INSEMNARI SOCIOLOGICE Anul III, Nr. 3, Iunie 1937

Anul II. — Nr. 3. lunie 1937 


INSEMNARI 








SOCIOLOGICE 











Apar odată pe lună. 


Director: TRAIAN BRĂILEANU, 


profesor. de Sociologie 1 Universitatea din Cernăuţi. 


CUPRINSUL 


ARTICOLE 
I. Gaston Richard: Spiritul revoluţionar şi metoda 
politicei experimentale A 
II. Traian Brăileanu : „Restaurare şi regresiune“. 
III. George Macrin: Iniţiative pentru asigurarea „viito- 


rului neamului“ 


REDACŢIA: Cernăuţi, str. General Bertheiot 5. 


ADMINISTRAŢIA (Profesor Constantin Zoppa): 
Cernăuţi, str. Baltinester 15, 


Abonamentul pentru l an... . 
Exeimplariil is ie do) ata 0 Ye Cat 








Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi. 


Wwww.dacrrumanica ro 


REVISTA CĂRŢILOR 


Leon Țopa — Publicaţiile Comitetului italian pentru studiul problemelor 
populaţiei. 


REVISTA REVISTELOR 


mRominia Eroică“: Director : lon Colfescu-Delaturda. 
Rinduiala : Vol. îl, Caetul 4. 

ideia Rominească: An, II, Nr. 3. 

Curierul : Sibiu („Pe marginea unui proces"). 

Promoteu: Braşov, Nae leremia („Cenzura și tineretul verde“), 
Revue Internaţionale de Sociologie: An. 45, Nr. Il—IYV. 


Fiecare număr va avea cel puţin 32 pagini. 


Manuscrisele nu se înapoiază. 





ANUL III, Nr, 3. lunie, 1987. 


Insemnări Sociologice 





Director : TRAIAN BRĂILEANU, 
profesor de Sociologie la Universilalea din Cerntuţi. 


Spiritul revoluţionar 
şi 


metoda politicei experimentale 
de Gaston Richard 


IL. 


Tntr'un articol publicat în această revistă în 1935 ), încercam 
să arătăm că sociologia poate dobindi, in anumite condițiuni, o me- 
todă echivalentă celei a unei ştiinţe experimentale. Cei ce așteaptă 
dela orice ştiinţă, oricare i-ar fi obiectul, un rezultat lămurit practic 
vor întreba fără'ndoială care poate fi întrebuințarea unei atari metode 
dat fiind că asupra unei societăţi omeneşti nu se experimentează ca 
un medic asupra unui animal, chiar vecin cu omul sau chiar ca un 
apicultor asupra unui stup. Răspunsul ar fi că, dacă metoda sociolo- 
gului e acceptată de către legislatori sau de către bărbaţii de stat, 
sau chiar numai de către publiciști, ea le poate înlesni să evite erori 
şi riscuri. Dar acest răspuns nu va fi oare considerat neindestulător ? 
Adevărata chestiune ar fi în adevăr de a ști dacă o sociologie „ex- 
perimentală“ :) poate propune politicei o metodă vrednică de acest nume, 

Sociologia experimentală este astfel adusă în fața unei probleme 
pusă de un secol și deslegată în multe ieluri de şcolile sociologice: 
cea de a şti dacă inatituţiunile civile și politice pot fi rezultatul unei 
alegeri. Asupra acestui punct, istoria dreptului civil şi public, mai 
ales cea a dreptului constituţional par a da mărturie în acelaș sens 
ca şi John Stuart Mill într'o lucrare ce merită totdeauna de a fi 
recitită, Guvernul reprezentativ ?) şi a cărei teză a tost dela publi- 


1) Cum s'ar putea înlocui dovada experinnenială în sociologie, Insemn, 
Sociol., An. E, No. 2, Mai 1935 (N. R.). 

3) Acest termen aminteşte însemnata lucrare a lui Paul Descamps „La 
Sociologie exp&rimentale* (Marcel Rivitre 6diteur. Paris 1933). 

*) După ce a amintit conflictul duor teorii extreme în opoziţie asupra 
modului de iormare a instituţiunilor, una văzind aci „o simplă afacere de năs- 
<ocire şi combinare“, cealaită îăcînd din ea „un solu de producţie organică a 
naturii şi a viejil unul popor“ şi după ce a declarat că e „greu a hotărt care 
din aceste doctrine ar fi cea mai absurdă dacă s'ar putea presupune că ar fi 
susținută ca o teorie exclusivă“, Mill adaogă: „Să ne amintim în primui rind 
că instituţiunile politice sunt opera oamenilor, că ele îşi datoresc originea şi 


Www. dacuramanica ro 


ID 


carea ei confirmată de un renumit sociolog american, Franklin Giddings. 
Dar grija, predominantă la cei mai mulţi sociologi, de a constitui 
gtiinţa lor după modelul științelor fizice şi al determinismului lor 
riguros a împins această problemă pe-al doilea plan. La drept vorbind 
nici Mill nici Giddings n'au propăvăduit că alegerea unei constituţii 
sau a unui cod ar fi necondiționată. Ei recunosc dimpotrivă în mod 
lămurit limitele, Adevărata problemă este deci de a determina în ce 
măsură alegerea instituțiunilor, limitele ei şi buna întrebuințare ce se 
poate face de ea pot fi obiectele unei metode intemeiate pe sociologia 
experimentală. 

O cercetare de acest fel are ca punct de plecare o îndoită 
constatare: 1) Guvernamintul, adică funcționarea normală a  institu- 
țiunilor politice, depinde totdeauna într'un anumit grad de opinia 
publică ; 2) opinia publică este educabilă şi variaţiunile ei cele mai 
importante sunt totdeauna în raport cu cele ale civilizaţiei. Totuş 
educaţia fiind totdeauna în mod inevitabil funcțiunea generațiilor 
adulte în relaţia lor cu generaţia nodă, și fradiția fiind numele ce 
înseamnă în general influenţa exercitată de generaţiile vechi asupra 
celor noui, opinia publică s'a putut prezenta in mod normal primilor 
sociologi ai secolului XIX, mai ales lui Auguste Comte, ca forma 
plastică a tradiției. in acest caz, alegerea instituţiunilor ar sta in 
adaptări şi readaptări parţiale şi nu le-ar imprima decit variaţiuni 
aproape de nesimțit. 

Dar observaţia mişcărilor opiniei in societăţile cele mai înaintate, 
de pildă în societăţile europene şi americane în secolul XIX şi chiar 
în societăţile orientale în sec. XX îngădue cu greu să primim această 
deslegare. Opinia publică se arată aci adeseori refractară, dacă nu 
față de orice tradiţie, cel puţin faţă de tradiţiile de natură politică. 
Noţiunea unei puteri constituante susceptibilă de a fi pusă în practică 
la chemarea unei opinii publice exprimată prin organele sale legale 
sau chiar extra-legale este un fapt de observaţie care nu poate fi 
tăgăduit în numele unei teorii a evoluției şi a continuității istorice. 

Dacă însă sociologul constată că antiteza tradiţiei este Revoluţia 
şi că aceasta se manifestează nu numai prin crize, zvircoliri populare 
întimplătoare ci şi printi'o stare de spirit, prin acea stare căreia 
Auguste Comte ii zicea anarhie intelectuală sau şi răzvrătire a celor 
vii împotriva morţilor și chiar răzvrătire a spiritului impotriva inimii, 
el se vede impins a cerceta care este raportul normal intre aptitudinea 
pentru o alegere metodică a instituţiunilor şi ascultarea de sugestiile 
spiritului revoluţionar. Este spiritul revoluţionar condiţiunea alegerii ? 
Este el mai ales condiţiunea puterii constituante ? Nu este el mai 
degrabă o piedică pentru buna întrebuințare a alegerii și pentru 
reuşita instituţiunilor civile şi politice curi rezultă din ea ? 





toată existenţa voinţei omeneşti... Ele nu se aseamănă arborilor cari odată 
sădiţi „cresc mereu“ pe cind oamenii dorm. In fiecare perioadă a existenţei lor 
oamenii ie tac ceea ce sunt... Totaşa trebue să ne amintim că mecanismul 
politic nu acţionează dela sine. Aşa cum a fost dela originea sa făcut de oameni, 
astiel trebue şi manevrat de oameni și chiar de oameni de rind. El are nevoie 
nu numai de consimțămintul loc, ci de participarea lor activă (Guvernamintul 
reprezentativ, Cap. 1). 


WWW, dacurumanica ro 


Su ni 


Nu se poate pune lămurit atare problemă fără a încerca o de- 
finire a Revoluţiei, dat fiind că acest termen este adeseori întrebuințat 
în înțelesurile cele mai felurite şi cele mai puţin precise. 

Din punctul de vedere propriu al sociologiei, Revoluţia poate fi 
considerată ca o pornire, fie vroită şi cugetată, fie spontană și pătimașă 
care e imprimată transformării instituţiunilor sociale şi mai alea trans- 
formării ierarhiei ce-o pot garanta ele. Dar această pornire însăș 
poate ea fi considerată progresivă dacă e urmată de o reacțiune a 
legilor naturale ale vieţii sociale, reacțiune care poate fi proporţională 
cu intensitatea şi cu violența pornirii ? Vădit această chestiune do- 
mină politica experimentală. Se vede indată raportul ei cu problema 
cauzalităţii faptelor sociale, care prea adeseori a primit ce) paţin două 
rezolviri greşite, cea care transportă în explicaţia faptelor sociale 
mecanismul rigid aproximativ realizat în legile astronomiei şi fizicei 
“şi cea care identitică radical politica cu morala atribuind manifestările 
vieţii colective unui liber-urbitriu asemănător celui ce are atribuţia 
legitimă de a determina direcţia caracterului personal. 

Chestiunea fiind astiel strînsă în acești termeni, spiritul ştiinţific 
şi spiritul revoluţionar nu se pot, pare-se, confrunta fără a se opune 
sau, mai bine zis, fără a se nega. Spiritul ştiinţei, cel al determinis- 
mului, refuză a înmulți formele cauzalității. EI transportă deci, cum 
a făcut-o în Pranţa Durkheim, noţiunea cauzalității mecanice a feno- 
menelor fizice la fenomenele sociale cu nădejdea de a ajunge astfel 
la explicări adecvate. Cel puţin, dinaul întinde asupra manifestărilor 
istorice ale vieţii sociale noţiunea de /ege aşa cum o primește dela 
ştiinţele fenomenelor naturale complexe, cum este de pildă biologia. 
EI nu ezită a înfățișa aceste legi ca necesare şi universale. Concluzia 
pare a fi că trecutul social, considerat explicabil prin legile sociologice 
pe cari un lanţ subţire dar infrangibil le leagă de legile biologice şi 
de legile cosmice, nu poate fi modificat prin arta politică şi legislativă, 
decit în limite foarte înguste şi subt condiţii de timp cari singure 
permit a ovita reacţiuni a căror violență ar fi în raport cu indrăz- 
nelile acţiunii. 

Cu total altfel pare a fi spiritul revoluţionar. Cel însufleţit de 
el atacă instituţiunile politice şi chiar instituţiunile casnice şi econo- 
mice existente deoarece el declară „de a nu le mai vrea“. EI le crede 
deci separabile de faptul însuș al vieţii în societate și al civilizaţiei. 
Dar cind ajunge a recunoaște că această separaţiune e imposibilă și 
că guvernamintul politic este înrădăcinat în naţiune așa cum guver- 
namintul casnic în dăinuirea familiei, el nu se opreşte totuș. El se 
leagă de societate însaș şi revendică „o ordine socială nouă“, chiar 
dacă ar trebui să-i sacrifice civilizaţia. 

Dacă ne întrebăm cum se prezintă spiritului revoluţionar pro” 
blema cauzalităţii în materie socială, numai tre: răspunsuri par posibile: 
sau în adevăr societatea, obiectul urei sale, este pentru el efectul 
unei cauze cu totul intimplătoare, ale cărei urmări pot fi anihilate;. 
sau că societatea este rezultatul neștiinţei, erorilor şi viciilor genera- 
țiilor dispărute şi că ea trebue să se plece învinsă la protestarea unor 
inteligențe mai luminate și a unor conştiinţe mai înalte; sau că 





Www. dacuramanica ro 


di 


societatea este mijlocul imperfect, dar perfectibil pentru scopuri cum 
e satisfacerea trebuințelor legitime ale vieţii speciei sau a unor aspi- 
rațiuni superioare ale spiritului, în felul că străduința vroită poate: 
neincetat readapta mijlocul scopului, cu condiția de a învinge împo- 
trivirea unor obişnuințe învechite. 

Această a treia atitudine este cu mulţ mai puţin lipsită de 
rațiune decit cele două precedente, dar ea presupune adeziunea la o 
teleologie căreia sociologii ieşiţi din şcoala pozitivistă ii sunt destul de 
puțin favorabili. E 

Aceste două feluri de spirit au căutat adeseori fiecare justifi- 
carea sa în una din cele două concepţii pe cari noi trebue să le 
examinăm acuma, o concepție de origine ştiinţifică şi o concepție de 
origine etică. 

Una consistă în a aştepta dela indicaţiunile laborioase ale socio- 
logiei formula legilor necesare, care să îndreptăţească previziuni de o 
probabilitate egală celor ale astronomiei, pentru a transforma aceste 
previziuni în regule negative sau positive de acțiune, E cunoscută 
formula clasică a lui Auguste Comte „știință de unde prevedere; 
prevedere de unde acţiune“. Am aplica cu drag vechiul termen de 
fatalism unui atare sistem de sociologie politică, dar el ar fi respins 
pe motivul că implică un postulat metafizic. Noi îi vom substitui pe 
cel de pre-determinism, căci nu se spune aci numai că acțiunea po- 
litică, mai ales legislaţia, este determinată adică pregătită prin ante- 
cedente şi limitată prin condițiuni, ci în adevăr ea este pre-determi- 
nată şi că, pentru a împrumuta dela limba germană o terminologie 
comodă, noțiunea de Sollen se confundă aci cu cea e Miissen. 
Datoria este în acest caz acceptarea resemnată a inevitabilului. 

