bordeluri. 

— Da, recunoscu el, s-ar putea să iau o boală infecțioasă. 

— Şi să mi-o transmiţi mie. 

Micky dădu din umeri. 

— Asta-i unul dintre riscurile de a fi nevastă. Tot așa de 
bine ţi-aș putea transmite și pojar, dac-aș fi bolnav. 

— Dar sifilisul poate fi ereditar. 

— Unde vrei să ajungi? 

— L-aș putea transmite copiilor noștri, dac-am avea copii. 
Şi nu vreau să fac asta. Nu voi aduce pe lume un copil cu o 
boală cumplită. 

Rachel respira scurt, semn că era foarte tulburată. 
„Vorbește serios”, gândi Micky. Rachel încheie: 


— Așa că am să te părăsesc, în cazul în care nu accepţi 
să încetezi orice contact cu prostituatele. 

Nu avea rost să mai discute. 

— Să vedem dacă poţi pleca cu nasul spart! spuse el și 
ridică bastonul asupra ei s-o lovească. 

Rachel era pregătită. Se feri de lovitură și o zbughi pe 
ușă afară. Spre surprinderea lui Micky, ușa era 
întredeschisă - și acesta se gândi că Rachel o deschisese 
probabil dinainte, prevăzând actul de violenţă, iar Rachel se 
strecurase afară ca o săgeată. 

Micky fugi după ea. Dar afară îl aștepta o altă surpriză: la 
bordură aștepta o trăsură. Rachel sări în ea. Micky era uimit 
cât de meticulos fusese pregătit totul. Era pe cale să sară în 
trăsură după ea, dar o umbră impunătoare cu joben îi aţinu 
calea. Era tatăl lui Rachel, domnul Bodwin, avocatul. 

— Înţeleg că refuzi să-ţi schimbi comportamentul, spuse 
el. 

— Îmi răpiți soţia? răspunse Micky, furios că fusese 
păcălit. 

— Rachel pleacă de bunăvoie. 

Vocea lui Bodwin tremura puţin, dar acesta se ţinea tare 
pe poziţii. 

— Se va întoarce la dumneata când vei accepta să 
renunţi la obiceiurile dumitale vicioase. Și cu condiţia unui 
examen medical satisfăcător, bineînţeles. 

Lui Micky îi veni să-l lovească, dar numai pentru o 
fracțiune de secundă. Avocatul l-ar fi învinuit de ultraj, și un 
asemenea scandal i-ar fi putut prejudicia cariera 
diplomatică. Rachel nu valora atât de mult. 

Micky se afla într-un impas. „Oare pentru ce mă lupt?” se 
întrebă el. 

— Puteţi s-o păstraţi, spuse el. Am terminat cu ea. 

Se întoarse în casă și trânti ușa în urma lui. 

Auzi trăsura îndepărtându-se. Spre surprinderea lui, îi 
părea rău de plecarea lui Rachel. Sigur, se însurase cu ea 
din pură convenienţă - ca să-l convingă pe Edward să se 
însoare - și în multe privinţe viaţa ar fi fost mai simplă fără 


ea. Dar, într-un mod ciudat, acele schimburi zilnice de 
replici tăioase nu-i displăcuseră. Nu mai încercase asta cu 
nicio altă femeie. Oricum, de multe ori era și obositor, și 
Micky sfârși prin a-și spune că, dacă era să pună în balanţă, 
avea să-i fie mult mai bine singur. 

După ce își trase sufletul, își puse pălăria și ieși. Era o 
noapte blândă de vară cu cer senin și stele strălucitoare. 
Aerul Londrei mirosea întotdeauna mai bine vara, când 
lumea nu trebuia să ardă cărbuni ca să-și încălzească 
locuinţele. 

Mergând în jos pe Regent Street, Micky își îndreptă 
gândurile spre afaceri. De când aranjase ca Tonio Silva să 
fie bătut, cu o lună în urmă, nu mai auzise nimic despre 
articolul acestuia cu privire la minele de nitrați. Probabil că 
Tonio se refăcea încă în urma loviturilor primite. Micky îi 
trimisese lui Papa o telegramă codată cu numele și 
adresele martorilor care semnaseră declaraţiile, și probabil 
că aceștia erau deja morţi. Hugh se pusese într-o situaţie 
ridicolă, stârnind panică degeaba, iar Edward era încântat. 

Între timp, Edward îl convinsese pe Solly Greenbourne 
să-și dea consimţământul, în principiu, pentru lansarea în 
parteneriat cu Banca Pilaster a obligaţiunilor pentru calea 
ferată Santamaria. Nu fusese deloc ușor: Solly era la fel de 
suspicios asupra Americii de Sud ca majoritatea celorlalţi 
investitori. Edward fusese nevoit să ofere un comision mai 
mare decât intenţionase la început și să investească într-o 
operațiune speculativă a lui Solly înainte să poată încheia 
afacerea. Edward jucase și pe ideea că erau vechi colegi de 
școala și Micky bănuia că ceea ce înclinase balanţa spre 
rezultatul final era sufletul cel bun al lui Solly. 

Acum se redactau contractele. Era un proces dureros de 
lent. Ceea ce îi făcea viaţa grea lui Micky era faptul că Papa 
nu putea pricepe de ce lucrurile acestea nu se puteau face 
în câteva ore. Acesta cerea banii imediat. 

Cu toate acestea, gândindu-se la toate obstacolele pe 
care le depășise deja, Micky se simţi mulţumit. După ce 
Edward îl refuzase din capul locului, misiunea păruse 


imposibila. Dar cu ajutorul Augustei, îl împinsese pe Edward 
într-o căsătorie și implicit în poziţia de asociat la bancă. 
Apoi se ocupase de împotrivirea lui Hugh Pilaster și a lui 
Tonio Silva. Acum roadele eforturilor lui erau pe cale să-i 
cadă în mâini. Acasă în America de Sud, calea ferata 
Santamaria avea să fie considerată pentru totdeauna calea 
ferată a lui Micky. O jumătate de milion de lire era o sumă 
enormă, mai mare decât bugetul militar al întregii ţări. 
Numai această realizare singură avea să conteze mai mult 
decât tot ceea ce făcuse frate-său Paulo vreodată. 

După câteva minute, Micky intră în bordelul Nellie's. 
Petrecerea era în toi: toate mesele erau ocupate, fumul de 
țigară din aer era gros de să-l tai cu cuțitul, iar peste 
zgomotoasele acorduri ale melodiile de dans cântate de o 
mică orchestră se auzeau schimburi de replici nerușinate și 
râsete răgușite. Toate femeile purtau măști. Unele măști 
erau simple dominouri, dar cele mai multe erau ceva mai 
sofisticate, și câteva acopereau întregul cap, în afară de 
ochi și gură. 

Micky își făcu loc prin înghesuială, salutând din cap pe 
cunoscuți și sărutând câteva fete. Edward era în sala de joc, 
dar se ridică de îndată ce intră Micky. 

— April are o virgină pentru noi, spuse el răgușit. 

Era deja târziu, și băuse mult. 

Micky nu fusese niciodată obsedat de virginitate în 
special, dar frica unei fete i se păruse mereu un lucru 
incitant, așa că era totuși foarte curios. 

— Câţi ani? 

— Saptesprezece. 

Ceea ce însemna probabil vreo douăzeci și trei, după 
părerea lui Micky și luând în consideraţie felul în care 
aproxima April vârsta fetelor ei. Cu toate acestea, era 
intrigat. 

— Ai văzut-o? 

— Da. E mascată, normal. 

— Normal. 

Micky se întrebă ce era cu fata asta. Putea fi o fată din 


provincie care fugise de acasă și devenise muritoare de 
foame la Londra, putea fi o fată răpită de la o fermă sau pur 
și simplu vreo slujnicuţă sătulă să robească șaisprezece ore 
pe zi pentru șase șilingi pe săptămână. 

O femeie într-un domino negru sumar îl atinse pe umăr. 
Masca era mai degrabă simbolică, și sub ea Micky o 
recunoscu pe April. 

— O virgină adevărată, spuse April. 

Fără îndoială că îi cerea lui Edward o mică avere pentru 
privilegiul de a lua fecioria fetei. 

— Ţi-ai vârât tu însăţi mâna, să-i simţi himenul? întrebă 
Micky sceptic. 

April scutură din cap. 

— Nu e nevoie. Eu știu precis când o fată spune adevărul. 

— Dacă nu-l simt plesnind nu primești niciun ban, spuse 
el, deși amândoi știau că cel care avea să plătească era 
Edward. 

— Ne-am înţeles. 

— Ce e cu fata asta? 

— E orfana, crescută de un unchi. Acesta era nerăbdător 
să scape de ea cât putea de repede și a aranjat s-o mărite 
cu un moș. Când ea a refuzat, unchiul a aruncat-o în stradă. 
Am salvat-o de la o viaţă de corvoadă. 

— Ești un înger, spuse Micky sarcastic. 

Nu credea niciun cuvinţel. Deși nu putea vedea chipul lui 
April sub mască, Micky era absolut convins că aceasta 
punea ceva la cale. O privi neîncrezător. 

— Spune-mi adevărul, zise el. 

— Ţi l-am spus, răspunse April. Și dacă nu o vreţi, sunt 
alți șase bărbaţi gata să plătească același preţ ca voi. 

Edward spuse nerăbdător: 

— O vrem. Termina cu cearta, Micky. Hai s-o vedem! 

— Camera trei, zise April. Vă așteaptă. 

Micky și Edward se îndreptară către scări, care erau pline 
de perechi îmbrăţișate, și intrară în camera trei. 

Fata stătea într-un colţ. Purta o pelerina simplă de 
muselină, iar capul îi era acoperit cu o glugă, care avea 


fante tăiate numai pentru ochi şi pentru gură. Încă o dată, 
Micky intră la bănuieli. Nu puteau vedea deloc chipul și 
capul fetei: poate că aceasta era hidos de urâtă, sau poate 
deformată. Era oare vorba de vreo farsă? 

Uitându-se la ea, Micky își dădu seama că aceasta 
tremura de frică, dar, simţindu-și dorinţa ridicându-i-se în 
viscere, lăsă imediat bănuielile la o parte. Ca s-o sperie și 
mai tare, traversă odaia cu pași mari, îi deschise pelerina la 
piept și-și vâri mâna în sânii ei. Fata tresări. In ochi ei 
albaștri se citea groaza, dar nu se clinti din loc. Avea sânii 
mici și tari. 

Frica fetei stârnea în Micky dorinţa de a fi brutal. De 
obicei, el și cu Edward se hârjoneau puţin cu fata, dar cu 
aceasta se hotări să-și facă voia imediat. 

— Îngenunchează pe pat, îi spuse el. 

Fata se supuse. Micky se așeză în spatele ei și îi trase 
fusta în sus. Fata scoase un țipăt înăbușit de groază. Nu 
avea nimic pe dedesubt. 

Lui Micky îi fu mai ușor s-o penetreze decât s-ar fi 
așteptat: April îi dăduse probabil niște cremă. Îi simţi stavila 
fecioriei. O apucă de șolduri și o trase violent către el, 
înfigându-se adânc în ea și rupând membrana. Ea începu să 
plângă, ceea ce îl ațâță atât de tare pe Micky, încât acesta 
ajunse la punctul culminant imediat. 

Se retrase să-i facă loc lui Edward. Avea urme de sânge 
pe penis. Acum că terminase, Micky se simţi nemulţumit și 
își dorea să fi stat acasă și să se fi culcat cu Rachel. Apoi își 
aminti că aceasta îl părăsise și se simţi și mai rău. 

Edward o întoarse pe fată pe spate. Aceasta căzu 
aproape din pat, așa că Edward o prinse de gleznă și o 
trase în mijlocul patului. Din această cauza, gluga aluneca 
puţin de pe chipul fetei. 

Edward exclamă: 

— Dumnezeule! 

— Ce e? întreba Micky plictisit. 

Edward stătea în genunchi între coapsele fetei, cu 
penisul în mână și holbându-se la chipul pe jumătate 


descoperit al fetei. Micky deduse că trebuia să fie vorba de 
vreo fată pe care o cunoșteau. O privi fascinat cum încerca 
să-și tragă gluga peste chip. Edward o împiedică, 
smulgându-i-o. 

În acel moment, Micky văzu ochii mari şi albaștri şi chipul 
copilăresc al lui Emily, soţia lui Edward. 

— Așa ceva n-am mai pomenit! spuse el și începu să 
râdă. 

Edward scoase un răget de furie. 

— Vacă nenorocită! urlă el. Ai făcut asta ca să mă faci de 
rușine! 

— Nu, Edward, nu, scânci ea - ca să te ajut, ca să ne 
ajut! 

— Acum știe toată lumea! strigă el și o lovi peste faţă. 

Emily ţipă și încercă să scape, dar el o lovi din nou. 

Micky râdea și mai tare. Era lucrul cel mai distractiv pe 
care-l văzuse vreodată - un bărbat care se duce la bordel și 
o întâlnește pe propria lui nevastă! 

Auzind strigătele, April dădu buzna în camera. 

— Las-o în pace! strigă ea și încercă să-l îndepărteze pe 
Edward. 

Acesta o împinse la o parte. 

— O pedepsesc pe propria nevastă dacă așa am chef! 
răcni el. 

— Mare prostănac mai ești - vrea numai să aibă copii! 

— O să aibă palme! 

Se încăierară din nou pentru o clipă. Edward o lovi pe 
Emily din nou, după care April îi trase un pumn în ureche. 
Edward scoase un țipăt de durere și surpriză, făcându-l pe 
Micky să se tăvălească pe jos de râs. 

În cele din urmă, April reuși să-l despartă pe Edward de 
soţia lui. 

In mod surprinzător, aceasta nu fugi din odaie. Se opri șii 
se adresă soțului ei: 

— Te rog nu te da bătut, Edward! Fac orice vrei, orice! 
Edward se năpusti din nou asupra ei. April se aruncă la 
picioarele lui, făcându-l să se clatine și să cadă în genunchi. 


April spuse: 

— Emily, ieși de aici, înainte să te omoare! 

Emily fugi afară, plângând. 

Edward încă tuna și fulgera. 

— Nu mai vin niciodată în tractirul ăsta împuţit! ţipă el, 
ameninţând-o pe April cu degetul. 

Micky se prăvăli pe canapea, ţinându-se de burtă, râzând 
în hohote. 


2 


Balul de vară al lui Maisie Greenbourne era una dintre 
datele de referinţa ale sezonului monden londonez. Maisie 
avea întotdeauna cea mai buna orchestră, cea mai 
delicioasă mâncare, decoraţiunile cele mai ieșite din 
comun, iar șampania curgea în valuri. Dar motivul principal 
pentru care toată lumea voia să fie invitată era că Prinţul 
de Wales venea întotdeauna la acest bal. 

Anul acesta Maisie hotări să folosească ocazia pentru a o 
lansa în societate pe noua Nora Pilaster. 

Era o strategie cu grad înalt de risc, pentru că dacă 
dădea greș, și Nora, și Maisie ar fi fost umilite. 

În seara balului, Maisie dădu o cina restrânsă pentru 
douăzeci și patru de persoane. Prinţul nu putu veni la cină. 
Hugh și Nora erau însă acolo, iar Nora arăta de-a dreptul 
încântător în vaporoasa ei rochie azurie ornată cu fundiţe 
de satin. Decolteul care-i lăsa umerii descoperiţi îi punea în 
evidenţa pielea rozalie și curbele voluptuoase. 

Ceilalți musafiri fură surprinși să o vadă la masă, dar 
presupuseră că Maisie știa ce face. Și aceasta spera la fel. 
Inţelegea psihologia prinţului, și era destul de sigură că 
putea prevedea reacţiile acestuia, dar din când în când 
prinţul făcea lucruri împotriva așteptărilor și se supăra pe 
prieteni, mai ales dacă simţea că aceștia se foloseau de el. 
Dacă se întâmpla așa ceva, Maisie avea să sfârșească la fel 
ca Nora, tratată cu răceală de societatea londoneză. Când 
se gândi la asta, se minună cum de își îngăduise să-și 


asume un asemenea risc numai de dragul Norei. Dar n-o 
făcea de dragul Norei, ci de dragul lui Hugh. 

Hugh își onora încă perioada de preaviz la Banca Pilaster. 
Erau două luni de când anunţase ca își da demisia. Solly era 
nerăbdător ca Hugh să înceapă munca la Banca 
Greenbourne, dar asociaţii de la Pilaster insistaseră ca 
Hugh să rămână la ei cele trei luni regulamentare. Fără 
îndoială, voiau să amâne cât de mult puteau momentul în 
care Hugh avea să înceapă să lucreze pentru concurenţii 
lor. 

După cină, Maisie îi vorbi scurt lui Nora, în timp ce 
doamnele erau la toaletă: 

— Stai pe lângă mine pe cât posibil, spuse ea. Când se va 
arăta momentul potrivit să te prezint prinţului, nu voi putea 
alerga să te caut - va trebui să fii chiar acolo. 

— Mă voi ţine de dumneata ca scoţianul de-o bancnotă 
de cinci, spuse Nora cu accentul ei cockney, după care 
trecu la accentul tărăgănat al înaltei societăţi și spuse: Fii 
fără teamă! Voi fi chiar aici! 

Musafirii începură să sosească pe la zece și jumătate. În 
mod normal, Augusta Pilaster nu se afla printre invitaţii lui 
Maisie, dar anul acesta fusese invitată pentru că Maisie 
voia ca Augusta să vadă triumful Norei, dacă de triumf avea 
să fie vorba. Intr-un fel, se așteptase ca Augusta să refuze 
invitaţia, dar de fapt aceasta sosi printre primii. Maisie îl 
invitase și pe mentorul newyorkez al lui Hugh, Sidney 
Madler, un domn fermecător de vreo șaizeci de ani cu 
barba albă. Acesta își făcu apariţia într-o versiune foarte 
americană a ţinutei bărbătești de gală - îmbrăcat într-o 
jachetă scurtă și cu cravată neagră. 

Maisie și Solly dădeau mâna cu musafirii de o oră, când 
în sfârșit sosi prinţul. Aceștia îl conduseră în sala de bal și i-l 
prezentară pe tatăl lui Solly. Ben Greenbourne se plecă din 
mijloc, foarte ţeapăn și ţinându-și spatele drept ca un ofiţer 
prusac. Apoi Maisie dansă cu prinţul. 

— Am o mică bârfă splendidă pentru dumneavoastră, 
sire, spuse ea în timpul valsului. Deși sper din toată inima 


să nu vă supere. 

Prinţul o ţinu mai aproape și îi șopti la ureche: 

— Ce interesant, doamnă Greenbourne - spuneţi, 
spuneţi... 

— Este despre incidentul de la balul ducesei de Tenbigh. 

Maisie simţi că prinţul se îndreaptă de spate, puţin 
încordat. 

— Oh, da. Puțin cam stânjenitor, trebuie să mărturisesc, 
spuse el și își cobori vocea: Când fata aceea l-a numit pe de 
Tokoly porc bătrân și depravat, am crezut pentru o clipă că 
mi se adresa mie! 

Maisie râse vesel, ca și cum ideea ar fi fost absurdă, deși 
știa că multă lume făcuse aceeași presupunere. 

— Dar continuaţi! spuse prinţul. Era ceva mai mult la 
mijloc decât s-a văzut cu ochiul liber? 

— Așa se pare. Lui de Tokoly i se dăduse informaţia, 
absolut falsă de altfel, cum că tânără ar fi fost, cum să 
spun... deschisa unor invitaţii. 

— Deschisa unor invitaţii! chicoti prinţul sonor. Trebuie s- 
o ţin minte pe aceasta! 

— lar ea, de partea ei, fusese sfătuită să îl pălmuiască pe 
loc pe conte dacă acesta avea vreo tentativă de a-și lua 
libertăţi. 

— Deci era aproape sigur că avea să aibă loc o scenă. Ce 
viclenie! Și cine a aranjat totul? 

Maisie șovăi pentru o clipa. Nu își folosise niciodată 
prietenia cu prinţul în scopul de a discredita pe cineva. Dar 
Augusta era destul de nemernică s-o merite. 

— Ştiţi la cine mă refer dacă spun Augusta Pilaster? 

— Desigur. Matroana familiei celeilalte bănci. 

— Ea a fost. Fata respectivă, Nora, este căsătorită cu 
Hugh, nepotul Augustei. Augusta a pus totul la cale ca să-i 
facă rău lui Hugh, pe care îl urăște. 

— Trebuie să fie o viperă! Dar nu se cade să cauzeze 
asemenea scene cu mine de faţa. Îmi vine s-o pedepsesc. 

Acesta era momentul pe care îl urmărise Maisie: 

— Ar fi suficient să vorbiţi puţin cu Nora, ca să arătaţi că 


e iertata, spuse ea și își ţinu respiraţia așteptând răspunsul 
prinţului. 

— Şi s-o ignor pe Augusta. Da, aș putea face asta. 

Dansul se sfârși. Maisie spuse: 

— Aţi dori să v-o prezint pe Nora? E și ea aici astă-seară. 

Prinţul o privi viclean. 

— Ai pus toate acestea la cale, sfârlează mică? 

Tocmai de asta se temuse Maisie. Prinţul nu era prost și 
își dăduse seama că Maisie urzise această situaţie. Era mai 
bine să nu nege. Se rușină și se strădui să roșească: 

— M-aţi prins. Ce nebunie din partea mea să îmi închipui 
că v-aș putea înșela tocmai dumneavoastră privirea de 
vultur! 

Maisie își schimbă expresia chipului și îi dărui prinţului o 
privire directă și inocentă: 

— Ce să fac pentru iertăciune? 

Un surâs voluptos trecu peste chipul acestuia. 

— Nu mă ispitiţi! Haideţi, vă iert. 

Maisie respiră ușurată: reușise să scape din situaţie. 
Acum era treaba Norei să-l farmece. 

— Unde este această Nora? întrebă el. 

Nora stătea pe aproape, după cum fusese instruită. 
Maisie o privi și aceasta se apropie imediat. Maisie spuse: 

— Alteța Voastră Regală, daţi-mi voie să v-o prezint pe 
doamna Hugh Pilaster. 

Nora făcu o reverență și clipi din gene. 

Prinţul își trecu privirea peste umerii ei goi și peste 
pieptul ei rotund și diafan. 

— Sarmant, spuse el cu încântare. Absolut șarmant. 

Hugh privea uimit și încântat cum Nora pălăvrăgea 
relaxata cu Prinţul de Wales. 

Mai ieri era exclusă din societate și arătată cu degetul ca 
dovadă că nu se poate pune brânză bună în burduf de 
câine. Din cauza ei banca pierduse un contract major și 
cariera lui Hugh fusese compromisă. lar acum era invidiată 
de toate femeile din sală: straiele ei erau perfecte, 
manierele ei încântătoare, și cocheta cu moștenitorul 


tronului. Și toată această transformare era opera lui Maisie. 

Hugh îi aruncă o privire mătușii Augusta, care se afla 
aproape de el, alături de unchiul Joseph. Augusta se holba 
la Nora și la prinţ. Încerca să pară nepăsătoare, dar Hugh 
vedea că de fapt era îngrozită. Hugh se gândi că trebuia să 
fie absolut otrăvită la ideea ca Maisie, fata simplă pe care o 
luase în râs cu șase ani în urmă, era acum mai influentă 
decât ea. 

Sidney Madler veni spre Joseph la momentul perfect. 
Neîncrezător, îl întreba pe Joseph: 

— Aceea este femeia despre care spuneţi că este cu totul 
și cu totul nepotrivită să fie soția unui bancher? 

Augusta răspunse înainte ca Joseph să poată căsca gura. 
Spuse, cu o voce mieroasă: 

— Adevărul este că a cauzat băncii pierderea unui 
contract major. g 

— De fapt, nu e adevărat, replică Hugh. Imprumutul este 
în curs de desfăşurare. 

Augusta se întoarse către Joseph. 

— Aşadar contele de Tokoly nu s-a amestecat? 

— Se pare că a trecut peste criza lui de ranchiună destul 
de repede, răspunse Joseph. 

Augusta fu nevoită să se prefacă a fi bucuroasă. 

— Ce noroc! exclamă ea, cu vădită lipsă de sinceritate. 

— În general, nevoile financiare atârnă până la urmă mai 
greu în balanţă decât prejudecățile sociale, spuse Madler. 

— Da, răspunse Joseph. Aşa este. Cred că m-am pripit 
puțin când am refuzat să-l fac asociat pe Hugh. 

Augusta îl întrerupse cu blândeţe înveninată în glas: 

— Joseph, dar ce spui? 

— Astea sunt afaceri, draga mea, discuţii între bărbaţi, 
rosti el hotărât. N-ai tu treabă să-ţi faci griji pentru asta. Și 
întorcându-se către Hugh, spuse: Cu siguranţă nu vrem să 
mergi să lucrezi pentru Greenbourne. 

Hugh nu știa ce să zică. Ştia ca Steve Madler făcuse 
gălăgie și că unchiul Samuel îl susținuse - dar nu se mai 
pomenise aproape niciodată ca unchiul Joseph să-și 


recunoască o greșeală. „Dar totuși, se întreba Hugh cu 
emoție crescândă, de ce aduce Joseph vorba despre asta 
acum?” 

— Ştiţi prea bine de ce mă mut la Greenbourne, unchiule, 
spuse el. 

— N-ai să devii niciodată asociat acolo, știi asta, zise 
Joseph. Pentru asta trebuie să fii evreu. 

— Sunt pe deplin conștient de acest lucru. 

— Și atunci n-ai prefera să rămâi să lucrezi pentru 
familie? 

Hugh se dezumflă: Joseph încerca numai să-l convingă să 
rămână ca simplu angajat. 

— Nu, n-aș prefera să rămân să lucrez pentru familie, 
rosti el indignat. Văzu că unchiul Joseph era surprins de cu 
cât năduf vorbea și continuă: Ca să fiu sincer, aș prefera să 
lucrez pentru Greenbourne, unde aș scăpa de intrigile de 
familie - și o săgetă pe Augusta cu o privire îndrăzneață - și 
unde responsabilităţile și recompensele mele ar depinde 
numai și numai de competențele mele ca om de finanţe! 

Augusta întrebă scandalizată: 

— Deci îi preferi pe evrei propriei dumitale familii? 

— Nu te amesteca, îi spuse Joseph tăios Augustei. Știi de 
ce spun asta, Hugh. Domnul Madler simte că i-am înșelat 
așteptările, și toţi asociaţii sunt îngrijoraţi că ne vei lua 
toate afacerile cu America de Nord când pleci de la noi. 

Hugh încerca să-și stăpânească nervii. Venise momentul 
să negocieze la sânge. 

— N-aș veni înapoi nici dacă mi-aţi dubla salariul, spuse 
el, tăindu-și craca de sub picioare. Un singur lucru m-ar 
putea face să mă răzgândesc, și anume un post de asociat. 

Joseph oftă: 

— Ești dracul însuși când vine vorba de negocieri. 

— Așa cum ar trebui să fie orice om de finanţe priceput, 
interveni Madler. 

— Prea bine, făcu Joseph în cele din urma. Îţi ofer un post 
de asociat. 

Lui Hugh i se muiară genunchii. „Au dat înapoi. Au cedat. 


Am câștigat”, gândi el. Aproape că nu-i venea să creadă. 

Se uită la Augusta. Chipul acesteia era o mască rigidă de 
stăpânire de sine, dar nu scoase nicio vorbă: știa că 
pierduse. 

— În acest caz... spuse el și se opri, savurând momentul. 
Apoi respiră adânc și adăugă: în acest caz, accept. 

Augusta își pierdu în cele din urmă stăpânirea de sine. 
Era stacojie și cu ochii ieșiţi din orbite. 

— O să vă pară rău câte zile veţi avea! împroșcă ea și le 
întoarse spatele. 

Augusta își tăie cale prin mulţimea adunată în sala de 
bal, îndreptându-se către ușă. Lumea se uită lung la ea, 
neliniștită. Augusta își dădu seama că furia i se vedea pe 
chip și ar fi vrut să-și poată ascundă sentimentele, dar era 
prea deznădăjduită. Toţi oamenii pe care îi ura și îi 
disprețuia triumfaseră. Târâtura de Maisie, prost-crescutul 
de Hugh și oribila Nora îi dejucaseră planurile și obţinuseră 
toți ceea ce își doreau. Augusta își simţea stomacul strâns 
în noduri de ciudă și îi veni râu. 

În sfârșit, ajunse la ușă și trecu pe palierul scărilor, unde 
era mai puţină lume. ÎI opri pe un lacheu care trecea pe 
acolo. 

— Cheamă imediat trăsura doamnei Pilaster! porunci ea. 

Lacheul porni fugind. Cel puţin încă îi mai intimida pe 
lachei. 

Augusta pleca de la petrecere fără să spună nimănui 
nimic. Soţul ei putea veni acasă cu o brișcă. Tună și fulgeră 
tot drumul până la Kensington. 

Ajunsă acasă, îl găsi pe Hastead, majordomul ei, 
așteptând în antreu. 

— Domnul Hobbes este în salon, doamna, spuse el 
somnoros. l-am spus că s-ar putea să veniţi numai în zori, 
dar a insistat să vă aștepte. 

— Ce naiba vrea? 

— N-a spus. 

Augusta n-avea nicio dispoziţie să-l vadă pe redactorul 
de la The Forum. Ce făcea el aici la orele acestea mici din 


noapte? Fu tentată să-l ignore și să se ducă direct în odaia 
ei, dar apoi se gândi la titlul de nobleţe și hotărî ca era mai 
bine să se ducă să-l vadă. 

Intră în salon. Hobbes moţăia lângă focul aproape stins. 

— Bună dimineaţa, spuse Augusta cu voce tare. 

Hobbes tresări și sări în picioare, uitându-se la ea prin 
ochelarii lui mânjiţi. 

— Doamna Pilaster! Bună... da, ăăă, dimineaţa! 

— Ce vă aduce aici atât de târziu? 

— Am crezut ca aţi vrea să fiți prima care vedeţi asta, 
spuse el și îi întinse un ziar. 

Era noul număr al ziarului The Forum, mirosind încă a 
cerneala tipografică. Augusta îl deschise la prima pagina și 
citi titlul articolului de fond: 


POATE FI UN EVREU LORD? 


Dispoziţia Augustei se schimbă pe loc. Își spuse în gând 
că eșecul din seara aceea era doar o bătălie pierdută. Dar 
mai erau și alte bătălii de purtat. 

Citi primele rânduri: 


Sperăm că nu exista nicio fărâmă de adevăr în 
zvonurile care circula în prezent la Westminster și 
prin cluburile londoneze, potrivit cărora prim- 
ministrul ar avea de gând să-i acorde statutul de 
pair unui om de finanţe de rasă și credinţa 
evreiască. 

Nu am fost niciodată în favoarea persecuției 
religiilor păgâne. Credem totuși că toleranța poate 
merge prea departe. A acorda cea mai înaltă 
distincție unei persoane care respinge în mod 
deschis noţiunea de mântuire creștină ar fi un lucru 
care s-ar apropia periculos demult de blasfemie. 

Desigur, prim-ministrul este el însuși de rasă 
evreiască. 

Dar dumnealui s-a convertit și a depus 


jurământul de credinţa Maiestăţii Sale pe Biblia 
creștină. Înnobilarea dumnealui nu a ridicat prin 
urmare nicio chestiune constituţională. Dar avem 
datoria să ne întrebăm dacă omul de finanţe 
nebotezat al cărui nume este vehiculat în zvonuri 
ar fi pregătit să facă un asemenea compromis cu 
propria credinţă, încât să depună jurământ pe 
Vechiul și pe Noul Testament reunite. Dacă ar fi să 
insiste să depună jurământ numai pe Vechiul 
Testament, cum ar putea episcopii din Camera 
Lorzilor sta pe margine și privi acest lucru fără a 
protesta? 

Nu avem nicio îndoială că persoana în chestiune 
este un cetăţean cinstit și un loial om de afaceri... 


Articolul continua pe aceeaşi notă. Augusta era 
mulțumită. Privi toată pagina. 

— Excelentă treabă, spuse ea. Asta ar trebui să creeze 
ceva agitaţie, 

— Eu așa sper. 

Cu un gest iute, ca de vrabie, Hobbes își vâri mâna în 
buzunar și scoase o foaie de hârtie. 

— Mi-am luat libertatea să semnez contractul de 
cumpărare a presei tipografice de care v-am spus. Actul de 
vânzare... 

— Mergeţi la bancă mâine-dimineaţă, îi tăie Augusta 
vorba, ignorând hârtia pe care Hobbes i-o întindea. 

Dintr-un motiv sau altul, Augusta nu reușea niciodată să 
fie politicoasă cu Hobbes pentru prea mult timp, deși 
acesta îi făcuse un asemenea serviciu. Ceva în 
comportamentul lui o enerva. Făcu o sforţare să fie mai 
amabilă. Spuse cu o voce mai blândă: 

— Soţul meu vă va da un cec. 

Hobbes se înclină. 

— În acest caz, mă voi retrage, spuse el și ieși. 

Augusta scoase un oftat de mulţumire. Avea să le arate 
ea tuturor. Maisie Greenbourne se credea regina societății 


londoneze. Ei bine, putea ea dansa și toată noaptea cu 
Prinţul de Wales, dar nu se putea opune puterii presei. Avea 
să-i ia mult timp familiei Greenbourne să-și revină după un 
asemenea atac. Și între timp Joseph avea să obţină statutul 
de pair. 

Acum că se simţea mai bine, Augusta se așeză să 
recitească articolul. 


3 


În dimineaţa de după bal, Hugh se trezi jubilând de 
bucurie. Soţia lui fusese acceptată de înalta societate, iar el 
avea să devină asociat la Banca Pilaster. Postul de asociat 
avea să-i permită nu numai să câștige câteva mii de lire pe 
an, ci sute de mii de lire de-a lungul anilor. Intr-o zi avea să 
fie bogat. 

Solly urma să fie dezamăgit că până la urmă Hugh nu 
avea să lucreze la el. Dar dacă Solly nu era o persoană 
înţelegătoare, nimeni nu era: Hugh era sigur că Solly avea 
să înţeleagă. 

Hugh își puse halatul. Scoase din sertarul noptierei o 
cutiuţă frumos împachetată și și-o vâri în buzunar. Apoi 
intră în dormitorul soţiei lui. 

Camera Norei era mare, dar dădea mereu senzaţia de 
înghesuială. Ferestrele, oglinzile și patul erau drapate cu 
mătase în diferite motive, podeaua era acoperită cu câte 
două sau trei straturi de covoare, pe scaune erau 
îngrămădite grămezi de perniţe brodate, iar pe fiecare raft 
și masă erau îngrămădite fotografii înrămate, păpuși de 
porțelan, cutiuțe de porțelan în miniatură și alte 
mărunţișuri. Culorile care predominau erau culorile 
preferate ale Norei - roz și albastru dar întregul spectru de 
culori se afla reprezentat undeva în cameră - pe tapet, pe 
lenjeria de pat, pe perdele sau pe tapiserie. 

Nora ședea în pat, înconjurată de perne de dantelă, și 
sorbea ceai dintr-o ceașcă. Hugh se așeza pe marginea 
patului și spuse: 


— Ai fost minunata aseară. 

— Le-am demonstrat tuturor! rosti ea, mulţumită de sine. 
Am dansat cu Prinţul de Wales. 

— Nu-și putea desprinde ochii de la pieptul tău, spuse 
Hugh. 

Întinse mâna și îi mângâie sânii prin mătasea cămășuţei 
de noapte cu nasturi a Norei. 

Aceasta îi dădu mâna la o parte enervată: 

— Hugh! Nu acum! 

Hugh fu jignit. 

— De ce nu acum? 

— Ea doua oară săptămâna asta. 

— La începutul căsătoriei făceam asta mereu. 

— Tocmai - la începutul căsătoriei. O femeie nu se 
așteaptă să trebuiască să facă asta toată viaţa în fiecare zi. 

Hugh se încruntă. Lui i-ar fi plăcut foarte mult să facă 
asta toată viaţa în fiecare zi - nu asta însemna să fii 
căsătorit? Dar nu știa ce era normal. Poate ca era prea 
activ. 

— Cât de des crezi c-ar trebui s-o facem, atunci? întrebă 
el, nesigur. 

Nora păru mulţumită că Hugh îi pune întrebarea aceasta, 
ca și cum ar fi așteptat demult ocazia să se explice asupra 
acestor lucruri. 

— Nu mai mult de o dată pe săptămână, spuse ea 
hotărât. 

— Serios? 

Sentimentul de bucurie i se risipi și Hugh se simţi brusc 
foarte mohorât. O săptămână i se părea o perioada 
îngrozitor de lungă. Îi dezmierdă coapsa prin lenjeria de 
pat. 

— Poate puţin mai des decât atât... 

— Nu! spuse ea retrăgându-și piciorul. 

Hugh era supărat. Mai demult i se părea că Nora făcea 
dragoste cu entuziasm. Era ceva ce le plăcea amândurora. 
Cum devenise asta pentru ea o datorie de care se achita 
numai ca să-i facă lui plăcere? Nu-i plăcuse cu adevărat 


niciodată, ci doar se prefăcuse? Ideea i se păru îngrozitor 
de deprimantă. 

Îi pierise tot cheful de a-i da cadoul, dar acum îl avea 
cumpărat și nu voia să-l ducă înapoi la giuvaiergiu. 

— În fine, oricum, îţi cumpărasem asta, ca să-ți 
amintească de triumful de la balul lui Maisie Greenbourne, 
spuse el cam posomorât și îi dădu cutiuţa. 

Expresia Norei se schimba instantaneu. 

— Oh, Hugh, știi cât îmi plac cadourile! exclamă ea. 

Rupse panglica și deschise cutia. Acesta conţinea un 
medalion în forma unui cunune de flori, făcut din rubine și 
safire pe tulpini de aur. Medalionul era prins pe un lanţ fin 
de aur. 

— E superb, spuse ea. 

— Atunci puneţi-l la gât. 

Nora și-l duse peste cap. 

Medalionul nu era cel mai bine pus în evidenţa pe fondul 
cămășii de noapte. 

— Ar arăta mai bine cu o rochie de seară decoltată, zise 
Hugh. 

Nora îi aruncă o privire plină de cochetărie și începu să-și 
descheie cămașa de noapte. Hugh se uită cu jind cum Nora 
își arăta din ce în ce mai mult pieptul. Medalionul atârna pe 
umflătură decolteului ei ca un strop de ploaie pe un boboc 
de trandafir. Nora îi zâmbi lui Hugh și continuă să-și 
descheie nasturii, apoi își deschise cămașa de noapte, 
arătându-i sânii goi. 

— Vrei să-i săruți? întreba ea. 

Hugh nu mai știa ce să creadă. Se juca numai cu el sau 
voia să facă dragoste? Hugh se aplecă asupra ei și îi sărută 
sânii între care se cuibărise bijuteria. Îi luă sfârcul în gură și 
i-l supse ușor. 

— Hai în pat, spuse ea. 

— Am crezut că ai spus... 

— Ei... o fată trebuie să arate că e recunoscătoare, nu-i 
așa? 

Împinse așternuturile ca să-i facă loc. 


Lui Hugh i se făcu rău. Așadar, giuvaierul o făcuse să se 
răzgândească. Cu toate acestea, Hugh nu putu rezista 
invitaţiei. Își dădu jos halatul, reproşându-și slăbiciunea, și 
se urcă în pat lângă ea. 

Când termină, îi veni să plângă. 


În corespondenţa de dimineaţa, Hugh găsi o scrisoare de 
la Tonio Silva. 

Tonio dispăruse la scurt timp după ce Hugh îl întâlnise în 
cafenea. În The Times nu apăruse niciun articol. Hugh se 
pusese într-o situaţie destul de ridicola făcând atâta caz 
despre pericolul asupra băncii. Edward profita de orice 
ocazie să le reamintească asociaţilor de alarma falsa a lui 
Hugh. Cu toate acestea, incidentul fusese eclipsat de 
dramatica perspectiva cu care ameninţa Hugh de a se muta 
la Banca Greenbourne. 

Hugh îi scrisese lui Tonio la hotelul Russe, dar nu primise 
niciun răspuns. Fusese îngrijorat de prietenul lui, dar nu mai 
avusese ce face. 

Hugh deschise scrisoarea cu emoție. Era scrisă de la 
spital. Tonio îi cerea lui Hugh să vina să îl vadă. Scrisoarea 
se încheia astfel: „Orice ar fi, nu spune nimănui unde mă 
aflu”. 

Oare ce se întâmplase? Tonio era perfect sănătos cu 
două luni în urmă. Și de ce era oare într-un spital public? 
Hugh era consternat. Numai săracii se tratau în spitale, 
care erau locuri sinistre și neigienice: oricine își permitea, 
chema doctorii și infirmierele acasă, chiar și pentru operaţii. 

Intrigat și îngrijorat, Hugh se duse imediat la spital. Îl găsi 
pe Tonio într-un salon întunecos și mizer în care se aflau 
treizeci de paturi înghesuite. Părul roșcat îi fusese ras și era 
plin de cicatrice pe cap și pe faţă. 

— Dumnezeule! spuse Hugh. Te-a călcat vreo trăsură? 

— Am fost bătut. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost atacat în strada în faţa hotelului Russe acum 
vreo două luni. 


— Ai fost jefuit, bănuiesc. 

— Da. 

— Arăţi îngrozitor! 

— Nu e atât de rău precum pare. Am avut un deget rupt 
și o glezna fisurată, în rest am avut numai răni și vânătăi, 
dar foarte multe. Oricum, acum sunt mai bine. 

— Ar fi trebuit să-mi scrii mai devreme. Trebuie să te 
scoatem de aici. Ti-l voi trimite pe doctorul meu și vom 
aranja cu o infirmieră... i 

— Nu, mulțumesc, bătrâne. Iti mulţumesc pentru 
generozitate. Dar banii nu-s singurul motiv pentru care am 
ales să rămân aici. E şi mai sigur. În afară de tine, numai o 
singura persoană mai știe unde sunt: un coleg de nădejde 
care îmi aduce plăcintă cu carne și coniac și mesaje din 
Cordoba. Sper că n-ai spus nimănui unde te duceai. 

— Nici măcar nevesti-mii, spuse Hugh. 

— Bine. 

Lipsa de chibzuinţă a lui Tonio părea a se fi risipit, după 
câte vedea Hugh, și acum acesta părea chiar să fi trecut în 
cealaltă extremă. 

— Dar nu poţi rămâne la spital toată viaţa ca să te aperi 
de vagabonzii de pe stradă! 

— Cei care m-au atacat nu erau simpli tâlhari, Pilaster. 

Hugh își scoase pălăria și se așeză pe marginea patului. 

încercă să nu bage în seamă gemetele intermitente ale 
bărbatului din patul vecin. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, spuse el. 

— N-a fost o tâlhărie obișnuită. Tâlharii mi-au luat cheia 
și au folosit-o ca să intre în camera unde stăteam. N-au 
furat nimic de valoare, dar au luat toate hârtiile care ţineau 
de articolul pentru The Times, inclusiv declaraţiile cu 
semnăturile martorilor. 

Hugh era îngrozit. Îl treceau fiorii gândindu-se că 
imaculatele tranzacţii perfect respectabile care aveau loc în 
liniștea capitonată a sălilor din Banca Pilaster puteau avea 
vreo legătură cu violențele de pe stradă și cu chipul 
învineţit din faţa lui. 


— Sună ca și cum artrebui să bănuim banca! 

— Nu banca, spuse Tonio. Banca Pilaster e o instituţie 
puternică, dar nu cred că ar putea aranja crime în Cordoba. 

— Crime? 

Era din ce în ce mai râu. 

— Cine a fost omorât? 

— Toţi martorii ale căror nume și adrese se aflau pe 
declaraţiile furate din camera mea de hotel. 

— Nici nu-mi vine să cred! 

— Eu însumi sunt norocos că sunt în viaţă. Cred că m-ar 
fi omorât și pe mine, dar cazurile de omor sunt cercetate 
mai atent aici la Londra decât în Cordoba, și cred că s-au 
temut de complicaţii. 

Hugh era în continuare năucit și scârbit de descoperirea 
faptului că fuseseră omorâţi oameni din cauza unei 
emisiuni de obligaţiuni ale Băncii Pilaster. 

— Dar cine e în spatele acestor lucruri? 

— Micky Miranda. 

Hugh își scutură capul neîncrezător. 

— Nu-l simpatizez deloc pe Micky, după cum știi, dar nu 
pot să cred că ar face asta. 

— Calea ferată Santamaria este extrem de importantă 
pentru el. Cu ea, familia lui ar deveni a doua ca putere în 
țară. 

— Înţeleg asta, și nu mă îndoiesc că Micky ar fenta multe 
legi ca să-și atingă scopul. Dar nu e un ucigaș. 

— Ba da, este, spuse Tonio. 

— Hai, te rog! 

— Știu sigur. Nu m-am purtat mereu ca și cum aș fi știut 
- de fapt, am fost al naibii de prost cu privire la Miranda. 
Dar asta pentru ca are un șarm diavolesc. O vreme m-a 
făcut să cred ca îmi e prieten. Adevărul e că este și a fost 
mereu hain, și am știut asta încă din școală. 

— Cum așa? 

Tonio se foi în pat. 

— Ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat acum treisprezece 
ani, în după-amiaza când Peter Middleton s-a înecat în balta 


din Bishop's Wood. . 

Hugh era siderat. Işi pusese întrebări asupra acestui lucru 
ani la rând. Peter Middleton era un înotător bun: era foarte 
puţin probabil să fi murit accidental. Hugh fusese 
întotdeauna convins că la mijloc fusese, într-un fel sau altul, 
o acţiune condamnabilă. Poate acum avea să afle, în 
sfârșit, adevărul. 

— Spune, prietene, zise el. Abia aștept să aud. 

Tonio șovăi. 

— Ai putea să-mi dai, te rog, puţin vin? întreba el. 

Pe podea, lângă pat, se afla o sticlă de madera. Hugh 
turnă puţin într-un pahar. În timp ce Antonio își bea vinul, 
Hugh își aminti de ziua aceea călduroasă, de nemișcarea 
aerului în Bishop's Wood, de pereţii abrupți de piatră ai 
lacului și de apa rece ca gheaţa. 

— judecătorului de instrucţie i s-a spus că lui Peter i s-a 
făcut rău în baltă. Dar nu i s-a spus că Edward l-a băgat cu 
capul sub apă în mod repetat. 

— Asta știu și eu, îl întrerupse Hugh. Am primit o 
scrisoare de la Hugh Cammel din Colonia Capului. El a 
văzut scena din celălalt capăt al lacului. Dar n-a rămas 
până la sfârșit. 

— Așa este. Tu ai fugit și Cocoașă a plecat și el. Așa că 
am rămas numai eu, Peter, Edward și Micky. 

— Ce s-a întâmplat după ce am plecat eu? întreba Hugh 
nerăbdător. 

— Eu am ieșit din apă și am azvârlit o piatră spre Edward. 
Am ţintit bine: l-a nimerit drept în mijlocul frunţii și a 
început să-i curgă sânge. Asta l-a determinat să înceteze 
să-l necăjească pe Peter și să se ia după mine. M-am 
căţărat pe peretele carierei, încercând să scap de el. 

— Edward n-a fost niciodată prea iute de picior, nici chiar 
la vremea aceea, remarcă Hugh. 

— Așa e. Am ajuns destul de departe de el, și la 
jumătatea urcușului m-am uitat înapoi. Micky continua să-l 
necăjească pe Peter. Peter înotase spre margine și încerca 
să iasă din apă, dar Micky continua să-l bage cu capul sub 


apă. M-am uitat la ei doar o clipă, dar am văzut foarte clar 
ce se întâmpla. Apoi mi-am reluat urcușul. 

Tonio sorbi din nou din vin. 

— Când am ajuns pe buza carierei m-am uitat iar înapoi. 
Edward fugea încă după mine, dar era mult în urmă, așa că 
am avut timp să mă opresc să-mi trag sufletul. 

Tonio se opri, și o expresie de scârbă îi străfulgeră chipul 
plin de cicatrice. 

— In acel moment, Micky era în apă cu Peter. Ceea ce am 
văzut - am văzut absolut clar, și îmi amintesc de asta ca și 
cum ar fi fost ieri - era că Micky îl ţinea pe Peter cu capul 
sub apă. Peter se zbătea, dar Micky îi ţinea capul sub braţ și 
Peter nu se putea elibera din strânsoare. Micky îl îneca. Nu 
exista niciun fel de dubiu. A fost o crimă pur și simplu. 

— Dumnezeule! murmura Hugh. 

Tonio încuviinţă. 

— Chiar și acum mi se face rău gândindu-mă la asta. M- 
am uitat la ei nu știu cât timp. Edward aproape că m-a 
ajuns. Peter încetase să se zbată puternic și nu se mai 
mișca decât încet când Edward a ajuns și el pe marginea 
carierei și a trebuit s-o iau la fugă. 

— Deci așa a murit Peter... spuse Hugh năucit și îngrozii. 

— Edward a mai fugit după mine puţin prin pădure, dar 
nu mai putea și m-a pierdut. Atunci te-am găsit pe tine. 

Hugh își aduse aminte de Tonio la treisprezece ani 
rătăcind prin Bishop's Wood gol și ud, cu hainele în mâna și 
plângând. Această amintire îi readuse în minte și șocul și 
durerea pe care le simţise mai târziu în acea zi, la primirea 
veștii despre moartea tatălui său. 

— Dar de ce n-ai spus nimănui niciodată ce-ai văzut? 

— Mi-a fost teamă de Micky, teamă că o să-mi facă și mie 
ce i-a făcut lui Peter. Încă mi-e teamă de Micky - uită-te la 
mine. Și ţie ar trebui să-ţi fie. 

— Mi-este, nu-ţi face griji, spuse Hugh gânditor. Ştii, nu 
cred că Edward și mama lui știu lucrurile acestea. 

— De ce crezi asta? 

— Nu aveau niciun motiv să-l acopere pe Micky. 


Tonio se arătă neîncrezător. 

— Edward ar putea avea, din prietenie. 

— Poate, deși mă îndoiesc că ar fi fost în stare să 
păstreze secretul mai mult de o zi, două. Oricum, Augusta 
știe că povestea pe care au spus-o, cum că Edward a 
încercat să-l salveze pe Peter, a fost o minciună. 

— Cum așa? 

— Eu i-am spus mamei mele, și mama i-a spus Augustei. 
Ceea ce înseamnă că Augusta a fost implicată în 
ascunderea adevărului. Ei bine, eu o cred în stare pe 
Augusta să spună oricâte minciuni ar fi nevoie de dragul 
fiului ei - dar nu de dragul lui Micky. La vremea aceea nici 
măcar nu-l cunoștea. 

— Deci ce crezi că s-a întâmplat? 

Hugh se încruntă: 

— Ce zici de asta: Edward renunţă la a mai fugi după tine 
și se întoarce la baltă. Îl găsește pe Micky trăgând corpul lui 
Peter din apa. Când îl vede pe Edward, Micky strigă: 
„Idiotule, l-ai omorât!” Adu-ţi aminte că Edward nu l-a văzut 
pe Micky băgându-l pe Peter cu capul sub apă. Micky 
pretinde că Peter a fost atât de epuizat de băgatul cu capul 
sub apă la care l-a supus Edward, încât n-a mai putut înota 
și s-a înecat. „Ce mă fac?” întreabă Edward. Micky îi zice: 
„Nu-ţi face griji. O să spunem ca a fost un accident. De fapt, 
o să spunem ca ai sărit să-l salvezi”. Astfel Micky își 
acoperă propria crimă și câștiga veșnica recunoștință a lui 
Edward și a Augustei. Ti se pare plauzibil? 

Tonio încuviinţă. 

— Pe legea mea, cred că ai dreptate. 

— Trebuie să mergem la poliție, spuse Hugh furios. 

— In ce scop? 

— Ai fost martor la un asasinat. Faptul ca s-a întâmplat 
acum treisprezece ani n-are nicio importanţă. Micky trebuie 
adus în faţa instanţei. 

— Uiţi un lucru. Micky are imunitate diplomatică. 

Hugh nu se gândise la asta. In calitate de ambasador al 
Cordobei, Micky nu putea fi pus sub acuzare în Marea 


Britanie. 

— Tot ar putea fi dizgraţiat și trimis acasă. 

Tonio scutura din cap. 

— Eu sunt singurul martor. lar Micky și Edward vor da o 
alta versiune. Şi este bine știut că familia mea și a lui Micky 
sunt în mare dușmănie acasă în Cordoba. Chiar dacă s-ar fi 
întâmplat ieri, tot ne-ar fi greu să convingem pe cineva, 
spuse Tonio și se opri puţin, după care continuă: Dar poate 
ar trebui să-i spui lui Edward ca nu el e ucigașul. 

— Nu cred că m-ar crede. M-ar acuza că vreau să semăn 
zâzanie între el și Micky. Dar tot este o persoană căreia 
trebuie să-i spun. 

— Cine? 

— David Middleton. 

— De ce? 

— Cred că are dreptul să știe cum a murit fratele lui, 
spuse Hugh. M-a chestionat despre acest subiect la balul 
ducesei de Tenbigh. A fost destul de nepoliticos, de fapt. 
Dar i-am spus că dacă aș ști adevărul, mi-aș face o datorie 
de onoare să i-l spun. Voi merge să-l văd chiar astăzi. 

— Crezi ca se va duce la poliţie? 

— Presupun că își va da seama că nu are niciun rost, cum 
ţi-ai dat seama și tu. 

Dintr-odată, Hugh se simţi sufocat de cenușiul salonului 
de spital și de discuţia macabră despre acea crimă din 
trecut. 

— Trebuie să fug la muncă, spuse el ridicându-se. Voi 
deveni asociat la bancă. 

— Felicitări! Sunt sigur c-o meriţi din plin. Un fulger de 
speranţă lumină dintr-odată chipul lui Tonio. Vei putea opri 
calea ferata Santamaria? 

Hugh clătină din cap. 

— Imi pare rău, Tonio. Oricât demult îmi displace mie 
acest proiect, tot nu pot face nimic. Edward a bătut palma 
cu Banca Greenbourne să lanseze obligaţiunile în 
parteneriat. Asociaţii ambelor bănci au aprobat emisiunea, 
iar acum sunt deja în faza de redactare a contractelor. Mă 


tem că am pierdut această bătălie. 

