Alexandru Davila — Din Torsul Zilelor — Vol.I

AL. DAVILA 


OPERE COMPLETE 


F 


EE zi Diy TOR 
5% R 


VOL his I 


ALEXANDRU DAVILA 


DIN TORSUL 
ZILELOR 


VOLUMUL | 


EDITURA „OLTENIA* 
BUCUREŞTI 
STRADA IMPERIALĂ No. 1 


PRECUVÂNTARE 


Aproape tot cuprinsul acestor trei volume 
a fost publicat în reviste și ziare. Innainte, însă, 
de a'l publică în volume, autorul la corectat, 
lungit, prescurtat, „retușat”. 

Ținându-se de cunoscutele poveţi, ale lui Boi- 
leau, „Vingt fois sur le métier remettez votre 
ouvrage, Polissez-le sans cesse et le re- 
polissez”, autorul a lustruit, pe cât i-a fost 
cu putinţă, textele scrise altădată ! EI nu afirmă, 
însă, că textul acesta ar îi cel din urmă. 


Editura „OUTENIA” 


AL. DAVILA 


NOTIŢE BIOGRAFICE 


Al. Davila e născut la 12 Februarie 1862. Tatăl său era generalul 
doctor C. Davila, iar mumă-sa, Ana, era născută Racoviţă-Golescu, 
coborâtoare directă, prin tată, din Vodă Mihail Racoviţă, care a 
domnit 17 ani in ţările românești. 

Copilul, crescut de mumă-sa în evlavia neamului românesc, învaţă 
carte, mai intâi, la şcoala comunală din Golești, instalată într'un 
pavilion al curţii boierilor Goleşteni. 


În timpul iernei, viitorul autor al lui „Vlaicu Vodă“, îmbrăcat 
mocăneşte, urma clasele Şcolii luterane, unde mergea călare : astfel 
se născu în Davila gustul de sport, care niciodată nu l-a părăsit, 

Dela 1871 la 1874, băiatul fu încredințat lui V, A, Ureche, care 
deschisese un institut român; iar după acești patru ani, tânărul fu 
trimis la Paris, la Liceul St. Louis, unde fu coleg cu Jacques 
Feraudy și cu Georges Feydeau, 

Bacalaureat în litere în 1879, Al, Davila se imprieteni la Paris 
cu Take lonescu, Morţun, Caligari, Xenopol, Filipescu, Citea cu ne- 
saţ pe vremea aceea „Letopiseţile“ lui M. Cogălniceanu. 

În 1881 fu numit atașat la ministerul de externe din Bucureşti; 
in anul următor, în aceiaşi calitate, la Roma, şi după alt an, la 
Bruxelles, 

În 1884, murind tatăl său, Davila părăsi cariera diplomatică si 
începu să colaboreze la „Epoca“ şi „L'Indépendance Roumaine“. 
Fu numit, în urmă, inspector de poliţie, apoi administrator al aron- 
dismentului Măcin. 

Demisionar după un an, Davila se dădu, în sfârşit, literilor, pe 
care nu le părăsise niciodată, şi studiului Istoriei românești, care il 
pasionă, lată de unde s'a înfiripat „Vlaicu-Vodă“,. — Străbunele case 
dela Goleşti ofereau sufletului său hărțuit, liniștea de care aveă ne- 
voie duhul poetic, 

În iarna 1901—2, „Vlaicu Vodă“ fu prezentat direcţiei teatrului 
Naţional şi primit imediat ; iar, la 12 Februarie 1902, fu jucat pentru 
prima oară; autorul implinea, în aceiaşi zi, 40 de ani, 

Doi ani mai târziu, Davila compuse o pantomină: „Domnița din 
vis“, jucată în grădina palatului Cotroceni, cu M, S, Regina Maria, 
în rolul principal. 

În 1905, Davila fusese chemat la direcţia teatrului Naţional, unde 
rămase până în 1908, când desărcinatul director formă faimoasa. 
„Compania dramatică Davila”, prima încercare de acest soi făcută 
în România, Compania se disolvă în 1911, când Davila fu chemat, 
a doua oară, la direcţia teatrului, unde rămase până în 1913, 

Din acest an Davila puse de gând să publice intro bibliotecă 
populară capod'operile literaturii românești, dar evenimentele răs- 
turnară paşnicul proect; in 1914, isbucni războiul mondial, iar în 
1915 Davila cădea victima unei încercări de asasinat. 

Scăpat cu viață, rămânând infirm și aproape paralizat, Davila duce 
un trai de înțelept; aceiaşi dragoste pentru literile şi cultura veche 
românească, din care a isvorât admirabilul „Vlaicu Vodă“, il preo- 
cupă şii luminează zilele, 


(Din Programul Teatrului Naţional). 


BASMUL 
CU DOMNIȚA DIN VIS 


Pantomină balet*) în trei tablouri 


Muzica adaptată de GH. DINICU după Wagner, 
Rubinstein, Rossini, Flechtenmacher și HKucik 


*) Această pantomină-balet a fost jucată o singură dată, în Mai 
1904, în grădina Palatului Cotroceni, pe a cărui alee puteă galopă 
alaiul Domniţii din vis sau vânătoarea lui Dunăre-Impărat. Spec- 
tacolul s'ar puteă montà şi jucă la Arenele Romane din Parcul Carol, 


A. S. R. Principesa moștenitoare Maria (actuala M, S. Regina 
Maria) în unul din costumele rolului Său, 


„Domnița din vis" 
A. S. R. Principesa moştenitoare Maria și trupa de actori amatori 


PERSOANELE: 


Mimii 
DOMNIȚA DIN VIS A. S. R. Principesa Maria 
FĂT FRUMOS D-ra Sybyl Youell 
MUMA PĂDUREI D-na Aristia Dissescu 
ZÂNĂ ZÂNELOR D-na Alina Costinescu 


NEGURĂ IMPĂRAT, tatăl Domniței, D-l I. A. Lahovary 
DUNÂRE IMPĂRAT, tatăl lui Făt fumos D-1 G. A. Robescu 
BEADEFOC, sluga lui Negură împărat D-l Aurel Orescu 
BEASADEA, sluga lui Dunăre împărat D-l A. Davila 


BA LET 


Urmaşele Domnijei din vis : 


D-nele M. Diamantescu, Iza Poenaru, G. Barozzi, los. Gică, 
M. Durma, Did. Tătăranu, M. Balaş; D-rele M. Radu, Maud 
Crawford, Cucu, Sylvia Lakeman, M. Vladoianu, Marg. Zosima, 
H. Ajdukiewicz, Lola Vladoianu, El. Odobescu. 


feleie, Flăcăraiele, Floriile : 


D-nele C. Iliescu, Nath. Iliescu, M. Wicoleanu ; D-rele Olly 
Marian, Z. Catargi, M. Moroianu, Ana Mărculescu, Alisa Ghica 
Cora Economu, Val. Petrescu, Zoe Petrescu, El. Căpitanovici. 


8 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Pricolicii, Gândăceii: 
D-rele : Ana Filitis, Maria Filitis, Ang. Filitis, Liliana Holban, 
Fany Boxhull, Zizi Lambrino, M. Valsamahy, Dudu Mincu, 
Mar. Mincu, D-l Eddy Boxhull. 


Urmaşii lui Făt-Frumos : 


D-nii Em. Butculescu, D. A. Ghica, D. Diamantescu, G. G. 
Manu, l. Nicoleanu, I. Moescu, C. Atunasescu, Al. Gorski, Chr. 
Orescu, Al. Tell. 


Figuraţiă. 


ÎNTÂIUL TABLOU 


(O pădure în împărăţia lui Dunăre Împărat. Amurgeşte,) 


SCENA I 


A fost odată ca nici odată, dacă n'ar fi nici că s'ar 
povesti, un împărat mare şi viteaz, ce coborise Dună- 
rea dealungul ei, dela obârşiă până la cele trei guri. 
El umpluse o jumătate de veac cu isprăvile sale, aşà 
că norodul, ne mai zicându-i pe nume, îl poreclise 
Dunăre Împărat. Și atât de mare și de viteaz eră, de 
i se dusese pomina peste lumea întreagă și de se în- 
treceau împărații, care de care să se aibă mai bine cu 
el. lar el, ne având vrăjmași pe pământ, își da de lucru 
vitejiei cu biruirea zmeilor și nimicirea fiarelor, 

Și toate i s'ar fi ales spre bine împăratului, și după 
pofta inimii, dacă și-ar fi putut hotărî unicelul dela 
vreme de bătrâneţe, pe Făt Frumos, să-și ia o soțiă 
din câte Domniţe i s'au fost scoase în cale; că păcat 
eră să se stârpească vechia și mândra lui viţă. Dar 
Făt Frumos pe toate le treceă cu vederea; parcă 
dânsele n'ar fi fost nici domniţe, nici tinere, nici fru- 
moase ; vezi că cea ursită nu i se arăfase încă şi că 
Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, îl fereă să-i 
rămâie ochii la alta; căci vai de omul care sufletul 
şi-l dăruește alteia decât celei ursite. 

Pe un amurg duios de vară, păsările dintro poiană 
galeșă, deschisă din întunericul codrului ca o ferestruie 


10 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


către Cer, fură martore la o minune mare: mai întâi 
se auziră în depărtare, chemări de corn, lătrat de 
haită ; zgomotul se apropiă, şi o ceată de mândri vâ- 
nători năvăli în poiană; eră Dunăre Împărat cu frun- 
taşii curţii sale, toți călări pe armăsari biruitori în în- 
trecerile dela Sân Toader, şi cu cei mai isteți hăitași 
din împărăţiă, stăpânind cu greu o pârdalnică de haită 
ce se sbuciumă în toate părţile, lar mai la coadă, su- 
flând din greu, hop și Beasadea, sluga credincioasă 
dar nărăvașă, cocoțat pe un măgăruș ce abiă se mai 
vedea sub un munte de merinde și de ploști, Haita, 
pe semne, pierduse urma, Dar hăitaşii îi deteră repede 
de rost, puseră câinii pe olm și vânătoarea purcese 
înainte, sunând din cornuri, asmuţând din glasuri, tros- 
nind din bice. Zgomotul se depărtă, se pierdu cu în- 
cetul și liniștea obișnuită se așternu iarăşi pe galeșa 
poiană. 


SCENA II 


Pe sub bolta frunzișului, păsările prind iarăși glas 
şi şi povestesc cu deamănuntul ce le-a fost dat să vadă 
fiăcare pe rămurica sa; dar, codrul întunecându-se, 
Chiar ciripiturile se răresc; limbutele iși mai dau odată 
bună seara, apoi totul tace şi crângul adoarme bini- 
şor. 

lată, însă, că se ivește, prin tufișuri, o vedeniă lu- 
minoasă, pășind atât de ușor încât minte chiar florile 
călcate, legănându-se așă de mlădios, de-ai zice că e o 
negură ce pluteşte pe poiană : e Făt-Frumos, unicelul lui 
Dunăre Împărat. 


Perișorul lui 
Spicul grâului ; 
Ochișşorii lui, 
Mura câmpului. 


Basmul cu Domnița din vis 11 


Cu jungherul rotilat pe coapsă, cu cornul de zimbru 
pe șold, cu tarașul ferecat în mână, el purcede alene 
prin crângul prieten, căci nu'i arde de vânătoare, de 
care s'a răslățit pe nesimţite, ci de focul tinereţelor îi 
arde. Furat de blândeţea serii, de ochiul Cerului, de 
boarea florilor, el își leapădă tarașul, se reazămă de o 
tulpină, duce la gură o foaie de mesteacăn și doi- 
nește, doinește de freamătă codrul, de se trezesc pă- 
sările și de ţi se rupe inima. 


SCENA III 


Bine nu mocnește răsunetul doinei şi iată că iese 
din desiș o babă bătrână ca intunericul. E Muma pă- 
durii, stăpâna Ielelor și dușmană flăcăilor. 

Se povesteşte că, de mult, pe când erà tânără și 
frumoasă, mulți flăcăi au pierit de dorul ei, iar că, 
dânșii, nu i sau rourat vreodată genele... nici de 
dragoste, nici de milă; că, de aceia, blestemată a fost 
să nu iubească până ce nu va îmbătrâni; iar, de la 
vreme de bătrâneţe, să iubească fără nădejde și fără 
de sfârșit; chinul ei să'și afle, însă, cap, în clipa când 
un Făt-Frumos o va sărută din toată inima. Și iacă 
de ce Muma Pădurii urmărește pe Făt-Frumos şil 
roagă, de câte ori îl prinde prin codru, să o sărute, 
fiă numai o dată. 

In acest amurg duios de vară, Muma Pădurii, auzind 
doina lui Făt-Frumos, își închipui că dacăl podideâ 
atâta dor și jale, mai priimitor o să îiă flăcăul de pri- 
nosul ei de dragoste și se grăbi să il aducă. Dar toc- 
mai din potrivă ieși socoteala: căci cu cât mai dornic 
de iubire eră sufletul flăcăului, cu atât mai urâcioasă 
şi mai vrednică de scârbă i se păreă cererea babii. 
Işi râse de ea, o batjocori, o luă la goană. Dacă văză 
și văzu Muma Pădurii că de la Făt-Frumos nu'și va 


12 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


căpăta leacul, își dădu drumul necazului șil lovi pe 
băiat cu farmece de somn. Făt-Frumos, biruit, căză 
pe iarba pajiștii. lar Muma Pădurii chiemă lelele și le 
porunci să'l năuciască. 


SCENA IV 


Păsările, trezite de doina lui Făt-Frumos, se pitulau 
acă de groază și cele mai limbute chiar tăceau mâlc, 
încremenite de priveliștea din poiană. Chiar de în- 
srozit şi de încremenit eră așă cevà: cum cobeau 
lelele şi cum se clătinau și cum se năpustiau asupra 
bietului flăcău; şi cum vârteţul, stârnit de hora lor, 
încovoiă copacii și smulgeă din rădăcini buruienile. 


SCENA V 


Dar uite că, deodată, hora se oprește, ca trăznită. 
lelele, la rândul lor, sunt cuprinse de spaimă și în- 
cremenesc; ca și cum o putere mai mare le-ar ţine 
piept; ele nu se mai pot apropiă de Făt-Frumos, ba 
Chiar se depărtează de el, ca luate la goană; vezi că, 
dintr'un ulm uriaș, a ieșit Zâna Zânelor, puterea pu- 
terilor, ocrotitoarea din leagăn a lui Făt-Frumos; dânsa 
întinde, asupra lui, marama mântuitoare și, împrejuru'i 
cu toiagul, trage cercul cel zdrobitor de vrăji. Zadar- 
nic asmute Muma Pădurii lelele; ele sunt toate răs- 
bite de puterea Zânei Zânelor și se împraștiă, fugind 
în adâncimea codrilor. 


SCENA VI 


Biruitoare de descântecele rele, Zâna Zânelor se în- 
dură să arate odreslei împărătești mireasa cea de Cer 
PER sele s e e a . e v 
ursită, Pe ochii'i închiși îl atinge cu floarea de sulfină 


Basmul cu Domnița din vis 13 


chiemătoare de visuri și, deodată, i se arată în somn 
lui Făt-Frumos, într'o ţară neştuită și nemai pomenită, 
un minunat alai de fecioare, care de care mai frumoase 
şi mai nurlii; și un împărat măreț, ducând, de mână, 
o domniţă cu părul cu totul și cu totul de aur, cu 
ochii ca slava Cerului, înaltă și mlădioasă ca vreaja 
de crin, păşind molatic şi l2gănat pe pajiştea înilorită, 
așă cum purcede negura albei când o mângâie boarea 
zorilor și o sărută Craiul Soare. 

Dar visul se sfârșește. Zâna Zânelor reintră în ul- 
mul uriaş, iar Făt-Frumos se deşteaptă, cu inima ro- 
bită de Domnița din vis. El se jură, pe razele lunii 
cari se strecoară prin bolta frunzișului, că aceasta îi 
va fi soţia, căci acesteia sufletul 'şi 'l-a închinat. 


SCENA VII 


In depărtare, însă, se aude vânătoarea. Făt-Frumos 
duce la gură cornul său de zimbru şi sună puternic. 
La această chiemare, alte cornuri răspund, din ce mai 
aproape; Dunăre Împărat sosește cu toţi urmașii săi, 
şi întreabă ce s'a întâmplat. Făt Frumos îi povestește 
visul şi jurământul ce a făcut și îl roagă să-i dea voie 
să meargă să afle şi să dobândească, peste nouă ţări 
şi nouă mări, pe Domnița din Vis, fata lui Negură- 
Împărat, craiul Tărâmului-de-sus. Dunăre Împărat dă 
voiea cerută și orânduiește ca boierii de frunte ai 
Țării, cei mai frumoși şi mai viteji, să întovărășească 
pe Făt-Frumos în lunga'i călătoriă spre miază noapte 
şi să ducă viitoarei nurori și viitorului cuscru daruri bo- 
gate, steme, colare, inele, brățări şi cingători. Iară Bea- 
sadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, nu va rămâne 
de căruţă, ci va porni și el cu Făt-Frumos ca săi 
ducă de grijă şi să'i păzească somnul, 

Astfel, toate puse la cale, Făt-Frumos își încalecă 
năzdrăvanul şi vânătoarea ia drumul spre curtea Im- 
părătească, în sunetul de surle și de trâmbiţe. 


AL DOILEA TABLOU 


Grădina curţii lui Negru-Impărat. In fund, un portic de: unde 
se cobor, în dreapta și în stânga, dâmburi de brazdă, 


SCENA I 


Din ţara lui Negură Impărat au plecat toţi bărbații 
de s'au dus să cucerească lumea. N'au mai rămas la 
curtea lui de cât el (căci prea era bătrân ca să se 
mai răsboiască) şi Beadefoc, sluga lui credincioasă 
dar nărăvaşă, 

Au mai rămas, însă, pe lângă Domnița, fiică-sa, 
fruntea fecioarelor boiereşti din ţară, care de care 
mai frumoase şi mai nurlii. Ele îl ţin de urât împăra- 
tului și, ca de petrecaniă, se prind a jucă câte jocuri 
toate, unele săltăreţe ca sburatul fluturelui, altele line 
ca legănatul trestiii, lar pe când ele joacă, Negură- 
Împărat porunceşte să i se aducă potirul cel mare, 
plin. Beadefoc aleargă să săvârşiască porunca. 


SCENA II 


Dar Muma Pădurii îşi urmăreşte răzbunarea, Apro- 
piindu-se, tiptil, ea aruncă peste cei de față farmec 
de somn biruitor, Încetul cu încetul, șirurile răzbite 
de somn, se aștern pe iarbă, pale, pale; bătrânul îm- 
părat îşi reazimă bărbia de piept şi o linişte de moarte 
cuprinde pajiştea unde, cu o clipă mai înainte, flutu- 
rau dănțuitoarele mlădioase. 


16 Basmul cu Domnița din vis 


SCENA III 


Beadeioc, însă, care n'a fost prins în vrăjile Mumei 
Pădurii, soseşte cu potirul cel mare, plin, Minunat, mai 
întâi, apoi, pricepând că ceeace vede nu e somn fi- 
resc, începe a se văită șia plânge amarnic, Gât- 
lejul uscându-i-s2 de atâtea văicăreală, el mai trage 
câte-o dușcă din potir (nu de alta, dar ca să'și dreagă 
glasul) și iarăși se pune pe plâns și pe văitat, De 
geaba surle și trâmbiţe sună în afară: jalea îi stăpâ- 
nește firea de bălălău; așă că, în loc să se repeadă și el 
să caște gura la ce s'o fi petrecând la porţile palatu- 
lui, el o ţine strună cu plânsul şi cu dresul glasului, 


SCENA IV 


Dar iată că se ivește Beasadea, care a sosit cu tot 
alaiul lui Făt-Frumos la curtea lui Negură-lmpărat, în 
sunete de surle și de trâmbiţe, Aflând palatul gol, 
el s'a coborât în grădină, Uimit de ce vede, îi cere 
lămuriri lui Beadefoc, Acesta îi povestește pacostea ce 
îi lovise stăpânii, Durerea lui Beadetfoc îi cuprinde 
bunătatea de suflet a lui Beasadea; şi iaca tei de curmei 
pentru ca slugile (credincioase dar nărăvașe) să se îm- 
prietinească, Fără mai lungă vorbă, ei se așează unul 
lângă altul și își ţin isonul, atât la văitat cât și la dre- 
sul glasului, 


SCENA V 


Atraşi de atâta gălăgiă, sosesc, la rândul lor, în gră- 
dină, Făt-Frumos și urmașii săi, Dacă își dă seama 
de nenorocirea care îl izbește, Făt-Frumos, chiamă 
Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, și o roagă 
să le dea din nou viaţă celor adormiţi, Dar Zâna Zânelor 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 17 


răspunde că îi e afară din putere, și că, singură Muma 
Pădurii poate deslegă ce a legat. Muma Pădurii, ru- 
gată la rându'i, își spune preţul și anume că: îndată 
ce Făt-Frumos va vedeă pe Domnița cu ochii fulge- 
rând şi cu buzele zâmbind, atâta numai îi va fi iertat 
să'i sărute mâna odată. Apoi, pentru totdeauna, să'şi 
părăsească mireasa şi Mumii Pădurii rob pe veci să 
i se dea. Văzând că nimic alt nu va dobândi, Făt- 
Frumos se învoiește şi jură că se va ține de tocmeală. 
Indată Muma Pădurii face un semn care desleagă 
farmecul și, încetul cu încetăl, viața se întoarce în 
fiinţele vrăjite, 


SCENA VI 


Trezindu-se din somn Domnița din Vis şi văzând 
pe Făt-Frumos în fața ei, cum îl vede cum îl iubește, 
Indată, merge de îl ia de mână și îl duce la Negură 
Împărat. Făt-Frumos îi spune cine e, de cât de departe 
vine ca să'şi afle ursita, şi cere pe Domnița de soțiă. 
Impăratul, bucuros, 'i-o dă, şi poruncește să se urmeze 
danţul, Tovarăşii lui Făt-Frumos, prinzându-se cu to- 
varășele Domniței, joacă împreună câte jocuri toate, 
unele săltăreţe ca sburatul fluturelui, altele line ca 
legănatul trestii. lar, la sfârşitul jocului, toți, dând 
în genunchi, fiăcare la dănțuitoarea sa, le sărută mâna. 
Aşă face și Făt-Frumos, 


SCENA VII 


Dar bine nu sfârșește flăcăul, când iată vine Muma 
Pădurii să-i amintească tocmeala. Făt-Frumos, cu 
inima îndurerată, pornește după ea. Dar Domnița îl 
reţine. Şovăind între datoriă și iubire, neputând să 
îndure lacrimile Domniței, Făt-Frumos își uită jură- 
mântul și-și ia vorba înapoi. Turbată de mânie, Muma 


Pădurii chiamă Furtuna în ajutor. 
2 


18 Basmul cu Domnița din vis 


SCENA VIII 


Deodată, soarele se stinge, lumina zilei se întunecă 
un vârtej umple văzduhul și ciocnește Cerul cu pă- 
mântul ; toți fug în toate părțile; iar Făt-frumos și 
Domnița, îmbrățișaţi şi sprijiniți de slugile lor credin- 
cioase dar nărăvașe, se luptă din răsputeri cu furtuna 
care-i soarbe ca să-i ducă pe alt tărâm. Pe tărâmul 
acesta, nu se mai vede nimic decât fulgerile din ce în 
ce mai rare, nu se mai aude nimic decât mugetul vi- 
jeliii, tunetele depărtându-se în întuneric, 


AL TREILEA TABLOU 


E pădurea fermecată, unde nu pătrunde nici suflet de boare, 
nici rază de soare ; unde veşnic întunericul şi tăcerea domnesc; 
unde urmele se şterg, şi de unde om de om n'a mai ieşit... dacă 
blestemat a fost să intre în ea. 


SCENA I 


Din porunca Mumei Pădurii, Furtuna aci aruncase 
cei patru nenorociţi, smulși de pe tărâmul celălalt, Ce- 
lor patru le sunt fețele pălite de neodihnă şi hainele 
sfâşiate de spini, par'că de veacuri ei ar îi pribegit 
prin pădurea fără lumină şi fără sfârşit. Sarbezi și 
ofiliți, Făt-irumos şi Domnița se întind pe mușchiul 
jilav, hotăriți să nu se mai lupte cu soarta. Slugile 
(credincioase dar nărăvășe) nu se dau însă biruite, ci, 
lăsând copiii să se odihnească, ele se chibzuiesc cum 
să facă să-i scape din această ocnă, 


SCENA II 


Muma Pădurii nu e încă înduplecată de atâta chin 
şi durere, O să le ia copiilor și sprijinul lor din urmă: 
slugile, 

Pentru aceasta, pe când ele se chibzuesc, iată se 
arată o flăcăraie albastră, ca de licurici, care saltă, se 
coboară în iarbă, aleargă de ici colo, de colo mai coleă, 
de coleâ aiurea și de aiurea nicăieri, Dar iată alta și 


20 Basmul cu Domnița din vis 


încă una, și încă două, și încă multe, Beasadea și 
Beadeioc le urmăresc, dau să le prindă, că mare dor 
le e de foc și de lumină: dar flăcăraiele vin și se duc, 
s'aprind și se sting, și sunt și nu mai sunt, Bietele 
slugi, uluite, se iau după ele și se ajundă în codrul 
întunecos, Așă, își pierd de urmă înșelate de fläcăraiele 
vrăjite, 


SCENA III 


Au rămas singuri copiii, adormiţi. Deodată se aude 
un tropot puternic, urlete ca de lupi, clănțănit de măsele, 
Făt-Frumos se trezește, se vede numai cu Domnița, se 
miră, Dar urletele se apropiă, Alegând de jos o sbură- 
tură sdravănă, dânsul va vegheă pe somnul miresei sale 
și o va apăra de fiare, Intr 'adevăr, iată-le că vin printre 
copaci: sunt pricolicii, Zărind copiii, li se năpustesc 
asupra, Dar viteazul îlăcău se repede, vârtej, în ei, 
croind cu sburătura, cruciș și curmeziș, Parcă atâta 
așteptau pricolicii: fără zăbavă, ei se prind în horă 
împrejurul lui, îl despart de Domnița, lăsată singură, și 
mânându'l, când în dreapta, când în stânga (ca și când 
s'ar feri de sburătura lui) îl tras la desiș unde să și 
piardă și el urma, 


SCENA IV 


Domnița, insă, dormeă, în neștire, somnul lin al tine- 
reții, Acum i-a venit apa la moară Mumei Pădurii: 
dânsa se apropiă, încet, trezește copila, îi dovedește că 
a sosit ceasul să aleagă: sau sâ'i dea ei pe Făt-Frumos, 
sau, cumplit de-acum înainte, îi va fi chinul. Domnița 
nu stă la îndoială: mai bine orce chin decât să se lase 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 21 


de Făt-Frumos, Atunci, Muma Pădurii îi spune că în- 
dărătnicia ei nu numai pentru ea va fi izvor de dureri 
dar și pentru alţii, șiiarată slugile credincioase, istovite 
de oboseală, cutreerând codrul, momite de flăcărăi; ele 
nici-odată nu vor mai află nici pace, nici odihnă, 
dacă dânsa nu se va lăsă de Făt-Frumos, Plânge Domnița 
de mila lor, se roagă să'ierte că nimic nu au păcătuit, 
Dar, nedobândind nimic, îi lasă în voia Domnului, căci 
de Făt-Frumos nu poate și nu poate să se lepede, 

Dacă vede Muma Pădurii că nici așă na izbutit, îi 
arată pe însuș Făt-Frumos adus înapoi de hora pricoli- 
cilor și cu greu apărându-se de colții lor, O vorbă, și 
îl vor răpune; o vorbă, și va trăi, Plânge Domnița, se 
bocește, se roagă, Dar nici acă nedobândind nimic, face 
o cruce, rupe cercul urlător alpricolicilor și se alipește 
de Făt-Frumos: dacă de moarte e osânda lui, apoi 
învreunați să moară. 

De atâta dragoste, de atâta statorniciă, se muaie 
sufletul Mumei Pădurii: un semn, și pricolicii se 
fac nevăzuţi. li bate inima bătrânei vrăjitoare ; vre- 
mea de pe când erà şi dânsa tânără îi trece pe di- 
naintea ochilor; o lacrimă de înduioșare îi rourează 
ploapele, arse, atâta amar de vreme, de arșiţa urii, 
Această lacrimă e văzută de Cel de Sus și curmează 
blestemul care a lovit codrul cu tăcere și întuneric. 
Alba plăpândă străbate bolta frunzișiului des; zorile 
reinvierii se arată, conabii ; la început, profirii; și în- 
flăcărate, mai apoi; ca o licărire de aur, la urmă. Viaţa 
pătrunde crângul; tufișurile se înveselesc; florile zâmbesc; 
păsările chiar, cari, dacă erau parcă nu erau, prind a 
foì, a ciripi, a cântă iarăși; prin desiș, mișună viătăți: 
gândăcei, fluturi, bondari și cărăbuși. Asemenea pri- 
veliște ar muiă sufletele și a muiat sufletul Mumei 
Pădurii, Dintr'un imbold doveditor, ea pune una într'alta 
mânile copiilor și, cerându-le iertare de cât rău le-a 
pricinuit, îi preface, din serbezi și zdrenţeroşi cum sunt, 


22 Basmul cu Domnița din vis 


în rumeni și împodobiţi cum erau. Dar să vedeţi domniile- 
voastre ce minune s'a iscat din zceastă faptă bună: 
minunea fu că Făt-Frumos care, nici pe preţul vieții, 
nici pe al fericirii, nu dăduse sărutatul Mumei Pădurii, 
îl dădu acă pe de geaba și din toată inima, că prea 
şi-o simțea plină de bucuriă și de iubire. 

lar, dacă se fäcù minunea aceasta, apoi alta și mai 
neașteptată se întâmplă: sărutul lui Făt-Frumos fu de 
descântec unui blestem străvechiu, de din vremea de 
tinereţe a Mumei Pădurii: el puse capăt chinului ce 
de mult o muncea: abiă sărutati de Făt- Frumos, într'o 
clipă se schimbă la faţă, se schimbă la port: în locul 
babei, răutăcioase şi gârbovite, se arătăo zână tânără, 
înaltă, mlădioasă, cu părul negru ca pana corbului, cu 
- ochii scânteetori ca luceafărul dimineţii și învăscută 
cu iiă argintiă, purtând, în râuri, câmpul cu florile, iar, 
în altițe, cerul cu stelele. 


SCENA V 


Şi dacă toate se schimbară la faţă, apoi și vietățile 
din crâng se schimbară: așă, îlăcâraiele se pretăcură 
în flori dalbe, iar pricolicii în blânde ființe de la Dumnezeu, 
in gândăcei de tot soiul, fluturi, bondari și cărăbuși. 
Cu toate și cu toții se prinseră laolaltă: aduseră înapoi 
pe Beasadea și pe Beadeloc, odihniţi și sprinteni; şi veniră 
cu gingășiă să se închine la cei copii, frumoși ca doi 
heruvimi picați din raiu și purtători, în suflet, a vrăjii 
raiului, a făcătoarei de minuni, iubirea. Şi cum stau, 
cu toţii, minunându-se și de ce văd cu ochii și de ce 
simt cu sufletul, iată sosește Zâna Zânelor, Puterea 
Puterilor, Curmătoarea Relelor, Dătătoarea Bunelor. 
Dânsa trebuie să fi meșteșuguit toate câte se petrecuseră 
că, deși cu mărețiă primește închinăciunea tutulor, 
totuși îi râd ochii cu șireteniă. 


Din. Torsul Zilelor, Vol, I 23 


SCENA VI 


Dar Zâna Zânelor face un semn, dă o poruncă: codrul 
se șterge dintr'odată, ca sorbit de Cer sau înghițit de. 
Pământ și toţi cei de față se pomenesc la curtea lui 
Negură Impărat, unde fiăcare se ailă cum erà când a. 
izbucnit furtuna, ca și cum de atuncea nu ar fi trecut 
nici o clipă, nu s'ar fi petrecut nici o faptă. 

Florile, însă, și gândăceii, cari, și dânșii, au miri și 
mirese printre ei, cer voie Împăratului ca nunțile să le 
pornească și ei alături. Dobândindu-se voia cerută, 
flăcăi și fecioare, flori și gândăcei se prind a jucă 
câte jocuri toate, unele săltăreţe ca sburatul fluturelui, 
altele line ca legănatul trestii. 


SCENA VII 


Apoi, sfârşindu-se jocul, Negură Impărat poruncește 
să se alcătuiască alaiul pentru ca Domnița din Vis să 
pornească, spre miază-zi, Ja cuscrul său, Dunăre Împărat, 
Acu să fi văzut: în sunete de surle și de trâmbiţe, vin 
carele mari, așternute cu covoare de preţ şi cu zampale 
de aur și de argint, inhămate cu câte patru armăsari 
inaintași; vin fugarii năzdrăvani, buni de nuntă și de 
hartă; vin prăsturele buiestraşe, largi în nări și subțiri 
în ciolane, Fiăcare își alege locul, care călare. care în 
căruță, care în teleguţă, 


SCENA VIII 


Mândră e călătoria și voioasă, căci, de-alungul căii 
lungi, obștea le ise înainte, întinde straile și bate cu 
maiele şi le presare drumul cu flori de'l face una cu 
pajiștile, 

Astfel purcedând, a sosit Domnița din Vis la curtea 


24 Basmul cu Domnița din vis 


lui Dunăre Impărat. Aci, iarăși s'a făcut nuntă mare și 
falnic ospăț; şi s'a încins o horă de sa dus pomina, 
unde a jucat obștea toată; și mirii și miresele ; și împărații 
şi vlădicii, şi nuntașii, şi florile și gândăceii, și zânele 
și slugile, și cei poftiți și cei nepoftiţi,,. Şi au jucat, 
până, pe sus, au asfințit stelele și, pe jos, au amuţit 
lăutarii, 

Să mă credeţi, căci am fost și eu acolo de 'mi-am 
înveselit ochii și 'mi-am îmbucurat inima. Pentrucă 
Domnița din Vis de la Dumezeu 'ia fost ursita lui Făt- 
Frumos, ca să nu se stârpească vechia şi mândra viță 
a lui Dunăre lImpărat, ci să domnească de-alungul 
“veacurilor, pe tărâmurile brăzdate de strămoși. 

Şi încălecai pe-o șea 
Şi vă spusei Domiilor Voastre aşà. 


ILEANA COSINZEANA 


Pentru Domnița Ileana, venită pe lume îndată după potolirea 
răscoalei ţărăneşti din 1907, 


Din ţara blândei Cosinzene, 
Unde vedenii pe la gene 
Se cern la șezători, 
Fugise basmu într'altă parte 
Ne mai având de gazdă parte, 
Nici de povestitori. 


Fugise. Şi cu el d'avalma 

Şi Prichindel şi Statupalmă 
Şi Zmei şi Feți-Frumoşi 

Şi lungul şir de Zâne dalbe 

Şi de'mpărați cu barbe albe, 
De babe și de moşi. 


Cu el pieriseră palaturi, 

Și cule cu cinci-șase caturi, 
Adăpostind comori ; 

Livezi, cu merele de aur, 

Păzite noaptea d'un balaur 
Hrănit cu jar și nori; 


Şi pui de scorpii uriașe: 
Și iuți presture buiestrașe 
Şi sprinteni năzdrăvani ; 


26 


Ileana Cosinzeana 


Şi Păunaşi cu negre plete, 
Şi dafini locuiţi de fete, 
De mii și mii de ani; 


Și voinicei, încinși cu brâe, 

Ce'n trântă vrând să se rămâie, 
Pănă'n genunchi se'ngrop ; 

Lei paralei cu coame crețe ; 

Şi urşi greoi; şi vulpii istefe; 
Şi iepurile schiop : 


Şi punți d'aramă : bălți de lapte; 
Butoaie, cercuite'n șapte, 
Strângând în doage-un zmeu, 
Pâraie, cu limbute valuri, 
A căror fermecate maluri 
Dau înapoi mereu ; 


Și câte multe, câte alte, 

Cu cari ne'șelam, încalte, 
Necazuri şi nevoi; 

Și cari (milă de la Domnul) 

Ne legănau tu vise somnul 
Și sufletul din noi, 


Dar dusu-s'au, s'au dus departe! 
Lăsând, în suflete deșarte, 

Un sol, un groaznic gol, 
In care gândurile rele 
S'au încuibat, cărând, în ele, 

Al urelor nămol... 


De-atunci, în blânda noastră ţară, 
Vedenii crunte se strecoară, 
Furiș, la șezători ; 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 27 


În toate ura se răsfrânge: 
Răscoale, chinuri, foc şi sânge, 
Ruine. ... nu comori, 


In loc de liniştea senină 

A sufletului fără vină, 
Cu traiu'i împăcat, 

E liniștea întunecoasă 

A ocnelor, pe care-apasă 
Trecutul cu păcat; 


E liniștea după furtună... 
In care, totuși, înca tună 
Și fulgeră prin nori... 
Pe când în codrii, din tăcere, 
Un freamăt lung, ca de durere, 
Tresare uneori, . . 


E pacea, cu zavistii mute, 

In care sufletul s'asmute, 
Pândind prilejuri noui ; 

În care biruitul geme, 

În care celălalt se teme,,. 
Și scrâșnesc amândoui, 


Căci este pacea după luptă 
Din care, vai! eşit-a ruptă 
Unirea dintre frați... 
Şi'n urma căreia ogorul, 
Stăpânul, plugul, muncitorul, 
Rămân însângerați , , , 


Cui, Doamne, dărui-vei harul 
Din minte să ne șteargă-amarul 
Urgiii cu păcat?,,, 


28 Ileana Cosinzeana 


Să ne dea liniștea senină 
A sufletului fără vină 
Cu traiu’ împăcat ? 


Dar ascultați! Ne vine-o veste... 
ILEANA noastră din poveste, 
Fugarnică din raiu, 
Domnița basmelor, ILEANA, 
Născutu-s'a din Cosinzeana, 
Sus, pe-un picior de plaiu, 


Cu ea sosit-a și moş Ene 
(Acel ce seamănă pe gene, 

In seri de şezători, 
In vatra noastră românească, 
Blândeţe, pace sufletească, 

Ş'a liniștii comori), 

* * 
La 


Vremea trece, ş'acum iarna revărsată-i pe natură. 
Pata focului pe case, cea de sânge pe pământ, 
Giulgiul ei curat le-ascunde, mărturii de oarbă ură... 
Amorţite gânduri rele viforul de-acum le fură... 
Pace celoradin viață precum celor din mormânt, 


Duhuri crunte, şamăţite de ispită, pace vouă. 

In iertare şi'n uitare sufletul v'il alinați. 

Stingăse-a pornirii pară în a mângăierii rouă. 

Din urgiă, pentru ţară, nască-se 'nfrăţire nouă, 

Cum născutu-s'a 'n urgiă Cel ce-a zis la oameni fraţi. 
* * 


De-acum departe, gânduri rele |]... 
Zavistii, pisme, și, cu ele, 
Noianul deamar!.. 
lu inimi blânde și'mpăcate 
Nădejdea fără de păcate, 
De-acum roiește iar. 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Şi codrul verde iar doinește, 
Și hora iaräş se'nvârtește 

Din zi până'n chindii ; 
Și basmul (milă de la Domnul) 
Presare iar cu vise somnul 

La moși și la copii, 


DOMNIȚĂ, datu-ţi-s'a Țiă 

Să picuri stropi de poeziă 
Pe-aceste negre vremi ; 

Și duhul ţării uşurându'l, 

Să'i schimbi pornirile și gândul 
Şi'n sinea lui să'l chiemi. 


Blagoslovită fii de-acuma ! 
Blagoslovită fiă'ți muma, 
Pentru că te-a născut; 
Căci alină-veţi, amândouă, 
Cu-a mângâierii dulce rouă, 
Năpraznicul trecut. 


Şi, peste vremi îndelungate, 

De tine pomenind, prin sate, 
Un basmeș, răsfirat 

Va povesti: A fost odată, 

Pe când... (mai știu eu când?) o fată, 
O fată de'mpărat.,. 


29 


Dintre cei răposați 


Paul Verlaine 
Bolintineanu 
Grigorescu 
Alecsandri 

V. A. Urechiä 
Mircea Rosetti 
Carmen Sylva 
Dadu Filipescu 
Pompierul 
Paolo Tosti 
Gh. Creţeanu 
Vasile Morţun 
Dr. Marcovici 
Ştefan O. Iosif 
Ermete Novelli 
Caragiale 
Häjdeu 
Dimitrie Greceanu 
Dan Cerchez 
Pompiliu Eliade 
Coco Dumitrescu 


DINTRE CEI RĂPOSAȚI 
DINTRE CEI RĂPOSAŢI e, inainte de toate, o 


lucrare de bună credinţă. Vreau să vorbesc de oamenii 
pe cari i-am întâlnit în viaţă, celebri sau nu încă ce- 
lebri, atât români cât şi străini. Nu mă voiu ocupă de 
caracteristica superiorității lor, ci de relaţiile trecă- 
toare dintre ei şi mine, Dacă încep azi cu Verlaine, 
cauza e că, de curând, sa inaugurat la Metz (Alsa- 
cia) statuia lui. 


PAUL VERLAINE 


L'am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o be- 
rărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La So- 
urce“, pentrucă o stâncă artificială cu o mică cas- 
cadă o despărţia în două, formând, o parte din dosul 
stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși 
prin antifrază „Les Hydropathes“, Consumatorii obiș- 
nuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, 
Coquelin Cadet, Andre Gill, Mallat de Basillan, Harau- 
court, şi eu, simplu „potache“ de la liceul Saint Louis. 
Toţi erau mai vârstnici de cât mine, dar toți numai 
boabe de grâu încolţit, neresărit încă, afară de André 
Gill şi Coquelin Cadet. Acesta ne aduceă câteodată 
bilete pentru Teatrul Francez și persecută cu glume 
grosolane pe subţirica Sarah Bernardt, Verlaine venea 
la cafeneaua „La Source” de'și luă, în fiecare seară, 


3 


34 Di Torsul Zilelor Vol. I 


câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte 
puţină apă), Discutând cu Ponchon, el ziceă că n'a 
găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea 
gol, absintul eră prea tare; iar, dacă îi punea o pi- 
cătură de apă, absintul eră prea slab. 

La cafeneaua „La Source“, pe un colț de masă, pe 
o bucăţică de ziar, Verlaine aruncă, negru pe alb, bu- 
cata de versuri „La buveuse d'absinthe“., 

Se înțelege că, după ce băuse 3—4 absinte, Ver- 
laine eră cu mintea mai mult decât tulbure. În halul 
acesta, voind să meargă acasă, el se agăță de mine 
și îmi ziceă: — „Rentre— moi, „potache“ ; on n'osera 
pas me rosser devant toi“. 

Verlaine ședeă pe atunci în Rue Champolion, în 
dosul cafenelei „La Source“, în tovărășiă cu „la grosse 
Marie" (un fel de namilă de vre-o 40 de ani). Micul 
lui apartament se compuneă de vre-o 2—3 cămăruţe, 
Dupe cererea lui, îl duceam în adevăr acasă, ajutân- 
du-l să se urce pe scări (lucru greu); „la grosse Mariie” 
deschizându-ne, fugiă, furioasă, strigând: „V'ld /'sou- 
lot“, Ce se petreceă pe urmă nu ştiu și nici nu vreau 
să știu, Dar, a doua zi, Verlaine îmi afirmă că nu fu- 
sese bătut. 

Tot pe un colţ de masă al cafenelei „La Source“ 
Verlaine a scris faimoase e versuri: „Il pleure dans 
mon coeur, comme il pleut sur la ville“. Zic faimoase, 
deși, pe atunci, nu numai că au erau faimoase, dar 
nici apreciate de micul nostru cenaclu, care vedea în 
Verlaine numai un bețiv. Eram singur de altă părere, 
Unul din comesenii noștri m'a întrebat; „Ce fel? Nu 
te desgustă ? Avui lașitatea să răspund :" Ba da! „în- 
sânând însă mai încet:, dar îl admir”, 

Mai târziu, lumea întreagă l'a admirat. Verlaine nu 
a mi desgustat pe nimeni, Astăzi e vrednic de statui, 


Dintre cei Răposaţi 35 


BOLINTINEANU 


Nu iam văzut decât o singură dată, câte-va clipe. 
lată cum, Bolintineanu fusese atins, atunci (pe la 1869 
sau 1870, mi se pare) de paralizie generală; bietul 
poet, fostul Ministru de Instrucţiă Publică al lui Cuza 
nu ave nici o îngrijire. Tatăl meu, medic, efor al 
spitalelor civile şi, peste toate, suflet între suflete, luă 
pe Bolintineanu de îl instală la Pantelimon (proprie- 
tatea Eforiei) la soare, la aer, în chiar apartamentul 
intendentului, şi îi alocă două infirmiere şi un infirmier, 
cari să n'aibă altă griță decât ca toate să fiă pe placul 
lui Bolintineanu, Despre bani, Eforia nu a vorbit ni- 
ciodată, 

Pe vremea aceea, mânăstirea Pantelimon, adăpostul 
surdo-muţilor, eră goală de călugări, dar plină de 
copii surdo-muţi. De la şoseaua mare, ducând de la 
Bucureşti spre judeţul Ialomița, se făceă, în fața Pri- 
măriei satului Pantelimon, un drum, foarte umblat, 
care coboră valea satului, apoi urcă, șerpuind, dealul 
în vârful căruia eră mânăstirea, Msi jos de mânăstire, 
cam pe la jumătatea dealului, se ridică un pavilion de 
lemn, clădit de Vodă Cuza, unde căruțele poposeau 
inainte de a sui pieptul c re ducea la clopotniţa mä- 
năstirii, 

Intr'o zi (eram, pe atunci, cum bănuiţi, un băieţan- 
dru) tatăl meu mă luă cu el în irăsură, zicându-mi: 
„Hai la Pantelimon, să vedem pe Bolintineanu“, Zis și 
făcut, Pentru tatăl meu, depărtarea nu există : a merge 
de la Cotroceni la Pantelimon eră, pentru el, pe vremea 
aceea, tot atât cât ar fi, pentru cineva, astăzi, să 
meargă din Piaţa Teatrului până la Capşa. 

Când ajunserăm la mânăstirea Pantelimon, Bolinti- 
neanu şedea într'un fotoliu, la soare, El privi lung, 
când lı tatăl meu, când la mine, și zise: — „Ochi 
albaștri”, 


36 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


Ce o fi trecut prin mintea nenorocitului infirm ? 

Atât îmi amintesc de Bolintineanu, Dar înfățișarea 
lui, din acea zi, mi-a rămas adânc întipărită, Mulţi îşi 
mai aduc aminte azi de poeziile lui; dar câţi și de 
chipul lui ? 


GRIGORESCU 


Zugrav, cum își ziceă el, 

Pe acesta mi-l aduc bine aminie, pentrucă l-am vă- 
zut des, de pe la 1867 până în anul morţii lui, De 
prin 1867, Grigorescu veniă regulat Joia de luă masa 
la noi, Tata și mama îl iubiau foarte mult, Azilul 
Elena Doamna posedă câte-va pânze pictate de Gri- 
gorescu, pe atunci, în crângul de sălcii care îmbrăcă 
valea, Tot pe atunci, pictă Grigorescu portretul meu 
(pânză cunoscută sub numele de Bâiat d? mocan) şi 
portretul sorei mele Elena, cu o pată albă violentă pe 
nas, (pânză cunoscută sub numele de Cap de studiu în 
plin soare), 

Intr'o seară, la masă, se servi un fel de bucate ne- 
cunoscute de Grigorescu, Mama îi zise că sunt pui- 
culițe, adică pui de găină, mici de tot, Tata râdea 
ironic dar nu spuneă nimic, Grigorescu se necăji : — 
„Cum se poate“, ziceă el, „să se omoare așă fiinţe 
plăpânde“, Dar, mâncând, mărturisi că ființele plă- 
pânde erau foarte bune la gust, Atunci, tata izbucnind 
într'un râs homeric, strigă: „Mo Grigoresco! Astea 
broaște, mo! Astea broaște,“ Erau întradevăr broa- 
şte; mama le numise puiculițe, Lui Grigorescu îi veni 
rău, Mai târziu, peste vre-o 15 ani (muriseră și mama 
și tata) îl întrebai pe Grigorescu dacă își mai amintea 
de prânzul acela, — „Cum nu“, răspunse nenea Nae, 
„Erau foarte bune puiculițele, Dar parcă și acum 'mi-e 
burta murdărită”, 


Dintre cei Răposaţi 37 


——_ 


Grigorescu pictase portretul mamei și al tatii, două 
capodopere.—,„Pe cucoana Anica am putut-o zugrăvi 
liniştit”, îmi ziceă el, „dar petată-tău, nu; a fost mai 
greu, pentrucă dânsul nu steteă la un loc, Din fericire, 
studiasem mult procedeurile pictorilor Japonezi, cari 
zugrăvesc din memorie o vedenie de o clipă“, 

Adesea, Grigorescu zugrăviă, nu ce vedeă lumea 
toată, dar ce vedeă geniul lui. 


ALECSANDRI 


Numai odată, la Sinaia, l-am văzut şi pe acesta, pe 
Conul Vasile. Eră, mi se pare, prin 1872, Se puneau 
temeliile castelului Peleș ; iar Curtea locuiă în câte-va 
chilii ale mănăstirii, amenajate, firește, pentru aşă mari 
oaspeţi, Regina Elizabeta, atunci „Elizabeta Doamna“ 
aveă, drept salon particular, o chilie mai mare (cea 
dintâi a șirului din dreapta) şi desenase, pe unul din 
pereți, chipurile principalilor oameni de pe atunci (Ge- 
neralul Florescu, Nicolae Golescu, Mihail Cogălniceanu, 
Carol Davila, Alecsandri, Generalul Solomon, etc.). 
Peretele a fost păstrat cu sfinţeniă, până în ziua de 
astăzi, aşă cum erâ pe atunci, 

Mama iubiă mult pe Elizabeta Doamna, și eră foarte 
mult iubită de ea, Erà, dar, firesc ca fiul mai mare 
al mamei — adică eu — să se tolănească pe lângă fo- 
toliul răposatei Regine, în tovărășia Nataliei Romalo, 
Luciei Al. Ghica, Eufrosinei Grădişteanu, etc., dom- 
nișoare de onoare, 

Intr'o zi, pe când eram acolo, iaca și Conul Vasile, 
cu o mulțime de domni, toți mai de seamă unii decât 
alții. Bine înţeles, convorbirea luă o întorsătură foarte 
serioasă și cam depărtată de minţile copiilor, Neînţe- 
legârd nimic, mă grămădii între picioarele fotoliului 
Doamnei Elizabeta şi stătui acolo foarte cuminte, De- 


38 Din Torsul zilelor. Vol. I 


oarece fiecare povesteă câte ceva, la un moment dat, 
Elizabeta Doamna zise lui Alexandri: 

— „Povesteşte-ne și d-ta o znoavă românească“, 

Conul Vasile stătă puțin pe gânduri, apoi se scuză 
că znoavele românești pe care le ştiă sunt cam ne- 
cuviincioase, 

— „Ce-are aface", zise Elizabeta Doamna, „poves- 
tită de d-ta, znoava nu poate fi decât frumoasă". 

Alecsandri se supuse şi povesti următoarea znoavă : 

„Marioara, fată frumoasă, dintr'un sat de la munte, 
luase de bărbat pe Ionel, flăcău frumos şi voinic; ea 
ținea la el ca la ochii din :ap; dar nenorocul o pân- 
deă : la pădure, unde tăiă lemne, lonel fu lovit şi 
omorât prin căderea unui copac mare, Adus în sat 
de tovarășii săi, el fu scăldat, întins pe masă, acoperit 
cu giulgiu, împodobit cu crăci de pelin şi cu flori, cum 
se cuvine unui mort, de însăși biata Marioara, care 
plângeâ şi se bociâ: — „Ce bărbăţel 'mi-a murit, Ce 
bărbăţel 'mi-a murit“, Nimic şi nimeni nu o puteă 
mângâiă, Veniseră toate babele, suratele şi fetele din 
sat; care mai de care, îi zicea: — „Lasă Marioară, nu 
te mai boci, că mai sunt flăcăi pe lume, E cutare și 
cutare și cutare“, Dar Marioara se bociă mai rău, în- 
gânând :—,„Ce bărbăţel 'mi-a murit. Ce b:rbăţel 'mi-a 
murit“, Una câte una, și babele şi suratele -ṣi fetele 
plecară, văzând că nici o vorbă nu eră de leac pentru 
Marioara. Rămas2 numai vecina de casă, care mai 
încercă câte-va vorbe : — „Mai sunt alţii ca răposatul“, 
Atunci, Marioara se uită lung la ea, apoi smulse giul- 
giul care acoperiă mortul. Văzând mortul, pe frumosul 
Ionel, vecina de casă uită de vorbele sale și începu 
să bociască, jălindu-se : — „Ce vecin 'mi-a murit. Ce 
vecin "mi-a murit”, 

Elizabeta Doamna dădă semnalul râsului, 

— „Dar de ce bociă asta, întrebă, candid, Natalia 
Romalo ? 


Dintre cei Răposaţi 39 


Rușinat, Conul Vasile porni spre ușă, dar Elizabeta 
Doamna îl opri: 

— Nu fugi, Domnule Alecsandri; znoava d-tale e 
foarte frumoasă și, dovadă că nu e necuvincioasă, e 
chiar întrebarea Nataliei, 

Alecsandri nu mai îugi, 

Elizabeta Doamna, care se jucă cu mâna prin pă- 
rul meu, îmi zise: — „Lu, care ştii poezii frumoase, 
spune-ne una“, Mă sculai și începui: 


ŞTEJARUL ŞI CORNUL 


Frate, frate de ştejar, 
Lasă-mă să tai un par 
Să fac osiă la car... 


și așă, până la sfârşit, 

Bătrânul Alecsandri se oprise în ușă, ștergându-și 
ochii umezi ; el exclamă, când terminai : 

Ferice de stihurile cari pătrund în mintea copiilor. 