Concepţia opusă, întemeiată pe o reacțiune a conştiinţei morale 
personale înlătură orice confuzie între aceste două noțiuni ale datoriei- 
existenţei, inevitabilul şi obligatoriul. Ea ne face o datorie socială 
din lupta împotriva nedreptății. Pornind dela ideea bine întemeiată 
că societatea omenească este compusă din persoane în relație perma- 
nentă, şi că legea morală a justiţiei este pentru ea ceea ce este ea 
pentru fiecare membru al ei, ea conchide că societatea are datoria de 
a se libera de nedreptate totașa cum individul pe cea de a respecta 
dreptul legal. Dar sistemul de filosofie politică ce derivă de aci merge 
mai departe. Așa cum acest sistem atribue persoanei libertatea morală 
de a retorma obișnuințe învechite dacă conştiinţa le condamnă, totașa 
el atribue Societăţii puterea de a se libera dintr'odată de tradiţiile: 
sale, de moravurile sale şi mai ales de instituţiunile sale cînd con- 
ştiinţa comună a desprins aci o parte de nedreptate. Pentru acest 
sistem, istoria departe de a fi un corolar al științelor naturale este 
conştiinţa trecutului social sau naţional ca atare precum și o întregire 
a conştiinţei psihologice dobindite fie pe calea introspecţiei sau pe 
acea a observației sau pe acea a observaţiei altuia. Istoria ideilor 
este îndeosebi prețuită aci întrucit înlesneşte examenul ce-l face inteh- 
genţa individuală cu privire la izvoarele de cari dispune pentru a se 
ridica la adevăr şi mai ales întrucit face ca rațiunea să cunoască 
izvoarele erorilor cărora le este expusă. Astfel concepută istoria, 





Www. dacuramanica ro 


=56:= 


departe de a transtorma cunoașterea trecutului rasei suu speciei, nu 
poate decit să ajute la un examen de conştiinţă ce societatea l-ar 
face cu privire la propria sa valoare morală pentru a cunoaște stră- 
duințele pe cari ar trebui să și le impună dacă ar vrea să se libereze 
«de nedreptatea inerentă solidarităţii. 

Această concepţie e voluntaristă întrucit vede în voinţă mo- 
rală responsabilă și în căderile ei posibile o mijlocitoare între cerinţele 
vieţii colective și valoarea instituțiunilor. Ea este nu numai volun- 
taristă ci autonomistă întrucit ea atribue persoanei colective o voinţă 
totaşa de liberă cum o poate fi cea a individului. Acest sistem 
autonomist este deci antiteza celui ce a fost calificat de noi ca 
predeterminist. 

Care poate fi din punct de vedere logic atitudinea partizanilor 
fiecăruia din aceste sisteme fie față de constituirea unei metode 
politice experimentale, sau faţă de aplivabilitatea acestei metode in 
alegerea instituţiunilor ? 

Pare de prisos de a dovedi că în politică o metodă experimen- 
tală nu poate lăsa să i se dea ca obiect imobilitatea instituțiunilor, 
punerea în practică a ceea ce Comte numea guvernamint al morţilor, 
deoarece sociologia experimentală este știința unui proces de desvol- 
tare. Dar această metodă nu-și va merita numele dacă nu ajută 
guvernele responsabile de devenirea socială să evite această alternare 
a mișcării înainte şi de intoarcere înapoi, pe scurt a progresului și 
regresiunii ale cărei victime au fost şi sunt încă prea multe popoare. 

Intiia problemă pe care trebue s'o deslege metodologia politică, 
pentru a evita această redutabilă alternare, este deci de a ști cum 
poate și trebue să se aplice puterea de a alege instituțiunile, mai 
ales puterea constituantă. 

Ne vedem astfel împinși la un studiu critical raporturilor între 
alegerea judicioasă a instituțiunilor și acceptarea metodei revoluţio- 
nare, a metodei de transformări repezi, chiar dacă ea pretinde a se 
întemeia pe o filosofie a istoriei. 

Am încercat să definim ce este istoria pentru voluntarismul 
resoluționar, adică un studiu al izvoarelor de erori morale din cari 
rezultă nedreptatea instituţiunilor civile şi politice. În ce priveşte 
concepţia opusă, adică predeterminismul, nu ne este greu să găsim inter- 
pretarea istoriei care pentru partizanii ei se acordă cu prevederea sau cel 
puţin cu nădejdea unei revoluţii pe cit de violentă pe atit de generală. 

Nu este nimene care să nu cunoască interpretarea materialistă 
a istoriei care conchide la lupta de clase și la revoluție, ca forță 
moşind o societate în facere. Deși această formă a spiritului cevolu- 
ținar a avut ca leagăn școala lui Hegel, adică o reacțiune împotriva 
doctrinelor autonomiste ale Revoluţiei franceze 1) şi cu toate că ea este 


1) Asupra primelor lucrări ale lui Karl Marx şi ale locotenentului său Fre- 
derie Engels care fu adeacori inspiratoral său precum şi sprijinul său material, 
asupra fazei hegeliene a gîndirii lor, găsim informaţiunile cele mai eomplete în 
ediția oficială a operelor lor de Riazanoff intzepriasă subt auspiciile gnvemalui 
zus (Marx Engels Gosamtansgabe: Erato Abteilung — Karl Marz's Werke und 
Schriftea bie Anfang 1844 nebat Briefen nnd Dokumenten — 2 vol, Im Auftrage 
des  Marz-Engele lnstitute Moskan, herausgegeben von D. Biazanoli, Marz-Engels 
Verlag, Berlin, 1929. 


== 


cea mai recentă din cele două, noi credem că trebue s'o examinăm 
pe ea mai întiiu din cauza incompatibilităţii ei evidente cu ideaa că 
o societate poate alege, în mod condiţionat, înstituţiunile sale politice, 


II. 


Sistemul datorit lui Karl Marx și Frederic Engels ue întăţi- 
şează cel mai desăvirşit specimen al unei doctrine revoluționare în- 
tovărășite cu o concepţie a devenirii sociale după care viitorul uman 
este pe de-a'ntregul predeterminat prin trecut şi alegerea instituțiu- 
nilor este numai aparentă. 

Mulţimile pe cari şcoala marxistă le pune in mișcare pot cînta 
un imn în care răsună aceste două versuri: 


Din trecut să facem /abula rasa 
Lumea întreagă iși schimbă baza, 


spiritul sistemului nue schimbat. Dacă viitorul trebue să ne aducă o 
transformare totală a structurii sociale, asta e pentrucă el?va vedea 
naşterea unei societăţi comuniste, in stare embrionară in sînul unei 
Societăţi de tip opus, . 

Intenţia noastră nu este dea iace aici o critică a marxismului, 
ci de a căuta cum, în gindul iniţiatorilor lui, s'a format sinteza so- 
cialismului științific şi a metodei revoluţionare; şi ce valoare mai 

oate avea înaintea unei critica nepărtinitoare această sinteză veche 
je aproape un secol. Să nu uităm într'adevăr că Manifestul parti- 
dului comunist, a cărui primă redactare a fost opera lui Engels, 
datează din 1847, după o lungă pregătire şi că opera Das Kapita/ 
nu este decit cu douăzeci de ani mai tînără, 

Un zeflemist care ar vrea să aprecieze raportul spiritului ştiin- 
ţific şi al spiritului revoluţionar in gindirea lui Marx şi a credincio- 
sului său colaborator, ar avea aci lucru uşor. El ar arăta pe deo 
parte starea principalelor ştiinţe ale naturii (fizică, chimie, fiziologie) 
în 1847 şi chiar in 1867 şi transformările pe cati ele le-au îndurat 
de atunci, reînoind activitatea omenească, mai ales în ordinea industrială. 

El ar scoate în vedere formulele ne varietur enunțate de 
creatorii „socialismului ştiinţific“, mai întiiu in economie aplicată în 
Manifest, apoi în economiu teoretică în Kapital. Şi oare na i-ar fi 
apoi ușor de a pune în lumină opoziţia ndincă a progresului produs 
de ştiinţă şi a imobilităţii inerente doctrinei revoluţionare, întrebind 
„dacă ştiinţa economică poate fi totdeodată teoria unei industrii ce se 
transformă prin aplicarea unor ştiinţe progresive şi un dogmatism 
imobil care a găsit adevărul odată pentru totdeauna ? 

Dar această ironie ieftină nu ne poate mulţumi, câci obiectul 
nostru unic este de a examina datele unei probleme definite. Con- 
cepția materialistă a revoluției sociale, sprijinită pe o interpretare 
radical deterministă a istoriei (sau a devenirii societăţii) este ea 
compatibilă cu acest învățămint al unui mare economist, Stuart Mill, 
pentra care instituţiunile politice pot face obiectul unei alegeri? 








DE ga 


ar fi dat corpului social toate forţele absorbite de Statul parasit care, 
trăind pe spatele Societăţii, îi paralizează libera mișcare. Prin acest 
singur fapt ea ar fi fost punctul de plecare al regenerării Franţei...” 
Constituţia comunală punea pe producătorii rurali sub direcţia inte- 
lectuală a orașelor din districtele lor, unde ea le asigura în muncitori 
păzitori naturali ai intereselor lor. Insaș existența Comunei implica 
în mod natural libertatea municipală locală dar asta nu mai era ca 
un control al puterii centrale deacuma suprimată... Comuna a realizat 
guvernamintul ieftin, aceasta căpcană de nerozi a tuturor revoluțiilor 
burgheze, înlăturind armata permanentă și funcţionarii Statului“ 1). 


Dacă cercetăm ce răspuns aduce la problema noastră, privind 
potibilitatea de alegere a instituţiunilor civile și politice, o doctrină 
astfel formulată, noi nu ne putem îndoi ci ea e negativă. Nimic nu 
e ma: puţin ambiguu decit sensul acestor rinduri ale lui Engels 
„Clasele vor dispărea totaşa de necesar cum sau format şi ca 
ele va dispărea inevitabil Statul“. Engels interpretează astfel în 
sensul necesităţii celei mai riguroase o lege cu totul contingentă și 
chiar fendenfială, legea diferențieri sociale. Clanul, întemeiat pe 
o noţiune indeterminată a încudirii și pe o disciplină încă slabă a 
pornirii sexuale, face loc familiei patriarcale. Din constituţia acesteia 
rezultă proprietatea, cea a animalelor domestice, apoi a paminturilor. 
încetul cu încetul familiile dobindesc experienţa primejdiilor la cari 
luptele lor expun conservarea posterităţii lor. Ei se văd astfel dispuse 
spre o pacificare al cărei rezultat este o formă elementară a Statului, 
de pildă sinecismul elin, observabil în istoria Arcadienilor, Diviziunea 
muncii poate progresa de aci înainte şi în urmă se stabilește între 
Cetăți și State un comerţ de servicii și de produse ale cărui roade 
sunt creditul și capitalizarea. Ca toate lucrurile omeneşti acest proces * 
lent prezintă două aspecte, unul îmbucurător, celalt întristător. Opti- 
mismul economiștilor clasici și într'un grad mai scăzut teoria positivistă 
înseamnă mai ales aspectul imbucurător. Marxismul nu vrea să vadă 
aci decit aspectul întristător, o inegalitate a persoanelor în raport cu 
diversitatea crescîndă a funcţiunilor și în urma ei pauperismul, Această 
şcoală nu cercetează dacă pauperismul n'ar avea cauze multiple între 
cari slăbiciunea morală a indivizilor și uitarea prea frecventă a în- 
datoririlor casnice ar fi cele principale. Ea îl atribue exclusiv formării 
automatice a capitalurilor și în urmă unui fenomen de parasitism 
complex calificat „capitalism“. Inegalitatea materială care însoţeşte 
descompunerea treptată a industriilor casnice este astiel atribuită unei 
spoliaţiuni seculare a muncii, și Statul este acuzat de a-i fi apărătorul. 
Aci spiritul sistemului nu ţine nicio socoteală de dispariţia treptată a 
sclavajului, a ilotismului, apoi a șerbiei și de cea a ierabiei strimte 
pe care se intemeia regimul corporativ în Evul Mediu, sau mai de- 
grabă el nu vrea să vadă aci decit urmările periodice ale reacțiunilor 
defensive ale clasei spoliate. 








1) La Commune (reeditată în le Mourement socialiste din 19 Martie 1899). 
Prima ediţie a fost o traducere datorită lui Longuet a Ră:bviului civil în Franţa 
ACivil War în Ftance), titlu mai convenabil, 


—9— 


De aci înainte nu-i rămine decit a se juca cu cuvintele și limba 
germană îi aduce de îndată un fericit echivoc, cel de birgerilche 
Geselischaft, termen ce-l putem traduce de-asemenea prin Societate 
civilă şi prin Societate burgheză. Hegel deosebea lămurit biirgerliche 
Geselischaft de Staat şi conchidea la necesitatea de a subordona 
pe cea dintiiu celui din urmă. Străduinta lui Marx și Eugele fu să 
demonstreze 1) că Statul nu este niciodată altceva decit o forţă în 
serviciul Societăţii civile ; 2) că aceasta nu este ea însaș decit dovada 
predominării unei clase, clasa burgheză trăind fără muncă din veni- 
turile Capitalului. 