— Fir-ar al naibii! 

Tonio era dărâmat. 

— Familia ta va trebui să găsească alte metode să-i 
combată pe cei din clanul Miranda. 

— Mi-e teama că sunt de nestăvilit. 

— Îmi pare rău, spuse Hugh din nou. Un gând îi răsări în 
minte și se opri, încruntat și nedumerit. Știi, mi-ai dezlegat 
un mister. Nu puteam pricepe cum se înecase Peter, care 
înota atât de bine. Dar răspunsul tău a deschis un mister și 
mai adânc. 

— Nu sunt sigur că înţeleg. 

— Gândește-te. Peter înota văzându-și de treaba lui. 
Edward l-a băgat cu capul sub apă pur și simplu din 
răutate, noi am luat-o cu toţii la fugă, Edward s-a luat după 
tine, și atunci Micky l-a ucis cu sânge-rece pe Peter. N-are 
nimic de a face cu ce se întâmplase imediat înainte. De ce 
s-a întâmplat asta? Ce făcuse Peter? 

— Înţeleg ce vrei să spui. Da, și eu mi-am pus întrebarea 
ani de-a rândul. 

— Micky Miranda l-a ucis pe Peter Middleton... dar de ce? 


CAPITOLUL CINCI - IULIE 


1 


Augusta se umfla în pene ca o găină care făcuse un ou în 
ziua în care se anunță înnobilarea lui Joseph. Micky se duse 
la ei la ora ceaiului, ca de obicei, și găsi salonul plin de 
lume care o felicita pentru că devenise contesa 
Whitehaven. Majordomul Augustei, Hastead, zâmbea 
îngâmfat și spunea „lady” și „contesă” cum prindea ocazia. 

„E fantastică!” gândi Micky, privind la lumea care roia în 
jurul ei ca albinele dintr-o grădină însorită în faţa ferestrelor 
deschise. La un moment dat se zvonise că Ben 
Greenbourne avea să fie cel care urma să primească 
statutul de pair, dar aceasta intenţie fusese zădărnicită de 
erupția unui val de sentimente antisemite în presă. Augusta 
nu voia să recunoască nici măcar faţă de Micky că ea 
fusese în spatele acestei campanii, dar acesta era sigur. 
Într-un fel, Augusta îi amintea de Papa, care avea aceeași 
determinare lipsită de remușcări. Dar Augusta era mai 
deşteaptă. Admiraţia lui Micky pentru ea crescuse cu anii. 

Singura persoană care dejucase vreodată măiestria 
Augustei fusese Hugh Pilaster. Acesta era uimitor de greu 
de distrus. Ca o buruiană rezistentă, putea fi călcat în 
picioare iar și iar și creștea înapoi mai drept și mai tare ca 
niciodată. 

Din fericire, Hugh nu putuse opri finanţarea căii ferate 
Santamaria. Micky și Edward se dovediseră a fi prea 
puternici pentru Hugh și Tonio. 

— Apropo, îi aruncă Micky lui Edward peste ceștile de 
ceai, când semnaţi contractul cu Banca Greenbourne? 

— Mâine. 

— Excelent! 

Micky avea să se simtă ușurat când afacerea urma să fie 
bătută în cuie. Treaba se lungise aproape o jumătate de an, 
și Papa trimitea acum telegrame de doua ori pe săptămână 
întrebând furios dacă banii aveau vreodată să ajungă la el. 


Micky și Edward cinară în acea seară la Cowes Club. La 
fiecare câteva minute erau întrerupţi de cineva care venea 
să-l felicite pe Edward. Firește, într-o bună zi, acesta avea 
să moștenească titlul. Micky era mulţumit. Apropierea lui de 
Edward și de familia Pilaster jucase un rol cheie în tot ceea 
ce înfăptuise, și mai mult prestigiu pentru familia Pilaster 
avea să însemne mai multă putere pentru el însuși. 

După cină, se mutară în fumoar. Erau printre primii 
oaspeţi și pentru o vreme fură singuri în salon. 

— Am ajuns la concluzia că bărbaţilor englezi le e foarte 
frică de nevestele lor, spuse Micky în timp ce își aprindeau 
trabucurile. E singura explicaţie pentru fenomenul 
cluburilor londoneze. 

— Despre ce dracu’ vorbești? întrebă Edward. 

— Uită-te în jur, zise Micky. Locul ăsta este exact ca la 
tine sau la mine acasă. Mobile scumpe, slujitori peste tot, 
mâncare neinteresantă și băuturi la discreţie. Putem mânca 
aici, ne putem primi corespondenţa, putem citi ziarul sau 
trage un pui de somn, și dacă ne îmbătăm prea tare să 
nimerim într-o brișcă, putem chiar să luăm un pat pentru o 
noapte. Singura diferenţă dintre clubul unei gentleman 
englez și casa lui este că la club nu sunt femei. 

— Deci în Cordoba nu aveţi cluburi? 

— Firește că nu. Nimeni nu le-ar frecventa. Dacă un 
cordobez are chef să se îmbete, să joace cărţi, să audă 
bârfe politice, să vorbească despre târfele lui, să fumeze și 
să râgâie și să se pârţăie în tot confortul, o face acasă la el, 
iar dacă nevasta lui face nebunia de a protesta, o bate 
până o face să înţeleagă. Dar unui gentleman englez îi este 
atât de frică de nevasta lui, încât trebuie să plece de acasă 
ca să se poată simţi bine. De aceea există cluburi. 

—Ţie nu pare să-ţi fie teamă de Rachel. Te-ai 
descotorosit de ea, nu-i așa? 

— Am trimis-o înapoi la maică-sa, răspunse Micky 
nepăsător. 

Lucrurile nu se petrecuseră tocmai așa, dar Micky nu 
avea de gând să-i spună lui Edward adevărul. 


— Precis că lumea observă că nu mai apare la recepţiile 
de la ambasadă. Nu comentează nimic? 

— Spun tuturor că nu se simte bine. 

— Dar toată lumea știe că încearcă să pună pe picioare 
un spital unde femeile necăsătorite să poată naște. E un 
scandal public. 

— Nu contează. Lumea mă compătimește pe mine pentru 
că am o nevastă dificilă. 

— Ai să divorţezi de ea? 

— Nu. Asta ar fi un adevărat scandal. Un diplomat nu 
poate divorța. Mă tem că trebuie să rămân cu ea pe cap 
atâta vreme cât sunt ambasadorul Cordobei. Slava 
Domnului că nu a rămas însărcinată înainte de a pleca! 

„E un miracol că n-a rămas, gândi tot el. Poate că e 
stearpă.” Îi făcu semn ospătarului și mai comandă un 
coniac. 

— Apropo de neveste, cu Emily ce-ai făcut? 

Edward era vizibil jenat. 

— O văd tot atât de puţin cum o vezi tu pe Rachel, spuse 
el. Ştii că am cumpărat acum câtva timp o casă la ţară în 
Leicestershire - își petrece acolo tot timpul. 

— Deci suntem amândoi din nou burlaci. 

Edward rânji. 

— Nici n-am fost vreodată altceva, nu-i așa? 

Micky își aruncă privirea peste salonul gol și zări în ușă 
forma mătăhăloasă a lui Solly Greenbourne. Dintr-un motiv 
sau altul, Micky avu un sentiment de neliniște la vederea 
lui, ceea ce era ciudat, pentru că Solly era omul cel mai 
inofensiv din Londra. 

— Uite un alt prieten care vine să te felicite, îi spuse 
Micky lui Edward, în timp ce Solly se apropia de ei. 

Când Solly ajunse lângă ei, Micky își dădu seama că pe 
chipul acestuia nu era întipărit obișnuitul lui zâmbet 
prietenos. Din contră, Solly părea de-a dreptul supărat. 
Acesta era un lucru rar. Intuitiv, Micky simţi că se ivise o 
problemă cu afacerea de finanţare a căii ferate. Apoi își 
spuse că se îngrijorează ca o babă. Dar Solly nu se înfuria 


niciodată... 

Îngrijorarea îl făcu să fie prostesc de prietenos: 

— Salut, Solly, bătrâne - ce mai face geniul districtului 
financiar? 

Dar lui Solly nu-i păsa de Micky. Nerăspunzându-i nici 
măcar la salut, îi întoarse nepoliticos spatele cel lat și se 
postă în faţa lui Edward. 

— Pilaster, ești un nemernic nenorocit! spuse el. 

Micky era uimit și îngrozit. Solly și Edward erau pe 
punctul de a bate palma. Asta era extrem de grav - Solly nu 
se certa niciodată cu lumea. Ce naiba se întâmplase? 

Edward era la fel de nedumerit. 

— Despre ce dracu' vorbești, Greenbourne? 

Solly se înroși tot și abia mai putu vorbi: 

— Tocmai am aflat că tu și zgripțuroaica aia căreia îi spui 
mamă sunteţi în spatele acelor articole infecte din The 
Forum. 

„Oh, nu!” își spuse Micky deznădăjduit. Asta era o 
catastrofă. Deși nu avea nicio dovadă, bănuise că Augusta 
era amestecată în asta - dar cum naiba aflase Solly? 

Aceeași întrebare și-o puse și Edward: 

— Cine ţi-a băgat în capul ăla gras asemenea tâmpenii? 

— Una dintre amicele maică-tii e doamna de onoare a 
reginei, răspunse Solly. 

Micky își dădu seama că era vorba de Harriet Morte - 
Augusta părea să aibă o anumită influenţă asupra acesteia. 
Solly continuă: 

— Ea a dat totul în vileag: i-a spus Prințului de Wales. 
Tocmai m-am întâlnit cu el. 

„Solly trebuie să fie orbit de furie să vorbească cu atâta 
indiscreţie despre o discuţie privată cu un membru al 
familiei regale”, se gândi Micky. Așa se întâmpla cu oamenii 
blânzi care erau împinși prea departe. Micky nu vedea cum 
o asemenea ceartă putea fi reparată, în orice caz, nu la 
timp pentru semnarea contractului a doua zi. 

Micky încercă cu disperare să calmeze spiritele: 

— Solly, bătrâne, n-ai cum să fii sigur că povestea asta e 


adevărată. 

Solly se întoarse spre el. Ochii îi erau ieșiţi din orbite și 
faţa îi era asudată. 

— N-am cum să fiu sigur?! Când citesc azi în ziar că titlul 
care trebuia să-i revină lui Ben Greenbourne i-a revenit lui 
Joseph Pilaster? 

— Şi totuși... 

— Poţi să-ţi închipui ce înseamnă asta pentru tatăl meu? 

Micky pricepea în sfârșit cum se rupsese stăvilarul de 
amabilitate al lui Solly. Acesta era supărat nu pentru el 
însuși, ci pentru taică-său. Bunicul lui Ben Greenbourne 
venise la Londra cu un balot de piei rusești, o bancnotă de 
cinci lire și o pereche de ghete găurite. Un loc în Camera 
Lorzilor ar fi însemnat pentru Ben semnul suprem al 
acceptării lui în societatea engleză. Fără îndoială că și 
Joseph era mândru de a-și încununa cariera cu un titlu 
nobiliar - căci și familia lui se ridicase prin eforturi proprii, 
dar pentru un evreu aceasta ar fi reprezentat o împlinire și 
mai importantă.  Înnobilarea lui Greenbourne ar fi 
reprezentat o victorie nu numai pentru el însuși și pentru 
familia lui, ci și pentru întreaga comunitate evreiască din 
Marea Britanie. 

Edward spuse: 

— Nu-s eu de vină că ești evreu. 

Micky se grăbi să intervină: 

— N-ar trebui să-i lăsaţi pe părinţii voştri să se pună între 
voi. La urma urmei, sunteţi parteneri într-o afacere 
majoră... 

— Nu fi tâmpit, Miranda, spuse Solly cu o înverșunare 
care-l făcu pe Micky să tresară. Poţi să uiţi de calea ferată 
Santamaria sau de orice parteneriat cu Banca 
Greenbourne. După ce asociații noştri vor auzi aceasta 
poveste, nu vor mai face niciodată afaceri cu familia 
Pilaster! 


Micky îl privi pe Solly părăsind încăperea și simți un gust 
amar urcându-i în gât. Era ușor să uiţi ce putere 


extraordinară aveau acești oameni de finanţe - mai ales 
când aveai de-a face cu urâţelul de Solly. Și totuși, într-un 
moment de furie, ei puteau risipi toate speranţele lui Micky 
cu un singur cuvânt. 

— Al dracului nesimţit, spuse Edward cu voce stinsă. 
Evreu tipic. 

Lui Micky îi venea să-i spună să-și ţină gura. Edward avea 
să supravieţuiască dacă afacerea cădea, dar poate că nu și 
Micky. Papa avea să fie dezamăgit și furios și urma să caute 
un vinovat pe care să-l pedepsească, și furia lui avea să se 
abată asupra lui Micky. 

Chiar nu era nicio speranţă? Micky încercă să dea la o 
parte gândurile negre și să se gândească la ce era de făcut. 
Putea face oare ceva să-l împiedice pe Solly să anuleze 
semnarea contractului? În acest caz, trebuia să acţioneze 
rapid, căci odată ce Solly le spunea asociaţilor de la 
Greenbourne ceea ce aflase, s-ar fi opus cu toții 
parteneriatului. 

Oare îl putea face pe Solly să se răzgândească? 

Micky avea datoria să încerce. 

Se ridică brusc. 

— Unde mergi? îl întrebă Edward. 

Micky hotărî să nu-i spună lui Edward ce avea de gând. 

— În sala de joc, răspunse el. N-ai chef de o partidă? 

— Ba da, sigur. 

Edward se ridică din scaun și ieșiră împreună din fumoar. 

În josul scărilor, Micky se întoarse spre toaletă și spuse: 

— Du-te sus - vin și eu imediat. 

Edward urca scările. Micky se duse la garderobă, își 
înșfăcă bastonul și pălăria și ieși pe uşă grăbit. 

Scrută Pall Mall în ambele direcţii, îngrozit la gândul că 
Solly dispăruse din câmpul vizual. Cădea seara și se 
aprindeau felinarele. Micky nu-l vedea pe Solly nicăieri. 
Apoi, la vreo sută de metri, îl zări - o silueta mare în haine 
de gală și joben, care se îndrepta cu pași mari și legănaţi 
spre St James's. 

Micky alergă după el. 


Avea de gând să-i explice lui Solly cât de importantă era 
calea ferata pentru el și pentru Cordoba. Avea să spună că 
Solly pedepsea milioane de ţărani săraci pentru ceva ce 
făcuse Augusta. Solly avea suflet bun: dacă se potolea 
puţin, s-ar putea lăsa înduplecat. 

Solly spusese că tocmai îl văzuse pe Prinţul de Wales. 
Asta însemna că probabil nu avusese timp să spună 
nimănui secretul pe care îl aflase de la prinţ, cum că 
Augusta aranjase campania de propaganda antisemită în 
presă. Nimeni nu auzise cearta din club - în fumoar nu se 
aflau decât ei trei. Era foarte probabil că Ben Greenbourne 
nu știa încă cine îi furase statutul de pair. 

Sigur, era posibil ca în cele din urmă adevărul să iasă la 
lumină. Prinţul putea să spună secretul și altora. Dar 
contractul urma să fie semnat a doua zi. Dacă secretul 
putea fi păstrat până atunci, totul s-ar fi aranjat. După 
aceea, familia Pilaster se putea certa cu familia 
Greenbourne până la sfârșitul lumii - important era ca Papa 
să aibă calea ferată pe care o voia. 

Pe Pall Mall roiau prostituate plimbându-se pe trotuar, 
bărbaţi ieșind și intrând în cluburi, lampagii care aprindeau 
felinarele și trăsuri și briști gonind pe drum. Micky nu 
reușea să-l ajungă pe Solly din urma. Îl cuprinse panica. 
Apoi Solly o coti pe o strada laterală, îndreptându-se spre 
casa lui din Piccadilly. 

Micky îl urmă. Strada laterală nu era așa de aglomerată. 
Micky o luă la fugă. 

— Greenbourne! striga el. Așteaptă! 

Solly se opri și se întoarse. Îl recunoscu pe Micky și îi 
întoarse din nou spatele. 

Micky îl prinse de braţ. 

— Trebuie să vorbesc cu tine! 

Solly sufla atât de greu, că abia putea vorbi. 

— Dă-ţi jos labele de pe mine, gâfâi el. 

Se desprinse de Micky și o luă din loc. 

Micky îl urmă și îl prinse din nou de braţ. Solly încerca să- 
și tragă braţul, dar de data aceasta Micky continuă să-l ţină 


strâns. 

— Ascultă-mă! 

— Ti-am spus să mă lași în pace! rosti Solly înverșunat. 

— O secundă, ce naiba! 

Micky începea să se enerveze. 

Dar Solly nici nu voia să-l audă. Se zbătu furios, se 
smulse violent din strânsoarea lui Micky și îi întoarse 
spatele. 

Doi pași mai încolo, trebui să se oprească la o intersecţie 
și să aștepte ca să lase să treacă o trăsură care trecea în 
viteză. Micky profita de ocazie ca să încerce să-i vorbească 
din nou. 

— Solly, potolește-te! spuse el. Vreau doar să te fac să 
gândești logic. 

— Du-te dracului! strigă Solly. 

Intersecţia era liberă. Ca să-l facă să stea pe loc, Micky îl 
prinse pe Solly de rever. Solly se zbătu să se elibereze, dar 
Micky îl ţinea bine. 

— Asculta-mă! ţipă acesta. 

— Dă-mi drumul! 

Cu mâna libera, Solly îi dădu un pumn în nas lui Micky. 

Micky simţi o durere ascuţită și îi veni gust de sânge în 
gură. Își pierdu firea. 

— Nenorocitule! strigă el. 

Lăsă din mâna reverul hainei lui Solly și îi trase și el un 
pumn, nimerindu-l în obraz. _ 

Solly se întoarse și puse piciorul pe carosabil. In acel 
moment, văzură amândoi trăsura care venea în viteza către 
ei. Solly făcu un salt în spate ca să nu fie lovit. 

Micky văzu momentul favorabil. 

Dacă Solly murea, Micky n-ar mai fi avut niciun necaz. 

N-avea răgazul să calculeze riscurile, nici timp de șovăit 
sau de chibzuit. 

Micky îl îmbrânci pe Solly cu putere, împingându-l în 
strada în faţa cailor. 

Vizitiul scoase un strigăt și trase cu putere de frâie. Solly 
se împiedică, văzu caii aproape deasupra lui și căzu la 


pământ cu un țipăt. 

Într-o fracțiune de secunda, Micky văzu caii venind în 
viteză, roţile grele ale trăsurii, chipul îngrozit al vizitiului și 
corpul enorm și neajutorat al lui Solly, întins pe spate în 
stradă. 

Apoi caii trecură peste Solly. Micky îi văzu trupul gras 
contorsionându-se și chircindu-se sub copitele potcovite ale 
cailor. Apoi roata din faţă de pe partea lui Micky îl lovi pe 
Solly puternic, și acesta se prăbuși leșinat. La o cilipită după 
aceea, roata din spate a trăsurii trecu peste faţa lui Solly și 
îi zdrobi capul ca pe o găoace de ou. 

Micky își întoarse privirea. Îi venea să verse, dar reuși să 
se stăpânească. Apoi începu să tremure. | se muiaseră 
genunchii și îi era rău, așa că trebui să se sprijine de un zid. 

Se forţă să privească la trupul nemișcat din stradă. Capul 
lui Solly era complet zdrobit, chipul lui era de nerecunoscut, 
iar din corpul lui curgea sânge și încă ceva. Era mort. 

lar Micky salvat. 

Acum nu mai era nevoie ca Ben Greenbourne să afle 
vreodată ce-i făcuse Augusta, contractul putea fi semnat, 
calea ferată avea să fie construită, iar Micky urma să fie un 
erou în Cordoba. 

__ Simţi o gâdilare călduţă pe buze. Îi curgea sânge din nas. 
Işi scoase batista din buzunar și își tamponă nasul. 

II mai privi o clipa pe Solly. „O singura dată în viaţă ţi-ai 
ieșit din fire, și asta te-a ucis”, gândi Micky. 

Se uita în sus pe strada luminată de felinare. Nu era 
nimeni în jur. Numai vizitiul văzuse ce se întâmplase. 

Trăsura se opri zgâlțâindu-se la vreo treizeci de metri 
depărtare. Vizitiul sări de pe banchetă și o femeie își scoase 
capul pe fereastră. Micky se întoarse și o luă iute din loc, 
întorcându-se spre Pall Mall. 

Câteva secunde mai târziu, auzi vocea vizitiului care 
striga după el: 

— Hei! Tu cel de-acolo! 

Micky grăbi pasul și o coti spre Pall Mall fără a se uita în 
urmă. Peste câteva momente se pierdea în mulțime. 


„Pe legea mea, am făcut-o”, gândi el. Acum, că nu mai 
avea trupul acela zdrobit în faţa ochilor, nu îi mai era rău, și 
începu să se simtă victorios. Reușise să depășească încă un 
obstacol datorita rapidităţii sale de gândire și a spiritului 
său îndrăzneţ de iniţiativă. 

Micky urcă grăbit treptele clubului. Cu puţin noroc, spera 
că nimeni nu îi observase scurta absenţa, dar în pragul ușii 
avu ghinionul să dea nas în nas cu Hugh Pilaster, care 
tocmai ieșea. 

Hugh dădu din cap și spuse: 

— Bună seara, Miranda. 

— Bună seara, Pilaster, îi răspunse Micky și intră în club, 
înjurându-l pe Hugh printre dinţi. 

Micky intră în garderobă. Avea nasul roșu de la pumnul 
lui Solly, dar în rest părea numai puţin mototolit. Işi netezi 
hainele și își perie părul cu gândul la Hugh Pilaster. Dacă 
Hugh n-ar fi apărut în pragul ușii tocmai la momentul 
nepotrivit, nimeni n-ar fi știut vreodată ca Micky părăsise 
clubul - lipsise numai câteva momente. Dar chiar conta? 
Nimeni nu avea să-l bănuiască pe Micky de uciderea lui 
Solly, și dacă cineva l-ar fi bănuit, faptul că ieșise din club 
pentru câteva momente n-ar fi dovedit nimic. Cu toate 
acestea, acum nu mai avea un alibi absolut solid, și asta îl 
îngrijora. 

Se spălă bine pe mâini și se grăbi în sus pe scări spre 
sala de joc. 

Edward juca deja bacara. La masă era un scaun liber. 
Micky se așeză. Nimeni nu comentă nimic despre absenţa 
lui. 

Se împărțiră cărţile. 

— Pari puţin bolnav, spuse Edward. 

— Da, răspunse el calm. Cred că supa de pește nu a fost 
perfect proaspăta astă-seară. 

Edward îi făcu semn unui ospătar. 

— Adu-i omului un pahar de coniac. 

Micky se uită la cărţi. Avea un nouar și un decar, mâna 
perfectă. Parie o moneda de aur. 


N-avea cum să piardă în seara aceasta. 


2 


Hugh merse s-o vadă pe Maisie la două zile după 
moartea lui Solly. 

O găsi singură, stând tăcută și nemișcată pe o canapea, 
îmbrăcată îngrijit într-o rochie neagră. Părea măruntă și 
nesemnificativa în splendoarea salonului din somptuoasa 
casa din Piccadilly. Pe chipul ei era întipărită durerea și 
părea nedormită. Lui Hugh i se strânse inima de milă. 

Maisie se aruncă în braţele lui și spuse: 

— Oh, Hugh, era cel mai bun om de pe pământ! 

Auzind-o, Hugh nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Până în 
acel moment fusese prea năucit să poată plânge. Era o 
soartă oribilă să mori cum murise Solly, și acesta meritase 
așa ceva mai puţin decât oricine. 

— Nu știa ce e aceea răutate, spuse el. Părea incapabil 
de așa ceva. Mi-a fost prieten cincisprezece ani și nu îmi 
amintesc o singură ocazie în care să fi fost neprietenos cu 
cineva. 

— De ce se întâmplă asemenea lucruri? întrebă Maisie 
tristă. 

Hugh șovăi. Numai cu câteva zile înainte aflase de la 
Tonio Silva că Micky Miranda îl omorâse pe Peter Middleton 
cu atâţia ani în urmă. Din această cauză, Hugh nu putea să 
nu se întrebe dacă Micky nu avea cumva de-a face cu 
moartea lui Solly. Poliția căuta un bărbat cu haine elegante 
care se certase cu Solly cu câteva momente înainte ca 
acesta să fie călcat de trăsură. Hugh îl văzuse pe Micky 
intrând în Cowes Club cam în momentul în care murise 
Solly, deci cu siguranţă Micky fusese prin apropiere. 

Dar nu exista niciun motiv, ba dimpotrivă. Solly era pe 
punctul de a încheia contractul pentru calea ferată 
Santamaria, la care Micky ţinea atât de mult. Ce motiv ar fi 
avut acesta să-l omoare pe binefăcătorul său? Hugh se 
hotărî să nu-i spună nimic lui Maisie despre presupunerile 


lui neîntemeiate. 

— Se pare că a fost un accident tragic, spuse el. 

— Vizitiul crede că Solly a fost împins. De ce ar fugi un 
martor de la faţa locului dacă n-ar fi vinovat? 

— Poate că încerca să-l tâlhărească pe Solly. Cel puţin 
așa scriu ziarele. 

Povestea era în toate gazetele. Era un caz senzațional: 
cumplita moarte a unui cunoscut bancher, unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din lume. 

— Hoţii poartă haine de gală? 

— Era aproape întuneric. Poate că vizitiul s-a înșelat 
asupra hainelor bărbatului. 

Maisie se desprinse de Hugh și se așeză din nou. 

— Și dacă ai fi așteptat puţin, te-ai fi putut căsători cu 
mine, în locul Norei, spuse ea. 

Hugh fu uimit de sinceritatea ei. Același gând îl avusese 
și el la câteva secunde după ce auzise de moartea lui Solly 
dar se rușinase de el. Ca de obicei, Maisie spunea verde în 
față ce gândeau amândoi. Hugh nu prea știu cum să 
răspundă, așa că făcu o glumă prostească: 

— Dacă un membru al familiei Pilaster s-ar căsători cu un 
membru al familiei Greenbourne, nici nu ar trebui să se 
cheme căsătorie, ci fuziune. 

Maisie scutură din cap. 

— Nu sunt o membră a familiei Greenbourne. Familia lui 
Solly nu m-a acceptat niciodată cu adevărat. 

— Trebuie totuși să fi moștenit o bună parte din bancă. 

— N-am moștenit nimic, Hugh. 

— Dar asta este cu neputinţă! 

— Totuși, așa este. Solly nu avea niciun ban al lui. Taică- 
său îi dădea lunar o sumă, dar nu a trecut niciodată vreun 
ban pe numele lui din cauza mea. Până și casa asta o 
închiriem. Sunt proprietara propriilor mele haine, a 
mobilelor și a bijuteriilor, așa că n-o să mor niciodată de 
foame. Dar nu sunt parte moștenitoare a băncii, și nici 
micuțul Bertie. 

Hugh era uimit și furios că cineva putuse să fie atât de 


meschin cu Maisie. 

— Bătrânul nu va contribui cu nimic nici măcar la 
întreţinerea fiului vostru? 

— Niciun bănuţ. Am vorbit cu socrul meu chiar azi- 
dimineaţă. g 

Aceasta era o purtare josnică. In calitate de prieten al lui 
Maisie, Hugh o simţea ca pe un afront personal. 

— Este rușinos! exclamă el. 

— Nu chiar, zise Maisie. Eu i-am oferit lui Solly cinci ani 
de fericire și în schimb am avut cinci ani de trai domnesc. 
Acum mă voi întoarce la normal. Îmi voi vinde bijuteriile, voi 
investi banii și voi trăi liniștita din venituri. 

Așa ceva era greu de acceptat. 

— Te vei întoarce să locuiești cu părinţii dumitale? 

— La Manchester? Nu, nu cred că pot merge înapoi atât 
de departe. Voi rămâne la Londra. Rachel Bodwin deschide 
un spital pentru mame necăsătorite: s-ar putea să lucrez 
pentru ea. 

— E multa zarvă în jurul spitalului lui Rachel. Lumea 
crede ca este scandalos. 

— Atunci mi se potrivește foarte bine! 

Hugh era încă jignit și îngrijorat de felul în care o tratase 
Ben Greenbourne pe propria noră. Se hotări să meargă să 
vorbească cu Greenbourne și să încerce să-l facă să se 
răzgândească. Dar nu voia să-i spună lui Maisie despre 
intenţia lui. Nu voia să-i dea speranţe și apoi s-o 
dezamăgească. 

— Nu lua decizii pripite, te rog! o sfătui el. 

— Cum ar fi...? 

— Nu te muta din casă, de exemplu. S-ar putea ca 
Greenbourne să încerce să confiște mobilele. 

— Nu mă voi muta. 

— Şi îţi trebuie un avocat care să-ţi apere interesele. 

Maisie își scutură capul. 

— Nu mai fac parte din clasa oamenilor care solicită un 
avocat ca și cum ar chema un lacheu. Trebuie să îmi 
chibzuiesc cheltuielile. Nu voi solicita un avocat decât dacă 


simt că sunt păcălită. Și nu cred că va fi cazul. Ben 
Greenbourne nu e necinstit. E doar dur: dur ca oţelul, și tot 
atât de rece. E surprinzător că din el a ieșit un om atât de 
sufletist ca Solly. 

— Eşti foarte filosofică, îi spuse Hugh. 

li admira curajul. 

Maisie dădu din umeri. 

— Am avut o viaţa extraordinara, Hugh. La unsprezece 
ani eram săracă lipită, iar la nouăsprezece putred de 
bogată. 

Își atinse unul dintre inelele de pe degete. 

— Diamantul asta face probabil mai mulţi bani decât a 
văzut vreodată mama mea. Am dat cele mai bune petreceri 
din Londra, i-am cunoscut pe toţi cei care sunt cineva, am 
dansat cu Prințul de Wales. N-am niciun regret. In afară de 
faptul ca te-ai căsătorit cu Nora. 

— Tin foarte mult la ea, spuse Hugh neconvingător. 

— Erai supărat pentru că nu am vrut să am o legătură cu 
dumneata, spuse Maisie brutal. Erai disperat după eliberare 
sexuală. Şi ai ales-o pe Nora pentru că îţi aducea aminte de 
mine. Dar ea nu sunt eu, și acum ești nefericit. 

Hugh tresări ca și cum l-ar fi lovit cineva. Toate aceste 
lucruri erau dureros de aproape de adevăr. 

— Nu ţi-a fost niciodată simpatică, spuse el. 

— S-ar putea să crezi că sunt geloasă, și ai dreptate, dar 
tot susțin ca Nora nu te-a iubit niciodată și ca s-a măritat cu 
dumneata pentru bani. Sunt sigură că ţi-ai dat seama de 
asta de când sunteţi căsătoriți, nu-i așa? 

Hugh se gândi la faptul că Nora refuza să facă dragoste 
mai mult de o dată pe săptămână și la cum se răzgândea 
dacă Hugh îi cumpăra cadouri. Se simţi nefericit și își 
întoarse privirea. 

— A fost mereu săracă, spuse el. Nu e de mirare că a 
devenit atât de materialistă. 

— N-a fost atât de săracă cum am fost eu, rosti Maisie cu 
dispreţ. Chiar și dumneata ai fost luat de la școala din lipsă 
de bani, Hugh. Asta nu-i o scuză pentru valori greșite. 


Lumea e plină de oameni săraci care consideră că iubirea și 
prietenia sunt mai importante decât bogăţiile. 

Dispreţul lui Maisie îl puse pe Hugh în poziţie de apărare. 

— Nu-i atât de rea cum încerci s-o scoţi. 

— Oricum, nu ești fericit. 

Deconcertat, Hugh se întoarse la argumentele pe care le 
știa corecte. 

— Oricum, acum sunt însurat și n-am s-o părăsesc, spuse 
el. Asta e semnificaţia jurământului de căsătorie. 

Maisie zâmbi înlăcrimată. 

— Ştiam că ai să spui asta. 

Lui Hugh îi apăru dintr-odată în minte imaginea lui Maisie 
goală, cu sânii ei rotunzi și pistruiaţi și cu tufa ei de păr 
roșu-auriu între picioare, și ar fi vrut să-și poată lua îndărăt 
frazele acelea pline de principii. Dar se ridică în picioare să 
plece. 

Maisie se ridică și ea. 

— Mulţumesc că ai venit, dragă Hugh, spuse ea. 

Hugh se pregătea să-i strângă mâna, dar în cele din urma 
se aplecă s-o sărute pe obraz, și, nu se știe cum, se trezi 
sărutând-o pe buze. Fu un sărut moale și tandru care dură 
puţin și care aproape că distruse hotărârea lui Hugh, dar, în 
cele din urmă, se smulse de lângă ea și părăsi încăperea 
fără un cuvânt. 


Casa lui Ben Greenbourne era la fel de impunătoare și se 
afla doar la câţiva metri în jos pe Piccadilly. După ce ieși de 
la Maisie, Hugh se duse direct acolo. Era bucuros că avea 
ceva de făcut care să-i deturneze gândurile de la zbuciumul 
inimii. Întrebă de Ben Greenbourne. 

— Spuneţi-i că e o chestiune urgentă, îi zise 
majordomului. 

Așteptând, observă că toate oglinzile din hol erau 
acoperite și presupuse ca aceasta făcea parte din ritualurile 
de doliu evreiești. i 

Maisie îl dezechilibrase cu desăvârșire. In momentul în 
care o văzu, inima i se umplu de iubire și dor. Ştia că nu va 


putea fi vreodată fericit fără ea. Dar acum soţia lui era 
Nora. Aceasta îi oferise căldură și iubire când Maisie îl 
respinsese, și de aceea se și însurase cu ea. Ce rost aveau 
toate promisiunile din ceremonia de căsătorie dacă aveai 
să te răzgândești mai târziu? 

Majordomul îl conduse pe Hugh în bibliotecă. Şase, șapte 
persoane tocmai plecau, lăsându-l pe Ben Greenbourne 
singur. Acesta era descult și stătea pe un scaun de lemn. 
Pe o masă erau fructe și fursecuri pentru vizitatori. 

Greenbourne avea peste șaizeci de ani - îl făcuse pe 
Solly la bătrâneţe - și arăta bătrân și obosit, dar nu părea 
plâns. Şedea cu spatele drept și formal ca de obicei. Dădu 
mâna cu Hugh și îi făcu semn să se așeze pe un alt scaun. 

Greenbourne ţinea în mâna o scrisoare veche. 

— Ascultă, spuse el, și începu să citească. „Dragă tată, 
avem un nou profesor de latina, reverendul Green, și acum 
mă descurc mult mai bine: zece din zece la test în fiecare zi 
săptămâna trecută. Waterford a prins un șobolan în dulapul 
unde se ţin măturile și încearcă să-l dreseze să-i mănânce 
din mână. Nu ni se da prea multa mâncare aici, ai putea să- 
mi trimiţi niște prăjitură? lubitorul dumitale fiu, Solomon.” 

Bătrânul împături scrisoarea. 

— Avea paisprezece ani când a scris-o. 

Hugh vedea că Greenbourne suferă, în ciuda severei sale 
stăpâniri de sine. 

— Îmi amintesc de șobolanul acela, zise Hugh. L-a 
mușcat pe Waterford de vârful degetului. 

— Cât aș vrea să pot da înapoi timpul! rosti Greenbourne, 
și Hugh văzu că stăpânirea de sine a bătrânului se înmuia. 

— Cred că sunt unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui 
Solly, spuse Hugh. 

— Așa este. Întotdeauna te-a admirat, deși erai mai 
tânăr. 

— Nu prea înţeleg de ce. Dar el era întotdeauna dispus 
să gândească cele mai bune lucruri despre oameni. 

— Era prea blând. 

Hugh nu voia ca discuţia s-o ia în acea direcţie. 


— Am venit aici nu numai în calitate de prieten al lui 
Solly, ci și în calitate de prieten al lui Maisie. 

Greenbourne se încordă imediat. Privirea tristă îi dispăru 
de pe faţă, iar el deveni din nou imaginea prusacului 
ţeapăn. Hugh se întreba cum putea cineva să urască atât 
de mult o femeie atât de frumoasă și de plină de viaţă ca 
Maisie. 

Hugh continuă: 

— Am cunoscut-o la puţin timp după ce a cunoscut-o 
Solly. M-am îndrăgostit eu însămi de ea, dar Solly a 
câștigat-o. 

— Era mai bogat. 

— Domnule Greenbourne, sper că îmi permiteţi să fiu 
sincer cu dumneavoastră. Maisie era o fată nevoiașă în 
căutare de un soţ bogat. Dar după ce s-a căsătorit cu Solly 
și-a respectat partea ei de datorie. l-a fost o soţie bună. 

— Și și-a primit răsplata, spuse Greenbourne. S-a bucurat 
de o viaţă îndestulata timp de cinci ani. 

— Ciudat - asta a spus și ea. Dar nu cred că asta este de 
ajuns. Ce se va întâmpla cu micuțul Bertie? Cu siguranţă nu 
vreţi să vă lăsaţi nepotul calic. 

— Nepotul?! spuse Greenbourne. Hubert nu are nicio 
legătură de sânge cu mine. 

Hugh avu o presimţire ciudată că ceva important era pe 
cale să se întâmple. Era ca un coșmar în care ceva 
groaznic, dar indefinit avea să lovească. 

— Nu pricep, îi spuse el lui Greenbourne. Ce vreţi să 
spuneţi? 

— Femeia aceea era deja însărcinată când s-a măritat cu 
fiul meu. 

Lui Hugh i se tăie răsuflarea. 

— Solly știa, și știa și ca nu era copilul lui, continuă 
Greenbourne, cu toate acestea, s-a însurat cu ea - 
împotriva dorinței mele, dacă mai e necesar să precizez. De 
bună seama, lumea nu știe acest lucru: ne-am dat peste 
cap cu toţii să păstrăm secretul; dar nu mai e nevoie, acum 
ca... 


Bătrânul se opri, își înghiţi nodul din gât și continuă: 

— După nuntă au mers în străinătate. Copilul s-a născut 
în Elveţia, i s-a eliberat un certificat de naștere fals, iar 
când s-au întors acasă, cum trecuseră aproape doi ani, era 
greu să se ghicească faptul că copilul era cu patru luni mai 
în vârstă decât ce spuneau ei. 

Lui Hugh îi stătu inima în loc. Trebuia să pună întrebarea, 
dar era îngrozit de răspuns: 

— Cine... cine e tatăl copilului? 

— N-a vrut să spună niciodată, zise Greenbourne. Solly n- 
a știut niciodată. 

Dar Hugh știa. 

Copilul era al lui. 

Rămase holbându-se la Greenbourne, incapabil să scoată 
un cuvânt. 

Trebuia să vorbească cu Maisie, s-o facă să spună 
adevărul, dar știa ca aceasta avea să-i confirme bănuiala. 
Maisie nu era o fată de moravuri ușoare, în ciuda 
aparenţelor. Era virgină atunci când o sedusese el. O lăsase 
gravidă atunci, în acea prima noapte. Apoi Augusta 
complotase să-i despartă, și Maisie se căsătorise cu Solly. 

Mai mult decât atât, aceasta îi pusese copilului numele 
de Hubert, un nume care suna foarte asemănător cu Hugh. 

— E îngrozitor, într-adevăr, spuse  Greenbourne, 
observând consternarea de pe chipul lui Hugh și înțelegând 
greșit motivul acesteia. 

„Am un copil, gândi Hugh. Un fiu. Hubert. Zis Bertie.” 
Gândul îi chinuia inima. 

— În orice caz, acum sunt sigur că înţelegi de ce nu mai 
vreau să am nimic de a face cu femeia aceea sau cu copilul 
ei, acum, că fiul meu drag s-a dus. 

— Oh, nu va faceţi griji, spuse Hugh distrat. Mă voi îngriji 
eu de ei. 

— Dumneata? întreba Greenbourne uimit. De ce ar trebui 
să te intereseze pe dumneata de ei? 

— Pai... bănuiesc că nu mă au decât pe mine, spuse 
Hugh. 


— Nu te lăsa dus, tinere Pilaster, îi spuse Greenbourne 
prietenos. Ai dumneata o nevastă de care să te îngrijești. 

Hugh nu avea chef de explicaţii și era prea zăpăcit ca să 
poată inventa o poveste. Trebuia să scape. Se ridică de pe 
scaun. 

— Trebuie să plec. Cele mai sincere condoleanţe, 
domnule Greenbourne. Solly a fost omul cel mai bun pe 
care l-am cunoscut vreodată. 

Greenbourne își înclină capul. Hugh plecă. 

Majordomul îi dădu pălăria în holul cu oglinzi învăluite și 
Hugh ieși în razele de soare din Piccadilly. O luă pe jos către 
vest și intră în Hyde Park, îndreptându-se spre casă, în 
Kensington. 

Totul era diferit acum. În mod legal, Nora era soţia lui, 
dar Maisie era mama fiului său. Nora era în stare să-și 
poarte singură de grijă, ceea ce putea și Maisie de altfel - 
însă un copil avea nevoie de un tată. Dintr-odată, viitorul 
era din nou o chestiune deschisă. 

Fără îndoială că un om al bisericii ar fi spus ca situaţia nu 
se schimbase cu nimic și că Hugh ar trebui să rămână cu 
Nora, femeia cu care se căsătorise în faţa lui Dumnezeu. 
Dar oamenii bisericii nu știau prea multe. Stricteţea 
metodistă din familia Pilaster îl ocolise pe Hugh: acesta nu 
putuse crede niciodată ca Biblia conţinea răspunsul la orice 
dilemă morală modernă. Nora îl sedusese și se căsătorise 
cu el din pure calcule materiale - Maisie avea dreptate 
asupra acestui lucru - și tot ce îi lega era o bucată de 
hârtie. Asta nu valora nimic, în comparaţie cu un copil - un 
copil dintr-o dragoste atât de mare, încât rezistase peste 
ani și la multe încercări. 

„Oare încerc doar să-mi găsesc scuze? Sunt acestea 
numai încercări amăgitoare de a-mi justifica o dorinţă care 
știu din capul locului că este greșită?” 

Se simţea sfâșiat. 

încercă să se gândească la partea practică a lucrurilor. 
Nu avea motive să divorţeze de Nora, dar era sigur că 
aceasta urma să fie de acord să divorţeze de el, dacă 


primea destui bani. Dar Banca Pilaster avea să-l forțeze să- 
și dea demisia de la bancă: divorţul era un stigmat social 
prea serios ca să i se permită în continuare să fie asociat. 
Putea să își găsească o altă slujbă, dar nicio persoană 
respectabilă nu i-ar fi primit în casă ca pereche, chiar și 
după ce s-ar fi căsătorit. Era aproape sigur că ar fi nevoiţi 
să meargă în străinătate. Perspectiva aceasta îl atrăgea și 
știa că i-ar fi plăcut și lui Maisie. S-ar putea întoarce la 
Boston, sau, chiar mai bine, ar putea merge la New York. S- 
ar putea să nu devină niciodată milionar, dar ce însemna 
asta, în comparaţie cu bucuria de a fi alături de femeia pe 
care o iubise mereu? 

Hugh se trezi în faţa casei. Aceasta făcea parte dintr-un 
șir de case noi de cărămidă roșie din Kensington, cam la un 
kilometru de casa mult mai extravagantă a mătușii Augusta 
din Kensington Gore. Cu siguranţa, Nora era în dormitorul ei 
prea împopoţonat, îmbrăcându-se pentru prânz. Ce îl oprea 
să intre și să o anunţe că o părăsea? 

Asta era ceea ce voia, de acest lucru își dăduse deja 
seama. Dar era corect? 

Copilul era cel care înclina balanţa într-o parte. Nu era 
drept s-o părăsească pe Nora pentru Maisie, dar era drept 
s-o părăsească pe Nora pentru Bertie. 

Hugh se întrebă cum ar reacţiona Nora când i-ar spune 
toate lucrurile acestea, și închipuirea lui îi dădu răspunsul. 
Nora îi apăru în fața ochilor cu o hotărâre nemiloasă 
întipărită pe faţă, și Hugh auzea deja în urechi tonul 
neplăcut al vocii ei și răspunsul pe care avea să i-l dea: „Te 
va costa până la ultimul bănuţ pe care-l ai”. 

Ciudat, tocmai acest lucru îl făcu să se hotărască. Dacă 
și-ar fi imaginat-o izbucnind în lacrimi de durere, i-ar fi fost 
cu neputinţa să-și ducă hotărârea până la capăt, dar știa că 
prima imagine a Norei era cea adevărată. 

Intra în casă și urca în fugă scările. 

Nora se afla în faţa oglinzii, punându-și medalionul pe 
care i-l dăduse Hugh. Asta îi aduse aminte din nou lui Hugh 
că trebuia să-i cumpere bijuterii ca s-o înduplece să facă 


dragoste. 

Nora deschise gura înaintea lui. 

— Am o veste, spuse ea. 

— Las-o acum... 

Dar n-o putu opri. Nora avea o expresie bizară pe chip: 
pe jumătate victorioasă, pe jumătate bosumflată. 

— „În orice caz, va trebui să te ţii departe de patul meu 
o vreme. 

Hugh înţelese că nu putea vorbi până când nu termina ea 
de vorbit. 

— Ce naiba tot spui acolo? întrebă el nerăbdător. 

— S-a întâmplat inevitabilul. 

Dintr-odată, Hugh ghici despre ce era vorba. Se simţi ca 
lovit de tren. Era prea târziu: acum nu mai putea s-o 
părăsească. Își simţi sufletul plin de revoltă și de durerea 
pierderii - a lui Maisie și a fiului său. 

Hugh privi în ochii Norei. | se păru că vede în ei sfidare, 
ca și cum Nora presimţise ce plănuia Hugh. Și poate că așa 
și era. 

Hugh se sili să zâmbească. 

— inevitabilul? 

Apoi Nora rosti acele cuvinte: 

— Aștept un copil. 


PARTEA A TREIA 1890 
CAPITOLUL ÎNTÂI - SEPTEMBRIE 


1 


Joseph Pilaster se stinse în luna septembrie a anului 
1890, după ce ocupase postul de director al Băncii Pilaster 
timp de șaptesprezece ani. In acea perioada, Marea 
Britanie se îmbogăţise continuu, la fel ca familia Pilaster, de 
altfel. Acum aceasta era aproape la fel de înstărită ca 
familia Greenbourne. Moștenirea lăsata de Joseph se ridica 
la peste doua milioane de lire, inclusiv colecţia lui de 
șaizeci și cinci de tabachere vechi bătute în pietre preţioase 
- o tabacheră pentru fiecare an de viaţă - colecţie care 
singura valora o suta de mii de lire, și pe care Joseph i-o 
lăsă fiului său Edward. 

Toată familia își investea capitalul în afacerea de familie, 
ceea ce aducea negreșit fiecărui membru o dobânda de 
cinci la sută, când clienţii obișnuiți primeau de cele mai 
multe ori cam unu și jumătate la sută. Asociaţii primeau 
chiar mai mult. În afară de cei cinci la sută primiţi pe 
capitalul învestit, aceștia își împărțeau între ei profiturile, 
după formule complicate. După zece ani de profituri astfel 
împărţite, Hugh era la jumătatea drumului spre a deveni 
milionar. 

În dimineaţa înmormântării, acesta își cercetă chipul în 
oglinda de ras pentru a detecta pe chipul său semne ale 
vremelniciei umane. Avea treizeci și șapte de ani. Incepuse 
să încărunţească, dar miriștea care cădea sub lama de ras 
era încă neagră. Se întreba dacă n-ar trebui să-și lase și el 
mustață cu vârfurile ridicate, așa cum era moda, ca să-l 
facă să pară mai tânăr. 

Hugh se gândi că unchiul Joseph fusese norocos. Prinsese 
o perioadă de stabilitate în lumea financiară cât timp fusese 
director. Fuseseră doar două crize minore: falimentul Băncii 
City of Glasgow în 1878 și căderea băncii franţuzești Union 


Générale în 1882. În ambele cazuri, Banca Angliei redusese 
efectele crizei majorând temporar dobânzile la șase la sută, 
o cifră încă departe de un nivel alarmant. După părerea lui 
Hugh, unchiul Joseph implicase mult prea mult banca în 
investiţii în America de Sud, dar crahul de care Hugh se 
temuse tot timpul nu se produsese niciodată, și, cel puţin 
din punctul de vedere al unchiului Joseph, acesta nici nu 
avea să se mai producă vreodată. Cu toate acestea, să fii 
posesorul unei investiţii riscante era ca și cum ai fi 
posesorul unei case în stare proastă pe care o dai în chirie: 
chiria ţi-o primeşti până la sfârșit, dar când casa are să se 
prăbușească, vei rămâne și fără chirie, și fără casă. Acum 
că Joseph nu mai era, Hugh voia să pună banca pe o poziţie 
mai stabilă, vânzând sau consolidând câteva dintre acele 
investiţii nesigure din America de Sud. 

După ce se spălă și se rase, își puse halatul și se duse în 
camera Norei. Aceasta îl aștepta: era vineri dimineaţa, 
adică ziua lor de făcut dragoste. Hugh se supusese demult 
regulii impuse de Nora de a face dragoste o dată pe 
săptămână. Nora se făcuse foarte rotofeie - faţa ei era mai 
rotundă ca niciodată, dar asta o făcea să aibă foarte puţine 
riduri și un chip încă drăgălaș. 

Cu toate acestea, când făcea dragoste cu ea, Hugh își 
închidea ochii și își închipuia că este cu Maisie. 

Uneori îi venea să renunţe la tot. Dar aceste întâlniri de 
vineri dimineaţa îi aduseseră până atunci trei fii pe care îi 
iubea nebunește: Tobias, numit după tatăl lui Hugh, 
Samuel, după unchiul lui, și Solomon, după Solly 
Greenbourne. Cel mai mare, Toby, avea să înceapă la 
Şcoala Windfield anul care urma. Nora făcea copii destul de 
ușor, dar de îndată ce îi năștea, își pierdea interesul în ei, și 
Hugh trebuise să le dea multă atenţie ca să compenseze 
pentru atitudinea rece a mamei lor. 

Bertie, fiul lui Maisie și copilul secret al lui Hugh, care 
avea acum șaisprezece ani, mergea de ani buni la 
Windfield, unde era premiant și vedeta echipei de crichet. 
Hugh îi plătea taxele de școlarizare, mergea la școală la 


serbarea de sfârșit de an, când se distribuiau premiile și se 
purta ca un fel de naș. Poate că din această cauză unele 
guri rele trăseseră concluzia că Hugh era tatăl adevărat al 
lui Bertie. Dar Hugh fusese prietenul lui Solly, și toată 
lumea știa că tatăl lui Solly refuzase să îl ajute financiar pe 
băiat, așa că lumea în general presupunea ca Hugh se 
purta așa pur și simplu din fidela generozitate pentru 
amintirea lui Solly. 

Dându-se jos de pe Nora, Hugh întrebă: 

— La ce ora e înmormântarea? 

— La ora unsprezece la Sala Parohială Metodistă 
Kensington. Apoi prânz la Whitehaven House. 

Hugh și Nora locuiau tot în Kensington, dar se mutaseră 
într-o casă mai mare când veniseră copiii. Hugh o lăsase pe 
Nora să hotărască asupra casei, și aceasta alesese o casă 
mare în același stil încărcat, vag flamand, ca și casa 
Augustei - un stil care, de când își construise Augusta casa, 
devenise foarte la modă - în orice caz foarte la modă în 
cartierele rezidenţiale noi de la marginea orașului. 

Augusta nu fusese niciodată mulţumită de Whitehaven 
House. Și-ar fi dorit o casă mare în Piccadilly, la fel ca 
reședința familiei Greenbourne. Dar puritanismul metodist 
al familiei Pilaster nu le îngăduia încă să întreacă o anumită 
măsură, și Joseph susținuse cu stăruință că Whitehaven 
House era o casă destul de luxoasă pentru oricine, oricât de 
înstărit. Acum casa aparţinea de drept lui Edward. Poate că 
Augusta avea să-l convingă să o vândă și să cumpere ceva 
mai măreț. 

Când Hugh cobori să-și ia micul dejun, o găsi pe maică-sa 
acolo. Ea și Dotty veniseră de la Folkestone cu o zi înainte. 
Hugh o sărută pe maică-sa și se așeză, iar aceasta întreba 
fără nicio introducere: 

— Crezi ca o iubește cu adevărat, Hugh? 

Hugh nu trebui s-o întrebe la ce se referea. Dotty, care 
avea acum douăzeci și trei de ani, era logodita cu Lord 
Ipswich, fiul cel mai mare al ducelui de Norwich. Nick 
Ipswich era moștenitorul unui ducat falimentar și mama lor 


se temea ca acesta voia să se însoare cu Dotty numai 
pentru banii ei, sau mai bine zis, pentru banii fratelui ei. 

Hugh o privi cu drag pe mamă-sa. Aceasta mai purta încă 
doliu, la douăzeci și patru de ani de la moartea soţului ei. 
Părul îi era albit, dar ochii îi erau la fel de frumoși ca 
întotdeauna. 

— O iubește, mama, spuse el. 

Cum Dotty era orfană de tată, Nick venise la Hugh să 
ceară oficial mâna lui Dotty. In asemenea cazuri, obiceiul 
era ca avocaţii celor două pârţi să stabilească termenii 
căsătoriei înainte de confirmarea logodnei, dar Nick 
insistase să facă lucrurile în ordine inversă. 

— l-am spus doamnei Pilaster că sunt sărac, îi spusese el 
lui Hugh. Dumneaei mi-a zis că a cunoscut și bunăstare, și 
sărăcie, și crede că fericirea ţi-o aduc oamenii pe care îi ai 
alături, nu banii. 

Era un gând foarte idealist, și Hugh intenţiona oricum să-i 
dea surorii lui o zestre generoasă, dar era fericit să știe că 
Nick o iubea pe Dotty cu adevărat, fie că era bogată sau 
săracă. 

Augusta era furioasă foc că Dotty găsise o partidă atât de 
bună. Când tatăl lui Nick avea să moară, Dotty avea să 
devină ducesă - un rang mult mai presus decât rangul ei de 
contesă. 