Nu lam mai văzut pe Conul Vasile, Dar vorba lui 
mi-a căzut ca o picătură de aur pe suflet, 

Mai târziu, la Golești, am găsit, printre hârtiile 
lui Ştefan Golescu, un mic album de desen, pe foile 
căruia Alecsandri scrisese, cu scriitura sa subțirică, 
primele sale poezii, și pe care'l dăruise unchiului meu 
mare, Ştefan Golescu, Il luai, 

Acest preţios manuscris se puteă pierde la mine; 
pentru a'i asigură, oare cum, viaţa, îl dăruii Acade- 
miei române, care îl păstrează și acum, 


V, A. URECHIA 


Alt „Conul Vasile“, 
Pe acesta lam cunoscut mult şi de mult, de pe când 
deschisese „Instituţiunea“ sa, în strada Astronomului,. 


40 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Eram, acolo, vre-o 12—14 şcolari. De toţi se îngrijiă 
— nu zic ca o mamă, dar ca o soră mai mare — 
Coana Ninita, cea cântată de V., Alecsandri („Cu Ni- 
nita'n gondoletă“..,) așă că toate ne erau din belșug, 
Conul Vasile (Urechiă) lăsând micuţele noastre fiinţe 
pe seama coanei Ninita, aveă mai multă grijă de su- 
fletul nostru și, de pe atunci, pregătiă cetăţenii Ro- 
mâniei Mari. El ne repetă, întruna, să nu uităm că 
suntem de origină latină, coborâtori ai acelor Romani 
cari cuceriseră lumea mai mult prin civilizațiă decât 
prin ârme, mai mult prin fierul târnăcopului, lopeţii, 
sapei și plugului decât prin fierul spezilor ; că ne înrudim 
de aproape, noi, Daco-Latinii, cu Italo-Latinii, cu Ibe- 
ro-Latinii, cu Belgo-Latinii, cu Galo-Latinii ; că suntem 
o mare familie (Italia, Spania, România, Belgia, Franța) 
în care Italia e muma iar Franţa sora mai mare. Nea- 
mul latin e înconjurat de vrăjmași ziceă Vasile Urechiă, 
acum vre-o 50 de ani, dar el îi poate nesocoti, dacă 
își închiagă puterea prin unire. 

Cei mai buni profesori de pe vremuri ne predau 
cursurile cu o înţelegere și cu o dragoste de copii 
cari ne făceau să'i adorăm. Printre elevii lor, de la 
„Instituţiunea Urechiă” mulți au dispărut; dar alții, 
ajunși, ba doctori în medicină, ba ofițeri superiori, ba 
înalți demnitari ai statului, își aduc și astăzi aminte, 
cu înduioșare, de iubiții lor profesori. 

Conul Vasile (Urzchiă) ne duceă personal să vizităm 
monumentele Bucureştilor : principalele biserici, palate, 
grădini, muzee, etc. Intr'o zi, ne duse la Cimitirul 
Bellu, (o palmă de loc, cum vedeţi) unde salutarăm 
mormintele oamenilor celebri. Zărind marmora sub 
care dormiă profesorul Maxim, un camarad al nostru 
scrise, cu creionul, pe piatra funebră, următoarele ver- 
suri : 

„Aici odihneşte, în domnul ferice, 
„Un om care limba cercă să ne-o strice“, 


Dintre cei Răposaţi 41 


Bine ziceă camaradul nostru, deoarece bătrânul Ma- 
xim mergeă prea departe cu latinizarea limbii româ- 
nești ; admirabilul profesor latiniză până şi numele ele- 
vilor săi; de pildă, din lIzvoranu făceă: Fontanino, 
Dar lipsa de respect, pentru morminte, a camaradului 
Mg su, hotărî pe Conul Vasile să nu ne mai ducă la 

ellu, 

In schimo ne duse, ioarte des, la Teatrul Naţional, 
de câte ori se jucau piese de ale lui Alecsandri, (cu 
sau fără colaborarea lui Millo), Astfel văzui, de pe a- 
tunci, Cocoana Chiriţa, Lipitorile Satelor, Florin şi 
Florica, Cantonetele, etc.; astfel văzui şi Banul Mâ- 
răcine, piesa lui V, A, Urechiă ; Banul Măräcine prin 
care se arătă, încă de pe atunci, cât de vechi sunt 
legăturile noastre cu Franţa ; astăzi Franţa proslăvește 
pe Ronsard, marele poet irancez, coborâtor din oltea- 
nul Banul Mărăcine. 

Mai târziu, institutul V, A, Urechiă mărindu-se, se 
mută în vila Filipescu, lângă șosea și, încă mai târziu, 
m i departe, în vilele Gherghel, înconiurate, pe atunci, 
cu parcuri imense. 

Cei cari au cunoscut pe V, A. Urechiă îl aprecia- 
ză ca autorul mai multor scrieri românești și ca pe 
unul din cei mai aprigi propovăduitori ai culturei 
latine, 


MIRCEA ROSETTI 


Effingman-Robert Grant, supus englez, venit în ţara 
românească înainte de 1848 şi Carol Davila, tatăl meu, 
venit în ţară la 1853, atașat pe lângă rezidența di- 
plomatică franceză, se căsătoriseră cu două surori, Zoe 
și Ana Racoviţă-Golescu și erau, deci, cumnați. 

C. A, Rosetti luase de soţiă pe Maria, sora lui Eff. 


42 Din Torsul Zilelor, Vol, | 


Grant şi avă cinci copii (dintre cari numai o fată; 
Bişeta). In ordinea cronologică : Mircea, Bișeta, Vintilă, 
Horia și Floriczl. Pe rubedenia aceasta, cam conven- 
țională, se altoise între familiile noastre — a Im C. A. 
Rosetti și a noastră — o prieteniă foarte mare, mai ales 
că tatăl meu şi C. A. Rosetti se stimau și se ubiau 
foarte mult. 

Deși mult mai vârsinic decât mine, Mircea îmi arată 
o foarte adâncă simpatiă, p2 care timpul, nu numai 
că nu o teși, dar, o și întări. Ne pierduserăm din ve- 
dere de mult; ne gândeam, însă, unul la altul; așă că, 
ducându-rmă la Paris, dupe moartea mumă-mi, îl re- 
văzui ca și când mași fi despărțit de el în ajun. To- 
tuși mulţi ani trecuseră și mult ne schimbaserăm și 
unul și altul. Eu crescusem, nu mai eram băieţoiul 
care se jucă cu zmeul, iar bietul Mircea eră atins de 
tuberculoză, groaznica boală care îl răpuse ma: târziu. 

Vrednic urmaș al lui C. A. Rosetti (Berlicoco, cum 
îi ziceau adversarii lui politici — şi chiar mulţi prie- 
teni —; Paparoz, cum îi ziceam noi), Mircea fusese 
izbit de traiul rău al claselor de jos— de pe atunci 
şi de totdeauna. — In afară de activitatea sa zia- 
ristică, el scrisese o sumedenie de novele, capodopere 
de gândire, de simțimânt și de stil; subiectele erau 
luate din viaţa poporului. Atât de puternic îl turburau 
aceste novele — simple închipuiri poate — încât adesea 
bietul Mircea, uitând că el însuși eră autorul, plângeă, 
cândi se citeau și îngână: — „Săracii oameni, săracii 
oameni”, 

„Bulbucaţii ochi de broască" cum ziceă Eminescu 
despre C. A. Rosetti — şi pe cari îi aveă şi Mircea — 
pătrundeau sufletele și erau sinceri, 

Mergeam pe la Mircea (Rue Gay Lussac), din când 
în când, dar numai Duminica, pentrucă numai Dumi- 
nica sau sărbătorile liceul dedeâ drumul internilor (şi 
eu eram intern). 


Dintre cei Răposaţi 43 


Intr'o zi, Mircea îmi citi o dare de seamă drama- 
tică din ziarul „Românul”, iscălită Al. Ciurcu, asupra 
unei feerii de Alecsandri (Fata Aerului). A Ciurcu se 
plângea că piesele nu se jucau decât o singură dată, 
la Teatrul Naţional, şi că eră pâcat de cheltuelile fä- 
cute pentru a pune în scenă o feeri2,,, Fata Aerului 
se jucă însă în seriă și cronicarul teatral al „Româ- 
nului” primi astfel o desminţire, care îl înveseli, fi- 
reşte. Și-o mai fi adus aminte răposatul Ciurcu de 
această cronică teatrală ? 

Cine mai şti astăzi de Mircea Rosetti, de novelele 
lui şi de repreţuitul lui dar de evocare? 


CARMEN SYLVA 


Ajunsesem gojgojea găligan de vre-o 18 ani. Acum, 
Elisabeta Doamna de altă dată eră Regina României 
şi celebra Carmen Sylva. Măririle însă nu'i schim- 
baseră inima, 

Intr'o zi, lä Castelul Peleș (nou clădit) dânsa citea, 
în faţa unor privilegiați, printre cari se află și tatăl 
meu, o novelă nouă, scrisă de Ea cu abondenţa cu- 
noscută, Eră vorba de un flăcău — ţăran — care iubiă 
o fată din acelaș sat. Flăcăul căzuse la sorți ; dar mai 
bine decât să se supună soartei neîndurate, fugi în 
munţi şi se ascunse într'o peșteră, Fata își luă și ea 
lumea în cap. Într'o noapte de furtună îngrozitoare, 
fata se adăposti într'o peșteră întunecoasă. Eră, din 
întamplare, tocmai peștera unde se ascunsese flăcăul, 
Indrăgostiţii, bine-înţeles, nu se văzuseră unul pe altul ; 
dar la lumina unui fulger, se zăriră și se recunoscură, 
Atunci fata rosti un lung discurs (foarte frumos, de- 
altminteri), 

Privilegiaţii se prăpădeau cu firea, care mai de care 
mai entuziast. Eu însă, proaspăt ieșit din liceu, baca- 


44 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


laureat în litere, îmbuibat cu frumoasele pilde ale ma- 
rilor scriitori, tăceam mâlc, Carmen Sylva băgă de 
seamă și îmi zise; — „Ce lucru nuţţi place aci, Ale- 
xandre ? Văd că te jenează ceva“, Tatăl meu aruncă 
la mine niște priviri de mă vâri în pământ, Carmen 


Sylva, observând aceasta, zâmbi și adăogă : — „Spune, 
spune ; nu te speria de ochii Generalului“, Imi adunai 
dar puterile şi zisei: — „lacă doamnă, ce e, Când iu- 


biții se recunosc, la lumina fulgerului, nu mai pot rosti, 
cred eu, nici un cuvânt, dar mite, un discurs întreg. 
— „Atunci, ce să facă ?“ întrebă Carmen Sylva, — „Să 
se îmbrăţișeze !” răspunsei. — „Aşa e“, îngână Carmen 
Sylva şi, cu mâinile ei mici, albe, rupse în bucăţi 
foile cu discursul. 

Privilegiaţii se văicărară, care mai de care, de așă 
prăpăd ; iar, apoi, aprobară cu entuziasm ; nu, fireşte, 
părerea mea, dar gestul magnanim al Reginei, 

Carmen Sylva eră un suflet de poet peste care se 
revărsau câte odată, apele acadeloase ale Kulturii ger- 
mane, Propriul culturii germane e, pare-mi-se, vorbăria. 


DADU FILIPESCU 


Dadu Filipescu eră, dacă nu mă înșel, fratele lui 
Gâgâţă, adică unchiul lui Nicolae Filipescu. Fiind jun- 
ker în armata rusească, într'o dimineaţă, iarna, la 
Petrograd, Dadu, întorcându-se de la un chef şi du- 
cându-se, destrăbălat, (cam ameţit — dar călare —) la 
slujtă, prin perspectiva Newsky, se întâlni cu Țarul Ni- 
colae care, urmat de o numeroasă escortă, mergeă—dupe 
obiceiu — din zori de zi, saşi inspecteze cazărmile. 
Dadu, zărindu'l, voi să fugă, şi o apucă spre o stradă 
laterală. Dar strada erâ închisă printr'o căruță purtă- 
toare de butoaie — căruţă lungă şi strâmtă, dupe cum 
se știe.—Dadu nu stătă la îndoială: cu toată ghiața 


Dintre cei Răposaţi 45 


cara acoperea caldarâmul, Dadu, punând pinteni ca- 
lului sări peste c.ruță, Țarul Nicolae înmărmuri, dar 
se făcă că nu văzuse junkerul destrăbalat. Uimit, însă, 
de isprava călărețului, îi strigă un „pastoi“ energic, 
Dadu se opri. Țarul Nicolae strigă: — „Vino'ncoa!“ 
Afurisita de stradă erà închisă de căruţă şi în sensul 
contrariu, adică spre perspectiva Newsky, Ce si facă 
Dadu? Să nu execute ordinul nici nui putea trece 
prin cap; prin urmare, puse pintenii calului şi sări 
peste căruţă în sensul contrar. Țarul Nicolae rămase 
trăsnit de acţiunea junkerului şi porunci, când îl avù 
în față: — „Ştrengarule ! să faci parte din escorta mea“, 

lacă pentru ce Dadu Filipescu rămase toată viaţa 
tarofil. 


Mai târziu, Dadu fu chiemat în ţară de Vodă Cuza 
care îl puse în capul regimentului de lăncieri, Peste 
puțin, acest regiment ajunse regiment de elită, 

Colonelul Dadu Filipescu, admirabil militar, avea 
însă, ca ori-ce om de treabă, cusururile sale proprii: 
se crede, eră cheltuitor şi înjură românește — dupe 
cum se cuvine unui bașboier., — Acz=ste două dintâi 
cusururi avură de rezultat că Dadu își râsipi averea, 
Intre alte cheltueli absurde fu și aceea că Dadu își 
îmbrăcă — pe socoteala sa propriă—tot regimentul cu 
postav subțire și că puse — tot pe socoteala sa pro- 
priă, bine-înţeles — ca tunurile de bronz, din garnizoana 
București, de oarece se înverzeau când le plouă sau 
le ajungeă umezeala, să fie suflate cu aur. Colonelul 
regimentului de lăncieri din București hotări că nu se 
cuveneă si se dea vre-un spectacol la Teatrul Naţional 
fără ca 'regimentul său să fiă reprezentat, la galeriă, cu 
cel puţin 40 de oameni. Aceşti 40 de oameni ocupau, 
la galeriă, 40 de locuri în rândul întâi (plătite bine- 
înțeles tot de Dadu). Lăncierii aveau lozinca să scoată 


46 Din Torsul Zilelor, Vol, i 


mâinile mănuşate cu alb peste bara galeriii ca să vadă 
toată lumea că aveau mănuși albe. Splendid spectacol. 

Intr'o seară, în cursul reprezentații, izbucni, colo 
sus, o mare gălăgiă. Dadu surd ca un covor, din fo- 
toliul său, la care eră abonat, nu auzi nimic. Vecinii 
îi atraseră atenţia că lăncierii de la galeriă faceau 
scandal. Dadu se ridică în picioare și, fară a ţine so- 
coteală că spectacolul eră în toiu, se întoarse catre ga- 
leria şi intrebă cu glas tare: — „Mihalache, ce se pe- 
trece ?" Mihalache eră vagmistrul de încredere al lui 
Dadu. Mihalache răspunse strigând, — cât îl ţinea 
gura : — „Domnule colonel, un ovrei vreă să ia locul 
unui soldat de ai noștri”. Dadu, foarte liniștit porunci: 
— „Aruncă'l jos“, Mihalache, voinic peste poate, erà 
să execute ordinul și, în ţipetele publicului, se văzu 
un individ atârnat peste bară de braţele vânjoase ale 
lui Mihalache. În mijlocui urletelor, Mihalache, între- 
bă ;— „Domnule Colonel, să'i dau drumul ?”* Dadu, mă- 
rinimos, rosti: — „lartă |”, 

Vă închipuiți ce s'a ales de biata reprezentaţiă. 

Intâmplarea de mai sus, de necrezut, dar veridică 
în toată întregimea ei, făcu senzatiă. Dar cine, pe atunci, 
ar fi îndrăznit să blameze pe Dadu ? 


Al treilea cusur al lui Dadu fu pricina, între altele, 
a următoarei tregicomedii. Medicul regimentului de 
lăncieri trimesese la infirmeriă o mulțime de soldaţi, 
atinși de nu mai știu de ce boală (râie mi se pare). 
Dadu găsi că nu eră nevoie de așa ceva și că medicul 
se înșelă. Medicul, sosit de curând din Paris, protestă 
că nu se înșeală și Dadu îl înjură româneşte. Tânărul 
doctor în medicină, indignat, adresă o reclamaţia for- 
mală tatălui meu, care, ţinând să impună orișicui 
respectul medicilor militari, (respect tăgăduit, pe atunci) 
cerii Generalului Florescu, Ministru de Războiu, ca 


Dintre cei Răposaţi 47 


Dadu să îiă reformat pe motivul de necuviinţă față de 
un ofițer, Cazul erà grav. După multă tevatur., se căză 
la învonal: ca Dadu, în mare ținută, sa facă scuze me- 
dicului de regiment în faţa întregului Corp medical 
militar. Se hotări ziua și ora. Dadu se prezentă, în 
mare ţinută, în cabinetul tatălui meu, unde erau adu- 
nați toți medicii superiori militari, Dadu făcù scuzele 
așa cum fuseseră hotărâte (frază învățată de Dadu pe 
dinafară) şi tata îi zise: — „Bravo Dadule ! ești un om 
de treabă”. Dadu, întorcându-se către medicul insultat, 
îi zise, înjurându'l din nou româneşte : — „Vezi mă?“ 
Toţi cei de față pufniră de râs; iar Dadu, buimăcit, 
nu a priceput o viață întreagă — în seninălatea sufle- 
tului său de boier rom'n — care fusese cauza acestui 
râs homeric. 

Astfel luă sfârşit tragicomedia. 

Să pomenim cu adâncă evlaviă numele unor ase- 
menea oameni. Cu asemenea suflete s'âu oţelit arma- 
tele cari au fost fala României în 1877 și în Războiul 
Mondial. 


POMPIERUL 


Intr'o seară de vară, plictisiți amândoi, — de căldură 
probabii — bătrânul Cazes și cu mine, ne duserăm să 
luăm masa la Şosea, la Vila Regală, în care fusese 
instalată, în vremuri, instituţiunea V. A. Urechiă, 
Henry Cazes, francez, născut (moșit chiar de tată-meu) 
pe la 1854, în București,—și rămas aci,—a fost, până la 
moartea sa, prietenul meu intim din ceasurile bune și 
rele, Cocoţaţi pe o moviliţă unde eră pusă masa, aş- 
teptam la răcoare să ne vină aperitivele și mâncarea, 
când, deodată, niște piţigăituri discrete, dar stăruitoare, 
străbătură prin tufișuri. Bâzâit ca de albine ar fi zis 
Eminescu. Cunoşteam aceste pițigăieturi; nu erau de 


48 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


albine ci de cine știă ce lăutari oropsiți și cărora le 
sosiseră, în sfârșit, mușterii așteptați și doriți. Zbârnâ- 
itul acesta însemnă : — Chiemaţi-ne și pe noi să vă cân- 
tăm cevă, ca să ne daţi câţi-va gologani. l-am fi che- 
mat, desigur, împlinindu-le astfel dorința și nădejdea, 
dar, zău! prea cântau falș. Bătrânul Cazes, cunos- 
cându'mi damblaua, scoase parale și îmi zise : —,„Dă-le 
ce vei voi, Alecule, ca să ne lase în pace“. Mă dusei 
să împlinesc cerinţele prietenului meu și, după o clipă, 
venii iar la el; cam plouat, îngânai : — „E un moșneag“, 
Cazes mă pricepă, strâmbă din nas și replică :—,„Fiä 
în voia ta“, Atât aşteptam. Făcui repede un semn spre 
tufiş și, urmat de alți doi lăutari zdrențeroși, unul cu 
naiul, altul cu cobza, bătrânul scripcar, zdrențeros și 
el, își fäcù apariţia, puţin elegantă și puţin impună- 
toare. Se așeză bine în lumină și îmi zise: — „Nu mă 
mai cunoşti, coane Lilică ? Fireşte, e de mult de atunci. 
Să fi fost dumneata de vre-o 5—6 ani. Acum deh! 
eşti băiat mare“. Zgâiam ochii la bătrânul lăutar, îi pri- 
veam mustața şi sprâncenile cărunte, fața sarbădă, 
zbârcită, pleoapele grele dar mișcându-se repede peste 
niște ochi scântietori. Degeaba mi uitam la moșul; 
nu'l cunoșteam, El continuă : — „Coane Lilică, eu sunt 
Pompierul.— „Care Pompierul?" strigă Cazes. „Păi, Pom- 
pierul: ăl cu sârba“. Cazes sări în picioare. Franțuzul 
ăsta eră mai român decât mulți români. Acum privea 
la bătrân cu ochii ţintă și șopti:— „Te credeam mort, 
mort de mult“, — „Muream eu, dar m'a vindecat d, 
General“ mormâi moșneagul. Eram, tustrei (Cazes, Pom- 
pierul și cu mine) pătrunși de o adâncă emoțiă, Se 
așternuse pe moviliţă o tăcere greoaie, Cazes o rupse: 
— „Cântă sârba ta“, zise el moșneasului, Moşul dădu 
din cap, se retrase mai în umbră, acordă, calea-valea, 
strunele bietii scripci crăpate, fo sârmă și trei coarde 
prost răsucite) își îndreptă călușul, își trase arcușul 


Dintre cei Răposaţi 49 


pe sacâzul lipit de gâtul scripcii; apoi, bătând tactul 
cu piciorul, cântă sârba Pompierului. 

Am auzit această sârbă cântată—mai bogat—de tara- 
furi mai mari, înzestrate cu fel de fel de instrumente ; dar 
acea zguduire sufletească nu am mai aflat-o nicăieri 
şi niciodată. Erà, totuși, o zbârnăială, o biată zbâr- 
nâială. Să pun, dacă vreţi, impresia pe socoteala mo- 
mentului ; dar am simţit-o și nu 'mi-ar fi iertat să o 
las uitării. Cine eră Pompierul ? Cum îl chiamă? Nu 
ştiu, şi, poate, nici el nu știă. El eră Pompierul. Scurt. 

Pe la 1840, țisănuș mititel, venind, cine ştiă de unde, 
el apucase o scripcă aruncată, întinsese pe ea patru 
sfori şi zbârnâiă din ea cum da Dumnezeu. Aninat de 
un taraf care colindă din sat în sat, el cutreeră muite 
meleaguri şi prinse, din gura poporului multe cântece. 
Năvălirea lui Omer-Pașa îl goni spre Bucureşti — unde 
fugise și întreaga populațiă de la Dunăre. — Armata, 
opusă de Capitala țării celor patruzeci de mii de ostași 
ai lui Omer-Pașa, se compuneă din pâlcul de pompieri 
din Dealul Spirii. Se căutau voluntari pentru a mări 
această mână de viteji ademeniţi de duhul de jertfă. 
Tânărul ţigan își aruncă scripca şi se angață. Făcân- 
du'și zdravăn datoria, el fu rănit în pântece de o ba- 
ionetă turcească. Cinci ani, dearândul, purtă această 
rană pe la toate babele și pe la toţi bărbierii din ma- 
halale. In 1853, tată-meu, sosi la București ca trimis 
al guvernului francez — conform cererii lui Vodă Barbu 
Știrbei—; tânărul medic — un apostol, oarecum, — des- 
coperi rănitul din 48 și îi dădu îngrijirile necesare. 
Pompierul, vindecat, își regăsi meseria de scripcar, nu 
însă și numele: el rămase cu acela de Pompierul. Cam 
pe atunci compuse el faimoasa sârbă. 

mai fi compus el și alte bucăţi; dar cine le mai 
știă ? S'au pierdut ca şi adevăratul lui nume. 

Astfel, din trecutul său — turbure — poporul păs- 


4 


` 


50 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


trează în amintirea sa — ca într'o comoară — margări- 
tare neprețuite: un cântec, un mănunchi de versuri, 
o poreclă, 


PAOLO TOSII 


I-am facut cunoștinta pe la 1881, la Roma, unde 
eram ataşat de legațiă, într'o seară, în antract, la 
Teatrul Manzoni, un mic teatra popular de la periferiä. 
Faimosul Luigi di Martino, neîntrecutul Pulcinella, ul- 
timul reprezentat al răposatei Comedia delľ Arte dă- 
deà, acolo, câte-va reprezentații în dialect napolitan. 
Trimesesem un fachino să'mi ia un loc bun, și pentru 
aceasta îi dădusem zece lire; comnisionarul îmi aduse 
cinci lire rest şi un cupon întreg de lojă. Cum vedeţi 
locurile erau foarte ieftine. Peste câte-va zile, sa dat 
prima reprezentaţiă ; sala eră plină și lojele înţesate 
de lume. Numai în loja mea eră o singură persoană, 
subsemnatul. Situaţia erà cam jenantă, cu atât mai 
mult cu cât toate ochianurile se întorceau spre loja 
ocupată de o singură persoană. Di Martino fu strălu- 
citor ; iar, eu, binoclat de toată lumea, împărțeam cu 
el atenţia publicului. Observasen un domn, cu barbă 
blondă, puţin căruntă, care mă binocă cu persistentă 
de câte ori Di Martino nu eră în scenă. La antract, 
văzând că iese, ieșii și eu ca să'l întâlnesc şi să lä- 
muresc persistenta d-lui binoclare ; îl găsii, într adevăr, 
în foaier și începui, în italieneasc mea de pe atunci 
fraza pe care o preparasem îndelung ; dar, la primele 
cuvinte, interlocutorul meu mă întrerupse, zicându'mi 
pe franţuzește : — „Eşti străin, domnule, Eu sunt ita- 
lian şi știu bine dialectul napolitan ; îţi pot fi de vre-un 
folos ? Numele meu e Paolo Tosti”. Confuzia și ruși- 
narea mea nu se pot descrì Adio fraza îndelung 
preparată. Spusei numai numele și calitățile mele, Tosti 


Dintre cei Răposaţi 51 


îmi strânse” mâna și, zâmbind, r.spunse:— „Sä'ți zic 
Excelenţă ?”, 

lată cum am făcut cunoștință cu Tosti. 

Tosti se bucură, de pe atunci, de o celebritate mon- 
dială. Nu eră, în adevăr, pe lume, salon înzestrat cu 
un pian, unde să nu se audă o melodiă de Tosti, 
cântată sau gemută de un glas de femee sau de bărbat, 
Zic pe lume şi nu exagerez; o dovadă: Tosti purtà 
titlul de organist al Curţii Engleze și Regina Victoria 
ordonase să se plătească — regulat — celebrului muzi- 
cant 1000 lire sterline pe an. Dealtfel, Tosti își pe- 
treceă cel puţin jumătate din viaţă la Londra. La Roma, 
aveă un mic apartament, Via della Ripetta, de unde 
se auzeă, în clipele de liniște, flăscăitul Tibrului, Sa- 
lonul era mic mititel (circa trei metri pe doi); pereţii 
erau tapetaţi cu o hârtie specială purtând primele mă- 
suri ale ariilor lui Tosti; mobila se compuneă dintrun 
pian-forte, un taburet cu șurup, o măsuţă-sertar pentru 
partiţii, trei mici console purtând servicii de fumat 
şi trei fotolii mari şi adânci. Un parfum particular 
pluteă, amestec de havană și de chihlib.r. Pe pian 
eră așternută o bucată de zarpa prețioasă venețiană, 
o mică afumătoare de bronz și câte-va caiete de mu- 
zică. Picioarele pianului, în loc să fiă așezate pe go- 
deuri de sticlă sau de metal, pentru a'i mări sonoritatea, 
se îngropau în rotogoale groase de pâslă, cari, din 
potrivă, i-o micșorau, 

Numeroşi or amici, admiratori și vizitatori ai lui 
Tosti le-ar fi trebuit scaune mai multe; dar, nu eră 
loc. Dealtniinteri, Tosti primeă foarte puţină lume; 
lozinca eră: „Domnul nu e acasă“. Se vede treaba, 
însă, că lozinca nu mă priveă, deoarece fui introdus 
îndată ce îmi spusei numele. Tosti mă primi cu multă 
afabilitate şi, dupe cererea mea, se puse la pian, sună 
şi cântă. Tosti aveă o voce foarte mlădioasă, dar mică, 


52 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


mititică, ca salonul pe care ea încercă săl umple. 
Dânsa eră în proporțiă cu sonoritatea pianului. Credeţi 
că Tosti îmi cântă o arie de a sa? Vă înșelaţi. Imi 
cântă o canţonetă napolitană : cântecul unui nou în- 
surat către tânăra sa soție: „Sia benedetta mama ta 
quando te marito”, Parcă e pe românește, Cu ce far- 
mec cântă Tosti, cu ce spirit. Acompaniamentul de 
pian, improvizat de el, sunà la sfârşitul canțonetei și 
spuneă, discret, câte alea toate. Eram încântat. Totuș, 
rugai pe genialul meu prieten să'mi cânte o ariă făcută 
de el. Tosti se întunecă, stătă puţin pe gânduri și în- 
gâimă : — „E o melodiă făcută pe patru versuri ale 
unui oarecare Stecchetti, pe care nu 'l cunosc și nici 
nu știu din ce vremuri e“. Căzut pe gânduri, Tosti 
cântă ; 
Donna, vorei morir, ma confortato 
Dall onesto tuo-amor. 
Sentir mi almeruna sol volP'amato 
Senz'averne rossor. 

Ne podidise lacrimile pe amândoi ; o realitate dure- 
roasă pluteă peste aceste patru versuri. Care om, în 
adevăr, nu roșește de unul cel puţin din amorurile 
sale trecute ? 

— „Ecco“ suspină Tosti 

— „Cântă'mi Plenilunio”, zisei, doritor să scap de 
amara impresiă, 

—um Ah, îţi place D'Annunzio ?” exclamă Tosti. Şi 
mið de asemenea. O să ajungă departe, băiatul ăsta, 
Dar, adăogă el privind micuțul salonaș, nu se poate 
cântă aci Plenilunio : ne-ar trebui malurile Adriaticei, 

Tosti se sculă de la pian, merse la serviciul de fu- 
mat și, dintro cutiă cu londresuri minunate, alese una ; 
o făcu să pârâie lângă ureche; mulțumit de uscăciunea 
ei, alese, din teancul de mici unelte ale sertaciului de 
fumat, un instrument special, cu care tăiă și perforă 


Dintre cei Răposaţi 53 


vârvul ascuţit al ţigării, aprinse cu meremet vârful ce- 
lălalt și începu să'și fumeze veșnicul ţigăroiu. 
—,„Trebuie să'ţi placă Englitera“, zisei, pentru a zice 
ceva, 
— „Păi da” replică Tosti. Țigara mea favorită e lon- 
dresul. 


Pe vremea aceea postul de consilier al ambasadei 
Otomane, la Roma, eră ocupat de un om foarte cult, 
foarte fin și occidental, armean de neam, Miran Effendi. 
Atlându'mi prietenia cu Tosti, el ceru să'i facă cuno- 
ştința. Zis și făcut, Peste cât=-va zile, îl întrebai, pe 
Miran Effendi — ce părere avea de Tosti, Miran 
Effendi răspunse : 

—,„E un omuleț genial, care pășește încetișor, cu pași 
mărunți, în dosul unei enorme havane”. 

In câte-va cuvinte, Miran Effendi sintetizase pe Tosti. 


GHEORGHE CREȚEANU 


Erà om bătrân când l-am cunoscut. lar, eu, un bä- 
ieţoiu, 

Mergeam des pe la el; nu pentru el, o mărturisesc, 
ci pentru fiul lui, Gioni, viitorul nostru ministru ple- 
nipotenţiar la Madrid. Aveam pentru Gheorghe Cre- 
teanu o deosebită evlaviă, pentru că eră autorul ce- 
lebrelor versuri repetate de atâtea ori de mumă-mea: 

Fie pâinea cât de rea 
Tot mai bună'n fara mea 

La înființarea Curţii de Casaţiă de către Vodă Cuza, 
acesta îl numise președinte al Inaltei Curți, căci eră 
doctor în drept și unul din rarii absolvenţi ai Facul- 
tății de drept din Paris; 

Intr'o zi, conu Iorgu îmi zise: 

— Am priimit, pentru a împlini nevoia țării. Dar 


54 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


magistratul e ca o pasăre albă pe malul unei mlaștini ; 
toate interese'e omeneşti fac un nămol cu care îm- 
proașcă pasărea albă, 

Gheorghe Creţeanu a fost magistrat, dar a scăpat 
de împroșcătură, A priimit, ziceă el (a îndurat, ziceam 
noi), poruncă domnească ; a priimit-o însă ca o jertfă 
de făcut, 

Căzând pe gânduri bătrânul poet îngână: 

— Dacă nu miași fi ţinut de gestul meu, ăceam 
numai versuri, 

Şi le făceă frumoase conu lorgu, După urma lui a 
rămas numai un volum; dar câte aliere sau pierdut, 
fiindcă Gh, Creţeanu, pentru a'și sluji ţara, și-a călcat 
patima, 

Toată lumea cunoaște faimoasele versuri de mai sus; 
puţini însă ştiu să ele sunt de Gheorghe Creţeanu. 
Toată lumea face jertfe ţării sale, puţini însă îi pot 
jert un talent. Unii îi jertfesc o avere, o situaţiă; 
puţini, însă, nu dar de la Dumnezeu, 


VASILE MORŢUN 


L-am cunoscut la Paris, pe la 1878. Eră camarad 
de facultate, cu N, Xenopol, fraţii San-Marin, Mişu Ka- 
lenderu, Take Ionescu, Radu Porumbaru. lonaș Gră- 
dişteanu, C Kaligari, N, Filipescu, C., Hiott, Mircea, 
Vintilă şi Horia Rosetti, etc, Pe atunci se prenumără 
printre socialişti; dar adevărata lui pasiune eră arta, 
Nu știă nici el (și nu a ştiut cât a trăit) ce îl fermecă 
mai mult: Teatrul sau pictura ? 

Foarte inteligent, ca ministru al Lucrărilor Publice, 
el propuse, Regelui Carol, un proiect al meu : cons- 
truirea pe țărmul stâng al Dunării — adică pe malul 
românesc — al unui drum pe care să se poată trage 
la edec, în susul apei, șlepurile încărcate sau goale; 


Dintre cei Răposaţi 55 


aceste șlepuri, apoi, ar merge la vale, duse de curentyl 
Dunării, Micul drum de edec ar urcă dealungul tutulor 
r urilor arunc ndu-se în Dunăre, Când gurile acestor 
rîuri ar îi prea depate una de alta, s'ar construi, cam 
pe a mijlocul intervalului, și, prin urmare, perpendi- 
cular pe Dunăre, sosele bine împietrite cu pintră și 
savură, adusă de la lacob-Deal, pe c' iar șlepurile trase 
la edec. Prin mijlocul acesta, s'ar fi stabilit o comu- 
nicaţiă, ieftină și lesnicioasă între părțile țării, din spre 
munic, şi părțile din spre şes, 

— E splendid proiectul d-voastră *, îngână regele 
Carol, Dar cine poate trăi—destul— pentru a'l vedea 
realizat ? 

— Nu eu, de sigur, răspunse Morţun z'mbind ; ast- 
mul nu permite una ca asta, 

Vasile Morţun eră, în adevăr, așa de astmatic, în 
cât, uneori, abia puteă vorbi, Dealtiel, nici nu prea 
aveă darul cuvântului, Totuș, spunea lămurit ce voiă 
să spună. Vorbind puţin, el lucră mult, Sunt şi oameni 
pe cari vorba nu “i împiedică să lucreze ; aceştia, însă, 
sunt rari, Morțun — ca şi aceștia — găsiă timp pentru 
toate: și pentru politică, și pentru teorii umanitare, şi 
pentru admirarea tablourilor frumoase, şi pentru teatru, 
El, întotdeauna, aveă aerul unui om fără nici o treabă, 
cu toate că, întotdeauna, chibzuiă câte ceva. 

Cunoscându-ne de mult, ne pătrunseserăm unul pe 
altul. 

Într'o seară, la teatru, unde eram director şi unde 
el venià foarte dec, el iu, în loja direcţii, de față la 
o convorbire în care răspundeam alandala la întrebă- 
rile unor reporteri indiscreţi. Când aceștia plecară, 
Vasile Morţun, care mă ascultase, foarte interesat, mă 
întrebă : 


* Vezi nota de la anecdota Avocat sau Ministru. 


56 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


ri e a ae 


— Pe cine vrei să prostești făcând pe prostul, Ale- 
cule ? 

Ii răspunsei, privindu'l lung : 

— Pe cine nu mă cunoaște, 

Într'o zi, veni la cabinetul meu directorial și imi 
zise : 

— Alecule, aflu că Aristița Romanescu are nevoie 
de parale; nu există în bugetul teatrului un capitol 
de unde să'i poţi da vre-o două-trei sute de lei? 

— Ba da Vasile, răspunsei; dar Aristiţei Romanescu 
nu se cuvine să'i dea Teatrul numai vre-o două trei 
sute de lei ci, o mie, cel puţin. 

Sunai imediat la cassierie de unde, foarte curând, 
d. Andronescu 'mi aduse mia de lei cerută şi însoțită 
de chitanța justificativă, 

— Să'i trimitem banii îndată, zisei. 

— Săi ducem chiar noi, replică Vasile Morțun ; ast- 
fel voiu puteă și eu să'i ofer altă mie. 

lacă cum știă Vasile Morţun să facă un bine. 

Asistam, o după amiază, la Teatrul Modern, la o 
repetițiă pe scenă, Deodată mă pomenii cu portarul 
dând busna peste mine și șoptindu'mi, gâfâind : — „Do- 
mnu Ministru Morţun întrebă dacă poate să asiste la 
repetiţiă“, 

Alergai la ușă și poitii sus pe Vasile, 

Se repetă Cidul. (Salutări, temenele, etc.) Vasile nu 
vorbi; pentrucă îl supără astmul şi că urcarea scărilor 
îi tăiase răsuflarea, Repetiţia se reluă cu mai multă 
însufleţire, firește, din partea actorilor, La sfârșitul ac- 
tului, Vasile felicită actorii, (mulţumiri, temenele, etc.) 
pe Ştefan Iosif, care îi zise: 

— Din toată traducerea mea, 18 de versuri au rămas 
necorectate de Conu Alecu și, totuș, eu singur figurez 
pe afiș, Așa a voit dumnealui, 

— larăși se încearcă să prostească lumea, mormăi 


Dintre cei Răposaţi 57 


Morţun şi trecu la d, Enescu, regisorul, pentru a'l 
felicită de punerea în scenă, Se încinse între dânșii o 
gravă discuţiă ; d, Enescu explică cum înțelegeam noi 
punerea în scenă a Cidului, cu decoruri multiple şi 
criate , iar Morţun susțineă tradiția (un singur decor); 
la sfârşitul discuţiii însă, el plecă capul și îngână: 

— Aveţi dreptate: așă vrea progresul, 

— Foarte frumos, exclamă d. Andronescu, scărpi- 
nându-se în barbă, dar o să avem deficit, 

— Să vedem, replică Morţun, 

Văzurăm, în adevăr: Cidul fu priimit de public 
cu entuziasm ; fu jucat în seriă și, nu numai nu dädù 
deficit, dar excedente neprevăzute de nimeni : 

— Aşă vrea progresul, conchise Morţun aflând re- 
zultatul, i 

Încercări de soiul acesta, cu toată încrederea pe 
care o aveam în public, le făceam pe socoteala mea 
iar nu pe a societăţii dramatice. De aceea Cidul sa 
jucat mai întâi de compania mea dramatică; la Tea- 
trul Modern, iar nu la Teatrul Naţional, unde autorii 
clasici sunt, totuș, la locul lor, 

Vasile Morţun eră, cum am zis, mare amator de 
pictură și colecţionase multe tablouri proaste pe lângă 
câte-va bune, Deoarece îl cam sâcâiam asupra acestui 
subiect, Morţun declară: 

— Ştiu că toate astea sunt crute, Dar autorii lor 
sunt convinși că au talent. Și, apoi, nimeni nu le cum- 
pără elucubraţiile : nu trebuie și ei să -trăiască ? 

Mai zi cevă, 

La salonul tinerimei, Luchian expusese câte-va mici 
tablouri de flori, fructe și naturi moarte, Mititele și 
modeste, deși capodopere mari. Morţun încremenise în 
faţa unui neînsemnat Luchian, trecut pe catalog cu 
mențiunea: „Pahar de apă cu doi trandafiri (200 lei)". 
Morţun se revoltă: 


58 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


— Trebuie să fiă o eroare, 

E! se duse la cine de drept să controleze fapta. 
Aci í se afirmă că nu eră nici o eroare. 

— Ba da! ba da! exclamă Morţun și, dând 500 de 
lei, îngână; 

— Să'mi trimiteţi tabloul acasă, 

Aflând aceasta îl întrebai pentruce făcuse așă. Mor- 
tun îmi răspunse zâmbind: 

— Trebuie să trăiască şi Luchian pe lângă cei cari 
nu au talent, 

Mai zi cevă, 


DOCTORUL MARCOVICI 


Afară de reputaţia sa mondială ca medic, doctorul 
Marcovici se mai bucură de alte trei reputaţii, cunos- 
cute însă de mai puţină lume, Acestea erau: 

1. om de spirit, mucalit, dar cam piperat (esprit 
gaulois), 

2. gustăreţ foarte delicat: 

3. meloman fin. 

Despre reputaţia 1, nu voiu zice nimic, pentrucă 
numai în latinește s'ar puteă vorbi de aşă cevă (le 
latin dans les mots, brave lhonnêtetè) şi pentrucă aș 
înșiră vorbe de prisos, mulţi din elevii lui Marcovici 
— astăzi doctori mari — aducându'și aminte, desigur, 
unele cilimituri piperate ale nemuritorului profesor. 

De reputaţia 2, însă, pot vorbi fără a înfruntă nici 
o bună cuviință. Marcovici eră, în adevăr, un gustăreţ 
atât de delicat încât cei mai celebri gastronomi, din 
vremea lui, nu cutezau să'l poftească la masă, pentrucă, 
ziceau ei, nu aveau bucătar destul de bun. Pe atunci 
Hugues eră restaurantul la modă şi se distingeă prin- 
tr'o bucătăriă aleasă. Totuș, bătrânul Hugues prepară 
în persoană bucate pentru Mercovici, căci ziceâ el, te 


Dintre cei Răposaţi 59 


pomeneşti că bucătarului îi scapă un grăunte de sare 
prea mult, sau că nu frige o friptură tocmai cât tre- 
buie. Domnul doctor ne-ar ţine de rău. 

— Numai eu pot serv; pe d. doctor Marcovici, 
proclamă bătrânul chelner Ni:olaz, pentrucă, dacă 
vre-un fel de bucate nu e periect, d. doctor nu ne 
bruftuluieşie, „ut non doleam de re“. 

Nicolae erà transilvănean şi suferiă de inocenta me- 
teahnă de a ști și ce a vorbi latinește, 

Într'o zi, un foarte cunoscut colonel de artilerie, 
coleg de club cu Marcovici, se așeză ta masa lui, la 
Hugues, şi începă să cheșchevuteze pe frantuzeşte în 
timpul mâncării, Marcovici tăcă un minut, tăcă două; 
în sfârşit, scos din ţâţâni, exc'amă: 

— Mai întoarce-o pe româneşte, mitocane, că îmi tai 
pofta de mâncare, Limba franțuzească e cocoană prea 
mare pentru tine, 

— „Si nunc se nobis ille aureus arbore radus os- 
tandat“ declamă Nicolae, schimbând tacâmurile, 

Colonelu: nu a recunoscut, de sigur, versul lui Vir- 
giliu și, tot desigur, nu a înțeles aluzia bătrânului la- 
tinoman, 

Păcat, 


Marcovici propovăduiă o rețetă specială pentru sa- 
lata de castraveți. lată rețeta: cureţi castraveţii de 
coajă ; îi tai în felii subţiri; le presari cu sare ca să și 
lase apa; le storci într'un şervet; deschizi fereastra su- 
frageriii şi arunci totul pe fereastră, 

In adevăr, castraveţii sunt izvor de friguri şi de 
.. râgâieli, 

Ca meloman, Marcovici își aveă fotoliul la operă, 
al cărui veșnic impresar eră Serghiadi; dacă prota- 
Soniștii cântau bine, Marcovici se trăgeă de nas și 
strigă : — Bravo. bravo, brava, brava! dupe sexul pro- 


60 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


tagoniştilor ; iar, dacă nu cântau frumos, Marcovici 
plecă bombănind, nu mai dădeă pe la Operă, şi mor- 
măiă : 

— Mai bine să mănânc castraveți, 


Eram atașat pe lângă legația noastră la Roma, numit 
de Eug. Stătescu ; ba chiar bine ataşat, deoarece şefii 
și colegii mei mă lăsaseră singur la legațiă — fugind 
de căldurile din August —, Când iacă dr, Marcovici, 
care venià să'ș viziteze, în treacăt, vechiul său prieten, 
pe d. dr, Obedenaru, însărcinatul nostru de afaceri în 
Italia. Priimii cât se poate de bine pe Marcovici — în 
absenţa șefului meu — și î. dusei seara la Cafe Colona 
unde se făceau admirabilii graniti cu lămâie și de unde 
puteai ascultă fanfara Bersaglierilor acompaniată în cor 
de un numeros popolino. Cântă frumos popolinul. 
Marcovici uitându-și granitul și trăgându-se de nas, 
eră încântat și strigă : bravo, bravo ! brava, brava ! De- 
odată se întoarse către mine şi declară: 

— Ştii cum își face Serghiadi trupele? Vine aci și 
dă cu arcanul, Apoi zice celui sau celei prinse: tu, să 
fii tenor de forță ; tu, primadonă absolută, etc, 

— Dar bine, nene doctore, strigai, trebuie să se pă- 
călească des, 

— Mai niciodată, replică Marcovici, lar noi plătim 
tot așă de scump pentru ăştia ca pentru cei de primo 
cartello, 


Marcovici nu erà amator de pictură ; fiind, însă mi- 
lostiv și '`bogat, dibuiă, pe ici pe colo, câte un pictor 
nevoiaș (speţă lesne de găsit, cum se știă), cădeă în 
extaz în fața unui tablou la care nici nu se uitase 
bine — un tablou oarecare — se făceă că se tocmeşte 
și cumpără tablouri, zicând pictorului: 

— Să mi'l trimiţi acasă, dar neîncadrat; vreau să'l 
încadrez eu, 


Dintre cei Răposaţi 61 
RR — 


Așă, — exlică el— pictorul nu dă dijmă încadrorului. 

Intr'o zi, se întâlni, întrun atelier sărăcăcios, cu ta- 
tă-meu, pentru care aveă o simpatiă sinceră. Bătrânii 
aceștia se iubiau foarte mult, Amândoi venisără în 
acelaș scop (de ajutorare discretă) la pictorul sărac, 
Şi întrebuințau aceleași mijloace. 

— M'a prins, gândeà fiăcare. 

Marcovici proclamă : 

— Daviia îmi face concurenţă. 

El nu încadră tablourile nici nu le atârnă pe pe- 
reţi ci puneă să i le care în pod. Tată-meu, mai poli- 
ticos şi mai respectuos pentru o muncă artistică, le 
încadră frumos și le atârnă pe pereţi. Dar tablourile 
tot crute rămâneau, 

Venind, odată, la noi, Marcovici văză o pictură ne- 
verosimilă care aveă pretenţia să reprezinte o pisică 
cu pisoi. | 

— Dar pe ăștia cine 'i-a mai fătat? întrebă Marcovici. 


Tată-meu suferea de o boală, care l-a și răpus (o 
insuficientă aortică). Cunoscând mersul bolii, el soco-: 
tise exact câte zile mai aveă de trăit; savantul nu se 
înşelase decât cu patru zile. La 22 Iunie 1884, în 
adevăr, el spusese Regelui Carol, la Sinaia, fiind eu 
de față : — Mai am tocmai 60 de zile de trăit. Nu muri 
la 22 August, ci la 26. Deoarece Regele Carol și cu 
mine protestam, el răspunse zâmbind: — Nu se pune 
chestia dacă mor sau nu, dar cum o să mor? E aci 
o luptă între trachee și aorti; dacă tracheea e mai 
tare, ea va strangulă aorta și voiu muri din oprirea 
circulațiii sângelui ; iar dacă aorta e mai tare, ea va 
strangulà tracheea și voiu muri înăbușit. Sfârşitul e: 
acelaș și e fatal. 

Prin Iulie-August următori, la București, Marcovici 
venise să vadă pe tată-meu, Intr'o zi năvăli cu o droae 


62 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


de medici; toţi studiară bolnavul pe toate cutele, îl 
„auscultară”, și, apoi, trecură în camera de alături să 
se consulte, Lăsaseră, însă, ușa crăpată, aşa că tată- 
meu auziă tot ce vorbiau. — Toate bune, ziceă Mar- 
covici ; dar nu îmi explic sudoarea rece de pe frunte. 

Tată-meu își f:cuse un carnet în care notă, zi cu 
zi, ceeace îl puteă interesă. Acest carnet nu a fost 
citit de noi decât dupe moartea lui. La data consul- 
taţii medicale sus zise, muribundul scrisese în carnet: 

—Nu urez amicului meu Marcovici să și explice vre- 
odată sudoarea rece, groaza morții, 


ȘTEFAN IOSIF 


Am mai vorbit de el în numeroase rânduri, 

Îl iubian foarte mult (și el pe mine) și ne cunoş- 
team de foarte mult. 

În 1900, prinţul Leon Ghica, inaugurând în parcul 
său de la Dumbrăveni (judeţul Botoşani), sub plopii 
fără soț, cântați de Eminescu, bustul în bronz (lu- 
crat de talentatul sculptor român Oscar Spâthe) al 
nemuritorului poet, poftise o mulțime de lume (Dimi- 
trie Anghel, Cincinat Pavelescu, muzicantul Tempea, 
Ștefan Iosif, eu şi alţii), Ceremonia inaugurării străluci 
de un fast rar; căci printre asistenţi, afară de cele 
câte-va sute de ţărani din Dumbrăveni, erau mulţi cari 
cunoscuseră de aproape pe Eminescu, Tempea com- 
pusese un imn de circumstanță; Cincinat Pavelescu 
o odă, foarte frumoasă, tot de circumstanță, Anghel, 
Iosif, eu, etc, căscaserăm gura.. tot de circumstanţă, 
Oda lui Cincinat Pavelescu, mi se pare că a fost cea 
mai fericită inspirațiă a lui, 

Pe vremea aceea Iosif compuneă versuri pentru Pa- 
triarhale, iar eu tirade pentru Vlaicu- Vodă. Amândoi 
căscam sura unul la altul; eu, de admiraţiă; el, de 


Dintre cei Răposaţi 63 


uimire că un franțuzit făceă versuri românești. Fran- 
ţuzit (ca acum) eram în 1900; franțuzit am fost în 
1906 (când cu mișcarea studențiască) ; tot așa de fran- 
țuzit am rămas. Dar ce însemnează franțuzit ? Dacă 
franțuziți sunt-acei care știu franțuzește, trebue ziși 
nemțiţi cei cari ştiu nemţește ; iar cei cari știu turcește, 
trebue ziși turciți. 


Mai târziu, traducând pentru mine (adică pentru 
Teatrul Naţional) câte-va drame de ale lui Schiller, Pe- 
töfi, Göthe, Corneille, etc., (tânarul transilvănean știă 
foarte bine limba germană și limba ungară), Ştefan 
Iosif venià la mine (pe la 10 dimineața) de lucram 
împreună la traduceri, pe nerăsuflate, până la nămiază ; 
apoi, mâncam repede, și, dacă nu eram prea obosiţi, 
mai lucram înainte, luându-ne cafeaua. Eu, deși știu 
destul de bine franţuzeşte, recurgeam, însă, adeseori 
la dicţionar pentru a tălmăci limpede cutare sau cu- 
tare expresii sau intenţii ale textului original; dar 
Iosif, nu; creerul lui pătrundeă cu înlesnire toate fi- 
nețele textului și îi puneă la dispoziţiă cuvintele ro- 
mânești potrivite ; așa că, el lucră cel puţin de trei 
ori mai iute decât mine, 

Dealtminteri, foarte rar ne consultam unul pe altul, 
Odată, însă, suggerai că nu trebue pronunțat Cidul 
dar Sidul, deoarece cuvântul nu e altul decât seid 
denumire pe care arabii o dedeau șefilor. 

— Păi Corneille a scris Cid, obiectă Iosif. 

— Dar pronunţă Sid, răspunsei, ca toţi francezii și 
spaniolii ; pentru că ci se pronunţă si în limbile fran- 
ceză și spaniolă, 

— Aşa e, conveni Iosif, dar am apucat să scriu Cid, cu c. 

La un argument de așa tărie nu am mai obiectat ni- 
mic, laca pentru ce Le Cid a fost tradus Cidul, iar nu 
Sidul, cum ar îi trebuit. 


64 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Intr'o zi, terminând traducerea dramei Conjurația 
lui Fiesco, de Schiller (prima formă), Iosif mă întrebă: 

—. Dar bine, nene Alecule, cine să joace rolul lui 
Fiesco ? Trebue un băiat frumos, tânăr, talentat şi cu 
experiență scenică, Unde să'l găsești ? 

— Asta e treaba zilei de mâine, replicai, 

Mi-se pare că ziua de azi l-a găsit. 

Altă dată, Iosif îmi aduse (terminată) traducerea co- 
mediei lui Banville, Gringoire dar fără cele două fai- 
moase balade. 

— Astea nu le-am putut redă în tonul lor, nici Mitică * 
nici eu. 

Mă încercai și eu, A două zi, dădui lui Iosif două 
foi umplute de mâzgălituri. Iosif le citi şi exclamă: 

— Eh! așa da. 

