Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0042

DN 


co 
A 





LEON VIORESCU : PEISAJ 


în acest număr: D. NANU, VASILE SAVEL, MIRCEA RADULESCU, SYLVIUS ROLANDO, VIRGINIA GHEORGHIU, 
PAUL FORT, ALEXANDRU COLORIAN, V. V. STANCIU, ION BAILĂ, EMIL, RIEGLER, 
NICULAE GRECU, RUD. A. ANAPP, N. N. TONITZA şi PERPESSICIUS, 


An. XLiil Nr, 42. 


19 Octombrie 1927 Lei 5 











UNIVERSUL LITERAR 





POEME 


MORMINTE FARA CRUCI... 


Vorminte fără cruci, mozminte părăsite 

La margini de păduri, la margine de drum, 
Morminte fără cruci. doar luna vă îrimite 
în nopţi târzii şi reci ghirlănzi fără parfum... 


Cu brumă şi cu ploi coboară  toamna'n ţară, 
Coboară toamna iar, cu-al frunzelor şivoi ; 

Iar plopii rari şi trişti pe rând îşi scuturară 
Sărmanul lor prinos de lacrămi peste voi, 


Și nici o mână nu s'a “intins tremnrătoare 
S'arunce peste voi a floare, semn pios; 

De n'ar fin cer o stea lumina să'şi coboare 
Voi n'ați avea măcar o candelă prinos... 


Vor trece nopți pustii cu vânt, cu îrig, cu ploaie, 
Şi voi veţi sta mereu sub zări făr-adăpost; 
Ce-i pasă vieței largi de nişte muşuroaie 
Părăginite“n veci şi fără nici un rost.,, 


O: Ştiu! Voi aşteptaţi să fie primăvară. 
Să treacă iarna grea cu vilor şi năluci, 
Ca peste voi din nou flori multe să răsară, 
Morminte îără flori. morminte fără cruci! 


SE COBOARA TOAMNA... 


Crisanteme pale. albe crisanteme 
Năpădit-au strada unde plâng castanii... 
Se eoboarii toamna marcă mai devreme 
Părcă mai devreme decât în toți anii | 


Aruncând tristeţe peste mahalale 

Cu pierdute'n ceaţă ul:ți şi răscruci, 
Stau cu noaptea'n aripi ciorile fatale 
Pe clopotniți strâmbe şi ciuntite cruci,.. 


Stau ca visuri negre ciorile iuneste, 
Stau ca nişte cioclii legănând mereu 
Gânduri de'mtuneric asvâtlițe peste 
'Poată'nfiorarea sufletului men... 


Şin melancolia gândurilor mele, 


_ Străjuită'm taină de castaniitn şir, — 


Răspândind pariumul trist de tutănele 
Se filtrează toamna cantrun cimitir ! 


MIRCEA RADULESCU 





UNIVERSUL LITERAR 


PAUL FORT. 


Cumetrii Regelui Ludovic 


Actul VI: în castelul Pessis-lcs-Tours 


Ludovic al AL, regele Franţei, a pri. 
cinuit, ca prinţ moştenitor, o mulțime 
de supărări tatălui său. Carol al VII. 
A mers până a comnlota răsturnarea 
de pe tron a părintelui său. cu o parte 
din nobilii țărei, încât de supărare, bie- 
tul rege. urmărit de frica de a nu îi o- 
trăvit de snionii fiului său cari mişu- 
nau împrejuru-i, nevăzuţi, — muri de 
foame şi de 'supărare la 22 Iulie 1461. 
Urmând tatălui său, Carol VII. — Lu- 


'dovic XI sa înconiurat de oameni răi, 


fără scrupule, aceiaşi cu care complo- 
tase împotriva tatălui său. Cum era şi 
firese, domnia lui sa menținui prin te- 
roare, fiind căpătată prin violenţă. 

In scena ultimă, a moriei lui Ludovic 
XI. autorul subliuiază ce stranie impe- 
rechere de calități şi. de defecte a fost 
Ludovic al XI ca om si câte nenorociri 
a costat pe tară cruzimea lui şi a „cu- 
metrilor" de care se înconjurase şi prin 
ochii cărora el era devbrins să vadă to 
tul.. Siântul ermit. Francois de Paule, 
împărtăşindu-l în, clipa agoniei şi în- 
vestind pe tânărul său fiu. Carol al VUl 
(abia de 15 ani) cu puterile regale, 


spune cu curaj, pentru toate timpurile 


și toate ţările : că o țară se poate lipsi 
de a mai repeta experiența domniei u- 
nui monarh dezechilibrat care şi-a îu- 


el chiar superior ca inteligență, dacă 
nu-i superior şi ca cumpănire şi inimă, 
îi lipseste axa care îl fixează pe un 
tron, Si Ludovic XI a fost ca rege a- 
ceia ce promitea ca prinţ moştenitor: 
duplicitate. desfrâu, cruzime şi Supers- 
titie religioasă. 

O singură calitateavea şi aceia o moş- 
tenise dela taică-său, sugrumată de n 
sumedenie de cusururi: sentimentul de 
întregire teritorială a Franţei şi grija 
de a o păstra: iată o excepţie care îi 
mai iartă din năcate. dar nu-i încuvi- 
inţează dorinta de a se mai întoarce pe 
pământ sub altă incarnaţie, — cum ce- 
rea el Sfântului Francois de Paule să 
obțină. deia Dumnezeu 

Mizerile făcute tatălui său ca prin- 
cive mosteniton. îl îndemnau în aju- 
nui morţii să caute târgueli, complici- 
tăți cu cerul, după cum în viaţă le prac- 
ticase cu ladul si oamenii întunericului, 
In scena următoare se vede şi ce fel de 
prieteni sunt acestia când protectorul 
lor moare. Dificilul rol. atât de com- 
plex sufleteste, care trebue să închipu- 
iască pe Ludovic al XI în versiunea ui 
Paul Fort. sa  încredintat maestrului 
Nottara, iar rolul sfântului ermit Fran- 
cois de Paule. probabil se va da d- lui 
Calboreanu. 


ceput ucenicia lui ca 


SCENA 1 


(Sineur in scenă mai întâi Maestrul 
Armould, astrologul regelui; apoi Jean 
Coictier, medicul regelui.  'Pristan Er- 
mitul, Olivier le Dain si mai târziu Sir 
de Commines. 

La ridicarea cortinei. Maestrul  Ar- 
nould, în halatul său de astrolog, stă în 
fața ferestrei deschise. Cercetează ce- 
rul înstelat. Duvă o tăcere). 


Maestrul Arnould — Nu: cerul numai 
are nimic să-i snue. (o pauză) lacă și 
aurora în curând. 

(ntră prin dreapta [ean Coictier, Tri- 
sian si Olivier). 

Coictier. (Se apropie şi trânteşte o 
mână aspră neste umărul astrologului), 
Marte, Jupiter şi Saturn. sunt ei încâr- 
ligaii, maestre Arnould ? 

Arnould. — Cerul nu-i mai prezice 
nimic, (frecându-şi umărul). Doamne! 
Mult mai eşti din topor, domnule Coie 
tier... 

Coictier. — Cerul! Ti-a vorbit vre- 
odată şi dumitale, negustor de mărun- 
țişuri ceresti ! 


Arnould. — Vindeam regelui fertile 
Caictier. (înălțând din umer:). Pheuh! 
Arnould. — Si dumneata. doctorii, 
Coictier, — Mai nutia iluzorii... 
Armnouid, — Nu mai puţin iluzorii... 


Coictier. — De unde ştii ? 

Amould (arătând cerul. Dar, dum- 
neata de unde stii? 

Olivier. — Sfaturi bune, cu temei, 
bunuri pământesti. „iată ce-i videam eu.. 
gratis aşi putea zice, căci dacă ar fisă 
mă pândesc la ce-am primit... 

Pristan. — De trei ori contel.. ştii 


să și haz? 
Armvuld. -- Cât despre statuzile du- 


complatist, Fie 


mitale, mestere Olivier. sto dai dracului 
de doctorie. 

Coictier. — Stele mai filante ca unt- 
delemnul.. : 

Olivier. — Destul ! 

Ţristan. —Poliţia straiei mele i-a fost 
în toată vremea paza lui, şi ce mi-a 
dat în schimb? Nimic decât simbria 
slujbei ! 


Olivier. — Plânge-te : zece scuzi pe zi, 
de fiecare snânzurătoare ! 
Coictier (cu amărăciune), — De care 


domnul mareşal al drumurilor nu se 


mai lipsea ! La dracu! De multe ramuri! 


i-ai mai agăţat. 

'Pristan (pata să se arunce asupra lui 
Coietier se stăpâneşte în ultimul moment 
şi zice numai :) Pedant! 


Coicţier. —- Eu, Jean Coictier, 'care 
lam scăpat de moartea groaznică de 
sute şi sute de ori, rămân un om sărac. 

Ţristan (nemai stăpânindu-se, către 
Coictier. care stă imobil. —  Ticălos 
sgârcit, veniturile a trei provincii nu ar 
(i fost de ajuns să plătească  reţetele 
tale hursuze. Durerile lui, uşoare  di- 
mineaţa, prinir'o mare taină se înrăută- 
țeau seara. I le mutai ca pe nişte mingii 
(toți râd). 

Olivier. — Eh ! haide, haide, bine vă 
mai stă să vă dați secretele pe faţă ; 'mi- 
cile noastre lefuri sunt întocmite şi în- 
cheiate cu casa monseniorului Dauphin. 
De-ar rărosa odată mai curând şi acest 
Undecimus ! Am fi înştiințaţi la timp şi 
locurile roastre ar fi bune. 

Pristan, — Il auziţi, bune! Al lui e 
bun, Slugarnic, perucar., ambasador ! 

Olivier (rece). — Bune? Vreau să 
spun că ar fi si mai bune dacă am voi... 

Coictier, — Regele, Domnilor, nu mai 
are mult de trăit. 

(Toţi se stzâug în jurul lui, cere), Nisi 


mai' mult nici mai puțin decât.. câte mi- 
nute sunt într'o zi! Dar noi putem să 
grăbim ceasul 

Tristan. — Cum ? 

Co.cţier. — Făcându-l să vorbească. O 
vorbărie mai... înfuriată, bine coudusă, 


bine aţâţată timp de un ceas, şi... moar-: 


tea e gata. 


Arnould. — Sfântul om din Kalabria, 


messir Francois de Paule, de care nu se 
mai desparte ca de propria lui umbră, 
ne va impiedica să-l ținem de vorbă. 
Olivier (acru). — Sau Commines. 
_Coictier. — Ei bine. atunci aliceva: o 
emoție. (În acest moment Philippe de 
Commines, intră pe la stânga din fun- 
dul scenei şi aţinteşie urechea). Lrul 


din noi să-i zică aşa, în curtenie, „Mă-: 


rita Ta, trebue să ne îndeplinim o dato- 
rie tristă : astăzi chiar veţi răposa...“ Și 
va răposa numai decât! 

Olivier, — Miilocul -e bun. Eşti docto- 
rul. Foloseşte-te de ăst drept. . 

Coictier, — Aşa voiu face. 

Commines (apropiindu-se). — Ah, 
domnilor, şi naveți puţină milă de su- 
fleiul lui. care nu moare? Nu-i lăsaţi 
vremea să-şi rânduiască şi el treburile 
cu Dumnezeu ? 

Ascultați-mă : m'am învoit cu acest 
mare princine, ca atunci când va trebui 
să nu se mai gândească decât la Dum- 


nezeu. dar numai în această clipă su-: 


premă — să-i şoptese în cea mai mare 
linişte, două vorbe. - 
Tristan — Cari ? 


Commines (aproape încet).—,„"Vorbeş- ' 


te puţin“, 

Pristan (bătând din palme). — Ah ! 
bine. 

Commines (lui Ţristan), — Eu însu-mi 
trebua să i le goplesc,, 


Cuoiutier, — Duuă cuvinte au suui de. 


a ae rd 


enma Ata e rima "rari atare taia. aaa lee 


Îi i 





D. NANU 


cât o soantă: el nu le va auzi, 
Coramines. — Lăsati-mă să i le izolez 

în asa fel încât să-l isbească sigur. 

Şi moartea nezorită prin prea multă 


pripă, — dar însfârşit moartea... moar- 
tea sigură. încetinită. put 
Pristan. — Încetinită? ce barbarie din 


parteu dumitale ! 

Commines (aspru şi înflăcărat) —Poa 
te că nu e atât de aproape de ea, cât 
v'aţi închipui. Focul sulleiului pare de 
nestins la regele acesta. 

Arnould. — Şi-l îmbujorează chiar, cu 
o plăcută străluminare de infern, 

Commines (cu asprime). — Cum? 

Arnould (inclinând fruntea). — Nu se 
mai îmnbrocă de cât în purpur, 

Commines. — In sfârşit. Domnilor, să 
nu moară din pricina bunătăţei voastre, 
şi pedeapsa voastră tot ar fi groaznică, 

Şi ce-i... la urma urmei dacă ati aştep- 
ta a zi? 

Coictier, (încet), — E mult. 

Olivier —- E prea mult. 

Arnbuld, — Să lăsăm totuşi pe dom- 
nul Conunines să-l aline puţin,.. Cugc- 
tele noastre creştinesti vor [Îi şi mai îm- 
păcate. 

(Olivier si Cuictier. ridică din umeri 
nedamiriţi... Se aude un sgomot de paşi 
şi de voci îndărătul usei din stânga). 

TPristau — Fie! Dar.. iată cadavrul. 

Cowmmines (îi abucă încheetura mâinii 
şi apei i-o asvârlă înapoi svârlindu-i şi 
aceste trei silabe :) Nu încă | 


SCENA III 


Aeeiaşi. nlus : Ludovic al XI în bogat 


costum de piine A : 
Sfântul om dir Kalabria. Francois de 


Paule, în rasă albă. nn crucifix de ar- 


„gint în mână şi încins cu mătănii mari 


de iemn negru, doi valeți purtând un 
ennrm fotoliu pe care te mişcă aşezat, 
sar zice culcat, regele Frantei, „palid. 
grozav de îmbătrânit. cu ochii încă vot, 
mereu în mişcare. aci odihnind, aci miş- 
când braţele sale slabe, pe două mari 
perini' roşii şi moi, asemeni plapomelor 
de fulgi şi cari cad de ambele părți ale 
fotoliului. Aurora strălucind la ferestre 
împurpurează toată sala. 


Ludovic XI (cu o voce tipătoare, lui 
Froncois de Paule): : 
Vreau să-l văd, sfinte pustnic ! Iți spun 


că vreau să-l văd. fiinacă cerul vostru 
nu mă mai înțelege. 

Francois de Paule. — 
mijlocesc eu.. 

Ludovic XI. — Hei, nu; voi nu pu- 
teți nimic pentru mine. 

Francis de Paule. —  Monseniore, 
dimpotrivă, am nădeidea că Dumnezeu 
vă va ajuta, — nu sunteți poate atâi de 
bolnav... 

Ludovic XI. — Ah! bunule. ce om 
slânt esti ! 

Francis, — Dar nu pot căpăta dela 
Dumnezeu, ceeace îndrăzuiți să-i cercţi. 

Ludovic XI (rugător): nici dela mica 
mea stăpână, buna mea prietenă ? 


Monseniore, 


Francois (surprins). — Nu xă înțeleg... 
Commines  (şoptind Ja urechea lui 
Francois). — Maica Fecioara... 
Ludovic XI. — Nici dela Sfinţi? 
Francois — Nici dela Sfinţi nu, 
Ludoyie XI. — Ah! mânia voastră! 
Francois. — Mâna mea? 
Ludovic XI. — Mânia cerească împo 
triva unui biet om. unui rege... 
Francois. — Te iubesc, Măria Ta! Şi 


Dumnezeu te-ar iubi. dar uite... te toc- 
mesti cu El. 
„Ludovic XI. — Un loc în cer! Un 00 
de unde asi visa mereu să. mă întore 
aici. (Apăsând cuvintele). Nu mi-am în- 
chciat ziua mea pe pământ. Ascultă pă- 
rinte Francois. cer lui Dumnezeu  nun- 
mait rei luni., 

Francois (turburat. cu ochii la cer).— 
Nu! Ce stiu cu? Bunăiatea sa este nes- 


fârsită. 