Dotty cobori și ea câteva minute mai târziu. Crescând, 
aceasta devenise cu totul altfel decât își închipuise Hugh. 
Fetița cea timidă care chicotea tot timpul se transformase 
într-o femeie seducătoare, brunetă și senzuală, hotărâtă și 
iute la mânie. Hugh înţelegea că mulţi tineri se simțeau 
intimidaţi în faţa ei, și acesta era probabil și motivul pentru 
care Dotty nu era încă măritată la vârsta de douăzeci și trei 
de ani. Dar Nick Ipswich dădea dovadă că este un om deo 
forţă liniștită care nu avea nevoie de sprijinul unei neveste 
supuse. Hugh credea că cei doi aveau să aibă o căsătorie 
pasională și tumultoasă - la polul opus faţa de propriul 
mariaj. 

Nick sosi, așa cum era hotărât, la ora zece, când cei trei 


erau încă strânși în jurul micului dejun. Hugh îl rugase să 
vină. Nick se așeză lângă Dotty și luă o ceașcă de cafea. 
Era un tânăr inteligent de vreo douăzeci și doi de ani, 
proaspăt întors de la Oxford, unde, spre deosebire de alți 
aristocrați, își trecuse examenele și obținuse o diplomă. 
Avea o înfățișare plăcută tipic englezească: păr blond, ochi 
albaștri și trăsături regulate, iar Dotty îl mânca din ochi. 
Hugh invidia iubirea simplă și pasională care îi lega pe cei 
doi. 

Hugh se simţea prea tânăr ca să joace rolul de cap al 
familiei, dar el fusese cel care convocase această întâlnire, 
așa că atacă problema direct. 

— Dotty, eu și logodnicul tău am avut mai multe discuţii 
în ceea ce privește partea financiară. 

Mama se ridică să plece, dar Hugh o opri: 

— În ziua de azi femeile trebuie și ele să se priceapă la 
bani, mamă - așa e modern. 

Ea îi zâmbi ca unui băieţel prostuț, dar se așeză din nou. 

Hugh continuă: 

— După cum știți amândouă, Nick are intenţia să se 
pregătească pentru o carieră profesională și se gândea să 
intre în barou, căci ducatul nu mai reprezintă o sursă din 
care se poate trăi. 

Ca bancher, Hugh înţelegea perfect cum pierduse tatăl 
lui Nick totul. Ducele fusese un proprietar de pământuri cu 
vederi avansate, și în mijlocul exploziei industriei agricole 
de la jumătatea secolului făcuse credite bancare pentru 
îmbunătăţiri: pentru sisteme de irigare, pentru smulgerea a 
kilometri de garduri vii și pentru cumpărarea unor mașini cu 
aburi scumpe pentru treierat, secerat și recoltat. Apoi, prin 
anii 1870, venise marea criză din agricultură, care continua 
și acum, în 1890. Preţul pământului arabil se prăbușise și 
dintr-odată pământurile ducelui valorau mai puţin decât 
împrumuturile ipotecare pe care le făcuse pentru ele. 

— Cu toate acestea, dacă Nick ar putea scăpa de 
datoriile pe care le are pe umeri și ar raţionaliza ducatul, 
acesta ar putea aduce încă un profit considerabil. Trebuie 


doar bine administrat, ca orice afacere. 

Nick adăugă: 

— Am de gând să vând câteva ferme izolate și câteva 
alte proprietăţi, și mă voi concentra să rentabilizez la 
maximum restul. Şi voi construi locuințe pe pământurile pe 
care le avem la Sydenham, în sudul Londrei. 

Hugh spuse: 

— Am calculat că finanţele ducatului ar putea fi repuse 
pe picioare o dată pentru totdeauna cu o sută de mii de 
lire. Așa că atâta îţi voi da zestre. 

Dotty făcu ochii mari, iar mama izbucni în lacrimi. Nick, 
care știa dinainte cifra, spuse: 

— Este extrem de generos din partea dumitale. 

Dotty își încolăci braţele în jurul logodnicului ei și îl 
sărută, apoi înconjură masa și îl sărută pe Hugh. Acesta se 
simţi puţin jenat, dar era mulţumit să-i poată face pe cei 
doi atât de fericiți. Și era convins că Nick avea să 
folosească banii cu cap și să-i asigure lui Dotty un trai sigur. 

Nora cobori, îmbrăcata în negru și violet pentru 
înmormântare. Își luase micul dejun în camera, ca 
întotdeauna. 

— Dar unde sunt băieţii? întrebă ea enervată, uitându-se 
la ceas. l-am spus nenorocitei de guvernante să-i 
pregătească... 

Fu întreruptă de sosirea guvernantei și a copiilor: Toby, 
de unsprezece ani, Sam, de șase ani, și Sol, de patru. Toţi 
trei purtau redingote negre cu papion și jobenuri 
miniaturale. Un val de mândrie îl invadă pe Hugh. 

— Soldăţeii mei! spuse el. Toby, care era rata de 
actualizare la Banca Angliei aseară? 

— Doi și jumătate la sută, neschimbată, tata, spuse 
Tobias, care avea sarcina de a o verifica în fiecare 
dimineaţă în The Times. 

Sam, băiatul cel mijlociu, nu-și mai încăpea în piele de 
nerăbdare să facă un anunț: 

— Mămico, am un animal de companie, spuse el încântat. 

Guvernanta părea neliniștită. 


— Nu mi-ai spus nimic... 

Sam scoase din buzunar o cutie de chibrituri, o întinse 
maică-sii și o deschise: 

— Păianjenul Bill! spuse el mândru. 

Nora ţipă, lovi cutia pe care copilul o ţinea în mână și sări 
un pas înapoi. 

— Copil rău! strigă ea. 

Sam se năpusti pe jos după cutie, 

— L-am pierdut pe Bill! spuse el izbucnind în lacrimi. 

Nora se întoarse spre guvernantă: 

— Cum i-aţi dat voie să facă așa ceva!? strigă ea. 

— Va rog să mă iertaţi, n-am știut... 

Hugh interveni: 

— Nu face nimic, spuse el, încercând să calmeze 
spiritele. Poate ai fost numai puţin surprinsă, îi spuse el 
Norei, cuprinzându-i umerii. O conduse în hol spunând: 
Haideţi, toată lumea, e timpul să mergem. 

leșind din casă, Hugh puse o mâna pe umărul lui Sam: 

— Ei, Sam, sper că ai învăţat că trebuie să ai grijă să nu 
sperii doamnele. 

— L-am pierdut pe Bill! repetă Sam nefericit. 

— Păianjenilor nu le place să locuiască în cutii de 
chibrituri, oricum. Poate ar trebui să te gândești la un alt 
animal de companie. Ce zici de un canar? 

Sam se lumină la faţă pe loc. 

— Mi-ai da voie? 

— Asta ar presupune că te-ai îngriji să primească 
mâncare și apă în fiecare zi, altfel ar muri. 

— Promit! 

— Atunci o să ieșim să căutăm unul mâine. 

— Uraaa! 

Merseră cu toţii la Sala Parohială Metodistă Kensington în 
trăsuri acoperite. Ploua torențial. Băieţii nu mai fuseseră 
niciodată la o înmormântare. Toby, care era un copil destul 
de serios, întrebă: 

— Va trebui să plângem? 

— Nu fi prost! replica Nora. 


Hugh și-ar fi dorit ca Nora să fie mai drăgăstoasă cu 
băieţii. Mama Norei murise când aceasta era foarte mică, și 
Hugh presupunea că acesta era motivul pentru care îi era 
atât de greu să se poarte matern cu propriii copii - nu 
învățase niciodată cum se face. Dar Hugh gândea și că 
Nora ar fi putut face mai multe eforturi. Îi spuse lui Toby: 

— Dar poţi plânge, dacă așa îţi vine. E permis la 
înmormântări. 

— Nu cred că voi plânge. Nu l-am iubit prea tare pe 
unchiul Joseph. 

— Eu l-am iubit pe păianjenul Bill, spuse Sam. 

— Eu sunt băiat prea mare ca să plâng, zise mezinul, Sol. 

Sala  Parohială  Metodistă Kensington constituia o 
reprezentare în piatră a sentimentelor contradictorii ale 
metodiștilor bogaţi, care credeau în simplitate religioasă, 
dar care nutreau în același timp, în taină, dorinţa de a-și 
etala bogăţia. Deși se numea simplu „sală parohială”, 
aceasta era la fel de decorată ca orice biserică anglicană 
sau catolică. Nu avea altar, dar avea o orgă impunătoare. 
Picturile și statuile erau interzise, dar arhitectura era 
barocă, mulurile extravagante, iar decorul, sofisticat. 

In acea dimineaţa, sala parohială era plina ochi până sus 
la galerie, iar oamenii stăteau inclusiv pe intervale și în 
fundul sălii. Angajaţilor băncii li se dăduse zi liberă ca să 
poată veni la înmormântare, și fiecare instituție importantă 
din cartierul financiar își trimise câte un reprezentant. Hugh 
îl salută din cap pe guvernatorul Băncii Angliei, pe Prim- 
Lordul Trezoreriei, și pe Ben Greenbourne, care avea mai 
mult de șaptezeci de ani, dar care se ţinea în continuare 
drept ca un tânăr ofiţer. 

Familia fu condusă spre locurile rezervate din primul 
rând. Hugh stătea lângă unchiul Samuel, care era 
ferchezuit ca întotdeauna, îmbrăcat într-o redingotă 
neagră, cămaşă cu guler scurt și cu o cravată de mătase 
înnodată modern. Ca și Greenbourne, Samuel avea acum 
vreo șaptezeci de ani și era vioi și în formă. 

Acum că Joseph murise, Samuel ar fi fost alegerea 


firească în postul de director al băncii. El era cel mai în 
vârsta și cel mai experimentat dintre parteneri. Dar 
Augusta și Samuel se urau, așa ca Augusta avea să se 
opună cu înverșunare alegerii lui ca director. Probabil ca 
aceasta avea să îl susţină pe William cel tânăr, fratele lui 
Joseph, care avea acum patruzeci și doi de ani. 

Dintre ceilalţi asociaţi, doi nu aveau să intre în calcule 
oricum pentru că nu purtau numele de Pilaster: maiorul 
Hartshorn și Sir Harry Tonks, soţul fiicei lui Joseph, 
Clementine. Ceilalţi doi asociaţi erau Hugh și Edward. 

Hugh își dorea postul de director al băncii - și și-l dorea 
din toată inima. Deși era cel mai tânăr dintre asociaţi, era 
bancherul cel mai capabil dintre toţi. Ştia că putea face 
banca mai puternică și mai mare ca niciodată, și în același 
timp putea reduce vulnerabilitatea ei la împrumuturile 
riscante pe care se bazase Joseph. Insă Augusta avea să se 
opună alegerii lui Hugh cu mult mai multă îndârjire decât i 
s-ar opune lui Samuel. Dar Hugh nu putea aștepta să preia 
controlul băncii până când Augusta îmbătrânea sau murea. 
Aceasta avea numai cincizeci și opt de ani: o mai putea 
duce bine încă vreo cincisprezece ani de-atunci înainte, la 
fel de puternică și plină de venin ca întotdeauna. 

Celălalt asociat era Edward. Acesta stătea așezat alături 
de Augusta în primul rând. Edward era deja între două 
vârste, greoi și roșu la faţă, iar de câtăva vreme avea o 
erupție de piele foarte neplăcută la vedere. Nu era nici 
deștept, nici harnic, și în șaptesprezece ani nu se prinsese 
mare lucru de el în ale finanţelor. Ajungea la bancă în jur de 
zece și pleca din nou pe la douăsprezece pentru prânz, și se 
întâmpla destul de des să nu mai apară deloc după-amiaza. 
La micul dejun bea vin de Xeres și nu avea mintea limpede 
niciodată întreaga zi, bizuindu-se pe secretarul lui, Simon 
Oliver, să-l ţină departe de probleme. Era de neconceput ca 
Edward să devină directorul băncii. 

Lângă Edward - eveniment rar - se afla soţia acestuia. 
Cei doi duceau vieţi separate. Edward locuia la Whitehaven 
House cu mama lui, iar Emily își petrecea cea mai mare 


parte a timpului în casa lor de la ţară, și venea la Londra 
numai pentru ocazii oficiale, de exemplu la înmormântări. 
Emily fusese odată foarte drăguță, cu ochi mari și albaștri și 
surâs copilăros, dar cu anii, linii de dezamăgire i se 
întipăriseră pe chip. Emily și Edward nu aveau copii, și lui 
Hugh i se părea că cei doi se urau. 

Lângă Emily se afla Micky Miranda, de o vioiciune 
satanică, într-un costum gri-cenușiu cu guler negru de 
nurcă. De când aflase că Micky îl ucisese pe Peter 
Middleton, lui Hugh îi era frică de el. Edward și Micky erau 
prieteni la cataramă. Micky era implicat în multe dintre 
investițiile din America de Sud pe care banca le sprijinise în 
ultimii zece ani și mai bine. 

Slujba fu lungă și plictisitoare, apoi marșul cortegiului 
funerar de la Sala Parohiala la cimitir, sub stăruitoarea 
ploaie de septembrie, luă mai mult de o oră, din cauza 
sutelor de trăsuri care urmau dricul. 

Hugh o privi pe Augusta în timp ce coșciugul soţului ei 
era coborât în groapă. Aceasta stătea sub umbrela mare pe 
care o ţinea Edward. Avea părul argintiu și un aspect măreț 
sub uriașa ei pălărie neagră. Cu siguranță, acum că își 
pierduse tovarășul de-o viaţă, Augusta trebuia să pară mai 
umană și mai vrednică de compătimire. Dar chipul acesteia 
era săpat în linii severe precum portretul de marmură al 
unui senator roman și nu dădea niciun semn de suferință. 

După înmormântare, la Whitehaven House avu loc un 
prânz la care fusese invitată întreaga familie Pilaster, 
inclusiv rudele mai îndepărtate, asociaţii cu soțiile lor și cu 
copiii, plus partenerii de afaceri importanţi și câţiva 
trepăduși cu vechime cum era Micky Miranda. Ca să poată 
mânca cu toţii la aceeași masă, Augusta pusese două mese 
cap la cap în salonul cel lung. 

Hugh nu mai fusese în casa Augustei de un an sau doi, și 
de atunci casa fusese din nou renovată, de data aceasta 
după moda cea mai recentă, în stil arăbesc. În tocurile 
ușilor fuseseră inserate arce maure, toate mobilele aveau 
ornamente traforate, tapiseriile aveau modele islamice 


abstracte viu colorate, iar în salon se aflau expuse un 
paravan egiptean și un pupitru pentru Coran. 

Augusta îl așeză pe Edward pe locul tatălui lui. Asta i se 
păru lui Hugh cam lipsit de tact. A-I pune pe Edward în 
capul mesei nu făcea decât să atragă nemilos atenţia 
asupra neputinței acestuia de a-i lua locul lui taică-său. 
Joseph fusese un director imprevizibil, dar nu un prost. 

Augusta urmărea însă un scop, ca întotdeauna. Spre 
sfârșitul mesei, aceasta spuse cu bruscheţea ei obișnuită: 

— Banca trebuie să aibă un nou director cât de repede 
posibil, și evident că acesta va fi Edward. 

Hugh era îngrozit. Augusta avusese întotdeauna o 
slăbiciune pentru fiul ei, dar asta era cu totul neașteptat. 
Hugh era încredințat că Augusta nu putea avea câștig de 
cauză în această problemă, dar numai faptul că aceasta își 
permisese să facă o sugestie era alarmant. 

Se făcu liniște, și Hugh își dădu seama că toată lumea 
aștepta ca el să spună ceva. Familia îl considera pe Hugh 
adversarul Augustei. 

Hugh șovăi, chibzuind cum să procedeze. Hotări să 
încerce să obţină o remiză. 

— Cred că asociaţii ar trebui să discute acest lucru 
mâine, spuse el. 

Dar Augusta nu se lăsa atât de ușor. 

— Ti-aş fi recunoscătoare să nu îmi dictezi dumneata ce 
pot și ce nu pot discuta în propria casa, tinere Hugh, spuse 
ea. 

— Dacă insistaţi... Apoi Hugh își adună iute gândurile: 
Decizia nu e deloc evidentă, chiar dacă dumneavoastră, 
dragă mătușă, este clar ca nu înţelegeţi subtilitățile 
chestiunii, poate pentru n-aţi lucrat niciodată nici la bancă, 
și nici altundeva... 

— Cum îndrăznești să... 

Hugh își ridica vocea și o acoperi pe Augusta: 

— Cel mai în vârstă asociat în viaţă este unchiul Samuel, 
spuse el. Hugh își dădu seama ca avea un ton prea agresiv 
și își înmuie din nou vocea. Sunt sigur că vom fi cu toţii de 


acord că dânsul ar reprezenta o alegere înţeleaptă, pentru 
că este un om matur și experimentat și foarte bine văzut în 
lumea finanţelor. 

Unchiul Samuel își înclină capul în semn de mulţumire 
pentru compliment, dar nu spuse nimic. 

Nimeni nu-l contrazise pe Hugh - dar nici nu-și exprimă 
susţinerea. Hugh presupuse că nimeni nu voia să se 
împotrivească Augustei, preferând cu toţii să lase sarcina în 
cârca lui, după cum gândi Hugh cinic. 

Fie. Așa că Hugh continuă: 

— Cu toate acestea, unchiul Samuel a mai refuzat o dată 
această onoare în trecut. Dacă ar fi s-o facă din nou, 
următorul asociat ca vârstă care poartă numele de Pilaster 
ar fi William cel tânăr, care este de asemenea foarte 
respectat în cartierul financiar. 

Augusta spuse cu nerăbdare: 

— Nu cartierul financiar hotărăște, ci familia Pilaster. 

— Asociații Băncii Pilaster, ca să fim mai exacţi, o corectă 
Hugh. Dar la fel cum asociaţii au nevoie de încrederea 
restului familiei, așa și banca are nevoie de încrederea lumii 
finanţelor. Dacă pierdem acea încredere, suntem terminati. 

Augusta părea că începe să se înfurie. 

— Avem dreptul să alegem pe cine vrem! 

Hugh își scutură capul cu convingere. Nimic nu-l enerva 
mai mult decât asemenea vorbe lipsite de responsabilitate. 

— N-avem niciun drept, doar obligaţii, spuse el categoric. 
Avem pe mâini milioane de lire din banii altora. Nu putem 
face ceea ce ne place: avem obligaţia de a face ceea ce 
trebuie să facem. 

Augusta încercă pe altă cale: 

— Edward este fiul și moștenitorul lui Joseph! 

— Acesta nu e un titlu ereditar! spuse Hugh indignat. 
Trebuie dat celui mai capabil! 

Fu rândul Augustei să se arate indignată: 

— Edward e la fel de bun ca oricare altul! 

Hugh se uită în jurul mesei, susţinând dramatic privirea 
fiecărui bărbat pentru o clipă: 


— Este cineva aici gata să declare cu mâna pe inimă că 
Edward este cel mai capabil om de finanţe dintre noi? 

Nimeni nu spuse nimic pentru un timp îndelungat. 

Augusta spuse: 

— Obligaţiunile sud-americane ale lui Edward au adus un 
profit enorm băncii. 

Hugh încuviinţă. 

— Este adevărat că am făcut vânzări de obligaţiuni sud- 
americane de multe milioane de lire în ultimii zece ani și că 
Edward s-a ocupat de toate acele afaceri. Dar e o afacere 
riscantă. Lumea a cumpărat obligaţiunile pentru că are 
încredere în Banca Pilaster. Dacă unul dintre acele guverne 
ar intra în incapacitate de plată a dobânzilor, preţul acestor 
obligaţiuni sud-americane s-ar prăbuși imediat - și vina ar fi 
a băncii. Din cauza succesului pe care l-a avut Edward cu 
vânzarea obligaţiunilor sud-americane reputaţia noastră, 
care este cel mai puternic atu al nostru, este acum pe 
mâinile unor despoţi sălbătici și a unor generali analfabeți. 

Spunând asta, Hugh simţi că devine emoţional: și el 
contribuise, cu mintea lui și prin muncă grea, la construirea 
bunului renume al băncii, și faptul că Augusta era gata să-l 
pună în pericol îl scotea din minţi. 

— Dumneata vinzi obligaţiuni nord-americane, spuse 
Augusta. Și acolo e un risc. Asta înseamnă afacerile 
bancare! spuse ea cu un ton victorios, de parcă l-ar fi prins 
pe Hugh pe picior greșit. 

— Statele Unite ale Americii au un guvern modern și 
democratic, mari bogății naturale și nu au dușmani. Acum 
că au abolit sclavagismul, nu există niciun motiv pentru 
care ţara să nu fie stabilă vreo sută de ani. Spre deosebire 
de Statele Unite, America de Sud este o mână de dictaturi 
care se războiesc, din care multe ar putea să nici nu mai 
existe peste zece ani. In ambele cazuri există riscuri, dar 
ele sunt mai mici în cazul nordului. Afacerile bancare 
înseamnă a calcula riscurile. 

— Eşti doar invidios pe Edward, așa ai fost mereu, spuse 
ea. 


Hugh se întreba de ce niciunul dintre ceilalți asociați nu 
spunea nimic. De îndată ce își puse întrebarea, își dădu 
seama că Augusta vorbise cu siguranţă cu ei dinainte. Dar 
de bună seamă că nu reușise să-i convingă să-l accepte pe 
Edward în postul de director?! Hugh începu să se 
îngrijoreze serios. _ 

— Ce-a vorbit Augusta cu voi? întrebă el dintr-odată. li 
privi rând pe rând pe fiecare. William? George? Harry? Hai, 
spuneţi. Aţi vorbit despre asta mai devreme și Augusta v-a 
momit! 

Aveau cu toţii o expresie prostească. În cele din urmă, 
William spuse: 

— Nu ne-a momit nimeni, Hugh. Dar Augusta și Edward 
ne-au dat clar de înțeles ca dacă Edward nu devine 
director... 

William era jenat. 

— Spune! zise Hugh. 

— „își vor retrage capitalul din afacere. 

— Poftim? 

Hugh era absolut năucit. A-ţi retrage capitalul era un 
păcat de moarte în această familie: însuși tatăl lui o făcuse 
și nu fusese iertat niciodată. Faptul în sine că Augusta 
ameninţa să facă un asemenea pas era uimitor, și asta 
demonstra că vorbea cum nu se poate mai serios. 

Ea și Edward împreună controlau cam patruzeci la sută 
din capitalul băncii, adică peste două milioane de lire. Dacă 
aveau să-și retragă capitalul la sfârșitul anului financiar, 
atunci când aveau, din punct de vedere legal, dreptul s-o 
facă, banca ar fi fost serios afectată. 

Era surprinzător că Augusta făcea o asemenea 
ameninţare - dar și mai rău ca asociaţii erau gata să 
cedeze în faţa ei. 

— Capitulaţi în faţa ei! exclama el. Dacă va lăsaţi duși 
după cum vrea ea de data asta, o va face din nou. De câte 
ori va vrea să obţină ceva, vă va ameninţa că-și retrage 
capitalul și voi o să cedaţi. De ce n-o puneţi direct pe ea ca 
director al băncii?! 


Edward mugi: 

— Cum îndrăznești să vorbeşti așa despre mama?! Fii 
politicos! 

— La dracu cu politeţea! replică Hugh brutal. 

Ştia că nu era în folosul lui să se piardă cu firea, dar era 
prea furios ca să se poată stăpâni. 

— Sunteţi pe cale să distrugeţi o bancă excelentă! 
Augusta e oarbă, Edward e prost, și voi restul sunteţi prea 
lași ca să puneţi piciorul în prag. 

Își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare, 
aruncându-și șerveţelul pe masă, ca un semn de provocare. 

— Ei bine, eu nu vreau să mă las intimidat! 

Se opri și respiră adânc, dându-și seama că era pe cale 
să spună ceva care avea să-i schimbe cursul vieţii. Toată 
lumea de la masă îl privea. Hugh nu avea de ales. 

— Demisionez, spuse el. 

Întorcând spatele mesenilor, prinse cu colţul ochiului 
privirea Augustei și îi zări pe faţă un surâs de izbândă. 


Unchiul Samuel veni să-l vadă pe Hugh în seara aceea. 

Acesta era acum în vârstă, dar nu mai puţin cochet decât 
cum fusese cu douăzeci de ani în urmă. Locuia tot cu 
Stephen Caine, „secretarul” său. Hugh era singurul din 
familia Pilaster care îi trecea pragul casei aflată în boemul 
cartier Chelsea, decorată în stil rafaelit, cum era la modă, și 
plină de pisici. După o jumătate de sticlă de vin de porto, 
Stephen spusese într-o zi ca el era singura nevastă din 
familia Pilaster care nu era o scorpie. 

Samuel îl găsi pe Hugh în bibliotecă, unde acesta se 
retrăgea de obicei după cină. Hugh stătea cu o carte pe 
genunchi, dar nu citea. Se uita la foc, chibzuind asupra 
viitorului. Avea bani mulţi, destui să trăiască în bunăstare 
tot restul vieţii, dar acum nu mai avea niciodată să fie 
directorul băncii. 

Unchiul Samuel părea ostenit și trist. 

— Aproape toată viaţa am fost în dezacord cu Joseph, 
spuse el. Mi-aș fi dorit să fie altfel. 


Hugh îi oferi ceva de băut, iar Samuel ceru vin de porto. 
Hugh îl chemă pe majordom și îi spuse să aducă o carafă de 
vin limpede. 

— Cum te simţi după tot ce s-a întâmplat? 

— La început am fost furios, dar acum sunt doar abătut. 
Edward este cum nu se poate mai nepotrivit pentru postul 
de director, dar nu se poate face nimic. Dumneavoastră ce 
sentimente aveţi? 

— La fel ca dumneata. Și eu îmi voi da demisia. Nu îmi 
voi retrage capitalul, cel puţin nu pe moment, dar voi părăsi 
banca la sfârșitul anului. l-am anunţat despre asta după ce 
ţi-ai făcut ieșirea dramatică din încăpere. Nu știu dacă ar fi 
trebuit poate să spun ceva mai devreme. N-ar fi făcut nicio 
diferenţă. 

— Au mai spus ceva? A 

— Ei bine, de asta am și venit de fapt, băiete dragă. Imi 
pare rău că trebuie să mărturisesc ca sunt un fel de trimis 
al dușmanului. M-au rugat să te conving să renunțţi la 
demisie. 

— Sunt niște idioţi. 

— Cu siguranţă. Dar ar trebui să te gândești la un lucru: 
dacă îţi dai demisia imediat, în toată lumea financiară se va 
ști de ce. Lumea va spune că dacă Hugh Pilaster crede că 
Edward nu e în stare să conducă banca, probabil că este 
adevărat. Asta ar cauza pierderea încrederii în banca 
noastră. 

— Da, dar dacă banca are o conducere slabă, lumea este 
absolut îndreptăţită să-și piardă încrederea în ea. Altfel își 
pierde banii. 

— Dar dacă demisia dumitale declanșează o criză 
financiară? 

Hugh nu se gândise la asta. 

— E posibil așa ceva? 

— Cred ca da. 

— N-aș vrea să se întâmple asta, inutil s-o spun. 

O criza financiară putea antrena prăbușirea altor afaceri, 
perfect funcţionale, așa cum falimentul companiei Overend 


Gurney provocase falimentul firmei tatălui lui Hugh, în 
1866. 

— Poate ar trebui să rămâi până la sfârșitul anului 
financiar, ca și mine, spuse Samuel. E vorba numai de 
câteva luni. După care poţi pleca fără să creezi vâlvă, căci 
Edward va fi fost deja director de câtva timp și lumea se va 
fi obișnuit. 

Majordomul intră cu vinul de porto. Hugh sorbi din pahar 
îngândurat. Simţea că ar trebui să facă cum spunea 
Samuel, oricât demult îi displăcea ideea. Dăduse în faţa 
tuturor lecţii despre obligaţiile pe care le aveau față de 
clienţi și față de lumea financiara în general și trebuia să se 
ţină de cuvânt. Dacă banca avea să fie afectată numai 
pentru că Hugh se simţea jignit, atunci nici acesta nu era cu 
nimic mai bun decât Augusta. In afară de aceasta, o 
amânare i-ar da mai mult timp să se gândească la ceea ce 
voia să facă după aceea. 

Oftă. 

— Bine, spuse el în cele din urma. Voi rămâne până la 
sfârșitul anului financiar. 

Samuel încuviinţă. 

— Mă gândeam eu că vei fi de acord, spuse el. Este 
decizia cea mai bună și trebuie să iei mereu decizia cea mai 
bună, în cele din urmă. 


2 


Cu unsprezece ani în urmă, înainte de a-și lua rămas-bun 
de la înalta societate, Maisie Greenbourne trecuse pe la 
toate prietenele ei, care erau multe și înstărite, și le 
convinsese să doneze bani pentru Spitalul de Femei 
Southwark înfiinţat de Rachel. Ca urmare, costurile de 
funcţionare ale spitalului erau acoperite din profiturile din 
investiţii. 

Banii erau administraţi de tatăl lui Rachel, care era de 
altfel și singurul bărbat implicat în administrarea spitalului. 
La început, Maisie intenţionase să se ocupe personal de 


investiţii, dar descoperise ca bancherii și agenţii de schimb 
nu o luau în serios. Ba nu ţineau cont de instrucţiunile ei, ba 
îi cereau să aibă autorizaţie de la soț ca să se poată ocupa 
de afaceri, ba îi ascundeau informaţii. Ar fi putut să îi 
înfrunte, dar organizarea spitalului presupunea deja prea 
multe alte înfruntări din partea lui Maisie și a lui Rachel, așa 
că acestea îl lăsaseră pe domnul Bodwin să preia partea 
financiară. 

Maisie era văduvă, iar Rachel era în continuare căsătorită 
cu Micky Miranda. Rachel nu-l vedea niciodată pe soţul ei, 
dar acesta refuza să divorţeze. Rachel avea de zece ani o 
relaţie discretă cu fratele lui Maisie, Dan Robinson, care era 
membru al parlamentului. Cei trei locuiau împreună în casa 
lui Maisie, în suburbie, la Walworth. 

Spitalul se afla într-un cartier muncitoresc, în inima 
orașului. Luaseră în chirie pe termen lung un șir de patru 
case lângă catedrala Southwark și, ca să facă spitalul, 
făcuseră uși în pereţii despărțitori de la fiecare nivel. In loc 
de saloane întunecoase cu șiruri întregi de paturi, spitalul 
avea cămăruţe mici și comode, fiecare cu numai două sau 
trei paturi. 

În biroul lui Maisie, un sanctuar prietenos lângă intrarea 
principală, se aflau doua scaune confortabile, o vază cu 
flori, un covor decolorat și perdele viu colorate. Pe perete 
se afla afișul înrămat cu „Fantastica Maisie”. Masa de scris 
era modestă, iar registrele de evidenţă erau așezate într-un 
dulap. 

În faţa lui Maisie stătea o femeie desculţă, zdrenţuită, cu 
burta la gură. În ochii acesteia se citea oboseala și 
disperarea unei pisici lihnite care intră într-o casă sperând 
să i se dea ceva de mâncare. Maisie întrebă: 

— Cum te cheamă, draga mea? 

— Rose Porter, doamnă. 

Femeile acestea i se adresau lui Maisie numai cu 
„doamnă”, de parcă aceasta ar fi fost mare cucoană. Dar 
renunţase demult la a mai încerca să le convingă să-i spună 
simplu Maisie. 


— Ai dori o ceașca de ceai? 

— Da, săru'mâna, doamnă. 

Maisie turnă ceai într-o ceașcă simplă de porțelan, apoi 
puse și lapte și zahăr. 

— Pari obosită. 

— Am venit pe jos tocmai de la Bath, doamnă. 

Asta era la mai mult de două sute cincizeci de kilometri. 

— Trebuie să-ți fi luat o săptămână! spuse Maisie. 
Sărăcuța de tine! 

Rose izbucni în lacrimi. 

Era firesc, și Maisie era obișnuită cu așa ceva. Cel mai 
bine era să le lase să plângă cât voiau. Maisie se așeză pe 
brațul scaunului în care era așezata Rose și o îmbrăţişă. 

— Ştiu că sunt o păcătoasă, suspina Rose. 

— Nu ești o păcătoasă, spuse Maisie. Aici lucrăm numai 
femei, și înţelegem. Nu vorbim despre păcate. Asta e 
pentru preoţi și oameni politici. 

După o vreme, Rose se linişti și începu să-și bea ceaiul. 
Maisie scoase din raft registrul curent de evidenţă și începu 
să scrie ceva la birou. Lua notițe despre fiecare femeie care 
se interna în spital. Aceste informaţii erau deseori utile. 
Dacă vreun conservator făţarnic se ridica în parlament să 
spună că majoritatea mamelor necăsătorite erau 
prostituate, Maisie îi scria o scrisoare politicoasă, dar bine 
ticluită și cu informaţii precise, ca să-l combată, și aceleași 
argumente le folosea și în cuvântările pe care le ţinea prin 
țară. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, îi spuse ei lui Rose. Unde 
locuiai înainte de a rămâne gravida? 

— Eram bucătăreasă în casa unei doamne Freeman, la 
Bath. 

— Și cum l-ai întâlnit pe tânărul respectiv? 

— Eram pe stradă și a venit la mine și mi-a vorbit. Era 
după-amiaza mea libera, și tocmai îmi cumpărasem o 
umbrelă de soare galbenă. Arătam să mă mănânci din ochi, 
știu asta. Umbrela aia de soare galbenă m-a dus la 
pierzanie. 


Maisie reuși să scoată întreaga poveste de la Rose. 
Poveste tipică. El era un muncitor respectabil și prosper - 
tapiţer. Îi făcuse curte fetei și îi vorbise de căsătorie. În 
nopţile calde de vară, după căderea serii, se pipăiau pe 
băncile din parc, înconjurați de alte cupluri care făceau 
același lucru. Ocaziile de a se culca împreuna erau rare, dar 
reușiră totuși s-o facă de vreo patru, cinci ori, fie când 
stăpână fetei era plecată sau când proprietăreasa lui era 
beată. Apoi el își pierdu slujba. Se mutase în alt oraș în 
căutare de lucru, îi scrisese lui Rose o dată sau de două ori, 
apoi dispăruse din viaţa ei. Apoi ea își dăduse seama că era 
însărcinată. 

— Vom încerca să luăm legătura cu el, spuse Maisie. 

— Nu cred că mă mai iubește. 

— O să vedem. 

Era totuși surprinzător câţi bărbaţi din aceștia acceptau 
să se căsătorească în cele din urmă cu fata. Chiar dacă 
dădeau bir cu fugiţii în momentul în care aflau de sarcină, 
era posibil să regrete primul moment de panică. In cazul lui 
Rose, era foarte probabil ca bărbatul să se întoarcă la ea. 
Acesta o părăsise pentru ca își pierduse slujba, nu pentru 
că nu mai era îndrăgostit de ea, și nu știa că avea să fie 
tată. Maisie încerca întotdeauna să-i convingă pe taţi să 
vină la spital să-și vadă copilul și pe mama acestuia. 
Uneori, vederea bebelușului acela neajutorat, sânge din 
sângele lor, aducea la suprafaţă tot ce era mai bun în ei. 

Chipul lui Rose se schimonosi, iar Maisie întrebă: 

— Ce e? 

— Mă doare spatele. Cred că de la atâta mers. 

Maisie zâmbi. 

— Nu e o durere de spate. Vine copilul. Hai să te așezam 
într-un pat. 

O conduse pe Rose la etaj și o dădu pe mâna unei 
infirmiere. 

— Totul se va aranja, spuse ea. O să ai un bebeluș de 
toată frumuseţea. 

Maisie se îndreptă spre o altă încăpere și se așeză pe 


marginea patului unei femei căreia îi spuneau Domnișoara 
Nimeni, și care nu dorise în ruptul capului să divulge vreo 
informaţie despre ea, nici măcar numele. Era o fata brunetă 
de vreo optsprezece ani. Se ghicea după accentul ei și după 
lenjeria intimă scumpa că era o fată din lumea bună, și 
Maisie era sigură că e evreică. 

— Cum te mai simţi, draga mea? 

— Mă simt bine, și vă sunt atât de recunoscătoare, 
doamna Greenbourne. 

Fata era cât se poate de diferită de Rose, dar chiar dacă 
ar fi venit din colţuri opuse ale lumii, acum erau în aceeași 
situație delicată și amândouă urmau să treacă prin 
dureroasa și dificila experienţă a nașterii. 

Întoarsă în biroul ei, Maisie continua scrisoarea pe care 
începuse s-o scrie către redactorul ziarului The Times. 


Spitalul de Femei 
Bridge Street 
Southwark 

Londra, S.E. 

10 septembrie 1890 


Redactorului ziarului The Times 


Stimate domn, 

Am citit cu interes scrisoarea doctorului Charles 
Wickham cu privire la inferioritatea fizică a femeilor 
faţa de bărbaţi. 


Maisie nu fusese sigură ce ar trebui să scrie mai departe, 
dar sosirea lui Rose Porter o inspirase. 


Tocmai am primit în spitalul nostru o femeie într- 
o anumita condiţie, care a venit pe jos de la Bath 
până aici. 


Redacţia avea probabil să considere cuvintele „într-o 


anumită condiţie” prea vulgare și să le elimine, dar Maisie 
n-avea de gând să-și cenzureze propriul text. 


Observ că doctorul Wickham scrie de la Cowes 
Club, și nu pot să nu mă întreb câţi membri ai 
clubului ar fi în stare să meargă pe jos de la Bath la 
Londra. 

Firește că, în calitate de femeie, nu am avut 
niciodată ocazia să intru într-un club, dar deseori îi 
văd membrii cluburilor pe scările acestora, făcând 
semne trăsurilor, pentru a se deplasa pe distanţe 
de un kilometru și jumătate sau mai puţin, și 
trebuie să spun că, văzându-i, s-ar crede că celor 
mai mulţi dintre ei le-ar fi greu să meargă pe jos de 
la Piccadilly Circus până în Parlament Square. 

Cu siguranţă, niciunul dintre ei n-ar putea lucra 
în schimburi de câte douăsprezece ore într-o 
fabrică din East End, așa cum fac mii de femei din 
Anglia în fiecare zi... 


Maisie fu întreruptă din nou de o bătaie în ușă. 

— Intră, spuse ea. 

Femeia care intra nu era nici săracă, nici însărcinata. 
Avea ochi mari și albaștri, un chip copilăros, și era 
îmbrăcată foarte elegant. Era Emily, soţia lui Edward 
Pilaster. 

Maisie se ridica de la birou și o sărută. Emily Pilaster era 
una dintre femeile bogate care susțineau spitalul. Grupul 
acestora era de o diversitate surprinzătoare - din el făcea 
parte, de exemplu, și April Tilsley, acum patroana a trei 
bordeluri. Aceste femei donau haine pe care nu le mai 
purtau, mobile vechi, surplusul de mâncare din bucătăriile 
lor și tot felul de alte lucruri cum ar fi cerneală și hârtie. 
Uneori le găseau tinerelor mame de lucru după ce erau 
externate. Dar ele le ofereau mai ales sprijin moral lui 
Maisie și lui Rachel când acestea erau împroșcate de 
instituţiile dominate de bărbaţi pentru că nu ofereau în 


spital rugăciuni, cântări de psalmi și predici obligatorii 
despre păcatul de a fi mamă necăsătorită. 

Maisie se simţea în parte responsabilă pentru 
dezastruoasa vizită a lui Emily în bordelul lui April în 
Noaptea Măștilor, când aceasta trebuia să-și seducă 
propriul soţ. De atunci, Emily și dezgustătorul de Edward 
duceau discret vieţi separate, ca toate cuplurile înstărite 
care se urau. 

In dimineaţa aceea, Emily era emoţionată și avea ochii 
scânteietori. Se așeză, se ridica din nou și verifică dacă ușa 
era bine închisă. Apoi spuse: 

— M-am îndrăgostit! 

Maisie nu știu prea bine dacă să ia spusele lui Emily 
drept o veste bună, dar zise: 

— Ce minunat! De cine? 

— De Robert Chariesworth. Este poet și scrie articole 
despre arta italiană. Locuiește la Florența cea mai mare 
parte a anului, dar închiriază o căsuţă în satul nostru - îi 
place Anglia în septembrie. 

Maisie înţelese că Robert Chariesworth avea destui bani 
ca să trăiască bine fără să muncească de fapt cu adevărat. 

— Mi se pare romantic la nebunie, spuse ea. 

— Oh, da, așa și este! Este atât de sensibil, l-ai plăcea 
foarte mult! 

— Sunt sigură, zise Maisie, deși adevărul era că nu-i 
putea suferi pe poeţii sensibili cu venituri proprii. 

Dar îi părea bine pentru Emily, care avusese parte de 
mult mai mult ghinion decât meritase vreodată. 

— Sunteţi amanți? 

Emily roși. 

— Oh, Maisie, pui întotdeauna întrebările cele mai 
stânjenitoare! Firește că nu! 

După ce i se întâmplase la Noaptea Măștilor, Maisie era 
uimită că Emily se mai putea rușina de ceva. Cu toate 
acestea, Maisie învățase din experienţă că ea era cea 
neobişnuita în aceasta privinţă. Majoritatea femeilor puteau 
să închidă ochii în faţa realității dacă voiau cu adevărat. 


Dar Maisie nu avea răbdare cu eufemismele politicoase și 
expresiile chibzuite. 

— Ei bine, nevastă nu-i poţi fi, nu? întrebă ea abrupt. 

Răspunsul lui Emily o luă prin surprindere. 

— Tocmai de asta am venit să te văd, spuse Emily. Ştii 
ceva despre cum se poate obţine anularea unei căsătorii? 

— Doamne! Maisie rămase îngândurată pentru o 
secundă. Pe motiv că de fapt căsătoria nu s-a consumat 
niciodată, presupun?! 

— Da. 

Maisie încuviinţă. 

— Da, știu câte ceva despre asta. 

Nu era de mirare că Emily se adresase lui Maisie pentru 
sfaturi legale. Nu exista nicio femeie avocat la vremea 
aceea, și probabil că un bărbat s-ar fi dus direct la Edward 
să trâmbiţeze ceea ce tocmai aflase. Maisie era activă în 
campania pentru drepturile femeilor și studiase legile în 
vigoare cu privire la căsătorie și divorț. 

— Ar trebui să te adresezi Tribunalului de Succesiuni și 
Divorţuri al înaltei Curți, spuse ea. Și ar trebui să 
demonstrezi că Edward este impotent în orice situație, nu 
numai cu tine. 

Lui Emily îi căzu faţa. 

— Oh, Doamne! spuse ea. Dar știm prea bine ca asta nu 
e adevărat. 

— Și faptul că nu ești virgina ar putea fi o mare 
problemă. 

— Atunci nu-i nicio nădejde, spuse Emily nefericită. 

— Singura modalitate ar fi să-l convingi pe Edward să 
coopereze. Crezi că ar accepta? 

Emily se lumină la faţă. 

— S-ar putea! 

— Dacă ar da o declaraţie cum că e impotent și că e de 
acord să nu se opună anulării, atunci nimeni nu va contesta 
probele aduse de tine. 

— Atunci o să găsesc eu o modalitate de a-l face să 
semneze. 


Fața lui Emily luă un aspect încăpățânat, și Maisie își 
aminti că Emily putea avea o voinţă de fier. 

— Fii discretă! Este de fapt în afara legii ca soțul și soția 
să conspire astfel pentru obţinerea divorţului, și există un 
așa-numit Intendent al Reginei, care este în realitate un fel 
de poliţie a cazurilor de divorț. 

— Voi putea să mă căsătoresc cu Robert după aceea? 

— Da. Neconsumarea căsătoriei reprezintă un motiv 
temeinic pentru acordarea divorţului, inclusiv după legea 
bisericească. Va dura cam un an până când cazul va fi 
discutat la tribunal, apoi există o perioadă de așteptare de 
șase luni înainte de pronunţarea divorţului, dar în cele din 
urmă vei putea să te recăsătorești. 

— Oh, sper că va accepta! 

— Ce atitudine are faţă de tine? 

— Mă urăște... 

— Crezi că ar vrea să scape de tine? 

— Nu cred că-i pasă, atâta vreme cât nu îi stau în cale. 

— Şi dacă i-ai sta în cale? 

— Vrei să spui dacă aș deveni o pacoste pe capul lui? 

— Da, la asta mă gândeam. 

— Presupun că aș putea... 

Maisie era sigură că Emily putea deveni o pacoste pe 
capul lui Edward dacă voia. 

— Voi avea nevoie de un avocat care să scrie scrisoarea 
pe care ar trebui s-o semneze Edward, spuse Emily. 

— İl voi ruga pe tatăl lui Rachel - e avocat. 

— Ai face asta? 

— Cu siguranţă, spuse Maisie uitându-se la ceas. Nu pot 
să mă întâlnesc astăzi cu el, pentru că e prima zi de școală 
la Windfield și trebuie să-l duc pe Bertie. Dar am să-l văd 
mâine-dimineaţa. 

Emily se ridică. 

— Maisie, ești cea mai bună prietenă pe care o poate 
avea o femeie! 

— Stai să-ţi spun: asta o să provoace vâlvă în sânul 
familiei Pilaster. Augusta va avea o criză. 


— Nu mă tem eu de Augusta! spuse Emily. 


Maisie  Greenbourne atrase multe priviri la Şcoala 
Windfield. Ca de obicei, de altfel. Era cunoscută ca fiind 
văduva fabulos de bogatului Solly Greenbourne, deși ea 
însăși avea foarte puţini bani. Era celebră și în calitate de 
femeie cu vederi „înaintate”, care credea în drepturile 
femeilor și care, se spunea, le încuraja pe slujnice să facă 
copii nelegitimi. În plus, de câte ori îl aducea pe Bertie la 
școală, era însoţită de Hugh Pilaster, chipeșul bancher care 
plătea taxele de școlarizare ale fiului ei: cu siguranţă că cei 
mai dezgheţaţi la mine dintre ceilalți părinți bănuiau ca 
Hugh era tatăl adevărat al lui Bertie. Dar Maisie credea că 
adevăratul motiv pentru care atrăgea privirile tuturor era 
că la cei treizeci și cinci de ani ai săi era încă destul de 
frumoasă ca să-i facă pe bărbaţi să se întoarcă după ea. 

Astăzi era îmbrăcată în roșu - într-o rochie cu o jachetă 
scurtă deasupra și o pălărie cu pană. Ştia că arăta bine și 
nepăsătoare. În realitate însă, aceste vizite la școala cu 
Bertie și cu Hugh îi frângeau inima. 

Trecuseră șaptesprezece ani de când petrecuse acea 
noapte cu Hugh, și îl iubea la fel ca întotdeauna. Cea mai 
mare parte a timpului însă se dedica trup și suflet 
necazurilor bietelor fete care veneau la ea la spital și uita 
de propria suferinţă. Dar de două sau trei ori pe an trebuia 
să îl vadă pe Hugh, și atunci revenea și durerea. 

Hugh știa de unsprezece ani că era tatăl lui Bertie. Ben 
Greenbourne îi dăduse niște indicii, și el o confruntase pe 
Maisie cu privire la bănuiala pe care o avea. Maisie 
recunoscuse adevărul. De atunci, Hugh făcuse tot ce îi 
stătuse în putinţă pentru Bertie, în afară de a-l recunoaște 
ca fiu. Bertie credea că tatăl lui era răposatul, bunul 
Solomon Greenbourne, și a-i spune adevărul i-ar fi provocat 
o suferinţă inutilă. 

Numele lui era Hubert - hotărâseră să-l strige Bertie în 
onoarea Prințului de Wales, pe care îl chema tot Bertie. 
Maisie nu se mai întâlnea cu prinţul. Nu mai era o 


amfitrioană de salon și soţia unui milionar: acum era doar o 
văduvă care locuia într-o căsuţă modestă la marginea de 
sud a Londrei, și asemenea femei nu făceau parte din 
cercul de prieteni al prinţului. 

Maisie alesese să-i pună numele de Hubert fiului ei 
pentru că acesta suna puţin ca Hugh, dar la puţin timp 
după aceea începuse să-i fie jenă de asemănarea de nume, 
și acesta fusese un alt motiv să-l strige pe băiat Bertie. li 
spusese fiului ei că Hugh fusese cel mai bun prieten al 
tatălui lui. Din fericire, nu era nicio asemănare fizica 
evidenta între Bertie și Hugh. De fapt, Bertie semăna mai 
mult cu tatăl lui Maisie - avea același păr negru și moale și 
aceiași ochi căprui și triști. Era înalt și robust, bun sportiv și 
elev silitor, și lui Maisie îi creștea inima în piept de mândrie 
pentru Bertie. 

In zilele respective, Hugh își dădea silinţa să se poarte 
desăvârșit de politicos cu Maisie, jucându-și cu grijă rolul de 
prieten de familie, dar Maisie își dădea seama că lui Hugh 
situaţia îi lăsa același gust dulce-amăruli ca și ei. 

Maisie știa de la tatăl lui Rachel ca Hugh era considerat 
un geniu în branșa financiară. Când vorbea despre bancă, 
acestuia îi sclipeau ochii, era interesant și plin de umor. 
Maisie ghicea că munca pe care o făcea i se părea plină de 
provocări și împliniri. Dar dacă discuţia atingea din 
întâmplare subiectul casnic, Hugh se mohora și se închidea 
în sine. Nu-i plăcea să discute despre casă, despre viaţa lui 
socială, și mai ales, despre soţie. Singurele lucruri pe care 
Hugh i le spunea lui Maisie în legătură cu familia lui erau 
cele legate de cei trei fii ai săi, pe care îl iubea nebunește. 
Dar chiar și atunci când vorbea despre ei, în glasul lui Hugh 
se ghicea o urma de regret, și Maisie trăsese concluzia că 
Nora nu era o mamă iubitoare. De-a lungul anilor, Maisie 
putuse urmări cum Hugh se resemnează la o căsnicie rece 
și frustrantă din punct de vedere sexual. 

Hugh purta astăzi un costum de tweed gri-argintiu care 
se potrivea cu șuviţele argintii din părul lui, iar papionul 
albastru-deschis mergea bine cu culoarea ochilor lui. Nu 


mai era atât de zvelt ca în trecut, dar avea același surâs 
șăgalnic care-i răsărea pe buze din când în când. Maisie și 
Hugh făceau o pereche frumoasă, dar nu erau un cuplu, și 
tocmai faptul că arătau și că se purtau ca un cuplu o 
întrista pe Maisie. Intrând în incinta Școlii Windfield, Maisie 
îi dădu braţul, gândindu-se că era gata să-și dea și sufletul 
ca să fie cu el în fiecare zi. 

II ajutară pe Bertie să își despacheteze cufărul, apoi 
acesta le făcu un ceai în camera lui de studiu. Hugh 
adusese un tort din care sigur avea să se hrănească 
întreaga clasă a șasea timp de o săptămână. 

— Fiul meu Toby are să vina aici la școală semestrul 
viitor, spuse Hugh în timp ce își beau ceaiul. Mă întrebam 
dacă ai putea să ai grijă puţin de el, pentru mine? 

— Cu plăcere, zise Bertie. Voi avea grijă să nu se ducă la 
scaldă în Bishop's Wood. 

Maisie se încruntă la el, iar Bertie spuse: 

— Mă scuzaţi, a fost o glumă proastă. 

— Incă se mai vorbește despre ziua aceea, nu-i așa? 
întrebă Hugh. 

— Directorul repetă povestea înecului lui Peter Middleton 
în fiecare an, ca să-i sperie pe băieţi. Dar ei tot se duc la 
scaldă. 

După ceai, Hugh și Maisie își luară rămas-bun de la Bertie 
- Maisie cu lacrimi în ochi, ca de obicei, pentru că trebuia 
să-și lase aici odorul, deși acesta era acum mai înalt decât 
ea. Se întoarseră pe jos în oraș și luară trenul spre Londra. 
Călătoreau singuri într-un compartiment de clasa întâi. 

În timp ce amândoi priveau peisajul alergându-le prin 
faţa ochilor, Hugh spuse: 

— Edward va fi directorul băncii. 

Maisie rămase uimită. 

— Nu credeam ca e suficient de deștept! 

— Nu este. Îmi voi da demisia la sfârșitul anului. 

— Oh, Hugh! 

Maisie știa ce însemna banca pentru Hugh. Toate 
aspiraţiile acestuia erau legate de bancă. 


— Şi ce vei face? 

— Nu știu. Voi rămâne până la sfârșitul anului financiar, 
așa că am timp să mă gândesc. 

— Dar banca nu va da faliment sub conducerea lui 
Edward? 

— Mă tem că s-ar putea. 

Lui Maisie îi părea foarte rău pentru Hugh. Acesta 
avusese parte de mai mult ghinion decât ar fi meritat, în 
timp ce Edward avusese prea mult noroc. _ 

— Edward mai e și Lord Whitehaven. Iți dai seama ca 
dacă titlul i-ar fi fost acordat lui Ben Greenbourne, așa cum 
ar fi trebuit, atunci Bertie ar fi cel care ar urma să-l 
moștenească? 

— Da. 

— Dar Augusta i-a oprit calea. 

— Augusta? întreba Hugh încruntat și mirat. 

— Da. Ea a fost în spatele acelei campanii mizerabile din 
ziare despre „Poate un evreu să fie pair?” Iți amintești? 

— Îmi amintesc, dar cum poţi fi sigură că Augusta a fost 
în spatele ei? 

— Ne-a spus Prinţul de Wales. 

— Ei bine, spuse Hugh scuturându-și capul. Augusta nu 
încetează să mă uimească! 

— Oricum, acum titlul de Lady Whitehaven i-a revenit 
bietei Emily. 

— Măcar atâta a obţinut din căsătoria aia nefericită! 

— O să-ţi spun un secret, zise Maisie, coborându-și 
vocea, deși nu putea să-i audă nimeni. Emily are de gând 
să-i ceară lui Edward o anulare. 

— Bravo œi!  Motivând  neconsumarea căsătoriei, 
presupun?! 

— Da. Nu pari surprins. 

— Este evident. Nu se ating unul de altul. Par atât de 
stânjeniţi unul în prezenţa celuilalt, încât e greu să crezi că 
sunt soț și soţie. 

— Emily a dus o viaţa falsă toţi anii aceștia, dar acum e 
hotărâtă să termine cu ea. 


— Familia mea o să-i facă necazuri, spuse Hugh. 

— Augusta, vrei să spui. 