Apoi, le transcrise la locul lor și adaogă: 

— Acu ne făcurăm trei traducători ai lui Gringoire: 
dumneata, Mitică și cu mine, 

— Tronc! replicai. Eu am tradus câte-va rânduri și 
voi o piesă întreagă, 


Peste vre-un an, doi, Iosif, care venià pe la mine 
mai rar decât înainte, sosi cam tras la față și cu ochii 
în fundul capului, Se vedeă că suferise. Știam că eră 
de mult atins de o boală inexorabilă, Din tonul, îns, 
al primelor lui cuvinte, înţelesei că nu de o criză fi- 
zică fusese lovit prietenul meu. 

— Spune ce ai pe inimă, îi zisei ; confidenţa ușurează, 

Bietul poet mă priivi lung, oftă, se șterse la ochi şi 
îmi răspunse: 

— Ai ghicit, nene Alecule ; dar nu se cade să vorbesc eu, 

Mai târziu, aflai: criza morală fusese cauzată de 
trădarea nevestesi și a,, unui amic. 

Desnădăjduita durere ! Nu știu ce trebuie mai mult 
admirat: discreţia sau generozitatea bietului poet?! 


* Mitică eră Dimitrie Anghel. 


Dintre cei Răposaţi 65 


ERMETI NOVELLI 


Dupe Salvini şi Rossi, Novelli a fost, în Europa, 
reprezentantul scenei italiene, Nu erà ţară pe lume 
unde Novelli să nu fi jucat, să nu fi fost aclamat, și 
să nu rămână idealul amatorilor ce comediă, In ade- 
văr, talentul lui Novelli aveă o deosebită aplecare 
pentru comediă, deși străluceă și în tragediă, 

La noi venise de mai multe ori și îmi arătă o foarte 
măgulitoare simpatiă, Ca Director general al Teatrelor, 
îi deschisesem larg porţile Teatrului Naţionai: actorii 
noştrii, în adevăr, aveau mult de învățat—și învăţară 
mult—de la celebrul italian. 

Intr'o seară Novelli interpretă, cu neîntrecutul său 
brio, rolul lui Petruccio din FEMEIA INDĂRĂTNICĂ 
a Jui Shakespeare. Novelli — precum și toți camarazii 
săi — pronunțau Petruchio. Il întrebai pentru ce? No- 
velli îm răspunse: — Așa a scris Shakespeare, — Dar 
Shakespeare scriă în englezește, replicai; pentru ca 
englezii să pronunţe corect, Shakespeare a scris Pe- 
truchio cu ortografia englezească ch. In limba engleză, 
în adevăr, ch se pronunţă îş, Church, biserică, Child, 
copil, Chamberlain, Lord Churchil, nume proprii ; (cu- 
vinte cari trebuesc pronunţate: Ciurci, Ciaild, Ciam- 
berlain, Lord Ciurcil), Novelli exclamă, râzând : 

— Mă miram și eu ca Shakespeare, din senin, să 
fi schimonosit numele lui Petruccio, Bine că te-am în- 
tâlnit pe dumneata ca să'mi iei această piatră de pe 
inimă, Il ador pe Shakespeare, Schimonoseala asta, 
însă, îmi turbură admiraţia, 

Novelli eră extraordinar în piesele lui Shakespeare, 
Clne nu a văzut REGELE LEAR jucat de Novelli cu 
greu a înţeles piesa și actorul, Uneori Novelli erà bufon, 
ca în Maritiamo la Socera sau în Răpitul Sabinelor ; 
alte ori te făceă să tremuri, când Regele Lear, de 


5 


66 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


pildă, ieșit din minți, își puneă pe cap o coroană de 
paie și încălecă pe uñ băț, sau când bătrânul tată, 
înnebunit, duceà în braţe cadavrul inocentei Cordelia, 

Eu, unul, cred că, în literatura omenirii, nimic nu 
e mai zguduitor, mai chinuitor decât Regele Lear. 

Novelli aveă o ambiţiă: de a întemeiă, la Roma, 
„La casa di Goldoni“, dupe modelul Comediei Fran- 
ceze (La Maison de Moliere), li spusei că nu va iz- 
buti. Pe vremea când Napoleon întemeiă Comedia 
Franceză prin faimosul decret de la Moscova, socie- 
tarii acestei societăţi dramatice fură retribuiţi cu sume 
superioare banilor câștigați de alţi actori, în întreprin- 
derile particulare. Cazul nu mai e acelaș astăzi când 
actorii întreprinderilor particulare câștigă mai mult 
decât elita societarilor Comediei Franceze, Acelaș lucru 
se va petrece și cu Casa di Goldoni. Foarte puţine 
averi omenești ar îi destul de mari pentru a întreţine 
o numeroasă trupă de actori de mâna întâi. Italia e 
plină de talente; nu e orăşel care să nu'şi aibă tea- 
trul și trupa sa proprie; dar cine săși ia asupra să 
selecţioneze actorii pentru scena centrală ? Protagoniştii 
acestor trupe fac turneuri rentabile și, adeseori, trec 
Chiar graniţa. Chiar dacă situaţia materială a acestor 
protagoniști s'ar îmbunătăţi prin Casa di Goldoni, ei, 
totuș, ar fi nemulțumiți, pentrucă nu li s'ar distribui 
rolurile la cari cred — mai ales cei tineri — că au drept. 

— Așa e! suspină Novelli. Dar, voiu încercă, 

Bietul Novelli a încercat, dar nu a reușit. 

— Câte utopii nu se încercă! exclamă Novelli. Dum- 
neata nu ai încercat să joci „Aulularia“ lui Plaut în- 
tr'un spectacol cu Avarul lui Molière ? Frumoasă ten- 
tativă, dar menită să nu izbutească pentrucă Aulularia 
lui Plaut conţine prea multe roluri de căpeteniă și că 
publicul nu poate să priceapă felul de a trăi și de a 
gândi al Romanilor. Mai cu seamă al sclavilor de acum 


Dintre cei Răposaţi 67 


două mii de ani. Plebea Romei făceă mare haz de 
glumele de mahala ale unui Davus, Asemenea glume, 
mai ales, au făcut succesul comediei lui Plaut (sclav 
e! însuș, zice-se), Harpagon e singurul rol de căpeteniă, 
din Avarul lui Moliere, Celelalte roluri sunt foarte 
grele, foarte hazlii, dar nu sunt de căpeteniă, 

Multa dreptate aveă Novelli. 

Novelli eră de la Rimini, unde și azi mai palpită 
umbra frumoasei Francisca, Pe micul teatru municipal, 
de acolo, a făcut primii săi pași novicile actor Novelli, 
Mai târziu, mândrii de concetăţeanul lor, riminienii îl 
aleseră primar, 

— Chiar dacă întemeiez la Roma Casa lui Goldoni, 
tot la Rimini vreau să mor! îmi ziceă Novelli, 

De astă dată, 'i s'a îndeplinit dorinţa, 


I. L. CARAGIALE 


Acum vre-o 50 de ani, am cunoscut la coana Elena 
Cornescu, pe Nastasica, o mătuș: a lui Iancu, mucalită și 
înțepătoare aproape ca el, La dânsa ne-am văzut întâi, 
Caragiale şi cu mine, Iancu eră un băiețandru, cevă 
mai mare, însă, decât mine, 

Pe atunci, nu prevedeam, nici unul nici altul, care 
şi cum ne va fi viitorul; dar, mai târziu, nu ni sa părut 
deloc straniu că purcedeam pe aceeaș cale. Totuș, la 
început, ne priveam cam chioriș, fiindcă el erà un 
neîngăduitor și tăios observator al omenirii, iar, eu, un 
visător utopist, Cu vremea, însă, din faptul simpatiii 
noastre reciproce, trecurăm cu vederea peste ceeace 
ni să păreâ un cusur în firea celuilalt şi, cu încetul, 
pricepurăm că aceste cusururi puteau deveni calităţi, 
„Fieştecare după cum devine“, ziceà lancu, 

Apreciam în Caragiale desăvârșitul artist, iscusitul 
om de teatru, sincerul amic. 


68 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Pe la 1884, ocupan,cu Alecu Balș, la Hotel Bulevard, 
la catul II, un apartament compus din două camere 
de dormit despărțite printr'un salonaș. Multe notabilităţi, 
de pe atunci, s'au perindat prin salonul acela: I, lanov, 
V. Pogor, Blankfort, protipendade junimiste, I, Bianu, 
N, Filipescu, Barbu Delavrancea, I. L, Caragiale, 
A, Vlăhuţă, etc, 

Caragiale răsfoiă, uneori, vraful de manuscrise aruncate, 
talmeș-balmeș, pe măsuța mea; versuri, proză, planul 
trilogii lui Mircea (din care Viaicu Vodă, sub alt titlu 
și altă formă, erà numai prima parte). Într'o zi îl întrebai 
de care gen să mă ocup mai întâi? Caragiale îmi 
răspunse: —lasă-le să se coacă, drăguţule, Așa îmi ziceă 
el, căci îi eram foarte drag. 

l-am urmat povaţa, 


Nu m i știu când, Caragiale se duse la lași să ia 
parte la banchetul JUNIMEI în care fusese ales membru, 
După ce vorbiseră Titu Maiorescu, Petre Carp, Teodor 
Rosetti, bătrânul poet Naum, și alţii, Caragiale, voind 
şi e să pronunţe un discurs, ceră clasicul pahar de 
apă al oratorilor, Vasile Pogor, care iubiă mult pe 
Caragiale și care, şezând lângă el la masă, îi turnase 
vin cu nemiluita, începă să glăsuiască pe nas ca popii— 
„Apă, apă, gogomane“, Caragiale îl privi lung, și hotărî 
să'l lase să glumiească, —Domnul Caragiale are cuvântul, 
proclamă Titu Maiorescu. — Apă, apă, gogomane, 
psalmodiază Pogor, Caragiale se scoa'ă îa picioare, vrea 
să vorbească, dar nu poate rosti decât: „Domnilor“. 
Vasile Pogor psalmodiă mereu: — Apă, apă, gosomane. 
Pogor, foarte hazliu și foarte inteligent, ahtiat de discursuri 
fără rost, nu voiă probabil, să'și expună prietenul la o 
primejdiă de acelaș soiu, și de aceea — tot probabil— 
îi dedeà înainte cu — „Apă, apă, gogomane. Neizbutind 
să vorbească, Caragiale o rupe.de-a fuga, în mijlocul 


Dintre cei Răposaţi 69 


râsului zgomotos al tutulor, urmărit de Vasile Pogor, care 
îl ţineâ de surtuc, psalmodiând:— „Apă, apă, gogomane”, 

Zeilemelele lui Vasile Pogor atingeau câte-odată 
proporţii homerice, 

Caragiale o tuli la hotel Traian; Pogor, dupe el. 
Văzând că se apropiă ora trenului de București Cara- 
giale își înhaţă geamantanul și fuge la gară ; Pogor, dupe 
el, Caragiale se stabili într'un compartiment gol de cl, I, 
Pogor se așeză pe bancheta din faţă, psalmodiând: — 
„Apă, apă, gogomane“. Caragiale, pentru a cântâ în strună 
lui Pogor, dădù în genuchi, rugându-se: — lartă-mă, 
coane Vasile ! Pogor scoase o sticlă de Cotnar, un pahar 
şi porunci: — „Bea“, Bietul Iancu bău ca să 'şi potolească 
călăul. La Ulmeni, Pogor se cobori și cumpără de la 
bufet câte-va sticluţe cu coniac Naville, Vrând-nevrând, 
Caragiale, care se mai desmetecise dormind, fu silit să 
beà o sticluță de cogniac — Poftim apă gogomane, 
glăsuià Pogor. Până unde avea de gând să ducă gluma, 
conul Vasile ? 

La Bucureşti, Caragiale se gândi să scape de călăul 
său; de aceea nu se duse acasă la el ci veni la noi, 
Eram obișnuiți cu gălăgia din hotel la sosirea trenurilor 
dar, de astă dată, gălăgia se întreceă cu firea, Uşa de 
la salon se deschise, îmbrâncită, și Caragiale, cu părul 
vâlvoiu, dădă busna strigând: — „Scăpaţi-mă“, Alecu 
Balş şi cu mine ne uitam unul la altul și crezurăm, 
dupe mirosul de alcool răspândit de prietenul nostru, 
că el veniă de la vre-un chef, Pogor, însă, dându și 
seamă, la gară, că își scăpase victima, se hotărî să se 
ducă să se culce, în camera sa de la Hotel Bulevard 
(cameră pe care, fiind deputat, Pogor o închiriase cu 
anul), De la portarul hotelului află conul Vasile unde 
se refugiase Caragiale și porni încetişor pe scări, spre 
catul I, gidsuind pe nas ca popii: — „Apă, apă, 
gosomane“, Caragiale, auzindu'l, se ascunse sub canapea. 


70 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


Conul Vasile intră— foarte serios—; iar Alecu Balș, 
zicându'i cuvinte banale și ghicind situaţia, îi arătă, pe 
furiș, canapeaua, Cu aceeaș mutră serioasă, Conul 
Vasile trase pe Caragiale afară de sub canapea și îl 
întrebă, scoțând din buzunar o sticluță de Naville: — 
„Bei un svart?" Caragiale izbucni: — „Beau; dar fără 
coniac”, Caragiale se dăduse învins, Mărinimos, conul 
Vasilache Pogor îl iertă, povăţuindu-l, însă: — „Să nu 
mai ceri apă, sogomane”, 

Caragiale îmi mărturisi, mai târzi că, de frică nu își 
pusese candidatura la deputaţiă, deoarece ştiă că o să 
se întâlnească, în Cameră, cu conul Vasilache, 

Apă, apă, gogomane. 


În anul precedent, se jucase la Teatrul Naţional, cu 
un succes îndoelnic, faimoasa . Scrisoare Pierdută, — 
Publicul nu mă înţelege, mormăiă Caragiale, Mă va 
înțelege, însă, mai târziu, 

Astăzi ne dăm seama cât de multă dreptate ave, 

SCRISOAREA PIERDUTA e, dupe mine, cea mai 
formidabilă satiră dramatică scrisă vre-odată în româ- 
nește. Caragiale a mai scris capodopere, dar nici una 
nu se apropiă de vedeniile din SCRISOAREA 
PIERDUTA. Vedenii, bine am zis. Toată opera lui 
Caragiale e o limpede vedenie a întregii omenirii, înțolită, 
însă, cu schimonosirile româneşti de la sfârșitul veacului 
XIX, Caragiale vedeă, auzeă și turnà, negru pe alb; 
dar nu vedeă și nu auzeă ca nuvelist, ci ca dramaturg. 
Momentele sunt admirabile scenete (Mime cu mai multe 
personaşii, ar zice Herondas), Chiar novelele publicate 
(precum, Făclia de Paşti, etc.) au fost, mai întâi, scrise 
sub forma de piese teatrale; lancu, însă, nu le-a dat 
forma sub care au fost publicate decât pentrucă punerea 
în scenă eră foarte grea și că—pe atunci— nu se aflau 
actori cari să le joace, 


Dintre cei Răposaţi 71 


Aşà ar fi pățit și NAPASTA, dacă nu aş fi avut 
norocul să pun mâna pe d. Ion Petrescu și pe d. Ion 
Brezeanu. — „Nu credeam să o văd jucată”, îmi ziceà 
Caragiale; — „Care altul decât tine, drăguțule, ar fi 
cutezat una ca asta“, 

Caragiale purtà multă vreme în creerul său subiectul 
unei comedii sau unei novele și îl complectă, când nu 
îi păreă întreg. Așa, de pildă, pe la 1880, mi se pare, 
fiind la Craiova, la Ion Iancovescu, prietenul nostru, 
îi citi schița SCRISORII PIERDUTE, dar fără per- 
sonagiul lui Dandanache, și îl întrebă:—,„Pe cine să fac 
deputat? Pe cel deștept dar necinstit) adică pe Caţa- 
vencu) sau pe cel prost, dar cinstit (adică pe Farfuridi)“ ? 
Deoarece sunt la Cameră și de ăia şi de ăia, lancovescu 
nu ştiă ce să răspundă. Peste vre-o trei săptămâni, 
Caragiale întâlni pe Iancovescu la București, și îi 
strisă— „Am găsit | Nu fac deputat nici pe cel deștept, 
dar necinstit, nici pe cel prost, dar cinstit, Fac deputat 
pe unul care să liă și prost și necinstit“, 

Caragiale crease pe Dandanache, 


Am vorbit aiurea de trecerea lui Caragiale pe la Direc- 
ţia Teatrelor, Deci nu voiu mai vorbi de acea epo.ă, deși 
amintirile dau năvală. Totuș, nu pot trece cu uitarea 
vorba lui (de mai târziu), când fusesem numit Director 
general al Teatrelor. — „Nu e de noi, Avem mai bune 
lucruri de făcut decât să dăm viaţă șandramalei ăștia”, 

Cine, însă, poate spune dacă rău sau bine am făcut 
jertfindu'mi Teatrului Naţional mult puţina vlagă cu 
care eram înzestrat? 

In or ce caz am făcut un bine. lată]. Drepturile de 
autor ale lui Caragialel cu toate că Teatrul Naţional, 
sub direcţia mea, îi jucă piese'e cât puteă mai des) nu 
se ridicau decât la vre-o trei mii de lei anual. Puțin 
lucru pentru o muncă atât de încordată și atât de 


72 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


frumoasă. — „Asta e cap de trei mii de lei pe an, 
drăguțule“, ziceă Iancu, arătându-și fruntea? Aveà 
dreptate. „Il cumpărai dar, pe numai știu ce sumă, 
pentru Teatrul de Stat, dreptul exclusiv de a reprezintă 
unele piese ale lui, Cu această sumă, obositul artist pută 
să trăiască liniștit aiurea și să-și corecteze într'una ma- 
nuscrisele, Caragiale, în adevăr, eră un stilist desăvârșit 
şi își corectă într'una textele, In stilul lui, vorbele sclipeau 
ca niște pietre nestimate a căror frumusețe câștigă 
prin locul unde le așezi, Chiar în mahalagismele lui 
cele mai triviale, cuvântul just erà îndelung cumpănit 
şi numai apoi adoptat. 

Aveam așa de adâncă admiraţiă pentru amicul meu 
încât am ţinut să pun (mai târziu) sub auspiciile lui 
compania mea dramatică, Rugat de mise, el scrise o atât 
comedioară într'un cct, INCEPEM (un instantaneu cum 
îi ziceă el, cu care începui reprezentațiile companiii 
mele dramatice și în care personaţiile (cel puţin cea 
mai mare parte) eram chiar noi, personalul companiii 
mele dramatice. 

INCEPEM nu s'a jucat decât o dată, în seara de 12 25 
Septembriă 1909, Singur am și azi credinţa că acest talis- 
man a dus la izbândă încercarea mea, 


HAJDEU 


Nu a trăit destul bătrânul polonez pentru ași 
vedeă patria rediviva. El își făcuse, din România, a 
doua patriă, „pentrucă“” ziceă el, „prea puţini la număr 
sunt polonezii cari merită să aibă o patriă, Polonezii 
se gargarisează cu vorbe“, 

Ce desminţire i-au dat evenimentele sarcasticului 
conul Tadeu, 

Râsul sarcastic, satira, caracterizau o parte din ge- 
niul lui, cealaltă fiind dată inimii lui de aur și visului 


Dintre cei Răposaţi 73 


poetic, Greu se conciliază asemenea îndeletniciri în 
acelaș suflet; dar la Hăjdeu, ele nu se băteau în cap. 

Opera lui istorică, foarte importantă, dovedeşte un 
muncitor plin de vlagă, un cercetător iscusit, un creer 
destoinic care nu se fereă de a cumpăni cu grijă cele 
mai mici amănunte, supunându-l€, tot deodată, criticii 
pătrunzătoare ale unui spirit înțepător, 

Erudiţia şi opera lui literară îi deschiseseră porțile 
Academiei Române, 

Regele Carol comandase lui Hăjdeu Magnum Ety- 
mologicum al limbii românești, — „Mulţumesc de în- 
credere, Sire”, îi răspunsese savantul; „dar nu voiu 
termină decât primele litere, Cine să facă celelalte ?* 

Hăjdeu munci pe capete, dar nu termină nici litera B, 

Regele Carol îmi zise, mai târziu, când îi oferii dic- 
ționarul lui Dam& unde complectasem câte-va lipsuri, 
(știind bine românește, M, S, citeă des pe Dosofteiu): 
— „Aveă dreptate Hăjdeu : trebuiă să'i cer numai un 
glosar, dar mai complect decât al lui Dame” 

Cu toate apucăturile sale năbădăioase, Tadeu-Petri- 
ceicu Hăjleu, fiind foarte obiectiv, își judecă obiectiv 
chiar propriile sale opere. Toată lumea știă cât de iri- 
tabili sunt poeţii dacă te încerci să schimbi, în textul 
lor une virgule, cum zice Cyrano de Bergerac; Hăjdeu, 
însă, primeă săi schimbi (și chiar săi suprimi) pa- 
gini întregi. Un exemplu, Dorind să reiau RĂZVAN 
ȘI VIDRA la Teatrul Naţional, unde eram director, 
crezui inutilă apariţia celor doi polonezi (Actul 1V) 
care își împestrițau tiradele cu citaţii latinești, Ei lun- 
geau spectacolul fără nici un alt folos, decât al culorii 
locale, întărită, mai de mult și chiar în acea scenă, 
de însuși hatmanul polonez, Aveam dreptate (nu în- 
căpeă vorbă) dar nu îmi puteam permite să modilic 
cele scrise de un Hăjdeu, Taman el venise în Bucu- 
rești și şedeà la Hotel Continental, peste drum de 


74 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Teatru, Imi luai inima în dinți şi mă dusei la el ca 
săi supun părerea mea, 

Deși primit foarte călduros, tremuram ca varga. — 
„Am citit calomniile publicate asupra d tale“, îmi zise 
bătrânul Hăjdeu; dar citisem şi drama VLAICU- 
VODĂ. In ea e tocmai dovada că atribuirea lui VLAI- 
CU-VODĂ răposatului A. Odobescu e o calomniă. In 
adevăr, pe când trăiă Odobescu, se credea de către 
istorici—și credeam și eu—că D-na Clara erà bulgară, 
Numai dupe moartea lui Odobescu s'a descoperit că 
D-na Clara erà maghiară (fiica unui prinţ palatin ma- 
ghiar), Tocmai naționalitatea originară a Doamnei Clara 
e cauză că boierii români o priveau cu ochi răi și tocmai 
acesta e şi conflictul politic al dramei dumitale. Cum 
ar fi putut răposatul Odobescu (istoriograf savant, nu 
zic ba) să înfrunte fără probe opinia curentă de pe atunci, 
că Doamna Clara nu eră bulgară ? Că ai pătruns sufletul 
acelor vremuri și că le-ai redat culoarea lor locală, 
aceasta ce e drept, mă miră, din partea unui franțuzit", 
sarcasticul Hăjdeu râdeă blând, 

Cu circumlocuţii și fraze întortochiate spusei în 
sfârşit, ce mă aduceă și ce aveam pe inimă, Venera- 
bilul bătrân zâmbi iarăși, blând, și îmi răspunse: — 
„Avem și noi, în România, — nu numai fatiții noştri — 
dar și The right man in the right place; taie şi spân- 
zură cum vrei, Nu crede că sunt ca tot gens irritabile 
vatum, Dealtminteri îți voiu confirmă aceasta printr'o 
scrisoare“, 

Hăjdeu, în adevăr, îmi adresă a doua zi această 
scrisoare, 

— „Curios !” îngână întemeetorul Columnei lui Tra- 
jan :" acesta, francez; Caragiale, grec; eu polonez, 
„Și toţi, get-beget, români“, 

RĂZVAN ŞI VIDRA se joacă și acum dupe textul 
modificat atunci. Cel puţin așă cred, 


Dintre cei Răposaţi 15 


DIMITRIĂ GRECEANU 


Dându-se ordinul de mobilizare generală, în 1916, 
Dimitriă Greceanu, ca fost ministru (de justiţiă mi se 
pare) nu fu mobilizat. Legea e formală. Boierul de 
viță veche, însă, își înţelegea altfel datoria: Dimitriă 
Greceanu se angajă voluntar, ca simplu soldat. Repar- 
tizat la un regiment de infanteriă, neputându-și acolo 
ascunde inteligența și cultura) cum îşi ascunsese iden- 
titatea, când se angajase voluntar) el fu dat la com- 
pania de mitraliere, unde, ca bun trăgaciu, fu făcut 
ochitor, El dormi dar cu ceilalți soldați, sub foaia de 
cort, şi mâncă de la cazan, ca şi ei, sau răbdă de 
foame, tot ca și ei. 

Franţuzitul acesta (Dimitriă Greceanu eră doctor în 
drept de la Facultatea din Paris) se prefăceă, pentru 
a nu da de bănuit cine erà, că nu pricepea nici o 
vorbă iranţuzească. 

La nu mai știu ce bătăliă, mitraliera servită de sol- 
datul Dimitriă Greceanu, ca ochitor, trăgeă, din dosul 
unui adăpost, fără întrerupere, așa că apa din manșon 
fierbeă și trebuiă răcită într'una ; la o distanță de circa 
500 metri, între mitralieră şi inamic, curgea un pârâu 
de unde servanțţii aduceau apă rece cu găleata de 
pânză. Pentru a execută această manevră, servanții 
erau nevoiţi să iasă, la deschis, din dosul adăpostului 
și, prin urmare, să se expună la tirul inamicu'ui. Ger- 
manii concentraseră focul lor asupra mitralierei române 
și luau în primirea gloanțelor servanţii cari alergau 
la pârâu pentru a'și umple găleţile de pânză cu apă 
rece. Bieţii soldați cădeau mai toţi, uciși; nici unul 
nu izbutiă să se înapoieze teafăr; dar, nici unuia (cu 
toată groaza care îi stăpâneă pe toți) nu îi trecuse 
prin cap să nu iasă la deschis sau să steă la îndoială 


16 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


când îi veniă rândul să meargă la apă. Acel, căruia 
îi veni rândul, strigă: 

— Mă duc la moarte sigură, și am copii, 

Dimitriă Greceanu, auzind acest strigăt, sări de pe 
locul ochitorului şi zise bietului tată de familiă; 

— I-ami locul, că eşti bun trăgaciu, Eu nu am co- 
pii. Mă duc eu la apă. Apucând găleata de pânză Di- 
*mitriă Greceanu se dispuse să iasă din adăpost, 

— Mais cet homme est fou! exclamă pe franțu- 
zeşte, un ofiţer francez care asistă la scenă, şi pricepeâ 
românește, 

Momentul eră suprem. Dimitriă Greceanu își uită 
hotărârile anterioare şi, ieșind din adăpost, replică 
ofițerului francez, tot pe franţuzeşte : 

— Vous en feriez autant. 

Dimitriă Greceanu se dăduse de gol. 

Norocul voi ca el să se înapoieze de la pârâu, cu 
săleata de pânză plină, fără să fi fost atins, 

Dimitriă Greceanu scăpase de gloanţele inamice ç 
dar, de atentatul de la Senat, nu scăpă. 


DAN CERCHEZ 


Printre milioane'e de vieţi secerate de războiul mon- 
dial, sunt și câteva ale unor mari artişti și unele 
asupra căror se întemeiau mari nădejdi ; viaţa lui Dan 
Cerchez a fost din acestea, Erà firea cea mai înzes- 
trată din câte 'mi-a fost dat să cunosc: muzicant, pic- 
tor, poet, artist în toată puterea cuvântului, el aveă 
toate darurile şi, peste toate acestea, își revărsă tala- 
zurile unui suflet blând și generos, 

El puteă, ca mulţi alţii, să se învârtească (având 
destule rude sus puse); dar a preferat să și facă dato- 
ria pe front. Orb, un glonț l-a lovit ; dacă glonţul nu 
ar fi fost orb poate că îl cruţă, 


Dintre cei Răposaţi 77 


Bogat, tânăr, însurat de curând, iubit chiar de cine 
îl cunoșteă abia din vedere, Dodel (aşă îi ziceă toată. 
lumea) eră menit fericirei şi, poate, glorii, Nu a vrut 
soarta, 

Dupe urma lui ne-a rămas abia hazlia revistă OBOR- 
GARA DE NORD şi alte mucalituri. Dar intimii săi 
nu se săturau să privească, agăţate, de pereți o sume- 
deniă de mari schițe, în culori ale unor afipte sau 
tablouri plănuite Pentru mine (adică pentru drama 
mea Sutaşul Troian) Dodel schițase cinci decoruri şi 
câte-va planșe ilustrate, Erau splendide, Mai ales de- 
corurile actului IV și V, și planșa Dulama Conabiă, 
făcesu o puternică impresiă, 

Adeseori veniă, târziu, noaptea, să mă ia de la Teatru 
sau de la Capşa, de unde, sub cuvânt să'mi facă un 
bout de conduite, mă întovărășşiă până acasă, Ca să 
nu rămân mai pe jos de așa gentileţă, it întovăäräşiam 
și eu până la poarta casei părintești, aproape de șosea, 
Apoi, el se întorceă cu mine până în strada Zorilor şi 
eu iarăși cu el până în capul Căii Victoriii, In timpul 
acesta puteam să bodogănim în toată liniștea ; toate 
ramurile artei și toate tainele punerii în scenă treceau 
prin bodogăneala noastră; ne reciteam, unul altuia, 
versuri din poeții români sau străini, vechi sau con- 
timporani ; dar când se crăpă de ziuă, ne despărțeam 
cam pe la Biserica Albă; el, pornind în sus pe 
Calea Victoriii și, eu, în jos, 

Dode! aveă proiecte admirabile, în care mila lui 
pentru cei săraci se amestecă cu gusturile lui artistice : 
voiă să exploateze o enormă pădure pe niște dea- 
luri înalte ; pe culmea cea mai ridicată, aveă de gând 
să şi clădească o căsuță de lemn, de la care ar porni, 
la vale, către marginile pădurii, lungi drumuri drepte 
prin cari s'ar vedeă — ca prin gigantice te escoape — 
şesurile, luncile cu flori, albii'e râurilor, Pentru croirea 


18 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


acestor drumuri, și, prin urmare, a tăierii copacilor, 
s'ar dă de lucru muncitorilor săraci din vecinătate. — 
„Este“, ziceă el, un mod de a parcelă pădurea. O 
liniă de vagonete aeriene ar transportă lemnele la o 
liniă ferată cu cale strâmtă, în legătură cu C.F.R. Pe 
când pădurea se exploatează și întreprinderea își vede 
de treabă, eu aș puteă, liniștit, face versuri și tablouri“, 

Frumoase proiecte ; visate numai, 

Ce se vor fi făcând visele? 

„Mais ou sont les neiges d'antan ?" 

Un glonţ a prefăcut totul în amintiri. 


POMPILIU ELIADE 


Eram, oarecum, prieteni. El intră 'a mine ca la el 
acasă, Imi plăceă să stau de vorbă cu el pentru că 
eră „tobă de carte“ și că îl răsfoiam parcă ar fi fost 
un volum din LA GRANDE ENCYCLOPEDIE. Nu că- 
utam în el idei originale nici chiar păreri personale, 
de oarece știam ce lucru si caut într'o enciclopedie ; 
eram mulțumit cu ce găseam în el— şi găseam mult. 

Intr'o zi, el venise la mine pe neașteptate și mă 
prinse căutând să desvăluesc ideia iurișată într'o frază 
ironică a lui Blaziu Pascal, 

— Ce fel, exclamă Pompilică (aşa îi ziceam eu), ci- 
teşti pe Pascal? Dar Pascal eră nebun. 

— Sunt de părerea d-tale, răspunsei. Crebillon şi 
Voltaire au susținut această teză. Evident că, în urma 
accidentului de trăsură de pe podul de la Neuilly, 
bietul Pascal nu a mai fost cu minţile toate, Prin ur- 
mare LES PROVINCIALES, scrise la Port-Royal după 
accident, sunt scrierile unui nebun. Dar, Pompilică 
dragă, nu ești, oare, de părere că aceste scrieri au 
mărit, întru câtva, gloria literaturii 'ranceze ? Nu crezi, 
oare, că gândirea lui Pascal e o extindere a cugetului 


Dintre cei Răposaţi 79 


omenesc ? Pascal, nebunul, e slăvit de posteritate, Să 
analizăm acest fapt: nebunul e slăvit de posteritate, 
pe când noi, d-ta și cu mine, oameni cu mintea în- 
treagă, vom fi (mai mult ca sigur) dați uitării, O să 
se iacă o nedreptate, nici nu încape vorbă, Dar, dacă 
d-ta și cu mine am înviă din morţi peste un secol sau 
doi, am constată și nedreptatea aczasta, 

Pompilică îmi făcu cinstea să râdă, se scărpină în 
barba roșcovană își sem:nă ceva mătreață pe guler, 
pe răs'rânturile vestonului și aduse conversaţia pe alt 
teren ; vorbirăm deci de altele, Pompilică stăti cât 
stătti, Plecând se gândiă, probabil, că îmi pierdeam 
vremea cu fleacuri, 

Mai târziu, Pompilică se duse la Paris, se prezintă 
la concursul Şcoalei Normale Superioare, fu primit 
(v'am spus că Pompilică eră tobă de carte) și, peste 
trei ani, se înapoiă în ţară, agregat, și :u numit pro- 
fesor universitar, Măririle, însă nu ameţiseră pe Pom- 
pilică ; el, şi acu, venià la mine, cărându şi, în memoriă, 
tot materialul unei GRANDE ENCYCLOPEDIE, Tra- 
ducerile lui Ștefan Iosif după Corneille şi Banville îl 
interesau foarte mult, 

Mai târziu Pompiliu Eliade se însură și, făcându-se 
astiel cumnatul lui Spiru Haret, fu desemnat, de acesta, 
ca să mă înlocuiască la Direcţia Generală a Teatrelor, 

Virtualu! meu succesor alergă la mine și îmi zise 
ca şi cum ar fi dezaprobat hotărârea cumnatului său: 

— Ce să fac eu la Teatrul Naţional, coane Alecule ? 
Eu nu cunosc pe nimeni acolo, Cum ai făcut d-ta să'i 
cunoşti pe toţi înaint> de a fi numit director? 

— Foarte. simplu, Pompilică dragă: timp de zeci 
de ani m'am dus la Teatrul Naţional cât mai des po- 
sibil. Plătindu'mi locul, bine înţeles. Locul mieu eră tot- 
deauna acelaș (stalul II, prima bancă, cap de bancă, 


H. Nr...) 


80 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


— Înţeleg: luaseși loc cu abonament, 

— Ba de loc, Mijlocul de a ocupă totdeauna ace- 
laş stal eră mai puțin costisitor: mă înţelesesem cu 
casierul de bilete să'mi rezerve pe al meu până la 
ultimul moment și să nu'l vândă de cât când nu va 
mai aveă ce vinde (ceeace, dealtminteri, nu se întâmplă 
niciodată). 

Pompilică dădă din cap, cam plictisit de răspunsul 
meu la care, evident, nu se așteptă și aduse vorba de 
excedentul (fapt unic până atunci) din stagiunea pre- 
cedentă, 

lată ce eră cu excedentul: din conturile stagiunii 
precedente reeșeă că avusesem un excedent de 72.000 
lei; conform legii, vărsasem această sumă Soc. Dra- 
matice, Pe de altă parte, Direcţia Operei (Ed. Wach- 
mann fiind director) subvenţionată și garantată de stat 
(opera jucă de trei ori pe săptămână la Teatrul Na- 
țional, fără să plătească vre-o chiriă) acuză un deficit 
de, mi se pare, 74.000 lei, Ministerul nou (adică d, 
Spiru Haret) nu voia să acopere acest deficit și insinuă 
că trebuiă să'l plătească Direcţia Generală a Teatrelor, 
Eu, bine înţeles mă făceam surd, 

— Ce fel de excedent a fost al d-tale, nene Ale- 
cule ? întrebă, din senin, cumnatul Ministrului Instruc- 
ți Publice, Un excedent, mai mic ca deficitul acuzat, 
se numește deficit, 

Atunci (și de abia atunci, o mărturisesc) înțelesei 
că Pompilică venise trimis de Spiru Haret şi cu ins- 
trucţii speciale, Răspunsei, însă, ca și când nu ași fi 
bănuit nimic : 

— Păi, să ne lămurim, Pompilică dragă: eu 
Directorul general al Teatrelor, iar nu Directorul Operei. 

— Așa e! mărturisi Pompiliu Eliade, 

Toate bune, Dar cine, mai târziu, a plătit deficitul 
operei ? 


Dintre cei Răposaţi 81 


Peste vre-o două săptămâni, eram „desărcinat” și 
înlocuit la Direcţia Generală a Teatrelor prin Pompiliu 
Eliade, 

Deși atitudinea lui fusese cam neleală (lealitatea e o 
calitate fără de care nu poate există prietenia) nui 
păstrasem nici o zăcășală tânărului profesor univer- 
sitar. Dar îmi păreă rău și mă feream de întrebările lui 

Intr'o zi veni la mine și mă întrebă: 

— Ce zici? Să joc LA FEMME NUE? 

Sub direcţia mea, pentru a atrage publicul se juca- 
seră — și cu succes — multe piese de Bataille sau 
Bernstein. Fusesem violent atacat de ziarele liberale, 
în această privință, Nu jucasem, însă, LA FEMME 
NUE pentru că asemenea titlu mi se păreă „deplasat“ 
pe afișul Teatrului Naţional, lInţelesei, deodată, că se 
căută să se arunce în spinarea mea reprezentarea 
acestei piese, deaitminteri foarte bună, Răspunsei dar 
lui Pompilică: 

— Nu ştiu, treaba direcţiii. 

Pompiliu Eliade, ca Director General al Teatrelor, 
avù o idee admirabilă, Idee de dascăl, de profesor dacă 
vreți, dar idee foarte fericită: aceea a înființării editurii 
Biblioteca Teatrului Naţional în care să se tipărească 
toate piesele jucate pe scena teatrului; exemplare din 
această edițiă să se vândă, nu numai la librării dar şi, 
pe prețul de cost, la casa de bilete a teatrului. Se 
vede lesne cât de multe avantagii aduceă Teatrului 
Naţional o asemenea bibliotecă ieftină, (A răspândi 
gustul de teatru, a înlesni publicului cunoașterea unor 
piese bune pe cari împrejurările l-ar împiedică să le 
vadă jucate, a răspândi în popor o cultură plăcută, a 
mări reclama făcută prin afișe, etc, etc.) Bib'ioteca fu 
înființată, câte-va piese fură publicate şi ideea fu îm- 
brățișată cu căldură de toată lumea, Dar tipăritul 
costă prea scump și admirabila idee fu părăsită, din 


6 


82 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


cauza lipsei de fonduri, Prin ediţia Biblioteca Teatrului 
Naţional numele lui Pompiliu Eliade ar fi rămas 
neperitor, 


COCO DUMITRESCU 


Cine nu l-a cunoscut, pe la sfârșitul veacului XIX 
pe afunul Coco Dumitrescu, profesor universitar, rector 
al universităţii, spirit din cale afară de caustic, celebru 
mucalit și veșnic murind de sete (nu de apă), 

II chemă Constantin Dumitrescu-laşi; dar toată lumea 
îl știă pe numele de Coco. Erà, la universitate, profesor 
de pedagogiă,. Amfiteatrul gemeă când Coco își făceă 
cursul, nu se auziă, însă, nici un zgomot, În adevăr, 
orice gălăgiă, cât de mică, acoperiă glasul lui Coco; 
studenţii voiau să nu piardă nici o vorbă din gura lui, 
caustică și afonă, De aci tăcerea. 

Coco nu erà numai „savant“; eră şi înţelept, Vreții 
o probă? Nu se însurase nici o dată, pe cât știu. lacă 
proba, 

Mai ales, mai târziu, când ajunse profesor universitar, 
deci om vârstnic, își râdeă pe nemiluite de bătrânii 
cari se însurau. Asemeneă bătrâni nu aveau, în ochii 
lui, decât o scuză; aceea dea se fi căsătorit cu o fată 
frumoasă, tânără, și de a priimi în casa lor o mulţime 
de tineri, 

Coco veniă, aproape în toate zilele, la Cosma (bodegă 
celebră pe atunci) unde se așeză la aceeaș masă și 
unde i se aduceă două sticle de șampaniă cu un singur 
pahar, Coco turnă dintr'odată în pahar din amândouă 
sticlele și beă paharul. Intrebat pentru ce face așă, 
Coco răspunse: 

— În general, o sticlă de șampaniă e mai bună decât 
alta; rar sunt la fel două sticle; dacă sticlele sunt la 
fel, nu stric nimic amestecând conţinutul lor; dacă, 


Dintre cei Răposaţi 83 


însă, o sticlă nu e așă de bună ca cealaltă, una drege 
pe cea'altă, care nu poate fi atât de proastă în cât să 
le strice pe amândouă; dacă amândouă sticlele sunt 
proaste, iarăși nu stric nimic și pot speră (dum spiro 
spero) că cele viitoare vor fi mai bune. 

Raţionament cam... 

Intr'o seară, intră la Cosma un „Caro Colega“ al 
lui Coco, urmat de o mulțime de tineri. „Caro Co'ega“ 
se însurase în anul precedent cu o fată tânără și 
frumoasă. După ce comandă consumaţii variate, pentru 
toată lumea, „Caro Colega, aleargă la Coco și îi zice: 

— Soţia mea e însărcinată | 

Coco sări în picioare, ficu pe indisnatul şi întrebă, 
cu glasul său afon: 

— Pe cine bănuiești ? 

— Cum pe cine bănuiesc, mă Coco? 

Coco îngână, ca și cum ar fi vrut să dreagă o gafă: 

— Pardon, pardon! vreau să zic: pe cine nu bănu- 
ieşti ? 


SUTAȘUL TROIAN 


DRAMĂ ÎN CINCI ACTE ÎN VERSURI 


ACTUL I 


PERSOANELE; 


VLAD VODĂ DRACUL, 

SUTAȘUL TROIAN. 

DOMNUL STANCU, fiul mai mare al lui Dan III (se dă-drept fiul 
boierului Golea). 


DOMNUL RADU, fiul mai mic al lui Vlad-Vodă. 

TOPUZ, boier bătrân care a crescut feciorii lui Dan. 
IVASCU, scutierul lui Troian. 

DRĂGAN, 

MIRCEA, Boieri tineri, prieteni cu Troian și cu Stancu. 
PREDA, 

VÂLCU, sutașul sutăşiei de Curte. 

PREA-CUVIOSUL. . ., egumenul mănăstirei „Cozia, 

DINA, fata lui Troian, 

BABA, doica Dinei. 


Ostași, călugări, boieri, țărani. 


ACTUL I 


Polata cetațuii Sutaşului Troian, clădită într'un ostrov, în mijlocul Oltului, nu departe 
de Cozia, Arcade in plin cintru. Pardoseală de ştejar pe pereţi, ca de un stânien; 
deasupra scoarţe şi velinţe, Trofee de arme, De jur imprejur, tronuri, strane, jețuri 
mari, mese ‘groase, Dincolo de o colonadăc joasă și grea, un pridvor cu colonadă 
ușoară, bogat săpată și indreptată spre susul apei și către apus, Feresire adânci în 
grosimea zidului, în dreapta și in stânga pridvorului. Uşi în d eapta și in stânga 
t'un colţ, deacurmezișul, o uşuliţă dând întrun turnuleţ cu iconostas, icoane, candelă 
aprinsă, etc, E ziua, Prin pridvor, se văd munții luminați ; apoi mai târziu, razele 


apusului care vor lumina pieziş polata, din stânga spre dreaptă. 


SCENA 1 
DINA, pe pridvor, BABA, pe un jef, cu furca 'n brâu. 
BABA 


Dina Babei, iar pe gânduri ?... Dacă m'ascultai, mai bine 
Te duceai la vânătoare cu sutașul. 


DINA 


Da ?... Şi cine 

L'aștepta pe Stancu, Babo? pe iubitul meu pribeag, 

Ce cu cât mai fugărit e, cu atât imi e mai drag?,.. 
O tăcere 


Două săptamâni trecură de când ne fu dat de știre 
Că-l răzbise Vodă Dracul... L-au răzbit... 
Se coboară 

Ce presimţire 
Mă munceă, 'ţi-aduci aminte ?... Când mă alidam pe el 
Şi-l rugam să mai adăste, fiă cât de puţintel, 
Doar sa-i vină ajutorul lui lon Corvin... Dar dânsul 
N'a vrut să-mi asculte ruga, n'a vrut să'mi aline plânsul; 
Și-a plecat, aproape singur, să răstoarne-acel călău 


90 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Care-ncalcă moştenirea lui Dan Vodă, tatăl său... 
Și răzbit a fost, 


BABA 
Sărmanul!... Bine că-a scăpat cu zile, 


DINA 
E ferit de Cer, 


Amândouă işi fac cruce, Dina ingenuchie la icoanei 


Oh! Doamne, zilele scurtează'mi-le, 
Dar lungeşte-le, Stăpâne, pe-ale lui... și sprijin dă'i 
Să purceadă, fără preget, pe-ale fericirii căi... 
Fiă'i faptele slăvite, fiă'i tihnele senine... 
Fiă'mbrățișat de țara strămoșească... ca de mine... 
Se aude glas de bucium în stânga 


BABA 
Dino, buciumul. 

DINA, sărind in picioare 
Dar nu-i al tati, Babo... 

BABA 

Nu. 
DINA 
E-al lui. 


Aleargă in pridvor și cată spre stânga 
El e, Babo, cu Topuz... 


Scoate năframa din brâu și o fâlfâie in aer, apoi coboară 


Alerg ! 


Iese prin stânga 


SCENA 2 
BABA 


Aleargă la pridvor; apoi, rămasă singură, salută din mână, vorbind: 
El! Slava Domnului, 


Sutașul Troian 91 


Că, până'n ostrovul nostru, teafăr a putut străbate... 
Cât 'l-o căută Vlad Dracul, doar aicea n'o să-l cate, 
La Troian, vestit la curte şi-n tot neamul românesc 
Pentru oarba lui credință către scaunul domnesc... 
Vin dinspre Sibii... Podarii trag din greu; e apa viă. 
Doar de n'ar afla sutaşul taina lor. Ce-ar fi să ştiă, 
Că iubitul Dinei sale, Făt-Frumosul său din vis, 

E feciorul lui Dan Vodă, cel de Vodă Vlad ucis? 
Şi că'n casii, cetăţuie a credinţei neclintite, 
Răzbunarea şi rășcoala cu-acest fiu sunt găzduite... 
lată'i... Curmeziș/ii cade Dina'n braţe... Fătul meu !, 


SCENA 3 
STANCU, DINA, TOPUZ, BABA 


Baba aleargă la ușa din stânga și primeşte, sărutându-i mâna pe Stancu, cara intră 
ţinând pe Dina de mijloc; Topuze, cu fruntea brazdată de o rană urmează. 


BABA 


Bun venit, stăpâne... 
STANCU 


Babo... Să te ţină Dumnezeu. 


Păşește in scenă şi priveşte imp-ejuru'i cu emoțiă 
Te revăd, ostrov de piatră, stâncă, inimă, de munte, 
Ce despici cu pieptul valul spumegând şi porți pe frunte, 
Cu un coif de negre turnuri, cetățuia lui Troian, 
Cuib pe care'l strânge'n braţe, Oltul, râul năzdrăvan. 


DINA 
Stancul meu, 
STANCUL 
lubită Dina. 
BABA 
Vai ! Dar ești rănit, Topuze. 
TOPUZ 


Deci !... Un sărutat de paloş sau de fată, alte buze, 
Rana-i rană... 


92 Din Torsul Zilelor Vol. I. 


STANCU 


Dar aceasta către mine se'ngreptă; 
Mi-ai furat-o. 


TOPUZ 
Eh! stapâne!.. Eu cu-a mea și tu cu-a ta! 
DINA, catre Topuz 
L'ai scăpat de moarte ?... 


TOPUZ, către Dina 


Iaca !.. Ce-i al meu mi se cuvinel!,, 
E ori nu? 


Către Stancu 


Că zic, ca'n basme: Nu sări pâsatu'n mine 


Că săr,,. 
DINA 
L'ai scăpat, Topuze. Spune, ce fel? cum? 
TOPUZ 
Eu ştiu ? 
Dar n'a fost pe moarte treaba că muream eu, și sunt viu. 
DINA 
Haide, nu fii rău! şi spune. 
TOPUZ 
Apoi, ce să spun? 
DINA 
Pe toate, 


Dis de când de-aci plecarăţi, sunt trei luni, 
TOPUZ 


Trei? Nu se poate; 
Numai două. 


Sutaşul Troian 


93 


DINA 
Fiă două, 
TOPUZ 
Ba chiar şapte săptămâni, 
DINA 
Fiă, 
TOPUZ 


Eh, cum ştiţi, pornirăm numai cu câţi-va români, 
Când, la Făgăraș, drept oaste, Domnul Dan ne-aduse știrea 
Că de-abia acum Corvinul iși strângeă la Cluj oştirea 
Şi că tocmai de Sân Petru va îi sata de rasboiu. 
Domnul Stancu zise-atuncea: „cine e pribeag, cu noi!“ 
Până sa clipeşti odată, ne făcuserăm o sută, 
lar, pâna de două, patru! Şi de-acu cu Doamne-ajută.., 
Patru sute fraţi de cruce, toţi cu-o inimă şun gând, 

Toţi având o rană-n suflet, toţi o răsbnuare-având. 
Toţi?.,. Nu toți: a fost şi-o cutră, un ţărigrădean venetic, 
Inimă de rob, o zdreanţă, icea ruptă, colea petic. 

El fu luda. 


BABA 
Cum îl cheamă? 
TOPUZ 


Nu vreau să mai ştiu.. A 
Platoşa lucioasă, amintirea sfântă, tot un rost: 
Nici pe una, nici pe alta, cel cu inimă cinstită 
Nu păstrează o prihană ce pe drum îi fu szvârlită, 
Deci, am şters din amintirea'mi acel nume... Cum spuneam, 
Un mănunchi de patru sute de pribegi, atât eram. 
Trecând Strunga, luarăm matca Ialomiței către vale, 
Spre Târgovişte. Aceasta'i cea mai nimerită cale 
Pentru-o repede năvală... cum voiam s'o facem noi 
Socoteam să prindem târgul fără oaste de răsboiu, 
Să ne-ascundem... ş'apoi, noaptea, val vârtej, ca o furtună 
S'apucăm cu răzbunarea stăpânirea dimpreună, 
Planul era bun; dar Iuda ne vându șil nimici., 
Ziua-zecea, spre chindiă, Domnul Stancu porunci 


fost, : 


94 Din Torsul Zilelor. Vol. I 
C Ir a — A II UB 


De popas. Eram sub GLAVA... Către stânga, o poiană 

Cu un lăculeţ; la dreapta, un colnic sub o sprânceană. 

Câțiva, mai întâi, pornirăm prejma să neso cotelim.,. 

Bine fu! Căci peste noapte, prinşi în laţ eră să fim: 

Prin pădurile din stânga patru sutășii călare 

Ne.ocoleau ; arcași, în față, se — arătau în rânduri rare; 

Apoi, puşi în unghiu, seimenii cu tarași la subţiori, 

Şi'n mijlocul lor chiar Voda Vlad, cu marii dregători. 

Toţi în haine ca de nuntă, grei de aur ca icoane; 

Pe toţi, însă, Domnul Radu îi intrece la zorzoane, 

Domnul Radu, zis Turcitul, trup şi suflet de mişel, 

Purtând iiă cu beteală'n loc de zale de oţel, 

Și în urmă'i de pe umeri, fâlfâind (Căsatĝta ştiă) 

Ca o lele, o dulamă de mătase conabiă,,. 

Q petrecere, o nuntă. Vodă Dracul petrece: 

Insurândusne cu moartea însuş nunni se făceş... 

Q scăpare: către dreapta, doar arcași, o mică ceată! 

(Dar, așa e prăvălucul de să'l aperi cuso sageată...) 

La noroc!... Q goarnă sună... zeci de goarne 'isau răspuns 

Dăm năvală. Ceata {uge fără luptă... Am ajuns... 

Adăpostuui bun... De vale, Voda, şisa oprit oștirea. 

Unghiul de seimeni, la spate. e deschis... Aci privirea 

Ni se'nfige! (Domnul Ştancu e cu mine gând la gând) 

Şă lovim în coadă oastea, dar îndată; până când 

Şa'şi refacă dânsa unghiul inapoi, am aveă vreme 

Xa pătrundem între laturi. Vlad, în juru'i, o să cheme 
utăşia curţii. Ş'o străbatem și să năvălim 

In curteni; aci,'la Vodă: îi ucidem, sau murit... 

Cine nu primejduieşte, de izbândă n'are parte... 

Domnul tancul lămurește neted rostul şi ne'mparte 

Cum e bine: adăpostul ca o sută'l vor păzi; 

Ceilalţi, cu Voivodul nostru, iureşi ne vom repezi... 
Gata ?... Goarna... Câteso cruce şi, cu Dumnezeu nainte. 

Ah! s'a fost facut ispravă vrednică s'o ţinem minte. 

Şutășia cea de curte s'a luptat din răsputeri, 

(Dar erau o sută numai, noi, trei sute de boieri)... 

Rău au fost znopiţi! Şeimenii, însă, 'n pripă, apucară 
Şă'njghebeze„un trup puternic şi între noi şi Vlad să sară. 

Lupta se'ncordă, haină, căci amurgusacu pică; 

Şoarele, pieziş, cu raze sângeroase ne'mproşcă ; 

De trei ori avântul nostru crâncen pe târâşi se frânge... 

Pe litavre, nu se ştiă, curge raze, curge sânge; 

Dar al patrulea clinteşte, surpă zidul de seimeni; 


Sutaşul Troian 


Domnul Stancul intră'ntr'ânșii ca o coasă in buruieni; 
După el şi noi.. În preajmă cad ostașii, pale, pale... 
Bucium!,.. Răcnete de moarte... Ura!... Gemete de jale... 
Șueră'n văzduh săgeata... Darda zbârnâiă pe ţel... 

Urlă tropot de copite... Cântă ciocnet de oțel... 

Inainte | Inainte! Tot spre flamura domnească ! 

