Revista Cinema/1977 — 1989/019-CINEMA-anul-XIX-nr-6-1981

Nr. 6 


Anul XIX (222) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Ed iei Socialiste 
1981 


Sub semnul Festivalului naţional „Cintarea României“ 


«Avem Festivalul «Cîntarea României». Trebuie să-i dăm o atenţie mai mare. Trebuie ca 
acest festival să se desfăşoare tot timpul şi nu numai în perioada unor concursuri. Am avut în 
vedere ca aceasta să creeze un cadru organizatoric în care masele de oameni ai muncii, tineretul 
nostru să poată participa activ şi desfăşura o largă activitate politică, educativă şi culturală». 


București'81 


In sala de proiecţie a Cen- 
trului de îndrumare a creaţiei 
populare (pentru eventualii 
amatori — Piaţa Cosmonau- 
ților, nr. 7), s-a desfășurat; 
în condițiile unei bune orga- 
nizări, cum intră, de altfel, 
în obiceiul sus-numitului loc, «etapa 
interjudețeană a Festivalului Cintarea 
României, ediția a lll-a, centrul Bucu- 
rești». Au fost prezente șaptesprezece ci- 
necluburi bucureştene. Filmele nu s-au 
distanțat spectaculos unele de altele, de 
aceea nici nu vom merge în aceste fugare 
rinduri pe ideea de palmares. Sigur, există 
un palmares (datorat unui juriu condus de 
regizorul Alecu Croitoru), există filme care 


Cluj-Napoca'81 


În orașul de la poalele 
Feleacului şi-au dat întilnire 
— în faza interjudețeană a 
Festivalului național «Cinta- 
rea României» — cineama- 
tori din patru județe: Mara- 
mureș și Mureș, Sălaj și Cluj. 
Peste 40 de filme din «producţia» ultimelor 
doi ani a cinecluburilor din Baia Mare, 
Săsar și Borșa din Tg. Mureş şi Zalău, din 
Cluj-Napoca și din Floreşti: o «recoltă» 
bogată, în măsură să ofere o imagine de 
ansamblu asupra preocupărilor cineclu- 
biste din aceste zone ale nordului de țară. 

Cea mai plăcută surpriză a confruntării 
a fost — în ansamblul său — selecţia cine- 
amatorilor din județul Mureș. Toate cele 
șase filme ale acestora (selectate cu exi- 
genţă dintr-o producție ritmică şi amplă) 
au fost de o remarcabilă calitate ideatică și 
artistică, demersul social şi civic împlinin- 


mema 


Herculane'81 


Despre cinecluburi, cineclu- 

biști şi creaţiile lor s-a scris 

și s-a vorbit mult. De fiecare 

dată exemplele «pro» s-au 

sprijinit pe filme provenite 

din zone cu tradiţie în acest 

domeniu cum este cazul jude 

telor Caraş-Severin, Timiș, Hunedoara sau 
Arad. De aceea o confruntare interjudețea- 
nă între cineamatorii din Caraș-Severin şi 
cei din județul Hunedoara nu putea fi decit 
un moment important, un moment al înre- 
gistrării «pulsului» creatorilor cineamatori. 
Așa încit,la Băile Herculane, juriul ca şi spec- 
tatorii din sală (dealtfel destul de numeroşi) 
erau pregătiţi să asiste la o înfruntare pasio- 
nantă, chiar pătimaşă, dar cu argumente 
cinematografice. Aceste argumente au 
existat, ele au fost «valabile» şi chiar mai 
diverse decit în alte dăți. Pentru cineclubul 
de la «Oţelul Roșu», de exemplu, în care 
«muncesc» cineamatorii binecunoscuți ca 
Nicolae Negruțu, Norbert Taugner, Eugen 
Posteică, Eugen Chisăr, oameni obișnuiți 
să ciștige, dar şi ambiţionaţi de succese, 
etapa de concurs a reprezentat o recon- 
firmare a valorii artistice obținută pină în 
prezent și şanse serioase de selecţie pen- 
| tru finală. Ataşamentul intim al acestor 
_ cineamatori față de arta lor s-a materiali- 
prin realizări deosebite într-o mare 


0 cine - stare de lucru 


«s-au calificat» şi filme care nu s-au cali- 
ficat, dar o asemenea intilnire contează nu 
atit prin aspectul ei competitiv, cît prin 
schimbul de experiență pe care-l implică, 
şi, egoist privind lucrurile; contează mai 
ales prin faptul că-ți pune la dispoziție, 
ție, spectator mai mult sau mai puțin critic 
(de notat că de astă dată publicul nu nu- 
mai că a existat, dar a fost chiar mai nu- 
meros decit juriul), iți pune la dispoziție 
o imagine globală a unei cine-stări de lucru, 
la un moment dat O vizionare compactă 
a celor mai recente și importante filme din 
mai toate cinecluburile. „Cotele apelor” lor 
am zice că sint staţionare: au lipsit filmele- 
surpriză și autorii-surpriză, au lipsit momen- 
tele de prospețime și îndrăzneală, posibile, 


0 performanţă: 6 filme, 6 premii 


du-se armonios, cu meritorii căutări stilis- 
tice. Cineclubul «Mureșul» — printre ani- 
matorii căruia se află Erwin Schnedarek — 
a prezentat scurt-metrajul documentar Idei 
de milioane (de mare eficientă privind 
rentabilizarea procesului productiv într-o 
mare întreprindere textilă), un film de pro- 
tecția muncii cu multă adresă și la obiect, 
Nu frica te păzește: două filme foarte 
serioase, cu sigură rațiune dea fi și cu șanse 
de a avea ecou în conştiinţe. Semnate de 
Anamaria Torö, două ingenioase desene 
animate, Vrei, nu vrei și Surprize (ale 
aceluiași cineclub), realizate cu mare acua- 
ratețe tehnică, denotă existența unei «școli» 
locale cu frumoase perspective în dome- 
niul filmului de animaţie. Tot cineclubui 
«Mureşul» s-a făcut remarcat cu Forme 
şi mișcare (autor: Horvath Nicolae), un 
trumos joc de volume, umbre și lumini pe 
muzică preclasică, în timp ce alți cinea- 


poate, pe viitor, printr-un mai accentuat 
import de nume. noi, de o: noi, cu 
entuziasmul intact, dispuși să ia totul de 
la capăt, ra adică ta orar Ani Dar 
să revenim la ce-a fost. Dintre diversele- 
genuri prezente, s-a detașat prin tonus și 
eficiență, așa-numitul documentar de pro- 
ducție. Omul cu aparatul de filmat, trans- 
format în rece ochi critic-autocritic, pri- 
vește, nedispus la nici o concesie, în jur, 
își inspectează propriul loc de muncă, îşi 
scutură propriile inerţii, se aventurează pa- 
tetic, dar impartial într-un Raid, schițează 
un Semn întrebare, conturează un 
Prim plan risipei, lansează un Stop risi- 
pei! Am numit filme în primul rind utile 
(locului unde s-au născut) în privința 


matori (de la T.C.M.M.) au realizat un iz- 
butit portret cinematografic, al unei temei- 
pilot, în filmul Cu şi fără aripi. Şase filme, 
şase premii | în confruntarea interjudețea- 
nă: o performanță! 

Diverse ca gen, filmele prezentate la Cluj- 
Napoca au prilejuit spectatorilor (cam pu- 
tini!) şi alte surprize plăcute. Preferintele 
personale merg spre Micul prinț de 
Adriana Oţoiu (Casa de cultură a sindicate- 
lor din Baia Mare), o originală incursiune 
în universul copilăriei contemporane, un 
film luminos, cu multe carate de adevăr și 
sinceritate. Dar fiecare gen a lăsat să se 
întrevadă cite o lumină Banchetul risipei 
(Valentin Grancea și Dorel Ciocan, Şcoala 
populară de artă Ciuj) cu comentariu inci- 
siv, publicistic, este un reportaj-anchetă 
cu sigure rosturi civice și cu citeva imagini.. 
alarmante; filme ştiințitico-tehnice ca Me- 
tode moderne de reconditionare... (cine- 


0 sărbătoare a filmului de amatori 


diversitate de genuri. De la filmele «de pro 
ducţie» atit de necesare şi la care din fer: 
cire nu au renunțat area prieten și 
dușman, Dreptul la bucurie) și pină la 
Himele de animaţie (Idilă, Cine ari groa- 
pa altuia, Lăcomia strică găinăria, Ho- 
cus-Pocus), mici bijuterii ale ami e cu 
poante bune, minutaj redus, desen excelent 
(în stilul ordinatoarelor canadiene cu miş- 
cări simultane, simetrice ale formelor), mu- 
zică sugestivă — filmele de la «Oțelul 
Roșu» au reprezentat, ca de obicei în ase- 
menea întliniri, momente de virt. 

Alături de acest cineclub prestigios, s-au 
impus reşițenii de la «Siderurgistu» con- 
duși de loan Mato. Adevăraţi «aşi» ai filme- 
lor de producţie (Focul adevărului, Re- 
condiționarea li „ei au reușit 
să adauge, de astă dată, un plus de autenti- 
citate reportericească filmelor și să se «a- 
ventureze» curajos și cu meserie spre fil- 
mul de metaforă (Simțtămintul veşniciei 
fiind, după părerea mea, cel mai bun din 
selecție). Pe lingă acești cineamatori «cu 
firmă», s-au prezentat în concurs la cote 
ca o surpriză plăcută, creatori mai putin 
cunoscuţi pină acum, mai puţin întiiniți în 
etapele anterioare ale Festivalului, cum au 
fost cei de la cinecluburile «Optic '76» a- 
parținind IJGCL-ului Reşiţa, «Apollo»-O- 
ravita, «Minerul»-Anina, «Hercules '77» — 


din Băile Herculane. Se pare că pentru 
acești cineamatori a sunat ceasul maturi- 
zării, pentru că fie că au vorbit prin filmele 
lor despre suc succesele oamenilor muncii 
(15 ani de realizări în construcția de lo- 
cuințe. La jubileul 2000), fie că au popu- 
larizat noi metode de lucru (Biogazul, Bătă- 
lia caiacului), fie că s-au referit la acțiunile 
împotriva risipei de energie și materii prime 
(P că n-are grai), filmele cineclu- 
burilor menţionate poartă pecetea calității. 
Ele au plăcut și pentru simplitatea lor (cel 
mai greu e să faci un lucru simplu) şi pen- 
tru comentariul firesc sau fondul sonor 
bine găsit. Pe aceeaşi direcție s-a înscris 
şi Mihai Mărgan, reprezentantul cineclubu- 
lui «Mărgana» din comuna Marga (ciudată 
coincidenţă, cum s-or fi numind ceilalți 
consăteni?) care a reuşit să ne apropie cu 
emoție de portretul unui învăţător pentru 
care lumea începe şi se sfirșeşte în satul 
natal. 

Am lăsat la urmă creaţiile despre care se 
poate scrie mai greu, sau numai la super- 
lati: Adincul rost al pămîntului, film 
care face din figura olarului lonică Ştefan 
un simbol al existenţei noastre din veacuri 
şi pînă acum sau Concert care, prin aso- 
cierea imaginilor unei țesătoare de covoare 
populare și o muzică excelentă, creează 
starea de vibrație proprie actului artistic 


_https://biblioteca-di 


Nicolae CEAUŞESCU 


«artisticităţii», are realitatea grijă să eclip- 
seze multe ficțiuni. O rezervă: multe filme 
ar fi fost mai grăitoare... mute. Comenta- 
riul tip moară, citit stingaci, de voci nepo- 
trivite, in cadențe mecanice, în formule 
stereotipe, montate claie peste grămadă, 
nu numai că nu ajută imaginea, dar ade- 
seori o anihilează 


Pentru cititorii «în atara problemei», tre= 
buie specificat că Bucureştiul este, in 
ceea ce privește cineamatorismul, nu Capi- 
tala, ci un centru printre multe altele. 
Etapa republicană va fi cea care va stabili, 
mai exact va detecta echilibrul de forte 
între centre și va constata ce punct geo- 
grafic al ţării ar merita considerat capitala 
cineamatorismului românesc. 


Eugenia VODĂ 


clubul «16 Februarie» Cluj-Napoca) sau 
didactice, precum A venit un om (cine- 
clubul exploatării din Săsar), fac. la rîndul 
lor, bune servicii cauzei cineclubiste. Mai 
puțin convingătoare au fost filmele jucate... 
Jucătorul.de pildă (Valentin Grancea, cine- 
clubul clujean «Artis»), un caz de «recu- 
perare morală», tratat, însă, destul de pro- 
lix, după cum multe alte filme, printre care 
Castanii înfioriți (autoparodie — oare? — 
produs de «Casa de filme zero» din Baia 
Mare) compromit idei generoase. Au fost 
şi filme slabe la Cluj-Napoca, cu imagini 
insuficient selectate şi nu totdeauna corect 
filmate, cu comentarii irelevante, pleonas- 
tice, fără timbru personal; inegalitățile din 
cadrul mişcării de amatori nu trebuie să 
treacă neobservate, după cum nu e bine să 
treacă neobservate anumite absente, aceea 
a cineamatorilor din Bistrița Năsăud, de 
pa Dar să răminem cu sentimentul tonic 

al celor mai bune filme văzute în oraşul de 
la poalele Feleacului. 


Călin CĂLIMAN 


exemplar realizat. Este, dacă vreți, apogeul 
artei cinematografice de amatori caracteri- 
zată prin inventivitate, lipsă de prejudecăți 
și de canoane. O notă cu semnul plus pen- 
tru fantezia şi frumusețea imaginilor ar 
merita şi filmul Punct, contrapunct reali- 
zat de elevii Şcolii populare de artă din 
Reşiţa. 

Pe lingă această «recoltă», judeţul Hune- 
doara, spre deosebire de ediția trecută a 
festivalului, a apărut puțin mai sărac, deși 
în competiție cu alte zone de cineamatorism 
el s-ar fi impus relativ ușor. Lingă secven- 
tele de excepţie prezentate în larba vintu- 
lui sau | au apărut pe ecranul com- 
petiției și imagini amorfe, lipsite de sens 
și emoție. Așteptam mai mult din partea 
siderurgiştilor hunedoreni, autori ai unui 
număr impresionant de filme, dar de astă 
dată obsesia creativității s-a manifestat 
cu succes doar în producțiile de animaţie. 
Pe lingă filme rien bine concepute 
(Lemn pentru oțel şi Cocsarii), filmele de 
animaţie, Flori, Viziuni sportive, Week- 
end, Geneză, Bine ar fi să fie așa ne-au 
oferit pe scurt, cum se cuvine în animaţie, 
imagini caricaturale ale unor moravuri care 
ne trag uneori înapoi. 

Ca”impresie generală, cred că selecția 
riguroasă, calitatea filmelor şi cantitatea 
de calitate a conferit fazei interjudețene de 
la Herculane un aer de adevărată sărbă- 
toare a filmului de amatori. 


Florin VELICU 


in amplul proces de democratizare a societăţii socialiste, de adincire a 
democraţiei muncitorești. consiliile oamenilor muncii şi-au demonstrat 
importanţa tot mai mare ;+ care au căpătat-o în viața ţării. Importanță sub- 
liniată şi de secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele 
Consiliului National al Oamenilor Muncii,  tovarăsul NICOLAI 
a | CEAUŞESCU cu ocazia recentei sale vizite efectuate in Austria. În ca- 
drul Conferinţei de presă care a avut loc la Viena, preşedintele ţării răs- 


pundea intrebanilor unor gazetan interesat de situația clasei muncitoare din Romană, 
invitindu-i să participe la importantul eveniment — Congresul Consiliilor oamenilor mun- 
cii — pentru a se convinge «pe viu» de realitățile noastre. «V-aș invita — spunea secre- 


tarul general al partidului — la acest congres unde vor participa 11 000 de delegaţi, repre- 
zentanţi ai oamenilor muncii, din care 6 000 lucrează direct în producţie, în mine, în între- 
prinderi de tot felul. Veţi putea constata ce reprezintă democrația socialistă în România, 
rolul pe care îl au muncitorii, clasa muncitoare în conducerea societății socialiste. Vă 
veți convinge de faptul că în nici o țară capitalistă din lume muncitorii nu se pot bucura — 
şi nu se bucură — de asemenea drepturi, de a fi adevăraţi conducători ai societății. Vă 
invit, deci, la acest congres al muncitorilor pentru a vedea cum și ce gindesc muncitorii 
din România» 

Cunoscindu-şi tot mai temeinic drepturile şi îndatoririle care le revin în unitățile eco- 
nomice sau instituţiile administrative ori culturale unde activează, aceste foruri de ini- 
țiativă și decizie colectivă, de răspundere obştească pentru treburile instituţiei respective 
şi-au perfecţionat în cei cîțiva ani de la constituire sistemul de exercitare a inaltei puteri 
democratice cu care au fost investite de către popor. Ca orice organism viu, alcătuit din 
individualităti diferite ca pregătire şi conştiinţă profesional-politică, acest tor al demou 
tiei muncitorești a devenit acea formă determinantă în viaţa cuictivităţi: nu doar prin con- 
stituirea lui ci şi printr-un efort susţinut de a stimula iniţiativele şi opțiunile ituturo! «Fi 
care muncitor să devină un cadru de gindire» sună deviza unei întreprinde: de utilaj peli o- 
lier din ţară. 

Cait au iosi etapeie, care sint in contuinuaie etapele acestui compiicai proces ae 
activizare a răspunderilor individuale și colective, de îmbunătățire a tormelor concrete 


de exercitare a democrației muncitoreşti, ce aspecte neprevăzute presupune o atare expe- 
rienţă nouă în viaţa noastră socială — ar fi numai citeva din întrebările pe care filmul inspi- 
rat din realitățile vieţii noastre ar fi trebuit să şi le pună în toți aceşti ani, mai sistematic 
si la un mod artistic, care îi este propriu. 

Puţine și poate prea convenţionale au fost însă imaginile înfăţișind pe ecran o ase- 
menea experienţă de viaţă. Din cit ne amintim,un film ca Proprietarii aducea un asemenea 
consiliu al oamenilor muncii în cadrul unei şedinţe de discutare a cazului unui inginer 
mutat abuziv de către conducere. Dar rolul acestui colectiv răminea doar consemnat în 
cadrul unui conflict destul de neconvingător schiţat. Mai recent intilnim o referire la autori- 
tatea colectivă din cadrul unei instituții, într-un film ca Probleme personale — și cam atit. 
Intre acestea rolul forței colectivități: in viața unei mari unități dar si in viața individului — 
în filmele noastre n-a existat ca preocupare pentru a marca convingător, prin mijloace 
artistice, momentele u ta Social di alare dinamică si anvergură. Sigur că arta 
are nevoie de un timp al ei de asimilare, de decantare a unor realități sociale în curs de 
constituire; dar tot așteptind cristalizarea lor, riscăm să înregistrăm pe peliculă doar sche- 
mele generale, golite de dramatism ale unor fenomene atit de vii, de patetice uneori, care 
ne inconjoară. Cinematogratul zilelor noastre presupune un proces de osmoză creatoare, 
de asimilare rapidă dar nu superficială a ceea ce se petrece în jurul nostru, ca fenomen 
caracteristic unei societăți în permanentă transformare, perfecționare a mecanismelor 
ei. Să nu aşteptăm sarcinile administrative, să nu așteptăm doar planurile formale și în- 
demnurile generale de a oglindi realitățile complexe, să nu aşteptăm decizii, ci să venim 
«unguri si spontan în întimpinare, fantezie și răspundere, cu toată autoritatea pe care 
ne-o dà credinta că aceste initiative creatoare sint vitale într-o artă a răspunderilor indi- 
viduale şi colective cum se dovedeşte a ti cinematogratul. 

Cony! Consilio cane ilor munc? printo serie de măsuri organizatorice 
concrete, poate alimenta bogat tantezia şi inițiativa oricarui om de artă interesat de feno- 
menele sociale la care este martor. La care trebuie să fie un martor tot mai activ, tot mai 
dinamic, într-o societate socialistă activă, dinamică. 


„CINEMA” 
3 


https://biblioteca-digitala.ro 


|. Stimate tovarășe Marin 
Stanciu vă solicit o dis- 
cuție, care aș vrea, și sînt 
convins că o să și fie așa, 
foarte la obiect, foarte pro- 
fesională şi dacă vă so- 
licit această discuție despre filmul 
nostru la ora actuală este pentru că 
dumneavoastră sînteți implicat în des- 
tinele cinematografiei noastre socia- 
liste încă de la începuturile ei, ați cres- 
cut împreună cu ea și ea împreună cu 
dumneavoastră și aveți așadar o pri- 
vire în racourţi și, de pe baza ei, o 
privire de perspectivă Făceam, la în- 
ceput, puține filme. Unele au fost (și 
au rămas)bune , pe altele le-am uitat 
Facem astăzi mult mai multe filme, 
paleta stilistică este mult mai bogată, 
au apărut personalități regizorale, acto- 
ricești, scenaristice, scenografice etc., 
adică lumea cineaștilor noștri este 
astăzi «o mare lume». Facem peste 
30 de filme. Credeţi că surprind ele și 
reflectă ele (bineînțeles cu argumentul 
acestei arte) întreaga noastră proble- 
matică, aduc ele un punct de vedere 
propriu capabil să ne facă inconfunda- 
bili și să ne înscrie în circulația mon- 
dială a valorilor cinematografice? 


d 


— Intrebarea dumneavoastră este foarte 
cuprinzătoare, abordind probleme legate 
atit de istoricul cinematografiei românești 
cit și de creșterea cantitativă şi calitativă a 
producției de filme,precum şi problemele 
de conţinut ale acestei producții. 

mi este greu ca într-un spațiu atit de 
restrîns să prezint cititorilor revistei atit 
o privire în racourţi, cit şi o privire de 
perspectivă asupra cinematogratiei româ- 
neşti şi asupra problemei reflectării «in- 
tregii noastre problematici» în filmele ro 
mânești. Voi încerca, totuși, să răspund cit 
mai exact complexei dumneavoastră în 
trebări. 

Cineaștii noștri se află în prezent an 
grenaţi într-o luptă, nu lipsită de greutăți, 
menită să asigure și să consolideze creș- 
terea producţiei de filme la nivelul pre- 
conizat de documentele Congresului al 
XII-lea al Partidului Comunist Român, res- 
pectiv la realizarea în anul 1985 a unei pro- 
ducţii de 50—60 de filme de lung metraj. 

Cu toate creșterile înregistrate în pro- 
ducţie în ultimii ani, consider că filmele 
noastre nu au reușit încă să cuprindă 
întreaga problematică a societăţii noastre 
contemporane în continuă transformare 
(nici nu se poate ca întreaga problematică 
atît de complexă a societăţii noastre să 
fie cuprinsă într-un număr totuși limitat 
de filme). Trebuie să subliniez însă faptul 
că filmele românești au fost şi sînt con- 
cepute încă din faza iniţială și realizate, 
în lumina unor imperative sociale, ca in- 
strumente ale promovării ideilor și ati- 
tudinilor înaintate, ca mijloace de educare 
socialistă a maselor. Filmele nafstre sint 
puternic ancorate în actualitate, ponderea 
peliculelor în care eroii sînt contemporanii 
noștri a crescut şi creşte de la an la an. 
Paralel cu filmele inspirate din imediata 
actualitate continuă an de an opera de 
transpunere pe ecran a epopeii naționale, 
a trecutului de muncă și luptă al poporului 
nostru, a patrimoniului său cultural. Încă 
nu producem un număr suficient de filme 
de calitate pentru copii și tineret: lipsesc 
de la apel comedii de mare popularitate. 

Curba producţiei de filme este ascen- 
dentă şi consider că, în mod dialectic, 
acumulările cantitative realizate consti- 
tuie premisa pentru un salt calitativ care 
va permite înscrierea mai pregnantă a 
cinematografiei românești în circulația 
mondială a valorilor culturale. Desigur, 
numai acumulările cantitative nu sînt su- 
ficiente pentru creșterea nivelului artistic 
al filmelor noastre, ele trebuiesc însoţite 
de efortul de autoperfecţionare a creatori- 
lor și producătorilor noștri și în această 
privinţă consider că atit noi lucrătorii din 
interiorul cinematografiei cît și critica de 
specialitate avem datoria ca, împreună, 
să asigurăm climatul necesar unei emu- 
laţii artistice efervescente. 

Ne-am înscris poate în circuitul mondial 
de valori culturale, dar cu prea puţine 
opere de valoare faţă de creșterea verti- 
ginoasă a numărului de filme produse, 
deşi aceste filme cu care ne-am înscris 
sint, după părerea mea, incontundabile. 

Apariţia în continuare în producţia noas- 
tră,a unei proporții mai mari de filme cu o 
valoare artistică deosebită, va atrage mai 
mult atenţia criticii şi a publicului de peste 
hotare asupra cinematografiei noastre, 
Aceste filme trebuie să se înscrie în ca- 


icteristica cinematografiei noastre de a 
retlecta societatea noastră, oamenii ei, 
așa cum sint, fără a face nici un tel de 
rabat unor concepții străine poporului 
nostru și nici un fel de compromisuri 
ideologice sau morale în vederea «șocării» 
unor jurii sau a unui anumit fel de public. 

Pentru a permite afirmarea deplină a 
cinematografiei noastre este necesară în 
continuare o muncă perseverentă a tuturor 
lucrătorilor din cinematografie. Marile per- 
sonalităţi creatoare, marile opere nu pot 
apare decit pe un teren bine pregătit, 
pe baza unei munci perseverente de se- 
lecţie și exigenţă. Respingînd mediocri- 
tatea, lenea de gindire, concesiile «ami: 
cale», rabaturile la calitate, dezvoltînd 
condiţiile în care toți factorii determinanti 
să se simtă sprijiniți şi încurajați, vom 
grăbi momentul în care filmele românești 
vor marca o ridicată îmbunătățire calita- 
tivă. 

Este necesar în același timp să facem 
mai cunoscute filmele noastre peste ho- 
tare nu numai prin prezentarea lor unor 
distribuitori străini, ci și prin prezentarea 
mai completă a producţiei noastre con- 
ducerilor unor festivaluri internaţionale, 
la noi acasă, paralel cu prezentarea tilme- 
lor de către propriii creatori la diferitele 
manifestări internaționale. 


număr de filme a pus desigur o serie 
de probleme de organizare a activităţii 
cinematografiei. În fața dorinței de a 
produce mai multe filme și cunoscute 
fiind dificultățile ce apar invariabil în 
unele perioade, cînd studiourile sînt 
solicitate dincolo de posibilitățile lor, 
cum priviți funcționarea, mai ales a 
Centrului de producție cinematogra- 
fică? 


1980 a fost pentru cinematografia noastră 
deceniul filmului artistic de lung metraj, 
al maturizării lui pe plan artistic, al unor 
creșteri cantitative,al căror ritm nu a fost 
atins de nimeni pînă în prezent. 

Ne-am îndreptat într-adevăr atenţia în 
principal spre această categorie de filme 
care reprezintă coloana vertebrală a ori- 
cărei cinematografii naţionale. Înainte de 
a dezvolta problemele filmului de lung 
metraj, doresc însă să vă informez atit 
pe dumneavoastră, dar mai ales pe citi- 
torii revistei «Cinema» despre eforturile 
mai puţin cunoscute ce au fost depuse 
în celelalte sectoare de activitate ale cine- 
matografiei noastre. 

Producţia de filme a înregistrat creşteri 
spectaculoase şi în domeniul filmului de 
scurt metraj. 

Trebuie să arăt că în anul 1980 au fost 
| realizate de Studioul «Al. Sahia» peste 


ll. Efortul de a produce un mai mare 


— Aşa cum s-a mai spus, deceniul 1971— 


Marin Stanciu: 


Director general al 
Centralei Româniafilm 


Filmul 
românesc 


înregistrează 


anual 

peste 
10 milioane 
spectatori. 
E un record. 
E un semn 
de dragoste 
şi speranţă 


300 de filme documentare şi științifice 
menite să prezinte pe ecranele noastre 
sinteze cinematografice ale dinamicii so- 
cietăţii noastre şi care vor constitui pen- 
tru generațiile viitoare documente vii, de 
necontestat ale muncii și eforturilor noas- 
tre actuale. În domeniul filmului de ani- 
maţie s-a reușit în numai cîțiva ani să se 
dubleze producția iar semnele unor schim- 
bări de esenţă în producţia Studioului 
«Animafilm» lasă să se întrevadă iminenţa 
saltului calitativ de mult aşteptat. În do- 
meniul difuzării filmului și reţelei cine- 
matografice trebuie arătat că efortul con- 
jugat al lucrătorilor din cele 41 de între- 
prinderi cinematografice a menţinut an 
de an numărul spectatorilor în jurul spec- 
taculoasei cifre de 200 milioane anual, 
din care peste 70 de milioane la filmul 
românesc, cifră deosebit de grăitoare și 
semnificativă pentru dragostea publicului 
față de filmul naţional. Prin exportul filme- 
lor românești s-a asigurat nu numai în- 
deplinirea unui plan valutar, dar ceea ce 
este mai important, pătrunderea acestuia 
pe ecranele lumii, iar prin filmele importate 
s-a asigurat contactul publicului nostru 
cu cele mai valoroase producții ale cine- 
matografiei mondiale. 

Am amintit aceste fapte pentru a fi 
drepţi și cu celelalte fațete ale activității 
cinematografice din țara noastră, mai 
puțin cunoscute, dar deosebit de impor- 
tante pentru o cinematografie națională 
în plină dezvoltare. 

Revenind la producţia filmului de lung 
metraj, trebuie să arăt că efortul depus de 
colectivul Centrului de producţie cine- 
matografică de la Buftea a fost și este 
deosebit de intens în unele perioade ale 
anului, iar rezultatele acestui efort se 
traduc prin asigurarea spectaculoasei creș- 
teri a acestui important gen de producție. 

Creşterea impetuoasă a producţiei de 
filme. artistice de lung metraj- (de la 11 
filme în 1970 la 32 de filme în 1980 și la 
50—60 în 1985) a impus încă de la început, 
în domeniul organizării, noi forme, mai 
suple, mai moderne care să ducă la o 
descentralizare și specializare a tuturor 
organismelor ce concură la realizarea 
filmelor, în aşa fel, încit sarcinile fiecăruia 
să fie realizate mai profesional, la un 
nivel calitativ superior. În acest sens, ca 
urmare a indicaţiilor conducerii superioare 
de partid,au luat ființă casele de filme că- 
rora le revine în primul rind responsabili- 
tăţile artistico-ideologice ale filmelor noas- 
tre, urmînd ca Centrul de producţie cine- 
matografică să se asupra 
proceselor de producţie şi tehnico-eco- 
nomice ale filmului de lung metraj. A- 
ceastă diviziune a muncii a apărut ca o 
necesitate, deoarece o producţie mare de 
filme nu poate fi acoperită profesional, 


https://biblioteca-digi 


fizic, de un singur organ de conducere 
individual sau colectiv, atit din cauza com- 
plexității producţiei (ideologie, creație, 
tehnică, finanţe), cit şi din necesitatea 
de a asigura diversitatea tematică și de 
genuri a unei producţii mari. 

De altfel în întreaga lume, organizarea 
modernă este bazată pe grupe sau case 
producătoare și, separat, pe baze tehnice 
de producţie. 

Este talsă ideea care se acreditează că, 
în cinematografia mondială, o singură 
instanță sau o singură persoană se află 
în situația de a lua decizia în ceea ce pri- 
vește realizarea unui film, în toate com- 
ponentele sale ideologice, artistice, de 
producţie și financiare. 

Deși la ora actuală avem o formă orga- 
nizatorică modernă care și-a dovedit via- 
bilitatea prin mobilizarea din mers a tutu- 
ror forțelor de producție şi creaţie, cred 
că nu trebuie să fetișizăm formele organi- 
zatorice care sînt perfectibile şi trebuie 
să fie adaptate fiecărei etape din evoluția 
cinematografiei noastre. 

Principalul lucru ce trebuie urmărit este 
ca în această diviziune a muncii, fiecare 
organism, fiecare om al muncii, în specia- 
litatea și domeniul său de activitate să-şi 
îndeplinească sarcinile cu devotament și 
responsabilitate. 

Desigur, în continuare, rezolvarea pro- 
blemei creșterii producţiei care trebuie 
să fie și o creștere calitativă nu numai 
cantitativă, pune în fața noastră necesi- 
tatea perfecționării activităţii tuturor orga- 
nismelor care concură la realizarea filme- 
lor — case de filme, studiouri — implică 
perfecţionarea pregătirii cadrelor, înzes- 
trarea cu utilaje moderne de nivel mondial 
a bazelor noastre tehnice și în mod deo- 
sebit a Centrului de producţie cinemato- 
grafică. 

De asemenea, trebuie să ținem cont 
de cerințele Centrului de producţie cine- 
matografică faţă de casele de filme și 
anume asigurarea unor scenarii de cali- 
tate care să fie lansate ritmic în producţie 
și care să permită o încărcare optimă a 
bazei în toate anotimpurile anului. 

Colaborind în cadrul unui angrenaj des- 
tul de sensibil, orice detecţiune apărută 
în funcţionarea unui organism component, 
perturbă activitatea întregului sistem, a- 
vind influenţe negative asupra laturei can- 
titative a producției, dar mai ales asupra 
celei calitative. 

Din păcate există tendinţa ca anumite 
slăbiciuni proprii să fie aruncate pe seama 
unor imperfecțiuni organizatorice, care 
bineînțeles sînt, aşa cum am arătat, mereu 
remediabile. Vorbind despre perfecționa- 
rea muncii noastre,consider că problema 
cea mai importantă este, după părerea 
mea, aceea a oamenilor din cinemato- 
grafie, a oamenilor muncii grupaţi în 
peste 100 de profesii și care sînt sigur 
că vor răspunde în continuare chemării 
partidului nostru de a da filme de înaltă 
valoare artistică și ideologică Prin ei 
vom face totul și de aceea lor trebuie să 
le acordăm cea mai mare atenţie. Să-i 
stimulăm mai bine, să-i educăm mai bine, 
să-i selecționăm mai riguros, să-i judecăm 
în primul rind după faptele lor, să facem 
o distincţie mai netă între valoare şi non- 
valoare între profesionalism şi amatorism 
în toate domeniile cinematografiei. 


III. Stimate tovarășe Marin Stanciu, 
cunoaștem că în anul care a trecut, 
dumneavoastră aţi obținut titlul de 
doctor în științe economice cu o lu- 
crare care se referă la problemele pro- 
ducției și economiei cinematografice. 
Ce aspecte mai interesante ale acestor 
probleme puteţi să ne relatați pentru 
cititorii noștri și care credeți că va fi 
perspectiva economică a filmului ro- 
mânesc? 


— Este pasionant să studiezi mecanis- 
mul economic al activităţilor cinematogra- 
fice pentru a găsi cele mai adecvate măsuri 
organizatorice şi economice care să ducă 
în final la creșterea eficienței cinemato- 
grafiei noastre. 

Cinematografia este artă, dar în același 
timp și industrie, filmul realizindu-se de 
către creatori în cadrul unui complex 
proces industrial extrem de complicat și 
destul de costisitor. De aici necesitatea 
unor studii şi analize permanente care 
trebuie să ducă la o apreciere cit mai 
judicioasă a fondurilor alocate unui film 
ținînd cont de conținutul, de latura sa 

(Continuare In pag. 23) 
Interviu de 
Mircea ALEXANDRESCU 


literatura română şi virsta filmului românesc 


De vorbă cu regizorul și scenaristul Alexa Visarion 


Nu ne putem face cunoscuţi în lume 
cu ce gindim, decit dacă gindim! 


— Stimate Alexa Visarion, 
acest ciclu de dialoguri 
pornește de la impresia că 
breasla cinematografică 
nu beneficiază încă de o 
privire lucidă asupra va- 
lorii literaturii, a artelor 
românești contemporane, în raport cu 
ceea ce oferim noi înșine pe ecrane. 
Nu atit problema ecranizărilor am vrea, 
deci, să punem în discuție, cit seninăta- 
tea unor colegi care, în fața pertorman- 
telor altora, înclină ușor către o tandră, 
dacă nu condescendentă bătaie pe u- 
meri. Or, deasupra acestei confuzii, 
deasupra acestei, din fericire,inchipuite 
uniformizări a valorilor, pare cert că 
există avansuri foarte importante în 
celelalte domenii ale artei noastre con- 
temporane, în roman și în teatru, ca să 
cităm două zone proxime. 


inema 


| 


— Cred că discuția pe care încercaţi să 
o dezvoltați e binevenită, în primul rind 
pentru că, într-adevăr, s-a creat un decalaj 
evident între valoarea literaturii române con- 
temporane, între semnificaţiile ei atit de 
profunde, în unele cazuri, şi valoarea de ni- 
vel mediu, ca să fiu atent la toate nuanțele, 
a filmului românesc, în speţă a celui dedicat 
contemporaneităţii. 


— E poate mai mult decit un decalaj... 


— Într-o măsură, da. Şi s-au scris în ulti- 
mii ani citeva cărți capitale pentru literatura 
română. Romanele lui Augustin Buzura, 
ultimele romane ale lui Marin Preda, proza 
şi dramaturgia lui D.R. Popescu, scrierile 
lui Romulus Guga, ca să citez, pe sărite, 
doar citeva dintre operele de virf, sint toate 
scenarii virtuale profunde, nu numai nece- 
sare cinematografului românesc, dar şi 
apte a sălta din capul locului, ca puncte de 
plecare, prin opțiunea repertorială, nivelul 
său de cultură şi gradul său de semnifica- 
ție. Un roman cum este «Vocile nopții» 
al lui Augustin Buzura este o operă nece- 
sară, de translat în diferite chipuri artistice, 
pentru că acest roman cuprinde o dialec- 
tică a înţelegerii omului contemporan, un 
proces al conştiinţei pe care l-aș asemăna 
cu cel al eroului lui Camil Petrescu. Omul 
din literatura lui Buzura plătește scump 
fiecare clipă de viață și acest lucru este 
dramatic, este prețios, este real. Fiind rea! 
este necesar cinematografului, care se hră 
nește și trebuie să se hrănească din reali- 
tatea cea mai profundă şi mai încărcată 
de sevă. «Cel mai iubit dintre păminteni» 
de Marin Preda poate deveni un scenariu 
de film important, deși, bineinţeles, nicio- 
dată un mare roman nu se poate transla 
în întregime în alt gen artistic, dar o parte 
a romanului, un filon al romanului trebuie 
să capete expresie cinematografică. E, îna- 
inte de toate, o obligaţie, dacă vreți, civică 
față de o asemenea operă, care analizează 
nu doar o anumită perioadă de timp, ci 
raportul omului contemporan cu perioada 
acelor ani. De fapt, totdeauna, a analiza 
o perioadă revolută înseamnă a ne pune 
în față șansa noastră de evoluție, șansa 
noastră de a înţelege viitorul, prin prisma 
a ceea ce am trăit. 

— Cum vă apar atunci opțiunile noas- 
tre în raport cu recolta literară? 