Acesta fusese și primul gând al lui Maisie. 

— Emily se așteaptă la acest lucru. Dar are în ea o doză 
de încăpățânare care îi va fi foarte utilă. 

— Are un iubit? 

— Da. Dar nu vrea să devină amanta lui. Nu înţeleg de ce 
își face atâtea scrupule! Edward își petrece fiecare noapte 
la bordel. 

Hugh îi zâmbi cu un zâmbet trist, plin de iubire. 

— Și dumneata ţi-ai făcut scrupule, odată... 

Maisie știa ca Hugh se referea la noaptea aceea de la 
Kingsbridge Manor, când Maisie nu vrusese să-i deschidă 
ușa. 

— Eram căsătorita cu un om extraordinar, și dumneata și 
eu eram pe cale să-l trădăm. Situaţia lui Emily este cu totul 
alta. 

Hugh încuviinţă. 

— Totuși, cred că înţeleg ce simte Emily. Ceea ce este 
rușinos într-un adulter sunt minciunile. 

Maisie își exprimă dezacordul: 

— Oamenii sunt datori să prindă fericirea din zbor, ori de 
câte ori pot. Avem o singură viaţă. 

— Dar când prinzi fericirea din zbor s-ar putea să-ţi scape 
din mână altceva - integritatea. 

— Prea abstract pentru mine!  îndepărtă Maisie 
posibilitatea. 

— Fără îndoială că așa mi s-a părut și mie, în noaptea 
aceea în casa lui Kingo, când l-aș fi trădat pe Solly de 
bunăvoie, dacă mi-ai fi permis dumneata. Dar cu anii, a 
devenit un lucru mai concret și pentru mine. Acum cred că 
apreciez integritatea mai mult decât orice. 

— Dar ce este integritatea? 

— Înseamnă să spui adevărul, să te ţii de cuvânt, să-ţi 
asumi responsabilitatea pentru greșelile pe care le faci. 
Reprezintă același lucru în afaceri, ca în viaţa de zi cu zi. 
Este vorba de a fi ce pretinzi că ești, de a face ceea ce spui 


că faci. Și mai ales, un bancher nu poate fi un mincinos. La 
urma urmei, dacă nevasta lui nu poate avea încredere în el, 
atunci cine poate? 

Maisie începea să se înfurie auzindu-l pe Hugh, dar nici 
ea nu știa prea bine de ce. Rămase tăcută o vreme, privind 
pe fereastră suburbiile londoneze în amurg. Acum că 
părăsea banca, ce-i mai rămânea lui Hugh în viața aceasta? 
Nu-și iubea soția, iar soţia lui nu-i iubea pe copii. De ce nu 
putea Hugh să-și găsească fericirea în braţele lui Maisie, 
femeia pe care o iubise dintotdeauna? 

La gara Paddington, Hugh o conduse pe Maisie la staţia 
de trăsuri și o urcă într-o brișcă. Luându-și rămas-bun, 
Maisie îl lua de mână și îi spuse: 

— Hai acasă cu mine! 

Hugh o privi trist și își scutură capul. 

— Dar ne iubim - întotdeauna ne-am iubit! insistă ea. Hai 
cu mine, și la naiba cu consecinţele! 

— Dar consecinţele sunt viaţa, nu-i așa? 

— Hugh! Te rog! 

Hugh își retrase mâna și făcu un pas în spate. 

— La revedere, dragă Maisie. 

Maisie îl privi neputincioasă. Dorul pe care și-l sugrumase 
ani în șir o împresura acum. Dacă ar fi avut destulă putere, 
l-ar fi prins și l-ar fi târât cu forţa în brișcă. Era înnebunită 
de necaz. 

Maisie ar fi rămas acolo pe veci, dacă Hugh nu i-ar fi 
făcut semn din cap vizitiului, spunând: 

— Mână! 

Vizitiul atinse calul cu biciul, iar roţile se puseră în 
mișcare. 

Câteva secunde mai târziu, Hugh nici nu se mai vedea. 


3 


Hugh dormi rău în noaptea aceea. Se tot trezea și în 
minte îi răsună discuţia cu Maisie. Acum își dorea să fi 
cedat și să se fi dus acasă la ea. Ar fi putut dormi în braţele 


ei chiar acum, cu capul pe sânul ei, în loc să se întoarcă de 
pe o parte pe alta singur în pat. 

Dar mai era un lucru care nu-i dădea pace. Lui Hugh i se 
părea ca Maisie spusese un lucru capital, frapant și sinistru, 
a cărui semnificaţie îi scăpase în acel moment. Și nici acum 
nu își dădea seama despre ce era vorba. 

Vorbiseră despre banca și despre faptul că Edward avea 
să fie ales director, despre titlul lui Edward, despre intenţia 
lui Emily de a cere o anulare a căsătoriei, despre noaptea în 
care erau cât pe-aci să facă dragoste la Kingsbridge Manor, 
despre conflictul dintre integritate și fericire... Ce 
dezvăluire capitală îi făcuse Maisie? 

Incerca să deruleze conversaţia în sens invers: Hai acasă 
cu mine... Oamenii sunt datori să prindă fericirea din zbor, 
ori de câte ori pot... Emily are de gând să-i ceară lui Edward 
o anulare... Acum titlul de Lady Whitehaven i-a revenit lui 
Emily... iţi dai seama că dacă titlul i-ar fi fost acordat lui 
Ben Greenbourne, așa cum ar fi trebuit, atunci Bertie ar fi 
cel care ar urma să-l moștenească? 

Nu, cu siguranţa îi scăpase ceva. Edward primise titlul pe 
care ar fi trebuit să-l primească Ben Greenbourne, dar 
Augusta i-a stat acestuia în cale. Ea fusese în spatele acelei 
propagande murdare care punea sub semnul întrebării 
posibilitatea ca un evreu să fie lord. Hugh nu își dăduse 
seama de acest lucru, deși acum, uitându-se înapoi, credea 
că ar fi trebuit să ghicească. Dar Prinţul de Wales aflase 
cumva de acest lucru și i-l spusese lui Maisie și lui Solly. 

Hugh se întoarse în pat tulburat. Ce importanţă capitală 
avea această dezvăluire? Nu era decât un exemplu în plus 
despre lipsa de scrupule a Augustei. Această informaţie 
fusese tăinuită la vremea aceea. Dar Solly știa... 

Dintr-odată, Hugh se ridică în capul oaselor în pat, cu 
ochii aţintiţi în întuneric. 

Solly știa. 

Dacă Solly știa că familia Pilaster era responsabilă pentru 
o campanie de denigrare rasială împotriva tatălui său, sigur 
n-ar fi vrut să mai facă vreodată afaceri cu Banca Pilaster. 


Şi mai ales, ar fi anulat emiterea de obligaţiuni pentru calea 
ferata Santamaria. l-ar fi spus lui Edward că avea de gând 
s-o anuleze. lar Edward i-ar fi spus lui Micky. 

— Dumnezeule! exclamă Hugh cu voce tare. 

Hugh se întrebase mereu dacă Micky avusese vreo 
legătură cu moartea lui Solly. Ştia că Micky fusese în 
apropiere când se întâmplase accidentul. Dar era 
nedumerit asupra motivului. După câte știa Hugh, Solly era 
pe cale să semneze afacerea, iar Micky să obţină pe 
aceasta cale ceea ce voia și, dacă asta era adevărat, atunci 
Micky avea toate motivele să-l lase pe Solly în viaţă. Dar 
dacă Solly era pe cale să anuleze contractul, Micky putea 
să aibă motive să-l ucidă pe Solly ca să salveze afacerea. 
Era oare Micky bărbatul elegant cu care Solly se certa cu 
câteva secunde înainte de a fi călcat de trăsură? Vizitiul 
susținuse mereu că Solly fusese împins în faţa trăsurii. 
Micky îi dăduse oare brânci intenţionat lui Solly ca să-l bage 
sub roțile acelei trăsuri? Ideea era îngrozitoare și 
dezgustătoare. 

Hugh se dădu jos din pat și aprinse lampa de gaz. Nu 
avea de gând să mai doarmă în noaptea aceea. Işi trase pe 
el un halat și se așeză în faţa tăciunilor aproape stinși ai 
focului. Micky îi ucisese oare do; prieteni - Peter Middleton 
și Solly Greenbourne? 


Întrebarea încă îl mai bântuia pe Hugh și a doua zi, când 
un incident îi dădu răspunsul. 

Hugh își petrecuse dimineaţa la biroul lui din Sala 
Asociaţilor. Cât de mult își dorise odinioară să aibă un loc 
aici, în centrul tăcut și luxos al puterii, luând decizii asupra 
a milioane de lire, sub privirile strămoșilor lui din portretele 
de pe pereţi! Acum însă se obișnuise. Și în curând avea 
chiar să renunţe la toate acestea. 

Hugh rezolva lucruri pe care le începuse și ducea la bun 
sfârșit proiectele pe care le avea în curs, dar nu începea 
altele. În minte îi reveneau fără încetare Micky Miranda și 
bietul Solly. Gândul că era posibil ca un om atât de 


extraordinar ca Solly să fi fost eliminat de un vierme și un 
parazit ca Micky îl înnebunea. Îi venea să-l sugrume pe 
Micky cu mâinile lui. Dar nu-l putea ucide, și de fapt n-avea 
niciun rost să meargă la poliţie ca să-și povestească acolo 
bănuielile, pentru că nu avea nicio dovadă. 

Administratorul-șef, Jonas Mulberry, fusese agitat toată 
dimineaţa. Intrase de vreo patru, cinci ori în Sala 
Asociaţilor, dar nu spusese ce îl frământă. În cele din urma, 
Hugh ghici că omul voia să spună ceva, dar că nu dorea să 
fie auzit de ceilalţi asociaţi. 

Câteva minute înainte de ora douăsprezece, Hugh 
traversă coridorul care ducea la sala telefonului. Telefonul 
fusese instalat numai cu doi ani în urmă, dar asociaţii 
regretau deja decizia de a nu-l pune în Sala Asociaţilor, căci 
fiecare dintre ei era chemat la aparat de mai multe ori pe 
zi. 

Pe coridor, Hugh îl întâlni pe Mulberry. Îl opri şi îl întrebă: 

— Va frământă ceva? _ 

— Da, domnule Hugh, spuse Mulberry vădit ușurat. Işi 
cobori vocea: S-a întâmplat să văd niște documente 
redactate de Simon Oliver, secretarul domnului Edward. 

— Veniţi cu mine o clipă. Hugh intra în sala telefonului și 
închise ușa după el. Despre ce era vorba în documente? 

— Despre o propunere pentru o emisiune de obligaţiuni 
pentru Cordoba - de doua milioane de lire! 

— Oh, nu! exclama Hugh. Banca asta trebuie să se 
expună mai puţin la datorii sud-americane - nu mai mult! 

— Ştiam ca veţi fi de această părere. 

— Pentru ce sunt obligaţiunile, mai exact? 

— Pentru construirea unui nou port în provincia 
Santamaria. 

— O altă învârteala de-a lui Señor Miranda. 

— Da. Mă tem ca dânsul și vărul dânsului, Simon Oliver, 
au o influenţă foarte mare asupra domnului Edward. 

— Bine, Mulberry. Va mulţumesc foarte mult că m-aţi 
anunţat. Voi încerca să mă ocup de asta. 

Uitând cu totul de apelul telefonic, Hugh se întoarse în 


Sala Asociaţilor. Oare aveau ceilalţi asociaţi să-l lase pe 
Edward să facă asta? Se prea putea. Hugh și Samuel nu mai 
aveau multă influența, din moment ce urmau să plece. 
William cel tânăr nu împărtășea frica lui Hugh pentru un 
colaps în America de Sud. Maiorul Hartshorn și Sir Harry 
făceau numai cum li se dicta. lar Edward era directorul 
băncii. 

Ce putea face Hugh în această privință? Încă nu părăsise 
banca și încă mai câștiga o parte din profituri, așa că încă 
se mai simţea responsabil. 

Problema era că Edward nu era o persoană raţională: așa 
cum spusese și Mulberry, era cu totul sub influenţa lui 
Micky Miranda. 

Putea oare Hugh reduce această influență? Putea să-i 
spună lui Edward că Micky era un ucigaș. Edward nu avea 
să-l creadă. Dar Hugh începea să simtă că trebuie să 
încerce. N-avea nimic de pierdut. Şi simţea o nevoie 
imperioasă de a face ceva în legătură cu îngrozitoarea 
revelație pe care o avusese în acea noapte. 

Edward plecase deja să ia masa. Hugh decise spontan să 
se ducă după el. 

Bănuind destinaţia lui Edward, Hugh luă o brișcă până la 
Cowes Club. Işi petrecu drumul dintre cartierul financiar și 
Pall Mall încercând să se gândească la o formulare 
plauzibilă și inofensivă cu care să reușească să-l convingă 
pe Edward. Dar toate frazele care îi veneau în minte îi 
sunau fals, și când ajunse acolo, se hotări să-i spună lui 
Edward adevărul gol-goluţ, sperând că totul avea să iasă 
bine. 

Era încă devreme, așa că Hugh îl găsi pe Edward în 
fumoarul clubului stând singur și sorbind dintr-un pahar de 
Madera. „Boala de piele a lui Edward se înrăutățește”, 
observă Edward - locul în care cămașa i se freca de gât era 
roșu și iritat. 

Hugh se așeză la masa lui Edward și comandă un ceai. 
Copii fiind, Hugh îl ura pe Edward din toată inima pentru că 
era un monstru și un bătăuș. Dar în ultima vreme, Hugh 


ajunsese să îl privească pe vărul lui mai degrabă ca peo 
victimă. Edward era cum era din cauza a doua persoane 
perverse: Augusta și Micky. Augusta îl sufocase și Micky îl 
corupsese. Cu toate acestea, Edward nu se îmbunase faţă 
de Hugh, și acum nu ascunse deloc faptul că n-avea niciun 
chef de compania lui Hugh. 

— Nu trebuia să vii tocmai până aici pentru o ceașcă de 
ceai, spuse el. Ce vrei? 

Discuţia începea prost, dar Hugh nu putea face nimic. 
Fără prea multe speranţe, Hugh începu: 

— Am să-ţi spun ceva care te va șoca și te va îngrozi. 

— Zău? 

— N-o să-ţi vină să mă crezi, dar este totuși adevărat. 
Cred că Micky Miranda este un ucigaș. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Edward furios. 
Nu mă bate la cap cu tâmpenii din astea! 

— Asculta-mă înainte de a exclude ideea de la bun 
început, spuse Hugh. Eu plec din bancă, tu ești director - nu 
urmăresc nimic. Dar am descoperit ceva ieri. Solly 
Greenbourne știa că mama ta a fost în spatele acelei 
campanii de presă ca să-l împiedice pe Ben Greenbourne să 
devină pair. 

Edward tresări involuntar, ca și cum ceea ce îi spusese 
Hugh îi amintea de ceva ce știa dinainte. 

Hugh prinse puţin curaj. 

— Sunt pe o pistă plauzibilă, nu-i așa? Pe bâjbâite, Hugh 
continuă: Solly a ameninţat să anuleze contractul pentru 
calea ferata Santamaria, nu-i așa? 

Edward încuviinţă. 

Hugh se aplecă puţin peste masă, încercând să-și 
stăpâneasca emoţiile. 

Edward spuse: 

— Stăteam chiar la masa asta cu Micky, când Solly a 
intrat peste noi, negru de supărare. Dar... 

— Şi în seara aceea Solly a murit. 

— Da, dar Micky a fost cu mine toată seara. A jucat cărți 
aici, apoi ne-am dus la Nellie's. 


— Trebuie să te fi părăsit măcar pentru câteva minute. 

— Nu... 

— Eu însumi l-am văzut intrând în club cam când a murit 
Solly. 

— Trebuie să fi fost mai devreme. 

— Se poate ca s-a dus la toaletă, sau ceva de genul 
acesta... 

— N-avea cum să aibă timp! 

Pe fața lui Edward se întipări o expresie hotărâtă de 
neîncredere. 

Speranţele lui Hugh se risipiră din nou. Reușise să 
sădească o bănuiala în mintea lui Edward, dar nu mai mult 
de o clipă. 

— Ţi-ai pierdut minţile, continuă Edward. Micky nu e un 
ucigaș. E o idee absurdă. 

Atunci Hugh se hotărî să-i spună despre Peter Middleton. 
Era un act disperat, pentru că, din moment ce Edward 
refuza să creadă că era posibil ca Micky să-l fi ucis pe Solly 
în urmă cu unsprezece ani, ce motive ar fi avut să creadă 
ca Micky îl omorâse pe Peter cu douăzeci și patru de ani în 
urmă? Dar Hugh simţea ca trebuie să încerce. 

— Tot Micky l-a ucis și pe Peter Middleton, spuse el, știind 
că risca să pară nebun. 

— E absolut ridicol! 

— Tu crezi că tu l-ai omorât, știu asta. L-ai băgat cu capul 
sub apă de mai multe ori, apoi ai fugit după Tonio, și crezi 
că Peter era prea epuizat ca să înoate la mal și că s-a 
înecat. Dar sunt lucruri pe care nu le știi. 

În ciuda neîncrederii sale, Edward era totuși intrigat. 

— Ce lucruri? 

— Peter era un înotător foarte bun. 

— Era un pirpiriu! 

— Da, dar se antrenase la înot în fiecare zi în acea 
primăvară. Poate că era pirpiriu, dar putea înota kilometri 
întregi. A înotat până la mal fără probleme - l-a văzut 
Tonio. 

— Ce...?! Edward înghiţi nodul care-i stătea în gât. Și ce-a 


mai văzut Tonio? 

— În timp ce tu te cățărai pe peretele carierei, Micky l-a 
ţinut pe Peter cu capul sub apă până s-a înecat. _ 

Spre surprinderea lui Hugh, Edward nu respinse ideea. In 
schimb, întrebă: 

— De ce ai așteptat atâta vreme să-mi spui asta? 

— Pentru că nu credeam că ai să mă crezi. Iți spun toate 
acestea acum numai din disperare, ca să încerc să te 
conving să renunțăm la cea mai recentă investiţie în 
Cordoba pe care o plănuiești. 

Hugh iscodi chipul lui Edward și continuă: 

— Dar mă crezi, nu-i așa? 

Edward încuviinţă. 

— De ce mă crezi? 

— Pentru că știu care a fost motivul lui Micky. 

— Care? întrebă Hugh. 

Ardea de curiozitate. Ani de-a rândul își pusese această 
întrebare. 

— De ce l-a omorât Micky pe Peter? întrebă el. 

Edward bău îndelung din paharul de Madera, apoi tăcu. 

Hugh se temea că Edward nu mai voia să spună nimic. 
Dar în cele din urmă, acesta vorbi: 

— Familia Miranda trece drept o familie înstărită în 
Cordoba, dar aici banii lor n-au prea multă valoare. Când a 
venit la Windfield, Micky și-a cheltuit în câteva săptămâni 
banii de buzunar pe care îi avea alocaţi pentru întregul an. 
Dar se lăudase cât de bogată era familia lui, și era prea 
mândru ca să recunoască adevărul. Așa că, atunci când nu 
mai avea bani... fura. 

Hugh își aminti de scandalul care cutremurase școala în 
iunie 1866. 

— Cele șase monede de aur care i-au fost furate 
domnului Offerton... rosti el gânditor. Micky a fost hoţul? 

— Da. 

— Să fiu al naibii! 

— Şi Peter știa. 

— De unde? 


— L-a văzut pe Micky ieșind din biroul lui Offerton. Şi 
când s-a anunţat furtul, Peter a bănuit adevărul. Și a spus 
că urma să-l pârască pe Micky dacă acesta n-avea de gând 
să mărturisească singur. M-am gândit că suntem norocoși 
prinzându-l la scaldă. L-am băgat cu capul sub apă 
încercând să-l sperii și ca să nu îl pârască pe Micky. Dar nu 
m-am gândit niciodată... 

— „..că Micky avea de gând să-l ucidă. 

— Și toţi anii aceștia m-a lăsat să cred că a fost vina 
mea, și că mă acoperea! spuse Edward. Nemernicul! 

Hugh îşi dădu seama că totuși, contrar tuturor 
așteptărilor, reușise să clatine încrederea lui Edward în 
Micky. Era tentat să spună: „Acum că știi ce om este de 
fapt, uită de portul Santamaria”. Dar trebuia să fie atent să 
nu întindă coarda. Hugh hotărî că spusese destul - acum 
trebuia să-l lase pe Edward să tragă singur concluziile. Se 
ridică. 

— Îmi pare rău că ţi-am dat o asemenea veste șocantă. 

Edward era cufundat în gânduri, frecându-și gâtul în locul 
în care îl mânca. 

— Da, spuse el pierdut. 

— Trebuie să plec. 

Edward nu răspunse. Părea să fi uitat de existenţa lui 
Hugh. Privea pierdut în pahar. Când se uita mai bine la el, 
Hugh observă, năucit, că acesta plângea. 

leși tiptil și închise ușa. 

4 

Augustei îi plăcea rolul de văduvă. În primul rând, îi 
stătea bine în negru. Cu ochii ei negri, părul cărunt și 
sprâncenele negre, avea o înfățișare impunătoare. 

Trecuseră patru săptămâni de când murise Joseph și era 
surprinzător cât de puţin îi simţea lipsa. | se părea puţin 
ciudat să nu-l audă plângându-se când friptura de vită nu 


era bine făcută sau că era praf în bibliotecă. Augusta cina 
singură o dată sau de doua ori pe săptămână, dar nu era 


persoana care să se plictisească vreodată de propria 
companie. Nu mai avea statutul de soţie a directorului 
băncii, dar acum era mama noului director. Și contesa 
văduvă de Whitehaven! Acum avea tot ce îi oferise 
vreodată Joseph, plus avantajul de a nu-l avea pe acesta pe 
cap. 

În plus, putea foarte bine să se recăsătorească. Avea 
cincizeci și opt de ani, și, deși nu mai putea face copii, mai 
avea încă dorinţe pe care le considera sentimente tinerești. 
De fapt, acestea deveniseră și mai puternice de când 
murise Joseph. Când Micky Miranda îi atingea braţul sau 
când se uita în ochii ei, sau când își punea mâna ușor pe 
coapsa ei conducând-o într-o încăpere, Augusta încerca mai 
pregnant ca niciodată sentimentul acela de plăcere 
amestecat cu o slăbiciune care o făcea să i se învârtă 
capul. 

Privindu-se în oglinda din salon, Augusta gândea: „Eu și 
Micky semănăm atât de mult, chiar și la culoarea pielii! Am 
avea copii cu ochi negri atât de frumoși!” 

În timp ce se gândea la aceste lucruri, copilul ei cel cu 
ochi albaștri și păr blond intră în încăpere. Nu arăta prea 
bine. Din corpolent devenise de-a dreptul gras și avea o 
problemă de piele. Deseori, cum efectul vinului băut la 
prânz se risipise, Edward era prost dispus la ora ceaiului. 

Dar Augusta avea să-i spună ceva important lui Edward, 
și nu avea de gând să-l cruţe. 

— Ce mai e și cu chestia asta pe care am auzit-o, cum că 
Emily ar cere anularea căsătoriei? întrebă ea. 

— Vrea să se mărite cu altcineva, zise Edward nepăsător. 

— Dar nu are voie - e măritată cu tine! 

— Nu chiar, spuse Edward. 

Despre ce naiba vorbea Edward? Oricât de mult îl iubea, 
Augusta îl găsea câteodată pe Edward extrem de enervant. 

— Nu spune prostii, replică ea tăios. Bineînţeles că e 
măritată cu tine. 

— M-am însurat cu ea numai pentru că ai vrut dumneata 
să mă însor. lar ea a fost de acord numai pentru că părinţii 


ei au pus-o. Nu ne-am iubit niciodată și... Edward șovăi o 
clipă, apoi mărturisi: Căsătoria nu s-a consumat niciodată. 

Deci la asta voia Edward să ajungă! Augusta era 
surprinsă că Edward avusese îndrăzneala să se refere direct 
la actul sexual: lucrurile acestea nu se spuneau în faţa unei 
femei. Şi totuși, nu era surprinsă să audă că mariajul era o 
păcăleală: își dăduse seama de acest lucru cu ani de zile în 
urmă. Cu toate acestea, Augusta nu avea de gând s-o lase 
pe Emily să obţină ceea ce dorea. 

— Nu putem avea un scandal, spuse ea hotărâtă. 

— N-ar fi niciun scandal... 

— Sigur c-ar fi, lătră ea enervată de vederea scurtă a lui 
Edward. Toată Londra ar vorbi despre asta un an întreg și 
ar apărea și în ziarele ieftine. 

Edward era acum Lord Whitehaven, și o știre de senzație 
de natură sexuală despre un pair era tocmai tipul de 
subiecte tratate de gazetele săptămânale pe care le 
cumpărau slujnicele. 

Edward spuse nefericit: 

— Dar nu crezi că Emily are dreptul la fericire? 

Augusta nici nu băgă în seamă firavul apel la dreptate al 
lui Edward. 

— Are modalitatea de a te forța? 

— Vrea să semnez un document prin care recunosc 
faptul ca nu am consumat niciodată căsătoria. Și atunci, 
după câte se pare, procedura e simplă. 

— Și dacă refuzi? 

— Atunci e mai complicat. Nu e ușor de găsit probe în 
cazuri din acestea. 

— Asta rezolvă problema! Nu avem de ce să ne facem 
griji. Hai să nu mai vorbim despre subiectul acesta jenant. 

— Dar... 

— Spune-i ca nu poate obţine anularea căsătoriei și gata. 
Nici nu vreau să mai aud despre așa ceva. 

— Bine, mamă. 

Augusta rămase surprinsă să-l vadă capitulând atât de 
repede. Deși în cele din urma Augusta sfârșea prin a-și 


impune punctul de vedere, Edward opunea de obicei ceva 
mai multa rezistenţă. Precis altceva îl frământă. 

— Ce e cu tine, Teddy? întrebă Augusta cu voce mai 
blândă. 

Edward oftă adânc. 

— Hugh mi-a povestit ceva de necrezut, spuse el. 

— Ce anume? 

— A spus că Micky l-a omorât pe Solly Greenbourne. 

Augusta simţi un fior de sinistră fascinaţie. 

— Cum?! Solly a fost călcat de o trăsură! 

— Hugh spune că Micky a fost cel care l-a împins în faţa 
acelei trăsuri. 

— Şi tu crezi? 

— Micky era cu mine în seara aceea, dar poate că a ieșit 
câteva minute. Este posibil. Dumneata crezi, mamă? 

Augusta dădu din cap. Micky era un tip periculos și 
îndrăzneţ: tocmai de aceea era atât de fascinant. Augusta 
n-avea nicio îndoiala ca Micky era capabil de a comite o 
crimă atât de îndrăzneață - și de a scăpa nepedepsit. 

— Mi-e greu să accept așa ceva, spuse Edward. Ştiu ca 
Micky poate fi de multe ori afurisit, dar ideea că ar fi în 
stare să ucidă... 

— Și totuşi, ar fi, spuse Augusta. 

— Cum poţi fi așa sigura? 

Edward arăta atât de mizerabil, încât Augusta fu tentată 
să-i împărtășească secretul pe care-l știa. Dar ar fi fost oare 
înţelept? Nu putea face niciun rău. Șocul dezvăluirii lui 
Hugh părea să-l facă pe Edward mai gânditor ca de obicei. 
Poate că era bine ca acesta să afle adevărul. Poate că 
adevărul avea să-l maturizeze puţin. Augusta se hotărî să îi 
spună ce știa. 

— Micky l-a ucis pe unchiul Seth, zise ea. 

— Dumnezeule! 

— L-a sufocat cu o pernă. L-am prins în flagrant. 

Amintindu-și de scena care urmase, Augusta simţi un val 
de căldură în măruntaie. 

— Dar ce motive ar fi avut Micky să-l ucidă pe unchiul 


Seth?! întreba Edward. 

— Era atât de grăbit să obţină trimiterea puștilor ălora în 
Cordoba, nu ţii minte? 

— Ba da... 

Edward rămase pe gânduri câtva timp. Augusta închise 
ochii, retrăind acea lungă și sălbatică îmbrăţișare cu Micky, 
în cameră cu mortul. 

Edward o smulse din visare. 

— Și mai e ceva, încă și mai grav. Îţi mai amintești de 
băiatul acela, Peter Middleton? 

— Evident. 

Augusta nu putea să-l uite. Moartea lui bântuia familia de 
atunci. 

— Ce e cu el? 

— Hugh spune că tot Micky l-a ucis. 

Fu rândul Augustei să fie surprinsă. 

— Poftim? Nu... nu pot să cred așa ceva! 

Edward dădu din cap. 

— Micky l-a ţinut cu capul sub apa intenţionat și l-a 
înecat. 

Nu crima în sine, ci ideea că Micky o minţise o îngrozea. 

— Trebuie că Hugh minte. 

— El zice că Tonio Silva a văzut totul. 

— Dar asta ar însemna că Micky ne-a dus de nas cu 
făţărnicie toţi acești ani! 

— Cred că ăsta e adevărul, mamă. 

Augusta își dădu seama, din ce în ce mai îngrozită, că 
Edward n-ar fi dat crezare unei asemenea povești absurde 
fără motiv. 

— Dar de ce ești gata să crezi ce spune Hugh? 

— Pentru că eu știam ceva ce Hugh nu știa, ceva care 
confirma povestea. Vezi dumneata... Micky furase niște 
bani de la unul dintre profesori. Peter știa și ameninţa să-l 
pârască. Micky era disperat să găsească o modalitate de a-l 
face să tacă. S 

— Micky n-avea niciodată bani, își aminti Augusta. și 
scutură capul neîncrezătoare. lar noi am crezut toți acești 


ani... 

— ...Că eu am fost de vină pentru moartea lui Peter. 

Augusta încuviinţă. 

— lar Micky ne-a lăsat să credem asta, confirmă Edward. 
Nu pot să cred, mamă! Am crezut ca sunt un ucigaș, și 
Micky știa că nu sunt, dar n-a spus nimic. Nu e o trădare 
cumplită din partea unui prieten? 

Augusta se uită compătimitor la fiul ei. 

— Vei renunţa la prietenia lui? 

— Fără doar și poate. Edward era îndurerat. Deși e 
singurul meu prieten... 

Augustei aproape că îi dădură lacrimile. Cei doi stăteau 
uitându-se unul la altul, gândindu-se la ce făcuseră, și de 
ce. 

Edward spuse: 

— Aproape douăzeci și cinci de ani l-am tratat ca pe un 
membru al familiei, când de fapt e un monstru. 

„Un monstru”, repetă Augusta în gând. Așa era. 

Cu toate acestea, îl iubea. Cu toate ca acesta omorâse 
trei oameni, îl iubea pe Micky Miranda. În ciuda faptului că 
o înșelase, știa că dacă Micky ar fi intrat în acea clipă în 
odaie, tot i-ar fi venit să sară să îl îmbrăţișeze. 

Augusta se uită la fiul ei. Îi citea în ochi faptul că și 
Edward simţea același lucru. O știuse mereu în fundul 
sufletului ei, dar acum o recunoștea și cu raţiunea. 

Și Edward era îndrăgostit de Micky. 


CAPITOLUL DOI - OCTOMBRIE 


1 


Micky Miranda era îngrijorat. Stătea la barul de la Cowes 
Club fumând un trabuc și întrebându-se ce făcuse să-l 
jignească pe Edward. Acesta îl evita. Nu mai dădea pe la 
club, nu mai mergea la Nellie's și nici măcar nu se mai 
arăta în salonul Augustei la ceai. Micky nu-l mai văzuse de 
o săptămână. 

O întrebase pe Augusta ce se petrecea, dar aceasta îi 
spusese că nu știe. Augusta era puţin stranie cu el, și Micky 
bănuia că de fapt aceasta știa ce se petrece, dar nu voia să 
spună. 

Așa ceva nu se întâmplase în mai bine de douăzeci de 
ani. Din când în când, Edward se mai supăra pentru câte 
ceva pe Micky și se mai bosumfla, dar asta nu dura 
niciodată mai mult de o zi, două. De data aceasta însă, 
părea să fie vorba de ceva serios - și asta însemna că banii 
pentru portul Santamaria erau puși în pericol. 

În ultimii zece ani, Banca Pilaster emisese obligaţiuni 
pentru Cordoba cam o dată pe an. O parte din bani 
reprezentaseră capital pentru sistemul feroviar sau de ape 
și pentru mine, o parte fuseseră simple împrumuturi ale 
guvernului. Dar toţi acești bani fuseseră obţinuţi direct sau 
indirect în folosul familiei Miranda, așa că Papa Miranda era 
acum cel mai puternic om din Cordoba după președinte. 

Micky luase un comision pentru absolut toate aceste 
operaţiuni - deși nimeni de la bancă nu știa lucrul acesta - 
și acum era el însuși un om foarte bogat. Şi mai ales, 
capacitatea lui de a face rost de fonduri îl făcuse una dintre 
cele importante figuri politice din Cordoba și categoric cel 
care avea să preia puterea din mâinile tatălui său. 

lar Papa era pe cale să înceapă o revoluţie. 

Toate planurile erau deja gata. Armata familiei Miranda 
avea să năvălească înspre sud pe calea ferata, asediind 
capitala. Simultan, urma să aibă loc și un asediu asupra 


orașului Milpita, portul la coasta Pacificului care deservea 
capitala. 

Dar revoluțiile costă. Papa îi ceruse lui Micky să obţină 
împrumutul cel mai mare de până atunci - doua milioane 
de lire sterline - pentru a cumpără arme și rezerve pentru 
un război civil. Papa îi promisese o recompensa 
nemaipomenita. Când Papa avea să devină președinte, 
acesta urma să-l facă pe Micky prim-ministru, adică mai- 
mare peste toată lumea în afara de Papa însuși. Și avea să 
fie desemnat succesorul lui Papa la președinție după 
moartea lui. 

Asta era tot ce își dorise Micky vreodată. 

Urma să se întoarcă să se întoarcă în ţara lui ca un erou 
cuceritor, ca moștenitor al tronului, ca mâna dreapta a 
președintelui, ca mai-mare peste verii și unchii săi și, mai 
ales - și asta îi aducea o mulțumire imensă - peste fratele 
lui mai mare. 

lar acum Edward punea în pericol toate aceste lucruri. 

Edward era absolut indispensabil pentru îndeplinirea 
planului. Micky dăduse neoficial Băncii Pilaster monopol 
peste comerţul cu Cordoba, pentru a crește prestigiul și 
puterea lui Edward la bancă. Funcţionase: Edward era acum 
directorul băncii, ceea ce n-ar fi putut obţine niciodată fără 
ajutor. Dar asta însemna ca nimeni altcineva din 
comunitatea financiara londoneză nu avusese ocazia să 
devină expert în domeniul comerţului cu Cordoba. Ca 
urmare, celelalte bănci considerau că nu aveau destule 
cunoștințe ca să se încumete să investească acolo. In plus, 
acestea ar fi avut îndoieli înzecite faţa de orice proiect pe 
care li l-ar fi propus Micky, pentru că presupuneau că Banca 
Pilaster îl respinsese în prealabil. Micky încercase să 
strângă fonduri și prin alte bănci, dar fusese refuzat de 
fiecare dată. 

De aceea bosumflarea lui Edward era din cale-afară de 
îngrijorătoare. Îi făcea nopţi albe lui Micky. Cum Augusta nu 
știa sau nu voia să-i spună nimic, Micky nu avea pe cine 
întreba: Edward nu avea alţi prieteni apropiaţi în afară de 


el. 

În timp ce stătea fumând și frământându-se, îl zări pe 
Hugh Pilaster. Era ora șapte: Hugh era în haine de seară și 
bea ceva singur, urmând probabil să se întâlnească cu 
cineva pentru a lua cina. 

Micky nu îl plăcea pe Hugh și știa că sentimentul era 
reciproc. Cu toate acestea, era posibil ca Hugh să știe ce se 
petrecea. lar Micky n-avea nimic de pierdut întrebându-l. 
Așa că se ridică și se duse la masa lui Hugh. 

— Bună seara, Pilaster, spuse el. 

— Bună seara, Miranda. 

— L-ai văzut cumva pe vărul tău Edward îl ultima vreme? 
Pare să fi dispărut. 

— Vine la bancă în fiecare zi. 

— Aha... șovăi Micky. 

Cum Hugh nu îl invita să stea jos, Micky întrebă: 

— Te deranjează dacă mă așez puţin la masa ta? Apoi, 
coborându-și puţin vocea, spuse: Ştii cumva dacă am făcut 
ceva care l-a jignit? 

Hugh rămase pe gânduri pentru o clipă, apoi spuse: 

— Nu văd niciun motiv pentru care să nu-ţi spun. Edward 
a descoperit că tu l-ai ucis pe Peter Middleton și că l-ai 
minţit asupra acestui fapt timp de douăzeci și patru de ani. 

Micky aproape ca sări de pe scaun. „Cum dracu' a ieșit la 
iveală?” Micky fu cât pe ce să pronunţe întrebarea, dar își 
dădu seama că asta însemna să-și recunoască vina. Se 
prefăcu că e furios și se ridică brusc de pe scaun. 

— Voi da uitării că ai spus asta vreodată, spuse el și 
părăsi încăperea. 


Lui Micky îi fură suficiente numai câteva clipe ca să-și 
dea seama că pericolul de a fi căutat de poliţie nu era cu 
nimic mai mare acum decât fusese în toți acești ani. Nimeni 
nu putea dovedi faptele și totul se întâmplase cu atât de 
mult timp în urmă, încât probabil că nu mai avea niciun rost 
ca investigația să se redeschidă. Adevăratul pericol care-l 
păștea era ca Edward să refuze să strângă cele două 


milioane de lire de care avea nevoie Papa. 

Micky trebuia să obţină iertarea lui Edward. Și pentru 
asta trebuia să-l vadă. 

Nu putea face nimic în seara aceea, pentru că trebuia să 
ia parte la o recepţie diplomatică la Ambasada Franţei și la 
o cină cu câţiva membri conservatori ai parlamentului. Dar 
a doua zi merse la Nellie's la ora prânzului, o trezi pe April 
și o convinse să-i trimită un bilet lui Edward în care aceasta 
îi promitea „ceva special” dacă binevoia să vină la bordel în 
seara aceea. 

Micky luă cea mai bună cameră a lui April și o rezervă pe 
Henrietta, preferata lui Edward în acea perioadă, o fată 
subţire cu părul scurt și negru. li dădu instrucţiuni să se 
îmbrace în haine de gală bărbătești și joben - o ţinută care 
îl ațâţa pe Edward. 

Pe la ora nouă și jumătate seara, Micky îl aștepta deja pe 
Edward. In odaie era un pat cu stâlpi în cele patru colţuri, 
două canapele, un șemineu mare și bogat decorat, 
obișnuita masă pentru lighean și o serie de picturi foarte 
obscene reprezentând un îngrijitor libidinos într-o morgă, 
dedându-se la tot felul de acte sexuale cu cadavrul palid al 
unei frumoase tinere. Micky era așezat pe o canapea de 
catifea alături de Henrietta. Era îmbrăcat numai într-un 
halat de mătase și bea coniac. 

Henrietta începu să se plictisească după puţin timp. 

— iți plac imaginile astea? întreba ea. 

Micky dădu din umeri fără să răspundă. N-avea niciun 
chef să stea de vorbă cu ea. Femeile în sine îl interesau 
foarte puţin. Actul sexual i se părea un monoton proces 
mecanic. Ceea ce îi plăcea în sex era puterea pe care 
acesta i-o conferea. Mulţi bărbaţi și femei se îndrăgostiseră 
de el de-a lungul timpului și Micky nu se sătura niciodată de 
a se folosi de sentimentele acestor persoane pentru a-i 
controla, a-i exploata și a-i umili. Chiar și pasiunea lui de 
tinerețe pentru Augusta Pilaster reprezentase într-un fel o 
dorință de a îmblânzi și de a călări o iapă sălbatică și 
focoasă. 


Din acest punct de vedere, Henrietta nu-i putea oferi 
nimic: s-o controleze nu era o provocare, aceasta nu avea 
nimic demn de exploatat și Micky nu găsea nicio satisfacţie 
în a umili pe cineva aflat atât de jos din punct de vedere 
social ca o prostituată. Așa că își fuma în continuare 
trabucul întrebându-se îngrijorat dacă Edward avea să 
apară sau nu. 

Trecu o oră, apoi alta. Micky începu să-și piardă 
nădejdea. În ce altfel putea să dea de Edward? Era cu 
adevărat greu să ajungi la un om care nu voia să fie văzut. 
Putea să se dea „ieșit” când era acasă și „ocupat” la 
serviciu. Micky putea să-l aștepte pe Edward în faţa băncii 
ca să-l prindă când acesta mergea să ia masa de prânz, dar 
era un lucru lipsit de demnitate, unde mai pui că Edward l- 
ar fi putut ignora pur și simplu. Mai devreme sau mai târziu, 
tot aveau ei să se întâlnească la vreo ocazie socială, dar 
asta putea dura săptămâni, și Micky nu-și putea permite să 
aștepte atât de mult. 

Apoi, cu câteva minute înainte de miezul nopţii. April își 
vâri capul pe ușa și spuse: 

— A sosit. 

— În sfârșit, ofta Micky ușurat. 

— Acum bea ceva, dar spune că n-are chef de jucat cărți. 
Bănuiesc că va veni aici în câteva minute. 

Micky deveni și mai încordat. Se făcea vinovat de cea 
mai grava trădare imaginabila. Îl lăsase pe Edward să 
sufere un sfert de veac crezând că îl omorâse pe Peter 
Middleton, când de fapt Micky însuși era vinovatul. Edward 
trebuia să fie disponibil să-i ierte multe ca să i-o ierte și pe 
asta. 

Dar Micky avea un plan. 

O așeză pe Henrietta pe canapea. O puse să stea cu 
pălăria pe ochi, picior peste picior și fumând o ţigară. Scăzu 
flacăra lămpilor de gaz, apoi merse și se așeză pe pat, după 
ușă. 

Câteva momente mai târziu, Edward intră în încăpere. 
Fiind întuneric, nu-l observă pe Micky pe pat. Se opri în 


prag, privind-o pe Henrietta, și spuse: 

— Bună, ce mai faci? 

Henrietta privi în sus și îi spuse: 

— Bună, Edward. 

— Oh, tu erai! spuse Edward. 

Intră în cameră și închise ușa. 

— Ei bine, ce e lucrul acesta „special” de care tot vorbea 
April? Nu e prima oară când te văd în frac. 

— Eu sunt, zise Micky ridicându-se de pe pat. 

Edward se încruntă. 

— Nu vreau să te văd, făcu el, și se întoarse spre ușă. 

Micky îi ţinu calea. 

— Cel puţin spune-mi de ce. Am fost prieteni prea multă 
vreme. 

— Am aflat adevărul despre Peter Middleton. 

Micky încuviinţă. 

— Măcar îmi dai o șansă să-ţi explic? 

— Ce să-mi explici? 

— Cum am ajuns să fac așa o greșeală teribilă și de ce n- 
am avut curajul s-o recunosc. 

Edward era de neclintit. 

Micky spuse: 

— Stai jos numai un minut aici lângă Henrietta și lasă-mă 
să vorbesc. 

Edward șovăi. 

Micky insistă: 

— Te rog?! 

Edward se așeză pe canapea. 

Micky se duse la măsuţa de lângă canapea și îi turnă lui 
Edward un pahar de coniac. Edward îl lua dând din cap a 
aprobare. Henrietta se așeză mai aproape de el și îl prinse 
de braţ. Edward sorbi din pahar și, uitându-se în jur, spuse: 

— Urăsc imaginile astea. 

— Și eu, interveni Henrietta. Îmi provoacă fiori. 

— Taci din gura, Henrietta, spuse Micky. 

— Oh, scuzaţi-mă c-am vorbit, zise aceasta indignată. 

Micky se așeză pe cealaltă canapea și i se adresă lui 


Edward: 

— Am greșit și te-am trădat, începu el. Dar aveam 
șaisprezece ani și tu ești prietenul meu cel mai bun de-o 
viață. Chiar ai de gând să arunci asta pe fereastră din 
cauza unui păcat mărunt de băiat de școală? 

— Dar mi-ai fi putut spune adevărul oricând în acești 
douăzeci și cinci de ani! replică Edward revoltat. 

Micky se prefăcu a fi trist. 

— Aș fi putut, și ar fi trebuit, dar odată ce ai spus o 
minciună, e greu să te dezici de ea. Aș fi distrus prietenia 
dintre noi. 

— Nu neapărat, spuse Edward. 

— Păi tocmai asta s-a și întâmplat acum... nu? 

— Da, zise Edward, dar în vocea lui se ghicea un tremur 
de nesiguranţă. 

Micky își dădu seama că era momentul să-și pună toate 
resursele la bătaie. 

Se ridică și lăsă halatul să-i cadă la picioare. 

Ştia că arată bine - avea trupul suplu și pielea fină, în 
afară de părul creţ de pe piept și vintre. 

Henrietta se ridică pe loc de pe canapea și îngenunche în 
fața lui. Micky îl privea pe Edward. Ochii acestuia îi 
străluceau de dorinţă, dar apoi se încrunta și privi în altă 
parte. 

Disperat, Micky își jucă ultima carte. 

— Lasă-ne singuri, Henrietta. 

Henrietta fu surprinsă, dar se ridică și ieși. 

Edward se uita mirat la Micky. 

— De ce-ai trimis-o pe Henrietta din odaie? întreba el. 

— Ce nevoie avem de ea? răspunse Micky. 

Făcu un pas către canapea, astfel încât ajunse cu vintrea 
la câţiva centimetri de capul lui Edward. Micky întinse mâna 
încet, îi atinse capul lui Edward și începu să-l mângâie ușor 
pe păr. Edward nu făcu nicio mișcare. 

Micky spuse: 

— Ne simţim mai bine numai noi doi... nu-i așa? 

Edward înghiţi greu și nu zise nimic. 


— Nu-i așa? îl stârni Micky. 
In sfârșit, Edward răspunse. 
— Da, rosti el șoptit. Da... 


Săptămâna următoare, Micky pătrunse pentru prima oară 
în solemnitatea capitonată a Sălii Asociaţilor din Banca 
Pilaster. 

Micky furnizase băncii oportunităţi de afaceri în ultimii 
șaptesprezece ani, dar de câte ori venea la bancă, era 
condus într-o alta încăpere, și un aprod îl chema pe Edward 
din Sala Asociaţilor. Bănuia că un englez ar fi fost acceptat 
mai repede în locul acela de taină. Micky iubea Londra, dar 
știa că avea să fie considerat mereu un străin în acest loc. 

Emoţionat, desfășură planul pentru portul Santamaria pe 
masa cea mare din mijlocul sălii. Schița arăta un port 
complet nou pe coasta Atlantică a Cordobei, inclusiv un 
șantier pentru reparaţii navale și o legătura spre calea 
ferată. 

Nimic din toate acestea nu avea să se construiască, 
bineînţeles. Cele două milioane de lire aveau să meargă 
direct la vistieria de război a familiei Miranda. Dar planul de 
fezabilitate era autentic și schiţele erau desenate 
profesionist, și dacă ar fi fost un proiect cinstit, poate că ar 
fi adus chiar și profit. 

Fiind însă un proiect necinstit, se număra probabil printre 
cele mai ambiţioase escrocherii din istorie. 

În timp ce le explica proiectul, vorbind despre materiale 
de construcţie, costuri cu mâna de lucru, drepturi de vamă 
și estimări de profituri, Micky încerca din răsputeri să dea 
impresia că e calm. Dar întreaga lui cariera, viitorul familiei 
și destinul ţării sale depindeau de hotărârea pe care 
asociaţii aveau s-o ia în aceasta încăpere. 

Şi asociaţii erau încordaţi. Erau prezenţi cu toţii: cei doi 
gineri - maiorul Hartshorn și Sir Harry Tonks, Samuel - 
bătrâna regină, William cel tânăr, Edward și Hugh. 

Urma să se dea o luptă, dar șansele erau de partea lui 
Edward. El era directorul. Maiorul Hartshorn și Sir Harry 


făceau numai cum le spuneau nevestele lor Pilaster, iar 
acestea primeau ordine de la Augusta, așa că cei doi urmau 
să-l sprijine pe Edward. Samuel avea să-l sprijine pe Hugh, 
probabil. William cel tânăr era singurul imprevizibil. 

Edward era plin de entuziasm, așa cum era de așteptat. ÎI 
iertase pe Micky, și acum erau din nou prieteni la cataramă, 
iar acesta era primul său proiect major în calitate de 
director. Era foarte fericit că își inaugura mandatul de 
director cu o afacere atât de mare. 

După Micky, luă cuvântul Sir Harry. 

— Proiectul este gândit cu minuţiozitate și obligaţiunile 
noastre pentru Cordoba au mers bine în ultimii zece ani. Mi 
se pare o propunere interesantă. 

Așa cum era de așteptat, cel care se împotrivi fu Hugh. El 
fusese cel care îi spusese lui Edward adevărul despre Peter 
Middleton, iar motivul lui fusese tocmai să împiedice 
emiterea obligațiunilor. 

— Am urmărit ce s-a întâmplat cu ultimele câteva 
emisiuni pentru America de Sud pe care le-a administrat 
banca noastră, spuse el, împărțind în jurul mesei un 
document conţinând un tabel. 

Micky studie tabelul în timp ce Hugh continuă: 

— Rata dobânzii a crescut de la șase la sută acum trei 
ani la șapte și jumătate la sută anul trecut. În ciuda acestei 
creșteri, numărul de acţiuni nevândute a fost din ce în ce 
mai mare de fiecare dată. 

Micky se pricepea suficient la finanţe ca să înţeleagă ce 
însemna acest lucru: investitorii erau din ce în ce mai puţin 
interesați de obligaţiunile sud-americane. Expunerea calmă 
a lui Hugh și logica lui imbatabila îl făceau pe Micky să 
fiarbă. 

Hugh continuă: 

— În plus, în cazul ultimelor trei emisiuni, banca a trebuit 
să cumpere obligaţiuni de pe piaţă ca să menţină preţul 
acestora în mod artificial. 

Ceea ce însemna, după cum își dădea seama și Micky, că 
cifrele din tablou nici măcar nu reflectau exact amploarea 


problemei. 

— Consecința faptului ca am insistat pe această piaţă 
deja saturată este că acum avem obligaţiuni de aproape un 
milion de lire pentru Cordoba. Banca este serios 
supraexpusă pe acea zonă. 

Acesta era un argument puternic. Străduindu-se să 
rămână calm, Micky se gândi că dacă el însuși ar fi asociat 
al băncii, ar vota împotriva emisiunii de obligaţiuni. Dar 
decizia nu era pur financiară. În acest caz, miza nu erau 
numai banii. 

Timp de câteva secunde, nimeni nu spuse nimic. Edward 
părea furios, dar se stăpânea, știind că ar fi fost mai bine 
să-l lase pe unul dintre ceilalţi parteneri să se opună lui 
Hugh. 

În cele din urmă, Sir Harry spuse: 

— Punct lovit, Hugh, dar cred că exagerezi puţin 
problema. 

George Hartshorn fu de aceeași părere: 

— Suntem cu toţii de acord că proiectul pare solid. 
Riscurile sunt mici, iar profiturile considerabile. Cred că ar 
trebui să acceptăm. 

Micky știuse de la bun început că cei doi aveau să-l 
sprijine pe Edward. Aștepta să audă verdictul lui William cel 
tânăr. 

Dar cel care luă cuvântul fu Samuel: 

— Eu înţeleg că nimeni nu vrea să se opună primului 
proiect major pe care îl propune un nou director, spuse el. 

Tonul lui sugera că niciunul dintre asociaţi nu erau 
dușmani din tabere opuse, ci oameni raţionali care nu 
puteau decât să fie de acord, cu puţină bunăvoință. 

— Poate că nu veţi dori să luaţi prea mult în consideraţie 
părerile a doi asociaţi care și-au anunţat deja demisia. Dar 
sunt în branșă de o perioadă de două ori mai lungă decât 
oricine din această încăpere, iar Hugh este probabil cel mai 
de succes tânăr om de finanţe din lume, și amândoi 
considerăm că acest proiect este mai periculos decât pare. 
Nu respingeţi imediat acest sfat din considerente strict 


personale. 

Samuel spunea vorbe înțelepte, dar poziţia lui era 
cunoscută de la bun început. Toate privirile se îndreptară 
spre William cel tânăr. 

În cele din urmă, acesta spuse: 

— Obligaţiunile pentru America de Sud au părut și par 
întotdeauna mai riscante, începu el. Dacă ne-am fi speriat 
de la bun început, am fi ratat un număr foarte mare de 
afaceri profitabile în ultimii ani. 

„Asta sună bine”, gândi Micky. William continuă: 

— Eu nu cred că se arată vreo criză financiară. Cordoba a 
devenit din ce în ce mai puternică sub președintele Garcia. 
Cred că putem anticipa că în viitor vom avea o creștere a 
profiturilor în zonă. Ar trebui să căutăm să prindem mai 
multe ocazii de afaceri din acestea, nu mai puţine. 

Micky respiră lung și mut, ușurat. Câștigase. 

Edward spuse: 

— Patru asociaţi în favoare, doi împotrivă. 

— O clipă, spuse Hugh. 

„Doamne ferește ca Hugh să aibă vreun as în mâneca”, 
gândi Micky și îşi încleștă fălcile. Îi venea să ţipe în semn de 
protest, dar trebuia să-și stăpânească pornirea. 

Edward se uită enervat la Hugh. 

— Ce este? Ești în minoritate. 

— În aceasta încăpere, votul a fost întotdeauna practica 
la care s-a recurs numai și numai în ultimă instanţă, spuse 
el. Când există o neînțelegere între parteneri, încercăm 
întotdeauna să ajungem la un compromis cu care toată 
lumea să fie de acord. 

Micky văzu că Edward era gata să respingă această idee, 
dar William întrebă: 

— La ce te gândești, Hugh? 

— Permiteţi-mi să-l întreb ceva pe Edward, spuse Hugh. 
Crezi sincer că vom putea vinde în totalitate sau aproape în 
totalitate aceste obligaţiuni? 

— Da, dacă preţul este potrivit, spuse Edward. 

Chipul lui Edward trăda faptul că acesta habar nu avea la 


ce rezultat avea să ducă discuţia. Micky avu o presimţire 
îngrozitoare că Edward avea să se lase în cele din urmă 
dirijat. 