Fug bătrânii.. Fug stegarii... Fuge ceata curtenească. 
Fuge Vodă... Lângă dânsul, fuge Radul, fuge Vlad, 

Fiii săi... Și, mai pe urmă, lifta dela Țarigrad... 

Vodă fuge... Domnul Stancu după el, ca un erete... 

(Eu mă mulțumesc cu lifta că de sângele-i 'mi-e sete)... 
Pinteni!... Pinteni!... Ili ajungem... Caii suflă foc pe nări... 
„ludo !" strig, Ridic săcurea și mă opintesc in scări... 
(De-acum, vanză lui Satana iainele lui Vodă Dracul!) 
Vodă fuge... Nu ia seama c'o să'i taie calea lacul... 
Domnul Stancu dă un chiot invârtind din buzdugan... 
(Astfel, când 'şi-ajunge prada, ţipă vulturul şoiman !) 
Domnul Stancu 'mpinge calul intre Radu şi Voivod... 
Inc'o săritură, una... şo să'i zicem de prohod 

Inc'o clipă... Dar, atuncea, larga mantă de femee, 

Radul cel turcit, din fugă, de pe umeri 'şi-o deschee, 
Și, când sus e buzduganul purtător de ceasul rău, 
Indărătu'i o aruncă, rotogol, ca un hălău,.. 

Manta largă se deschide, se desfăşură, pluteşte, 

Cade, şi pe Domaul Stancu 'n mii de curte 'l invelește, 
Siorăind, fugaru'n lături fără veste s'a zmucit; 

Din zmuceală, buzduganul pe Vlad Vodă la greșit... 
N'a fost scris!,. Și Vodă fuge, aşternut pe-oblâncul săii.. 
Dar, din codru, călărimea se coboară'n largul vaii : 

A văzut ce se petrece şi savântă către noi, 

Patru sute. Fac in pripă ochii roată: suntem doi... 
Stăm, şi Domnul se desbară de dulama blestemată; 

Eu, o iau... De-acu, pe fugă,. Caii sunt stătuţi și, iată, 
Că din urmă călăreţii cei mai iuți se'ntrec, ne-ajung... 
Pinteni ! Pinteni!.. Dar fugarii horcăiesc,., Și drumuri lung.. 
Inoptează... Vin duşmanii... 


Șchimbând topul 
Dar ce atâta vorbă lungă! 
Toţi, câţi mai erau, de-ai noştri (care 'n față, care 'n dungă) 


Înc'o dată dau năvală şi luptând ca nişte zmei, 
lau la goană însăş moartea şi ne zmulg din ghiara ei. 


95 


96 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


STANCU 
De ce sări, Topuze ? Spune cum ai fost rănit... 
TOPUZ 


Cuvinte 
De prisos, 


STANCU 


Cum te-ai dat jertfă... 


TOPUZ 
laca., 


STANCU 


Nu'ţi aduci aminte 


De jertfirea ta, bătrâne? Uit-o tu, de poți: nu eul., 
Crâncen ne loveau vrășmaşii.,, Unul le strisă mereu: 
„Daţi în Domnul Stancu“. Altul întrebă: «Care să fie ?» 

Este ăla cu dulama de mătase conabia“, 
Zise cel dintâi. Eu, cuget; — Bine c'am scăpat de ea. 
Şi dau pinteni... Când, o larmă; glasul lui Topuz răcneă 
nai IA Piese pe ș'alte glasuri : „Moarte! Moarte!“ 

Arunc ram singur... Dar, în urmamea, departe, 
Dintr'o 'nvălmășeală deasă, care mişună pe-un grind, 
O dulamă de mătase conabiă fâlfâind, 
O secure lungă, larga fulgerând rotiş pe zare 
Ș'o mulţime dând navală unui singur om călare!,,, 
„Dănuleştii! Dănuleştii l.” 

Schimbând tonul 
Doamne, care ne-ai menit, 


Și cu dor de mândră slavă sufletul ni'l-ai hrănit, 

Ce prilej înlăţişă-vei râvnei mele ca, vreo-dată, 

Vrednic să m'arăt de pilda ce d'acesta'mi-a fost data. 
Arată pe TOPUZ. 


TOPUZ 
Ah! Stăpâne,,, 
STANCU 


Nu, Topuze! Lasă, lasă-mă să plâng... 
Inima mi se revarsă,,, lart-o.., Vai!.,, Acolo, 'n crâng, 


Sutaşul Troian 97 


Zac vitejii frații noştri, şi, cu rănile lor sfinte, 
(Guri deschise de Cumplita) cer izbavă, cer morminte... 
Valurile Ialomiței îi infaşă 'n giulgiuri reci, 
Boara serii incet le cântă pomenirea cea de veci, 
Muşchiul se ridică 'n dâmburi peste ei şi luna lină, 
Prin îrunziș, pe dâmburi face câte-o cruce de lumină... 
O tăcere. Se aude buciumul câtre stânga 


TOPUZ 


Ia! 
BABA 


Sutașul | 
DINA 
Vine tata ! 


STANCU, trezindu-se, 
Vine sufletul curat!,. 
(Către Dina) 
Știă 
DINA 
Nu, nimic. Atâta cât 'i-am spus când ai plecat. 
STANCU 
Dar de lupta de la Glava, ştiă? 
DINA 
Ştiă, 
STANCU 
Şi... ce zice? 


DINA 


Vorba lui. 


STANCU, pe gânduri 
Blestem pe-orcine-ar îndrăzni să se ridice 
Impotriva“ celor sfinte daten paza tuturor : 
Sfânta cruce, țara mană, datina şi Domnul lor. 
Da... Dar când de toate-acestea un asupritor își râde, 


98 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Cel mai blând se răzvrăteşte, cel mai bun se face gâde, 
Şi Troian el însuș, pilda, omul de la Dumnezeu, 

S'ar fi răsculat ca mine de-ar fi fost in' locul meu. 

O să'i spun tot. 


DINA 
Nu, nu spune, Stancul meu iubit. Răbdare. 
Vezi că tata osândește sângeroasa ta 'ncercare, 
Și ne-ar despărți, de sigur, de-ai fi numai bănuit. 
Că ești dintracei cu care Vodă Dracul s'a lovit. 
STANCU 
Dar să mint, să' mint într'una!.. 
DINA 
Te rog dulce... 
STANCU, sărutând-o pe frunte. 
Dragă Dino. 
Haide să'i ieșim 'nainte. 
DINA 
Mi-ai făgăduit? 
STANCU 
Da. Vino. 


les impreună prin stânga 


SCENA 4 
BABA, TOPUZ 
Topuz dă să urmeze pe Stancu, Baba il opreşte. 
BABA 
Eh, jupâne. 
TOPUZ 
Ce e, babo? 


Sutaşul Troian 99 


BABA 
Ia stai, Unde'mi-ai plecat ? 
TOPUZ 
Unde ? Iaca, Inaintea lui Troian, 
BABA 


Și-ai judecat 
Nemerit să'ți vadă lumea sărutatul de pe frunte ? 


TOPUZ 


De ce nu? 
BABA 


C'o să te'ntrebe: — Ce fel? Cum ?,., — Spune amănunte ! 
Și ce-o să răspunzi? 


TOPUZ 
Eu ?,,, Nodea! 
BABA 
Ba o să te'ncurci, sadea | 
TOPUZ 
O să mint, şi eu, ca Stancu. Cum adică, nași putea ? 
BABA, impingându-l către dreapta. 


Nu... Mai bine, haide'n casă, să te oblojesc cu leacuri... 
Ș'apoi, spune că fugarul “ţi s'a poticnit... 
TOPUZ 
Eh ?.. Fleacuri! 
N'o să creadă nimeni. 
BABA 
Fiă. Spune dar, că, fiind beat... 


TOPUZ, dojenitor 
Babo... 


100 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


BABA 
Eh :ce ?,, Babo !.. Haide... Or uitaşi că suntem leat? 


les"prin dreapta 
SCENA 5 
TROIAN, STANCU, DINA, IVAȘCU, DRAGAN, MANCEA, PREDA 
Intrând din stânga. 
TROIAN, urmând vorba 


Și să facem nunta mâine, nu-i așă? La monăstirea 


Coziei. 
STANCU 
Oh... Nu acolo. 
TROIAN 
Ce fel? 
STANCU 


Nu mă rabdă firea 
Să'mi văd ceasul fericirii tocmai în acel locaş 
Unde se cinstește-un Vodă'ncălcător şi ucigaș!| 


DINA 
Stancule, Vai! taci... 


TROIAN 
Copile, nu se cad aşă cuvinte 
Pentru cei ce cuceriră adăpostul din morminte.., 
Mare Domn fu Mircea.. $'apoi, doveditu-s'a,,. nu zău.., 
STANCU 
Ce 'ntrebare ! 


DINA 


Taci iubite, 


Sutaşul Troian 101 


TROIAN 


Şi, la urmă, nu e bine 
Doar veninul ne'mpăcatei vrajbe să ne curgă'n vine. 


STANCU 


Mircea ne-a turnat veninul, oropsind pe Dănuleşti.., 
Mircea ne-a lipsit moșia de voievozii ei fireşti... 

El a despărțit boierii 'n două tabere cumplite... 

El a dat prilej de vrajbă râvnelor deslanţuite,.. 
Ș'astăzi, de se sângerează strămoșescul nostru-ogor, 
Mircea poarte-ne păcatul, Mircea cel încălcător |... 


TROIAN 
Mircea fu domn mare.. 
STANCU 


Fiă ; dar e putredă mărirea 
Când o rod, la temeliă, crima şi nelegiuirea... 


TROIAN 


Oh !,. De unde-atâta ură şi mâniă, fătul meu? 
Inşişi fii lui Dan Vodă nu s'ar glăsui mai greu. 
Tatăl tău, Bătrânul Golea, la a cărui pomenire 
Aşternutu-ți-s'a pragul casei mele, cu iubire, 

El, părtaşul cel mai aprig, paloşul lui Vodă Dan, 
Nu rosteă păreri de-acestea la căminul lui Troian. 


STANCU pierzându-și cumpătul 
Tata!... Tatal... 
DINA, incet 
Vai; de milă! 
STANCU, reveaindu-și în fire 
Dina |... lartă-mă, sutașe... 
La suflarea fericirii piară urile pizmaşe... 


Fumul dulce de tămâe-ascunză-ne trecutul crunt... 
Ș'oi uită, sub cununiă, unde... şi chiar cine sunt, 


102 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


TROIAN 


Vezi așă te vreau, copile. Norii negri să se ducă, 
Când in braţe ţii norocul, nu gândi la o năluca.., 
Bănuiam eu, nu e vorbă, că, sosind dela Sibii, 
Sângerând de ştirea luptei de la Glava o să fii; 
Dar nu c'o săţi fiă rana într! atât de'nveninată 
Incât Dina, cu-o privire, să n'o vindece pe dată. 
Nu-i aşă? 


STANCU 


Ba da, aşă e... Patru sute de voinici 
Au trecut, la dus, hotarul: nu erau, la'ntors,.vai| nici 
Patruzeci, 


O, tăcere, Troian se așează intrun jeţ, 
Boierii vorbesc cu glasul jumătate, 


DRĂGAN 
Dec’ !,., Nerăbdarea, 'i-a mânat în calea morţi 


MANCEA 


De nu se grăbeau, la dânşii, mai sporeau, vezi bine, sorții 
De izbândă, 


PREDA 
Iar la Vodă, netăgăduit, scădeau, 


TROIAN, privindu-i, mirat 


Netăgăduit ? 
DRĂGAN 
Eh, Doamne!... Mulţi au cuget cari n'au 
Grai. 
TROIAN 
Adică? 
PREDA 


Vodă Dracul e urât de toată țara... 
Orce bun român îi duce neastâmpărat povara 
Cârmuirii, 


Sutașul Troian 103 


TROIAN 
Cum aceasta ?... Nu sunt oare bun român?,.. 
PREDA 


Vrei să zici că nuțţi tresare sufletul când un păgân 
Îţi batjocorește ţara, datina şi sfânta lege? 


MANCEA 


Vrei sa zici că tace'n tine cugetul când nu s'alege 
Pulbere din toți aceia ce-au urmat pe Voda Dan? 


DRAGAN 
Vrei să zici că te simți mândru să'ți vezi Domnul cu turban ?... 
PREDA 


Ca te bucuri că boierii, băjenari prin larga lume, 
Plâng, la vetrele străine, caldul sân al țării mume? 


MANCEA 

Spune, spune că e bine ce se vede'n ţara ta, 
DRĂGAN 

Că sunt răi acei ce cată răul a ni 1 îndreptă ?,.. 
STANCU 


Și-a da gâdelui din piață, gâdele cu stema'n frunte, 


TROIAN, tresărind 


Vai! copii... 


PREDA 
Așă e. 


MANCEA 
Bine zice. 


TROIAN 


larăş vorbe crunte ?.. 
lar dosade catre Vodă ?.. lar răscoală ?.. lar războiu ?... 


104 Din Torsul Zilelor. Vol, | 


Ș'un războiu de făr'de lege, între frați, ba ş'intre noi?,, 

Căci eu crâncen mă voiu ţine de lozinca mea, ce zice, 

Drept şiinalt: Blestem pe-oricine-ar îndrăzni să se ridice 
Impotriva celor sfinte date'n paza tutulor ; 

Sfânta cruce, țara mumă, datina şi Domnul lor, 


PREDA, 


Dracul nu e Domnul ngstru, 


TROIAN 


Nu o fi al vostru, fiă: 
Dar de nu vă place vouă, place altora... şi miă, 
Pentru mine, Domnul ţării, este cel incoronat, 
Miruit în sfânta lege şi recunoscut de sfat,,, 
Domnul trebuie să aibă cugetul și braţul tare... 
Nu e scaunul domnii zestre pentru fată mare, 
Nici coroana basarabă jucăriă de copii... 
E podoabă, când pe-o frunte largă poţi înalt s'o ții.., 
Pe grumaji deţi cade, insă, e un jug, e o povară 
Care, pogorându'ți fruntea, înjosește 'ntreaga ţară. 


STANCU 
Dar acei copii au drepturi,,, 
TROIAN 


Dreptul... Hei, băiete drag, 
Lemn e ghioaga haiducească, lemn şi cârja de moșneag. 


STANCU 


Dar copii cresc,,, Și ura, ura, zilnica lor hrană, 
Le-a făcut o 'naltă frunte, vrednica de o coroană; 
Le-a călit și braţ şi cuget, și le-a spus, în ciuda ta, 
Că au dreptul către scaun gândul a şiil îndrepta, 


TROIAN 
Stancule, nu iert în casă'mi uneltiri răzvrătitoare,., 
STANCU 


Spune'i șoimului, bătrâne, să nu cate către soare. 


Sutaşul Troian 105 


DINA, Sutașului, care s'a sculat, 
Tată !.. 
SUTAȘUL 
Stancule !,. 
STANCU 
Sutaşe !.. 
BABA, care a intrat din dreapta, către Stancu 
Ci că taci, copil nătâng, 
SUTAȘUL 
N'oi iertă l.. 
Se aude sunet de bucium din dieapta 
MANCEA 


Ascultă. Sună buciumul... 


DRĂGAN 
Pe malul stâng... 
TROIAN, Babei, 
Ce vrei? 
BABA 


Dinspre Curtea d'Argeș vine-o strălucită ceată : 
Ar fi Voda, 


STANCU a parte 
Ell. aicea... 
TROIAN 


Vodă'n casa noastra! Cată 
Sa'l primim cu tot alaiul obiceiului străbun. 
Dă porunca. 


106 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Baba iese. Către ceilalţi 


lar voi, feții mei iubiţi, nu vă mai spun 
Că, orcare-ar fi un oaspe, sfânt se cade să ne îiă; 
Necinstindu'l, o necinste mi s'ar face, d'intâi, miă. 
Haide să'l primim. 
lese prin dreapta. Troian urmat de toată lumea. Dina rămâne 
mai în urmă şi se întoarce către Stancu care a rămas locului ca 
o stână de piatră. 
SCENA 6 
STANCU, DINA 
DINA 


Iubite,,, 
STANCU, trezindu-se 
Dino, Vodă vine-aci.,, 
Mă'nţelegi?.. 
DINA 


Oh! Vai de mine!.. Sufletul mi te ghici, 
Când, încremenit, cu ochii ţintă, te văzui... 


STANCU 
Da, Vodă vine 
Unde'l mână Necuratul să se'mpiedice de mine... 


DINA 


Ba'ţi intind o cursă țiă duhul rău și clipa rea. 
Nu le da izbândă. 
STANCU 


Dino, e ursita lui s'a mea. 


DINA 


Pentru Dumnezeu !.. 
STANCU 


Nu, Dino!.. Soarta, care ne'mpreună, 
Vrea să răluim aicea socoteala cea străbună. 


Sutaşul Troian 107 


DINA 


Ce fel? La căminul nostru, unde insuț oaspe ești, 
Sfânta lege-a oaspeţiei cugeţi s'o nesocoteşti ?,, 


STANCU 


Dino !,. 
DINA 


Și s'aduci prihană și rușine chiar în casă 
Care pragul "ţi aşterne, unde ţi-ai ales mireasa? 
Casa lui Troian ?.. 


STANCU 
Ce cată demonul în raiul meu!,. 
DINA 


Oaspele, de-ar fi Satana, e tramis de Dumnezeu !.. 
|n asemenea simţiri aste ziduri se'nălțară; 

Cu podoaba ei pe frunte proslăvite sunt de țară; 
Pururi mândra ei lozincă somnul mi la legănat; 
Crezul ei şal legii sfinte intrun glas le-am îngânat; 
S'am crezut în vrednicia crezurilor amândouă, 
Daruind pe toţi cu cinstea de toţi datorită nouă, 
Astfel am trăit aicea !. Și, s'o ştii, de te-am iubit, 
E ca te-am crezut cu-aceleaș simţiminte 'nsufleţit. 


STANCU 


Wai crezut şi sânt, Dar Vodă Dracul, Vodă ucigașul, 
Fiu de ucigaș el însuș, din născare e vrășmașul 
Spiţei mele. Vezi tu, Dino, fărdelegile, 'ntre noi, 
Sunt blestemuri moștenite, datorii sunt... şi nevoi. 
Razbunarea mea... 


Se aude fanfare 


DINA 
Ascultă; buciumul şi goarna sună! 
STANCU 


Suna ceasul răsbunării.., 


108 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


DINA 


Chiamă Datina străbună !.. 
Dânsei eu mă 'nchin... Vodă trece pragul nostru, sfântul prag 
Care s'aşternu sub talpa ta, logodnicul meu dragi; și 
Dacă oaspeţii ce-acuma, 'ncrezători, ne intră'n casă, 
Nu vor fi, ca de cădință, nejigniți lăsaţi să iasă, 
Când şi cum or vreă, azi, mâine, peste-o lună, peste-un an. 
Jur pe ce-am mai scump pe lume, pe mândria lui Troian, 
Pe mormântul mamei mele, pe iubirea mea fierbinte, 
Că voi şti să mor eu însămi, cu o clipă mai 'nainte, 


STANCU 
Dino! 


DINA 
Am jurat. De-acuma hotăreşte'mi soarta, tu! 


STANCU, aparte 


Oh! iertaţi-mă morminte |.. 
DINA 
Ce? Stai la'ndoială ? 
STANCU 


Nu! 
Dar nu vreau să dau cu ochii de-ucigaşul Vlad, iubito... 
Dacă vlaga datorită răzbunării 'mi-ai răpit-o, 
Nu'mi mai pune la'ncercare sufletul, vai! istovit. 
Lasă-mă să fug de-aicea... 


DINA 


Oh, nu, dragul meu iubit, 
Nu plecă. Mâhnirea'ţi dreaptă are drept la mângâiere | 
Vreau să lecuiesc la rându'mi nerăpusa ta durere... 
Sufletu-ţi trudit de mine să'l alint la sânul meu... 
Fiă ceas de fericire cel adus de ceasul rău... 
Vino... Paraclisul nostru să te-ascundă 'n astă noapte: 
Sub icoanele'i sfinte ne-am şoptit acele şoapte 
Care leagă pe veciă două inimi, două firi... 
Ne vom lecui mâhnirea cu-acel balsam de-amintiri. 
Vino. 


Sutaşul Troian 109 


STANCU 


Dina mea iubită. 
Se aude din nou fanfare, 


DINA 
Il auzi? Soseşte podul... 
STANCU, trăgând pe DINA spre paraclis 
Vino... 


DINA 


Ah! nu... Deocamdată, voiu intâmpinà Voievodul 
Să'i dau pâinea și cu sarea după rostul strămoșesc... 


STANCU 
ŞI ?.. 
DINA 
Cum se vor da odihnei... 


STANCU 
Să te aştept? 


DINA 
Da, 
STANCU 
Te iubesc, 


Intră in paraclis, Dina încuie ușa după el, vâră cheia în sân, face o cruce, apoi, tri- 
mițându'i o sărutare din vârful! degetelor, iese, in fugă, prin dreapta, din cotro se. 
aud urale, fanfare și surle, pe când cortina cade, 


ALFABETUL ROMÂNESC 


Multe dulce și frumoasă 
Limba ce-o vorbim! 


V., ALECSANDRI 


L 
Considerații generale 


De pe vremea hieroglifelor, multe alfabete s'au pe- 
rindat pe lume, până astăzi, pentru a însemnà sunetele, 
cuvintele, limbile rostite de omenire. Popoarele au 
luat unele de la altele, aceste alfabete, adaptânu-le 
nevoilor impuse de diferitele idiome, Alfabetele euro- 
peene moderne (prin urmare și cele întrebuințate în 
America, Australia, Coloniile din Africa, etc.), se trag 
toate, zice știința, din alfabetul fenician, inventat de 
neguțătorii cananeeni. El conţineă numai consoane; 
când eră nevoie de o vocală, se întrebuință un sunet 
gutural (ca â al nostru); vocalele au fost introduse 
mult mai târziu. Importat în Orient de Cadmos (vea- 
cul XIV înainte de Christos) alfabetul fenician fu 
adoptat de poporul ebraic şi ajunse alfabetul pătrat 
(în care e scris talmudul), alfabetul indian etc., 

Că alfabetul este cel mai bun mijloc de a transmite 
viitorului, în scris, faptele și gândirile trecutului, aceasta 
nu are nevoie de demonstraţiă. 


112 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


Scriptele fiăcărui popor duc (viitorului) modul lui 
de a trăi, de a gândi, de a vorbi, Cată dar ca un al- 
fabet să poată marcă toate sunetele unei limbi ; numai 
astfel poate el fi zis alfabetul național. 

Ionienii antici au adăogat alfabetului fenician literele, 
atât vocale cât și consoane, necesare articulării ionice. 
Adoptând acest alfabet, vecinii lonienilor 'i-au adăogat 
şi ei literele speciale reprezentând sunete proprii, sau 
au suprimat literele de cari nu aveau nevoie. Astfel, 
mai târziu, Latinii (cari adoptaseră alfabetul ionic) au 
suprimat din el literele: ita, ipsilon, omega (vocale 
cari nu le trebuiau); au adăogat consoana b și au 
suprimat altele, psi, de pildă. Psi era o literă specială, 
care, însă, se puteă înlocui cu literele ps, 

E de observat că decretarea nouilor alfabete cores- 
punde, în Istoria popoarelor, cu veacul în care ele 
'şi-au putut afirmă limba, De aceea am puteă zice că 
alfabetul naţional e dovada vieţii proprii a unui popor, 
Corolariu : un popor nu 'şi-a avut alfabetul propriu 
de cât din veacul când a avut o existență proprid. 

De aceea cele mai multe popoare europeene își au, 
de mii de ani, alfabetul lor, pe când unele popoare 
(vechi în sine dar cu existență politică nouă) își for- 
mează de abiă alfabetul, Aceasta este și cazul nostru, 
al Românilor, 

— Cum adică ? Oare Românii nu vorbesc limba lor 
de aproape 2,000 de ani?, obiectează cineva, 

— Ba da, Românii o vorbesc, dar nu o scriu. Adică : 
nu scriu limba care se vorbește, 

Limba oficială (cea scrisă) a fost: când slavonă, 
când turcească, când grecească; toate sforțările unor 
Domni români nu au putut înlocui limbile străine prin 
limba românească, Chiar atunci când s'a scris în ro- 
mâneşte (vezi unele hrisoave), s'a întrebuințat alfabet 
străin, Până acum mai puţin de un veac, scriitorii ro- 


Alfabetul Românesc 113 


mâni se foloseau de alfabetele străine. Posedăm, în 
adevăr, primele opere ale unui Alecsandri, Eliade 
Rădulescu, Gr, Alexandrescu, Bolintineanu, Kreţulescu, 
Mihai Kogălniceanu, etc., tipărite cu litere chirilice, 
Mai mult încă: ziarul ROMANULU, scos de C. A, 
Rosetti, Emil Costinescu, Bibicescu și alţii, a fost 
un inovator, blamat de multă lume când s'a tipărit cu 
litere latine, De aceea, pe dată ce poporul român și-a 
început viaţa naţională propriă, cu drept cuvânt Aca- 
demia Română a decretat noua metodă de scriere şi 
de ortograliare, A făcut, însă, greșeală (adoptând alfa- 
betul latin să nul adapteze nevoilor limbii românești). 
Aşà că alfabetul actual nu poate fi zis românesc, 

Alfabetul, cred eu, trebuie adaptat limbii, iar nu 
limba adaptată alfabetului. În alte cuvinte, alfabetul e 
în funcţiă de limbă, iar nu limba în funcţiă de alfabet. 
Urmând metoda secretarului său general perpetuu (d, 
Dim, Sturdza, vrășmașul ori cărei însușiri românești) 
de a suprimă, din alfabetul românesc, cât mai multe 
litere, Academia Română a redus numărul lor la 22, 
asumând, astfel, răspunderea năzbâtiilor tiranului o- 
mulej. Literele acestea 22 sunt insuficiente (după cum 
se va vedeâ) la scrierea limbii româneşti, Că decreta- 
rea Academiei, nu e definitivă și că se ivesc, în metoda 
ei, lacune și erori, nimeni nu o poate tăgădui. Metoda 
ei de scriere şi ortografiare se aplică, bine rău, scrie- 
rilor în proză ; iar acelor în versuri nu se pot aplică, 
Voiu face, la vreme, dovada acestei afirmaţii. 

Ca orice legiuire nouă, decretul Academii e supus 
complectării, amendării, 

— Dar din asemenea teorii va ieşi un alfabet nou, 
o clădire noui! obiectează altcineva, 

— Fiă. Tot românul să'și aducă pietricica la noua 
clădire. Atât fac și eu, 


114 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


II, 
Vocalele 


Destule consideraţii generale. Scopul studiului meu 
e practic: propun, o mărturisesc, alcătuirea unui nou 
alfabet românesc în stare să marcheze, în scris, toate 
articulările limbii românești. 

Alfabetul actual notează cinci vocale: a, e, i, o, u. 
Eroare și lacună! Limba românească mai posedă. 
încă două sunete vocale: d și â (f), ceeace face că 
limba românească, bogată de șapte vocale, nu posedă, 
însă, în alfabetul ei, decât cinci litere pentru a le 
notă prin scris, 

Unii puriști vor să suprime din limba românească 
aceste două sunete (ă şi â) ca fiind de origină slavă, 
E o prostiă. A tăgădui că ne curge în vine o pică- 
tură de sânge slav, e o absurditate; precum ar fi o 
absurditate să tăgăduim că ne curge în vine o pică- 
tură de sânge dac, Suntem latini, incontestabil. Dar, 
tot atât de incontestabil, nu suntem de câr latini alfo- 
iți pe popoarele autoctone (Geţii, Dacii) de către co- 
lonii şi Legionarii romani (Leg. I Italică, Leg, IV 
Gallică etc). cari, timp de veacuri, sub împărații Octav 
August, Traian, Adrian, etc. au ţinut garnizoană în 
coloniile romane de prin meleagurile Mării Negre şi 
Carpaţilor. Picăturile de sânge dac și slav au rămas 
în sângele nostru, precum au rămas în limba româ- 
nească cuvintele dor, doină, cioban (cuvinte de origină 
dacică); da, plug, bârnă (cuvinte de origină slavă), 

Puriștii cred că, suprimând literele cari reprezintă 
sunetele d şi Â, au suprimat și sunetele respective, 
Ce prostiă | Fiind silit să ţină seamă de aceste sunete, 
scriitorul român a convenit să facă, asupra lui as-ui 
niște semne pentru ca aceste litere să se pronunțe dă 
sau â. 


Alfabetul Românesc 115 


Mă întreb: de cât să se pună, deasupra unor oare 
care litere, semne cari să le schimbe sunetul, oare nu 
ar fi mai cuminte să se introducă, în alfabetul româ- 
nesc, două litere speciale reprezentând sunetele; d și 
â (t)? Ba da, evident; de oare ce aceste sunete, 
neavând nici un r port firesc cu a sau i, nu trebuiesc 
reprezentate prin a sau prin i, 

Odată admis principiul literelor speciale, ne izbim 
de dificultatea că, asemenea litere neexistâni, ele 
trebuiesc inventate în stilul literelor uzuale (în speță 
latine); apoi, odată adoptate, să fiă desenate cu cea 
mai mare amănunțime; apoi gravate, apoi turnate, și, 
numai atunci, întrebuințate în scrisul manual sau cel 
tipografic. Dar și aceestă dificultate poate fi înlăturată, 
deoarece avem, în România, desenatori, gravori și tur- 
nători de litere (a căror dibăciă e desăvârşită). Le 
propun, lor, această problemă și se va numi,,, o comi- 
siă care se aleagă cel mai bun dintre desenurile tră: 
mise. Gravorul va gravă litera aleasă de comisiă și 
turnătorul o va turnà, 

În afară de vocalele d şi â (î), mai avem în limba 
românească vocale scurte, al căror sunet se aude (în 
treacăt) în pronunţarea cuvintelor, dar cari, nefiind 
sunete întregi, nu pot îi reprezintate prin litere repre- 
zintând un sunet întreg. Ele dealtminteri nu formeză 
silabă cu sunet întreg. De pildă în cuvintele; rea, 
grea, avea, se aude (în treacăt) sunetul e; dar sunetul 
nu e întreg şi nici nu formează silabă. Tot așă cu su- 
netul i în cuvintele; abia, piciur, desmierda, etc; cu 
sunetul o în cuvintele : soare, moară floare, etc,; cu 
sunetul u în cuvintele: ziuă, maiu, ouă, linfoliu, etc, 
Va să zică sunt patru vocale, din șapte, al căror sunet 
se aude în treacăt. Cum, oare, să însemnăm, în scrisul 
nostru, manual sau tipografic, aceste vocale scurte? 
Eu propun ca ele să fiă mai mici de cât caracterul 


116 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


întrebuințat în compunerea vorbei; de pildă, litere din 
corpul 10, când se întrebuinţează corpul 12 în com- 
punerea vorbei, și așă mai departe; pentru a atrage 
mai mult atenţia cititorului şi a umple golul rămas în 
compoziţiă (d-nii tipografi mă vor pricepe) asemenea 
litere să fiă subliniate cu o liniuță mică care ar ridică 
partea de sus a literei scurte la nivelul celorlalte. Cu 
acest „truc“, nu ar fi nevoie de a se turnà cele patru 
vocale în corpuri speciale, ci numai liniuţa de pus sub 
ele, lucru lesne și puţin costisitor. 

Sunt cuvinte cari conţin două litere scurte: i, u, 
cum de pildă: linfoliu, geniu, doliu, etc. Bine înţeles, 
ambele vocale vor trebui scrise la îel în acest soiu de 
cuvinte, Dar se va zice că această metodă de a scri 
mărește sarcina gravorului şi mărește, prin urmare, și 
costul alfabetului. Eroare, Oare gravorii nu au de săpat 
mătci pentru à, şi â (î)? În loc de acestea, ar săpă 
mătci pentru literile speciale; ba chiar în loc de trei 
mătci (ă, â, (î), ei nu ar aveă de săpat decât două, 
Deci, economiă de o matcă, economiă abiă micşorată 
prin matca liniuţii de subscriere, şi, prin urmare, eco- 
nomiă de bani. 

Vom aveă de constatat, pe viitor, și mai mari eco- 
nomii, 


NI, 
Consoanele 


Ziceam, în prima parte (Consideraţii generale), că 
Academia limitase alfabetul românesc la 22 de litere. 
Exact, Punându-se însă la socoteală, vocalele omise 
d, â, şi (î), consoana F și celelalte consoane cari tre- 
buiesc pronunțate altfel în virtutea ţedilei subscrise 
(3 şi f), nu 22 de mătci ar avea de săpat gravorul, ci 


KENTARA RONENEI 


DI PULUMU VOI 
PU ud Cere legamixe ty- 
Lihgdre déla vai d'Un- 
Cid Md GME MUN 
piin tdbied lui. debt 
S3 Îi philo OMPA- 
tei Li (le... 


e Ornnul Dumnezeul parin- 
= Slr nouri Sndurdiu-sa 
sai de ldhrirnile Idle, norod 
T Gndurd! usa de 


sricy 
F MAO RR 


118 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


28; adică 6 mătci mai mult decât numărul literelor 
alfabetului hotărît de Academiă, Academia prin urmare, 
reducând alfabetul la 22 de litere, nu a obţinut nici 
unul din rezultatele urmărite: nici pe acel al adaptării 
nici pe acel al economiii băneşti. 

Pe la 1914, s'a întemeiat, la București, de câţi-va 
amatori, sub preșidenţia efectivă a A, S, R. Principele 
Ferdinand (fostul Rege al României), Cercul Bibliofil 
Român, cu menire să tipărească în ediţii de lux şi cu 
caractere speciale, cele mai vestite scrieri româneşti, 
O idee a mea, Cheltuiala eră mare, Săpatul atâtor 
mătci costă foarte scump şi bătrânul Petre Carp îmi 
profetiză că încercarea mea eră născută „inviabilă”, 
Profeţiile lui Petre Carp nerealizându-se niciodată, pro- 
feția aceasta mă îmbărbătă în loc să mă descurajeze 
și îmi fu, poate, un imbold hotărâtor. 

Prin Cercul Biblioiil, și cărţile lui, voiam să intro- 
duc o metodă de scriere de care instituţiile ţării să 
îiă nevoite să ţină seamă. Nu am izbutit, fiindcă răz- 
boiul mondial a zădărnicit activitatea Cercului Bibliofil 
Român, l 

Pentru stabilirea noului alfabet de lux, cerusem aju- 
torul d-lui arhitect Crețoiu, aquarelist de talent; d-sa 
puse la dispoziţia mea întreg atelierul său de desena- 
tori; născocisem literele unui alfabet special, și atelierul 
d-lui arhitect Creţoiu mi le desenă cu cea mai mare 
amănunţime, Ba chiar, d-l arhitect Creţoiu compusese 
cu noul alfabet; pagina întâia din Cântarea României 
de N. Bălcescu, capodopera pe care voiam s'o tipăresc 
cu noul alfabet, D-sa îl reprodusese chiar prin zinco- 
Srafiă, Probabil că originalul desenului suszis s'a pierdut, 

Multe încercări bine pornite a zădărnicit războiul 
mondial. De astă dată, profeția lui Petre Carp se îm- 
plinise, 

Pe atunci încercasem reforma de sus în jos; acum 


Alfabetul Românesc 11% 


o încerc de jos în sus; şi... veșnicul profet fără noroc 
nu mai este, Totuşi, aveă-voiu, astăzi, mai mult noroc 
de cât acum 10 ani? 

Dar să ne înapoiem la subiectul nostru, Alfabetul 
Românesc. 

A doua consoană c, se citește în două feluri: 1) k, 
dacă e urmată de consoane sau de vocalele a, o, u, 
sau se află la sfârșit de cuvânt; t$, dacă e urmată 
de vocalele e, i. Care să fiă oare motivarea acestei 
însușiri duble a consoanei c? Nu se vede nici una. 
Arbitrarul poruncește şi o lume întreagă trebuie să i 
se supună. Nefericitul copil, şcolar în clasa I primară, 
întreabă, probabil, pentru ce se pronunţă crin, cal, 
conil, cuțit, mac, iar nu îşrin, tşal, tşapil, tşutit, matş ? 
De ce să se zică cine și ce şi nu kine și ke. Deşi 
toate aceste cuvinte se scriu cu aceeași literă, adică. 
cu c? 

Logic, 

Dascălul, i ar răspunde: 

— Fleanca : dobitocule ! 

Bietul copil va tăceă ; dar nu va fi mai dumerit. 

Nu zic că toţi dascaiii ar răspunde așă de brutal, 
dar te pomeneşti că... s'ar găsi vre-unul. Ceilalţi das- 
căli ar răspunde, poate, că aceasta nu e singura absur- 
ditate a scrierii românești. În adevăr, litera g prezintă 
aceeași absurditate ; aceasti literă se pronunţă uneori 
g aspru (când e urmată de vocalele a, 0, u, de o con- 
soană, sau se află la sfârșitul unui cuvânt, ca, de pildă, 
în cuvintele: gară, dragoste, gură, glas, plug, etc. ; 
sau g moale (când e urmată de vocale e și i, ca în 
cuvintele genunche, ginte, etc.). 

De oarece întrebarea școlarului ce clasa I primară 
e logică, cată să avem, în alfabetul românesc, două 
semne diferite pentru a însemnă g aspru şi g moale ?' 
(C se poate înlocui prin K, când trebuie să aibă su- 


120 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


netul aspru). Când vom posedă, în alfabet, aceste 
semne speciale, întrebarea școlarului de clasa I primară 
nu se va mai pune, 

Să ne înţelegem bine: nu mă ocup aci de modul 
de a pronunţă cuvintele românești, ci de semnele ne- 
cesare pentru scrierea lor, Așă cum e limba, să fim 
în măsură să o scrim; deci, să avem un alfabet în- 
zestrat cu toate literele necesare: un alfabet adaptat 
limbii românești. 

— Dar, zice-mi-se-va, s'au stabilit reguli speciale: 
când litera g cată să se pronunţe aspru, se scriă litera 
h întră ea și vocalele e și i (ca, de pildă, în cuvintele: 
ghiem, unghie, etc.), 

— Știu, zic eu, Cu aceste reguli şi scrieri arbitrare, 
însă, se încarcă, fără nici un folos, creerul copii:or; 
iar nedumerirea lor tot nu se dumerește. Nu ar fi, 
oare, mai simplu și mai practic să însemnăm cu semne 
speciale litera g când trebuie să fie pronunţată cu 
sunetul aspru sau moale ? 

— lacă altă matcă de săpat? 

— Nu. Nu am aveă de cât să întoarcem, cu capul 
în jos, litera g, când cată să fie pronunţată aspru, de 
pildă. Dealtminteri, chiar alfabetul actual ne oferă 
această soluție: literele b, p, d, q, — întoarse dean- 
doaselea — devin literele g, d, p, b. 

Dar avem și o consoană pentru care trebuie săpată 
o matcă specială, anume consoana $; în locul mătcii 
acestei consoane, gravorul va săpă matcă după un 
desen special, Problema cată să fie rezolvată de dese- 
natori, cum a fost rezolvată, de ei, problema lui d 
și â (î), 

Păstrând, în alfabetul românesc, consoanele, latine 
(afară de q, f, w, şi x), litere cari se pot înlocui prin 
altele : (q prin cv, ca în cuvintele cvadratură, cvartir, 
cvartz, cvestor, evintus, cvorum, etc); f prin ts, (ca 


Alfabetul Românesc 121 


în numele Morisun, sau tz, ca în numele Costache 
Negrutzi) ; x prin: (es ca în numele Alecsandri, sau 
prin doi c, ca în cuvântul acces), sau gz ca în 
cuvântul (egzamen) ; w prin doi v ; alfabetul românesc va 
conţine 19 consoane și anume: b,c, d, f, g, h, j, k, 
l m, n, p, r, t, S, V, $, g aspru și z. 

Adăogând cele șapte vocale (vezi partea Il-a), vom 
aveà, în alfabetul românesc, 26 de litere cari pot 
marcà lămurit cele 26 de sunete ale limbii românești. 

Asupra pronunțării corecte a cuvintelor, să hotăriască, 
de pildă, Academia, prin alegerea celei mai bune sau 
celei mai răspândite pronunțări, 

— Dar, ne cam depărtăm de olonia obiectează 
acel cineva plin de obiecţii, 

— Ne apropiăm însă de fonetică, răspund eu. Care 
e, oare, mai necesară în pronunţarea unei limbi ? Eti- 
mologia sau Fonetica ? 

Cu alfabetul acesta, vom fi dar în posibilitate să 
scrim toate cuvintele românești, fiä în proză, fiä în 
versuri, Acest alfabet se va putea numi, deci, cu drept 
cuvânt: Alfabetul Nafional, 

Dar, pentru scrierea versurilor, va îi absolută nevoie 
şi de anume semne și accente, 


IV, 
Accentele 


Oricare ar fi alfabetul, nu se poate scri românește 
fără anume accente, Limba românească e fonică; e 
nevoie, prin urmare, ca un accent să însemneze silaba. 
intonată, Deci, primul accent indispensabil, ni se pare 
accentul tonic, mulţumită căruia să ştim asupra cărei 
silabe dintr'un cuvânt să apăsăm mai mult, Instinctul 
Românilor, (la care se mai adaogă și pilda părintească. 


122 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


şi învăţământul de la școală) impune urechii, deci vorbirii, 
silaba tonică sau silabele tonice dintrun cuvânt, Ac- 
„centele, prin urmare, de cari vorbim, ar înlesni pro- 
nunţarea cuvintelor ; iar școlarul, dacă nici instinctul, 
nici pilda părintească nu i-au fost de ajutor, ar prinde 
şi ar memoră mai bine învăţăturile profesorului con- 
forme cu cartea de citire. 

— Pentru atâta lucru un accent ? Accentul tonic e 
o superfetațiă | 

— Nu. Af.ră de înlesnirea ce aduce în pronunţarea 
corectă a cuvintelor, accentul tonic e şi un document 
neprețuit pentru cercetătorii viitori ai limbii românești. 
Câte probleme nu rămân nerezolvate de filologii noștri 
actuali, pentru că nu au găsit documentul indiscutabil 
în accentuarea cuvintelor limbii, Accentul tonic, ar fi 
în materiă de intonaţiă, documentul indiscutabil, Se 
va putea afirmă, fără eroare, chiar peste o miă de 
ani, dacă intonaţia unui cuvânt se va fi schimbat, că 
Românii din veacul XX, accentuau cutare silabă din 
cutare cuvânt, iar nu alta; că zicem, de pildă, pepene 
iar uu pepene. Astăzi, o asemenea intonare greșită ne 
face să rîidem; dar cine poate afirmă că această înto- 
nare nu va fi cea bună peste o miă de ani? 

Doriţi o pildă de această schimbare de accent tonic ? 
Taci una din chiar zilele noastre: eu personal am 
apucat timpul când toată lumea pronunţă Govora; zic 
toată lumea, adică și cei din Bucureşti și cei din fai- 
moasa stațiă balneară, Astăzi, însă, mulţi pronunţă 
Govora, Pentru care motiv s'a mutat accentul tonic, 
nu știu; dar constat că, dacă nu sa mutat încă defi- 
nitiv, e pe tale de a se mută, Filologii să judece care 
din aceste două pronunţări e cea bună. Dar, până una 
alta, dacă ar există accentul tonic în scrierea de astăzi, 
dânșii ar puteă afirmă, fără temere de a greși, că ac- 
centul tonic al cuvântului Govora sa mutat la înce- 


Alfabetul Românesc 123. 


putul veacului. XX, depe anti-penultima silabă pe pen- 
ultima, Vedeţi dar, stimate interlocutor, că accentul 
tonic nu ar fi o superietaţiă, 

Academia, în regulile edictate de ea în această prii- 
vință, nu admite accentul tonic decât atunci când cade 
pe ultima silabă: de pildă la perfectul și la infinitivul 
verbelor, (Exemplu: a iubi, infinitivul verbului ; el iubi 
perfectul verbului), Această regulă, însă, lasă nesolu- 
ționată problema accentuării substantivelor sau adjec- 
tivelor ; apoi, chiar regulile Academiei se izbesc în 
speţă, ce o dificultate formidabilă : aceea că, pe aceiași 
vocală finală, ar trebui puse, câte odată, două accente, 
Să precizăm, Se poate scri şi tipări, de pildă: 

a adoră, infinitiv ; 

adoră, indicativ prezent; 

adoră, imperfect, 

Dar, mă întreb: cum să scrim sau să tipărim per- 
fectul ? Dupe logică, ar trebui să punem, pe vocala 
finală a, două accente. Le punem, dacă vrem, în scri- 
erea cu mâna ; dar, în tipografiă, nu există literă în- 
semnată astfel, Consecinţă : accentul tonic lipsește şi 
cititorul e nevoit, pentru a accentuă just acest cuvânt, 
să țină seamă de sensul frazei, când cuvântul e într'o 
frază, 

Foarte bine, Dar când cuvântul e singur? Când 
nimic nu indică dacă verbul e la indicativ prezent sau 
la perfect ? 

lacă, dar, că regulile edirtate de Academiă nu so- 
luţionează toate eventualităţile problemei, Soluţia fiind 
incomplectă, să cžutăm alta, 

Treacă, meargă, o accentuare greșită în proză ; dar, 
într'un vers nu merge, Cuvântul aripă, de pildz, se 
accentuiază altfel în Moldova, altfel în Muntenia, Oare 
Alecsandri îl accentuiază greşit când îl pune în vers 
aşă ca accentul tonic să cadă pe a doua silabă (aripă) 


124 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


iar nu pe întâia (aripă)? Nu, desigur; căci. astfel se 
accentuează cuvintul în Moldova. Prin urmare, din 
accentuarea unor cuvinte (cum e aripă), cititorul va fi 
în măsură să tragă concluzia că lucrarea e datorită 
unui moldovean sau unui muntean, 


V, 
Concluzii 


Academia a suprimat apostrofa. Bine a făcut? Eu 
unul, cred că nu. Intrebuinţarea apostrofei e indispen- 
sabilă în scris; acolo unde, de pildă, în anume cazuri 
se suprimă din pronunțare o vocală, 

Să lămurim: doarece cuvântul îmi, de pildă, își 
pierde, în anume cazuri, prima literă, vocala f, apos- 
troia arată unde, i-a fost locul. Când, de pildă, se 
scriă: îmi spune, şi 'mi-a spus, tot cuvântul îmi e 
întrebuințat în ambele cazuri, dar sub altă formă; în 
al doilea caz ('mi-a spus) cuvântul îmi 'şi-a pierdut 
prima vocală fî; aceasta trebuie înlocuită printrun 
semn: iată rolul apostrofei, 

“Altă lămurire. Cum trebuie zis: nu o sau no? 
Amândouă formele sunt româneşti. În proză 
putem zice nu 0, dar, adesea, versul ne silește să 
scrim no, pentru că, altfel, am aveà o silabă mai mult 
decât comportă versul. Cum să scrim n'o dacă nu am 
întrebuinţă apostrofa ? 

Acestea ne duc la întrebuinţarea apostrofei la în- 
ceputul unui cuvânt și câteodată, la începutul unei 
fraze, unui vers, unui rând. Oare absurd ar fi acest 
mod de a scriă ? Dacă da, absurdă e și limba ger- 
mană, care face așă. Absurzi și Goethe și Schiller şi 
toţi poeţii germani cari scriu așă, 

ş vreă și eu să fiu absurd ca dinșii, 


Alfabetul Românesc 125 


lacă rostul apostrofei. Să vorbim acum de trăsătura 
de unire, 

Academia a înlocuit apostrofa prin trăsătura de 
unire. Bine a făcut? Eu, unul, cred că nu. Trăsătura 
de unire are destinaţia ei și, dacă i sar da și altă 
destinațiă, s'ar produce coniuziă în întrebuinţarea ei. 

Apoi, dacă întrebuințăm numai și numai trăsătura 
de unire între două vocale, pentru a elidă una dintre 
ele, pe care s'o elidăm? Pe cea dinaintea trăsăturei 
de unire sau pe cea care urmează trăsătura de unire ? 
Nimic nu ne-o spune. 

Mă explic, Dacă scrim ne-o sau ne-a (ca în ne-o 
ia, ne-a zis), ce oare trebui elidat: e (vocala scurtă) 
or O și a? Nici una, firește. Dacă scriem nu-o sau nu-a 
(ca în wo ia şi n'a zis), ce oare trebuie elidat: u or 
o şi a? Nimic nu ne-o spune; nimic nu o precizează, 

Dacă, însă, am întrebuință apostrofa (în locul literei 
u) în loc de trăsură de unire, în exemplele de mai sus, 
s'ar vedeă, lămurit, că vocala u a fost elidată. Prin 
urmare, nu s'ar mai puteå produce nici o confuziă. 

Trăsătura de unire are destinaţia ei, care, după cum 
chiar numele ei arată, este de a uni două sau mai 
multe cuvinte or nume proprii (ca în calea-valea, 
Popescu-llfov); iar nu de a elidă vocale. 

In rezumat. Alfabetul pe care îl preconizez, va con- 
ține toate literele alfabetului actual, minus 4 litere 
speciale și de cari nu avem nevoie (q, {£ w, y), plus 
două litere nouă gravate (č şi â) adică un alfabet 
cuprinzând două litere mai puţin decât înainte. Acest 
alfabet ar fi, însă, astfel întocmit, încât toate sunetele 
limbii românești să poată fi lămurit scrise prin el. 
Alfabetul pe care îl preconizez va puteă fi numit, prin 
urmare, Alfabetul Românesc. 

Alfabetul acesta, având două litere mai puţin, chel- 
tuiala gravatului, turnatului, etc., va fi mai mică. 


126 Din Torsul zilelor. Vol. I 


Alfabetului meu 'i s'a obiectat că literele noue vor 
turbură obiceiul cititorului; şi că, deci, trebuie men- 
ţinut alfabetul cu care cititorul e obișnuit. 

Acest argument, mărturisesc, nu are, pentru mine, 
nici o valoare; căci, dacă s'ar ţine seamă de asemenea 
argument, ar trebui, şi astăzi, să.se scrie cu litere 
chirilice, iar nu cu latine, pentru a nu turburà obi- 
ceiul cititorului. Dar, persoana care a produs acest 
argument, 'mi-e prea simpatică pentru ca să nu stau de 
vorbă cu ea, In adevăr, răspund eu, alfabetul meu 
turbură obiceiul cititorului de asfuzi; dar, oare, tur- 
bură-va el obiceiurile cititorilor de mâine? 

Părinţii, cu vremurile și obiceiurile, dispar; iar copiii 
lor apucă a'te vremuri și alte obiceiuri, 

Trece vremea, trece... Şi toate se schimbă la faţă, 


Alfabetul Românesc 127 


128 Din Torsul Zilelor. VoL I 


129 


Alfabetul Românesc 


Su 


ea EEE Sil 
& 

Pe 

H3 


nesca 


ks 


ES 


CD 
SIE: 
BECSI 


CSU ta 


COEFGHIIRDIR 
LOT cea 


abc dei ghijkimnop- 


hrstuvag urg 2545070 
ENLESUĂLA anau ( 


AKCAEFGHIJK 
LMNOP NKS TU: 
UAALILI9 


lfabetul Românesc 


d ca 
nophrstuvagu- 
LIS 


AECDEFGHI IKL 
Or Ph I UUA- 
RUN | 


Din Torsul 


ID Cde/9hi] 
KIMNOPhISI 
UVASLHLIE | 


Vis 


A'nserat, 'Mi-e dulce jețul. Visând, lampa 'mi-o aprind 
Şi-ascult noaptea cum se 'ntinde, cerul roşu cucerind. 
Dormitez... Pe când se 'nalţă zborul visurilor line, 

O vedeniă măreaţă, înger cu priviri senine, 

Dulce — icoana făr' de care Cer şi lume mi's pustii, 

Se ridică 'n cercul lămpii de sub vrafuri de hârtii. 

Dânsa zice (de departe, vocea'i gravă cuvântează): 
—„„Fătul meu, nu te da pradă visului ce 'ncătuşează 
„Cugetul ca pe-o albină firul de paiengeniş ; 

„Visul, momitor, înfaşă, firul ţese pe furiş: 

„lar când să'şi întindă iarăşi aripa, şi gând şi-albină. 
„Văd că, chiar de-ar rupe pânza, rupăt'i aripa divină, 
„Tu dar, zmulge-te visării cu-o clipită mai curând; 
„Frânge mreaja de — amorţire, ochiu cu ochiu şi rând cu rând; 
„Sufletului tău dă'i zborul către vremile trecute, 

„Du'l să ia, din letopiseţ, olmul datinei pierdute, 

„Dă'i să vadă, pe moşiă, fuga timpilor brumoşi, 

„Dă'i, zmerit, să 'ngenuncheze pe morminte de strămoși, 
„Fă, la vocea'i, să răspundă deșteptatele morminte 

„Şi de falnica lor viaţă, morţii să'şi aducă-aminte, 

„Când apoi, din veacuri duse, voci înalte-or fi răspuns, 
„Când, în negurile vremii, pas cu pas, vei fi pătruns, 
„Când, în pizma lingușşirii şi-a urzelii de tăcere, ` 

„Vei fi dobândit dovada (ce vre-un strâmt la minte-ar cere) ; 
„Că istoria română n'a 'nceput de-alaltăieri; 

„Că, de-a fost opinică 'n ţară, totuşi, fost-au şi boieri 
„Ce-au ştiut de moarte neamul timp de veacuri să'l ferească; 
„C'a rămas o vorbă 'n limbă : vitejia boierească, i 
„Că cei vechi iubiau poporul mai mult poate de cât noi, 
„C'au fost oameni mari la cârmă şi 'nainte Erei Noi: 

„În sfârşit, când, plin de colbul ce fac cronici răsfoite, 
„Vei fi săturat de faimă amintirile'ţi uimite, 

„Fiule, deschide uşa generosului tău duh 

„Să se 'nalţe, să se scalde in lumina din văzduh, 


134 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


„Peste munţi și peste codri, la-ale vulturilor neamuri 

„Ce de-o miă de —ani veghiază pe-ale ţării noastre flamuri; 
„Să'i întrebe (pe ce codri, cele paiure, cei munți) 

„Ziua!dea — zi sau cea de atuncea a văzut mai multe frunți ? 