— Cred că opțiunea regizorilor pentru 
cărțile importante există. Ar exista și oa- 
meni capabili să transleze aceste cărți 
în filme. Singura piedică în dezvoltarea pe 
ecran a literaturii noastre de bună calitate 
este înțelegerea încă epidermică a raportu- 
tului pe care literatura îl are cu filmul. Noi 
credem că a face cinematograt înseamnă 
a istorisi, înseamnă a povesti, încă mai 
credem că «a vedea» imaginile pe care le 
sugerează un roman înseamnă şi valorifi- 
carea romanului într-o operă cinematogra- 
fică. Încă nu știm că cel mai important lucru 
pentru cinematograf este ca el să recreeze 
viaţa care are reverberaţie, o viață cu des- 
chidere spre esenţial, spre general. Arta 
înseamnă contactul sensibil al imaginaţiei 
cu realitatea. Vedeţi, noi avem filme nor- 
male, filme care circulă, la care vin mili- 


oane de spectatori și, totuși, ce mari idei 
poartă filmele noastre, spre ce deschidere 
general-umană, filozofică, merg ele? Ce 
înseamnă, în ultimă instanță, un succes 
e care cinematografia noastră Îl obține? 
ncă foarte puţin. Ca un semn de progres, 
ne-am specializat, oarecum, în ultimii ani, 
prin cîțiva regizori de reală aptitudine, 
într-un nou limbaj cinematografic — nou 
pentru noi, nu pentru alții. Un limbaj mai 
aproape de o expresie internaţională a fil- 
mului. Dar acest limbaj este, în capodope- 
rele universale, o posibilitate ciștigată de 
autori, de a exprima ceea ce li obsedează. 
Pe cind la noi, deocamdată, în majoritatea 
cazurilor, aş putea spune, acest limbaj sub- 
stituie ideea, substituie gindirea. El însuşi, 
limbajul, se crede gindire și concept regizo- 
ral, el însuși reprezintă atitudinea faţă de 
viață, față de om. Dar această atitudine este 
formală şi ineficientă, după părerea mea. 
Filmul ca artă trebuie să fie vital, nepreten- 
tios, neestetizant, trebuie să implice, într-un 
înalt grad, gindirea. Ce mă nemulţumește 
pe mine în producțiile noastre, în toate, și 
în cele medii şi în cele foarte bune, este 
tocmai neputinţa noastră de a depăși un 
anumit grad de investiţie ideatică, de con- 
cept filosofic. Sigur, nu cer ca filmele să 
filosofeze dar ele trebuie să aibă înlăun- 
trul lor un filon bogat, plenar de meditații. 
Noi ne fixăm, însă, de obicei cite o deviză 
simplă: un film de actualitate sau un film 
alert sau meditativ. Dar cum anume este 
sau va fi acest film meditativ, cum e alert, 
cum e «de actualitate»? 


— Distanţa dintre film şi literatură nu 
e determinată însă și de scriitori? 


— Există o neincredere a marilor scriitori 
faţă de film. O neîncredere vizibilă şi justi- 
ficată, într-o măsură, fiindcă unele opere 
literare au fost mutilate în producțiile noas- 
tre cinematografice. Mi-aduc aminte de o 
discuție cu Marin Preda, care spunea că 
nu doreşte să facă film, fiindcă niciodată 
în fiim nu va apare cartea lui. Există și 
scriitori care vin mai prompt spre cinema- 
tografie, cum e D.R. Popescu, dar, în ge- 
neral, persistă neîncrederea în capacita- 
tea cineaştilor noştri de a transpune ope- 
rele importante. 


— Uneori e o ambiţie poate exagerată 
a scriitorului, de a se vedea translat 
ca atare, din pagina cărții pe ecran. 


— Nu cred asta. Cred că intră în discuţie, 
în primul rind, cota valorică a cinemato- 
grafului nostru. Sint convins că orice scri- 
itor de prima mină, dacă i s-ar propune 
de către Liviu Ciulei un film, după cea mai 
importantă carte a lui, n-ar avea nici o 
obiecție. Ceea ce intră în discuţie e, deci, 
valoarea cineastului, maturitatea lui ar- 
tistică, şansa lui de a deschide opera li- 
terară, prin film, măcar pe aceleași coordo- 
nate pe care opera a fost scrisă. Cum spu- 
neam, în ultimul timp, se dezvoltă la noi 
unele personalități regizorale de reală vo- 
caţie, din generația, să spunem tinără. 
Cind filmele lui Mircea Daneliuc, Mircea 
Veroiu, Alexandru Tatos, Dan Piţa, Stere 
Gulea, Ada Pistiner, Demian, Mărgineanu, 
ca să pomenesc iarăși pe sărite doar citeva 
nume, cînd filmele lor, care sint filme foarte 
bune, vor fi filmele cele mai cerute de 
publicul românesc — sublinierea e foarte 
necesară — cind ei vor cîştiga un teren 
foarte solid, în întreaga Europă, în întreaga 
lume, ei vor fi pe deplin nişte regizori de 
marcă, cu mare prestanţă și vor fi solicitaţi, 
ei, de către scriitori. Deocamdată, însă, 
sintem mereu o promisiune: filmele sînt o 


promisiune, regizorii sînt o promisiune- 


ciudati Văzind sau revăzind la televizor, 
cu prilejul retrospectivei jubiliare din pri- 
măvară, unele filme ale începuturilor cine- 
matografiei noastre, constatam că fiecare 
cineast, care ulterior a lăsat locul altor 
promisiuni, a fost la vremea lui o promi- 
siune. Chiar primele filme care s-au reali- 
zat la Buftea, în contextul social-politic al 
acelei perioade, cu multe lucruri impuse, 
arătau că unii regizori, pe care eu îi stimez 
foarte mult, cum îi stimez şi îi preţuiesc 
foarte mult și pe colegii tineri, aveau un 
drum în față, un drum al talentului lor, 
fiindcă există oameni talentaţi în cinema- 
tografia noastră, după cum există şi oa- 
meni netalentaţi, care fac filme din plin. 
E un drum pe care ei merg poate și azi, 
dar într-o plictiseală și o monotonie de ne- 
înțeles, cum de neînțeles este irosirea ta- 
lentului lor, de care cred că sîntem cu toții 
răspunzători. De aici neincrederea scri- 


Respirația marii literaturi: Înghiritorul de 
filmul în lucru al lui Alexa Visarion, 
după o schiță de Alexandru Sahia 


£r ee 


itorilor față de cinematografie și, în primul 
rind, faţă de creatorii din cinematografie. 


— Dumneavoastră aţi început să fa- 
ceți film, afirmiîndu-vă în continuare 
în prim planul regiei de teatru, prin 
rescrierea cinematogratică a unor texte 
ale lui Caragiale, iar acum, consecvent, 
lucraţi la adaptarea pentru ecran a unei 
schițe a lui Alexandru Sahia. Ce v-ar 
asanes ca proiect, din literatura ac- 
tuală 


— Eu cred că unul dintre rosturile artis- 
tului este să se cunoască foarte bine pe el 
însuși, să știe ce vrea de la opera sa și, 
în ce mă privește, încerc pe acest drum 
chinuitor. Îmi aleg de obicei textele, nu 
numai pe cele care îmi plac mult, ci pe cele 
care știu sau cred că ştiu să le fac spectacol 
sau film. De exemplu, «Moromeţii» e un 
roman care-mi place extraordinar de mult, 
dar nu cred că am un gind creator, apt să 
dea valoare cinematografică acestui ro- 
man. Fiindcă a pune pe peliculă imaginile 
romanului, chiar jucate bine, chiar ordonate 
într-un flux de idei și semnificaţii existente 
în operă, nu înseamnă mare lucru. În ultimă 
instanță, trebuie să existe, în film, un gind 
creator nou, un concept propriu. Aș şti, 
de pildă, să fac un film după «Nebunul şi 
floarea» de Romulus Guga. Dar dacă per- 
sonajul principal din această operă literară 
n-ar mai apare pe ecran într-un anumit 
spital, ci în alt spital, s-ar schimba tot 
contextul operei, şi opera ar fi trădată. 
Chiar dacă, în rest, ar rămine aceeaşi po- 
vestire. Trebuie, deci, să vă spun că am o 
reținere față de translarea cinematografică 
a literaturii contemporane, tocmai din frica 
de a nu trăda. Două nuanţe diferite în trans- 
punerea unei lucrări importante pot să 
schimbe, fundamental, valoarea acelei 
transpuneri. Cineva îmi spunea odată că, 
decit să nu fie deloc, mai bine să fie o parte 
din operă pe ecran. Eu nu sint pentru a- 
ceastă soluție. Alături de romane, aș in- 
clude, dealtfel, în discuția noastră şi o 
parte a dramaturgiei — mă gindesc la 
Teodor Mazilu, la Marin Sorescu, ta alți 
scriitori de teatru posibili de adaptat cine- 
matografic. Piesele lui Mazilu sint o lume 
în care există tipologii contemporane, si- 
tuaţii contemporane și multă, multă, multă 
tensiune de viaţă contemporană. Aceste 
lucruri pot deveni film. Dar trebuie să înțe- 
legem cu toţii că de la vorbă la faptă e un 
drum foarte lung. Şi nu ajunge numai do- 
rința de a face film. Trebuie să fie foarte, 
foarte deschis acest drum al opțiunii regi- 
zorului, să avem mult mai mare încredere 
în cei care au arătat că reprezintă cu ade- 
vărat o atitudine personală în arta romå- 
nească, decit în cei care au ratat sau au 
blocat multe posibilităţi ale cinematografiei 
noastre. Dar sint foarte mulți regizori ade- 
văraţi, aproape jumătate din producţia noas- 
tră de filme s-ar putea realiza cu ei. Pe 
aceşti oameni ar trebui să-i lăsăm să ne 
spună tot, să-i simțim cum trăiesc, fiindcă 
e sigur că, născuţi şi crescuți în mijlocul 
unei vieţi pe care o cunosc, n-o vor trăda. 
Felul lor de a crede în viață și în om e poate 
diferit de felul de a crede în viaţă şi în om 
al unor specialiști din alte domenii de acti- 
vitate, dar dacă medicul taie pentru a vin- 
deca, și artistul trebuie să taie pentru a 
vindeca. Această echivalență cu o știință 
atit de umanitară, cum e medicina, este 
foarte evidentă. Ceea ce vor acești artiști 


(Continuare în pag. 8) 


Valerian SAVA 


în premieră 


Cariera unui regizor e tot 
ce poate fi mai imprevizibil. 
mai supus întîmplării, pro 
ducătorilor, capriciului publi- 
cului. Cine ar fi bănuit în 
tînărul inginer care-şi pre 
zenta timid la Cracovia in 
1964 scurt-metrajul lui poematic Moartea 
trandafirului — elegie romantică asupra 
unei crunte realități: războiul — pe super- 
manul cinematografic de astăzi, vijelios şi 
intreprid, la el acasă în toate genurile, pe 
toate platourile lumii, fără teamă şi (auto) 
reproş, cind minuiește Browning-ul or 
tarta cu frişcă într-o parodie a gagului bur 
lesc. Primăvara romantică a lui Sergiu 
Nicolaescu a început atunci cu o metafor 
a florilor ce mor ciuruite de gloanţe în su 
netele unui patetic «Chanson de rose» 
ea traversează finaluri furtunoase, din ce in 
ce mai spectaculoase expieri pe o targă di 
campanie, sau pe cimpuri înzăpezite 


inema 


mlaştim devoratoare — și continuă în torță, 


în premieră 


Film de aventuri cu destina- 

tie expresă, pentru copii mici, 

eventual mijlocii, în nici un 

caz mari. N-am găsit această 

indicație în pliantele publici- 

tare, nici pe afiș, dar o pro- 

pun ca utilă, pentru eficienta 
difuzare a filmului lui Gheorghe Naghi, re- 
gizorul care ne-a ciștigat considerația, 
după ecranizările din Caragiale, prin deci- 
zia de a se dedica aproape în exclusivitate 
filmului pentru copii. Nu oricum, ci variind 
mereu sursele și categoria exactă de adre- 
sanţi. De aceea el nu ne lipsește niciodată 
de plăcerea unor surprize. De pildă, pri- 
mele cadre ale filmului de față nu ne su- 
gerau o destinaţie atit de precisă, cum 
am propus in primele rinduri ale cronicii. 
Carmen Maria Strujac, intr-o formă strălu- 
citoare, în holul unui modern hotel montan 
(recunoaștem Durăul), filmată cu dexteri- 
tate, în conversaţie cu Aurel Giurumia, el 
dindu-se drept turist englez pasionat de 
filologia romanică, în timp ce ea e cu fiica 
în excursie, această secvenţă introductivă 
nu anunţa neapărat un film pentru șoimi 

Părăsind Durăul, în drum spre cabana 
Picla, falsul englez, autentica localnică și 
fetița ei nu găsesc poteca cea justă, dar 
noi descoperim adresa exactă a filmului, 
mai ales cînd apare și titularul fiu al mun- 
ților, un băiat de vreo 10 anișori, copilul 
meteorologului de la cabana din apropie- 
rea norilor, prieten cu Mitică, ursul. 

Se dezlănţuie furtuna pe munte, mama 
își lasă fiica într-un adăpost, alături de zisul 
englez și, fără să ezite, pleacă împreună 
cu băiatul, ca să vadă cum se leagănă un 
pod suspendat peste o prăpastie, în aşa 
tel încît, între timp, fiica și presupusul tu- 
rist dispar fără urmă. Dar mama nu se 


cu aceeaşi imagine a tinereții răpusă năpras. 
nic de gloanțe ori in accident. Ubsesie re- 
venind cu același prim-plan (un fel de tan- 
dru adio al regizorului faţă de victimă) ce 
ne apropie chipul muribundului cu expresia 
mai mult de uimire decit de regret. 

S-a scris mult despre curajul si invinci- 
bilitatea eroului preferat al lui Sergiu Nico- 
laescu, comisarul Moldovan, reluat astăzi 
în Duelul. Dar s-a trecut mai repede peste 
latura sentimentală — sentimentală Insem- 
nind nu neapărat lacrimogenă — a creato- 
rului acestui personaj de factură viril-lirică. 
S-ar zice chiar că de la film la film, singu- 
rătatea samuraiului local se accentuează 
si — ca în filmele lui Melville, nostalgia dupa 
familie, dragoste, paternitate sporește pe 
măsură ce polițistul țintește mai fără gre: 
dar cu tot mai multă mihnire, pentru ca 
n-are încotro şi trebuie să facă dreptate 
doar cu pistolul în mină. 

În recentul Duel, pregătit sufleteşte de 
Accidentul mai vechi, arma e minuită cu 


O revenire 
în forță 
dramatică 

a comisarului 
Moldovan 
(Sergiu 
Nicolaescu, 
George 
Constantin 


și e 


mai puțină plăcere, foarte rar, doar la caz 
de mare nevoie: («Nu mai scoate pistolul, 
Moldovane», e sfătuit și de superiori); 
in schimb se amplifică latura didactic- 
moralizatoare a comisarului vizavi de de 

lincvenţa juvenilă. Regizorul — coscena- 
rist totodată — care în alte filme îşi refuza 
cu obstinaţie argumentul vorbit, devine mai 
îngăduitor cu cuvintele, mai înclinat să le 
folosească și pe ele, atunci cind are în față 
un infractor tînăr ce ar mai putea fi recupe- 
rat ca Rică Păsărin — un fel de frate al 
adolescentului delincvent din Acciden- 
ra | sau o bandă de copii certaţi cu legea, 
victime ale mizeriei din anii crizei şi soma- 
"ului. Punct vulnerabil, pentru că el poate 
conduce spre melodramă și moralism, cis- 
tigindu-i însă o nouă categorie de specta- 
tori (alături de cei amatori de violenţă si 
duritate): sentimentalii. Public din nou la 
nodă de cind cu Campionul sau cu 
Kramer contra Kramer — filme în fond 
nodeste care stirnesc și compasiunea per 


Fiul munților 


'mpacientează, nu disperă, nu încearcă să 
ia urma fetei, îi vine pe loc ideea că ar f 
mai bine să continue singură drumul prin 
turtună, pe podul în puternică balansare, 
pină la cabana meteo, băiatul urmind să 
cheme ursul, pe Mitică, și împreună cu el 
să o descopere pe fata.captivă. N-o vedem 
pe mamă cum traversează prăpastia cople- 
sită de furtună, dar o vedem pe fiică într-o 
peşteră, eliberată de băiat, cu ajutorul 
ursului. Degeaba insă, pentru că lucrurile 
se complică, falsul englez fiind... compli 


cele unor bandiți înarmaţi, care se dau 
drept vinători, veniţi să împuște ursul, pe 
Mitică, ei fiind de fapt nişte agenți trimişi 
să o sechestreza în virf de munte pe te- 
hță — nu şi pe tinăra mamă, de care n-au 
nevoie — pentru ca astfel să-l şantajeze 
pe tata, care e specialist în electronică, să 
le vindă un însemnat secret științific. 
Regizorul nu-și pune prea multe proble- 
me de logică, nu întirzie să calculeze timpul 
acțiunii, personajele apar şi dispar, în cadre 
itminteri realiste, dar oarecum prin salturi 


soanelor sentimentale, dar şi ploaia de 
Oscaruri ale uscaţilor — de obicei — critici. 

Cu un asemenea vint prielnic în pupă, 
Duelul va sparge încasările naţionale, de 
astădată cu mijloace mai aşezate de cit 
cruzimea Mercenarilor. Atuurile noului 
film al lui Sergiu Nicolaescu nu sint de 
neglijat o galerie pitorescă de copii ai 
străzii cu mutre și limbaj foarte colorat, si 
alături de ei, faimosul comisar care pen- 
tru pușştime trece multă vreme drept un 
simpatic profesor de gimnastică. Deci Mol- 
dovan versus «groapa», dibuind urma unor 
spărgători prin intermediul rețelei periferice 
de minori vagabonzi. O lume interlopă, viu 
colorată, pigmentată şi cu un pitic-rege al 
cerșetorilor — şi cu un olog — iscoada mi- 
lionarilor — şi cu o dizeuză trădindu-și 
susținătorul şi un Rică-fante pierzător exact 
în clipa în care i se pare că are un pașaport 
pentru Miami Beach şi un sac cu dolari 
prădaţi de la Banca elvețiană. Atuuri im- 
portante; unele rămin însă la suprafața 
lucie, pitoresc-decorativă a peliculei. Şi 
totuși ele aruncă asupra povestirii — se 
pare cu un punct de pornire real, inspirat 
din faptele diverse ale vremii — o undă de 
încrincenare tragică, de disperată agățare 
de un jalnic vis cu plaje fabuloase și tri- 
pouri ademenitoare. 

O echipă — cam aceeași — de interpreți 
urmindu-și fidel maestrul: Jean Constan- 
tin, Colea Răutu, Ovidiu luliu Moldovan, 
George Mihăiţă, lon Besoiu, Ștefan Mi- 
hăilescu-Brăila, Vladimir Găitan, Aristide 
Teică şi George Constantin — în partici- 
pare extraordinară. Un nume nou pe generi- 
cul lui Sergiu Nicolaescu, Ana Maria Mocu- 
iescu — prezenţă convingătoare. Copiii 
bine găsiți ca mutrișoare nu sint ajutaţi să 
oblină firescul intonatiei, al gesticulaţiei. 

Scenariul semnat de Vintilă Corbul, Ser- 
giu Nicolaescu și Mircea Burada se men- 
ține în limitele unei povestiri captivante ca 
miză, ambianță dramatică, ritm, dar nu 
sparge — deși avea citeva premise — tipa- 
rele filmului de acţiune; bine cunoscute. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Vintilă Corbul, Sergiu Nicolaescu, Mir- 
cea Burada. Regia: Sergiu Nicolaescu. Imaginea: 
Alexandru David. Decorurk Radu Corciova, Bob 
Nicolaescu; Costume: Gabriela Bubă. Montajul: 
Margareta Anescu. Sunetul: ing. A. Salamanian. 
Cu: Sergiu Nicolaescu, Jean Constantin, Colea 
Răutu, ion Riţiu, Ovidiu luliu Moldovan, Ana-Maria 
Moculescu, George Mihăiţă, George Constantin, 
lon Besolu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vladimir Găi- 
tan, Cornel Girbea, Aristide Teică Film realizat în 
studiourile Centrului de producție cinematografică 
«Bucureşti». 


miraculoase, după cum autorul pare să 
presupună că micii spectatori nu observă, 
de pildă, că o cabană e la o aruncătură de 
băț şi nu, greu de văzut, la mare distanţă. 
Decupajul e realizat expeditiv — ce-i drept, 
in condiţii dificultoase de filmare, printre 
stinci şi prăpăstii — în ideea probabilă că 
pentru un auditoriu minor nu trebuie avute 
în vedere chiar toate rigorile filmului pen- 
tru adulți. 

Altminteri, un anumit frison această pro- 
ducţie va putea stirni, din cind în cind, 
printre micii spectatori, tentindu-i cu miste- 
rul unei naturi sălbatice, cu escaladări 
curajoase de stinci, ferestre și teleterice, 
cu instructive demonstraţii privind utiliza- 
rea radio-emițătoarelor și a porumbeilor 
dresați, fără a mai vorbi de urs. Altminteri, 
oricine va putea observa că filmul a fost 
făcut de nişte meseriași pricepuţi, care lu- 
crează din plăcere, fapt evident atit atunci 
cind contemplăm peisajul, filmat de Vivi 
Drăgan Vasile, cu un accent special pe 
imaginile defileului, ale peșterii, ale tele- 
tericului sau din elicopter, cit și prin dis- 
tribuţia care îi reunește, alături de Carmen 
Maria Strujac şi Aurel Giurumia, pe Stefan 
Mihăilescu-Brăila, Cornel Nicoară, Gheor- 
ghe Dănilă și alţii, împreună cu copiii lulian 
Bălțătescu şi Isabela Zaharia. Muzicii sem- 
nate de Cornelia Tăutu i se rezervă în multe 
momente un rol important în sugerarea, 
citeodată cu anticipație, a tensiunii și a si- 
tuaţiilor stranii. 


Val. S. DELEANU 


Scenariul: Petre Luscalor, Gheorghe Naghi. Re- 
gia: Gheorghe Naghi. Imaginea: Vivi Dr: 
Vasile. Decoruri și Costume: Guţă Șiirbu. Mon- 
tajuk: Gabriela Nasta. Cu: Ştefan Mihăilescu-Brăila, 
Aurel Giurumia, Carmen Maria Strujac, Corneli 
Nicoară, Gheorghe Dănilă şi copiii lulian Bălţătescu, 
Isabela Zaharia. 


-İn seara premierei fil 
mului «Croaziera», publi 
cul a fost informat că în 
acel moment, dumnea- 
voastră vă aflați cu «Proba 
de microfon» în faţa altui 
public, cel din Los Ange- 
les. Atiu din catalogul foarte frumos pe 
care il am în față că manifestarea care 
v-a prilejuit acea întîlnire se numește 
«Filmex '81» și se află la a zecea ediţie 
care a coincis cu a 200-a aniversare a 
orașului Los Angeles. Ce este, de fapt, 
Filmex-ul, ce specific are el? 


inema 


— Nu este un festival competitiv ci, as; 
cum spune si titulatura, o expoziție de fil- 
me. 


— Catalogul oteră lista ţărilor parti- 
cipante — sint 37, cu vreo 80 de filme — 
aici se află și subiectele însoțite de o 
mică apreciere critică. Despre «Proba...» 
se spune, sub semnătura lui Philip 
Chamberlin: «Cu acest film, scenaris- 
tul-regizor Mircea Daneliuc apare ca 
un mare talent». lar o altă publicație 
scrie: «Proba de microfon» este unul 
dintre cele mai bune filme din «pluto- 
nul» est-european». În acest «pluton» 
atiindu-se filme de Tarkovski, Janusz 
Majevski, Janos Rozsa, Karel Kachyna. 
Aprecierile de mai sus, într-o aseme- 
nea companie, avansează ideea că fil- 
mul dumneavoastră a fost foarte bine 
primit. 


— Am avut, într-adevăr, surpriza plăcută 
să asist la un dublu succes: personal și 
naţional. O sală arhiplină, cu public plăti- 
tor, pentru că vizionările sint cu public 
reacție surprinzător de bună, iar după v 
zionare o conferinţă de presă care s-a lu: 
git mult peste timpul afectat ei. Ceea c: 
dintru început era un semn bun, pentru ci: 
americanul nu-şi pierde timpul «din po! 
tete» cu ceva ce nu-l interesează. În g 
neral, conferința a avut un aer european, 
pentru că discuțiile s-au încălzit, oamenii 
au început să vorbească toti de-a valma, 
se pierduse acea rigoare a discuțiilor ame- 
ricane în care un compur conduce «balul». 
Era ceva care se improviza foarte cald. 
Doreau să afle ce este cinematografia 
românească, cit produce ea, cu ce buget, 
dacă toate filmele sint ca Proba..., dacă 
toate uzează de neprofesionişti, cum se 
poate filma în stradă fără ca lumea să aibă 
o reacție de respingere sau chiar de pro- 
test, pentru că la ei dacă îndrepți aparatul 
de fotografiat asupra cuiva, imediat vine la 
tine să-ți ceară bani. Pe de altă parte, 
exista un interes pur cinematografic con- 
cretizat în întrebările care mi s-au pus pri- 
vind maniera de realizare și această mo- 
dalitate de a face cinema «pe viu» cu care 
ei nu sint obişnuiţi. Doreau să afle cum se 


materialul. In general, întrebările au foca- 
lizat aici, încercind ei să cunoască cum cu 
un scenariu prestabilit se poate da senza 
ţia de improvizație. În general, filmul eur: 

pean şi est-european are o formulă cu totu 
diferită de cea americană care este stan 
dardizată şi mereu perfecționată. Tot ce re- 
comandă, tot ce tac, tot ce are şansă de 
succes la ei, presupune un story solid 
construit,de la care cer, în mod categoric, 
un sfirșit clar pentru că sint un popor de 
oameni preciși care nu suportă echivocul. 
Finalul deschis n interesează nici în 
viață, nici în film. Asta este stas-ul holly- 
woodian și nu cred că este de disprețuit 
De multe ori, el aduce o mare cantitate de 
știință componistică și o mare abilitate 
scriitoricească. Sigur, față de Arta cu A 
mare, ei bat puțin pasul pe loc tocmai 
pentru că au descoperit această formulă 
comercială de care țin cu dinţii, dar care 
nu este «fără ieşire», pentru că un regizor 
talentat se poate strecura printre limitele 
acestui stas şi, uneori, poate tace artă 
chiar în cadrul lui... S-a vorbit mult și despre 
lucrul cu neprofesioniştii — ei fiind acum 
foarte interesaţi de o astfel de soluţie, in- 
trucit filmele au început să coste din ce in 
ce mai mult, mai ales în cazul în care se 
apelează la o vedetă care, uneori, costă 
vit tot filmul. lar reclama depăseste cu 
mult costul unui film. Cineva care işi pro- 


Am avut bucuria unui dublu succes: 
naţional şi personal 


pune ‘să facă film cu neprofesionişti — c= 
așa s-a legat discuţia — sau cu actori necu 
noscuți pe care să-i lanseze, ar putea s-o 
scoată la capăt cu un buget de 3—400 000 d: 
dolari, dar nu vede lucrul finalizat fără . 
reclamă care l-ar costa în jur de un milion: 
şi jumătate de dolari. Spectatorul ame: 
can nu merge decit la ceea ce îi ofer 
garanţie. Așa incit, acolo un succes si 
organizează și costă foarte mult. Există ùu: 
respect formidabil pentru cel care a ren 
şit să facă ceva Și asta se simte și di: 
simplul fapt că, la sfirșitul filmului, ci! 
curge genericul, nimeni nu se ridică de pi 
scaun, toată lumea stă și citeşte cu aten 
ție numele celor care au contribuit la re. 
lizarea filmului. M-a impresionat foarte pu 
tornic acest respect față de oamenii car: 
au realizat un lucru. 


— Cum se vede, la faţa locului, dru- 
mul către: «a realiza ceva». Care este 
condiția debutului în cinema? 


— Vreau să spun că la Los Angeles 
toată lumea scrie scenarii. Cu furie, cu 
disperare și cu speranța că într-o bună zi 
va stirni interesul cuiva. Numai la Asocia- 
tia Scriitorilor de Film se înregistrează, 
zilnic, 6 500 de scenarii. Cite mai sint tri- 
mise direct actorilor, producătorilor, regi- 
zorilor — şi pe care practic nu le citește 
nimeni — cine mai ştie? Deși, și ei sint 
într-o criză îngrozitoare de scenarii, lucru 
care se vede şi din producția acestui an. 
Calea de a ajunge să realizezi ceva este 
destul de grea, dar în momentul în care a: 
demonstrat că ai talent nu mai trebuie să 
cauţi, nu mai trebuie să te baţi, ești căutat 
si se bat ei pentru tine. Asta am aflat-o 
îincercind să deslușesc ceea ce se cheamă 


ice A 


psihologia succesului. Totul e să de- 
monstrezi odată. Acolo, toate universită- 
tile au secţii de cinematografie care sint 
însă un fel de uzine de produs cineaşti, 
iar în California există două Academii de 
film. După ce și-a cîştigat o experiență li- 
vresc-cinemato grafică, dar și practică, pen- 
tru că filmul se face chiar din institut și cu 
drept de concurs la toate competițiile exis- 
tente (un documentar făcut de un student 
a primit chiar Oscarul), se pune problema 
de a demonstra ce poţi. Spre deosebire 
de noi, unde absolventul primeşte automat 
un post de asistent de regie și calitatea de 
membru stagiar ACIN, acolo absolventul 
este aruncat în lume să se descurce. Ñn- 
cearcă să scrie un scenariu sau chiar să 
-alizeze un film pe speze proprii sau în 
colaborare cu cineva. Începe să turneze 
un film pentru care nu are bani să-l ducă 
pînă la capăt, cînd termină banii se opreș- 
te și arată materialul filmat unor oameni 
nu neapărat din branșă (poate fi un in- 
dustriaș, un băcan, orice), dar interesat 
de film. Dacă îl găsește pe acel interesat 
de film, la propriu și la figurat, care simte 
că există în acel material o posibilitate de 
succes, e bine, pentru că acela investește 
restul de bani şi filmul merge mai departe 
Procedeul este uzitat şi la producțiile mari 
Oricum, este falsă ideea că un producer 
investeste banii orbește într-un film 


E! deschide o tinanţare pe care o comple- 
tează cu banii unor oameni cărora reușes!: 
să le trezească interesul. Într-o mare mă 

sură, copleșitoare chiar, acestia sint dis 

tribuitori. Sigur că marile studiouri au alte 
sisteme de finanțare, dar și alte buget: 
F.istă însă și mulți independenți. Printre 
e cel mai interesant, cred eu, este 
Coppola. Dealttel, el chiar și în America 
are reputația unui tip care pentru meserie 
e în stare să-şi dea și cămașa de pe el. 
A cumpărat un studio vechi pe care l-a 
modernizat, l-a făcut unic în lume — numai 
aparatură electronică totul — dar aleile 
studioului se numesc Kurosawa, Fellini. 
Bergman, Antonioni... Este un romantic a! 
cinematografului Coppola, dublat de un 
mare talent... Am vizitat și studiourile Un 

ersal, unul dintre cele mai vechi, ca 
«cum funcţionează şi ca punct de atrac! 

turistică, un fel de Disneyland, şi Acao: 

mia de film din Los Angeles, locul în cur 
se dau Oscarurile, mi s-au aranjat intiinir; 
cu «producer»i şi distribuitori... 


— Cu ce rezultat? 


— Păreau dispuşi să colaboreze cu 
România, tie sub formă de prestații, fie su! 
lormă de coproducții, dacă există inter: 
din ambele părți. 


— Cum a fost contactul cu «Lumea 
Nouă»? 


— N-aş putea spune că am avut un so: 
turistic sau socio-cultural. Am găsit cam 
ceea ce mă aşteptam să găsesc. Din punc! 


| de vedere profesional însă, mi s-a relevat 
un alt sistem de producție. Eram deosebit 
de curios să văd cum se fac aceste filme 
americane, care m-au uluit nu o dată şi 
mi-au stirnit invidia profesională. Acolo 
am văzut că, pentru a se realiza aceste fil- 
me, este nevoie de o mare cantitate de pro- 
fesionişti la toate nivelurile. inclusiv de 
profesionişti ai lecturii scenariului. Asta 
este ce m-a impresionat cel mai mult pro- 
fesionalismul. Nimeni nu ajunge să decidă 
asupra unui film fără să aibă pregătirea ne- 
cesară şi fără să-şi fi demonstrat calitățile. 
Pentru că nu numai regizorul sau actorul 
tebuie să-şi demonstreze talentul și pri- 
««perea, dar şi lectorii de scenarii şi pro- 
ducătorii. Asta a fost o imagine foarte po- 
„invă, aceea a unei lumi de profesioniști 
care lucrează într-o industrie protesionistă. 
| Sigur că la Los Angeles totul inseamnă 
tilm, principala industrie este cinemato- 
grafică, iar Hollywoodul este un oraș în 
oraş. De cum ai ieşit în stradă, te lovești 
de cinematograf. Prin afişe, prin lumea 
care filmează, prin actorii care se ascund 
de lume, prin numele imprimate în asfalt, 
prin librăriile care sint extraordinare — li- 
brării specializate în cinema din care chiar 
nu știi ce să alegi. Simţi că o populaţie de 
peste 8 milioane de oameni trăieşte cu fil- 
mul în fiecare secundă. 


— Cum vă explicati faptul că la o can- 
titate atit de mare de profesionalism, 
la o preocupare atit de pătimașă pentru 
cinematograf, la condiţii de producție 
extraordinare, răspunde o cantitate atit 
de mică de opere de artă? 


un scop mărturisit şi un scop nemărturisit. 
Scopul nemărturisit este cel artistic. Scopul 
mărturisit este un scop propriu fiecărei 
tări, în funcţie de sistemul social. Pentru 
că acolo totul se cumpără și se vinde, in- 
teresează ca filmele în care s-a investit 
să-şi recupereze cheltuielile și să aducă și 
un profit. Dacă e și artă pe lingă toate 
astea, cu atit mai bine. Acolo primează 
| factorul comercial, la noi primează facto- 
rul ideologic. Visul oricărui cineast este 
| 
| 


— Fiecare cinematografie din lume are 


să devină independent, să-şi poată finanța 
singur filmul, să scape de tirania producă- 
torului. În clipa în care are posibilitatea 
asta, el nu poate neglija, totuși, faptul că 
a investit niște bani. Numai că el încearcă 
să coboare balanţa în favoarea artisticu- 
lui. Ceea ce face Coppola care, pentru 
ultimul film, și-a ipotecat propria-i locuinţă. 
Este o aventură care mie mi se pare de 
înțeles şi demnă de tot respectul. 


— Ce vi s-a mai părut demn de res- 
pect? 


— De pildă, faptul că lumea acolo nu 
prea stă la taclale — nemaivorbind de 
bancuri. Toţi încearcă să obțină maximum 
de eficiență în minimum de timp. Problema 
în discuție se așează pe masă de la a doua 
trază, se tratează cu toată seriozitatea, dar 
repede și fără vorbe de prisos. N-am văzut 
lume care să întirzie la întilnirile de afaceri 

au să nu vină. Pentru un european, este 
+“confortant să vezi atita precizie, eficienţă 
și seriozitate. 


— Care este atitudinea americanului 
fată de filmul european, nu neapărat 
est european? 


(Continuare in pag. 8) 


Interviu realizat cr Eva-SIRBU 


C INCURS DE SCENARII 
CINEMATOGRAFICE 


Pentru a marca aniversarea a 20 de ani de la încheierea cõopera- i 

i şi a 50 de ani de la luptele revoluționare ale | 
și petrolişti din februarie 1933, Consiliul 
urii şi Educaţiei Socialiste, impreună cu Asociaţia cineaştilor, 
un. „concurs de scenarii etcetera inspirate 


tiwizări agri icultur 
om citorilor_ferov. 


„organizează. 
de aceste evenimente. Ei 


Pa îi =: 


In tematica dedicată aniversàri: incheieru cooperativizaru agri- | 
culturii se var sublinia tradițiile revoluționare ale țărănimuu, expe- 
'omâniei in transformarea socialistă a satului, realizările 
„obținute de agricultura noastră socialistă, obiectivele fundamentale | 


_rienţa 


Lucrările vor fi depuse pii 


È di: 


trva dominației Germaniei naziste, a razboiului hitlerist, la Insu- 
reclia din august 1944, la revoluția şi construcția socialistă. 
Concursul este deschis atit scriitorilor şi scenariștilor profesio- 


nişti cit şı celorlalte categorii de oameni ăi munci. 


nă la data de 1 septembrie 1981 (data 


E 


: 3 


poştei), pe adresa: Consiliul Culturii şi Educației Socialiste, Bucu 


scenarii LE 


reşti, Piaţa Scinteii nr. 1, cu mențiunea. «pentru, concursul de i 


a H | 
„Lucrările, dactilografiat, nu vor fi semnate, d vor, purta un motto. | | 
-Numele şi adresa autorilor vor fi înaintate separat, într-un A 
inchis, prevăzut cu același motto ca scenariul. 


Cele mai valoroase lucrări, selecționate de un juriu numit în 
acest scop de Consiliul Culturii şi Educaţie Socialiste, vot fi 
distinse cu următoarele premii şi mențiuni: 

— cite un premiu | = a 8000 lei 

— cite ui Ara Il a 6000 lei 

— cite un premiu IlI -~ a4000 lei 
„_—cite două mențiuni “a:2500 lei” “i Ep 
„Lucrările premiate vor f achizifionale în vederea valorificării lor 

fice. 


ale noii revoluții agrare, ridicarea generală a civilizației materiale ṣi 
$ spirituale a țărănimii, a localităţilor rurale. - p 
-Ín tematica dedicată ; aniversării a 50 de ani de la luptele ceferiş- 
- tilor i  petroliştilor. se vor | aborda bătăliile de clasă purtate de 
E ii muncii în anii 1929—1933 sub conducerea partidului 
„comită. lupta i înc noastre, Spui, a întregului „popor 


poate constitui un material filmat pe viu 
într-o structură filmică, pentru că filmul cu 
neprofesionişti care se practică acum în 
lume — mai ales la maghiari — nu are 
această structură bazată pe un story cine- 
matoarafic, ci mizează tocmai pe ceea ce 
se întimplă în fața aparatului. Mă tot între- 
bau dacă am realizat filmul după un sce- 
- nariu aprobat sau pur şi simplu am pornit 
cu aparatul, am filmat și am montat, apoi, 


„https://biblioteca-digitala.ro 


Am avut bucuria unui dublu succes: 


l Nu ne putem face cunoscuți în lume 
național și personal 


cu ce gindim, decit dacă gindim 


un curriculum vitae, nu știu pentru ce, 
mi s-a explicat mai apoi că este foarte 
important. Fără asta nici nu se stă de 
vorbă cu tine. 


r i k telegere, în primul rind. Sint convins că, 
are Pt pa0 7S) dacă toți am înţelege cu adevărat ce in- 
de vocaţie aparține spiritualităţii noastre seamnă o operă de valoare, n-am mai 
și nu ne putem face cunoscuţi în lume cu «medita» atit de mult, îndoindu-ne de 
ce gindim, decit dacă gindim. Am fost, de oportunitatea translării ei cinematografice. 
curind, la New York şi am ee i-a din 
anii '68—"'69, în care se scria: «Este Bucureș- D E DER TISE pa SAE ȚIP RER 7 
tiul capitala mondială a teatrului?» Va-să- — Fără a fi ecranizări, unele din fil- 
zică, se vorbea în lume despre spectacolele | mele noastre se apropie totuși Sesona 
realizate de Teatrul Mic, de Teatrul de | de interes pe care o discutăm. Ați ci- 
Comedie, de Teatrul Bulandra. În cinema- | tat «Croaziera» care s în felul său, 
tografie, de nu s-a realizat încă acest statut | un roman cinematografic. 
competitiv, această personalitate pregnan- EDER ATA DENT a 0: 
tă a unei arte, care presupune şi un climat — Da, fiindcă regizorii care se frămintă 
al solidarităţii lucide, un climat de familie şi vor să «puncteze» în conflictele, în ten- 
spirituală, presupune un mod de a face | siunea unei epoci — cum e epoca noastră 
schimb de idei și nu de a ne eticheta unii contemporană, care este tensionată pen- 
pe alții, un mod de a polemiza, nu de a | tru om şi pentru întreaga umanitate — în- 
ne certa, pentru că dintr-o polemică poti | cearcă să existe cu lucruri foarte, foarte 
să rămii cu ceva, dintr-o ceartă rămii cel personale. Citeodată, această dorinţă de 
mult cu o ruptură? a fi foarte, foarte personal mai şi stinje- 
Pi iai iii nește în filmele noastre, dar ea există ca 

— implicați, astfel, în discuție, pe | atare. De aici provine, poate, nu numai 
lîngă regizori și scriitori, pe producăto- un ciştig, ci şi o stare de răminere pe loc. 