Hugh continuă: 

— Atunci de ce nu vindem obligaţiunile pe bază de 
comision, și nu garantând emisiunea? i 

Micky își înăbuși o înjurătură. Nu asta voia să obțină. In 
mod normal, când banca lansa o emisiune de obligaţiuni în 
valoare de, să spunem, un milion de lire, aceasta se obliga 
să cumpere de pe piaţă obligaţiunile nevândute, garantând 
astfel că cel care împrumuta urma să primească întregul 
milion. În schimbul acestei garanţii, banca încasa un 
procentaj gras. Metoda alternativă era ca banca să ofere 
obligațiunile fără garanţie. Banca nu-și asuma niciun risc și 
primea un procent mult mai mic, dar dacă erau vândute 
obligaţiuni de numai zece mii de lire din milionul respectiv, 
cel care împrumuta primea numai zece mii. Riscul era de 
partea celui care împrumuta, și Micky nu voia niciun risc 
acum. 

William mormăi. 

— Hmm -e o idee... 

„Hugh a fost viclean”, gândi Micky deznădăjduit. Dacă ar 
fi insistat pur și simplu să se opună proiectului, n-ar fi avut 
niciun câștig de cauză. Dar acum sugerase o modalitate de 
a reduce riscurile. Oamenii de finanţe - rasă conservatoare 
- se dădeau în vânt după modalităţi de a reduce riscurile. 

Sir Harry spuse: 

— Dacă le vindem pe toate, tot facem cam șaizeci de mii 
de lire, chiar și cu comision redus. lar dacă nu le vindem pe 
toate, atunci vom fi evitat o pierdere considerabilă. 

„Spune ceva, Edward!” imploră Micky în gând. Edward 
pierdea controlul ședinței și părea ca nu știe cum să-l 
recâștige. 

Samuel interveni: 

— În plus, putem spune că a fost o decizie unanimă a 
asociaţilor, ceea ce reprezintă întotdeauna un rezultat 
plăcut. 


Fu un murmur general de încuviinţare. 

Disperat, Micky spuse: 

— Nu vă pot promite ca mandatarii mei vor fi de acord cu 
asta. În trecut, banca dumneavoastră a garantat 
întotdeauna obligaţiunile cordobeze. Dacă decideţi să vă 
schimbaţi regulile... Aici Micky șovăi... atunci s-ar putea să 
fiu nevoit să mă adresez unei alte bănci. 

Era o ameninţare complet lipsită de fundament, dar știau 
ei asta? 

William se arătă jignit. 

— Este dreptul dumitale. O alta bancă ar putea face altfel 
de consideraţii asupra riscurilor. 

Micky înţelese că ameninţarea lui nu făcuse altceva 
decât să consolideze ideile potrivnice proiectului. Se grăbi 
să adauge: 

— Conducătorii ţării mele preţuiesc foarte mult relaţia lor 
cu Banca Pilaster și nu ar vrea s-o pună în pericol. 

Edward spuse: 

— lar sentimentul este reciproc. 

— Mulţumesc. 

Micky își dădu seama că nu mai era nimic de spus. 

Începu să ruleze schiţa portului. Fusese învins, dar nu era 
gata să se dea bătut. Acele două milioane de lire 
reprezentau cheia spre președinția ţării lui. Trebuia să-i 
obţină cu orice preţ. 

Trebuia să născocească acum ceva. 


Edward și Micky vorbiseră să ia prânzul în sufrageria de 
la Cowes Club. Prânzul fusese plănuit ca o sărbătorire a 
succesului lor, dar acum nu mai aveau nimic de sărbătorit. 

Pe când sosi Edward, Micky se gândise deja la ce avea de 
făcut. Singura lui șansă era acum să-l convingă pe Edward 
să acţioneze în secret împotriva hotărârii asociaţilor și să 
garanteze obligaţiunile fără să le spună acestora. Era un 
act atroce, nesăbuit și probabil împotriva legii. Dar nu avea 
de ales. 

Micky era deja la masă când Edward păși în încăpere. 


— Sunt foarte dezamăgit de întorsătura pe care au luat-o 
lucrurile azi-dimineaţă la bancă, spuse Micky imediat. 

— Nenorocitul de văru-meu Hugh e de vină, zise Edward 
așezându-se. Îi făcu semn chelnerului și spuse: Un pahar de 
Madera, te rog. 

— Problema este că dacă împrumutul nu este garantat, 
nu e deloc sigur ca portul va fi construit. 

— Am făcut tot ce-am putut, spuse Edward cu un ton de 
lamentare. Ai văzut asta, doar ai fost acolo. 

Micky încuviinţă. Din nefericire, așa era. Dacă Edward ar 
fi fost un manipulator de oameni desăvârșit, precum maică- 
sa, l-ar fi putut învinge pe Hugh. Dar dacă Edward ar fi fost 
o astfel de persoană, n-ar fi devenit niciodată marioneta lui 
Micky. 

Şi deși era marioneta lui, era posibili ca Edward să refuze 
propunerea la care se gândea Micky. Micky își stoarse 
creierii gândindu-se la feluri în care putea să-l convingă sau 
să-l oblige să accepte. 

Comandară de mâncare. Când chelnerul se îndepărtă de 
masa lor, Edward zise: 

— Mă gândeam să mă mut undeva singur. Locuiesc cu 
mama de prea mult timp. 

Micky se sili să pară interesat.. 

— Ai vrea să cumperi o casă? 

— Una mică. Nu vreau un palat în care o duzină de 
slujhice să alerge de colo, colo ca să alimenteze 
șemineurile cu cărbuni. Vreau doar o casă modestă care să 
poată fi administrată de un majordom capabil și de o mână 
de servitori. 

— Dar ai tot ce-ţi trebuie la Whitehaven House. 

— Tot, în afara de intimitate. 

Micky începea să priceapă la ce făcea Edward aluzie. 

— Nu vrei ca mama ta să știe tot ce faci... 

— Ai putea să vrei să rămâi la mine peste noapte, de 
exemplu, spuse Edward uitându-se drept în ochii lui Micky. 

Micky înţelese dintr-odată cum putea exploata această 
idee. Simulă tristeţea și își scutură capul: 


— Pe când îţi cumperi tu casa s-ar putea ca eu să fi 
părăsit deja Londra... 

Edward era răscolit: 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Dacă nu fac rost de banii pentru port, sunt sigur că 
președintele mă va revoca. 

— Nu se poate să pleci! exclama Edward cu spaimă în 
glas. 

— De bună seamă că nu vreau să plec. Dar s-ar putea să 
nu am de ales. 

— Vom vinde toate obligaţiunile, sunt sigur, spuse 
Edward. 

— Sper. Dacă nu... 

Edward bătu cu pumnul în masă, făcând paharele să 
zăngănească. 

— Dacă Hugh m-ar fi lăsat să garantez emisiunea! 

Gâtuit, Micky rosti: 

— Presupun că trebuie să te supui hotărârii asociaţilor. 

— Bineînţeles, ce altceva?! 

— Păi... începu Micky șovăitor. Încercă să pară nepăsător. 
N-ai putea bunăoară pur și simplu să nu ţii cont de ceea ce 
s-a spus astăzi și să-ți pui secretarii să redacteze un 
contract de garanţie, fără să spui nimic nimănui? 

— Presupun c-aș putea, spuse Edward îngrijorat. 

— La urma urmei, ești directorul băncii. Părerea ta ar 
trebui să conteze puţin. 

— La naiba dacă n-ar trebui... 

— Simon Oliver ar putea întocmi actele discret. Poţi avea 
încredere în el. 

— Da. 

Lui Micky nu-i venea să creadă că Edward se lăsa convins 
atât de ușor. 

— Asta ar putea fi elementul determinant pentru 
rămânerea mea la Londra sau revocarea mea în Cordoba. 

Chelnerul le aduse vinul și li-l turnă în pahare. 

Edward spuse: 

— Dar la un moment dat, tot s-ar afla. 


— În momentul acela va fi prea târziu. Și poţi s-o faci să 
treacă drept o greșeală de secretariat. 

Micky știa că aceasta era o posibilitate puţin plauzibilă și 
se îndoia că Edward avea s-o înghită. 

Dar Edward ignoră vorbele lui Micky. 

— Dacă rămâi... 

Se opri și privi în jos. 

— Da? 

— Dacă rămâi la Londra, vei veni să petreci câteodată 
noaptea cu mine în noua mea casă? 

Micky își dădu seama, cu un sentiment de izbândă, că 
acesta era singurul lucru care-l interesa pe Edward. li zâmbi 
triumfător. 

— Firește. 

Edward dădu din cap. 

— Asta-i tot ce-mi doresc. Voi vorbi cu Simon în după- 
amiaza aceasta. 

Micky își ridică paharul de vin. 

— Pentru prietenie, spuse el. 

Edward ciocni cu el și zâmbi cu timiditate. 

— Pentru prietenie. 


2 


Soţia lui Edward, Emily, se mută în Whitehaven House 
fără niciun avertisment. 

Deși toată lumea considera Whitehaven House casa 
Augustei, în realitate Joseph o lăsase moștenire lui Edward. 
Prin urmare, n-o puteau da afară pe Emily - asta ar fi putut 
probabil reprezenta motiv de divorţ, și tocmai acest lucru 
și-l dorea Emily. 

Teoretic, stăpâna casei era Emily, iar Augusta doar o 
soacră căreia i se tolera prezenţa în casă. Dacă Emily ar fi 
înfruntat-o direct pe Augusta, ar fi avut loc un puternic 
conflict între cele două. Augusta nu și-ar fi dorit nimic mai 
mult, dar Emily era prea deșteaptă să o înfrunte deschis. 

— Este casa dumneavoastră, spunea Emily cu o voce 


blândă. Faceţi ce doriţi. 

Augusta scrâșnea din dinţi auzindu-i tonul superior. 

Emily îi luase Augustei chiar și titlul: fiind soţia lui 
Edward, ea era acum contesă de Whitehaven, în timp ce 
Augusta era doar contesa văduvă. 

Augusta le dădea în continuare dispoziţii slujitorilor ca și 
cum ea ar fi fost stăpâna casei, și de câte ori avea ocazia, 
anula instrucţiunile lui Emily. Emily nu se plângea niciodată. 
Dar slujitorii începură să devină neascultători. Aceștia o 
preferau pe Emily Augustei - pentru că Emily era 
„inadmisibil de blândă cu ei”, după cum gândea Augusta - 
și găseau metode pentru a-i face viaţa lui Emily 
confortabilă, în ciuda eforturilor Augustei. 

Cea mai redutabilă armă pe care stăpânul o avea la 
dispoziție împotriva unui slujitor era ameninţarea că-l 
concediază fără să-i dea o recomandare. Nimeni nu i-ar mai 
fi dat o slujbă slujitorului respectiv după aceea. Dar Emily o 
privă pe Augusta de aceasta armă cu o ușurință aproape de 
speriat. Într-o zi, Emily comandă calcan pentru masa de 
prânz. Augusta schimba meniul cu somon. Se servi totuși 
calcan, iar Augusta o dădu afară pe bucătăreasă. Dar Emily 
îi dădu bucătăresei o recomandare strălucitoare și aceasta 
fu angajată de ducele de Kingsbridge pe o leafă mai bună. 
Şi pentru prima oară, slujitorii Augustei nu mai fură speriaţi 
de aceasta. 

Prietenii lui Emily veneau în vizită la Whitehaven House 
după-amiaza. Ritualul ceaiului era prezidat de stăpâna 
casei. Emily zâmbea cu amabilitate și o ruga pe Augusta să 
facă onorurile, dar atunci Augusta trebuia să fie politicoasă 
cu prietenii lui Emily, ceea ce era aproape la fel de neplăcut 
ca și cum ar fi lăsat-o pe Emily însăși să joace rolul de 
amfitrioană. 

La cina era și mai rău. Augusta trebuia să suporte să-i 
audă pe musafirii săi spunând ce drăguţ era din partea lui 
Lady Whitehaven să se supună soacrei ei lăsând-o să stea 
în capul mesei. 

Augusta fusese înșelată, și asta era o experienţa nouă 


pentru ea. De obicei, ultima ei armă cu care ameninţa 
lumea era mazilirea din cercul favoriţilor. Dar tocmai acest 
lucru îl voia Emily, și de aceea aceasta era aproape 
imposibil de intimidat. 

Augusta deveni și mai hotărâtă să nu cedeze. 

Lumea începu să-i invite pe Edward și pe Emily la 
evenimente sociale. Emily se ducea, fie că Edward o 
însoțea, fie că nu. Lumea începu să bage de seamă. Atâta 
vreme cât Emily se ascunsese în Leceistershire, relaţiile 
glaciale pe care le avea cu soţul său puteau trece 
neobservate, dar acum că amândoi locuiau în oraș, situaţia 
devenea jenantă. 

Mai demult, Augusta era indiferentă la părerea celor din 
lumea bună. Era o tradiţie în rândul comercianților să-i 
considere pe membrii aristocrației frivoli, dacă nu de-a 
dreptul degeneraţi, și să le ignore opiniile, sau să se facă 
cel puţin că le ignoră. Dar Augusta abandonase demult 
acea mândrie a clasei de mijloc. Acum era contesa văduvă 
de Whitehaven și își dorea nespus demult aprobarea elitei 
londoneze. Nu-l putea lăsa pe fiul ei să refuze mitocănește 
invitaţiile care veneau din partea celor mai aleși oameni. 
Așa că îl obliga să meargă. 

În seara aceasta era tocmai un asemenea caz. Marchizul 
de Hocastle se afla la Londra pentru o dezbatere în Camera 
Lorzilor, iar marchiza dădea o cină pentru puţinii lor prieteni 
care nu erau la ţară la vânătoare. Edward și Emily erau 
invitaţi, la fel și Augusta. 

Dar când Augusta cobori în rochia ei de mătase neagră, îl 
găsi în salon pe Micky Miranda îmbrăcat în costum de gală 
și bând whisky. Văzându-l, inima i-o luă razna, atât de 
splendid era acesta în haina lui albă cu guler înalt. Micky se 
ridică în picioare și îi sărută mâna. Augusta era bucuroasă 
că alesese acea rochie cu decolteu deschis care îi punea în 
evidenţă pieptul. 

Edward abandonase prietenia cu Micky după ce aflase 
adevărul despre Peter Middleton, dar acest lucru nu durase 
decât câteva zile, iar acum cei doi erau mai apropiaţi ca 


niciodată. Augusta era bucuroasă. Nu avea cum să fie 
supărată pe Micky. Știuse mereu că este un tip periculos - 
și asta îl făcuse și mai atrăgător. Uneori Augusta simţea că 
îi e frică de el, știind că omorâse trei oameni, dar era o frică 
incitantă. Micky era persoana cea mai imorală pe care o 
cunoscuse vreodată. Augusta își dorea ca acesta s-o arunce 
la pământ și s-o siluiască. 

Micky era căsătorit în continuare. Probabil că putea să 
divorţeze de Rachel dacă dorea - mai ales că se tot zvonea 
că aceasta avea o legătură cu Dan, fratele lui Maisie 
Robinson și membru radical în parlament dar atâta vreme 
cât el era ambasador, acest lucru era imposibil. 

Augusta se așeză pe canapeaua egipteană, socotind că 
Micky avea să se așeze lângă ea, dar spre dezamăgirea ei, 
acesta se așeză în faţa ei. Simţindu-se respinsă, Augusta 
întrebă: 

— Pentru care motiv ești aici? 

— Eu și Edward mergem să vedem un spectacol de lupte. 

— Nu, nu mergeţi. Edward cinează la marchizul de 
Hocastle. 

— Oh... făcu Micky șovăielnic. Mă întreb dacă am făcut 
cumva o greșeală... sau dacă Edward a făcut o greșeală. 

Augusta era convinsă că Edward era responsabil pentru 
asta și avea mari îndoieli că fusese o greșeală. Lui Edward îi 
plăceau foarte mult spectacolele de lupte și avea probabil 
de gând să se eschiveze de la cină. Augusta avea să Îi 
oprească. 

— Mai bine te-ai duce singur, îi spuse ea lui Micky. 

O licărire de împotrivire apăru în ochii lui Micky și, pentru 
o clipă, Augusta crezu ca aceasta avea s-o înfrunte. Se 
întrebă dacă își pierdea puterea pe care o avea asupra 
acestui tânăr. Dar Micky se ridică în picioare, cam lent ce-i 
drept, și spuse: 

— O şterg atunci, dacă  binevoiţi să-i  explicaţi 
dumneavoastră lui Edward. 

— Firește. 

Dar era prea târziu. Edward intră în salon înainte ca 


Micky să ajungă la ușă. 

Augusta observa că pielea lui Edward era foarte iritată în 
acea seara. lritaţia i se întindea pe gât și pe ceafă și 
ajungea până sus la ureche. Augusta era necăjită, dar 
doctorul spusese ca nu existau motive de îngrijorare. 

Cu gândul la lupte, Edward își freca mâinile. 

— Abia aștept să vad spectacolul! 

Augusta spuse cu toată autoritatea: 

— Edward, nu poţi merge la concursul de lupte astă- 
seară! 

Edward făcu faţa unui copil căruia i se spune ca s-a 
anulat serbarea de Crăciun. 

— De ce nu? întreba el scâncit. 

Pentru o clipă, Augustei i se făcu milă de el și fu pe 
punctul de a da înapoi. Apoi își oţeli inima și spuse: 

— Ştii foarte bine că trebuie să mergi la cina marchizului 
de Hocastle. 

— Dar nu e astă-seară, nu-i așa? 

— Ştii bine că e astă-seară. 

— Atunci nu merg. 

— Trebuie! 

— Dar am mers la o cină cu Emily aseară! 

— Ei bine, asta va însemna că vei fi luat doua cine 
civilizate două zile la rând. 

— De ce dracu suntem invitaţi, în primul rând? 

— Nu înjura în faţa mamei tale! Suntem invitaţi pentru că 
sunt prieteni cu Emily! 

— Emily poate să meargă la... 

Edward observă privirea Augustei și se opri imediat. 

— Spune-le că sunt bolnav, zise el. 

— Nu fi ridicol! 

— Cred că ar trebui să-mi fie permis să merg unde vreau, 
mama. 

— Nu ai voie să jigneşti oameni sus-puși! 

— Vreau să vad luptele! 

— Nu-ţi dau voie! 

În acel moment își făcu apariţia și Emily. Aceasta nu putu 


să nu observe atmosfera încărcată care domnea în încăpere 
și spuse imediat: 

— Ce s-a întâmplat? 

Edward spuse: 

— Du-te și adu-mi nenorocita aia de hârtie pe care mi-ai 
cerut s-o semnez! 

— Despre ce vorbești? întrebă Augusta. Ce hârtie? 

— Acordul meu pentru anularea căsătoriei. 

Augusta era îngrozită, și își dădu seama cu furie subită că 
nimic din toate acestea nu era întâmplător. Emily pusese 
totul la cale exact așa. Scopul ei era să-l scoată pe Edward 
din sărite atât de tare încât el să accepte să semneze orice, 
numai ca să se scape de ea. Fără să vrea, Augusta îi 
dăduse chiar o mână de ajutor, insistând ca Edward să-și 
îndeplinească obligaţiile sociale. Se simţi ca o proastă: se 
lăsase manipulată. lar acum planurile lui Emily erau pe cale 
de a reuși. 

Augusta spuse: 

— Emily! Rămâi aici! 

Emily îi zâmbi dulce și ieși. 

Augusta se întoarse către Edward. 

— Nu vei accepta anularea! 

Edward replică: 

— Am patruzeci de ani, mamă. Conduc afacerea familiei 
și asta este casa mea. N-ar trebui să-mi spui ce să fac. 

Avea o expresie îmbufnată și încăpăţânată, și Augusta se 
gândi îngrozită că aceasta putea fi prima oară în viaţă când 
Edward o înfrunta. 

Începu să-i fie frică. 

— Hai și stai aici, Teddy, spuse ea cu o voce mai blândă. 

Ostil, acesta se așeză lângă ea. 

— Nu poţi să-ţi porţi de grijă singur, spuse ea. N-ai putut 
niciodată. De aceea eu și Micky am avut întotdeauna grijă 
de tine, de pe vremea când erai la școală. 

Hugh părea ca se încăpăţânează și mai tare. 

— Poate c-ar fi timpul să încetaţi. 

În sufletul Augustei începea să se strecoare un sentiment 


de panică. | se părea ca e pe cale să piardă controlul. 

Înainte să poată articula un cuvânt, Emily se întoarse cu 
o foaie de hârtie care semăna cu un document legal. O 
puse pe măsuţa în stil maur, pe care se aflau deja tocuri de 
scris și cerneală. 

Augusta îl privi pe fiul ei. Putea fi oare adevărat că 
acestuia îi era mai frică de nevasta decât de propria 
mamă?  Augustei îi venea să smulgă de pe masă 
documentul, să arunce tocurile pe foc și să verse cerneala. 
Se stăpâni. Poate era mai bine să cedeze și să se poarte ca 
și cum ar fi fost un lucru fără urmări grave. Dar prefăcătoria 
nu avea să-i fie de mare folos: Augusta luase deja poziţie 
împotriva acestei anulări și toată lumea avea să afle că 
fusese învinsă. 

li spuse lui Edward: 

— Dacă semnezi documentul, va trebui să-ți dai demisia 
de la bancă. 

— Nu văd de ce, răspunse el. Asta nu e ca un divorţ. 

Emily spuse: 

— Biserica nu se opune anularii căsătoriei pe motive bine 
întemeiate. 

Suna ca un text citat - era clar că Emily se informase 
dinainte, 

Edward se așeză la masă, alese un toc și îi înmuie penița 
într-o călimară de argint. 

Augusta își jucă ultima carte: 

— Edward! spuse ea cu vocea tremurânda de furie. Dacă 
semnezi, nu mai vorbesc cu tine niciodată! 

Edward șovăi, apoi puse tocul pe hârtie. Toţi tăceau. 
Mâna lui Edward se mișcă, și scârţâitul peniţei pe hârtie 
suna ca un tunet. 

Edward puse jos tocul. 

— Cum poţi să te porţi așa cu propria mamă? întrebă 
Augusta. 

Suspinul din vocea ei era autentic. 

Emily puse sugativa pe semnătură și luă documentul. 

Augusta se postă între Emily și uşă. 


Năuci și nemișcaţi, Edward și Micky le priveau pe cele 
două femei care se uitau una la cealaltă. 

Augusta ceru: 

— Dă-mi hârtia aceea! 

Emily păși către ea, șovăi în fața Augustei, apoi, cu un 
gest surprinzător, îi trase o palmă. 

Fusese o lovitura puternică. Augusta ţipă de surprindere 
și de durere și se dădu înapoi, clătinându-se. 

Emily trecu pe lângă ea repede, deschise ușa și părăsi 
încăperea, ținând documentul strâns în mână. 

Augusta căzu în primul scaun pe care-l găsi la îndemână 
și începu să plângă. 

Îi auzi pe Edward și pe Micky ieșind din cameră. 

Se simţea bătrână, învinsă și singură. 


3 


Emisiunea de obligaţiuni în valoare de două milioane de 
lire pentru construirea portului Santamaria se dovedi un 
eșec, și încă unul mai răsunător decât se temuse Hugh. 
Până la data limita, Banca Pilaster reușise să vândă 
obligaţiuni de numai patru sute de mii de lire, iar a doua zi 
preţul acestora căzu imediat. Hugh era extrem de fericit că 
îl obligase pe Edward să vândă obligaţiunile pe comision, și 
nu să garanteze împrumutul. 

Lunea următoare, Jonas Mulberry aduse raportul de 
activitate din săptămână precedenta, care fu distribuit 
tuturor asociaţilor. Înainte ca Mulberry să iasă din sală, 
Hugh observa o discrepanţă în date. 

— O clipă, Mulberry, spuse el. Ceva nu e în regulă aici. 

Cifrele indicau o scădere enorma a capitalului de 
depuneri - peste un milion de lire. 

— N-a avut loc nicio retragere masivă de bani, nu-i așa? 

— Din câte știu eu, nu, domnule Hugh, răspunse 
Mulberry. 

Hugh se uită în jurul lui. Toţi asociaţii erau acolo, în afară 
de Edward, care nu ajunsese încă. 


— Își amintește cineva de o retragere masivă săptămâna 
trecuta? 

Nimeni nu-și amintea. 

Hugh se ridica de la masă. 

— Haideţi să verificăm, spuse Mulberry. 

Se duseră sus în biroul șefilor de serviciu. Tranzacţia pe 
care o căutau era prea mare ca să fie o retragere de bani 
lichizi. Trebuia să fie vorba de un transfer bancar. Hugh își 
aminti din vremurile în care el însuși era funcţionar că 
exista un registru de tranzacţii adus la zi în fiecare zi. Se 
așeză la masă și îi spuse lui Mulberry. 

— Aduceţi-mi registrul de transferuri bancare, vă rog. 

Mulberry scoase dintr-un raft un dosar gros și-l așeză 
înaintea lui Hugh. Un alt funcţionar interveni: 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule Hugh? Eu sunt cel care 
ţin acel registru. 

Părea îngrijorat, și Hugh își dădu seama că îi era frică să 
nu fi făcut vreo greșeală. 

Hugh îl întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi Clemmow, nu-i așa? 

— Da, domnule. 

— Ce retrageri de bani au avut loc săptămâna trecută - 
de un milion de lire sau mai mult? 

— Numai una, spuse funcţionarul imediat. Societatea 
Port Santamaria a retras un milion opt sute de mii - suma 
emisiunii de obligaţiuni, minus comisionul. 

Hugh sări în picioare. 

— Dar nu aveau atât de mult - au strâns numai patru 
sute de mii! 

Clemmow păli. 

— Emisiunea a fost de două milioane în obligaţiuni. 

— Dar nu era garantată, era o vânzare pe bază de 
comision! 

— Le-am verificat contul - era un milion opt sute. 

— La dracu'! strigă Hugh. 

Toţi funcţionarii din încăpere își ridicară privirile către el. 

— Să văd registrul! 


Un alt funcţionar din celălalt capăt al încăperii scoase un 
dosar enorm, i-l aduse lui Hugh și îl deschise la o pagina 
marcată cu „Comisia Port Santamaria”. 

Erau înregistrate numai trei tranzacţii: un credit de două 
milioane de lire, un debit de două sute de mii de lire - 
comisionul băncii, și un transfer al soldului spre o altă 
bancă. 

Hugh era livid. Banii dispăruseră. Dacă ar fi fost 
transferați într-un alt cont din greșeală, eroarea ar fi fost 
ușor de rectificat. Dar banii fuseseră retrași din bancă a 
doua zi. Asta ducea cu gândul la o fraudă pusa la cale cu 
multă grijă. 

— Pe toţi sfinţii, cineva va înfunda pușcăria pentru asta, 
rosti Hugh plin de mânie. Cine a trecut în registru 
tranzacţiile astea? 

— Eu, domnule, spuse funcţionarul care-i adusese 
dosarul. 

Acesta tremura tot de frică. 

— După care instrucţiuni? 

— După documentele obișnuite. Erau toate în ordine. 

— De la cine veneau? 

— De la domnul Oliver. 

Simon Oliver era originar din Cordoba și vărul lui Micky 
Miranda. Hugh bănui imediat că el era în spatele fraudei. 

Dar nu voia să continue interogatoriul în faţa a douăzeci 
de funcţionari. Îi părea deja rău că aflaseră cu toţii de 
problemă. Dar când începuse, nu știa că avea să dezvăluie 
o deturnare majoră de fonduri. 

Oliver era secretarul lui Edward și lucra la același etaj cu 
asociaţii, alături de Mulberry. 

— Găsiţi-mi-l pe domnul Oliver imediat și aduceţi-l în Sala 
Asociaţilor, îi ceru Hugh lui Mulberry. 

Hugh avea de gând să continue investigația acolo, cu 
ceilalţi asociaţi de faţă. 

— Numaidecât, domnule Hugh, spuse Mulberry. Restul, 
întoarceţi-vă la lucru acum, le spuse el celorlalţi funcţionari. 

Aceștia se întoarseră la birourile lor și luară tocurile în 


mâna, dar Hugh nici nu ieși bine pe ușă, ca un murmur 
agitat de conversaţie izbucni în urma lui. 

Hugh se duse în Sala Asociaţilor. 

— S-a făcut o fraudă majoră, spuse el întunecat. 
Societatea Port Santamaria a primit întreaga sumă a 
emisiunii de obligaţiuni, deși n-am vândut obligaţiuni decât 
în valoare de patru sute de mii. 

Erau cu toții îngroziţi. 

— Cum naiba s-a întâmplat? 

— Cred că Simon Oliver, secretarul lui Edward, a făcut-o. 
Am trimis după el, dar bănuiesc că escrocul e deja îmbarcat 
pe un vapor îndreptându-se către Cordoba. 

Sir Harry întrebă: 

— Există vreun mod de a recupera banii? 

— Nu știu. Se poate să fie deja scoși din ţară. 

— Dar nu pot construi un port cu bani furaţi! 

— Poate că n-au de gând să construiască niciun port. 
Toată chestia poate să fi fost o escrocherie. 

— Dumnezeule! 

Mulberry intră în sala și, spre surprinderea lui Hugh, era 
însoţit de Simon Oliver. Acesta era un indiciu că nu Oliver 
furase banii. Acesta ținea în mâna un contract cu multe file. 

Părea speriat - fără îndoială că îi ajunsese la urechi 
ameninţarea lui Hugh cum că cineva avea să înfunde 
pușcăria. 

Fără nicio introducere, Oliver spuse: 

— Emisiunea pentru portul Santamaria a fost garantată - 
așa spune contractul. 

Cu mâinile tremurânde, îi î 

Hugh spuse: 

— Asociaţii au căzut de acord că aceste obligaţiuni 
urmau să fie vândute pe bază de comision. 

— Domnul Edward mi-a spus să redactez un contract de 
garantare. 

— Poţi dovedi? 

— Da! 

li dădu lui Edward o altă foaie de hârtie. Aceasta 


ntinse documentul lui Hugh. 


reprezenta o „schiţă de contract”, o notă scurtă privind 
termenii acordului înmânată de un asociat funcţionarului 
care urma să redacteze contractul. Era scrisă de Edward și 
spunea foarte clar că împrumutul era garantat. 

Treaba era clară. Edward era cel responsabil. Nu fusese 
nicio fraudă, iar banii nu puteau fi recuperaţi în niciun fel. 
Intreaga tranzacţie era perfect legală. Hugh era stupefiat și 
înnebunit de furie. 

— Bine, Oliver, puteţi pleca, spuse el. 

Oliver rămase pe loc. 

— Sper că asta înseamnă că asupra mea nu planează 
nicio bănuială, domnule Hugh. 

Hugh nu era convins că Oliver era cu totul nevinovat, dar 
fu nevoit să spună: 

— Nu veţi fi învinuit pentru lucrurile pe care le-aţi făcut la 
ordinele domnului Edward. 

— Mulţumesc, domnule. 

Oliver ieși. 

Hugh îi privi pe ceilalţi asociați. 

— Edward a acţionat împotriva deciziei noastre comune, 
zise el cu amărăciune. A schimbat termenii emisiunii pe la 
spatele nostru. Şi asta ne-a costat un milion patru sute de 
mii de lire. 

Samuel se trânti în scaun. 

— Ce îngrozitor! spuse el. 

Sir Harry și maiorul Hartshorn păreau doar buimăciţi. 

William întrebă: 

— Suntem falimentari? 

Hugh își dădu seama că lui i se adresa întrebarea. Ei 
bine, erau falimentari? Era de neconceput. Chibzui un 
moment. 

— Din punct de vedere tehnic, nu, spuse el. Cu toate că 
rezervele noastre de bani lichizi au scăzut cu un milion 
patru sute de mii de lire, obligaţiunile apar ca active de 
cealaltă parte a balanței, aproape la valoarea lor de 
cumpărare. Activele noastre sunt astfel egale cu pasivul, și 
deci suntem solvabili. 


Samuel adăugă: 

— Atâta vreme cât preţul nu se prăbușește. 

— Exact. Dacă s-ar întâmpla ceva care să cauzeze 
căderea preţului la obligaţiunile sud-americane, am fi la 
mare ananghie. 

Gândul că puternica Bancă Pilaster era atât de fragilă îl 
îmbolnăvea de furie împotriva lui Edward. 

— Putem să ţinem lucrul ăsta secret? 

— Mă îndoiesc, răspunse Hugh. Mă tem că nici măcar n- 
am încercat să-l ascund în sala șefilor de serviciu. Precis că 
vestea a făcut deja înconjurul băncii și după pauza de prânz 
va ști tot cartierul financiar. 

Jonas Mulberry interveni cu o întrebare despre o 
chestiune practică: 

— Ce facem cu lichidităţile, domnule Hugh? Avem nevoie 
de un depozit mare înainte de sfârșitul săptămânii ca să 
facem faţă  retragerilor obișnuite. Nu putem vinde 
obligaţiunile pentru port, pentru că asta le-ar scădea preţul. 

Era o întrebare bună. Hugh chibzui asupra problemei 
pentru o clipă, apoi spuse: 

— Voi împrumuta un milion de la Banca Colonială. 
Bătrânul Cunliffe nu va sufla nicio vorbă. Asta ar trebui să 
rezolve problema. Hugh îi privi pe ceilalți. Cu asta am 
rezolvat urgenţa imediată. Dar banca este periculos de 
fragilă. Pe termen mediu, trebuie să ne restabilim poziţia 
cât de repede putem. 

William întrebă: 

— Ce facem cu Edward? 

Hugh știa ce avea de făcut. Edward - să își dea demisia. 
Dar nu voia s-o spună chiar el, și așteptă ca unul dintre 
ceilalţi asociaţi s-o spună, așa că rămase tăcut. 

În cele din urmă, Samuel zise: 

— Edward trebuie să își dea demisia de la bancă. Niciunul 
dintre noi n-ar mai putea avea vreodată încredere în el. 

William afirmă: 

— Ar putea să-și retragă capitalul din bancă. 

— Nu poate, îl contrazise Hugh. Nu avem bani lichizi. 


Amenințarea asta este egală cu zero în acest moment. 

— Așa este, fu de acord William. Nu m-am gândit la asta. 

Sir Harry spuse: 

— Şi atunci cine va fi director? 

Se lăsă un moment de tăcere. Samuel sparse liniștea 
spunând: 

— Dar, pentru Dumnezeu, ne mai punem întrebarea?! 
Cine a descoperit înșelăciunea lui Edward? Cine și-a asumat 
răspunderea în acest moment de criză? La cine v-aţi uitat 
cu toţii să își spună părerea? O singura persoană a luat 
toate hotărârile în ultima oră. Ceilalţi n-aţi făcut decât să 
puneţi întrebări și să vă arătaţi neajutoraţi. Ştiţi prea bine 
cine trebuie să fie director! 

Hugh era surprins. Mintea îi stătuse numai la problemele 
cu care se confrunta banca, și nu se gândise deloc la 
poziția pe care o ocupa în bancă. Dar acum vedea că 
Samuel avea dreptate. Ceilalţi fuseseră relativ pasivi. Din 
momentul în care observase discrepanţa din raportul 
săptămânal, Hugh acţionase ca și cum ar fi fost directorul 
băncii. Şi știa că era singurul capabil să cârmuiască banca 
prin criza pe care aceasta o traversa. 

Încet, încet, începu să-și dea seama că era pe cale să-și 
împlinească ambiția de-o viața: era pe cale să devină 
directorul Băncii Pilaster! Se uită la William, la Harry și la 
George. Aceștia păreau cu toţii rușinaţi. Abătuseră 
dezastrul asupra băncii permițându-i lui Edward să devină 
director. Acum își dădeau și ei seama ca Hugh avusese 
dreptate de la bun început. Le părea rău că nu-l ascultaseră 
mai înainte și voiau să-și repare greșeala. Hugh ghicea pe 
chipurile lor că aceștia doreau să preia el conducerea. 

Dar ei trebuiau să spună asta. 

Hugh îl privi pe William, care era cel mai în vârstă Pilaster 
după Samuel: 

— Ce zici? 

William nu ezită decât o clipă. 

— Cred că ar trebui să fii director, Hugh, spuse el. 

— Domnule maior? 


— De acord. 

— Sir Harry? 

— Absolut - și sper că vei accepta. 

Gata, se întâmplase! Lui Hugh nu-i venea să creadă. 

Respiră adânc. 

— Vă mulţumesc pentru încredere. Accept. Sper că voi 
reuși să cârmuiesc banca astfel încât să ieşim din dezastrul 
acesta cu reputaţiile și averile intacte. 

În acel moment, pe ușă intră Edward. 

Se lăsă o liniște stânjenită. Până atunci discutaseră de 
parcă acesta dispăruse de fața pământului, și apariţia lui în 
camera îi șoca pe toţi. 

La început, Edward nu observa atmosfera. 

— Toată banca e în frământare, spuse el. Funcţionarii 
începători aleargă de colo, colo, șefii de serviciu șușotesc 
pe coridoare, aproape nimeni nu mai muncește - ce naiba 
se petrece? 

Nimeni nu spuse nimic. 

Chipul lui Edward fu invadat de consternare, apoi de un 
sentiment de vinovăţie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, dar Hugh ghici din 
privirea lui că bănuia despre ce era vorba. Spuneţi-mi de ce 
vă holbaţi așa la mine, stărui ei. La urma urmei, sunt 
directorul băncii! 

— Nu, nu mai ești. Eu sunt directorul! replică Hugh. 


CAPITOLUL TREI - NOIEMBRIE 


1 


Domnişoara Dorothy Pilaster se căsători cu vicontele 
Nicholas Ipswich la Sala Parohiala Metodistă Kensington 
într-o dimineaţă senină și răcoroasă de noiembrie. Slujba fu 
simplă, cu toate ca predica fu lungă. Masa avu loc într-un 
cort enorm așezat în grădina casei lui Hugh, unde celor trei 
sute de invitaţi li se servi supă fierbinte de carne, calcan de 
Dover, friptura de potârniche și şerbet de piersici. 

Hugh era foarte fericit. Sora lui strălucea de frumuseţe, 
iar proaspătul ei soţ se purta fermecător cu toată lumea. 
Dar cea mai fericită persoană de acolo era mama lui Hugh. 
Stătea lângă tatăl mirelui, ducele de Norwich, și zâmbea 
radios. Era prima dată în ultimii douăzeci și cinci de ani 
când nu purta straie negre: acum avea o ţinuta de cașmir 
albastru-cenușiu care îi punea în evidenţa părul argintiu 
bogat și ochii gri și calmi. Viaţa ei fusese distrusă de 
sinuciderea tatălui lui și trăise ani de zile în sărăcie lucie, 
dar acum, la șaizeci de ani trecuţi, avea tot ce îi trebuia. 
Frumoasa ei fiică era acum vicontesă de Ipswich și avea să 
devină într-o bună zi ducesă de Norwich, iar fiul ei era 
înstărit și prosper, și devenise directorul Băncii Pilaster. 

— Mai demult gândeam că nu am avut noroc, îi șopti ea 
lui Hugh între două feluri de mâncare. M-am înșelat. Îi puse 
mâna pe braţ ca într-un gest de binecuvântare. Sunt foarte 
norocoasă. 

Lui Hugh îi veni să plângă. 

Cum nicio femeie nu dorise să poarte alb - ca să nu 
concureze cu mireasa - sau negru - care era pentru 
înmormântări - musafirele păreau să fie o explozie de 
culoare. Parcă aleseseră cu toate culori calde ca să 
contracareze răcoarea de toamnă: oranj strălucitor, galben 
intens, roșu zmeură, fucsia. Bărbaţii purtau negru, alb și gri, 
ca de obicei. Hugh purta un frac cu guler și manşete de 
catifea: acesta era negru, dar, ca de obicei, Hugh sfida 


convenienţele purtând o cravată de mătase albastru- 
deschis - singura lui extravaganţă. Devenise atât de 
respectabil că uneori se gândea cu nostalgie la vremurile 
când era oaia neagră a familiei. 

Sorbi din paharul de Château Margaux, vinul lui roșu 
preferat. Era un ospăț de nuntă somptuos în cinstea unei 
perechi deosebite, și Hugh era bucuros că și-l permitea. Dar 
simţea și o strângere de inimă de vinovăţie cheltuind o 
asemenea sumă când Banca Pilaster era atât de fragilizată. 
Incă mai aveau obligaţiuni pentru portul Santamaria de un 
milion patru sute de mii de lire, și încă alte câteva emisiuni 
de obligaţiuni pentru Cordoba în valoare de aproape un 
milion de lire, pe care nu le puteau vinde fără să cauzeze o 
scădere de preţ, adică tocmai de ceea ce se temea Hugh. 
Urma să-i ia cel puţin un an ca să îndrepte finanţele băncii. 
Cu toate acestea, Hugh reușise să ghideze cu bine banca 
prin criza imediată, și acum deţineau destule lichidităţi 
pentru a face faţă retragerilor de capital normale din 
viitorul previzibil. Edward nu mai dădea pe la bancă deloc, 
deși teoretic rămânea asociat până la sfârșitul anului 
financiar. Acum erau acoperiţi, cu excepţia eventualităţii 
unei catastrofe precum un război, un cutremur sau o 
molima. Trăgând linie, se simţea îndreptăţit să-i ofere 
singurei lui surori o nuntă scumpă. 

Şi era bine și pentru Banca Pilaster. Toţi cei din lumea 
financiară știau că banca pierduse mai mult de un milion pe 
portul Santamaria. Petrecerea  somptuoasă creştea 
credibilitatea băncii, asigurându-i pe oameni că familia 
Pilaster era în continuare neînchipuit de bogată. O nuntă 
ieftină ar fi trezit suspiciuni. 

Zestrea lui Dotty de o sută de mii de lire fusese 
transferată soțului ei, dar rămânea investită în bancă, 
aducându-le o dobândă de cinci la sută. Nick o putea 
retrage în orice moment, dar nu avea nevoie de toți banii 
deodată. Urma să scoată banii treptat, pe măsură ce avea 
să plătească ipotecile tatălui lui și reorganiza moșia. Hugh 
era bucuros că acesta nu voia toţi banii deodată, pentru că 


retragerile mari puneau banca în dificultate în acest 
moment. 

Toată lumea știa că Dotty avusese o zestre mare. Hugh și 
Nick nu putuseră să ţină cifra absolut confidențială, și 
acesta era tocmai genul de veste care se răspândea foarte 
repede. Acum toată Londra vorbea despre zestrea lui Dotty. 
Hugh își închipuia că acesta era subiectul de conversaţie la 
jumătate din mese chiar în momentul respectiv. 

Uitându-se în jur, Hugh prinse privirea unui musafir care 
nu se bucura și care chiar părea a fi adânc nefericit, frustrat 
ca un eunuc la o orgie: mătușa Augusta. 

— Societatea londoneză s-a degenerat complet, îi spunea 
Augusta colonelului Mudeford. 

— Mă tem că aveţi dreptate, Lady Whitehaven, murmură 
acesta politicos. 

— Nu mai are nicio însemnătate din ce familie vii, 
continuă ea. Evreii sunt acceptaţi peste tot. 

— Așa este. 

— Eu am fost prima contesă de Whitehaven, dar familia 
Pilaster a fost o familie distinsă chiar cu un secol înainte de 
a fi onorată cu un titlu, în timp ce astăzi un om al cărui tată 
a fost muncitor la drumuri poate să fie înnobilat doar pentru 
că s-a îmbogăţit vânzând cârnaţi. 

— Așa este. 

Colonelul Mudeford se întoarse către femeia care stătea 
de cealaltă parte și o întrebă: 

— Doamnă Telston, ați mai dori puţin sos de coacăze? 

Augusta își pierdu interesul în el. Fierbea în sinea ei la 
vederea spectacolului la care fusese silită să asiste: Hugh 
Pilaster, fiul falitului de Tobias, dând Château Margaux la 
trei sute de invitaţi, Lydia Pilaster, văduva lui Tobias, stând 
alături de ducele de Norwich, Dorothy Pilaster, fiica lui 
Tobias, măritată cu vicontele de Ipswich cu cea mai mare 
dotă de care se auzise vreodată. In timp ce fiul ei, dragul de 
Teddy, odrasla marelui Joseph Pilaster, fusese ușuit din 
funcţia de director și în curând avea să i se anuleze și 
căsătoria! 


Nu mai era nicio regulă! Oricine putea să intre în lumea 
bună. Şi ca dovadă supremă, o zări cu coada ochiului pe 
parvenita parveniţilor: doamna Solly Greenbourne, fostă 
Maisie Robinson. Era uimitor că Hugh avusese tupeul să 
invite la nunta surorii lui o femeie a cărei viață fusese un 
scandal. Întâi a fost practic prostituată, apoi s-a măritat cu 
evreul cel mai înstărit din Londra, și acum conducea un 
spital în care femei cu nimic mai breze decât ea își puteau 
naște bastarzii. Cu toate acestea, era prezentă aici, chiar la 
masa alăturată, îmbrăcată într-o rochie arămie de culoarea 
unui penny nou, discutând cu toată seriozitatea cu 
guvernatorul Băncii Angliei. Probabil că vorbea despre 
mame necăsătorite. lar guvernatorul chiar o asculta! 

— Puneţi-vă în locul unei slujnicuțe necăsătorite, îi 
spunea Maisie guvernatorului. 

Acesta se uita la ea uimit, iar Maisie se sili să nu râdă. 

— Gândiţi-vă la consecinţele pe care le ai de suportat 
dacă devii mamă: îţi vei pierde slujba și casa, ceea ce va 
însemna că nu ai niciun mijloc de a te întreţine, iar copilul 
tău nu va avea tată. Oare te gândești atunci: „O, dar pot să 
nasc la Southwark în spitalul acela minunat al doamnei 
Greenbourne, și deci nu e nicio problemă?” Firește că nu. 
Spitalul meu nu încurajează deloc fetele către imoralitate. 
Le salvează numai de la a-și naște copiii în drum. 

Dan Robinson, care stătea de cealaltă parte a surorii lui, 
interveni și el: 

— E mai mult ca proiectul de lege cu privire la bănci pe 
care vreau să-l propun în parlament și care ar obliga 
băncile să se asigure în beneficiul depunătorilor privaţi. 

— Am auzit despre asta, spuse guvernatorul. 

Dan continua: 

— Cei care critică proiectul spun că ar încuraja 
falimentul, reducând gravitatea efectului acestuia. Dar 
acestea sunt prostii. Niciun bancher nu vrea să dea 
faliment, sub nicio formă. 

— Asta așa este. 

— Când un bancher încheie o afacere nu se gândește că 


nesăbuinţa lui ar putea s-o ruineze pe o văduvă din 
Boumemouth - ce-l interesează pe el este numai propria 
avere. În același fel, ideea de a face copii ilegitimi care vor 
suferi toată viaţa nu îi oprește pe unii bărbaţi lipsiți de 
scrupule să seducă servitoare. 

— Vă înțeleg perfect punctul de vedere, spuse 
guvernatorul cu o expresie schimonosită pe chip. Este o 
comparaţie... ăă... foarte originală. 

Maisie hotărî că îl chinuiseră destul pe guvernator, și se 
întoarse spre masă, lăsându-l pe acesta să se concentreze 
asupra potârnichii din farfurie. 

Dan îi spuse: 

— Ai observat că titlurile nobiliare ajung mereu la 
oamenii nepotriviți? Uită-te la Hugh și la vărul lui, Edward. 
Hugh e cinstit, talentat și muncitor, pe când Edward e 
prost, leneș și fără valoare - și cu toate astea Edward e 
conte de Whitehaven iar Hugh este numai domnul Pilaster. 

Maisie se străduia să nu se uite la Hugh. Deși era 
bucuroasă că fusese invitată la nuntă, îi venea greu să se 
uite la el înconjurat de familie. Soţia lui, băieţii, maică-sa și 
sora lui reprezentau un cerc de familie închis din care ea 
era exclusă. Ştia că Hugh era nefericit în căsnicia lui cu 
Nora: era limpede din felul în care cei doi vorbeau unul cu 
altul, fără vreo atingere, fără un zâmbet, fără vreun gest de 
afecţiune. Dar asta nu o consola. Erau totuși o familie, și 
Maisie nu avea să facă niciodată parte din ea. 

Acum îi părea rău că venise la nuntă. 


Un lacheu veni și îi șopti lui Hugh la ureche: 

— Aveţi un telefon de la bancă, domnule. 

— Nu pot vorbi acum, spuse Hugh. 

Câteva minute mai târziu, lacheul lui Hugh ieși în 
grădină. 

— Domnul Mulberry de la bancă la telefon, domnule. 
Dorește să vorbească cu dumneavoastră. 

— Nu pot acum! spuse Hugh enervat. 

— Prea bine, domnule. 


Majordomul plecă. 

— Ba nu, așteaptă puţin. 

Mulberry știa că Hugh era în toiul petrecerii de nuntă. Era 
un om deștept și responsabil. N-ar fi insistat să vorbească 
cu Hugh dacă n-ar fi fost vorba cu adevărat despre o 
problemă. 

Despre o mare problemă. 

Pe Hugh îl trecură fiori de spaimă. 

— Voi vorbi cu el, zise el. Se ridică de la masă spunând: 
Vă rog iertaţi-mă, mamă, stimate domn - o problemă îmi 
cere atenţia. 

leși din cort grăbit, traversă gazonul și intră în casă. 

Aparatul de telefon se afla în biblioteca lui. Ridică 
receptorul și spuse: 

— Hugh Pilaster la aparat. 

Auzi vocea administratorului-șef. 

— Mulberry aici, domnule. Va rog să mă scuzaţi că... 

— Ce s-a întâmplat? 

— O telegramă de la New York. A izbucnit un război în 
Cordoba. 

— Oh, nu! 

Aceasta era o veste catastrofală pentru Hugh, pentru 
familia lui și pentru bancă. Nu putea fi nimic mai rău. 

— Un război civil, mai exact, continuă Mulberry. O 
rebeliune. Familia Miranda a atacat capitala Palma. 

Inima lui Hugh bătea să-i spargă pieptul. 

— Aveţi vreo informaţie despre cât de puternici sunt? 

Dacă rebeliunea putea fi zdrobită, mai era o speranţă. 

— Președintele Garcia a fugit. 

— Pe toţi dracii! 

Asta însemna ca era foarte grav. Hugh îi blestemă în 
gând cu năduf pe Micky și pe Edward. 

— Altceva? 

— A mai venit și o telegramă de la biroul nostru din 
Cordoba, dar este în curs de a fi decodată. 

— Daţi-mi din nou telefon de îndată ce este gata. 

— Bine, domnule. 


Hugh învârti manivela aparatului, intră în legătură cu 
operatoarea, căreia îi dădu numele agentului de schimb cu 
care lucra banca. Aștepta până când operatoarea făcu 
apelul. 

— Danby, aici Hugh Pilaster. Ce se întâmpla cu 
obligaţiunile pentru Cordoba? 

— Le oferim la jumătatea valorii nominale și TOT nu 
avem cumpărători. 

„La jumătate de preţ!” gândi Hugh. Banca era 
falimentară. Un sentiment de disperare îi umplu sufletul. 

— La cât vor scădea? 

— La zero, după părerea mea. Nimeni nu plătește 
dobânda pe obligaţiuni guvernamentale în toiul unui război 
civil. 

La zero. Banca Pilaster tocmai pierduse două milioane și 
jumătate de lire. Nu mai era nicio speranţă ca balanţa să 
poată fi echilibrată. Agăţându-se de o ultimă idee 
salvatoare, Hugh întrebă: 

— Să zicem că rebelii sunt zdrobiţi în următoarele câteva 
ore - ce s-ar întâmpla atunci? 

— Chiar și așa, nu cred că cineva va vrea să cumpere 
obligaţiunile, spuse Danby. Investitorii vor dori să aștepte 
să vadă ce se întâmplă. În cel mai bun caz, vor începe să 
aibă din nou încredere peste vreo cinci, șase săptămâni. 

— Inţeleg. 

Hugh știa că Danby avea dreptate. Brokerul nu făcea 
decât să confirme intuiţiile lui Hugh. 

— Ascultă, Pilaster, sper că banca voastră nu va avea 
probleme?! rosti Danby îngrijorat. Trebuie că aveţi multe 
obligaţiuni din astea. Se zvonește că n-aţi vândut aproape 
nicio obligaţiune din cele emise pentru portul Santamaria. 

Hugh șovăi. Nu-i plăcea să mintă. Dar adevărul avea să 
distrugă banca. 

— Avem mai multe obligaţiuni pentru Cordoba decât mi- 
ar plăcea să avem, Danby. Dar avem și multe alte active. 

— Bun. 

— Acum trebuie să mă întorc la musafirii mei. 


Hugh nu avea intenţia de a se întoarce la ei, dar voia să 
dea impresia că este calm. 

— Dau o petrecere pentru trei sute de oameni - sora mea 
s-a căsătorit azi-dimineaţă. 

— Am auzit. Felicitări! 

Inainte ca Hugh să apuce să ceară un alt apel 
operatoarei, Mulberry sună din nou. 

— Domnul Cunliffe de la Banca Colonială e aici, domnule, 
spuse el, iar Hugh ghicea panica din vocea lui. Cere 
restituirea împrumutului. 

— Să-l ia dracu’, rosti Hugh plin de necaz. 

Banca Colonială îi împrumutase Băncii Pilaster un milion 
de lire cu care aceasta să treacă peste criză, dar 
împrumutul trebuia restituit la cerere. Cunliffe auzise știrea 
prăbușirii bruște a obligaţiunilor pentru Cordoba și își 
dăduse seama că Banca Pilaster avea necazuri. Firește, 
voia să-și recupereze banii înainte ca banca să se ducă de 
râpă. 

lar el era numai primul dintr-un lung șir de persoane. Alţii 
aveau să-i urmeze imediat. A doua zi dimineaţa, 
depunătorii urmau să formeze cozi în faţa ușilor băncii, 
cerând numerar. lar Hugh nu putea să le dea banii. 

— Dispunem de un milion de lire, Mulberry? 

— Nu, domnule. 

Cuvintele lui Mulberry se lăsară pe umerii lui Hugh cu 
toată greutatea, și acesta se simţi dintr-odată bătrân. 
Acesta era sfârșitul. Acesta era coșmarul oricărui bancher: 
oameni venind să-și recupereze banii pe care banca nu-i 
avea. Și asta i se întâmpla chiar lui. 