„Ce-or răspunde timpul, codrii, munţii pajurea, ştii bine, 
„Chipu, cei de cari — e vorba, ştiă şi dânşii, ştiu ca tine... 
„Dar ar vreă s'o ştiă numai ei. De-aceeia, 'n veci răcnesc 
„Din puteri, că, fără dânşii, sa dus neamul românesc, 

„Că, de nu veniau să pună carul statului la cale, 

„Statul, carul, boii, ţara, tot se prăvăliă la vale. 

„lar pe când ne ţin de vorbă, pe la spate-un dăscăluș 
„C'un mic roade (pergamente) pun Istoriii căluş. 

„Totuş, toată lumea ştiă lămurit, ştiă dar tace; 

„Şi de s'o miră, de-o zice că nu ştiă, să preface. 

„Lumea, vezi, se 'mparte 'n două: cei ce n'aud, cei ce tac: 
„Va s'alegi din două una, dacă vrei să'i fii pe plac. 

„Mulţi se ploconesc şi află slujbe, ranguri, procopseală 

„Şi de cei ce se ţin mândrii zic: i-am pus la oropseală... 
„Unde mişună 'n ţărână, de mulţime copleșiți, 

„Cred că cei ce au văzduhul şi's puţini, îs oprosiţi. 


„Duh al neamului ce ştiă dulcea vorbă dor, ce sună 
„Din pojshiţă de mesteacăn doina, cântec bătrânesc, 

„Ce pricepe şi ce simte ce e datina străbună, 

„Pavăza şi călăuza sufletului românesc; 

„Duh al lanurilor coapte, duh al holdelor de aur, 

„Duh al veşnicului freamăt de sub Pind, de sub Carpați; 
„Duh al basmelor cu zâne, scorpii, sânge de balaur, 
„Feţi frumoşi urziţi din leagăn pentru fete de-Impăraţi; 
„Duh al zilei cea de mâine, duh al vremilor apuse, 

„Tu, ce-ai fost suflării noastre singurul mântuitor, 

„Tu, ce înduioşezi privirea cercetând prin cele duse 

„Şi săgeată pui în ochiul ce s'avântă în viitor, 

„Tu, imbold la tinereţe, iar la vârstă chezășiă, 

„Mândru duh dat omenirii de Dumnezeescul Cer, 

„Duh slăvit, întoarce fuga vremii către obârşiă, 

„Si zi: Cum a fost Românul din pălmas până 'n boieri? 


Astăzi s'a făcut bancnotă vechia inimă de aur. 

Timpule, ce generaţii oţelit'ai, bune faur, 

Câte din stăpânii noştri, câte ne-ai topi pereclii, 

Ca să torni (in trup şi suflet) un boier, ua boier vechiu. 


Golești, 1898. 


LIMBA ROMÂNEASCĂ. 


Limba Românească a fost formată, acù vre-o două 
mii de ani, din limba latină populară (vorbită de legi- 
unile romane) și altoită pe idiomele autohtone, Legiunile 
Romane (Leg. I Italica, Leg. IV Gallica, Leg. VI Asia- 
tica, etc.) au ţinut garnizoană pe malul westnic al Pon- 
telui Euxin (ţara Geţilor), pe țărmurile drept și stâng, 
ale Danubiului (Dacia Comata), ba chiar la nordul Car- 
paţilor, în actual: Transilvaniă, 

Popoarele cucerite de Romani și mai târziu, popoa- 
rele „imigrante“, au dat limbii populare latine, adoptate 
de ele, morfologia lor propriă și au conservat, din 
idiomele lor, câteva cuvinte cari s'au înrădăcinat în 
limba românească, De pildă: doindă, cioban (cuvinte de 
origină dacică), da, plug, (cuvinte de origină slavonă), etc, 

Numai clasele de jos vorbind, însă, românește, căci 
clasele de sus vorbiau limbile guvernanţilor (ba Ro- 
mani, ba Slavi, ba Maghiari, ba Turci, ba Greci), e 
natural ca limba românească să fi rămas cam săracă, 
lipsită de gramatică ştiinţifică și condusă numai de un 
fel de morfologiă instinctivă, Savanţii noştri contimporani 
au de lucru ca să repare făgașe adâncite, timp de 
două mii de ani, pe drumul gloduros urmat de biata 
limbă românească. 

Să facem ochii roată, 


136 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


Prepoziţia P E 


În limbile moderne, declinarea tinde să dispară, In 
limbile moarte (latină, elină, etc.) toate cuvintele, afară. 
de verbe, se declinau, afectând, în silaba lor din coadă, 
anume forme pentru a precizà cazul (nominativ, vocativ, 
genetiv, etc.) numărul (singular sau plural) și genul 
(masculin sau femenin). In limba românească, numai 
subtantivele, adjectivele şi unele pronume se mai 
declină ; aceasta chiar numai la cazul genetiv şi 
dativ, așa că putem zice că nici ele nu se mai de- 
clină. Articolul, aruncat, în limba românească, la siâr- 
şilul cuvintelor şi făcând parte din ele, se declină în 
locul lor. Faptul e mai bătător la ochiu în cuvintele de 
gen masculin (omul omului, etc.), 

— Foarte frumos! Dar când substantivul nu e urmat 
de articol (ca, de pildă, la acuzativ și la ablativ), prin 
ce, oare, să deosebim unul de altul, aceste cazuri? 

— Gramatica răspunde: Prin faptul că acuzativul e 
precedat de prepoziţia pe, 

— Perfect! Dar prepoziţia pe, indicând acuzativul, 
nu se întrebuinţează, în românește, decât dinaintea 
numelor proprii, La numele comune, cum, oare, se in- 
dică acuzativul? Românește se zice: Am întâlnit pe 
Gheorghe, Dar nu se zice: Am întâlnit pe un om, 

Strânsă cu ușa, gramatica face istoricul prepoziţii 
pe, Ea se arată foarte savantă, dar nu explică nimic 
şi nu stabilește nici-o regulă pentru întrebuinţarea 
prepoziţii pe, In definitiv, o încurcă, 

— Latinescul super, spune gramatica, e obârșia pre- 
poziţii pre din limba bisericească; bisericescul pre e 
obârșia prepoziţii pe din limba uzuală. Verbele active 
(cerând acuzativul), prepoziţia pe trebue să precede 
toate substantivele regisate de asemenea verbe, De pildă. 
iubesc pe mama, Am întâlnit pe Gheorghe, 


Limba Românească 137 


— De minune! Dar subtantivul mamă e un nume 
comun, pe când Gheorghe e un nume propriu, Oare, 
propoziţia pe să se poată întrebuinţă, indiferent, d'ina- 
intea numelor comune și numelor proprii? Se poate 
zice de pildă: „Am trămis pe servitor să'mi cumpere 
pe o ţigară?” Verbele a trimite și a cumpără sunt verbe 
active (cerând prin urmare, acuzativul) iar substantivele 
servitor şi țigară sunt substantive comune ca şi substan- 
tivul mamă, 

Gramatica nu prea știă cum să iasă din încurcătură, 
când cinevă strigă deodată; 

— Substantivul mamă însemnează o persoană pe când 
substantivul ţigară însemnează un obiect, Nu e tot aia, 

— Tronc!.., Nu e tot aia, evident. Dar un servitor 
nu e, oare, o persoană, ca și mamă? 

Cineva-ul dă din mâini, dar... tace din gură. 

Poporul (vreau să zic: românul incult) = găsit un 
tertip (elegant dar tot tertip e) ca s nu întrebuinţeze 
alandala prepoziţia pe. El pune articolul la substanti- 
vele comune dar le precedă cu pronumele posesiv, încât 
el zice: Imi iubese mama... Mi-am trimis servitorul... 
Mi-am trăit traiul... etc, 

Tertip elegant, dar tot tertip, 

El nu întrebuințează prepoziţia pe decât d'inaintea 
numelui propriu, pronumelui personal, pronumelui de- 
monstrativ, pronumelui relativ, pronumelui nedefinit, 
adjectivului numeral și numelui comun precedând un 
nume propriu, sau alt nume comun. (De pildă: Pe 
Gheoghe... Pe el... Pe acesta... Pe cine... Pe nimeni,.. 
Pe întâiul... Pe domnul,..). Sunt şi excepţii dar... ex- 
cepţiile confirmă regula. 


Pronumele posesive, SAU, SA, LUI, EI. 


Nici-o regulă nu precizează deosebirea ce trebue 


138 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


făcută între pronumele posesive său, sa şi pronumele 
posesive lui, ei. Înţelesul e acelaș sub două forme di- 
ferite. Când, oare, se cade să întrebuințăm întâia formă 
(său, sa) şi când a doua formă (lui, ei)? Inţelesul 
fiind acelaș, se poate, oare, întrebuinţă indiferent o 
formă sau alta? Oare, se poate zice corect și așă 
şi așă? 

Eu, unu’, cred că nu se poate zice şi așă și așă, 
Să luăm o pildă; cum e mai corect a zice: „Românu- 
lui îi e dragă țara sa”, sau „Pomânului îi e dragă țara 
lui?” Eu cred că se cade să zicem: Românului îi e 
dragă țara sa. 

Ca să stabilim temeiul părerii mele, să precedăm cu 
puţintică metodă: mai întâi, să căutăm care e, în limba 
românească, origina acestor două forme ale pronume- 
lui posesif? Îndată găsim că formele acestea existau și 
în limba latină suus, sua şi illius, illia. Acestea nu 
sunt decât genetivul pronumelui personal ille, illa, 
ceeace transformă un simplu pronume personal în pro- 
nume posesif, 

Să mergem mai departe cu investigaţiile noastre eti- 
mologice, In limba din care se trage limba românească 
(vorbesc de limba latină) se poate, oare, întrebuinţă, 
indiferent, prima formă (suus, sua) sau a: doua formă 
(illius, illia) ? Gramatica latină răspunde categoric: nu 
se poate. Dânsa, sprijinindu-se pe numeroase exemple, 
edictează regula următoare (pe cât 'mi aduc aminte): 

Când pronumele posesif se raportă la subiectul 
verbului, trebue întrebuințată forma suus, sua; în cazul 
contrariu, adică atunci când pronumele posesif nu se 
raportă la subiectul verbului, trebue întrebuințată forma 
illius, illia. 


*) Să nu se uite că d. Davila e nevoit, din cauza infirmității 
care, de aproape 12 ani, îl închide in casă să'şi dicteze lucrările şi 
să citeze din memoriă. (Nota editorului). 


Limba Românească 139 


Va să zică, în limba latină (de unde se trage limba 
românească) există o regulă gramaticală categorică 
pentru întrebuinţarea celor două forme ale pronumelui 
posesif, Noi, Românii, am menţinut în limba românească, 
cele două fome ale Enoh ine ul piu sii dar nu am 
menţinut regula gramaticală respectivă, Ce lesne ne-ar 
fi fost, însă, menţinând-o și pe ea, să știm în ce anume 
cazuri să întrebuințăm cele două forme (su, sa și 
lui, ei), 

Gramatica latină dă două exemple tipice. lacă-le: 

1) Traian, învingând pe Decebal, arse Sarmizegetuza, 
capitala lui. În acest caz pronumele posesif raportân- 
du-se la Decebal (regirul iar nu subiectul verbului) 
se cade a se întrebuință form: a doua (lui, «illius,. 
Dacă s'ar fi întrebuințat forma întâia a pronumelui 
posesif (sa, «suam»), s'ar fi înțăles că Traian arsese 
capitala sa propiă, adică Roma! 

2) Cesar, terminând războiul gallic, intră triumfător 
la Roma. El luase cu asalt Alesia, redusese în sclavi 
pe Vercingetorix, cu toată familia lui, şi legă învinsul 
de carul său triumfal. În acest c.z pronumele posesif, 
din prima parte a frazei, raportându-se la regimul 
verbului (adică Vercingetorix) iar nu la subiectul ver- 
buiui (adică Cesar), se impune întrebuinţarea formei a 
doua a pronume ui posesif, (lui, «illius»); pe când în 
a doua parte a frazei, pronumele posesif raportându-se 
la subiectul verbului (adică Cesar) iar nu la regimul 
lui (adici Vercingetorix), se impune întrebuinţarea formei 
întâia a pronumelui posesif (său, «suus»). Dacă ar fi 
pronumele posesive întrebuințate de-andoaselea, s'ar 
înțelege că Cesar și-a redus în sclaviă propria sa fa- 
miliă şi că, la Roma, a legat, pe Vercingetorix, de 
carul triumfal al lui Vercingetorix, 

Alandala ! 

De unde a luat gramatica latină aceste două exem- 
ple, nu ştiu, Dar, să mărturisim că le-a ales bine, 


140 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


— Cum, oare, explici d-ta, îmi obiectează veșnicul 
meu contradictor, că poporul zice mă-sa, tat-său 
(contracţiă populară a cuvintelor mamă-sa, tată-său), 
în cazul când, după regula gramaticală latinească, ar 
trebui mama lui sau ei, tatăl lui sau ei? 

— Cum explic? Foarte simplu. Pentru a nu'și mai 
bate capul cu aplicarea unei reguli gramaticale deli- 
cate, poporul întrebuinţează, incorect, în amândouă ca- 
zurile, forma întâia a pronumelui posesif (său, sa). 

De se cade, de nu se cade, poporul întrebuinţează 
prima formă a pronumelui posesif (său, sa). In vorbire, 
treacă meargă: dar în scriere, nu mai merge. Trebue să 
scrim corect, 

Cel puţin, aşă cred eu. 


FORMAREA GENETIVULUI SINGULAR. 


Observăm că, în limba românească, formarea gene- 
tivului e alta la substantivele masculine, (și, prin urmare, 
la adjectivele urmând genul substantivelor) şi alta la 
substantivele femenine. Nu ne vom ocupă de formarea 
genetivului singular la substantivele masculine, fiindcă 
ea depinde de articol și că nu știm încă dacă articolul 
e ulu sau lu, deoarece ACADEMIA ROMÂNĂ a 
decretat suprimarea lui îi (w scurt). 

Pentru formarea senetivului singular la substantivele 
feminine (și, prin urmare, la adjectivele urmând senul 
substantivelor feminine la care se raportă) constatăm 
că el se formează prin adăogarea unui i la nomina- 
tivul plural. 

Să luăm pildă: cuvântul mamă face, la nominativ 
plural, mame și, la genetiv singular, mamei; cuvântul 
fată face, la nominativ plural, fete și la genetiv singular 
fetei. Cuvântul ţară face, la nominativ plural, ţări şi 
la genetiv singular ţării, 

Așa dar greşit scriu unii: fărei *). 


*) „Caetera dilabuntur" (Nota editorului). 


TRISILABICE DACTILE 


D-lui N. Hiott 
pe care îl rog să primească ded.caţia 
acestui spanac. 


Eram, în 1906, la terasa dela Capşa, la o masă cu 
d. N. Hiott, care urmase o cură la Govora. Alături 
de noi, la o altă masă, eră, un domn venerabil, o rudă 
depărtată a mea, dl, general Budișteanu. Eu pronun- 
tam Govora, cu accentul pe antipenultima (adică în 
speţă, pe întâia silabă); dl. Hiott ziceă Govora, cu 
accentul pe penultima (adică, în speță pe a doua silabă) 
şi îmi explică cum că învățătorul de la Govora accen- 
tua ca d-sa iar nu ca mine, 

[i lămurii d-lui Hiott că învățătorul nu aveă dreptate 
şi că accentuă greşit, pentru ca, probabil, să fiă pe 
placul fețelor bucureştene. Logica eră să se accentueze 
ca mine, deoarece cuvântul Govora e de provenienţă 
slavonă şi un dactil, adică compus din trei silabe, din 
care prima accentuată iar celelalte două neaccentuate, 

— Nu cumva vrei să ne înveţi româneşte, corcitule! 
strigă ruda mea depărtată, generalul Budișteanu. 

Jaca rostul acestui spanac, în care toate dactilele 
sunt accentuate greșit, 


Frunză verde de negară 
A ieşit Arţag în ţară 
Poartă paloş, nu omoară, 
Dar te face de ocară 


42 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


Şi te ia la răfuială 

Şi te dă la tărbăceală| 

(Vai de biata socoteală), 

Căci la toate se pricepe 

Și nu ia cartofi drept cepe 
Nici cai-abur, zău, drept iepe 


Frunză verde de mărar, 
Il făcură vel-spătar, 

Că deosebiă, frumos, 
Teiul alb de abanos, 

Ba și paltinul de fag, 
Ba şi pușca de ciomag.*) 
Frunză verde pătrunjel, 
Toate ce le ştiă el; 

De nu toate, păi, încalte, 
Unele şi celălalte, 


Frunză verde pâpădiă, 

Şi deoarece mai ştiă 

Multe legi de prozodiă, 

Şi ceva moriologiă, 

Şi ce e accentul tonic, 
Când e eu sau cacofonic, 

Şi că'n limba românească, 
(Limba noastră strămoşească, 
lar nu limba franţuzească, 
— Astfel susţinea fierbinte) 
Nu sunt şi n'au fost cuvinte 
TRISILABICE DACTILE ; 


Că nevrednic e de zile 


*) Generalul Budişteanu afirmase că arma Manlicher, calibrul 6 m/m, 
dată armatei noastre de generalul Iacob Lahovary, eră un ciomag, 
Războiul mondial a infirmat această părere. 


Trisilabice Dactile, — Basmul fără rost 143 


Cine nu accentuează 

In așă fel ca să cază 

Pe penultima accentul, 
Prindeţi, deci, poeţi, momentul, 
Pe-acest ostășesc odor, 
Fost spătar, fost senator, 
Ba chiar fost ambasador,") 
Să viil faceţi prefesor; 

Şi să scriţi, de-aci 'nainte, 
După regulile sfinte 
Edictate de-a sa minte. 


Frunză verde de urzică, 
O poete, fără frică, 
De-acum, jaf în gramatică 
Alandala în logică 
Talmeş-balmeș în tonică 
Caşcaval în buzunar, 
Lapte acru'n gălimar, 


Fost-a, măre, când a îost,, 
Fost-a basmul fără rost; 
Basmul meu să se depene, 
Pân'ce va veni moș lene 
Să ne cate pe la gene. 


BASMUL FĂRA ROST 


Eh, pe când domneau piticii 
Și se potcoveau puricii, 
Intr'o zi, ședeam la cină, 
Cum se şade din datină; 


*) Generalul Budișteanu fusese trămis la Madrid, ambasador al 
României, la incoronarea Regelui Alfons XIII. 


144 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Mâncam ciorbă de mazăre, 
Ş'apoi lapte de pasăre, 
S'apoi miere de fagure, 
S'apoi poame, prune, mure, 
Cu şi fără de sâmbure, 
S'apoi struguri dulci din vița 
De pe deal de la Bistriţa, 
Sau Griviţa sau Gherghița ; 
Dar, nedându'mi drumul gurii, 
Am păstrat frumos sâmburii 
Si “i am strâns într'o baniţă 
Ca să'i semen, să fac viță, 
Tot dincoace de graniţă. 

Dar această bună cină 

(Care ș'astăzi mă sdruncină) 
Incepută cu mazăre 

Si sfârşită cu zarzăre, 

Singur n'o mâncam eu, măre; 
Ci cu-o tânără virgină 
Cătătoare de pricină, 

Cum e zâna din padină. 
Mândrei mele-îi ziceà Sora 
Și veniă de la Govora, 

Sau Gladova sau Rahova, 
Sau, mai ştii? de pe Prahova. 
Erà fată de 'mpărat, 

Ba chiar de 'mpărat curat, 
Care, după câte ştii, 

Avea şi cevâ geniu, 

A 'mpăratului Papure 

Ce-o pierduse 'ntr'o pădure, 
Dar să vezi ce păţaniă,,, 
(Cruce, Du:nnezeu, daniă |) 
Pe când stam și 'mi-o priveam, 
Mândra de 'mi-o desmierdam, 


Basmul fără rost 


Buzişoarele'i gemene 

Ca cireașa de rumene, 

Sprincenuţel'e'i gemene 

Negre corb ca două pene, 

Țâţâşoarele'i gemene 

Tari ca coaja de pepene, 

lată, măre,-sare în cas 

Şi 'mi-o ia chiar de la masă 

Zmeu, cu spangă și flamură 

Zmeu, cu ochii de zmeură, 

Zmeu, călare pe-o ramură, 

Peste za purtând platoşe 

Și încins cu trei paloșe, 

(C'apucase din albiă 

Să 'nvâ:tească din sabiă !) 

Vai! nemernica copilă 

Mă trădase fără milă, 

Dar, de caţi, după prăvilă, 

Căci ea nu'şi află 'n inimă, 

Pentru mine, decât stimă 

Iară nici de cum patimă, 
Deci, lipsit de iluziă, 

Din cânepa cenușiă 

Impletit-am o îuniă 

(Cuvenita mea pensiă 

Pentru sarbădă funcțiä 

De-ucenic la poeziă) 

Ș'am legat-o să mă ţiă, 

De o cracă de salciă, 

Dar când fu să'mi dau de hac, 

Ce s'aud? Glas de gândac, 

Glas care'mi veni de leac; 

Căci gândacul zbârnâiă 

Și din clonţ aşa zicea: 

— Cim'se spânzură de gât 


145 


10 


146 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


Scoate limba, şi 'i urât. 
Rumegând acest cuvânt, 

M'am gândit, că, pe pământ, 

Se tot văd destui copii 

Scoţând limba... și că's vii; 

Deci că nu e nici un zor, 

Limba ca s'o scot, să mor,,,, 

V'o scot dar și dau cu sic! 
Cui n'a priceput nimic... 

Şi, încălicai pe-o şea, 

Şi v'o povestii aşă,,, 

Și, cui cască, peste gură 

O să'i dau cu o lingură, 


Frunză verde postârnac, 
Am compus acest spanac 
Ca să dau un bobârnac 
Unuia, cui nu's pe plac, 
1906. 


ANECDOTE 


Monoclul 

Dejunul dela Paşcani 
Presbit 

Harta Daciei 

Mijloc mnemonic 

Cicoarea 

Baraca 

Un studiu critic 

Mignon 

Bogat 

Jichi 

Straformat 

Punctual 

Citta 

O minune 

Repausul dominical 
Logodna A 

Regele Carol şi dicționarul Dam& 
Abatele Ducis 

Costumul de catifea ceruliă 
Regina Elisabeta şi republica 
Zmeul' 

Avocat sau Ministru 

O recunoştere 

O lacrimă 

Ciorapii 

Finchi io n'ai cerut 


148 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Ai toată vremea 

Coco Rosetti 

Un document 

De ce 'mi o fi plăcând ceapa 
Gâgâţă 

Un cuvânt Istoric 

Nebunilor le trebuesc argumente de nebun 
Statul Major 

Gâgâţă și Geamgiul 

Iancu Geambașul 

Paiaţa 

Pe englezește 

Dumneata vită, Dumneata porc, 
Bughea 

Ahmed 


MONOCLUL 


Purtam monoclu, Nu de furlandiseală, ci, pentrucă 
eram atins, la ochiul drept, de un presbitism acut, 
Presbitismul e inaptitudinea ochiului de a vedeă de 
aproape. Presbitismul e, deci, leziunea optică contra- 
rie miopiei, în care leziune optică, ochiul vede numai 
de aproape, Să mi se ierte pedantismul acestor expli- 
caţii; le fac numai pentrucă ele sunt necesare price- 
perii acestei anecdote, şi pentrucă am cunoscut multe 
persoane cari nu știau deosebi, una de alta, aceste 
două însuliciențe optice (miopia și presbitismul), 

Reginei Elisabeta îi plăceă să'i citesc din autori 
francezi, Veneam cu volumul meu, tipărit mare și, 
mulțumită monoclului meu de presbit, (nevoie reală) 
puteam ciți cu înlesnire. Regina posedă o foartă 
frumoasă ediţiă a zișilor autori, tipărită, însă, în elze- 
vir mic, deci, foarte puţin citeață pentru mine, Intr'o 
zi, îmi întinse unul din acele volume zicându'mi: 


Monoclul. — Dejunul dela Paşcani 149 


— Citește'mi din acesta, 

Deschisei cartea și rămăsei cam tâmpit. Degeaba o 
depărtam (mișcare caracteristică a  presbitului) tot 
nu puteam să văd lămurit literele. D-na Zoe Bengescu, 
damă de onoare, rudă cu mine, mioapă de nu și ve- 
deă vâriul nasului și care îmi urmărea mișcările prin- 
tr'un „face à main” cu sticle fenomenal de tari, strigă 
la mine; 

— S'au prăpădit ochii, Alexandre, 

lar Regina, care îmi urmărea și Dânsa mișcările, îi 
replică, zâmbind: 

— Nu, Juco, Ochii, sunt încă buni; dar braţul e 
prea scurt, 


DEJU UL DE LA PAȘCANI 


E vorba de Pașcanii din Ilfov, splendida moșie unde 
Constantin Blaremberg creşteă primii cai de pur sânge 
(englezesc) introduși sau născuţi în România. Fosta 
proprietate a Gbhiculeștilor (dacă nu mă înșel) cri 
clădiseră acolo, în mijlocul pădurii, un palat măreț, 
ajunsese, prin zestre, proprietatea lui Nicu Filipescu. 

Eră pe vremea când partidul conservator, condus 
de Lascar Catargiu, având, în capul său, oameni ca 
Ion, Alexandru, Iacob Lahovary, Gh. Manu, etc., vedeai 
o fracțiune a sa făcând o sciziune care proclamă șef 
pe Petrache Carp. Această fracțiune, zisă a junimiștilor 
cuprindeă forțele conservatoare moldovenești și câţi-va 
munteni, Fruntaşii conservatori ai lui Lascar Catargiu 
făceau toate sforțările pentru a întregi la loc partidul 
conservator scindat și a îndulci relaţiunile politice în- 
tre Carp și Alecu Lahovary, oameni superiori, amândoui. 

In scop de a înlesni asemenea relațiuni, Nicu Fili- 
pescu, fondatorul ziarului Epoca (la care eram și eu 
redactor dis de la fondare) organiză, la Pașcani, un 


1.50 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


dejun la care luară parte următorii opt oaspeţi: Pe- 
tre Carp, Alexandru Lahovary, C. C, Arion, Alexan- 
dru I, Ghica, Costică Hiott (actualul ministru al Pala- 
tului), Alecu A, Bals, Căpitan A. Blaremberg şi cu 
mine, Cu al amfitronului, se făceau, la masă, nouă 
tacâmuri, 

Pornirăm, din București, pe la 10 jumătate dimi- 
neața, de la EPOCA, instalată în parterul caselor lui 
Nicolae Blaremberg, Str. Episcopiei, (acolo unde e 
acum Athenâe Palace) cu „breakul” prinţesei Trubetz- 
koi, (înhămat în patru înaintaşi). 

Fream, dacă îmi aduc bine aminte, astfel instalaţi: 
conul Petrache, conul Alecu, C, C, Arion și Nicu Fi- 
lipescu în cupeul din mijlocul breakului cu coşurile 
lăsate ; C. Hiott, A. Ghica şi A, Bals pe scaunul din 
dos, foarte larg şi foarte comod; iar A. Blaremberd şi 
cu mine, pe capră, de asemenea largă și comodă, lângă 
vizitiu. 

Pe la 11 jumătate (Paşcanii sunt, mi se pare, la 
vre-o 12 Km, de București) sosirăm la destinațiš, adu- 
când cu noi eleme stele dejunului : (aperitive, ouă, mălaiu 
pentru mămăliguță, mușchiu fript, plăcintă, prăjituri, 
vin, sifoane, șampaniă, etc,), de oarece palatul nu erà 
nici locuit, nici aprovizonat, 

Căpitanul Blarembreg pretindeă că e meşter în fa- 
bricarea mămăliguţii, iar conul Alecu în a jumărilor. 
Noi, ceilalți, puserăm masa; conul Petrake se tolăneă 
într'un fotoliu; iar Nicu Filipescu deschideă la camere, 
la pivnițe şi la dulapuri, alergând de la unul la altul 
şi dându-ne ce ne trebuiă, ba ruărie de masă, ba 
farfurii, ba pahare, și tacâmuri, ba lemne pentru bu- 
cătăriă, etc,: dânsul puneă sticlele la ghiaţă, etc... şi 
așă mai încolo. 

Pe la nămiaz“, toate fură gata, Ne puserăm la masă 
și iacă pe conul Petrake Carp, unul din cei doi oa- 


Dejunul dela Pașcani 151 


meni superiori, că vine, aducând un scăunaș de copil 
cu tăbliță dinainte și strigând: 

— Asta e pentru Bedecul! 

Bedecu eram eu. Acesta eră pseudonimul cu care 
semnam la Epoca. Conu Petrake îmi ziceă L'enfant 
teribile. (Pe atunci mă mascam cu masca copilăriei; 
mai târziu cu a prostiei). In râsul tutulor, mă cocoțai 
pe scăunaș, Aperitivele luate, cei doi bucătari aduseră, 
în mare pompă, producţia lor culinară (pe care o 
găsirăm, evident, minunată). 

In această atmosferă de veseliă şi de intimitate, se 
petrecu dejunul. La șampaniă, C. C. Arion închină 
către Petre Carp, cu următoarele cuvinte: 

— Beau în sănătatea şefului! 

Toţi, bine înţeles, strigară Ura ! Inchinarăm şi băurăm. 

Conul Petrake, răsturnat pe scaun, deșchieiat la gi- 
letcă și cu monoclul în ochiu, dădu din mână, par'că 
ne-ar“ii blagoslovit, şi rosti ; 

— Gogomanilor, vă îngădui să'mi ziceţi șefule. 

Uralele se înțețiră. Numai băutura le punea capăt. 

~- Să vorbească Alexandru Lahovary! ţipai de pe 
scăunașul meu de copil. Strigătul acesta eră cel ce se 
auziă la toate întrunirile publice conservatoare, 

Alexandru Lahovary fu cel mai mare orator ce 'mi-a 
fost dat să aud. Frazele lui lapidare, pronunţate cu 
un măreț accent de convingere, se întipăreau adânc 
în creerul auditorului, 

— Da! da! da! aprobă adunarea. 

Alexandru Lahovary se sculă, mulțumi din cap 
cinstitei ădunări, își trecă un deget între gât și guler, 
par că ar fi vrut să'l lărgească (erà gestul lui obișnuit 
când 'uà cuvântul), își ridică paharul, închinând către 
conul Petrake, şi zise: 

— Beau și eu în sănătatea șefului. Dar să nu uitaţi, 
dragă domnule Carp, că nu puteți fi şef decât al. 
unui partid în care eu să fiu soldat. 


152 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Aclamaţii (nu zic generale) acoperiră acest măreț 
program politic pe care viitorul îl confirmă. 

Lui conu Petrake îi căzusz monoclul din ochiu, El 
il legănă, răsucindu'i şnurul pe deget şi îngână: 

— Cu omul aista, nu se poate glumi. 

In adevăr Junimismul politic a fost o farsă, o zefle- 
mea, o glumă. Cu o frază lapidară, Alexandru Laho- 
vary îl rănise de moarte, 


PRESBIT 


Când aveà de scris sau de citit, Take Ionescu purtà 
ochelari agățaţi dupe ureche (bésicles). Mă cam rădeă 
el pentrucă puneam monoclu, dar, într'o zi, constatând 
că monoclul meu nu eră un geam de furlandiseală, 
îmi zise: 

— Ce? şi tu ești presbit? Pe mine nu m'ar supără 
presbitismul dacă aş putea să privesc și aproape şi 
departe fără s:'mi schimb într'una ochelarii. 

Inţelegeam plictiseala aceasta, de care se plânsese 
şi Regele Carol, presbit şi el. Născocii, atunci, să taiu 
în două geamul de presbit cu dioptria cuvenită, aşă 
ca raza vizuală să poată trece peste geam, când ochiul 
privea în depărt're, şi, prin geam, când ochiul priveă 
de aproape. Dificultatea constă întru a tăiă geamul 
(lucru pe care nici astăzi nu știă, în Bucureşti, să'l 
facă, orce lucrător optician). Trei-patru zile mai târziu 
adusei un exemplar al ochelarilor născociţi de mine. 
Take Ionescu îi încercă și fu entuziasmat, Se uită când 
peste geam, la cărţile şi fotografiile din Bibliotecă, când, 
prin geam, la corespondenţa de pe birou, adnotată cu 
scrisul lui subțire și mititel, 

li spusei: 

— l-am dus Regelui Carol un ochelar montat la fel; 
Regele Carol a făcut reflecţia că, lui, îi e foarte folo- 


Presbit, — Harta Daciei 153 


sitoare născocirea aceasta pentrucă îi va permite să 
vadă, fără a'şi schimba ochelarii, și mutra miniștrilor 
săi și decretele prezintate la semnătură, 

— Auzi la ce sa gândit Neamţul! exclamă Take, 
Așă născocire înţeleg și eu: graţiă ei, voiu economisi, 
pentru muncă productivă, cel puţin cinci minute pe 
zi, pierdute cu pusul și scosul ochelarilor, 

Apoi, adresându-se către mine, Take Ionescu în- 
gână : 

— Fiind presbit, Regele vede departe; dar ochiul 
lui pătrunde numai până la Predeal. Eu văd dincolo, 

Consiliul de coroană, din 1914, a lămurit multe, 


HARTA DACIEI 


In 1866, dupe detronarea lui Alexandru Ion I (Cu- 
za), se preconiză domnul strein. Se sondase străinătatea: 
se avea consimțimântul lui Napoleon III; se dăduse 
la o parte candidatura ducelui de F andra și se pre- 
ferase tânărul locotenent de cavaleriă prusian, părtaș 
glorios la bătălia de la Sadova, Carol de Hohenzol- 
lern, rudă prin ijemei cu Napoleon III. Ion Brătianu 
plecă la Dusseldorf, Pentru a dovedi tutulor că se 
lucră în acord cu Franţa, lon Brătianu luă cu sine 
pe Carol Davila, tatăl meu, francez de origină și, 
cu câţi-va ani mai înainte, atașat special pe lângă re- 
zidentul francez. Vodă Cuza îl însărcinase cu organi- 
zarea serviciului medical militar și îi dăduse, în armata 
română, gradul cel mai mare, acela de colonel. Tatăl 
meu aveă, deci, îndoita însușire de francez și de ro- 
mân, lacă dar cuvântul pentru care lon Brătianu luase 
pe tatăl meu cu sine. 

Plecând la Dusseldorf, tata își băgase în geamantan 
harta Daciei Trajane, în format mare, Găzduit la cas- 
tel, ca și Brătianu, el pătrunsz, a doua zi, în biblio- 


154 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


teca tânărului locotenent, îşi ţintui harta pe zid şi 
zise viitorului Rege Carol, aducându'l în faţa ei: 

— laca fara peste care sunteţi chiemat a domni, 

Ar fi fost așă dacă Regele Carol nu sar fi infeu- 
dat Puterilor Centrale, Dar nu puteă să facă altfel; 
să fim drepţi: nu se poate cere unui om săși uite 
origina și patria, 

Omul are mai multă tragere de inimă pentru fiin- 
ţa căreia îi face o jertfă decât pentru aceea care îi 
face lui o jertfă, Nu explic, constat. Omul își iubește 
cu atât mai mult patria cu cât e mai mare jerfa ce 
îşi propune să'i-o facă. Următor acestui simțimânt a 
fost şi soldatul român în războiul mondial, Nu explic, 
constat, Următor acestui simţimânt a fost şi Carol 
de Hohenzollern care îşi propusese să jertfească Pru- 
siei, la Sadova, până și viaţa. 

Consiliul de coroană, de la 1914, a lămurit multe. 

Acum urmașii lui Carol de Hohenzollern domnesc 
pe România Mare, mărginită cu graniţele arătate de 
tata la 1866, în harta Daciei, 


MIJLOC MNEMONIC 


La castelul Peleș, însărcinându-mă, odată Regele 
Carol cu., nu mai știu ce, făcui un nod la lanţul de 
la ceasornic ca să nu uit, Regele zâmbi și îmi zise: 

— Foarte bine, Alexandre, Dar unde faceţi”) nodul 
ca să vă aduceţi aminte pentruce aţi făcut un nod la 


lanţ ? 


*) Regele Carol întrebuință pluralul, chiar când vorbei cu o 
„singură persoană, cum de altminteri se vorbeşte mai în toate 
limbile. El nu s'a putut niciodată obişnui cu singularul românesc 
care admite şi pe fu şi pe d-la, Acest singular de care face uz 
românul, chiar când vorbeşte cu Suveranul, nu mai e întrebuințat 
în nici o altă limbă, mi se pare. 


Mijloc Mnemonic. — Cicoarea 155 


Zâmbind mereu, el îmi întinse un mic carnet (No- 
tes) cu creion și îmi zise ; 

— lată un mijloc mnemonic mai sigur, 

M'am folosit toată viața de mijlocul mnemonic al 


Regelui Carol. 
CICOAREA 


Regele Carol, care ţineă foarte mult la mamă-sa, 
principesa losefina voiă să se ducă la Dusseldorf să 
petreacă lângă ea câte-va zile, 

Deoarece protocolul impuneă ca Suveranul să fiă, 
totdeauna, întovărășit cel puţin de un aghiotant și 
că Regele respectă, până la extrem, cerintele proto- 
colului, M, S, luă cu sine aghiotantul impus de 
protocol şi alese, dintre aghiotanţii săi, pe maiorul 
Perticari (răposat general și guvernor al Principelui 
Carol), Înţelegând că prezenţa sa ar fi o jenă în ex- 
pansiunile familiale dintre mumi şi fiu, Perticari, sub 
cuvânt de a vizită orașul, ceri Regelui voia când fură 
la Dusseldori, să se absenteze cât mai des; învoit, 
plecă din Castel diz de dimineaţă şi se întorceă tocmai 
seara; așa că muma și fiul puteau sta singuri la masă, 
vorbind de ale lor în toată libertatea. Într'o seară, 
însă, Regele, care îşi așteptase aghiotantul, îi zise, 
când acesta se înapoiă ; 

— Perticari, am ghicit pentru ce a-ţi cerut să vă 
absentaţi, vă mulțumesc! Mâine, însă, deoarece facem 
o plimbare cu trăsura afară din oraș, Principesa Io- 
selina și cu mine, să veniţi cu noi, 

A doua zi, în adevăr, trase la scară un „landou“ 
foarte luxos; cu cai admirabili, înhămaţi cu hamuri. 
galbene (en poste), cu cozi de vulpe la căpeţele, etc. 
Eră după cum se vede, un echipagiu menit să facă. 
mulţi kilometri, 


156 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Regele și mumă-sa luară loc în fund; iar aghiotan- 
tul în fața lor, d'inainte, Odată trecute ultimele case 
ale orașului, Perticari, credincios consemnului ce își 
dăduse de a nu fi niciodată o jenă pentru mumă sau 
pentru fiu, ceri voie Regelui să se urce pe capră, 
lângă vizitiu, ca să'l întrebe (ziceă el) numele lo- 
calităţilor străbătute, Regele rânjind (acesta îi eră zâm- 
betul), acordă voia cerută, Perticari se grăbi a se co- 
coţă lângă vizitiu, și începi cu el (în nemțeasca sa cam 
sărăcăcioasă) o conversaţiă foarte viä, deşi formată 
toată din întrebări și răspunsuri, „Wie heisst das? 
Was ist das?" Cam atâta nemţească știă Perticari sau 
se prefăceă că ştiă, 

La un moment dat, echipagiul străbăteă un câmp 
verde unde creșteau niște plante mici cu foi lătăreţe, 

— Was ist das? întreabă Perticari, 

— Das ist zigorie, răspunse vizitiul, 

— Was ist das, zigorie ? insistă Perticari, 

— Das, womit man guten kaffee macht, 

— Àh, ia! aprobă Perticari, care, însă n'ar fi pus 
cicoare (frank cafea) în cafeaua sa, să'l fi picat cu 
ceară, Pe de altă parte, unui neamţ nu îi se pare ca- 
feaua bună decât cu cicoare, 


BARACCA 


Nu e vorba de bărăci de scânduri, ci de jocul de 
biliard numit „baraca“ jucat aproape în toate serile, 
după masă, la Castel Peleș, i 

Se trăgeau la sorţi (printre aghiotanţi, doamne de 
onoare, invitaţi etc.) cele două echipe adverse co- 
mandate, una de Rege, cealaltă de Regină. Partida 
eră foarte vioaie, deși miza (o cutiă de pastile de 
ciocolată) se împărţiă frățește, dupe bătăliă, între cele 
două tabere vrăjmașe, 


Baraca 157 


Pe atunci, (eră pe la sfârșitul lui Septembrie) se 
comenta mult, în lumea politică, faptul că manevrele re- 
gale, sortite să aibă loc în Moldova, fuseseră contramandate 
şi că, în locul lor, se făceau manevre simple (numai 
știi unde). Politicianii luau aere pricepute și dis- 
crete când li se vorbia de aceste manevre; iar Ion 
Kalenderu, administratorul domeniilor coroanei, lăsând 
să se crează că Regele îl pusese în curent cu machia- 
vertâcuri extraordinare, păstră o atitudine de o gra- 
vitate sibilică, Regele făceă mare haz de toate aceste 
mutre, deoarece adevărul adevărat, departe de orce 
machiaverlâc, eră o simplă chestiă de economiă. 

Francheța Regelui, însă, (considerată de Nenea Iancu 
ca culmea machiavelismului), dedeă un aer și mai sibilic 
caracteristicei lui gravităţi, 

Intr'o seară, Regele mă duse să'mi arate, alături de 
sala de biliard a Reginei (unde se jucau obișnuitele 
partide de baracă) camera în stil olandez, în ajun 
terminată, cu soba ei de „faianță“ albastră; cu po- 
deala de parchet vechiu, bine lustruit; cu pardoseala 
tot de lespezi de faianţă albastră; cu fereastra „à 
guillotine” cu vre-o două-trei tablouri datorite pene- 
lului unor pictori olandezi ; cu mobile de stejar negru, 
Pe scurt, o reconstituțiă ideal de frumoasă și de exactă 
înfăptuită de de d. architect Leeman. Când ne înapo- 
iarăm în sala de biliard, cutia cu pastile erà devas- 
tată Regelui însă, și miä, ni se oprise pastilele noaste, 

Se făcuse târziu. Suveranii luându și seara bună, 
dispărură pe ușa cea mare, larg deschisă, și care se 
închise după trecerea lor. Nu apucaserăm bine să ter- 
minăm adânca temenea de rigoare când, brusc, nenea 
Iancu se repezi și mă-apucă de braţ, 

— Ei bine ?... mormâi adâncul politician, cu un aer 
de sibilică gravitate, 


158 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


Îşi închipuiă, evident, că Regele îmi destăinuise, în 
camera olandeză, cine știă ce machiaverlâcuri. 

Luai o imutră mestifofelnică (acum, mai pronunțaţi : 
mefistofelică dacă puteți) și punându'mi un deget pe 
buze, mormâii ; 

— Sst. 

Văzusem eu că se tot crăpà uşa cea mare; dar de 
unde să bănuiesc.., 

— Sst! făcă și nenea lancu, punând un deget pe 
buze. 

Dincolo de ușă, însă, izbucni un formidabil pufnit 
de râs, Uşa se deschise, violent, și Regele aparu râ- 
zând cu hohote, foarte puțin protocolar, 

Nu cred să mă fi iertat, vreodată, nenea lanca Iar 
Regele a plătit scump hohotul de râs : pentrucă nenea 
lancu a rupt, mai târziu, faimosul testament prin care 
își lăsă toată averea Regelui Carol. 


UN STUDIU CRITIC 


Caragiale nu aveă la stomac pe Mitică Ollănescu 
(Ascanio). 

— Ăsta poet? Lasă-mă că mor! strigà Iancu. Ăsta 
nici nu ştiă ce e un vers și ce e o rimă, Operile lui 
sunt vorbărie goală. Multe volume, dar pline de inco- 
rectitudini și de aberaţii, El nu ne luă numai drept 
săgăuţe dar, se vede treabă, drept hotentoţi, 

— Bine, lancule, asta nu e critică. E curat tragere 
în ţeapă. 

— Uf, drăsuţule, lasă-mă să răsuflu, Că, de mult, 
mă strânge de gât ipochimenul ăsta, 

— Bine, atunci fă și tu un „studiu critic“, 

— Ce faace ? Să criticeu un „caro colega“ dela Juni- 
mea ? Asta nu se poate: ar fi un precedent deplorabil. 
Ce ar deveni bisericuţele, dacă s'ar face una ca asta ? 


Un Studiu critic 159 


Caragiale înghițeă la noduri pe tăcutele. Dar când 
se jucă, la Teatrul Naţional, Ruy Blas, de Victor Hugo, 
dupe traducerea lui Ascanio, lui Iancu îi sări țandăra, 

— Domnule, traducătorul ăsta or e idiot, or crede 
că își poate bate joc, prin traducerea sa, de Victor 
Hugo, ce public, de lumea toată, Dar se 'nșeală: nu 
poate prosti pe nimeni, Prea ar fi de la obraz. Or- 
cine vede cât e dânsul de neghiob. Trebuie să fiă do- 
bitoc cineva ca să nu vadă una ca asta. 

— lancule, exagerezi! 

— Așaa!,.? Mă duc dupe text să te plesnesc cu el 
peste ochi, orbetule. 

In adevăr, Caragiale făcă ce făcă, pe la Teatrul Na- 
țional, și puse mâna pe textul traducerii lui Ascanio. 

— Poftim, orbetule! Cască ochii şi convinge-te că 
ce am spus nu e exagerat., Auzi! să-mi zică miă că 
exagerez. 

Caragiale îmi arătă rime de soiul acesta: cad și cald 
(Actul I, versurile 15 şi 16); onoare și ore (versurile 
41 și 42); urce şi duce versurile 45 şi 46); cellalt şi 
încetat (Actul II, versurile 177 şi 178); trimis şi în- 
tr'adins (versurile 233 şi 234); ete., etc, 

— Domnule, când traduci din franţuzeşte, trebue să 
știi cel puţin franțuzește, Că, de nu, faci contrasensuri 
ca acestea: 


„C'est l'époque où la mode 
Etait qu'on fit ferrer ses mules en or fin“ 


Iacă textul; iaca acum traducerea: 
„Pe atuncia fie cine 
Era'n obiceiu să aibă tocu'n aur învelit 
La pantofi“. 


Auzi traducere, „Mules“ (catârce) tradus prin „pan- 
tofi”, 


160 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Domnule, din ce limbă e cuvântul consimfesc? Nu 
știu să fiă din limba românească, (Act. IL versul 302). 

Mai vrei exemple ? A 

— Ho, lancule nu mai vreau: 'mi-ajunge, 

Atunci, Caragiale, plimbându-se de colo până colo 
şi fluturând deasupra capului manuscrisul, ca un dra- 
pel, strigă: 

— Da! Am să fac un studiu critic, Cât voi trăi, va 
îi numai pentru noi amândoi, Pe urmă... Ce'mi pasă! 
O să fie apelpisit. O să-ţi placă și ţiă, orbețule, 

(Cum vedeţi, mă folosesc de voia dată de Caragiale 
prin cuvintele; Pe urmă...) 

Caragiale se năpusti afară și, peste două-trei zile, 
veni de îmi aruncă pe masă câte-va foi, strigând: 

— lacă studiul critic, Să'l citeşti, să te pliroforisești, 
Să te gândești când zici că exagerez, 

Caragiale nu mă iertă că îl învinuisem de exage- 
rare, 

Am pierdut acel preţios manuscris şi sunt nevoit, 
acum, să fac din nou „studiul critic” de care e vorba, 
şi să citez, din memoriă, crâmpeie de fraze de ale lui 
Caragiale. Poate, vreodată, să se găsească preţiosul 
manuscris, Atunci se va constata că. dacă greșesc asu- 
pra formei, rămân strict credincios fondului. lată pe 
scurt, studiul critic al lui Caragiale, 


„Fecundul Ascanio (Dim. Ollănescu) a mai dat la 
iveală o lucrare, traducerea sa în versuri a dramei 
lui Victor Hugo, Ruy Blas. Volumul acesta întrece, 
din toate puncte!e de vedere, precedentele lucrări li- 
terare ale d-lui Ascanio (Dim. Ollănescu). 

Inaripatul Pegaze cam sare, în galopul său dezor- 
donat peste regulile prozodice. Alternarea disticurilor 
masculine şi lemenine nu prea e respectată de înari- 


L. Caragiale 


I 


Un Studiu critic 161 


patul fugar, Dar, dacă sări peste văzduhuri, poți sări 
şi peste niște disticuri. 

Pe ici, pe colo, sensul cuvintelor o fi tras de păr: 
dar simţim, citind traducerea, o plăcere mai mare când 
Shicim ce a vrut să zică traducătorul, 

Îmaginele, din versurile lui Victor Hugo, țâșnind ca 
o ploaie de stele de sub copitele lui Pegaze, stropesc 
traducătorul și ne iau vederele, Ferice de d. Ascanio 
(Dim, Ollănescu) că a putut trece prin această urgiă 
fără să se ardă, 

Victor Hugo a întrebuințat, scriind cele cinci acte 
ale dramei sale, clasicul „alexandrin“ francez de 12 
silabe, Traducătorul a urmat textul original, aproape 
vers cu vers, înlocuind însă „alexandrinul“ cu versul 
românesc de 15 silabe, O mică socoteală se impune: 
textul francez conţine 2238 de versuri, deci, circa 
219.750 de silabe, pe când textul românesc conţine tot 
atâtea versuri, dar 347,899 silabe; deci circa 67.140 
silabe mai mult (adică circa 550 „alexandrine”), Prin 
urmare, textul românesc are circa 550 de versuri mai 
mult decât cel francez; ceeace face un act mai mult 
decât drama lui Victor Hugo, adică şase acte în loc 
de cinci, 

„Ce a putut să zică d. Ascanio (Dim, Ollănescu) mai 
mult de cât Vi tor Hugo? Și nu în câteva linii, dar 
într'un act întreg, 

Când spun unii că d, Ascanio (Dim, Ollănescu) l'a 
întrecut pe însuș fecundul Victor Hugo, oare nu au 
dreptate ? L'a întrecut, pe Victor Hugo, cu cel puţin 
actul VI din Ruy Blas, 


Cam acesta erâ „Studiul Critic“ făcut asupra lui Di- 
mitrie Ollănescu (Ascanio) de către Caragiale, 

— Păi. Asta e studiu critic, lancule? mormâii eu, 
colţos, 


11 


162 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


— Drăguţule, răspunse Caragiale, asemenea elucu- 
brațiuni (cu dosul mânii băteă în manuscrisul lui 
Ascanio) trebuiesc luate în periplizon, 


DELA ORHANIE LA MARAȘEȘTI 


In 1913, armata română trecuse Dunărea. Dupe pu- 
ţină dibuire, Marele Cartier al Comandantului de că- 
peteniă, Principele Moștenitor Ferdinand (actualul Rege) 
se fixă la Plevna, Comandantul de căpeteniă și suita 
Sa locuiau într'un tren (compus din 2 vagoane regale, 
vre-o trei sleepingcar-uri, două vagoane de bagaje, etc:, 
trenul eră garat în gara Plevna). Suita se compuneă 
din reprezentantul Curţii Regale, d, Col. Paul Anghe- 
lescu, azi general şi şef al Casei Militare Regale; din 
aghiotanţii comandantului de căpeteniă ; din serviciul 
său medical (pus sub ordinele d-lui dr. Romalo); din 
ofițerul Său de ordonanţă, (fiul Szu, Principele Carol, 
astăzi Principe Moștenitor); din guvernorul acestuia 
generalul I, Perticari ; din șefii serviciilor Marelui Car- 
tier și din câţi-va ofițeri suplinitori, Pe o liniă moartă 
vecină, eră garat trenul în care locuiă şeful Marelui 
Stat Major al Armatei, Generalul Averescu, cu suita și 
birourile sale, 

Eu, unul, căpitan de rezervă însărcinat cu serviciul 
de automobile și de camioane al Marelui Cartier, fu- 
sesem găzduit în trenul comandantului de căpeteniă şi 
aveam, tovarăș de cabină, pe Principele Căpitan Barbu 
Știrbey, 

Infigându-se holera în armată, doctorul Slătineanu, 
(actual rector al Universităţii lași) medic şef al Cor- 
pului I, cu reşedinţa la Orhanie, neavând la dispoziţiă 
decât hărnicia neobosită a câtorva medici, autorizat 


Dela Orhanie la Marășeşii 163 


de generalul Cotescu, şeful corpului, ceri oiicial dela 
Marele Cartier, ajutoare medicale, medicamente și ali- 
menie speciale pentru vre-o opt sute de holerici în- 
svesuiți la Orhanie, î-tr'o cazarmă, unde serviciul 
medical nu posedă decât var nestins pentru comba- 
terea îngrozitoarei molime, Fără a pierde o clipă, co- 
mandantul de căpeteniă îmi ordonă să plec cu toate 
camioanele disponibile la Turnu-Măgurele (circa 80 
lkm.), să le încarce acolo cu cele necesare și să tran- 
spori încărcătura, în cel mai scurt timp, la Orhanie, 
Cum vedeţi, un mic total de circa 250 km., fără a mai 
socoti înapoierea la Plevna. Mi căpuisem cu indispen- 
sabilul permis de circwaţiă și de trecere prin orce 
loc închis circulaţiei, permis semnat de astădată de 
însuş comandantul de căpeteniă, (ordonând autori- 
tăţilor civile şi militare să'mi facă toate înlesnirile). 
Intr'o oră fusei gata și pornii cu automobilul meu și 
cinci camioane, 

A treia zi pe la 1 dupe amiază, mă înapoiam la 
Plevna, fără a fi lăsat în drum nici un camion. Ordi- 
nele fuseseră executate întocmai, Petrecusem o noapte 
la Turnu-Măgurele și alta la Orhanie. Găsii toată lumea 
la masă, pusă, ca de obiceiu, pe peronul gării; locul 
meu eră neocupat. Im făcui raportul, așă cum e scris 
la carte. Comandantul de Căpeteniă arătându-mi locul 
gol, îmi zise, zâmbind: 

— Domnule căpitan, bănuiam că vă veţi înapoiă 
cam pe la ora aceasta, Dupe masă vom vortì afaceri. 