(Urmare din pag. 7) 


— La americanul de mijloc, lucrurile sint 
simple: el respinge sau priveşte cu con- 
descendență filmul european, nefiind pe 
gustul lui. La intelectualul american care 
are complexul Europei şi încearcă să-si 
însușească cultura europeană, numele deja 
consacrate rezonează în virtutea snobis- 
mului de pretutindeni și nu numai în vir- 
tutea snobismului, dar după părerea mea 
este un interes mai curind teoretic, pentru 
că, practic, un producer n-ar risca să-l 
aducă pe Bergman să facă film la Holly- 
wood. În orice caz, acest complex al Euro- 
pei întiinit la intelectualul american m-a 
impresionat plăcut. 

— Este imaginea în oglindă a com- 
plexului europeanului față de America? 


— Cu ce sentiment dominant v 
întors din această călătorie-experi- 
ență? 


— În mod cert am venit cu mai puține 
complexe decit aveam cînd am plecat. 
Mi-am dat seama că, la un popor cu atit 
mai mic decit cel american, cantitatea de 
talente de la noi este surprinzătoare. Și 
nu mă refer numai la cinematograf. Sint 
convins că, din punct de vedere creativ, 
nu ne lipsește absolut nimic pentru a pro- 
mova o artă la nivel mondial care să fie și 
luată în seamă la același nivel. Ţin să sub- 
liniez că acolo producătorii nu sînt niște 
oameni care au o anume simpatie pentru 
film şi s-au gindit că pot scoate și ceva 
bani din simpatia asta, ci provin, în majo- 
ritate, din foști cineaști: regizori, actori 


— Nu ştiu cit faţă de America, în mod 
sigur faţă de Hollywood. Ca orice cineast, 
nu neapărat român sau est-european, ci 


european pur şi simplu. Hollywoodul este | Care știu foarte bine ce înseamnă filmul. ŞI ri și pe critici. Filmele există, spectatorii vin şi, deci, se 
capitala filmului, aşa cum Roma este capi- | ŞI de fapt, nu numai acolo. Chiar și în § ———— SE a poate şi așa. Dar problema nu e că nu se 
tala arhitecturii. E tentacular, e absorbant, | Europa, chiar şi în țările din jurul nostru, — Pe producători, în ce sens? Vedeti poate. Problema este că se poate mai 
chiar și americanii care vin în contact își este la fel. Există o tendință mondială de cu cit un producător este mai liniștit, in bine, ne putem cultiva oamenii mult mai 


descoperă acest complex. În ce mă pri- 
vește, am încercat să văd de ce au suc- 
ces filmele americane pe piața europeană 
în așa măsură încit cineaşti serioși In- 
cearcă să imite formulele hollywoodiene — 
şi cred că am început să intulesc. Nu 
știu dacă mai am aceleași complexe față 
de ei, pentru simplul fapt că am luat con- 
tact de aproape. Nu mai cred că este 
imposibil să faci figură bună acolo și 
chiar succes cu un film, dacă acest film 
ar fi distribuit cu o reclamă corespunză- 
toare. În orice caz, am văzut şi din partea 
lor un interes care mi s-a părut sincer. A 
tost o experiență pe care nu cred că am 
s-o uit curind, oricum mi-a prins bine s’ 
m-a convins că metoda sigură de a face 
cunoscută o cinematografie altei cinema- 
tografții, este contactul direct. Nu prin cutii 
de film trimise la un festival, cutii care se 
deschid sau nu. Cred că ar fi necesară o 
politică a contactelor externe, organizată, 
nu întimplătoare, dacă vrem ca un film să 
devină rentabil şi pe plan extem, şi nu 
numai sub aspect de prestigiu naţional, 
pentru că, de ce să nu recunoaștem, în 
cariera internațională a unui film este in- 
clusă o mare cantitate de prestigiu natio- 
nal. De aceea, cred că prezența mea acolo 
a fost foarte pozitivă, cred că filmul nostru 
le-a deschis curiozitatea pentru cinema 
tografia română. 


— Care este prima întrebare la care 
trebuie să răspundă, cineva care vrea 
să facă film? 


— Cit ești dispus să cheltuieşti? Adică, 
dacă pornești o afacere cu cineva, primul 
lucru care te întreabă este citi bani ai de 
investit în acea afacere. Nu numai la film. 


a profesionaliza producerea oricărui pro- 
dus. Chiar si cel artistic. lar ca să profe- 
sionalizezi arta este nevoie de oameni 
competenți. Sigur că nu trebuia să fac o 
călătorie pînă în America ca să aflu acest 
lucru, dar acolo mi-am dat seama că gîn- 
desc bine. În rest, toată America se- lasă 
de fumat. Cind au țigări atit de bune! Cred 
că asta este principala impresie de turist 
pe care am încercat-o acolo... 


sensul de anost, cu atit perioada lui de 
liniște e mai îndelungată. Cu cit e mai am- 
bițios, ca pretutindeni în lume dealtfel, 
cu. atit mai repede încep necazurile. Pro- 
blema e dacă putem găsi oameni care să 
angajeze o luptă, o bătălie, ştiind cu toții, 
demult, că nimic nu se-ciștigă fără incorda- 
re, fără dispută. Literatura de valoare vine 
greu spre film şi datorită faptului că pe 
drum se întilnește cu multe bariere de în 


Premiera de vară cu noua producție a studiourilor noastre: Alo, aterizează 
străbunica! de Nicolae Corjos după un scenariu de Rodica Padina 


bine. Noi nu ne cultivăm foarte bine actorii, 
scenografii, regizorii, în ultimă instanţă și 
cu cea mai mare subliniere, nu ne culti- 
văm operele cele mai importante. 


— Introduceţi, astfel, în discuţie încă. 
o categorie de colegi: pe distribuitori. 


— Pentru că există o neincredere, mai 
precis există la unii temerea că o anume 
capacitate de analiză şi de critică ar stin- 
jeni dezvoltarea, ar stinjeni înțelegerea pu- 
blicului. De aici prejudecata unora că tot- 
deauna trebuie -să venim cu o soluție 
gata conturată și să arătăm că ceea ce 
nu e bine, ceea ce este convulsiv și ten- 
sionat e, de fapt, ceva minor, ceva în afara 
problemei esențiale, ceva care s-a rezol- 
vat. Nu s-a rezolvat şi nu se va rezolva 
niciodată definitiv, în virtutea unei dialec- 
tici pe care teoretic o știm foarte bine, după 
cum știm că rostul artei este tocmai să 
intervină, iar arta filmului, atit de penetran- 
tă, trebuie cu atit mai mult să intervină și să 
descopere mereu ceea ce viața, prin mean- 
drele ei, nivelează sau ascunde. Descope- 
rirea de acest tip este tocmai posibilita- 
tea omului de a deveni mai om, mai bogat, 
mai încărcat de responsabilitate. Noi cre- 
dem însă, uneori, că orice forare critică 
inseamnă o negare. Nu este adevărat. Ci- 
teodată o afirmaţie înseamnă o negare a. 
adevărului. lar, de multe ori,o descoperire 
analitică, critică are valoare de afirmaţie, 
are valoare de inițiere spre umanitate, 
are valoare civică, valoare politică, valoare 
artistică. Ei, aceste lucruri se uită foarte 
des. Nu că se uită, nu se înțeleg! Nu știm 
incă foarte multe lucruri. 


lar a doua întrebare este: cine ești dumnea- FĂ | . > 

ta? Cine te mai cunoaște, cine te reco- SR $ ————— 
mandă, cine ţi-a mai cumpărat «produ- == E Srg — Vă mulțumim. 
sul», într-un cuvint ce «portofoliu» ai. Asa 
încit toată lumea umblă să-și facă porto- 
foliu. Şi mie, cînd am plecat, mi s-a cerut 


Valerian SAVA 


interpreţi 
şi roluri 


nu mă mir! 


Efemeride sonorul la „Probleme personale“ 


Eu ştiu foarte bine că elemeridele sint niște in- 
secte, dar pe mine mă interesează doar partea 
lor filozofică, adică aceea care moare imediat. De 
aceea spunem efemer, cuvint ce, în general, nu 
este un subiect decit pentru mine, care vreau în 
felul acesta să zic că zilele trecute am văzut un 
film românesc de acum cincisprezece ani şi am 
constatat acolo actori foarte buni și mari pe care nu-i cunoș- 
team, deși mă ocup de această profesiune de cițiva ani buni. 
Și am înțeles odată în plus că doar citiva ani după moartea noas- 
tră ca actori, generaţiile noi de spectatori şterg orice urmă a 
noastră, cei aplaudaţi și înjuraţi, dar necesari. Vechii noștri 
spectatori îmbătrinesc odată cu noi; ce nu poate face uitarea, 
face moda care se schimbă nedrept și ilogic, noi devenind, cu 
vremea, niște portrete galbene în albume de costume. Mirarea 
mea, în sensul cel mai aprig, este că uneori răminem între oameni, 
falsificați de timp și de păreri greșite, de dezinformare şi de 
prost gust. 

Mă gindesc la o serie de cărți despre actori care ne greșesc, 
mă gindesc la cronici penibil de laudative, pornite întotdeauna 
din argumente solide, dar profund neadevărate, și la frecvența 
cu care prostul gust îşi lansează valorile. De aceea, ca un om 
al acestui secol, mă gindesc că lipsa de criterii nu este ceva 
specific, că ea ne călăuzește de mai mult timp și încep să bănu- 
iesc că nu toți cei din istorii, merită să fie acolo. E aproape o 
profanare ce spun, dar sint supărat şi mă gindesc că miine, 
mai mult ca azi, va-trebui să preţuiesc lucrurile mărunte, ca o 
efemeridă ce sînt, că voi dispare brusc și în fiecare seată sint, 
oameni pe care trebuie să-i conving că le sint necesar, ca ceva 
ce ei nu pot fi niciodată, ca ceva care poate fi orice, oricind, cu 
totul, dar pentru o clipă frumoasă de care nu se pot lipsi și pe 
care mereu le-o va dărui cineva, chiar dacă nu eu. Nici nu ştiam 

¿de ce-mi plac aşa de mult fluturii. ' 


Mircea DIACONU 


Drama „sună“... în muzică Un actor de „linia întîi“ 


Cam toate problemele din titlu sint intensiv su- 
gerate de muzica semnată Carmen Cirneci. Mai 
inema mult decit în scenariu, mai mult decit în cuvinte, 
ii drama «sună», se anunţă, pulsează (fără a se 
declanșa cu adevărat) în muzică. Problemele per- 
sonale, dorindu-se complexe, rămîn aproxima- 

tive; «misterul» se rezumă la neclaritate. 

În schimb, celelalte, «problemele obşteşti», se desfăşoară viu, 
real, in general neiînsoţite de muzică, prin cuvinte rostite în priză 
directă, cu un aer firesc (poate, cu excepţia unor fraze prea 
expozitive şi aglomerate de concepte) — merit indiscutabil, în- 
trucit, de obicei, e invers: schematismele aparțin sectorului 
«producţie», iar nuanțele se refugiază în «intimitate». 

Dar o problemă care e și personală (a regizorului și a compo- 
zitorului) și obștească (dezvoltarea valorică a filmului româ- 
nesc) o constituie însăși funcțiunea muzicii în filmele noastre. 
n colaborarea dintre arte, nici una nu trebuie să-i slujească 
celeilalte drept cîrjă sau proteză pentru protejarea sau mascarea 
cine știe cărei invalidităţi. Numai prin deplina respectare a tinu- 
tei profesionale proprii, supunerea liber consimţită la un orga- 
nism artistic plural poate da rezultatele dorite, în sensul îmbo- 
gățirii bagajului de sugestii, a potenţării reciproce etc. Există, 
în cinematografia lumii (și chiar în a noastră), exemple pozitive 
de conlucrare, care obligă și ne îndreptățesc exigenţele. 

Asupra acestei probleme, vom reveni, fără îndoială, deși ceea 
ce se aude într-un film include pe lingă aportul muzical (care 
poate și lipsi), dialogurile, capitol încă neglijat de unii autori, 
chiar de unii care s-ar vrea totali. 


Ca să ştii ce poate un actor 

în teatru, se spune că tre- 

buie să-l vezi și să-l asculti 

recitînd monologul lui Ham- 
| let. Cu cinematograful, lucru- 
LN rile sint mai simple: lăsati 

actorul să fumeze, singur, 
pe ecran si veți avea una dintre probele ne- 
mincinoase ale compatibilităţii lui cu fil- 
mul. Felul în care un bărbat epuizează ți- 
gara, nu ca o deprindere banală, ci ca şi 
cum între un fum și altul s-ar aşterne un 
nou capitol de existență, aparține, în ca- 
zul interpreților adevăraţi, ştiinţei de a 
înfrunta cel mai perfid partener — singu- 
rătatea. Se înțelege că pe Ovidiu luliu 
Moldovan nu l-am descoperit alaltăieri, 
dar rindurile de mai sus mi-au fost stirnite 
de prezenţa sa într-una din secvențele fil- 
mului lui Francisc Munteanu, Detașamen- 
tul Concordia: ascuns după un zid, as- 
teaptă, se războiește cu o țigară și chipul 
său pare atins de aripa destinului. Para- 
doxul acestui actor al cărui stil le apare 
unora «rece», al cărui chip nu s-ar pune 
în mişcare — în ochii altora — decit la 
apropierea cutremurelor de gradul 7, pa- 
radoxul lui este, după părerea mea, de a 
fi pe ecran, un pierzător tragic în ciuda 


Nina CASSIAN 


https://biblioteca-digitala.ro 


— Cariera dumneavoastră 

se renta cep sub sempal 

A unei fericite excepții. Nu 

nema ați început cu un rol prin- 

cipal pentru ca să fiți mai 

| apoi «dat uitării» ani de 

zile, nu aţi inceput nici cu 

rolişoare menite să vă aducă — da sau 

ba — «principalul» mult visat, ci numai 

la trei ani de la absolvirea institutului, 

sînteți interpretul a două roluri princi- 

pale, roluri grele, de dus un film în 

spate — Theodor Diamant(în «Falanste- 

rul») și lancu Jianu — și al unui rol, am 

înțeles, tot principal, în serialul TV «Lu- 

mini și umbre» Nu știu cum se nu- 
mește personajul.. 


— Zeno. Un olog nihilist, un caz de cre- 
dință, contorsionat... 


— Deci cu totul altceva... Un inceput 
de excepție cere un regim de excepție. 
Este prima dată cind revista noastră so- 
licită un interviu unui actor atit de la 
«inceput» și atit de tinăr. 


— Sint onorat... Adevăratul început a 
fost un rol foarte mic, o apariţie în filmul 
lui Mircea Veroiu, Minia. Mă gindesc la 
această apariţie şi acum, cu o dragoste 
specială. Cred că nu sint actor sută la 
sută, dar parcă am și inceput să am amin 
tiri. 


— Ce ințelegeți prin actor sută la 
sută? 


— Actorul care trăieşte în buna şi greaua 
tradiţie a meseriei lui; care poate lăsa to- 
tul deoparte pentru meserie. Care de la 
ora 3 după amiaza se pregătește pentru 
ora 7 cind intră în scenă, iar după spec 
tacol, nu mai are de făcut dect să se in- 
carce pentru spectacolul de a doua zi... 


— Atunci, poate că nu sinteți «sută 
la sută» actor de teatru. Poate sinteti 
actor de film. 


— S-ar putea ca actorul de film să fie o 
specie aparte, cu un alt metabolism profe- 
sional, dar nu pot fi sigur... Am avut şansa 
să cunosc un mare actor de teatru care 
este în același timp un splendid actor de 
film: Mircea Albulescu. Adevărul asupra 
unor eventuale deosebiri se va descoperi 
în timp, ca orice adevăr adevărat... Ceea 
ce este, ce mi-este clar, ar fi că e fantastic 
să joci, teatru și film, deşi nu cred că tre- 
buie să o faci neapărat, oricum şi oriunde, 
oricind şi în orice fel de condiții. Trebuie 
curtată cu grijă dimensiunea de sărbă- 
toare, mereu unică, a acestei ciudate me- 
serii. Ca să încerc să revin, sigur, mă simt 
bine în film. Mama, care este un bun, 
desigur subiectiv, spectator de film, mi-a 
făcut odată un compliment minunat, pen- 
tru că dincolo de ce avea subiectiv în el, 
conținea și intuiţia pură a noțiunii de prim- 
plan... Vorbea despre intimplarea privirii. 
Ce transmite. Cit. Cred că i-ar face plă- 
cere să citească asta, m-aș bucura dacă 
ar apare cuvintele mele în legătură cu ea... 


— Fiţi liniștit, le-am păstrat pe toa- 
te... Ce vi s-a întimplat demn de reținut 
după terminarea institutului? 


— Adevărul e că am inceput să joc pi 


actorii 
noștri 


scene si în film, ceva mai devreme. Ast: 
nu e lipsit de importanță, dimpotrivă. In 
'nul Hi am avut norocul incredibil să lu- 
crez cu Liviu Ciulei. «Pescărușub» lui Ce- 
hov. Dacă ar exista un grăunte de adevăr 
in ideea că lupta contează şi nu doar vic- 
toria, înseamnă, că odată cu «Pescărușul» 
am cîştigat ceva foarte important atenţia 
tată de mijloace.... Severitate. Claritate 
Grija față de falsa transă, noțiuni de pre- 
cizie în «citirea» situațiilor scenice. Am 
scăpat atunci de o idee falsă: sensibilis- 
mul, crisparea pe care o dă falsa idee că 
orice tensiune pe scenă trebuie să fie 
neapărat contorsionată. Am învățat să 
nu-mi placă actorii cărora le place să 
plingă pe scenă. Dau dreptate acum enun- 
turilor mai radicale ale lui Lucian Pintilie 
care definesc tinerețea în artă mai mult ca 
pe un obstacol pentru artist. pentru că de 
pe strada-candorii-cu - orice-preț trebuie 
plecat la timp, pentru a intra în experientă. 
avocatul cel mai bun al actului artistic. 


— Înseamnă că aţi depășit și dum- 
neavoastră strada numită tinerețe. În- 
seamnă că v-aţi maturizat. Aţi cîştigat 
experienţă... 

— Experienţa este o chestiune de timp 
profesional: nu are nici o legătură cu 
timpul biologic. Nu e nimic original, se 
ştie, mă bucur doar că am înţeles. Dacă 
între douăzeci şi cinci de ani şi patruzeci 
nu faci nimic, riști.să rămii, din punctul 
de vedere de care vorbim, un bebeluş... Şi 
uite așa, ne întoarcem la alt loc comun 
obsedant: actorul trebuie să joace! lar 
«maturizarea»... La douăzeci de ani, să 
zicem, faci o compoziţie, cum se obișnu- 
ieşte în institut. Joci doctorul Astrov. 
Peste zece ani, îl întilnești din nou pe 
Astrov. Mai tirziu, din nou... Cele trei in- 
terpretări vor fi cel puţin diferite, dacă nu 
chiar diametral opuse. Asta ar putea în- 
semna «maturizare». Un actor care a scă- 
pat de la Nagasaki nu va mai juca niciodată 
Aristofan sau Shakespeare ca unul care 


datelor sale de «dur». Cine se lasă înșelat 
de «smilex-ul său și nu-i privește ochii 
aceia, de cele mai multe ori trişti, indecisi 
să îmbrățișeze lumea întreagă, dacă tot 
nu i se va acorda răgazul de a ajunge pină 
la ea, nu cred că îl cunoaşte indeajuns p‘ 
Ovidiu luliu Moldovan. Autori ai unor filme 
bune sau mai puțin bune — nu intrăm aici 
în amănunte — regizorii care l-au distri- 
buit au avut intuiţia a ceea ce se ascunde 
dincolo de severitatea, de refuzul excesu- 
lui de mobilitate ale acestui interpret; sau, 
altfel spus, el, actorul, îşi plămădeşte per- 
sonajul la îndemnul unei presimțiri funda- 
mentale, căci știința sa nu este de a pierde 
un tren, ci un pariu existenţial (serialul 
Ardelenilor...), o luptă (Între oglinzi pa- 
ralele), o prietenie (Ultimele zile ale ve- 


rii) 


onestitatea (Cumpăna), viata (De- 


taşamentul Concordia). Cine este des- 
tinat liniei intii, ştie că este aruncat, im- 
plicit, şi mai aproape de moarte. Zimbetul 
lui Ovidiu luliu Moldovan mi se pare a fi 
felul particular al eroilor săi, trimisi de a-si 
lua rămas bun, în demnitate, fără false amă- 
giri. Rămine ca valorile să-i fie, într-adevăr, 
de linia întii 


î < 


Magda MIHĂILESCU 


Știința de a înfrunta un partener 
pe singurătatea 
(Ovidiu Iuliu Moldovan) 


De pe 
strada 


Ea hdarii- 
cü- 


Orice 
j i preț 
frebuie 
plecat 


npt 


isi crește clinii de vinătoare într-un castel 
cu gazon englezesc vechi de două sute de 
limpezi ani... De aceea îndrăznesc să spun 
că felul în care trăiește un actor este foarte 
important, dacă dă sau nu importanţă pàr- 
tii care este mai bună din el în ale vieții, 
in ce măsură e sensibil la răspunsurile 
mai comode, dar totdeauna mai neintere- 
sante, pentru că motivele atitudinilor lui 
artistice se extrag, în ultimă instanţă, din 
singura experienţă posibilă, care este viața 
lui de om. Cu greutăţi, cu obsesii, cu inad- 
vertenţe, cu culoarea «roz» (inventată de 
cei care se tem să-și recunoască lenea de 
a fi), cu împotriviri, cu bucurii, cu bucurii.. 
Le-am lăsat la urmă... Din prudenţă... Pa- 
sărea frumoasă să n-o sperii că zboară. 

Deci, nu striga: «Eşti frumoasă» Uită-t: 
și bucură-te că e... 


— Cum v-aţi împăcat cu Theodor 
Diamant? Vreau să spun, cum se poate 
«intilni» un tinăr actor care-și dorește 
să joace în blugi, cum îmi spuneaţi, cu 
un asemenea personaj romantic, pate- 
tic și puţin emfatic cum era cel din 
«Falansterul»? 


— Deloc rău. La început, chiar m-a in- 
cîntat... N-am să fiu crezut dacă am să 
spun prin ce. 


— Nu vă temeti. Cititorii nu sînt sus- 
picioși... 

— Să sperăm că nu. În fine... Diamant 
avea o replică într-o secvenţă în care era 
acuzat că nu ştie ce este fericirea. Era 
vorba de fericirea vieţii normale, dragoste- 
rost-societate-copii-școală-crescut mari,- 
citit ziarul la virsta senectuții etc. şi cam 
atit lar ciudatul personaj răspundea, apa- 
rent vag: «Pe vremea lui Nero existau 
267 de păreri asupra fericirii...» Replica mi 
s-a părut aproape fascinantă. N-am argu- 
mente cursive la indemină, păstrez însă 
senzaţia ei. Vorbind despre subiectul fil- 
mului, va trebui, însă, mă tem, să ne plin- 
gem din nou de lipsa de «carne» și de 
came vie, de care suferea și filmul acesta... 
Un serios exces de discursivitate (simplă 
părere personală...). Proba de microfon 
a lui Mircea Daneliuc este exemplul mai 
mult decit fericit al însănătoșirii de orice 
fel de declarativism. La Daneliuc nu se 
spune nimic, totul se întimplă! Astfel 
filmele domniei sale devin o mare spè- 
ranţă de limbaj înnoit cinematografic... 


— Să ne întoarcem la dumneavoas- 
tră. Spuneaţi că nu sinteți actor sută 
la sută, sau că nu credeți — sau nu 
vreți — să fiți numai actor. De ce? 


— Renunţ de bunăvoie la buna prudență. 
Existau în Renaștere oameni însemnați 
din scăldătoare să respire mai multe fe- 
luri de aer, cit vor trece pe pămint. Făceau 
arhitectură, pictură, armurărie, politică, ver- 
suri, geografie încă nenăscută... De toate. 
Aceștia nu aveau orgoliul de a spune: eu 
sint Pictor. Sau Armurier. Spuneau; sint 
artist şi fac tot ce arta îmi cere. Tot ce mă 
pricep să fac. Harul este de din văzduh, 
de unde vreți, dar nu poate avea o singură 
culoare. Cind există har, aria lui este me- 
reu mai mare decit forma în care se mate- 
rializează. Indrăznesc să cred că va renaste 
în curînd condiția enciclopedică a artis- 
tului... E un timp pe care mi-aş dori să-l 
prind. Semne timide sint. Dacă aş putea 
să fac dimineața teatru, să scriu după 
amiaza acasă, și seara să fac film, ar îi 
minunat. 


— Ce credeți că vă așteaptă acum, 
după două personaje romantice? 


https://biblioteca-digitala.ro 


— Nu știu. Cum aș putea şti? Poate tot 
unul romantic. Rolul de personaj romantic 
înseamnă, În general, o miză pusă pe ti- 
nereţe şi pe o anume lipsă de experienţă, 
care, se speră, generează uneori mult cău- 
tata spontaneitate. Prietenul nostru Gé- 
rard Philipe a avut un fel de noroc întors 
pe dos că nu a apucat să joace contabili 
burghezi sau generali bătrini. Spontanei- 
tatea este însă o calitate nu o metodă. 
Cred însă că Theodor Diamant și lancu 
Jianu au fost pentru mine etape foarte 
necesare. Dacă ar exista o autoritate de 
control a carierelor actoricești — căci ele 
se desfășoară absolut aleatoriu — ar reco- 
manda ca, de la o anumită virstă, actorii 
care prezintă cit de cit o garanție, să treacă 
prin acest purgatoriu al rolurilor roman- 
tice. Dar, evident, acum există o mai puțină 
atenţie pentru rolurile romantice în bunul 
sens al termenului, decit la generoasele 
si sentimentalele începuturi ale cinemato- 
grafiei. Lumea pare să aibă alte probleme, 
ceea ce este mai mult decit normal. Acum. 


— De pildă. 


— Proba de microfon. Un exemplu clar 
de diferență în chestiunea Asistenţei mo- 
rale pe care o poate oferi o peliculă con- 
temporană, conştiinţei spectatorului, față 
de, să zicem, exagerind, Laurence al Ara- 
biei.. Glumesc, desigur. În lancu Jianu, 
totul este perfect. Comod romantic. Şi nu 
e prea rău, nici aşa... 


— Faptul că aţi fost distribuit în două 
roluri de același tip la un interval atit 
de scurt nu vă sperie? Nu vă temeți 
că veţi păţi ceea ce au pățit și celelalte 
generaţii de actori, adică înțepenirea 
într-un emploi, dacă nu pe viaţă, cel 
puțin pentru multă vreme? 


— Sper că n-am păţit-o încă.. Sigur că 
mi-e teamă. De aceea cred că ideea lui 
Andrei Blaier de a-mi incredința partitura 
ologului Zeno, cel care mușcă din moneda 
speranței de două ori, ca să vadă dacă nu 
e falsă. mi se pare un noroc deosebit. 


— Aş vrea să mai vorbiţi puțin despre 
experiență și cum se capătă ea. Pentru 
că ați cam ocolit întrebarea. 

— V-am spus, cred că este o chestiune 
de timp. Ar putea fi şi chestiune de profe- 
sori, de dascăli, dar nici aici nu mai sintem 
chiar atit de siguri, noi, cei care sintem 
asociaţi încă noțiunii de tinereţe destul 
de imprecisă de altfel. Se pare că profe- 
sori acestei meserii ti-i descoperi absolut 
întimplător, şi nu sint întotdeauna aceia 
care ar putea să-ţi elibereze o diplomă. 
Marele meu profesor este, fără ca domnia 
sa să-și dea seama, Liviu Ciulei. Dacă 

ei ul, înseamnă că 
1am, inteles pe greng anii de me- 
serie care vor urma. Dacă nu l-am înțeles... 
Am învăţat, de pildă, nu luînd notițe cu- 
minţi şi caligrafice în vreun curs adormit 
și prădat de sclipiri, ci repetind în doi timpi 
și chiar trei, pînă cind lumina unui gind 
amurgea de şapte ori, ca în poveste, și 
răsărea iar, incredibilă și clară, că marea 
problemă a actorului este să răspundă tot- 
deauna la întrebarea DE CE? Oricum! Dar, 
DE CE? Lucrul cu Liviu Ciulei, a.b.c.-ul se- 
riozităţii profesionale... Asemenea intim- 
plări minunate vă pot povesti și colegii mei 
de promoţie: Nicu Brânzea, Mariana Buru- 
'ană, ion Colan, Mirela Gorea, Șerban lo- 
nescu, Marcel lureş, Valentin Teodosiu, 
Michaela Caramitru, Nicolae Urs... Enu- 
merarea este incompletă, dar intenționată, 
cred în valoarea deosebită a colegilor mei, 
pe care îi rog să mă ierte că îmi. permit să 
le dau «notă», dar numai așa pot să justi- 
fic citarea numelor lor, deși adevăratul 
motiv este gindul meu bun legat de ei, gind 
care nu putea lipsi din primul interviu ofi- 
cial (nu?) din viața mea... 


— Fiecare promoție trăiește această 
solidaritate și asta e foarte frumos. Dar 
cum vedeți dumneavoastră vechile pro- 
moții? De pildă, actorii care tocmai 
și-au aniversat 25 de ani de la absolvire? 


— Cred că erau mai entuziaști, şi mai 
tineri decit noi. Şi poate că fața lor bună 
și puternică de acum aşa se explică. 


— Dumneavoastră sinteți la primul 
interviu iar eu iau pentru prima dată in- 
terviu unui actor care nu a mai dat nici 
un interviu. Asta merită sărbătorit. Fi- 
reşte cu o întrebare. 


— Am dreptul să o aleg eu? 


— Desigur... 


— Atunci ar fi o întrebare pe care nu 
mi-ati pus-o şi pe care mi-as dor să o aud 
de la fiecare om care mă consideră cit de 
cît prieten: «Ce mai faci?» Ca eu să pot 
să-i răspund, liniștit «Bine, pe cit se 
poate...» > = 
Convorbire consemnată de 


Eva SÎRBU 


Un saltimbanc 
la Polul Nord 


Cu temeritate 
sub cupola circului, 
cu luciditate 
în culisele lui . 
Scenariul: 
Vasilica Istrate 
Regia: 
Elisabeta Bostan 


Mare spectacol, mare. Fast, 

strălucire, paiete, lumină.. 
inema Muzica! Un vals care în fil- 
mele Fram și Un saltimbanc 

la Polul Nord va lega Bucu- 

| reştiul de Paris, Parisul de 

Viena, Berlinul de Moscova, 

Lvovul de Petersburg, Petersburgul de 


Angela merge 
mai departe 


«Condiţia femeii» 
într-o profesiune 
pînă mai ieri 
rezervată 
doar bărbaților. 
Scenariul: Eva Sîrbu 
Regia: Lucian Bratu 


Lucian Bratu este un cineast 
preocupat de condiția femeii 
zilelor noastre. După Monica 
Holban (Drum în penum- 
bră) şi Maria Sorescu (Ora- 
şul văzut de sus), un nou 
personaj feminin va concen- 
tra în juru-i acțiunea viitorului film. Numele 
Angela. Profesiunea: şoferiță de taxi. Sta- 
rea civilă: divorțată. Virsta: 40 de ani. Sem- 
nalmente: păr blond, ochi albaștri, înălți- 
mea 1,64 (mai precis statura și chipul 
actriței Dorina Lazăr). Temperament echi- 
librat. Ticuri profesionale: schimbatul pan- 
tofilor, potrivitul oglinzii retrovizoare. Ta- 
bieturi extraprotesionale: ceaiul şi televi- 


nema 


Plecarea 
Vlaşinilor 


O evocare istorică, 
un moment dramatic 
din viața 
păstorilor ardeleni 
din secolul 
al XVIII-lea. 
Scenariul: 

ına Postelnicu 
şi Mircea Drăgan 
Regia: Mircea Drăgan 


— Stimată loana Postel- 
nicu, știu că ați debutat în 
literatură la cenaclul «Sbu- 

rătorul».. 
— În 1938... E 
— Şi iată că, în 1981, debu- 
taţi în cinematografie, ca 
autoare a scenariului după romanul 
dumneavoastră, «Plecarea Viașinilom. 
— Da, și trăiesc cu ocazia asta momente 
revelatoare. Descopăr că filmul e un meca- 
nism mult mai complex decit bănuiam pină 
acum, privind din fotoliul comod al unui 


lași, urmînd drumul presârat de succese 
al celui mai mic membru al trupei Marcelloni 
(Geo, interpretat de elevul Adrian Vilcu) ṣì 
al lui Fram. 

Şi deodată... răpăitul tobelor. Liniște 
Așteptare încordată. Sus, la trapez, în cos- 
tum strălucitor, Fanny salută publicul. Un 
balans și dansul prin aer începe. Sutele de 
priviri sînt îndreptate spre cupola circului 
Nu, nu e o dublură, ci chiar interpreta rolu- 
lui Fanny: Carmen Galin. De la o bari 
la alta, cu o supleţe, o eleganţă și o mlădiere 
pe care o au echilibriştii cu experienţa, 
actrița execută numărul la trapez. 

Nu ştiu cîtă emotie a înregistrat aparatul 
de filmat, dar spectatorului-reporter nu-i 
poate scăpa încordarea întregii echipe de 
filmare, a operatorului lon Marinescu, a 
scenaristei Vasilica Istrate, a regizoarei 
Elisabeta Bostan în primul rînd. 

— Carmen Galin, acum emoția cea 
mare a trecut. Totuși, de ce te-ai cățărat 
acolo sus, cînd, se știe, cu mijloacele 
cinematografului, se putea ușor truca 
si obține același efect... de la sol? 

— Pentru că mi-am luat rolul în serios. 
Mi-am propus la început să fac cit pot, 

ı cît nu, să accept dublura. Nu mi-a venit 
greu, în liceu am făcut multă gimnastică. 
De jos, din arenă, ţi se pare uşor, la 
îndemină... Așa că am apucat să spun că 
voi sări de la trapez și... am sărit. Trebuia 
să încerc emoția aceea de sus. Cred că 
acest lucru se vede pe faţă. Dacă «jucam» 
doar emoția, dacă mimam la sol, cred că 
nu s-ar fi văzut la fel. Cind eram sus, unul 


din «zburători» mi-a spus că lucrează de 


zorul. Punctul ei forte: curajul. Punctul ei 
slab: cochetăria. Atitudinea faţă de sexul 
opus: neîncrederea. Atitudinea față de cli- 
enţi: bunăvoința. Atitudinea faţă de colegi 
trancheţea camaraderească. Scopul în via- 
tā: să trăiască demn, cinstit, pe picioarele 
ei, să fie de folos celor din jur, să iubească, 
dacă se poate, să aibă copii, tot dacă se 
poate, adică... să meargă mai departe. 


Acum, cînd pregătirile pentru începe- 


Pentru prima dată în roluri, cu adevărat, «principale» 


11 ani în meseria asta, dar n-a avut niciodată 
emoții atit de mari ca la filmarea noastră. 
Nu s-a sfiit să-mi spună că ia curajul meu 
drept... o nebunie. Poate că avea dreptate. 
Dar eu cred că meseria noastră de actor 
nu se poate face fără puțină nebunie. Şi 
în teatru, în «Nu sint turnul Eiffel», făceam 
de toate, cîntam, dansam și poate că unora, 
la început,li s-a părut hazardată ideea, dar... 
a ieșit bine. La filmare a fost un curaj 
molipsitor. George Mihăiță (în film, clow- 
nul August Prostul) a urcat și el la trapez. 
Am intrat şi în arenă, cu urşii albi fără 
botniță. La dubla a doua l-am luat și pe 
Octavian Cotescu (Marcelloni). Opera- 
torul Nicolae Girardi a intrat şi el cu apa- 
ratul, chiar sub botul lor! 

— Dincolo de «premiera» la trapez, 
ce-nseamnă rolul Fanny în filmografia 
actriței Carmen Galin? 

— O şansă. Un rol principal de întindere, 
pe o partitură foarte generoasă. Ca drama- 
turgie, e un rol complex, implică o trecere 
de timp — 10 ani — și o transformare spec- 
taculoasă: — de la sărăcie la bogăţie, de la 
tipul unei fete vesele, exuberante, la femeia 
matură, stăpină pe ea, care ia decizii în nu- 
mele impes trăind o complicată dramă sen- 
timentală și drama, încă mai acută, a fami- 
liei Marcelloni, a ursului Fram... Rolul se 
colorează primind și reflexele epocii (sintem 
în anul 1900...), ale lumii circului... Fanny, 
ca personaj, are un curaj de viaţă, o cute- 
zanţă care-mi plac şi pe care acum — sau 
poate dinainte — le simt și ale mele. 


Roxana PANĂ 


rea filmărilor sînt foarte avansate, o 
întrebare clasică pentru Lucian Bratu: 
ce ginduri ne puteți împărtăşi înaintea 
primului tur de manivelă? 

— Sint bucuros că voi realiza acest film 
la care mă gindesc de cinci ani, adică de 
cînd am citit scenariul Evei Sirbu. El vine 
în continuarea unor preocupări ale mele 
mai vechi. Astfel, Angela merge mai de- 
parte va face ca celelalte două filme despre 
condiția femeii să nu mai fie apariţii întim- 
plătoare în filmografia mea. Mi-a plăcut și 


Dorina Lazăr 


şi Laszlo Miske în Angela merge mai departe 


«simplu spectator». Descopăr că în umbra 
filmului, la baza acestei «distracții», tru- 
dește o armată de oameni — arhitecți, 
costumieri, timplari, zidari și citi alții — 
toți în mina regizorului, la filmul nostru 
Mircea Drăgan. Cinema-ul construiește, 
arată, ceea ce literatura descrie, evocă. 
E de neinchipuit cit de important e cadrul 
material în care evoluează actorii; un amă- 
nunt care nu corespunde epocii, un cui de 
fier bătut într-o grindă în loc de unul de lemn, 
o gheată în loc de o opincă, subţiază, dacă 
nu anulează, autenticitatea lată de ce ma- 
terialitatea trebuie să decurgă dintr-o do- 
cumentare riguroasă, care în cazul filmu- 
lui nostru a avut loc, spre deplina mea 
mulțumire. Am fost în prospectie împreună 
cu regizorul și o parte a echipei. Am sco- 
tocit în lăzi cu îmbrăcăminte bătrinească, 
am cercetat fotografii vechi, am tăcut o 
călătorie înapoi, în căutarea unui timp pier- 
dut în istorie. O documentare mai amplă 
chiar decit cea pe care am făcut-o pentru 
elaborarea romanului meul Nu-ţi mai spun 
cit am colindat în căutarea unui şir de case 
bătrineşti, acoperite cu șindrilă. N-am găsit 
Mircea Drăgan l-a felicitat pe harnicul şet 
de producţie lon Floroiu, al cărui ochi ager 
a descoperit ulița de care aveam nevoie, 
din fuga mașinii, ce ne aducea, dezamăgiți, 
înapoi la Bucureşti... Şi arhitectul Marcel 
Bogos a gindit o casă a obștii, ce se cal- 
chiază perfect pe ceea ce îmi imaginasem... 

— Echipa e acum la filmare, în preaj- 
ma Sibiului Aţi fost prezentă la primul 
tur de manivelă? 

— Sigur. În Valea Rodului. Momentul a 
avut un iz de solemnitate care ne-a emo- 
ționat pe toți. Familiarizat cu atmosfera ro- 
manului, ochiul de artist al operatorului 


https ://biblioteca-digitala.ro 


amp vam- ne 


lon Marinescu se plimbă pe munți, plaiuri, 
oameni și case, căutind frumusețea peisa- 
jelor vlaşine şi expresia specifică eroilor. 

— Pentru cei care nu au citit cartea, 
cum ați rezuma-o într-o singură frază? 