De aci se poate apoi conchide că această clasă trebue să dis- 
pară chiar în virtutea condiţiunilor formării sale și asta e ceea ce 
caută a demonstra teoriile expuse în mod succesiv de Marx în cele 
două părți ale Kapita/-ului. Dacă deţinătorii Capitalului sunt parasiţii 
muncii, între ei se desvoltă cu fatalitate un parasitism nu mai puţin 
intens. Micii capitalişti devin prada celor mari și vin a îngroșa rin- 
durile proletariatului aducind aci un resentiment din ce în ce mai 
viu. Magnaţii Capitalului sunt ei înșiși din ce în ce mai izolați în 
Societate, care, luind din punct de vedere politic forma democraţiei, 
o pune în serviciul proletariatului și însfirșit substitue Statului o 
sosiație egalitară de muncitori, 

n această ipoteză puterea constituantă nu este și nu poate fi 
decit o iluzie de care e ferit acela care reduce la fenomenul luptei 
de clase istoria, completind-o prin ipoteza etnologică a unei continuilăți 
absolute între cetatea greacă primitivă și transformările unui clan 
comunitar pentru care Irochezii din Statul New-York îi prezentau 
încă, în secolul XIX, specimenul lui Lewis-H. Morgan și în urmă 
lui Engels, interpretul său sistematic. 

Concepţia materialistă și predeterministă a istoriei şi spiritul 
revoluționar se pot oare îutilni fără a se izbi ? 

Despărţit de condiţiunile formării sale materialismul economic 
este o enigmă. Nu-l putem înţelege bine dacă nu ţinem seama de 
primele opere ale autorilor lui. N'avem în vedere încercările literare 
ale tinereței lui Marx, poeme, romane, drame, nici publicațiunile lui 
Engels și ale lui Marz asupra unor chestiuni de filosofie greacă, ci 
„numai încercările de filosofie socială, mai ales Critica dreptului 
public al lui Hegel şi Chestiunea jidovească !). 

Dacă ţinem seama de aceste lucrări, caracterul strict german al 
marxismului devine de netăgăduit. Materialismul economic nu se 
putea naște decit din descompunerea idealismului hegelian, impinsă 
foarte departe deja de către David Strauss și Feuerbach. Deasemenea 
el nu putea corespunde decit stării politice şi economice pe care o 





1) Operele tinerejei lui Marx pe caii Riazanofi le-a ree itat sunt (fără a 
“orb de numeroase articole de ziare) cinci opere literare [Wilde Lieder, Gedichte, 
Szenen aus Oulanem (Trauerspiel), Scorpion und Felix (Humoristischer Roman), 
Velslieder-Sammlung] şi trei opere filosofice: 1) Differenz der demokritischen 
und epikureisc en Naturphilosophie, 2) Kritik des Hegelschen Staatsrec îs, 
3) Zur Judenirage (Marx'Engels Gesamtausgabe. Erste Abteilung. Erster und 
zweiter Halbband, 1927, 1929). 


— 10 — 


prezenta Germania după 1830, la o dată cind singurul Stat german 
capabil să răspundă dorinţei lui Hegel făcindu-se arbitrul conflictelor 
sociale era Prusia, pe cind totalitatea naţiunii germane, fărimițată 
încă în principate quasi- feodale, căuta făgăduinţa viitoarei sale unităyi 
în Zol/verein, adică într'o organizaţie a intereselor comerciale. Opoziția 
între Biirgerliche Gesellsckajt şi Staal, între Societatea civilă şi 
Stat, semnalată de Hegel în a sa F/ozofie a dreptului, şi condam- 
nată de dinsul nu putea fi contestată în fapt. Dar nui se putea 
găsi echivalentul în Europa civilizată. 

Liberalismul european nu putea propune opiniei publice germane 
altă bază decit doctrina cuprinsă în Declarația drepturilor omului 
şi ale cetățeanului. Pe aceasta a censurează Marx cu asprime în 
Chestiunea jidovească, în pagini unde, punind în joc dialectica în- 
deminatică a uni hegelian de stinga, el nu vrea să vadă, în Decla- 
rația din 1793 mai mult decit in cea din 1789, decit o deosebire 
abstractă și o opoziţie de fapt între om și Cetăţean. După el, această 
opoziție înoeşte, înasprind-o în profitul egoismului şi al proprietăţii 
individuale, pe cea între Societatea civilă și Stat. „Să exuminăm o 
clipă, zice el, pretinsele drepturi ale omului subt forma lor autentică... 
Pentru o parte aceste drepturi ale omului sunt drepturi politice, 
drepturi ce nu se pot exercita decit în învoire cu alţii. Participarea 
la comunitate şi la comunitatea politică formează cuprinsul lor.., 
Ne rămîne a exumina.., drepturile omului întrucit se deosebesc de 
drepturile cetățeanului. Constatăm mai întiiu faptul că drepturiie 
omului, deosebite de drepturile cetățeanului, 7 sunt nimic alta ceva 
deci! drepturile membrului Societății civile, adică ale omului 
egoist şi despărțit de comunitate.“ Marx ia apoi unul cite unul 
fiecare din articolele Declaraţiei din 1793 și e! e condus a mărturisi 

că dreptul abstract al omului n'are nimio social și nu este decit 
dreptul individului limitat la el însuș.* Dinsul îşi exprimă gindul în 
formule tăioase: „Prin noţiunea siguranţei, Societatea civilă nu se 
ridică de-asupra egoismului său, Siguranța este mai degrabă asigu- 
rarea egoismului.« De aci legătura libertăţii şi a proprietăţii : „Dreptul 
omului la proprietate privată este dreptul de a se bucura în mod 
arbitrar (după plac) şi de a diepune de averea sa, fără relaţie cu 
alți oameni și independent de Societate. E dreptul egoismului. Această 
i i iduală, ca și aplicarea ei utilitară, constitue fundamentul 
le.“ 

ul din pratinsele drepturi ale omului nu se ridică de- 
asupra omulului egoist, intrucit este membru al Societăţii civile, redus 
la interesul său privat si la voința ea arbitrară și separată de Comu- 
nitate. Foarte departe ca omul să fie. conceput aci ca reprezentant 
al speciei (Gatlungewesen), viața speciei, Societatea apare mai degrabă 
ca un cadru exterior al indivizilor, ca o limitare a independenţei lor 
originale. Unica legătură ce constitue coeziunea lor este necesitatea 
naturală, trebuinţa şi interesul privat, conservarea proprietății sale și 
a personalității sale egoiste. 1) 

1) Zur Judenirage, pp. 593—595. (Marx Engels. Gesamtausgabe. Erste 
Abieilung. Band i). 









SS 


Intemeiat în întregime la începuturile sale de opoziţia nefirească 
(altundeva decit în Germania) între Societatea civilă şi Stat, mar- 
xismul nu adăoga nimic esenţial la critica pe care Hegel o făcuse 
asupra teoriilor sociale ale economiştilor englezi şi chiar ale fiziocra- 
ilor francezi. Incă mai puţin adăoga el la cea pe care în Rezumatul 
chestiunii sociale o făcuse Proudhon asupra predominării Capitalului 
în constituția modernă a producţiei. ') EI nici n'a schițat măcar un 
răspuns valabil la examenul nemilos căruia Proudhon supusese utopia 
comunistă in Contradicțiunile economice, Pricina este de căutat 
aiurea decit în rezolvirea contradictorie ce-o propun Marx şi Engels 
pentru problema proprietăţii, nu ca drept abstract, ci ca funcţiune, 
După ce au incercat să aducă dovada că anume Capitalul, din cauza 
unei tendinţe spre concentrare inerente lui, se transformă într'un para- 
sitism care tace să dispară mica întreprindere şi mica proprietate, ei 
conchid nu la apărarea micii proprietăţi împotriva manevrelor capi- 
talismului ci la o întărire a operaţiei, asttel schițată, la expropriere 
amenințind atit mica proprietate cit şi pe cea mare. Asta din pricina 
că ei nu pot da dreptul individual la libertate ca temeiu pentru 
dreptul de proprietate deoarece, după Chestiunea jidovească, cetă- 
ţeanul nu poate fi proprietar nici proprietarul cetățean. 

Această contradicție morală şi juridică este ea îndulcită în ochii 
înflăcăraţilor discipoli ai marxismului prin cele două postulate ale 
socialismului ştiinţific, materialismul economic și reducerea istoriei Ja 
o luptă de clase neîncetat înasprită şi generalizată ? Nu se poate 
răspunde la această intrebare fără a cerceta cum socialismul ştiinţific 
a conceput raportul intre legile faptelor economice şi legile biologice, 
pe cari transformismul lui Darwin și Faeckel le reinoia la o dată 
vecină cu compoziţia marilor opere ale lui Marz şi Engels. Istoria 
economică a Societăţii civile nu poate fi împinsă la materialism decit 
prin legile evoluţiei organice. Cum ar putea fi ea redusă la un caz 

e parasitism social prelungit într'un mod indefinit dacă nu prin 
mijlocirea legilor de concurență vitală și de selecţiune? De aci o 
nouă serie de probleme. 

Cunoaştem formula surprinzătoare care aseamănă revoluția s0- 
cială cu „o forță moşind o societate in facere.“ Dacă ea este altceva 
decit o metatoră, ea enunţă o adeziune implicită la ipoteza sociologiei 
naturaliste care asimilează societăţile omenești, societăților animale și 
pe aceste organismelor. ?) Din partea sa teoria Kapital-ului dovedeşte 
o străduință de a explica pauperismul de care ar suferi clasa mun: 
citoare printr'un parasitism ce-l favorizează legile schimbului. De aci 
înainte asimilarea ştiinţei economice unei anatomii patologice pe care 
a ind completeze o chirurgie obstetricală și o terapeutică este 
inevitabilă. E. 


1) P. 3. Proudhon, Resznă dela Question sociale. Banque d îchange. (Paris, 
Garnier frâres 1849). Am mal putea apropia de doctrina marxistă formula comu- 
nismului revoluționar schițat în Franţa de Auguste Blanqul. Critigae soviate, 
Capital d tramatl, Editată de Alcan în 1885 ; această lucrare fusese scrisă în intea 
Kapital-ului, 

*) Espinas (Alired), Le Socictes animales. Conclusion Ş 1 et 2, pp. b14— 
543 (& d. Alcan 1878). 


— 92 — 


Predeterminismul revoluţionar nu poate deci respinge asimilarea 
police cu medicina și nu poate refuza de a-i da ca condiţie prea- 
abilă o etiologie medicală sprijinită pe o embriologie şi o fiziologie 
a societăţii umane și animale. Ori un patologist demn de acest nume 
a propus oare cîndva de a „revoluţiona“ constituţia organismului 
uman, deşi ar constata că toate organele și toate funcțiunile corpului 
nostru ar putea fi afectate fiecare de oarecare boală mortală? Ce 
primire i s'ar face dacă el ar conchide că ţinta bioligiei este nu de 
a păstra organizația umană așa cum este ci de a înzestra specia 
umană cu altă organizaţie ? 


“Totașa adevăratul ginecologist recunoaște că toată sarcina şi 
toată facerea sunt dovezi pentru sănătatea unei femei şi, în împre]u- 
rări date, pentru existența ei. Dar ar conchide el că ar trebui cîndva 
să se scurteze o sarcină cu scopul de a grăbi ora facerii? Dacă ar 
face-o W'ar risca el să se vadă așezat între acei criminali pe cai 
legea îi loveşte cu pedepsele avortului ? 

Vedem aci mai limpede decit oricind contradicţia între uu 
socialism revoluționar şi o politică de reformă socială întemeiată pe 
o metodă ştiinţifică şi experimentală. Embriologia, invocată pe tăcute 
prin formulu forţei moşitoare, a scos în lumină dovezile unei eredităţi 
în perioadele corespunzătoare ale vieţii şi a demonstrat, interpreti 
anatomia comparată și clasificările zoologice şi botanice, că viata 
embrionară este repetarea prescurtată a metamorfozelor şi a altor 
transformări îndurate de speciile vii. Ea a mai pus pe de-asupra 
oricărei contestaţii adevărul vechiului aforism al științei greceşti că 
„Semenul produce semen“, Acest apel involuntar al socialismului 
ştiinţific cum ar putea mărturisi oare împotriva unei eredități s_ciale 
capabilă de a dejuca toate proiectele metodei revoluţionare ? Legea 
eredității, transportată pe planul social, cum ar îndreptăţi prevederea 
unei societăţi viitoare radical eterogene față de societăţile-mame, ea 
fiind doar numai transformarea acestora ? 


II. 


Concepţia revoluţiei pe care am calificat-o de aufonomistă nu 
cere dovezile legitimității sale dela o sinteză istorică abstractă care 
este negarea însaș a faptului istoric sau mai bine zis dela cunoașterea 
prin mărturie care este totdeauna concretă. Deaceea ea pare conci- 
liabilă cu ideea că instituțiunile pot ieși dintr'o alegere a căror cea 
mai definită formă şi cea mai îndrăzneață manifestare este puterea 
constituantă. 

Mai trebue oare să amintim că, dacă revoluțiile liberale din 
secolele XVIII și XLX au ingăduit afârmaţia principiului naţionali- 
tăților, acest principiu se identifica el insuș cu cel al suveranită 
naționale, care se iinpacă cu forma cea mai înaltă a democrației? 
Principiul suveranității naţionale afirmă în adevăr că o națiune; 
liberată de orice dominațiune străină, vrea să mai fie stăpină a des- 
tinului său conducindu-şi propria devenire după o cunoaştere a 





Www. dacuramanica ro 


— 13 — 


istoriei care respectă trecutul fără a i se aservi. Romînia contempo- 
rană este una din cele mai puternice afirmări ale acestei idei. 