— Spuneţi-i domnului Cunliffe ca nu aţi putut obţine 
autorizaţia de a semna cecul pentru că toți asociaţii sunt la 
nuntă, spuse el. 

— Prea bine, domnule Hugh. 

— Și apoi... 

— Da, domnule? 

Hugh se opri. Ştia că nu are de ales, dar ezita să 
rostească îngrozitoarele cuvinte. Închise ochii. Era mai bine 


să termine cu totul și să scape. 

— Şi apoi, Mulberry, va trebui să închideţi ușile băncii. 

— Vai, domnule Hugh! 

— Îmi pare rău, Mulberry. 

Pe linie se auzi un zgomot ciudat, și Hugh își dădu seama 
că Mulberry plângea. 

Așeză receptorul în furcă. Privea în gol spre rafturile de 
cărţi, dar în faţa ochilor vedea faţada somptuoasă a Băncii 
Pilaster și poarta mare și ornamentată de fier închizându- 
se. Vedea trecătorii oprindu-se și privind. In scurt timp, o 
grămadă de oameni aveau să se adune în fața băncii, 
arătând spre ușile închise și discutând febril. Vestea urma 
să se răspândească în cartierul financiar mai repede decât 
un incendiu într-un depozit de benzină: Banca Pilaster a dat 
faliment. Banca Pilaster a dat faliment. 

Hugh își îngropă faţa în mâini. 


2 


— Suntem absolut faliţi, spuse Hugh. 

La început nu pricepură. Hugh ghicea asta pe chipurile 
lor. 

Familia era adunată în salonul casei lui Hugh. Era o 
încăpere ticsită, decorată de soţia lui, Nora, căreia îi plăcea 
să învelească orice căpeţel de mobilă în materiale înflorate 
și să înghesuie pe orice suprafaţă disponibila bibelouri și 
ornamente. Musafirii plecaseră, în sfârșit - Hugh nu 
spusese nimănui vestea proastă înainte de a se termina 
petrecerea, dar familia era încă acolo, gătită în straie de 
nuntă. Augusta stătea lângă Edward, și amândoi aveau o 
privire dispreţuitoare și incredulă. Unchiul Samuel stătea 
lângă Hugh. Ceilalţi asociaţi - William cel tânăr, maiorul 
Hartshorn și Sir Harry - stăteau în picioare în spatele 
canapelei pe care ședeau nevestele lor: Beatrice, 
Madeleine și Clementine. Nora, roșie la față de la mâncat și 
băut șampanie, era așezată în scaunul pe care-l ocupa de 
obicei, lângă foc. Mirele și mireasa, Nick și Dotty, stăteau 


ţinându-se de mână și păreau speriaţi. 

Lui Hugh îi paru rău de tinerii miri. 

— Zestrea lui Dotty s-a evaporat, Nick. Mă tem că 
proiectele noastre s-au dus pe apa sâmbetei. 

Mătușa Madeleine rosti cu o voce stridentă: 

— Dumneata ești directorul băncii - trebuie că e vina 
dumitale! 

Madeleine dădea dovada de prostie și răutate. Era o 
reacţie previzibilă, dar Hugh se simţi jignit. Era atât de 
incorect să fie învinuit după ce luptase atât de mult ca să 
împiedice acest deznodământ! 

Dar William, fratele ei mai mic, o puse la punct 
surprinzător de sever: 

— Nu spune prostii, Madeleine, replică el. Edward ne-a 
înșelat pe toţi și a pus pe umerii băncii o cantitate enormă 
de obligaţiuni pentru Cordoba care acum nu valorează 
nimic. 

Hugh îi fu recunoscător lui William pentru că era cinstit. 
William continuă: 

— Vina este a acelora dintre noi care ne-am dat acordul 
ca Edward să devină director. 

O privi pe Augusta. 

Nora părea năucită. 

— Nu putem fi absolut faliţi, spuse ea. 

— Şi totuși, suntem, rosti Hugh răbdător. Toţii banii noștri 
sunt în bancă, iar banca a dat faliment. 

Soţia lui avea într-un fel o scuză că nu înţelegea: nu se 
născuse într-o familie de bancheri. 

Augusta se ridică și se duse la șemineu. Hugh se întrebă 
dacă Augusta avea de gând să îl apere pe fiul său, dar 
aceasta nu era chiar atât de nechibzuită. 

— Nu mai contează a cui vină este, zise ea. Trebuie să 
salvăm ce putem. Trebuie că mai sunt mulţi bani lichizi, aur 
și bancnote în bancă. Trebuie să îi scoatem din bancă și să 
îi ascundem într-un loc sigur înainte să vina creditorii. 
Apoi... 

Hugh o întrerupse: 


— Nu vom face așa ceva, spuse el simplu. Nu sunt banii 
noștri. 

— Bineînţeles că sunt banii noștri! strigă ea. 

— Tăceţi din gură și așezaţi-vă, mătușă Augusta, sau îi 
pun pe lachei să vă dea afară. 

Vorbele lui Hugh o surprinseră suficient de mult ca să 
tacă, dar nu se așeză. 

Hugh spuse: 

— Banca mai are bani lichizi, și pentru că falimentul nu a 
fost încă oficial declarat, mai putem încă să îi plătim pe unii 
dintre creditori. Va trebui să vă concediaţi toţi servitorii, și 
dacă îi trimiteţi la poarta din spate a băncii cu o hârtie care 
indică ce sumă li se cuvine, îi voi plăti. De asemenea, 
trebuie să le cereţi negustorilor la care aveţi conturi să vă 
facă socoteala, iar eu voi avea grijă să-i plătesc și pe ei - 
dar numai până la data de azi: nu voi plăti nicio datorie pe 
care o contractațţi de azi încolo! 

— Dar cine ești dumneata să-mi spui să-mi dau afară 
servitorii? întrebă Augusta indignată. 

Hugh era pregătit să le compătimească soarta, deși și-o 
făcuseră cu mâna lor, dar lipsa aceasta intenţionată de 
înţelegere era greu de suportat, așa că Hugh îi spuse tăios: 

— Dacă nu-i concediaţi, atunci o să plece singuri oricum, 
pentru că nu vor fi plătiţi. Mătușă Augusta, încercaţi să 
pricepeţi ca nu mai aveţi niciun ban! 

— Ridicol! bolborosi ea. 

Nora luă din nou cuvântul: _ 

— Nu-i pot concedia pe servitori. Intr-o casă ca asta nu se 
poate trăi fără servitori. 

— Stai liniștită, zise Hugh. Nu vei trăi într-o casă ca asta. 
Voi fi nevoit s-o vând. Va trebui să ne vindem cu toţii 
casele, mobilele, tablourile, vinurile și bijuteriile. 

— E absurd! strigă Augusta. 

— Așa e legea, i-o întoarse Hugh. Fiecare asociat este 
personal responsabil pentru toate datoriile băncii. 

— Eu nu sunt asociat, spuse Augusta. 

— Dar Edward este. A demisionat din postul de director, 


dar a rămas asociat pe hârtie. Și el este proprietarul casei 
dumneavoastră - Joseph i-a lăsat-o moștenire. 

Nora interveni: 

— Dar trebuie să locuim undeva! 

— Mâine la prima oră trebuie să ne căutăm cu toţii case 
mai mici și ieftine de închiriat. Dacă alegeţi o casă 
modestă, creditorii noștri își vor da acordul. Dacă nu, va 
trebui să alegeţi altceva. 

Augusta spuse: 

— Eu nu am de gând să mă mut din casă, punct. Și îmi 
închipui că și restul familiei îmi împărtășește sentimentul. O 
privi pe cumnata ei. Madeleine? 

— Așa este, Augusta. Eu și cu George rămânem unde 
locuim. Toate astea sunt niște prostii. Nu putem deveni 
săraci! 

Hugh le dispreţuia. Chiar și acum, când aroganţa și 
prostia lor îi ruinase, tot refuzau să asculte vocea rațiunii. In 
cele din urmă, tot aveau să fie nevoite să lase iluziile la o 
parte. Dar dacă voiau să ţină cu dinţii de o bogăţie care nu 
mai era a lor, urmau să distrugă și reputaţia, și averea 
familiei. Hugh era hotărât să le facă să se comporte 
desăvârșit de cinstit în sărăcie ca și în bunăstare. Avea să 
fie foarte greu, dar nu avea de gând să se dea bătut. 

Augusta se întoarse către fiica ei. 

— Clementine, sunt sigură că tu și Harry veţi lua aceeași 
poziţie ca și Madeleine și George. 

Clementine continuă: 

— Nu, mamă. 

Augustei îi sări inima din loc. La fel de surprins era și 
Hugh. Lui Clementine nu îi stătea în obicei să i se 
împotrivească maică-sii. „Măcar un membru al familiei este 
rezonabil!” gândi Hugh. 

Clementine spuse: 

— Suntem cu toţii acum în necazul ăsta pentru că te-am 
ascultat pe dumneata. Dacă l-am fi ales director pe Hugh, și 
nu pe Edward, am fi și în momentul de faţă bogaţi precum 
Cresus. 


Hugh începea să se simtă mai bine. Unii membri ai 
familiei înțelegeau ce încercase să facă. 

Clementine continua: 

— Ai greșit, mamă, și ne-ai adus la sapă de lemn. N-am 
să-ţi mai urmez sfatul niciodată. Hugh a avut dreptate, și ar 
fi mai bine să-l lăsăm să facă tot ce poate ca să ne arate 
drumul prin dezastrul asta îngrozitor. 

William zise și el. 

— Așa este, Clementine. Ar trebui să facem ce ne 
sfătuiește Hugh. 

Liniile câmpului de bătaie erau așadar stabilite. Hugh îi 
avea de partea lui pe William, pe Samuel și pe Clementine, 
care îl domina pe soţul ei Sir Harry. Aceștia aveau să 
încerce să se poarte decent și cinstit. Împotriva lor erau 
Augusta, Edward și Madeleine, care vorbea în numele 
maiorului Hartshorn: aceștia aveau să încerce să pună 
mâna pe ce puteau și erau gata să compromită reputaţia 
familiei. 

Apoi Nora spuse sfidătoare: 

— Va trebui să mă duci pe sus din casa asta! 

Lui Hugh îi veni un gust amar în gură. Propria soţie se 
ralia de partea dușmanului! 

— Ești singura persoană din încăperea asta care ia 
poziţie împotriva soţului sau soţiei sale, spuse el trist. Nu- 
mi datorezi totuși puţină loialitate? 

Nora își dădu capul pe spate. 

— Nu m-am măritat cu tine ca să trăiesc în sărăcie. 

— Cu toate acestea, vei părăsi casa, rosti Hugh foarte 
grav. 

Îi privi pe cei din grupul neînduplecațţilor: Augusta, 
Edward, Madeleine și maiorul Hartshorn: 

— Va trebui să cedațţi cu toţii, în cele din urmă, spuse el. 
Dacă n-o faceţi acum cu demnitate, o veţi face mai târziu, 
în rușine, cu un alai de executori judecătorești, polițiști și 
ziariști, târâţi prin noroi de presa de scandal și dispreţuiţi 
de slujitorii pe care nu i-aţi plătit. 

— Mai vedem noi, spuse Augusta. 


După ce plecară toţi, Hugh se așeză și privi focul, 
storcându-și creierii cum să găsească o modalitate de a-i 
plăti pe creditorii băncii. 

Era hotărât să nu lase Banca Pilaster să fie declarată 
oficial falimentară. Numai gândul i se părea de nesuportat. 
Toată viaţa trăise în umbra falimentului lui taică-său. 
Întreaga lui cariera reprezentase o încercare de a 
demonstra că nu era afectat. În adâncul sufletului, se 
temea că dacă avea să sufere aceeași soartă ca tatăl lui, și 
el ar fi tentat să-și ia viaţa. 

Banca Pilaster era terminată ca instituţie financiară. Își 
închisese porţile în faţa depunătorilor, și cu asta se 
terminase. Dar pe termen lung, banca trebuia totuși să-și 
poată plăti datoriile, mai ales dacă asociaţii aveau să-și 
vândă conștiincios toate lucrurile de valoare. 

La vremea când după-amiaza dispărea în amurg, Hugh 
începu să traseze în minte contururile unui plan și își 
permise să întrevadă o slaba licărire de speranţă. 

La ora șase seara se duse la Ben Greenbourne. 

Greenbourne avea peste șaptezeci de ani, dar se ţinea 
încă bine și conducea în continuare afacerea. Avea o fiică, 
Kate, dar Solly fusese singurul lui fiu, așa că atunci când 
avea să se retragă, urma să fie nevoit să lase afacerile pe 
mâinile nepoților, și nu prea părea că-l îndeamnă inima. 

Hugh se duse la reședința acestuia din Piccadilly. Casa 
nu dădea doar impresia de prosperitate, ci de bogăţie 
infinită. Fiecare ceas era o bijuterie, fiecare mobilă un 
obiect antic inestimabil, fiecare lambriu era splendid 
sculptat, fiecare covor ţesut pe măsură. Hugh fu condus în 
bibliotecă, unde erau aprinse lămpi de gaz și focul duduia. 
În aceasta cameră aflase Hugh că băiatul pe nume Bertie 
Greenbourne era fiul lui. 

Așteptând, Hugh se uită la mai multe cărți, întrebându-se 
dacă erau expuse numai de decor. Socoti în gând că unele 
dintre ele păreau selectate pentru legăturile alese, în timp 
ce altele arătau serios răsfoite. Erau cărți în mai multe 
limbi. Cultura lui Greenbourne era autentică. 


Bătrânul apăru după cincisprezece minute, scuzându-se 
că îl făcuse pe Hugh să aștepte. 

— M-a reţinut o problemă casnică, spuse el cu politeţea 
lui prusacă impecabilă. 

In familia Greenbourne nu erau prusaci, dar aceștia 
copiaseră manierele lumii bune nemţești, și apoi le 
păstraseră și le continuaseră timp de o sută de ani, de când 
trăiau în Anglia. Greenbourne avea aceeași statură dreaptă, 
dar lui Hugh i se păru că acesta arată puţin obosit și 
îngrijorat. Greenbourne nu spuse ce fel de problema 
casnică avea, iar Hugh nu-l întrebă. 

— Ştiţi că obligaţiunile pentru Cordoba s-au prăbușit 
astăzi, spuse Hugh. 

— Da. 

— Și probabil aţi auzit și că banca mea și-a închis porțile 
din această cauză. 

— Da. Îmi pare foarte rău. 

— Ultima oară când o bancă englezească a dat faliment 
s-a întâmplat acum douăzeci și patru de ani. 

— Overend and Gurney. Îmi amintesc foarte bine. 

— Și eu. Tatăl meu s-a ruinat atunci și s-a spânzurat în 
biroul lui din Leadenhall Street. 

Greenbourne fu jenat. 

— Imi pare nespus de rău, Pilaster. Acest lucru îngrozitor 
îmi ieșise cu totul din minte. 

— Multe companii s-au dus de râpă în timpul acelei crize. 
Dar mâine va fi mult mai râu. 

Stând pe scaun, Hugh se aplecă înainte și își începu 
pledoaria. 

— Numărul de afaceri care au loc în cartierul financiar s-a 
înzecit în ultimul sfert de secol. Şi acum că afacerile 
bancare au devenit atât de sofisticate și de complexe, 
depindem cu toţii unii de alţii mai mult ca niciodată. Unii 
dintre oamenii cărora le-am pierdut banii nu vor putea să-și 
plătească datoriile și se vor ruina de asemenea - și așa mai 
departe. Săptămâna viitoare vor fi zeci de bănci în faliment, 
sute de companii vor fi constrânse să-și închidă porţile și 


mii și mii de oameni vor fi dintr-odată sărăciţi, dacă nu 
luăm masuri ca să împiedicăm acest lucru. 

— Măsuri? întrebă Greenbourne dând vădit semne de 
enervare. Ce măsuri se pot lua? Singura dumneavoastră 
soluţie este să vă plătiţi datoriile. N-o puteţi face, așa că 
sunteţi neputincios. 

— Da, singur sunt neputincios. Dar sper ca lumea 
financiară să facă totuși ceva. 

— Aveţi de gând să le propuneţi altor bănci să vă 
plătească datoriile? De ce ar face așa ceva? 

Greenbourne era pe punctul de-a se enerva de-a binelea. 

— Sunt sigur că veţi fi de acord ca ar fi mai bine pentru 
toată lumea ca Banca Pilaster să-și poată plăti toate 
datoriile față de creditorii ei. 

— Evident. 

— Să presupunem că s-ar forma un sindicat al 
bancherilor care să preia cu totul activele și pasivele Băncii 
Pilaster. Sindicatul ar garanta să-i plătească pe toţi 
creditorii la cerere. În același timp, ar începe să lichideze 
activele băncii în ordine. 

Dintr-odată Greenbourne era interesat, și enervarea lui 
se risipi în faţa acestei propuneri noi. 

— Înţeleg. Dacă membrii sindicatului ar fi oameni 
suficient de respectaţi și cunoscuţi, ei ar reprezenta o 
garanţie graţie căreia s-ar putea câștiga încrederea tuturor, 
iar creditorii ar putea să nu-și ceară banii imediat. Cu puţin 
noroc, banii proveniţi din vânzarea activelor ar putea 
acoperi sumele de plătit creditorilor. 

— Şi s-ar evita o criză majoră. 

Greenbourne își scutură capul. 

— Dar în cele din urma membri sindicatului tot ar pierde 
bani, pentru că pasivele Băncii Pilaster sunt mai mari decât 
activele ei. 

— Nu neapărat. 

— Cum așa? 

— Avem obligaţiuni pentru Cordoba în valoare de mai 
mult de două milioane de lire care în momentul de faţă 


sunt cotate la zero. Însă restul activelor noastre sunt 
substanţiale. Multe lucruri depind de cât putem obţine din 
vânzarea caselor asociaţilor, și așa mai departe, dar eu 
socotesc că, chiar și acum, avem un minus de numai un 
milion de lire. 

— Așadar sindicatul ar trebui să se aștepte să piardă un 
milion de lire. 

— Se poate. Dar obligaţiunile pentru Cordoba s-ar putea 
să câștige la un moment dat în valoare. Este posibil ca 
rebelii să fie învinși. Sau ca noul guvern să reia plata 
dobânzii. La un moment dat preţul obligaţiunilor pentru 
Cordoba va urca. 

— Posibil. 

— Dacă preţul lor ar ajunge numai la jumătate nivelului 
anterior, sindicatul ar ajunge la pragul de unde ar putea 
începe să facă profit. lar dacă preţul ar urca și mai mult, 
atunci sindicatul ar avea profit. 

Greenbourne își scutură din nou capul. 

— S-ar putea să meargă, dacă n-ar fi vorba de 
obligaţiunile acelea pentru portul Santamaria. Ambasadorul 
ăsta al Cordobei, Miranda, îmi dă impresia ca e un mare 
pungaș, și se pare ca tatăl lui este capul rebelilor. Eu 
presupun că acele două milioane de lire s-au dus în 
totalitate pe finanţare pentru arme și muniții, caz în care 
investitorii nu vor mai vedea niciun ban. 

„Ager ca întotdeauna, bătrânul!” gândi Hugh, care avea 
exact aceeași temere. 

— Mă tem că s-ar putea să aveţi dreptate. Și totuși, o 
șansă există. Și dacă lăsăm să se răspândească panica 
financiară, se vor pierde bani oricum. 

— Este un plan ingenios. Intotdeauna aţi fost băiatul cel 
mai deștept din familie, tinere Pilaster. 

— Dar planul depinde de dumneavoastră. 

— Aha? 

— Dacă aţi accepta să conduceţi sindicatul, lumea din 
cartierul financiar v-ar urma. Dacă aţi refuza să faceţi parte 
din el, sindicatul nu ar avea suficient prestigiu ca să-i 


liniștească pe creditori. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Greenbourne nu era un om care să dea dovadă de falsă 
modestie. 

— Acceptaţi? 

Hugh își ţinu respiraţia. 

Bătrânul tăcu câteva secunde, chibzuind, apoi spuse 
hotărât: 

— Nu. 

Hugh se prăvăli în scaun. Aceasta fusese ultima lui șansă 
și dăduse greș. Simţi cum asupra lui coboară o oboseala 
fără seamăn, ca și cum ar fi fost la capătul vieţii și era 
istovit ca un bătrân. 

Greenbourne continuă: 

— Toată viaţa mea am fost prudent. Acolo unde alții văd 
profituri mari, eu văd riscuri mari, și rezist ispitei. Unchiul 
dumneavoastră Joseph nu a fost ca mine. Și-a asumat 
riscuri - și și-a umplut buzunarele. Fiu-său Edward a fost și 
mai rău. Despre dumneavoastră nu spun nimic - abia aţi 
preluat conducerea. Dar Banca Pilaster trebuie să plătească 
preţul pentru acești ani de profituri grase. Eu nu am 
beneficiat de acele profituri - de ce ar trebui să va plătesc 
datoriile? Dacă cheltui bani ca să va salvez, asta înseamnă 
că investitorul nesăbuit are de câștigat, iar cel chibzuit va 
avea de pierdut. Și dacă afacerile bancare ar funcţiona 
astfel, atunci de ce-ar mai fi cineva precaut? Am putea 
foarte bine să ne asumăm cu toţii mari riscuri, căci nu 
exista niciun risc dacă băncile care dau faliment pot fi 
mereu salvate. Crahuri vor fi întotdeauna. Ele sunt 
necesare ca să reamintească în egală măsură investitorilor 
chibzuiţi și celor nechibzuiţi că riscurile sunt reale. 

Înainte de a veni la Greenbourne, Hugh se întrebase dacă 
ar trebui să-i spună bătrânului că Micky Miranda îl omorâse 
pe Solly. Acum își puse din nou întrebarea, dar ajunse la 
aceeași concluzie: vestea l-ar fi șocat și i-ar fi provocat 
suferinţa bătrânului, dar nu l-ar fi convins să salveze Banca 
Pilaster. 


Hugh se chinuia să găsească ceva de spus, o ultimă 
încercare de a-l convinge pe  Greenbourne, când 
majordomul intră și spuse: 

— lertaţi-mă, domnule Greenbourne, dar aţi cerut să fiți 
chemat când sosește detectivul. 

Greenbourne se ridică imediat, agitat, dar politeţea nu-i 
permitea să iasă în fugă fără să dea vreo explicaţie. 

— Îmi pare rău, Pilaster, dar trebuie să vă las. Nepoata 
mea Rebecca a... dispărut... și suntem cu toţii disperaţi. 

— Îmi pare foarte rău, spuse Hugh. 

Acesta o cunoștea pe Kate, sora lui Solly, și își aducea 
vag aminte de fiica acesteia, o fată drăgălașă și brunetă. 

— Sper s-o găsiţi cu bine. 

— Nu credem că i s-a întâmplat nimic violent - de fapt 
suntem convinși că a fugit cu un băiat. Dar și asta e destul 
de grav. Vă rog să mă scuzațţi. 

— Desigur. 

Bătrânul ieși, lăsându-l pe Hugh înconjurat de ruinele 
speranţelor sale. 


3 


Maisie se întreba uneori dacă travaliul avea ceva 
molipsitor. Deseori se întâmpla ca într-un salon plin de 
gravide în luna a noua să nu se întâmple niciun eveniment 
notabil zile în șir, dar de îndată ce una intra în travaliu, 
celelalte să urmeze și ele după câteva ore. 

Așa fusese de exemplu astăzi. Incepuse la ora patru 
dimineaţa și de atunci se tot nășteau copii. Moașele și 
infirmierele făceau aproape toată munca, dar când acestea 
nu mai făceau faţă, Maisie și Rachel trebuiau să-și lase 
tocurile de scris și dosarele și să alerge de colo, colo cu 
prosoape și pături. 

Dar pe la șapte se terminase toată agitația, și cele două 
femei savurau o ceașca de ceai în biroul lui Maisie 
împreună cu Dan, iubitul lui Rachel și fratele lui Maisie. 
Atunci își făcu apariţia Hugh Pilaster. 


— Mă tem că aduc vești foarte proaste, spuse el din 
capul locului. 

Maisie tocmai turna ceai într-o ceașcă, dar fu șocată de 
tonul vocii lui și se opri. Uitându-se atent la chipul lui, văzu 
ca acesta era îndurerat și se gândi că murise cineva. 

— Hugh, ce s-a întâmplat? 

— Mi se pare că ţineţi toți banii spitalului într-un cont la 
noi la bancă, nu-i așa? 

„Este vorba numai de bani, așa ca vestea nu poate fi așa 
de proastă”, gândi Maisie. 

Rachel răspunse la întrebarea lui Hugh. 

— Da. Tatăl meu se ocupa de bani, dar are contul lui 
personal la voi de când a devenit avocatul băncii, și 
bănuiesc că i s-a părut comod să procedeze la fel cu contul 
spitalului. 

— Şi v-a învestit banii în obligaţiuni pentru Cordoba. 

— Da? 

Maisie întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Hugh? Pentru numele lui Dumnezeu, 
spune-ne odată! 

— Banca a dat faliment. 

Ochii lui Maisie se umplură de lacrimi - nu pentru ea, ci 
pentru el. 

— Oh, Hugh! 

Ştia cât de mult suferea acesta. Pentru el era ca și cum i- 
ar fi murit cineva drag, căci își investise în bancă toate 
speranţele și visele. Și-ar fi dorit să poată lua asupra ei o 
parte din durerea lui, ca să-i aline puţin suferinţa. 

Dan spuse: 

— Dumnezeule! Asta va provoca o panică. 

— Am pierdut toţi banii, spuse Hugh. Probabil că va 
trebui să închideţi spitalul. Nu vă pot spune cât de rău îmi 
pare. 

Rachel era albă ca varul. 

— Nu se poate! exclamă ea. Cum se poate să ne fi 
dispărut toţi banii? 

Dan îi răspunse: 


— Banca nu-și poate plăti datoriile, spuse el amar. Asta 
înseamnă faliment, înseamnă să datorezi bani la oameni și 
să nu-i ai. 

Intr-un străfulger, Maisie își aminti de tatăl ei cu un sfert 
de veac înainte, semănând mult cu Dan cel de astăzi, 
spunând exact aceleași cuvinte despre faliment. Dan își 
petrecuse mult timp din viaţă încercând să-i protejeze pe 
oamenii simpli de efectele acestor crize financiare, dar 
până acum nu obținuse nimic. 

— Poate acum vor trece proiectul de lege pentru bănci, îi 
spuse Maisie. 

Rachel îl întreba pe Hugh: 

— Dar ce-ați făcut cu banii noștri? 

Hugh răspunse: 

— Pe scurt, asta se întâmplă din cauza unui lucru pe care 
l-a făcut Edward pe timpul când era director. A fost o 
greșeală, o greșeală enormă, și a pierdut foarte mulţi bani - 
mai bine de un milion de lire. De atunci încerc să ţin 
lucrurile sub control, dar acum m-a părăsit norocul. 

— Nu știam că așa ceva e posibil să se întâmple! 

— Ar trebui să vă puteţi recupera o parte din bani, dar 
numai peste un an sau mai mult, spuse Hugh. 

Dan își puse mâinile în jurul lui Rachel, dar aceasta nu 
voia să se lase consolată. 

— Şi ce se va întâmpla cu toate aceste biete femei care 
vin aici să ne ceară ajutorul? 

Hugh părea atât de jignit, încât lui Maisie îi veni să-i 
spună lui Rachel să tacă. 

— V-aș da bucuros banii din propriul buzunar, spuse el. 
Dar și eu am pierdut totul. 

— Dar ceva tot se poate face, nu? stărui ea. 

— Am încercat. Tocmai am fost la Ben Greenbourne. L- 
am rugat să salveze banca și să plătească datoriile la 
creditori, dar a refuzat. Are și el necazurile lui, bietul de el: 
se pare că nepoata lui Rebecca a fugit cu iubitul ei. Oricum, 
fără sprijinul lui nu se poate face nimic. 

Rachel se ridică. 


— Cred că ar trebui să merg să vorbesc cu tata. 

— lar eu trebuie să mă duc la Camera Comunelor, spuse 
Dan. 

Cei doi ieșiră. 

Maisie avea sufletul copleșit. Era consternată de 
perspectiva de a închide spitalul și șocată la gândul că tot 
pentru ceea ce muncise se ducea dintr-odată de râpă, dar 
cel mai mult suferea pentru Hugh. Își aminti ca și cum s-ar 
fi întâmplat ieri seara pe care o petrecuseră împreună după 
cursele de la Goodwood, cu șaptesprezece ani în urmă, 
când Hugh îi spuse povestea vieţii lui, și îi auzea și acum 
suferinţa din vocea când acesta îi povestise cum tatăl lui 
dăduse faliment și își luase viaţa. Spusese atunci că era 
hotărât să devină cel mai deștept, cel mai prudent și cel 
mai bogat bancher din lume - ca și cum ar fi fost 
încredinţat că asta avea să-i aline durerea provocată de 
pierderea tatălui. 

Și poate că i-ar fi alinat-o. Numai că acum avea aceeași 
soartă ca tatăl lui. 

Privirile lor se încrucișară. Maisie ghici un strigăt de 
ajutor mut în ochii lui. Se ridică încet și se îndreptă către el. 
Stând lângă scaunul pe care ședea Hugh, Maisie îi luă capul 
în mâini și-l legănă la pieptul ei, mângâindu-l pe păr. Timid, 
Hugh își duse braţul în jurul taliei ei atingând-o reţinut la 
început, apoi strângând-o tare către el. Și apoi, în sfârșit, 
izbucni în plâns. 


După plecarea lui Hugh, Maisie făcu un rond prin saloane. 
Acum vedea totul cu alți ochi: pereţii pe care îi zugrăviseră 
cu mâinile lor, paturile pe care le cumpăraseră din 
magazine de vechituri, perdeluţele drăguţe pe care le 
cususe mama lui Rachel. Își aminti de eforturile 
supraomenești pe care ea și Rachel le făcuseră ca să 
deschidă spitalul: de luptele cu instituţiile medicale oficiale 
și cu consiliul local, de farmecele pe care trebuiseră să le 
desfășoare neobosit ca să convingă familiile respectabile și 
preoțimea dezaprobatoare din cartier, de neabătuta și 


tenacea lor stăruinţă graţie căreia răzbiseră. Se consola cu 
gândul că izbândiseră totuși, și că în cei unsprezece ani de 
funcţionare, spitalul oferise alinare pentru sute de femei. 
Dar Maisie voia să facă o schimbare definitivă. Considerase 
acest spital numai primul dintre zecile de spitale pentru 
femei din toată ţara. Din acest punct de vedere, era un 
eșec. 

Maisie vorbi cu toate femeile care născuseră în ziua 
aceea. Singura pentru care era îngrijorata era Domnișoara 
Nimeni. Era o fată puţintică și născuse un copilaș foarte 
mic. Maisie bănuia ca fata se înfometase ca să-și poate 
ascunde mai bine sarcina în faţa familiei. Maisie era mereu 
surprinsă că fetele reușeau să facă asta - ea însăși se 
îngroșase la talie în timpul sarcinii și de la cinci luni încolo 
nu mai putuse să-și ascundă sarcina dar știa că acest lucru 
era foarte frecvent. 

Se așeza pe marginea patului Domnișoarei Nimeni. 
Proaspăta mămică își hrănea copilașul, o fetiță. 

— Nu-i așa că e foarte frumoasă? spuse ea. 

Maisie dădu din cap. 

— Are părul negru, exact ca și dumneata. 

— Și mama are părul exact la fel. 

Maisie întinse mâna și mângâie căpșorul copilului. Ca toţi 
bebeluşii, și acesta semăna cu Solly. De fapt... 

Maisie se cutremură la revelaţia bruscă pe care o avu. 

— Dumnezeule, știu cine ești! spuse ea. 

Fata o privi fix. 

— Ești Rebecca, nepoata lui Ben Greenbourne, nu-i așa? 
Ţi-ai ascuns sarcina cât ai putut, apoi ai fugit de acasă ca 
să naști copilul. 

Fata o privi cu ochi holbaţi. 

— Cum v-aţi dat seama? Nu m-aţi văzut de când aveam 
doi ani! 

— Dar o știu pe mama dumitale atât de bine! La urma 
urmei, am fost căsătorită cu fratele ei. 

Kate nu se arătase atât de snoabă ca restul familiei 
Greenbourne și se purtase frumos cu Maisie când ceilalți nu 


erau prezenți. 

— Îmi și amintesc când te-ai născut. Aveai păr negru, ca 
și fetița dumitale. 

Rebecca era speriată. 

— Îmi promiteţi ca n-o să le spuneţi? 

— Promit să nu fac nimic fără aprobarea dumitale. Dar 
cred ca ar trebui să dai de știre familiei. Bunicul dumitale 
este disperat. 

— De el mi-e cel mai frică. 

Maisie dădu din cap. 

— Înţeleg de ce. E un bătrân morocănos și dur, după câte 
îl cunosc din experiență personală. Dar dacă mă lași să 
vorbesc cu el, cred că l-aș putea convinge să fie rezonabil. 

— Serios? spuse Rebecca cu optimism tineresc în glas. 
Aţi face asta? 

— Firește, o asigură Maisie. Dar n-am să-i spun unde te 
afli până nu promite să fie îngăduitor. 

Rebecca privi în jos. Copilașul închisese ochii și nu mai 
sugea. 

— A adormit, spuse Rebecca. 

Maisie zâmbi. 

— Ai hotărât deja ce nume ai să-i pui? 

— Oh, da, spuse Rebecca. O s-o cheme Maisie. 

Ben Greenbourne ieși din salon cu faţa scăldată în 
lacrimi. 

— Am lăsat-o puţin cu Kate, spuse el cu vocea gâtuită. 

Își scoase din buzunar o batistă și îşi tamponă cu ea 
obrajii în zadar. Maisie nu-l mai văzuse niciodată pe socrul 
ei pierzându-și stăpânirea de sine. Era un tablou destul de 
jalnic, dar Maisie simţea că asta avea să-i facă mult bine 
bătrânului. 

— Veniţi în biroul meu, îi spuse ea. Vă voi face o ceașcă 
de ceai. 

— Mulţumesc. 

Maisie îl conduse în odaie și îl invită să stea jos. Se gândi 
că acesta era cel de-al doilea bărbat care plângea în acel 
scaun în seara respectivă. 


— Toate tinerele acelea... spuse bătrânul. Sunt toate în 
aceeași situaţie ca Rebecca? 

— Nu toate, răspunse Maisie. Unele sunt văduve. Altele 
au fost părăsite de către soți. Foarte multe dintre ele au 
fugit pentru că le băteau bărbaţii. Femeile sunt gata să 
sufere mult ca să rămână cu bărbatul lor chiar dacă acesta 
le bate, dar în momentul în care rămân însărcinate încep să 
se îngrijoreze că loviturile le vor afecta copilul, și atunci fug. 
Dar cele mai multe dintre femeile de aici sunt ca Rebecca - 
fete care au făcut pur și simplu o greșeală prostească. 

— Nu mi-aş fi închipuit că mai aveam de învăţat ceva de 
la viaţă, spuse bătrânul. Acum îmi dau seama că am fost 
fără minte și neștiutor. 

Maisie îi oferi o ceașcă de ceai. 

— Mulţumesc, spuse el. Ești foarte amabilă. Eu n-am fost 
niciodată amabil cu dumneata. 

— Cu toţii facem greșeli, zise ea iute. 

— Ce lucru bun că sunteţi aici! îi spuse el. Altfel unde s-ar 
duce aceste biete fete? 

— Şi-ar naște copiii prin șanțuri și prin fundături, 
răspunse Maisie. 

— Şi când te gândești că asta i s-ar fi putut întâmpla și 
Rebeccăi! 

— Din păcate, spitalul se va închide, spuse Maisie. 

— Dar de ce? 

Maisie îl privi în ochi. 

— Toţi banii noștri erau depuși la Banca Pilaster, spuse 
ea. Nu mai avem niciun ban. 

— Așa? întrebă el foarte gânditor. 


Hugh se dezbrăcă pentru a merge la culcare, dar nu îi era 
deloc somn, așa că stătea pe gânduri cu privirea aţintită la 
foc, îmbrăcat în halat. Trecea prin minte iar și iar situaţia 
băncii, dar nu găsea nicio soluţie salvatoare. Cu toate 
astea, nu se putea abţine să nu se gândească. 

La miezul nopţii, auzi o bătaie tare și hotărâta în ușa de 
la intrate. Cobori în haine de culcare să deschidă. O trăsură 


era trasă lângă bordura străzii, iar în pragul ușii se afla un 
lacheu în livrea. Bărbatul spuse: 

— Mă iertaţi că bat la ușă atât de târziu, domnule, dar 
am un mesaj urgent. 

Îi dădu lui Hugh un plic și plecă. 

În timp ce Hugh închidea ușa, majordomul acestuia 
cobora scările. 

— Totul este în regula, domnule? întreba el îngrijorat. 

— Doar un mesaj, spuse Hugh. Poţi să te întorci la 
culcare. 

— Mulţumesc, domnule. 

Hugh deschise plicul și văzu scriitura îngrijită și de modă 
veche a unui bătrân pretenţios. Cuvintele așternute pe 
hârtie îi umplură inima de bucurie. 


Piccadilly, 12 
Londra, S.W. 

23 noiembrie 1890 
Dragă Pilaster, 


Gândindu-mă mai bine, am hotărât să vă accept 
propunerea. 

Cu stimă, etc. 

B. Greenbourne. 


Hugh își ridica privirea și râse singur în antreul gol. 
— Ei bine, să fiu al naibii! exclamă el cu încântare. Mă 
întreb ce l-o fi determinat pe bătrân să se răzgândească?! 


4 


Augusta ședea în salonul din spate al celui mai bun 
bijutier din Bond Street. Bijuteriile din vitrinele de sticlă 
licăreau în lumina pâlpâindă a lămpilor de gaz. Incăperea 
era plină de oglinzi. Un vânzător servil traversă odaia în 
vârful picioarelor și așeză în fața Augustei o bucată de 
catifea neagră pe care era etalat un colier de diamant. 


Directorul magazinului stătea lângă ea. 

— Cât face? îl întreba Augusta. 

— Nouă mii de lire, Lady Whitehaven, murmura directorul 
preţul pios, ca pe o rugăciune. 

Era un colier simplu și sobru - doar un șir de diamante 
identice, pătrate, montate în aur. Augusta se gândi ce efect 
puternic ar face acesta pe fondul rochiei ei negre de doliu. 
Dar nu voia să-l cumpere cu intenţia de a-l purta. 

— O piesă minunată, doamna, chiar cea mai frumoasă 
piesă pe care o avem în magazin. 

— Nu mă zoriţi - mă gândesc! răspunse Augusta. 

Aceasta era ultima ei tentativa disperată de a face rost 
de bani. Încercase să se ducă pur şi simplu la bancă și să 
ceară o sută de lire în monede de aur, dar funcţionarul, un 
buldog obraznic pe nume Mulberry, o refuzase. Incercase 
să treacă locuinţa de pe numele lui Edward pe numele ei, 
dar nici asta nu îi ieșise: actele de proprietate erau în seiful 
bătrânului Bodwin, avocatul băncii, și Hugh îl prevenise 
dinainte. Acum avea de gând să încerce să cumpere 
bijuterii pe credit ca să le vândă pe bani în numerar. 

La început, Edward fusese de partea ei, dar acum chiar și 
el refuza s-o ajute. 

— Hugh face ceea ce face pentru binele nostru, îi 
spusese el prostește. Dacă se aude că unii membri ai 
familiei încearcă să pună mâna pe ce pot, sindicatul se 
duce pe apa sâmbetei. Hugh i-a convins să pună bani ca să 
evite o criză financiară, nu ca să întreţină familia Pilaster în 
lux. 

Pentru Edward, asta era o cuvântare lungă. Cu un an 
înainte, Augusta ar fi fost profund șocată să vadă că 
Edward i se împotrivește, dar de când acesta se răzvrătise 
împotriva ei cu privire la anularea căsătoriei, nu mai era 
acel băieţel drăguţ și docil pe care-l iubea. Și Clementine se 
întorsese împotriva ei, sprijinind planurile lui Hugh de a-i 
aduce pe toți la sapă de lemn. Tremura de mânie numai 
când se gândea la asta. Dar nu aveau ei să reușească. 

ÎI privi pe directorul magazinului. 


— Îl cumpăr, spuse ea pe un ton hotărât. 

— O decizie înțeleaptă, fără nicio îndoială, Lady 
Whitehaven, spuse el. 

— Trimiteţi factura la bancă. 

— Prea bine, Lady Whitehaven. Vom livra colierul la 
Whitehaven House. 

— Îl iau cu mine, spuse Augusta. Vreau să-l port astă- 
seară. 

Directorul magazinului se schimonosi de parcă-l durea 
ceva. 

— Mă puneţi într-o situaţie imposibilă, doamnă. 

— Ce vreţi să spuneţi? împachetaţi-l imediat! 

— Mă tem că nu pot scoate bijuteria din magazin până nu 
se face plata. 

— Nu fiţi ridicol. Știţi cine sunt eu? 

— Da - dar gazetele spun că banca și-a închis porţile. 

— Asta este o insultă. 

— Îmi pare foarte, foarte rău. 

Augusta se ridică și înșfăcă colierul. _ 

— Refuz să stau să ascult asemenea prostii. II iau cu 
mine! 

Transpirat, directorul se puse între Augusta și ușă. 

— Vă rog să nu faceţi asta! spuse el. 

Augusta merse spre el, dar acesta nu se clinti. 

— La o parte! tună Augusta încercând să-și croiască 
drum. 

— Va trebui să ordon blocarea ușii magazinului și să 
chem poliţia, spuse el. 

Augusta își dădu seama că deși omul se bâlbâia de frică, 
nu cedase nicio palmă. Se temea de ea, dar mai tare se 
temea să nu piardă diamantele în valoare de nouă mii de 
lire. Își dădu seama că era învinsă. Turbată de furie, aruncă 
giuvaierul de pământ. Bărbatul se grăbi să-l adune de pe 
jos fără să încerce să menţină vreo aparenţă de demnitate. 
Augusta își deschise singura ușa și ieși grăbită din magazin, 
îndreptându-se spre locul în care o aștepta trăsura. 

Își ţinea capul sus, dar se simţea înjosită. Omul o acuzase 


practic de furt. În sinea ei, auzea o voce slabă care îi 
spunea că tocmai asta și încercase să facă, dar Augusta o 
sugrumă. Se întoarse acasă tunând și fulgerând. 

Când intră în casă, Hastead încercă s-o reţină, dar ea nu 
avea stare pentru mărunţișuri casnice în acest moment și îl 
reduse la tăcere, spunând: 

— Adu-mi un pahar de lapte cald. 

O durea stomacul. 

Se duse în camera ei. Se așeză la masa de toaletă și-și 
deschise caseta cu bijuterii. In ea nu era mare lucru. Ceea 
ce avea valora numai câteva sute de lire. Scoase suportul 
care forma fundul casetei și de dedesubt scoase o bucăţică 
de mătase împăturită pe care o desfăcu și din care scoase 
inelul de aur în forma de șarpe pe care i-l dăruise Strang. 
Ca întotdeauna, și-l puse pe deget și duse la buze capul 
bătut în pietre preţioase al șarpelui. Nu avea de gând să 
vândă niciodată aceasta bijuterie! Cât de diferit ar fi fost 
totul dacă i-ar fi fost permis să se mărite cu Strang! Pentru 
o clipă, îi veni să plângă. 

Apoi auzi voci străine lângă ușa dormitorului. Un bărbat... 
doi, poate... și o femeie. Nu păreau să fie servitorii, și, 
oricum, personalul ei nu avea îndrăzneala să stea la povești 
pe scările casei. leși din cameră. 

Ușa camerei răposatului ei soţ era deschisă și vocile 
veneau dintr-acolo. Când intră în odaie, Augusta văzu un 
tânăr, care era în mod clar un funcţionar, și o pereche 
distinsă, mai în vârstă, de același rang social ca ea. 
Augusta nu-i mai văzuse în viaţa ei. Aceasta spuse: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dumneavoastră cine 
sunteţi? 

Funcţionarul spuse respectuos: 

— Stoddart, de la agenţie, doamnă. Domnul și doamna 
de Graaf sunt foarte interesați în a vă cumpăra splendida 
casă... 

— leșiţi afară! spuse Augusta. 

Vocea funcţionarului se transformă într-un fel de guiţat: 

— Am primit instrucţiuni să punem casa în vânzare... 


— leșiți afară în acest moment! Casa mea nu e de 
vânzare! 

— Dar am vorbit personal... 

Domnul de Graaf atinse ușor braţul lui Stoddart, 
reducându-l la tăcere: 

— O eroare jenantă, este evident, domnule Stoddard, 
rosti el blând. Apoi se întoarse spre soţia lui. Hai să 
mergem, draga mea. 

Cei doi ieșiră cu o demnitate calmă care o scoase din 
minţi pe Augusta, iar Stoddard o luă grăbit în urma lor, 
pierzându-se în scuze. 

Hugh era de vină. Augusta nu trebui să facă cercetări ca 
să își dea seama de acest lucru. Hugh spusese clar că 
Whitehaven House era proprietatea sindicatului care 
salvase banca și că, firește, acesta voia să vândă casa. li 
spusese Augustei să se mute, dar ea refuzase. Răspunsul 
lui Hugh fusese să trimită cumpărători interesaţi să 
cumpere casa, chiar dacă Augusta se mai afla acolo. 

Se așeză pe scaunul lui Joseph. Majordomul ei veni cu 
laptele cald. Augusta îi spuse: 

— Să nu mai lași înăuntru asemenea oameni, Hastead - 
casa aceasta nu este de vânzare. 

— Prea bine, doamnă. 

Majordomul puse pe masă băutură și rămase pe loc. 

— Mai e ceva? îl întrebă ea. 

— Doamna, măcelarul a venit personal astăzi în legătură 
cu factura... 

— Spune-i că va fi plătit când hotărăște Lady 
Whitehaven, nu el... 

— Prea bine, doamnă. Cei doi lachei au plecat astăzi. 

— Adică au dat preaviz? 

— Nu, au plecat pur și simplu. 

— Nenorociţii! 

— Doamnă, restul personalului întreabă când își vor primi 
lefurile. 

— Altceva? 

Hastead o privi buimăcit. 


— Ce să le spun? 

— Spune-le că nu ţi-am răspuns la întrebare. 

— Prea bine. 

Hastead șovăi, apoi spuse: 

— Va rog respectuos să luaţi notă de faptul că voi pleca 
la sfârșitul săptămânii. 

— De ce? 

— Restul membrilor din familia Pilaster și-au concediat 
personalul. Domnul Hugh ne-a spus că vom fi plătiţi până 
vinerea trecută, și nimic mai mult, indiferent de cât 
rămânem în serviciu. 

— Dispari din ochii mei, trădătorule! 

— Prea bine, doamnă. 

Augusta își spuse că îi va face plăcere să-l vadă pe 
Hastead plecând. Nu era nicio pierdere să-i vadă plecând 
pe toţi - o hoardă de șobolani părăsind corabia care se 
scufundă. 

Își sorbi laptele, dar durerea de stomac tot nu i se calma. 

Augusta se uită prin odaie. Joseph nu-i dăduse voie 
niciodată să renoveze camera, așa că aceasta era încă 
decorată în stilul pe care îl alesese în 1873, cu tapet de 
piele și cu perdele de brocard, și cu colecţia de tabachere 
cu pietre preţioase expusă într-o vitrina lăcuită. Odaia 
părea moartă, cum era și el. Augusta ar fi vrut să-l poată 
aduce înapoi. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat 
dacă Joseph ar mai fi fost în viaţa. Augusta îl văzu pentru o 
clipă stând în firida ferestrei, ţinând în mână una dintre 
tabacherele lui preferate, învârtind-o în mâini ca să observe 
jocul de lumini pe pietrele preţioase. Augusta avu o ciudată 
senzaţie de sufocare, și își scutura capul ca să alunge 
vedenia. 

În curând, domnul de Graaf sau cineva ca el avea să se 
mute în acest dormitor. Cu siguranţă că persoana 
respectivă avea să dea jos perdelele și tapetul și să 
renoveze casa, foarte probabil în stilul „Arts and Crafts%”, 


8 Stil în artele aplicate care s-a dezvoltat în Anglia în 


care era acum la modă, cu lambriuri de fag și scaune de 
lemn rustice. 

lar ea urma să fie nevoită să se mute. Deși se prefăcea 
că nu acceptă acest lucru, Augusta se împăcase cu ideea. 
Dar nu avea de gând să se mute într-o casă modernă și 
înghesuită în St John's Wood sau în Clapham, așa cum 
făcuseră Madeleine și Clementine. Nu putea suporta să-și 
coboare stilul de viaţă aici, în Londra, sub ochii oamenilor 
pe care odinioară îi dispreţuise. 

Avea să părăsească ţara. 

Nu era sigură unde voia să plece. Calais era un loc ieftin, 
dar prea aproape de Londra. Parisul era un oraș elegant, 
dar Augusta se simţea prea bătrână ca să înceapă o nouă 
viaţă sociala într-un oraș străin. Auzise de un oraș numit 
Nisa, pe coasta mediteraneeană a Franţei, unde puteai găsi 
case enorme și angaja slujitori pe o nimica toată și unde 
era o comunitate liniștită de străini, mulţi de vârsta ei, care 
se bucurau de iernile blânde și de aerul de mare. 

Dar nu avea cum să trăiască din nimic. Trebuia să aibă 
bani de chirie și pentru lefurile personalului și, deși era 
pregătită să trăiască modest, de o trăsură tot nu se putea 
lipsi. Avea foarte puţini bani lichizi - nu mai mult de 
cincizeci de lire, de unde și încercarea ei disperată de a 
cumpăra colierul. Noua mii de lire nu ar fi fost nici pe 
departe destul, dar ar fi putut ajunge câţiva ani. 

Augusta știa că punea în pericol planurile lui Hugh. 
Edward avusese dreptate în acest sens. Bunăvoinţa 
sindicatului depindea de seriozitatea de care familia dădea 
dovadă în a-și plăti datoriile. Fuga unui membru al familiei 
pe continent cu bagajul burdușit cu giuvaiere era tocmai 
lucrul care ar fi putut dărâma fragila coaliţie. Într-un fel, 
ideea i se părea cu atât mai tentantă: i-ar fi făcut plăcere 
să-i pună bețe în roate încrezutului de Hugh. 

Dar avea nevoie de o miză de plecare. Restul avea să fie 
ușor: urma să împacheteze un singur cufăr, trebuia să 


epoca victoriana între 1880 și 1910. (n.tr.) 


meargă la biroul companiei de navigaţie ca să reţină un loc 
pe vapor, și apoi avea să cheme o trăsură dimineaţa 
devreme și să dispară la gară fără a preveni pe nimeni. Dar 
cum putea face rost de bani? 

Plimbându-și ochii prin camera soţului ei, observă un 
carneţel. Îl deschise, din pură curiozitate, și își dădu seama 
că cineva - poate Stoddart, funcţionarul de la agenţie - 
făcuse un inventar al casei. Augusta se înfurie văzându-și 
posesiunile inventariate în carneţelul unui funcţionar și 
estimate nepăsător: „masă de sufragerie 9 lire, paravan 
egiptean 30 șilingi, portret de femeie de Joshua Reynolds 
100 lire”. În casă se aflau tablouri în valoare de câteva mii 
de lire, dar pe acelea nu le putea împacheta într-un cufăr. 
Întoarse pagina și citi: „65 tabachere - vezi serviciul 
bijuterie”. Augusta își ridică privirea. Soluţia la problema ei 
se afla chiar acolo, în faţa ei, în vitrina aceea pe care o 
cumpărase cu șaptesprezece ani în urmă. Colecţia de 
tabachere bătute în pietre preţioase a lui Joseph valora mii, 
poate o sută de mii de lire! O putea împacheta în cufăr 
foarte ușor: tabacherele erau mici, croite să intre în 
buzunarul unei veste bărbătești. Și acestea puteau fi 
vândute una câte una, în funcţie de nevoi. 

Inima  Augustei bătea cu putere. Acesta putea fi 
răspunsul la rugăciunile sale! 

Întinse mâna să deschidă vitrina. Aceasta era închisă cu 
cheia. 

Pe Augusta o cuprinse panica pentru o clipă. Nu era 
sigură că putea forța ușa vitrinei: lemnul din ea era solid, 
iar ochiurile de sticlă mici și groase. 

Încercă să se calmeze. Unde oare putea Joseph să ţină 
cheia? Îpn sertarul mesei lui de scris, probabil. Se duse la 
masă și deschise sertarul. În sertar se afla o carte cu 
îngrozitorul titlu Ducesa din Sodoma, pe care o împinse 
repede în fundul sertarului, precum și o cheiţă argintie. 
Înșfăcă cheia. 

Cu mâna tremurândă, o încercă în broasca vitrinei. 
Învârtind cheia, auzi un ţăcănit în mecanismul zăvorului, și 


o secundă mai târziu ușa se deschise. 

Augusta trase adânc aer în piept și așteptă până când își 
putu stăpâni tremurul mâinilor. 

Apoi începu să adune tabacherele de pe rafturile vitrinei. 


CAPITOLUL PATRU - DECEMBRIE 


1 


Prăbuşirea Băncii Pilaster fu scandalul anului în 
societatea londoneză. Ziarele de senzație raportau cu zel 
toate evenimentele noi: vânzarea vastelor reședințe din 
Kensington, vânzările la licitație ale tablourilor, ale 
mobilelor vechi și ale lăzilor de vin de porto, anularea lunii 
de miere de șase luni prin Europa a lui Nick și Dotty, 
precum și casele modeste din suburbii unde cei din mândra 
și puternica familie Pilaster își curățau acum singuri cartofii 
și-și spălau singuri hainele de corp. 

Hugh și Nora locuiau cu chirie într-o căsuţă cu grădină în 
Chingford, un sat la cincisprezece kilometri de Londra. Işi 
concediaseră toți servitorii, dar aveau o fată voinică de 
vreo paisprezece ani dintr-o fermă învecinată care venea 
după-amiaza să frece podelele și să spele geamurile. Nora, 
care nu mai făcuse munci casnice în ultimii doisprezece ani, 
era din cale-afară de nemulțumită. Işi târâia picioarele de 
colo, colo într-un șorţ jegos, măturând fără tragere de inima 
și gătind mâncare de nedigerat, și se plângea fără încetare. 
Băieților le plăcea mai mult aici decât la Londra pentru că 
se puteau juca în pădure. Hugh făcea naveta în oraș în 
fiecare zi cu trenul și continua să meargă la bancă, unde 
activitatea lui consta în a lichida activele băncii în numele 
sindicatului. 