— Ca o evocare istorică a unui moment 
dramatic din viața obştii păstorilor arde- 
leni, în timpul Mariei Tereza, care voia să 
desființeze neamul românesc, să-l ameste- 
ce cu cele zece popoare pe care le domina. 
Și, atenţie, personajul meu principal nu e 
vreo personalitate istorică, ci e chiar obștea, 
rezistind împilărilor, nepărăsindu-și locu- 
rile și limba. Am scris cartea din memoria 
unei vieţi pe care n-am trăit-o, din acumu- 
larea de pătimire și bucurie a strămoșilor 
mei, de-a lungul secolelor. 


— Sinteţi ardeleancă? 

— Da, născută în comuna Poiana Sibiu- 
lui, pe ulița Vlaşinilor, adică a primilor 
păstori români care s-au așezat acolo. 
În carte am numit satul, simbolic, Vlaşini. 
Şi ştii că la Poiană oamenii nu-şi mai zic 
poenari, ci vlaşini? 


— Succes de public, însoțit în acest 
caz și de un solid succes de critică, 
«Plecarea Vlașinilon a fost urmată de 
“Întoarcerea Viașinilor». E vorba de 
un ciclu mai amplu? 


— Da, scriu în continuare încă două 
volume. Ultimul sfirşeşte «la zi», în mo- 
mentul cînd vine o ziaristă şi-mi ia un inter- 
viu pentru «Cinema», cu ocazia viitorului 
film, pe care eu (ca personaj, în carte), 
“za ema tem să-l sper şi să-l presimt o iz- 
bindă. 


Eugenia VODĂ 


Talent, dăruire şi, 

nu în cele din urmă, curâj 
(Carmen Galin 

r împreună cu 

/ Octavian Cotescu 
în Fram) 


imi place acest scenariu, în primul rind 
pentru că vorbește despre o femeie obiș- 
nuită, care practică o meserie, considerată 
încă de mulţi oameni, neobişnuită pentru 
temei. Şi în al doilea rînd, pentru că nu se 
bazează pe răsturnări spectaculoase de 
situaţii sau pe lovituri de teatru. Povestea 
ne îndeamnă să observăm în zona omenes- 
cului nişte adevăruri mai mici sau mai mari. 
Condiţia profesională a eroinei nu face de- 
cît să completeze şi să reliefeze profilul ei 
moral, așa cum se conturează el în viața 
personală. Deci, nu va fi un film despre 
profesia Angelei, ci despre Angela. Desi- 
gur că în jurul ei mișună o întreagă lume. 
Pentru surprinderea acestei lumi m-am 
gindit la o factură de film de tip mai liber, 
fără fotografii «frumoase», o scriitură aproa- 
pe documentară. Autorul imaginii, Anghel 
Deca, ne va ajuta să restituim aspectele de 
viață văzute din taxiul Angelei, astfel încît 
universul eroilor să se contopească cu 
mediul înconjurător. Dorinţa de a realiza 
acest amestec de ficțiune și realitate m-a 
îndemnat să alcătuiesc o distribuţie mixtă 
formată atit din actori profesionişti — 
Dorina Lazăr, Laszlo Miske de la Teatrul 
de stat din Oradea, Dorina Păunescu 
de la Teatrul din Tirgu Mureș, Cătălina 
Murgea, Val Uritescu —, cit și din nepro- 
fesioniști. 
+ 

În incheiere, alte cîteva nume care vor 
figura pe generic: Dodu Bălășoiu (sceno- 
grafie), Florina Tomescu (costume), Ti- 
beriu Borcoman (sunet), Dan Păduraru 
(regizor secund). 


Cristina CORCIOVESCU 


Femeia 
din Ursa Mare 


Nu o simplă plecare 
de la sat la oraş, 
ci o schimbare 
de mentalitate 
deloc simplă. 
Scenariul: 
Paul Mihail Banciu 
Regia: 
Adrian Petringenaru 


— «Femeia din Ursa Ma- 
re», acest al treilea film 
pe care-l realizați, stimate 
Adrian Petringenaru, ca și 
primele două «Tatăl risipi- 
tor», «Rug și flacără», are 
drept fir principal narativ 
povestea unui personaj... 

— Povestea unui om cu determinările ei 
sociale și istorice. În Femeia din Urs 
Mare, determinările zilei de azi. 

— Aţi ajuns la «zi», întimplător sau 
programat? 

— Căutam un subiect anume, pentru un 
film din actualitate. ÎI căutăm în toate direc- 


inema 


Omul și umbra 


În cheie comică, 
într-un joc 
al realului 
cu imaginarul, 
un film-fabulă. 
Scenariul şi regia: 
Iulian Mihu 


f | — După «Lumina palidă a 
durerii», unul din primele 
locuri în «top-ul» criticii 
in stagiunea trecută, ia- 
tă-vă stimate lulian Mihu, 
pe platou cu cel de-al 9-lea 
film, «Omul și umbra», la 
care, pentru prima oară, semnaţi și sce- 
nariul. Altfel spus, din nenumăratele 
scenarii pe care le-aţi scris de-a lungul 
anilor («Noaptea vînătorului», «Băiatul 
cu o singură bretea», sint primele 
care-mi vin în minte) şi care n-au avut 
șansa să devină film (deși sînt convinsă 
că ar fi meritat), iată în filmări acest 
«Omul și umbra», un prim «fiim de 
autor semnat lulian Mihu. Într-o fază 
de lucru, el s-a mai numit «Premiul 
Nobel pentru propaganda antialcoo- 
tică». Reamintesc acest titlu pentru că 


inema 


Ana și „hoțul“ 


Cînd societatea 
îşi spune cuvîntul 
într-un destin 
individual. 
Scenariul: 
Francisc Munteanu 
Regia: 
Virgil Calotescu 


A fost odată o maşină care, 
X după ce a servit mulţi, foarte 
inema mulți ani drept mijloc de toco- 
moție, într-o zi a devenit o- 

biectul de inventar imobil cu 

Aa nr... din recuzita studioului 
cinematografic de la Buftea. 

Şi în loc să-și petreacă bătrineţea într-o 
binemeritată linişte, s-a trezit peste noapte 


tiile şi în special în literatură, pentru că, aici, 
continui să cred, sint mai multe surse pen- 
tru film decit în așa-zisele «subiecte» ori- 
ginale». Pornind de la un nucleu rezolvat 
epic, literar, eu pot interveni cu adaptarea, 
cu recompunerea lui cinematografică, dar 
îmi pot păstra, în acelaşi timp, disponibili- 
tatea, nu intru obosit și golit în filmarea pro- 
priu-zisă. Elaborez foarte minuţios decupa- 
jul în maximum de detalii, încit oricind, ori- 
cine îl poate filma. Acest lucru îmi dă sigu- 
ranță, o linişte care mă face receptiv la 
momentul inspiraţiei din fiecare zi de fil- 
mare, receptiv la ipoteze, variante. 

— Un film din actualitate ar trebui, 
la modul ideal, să ne intereseze pe toți 
cei care trăim acum și aici. «Femeia 
din Ursa Mare» are o problematică de 
interes mai larg? Mai general? 

— E vorba de cea mai importantă, mai 
actuală, mai plină de consecințe problema- 
tică pentru țara noastră, în general pentru 
epoca noastră: trecerea specifică de la un 
tip de civilizaţie la altul. Nu e vorba doar de 
progres tehnico-material, așa cum era în- 
teles în gindirea secolului trecut, ci de tre- 
cerea inevitabilă de la anumite structuri 
de existență tradițională la civilizația in- 
dustrială. E: un fenomen zguduitor care 
presupune tot felul de reașezări în rapor- 
turile oamenilor în societate. Procesul e 
general, mondial, complicat și într-un fel 
cumplit. În România, în formele lui carac- 
teristice, procesul durează de circa 100 de 
ani, accelerat în ultimii 30. De acest pro- 
ces depindem toţi şi fiecare îl trăim în 
planul conştiinţei individuale. Cei mai mulți 
dintre noi au copilărit la țară, sau cel puţin 
părinţii sau bunicii lor sînt de acolo. 

— Să încercăm să restringem, să con- 


despre modalitatea filmică de a povesti 


deloc imprevizibil. Nu mă îndepărtez de 


vedere formal însă, un decor sau un actor 


el spune ceva atit despre intențiile fil- 
mului, cit şi despre stilul lui, o comedie 
după cît am înțeles. Scenariul mi s-a 
părut derutant la lectură, oferind nu 
atit substanța epică pentru o narațiune 
cinematografică, cit mai curind un pre- 
text pentru o demonstrație. Din unghiul 
dv. cum apare? 

— Reacţiile după lectura scenariului au 
fost foarte diverse, chiar în rindul prietenilor 
mei, adică a celor obișnuiți să-mi citească 
lucrările, chiar şi cele după care nu s-au 
făcut filme. Unii au înţeles exact ceea ce 
am vrut să spun, alții au considerat scena- 
riul un pretext, ba cineva de la care m-am 
așteptat la mai mult, m-a întrebat de ce mă 
apuc de o «comedioară»? La urma urme- 
lor, orice scenariu este și un pretext pentru 
altceva, în comparație cu ceea ce e evi- 
dent scris. Dar Omul și umbra include, mi 
se pare, clar toate sensurile viitorului film. 
Strict profesional, nu are nimic extravagant 
ca formulare, nu e încitrat Probabil că 
dezinvoltura cu care se face trecerea de la 
real la imaginar poate surprinde... 

— Această împletire între planul real 
și cel oniric mi s-a părut lucrul cel mai 
interesant din punct de vedere cinema- 
togratic, dar n-am înțeles din decupaj — 
dată fiind și ponderea imprevizibilului 
în stilul dumneavoastră de a filma — 
cum va arăta pe ecran? Ce puteți spune 


«Omul și umbra»? Vă întreb acest lucru 
şi pentru că s-a vorbit mult despre struc- 
tura narativă a ultimului dv. film «Lu- 
mina palidă a durerii»... 

— Stilul de filmare pe care îl am nu este 


ideile şi sensurile propuse. Din punct de 


dusă pe litoral şi obligată să zboare. Da, da! 
Să zboare! Aici au intervenit mecanicii, 
dar nu într-o zi oarecare, ci duminică, zi 
în care şi ei puteau să-și guste binemeritata 
odihnă. Dar cum în orice meserie există 
oameni pasionaţi, mecanicii de la Auto- 
mecanica din Eforie-Sud, şi-au suflecat 
minecile iar apoi, cu toată priceperea și 
măiestria lor, s-au străduit să-i facă «bătri- 
nicii» o operaţie de întreţinere... 

Digul. A fost și sperăm că va mai exista 
multă vreme, căci este întărit de ceea ce 
numim stabilopozi. Trambulina — n-ar fi 
fost, dacă într-o meserie atit de paşnică, 
precum scenografia, n-ar exista și oameni 
curajoşi şi inventivi ca arhitectul Dodu 
Bălășoiu. Echipa de filmare — seamănă 
cu o orchestră. Dirijori: regizorul Virgil 
Calotescu și secundul Mariana Calo- 
tescu; vioara | — operatorul Dumitru 
Costache Foni; vioara Il-a, operatorul Ga- 
briel Cobasnian; vioara lli-a operatorul 
scafandru Tiberiu Lazăr Ghidali; per- 
cuţie — directorii filmului, Dumitru Tofan 
şi lon Floroiu; solistul — de această 
dată cascadorul, care l-a dublat pe actorul 
Gabriel Oseciuc, interpretul principal. 
Spectatorii — cei care în ultimele zile ale 
verii trecute s-au aflat pe plaja situată în 
faţa hotelului «Oltenia» din Olimp. Se filma 
o secvenţă a filmului Confruntarea (sce- 
nariul: Francisc Munteanu). Acum, cind 
cele petrecute aparțin trecutului, cind se 


cretizăm puțin această problematică 
prin prisma personajelor din film. 

— Am căutat să analizez acest proces 
de ansamblu, să-l văd printr-un om, un des- 
tin individual, un destin posibil, fără îndoială 
repetat în mii de cazuri. 

— Ce ar fi inedit la acest personaj? 

— Poate faptul că e vorba ae un per- 
sonaj feminin. Mi se pare că acest lucru 
mă va ajuta să punctez mai bine semnifica- 
tiile, ideea esenţială a filmului: aşa cum bio- 
logic și istoric femeile, vrind-nevrind, asi- 
gură continuitatea prin gestaţie-naştere și 
creștere a copiilor, în acest proces inevita- 
bil de trecere de la un tip de civilizaţie la 
altul, ceea ce trebuie asigurată e continui 
tatea, păstrarea vaiorilor 

— Să numim citeva din aceste valori. 

— Cea dintii dintre ele, cea mai generală 
şi, cred cea mai necesară, e supremația 
spiritualului asupra practic-materialului. E 
vizibilă în toate momentele, de la sacrificiu! 
pentru apărarea ţării în momente de perico! 
pină la fapte ale raporturilor sociale, aic 


În drum spre... Ursa Mare 
(Florina Cercei ) 


te poate face să modifici un plan apropiat 
sau unul de ansamblu, în raport cu imaginea 
fictivă creată anterior. În ceea ce priveşte 
raportul real-ficțiune în întreaga sa desfă- 
şurare în noul meu film, vreau să arăt că 
tratarea, din punct -de vedere imagistic, 
este identică; din punct de vedere tehnic, 
nu se face nici o deosebire, singur spec- 
tatorul va fi acela care va deduce deosebirea 
dintre cele două planuri, după felul în care 
se comportă personajele, sau după cum e 
realizat montajul. De aici şi ușurința pe 
care mi-am permis-o în trecerea de la reali- 
tate la vis. Adică, dacă personajul nostru 
(în film, un alcoolic) cade pe o scară și ne- 
vasta îl găsește acasă, sub masă, ne ima- 
ginăm că el a căzut pe o scară, cînd el de 
fapt a alunecat din pat, sau ceva pe aproape 
de acest lucru. Dar numai la început, faptul 
se dezleagă mai simplu. Odată ce spec- 
tatorul are cheia, el va fi nevoit să descifreze 
pe parcurs «rebusuri» mai complicate, dar 
finalmente dezlegabile. Am avut întotdea- 
una convingerea că spectatorul nostru este 
deștept. Nu că n-ar înțelege unele filme, că 
nu le-ar pricepe (vorbesc din punctul de 
vedere a ceea ce noi, specialiștii, numim 
elementar: fabulă, racorduri între planuri 
şi scene, etc.), ci că nu le gustă, și aici văd 
eu o lipsă de educaţie, o lacună a lui, deri- 
vată, bineînțeles, din faptul că multe din 
filmele pe care le vede sint aşa cum știm 
toți că sint, dintre acelea din care facem şi 
noi înşine destule... 

— Filmele dv. de pină acum creau o 
lume cu o tipologie diversă Cum vă 
veți descurca de această dată cu doar 
două personaje, care la lectură nu mi 
s-au părut inedite? 

— Şi aici este vorba de o lume, mai re- 
strinsă e drept, in raport cu celelalte abor- 


Confruntarea cu ceilalți, dar în 

primul rînd cu propria conştiinţă 

(Gabriel Oseciuc în Ana şi 
«hotul» ) 


intrind chiar ospitalitatea tradițională a 
românului. Această supremație a spiritua- 
lului fiind o achiziţie a trecutului, dar și 
răspuns la un deziderat manifest și impera- 
tiv al prezentului: a fi comunist de omenie, 
a fi revoluționar romantic... 

— Am ajuns din nou la generalități. 
Pentru a ne reintoarce la «Femeia din 
Ursa Mare», inedit mi se pare mediul 
social ales, al forestierilor maramureșeni 
și al constructorilor de hidrocentrale 
din această zonă a țării. 

— E o zonă care permite, vizual, cinema- 
tografic, punerea în evidenţă a raportului 
dintre valorile tradiționale și cele ale pre- 
zentului. Raport care avertizează asupra 
primejdiei existente azi la scară mondială: 
criza de spiritualitate, lupta ecologică. Pen- 
tru că la fel ca și spiritul, ca și sufletul, na- 
tura trebuie păstrată și respectată chiar, 
sau mai ales atunci cind e supusă la trans- 
formări bruşte și ireversibile. 

— E ciudat că toată această pledoarie 
implicită a filmului, ați pus-o pe umerii 
unui personaj feminin, care cel puțin în 
virtutea unor prejudecăți, e mai fragil, 
mai delicat... 

— Eu nu cred în fragilitatea feminină, ci 
tocmai în forța ei, datorită continuității de 
care vorbeam. Cred și într-o forță a 
instinctului, a. afectivului, în capacitatea 
femeii de a reacţiona prompt şi eficient. 
Cred că, în fond, femeia e mai puternică 
decit bărbatul și acest lucru e evident în 
mediul din care provine eroina mea: satele 
maramureșene, lume care a păstrat mai 
solid, mai evident decit în alte colțuri 
ale țării, valorile şi robustețea chipului 
tradițional de existenţă. 

R.P. 


a-digitala.ro 


Omul şi umbra lui. 
Există în film momente 
cînd din om 

nu rămîne decit umbra... 
(Gheprghe Cozorici 


în! Omul şi umbra) 


date în diversele filme anterioare, dar nu 
mai puțin importantă pentru mine şi pentru 
alții. De aici și un număr mai mic de perso- 
naje de virf, de fapt trei, interpretate de 
Elisabeta Fazekas (recomandată de ulti- 
mul film al lui Manole Marcus), George 
Cozorici şi Emilia Dobrin, cu care din 
fericire mă reîntilnesc. Şi ar trebui să con- 
siderăm această reală «lipsă de inedit» o 
detecțiune? Sau, dimpotrivă, prin acordul 
la obişnuit, o calitate? În mod sincer, nu-mi 
dau seama. Atit pot să spun, că personajul 
spălătoresei este o imagine transpusă din 
viață, o cunosc și de aici a și pornit modelul 
realizării acestui film, cu oameni taraţi, dar 


recuperabili... Roxana PANĂ 


apropie premiera filmului, poate fi dezvăluit 
faptul că secvența menționată a stirnit 
multe controverse și nu puțini au fost cei 
care au calificat-o drept «inconştienţă, im- 
posibilitate, iresponsabilitate». Din păcate, 
mai există încă destui oameni (chiar si 
din cei cu mare experienţă cinematogra- 
fică) care privesc cascadoria doar ca un 
cumul de nebunie şi inventivitate. Sigur, 
există şi așa ceva. Dar, ca în oricare altă 
meserie, sînt prezente şi calculul, exigența, 
pregătirea, munca de zi cu zi. Înainte de a 
fi fost executată săritura în mare (căci a- 
ceasta este secvența despre care vorbeam), 
mașina a fost adusă la starea optimă, tram- 
bulina încercată de zeci de ori, calculele 
reluate după toate rigorile fizicii. S-a con- 
statat că pentru executarea unui salt care 
să-i permită mașinii să depăşească virfu- 
rile stabilopozilor din jurul digului (înalți 
de cca. 4 metri) viteza de rulare la mijlocul 
digului trebuia să fie de 70 km/h. iar la in- 
trarea pe trambulină — de minimum 90. 
În caz contrar, roțile din spate ar fi atins 
stabilopozii, maşina s-ar fi dezechilibrat 
și s-ar fi răsturnat pe stinci. Dar totul a fost 
bine, ba chiar şi masca de oxigen cu care 
«se înarmase» cascadorul (pentru orice 
eventualitate) nu a fost folosită. Calitatea 
cascadei o veţi judeca dumneavoastră cind 
veți vedea filmul. 


Nicolae DIDE 


ANUNȚ 


în legătură 
cu concursul 
de scenarii 


Consiliul Culturii și Educaţiei Socia- 
liste și Asociaţia cineaștilor aduc la 
cunoștința participanților la concursul 
de scenarii cinematografice, desfăşurat 
in perioada decembrie 1980-martie 1981, 
următoarele: 

Luind in dezbatere cele 260 de scenarii 
depuse în termenele anunţate în presă, 
juriul a selecționat 35 de scenarii reco- 
mandind ca, după definitivarea lor de 
către autori în cadrul caselor de filme, 
acestea să fie achiziționate în vederea 
valorificării lor cinematografice. 

Avind in vedere faptul că nici unul 
dintre scenariile prezentate în concurs 
nu a întrunit condiţiile prevăzute de re- 
gulament, juriul nu a acordat premii. 


a 


pe ecrane 


Cu excepţia a 3-4 filme de 
fictiune şi a unui senal TV 
(Putere fără glorie), spec 

tatorii noștri nu au avut pri- 
lejul să-și apropie o cinema- 
tografie care, deşi atit de in- 
depărtată de țara lui Lumiere, 
a realizat primul ei documentar (faimoasa 
cursă de cai de la Melbourne) în 1896, și pri- 
mul film de ficțiune încă în 1899. Pină la apa- 
riția sonorului, în Australia se fac nu mai pu 
țin de 19% filme. La începutul anilor '30, con- 
secințele marii crize se fac simţite și in 
economia australiană, antrenind o stag- 
nare a industriei de film. Redresată, intru- 
citva, la sfirșitul deceniului 4, cinematogra- 
fia australiană avea să cunoască o nouâ 
stavilă odată cu izbucnirea celui de-a! doi- 
lea război mondial, iar după încheierea 
păcii, avea să resimtă o nouă invazie a 


inema 


Cineast prolific, Sergio Cor- 
bucci are, la 55 de ani, în 
filmografia sa aproape 30 de 
titluri, printre ele Romulus 
şi Remus, Maciste contra 
fantomei, Fiul lui Sparta- 
cus și citeva westernuri-spa- 
ghetti. lată o cursă în care nu se știe cine 
aleargă mai repede: producători și reali- 
zatori ai cinematografului de tip comer- 
cial — seria B — sau spectatorii dornici în 
exclusivitate de film-divertisment. Nu se mai 
știe cine a început prin a face celuilalt con- 
cesii. Un lucru e cert: industria a devenit 
rentabilă şi de aici productivitatea ei spo- 
rită. 

Specialist, se pare, in cunoaşterea gustu- 
lui publicului, Corbucci face reţete care 
| merg la sigur. A-fost un succes Spartacus? 

De ce n-ar fi atunci și Fiul lui Spartacus? 
A avut westernul epoca lui de glorie? De 
ce n-ar avea-o și prin transplant pe pă- 
mintul Italiei? Comedia şi policier-ul se 
află pe primele locuri în topul spectatori- 
lor? «Comedia polițistă» va fi genul hibrid 
în care el se va specializa. 


META 


Un deceniu hotăritor 


Întilnire 
între două lumi 
Manganinnie 


companiilor străine (în special americane 
partial britanice), acţionind în detrimentu! 
dezvoltării industriei naționale de film (intre 
1955 și 1960 sint realizate 19 lung-metiay. 
majoritatea străine sau coproducții, doa 
cinci dintre ele sint cu adevărat naționale). 
Abia după 1970, odată cu înfiintarea Corpo- 
rației Australiene de Stat pentru Dezvolta- 
rea Filmului, a Institutului superior de stu- 
dii de cinema și a inaugurării Palatului na- 
tional al filmului, cinematogratui și tele- 
viziunea australiană înregistrează un nou 
start. 

Ne putem, deci, întreba: e bătrin sau e 
tinăr filmul australian? E bătrin, prin tra- 
diție şi prin maturitatea artistică, așa cum 
o demonstrează istoricul cinematografiei 
sale, dar şi prezenta selecţie. E tinăr, prin 
incontestabila sa impetuozitate artistică, 
aşa cum ne lasă să vedem aceste prime 


Pentru un teanc de bancnote, Par şi 
impar și acest Secretul casetotfonului 
sint ultimele comedii polițiste ale aceluiași 
Corbucci, pe care publicul nostru le-a văzut 
recent. Pentru ca să nu mai avem nici un 
dubiu, filmul din urmă își desfășoară gene- 
ricul pe un colaj a două fotografii: Hitchcock 
(maestrul suspensului) și Tótò (pentru ita- 
lieni comicul în persoană). Ar trebui ca fil- 
mul care urmează acestui generic să ne 
țină cu sufletul la gură, atunci cînd nu ne 
ține cu gura pînă la urechi. Dar cu «rețeta» 
în film nu se întîmplă ca la prăjituri. Prin 
repetarea èi, nu devii mai specialist, mai 
experimentat. Aici rutina strică gustul. Asa 
se face că acest Secret al casetofonului 
e mai slab decit celelalte două, cu o in- 
trigă polițistă mult mai încîlcită, greu de 
dibuit chiar după terminarea filmului, cu 
un exces de travestiuri, cu neverosimile 
otrăviri, asasinate și vendette, cu-excentri- 
ce locuri de desfăşurare a acţiunii: case bin- 
tuite de fantome, tripouri, șalupe care se 
scufundă, spitale psihiatrice. Miza cunos- 
cută: banii. Scrupule: nici unul. Victimele 
se adună cu iuțeala fulgerului şi fiecare 
«accident» respectă cheia filmului: comico- 
polițistă. Singurul lucru notabil, prezent 
dealtfel și în celelalte două filme: tipul pe 
care îl pune în circulaţie personajul prin- 
cipal, după cit se pare drag, oricum fami- 


il! Un Mastroiani fără succes la femei! 
(Secretul  casetofonului) 


«Zile ale filmului australian» din România 
organizate in cadrul relaţiilor culturale din- 
tre cele două ţări. Zile care ne oteră prilejul 
să urmărim filmele din cea mai interesantă 
decadă: anii '70. 

Celor 7 documentare incluse în programul 
săptăminii le revine rolul să deschidă, pen- 
tru noi, o fereastră către un continent atit 
de îndepărtat geogratic de țara noastră. 
Facem din nou, prin intermediul imaginilor, 
un salt uriaș de aproape 20 000 km pentru a 
ne lăsa fermecaţi de comorile marii bariere 
roşii, numită de navigatorul și exploratorul 
James Cook «Coasta periculoasă de la 
răsăritul Marii Ţări a Sudului», în Reciful; 
sau ne lăsăm desfătați de peisajul montan 
în Ţara de Sus. Pămintul mamă ridică 
un colț de perdea de pe trecutul continentu- 
lui, conducindu-ne într-un trib de abori- 
geni, azi mai viețuiesc doar 60 000 pe în- 
tregul continent. Alte trei documentare 
ne familiarizează cu aspecte din viața cu- 
rentă a  australianului, asemănătoare cu 
cele din orice țară industrializată în acest 
final de secol: Flamengo — două modele 
şi creatoare de modă cu problemele lor; 
Weekend — ce fac şi ce nu fac australienii 
la sfîrşit de săptămînă; și, în stirșit, Timpul 
liber, premiat în 1976 cu Oscarul pentru 
cel mai bun film de animaţie, care în răs- 
timpul a 6 minute explică şi satirizează în- 
treaga tevatură a ritmului societății 
moderne: 

Cele patru filme de fictiune se dezvoltă, 
din punct de vedere tematic, oarecum pe o 
linie paralelă, adică ne lasă să poposim 
tot în mijlocul naturii, indiferent de epoca 
în care se petrece acţiunea. 

Manganinnie (regizor John Honey, ma- 
rele premiu la festivalul internațional de fil- 
me pentru copii, «Lumiere», de la Lyon — 
1980). este un splendid poem, un colocviu 
mut, dialog dus de la suflet la suflet între fe- 
tita de nici 6 ani a unor colonizatori brita- 
nici şi o femeie aborigenă a cărei familie a 
tost ucisă chiar de armata colonizatorilor 
albi. Anul petrecut împreună în peşteri, 
in junglă, în apropierea oceanului devine 
un fel de ritual al cunoașterii reciproce prin 
semne, al pătrunderii esenţelor vieţii des- 
prinse din puterea exemplului acelei temei 
«stăpină a focului», un an de iniţiere în 
tainele naturii. Un poem insolit, ce pune în 
lumină procesul aculturaţiei ce a opus cu 
brutalitate două culturi, dintre care una era 
menită să piară. Filmul lui John Honey 
pune în evidență raportul aparte dintre omui 
alb și natura acestui continent și azi im- 
posibil de dominat, raport ce apare ca un 
obsesiv leit-motiv şi în. alte filme austra- 
liene. Probabil că albii noi sositi aici, rupti 


liar, italienilor de azi. EI s-ar putea numi 
«fraierul». E tipul italianului sărac. simpatic, 
virit fără voia lui în complicatul joc al mari- 
lor interese, folosit cînd de unii. cind de 
alții, ca momeală, ca detectiv, ca paravan, 
ca spion etc. Şantajat tot timpul, el execută 
ce i se spune (aici o inofensivă serenadă 
la mandolină la ora 5 dimineaţa, cu indicaţia 
de a nu reacţiona la nimic din ce ar vedea 
la fața locului). Neindeminatic, o adevăra- 
tă «mazetă», el reușește să-i încurce și 
mai tare pe polițiști dar și să-i limpezească 
pe spectatori în bruma de morală pe care 
o implică filmul. Imaginaţi-vă un Marcello 
Mastroiani șchiop, sărac (ducind în circă 
un tată beţiv și cartotor), timid si ascultă- 
tor. complexat şi — incredibil! —fără succes 
la temei; la sfirșitul filmului, din pură întim- 
plare, moștenitor al unei averi fabuloase. 
Dincolo de îngroșările comice, de pitores- 
cul facil (acţiunea se petrece la Neapole) 
de umorul cinic (uneori «negru» de-a bine- 
lea) şi de lipsa unui dozaj echilibrat între 
«comic» și «policie» (oricum mediocre a- 
miîndouă) filmur conține semnele, reflexele 
locului și timpului în care a fost făcut. A- 
gresiunea asupra cetățeanului nevinovat, 
şantajat, terorizat și implicat în tot felul de 
afaceri dubioase, încetează de a mai fi 
doar un pretext dramaturgic, putind vorbi 
oricind și despre o realitate a Italiei contem- 


 porane. La fel polițistul pe post de «croni- 


ta TA liaid-a-digitala.ro 


car obiectiv», care notează conștiincios 
totul dar nu intervine niciodată, conștient 
că nu poate impiedica nimic din ce se 
pune la cale și că nu va schimba cursul 
evenimentelor. În final e avansat pentru 
ingeniozitatea cu care a contribuit la «re- 
zolvarea cazului». 

Ce e mai curios este că acest Sergio 
Corbucci a debutat ca critic de cinema. 
Ce filme fi vor îi plăcut oare pe vremea 
aceea? 5 

Roxana PANĂ 


Producție a studiourilor laiene. Regia Sowo 
Corbucci. Cu: Marcello Mastroiani, Ornella Mut., 
Michel Piccoli. 


pe de o parte de rădăcinile din tările lor de 
origine și pe de altă parte incapabili sa cu- 
prindă, deci să cunoască întreg continen- 
tul descoperit (egal în suprafaţă cu Statele 
Unite, fără Alaska, și populat, pînă în 1980, 
doar de 14 milioane de locuitori) s-au sim- 
tit întotdeauna supuși de pămintul cucerit 
cu arma. 

Lungul weekend (regizor Colin Eggles- 
ton) reia această relaţie dintre omul alb si 
natură și o așază in ecuaţia unui thriller- 
ecologic. Un cuplu, după citiva ani de cãsă- 
torie nu tocmai ideală, pleacă într-un week- 
end lung, undeva în mijlocul unei păduri 
sălbatice la o margine de ocean. Dar ei nu 
iubesc, nu respectă și nu înțeleg frumuseţile 
sălbatice, şi batjocoresc natura. Treptat, 
natura pare să se răzbune. li atrage lent, 
în tot felul de capcane, unele reale, altele 
doar imaginate de ei din spaima ce se țese 
în jurul lor și, pînă la urmă, îi condamnă la 
dispariție. 

Splendidul Picnic la Hanging Rock 
(regia Peter Weir , clasat pe locul unu în 
tinăra generaţie) splendid ca imagine, sce- 
nografie, costume, favorizat și de moda 
la belle époque, cind se petrece acțiunea, 
degajă acelaşi mister în relația om alb- 
natură. Însotim o clasă de fete a unui re- 
numit pension într-un weekend la «stinca 
agățată». Citeva dintre ele cad pe nesimţite 
victimele unei atracții nedetinite dar irezis- 
tibile . Fetele se pierd pentru totdeauna și 
nimeni, niciodată, nu va putea desluşi mis- 
terul dispariției lor. (Aceeași hipnoză exer- 
citată de natură asupra omului, împinsă 
pină la perdiția lui am întiinit-o și în alte 
filme australiene, printre care renumitul - 
Ultimul val, tot al lui Peter Weir). 

Cu ultimul film al săptăminii, Breaker 
Morant, intrăm pe terenul, atit de fecund în 
ultimul deceniu, al filmului politic antirăz- 
boinic. Istoria adevărată a trei ofițeri aus- 
tralieni înrolați în armata majestăţii sale, 
regina Victoria, trimiși să lupte împotriva 
burilor a devenit azi legendară. Crescuţi 
în respectul disciplinei militare, ei înţeleg 
să ciștige lupta, dar politica era alta. Ei 
vor fi inculpaţi şi condamnați într-un proces 
de înaltă trădare, pentru a se fi făcut vino- 
vați de crime. În realitate, cei trei au servit 
drept țapi ispășitori pentru a lăsa liberă ca- 
lea unei conterințe de pace. Povestea lor 
reconstituită de regizorul Bruce Berestord 
din flash-back-uri pe parcursul procesului, 
într-o perfectă logică a naraţiunii și cu o 
netăgăduită rigoare a argumentelor, con- 
damnă, de fapt, orinduirile ce au făcut din 
războaie un mod de a impune pacea. 

Pe lingă caracterul lor insolit, filmele sint 
slujite de mari ambiţii tehnice, transformate 
în atuuri artistice (calitatea peliculei, cu- 
loarea, luminozitatea, efecte vizuale, în- 
cadratura, montajul etc) reuşind o expre- 
sivă traducere a ideilor in limbajul estetic 
al celei de-a șaptea arte. D 


Adina DARIAN 


Sediul Miliției de pe strada Petrovka 38 
dintr-un oraş sovietic: imagini succesive 
alcătuiesc un portret robot — un miliţian 
a fost ucis, se caută făptașul. În linii mari, 
aceasta e trama filmului. Suspensul e pe 
planul doi, la fel și senzaționalul — accen- 
tul cade pe ceea ce e, de fapt,o astfel de 
investigație: operaţii de rutină, piste false. 
infractori mărunti si neinteresanți. Depar- 
te de imaginea «din romane» a superd- 
tectivului, reprezentanții ordinei publice sint 
justițiari care-și riscă viața în anonimat 
pentru a asigura liniștea concetățenilor. 
Ei nu sint eroii invulnerabili și romantici, 
dimpotrivă. Pe masa de operaţie, medicii 
tac eforturi supraomenești pentru a salvo 
viața unuia dintre ei, grav rănit În final. 
privirea grea a ofițerului de miliție, inter- 
pretat de Vasili Lanovoi, concentrează du- 
rerea și revolta, cutremurat la gindul cit de 
repede și stupid putea muri un camarad 
fiindcă, la periferia societăţii, există încă 
indivizi ca cel din fața sa. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producţie a studioului «M. Gorki». Un film de 
Boris Grigoriev. Cu: Gheorghi lumatov, Vas: La 
novoi, Evgheni Gherasimov, Nikoiai Kriukov. 


Gloria sau eșecul? Să accepte anonima- 
tul, infringerea fără luptă sau să cucerească, 
cu orice preţ, faima la care talentul îl in- 
dreptățește să aspire? Pentru Pepe de 
Jaen, cintăreț de muzică populară, dilema 
dispare În momentul întilnirii cu Marta, re- 
porter la televiziune, care știe că de cele 
mai multe ori talentul nu e suticient pentru 


pe ecrane 


Orice idee este bună dacă 
lavorizează cunoaşterea prin 
intermediul artei, chiar şi cind 
ideea are mai mult aerul unui 
pretext. De exemplu, acest 
grupaj de filme — unele ma: 
noi, altele de-a dreptul din 
rafturile Cinematecii — pornind de la un 
spațiu geografico-istoric: Ferrara şi lumea 
ei. Primul din aceste filme (legat prin 
întimplare și ambianţă de orașul-cetate de 
pe valea Padului) și singurul inedit pentru 
noi era Grădinile familiei Finzi-Contini, 
una dintre ultimele realizări cinematografice 
ale lui De Sica. Despre acest film se”vor- 
bise şi se scrisese mult, s-a aflat chiar și pe 
lista candidaţilor la Oscar. Filmul lui De 
Sica a fost la vremea lui — cu un deceniu 
în urmă — un fel de film-eveniment. Aici 
de Sica aborda — și era o împrejurare des- 
tul de rară pentru el — ecranizarea unui 
roman de amplă frescă, al lui Giorgio Bassa- 
ni, un roman de structură densă, cu o lume 
descrisă în nuanţe, în semitonuri, evoluind 
între situații confuze și momente dure. 
O lume învăluită într-un parfum retro (dar 
trâindu-şi mai mult trecutul decit propriul ei 
prezent in care se trezește ca să-i constate 
atrocitatea). Acţiunea se petrece într-ade- 
văr la Ferrara în anii războiului si parcă un 
destin implacabi! inscrie in atmostera ora- 
șului-cetate (care ne apare puţin anacronic 
în fastul lui edilitar încremenit de parcă 
s-ar autoadmira), oraș în care oamenii 
trăiesc ca într-un ritual al citadinismului de 
veche stirpe, o stare de neliniște, de aştep- 
tare. În film, atmosfera romanului lui Gior- 
gio Bassani se transformă în lungi des- 
crieri de ambiante, în alternân de atmostlera 
cind de zi plină dar parcă filtrată prin valui 

cind de crepusculuri dramatice și stișie- 


nema 


a deveni celebru. Ambiţia de a-l lansa pe 
cintăreţul cvasinecunoscut, lipsit de ceea 
ce în mod frecvent este numit «Public-re- 
lations», stimulează fantezia publicistică a 
reporterului T V care nu ezită să recurgă la 
formulele cele mai îndrăzneţe. Pepe se va 
convinge însă că, pentru a atrage atentia 
publicului, nu este suficient să cint. in 
cușca leilor din arena circului, în care il 
împinge inventiva reporteră. 

Realizat în nota convenţională a comediei 
muzicale spaniole — dragoste, ambianta 
iberică de rigoare, «ole!», cîntăreți cu priză 
la. public — respectiv Manolo Escobar și 
Conchita Velasco, parteneri şi în Ritmuri 
spaniole, pelicula aceluiași regizor, difu 
zată cu cîțiva ani în urmă — filmul apelează 
la o intrigă-pretext pentru repertoriul mu- 
zical. Insuficienta exploatare a filonului 
comic este suplinită de surdina bine inspi- 
rată pe care regizorul o pune accentelor 
melodramatice, rezolvind cu umor cele 
citeva momente mai ascuţite ale acţiunii, 
cum ar fi satira la adresa presei ieftine, 
«de scandal», cu rubricile ei de actualități 
mondene. 

Florica BALŞ 


Producţie a studiourilor spaniole. Scenariul şi re- 
gia: Jose Saenz de Heredia. Cu: Mano Escobar, 
Conchita Velasco, Jose Sacristan, Ruben Rojo 


Shabana 
sau basmul realist 


in sală se oftează, se suferă, se aplauaă, 
se tace «cu sufletul la gură», intr-un cuvint 
sala participă, e fericită ori tristă odată cu 
eroii. Pentru critic, crescut de mic cu postu- 
latul verosimilității în singe, povestea «nu 
ține». Şi într-adevăr, ce poate fi mai inde- 
părtat de narațiunea realistă decit sirul 
nestirsit de coincidente; liniaritatea psiho- 
logică a personajelor, «naivitatea» intim- 
plărilor, etc. Şi totuși... 

Pentru o istorie care descinde direct din 
tradiţia celor «O mie şi una de nopţi»; 
Shabana este un film plin de învăţăminte și 
filmat extrem de corect. Sigur, nu şi pentru 
apărătorii stanislavskienei poveţe «Joacă 
relaţia iar nu efectul». Numai că filmul se 
cere apreciat pornind de la premisele lui. 
Dacă ne vom învrednici să facem acest 
efort, ce vom descoperi? O structură de 
basm și o intrigă de actualitate. Contra- 
dicția este evidentă, dar și perfect posibilă 
într-o cultură, ca cea orientală, impregnată 
cu tradiţii încă vii. 