Dacă e adevărat, cum gindea Stuart Mill, că un popor își 
poate alege într'o largă măsură instituţiunile sale, asta e fiindcă 
există o analogie reală între caracterul naţional și caracterul per- 
sonal. Mill crede că o națiune na e mai mult aservită mediului 
istoric total decît cum e aservit un caracter personal mediului social 
sau naţional limitat la un moment de timp. Dacă influența mediului 
social asupra formămi caracterului individual, mai ales în anii de 
copilărie nu se poate tăgădui, nu se poate contesta nici faptul că ia 
adult reflexiunea personală, izvorită din experienţa morală, n'ar putea 
aduce o reformă a caracterului astfel dobindit. În acestea Mill se 
acordă cu Antropologia pragmatică a lui Kant care întăptuia 
programul etologiei a cărui constituire o dorea Mill'). Fără indo- 
ială că se observă mulți indivizi destul de pasivi pentru a renunţa 
la puterea ce ar putea-o avea asupra propriului lor caracter, dar se 
constată deasemevea existența unor caractere!active şi ele sunt acelea 
cari formează din punct de vedere moral elita umană. TPotaşa dacă 
istoria şi etnografia ne fac să cunoaștem popoare de caracter pasiv 
cari sunt „minate“ sau determinate în acelaș timp prin condiţiunile 
naturale ale existenţei și prin tradițiile sociale, nu se poate tăgădui 
existența de caractere naţionale active, capabile de a orienta deve- 
nirea umană şi de a servi ca model altor naţiuni. 

Această teză î) a cărei probabilitate este cu mult superioară 
celei a unor sisteme sociologice cari o contrazic, dă ea oare mărturie 
în favoarea voluntarismmului revoluţionar? Cu alte cuvinte, alegerea 
instituţiunilor, mai ales puterea constituantă îşi ia oare de obiceiu 
forma revoluţionară, sau libertatea morală relativă ce o presupune 
nu poate oare conduce la o optiune între înoirea violentă și cru- 
tarea tradiţiilor incorporate vieţii naţionale? 

Se vede cît de malt atinge această chestiune relaţiile logice și 
practice pe cari o metodă politică întemeiată pe o sociologie experi- 
mentală poate susţinea cu problema alegerii instituţiunilor, atingind în 
urmă și raporturile intre dreptul constituţional și sociologie. După 
noi, noţiunea juridică a puterii constituante devine revoluționară în 
măsura ce aceia cari exercitează această putere refuză de a ţinea 
seama de originile și de tendinţele caracterului naţional și mai ales 
acceptă eventualul ajutor al violenţei de vremea ce ordinea juridică 
existentă pare a le opune impotrivire. În acest caz metoda revolu- 
ționară se condamnă pe sine însaş expunindu-se la o contradicţie 
logică şi practică, deoarece ea cere dela autoritatea legilor Je a in- 
temeia o justiţie mai perfectă și ea îi preludează propăvăduind dis- 
preţul legalităţii dobindite, 


1) Immanuel Kant, /femeierea maetafizioei moravurilor. Prefaţă p. 40—41 
(îraducere de Traian Brălleanu — Pubiicaţiunile institutului pedagogic Cer- 
măuţi. — Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti 1929). 

3) J. Stuat Mill, Gavernamânhd reprezentativ. Capitolul îl, p. 71—83 ale 
traducerii franceze, 


Un studiu istoric al întrebuințări pe care au făcut-o naţiunile 
moderne de puterea lor constituantă ar avea în această privinţă va- 
Joarea unei experiențe nu numai politice ci şi morale. Acest studiu 
ar îmbrăţișa istoria dreptului constituţional începînd cu revolutiile 
Angliei în secolul XVII pină la revoluțiile Orientului în secolul XX. 
EI ar trebuie să se întindă asupra raporturiloi între alegerea institu- 
ţiunilor nouă şi respectul sau disprețul acordat ordinei juridice 
existente, 

Ne este cu neputinţă de a-l incerca aci dar îl putem oarecum 
scurta limitindu-l la cel al unui fapt „crucial“ pe care ni-l prezintă 
în Franţa îudoitul eșec al Imperiului liberal îa 1870 și al Comunei 
revoluționare în 1871, eşecuri urmate de succesul Constituţiunii re- 
publicane din 1875 încă în plină vigoare. Nu se poate studia această 
serie de evenimente din cari uneie au fosttragice fără a observa ra- 
portul cu problema metodei politice şi a alegerii revoluţionare sau 
legale a unei constituţiuni. 

Revoluţia din 18 Martie 1871 se prezintă la limita duor faze 
revoluționare, faza liberală și naţională și faza socialistă şi interna- 
țională. Istoria acestei revoluţii a desbinat partidele în gradul cel 
mai înalt din cauza războiului civil ce l-a deslănţuit precum şi din 
cauza masacrelor şi incendiilor cari au iusemnat sfirşitul ei. Karl 
Marx s'a făcut apologietul ei şi revoluţia rusească i-a făcut ecou. 
Totuş nu credem că ar îi imposibil de a o studia fără patimă aşa 
cum medicul observă un caz patologic, anatomistul o monstruozitate, 
neurologistul o psihoză. 


Încercarea revoluţionară din 18 Maitie 1871 era urmarea 
eşecului imperiului liberal pe care-l sancţionase plebiscitul din 8 
Mai 1870 şi care părea a închide evenimentele ce urmară revoluției 
din 24 Februarie 1848. Karl Marx nu se înşeală zicind că ea i-a 
fost antiteza. Chiar pasiunile de cari mulţi dia agenţii ei erau în- 
sufioţiți o leagă de cele mai dureroase episoade din 1848, mai ales 
de zilele de Lunie. Totuş ideile constituţionale pe care le punea în 
mod provizoriu în practică dovedeau stăruința şi puterea tradiţiilor 
lăsate moştenire extemei democraţii franceze de revoluţia din 1793. 
Oamenii din 18 Martie, desbinați asupra multor puncte, se acordau 
într'o comună admiraţie a constituţiei votată în 1793 de Convenţiu- 
nea naţională, d r niciodată aplicată şi care dădea ca bază organică 
Suveranităţii populare autoritatea municipală, exercitată direct de 
cetăţeni. 

Ei erau astfel conduşi să refuze puterea constituantă Adunării 
naţionale aleasă de poporul francez la 8 Februarie 1871 a doua zi 
după capitularea Parisului. Părerea ce-o susțineau era că această 
Adunare, reunită mai iutiiu la Bordeaux apoi la Versailles, nu 
primise dela corpul electoral decit puterea de a face pace cu noul 
imperiu german. Era aci o concepție a Suveranităţii în adevăr vred- 
nică de atenţie, deoarece ea caracterizează logica revoluţionară, In 
ochii oamenilor dela 18 Martie, Adunarea naţională acea puterea 
şi dreptul de a trata cu Statele străine şi mai ales de a aliena 
porţiuni din teritoriul naţional, dar ea n'avea dreptul de a da. 


—5— 


Franței mutilate şi istovile uu guvern regulat capabil de a conduce 
restaurarea ei și de a repara ruinele ei. In acest caz, ea nu mai 
era pentru dinșii decit „Adunarea dela Versailles“, adică repre- 
zeniarea rurarilor. Cel mai elocvent istoric al Comunei, unul din 
cei mai curajoşi campioni ai ei, Lissagaray, aghiotantul lui Deles- 
cluze, a dat cu acest prilej o definiţie a patriotismului cure merită 
să fie reţinută. „Ce eşti tu deci, o patriotism! dacă nu de a apăra 
legile noastre, moravurile noastre și vatra noastră împotriva altor zei, 
altor legi, altor moravuri cari vreau să ne încovoae sub jugul lor? Şi 
Parisul republican luptind pentru republică și pentru reformele so- 
ciale nu era oare totașa de dușman al Versailles-ului feodal cum 
era dușman al Prusienilor, cum erau Spaniolii și Rușii dușmani ai 
soldaţilor lui Napoleon 2% !). 


Să reținem această expresie „Versailles-ul feodal“. Orașul 
Versailles nu era decit sediul Adunării alese în 8 Februarie 1871 de 
toată Franţa și despre care Louis Blanc, deputat de Paris, unul 
dintre promotorii socialismului în Franța, spunea, chiar prin mărturia 
lui Lissagaray că ea era „Adunarea cea mai liber aleasă“ 3). Se poate 
oare demonstra mai limpede opoziţia ireductibilă intre respectul Su- 
veranităţii naţionale și spiritul revoluționar împins la consecinţele 
sale extreme? 

In 1871 Franţa era o națiune foarte vie. Ea avea ca șef un 
om de Stat de primul rang. Şi Suveranitatea naţională înfrinse în- 
chipuita suveranitate populară ce i se opunea. La 3 Aprilie, Co- 
muna arunca nenumăratele sale batalioane asupra sediului Adunării 
naţionale ascultind de o tradiţie care fusese fatală Constituantei în 
1789 şi Convenţiuni în 1793, Dar trupele ei se izbiră de cele 
citeva regimente credincioase pe cari le comandau generali încercaţi, 
Vinoy și de Gallifet, asta chiar la ora cînd emisarii insurecției pa- 
risiene erau respinși de marile orașe din provincie. Această zi eo 
dată însemnată în istoria dreptului constituţional în Franţa, căci, în 
urmă, Adunarea putu face intrebuinţare de puterea sa constituantă. 
Patru ani mai tirziu, ea votă legile constituţionale încă în vigoare 
astăzi şi la cari se raliară încetul cu încetul partidele cari le contes- 
taseră la încept legitimitatea. Organizarea Senatului se întemeia pe 
un corp electoral format din adunările municipale, dar dacă ideea 
comunalistă intra astfel în constituţie, asta era în folosul ordinei ju- 
ridice mai curind decit al revolutiei. 


Acest eveniment se încadrează intr'o istorie a dreptului consti- 
tuţional moder, poate că prea neglijată de sociologi și din care noi 
nu ne putem gîndi să prezentăm aci o expunere scurtă. nici chiar 
cea mai sumară. Dar vom încerca de a trage din ea unele lămuriri 
asupra raporturilor spiritului revoluţionar cu alegerea instituţiunilor, 
în măsura ce sociologia o poate recunoaște unei societăţi civilizate 





» Lissagare), Histoire dela Qommune de 1871, 2-e dition, Chapitre 
XXIE, page. , Dentu, editeur, 


2) Lissagaray, loco citato, p. 121. 


Www. dacuramanica ro 


— 16 — 


Cind adoptă forma autononistă, spiritul revoluționar se poate 
întemeia pe o idee a cărei valoare e netăgăduită: anume că o socie- 
tate umană, spre deosebire de societăţile animale, poate rezulta din- 
tr'un concurs de voințe pe cari le luminează şi călăuzeşte un acord 
al inteligenţelor. Aşa este în fond ideea Contractului social care 
lungă vreme a fost farul revoluțiilor moderne. Puterea constituantă 
şi mai în general puterea legiuitoare sunt considerate aci ca punere 
în lucrare a acestui concurs de voințe printr'o serie de acte libere 
din cari fiecare angajează responsabilitatea acelora cari îl hotărăsc, 

Totuş spiritul revoluţiona merge şi mai departe. El se opune 
oricărei transacţiuni între puterea constituantă sau legiuitoare şi autori- 
tatea morală a tradiţiei şi chiar la cea ce dreptul positiv numeşte 
prescripțiune. El pune asttel în cauză drepturile câştigate şi pină la 
principiul ne-cetroactivităţii legilor. Drept urmare vedem ivindu-se un 
îndoit conflict între voința colectivă și obişnuinţa socială precum între 
Suveranitatea populară şi această tendinţă a naţiunii de a răminea 
în ființă, tendintă fără de care n'ar exista adevărată suveranitate 
naţională. 

De aci înainte națiunea sau spiritul revoluţionar una din aceste 
două forțe trebue să Îie învinsă. 

Concepţia autonomistă a revoluţiei își datoreşte prestigiul ce I-a 
exercitat asupra multor conştiinţe înalte, mai ales în țară latină, 
faptului că ea atribue alegerea instituţiunilor unor voințe libere cari 
ar avea puterea de a învinge rezistenţa unor obişnuinţe născute din 
adaptarea la nişte instituțiuni nedrepte. Dar o putem convinge de 
două erori grele, una privind înfăptuirea dreptăţii, alta privind chiar 
moţiunea de dreptate socială. 

Revoluţionarii de tendinţă spiritualistă confundă vădit autonomia 
morală, adică aptitudinea pentru alegere, cu puterea de a realiza in 
fapte orice hotărire luată în mod liber. Autonomiştii cei mai cunoscuți, 
Renouvier, Octave Hamelin, Bergson deosebesc lămurit una de alta. 
Libertatea morală, manifestată prin formarea autonomă a caracterului 
nu poate fi recunoscută decit voinţei personale luminate de conștiința 
reflectată. Dimpotrivă faptul puterii depinde de un concurs de agenţi 
voluntari care nu poate fi necondiţional, din cauza. solidarităţii ce o 
presupune chiar între generaţiuni succesive. Dealtminteri observaţia 
psihologică interzice de a crede că libertatea morală s'ar putea împăca 
cu unitatea absolută a inteligențelor, deoarece ea se manifeatează prin 
diversitatea lor şi aptitudinea lor pentru discuţie. Dimpotrivă puterea 
de a înfăptui hotăririle libere depinde de o unificare a scopurilor ce 
și le propun agenţii voluntari şi ea este totdeauna imperfectă. 

Recursul la violenţă este marea primejdie la care pornirea 
revoluționară expune voința colectivă care, rămasă indiferentă faţă de 
metoda politică, caută a pune în lucrare puterea constituantă şi legiui- 
toare. Singurul mijloc de a înfăptui dreptatea este pentru ea autori- 
tatea legilor. Nu se contrazice ea oare in practică dacă pentru a 
învinge iîmpotrivirile face apel la violență ilegală? 