Fiecare asociat primea lunar o mică sumă de bani din 
partea băncii. Teoretic n-ar fi avut dreptul la nimic, dar 
membrii sindicatului erau și ei bancheri, la fel ca familia 
Pilaster, și gândeau în sinea lor: „Să mă ferească 
Dumnezeu, dar aș putea fi următorul!” In plus, cooperarea 
dintre parteneri era importantă pentru buna desfășurare a 
vânzării proprietăţilor pe care le aveau fiecare dintre ei, așa 
că această mica sumă de bani merita să fie plătită pentru a 
le păstra bunăvoința. 

Hugh urmărea cu sufletul la gură evoluţia războiului civil 


din Cordoba. Felul în care urma să se încheie conflictul avea 
să determine suma de bani pe care avea s-o piardă 
sindicatul. Hugh își dorea mai mult ca orice ca acesta să 
obţină un profit. Voia să poată spune într-o zi că nimeni nu 
pierduse bani salvând Banca Pilaster. Dar această 
posibilitate părea foarte îndepărtată. 

La început, situaţia păru să fie clar în favoarea facțiunii 
Miranda. După câte se auzea, atacul lor asupra capitalei 
fusese bine pus la cale și executat cu multă vărsare de 
sânge. Președintele Garcia fusese nevoit să fugă din 
capitală și să se refugieze în orașul fortificat Campanario, în 
sud, regiunea lui natală. Hugh era deznădăjduit. Dacă 
familia Miranda câștiga, aceasta urma să guverneze 
Cordoba ca pe un regat personal și avea să refuze să 
plătească dobândă pe un împrumut contactat de regimul 
precedent, iar obligaţiunile emise de bancă aveau să 
rămână lipsite de valoare mult timp în viitor. 

Dar apoi lucrurile luară o întorsătură neașteptată. Familia 
lui Tonio, neamul Silva, care de câţiva ani reprezenta 
stâlpul de sprijin al micii și firavei opoziții liberale, intră în 
luptă de partea președintelui, în schimbul promisiunii de 
alegeri libere și de reforme agrare când acesta avea să 
recâștige controlul asupra ţării. Speranţele lui Hugh 
renăscură. 

Fortificată, armata președintelui câștigă sprijin popular și 
reuși să ţină calea uzurpatorilor. Acum forţele erau egal 
împărţite. La fel și resursele financiare: familia Miranda își 
golise vistieria de război pentru îngrozitorul atac total de la 
început. Nordul avea mine de nitrat, iar sudul argint, dar 
niciuna din părţi nu putea să-și finanţeze sau să-și asigure 
exporturile, din moment ce Banca Pilaster căzuse și nicio 
altă bancă nu voia să se implice în afaceri cu un client care 
putea dispărea de la o zi la alta. 

Ambele părţi făcuseră apel la guvernul britanic pentru 
recunoașterea oficială, în speranţa că acest lucru avea să îi 
ajute să găsească un credit. Micky Miranda, încă oficial 
ambasadorul Cordobei la Londra, făcu un lobby intens 


asupra Ministerului de Externe, a miniștrilor și a membrilor 
parlamentului, făcând mari presiuni ca Papa Miranda să fie 
recunoscut ca noul președinte. Dar deocamdată prim- 
ministrul, Lordul Salisbury, refuzase să recunoască vreuna 
din părți. 

Apoi Tonio Silva sosi la Londra. 

Apăru la poarta casei din suburbii a lui Hugh în Ajunul 
Crăciunului. Hugh era în bucătărie, servindu-le băieților 
lapte cald și pâine prăjită pentru micul dejun. Nora nu era 
gata cu îmbrăcatul - se pregătea să meargă la Londra 
pentru cumpărăturile de Crăciun, deși n-avea decât foarte 
puţini bani de cheltuială. Hugh acceptase să stea acasă ca 
să aibă grijă de băieţi, mai ales că nu avea nicio treabă 
urgentă la bancă în acea zi. 

Auzind soneria, Hugh merse singur să deschidă, lucru 
care îi amintea de vremurile când locuia cu mama lui la 
Folkestone. Tonio își lăsase barbă și mustață, fără îndoială 
ca să ascundă cicatricele cu care rămăsese în urma bătăii 
primite de la brutele tocmite de Micky cu unsprezece ani în 
urmă. Dar Hugh îl recunoscu imediat după părul roșcat și 
surâsul relaxat. Ningea, iar pe pălăria și umerii hainei lui 
Tonio se așternuse un praf de nea. 

Hugh îl invită pe vechiul său prieten în bucătărie și îi 
servi o ceașcă de ceai. 

— Cum m-ai găsit? îl întreba el. 

— N-a fost ușor, răspunse Tonio. N-am găsit pe nimeni la 
vechea ta adresă, iar banca era închisă. Dar apoi am trecut 
pe la Whitehaven House și am văzut-o pe mătușa ta 
Augusta. Nu s-a schimbat deloc. Nu-ţi știa adresa, dar și-a 
amintit de numele de Chingford. După felul în care a zis-o, 
ai fi zis că e un lagăr de prizonieri departe, ceva de genul 
Tasmania. 

Hugh dădu din cap. 

— Nu-i chiar atât de rău. Băieţilor le place. Norei îi e 
greu. 

— Augusta nu s-a mutat. 

— Nu. Deși ea este cea mai vinovata pentru situaţia 


dezastruoasă în care ne aflăm. Și tot ea e singura care 
refuză să accepte realitatea. O să afle ea că sunt locuri mai 
rele decât Chingford. 

— Cordoba, de exemplu, spuse Tonio. 

— Care e situaţia? 

— Fratele meu a murit în război. 

— Îmi pare rău. 

— Războiul a ajuns într-un punct mort. Acum totul 
depinde de guvernul britanic. Partea care va fi recunoscută 
oficial va putea lua un credit, va putea realimenta armata și 
învinge tabăra opusă. De aceea am și venit. 

— Președintele Garcia te-a trimis? 

— Și mai și! Eu sunt acum oficial ambasadorul Cordobei 
la Londra. Miranda a fost dat afară din funcţie. 

— Minunat! 

Hugh se bucura că Micky fusese în sfârșit concediat. ÎI 
irita să-l vadă pe omul care-i furase două milioane de lire 
plimbându-se prin Londra, mergând la cluburi, la teatru și la 
dineuri ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Tonio adăugă: 

— Am adus cu mine scrisori de acreditare și le-am 
prezentat ieri la Ministerul de Externe. 

— Şİ speri să-l convingi pe prim-ministru să sprijine 
tabăra voastră. 

— Da. 

Hugh îl întrebă cu o privire plina de curiozitate: 

— În ce fel? 

— Garcia e președinte - s-ar cuveni ca Marea Britanie să 
susţină guvernul legitim. 

„Cam slab argument”, gândi Hugh. 

— Dar până acum n-am făcut-o. 

— O să-i spun pur și simplu prim-ministrului că asta ar 
trebui să faceţi. 

— Lordul Salisbury se chinuiește în momentul de faţă să 
ţină capacul pe cazanul care fierbe în Irlanda, așa că nu 
cred că are timp să se gândească la războiul civil dintr-o 
îndepărtată ţară sud-americană. 


Hugh nu voia să pară negativist, dar dădu glas ideii în 
timp ce aceasta i se forma în minte. 

Tonio spuse ușor enervat: 

— Ei bine, datoria mea e să-l conving pe Salisbury că ar 
trebui să-și îndrepte atenţia spre ceea ce se întâmplă în 
America de Sud, chiar dacă îl preocupă și alte lucruri. 

Dar Tonio înţelegea că argumentul era slab, așa că, după 
un moment de gândire, îl întreba pe Hugh: 

— Bine, uite. Tu ești englez: cum crezi că l-aș putea face 
atent asupra situației? 

Hugh răspunse imediat: 

— l-ai putea promite în schimb să protejaţi de pierderi 
investiţiile britanice. 

— Cum? 

— Nu știu exact - gândesc și eu cu voce tare. 

Hugh se foi în scaun. Micuţul Sol, care avea patru ani, 
construia un castel de cuburi la picioarele lui. Era ciudat să 
decidă viitorul unei ţări întregi în bucătărioara unei case 
ieftine din suburbii. 

— Investitorii britanici au băgat două milioane de lire în 
societatea Port Santamaria, cea mai mare contribuţie fiind 
din partea Băncii Pilaster. Toţi directorii societăţii erau 
membri sau apropiaţi ai familiei Miranda, și nu am nicio 
îndoială că întreaga sumă de doua milioane s-a dus direct 
în vistieria lor de război. Trebuie să recuperam acești bani. 

— Dar ei au fost cheltuiţi pe arme. 

— Așa e, dar familia Miranda trebuie să aibă bunuri care 
valorează milioane. 

— Într-adevăr - sunt proprietarii minelor de nitrat din 
țară. 

— Dacă tabăra voastră ar câștiga războiul, ar putea 
președintele Garcia trece minele în proprietatea societăţii 
Port Santamaria, drept compensație pentru fraudă? Atunci 
valoarea obligaţiunilor ar crește. 

Tonio spuse hotărât: 

— Președintele mi-a spus că pot promite orice - orice - ca 
să determin guvernul britanic să sprijine forțele 


guvernamentale din Cordoba. 

Hugh începu să se  entuziasmeze.  Dintr-odată, 
perspectiva ca Banca Pilaster să-și plătească toate datoriile 
părea mai aproape. 

— Stai să mă gândesc, spuse el. Trebuie să pregătim 
terenul înainte să-ţi prezinţi cazul. Cred că l-aș putea 
convinge pe bătrânul Ben Greenbourne să pună o vorbă 
bună pe lângă Lord Salisbury, cum că ar trebui să sprijine 
investitorul britanic. Dar ce facem cu opoziția din 
parlament? Am putea merge să vorbim cu Dan Robinson, 
fratele lui Maisie - e membru al parlamentului și e obsedat 
de problema falimentului băncilor. El este de acord cu 
planul meu de salvgardare a Băncii Pilaster și își dorește ca 
acesta să reușească. El ne-ar putea asigura sprijinul 
opoziţiei în Camera Comunelor. 

Hugh bătu toba cu degetele în masa de bucătărie. 

— Planul începe să pară posibil! 

— Ar trebui să acţionăm repede, spuse Tonio. 

— Mergem în oraș imediat! Dan Robinson locuiește în 
sudul Londrei cu Maisie. Greenbourne e precis la ţară, dar îi 
pot telefona de la bancă. 

Hugh se ridică. 

— Stai să-i spun Norei. 

Își descâlci picioarele din castelul de cuburi al lui Sol și 
ieși. 

Nora era în dormitor, punându-și pe cap o pălărie 
complicată cu pasmanterii de blană. 

— Trebuie să merg în oraș, spuse Hugh punându-și un 
guler și o cravată. 

— Şi atunci cine va avea grija de băieţi? întreba ea. 

— Tu, sper. 

— Nu! zbieră ea. Eu mă duc la cumpărături! 

— Îmi pare rău, Nora, dar este vorba de o chestiune 
foarte importantă. 

— Și eu sunt importantă! 

— Sigur că ești, dar acum nu poate fi cum vrei tu. 
Trebuie să merg să vorbesc cu Ben Greenbourne urgent. 


— M-am săturat de tot, spuse ea scârbită. M-am săturat 
de casă, de satul ăsta plictisitor, de copii și de tine. Taică- 
meu trăiește mai bine decât noi! 

Tatăl Norei deschisese o cârciumă cu un împrumut de la 
Banca Pilaster și îi mergea foarte bine. 

— Mai bine m-aș duce să locuiesc cu el și să lucrez la bar, 
spuse ea. Ar fi mai amuzant și măcar aș fi plătită pentru 
munca de corvoadă! _ 

Hugh o privi lung. În clipa aceea își dădu seama că nu 
mai voia să împartă același pat cu ea. Din căsătoria lor nu 
mai rămăsese nimic. Nora îl ura pe Hugh, iar el, la rândul 
lui, o dispreţuia. 

— Scoate-ţi pălăria, Nora, spuse el. Nu te duci astăzi la 
cumpărături. 

Hugh își puse redingota și ieși. 

Tonio îl aștepta nerăbdător în hol. Hugh îi sărută pe 
băieţi, își luă pălăria și haina și deschise ușa. 

— Avem un tren peste câteva minute, spuse el ieșind. 

Işi puse pălăria și își strânse haina în jurul lui, grăbindu- 
se să traverseze scurta alee și să iasă pe poartă. Acum 
ningea mai tare și iarba era acoperită cu un strat de vreo 
două degete de zăpadă. Casa lui Hugh făcea parte dintr-un 
șir de douăzeci sau treizeci de case identice construite pe 
un fost câmp de napi. Cei doi o luară pe drumul cu pietriș 
care ducea spre sat. 

— Mai întâi trecem pe la Robinson, spuse Hugh, stabilind 
planul. Așa îi pot spune lui Greenbourne că opoziţia este 
deja de partea noastră... la auzi! 

= Ce e? 

— Asta e trenul nostru. Trebuie să ne grăbim. 

luțiră pasul. Din fericire, gara era la intrarea în sat. 
Traversând un pod peste linia ferată, zăriră trenul. 

Un bărbat stătea sprijinit de parapet, privind trenul care 
se apropia. Când Tonio și Hugh trecură pe lângă el, acesta 
se întoarse și Hugh îl recunoscu: era Micky Miranda. 

Acesta ţinea în mână un pistol. 

Apoi totul se întâmplă cu viteza fulgerului. 


Hugh strigă, dar strigătul lui fu acoperit de șuieratul 
trenului. Micky îndrepta pistolul spre Tonio și trase direct 
asupra lui. Tonio se clătină și căzu la pământ. Micky 
îndreptă pistolul asupra lui Hugh, dar în acea clipa 
locomotiva scuipa peste pod un nor gros de aburi și fum, iar 
Micky și Hugh nu mai văzură nimic. Hugh se trânti pe 
pământul înzăpezit. Auzi pistolul din nou, de două ori, dar 
nu simţi nimic. Se rostogoli într-o parte și se ridica în 
genunchi, scrutând ceața. 

Aburul începu să se risipească. Hugh zări o siluetă prin 
fum și fugi spre ea. Micky îl zări pe Hugh și vru să fugă, dar 
era prea târziu: Hugh se năpusti asupra lui. Micky căzu și 
scăpă din mâna pistolul, care zbură prin aer desenând un 
arc de cerc și căzu peste parapet, pe linia ferată. Hugh căzu 
peste Micky și se eliberă. 

Incercară amândoi să se repună pe picioare. Micky se 
aplecă să-și ia de pe jos bastonul. Hugh se aruncă din nou 
asupra lui și îl trânti la pământ, dar Micky ţinea bine de 
baston. Micky se chinuia să se ridice din nou în picioare, dar 
Hugh se năpusti din nou asupra lui. Insă Hugh nu se mai 
bătuse cu nimeni de douăzeci de ani, așa că nu îl nimeri. 
Micky ridică asupra lui bastonul și îl lovi pe Hugh în cap. 
Lovitura fu violenta. Micky îl lovi din nou. A doua lovitură îl 
scoase din minţi pe Hugh, care răcni furios, năpustindu-se 
asupra lui Micky, și-l lovi pe acesta cu capul în față. Se 
clătinară amândoi, cu respiraţia tăiată. 

Apoi din gară se auzi un fluierat, indicând plecarea 
trenului, și pe chipul lui Micky se putu citi panica. Hugh 
înţelese că planul lui Micky fusese să fugă cu trenul, și că 
acesta nu putea rămâne blocat în Chingford încă o oră, atât 
de aproape de locul crimei. Intuiţia lui Hugh se dovedi a fi 
corectă: Micky se întoarse și o luă la fugă către gară. 

Hugh se luă după el. 

Micky nu era prea iute de picior, după atâtea nopţi albe 
petrecute bând prin bordeluri, dar nici Hugh nu era în formă 
mai bună, petrecându-și cea mai mare parte din viaţă 
așezat la un birou. Micky ajunse în gară când trenul pleca. 


Hugh fugea după el, suflând din greu. Când năvăliră pe 
peron, un impiegat al căilor ferate strigă la ei: 

— Hei! Aveţi bilete?! 

Ca răspuns, Hugh strigă: 

— Prindeţi ucigașul! 

Micky alerga pe peron, încercând să prindă unul dintre 
ultimele vagoane ale trenului care se îndepărtă. Hugh fugi 
după el, încercând din răsputeri să ignore durerea ascuțţita 
pe care o simţea în coaste. Funcţionarul începu să alerge și 
el după Micky. Micky ajunse trenul, se prinse de un mâner 
și sări pe scara trenului. Hugh se aruncă după el și îl prinse 
de gleznă, dar apoi îl scăpă. Funcţionarul se împiedică de 
Hugh și căzu cât colo. 

Când Hugh se ridică în picioare, trenul era departe. 
Deznădăjduit, îl privi îndepărtându-se. li văzu pe Micky 
deschizând ușa vagonului, urcând scările cu grijă și intrând 
în tren, apoi închizând ușa trenului. 

Impiegatul se ridica și-și scutura hainele de zăpadă, 
întrebând: 

— Ce naiba a mai fost și asta? 

Hugh se aplecă în faţă, respirând ca o pereche de foale 
sparte, prea obosit ca să poată vorbi. 

— Un om a fost împușcat, spuse el după ce își reluă 
respiraţia. 

De îndată ce se simţi în stare să se miște, o luă înapoi 
spre intrarea spre gară, făcându-i semn impiegatului să-l 
urmeze, îl conduse pe podul unde zăcea Tonio. 

Hugh îngenunche lângă trupul acestuia. Tonio fusese 
nimerit între ochi, și abia se mai putea ghici ceva din chipul 
lui. 

— Dumnezeule, ce oribil! spuse impiegatul. 

Hugh își înghiţi un nod, străduindu-se să nu verse. Se sili 
să-și strecoare mâna pe sub haina lui Tonio, să îi simtă 
pulsul. Așa cum își închipuise, Tonio nu mai avea puls. 
Hugh își aminti de băieţelul neastâmpărat cu care se 
bălăcise jucăuș în balta din Bishop's Wood cu douăzeci și 
patru de ani în urmă și simţi un val de durere care-l aduse 


în pragul lacrimilor. 

Pe măsură ce i se limpezea mintea, Hugh înţelegea cu 
luciditate îngrozită cum pusese Micky totul la cale. Micky 
avea prieteni la Ministerul de Externe, ca orice diplomat 
câtuși de puţin competent. Probabil că unul dintre acești 
prieteni îi șoptise lui Micky la ureche, poate la o recepţie 
sau la o cină din seara precedentă, că Tonio era la Londra. 
Tonio prezentase deja scrisorile de acreditare, așa ca Micky 
știa că zilele lui în post sunt numărate. Dar dacă Tonio era 
eliminat, situaţia devenea din nou neclară. In acest caz, la 
Londra nu ar mai fi fost nimeni care să negocieze în numele 
președintelui Garcia, iar Micky ar fi rămas ambasador de 
facto. Aceasta era singura speranţa a lui Micky. Dar acesta 
trebuia să acţioneze repede și să-și asume riscuri, căci nu 
avea la dispoziţie decât o zi sau două. 

Dar cum știuse Micky unde să-l găsească pe Tonio? Poate 
că pusese pe cineva să-l urmărească, sau poate că Augusta 
îi spusese lui Micky că Tonio trecuse pe acolo, interesându- 
se de adresa lui Hugh. În orice caz, Micky îl urmărise pe 
Tonio la Chingford. 

Să caute casa lui Hugh ar fi presupus să discute cu prea 
multă lume. Dar Micky știa că Tonio trebuia să se întoarcă 
la gară mai devreme sau mai târziu. Așa că stătuse la 
pândă pe lângă gară, intenţionând să-l ucidă pe Tonio, și pe 
oricine s-ar fi nimerit să fie martor la crimă, și să fugă cu 
trenul. 

Micky era într-o situaţie disperată, și planul lui era 
înspăimântător de riscant, dar reușise să-l ducă la capăt 
aproape cum plănuise. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Hugh, așa 
cum îl ucisese pe Tonio, dar fumul locomotivei îi stricase 
planurile. Dacă lucrurile ar fi mers exact conform planului, 
nimeni nu l-ar fi recunoscut. La Chingford nu exista nici 
telegraf, nici telefon, și nu existau mijloace de transport 
mai rapide decât trenul, așa că Micky avea să ajungă la 
Londra înainte ca această crimă să poată fi anunţată la 
poliție. Și fără îndoială că unul dintre angajaţii lui avea să-i 
ofere un alibi. 


Dar Micky nu reușise să-l omoare pe Hugh. În plus - Hugh 
își dădu brusc seama de acest lucru - Micky nu mai era 
teoretic ambasador al Cordobei, ceea ce însemna că nu mai 
beneficia de imunitatea diplomatică. 

Putea fi condamnat la spânzurătoare pentru faptele sale. 

Hugh se ridică. 

— Trebuie să anunţăm crima cât de repede, spuse el. 

— E un post de poliţie la Walthamstow, la câteva staţii de 
aici. 

— Când e trenul următor? 

Impiegatul scoase un ceas mare din buzunarul hainei. 

— Peste patruzeci și șapte de minute, spuse el. 

— Trebuie să-l luăm amândoi. Dumneata te duci la poliţie 
în Walthamstow, iar eu continui cu trenul în oraș și mă duc 
la Scotland Yard. 

— Nu am cui lăsa în grijă gara. Sunt singur aici, căci e 
Ajunul. 

— Sunt sigur că șeful dumitale ar vrea să-ţi faci datoria 
de cetățean. 

— Așa e. 

Bărbatul părea recunoscător că Hugh îi spunea ce trebuie 
să facă. 

— Ar trebui să-l ducem undeva pe bietul Silva. Este loc 
undeva în clădirea gării? 

— Numai în sala de așteptare. 

— Hai să-l ducem acolo și încuiem ușa. 

Hugh se aplecă și apucă trupul de după braţe. 

— Dumneata ia-l de picioare. 

Îl ridicară pe Tonio și-l duseră împreună în clădirea gării. 

ÎI întinseră pe o bancă din sala de așteptare. Nu prea 
știau ce să facă. Hugh era agitat. Simţea că încă nu poate 
să-și plângă prietenul - totul era încă prea recent. Simţea 
că trebuie să-l prindă pe ucigaș, nu să jelească. Se plimba 
de colo, colo uitându-se la ceas la câteva minute și 
pipăindu-și cucuiul dureros din cap provocat de lovitura pe 
care i-o aplicase Micky cu bastonul. Impiegatul stătea pe 
banca opusă, privind cadavrul cu fascinaţie înspăimântată. 


După o vreme, Hugh se așeză alături de el. Rămaseră așa, 
muţi și alerți, împărțind odaia friguroasă cu omul mort, 
până când veni trenul. 


2 


Micky Miranda trebuia să fugă ca să scape cu viaţă. 

Dar acum șansa începea să-l părăsească. Comisese patru 
crime în ultimii douăzeci și patru de ani - scăpase basma 
curată cu primele trei, dar de data aceasta dăduse greș. 
Hugh Pilaster îl văzuse împușcându-l pe Tonio Silva ziua în 
amiaza mare, și acum nu mai avea scăpare de la 
spânzurătoare decât părăsind Anglia. 

Micky își dădu seama că devenise dintr-odată o persoană 
urmărită, un fugar în orașul care fusese casa lui cea mai 
mare parte a vieţii sale. leși grăbit din gară și o luă pe 
Liverpool Street, evitând privirile polițiștilor. Cu inima 
bătându-i nebunește și respiraţia întretăiata de un gâfâit 
scurt, se aruncă într-o trăsură. 

Se duse direct la biroul companiei de navigaţie Gold 
Coast and Mexico. 

Agenţia gemea de lume, în special de latino-americani. 
Probabil că unii dintre ei încercau să se întoarcă în Cordoba, 
alţii încercau să-și scoată rudele din ţară, iar alţii veniseră 
numai să afle noutăţi. Era multă gălăgie și totul era 
dezorganizat. Micky nu putea să aștepte să-i vină rândul 
după plebe, își croi drum până la ghișeu, dând la o parte 
bărbaţii și femeile deopotrivă cu ajutorul bastonului. 
Hainele lui elegante și înfumurarea lui de om din clasa de 
sus atraseră atenţia unui funcţionar. Micky îi spuse: 

— Doresc un bilet către Cordoba. 

— În Cordoba e război, spuse funcţionarul. 

Micky își reţinu un răspuns sarcastic. 

— Dacă înţeleg bine, nu aţi sistat toate cursele. 

— Vindem bilete pentru Lima, în Peru. Vaporul va pleca 
mai departe spre Palma numai în cazul în care condiţiile 
politice o permit: hotărârea va fi luată când se ajunge la 


Lima. 

Era bine și așa. În primul rând, Micky trebuia să iasă din 
Anglia. 

— Când aveţi următoarea plecare? 

— De azi în patru săptămâni. 

Inima îi stătu în loc. 

— Nu e bine, trebuie să plec mai devreme! 

— Este un vas care pleacă din Southampton astă-seara, 
dacă sunteţi grăbit. 

Slavă Domnului! Şansa nu-l părăsise încă de tot. 

— Rezervaţi-mi o cabină - cea mai bună pe care o aveţi. 

— Prea bine, domnule. Numele dumneavoastră? 

— Miranda. 

— Mă scuzaţi, domnule? 

Englezii erau șui de-o ureche când venea vorba de nume 
străine. Micky era gata să-i dicteze numele pe litere, dar 
apoi se răzgândi. 

— Andrews, spuse el. M. R. Andrews. 

Se gândise ca poliţia avea poate să verifice lista 
pasagerilor, căutând numele Miranda. Așa n-aveau să-l 
găsească. Fu recunoscător pentru liberalismul nebunesc al 
legilor britanice, care permiteau intrarea și ieșirea din ţară 
fără pașaport. În Cordoba n-ar fi fost atât de ușor. 

Funcţionarul începu să-i întocmească biletul. Micky 
aștepta nerăbdător, frecându-și obrazul în locul unde îl 
lovise Hugh Pilaster. Apoi își dădu seama că mai avea o 
problemă. Scotland Yard-ul avea să comunice prin telegraf 
tuturor orașelor-port din ţară descrierea lui. Dracu' să-l ia 
de telegraf! În câteva ceasuri, polițiștii locali aveau să 
verifice toţi pasagerii. Trebuia să se mascheze. 

Funcţionarul îi înmână biletul, iar Micky plăti în bancnote. 
Dădu insistent din coate prin mulţime și ieși afară în zăpadă 
la fel de îngrijorat. 

Opri o brișcă și îi spuse vizitiului să-l ducă la Ambasada 
Cordobei, dar apoi se răzgândi. Era prea riscant să se ducă 
acolo, și oricum nu mai avea prea mult timp. 

Poliţia avea să caute un bărbat bine îmbrăcat în jur de 


patruzeci de ani. O modalitate de a evita controlul era să 
apară mai bătrân și însoţit. De fapt, se putea preface că e 
invalid, fiind dus la bord într-un scaun cu rotile. Dar pentru 
asta avea nevoie de un complice. Cine i-ar putea servi 
drept complice? Nu era sigur că poate să aibă încredere în 
niciunul dintre angajaţii săi, mai ales acum, că nu mai era 
ambasador. 

Nu-i rămânea decât Edward. 

— Mâna în Hill Street, îi spuse vizitiului. 

Edward locuia într-o căsuţă în Mayfair. Spre deosebire 
ceilalți membri ai familiei, Edward locuia cu chirie, așa că el 
nu fusese încă nevoit să se mute, pentru că chiria lui fusese 
plătită pe trei luni înainte. 

Edward părea nepăsător la faptul că Micky distrusese 
Banca Pilaster și îi ruinase familia. Ba mai mult, devenise și 
mai dependent faţă de Micky. Cât despre ceilalți membri ai 
familiei Pilaster, Micky nu îi mai văzuse de când banca 
dăduse faliment. 

Edward deschise ușa îmbrăcat într-un halat de mătase 
plin de pete și îl invită pe Micky sus în dormitorul său, unde 
ardea focul. La ora unsprezece dimineața, Edward fuma un 
trabuc și bea whisky. lritaţia pe care o avea i se întinsese 
pe toată faţa, și Micky își dădu seama că Edward nu era 
persoana cea mai potrivită pentru a-i fi complice - roșeaţa 
de pe faţă îl făcea să iasă în evidenţă prea mult. Dar Micky 
n-avea timp de fasoane. Trebuia să se mulțumească cu 
Edward. 

— Plec din ţară, spuse Micky. 

— Of, ia-mă cu tine! spuse Edward și izbucni în plâns. 

— Ce dracu” te-a apucat? întrebă Micky nesimţitor. 

— Sunt pe moarte, spuse Edward. Hai să plecăm într-un 
loc liniștit și să trăim în pace până mă duc. 

— Nu ești pe moarte, prostul naibii - ai doar o boală de 
piele. 

— Nu e o boală de piele - e sifilis! 

Micky scoase un sunet de groază. 

— Doamne, Dumnezeule, atunci s-ar putea să fiu și eu 


bolnav! 

— Nu-i de mirare, la cât timp am petrecut la Nellie's. 

— Dar fetele lui April sunt curate! 

— Târfele nu sunt niciodată curate. 

Micky încerca să-și stăpânească sentimentul de panică. 
Dacă mai rămânea la Londra ca să se ducă la doctor, putea 
s-o sfârșească în ștreang. Trebuia să părăsească ţara chiar 
azi. Vasul său făcea escala la Lisabona, așa că putea să se 
ducă acolo la doctor peste câteva zile. N-avea alta soluţie. 
Şi era posibil chiar să nu fie bolnav - el era mult mai 
sănătos decât Edward în general, și apoi se spăla 
întotdeauna după o partidă de sex, în timp ce Edward nu 
era atât de grijuliu. 

Edward nu era oricum în stare să-l poată scoată din ţară. 
Și în orice caz, Micky nu avea de gând să ducă un caz 
terminal de sifilis în Cordoba. Dar tot avea nevoie de un 
complice. Nu-i mai rămânea decât un singur candidat: 
Augusta. 

De ea Micky nu era atât de sigur precum fusese de 
Edward. Edward era întotdeauna gata să facă tot ce-i cerea 
Micky. Augusta, în schimb, era o persoană independentă, 
însă era ultima lui șansă. 

Micky se întoarse și dădu să plece. 

— Nu mă părăsi! se rugă Edward. 

Micky nu avea timp de sentimentalisme. 

— Nu pot lua un om pe moarte cu mine, spuse el tăios. 

Edward îl privi, și chipul lui căpătă o expresie 
răutăcioasă. 

— Dacă nu mă iei... 

— Ei bine? 

— Te denunţ la poliţie ca i-ai ucis pe Peter Middleton și 
pe unchiul Seth și pe Solly Greenbourne. 

Augusta trebuie să-i fi spus despre Seth. Micky se uită 
lung la Edward. Acesta arăta jalnic. „Cum l-am putut suferi 
în jurul meu atâta timp?” se întrebă Micky. Își dădu seama 
dintr-odată ce fericit era să scape de el. 

— Foarte bine, denunţă-mă la poliţie, spuse el. Sunt 


oricum deja pe urmele mele pentru că l-am ucis pe Tonio 
Silva, și pot să fiu tot atât de bine spânzurat pentru patru 
crime ca și pentru una. 

leși fără să se uite înapoi. 

Deschise ușa casei și luă o trăsură către Park Lane. 

— Kensington Gore, îi spuse vizitiului. Whitehaven House. 

Pe drum, începu să-și facă griji despre sănătate. Nu avea 
niciunul dintre simptomele obișnuite - nici probleme de 
piele, nici umflături pe organele genitale. Să-l ia dracu’ pe 
Edward. 

Era îngrijorat și din cauza Augustei. Micky n-o mai văzuse 
de când banca dăduse faliment. Micky știa că Augusta 
încercase mereu să-și controleze dorinţa sexuală pe care i- 
o trezea el, și nu se lăsase dusă de pasiune decât o singură 
dată, în acea împrejurare stranie. În vremea aceea, și Micky 
ardea de dorinţă pentru ea. De atunci însă, focul lui Micky 
se domolise, dar Micky simţea că cel al Augustei ardea și 
mai puternic. In orice caz, Micky așa spera, căci avea de 
gând să-i ceară să fugă cu el. 

Ușa casei Augustei fu deschisă nu de către majordomul 
acesteia, ci de o femeie șleampătă cu șorţ. Trecând prin 
hol, Micky observă că locuinţa nu era prea curată. Augusta 
avea dificultăţi financiare. Cu atât mai bine: asta creștea 
șansele ca Augusta să fie dispusă să urmeze planurile lui. 

Cu toate acestea, când își făcu apariţia în salon, Augusta 
avea același aspect impunător dintotdeauna, îmbrăcata 
fiind într-o bluză de mătase purpurie cu mâneci bufante și 
într-o fustă neagră evazată foarte strâmtă pe talie. Fusese 
o femeie de o frumuseţe izbitoare, și chiar și acum, la 
cincizeci și opt de ani, lumea mai întorcea capul după ea. 
Micky își aminti de pasiunea pe care aceasta o trezise în el 
când avea șaisprezece ani, dar care acum se risipise 
complet. Acum Micky avea să fie nevoit să se prefacă. 

Augusta nu-i oferi mâna. 

— De ce ești aici? întrebă ea cu răceală. Ne-ai ruinat pe 
mine și pe familia mea. 

— N-am avut această intenţie... 


— Precis știai că tatăl dumitale era pe cale să înceapă un 
război civil. 

— Dar nu știam că obligaţiunile pentru Cordoba aveau să 
își piardă valoarea din cauza războiului, răspunse el. 
Dumneavoastră știaţi? 

Augusta șovăi. Evident că nici ea nu știa. 

Micky încercă să profite de această fisură apărută în 
scutul Augustei. 

— N-aș fi făcut asta dacă aș fi știut. Mi-aș fi tăiat mai 
bucuros gâtul decât să vă fac rău. 

Micky vedea pe fața Augustei că aceasta dorea cu 
disperare să-l creadă. 

Dar ea răspunse: 

— L-ai convins pe Edward să-i păcălească pe asociaţi 
astfel încât să obţii cele doua milioane de care aveai 
nevoie. 

— Credeam că banca are atâţia bani încât să nu fie 
afectată. 

Augusta își întoarse privirea. 

— Şi eu, spuse ea încet. 

Micky plusă avantajul. 

— Oricum, acum nu mai contează - plec din Anglia astăzi 
și probabil ca n-am să mă mai întorc niciodată. 

In ochii Augustei se citi o spaimă subită, și atunci Micky 
știu că o prinsese în plasa lui. 

— De ce? întrebă ea. 

Micky nu avea timp să se învârtă în jurul cozii. 

— Tocmai am împușcat mortal un om și sunt urmărit de 
poliţie. 

Augusta scoase un sunet de surpriză și îl luă de mână. 

— Pe cine? 

— Pe Antonio Silva. 

Augusta era entuziasmată și șocată deopotrivă. Se 
îmbujoră puţin la faţă, iar în ochi îi apăru o licărire. 

— Pe Tonio! De ce? 

— Reprezenta o ameninţare pentru mine. Am rezervat un 
bilet pe un vas care pleacă astă-seară din Southampton. 


— Atât de curând! 

— N-am de ales. 

— Şi deci ai venit să-ţi iei rămas-bun, spuse ea 
mohorându-se. 

— Nu. 

Augusta își ridică privirea asupra lui. Se zărea oare o 
speranţă în ochii ei? Micky șovăi, apoi își luă inima în dinţi: 

— Vreau să veniţi cu mine. 

Augusta îl privi surprinsă. Se dădu un pas înapoi. 

Micky nu-i lăsă mâna. 

— Fiind nevoit să plec - și atât de precipitat - mi-am dat 
seama de un lucru pe care ar fi trebuit să-l recunosc demult 
timp. Cred ca dumneata l-ai știut dintotdeauna. Te iubesc, 
Augusta. 

În timp ce-și juca rolul, Micky era atent la chipul 
Augustei, încercând să-l citească precum marinarii care 
citesc luciul mării. Pentru o clipă, Augusta încercă să 
afișeze o atitudine de surprindere, ca apoi s-o abandoneze 
aproape imediat. Pe chip i se așternu un vag zâmbet de 
satisfacţie, apoi o ușoară umbră de îmbujorare aproape 
feciorelnică, apoi o privire concentrată care îi indica lui 
Micky că Augusta cântărea avantajele și dezavantajele 
propunerii. 

Micky vedea că Augusta este încă nehotărâtă. 

Își puse braţul împrejurul taliei ei strânse în corset și o 
trase ușor spre el. Augusta nu se împotrivi, dar pe chip 
avea aceeași privire calculată care lui Micky îi spunea că 
încă nu era hotărâtă. 

Când chipurile li se apropiară și pieptul Augustei ajunse 
să atingă gulerul redingotei lui, Micky spuse: 

— Nu pot trăi fără dumneata, dragă Augusta. 

Micky o simţea tremurând sub atingerea lui. Augusta 
spuse cu o voce slabă: 

— Aș putea să-ţi fiu mamă. 

Micky îi vorbea la ureche, atingându-i chipul cu buzele. 

— Dar nu ești, zise el și-și cobori vocea într-o șoaptă. Ești 
cea mai atrăgătoare femeie pe care am întâlnit-o vreodată. 


Te-am dorit toţi anii aceștia, știi asta. lar acum... 

Micky își duse mâna de pe talia Augustei în sus, până 
aproape de sânul ei. 

— „iar acum abia îmi pot controla mâinile. Augusta... 

Făcu o pauză. 

— Da? spuse ea. 

Micky simţea că Augusta era pe punctul de a cădea în 
plasă, dar că încă nu o prinsese de-a binelea. Trebuia să-și 
joace ultima carte. 

— Acum că nu mai sunt ambasador, pot să divorţez de 
Rachel. 

— Ce spui? 

Micky îi șopti în ureche: 

— Vrei să fii soția mea? 

— Da, spuse ea. 

Micky o sărută. 


3 


April Tilsley dădu năvală în biroul lui Maisie de la Spitalul 
pentru Femei cu un ziar în mână, trasă la patru ace în straie 
de mătase roșie și blană de vulpe, și spuse: 

— Ai auzit ce s-a întâmplat? 

Maisie se ridică în picioare. 

— April! Ce naiba se petrece?! 

— Micky Miranda l-a împușcat pe Tonio Silva! 

Maisie știa cine este Micky, dar îi luă câteva secunde să- 
și amintească de faptul că Tonio era unul dintre băieţii care 
erau prieteni cu Solly și Hugh în tinereţe. Își aminti că lui 
Tonio îi cam plăcea să joace cărţi și că April fusese foarte 
drăguță cu el până în momentul în care descoperise că 
acesta pierdea mereu în pariuri bruma de bani pe care o 
avea. 

— Micky l-a împușcat?! întrebă ea cu uluire. Adică a 
murit? 

— Da! Scrie în ziarul de după-amiază. 

— Mă întreb de ce. 


— Nu zice. Dar scrie și că... April se opri, șovăind. Stai 
jos, Maisie. 

— De ce? Spune-mi! 

— Scrie și că poliţia vrea să-l interogheze cu privire la 
alte trei crime - Peter Middleton, Seth Pilaster și... Solomon 
Greenbourne. 

Maisie se trânti în scaun. 

— Solly! exclamă ea și simţi că i se face râu. Micky l-a 
ucis pe Solly? Oh, bietul Solly! 

Maisie închise ochii și își îngropă faţa în palme. 

— Îţi trebuie o gură de coniac, răspunse April. Unde îl 
ţineţi? 

— Nu avem așa ceva aici, spuse Maisie, încercând să se 
adune. Arată-mi gazeta, te rog. 

April îi dădu ziarul. 

Maisie citi primul paragraf. Scria că poliţia îl caută pe 
fostul ambasador al Cordobei, Miguel Miranda, pentru a-l 
interoga cu privire la uciderea lui Antonio Silva. 

April exclama: 

— Săracul Tonio! A fost unul dintre cei mai drăguți 
bărbaţi pentru care mi-am desfăcut picioarele. 

Maisie citi în continuare. Poliţia voia să-i pună întrebări lui 
Miranda și cu privire la moartea lui Peter Middleton la 
Școala Windfield în 1866, a lui Seth Pilaster, directorul 
Băncii Pilaster, în 1873, și a lui Solomon Greenbourne, care 
fusese împins sub roţile unei trăsuri pe o stradă laterală în 
apropiere de Piccadilly în iulie 1879. 

— Și Seth Pilaster - Seth, unchiul lui Hugh?! spuse Maisie 
alarmată. De ce i-a ucis pe toţi acești oameni? 

April răspunse: 

— Ziarele nu spun niciodată ceea ce ai vrea cu adevărat 
să știi. 

Al treilea paragraf îi produse din nou un șoc lui Maisie. 
Crima avusese loc în nord-estul Londrei, în apropiere de 
Walthamstow, într-un sat numit Chingford. Lui Maisie îi 
stătu inima în loc. 

— Chingford! spuse ea speriată. 


— N-am auzit niciodată de locul ăsta... 

— Acolo locuiește Hugh! 

— Hugh Pilaster? Încă îți mai sfârâie călcâiele după el? 

— Precis că are legătură cu el, nu e clar? Nu poate fi o 
simplă coincidenţă! Oh, Doamne, Dumnezeule, sper că e 
teafăr! 

— Mă gândesc că ar fi scris în ziar dacă ar fi fost rănit. 

— S-a întâmplat numai acum câteva ore! S-ar putea să 
nu aibă informaţia. 

Maisie nu putea suporta situaţia aceasta de incertitudine. 
Se ridică de la masă. 

— Trebuie să aflu dacă e teafăr, spuse ea. 

— Cum? 

Maisie își puse pălăria și și-o prinse cu un ac. 

— O să merg acasă la el. 

— Nevastă-sa n-o să fie prea încântată. 

— Nevastă-sa e o paskuaniaKk. 

April începu să râdă. 

— Ce-i aia? 

— O scârnă. 

Maisie își puse haina. 

April se ridică. 

— Trăsura mă așteaptă afară. Te duc la gară. 

Când urcară în trăsura lui April, își dădură seama că 
niciuna din ele nu știa la care gară să meargă pentru a lua 
trenul spre Chingford. Din fericire, vizitiul, care era și 
portarul de la Nellie's, știu să le spună că era vorba de gara 
din Liverpool Street. 

Când ajunseră acolo, Maisie îi mulțumi în grabă lui April și 
fugi spre holul gării. Era aglomeraţie mare - erau mulţi 
oameni care călătoreau de Crăciun sau care se întorceau la 
casele lor din suburbii cu ultimele cumpărături. Aerul era 
plin de fum și mizerie. Lumea se saluta și își lua rămas-bun 
strigând pe fondul frânelor scrâșninde și ale pufăiturilor 
explozive ale locomotivelor cu abur. Maisie își făcu loc spre 
casa de bilete printre femei încărcate cu pachete, 
funcţionari cu melon care scăpaseră mai devreme de la 


serviciu, mecanici și fochiști cu chipul înnegrit, copii, cai și 
câini. 

Apoi trebui să aștepte cincisprezece minute venirea 
trenului. Pe peron privi o pereche de tineri îndrăgostiţi care- 
și luau rămas-bun cu ochii în lacrimi, și îi invidie. 

Trenul traversă pufăind mahalaua Bethnal Green, 
suburbia Walthamstow, trecând prin câmpurile înzăpezite 
din Woodford și oprindu-se la fiecare câteva minute. 

Trenul era de două ori mai iute decât o trăsură trasă de 
cai, dar Maisie își rodea unghiile întrebându-se dacă Hugh 
era teafăr și i se părea că trenul merge încet. 

Când se dădu jos la Chingford, un poliţist o opri și o rugă 
să treacă în sala de așteptare. Un detectiv o întrebă dacă 
fusese în localitate în acea dimineaţă. Căutau, evident, 
martori la crimă. Maisie îi spuse că nu mai fusese niciodată 
în Chingford. Dintr-odată, Maisie întrebă: 

— A mai fost rănit cineva, în afară de Antonio Silva? 

— Doi oameni au suferit tăieturi și lovituri minore în 
încăierare, răspunse detectivul. 

— Sunt îngrijorată pentru un prieten de-al meu care-l 
cunoștea pe domnul Silva. Numele lui este Hugh Pilaster. 

— Domnul Pilaster s-a luptat cu agresorul și a fost lovit la 
cap, spuse omul. Rănile dumnealui nu sunt serioase. 

— Oh, slavă Domnului! Aţi putea să-mi spuneţi unde 
locuiește? 

Detectivul îi explică lui Maisie unde să meargă. 

— Domnul Pilaster a fost mai devreme astăzi la Scotland 
Yard - dacă s-a întors sau nu, n-aș putea să vă spun. 

Maisie se întrebă dacă n-ar trebui să se întoarcă imediat 
la Londra, acum că aflase din surse de încredere că Hugh 
nu păţise nimic. Așa ar fi evitat o întâlnire cu nesuferita de 
Nora. Dar s-ar fi simţit mai bine să-l vadă pe Hugh. Și nu îi 
era frică de Nora. Porni către casa lui, înaintând cu greu 
prin stratul de zăpadă de o palmă. 

Mergând pe strada cea nouă mărginită de case ieftine cu 
grădinițe zgribulite, Maisie gândi că Chingford era o 
schimbare radicală faţă de Kensington. Presupunea că 


Hugh primise cu stoicism căderea lui socială, dar nu prea 
știa ce să creadă despre Nora. Cutra se măritase cu Hugh 
pentru bani și sigur nu-i plăcea să ajungă din nou săracă. 

Maisie auzi un copil plângând în casă atunci când bătu la 
ușa casei lui Hugh. Îi deschise un băiat de vreo unsprezece 
ani. 

— Dumneata ești Toby, nu-i așa? spuse Maisie. Am venit 
să-l văd pe tatăl dumitale. Numele meu este doamna 
Greenbourne. 

— Mă tem că tata nu e acasă, spuse băiatul politicos. 

— Când crezi că se întoarce? 

— Nu știu. 

Maisie se simţi deziluzionată. Așteptase cu nerăbdare să-l 
vadă pe Hugh. Decepţionată, adăugă: 

— Ai putea să-i spui te rog că am citit ziarul și că am 
trecut pe aici ca să mă asigur că e bine? 

— Bine, am să-i spun. 

Nu mai rămânea nimic de zis. Acum n-avea decât să se 
întoarcă la gară și să aștepte următorul tren către Londra. 
Se răsuci pe călcâie, dezamăgită. Dar măcar scăpase deo 
confruntare cu Nora. 

Ceva pe chipul băiatului o neliniști, totuși - o privire 
aproape înspăimântată. Dintr-odată, se întoarse din nou și 
spuse: 

— Mama e acasă? 

— Mă tem că nu. 

Asta era ciudat. Hugh nu-și mai putea permite o 
guvernantă. Maisie avea sentimentul că ceva nu era în 
regula. 

— Aș putea vorbi cu persoana care stă cu voi? întrebă ea. 

Băiatul șovăi. 

— De fapt, numai eu și frații mei suntem aici. 

Maisie intuise corect. Ce se petrecea? Cum fuseseră 
băiețeii lăsaţi complet nesupravegheaţi? Nu prea voia să se 
amestece, ştiind că avea să aibă de-a face cu ocările Norei 
Pilaster. Pe de alta parte însă, nu putea să plece pur și 
simplu și să-i lase pe copiii lui Hugh să-și poarte singuri de 


grijă. 

— Sunt o prietena veche de-a tatălui... și de-a mamei 
voastre, spuse ea. 

— V-am văzut la nunta mătușicii Dotty, spuse Toby. 

— Ah, da. AĂă... îmi dai voie să intru? 

Toby păru ușurat. 

— Da, vă rog, spuse el. 

Maisie intră în casa. Merse în direcţia din care auzea 
scâncetul copilului și ajunse în bucătăria din fundul casei. 
Un copilaș de patru ani stătea pe jos și plângea în gura 
mare, iar un altul de vreo șase ani stătea așezat pe masa 
de la bucătărie, gata și el să izbucnească în plâns în orice 
moment. 

Maisie îl lua în braţe pe cel mic. Ştia ca îl chema 
Solomon, după numele lui Solly Greenbourne, dar că i se 
spunea Sol. 

— Of, of... șopti ea încercând să-l aline. Ce s-a întâmplat? 

— Vreau la mama! spuse copilul și începu să plângă și 
mai tare. 

— Sșș-șșș, murmură Maisie, legănându-l. 

Simţi ceva ud prin haine și își dădu seama că băieţașul 
făcuse pe el. Privind în jur, Maisie observă dezordinea și 
mizeria. Pe masă era plin de firimituri și lapte, în chiuvetă 
erau vase murdare, iar pe jos, noroi. Odaia era rece, căci 
focul se stinsese. Totul arăta de parcă copiii fuseseră 
abandonați. 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă ea pe Toby. 

— Le-am dat ceva de mâncare, spuse el. Am făcut tartine 
cu unt și am tăiat niște șuncă. Am încercat să fac ceai, dar 
m-am ars la mână cu ceainicul. Incerca să fie viteaz, dar 
era gata să izbucnească în lacrimi. Nu știți cumva unde e 
tata? 

— Nu, nu știu. 

„Cel mic vrea la mamă-sa, dar cel mare întreabă de 
taică-său”, gândi Maisie. 

— Dar mama voastră unde e? 

Toby luă un plic de pe șemineu și i-l dădu lui Maisie. Era 


adresat pur și simplu lui „Hugh”. 

— Nu e închis. Eu am citit. 

Maisie deschise plicul și scoase din el o singură foaie de 
hârtie. În mijlocul acesteia trona un singur cuvânt, scris 
furios cu litere de tipar: 


ADIO 


Maisie era îngrozită. Cum putea o mamă să-și 
abandoneze cei trei copii mici - și să-i lase să se descurce 
singuri? Toţi acești trei băieţi ieșiseră din pântecul ei și 
fuseseră hrăniţi la sânul ei când erau ființe fără apărare. 
Maisie se gândi la mamele de la Spitalul pentru Femei 
Southwark. Dacă una ar fi primit o casă cu patru camere în 
Chingford, i s-ar fi părut că l-a prins pe Dumnezeu de un 
picior. 

Dar pe moment, Maisie își alungă aceste gânduri din 
minte. 

— Tatăl vostru se va întoarce astă-seară, sunt sigură, 
spuse ea, rugându-se să fie adevărat. Apoi să uită la 
copilașul de patru ani din braţele lui. Dar nu am vrea să 
găsească casa vraiște, nu-i așa? 

Sol își scutură capul foarte serios. 

— O să spălăm vasele, o să facem curat în bucătărie, o 
să aprindem focul și o să gătim ceva pentru cină. Il privi pe 
băiatul de șase ani. Nu crezi ca-i o idee bună, Samuel? 

Samuel dădu din cap. 

— Mie-mi place pâinea prăjită unsă cu unt. 

— Atunci asta o să mâncăm. 

Toby nu era însă liniștit. 

— La ce oră credeţi că se întoarce tata? 

— Nu știu sigur, spuse ea sincer. 

Nu avea niciun rost să mintă - copiii își dau întotdeauna 
seama de adevăr. 

— Dar staţi să vă spun ceva. Puteţi rămâne treji până se 
întoarce, indiferent de oră! Ce ziceţi de asta? 

Băiatul fu oarecum ușurat. 


— Bine, spuse el. 

— Ei bine, ia să vedem. Toby, tu ești cel mai puternic - 
poţi să aduci o găleată de cărbune. Samuel, cred că mă pot 
bizui pe tine să faci o treabă - poţi să ștergi masa cu o 
cârpă uscată. lar tu, Sol, poți mătura pentru că... ești cel 
mai mic, așa că ajungi cel mai ușor la podea. Hai, băieţi, la 
muncă! 


4 


Hugh fu impresionat de felul în care Scotland Yard-ul 
răspunse la denunţul său. Cazul fu atribuit detectivului- 
inspector Magridge, un bărbat cu faţa ascuţită cam de 
vârsta lui Hugh, meticulos și inteligent - tipul funcţionarului 
care ar fi putut ajunge funcţionar-șef dacă ar fi lucrat într-o 
bancă. 

Într-o oră, acesta distribuise o descriere a lui Micky 
Miranda și pusese filtre în toate porturile. 

La sugestia lui Hugh, Magridge trimisese un comisar care 
să îl interogheze pe Edward Pilaster și omul se întorsese cu 
știrea că Miranda se pregătea să părăsească ţara. 

Edward precizase și el că Micky era implicat în moartea 
lui Peter Middleton, cea a lui Seth Pilaster și cea a lui 
Solomon Greenbourne. Hugh fu extrem de tulburat de 
ideea că Micky l-ar fi omorât pe unchiul Seth, dar îi spuse 
lui Magridge că îl bănuia deja pe Micky de uciderea lui Peter 
și a lui Solly. 

Același comisar fu apoi trimis acasă la Augusta. Aceasta 
locuia încă în Whitehaven House. Nu putea să reziste acolo 
la nesfârșit fără bani, dar până atunci reușise să împiedice 
vânzarea casei și a obiectelor din casă. 

Un ofiţer de poliţie căruia i se dăduse sarcina de a 
verifica toate companiile de navigaţie din Londra raporta că 
un bărbat care corespundea descrierii, dar care se 
recomandase drept M.R. Andrews, rezervase un bilet pe 
vasul Aztec care părăsea portul Southampton în acea 
seara. Poliția din Southampton era prevenită să aibă 


oameni la gară și la cheiul de îmbarcare. 

Comisarul care fusese trimis să vorbească cu Augusta 
veni înapoi și raportă că nu primise niciun răspuns când 
acesta sunase și bătuse la ușă la Whitehaven House. 

— Am eu o cheie, spuse Hugh. 

Magridge afirma: 

— Probabil că doamna Pilaster e în oraș, iar acum 
comisarul trebuie să meargă la Ambasada Cordobei. De ce 
nu mergeţi chiar dumneavoastră să verificaţi la Whitehaven 
House? 