Shabana este un foarte interesant su- 
biect al recuperării. Păstrind intriga clasică 
de «moralitate», el descinde din clasicele 
structuri ale poveştilor arabe. Este un tilm 
care luptă cu onestă naivitate impotriva 
alcoolului, tutunului şi desfriului, și ne în- 
deamnă pe noi, criticii unui spaţiu cultural 


Zilele filmului din Ferrara 


toare prin farmecul lor desuet și parca 
rău prevestitor. Această lume pe care a ima- 
ginat-o Bassani și a concretizat-o în film 
De Sica sugerează, cred, o posibilă vizi- 
une despre un univers proustian — o 
lume în care relaţiile umane și sociale sint 
mereu raportate la ambiante, la un «decor 
de vie», la obiectele care populează aceste 
ambianţe şi care ies din starea de prozaic 
prin însuși ritualul folosirii lor. Drama unei 
realități care loveşte în cei pe care aberaţia 
unui moment îi vizează (este vorba de de- 
portările ordonate de naziști) capătă astte! 
reverberația unui adevărat cataclism. Da! 
tonul naraţiunii lui De Sica se păstrează in 
registru reţinut, sobru și evită cu grija 
patetismul care, asociat cu opulenţa cadru- 
lui şi a decorului, ar fi devenit, desigur, gran- 
dilocvent. Dimpotrivă,povestea familiei Fin- 
zi Contini şi a oamenilor — care într-un fel 
sau altul — au intrat în universul ei de 
existență, apără, tot timpul acea vibraţie 
ascunsă a operelor de profunzime, gestul 
controlat, mizindu-se aici mai mult pe 
nostalgia pe care o poate sugera decit pe 
șocul imediat. 

Despre Obsesia lui Visconti ar fi hazar- 
dat să vorbesti astăzi altfel decit făcind o 
lectură critică, o decriptare eslelr u, la 
patru decenii de la realizarea lui (dupa cum 
se știe după un op literar al lui Caine, Poş- 
tasul sună întotdeauna de două ori, ʻe- 

dus astăzi pe ecran şi prezentat la ediția 
1981 a festivalului de la Cannes). Visconti 
reușea atunci, în plin climat ostil, să invoce 
o sursă literară străină ca să evoce o lunn 
paradoxal necunoscută spectatorilor ita- 
lieni, chiar lumea italiană, și în același timp 
să 'spargă cu acest film fluxul unei mitologii 
( a filmului telefoanelor albe și al persona- 
jelor de carton). Obsesia revăzută astăzi 


diferit, să căutăm uneltele potrivite pentru 
a vorbi despre aceste pelicule, care in telul 
lor sint o realitate specială și specifică în 
universul filmic contemporan 

Dan STOICA 


Productie a studiourilor pakistaneze. Regia: Nazar 
ibab. Cu: Waheed Murad, Babra Sharif, Shahid, 


waua. 


Temă serioasă rezolvată în cheie comi 
că: un tînăr — ciudat aliaj de inocenta 
zăpăceală, tenacitate și romantism visează 
să devină cosmonaut. Dar la examenul 
de la Institutul de aviaţie este respins 
Obligat să-și satisfacă stagiul militar, e! 
începe un lung șir de experienţe; fragilui 
tinăr are insă o rezistență demnă de un 
adevărat cosmonaut și romantismul unui 
Don Quijote modern. Considerat fie 
«trăznit», fie suspectat de superiori pentru 
preocupările și performanțele sale (vor- 
bește japoneza, engleza, franceza, urma- 
rind un infractor conduce maşina ca un 
cascador, are obsesia timpului exact > 
a disciplinei, iși execută, inditerent de im 
prejurări, programul de gimnastică, dur, 
de fapt, nu-și găsește nicăieri locul) e me- 
reu transferat. Un drum lung, care se în- 
cheie din nou la poarta Institutului de avia- 
tie din Moscova pentru a începe altul, de- 
sigur, si mai lung. 

Comedie dulce-amară cu o viziune «pă- 
mintească» asupra unui superman-mode.! 
a unui erou-copilandru, aici erou de film 
dar azi și posibil personaj real. 


Producție a studioului «M. Gorki». Un film de 
Ghenadi Vasiiev. Cu: V. Șa;nih, N. Egorova, T. 


Patrulă cosmică 
in-acțiune 


Imagini fantastice, lumi cosmice, magmi 
incandescentă pierdută în spațiu invadea- 
ză ecranul lat. În contrapunct, se aşterne 
liniștea cunoscută, reconfortantă a ure 
păduri pămintene. Pe Terra, un cosmo- 
naut încearcă să-și amintească ce s-a pe- 
trecut într-o călătorie interplanetară... 

Film de science-fiction (gen ce pare să 
ciştige tot mai mult teren pe tărimul cine- 
matografic şi in zona de interes a specta- 
torilor). Patrula cosmică în acțiune are 
însă şi o dimensiune parabolică. Undeva, 
în Cosmos, se dă o luptă intre Bine şi Rău, 
cu toate mijloacele științei și fanteziei. 
Răii, reprezentați de pasagerii unei nave 
care săvirșesc acte de «gangsterism cos- 
mic», descoperă că nu sînt decit prizo- 
nierii unei forțe maletice pe care n-au mai 
putut-o controla și care le-a anihilat voinţa, 
personalitatea, memoria. Sint sugestive, du- 
reroasele încercări, pierdute in ceaţă, de 


DS. 


„Crezul aistit gs 
în slujba; creziihui 
antifastist 
` Herădinu 
Contini) 
f 


introducea iar Strigătul lui Antonioni îl 
anunţă pe autorul lui Blow up tocmai prin 
dimensiunea acelui straniu ce poate fi de- 
pistat în atmosfera filmului. Un straniu care 
nu divulgă, nu oferă idei gata confecționate 
ci predispune la gindire. Celelalte filme — 
Ultimul post de control (văzut recent pe 
ecranele noastre), film de război in care 


a-si aminti cine sint ei. Singura legătură 
cu trecutul, muzica, limbaj universal, sim- 
bolic izvorită dintr-o cheie (cine poate 
uita unicul mijloc de comunicare, emoția 
notelor muzicale din Întilnire de gradul 
trei)? 

Proiectat într-un ipotetic și fantastic 
viitor, ca o variantă a legendei Ucenicului 
vrăjitor, filmul (dincolo de intriga prolixă, 
dialogul abundent, butatoria şi costumele 
uneori neinspirate) readuce în prim plan 
o discutie despre responsabilitatea mora- 
la a oamenilor de știință. M.C. 


Producție Mostilm. Un film de Mark Kova.ev. 
V. Poiin. Cu: V;adimir Ivaşov, I. Gusev, V. Titova, 
E. Vitorgan, V. Bekeris. 


Îndrăgită de comedia cehă, tema familiei 
apare de data aceasta însoţită de o allı 
aceea a disputei între generaţii. Mentalită- 
tile părinţilor intră în conflict cu ideile co- 
piilor care tocmai trec hopul examenului 
de bacalaureat. Neinţelegerile pornesc din- 
tr-o pricină sentimentală, considerată de 
un tată ambiţios,o piedică în calea viitoru- 
lui studios al fiicei sale, de curînd intrată 
la facultate. Ingeniozitatea tinerilor reușeş- 
te să înlăture însă aceste opreliști și căsă- 
toria, secretă, dar nu fatală ca a tinerilor 
din Verona, chiar dacă se lasă asteptată, 
are loc. Din păcate, stirșitul este prea previ- 
zbi pentru spectator. Desi benel 
v buna interpretare actoricească (se de- 
tașează net Daşa Vaskrnova) și descrie o 
insolită ambianță sătească, filmul lasă to- 
tuși de dorit în privința ritmului şi dialogu- 
lui, cărora le-am fi dorit mai multă sprin- 
teneală și spontaneitate, aşa cum stă bine 
unei comedii. 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un film 
de Zdenek Mika. Cu: Josef Bláha, Libuše Havelková, 
Viastimil Brodsky, Valerie Kaplanová. 


e 


Apus de soare 
la amiază 


Orice poveste cinematografică cu un 
erou atins de boala bolilor işi asumă, in 
ciuda tragismului, riscul tonului melodra- 
matic, dar regizorul György Hintsch îl de- 
păşește cu succes. Fără să se lase atras 
de atuurile unui «love story», filmul maghiar 
se concentrează asupra crizei unui tinăr 
pianist cu o carieră strălucitoare, care află 
că este condamnat. Deznădeidea, furia, 
speranța, resemnarea și altruismul sint 
etapele atitudinii sale în fața tulburătoarei 
vești, care modifică, desigur, relaţiile cu 


biblioteca-digitala.ro 


isi păstrează vibrația schimbării pe care o | există şi un anume suspense dar prea pu- 


țină noutate (din punct de vedere cinemato- 
grafic vorbind) şi Drum fără prat (un film 
care nu părăsește epoca la care a fost 
făcut) au completat o idee de program dar 
nu și-au depăşit această vocaţie. 


Mircea ALEXANDRESCU 


tamilia, cu prietenii, cu viața. Ajutorul vine 
tot din partea profesiei, care îi aduce erou- 
lui satisfacția creaţiei și bucuria succesu- 
lui. Concentrat asupra compunerii unui 
concert, el «se limpezește» și iși recapătă 
demnitatea în fața morţii. Pledoaria pentru 
stidarea bolii evită patetismul. În căutarea 
unui ton discret, filmul stăruie asupra sin- 
gurătăţii ginditoare a eroului, acompaniată 
de excelente partituri muzicale 

Dana DUMA 


Producţie a studiourilor maghiare. Un film de 
Gyorgy Hintsch. Cu: Peter Huszti, Irén Bordan, 
Gyorgy Kálmán, Lorand Lohinszăy. 


Stele de dimineaţă 


Un spațiu limitat al dramei: podul unei 
case în care se «joacă» ultima carte a răz- 
boiului — războiul pierdut pentru fascisti, 
incă neciștigat de sovieticii ce se apropie 
dar n-au ajuns în satul cu pricina. O armată 
se retrage, cealaltă încă nu s-a instalat. 
Situaţie încordată, ideală de exploatat til- 
mic, pe care o scenaristă încercată ca Ewa 
Petelska o orchestrează cu abilitate, pină 
la un punct cu ingeniozitate psihologică, 
ritm. Un tînăr ostaș german rănit nu mai 
apucă să se retragă şi e ascuns de o bă- 
trină localnică în podul casei, dar în aceeaşi 
casă se refugiază trei tanchişti sovietici care 
au spart linia frontului şi în aşteptarea gro- 
sului trupei încearcă să facă rost de benzină 
pentru tancul camuflat cu ajutorul sătenilor 
într-o poiană. Gestapo-ul e însă în apro- 
piere, cum să iei din depozitul dușman 
combustibil? Şi totuşi tînărul Lavrov reu- 
șește, deghizat în haine de SS-ist și ajutat 
de tata gazdei îndrăgostită de el. În toată 
încordarea situaţiei, între o criză de isterie 
a rănitului neamt care e cît pe aci să-i 
descopere pe tanchiştii ce se grăbesc să-și 
înmorminteze camaradul ucis — și o raită 
de recunoaștere la sediul Gestapo-ului, 
scenarista strecoară un moment de des- 
tindere bine lucrat regizoral de Henryk 
Bielski — desfășurat între tandrete și haz 
la casa bunicii din satul vecin unde fata îi 
prezintă pe Lavrov ca pe logodnicul ei 
polonez întors de pe front. O discuţie în doi 
peri din care bătrina pricepe minciuna dar 
se face că intră în joc şi-i oferă «logodnicu- 
lui»,cu duioşie și umor, ceasul ei moștenit. 

Finalul, cam convenţional dramatic, îl 
obligă pe tanchist să se predea Gesta- 
pou-lui cind acesta amenință cu repre- 
siuni satul ce-l ajutase să-și procure ben- 
zină. În timp ce eroul cade împuşcat, în 
zori, se apropie de sat tancurile elibera- 


toare... 
Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor poloneze. Un fiim de: 
Henryk Bieiski. Cu: Ryszarda Hanin, Bo;es.aw 
P'otnicki, Marian Kociniak, Boris Tohariev, Slawo- 
mira Lozinska. 


corespondență 
din R.P. Chineză 


AS ~ 
Di en a 


pr ; ja 
; d fi! O sinea 
; de elemente muzicale, 
o 


de dramă, coregrafie, + 
de pictură, arhitectură $ 
şi acrobafie în filmul 
Li Hui Niang 


al cărei suflet neliniștit, după moartea tra- 
gică, se întoarce din neant să-și răzbune 
tatăl si să-şi scoată iubitul din impas. Regi- 
zoarea Sah-gie, prezentă pe platou, ne 
introduce în codul teatrului clasic, spec- 
tacol foarte popular în China, care sinteti- 
zează elemente muzicale, de dramă, core- 
grafice, de pictură, arhitectură și acrobație. 
Arta machiajului își are, de asemenea, reguli 
precise: roșu inseamnă fidelitate, negru — 
spirit de dreptate, galben — viclenie, alb — 
perfidie. Desenele formate de culori nu 
numai că individualizează personajele, dar 
au în sine o frapantă valoare plastică. Cos- 
tumele și mişcarea aparțin şi ele acestui 
limbaj scenic, deosebit de sugestiv, în care 


"şi actori şi spectatori sint perfect iniţiaţi. 


Am privit uimiţi, dincolo de prejudecata, 
dar și de neştiința europeanului amator 
totuși de convenție, dansul ireal de frumos 
al interpretei Hu Shi-Feng, linia frintă sau 
armonioasă a pasului ei, adevărată perfor- 
mantă artistică și tehnică. 

italitatea cinematografului chinez nu 
vV poate fi negată, mai ales în condi- 

țiile în care valorifică tradiția unei 
culturi străvechi. Astfel, Povestea şarpe- 
lui alb (1981), despre emanciparea dragos- 
tei în Evul Mediu, apelează la tot ce-i dic- 
tează legenda din care s-a inspirat: apariții 
supranaturale (șarpele alb și şarpele verde. 
care se transformă în tinere fete), ființe cu 
puteri magice. 

Pină acum, cinematograful chinez se 
identifică cu filmul istoric, cu filmul balet. 
În ultima vreme, asistăm la o producție 
care nu numai că-și dezvoltă și-și diversi- 
fică conținutul, dar tinde spre subtilitate și 
inedit, spre reevaluarea unor mentalități 
și noțiuni. Poveste de dragoste pe mun- 


Tradiţii milenare, 
interpretări contemporane 


multă energie — în cinematogratul 
chinez, despre realism. Creatorii 
sint preocupați să descrie aspecte veridice 
de viață și de muncă, să denunțe abuzul 
privilegiilor, să zugrăvească schimbarea de 
mentalitate față de relaţiile de familie şi de 
dragoste. Modalitățile de expresie şi stilul 
se înnoiesc. Se experimentează filmul sci 
ence-fiction. Apar filme politice sau de 
profunde semnificaţii filosofice şi sociale 
Filmele istorice sint încă neinteresante, 
«fără luciu»,cum spunea criticul Ding Qiao, 
«iar filmele despre copii sînt încă prea pu- 
ține. Există încă filme schematice, dar fă- 
cute cu pasiune, talent și multă, multă 
muncă, şi sperăm într-o explozie a cinema- 
tografului chinez». 
R eprezentativă în acest sens ni s-a 


Í n 1979, începe să se vorbească, cu 


părut producția din ultimii doi ani 

a studioului de filme din Shanghai. 
Oraş cu o bogată tradiție cinematografică 
(1913 — primele producții, 1935 — deja pe- 
licule cu caracter social, melodrame și 
muzicale, 1951 — recunoaşterea interna- 
țională cu Fata cu părul cărunt), Shan- 
ghaiul are unul dintre cele mai vechi stu- 
diouri din China (anul oficial de înființare: 
1949). Pină acum s-au realizat aici circa 
300 de filme. După cum ne mărturisește 
directorul adjunct al studioului, anul 1980 
a consemnat 19 filme noi, iar pentru 1981 
sint speranțe și condiții pentru alte 20 
Studioul are 1800 de lucrători (300 sint 
creatori: regizori, scenariști, actori, sceno- 
grafi) şi 6 platouri de filmare. Pe unul dintre 
ele, în momentul vizitei noastre, se filma 
Li Hui Niang, opera clasică renumită a lui 
Liao Mo Sha. Este legenda unei tinere fete, 


tele Lushan (1980) surprinde prin viziunea 
nodernă asupra e: dintre tineri. Un 
"Im cu totul deosebit, Întîmplarea de la 
Tien lun San (1981), despre un tînăr geo- 
log trebuind să plece la țară — subiect re- 
prezentativ pentru problematica Chinei din 
aceşti ani — completează peisajul filmului 
de actualitate, ca să iau doar două exemple. 
Disponibilitatea comică care ciștigă tot 
mai mult teren, este ilustrată de Bucuria 
vine către mine (1981), film pe tema ati- 
tudinii față de bătrîni și de Dragoste, 
care este numele tău (1980) — comedie 
spirituală despre șapte cupluri în timpul 
unei excursii cu autobuzul. Ştiinţa gradării 
suspensului și spectaculosul se par că 
au fost însuşite de regizorul filmului poli- 
tist Dosarul albastru (1980), care descrie 
disputa dintre japonezi, kuomindaniști $i 
comuniști pentru un document secret, în 
timpul războiului. Prin racordurile intere- 
sante sau prin diferitele variante ale mon- 
tajului paralel pe care le practică, putem 
spune că aceste filme încearcă, timid încă, 
o înnoire stilistică, chiar o poetică a imagi- 
nii. Aglomerarea de metafore, gros-planuri 
și flash-back-uri pot fi semne ale preocu- 
pării pentru pertecționarea limbajului. Se- 
lectivitatea, probabil, va urma. 


terizează acest popor nu-și puteau 

găsi o aplicare mai adecvată ca în 
filmul de animaţie. Peliculele realizate la 
studioul din Shanghai (deschis oficial în 
1950), inspirate de obicei din basme, legen- 
de, fabule, povestiri, reflectă viața reală, 
dar şi universul fantastic şi fascinant creat 
de fantezia populară. Animaţia chineză 


M inuțiozitatea și răbdarea care carac- 


prezenţe româneşti peste hotare 


În luna iunie patru orașe europene și unul din Asia Mică au găzduit, la festivalurile 
organizate acolo, producții ale studiourilor București, Al. Sahia și Animafilm. 


Varna (Bulgaria) 


— Festivalul filmului de Cruce 


roșie şi sănătate: Regăsire de Ște- 


fan Roman și documentarele Prevenirea bolilor cardiovascu- 
lare, regizor și co-scenarist (cu loana Popescu) Ladislau Karda 
şi Bariera albă, regia Doru Cheșu, scenariul Georgeta Meţianu 

Cracovia (Polonia) — Festivalul filmului de scurt metraj, tiocumentar și animaţie: 
Monumentul solidarității — regia și scenariul Sevastian Anto- 
nescu; Pe Valea Frumoasei, scenariul și regia Felicia Cernă- 
ianu; Metafora de Mihai Bădică; Măiastra de lon Trucă 


Annecy (Franța) 


Festivalul internaţional al filmului de animaţie: 
Arena de Zoltan Szilagy; Expertiză de artă de Adrian Petrin- 


genaru; Metafora de Mihai Bădică. Secţia informativă a festi- 
valului a prezentat filmele: Să nu uităm de Olimp Vărășteanu 
şi Raport de Ștefan Anastasiu. De asemenea, festivalul orga- 
nizează o selecţie de filme semnate lon Popescu Gopo. 


Cattolica (Italia) 


Festivalul filmului de groază și mister: 


Capcana mercenarilor de Sergiu Nicolaescu. 


Teheran (Iran) 


Festivalul internaţional de lung și scurt metraje: 


La porțile albastre ale orașului de Mircea Mureșan și desenul 
animat Să nu uităm de Olimp Vărășteanu. 


https://biblio 


cultivă și înnoieşte tradiția, şi tocmai acest 
fapt i-a adus în ultimii ani recunoașterea 
internațională: Necazuri în cer (1978) a 
fost considerat cel mai bun film la festiva- 
lul internațional de la Londra, şi Nezha a 
învins marea (1980), prezentat la Cannes 
(e drept, printre filme artistice) a fost pri- 
mit cu ovații. 

Alte filme văzute la studio: Bobocul de 
rață (din hirtie pliată), Vulpea îl vinează 
pe vinător (hirtie decupată), premiat la 
festivalul internațional de la Zagreb, în 
1980, Cei trei călugări care aduc apă 
(film satiric în manieră clasică de desen 
animat), sint tot atitea semne ale renumelui 
filmului chinez de acest gen. 

a o populaţie de 11 milioane de 

L locuitori, “Shanghaiul are 100 de 

cinematografe unde sint distribuite, 
într-un an, circa 80 de filme din producția 
naţională și alte 30 străine. Jocul cifrelor 
este uluitor, de la o medie de 300 000 spec- 
tatori pe zi, la 900 000 în zilele de virf. În 
general, repertoriul variază de la o provin- 
cie la alta și cuprinde între 80—120 filme pe 
an (din care o treime sint filme străine, 
adică japoneze, coreene, iugoslave, mexi- 
cane, englezești, franceze, americane etc., 


ete): ilmul românesc se bucură de un 
succes cu totul deosebit. La Nan- 
jing, Explozia a rulat, simultan, la 
7 cinematografe (din totalul de 18), iar la 
Hangzhou, Revanșa, Valurile Dunării, 
Acţiunea Autobuzul au făcut săli pline. 
La Shanghai, unde frecventarea filmului 
străin nu este prea mare (cam 50%, din numă- 
rul Jocurilor în sală), Puterea și Adevărul 
a fost vizionat cu sala plină. Publicul chinez 
este doritor să cunoască altă lume, altă 
mentalitate. Repertoriul se alcătuieşte în 
funcție de calitățile artistice ale filmului, 
dar şi de categoriile de public dintr-o anu- 
mită zonă. Se fac diferențieri între progra- 
mele urbane și rurale. Activitatea locală de 
testare a gustului publicului, de cunoaştere 
imediată a felului cum acesta acceptă sau 
refuză un film, este vitală pentru munca de 
distribuție, şi ea sub semnul înnoirii. 

Un rol deosebit în creșterea calitativă 
a filmului chinezesc îl are, în ultima vreme, 
arhiva cinematografică de la Beijing. Nu 
numai pentru că tezaurizează filme în de- 
pozite ultramodern utilate, nu numai pen- 
tru că furnizează cineaştilor filmele cu datele 
şi materialele necesare, ci şi pentru că prin 
activitatea de cercetare pe care o întreprin- 
de este o adevărată şcoală de cinema. 
Deși întiinţată în anul 1958, arhiva şi-a înce- 
put cu adevărat viața abia acum trei ani, dar 
este hotărită să recupereze timpul pierdut. 
Arhiva este preocupată de depistarea filme- 
lor vechi chinezeşti şi de îmbogățirea colec- 
țiilor prin schimburi cu alte arhive, orga- 
nizează retrospective şi expoziţii ocazio- 
nale, are un laborator propriu şi un colec- 
tiv pasionat şi competent de 300 de lu- 
crâtori. 

e meleagurile lui Soare-Răsare, oa- 

P meni minunați sint astăzi în efer- 

vescentă construcție socialistă: înal- 
tà clădiri moderne şi şosele supraetajate 
în centrul Beijingului, sau în vecinătatea 
vechiului bulevard cu platani din Nanjing 
Dar ei știu să-ți prezinte ție, oaspete (fată 
de care au un adevărat cult) invadat de im- 
presii, Pavilionul deplinei armonii sau Ga- 
leria de pe ape din Grădina domniei stinga- 
ce; ştiu să-ți ofere renumitul ceai verde, 
aburind, în chioșcul veşniciei de la Palatul 
imperial, ştiu să-ți arate, cu mindrie disi- 
mulată, un templu «invadat» de turişti 
autohtoni şi străini, sau Marele Zid chine- 
zesc, ca să înţelegi pasiunea localnicilor 
de a se fotografia lingă statuia unui leu de 
bronz aurit. De aceea, inconiurați de oameni 
pe mii de biciclete la Beijing, sau printre 
alte mii de oameni într-un bazar din Shan- 
ghai, le-am înțeles calmul milenar, deschi- 
chiderea spre viitor, optimismul... 


Mariana OLTEANU-PARASCHIV 


dicționar 
cinematografic 


Filmologie 


Creat de Gilbert Cohen- 
Seat (Eseu asupra prim- 
cipiilor unei filozofii“a 
cinematografului. No- 
țiuni fundamentale şi 
vocabular filmologic, 
1946), termenul desem- 
nează, în accepţia lui primordială, stu- 
diul din perspectivă psihologică şi so- 
ciologică al cinematografului; cum va 
spune cercetătorul trancez mai tirziu, 
într-un text publicat în 1958, filmologia 
trebuie înțeleasă ca o «disciplină ştiin- 
țifică avind drept obiect filmul, consi 
derat în efectele lui asupra indivizilor 
și asupra grupurilor». 


inema 


Cu un caracter global, presupunind 
convergenţa a numeroase tipuri de cer- 
cetare specializată, filmologia se infă 
țişează ca o «cunoaștere ordonată» a 
unui vast ansamblu de fenomene spe 
cifice, susceptibile de a fi sistematizate 
în două mari categorii: «faptul filmic» 
şi «faptul cinematografic». Faptul fil- 
mic, precizează autorul în capitolul 
«Obiectul unei cercetări», «constă în a 
exprima viaţa, viaţa lumii sau cea a spi- 
ritului, a imaginaţiei sau a fiinţelor şi 
lucrurilor, printr-un sistem determinat 
de combinaţii de imagini»; cit despre 
faptul cinematografic, specificul lui ar 
fi acela de a «pune în circulație în gru- 
purile umane un complex de documen- 
te, de senzaţii, de idei, de sentimente, 
de materiale oferite de viaţă și fixate de 
film într-un mod propriu». Distincția, 
judecată de unii ca nedialectică, are 
însă meritul de a atrage atenţia asupra 
necesarei înțelegeri a cinematogratu- 
lui nu numai ca limbaj artistic particu- 
lar ci şi ca mass-media; accentul apă 
sat pus pe dimensiunea socio-psiho- 
logică a fenomenului cinematografic a 
contribuit, dealtfel, la orientarea cerce- 
tării de pretutindeni spre analiza siste- 
matică, minuțioasă, a relaţiei cinema- 
tograf-spectator, 


In articolul scris în 1958 pentru «Enci- 
clopedia dello Spettacolo», Cohen-Seat 
fixează cu o claritate sporită obiectivele 
studiului filmologic, implică într-un mod 
mai decis decit o făcuse pină atunci 
Exigenţa viziunii interdisciplinare, re- 
pune în drepturile lor fireşti critica și 
istoria cinematografului. Filmologia de- 
vine astfel o cuprinzătoare «știință a 
filmului», ale cărei preocupări se in- 
scriu în șapte direcții principale: stu- 
diul reacţiilor fiziologice şi psihologice 
ale spectatorului; problemele comuni- 
cării cinematografice; studiul efectelor 
filmului asupra mecanismului intelec- 
tual şi asupra activităţii psihice; proble- 
mele sociologice ale psihologiei copi- 
lului şi ale psihopatologiei; problemele 
sociologice ale cinematografului și ale 
utilizării filmelor; problemele compa- 
rate ale filmului și ale televiziunii; ana- 
liza critică a evoluţiei istorice a filmului 
şi a cinematografului. 


George LITTERA 


Festivaluri 


La Gottwaldov, în R.S. Cehoslovacia, s-a desfășurat între 18—24 mai a.c. Festivalul 
național al filmului pentru copii și tineret. Au participat, ca invitaţi, delegaţi din 19 țări. 
Din partea ţării noastre au fost prezenți regizorii Tatiana Apahideanu şi Gheorghe Naghi. 
În cadrul festivalului s-a prezentat un mare număr de filme de lung metraj pentru copii 
şi tineret şi filme de animaţie (producţii cehe). De asemenea, a avut loc simpozionul cu 
tema «Probleme actuale ale filmului de televiziune pentru copii şi tineret». Directorul 
festivalului, dr. Bohumil Steiner, cit și juriul format din copii au acordat premii și men- 
țiuni. Un premiu special a fost acordat de reprezentanta Festivalului internațional de filme 
pentru copii şi tinerăt din Franța, Monique Grégoire. Decana de virstă — cineasta cehă 


Hermina Týrlová 


—a primit un premiu special pentru îndelunga sa activitate. Una din 


revelațiile festivalului a fost filmul renumitului cineast Karl Zeman. 
Delegația română a purtat discuţii deosebit de interesante cu vicepreședintele CIFEJ, 
Klaus Richter de Vroe, în probleme aie filmuiui nostru pentru copii. 


ambiția documentarului 


0 posibilă renaștere? 


Fără Indolală că un merit, 

deloc neglijabil, al documen- 

tarului autohton consistă în 

grija deosebită acordată 

schimbului de miine, în preo- 

cuparea, niciodată diminua 

tă, pentru viitorul cinemato- 

rafic al celor mai tineri realizatori ai săi. 

ntr-o vreme în care în lungmetrajul «artis- 

tic» n-am mal asistat demult la debutul 

vreunui absolvent din ultimele promoții ale 

secției de regie a IATC, aci, în zona nonfic- 

țiunii (mai puțin pretențioasă oare?), o în- 

treagă serie de proaspeți cineaști a trecut 

deja pragul «operei prima», unii compo- 

nenți ai ei reușind să-și înfiripe în numai 
doi-trei ani, filmografii menţionabile. 

Dar cine sint noii veniţi ce bat, atit de 
prompt, la porțile recunoaşterii oficiale? Ei 
se cheamă Tereza Barta, Luiza Ciolac, 
Şerban Comănescu, Moscu Copel, loa 
na Holban, Adrian Istrătescu, Sabina 
Pop, Adrian Sîrbu. Înșiruirea alfabetică nu 
ascunde, în sine, nici o intenţie de aplati- 
zare valorică; după cum, din contră, faptul 
că asupra scurtmetrajelor citorva dintre 
tinerii autori am avut prilejul de a poposi 
ceva mai îndelung, În timp ce înfăptuirile 
celorlalți s-au strecurat doar arareori în 
cadrul rubricii de față, nu înseamnă numai- 
decit şi o consemnare implicită a anumitor 
premature superiorități. Este, de altfel, în 
firea lucrurilor ca unele filme cu caracter 
documentar sau utilitar să conţină accente 
Imbucurător de personale, în timp ce în 
altele incertitudinile și şovăielile să se facă 
încă simţite; este în firea lucrurilor ca nu în 
fiecare încercare întreprinsă, «ambițiile» 
să se manifeste cu aceeași vigoare. Ceea 
ce ne interesează cu precădere acum, vizea- 
ză însă mai puţin o disjungere precisă a 
lzbinzilor de inerentele neimpliniri, ci cons- 
tituie mai mult o primă semnalare a resur- 
selor latente (profesionale, culturale, este- 
tice) de care dispune, în ansamblu, acest 
ultim val ce tălăzuieşte în apele studioului 
«Sahia-Film». 

Căci, trebuie să avem mereu în vedere 
amănuntul. De «starea» documentarului, 
de calitatea «lecţiilor» sale de viaţă, însuși- 
te în focul bătăliei pentru captarea pulsa- 
țiilor prezentului, se leagă prin fire nu tot- 
deauna foarte vizibile, rosturi importante 
ale întregii cinematografii naționale. Să fie, 
astfel, doar o simplă coincidenţă, ne între- 
băm, că două indiscutabile reușite ale lung 
metrajului nostru, apreciate ca atare şi 
dincolo de hotarele ţării (este vorba, bine- 
înțeles, de Stop cadrul... Adei Pistiner 
și de Zidul lui Constantin Vaeni), au fost 
semnate de regizori formaţi la școala lucidă 
a nonficţiunii? Adică la «şcoala documen- 
tarului românesc», spre a cărei posibilă re 
naştere pe alte coordonate funcţionale, 
ne poartă imaginaţia realizările unor cineaști 
de virste și formaţii diferite; realizări ale 
unor «veterani» cu merite cunoscute şi re- 
cunoscute, precum Mirel lIlieșiu, Titus 
Mesaroș, Slavomir Popovici, Mircea 
Săucan, Doru Segal (și lista se poate 
oricind completa), dar şi ale reprezentan- 
ților acelei tenace generaţii pe care ne-am 
obişnuit a o socoti drept a «anilor '70», 
ceea ce înseamnă Nicolae Cabel, Felicia 
Cernăianu, Eugen Gheorghiu și nu în 
ultimul rind, desigur, autorii filmelor de 
ficțiune mai sus citate. 

Către acest (utopic?) reviriment ne in- 
deamnă şi particularitățile unora dintre 
scurtmetrajele celor aflaţi abia la început 
de drum. Și ne gindim mai cu seamă la 
scrutătorul temperament reportericesc al 
Terezei Barta, evidenţiat cu pregnanţă nu 
numai în documentare propriu-zise (V-aș 
ruga, dacă se poate, Eu de-aș fi o zină), 
ci şi în pelicule «comandă» (La un pas de 
fericire, Priveşte înapoi cu plăcere); la 
sensibilitatea vie a Luizei Ciolac (fanfara 
copiilor din Mocăniţa cu sincopatele-i 
«hei-uri», rămîne în felui său un mic mo- 
ment de antologie, iar delicatețea notaţiilor 
audio-vizuale din Porţelanul ne deschide 
parcă o portiță spre înțelegerea unor fru- 
museți baroce); la imboidul extrem de pre 
tios al experimentului, relevat de loana 
Holban în Documentar despre..., salutind 
de astă dată însă, nu atit rezultatul final cit 
îndrăzneala intenţiilor inițiale. Ne gindim 
și la Orele fierbinţi ale lui Adrian Istră- 
tescu, eficace demonstraţie de film utilitar, 
și la mai vechiul dar deloc învechitul lzvoa- 
re vii de teatru popular al aceluiași, și la 
scurt metrajele tocmai încheiate de Sabina 
Pop şi Şerban Comănescu, despre care ne 
rezervăm dreptul de a scrie altădată. 

Deşi ne-am obişnuit să credem că wviito- 
rul începe miine», nu este exclus ca el 
să-și facă apariţia chiar azi. Dacă — vorba 
unui fermecător film documentar — n-o fi 


sosit cumva, ieri. 
Oiteea VASILESCU 


Nu ştiu alții cum sînt, dar eu, 
cind mă gindesc la un festival 
cinematografic, îl văd ca o 
minunată ocazie de cunoaș- 
tere şi recunoaştere. Noutăţi 
plăcute sau mai puțin plăcu- 
te nu pot lipsi, cred, dintr-o 
asemenea trecere în revistă, după cum nici 
confirmarea sau infirmarea unor păreri de 
acasă, luate inerent în valiză. 

Festivalul cinematografic unional are loc 
în fiecare an în altă capitală de republică 
sovietică. Ediţia 1981, a XIV-a la număr, 
s-a desfășurat sub «cerul de chihlimbar» — 
cum le place localnicilor să spună — al 
străvechii aşezări lituaniene Vilnius. Este, 
desigur, o manifestare «internă», dar în 
condițiile în care cele 15 republici unionale 
participă — fireşte — cu creaţii purtătoare 
ale trăsăturilor naţionale respective, aceas- 
tă amplă întîlnire (patru secţiuni: film artis- 
tic, film artistic pentru copii şi tineret, film 
de animaţie, film documentar și de știință 
popularizată) îmbracă, de fapt, haina unui 
adevărat festival internațional. lar dacă 
adineauri il numeam «trecere în revistă», 
o făceam numai din punctul de vedere al 
omului de pe tușă, neimplicat în emoțiile 
competiţiei. 


Lucruri necunoscute și altele mai noi 


S-au regăsit şi în acest festival principa- 
lele filoane de inspiraţie ale cinematografiei 
sovietice: dragostea de patrie, moştenirea 
literară, actualitatea imediată. Din fiecare — 
filme felurite ca factură și gen, uneori greu 
de incadrat în vreuna din subdiviziunile cu 
care ne place să operăm, și totuşi: filme de 
război (al doilea) sau în general cu tematică 
militară (predomină subiectele din viața gră- 
nicerilor) şi antifascistă (fascismul de ieri 
şi cel de azi) cu evidente intenții educative; 
ecranizări ale unor opere literare de toate 
dimensiunile (de la romanul «Petru I» de 
Tolstoi la nuvela lui Sudermann «Drumul 
spre Tilsit», de la «Cintecul pădurii», dramă- 
teerie de Lesia Ukrainka la povestea «Flori 
albastre» de scriitorul armean Vagan Tato- 
vent) — îndeobște din literatura secolului 
19 și în primul rind de dragoste în sfirşit, 
filme de actualitate ce încearcă să surprindă, 
ba mai mult, să și rezolve, problemele de 
muncă și de viaţă ale oamenilor de azi, la 
țară, în oraşe, pe marile șantiere. 

Această ultimă categorie de filme tinde - 
zic eu, și aici ar fi elementul nou — să devină 
predominantă în cinematografia sovietică. 
Nu prin numărul peliculelor de actualitate 
produse într-un an, ci prin greutatea dobin- 
dită din evoluţia opticii creatorilor înșiși. 
Pentru că, indiferent de pretenţiile sale de 
factura filmelor de acest fel văzute la festi- 
val, poziţia autorilor lor este clar o întoar- 
cere spre om ca individ unic și irepetabil, 
cu bune și rele, cu sensibilități, afecte, ha- 
chițe sau patimi, dar toate ale lui, ale lui 
proprii. Omul şi sufletul lui se află în prim- 
plan, şi așa și trebuie să fie în arta unor 
popoare ce construiesc o societate supe- 
rioară, în care pe prim plan se află omul și 
sufletul său. 

De aici derivă o serie de preocupări oglin- 
dite de filmele de actualitate: grija pentru 
viitorul omenirii înseamnă a creşte econo- 


mic, înseamnă a păzi echilibrul ecologic și 
a salvgarda moştenirea culturală, tradiţiile 
popoarelor. Conflictele se nasc între cei ce 
apără aceste înalte principii și cei care, din 
indiferență sau din obtuzitate, sau mai 
rău — din interes personal — le încalcă. 
Nu este de admis ca o carieră de bazalt 
să-şi realizeze «mai uşor» planul, în detri- 
mentul unor monumente străvechi (Fiul 
tău, pămînt — producţie a studiourilor 
gruzine), după cum o asanare insuficient 
gindită poate transforma o zonă agricolă 
într-un deşert (Apa mare — producţie 
Bielorusfilm). Tot ce se ridică trebuie cal- 
culat şi planificat, prin prisma grijii față de 
viața constructorilor (într-un film cu titlu 
plin de tilc, produs de Mosfilm — Caii nu 
se schimbă cînd trec vadul). În acest 
context, explorarea tărimului atit de com- 
plex și delicat al relaţiilor umane devine 
obligatorie. Dragostea pentru pămintul na- 
tal înseamnă şi dragoste pentru cei ce tră- 
iesc pe acest pămint, oamenii trebuie as- 
cultaţi, bătrinii şi tinerii deopotrivă, căci ce 
poate realiza un activist de partid dacă nu 
se apropie cu modestie de semeni, dacă 
nu-i ascultă cu inima deschisă, dacă nu face 
efortul de a le înțelege mobilurile şi senti- 
mentele? Nimic nu se poate înfăptui de 
unul singur, iar a fi în frunte nu înseamnă 
şi a fi departe de, sau deasupra celorlalţi — 
este morala ce se degajă din majoritatea 
filmelor văzute la Vilnius şi, dacă toţi luptăm 
pentru același ţel, de ce ne facem atitea 
greutăți unii altora? Acest strigăt din finalul 
filmului Caii nu se schimbă cind trec 
vadul demonstrează sincera îngrijorare a 
cineaștilor față de conflictele dintre oameni, 
declanșatoare de minciună, presiuni psiho- 
logice, împotrivire obtuză, delațiune, etc., 
etc., conflicte nejustificate, dar care uneori 
îi doboară pe cei implicaţi. Desigur, aceste 
filme moralizatoare despre viața de astăzi 
sfirşesc cu triumful adevărului și al dreptă- 
ţii, dar întrebarea pe care o pun autorii, 
si anume «cu ce preț victoria?» este per- 
fect legitimă, dovedind o angajare adevă- 
rată, profundă, la realitatea contemporană 
și la modul în care ea evoluează. 