Această eroare desvălue o alta, nedespărțită de disprețul siste- 





Www. dacuramanica ro 


a duze 


matic al tradiţiei care caracterizează spiritul revoluționar. Ştim că 
el face din negarea oricărui respect datorit tradiţiunilor şi chiar în- 
făptuirilor strămoșilor, condiția progresului spre dreptatea socială, 
Are drept la aceasta? A pune această chestiune înseamnă a întreba 
dacă ingratitudinea generaţiilor nouă față de cele ce le-au precedat 
şi le-au format poate fi cea mai bună iniţiere intr'o dreptate socială 
mai perfectă, 

Adusă la principiul său, dreptatea socială este repartiţia propor- 
ţională a sarcinilor şi foloaselor asociaţiei între membrii ei. Ori, nu 
este oare adevărat că în raporturile morale cari nasc din succesiunea 
generaţiilor, generaţiile vechi sunt acelea cari au avut sarcina de a 
constitui şi de a transmite civilizaţia cu prețul unor strădaințe repetate 
şi a unor jertfe de tot felul şi că generaţiile nouă sunt acelea cari 
culeg foloasele ? 

Pentru a cespinge această concluzie trebue de susținut că ge- 
neraţiile vechi lasă moştenire generaţiilor nouă sarcini de origine 
«economică, politică şi chiar etică, totdeauna superioare foloaselor ce 
le aduce moștenirea civilizaţiei. In acest caz trebue de făcut procesul 
civilizaţiei mergindu-se pînă a o considera, cum o fac Rousseau și 
Engels, ca un tezultat al erorilor, al egoismului, al cupidităţii stră- 
-bunilor, Dar in acest caz spiritul revoluționar face apel la pesimism 
şi cade subt loviturile ce i le dă cu tot dreptul Schopenhauer. 

Chiar întemeiată pe ideea autonomiei voirii, Revoluţia se pre- 
zintă deci ca o ingratitudine colectivă care imbracă masca dreptății. 














IV. 


Ce consecinţe ar putea trage ştiinţa politică din analizele de 
mai înainte ? € 

Aşa cum îl putem observa atit în evenimentele cele mai con- 
temporane cit şi în cursul istoriei moderne, spiritul revoluţionar pune 
în luptă două concepţii despre mișcarea socială: concepţia predeter- 
ministă sau fatalistă şi concepţia voluntaristă sau autonomistă. El 
“cuprinde deci o adevărată anfiromie. Apropiate de marea problemă 
a posibilităţii alegerii iustituţiunilor politice şi civile, aceste două 
concepţii se distrug una pe alta. Una neagă alegerea reducindu-o la 
un îel de triare mecanică făcută de forţe sociale în luptă, cu nădejdea 
de a subordona legile ordinei sociale legilor lumii materiale. Cealaltă 
opune argumentelor alegerii, adică perfecţionării justiţiei legale mij- 
loacele de a o înfăptui, adică întrebuinţarea variată a violenței ilegale, 
cu riscul de a da pilda violării legilor drept origine pentru autoritatea 
morală a unor instituţiuni noui. 

Nu se poate nădăjdui deci tămăduirea spiritului revoluţionar 
dacă nu se atrage atenţia acelora cari ii sunt expuşi asupra obiectului 
însuş ce şi-l propun, adică asupra întrebuinţării înțelepte și codice 
a puterii pe care o au membrii unei societăţi civilizate de a alege 
instituţiunile. 

Studiat în istoria a !rei secole a cărei început îl înseamnă prima 
revoluție din Anglia, spiritul revoluţionar se arată totdeauna întrinat 





Www. dacuramanica ro 


— 18 — 


de fapt printr'o împotrivire de natură conservatoare inerentă chiar 
scopurilor vieţii sociale. Totuș, considerat în sine însuș, spiritul revo+ 
luţionar desvălue o tendinţă destructivă a realităţii sociale și în urmă 
o patimă bolnăvicioasă mai mult decit voința de a alege mai binele. 
Intrebuinţarea judicioasă a puterii de alegere cere deci întărirea ei. 

Posibilitatea alegerii este în raport cu complexitatea organizaţiei 
sociale şi a evaluării pe care raţiunea comună poate face despe ea. 
Rezultă de aci că iustituţiunile politice propriu zise — legislaţie, 
jurisdicție, administraţie generalii. a intereselor publice — sunt obiectul 
ei principal. Intinderea alegerii e limitată prin condiţiunile înseşi. 

Credinţa în suveranitatea naţională, pe care se sprijină demo- 
craţia modernă, departe de a fi afirmarea autorităţii arbitrare a unor 
majorităţi, se poate deci acorda cu recunoașterea unor limite ale 
acestei suveranităţi, așa cum o sociologie liberată de spiritul de sistem 
ne face să le cunoaștem. 

Aceste limite sunt intrinsece societăţii precum și extrinsece sau 
impuse de legile organismului uman cum sunt nutriția și reproducţia. 
Vrem să zicem că ele afectează raportul intre neajunsurile inerente 
oricărui guvernamint, mai ales sarcinile impuse prin întreţinerea sa 
şi foloasele rezultind din securitatea interioară şi exterioară pe care 
un guvernamint demn de acest nume poata asigura unei naţiuni. 

Cumpăna acestor neajunsuri și acestor foloase a fost în toate 
timpurile marea problemă a științei politice care totdeauna a căutat 
să reducă la un minim neajunsurile sporind la un maximum foloasele. 
Democraţia modernă, sau mai zis, morala civică a complicat 
această problemă fundamentală și iniţială adăogindu-i pe cea a parti- 
cipării tuturora la foloasele civilizaţiei și pe cea a repartiției asupra 
tuturora a neajunsurilor autorităţi și ale sarcinilor Statului. 

În aceste limite se exercitează și va continua desigur să se 
exerciteze alegerea. Dar cercetarea condiţiunilor succesului pe care 
ni l-am putea făgădui riscă să rătăcească prin două erori. În trecut 
o eroare rezulta din iidiferenta legiuitorilor și a șefilor față de dreapta 
împărțire a neajunsurilor și foloaselor Societăţii. In prezent și în 
viitor eroarea de care putem să ne temem este utopia ce ne face să 
cerem dela o perfecţionare neîncetată a guvernamintului și în urmă 
dela instabilitatea instituţiunilor politice și civile leacul pentau imper- 
fecţiunle reproșate Societăţii, chiar pentru cele ce depind de imper- 
fecţiunile naturii umane mai mult decit de legile lumii fizice și de 
organizatia vie. 

In trecut științele imorale şi critica istorică au spulberat întîia 
eroare: aparţine de acuma sociologiei s'o întringă pe a doua. 


(Trad. 1. B.) . 







PE | NE 


„Restaurare și regresiune“ 


Studiul d-lui Gaston Richard publicat în n-rul de față al 
„Insemnărilori este urmarea la memoriul D-Sale destinat pentrn 
Congresul Institutului internaţional de sociologie (Paris 195 u- 
blicat în „Revue Internationale de Sociologie“ (1937, n-rele ?_îv) 
subt titlul Les retablissements d'Equilibre et la notion de rtaction 
en sociologie. Pe de altă parte insă, acest studiu se leagă de o 
lucrare mai veche a d-lui Richard, Le socialisme el la science 
sociale, apărută în 1897 şi care cuprinde o critică a marxismului. 

In scrisoarea ce insoțeşte articolul trimis „Insemnărilor“ d-l 
Gaston Richard zice : „Dacă, în starea actuală a Europei, e im- 
posibil ca un sociolog să păstreze o tăcere absolută asupra proble- 
melor generale ale ştiinţei politice, fierberea, crescindă a pasiunilor îl 
obligă să păstreze pe cit se poate nepărtinirea șliinţei, pentru a uu fi 
clasat de indată în unul din cele două mari partide între cari eu 
văd aci, la pragul războiului civil spaniol, cum prea mulţi oameni 
luminaţ: 30 iasă împărțiți. Am crezut că pot supune unui examen 
logica marxismului, despre care am scris inainte ge patruzeci şi unu 
de ani o carte din care cred a nu avea nimic de retras. Condamnarea 
ce autorii marxismului o pronunţă fie asupra Sfatului fie asupra 
drepturilor omului este fără indoială mai puţin cunoscută decum ur 
trebui să fie. 'Totaşa, la o distanţă de șasezeci şi şase de ani, eu am 
crezut că pot vorbi liber despre revoluţia parisiană din 18 Martie 
1871 pentru a pune in lumină contradicţia partizanilor ei asupra 
naturii suveranităţii naţionale şi de a aminti că instituţiunile republi- 
cane, încă in vigoare, işi dutoresc naşterea neizbutirii ei. Sunt destul 
de bătrin pentru a fi văzut, la virsta de zece ani, nu această revoluție 
însaş, dar urmările ei nemijlocite în Parisul in ruine şi de a resimţi 
cu acest prilej cele mai dureroase emoţii“. 

Vrem să desprindem, spre folosul nostru şi al cetiturilor noştri, 
gîndul întreg ul marelui sociolog francez. 

Stiinţa nu se poate amesteca in luptele de partide. Dar ea 
trebue să se intereseze de problemele cari agită viaţa politică, ea 
trebue să le lămurească şi să călăuzească acţiunea. Datoriu ei este 
să caute adevărul printr'o cernere şi verificare neincetată a ipotezelor, 
eliminînd toate erorile şi toate teoriile pretinse ştiinţifice fie că sunt 
întemeiate pe generalizări pripite sau izvorite din interese individuale 
sau de grup. 

In Memoriul prezentat Congresului ioternaţional de sociologie, 
d-l Gaston Richard ne dă o definiţie precisă a noţiunii de „reacțiune“ 
în sociologie. Arată mai întiiu că positivismul (dela Comte la Durk- 
heim) asimilind noţiunea ordinei sociale celei a unui echilibra material, 
ajunge în mod necesar să identifice „reacţiunea socială“ cu „reac- 
țiunea mecanică“. Problema se lămureşte dacă coniruntăm dinamica 
soctală a lui Comte cu etfologia istorică a lui Coumot. In expli- 
carea revoluțiilor se vede bine deosebirea între cele două concepţii. 
Pentru Cournot revoluțiile, chiar cele mai adinci, cum a fost cea din 


Www. dacuramanica ro 


— 20 — 


1789, sunt accidente istorice, cari se pot ivi în cursnl progresului 
civilizaţiei moderne, pe cînd Comte ne infăţişează evoluţia socială ca 
determinată de legi neschimbate ; în această evoluţie intervin „crize“, 
faze de transiţie, cari nu modifică însă continuitatea. Ori, continuitatea 
se întemeiază la Comte pe principiul înlănțuirii generaţiilor astfel că 
„mortii stăpinesc pe cei vii“. Dar atunci faptul revoluției pune positi- 
vismului o problemă fără deslegare posibilă. 

Dacă considerăm însă societatea ca un produs de voințe, dar 
de voințe tinzind în armonie spre scopuri concepute cu mai multă 
sau mai puțină claritate şi cu mijloace ma mult sau mai puţin 
adecvate, revoluțiile ni se prezintă ca accidente istorice, a căror 
<ontingenţă rezultă din relaţiile și activităţile indivizilor, dar cari sunt 
totodată determinate de condiţiunile psihologice ale acestor relații şi 
activităţi. Intre aceste condiţii găsim gindirea, reflexiunea — deci 
posibilitatea de intervenţie rațională a omului pentru a restabili echi- 
librul social — printr'o reacțiune impotriva revoluției, 

Această reacțiune, chibzuită, rațională, tmeuită să restabilească 
solidaritatea socială lără a distruge valorile create de generaţiile tre- 
cute, d-l Gaston Richard o numește restaurafie, deosebind-o în mod 
lămurit de regresiune, care înseamnă întoarcerea la o formă primitivă 
de solidaritate prin jertfrea cuceririlor civilizaţiei. 

Orice societate reacţionează impotriva tulburării solidarităţii, 
“Trebuinţa de „securitate“ e ioianentă societăţii, începînd cu familia 
în care predomină grija pentru asigurarea posterităţii pînă la formele 
complexe, cum e Statul, unde apărarea împotriva dușmanilor naţiunii 
nu îngădue ruperea legăturilor de solidaritate. Această reacțiune socială 
spontană şi naturală a societăţii poate fi condusă, dirijită spre restau: 
rare, evitindu-se revoluţia, adică desfășurarea unui proces determinat 
de forţe oarbe, între cari şi pasiunile omenești. Acest proces se ter- 
mină cu o reacțiune care înseamnă însă regresiune, adică revenirea 
la o formă primitivă de solidaritate, după distrugerea a ceea ce a 
creat civilizaţia. 

In studiul asupra Spiritului revoluționar, d-l Gaston Richard, 
desvălue cu o pătrundere vreduică de toată admirația noastră, contra- 
dicţiile socialismului revoluţionar care, deşi neagă posibilitatea inter- 
venției acţiunii conștiente, susţinind că „revoluţia“ 'se desfășoară cu 
necesitate pină la termenul final de constituire a unei societăţi egali- 
tare, aţiță totuș pasiunile învinuind generaţiile trecute că au îngăduit 
exploatarea şi parasitistnul. 

E vădit însă că revoluţia socialistă nu este decit o reacțiune 
regresivă, întoarcerea la o formă primitivă de solidaritate, la comu- 
nism, la înăbuşireu oricărei iniţiative individuale, înlocuindu-as soli- 
-daritatea liber consiinţită și creatoare de valori printr'un conformism 
social întemeiat pe constringere. 

Orice reacțiune socială, fiecă tinde spre restaurare sau că 
împinge spre o mișcare revoluţionară regresivă, este urmarea unei 
ruperi de chilibra, a unei zgudairi a solidarităţii. Cauza principală 
a acestei desechilibrări este parasitismul, deslănţuirea egoismelor 
individuale şi de grup și răsturnarea ierarbiei sociale. 