Ludovic XI (luând o mână a crmitului 
și sărutând-o), —: Ah? voi mi le dați, 

Praneois. — Nu! Nici de cum! Ce 
abuneti voi! 

Ludovic XI. — O lună. și roi înapota 
pe osânditul cardinal. Monseniorul Ba- 
lue, bisericei sale... FE unu însemnat 
vânat... 

Francois. — Te osândesti singur, fiul 


meu, cu asemenea dorinte care calcă în 
picioare cele neprihănite. 


Ludovic XI. — Cinciaprezece zile. o 
săntămână !.. 
Francois (solemn). — Roagă-te.. 


Ludovic XI. — Numnezeule crud, Dum 
nezcule rău ! 

Francois. — Ah! În curând nu am să 
mai pot să vă îmnae cu cerul ! 

Ludovic XI. — Trei zile-—nu? Atunci 
vreau să-l cheme. vreau să-l văd. Oli- 
vier! Tristan! Să vie aci! Vreau să 
văd pe acest Simon Badelorge. Şi voi să 
nu veniți decât când vă voi chema. 
(Tristan şi Olivier es. şi valetii Ini. Lui 
Arnoulă şi lui Coictier:) Esiţi cu toții! 

Francois. — Nu vot să vă înțeleg de 
loc să rătăciţi aşa în suporstiţiile voas- 
tre. : 
Ludovie XI (teribil). — Fi bine, toa- 


ză-te. ce faci ? 

Francois. (cahn). — Da. voi ruga pe 
Dumnezeu. voi cerc sfatul * lui Dum- 
nezeu. 


Ludovic XI (Maestrului Arnould care 
e ne prag): Macstre Arnould.., orosco- 
pul! (Acesta cu un gest, expresie a ne- 
puiinții lui. cludcază răsbunsul și se 
eschivează. Lui Coictier când ce gata de 
a dispărea :) Oh tu. prietenul meu, am 
aur.. sunt pline buzunarele mele... Nu: 
mau prădat de tot... Ierhurile pe cari 
le-ai adus din Snania... (Scoate din bu- 
zunar niesc de aur cari cad împrejurul 
fotoliului) au să mă vindece. nui aşa? 
(Coictier nu răspunde nimic). Hai? 
(Coietier rămâne înmărmurit). Ce ? 
Nu mai e nimic pentru mine? 


UNIVERSUL LITERAR 


Coictier (brutal. ridicând o bucată de 
aur căzută la picioarele lui). Vorbiţi 
putin, Măria Voastră. 

Ludovic XI (ni Commines, înspăimân- 
tat de povestirea formulei). — Ce 
spune ? 

Commines. — Din întâmplare... 

(Coictier ese la rândul său) 


SCENA VI 
(Aceiaşi. plus: doi heralzi, micul moșş- 
tenitor Card], Commines. Doamna Ana 
de Baujeu, toată casa Dauphinului, Prei 
scutieri, şi o clină, fantoma Marianei deş 
Cordes; Olivier. :Coictier, "Tristan, Ara 
nuca. 


Olivier. —- Ah! însfârşit., 

Coictier. — Fi bine. a: murit? 

Tristan. — Îşi trage sufletul, 

Arnould. — Adio stiinta noastră. adio 
dirăguțe horoscopuri |! 

Francois (iui Commines). — Da eo 


mare hatiocură a celor sfinte. fiul meu, 
dar nu erau toate nebunii. în sărmanele 
lui rânduri !... : 


Commines. — Oh ! Ii vei respinge oa- 
re deslegarea de păcate ? 

Francois. -- Cum m'o lumina  Dum- 
nezcu |! 


Ludovic XI  (sughitâna, face semne 
mereu din mâini si din ochi. ca să-l ri 
dice), Sus! (Acum sa ridicat singur! pe 
umătate). 

Commines (venind renede la dânsul). 
-- Măria Ta. ah, vreai să ne faci să 
murim de mâhnire ? 

Lndovie XI. — Cine să moară? Cine 
vorbeşte de moarte ? Sus! (Face câţiva 
pași înainte sustinut în picioare.—între 
largile perne rosii de care este ca şi 
îuvăluit.—de Olivier. Commines şi Tris- 
tun. Cowtier, sevarat de ei, înnalţă in- 
diferent din umeri). Voi muri. sus, drept 
în picioare! Nu! Voi trăi. Trăesc, tră- 
ese, trăesc... Sus... în picioare, Franţa ! 
Sus... Sus! (Regele în agonie). Maica 
Domnului din Embrun. bona mea  stă- 
până. în ajut... (si dcodată recăpătând 
putină putere, la sfârsitul unui sugh'ţ): 
Duceţi-vă, si spuncti-i fiului meu... Nu! 
Doamna de Beauicu... caii mei nechea- 
ză !... îi auziţi voi ?... Cine a sunat din 
corn ? Daubhinul ! Ce-i asta ? (Cu dege- 
tele deschise pare că alungă un fluture 
înaintea lui, pe urmă se strânge singur 
de gât... Fantoma Marianei des Cordes 
îi aware. cu pumnalul ridicat în mână. 
Nu-i decât e fuzară apariție, pe carecei- 
lalţi asistenţi n'au observat-o, şi care re- 
pede se risipește). 

Ludovic XI (trăgându-şi sufletul :) 

Mariano ! 

Francois de Paule (cu glas vibrător, 
întinzându-i un crucifix : 

Dar Dumnezeu ! 

Imdovie XI (cu capul răsturnat pe 
snate) i 

Franta e Dumnezen. 

Commines. (ncdomirit, către Francois) 
e Dumnezen ? 

Francois (corectând)— Şi Dumnezeu! 
Sau altfel nar avea  n'ci un înţeles, 
fiule ! - 

(Cu vârtul degetului mare  mirueşta 
fruntea lui Ludovic XI a! cărui trup în- 
țepeneşte în întregime). i 

Coietier (rece). — E mort. î 

Commines, (îngenunchind înaintea cr- 
mitului), — Ah! Sfântule! deslegarea! 

Francois de Paule. — Frania e fiica : 
Bisericei si biserica e fiica lui Dum- 
nezeu. (Commines înlăcrămat şi cei doi 


cumetri susținând si coborând până la“ 


pământ trupu-i înțepenit, întind pe re- 





UNIVERSUL LITERAR 


gele Franţei în miilocul pernelor. Otă- 
cere. La un gest al lui Olivier. în fun- 
dul sălei, doi heralzi au apărut). 
- Unul din heralzi 
. Regele e mort! 
Al doilea herald 

Tăiască regele ! 

Ludovic XI: Sus! (Sa ridicat, cuochii 
mai vii ca oricând). 

(Toţi fug în. spre ziduri. în plină te- 
roare, alară de sfântul crmit care retră- 
gându-se calm cu un pas îngenunchiază 
şi ridică în mână erucifixul. Commines 
plânge, ceilalţi tremură. Ludovic al XI 
însfârşit cade şi buzele-i pierd cuvântul: 
şoptit :) Franta !... 

(Moare... In acest moment tânărul Dau- 
fin, Carol, — are 15 ani — apare  în- 
soțit de întreaga sa casă pe care o pre- 
cedează dna Ana de Beauieu, şi vine 
să îngenunchieze alăturea. Sfântul er- 
mit, dimpotrivă sa ridicat înălțând cât 
mai sus crucea de arpint, pe când în- 
treaga asistenţă. pune penunchiul la pă- 
mânt, — afară de Olivier şi Ţristan, 
cari, depărtaţi unul de altul. rămân ca 
niște statui în fundul sălii.. 

Doi scutieri, unul purtând mantia rc- 
gală. altul coroana. trec între Tristan 
şi Oliviem, descind în avant-scenă şi cu 
respect, la un semn al ermitului îi pun 
coroana pe cap şi îmbracă pe tânărul 
prinț cu atributele regale, Un a! 3-lea 
scutier, îndărătul lor, se iveşte aducând 
şeeptrul ; se duce să-l dea micului Dau- 
phin. dar Francois de Paule îl ia). 

Francois de Paule (punând o mână pe 
capul încununat al lui Carol al VIIL:) 

Yiule, regatul vostru nu mai poate să 
se lipsească de învătămintele trase din 
încercările acestui mare principe,—-ale 
prea înălțatului rege — tatăl vostru — 
pe care Dumnezeu acum îl judecă, Dar 
Dumnezeu nu noate trimite o așa de 
mare plasă peste o împărăție, decât 
prin mijlocirea unui monarh care nu-şi 
înțelege în totul rostul. (Intorcând pri- 
vivea spre Olivier, Tristan si Coietier :) 
Imiotdeaouna. una din cele mai fru- 
moase pilde pe care le poate arăta un 
suflet cu adevărat regal, este să nu se 
înconioare decât de oameni puternici în 
neprihănire şi cinstiți. In privința asta 
vei incepe un drum nou, luând pildă de 
la Sfântul rege Ludovic. (Miscare prin- 
tre asistenţi. Francois de Paule predă 
şceptrul noului rege ; si cu 0 voce. pu- 
ternică măreaţă. inspirată :) 

Aduceţi-vă aminte. din ceasul acesta 
în care aţi primit sceptrul, până în cli- 
pa când moartea vă va dobori sub șcep- 
trul ei, că scobul omului este în viaţa 
viitoare, că toți, săraci, bogați, puter- 
nici şi regi, suntem niste sărmane. fiinţe 
plăpânde, şi că dintre toate puterile su- 
fletului cari stau mai frumos principilor 
stăpânese si strălucesc: smerenia, mi- 
lostivirea şi omenia față de fraţii lor, — 


viitorii lor egali în lumea eternă care : 


va să vină. Astfel dar. te leg cu jură. 
mânt, fiule, iubeşte-ţi, iubeşte-ţi popoa- 
rele tale! Dragostea aceasta să-ţi fie 
stânca de magnet care va atrage cora- 
bia măriei tale, să fie portul acestei 
plutiri către care te îndrepţi, Printre 
vijeliile lumii, 'sub dreptele mânii ale 
Cerului. dacă el nu va voi să te scu- 
tească de ele, — popoarele îţi vor în- 
toarce drapostea lor, la dragostea  Mă- 
riei Tale. 

Din amândouă părţile, belșugul se va 
revărsa peste Franța. îndurările peste 
rega, şi slava către Dumnezeu |! 


Trad. de DIMITRIE NANU 


061 


„Poza“ lui Jean Moreas 


Curios destinul autorului „Stanţelor“! 

Desrădăcinat din mediul său natal a 
reuşit să-şi asimileze cultura franceză 
până în nuanțele ei cele mai delicate. 
A ştiut să fie francez în cugetare şi 
sensibililate în aşa măsură încât Maur- 
ras şi Rarres să nu-l socotească „me- 
tec“, ci autentic reprezentant al tradi- 
ției poetice galice. 

Moreas cel dintâiu a desgropat poe- 
zia prețioasă şi de un praţios  jongle- 
rism al trubadurilor. 

Romanticii fuseseră medievalizanți în 
felul lor.. de dragul „culorii locale“ și 
fără profunzime ! 

Fu dai nalikarului din Pind să guste 
poetica atât de franceză a secolului al 
NV-lea şi al XVI-lea. Evul Mediu re- 
învie sub pana lui altfel decât la vă- 
zut Verlaine („norme et dâlicat“..) O 
artă: de un formalism subtil. de o prc- 
țiozitate rafinată, un ioc de cuvinte 
rari, cu sclipiri de platose şi parfum de 
catedrale. Aceasta a fost ucenicia lui 
Morcas în poezia „savantă“. Luptă ne- 
curmată a  claritătii  mediterance în 
contra unui material. bogat dar impro- 
priu. 

Îşi. găsea corespondența cum îşi gă- 
sisc înaintea lui Ronsard. Se simțea 
„urmaş“ deşi era nou, şi inedit. 

Nou şi inedit în măsura orizoutului 
clasic. 

Scoala Ini „romană“ avea mai muli 
decât similitudini <u vechea pleiadă. 
iar nstrofele închinate Ini Tailhede şi 
Du Plessvs amintesc sonetele vanrlome- 
ului către Baif. sau Bellav. 

Morcas se căuta însă Evul Mediu îl 
făcuse filolog  Apreciase cuvântul cu 
sonaritatea lui hizară si cu misticismul 
Imi ascuns pe care nu-l bănnise „par- 
nasul“. 

Dar din comoara minunată încercânil 
să facă operă. Anrabilă si vie. a prefe- 
rat marmora de Paros întrebuințată de 
Racine si Praxitel 

Tar „Stantele“ i-au fost liman şi reu- 
şită supremă. 

Nu au avut în ele bogăţiile asiatice 
de culoare şi rarfum. dar au fost pure 
şi armonioase binecunvântate de zei. 

Reflexul dur al sirofei la atenuat 
melancolia elevului lui Schonenhauer. 
dar fondul sufletesc era mediteraneu, 
sudic.  Exunberanţă  notolită de înţelep- 
ciune antică. Panteism  temperai de 
conştiinta inutilitătții actului 

la Mortas, cultura si traflitia sânge- 
lui sau îmbinat. Din frământările în- 





ceputului au. ieşit stanțele, expresie 
verfectă a spiritului grecolatin. Aticis- 
rul grec şi simtul roman al compozi- 
ției au dat, 'sub egida lui, Pallas Athena 
acest divin mănunchiu. 

Nu erau versurile unui profet roman- 
tic, nu aduceau cu ele turburări lăun- 
trice sau conflicte ireductibile, 

Frau în schimb fructul unei . nobile 
munci. „Meseria“ de poet cu tragismul 
ci, cu aureola ideilor platoniciene în 
ambianță filisteană Victorie arhitecto- 
nică, templu ionian imversonal şi maes- 
tos. floare de miri crescută la umbra 
arhitravei. 3 

In această concepţie a poeziei, poe- 
tul nu e „vocea inspirată“, „trimisul 
lui Dumnezeu“, „un mare neînțeles“, 
etc.. etc. 

E meșterul cuvintelor şi al propriei 
sale sensibilități. e arhitectul unei mari 
opere spirituale. Din cultura lui în- 
irale frumosului din instinctul lui ar- 
tistie şi-a construit wersonalitatea, „po- 


sa 


ză“ risipită în vime. 


Jean Morâas nu plânge cu noi, nu e 
poctul „nostru“ în sensul unei comuni- 
tăți sufletesti. Sufletul lui e totdeana 
distant şi închis Sensibilitatea lui nu 
admiie mărturisiri. Temperament anti- 
romantic suferind doar de un roman- 
tism al rațiunii — dacă lam crede pe 
Benaa. 

Pentru Morâas idealul clasic era o 
realitate. Către el a aspirat mereu, 
chiar atunci cână imitând trubadurii 
cânta „Rome la Grant“ şi „les barons 
qui luiterent devers Troie“. 