În timpul mesei, Comandantul de Căpeteniă se in- 
formă de diferite amănunte și, la cafea, îngână, dupe 
o scurtă ezitare: 

— Am făcut tot ce îmi erà prin putință pentru 
acești holerici, Ce să le mai fac? 

Intrebarea îmi erà adresată miä. Răspunsei, în mij- 
locul tăcerii mormântale a mesenilor; 


164 Din Torsul Zilelor. "Voi. I 


— O vizită, Alteță Regală, 

— Nădăjduiam această vorbă ! exclamă A, S, R, Prin- 
cipele Moştenitor, Luaţi dispoziţii ca automobilul meu 
să fiă gata: plec îndată, 

Comandantul de căpeteniă se urcă în vagonul Său, 
urmat de Principele Carol, lar în mijlocul rumoarei 
generale, fiăcare mă ocări, din punctul său de vedere; 
şeful statului major general îmi zise : 

— Prea mult zel, 

Prea e a nu fi în limita justă; a fi dincoace sau din- 
colo de limită. Adagiul e vechiu: Ne qvid nimis, ziceă 
Latinul; Nimic prea, zice Românul ; Allzuviel ist un- 
gesund, zice Germanul, 

Generalul Perticari (cumnatul meu) mă apostrofă 
astfel : 

— Eşti nebun să îndemni pe A, S, R, să meargă 
tocmai acolo unde e toiul holerei! Nu avem decâtun 
singur principe moştenitor ! 

Eu, o tulii să văd de automobilul Comandantului de 
Căpeteniă. 

Ce s'o mai fi vorbit în lipsa mea, nu știu; dar când 
mă înapoiai, A. S. R. Principele Moștenitor, pregătit 
de drum, arătându-mă, zise pe franțuzeşte Generalului 
Perticari : 

— C'est lui qui a raison. 

Apoi, adresându-se către toată lumea, adăogă : 

— lau cu mine, la Orhanie, ofițerul meu de ordo- 
nanţă, 

Astfel se duse la Orhanie, Comandantul de Căpe- 
teniă al Armatei, A. S., R, Principele Moştenitor al 
României, însoţit de însuș fiul său, actualul Principe 
Moștenitor, să viziteze holericii, Asemenea manifestări 
trezesc adorare, fanatism, 

Ciorovăindu-mă cu generalul Perticari îi adusei aminte: 

— In Africa, Bonaparte se duse să viziteze ciumaţii 


Dela Orhanie la Mărăşeşti, — Mignon 165 


dela Jaffa. Armata franceză a răsplătit vizita dela 
Jaffa prin victoria dela Austerlitz. 

In 1806, la Notre-Dame din Paris, s'au celebrat ser- 
bările franceze ale încoronării; ale noastre s'au cele- 
brat în 1922, la Alba-Iulia. 

Nu cumva Mărășeștii să fi fost Austerlitz-ul României? 


MIGNON 


(Acum M, S, Regina Maria a Yugo-Slaviei). 


Mititică, erà o drăgălășeniă. Crescând mare, tot dră- 
sălășeniă a rămas, Pe atunci acum vre-o 18 sau 20 
de ani), căci novela aceasta e de vre-o 14 ani) 
mă duceam s'o văd, aproape în toate zilele, la pa- 
latul Cotroceni. Micuța Mignon mi se ghiemotoceă 
în braţe și gângăveă vorbe, înţelese numai de ea, tră- 
sându-mă, cu mare chef, de mustăţi. Pe vremea aceea 
purtam mustăţi, Când 'mi le răsei, prin 1904 (pentru 
a jucă nu mai știu ce rol), Mignon fu foarte nedu- 
merită și mâhnită că nu mai aveam mustăţile de cari 
să mă tragă, Totuş, găsind o soluţie, Mignon mi se 
Shiemotoci din nou în braţe și îşi făcu cheful, trăgân- 
du-mă însă de sprâncene. Mai târziu, fiind numit Di- 
rector General al Teatrelor, cu tot dorul care mă co- 
pleşiă, mergeam mai rar s'o văd (atras către ea prin 
dor și către teatru prin datoriă), Aveam chiar de pe 
atunci, prostia să ascult de glasul datoriii. 

Mai târziu, prin 1906, Mignon eră condusă, în toate 
zilele, la Şosea ; fiind foarte bine crescută, salută me- 
reu în dreapta şi în stânga, chiar dacă nu se vedeă 
nici o ființă pe trotuare. leşind din parcul Cotroceni- 
lor, Mignon vedeă, în toate zilele, la școala de medi- 
cină, statuia tatălui meu, și o salută, foarte convinsă. 
Guvernanta ei îi lămuri că domnul acela nu eră în 


166 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


carne și oase ; că eră numai o statuiă de bronz, sta- 
tuia tatălui amicului ei dela teatru, f 

Într'o Duminică, în „matineu“, jucam, pentru popor 
și şcoi, nu mai știu ce piesi fără nici o valoare, ca: 
Fântâna Blanduziei, Scrisoarea Pierdută, hcizvan şi 
Vidra, Hamlet, Avarul, etc. Tectrul Naţional jucă și 
de astea, Regina Maria, pe atunci Principesă Moşteni- 
toare, venind să vază spectacolul, piofită de trăsura 
lui Mignon, și mă chiemă în sulonașul din dosul lojei 
reg le, pentrucă „așă poruncise Mignon“, Copiul, fä- 
cându'mi o mulţime de drăgălășenii, mumă-sa, care 
își luă ceaiul, așezată pe canapea, o întrebă: 

— Pe cine iubeşti mai mult, Mignon ? Pe Davila de 
bronz sau pe Davila acesta ? 

Mignon, după o lungă gândire, răspunse: 

— Pe Davila de bronz, 

Bine înţeles, mă arătai foarte afectat, mă făcui că 
p âns, mă tăvălii pe jos; iar draguța Mignon, arun- 
cându'mi brăţișoarele dupe gât, mă consolă: 

— Şi pe tine te iubeac, dar pe el îl văd mai des. 

Muwmă-sa, care râdeă cu hohote, nu mai râse când 
auzi această reflecțiă, Sărind la Mignon, 0 luă în braţe 
și o acoperi cu sărutări; căci, în sufletul fetitei (su- 
flet care nu se depăriase încă de natură) treceă, 
ca un freamăt din senin, veșnicul adevăr: 

„Departe de ochi, departe de inimă. 

Din fericire, există excepţii. Mignon e dovada, 


BOGAT 


Am urmat, 'mai în totdeauna, poveţele Regelui Carol, 
Când le-am urmat, am făcut bine, Când nu le-am ur- 
mat, tot bine am făcut, Dar neurmându'i povaţa dea 
mă îmbogăţi, nu am făcut bine, Se atribuie lui Ana- 
tole France următoarea glumă (boutade) : „Talentul de 


Bogat 167 


a se îmbogăţi e supremul talent”, lată cum 'mi-a fost 
dată de Rege zisa povaţă: 

Tatăl meu, bolnav de insuficientă aortică (boală care 
"la și răpus), venise să petreacă vara din 1884 la Si- 
naia, unde ocupă o chilie din mânăstirea veche, Re- 
gele Carol venià în toate dimineţele să'l ‘vadă şi pe- 
treceă cu el (singuri împreună) lungi ore într'o con- 
vorbire tainică, Eu steteam în afară, la ușă, ca să 
împiedic să'i turbure cineva, 

Prin 1885, mă dusei la Sinaia pentru câteva zile, 
Regele Carol mă chiemă, la Castel Peleş și, plimbân- 
du-ne, prin pădure, îmi zise, între altele: 

— Resortul cel mai puternic în viață e bogăţia, Ea 
face ca omul să fiă independent în orce împrejurare, 
In politică, omul nn poate fi independent fără bogăţiă, 
Tatăl d-voastră a înţeles aceasta : de aceea, fiind sărac, 
nu a făcut politică; bine a făcut, Însă a disprețuit bo- 
găţia ; aci nu a făcut bine, El ar fi putut strânge o 
avere colosală ; totuşi nu v'a lăsat decât o moștenire 
aproape nulă, Știu că, mult puţinul cât îl aveţi, vă 
vine din zestrea mamei d-voastră, Eră mică acea zestre, 
Impărțţită între patru moștenitori e firimiţită de tot, 
Aşi vrea să trăiţi în belșug, independent, bogat, 

Nu am urmat acest sfat și rău am făcut, Scuza mea, 
însă, e că, în împrejurările prin cari am trecut, în 
activitatea mea literară și teatrală, nu aveam timp să 
fac altfel, Ar fi trebuit să mă las de nevoile mele 
sufletești : aceasta 'mi eră peste putință. 

Mai târziu, când fusei numit Director General al 
Teatrelor, Regele îmi zise: 

— Acesta este locul d-voastră, Acum vă veți puteă 
realizà vederile, 

Îi răspunsei : 

— Da, Sire, Dacă voiu aveă un şef, adică un mi- 


168 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


nistru, cu aceleași vederi c: mine, Și, înaintea mea, 
timp destul, 

Ministru am avut, timp, însă nu, 

larăş, mai târziu (dupe ce întemeiasem compania 
mea dramatică) Regele Carol, care, deşi adversar 
încercărilor mele, plăteă 18.000 de lei pe an o lojă a 
Curţii, foarte des ocupată de actuala Regină Maria 
(pe atunci principesă Moștenitoare) îmi zise : 

— Văd că vă merge bine, Publicul vă simpatizează 
tentativa, Posedaţi un automobil. Dar puneţi ceva la 
o parte ? 

— Nu, Sire, Câştig cinstit ce cheltuesc, și cheltuiesc 
tot ce cîştig, Ba chiar, întreprinderea mea îmi știr- 
beşte patrimoniul, 

Regele Carol rânji și exclamă: 

— »Mauvaise affaire", 

In adevăr, mult puţinul cât îmi rămăses> de la pă- 
rinți, mi l-a mâncat compania mea dramatic, Dar 
nu mă plâng: 'mi-am realizat vederile și am putut în- 
drumă teatrul pe calea lui firească. Nu am strâns 
bani, dar 'mi-am făcut prieteni, Aceştia 'mi-au rămas 
credincioşi, cu toate că nu mam îmbogățit, 


JICHI 


Din căsătoria sa cu Alexandrina Cantacuzino, gene- 
ralul Lahovary avusese un băiat, botezat Iacob, dupe 
numele tatălui său și căruia, prin alintare, i se ziceă Jichi. 
Că îl adorau părinţii, eră foarte firesc; dar îl adorau 
și cei cari abiă îl zăriseră; pentru că băiatul eră inte- 
ligent, drăgăstos şi... ce mai vorbi multă ?.,, adorabil. 

Eu, văzându'l mai mult de cât alţii, îl adoram, firește, 
mai mult, Atât de mult încâţ generalul îmi zise odată: 

— Mi se pare că iubești pe Jichi mai mult decât 
mine; una ca asta mi sar fi părut cu neputinţă, 


Jichi 169 


Jichi îmi arătă şi el o afecţiune adâncă. Când nu 
steteam la generalul Lahovary decât scurtele minute 
de cari (generalul sau eu) dispuneam, Jichi umblă 
de colo până colo, parcă i-ar fi lipsit cevă. Ca să po- 
tolească acest neastâmpăr, părinţii lui Jichi, cari nu 
lar fi încredințat nimănui, mi-l încredinţară, totuşi, 
miă. Acuma, având cuvânt să stau mai multă vreme 
cu el, îl ajutam la prepararea lecţiilor; căci Jichi, 
în vârstă abia de vre-o 13 ani, urmă, acasă, programul 
clasei II-a liceală. (Făceam cu el lungi preumblări în 
trăsură), Jichi, din fundul str. Icoana, unde se 
înălțau casele părintești, mă întovărăşiă departe, tocmai 
până la teatru, unde nu-l lăsam să intre ca să nu res- 
pire praful şi aerul îmbâcsit al scenei (puturoasă, deși 
plină de curent). Pe scurt, mă răsfățam în această pa- 
timă care îmi umpleă inima și'mi-o liniștea, 

Ar fi fost liniștitoare patima mea dacă savantul Dr. 
Leonte (tatăl) nu'mi-ar fi atras atenţia că Jichi, afectat 
de „embolie“ cu atât mai primejdioasă cu cât eră mai 
ascunsă, trebuiă ferit de orce emoțiă violentă: o spe- 
rietură, un zgomot brusc, puteau să'i fiă fatale, Trăiam, 
deci, cu frica în sân. Primejdiile zărite de experimen- 
tatul pratician, mă dedeau rob pe viaţă acestui îngeraș 
pe care îl păștea „Cumpiita”, 

Pe atunci, Regina Elisabeta, voind să deă la palatul 
din Bucureşti, o mare reprezentaţiă teatrată în care 
eu jucam, în comedia lui Jaques Normand, L'AMIRAL, 
rolul unei ordonanțe, soldat prost, mârcău și năuc, 
mă însărcină să montez şi să amenajez în salonul cel 
mare de bal, o scenă și o sală de spectacol. Fro- 
blema nu eră ușurică: trebuiă să construesc o scenă 
cu rampă, rivălți, sufite, culise, decoruri, cortină, fun- 
dale, ete., fără să bat un singur cui. Totuși, rezolvii 
problema, alcătuind din cosaci groși de brad, două 
paralelograme lungi ca lărgimea salonului, largi ca 


170 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


adâncimea scenei și depărtate prin distanța dela par- 
chet la tavan. Aceste două paralelograme erau puternic 
legate între ele la cele patru colțuri, tot cu cosaci de 
brad perpendiculari pe planul celor două paralelograme 
de pe parchet și din tavan. Mașiniștii și tâmplarii 
specialişti ai Teatrului Naţional au fost de mare folos 
în construirea acestei scene, pentru care d. Simon, ta- 
pițerul palatului, confecţionese o cortină de catifea 
roșiă cu garnituri de ciucuri de fir. 

În ziua reprezentații teatrale dela palat, pe la 2 
p. m., lăsasem pe Jichi, în pat, bolnăvior de o mică 
bronșită. Alergai la palat. Şedeam, ca de obiceiu, în 
mijlocul salonului de bal al palatului, pe un scăunaș 
mititel, loc de und> puteam îndrumă lucrătorii și su- 
praveghiă schimbarea decorurilor (făceam repetiţiă de 
decoruri). De odată, mă pomenii lângă scaunul meu, 
cu Regina Elisabeta, care îmi șopti înecată de lacrămi: 

— Bietul vichi a murit. 

Poftim, de mai lucrează, în asemenea sbuciumări, la 
de ale teatrului. 

Nu plâng răposaţii ; îi jinduesc. Dar plâng nemân- 
gâiaţii rămași pe pământ. 

In nădeidea că, poate, știrea să nu fiă exactă, mă 
dusei într'o fugă la generalul L-hovary. Dar ştirea eră 
exactă. Jichi murise. O ușă, lăsată deschisă, fusese 
zgomotos trântită de curent şi provocase moartea co- 
pilul care dormită. Chiagul de sânge (embolia) astupase 
vre-o arteră sau vână a inimei, 

Oroarea acestei drame crescuse nemărginit prin 
faptul că însăș muma lui Jichi lăsase acea uși neîn- 
chisă. Se aruncă vina pe vre-un servitor neglijent. 
Dacă nenorocita mumă ar fi bănuit că însăş dânsa, 
și-a ucis copilul, și pə dânsa ar fi cosit-o „Cumplita”. 

Lăsând părinții lui Jichi sfâşiați de durere, mă îna- 


Jichi. — Straformat 171 


poiai la palat, căci trebuiă să iau ultimele dispoziţii, 
Aveam și hal de așă cevă, Totuși, le luai ; toate gata, 
mă grimai, și mă costumai pentru a'mi juci rolul de 
ordonanţă năucă, 

Fiţi însăduitori pentru actorul a cărui mască nu 
râde bine pe scenă; poate că îi plânge inima, 


STRAFORMAT 


E o spinoasă chestiă ce morfologiă gramaticală ro- 
mânească, Dar nu te sperii, cititorule, căci nu am de 
gând să fac teorii morfologice, ci, numai, să povestesc 
o anecdotă, 

În 1884 îmi făceam voluntariatul în Reg. 2 Art, în- 
cazarmat la „Marmizon”, Fus.sem înaintat sergent, De 
oarece țineau la mine, soldaţii făceau, vorba ceia, pe 
dracul în patru, ca să nu'mi iasă din voie. Într'o zi, 
ordo 1. sem să se care, din grajduri, departe, pe maidan, 
pe marginea Dâmboviţei, băligarul grevădit într'un 
colț, Inapoindu-mă în grajd, peste vre o jumătate de 
oră, găsii încă mal: bălişar, Făcui o gălăgiă de răsună 
toată clătirea. Un grăjdur lămuri cum steteau lucrurile ; 

— Păi, să iertaţi, don sergent, am făcutără vre-o 
trei siraporturi, 

Rămăsei încremenit, Toată mânia meza fusese împrăș- 
tiată de simţul morfologic al țărănoiului acela, Stra- 
porturi! Aveă dreptate țărănoiul: în morfolofia ro- 
mânească, prefixul latinesc trans se face sira, De pildă, 
„transiucere": a străluci; „transvidere”: a străvedeă, 
străveziu ; „transpunere” : a străpunge ; „transmutare” : 
a strămută; „fransbatere” : a străbate; etc, etc.. 
Deci, nu noi, „guleraţii” cari vorbim pe uridicatele“”— 
avem dreptate când menţinem în limba românească 
prefixul trans şi zicem transport, transbordare; ci 
bădăranul care ar zice: straport, strabordare, etc., etc... 


172 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Noi (cei cu diplome) adoptăm, fără însă ale adaptâ 
morfolologiii limbii românești, cuvinte (streine importate, 
prin urmare) iar poporul, „lipsit de diplome”, le în- 
vaţă de la noi, dar le adaptează morfologiii limbii 
românești, 

Popoarele, orcare le-ar fi obârșia, au morfologia 
lor propriă, În firea lor există un instinct care nu le 
lasă să se înșele niciodată: ele, adoptând un cuvânt 
nou, îl adaptează, întotdeauna și färă nici o ezitare, 
modului lor de a vorbi, Mintea lor reacţionează prin 
mișcări reflexe (dacă se poate zice) de câte ori 
i se prezintă o vorbă nouă și, imediat, o schimbă la 
față în conformitate cu morfologia lor, 

Un exemplu, Prin 1906, mi se pare, descoperisem 
un croitor român, de origină transilvăneană, (de la Sibiu) 
foarte cunoscător în de ale ștoielor și foarte conştiincios 
în executarea costumelor, Il chemă Trifan. li trămi- 
sesem o mulţime de clienți (până şi pe Nababul), 
Il necăjeam cât puteam (căci omul e răutăcios). 
Trifan răbdă orce din partea mea. Intr'o zi, îl chiemai 
să constate că 'mi croise o jachetă pr=a strâmtă; sau 
că jacheta, peste care ploase (afirmam eu) intrase 
la apă. Adevărul eră că mă îngrășasem. Trifan își 
controlă masurile și, încredințându-se că jacheta le 
păstrase întocmai, rosti: 

— Nu haina, ci d-ta poate te-ai straformat, 

lacă unul care, înzestrat cu simţul instinctic al mor- 
fologiii limbii românești, îl păstrase neatins, 


PUNCTUAL 


Tatăl meu eră stăpânit de mania punctualităţii, Ino- 
centă manie, Având mult de lucru cu conducerea 
serviciilor numeroase în capul cărora fusese numit, el 
îşi împărțiă timpul așă fel încât putea să le cerce- 


Punctual 173 


teze pe toate. Punctualitatea lui proverbială îi permitea 
așă cevă și mai dedeâ un rezultat îmbucurător; că 
funcţionarii ajungeau să fiă tot açà de punctuali ca el, 
Vorba lui Dinu din Golești: „Pilda de la cei mari se 
dă, iar nu de la cei mici, ca scara, ce de sus în jos 
se mătură, iar nu de jos în sus“, 

Punctualitatea nu poate supără decât pe Tândală, 

La Eforia spitalelor civile, înființată, în sfârşit, după 
multă tevatură, se numeau, prin decret domnesc și 
conform legii, trei efori: doi reprezentanţi ai familiilor 
donatoare (Ghica şi Cantacuzino) şi un doctor în me- 
dicină, reprezentant al statului, Cei dintâi trei efori 
au fost: beizadea Dimitrie Ghica, Conul Grigore Canta- 
cuzino (urmaşi ai familiilor donatoare) şi tata, Acești 
trei oameni au putut, prin sârguinţa, priceperea și 
munca lor, să oprească dezordinea în colosala avere 
a Eforiei; să organizeze spitalele civile (Colțea, Filan- 
tropia, Maternitatea, Colentina, Spitalul de Copii, Măr- 
cuța, etc.) ; să deă un scop filantropic mânăstirilor de pe 
moşiile ei (Pantelimon, Cernica, Pasărea, Brebu, Poiana, 
Sinaia, etc,); într'un cuvânt, să întemeieze o instituţiă 
de care, multă vreme încă, se va făli România, 

Eforii veneau la Eforiă în toate dimineţele pe la 9. 
De oarece legea organică a Eforiii prevedea că ho- 
tărârile trebuiau luate numai cu majoritatea de voturi, 
conul Grigore, care se culcă târziu și prin urmare, se 
sculà greu dimineaţa, venià mai ales dupe amiază, El 
obținuse dela colegii săi această favoare, cu atât mai 
lesne, cu cât semnătura lui întăriă numai hotărârile 
celorlalți doi efori, mai totdeauna, de acord. Prezenţa 
unui şef, însă sileă birourile să lucreze şi dupe amiază, 

— Tot sunt bun la cevâ! îngână conul Grigore, 
zâmbind cu bunătatea'i caracteristică, 

Beizadea Mitică (așă îi ziceâ toată lumea prin- 
tului Dimitrie Ghica, fiu al fostului Kaimakan Alexandru 


174 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Ghica) ieșise din ţâțâne (și ţâţânele beizadelei scâr- 
țâiau ca osiile neunse) pentrucă nu apuci să vină 
la Eforiă înainte de tata, Deoarece s'eise toate mij- 
loacele de- convingere, Măria-Sa declară vizitiului său 
că „îl dă afară” dacă, a doua zi, nu soseşte la Eforiă 
înaintea celor'alți efori. De astă dată nu mai încapeâ 
gluma: vizitiul Măriei Sale, făcă ce făcă, porni mai 
de vreme de acasă (în casele beizadelei, pe soseaua 
Kise'eff, a fost instalat mai târziu, sanatoriul Elisabeta) 
mână mai iute și ajunse la Eforiă (a cărei poartă dedeà 
pe piaţă unde se înalță acum statuia lui Ion Bratianu) 
la 9 fără cevă. Beizadea sosise inainte de tata. Măria- 
Sa erâ încântat. La 9 fix sosi și tata. Beizad a îi sări 
înainte și îi striga: 

— Am ajuns înaintea d-tale. 

Tata se uită la ceasornicul din perete ( are începuse 
să sune 9) și raspunse; 

— Măria-Ta, punctualitate: nu constă în a veni mai 
înainte, ci la oră. 

Așşă e. 


CITTA 


Citta erà un ar ăsar de pur sânge arab, vânat ro- 
tilat, pe cue Voda-Ştirbey 1 daruise tatalui meu. 

Dupa cererea guvernului român, se pu ese la co - 
curs la Pa is, la Facultatea de Medi ina, postul de 
organizator al serviciului sanitar militar român. Con- 
curentul clasa primul de Comisia examin toare, deveniă, 
„ipso-facto”, atașat special al Reședinţei Franceze la 
Bucureşti. Tata fu acest fericit concurent, și firește, 
locui la Reședința franceză, str. Ctemenţei (actuala C. 
A Rosetti). Când însă luă în primire noua sa funcţiă 
și Spitalul Militar i. stalat la Mihai-Vodă, tânărul medic 
pentru a fi mai aproape de bolnavii săi, închiriă o 


Citta 175 


căsuţă din str, Izvor, la poalele lui Mihai Vodă. Că- 
suţa, foarte igrasioasă, spori până a'l face acut, artri- 
tismul violent de care suferęà tata. In timpul unui 
acces de reumatism, care ankilozase cu desăvârșire 
bolnavul, infirmierii însărcinați să'l mute pe o canapea 
până ce i se vor schimbă cerceafurile dela așternut, 
îl scăpară din mâni; așa că bietul tânăr își fractură 
cotul drept (olecranul), Accesul de reumatism treci, 
dar braţul drept rămase înțepenit în poziţia braţului 
unui om care scriă., Tânărul se schilodise pentru viață.. 

Cu toată infirmitatea sa (care dealminteri, nu se 
observă decât dacă cineva erà iniţiat) tatăl meu, 
biiet plăcut şi bine văzut de toată lumea, prinsese o 
dragoste fierbinte pentru mama. Familia, sondată, îl 
primi cu brațele deschise: conița Anica, nsă, declară că 
„or cât de plăcut ar îi un ciung, tot ciung rămâne“ 
și că dânsa nu vrea să ia un ciung. 

De ciudă, tata dădu ascultare insistențelor lui Mar- 
sil (irancez şi el) care se căsătorise cu o Ghiculească, 
foarie bogati și aveă de măritat o fecioară tânără, 
irumoasa Maria, Acesteia i se dedeà zestre mare: 
moșii în județele Argeş şi la'omiţa (unde tatăl său în- 
temeiase satul Marsileni) : casă în București (acolo 
unde mai târziu se instală Eforia Spitalelor Civile și 
unde se va clădi ospelul comuna!) și un enorm teren 
lângă Cotroceni, cu o cas: spațioasă, ale cărei porţi 
se deschideau pe Str. Notagiu (actuala Carol Davila), 
pe locul unde e acum Materna. Mobilată frumos, 
această casă fu reședința de vară a tinerilor soți. 

Peste vre-o zece luni de fericire fără umbră, tânăra 
Maria născu o fetiță, dar muri în facere. Trecură numai 
câteva zile și copilul încetă și el din viaţă. Tata prea 
eră mâhnit ca să locuiască în casele Mariei, moșteni- 
te de el, cu întreaga avere, conform legii, dela fiică-sa, 
(răposată şi ea în aceleași case), și le părăsi. 


176 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


Voind să înapoieze Sultanei Marsil, muma Mariei, 
toată zestrea, el își reiuă apartamentul de la Reșe- 
dinţa Franceză. Sultana Marsil, însă, care aveă o deo- 
sebită simpatiă pentru ginerile său, nu se învoi să prii- 
mească înapoi zestrea fiică-si. După multe discuţii, 
tatăl meu consimți să păstreze moșia Albești (Argeș) 
și terenul cu casele de lângă Cotroceni, cu condiţia ca 
Su'tana Marsil să ia înapoi casele din oraș și moșiile 
din Ialomița, Așa se și făcu. Dar simpatia Sultanei 
Marsil crescu și mai mult cu acest prilej, 

„Mi-o aduc amiriz, Ea ne răsiătă, foarte mult, pe 
mama și pe mine și ne zicea: 

— Lăsaţi-mă să'mi închipui că sunteţi ai mei. 

Tânărul medic erà foarte bine văzut la aga (prefec- 
tul poliţii). Iancu Manu, a cărui soțiă, Anica Manu, 
primiă cu chief și cu lăutari, protipendada Bucureștilor, 
Casele Manu se ridicau acolo unde e acum Funda- 
țiunea Carol I, Cum vedeţi Reședința Franceză erà la 
doi pași. Dincolo de podul Mogoşoaiei ( cum Cale: 
Victoriii) peste drum de casele lui Iancu Maniu, se 
înălțau casele Goleștilor (astăzi palatul regal), Această 
topograliă permitea fetei Anicuţei Manu (sora lui 
Gheorghe, lui Costică și lui Mitică Manu), coana 
Elena Florescu (mai târziu coana Elena Cornescu) să 'și 
vadă, în toata zilele, prietena de suflet, pe Anica Ra- 
coviță-Golescu, aceea care nu vrusese să ia pe tatăl 
meu pentrucă eră ciung. D.r se vede treaba că oacheșa 
coniță Anica fusese cam înciudată de căsătoria băla- 
iului ciung ; căci refuzase, între timp, mâna celor mai 
chipeși și mai bogaţi tineri cari o ceruseră, 

Casele Goleștilor fură cumpărate de stat, în 1857 
pentru a fi palatul noului domn, Alexandru Ion I 
(Cuza-Vodă), 


Când venià la București, conița Anica nu mai tră- 


Citta 177 


geă, deci, în casele părintești, dar, casele coanei Ani- 
cuţa Manu fiind peste drum, trăgeă la dânsa, 

Peste un an, în iarna 1860—61, tinerii înciudaţi se 
întâlniră din nou; aceasta se întâmplă la coana Ani- 
cuța Manu, unde se dedeă mare bal dupe moda cea 
nouă, Saloanele erau ticsite de lume aleasă; giuvaie- 
ricalele frumoaselor conițe străluceau, Numai conița 
Anica nu purtă nici una 

— Nu doreşti nici o giuvaerica, coniţă ? întrebă 
tatăl meu, 

— Ba da, răspunse coniţa Anica : vreau un trandafir, 

Unde să găseşti trandafiri în toiul iernii, la Bucu- 
rești ? Numai grădinarul de la Mogoșoaia (un francez) 
creșteă trandafiri de toată frumusețea, în enorme „sere 
calde“ ; dar viscolul, care băteă de două zile, eră 
cauza pentru care nimeni nu fusese să ia trandafiri de 
la Mogoşoaia, Unde pui că Mogoşoaia nu eră colea, 
Așa că, la balul coanei Anicuţa Manu, strălucea 
mulțime de diam-nte, dar nici un trandafir, Dorind 
mama un trandalir, tata nu stătù de loc pe gânduri: 
se duse (într'o fugă, acasă) la doi pași, (puse 
şeaua pe Citta și porni la Mogoşoaia; nimic nul 
opri: nici viscolul, nici neagra noapte, nici urletul lu- 
pilor, cari pătrundeau, pe atunci, până la casele Belu 
(unde e acum Ministerul de Justiţiă), 

Vre-o trei ore mai târziu, pe la 2 dupe miezul nopţii, 
bălaiul tânăr intră din nou în bal. Se „danţă”, pe 
nemiluitele, Coniţa Anica, însă, deși neîntrecută „danţa- 
toare“, nu se mișcase de pe scaun, Poate că îi lipsea 
cine s'o vadă, Bălaiul tânăr ţineă în mâna dreaptă 
(cea de la braţul schilodit) un „cornet“ de hârtie fină, 
El merse drept la conița Anica, îi întinse cornetul, în 
care se învoltă un trandafir roşu de toata frumuseţea, 
și mormâi: 


12 


178 Din Torsul Zilelor 


— Coniţă, tot a fost bună mâna ciungă ca să'ti- 
aducă de la Mogoşoaia. 

Mama își puse trandafirul roșu în păru'i negru și 
răspunse : 

— Mâna mea nu e ciungă; iat-o, 

Și tata replică: 

— O iau, 

Inciudaţii se împăcaseră, 

lacă pentru ce mama i-a zis tatii, toată viaţa, Citta. 


O MINUNE 


Eră prin 1868, Pe atunci, nu se construise încă în 
România cale ferată, așa că se călăioriă cu diligența 
și cu cai de poștă, Însă, în protipendadă, fiăcare avea 
poștalionui său propriu, și nu luă cai de poștă decât 
pentru distanțe mai mari 

Un surugiu bun, cu glas pătrunzător și prelung în 
chiuitul clasic, se preţuiă mult pe atunci; boierii 
găteau, pe ai lor, cu abale sau postavuri colorate și 
țesute frumos. Surugiii purtau, la pălăriă, panglici de 
mătase și mărgele, Industria biciului erà în floarea ei: 
curelarii plăteau scump un lucrător care șiiă să îm- 
pletească bine un biciu de surugiu și săi dea „bătaie“ 
bună, Sfârcul se făceă din mătase roșiă ceruită, iar 
surugiii îi înădeau un sfârc special, împletit în două, 
din p”r smuls din coada sau din coama cailor. Un 
surugiu, meșter, trosniă cu biciul așa de tare în cât 
ai fi zis că e un foc de pistol, Mai se găsesc poşta- 
tioane și azi pe ici pe colo ; dar cele din urmă poș- 
talioane și cei din urmă surugii în serviciu permanent 
au fost ai Regelui Carol I, Ioniță, surugiul favorit al 
Regelui, a fost. pe cât știu, cel din urmă surugiu care 
mână de-a călare, 

— Hi, mă! 


O minune 179 


— aaaea a i 


Tata, nevoit, prin funcția sa de inspector general 
al serviciului sanitar militar, să colinde toată țara, îşi 
construise o trăsură înalta, ușoară, cu „goană“ la drum, 
căreia grăjdarii îi ziceau „fa-tonul de drum“, şi aveà 
un poștalion de cinci iepe roaibe de jumătate sânge 
arab și unguresc, prăsite dte fratele mamei, nenea Cos- 
tache Racoviţă, la Gostavăţ (Teleorman), vechia moşiă 
strămoșeasca a Goleştilor. Cu acest poştilion tata 
mergeă, de la București la Gol ști (107 km), noaptea, 
cam în 10 ore. Când eră, însă, vorba de a merge-mai 
departe (de pildă la Focşani, la Craiova, la lași sau 
la Turnul-Severin) se întrebuințau caiii de poșt”, 
Un „gonaciu”, călare, făzeă drunul, cu o zi două 
înaiute, şi luă dispoziţii din poșta în poștă ca să se 
gatească schimburile ; as: că se știă, prin partea locu- 
lui cu o zi două înainte, că e să treacă pe acolo cu- 
tave sau cutare, 

Voind să inspecteze spitalul și serviciul sanitar de 
la Turnul-Severin, tata trămise cuvenitul gonaciu cu 
două zile înainte, își prepară „faetonul”, coșul cu me- 
rinde. cutia de f:rmacin portativa (conţinând sulfat de 
cninină, picături antiholerice, bismut, precum și medi- 
c mentele, pansamentele de prima necesitate, etc.) și, 
luând cu sine elevul saw preferat pe subchirurgul Fo- 
metesc 1, porni la drum. Dincolo de Slatina, peste Olt, 
la nu mai știu care poștă, î întâmpină, ca la toate 
poştele, fel de fel de bolnavi veniţi de departe ca să 
fiă curarișiți de „Doitorul ăl Mare“ (cum îi ziceă 
tatii ţara întreagă), 

Curarisirea aceasta, gratuită, dadeă, foarte des, re- 
zultate îmbucurătoare, pentrucă, probabil, bolnavii nu 
ajunseseră în star gravă, Vizita medic la se făcea re 
pede (cât tre uiă pentru schimbatul cailor): tata or- 
mulă „ordonanțele“, iar Fometescu distribuiă medica- 
mentele, făceă pansamentele și... gata. — Hi! mă... 


180 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


La poșta de care e vorbă, tata, foarte mâhnit, află 
de la Fometescu că medicamentele se terminaseră ç 
tocmai, într'o căruță, fusese adus, de cine știă unde, 
un biet om istovit de o disenteriă recalcitrantă, I se 
dăduse bolnavului fel de fel de leacuri băbești dar 
bune: ouă răscoapte presărate cu ardeiu roșu, rachiu 
fiert cu piper, ceai de pelin; toate însă fuseseră fără 
de folos şi tocmai aci picăturile antiholerice și bis- 
mutul lipseau. Bietul bolnav, vădit, eră pierdut. Ni- 
mic nu mai putea să scape omul. 

Tata născocise farmaciile ambulante cari, dirijate de 
un medic militar, mergeau din sat în sat şi dedeau 
bolnavilor, gratuit, primele ajutoare, Aducându și amin- 
te că în vecinătate, cam la vre-o 10 km., trebuiă să 
fiă, chiar în acea zi, o farmaciă ambulantă, tata, ne- 
având medicamente, prescrise o rețetă pe o foaie 
mare de hârtie, cu scrisul său enorm, mai multe doze 
de picături antiholerice și de bismut, etc, Dând bol- 
navului foaia mare de hârtiă cu rețeta îi zise, în limba 
sa stricată [pe atunci, tata nu știă încă bine românete; 
toată viața sa a pronunțat rău, dar a scris românește 
admirabil, mai târziu). 

— So lo malinci tot (să le mănânci), 

Întorcându-se la Fometescu, îi zise, pe iranțuzește : 

— E pierdut! Dar, cel puţin să creadă, până la 
ultimul moment, că va scăpă, 

Peste vre-o  săptămână-două (inspecția terminată 
în județul Mehedinţi) tata se înapoiă dela Turnul-Se- 
verin la Bucureşti. La fiăcâre poştă eră iarăș întâm- 
pinat de bolnavi, Printre ei, însă, acum, se aflau şi 
unii oameni curarisiți atunci când „Doftorul ăl Mare” 
călătoriă spre Turnul-Severin. Ei îi ieșeau înainte cu 
plocoane (dupe cum erà obiceiul) cari cu ouă proas- 
pete, cari, cu pui de găină, etc, 

La poșta de care e vorbă, tata se pomeni cu un om 


O minune, — Repaosul Duminical 181 


slab, lihnit, care îi aduceă, din sărăcia sa, două ouă 
proaspete, Erà disentericul pe care tata îl crezuse pier- 
dut şi care se vindecase, 

Se infăptuire o minune, Ce cauzase minunea? Tata 
întrebă: 

— Ce ai făcut, mo? 

— Am mâncat toată hârtia, domnule „doftor mare”, 

Intr'adevăr așa făcuse bolnavul, Și iacă de unde 
minunea : celuloza din hârtiă fusese un puternic con- 
Sstipant, iar hârtia însăş formase... dop, 

Întorcându-se către Fometescu, tata, cu lacrimile în 
ochi, strigă, pe franțuzește : 

— Fometesco, il n'y a que ia foi qui sauve, 


REPAOSUL DUMINICAL 


Repaosul Duminical obligatoriu e un atentat contra 
libertăţii, Totuși, repaosul Duminical obligatoriu e una 
din revendicăriln pe care le sbiară, pretutindeni, în 
numele libertăţii, palavragii (Moftologii, cum zice Ca- 
ragiale) propunători de „panacee universale“ pentru 
fericirea om nirii, 

Să observăm că toți moftologii sunt azi milionari. 
Nu cumva să se fi preocupat dânşii mai mult de îm- 
bunătăţirea soartei lor proprii decât de a omeniri ? 

Libertatea e un drept sacru. Nu trebuie nimeni, sub 
nici un cuvânt, să se atingă de el, 

Repaosul Duminical facultativ, da; obligatoriu, nu. 

Starea de libertate e starea cea mai râvnită de 
omenire ; dar, libertatea nu trebuie să fie rezultatul 
trândăviii,,, chiar obligatorii, 

Ar fi cu cale să fiu consecvenţi d-nii palavra- 
gii: sau repaos Duminical obligatoriu pentru toată 
lumea (prin urmare şi pentru bucătari, brutari, preoţi, 
medici, etc.) sau pentru nimeni, 


182 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


Sub presiunea moftologilor (și din cauza gălăgiii pe 
care o făceau) s'a legiferat repaosul Duminical, Din 
fericire, legea nu se aplică cu stricteţe, 

Repaosul Duminical obligatoriu, aplicat cu stricteţe, 
ar fi o pacoste pentru unele bresle, printre cari 
breasla actoricească ; în adevăr, aceste bresle muncesc 
mai mult (și prin urmare câștigă mai mult) Du- 
minica și zilele de sărbătoare, 

Cât ar pierde actorii nejucând Duminica și sărbăto- 
rile, în matineu și seara ? Faptul că sălile sunt pline 
la aceste reprezentații, arată că publicul (compatimind 
actorii pentrucă muncesc în zi de sărbătoare) vine to- 
tuş lá teatru și se foloseşte de călcarea legii repao- 
sului Duminica . Oare, pe cine să învinuim de această 
călcare ? Breasla actoricească sau publicul? Bine că 
nimeni nu aplică legea cu stricteță. Dacă s'ar aplică 
legea cu stricteţă, cine ar fi mai pedepsit? Publicul, 
care aleargă dupe petreceri, sau autorităţile, cari ar 
voi să împiedice petrecerile ? 

Dacă s'ar aplica legea cu stricteță, am aveâ circa 90 
de zile de repaos Duminical (52 Duminici, vre-o 28 
sărbători bisericeşti şi vre-o 10 sărbatori naţionale), 
In România, deci, din 365 de zile pe an, nu s'ar lucră 
decât circa 275 de zile a câte 8 ore, 

Oare, cât s'ar pierde pe an când 8 milioane de ro- 
meni (să sorbim numai de bărbați) nu lucrează 90 de 
zile ? 

Ia să încercam o socoteală: cel mai ieftin lucrător 
cu p lmele câștisă, astăzi, 50 de lei pe zi, Ți se face 
părul măciucă dacă socotești cu cât se scade bugetul 
anual al lucr-torilor cu palmele, 

Dar bugetul celorlalți români ? 

Dar bugetul ţării românești ? 

Ce sume colosale! 


Repaosul Duminical 183 


Oare nu au dreptate economiștii când ţipă contra 
repausului duminical obligatoriu ? 


Dacă ne legăm de lege, când e vorba de o biată 
Duminică (N. B. 52 pe an), ce să zicem de ziua Cră- 
ciunului care e numai una? Zicem,., bine că nu se 
aplică legea cu stricteţă, 


Când eram director general al Teatrelor, introduse- 
sem, în Teatrul nostru Naţio-al și în lumea noastră 
Ortodoxa, un obiceiu străin; Pomul de Crăciun. 

Ce frumos vorbește Gothe, în Werther, mi se pare, 
de bucuria copiilor împrejurul unui feeric Christbaum ! 

Direcţia cumpără un brad mare, câteva duzini de 
lămpi electrice colorate, un coş de mere, un coș de 
nuci, un coș de turtă dulce, migdale, stafide, acadele, 
etc., două cărticele de foi de aur şi de argint (falş) + 
fel de fel de ornamente și de fleacuri (ca beteală 
de aur şi de argint (îalș), vată presărată cu borax 
(aceasta având pretenţia să simuleze zăpada), şi ca- 
domi, cadouri, cadouri, ieftine, bine înțeles, (un 
Mikado, ziceă Caragiale) pentru toată lumea, dela de- 
canul societarilor la cel din urmă poșidic al celui din 
urmă figurant, Cu o zi înainte, un roiu de zâne fru- 
moase și îndemânatice (actrițele Teatrului Naţional) 
împodobiau bradul şi agățau cadourile de crăcile lui 
verzi. 

„O Tannenbaum, o Tannenbaum, 
Wie schön sind deine blätter. 


Mașiniștii înțepeneau bine bradul întrun hârdău 
mare, plin cu pámânt, şi, în seara de Crăciun, dupe 
reprezentațiă, pomul se aduceà pe scenă; i se puneà 
contactul electric și, deodată, toți copiii strigau : 

— À.aaaa! 


184 Din Torsul Zilelor, Vol, Í 


E inutil si spun că, în seara aceea, toți actorii și 
toate actrițele, cu sau fără rol în piesa care se jucase, 
veniseră la Teatru și că toată lumea se îmbulzeă să 
facă, cel puţin, act de prezență. 

Sfârşitul ceremoniei se ghicește : un jaf îngrozitor. 

Se vor mai îi făcând şi astăzi asemenea atentate la 
naționalismul şi religia noastră? 


Nu știu daci se vor mai fi făcând pe la Teatrul Na- 
ţional, dar la Curtea Regală se fac fără nici o remuș- 
care, Ba chiar Regele și Regina, dupe stingerea Christ- 
baum-ului, deschid balul; când erau Principi Moşteni- 
tori „danțau“ cu acei ce erau servitorii Lor în tot 
cursul anului, 

— Acestea, mormâie un domn arțăgos, sunt mora- 
vuri englezești cari, se zice, se imitează și la Berlin. 

— O îi, dar așă se face la Curtea noastră. 


Vă rog să nu vă miraţi de atentatul meu dela Tea- 
trul Naţional: nu făceam altceva decât să'mi imitez 
părinţii cari, cu vre-o 40 de ani mai înainte, făcuseră 
tot așă la Azilul Elena Doamna, sub ochii înduioșaţi ai 
Doamnei Elena Cuza, 


Trecuseră acele vremuri. 

In locul Domnitorului român, Alexandru Ion I (Cuza) 
se urcase în scaun un domn străin, Carol I (de Ho- 
henzolern). 

Părinţii mei cari, la programul sărbătoririi Crăciu- 
nului (cu Steaua Frumoasă şi Luminoasă) adăogaseră, 
la Azilul Elena Doamna, Christbaum-ul străin, menţinură 
(și sub domnia străină) programul neschimbat, Ba 
chiar, într'o iarnă, ne-au costumat și grimat, pe mine 
şi alţi doi copii prieteni de ai mei, Gheorghe Florescu 
şi Nicu Filipescu, (eram de vre-o 11 ani) în cei Trei 


Repaosul Duminical 185 


Crai dela Răsărit, cu barbe mari de lână tigaie ; un 
văr al meu, mai voinic decât noi, purtà Steuua Fru- 
moasă şi Luminoasă, cu lumânărica ei înfiptă la spate. 
Cam lungă mi s'a părut aleea Sălciilor (circa 400 
metri), cam prăpăstios pieptul dealului care ducea 
la azil; cam adâncă zăpada; dar.. eream Trei Crai 
de la Răsărit. 
Făcurăm, la azil, o intrare triumfală, cântând : 


„Trei Crai de la Răsărit 
Cu steaua-au călatorit ; 
Steaua li s'a arătat: 

Dupe ea au alergat 

Şi-au mers, după cum citim, 
Până la Ierusalim. 

Şi-acolo, cum au ajuns 
Steaua'n nori li s'a ascuns. 
Şi-au stat şi s'au preumblat 
Prin oraş de-au întrebat : 
Unde s'a născut, zicând, 

Un craiu mare de curând? 
Iară Irod Impărat, 

Auzind s'anspăimântat, 
Zicând : mergeţi de cătați 
Şi veniți mâ'nştiintați 

Să merg să mă'nchin şi eu 


We. 


Ca unnia Dumnezeu" : 


Dar nici unul din noi nevoind să primească rolul 
lui Irod Impărat, tăietorul de prunci, nı aveam Irod 
Împărat în trupa noastră; așa că reprezentaţia cu 
Steaua Frumoasă și luminoasă aci se opriă, 

Ceeace fac actorii, astăzi, făceam şi noi, atunci: nu 
vream să știm de repaosul duminical. 

Elisabeta Doamna, mişcată până la lacrimi de ce 


186 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


vedeă, ne strângea în braţe şi ne sărută peste barbele 
mari de lână ţigaie, 

lar Steaua celor Trei Crai de la Răsărit (copii mici 
dar regi mari) străluciă frumoasă şi luminoasă. 


LOGODNA 


In 1861 tata zicea la papuci papucele. Mai târziu 
vorbiă românește mai corect, dar pe atunci... 

Tata făgăduise mumă-mi, cu care se logodise, că în 
dimineâța zilei de Bună-Vestire va sosi în Golești 
pentru celebrarea oficială a logodnei. Chiemat, de da- 
toria sa, de inspector al serviciului sanitar militar, să 
dea o raită prin Moldova, tata porni la drum la sfâr- 
şitul lui Martie: socotiă să se poată inapoiă la 
Golești pentru ziua de Buna-Vestire, adică pentru 8 
Aprilie st. v. (aniversarea lui), Dar, vorba ceea: soco- 
teala de acasă nu se portivește.,, In adevăr, luna lui 
Martie st. v. din acel an fiind c.„ldă, zăpezile se to- 
piseră (și la șes şi la munte) și gârlele se revărsa- 
seră pretutindeni, 

„Faetonul“” tatii, înalt pe roţi şi bine cumpănit, tre- 
cuse fără primejdiă toate gârlele revărsate și ajunsese 
pe marginea Buzăului, Aci, însă, nu mai eră trecerea 
posibilă : podul şoselei fusese luat de apă, şi Buzăul, 
ieșit din matcă, se revărsă peste maluri, Dinspre oraș, 
autoritățile şi episcopul priveau, neputincioşi, înfio- 
rătoarea inundaţiă. O mulțime de chervane, de care, 
de căruţe şi de trăsuri, oprite de talazurile spumoase, 
apteptau pe amândouă malurile Buzăului să se scurgă 
inundația ca să caute un vad, 

Aceasta însemnă o răbdare de vre-o săptămână, 
Tatăl meu nu aveă nici o zi de pierdut: el făgăduise 
logodnicei sale să fiă la Golești în dimineaţa zilei de 
Buna-Vestire. Ce eră de făcut? Apa Buzăului trebuiă 


Logodna 187 


trecută, musai. Tata oferi zece galbeni cu zimţi bun- 
traşului sau înnotătorului care va duce pe malul 
celălalt un căpătâiu de sfoară de care să se poată 
lega o funiă şi de funiă un otgon puternic, pentru a 
se stabili un „du-te-vino“, Dar nici un luntraș, niciun 
înotător, nu se în_umet: să dea piept cu talazurile, 
Văzând cum stau lucrurile, tatăl meu, bun înotător, 
îşi legă sfoara de mijloc şi se avântă în valuri.. Dupe 
mari sforțări, urmărit de privirile înspăimântate și de 
strigătele de îmbărbătare ale mulțimii înşirate pe a- 
mândouă marginile, bălaiul medic francez izbuti să a- 
jungă pe malul drept al râului şi.. episcopul îl înveli 
în şuba sa de blană. 

Erà mucalită înfățișarea acestui tânăr (cu favoriți 
şi cu mustăţile rase) înfășurat într'o zassă de episcop. 

Sforicica trase funia care, la rândul său, trase otgo- 
nul și, mulțumită acestuia bine legat de stâlpi adânc 
înfipţi în pământ, se stabili curând un „du-te-vino“, 

Chiar a doua zi, un pod plutitor, agăţat de otgon 
printr'un scripet mare cât o roată de roabă, putù 
trece și vite şi mărfuri, fără a vorbi de chervanele, 
carele, căruțele și trăsurile părăsite pe malul stâng, 
Printre acestea eră şi „faetonul“ tatii rămas în păs- 
trarea lui Costache, ţigănuşul rob dăruit tatălui meu 
de Vodă Barbu Știrbey (înainte de desrobirea tiga- 
nilor) şi care ajunsese omul de încredere al tatii, 

A doua zi dar, podul plutitor fiind pus în serviciu, 
faetonu', cu Costache cu tot, fu prima trăsură trecută 
de pe malul stâng pe malul drept al râului Buzău, 
revărsat. Costache, (pe când se înhămau caii de la 
poștă la faeton) alergă la episcopiă, unde fusese găz- 
duit tatăl meu şi, întinzând stăpânului ceva învelit în 
hârtiă, strigă ; 

— Domnule Colonel, papucele, 


188 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Toate pe lume le-ar fi rătăcit Costache, dar papu- 
cele nu, 


Cum făcu, cum drese, tatăl meu, uscat, încălzit și 
cu papucele găsite, sosi la Bucureşti, îşi scrise cuve- 
nitul raport de inspecţiă şi porni seara spre Golești 
(107 km.) unde făgăduise să nu lipsească á doua zi, 
ziua de Buna-Vestire, El luă cu sine pe D. DESSAIN, 
pictor francez, care treceă de la Constantinopol spre 
Paris, 

Pe la 7 dimineaţa, în ziua de Buna-Vestire, un e- 
veniment zgomotos se petreci la Golești: nenea Nico- 
lae Golescu, fostul mare logofăt a treburilor de înă- 
untru, viitorul Vornic, şi mai târziu, locotenent dom- 
nesc, băteă în ușa dormitorului mamei strigând: 

— Scoală-te, Anico, că azi e Buna-Vestire și tre- 
buie să sosească franţuzul, 

— Lasă, nene Lala, că nu poate veni, răspunse 
mama din fundul aşternutului, E prin Moldova, Nu 
ştii că s'au revărsat toate apele? 

— Ba ştiu! răspunse nenea Nicolae, Dar franţuzul 
a spus că o să vină azi dimineaţă și franţuzul se ţine 
de vorbă, Cum va trece apele, e treaba lui; dar le va 
trece, 

Nenea Nicolae, - voinţă puternică și suflet excepţional, 
îşi ghiceă iute semenii, 

Ca un răspuns vorbelor lui Nenea Nicolae, deodată 
se auzi, pe aleea Sălciilor, tălăngi de cai de poştă şi 
glas de surugiu chiuind : 

— Uăăăă, 

— Mă prind că e franţuzul! exclamă nenea Nicolae, 
Ne-am făcut de râs, 

Erà, într'adevăr, franţuzul, cu pictorul Dassain și cu 
Costache pe capră. Moţăiă el, bietul Costache : dar nu 
slăbeă din brațe papucele,. 


Logodna. — Regele Carol și Dicţionarul Dame 189 


Mama sări din așternut, se îmbrăcă ţărăneşte (așa 
se purtau pe atunci fetele boierești) şi avù încă vremea 
să iasă înaintea logodnicu'ui său, 

Pictorul Dessain, deși obosit de drum, se trezi dea- 
binelea la frumoasa vedeniă şi, apucându-și creioanele 
și estompele, fixă pe hârtiă, în delicate pasteluri, por- 
tretele celor doi logodiţi. 

Posed și astăzi aceste pasteluri, Culorile sunt aproape 
nealterate dupe şease zeci şi unu de ani, O mai fi 
trăind Dessain ? 

Logodna oficială fu celebrată în ziua de Buna-Ves- 
tire 1861 (dupe cum fusese hotărît), Căsătoria se făcu 
în luna următoare (Maiu 1861); iar, în Februarie 1862, 
apărui și eu pe lume. 