Www. dacuramanica ro 


= 2= 


In cartea sa Socialismul şi ştiinia socială, d-l Gaston 
Richard analizează aceste procese, verificînd ipotezele sale totdeauna 
cu ajutorul istoriei. Parasitismul ivit in societatea feodală a dat 
naștere unei reacţiuni restauratoare dar în acelaș timp şi unei miș- 
cări revoluționare. Liberalismul burghez cuprinde în sine ambele 
aspecte. 

Reacţiunea restauratoare a dat naștere statului liberal burghez, 
cu mari posibilități de creare liberă și progres. Dar, în domeniul 
economic mai ales, liberalismul a alunecat în individualism procla- 
mind principiul liberei concurenţe. De aci s'a născut o nouă clasă 
parasitară, o nouă rupere a echilibrului, care a desprins iarăș o 
reacțiune, avînd şi ea cele două aspecte, din cari unul e reprezentat 
prin socialismul revoluţionar. * 

„Cauza răului social, zice d-l Richard, nu poate fi decit con- 
curența economică nelimitată, deoarece fenomenul patologic este 
formarea unei clase de parasiţi. Prostituata, cerșitorul, vagabondul, 
hoţul, escrocul, cămătarul, comerciantul fraudator, lansatorul de afa- 
ceri veroase şi politicianul corupt sunt parasiți cari se ţin de mînă 
mai mult decit s'ar crede și cari constituesc, după energica expresie 
a lui Ferriani, o adevărată camorrar. 


Concluzia la care ajunge autorul este următoarea: „Dacă dăm 
numele de liberali apărătorilor unui regim de liberă discuţie politică, 
judiciară şi ştiinţifică şi ai unei cooperaţii contractuale, nu ne în- 
doim că liberalii nu vor părăsi într'o zi în mod definitiv doctrina 
individualistă ce le-au lăsat-o ca moștenire filosofia secolului XVIII, 
tradiția feodală a Angliei și imitarea rău înțeleasă a Americei 
saxone. Dealtminteri, ei nu se vor putea desbăra de această necesi- 
tate. In politică, a zis Spencer, maestrul lor, condițiunile sunt mai 
presus decit intenfiunile. Ori regimul liberei discuţii, amenințat de 
regresiune prin desvoltarea militarismului european, nu poate f 
apărat decit dacă clasele muncitoare părăsesc cauza lui. Dar prole- 
tariatul nu poate fi raliat decit la o concepţie lărgită despre justiţie, 
decit la o formă de Stat liberal care, scutindu-l de parasitism și de 
concurența nelimitată, va tămădui încetul cu incetul relele cu privire 
la cari socialismul nu este decit conștiința lor confuză şi remediul 
lor iluzoriue. 

Aceste rînduri au fost scrise de d-l Richard în cartea sa 
publicată în anul 1897. De atunci înfățișarea politicei earopene s'a 
schimbat cu mult. Problema care se pune acuma este, dacă Statul 
liberal, burghez, mai poate găsi posibilitatea de a-şi dobindi ecbhili- 
brul prin puterile sale proprii, dacă parasitismul, acea camorră, se 
poate înlătura fără o reacțiune „regresivă<, „Regresivă* din punct de 
vedere al /iberadismul clasic, care în teorie ar fi dispus să pună 
reacţiunea de dreapta și pe cea de stinga pe acelaș plan, întrucit 
amindouă duc la >constringerec, 

D-l Gaston Richard, cum e și natural, nu pune problema în 
acest fel, Dar o lămurire a ei se poate desprinde din studiul său 
asupra Restabilirii echilibrului, unde arată că »ceea ce este o 





— 22 — 


restauraţie pentru unii poate fi o regresiune în ochii celorlalți“, dar 
că temeiul deosebirii sale trebue confirmat, legat de condițiuni 
bine definitee. 

Din auticolul asupra spiritului revoluţionar publicat în această 
revistă se pot despriude indicii care este metoda politică în stare să 
evite regreaiunea fără a renunța la o reacțiune festauratoare, vigu- 
roasă, conștientă şi păstrătoare a valorilor create de generațiile trecute, 

La noi liberalismul a luat de mult forma unui parasitrsm săl- 
batec și pe lingă parasiţii numărați mai sus constituiți în camorră, 
sau ivit și parasiţii internaţionali cari sunt totodată și agenţii spiri- 
tului revoluționar — așa ca și în Franţa de azi. 

Reacţiunea restauratoare e reprezentată lu noi prin Legiune, 
Legiunea este antirevoluționară, tradiționalistă, deșteptind și coor- 
donind toate forţele creatoare ale națiunii — ceea ce am demon- 
strat și vom mai demonstra în revista noastră. 

Lucrările d-lui Gaston Richard, chiar prin caracterul lor de 
desăvîrşită obiectivitate ştiinţifică, ne înlesnesc de a găsi o for- 
mulare clară a doctrinei naţionaliste care stă la baza mişcării de 
restaurare a solidarităţii romineşti, la baza reacţiunii legionare îm- 
potriva spiritului revoluționar marxist, 

Sociologia franceză, adevărata sociologie franceză, al cărei 
ilustru reprezentant este d-l Gaston Richard, a cucerit spiritul 
tineretului romin însufleţit de dorința de a vedea cele două ţări 
surori și aliate ferite de primejdiile unei revoluții distrugătoare și 
înaintînd neincetat pe calea progresului. 

Traian Brălleanu 


Iniţiative pentru asigurarea 
„viitorului neamului“ 


1. 


Luna lunie vine cu o supriză. Șefii de partide iau iniţiativa 
îuființării unei noui asociaţii universitare, Nu ne aducem aminte să 
mai exinte vre-o asociaţie, afară poate de francmasoneria desființată, 
în care să intre atiţia șefi de partide. Şi anume guvernul și șefii de 
partide au observat că studențimea e săracă. Studenţimea, „viitorul 
neamului“, nu trebuie să trăiască în sărăcie. Guvernul o va ajuta. 
Nu e rău să spunem câteva cuvinte, pentru a păzi iniţiativa de 
compromitere. 

Ne vom aduce mai întiiu aminte că nu mai departe decit acum 
citeva luni existau încă în toate centrele universitare asociațiuni eco- 
nomice cari asigurau pe deoparte viaţa studenților, iar pe de altă 
parte îi deprindeau pe tărimul economic, unde neamul vostru e atit 


Www. dacuramanica ro 


mei VE sa 


de slab reprezentat. Guvernul a desfiinţat aceste asociaţii. Studenţii 
nu se mai pot administra singuri, deoarece începuseră a deveni prea 
sndependeuţi şi liberi. 

Acum două luni li se ridicară studenţilor drepturile politice, 
precum şi drepturile de a se constitui în asociaţiii economice şi de 
orice alt fel. Studenţii sunt azi o categorie de oameni cari nemaiputind 
deveni liberali sau măcar democrați, nu pot avea drepturi ci numai 
datorii. Dar iată că după două luni șefii de partide iau „iniţiativa“ 
de a constitui o nouă asociaţie, care pentru moment nu există decit 
în iniţiativă și fără studenţi, dar cu scopul de a ajutora studențimea 
<u bani. Ne-am putea întreba: care studențime? Cea săracă și 
„merituoasă“ nu, căci aceea e „eatremistă“. Dăunăzi s'au împărțit 
burse de către „forurile universitare“ și cu siguranţă că tot ele vor 
împărți și fondurile adunate în ziuu de 8 lunie pentru studențime. 
Aceste forwi au căutat ca lumănarea studenţi neextremişti, pentru a 
le da burse. Pe cei extremiști neputindu-i elimina imediat, câci toți 
erau „merituoși“ şi-şi dăduseră examenele la timp, îi elimină pe 
încetul pentru „desordini“. Aşa încît asociaţia universitară va aduna 
fonduri pentru ca să readucă prin ele ja „ordine“ studenţimea. Sco- 
purile asociaţiei pot fi mai largi şi ascunse, ea poate tinde să devie 
un fel de Uniune Naţională a studenţilor romini, care Doamnă Uniune 
să fie controlată de alte Doamne. Pentru moment e nevoie de bani. 
Deci desființăm organizaţiile şi le clădim la loc pe altă bază, aceea 
pe care o dorim, noi politicienii, nu aceea pe care o vrea studențimea. 
De ce? 

Viaţa universitară a. fost, mai ales incepind cu secolul al 
XIX-lea, pretudindeni un barometru pe care se pot ceti variaţiunile 
istoriei. Și lucrul acesta e cunoscut de clasa noastră conducătoare. 
Aşa dară indrăznind să se uite la barometru, ea a observat, că se 
apropie furtună. Ca o doamnă copilăroasă ce e, domnia-sa s'a supărat 
pe barometru crezind că el aduce furtuna. Şi în loc să se pregătească 
pentru inevitabila furtună ea s'a apucat să dea cu copita'n barometru. 


Intilnim această mentalitate și la Leiba Zibal din o Făclie de 
Paşte, care se supără pe ceasornicul ce-i arată că timpul fatal se 
apropie, și-l izbește. In cazul clasei conducătoare dela noi ce să fie: 
“copilărie sau frică ? Oricum, politicienii noștri işi fac curaj; înainte 
de desnodămint ei construesc acum un nou barometru care va trebui 
să arate numai vreme frumoasă. 

Ne-am permis această observaţie critică pentru o iniţiativă 
aprobată de toţi șefii de partide. Am dat o interpretare care priveşte 
indeosebi Guvenul, dar care acum: trebuie să tacă atenţi pe toţi 
aceia ce se gindesc la »ridicarea< Universităţilor noastre. Căci e 
bine să se ştie că wu prin măsuri economice se poate „îndrepta“ 
criza politică din Universităţi. Dar ni se va spune: se iau doară și 
măsuri politice. Da, dar toate acestea sunt măsuri pentru a men- 
ținea cauza care produce »dezordinilec din țară. Şi canza aceasta e 
de natură morală mai întîiu, pe urmă politică şi economică. Şefii de 
partide să binevoiască a constitui deci asociaţiuni profund morale şi 


Www. dacuramanica ro 


24 


nu intre studenți unde un plan moral ridicat există intotdeauna, ci 
acolo unde ar trebui să existe și nu e deloc. 


II. 


Tot în luna Iunie, d-l prof. Bădărău dela Universitatea din 
Bucureşti, savant cu renume mondial, care s'o spunem dela început 
nu e legionar ci național-țărănist, auzind de iniţiativa şefilor de par- 
tide a crezut că e momentul să o complecteze în sensul luptei pe 
care d-sa o duce dela războin incoace. D-l profesor Bădărău de fapt 
nu face politică ci ştiinţă. E apoi unul dintre cei mai pricepuţi ore 
ganizatori ai laboratoarelor ştiinţifice. E poate la noi singurul care 
a înţeles importanţa laboratoarelor ştiinţifice. Şi de data aceasta d-sa 
vine cu iniţiativa de-a se forma o asociaţie care să dea ajutoare 
laboratoarelor și bibliotecilor. Căci oricît de bine hrănit va fi stu- 
dentul, cu ce se va alege dacă îi vor lipsi cărţile de studiu şi in- 
strumentele cele mai elementare de laborator ? 

Dar inițiativa aceasta, venind dela un om care ştie ce vrea, 
are o importanță mult mai mare decit pare la prima vedere. Aci e 
de fapt în joc viitorul neamului. La noi incă nu s'a gindit nimeni 
la măsuri serioase de upărarea Patriei. Pină acum am procurat 
armament dela diferite firme străine. De doi ani s'a pus problema 
indusiiiei naţionale de armament. Inţelegind prin >naţionale, con- 
struit în țară, ceea ce mu e deajuns. Intr'adevăr pentru apărare ai 
nevoie de o armată bine instruită şi bine echipată. Ai nevoie de 
muniție, de armamentul cel mai modern. Problema modernizării 
armamentului e pe cît de importantă pe atit de grea. În timpul 
războiului se fac de fapt cele mai numeroase perfecţionări. O invenţie 
poate decide de soarta războiului. E cunoscută importanța descoperirii 
gazelor asfiziante în timpul războiului, a perfecţionărilor în aviaţie, a 
descoperirii tancului etc, Toate aceste descoperiri şi cercetări necesită 
laboratoare şi oameni experimentați, pregătiţi în timp de pace. In 
Anglia cind sa pus problema înarmării, anul trecut, guvernul a 
cerut dublarea fondurilor pentru laboratoarele de fizică, chimie şi 
medicină. E ştiut că ucolo întregul Minister al Instrucțiunii e între= 
ţinut de particulari. Laboratoarele primesc fonduri imense dela indus- 
triaşii englezi. Aceștia au şi dece se gîndi la apărarea Patriei, şi 
cu dragă inimă au dublat fondurile la apelul guvernului. La noi cine 
dă se gindească la apărarea naţională, la înzestrarea laboratoarelor, 
la dirijarea lor. Guvernul de zece ani încoace reduce subvențiile 
acordate loboratoarelor şi le-ar desființa cu dragă inimă din motive 
bugetare. ă 

Indastriașii noştri nu sunt romini, pentru si: ubi bene ibi 
patria, deci pentru care cbhilipir să se gindească ei la apărarea naţio- 
nală. Politicianii adună bani albi penteu zile negre pe cari speră ei, 
să le trăiască în Elveţia. O mare firmă rominească, care ar trebui 
să se gindeasaă mai ales la apărarea naţională, se spune că ar fi 
depus în băncile din Elveţia şase miliarde de lei. Ce nu s'ar putea 
gace cu acești bani ? 