Bucuros să aibă ceva de făcut, Hugh luă o trăsură până 
la Kensington Gore. Sună și bătu la ușă, dar nu îi răspunse 
nimeni. Se vedea treaba că toți servitorii plecaseră din 
serviciu. Hugh descuie ușa. 

În casa era frig. Augustei nu-i stătea în fire să se 
ascundă, dar Hugh hotărî să verifice totuși încăperile. La 
parter era pustiu. Hugh urca la etaj și verifica dormitorul 
Augustei. 

Aici avu o surpriză. Ușile dulapului și sertarele comodei 
erau deschise, iar pe pat și pe scaune se aflau haine 
aruncate în dezordine. Așa ceva nu îi stătea în obicei 
Augustei - aceasta era o persoana ordonată, cu o minte 
organizată. La început, Hugh crezu că Augusta fusese 
jefuită. Apoi îi veni în minte o alta idee. 

Urcă în fugă cele două rânduri de scări până la etajul 
servitorilor. Când Hugh  locuise acolo, în urma cu 
șaptesprezece ani, cuierele și lăzile de voiaj erau înghesuite 
într-un dulap mare căruia îi spuneau dulapul de bagaje. 

Găsi ușa deschisă. În dulap erau câteva cufere, dar lada 
de voiaj dispăruse. 

Augusta fugise. 

Hugh verifică rapid celelalte odăi ale casei. Așa cum se 
aștepta, nu întâlni pe nimeni. În odăile servitorilor și cele de 
musafiri se simţea deja un miros de muced și de statut. 
Când se uită în odaia în care fusese dormitorul unchiului 
Joseph, Hugh fu surprins să vadă că aceasta arăta la fel ca 
întotdeauna, în timp ce restul casei fusese renovat și 


redecorat de mai multe ori. Era gata să închidă ușa, când 
privirea îi căzu pe vitrina de lac în care se afla valoroasa 
colecţie de tabachere a lui Joseph. 

Vitrina era goală. 

Hugh se încruntă. Ştia că tabacherele nu fuseseră încă 
predate casei de licitaţii, pentru că până atunci Augusta 
interzisese ridicarea oricăror bunuri din casa ei. 

Asta însemna că Augusta luase tabacherele cu ea. 

Acestea valorau sute de mii de lire - Augusta ar fi putut 
trăi bine tot restul vieţii cu acei bani. 

Dar acei bani nu-i aparţineau. Aceștia erau ai 
sindicatului. 

Hugh hotărî s-o ia pe urmele Augustei. 

Cobori în fugă scările și ieși în stradă. La câţiva metri 
depărtare se aflau parcate mai multe trăsuri în așteptarea 
clienţilor. Vizitiii pălăvrageau între ei, tropăind din picioare 
ca să-și țină de cald. Hugh alergă la ei și îi întrebă: 

— Aţi dus-o careva pe Lady Whitehaven undeva în 
această după-amiază? 

— Doi dintre noi am dus-o, spuse un vizitiu. Unul numai 
pentru bagaj! 

Ceilalți vizitii râseră. 

Concluzia lui Hugh se confirma. 

— Unde aţi dus-o? 

— La gara Waterloo, pentru trenul de la ora unu care face 
legătura către vaporul de America. 

Trenul care făcea legătură către vaporul de America 
pleca spre Southampton, portul în care Micky avea de gând 
să se îmbarce. Augusta și Micky fuseseră mereu mână în 
mână. Micky se gudura pe lângă ea ca un valet, sărutându-i 
mâna și lingușind-o. În ciuda diferenţei de optsprezece ani, 
arătau ca un cuplu plauzibil. 

— Dar au pierdut trenul, adaugă vizitiul. 

— L-au pierdut? întreba Hugh. Mai era cineva cu ea? 

— Un bărbat în vârstă într-un scaun cu rotile. 

Ăsta nu era Micky, evident. Dar cine, atunci? N-aveau pe 
nimeni în familie atât de lipsit de puteri încât să aibă nevoie 


de un scaun cu rotile. 

— Spui ca au pierdut trenul. Ştii cumva la cât e următorul 
tren care face legătură cu vaporul? 

— La trei. 

Hugh se uita la ceas. Era două și jumătate. Avea șanse 
să-l prindă. 

— Du-mă la Waterloo, spuse el, sărind într-o brișcă. 

La gară avu timp numai să cumpere un bilet și să urce în 
tren. 

Era un tren cu un coridor lung și cu vagoane conectate, 
așa că Hugh putea merge prin tot trenul trecând dintr-un 
vagon în altul. În momentul în care trenul se puse în 
mișcare și luă viteză printre locuinţele din sudul Londrei, 
Hugh o porni în căutarea Augustei. 

Nu trebui să caute prea departe. Aceasta se afla în al 
doilea vagon. 

Aruncând o privire furișă, trecu repede pe lângă 
compartimentul ei ca să nu fie observat. 

Micky nu era cu ea. Singura persoana care mai era în 
compartiment era un bătrân cu un pled peste genunchi. 

Hugh se duse în vagonul următor și-și găsi un loc. Nu 
avea niciun rost s-o înfrunte pe Augusta imediat. Se putea 
să nu aibă tabacherele cu ea - acestea puteau fi în una 
dintre valizele sale, în camionul de bagaje. Dacă Hugh se 
ducea să vorbească acum cu ea, n-ar fi făcut decât s-o 
prevină de prezenţa lui. Era mai bine să aștepte până când 
trenul ajungea la Southampton. Acolo Hugh avea să sară 
din tren, să găsească un poliţist și s-o înfrunte în timp ce i 
se descărcau bagajele. 

Dar dacă nega că tabacherele sunt asupra ei? Hugh avea 
de gând să stăruie pe lângă poliţist să-i fie percheziționate 
bagajele. Erau obligaţi să facă investigaţii asupra unui furt 
anunţat la poliție, și cu cât Augusta avea să se 
împotrivească, cu atât mai mult avea să atragă asupra să 
bănuielile polițiștilor. 

Dar dacă Augusta avea să susţină că tabacherele îi 
aparţin? Ar fi fost greu de adus dovezi acolo pe loc. În acest 


caz, Hugh avea de gând să propună sechestrarea obiectelor 
de valoare de către poliție până când aceștia investigau și 
declaraţiile părții opuse. 

Hugh încercă să-și stăpânească neliniștea, în timp ce pe 
fereastră zburau câmpurile înzăpezite din Wimbledon. O 
sută de mii de lire reprezenta o bucată sănătoasă din banii 
pe care îi datora Banca Pilaster. Hugh nu avea de gând s-o 
lase pe Augusta să-i fure. Tabacherele reprezentau și 
voinţa familiei de a-și lichida datoriile. Dacă Augusta reușea 
să fugă cu ele, lumea ar fi început să povestească cum că 
membrii familiei Pilaster încercau să pună mâna pe ce 
puteau, ca niște escroci ordinari. Hugh se înfurie numai 
gândindu-se la asta. 

Incă mai ningea când trenul ajunse la Southampton. 
Hugh își scoase capul pe geam, în timp ce locomotiva intra 
pufăind în gara. Peste tot erau polițiști în uniformă. Hugh 
deduse că Micky nu fusese încă prins. 

Sări pe peron în timp ce trenul încă era în mișcare și 
ajunse primul la filtrul de polițiști. | se adresă unui inspector 
de poliţie. 

— Sunt directorul Băncii Pilaster, spuse el, dându-i 
inspectorului cartea să de vizita. Știu că sunteţi în căutarea 
unui ucigaș, dar în trenul acesta este o femeie care are la 
ea bunuri furate care aparţin băncii, în valoare de o sută de 
mii de lire. Cred că are de gând să părăsească ţara cu vasul 
Aztec în această seară, luând aceste bunuri cu sine. 

— Şi în ce ar consta aceste bunuri, domnule Pilaster? 
întreba inspectorul. 

— Este vorba de o colecţie de tabachere bătute în pietre 
preţioase. 

— Care este numele femeii? 

— Este vorba de contesa văduvă de Whitehaven. 

Polițistul ridică din sprâncene. 

— Citesc și eu ziarele, domnule. Să înțeleg ca toate 
acestea au de-a face cu falimentul băncii? 

Hugh încuviinţă. 

— Acele tabachere trebuie vândute pentru a-i plăti pe 


oamenii care și-au pierdut banii. 

— Puteţi să mi-o arătaţi pe Lady Whitehaven? 

Hugh se uită de-a lungul peronului, scrutând mulţimea 
printre fulgii deși de nea. 

— Este acolo, lângă camionul de bagaje - femeia cu 
pălăria aceea mare cu aripi de pasăre. 

Augusta supraveghea descărcarea cuferelor. 

Inspectorul dădu din cap. 

— Prea bine. Rămâneţi cu mine aici la filtru. O vom opri 
când va trece. 

Hugh privea cu încordare călătorii care se revărsau din 
tren. Deși era aproape convins că Micky nu era în tren, 
cerceta cu atenţie chipul fiecărui călător. 

Augusta plecă ultima. Trei hamali îi purtau bagajele. 
Când îl văzu pe Hugh la filtrul poliției, se albi la faţă. 

Inspectorul era numai politeţuri. 

— Vă rog să mă iertaţi, Lady Whitehaven. Îmi permiteţi 
să vă adresez o vorbă? 

Hugh n-o mai văzuse pe Augusta atât de speriată în viaţa 
lui, dar aceasta nu-și pierduse ţinuta de regină. 

— Mă tem că nu am deloc timp, domnule ofiţer, spuse ea 
cu răceală. Trebuie să mă îmbarc pe un vapor care pleacă 
astă-seară. 

— Va garantez că vaporul Aztec nu va pleca fără 
dumneavoastră, doamna, spuse inspectorul mieros. Se uită 
la hamali și ceru: Puteţi să puneţi bagajele jos pentru o 
clipă, băieţi. 

Apoi se întoarse din nou spre Augusta. 

— Domnul Pilaster, aici de faţă, pretinde că aveţi la 
dumneavoastră niște tabachere foarte valoroase care îi 
aparţin. Este adevărat? 

Augusta păru imediat mai puţin alarmată, ceea ce îl 
surprinse pe Hugh. Asta îl și îngrijora: se temea că Augusta 
avea un as în mânecă. 

— Nu văd de ce ar trebui să răspund unei întrebări atât 
de obraznice, spuse ea cu aroganță. 

— Dacă nu răspundeţi, va trebui să vă percheziţionăm 


bagajele. 

— Foarte bine. Da, tabacherele sunt asupra mea, spuse 
ea. Dar îmi aparţin mie. Au fost ale soțului meu. 

Inspectorul se întoarse spre Hugh. 

— Ce spuneţi despre asta, domnule Pilaster? 

— Au fost ale soţului dânsei, dar acesta le-a lăsat 
moștenire fiului său Edward Pilaster, iar posesiunile lui 
Edward au fost confiscate de către bancă. Lady Whitehaven 
încearcă să le fure. 

Inspectorul spuse: 

— Va trebui să vă rog pe amândoi să veniţi cu mine la 
postul de poliție până cercetăm aceste declaraţii. 

Augusta se panică. 

— Dar nu pot pierde vaporul! 

— In acest caz, singurul lucru pe care vi-l pot sugera este 
să lăsaţi bunurile reclamate în custodia poliţiei. Vă vor fi 
returnate dacă declaraţiile dumneavoastră se dovedesc a fi 
adevărate. 

Augusta șovăi. Hugh știa că acesteia i se rupea sufletul 
să lase din mână o asemenea avere. Dar nu vedea oare că 
nu avea încotro? Fusese prinsă în flagrant delict și putea fi 
mulţumită că nu avea să intre la închisoare. 

— Unde sunt tabacherele, doamnă? întrebă inspectorul. 

Hugh aștepta. 

Augusta arătă către unul din cufere: 

— Sunt toate acolo. 

— Cheia, vă rog? 

Augusta șovăi din nou, dar apoi cedă iar. Scoase o 
legăturică de chei de bagaje, alese una și i-o dădu 
inspectorului. 

Acesta deschise cufărul. Era plin de săculeţi de pantofi. 
Augusta arătă spre unul dintre ei. Inspectorul îl deschise și 
scoase o cutie ușoară de lemn pentru trabucuri. Deschise 
capacul și descoperi o mulţime de obiecte mici împachetate 
cu grijă în hârtie. Luând unul la întâmplare, inspectorul îl 
despacheta și scoase la iveală o cutiuţă de aur încrustată 
cu diamante care formau o șopârlă. 


Hugh răsuflă lung, ușurat. 

Inspectorul îl privi. 

— Ştiţi câte ar trebui să fie, domnule? 

Toţi cei din familie știau. 

— Şaizeci și cinci, spuse Hugh. Câte una pentru fiecare 
an de viaţă al unchiului Joseph. 

— Aţi vrea să le numărați? 

Augusta spuse: 

— Sunt toate acolo. g 

Hugh le numără, totuși. Erau șaizeci și cinci. Incepea să 
simtă plăcutul gust al victoriei. 

Inspectorul lua cutia și o înmână altui poliţist. 

— Dacă binevoiţi să mergeţi la postul de poliţie cu 
ofițerul Neville, acesta vă va da o chitanţă oficială pentru 
obiecte, doamnă. 

— Trimiteţi-o la bancă, spuse ea. Acum pot să plec? 

Hugh nu era liniștit. Augusta părea dezamăgită, dar nu 
disperată. Era ca și cum ar fi avut alte griji, ceva mult mai 
important decât tabacherele. Și unde era Micky Miranda? 

Inspectorul de poliţie se înclină, iar Augusta ieși din gară 
însoţită de cei trei hamali cu spinările încovoiate sub 
greutatea bagajelor ei. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule inspector, spuse 
Hugh. Doar îmi pare rău că nu l-aţi prins și pe Miranda. 

— O să-l prindem noi, domnule. N-are cum să ajungă pe 
vas decât dacă a învăţat cumva să zboare. 

Paznicul camionului de bagaje venea pe peron împingând 
un scaun cu rotile. Se opri în faţa inspectorului și a lui Hugh 
și zise: 

— Și-acum eu ce să fac cu asta?! 

— Care-i problema? întrebă inspectorul răbdător. 

— Femeia aia cu bagajele alea multe și cu o pasăre pe 
pălărie! 

— Da, Lady Whitehaven. 

— ...Era însoţită de un bătrân la gara Waterloo. Îl pune 
într-un compartiment de clasa-ntâi și-mi zice să iau scaunul 
cu rotile în camionul de bagaje. „Da, vă rog”, zic. Și când se 


da jos la Southampton, se face că nu știe despre ce 
vorbesc. „Mă confundați cu altcineva”, zice. „N-aș prea 
crede - nu sunt doua pălării din alea”, zic. 

— Așa e! exclama Hugh. Vizitiul mi-a spus că Augusta era 
cu un bărbat în scaun cu rotile... iar în compartiment cu ea 
era un bătrân. 

— Așa cum am zis și eu, spuse paznicul bucuros. 
Inspectorul își pierdu dintr-odată aspectul blajin și se 
întoarse spre Hugh: 

— L-aţi văzut pe bătrân trecând pe aici pe la filtru? 

— Nu, nu l-am văzut. Și m-am uitat atent la fiecare 
călător. Mătușă Augusta a fost ultima. 

Apoi rămase ca trăsnit: 

— Dumnezeule! Credeţi că era chiar Micky Miranda, 
deghizat? 

— Da. Dar unde e acum? S-o fi dat jos la vreo staţie 
dinainte? 

Paznicul spuse: 

— Nu - e tren expres, merge fără oprire de la Waterloo la 
Southampton. 

— Atunci trebuie să căutam prin tren. Precis că e încă 
acolo. 

Dar nu era. 


5 


Vasul Aztec era împodobit cu lampadare colorate și cu 
ghirlande. Când Augusta se îmbarcă, petrecerea de Crăciun 
era în toi: o orchestră cânta pe puntea principală, iar 
călătorii îmbrăcaţi în haine de gală beau șampanie și 
dansau cu prieteni care veniseră să-și ia rămas-bun. 

Un însoțitor de bord o conduse pe Augusta pe scara cea 
mare spre o cabină de pe puntea superioară. Augusta își 
cheltuise ultimii bani lichizi pe cea mai bună cabină, 
gândind că nu trebuia să-și facă griji financiare cu 
tabacherele pe care le avea asupra ei. Cabina se deschidea 
direct către punte. Ilnăuntru se aflau un pat mare, o masă 


de toaletă spațioasă, fotolii comode și lumină electrică. Pe 
comodă era o vază cu flori, lângă pat o cutie de bomboane 
de ciocolată, iar pe măsuţă o sticlă de șampanie într-o 
frapieră cu gheaţă. Augusta era pe punctul de a-i spune 
însoțitorului de bord să ia șampania, dar apoi se răzgândi. 
Începea o viaţă nouă: poate că de acum avea să bea 
șampanie. 

Ajunsese la fix. Auzi strigătul tradiţional „Jos cu cei care 
rămân jos!” chiar când hamalii îi aduseră bagajele în 
cabină. Când aceștia plecară, Augusta ieși pe puntea 
îngustă, ridicându-și gulerul hainei ca să se apere de fulgii 
de zăpadă. Se aplecă deasupra balustradei și privi în jos. 
Dedesubt se vedea apa, unde un remorcher era deja 
pregătit pentru a scoate vasul uriaș din radă spre larg. In 
timp ce privea, punţile de acces fură retrase una câte una, 
iar amarele coborâte. Sirena vasului răsună în aer, oamenii 
de pe chei scoaseră un chiot colectiv, iar vasul începu să se 
miște încet, aproape imperceptibil. 

Augusta se întoarse în cabină și închise ușa. Se dezbrăcă 
încet și își puse cămașa de noapte de mătase și un halat 
asortat. Apoi îl chemă pe însoţitorul de bord și îi spuse că 
nu mai avea nevoie de nimic în acea seară. 

— Doriţi să vă trezesc mâine-dimineaţă, doamna? 

— Nu, mulţumesc. Voi suna. 

— Prea bine, doamnă. 

Augusta încuie ușa în urma lui. 

Apoi deschise lada de voiaj, din care ieși Micky. 

Acesta se bălăbăni pe picioare prin cabină și se aruncă 
pe pat. 

— Isuse Hristoase, am crezut c-o să mor! 

Gemu. 

— Iubitul meu, unde te doare? 

— Picioarele. 

Augusta îi frecă gambele. Mușchii lui Micky erau 
încleștaţi în cârcei. Augusta îi masă gambele cu buricele 
degetelor, simțind căldura pielii lui prin stofa pantalonilor. 
Nu mai atinsese în acest fel un bărbat de multă vreme și 


simţi cum un val de căldura îi urcă în piept. 

Visase deseori cu ochii deschiși, și înainte, și după 
moartea soţului ei, să facă exact ceea ce făcea acum - să 
fugă cu Micky Miranda. Ceea ce o oprise mereu era gândul 
la ceea ce avea să piardă - casă, servitori, alocaţia lunară 
pentru haine, poziţia socială și puterea pe care o exercita 
asupra familiei. Dar acum nu mai avea nimic din toate 
acestea din cauza falimentului băncii, așa că era liberă să 
se abandoneze dorințelor. 

— Apă, spuse Micky stins. 

Augusta îi turnă un pahar de apă din cana de lângă pat. 
Micky se întoarse și se așeză în capul oaselor ca să ia apa, 
apoi o bău pe toată. 

— Mai vrei... Micky? 

El își scutură capul. 

Augusta îi luă paharul. 

— Ti-ai pierdut tabacherele, spuse el. Am auzit tot. Porcul 
ăla de Hugh! 

— Dar ai tu destui bani, zise ea. Apoi arătă spre sticla de 
șampanie din frapieră. Hai să bem! Nu mai suntem în 
Anglia. Ai reușit să scapi! 

Micky se uita fix la pieptul ei. Augusta își dădu seama că 
sfârcurile îi erau tari de excitare și că Micky le vedea 
împungând prin cămașa de noapte de mătase. li venea să-i 
spună „Poţi să le atingi, dacă vrei”, dar ezită. Aveau timp: 
aveau la dispoziţie toată noaptea. Toată călătoria. Tot 
restul vieţii! Dar brusc, nu mai putu să aștepte. Se simţea 
vinovată și îi era rușine, dar voia să-i țină în braţe trupul 
gol, și această dorința era mai puternica decât rușinea. 
Augusta se așeza pe marginea patului. li luă mâna lui 
Micky, i-o duse la buze și o sărută, apoi o puse pe pieptul 
ei. 

Micky o privi mai întâi cu un soi de curiozitate. Apoi 
începu să-i mângâie sânul prin mătasea halatului. Atingerea 
lui era ușoară. Vârfurile degetelor lui se plimbau ușor pe 
sfârcul ei sensibil, iar ea scoase un geamăt de plăcere. Apoi 
Micky îi lua sânul în mână, ridicându-l în căușul palmei și 


frecându-l. Îi prinse sfârcul între arătător și degetul mare și 
strânse. Augusta își închise ochii. Micky strânse și mai tare, 
ca să provoace durere. Apoi, brusc, Micky îi învârti sfârcul 
cu multă răutate, astfel încât Augusta ţipă și se smulse de 
lângă el, ridicând-se în picioare. 

— Curvă bătrână, rânji el, ridicându-se din pat. 

— Nu! spuse ea. Nu! 

— Chiar ai crezut că mă voi însura cu tine! 

— Da... 

— Nu mai ai niciun ban și nicio influență, banca s-a dus 
dracului și ai pierdut până și tabacherele. Ce-aș mai putea 
face cu tine? 

Augusta simţi o durere în piept, ca un cuţit trecându-i 
prin inimă. 

— Ai spui că mă iubești... 

— Ai cincizeci și opt de ani - vârsta mamei mele, pentru 
numele lui Dumnezeu! Ești bătrână și smochinită, și rea, și 
egoistă, și nu m-aș culca cu tine nici dac-ai fi ultima femeie 
de pe pământ! _ 

Augusta simţea că o ia cu leșin. Incercă să se abţină să 
nu plângă, dar nu reuși să se stăpânească. Ochii i se 
umplură de lacrimi și începu să plângă cu suspine 
disperate. Era ruinată. Nu mai avea nici casă, nici bani, nici 
prieteni, iar bărbatul în care avusese încredere o trădase. 
Augusta se întoarse ca să-și ascundă chipul de Micky - nu 
voia ca acesta s-o vadă rușinată și îndurerată. 

— Te rog, încetează, spuse ea. 

— Voi înceta, îi aruncă el. Am o cabină rezervată pe acest 
vas, așa că mă duc acolo. 

— Dar când ajungem în Cordoba... 

— Nu mergi în Cordoba! Te poţi da jos în Lisabona și te 
întorci în Anglia. Nu-mi mai faci nicio trebuinţă! 

Fiecare cuvânt al lui Micky era ca o lovitură. Augusta se 
dădu înapoi, ţinându-și mâinile peste faţă, ca și cum ar fi 
vrut să se apere de ocările lui. Se împiedică de ușa cabinei. 
Disperată să scape de el. Augusta deschise ușa și ieși. 

Aerul îngheţat al nopţii îi limpezi mintea imediat. Se 


purta ca o fetiță neajutorată, nu ca o femeie în toată firea și 
responsabilă. Pentru o clipă nu mai fusese stăpână asupra 
vieţii ei, dar acum voia să recâștige controlul. 

Un bărbat în haine de gală trecu pe lângă ea, trăgând din 
trabuc. Acesta se holba cu uimire la cămașa de noapte a 
Augustei, dar trecu fără să spună ceva. 

Augustei îi veni o idee. 

Intră înapoi în cabină și închise ușa. Micky își îndrepta 
cravata în faţa oglinzii. 

— Vine cineva, spuse ea alarmată. Un poliţist! 

Micky se schimbă imediat la faţă. Rânjetul de pe chip îi 
dispăru, făcând loc unei priviri panicate. 

— Dumnezeule! spuse el. 

Mintea Augustei calcula iute. 

— Suntem încă în spaţiul marin britanic, spuse ea. Poţi fi 
arestat și trimis înapoi într-o barcă a gărzii de coastă. 

Augusta habar nu avea dacă ceea ce spunea era 
adevărat. 

— Trebuie să mă ascund! spuse Micky sărind înapoi în 
lada de voiaj. Închide capacul, repede! 

Augusta trânti capacul lăzii. 

Apoi potrivi închizătoarea ca s-o poată încuia cu cheia. 

— E mai bine acum, spuse ea. 

Se așeză pe pat, privind la lada de voiaj. Conversaţia lor 
îi răsuna iar și iar în urechi. Augusta se pusese într-o poziţie 
vulnerabilă, iar Micky o rănise. Se gândi la felul în care 
acesta o mângâiase. Numai alți doi bărbaţi îi mai atinseseră 
vreodată sânii: Strang și Joseph. Apoi se gândi cum Micky îi 
strânsese și învârtise sfârcul între degete și cum apoi o 
dăduse la o parte împroșcând-o cu cuvinte urâte. Pe 
măsură ce minutele treceau, furia Augustei se domolea, 
transformându-se într-o înnegurată și intensă sete de 
răzbunare. 

Din ladă se auzi vocea înfundată a lui Micky: 

— Augusta! Ce se întâmplă? 

Augusta nu răspunse. 

Micky începu să strige după ajutor. Augusta lua niște 


pături de pe pat și la puse pe ladă ca să acopere strigătele. 

După o vreme, acestea încetară. 

Cu privirea dusă departe, Augusta desfăcu etichetele cu 
numele ei de pe ladă. 

Auzi ușile cabinelor trântindu-se: pasagerii ieșeau din 
cabinele lor și se îndreptau spre restaurant. leșind în largul 
Marii Mânecii, vasul începu să se legene ușor pe valuri. 
Stând îngândurata pe pat, Augusta nici nu simţi cum trecu 
seara. 

Pasagerii se întoarseră la cabine în grupuri de doi sau trei 
între miezul nopţii și ora două. După aceea orchestra încetă 
să mai cânte și pe vas se așternu tăcerea, pe zgomotul de 
fond al motoarelor și al mării. 

Obsedată, Augusta se uita ţintă la lada în care-l închisese 
pe Micky. Aceasta fusese adusă în cabină pe spinarea unui 
hamal zdravăân. Augusta nu putea ridica lada, dar se 
gândea c-o putea împinge. Lada avea mânere de cupru pe 
părţile laterale și chingi de piele pe deasupra și pe 
dedesubt. Augusta apucă una dintre chingile de pe capac și 
trase, răsturnând lada pe o parte. Apoi lada se rostogoli și 
căzu cu zgomot cu fundul în sus. Micky începu să strige din 
nou, așa ca Augusta acoperi iar lada cu pături. Aștepta să 
vadă dacă vine cineva să vadă ce fusese acel zgomot, dar 
nu auzi pe nimeni. Micky încetase și el să strige. 

Augusta apucă din nou curelele lăzii și trase de ele. Lada 
era foarte grea, dar Augusta putea s-o urnească de pe loc 
câţiva centimetri de fiecare dată. După fiecare sforţare, se 
oprea să se odihnească. 

Îi luă cam zece minute să mute lada până la ușa cabinei. 
Apoi își puse ciorapii, cizmele și haina de blana și deschise 
ușa cabinei. 

Pe punte nu era nimeni. Călătorii dormeau și nu se vedea 
niciun membru al echipajului care să patruleze pe punte. 
Vasul era luminat cu becuri electrice slabe, iar pe cer nu se 
vedea nicio stea. 

Augusta trase lada peste pragul ușii și se opri din nou să 
se odihnească. 


Apoi îi fu mai ușor, pentru că puntea era alunecoasă din 
cauza zăpezii. Zece minute mai târziu, lada se afla lângă 
parapetul vasului. 

Partea cea mai grea de-abia acum urma. Apucând una 
dintre chingi, Augusta ridică un capăt al lăzii, încercând s-o 
pună în picioare. La prima încercare, scăpă lada. Zgomotul 
pe care aceasta îl făcu la contactul cu puntea i se păru 
foarte puternic Augustei, dar din nou nu veni nimeni să 
vadă ce se întâmplă: pe navă se auzeau mereu tot felul de 
zgomote intermitente, în timp ce coșurile vasului scuipau 
fum, iar coca brăzda valurile. 

A doua oară, Augusta făcu o sforțare mai serioasă. Puse 
un genunchi pe punte, prinse de curele cu amândouă 
mâinile, și ridică lada încet. Când lada era înclinată la 
patruzeci și cinci de grade, Micky se mișcă înlăuntrul ei, 
greutatea corpului său căzând spre fundul lăzii, astfel încât 
lada putu fi ridicată foarte ușor în poziţie dreaptă, pe 
laterală. 

Augusta înclină lada din nou, sprijinind-o de parapet. 

Ultima parte avea să fie cea mai grea. Augusta se aplecă 
și apucă chinga de pe fundul lăzii. Trase adânc aer în piept 
și ridică. 

Nu trebuia să susţină toată greutatea lăzii, pentru că 
celălalt capăt se sprijinea de balustradă, dar tot îi trebui 
toată forța ca să ridice lada câţiva centimetri deasupra 
punţii. Degetele îngheţate îi alunecară însă pe ladă și 
Augusta o scăpă. 

Își dădu seama că nu era în stare să ridice lada singură. 

Amorţită și sleita de puteri, stătu să-și tragă sufletul. Nu 
putea să se dea bătută. Se chinuise atâta să aducă lada 
până aici. Trebuia să mai încerce. 

Se aplecă și apucă din nou curelele. 

Micky vorbi din nou: 

— Augusta, ce faci? 

Augusta răspunse în șoaptă, răspicat: 

— la amintește-ţi cum a murit Peter Middleton, spuse ea. 

Făcu o pauză. Din ladă nu se auzi niciun răspuns. 


— Așa o să mori și tu, spuse ea. 

— Nu, te rog, Augusta, iubirea mea! imploră el. 

— Apa va fi mai rece și o să-i simţi gustul sărat când îţi 
va umple plămânii, dar acum o să cunoști și tu groaza lui 
când ai să simţi moartea strângându-te de gât. 

Micky începu să ţipe: 

— Ajutor! Ajutor! Să mă ajute cineva! 

Augusta apuca chingile lăzii și ridică cu toate forţele. 
Fundul lăzii se dezlipi de pe punte. Dându-și seama ce se 
întâmplă, Micky începu să strige îngrozit cât de tare putea, 
iar vocea lui se auzi peste zgomotul de fond al motoarelor 
și al valurilor. Cineva avea să vină în curând. Augusta făcu 
o nouă sforţare. Ridica fundul lăzii la nivelul pieptului, 
epuizată, simțind că nu mai poate. Din ladă se auzeau 
zgomote disperate, căci Micky se zbătea înnebunit să scape 
din lada. Augusta închise ochii și împinse lada, strângând 
din dinţi. Încordându-se din toată fiinţa ei, simţi ceva 
cedând în musculatura spatelui și scoase un țipăt de 
durere, dar continua să ridice. Fundul lăzii era acum mai 
sus decât capacul acesteia, și lada aluneca vreo câţiva 
centimetri pe parapet, dar se înțepeni. Durerea de spate a 
Augustei era aproape insuportabilă. Strigătele lui Micky 
puteau trezi din somnul său în orice moment vreun călător 
pe jumătate beat. Augusta știa ca nu mai are puteri decât 
pentru o singură sforțare. Nu avea voie să dea greș. Işi 
adună forțele, își închise ochii, și, scrâșnind din dinţi din 
cauza durerii de spate, ridică din nou. 

Lada aluneca încet pe balustrada, apoi căzu în gol. 

Din ladă se auzi un ţipat prelung care muri în noapte. 

Augusta se prăbuși pe parapet, aplecându-se ca să își 
calmeze puţin durerea îngrozitoare de spate, și privi lada 
cea mare cazând încet și legănându-se prin aer în mijlocul 
fulgilor de nea. Aceasta căzu în apă cu un zgomot greu de 
stropi și se scufundă. 

O clipă mai târziu, lada ieși din nou la suprafaţă. Augusta 
socoti că aceasta mai avea să plutească puţin timp. Simţea 
dureri de spate atroce și își dorea mai mult ca orice să se 


poată întinde, dar rămase aplecată peste balustradă, 
privind lada care se legăna pe luciul apei. Apoi, aceasta nu 
se mai văzu. 

Augusta auzi o voce de bărbat lângă ea. 

— Cred că am auzit pe cineva strigând după ajutor, 
răsună glasul îngrijorat. 

Augusta se adună rapid și se întoarse, dând cu ochii de 
un tânăr politicos îmbrăcat într-un halat de mătase și cu un 
șal la gât. 

— Eu eram, spuse ea, silindu-se să zâmbească. Am avut 
un coșmar și m-am trezit ţipând. Am ieșit aici să-mi 
limpezesc mintea. 

— Aha. Sunteţi sigură că totul e în regulă? 

— Foarte sigură. Sunteţi foarte amabil. 

— Bine. Noapte bună, atunci. 

— Noapte bună. 

Tânărul intră din nou în cabina lui. 

Augusta se întoarse și privi marea. Peste câteva 
momente avea să se întoarcă clătinându-se în pat, dar 
acum voia să mai privească marea încă puţin. Işi închipui 
cum apa avea să năvălească în lada prin deschizăturile 
înguste, umplând-o încet. Nivelul apei urma să crească 
centimetru cu centimetru pe lângă trupul lui Micky, în timp 
ce acesta avea să se zbată să deschidă lada. Atunci când 
apa avea să-i ajungă la nas și la gura, Micky va încerca să- 
și ţină respiraţia cât timp putea. Dar în cele din urma avea 
să deschidă gura larg fără să vrea și apa rece și sărată 
urma să-i năvălească pe gură și în gât, umplându-i 
plămânii. Micky o să se zbată încă puţin, chinuit de durere 
și spaimă, apoi mișcările lui o să devină tot mai slabe; la un 
moment dat totul va deveni negru și apoi Micky avea să 
moară. 


6 


Hugh era absolut epuizat de oboseală, când în sfârșit se 
dădu jos din tren în gara Chingford. Deși era nerăbdător să 


se prăbușească în pat, se opri pe podul de deasupra liniei 
ferate, acolo unde Micky îl împușcase pe Tonio în acea 
dimineața, își scoase pălăria și rămase acolo un minut, cu 
capul descoperit sub fulgii de nea, și își aminti de prietenul 
lui în anii de copilărie și la vârsta maturității. Apoi o luă spre 
casă. 

Se întreba cum aveau să influenţeze toate aceste 
evenimente atitudinea Ministerului de Externe față de 
Cordoba. Până acum poliţia nu reușise să-l prindă pe Micky. 
Dar, indiferent dacă avea să îl prindă sau nu, Hugh putea 
exploata faptul că fusese martor la crimă. Ziarele ar fi dat 
orice să poată relata povestea, așa cum se întâmplase ea, 
minut cu minut. Publicul urma să fie revoltat de faptul că un 
diplomat străin putea să comită o crimă ziua în amiaza 
mare, și membrii parlamentului aveau să ceară probabil un 
răspuns. Faptul că Micky era un criminal putea să 
compromită șansele lui Papa Miranda de a fi recunoscut de 
guvernul britanic. Asta putea să convingă Ministerul de 
Externe să sprijine familia Silva pentru a pedepsi familia 
Miranda și pentru a primi o compensație pentru investitorii 
britanici care pierduseră bani în societatea Port Santamaria. 

Cu cât Hugh se gândea mai mult la aceste lucruri, cu atât 
era mai încrezător. 

Spera s-o găsească pe Nora dormind la întoarcerea 
acasă. Nu avea chef s-o audă plângându-se că avusese o zi 
îngrozitoare, izolată în satul acesta de la capătul lumii, fără 
să aibă pe cineva care s-o ajute să se îngrijească de cei trei 
băieți neastâmpăraţi. Hugh nu voia decât să se poată vâri 
în așternut și să închidă ochii. A doua zi avea să chibzuiască 
asupra evenimentelor care se întâmplaseră astăzi și să 
socotească ce efecte urmau să aibă acestea asupra lui și a 
băncii. 

Fu prin urmare dezamăgit să vadă lumină după perdelele 
casei când intră pe aleea mărginită de grădiniţă. Asta 
însemna că Nora nu dormea. Hugh descuie ușa cu cheia și 
intră în prima odaie. 

Fu uimit să-i vadă pe cei trei băieţi stând unul lângă altul 


pe canapea, îmbrăcaţi în pijamale și uitându-se la o carte 
cu poze. 

Și la fel de uimit fu s-o vadă în mijlocul lor pe Maisie, 
citindu-le din carte. 

Cei trei băieţi săriră și alergară spre el. Hugh îi îmbrăţișa 
și îi sărută pe fiecare: întâi pe cel mai mic, Sol, apoi pe 
Samuel, și în cele din urmă pe cel de unsprezece ani, Toby. 
Băieţii cei mici jubilau de bucurie să-l vadă pe Hugh, dar 
chipul lui Toby exprima altceva. 

— Ce e, bătrâne? îl întrebă Hugh. S-a întâmplat ceva? 
Unde e mama? 

— S-a dus la cumpărături, zise el și izbucni în plâns. 

Hugh îl luă în braţe pe băiat și se uita la Maisie. 

— Am ajuns aici în jur de patru, spuse ea. Nora trebuie să 
fi ieșit la scurt timp după dumneata. 

— l-a lăsat singuri? 

Maisie încuviinţă. 

Hugh simţi cum îi urcă sângele la cap de furie. Copiii 
fuseseră lăsaţi singuri cea mai mare parte a zilei. Ar fi putut 
să se întâmple orice. 

— Cum a putut face una ca asta? întrebă el cu 
amărăciune. 

— Ai un bilet. 

Maisie îi dădu un plic. 

Hugh îl deschise și citi mesajul telegrafic: ADIO. 

Maisie zise: 

— Plicul nu era închis. Toby a citit biletul și mi l-a arătat și 
mie. 

— Greu de crezut, spuse Hugh. 

Dar de îndată ce rosti cuvintele, își dădu seama că nu era 
deloc adevărat: de fapt era foarte ușor de crezut. Nora 
pusese mereu dorințele ei mai presus de orice altceva în 
viaţă. lar acum își abandonase copiii. Hugh se gândi că 
aceasta se dusese precis la cârciuma tatălui ei. 

lar din mesaj se înţelegea că nu avea nicio intenţie să se 
întoarcă. 

Hugh nu știa ce să simtă. 


Prima lui grijă erau băieţii. Era important să nu îi supere 
și mai mult. Hugh își puse la o parte sentimentele pentru 
moment. 

— Băieți, e foarte târziu, spuse el. E timpul să mergeţi la 
culcare. Hai! 

Îi luă și îi conduse în sus pe scări. Sol și Samuel 
împărțeau o cameră, dar Toby avea camera lui. Hugh îi 
puse pe cei mici în pat, apoi trecu în camera celui mai 
mare. Se aplecă asupra lui să-l sărute. 

— Doamna Greenbourne e o femeie de tare de treabă, 
spuse Toby. 

— Știu, îi răspunse Hugh. A fost soţia celui mai bun 
prieten al meu, Solly. Dar ela murit. 

— E și foarte drăguță. 

— Așa ţi se pare? 

— Da. Mama vine înapoi? 

lată întrebarea de care se temuse Hugh. 

— Sigur că vine înapoi, răspunse el. 

— Cu adevărat? 

Hugh ofta. 

— Ca să fiu sincer, bătrâne, nici eu nu știu. 

— Dacă nu vine înapoi, o să ne îngrijească doamna 
Greenbourne? 

Hugh se gândi la capacitatea copiilor de a pune degetul 
pe rană. Dar evită răspunsul. 

— Lucrează la un spital. Are zeci de pacienţi în grijă. Nu 
cred că ar avea timp să aibă grijă și de încă trei băieţi. Dar 
acum, gata cu întrebările! Noapte bună! 

Toby nu părea convins, dar nu stărui. 

— Noapte bună, tată. 

Hugh suflă în lumânare și ieși din odaie, închizând ușa. 

Maisie îi pregătise o cacao. 

— Sunt sigură că ai prefera niște coniac, dar se pare că în 
casa asta nu se găsește așa ceva. 

Hugh zâmbi. 

— Noi, cei mărunți din clasa de mijloc, nu ne permitem să 
bem băuturi spirtoase fine. E bună și cacaua. 


Pe o tavă erau cești și o carafă, dar niciunul din ei nu se 
mișcă să le ia. Stăteau amândoi în mijlocul camerei 
uitându-se unul la altul. Maisie spuse: 

— Am citit despre crima în ziarul de după-amiază și am 
venit aici să mă asigur ca ești teafăr. l-am găsit pe copii 
singuri și le-am dat de cină. Apoi te-am așteptat pe 
dumneata. 

Schiţă un zâmbet resemnat și supus, care arăta că ceea 
ce avea să se întâmple imediat după asta depindea de 
Hugh. 

Dintr-odată, acesta începu să tremure. Se sprijini de 
spătarul unui scaun. 

— Am avut o zi!... spuse el clătinându-se. Mă simt cam 
ciudat. 

— Ar trebui să te așezi. 

Brusc, pe Hugh îl cotropi un val de iubire pentru Maisie. 
În loc să se așeze, își încolăci braţele în jurul acesteia. 

— Strânge-mă tare, o rugă el. 

Maisie îl strânse la pieptul ei. 

— Te iubesc, Maisie. Te-am iubit întotdeauna. 

— Știu, spuse ea. 

Hugh o privi în ochi. Aceștia erau plin de lacrimi, și Hugh 
văzu cum o lacrimă izvori din ochiul lui Maisie și se scurse 
pe obrazul ei. Hugh îi sorbi lacrima sărutând-o. 

— După atâţia ani... spuse el. După atâţia ani... 

— lubește-mă în seara asta, Hugh, îl rugă ea. 

El dădu din cap. 

— Şi în toate nopţile de acum înainte. 

Apoi o sărută din nou. 


EPILOG 
1892 


Din ziarul The Times: 


DECESE 

Contele de Whitehaven, fost director al Băncii 
Pilaster, a încetat din viață după o boală 
îndelungata, în ziua de 30 mai, la reședința să din 
Antibes, Franţa. 


— A murit Edward, spuse Hugh, scoțându-și nasul din 
ziar. 

Maisie stătea lângă el în vagonul de tren, îmbrăcată într- 
o rochie de vară galben-închis cu buline roșii și cu o 
pălărioară cu panglici galbene de tafta. Mergeau la Școala 
Windfield, pentru festivitatea de sfârșit de an. 

— A fost un escroc împuţit, dar maică-sii tot o să-i fie 
greu fără el, spuse Maisie. 

Augusta și Edward locuiseră împreună în sudul Franţei în 
ultimele optsprezece luni. În ciuda a tot ceea ce făcuseră, 
sindicatul le dădea aceeași alocaţie lunară de care 
beneficia restul membrilor familiei Pilaster. Amândoi erau 
invalizi: Edward avea sifilis în stadiu terminal, iar Augusta 
suferea de hernie de disc și își petrecea cea mai mare parte 
a timpului într-un scaun rulant. Hugh auzise că, în ciuda 
bolii, Augusta se impusese ca regină neîncoronată a 
comunităţii englezești care locuia în părţile acelea - făcea și 
desfăcea căsătorii, media conflicte, organiza evenimente 
sociale și stabilea reguli de societate. 

— Edward a iubit-o nespus pe maică-sa, spuse Hugh. 

Maisie se uita nedumerita la el. 

— De ce spui asta? 

— E singurul lucru bun la care mă pot gândi în legătură 
cu el. 


Maisie se uită cu drag la Hugh și îi dădu o sărutare pe 
nas. 

Trenul intră suflând din greu în gara Windfield și cei doi 
coborâră. Toby termina primul său an la Şcoala Windfield, 
iar Bertie ultimul. Era o zi caldă cu soare puternic. Maisie își 
deschise umbrela de soare - aceasta era făcută din aceeași 
mătase cu buline ca și rochia - și o luară înspre școală. 

Școala se schimbase mult în cei douăzeci și șase de ani 
de când o părăsise Hugh. Vechiul director, domnul Poleson, 
murise demult și în curtea școlii i se ridicase o statuie. Noul 
director încă mai ridica ameninţător faimosul băț căruia i se 
spunea dintotdeauna Dungata, dar îl folosea mult mai rar. 
Dormitorul clasei a patra era tot în fosta lăptărie de lângă 
capela de piatră, dar se construise și o altă clădire, în care 
încăpeau toţi elevii școlii. Se făcuseră progrese și în 
domeniul educaţiei: pe lângă latină și greacă, Toby și Bertie 
învățau și matematică și geografie. 

II întâlniră pe Bertie în curtea școlii. Acesta era mai înalt 
decât Hugh deja de un an, doi. Era un băiat serios, silitor și 
bine-crescut - la școală nu intra mereu în bucluc, așa ca 
Hugh. Semăna cu cei din neamul mamei, familia 
Rabinowicz, și lui Hugh băiatul îi amintea de Dan, fratele lui 
Maisie. 

Bertie o sărută pe maică-sa și îi dădu mâna lui Hugh. 

— E puţină hărmălaie, spuse el. N-am avut destule 
exemplare din imnul școlii și clasa a patra inferioară nu mai 
termină cu scrisul textului. Trebuie să merg să-i zoresc. Ne 
vedem după festivitate! 

Plecă grăbit. Hugh privi în urma lui cu multă dragoste, 
gândindu-se nostalgic cât de importantă ni se pare școala, 
până terminăm cu ea. 

Apoi îl întâlniră pe Toby. Băieţii mai mici nu mai erau 
obligaţi să poarte jobene și fracuri: Toby era îmbrăcat într-o 
haină scurtă și purta o pălărioară de pai. 

— Bertie mi-a zis că pot să iau ceaiul cu voi în camera lui 
după festivitate, dacă nu vă deranjează. Sunteţi de acord? 

— Sigur ca suntem de acord, râse Hugh. 


— Mulţumesc, tată! 

Toby pleca alergând. 

În sala de festivități, Maisie și Hugh avură surpriza să-l 
întâlnească pe Ben Greenbourne, care arăta îmbătrânit și 
părea cam slăbit. Maisie, directă cum era ea de felul ei, îi 
spuse: 

— Bună ziua, ce vă aduce pe aici? 

— Nepotul meu e reprezentantul elevilor! răspunse el 
morocănos. Am venit să-l văd și să îi aud cuvântarea. 

Hugh era uimit. Bertie nu era nepotul lui Greenbourne, și 
bătrânul o știa prea bine. Oare vârsta înaintată îl îmbunase? 

— Staţi jos lângă mine, le ordonă Greenbourne. 

Hugh se uită la Maisie. Aceasta ridică din umeri și se 
așeză, iar Hugh făcu la fel. 

— Aud că v-aţi căsătorit, spuse Greenbourne. 

— Luna trecută, spuse Hugh. Prima mea soţie nu s-a 
opus divorţului. 

Nora trăia cu un negustor de whisky, iar detectivul 
angajat de Hugh reușise să dovedească adulterul în mai 
puţin de o săptămână. 

— Eu nu aprob divorţul, spuse Greenbourne sec. Apoi 
oftă... Dar sunt prea bătrân ca să le mai spun altora ce să 
facă. Secolul e aproape pe sfârșite. Viitorul e al vostru. Vă 
doresc mult noroc în viaţă. 

Hugh îi lua mâna lui Maisie și i-o strânse. 

Greenbourne se întoarse spre Maisie. 

— ÎI veţi trimite pe băiat la universitate? 

— Nu-mi permit, spuse Maisie. Şi așa a fost destul de 
greu cu taxa pentru școală. 

— Mi-ar face plăcere să plătesc eu, spuse Greenbourne. 

Maisie era surprinsă. 

— Sunteţi foarte amabil, spuse ea. 

— Ar fi trebuit să fiu mai amabil cu mulţi ani în urmă, 
răspunse el. Eu mereu te-am desconsiderat pe dumneata, 
crezând că vânezi averea fiului meu. A fost una dintre 
greșelile mele. Dacă umblai numai după bani, nu te-ai fi 
căsătorit cu tânărul domn Pilaster aici de față. M-am înșelat 


asupra dumitale. 

— Nu mi-aţi făcut niciun rău, spuse Maisie. 

— Totuși, am fost prea aspru. Nu am multe regrete în 
viață, dar acesta este unul dintre ele. 

Băieții de școală începură să intre cu rândul în sală, cei 
mici luând loc pe podea în faţă, iar cei mai mari pe scaune. 

Maisie îi spuse lui Greenbourne: 

— Acum Hugh l-a adoptat legal pe Bertie. 

Bătrânul își întoarse ochii pătrunzători spre Hugh. 

— Bănuiesc că dumneata ești tatăl adevărat, spuse el 
fără înconjur. 

Hugh încuviinţă. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama demult. Dar n-are a face. 
Băiatul crede că eu sunt bunicul lui, și asta îmi dă anumite 
responsabilităţi. Tuși jenat și schimbă subiectul: Aud că 
sindicatul va plăti niște dividende. 

— Așa e, spuse Hugh. 

Acesta reușise în cele din urmă să vândă toate activele 
Băncii Pilaster, iar sindicatul care salvase banca obținuse 
un mic profit. 

— Toţi membrii vor primi aproximativ cinci la sută din 
investiţia pe care au făcut-o. 

— Bine lucrat! Nu credeam că o veţi scoate la capăt. 

— Am reușit mulţumită guvernului cordobez. Aceștia au 
cedat toate bunurile familiei Miranda societăţii Port 
Santamaria, și asta a făcut ca obligaţiunile să câștige puţin 
în valoare. 

— Ce s-a ales de tipul ăla, Miranda? Era o canalie. 

— Micky? Corpul lui a fost găsit închis într-o lada de voiaj 
eșuată pe o plajă de pe Isle of Wight. Nu s-a aflat niciodată 
cum a ajuns acolo sau de ce acesta era închis în ea. 

Hugh fusese chemat să ajute la identificarea cadavrului: 
era important să se stabilească faptul că Micky murise, 
astfel încât Rachel să se poată căsători în sfârșit cu Dan 
Robinson. 

Un școlar împărțea tuturor părinţilor și rudelor prezente 
foi de hârtie cu imnul școlii scris de mână în cerneală. 


— Și dumneata? îl întrebă Greenbourne pe Hugh. Ce ai 
de gând după ce se dizolvă sindicatul? 

— Chiar voiam să vă cer sfatul asupra acestui lucru, 
spuse Hugh. Aș vrea să deschid o noua bancă. 

— Cum? 

— Să lansez acţiuni la Bursa de Valori: Pilasters Limited. 
Ce părere aveţi? 

— Este o idee îndrăzneață, dar dumneata ai fost mereu 
un original! Greenbourne rămase puţin gânditor. Chestia 
amuzantă este că dumitale falimentul băncii ţi-a adus în 
cele din urmă o creștere a reputației, pentru că te-ai 
descurcat cum te-ai descurcat. La urma urmei, cine ar 
putea fi mai demn de încredere decât un bancher care a 
reușit să-și plătească toţi creditorii chiar și după ce a dat 
faliment? 

— Deci... credeţi că ar merge? 

— Sunt sigur de asta. S-ar putea să investesc și eu în ea. 

Hugh dădu din cap recunoscător. Era important pentru el 
ca Greenbourne să agreeze ideea. Toţi cei din lumea 
financiara îi cereau părerea, și aprobarea lui însemna mult. 
Hugh  socotise ca planul lui era plauzibil, dar 
binecuvântarea lui Greenbourne fu hotărâtoare. 

Toată lumea se ridică în picioare în momentul în care în 
sală intră directorul școlii urmat de corpul profesoral, de 
oaspetele de onoare - un membru liberal al parlamentului - 
și de Bertie, care era reprezentantul elevilor. Luară loc toți 
pe estradă, apoi Bertie veni la tribună și spuse cu o voce 
sonoră: 

— Să cântam împreună imnul școlii. 

Hugh o privi cu colţul ochiului pe Maisie și zâmbi mândru. 
Primele acorduri familiare ale cântecului răsunară din pian 
și începură cu toţii să cânte. 


O oră mai târziu, Hugh îi lăsă pe Maisie și pe băieţi 
servind ceaiul în camera lui Bertie și se strecura prin curtea 
de squash în Bishop's Wood. 

Era foarte cald, la fel ca în acea zi, cu douăzeci și șase de 


ani în urmă. Pădurea arăta la fel, liniștită și jilavă în umbra 
mestecenilor și a ulmilor. Hugh își aminti de cărarea care 
ducea către baltă și o găsi imediat. 

Nu cobori pe peretele carierei - nu mai era destul de 
sprinten pentru asta. Se așeză pe buza acesteia și aruncă o 
pietricică în lac. Aceasta sparse nemișcarea apei și formă 
clipociri de cercuri perfecte. 

Hugh era singurul care rămăsese dintre toţi, în afară de 
Albert Cammel, care trăia departe, în Colonia Capului. Toţi 
ceilalți erau morţi: Peter Middleton ucis în acea zi, Tonio 
împușcat de Micky în Ajunul Crăciunului în urmă cu doi ani; 
Micky însuși înecat într-o ladă de voiaj, iar acum Edward, 
răpus de sifilis și înmormântat într-un cimitir din Franţa. Lui 
Hugh îi părea că un spirit rău ieșise din adâncuri în acea zi 
din 1866 și se strecurase în vieţile lor, trezind în ei toate 
acele pasiuni înnegurate care le otrăviseră viața - ură, 
lăcomie, egoism, cruzime, născând minciună, ruină, boală 
și crimă. Dar acum totul se terminase. Datoriile erau plătite. 
Dacă într-adevăr existase vreun spirit rău, acesta se 
întorsese în fundul lacului. lar Hugh supravieţuise. 

Se ridică. Era timpul să se întoarcă la ai lui. O porni spre 
școală, apoi întoarse privirea în urmă o ultimă dată. 

Unduirile provocate de piatra aruncată dispăruseră cu 
totul, iar suprafaţa apei era din nou absolut nemișcată. 


MULTUMIRI 


Pentru generosul ajutor pe care mi l-au dat la scrierea 
acestei cărţi, le mulțumesc următorilor prieteni, rude și 
colegi: Carole Baron, Joanna Bourke, Ben Braber, George 
Brennan, Jackie Farber, Barbara Follett, Emanuele Follett, 
Katya Follett, Michael Haskoll, Pam Mendez, M.J. Orbell, 
Richard Overy, Dan Starer, Kim Turner, Ann Ward, Jane 
Wood, Al Zuckerman 

Ken Follett 
16 martie 1993