In Stanţe ajunge uneori la o aseme- 
nea îmbinare de efecte în cât clasicis- 
mul lui asemenea celui „racinian“ își 
estompează forma. dispare lăsând o ur- 
mă de frăgezime şi instinctiv pe care 
numai Jammes o va mai regăsi în „ca- 
trene“ 

Astfel autorul „Syrielor“ şi al Pele- 
vinului pasionat“ artizanul limbei și 
grămaticul erudit, obținu simplicitatea 
cu efortul pe care-l recomandă: Gide 
(în „Pretexte') şi Valerv. 

lar noi îl vom aprecia pentru acest 
efort în contra materiei. dusmane, căci 
a iubit prea lucid zeiţa pentru ca arta 
să-i mai poată fi susur de violoncel, 


NICULAE GRECU 


12 Septembrie. 1927. 





Iubire călătoare 


Rare ori în timpul săptămânii se abâ- 
tea vre-un sărac ve la noi. Sâmbăta era 
ziua lor şi Sâmbăta. dis de d'mineaţi, 
până însera se nerindau la casa noas- 
tră. Ii cunoşteam pe toți pentru că erau 
„aceiaşi şi aceiaşi oameni, aceleaşi mu- 
tre chinuite si îmhbătrânite de femei, 
târând după ele aceiaşi copii orbi, 
şchiopi sau ciungi. li cunoşteau toţi ai 
csaei, îi cunoşteau şi cei doi câini cio- 
bănești din lant care nici nu se mai os- 
teneau să dea de veste că cineva străin 
a intrat în ogtadă. Fiecare nurta în spa- 
te o traistă veche, petec peste petec, de 
baerile căreia legase altă traistă la îel 
ce-i atârna în faţă. In ele strângeau po- 
mana. Nu întindea mâna nici unul din 
nefericiţi aceștia : nu deschidea nici u- 
nul gura decât ca să multumească cu 
un „Dumnezeu v'ajute“. sau „să vă dea 
Dumnezeu sănătate“ Primea fiecare un 
fund de făină de răpusoi şi o bucată de 
pâine în fiecare Sâmbătă: si cu ceia ce 
adunau de pe la alte case. îşi făcea pro- 
vizie pentru o săntămână ca să-și ţină 
zilele din săptămână în săptămână pâ- 
nă la cea din urmă i. De sărbători, în 
ziua celor ratruzeci de mucenici. de 
ziua morților dururile erau mai bosate 
şi fiecărnia i se dădea la casa noastră 
şi un păhăruţ de rachiu. 

Dacă vre-un om sau o0 bătrâ- 
nă nu venea o Sâmbătă. două, trei. 
se observa lipsa și toti știau că nu va 
mai veni niciodată O întristare îi învă- 
luia pe toţi ai casei, ne urmă cel plecui 
din lumea aceasta era uitat, de-a bine- 
lea uitat 


In timpul săptămânei numai „străini“ 
veneau câteodată : un tăran căruia i se 
prăpădise casa sau îi vicrise o vită dela 
jug; un nenorocit căruia-i luase Dum- 
nezeu vederile. dus de mână de feciora- 
sul lui sau călători din lumea largă care 
treceau din hotar în hotar „fiindcă așa 
simțise poruncă dela Cel de Sus“. 

O singură fiintă era altfel decât cei- 
lalți. Venia când nici nu te aştepitai; 
venia uneori după o lipsă de două luni 


de zile sau venia câteva zile dearândul. 
câteodată uitând c'a fost şi eri, făgădu- 
ind la plecare, cam să viu şi mâni dacă 
nu m'eţi da afară“. 

— De ce să te dăm afară. i se răspun- 
dea ; vină când îţi place ; aici nu-ţi fa- 
ce nimeni n'ci un rău 

—Ştiu, știu, spuse repede, 
şi vin. 

Nu era ca ceilalţi şi era departe de a 
se asemăna cu tțigancele bătrâne, înco- 
voiate de miiloc. spriiinindu-se într'un 
băț gros, ca un toiag de suferinți Fe- 
imeia aceasta era întotdeauna curat îm- 
brăcată. o fustă, polcă, purta, iarna-vara, 
ciuboţele ; în cap un sal iarna: barizul 
vara, toate de culoare neagră. Cân in- 
tra pe poartă. o isbea în urma cei de se 
auzea din fundul ogrăzii. 

— Vine Savastiţa, spunea cineva din 
Casă. 

Venia ca o furie până la colțul cerda- 
vului şi de-acolo. dură ce se opria o 
clipă aruncându-şi ochii spre cânii din 
lanț, în ogradă. se apropia în mers în- 
tins punându-și în miscare tot trupul, de 
capătul cerdacului şi se aseza pe pcdeţ. 
La sânul ci nurta întotdeauna o bu-cea 
mare, cu fel de fel de măruntișuri, Nam 
văzut-o niciodată fără huccraua pe care 
o ținea cu amândouă mâinile strânsă lu 
pieptul ei. O nurta nar'că ar fi purtat 
în brațe un conil: Bombănia într'una cu- 
vinte pe care nu le-am putut înţelege 
vre-odată. 

Cum se aşeza pe podeț îşi punea buc- 
ceaua lângă dânsa. o desfăcea. scotea 
din ea bucăţi de pânză. pangl'ci vechi 
şi decolorate, rămăşiţe de stofe şi de 
mătase. un adevărat bazar de vechituri 
şi ciudățenii. Le scutura. le săruta, le 
mângâ'a cu vorba, apoi le aşeza la loc. 
par'că ar fi fost la ea acasă. 3 


de-aceia 


— Ce faci acolo Sevastiţa, o întreba 
cineva. 
— Vă supărati, iaca plec, răspundea 


repede, aproape de neînteles. 
— Nu se supără nimeni, i se spunca. 
ne pare bine că ti-ai adus aminte şi de 





C. BACALU ;: DIN DOBROGEA 


UNIVERSUL LITERAR 


noi. Nu te-am văzut de mult... 

— Râdeţi de mine. las'să nu mai râ- 
deţi, vorbea că'ntr'o zi... 

Anoi isbucnia într'un hohot de râs, şi 
dintre vechituri scotea o cutiuţă de ti- 
nichea pe care ni-o arăta ca pe un lucru 
rar şi pretios. 

Priveam spre cutiuta aceia de tinichea 

- de argint -o credea ea — şi nu scotea 
nimeni o vorbă. Stiam că or'ce-am fi 
“pus o supăra şi nleca deîndată mânioa- 
“ă Întâia oară cram neliniștit şi tremu- 
ram. căci! îmi era frică de taina cutiuței 
uceleia. Poate erau farmece acolo în ca- 
re credeam ne atuncea sau cine ştie ce 
„usese într'însa mintea ci plină de tot 
felul de fantazii Mi-aduce aminte că am 
[ugit într'o odaie, man asezat la o. fe- 
reastră şi de-acolo priveam -cu teamă şi 
nerăbdător ca so deschid Pe urmă nu 
m'am mai temut si o priveam numărând 
firele de beteală legate cu o corden albă, 
de mătase : le număram deoarece ve- 
deam că tot mai subtire se face fioncul 
auriu, pe care îl purta de ani şi ani de 
zile la sânul ei. Dumă ce ni-l arătase cu 
aceiaşi grijă îl punea în cutiță ; cutiuta 
între vechiturile ci, legate în buccea. Pe 
urmă, par'că își aducea aminte că se gă- 
seşte între ființe omeneşti şi cu jumă- 
tate de glas: 


— Dati-mi ceva să mănânce; mi-i 
foame. 
I se aducea de mâncare îndată. Pri- 


vind când în dreapta. când în stânga, în- 


ehițea repede, grăbită, par'că o  zorea 
cineva. 
Nu-i spunea nimeni un cuvânt, căci 


orice i-ai fi spus. odată se scula, lăsând 
mânearea acolo şi pleca, nici ea nu ştia 
unde. acolo unde o duceau paşii ci tot- 
deauna grăbiţi 

Avea priiă să nu mănânce toată pâ- 
nea şi de aceia i se da o jumătate de 
pâne pe care aproape întreagă o punea 
in bucceaua ei după ce se sătura cu 
mâncarea ce i se pusese dinainte. Când 
isprivea, îşi făcea cruce, mulțumea cu 
veşnicul ei ..bogdaproste“, îşi lua ziua 
bună. dela toți şi pleca încet. nu mai is- 
bea poarta, par'că o fulgerare de adu- 
enre aminte i-ar fi trecut prin minte. 
Plecarea ei lăsa neliniste în sufletele 
noastre tulburate. o adâncă părere de 
rău ca o durere ce venia din necunoscut 
ca să se piardă în necunoscutul ce ne 
învălue. 

Eu am plecat apoi la şcoli şi am lăsat 
în urma mea 0 lume de care mă înde- 
părtam tot mai mult pe fiece zi. Între 
zidurile scolii duceam altă viaţă, Dispă- 
veau basmele si odată cu ele o lume ce 
trăia can basme Veniam acasă la va- 
canțe si atunc' altă lume vedeam, o 
vedeam cu alți ochi. pe multi îi u'lasem 
pentru totdeauna. 

Intro vacanță de Crăciun. cum stam 
cu toții în  odae. poarta fu isbită 
ca şi altă dată și am tresărit. Mi-am a- 
dus aminte. M'am apropiat de fereastră 
și am nrivit în osrada înzăpezită, cu că- 
rări. Văd la coltul ccardacului o femee 
care sc opreşte o clipă. neștiind par-că 
încotro să apuce. Se uită în <reapta. în 
stânga. înainte. chibzuind, apoi o ia pe 
cărarea ce duce la bucătărie. Câinii. au 
mârâit. semn că o cunoşteau. 

— No fi Savastita, întreb. 

— Ea-i 

— Fără bucecea ? întreb. mirat. 

Ea a intrat în bucătărie şi fără să 
scoată o vorbă s'a aşezat pe o laiţă. Nia 
întrebat-o nimeni, nimic. parcar fi fost 
acolo de cine ştie când. Işi freca mâi: 








IE pn 2 aie aa tr ala = 


UNIVERSUL LITERAR 





V. SAVEL 


nile ca să încălzească  mîni roşii de 
frig, ca şi fața ei roşie. 

M'am dus şi eu so văd. Sta pe laiţă, 
cu capul între umerii încovoiati, 

— Ce mai faci Savastiţă, o întreb. 

— Săru'mâna. ce să fac, mo prădat, 
răspunse, vorbind repede. Asta nu mi-o 
luat-o. 

Din buzunarul fustii scoase obiectul 
ei prețios, cutia de tinichea şi faţa i se 
însenină o clipă, apoi își reluă înfăţi- 
sarea obisnuită de nelămurire. 

Ai casei îi cunosteau obiceiurile şi 
ştiau că uneori se găsesc şi de-aceia ca- 
re să se lăcomească la avutul“ unei 
nefericite. Ştia şi ea unde găseşte un 
sprijin şi într'acolo o purta instinctul | 
s'au dăruit haine me care numaidecât 
le-a pus pe ea : un sal vechi. un tulnan, 
bucățele de nânză. rămăşiţe de! stofe, 
câteva foi de hârtia, aţă. ace pe care o 
mână miloasă le-a asezat pe laiță dân- 
gă dânsa. Când a dat cu ochii de ele 
le-a luat ne rând. le-a scuturat si, ca şi 
cum nu sar fi despărțit niciodată de 
vechiturile ei, si le-a asezat în tulvan 
asa cum am văzut de multe ori că o 
făcea. 

A înodat apoi crueis capetele tulpanu- 
lui si iată bneceana de care nu se des- 
părt'a nictodată la sânul ei. 

Pe urmă a rlecat. lăsând în suflete 
aceiasi nelin'ste nelămurită 

Târziu am mai văzut-o  într'o vară 
după vecernie. când ziua se lupță cu 
noantea. Era neschimbată. narcă tim- 
pul nu voia să-i răpească nimic din pu- 
teri. A venit. a stat cât a voit şi ne ur- 
mă a plecat. Mam luat dună dânsa şi 
am mers ne ulita lareă mai întâi, lumi- 
nată de felinare dese. apoi pe străzi 
lăturalnice unde felinarele erau din ce 
în ce mai rare nână ce am dat în uliți 
întunecoase, la marine. uitate şi poate 
inexistente în planurile oraselor. Am 
mers mult asa vână ce am dat în şo- 
seaua largă. Ea mergra pe cărarea de 
lângă santul soselei. Unde merge, mă 
întrebam. roate se dure în vreun sat 
din aproniere. M'am hotărît să mai 
merg o bucată de drum Nici nu mă în- 
depărtasem nrea mult de oraş. Să fi fă- 
cut poate treizeci de paşi când văd co 


ia la dreapta si intră într'o grădină în 
fundul căreia era o căsută veche, ce se 
dărăpăna, pe care o ştiam. M'am oprit 
în drum, neștiind ce să fac. Mi-era tea- 
mă sau îmi revenia teama de odin'oa- 
vă ? Eram nelinistit şi nu puteam lua 
nici o hotărire Priviam spre căsuţa pe 
care o cunoşteam şi aşteptam să văd o 
lumină la un ochi de fereastră. Poate 
„ă fi trecut o iumătate de ceas, poate 
şi mai putin. Văd o lumină ca un opaiţ, 
un om, o umbră neagră în urma lui, um- 
bra ei. Au intrat înlăuntru. Ochiul de 
fereastră se înroşise parcă. Am deschis 
poarta şi am pășit cu sfială. Când m'am 
aprop'at de căsuta veche mi-a pierit 
teama și am intrat înlăuntru Omul sa 
uitat lung la mine, apoi, pârcă mar îi 
cunoscut. îmi snuse: 

— Poftim şedeți. dacă vatți  ostenit 
până la noi. 

Imi arătă un scaun pe care mai întâi 
il şterse cu podul palmei. 

— Bună seara, i-am zis. aşezându-mă 
pe locul ce-mi arătase. 

Pe urmă am tăcut amândoi. Eu mă 
cercam să deosibese lucrurile din odae 
la luina opaitului: el se uita la mine.îi 
simțeam privirile asunră-mi. Ea îşi des- 
făcu hueceaua pe marginea unui pat de 
scânduri, puse la o marte ce adusese de 
mâncare. anoi esi afară şi se aşeză pe 
prisnă. D'nlăuntru auzeam ca un cân- 
tec sau poate numai mi se părea că era 
un cântec. 

— Dacă asa a vrut Dumnezeu. vorbi 
omul după o lungă tăcere... 

Voiam să spun si eu o vorbă: n'a- 
veam nimic ce să snun: nu-mi trecea 
nimic prin minte: as fi dorit să nu fiu 
acolo. să fiu departe. cât mai departe 
de căsuţa aceia. Si de afară răzhia ca 
un plânset până la noi 

— Păcate. reluă omul 

— Stii ceva, putui să spun cu jumă- 
tate de glas. 

— Pe ştiut cum să nu ştiu, că doar 
sunt frate cu tată-su. spuse el. Dv. n'aţi 
sfint. că nici n'avetți de une... 

In seara aceia aflasem. Aflasem po- 
vestea scurtă a unei vieti chinuită de 
ani si ani de zila O drasoste ascunsă, 
un comil ce se arăta încă înainte de a 
veni ne lume. Când a văzut tată-au s'a 
înfuriat şi a bătut-o. pe urmă a luat-o 
cu binisorul. a întrebat-o să-i spue cu 
cine: ea nu şi nu. so omoare şi nu 
spune. El a căutat să-si aducă aminte 
cu cine iuca în horă. cu cine glumea 
mai des si a început să-i numească pe 
rând. pe cei care-i bănuia. Ea risrun- 
dea nu şi nu. Atunci tată-su sa'nfvriat 
şi mai rău si a luato- din nou la bătae 
până a lăsat-o ca moartă. Pe urmă sa 


dus la cârciumă să se răcorească. Ea a 
rămas singură în casă. în nesimţire, la 
pământ si când s'a trezit din nou la 
viată a simtit dureri care-i sfâşiau tot 
trupul | se frângea miilocul de dureri 
care o ardeau ca iăratecul şi ea n'avea 
pe nimeni lânsă dânsa. zadarnice chema 
pe aceia al cărei nume îl şoptise pentru 
întâia oară când a'ncenut să vorbească, 
ea nu mai avea de mult mamă. ea nu 
mai avea pe nimeni. era singură, sin- 
gură pe lume. In dureri își văzu ca în- 
iro sclinire trecutul atât de apropiat 
cum se îndepărta pentru totdeauna de 
dânsa. Nu, el n'o nărăsise, nu se bucu- 
rase de runul ei să nn se mai. întoar- 
că. Mai era putin până'ntoamnă, şin- 
toamnă se elibera din armată. şi pe urmă 
aveau să fie unul altuia pe viață. O eli- 
pă nu simți nici o durere parcă, trăia 


O fată pe plajă 


Lui IOAN TEODORESCU-SION 


Nu-i nimenea pe țărm asemeni ţie; 
Nisipul moale, colţurosul val 

Iți poartă leagăn trupul virginal 
Fragilele tipare să reţie. 