1054 


Aşa dar iniţiativa aceasta atit de importantă a d-lui profesor 
ădărăn trebuie să se îndrepte tot către biet romin săracul, care 
m'are miliarde, dar ar da mai de grabă un leu pentru apărarea 
națională, decit industria „naţională“ a lui Auşuitt, Malaxa şi 
ceilalţi. 

Nu e vorba de invenţii geniale, pentru premiul Nobel, ci de o 
“elementară pregătire ştiinţifică a cit mai multor elemente capabile să 
facă faţă întrun laborator în timp de războiu. Şi aceasta deocam- 
-dată e mai necesar, — căci războiul nu ne așteaptă pină vom fi 
gata — decit toate asociaţiile cari adună fonduri pentru „ordonarea“ 
-studenţimii, 

Qeorge Macrin 


REVISTA CĂR ȚILOR. 


Publicaţiile Comitetului italian pentru Studiai proble- 
melor populaţiei. Ca organ periodic al acestui Comitet apare 
revista Genus, despre care am dat citeva informaţiuni în unul din 
numerele trecute. Comitetul a publicat actele Congresului internaţional 
de studii asupra populației, ținut la Roma de la 7 pină la 10 Sep- 
temvrie 1931. Textele comunicărilor şi ale rapoartelor au fost tipărite 
în zece volume, avînd în total LXVnI-ț-6208 pagini. 

O altă publicaţie de mare interes o formează izvoarele arbiviatice 
pentru studiul problemelor populaţiei pină la 1848. Au apărut deja 
patru volume relative la trei zeci şi patru orașe italiene principale. 
Partea a doua a operei se află sub tipar. Ea va cuprinde date din 
arhivele altor o sută șaşe zeci de oraşe, mai mici. Pină acum au fost 
scoase de sub tipar volumele cari se referă la provinciile Abruzzi, 
Molise, Puglia, bampania, Lucania, Calabria şi la Insule. 

Sub conducerea Comitetului italian pentru studiul problemelor 
populaţiei au fost publicate mai multe cercetări (cărţi) asupra diferi- 
telor populaţii mai ales africane și orientale. Lucrările acestea for- 
meazi o colecţie in trei serii, bazindu-se, ca metodă, pe cercetarea 
-demografică și plecînd de la concepţia sociologică biologistă a profe- 
sorului Corado Gini. Ele urmăresc verificarea ipotezelor formulate în 
operele acestuia. De exemplu : amestecul de populaţii sub înfățișarea 
lui negativă, decadenta populației băștinașe ; scăderea şi creşterea 
numărului populaţiei, factorii cari le influenţează, etc. 

In prima serie a acestei colecţii au apărut următoarele cărţi: 
Enrico H. Sonnabend, L'espansione degli! Slavul; Reuben Kaznelson, 
L'immigrazione degli Ebrei in Palestina nei tempi moderni; 
Enrico H. Sonnabend, // fattore demografico nel'organisazione 
“Sociale dei Bantu (cu o prezenture de ferata Gini); Dino Cama- 
vitto, La decadenza delle popola tonl messicane al tempo della 
Conquista (cu o prezentare de C. Gini); Corrado Gini, Saggi d! 
demografia, 


— 26 — 


Seria a doua cuprinde: Carlo Valenziani, // problema demo- 
grajico nel! Ajrica Equatoriale (solumul a apărut în colaborare cu 
Institutul de Statistică al Univ. Regale din Roma), Paola Maria 
Arcari, Le lingue nazionali della Confederazione Elvetica ed il 
Joro spostamenti attraverso il tempo (Volum apărut in coluborare 
cu Institutul de Statistică al Univ. Regale din Roma); Lidio Cipriani, 
Considerazioni sopra il passalo e lavvenire delle popolaziont 
africane (prefață de C. Gini), volum apărut în colaborare cu Socie- 
tatea Italiană de Genetică şi Eugenetică. - 

lu seria a treia au apărut: Radhakamal Mukerjee, Le migra- 
zioni asiatiche (introducerea de O. Gini); Wilton Marion Krogman, 
L' Antropologia fisica degli Indlani Seminole delt'Oklahoma (cu 
o prezentare de Corrado (Eta 

Dintre acestea ne vom opri la două volume: E. H. Sonnabend: 
„Factorul demografic în organizaţia socială a (populaţiei) Bantu“ şi 
Dino Camavitto: „Decadenta populațiilor mexicane în timpul Cuceririi”. 

Ceea ce deosebeşte profund școala italiană de cea franceză 
(Durkheim, Levy-Brubh!) este că studiile celei dintii sunt făcute la 
fața locului Apoi, punctul de vedere al sociologiei franceze este 
sociocentrist, populaţiile exotice sunt considerate sub raportul mintal, 
religios-social, într'un mod pur, fără a considera şi celelalte aspecte 
ale vietii sociale (econcmicul, biologicul). Şcoala italiană privește viaţa 
societăţii neevoluate mai ales sub raportul demografic, biologic. In 
societăţile mai puţin evoluate rolul factorului biologic se poate des- 
prinde mai uşor, el apare inai evident decit în societăţile evoluate, 
complexe. Astfel între cauzele războiului şi problema demografică în 
triburi se poate sesiza în mod precis o strinsă şi imediată reciprocitate, 
'Triburile au tendinţa manifestă, conștientă, de-a crește ca număr al 
indivizilor. În caz contrar ele sunt invinse şi asimilate biologic de 
către tribul inai puternic, aflător în vecinătate. 

In consecință există o „conştiinţă demografică a omului primitiv“, 
care se traduce printr'un adevărat sistem de tradiţii şi instituţii bine 
conservate pentru a favoriza creşterea populaţiei. 

Cercetările autorului asupra populaţiei Bantu au fost făcute la 
fața locului (Africa Sud-Estică) şi au durat trei ani. El imparte 
populaţiile Bantu în șase grupuri, după criteriul practic al cercetărilor: 
1. Bantu Nord-Orientali, locuind în Kenya ; 2. Bantu Lacustrini, cari 
ocupă Uganda și o parte din Tanganika in jurul lacului Victoria; 
3. Bantu Orientali din Tanganika, Africa Orientală Portugheză şi 
Rodesia de Nord ; 4. Bantu din Africa Centrală, parte din Rodesia 
septentrională, din Angola şi Congo; 5. Bantu Occidentali din Congo 
şi Camerun; 6. Bantu Meridionali. 

Metoda demografică, utilizată în această carte, trebue bine 
deosebită de etnologia modernă. Aplicarea metodei demografice în 
studiul popoarelor zise primitive este o noutate. Ceva ce nu su mai 
făcut. Această demografie însă trebue înţeleasă în sensul ei larg 
(integrală), deci ca o"analiză completă a elementelor, cari pot influenta 
direct sau inderect înfățișarea numerică sau dinamică a populaţiei. 











- 21 = 


Autorul subliniază greutăţile de cercetare demografică, atit din 
cauza tinuturilor puţin umblate, — căci cercetările trebue întreprinse 
în locuri depărtate de centrele cu Europeni, — cit şi din cauza 
dificultăţilor de-ași procura date sigure. Aci intră neincrederea ve- 
grilor, suspiciunea, misterele religioase, cari nu pot fi cunoscute decit 
de iniţiaţi, preconcepţii şi impedimente ca cel al numărării, al igno- 
ranţei, al vicleniei. 

Starea demografică depinde de factori multipli. Astfel de religie. 
Credinţa lui Bantu poate fi numită ancestrolatră. Problema morţii şi 
mai ales a spiritelor celor cari au dispărut dintre cei vii îi nelinişteşte 
necontenit sufletu!. Spiritul celui ce a murit fără să fi lăsat urmaşi 
are o soartă tristă. Pentru a împăca spiritul rătăcitor, tatăl va trebui 
să se căsătorească, iar copiii astfel născuţi, vor fi consideraţi ca fii 
ai celui mort. Familia poligamă și numeroasă este idealul tribului Bantu. 

În linii mari cartea D-lui Sonnabend sistematizează datele ei 
după o schemă, care enumeră cele mai importante momente şi date 
ale vieţii sociale bio-demografice. Astfel se dau amănunțite uneori 
poate prea detaliate... informaţiuni asupra familiei triburilor Bantu, 
a idealului de soţie, se analizează funcţia socială a dotei, raportul 
numeric între sexe (statistică), raportul biologic între acestea, tabu- 

în vi matrimonială, sterilitatea, văduvia, reducerea şi creşterea 
prolificităţii, avortul, infanticidiul, mortalitatea infantilă şi disciplinarea 
vieţii sexuale. Toate aceste probleme sunt pe larg expuse, comparind 
situația la diferite triburi. Este o pătrundere în pulsul vieţii sociale 
neevoluate, oferind un material foarte preţios pentru studiul socie- 
tății în genere. 

Lucrarea D-lui Dino Camavitto „ Decadenţa populațiilor Mexi- 
cane în ea Cuceririi“ se incadrează in aceeaşi școală a lui 
Corrado Gini; ca metodă, ca se foloseşte şi de datele istorice. Se 
cercetează aci cauzele, cari au dus” la continua dispariţie a popula- 
ţiilor mexicane băștinașe. In primele capitole se dau generalităţi 
istorice şi antropologice cu privire la originea şi aşezarea popoarelor 
din America centrală, înainte de cucerirea acesteia de către Cortes. 
Autorul aderă la teoria, care consideră că popoarele Americii cen- 
trale sunt venite de la Nord, avindu-şi patria originară in Asia. 
Ceea ce trebue reținut este că ele fac parte din rase vechi. 

Cunoaşterea istorică a vieţii acestor popoare întîmpină greutăţi 
mari. Şi astăzi incă arhive întregi de manuscrise ale primilor misio= 
nari zac in pivnițele ordinelor călugărești, fără ca documentele să fi 
fost utilizate. Parte din aceste importante manuscrise autorul le-a 
întrebuințat pentru piima dată. O călătorie de studii în Mexico a 
fost deasemenea binevenită. 

În epoca precortesiană am ajuns la o desvoltare importantă 
mai multe dintre populaţiile Mexicului de azi. Intre aceste se des- 
voltară iinperiile Aztec, 'Toltec. Aci înflori prima și a doua civilizaţie 
Y ucatecă. 

In desfăşurarea vieţii imperiului Aztec s'au putut constata simp- 
tome de decadenţă, de imbătrinire, chiar înainte de venirea albilor. 














Www. dacuramanica ro 


Str a 


Prin urmare declinul era acum început. Acest declin se observă în 
scindarea societăţii prin lupta între aristocrație și clasa de jos, cit 
şi prin desolarea vieţii familiale și sexuale. 

'Totuși la venirea albilor populaţiile băstinaşe erau de-o den- 
sitate, care a uimit pe cuceritori. In cinci zeci de ani insă, după 
impetuoasa cucerire a Spaniolilor (1520-—1570), populaţia scade de 
la nouă milioane la patru şi jumătate. Deci cu cinci zeci de pro- 
cente. Fenomen unic în istoria popoarelor; pentru sociologie un fapt 
demn de toată atenţia. 

Inainte de-a analiza cauzele acestei catastrofe demografice este 
prezintată situaţia demografică precortesiană, morala și religia popu- 
laţiilor. Intre morală și religie erau interesante distonanţe, întrucit 
morala era apropiată chiar de cea creştină, dar zeitățile reprezentau 
duhuri rele, cari cereau mii de jertve omenești pentru fiecare an. 
Viaţa sexuală era reglementată prin norme rigide în timpurile de 
înflorire. Ca formă de familie era poligamia. Practicile limitatoare 
ale nașterilor, avortul, se uzau foarte rar, în schimb, epoca mai de- 
părtată aducea dovezi pentru o natalitate exuberantă. 

Contactul cu albii a fost profund nefast. Mai întii războaiele 
de cucerire avură un elect demoralizant și distructiv. Reaua admi- 
nistraţie condusă de tot felul de aventurieri spolia fără milă această 
desarmată populaţie. S'a produs, apoi, o schimbare de viaţă cu efecte 
puternice: alte animale de muncă, aduse din alte țări, alt sistem de 
cultivare a plantelor și a pămniîntului, altă inuncă, altă ordine socială. 
Misiunile religioase predicau creștinismul, de fapt nu produceau decît 
scepticismul Îndienilor, căci aceştia văzîndu-se supuși, începură să 
creadă că i-au părăsit zeii strămoșilor. 

Aducerea negrilor, mai rezistenți și mai puţin mindri. a avut 
efecte şi mai detestabile. In afură de aceasta, o lovitură deânitivă 
dădură drogurile Europenilor şi mai ales bolile epidemice şi conta- 
gioase venite din vechiul continent. Aşa epidemia vareolei făcu ade- 
vărate dezastre, decimind populaţia indigenă. O boală necunoscută 
şi absolut nouă in America. Ceea ce măria proporţiile dezastrului 
ca moral, era faptul că deși alături de Indieni, albii nu se imbol- 
năveau. Se părea că într'adevâr zeii Aztecilor i-au părăsit, iar albii 
se bucură de-o proteguire specială a zvilor lor. A urmat fenomenul 
numit de Engleji „psychological despair“, o pierdere a oricărui 
moral, o disperare colectivă, care se manifestă prin oprirea voită a 
înmulţiri familiilor, prin retrageri în munți și ţinuturi necunoscute, 
pentru a nu mai auzi de „lumea nouă“. 

Amestecul intre albi şi pieile roşii a dat o nouă populație, 
care nu e nici albă nici indiană. Declinul început al Îndienilor 
înainte de venirea Europenilor nu s'ar fi putat opri decit prin 
amestec și reviviscenţă cu alte populaţii, de aceeași culoare a pielii, 
şi cu un fel de viaţă nu prea depărtată de cea a lor. Cuceritorii 
veniți de peste ocean au produs, prin contactul lor, căsterea defini- 
tivă a populațiilor băștinașe. 