REGELE CAROL ȘI DICȚIONARUL DAME 


Regele Carol adunase, în bogata sa bibliotecă, o 
mulțime de cărţi vechi, de ediţii de lux și de volume 
rare, El ştiă foarte bine românește (deşi nu se putea 
dezbără de accentul său german); citeă foarte mult 
scrierile autorilor români (chiar tipărite cu' litere 
chirilice) şi posedă o splendidă ev_ngheliă a lui Do- 
softeiu, legată frumos, cu balamale și paitale de argint, 
Mi-am permis, odată, să-l întreb de unde știă așă bine 
românește ? Regele Carol, scoțând din raft minunata 
evangheliă, şi întinzându-mi-o, îmi răspunse: 

— De aci. 

Răsfoirăm amândoi splendidul volum și observai că 
multe fraze și cuvinte neaoşe erau subliniate cu un- 
ghia sau cu creion albastru, 

— Da, îngână Regele. Multe întorsături frumoase am 
găsit aci, dar mi-ar trebui un glosar ; căci nu știu tot- 
deauna sensul cuvintelor românești, 

Peste câte-va zile, îi adusei, legate, și însemnate cu 


190 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


coroana şi inițiala Rese ui, dicţionarul franco-ron an și 
cele doua volume ale dicțonarului româno francez ai 
lui Dame şi îi zisei: 

— Iată glosarul căutat, Nu e complect, dar cu tim- 
pul, aflând cuvintele cari lipsesc d n el, le voiu adăogă, 
la locul lor; astfel, voiu îmbog ţi dicţionarul, căci a'l 
complectă e cu neputinţă, 

— Foarte bine, zise Regele Carol, mulțumindu'mi, 
Vom colaboră: eu voiu trece în exemplarul meu (al dic- 
ţionarului Damé) cuvintele aflate de mine și de d-voas- 
tră ; iar d-voastra veţi trece în exemplarul d-voastră 
cuvinte'e aflate de d-voastra și de mine, 

Așa și fäcuräm. Posed un exeinplar în care am tre- 
cut cuvintele lipsă aflate de Rege'e Carol și de mine, 

De pildă: buture (în sensul „gigot"); a deretica (în 
sensul de a aranja), duba (în sensul de luntre); pre- 
val; a face cu pricea; prigor, raşperă, etc, Ce se va 
îi făcut exemplarul Regelui Carol? 

Într'o zi, dupe colaborarea noastră, Regele Carol 
îmi zise; 

— Am greşit, comandând d-lui Hășdeu Magnum 
Ethimologicum. D-sa eră singurul om căruia il puteam 
cere : ce a făcut până acum e admirabil, Dar vârsta 
d-sale înaintată nu'i va permite să termine o așâ de 
gigantică lucrare, Ar fi putut, însă, în câte-va luni, 
să'mi compună un minunat glosar, 

Nici nu încape vorbă. 


ABATELE DUCIS 


Prinţesa Eliz . Filipescu erà fiica lui Vodă Gheor- 
she Bibescu, Ea fusese luată în căsătoriă de Iancu Fi- 
lipescu, zis Vulpache, Relaţiunile foarte afectuoase ale 
tatălui meu cu Bibeştii (și relaţiunile, de acelaș soiu, 
ale mamei cu Filipeștii, indicau pe Eliza Filipescu, să 


Abatele Ducis 191 


fiă nașa copilului celui d'intâiu născut din căsătoria tatii 
cu mama, adică eu. 

Prințesa Eliza, foarte inteligentă și foarte cultă, aveă, 
totuş, toate crezurile lumii sale și, pentru o împărățiă, 
nu s'ar fi depărtat cu o schioapă de ideiile bătrânilor, 

Fiind licean la Paris, dupe moartea mumă-mi, mă 
dusei să-i fac o vizită, Ședeă pe malul drept al „Sei- 
nei, Rue Drouot", unde adună, în juru'i, toți românii 
părtași ai ideilor de altă dată. Eu eram un mucos 
de vre-o 14 ani și, bine înţeles, nu împărtășam păre- 
rile bătrânilor. Prinţesa Eliza iertă finului său ase- 
menea cusururi. Frământată, însă, de dorinţa de a le 
îndreptă și, cunoscându'mi gustul pentru literatură, îmi 
dărui, când o vizitai, două mici volume preţioase, ti- 
părite în elzevir pe hârtiă de Holanda. Erau operile 
abatelui Ducis, autorul unor tragedii somptuoase, 
după gustul de la sfârșitul veacului XVIII, Hamlet, 
Othelo, etc., cu subiectele luate, însă, din Shakesperare, 

— Să înveţi pe dinafară versuri de ale lui Ducis. 
Sunt, în tragediile lui, tirade admirabile, îmi zise na- 
șă-mea 

Supus, făsăduii, 

Nu numai, însă, că nu mă ţinui de cuvânt, dar, ce- 
tind tragediile abatelui Ducis, mi se deștepti curio- 
zitatea si cunosc operile aceluia după dramele căruia 
Ducis întocmise tragediile sale. Cum vedeţi, cadoul 
prințesei Eliza avusese un rezultat nedorit, pe care 
nășica, dacă l'ar fi știut, lar fi proclamat deplorabil, 

Citii, dintr'un suflet, operile lui Shakespeare (în tra- 
ducerea franceză, bine înţeles) și, când, peste un an 
(prin Noembrie, de Si-ta Eliza), mă dusei să fac năși- 
chii vizita obligatoriă; dânsa mă întrebă: 

— Eh; ai citit operile lu Ducis? 

— Da nășică, răspunsei: am citit și operile lui 
Shakespeare. 


192 Din Torsul Zilelor, Voi, I 


— Un sălbatec, brutal şi lipsit de orce „bun gust”, 

— O fi, nășică, Dar, fără Shakespeare, ce s'ar fi 
făcut abatele Ducis ? 

Cum vedeţi, eram cam rău crescut și nu 'mi dă- 
deam încă bine seama că sunt adevăruri cari nu tre- 
buiesc spuse, mai ales unora, 

Prinţesa Eliza sări în tavan: 

— Ce-ai zis! Iţi permiţi să compari pe Ducis cu 
destrăbălatul acela de englez, 

— Ba chiar să prefer destrăbălatul de englez! re- 
plicai, 

Mi se pare că nășica m'a dat afară, In tot cazul, 
n'am mai văzut-o, 

Fiul ei, Alexandru Filipescu, nu mă ţină de rău, 
mai târziu, Ba chiar, prinții Alexandru şi Gheorghe 
Bibescu, fraţii ei, precum şi soțiile lor, prinţesele 
Elena şi Valentina, și copiii acestora, îmi dovediră o 
deosebită prieteniă. Dar nășica, cred, că nu ma iertat, 
niciodată, de lipsa mea de respect pentru abatele 
Ducis, 


COSTUMUL DE CATIFEA CERULIĂ 


Coana Asica Filipescu veniă regulat la noi, la Co- 
troceni, odată pe săptămână, să vadă pe mama, prie- 
tina sa, Regulat aducea și pe fiul său Nicu (Niculae 
Gr, Filipescu) ca să se joace cu mine, ceeace făceam 
amândoi fără multă porunceală, 

Regulat, deasemenea, Nicu veniă la Cotroceni, spil- 
cuit, frezat, și plecă desmăţat şi ciufulit, 

Până aci, paguba nu fusese mare, Jaf în ciuperci, 
Dar, într'o zi, paguba fu simţitoare, lacă ce se în- 
tâmplă : 

Coana Asica adusese la Cotroceni pe Nicu, gătit ca 
o păpușă, Parcă "1 văd: eră îmbrăcat întrun costum 


Goleşti, fii ai lui Dinicu Golescu 


Cei patru frați 


ă a Goleştilor 


lereasc 


Curtea bo 


Tata 
După un pastel făcut la Golești, în 1861, de pictorul Dessain 


Casa parintească, de sub dealul Cotrocenilor, la București 


Costumul de catifea cerulie 193 


de catifea ceruliă, purtă un guler lat, alb, scrobit, 
călcat frumos (pe atunci la modă pentru copii şi nu- 
mit guler marinar); în piciore Nicu avea pantofi de 
lac şi erà frez-t ca un „puddle“, Bietul perișorul lui 
bălaiu ! „Ce ajunsese! Totuș, cu ochii mari, albaștri, 
Nicu eră frumos de pică. Eu, eram îmbrăcat, ca de 
obiceiu, cu o cămășuţă și pantalonași, încheiaţi sub 
genunchi, de pânză de casă ţărănească, în cap cu 
turcă de miel neagră muntenească, încins cu bete și, 
în picioare, cu opincuţe, 

Mână în mână, plecarăm, Nicu şi cu mine, să ne 
jucăm, prin enormul loc viran. Jucăria ne fu sortită 
de împrejurare : fu să ne ţinem dupe o broască care 
mergeă spre balta ei şi s'o vedem cum sare. Din să- 
ritură. în săritură, broasca dădu de nămol; noi, dupe 
ea, Broasca mai sări și ajunse la heleșteu; noi, dupe 
ea, Dar, aci, broasca dispără în apă; Nicu şi cu mine, 
îngropaţi în nămol până la genunchi, ne uitarăm unul 
la altul, mâhniţi că ne scăpă jucăria, Nicu mă înt ebă, 
cu glasul pe jumătate: 

— E adâncă balta? 

Eu, răspunsei, cu glasul hotărât, ca unul care știă bine: 

— Nu. Lângă mal e apa mică. 

Nu știu care din noi propuse: 

— Hai să prindem broasca. 

Vitejește, pornirăm înainte prin nămol : mai căzurăm, 
mai ne tăvălirăm prin mocirlă, mai ne ridicarăm ; dar, 
ne oprirăm, uimiţi, pentrucă apa ne ajungea la brâu, 
După o consultare tăcută, mută, ținută numai din 
ochi, băturăm, (tot vitejeşte) în retragere. Nu prin- 
serăm broasca, dar Nicu își lăsase în nămol pan- 
tofiorii de lac și eu îmi pierdusem căciula. Opincuţele 
nu le puteam lăsă în nămol, pentrucă, nojitele lor, de 
păr de capră, lungi de peste un stânjen, îmi înfășu- 
rau picioarele până mult deasupra glesnelor, 

13 


194 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


larăș mână în mână, pornirăm în căutarea altei 
broaște. De acasă, însă, glasuri depărtate ne chiemau 
să ne luăm laptele pentrucă sunase ora „gustării". 

Bine înţeles, ne duserăm acasă, fără să dăm mare 
importanţă halului în care eram. Coana Anica, însă, 
îi dădă multă importanţă. Speriată, îngrozită, strigă la 
noi: 

— Ce e asta pe voi? Ce aţi păţit ? 

Explică, dacă poţi! Nici nu încercarăm, 

Mama doică (baba Nastasia), ne luă, ne spălă, ne 
schimbă, calea-valea, cum a crezut mai nemerit (pentru 
mine eră mai lesne, pentru Nicu, însă, ceva mai greu), 
Nicu nu mai eră frezat; frumosul guler alb ajunsese 
ca o zdreanţă murdară ; costumul de catifea ceruliă 
eră prăpădit; iar pantofiori de lac rămăseseră prin 
nămol, cine ştiă unde. 

Coana Anica, mulțumită mângâierilor şi sărutărilor 
prietenii sale, îşi stăpâni groaza și îşi veni în fire, 
dar... numai aduse pe Nicu la Cotroceni. 


REGINA ELISABETA -$I REPUBLICA 


Cam pe la 1913, înainte de campania noastră în 
Bulgaria, (eram pe atunci Director G-ral al Teatrelor) 
fusei chiemat telefonic, o după amiază, la Palat. Această 
Chiemare mă miră pentrucă nu se pregătise nici o 
audițiă muzicală și nu sosise, încă, ora ceaiului, la 
care eram poitit odată pentru totdeauna. Indată ce 
intrai, fără să'mi dea răgaz să'mi fac cuvenitele teme- 
neli, Regina Elisabeta, plimbându-se, cam enervată, de 
colo până colo, mă apostrofă pe îranțuzește: 

— Dacă dânşii voiesc republică, nu au decât să 
şi-o facă. Noi le lăsăm câmpul liber și plecăm. 

Luat aşă, repede, pe neaşteptate, rămăsei, o clipă, 
ca trăznit. Dar, reculegându-mă, răspunsei : 


Regina Elisabeta și Republica. — Zmeul 195 


— Bine, Doamnă, Majestăţile Voastre lăsați câmpul 
liber și plecaţi, Ce ne facem, însă, noi, monarhiștii, 
care nu plecăm ? 

Regina Elisabeta se aşeză pe un fotoliu, zâmbi, și 
îmi zise, blând: 

— Nu e vorba de d-ta, Alexandre, nici de priete- 
nii d-tale. 

La putere erau Conservatorii. În Minister strălucea 
Take Ionescu. Se știă de toți fierbintea noastră prie- 
teniă, Dacă nu erà vorba nici de mine, nici de el, 
atunci, de cine oare, eră vorba ? Cine, oare, erau acei 
dânşii ? Bietul Take, cu toate svonurile calomnioase 
colportate de interesaţi sau de naivi, a dovedit, până 
la ultimul său moment, că ţara aveă nevoiă de mo- 
narhiă și că, prin urmare, el eră monarhist. 

Am mai vorvit mult de republică, în ziua aceea, cu 
Regina Elisabeta, cu gândul să prind — din cine ştiă 
ce cuvinte — de cum erà vorba, Dar dânsa nu a lä- 
sat să se în;eleagă așă cevă, 

De cine, oare, erà vorba? 


ZMEUL 


Prietenia mea cu Henry Cazes avea obârșiă depăr- 
tată: sosit în București în 1853, sub domnia lui Vodă 
Știrbey, tatăl meu fusese primit cu alai de mica colo- 
niă franceză ; printre membrii ei se prenumără şi tatăl 
lui Henry ; mama lui, grea de viitorul meu prieten, 
fu — cum e şi firesc — clienta tânărului medic fran- 
cez; el o moși; primul vaiet, din viaţă, Henry Cazes 
îl ţipă legănat de mânile tatălui meu; iaca obârșia 
viitoarei noastre intime prietenii, 

Familia Cazes ședeă, pe atunci, peste drum de Co- 
mandamentul Armatei — acolo unde este acum Statul 
Major şi Comenduirea — într'o căsuță cu bătătură şi 


196 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


grădiniţă, ca la mahala (pe vremea aceea) dar 
spațioasă și clădită din zid, lucru rar; pe atunci, pe- 
reţii caselor erau, mai în totdeauna, de paianță, 

Vre-o șase sau șapte ani mai târziu, tatăl meu, în- 
sărcinat cu organizarea serviciului sanitar militar, al 
cărui spital central fusese oropsit în vechile zidiri dela 
Mibai-Vodă, priviă cu jind moderna clădire a Coman- 
damentului Armatei instalată în viitoarea stradă Știr- 
bey-Vodă, Aci, o încăpere spațioasă și însorită serviă 
de birou unei singure persoane pe când, la Mihai- 
Vodă, în încăperi strâmte și igrasioase se îmbulzeau 
sute de bolnavi, Neputând obţine pentru spitalul său 
(prin bună înţelegere) frumoasa clădire de care 
eră vorba, tata recurse la mijloace extreme: întro 
noapte, evacuă toţi bolnavii dela Mihai-Vodă, îi mută 
(cu saltelele lor zdrențeroase) în încăperile spa- 
țioase ale comandamentului și dete foc șandramalelor 
dela Mihai-Vodă. A doua zi se fäcù mare gălăgiă la 
Ministerul de Războiu, unde se declară că trebuia 
golită imediat clădirea nouă de bolnavii vârâţi întrânsa, 

— Goliţi voi clădirea contaminată, afirmă tata : zic 
contaminată, deoarece bolnavii, evacuaţi în ea, sunt 
ciumaţi, 

Nimeni, bine înţeles, nu se mai apropiă de noua 
clădire, unde nu zăceă (iarăși, bine înțeles) nici 
un ciumat, 

Moderna clădire a Comandamentului Armatei rä- 
mase, aproape 40 de ani, Spitalul Militar Central. 
Tertipul tatălui meu izbutise, La Mihai-Vodă, reclădit 
sistematic, fu instalată archiva statului, Acolo e și 
acum, 

Incendiul dela  Mihai-Vodă (şi urmările sale), fä- 
cură ca familia Cazes să locuiască pestre drum de 
spitalul militar și să vază, mai des, tânărul medic 
irancez care venià, în toate dimineţile să'și inspecteze 


Zmeul, — Avocat sau Ministru 197 


serviciul sanitar militar. Henry Cazes crescă băiat 
mare (eră cam de vre-o 12 ani) şii se ziceă generalul 
pentru că fusese primit pe lume de tatăl meu, făcut 
acuma general, bă 

Intre timp tatăl meu se însuruse și întemeiase nea- 
mul al cărui prim născut fusei eu, lIntr'o dimineaţă, 
venind călare la spitalul militar, tata văză pe băiețan- 
drul Henry Cazes cu obrajii inundaţi de lacrimi, 

— De ce plângi? întrebă galonatul călăreț. 

— Un băiat 'mi-a luat zmeul! răspunse copilul, A 
încercat el să facă încurcătură dar s'a lăsat pentrucă 
zmeul meu eră mai mare, Văzându-se răzbit, băiatul, 
'mi-a furat zmeul azvârlind coinace, 

— Care băiat ? 

— Ala din Curtea aia. 

Intr'adevăr, un ştrengar, cam de vârsta lui Henry, 
aruncase, din curtea vecină, coinace şi prinsese zmeul, 
Tata nu stătă nici o clipă la îndoială : el sări jos depe 
cal, intră în curtea cu pricina, luă zmeul din mânile 
ştrengarului buimăcit, îl dădă înapoi lui Henry, și îi 
zise : 

— N'aţi zmeul şi numai plânge: un general nu tre- 
buie să plângă. 

Veche obârșiă aveă prietenia mea cu Henry Cazes. 


AVOCAT SAU MINISTRU 


Intr'o dimineaţă, la hotelul Caraiman, din Sinaia, 
sunt trezit de portar care îmi spune că „d. Lieman, 
arhitectul Regelui, îmi dă întâlnire la 11,45, la Castel 
Peleş, ca să-mi arate o mobilă veche, un dulap nor- 
mand mi 'se pare“, cumpărată de Rege și sosită cu tre- 
nul din ajun; d. Lieman îmi recomandă să intru pe 
portita de din dos; îmbrăcat cum o fi, de oarece nu 
o să întâlnesc pe nimeni. Mă îmbrăcai, deci, cu cos- 


198 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


tumul de tenis, mă dusei să-mi fac partida în parc şi, 
cu racheta în mână, mă prezintai 'a 11,45, la portița 
dosnică. Bătrânul d. Lieman, cu care eram foarte prie- 
ten, îmi deschise și mă conduse, prin coridoare întor- 
tochiate, spre sala unde se depusese lada cu mobila 
veche. Deodată, ca un făcut, se deschise o ușă și mă 
pomenii nas în nas cu Regele Carol, Eram foarte în- 
curcat, şi de prezența mea (prezenţă pe care o cre- 
deam neștiută) și de costumul meu cu rachetă. Regele 
rânii (acesta era zâmbetul Regelui) şi zise: 

— V'a chemat Lieman să vă arăte noua mea achi- 
zițiă; e foarte frumoasă, Veţi vedeă, 

Mormâii că, într'adevăr, aceasta eră cauza prezenţei 
mele acolo, Atunci, Regele exclamă: 

— Vin și eu, 

Continuarăm călătoria, Regele zise, deodată: 

— Mi se spune că d. Take Ionescu nu vrea să intre 
în minister. Pentru ce? 

Atunci ghicii că invitaţia d-lui Lieman eră o strata- 
gemă pusă la cale de însuși Regele, care știindu'mi 
relaţiile cu Take Ionescu, voiă să se informeze... pe 
departe, 

Răspunsei: 

— Probabil, Sire, că d. Take Ionescu nu vede mo- 
mentul oportun pentru realizarea vre-unei reforme, 
Oricare consilier al M. V, poate conduce foarte bine 
un departament, fără ca prezența d-lui Ionescu în mi- 
nister, să fie indispensabilă. Și apoi, să știă M. V, că 
d. Ionescu câștigă, pe an, ca avocat, fiind în opoziţiă, 
vre-o două-trei sute de mii de lei, cariîi ajută să tră- 
iască — pe când e ministru, 

— Aşa de mult câștigă? întrebă Regele, Dumnea- 
voastră, credeţi, prin urmare, că d. lonescu. face un 
sacrificiu când intră în minister? 


Avocat sau Ministru. — O recunoaștere 199 


— Un simplu sacrificiu bănesc, Sire! replicai. Un 
asemenea sacrificiu nu contează pentru d, lonescu, 

-- Dacă e cum ziceţi, îngână Regele, mult mi se 
explică, 

Regele Carol a chemat la minister, câteodată, pe 
Take Ionescu, dar niciodată la Ministerul de Externe, 
a cărui directivă eră inspirată, dupe cum se știă, de 
însuși Regele Carol, 

Îi povestii lui Take Ionescu această întâmplare, 

— Da replică el, Mă simte adversarul lui în oare 
cari chestii. Nu știu la care chestiă gândește, dar voiu 
află, Să dza Dumnezeu să nu fiă la chestia care mă 
pasionează; aci, aș fi ireductibil, 

Consiliul de coroană, da la 1914, a lămurit multe, 


O RECUNOAȘTERE 


E vrba de înţelesul militar al cuvântului, 

Cei cari au urmărit povestirea acestor anecdote îşi 
aduc aminte că, în lulie 1884, tata îşi trăiă ultimele 
zile într'o chiliă a mănăstirii vechi de la Sinaia, unde 
veneă să-l vadă Regele Carol, aproape în toate dimi- 
neţile. Eu stăteam afară, la uşă, ca să nu turbure ci- 
neva convorbirea lor, 

Într'o dimineață auzii glasul tatălui meu, chemând: 

I eram eu. Aşà îmi ziceă tata. Întrai şi Vodă-Carol 
mă întrebă: 

— Se poate ca un escadron să meargă într'o zi de 
la Sinaia la Câmpulung peste munţi ? Eu cred că nu 
se poate, 

lacă ce se petrecuse, Vodă-Carol pusese întrebarea 
tatălui meu care îi replicase : Să întrebăm pe Alexan- 
dru, El ştiă toate potecile munților, Şi tata mă chiemă, 
Răspunsei la întreba.:ea lui Vodă-Carol și la părerea lui : 


Din Torsul Zilelor. Vol. I 


— Ba mă prind că se poate. 

Vedeam bine că, din patul său de bolnav, tata mă 
priveă furios; dar nu pricepeam de ce, 

Următoarele cuvinte ale Regelui Carol îmi deteră 
explicaţia: 

— Primesc prinsoarea... Care ar fi itinerariul ? 

— Trebuie, răspunsei, mai mult de 12 ore. Pornind 
la 6 dimineața, din Sinaia, sar ajunge la 8 seara în 
Câmpulung. Se iese din pădure prin drumul care duce 
la Vârful cu Dor; se coboară la Obârșia Ialomiţei ; se 
urcă, pe malul celălalt, la Strunga; se urmează linia 
hotarului, spre Sft. Iliä, de unde se fac trei poteci spre 
Rucăr, prin Valea Muierii, prin Valea Ferestraelor și 
prin Valea Dâmbovicioarei. De la Rucăr la Câmpulung 
şoseaua e ca în palmă prin Dragoslavele și Mateiași; 
dar e mai de ocol. Apucând, însă, de la ieșirea din 
Dragoșlavele (acolo unde e o fântână, la dreapta) peste 
dealuri, pe un drum cam nebătut, se ajunge tot la 
poalele Mateiașului, la Podul Râului Doamnei, în mar- 
ginea Câmpulungului, dar cu o jumătate de oră mai 
iute, 

— Bine! zise Regele Carol. Sunteţi ofițer de rezervă 
în artilerie : aveţi, prin urmare, cal și echipamentul 
complect ; mâine, veţi plecâla București, ca să vă luați 
calul și echipamentul de campaniă ; poimâine, veţi face, 
în uniformă, cu echipamentul d campaniă întreg, etapa 
Sinaia-Câmpulung, prin Sft. Ilie, în 14 ore. 

— Sire, observai, să aibă în vedere M. V. că,pen- 
tru a face acest drum, un cal trebuie „antrenat“ și că, 
al meu, nu a ieșit din grajd de o lună. 

— Câte zile credeţi suficiente pentru a vă „antrenă“ 
calul ? 

— Calului meu, o jumătate sânge arab, cinci zile îi 
ajung, 

— Perfect! conchise Regele. O zi, ca să mergeţi la 


O recunoaștere 201 


București ca să preparaţi toate; o zi, ca să veniţi înapoi 
cu ele și cu calul, la Sinaia; cinci zile, pentru a'l „an- 
trenă”, total, șapte zile, Peste opt zile, la ora 6 
dimineața, aghiotantul meu de serviciu vă va da por- 
nirea şi, la ora 8 seara, d, comandant al pieţei Câm- 
pulung vă va primi la marginea orașului. Cât despre 
valoarea prinsorii, ea va fi: o discrețiă. 

Mă închinai și ieșii, 

Tata iarăși rostogoliă către mine, din patul său de 
bolnav, ochi furioși; iar Regele Carol râdea cu poftă, 

O discreţiă ? Oare, făcea Regele Carol un joc de 
cuvinte ? 

După plecarea Regelui Carol, tata strigă la mine 
mânios. 

— Trebuie să câştigi, în ruptul capului, prinsoarea 
pe care ai avut neobrăzarea s'o faci cu Regele. Dacă 
ai pierde, cum ai plăli? Ne-am ruina cu toții și tot 
nu ar fi „discreţia“ ta vrednică de o prinsoare cu un 
Rege, 

A doua zi, conform ordinelor Regelui, plecam la Bu- 
curești, Mă înapoiai la Sinaia în ziua următoare, cu 
echipamentul complect și cu Stela, calul meu de arme, 

Stela eră o iapă de șapte ani, roib închis, cuo stea 
în frunte (de unde și numele ei), prăsită la Gostavăţ 
(Teleorman), moșiă a Goleștilor, de nenea Costache 
Racoviţă, fratele mumă-mi, Tatăl meu dăduse lui nenea 
Costache doi armăsari arabi, Antar și Emir, dăruiţi de 
însuși sultanul tânărului medic francez care însoţise la 
Stambul pe Vndă-Cuza, pentru ca primul Domn al 
Principatelor unite să primească cuvenita „învestitură“, 

Mai târziu, în 1865, a primit-o şi Vodă-Carol, tot 
însoţit de tatăl meu, Dar această „învestitură“ a fost 
cea din urmă: Domnii români au devenit independenţi 
și Regi, 


Stela era mânza unei iepe rădăuțene și a lui Emir, 


202 Din Torsul Zilelor. Vol. 1 


alb-porțelan, împestrițat cu roib închis, Nu numai faţa. 
roaibă-închisă o moștenise Stela de la tatăl său, dar 
și sufletul îndrăzneţ. Stela nu răbdase pe spatele ei, 
niciodată, alt călăreț decât pe mine, care îi aduceam 
în toate zilele, ba zahăr, ba un mănunchiu de iarbă 
verde sau trifoiu, ba morcovi, ba chiar și flori, Ca la 
o amorează, deh !, Locotenentul Baldovici (răposat co- 
lonel), pe atunci cel mai strașnic călăreț din armata 
română, rugat de tata să dreseze pe Stela, o înapoiă, 
pentru că (ziceă el) prea îi eră caracterul rău. In 
adevăr, iapa, neputându-l trânti, se culcase pe jos, 

Vre-o zece ani mai târziu (Baldovici ajunse Lt,-Co- 
lonel) strașnicul călăreț îmi zise: 

— Stela m'a învăţat că strășnicia nu e singurul mij- 
loc pentiu a stăpâni caii și... chiar oamenii, 

De la mumă-sa, rădăuțeana, Stela moștenise o taliă 
mai răsărită de cât a unui arab, 

Timp de cinci zile, urcai, cu Stela, drumurile şi po- 
teci e, mai mult sau mai puţin prăpăstioase, ale mun- 
ților; dupe cinci zile, Stela treceă, fără nici o dificul- 
tate, prin locurile pe unde numai caprele se suiau, 

A opta zi, la şase dimineaţa, d. co'onel aghiotant 
Regal îmi dădu pornirea, pe platoul din faţa cazărmii 
Vânătorilor, 

Stela fusese potcovită din nou în ajun, cu potcoave 
de oţel, de către d. maister, potcovarul nostru, venit 
într'adins, din București, 

Pe la zece, treceam gârla lalomiţei și atacam pieptul 
din spre Strunga. Pieptul (foarte înclinat şi foarte 
alunecos, acoperit cu un fel de lespezi cum e ardezia, 
dar albe-gălbuie) eră prăpăstios și înalt; potcoavele 
calului alunecau : sării jos, luai dârlogii în prelung și 
pornii înainte. Uşurată de povara călăreţului, Stela nu 
mai alunecă, şi pășiă sigur, ca o căprioară; dar ajunsă 
în capătul dealului numai apă (arșiţa soarelui de Iu- 


O recunoaștere 203 


lie, reverberată de lespezi, dogoriă, în adevr, ca din 
cuptor), iapa își făcea vânt cu coada, având aerul să 
zică: of! bine că am scăpat, 

Avruncai ochii, înapoi: afurisit deluș! un escadron, 
cât de buni, i-ar fi caii, nu ar putea sui așă povârniș, 
Dar mai știam un drum: coborând cursul Ialomiţei, 
vre-o 4 km, până la o poiană frumoasă, se făcea, pe 
marginea dreaptă a gârlei, un drum de care suind dealul 
costiș şi ajungând tot unde ajunsesem. Drumul acesta 
eră cu vreo 4 km mai lung dar ocoliă pieptul cu les- 
pezi gălbui. Ce e 4 km pentru o trupă călare? Deci, 
un escadron puteă sui unde ajunsesem eu, 

De unde ajunsesem, poteca era ca în palmă până la 
pichetul de la Sfântul Îliă. Sosii aci pe la 11 și jumă- 
tate, semnai în registrul de inspecţiă și pornii înainte. 

Arşiţa soarelui și oboseala mă cam trăgeau a piro- 
teală, Poate că nu dormisem destul noaptea. Zărind 
într'o fâneaţă coaptă, la umbra unui copac, o scorbură 
cu apă rece, mă oprii aci, descălecai, luai șeaua de 
pe Stela, îi scosei muștiucul și zăbala cu dârlogii (ast- 
fel încât căpeţelul reglementar nu mai erà decât un 
căpăstru de care se prindeă „pana căpăstrului“ (o 
curea de piele lungă și solidă menită să priponească 
calul), Dupe ce plimbai puţin pe Stela și o adăpai, îi 
dădui grăunţe, ronțăii și eu ceva merinde, mă lungii 
cu capul pe şea și... adormii, cu pana căpăstrului în 
mână, 

Când mă trezii (peste vre-o douăzeci de minute) 
pana căpăstrului îmi scăpase din mână, iar Stela 
păşteă liniștită, la vre-o șaizeci de metri de mine. Ce 
să mă fac? O situaţiă pe cât de caraghioasă pe atât 
de tragică. Imi scăpasem calul şi mă vedeam nevoit 
să mă înapoiez la Sinaia cu şeaua in spinare și cu.. 
prinsoarea pierdută. 

Mă făcusem de râs, 


204 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Neștiind încotro, mă sculai şi, în absolută inconştiență 
fluerai chemând; 

— Stela | 

Spre marea mea mirar?, iapa ridică capul, se uită 
la mine și veni în galop, ca un câine, Mă trecuseră 
lacrimile de bucuriă ; o sărutam pe nări; Stella dedeă 
din cap cu aerul de a zice: Te-ui îndoit de mine, 

Pusei șeaua şi îmi văzui de drum, Poteca, cam 
neumblată și plină de buruieni, mă duse, dupe vre-o 
două ore de marș, la una din cele trei văi, la Valea 
Muierii, mi se pare, Vedeam eu că drumul eră pără- 
sit, dar nu puteam bănui cauza și, încă mai puţin, 
grozavul obstacol de care eră să mă izbesc, Urmând 
cursul pârâului de pe fundul văii, văzui pierzându-se 
apa pe sub niște colosale stânci de quartz cari, se 
vede treaba, se prăbușiseră de curând din munte, 

Fenomenul acesta îmi fu explicat mai târziu; pentru 
a croi șoseaua Rucăr—Bran, se spărsese muntele cu 
dinamită şi blocurile de quartz, enorme cuiburi de 2 
şi chiar de 3 metri lautură, căzuseră în fundul văii, 
așa că o făcuseră impracticabilă, Par'că un gigante, 
jucând table, ar fi răsturnat acolo paharul cu zaruri co- 
losale, 

Ce să mă fac? Ca s'o apuc pe altă vale, trebuiă 
s'o iau la calea întoarsă şi să pierd vre-o trei patru 
ore, Nădăjduii (pe atunci nădăjduiam, pentru că nu 
ştiam încă, ceeace știu astăzi, că nădejdea e o amă- 
gială), Așă dar, cum am zis, nădăjduii că voiu pu- 
teà trece obstacolul căci îl judecam puţin întins, 
Amintindu'mi cum venise Stella când o chiemasem 
peste zi, făcui o îndrăzneață încercare: descălecai, 
scosei muştiucul, zabala şi dârlogii, (pentruca iapa să nu 
se încurce în ei), plecai pe jos înainte, sărind din 
bolovan în bolovan; alesei, cu grijă, cubii cei cu su- 
prafețele mai orizontale, şi lăsai pe Stela sloboJă în 


O recunoaștere 205 
Pa SN ORI aa ut i d e E PR E NE nu 


dosul meu. Când mâ aflai la vre-o 20 de metri de 
punctul de plecare, mă întorsei și chiemai pe Stela. 
Iapa stătuse locului, se bălăcise puţin în pârâu și nu 
mă slăbiă din ochi. Dupe o clipă de îndoială, Stela 
veni spre mine pe acest nou drum; mai căză, mai 
sări, dar, în sfârșit, ajunse pe cubul de unde o chie- 
mam, Incercarea izbutise. Dacă obstacolul nu se făceă 
mai afurisit de aci în colo, știam că îl puteam trece, 

Aşà și fu, Cu chiu, cu vai, dădurăm iarăși de fun- 
dul văii unde ne puturăm răcori în apele reci ale pâ- 
râului, trecut pe subt stânci, Ne întâlniam din nou, 
pârâul și cu noi; el trecuse pe sub cuburile de quartz 
iar noi pe deasupra, 

Imi văzui de drum înainte, 

Mai departe, curgeă gârla Dâmboviţei ; niște lucră- 
tori italieni ciopliau blocuri de piatră destinate unui 
pod boltit al șoselei celei noui. Eram, pentru bieţii 
oameni pierduţi în monotonia muncii lor, un spectacol 
neașteptat, o distracţiă, Ei mă întimpinară cu urale 
(manifestare italienească); iar când le vorbii italienește 
(italieneasca una eră și este, mărturisesc, cam primi- 
tivă) politeţa lor se schimbă în entuziasmu. 

La vre-o sută de pași de pod, se ridică o baracă 
de scânduri, cuprinzând cancelaria arhitectului, adă- 
postul lucrătorilor și obligatoria „locandă“ (cârciumă) 
unde se prepară mâncarea, Cârciumarul aveă şi ţuică, 
dar nu prea o desfăceă, pentrucă italienii consumau 
de preferință vin, vin roșu, 

Profitând de călduroasa primire a italienilor, îi luai 
cu mine la „locandă” ca să frece cu spirt picioarele 
tremurânde ale Stelei și să'i spele jupuiturile. Dar: 
spirt, de unde? Italienii frecară deci cu ţuică picioa- 
rele iepei și, dupe ce ne cinstirăm cu un păhăruţ de- 
vin (vin roșu), pornii înainte, spre Rucăr, la trap 
din mijlocul unui concert de aclamații, 


206 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


Trecui prin Rucăr fără a mă opri (cu toate că în- 
tâlnisem pe Moise Bunescu, prietenul meu din copi- 
lărie), lăsând în urmă o duhoare de ţuică, La ieșirea 
din Dragoslavele, la fântâna de care am vorbit, pără- 
sii şoseaua și o apucai, la dreapta, pe drumul cel 
vechiu, 

De acum, toate merseră strună, 

La intrarea Câmpulungului, la podul de pe Râul 
Doamnei, mă aşteptă maiorul Tudoriu, comandantul 
garnizoanei, însărcinat, printr'o telegramă confidențială, 
să constate ora sosirii mele, Erau orele 8 și 20, Sosi- 
sem la destinaţiă, dar cu o întârziere de 20 minute 
(întârziere cauzată de cuburile din Valea Muierii, al 
cărei nume se schimbă, mai târziu, în Valea Fundată), 
Câştigasem oare sau pierdusem prinsoarea ? 

Maiorul Tudoriu eră o cunoștință vechie ; îmi fusese 
ofițer instructor pe le 1881, pe când îmi făceam servi- 
ciul cu schimbul (înaintea legii asupra serviciului mi- 
litar al bacalaureaţilor) în regimentul 6 Curcani (ac- 
tualul 6 Ilfov, mi se pare), Pe vremea aceea, pihota 
învăţă, dupe reglementele germane, „parade marsch” ; 
instructorul nostru de pe atunci (viitorul maior Tu- 
doriu) ţinându'şi sabia, cu o mână de mâner, şi, cu 
alta, de vârf, la înălțimea centironului, strigă frontului, 
cu accentul său moldovenesc: 

— Piciorul la sabia mea, 

Cum vă inchipuiţi, întâlnirea noastră fu înduioșă- 
toare; sării jos de pe cal, ne îmbrăţișarăm în delung 
și, apoi, pornirăm le sediul escadronului de călăraşi 
unde se pregătise Stelei o-boxă cu așternut de paie 
proaspătă, [i trebuiă asemenea lucru viteazului animal, 
dupe sforțările lungului marș, 

Dupe ce un ploton întreg de soldaţi de cavalerie 
adăpă, „pansă” şi instaă pe Stela în boxa preparată, 
ne duserăm și noi la masă, maiorul Tudoriu și cu 


O recunoaştere 207 


mine, La masă, povestii simpaticului meu commesean 
cum steteă treaba, 


Peste câteva zile, când mă înapoiai la Sinaia, mă 
prezentai la Cestel Peleș, pentru a face reglementarul 
raport. Contrariu obiceiurilor protocolare, Regele puse 
să mă chieme îndată și mă primi în cabinetul său de 
lucru, unde ședeă la biroul său, acoperit cu hârtii, în 

` frumoasa și celebra „bow-window“, Intinzându'mi un 
plic, îmi zise: 

— Aţi câştigat prinsoarea cu toată întârzierea de 
20 minute; iată „discreţia“, Ştiu toate peripeţiile re- 
cunoașterii, Mi s'au comunicat telegrafic, Dacă aș 
aveă de trămis un escadron dela Sinaia la Câmpulung, 
aș îngriji să nu treacă prin Valea Muierii, Acum să 
vorbim de altcev=, 

Vorbirăm, în adevăr, de altele, 

Plecând, mă grăbii să mă duc la tata, à cărui cu- 
riozitate asupra rezultatului prinsorii erà foarte mare, 
Eu, însă, nu avusesem curiozitatea de a ști ce conți- 
neâ plicul, Il dădui tatălui meu, care îl deschise și 
scoase din el două foi din harta statului major; pe 
ele eră însemnat, dela Sinaia la Câmpulung, cu creion 
roșu, o liniă cam întortochiată cum e o potecă 
într'o pădure, La legendă, în dreptul unei linii ro- 
şili, se citeă, scris de mâna Regelui: lItinerariul urmat 
de sublocotenentul de artileriă din rezervă A, Davila, 
într'un marș de recunoaștere, în urma unei prinsori 
cu mine, Carol, 


Măi păstrez și astăzi acele foi. 

Regele plătise „discreţia” ca un Rege. 

Azi nu mai au rațiune de a fi, nici discrefia, nici 
recunoașterea, 


208 Din Torsui Zilelor. Vol, I 


O LACRIMĂ 


Intr'o zi (conservatorii fiind la putere), Take Ionescu 
îmi porunci : 

— Organizează, pentrn astă seară, un prânz, la un 
reslaurant, în sala mare; să nu avem aerul că 
ne ascundem. Numai Dissescu (acesta era leaderul 
majoriiăţii) şi cu mine, să fim invitaţii tăi — mă în- 
felegi bine. ai täi. — Automobilul meu va merge la 
tine, la ora cuvenită, şi vei veni să mă iei dela Con- 
siliul de Miniştri, 

Ce scop urmareă Take ? Nu știi și nu mă priveă. 
Executam, Nu discutam, 

Pe vremea aceea lucram la un lung proiect de lege 
modificator al legii actuale a teatrelor: prezența mea 
pe lângă Take şi d, Dissescu eră, deci, explicabilă, 

Zis și făcut, Organizai masa la Hôtel Bulevard, mă 
pusei în comunicaţiă telefonică cu d, Dissescu, îi făcui 
invitaţia (pe care o primi) şi așteptai, Pela ora 
8, veni automobilul lui Take și mă dusei să-l iau de 
la Consiliul de Miniștri, Automobilul era un landaulet 
cu lămpi electrice interioare, comandate de un mic 
comutator, Lumina erà stinsă. Take sosi curând, sări 
în automobil și se aruncă pe perne, fără ami zice 
nici un cuvânt, El aveă sub braţ o servietă mare, um- 
flată cu hârtii, Automobilul porni, Comutatorul îmi eră 
sub mână : îl întorsei și, aprinzându-se lămpile, se făcu 
lumină, Take erà palid și o lacrimă îi tremură pe 
geană, 

— Take, plângi! exclamai, 

Take răspunse, cu voce tremurândă : 

— Cum să nu plâng ? Consiliul aveă de tratat ches- 
tiuni mari şi'şi a petrecut vremea cu numiri de pre- 
fecti ! Stinge lumina ! 

Numai eu am văzut acea lacrimă, 


Ciorapii 209 


CIORAPII 


Domnitorul României, Carol, se însurase. El luase 
de soţie — tot o germană — pe principesa Elisabeta 
de Wied, 

Familia princiară de Wied eră foarte săracă; dar 
fiind stăpânită de străvechi erezuri, nu voiă să se 
apuce de îndeletniciri — cinstite şi rentabile — pro- 
fesate de burghezie, Principesa Elisabeta, foarte inte- 
ligentă și foarte cultă, voind să iasă prin tangentă din 
acest cerc viciios şi să concilieze străvechile erezuri 
cu modernele nevoi, hotărî să intre guvernantă la o 
familie nobile, dar bogată, pentru a ușură traiul fami- 
liei de Wied. Dar, tânără şi frumoasă, cum eră, fu 
cerută în căsătorie de Domnitorul țării româneşti, fos- 
tul locotenent de cavalerie prusian de la Sadova. Mi- 
rele eră un tânăr brun, plăcut, purtând, dupa moda de 
atunci, favoriţi şi erà. un Hohenzollern. Principesa 
Elisabeta își schimbă intenţiile : ea consimţi să-şi pună 
pe frunte, în acelaș timp, o cunună de mireasă şi o 
coroană domnească, 

Mă grăbesc să adaog că viitoarea Regină Elisabeta 
prinse o sinceră dragoste pentru poporul românesc. 

Avânturile inimii i-au fost pururi călăuzele covârşi- 
toare, Imaginaţia juca mare rol în firea reginei Elisa- 
beta, Adesea sufletul ei de poet îşi lua închipuirile 
drept realitate, De câte-va ori, în viață, credincioșii 
Ei fură nevoiţi să o cheme, din norul închipuirii, pe 
pământul realităţii, 

Foarte călduros primită de cele mai de frunte co- 
coane românce, Elisabeta-Doamna îşi dădii toată afec- 
țiunea câtor-va dintre ele, Printre acestea eră și mama, 
Cu vre-o 8 ani mai vârstnică de cât tânăra Doamnă, 
mama îi fu, vorba Doamnei, ca o soră mai mare, Fiind 


14 


210 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


la Sinaia, ele făceau, singure amândouă, lungi preum- 
blări în susul Peleșului, 

Să nu se uite că, pentru Curte, se alesese Sinaia ca 
reședință de vară, Chiliile din dreapta mânăstirii fuse- 
seră amenajate să șeadă în ele Auguştii Oaspeți, până 
la terminarea Castelului Peleş, 

Intr'una din preumblările pomenite mai sus, trecând 
râulețul Peleșului pe niște bolovani acoperiți cu muş- 
chiu, — deci alunecoşi, — Doamna, mai puţin sprin- 
tenă de cât mama, alunecă în apă şi se udă până la 
genunchi, Mama îi sări în ajutor, o scoase la mal și... 
se udă și ea, Pe mal, pe iarbă verde, printre înalte 
ferige, excursionistele se așezară la umbră ; cu picioa- 
rele la soare ca să-și usuce cizmulițele, De oarece, 
însă, uscarea cizmuliţelor, în așa împrejurări, ar fi 
cerut prea mult timp, mama propuse să fie cizmuiițele 
scoase şi puse la soare, cu ciorapi cu tot, Așa și făcu 
mama, Dar Doamna nu voiă, cu nici un preţ, să se 
descalțe, 

— Ce, e ceva necuviincios, întrebă mama ? 

— Ba nu este asta cauza |! exclamă Doamna, Dar.., 
dar.. îmi sunt ciorapii rupţi la călcâie, 

Doamna României purtă încă, se vede treaba, cio- 
rapii principesei de Wied. 

Mama începi să râdă şi desculță însăși picioarele 
frumoase ale Elisabetei-Doamna, 

— Lasă că n'o să știe nimeni, mormăi mama, 

— Ba o să ştie ! replică viitoarea Regină, pentru că 
o să spun chiar eu, 

Drăgălașele femei-cu picioare goale, vorbiră de al- 
tele, râseră împreună și așteptară ca soarele să-și 
facă datoria secativă, Constatând că ciorapii se usca- 
seră, mama se încălță cea dintâi şi voi să-și încalțe 
tovarășa, Dar aceasta se împotrivi, zicând: 


Ciorapii, — „Finchii io n'ai cerut“ 211 


— Nu sunt ciorapii mei. Ai mei erau rupți în 
călcâie, 

— Păil şi ai mei, 

— Ba nu, ba nu! susţină Elisabeta-Doamna, 

Mama se roși până peste urechi şi mormăi: 

— Se vede că, astăzi, din toţi ciorapii rupţi, mi-am 
pus tocmai pe cei nerupţi, 

Elisabeta-Doamna tăcă câtă-va vreme, își șterse o 
lacrimă de sub geană, și îngână: 

— Cum să nu te iubesc mai mult decât pe celelalte ? 


„FINCHII IO N'AI CERUT” 


Generalul Iacob Lahovary prinsese, pentru mine, o 
simpatie pe care, cu vremea, o schimbă întro prie- 
tenie nemărginită — pe cât se poate numi prietenie 
— afecțiunea ce arătă un om de seamă şi de vârsta 
lui unui îlaimuc de felul meu, 

Acum vre-o patruzeci de ani, el dedeă, în casele 
sale, o serbare splendidă, începând cu o reprezentaţie 
teatrală şi sfârșind cu un „Cotilion” monstru, Intr'un 
act micuţ — nu-i mai ştiu titlul, cu care începeâ ser- 
barea (lever de rideau), mi se distribuise un rol a 
cărui caracteristică eră că acelaș individ trebuiă să 
apară în patru înfaţișări diferite: 1) la scena H, per- 
sonaţiul se înfăţișă sub mutra unui bătrân, sarbăd la 
faţă, sbârcit, cănit şi tabetic ; 2) la scena IV, venià 
sub forma unui tânăr blond, căruia de abia îi mijiă 
mustața ; 3) la scena VI eră un berbant, bătrân, cărunt 
dar simpatic; 4) la scena IX, până la sfârșitul piesei, 
se prezintă sub forma naturală: brun, cu cărarea la 
o parte și cu mustăcioara ca pana corbului. 

Rolul nu eră greu, pentru că peruchierul și costu- 
mierul îi duceau aproape toată sarcina, Mă grăbesc 
să o mărturisesc : bătrânul Machaeur, celebrul peru- 


212 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


chier al Teatrului Naţional, tatăl lui Pepi Machaeur 
(actualul peruchier), se întrecuse, născocise tipuri ad- 
mirabile şi dobândiă succesul rolului, Bătrânul surd 
(Machauer eră surd ca un covor) munceă din greu. 
Il treceau o mie de nădușeli pentrucă trebuiă si lu- 
creze iute și că nu eră lesne să transforme radical 
personagiul — privit, de aproape (la o distanță de 
2—3 metri) cu vre-o 5 minute mai înainte, Pentru a 
obține așa de frumoase rezultate, Machauer ceruse 
mai multe repetiții cu grime și costume, cel puţin 
pentru mine, Neamţul își repetă rolul. Cererea îi fu, 
natural, admisă; peruchierul putu, în toată liniștea, să 
facă „uebung“ pe capul meu, La aceste repetiţii asis- 
tau privilegiați, intimi de-ai casei, printre cari se nu- 
mără Petre Carp ; veni dânsul la toate repetițiile cu 
gândul să fugă de îmbulzeala din seara reprezentații. 
Așa şi făcu conul Petrake: în seara serbării, el se 
refugiä în cabina mea (camera de dormit a generalu- 
lui lacob Lahovary), unde, lungit pe o sofa, priviă, cu 
mare interes la extraordinarele transiormări a mutrei 
mele înfăptuite artistic de bătrânul coafor. 

— Cine-i ăsta ? mă întrebă conul Petrake. 

— E Machauer răspunsei; coaforul de la Teatrul 
Naţional, 

— Strașnic artist! exclamă spectatorul de pe sofa. 

D-le Machauer, de când ești coafor la teatru ? urmă 
conul Petrake. 

Machauer nu răspunse ; pentru bunul cuvânt că nu 
auzise, Răspunsei dar în locul surdului : 

— Coane Petrake, Machauer e cam iudul de urechi: 
zbiară mai tare, 

— Atunci zbiară tu, 

Zbierai și eu cât putaui: 

— Machauer, d, Carp întreabă de când ești coafor 
la Teatrul Naţional ? 


„Finchii io n'ai cerut“, — Ai toată vremea 213 


— De 30 de ani. 

— Petre Carp îl privi lung și îi strigă: 

— Cum de nu ai nici o decorație, după 30 de ani 
de serviciu ? 

Dar tot degeaba ; că surdul nu auzeă de loc, Re- 
petai atunci, întrebarea, urlând din răsputeri : 

— Machauer, d. Carp întreabă cum de nu ai nici o 
decorație după 30 de ani de serviciu ? 

De astă dată surdul auzise; el replică d-lui Carp, 
privindu'l fix ; 

— Finchii io wai cerut, 

Acum știă și conul Petrake Carp pentru ce nu fu- 
sese decorat bătrânul Machauer, 


AI TOATĂ VREMEA 


Ulis Creţeanu eră, pe la mijlocul veacului XIX, un 
„dandy” foarte mucalit., El făcuse, din =zedespărțitul 
său prieten Abraham Halfon (Conul Avramaciu, cum 
îi ziceă lumea) victima glumelor și mucaliturilor sale, 

Conul Avramaciu eră evreu spaniol și întemeiase, 
la București, banca Halfon. Bărbat chipeș și plăcut, 
cam crai Chiar, zice-se, el purtà o mustață mare, care 
îi despărțiă, belicos, obrazul în două, deși Conul Avra- 
maciu era foarte blajin. Conul Avramaciu eră foarte 
strict în afaceri, şi foarte mlădios în traiul social, 
Ghicindu-le de departe, el primiă, zâmbind, glumele 
şi mucalitlâcurile, câte odată cam necuviincioase, ale 
lui Ulis Creţeanu, Foarte mâncai, dar foarte gustăreți, 
amândoi ei prânzeau aproape în toate zilele împreună 
la restaurantul francez, instalat cam unde e acum 
Hotelul Continental, în Piaţa Teatrului. Hugues ieșise 
la modă (aceasţa țiaù vre-o 20 de ani) și prepara 
însuș, pentru Creţeau şi pentru Halfon, bucate com- 
plicate, afirmând : 


214 Din Torsul Zile'or. Vol. I 


— Aceştia știu să mănânce, 

Intr'o zi, ieșind dela Hugues, înfășurăt în blană, 
(eră pe la sfârșitul lui Noembrie) Ulis Creţeanu fu 
îmbrâncit de un ţigănuș care dedeă fuga, Creţeanu 
apucă pe țigan de gât și ridică bastonul să'l cârpească, 
strigând : 

— Dobitocule ! Cioară |, etc, 

Dar ţiganul se văicăriă : 

— lart'-mă, cocoane, mânca'ţi-aș,,, 

— O idee trăzni prin capul lur Creţeanu: el nu 
bătu ţigănuşul dar, arătându-i, prin fereastra lui Hu- 
gues, pe Conul Avramaciu care își puneă blana, îi 
șopti ceva ţigănașalui, dându-i un sologan, 

— Bine cocoane! am înţeles, săru mâna! răspunse 
țisănașul așezându-se, foarte respectuos, la ușă, ca un 
planton. 

Conu Avramaciu ieși, 

— Câte ceasuri sunt, cocoane, săru mâna? îl întrebă 
țigănașul, 

Avramaciu, foarte îndatoritor de firea lui, se desch& 
la blană, scoase un ceasornic de aur cât toate zilele, 
și răspunse: 

— Două și jumătate, 

— Păi, la trei să veniți să mă pupaţi!,,, strigă țigă- 
naşul şi o rupse de-a fuga. 

Furios, Conul Avramaciu, ridică bastonul și se re- 
pezi după țigănaş. Creţeanu, care îl pândea, îl întămpină, 
ca din întâmplare, îl întrebă pentru ce erâ supărat, 
unde mergeâ așa de grăbit şi, aflând ce se petrecuse, 
îi zise, liniștit, uitându-se la ceas: 

— Nu te grăbi, ai toată vremea! 


COCO ROSETTI 


Membru falnic al marelui neam al Rosettiştilor, C. 
Rosetti eră ginerele fericit al Cuconului Mitică Moruzi, 


Coco Rosetti 215 


Mare proprietar în nordul Moldovei (unde creșteă cai, 
adeseori premiaţi la concursul hipic din Bucureşti), el 
fusese ales, de judeţul Dorohoi, reprezentant în camera 
deputaţilor. 