Albastrul umilă undele de mal 
Se sparg tiparele, Şi tu eşti vie 
Innoți. Şi aplecată pe vecie 

Dai mării sensul longitudinal. 


Sim urmă sveltă când sub stânci aride 
Pe umerii de bronz arunci prosop 
- O mantie ce soarbe strop de strop 


Sărutul — trupul stridie semchide 
Pe țărm. Curând un zeu sau un pescar 
— Cuţit sau val — o va deschide iar. 


EMIL RIEGLER 


Balcic. 1927. ; 





alte clipe de fericire. Isi vede iubitul 
lângă ea. îi simie răsuflarea. brațul 
vânjos ce i sa aşezat pe umeri când 
i-a spus că a purces de naştere și îi 
aude vorba : 

— Tu să bagi samă de băet, că mer- 
gem la popă înainte de-a trece el poar- 
ta tarinei. 

O durere cumplită îi sfâşie mijlocul, 
răcni şi în aceiaşi clipă simti că ceva se 
rupe din adâncul nântecului, apoi nu 
mai stiu nimie.. 


Când îsi veni în fire erau doi în ca- 
să, Cuprinse copilul în brate, îl încăl- 
zea la sân să-i dea viată, din gură îi 
porneau cele mai dulci cuvinte de alin- 
tare, Fierb'nteala trupului ei nu. folo- 
sea, vorbele ei dulci nu era cine să le 
audă. nu era gură care să crească la 
sânul ei. Şi deodată îsi dădu seama ; o 
clină numai. Pe urmă n'a mai fost ea 
niciolată aceia care a fost.. Cu prun- 
cul la sân a fus't din casă şi deatunci 
vătăceşte în lumea larză cu buceraua 
de care nu se desparte niciorlată si fion- 
eul de beteală din cutiuta de tinichea. 

Anii au trecut: căsuta veche nu mâi 
este , a murit omul care mi-a povestit 
la lumina opaitului: nu mai e printre 
noi nici fiinta care cânta cui îl avea şi 
nu era : stau schimbat multe pe lume, 
numai dragostea a rămas veşnică im- 
prăştiind din  potirul ei şi bucurii și 
dureri... 


VASILE SAVEL 


664 UNIVERSUL LITERAR 





ELEGII 


Inzepezită iloare de cais 


Pe care sutletu-mi îngheaţă şi se stinge... Gândurile noastre se lrămâută,.. 
Incacă-mă în caldul unui vis ȘI Mă chemi.... Te strig! 
Mai alb ca floarea ce din ramuri ninge, i Pe gura ta 


Au jăruit căpşunele o vară “treagă 


Culege-mă din Mutul înghețai ȘI (cui 8, Mu 40 pot vedea, 


Crenguţă ce te-apleci încet şi alb spre mine... 
Mi-e sufletul de rouă încărcat . PE 
Si ostenit,. de cel ce nu mai viue, Inimile noasire bat mâhnire... 
- E trist, E frig! 
Pe faţa ta 
II 


Culesul viilor începe să saşiearnă 
Şi eu... să nu te pot vedea. 
Toamna cade pe uliți, putredă..,, rece, 

sguduită de vânt. 


'Pe-am aştepiai înainte să plece și Sufletele noastre se sărută... . 
Cocorii ! | Ba da!... Banu... : 2 
, Pe mâna ta 
— Nu te-ai ținut de cuvânt -— , Atâtea mâini străine ţie, te desmiardă, 

De-acuma până la Primăvară, inima îngheaţă A i vă Şi eu... să nu te pot vedea. 
să ştii! 
Şi sunt multe zile.,, multe nopți?.. 
„Şi nai să mai vii. Visuvile naastre se destramă... 


Şi eu... şi tu.., 


z Putem pleca, 
Spun asta, aşa.., nu ca o mustrare, nu ca un regret, . p- zi 
Nu 1 3 Pe drumurile care nu se fin în seamă 
Mă gândese mult -- Va fi un gol care... Căci nu ne vom mai revedea. 
„„nimeni să-ți mai spue... 
Tu, 
VIRGINIA GHEORGIIIU 





ate ai 


UNIVERSUL LITERAR 


POSTA 


SYLVIUS ROLANDO 


(urmare) 


Dar Maiorul se încăpăţână. 

— Imposibil, părinte! : 

O bubuitură, ca o explozie de cazan 
în clocot. răsună în apropiere, deştep- 
tând peste fiorosul tunetului senzaţiuni 
vizuale de  sfărâmături, de ţăndări, de 
praf şi sfârticare. Văile  începură să 
urle în largi vibrațiuni, una, apoi alia, 
până ce ultimele rămăşiţe ale ecoului se 
prefăcură într'un foşnet prelung, fără 


sfârşit, ca sunetele tainice din scoicile 
goale. 
In uşa cancelariei apărură figurile 


speriate ale celor doi doctori. 

— Ce ne facem. Domnule Maior? -— 
întrebă Marian. 

— Fără ordin,.. pe loc. 

Preotul deveni agresiv. 

— Eu plec !... Uite aşa, fără ordin... 
Dumneavoastră dacă vreți. rămâneți.., 
Dar să ştiţi... Chestiunea mai are o fa- 
ță... Dezertarea la inamic. 

Amenințarea clătină rezistența încăpă- 
țânării, Instinetiv, Maiorul reveni la jus- 
tificare : 

— Dar răniții, ce facem cu ei? Sunt 
șaptezeci şi cinci... 

— Cei evacuabili, pe jos... ceilalți, ră- 
mân, 

— Cum rămân ?... Unde rămân ?.. 

— Rămân sub Nemţi! 

Maiorul se înfurie şi începu să strige 
la preot: 

— Cum rămân ?.. Singuri ?... Esti ne- 
bun, părinte ?..Sunt şi aici  regule. E 
o formă de îndeplinit... Ce dracu, sun- 
tem sălbateci ?... Ce o să zică Nemţii ?.., 
Nu te gândeşti ?... Ne-au învins, ne-au 
bătut... măcar în spitale să găsiască o 
altă diseiplină... 

— Bine, Dombule Maior, nu mă as- 
cultați, dar o să vă pară rău... Incă o- 
dată. asta se cheamă dezertare la ina- 
mic. 

O altă bombă căzu ceva mai departe. 
Explozia avu rol convingător. Maiorul 
continuă mai domolit. 

— Și eu zic, să plecăm, dar să ne 
gândim şi la răniţi... După regulament, 
cineva trebuie să rămână cu ei. să-i a- 
jute, să îngroape mortii... să se îngri- 
jiască de hrana lor... Să facem, părinte, 
un lucru civilizat... să salvăm forma... 

— Asta-i altă vorbă... Aşa da. Uite,.., 
să rămână doctorul Precup. 

Dar cel indicat se înfurie : 

— Da grozav mai eşti, părinte! Ştii 
că-mi placi ?... De ce eu şi nu Duinnea- 
ta ? De medici are nevoie țara, de 


popi. nu, 

— Aşa scrie la carte, rânţi preotul, 
cel mai tânăr. 4 

— Ta să mă slăbeşti,  cacum  întore 
foaia ! 


— Sau poate doctorul Marian, spuse 
preotul montând repede, în potida îm- 
prejurărilor, o mică întrieă. 

Şi atunci începu dezordinea discuţiu- 
nilor pătimaşe. Cine se sacrifica ? Cine 
vroia să rămână cu răniții sub inamic? 
Aceasta era tema morală. Dar fiecare 
refuza, sprijinit pe motive cu greutate, 

— Pe mine mă omoară Nemţii. că-s 
Ardelean... Tot timpul neutralității am 
țipat împotriva lor. Sunt pus la index... 

— Eu am mamă bătrână, trebuie să 
îngrijesc de ea, 

-— Ca preot, datoriile spirituale depă- 


şese pe cele administrative, trecătoare... 
Fără ordinul Mitropoliei, eu nu pot ră- 
mâne... 

In curând discuția se prefăcu: în 
ceartă. Medicii se coalizaseră împotriva 
popii. Acesta le răspundea dârz... 

— Eu plec şi fără ordin... Să vedem 
cine are să mă condamne... 

— De-adreptul mă prezint la cartierul 
general... şi raportez. 


— Cu inamicul lupt! Dar de bună 
voie, prizonier nu mă dau!.,, 
Ca să stăpâniască rebeliunea  micei 


cete, Maiorul îi bruscă : 
_— Să vă tacă gura !... Aicea eu co- 
mand !,.. O să faceţi ce ordon eul... 


O bombă căzu din nou. întărâtând 
cearta. Tipetele şi amenințările se  în- 
vârtiau helice, împrejurul aceluiaș ax 
de gândire... Vânturau văzduhul gestu- 
rile nesocotite. iar cuvintele grele îm- 
proscau ca alicele... Tensiunea era la 
maximum şi nu se întrezăria limita u- 


nei soluțiuni, când deodată părintele 
Pantelimon inspirat strigă : 
— Staţi, nu vă mai cestaţi!.. Am 


găsit... 

„— Ce-ai găsit, părinte ? 

— Cei uşor pe jos, cei gravi... 

— Asta e!... Cei gravi?... 

— Cei gravi rămân !. 

-— Asta o ştiam noi? Cu cine rămân ? 

— Cu Posta! 

— Posta ?... 

— Da, cu Posta. 

— Poşta !,,. Da! Bravo părinte! Să 
trăieşti ! Bună ideie! Cum dracu nu 
ne-am gândit? Să trăieşti, părinte! 

Şi ca într'o problemă grea, în care 
toate elementele se orânduiese de la si- 
ne, după găsirea primului artificiu de 
calcul, toate dificultățile legate de pără- 
sirea răniților gravi, cădeau una după 
alta, elementar, obligator... 

— Poşta-i bună !... 

— Admirabilă. 








— Rămâne cu siguranţă. 

— Parc'o întrebăm ! 

— So înaintăm' în grad! 

— S'o facem .soră de caritate! 
„— E deşteaptă... Se descurcă ea per- 
fect ! 

— E prietenoasă... cunoaşte toţi oa- 
menii din sat.. 

— O să găsiască de mâncare.., Are să 
îngroape morții... 

— Ii las şi bani destui!.. 

— Nemţii n'au să-i facă nimic... 

— 'Dacă-i „poştă“. 

— Atunci, părinte, strânge . materialul 
și,... ordin de evacuare. 

— Cine vorbeşte cu Poşta ? 

— Dumneavoastră. Domnule 
sunteţi mai convingător, 

— Bine, să vină la mine... Unul din 
voi să se ducă la gară, celălalt la cor- 
turi. Să nu rămână nimic !.., Ne-am în- 
țeles ?.... 

— Prea bine, Domnule Maior. Am în- 
țeles. 


Maior, 


* + E] p 

Cu surprindere a ascultat fata, dar şi 
cu plăcere, expunerea amabilă și atât 
de convingătoare, a maiorului. Pentru 
întâia oară, în viața ei nemernică, au- 
zia cuvinte duioase. meşteşugit întoarse, 
titulaturi pompoase şi măgulitoare, Ma- 
iorul vorbia încet. blând binevoitor. dar 
serios şi hotărît, iar fata asculta... Și din 
duelul subtil al vorbelor, ea nu prin- 
dea decât efectele grosolane ale laude- 
lor şi ale foloaselor. Metodic şi convin- 
gător, fără brutalitate, chiar cu o afec- 
tată sinceritate, desluşia Maiorul, peri- 
colele pribegiei şi siguranţa vieţii de 
sub ocupaţie. Specula apoi cu multă 
amploare. fericirea timpurilor de după 
război, când se. va recunoaşte abnegaţia 
şi devotamentul ei, si mai ales insiuua 
într'una, perfid si tenace în sufletul ei 
de femeie sensibilă la lauda şi onorurile 
legate de şefie... Si titulatura o măgu- 
lia ! O măgulia şi o convingea mai mult 
decât tot restul demonstrațiilor... Va fi 
şef. cum numai Doamnele din societate 
erau !... Va preda spitalul inamicului, 
solemn, cu demnitate, în pas de ţanţoş 
efeci... Va trata. se va lăsa poate, con- 
vinsă de ofiţerii nemți, blonzi, frumoși 





C, BACALU : PEISAJ 


aut ti 


666 


— se săturase de bruni şi de ţigăma 
lor... Avea bani !... Pentru prima oară în 
viața ei, cunoştea puterea și s'guranța,. 
pe care o dau banii... Şi în sfârşit, era 
înarmată cu un ordin. care o împuterni- 
cia faţă de inamic. o onora ca document 
și o ăsigura ca o poliţă pentru viitor. 


La despărțire, Maiorul i-a înțins mâ- 
na. Asta a mulţumit-o cu atât mai mult, 
cu cât cei doi prieteni, Marian și Pre- 
cup, fugiseră tâlhăreşte, fără ziua bună. 
fără mângâierea unui cuvânt măcar, 
Fata a plecat turburată, aproape plân- 
gând. În curte a stat câtăva vreme, pri- 
vind năucită... Ochii ei înstrăinați lă- 
sau evenimentele să ce desfăşoare în 
rostul lor turbure. fără să le ia aininte 

Din când în când câte 6 bombă elo- 
bozia puterile ascunse ale munţilor. 
pădurea începea să fosniască. iar văile 
urlau câtva prelung şi lugubru, ca în- 
tr'o potopire de ape revărsate... Pe şo- 
sea automobilele fugeau  sălbatec, ca 
nişte tigri scăpaţi cu cusca în spate, Din 
curte se auziau sgomoteie scurte și seci, 
triste ca de mormâni. ale sapei, Răniţii 
ce plecau, se strânsescră grămadă în 
fața cancelariei. așteptând  neîmpăcați 
de grabă şi nerăbdare ca nişte milogi 
hămesiţi, biletele de evacuare. O ma- 
şină venită până la cantonul căilor fe- 
rate, ţipa întruna parcă să plesniască. 
Şi un fior de teamă cutremura edificiul 
hiperbolice din sufletul fetei. atât de la- 
bi] construit. Abia între răniții cei pă- 
răsiți, s'a s'mțit din nou în siguranţă. 

In cort erau doi morţi şi treisnrezece 
în viată Printre aceştia, câţiva delirau. 
întnnecați de febră şi fior. Cei mai 
mulți însă: erau limmezi la minte; du- 
rerea le dispăruse odată cu febra, erau 
încă imobilizati în nat, nenutineiosi. u- 
nii paralizați din mijloc. alţii cu picioa- 
rele frânte strânse în ararate de lemn 
san în bandaje de eins. Printre ei se 
găsia şi plutonierul Porumbiţă. 


Pinton:eru!  Porumbită avea amân- 
donă picioarele în gips.. Inainte de răz- 
boi fusese lucrător compactor, Fra un 
băiat frumos şi destent. cu un Car în 
înfătisare. care-l donsebia usor de cei- 
lalti lucrători în ateliar. de ceilalţi snb- 
ofiteri în regiment. Un răr negru. lu- 
cios si ondulat căâra aruncat pe «rate 
de o frunte răzvrătită. Pe un ten alh si 
fin. nealterat de fabrică. nici de război, 
ochii se oglindeau în niste orhite larai, 
prinsi în cerruri de umbre dureroase, 
Işi păstra o figură de adolescent. pe ca- 
re, intenționat, potrivise un zâmbet me- 
lancolic. Avea anucături şi drăsălăcenii 
de copil ce se alintă si o vorbă dulce, 
moale si insinuantă. căci era no'et. poiet 
de atelier şi de mahala. revoltat. pesi- 
mist. umanitarist si sentimental, In rea- 
litate această înfățisare suavă.  iroerit 
retusată. ascundea de mult. un frimânt 
nestănânit de felurite patimi. ură de 
muncitor broletar. ură de om întelisent 
nedreptăţit. Tar rănit şi imobilizat în 
carcera patului. ca la orice neputincios, 
în sufletul lui se organiza din nenutintă 
ură şi nenoroe, un gând infam. răzbună- 
tor. intrigant. subversiv. un gând de a. 
rivist împ'edecat în ascensiunea lui, ce 
se zbătea în clocot înfundat. pe sub poj- 
ghita de falsă sunvitate, potrivită unei 
stănânite fățărnicii. 