De la tragedie la comedia lirică 


Prin natura frămintărilor creatoare ce au 
generat pelicule de acest fel, filmele de 
actualitate au dat tonul grav al festivalului, 
ton adoptat şi de cele cu tematică antifas- 
cistă sau de război. S-a detașat, dintre 
acestea, Fakt (Faptul), productie litua- 
niană, încercare de reconstituire pas cu 
pas, gest cu gest, a unei diminețţi tragice 
din vara anului 1944, cînd un detaşament 
german a masacrat satul Pirciupiai. Rela- 
tind o întimplare din nefericire ne-singulară 
din istoria celui de-al doilea război mondial, 
Fakt este un film original și puternic dato- 
rită felului în care a fost gindit (scenariul — 
Vitantas Jelakiavicius) fiind construit sub 
formă de film-anchetă, în care şase supra- 
vieţuitori relatează fiecare propria-i ver- 
siune a celor petrecute. Fatal, o serie de 
imagini revin de mai multe ori pe ecran, 
dar de fiecare dată din punctul de vedere 
al altui povestitor. Adesea, în timp ce în 
cadru vedem un lucru, vocea din off spune 
cu totul altceva, spune, de pildă, ce şi-a 


Drumul spre rai: 
+" film poeti” 
despre ó drăgoste 

E) 


amintit martorul în acea clipă. Din acest 
contrapunct imagine-sunet, din fragmentele 
diferitelor versiuni, tragedia se compune 
treptat, pietricică cu  pietricică, pină la 
groaza provocată de mozaicul final. 

Tonul grav n-a fost însă şi unicul în acest 
festival. La fel ca în viață. În fond, alături 
de marile probleme filozofice ale omenirii 
luate în întregul ei, există, din totdeauna, 
marile probleme sentimentale ale omenirii, 
luată individ cu individ. Unde ești tu, 
dragoste? se intitula, dealtfel, filmul pre- 
zentat de studiourile din Chișinău, peliculă 
de categoria «uşoară» (este nevoie și de 
aşa ceva) cu Grigore Grigoriu şi Sofia 
Rotaru care cîntă mult și cîntă bine. Dra- 
gostea era peste tot, şi în filmele de război, 
şi în cele antifasciste. (Teheran '43 — o 
coproducție sovieto-franco-elveţiană) şi în 
cele de actualitate, dricit de grave probleme 
ar fi ridicat ele. Ecranizările au nuanţat însă 
problema: dragostea ce trebuie ascunsă 
(în filmul istorico-biografic Tinereţea lui 
Petru — coproducție URSS-RDG), dra- 
gostea curmată din cauza îmbogățirii (Pră- 
pastia de aur — producție azerbaidjană), 
dragostea trădată (Cintecul pădurii — 
studiourile Dovjenko), dragostea imposi- 
bilă (Drumul spre rai — a doua prezență 
în competiție a gazdelor lituaniene, film 
de remarcabilă ținută stilistică datorat lui 
Arunas Jabkiunas) și, în sfirșit, căci din 
fericire există, dragostea triumfătoare (în 
Paima, producție Armentțilm, bine scris, 
bine jucat, bine regizat, sentimental și spi- 
ritual totodată, cu eroi pe care imediat îi 
îndrăgești). 

Dragostea n-a lipsit nici din filmele cu 
copii, despre copii, dar adresate mai mult 
adulților decit copiilor. Voi nici n-aţi visat 
(studiourile Gorki, regia llia Frez) este un 
caz de rară înțelegere a iubirilor adoles- 
centine, comparabil — în cadrul cinemato- 


grafiei sovietice — doar cu Să fie aceasta ` 


dragoste? (1961), prin sensibilitatea cu 
care percepe trăsăturile virstei dificile, prin 
delicatețea cu care se apropie de eroii aleși. 
lar dacă aceştia sint la virsta cind cel mai 
tare îi iubeşti pe mama și pe tata, li se poate 
întimpla să îndrăgească o găină neagră, 
căreia să-i salveze viața ca răsplată, găina — 
care este pasă-mi-te dregătorul unui regat 
subpămintean — le va dărui o bobiţă fer- 
mecată grație căreia vor ști toate lecţiile, 
şi tot ce scrie în toate cărţile (un excelent 
film, cu adevărat pentru copii, produs de 
studiourile «Dovjenko». Se numește Găina 
neagră sau Locuitorii subpăminteni). 


. 

Fără să vrea, deși nimeni nu Îl obligă, orice 
participant — neconcurent la un festival 
își face selecția proprie din cele văzute şi 
își stabileşte preferințele. Nu ştiu alții ce 
ar fi ales, dar eu am preferat filmele (și de 
ele am vorbit) din care a răzbătut o caldă 
iubire față de oameni, cele care au încercat, 
în pofida tehnicizării ce se trăiește peste 
tot, să aducă aminte spectatorilor de suflet, 
de sensibilitate, de înțelegere. S-ar grupa, 
eventual, aceste filme, sub titlul unui do- 
cumentar lituanian — De grijă față de cei- 
laiti avem nevoie ca de piine. 


Aura PURAN 


15 


S 
Da 
e 


- 


Ta 


Loni Anderson; 
o «reîncarnare» 
a lui Jayne Mansfield? 


cronica 
montajului 


(de idei) 


-= 


S-a întimplat mîine... 


regizorii 
vremii noastre 


condiția 
femeii 


Loni Anderson care o interpretează pe 
Jayne Mansfield în filmul Jane Mansfield, 
o tragedie americană (vezi «subiectul» 
în «Cinema» 6/80) precizează că «filmu! 
nostru nu evocă perioada tristă a decă- 
derii actriţei, cind se pierduse în alcool 
și-și încredințase sufletul unor şarlatani 
dintr-o sectă religioasă. Nu, nu exploatăm 
dramele intime, filmul este un studiu de 
moravuri asupra unei femei, a unei cariere, 
asupra unui mod de viață tragic». Extra- 
ordinara ei asemănare cu modelul nu-i dă 
tentația de a urma și destinul ei. Actriţa 
contemporană cu noi știe ce ştie: «Pe vre- 
mea aceea, starurile își pierdeau minţile 
şi se supuneau imaginii care trebuia vin- 
dută publicului... Trebuiau să fie vulnera- 
bile, ca toată lumea să le adore. Trebuiau 
să fie frumoase în toate împrejurările ca 
să nu dezamăgească; nici vorbă să facă 
cumpărături în blue-jeanşi... (N.R: pentru 
o distanţare critică, iată un criteriu...). Fe- 
meile de astăzi sint schimbate. Pe vremea 
acelor vedete dulci ale Hollywoodului, eli- 
berarea femeii nu era decit un vis. Acum 
a devenit o realitate...» şi urmează un 
«dar» nu lipsit de puterea de a surprinde 
o situație nouă, în realitatea acelei lumi 
obsedate de ciştig şi pierdere: ...«Dar a- 
ceastă realitate a devenit un coșmar pen- 
tru cinema, fiindcă nu mai există staruri 
de forța acelora din trecut»... 


Plină de voluptuoasă melancolie cinefi- 
lă, această insemnare a cunoscutului pu- 
blicist francez Robert Escarpit, în prima 
pagină a ziarului «Le Monde», apărut în 
ziua de luni 11 mai 1981, anunțind victoria 
lui Francois Mitterand, în alegerile prezi- 
denţiale: 

«Am sub privire un ziar datat luni, 11 mai. 
Un titlu îl barează «Partidul Socialist re- 
vendică direcția guvernului». El trage con- 
secinţele victoriei electorale obținută de 
partidele de stinga. 


Ziaristul sovietic Andrei Zorki își aduc: 
aminte că, în 1977, cind Grigori Danelia 
(regizorul neuitatului Maraton de toamnă) 
urma să prezinte la al X-lea festival moscovit 
tilmul Mimino (proiectat la noi sub titlu 
Soimul), l-a căutat acasă, în miez de noapte 
pentru a-l întreba despre ce e vorba in 
him. «După o scurtă pauză, primesc 
răspuns de o seninătate deplină: Nu știi 
Zorki sustine că în singurul interviu tem: 
mic acordat de Danelia găsești la tot pasul 
cest anu știu». La conferința de presă care 


ufii 

ici 

Alov şi Natihov 
filmează 


Teheran BA 
0 coproducție. 
sovieto-franco-. 


elveţiană. 
Cu Alain Delon 


şi Natalia | 


Argumentul 
unei distinctii 


«Trandatirul de argint», la cel de ai 21-lea 
testival de televiziune desfăşurat la Mont- 
reux, a fost decernat producției suedeze 
Gustul femeilor, program realizat de fe- 
mei, despre femei, şi mai ales pentru fe- 
mei, distins și cu premiul juriului de zia- 
risti care şi-a argumentat alegerea prin 
«căldura, farmecul și autoironia acestu' 
program, calități care lipsesc mult prea 
des din emisiunile consacrate femeilor» 


Prima femeie 
a Hollywoodului 


Gloria Swanson, despre ea insas: «Am 
tost întotdeauna prima care am făcut ce 
nu s-a mai făcut. Am condus un automo- 
bil şi am pilotat un avion, la Hollywood 
Am fost prima vedetă care și-a condus 
singură afacerile, prima care a avut copii. 
În culmea carierei, i-am spus lui Cecil B. 
de Mille: «Sint gravidă. Aștept_ un copil și 
nu sint măritată». Era să facă un infarct 
Sint mai întîi o femeie, după aceea o ar- 
ustă. Am crescut într-o lume de bărbați, 
in care am învăţat totul. Şi cînd cariera mea 
u apus — aceasta n-a avut importanță, eu 
aveam copii mei». 


0 declaraţie masculina 


«Nu înțeleg de ce femeile vor så ne tie 
egale, cind ele ne sint superioare. Datorez 
totul mamei şi soției mele» — declarație a 
lui Jacques Fourroux, antrenorul echipei 
naționale de rugby a Franţei. 


Acest ziar e îngălbenit și prăfuit, căci 
ziua lui de apariție este într-adevăr 11 mai, 
dar în anul 1936. 


. Acest exemplar mi-a căzut în mină ieri, 
in dosarul unde păstrez citeva amintiri 
prețioase. 


Văd aici un semn. Ceea ce aşteptam 
de 45 de ani, s-a întimplat. Ca în filmul lu 
Rene Clair, S-a întimplat miine. 


a urmat proiectării lui Mimino, primit cu 
ovaţii, Danelia a declarat cam atit: «La 
vizionare, filmul i s-a părut plicticos echi- 
pei noastre. N-am zimbit nici măcar o dată 
Am fost uimiți auzind risete în sală». 


Un rol nou al cineastului 


In Amatorul, filmul polonezului Kies- 
owski, care și-a cucerit de curind un mare 
„ucces printre criticii şi cinetilii bucureș- 
ieni — apare, într-un episod, regizorul 
Huminării, Krisztoff Zanussi, interpretin 
du-se pe sine. Prezenţa regizorilor pe ecran 
in acțiune nu mai e demult o practică 
extravagantă, à la Hitchcock. Totuşi, Za- 
nussi a fost intrebat ce l-a determinat să 
accepte acest rol: 

u— Marea mea prietenie față de Kies- 
lowski... El a avut nevoie de mine nu ca 
actor, ci ca personaj real, aşa cum sint 
in societate. M-a folosit, pentru că am un 
contact direct și frecvent cu publicul. Aceas- 
tă intervenție nu mi-a fost uşoară, dar 
acesta-i prețul prieteniei, ca și al «capca- 
nei», în care sint prins. Sint, în țara mea, 
un personaj public. Nu numai opera, dar şi 
conduita mea este urmărită de prieteni şi de 
neprieteni. Aceasta imi impune anumite 
responsabilități... Un autor trebuie să-s 
călăuzească semenii prin sfaturile și op' 
niile sale. Tradițional, acest rol era rezerva: 
scriitorilor, acum, din ce în ce mai des 
regizorii de cinema sînt priviți în acelaşi fe 
cu aceeaș! exigență: 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


cinema 
şi politică 


Neorealismul 
si revolutia franceza 


Reluarea, la Paris, a doua Hime an 
Visconti, din tinerețea-i neorealistă, supe! - 
bele La terra trema şi Bellissima, pro- 
voacă spiritelor de la «Express», ce se cred 
subtile în schematismul lor antimarxis!. 
o minie rea — prea puțin stingherită de 
recunoașterea că filmele sint geniale! — 
țintind la a desființa acest curent artistic 
fundamental pentru destinul cinematogra- 
fului de după război. Condeiul deştept, uri- 
cios şi insensibil al lui Hire peri Forrestier 
ajunge repede la stupidități: terra trema 
«ar avea ca refren: proletari din toate țările, 
uniți-vă», dar miracolul ar fi că «mesajul 
acesta n-a sufocat filmul!» Mă rog, de ce 
sã- fi sufocat? E o idee chiar atit de urità 
şi de greşită, incapabilă să nască «imagini 
splendide » Căci, «grandoarea filmului lui 
Visconti» în aceasta ar consta — în ima- 
ginile sale, în profunzimea cimpului, «in 
travelingurile languroase»... Mă înţelegi, 
mesajul e oribil, dar frumosul languros 
n-are treabă cu el — să vedeţi ce treabă ar 
avea, în ochii aceluiaşi critic, un film cu 
acest mesaj: Proletari din toate țările, 
dezbinaţi-vă!... Dacă «neorealismul e o 
plictiseală», «o estetică a oftatului» (cu 
citeva excepții, slavă domnului, ca Umber- 
to D, Bellissima, | vitelloni), cum să 
numim minunile acestea de idei, al căror 
caracter pe cit de reacționar, pe atit de 

cticos, nici nu ne mai dă oftat, ci un lung 
căscat? Ţinind-o tot intr-un paradox, iu 
riosul elegant ajunge să considere neo 
realismul ca «o magmă realist-socialistâ» 
iar pe Mussolini ca autor al unui alt miracol: 
«el a născut, printre opozanții lui, o gene- 
raţie de cineaști supusă jdanovismului». 
E — ca să căscăm mai departe — enorm: 
şi Jdanov şi rigizii preoţi ai realismului 
socialist au suspectat şi au disprețuit 
operele neorealiştilor italieni, inspirați, în- 
tr-adevăr, de ideile comuniștilor, acuzin- 
du-le de «vag social şi mic-burghez», de 
aplatizarea simțului de clasă, folositoare 
doar capitalismului... Dacă e vorba, deci, 
de magmă, atunci parcă ar fi de găsit în 
cultura buionantă și languroasă, nevoie 
mare, a unor intelectuali parizieni... 

«Neorealismul a reprezentat cel mai pu- 
ternic moment de identitate culturală ita- 
liană din ultimii treizeci de ani. Nu discut 
nivelul operelor, ci contribuţia lui la o 
analiză a societăţii italiene». Cel ce afirma 
această idee — cam în aceleași zile ale 
primăverii lui '81, tot la Paris, într-un inter- 
viu acordat ziarului «L'Humanite» — era 
Ettore Scola, personalitate marcantă printre 
intelectualii comuniști italieni, unul din cele 
mai strălucite talente ale regiei de film, 
a cărui creaţie şi seriozitate — apreciate 
chiar de domnul Forrestier în zilele cind « 


§ Un înger 


cu fața preacurată, 
are a entuziasmat $ 
Bucureştiul 

cinefil: 

Rocky Schroeder, 


| băiatul: Campionului 


Ettore Scola: un creator care se 
împotriveşte oricărui pesimism de 
comandă. 


Jean Louis Barrault: cîndva «copil 


al paradisului», azi eroul unui film 
despre revoluția de la 1789 


cronica 
reluărilor 


Îngeri cu fețe murdare 


La 12 martie 1981, agenția Reuter trans- 
mitea din New York o ştire fără precedent 
pe telex-urile lumii: «În timp ce autoritățile 
sint îngrijorate de creşterea criminalităţii 
printre cei mai tineri, ultima celebritate a 
New York-ului este un băieţel de 9 ani, cu 
ochii ca aluna, cu o privire inocentă, acu- 
zat de furt înarmat într-o bancă. El a luat-o 
la fugă, cu 118 dolari în buzunar, pe care 
i-a cheltuit îndopindu-se cu hamburgeri 
şi cartofi prăjiți, după care s-a dus la ci- 
nema. Acest copil, cunoscut sub numele 
de Robert, a dobindit repede faima celui 
mai tinăr autor al unui hold-up în New 
York și în Statele Unite». Fotografia sa a 
fost publicată în toate ziarele orașului şi 
cîteva reviste se bat pentru a-și asigura 
drepturile asupra poveștii lui. Avocatul lui 
Robert a pledat pentru nevinovăție, invo- 


mai calm şi stinga nu riscă să iasă victo- 
rioasă în alegeri-ne face să-i dăm mai mult 
credit decit oricărui cronicar. Scola parcă 
ştie mai bine, mai dinăuntru, ce a însemnat 
neorealismul. E şi motivul- pentru care el se 
dovedeşte atit de tăios în opiniile lui despre 
cinema-ul italian de azi: «Azi, cinema-ul 
italian pierde timp, în timp ce societatea 
aleargă prea repede. A existat o epocă 
(N.R.: se înţelege care...) cind el o preceda. 
Acum el merge cu cîțiva pași în urma ei. 
Şi-a pierdut fizionomia, imaginea lui s-a 
întunecat. El nu mai are identitatea pe care 
i-o dădea neorealismul sau, după aceea, 
comedia de tip italian, cel puţin aceea 
toarte atentă la moravuri... El oscilează între 
farsa situată în afara timpului şi spațiului, 
fără conotaţii la realităţile sociale italiene, 
şi filmele unor autori care, din dorinţa de a 
place străinătăţii sau din modă intelectua- 
listă, se inspiră din genuri şi stiluri care nu 
aparțin culturii noastre, ca expresionismul, 
catastrofismul psihologic născut din pesi- 
mismul de comandă...». 

Filmul la care lucrează acum Scola — 
Fuga la Varennes, inspirat de un cunoscut 
episod al revoluţiei franceze din 1789 — își 
găseşte semnificaţia profundă dacă avem 
în vedere criticile pe care cineastul, în 
acelaşi interviu extrem de substanţial, le 
adresa unor scriitori italieni, care azi se 
refugiază în romane medievale, «într-o fugă 
generală din fața a ceea ce ar trebui ca 

eratura să ofere colectivității». Departe 
de orice proletcultism, Scola contestă nu 
romanul istoric, «cu totul legitim,cînd caută 
în Evul Mediu originea durerii omeneşti, 
care exista și pe atunci și acum». Numai că 
— excepţiile sint rare — nu acesta este 
resortul inspiraţiei lor, iar consecinţele 
unei asemenea demisii literare în fața an- 
goaselor prezentului sint incalculabile pe 
planul a ceea ce Scola numește «șomajul 
mental al cititorului» care, mai puțin vizibil 
și mai puţin studiat decit cel economic, nu e 
deloc mai puțin grav pentru colectivitate. 
Fuga la Varennes, celebra fuga a regelui 
în fața revoluției, va fi deci pentru Scola 
un film de stringentă actualitate, avind ca 
nod principal raporturile între putere şi 
popor: «Mai mult decit un film istoric, doresc 
aici o cronică a contemporaneității». Fiindcă 
revoluţia de la 1789 i se pare lui Scola o 
fierbinte problemă a prezentului: «Nu e 
riscant să afirmi că revoluţia franceză, 
mai mult chiar decit orice epocă istorică, 
este legată de toată lumea noastră euro- 
peană, ca și de cea de-a treia lume, în care 
această revoluție începută acum 1% de 
ani, continuă, nefiind un episod închis şi 
concluzionat. Ea a fost începutul unui 
proces care se desfășoară încă şi azi, 
chiar prin avinturi şi deziluzii, prin întiiniri 
ratate care rămin, totuși, întilniri». Eroul 
principal — al unui scenariu la care a lucrat 
Sergio Amidei, un părinte al neorealismu- 
lui italian, decedat la 14 aprilie 1981, în 
vîrstă de 77 de ani — va fi interpretat de 
Jean-Louis Barrault, care va deţine rolul 
lui Restif de la Bretonne, «un scriitor care — 
după cum îl descrie Scola — relata, zi de zi, 
ceea ce vedea, un fel de trimis special, 
cum am zice azi, descriind tot ce se petrecea 
în jurul lui, cu luciditatea unui istoric; unele 
din judecăţile sale par a fi scrise ieri»... 


cind taptul că clientul său n-a făcut alt- 
ceva decit să se joace «de-a jocul la ban- 
că», pe care l-a învățat uitindu-se la tele- 
vizor... Autorităţile și sociologii știu însă 
prea bine că acesta e un argument super- 
ficial. «Funcţionarii poliției şi ai municipa- 
lităţii — scrie Reuter — susţin că în ultimii 
ani a apărut o nouă speță de criminali: 
copii capabili să comită cele mai josnice 
crime. În 1980, au fost arestaţi, la New 
York, 507 copii de 10 ani şi chiar mai mici 
pentru delicte extrem de grave, de la furt 
la viol». Se invocă drept cauze mai adinci 
decit imaginea violenţei la televizor — rup- 
tura celulei familiale și «gustul pronunțat 
al copiilor pentru chiul». Analiştii serioși 
susțin că şi aceste cauze sint, de fapt, 
efectele unor contradicții sociale mult mai 
profunde, prea puțin studiate. Nu e mai 
puțin adevărat că şi atunci cînd se iau 
unele măsuri — ele rămin limitate și lip- 
site de eficacitate, din pricina exploatării 
comerciale a evenimentului violent. 


0 absenţă 
atit de indelungată... 
Un bărbat de 30 de ani așteaptă, într-o 


clinică psihiatrică din orașul francez Mul- 
house, apariția unui om care să-l recu- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cu totul alta 

decît în serile de sîmbătă 
o Sue Ellen senină, 
destinsă, fără J.R. 

pe cap (Linda Gray) 


agenda 
cu gag-uri 


e in urmă cu douăzeci de ani, un director 
artistic al unei case de discuri americane, 
Ed Tracher, făcea o vizionare de manechine 
feminine pentru a alege, dintre ele, «co- 
perta» unei melodi dansante. Ridicarea 
rochiei de către figurante nu constituia o 


noască. Total amnetic, fără acte, acest 
domn X a sosit în oraș, după ce a bătut 
alte citeva localități din Franţa, unde spera 
să-și găsească identitatea și trecutul. 


(Nu) totul despre fotbal 


Ce film vă amintește acest episod amu- 
zant din viața celebrului fotbalist sovietic, 
Oleg Blohin? 

«Mai demult am fost operat de profeso- 
rul Zoia Sergheevna Mironova. La aceeaşi 
operație urma să fie supusă şi gimnasta 
irina Deriughina. Ea voia să se consulte 
în această privinţă şi, prin nişte cunoștințe 
comune, m-a rugat să-i telefonez. l-am te- 
lefonat la 31 decembrie 1979, apoi am stat 
de vorbă și am constatat că fiecare dintre 
noi nu se hotărise cum va sărbători Reve- 
lionul. Ne-am gindit să-l sărbătorim îm- 
preună. lar toamna trecută ne-am căsăto- 
rit. A fost unicul caz din viața mea cind o 
traumă mi-a adus bucurie!» 

Telefoane, revelion, oameni care se cau- 
tă, se găsesc şi rămîn împreună — sub- 
semnatul revede ceva din adorabilul tele- 
serial sovietic Ironia soartei, prezentat nu 
demult în «Mozaicul» lui Vornicu și To- 
pescu. 


cerere impudică — era o operaţie absolut 
necesară în viziunea comercială a firmei: 
cu ce să dansezi, dacă nu cu picioarele? 
Un singur manechin refuzase această do- 
rintă, permiţindu-și o foarte discretă inter- 
pretare. Surprins de această inițiativă, Ed 
Tracher o angajă pe această Linda Gray şi, 
după 2 ani, o ceru în căsătorie. Căsătoria 
lor durează şi azi, cei doi au doi copii mari, 
iar mama cea rușinoasă a devenit.o cele- 
britate mondială, soţia lui J.R. din foiletonul 
Dallas, prea-bine cunoscuta Sue Ellen, 
martira monstrului fascinant... Mii de scri- 
sori vin săptăminal pe adresa fericitului 
cămin, nenumărate dintre ele propunindu-i 
actriței — cu acea confuzie atit de populară 
intre destinul real şi cel fictiv — să se căsă- 
torească cu mai-jos-semnatul, terminind 
calvarul cu mitocanul. «Admiratorii mei își 
inchipuie că acasă duc aceeași viață neno- 
rocită ca pe ecran, cu J.R.... Citeva rivale, 
care-mi vinează rolul, au lansat zvonul că 
viața mea privată este aceeași ca în Dallas». 
Aiurea! Femeia-i fericită. De 17 ani — cum 
ar spune reclamele agențiilor matrimoniale 
care vizează fericirea celor ce li se adre- 
sează — de 17 ani, viața Lindei Gray cu 
Ed Tracer e «o lună de miere»... Ca să 
vezi! 

e Secvenţă-șoc în filmul lui Galyson 
Cooper, unul din regizorii de mare viitor ai 
Hollywoodului: în Texas, doi tipi fac pentru 
prima oară box, bătindu-se pe un ring ale 
cărui corzi sînt din sirmă ghimpată! Filmul 
e comic, desigur. Asta mai lipsea: să fie 
şi o dramă... 


@ Pe sacul în care a fost răpit, din Bra- 
zilia, faimosul Ronald Biggs, «creierul» 
fantasticului atac asupra trenului poştal 
Glasgow-Londra, în 1963, scria: «Anaconda, 
manipulați cu grijă». Anaconda — specie 
de șarpe. 


@ Roger Bourban, garçon într-un café 
new-yorkez, a efectuat cei 42191 metri ai 
maratonului din orașul său, îmbrăcat în 
costumul său de serviciu, ținind, pe o tavă, 
o sticlă cu vin. 


e Panouri turistice în Sicilia, pe locurile 
unde ș-a filmat Ghepardul: «Plaja Gato- 
pardului vă salută călduros». 


>, 
T St 3 


-beatles-ul Ringo Star începe o nouă viață: 
s-a însurat cu Barbara Bach și se lansează în film 


In peste 40 de ani de activitate cine 
matografică la Hollywood, Henry Fonaa 
a evitat să se înscrie sub firma unu 
cuplu celebru și nu s-a întilnit, de 
exemplu, cu o vedetă de talia Katheri- 
nei Hepburn. 


Actrița făcuse proba — așa «infer- 
nală» cum îi merge ei vorba că ar fi 
făcuse proba deci că poate comunic: 
actoriceşte cu un Spencer Tracy, 
Humphrey Bogart, John Wayne, Peter 
O'Toole. Cu acesta din urmă prețul în- 
țelegerii la Leul în iarnă a fost destul 
de mare şi a insemnat o serie. de intre- 
ruperi ale filmărilor, certuri urmate de 
împăcări, somaţii din partea producă- 
torilor de a nu se mai întirzia filmà- 
rile etc. 


Henry Fonda se păstrase în lunga lu 
carieră departe de ideea de a se cor 
sacra printr-un cuplu al ecranului. E 


era solitarul. Astăzi se pare că « rupt 
tradiţia şi s-a arătat fericit să joace 
alături de Katherine Hepburn, dorinta 
pe care și aceasta a făcut-o publică. 
lar lingă cei doi apare și Jane Fonda. 
Filmul lui Mark Rydell (un fericit regi- 
zor precum se vede. căci să dirijezi o 
asemenea distribuţie înseamnă să mergi 
la un succes sigur) se intitulează «A 
Golden Pond» şi este anunțat în pre- 
mieră mondială, la New York, spre sfir- 
situl anului. Pină atunci însă Henry 
Fonda va trece prin momente dificile 
pentru că, îndată după terminarea fil- 
marilor lu: Rydell» va intra intr-o clinică. 
Fonda este cardiac, inima lui funcțio- 
nează ajutată de un stimulator, iar si- 
tuația generală, neascunsă de nimeni, 
a sănătăţii sale este foarte proastă. 
Henry Fonda este însă un stoic, el nu 
se vaită, nici nu-i place să vorbească 
despre sănătatea sa. lar aici, pe platoul 
filmului, propria sa fiică este, cum spune 
el, «un Înger de fată», în timp ce Kathe- 
rine e «o prietenă descoperită atit de 
tirziu». 


Ediţia de anul acesta a celebrului 
testival de la Veneţia, primul din lume 
care să fi marcat o asemenea manifes 
tare, va cunoaște o reluare a tradiţiei 


decernării «Leilor». După cum se ştie, 


incercarea de a-i readuce în arena cine- 
matografică s-a făcut încă în anul 1980, 
în mod timid şi nesemnificativ. Totuși 
într-un trecut nu prea îndepărtat, un 
autor, un scenarist sau un actor care 
se putea mindri cu un asemenea trofeu 
trecea drept personalitate în lumea artei 
a şaptea. 

Consiliul de conducere al Bienalei 
venețiene a stabilit acum că se va pro- 
ceda la decernarea «Leului de au în 
cadrul festivalului ce se va desfășura 
între 31 august — 10 septembrie. Ur 
juriu internațional, alcătuit din regizoii 
si teoreticieni de film, va decerna «Li 
de auw unu număr de două filme 
unul va trebui să fie reprezentativ în ce 
priveşte creaţia regizorală, celălalt ca 
«opera prima». Juriul va mai decerna 
şi un premiu special destinat unui film 
aflat în competiţie, dar care va putea să 
fie atribuit, eventual, unui actor, unei 
actrite sau unui operator 

Directorul Mostre! venetiene, regiz: 

! Carlo Lizzani, a și făcut o declari 
© presei în care a schițat liniile de 
wesfășurare ale ediției din acest an: 
vor fi mai puține filme in competiție 


Mondo telex 


@ La festivalul internaţional al filmu- 
lui de televiziune de la Monte-Carlo,ju- 
riul a decernat «Statueta de aur» lui 
Leonid Obolenski pentru cea mai bunu 
interpretare al unui rol masculin în fil 
mul Sfirşit de vară realizat de studioul 
cinematografic din Sverdlovsk. Regizo- 
rul filmului este Ruben Muradian. 

e Un remake după celebrul film Po- 
dul de pe riul Kwai se află in pregă- 
tire pe platourile japoneze. În rolul de- 
ținut în versiunea pinceps de către 
Alec Guiness se preconizează invitarea 
lui Peter O'Toole. 

e O poveste de dragoste în lumea 
filmului i-a inspirat regizorului francez 
Daniel Duval noul său film în care îi 
are ca interpreți pe Marie-Christine 
Barrault şi pe Jean Carmet. 

e După o îndelungată și laborioasă 
selecție, efectuată în zeci de mii de 
metri de film, s-a montat în studiourile 
Iwami din Tokio un amplu și — se afir- 
mă — cutremurător documentar des; 
urmările bombardamentelor de la H: 
roshima sı Nagasak din august 1945 


(nu mai mult de 18 a precizat Lizzani) 
va exista si o retrospectivă inchini 

realizatorului american Howard Hawks 
(36 filme), o selecție oficială din opera 
unui autor (nestabilit încă) cum au fost 
Fassbinder și Scorsese, precum şi alte 
manifestări adiacente care vor privi fil- 
mul artistic de scurt metraj sau de te- 
teviziune. Deocamdată  selecţionării 
Mostrei venețiene au inceput turneul 
prin marile capitale ale filmului în cău- 
tarea candidatilor pentru Leii reinviat 


«lmi plac toate genurile de filme — 
explică Jean Paul Belmondo unui ga- 
zetar. Din păcate. critica noastră n: 
impărtăseste lipsa mea de preiudecă! 
e snoabă si de indată ce un film si 
bucura de succes comercial se vede 
obligată să-l distrugă. Şi cum eu fac 
multe filme care merg la public. critica 
nu manifestă față de mine nici un fel 
de indulgență. Dar asta, ce vreți, este 
invidia față de cei ce au succes. N-o 
să mă impiedice pe mine critica să mă 
bucur de succes şi o spun fără falsă 

'destie. Meseria de actor este una 

cele mai frumoase din lume. Din 
nefericire, unii prea încearcă s-o com- 
plice şi parcă ar vrea să se justifice 
pentru nu ştiu ce fel de păcate pentru 
că încep să facă pe intelectualii! Și asta 
e o nenorocire!» 

Şi în viaţă, ca şi pe ecran, Belmondo 
a ales şi s-a fixat la o singură expresie 
dezinvoltura. 


La Hollywood n-a trecut neobservată 
ci, dimpotrivă, s-a transformat într-un 
mic eveniment local reîntilnirea dintre 
Jack Lemmon și Walther Matthau che- 
maţi de acelaşi Billy Wilder să facă 
cuplu comic în noul film al acestuia 
Buddy, Buddy. Presa vorbeşte despre 
acest film ca despre o mare așteptare 
a noii stagiuni cinematografice, 

Puntru a sărbători aşa cum se cuvine 
evenimentul, cei doi actori şi-au oferit 
o cupă de şampanie între două filmări 
sub privirea consternată a lui Billy Wil- 
der care nu fusese pus la curent cu 
această intenţie. 


Destăinuirea pe care o reproducem 
este cu atit mai demnă de relevat cu 
cit ea intervine într-un moment în care 
autoarea era sub luminile pline ale re- 
flectoarelor de la Cannes şi primea 
Marele premiu de interpretare: Isabelle 
Adjani. Evitind să vorbească prea mult 
despre cinema, ea a preferat să vor- 
bească despre copilul ei: «l-am ales 
numele de Barnabe pentru că sună vi 
sel. Copilul asta, care are abia 18 lui: 
mi-a dat curaj in viată. In fața unu! 
copil parcă te atli taţă in tata cu lie 


e La Lausanne in Elvetia, a avut! 
»rezentarea principalului film oticial 
despre Olimpiada de la Moscova inli- 
tulat O, sport, tu ești pacea! La pro- 
iecție au luat parte între alte oficiali- 
tăţi şi specialişti, președintele Comite- 
tului Olimpic Internaţional. Regizorul 
filmului luri Ozerov era de asemenea 
de față. Cu această ocazie președin- 
tele Comitetului olimpic internaţional 
a declarat: «Filmul pe care l-am vizio- 
nat reflectă obiectiv şi realist eveni- 
mentele ce au avut loc la Olimpiada de 
la Moscova. Sintem de acord cu această 
narațiune cinematografică despre unul 
din cele mai mari evenimente sportive 
si o acceptăm ca principalul film oficis! 
despre Olimpiada '80». 


e Selecţia italiană pentru importan- 
tul festival internaţional de la Moscova, 
care va avea loc în iulie, prevede urmă- 
toarele filme: Ti frați de Francesco 
Rosi, Rața sălbatică de Pasquale 
Squittieri, Misterul de la Obewald de 
Antonioni, Cameră de hotel de Mario 
Monicelli, Salt în gol de Marco Belloc- 
chio, Cafe-Express de Nanni Loy, Ba- 
raonda de Florestano Vancini, Aver- 
tismentul de Damiano Damiani, Fon- 
tamara de Carlo Lizzani şi Il prato „| 
fraților Taviani. 


însuți. Îţi închipui că e mai altfel decit 
toţi ceilalți, pină la urmă îți dai seama 
că spui şi tu aceleaşi lucruri și ţi se 
pare curios să te auzi pronunţind ace 
leaşi cuvinte ca toţi părinţii. Singu' 

scăpare ar fi să ai umor. Astăzi îns. 
pot să vorbesc timp de două ceasu': 
despre feşe, biberoane, lucruri de care 
mă credeam incapabilă. Un copil te 
leagă, te face să te simţi cu picioarele 
mai pe pămînt». 


«Niciodată, de la debutul lui Kurosa- 
wa, n-am simţit o atit de imperioasă 
energie la un om. De la primii săi pa: 
in film — spune Michael Powell vorbii: 
sau mai corect scriind despre Mart 
Scorsese ei a deschis un dialog u 
publicul şi l-a silit să participe la e 
Alături de Robert de Niro, Martin Sco! 
sese a inventat un nou limbaj cinema- 
tografic. Nu e deloc inalt. E cam de 
aceeaşi talie cu Napoleon. Poartă o 
barbă neagră cu grijă tunsă, deasupra 
căreia apare un chip palid și o privire 
concentrată. Vorbeşte și se mişcă sa- 
cadat. Oricare ar fi subiectul, el se 
exprimă cu o convingere absolută. Scor- 
sese nu e decit nervi şi pasiune. Îşi ma! 
tratează prietenii şi iși menajează dus- 
manii, îşi adoră părinţii. E mereu un în- 
drăgostit. Femeia care va şti să-i retin. 
dragostea va fi posesoarea unui tezaur. 
Dacă o asemenea femeie nu există. va 
trebui să fie inventată. Scorsese nu 
poate sta singur. Simte nevoia să se 


periscop 


Vara trecută toată lumea se zbuciu- 
ma să afle cu o clipă mai devreme cine 
să-l fi împușcat pe J.R.? Pe toate me- 
ridianele globului se ajunsese la o ade- 
vărată psihoză,ca şi cind de dezlega- 
rea misterului J.R. ar fi depins soarta 
omenirii, Specialiștii în materie spun că 
rareori s-a intilnit reclamă mai eficientă 
pentru un produs (să-i zicem artistic, 
deși noile episoade...). 

Pe acest tond al curiozității de masă 
iată că se lansează acum o altă idee de 
continuare a acestui serial, care așa 
cum spune o vorbă foarte familiară 
printre cei ce se ocupă de finanţarea 
filmului «Nu ești producător dacă nu 
ai idei» — a făcut vilvă mai mult prin 
pariurile pe care le-a stirnit decit prin 
revelaţiile lui cinematografice. Acum 
producătorii lui au prins gust. lată ce 
ne anunță săptăminalul american «Ti- 
me»: «Fanii Dallas-ului sint iarăşi puși 
la încercare. După ce vara trecută s-au 
muncit să afle misterul J.R., în vara '81 
se vor munci probabil să afle ce e cu 
trupul acelei femei neidentificate, des- 
coperit în ultimul episod al lui Dallas 
«prima continuare»? În această scenă 
J.R. se află la un balcon de la etajul Il. 
Prima bănuială ar fi deci la indemină. 
Întrebarea e cine să fie femeia care plu- 
tește pe apă cu faţa în jos? 

Sint — spune «Time» — mai multe 
ipoteze: Sue Ellen, care se afla pe 
punctul de a fugi cu Dusty; Pam care-l 
răpise pe tiul lui J.R; Leslie recenta 
cucerire a lui J.R. și Kristine înapoiată 
la Dallas și ameninţind să dezlănțuiască 
un scandal à propos de paternitate 

Oricum primul pariu e lansat pornind 
de la ideea că Kristine se pricepe cel 
mai bine să manipuleze trăgaciul pisto- 
lului. 

Intre timp insă, asa cum stie lvată 
lumea, «pater familias» a dispărut și cu 
asta s-a mai ivit o problemă pentru 
producători căci simpla dorinţă de a 
continua nu e totuşi de ajuns. 


afle în centrul acţiunii. E febril, generos 
impulsiv și totuși vede atit de departe 
Este inclinat spre admiraţii spontane sı 
de asemenea spre stări de deprimare 
spontane. E bun amic şi bun tovarăș 
pină ce iți dai seama că a dispărut. A 
plecat. E în altă parte». 


Aş vrea să tac cinematograf. dar.. 