Vedem din cuprinsul ambelor cărţi recenzate că sociologia lui 


— 29 — 


Corrado Gini s'a desvoltat ca o şcoală, în care discipolii continuă şi 
cerostează în parte ipotezele maestrului, Cele mai multe cărţi publicate 
în colecția Comitetului italian pentr studiul problemelor popu- 
lațlel sunt prefaţate de sociologul italian, care a imprimat o direcție 
bine distinctă acestor studii, 

Şi în ce priveşte activitatea Comitetului italian, ca și în atitea 
alte activități ştiinţifice italiene de azi, între preocupările teoretice şi 
cele naţionale politice, există o paralelă productivă. Ajunge să mai 
adăogăm din informaţii personale că D-nul Dr. Dino Camarvitto 
peste cîteva luni se va afla îu Abisinia pentru studii demografice și 
sociologice. 





Leon Ţopa 
REVISTA REVISTELOR. 


A apărut o nouă revistă „Rominia Eroică“, revistă pentru 
promovarea rominismului. Redacţia şi administraţia Cluj, str. V. Goldiş 
18/b. Director : /on Colfescu-Delaturda. Abonament anual: 250 lei. 
Revista apare la 20 a fiecărei luni. Anul I, Nr. 1 (Mai 1937) cu- 
prinde : Ștefan Meteş, Secuii nu sunt Unguri (Datoria statului romin 
față de Secui), Dan Rădulescu, Problemele economice şi spirituali- 
tatea naționalistă ; 7. Culfescu-Delaturda, Intre noi și Unguri, Răs- 
puns Contelui Bethlen; Fioria Stanca, 1848 — un moment pierdut 
pentru înstăpinirea rominismului în Ardeal; Marta D. Rădulescu- 
Moga, Bunea Vătămanul (Fragmente din romanul istoric „Fraţii de 
Cruce“); Și. Peneș, Ne lipseşte clasa de mijloc; At. Motogna, 
Spre o uouă lume. 

Numele directorului revistei, autorul cărţii „Spirit şi materie“, 
precum şi numele colaboratorilor ne arată că avem în faţa noastră 
inceputul unei noui ofensive a Ardealului naţionalist, Urăm reviste; 
viață lungă şi succes deplin. 

Revista Rinduiala, Vol. ÎI, Caetul 4, se prezintă cu un capitot 
din noua lucrurare a d-lui Lucian Blaga, „Geneza metatorei şi 
sensul culturii“ (vol. ilI din „Trilogia culturii“) gata de tipar; 
capitolul poartă titlul „Aspectele fundamentale ale creaţiei culturalei. 
Al doilea studiu este al d-lui Vasile Băncilă: Sensut culturii şi 
„culturalizarea“ satelor (partea a Il-a). 

Idela Rominească, An. II, Nr. 3, are studii temeinice şi stră- 
bătute de năzuința de a da cugetării romineşti o structură clară și 
distinctă, „Revoluţia așezării romineşti* (de Alexandru Bassarab, 
Pavel Costin L)eleanu, Valentin Hoeflich, Horia Stamatu, Mihalt 
Urzică, Gheorghe Vânătoru, Geo Ziotescu) atacă problema arhi- 
tecturii rominești. Spiritul internaţionalist, iudaic, tinde și la noi (mai 
mult decit oriunde) să înăbuşe desvoltarea creațiunii artistice naţionale 
şi in domeniul arhitecturii. Şi în acest domeniu trebue să ne regăsim 
pe noi înşine. Tehnica modernă nu îngădue o intoarcere la formele 
vechi, dar ea nu poate impiedica o exprimare a specificului naţional 
în tipare noui, o împăcare a tradiției cu tendinţele noui, moderniste. 


Www. dacuramanica ro 


90: 


Pentru sociologie însemnăm studiul d-lui 7). C. Amzăr, Un muzeu 
social (Dela Le Play şi Hazelius la Dimitrie Gusti). D-l Amzăr prin 
studiile sale critice, obiective şi temeinice, privind „şcoala sociologică din 
Bucureşti“ aduce sociologiei rominești un mare serviciu. Dacă „şcoala“ 
bucureşteană va ţinea seama de observaţiile d-lui Amzăr (şi cu timpul 
va trebui să ţină seama de ele), ea va putea străbate spre înfăptuiri 
rodnice şi spre o organizare într'adevăr ştiinţifică a cercetărilor socio- 
logice. Studiul d-lui Ernest Bernea privind „Muzeul rominesc etno- 
grafic“, apărut în broșură, a izvorit şi el din această năzuinţă a 
tinerilor ieşiţi din şcoala sociologică bucureşteană cari işi dau seama 
că această școală trehueşte oprită de a se impotinoli într'un dogma- 
tism naiv şi de a se compromite prin nejustificate şi uneori ridicule 
pretenții de originalitate şi chiar de „genialitate“ ale şefului ei. — 
D-l Pavel Costin Deleanu vorbeşte despre Legiune şi despre luptele 
cari au dus la înfiinţarea ei, Frumoase gravuri de Alex. Bassarab 
Arhanghel romînesc — lon Moţa, la versurile „ÎInchinare Arhan- 
(ghelui“ de Horia Stamatu) şi de Geo Zlotescu (Legiunea biruitoare : 
Căpitanul, lon Moţa, Vasile Marin, Tudose Popescu). 

In Curierul, excelenta revistă ce apare la Sibiu, str, Turnului 
33, o curajoasă notă de Vasile Pascu „Pe margineu unui proces“. 

Revista Prometeu (Braşov, str. Calvin 8) prin pana d-lui 
Nae Ieremia adresează în articolul „Cenzura şi tineretul verde“, 
cîteva întrebări bine formulate „cenzurii“, care, la Braşov, pare a fi 
mai indulgentă decit în dulcea Bucovină.— Jurna/ de Psihotehnică, 
vol. I Nr. 3, cuprinde următoarele studii: Corp şi caracter de C. 
Rădulescu-Motru ; Introducere la o orientare profesională în şcoala 
rominească de /on Georgescu; Selecţia profesională a educatorilor 
de /. Sulea Firu: Principii de docimologie de 1.-M. Nestor; In- 
specţia şcolară în lumina psihotehnicei de Vasi/e Pavelco; Psiho- 
tehnică şcolară de Lenormanda Benari; Sugestii din activitatea 
psihotehnică școlară de Mariă Vartic. — În Europăische Revue, 
Mai 1937, d-l C. Răduiescu-Motru pnblică un studiu „Peychologie 
des rumănischen Volkes“ (Psihologia poporului romin). Pornește 
dela premise greșite şi ajunge la concluzii cu desăvărşire înaccepta- 
bile. Psihologia socială, expune autorul, trebue să se adapteze fina- 
lităţii spirituale în care se destăşoară istoria poporului de care se 
ocupă; ea este deci dependentă de idealul ce şi-l imaginează acel 
popor. La popoare cu o cultură veche și autohtonă dificultățile ce i 
se opun psihologiei sociale pot fi învinse în parte dacă idealul e 
ancorat în instituțiunile lor. La popoare cu o cultură mai tinără şi 
neautohtonă dificultăţile sunt mari, ba chiar de neinvins. Acesta este 
cazul psihologiei sociale a poporului romin. Așadar, conştiinţa popo: 
rului romin e lipsită de un ideal conducător, ea nu-şi dă încă seama 
de direcția spiritualităţii sale. De aceea, la urmă, nici tineretul nu 
ştie ce vrea etc. Ne întrebăm nedumeriţi: de unde acest pesimism și 
această confuzie intre concepţia şi viaţa unei elite decadente şi po- 
iticianizate şi cea a nafiunii care năzueşte doar să-şi creeze o nouă 
elită cu un ideal foarte bine definit? Că acea elită veche nu ştie ce 
vrae, e clar, deoarece e iudaizată şi prinsă în curentele internațio- 














31 


naliste. Dar noua elită și tineretul înaintează in direcţia bine fixată 
de vechea şi trainica cultură român . Dacă această cultură n'ar 
fi existat şi n'ar fi încă vie, Rominii din Ardeal, Bucovina, Basa: 
rabia ar fi pierit de mult. Ceea ce sociologii şi psihologii din Iaşi 
şi Bucureşti ar trebui să înțeleagă în sfirşit. — /conarii continuă 
lupta pentru biruința steagului verde. George Macrin, George An- 
ton, Vasile Posteucă, Barbu Sluşanschi, Ion Negură, George 
Drumur scriu pagini frumoase în Nrul 9, 1937. 

In Revue Internationale de Sociologie An. 45, Nr. III—IY, 
un prea interesant studiu al d-lai Andre Joussain, „La d6lormation 
professionelle“. Profesiunea influenţează totdeauna asupra caracterului 
adaptindu-l la o ocupaţie determinată care cere un anumit fel de a 
gindi şi acţiona. Această adaptare poate merge pină la o adevărată 
deformare. Dar trebue să deosebim de această deformare, care stă 
în desvoltarea și exagerarea unor anumite defecte, de mlădierea (pl) 
profesională unde avem o exaltare a unor însuşiri naturale (spirit de 
ordine şi de :netodă, probitate intelectuală, stăpinire de sine, vitejie). 
Deformări profesionale găsim în toate ocupațiunile, la profesori, avocaţi, 
militari, magistrați. Individul adaptindu-se unor condiţii de viață 
potrivite profesiunii sale, riscă de a nu mai fi adaptat la condiţiile 
generale ale vieţii in societate. Indatoririle profesionale intră adeseori 
în conflict cu datoriile morale; conştiinţa profesională poate intuneca 
uneori în parte conștiința morală. „Respectul şi ascultarea de ordinele 
primite cari sunt virtuţi ale militarului îl pot împinge să săvirșească, 
fără remușcări, fapte potrivnice umanităţii“. 

Primejdia deformării profesionale este invers proporțională inteli- 
genței şi conştiinţei imorale și direct proporţională con: ei profesi- 
onale. Ea se poate evita, cînd individul e intelgent, print'o cultură 
vastă, prin autocritică, prin contactul cu oamenii de altă profesiune. 

Deformarea profesională e întărită prin spiritul de corp, prin 
perpetuarea profesiunii în familie (d. ex. la magistraţii francezi în 
see. XVIII). O astfel de organizație profesională devenind Stat în 
Stat, poate contribui la descefilibrarea societăţii. In revoluţia franceză 
magistraţii şi avocaţii au contribuit mult la exaltarea spiritului revo- 
luţionar. Avocaţii uniţi cu profesorii sunt în mare parte vinovaţi de 
compromiterea regimului parlamentar. „Un profesor excelează prin a 
pune o chestie la punct și a o expune ordonat și clar; un avocat ştie 
să constitue dosarut unei afaceri şi să prezinte în lumina cea mai 
bună argumentele pentru o teză dată sau contra ei. Dar cel dintiiu 
e obișnuit să vorbească înaintea unui auditoriu dispus de înainte să-l 
creadă ; profesorul e obișnuit să miște în domeniul ideilor pure, ceea 
ce-i îngădue să se inpotmoleasoă într'o eroare fără ca experienţa să-l 
deștepte la realitate“. 

Altfel oamenii practici : : agricultorul, comerciantul, inginerul etc. 
Avocatul „obligat prin meserie de a pleda cauzele rele ca şi cele bune 
şi de a face să pară bune cele rele, se mulțumește adeseori cu o 
aparență de dreptate“. „Urmează de aci că într'o adunare, profesorii 
şi avocaţii pot înplini un rol foarte folositor, dar că ar fi primejdios 
de 4 du o ţară în puterea unei adunări constituite numai din profesori 

















Www. dacuramanica ro 


= a 


şi avocați, Idealul ar fi fără îndoială ca adunările să fie constituite 

din reprezentanţii diferitelor profesiuni, într'o proporție a cărei for- 

mulă wa fost încă şi poate că nici nu va fi nici cînd descoperită...4 
Traian Brâileanu 


Am_mai_primit_!a redacţie: 


Reviste : Orientări, Moinești-Bacău; Piziuri  Săcelene, 
Satulung, Săcele-Braşov ; Sociologie Rominească, Bucureşti; Bule- 
tinul A. G. 1. R., Bucureşti; ini Literare, Turda; O. E.T. 
R. Buletin, Bucureşti; Lumina, Bucureşti ; Jar şt Slovă, Tirgu- 
Mureş; Jnmuguriri, Fălticeni ; Invățătorul Bănăţean, Lugoj. 


Qazete şi foi: Libertatea, Orăştie (adm. Bucureşti |, Calea 
Victoriei 63); Glasul strămoșesc, Cluj; Omul nou, Brăila; /deea 
Națtonală, Buzău; Decalogul, Bucureşti; Frontul Rominesc, 
Cernăuţi; /nformații Comerciale, 'Turnu-Măgurele; Ogorul, Bucu- 
reşti ; Tribuna Basarabiei, Chişinău; Semne, Slatina, 


Revista noastră apare regulat în fiecare lună şi se expediază cu 
îngrijire tuturor d-lor abonaţi şi depozitari. Dacă cineva dintre ei nu 
primeşte revista, rugăm să reclame la oficiul poştal și la administraţia 
revistei care va lua toate măsurile necesare. 


Articolul „Adevărata democrație“ din N-rul trecut al revistei 
nogatre a fost schilodit de cenzură probabil în interesul ordinei demo- 
cratice, dar în paguba ordinei logice. Dar așa o cer principiile 
democraţiei : conflict etern intre cele două rindueli. 


N-rul viitor, pe Iulie 1937, va aduce, intre altele, un interesant 
studiu al d-lui Andre Joussain „lpocrizia revoluţionară în Franța 
în secolul XVIII“ precum şi un studiu pătrunzător al d-lui Dumitru 
C. Amzăr „Ştiinţă şi monografie. Delă Em. Durkheim la Dimitrie Gusti“.