Fuga celorlalţi clocise în sufletul său, 
pofte mari. răzbunătoare.. El na fusese 
evacuat ! Prin urmare nu mai era bun 
de nimic, Milog în cărnsior, sau cerşătoy 
la uşa bisericii... Nu mai era luat în rân- 


dul oamenilor... De aceia ura pe toți ca- 
re fugiseră, şi pe cei ce puteau fugi.. 
Când fata intră în cort. Porumbiţă o 
chemă lângă el şi începu să-i vorbească, 
Afară în curte, se lucra de zor.. Rom- 
bardamentul încetase... Pânzele corturi- 
lor, desprinse, fluturară câtăva vreme 
îndărătnie şi rebele străduințelor oame- 
nilor și apoi căzură. Dealul rămase aco- 
perit doar de armăturile de fier şi lemn. 
Numaidecât oamenii începură să des- 
funde pământul pentru  dărâmare. Se 
auziră câteva trosnete puternice, apoi 
ciocnirea metalică a pieselor și răspun- 
sul scurt şi întunecat al pământului... 


Era o zi de toamnă, întristată. 

Cerul avea puritatea şi melancolia a- 
zurului. Lumina se juca cu caprici ne- 
cunoscute. Intrun molid se  aşezaseră 
pufuri de argint. Un brad se brumase, 
iar cei doi ojţetari sângerau din rănile 
lor proaspete pe trupuri uscate. Pe în- 
tinderea pădurilor, cuibare de lumină 
se prindeau, ca nişte pete de soare pe 
un covor... Și oamenii lucrau tăcuţi, lu- 
crau de zor, obosiţi, în neştire, cu lucrul 
înstrăinat de simţuri. Loviturile în lemn 
şi în piatră, ruperea tinichelelor, scâr- 
țâitul roabelor, demontarea pieselor, c- 
rau învăluite par'că de depăriare și su- 
nau trist, a pribegie, Până în prâuz, în- 
treaga formaţiune a spitalului a fost la 
pământ. 

Pata de chelie a dealului avea acum 
altă înfăţişare, Gospodăria de pe ea pă- 
rea evacuată silnic de un proprietar ne- 
îndurător, Corturi. mobilier sanitar, în- 
strumente. baloturi de material,  tărgi, 


PRD A, 


UNIVERSUL LITERAR 


mese de operaţie. stau strânse în mor- 
mane sau împrăştiate la întâmplare. Ţră- 
surile de ambulanţă şi căruțele cu pân- 
tecele lor căscate aşteptau să fie încăr- 
căre, Răniţii evacuaţi erau gata de ple- 
care. Din poiata lor. caii întorceau capul 
cu grijă. Intrun colţ al ogrăzii cânii răs- 
coleau mormanele de băligar, unde se 
găseau bucăţi de gangrenă cu carne să- 
nătoasă.... 

Prima ambulaniă plecând, masivă şi 
grea ruţse un sentiment grav şi duios. 
Par'că pleca un car funerar! Oamenii 
se legaseră iute de acel petec de pă- 
mânt,., Şi apoi o altă ambulanță şi așa 
mereu alta, tot alta.. luau drumul gării, 
unde se făcea îmbarcarea. 

Până'n seară curtea spitalului se go- 
lise. Doar un singur cort rămăsese, cor- 
tul răniților neevacuabili mare şi trist, 
ca o enormă cloşcă, ce apăra sub ea ni- 
şte pui piperniciţi .. 

Câtă vreme durase evacuarea, pluto- 
nierul Porumbiţă vorbise în cort. Vor- 
bise mult, insinuant, perfid,  excitând 
pornirile neputincioase ale celorlalţi ră- 
niți şi mai ales căutând să limurească 
pe fată. Rănile îl dezlegase de discipli- 
na ierarhiei şi îi dădeau — crelea el — 
libertatea instigării. Cu deliciu descosea 
evenimentul, evidențiind din 
destrămare. toată batjocura, mizeria şi 
nerecunoştinţa. 

— Ei fug, fraţilor... Fug!.. Ce le pa- 
3ă ?... Şi pe noi, pe care ne lasă aicil.. 
Ce le pasă !.. După ce ne-au băgat în 
foc, ne-au schilodit. ne-au nenorocit!... 
Acum şi de sufletele noastre îşi bat joc! 


i] 
e Pr 


STAMPĂ 


Caerul de ceaţă-al toamnei pe câmpii lin se destramă, 
Peste brazde arse care vor da holfe de cenuşe; 
Razele, siioase stoluri, ce jucau ca pe-comoară, 

: Astăvară.— 


Toamna 


Le-a'mpletit în nimb de zgură 
Şi  a'neremenit pe zare, răstignită pe o gură 
De fântână 


Părăsită.... 


Cior'le — păianjeni negri, — prinse'n plase moi de ceaţă, 
Pe câmpii plutesc şi-aşteaptă toamna pradă să le cadă; 


Văluri, Văluri de făcere, 


cad pe sufletu-i de ghiaţă, 


Cad grămadă. 


Ca de plumb singurătatea tot mai grea, mai grea apasă— 
Moartea cenuşie par'că stă de vorbă cu urâtul 


In pustiu'n care toamna 


brusc a risipit trecutul,.. 


Rele, negre ca păcatul, la răseruci pândese câmpii 
Pe drumeaguri să sugrume stolul razelor târzii... 


Pier câmpiile imense, în cătuşe de durere, 


Mohorâțe stepen care rătăcese numai 


strigoii ;. 


Iară toamna, răstignită pe Golgote de tăcere, 
Râde straniu, mulțumită. că a semănat dezastru —- 
Ziua neagră de apoi. 


ALEXANDRU COLORIAN 


lenta lui 


UNIVERSUL LITERAR 


Şi în mierea vâscoasă a glasului său 
se ascundea doar otrava... Apoi către 
fată 

— Şi de tine şi-au râs!.. Te-au min- 
ţit... te-au momit !... Te-au lăsat aici, cu 
spitalul în spate ca să poată fugi ei... 
Cu cine o să înmormântezi tu morţi? 
Cine o să-ți aducă de mâncare și de 
oăutură ?.. Babele din sat şi neputincro- 
sii ?.. Şi-au bătut joc de tine. proaste, și 
cu i-ai crezul !.. Au să vină nemții ŞI au 
să te necinstească,.. poate te şi omoara... 

fata asculta mereu, asculta vorba lui 
perversă şi sub imboldul instigării con- 
cinue, ea simțea tot mai apăsat, asaltul 
îndoielii și al indignării.. 

— Dacă n'am eu picioare  zdravene. 
fraţilor !... Ehei !,,. De ce nam cu pi- 
cioare !.. zise într'un târziu Porumbiţă. 
schimbând efectul argumentării... 

— Fi. ce-ai face ?.. ki te bat, ei te ju- 
decă !.. zise. un vecin. 

Porumb'ță se înfurie, Sprijinindu-se 
într'un cot, se săltă de mijloc, apoi smun- 
cind, îşi potrivi mâinile ca pentru un a- 
lac cu baioneta. 

— Uite, aşa aş sta la poartă... cu ar 
ma. Şi aş tipa „Napoi!* No să ple- 
cați ! Aci cu noi să muriţi! 

_Şi căzând pe pat epuizat: 

— Dar acum, ei fug în voie... Fug fra- 
ţilor !... Că n'are cine să-i oprească. 
N'au dusman nici înainte, nau duşman 
nici înanoi... lar noi să ne închinăm la 
icoana Maicii Domnului! Ea să ne fie 
de ajutor. să ne ocrotească de pizma i- 
namicului şi de ticăloşenia alor noştri !., 

Şi îşi făcu cruce, privind către icoana 
atârnată de un căprior la intrarea din- 
napoi a cortului. 

— Doamne-ajută !.. — 
cor ceilalţi răniţi. 

Fu o scurtă tăcere, după care Porum- 
biță începu din nou să vorbească încer- 
când, ca toţi neputinciosii, voluptate din 
plăsmnire si verbă. Dar vorba lui că- 
dea fără reflex. fără ecou pe oglinda de 
păcură a tăcerii resemnate... 


In afara cortului condamnat. viața spu- 
mega anrigă. imwulsivă, furioasă Pe şo- 
sea. automobilele atergau smintite, gata 
să doboare, incon:t'ente şi insensibile în 
goana lor. In curte se lucra din răspu- 
teri. Piesele aruncate îa care. cădeau cu 
zeomote metalice mate, de fierărie u- 
zntă sau în saltur: uscate de lemnărie 
veche: Aroi din când în când se deslu- 
şiau onintel'le cailor, țipetele oamenilor 
și pornirea hurducată a căruţei, Si apoi 
o nouă încărcătură şi după câtăva vre- 
me o altă plecare. Tar peste oglinda de 
păcvră a tăcerii resemnate. aluneca un 
aşternut gros şi întunecat, ca de moarte. 

După ce isprăvi de strâns şi de încăr- 
cai in curte. preotul intră şi în cortul 
răniților rămaşi împreună cu trei sani- 
tari Căci părintele Pantelimon  profi- 
tând de răgaz, vroia să încarce tot ce 
prisosia. E. 

Să nu rămână nimic duşmanilor, măi 
băeţi. — Şi-i îniura.. 

De oamenii părăsiţi nici nu-i păsa! 
Să nu se piardă material! Asta-l fră- 
mânta.., lar în vorba şi în fapta lui, se 
desluşeau mai multe momente sufleteşti. 
ura împotriva inamicului, dorul de afi- 
sare, de bravadă și mai ales avariţia, 
Căci, preotul cu sufletul lui de ţăran 
zgârcit,, îndrăgise tot materialul şi-i sân- 
gera inima după obiectele părăsite, ca 
după or'ce risipă, ca după boabele de 
grâu aruncate în vânt sau strivite în 
arie sub copita cailor. 


răspunseră în 


-- Fugiţi părinte, fugiţi !. Şi pe noi 
ne lăsaţi nemţilor!.. — îl întâmpină 
glasul mieros al lui Porumbiţă, 

— Dar n'o să vă car în spinare, răs- 
punse cu brutalitate preotul — apoi, că- 
tre sanitari : 

-— Haideţi !.. Să nu rămâie nimic! 

Sanitarii se aşezară pe lucru. Paturile 
şi mesuţele de noapte se închideau frân- 
gându-se din încheietori. Jghiaburile de 
sârmă imbricate unul în altul. alcătuiau 
enorme cizme ca de cavaleri medievali. 
Atelele lineare, bandajele în gips, feşi, a- 
parate de fracturi, seuipători, lighene și 
vase, erau scoase afară, dosite în saci 
sau aruncate deadreptul în căruţe, Preo- 
tul. supraveghea cu băgare de seamă și 
nimie nu scăpa celor doi ochi saşii, mai 
strâmbi şi mai hâzi. de înverşunare, 

— Uite colo un pachet de vată.. si 
dincolo, o atelă... Pleacă-te, vită, şi-o ri- 
dică !.. Ori ți-i greu şi-o laşi inamicului. 

Răniţii priviau tăcuţi.  dezarmaţi în 
fața fatalității. 

Cortul golit în parte, devenise trist. 
Paturile. chiar cele de prisos îl învio- 
rau, îi dădeau vieață. Acum părea ciun- 
tit, Dn pământul gol se răspândia doar 
linişte, întuneric si îngheț. Numai Po- 


rumbită se căznea neostenit să aducă 
sufletul tovarășilor din  deşărtăciunea 
desnădăjdei,. pe planul realității: 

— Fugiţi. părinte, fugiţi !.. Şi pe noi 
ne lăsaţi Nemţilor!... 

Preotul se făcu că nu-l aude. Dărdea 


ordine : 

— Colo, o scuipătoare... N'auzi, mă 
tâ'harule. uite-o scuipătoare... Si pe jos, 
încă un dos de pernă. Il laşi... Ai?... 
Par'că ar fi averea lui tat--tu.. 

Şi anoi se făcea din nou tăcere şi tot 
mai adâncă Fiecure lucru răpit, lăsa gol 
în locul lui. Afară se întunecase. 

— Mai repede.. mai repede, că ne-a- 
pucă noaptea !... 

— E gata. părinte. 

— Gata tot? 

— Asa credem... 

Şi preotul începu din nou să  cerce- 
leze cortul. Era multumit! Nimic de 
nrisos nu rămânea. Si totuşi cuviința 
formei fusese păstrată. asa cum  doria, 
maiorul Inamicul vutea veni! Fiecare 
rănit avea cele trebu'ncioase Făcuse o 
evacuare, nu fuzise. Si se simţi mândru! 
Aruncă, spre siguranță, încă o privire 
jucăuşă, ca lumina unui far, jos prin 
paturi. pe sus !.,. Deodată se orri.. Ieoa- 
na !.. Rămânea icoana!.. În snflet simţi 
o slăbiciune... Fra icoana lui !... El o 
arlusese dela M'tmovol'e si o legase de 
căpriori. el o sfintise !.. Fra conilul lui! 
Ș: o uitase!. Desigur că inamicul pa: 
piştas ar fi batiocor't-o ar fi scuipat-o, 
ar fi necinstit-o în fel şi chipuri... Tlu- 
minat oarecum. ca de o revelare. se în- 
dreptă către usa cortului. Dar plutonie- 
rul Porumbiţă era la pândă.., 


— Ne ia icoana. acum. fratilor !.. Icoa- 
na, care ne apăra!. Fraţilor, ne ia 
icoana !... , 

„Pentru întâia oară. răniții începură să 
murmure... 

— leoana. icoana !.. Ne ia icoana!.. 

Furios, preotul se întoarse către plu- 
tonier : 

— Tacă-ţi pliscul ! 

Intinse mâna. dar n'ajunse icoana, 

— Sanitar, dă-mi un scaun. 

— Teoana. icoana !.. Nu ne 
coana !.. 

Preotul se urcă hotărit pe scaun. Dar 
deodată, Poşta ca o smintită, cu părul 
căzut, cu ochii sclipind prin întuneric, 


luaţi i- 





C. VLĂDESCU: PORTRET 


indrăzneţ şi neruşinat bravând, se re: 
pezi la preot: 

— N'o să iei icoana... Nu te las să iei 
icoana .. a 

— Eşti 
popa. 

Dar Poşta îl apucase de mână, 

— Nu'te las să iei icoana)... Nai so 
iei !.. 

Preotul o îmbrânci cât colo: 

— Marşi de-aci târfă !.. 

Fata se ridică nebună ; hohotia şi a- 
menința prinsă de un acces de furie fre- 
netică, dezordonată : în gesturi și în 
vorbă : 

— Las' că-ţi arăt eu ţie... Țap 
barbă !... Ţap fără barbă! Javră!- 

Il scuipă şi fugi din cort... Preotul des- 
prinse icoana. dar gestul lui parcă fu 
damnat. Răniţii începură să ţipe, să se 
zvârcolească în pat. căpătând puteri ne- 
obişnuite, Câţiva îşi simtiau chiar şi pl- 
cioarele. Spriijiniți în mâni sau coate, 
rid'caţi din mijloc, unii se rugau. alţie 
amenințau 


nebună femeie ?:— se rosti 


fără 


— Icoana !.. Icoana !.. Icoana!?,, 
Tar Porumbiţă ameninţa : 
— O să vă pedepsească Dumnezeu, 


părinte !... O să vă pedenseaccă . 

— Mare noroc ai . tâlharule, că tre- 
buie să plecăm... alicum, cu pat cu tot. 
la gard te-as pune!... Şi preotul, se 
îndreptă către uşă, urmat de - sanitar. 

Răn'ții urlau într'una. Unii începură 
să se tâneuiască şi să plângă ca la ha- 
cet, a!ții amenințau. Nici unul nu ştia 
ce vrea. Se deslănțuise un acces de furie 
colectivă. în care abia se desluşia - 

— Icoana... icoana... icoana., 

Şi glasul lui Porumbită. tirând: 

— Are să te pedepsească Dumnezeu ! 
Are să te pedepsiască Dumnezeu !. 

In curte, preotul se linisti. Indârjirea 
răniților se mai potolise. Se auz'a. doar 
un tânguit rupt în gemete lungi şi mono- 
tone, tot mai fără putere. ca de om ce 
îşi dă sufletul. , 

Se întunecase !... Din păduri se ridica 
către cer aburul de noapte. Dincolo de 
dealuri, un cere de nori împrejmuia in- 
cinta orizontului. aruncând munţii în pu- 
terca cea mare a negurilor. Bolta era 
însă curată Stelele, selipind din pleoape 
de azur îndoliat, căutau să iasă la pe- 
trecerea cea mare a vieții. 

„O căruță pleca. Mai rămânea doar 
una. Preotul se simțea obosit. Furia ză- 
niților îl obosise mai mult decât chiar 
munca zilei! O maşină venită la can: 








088 


tonul de drum de fier, îl dezteptă cu un 
fluiexat scurt şi mepetat; ca o chemare, 
nege 1, Il chemau cei din gară.. 

— Gaia, mă ţigane? 

— Să leg frânghia, părinte. 

Şi omul smuncia legăturile în : cârli- 
gele de fier ale cănutei. In cort, se je- 
liau ca de mort !.,. Părintele Pantelimon 
vroia să plece odată. In noaptea ce se 
apropia, jalea răniților, căpăta o strună 
wăjită, de cobe, care înfiora sufletul lui 
superstiţios. 

—Mai repede ! N'auzi... 

— Gata Părinte. 

— Treci la coadă iau eu hăţurile! — 
şi se urcă în căruță, 

Preotul dete bice : dat caii nu plecau , 
erau prea obosiţi, preu mult munciseră, 

—. Împinge !,.. Nauzi mă 7... Ce staica 
o vită... 

Insfârşit, după multe opiuteli, chinui- 
toare, înjurături. căruța se urni din loc, 
pârâind din toate încheieturile. Dar de- 
odată se auzi un strigăt ascuţit, scurt ca 
de comandă : 

— Nemţii 1]... 

Fra cealaltă vore a lui Porumbită, 
voeca lui de cazarmă, care porunceşte 
pe sub nostul cuvintelor, din intențiuni 
și moduliiri vocale. 

— Nemţii! 

— Si numaidecât corul ueputincioşilor 
începu să urle, nu speriat, ci cu nră, în 
toate nuanțele imaginate pentru teroa- 
re, lugubru, tânguitor, fioros, vrând să 
dea impresia qe lucru necurat, de stafii, 
de moartt. 

— Nemţii !. Nemţii !.. 

Părintele Pantelimon se sperie, Intoar. 
se capul şi cercetă împrejurimile. fra 
linişte deplină. Şoseaua era goală. In de- 
părtare, se auzea căruia plecată. Nici o 
lumină, nici o mişcare)...  Inţelese nu- 
mai decât gândul mişel al piutonierului 
care voia să-l chinue până-la plecare. 

— Nemţii! — strigă încăodată Porum- 
biță şi corul răniților dete răspunsul: 

— Nemţii !... Nemţii !.. Nemţii!... 

Preotul îninră ca să se descarce de 
obidă, şi apoi către sanitar : 

—  Impinge, vită !.. 

— Nemţii !,. Nemţii!... 
gemeau îni”'una răniții. 

Dar sanitnrul țigan. stors de vlaga su- 
fletului şi înspăimântat până la dezespe- 
rare de grozăvia înscenării, fu prins de 
halucinație si părăsind căruţa, o rupse 
la fugă, țipând: 

— Nemţii !... Nenrţii !... Nemții!.., 

_ Părintele Pantelimon puse mâna pe 
armă. dar se apri... 
gan, îndată, la pară... 

— Nemţii !...  Nemţii!?. 
urlau răniții 

— Nemţii !... Nemţii !.. — se auzeau 
din depărtare. ca un pâlnâit de muri- 
bund. vocea pierdută a Tiganului. prin- 
lre răspunsurile scurte şi zăpăcite ale 
econlui. 

Rămas singur,  Pămintele Pantelimon 
îşi potrivi arma lână el. ca pe-un tova- 
răş. Apoi se ridică în picioare hotărît. să 
isprăvească odată. Invenu să îndemne 
caii smucind hătuirile si biciuind cu pu- 
tere, Caii se opintiră «lin toate încheie- 
tarile lor 3] căruta adâncită în pământ 
de grentate, porni. Dar la poartă se ovri 
Posta cu ua drug de targă în mână îi a- 
ținea arumul. . 
ai să pleci! . 

Si amenința cul drugul. 

_ Prin întuneric. nebunia ci lua trun de 
stafie . desmătată şi lascivă. Părul îi a- 
țârna în coamă despletită. Ochii, mari şi 


mă 'Țigane ?.. 


Nemţii !., — 


. Nemţii... _— 





T] prindea el pe Ţi- - 


sclipitori, dogoreau văpăi de zgură  ne- 
curată. Iar drugul, ca o uneltă drăcească 
ameninţa să doboare, să năruie. 

— N'o să pleci. stârv de popă î.. Aic 
o să stai!.. Aici!... Să vină Nemţii IPA 

Și corul răniților, o clipă tăcut, începu 
din nou jalnica lui psalmodie, 

— Nemţii 1,.. Nemţii !... Nemţii 1... 

Preotul strigă MÂnio$ : 

— In lături. femeie! 

— No să pleci, popă parşiv!.... 
fără barbă! Ţay fără barbă !., 

Maşina dela canton deie câteva țiguale 
repezi şi pătrunzătoare ca nişte jun- 
ghiuri. Poşta începu să râdă haiimana- 
leşte : 

— Te cheamă ?.... Ai?., Te chiamă ?... 
N'ai să pleci !,.. Aici ai să stai!.. 

— In lături, femeie. că... 

— No să treci tâuharule.... 
cu mâna mca te ucid.. 

Şi rotia drugul, ameninţâud, 

Pope. sec gândi s sperie şi dete bice 
cailor. Dar fata repezi drugul... Capetele 
animalelor se feriră instinctiv şi parul 
căzu pe viste. Din cort se auzia înstiga- 


ap 


că te ucid, 


tia drăcească a lui Porumbiţă și apoi 
corul îndârjit al răniților: 

— Nu-l lăsa,.. nu-l lăsa... 

Se stabilise între fată şi răniți, fără 
nici o învoială. fără nici un semn, dela 


distantă. doar din intenţii şi din contin- 
genţa întâmplării, un plan comun de 
luptă. - 

— Nu-l lăsa... Nu-l lăsa. 

Preotul îşi dădu seama, că vorba era 
de prisos. 

— [m lături femeie... Inc'vdată îţi spun, 

— No să treci !,.. Tap fără barbă! Ja- 
vră ! Hotule! Spurca-ţi-aşi odoarele !... 

Popa întinse arma. 

— Tn lături femeie. că fac moarte de 
0m.. 

Şi atunci, Poşta. care se văzu în faţa 
armei. singură şi dezurmată, sc năpusti 
cu toată ura ei de femeie neputincioasă, 
pentru care ultima răzbunare e batiocu- 
ra. batiocura impudică, nu a vorbelorei 
a faptelor. Aruncând drugul, ca ridică 
rochia şi începu să se bată pe pântece, 
țigăneste : 

— Na! 
lins ?.. 

— La o parte femeie!... 

— Trage !.. Crueca bisericii tale de 
ponă !... . 

Preotul trase un foc în aer. Posta în- 
«cpu să urle câineşte. Abin se înţelegea: 

— Săriţi, fraţilor Î.., Săriţi... mă o- 
moară !.., i 

Tar în cort. se auzi vocea de comandă 
a lui Porumhiiă: 

— Pe -e], fraţilor !.. Pe el?... Nu-l lă- 
saţi.. Stai că venim !... Stai că venim!... 

Si atunci se petrecu ceva înrrozitor, 
neînchipuit pentru o minte lucidă... Din 
roi încenură să iasă: pe hrânci. nişte 
ființe oribile. ca nişte reptile deșălate,.. 

Frana răni 

Veniau. livânaw-se Ja pământ. atutân- 
du-se fiecare cum nutea. în mâini, în 
coate în umeri. unii cu baionetele. în- 
fineânl când. una. rând cealaltă în pă- 
mânt. anoi shitându-si trunul ca la înot 
şi trăgâna după ei niste picioare moarte. 

Prentul crezn că înebuneste. Fra parcă 
asaltul unor morti înriați... Rănitii ve- 
neon urlând, gemâni, în delir... Si baio- 
netele sclipean ca fulgere de oțel, scurt 
repezite în pământ... 

-- Pe el!.. Pe el)... „No-l Văsaţi 1... -- 
auzi comanda lui Porumbiţă, din. cort. 
Tar înaintea lui, juca în. chip de vrăji- 


Trage ici !... 'Trage unde-ai 


UNIVERSUL LITERAR 


toare posedată, Poşta, cu mâna pe oiştea 
căruţei, 

Popa avu viziunea netă...  Voiau să-l 
omoare... Întâi îl vor dobori la pământ, 
şi apoi îl vor gâtui sau îl vor străpunge 
cu. baionetele... Mintea îi lumina parcă 
cele mai neînsemnate tainițe ale sufletu- 
lui... In aceeaş clipă, el văzu deodată 
tot,... şi ceeace trebuia să facă şi ce avea 
să răspundă mai târziu... Se găsia în le- 
gitimă apărare... Acest moment sufletesc 
il fericia. îi da prilejul răzbunării, Li- 
niştit +: limpede la minie de cumplita 
surescitare, aproape zâmbind de o con- 
torsiune senzuală. el întinse arma aștep- 
tâud... Poşta se aplecase... Când; fata se 
ridică cu drugul în mână şi se ropezi să-l 
pălească în cap, preotul trase... Poșta se 
prăbuşi ca o bestie... 

Răniţii încremceniră la pământ !... 

Caii, înebuniţi, o luară lu fugă, Se lă- 
cuse linişte !.. Câtăva vreme. ecoul ar- 
mei se repeta din vale în vale, parcă şe- 
guind... Şi apoi, pacea cca mare a răz- 
boiului, pacea dintre duuă viielii, se lăsă 
cu o cupolă de ghiaţă şi întuneric, peste 
toate împrejurimile... Chiar şi apa limpe- 
de a Râsnoavelor. sunând mereu de a- 
celeaşi pietre, ca o muzicuță de copil, se 
întrupă după câtăva vreme în trupul cel 
mare al tăcerii... Şi în noaptea de cimi- 
tir a războiului. doar vocea înfrântă a 
lui Porumbiţă, se tânguia, neputincioasă 
sub obrocul de fier al soartei  nepăsă- 
toare : 

— Ei fug, îraţilor,... Ei fug... 


Predeal 1927. | , 
SYLVIUS ROLANDO 


ERRAŢA 


No. 40, pag. 627. coloana l-a, rândul 
58, a se citi: „părând — vas de barbă, 
cu figura lui țigănoasă. încruntată de 
doi ochi saşii, stăpânită de un nas lung 
şi subţire, sub care stau răstignite două 
mustăţi mari şi negre — un haiduc, etc. 

No. 41, pag. 644, coloana 3, rândul 59, 
n se citi: „pietris de stele, multe şi 
strălucitoare ca nişte nestimate azvâr- 
lite cu două mâini dintr'o ladă de odoa- 
re, de o favorită orientală, revoltată. în- 
tr'un serai. 

No. 41. pag. 645, coloana ([., rândul 55, 
a se citi: „coroane de nori din care 
țâşniau doar piscurile, sau aprinși ca de 
brâncă de soarele ce apunea. 





E. Promentiu 





UNWERSUL LITERAR 


ARDEALUL SI PROBLEMELE CULTURALE - 


„Foaia Poporului“ 


Printre publicațiunile pentru popor, la 
locul mrim se cuvine să aminiim „Foaia 
Poporului“, înfiintată în anul 189% la 
Sibiu, ca organ vopular pe lângă „Tri- 
buna“ Jui lon Slavici Foaia aceasta a 
fost întemeiată din initiativa lui Ion 
Rusu Şirianul. care a semnat multă vre- 
me ca redactor responsabil]. Tot el i-a 
imprimat caracterul politic cultural şi 
i-a făcut împărtirea! materialului, cla- 
sându-l asifel : Articol de fond politic, 
informațiuni politice, stiri din România, 
articole si sfaturi economice. o. foarte 
bogată cronică si foiletonul eu literatu- 
vă potrivită pentru popor. îndeosebi co- 
lecţii de poezii ponulare şi alt folklor. 
Impărțirea si caracterul acesta le-a păs- 
trat până la trecerea acestei  publica- 
jiuni din proprietatea nartidului naţio- 
nal în mâna unui tipograf sas, care o 
cumpărase dimpreună cu tipografia 
„Tribunei“ 

Primul număr a esit ca număr de pto- 
bă în luna Decembrie 189, iar al doilea 
„cu data ae 10/22 Ianuarie 1893.DDeatunci 
a apărut regulai în fiecare Duminică. 


Succesul a fosi peste aşteptare. Chiar 
după numărul de vrobă abonamentele 
veneau din toate mărtile Ardealului şi 
cresteau cu fiecare număr. încât admi- 
nistrația, care tipărise chiar dela numă- 
rul 2 câte trei mii de exemplare. se 
văzu nevoită a anunta în numărul 7 că 
numerii vechi. ceruti de abonati, nu se 
mai pot trimite fiind complet epuizați. 

La înăltimea  sucresului material a 
fost si. succesul moral. La „înştiințarea 
redacţiei că. „va publica cu plăcere ori 
co: dare de seamă desnre lucruri mai 
însemnate ce se petrec ne la sate, orice 
plângere dela rei ce se simt loviți din 
vreto parte oare care“ şi că „va da sfa- 
turi sătenilor“, publicul dela ţară a răs- 
puns în mod larg.  Corespondenţa re- 
dactiei devenise în scurtă vreme foarte 
hozgată 


Oamenii cu mâinile sexiielite de mun- 
ca grea a plugarului. cari abia știau să 
citească silabisind și să serie în aceeași 
măsură, îşi aşterneau ne hârtie năcazu- 
rile lor, mari si mici. cerând sfaturi sau 
ajutor împotriva. celor cari le pricinuia 
aceste: năcazuri . flăcăi si fete mari își 
„vărsau focul inimei“ în versuri popu- 
lare şi le trimiteau „la gazetă“; preoţi 
şi dascăli bătrâni făureau poezii ocazio- 
nale, de obiceiu preamărind pe martirii 
neamului, cari erau osânditi de tribuna- 
lele ungurcsti si înfundau temnițe de 
stat (închisoarea politică) din Seghedin. 


Astfel în scurtă vreme sa realizat 


prima. fază. care deschidea cuvântul că- 


probă : 
pentru 


tre cetitori din numărul de 
„Foaia aceasta ese din popor 
momoi |“ 

Intr'adevăr, asa a fost .Foaia Poporu- 
lui în epoca ei glorioasă: o gazetă 
scrisă de popor pentru nopor. 

Cuvintele ce le adresa redacţia către 
cetitori în numărul de probă, nu erau 
un apel comercial cu nromisiuni vagi şi 
ademeniri sedițioase  peniru cei lesne 
crezători, ci erau cuvinte pornite din 
inimă curată. cari nu buteau să nu a- 
tingă si să nu cuprindă inimile curate 
ale ţărănimei, către care erau îndrep- 
tate, 

„Doritori de-a vedea națiunea noastră, 


se spunea acolo, 
încă de făcut la sate ne vom îndrepta 
mereu privirile înspre iărănime'“, 

Iar mai denarte : | ă 

„Imbogăţirea mintii. ridicarea mora- 
vurilor poporatici rurale a noastre prin 
cetire, iată ce ne nronunen. De aceca 
foaia se va scrie numai pentru sate cu 
dorința de a apăra pe plugarii români 
în toate plângerile lor drepte. Ne vom 
ridica. glasul de câte ori îi vom vedea 
nedrepiățiţi, vom fi necrutători față cu 
poirivnicii de neam străin. întocmai cât 
de putin vom răbda răul venii din par- 
tea 'celor ce ai nostri se numesc. 

„Prin. pilde vii, delâ noi şi din alte 
țări, vom arăta mai presus de toate bu- 
nătățile secoalei, ca românii toți să se 
îndemne a trimite copiii la şcoală, ca 
astfel să ajungă şi vonorul nostru îrun- 
taş, iar nu. imnilat“, 

Cum puteau tăranii să nu tresalte de 
bucurie la cetitul astorfel de cuvinte, 
cari făceau să încoltească în  inimele 
lor obidite  nădeidi frumoase pentru 
viitor. Ceeace auziseră ei până atunci 
la întrunirile politice, fără să fi putut 
înțelege prea bine de ce cra vorba, ve- 
deau acum. în coloanele acestei gazete, 
scris pe întelesul lor. 

lar când această eazetă le vorbea, 
după cele de sus, şi de fraţii lor liberi, 
sar fi putut ca ei să nu înţeleagă cu 
firea lor inteligentă. că „Foaia Poporu- 
lui” vrea să-i pregătească pentru zile şi 
mai mari. decât acelea cari le-ar fi adus 
belşug în casă şi multumire civică ? 

„Mândri de patria liberă și indepen- 
dentă a fratilor nostri din România, 
scria redaclia „E. P*. vom da scamă 
despre toate câte se petrec dincolo, în 
Ţară. Vom arăta care popoare sunt 
vrednice de dreptatea noastră şi de care 
să ne ferim“. 

Dar de-o actualitate deosebită suni şi 
pentru zilele noastre următoarele  cu- 
vinte, cari arată drumul cc ar trebui 
să-l urmeze toti conducătorii şi îndru- 
mătorii mororului : 

„Ne vom face. mai vresus de toate, 
chemare, ca atunci. când vom desvolta 
mintea, să cultivăm inima poporațiunii 
noastre dela sate. ca în aceeaş vreme 
când mintea i-se luminează prin învă- 
tături folositoare. inimile să se înalțe cu 
mândrie în dragostea natională. 

„Vom propovădui deri iubirea de fra- 
te : suntem fii ai aceleiaşi națiuni! Pe 
gilcevitori îi vom scoate dinire noi,  — 
pe pismătăreți îi vom arăta cu degetul, 
pe taţi vom căuta să-i îndrentăm“. 

Aşa vorbeau în anul 18%  pazetarii 
ardeleni noporului din Ardeal. Ce deo- 


schire între timnurile de atunci şi cele- 


de azi. Cuvintele lor ar trebui să aibă 
şi acum acelaş ecou. fiindcă nu și-au 
pierdut nici azi actualitatea. 


TION BAIILA 


înaintată, ştiind cât e. 





Oscar Wilde făcu fatro zi complimen- 
te unei: artiste cam bătrâne pentru ro- 
lul iueat. 

— Ah. zise ea făcând fasoane, de fapt 
ar [i fost nevoe pentru rolul acesta, de 
tinerețe şi frumusete. ; 

-- O! doamnă, răspunse Oscar Wilde 
care-i ghici intentia, d-voasiră aţi do- 
vedit tocmai contrariul ! 

E d 

Un critic de artă se prezintă la Lie- 
bermann cu nişte desemnuri proaspele 
ale unui tânăr artist. care trebue „în- 
curajat“, rugându-l să cumpere  «louii 
desemnuri pentru cincizeci de mărci, 
căci artistul se afla în cea mai neagră 
mizerie. 

— Stii ce. Sarah Bernhard a spus o- 
dată : „de lamour tant que vous vou- 
drez mais, pas de  cochoneries“. Ţine 
domnule, o sută de mărci, dar ia-ţi şi. 
tablourile înapoi. răspunse Liebermann. . 

* 

Alexandre Dumas-tatăl recomandă o- 
dată, printr'o scrisoare. unuia dintre 
prietenii săi cei mai buni, pe un excroe 
de cea mai ordinară speţă. 

Îţi trimit pe unul dintre cei mai 
buni prieteni ai mei:  deschide-i larg 
uşile. fă pentru el ceeace ai face pen- 
tru mine, etc... etc., 

După câtva timp se întâlneşte cu price 
tenul cae îl tratează cu răceală. Au loc 
între ci explicaţii. Prietenul reproşează 
lut Deras. care uitase totul. excesul de 
încredere : era vorba despre ultimul 
wroteiat. ; 

— Ei bine, întrerupse Dumas, e cel 
mai bun. cel mai adorabil băiat din lu- 
me! Plin de spirit. de inimă! 

-- Da, dar mi-a şterpelit ceasul, 

-- Cum ! Şi pe al d-iale? 

* 

Celebrul poet îrancez Verlaine scria 
o cronică la o revistă franceză literară, 
care-i nlătea articolele 5 franci, unul, 

Intro zi Verlaine veni la redacţie: 

— Nu vă e rusine ? întrebă furios pe 
casier. Mi-aţi dat eri o niesă de 5 franci 
falsă ! 

Nu să supăraţi. Domnule Verlaine, 
iată altă piesă, spune îndatoritor casie- 
rul. 

Verlaine puse imediate piesa în bu- 
zunar. 

— Si pisa falsă ? ceru casierul, 

— Piesa falşă ? strigă Verlaine înfu- 
riat, mai vorbiți de piesa falşă? Dacă. 
ați şti cât necaz am avut, până am scă- 
vat de eat 


- 


Intr'o zi contele de Mony trebuia să 
se ducă în persoană la Banca lui Rots- 
child. pentru o afacere financiară, Ban- 
cherul îl primi foarte polilicos,. 

— Domnule, îi spuse Rotschild fără 
multă ceremonie, vă rog luaţi un seaun. 

— Ştiţi cine sunt eu? spuse omul de 
stat jignit. Vorbiţi cu Contele de Monr. 

-— Domnule Conte, replică: Rotschild,.. 
atunci vă rog luaţi două scaune. 


RUD. A. KNAPP 


Pe Atlantic” 


Epiderma Oceanului a început să se 
increțească ca o biele omenească la 
frig. Oglinda de apă pe care am lune- 
cat sapte zile acum se brăzdează. Pe 
pământ, la cea dintâi adiere de vânt, 
“frunzele, cele mai sensibile. se impre- 
sionează şi tremură, Pe apă sunt valu- 
rile cari se înfioară cele dintâi şi apoi 
noi, oamenii după vanor. De jur im- 
prejur cât vezi cu ochii ,„berbecii“ îşi 
sbârlese coama de val intrun alb pre- 
vestitor de rele. Valurile se umflă și 
se coboară şi iar se ridică, parcă toate 
ar vrea să cabreze. Ce mic îmi pare a- 
cum vaporul. Se miscă în loate părțile 
după cum oceanul se ioacă cu el. Nu 
văd decât dealuri şi văi de spumă, Sar 
zice, o formidabilă răscoală de ape. 
Mulțimea. de valuri. odinioară blândă, 
care dormita parcă pentru eternitate, 
sub impilarea nemiloasă a vântului, se 


ridică deodată şi ne dă surpriza înfri- 


coşătoare a unei revalte de sclavi. Fie- 
care val şopteste celuilalt lozinca răz- 
_srătirii, sau înteles. orizontul amenin- 
ță sinistru, marea întreagă este un sin- 
eur norod înfuriat care nu vrea decât 
distrugerea. Fiecare val. înebuuit de 
mân'e. vrea să se transforme în câte 
un mormânt, Spectacolul este... subliin 
cum i-ar zice Psichologia pentru a-l 
micşora ca să-l facii înteles. Ce poate 
fi mai Rrandios decât natura dinamică. 
O furtună pe Atlantic nu se poate des: 
crie. Se simte doar ]mensitaiea înfu- 
riută nu începe în cuvinte. Cer iertare 
cititorului dacă am deformat-o. încer- 
când so'nghesui în tâteva fraze. Văd în 
zare corăbii cu  vânze umflate, Sunt 
bărcile pescarilor din Islanda. cari cu 
toată urgia apelor san dus la pescuit. 
E cursa obligatorie după pâine, goana 
in care omul trebue să lupte nu numai 
cu semenii, ci îucă si cu natura. Lupta 
accusta a fost totdeauna crâncenă, Cât 
de scumț, plăteste omul victoriile lui a- 
subra naturii, care nu a renunțat de a 
se revanşa. E atâta primeidie întinsă 
pe ape şi coar undeva. departe la țărm 
sunt copilaşi ce aşteaptă să li se aducă 
mâncarea... 

„Piuie cu bourrasaue, ii faut quiil 
sorte, il faut qu'il aille. car les petite 
enfants ont faim. “* 

Soarele luminează la orizont. produ- 
când aspecte ireale de apocalips. Ruga 
copiilor de mescari n'a fost zadarnică. 


+ 


Pe vapor. la o altă clasă se află şi c 
echipă de călugărite. trimisă în misiune 
teligioasă. Cele mai multe sunt tinerz, 
unele aproape copile, Aceste făpturi 
stau zina'ntreagă în sala de lectură e. 
vitând lumea. adâncite în citirea cărţi. 
lor sfinte 

O seară grea de tăcere. Un cer stro- 
vit de stele. Un luceafăr care atrage 
ca şi fundul mării. E una din acele 


nopți care răscumpără singură toate 
”) Din volumul „Altă lume“ (Note 
dintr'o călătorie în America), ce se a- 


i lord presă în editura „Curierului 


de V. V. SPANCIU 


durerile unei vieti. In calmul răscali- 
tor de suflete a început un cântec lin, 
ca o rugăciune de seară. E parcă uu 
plâns duios, care în acompaniamentul 
valurilor infioară. Călugărițele cântă. 
eşițte pe covertă. încrezute în discreția 
întunericului ca întrun duhovnic. Poe- 
zia acesiei nonți divine le-a biruit. Che- 
mate de viaţa şoptită ispititor de hu- 
zele firii, au suspendat pentru 'câteva 
ceasuri opera lor continuă de lentă si- 
nucidere. Este în cântul lor atâta me- 
lancolie, că pare a fi însăşi tinerețea 
ce cântă, dragostea lor neîmpărtășită, 
exaliată toată de această noapte vră- 
jită. E în acel salas dulce, fecioreluic, 
chemarea fiorului necunoscutului şi sc- 
iea, de mult strunită. a unui mire al- 
tul decât Christ. 

Suni fişii din sufletul lor. cari picură 
în mare, Sunt visurile tinereții exio- 
liate unul câte unul. smulse de briză 
şi înecaten mare 

Jos în sala de mâncare un grup de 


sectari religioși au făcut aci biserică 
plutitoare.  Predicatorul. un tip blond 
ca şprițul şi -cu obrazul de culoarea 


crenviştiilui. vorbeste în fiecare după 
amiază credinciosilor cari ascultă cu 
multă evlavie. Predică cu patos, con- 
vingător dacă nu si convins. Perorează 
cu fandări retorice în eretici. Soţia sa, 
o maniacă religioasă prinde muşte. 
Pune atâta atenţie şi pasiune îu opera- 
lia sa, încât ai crede că fiecare muscu- 
Liţă inofensivă e un spiriduş antichrist, 
şi că această vânătoare decide soarta 
religiei crestine. 


V .V. STANCIU 





UNIVERSUL LITERAR 


pf z 


do d A 





TEATRUL NAŢIONAL: OMUL CU 
MÂRŢOAGA, piesă în 4 acte de Gh. 
Ciprian. 


Drept orice introducere ar trebui să 
urăm d-lui Cipwian ca şi la următoarele 
piese să aibă inspirația tot atât de fe- 
ricită şi săi nu devină mistic. Căci sfâr-" 
şitul atât de frumos şi de neprevăzut al 
„Omului en mârțoaga“ poate deştepta 
oarecari temeri. 

Subiectul e cunoscut: un biet arhivar 
pasionat de curse cumpără o mârtoagză 
pentru care suferă toate umilinţeley 
şi loviturile până când mârţoaga îu care 
el crezuse profund şi neşovăelnic, da- 
torită înpgrijirilor lui. devine cel. mai 
bun cal depe hipodrom, şi îi răscurm- 
pără prin onorurile ce i se dă, toate su- 
ferințele trecute. 

Piesa e scrisă în stil de şarjă, şi de 
muşcătoare ironie împotriva societăţii, 
care batjocoreşte şi crucilică pe toţi 
marii fanatici ai unui ideal. Prin aceu- 
sta capătă vestmâni de universalitate. 

Un atare subiect. tratat în spirit tra- 
gic nar fi fost modern şi mai ales n'ar 
fi interesat. Atunci Chirică ar fi trebuit 
să fie înlocuit cu toti martirii şi eroii 
omenirii şi simbolul de la urmă care dă 
farmec piesii n'ar mai fi fost atins. 

Țehniceşte, piesa are uvele stângăcii 
şi pe alocurea dorul de mai multi, dă 
naştere la naivităţi, dar cine poate să se 
lege de asemenea amănunte, față de 
mouiatea şi suculenţa 'operii, 


Şi putine opere au atâta suflet româ-' 
nesc în cuprinsul lor. Ironia tare, hu- 
morul discret şi crud. umanitarismul 
naiv. dar nu lipsit de simtul realităţii şi 
misticismul vag care pătrunde şi stăpâ- 
neşte sufletele eroilor, aproape de stâr- 
şit, sunt caracteristicile eroilor din pie- 
să şi ale specificului, românesc în acelaș 
timp. 

A crea oameni stăpâniţi de patimi, e 
cel mai mare dar pe care natura îl 
poate face unui dramaturg şi cu d. Ci- 
prian n'a fost sgârcit., Viaţa care se de- 
gajă intens şi interesul ce ştie să deş- 
tepte în spectatori faptele eroilor moti- 
vează speranţele care le pun toți în ta- 
lentul d-lui Ciprian. 


Şi dacă n'are să nai fie furat de nou 
tatea vreunei idei, pe care va voi so u- 
manizeze, căutându-i un subiect potri- 
vit şi eroii specifici, şi va râvni să cree= 
ze numai oameni. e sigur că nici un ait 
Chirică nu va mai deveni prin simbol 
asemenea lui Cristos şi nici lucrările 
d-sale nu vor fi mai puțin interesante 
şi mai putin universale. Fiindcă pasiu- 
nile omenesti sunt mai universale şi 
mai sterne decât ideile şi simbolurile. 


INTERIMAR 


"UNIVERSUL LATERAL 





UN SPANIOL 
DESPRE ;PICPURA ROMANEASCĂ 


“Modelul a plecat. lăsându-mi în ate- 
lier un parium curios. -de carne tână- 
ră — si cauciuc. Pe divanul care mai 
păstrează încă tiparele. calde. ale for- 
melor ei — aflu. întredeschisă, o po- 
şetă fină, neuzitată pela noi. 


De bună seamă. un dar de curând 
căpătat. 
Il cercetez cu  nevinovată  curiazi- 


tate.. O batistă. rose. de matasă,., o 
cheie de n: *chel... 


cinci monede, Spa- 
niole, de aur... rosu de buze,., şi o 
broşurică 
'Tresar. 
Broşura e românească şi poartă 


titlul : 


EXPOSITION D'ARP ROUMAIN 


30 Sent. — 10 Oct. 1927 


PAVILLION DE LA MAISON DES 
TARDINS 
(CHAUSSEE KISELEFF) 
CAPALOGUE 


CONGRES DE LA PRESSE 
LATINE 


Bucarest — Oct. 4927 


Sunt în 12 Octombrie. adică două zile 
după închiderea Salonului — şi încă nu 
am aflat nimic, din coloanele pressei 
latine a Bucureştilor despre existența 
unei asemenea exboziții de artă româ- 
nească. 

De bună seamă, voi descoperi în fi- 
lele acestui catalog, al ziaristului spa- 
niol — (căci. hotărit modelul meu. a 
căpătat poşeta dela un oaspete, gazetar 
spaniol) — ceiace, în circumstanţele 
date, firesc ar fi fost să descoper, mai 
întâi, în gazetele bucureştene, 

Nu mă însel. 

Marginile catalogului sunt îmegrite cu 
mici caractere strânse şi energice, cari 
ţes în dreptul artiştilor şi operelor ex- 
puse, o reţea de aprecieri şi sentințe ui- 
mitoare, câte odată, prin spiritul şi jus- 
teta lor. 

Cum asemenea documente sunt raris- 
sime pentru noi Românii — le traduc și 
le tipăresc, fără nici o alterare, cu ru- 
gămintea pentru confratele străin, de 
a mă ierta că. necunoscuându-i numele, 
nu pot avea plăcerea să-l împărtășesc 


cetitorilor noştri — potrivit uzanțelor 
literare. 
Asa dar: 
— — 


-. — — — 
DL E E a Lai 


PEINPURES 


C. LECCA — (indiscifrabil).. 

G, TATARESCO — meşteşugar iscu- 
sit... fără simț Dictural, — deci anost, 

TH. AMAN — Delacroix... minus tem- 
veramentul 

C. STAHI — realist cucernic, 

N, GRIGORESCU — formidabilă faci- 


Iitate... sprinten,. agreabil. Insă prin 
ce „nationa!* ?!,. 
IL ANDREESCO — pictorul acestia, 


mort aşa de tânăr. va trăi încă mult, 

G. D. MIREA-—vidă grandelocvenţă... 

ST. LUCHIAN — Intr'un muzeu spa- 
niol, ar provoca panică. Vopseaua lui e 
explozie de lumină. O sărbătoare tra- 
gică, Un delir. Nam întâlnit nicăire o 
asemenea paletă. Dar pentru ce, Dum- 
wezeule. numai una singură aparține 
Siatului românesc ? 

ARŢHUR VERONA — (indiscifrabil).., 

ŞTELAN POPESCO — prudent până 
la inexpresiune... 

TH. PALLADY — delicate şi triste 
acorduri de orză. 

G. PETRASCO — a. ha!. 
care îmi răscoleste adânc 
sumbrului Toleda.... 

E cai BALTAZAR — fin şi sugges- 


A MIL RESSU — înaltă 
picturală., portretist de clasică pătzun- 
dere.., compozitor cu vastă şi nezdrua- 
cinată ştiintă . 

ISER — adânc expresiv... dar, uneori, 
incisiv mână lu Qenaturare... 

1. STEMIADI — tinuiscițrabil)... 

Îl, "TIut ODORESCU-SIUN— talent pu- 
ternic cu multiple si inepuizabile surse.. 

SMUTINEA — — — — 

RODICA MANIU — (indiscifrabil)... 

" MARILS BUNbSCU — delicat şi ţto- 
tuşi vioiu si €exvresiv... 

"Y CORNESCU e — — — 


iată ceva 
suvenirul 


inteligenţă 


CECILIA COUTZESCO-STORCK — 
Euretmue... bohemienne... 

kB. ŞIRALO — uudiseifrabil)... 

LEON . VLORESCU — atent şi grav, 

Şr. DIMITRESCU — (indiscifrabilj,... 

VIRGIL DARESCO — frumoasă fugă 
impresionistă. 

HEnhi H. CATARGI — încă unul cu 
sobrietăţi iberice, în ochi şi pe paletă.. 

LLON BLU — melaucolie.,. 

D. GHLAŢA — (iudiscitrabil)... 

ELENA POPEA — — — — 

PL'IRE IORGULESCU — temperament 
facil... dar temnerament... 

|. MIHAIL — cumiute.... 

LUCIAN GRIGORESCU — — — — 

C. BABIC-DANILL — supleţă,, 

HENRI DANIEL — (induscitrabil),.. 

NINA ARBORE — — — — 

MERICA RAMNICEANU — = —— 

OLGA GRECEANU — — — — 

SABIN POP —. (indiseilrabil)... 

AUREL BAESU — '(indiscitrabil).,, 

ADAM BALTATO — — — — 

C, BACALU — foarte pitorese în 
descripțiunea bois iu ui oriental... 

DEMIAN — — — 

V. ARNOLD — — — — 


SCHWEITZER-CUMPANA — pictor... 

VASILE POPESCO — indiscifrabil)... 

TACHE SOROCEANU — portret ex- 
nresiv... 


TACHE PAPATRIANDAFIL — — — 


NADIA GROSSMAN-BULIGHIN — —. 


AUREL KESSLER — (indiscifrabil), 
CORNELIU MIIMAILESCO = — = 
MAHCEL LANCO — tnabrăentă ia ca 


_ 


Îiian 


sri 


lori cari consumă armonie. chiar uebu- 
nia te poate vrăii.. 

LUCRET A MIHAIL — (ândiscifrabil),. 

Pe “alba) Tainel "30, — care face, în 
catalog, pauza între, capitolul PICTURA 
ŞI AQUARELLA găsesc următoarele 
rânduri, pe cari le traduc iarăşi, fidel, 
deşi n'au decât. indirectă legătură cu 
tara si arta românească : 


„Pe stradă. femeile române sunt 
mult mai reuşit pictate de cât în ta- 
blouri, şi totuşi mai ieftine de cât aces- 
tea din urmă. 

„„Din 141 de picturi expuse aici, 105 
sunt luate din colecţiile particulare și 
numai 58 din ale Statului... i 

„Imprumutat unui reporter român una 
hârtie de o mie lei... nână mâine. 

„Nelly Popesco ?.. Pur'că aşa mi-a 
spus !.. Drace... i-o fi cum-va frate? . 

„Mi-a dat rendez-vous la muzeul de 
piciură E o farsă! Mi s'a afirmat ră nu 
exisiă de cât director. “ 

L.a marginile foilor, cuprinzând aqua- 

relia, foarte mult spatiu curat. - 

ici-colo câțe un rând. care înseamnă 
o ccinre din îuză : 

CECILIA CUTZESCU STORK—multă 
ver rvă 

„RODICA MANIU — delicios de in- 

“e UCIA DFMETRIAD BALACESCO — 
CUTIOI se. y 


Pervazul iba NOIR “Ep BLANC 
e scrijelat, în câteva locuri. cu un cre- 
ion recalcitrant : 

CONSTANȚIN D. STAHI — fantastic 
buriu,.. 

G. ]). MIREA — binff. 

R. IOSIF — amuzaot 


— o. — — — — — -— — 


MARIA PANA BUIESCO.... 
A, JIQUIDI — multă vlagă a 


m — — 


.- . .— —. --.—— — — 


Asupra sculpturii — nimic. 
„Pe ultima conertă. desemnat vag, un 
răcitur. de şamnanie, din care se iţeşte 
gâiul unei sticle goale. Subt ' această 
naivă vignetă, un număr de telefon şi— 


o rețetă : U2 de de zine 15 — Huile de 
Cade 4 —Soufine 6 — Acid Salicylique 


035 — Salicylate de Mâthyle 0.25 — Va- 
seline 74... 


N. N. TONITZA 





8 


UNIVERSUL, LITERAR 


„MC OOURI OO 


Cu numărul acesta, 
„Universul Literar“ 
îşi închee o etapă şi-şi 


opreşte pentru câtă. - 


va vreme apariția. 
Cum şi când,va rea- 

pare, se va anunţa 

prin „Universul“, 


pomii ra o atat 





MUSAMAUA SFAŞIATĂ 


Prelunga masă la care, ca alţi. noi 
şapte în contra Tebei, asistam, în.târgul 
cu serioase reminiscenţe. xevolujionare, 
la. examenul de bacalaureat din sesiu- 
nea de toamnă, era aceiaşi masă mar- 
ioră  gloanţelor ' descărcate în ajun, de 
un june inteleciual român, decis să spe- 
le în sângele examinatorului pervers, 
ruşinea de a fi fost lăsat xrepeteni pen- 
tru a nu ştiu câta oară. 

Frumoasa  muşama neagră, străluci- 
toare şi orgolioasă, tăinuitoarea fidelă a- 
tâtor . cerneluri vărsate fără de urmă, 
sta, sfâşiată îniwun colț şi prin firele 
de scamă murdară, lemnul de brad îşi 
arăta intestinele răvăşite de spiritul de 
demnitate al ijunelui intelectual român. 

Ținerii candidați vorbeau cu elocință 
despre îndatoririle cetăţeneşti, despre o- 
peraţiile electoraie, cărora atâţia dintre 
ei le dăduseră în practică cele mai pre- 
țioase lumini, amuţiau brusc după ce 
schimbaseră sexul literar al scriitorilor, 
îngânau o întâmplare din tânăra lor ex- 
perienţă, amoroasă pe care o puneau pe 
seama lui Eminescu. dădeau ochii peste 
cap în semn de renunțare nevinovată, 
își promiteau să nu mai audă de Uhni- 
versitate. numai să scape cu bine din ia- 
dul acesta încins al bacalaureatului (ca 
acea tânără candidată, graţiată de «lasa 
8, cu obligaţia că nu se prezintă la ba- 
calaureat, răspunzând, surprinsă asupra 
delictului ;: „Oare nu suni în dreptul 
meu ?“, mutau cu cea mai mare bună 
credinţă, munţii din locul lor, secau flu- 
viile, rădeau oraşele de pe sufrafaţa pă- 
mântului şi în vreme ce ignoranţa îşi 
sufla ciclonul între zidurile acelei săli 
de examen, gândul mi se ducea cu o su- 
tă de ani mai târziu, când aşi fi vrui să 
înviu pentru o zi. în aceiaşi sală de exa- 
men, la acelaş examen al bacalaureatu- 
lui ca să mă conving că şi epste o sută 
de ani, candidatii la bacalaureat vor fi 
la fel de nepregătiţi, cu toate că în lo- 
cul acestor ziduri de astăzi. vor sta al- 


tele de marmoră si în locul apostolilor 
dela uşa de intrare (aflat-aţi oare, că la 
două zile după atentatul cu pricina, spa- 
da sfântului Pavel se afla ruptă dela 
mijloc şi cheia sfântului Petre paznicul 
raiului. confiscată ? — Ceeace nu sapo- 
menii nici în timpul .Nemţilor — trageţi 
concluziile — cum zic localnicii) şi în lo- 
cul apostolilor va sta. surâzătoare, sub 
umbra ochelarilor, statuia în fildeş a o- 
mului şcoalelor. a marelui diletant de 
construcţii şcolare, a singurului  vino- 
vat, întrucât ar putea să schimbe şi ondui 
lucrurilor dac ar voi să gândească alt- 
fel, de ruina spirituală a învățământu- 
lui secundar. de astăzi. 

Pentrucă discutia ce se urmează în 
presă, pe tema rezultatelor bacalaurea- 


tului nu atacă — afară de câteva ex- 
cepții onorabile — adevărata rădăcină 
a răului. 

Bacalaureatul a fost cel mai eficace 


mordant pentru fixarea puiredei siiua- 
țiuni a învăţământului. Toată campania 
publiciştilor, toate tânguirile  congrese- 
lor profesorale, n'au izbutit să convin- 
gă aşa de repede şi aşa de definitiv, ca 
această piatră de încercare a bacalau- 
reatului. 

Numai că atâta nu ajunge. 
acestui dig, al bacalaureatului, ridicat 
în faţa valurilor ignoranței care ame- 
nințau să inunde Universitățile, trebue. 
s ăînceapă adevărata campanie de cons- 
trucție sufletească. Să înceteze zidurile. 


In dosul 


Dacă nu vrem să ne trezim cu clasele 
goale, de suflet. Deia în locul dascălului 
de altădată, veghează, gârbovit de obo- 
seală şi cu gândul la nevoile de-acasă, 
un polițist care abia răzbeşte -să ţie or- 
dinea mulțimilor ce se înghesuesc între 
zidurile confortabile ale scolilor. 

A multimilor dintre care se 
tează câte un descreerat ca cel de deu- 
năzi, care sfâşie muşamauă de pe biata 
mizerie a învătământului. 

Dar poate că şi în acest rău — stă un 
bine. 


FLORENŢA LUI DANȚE 


D-şoara  ALEXANDRINA MITITȚELU 
tipăreşte la tip. „Bucovina“, o lucrare 
intitulată : „Florenţa lui Dante şi alte 
cronici italiene“ (80 pag. lei 40). 

Publicate în maioritatea. lor în revista 
de studii italiene „Roma“ a d-lui prof. 
Ramiro "Ortiz. ele sunt adunate cu gân- 
dul, cum mărturiseşte autoarea, de a a- 
juta la răspândirea gustului pentru li- 
teratura italiană. 

De o utilitate incontestabilă, această 
lucrare aduce. într'o aleasă limbă lite- 
rară informaţiuni studioase, despre câ- 
teva probleme capitale ale literaturii :i- 
taliene. 

Cităm : Florenţa lui Dante ; Canţonie- 
rul lui Petrarca: Giovani Vergu; A- 
lessandro  Manzoni. In amintirea lui 
Renato Serrai Luigi Siciliani; Poezia 
lui Ugo Betti şi se închee cu agreabile 
note de drum Neapoli-Roma, i 


CI SC OC Se Oa CON N i O ONE 


a 


ATELIERELE SOC. ANONIME „UNIVERSUL. 


STR. BRE7 


recru-” 


EPOPEEA RAZBOIULUI 
ROMANESC 


Sub acesi titlu şi într'o elegantă bro- 
şură, (tip. „Bucovina“, I. E. Torouţiu, 36 
pag, ilustrat), d. George  Baiculescu, 
harnicul recensent literar, publică o du- 
ve de seamă asupra celor trei volume 
din „Istoria războiului pentru întregirea 
României“ a d-lui Const. Kirițescu. 

Lucrarea d-lui Kirițescu, din care, de 
curând a apărut în limba franceză (la 
„Cartea Românească“) un rezumat în- 
irun volum, a mai teniat până acum și 
pe alţi cronicari literari cari i-au  cou- 
sacrat studii speciale. 

Broşura d-lui Baiculescu, expune me- 
ritele istoriei d-lui Kirițescu, căreia îi 
află atât însuşiri de istoric, sinceritate 
în expunerea adevărului cât şi însuşiri 
de prozator, 

„Cu cele trei volume ale isioriei răz- 
boiului, d. Constantin Kirițescu intră în 
rândul marilor noştri prozatori, închee 
d. George Baiculescu, stndiul său. 


CRIPICA 


Primul număr din „Nouvelle Revue 
Trancaise“ aduce în obisnuitele Heflec- 
țiuni asupra literaturii, ale lui Albert 
Thibaudet, interesante considerații asu- 
pra  criticei. 

Problema desbătută de Thibaudet ar 
Îi, în esenţă, următoarea; „Pentru ce 
critica, ca să ia naştere, a aşteptat se- 
colul al XIX-lea ?* 

Critici au fost. zice Thibaudei şi îna- 
inte de secolul XIX-lea. Bayle, Freron, 
YVojtaire, Chapelain, D'Aubignac, Denys 
din Halicarnas şi Quintilian sunt critici, 
Nu sunt însă critică. 

Şi-apoi ia în desbatere cele trei con- 
diţiuni proprii secolului XIX, oari -au fa- 
vorizat ecloziunea criticei. 

„Caitica este hrănită de aceste trei 
rădăcini : corporativă (profesori şi jur- 
nalişti) — istorică (gustul de inventar;, 
— liberală (coexistența partidelor ini- 
mice“). 

Negreşit,  închee  Thibaudet, vor îi 
critici literari cât timp vor exista cărți 
şi” jurnale, şi radiofonie, adică la nes:- 
fârşit, Insă critici literari. nu sunt chiar 
Critica, acea putere care a luat conş- 
tiinţă de sine în secolul XIX şi la înce- 
putul secolului XX. între tratatele de 
Viena şi Versailles .. 


PP 


"BUCUREŞTI.