Gilbert Bécaud e în plină glorie și 
treaba asta n-o contestă nimeni. De 
cîte ori apare pe scenă e un eveniment 
artistic. Bécaud e mereu în virful pira- 
midei,deşi «show-business»-ul — e lu- 
cru știut — îşi devoră vedetele. Și totuși 
solitarul Becaud, artistul care-și creea- 
ză singur spectacolul, cu tot ce presu- 
pune el deci nu numai partea de muzi- 
că, compoziţie şi execuţie — se gin- 
dește de multe ori să facă film. Dealtfel 
nici n-ar fi pentru el un debut în cea 
de-a șaptea artă, pentru că a mai evo- 
luat pe platoul de filmare, ultima oară 
alături de actrița Christiane Minazzoli 
în filmul Un om liber (despre care 
Bécaud a spus recent că, revăzindu-l, 
«mi-a reaprins dorința de a face într-o 
bună zi cinema»). 

«Pentru un cîntăreț există ceva îngro- 
zitor de greu în cinema şi anume faptul 
că întotdeauna se urmăreşte folosirea 
lui tocmai în calitate de cintăreţ și asta 
este greu de concepub spune el. 

Întrebat dacă frecventează sălile de 
cinema şi dacă este un «mușcat» de 


asociația cineaștilor 


© Cinematogratul  «Gulivem din 
Gheorghieni a fost gazda unei intere- 
sante întilniri între realizatori de la stu- 
dioul «Animafilm» (Lucia Olteanu-di- 
rector, Zoltan Szilagyi-regizor, Grigore 
Pop-redactor) și lucrători ai Intreprin- 
derii Cinematografice a judeţului Har- 
ghita și cineaşti amatori. Au participat 
de asemenea reprezentanţi ai organelor 
şi organizaţiilor politice locale şi cadre 
didactice. 


e În cursul lunii mai, au continuat în- 


cinema, Bécaud a răspuns: «Nu, nu 
merg prea des pentru că n-am timp. 
Cind am o seară liberă, prefer să o pe- 
trec în familie și să stau liniştit în col- 


tul meu. Cind susţii 240 sau 260 con- ` 


certe pe an, în ziua ta liberă nu te mai 
imbraci ca să mergi la cinema sau la 
teatru. Aș spune chiar că nu ies nici- 
odată pentru că ies prea mult! La cinema 
merg cind se întimplă, adică atunci cînd 
copiii mei trag de mine să merg să văd 
un film.» 

Dintre marii cintăreți, se ştie, Azna- 
vour s-ar părea că s-a impus cel mai 
bine în cinema, dar Bécaud are și aici 
o părere: «El a reușit în cea mai mare 
măsură să realizeze acest compromis 
între cele două arte, dar nu se poate 
spune că este un mare actor de cinema. 
Din contră, eu cred că aş putea deveni 
un asemenea actor. Este vorba de fapt 
de o altă meserie. E ca și cum un sculp- 
tor trece în mod subit la ceramică și 
uneori se întîmplă să fie excelent și în 
asta». Întrebat ce crede despre actua- 
lul cinematograf din Franţa, Bécaud s-a 
arătat generos (mai ales cind, se inte- 
lege, că nu prea vizitează sălile de pro- 
iectie): «ll găsesc foarte bun a spus 
el. continuind să se ocupe de ipoteza 
revenirii lui pe platourile de filmare. 
Sint gata să abandonez pentru un timp 
actuala mea carieră chiar dacă ar fi să 
reintru în cinema pe uşa din dos, cu 
condiţia totuși să fie vorba de un rol 
solid pentru care să pot şi să merite 
să mă bat». 


tilnirile competitive ale cineaştilor ama- 
tori, în cadrul etapei interjudețene a 
Festivalului național  «Ciîntarea 
României» La București, Brașov, Cluj, 
Arad, Tirgovişte și Craiova au fost 
prezenţi în jurii regizorii Victor Anto- 
nescu, Nicolae Cabel, Bob Călinescu, 
George Cornea, Alecu Croitoru, losit 
Demian, Geo Saizescu, A. Szatmari, 
Szilagyi Zoltan, criticii Călin Căliman 
şi Eva Sirbu, ing. Aurel Mişcă, lector 
univ. Radu Aneste Petrescu. 

e Şi-au început activitatea juriile 
pentru premiile ACIN pe anul 1980, 
acordate filmelor de lung metraj (pre- 
sedinte Florian Potra) şi scurt-metra- 
je (președinte Virgil Calotescu). 

@ in prima luni a fiecărei lună Clubul 
criticii. Luni, 1 iunie, a fost dezbătută 
tema «Debuturile regizorale și critica 
de film». Au luat cuvintul Cristina Cor- 
ciovescu, Tudor Caranfil; loan Lazăr, 


eca-digitala.ro 


Dezbatere animată de un mare actor 


Televiziunea sovietică a inițiat acum 
un an şi jumătate o emisiune intitulată 
«Clubul de dezbateri», fiind vorba de 
fapt de un reportaj «pe viu» într-un 
amfiteatru unde tineri și alături de ei 
diferite personalităţi ale vieţii sociale 
leagă o discuţie pe problemele ridicate 
de oricare dintre participanţi. Cunoscu- 
tul actor și regizor de film Rolan Bikov, 
care este de fapt organizatorul și ani- 
matorul acestei emisiuni, obișnuiește 
să-și numească acest club de dezba- 
tere «Discuţie pe care tinerii o poartă 
despre tineri și pentru tineri» (vezi cine- 
ma nt. 4/81). La o asemenea recentă dis- 
cuție au fost invitați, pe Ii citeva zeci 
de tineri, o învățătoare, Zinaida Kula- 
kova din Moscova și un dactor în ştiinţe 
tehnice Piotr Şestakov. Digcuţia a pornit 
de la o întrebare ridicată de un tînăr des- 
pre trăsăturile morale ale «celui mai bun 
din clasă», ca să ajungă la o confesiune 
a omului de știință Sestakov (care în 
atara preocupărilor lui științitice s-a 
dovedit a fi și un asiduu și prețuit actor 
de teatru). Şi ce înseamnă pentru el 
această experienţă? «Dacă aş fi putut 
trăi două vieţi, una în ştiinţă, alta în 
artă, aceasta ar fi însemnat o pură 
experienţă. Astăzi pot să afirm că ele, 
într-adevăr, sint pe undeva o piedică 
una pentru cealaltă, dar se și ajută re- 
ciproc. Fără teatrul studențesc, de pil- 
dă, eu aș fi tost un lucrător științific de 
o cu totul altă factură. Nu pot să-mi 
descompun viaţa în elemente disparate, 
să-i etalez laturile pozitive sau laturile 
negative. Genurile activităţilor umane 
deseori se aseamănă și după ce ţi-ai 
insușit temeinic una, incepi să capeţi 
deprinderi necesare pertecţionării în 
oricare alta. inveti stăpinirea de sine, 
inveţi să-ţi găseşti un ţel, să subordo- 
nezi esenţialului ceea ce e neesenţial». 

Ca să fiu sincer — i-a răspuns Bi- 
kov — cind m-am decis să invit la 
«Clubul de dezbateri» o personalitate 
multilateral dotată, am avut oarecari 
temeri: dacă s-ar intimpla ca destinul 
lui să fie luat de model? mi-am zis. 
Pentru că orice s-ar spune, părerea 
mea e că, datorită inzestrării dumnea- 
voastră multilaterale, cite ceva ați pier- 
dut totuși. În secolul specializării, ac- 
centul principal trebuie pus pe o acti- 
vitate concretă. lar dacă inima ţi se 
rupe în două, viața însăși îți va dicta 
cum să procedezi...». 


In septembrie, mai exact între 15 și 
20 septembrie, va avea loc la Cambridge 
în Anglia tradiționalul festival britanic 
al filmului de animaţie. Anul acesta 
festivalul va fi înscris sub tema «Ani- 
maţia și jazzul» şi vor avea loc trei zile 
de proiecţii de filme în care jazzul joacă 
un rol important. (Alte două zile vor fi 
consacrate unor concerte de jazz). După 
cum se ştie, mulți realizatori de pe acest 
tărim s-au lăsat inspirați de jazz por- 
nind de la Walt Disney (care a reușit 
o portretizare oarecum suprarealistă 
pornind de la formaţia lui Benny Good- 
man și a cvartetului său) şi pînă la John 
Withney ale cărui experimente compu- 
terizate au fost legate de numele și 
opera unor compozitori de jazz ca 
Shorty Rogers. Alţi animatori care au 
lucrat în mod intens cu muzicieni de 
jazz — inclusiv John Hubley și Norman 
Mc-Laren vor fi şi ei prezenți alături de 
alţi realizatori europeni și americani. 


Dan Stoica, Valerian Sava, B.T. Ripea- 
nu, Eugenia Vodă, Virgil Vâtză. 

e La Asău și Dărmănești, județul 
Bacău, au avut loc spectacole de gală 
cu filmul Detașamentul Concordia, 
urmate de discuţii cu publicul. Au par- 
ticipat regizorul Francisc Munteanu şi 
producătorul delegat Anca Georgescu. 

€ Lectoratul de inițiere și cultură 
cinematografică de la Brașov a pro- 
gramat recent expunerea lectorului u- 
niversitar Radu Aneste Petrescu intitu- 
lată «Itinerar pe coordonatele actuali- 
tății socialiste, cu filmul documentar 
românesc». 

@ La Tirgoviște, Studioul «Alexandru 
Sahia» a prezentat peste 30 de scurt- 
metraje la a Vi-a ediție a Festivalului 
filmului documentar și ştiinţific ro- 
mânesc «Contemporania». 


Ovidiu GEORGESCU 


Continuăm să vedem, pe 
micile ecrane, vechi fil- 
me românești... Am mai 
avut prilejul să scriu des- 
pre citeva dintre ele, mai 


Noi, cei de ieri... 
bine spus despre «sen- 


timentul» unor asemenea 


filme, care inchid în ele o epocă și îşi 
numără virsta în decenii, aducind în 
contemporaneitate fotografiile și radio- 
grafiile, fotogramele și radiogramele 
noastre de ieri, minunindu-ne uneori, 
întristindu-ne sau înveselindu-ne altă- 
dată,  emoţionindu-ne întotdeauna... 
Continuăm să vedem, aşadar, pe micile 
ecrane, vechi filme românești... Însem- 
nările de faţă tot despre ele se doresc, 
despre filmul românesc de altădată, 
dar, înainte de a intra în subiect, cer 
îngăduința unei paranteze introductive. 
Peste numai citeva zile, mai exact la 
6 iulie, se implinesc 85 de ani de la 
nașterea unui mare animator al filmu- 
lui românesc de altădată, Jean Mihail, 
cel care debuta prin 1923 cu Țigăncușa 
de la iatac și oferea spectatorilor, în 
anii următori, alte filme — intrate în 
mitologia foarte tinerei arte — ca Păcat 
și Manasse, Lia şi Povara, Chema- 
rea dragostei și Trenul fantomă. Jean 
Mihail intra în anii noştri, decis, cu do- 
cumentare-mărturii despre un nou timp 
istoric, adăugindu-și în filmografie titluri 
angajate ca Bulevardul fluieră vint 
(revăzut de noi şi pe micile ecrane), 
Brigada lui lonuţ, Ripa dracului... 
Vorbind despre noi, cei de ieri, e bine 
să ne amintim de toți cei cărora li se 
datorește flacăra nestinsă a filmului 
românesc, într-o epocă de restrişte şi 
de privațiuni, cu doar cîțiva entuziaști, 
despre care regretatul lon Cantacuzino 
scria, nu fără amărăciune, «puteai să-i 
numeri pe degete și cred că îţi răminea 
cu ce să ţii și ţigara»; aici am vrut s-a- 
jung, dar... basmul e mai lung. Jean 
Mihail îşi începea cam aşa o carte de 
altădată, despre... filmul românesc de 
altădată: «Cinematografia românească 


este astăzi o realitate. Publicul s-a 
obișnuit să vadă apărind, într-un ritm 
regulat şi din ce în ce mai frecvent, 
filme românești tot mai valoroase. Cri- 
tica le discută amplu, în ziare şi reviste 
de specialitate, orientind gustul publi- 
cului și sprijinind căutările profesioniş- 
tilor...» Şi așa mai departe, consem- 
nind o situație de fapt a anilor în care 
autorul și-a conceput însemnările des- 
pre filmul românesc de altădată și ca- 
pitolul introductiv de carte intitulat «Noi, 
cei de ieri»... Venind mai spre prezent 
(însemnările lui Jean Mihai! avind şi ele 
o vechime de două decenii), putem 
spune — respectind toate proporțiile, 
mai impunătoare acum decit oricind — 
cam același lucru, astăzi (introducind 
şi o altă idee, zic, necesară): cinema- 
tograful românesc este o realitate (com- 
plexă) dinamică, ritmul premierelor a 
devenit constant şi frecvent, «publicul 
s-a obişnuit»..., «critica discută...» etc. 
etc., iar rolul înaintaşilor în această 
devenire este pe zi ce trece mai evi- 
dent. Da, după 25 de ani de la premieră 
(frumoasă aniversare!), Moara cu no- 
roc a făcut — și pe micile ecrane — 
dovada că rămine unul dintre «stilpii de 
boltă» ai cinematografiei noastre. Con- 
statarea, prin ani, a devenit truism. Dar 
una este să aflăm din pagini de carte 


(şi încă nu s-au scris cărţile meritate 
despre eminentul cineast şi om de cut- 
tură care a fost Victor lliu, nici despre 
marele artist al imaginii care este Ovi- 
diu Gologan, a cărui filmografie este, 
în sine, pagină de istorie a filmului 
românesc contemporan) şi alta este 
s-o privim cu ochii şi s-o simțim cu 
inima şi gindul, cu toții, şi cei care am 
participat la premiera istorică de-acum 
un sfert de veac, şi cei care deschid 
ochii asupra filmului românesc în acest 
început de deceniu 9. «Noi, cei de ieri» 
erau atunci, Geo Barton, Constantin 
Codrescu, loana Bulcă — actori pe care 
filmul românesc n-a ştiut să-i prețu 
iască, din păcate, decit în fugă — şi 
mai era pe atunci Benedict Dabija, un 
actor pe care ni-l vom aminti mereu cu 
stringerea de inimă a tinereții pierdute... 
Imaginile din hanul de la răscruce de 
vinturi şi de rele, cu tensiunea lor in- 
trinsecă, cu rafinamentul lor plastic de 
excepție trec prin noi, spre posteritate, 
cu încărcătura emoţională a unei în- 
tregi lumi de trăire şi simţiri. Am revă 
zut apoi, într-o altă după-amiază de du- 
minică — filmul românesc ciștigindu-și 
în acest spațiu «drept de cetate» la te- 
leviziune — Ciulinii Bărăganului: din 
nou, cei de ieri, sintem acolo, cu chip 
de Florin Piersic, tinerel şi cu mustață 


Unul dintre 
«stilpii de boltă» 


ai filmului românesc: 


Măra cu noroc 
de Victor. Iliu. 
Cu Ioana Bulcă 
‘şi Geo Barton i 


neagră, cu chip de Ana Vlădescu (pe 
care filmul românesc a uitat-o demult), 
cu chip de Nicolae Tomazoglu, un nume 


de care nu toţi tinerii de azi au auzit... 
Noi, cei de ieri, sîntem acolo, în filmele 
românești de altădată, pe care le ve- 
dem cu bucurie şi tristețe în fiecare 
duminică după-masă la televizor, cu 
gindul la noi, cei de astăzi... 


Călin CĂLIMAN 


Filme pe micul ecran 


e Bellissima (Luchino Visconti, 
1951). Chd a disparut Visconti, am avut 
senzația ciudată că, odată cu el, dispa 
re și cinematograful. l-am văzut aproa- 
pe toate filmele, într-o succesiune ca 
pricioasă, în care ieşeam, de pildă, de 
la Senso și intram la Pămintul se 
cutremură. Am copilărit cu Rocco... 
Nopți albe şi Străinul m-au nedume 
fit, Ghepardul mi-a dat o benefică sen- 
zație de ireal (în sensul că «așa ceva 
nu există»); Portret de grup în fami- 
lie mi-a spus că nu este exclus ca o 
capodoperă să nu te copleşească, să 
fie, dimpotrivă, cit se poate de ataşan- 
tă. Bellissima e unul din filmele de în- 
ceput ale lui Visconti. Un exerciţiu de 

“mina stingă al unui creator care știa 
că — oricit ar părea de ciudat — de la 
(neo)realism pină la parabolă, pasul 
este foarte mic. Opera lui Visconti 
este, în fond, un «abecedar» al cine- 
matografului: de la A la Z. Experienţa 
lui epuizează totul, lăsind totuşi între- 
bări fără răspuns. Se află aici un ames- 
tec de limpezime și mister, plăcut și 
otrăvitor în acelaşi timp. Filmele lui 
Visconti, toate, mi s-au părut întot- 
deauna o subtilă, rafinată capcană. To- 
tul e să cazi în ea. 

e Chemarea pămîntului natal (Da- 
niel Mann, 1969). Anthony Quinn şi 
lrene Papas într-un «story» cu deschi- 
dere socială şi cu accente psihologice 
inspirate. Cinematograf decent, util. 

9 Medicul de la asigurări (Luigi 
Zampaă, 1968). Reintilnire cu Alberto 
Sordi. Reintilnire şi cu Luigi Zampa. 
Nici o surpriză. Satira cind voioasă, 
cind — mai ales — amară se află la sa 
acasă, ca să spun aşa. 

e Scaramouche (George Sidney, 
1952), Cei patru muşșchetari (David 
Watkin, 1978), Corsarul (Michael Curtiz, 
1937). Aventuri peste aventuri. Distrac- 
tiv... 


Aurel BĂDESCU 


Arhitectul Dodu Bălăşoiu 
face parte din generația ce 
lor pentru care evenimentele 
anterioare anilor '40 sint «de 
epocă». Este generaţia năs- 
cută în anii republicii, gene- 
rație a cărei deviză a devenit 


inema 


Cineaşti-scenografi: arh. Dodu Bălăşoiu 


Decoruri non-stop 


şi de la un gen la altul, scenograful s-a 
complăcut întotdeauna să exprime epoca 
printr-o dublă față: modest împinsă pină 
la sordid, pe de o parte, iuxoasă supralici- 
tată pină la somptuos, pe de altă parte. 

Numai o extremă autoexigenţă şi nepre- 
cupețirea efortului depus nu ar fi fost de 


firesc «totul e cu putinţă să fie realizat». 
Filmul nostru de ficțiune a oferit tinărului 
arhitect, înzestrat cu o impetuoasă dorință 
de muncă, terenul cum nu se poate mai 
otrivit pentru afirmarea acestei devize. 
n numai şase ani de la debutul său auto- 
nom ca scenograf (Accident, 1976) și pînă 
azi, Dodu Bălășoiu a semnat scenografia 
pentru nu mai puţin de 12 filme (ultimele 
trei nu au avut încă premiera), concretizate 
în peste 600 de amenajări și decoruri. «i 
acest răstimp nu am făcut pauză nici 
o zi», iți spune cu un orgoliu nedisimulat, 
autorul lor, «cu excepția celor șase luni 
de armată, unde pină la urmă am făcut 
tot un film». (Este vorba de o comedie, 
un scurt-metraj, Bilet de voie, pe teme 
ostășești, la care a semnat regia, sceno- 
grafia, montajul şi ilustraţia muzicală, avind 
ca interpreți pe George Mihăiţă şi Dan 
Condurache, şi ei în stagiu militar, iar la 
imagine pe Andrei Drăgușin şi la sunet 
pe Horea Murgu) 

Pasiunea, ca şi specialitatea sa din anii 
studenției, restaurarea monumentelor isto- 
rice (disciplină deprinsă de la prof. arh. 
Grigore lonescu și Grigore Curinschi, evo- 
cați cu recunoştinţă), i-au oferit cunoștin- 
tele necesare Indrăznelii şi siguranţei debu- 
tului său în scenografie. Căci indiferent de 
tehnica de lucru a schițelor de decor 
(pastă, colaj, peniță, grafică clasică etc.), 
Bălăşoiu își concepe decorul ca pe un 
proiect de restaurare. Mi se pare cea mai 
nimerită caracterizare pentru reconstitui- 
rile: 1) Calea Victoriei între Capşa şi tea- 
trul Cărăbuş, cu toate afişele inspirate din 
istoria teatrului de revistă (Revanșa); 2) ve- 
chiul centru şi strada mare din Cimpulungul 
din timpul războiului 1916—1918, reamena- 
jate după discuții de reporter purtate cu 
octogenari originari ce-și aminteau: «...aici 
a fost o farmacie, acolo o cafenea...» (Ulti- 
ma noapte de dragoste); 3) strada Aca 
demiei, hotelul Odeon, magazinul Lafayette, 


prefectura de poliție (Detașamentul Con- 
cordia); 4) travestirea pieţii Bibescu Vodă 
de la poalele dealului Mitropoliei din capi- 
tală, în piața Unirii din lași (Ecaterina Teo- 
doroiu); sau 5) trecînd din plein air pe 
platou, exteriorul unui oraș olandez cu 
străzi, cîrciumă şi canale (Cantemir). 


Frenezia «restaurării» s-a extins şi asu- 


pra altor elemente de decor. În primul rind 
asupra mijloacelor de transport: locomo- 
tive, vagoane de cale ferată, automobile 
din anii '30 au căpătat, prin adăugiri de 
coşuri, măști de roți, portiere 
celor din 1916 (Ecaterina Teodoroiu, Ul- 
tima noapte de dragoste), un IMS a fost 
înveșmintat în carcasa tot de carton a unei 
mașini sanitare din aceeaşi vreme; alte 
trenuri au căpătat silueta acelor ce au tra- 
versat vestul îndepărtat la sfirşit de secol 
trecut (Prietenii mei, indienii); o trăsură 
din anii '30 a fost reconstituită din citeva 
elemente disparate (Ultima noapte...) sau 
un tramvai din zilele noastre a fost deschis 
asemenea celor din trecut (Revanșa). 
După restaurarea exterioarelor, Dodu Băla 
şoiu a aplicat consecvent aceeași tehnici 


— linia 


de lucru la interioare, restaurind, uneori 
din detalii existente, mobilier românesc și 
turcesc medieval, de far-west din secolul 
trecut, secession european, ajungind firesc 
la proiectarea decorurilor contemporane. 
Obsedat de conceptul unităţii plastice a 
spectacolului, scenograful a devenit şi pic- 
tor de costume: de uniforme militare — 
româneşti, turcești, ruseşti pe fronturile 
din 1877, 1916, 1944 (Pentru patrie, Ultima 
noapte, Detașamentul Concordia), de 
costume militare engleze, franceze din seco- 
lul XVIII, de costumele indienilor din Ca- 
nada (Prietenii mei indienii). Mereu in 
căutarea climatului și a vestimentaţiei în 
care personajele să se simtă bine, Bălășoiu 
a profitat de schimbările din scenariu (lo- 
cotenentul lui Camil Petrescu este, în civi- 
lie, nu filozof, ci sculptor, ceea ce prile- 
juieşte decoratorului imaginarea atelieru- 
lui din grădină, presărat cu chipuri de 
femei, redind obsesia ideii şi idealului de 
iubire al personajului) sau, alteori, a pro- 
vocat asemenea schimbări pentru a ciștiga 
o mai mare libertate faţă de fundalul exis- 
tenței eroilor. Trecind de la un subiect 


IAlR]AlB]ujS! 


SAVOY 


ajuns, dacă ar fi rămas neinsoţite de o 
neobosită dragoste de film. Tarkovski este 
autorul mult iubit, alături de Wajda, For- 
man, Polanski, Lotreanu, Coppola și Felli- 
ni. Dar oricite influenţe s-ar fi amalgamat 
în formarea universului său artistic, mai 
presus de ele stau colegii de breaslă din 
vechea generaţie. Ucenicia în teatru din 
anii studenţiei, în atelierul de scenograf al 
lui Liviu Ciulei, pe lingă Dan Jitianu, sau 
în film, ucenicia pe lingă Liviu Popa, Mar- 
cel Bogos sau Aureliu lonescu («Noua 
generație de scenografi nu este încă 
competitivă cu cei vechi»), debutul şi 
colaborarea la alte patru filme cu Sergiu 
Nicolaescu au fost tot atitea experiențe 
fundamentale. Realizind că oricit de inte- 
resant «un decor nu trebuie să fie vedetă», 


filmul răminind, în orice condiţii, depen- 


dent de regie, de rezultatul de ansamblu, 
Dodu Bălășoiu se arată capabil să învețe 


continuu din întilniri profesionale și de 
viață, deopotrivă, arătind că nici imagina- 
ţia, nici energia nu i-au diminuat luci- 
ditatea. 


Adina DARIAN 


a 


vă recomandăm retrospectiva filmului bulgar 


Aspirația spre perfecțiune 


f | Spectatorul fără prejudecăti, 

H | ore dă şanse egale fil- 

melor americane şi sovietice, 

ema franceze și poloneze, italie- 

ne şi maghiare, care merge 

| la cinema nu numai ca să 

vadă femei frumoase, maşini 

elegante şi bătăi spectaculoase, deci ade- 

văratul cinefil, a aflat că de vreun deceniu 

încoace în cinematograful bulgar se pe 
trece ceva. 

Pină prin 1970, se știa că în cinemato- 
grafia vecină, ca în orice cinematografie 
așa-zisă tînără, există citeva titluri de refe- 
rință (Voci în insulă, Soare și umbră, 
Hoțul de piersici, Aroma de migdale), 
cițiva regizori importanţi (Ranghel Vilcea- 
nov, Vilo Radev) şi măcar o actriță de 
reputaţie internațională (Nevena Kokano- 
va). Şi se mai ştia că filmul de animaţie 
se află într-o evoluţie spectaculoasă ajun- 
gind să rivalizeze cu cel iugoslav, adică 
cu vestita «școală de la Zagreb». Tocmai 
cînd atenţia era concentrată asupra unor 
animatori ca Todor Dinov, Doniu Donev 
sau livan Veselinov, prezenţi în mai toate 
marile competiţii internaţionale speciali- 
zate, s-a produs un reviriment și în filmul 
de ficțiune. Un prim semn: Cornul de ca- 


stop cadru pe Oglinda de Andrei Tarkovski 


Oglinda, filmul lui Andrei 
Tarkovski, este imblinzirea 
suprarealismului sau, mai 
exact, stăpinirea impulsului, 
a exploziei de energie pe 
care doctrina suprarealistă 
o revendica de la oniric şi 
subconștient și trecerea acestei forțe in 
structuri inteligibile. Un film autobiografic, 
în care profunzimile sufletului şi căile isto- 
riei umane sint adunate în drama familiei 
dezbinate văzută prin ochii copilului-ar- 
tist — iată cum am putea expune unul din 
cele mai complete și complexe filme ale 
ultimului deceniu. Sigur, filmul este un 
discurs complicat prin aceea că solicită 
nu numai percepția noastră sensibilă, dar 
şi inteligenţa analitică pusă la tot pasul să 
umple o absenţă, să completeze un sens, 
să integreze un simbol. De aceea, Oglinda 
e şi un film obositor de urmărit, pentru 
că el nu încearcă să ne convingă de nimic 
ci să ne stirnească întrebări, neliniști. Arta 
trebuie să zguduie sufletele iar nu să 
adune admiratorii, spune chiar Tarkovski 
în film. 

Stilistic, cheia filmului se atlă în ambiva- 
lenţa epic-liric în care funcţiile epice sint 
determinate de valorile lirice şi invers. 
Spre final, în vis, Alioșa-tatăl ține în miini 
un vas cu lapte care pulsează și se pri- 
veşte în oglindă. Simbolica imaginarului 
ne va descifra că avem de a face cu ima- 
ginea dorinţei, a tînijirii inconştientului 


pră de Metodi Andonov. Un an fast 1972. 
O seamă de nume noi — Hristo Hristov, 
Ivan Nicev, Ivan Terziev, Gheorghi Dulghe- 
rov, Ludmil Staikov, Eduard Zahariev. Fil- 
mele lor candidează (de multe ori cu suc- 
ces) la un loc în palmaresurile festivalu- 
rilor. 

Dar mai important decit aceste victorii, 
fără îndoială de prestigiu, este faptul că 
filmul bulgar capătă treptat un stil propriu, 
o marcă inconfundabilă, care se datorează 
nu atit temelor abordate, cît mai ales mo- 
dalităţilor de tratare. 

Aceste modalităţi sint în principal două. 

Prima este rodul unor temperamente 
regizorale reflexive, contorsionate, preocu- 
pate de problemele esenţiale ale existen- 
tei — Viaţă, Moarte, lubire, Prietenie, Tră- 
dare etc. Astfel, Blinka Jeliazkova în Pis- 
cina urmăreşte nehotăririle şi nedumeri- 
rile unei proaspăt bacalaureate aflate în 
căutarea dragostei și prieteniei pe care le 
află întruchipate în doi bărbaţi de virste di- 
ferite. După cum eroul lui Ivan Nicev din 
Bumerang este un tinăr absolvent de 
facultate care încearcă să-şi găsească dru- 
mul prin hăţișul valorilor și nonvalorilor, 
să aleagă între credința față de sine, faţă 
de propriile idealuri, şi dorința de parve- 


Relaţia tată-fiu, o altă 
obsesie a evocării 
tarkovyskiene (Oglinda 


actori dispăruți: Steve Mc Queen 


Într-o privinţă, acest Steve 
Mc Queen este o enigmă. Se 
situează în fruntea «box-ol- 
fice»-ului, bătind actori cele- 
bri ca Paul Newman, Marlon 
Brando, Robert Redford, 
Clint Eastwood, Dustin 
Hofiman. Este inauguratorul contractelor 
de milioane de dolari. Ne întrebăm de unde 
li vin asemenea succese. Rolurile sale sint 
banale şi sărace. Şi, totuși, publicul îl adoră. 
Criticii presupun că ceea ce fascinează la 
el este o naturaleţe extraordinară, alunga- 
rea oricăror sforării cabotineşti. În ultimul 
său film, Vînătorul (1980, de Buzz Kulik), 
desi cu trupul său mincat de cancer era o 
epavă, a ţinut ca toate scenele de casca- 
dorie să le execute personal. Poate că și 
biografia lui impresionează marele public. 
Simpatia acestuia și-o ciştigase printr-o 
obstinată poftă de a se purta cît mai anti- 
patic. Era ursuz, detesta petrecerile în 
mijlocul oamenilor, din cind în cînd, în 
mod voit, se urițea, devenea obez, umbla 
jerpelit, era arogant. Inainte de a deveni 
actor, practicase tot soiul de meserii. Îl 
lanseaza serialul foarte lung şi de mare 
succes, În numele legii, unde eroul e 
un vinător de prime, de recompense pen- 
tru prinderea unor criminali fugari sau eva- 
daţi. Exact ca în ultimul său film, Vinătorul. 
Pe marele ecran debutează cu Cineva 
acolo sus mă iubește de Robert Wiese, 
alături de Paul Newman. «În toate rolurile, 


ema 


zice criticul Philippe Labro, cowboy în 
Cei șapte magnifici, motociclist ţicnit 
în Marea evadare, jucător de poker în 
Cincinatti Kid, poliţist încăpăţinat în Bul- 
litt, miliardar impertinent în Afacerea Tho- 
mas Crown, pușcăriaș recalcitrant în Pa 
pillon, rebel cinic în Capcana, şef de pom- 
pieri în Turnul infernal, acest actor, în 
ciuda diversităţii rolurilor, era totdeauna 
credibil, iar uneori superb. Dădea impresia 
că trăise personal toate acele întîmplări. 
Făcea să pleznească ecranul». 
Explicaţia talentului său a dat-o el însuși, 
intr-o frază cu inleles. El spunea că secretul 
reușitei sale provine din aceea că, pentru 
fiecare rol, făcea un plonjon adînc în amin- 
tirile lui din copilărie și adolescenţă. Un tre- 
cut, desigur, foarte amar, dar care n-avea 
nici o legătură cu rolul în chestiune. Acel 
plonjon în mereu aceleași triste amintiri 
colora divers toate rolurile lui de film, le 
colora cu o imensă, pură sinceritate, ade- 
văr de 34 de carate, care avea să fascineze 
publicul. Această sinceritate, chiar pros- 
tănacă cum era, avea o savuroasă originali- 
tate. De pildă, în faimosul său Cowboy 
de la miezul nopții, personajul său hotă 
răşte, cu o serioasă naivitate, să facă carieră 
la New York. Pentru asta, își cumpără un 
echipament complet de cowboy, apoi se 
gindeşte profund, întrebindu-se ce treabă 
e el în stare să facă bine. Şi atunci iși amin- 
teşte că iubita lui părea totdeauna încintată, 
fericită, admirativă ori de cite ori el o iubea. 


nire. lar sculptorul din Cu dragoste şi 
tandreţe de Ranghel Vilceanov este îră- 
mintat de problemele comunicării cu se 
menii săi, comunicare pe care se străduw 
ieşte să o stabilească fie direct, fie prin 
intermediul operei de artă. 

Sint filme pe alocuri greoaie, pe alocuri 
preţioase, pe alocuri confuzionante, care 
vor să combine mai multe fire dramatice, 
apelind la un dialog abundent şi optind 
pentru o narațiune în care prezentul se 
amestecă cu trecutul, persoana intii cu 
persoana a treia, visul cu reaiitatea, lim- 
bajul direct cu cel metaforic. Piscina din 
filmul Binkăi Jeliazkova este o metaforă în 
calitatea sa de loc unde încep şi se sfir- 
șesc toate drumurile, de loc al regenerării 
și al decrepitudinii, al întilnirii şi al despăr- 
tirii, al iubirii si al urii. O funcţie asemănă 
toare o are şi povestea «geamânului» care 
iși face apariţia şi îşi ucide fratele atunci cind 
viața acestuia a tost necinstilă (Aminteş- 
te-ți de geamănul tău de Lubomir Şar- 
landjiev). Ca să nu mai vorbim despre Ba 
riera de Hristo Hristov, unde ideea zboru- 
lui, ca depășire a limitelor condiţiei umane, 
constituie axul central al filmului. 

Cea de a doua modalitate este comedia 
(Apa de ivan Terziev, Petrecere la vilă 
de Eduard Zahariev). Ea demonstrează că 
bulgarii știu să ridă de propriile lor defecte 
cu o deosebită forță și incisivitate. Aparent 
simple, chiar liniare, ca acţiune și psiho- 


după echilibrul primar al stării intrauterine. 

Tot astfâl, o discuţie cu funcţie epică, 
aceea dintre medic și mamă de la începu 
tul filmului, este imediat extrapolată liric 
în imaginea repetată a siluetei bărbatului, 
aflat într-un cimp peste care trece o rafală 
de vint. Vintul, simbolul masculinităţii, ve- 
getaţia, cel feminin, concretizează în peisa- 
jul privit de mamă ceea ce ea tocmai refu- 
zase în plan social: să se apropie de medic 

O altă constantă formală, cu adinci im- 
plicaţii de sens, este balansul continuu 
dintre disociere și integrare. Regizorul dis- 
locă interioritatea personajului în cuplul 
Ignat-Alioşa tată! lui Ignat, dar unifică 
chipul celor două mame într-unul singur 
(Marusia și Natalia). 

Tot astiel, povestirea are mai multe în- 
velișuri: Ignat privește la televizor ceea ce 
se întimplă, memoria odată descătușată 
prin acțiunea terapeutică coboară nu numai 
către amintire, dar şi către visurile acestei 
amintiri. Această încastrare succesivă co- 
respunde tendinței către interioritate, inti- 
mitate, pe care copilul o resimte în raport 
cu mama sa. Vezi aici visul în care uşa-nu 
se deschide, în spatele ei aflindu-se mama, 
sau acel telefon simbolizind o relație de 
comunicare incompletă. În sens invers se 
destăşoară tendinţa către puriticare, mas- 
culinizare: simbolica incendiului, a zboru- 
lui cu balonul etc. 

Cele două tendinţe se corelează, ca intra- 
structură dramaturgică, într-o adevărată 


Aşadar, asta îi va fi meseria. Să faci amor 
cu femei în virstă, contra cost. Dar vai, el 
fiind în fond băiat de treabă, cu suflet de 
aur, mereu i se intimpla să se înduioșeze de 
trista viață a bătrinei sale cliente, căreia 
sfirşea prin a-i da, el, o sumă de bani... 

Foarte tragică a fost legătura lui cu Ali 
Mac Graw, cu care a fost timp de mai mulți 
ani căsătorit. Doamna «Love Story» era 
educată în cele mai bune colegii, nebună 
de poftă de a discuta literatură, pictură, 
muzică în cele mai hiperculte sindrofii. Pe 
el, aceste reuniuni intelectuale i plictiseau 
de moarte. Subţirea sa soţie îi răspun- 
dea bătindu-și joc de starea lui intelec- 
tuală, precum și de platitudinea rolurilor 
pe care și le alegea. lar pînă la urmă, sti- 
mabila doamnă îl plachează, îl părăsește. 
Asta a fost o teribilă lovitură care a agravat 
rău vocația lui pentru solitudine. Trăia 
ascuns de lume, îmbuibindu-se cu bere, 
îmbrăcîndu-se jerpelit, cu trupul obez, cu 
obrazul acoperit cu o barbă de om din 
caverne, cu zbircituri care astupau acei 
faimoşi ochi ai săi de un albastru meta- 
lic... Pînă ce, în calea lui, va răsări o fată 
cu 20 de ani mai tinără decît el şi care-l va 
readuce la silueta lui de campion. O mira- 
culoasă promisiune de fericire. Promisiune 
care n-avea să dureze, căci în cursul ace- 
lui an, un cancer îi înştacă, cu brutalitate, 
la abia 50 de ani. 


D.. SUCHIANU 


biblioteca-digitala.ro 


| Bdriera | 


| sa 
| näzuinal 
de-a 


depăşi * 
limitele 


logii, aceste filme au o surprinzătoare 
putere de generalizare. Umorul lor, lipsit 
de subtilități, înrudit uneori cu burlescul 
comediilor mute, este străbătut de o undă 
de tristeţe şi gravitate. Este tristețea omu- 
lui conştient de impertecțiunea fiinţei sale. 

De fapt aici s-ar putea afla trăsătura de 
unire între cele două modalități: în aspi- 
raţia spre perfecţiune. 


Cristina CORCIOVESCU 


Ars amandi 


intruntare concretizată în plan imediat de 
disputa dintre tată şi mamă pentru copil. 
Masculin-feminin se înfruntă continuu, iar 
copilul se străduie să le unească. El vrea 
să capteze zborul şi atunci prinde pasărea, 
vrea să armonizeze relația mamă-tată in 
acea idilică îmbrăţișare pe inserat. Secre- 
tul acestei reintegrări îl dă iubirea. lubirea 
care o face pe mamă să-și contrazică na 
tura şi să zboare. Acea levitaţie nocturnă 
este poate una din cele mai uimitoare me- 
tatore ale iubirii. Vintul care suflă printre 
crengile pădurii miraculoase este, în fapt, 
concretizarea simbolică a unirii contra- 
riilor, a fecundării. 

Ar fi interesant de amintit poziţia perso- 
najului tarkovskian care resimte istoria, cu 
patetism, interiorizind-o. Aceasta îi con- 
feră o poziție specială, pasivă şi activă în 
același timp. Ivan (din Copilăria lui Ivan), 
lgnat-tată! lu: Ignat (Oglinda), ori Călăuza 
(din filmul cu acelaşi nume) sint, de fapt, 
unul şi același personaj, care însă nu se 
repetă niciodată, pentru că fiecare lume 
în care el se află plasat îl supradetermină 
caracterologic. De fiecare dată, insă, im- 
plicit, întrebărilor, neliniştilor și suferinței, 
Tarkovski oferă o alternativă; cea a iubirii. 
Poate mai explicit decit în restul operei, 
Oglindă este filmul artei de a iubi și 
cum această Ars amandi impune şi o 
anume concepție despre lume, ea este și 
o Ars poetica. 