În aceste situaţii sufletești, materiale, şi legale, îl 
găsise intrarea în războiu a României, în 1916. Loco- 
tenent de cavaleriă în rezervă, dar deputat, mobiliza- 
rea generală nu îl atingea cum nu atingeă nici pe Di- 
mitrie Greceanu, ministrul Lucrărilor Publice de pe 
atunci, acel care, respectat de gloanţele vrăjmașului, a 
fost ucis, mai târziu, de atentatorii de la Senat. Ca şi 
Dimitrie Greceanu, Coco Rosetti se angajă sub nume 
falş, voluntar şi fu repartizat, ca simplu soldat, la nu 
ştiu care regiment de cavaleriă, pentru că declarase 
că ştiă să călărească, 

In timpul primelor lupte și în timpul dezastruoasei 
retrageri, până peste Siret, nerecunoscut de nimeni, 
el îşi făcu datoria și fu înaintat brigadier și sergent 
pentrucă, afară de vitejia şi de inteligenţa dovedite în 
numeroase împrejurări, mai știă și carte. Dar dincolo 
de Siret, recunoscut, i se stabili identitatea şi, pus din 
nou în gradul de locotenent, fu numit directorul şcoalei 
de cavaleriă de la Botoşani, unde se formau, din vre-o 
două sute de elevi, neajunși încă la vârstă de douăzeci 
şi unu de ani, viitori ofiţeri de cavaleriă. 

Locotenentul C. Rosetti își cârmui şcoala după cum 
cereau împrejurările. Defecţia rusească nu'l surprinsese: 
mulţumită elevilor săi, bine instruiți, bine armaţi, bine 
comandaţi și bine disciplinaţi, el putù să apere Boto- 
şanii, atacat de o întreagă diviziă de rebeli ruşi (peste 
şase mii de oameni, lipsiți de ofiţeri, ce e drept), sa 
dezarmeze divizia rusească și, pentru a nu hrăni atâtea 
guri inutile, să se desbare de această gloată flămândă, 
trimițând-o peste graniță. 

In luptele cari deteră acest extraordinar rezultat, 


216 Din Torsul Zilelor, Vol. 1 


cele două sute de elevi ai școalei de cavaleriă de la 
Botoșani, stătură sub focul rebelilor ruși o zi întreagă. 
Din tranșeele lor bine făcute, toţi buni pușcași şi buni 
ochitori, ei trăgeau în carne viä. 
Fiecare din ei se va puteâ mândri și zice orcând: 
— Şi eu am fost acolo, 


UN DOCUMENT 


Cum am mai povestit, în altă anecdotă, tată-meu, 
pe timpul vilegiaturii sale la Sinaia, în 1884, locuiă 
într'o chiliä a monăstirii vechi, unde, traiă cele din 
urmă zile din viață și unde, mai în toate zilele, veneă 
să l vadă Rege'e Carol, 

Intr'o dimineaţă, 'mi se ordonă să merg la Bucureşti 
cu primul tren și să aduc de acasă, un plic de piele 
de lac, închis în cutare compartiment secret, din cutare 
sertar, de la cutare birou, dar să nu mă uit în plic. 
Executai ordinul întocmai. A doua zi Regele Carol 
deschise plicul, scoase din el o fiţuica de hârtie îngăl- 
benită, o ceti, 'mi-o întinse, şi 'mi zise: 

— lată ce conţinea plicul, 

Fiţuica erà un bon de plată asupra visteriii statului, 
fără desemnare de încasator (traite a vue), fără spe- 
cificare de sumă și semnată de Vodă Barbu Știrbey. 
Aceasta, pentru a răsplăti pe tată-meu de îngrijirile 
sale medicale (într'un caz grav), îi dăduse acest bon de 
plată, lăsându'i grija să umple golurile. Tata comandase 
un plic de lac de mărimea bonului, pusese bonul în 
el și îl păstrase fără să se folosească de el. 

— Acest cec a avut o valoare inestimabilă cât a 
trăit Vodă Barbu Știrbey, explică Regele Carol. lată 
ce uzagiu a făcut din el tatăl dumneavoastră, Astăzi 
cecul nu mai are decât valoarea unui document: auto- 
graful unui suveran, 

Asemenea pilde 'mi-a lăsat moştenire tatăl meu, 


De ce mi-o fi plăcând ceapa. — Gâgâţa 217 


DE CE MI-O FI PLĂCÂND CEAPA 


De ce? Cred că e chestiă de atavism. 

Nu vorbesc de rântaș, adicı de ceapa prăjită, care, 
după gustul meu, pusă în bucate ca să le amelioreze, 
le strică, din potrivă. Vorbesc de ceapa strivită la şer- 
vet, de ceapa verde, în fire, aşa cum se scoate din 
pământ, Aşa ceapă se mănâncă cu sare, sadeă, fără 
nici o altă preparaţiă. 

Zic că, probabil, gustul meu pentru ceapă îmi pro- 
vine din atavism, pentrucă părinții mei se înebuneau 
după ceapă verde, 

Dar să vedeţi ce s'a întâmplat, In 1861, în Aprilie, 
în ziua de Bunavestire, când se celebră, la Golești, 
logodna oficială a tatii cu mama, tânărul medic fran- 
cez s'a gândit că nu şedeă bine ca logodnicul unei fete 
de boer să puţă a ceapă ; deaceea, nu a mâncat ceapă 
verde, Pe de altă parte, mama s'a gândit, asemenea, 
că nu ședeă bine ca logodnica unui străin să miroase 
a ceapă; deaceea nu a mâncat ceapă nici ea, Această 
neînțelegere puteă să ţină o viață întreagă, și chiar 
pornise bine, În anul următor, însă, fiind mama grea 
de mine, tata a întrebat'o dacă nu pofteşte ceva. Mama 
s'a roșit, dar a mărturisit că poftea ceapă şi că nu 
mânâncă de ruşinea tatălui meu, 

— Păi, şi eu mor după ceapă, exclamă tatăl meu, 
şi nu mâncam de ruşinea ta, 

Din acea zi încetă neînțelegerea şi amândoi soții 
mâncară ceapă verde, fără să se mai rușineze unul de 
altul, 

Mai ştii? Deaceea 'mi-o îi plăcând și miă ceapa. 


GÂGÂȚĂ 
Forţa fizică a lui Grigore Filipescu, tatăl lui Nicolae 
Filipescu a rămas celebră, Dintre toți prietenii lui, 


218 Din Torsul Zilelor, Vol. 1 


numai Alexandru Florescu, fratele viitorului general 
Florescu, Ministru de Răsboi în 1876, puteă să se mă- 
soare cu el. Forţa lui Grigore Filipescu eră, câteodată, 
egalată de violenţă sau de naivitatea sa, dar întrecută 
nu a fost niciodată decât de bunătateai nemărginită, 

Alexandru Florescu născociă fel de fel de tertipuri 
pentru a dovedi lui Gâgâţă (așa îi ziceâ lumea lui 
Grigore Filipescu), că eră mai voinic decât el, dar toţi 
ştiau că nu e adevărat. Astfel, într'o zi, fiind adunați 
mai mulţi prieteni la Gâgâţă, Alexandru Florescu îi 
propuse să miște din loc un hambar cu orz din curtea” 
grajdului. In hambar puteă să încapă peste trei „kile“ 
de orz (adică circa 4000 kgr.) Ce e drept, hamba- 
rul nu eră decât pe jumătate plin, cântărind, deci, 2 
mii kgr. Gâgâţă încercă, în toate chipurile, dar nu putù. 
Alexandru Florescu îi zise : 

— Eu o să pot, Dar mai înt'i, haide sus să bem un 
rachiu, 

Acmis, Pe când steteă banda sus, niște oameni puși 
de Alexandru Florescu, traseră orzul întrun capăt al 
hambarului lăsând gol (de'i uşurându'l) celălalt capăt. 
Banda se cobori în curtea grajdului. Când toţi fură 
la fața locului, ca să vadă isprava lui Alexandru Flo- 
rescu, operaţia erà făcută, Alexandru Florescu se vâri 
sub capătul gol al hambarului și, fără mare dificultate, 
îl mută din loc. Apoi, ieșind de sub hambar şi șter- 
Sându-se pe frunte, ca şi cum lar fi trecut nădușelile 
de așa siorţare, îngână: 

— Haide sus să mai bem un rachiu să'mi vină pute- 
rile la loc, 

Toţi, minunați de ce văzuseră, se duseră iarăș sus 
şi, în timpul acesta, operaţia cu mutatul orzului se 
făcuse în sensul ce ălalt de oamenii puși de Alexandru 
Florescu. Când banda se întoarse de sus, Alexandru 


Gâgâţă. — Un cuvânt istoric 219 


Florescu urni și capătul celălalt, ușurat acum, al ham- 
barului și, ieșind de sub hambar, strigă: 

— Iaca, 

N'ași fi crezut una ca asta! bolborosi Gâgâţă. 

Aceasta eră una dintre nenumăratele născociri ale 
lui Alexandru Florescu, 

Cu altă ocaziă prietenii fiind iarăş strânși la Gâgâ- 
tă, acesta se luă la colţ cu Alexandru Florescu şi chiar 
“îl ameninţă cu pumnul, Alexandru, în primejdiă, se 
repezi la sobă (un monument enorm cu opt stâlpi) o 
luă în braţe şi strigă: . 

— Să nu mai faci un pas, Gâgâţă, că dau cu soba, 

— Astâmpără-te, Alecule! ţipă Gâgâţă convins, 


UN CUVÂNT ISTORIC 


Pe la mijlocul veacului XIX, s2 purtau cisme de lac 
negru cu carâmbi de saftian (marochin) galben, peste 
care cădeă pantalonul, Gâgâţă Filipescu se ţinea de 
modă, dar, pentrucă lacul negru îi ardeă picioarele, se 
descălță cât mai des, Chiar la sindroiii, Gâgâţă avea 
damblaua să își scoată cismele, 

În 1848, Turcii călcară ţara cu o armată de 40.000 
oameni şi'şi stabiliră lagărul în Dealul-Spirii, Speriată, 
cârmuirea trimise la Omer-Pașa, comandantul armatei 
Turceşti, o ambasadă ca să obţină să nu intre armata 
turcească în București, Ambasada eră însoţită de fiii 
baş boierilor Români. Printre aceştia străluceau Gri- 
gore Filipescu (cum se și cădeă) şi un bun prieten al 
lui Gâgâţă, Ulis Creţeanu, cel mai mucalit tânăr depe 
atunci, 

Omer-Pașa într'atât nu ţineă socoteala de Români, 
încât nici nu binevoi să asculte ambasada; o închise 
într'un cort mare, cu sentinele de jur împrejur, şi de- 
clară că o va primi când va avea timp. Apucândui 


220 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


noaptea in cort, fiii baș-boierilor Români se aruncară, 
nedesbrăcaţi, pe paie ca, cel puţin, să doarmă. Gâgâţă 
se culcă, ca ceilalți, însă își făcti damblaua și și scoase 
cismele. Peste noapte, cismele trecură pe sub poala 
cortului. O sentinelă, zărindu-le, le luă ca pradă de 
război. Trezindu-se, dimineața, Gâgâţă făcu o gălăgie 
enormă și se repezi să ia turcii la bătaie, Ulis Creţea- 
nu îi sări înainte și se potoli cu aceste cuvinte, rămase 
istorice : 


— Jartă'i, Gâgâţă, iartăi.., că sunt patru zeci de mii, 


NEBUNILOR LE TREBUIESC ARGUMENTE 
DE NEBUN 


O telegramă ff, urgentă, înștiință, pe la 1880, 
Eforia Spitalelor din București, că un nebun se coco- 
fase pe clopotnița dela Mărcuţa şi că nu voiă, cu nici 
un preț,să se coboare de acolo. Tatăl meu, efor, 
aleargă la Mărcuţa să ia măsuri pentru coborârea și 
salvarea bolnavului. 

Tatăl meu aveă mare trecere pe lângă nebunii dela 
Mărcuţa, doftorul àl mare, cum îi ziceau dânșii. Tatăl 
meu se foloseă de simpatia aceasta pentru a obţine 
dela bolnavi să'i asculte și, născocind fel de fel de 
cure extravagante, și de tertipuri nevinovate, menite 
să ademenească nebunii, îi potoleă și îi vindecă, 

Câte-va exemple vor face să se priceapă mai bine 
mijloacele întrebuințate de tată-meu. Un nebun nu 
voiă să meargă la duș. Tata, înștiințat, strigă, dela 
poarta spitalului, catre nebunii ieşiţi înaintea lui, 

— Întăi, să'mi iau duşul! 

— Merg şi eu! se rugă bolnavul recalcitrant. 

Și tata luă un duș pentru ca și bolnavul să ia unul, 
Nebunu: nu mai refuză să meargă la duș şi... se vin- 


Nebunilor le trebuesc argumente de nebun 221 


decă, Alt nebun își pusese în cap să nu mai mănânce, 
pentru că, susțineă el, mâncarea era proastă, Tatăl 
meu, iarăş înștiințat, trecând pe lângă el, îi luă, foarte 
serios, strachina, spunând că îi eră foame. Apoi, după 
ce înghiţi o lingură, strigă infirmierilor : 

— Ce e porcăria asta? Să aduceţi, numai decât, 
mâncare din cazanul cu mâncare bună! 

Un infirmier, înțelegând cum venià vorba, alergă și 
aduse înapoi aceeaș strachină ; tata o mâncă aproape 
toată, afirmând : 

— Așa mân are zic şi eu! 

Nebunul mâncă restul din strachină, gângăvind : 

— Păi nu spuneam eu? 

Din ziua aceea mâncă orice i se dedeă, 

Tata găsise un mijloc de a pedepsi nebunii răută- 
cioși ; îi oropseă, îi goneà din faţa sa, declarându-le: 

— Cu tine nu vreau să mai vorbesc! 

Ceilalţi nebuni îl ţineau de rău pe cel pedepsit, care, 
pentru a scăpă de aşa rușine, se făceà blând ca un 
mielușel. Dar, cu nebunul de pe clopotniță nici un 
tertip nu puteă prinde pentrucă bietul nebun se ţineă, 
din răsputeri, de crucea de pe clopotriţă; alminteri, 
ar fi alunecat şi s'ar fi prăbușit la pământ, Pompierii 
din București veniră într'o fugă cu scări, chimire largi 
şi funii, dar tot de geaba, deoarece scările erau ţinute 
departe de cruce, de către marginea strașinii, foarte 
alunecoasă și că, prin urmare, nebunul rămâneă de- 
parte de salvatori, Cum se suise nebunul până la cruce? 
Punctul acesta nu a fost lămurit niciodată, Cazul eră 
disperat, 

— Apucă funia! i se strigă de jos nebunului, 

Dar nebunul strângeă crucea şi nu voiă să facă nici 
o mișcare, Toate argum ntele rămaseră zadarnice, 

— Așa?! strigă alt nebun... las'căţi arăt eu țiă. f, 

El ceri tatii un ferăstrău ca să se facă ascultat de 


222 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


nebunul de pe clopotniţă, Tata dădă ferăstrăul cerut, 
întrebând: 

— Ce o să faci cu el? 

Nebunul de jos, -scuipând în palme răspunse; 

— Am să tai turnul cu ferăstrăul!,., Or păcătosul 
ăla să asculte, or să se prăbușească cu turn cu tot! 

Nebunul de jos începu să taie turnul cu  ferăstrăul 
ca și cum ar fi fost vorba de un lăstar subțirel, Ne- 
bunul de sus, auzind hârșăitul ferăstrăului pe piatra 
turnului, zbieră: 

— Stail.,, că ascult! 

El, în adevăr, ascultă de pompieri, se încinse cu 
chimirul larg, legă de el capătul funiei şi... fu salvat, 

Nebunilor le trebuiesc argumente de nebun, 


STATUL MAJOR 


Eră pe la începutul verii din 1913, Se ordonase 
mobilizarea generală, armata română fiind chiemată să 
treacă Dunărea, Mă grăbesc să proclam, că avântul 
ţării a fost mai presus de orce așteptare și că foarte 
puţini Români nu au răspuns la chiemarea statului major. 

Războiul pornit peste Dunăre eră popular. Pe acolo 
e drumul Ardealului, ziceau soldații), Şi apoi simțimântul 
datoriei e adânc săpat în sufletul Românului, 

Acest simțimânt dăduse loc unui grav conflict sufle- 
tesc la medicii mobilizați: oare, care sı fiă datoria 
lor? Să răspundă la chiemarea statului major, lăsând 
bolnavii fără îngrijire; sau să scape de moarte, poate, 
mii de bolnavi, dând urmare ordinului de mobilizare? 

Problema fu soluţionată în modul următor de doc- 
torul Leonte (tatăl), Medic Colonel de rezervă: Medicii 
particulari să alerge sub drapele, căci, poate armata 
să aibă nevoie de ei; medicii spitalelor, însă, având 


Statul Major 223 


datoria să caute bolnavii săraci, zăcând prin spitale, 
să fi mobilizați pe loc. 

Foarte frumos. Dar statul major nu se puteă împăca 
cu asemenia soluțiă, deoarece dânsa nu numzi că nu 
măreà Corpul Medical militar activ prin întreg corpul 
medical de rezervă, ba chiar îl micşoră pe acesta, pe 
când armata ar fi fost cu mult mărită, Doctorul Leonte 
își susținea energic teza, iar generalul Averescu, Șeful 
statului major general de pe atunci, susțineă teza 
contrariă, Evident că statul major putea să „tranșeze“ 
diferendul printr'un scurt sic volo, sic jubeo, dar ge- 
neralul Averescu, spirit din cele mai împăciuitoare, 
căută un mijloc mai puţin drastic, Șeful statului major 
general avea, detașat la cabinet, pe însuș nepotul 
doctorului Leonte, pe maiorul Eracle Nicoleanu (actu- 
alul General Nicoleanu, prefectul poliţiei Capitalei) care 
pus în curent cu situaţia, zise plictisitului șef de Stat 
Major : 

— Lăsaţi pe mine, că o să găsesc eu formula care 
să potolească pe unchiul. 

Generalul Averescu prea eră mulțumit să scape de 
această încurcătură, pentru a nu lăsa mână liberă sub- 
alternului său, Când, a doua zi dimineaţa, ca în toate 
zilele, Dr. Leonte veni la statul major pentru ași 
susține teza, maiorul Nicoleanu îi ieşi înainte, ascultă, 
cu mare Grijă și cu mare respect, argumentele d-lui 
Medic Colonel în rezervă Dr, Leonte şi, în urmă, îl 
întrebă : 

— Câţi bolnavi să fiă în spitale, unchiule dragă ? 

— Vre-o 8000? răspunse Leonte, cominatoriu, 

Maiorul Nicoleanu îngâimă, ca și cum ar fi vorbit 
pentru sine: 

— Presupunâud că toţi ar muri din lipsă de medici, 
ipoteza statului major, care pusese la socoteala mor- 


224 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


ților, în acest războiu, 45.000, trebuie schimbată : o 
să punem 48.000, 

Medic Colonel de -rezervă dr. Leonte, care, cu pri- 
vire la sine, răspunse la ordinul de mobi'izare gene- 
rală, nu mai insistă în susţinerea tezei sale, ci adoptă, 
foarte întristat, pe aceea a Statului Major. 


GÂGÂȚĂ ŞI GEAMGIUL 


Conul Grigore Filipescu se însurase cu Anastasia 
Ghica (Coana Asica) şi avusese un băiat de toată dră- 
gălășenia, pe Nicu Filipescu, 

Conul Gâgâţă posedă o casă frumoasă, spațioasă, 
compusă dintr'un parter ridicat cu câte-va trepte dea- 
supra subsolului. Se accedă în apartament printr'o 
săliță mică precedând ușa principală şi compusă din 
trei pereţi de geamlâc multicolor, Conu Gâgâţă era 
foarte mândru de sălița sa. Toată lumea o admiră ca 
şi el. Poporul fi ziceà; Fanarul lui Conu CGâgâţă. 

Casele cu grădina erau situate în Str, Sf. Ionică, 
lângă prăvălia de mobile Bossel (transformată, mai 
târziu, în hotel mobilat sub numele de Hotel Bossel), 
Mi se pare că astăzi mai există această clădire. Gră- 
dina conului Gâgâţă se învecină cu grădina casei Go- 
leștilor (actualul Palat Regal). 

Sub Regele Carol, se cumpără de Stat, casele și 
grădina Gr. Filipescu. Casele fură dărâmate şi se mări 
astfel, grădina Palatului care, prin această mărire, co- 
borî dealungu! Str. Si, Ionică până la cotitura unde e 
acum Restaurantul Enescu, 

O nenorocire groaznică lovi fanarul conului Gâgâţă: 
un ciob de sticlă galbenă (un triunghiu echilateral cam 
de 25 cm, latură) se spărsese|. Bree! Ce nenorocirel.. 
Mi se pare că Nicu și cu mine fuseserăm autorii aces- 
tui vandalism, Nicu eră numai cu două luni mai mare 


Gâgâţă şi Geamgiul, — Iancu Geambaşul 225 


decât mine, Mamele noastre, foarte prietene, ne du- 
ceau să ne jucăm unul la altul; jocul nostru preferat, 
în grădina lui Nicu, era să aruncăm cu nisip. Se vede 
treaba că o petricică mai măricică, dintr'o mână de 
nisip, ajunsese geamul galben cel cu păcatul, 

Conul Gâgâţă umplea Bucureștiul cu văicărealai 
îndurerată, 

Nu râdeţi! Pe vremea aceea un triunghiu echilate- 
ral de 25 cm, latură, de sticlă galbenă, eră un lucru 
rar și prețios : nu se găseâ așa geam de cât tocmai 
la Viena. 

După multă dibuitură, se dădă de urma unui ge-m- 
giu (ovrei bine înţeles) care posedă asemenea geam. 
Adus imediat în fața fanarului știrbit, ca un medic în 
fața unui bolnav, seamgiul constată nenorocirea, dădu 
din cap cu un aer priceput, și pronunţă: 

— Coane Gâgâţă, costă un galben. 

— Ce faaace | exclamă Gâg ţă. 

Croind geamgiului un pumn herculean, îl repezi 
prin fanar, care se sparse în bucățele, Coana Asica 
martoră la toată scena, socoti pe îndelete paguba şi 
zise blajin, 


— Mai bine ii dedeai un galben, Gâgâţă ! 
IANCU GEAMBAȘUL 


Liza, iapă rădăuţeană de călăriă, vânătă şoriciu, să- 
reà ca o căprioară. Un șanț de 3 metri nu eră nimic 
pentru dânsa, Intr'o noapte, hoţii de cai ne furară 
toţi caii din grajdul cel mare (unde eră şi Liza), To- 
tul le mersese bine boţilor; dar când fu vorba să 
scoată caii din proprietate (înconjurată cu șanț adânc 
de peste un stfânjen și larg, tot așa la partea de dea- 
supra), nici un cal, afară de Liza, nu treci obstaco- 
lul. Neavând încotro, hoţii furară numai pe Liza. 


15 


226 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


A doua zi, toate cercetările poliției rămaseră zadar- 
nice. Potcovarul nostru, însă, ungur, meșter iscusit și 
om isteț, însemnându-și potcoavele cu anume semne, 
putu, astfel, să dea de urmele Lizei. Constatând că 
aceste urme ieșeau din oraș şi o luau pe drum în 
spre Urziceni, d. maister (așa îi ziceam noi) afirmă 
tatii că va găsi pe Liza, Tata îi puse la dispoziţiă cele 
cerute de d, maister, adică o căruţă trasă de un cal 
bun şi un om de încredere; acesta era un ţigan, Cos- 
tache, pe care Vodă Stirbey, înainte să se facă desro- 
birea ţiganilor, îl dăruise tatii, de mic copil, și cu care 
d. maister se înțelegea de minune, Echipaţi după gus- 
tul lor, cei doi oameni porniră după hoţi și infor- 
mându-se în fiă care sat de un cal aşa și aşa, trecură 
de Urziceni, cum trecuseră și hoţii, 

Eră pe la sfârșitul lui Septembrie. Ca să nu se pri- 
ceapă că iapa vânată ca șoricelul, erà de călăriă, hoţii 
o înhămaseră la o căruță încărcată cu prune, Liza, 
inimoasă şi docilă, îşi îndeplineă noua funcţiă fără îm- 
potrivire: 

D. maister nu slăbiă urme!e potcoavelor. Din urmă 
în urmă, ajunsese tocmai la Buzău, Aci, în marginea 
târgului, urmele potcoavelor însemnate părăsiră dru- 
mul, pierzându-se în bătătura unei căsuțe de mahala, 
Costache (om cinstit, dar cu apucături de pungaș) tre- 
cù binişor zaplazul bătăturii, se uită în toate părțile 
și se înapoie la d, maister, plângând, pentrucă văzuse 
pielea Lizei, sărată proaspăt şi întinsă la soare pe 
gardul de dindosul căsuțelor, În adevăr, biata Liza nu 
putuse rezistă la sforțarea făcută și murise, Hoţii o 
jupuiseră, ca să se aleagă măcar cu pielea; neînchi- 
puindu-și că puteau să fiă urmăriţi, ei se opriseră 
aci, la o gazdă a lor, și puneau la cale alte hoţii mai 
rodnice, 

Frau numai ftei la număr şi cu gazda patru. Tur- 


Iancu Geambaşul 227 


bat de mânie, d. maister își apucă năstrușnicul ciocan 
şi, întovărășit de Costache, care luase în mână un 
cnut muscălesc, (al cărui mâner de corn se termină 
printr'o ghiulea de fier), dădu năvală în casă, peste 
hoţi. Aceștia, călăuziţi de gazdă, o rupseră de-a fuga ; 
dar Costache prinse pe cel din urmă, îi croi câte-va 
cu cnutul și-l dobori la pământ. 

Hoţul prins erà Iancu, zis Geambaşul ; el făcă mär- 
turisiri complecte. Ceila'ţi hoți scăpaseră, dar cel puţin 
se pusese mâna pe unul, D, maister se gândi: să dea 
de știre autorităţilor din Buzău ar fi fost pierdere de 
vreme (fără a mai pune la socoteală că poliția, poate, 
nu ar fi prins ceilalți doi hoţi şi gazda} Mulţumin- 
du-se, așa dar, cu prizonierul său, d. maister porni 
înapoi spre București, luând cu sine pielea Lizei, pre- 
sărată cu pucioasă proaspătă, ca să aibă, ziceâ el, „de 
ce să plinge“, Costache legase hoţul de cai, de chi- 
chiţa căruţei şi, din când în când, îi croia câte un 
cnut, pentru ca, zicea el, să-și dezamorțească oasele, 

Iancu geambașul încercă să se deslege dar, în zvâr- 
colirile sale, se prăbuşi cu partea de jos a trupului, 
la pământ (partea de sus fiind agăţată de chichiță) și 
fu târât așa mai mulți kilometri. Răbdase hoţul cât 
răbdase, şi tăcuse ; dar când îl răzbi durerea rănilor, 
începu să ţipe și să ceară ajutor. Mai bine tăceă. 
Când văză Costache în ce hal îl adusese pe lancu 
târâtul pe drum, prin bulgări şi bolovani, o idee groas- 
nică trecu prin capul ţiganului: el opri căruța; așeză 
rănitul așa ca numai partea de sus să nu atingă de 
pământ, legă ţeapăn, în poziţia aceasta, pe lancu, și 
mână calul în trap mare, râzând cu d. maister de ur- 
letele chinuitului. Costache eră bun ca pâinea caldă 
(cam neagră pâine cum e și pielea ţiganului) dar avea 
suflet de torţionar, Printre strămoşii lui Costache tre- 
buie șă fi fost un gâde, 


228 Din Torsul Zilelor. Vol, I 


Chinuitul leșinase. Aceasta i-a fost scăparea ; nemai 
auzindu-i urletele, d. maister fu de părere că Costa- 
che se întrecuse cu gluma și simțind o remușcare, 
opri calul, puse chinuitul leşinat în căruţă și mormăi: 

Bine, mo Costachi. vrei să-l omori ? 

— Dar el n'a omorât pe Liza? replică ţiganul. 

Pentru Costache viaţa unui om sau viața Lizei.., 
tot aia, 

Tata, când văzi starea hoţului, îl îngriji și-l scăpă 
de moarte, Iancu nu fu dat judecății. Rămăsese, însă, 
schilodit pentru toată viața. 

Iancu Geambașul, când fu vindecat, își luă din nou 
meseria de geambaș dar nu și pe cea de hoţ de cai. Nu 
că se făcuse lancu om de treabă, nul ci pentru că. 
semnalamentele sale caracteristice | r fi trădat, 


PALAȚA 


Pe când încercam să deslușesc, aci vre-o două zeci 
de ani, punctele obscure din Istoria ţării, ma perse- 
cută o amintire: părerea unui om competent, că eram 
o paiață, 

Pe când eram copil, la Tostitibuniea V. A. Urechiă, 
supraveghetorul nostru, d. Alexandrescu, omul compe- 
tent de care pomenesc mai sus, afirmă că eram o paiață, 
In adevăr, scorneam fel de fel de mucalituri, Făceam 
să râdă și camarazii și profesorii și chiar pe d. Ale- 
xandrescu. Eram o paiață, 

D. Alexandrescu ziceă de mine: 

E păcat de el. Firea l'a înzestrat bine: joacă de unul 
singur de rupe pământul: doinește ca în pădure ; codrii. 
freamătă când zice din pojghiață de mesteacăn sau din 
frunză; dar, (că așa e firea lui) mai târziu n'o să cultive 
nici danțul, nici muzica vocală, nici cea instrumentală. 
E și o să rămâie o paiață, 


Paiaţa, — Anecdote 229 


Trist adevăr: eram și am rămas o paiață. D, Ale- 
xandrescu mă sintetizase bine. Dar nu cred că m'a 
sintetizat bine acela care a proclamat (nu vreau să-i 
zic pe nume, căci, slava Domnului, mai trăieşte în ava- 
tarul de actor mare) că sunt 0 secătură, Actorul mare 
a revenit asupra acestei aprecieri, așa e; a formulat-o 
insă, Trist, 

Paiaţă am fost, când, într'o reprezentanţiă teatrală 
dată, prin 1872, la școala lui V, Urechiă, declamam 
„Le vrai mangeur“, de Boufflers; paiafă am fost când 
mă urcam pe scenă, la generalul lacob Lahovary, la 
kneazul Mitică Moruzzi, la G, Em, Lahovary, la prinţul 
Barbu Știrbey (tatăl), la Castelul Peleş, la Palatul regal, 
etc,; tot paiață am fost, în 1904, când jucam rolul lui 
Beasadea din pantomima mea Domnița din Vis; paiafă 
am rămas, când, după ce am întemeiat compania mea 
dramatică, am ţinut roluri la Teatrul Liric şi la Tea- 
trul Modern, 

Paiața, un fel de clown, face câteodată să râdă 
lumea, chiar când îi e să plângă... Vezi dumneata! Și 
paiața are suflet, Ba chiar, câte odată, sufletul îi e 
altfel de cât i se vede: paiafa e una, omul alta, 

Un nebun a încercat să mă ucidă; nu a izbutit pe 
deplin: a ucis paiafa, dar nu omul, 

Vorba d-lui Alexandrescu: păcat. 


Pe englezeşte 


Acă vre-o 40 de ani, fusesem poftit, cu vărul meu 
Dinu Golescu, actualul preşedinte al Societăţii Vână- 
torilor, să vânăm, cu prepelicarii, la bătrânul boer 
Vasile Racotă, Moșia sa, Budești, situată pesre Oit, pe 
Olteț, era cu văi și dealuri pline de mărăcini, în care 


230 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


se răsfățau numeroase și mari stoluri de potârnichi, 
vânate numai de fiul său, Nicolae Racotă, un foarte 
iubit prieten al nostru, pușcaș minunat, dar... singurul 
pușcaș din zbor de pe acolo. 

Drumul erà lung (vre-o 8 ore cu drumul de fier de 
la Bucureşti la staţia Balș și apoi vre-o 2 ore cu tră- 
sura dela staţiă la conacul moșiei). Casa conacului, o 
vechie casă boerească, clădită din belșug, se ridică cu 
câteva trepte deasupra pământului, cu sală mare, largă, 
în care se deschideau ușile odăilor și care serviă de 
salon comun și de sufrageriă, 

Fusesem instalaţi, Dinu și cu mine, într'o cameră 
spațioasă (cea d'intâiu la stânga intrării), Pe divanuri 
lungi şi largi, în fundul camerei, erau făcute așternu- 
tturile noastre, cu perne și covoare la pereţi şi săndulii 
pe jos. Câinii noștri, Stop al meu, (un corciu de pointer 
și de copoiu, pe care'ldresase foarte bine un pădurar 
englez și căruia nu-i vorbeam de cât englezește, spre 
marele haz al lui Dinu) și cățelul vărului meu (un 
splendid Gordon-Soter, pur sânge, dar „nedeclarat“ 
încă) ședeau cu noi, cum și trebue să șează prepelicarii, 

Bucătăreasa le gătise, câinilor, câte un enorm lishean 
de „papiț.” cu supă, pâine și rasol. Dacă nu ar fi 
fost o adevărată minune bucate'e date la masă, zău 
că aș fi râvnit la papița câinilor. Gordonul lui Dinu 
mâncă puţin și pe alese, ca un boier mare ce eră; 
Stop, însă, mitocan și din origină și din obiceiuri, își 
linse lighianul și goli și pe al Gordonului, care rămă- 
sese peste jumătate plin. 

Când veni ceasul culcărei, de vreme (pe la 9) de- 
oarece trebuiă să ne sculăm cu noaptea 'n cap, ne 
retrăserăm în camerile noastre și ne băgarăm în aş- 
ternut, Și aci Stop își arătă mitocănia: părându-i-se 
că săndulia de lângă patul lui Dinu, aceia pe care se 
culcase Gordonul, eră mai dulce, Stop goni cățelul și 


Anecdote, — Dumneata vită, Dumneata porc 231 


îi luă locul; Gordonul, foarte politicos, îi cedă săndulia 
sa și veni să se culce pe cea de la picioarele pa- 
tului meu. 

Pe întuneric, Dinu, din așternutul său, termină nu 
mai știu ce poveste, Auziam foarte lămurit glasul lui 
Dinu, dar, la un moment dat, îl auzii mai puţin, parcă 
venià de departe, slăbit, înăbuşit. Nu'mi explicai aczastă 
schimbare de glas, Deodată, însă, răzbătu, până la mine 
o duhoare greoaie și puturoasă, Atunci înţelesei că 
ligheanele cu papiţă îşi făceau efectul și că Stop tăia 
o droaie de lămâi sub nasul lui bietul Dinu, care, 
pentru a scăpă de acest măcel de lămâi, își vârâse 
capul sub plapomă, Furios, sării jos din pat, deschisei 
ușa și strigai lui Stop pe o românească neaoșă din 
care nu lipsiă nici înjurătura : 

— leşi afară, putoare ! 

Dinu, scoțând capul de sub plapomă, rosti, blajin: 

— Bine'i ai zis, mă, pe englezeştel| 


DUMNEATA VITĂ, DUMNEATA PORC 


Fusesem invitat, pe la mijlocul tomnii din nu știu ce 
an, de d, Aristide Blank, să iau parte la o excursiă 
de mai multe zile, foarte frumoasă, cu automobilul: 
eră vorba să ieşim din țară prin Turnul Roșu și să 
reintrăm prin Predeal; în Ardeal.. văzând şi făcând, 
Excursia se făceâ cu două automobile puternice, con- 
fortabile și admirabil conduse, ocupate de fami'ia d-lui 
Blank și de invitaţi, Printre aceștia eră și vechiul meu 
prieten, d. Manole Culoglu, Pe la nămeaz, prânzeam, 
cu merindele noastre, când ne răzbiă foamea și când 
ne plăceă locul, la voia întâmplării: în vre-un zăvoiu 
umbros, lângă o fântână rece și bine adăpostită în 
vre-o livadă cu prune coapte, etc, Ca de porunceală, 
plouase cu vre-o două zile înainte, așa că, șoseaua 


232 Din Torsul Zilelor, Vol. I 


eră fără praf. Praful e groaza automobilistului, Excur- 
sia eră, deci, încântătoare, 

A două zi de plecare, trecuţi de granit, cu merin- 
dele terminate, ne opream la un birt, în nu mai știu 
ce orăşel, unde simțeam că vom puteă dobândi mân- 
care caldă și friptură la grătar. Mai ales d, Culoglu 
și cu mine ne bucuram ca niște copii, să ne alcătuim 
„menuul”, în toată libertatea, nestinjiniţi de coșul cu 
merinde, Chelnerii umblau forfota, preparau mesele, 
tacâmurile și luau comenzile, Un chelner roșcovan 
(parcă 'l văd) ne spuse că erau la grătar niște fripturi 
admirabile de vacă şi de porc, Pentru a nu se încurcă 
în comenzile noastre, roșcovanul scoase carnetul, notă 
comenzile şi afirmă foarte politicos, adresându-se la 
noi : 

— Dumneata vită, (arătă pe d, Culoglu) şi dumneata 
porc (mă arătă pe mine). 

— Şi aici ai noroc, Alecule?! exclamă d, Culoslu, 

Așa e, nu mă plâng, Am avut și am noroc, Dovada, 
cititorule, e faptul că mă citeşti, 


BUGHEA 


Bughea e un cătun, nu departe de Câmpulung, Bu” 
ghiţa, sârlița care trece prin cătun, primeşte din toate 
părţile, afluenţi de ape iodate și sulfuroase, așa de bo- 
sate, în iod şi sulf, în cât colorează și apele Bughiţei 
cari, din cauza aceasta, face un depozit gălbui asupra 
-petrișului albiii, 

Localitatea aparţinând Eforiei Spitalelor Civile, tatăl 
meu fiind efor, dânsul înfiinţă, acolo, o staţiă balneară 
pentru lumea săracă. Bughea făci minuni asupra dar- 
troşilor şi egzematoşilor de toate soiurile și ajunse re- 
pede celebră, Sunt cincizeci de ani de atunci, O mai 
fi existând și astăzi puturoasa staţiă balneară ? 


Bughea 233 


In fiăcare vară, mama conduceă la Bughea, în per- 
soană, vre-o 20 — 30 de orfane ale Azilului Elena 
Doamna, Băile își făceau efectul asupra fetițelor bol- 
nave și aerul munţilor întremă sănătăţile şubrede, 

Intr'un an (în 1873, mi se pare) mama mă luă șipe 
mine la Bughea, nu atât ca să fac băi, cât ca să ex- 
cursionez prin munţi, Această parte a curei o făceam 
cu adevărată plăcere și, deoarece eram prea mic (de 
11 ani) ca să merg departe, mama îmi închiriă un cal 
țărănesc pe care mă cocoţă, In echipajul acesta, şi cu 
fetele cele mai mari și mai zdravene, cutreeram munții, 
descalecând numai pentru a culege fragi sau zmeură, 
bunătăţi abundente prin partea locului, In adevăr, în 
toate zilele venià la mama o mulțime de fetițe de ţă- 
rani cu cofițe de zmeură, Mama cumpără toate cofi- 
tele și orianele aveau, astfel, un „dessert” minunat. 
Mama însă doriă fragi de munte și fragii, fiind mai 
greu de cules, coiițele se umpleau mai ușor cu zmeură, 
laca şi pentru ce fetiţele de țăran veneau mai rar cu 
fragi, 

Intr'o dimineață, cu noaptea în cap, pornirăm, 
câte-va din orfanele cele mai mari şi cu mine, spre 
nu mai știu care deal, în susul Bughiţei, Poteca şer- 
puiă pe marginea stângă a gârliței, care făceă, într'un 
loc, un cot, ocolind nişte stânci enorme, de vre-o 
6—7 metri, Deodată, văzui, în crăpăturile stâncii, un 
mic mănunchi de fragi și vrusei să'i culeg ca să'i duc 
mamei, În zadar căutară să mă împiedice, dela așa ne- 
buniă, orfanele mai mari și mai cu minte, demonstrân- 
du-mi; ba că nu aveam pe unde să mă urc în vârful 
stâncii; ba că fragii crescuseră într'o crăpătură de pe 
priporul ei; ba că priporul erâ alunecos și repede; 
ba că.. ba că.. Eu, însă, mă tineam gârbă de năzbâ- 
tia mea. Trecând Bughiţa călare, mă urcai cu chiu cu 
vai, în vârful stâncii și, aci, ţinându-mă cu o mână de 


234 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


dârlogii calului, mă culcai pe brânci și mă întinsei ca 
să ajung îragii, Ii ajunsei și îi culesei, Dar, în clipa 
aceea, dârlogii cam subțiri, se rupseră şi... mă rosto- 
solii până în gârlă, pe priporul stâncii, Imi spărsesem 
capul: nu îmi eră de asta, dar că o să'mi scape din 
mână îragii, Acolo unde căzusem, apele mâncând pă- 
mântul la temeiul stâncii, făcuseră un ochiu mai adânc ; 
așa în cât căzui pe moale, Căzusem pe moale, dar în 
apă adâncă, Ameţit, cum eram, de căderea de-a ber- 
beleacul și de spartul capului, mă puteam înecâ dacă 
nu mă scoteâ cineva iute pe uscat, Orfanele, însă dă- 
duseră un țipăt și mă scoaseră iute, căci din zmuci- 
tură, bietul cal îşi pierduse echilibrul şi căzuse şi el 
de pe stâncă în groapa de unde mă scoseseră fetele, 
Bietul cal nu avă însă noroc, ca mine: se omori, 

Ne înapoiarăm, la Bughea, mai puţin falnici decât 
plecaserăm, Mama erà încă în așternut şi dibuiă, 
într'un volum mare al fabulelor lui La Fontaine, cău- 
tând fabula pe care să'mi-o citească, îndată ce mă 
voiu fi înapoiat, Oblojit la cap cu cârpe sângerânde, 
dădui buzna în iatacul mamei şi îi întinsei fragii, Parcă 
văd şi acum chipul ei speriat. Orfanele, cari veniseră, 
cu mine, în iatacul mamei, o liniștiră, dar, fură nevoite 
să'i spună ce se întâmplase, Mama luă mănunchiul de 
fragi, mă sărută îndelung, puse fragii în volumul lui 
La Fontaine, eschis pe genunchii ei, şi.. închise 
cartea, 

Acu vre-o douăzeci de ani, răsfoind acel volum, 
dădui peste fragii culeși la Bughea. 


Ahmed 


Ahmed erà un arap colosal, de o putere fizică fe- 
nomenală, „cavas“ al Reședinţei franceze, la București, 


Ahmed 235 


pe la 1860, In Africa unde se născ se, Ahmed fusese 
un personaj important al tribului său, fiind fiu al șefului 
(un fel đe Staroste), Şeicul, Regele, cum ziceă, foarte 
fudul, Ahmed, 

Mutarea spre sud a granițelor algeriene făcuse din 
tribul lui Ahmed o populaţiă franceză şi Ahmed fusese 
bombardat cavas diplomatic, Acum, Ahmed purtă min- 
tean și șalvari de mătase albastră; pe deasupra un 
larg „burnus” alb, de lână subțire şi, de mijloc, un 
brâu de mătase, împletit în trei ite, de trei colori, al- 
bastru, alb, roșu (colorile drapelului francez); la brâu 
străluceau pistoale și iatagane cu plăsele de argint, 
Ahmed erà încălţat cu iminei ca „tulumbagiu“ de la 
Stambul, La soare te puteai uită, dar, la Ahmed, bal! 
Pe deasupra burnusului alb, răsăriă un cap negru, cu 
părul creț, cu fes roșu, cu faţa tuciuriă, buzată, cu 
nasul lătăreţ, cu oc'ii albi, pe scurt un chip întunecos 
şi .ioros, dar cu o expresiă blândă și zâmbitoare, 

Ahmed prinsese o adevărată patimă pentru tatăl 
meu, tânărul medic delicat și bălaiu, atașat pe lângă 
Reședința franceză la București, și care inventase, 
pentru bietul meridional friguros, o „combinațiă” de 
şalvari și de cojoc, cu blană pe dinafară, căptușită cu 
mo'eton. Frisurosul arap din sudul algerian, o purtà 
din Octombrie până în Aprilie, pe sub frumusețile 
sale de mătăsuri, 

In Africa, Ahmed lăsase un vrăjmaş de moarte, pe 
fiul şe ului altui trib încorporat de Anglia în «Domi- 
nionul“ său african, Intâmplarea voi ca acest fiu de 
Șeik, de Rege, să fiă şi el bombardat, de guvernul 
englez „cavas” diplomatic, şi trimis la Reședința en- 
gleză dela București, Când cei doi vrăjmași de moarte 
se întâlniră, „cavasul” englez îşi trase pistolul de la 
brâu și îl descărcă asupra lui Ahmed; dar dădu greș. 
La rândul său, Ahmed își scoase din teacă un iatagan 


236 Din Torsul Zilelor, Vol, I 


și îl înfipse în pieptul adversarului său, pe care'l omori 

e loc, 

j Agenţii polițienești nu cutezară să aresteze fiorosul 
„arap, și l urmăriră numai, La sediul Reședinţei (insta- 
lată în casele situate, astăzi, strada C, A, Rosetti No, 
3) tata îi ordonă ucigașului să se predeă, Ahmed, as- 
cultător, se predă, fu arestat și mai târziu judecat 
pentru omor. Jurații îl osândiră la cinci ani muncă 
silnică, deşi se stabilise că omorul fusese consecința 
unui duel, Tot ascultător de tata, ca mai 'nainte, Ahmed, 
blând și zâmbitor, fu pornit la Telega și tăiă sare fără 
nici-o revoltă ; ba, din potrivă, fu cel mai devotat străjer 
al Direcţiei Ocnelor şi cea mai groaznică spaimă a oc- 
naşilor sau lucrătorilor cu plată, 

Foarte bine notat de Direcţia Ocnelor, ocnașul arap 
'şi-ar fi terminat osânda pe cinci ani, dacă nu s'ar fi 
ivit, în închisoare, molima tifosului, 

Insărcinat de guvern să ia măsurile de cuviinţa, tata 
(trecut din serviciul Reședinţei Franceze în serviciul 
Statului Român, care'l numise inspector general al ser- 
viciului sanitar militar), alergă la Telega și'și dădu 
seamă că cel dintâi lucru de făcut eră să izoleze bol- 
navii în așa mod, ca nici unul să nu fiă în contact cu 
altul, Problema ar fi fost ușoară, dacă ar fi existat în 
pușcăriă încăperile necesare, Nu existau însă asemenea 
încăperi în puşcăria, Deci, nu se puteau izolă bolnavii 
de cât prin casele din sat, transformate, astfel în pa- 
vilioane sanitare şi în temnițe, Dar locuitorii amenin- 
țară să se revolte dacă li s'ar rechiziţionă o singura 
casă, Unde pui, că trebuiau atâtea case, câți ocnași erau 
infectați de molimă, 

Tata nu stătu mult pe gânduri și născoci o strata- 
gemă: el ordonase şefului de post (un sergent) să scoată 
afară toți soldaţii din post; ordinul fusese executat 
imediat: soldaţii ieșiseră din post cu armele încărcate 
şi baionetele puse, gata de luptă, 


Anecdote 237 


— Nu mo! strigă tata; am înțeles oamenii din post, 
nu şi armele! 

Şeful de 'post nu ghiciă nimic, dar execută ordinul, 
Atunci, tata îl puse să ia, în spinare pe tificul Ahmed; 
iar ceilalţi soldaţi din post, să ia, fiecare câte un ocnaș 
tific şi, astfel alcătuit, cortegiul să pornească spre sat. 

Zis şi făcut. 

Efectul fu radical; satul întreg, care tremură de 
frica lui Ahmed și care nu voiă să se molipsească de 
la tifici, când văzu arapul adus în spinare de şeful 
postului militar, o luă la fugă, lăsând casele goale. Stra- 
tagema isbutise: rezultatul eră obţinut; izolarea tificilor 
se efectuă fără nici o dificultate. 

Molima descresciă și fu învinsă; ocnașul Atmed se 
găsea printre cei scăpaţi de moarte, 

În adoraţia sa pentru tata, Ahmed, vindecat, făcu 
ce vedea că făceà bălaiul medic ; îngriji de bolnavi cu 
dibăcie, devotament şi succes, şi scapă de moarte, în 
acest chip, o mulțime de tifici. Drept recompensă, 
Vodă Cuza îl grațiă și ordonă ca ocnașul arap să fiă 
pus în libertate, Dar Ahmed nu înțelegea lucrurile așa: 
el nu voi să părăsească ocna decât după vindecarea 
ultimului tific, stârpirea molimei şi... plecă numai odată 
cu tata. Dat afară din ocnă, Ahmed se dusese după 
adoraţia sa. Tata îşi găsise beleaua, Ahmed nu- con- 
simţi să se înapoeze la Reşedinţa franceză și tata fu 
nevoit să'l ia acasă, 

Acasă, Ahmed „regentă“ slugile, se ploconeâ la mama, 
şi. afirmă tatii că eu eram mai nobil de cât tata, 
pentrucă aveam un strămoş mai... mult decât el, Lo- 
gica necivilizatului era impecabilă, Tatii îi conveneă ca 
Ahmed să aibă asemeneâ idei, fiindcă adoraţia lui pentru 
tata, deveneă, mulțumită acestor idei, o mai puternică 
adoraţiă pentru mine şi ca, astfel, grozavul arap eră 
să mă îngrijească mai bine decât cea mai bună doică, 


238 Din Torsul Zilelor. Vol. I 


Aşa și fu: ţisanul Costake, fostul rob și fiu de robi 
și arapul Ahmed, fost cavas la Reședința franceză, 
(fiu de Şeik, de Rege) mă răsfățară care mai de care. 
Călare pe grumaijii lor, cu mânile înfipte în părul lor 
negru și cref, mă alintai și... crescui, 

Voind să răsplătească, întru câtva, atâta devotament, 
tata luă bilet, pentru Ahmed, la Teatrul Naţional, Bilet 
de parter, mă rog! Dar Ahmed preferă un loc nume- 
rotat, pe banca I, la galeriă, „pentrucă”, ziceă el, de 
acolo pot vedeà fără a-mi suci gâtul, cum se coboară, 
prin gaura tavanului, lustrul cu lumânările aprinse“, 

Intrebat dacă îi plăceă la teatru și cum jucau actorii, 
Ahmed răspunse : 

— Nu'mi place, pentrucă ei vorbesc de treburile lor, 
în loc să „danfeze”. Mai frumos cântă «zuleimele» 
turceşti. Nu'mi place de cât cum se coboară lustrul. 

Dar Ahmed mergea la Teatru de câte ori aveâ bilet; 
probabil ca să vadă cum se coboară lustrul, 

În noaptea de 11 Februarie 1866, Ahmed jucă mare 
rol. Voi povesti poate, altădată, care rol. Dar acțiunea. 
lui, se vede treaba, nu putù să împiedice detronarea 
lui Vodă Cuza. 

Mai târziu, Guvernul provizoriu ceri tatălui meu 
să'i împrumute pe Ahmed ca să-l trimită, la Stambul, 
cu o corespondenţă importantă. Guvernul Provizoriu 
sprijiniă cererea sa, pe faptul că Ahmed eră devotat, 
discret și că. știă turcește. Tata nu bănui nici un rău. 
Ahmed porni la Stambul cu faimoasă corespondență 
importantă: dar enormul plic, cu cinci sigilii, conţineă 
numai o foaie de hârtiă pe care eră scris ordinul ur- 
mător, nesemnat, dar întărit cu pecetea Statului; „Cu- 
rierul să fie aruncat în bosfor“. 

Trebue să se fi îndeplinit ordinul dat de (nu vreau 
să știu cine), căci nu 'mi-am mai văzut iubita doică. 
neagră niciodată, 


TABLA DE MATERII 


Precuvântare . pipa a 

Basmul cu Domnița din Vis 

Jleana Cosinzeana . 

Dintre cei răposaţi . 
Paul Verlaine . 
Bolintineanu 
Grigorescu . 
Alecsandri . 
V. A. Urechia. 
Mircea Rosetti . 
Carmen Sylva 
Dadu Filipescu 
Pompierul . 
Paolo Tosti . 
Gh. Creţeanu . 
Vasile Morţun . 
D-r Marcovici . 
Ştefan O. Iosif 
Ermeti Novelli 
Caragiale 
Hajdeu 


Dimitriă Greceanu . , 


Dan Cerkez 


Pompiliu Eliade AE 


Coco Dumitrescu . 


Sutaşul Troian .. . „-. 


Alfabetul Românesc 
Vis n. R ata Pole 
Limba Românească 
Trisilabire Dactile . 


Anecdote , 


Monoclul , ; 
Dejunul de la Paşcani ; 

Presbit EET 

Harta Daciei 

Mijloc mnemonic , MRA 
Cicoarea , , , s a‘ a‘ a‘ e. 
Baraca .. ..,.,., i’ 
Un studiu critic , ; , Ta 
De la Orhanie la Marasesti A 
Mignon ; 
Bogat s ‘a’ i’ 

dichi , a ii a a Ag 
Straformat , 
Punctual , 

Citta 

O minune A 

Repaosul Duminical . 

Logodna , 


Regele Carol şi şi dicționarul Dame e. 


Abatele Ducis , , 
Costumul de catifea cerulia 
Regina Elisabeta și Renabli 
Zmeul 

Avocat sau Ministru 
O recunoaştere 

O lacrima 

Ciorapii ; 

Finchi io n'ai cerit 
Ai toata vremea , 
Coco Rosetti 

Un document 

De ce'mi o fi placānd ceapa 
Gâgâţă . , i 

Un cuvânt Istoric 


Nebunilor le trebuesc argumente de nebun” 


Statul Major pi Tarcea "0 
Gâgâţa şi Geamgiul , PEENE 
Iancu Geambaşul . 
Paiaţa: e ie ai a 
Pe englezeşte , à ; 
Dumneata vita, dumneata porc A 
Bughea , , se Urat , 
Ahmed