Virgil TOMA 


i air, te 


un destin | 
tragic “ 
(Steve 

Me Queen) 


L morul elegant, înțelept şi discret 


al lui Olimp Vărăşteanu în filmul Să nu uităm 


cronica animației 


Vocile memoriei 


i ideea de autor satiric este aso- 
j | Ci an abee sui tonul ii 
i observaţia neliertătoare şi hazu' 
Nema nepăsător. Contrazicind preju- 
decăţile conținute de această 
tendință de generalizare, Olimp 
Vărăşteanu ocupă un loc aparte 
printre «ironiştiin animației noastre. Poziţia 
sa foarte personală faţă de critica de moravuri 
implică o anume încredere în putinţa de indrep- 
tare a semenilor, evitarea didacticismului povă- 
țuitor şi a exagerărilor grotești. Atitudinea bătă- 
ioasă nu se potrivește acestui autor care are 
vocația nuanțelor. Umorul său are eleganță, 
Intelepciune și discreție. Formula dramatur- 
gică aleasă,de obicei,este pilula satirică, ce nu 
mizează atit pe spectaculosul mișcării, ci pe 
atractivitatea ideii. Renunţarea la această con- 
strucție a povestirii în noul său film, intitulat 
Să nu uităm, îi aduce lui Olimp Vărăşteanu 
satisfacția reuşitei în încercarea de improspă 
tare a propriilor mijloace. 

Primul pas în încercarea de innoire este ale- 
gerea unei teme de altă factură. Umoristul 
optează acum pentru tonul grav. Foarte actuala 
idee a amenințării neo-nazismului ia forma 
unei naraţiuni simbolice, compusă din detalii 

i aluzii care !şi dezvăluie sensul abia în final. 
n atmosfera ceţoasă a unei gări are loc o tul- 
burătoare întilnire peste ani: un om zăreşte 
un chip neliniştitor care îi trezește amintiri 
chinuitoare despre război şi teroare. Misterio- 
sul personaj trece printre pasagerii indiferenți, 
ducind cu sine o valiză încărcată cu bombe. 
Prin geamul trenului care pleacă, martorul fră- 


(UTOPICELE) 


ion popescu gopo (47) 


"A plecat 
în documentare", 


In aşteptarea a 
unor mici modificări... f 


pentru filmul: | i 
| "Fetița ev chibrituri" = 


mintat de indoieli recunoaşte, în sfirșit, chipul 
care i-a pecetluit dureros trecutul şi îl ameninţă 
acum prezentul. Aluzia directă la fizionomia 
lui Hitler 1 ajută pe autor să precizeze că este 
vorba despre violența fascistă care iși face 
auzite ecourile şi în zilele noastre. 

Să nu uităm este un film care mizează î. 
primul rind pe atmosferă. Peisajul gării este 
neliniştitor, există în forfota banală din el ceva 
ameninţător și implacabil. Proiectat pe acest 
fond, pulsul agitat al memoriei amplifică gravi- 
tatea faptelor evocate. Amintirile personale 
devin mărturie despre un destin colectiv. Ple- 
doaria pentru renunţarea la atitudinea indife- 
rentă în faţa pericolului comun nu este decla- 
rativă, dar foarte limpede și de impact. Ea se 
împletește cu suspensul acestei întimplări cu 

date banale şi tiicuri de excepţie. Mesajul 
antirăzboinic nu este afişat ostentativ, ci este 
conţinut de sentimentul profund omenesc al 
relatării. Juxtapunerea timpului trecut cu pre- 
zentul, soluţie de mare îndrăzneală în filmul de 
animație, reuşeşte să sugereze neliniștitoarele 
demersuri ale memoriei. Cu mare economie de 
mijloace, regizorul construiește un plan sim- 
bolic, ale cărui Inţelesuri compun o idee cu 
mare deschidere. Olimp Vărăşteanu abordează 
ceea ce numim, de obicei, tematică gravă din- 
tr-o perspectivă foarte personală. Să nu uităm 
ocupă în filmografia autorului un loc impor- 
tant, devenind o mărturie a satisfacţiilor pe 


care le au animatorii preocupați mereu de 


înnoire. 


Dana DUMA 


Mănăstire 
într-un picior 
ghici, 

pr casă de filme, 
ce-i? 


"Vrem să 
ne apropiem 
colaboratorii", 


—"Aveți brînză?" 
—"Dacă joacă 
fiimea în film", 


"Aduceţi—ni negaţie 
că la 'Ferometal nu se 
vînd săbii medievale! 


Metraj util şi 
metraj inutil... 


Y 
Prr NND — 


https://biblioteca-digitala.ro 


arta animației văzută de animatorii ei 


Expresia și mlădierea decorului 


«Decorul devine fosforescent în măsura în care intervine In dramă». 


Andre Bazin 


| Dacă prin animaţie se realizează continuitatea dramatică a til- 
mului, prin decoruri se asigură unitatea plastică a imaginii. 
inema Decorul este oglinda miraculoasă în care alunecă amintirile 

reale sau imaginare ale creatorului. Fiecare scenariu sugerează 
| o serie de posibile decoruri, iar din acestea trebuie alese cele 
| mai apropiate de viziunea creatorului asupra filmului. 

Decorul poate deveni un personaj important al filmului în 
măsura în care este funcțional şi amplifică, prin sugestii plastice, sensul acțiu- 
nilor eroilor dramatici, realizind o atmosferă specifică. O epocă, un mediu 
social sint precizate prin elementele de arhitectură și de mobilier cele mai 
caracteristice. În filmul Marea zidire, silueta edificiului şi motivele decorative 
care apar, constituie o sinteză rezultată din combinarea mai multor elemente 
aparținind aceluiaşi stil de arhitectură românească din secolul al XV-lea. 

Decorul este «citit» mai ales ca element dominant în cadru şi determină, 
prin caracterul formelor plastice, tensiunea dramatică a imaginii: formele domi- 
nate de orizontale şi de linii curbe liniștite creează o stare de pace şi de echi- 
libru; formele terminate în unghiuri ascuţite, alternanța de curbe şi contracurbe 
şi formele discontinuecreează o stare de tensiune și de nelinişte; formele verti- 
cale sugerează o atmosferă de elevație, de aspirație spre înălțimi. 

Profunzimea cimpului, a adincimii spaţiului în imagine se obține prin su- 
gestii: perspective grafice, cromatice şi volumetrice. Profunzimea imaginii 
contribuie la spațializarea unei acţiuni dramatice, la schimbarea proporției 
protagoniştilor care se micșorează pe măsură ce se apropie de linia de orizont. 

Prin animaţie, obținem o dinamică neobișnuită în mișcarea decorurilor: 
umbra elementelor decorului devine extrem de maleabilă, amplificind semni- 
ficația narațiunii cinematografice; reflexul in apă al volumelor și personajelor 
permite interesante sugestii simbolice. Filmări reale sau animate ale decorului 
pot fi combinate prin imagine aeriană sau front-proiecţie cu o acţiune animată 
prin desene sau cu păpuși. 

Decorul în filmul de animaţie se poate situa şi în primul plan al spațiului 
de filmare, permițind desfăşurarea acţiunii în planul al doilea, profilat pe un 
al treilea plan tot de decor. Folosirea supraimpresiunii poate da imaginii o 
calitate neobișnuită, decorul fiind învăluit de o atmosferă ireală. Calitatea unui 
decor depinde nu numai de acţiunea care se petrece la vedere, dar şi de capa- 
citatea sa de a face sugestivă acțiunea mascată, ascunsă, dezvăluită prin spații 
traforate care evidenţiază doar fragmente din personaje. Decorurile etajate 
pe mai multe planuri inlesnesc desfăşurarea unor acțiuni paralele, realizarea 
unor mişcări colective ritmice care cuprind întreaga suprafață a ecranului. 
În filmul Furtuna am încercat să redau munca trudnică a minerilor din secolul 
XVIII din Ardeal printr-un decor etajat, care sugerează o secțiune verticală 
în sol şi permite acțiuni simultane. 

Caracterul şi expresivitatea unui decor se obțin printr-o tratare diferită a 
suprafeței sale; el poate fi opac sau transparent, mat sau strălucitor, cu for- 
mele colorate vibrat sau în tonuri compacte. Un rol esenţial în şocul vizual 
pe care îl produc imaginile cinematografice îl au proporţiile elementelor sce- 
nografice; uneori, decorul va fi impunător iar personajele mici, neinsemnate, 
copleşite de formele spațiale; alteori, va exista un echilibru între personaj și 
elementele de decor. Există filme bazate pe o creștere a tensiunii decorurilor 
pină la deznodămint; altele care urmăresc o sinusoidă care alternează decoruri 
liniștite şi agitate, luminoase și sumbre. Ştiinţa dozării decorurilor, a creşterii 
sau descreşterii importanței lor sau a caracterului lor neutru evidențiază talen- 
tul scenografului. Frumuseţea în sine a decorului, excesul ornamental și vio- 
lența cromatică pot anula acțiunea dramatică. in acest caz, scenografia se 
dovedeşte a fi nefuncțională, neinspirată, derutantă. 

Fantezia creatorilor se poate desfășura în deplină libertate în filmul de ani- 
maţie unde decorul este partea cea mai puţin costisitoare din bugetul filmului. 
Aici, cu foarte puține elemente, însă cu multă fantezie, se poate sugera un 
întreg univers uman și spiritual. 

Drumul spre o imagine memorabilă prin discreţia sau prin violenţa ei ascunde. 
dincolo de opera finită, nebănuite eforturi şi căutări, foarte multe schiţe și 
variante care au rămas în afara filmului. 


ion TRUICĂ 


"Voam ascultat... 

acum scenariul este 
&. bine 

Zi închegat" 

= 


(> 
A A 
= ALERA N "Suflă un nou vînt 
Oa REN 3 cinematografic", 
A 
~ CAA 
LSE 
AA 


Intîlnire între 
doi cascadori, 


Timp determinat, 
Film. neterminat, 


"Mi se pare 
un film reuşit", 


-"Stimați spectatori, 
un nou fılm în premieră", 


Cineclub '81 


Pe bază 


de invitație 


scrisoarea lunii 


Despre cineclubul Ecran- 


util al Casei de cultură 
a sectorului 1, am mai 
«Cinema» nr. 

3/80). Revenim aici nu 

pentru că fiind vorba de 
un cineclub cu buletin de București, 
e ceva mai aproape de redacție decit 
un cineclub din Baia-Mare, ci pentru 
că aici am fost invitaţi,iar la Baia Mare 
— nu. Aşadar, nu demult, într-o după 
masă, pe strada Slătineanu, Ecran- 
util și-a serbat virsta de 10 ani. Să 
notăm în primul rind, cum se cade, 
«La mulți ani», şi-n al doilea rînd fap- 
tul că cineclubul (Paul Mantu et comp.) 
n-a lansat invitații doar pentru «un 
dulce» şi-un toast, ci pentru ceva mult 
mai interesant, pentru o Gală a filmu- 
lui de animaţie, «pe București». S-au 


scris (v. 


întîlnit pe același ecran (util!) peste 


30 de filme, î 


unu și zece minute, 


filme alese de autorii lor pe un singur 
criteriu, cel mai sever posibil: criteriul 
afectiv. Au venit filmele la care «ținem» 


cel mai mult. Aşa se face că au fost 
proiectate, alături, și desene de acum 
douăzeci de ani, şi desene calde, ispră 
vite chiar în ziua Galei. Întimplător 
tocmai extremele au funcționat și ca 
revelații. Revelația prospețimii, în ca 
zul animației «vechi», 
«înger caritabil» i-a păstrat farmecul: 
Pantofiorul 
Unul dintre autorii lor, lon Petcu, a 
fost cu ocazia asta premiat, deci ofi- 
cializat, ca pionier al animației româ& 
nești; celălalt autor, Adrian Nicolau, 
trecînd «între timp» în tabăra profe- 
sioniştilor, zisă Animafilm, a fost pre- 
zent ca membru al juriului. Care juriu, 
condus de regizorul Bob Călinescu, 
și-a orientat Marele Premiu spre cea- 
laltă extremă, spre cei mai nou veniţi, 
și nu pe principiul clasic «să-i încu- 
rajăm, tovarăși!», ci pe principiul cla- 
sicist «valoarea nu aşteaptă ca anii 
s-o măsoare». Deci premianţi ex aequo 
— doi desenatori și animatori, Marius 
Nichita și Octavian Frecea, amindoi 
foarte tineri, amindoi talentaţi, amindoi 
lucrînd și pe lingă Ecran-uti! și pe lingă 
televiziune (din păcate doar «pe lingă») 
amindoi candidaţi ai IATC-ului... Intre 
extremele pomenite, grosul Galei și 
premiul pentru cea mai bună selecţie: 
cineclubul Hermes (v. «Cinema» nr. 
8/79), urmat de cineclubul Faur («Cine- 


Un trecător, 


ma», 880). 


În citeva minute, în citeva linii, de- 
senele spun mai mult şi trimit mai de- 
parte decit multe lung metraje certate 
cu ideea şi concizia. Un omuleț ro- 
tunjor, ştirb; cu un singur dinte în faţă, 
chel, cu un singur fir de păr, rebel, 
arcuindu-se a semn de întrebare în 
virful capului, omulețul lui Marius Ni- 
îţi administrează cu o Îndrăz- 
neală de invidiat şi la case mai mari, 
cîteva «pilule», care sint de văzut, 
nu de povestit... Din concluziile unei 
vizionări: desenele animate cineclu- 
biste sint mai ales ingenue (o candidă 
uimire în faţa lumii și a anomaliilor 
ei), şi mai ales justiţiare (un final 
mereu patetic-moralizator). Ce atacă 
ele? Ele atacă, într-o majoritate zdrobi- 


chita, 


căreia vreun 


Filmul mânesc 


«Croaziera» 


9 «Dacă m-ai intreba care dintre filmele 
de actualitate românești mi-au plăcut mai 
mult, ei bine, sint două: Omul care ne 
trebuie al lui Manole Marcus şi Croaziera 
al lui Daneliuc. Aş zice că un regizor ca 
Daneliuc e născut, da, născut, pentru genul 
de actualitate, nu cred că el ar face mai bine 
în vreun alt gen; mai mult decit atit, Daneliuc 
se situează printre primii regizori, la noi, 
în «materie» de actualitate... În gesturile, 
în mimica eroilor săi se citeşte o deosebită 
naturaleţe. Tora Vasilescu m-a impresionat 
prin forţa ei lăuntrică. Cred cu convingere 
că Tora, în Croaziera, izbutește unul din 
cele mai bune roluri ale carierei ei. Apreciez 
mult talentul operatorului Gabor Tarco care 
a realizat o imagine nu de «peisaj», ci de 
prim-planuri, de «tete» de o mare expresivi- 
tate. Croaziera e un film de păstrat în 
suflet». (Nicolae Cazacovschi, sir. Vasiie 
Roaită, bi. 3, ap. 7, et. 1, sc. A — Bacău). 

€ «Folosul acestui film este că a impus, 
într-un rol principal, un actor nefolosit pină 
acum pentru astfel de roluri, şi anume pe 
Nicolae Albani». (Florin Octavian Mor 
nar, str. Zarandului, nr. 4, bi. 467, ap. 32 — 
București) 

e «Îmi place mult filmul. Este o pasiune 
la fel de mare ca aceea pentru viitoarea mea 
protesiune de medic. Dacă m-aţi întreba ce 
regizori români prefer, v-aș răspunde: Da- 
neliuc, Piţa, Nicolaescu, Marcus, Mihu. 
(lar dintre cei străini — Bergman, Wajda, 
Antonioni, Truffaut, Kramer. Cel mai bun 
film, la TV, în 1981? Cu siguranţă, Diri- 
jorul lui Wajda). Am văzut toate filmele 
realizate de Mircea Daneliuc și am îndrăznit 
să le ierarhizez după criterii și preferințe 
personale. Am instituit un sistem de no- 
tare (1 la 10) care să exprime prin note apre- 
cierea globală. (N.R.: Nu sinteţi oare prea 
doctoral în artă?) Nota 10 ar semnifica un 
film foarte bun, de excepţie chiar. Nota 2 
un film slab, nota 1 se dă întotdeauna din 
oficiu. Şi iată ierarhia Daneliuc: Nota 10 
Proba de microton. Nota & Cursa. Nota 7- 
Ediție specială. Nota 5: Croaziera. Nota 2 
Vinătoarea de vulpi. Repet, este o părere 
pur personală. Poate unii apreciază altfel 
aceste filme. Şi printre colegii mei (anul IV, 
IMF), părerile sînt polarizate, dar toți sint 
de acord că Proba de microfon este nu 
numai un film original, dar și foarte bine 
gindit şi realizat». (Bogdan Botăreanu, 


de aur. 


toare, «pseudo-instituția» cunoscută 
sub numele de «pilă», cu infinitele sale 


sucursale — nepotismul, 


telefonul, 


propteaua, etc., etc. Un animism eso- 


pic relatează ce înseamnă să fii, ba 
un dop cu pile, ba o bilă cu pile, ba 
un bolovan cu pile, ba un șurub fără 
(uzat cuvint), pentru 


pile, pledind 


cinema 


«transformarea pilei în piesă de mu- 
zeu». O altă importantă direcție de 


atac, de alt calibru, ar putea împrumuta 


Anul (X1X) (222) 


chiar titlul unui film: Pro pace, ple- 


dînd pentru transformarea bombei (cu 
hidrogen, cu neutroni, cu etc.) tot în 


Bucureşti, iunie 1981 


piesă de muzeu. Asta deschidere! 


Eugenia VODĂ 


Redactor șef: 


Ecaterina Oproiu 


O premieră 


Avem în acest număr o premieră: de nu ştim cită vreme, n-am mai primit la re- 
dacţie o scrisoare entuziasmată de un film documentar românesc. Gen cu mari 
succese, cu realizatori de incontestabil talent, la care — de ce să n-o spunem? — 
prea puţini dintre spectatorii noștri se uită atent... 

«La un cinematograf din centrul Capitalei, rulează Îmi sare țandăra, iar la 
alte două cinematografe, situate în mari cartiere bucureştene, rulează același film. 
Dacă toate aceste trei săli au în comun difuzarea comediei lui Claude Zidi, prin 
ceva, totuși, ele diferă. Prin ce? Prin faptul că la fiecare cinematograf rulează, 
inaintea filmului de lung-metraj, un documentar semnat de Doru și Paula Segal, 
dar nu același documentar. De astă dată, așa-zisa completare nu te mai duce într-o 
uzină sau crater vulcanic, în vreun muzeu celebru sau prin univers. Nu! Te duce 
spre sufletul a doi mari realizatori de care dispune documentarul românesc la ora 
actuală. În documentarul Şedinţă cu părinţii, ne întilnim cu nişte copii ce vor 
deveni maturi și cu niște maturi ce au fost cîndva copii. Copii ce nu se simt deloc 
vinovaţi în fața aparatului de filmat şi turuie, turuie incontinuu, fac pocinoage și 
nu le e teamă de nimeni, poate nici chiar de ședințele cu părinţii. O generaţie căreia 
nu-i lipseşte nici fantezia, nici umorul, căci cum bine spune fetița din finalul com- 
pletării: «Dacă am fi numai așa cum ar vrea tovarășa dirigintă, n-am mai fi copii!» 
Tot ce face cuplul Segal e reușit și place. E sugestiv şi aplaudat. Nu am văzut de 
două sau de trei ori comedia cu Pierre Richard pentru că timpul e obsesia seco- 
lului XX, dar m-aş duce să văd toate filmele semnate Segal». 


Doru Popescu 
Calea Griviței, '48, București 


str. Liviu Rebreanu 11, bi. 1, sc. 9, ap. 26 
Bucureşti). 

@ «Filmul place, este bine construit regi 
zoral, apoi mai are și o fină ironie interioară 
Cu toate acestea, se observă o cădere sen- 
sibilă la nivelul acţiunii, lucru care se poale 
reproşa scenariului. Fără anumite «spații» 
goale, Croaziera ar fi fost şi mai bun». 
(Filip Ralu, str. Rossini, 2, ap. 14 — Bucu- 
reşti). 

$ «AI cincilea lung metraj artistic al lui 
Daneliuc apare, iată, la o distanță de nici 
patru luni de Vinătoarea de vulpi și cam 
la un an de la Proba de microfon, timp 
în care putem spune că în creaţia lui s-au 
intimplat multe lucruri bune, multe con- 
turări şi confirmări ale promisiunilor pe 
care ni le făcea încă din 1974. Văzut ìn- 
timplător de mine într-o companie cit se 
poate de selectă (Ghepardul viscontian 
şi A 5-a pecete a lui Fabri), Croaziera 
nu suferă cu nimic, se ține în picioare, 
cum se spune, prin forța argumentelor artis- 
tice. Daneliuc, ca și alţi regizori de la noi 
(losif Demian, Ada Pistiner), se îndreaptă 
spre o structură de cin6-vârite, dar punctul 
de bătaie e mult mai departe decit această 
privire sinceră, decontractată, asupra reali- 
tății imediate. Croaziera nu mai e doar un 
inceput de drum, ci marca maturității, a 
unei viziuni regizorale ce se poate desluși 
foarte lesne după primele secvențe. Un 
fapt artistic demult așteptat ne prilejuieşte 
o mare bucurie intelectuală. Această Croa- 
zieră îl așază deja pe Daneliuc alături de 
Liviu Ciulei și Lucian Pintilie». (Sever 
Mircea Avram, str. Cameiiei nr. 15, bi. 26, 
ap. 86 — Ploiești) 


și revista 


@ «Cel mu: frumos, mai instructiv, ma! 
util articol din revista «Cinema» nr. 4/8! 
consider că este interviul acordat Evei Sirbu 
de către Colea Răutu, text care,după părerea 
mea, pe lingă toate celelalte calități, mu 
poate fi numit şi încîntător. Dorim ca a 
ceastă rubrică a interviurilor să se continue, 
ca un act de cultură și educaţie, deschi- 
zindu-ne cale spre bogăția de simțiri, de 
experiență şi credință a unor remarcabili 
artiști ai teatrului şi cinematografului româ- 
nesc. De asemenea, sint întru totul de acord 
cu părerile despre publicul nostru de ci- 
nema, semnate în nr. 2/81 de ing. lonel 
Toma din Bacău şi Filip Ralu din Bucu- 
reşti». (Elena Vulcan — județul Vilcea) 


Coperta I 
Două mari talente folosite 
prea puțin de filmul nostru: 
Gina Patrichi si Stefan iordache 


Fotografie de Emanuel T. 


sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică 
Anamaria Smigelschi 


9 «Vă mulțumesc pentru publicarea 
interviului actorului Alexandru Repan din 
nr. 11/80 şi a copertei din nr. 3/81. Mi-a plăcut 
că în nr. 4/81 s-a pus punctul pe i, în ceea ce 
priveşte apariţia atit de rară a actorilor loana 
Pavelescu și Alexandru Repan. Observ 
însă, că revista nu i-a acordat încă Valeriei 
Seciu un loc la rubrica «Actorii noștri». 
(N.R. Poate că această sesizare a dv., 
o va îmbuna pe excelenta noastră ac- 
triță.) (Viorica loan, bd. Deceba!, b’. 67, 
ap 30, Piatra-Neamţ) 

@ «Mi-ar place un dialog deschis — prin 
intermediul revistei — între cititori şi critici. 
Cred că ar fi interesant, după cum cred că 
ar fi necesar un spaţiu mai mare acordat 
corespondenţei. O pagină, la o lună, este 
atit de puţin. (N.R. Vă /nțe!egem foarte bine...) 
(Bogdan Botăreanu) 

@ «Entuziasmul meu a fost de nestăvilit 
cind am citit cuvintele tovarăşului Doru 
Popescu (nr. 4/81) căruia îi plăcuse la fel 
de mult ca şi mie teleserialul Călătorie 
în univers. Şi totuși, s-a spus atit de puţin 
despre această realizare extraordinară». 
(loana Georgescu, str. Domnița Anastasia, 
13, ap. 9 — București). 


Filmul românesc 
înregistrează anual 


peste 70 milioane 
spectatori 


(Urmare din pag. 4) 

spectaculară, deoarece supradimensio- 
narea acestora poate duce la cheltuieli 
neeconomicoase, după cum diminuarea 
acestor fonduri sub o anumită limită va 
putea avea influenţe nefavorabile asupra 
calităţii filmului şi presupusa economie 
se va transforma în opusul său, în=pier- 
derea sumelor investite. Același lucru 
este valabil și pentru fondurile necesare 
activității de difuzare a filmelor şi func- 
ționării rețelei cinematografice. 

Dar să nu uităm că adevărata eficiență 
cu «E» mare a filmului românesc sub toate 
aspectele ei nu poate fi înregistrată sau 
apreciată decit prin confruntarea cu pu- 
blicul spectator a cărui aderenţă repre- 
zintă cea mai fidelă imagine a valorii 
unui film și a eficienței economice. 

Necesitatea preocupării permanente 
pentru folosirea eficientă a fondurilor în 
toate sectoarele cinematografiei noastre 
s-a impus şi se impune, pentru a se asi- 
gura și perfecționa în continuare sistemul 
de autogestiune şi autofinanţare în care 
se desfășoară activitatea cinematografiei 
noastre naţionale. 

Cred că trebuie să existe o perfectă 
colaborare și o intensă preocupare a ca- 
drelor de creație, de producție și difuzare 
a filmelor pentru constituirea în continuare 
a unei economii puternice cinematogra- 
fice. 

Am toate temeiurile să afirm că cine- 
matografia noastră se va dezvolta în con- 
tinuare și din punct de vedere economic 
prin.colaborarea cit mai armonioasă între 
toţi factorii de creaţie, producţie și difu- 
zare, triunghiul vital al oricărei cinema- 
tografii. 

Este evident că,în perspectivă, construi- 
rea unei economii a cinematografiei, pu- 
ternică și dinamică constituie nu numai 
o contribuţie hotăritoare la făurirea unei 
arte cinematografice corespunzătoare sar- 
cinilor  politico-ideologice actuale, ci 
reprezintă şi prin ea însăşi un aport la 
edificarea societății socialiste multilateral 
dezvoltate în ţara noastră. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Plăsat într-o perioadă de 
lreamăt politic cu totul spe- 
cial (în primul rind, alegerile 
iema prezidenţiale), festivalul de la 
Cannes s-a desfăşurat anul 
acesta într-o atmosferă con- 
tradictorie. Pe de o parte, lu- 
mea in general și francezii în mod special 
erau absorbiți de evenimente politice im- 
portante. Un președinte nou. Un nou pro- 
gram. O serie de măsuri cate anunţă schim- 
bări: ce schimbări se vor face? pină unde 
se vor face? cum se vor face? cu cine se 
vor face? O serie de preocupări grave 
absorbeau spiritele făcindu-le mai puțin 
disponibile, mai distrate, poate chiar mai 
opace. Pentru acest tip de spectator festi- 
valul a apărut,cînd prea searbăd, cind prea 
ușuratic. «Bilanţ global negativ» scrie Mi- 
chel Mardore în articolul său conclusiv din 
«Le Nouvel Observateur». Articolul are 
vervă, detalii exacte, ton teribilist pe <ar 
mulți dintre confrații noștri de pe Sena 
i cultivă cu şarm. Şarm și dezinvoltuia 
Şarm si plictisită maanificentă. Poar- 
ta Paradisului a lui Cimino: un şir de pe! 
sonaje neinteresante — printre care «n: 
obosita noastră Isabelle Huppert, pentru 
o dată netuberculoasă — pe care eşti cor 
damnat să le suporţi două ore şi jumătate». 
Omul de fier are ceva «tușant», dar «nu 
are o singură idee de regie și abuzeaza 
de un du-te-vino de care naraţiunea s-. 
putea dispensa». Mefisto e proba «unci 
anume neputinţe artistice («două ore t! 
mul se mărginește să denunțe primejuia 
in care se află artistul care-şi pune arto 
deasupra ideologiilor»). Bertolucci în Tra 
gedia unui om ridicol nu dă o singur 
clipă remarcabilă «el a fotografiat un vid 
fals ambiguu. Bertrand Blier în Tată vi 
treg e prea prudent şi gindește ca și cum 
«publicul său ar fi alcătuit numai din pe: 
soane de virsta a treia». Spunind și citevi 
vorbe despre Zulawski, criticul considerà 
concludentă această trecere în revistă făcu 
tă parcă din avioanele care biziie în fiecar: 
zi, la ora prinzului, deasupra croazetei. Eic 
anunţă Superman, ediţia Ill. Cu o vaci 
umbră de suris, Mardore face o propunei:. 
Adică: «Bilanţul global negativ al acestui 
festival ar incita propunerea unui fel di 
moratoriu pentru cinema. Să se opreasca 
tot şi să se reflecteze. Într-un an să nu se 
mai turneze nimic, să se ia un imens cor 
cediu sabatic. Ar fi oare mai rău decit i: 
situaţia actuală? Fără indoială, nu. Dar cin: 
va începe ?» 
Criticii care exprimă tradiţia somptuoasi 
a festivalului, timpurile de aur ale sta: 
sistemului, cinema-ul cu vedete, autograt: , 
bătălii cu flori, primiri triumftale, scandalur: 
galante etc., etc. au fost şi ei decepționaii. 
Dar în sens invers. Pe ecranele orașului 
se prezentau zilnic zeci de filme din toaic 


PALME D'OR: Omul de fier 
de Andrzej Wajda. 

MARELE PREMIU SPECIAL 
AL JURIULUI: Ani lumină de 
Alain Tanner 

PREMIUL DE INTERPRETA- 
RE MASCULINĂ: Ugo Tognazzi 
pentru rolul său din Tragedia unui 
om ridicol de Bernardo Bertolucci 

PREMIUL DE INTERPRETA- 
RE FEMININĂ: Isabelle Adjani 
pentru Quartet de James Yvory și 
Posesiune de Andrzej Zulawski 

PREMIUL PENTRU CEA MAI 
BUNĂ CONTRIBUȚIE ARTIS- 
TICĂ: John Boorman pentru Cali- 
tățile vizuale și tehnice ale filmului 
său Excalibur 

PREMIUL PENTRU SCENA- 
RIU: Mefisto de Istvan Szabo 

PREMIUL  CINEMATOGRA- 
FULUI CONTEMPORAN: ex 
aequo: Priviri şi zimbete de Ken- 
neth Loach și Zăpada de Juliet 
Berto şi Jean-Henri Roger 

PREMIUL CELUI MAI BUN 
ROL SECUNDAR FEMININ: 
Elena Solovei in Grupa sangvină 
zero de Almantas Grikiavicius 

PREMIUL CELUI MAI BUN 
ROL SECUNDAR MASCULIN: 
Jan Holme in Carele de foc de 
Hugh Hudson 

Cu prilejul prezentării filmului său 
Pasiune din dragoste, juriul a ți- 
nut să omagieze pe cineastul italian 
Ettore Scola pentru ansamblul ope- 
rei sale. 


colțurile planetei, sălile de conferinţe ge- 
meau permanent, dar festivalul li se părea 
somnolent, ursuz, lipsit de strălucire și de 
evenimente. Organizatorii erau interpelati: 
unde-i viața de altădată a Cannes-ului? 
unde-i fiesta? unde-i veselia lui zgomo- 
loasă, starletele care intrau în holul Carl- 
ton-ului călare, Rolis-urile metalizate, prin- 
tesele cinefile, starletele — o, atit de pi- 
ante. Unde-s stelele? Isabelle Adjani e 
certată în «Nice-Matin», şi nu numai acolo, 
că n-a venit să-şi susțină filmele (a venit 
dar la sfirșit ca să-și ia premiul!); Jack 
Nicholson e comentat cu îmbufnare (un 
ictor are datoriile lui publicitare. Ce fel 
de actor e acela «care acceptă să vină la 
testival numai cu condiţia să fie apărat de 
paparazzi şi de autorii de autograte?»); 
Jessica Lange, fata din King-Kong, lo- 
vodnica din Al that Jazz, iar acum pro- 
lagonista din Poștașul sună întotdeauna 
de două ori e poreclită cu năduf, «Femeia 
nvizibilă» şi urechiată pe rind de patriar 

hii şi episcopii magazinelor de mare tiraj 


cum ar fi faimosul Cotton de la Cinc- 
revue. «E curios — zice Cotton, reducini 
pe cit posibil carura actriţei — că aceasi 
tinără starletă americană se deplasează la 
Cannes unde are şansa să fie lansată, di 

robindu-se în acelaşi timp de toate obliga 
tiile meseriei sale. Crede oare această t'i 
nără «vedetă» că astfel se ciştigă inim.: 
publicului? Iluzie care o va pierde ca pt 
atitea altele.” Căci pe măsură ce hules: 
star-sistemul, vedetele iși taie creanga de 
sub picioare. La Cannes, în orice caz ni 
mic nu e comparabil cu popularitatea d: 
care beneficiau vedetele din timpurile in 
care fiecare crea evenimentul pe croazetà 
sau pe plajă». Şi criticul încheie pe un ton 
profetic: «Dacă festivalul de la Cannes 
care e cea mai mare manifestare cinema 
tografică a lumii nu va ține seama de pu 
blic, putem să pariem că divorțul dintre 
spectatori şi profesionişti artei a șaptea 
se va adinci, cu toate consecințele care de 
rivă de aici». 

Între cele două nemulțumiri aflate, cum 
ziceam la extreme diferite, există unii — nu 
puțini — care lansează o stare de neliniște 
difuză, un presentiment umbros, o între 
bare pe care Le Figaro o formulează ast- 
fel: «Anul viitor, festivalul o să se mai 
deschidă sau n-o să se mai deschidă? 
Unii zic că au asistat la sfirşitul unei epoci 
o paaină întoarsă pentru totdeauna...» 

Nu simt nici un exces de optimism, du 
mi-e greu să împărtăşesc astfel de ri 
proşuri și astfel de spaime. Depinzind 
vital de capital — mereu temător de urcu 
surile şi coborișurile bursei, depinzind mult 
de modă (va prinde ?), de vogă (va ţine?) - 
cinematografia, mai mult decit oricare alta 
artă, a trăit și trăiește într-o permanent: 
stare de temere, de cobeală, care nu poale 
să nu-i atingă toate instituţiile, inclusiv 
testivalurile. Inclusiv Cannes-ul. În primu! 


rind, pe el, căci aici la Cannes bate ora de 
virf a anului cinematografic. Aici e marele 
ambuteiaj. Maxima tensiune. Să recunoaș- 
tem totuşi că multe din temeri nu sint cu 
totul lipsite de fundament. Destrămarea 
festivalului de la Venetia, lunga lui agonie, 
moartea lui clinică, incercările lui vagi de 
reanimare, au devenit pentru Cannes o 
spaimă cu ochii deschişi. Un avertisment 
asumat. Şi dacă Brecht spune că omenirea 
învaţă din experiența ei cam tot atit cit în- 
vaţă cobaiul din experiența care se face 
asupra lui, Cannes-ul îl contrazice. În mai 
'68, Godard, Truffaut, Malle s-au agăţat 
de cortina sălii celei mari şi au citit necro- 
logul festivalului. Cannes-ul şi-a închis 
porțile după citeva zile de hărmălaie. '68 a 
lost o pană. '69, '70 au fost anii «recuperă- 
rii». În '71 a fost un an triumfător: Visconti, 
onorat pentru întreaga operă; Michèle Mor- 
gan președinta juriului; Charlie Chaplin 
primind Legiunea de onoare. Mai devreme 
sau mai tirziu Godard, Truffaut, Malle au 
revenit pe Croazetă spăsiți, asteptind cu 


Isabelle Adjani — 
premiul 
interpretare 
feminină 

pentru 

Quartet 

şi Posesiune 


Ugo Tognazzi — premiul 
de interpretare masculină 
pentru Tragedia unut om ridicol 


emoție să se vadă in palmares. 

De-a lungul anilor, un festival al amici- 
tiei cinefile, un festival de grup, de afini- 
tāti elective s-a transformat într-o gigan- 
tică olimpiadă. Ponderea întiinirii a cres- 
cut din toate punctele de vedere. Farmecul 
ei patriarhal s-a risipit. Aşa se întimplă 
intotdeauna cind într-o mică şi pitorească 
stațiune se construieşte o multinațională. 

Întrebarea e cum se explică longevitatea 
viguroasă (unii zic misterioasă) a acestui 
festival care trebuia să sucombe de mai 
multe ori, dar de fiecare dată a înviat ca 
Lazăr, şi-a luat patul în spinare și a pornit 
mai departe. 

Desigur, explicaţiile sint mai complexe, 
dar ele pot fi rezumate și în două cuvinte: 
Realism. Continuitate. 

Am să mă refer doar la primul termen. 
El privește condiţia cineastului. El, cineas- 
tul e, desigur, artist, dar un artist care nu 
poate exista în afara unei anumite reali- 
tăţi materiale. Veneţia a crezut că poate 
ignora această prozaică dependenţă. Ea 
s-a încăpăţinat să ia în consideraţie numai 
laboratorul artistic. Şi-a permis să fie lu- 
natică şi a plătit. Cannes-ul a privit cu 
atenţie tribulaţiile rivalului său din lagună 
si s-a ferit să-i repete erorile și să-i urmeze 
indemnurile încă de la începutul degringo- 
ladei, cind Mostra ii propunea să se renunle 
la premii. Premiile — se spunea — imprimă 
competiției un aer interesat Să evităm im- 
phicările în calcule comerciale, strigau cui 
de la Lido. Nu se poate — răspundeau cei 
de pe Riviera. E trist dar nu se poate. -Atita 
vreme cit demiurgi lucrează pe contract 
atita vreme cit inspiraţia nu se poate mis 
ca decit într-un tramvai numit buget — nu 
se poate. În consecinţă, Cannes-ul nu nu 
mai că nu s-a dezis de destinul economii 
al filmului. dar i-a ieșit în întimpinare, 
într-un mod lucid, creind un adevărat 
mecanism care-i asigură autoreglarea, adi- 
å nu lasă posibilitatea de a te infunda nu- 
mai într-o anumită direcție. În consecință, 
'»stivalul a înfiinţat — aşa cum se ştie — 
ın Tîrg de filme (din an în an mai prosper), 
iar în acelaşi timp a înființat sau acceptat 
„ste trambuline pentru filmele de valoare, 
iar care n-au la tirg, deci în comerţ, nici 

șansă sau au şanse extrem de mici. 
Săptămina criticii, Perspectivele cine- 
matogratului francez, unele mini-festi- 
valuri paralele „Premiul criticii. Unul din 
|iimele importante, ale anului a fost impus 
„> criticii francezi care au descoperit în 
S.U.A. un tel de documentar-tictiune des- 
re viaţa lui Nijinski, o peliculă de o construc- 
e deosebită. în care celebrul dansator e 
evocat de fiica sa, pe vremuri şi ea dansa- 
oare, azi o persoană de virsta a treia, 
extrem de originală, de impetuoasă, de 
voluntară. Fiica n-a fost de acord cu for- 
nula propusă de regizor şi din certuri re- 
petate, încăpăținate, pline de salturi de 
smoare, de violenţă şi tandreţe, pe care re- 
gizorul a avut inspiraţia să le filmeze,apare 
un film cu totul deosebit de cel gindit ini- 
ual de autor, un film încintător, un film în 
care Nijinski nu mai e decit o legendă. De 
lapt, în final, filmul nici nu. mai e despre 
viața lui Nijinski, ci despre viața miturilor. 
Producţia se numeşte Ea dansează sin- 
gură Denumire exactă, căci silueta lui 
Nijinski încorporată de un mare dansator 
contemporan rămine undeva, pe un fundal 
abia descifrabil. Avanscena e ocupată, e 
invadată, s-ar putea zice, de această fer- 
mecătoare «vieille dame indigne», o ba- 
buşșcă durdulie, cu picioare scurte, cu 
miini grăsuțe, care vorbeşte şi dansează, 
plinge şi dansează, vociferează şi dansea- 

a, ocărăşte şi dansează, ride în hohote 
iar dansează, dansează, dansează — 
dansează singură, cum zice şi titlul, cu 
convingerea că pe pămint nu mai există 
decit o singură pasăre de foc: ea. Unul din 
multele filme deturnate de festival de pe 
orbita anonimatului. 

Destin global negativ? O, Cresus-Maria! 
O, Cresus! 


Ecaterina OPROIU 


N 


Anul XIX (222) 


Revistă a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste