Tudor Pamfile — Industria casnică la români (1910)

o ACADEMIA ROMÂNA 


DIN VIEAȚA POPORULUI ROMÂN 


CULEGERI ȘI STUDII 


VIII. 








INDUSTRIA CASNICĂ 


LA ROMÂNI 


i 
"TRECUTUL ŞI STAREA El DE ASTĂZI 





CONTRIBUȚIUNI DE ARTĂ ŞI TEHNICĂ POPULARĂ 


DE 
TUDOR PAMFILE 


Molto : «Viitorul. Țerii, îl țese 
femeia». 


(M. S. Regina Elisaveta/. 


PREMIUL „NEUSCHOTZ“ DIN 1909 . 





BUCUREȘTI 
LIBRARIA SOCEC & COMP. 
LEIPZIG VIENA 

OTTO HARRASSOWIT2 GEROLD & Comp. 


| 
| 
| 
| 
| 1910, : | 


PREȚUL. 10 LEI 





ACADEMIA ROMÂNA 


—_—— 


DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN 


CULEGERI ŞI STUDII 


——— 


VIN. 


INDUSTRIA CASNICĂ 


ROMÂNI 


TRECUTUL ŞI STAREA EI DE ASTĂZI 
CONTRIBUŢIUNI DE ARTĂ ŞI TEHNICĂ POPULARĂ 
DE 
TUDOR PAMFILE 


Motto : «Viitorul Ţerii, îl țese 
femela». 
[M. S. Regina Elisaveta), 


PREMIUL „NEUSCHOTZ“ DIN 1903 


BUCUREȘTI 


TIPOGRAFIA „COOPERATIVA“ 
No. 6, SRADA BELVEDERE, No. 6 


1910 


DIN VIRATA POPORULUI ROMAN 


. Hora din Cartal, de Pompiliu Pârvescu, 1908, . . Lei 
. Cimilituri românești, de T. Pamfile, 1908. . . . . » 
. Poezii populare din Maramureş, de Tit. Bud., 1908.. » 
. Cântece şi urături, de Al. Vasiliu, 1909. ... .. . » 
„ Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909 . . . » 
. Jocuri de copii, de T. Pamfile, 1909 ....... » 
„ Sărbătorile Poporului, de C. Rădulescu-Codin și D. 


Mihalache . . e ae a a e e a ai a ci e E a 0) 


PARTEA |. 


INDUSTRIA ANIMALĂ 


CAPITOLUL 1. 
PĂRUL. 





1. Părul de porc, pe care străinătatea ni-l vindeașă de scump, 
îl culeg ţăranii români la îndătinata tăiere a porcilor, dela Ignat (20 
Decemv.) şi până a doua zi de Crăciun (26 Decemv.). După ce se 
înjunghie porcul, femeia și copiii îi smulg coama și părul aspru de 
pe spinare şi dacă şi pe trup părul este lung şi aspru, îl smulg și 
pe acela. Il mai capătă, la munte și la dealuri, prin locuri pădu- 
roase, și dela porcul mistreț sau sălbatic. Părul îl fac mănunchtle 
şi-l păstrează sau pentru a-l vinde acelor oameni nevoiaşi, ungureni, 
steclari, cari vin iarna cu saci de sticlărie purtați pe umeri.cu 
două bețe și dela cari în schimbul părului iau sticle, pahare, etc., 
sau pentru facerea periilor. 

Bidinelele, sing. bidineă 1) sau 
bădănalele, sing. bădănă, dacă nu se fac 
de către țigancele sau ţiganii căldărari, 
corțurari sau lăieji, le tace gospodina în 
chipul următor : se înşiruesc pe o sfoară 
(șfară) mănunchălele de păr, groase cât 
degetele unui copil mic, şi astfel, făcând 
o pânzuliță (Fig. 1), se înfâşoară pe 
capătul unui bâţ, pe care Sa înfășurat 
mai întâiu o petică sau cârpă. Infâşu- 
rarea se face în chip de spirală (Fig. 2). După o înfâșurare, se catra- 





1) Din Ţepu, jud. Tecuciu. 


Pamfile, Industria casnică. 1 


2 


neşle pânza de păr cu catran topit, câtre cotor, ca să se lipească 
trainic partea groasă a părului de petică. Infășurarea se începe dela 
vârf şi acolo pânza are firele cele mai 
Aia scurte, iar cu cât se urmează, firele 
d de păr sunt mai lungi, așă că vârfurile 
lor aproape sunt la aceeaș înălțime. 

Bidinelele de văruit pereţii caselor cu var au cozi de lemn 
lungi până la 2 metri (Fig. 3) sau şi mai lungi, dacă pereţii sunt 
înalţi. Tot în acest chip se fac şi bidinelu- m 
țile, mai mici, cari slujesc la trasul brâielor S 
cu chinovar sau chinoroș prin prejurul ca- z Pg. 3, 
sclor și ferestrelor. Ele pot aveă părul per- 
pendicular pe coadă (Fig. 4) sau în chip de pieptene (Fig. ș) 2). 
Asemenea bidineluţe se moaie și în ferciu de lut sau cărbune pisat 
şi amestecat cu ou, spre a trage brâiele negre în casă şi afară. 

Ele sunt mai trainice decât cele cumpărate dela 
ţigance sau din târg, deoarece nu au părul amestecat 
cu păr de coadă sau coamă de cal. 

Periile de haine. Unii găspodari îşi tac din acest 

Fig. 4. păr de porc şi perii de haine sau de cisme. leau o scân- 
durice de lemn tare, îi dau găuri cu o sulă sau cu o andreă înro- 
şită în foc, pun câte r1o—1ş fire de păr îndoite drept în 
două şi le trag cu sfoara în găurâlele șcânduricei. După 


Fig. 2. 





ce au umpluttoate gâurile, toarnă cleiu de pește (cleiu de | 
oase) şi pe dos pun o altă scândurice subțire; apai în- 
dreaptă părul, rătezându-l la aceeaş înălţime 2). Fig, 5. 


Perii pentru fuioare își fac gospodinele tot din păr de porc, 
însă acesta trebue să fie foarte gros. Se fac întocmai ca şi bidinelele 
aproape, numai că sunt foarte îndesate, iar în loc de 
catran, fixarea se face printr'o împletire a aţei pe cotor 
(Fig. 6). Intrebuinţarea vom vedeă-o când va fi vorba 
de cânepă. 

Cismarii întrebuinţează la cusutul cismelor (ciobotelor), în loc 
de ace, fire de păr de poc cari sunt bifurcate la vârf. Legătura pä- 
rului cu aţa se face într'un chip ingenios. 

2. Părul de capră, căci nu se zice lână decapră, nu se fo- 
loseşte decât rar, şi mai mult la munte sau la şes de câtre ciobani 





1) După arătările d-lui Gh. T. Kirileanu (jud. Suceava). 
2) Din Ţepu, jud. Tecuciu. 


3 


sau mocani. Impletit, cum vom vedei că se fac funiile, câte trei 
sau mai multe vife subţiri, ca un bețigaș de chibrituri, dă târsânele 
sau nojițele, aţele cu cari se leagă opincile. In Ardeal se numesc 
vânări 1) şi leagă femeile nu numai opincele ci și ciogrecii până 
catre genunchi.’ 

Cine are păr mai mult, îşi face din el funii pentru întins 
cămăşi sau bazere, etc. 

Nam auzit decât în jud. Bacau despre saltele: făcute în casă 
ţărânească din păr de capră. 

3. Părul de cal, cel scos din coadă şi coamă, când se scurtează 
«coada sau când moare calul, se foloseşte pentru perii de scuturat, 
fâcure ca şi bidinelele, numai că fixarea către lemn se face cu sfoară. 

4. Părul de bou nu-l întrebuinţează decât copii mici făcându-și 
din el mingea în chipul următor. Se seceală (ţeseală) boul (sau calul) 
şi părul scărmănat se pătureste (bate) cu palmele, până când va 
aveă mărimea capului; apoi se pătureşte mai departe până când 
ajunge tare ca «hieru» (fierul). Sunt în sat anume copii meşteri în 
facerea de mingi pe cari le vând cu ro—3o de bani. Cea mai bună 
minge e aceea care are 7—8 cm. diametru. Păturirsa nu trebue să 
se facă cu apă ori cu mânile ude, căci atunci mingea nu ţine mult, ci, 
la o bătaie mai «înhierbântată» (înfierbântată), îi curge părul 2). In 
Ardeal, mingile se fac tot astfel şi poartă numele de cucică, gocică, 3), 
cotcă *), hapic, hapișhiu '5), mișă, mişhic €) sau surducă 1). In 
alte părți din Moldova și Muntenia: mice şi mince. 

Prin jud. Suceava, din părul de bou se fac şi aje de opinci). 

5. Purtatul perucelor se practică numai prin unele părți din 
Macedonia; păr «falş», par împletit în coade sau cosițe moarte se 
poartă de femeile sau fetele cari voesc să arate că au păr mult în 
cap. In Munţii Apuseni, aceste coade poartă numele de slebe °). 


1) Al. Viciu, Glosar de cuv. dialect. din Ardeal. (Ediţ. Ac. Rom.) 
1906, p. 10. 

2) T. Pamfile, Jocuri de copii, din Jepu, jud. Tecuciu (Ediţ. Ac. 
Rom.). 1906, p. 25. 

3) Viciu, op. cit., p. 36. 

4) Ibid., p. 46. 

5) Ibid., p. 49. 

6) Ibid., p. 60. 

7) Ibid., p. 8. 

8) După arătările d-lui Gh. T.-Kirileanu (jud. Suceava). 

9) T. Frâncu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Motit). 
1888, p. 105. 


CAPITOLUL II. 
LÂNA. 


1. Consideraţiuni generale. Producţiunea lânii stă în legă- 
tură directă cu numărul turmelor, iar acestea variază după abundența- 
sau lipsa islazurilor sau imașurilor. În timpurile vechi, anterioare 
anului 1774,— acel an de când încep să se desfunde pădurile şi få- 
nețele pentru a le da plugului mai roditor, de când ţerile române: 
înclină tot mai mult către agricultură, — numărul turmelor trebue 
să fi fost foarte mare, nu numai la munte ci şi la şes. Aceasta trebue 
să o credem din faptul că în veacul XV și următoarele două, în- 
cepem să transportăm oi numeroase în ţinuturile turcești, iar lâna 
în alte părţi. 

Vameşii Bistriţei luau la 21 Iulie 1412 patru dinari pentru o 
povară de lână (pondus equi lanam poriantis) 1), ceeace arată că 
schimbul eră destul de mare între Moldova şi părțile de sus ale 
Ardealului. 

In Fevruarie 1705, vama Câinenilor luă tot pentru o povară 
de lână ṣo de bani româneşti 3). Ca să se ajungă la o tarifare, nu 
se poate înţelege fâră un trafic întins dintro parte şi alta. Intr'adevăr, 
dacă e cam vagă direcția de unde veniau aceste poveri, gândindu-ne 
că în Ardeal erau postăvării săsești cunoscute, ne vom lămuri asupra 
direcției de venire. 

Tumpărâri şi traficări din 1726: lână «derepri 68 de măji şi 
40 ocă». Tot din acest an, este un document unde lâna se pune 
pentru datorii, «zălog, cănd să va vinde, să-ș(i) ia (creditorul) bani 
cu dobănd(a), pe un an zeace la unul»?). 

Din 1730 aflăm că «un sac de lân(â) dintra lui Ilie Otiti- 
lişanu, şi au tras măj 3, fár funţi 14, și un sac... mai nainte, mâj 4, 
funţi 14, şi am tocmit maja flor. 12 și peste tot fac f. 8... Şi am 
dat lui Ivan Brandicin un sac de lân(â), màj 4, funţi 7,şi am luat 
eu înapoi oc. 16, cu sac cu tot» 4). 

O statistică oficială din Ţara-Românească arată că chiar la 1839 
se exportă din ţară 1,531,185 ocale de lână pentru 6,600,000 lei. 


i) N. Iorga, Doc. din Arh. Bistr. I, p. V. 
2) N. Iorga, Stud. Doc. XII, p. 15. 

3) Ibidem, p. 31. 

4) Ibidem, p. 34. 


5 


Astăzi stăm cu mult mai rău. Nu avem decât 5.600.000 de 
oi în Regat, adică aproape o oaie de suflet. Şi acestea nu stau 
vara decât la munte, prea puţine şi mărunte pe şes, iar iarna sco- 
boară la șes, până în Dobrogea chiar, unde se hrănesc cu ierburile 
bălților. 

Speciile de oi cari cresc la noi sunt spancele şi țigăile cu lâna 
lor cea subţire, dar cel mai mare număr îl formează țurcanele cu 
lâna groasă şi aspră. Tot așă de săraci în oi sunt şi Bucovinenii. In 
Transilvania, sa urmat acelaş mers ca şi în Regat. Românii de acolo 
nu mai au astăzi decât 1.800.000 de oi. Mai bine stau cei din Un- 
garia şi asupra acestora au întăietate Românii din ţinutul Crişului 
şi Maramureșului. 

In fruntea tuturor au fost până acum în urmă Românii din 
imperiul turcesc. Aici existau ciobani cu câte 20.000 de oi, dar im- 
punându-se dări prea mari, turmele au scăzut. Tesalia eră locul de 
întâlnire a turmelor macedonene pe timpul iernii; dar după cedarea 
acestei provincii către Greci, împozitele sau mărit şi numărul oilor 
a scăzut. 

2. Tunsul sau tunderea oilor se face odată cu începutul căl- 
durilor de vară, când oile încep să năpârlească. Semnul se cunoaște 
«lupă Joloții cari se desprind din lână şi se prind prin spini. Acești 
loloți culeşi dau cea mai bună calitate de lână. Mieii și mieoarele 
— cârlanii şi cârlanele —, nu se tund de obiceiu în întâiul an; 
prin judeţul Suceava, se tund 2). 

Tunderea se face cu un foarfece mare, fâcut de fierari, având 
inelele mănunchilor învăluite cu aţe ca să nu bată la degete. In- 
ceputul se face pe pântece, unde se curmă, din pricină că lâna este 
foarte subțire, şi se merge spre spinare. Miłe se chiamă în Pepu, 
Tecuciu, flocii cari se ieau de pe cap, coadă și picioare. In Munţii 
Apuseni poartă numele de suvintreturi, iar miţuitul, mițăitul, tunsul 
oii pe foale, coadă și picioare se chiamă suvintreat 3). 

In jud. Suceava, miţele de miel, mieoară și ferfui poartă nu- 
mele de noatin 2) şi mite. Late, lâna prinsă prin spini din lâna 
(sarica) oii €), loloaţele, flinticurile, sing. flintic şi flintoacele %) sunt 


1) Dupa arătările d-lui Gh. T.-Kirileanu. 
2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 106. 

3) Şezătoarea, III, p. 83. 

4) Al. Viciu, op. cit., p. 56. 

5) Ibidem, p. 57. 


6 


numiri din Ardeal. Biţili sau bițele sunt miţele mai lungi!) iar tuş- 
niturile san dubchii sunt miţele, în graiul din Munţii Neamţului. 

3. Spălatul lânii se face de obiceiu vara, în timpul când femeile 
se duc la ape curgătoare de-și ghilesc (înălbesc) pânzele. Iată cum 
se spală în Bogdâneștii Sucevei : Se încearca (fierbe, infierbântă) apa 
până aproape să dea în unde. Se opăreşte apoi lâna întreagă, ca să 
iasă din ea usucul, se clăteşte apoi la apă rece și apoi.se usucă. In 
Ardeal avem şi numirea de ursuc?). Prin Putna, suc. 

De obiceiu, acest usuc, zoile cari ies din opărirea lânii, nu se 
aruncă, ci se întrebuinţează la boitul firelor de lână toarsă cu un an 
sau mai mulţi înainte. Prin urmare, epoca spălatului lânii şi a 
boitului lânii în albastru este aceeaș. 

4. Scărmănatul sau cărmănatul lânii, cum se zice prin jud.. 
Neamţ şi Suceava, se face cu mâna, după ce lâna a fost uscată. 
Nu este o ocupaţie de samă și nici nu are un timp anumit. 
Scărmănatul se face pe apucate, când n'are femeia ce să facă, iarna, 
pe la clăci sau șezâtori. Scărmănând lâna, se desprind firele răsucite. 

In Bogdăneştii Sucevei, cărmânatul se face și cu foșălaii pe cari 
îi vom descrie îndată. Un neajuns au foşălăii: rup parul. 

5. Pieptănatul este inceputul lucrări lânii celei adevărate. El 
se face mai ales iarna, când gospodina are vreme de stat pe loc. 
Zilele când se lucrează lână sunt supuse calendarului superstiţios.. 
Aşă în Basarabia toată luna lui Decemvrie este oprită pentru lu- 
cratul lânii, cânepei şi răsboiului, căci Maica Domnului se supăra’). 

Pieptănatul are scop de a scoate lâna bună. de o parte şi 
cea mai proastă de altă parte. Cea mai bună se numeşte par în 
Moldova, în părţile bihorene 4) și de sigur și în altele. Lâna mijlocie 
sè chiamă miezură — «lâna care rămâne, codina» — în Bihor 5) 
sau ?niezuri, pron. pop.: mnedzuri («lâna cea mai bună de canuri 
ce se boieşte şi se bate în catrinţe», jud. Suceava) °). Categoria 
cea mai proastă, cea cu firele subţiri și scurte se numește în deobște- 
canură (In munţii Moldovei e bună pentru bătătură la sumane 7), 


1) Al. Viciu, sbidem, p. 19. 

2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 106. 

3) Z. C. Arbore, Basarabia (Ediţ. Acad.), p. 173. 
4) Şezătoarea, VII, p. 192. 

5) Ibidem, VTI, 192. 

6) Ibidem, III, p. 71. 

7) Ibidem, Il, p. 185 


7 


ca şi în toate părţile, căci ca urzeală se rupe). In Ardeal, lâna de 
merinos se chiamă streme sau haras, dacă-i colorată +). 

Instrumentele cu cari se piaptănă lâna sunt în general picptenii, 
în pr. pop. pentru Moldova: cheptini. 

Pieplenii se întrebuinţează şi la pieptănatul fuioarelor de cânepă. 
Ei au o coada sau o mănua de lemn în formă de lopăţică prevă- 
zută și pe o parte și pe alta cu două plasele de corn de bou, încăl- 
zit în foc şi întins. Pe o parte, şi în aceste plăsele, sunt fixaţi dinţii 
de fier, groşi cât băţul de chibrit, așezați pe un rând sau două; când 
sunt pe două rânduri, sunt la intervale, aşă ca un dinte să vină în 
intervalul dintre alţi doi din celălalt rând (fig. 7). 

Lopăţica şi coada piep- 
tenului sunt înflorate cu flori 
încrustate cu o sârmă sau 
sulă înroşită în foc. Tot ast- 
fel ca și în Ţepv, sunt și în 
Bihor. 3). 

La pieptănat se folosesc doi piepteni: în unul se pune lână 
scărmănată şi acesta stă cu dinţii în sus, iar celălalt, ţinut în cea- 
laltă mână cu dinţii în jos, peaptănă lâna celuilalt până când se um- 
ple şi acesta ide lână şi este pieptănat de primul. (Fig. 8). 

Gâcitoarea populară îi zugrăvește minunat : 





Am doi moșnegi cu barba șargă, 
Când se întâlnesc se trag de barbă !). 


Când gospodi- 
na vede că deasupra 
lefei pieptenului în 
B, lâna sa strâns în 
dinţi, începe să tragă 
cu mâna de partea 
A, de par, nu brusc 
ci încet şi câte pu- 
ţin. Aştfel se scoate tot părul, până ce se ajunge la firele cele scurte 
de miezură, cari se întrerup. Smocul lung de păr, aproape de un 





1) Al. Viciu, op. cit., p. 8o. 

2) Partea de lemn a pieptenului se numește în Bihor leafa. Şeză- 
Zoarea, VII, p. 192. 

3) Gorovei, Cimiliturile Românilor (Ediţ. Acad. Rom.), p. 288: 


8 





metru, când e lâna buna, se rupe cam de câte o palmă lungime 
şi se pune una peste alta. 

Ceeace rămâne în dinţii pieptenului se chiamă canura sau buci!). 
Dacă lâna a fost bună, şi din canură se scoate o frunte (calitate su- 
perioară), miequra. Dacă lâna n'a fost aşă de bună, nu se mai scoate, 
caci altfel canura ar fi aşă de rea, că nus'ar mai puteă folosi la nimic. 

Când lâna este foarte bună, pieptenele are două bărbi, una în 
A şi alta în Æ’, făcută şi aceasta tot cu pieptenele. În acest caz, 
părul se scoate din amândouă părţile, dar, fireşte, mai puţin din £’. 

Scoaterea canurei din pieptene cu ciupirea se face greu și ca- 
nura ieșită este Joloțită. Pentru a o scărmănă (cărmănă) şi pe ea, 
adică pentru a desprinde fir de fir, se întrebuințează în Ardeal 
buciul, «maşină de scărmănat lână» *), care cred să fie tot una 
cu foșalăii pomeniţi mai sus. 

Foșalăii, fuşălaii, pieptănuşii, 
pieplenii laţi sau piepteneii 3) slu- 
jesc, după cum am văzut, la căr- 
mănarea lânii. In munţii Moldovei 
de sus, ei mai slujesc şi la scăr- Q 
mânarea canurei, după ce s'a scos Fig. 9. 
din ea părul. 

Foșălăii sunt făcuţi dintro scândură aproape pătrată, pe care 
s'a bătut o piele tare și în care s'au înțepenit dinţii (Fig. 9). Dinţii 
având floarea (cununa, partea pe care se bate cu ciocanul) între 
piele și lemn, se mișcă puţin. 

Pentru a pieptănă cu ei, se așează întrun scaun care are sus 
două speteze (Fig. 10), una găurită, pentru a întră în ea coada foșa- 
lăilor, iar alta dăltuită, pentru a se răzămă capătul Æ al foșalăului. 
Cu celălalt foşalău sau pieptănuş, se trage pe deasupra celui fixat în 
scaun, iar lâna pusă între dânsele se scarmănă şi apoi se scoate 
cu mâna. 

6. Torsul. Părul rupt în bucățele de câte o palmă, se face 
caiere astfel: Se pun câte 8—10 bucățele de păr una lângă alta și 
pe deasupra, iar una pe dedesupt şi de-a curmezișul. Cu aceasta se 
strâng bucăţelele de păr cå şi cum sar încinge. Vârful se mai pișcă, 
adică se mai scoate din el păr şi se pune către partea de jos a caie- 








(AR Hi mi m 


Ai tub, 
Win Vl (NI 
Ahi Aur Iniel pih Ai) WA 












1) In Țepu, jud. Tecuciu. 
2) Viciu, op. cìl., p. sI. 
3) Damé, Terminologie populară, p. 139. 


9 


rului, care are astfel forma unui con. Caierele de canură sau de mie- 
zură se fac tot astfel, îvălătucindu-le cu mâna. 








m 





Fig. 10. 


Dâna se toarce dinainte cu un scop anumit după calitatea ei: 
Părul aspru este bun pentru brâie ; părul mai molcăluf pentru fla- 
nele, pestelci, antereie ; canura moale pentru covoare; 
canura mai proastă pentru levicere. «Torc de brâu», ca 
pildă, însamnă că părul este tare şi nu-i bun decât pen- 
tru brâie. 

Instrumentul, în deobşte cunoscut, este furca ; firul 
tors se pune pe fus. 

Furca cea mai simplă (Fig. 11), aşă cum e în păr- 
tile de şes ale României, are forma unui con lung, găurit 
sus pentru legarea unei aţe A cu care se va legă caierul 
de furcă. La capătul de jos al aţei este un os O, numit 
astfel ; el se capătă din aripa puilor când se fierb. După 
ce caierul s'a pus pe furcă și s'a încolătăcit 
după el aţa, osul se înfige în caier ca să 
ţină. Furca obişnuită are o coadă mai sub- 
tire, lungă cam de 60 cm. care se pune 
în brâu la șoldul drept. 

Prin Muntenia, jud. Ilfov şi Teleor- 
man, am văzut femei fâcând caiere fâră 
nici o formă, ci numai legându-le de furcă 
cu o aţă. In satul Măgurele din Ilfov, fe- 
meile nu ţin furca în brâu, ci o au fixată 

Fig. 12. întrun scaun ; caierul este învălătucit de Fig. 11. 
jur-împrejurul furcii, iar nu numai într'o parte, cum se obişnueşte 


în Moldova (Fig. 12). 





10 


Furca este un instrument drag femeii, dar prin părțile de:câmp 
nu o apucă (nu torc) în toate zilele, ci numai iarna, pe la clăci, 
şezători sau furcarii, cum se numesc acestea în 
munții Moldovei de sus. S'așează femeile în rând 
pe pat, fiecare cu furca 'n brâu, torc şi vorbesc şi 
ce-ar fi dacă fiecare ar umblă cu scaunul după ea! 
“Porc mai ales şi femeile bătrâne cari nu pot munci 
la câmp, torc în deobşte pe ozi de ploaie, câr pasc 
copilele vitele pe vale, etc. 

Din acest instrument fac Românii de pe la 
munte şi din Ardeal, cei cari au mai mult răgaz și 
nu-s aşă de năcăjiţi, obiecte de adevărată artă, Și la 
şes se fac furci, înflorate cu sârmă înroșită in foc, 
cu cercuri de crestături, dar forma li-i tot cea co- 
nică. «Bărbatul căruia i-i dragă nevasta îi face furcă 
frumoasă», zice prin Ţepu femeia către bărbat; 
«şi sapa mare» adauge omul. 








Fig. 17. 


Fig. 1s. 
In satul Novaci, jud. Gorj 1) am văzut cele mai frumoase 
furci, cu aripă, cu o singură aripă, dăltuită co dăltişoară până ce 


I1) La însurățelul Gheorghiță Ceaușescu. 


11 


răspunde în partea cealaltă, cu cruci şi diferite 


unghișoare de puiu de pasăre. 

Furca propriu zisă, cornul, este şi 
el încrestat frumos (Fig. 13). 

In Ardeal se fac furci cu două 
aripi (Fig. 14-18) 1), iar ca meşteri sunt 
mai ales mocanii Rășinarilor. 

«Când furca este dintro bucată, 
caierul este împiedecat să alunece în jos 
de o gămălie (Moldova) sau o măgălie ; 
iar când furca se desface în două, partea 
ce poartă caerul se numeşte cânjeu, gân- 
jeu sau gavan»».1) 

Fusul (Fig. 19) se cumpără prin 
părţile Moldovei de jos, județele Tecu- 
ciu, Bacău şi Putna, dela Țiganii lin- 
gurari carı se ocupă în special cu fuse, 
linguri şi coveţi. La partea de sus au 
un noduleţ A de care se prinde lâna 
sau cânepa, la începutul fusului; apoi 
se tot îngroașe până ce ajunge cât de- 
getul, iar jos are un titirez sau sfărlează, 
B, care, prin greutatea ei, face să se în- 
vârtească mai uşor fusul. Din aceste 
sfârleze îşi fac copiii titirezurile 3), iar 


crestături 


ta nişte 











OPT 
ss A 
zi Q 
fi 
San 
a 
A 
'asd0 


RI 
ooN e 
a 3 
Y 
A 
x O: 
JER: 
S ” ` 
aa nAn 
oaoot e190%0np 


CITITI 
EN 
Pr S 
CRION 


i 
A 






S 









ga. d 
Ss; 
E 7 E 





SE 









oamenii pe de-a'ntregul le mai întrebuințează și ca cepuri la polo- 


boace când li-i în grabă. 


Dragoste mare arată Româncele pentru furcă. Sunt 

A zile în cari nu lucrează, mai ales Sâmbetele prin unele 

părţi. Furca, ca un lucru de cinste, nu se poate ţinea ori 

unde, ci numai la coardă, pe cuptor, iar dacă s'a înve- 
chit, în pod, supusă la un mărtac. 


B 


Când într'o casă se naște o fată, i se pune la cap 
furcă, în zilele dintâi, ca să-i fie dragă furca şi tot rostut 


Fig. 19. ei; despre alțe datini, la cercetarea cânepii. 


1) Chipurile din fig. 14-17 după fotogr. din N. Iorga, Neamul Rom- 
în Ardeal, I, p. 184 ; fig. 18 dupa Convorb. Lit. XLI, No. 6. 


2) Dame, op. cit., p. 140. 
5) Pamfile, op. cit., p. 77. 


12 


Cicricul de iors este un instrument pe care nu l-am văzut 
decât în Bogdăneştii Sucevei!). El se compune dintrun scăueș 
cu roată. Scăueșul are trei picioare 4, B, C; Intre picioarele Aşi B 
este o axă mobilă DE 
cu o pedală F, o scân- 
durice G este legată de 
pedaiă ; mişcând pedala, 
se învârte roata prin 
ajutorul unui cârlig în 
axă ; restul stinghiilor 
constituesc întărituri 
diferite. Roata are un 
butuc în care se fixează 
spiţele. Pe exterior are 
un jghiab pe care stă o 
sfoară întinsă te va in- 
vârti morișca (Fig. 20). 
H este capătul firului 
dela furcă ce stă în 
gaura J (Fig. 21). Fi- 
rul trece prin gaura J, 
iese printrun orificiu L dintrun inel de lemn strujit şi de aici prin- 
tro serie de cârlige K fixate întro potcoavă de lemn M N. Din 
cârligul ultim, din capătul potcoavei se învârteşte pe mosorel. Câr- 
ligele sunt de sârmă. 





Fig. 20. 



















Firul, fiind ţinuţ de câr- l NN 
lig, se va înfășură pe mosor pe N VEDA N 
aceeaş circomferință; după ce NN AMen ANN 
se face o asemenea vrâstă, se N AT i AU 
mută firul în cârligul alăturat, NÑ ja NU 
fie către mijlocult pocoavei, fie NY eee E NÀ 





către capete. 

Potcoava M N, este mo- 
bilă şi e pe axul general al mo- 
riştei ; prin urmare, dacãam învârti roata fâră fir, s'ar învârti morişca 
dar potcoava nu. Deci când firul este ţinut cu mâna de H, și nu 


Fig. 21. 


1) La M. Lupescu, directorul orfelinatului «Ferdinand», Zorleni, 
“Tutova. 


13 


este lăsat liber, potcoava, prin apăsatea firului se va învârti şi ea. 
Când firul răsucit din furcă sa lungit, se sloboade din H și el se 
învârteşte pe ghemul moriştei. 

Invârtirea se face cu piciorul pe pedala F. 

Sfoara se învârteşte pe nişte brâie adâncite în capătul moso- 
relului de către roată. 

După cum se vede, e mare economie de timp, deoarece fi- 
larea firului se face cu mâinile mai apropiate. 

7. Râschiatul. Aproape în totdeauna, lâna trebue boită îna- 
inte de a fi întrebuințată la răsboiu. Pe fuse ori pe mosortle, lâna 
nu s'ar puteă face, din 
pricină că firele sunt 
strânse unele între al- 
tele. Pentru a le face 
mai rari, trebue să fie Fig. 22. 
răschiale. Răschiarea ' e 
din familia vorbei fir, răsfirare ; pron. prop. mold. : bir, ráschirare, 
şi se face prin ajutorul râchiitorului sau râșchitorului. 

Rășchitorul este un băț lung cam de un stânjen, care arela un 
capăt crucea A, B (Fig. 22), numită prin alte părţi şi coarne, iar la 
celălalt capăt are două crăcane mici, numite încă şi coarne. 

Pe râschitor se râschiază sau se rdschie ceeace este pe fus astfel : 
Se leagă capătul firului de un corn, 4, de exemplu, se duce după 
cracul de cruce A, se aduce printre coarne şi apoi lacracul celălalt 
de cruce şi așă mai departe, când la un crac de cruce, când la al- 
tul. S'ar crede că-i zadarnică trecerea aceasta, căci ar fi destul să se 
înşire aţa împrejurul unui poloboc, så se facă o sculă și apoi să se 
boească. Dacă sar face ași, firele s'ar încurcă și, la depănarea de mai 
târziu, un fir rupt nu sar mai puteă găsi cu uşurinţă. 

Prin râschiare s'a făcut, 
între coarnele Æ’ B’ ale râs- 
chitorului, un rost adică o 
încrucișare de fire, care face 
să nu se încurce firele. Ca- 
pătul firului e legat de o aţă 
m, cu care se leagă restul firelor cruciş. Cu aţă se leagă şi pe locul 
unde firele s'au sprijinit pe crucea răschitorului (Fig. 23). 

Aceste fire râschiate poartă numele de bucată în Moldova de 
jos, căleapă la munte şi scul în Muntenia. 








14 


Mai multe bucăţi de lână, sau, în general, lána toarsă, poartă 
numele de fire, pron. pap. mold.: hire (hi, dulce =). ! 

Despre boitul sau colorătul lânii, nu se tratează aici. Acest ca- 
pitol de industrie casnică este îndestul de impbrtant și, ca «tare, 
trebue să i se dea o deosebită atenţie şi deci o desvoltare care ar 
mări peste măsură această lucrare. 


CAPITOLUL III. 
PENELE 





Penele-de pasere — găină, rață, gâscă, curcă — şi câte odată 
şi de piche sau pichere, se întrebuinţează la umplutul pernelor. 

Penele se culeg de câte ori se taie aceste paseri, fie pentru 
mâncarea casei (Duminicile şi sărbătorile mai ales), fie pentru po- 
meni, praznice, cumetrii, nunţi şi mese, pe la birtimoase 1). Nici 
odată nu se culeg penele dela paserile cari mor de boleşnijä °). 

Paserile se opăresc întâiu în apă dată în clocot şi apoi li se 
jumulesc penele cari, fiind ude, se pun la uscat pentru când vor fi 
de nevoie. Unele gospodine strâng de o parte penele de pe trupul 
găinii şi de altă parte penele din coadă şi aripi, cari sunt mai mari. 

Perine sau perne, pernițe şi modiţe se fac numai din pene, în 
două chipuri: 1. Cu pene tocate cu toporul din lipsă de timp sau 
din lene şi 2. din pene strujite adică separate de partea tare. Această 
operaţie, strujirea, se face pe îndelete, pe apucate, când fetele, mai 
ales, nu au ce face. De sigur că se găsesc femei cari pun penele 
paserii în perine, aşă cum le-au jumulit sau dupurluit ?) de pe pasere. 

Fundul de perină este un săculeț de pânză groasă, de câlți de 
-obiceiu, ca să nu-l poată răsbate cozile de pene, când ele au fost 
tocate. Fundul se îmbracă într'o față. 

Când fața se murdăreşte, faţa se desfață sau se desfățează şi 
se spală, îmbrăcând din nou perina cu dânsa după ce s'a uscat. Faţa 
se coasă de cele mai multe ori; numai gospodinele mai cu dare 
de mână îmbracă perina în feţe cu bunghi (bumbi, nasturi) şi cheotori. 


1) Hirtimos = hiritisimos, zi onomastică : «de ziua lui». 
2) Boleşniţă = boală molipsitoare.: 
3) Şezătoarea, II, p. 227.. 


15 


Perinele sunt lungi, perine de cap, cele cari slnjese noaptea 
drept căpătâiu, pentru doi inşi ; perinițele sunt mai mici şi modițele 
încă mult mai mici. 

Culticele sunt nişte suluri pe cari le întrebuinţează gospo- 
darii drept perine sau pe dedesubtul perinelor. Ele sunt foarte 'rari. 

Saltele de pene se våd și mai greu pe la gospodinele noas- 
tre de ţară. 

Podoabe de pene colorate uzitează numai ' femeile de prin 
unele pă?ţi din Macedonia ; cu ele îşi împodobesc capul; boirea se 
face ca și la lână. 

Pana de scris, vechiul condeiu care se fâceă din pană de 
gâscă, astăzi nu se mai vede nicăiri: Ţăranii cred *) că numai M. 
S. Regele mai scrie astăzi cu condeiu de pană de gâscă. 

Penele de gâscă le folosesc cobzarii români şi ţigani, pentru 
cobzele lor: le despică în douâ, le taie pana, le scoate miezul cel 
subţire şi fiecare parte o îndoaie în două. Cu dânsa ating strunele. 

Proverbul: «doar n'am să-l cresc pe puf» spune multe. 


CAPITOLUL IV. 


LAPTELE 


1. Consideraţiuni. 


Laptele fiind un produs al animalelor, industrializarea lui de- 
pinde în chip absolut de numărul şi calitatea animalelor cari îl produc. 
“Când s'a vorbit despre lână, s'a atins în treacăt şi chestiunea ani- 
malelor de lapte, oile mai ales, arătându-se pricina descreșterii nu- 
mărului lor în terile române. O desvoltare mai mare, făcând parte 
din cercul studiilor speciale, nu va fi fâcută aici. Ne vom mulţumi 
dară cu concluzia că, în vremurile mai vechi, animalele de lapteau 
fost cu mult mai numeroase şi mai bune ca astăzi şi că mulțumită 
acestor împrejurări, Românii și-au fácut o ocupaţie. specială şi un 
mijloc de traiu din lăptărie şi derivate. 


1) Credinţă din Tepu, jud. Tecuciu. 


16 


Păstoritul a fost îndeletnicirea de seamă a tuturor naţiunilor 
la începutul vieţii lor, când pământul le-a îngăduit. O climă tem- 
perată a ajutat întotdeauna. 

Pe teritoriile locuite astăzi de Români, clima fiind în general 
temperată, şi pășunile de munte, deal și şes îndeajuns, eră firesc 
să se desvolte creşterea vitelor şi despre acele timpuri avem cele 
mai sigure date. 

Tracii şi Daco-Geţii cunoşteau foarte bine industria laptelui, 
iar cât nu s'a putut află, mai ales ca tehnică, se confirmă prin ter- 
minologiile filologice. B. P. Hasdeu ne arată că o mulţime din cu- 
vintele ocupaţiunii de păstorit sunt de origine dacă; altele sunt 
încă mai vechi, cum e d. e. vorba baciu, care se pomeneşte prin 
secolul XIII şi care nu-i de origine nici slavă nici turanică (ve- 
nită din sud), ci din răsărit, de prin evul mediu?). Și tot astfel şi 
cu alte cuvinte. 

Vorbele relative la turme în hârtiile.vechi : «şi loc de păşuane», 
insemnări de ale călătorilor străini trecuţi prin țerile române întăresc 
mai mult încrederea într'o înfloritoare stare a turmelor și un ales 
meşteșug în ale lăptăriei. 

Ciobanii aromâni din Peninsula Balcanică sunt maiestri de 
brânzeturi cari se caută nu numai in imperiul turcesc, ci şi în alte 
părți unde se exportează prin Salonic. Şi dacă aceasta o poate vedea 
ori şi cine astăzi, la aceste ramuri ale românismului, care a păstrat 
mai bine felul de vieață al trecutului, de ce n'am admite acelaș lucru 
şi pentru Românii din Regat? 

Dacă pe la 1700 oieritul eră regulamentat în uzajul Moldovei 
(Ex. : Antioh Cantemir înființează în 1699 Slobozia-Galbeni în jud. 
Neamţu şi o scuteşte «de sulgiu, de iliş, de unt, de ialoviţă»?); 
dacă pe la 1798 Stefan Roset, ca pildă, vinde '«runcul Stăneştilor, 
să-l paştem cu oile în astă vară după cum sau păscut ş(i) într'alți 
ani şi tocmală am avut să dăm dum(i)sale una sută şesăzăci oc 
brânză de oi sarată gata» 3), trebue să fim incredințaţi că această 
ocupaţie eră de seamă. 

De sigur că multă brânză şi poate şi unt se desfăceau cel puţin 
în Turcia, după închinarea Principatelor Române către dânșii; într'a- 
devăr iată o mostră de mai târziu chiaf, de pe la începutul veacului 


1) Etym. Magn. Rom. la vorba: baciu. 
) Arhiva, Taçi, IV, p. 425. 
3) N. Iorga, Stud. Doc., VII, p. 303. 


14 


XIX, când vitele Principatelor române se exportau în foarte mare 
număr pâna la Viena, dacă nu se desfăceau prin părţile Galiției 
cumvă, şi când de sigur că și produsele din lapte se găsiau în acelaș 
raport. In 1809 unul Ștefan Ciornei face contract cu Hasan Turc 
Capanlău, să-i vândă zece mii oci de caşcaval cu 45o lei mia. 
Turcul nu se ţine de învoeală și Ciornei este silit să-și ducă marfa 
so vândă la Odesa. «Eu, după zapisile de tocmală ce am avut 
între noi, am şi pus în lucrare, ca la vremea cuviincioasă să-i fie 
marfa gata, la cășăria me, pentru ca să nu-l dau de sminteală. Și 
la vreme când se lucrează caşcavalul, din pricina pacatelor mele, 
bolnăvindu-mă şi neputănd să merg la căşărie, numitul Hasan prin 
neştiința mea a mers la cășărie şi nu numai că a făcut zapcilăc, 
povățuind pe cășări ca să-i facă cașcavalul în calupuri mari. Din a 
cărui pricină s'au stricat 4400 ocă caşcaval. Din care samă, nu numai 
că n'am putut alege cevă, dar deosebit părătul au bătut şi pe cășă- 
riul fârâ vinovăţie şi căşăriul de groaza bătăii au fugit şi mi-au lăsat 
căşăria tocmai în vremea când puteam să câştig şi eu hrana vieții 
mele...» 1). 

Starea de astăzi o cunoaştem. La munte se găsesc oi, deşi nu 
ca ale modestului Ciornei care trafică zeci de mii deoci de caşcaval 
pentru hrana vieţii sale, dar tot se găsesc; dar la câmp nu-s, din 
cauza lipsei de islazuri. Cine umblă şi vede ţara în întregime și nu 
şi-o închipue după un colţişor cunoscut de el, mai mult sau mai 
puțin, acela se va încredință că vorbele: «în casa ţăranului nostru 
este mult mai puţină hrană din lapte decât ar trebui să fie», sunt 
adevărate; că e adevărat şi «trist a vedeă lipsa în cele mai multe 
case a acestei hrane»; dar nu va aprobă pe cel ce zice că pricina 
«acestei lipse nu credem că este lipsa de spaţiu și de pământ cu 
iarbă pentru vitele cari dau lapte; cauza adevărată, după cât cunosc 
fara, este lenea și nepricieperea de a alcătui munca asfel, încât să 
fie adevărat urmată de roade zemoase» °). 

Cam toate de pe această lume, un pic de adevăr este; nu so 
fi pricepând țăranul astăzi, dar cum se face că s'a priceput odată? 
După 15 ani, decând au fost scrise vorbele de mai sus, să credem 
altfel, cum am fost siliţi să credem. 

Greutățile vremii de azi, întocmite de fatalitatea şi omul pu- 


?) Uricariul, XIV, p. 239. 
3). Dr. N. Manolescu, Igiena ţăranului român. (Ediţ. Acad. Rom.), 
p. 266. 


Pumfile, Industria casnică. 2 


18 


tetnic, au lovit în coastele acestei frumoase şi mănoase ocupaţiuni. 
Se cântă odată: 


Mai ciobane dela oi, 
Mai ciobane măi! 

Tu n'ai grijă nici nevoi, 
Mäi ciobane mäi !... 


şi : 

Frunză verde, frunză'n dungă, Mână-ţi turma mai spre noi, 
Cioban, ciobânaș. Cioban, ciobânaş ; 

Ciobănaş cu chica lungă, Pe sub rariştea de-anini, 
Cioban, ciobânaş ! Cioban, ciobănaş, 

Când tuleșşti,seara'n zovoiu, Colea'n dos, după grădini 
Cioban, ciobănaș, Cioban, ciobănaș... 1), 


dar astăzi nu se mai puate cântă. Astăzi nu mai are nimeni voie 
să cânte, ci datoria-i stă să plângă şi să îndrepte. 
Astăzi, fără a ne gândi la ironia cuvintelor, trebue să se suspine: 


Foiliţa Ş'om face destulă brânză ; 
Coghiliţă °), O fatat şi-un câne scurt 
Hai la mine şi fă brânză, Şi-om face brânză şi unt! $) 


C'o fatat o haită *) 'n frunză 


2. Laptele de vacă. 


a. Mulsul. (Mulgerea, mulsoarea). Fireşte, nu tot gospodarul 
îşi are vaca lui; dară a aveă o vacă e dorinţa tuturor. «Să ai una, 
măcar să-ţi dea o lingură de lapte, cu care să mai îndulceşti gura 
celor ploduri». Le vine mai lesne să ţină o vacă, oamenilor cu 
copii cari vor paşte-o din funie, sloboda, adică urmărind-o pas cu pas. 
In satele cari au imaşuri de vite, se face cireadă de vaci, cu un văcar 
(păzitor) a cărui femeie stă la poarta «țăr'nei», păzind țarina. Va- 
cile se duc dimineața la cireadă şi se ieau sara, ieșind câte unul îna- 
intea ei sau lăsând-o să vină singură. 

Mai înainte vreme în Broşteni — Suceava, când erau vaci multe, 
ele se mulgeau la văcărie; astăzi se mulg la olaltă cu oile’). 

Când vine vremea vacii să se gonească, se goneşte singură; 





1) Viciu, op. cit., p. 85. 

23) Cobiliţă. 

3) Caţea. 

4) Şezătoarea, II, 206. 

5 După arătările d-lui S. T.-Kirileanu. 


19 


gospodarii cari vor så aibă şi viței buni și de soiu, o aduc la buhaiu, 
plătind pentru dânsa. 

E greu să se cunoască o vacă bună de lapte, vorba proverbului: 
«şi frumoasă, şi. lăptoasă, şi de vreme acasă». «Vacă bună de lapte 
se zice vacă mănoasă, iar în Moldova vacă de doniță. Ea se cu- 
noaşte după lungimea coadei, al cărei vârf osos ajunge la coatele 
picioarelor, după fântânica ce are la pulpă şi după un fel de gropiţe 
ce se găsesc prin pipăit la buric sau la spate ;=are capul mic, botul 
ascuţit, coarnele subţiri şi stecloase, gâtul -subţire, picioarele pul- 
poase sus şi subţiri jos, e pântecoasă, cu ugerul mare, fără păr și 
vinele ţâțelor mari» 1). 

A ţineă o vacă cu lapte, e foarte greu, după credinţa gospo- 
dinelor, deoarece vacile mănoase se deoache lesne; aceste vaci îşi 
vor secă din lapte, vor deveni sperioase şi nu numai că nu vor sta 
la muls, dar nici la viţeii lor. Vacile pot să-și strice laptele, aşă ca 
„acesta să fie amestecat cu sânge; pricina, cred gospodinele, e că o 
rândunică a trecut pe sub picioarele vacilor ca să le străfulgească sau 
să le însângereze ţâţele. Vacile pot fi muşcate de șerpi, cărora le 
place laptele, de nevăstuici, în urma cărora li se umflă ugerul sau 
ungerul, cum se zice în Moldova. Dar’ nenorocirea cea mai mare 
pentru o gospodină e atunci când duşmanii îi ieau mana. De mană 
trebue să se descânte îndată, căci altfel e primejdie. lată cum se 
descântă, ca să avem o pildă nu numai în privinţa grijilor unei vaci, 
ci şi în alte privințe: 


Marie, maică, sfânta Marie, Curată să fii. 

“Te rog, vino şi-mi ajută mie, Leacul dela tine, 
Marie maică sfântă, Descântecul dela mine. 
Sfânta eşti, Eu mă rog ție, 

Sfântă să fii; Tu ajuta-mi mie. 


-Curată ești, 


Când a rostit până aici, descântătoarea are la sine un sac, care 
trebue umplut cu paie şi 3 fuse, 3 sule, 3 pile, o furcă de fier, un 
tăier cu tărâțe, sare şi un ban de aramă, măcar. Luând fusele pe 
rând, împunge în paiele din sac zicând: 

«Eu nu împung paiele din sac, ci împung inima cui a dus 
laptele dela (numele vacii); așă să nu iasă răul din el, cum nu 
va ieși fusul esta de bună voie din paie. Il împung prin faţa obra- 





1) Dame, Terminologie pop. rom., p. 31. 


20 





zului şi prin creierii capului, prin brânci (mâni) şi picioare, prin: 
toate vinele, prin toate oasele, să nu poată durmi, să nu poată mâncă, 
să nu se poată culcă,-să nu se poată alină, până laptele la (numele 
vacii) înapoi l-a da. Până atunci să n'aibă stare, nici alinare». 

Descântecul apoi se repetă, când se împunge cu fusul al doilea ; 
la a treia repetare, se împunge cu fusul al treilea, apoi tot aşă se 
repetă mereu, împungându-se cu toate sulele şi pilele. Deci des- 
cântecul se zice de 9 ori, iar sulele și fusele rămân împunse în 
paiele din sac. Descântătoarea începe descântecul cu cuvintele dela 
început, bate apoi cu furca paiele din sac, zicând: «eu nu pisez 
sacul cu paie...» ca în partea a doua a descântecului, repetând de 
9 ori. Scutură apoi sacul zicând de 3 ori: «Eu nu scutur sacul cu 
paiele...». Apoi iea tăierul cu tărâţe, sarea şi banul, zice întroducerea 
şi: «aşă să vie laptele la vacă, cum vin stelele pe cer şi cum vine 
roua noaptea, să nu-l poată opri Vosorcăile, precum nu poate sta 
roua dacă răsare soarele». 

După rostirea de 9 ori a descântecului, se iea un cuţit, cucare 
împungând «tărâţele, se repetă iarâș descâtecul de 9 ori; se duce 
apoi sacul, aşă cum e, cu fuse, pile și sule, în ieslele vacii, ca să 
mânâuce de pe ele peste noapte. Furca se împlântă cu coarnele 
în pământ, zicând de 9 ori: «aşă să iasă râul din cine a dus laptele 
dela (numele vacii), cum va ieşi furca asta de bună voie din pă- 
mânt». Târâţele se toarnă din tăier într'o cofă şi se pune afară cu 
sarea și cu banul cu tot, ca să cadă pe ele rouă peste noapte. Di- 
mineaţa se scoate furca din pământ, se aduce sacul din iesle, se scoate 
crucerul din tărâţe, se pisează sarea şi se dă cu târâţele la vacă. 
Toate acestea se fac în 9 seri !). 

Şi tot astfel şi cu celelalte boli. 

De îndată ce vaca fată, trebue să fie mulsă, 
căci viţelul fiind prea plăpând şi neputând suge 
tot laptele, el se strică. Vaca se mulge intrun 
vas de lemn numit gátar, șiștar, şilar sau găleata 
ori doniță, pentru România. In unele locuri din 
munţii Moldovei de sus poartă numele de bu- 
dâ;u2), care servă și pentru pastrarea laptelui. 

i Şitarul are fundul ca de cotă şi gura aproape de 

Fig. 24. două ori mai largă (Fig. 24). E făcut din doage, 
din cari una numită coadă sau toartă este mai lungă şi are o ureche de 





1) V. Sala în Şezitoarea, VII, p. 97—8. 
) Şezătoarea, Il, p. 151. 


21 





-are se apucă sau se atârnă în cuiu. Cercurile i-s de fier sau de 
lemn. In el se pune puţină apă, cu care se spală țâța vacii. 

Inainte de a mulge vaca, «i se dă viţelul», «se dă vițelul la 
vacă», spre a o suge puţin, ca să-i moaie țâțele, După muls, se lasă 
şi vițelului lapte, ca să aibă cu ce se hrâni. Dacă vițelul e bătrân, 
se mulge tot laptele care-l dă vaca. Şitarul se pune sub ungerul vacii, 
pe partea stângă, și vaca cuminte îi face loc, dându-și picioarul stâng 
de dinapoi mai înapoi. Dacă nu-l dă, vaca este îndemnată cu vorba: 
ceas, Bălaie, mamă, ceas! 

A mulge o vacă fără lapte mult, sau care are obiceiul de a 
ascunde laptele, se traduce prin a fârcui sau ţârcâi. 

La vacile lăptoase, se face pe deasupra laptelui un fel de spu: 
mă care poartă numele de sooră in Ardeal 1), “care se culege și se 
lasă de se tocmește, adică se lichefiază. Cu acest lapte bun se face 
balmuşul. Smântâna dulce încă poartă numele de soboră. 

Foarte prţini mănâncă laptele crud și numai pentru boli de 
piept. 
| In casă laptele se străcură în oale sau în tigăi spre a se fierbe. 
Unelta de strecurat se chiamă sitä sau sitișcă (Fig. 25). Ea are forma 
unui trunchiu de con neregulat, cu pereții de zabla 
(tinichei) sau de coajă de teiu sau chiar de fâşie de 
brad, cu cercuri tot de brad. In fund are o sită prin 
care se scurge laptele în vasul în care voim. Când 
vasul este mai mare și în el voim să preparăm lapte 
acru, etc., poartă numele de abârlău sau obărlău în 
Ardeal 3). 

Fig. 25. b. Inchegatul sau prinsul. Dacă laptele nu se 
mănânca în casă, fie din pricină că e mult, fie că-i zi de post, el se 
pune crud (nefiert) la prins în oale. Oalele acestea sunt 
speciale, negre de obiceiu şi lungi în gât (Fig. 26), mai 
mari sau mai mici. Ele trebuesc să fie foarte bine curățate, 
căci altfel se sărbezește laptele. Inainte de a fi folosite, 
se opăresc cu apă fiartă, sau se fierb în ele frunze de 
popușoiu sau ciocani de popuşoiu, se spală cu spalătorul 
de petică cu cenuşă sau cu năsip, şi se usucă. Ele stau 
afară, să le bată vântul, în parii gardului, cu gura în jos, Fig. 26. 
sau într'un par bătut în pământ care are o mulţime de ramuri, fie 








1) Viciu, op, cst., p. 75. 
3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 97. 


22 


naturale și scurtate, fie bătute în găuri făcute cu sfredelul. Acesta se 
chiamă prepeleăc. A 

Oalele prinse (ocupate, umplute) cu lapte, trebue să stea la ră- 
coare vara şi la căldură potrivită iarna. Intro oală nu se pune lapte 
dela două vaci, sau dela o vacă lapte provenit din două mulsori, 
căci se strică şi se face coraslă, întocmai ca acel lapte dulceag, care 
se capătă dela vacă îndată ce a fâtat. Acesta fiert, se face brânză, se 
corăsleşte, dând zer şi grăunţi de brânză. 

Tot astfel se întâmplă şi cu laptele care nu se fierhe îndată după 
ce a fost muls, ci tocmai a doua zi. 

După un ceas aproape, dela punerea laptelui la prins, se ri- 
dică deasupra, la gura oalei, sub pocriș (mic acoperiş de lut ars în 
foc), smântăna. Inceputul smântânii poartă numele de groștior în Munţii 
Moldovei de sus, şi cu el se dreg une!e bucate sau se întrebuin- 
ţează în medicina populară pentru tămăduirea bubelor dulci 1). 

Smântâna mai nu se mănâncă singură, ci de cele mai multe 
multe ori cu brânză de vacă, sau se face dintrinsa unt. 

c. Untul. Dacă se exportă multă brânză din ţerile române, de 
sigur că se exportă şi untul, tăcut din laptele de vacă. Intr'adevăr, 
chiar în epoca Fanarioţilor, ne spune un dregător de pe acele vre- 
muri, Iacovache Rizu, că la Constantinopole eră o companie numită 
«negustori de unt», care aveă agenţii în ţerile noastre pentru cumpă- 
rarea untului căutat în Seraiu și în Constantinopolul întreg 2). 

Operația se chiamă alesul untului, «aleg unt» sau «bat unt». 
De aici s'a relativizat ironia : «bate apan piuă», care totuş are alt 
izvor. Dintr'o mică cantitate de smântână, se alege untul într'o stra- 
chină sau într'o oală, bătându-l cu lingura şi cântându-i, cine mai are 


vreme : 
Trece cioara peste casă, 


Untu! mi s'aleasa 2), 
sau după cum se obişnueşte în alte părți din Moldova : 
Untul mie, Boloboţi ca mazereă 
Zara ţie; Şi la spor ca sarià +). 


Dacă picatura (leaca, putinul) de smântână a fost încălzit cât 
de cât, îndată incepe să se formeze în smântână beşicuţe mici de 


1) Şezătoarea, VIL, p. 97. 

2) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 86. 

3) Dat. din Ţepu, jud. Tecuciu. 

4) Dame, op. cit.; sariă=—sareă, cu accent pe ultima silabă. 


23 


unt, numite gogoloși, cocolași “sau boloboți. Zerul albicios care rămâne 
se numeşte zară. 

Dacă e smântână mai multă, alesul untului sau răbuneala un- 
tului 1), cum se zice în unele părţi ardelenești, se face în vasul spe- 
cial numit în Moldova de jos putineiu, în Moldova de sus budalau, 
«un fel de budăi de ales- unt» 2), şi fășcuța «un vas în care se alege 
unt; e lung dar strâmt» £), iar în Ardeal badin, budiiu, botorog 
și burdoiu 4) (Fig. 27). 

Putineiul poate să fie lung până la un metru, și strâmt 
la gură de ro sau 15 centimetri, iar la fund cevă mai larg. 
La gură este astupat cu un capac sau fund, care 
are o gaură prin caie trece coada dragii (Fig. 28). 
Druga se numește în Moldova de sus brighidău 5) 
în Ardeal /ică sau mâică€), iar în Muntenia 
roaid. 





Punându-se în lăuntru smântâna, începe 
meştera să tragă în sus şi in Jos cu druga; 
smâutâna neputându-se mişcă printre drugă şi 
pereţii putineiului, caută să pătrundă printre gău- 
relele roatei dela. capătul de jos al drugii. Tot 
mişcând mereu, untul se depune jos pe fundul 
putineiului sau sus pe capac, lipindu-se. 

Când s'a ales tot untul, se scoate, se spală 
cu apă rece ca să iasă din el toată zara, se sară 
şi se pune în calupuri sau în străchini unde se 
păstrează. Ca să fie slobod de roată zara, untul 
proaspăt, netopit, se topeşte și apoi se lasă să se 
încleioșeze. - 

Untul galben arată că provine dela o vacă mănoasă, e untos, 
pe când untul alb arată un lapte apos sau apătos. Gospodinele ade- 
sea colorează untul cu sofran. 








Fig. 28 Fig. 27 


1) Viciu, op. cit., p. 72- 

3) Şezătoarea, V, p. 39, şi VIT, p. 98. 

*) Ibidem, Il, p. 227. 

4) Viciu, op. cit., p. 17. 

5) Şesătoarea VII, p. 98, și II, p. 23. 

6) Viciu, op. cit., p. 59. «In munții apuseninâtca este un lemn ro- 
tund la un capăt cu mai multe raze: se foloseşte la mestecarea coleşei care 
se face din fărină de grâu şi care e moale ca mămăliga cea pripită și se mă- 
nâncă cu lapte». eMăzcălău (pejorativ din mâtcă), un linguroiu mare, ce 
se folosește la mestecat în căldare când fierb lictariu». 


24 


Ca să facă unt deadreptul din lapte, sospodarii din satul Runcu, 
jud. Argeş, pun laptele după mulsoare în putineiu, îl lasă ca să se 
fermenteze puţin şi apoi îl bat în putineiu. 

Untul cu zară în el, nesărat cum se cade, tăcut întrun vas cu 
iz, adică cu mirosuri grele, putregăioase, untul prea vechiu se strică, 
se iuțeşte, se râncezeșie, devine rânced, capătă râncezeală. Untul rân- 
ced se îndreaptă, dacă se iea la bătaie cu de două ori mai mult lapte. 
Zara laptelui iea toată râncezeala untului, iar acesta rămâne curat’). 

Pentru a păstră untul pe mai mult timp, trebue neapărat să 
fie topit. Când se topeşte, se pun în el foi de ceapă, dafin, scorți- 
şoară, cam câte două fire la fiecare 8 sau 10 oci de unt. Focul nu tre- 
bue să fie prea tare, ci domol. 'Topirea ţine până la trei ceasuri, fâră 
a i se luă spuma. Apoi se strecoară şi se aşează în oale de pământ 


curate. 
Zara, lichidul ce rămâne sub unt, după ce sa ales, are un 


gust acrişor. Ea se strânge în budăie şi se lasă de se înăcreşte tare. 
Cu ea se face verze, fasole, etc., ţinând locul borșului. Când zara e 
proaspătă şi groasă, se mânâncă cu mămăligă; alţii chiar o beau, 
varat). 

Alţi gospodari fac sarbuşcă din zară, punând-o să fiarbă pe foc, 
şi când văd că începe să fiarbă, țârâie (lasă câte puţin să curgă) făină 
din mână, amestecând în zară ca să fiarbă. Făina poate fi de popu- 
șoiu sau de grâu. Ea se toarnă apoi în blide şi se mânâncă rece sau 
şi caldă. 

Cel cu dare de mână şi cu vreme, face păpănași sau galuştėle 
<a în Ţepu, sau «Sai că-l inghit», cum zic Cârnicenenii Iaşului, cu 
făină, ou şi brânză. 

d. Feluri de lapte acru sunt multe, foarte multe, numele lor 
atârnă de localităţi şi felul de preparaţie, care şi dânsa constă din lua- 
rea sau lăsarea smântânii în oalele în cari sa prins laptele şi atârnă 
dela timpul lăsării laptelui la prins. In general, laptele acru nu se 
prepară decât pentru casă şi pentru oamenii dela muncă. 

I. Laptele acru propriu zis, sau chisleagul, este ceeace rămâne 
în oală după luarea smântânii : o parte închegată, prinsă, şi zerul. 
Acesta se bate cu lingura ca să se amestece și se mănâncă. Pare că 
acest soiu de lapte se numeşte în Munţii Apuseni, streghiat:), «lap- 
tele închegat şi nestors». Poate că acestuia i se lasă smântâna. 


1) Casa rurală, |, 122. 
) M. Lupescu în Șesătoarea, VII, p. 98. 
3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 106. 


25 


Când acest soiu de lapte sau altele se fac în putini mari, el 
se frământă cu un lemn care are la capăt un disc şi care se nu- 
mește gintălău 1). E o mâncare bună, gustoasă şi nutritivă întru 
câtvă, prin brânza ce o conţine, şi nu-i de înţeles de ce ar fi luat 
în derâdere : 


Frunză verde lapte acru, 
Mă băgai slugă la dracu; 
sau : 


Frunză verde lapte acru, 
Rău mă dor călcâile ; 


sau în sfârşit : 
Hop, săraca mândra mea, 
De mâncat îmi aduceă, 
Lapte acru 'ntr'o mărgeă. 
Mâncam şi nu-mi rămâneă ! 
Dar acuma însurat, 
Trăesc ca şi-un împărat 
Şi nici când nu-s săturat °). 
2. Laptele bătut, numit încă şi ară în Muntenia, se pre- 
pară astfel : Laptele stă în putineie până la două zile, după cum e 
mai răcoare sau mai cald. El se prinde lesne, din pricină că pereții 
putineiului nu se spală de caimă (acidele fermentătoare), ci se lasă 
aşă. Când sa închegat bine, se iea laptele la bătut cu un bătăvor, 
care nu-i altcevă decât o drugă, cu deosebire că, în loc să fie lată, 
e mai mult cilindrică; bătătorul are şi el găuri ca și druga. 
Inainte de a incepe bătaia, se toarnă în putineiu puţină apă 
încălziţă. f 
Prin bătaie, untul din lapte se ridică în sus, jar gospodina îl 
culege cu lingura. Laptele bătut are gust au tocmai așă de acru şi 
ține la răcoare două sau trei zile. Se face mai ales prin șesul Mun- 
teniei, unde Românii îl beau, sau şi în nord, după cum se pot în- 
credinţă călătorii cu drumul de fier. 
3. Laptele covăsit sau covașa muntenească se face din lapte 
fiert care se încheagă cu cheag sau cu cuib de alt lapte covăsit. 
Cheagul e un stomac de miel, purcel sau de iepure, mic, 
care n'a mâncat verdeață. In el se pune sare până se umflă puţin 
şi apoi se așează la uscat. Din acest cheap se taie câte puţin şi se 
pune în lapte. 


1) Viciu, op. cit., p. 46. 
2) Jarnik-Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, ediţ. pop., p. 193. 


26 


Cám tot astfel se face şi iaurtul. 

In Moldova, unele gospodine, ca să facă lapte acru, covăsit 
adică, amestecă şi lapte crud, adăugând şi cuib sau cheag. El se 
fermentează în berbinți. , 

4. Samachişul, sămăchisul din Munţii Sucevei, este un lapte 
acru, «foarte acru» şi oțețit. El se face din lapte acru şi se mă- 
nâncă cu mămăligă rece. Unii zic samachiş chisleagului 1). 

5. Smiuchişa din Ardeal, se face astfel: «punem întrun şu- 
șteriu zăr acru, aşă cam până la jumătate, apoi mulgem peste el 
repede lapte, mai ales dela vacă mânzată ; atunci, pe deasupra ză- 
rului acru din laptele muls, se face smiuchişa» 2). 

6. Pocrişul sau pocreala e un lapte foarte acru și mai gros 
decât samachişul. 3) i 

7- Tâțâiul e o specie de lapte acru subțire, «un fel de zară 
foarte acră, pe care o mănâncă omul nevoiaș, când n'are de altele +). 

8. Scoptul e laptele făcut din zăr şi brânză de vacă *). Se 
face în jud. Suceava. 

9. Broștioiul, e un lapte acru, adunat de mai multe zile 
în putină; acolo se «scutură» in fiecare zi ca să se amestece 6). 

Oricum ar fi, şi orice nume ar purtà, are aceeaş bogăţie hră- 
nitoare, se toarnă în acelaş blid, castron sau pescăriță («un giomb, 
steand, lătăreţ pentru lapte sau smântână»), din care mănâncă toţi 
ai casei. 

e. Brâoza. Brânza de vacă se face mai ales în Moldova, unde 
se mănâncă aproape totdeauna cu smântână, Ea: se pregăteşte astfel: 
Oalele cu lapte crud, cari au stat la prins, după ce au fost smán- 
tânile, se pun pe lângă foc spre a se scoace. Scoacerea are de scop 
de a îngrăunțoșă brânza. Focul nu trebue să fie prea tare, căci brânza 
iese grăunţoasă și tare. O scoacere rea aduce o brânză prea moale. 
Oala se învârteşte de jur împrejurul focului, ca să iea căldură pe 
toate părţile. 

Alte gospodine toarnă oalele întrun ceaun şi-l pun pe foc 
spre a se scoace. 


1) Şezătoarea, VII, p. 99. 

3) Viciu, op. cit., p. 78. 

3) Şezătoarea, VIL, p. 99. 

1) Ibidem, VII, p. 99 şi II p. 44. 
5 Ibidem, III, p. 87. 

6 Viciu, op. cit., p. 22. 


27 


Când s'a scopt chişliagul, când adică se vede brânza strângân- 
du-se de o parte iar zărul de alta, se iea oala sau ceaunul dela foc 
şi se toarnă intro strecurătoare Sau.strecătoare, fă- 
cută de lină prin părţile Ţepului. Fa are forma 
conică cu o baieră sau ochiu la o parte. Se spân- 
zură întrun cuiu la coardă lângă părete și zerul 
curge jos în şitar sau alt vas (Fig. 29). 

De cele mai multe ori, brânza de vacă sc 
mănâncă proaspătă; dacă unul are multe vaci, 
apoi îşi are câșlăria sa (ca şi o stână de oi), unde 
îşi pregătește brânza. Pentru a o păstră, se sară, 
după ce s'a uscat (svântat),. se «bate la putină» 
și pe deasupra i se pun frunze de hrean sau 
de nuc, cari se acoperă cu pământ putin moale, 
bătut şi el. Fig. 29. 

Se suie apoi în pod unde se păstrează pentru iarnă. Câteo- 
dată vând şi pe la alţii cu «vadra» de zece sau douăsprezece oci. 

Brânză sburată de vaci se capătă luând lapte dulce şi pu- 
nându-l pe foc să fiarbă. In el se adauge puţină innăcreală (zăr din 
chișleag înnăcrit) sau orice soiu de acrituri, de se shoară laptele. 
Când laptele e sburat (corăslit), se strecoară prin strecurătoare, de 
se scurge de zâr şi ceeace rămâne e brânză sburată sau cașru in- 
năcreală. Acesta nu se poate păstră mult. 1) 

Saramura e un caș din lapte de vacă, tăiat bucăţi, sărat şi 
aşezat într'o oală sau alt vas. 2) 

Tăfaraga se prepară în Ardeal în chipul următor: «Intr'un 
bădăiu, vasul, se adună lapte. După ce e plin, se pune pe cuptor, 
să se încălzească, apoi la un loc rece, ca să se aleagă zărul din 
brânză. După ce s'a ales bine, se strecoară printr'o strecurătoare, 
apoi brânza rămasă se pune la un loc rece, ca să se vârtoşeze» 8). 

De sigur că mai sunt și alte specii de brânză, dar cari nu 
S'ar puteă arătă în totalitatea lor aici, şi de unde se vede nevoia 
monografiilor amarunţite. 





f. Urda. Zărul care sa scurs din strecurătoare este dat la 
câni, porci sau fac unele gospodine din el înnăcreală sau năcritură 


1) M. Lupescu, Bucătăria ţăranului în Şezătoarea, VII, p. Ioc-1or. 
3) Viciu, op. cit., p. 75. 
2) Ibidem, p. 82. 


28 


(presc. din înnăcritură), lăsându-l să se înnăcrească. Cu  năcritura 
fac felurite mâncări ca şi cu borșul. 

Alte gospodine pun zărul sau jintuitul acesta pe foc şi-l fierb. 
In el pun făină de popuşoi, de grâu, păsat, orez sau gāluştèle de 
brânză de vacă cu ou. După ce se răceşte, îl mănâncă. 

Alte gospodine, și mai ales în Moldova de sus, fac și urdă din 
jintuitul de vacă. Pun zărul pe foc, îl fierb şi când jintița, ame- 
stecul de zăr de a doua mână și urdă, s'a ales, se dă jos şi se pune 
în strecurătoare. Zărul curge în vase, iar urda rămâne în strecu- 
rătoare. 

g. Caşcavalul de vacă se face numai prin munții şi dealurile 
Munteniei. lată cum se pregăteşte în cătunul Runcu din jud. Argeş: 
Se pune laptele de se prinde în ciaune spoite sau putini de lemn. 
In lapte se adauge și cheag. După ce s'a prins, se scoace, se toarnă 
în strecurători şi se face caşul ca și de oaie. 

Acest caş se taie felii subțiri, cât se poate de subțiri, cari se 
pun una peste alta întrun vas cu apă călduță. Acolo se îmmoaie, 
îi dispar găurile şi se lipesc de nu se mai cunosc. Astfel muiat şi 
lipit se pune în calupuri şi se face roate. 

Laptele de bivoliţă se întrebuinţează ca și cel de vacă, în 
jud. Iaşi, com. Cărniceni. 

Laptele de capră se amestecă de unii mocani cu al oilor. 
Astăzi când «capra e vaca saracului», laptele de capră se întrebuin- 
țează întocmai ca și al vacii. Brânza de capră e mai măruntă și 
mai acră. 

3. Laptele de oaie. 


a. Stâna cste îngrăditura circulară, făcută din nuiele, cu a- 
coperiş conic făcut din prăjini cari se împreună. sus, şi acoperit 
cu paie. Are o uşă făcută dintro gratie tot de nuiele. Prin alte 
părţi stâna se face de scânduri, mai ales când e boierească, când are 
caracter stabil. In munţii Neamţului este pătrată și e construită din 
bârne de fagi. Pe acolo, ușa se face între răsărit și miazăzi. Bârnele 
nu sunt lipite, căci altfel nu poate să răsbată aerul pentru a svântă 
caşul, Tot pe acolo, acoperământul stânii se prelungește în partea 
dinainte pentru a acoperi vatra focului. 1) 

Imprejurul stânii, propriu zisă «coșmaga sau șură» 2), mai este 


1) Sezătoarea, VII, 19o. 
3) Dame, op. cit., 69. 


29 


un țarc sau mai multe. Când este numai unul,acela e despărțit îm 
mai multe părţi pentru a ţineă despărțite oile cu lapte de cele sterpe 
şi de berbeci, cârlani şi cârlane. 

In Moldova de sus, ţarcul unde stau oile se chiamă sirunga; 
în Moldova de jos, strungă e numai poarta, deschizătura acoperită. 
cu tufani (dacă nu-i o prelungire a stânii) pentru vreme de ploaie. 
La acea deschizătură stă mocanul când îi vine oaie cu oaie la mul- 
soare. Prin alte părţi, această portiță se chiamă spătări («partea 
strungii unde stau ciobanii răzămaţi cu spatele de mulg oile. Spă- 
tările sunt acoperite cu foltăi și prevăzute cu borte prin cari ies 
mânzările» 1), sau spa/ariu («un gard cu ostreje în fața strungii, la 
stână, pe unde trec oile la muls:*). Deschizătorile spatariului, pe 
unde trec oile, sunt formate fiecare din două scânduri de brad sau 
fag înţepenite în uștiori ce se mişcă, astfel că la capetele de către 
strungă intrarea e liberă, iar în partea de către pod capetele sunt 
apropiate ; când intră oaia, aceste din urmă fiind împinse, fac în 
lături şi oaia are loc de intrat. $) 

Prin unele locuri, ţarcul unde dorm oile se numește tárlă,. 
şi mai ales când stânile sunt permanente ; unde se adăpostesc iarna, 
se chiamă perdea. Gărliciu se chiamă locul pe unde ies oile la 
muls. «Surla e un adăpost înconjurat cu stuf, în mijlocul căruia se 
face un cotlon, unde se fierbe urda;,4) și de sigur că şi cașul. 

Despărţirile ţarcurilor, mărimea stânii și toată gospoldăria cio- 
bănească atârnă, bine înţeles, dela numărul oilor, care nu poate fi 
nici prea mic, nici prea mare, adică dela 200-600 de oi. 

Stâna, coliba, poate să aibă şi dânsa despărţituri sau cămăruţe. 
O cămară, unde se ţine caşul, se chiamă în Munţii Sucevei co- 
marnic 5), în Munţii Apuseni comornic («locul unde se pun /roacele 
cu laptele la stână») 6) sau celar, după cum se numeşte și în alte 
părți ale Ardealului («un despărţimânt la stână, cât o cămăruţă, 
unde ţin unt, foi de brânză, rachiu şi a. Unii baci au celariul lângă 
stână»). 7) 





1) Şezătoarea, V, 124. 

2) Ibidem, LI, 43. 

3) Ibidem, VII, 195. 

+ Dame, op. cit., 69. 

5) Şezătoarea, II, 23. 

% Frâncn-Candrea, op. cit.. 99. 
3) Viciu, op. ctt., 28. 


30 


In jurul Branulul, stâna are trei despărțiminte : comarnic, stână 
Şi stâna foilor (dei brânză), toate sub un coperiş. Deci comarnic 
este acea parte a stânii unde se mulg oile. In alte' părţi, tot din 
Ardeal, comarnic înseamnă polița din'stână, unde pun băcionii caşii. 
şi băcioanele trocile cu lapte ; în alte părţi în fine, comarnicul e locul 
închis cu grădele nelipite, cu acoperiș conic, unde fierb păcurarii 
zărul. 1) 

In stână stau toate cele de nevoie pentru stână, vasele sau 
ciuveiele, prinse prin cuie sau înşirate pe lângă perete. Fiindcă e 
umblet mult, dacă plouă, noroiul care se face e dat afară cu 
scâlceaza, care-i un fel de cociorvă. Pe peretele din afară atârnă o toacă 
de lemn ca a bisericii, care se bate spre a da de veste plecarea 
oilor, priorul, cum se numeşte în Ardeal, porneala, (plecarea de după 
amează), începutul mulsului, etc., după cum se hotărăște rândueala. 

Unde nu-i toacă, semnalele acestea se aduc din corn. 

Vârtejul e un par gros, prins de păretele stânii cu un gânj, 
care se învârte ca uşa în ţâţâni şi în care se atârnă căldarea și cea- 
unul cel mare. 3) 

Sălcineriul (în Ardeal) sau sărcineriul e un copac uscat, cu 
crângi ciuntite, bătut în pământ, în care cei dela stână îşi atârnă 
hainele. Mai afli apoi prepeleacul pentru oalele de făcut bucate, teica 
Sau feuca pentru câni, etc. 

Mai mare peste o stână este mocanul, ciobanul, baciul sau pă- 
curarul, iar prin alte locuri, mai rar, scutarul. In Ţepu, scutar în- 
semnă, acum ṣo de ani, un gospodar care aveă turmele sale, adică 
eră proprietar de multe oi, îngrijind de ele sau personal, sau prin 
oameni. 

Ajutoarele mecanilor sunt tot mocani mai tineri sau mocănași 
ori ciobăinei. La turme temeinice, strungarul e cel ce dă oile în strungă 
(dar aceasta o poate face oricine), sau probarul care de obiceiu ajută 
pe baciu în toate cele de nevoie. Cârlănarul ar fi cel ce păzeşte 
cârlanii, etc. 

Prin judeţul Brăila, mocan e stăpânul de oi multe, baciu meş- 
terul într'ale laptelui, iar scutarul e un fel de administrator al oilor. 


Pentru un sat, când oamenii îşi fac turma lor, doi mocani 
sunt deajuns. Ei îşi cer stâna la o margine de pădure, întro po- 


1) Viciu, op. cit., 34-35. 
3) Șesătoarea, V, 171. 


31 


iană, sau pe o coastă, aproape de o âpă; acolo i-o fac oamenii, 
ducând fiecare parii şi spinii de nevoie. Toamna, mocanul dă oile 
după Sfântul Dumitru, când încetează «împosâsâierea» (arendarea) 
imașului boieresc, pe ciocănăria sau miriştea satului. Seara, moca- 
nul aduce oile pe la casele unui om, pe rând, sau fiecare, casă își 
iea oile seara, «când se aleg». 

Tovărăşia aceasta a oilor poate să fie de mai multe feluri. Oa- 
menii plătesc, de fiecare cap de oaie, doi sau mai mulţi lei pentru 
păscut ; “plătesc mocanului câte cincizeci de bani de oaie, iar rândul 
îl are fiecare. Incepe unul, îşi iea, de pildă, cele cincizeci de oci de 
lapte făcute caş prin ajutorarea sa și a mocanului, și după el vine 
la rând altul; numărul de oci de lapte se socotește după mijlocia 
anilor trecuţi. 

Dacă ciobanul își are oile lui, intră şi el la rând, când îi vine 
vremea. Tot timpul cât e unul de rând, ţine cu mâncare și bău- 
tură pe mocani şi câni. Dacă se isprăveşte rândul tuturor, în- 
cepe alt rând cu un număr mai puţin de oci de lapte. Aceasta chiar 
se caută, din pricină că primăvara fiind laptele mai apos, iese brânză 
mai puțină, iar toamna, când oile se hrănesc cu frunze uscate, lap- 
tele este mai gros şi brânza iese mai unturoasă. 

Dacă mocanul are un număr covârșitor de oi, el poate face 
cu oamenii învoeală să le dea atâta brânză de fiecare oaie. 

Iarna, fiecare om îşi ţine oile pe socoteala sa. 


b. Mulsul. De obiceiu, oile fătate se deosebesc (despart) de 
cârlani, când aceştia au crescut îndeajuns şi se pot hrăni singuri. 

Turma se mulge dimineaţa, de amează (rar) şi seara, după 
cum e bielşug în iarbă sau nu. Mulge un mocan sau doi, așezați 
la strungă, şi stând jos pe un fărcoteiu făcut din țăruşi bătuţi în pă- 
mânt, împletiţi cu nuiele şi umplut cu pământ; dedesubt își pune 
cojocul. Cel cu «rândul la oi» sau strun- 
garul mână oile la strungă. Oile se obiş- 
nuesc cu timpul şi merg şi singure ; pu- 
ţin năcaz câte odată cu caprele cari bat 
în oi şi sar peste garduri. 

Mulgerea se face în găleată, un vas 
din doage de lemn, înalt de o palmă, şi & 
larg până la două palme; gura îi este 
mai strâmtă decât fundul (Fig. 30). Gă- 
leata are două torți, faţă ?n față, cu urechi. De aceste urechi se 









Fig. 30. 


32 





leagă două aţe sau numai una singură de care se poartă găleata. 

Când se mulg oile, se leagă de torţi o cupă (Fig. 31) săpată 
în lemn, cu două urechi de cari se leagă ațele. Cupa poate să fie 
şi de scândurele mici. 

Laptele se mulge întâiu în cupă și 
de acolo curge în găleată, după ce 
cupa se umple. 

Fig. 31. Unii mocani au încă o altă găleată 
mai mare, numită strungăreaţă, care, ca și găleata, poate să fie mai 
largă la gură decât la fund. 

După ce laptele s'a muls, el se măsoară cu cotul. Cotul este 
un băț crestat după o anumită găleată. Se toarnă în ea o ocă de 
lapte și unde până se udă cotul, acea distanţă arată capacitatea unei oci 
și se crestează ; se toarnă altă ocă și la semnul de pe cot iarăș se: 
crestează. Cu el, astfel gradat, se poate măsură cantitatea de lapte 
dintro găleată. E nevoie de știut acest lucru, căci prin unele părţi 
oamenii iau rândul cu atâtea oci de oaiesau cu cași din atâtea oci.. 
În Ardeal, cotul poartă numele de bărag şi e fâcut în patru sau 
şase feţe 4), iar locul până unde arată că-i lapte «în ciubăru se cre- 
stează, iar crestătura poartă numele de bârc. 2) In Munţii Sucevei: 
el se chiamă cărâmb «pe care se înseamnă, împungând cu vârful cu- 
țitului, laptele dela o mulsoare» 3). 

c. Inchegatul sau prinsul laptelui de oaie 
se face cu cheag, preparat cum S'a arătat la înche- 
gatul laptelui de vacă. Cheagul se plămădeşte adesea 
în apă căiduţă 4). 

Inchegarea se face în ciaune smălţuite de tuciu 
sau de aramă, iar pe la stânile mari în putini nu- 
mite în Moldova de sus barbânţă, budacă sau chegor- 
niță (Fig. 32), o putină de brad mai largă la gură 
decât la fund şi de două ori mai înaltă decât largă. 
Inchegatul ţine cam opt sau zece ceasuri. Laptele 
de dimineaţă se încheagă până seara, iar cel de seară se cearcă a doua. 
zi dimineaţa. 














1) Viciu, op. cit., 49. 

2) Ibidem, p. 18. 

3) Şezătoarea, II, 186. 

t) În munții Sucevei cheagul se prepară în chegorniceriu (Şeză- 
toarea, VII, 99). 

5) D. Dan, Straja, 49. 


33 


d. Lapte acru sau feluri de lapte acru se fac şi din 
laptele de oaie ca și din cel de vacă. In Straja Bucovinei acest 
lapte, numit acru, se pregăteşte în cofăeli sau în berbinţi unde 
S'a turnat laptele fiert. «Răcindu-se așă că se poate ţinea degetul în 
el, atunci se pune în el cuib, adecă lapte acru de. mai înainte, se 
lasă de se prinde și laptele este gata». 

e. Caşul. Laptele de oi închegat, numit în Ardeal 
și străgheață sau străgeaţă 1), se frământă sau se ames- 
tecă în brăbânță sau budacă cu un tăujer (melesteu, cu- 
lişer), un băț gros tăcut dintro creangă de copac cu multe 
ramuri scurtate (Fig. 33). Când el are forma unei drugi, 
poartă numele de brighidău. Tot astfel se face și cu lap- 
tele închegat cu năcreala (cuib de alt lapte acru). 

După ce s'a frământat, se adună laptele cu o lo- 
păţică şi se pune în strecurătoare sau strecătoare, un sà- 
culeţ sau joșcă de pânză de cânepă, răruț țesută, ca să 
se scurgă de zer. Unii ciobani scurg zerul din laptele închegat în 
crântă sau crintă 2). In Munţii apuseni, sacul de scurs zerul se 
chiamă bulzăriță 5). Acesta e cașul proaspăt, «cașul dulce» sau «ca= 
şul în zer», scăpat numai de zerul cel mult, care-i foarte săţios la 
mâncare. 


Fig. 33. 


Bulzul e un bulsăre de caș. Smăcoiul 
e caşul dulce amestecat cu lapte dulce 4). 

După ce caşul sa format în strecură- 
toare, el e pus să se svânte, să se usu- 
ce, «să piardă zerul» şi să dospească, a- 
dică să capete gustul acrișor. Scurgerea 
de zerul lăuntric se face punându-l pe 
bârzob, un cerc de alun cu o împletitură de teiu sau de cânepă, 
care se așează deasupra unor coveţi sau budăci, unde picură zerul 
de sub caş. Se mai strecoară cașul şi în crintă (Fig. 34), o albie 
scurtată la un capăt și aşezată oblic. In ea se pune cașul cu tea- 
scul peste el. Teascul constă dintrun hârzob mic cu un pietroiu 
deasupra. 





Fig. 34. 


1) Viciu, op. cit., p. 80. 

3) Damé, op. cit., 69. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., 98. 
+) Viciu, op. cit., 78. 


Pamfile, Industria casnică. 3 


34 


După ce s'a scurs şi de zerul din lăuntmu, cașul pe pune pe 
leasă la uscare, ca să-l piardă şi pe cel ce i-a mai rămas, căci fä- 
când brânza, se va oţăţi. Leasa este așezată în comarnic, de cele 
mai multe ori; e facută de nuiele, -e bătută de vânt, ferită de ploaie 
şi de colb. 

f. Untul din laptele de oaie se scoate întocmai cum am văzut 
că se scoate şi cel de vacă, sau şi în chipul următor! Se iea jintuit 
de sub caş (zerul sau zama dulce ce rămâne după facerea caşului), 
se pune în dudacă (putina de brad) ori în budaie, se lasă să se 
prindă ori să se înnăcrească şi apoi punându-se în budalău, se sbate 
cu druga sau brighidăul până se alege untul; în urmă untul 
se face boț, se spală în apă şi se aşează întrun vas, unde trebue 
ținut la răceală. Acest chip de preparaţie aparţine judeţelor Suceava 
şi Neamţ 1). 

g. Urda. Zerul care se scurge din caş poartă, în Moldova de 
sus, numele de intuit. Dacă acest jintuit se fierbe în căldare şi pe 
tot timpul fierberii se amestecă cu un tăujer, jintuitul se preface 
în jintiță, zer de a doua mână, amestecat cu grăunţe de urda. Urda 
se capătă şi din jant, zerul care curge din caşul frământat pus sub 
teasc; acesta conţine foarte mult unt. 

Operația mestecării jintuitului cu tăujerul sau şterțul ) se 
chiamă urdeală (a urdi); ea are de scop a face să se ridice. sus 
toată urda, iar ceeace rămân pe fundul căldării și care se numește 
și jintița, fundurei sau durnele, să nu se fi afumat:). In Haţeg jintița 
se face din lapte dulce fiert cu urdă într'insul, iar duruelele se nu- 
mesc ligurt sau bamburi 4). 

Stoarcerea cașului de janț se chiamă în munţii Sucevei jin- 
tueala (a jintui). 

In Ardeal, după felul mestecării zerului în căldare, se capătă 
urdă sau fifeiu ; urda se dobândește mestecând zerul numai pe fund 
iar ţiţeiul mestecând pe dea'ntregul. 

Sacul din păr de lână, în care se pune urda din căldare, poate 
să fie chiar sacul în care se scurge caşul, săculețul, sau cel de câ- 
nepă, sedila. Mai în totdeauna însă această strecurătoare este mai 
mică şt iea numele de zăgârnă în Ardeal"). 


1) M. Lupescu, în Şezătoarea, VII, 98. 
2) Viciu. op. cit., 79. 

2) Ibidem, 42. 

4) Ibidem, 42, 54—55. 

5) Ibidem, 90. 


35 


Din zerul jintiţei sau zerul Înriăcrit, capătă ciobanii acrişul, 
pe care îl folosesc în' mâncare cå $i oţerăl, în Banat 2). 

Șişt se chiamă zerul ce rămâne, după ce s'a scos urda din el; 
fiert şi acesta a doua'Dară, încă ne tar dă puţină urdă acră. De 
cele mai multe ori însă nu'te mai fierbe, ci se dă la câni, de 
cele mai multe ori amestecat cu mămăligă sau orișice, luând numele 
de cărân ?). l 

In sfârşit, jintuitul cu feliuţe mici de caş proaspăt poartă nu- 
mele de cocârtiță, cocârță sau gătejele şi de diresală ?) în munţii Sucevei. 

h. Brânza. Am mai spus căcașul, după ce s'a svântat, se frà- 
mântă şi se tescuește ca să rămână brânza fără zer şi că zerul scurs 
se numeşte janj; el mai poartă şi numele de fâfeiu 4). Frămân- 
tarea se face şi cu meredeul sau răvorul, un lemn zimţat într'o parte. 
Stoarcerea se face cu cetlăul sau ,ceatlăul sus la par; această operație 
e prin urmare cetluitul. 

Frământarea' brânzei nu-i lucru uşor; potriveala din sare tot 
astfel. După ce brânza sa făcut, ea se bate în putină, «se bate la 
putin», îndesând-o cu mâna sau bătând-o cu pilugul sau braiul (un 
pilug de lemn rotund, la capăt cu scrijălituri). 

Brânză bătută în putină, «brânză de putină», se acopere pe 
deasupra cu frunze de nuc sau de hrean, peste cari se pune pă- 
mânt sau nisip, «ca să nu răsufle brânza», deci să nu se altereze. 
Putina mai poartă şi numele de bărbânță sau berbintă (nume cu 
care în vechime se,numiă şi darea pe care o dădeă celce se înscriă 
în breasla brânzarilor şi care de sigur că eră în natură: o bărbânță 
de brânză; mai târziu, ea sa schimbat în bani, dar numele tot cel 
vechiu i-a rămas; această taxă serviă la acoperirea cheltuelilor 
breslei), burline («un ştenduleţ în care se pune brâza pe iarnă; 
în alte părți din Ardeal, burlinc== purcel grăsuţ») 5) sau chic (tic) °). 

Dacă se bate în beşică de bou, în burduf de oaie, etc., poartă 
numele brânză de burduf. 

Cașul se mai poate păstră și murat în zer sărat, numindu-se 
astfel brânză murată. Dacă acestcaş este scos din laptele acru căruia 
i Sa scos untul, iea numele de telemeà sau brânză bulgărească. 


1) Etym. Magn. Rom., 212. 

2 Viciu, op. cit., 26. ` 

3) Şezătoarea, II, 224; VII, 114. 
1) Dame, op. cit., 69. 

5) Viciu, op. cit., 24. 

6) Ibidem, 28. 


36 


In Judeţul Muscel se prepară brânză în conuri de coajă de 
brad, a cărui aromă se împrumută şi brânzei. Brânza se chiamă, 
fireşte, brânză de Câmpulung, după cum altele se numesc brânză de 
Brăila, de Penteleu, de Piatra, de Fălticeni, etc. 

Brânză acră se chiamă în Bănat brânza închegată de sine din 
laptele înăcrit 1). 

Vinderea brânzei se face prin Moldova cu vadra; doisprezece 
sau cincisprezece lei vadra mică, de zece oci (vadra mare are două- 
sprezece oci). Dacă brânza sau caşul este vândut, ciobanul ţine cu 
cumpărătorul un răbuș sau răboj compus din 2 bețe, cari se crestează 
pentru a semnă pe ele numărul ocilor vândute. Un beţişor de acestea 
se chiamă țăncușă. 

La câmp, la muncă, brânza se poartă în Jacră, licriță sau 
raclă, (Fig. 35.), care este trasă la 
strug ; e lată şi are capac. 

i. Caşcavalul de oaie se face 

Fig. 35. întocmai ca şi cel de vacă, adică: se 
lasă ò zi și o noapte caşul ca să dospească, apoi se taie felii subțiri, 
se opăresc cu apă fierbinte şi se pun la teasc. Jos e o blană 
(scândură), vine apoi o veșcălie de coajă de teiu ca marginile unui 
ciur, calupul care se umple cu feliile de caş opărit şi deasupra iarăş 
o scândură cu o piatră peste ea. 

Cine-i meşter face caşcaval din caş neopărit, tot prin teasc. 





4. La Românii din Moravia: 


Avem câtevă ştiri şi dela Românii (Valahii) din Moravia. 
Ei aveau acum câţiva ani treizeci de sălaşe (stâni) cu vreo 8.000 de 
oi şi mai bine. Sălaşele le sunt de bârne de lemn, au câte o colibă 
și O strungă, unde se mulg oile, câte un farc numit coşar, unde se 
închide turma peste noapte. In sălaş au o vatră unde se face fo- 
cul pentru trebuinţele stânii. 

Oilor li se pune câte o talancă (teleancă în Ţepu) la gât şi 
mai ales la cele sterpe. Oile sunt însoţite de câni. Oile au diferite 
numiri : babuțea, babane, roşcane, pistrule (pistruie), vacheșe (oacheşe), 
murgaşe, cornute, ochioaie, blavane (plăvane), etc. 

Cel mai mare peste sălaş şi care îngrijeşte de turmă se chiamă 
baciu. Acesta are pe lângă el un băiet numit ogar, care aleargă în 


:) Etym. Magn, Rom., 217. 


37 


toate părțile pe unde e trimis şi adună oile la muls. Ei fac brânză 
renumită, cunoscută de Nemţi sub numele de walachischer Käse 
(Brânză valahă), numită de Cehi valăscă brinza. Mai tac urdă, caş, jin- 
tiță, glag (chiag), curăstva (coraslă). Laptele se pune în gheleta (gă- 
leată), iar brânza se păstrează în putiră, (putină). 

Vorbe: cărdel (cârd de oi), pirte (pârte, drum pe care se mână 
oile la pășune), taneistra (taistră, traistă), smetană (smântână), etc. 1). 


5. Datine și credințe. 


In general această îndeletnicire românească are legată de dânsa 
nu numai practică, tehnică foarte meșteșugită adesea, ci şi o mul- 
time de datine foarte interesante de studiat. De pildă, Românii din 
Bucovina ţin să nu li se smintească nimic din fruptul oilor, cre- 
zând că la din contra, pe loc va urmă o pagubă între oi. Când 
începe mulsul, se pune un ban de argint și două fire de urzică în 
găleată și peste. 'ycestea se mulge laptele, ca oile să fie lacome la 
mâncare (ca argintul, cum e omul lacom de argint, cred) și iuți ca 
urzica. La stână nu e învoit a se înfruptă nimeni în zi de post, 
căci apoi se întâmplă prilej, sau pricaz (verbul: a pricăji) 2). adică 
pagubă între oi. Baciul, dacă ar umblă cu nedreptate cu fruptul 
sau casnicii cu brânza oilor, ar veni iarăș pagubă. 

La răscol, adică când se ridică oile de pe brânză («Răscolit, 
alesul mieilor din oi. Când ies la munte ca să se hotărască, care câtă 
brânză are, atunci se râscolesc oile, mieii beagă») 2), atunci vâră 
baciul răbușul în pământ ca să nu-l afle nimenea. Tot atunci se face 
un balmoş mare, din care mânâncă cu toţii cei cari au venit după 
oi. Dacă rămâne cevă din balmoș, apoi se zice că răscolitul a fost sătul ; 
dacă se trece tot, se zice că răscolitul a fost flămând +). 

Sărbătoare mare au mocanii în ziua de Ales (22 Aprilie), cu 
pregătire în ajun şi sfârșit la 23, în ziua de Sf. Gheorghe. Alesul 
e timpul când poporul ieseafară la câmp şi începe vieața păstorească. 
Acuma e, în înţeles strâns, începutul economiei cu oile, întâia mul- 
soare a lor, întâiul ales al mieilor dintre oi, iar sărbătoarea dela 
acest ales își iea numele 5). 


1) T. T. Burada, O călătorie la Rom. din Moravia. 

3) Dupa arătările d-lui Gh. T.-Kirileanu (jud. Succava). 
2) Viciu, op. cit., 72. 

4) D. Dan, Straja, 47—48. 

5 Familia, 1873, p. 237. 


38 


In această zi sunt şi alte datine, precum: întâia suflare din 
bucium pentru curățirea loșuinţelor, stânilor şi aerului (lat. tubilus- 
trium), curățirea vitelor, oilor şi păgurarilor prin foc şi apă (lat. 
lustratio per ignem ẹt aquam), facerea unturii pentru ungerea vitelor, 
descântarea leuşteanului, pelinului şi bozului, cari, astfel descântate 
în ajunul lui Sf, Gheorghe, se pun la picioarele vitelor şi oilor ca 
să nu li se iea laptele şi să.nu li se întâmple rele; în această zi se 
seamănă toate florile, etc. 1), o ocupaţie, o vieaţă! 

Ce ar deveni aceasta îndeletnicire încurajată în urma unor 
studii serioase? Un exemplu din alte părţi: Societăţile cooperative 
de lăptării şi-au luat ființa întâiu în Danemarca. Una din acestea, Smor- 
pakkeriet, trimite în 1895 unt în Anglia și acest export ajunge în 
1899 să aducă 6.750.000 lei. Societatea agricultorilor din Fionia 
meridională, înființată în 1895, face vânzare de produse ale laptelui 
până la 4.000.000 lei; cea de exportaţiune din Iutlanda occidentală, 
înființată în 1898, are afaceri de 2.800.000 lei. 

"Şi noi avem un început: înlesniri pentru diferite creări, cari 
cer şcoli, vreme şi tradiţie. Adevăratul început ar fi favorizarea şi 
propăşirea bogățiilor ce le avem şi pe cari nu ştim să le întrebuințăm 
şi să le dăm amplitudinea de care ele sunt capabile 3°). 





CAPITOLUL V. 
PIEJLEA. 


1. Considerațiuni. 


dn îndustria casnică pielea joacă un rol paralel cu economia 
vitelor, numai atunci când vitele: se 'taie în ţară 'sau se exportă sub 
formă de carne sau derivate. Din pielea de oaie sau de vită mare, 
nu Sar puteă confecționă haine sau încâlțăminte pentru alții decât 
pentru cei din gospodărie, şi aceasta mai ales în ceeace priveşte 
blănăria şi opincăria, indispensabilă tuturor. Pielea de bou, pentru 
a se exportă cere anumit fel de preparaţie, greu şi gostisitor, iar în 


1) S. Mangiuca, Calendar, 1888 : «22 April». 
3) După acest capitol ar veni Ouăle, la cari ne-am opri prea mult, 
pentru înfloritul lor, descripție care ar face parte dintr'o cromatică populară. 


39 


casă, cisme san ciobote nu se pot face ușor. Pielea de bou şi cal 
prin urmare va fi preparată de gospodar până la uscare, de unde 
va luă drumul câtre instalaţiunile mecanice sau manual-profesionale ; 
va fi cerută de tăbăcarii din oraşe, cari au numai această meserie, sau 
se va vinde în fabrici, întâiu în străinătate și apoi în ţară, cazul 
nostru. 

După câtă râmășiţă este astăzi, după câte ne-au lăsat însămnă- 
rile istorice, avem dreptul să zicem că întrun timp am avut o in- 
dustrie casnică a pielii, vrednică de luat în seamă. Sunt astă-zi sate 
intregi cu renume de bune lucrătoare în piele. In Meglenia este 
satul Oşani, care se compune aproape în majoritate din samargii, 
„meşteri, de şele numite samare, cari îşi desfac mărfurile în toate păr- 
tile. Uneltele speciale şi termenii pentru facerea uuui samar (testul 
se face din lemn de fàg, frasin, etc.) sunt: tablă (tripiedul de care 
se servește şi cismarul), teslă, teslă strâmtă, trăoni, ciop (un instru- 
ment cu care se fac găuri la samar), sfârdi] (sfredel ; arom: sfre- 
adine), gliată (un instrument cu care se găureşte mai gros și peste 
care se loveşte cu) ciamuga (ciocan de lemn), andreiiă (undreă cu 
care se coasă samarul), pilă di lemn, strug (cu care, se lustruesc, 
măsnts, scândurile dela samar), cuscůn (arom. : cuscune, curelele 
cari vin sub cbada calului, în Muntenia: pofil, termen obișnuit şi 
în oștirea călare), căpestru şi măcichi (scările cari se trec pe sub pi- 
cioarele de dinainte ale cailor, ca să nu răstoarne calul samarul când 
este încărcat cu povară 1). 

În ţară, de când această ramură de industrie casnică începe să 
se arate, nu sunt urme ; totuș trebue să presupunem cu dreptate 
că chiar dacă nu sar fi cunoscut lucratul pielii până la )croirea ei 
în haină, chiar nelucrată fiind, de întrebuințat tot se întrebuinţă. 
Acel timp însă este destul de îndepărtat, 

In 9 Noemvrie 1564, Alexandru Lăpuşneanu cumpără cojoace 
(pausape) din Bistriţa Ardealului pentru 40 de taleri 3) : aceasta ne 
arată că, pe vremea lui, în ţară nu se puteau lucră cojoace pentru 
fețe așă de mari şi că trebuiă să recurgă la străini, cari cunoşteau 
această industrie. Se poate totuș întâmplă şi altceva; Mai târziu 
«regele» opreşte pe Bistriţeni de a exportă în Polonia piele lucrată 
în Sibiiu : piei de capră, de oaie, de cerb, de căprioară, de panteră (!), 


1). Papahagi, Megl-Rom., I 31. 
3), N. Iorga, Doc. Bistr., I, LXVII.. 


40 


de vulpe, de lup şi «alte piei de dobitoace» 1). Aceasta ne arată că 
Bistriţa eră un centru renumit în această privință şi că cine voiă 
să-şi facă fală — să ne gândim cum facem astăzi —, alergau in- 
tr'acolo, chiar având ce le trebuiă şi în ţară. 

Relaţiunile Moldovenilor cu Bistriţenii, de această natură, se 
întâlnesc și mai târziu : După 1620 aflăm o scrisoare din Moldova 
către Bistriţa pentru un vameş cu rosturi încurcate într'o afacere de 
piei de capră şi «doasprâdzeace bolgarii» 3). 

Despre Ardeal aflăm că pe la 1682 se dedeă preotului ca sâm- 
brie : pielcele de miel, grâu şi li se făceă clacă 3). 

Şi o mărturie de seamă dâtând de pe la 1724 : «Adecă eu Con- 
standin Său, împreun(â) cu Rad(u) Pie/(e), împreună cu Vasile 
Buşcul» dau zapis «că ne-am tocmit... să lucrăm piei de capră 320, 
însă piialea pă tl. 15 p! şi piele să fie toat(ă) gata la Rusalii, iară 
care din noi nu a lucră piele bine, au le-ar schimbă, să avem a 
le plăti pielea căte tl 1». Vadeaua, sorocul vărsării lucrului se chiamă 
aibă, iar meşterii măstări €). 

Această învoeală se face în Martie și la Octomvrie aflăm că 
«eu Constan(din) Său, împreun(ă) cu Radul Voichită (= Piele) i 
Vasile Buscor... avănd noi mare pricină cu dumnealui (jupânul 
Gligore, care le dăduse pieile) pentru neşte piei ce leam lucrat dum- 
nealui, şă eşind vro câteva piei nelucrate şi dumnealui lepădându-ne 
toat(ă) marfa ca să i-o plătim, — deci, avănd şi judecat(â) înain- 
tea boiarilor, apoi ne-am înpăcat cu dumnealui că să ne întoarcă 
dumnealui piei şapte şi săi le plătim dumnealui, piial(ea) căre tl 
(1) pl, ce să face pă 30 de piei tl 45, şiam pus zi ca să dăm aceşti 
bani la S (fea) tăi Petru, tär d(e) nici un cuvântu, iar nedănd ban(i) 
la zi..., să fie dumnealui volnicu a ne apucă cu strânsoare ca să 
dăm aceşti tl 45 ce scriu mai sus. Și desă ar face vro cheltuial(ă), 
să fie tot dela noi, iar dum. să aibă a ne trimite dumnealui încă 
piei 49... Însă piial(ea) car(e) nu-i va plăceă, aceaia să ne o întoarcă» 5). 

Pacăt că nu ne spune ce fel de măstări erau acesti Său şi Piele: 

Săul vitelor îl cumpărau tot tăbăcarii, cari îl trimeteau peste gra- 
niţă, de îndată ce strângeau mai mult. Din 1803: «şi pieile de ca- 





1) Ibidem, I, LXXII. 

23) N. Iorga, Doc. Bistr. 1, 36. 
*) Idem, ibidem, II, 33-4. 

*) Idem, Stud, Doc. XXII, 23. 
5) Idem, bidem, XII, 25-6. 


41 


pră se vor da la tabaci a se lucrà și său(1) viind neguţători capanlăi, 
să va vinde după prețu ce să va rupe» 1). Altă relaţiune: Stefan 
Băciu către casa Manicatide, 1804. «Lucrându-s(ă) piile, 552 mari, 
turale 55, şi 60 mici, turale 6, care să fac pii 612 peste tot, soco- 
teală nu trimisăm până voi isbrăni vânzaarea săului şi trimite cu- 
Tată socoteală în căt ne stau piile» 2). 

Intrun catastif din 1812 «...piele tăbăcită..., ipac bâtută Ja 
vârtej» 3). 

Inaintea Regulamentului organic, găsim aceste cifre cari sunt 
pline de înţeles : În 1839 se exportă din Ţara-Românească pen- 
tru 2.000.000 lei, 49.307 piei de vite; pentru 1.400.000 lei, 318.373 
piei de oaie; pentru 160.000 lei, 77.669 piei de iepure şi pentru 
14.000 lei, 1.037 piei de cal +). 


2. Pielea de vită mare (bou, cal). 


Pielea de vită mare și câte odată şi de oaie și mai adesea de 
porc, o întrebuințează Românii de pretutindeni pentru confecţionarea 
opincilor. Cu aceasta se ocupau înainte mai mult, când în comerţ 
nu se găsiau, ori dacă se găsiau, erau în centre prea departe de 
dânşii. Astăzi, cu toate că sunt proaste, sunt’ ieftine și aceasta sare 
în ochii omului care-și prinde toate clipele în munca aducătoare de pâne. 

Mai erà de sigur şi altcevă: un gospodar care se îndeletniciă 
cu această industrie, găsiă în totdeauna consăteni cărora le puteă des- 
face produsul muncii lui ; astăzi acest lucru nu se mai întâmplă, 
gusturile rafinându-se, stricându-se adică. Opinca e luată pe nedrept 
în derâdere și omul sa văzut silit pe alocuri a o părăsi. Apoi 
unele dispoziţiuni ale legii de poliţie sanitară, oprind confecţionarea 
opincilor din piele nedubită bine, a fâcut, împreună cu cazurile ci- 
tate, să diminueze această ramură de industrie casnică. 

Pielea după ce s'a jupit (jupuit) se numeşte bâștioagă 5), haşcă °)» 
hâșcală sau hâșcoală 1). In Munţii Sucevei, oamenii cu prilejul praz- 
nicelor, nunţilor şi altor sărbători, luau vite în tovărăşie, după cari 


1) Idem, sbidem, XII, 147. 

3) N. Iorga, Stud. Doc. XII, 152. 
3) Idem, îbidem, VII, 355. 

4) Idem, ibidem XI, 18. 

5) Șezătoarea, III, 15; XI, 18. 

6) Frâncu-Candrea, op. cit., IOI. 
1) Viciu, op. cit., 49. 


42 


împărțiau carnea şi pielea o sărau bine și apoi o uscau. Ca să-i iea 
părul, cerneau peste! păr cenuşă şi începeau să frece părul cenusit 
cu coada toporului sau cu alt băț. Apoi se crușiau, se tăbăciau. Pen- 
tru a pregăti crușeala se fierbe coajă de arin şi după ce s'a scos tot 
sucul din coajă, în zama această căldăcică se pun pieile. Astfel pielea 
devine mai moale, dar mai trainică şi capătă o coloare roșietică. 

In vechime, îmi spuneă un harnic om din Bogdăneştii Sucevei, 
crușeala se pregatiă din coajă de stejar, arin şi brad, cari se puneau 
întro anumită piuă (Fig. 36). Piua 
eră făcută dintr'un butuc gros şi 
greu. La doi-trei pași în lături erau 
bătuţi în pământ doi drugi de 
lemn, iarăş groşi, cu o stinghie 
găurită la mijloc şi numită chingă. 
Prin aura ei intră coada unui cio- 
can; de coadă atârnă o aţă groasă 
sau o frânghie ce făceă un ochiu. 
Ciocanul aveă forma unui trunchiu 
de con, potcovit cu potcoavă cir- 
culară la capătul mai subțire. Ciocanul stă drept deasupra găurii 
piuăi. 

Scoarța se jupoiă de pe lemn, se uscă, se fârâmă cu muchea 
toporului și apoi se puneă în piuă. Cel ce o pisă, se sprijiniă de 
cei doi drugi, puneă piciorul în ochiul de frânghie atârnat de coada 
ciocanului şi lăsându-și toată greutatea pe aces: picior, ciocanul se 
ridică în sus. Când se lăsă pe celălalt picior, ciocanul cădeă în piuă 
ca toată greutatea lui și izbiă peste coajă fărâmând-o. 

Dacă în chingă părrundeau două ciocane, bătaia lor în piuă 
se făceă în şir, alternativ, apăsând când cun picior când cu celălalt, 
intocmai cum pedalează biciclistul. Ciocanele erau astfel aşezate în 
cozile lor, că loviau drept în piuă. 

Sç luau apoi nişte ciubere şi în ele se puneă un rând de piei 
și unul de scoarță pisată, până când se umpleau aproape; se turnà 
peste aceste învrâstari apă călduţă. In această tăbâceală sau dubală 
stăteau pieile șase săptămâni, după cari se scoteau. Pieile aveau co- 
loarea roșietică. În urmă se fâceă păruitul, adecă luarea părului de pe 
piei, cum se va vedeă la pielea de oaie. Se întindeà apoi pielea pe pă- 
mânt neted şi cu o perie aspră, muiată în calacan topit, se frecă până 
când căpătă coloarea neagră. 





43 


Alt procedeu, care se aseamănă cu acesta, este următorul : Se 
iea dela aninul rog (Alnus incana) ca un chilogram de scoarță, într'o 
copaie. Peste aceasta se presară cam un pumn de cenușă, iar în urmă 
se toarnă două litruri de apă fiartă bine. Se lasă apoi să se răcească 
desăvârşit, Această preparaţie poartă numele de tăbăceală sau argă- 
seală. Opincile, adică pieile, bucăţile de piei dreptunghiulare din cari 
se vor confecţionă opincile, se întroduc în copaie şi stau aici o zi 
şi o noapte, după care prind o coloare roşie deşchisă. În urmă se 
scot şi se pun la svântat. 

Din aninul negru (Alnus glutinosa) șe iea un chilogram şi ju- 
mătate de coajă sau scoarță, care, după ce 'se rupe în bucăţi ca de 
două degete, se aşează într'o copaiță şay într'o piuă făcută dinadins 
pentru preparatul tăbăcelii sau argăselii. Se fierb cam două litruri 
de apă:şi se toarnă peste scoarță. Lichidul este colorat în roș-închis. 
Se pun apoi pieilẹ croite gata pentru opinci, unde se colorează „ca 
şi mai suș 1). 

Cruşitul pieiļor pentru opinci cu coajă de arin şi stăjariu se 
' face aproape la fel în Ardeal?) și are de scop să facă pieile «să 
samene mai bine cr cele de talpă lucrată» 

In Banat, opincarți (argăsitorii, duvariă, loderii) precum şi ţoţi 
ceilalți meseriași in limbajul lor se numesc maistori. 

Cumpărând piei, argăsitorii le bagă, în amușe (gropi) făcute în 
pământ. Se, aduce apă, se toarnă în amuşe, se stinge în ele zar şi 
apoi se aruncă pieile, ca la păruit părul să se deslipească uşor. După 
păruit urmează rasul pieilor şi după ce au fost rase de carne, se 
duc și se aşează în ape curgătoare. După ce au stat astfel gâtevă zile, 
se sineluiesc ca să se scoată din ele varul, ca să li se lărgească porii 
şi astfel să fie mai accesibile pentrua deveni «galhene şi cu creţuri». 

Păruitul, rasul şi sineluitul pieilor se face pe butuc: o bucată 
de lemn lungă cât pielea, ca o jumătate de cilindru, scobit pe di- 
năuntru. Seamănă prin urmare cu un călcător de vin din părţile Ni- 

coreştilor, judeţul 'Tecuciu. 

Sinălăul. este un cuţit gros, tâmp, nu mult încovoiat, cu două 
mânere. Cu el se părueşte. 

După aceste operaţii, pieile se pun în vase. Vasele şunt 
de câte douăzeci sau treizeci de vedre; nu sunt aşezate pe fund, 
ci pe doage. Deasupra doagele lipsesc în lărgime aproape de un 


1), Bul. soc. ştiinţe, XIII, 3-4, 179-80. 
3). Viciu, op. cit., p. 38. 


44 


metru. În aceste vase se toarnă zeama scoasă din fiertul scoarței 
de brad şi a gorgoașei în apă proaspătă. Această zeamă face ca pielea 
să se îngălbinească. Pieile, cu cât vor fi mai mult şi mai bine în- 
ioarse, cu atât au să aibă «crețuri» mai multe şi mai mărunte. 

Scoase din vas, pieile se întind şi se pun la soare ca să se 
usuce. Întinsul se face pe bejcuri sau pefe, nişte bețe incovoiate şi 
de mărime deosebită până la patru metri. 

Dacă mau fost croite mai dinainte, se croesc în urmă și se 
scot din ele «fâșii», «table» şi opinci. 

Cublele sunt câte două sau patru perechi într'o bucată, iar fä- 
şiile se scor din lungul spinării pielii şi într'o singură bucată, con- 
ținând patru până la șapte opinci, după mărimea şi grosimea pielii. 

Lucrul opincilor. Din piele tăbăcită sau netăbăcită, cumpărată 
din târg sau pregătită în casă, se fac opinci în chipul următor, ru- 

dimentar. Bucata de talpă A (Fig. 37-38) 
se înţeapă cu un cuţit, după cum arată B. 
Marginea A B se ccasă îndoindu-se în C, 
mijlocul ei, şi formează astfel vârful opincii 
sau gurguiul. Părţile DEFG se încreţesc 
tot prin cusuturi. La aceste cusuturi se slu- 
A jesc gospodarii de fâşii subţiri de piele. Tre- 
Fig. 37. Fig. 38. când aceste fâşii pe dedesubt şi pe deasupra 
şi încreţind marginea pielii, opinca îşi iea o formă adâncată în care 
intră piciorul. La spate, la călcâiu, rămâne necusută. Cei meşteri 
îi mai aduc vârful, răscroind, 
adică mai tăind din colțurile ATIT 
A şi B, astfel ca opinca să poată ze) O 
să se asemene cu cea din Fig. i 
39, care este forma opincii Fig. 39. Fig. 40. 
purtate. Se poate coase şi la spate; aceasta o fac numai cti meşteri. 

Pentru a legă opinca de picior pe deasupra, pentru a legă cio- 
rapul sau călțunul (colțunul) de bernevig, pantalon sau iţar, trebuesc 
tăcute târsâni de păr de capră, cum am văzut; se întrebuinţează to- 
tuş şi diferite aţe de cânepă, lână sau piele tăiată lung şi sub- 
tire, numite ciapăne, în Ardeal 2). Prin aceste părți, (Brad, Blăseni; 
etc.), opincile se mai numesc şi sole 2). 





1) Viciu, op. cit., 29. 
2) Frâncu-Candrea, op. cèt., 105. 


45 


Meşterii speciali în lucratul opincilor nu le croesc însă astfel; 
pentru dânşii, acest soiu de opinci sunt broaște sau bârzoabe, cum le 
numesc unii în Ardeal 1). Meşteri sunt unii Bucovineni, cum se a- 
rată cei de pe la Straja 3). Unii gospodari de prin munţii Moldovei 
de sus fac botișe, adică opinci în formă de papuc, din piele scoasă 
dela coatele picioarelor de dinapoi ale cailor sau boilor. Această o- 
pincă n'are nevoie de îngurzitură sau încreţitură, căci e fâcută gata ?). 

Pentru a legă opinca cu târsâna, se simte nevoie de găuri 
(borte) sau de urechi numite și cheotori. Urechile sau cheotorile se 
fac din piele şi se coasă pe marginea DE, FG a opincii. Prin ele se 
trec târsânele. 

In loc de cheotori sunt mai adesea găurile, numite şi nojițe +). 
Găurile se fac cu țăpușul, instrument rotund şi ascuţit. El este de fier 
și se mai numeşte şi găurariu. La anticăria «Moldova» (araga) am 
văzut expuse găurare de os, găsite în săpăturile dela Cucuteni m 
de câtre răposatul N. Beldiceanu. Pot fi şi de 
piatră (Fig. 41). In Ai a R €e" 
se numeşte potricală (Fig. mA 0) 
şi are lungime aproape de zece Fig. 41. Fig. 42. 
centimetri. El slujeşte să dea gâurile rotunde, mușcând din piele, 
nu numai separând şi îndepărtând fibrele pielii. Operaţiunea se face 
în chipul următor: capătul A al potricalei se aşează pe opincă, unde 
meşterul vrea să dea gaură. In B bate cu ciocanul şi atunci capătul 
A intră în piele, o taie rotund, iar cercul de piele rămâne în ci- 
lindru E al potricalei. Capătul cel ascuţit C îl folosesc gospodarii ca 
sulă 5). 

Opinca e bună de purtat numai după ce sa mai învechit, a- 
decă după ce' sa dat pe picior, luând. forma acestuia. 

Prin Gorj, nojite se numesc şi târsânele sau aţele cari leagă o- 
pinca şi ciorapul de fluerul piciorului. Legarea aceasta e o artă pe 
care prea puţini o cunosc. 

Adesea opinca se face și din piele crudă, de porc mai ales, 
răzându-i-se părul de pe el. Despre acest soiu se pare că vorbeşte 
Sasul Laurenţiu Topeltin: «Felul :ncălțămintelor Românilor este de 


+) Viciu, op. cit., 49. 

) D. Dan., Straja., 38. 
3) Şezătoarea, IL. 150. 
+) Ibidem, II, 42. 

5) Al. Viciu, op. cit.. 70. 


46 


piele crudă, de fiece dobitoc, preste picior învelit bine cu obiele 
de lână și încălțat, apoi pielea aceea o leagă cw cureă preste picior, 
de înfâșură tot piciorul dela degete până sub toată glezna 1). Şi 
acesta este portul Românilor celor vechi, strămoșilor, cari îl purtau 
la oști; acest fel de încălțăminte erăa(l) slújitorilor oșteni la Râm- 
leni. Numai atâta osebire vedem, precum cetim istoriile cele vechi, 
că oștenii Râmului nu învăliau în obiele, ci încălțau piciorul gol 
cu piele și legături în cruciș ca gratia, adică opinci în cari se ţinea 
piciorul legat la călcâiu 3). 

Despre portul opincilor la Români sunt date destul de vechi. 
In Transilvania, edictul lui Rákoczi din 1638 opriă pe ţărani de a 
purtà cisme (prin urmare porunciă opincile), lege care sa împros- 
pătat și la 1700 ţinând până la 1848 5). Del Chiaro, cunoscutul 
călător le numeşte calzette pe la 1718, iar în 1781 le pomenește şi 
Sulzer, etc. Gretzmüler arată în 1810 că Sar purtà și opinci din 
coajă de teiu 4). 

Astăzi se poartă pretutindeni la munte, la dealuri aproape pre- 
tutindeni, iar la şes Opinca e o încălțăminte de muncă, de dârvală, 
mai cu seamă a săracilor. E o încălțăminte ce prezentă avantaje prin 
faptul că o poate face ori și cine din material ieftin sau la îndemâni, 
e ușoară și călduroasă. E adevărat că cere mult timp cu încălțatul 
și descălțatul, că nu-i bună pe vremuri glodoase și ploioase și că se 
rupe uşor. 

Femeile de pe la şes nmo poartă pretutindeni pe unde poartă 
bărbaţii, 


3. Pielea de oaie. 


E adevărat că cojocăria e un meșteșug ce cere anumite cu- 
noștințe căpătate după ani îndelungaţi de ucenicie. Totuș prin 
unele sate de munte, cum m'am încredinţat prin județele Tutova, 
Bacău și Neamţ, gospodarii cari lucrează lemnul și pământul, fac 
pentru ei și pentru ai lor haine din piele de oaie, iar când au 
răgaz, lucrează şi pentru alţii. In judeţul Suceava am văzut cio- 


1) Aici se înţelege egenunchiu», pe când în limba obișnuită de as- 
tăzi însemnează «maleolul»> zis şi «nodiţe» (Dr. G. Crăiniceani, Higiena 
tăranului român. Ed. Acad. Rom., p. 112). 

3) Dr. G. Crăiniceanu, op. cit., 111-2. 

3) Ibidem, 112. 

1) Ibidem, 112. 


47 


bani eari lucrează singuri pieile şi.apoi le vând pe la cojocarii târgu- 
rilor. Aceste cănsideraţiuni ne îndreptățesc să arătăm aici, în cadrele 
industriei casnice, și felul cum se lucrează pielea de oaie, chiar când 
nu diferă de cel al meseriaşilor proprii. Iată întradevăr şi o măr- 
turie în acest senz : «Câţiva locuitori din Straja Bucovinei profe- 
sează croitoria şi ştiu drege și face din nou cojoacă şi cușme cu u- 
rechi, cum se obișnueşte a se purtà pe acolo» 2). In Munţii! apu- 
seni ai Ardealului sunt sate întregi de cojocari, cari fac cojoace şi 
pieptare și cari se numesc suci ). Tot aşă şi în Macedonia. 

In Bucovina sunt sate în cari mai fiecare gospodar, ba şi gos- 
podină știe a dubi piei de oaie, capre, vulpe, etc: Dubitul se face 


aşă că se fierbe sla- 

lină (apă de izvor 

sărat) şi se toarnă 

întrun vas; se lasă Fig. 43. 

de se răceşte până se poate suferi mâna. Apoi se pune în sla- 
tină urlueala de ovaz cernută şi puţină miezură de grâu, adecă tă- 
râțe de grâu de al doilea, care se mestecă și așternându-se pielea jos 
se pune dubala cu pumnul deasupra și se îndoește pielea în două, 
strângând-o la olaltă. Aşă stau pieile trei zile, când se sparg ele, 
adecă se caută spre a se vedeă dacă sunt dubite sau ba. Dacă-s du- 
bite, se întind la uscat. Dacă se pune în dubală şi frupt alb, adecă 
cevă lapte, atunci pieile dubite le-or mâncă moliile 2). 

In munţii Sucevei, precum în satul Bogdâneşti, pieile de oi 
hotărite pentru cojoace și că- 
ciuli se pregătesc în chipul 
urmăţor : Pieile se sară și se 
usucă bine și în voie; se 
spală în urmă în apă caldă 
ca să iasă din lână usucul, 
se storc şi se pun în dubala. 
Dubală se chiamă zărul sărat. 
După câtevă zile se întind 
pieile în lungiș și curmeziș 
şi se pun să se usuce iarâș 
în voie. 

Innainte de a curăţi pielea de resturile de carne, se întinde 





Fig. 44. 


1) D. Dan, Straja, 51. 
2) Frâncu-Candrea, op., cit., 62. 
3) D. Dan, Şzraza, 48-9. 


48 


în lungime cu un cârlig (Fig. 43). Pielea se spânzură de o aţă prinsă 
în cuiul podului. Cu o mână se ţine de capătul de jos al pielii, iar 
cu cealaltă de mânerul cârligului. 

Cârligul de fier e prevăzut cu un arc tot de fier. La capătul 
de jos, cârligul are o aţă în care cojocarul pune piciorul. Curăţitul se 
face cu cârligul propriu zis, trăgând cu el pe partea cărnoasă a pielii. 

După ce sa curăţit de carne, se întinde pielea cu ajutorul sta- 
tivelor de întins piele (Fig. 44). Stativele sunt prevăzute cu o limbă 
d care se supune într'o dăltuitură B a stativelor. Se pune pielea pe 
stative, se aşează în silă limba stativelor și apoi se întinde cu mâna. 

Stativele au numai două picioare şi în timpul lucrului se ra- 
zâmă de perete. 

Lucratul pielii, după cum am spus, se face numai pentru casă, 
când casa este împovărată cu mulți; numai dacă din lucru mai 
râmâne, se vinde şi pe la alții. Așă iși fac oamenii tohoarca, cojoc pă- 
curăresc până'n pământ, care în Ardeal poate să fie din piele near- 
găsită 1), jarcalăul din piei mai proaste, care poate încăpea prin ur- 
mare şi prin mâini mai nedibace 2), postinul, poașca sau poșcolaul 8), 
îşi pot coase primul, banda de  pielcică de miel negru pe la margi- 
nea boandei cojocelului (cel de zile mari) şi a cușmei albe, etc. Mai 
cu deamănuntul voiu arătă aceste haine când va veni rândul portului. 

Dintre toate, căciulile sunt mai uşor de croit, fiindcă oricine 

îşi poate face calupurile (Fig. 45-46) din 
scânduri. Unii le au cu diferite săpături 

și încrustări cu fier ars, etc. 
a O căciulă se compune din patru foi 
E pentru faţă şi patru pentru dos. Cusu- 
A | tura se face pe dos, pentru care pricină 
i . i se lasă o mică deschizătoară AB (Fig. 

Fig. 45. Fig. 46. 47) pentru a se întoarce pe faţă. Dosul 
căciulii este de piele de ied sau tot de miel, dar de calitate mai proastă. 

Cojocarii au ac în trei muchi pentru a fi mai tare la împuns 
şi degetar cu vârful retezat ; în Munte- 
nia, acesta se numește năpirstoc. Pacat A A 

Pentru cojoace au felurite lani co~ 
lorate ; feluritele flori şi cusături nu 
se pot de sigur arătă cu condeiul. 


Fi 
1) Viciu. op. cit., 85. Ig. 47. 


) Şezătoarea, V, 103. 
3) Ibidem, V, 118. 


49 


4. Alte întrebuințări ale pielii. 


Astăzi, şi în trecut mai ales, pielea se mai întrebuinţă şi la 
altceva, decât pentru încălțăminte şi îmbrăcăminte. 

a. În satul Ţepu, jud. Tecuciu, sunt oameni cari singur îşi 
fac încălțămintea de purtat, urîtă de bună seamă, dar înlesnitoare 
şi ieftină. In cazul cel mai râu, oricine îşi poate pune un petec 
la o ciobotă, slujindu-se de ac, aţă de cânepă, ceruită sau trasă cu 
săpun, şi sulă. Tot astfel îşi fac din nou unele părţi din bamuri 
sau le dreg. (Hamurile cuprind: șezua care are: lemnul (testul), 
oblâncurile (arcăzile), scările, trăgătorile (curelele scărilor), japchii (pie- 
lea de peste lemn), perna; apoi: pochii (cureaua desub coada calu- 
lui), tajturul (pe sub pântece), presărul (presinul) (ţine şeaua prin 
gâtul calului şi pe sub piept. Hamurile calului de trăsură, pe lângă 
cele arătate, mai sunt: jugul cu chișca lui, chiotorile (cari sucite şi 
date după blube, leagă cercul), sâdelca (pe spinare) şi chinga. Ca- 
chiţelele cuprind: zăbalele sau muștiucul, bărgbia (bărbia), struneaua 
(struna), fruntea (fruntarul), beternița, ochelarii (la cele de ham), dâr- 
logii (la călărie) sau băţurile (la cele de ham). Căchiţelele se mai nu- 
mesc şi frâu (la călărie) şi bățuri (la ham). 

b. Când sticla nu eră aşă de ieftină, ferestrele erau umplute 
cu o piele subţire, bine curâţită, ca să fie transparentă. Ea se nu- 
mià burduf, prin jud. Suceava bârdazan1). Astăzi rar se mai văd 
case cu burduf de piele. In fragmentul de cântec: 


Când äi trecc pe la noi, Bolnavă de moiu află, 
Sa-ţi pui clopote la boi, Eu la maica m'oiu rugă, 
Şi sbiciuşcă de mătase, Fereasta mi-a destupă, 
Sa mi te-aud eu din casă. Tot la tine m'oiu uită 2). 


nu se zice: «pe fereastră m'oiu uită», fiindcă prin fereastra de piele 
nu se poate vedea. lată o rămășiță din vechi, care fiind frumoasă 
nu se pierde. 

c. Prin unele părţi de munte şi astăzi folosesc Românii burdu- 
furi, întregi piei rase de lână sau nerase, dar dubite, pentru a 
păstra în ele fâină şi altele. Intro scrisoare din 1560 e vorba de 
pierderea unui «burduf de brânză şi un burduf de fâină» (3). Bur- 


1) După arătarea d-lui G. T.-Kirileanu. 
3) Şezătoarea, VI, 84. 
3) Iorga, Doc. Bistr. I, 94. 


Famfile, Industria casnică. 


50 


dufurile de brânză se văd şi astăzi, dar ele sunt chiști (sing. chișca, 
stomac) sau beșici de animale mari (boi, vaci). 
În literatura populară avem dese rămășite: «Smeii cărau apa 


cu un burduf de piele», «un burduf de bani, cât puteă smeul să-l 
ducă», etc. 


d. Ciure fac unii Români, mai ales la munte. La şes, ciu- 
tele sunt producţii ale Țiganilor ciurari. Ciurul e de piele găurită 
cu potricala (Fig. 41), (tot cu acest instrument unii dau găuri la 
urechile animalelor mici, ca să le faca semn, spre a le cunoaşte) şi 
prinsă într'o veșca de coajă de teiu. Se află 'n orice casă şi cu el 
se cerne făină pentru mămăligă. Pe fundul lui se dă cu bobii. Un 
ciur de făina, a cără apă cu ciurul, a trai cât apa în ciur, a ciurui, 
etc., sunt expresiuni populare mai dese. 

Dârmoiul e tot ca ciurul, cu deosebire numai că e mai mare 
și are găurile mai largi. Cu dânsul se cerne păsatul, sămânţa de 
cânepă, etc. 

e. Burduful, foalele sau butuțul cimpoiului de munte se face 
de obiceiu din stomacul (rânza, toiosul) vitelor rumegătoare. Am 
văzut totuş cimpoiuri făcute din piele de ied și miel, dubită şi in- 
toarsă pe dus. 

f. Pentru armele de demult, iatagane, tesăci şi sabii late, 
pentru cuțite, puşti şi baltage, obișnuesc mai ales muntenii să-și 
facă teci. Astăzi aceste din urmă se înlocuesc prin altele de lemn, 
încinse cu inele de coajă de cireş, şuvițe de tablă sau sârmă. Bacii 
din pi fac tecare din pielc pentru linguri chiar 1). 

. Traistele mici de piele poartă numele de chesuri (sing. 
ches) în Ardeal *), iar în ţară pe cel de genţi şi palaşti (sing. pă- 
lașca). Când sunt pentru vânătoare, au o clapă care atârnă astu- 
pând gura gentii. Se fac mai ales din piele de lup sau de mistreț, 
de cele mai multe ori netăbăcite. Câte odată sunt înfrumuseţate 
cu diferite feluri de nasturi şi bumbi, dacă nu și cusături. 

Punga mică de piele, cu gura încreţită de două băieri cari 
se trag în sens invers, se numeşte în Ardeal și Moldova de sus 
jașcau. În ele se ţine şi tutunul, luleaua, amânarul şi cremenea. 

Punga de bani se poartă cu baierele după gât, în brâu sau 
spânzurând de brâu până ?n dreptul genunchilor. 

h. Chimire şi curele de încins. Cele dintâi înflorate cu nas- 


1) Viciu, op. cit., 83. 
3) Ibidem, 28. 


51 


turi şi bumbi colorați, cu încrustări şi cusături de şuvițe de piele. 
i. Biciuşti (sing. ghiciușca, ghiciulcă şi îușca). Când nu-i de 
aţă de cânepă, se cro- 
eşte lungă, iar aproape 
de baieră se scurtează 
printr'o floare (Fig. 48), 
Fig. 48 se face un laţ şi se în- 
cepe a se învârti capătul liber peste laț până aproape să se acopere. 
Când a mai rămas puţin din ochiu, atât cât ar încăpeă prin el sfli- 
chiul, se bagă sflichiul şi se trage ca să se înţepeneascâ. 
Se mai scurtează, făcând ochiuri şi trăgând prin ele alte ochiuri 
succesive (Fig. 49). Prin ultimul ochiu se trage biciușca spre a se 
înnodă. 





Unii sunt meșteri de 
a face şi barapnice de 
piele. Erau mai multe 
pe vremea cărăuşilor; 
astăzi nu mai au decât 
vătafii boiereşti pe la şesuri. 





j- Bubaiul este un instrument compus dintro putinică sau 
cofă desfăcută de fund. La o gură i se leagă o piele dubită de 
oaie. La mijlocul pielii atârnă o şuviță de păr de cal, care, fiind 
udată cu apă şi trasă când cu o mână, când cu o alta, produce o 
vibrațiune ce samănă cu răgetul unui bou depărtat, sau mai bine 
zicând cu al unui bubhaiu, de unde se vede că-i vine și numele. 
Cu el umblă copiii la Sf. Vasile urând din casă în casă. 

Vasile Alecsandri îl botează bou şi zice că constă dintro sită 
de piele petrecută cu un fir gros de păr de cal. Tragerea firului 
prin pielea sitei produce un răget surd de bou depărtat 1). S'a dat 
părerea că buhaiul există numai la Români 3). 

l. In Ardeal se obișnueşte a se purtà pe cică (chică) de că- 
tre femei și fete mari un potlog de piele pe care se înșiră monede. 
El se numește peartă 3.) 

m. Potlogul e o bucată de piele cât palma, cu o gaură în 





1) Poes. pop. ale Rom. 1866, 391-2. 

23) T. T. Burada, Almanah muzical pe 1877, 65; an LI, 62-3, unde se 
află şi desemnul. ` 

3) Viciu, op. cit., 66. 


52 


mijloc, care se pune în gâtul răţoilor cari umblä după găini. A- 
vând acest potlog, răţoiul nu poate apucă găina de ceată, aşă că 
pică de deasupra ei. 

Poate că de aici vine vorba «potlogar». 


CAPITOLUL VI. 
CARNEA. 


1. Consideraţiuni. 


Industria cărnii începe atunci când mijloacele de transport 
sub forma ei vie întâmpină piedici, când anotimpul şi prescripţiu- 
nile religioase se opun la o consumare totală. Ne este cunoscut 
timpul când țerile române exportau un număr însemnat de vite 
peste graniţă, pe vremea când aceste vite se cereau şi când erau în 
țară, când ţara își socotiă vitele ca o bogăție din punctul de ve- 
dere al numărului sau al calităţii. Anumiți factori exteriori şi interi- 
ori au şters această bogăţie care a tăcut obiectul atâtor studii. 

Despre carne industrializată nu avem cunoștințe că ar fi tre- 
cut vreodată granița ca un articol de export însemnat Singura 
ocazie ni s'a oferit, poate, încoace, târziu, după căderea noastră sub 
Turci şi mai ales pe vremea Fanarioţilor, de când avem ştiinţă că 
există o companie de samsari turci, compania negustorilor de unt, cari 
mijlociau cumpărări de unt şi păsțrămuri preparate în ţară 1). 

Că poporul nostru dela ţară are câtevă noţiuni despre indus- 
tria cărnurilor, se datorește numai sarăciei ce-l silește să se înfrupte 
de multe ori şi zu câte puţin din carne, şi bolilor ce dau peste vite. 
O vită cu semne de boală incurabilă este tăiată și carnea ei făcută 
pastramă, 


2. Carnea de  pasere. 


Păsări mănâncă ţăranul numai pe la zile mari. Prea rar se 
poate întâmplă ca toamna, când galijele sunt grase, să prindă gospo- 
dina chiaburului gâsca ori curcanul, să-i scoată pieptul ori picioarele, 


1), Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, 86. 


53 


să le spintece, să le tăvălească prin usturoiu, sare și piper roş pisat, 
sau negru, și să le atârne deasupra hornei la afumat pentru mai 
Aa 

târziu. 


3. Carnea de vacă. 


Nu mai în cazuri de accidente omul îşi taie vita, ca «să nu moară 
mortăciune», sau când vede că-i bolnavă. Dacă nu-i poate desface 
carnea, o usucă, înşirând-o pe aţe la soare și apărând-o de muşte. 
Astfel se face pastrama, pe care omul o împrăștie de pomană prin 
sat, când pentru casa lui e prea multă. 


4. Carnea de oaie. 


Se face pastramă ca și cea de vacă, numai că mai des. 


5. Carnea de porc. 


Tăiatul porcilor la Crăciun formează o zi de mare însemnătate 
în bucătăria ţăranului român prin atâtea amănunte tradiţionale. 
Porcii se îngraşă tot postul Crăciunului. La Ignat, Sf. Mart. Ignat, 
20 Decemvrie, «porcul visează ca va fi tăiat», zice credinţa populară. 
Prin unele părți această tăiere se face chiar în această zi ; prin altele, 
în ajunul Crăciunului sau în ziua întâi de Crăciun. Prin părţile 
ținutului Tecuciu sunt sate unde porcii se taie tocmai a doua 
zi, Soborul Preau Curatei Fecioare. 

Colindele rostite de copii pe la ferestre, amintesc aceste datini 
străvechi. lată chiar pe o cazanie din Amlaș din anul 1792 că stă 
scrisă o astfel de oraţie. 


Deci tu, spată dânpenată!), 
Şi tu, şuncă dafumată, 
Ieşi afară 

Din cămară, 

Sa nu mâneci înt'astă sară. 
Cel cârnaţu murat, 

Ce e bine pipărat, 

Da pogoră de pe pingă, 
Da să nu să prea așă frigă, 
Că e mai bun, mai mustos, 
Cumu-i rumen, fript gustos. 


1) Grasă. 


2) Prăjituri cu ou şi unt, lipii. 
3) Iorga, Stud. Doc. XII, 40-1. 


Incă cevà voiu mai spune, 
Heangleştile 3) încă-s bune ; 
Toate celea(s) gata pe mâne, 
Socotimu că voru fi bune. 

La olaltă să venimu, 
Naşterea să prăznuimu, 
Pentru naşterea lui H(ristoys, 
Sa ne fie de folosu, 

Aminu 

Şi-o cupâ doao de vinu, 

Sa avem voia deplinu?). 


54 


Din secolul XVII avem o scrisoare glumeaţă, unde-i vorba de 
trandafiri sau cârnaţi, cari se fac la Crăciun: «Eu să înseamnez 
dumiatal(e) de peaşte de samănţă şi dumiata să mă înseamni de u- 
nul di ceea ce li-i ciuma în dzuoa de Ignat (=porc); nu pentru 
alta, ceş trebue acmu să-s afle, că spune un păcat mare cicelueace 
n'are de-acel feal, ales acmu la Crăciun. Și, din maţăle de știucă nu 
poci face dj ceea ce să cheamă pre numele dumisale lui tretii 
Log(o)f(â)1), de să pun aşea O, că maţăle ştiucii sånt supțiri, 
ia(r) noaiî, hiind oameni de ţară, ne-a foarte trebui de-acel feal 
să fie mai groş. Deci, ce va hi mila dumitale, de vrun (porc), 
mulțimi-vom dumitale ; de na hi, la prilej tot şom mulțămi» 2). 

Carnea de porc, cunoscută prin unele părţi din Moldova sub 
numele de porcina 3), se desface pe specii în ziua tăierii. Capul cu 
semnul crucii în frunte, şi picioarele, după ce vor fi pârlite şi cu- 
răţite, vor fi fierte pentru racituri; şoldurile rămân întregi; slănina 
de o parte, tăiată în două dealungul spinării; muschii spinării, 
cunoscuţi sub numele de iepuri, se leagă şi se păstrează; spinarea, 
coastele, bârdanul sau pântecele. Din maţe se vor face trandafiri, 
gâlbași (cálbaşi, caltaboși) sau vor fi mâncate fierte; chica (rânza 
stomacul) se mănâncă fiartă cu oţet şi hrean în ziua de Bobotează ; 
osânza sau grăsimea lăuntrică e păstrată pe alocuri pentru săpun, 
prin alte părţi se dă la slănină ; măruntaiele se mănâncă mai cu- 
rând. , 

După tăiere, carnea stă în saramură până la şase zile, după 
care se spânzură, adecă se atârnă în pod prin cheotori de făşii de 
teiu 4). Prin alte părţi, carnea aceasta se pune în lăzi. In Ardeal, 
această ladă se numeşte bambariu, cu coperişul şi fundul de lemn, 
păreţii însă din «rociu de sârmă (drot)v. De coperiş atârnă carnea în 
cârlige de fier ca să no mănânce muștele. Hambariul se păstrează 
în pivniţă sau în cămară 9). 

Pastramă se face şi din carne de porc macră, nu sgârcioasă, 
nu heit, carne slabă %). Carnea tăiată şuvițe se sară? bine şi se 
pune în mujdeiu (usturoiu pisat). «Apoi dă foc în cuptor, îl înfier- 


!) Pe semne Tretilogofătul de pe atunci eră poreclit «porcul». 
3) Iorga, Stud. Doc. XI, 120-1. 

3) Şesătoarea, V, 117. 

t) După practica locuitorilor din Țepu-Tecuciu. 

5 Viciu, op. cit., 49. 

6) Şesutoarea III, 15; mai ales de miel. 


55 


bântă, o pune pe frunze de hrean ori pe drănicioare şi o lasă până 
ce se usucă bine. Alţii au un butoiu mare, desfundat la amân- 
două capete(le) şi-l aşează la un loc dosit. Fac foc cu lemne ce 
dau mai mult fum şi pun pe nişte bețe carnea și o atârnă în po- 
oboc, o lasă acolo până ce se usucă şi pe urmă o strâng în pod 
ori în cămară» 1). 

In Țepu, jud. Tecuciu, aceste fâşii de carne zac o săptămână în 
oţet şi apoi se pun la afumat. Adesea ele se bat cu o muche de 
lemn ca să se distrame, presărându-se apoi şi cu ardeiu roș pisat, 
sau piper negru iarâş pisat. 

Slanina afumată pregătesc unii gospodari mai ales dacă-i sub- 
tire. Pentru acest scop e mai bun pântecele. Tot astfel se afumă 
şi coastele «costițele», cari au destulă reputație în bucătăria ţără- 
nească română. 

Șunca de origine străină, după cum arată și numele, nu se 
cunoaşte pretutindeni în ţară. In Ardeal mai adesea, numind dife- 
rite bucăţi cu numele de boşmuri?), crapături şi hoșmâie. Cei cà- 
rora le dă mâna,fac şuncă după diferite norme, din cari una e ur- 
mătoarea : După ce spetele și şoldurile au fost curăţite bine, se 
aşează intun vas mare (hârdău) ca să poată să fie acoperite bine 
de salamură. Dacă nu-s bine acoperite, carnea prinde mucegaiu, 
se vineţeşte, iar după preparaţie rămâne cu o coloare roşie. 

Aşezarea în salamură se face astfel: Se socotește de fiecare 
spată (şuncă), grea de 6-8 kilograme, un sfert de kilogram de sare 
şi 100 grame de salitră. Sarea se amestecă bine cu salitra. Sarea 
amestecată se pune pe fundul hârdăului ; deasupra ei vine un rând 
de şuncă, deasupra aceşteia sare şi salitră, şi aşă mai departe. După 
ce vasul sa umplut, se acopere şi se pune întrun loc unde aerul 
trebue să fie uscat şi cald. Acolo stă două săptămâni. 

Muşchii şi slânina stau numai zece zile. 

După cincisprezece zile, şuncile şe scot din salamură, se a- 
târnă în cuiu în odaie și se lasă o zi să sesbicească. Se pun la 
fum două sau trei zile, după tăria fumului. 

In urmă se fierbe în apă curată două sau trei ceasuri, pu- 
rându-se fierbe la olaltă cu substanțe mirositoare precum sunt pi- 
perul, cuişoarele și scorțişoara. Răcirea se face tot în apa în care 
a fiert 3). 


1) M. Lupescu în Șezătoarea, VI, 79. 
3) Viciu, op. cit., ŞI. 
3) Dupa practica locuitorilor din Țepu-Tecuciu. 


56 


Beșica udului dela bou şi porc se întrebuinţează foarte rar ca 
burduf pentru brânză. De cele mai multe ori o întrebuinţează co- 
piii ca jucărie. După ce a fost curăţită de carne, este umflată cu 
țeava (jeve, țaghie) şi apoi, legată la gură ca să nu se desumfle, se 
pune la uscat. De multe ori în ea se pun grăunţe de popuşoi ca 
să sune. Ea se mai atârnă co aţă sus de coardă, ca apoi copiii să-i 
facă vânt ca s'o izbească de pereţi sau de uşă. De cele mai multe 
ori această jucărie se strică izbindu-se de cevă ascuţit, ori e tur- 
tită cu piciorul. 

Pe la unele case, cei ce au darul fumatului, fac pungi pentru 
tutun din beşică de porc, încreţind-o la gură după ce au rătezat-o. 
Ea se mai chiamă şi chișitoare 1). 

Punga se mai numeşte şi jașcau 2) sau tarşug °). 


CAPITOLUL VII. 


GRĂ SIMI. 





1. Consideraţiuni. 


Grasimile de paseri și animale sălbatece sau domestice pot fi 
întrebuințate la pregătirea bucatelor sau transformate. Industrializarea 
grăsimilor se face mai ales în scopul dea căpătă lumânări şi săpun 
(sopon). De multe ori însă, aceste lucruri cer cunoştinţe întinse de 
practică și prin scumpetea lor, prin procedeele chimice cari au loc 
în preparaţiuni, aduc o îndepărtare a materialurilor. Aceste pricini 
au făcut ca această ramură de industrie casnică să nu se desvolte 
aproape de loc. 

Diferite grăsimi de animale sălbatice sunt păstrate în chip ju- 
dicios pentru medicina populară. Seul de cerb şi măduva din fluie- 
rile picioarelor lui, amestecate cu lapte dulce, sunt bune, crede po- 
porul, în potriva boalelor de piept şi felurite tăieturi, sgârieturi și 
răni 4). Grăsimea de urs e bună tot pentru acest scop; cea de lup 


1) Pamfile, Jocuri de copii, I, 63. 
3) Şesătuarea, |, 41. 

% Ibidem, 111, 9o. 

+) Dan, R. Straja, 53. 


57 


e bună pentru uns colții de lup,acele bube cari se nasc din pricină 
că omul mânâncă din carnea unui animal încolți! de lup; cea de 
iepure se întrebuinţează în alte medicamente și adesea scump se 
vinde un dram. 

Acele grăsimi rare se păstrează cu sfinţenie, ca să nu se rân- 
cezească. Dintre toate felurile de grăsimi, vom cercetă numai saul 
(seul) de vită mare și oaie și slămina sau untura de porc. 


2. Seul de oaie. 


In vremile când petrolul nu eră așă de răspândit şi ieftin ca as- 
tăzi, când poate prin unele părți nici nu eră cunoscut, iluminaţia 
locuinţelor se faceă cu lumânări de seu. Fie pentru acest scop, fie 
pentru fabricarea săpunului în stabilimente speciale, fie pentru 
hrană, fie pentru altele, între ţerile române şi vecini, seul a consti- 
tuit un articol însemnat în comerț. 

Pe la 1412, vama Bistriţei ardelene luă pentru o măsură de 
seu (pondus unum sepi) patru dinari 2). 

Din 1803 ştim că în Râmnicul Olteniei un Ştefan Baciu, stăpân 
peste multe turme din ţară şi de peste munte, eră tăbăcar, ocupân- 
du-se şi cu desfacerea seului *). 

In 1839 se exportă din, Țara-Românească, 2.820.350 oci de seu 
pentru 7.000.000 lei +). Mare cantitate de seu se petreceă însă la 
curtea domnească şi la curţile boierilor mari. «Să lăsaţi în pace posluş- 
nicii, zice o poruncă moldovenească din 1666, ai Sfintei Episcopii 
(de Huşi), de seu..» 2) şi să nu se mai iea pentru curțile domneşti 
nici în natură (darea), nici în bani (cum s'a transformat mai târziu). 

Altă poruncă din 1741 2 «lui Pascal Vel Ispravnic de curte, 
ca să aibă a opri seul dela toate meserniţile (căsăpiile) din Iaş, să 
nu să văndă la alții, fär’ căt numai la Domnie, să-ş dea tot săul 
cu preţul lui, pe bani gata, pentru treaba lum(ă)năr(i)lor de cur- 


tea gospod.» 5). 
ȘI în sfârşit altă ştire încă mai de aproape de zilele noastre: 


«Pe timpul lui Grigorie Vodă Ghica, lumânările erau de ceară 
făcute la noi, ori de stearină amestecată cu ceară, aduse dela Leopol 





1) Iorga, Doc. Bistr. I, p. V. 

2) Iorga, Stud. Doc. XII, 147. 

3) Iorga, Stud. Doc. XI, 17. 

4) Episc. Melchisedec, Cronica Huşilor, 70. 
5) Iorga, Stud. Doc. VI, 221. 


58 


din Galiţia şi chiar din Viena, când se dedeau baluri la curtea 
domnească. Când se dedeau însă în casele particularilor, chiar la 
boieri mari, lumânările erau de seu. Tocmai pe la 1830, începură și 
boierii să facă, cu voie înaltă, uz de lumânările de ceară. Cele de 
Stearină curată, au venit din Austria mai târziu. 

Se povestește că în timpul lui Grigorie Vodă Ghica, trecând 
pe la noi Ambasadorul Marchiz de Ribeaupierre, domnitorul îi făcu 
o primire făloasă. Intre altele îl pofti şi la un bal public, dat în 
onoarea sa. Marchizul se duse la bal, mai mult ca să observe gradul 
de civilizaţie al societății noastre, dar mătăsurile, șalurile și mai 
ales diamantele ce văzu la damele române îl surprinseră, căci numai 
diadema, cerceii și ghiordanul cucoanei Z. U. costau peste un mi- 
lion. Din întâmplare Marchizul își aruncă ochii şi asupra iluminării 
sălii și văzu cu destulă sucprindere că eră făcută cu lumânări de seu. 
A doua zi venind la curte, şi fiind întrebat de domnitor dea pe- 
trecut sau nu bine, Marchizul răspunse că luxul cucoanelor noastre 
este egal cu al damelor din St. Petersburg, numai un lucru nu i-a 
plăcut, zice el Domnitorului. — Ce lucru? îl întrebă Vodă Ghica. 
— Lumânările cele de seu, al căror fum strică aerul sălii. — Cât 
despre aceasta ai dreptate; dar la noi numai Domnitorul are voie 
să ardă lumânări de ceară; ceilalți cată să ardă de seu»!). 


Nu se poate spune cu siguranță, dacă alături cu boierii mari, 
ardeau tot lumânări de scu și ţăranii; în ori ce cas, ori de seu ori 
de ceară curata, care se găsiă adesea mai la îndămână și mai uşoară 
de prefăcut în lumânări. 

Astăzi, la ţară nu se fac nicăiri lumânări de seu, când gazul 
sau petrolul este aşă de ieftin. 

Lumânările de seu se cumpără numai pentru a fi topite în 
diferite legături (cataplasme) ale medicinei populare. 


3. Grăsimea de porc. 


Grăsimea de porc provine din slănină numită îr Ardeal şi slă- 
ină 2) sau proaspătă, care formează stratul superficial intre carne și 
şoriciu (șoric, cioric, cioriciu), din osânză său grăsimea lăuntrică 


1) D. C. Ollanescu, Teatru la Români (Ediţ. Acad. Rom), 1., 44. 
3) Viciu, o. cit., 78. 
2) Ibidem, 71. 


59 


din regiunea abdominală, şi prapur Sau pecie (pânza ce ţine intestinele). 

Slănina se sară, scrijălindu-se cu cuțitul şi se păstrează ca şi 
Carnea. Un chip de a păstră e şi acesta: după ce a șezut două săp- 
tămâni în sare, se aşează într'un ¿ron sau ladă în care s'a aşternut 
o câtime de fân; se pune apoi un rând de slănină şi unul de fân, 
până se umple tronul. Așezarea lăzii se face întrun loc uscat și 
ferit de șoareci. Astfel slănina nu se râncezește niciodată. 

Alt chip de a păstră este prin topire. Se taie slănina bucăţi 
mărunte, se pune întrun ceaun pe foc și după ce se topeşte, se 
scurge în vase de lut, în cari se va păstră. Unele gospodine o sară 
cu sare, altele nu; unele în timpul topirii prăjesc şi ceapă, altele 
nu. Practica arată fiecăreia chipul cel mai bun. 

In iluminare se întrebuință mai înainte grăsimea de porc foarte 
mult, în locul petrolului sau gazului de astăzi, prin poponețe sau opaițe 
(Fig. 5o). Acestea erau nişte vase de fier său de hâr- 
buri, în cari se puneă untură topită (sau seu) şi un 
fitil (feştilă, feleştiuc) dintro cârpă. Aprins fiind capă- 
tul fitilului, el topiă grăsimea dela bază, 
care se suiă în sus fiind absorbită de feş- 
tilă. Acest lichid îi întreținea arderea. Pro- 
duceau fum, dar nu higiena le-a ucis ci 
economia. Poponeţele au fost în urmă înlocuite prin 
gazuri (Fig. 51). Gazul, gazornița sau chiorul au fost 
foarte mult întrebuințate până acum câţivă ani. Si ele 
astăzi au început să dispară. Gazul eră folosit mai ales 





de sărac, când n'aveă nevoie de lumină mare. La gaz torceă 'gos- 
podina în nopţile de iarnă. Gazul e de tablă sau de pământ; are 
forma unei sticle cu gâtul scurt. Deasupra gâtului stă un capac 
prevăzut cu un fund, sus, iar prin mijlocul fundului străbate un 
cilindru îngust. Prin cilindru străbate feştila. Inăuntru i se pune 
gaz, iar lumina se potriveşte cu acul, prin săltarea sau coborirea 
părții cu scrum a feştilei. Gazul stăteă pe prichiciul triunghiular, un 
pătuleț făcut într'o muche a hornei. 

Locul gazului îl iea Jamba sau lampa. Cele mai mici «lănghi» 
sunt cele «de cinci focuri». Apoi vin cele cu opt şi unsprezece 
focuri. O lampă cuprinde: stecla, mașina cu pălărie sau plească, 
fitilul şi gazul. 


60 


4. Săpunul. 


Este singurul produs al industriei casnice din grăsimi. Nu sunt 
date precise cari să arate momente de pe vremea când el se făceă în 
casa, de gospodine. Curțile domnești şi-l procurau de sigur din fa- 
brici străine, aşă arată, ca exemplu, unele scrisori moldoveneşti din 
veacul XVII, cari spun că pentru Suceava se aduce săpun din Bis- 
trița ardelenească 2). 

Pe la 1705, zice o relaţiune, vama Câinenilor percepeă 40 de bani 
româneşti pentru o povară de săpun, fâră a hotări ce anume fel 
de săpun eră acela *). 

In veacul XVIII chiar, săpunul se cumpără din Ardeal, 
unde erau prin oraşe săpunari anume cari se îndeletniciau cu aceasta 3). 

Nu ne putem însă închipui că şi populaţiunea rurală şi-l pro- 
cură prin feluriți neguțători tot din străinătate, când prepararea lui 
e așă de simplă şi când materialul prim, grăsimea, o aveă la îndă- 
mână şi din belşug. 

Astazi, toată gospodina care ţine la obrazul ei, îşi face săpunul 
în casă, din seu de oaie, vită mare şi osânză de porc. N'are gră- 
sime, O cumpără şi săpun tot îşi face. 

Osânza sau untura se usucă întăiu, apoi se taie mărunțel şi se 
topeşte. Le scot jumările («giumerile»), partea cărnoasă. In timpul 
topitului, se fereşte untura de a se arde, adecă trebue bine meste- 
cată, ca să nu se ardă, căci altfel untura topită se înroșește, 

Se face apoi leşia: se pune un găletar găurit, plin pe jumătate 
cu cenuşă cernută, peste altul deşert. In primul se toarnă apă 
fiartă şi leșia roşie se scurge în găletarul de jos. După ces'au scurs 
cam două ceaunuri de leşie, se pune untura pe foc, intrun ceaun 
mare şi se fierbe în continuu o z: și o noapte, amestecându-se cu 
leşie, de câte ori se vede că a scăzut cu un deget dela semn. Le- 
şia se pune când focul e potolit, căci altfel se aprinde. 

Când cele douăzeci și patru de ceasuri sau încheiat, se zice 
că sapunului i se încheie urma. In cele cinci ceasuri de pe urmă 
se 'ncearcă săpunul, cum se încearcă dulcețurile de-s legate ori nu; 
incercarea se face în talgere sau străchini cu apă rece. Când dă 
semne de închegare, se pune în ceaun cam un pumn de sare pisată 


1) lorga, Doc. Bistr. I, 23. 
3) Iorga, Stud. Doc. XII, 16. 
3) Torga, Istor. Rom. în chipuri şi icoane, IIl, 177. 


61 


de fiecare ocă de untură, iar după ce a mai clocotit odată, se sco- 
boară ceaunul jos. Se lasă să se răcoarească, şi se toarnă două sau 
trei oale de leşie rece şi se amestecă bine. 

Se lasă apoi săpunul de se răceşte; săpunulse încheagă sus, iar 
dedesubt se lasă vrécia care cuprinde leşia turnată pe urmă, răutatea 
adecă materiile străine din grăsime şi leşie, și în sfârșit lesia, râmasă 
după saturaţia săpunului. 

Unele femei, în loc de leşie, toarnă apă la urmă. 

După ce săpunul sa sleit, se iea soiul deasupra, se taie calu- 
puri, făşii late de un lat de palmă, se pune din nou în leşie şi se dă 
în crop, un clocot, în care timp i se mai adauge încă un pumnde 
sare pentru fiecare ocă de untură. Se dă apoi jos, se lasă de se 
sleiește şi se taie calupuri. Această operaţie se chiamă prefacerea sa- 
punului. 

Săpunul uscat, se păstrează în foști, în pod. 

In meşteşugul acesta nu-s toate gospodinile pricepute in totul. 

Când intri într'o casă unde se face săpun, trebue să zici: 
«Buna dimineaţa la bolovani şi la petroaie», urând astfel gospodinei 
să-i ieasă săpunul tare 1). 

Practicile difer mai ales astăzi: unele gospodine adauge var, 
altele sodă, («zotă»), dar toate acestea, zic cele ce ţin la vechile apu- 
cături, strică bunele calităţi ale săpunului de casă. 


CAPITOLUL VIII. 
OASE ȘI COARNE. 





Prin oase, poporul înţelege atât oasele propriu zise sau ciola- 
nele, cât şi coarnele la animalele cari le au. Din primele, puţine lu- 
cruri se fac. 

Fluierile de os astăzi au dispărut aproape cu totul şi, cât am 
căutat, mam văzut decât unul singur păstrat în colecția d-lui 
Lupescu, directorul orfelinatului «Ferdinand» din Zorleni (Tutova). 
Pe deasupra, nu se vede din ce anume fel de os este făcut. 

Probabil că este destul de vechiu şi la acest fel de fluiere se 
referă cântecul : 


1) După cum îl faceă maică-mea. 


62 


Fluieraş de os, Mult zice cu foc; 


Mult zice duios; Vântul când a bate, 
Fluieraș de soc, Prin ele-a străbate... 1) 

Din fluierul piciorului unui cocoș mare, după ce i se scoate 
măduva şi se lustruește, fac vânătorii din munţii Moldovei de sus 
nişte fluiere numite țipalori. Ele ţipă întocmai ca cocoşul sălbatec 
şi la acest strigăt se adună pâinile sălbatece pe cari vânătorii le 
împuşcă. 

Din cornul de berbece fac agriculorii din Moldova manunche 
la cosoare şi cuțite, căci prin îndoitura lor şi cutele ce le prezentă, 
sunt mai bine ţinute în mână. 

Pieptenii de lăut sunt cumpăraţi astăzi dela 
Ţigani în schimbul unui ciur de tăină sau unor 
coarne de bou. Ei au: forma dreptunghiulară 





(Fig. 52) cu dinţi mai deşi pe o parte și mai Fig. 52. 
rari pe cealaltă. Cei rari slujesc la descâlcitul părului. 
A 





1) Fragment dintr'o varianta a cunoscutului cântec «Miorița». 


63 


Intro vreme de sigur că au fost făcuţi de gospodari singuri, 
întinzând cornul încălzit şi tăindu-l apoi. 

Tot din oase de corn se fac plasele la cuțite şi stricnele. 

Cornul de vânaloare e un corn de bou, în care se ține câte 
odată și praf de pușcă. El 
se întrebuințează la vânat 
pentru strigătul ogarilor şi 
copoilor. Ca instrument de 
cântat îl întrebuinţează foarte Fig. 55. 
puţini, fiind greu de scos notele trebuincioase şi încă mai grea 
combinaţia lor 2). 








aL EY 









Fig. 56. 
1) Pamfile, Jocuri de copii, I, 68. 


64 


In Ardeal: tutoiu, cornul cu care bucină când scot vitele ?n 
ciurdă (cireadă)'). 

Ploscă pentru praf de puşcă se vede numai pe la munte, dar 
astăzi rar de tot. Una găsită la Toader Năstaca din cătuna Râsca, 
com. Bogdănești, jud. Suceava, e un capo-d'operă artistică (Fig 53). 
Ea reprezentă bifurcarea unui corn de cerb. La trunchiu are o bră- 
tare de fier, bătută cu bumbi de aramă şi încrustată cu dungi for- 
mate din hașuri sinuoase săpate. Un inel de fier, lat de 2 cm., 
serveşte a turnà iarba în măsurătoare. Cornul e găurit până în fun- 
dul ramurilor. Lângă gură se află un cuiu lat ca un fel de supapă 
spre a închide şi deschide cavitatea lăuntrică şi deci a lăsă sau nu 
praful să curgă. Supapa e de fier. Inelul de fier are două urechi 
cu două inele, de cari se încătărămează cureaua ce se dă pe după 
gât. De cureă atârnă măsura de fier care reprezentă încărcătura puş- 
tii şi cornul de os (Fig. 55), cu care se toarnă pulberea în peticerul 
sau țilindrul puştii înainte de ai se pune petița sau capsa. 

Cornul este increstat cu flori şi dungi, după cum se vede în 
Fig. 53. Fig. 54 reprezentă desemnurile pe muchia ploștei privită din 
lături. Fig. ş6 reprezentă un alt corn din Ţepu-Tecuciu, în păstra- 
rea mea. 


CAPITOLUL IX. 
PEȘTELE. 


I. Consideraţiuni. 


Peştele nu se poate conservă decât sărat, afumat sau murat în 
saramură. Cu acest soiu de industrie se vor ocupă prin urmare 
oamenii din şesurile apelor şi lacurilor, cum sunt cei de pe litoralul 

Dunării şi Marii-Negre. 

Mai de mult însă, după cum arată hârtiile vechi cu o deose- 
bită abundență, toate moșiile își aveau lacuriie lor, «iazuri de peşte». 
Peștele acestor iazuri nemonopolizate erà al proprietarului și al celor” 
ce-i munciau moşia. De sigur că aceştia îl sărau şi-l afumau pentru 
dânşii, pe timpul iernii şi al muncii, sau îl petreceau pe unde nu 
se găsiă. 


1) Viciu, op. cît., p. 87. 


65 


Probabil că sate întregi, şi nu numai Gălăţenii, un exemplu, 
se ocupau cu sărarea peştelui, care eră apoi transportat în Moldova. 
Despre acest peşte sărat pomenesc de foarte multe ori hârtiile vechi. 

Episcopul Melchisedic discută acest lucru 1) şi zice că în maxu 
COAEHNOIO, trebue a subințelege zicerea puga (peşte), Maja de 
pește sărat, spre deosebire de puka ck'linaa (peşte proaspăt). 
Intrun vechiu uric slavon dat Mânăstirii Neamţului de Ştefan Vodă 
în 6950 (1442), acest domn hotărăşte Mânăstirii ca dar anual: 
«R MAKU HIRS OT keai, A or namen Ku'krimn Tpu kanTapii 15 
u9pH810> (două măji de peşte dela Kelia şi, din partea Domniei, trei 
cântare de icre negre). 

Printraltul dat aceleiaş Mânăstiri de Constantin Duca în anul 
1702, se confirmă dreptul Mânăstirii de a luă vamă dela cei ce 
aduc peşte de vânzare la târgurile Piatra şi Neamţ: «de maja de 
peşte cu patru boi, patru potronici». De aici se vede chiar că prin 
majă înțelegem încărcătura sau “carul cu care se transportă peştele 
dela Dunăre în interiorul ţerii. Cel ce făceă acest fel de transpor- 
turi cu peşte se numiă /näjariu. Aşà numeşte cronicarul Ureche pe 
Petru Rareş: majariu adecă neguţător de peşte 3). Neculcea vorbind de 
alegerea lui Petru Rareș la Domnie zice: «se întâmplase cu majile 
lui la Galaţi, la peşte» 2), adecă se dusese cu carele la peşte. 

Și fiindcă fuse vorba de două soiuri de peste, proaspăt şi 
sărat, de aici deducem că maja înseamnă pește sarat ce se transportă, 
dela Mare, Dunăre şi lacuri către miezul terii pentru hrana locui- 
torilor în zilele de post. 

Știri despre acest peşte, din 1ş21 când PetruVodă din lași 
scrie Bistriţei pentru niște Suceveni tcati depuseseră spre desfacere 
nişte peşte sărat la un pielar din Bistriţa şi pentru care aveau de luat 
bani 4); din 1662—70 pentru «un lătunoiu de peşte armenesc» 5); 
din 1735 şi 1741, porunci repetate de Scaunul Moldovei, prin 
cari se opresc străinii de a-și desface peştele sărat cu oca, ci numai 
cu diridicata (en gros) *); din 1741—2, când pentru un car cu peşte, 
de sigur sărat, se luă dare două oci de pește, etc. 


1) Cronica Romanului, 130 1. 
) Letop. I, 156. 

3) Idem, IL, 200. 

+) Iorga, Doc. Bistr. I, p. XVH. 
5) Idem, ibidem, II, ro. 

6) Idem, Stud. Doc. VI, 210. 


Pamiile, /ndustria casnică. 5 


66 


2. Prinsul peștelui. 


Cu toata că legea opreşte prinsul peștelui în anumite timpuri, 
totuși se prinde mai în tot cursul anului în mod clandestin, ceea- 
cea făcut ca peştele din râuri şi lacuri să scadă mereu. Prinsu) 
peștelui se mai chiamă şi datul la peşte («dau la peşte»). Dintre 
foarte multele meşteşuguri şi măestrii, de prins pește însemnăm : 

a. Navodul. Năvodul, numit şi plăvală, jegsniță sau jigajnie, este 
o plasă mare, lungă de 1şo m. şi lată de ş m. Are la ambele ca- 
pete câte două lemne lungi, de cari se leagă mărginile mai înguste 
ale lui. Ele se numesc bhadaragi, bădargi, drugi, cleci sau coluze, 
Se poartă cu mânile sau se trage cu, odgonul. Năvodul are sus o 
sfoară numită obor, pe care stau înşirate gale de lemn, iar jos o sfoară 
cu oale de fier sau de plumb. Partea de năvod care formează un 
fe] de coardă în mersul lui prin apă se numeşte matcă. 1) 

b. Plasa e mai mică decât năvodul şi mai mare ca vologul. 
Ea se tace din sforicică de târg, rasucitură (răsuceală) de fuior sau 
bumbac. Impletitul ei se face ca și la hþorbote (dantele). Plasa (Fig. 57) 
are de jur împrejur straja 
2 de funie groasă cât dege- 
tul, ca să dea tărie plășii. 
Straja de jos are înşiraţi 
pe dânsa «plunghii» (plum- 
bii), sfere de plumb găurit 
sau muteli (în Muntenia 
piulițe), ca să meargă pe 
lângă pământ spre a nu 


9.0.0, 
dese 


) 
/ 
/ 
| 
/ 
f 
! 
4 
4 





se strecură peștele. 

Dacă plăşile, prin lungimea lor, nu pot fi purtate prin apă cu 
brațele, se leagă de hadăragi două funii cu cari se poartă de pe 
mal. Ea are o-lungime de cinci-şase metri *). 

Prin alte părți plasa se mai numeşte și voloc sau luptaciu, cu 
dimensiuni de ṣo m. pe 10 m. 3). 

c. Vologul sau volocul are o lungime de doi sau trei metri. 
Se impleteşte sau se ţese, având găuri de doi sau trei milimetri 
pentru prins chisagă (peşte mărunt). «Ochiurile lui se împletesc cu 


1) Dame, op. cit., 123. 
3) Din Țepu (Tecuciu). 
3) Damă, op. cit., 123. 


67 





-o suveicujă de lemn, scobită la amândouă capetele, dealungul căreia 
şi printre scobituri stau depănate mai multe rânduri de aţă. Cu 
suveicuţa tot înnoadă aţa pe un băț rotund, după grosimea căreia 
iese lărgimea ochilor cari sunt în patru cornuri. Mai multe sute de 
rânduri de aceşti ochi innodaţi unul de altul, fac o pânză mare». 
Siraja dela volog se numeşte coardă de sus și de jos 1), cari îngurzesc 
(încreţesc) marginile, lăsându-i vologului un pântece. 

d. Oria se numeşte în jud. Romanați o plasă lungă de şase 
“şi lată de ş metri, cu care pescuesc doi oameni din aceeaşi luntre. 
Se foloseşte la apă adâncă. 

e. Cleștariul, ca şi cele de mai sus, se obișnueşte în Ardeal. 
«E făcut din ochiuri de spagat sau de fuior.... Pe margine are doi 
laţi lungi, puşi în cruce, cari, ca să nu se adune, sunt întăriți cu 
un lanţ anume făcut cu furculițe la ambele capete. Acesta e întărit 
cu două cuie la capete de cei doi, ca să nu scape în jos.» 3) 

f. Etera este ca şi vologul, numai că are două spărturi la 
mijloc. De gura acestor spărturi sunt lipite câte un cerc de nuiă, 
de care-i prins fundul a câte unei vârși împletite din aţă în ochiuri. 
Gura gârliciului e prinsă pe un cercuşor de lemn. Pentru apele 
mergătoare, vârşele eterei sunt aşezate cu gura numai într'o parte, 
pe când cele de apă stătătoare, se aţin: una cu gura într'o parte, 
şi cealaltă cu gura intraltă parte. 

Etera se întinde şi stă mai multă vreme până ce e scoasă 5). 

g. Mreja se face din două pânze împletite în ochiuri ca şi 
cele de mai sus. Pânza care merge înainte prin apă, are ochii mai 
mari decât ai rândului ce vine în urmă. Ochii rândului de dinainte 
sunt legaţi de ai pânzei de dinapoi prin înnodăturile unei aţe. Când 
merge mreja, peştele vrea să treacă rândul întăiu prin ochii numiţi 
rari; bagă capul şi dă înainte până se întâlneşte cu a doua pânză, 
iar înapoi nu se mai poate întoarce din pricina aripelor. 

Doi din pescari, ţinând câte un capăt al mrejei în ciobacă (lun- 
trişoară),. de o parte şi de alta a apei, împing din când în când 
cu un hadarag lung ca să meargă mai iute decât mreja din urmă; 
de altfel mau aşă muncă, deoarece scoboară la vale pe cursul apei 4). 

h. Năpatca (Fig. 58), numită şi cârsnic, crâsnic, cârstaș, posfat, 


1) Sezătoarea IV, 113. 
2) Viciu, op. cit., 32. 

3) Șezătoarea IV, 115—6. 
+) Idem, IV, 114—8. 


68 


tarabuc, difan, olau sau halău 1) este împletită de obiceiu și mat 
rar ţesută. Are formă pătrată; marginile îi sunt înşirate și încrețite 
de o aţă,așă că din această cauză și prin întrebuinţarea ei, lasă un 
pântece sau bârdan. In 
mijloc are un ochiu de aţă, 
în care se pune mamaliga 
care constitue o nada pen-: 
tru pești. De cele patru 
colţuri ale năpatcei sunt 
legate cele patru capete ale 
celor două scovergi sau nuiele îndoite și încrucişate. Acestea se mai 
numesc și privile în jud. Argeș. De încrucișarea scovergilor se leagă 
coada năpatcei. 

Năpatca se pune încet în apă, peştii se adună la mămăligă și 
când năpatca este ridicată în sus, ei rămân în pântecele ei. 2). 

i. Sacul, numit şi minciog, mincioc, târhof, meredeu, ciorpac, rociit 
Sau /arăbuc, are forma unui sac. Coada i se numește moț sau matiță 3). 
Fundul poate să-i fie ascuţit sau rotund. Gura îi este ţinută deschisă 
printrun hadarag, cu care se poartă în susul apei. (Fig. 59). 

Alte unelte sau meşterii de prins pește, făcute din aţă împle 
tită sunt, pentru părţile Ardealului, lingura sau 
liungura +), leșnicul sau leşniecul 5), cloca care 
seamănă cu sacul *), hățaul asemenea, şi aleșul 
care aduce cu o plasă 7). 

j- «Prostovolul sau napastea este un fel de 
sac de pânză de voloc, ai carui ochi sunt de 
mărimea degetului mic. Strâmt în partea de sus, 
acest sac se lărgeşte din ce în ce mai mult și 
are în partea de jos o circumferință de 10—14 
metri (Fig. 60). In jurul acestei circumferințe 
este trecută prin ochiuri o sfoară numită obor, obăr sau ubar, pe care 
sunt înşirate, la distanță de un deget, mărgele de plumb. Partea de- 








CD 
VA 





Fig. 58. 





1) Dame. op. cit., 124. 
3) Din 'Țepu (Tecuciu). 
3) Damé, op. cit., 124. 
t) Al, Viciu, op. cit., 57 
5) Ibidem. 56. 

6) Ibidem, 33. 

7) Ibidem, 15. 


69 


sus este legată cu o funie lungă, cu care pescarul trage înapoi pros- 
“zovolul după ce l-a aruncat» 2). 

l. Undiţa este o nuiă lungă cam de un stânjen, de care se 
leagă o aţă cam de două ori mai mare. 
De capătul sforii se leagă un ac îndoit. 
-Cam cu o palmă sau două mai sus se 
leagă o plută, care poate fi de lemn sau 
de măduvă de soc. Coada undiţei se în- 
finge în pământ pe malul apei, iar câr- 
ligul se aruncă în apă. In cârlig se A 
nada care constă din bucățele de râmă, 
oua de furnică sau mămăligă. i i 

Pluta slujeşte să ţină în apă câr- a 9 iai 





o a 
ligul undiţei, care prin greutate Sar lăsă Fig. 6o. 


la fund. Când peștele s'a prins cu ure- 
chile în ac, pluta’ se afundă şi aceasta e semn pentru pescar, să 
tragă undița afară. (Fig. 61). 

m. «Carmacele sunt nişte sfori groase şi lungi de 50 m., de-alun- 
gul cărora sunt atârnate mai multe sfori subțiri, având la capătul de 
jos câte un cârlig. Aceste undițe mari au câte odată până la 100 
de cârlige de cari se atârnă râme sau rusalii, 
ce pescarii le scot din pământ de sub apă cu 
o casmă îndoită la ambele părți laterale și 
numită ghin» 2). Se vede mai ales prin Do- 
brogea şi prin satele de prin prejurul Brateșului. 

n. Coșul (Fig. 62), este 
o împletitură de nuiele de rå- 
chità numită mlajă (mleajă). 
Are forma unui ulcior aproape 
sferic cu gâtul îndoit în lăun- 
tru. Peştele intrând la nadă nu 
mai poate ieşi afară din pricina 
gâtului. In apă, coșul se pri- 
ponește de un par. Pin alte părţi se pune 'culcat cu 
gura dincotro curge apa. 

o. Vârşa, numită şi ciorpac *) sau zeisă 4), are forma unui con 





Fig. 6. 





Fig. 62. 





1) Dame, op. cit., 125. 

2) Idem, Ibidem, 123. 

3) Din Negrilești (Tecuciu). 
+ Viciu, op. ctt., p. 89. 


70 


tăiat în două din vârf până la bază, astfel ră are o faţă rotundă 
şi una plană pe care stä. Se aşează cu gura dincotro vine apa. Peş- 
tele, atras de nadă, întră în lăuntru, de unde nu mai poate ieși, din 
pricina gâtului râsfrânt în lăuntru ca şi la coş. (Fig. 63). La partea 
de deasupra are un mâner. Peş- 
tele se scoate prin capătul ascu- 
țit al vârşei. Unele vârşe mau 
gâtul răsfrânt, numit vdrşog sau 
pocriş ; el se poartă prin apă către 
Fig. 63, partea de unde curge. El se mai 
numeşte horez, boreț sau jutelnic 1). | 
p. Leasa, ostrețul sau vintila, se aseamănă întru câtvă cu vârşa, 
Are forma unei opinci (Fig. 64). ?), 
r. Coteţele, mrejele sau lesurile sunt făcute cu trestii împletite 


cu papură. Se așează în bălți, FES 
împingându-se partea de jos H FEHR N> 
a trestiilor, cere este ascuţită, i 

în pământ. Coteţele se aşează Fig. 64 

în zigzaguri, având la capete o întorsătură din care peştele nu mai 
poate ieși 3). 

Pătulele sunt nişte paturi fácute pe pari în mijlocul apei, lângă 
câte o portiţă lăsată printre un gårduş de nuiele, ce închid apa de-a 
curmezişul. Noaptea stau pe pătule păscarii și prind peștele cu căr- 
snicul, coşul sau cu alte meșterii. 

Inchisorile sunt nişte coteţe închise în toate părţile, in cari se 
păstrează peştele viu. | 

s. Oştia sau ostia este o furculiţa de fier în vârful unei suliţi 
lungi de lemn. Pescarul de pe țărmul râului dă cu această suliță 
(Fig. 65) ca şi cu săgeata 
în spatele peştelui ce se 
împerechează, «când bàt 
boişte», cum se zice la 













munte 4). 
În alte părţi ale Ardealului poate aveă patru sau mai mulţi, 


1) Dam, op. cit., 125. 

) Ibidem, 124. 

3) Ibidem, 125. 

t) Frâncu-Candrea, op. ciț.,p. 103. 


71 


dinți ; cu ea se vânează peştele atras la lumina fachiului. Se mai 
chiamă și oiște de pește. 1) 

Fachiul, fachia, opăiţul, văpăițul sau vălugul, este un mănunchiu 
de -stuf sau bucăţi de draniţă legate la un loc, cu cari, aprinsela un 
cap, umblă pescarii noaptea după peşte. Cele făcute de șuviţe de 
brad se moaie în pucioasă, râșină, păcură sau gaz la un capăt. 
Unii păscari dau drumul focului cu un inel de tablă ce înconjoară 
capătul muiat, Scoborind său urcând inelul, flacăra crește sau scade. 

Peştele atras de lumină este înţepat cu ostia sau fachia.?) 

Scălceana constă din dóuä sáu trei scânduri pe doi laţi. Scân- 
dura de desubr este găurită. Prin acea gaură trece un lat de tag cu 
moțochină la un capăt; pe acesta pun piciorul, iar cu mânile se ţin 
de cei doi laţi. Cu acest aparat ce merge pe râu în jos, mână pes- 
carii peştele în sac sau rociu °). 

t. Topa se foloseşte prin unele părţi ale Ardealului +). 

u) Oasele se compun din scăfârlii sau capete de cai. Ele sunt 
legate unele de altele. Lăsate mai multă vreme în apă, peștișorii întră 
în găuri de unde sunt apoi scoşi cu mâna, pe uscat. Se foloseşte și 
pentru raci. 

La prinsul peştelui cu plășile sau alte împletituri, unii merg 
înainte de stârnesc peștele, bătând apa cu bețe şi frământând-o cu 
picioarele. Alţii rostogolesc prin apă un sul făcut din crengi de anin, 
iumit vălut $). Alţii umblă cu știrbicul, un instrument ce constă 
dintro rudă de un stânjen, cu un potlog la un capăt €). Știrbicul 
pare că se numește și șiioldic sau târboc, «ò prăjină (dârjă) lungă, cu 
o măciugă la un capăt, ce slujeşte la ghiontirea rădăcinilor și braz- 
delor prin ape, ca să iasă peştele la leasă sau lå vârșă»?). 

v. Mulţi meşteri prind peştele cu mâna scociorind rădăcinile 
din apă, cotloanele adică găurile din malurile apelor, subpaturile adică 
săpaturile de sub maluri; păpurișurile sau altele. 

larna se prinde peştele spărgând ghiaţă și formând copcile (sing. 
copcă) sau prodafurile. 





1) Viciu, op. ctt., p. 64. 

2) Şezătoarea, II, p. 227; Dame, op. cit., 126. 
3) Viciu, op. ctt., p. 75. 

4) Ibidem, 85. 

5) Şezătoarea, V, 169. 

% Viciu, op. cit., p. 80. 

1) Dame, op. cit., 125. 


72 


Luntrea pescarilor, numită şi cin (Oltenia), ciobacă (Moldova 
de sus), liotcă şi lotcă (Tecuciu), dubas (Covurluiu şi Tutova) și varcă 
(Tutova) este cea aratată de fig. 66. 1). 





Părţile ei sunt: 

A) Botul, botnija, piscul sau bourul. 

B) Fundul sau podul luntrei. 

C) Usna, slaiul sau vatra. 

D) Carboţii, cârjele, chingile, crivacele, cușhele, sau cocârlele. 

E) Câciul, lada, chichita sau chilnarul. 

F) Lopata, vâsla, opăcinea sau băbăicea. 

Balaurul (un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe 
marginea gurii). 

H) Șifanul, prăjina, siliciul, stișul, cechia, opintitorul sau toiagul. 

Cuiul de care se prinde văsla de luntre se numeşte strapa- 
zan, Strepeseu, ujbă sau opac. 

Lopăţica cu care se scoate apa din luntre se numeste isol, 
rascol, scofiță sau căuș. 


3. Păstrarea peștelui. 


Peștele se păstrează fie în scop de a-l desface mai târziu, când 
proaspăt nu s'a putut desface, fie pentru a-l pregăti pentru posturi când 
prinderea lui este pe atunci mai anevoioasă sau oprită de lege. 

Sărarea cu sare gronzoasă, grăunţoasă, se face spintecând peş- 
tele pe pântece, scoţându-i apoi măruntaiele şi presărându-i sare. 
Se pune apoi în putini, întins unul peste altul. Sărarea se face mai 
ales de pescari de meserie. 


1) Dame, op. cit..126. 


73 


Uscarea se face de gospodari ce au prin prejur ape bogate în peşte 
sau când acele ape se revarsă. Peştele mare nu se usucă lesnicios. 
Cel mic se înșiră pe aţe trecute prin urechile (branchiile) peştilor. 
Se face la soare. 

Murarea se face în salamură şi se întâlneşte mai rar. | 

Afumarea este încă un procedeu, rar şi el, care se aseamănă 
cu cel al cărnurilor. 

In Munţii Moldovei de sus însă, procedeul uscarii este cel 
obișnuit, mai ales pentru Jostucă şi păstrăui. Peștele se pune în nişte 
brad îngrădit cu meşteșug, formând un fel de cutii de frunze de 
brad, în formă de elipsă, numite bârzoburi 1). 

Pescuirea nechibzuită, neobservarea legii pescuitului, au adus în 
apele din lăuntuul ţerii secarea sau scăderea peştelui şi aceasta, fireşte, 
scăderea acestor industrii casnice, fie pentru confecţionarea uneltelor 
de prins, fie pentru conservarea peştelui. 


CAPITLUL X. 
MATASA (BOURANGICUL). 


1. Consideraţiuni. 


Industria mătăsii sau borangicului fiind tot una cu cultura 
gândacilor sau viermilor de mătasă, nu se poate trece peste istori- 
cul şi desvoltarea practicei aceştei îndeletniciri, atât de frecventă în 
timpurile trecute, atât de mănoasă şi atât de importantă pentru zi- 
lele de âstăzi. 

O foarte interesantă monografie asupra industriei viermilor de 
mătasă ne-a dat-o d-l Dr. Ch. D. Druţu?), agronom, din care voiu 
extrage multe părţi, în rezumat, cari privesc mersul istoric. 

Aflăm că patria acestor gândaci este China sau India, că Ro- 
manii cunosc stofele de mătasă abiă sub Iuliu Cezar pe la anul 46, 
a. s., probabil prin Greci sau Macedoneni, dar că asemenea îmbră- 
căminte nu erau de loc preţuite. Cele mai bune stofe de mătasă le 
au Grecii prin veacul XII. In Portugalia se cultivau viermii pe la 
1500, care ocupaţie constituiă de sigur o rămășiță din îndeletnicirea 





1) Şezăzoarea, VIII, p. 2. 
3) Industria viermilor de mătasă. Buc. 1903. 


74 


Maurilor. In Franţa, prima încercare se face prin veacul XIII și maf 
intins sub Enric IV. In Germania începe îndeletnicirea la 1598, iar 
folosul ei se prepmeşte abiă sub Frederic cel Mare. In Rusia, pri- 
mele plantaţiuni de duzi le-a poruncit Petru cel Mare. In Austro- 
Ungaria se ieau măsuri bune sub Fedinand III și Maria Tereza. 

Despre Țerile-Române, Raicewich 1) zice că n'a 'observât această. 
cultură, dar că a văzut pe aici mulțiaguzialbi. Peste doi ani, Tomas 
Twruton, intro broșură, spune că avem «duzi albi... prea mult. 
presădiți pentru hrana viermilor de mătasă» 2). 

Documentele dau dreptate lui Twruton. In 1813, într'o foaie: 
de zestre găsim «trei fețe de perină, însă un rând de mătasă» ?) ; 
din 1798, tot într'o foaie de zestre: «zece meși de botangic» +) ;. 
din 1783, iarăs întro foaie de zestre: «patru prostiri, însă două 
de borangic» 5); din 1780, ca zestre: «6 cămași de borangic, 4 is- 
mene de borangic, 1 prostire de obial de borangic»%), tc. 

Dimitrie Cantemir în «Descripţia Moldovei» dela 1792, vorbind 
despre obiceiurile dela nunţi şi logodne, zice că «se dă conăca- 
şilor o naframă de postav de bun preţ sau vreo pânză de mătasă». 
Insăș rostirea conăcașilor, conăcășia, zice : 


Iar plata noastră este: | Dar fie măcar şi de mătasă, 
Şaşe păhărele de vin Numai să fie frumoasă. 
Şi şase nâframe de in; | Şi dela mireasă din casă. 


Dar Sar puteă obiectă că toate acestea erau aduse de peste 
hotare. Nu. Sulzer 7) precizează că «se găsesc foarte mulți oameni: 
de rând din Valahia, cari se ocupă, în mic, pentru ei» cu cultura. 
gândacilor de matasă. lat în alt loc 8) zice că «şi la femeile de rând, 
îmbrăcămintea de sărbătoare e de matasă». E dar lucru hotărit. 


1) Osservazaioni storiche, naturale e politiche intorno la Valachia 
e Moldova. Napoli 1788, p. 59. 

2) Starea de acum, din oblăduirea geografjicească şi politicească a 
principaturilor Valahiei şi Moldove. Paris 1812 (în româneşte; Buda 1826) 
p. 36. 

5 Uricariul, XIV, 237. 

4) Ibidem, XIV, 279. 

5) Tbidem, XXI, 368. 

% Ibidem, XI, 249. 

1) Frantz Iosef Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, das. 
ist der WValachey, Moldau und Bassarabiens. Wien 1781, p. 87. 

3) Ibidem, p. 370. 


75 


Tot Sulzer spune : «Dacă aş avei pe Valahi sub un guvern legal 
şi înţelept, şi dacă le-aș fi dat ordin și sfat, atunci ar fi văzut ei 
că, pe lângă creşterea vitelor, le-aş fi deşteptat atenţiunea și pentru 
îmmulţirea acestui insect folositor, viermele de mătasă, iar aguzii ce 
se găsesc acum în ţară le-ar fi procurat în deajuns hrană». Nu cred 
că Sulzer se pândiă la dude! 

Prin cine însă ne-a venit această ocupaţiune? De sigur că 
prin Turci, cari ne-au dat şi numele de borangic, burangic sau bu- 
rungic, cum se aude prin diferite părţi. 1) 

De sigur că mai târziu, când această industrie casnică a luat 
avânt, când a început a se ţese pânze de burangic, industriaşii s'au 
izbit de concurența mătăsăriilor străine. O dovadă despre aceasta și 
un argument hotăritor asupra acestei îndeletniciri la noi în ţară, 
avem următoarele spuse 2): «Aşișderea mai jeluit-au mărgelarii, cei 
ce vând mătasa cu dramul, cum că ar veni străini ce aduc mă- 
tasa dintralte părţi şi căau avut vechiu obiceiu de nu erau volnici 
a ţineă prăvălii şi pe afară din târg să vândă mătasă cu dramul, 
fără numai aducând-o dela bolți să vândă mătasa cu ocaua şi cu 
jumătate de ocă şi până la 20 dramuri, iar mai jos de 20 dramuri 
nici cum să nu vândă, ci numai mălăsari pămănieni sa fie volnici a 
vinde malasa cu dramul şi cum le-a fi voca, care pentru aceasta, spre 
dovadă, arată o carte a răposatului Domn Constantin Milian ce a 
văzut-o domnia mea (Alex. Ipsilante) cu leat 4175+ Genarie 23, 
în care se scrie, că acest obicein sa urmat și mai înainte». 

Alte citații le găsim în Del Chiaro ?) şi Episcopul Bandinus 4) 
de pe la 1646, nu numai asupra culturii viermilor de mătasă, 
dar şi asupra meșteșugului de a brodă. 

Prisosul de borangic s'a și exportat într'o vreme. Un tarif va- 
mal pe la 1552 spune că vămile ardeleneşti luau pentru produse 
din Ţara-Românească, «de centum Litris Serici, Litras tres» 5). Dar 
oare aceste produse erau indigene ori treceau numai prin țara noastră ? 


1) P, S. Antonescu-Remus, Raport asupra stării în care se găseşte 
industria sericiculturit în România. 

3 V, A. Urechia, Memoriu asubua perioadei din Ist. Rom. dela 
4774 96. (An. Ac. Rom. Ser. II. T. XI, p. 214. 

3) A. Maria del Chiaro, Istoria delle moderne „rivolutione della- 
Valachia. 1718. p. 39. 

4% V. A. Urechia, în An. Ac. Rom. Ser. II. I. XVI. 

5) Hurmuzachi, Doc. II. Partea V, p. 4. 


76 


Erau indigene; căci sericicultură o cunoşteam pe atunci și încă mai 
dinainte vreme. Românii de peste Dunăre plătiau la 1348 unei mä- 
năstiri pe Bistriţa, lângă Prizrek, tribut de matasă «una dintro sută 
sau două legături de mătasă, sau o sută de pesperi» (1 pesper==1/4 
ducat de aur) 15); dar nu se poate cere o astfel de dijmă din ceea- 
ce-şi puteau procură Românii, ci din ceeace aveau. 

Ca orice factori de seamă în vieața unui popor, această înde- 
letnicire a lăsat urme în literatura populară. lată o legendă asupra 
viermilor de matasă : 

Unei femei îi moare bărbatul ei. prea drag; ea nu-l îngroapă, 
ci-l jelește până când trupul mortului se strică şi-i iesă viermi. Fe- 
meia iubește aceşti viermi şi-i îngrijește cu fel de fel de frunze, 
până când le dă şi frunze de agud. Gândacii cresc, se fac fluturi şi 
femeia le păstrează sămânţa, ouăle. Nişte zâne îi răsplătesc dragos- 
tea aceasta peste măsură, arătându-i taina. 

Sub acelaş cuprins, intră o fată care iubiă un flăcău. 

Turcii din Dobrogea cred că viermii de mătasă sai născut 
din trupul lui Noe, când sa îmbolnăvit sub un agud. Bulgarii îi 
socot ieşiţi din rănile lui Isus Hristos, pricinuite de cuiele chinui- 
torilor, ori din trupul unei fetițe iubită de părinţi, cari mau voit 
cu nici un chip so îngroape. 

Ca superstiții şi obiceiuri la crescătorii noştri găsim printre altele : 

Când pornesc întâiu plugurile, gospodarii pun o legătură tu 
sămânță pe brazdă ca s'o răstoarne boii, căci numai astfel gogoa- 
șele vor umblă bine la trasul lor. 

Unele gospodine aruncă murdăria gogoașelor în drum, ca gogoa- 
şele «să umble cum umblă drumul», ori în pomi, ca gândacii să se 
suie sus. 

Dacă într'o căsă moare cineva, în anul următor nu se mai 
cresc gândaci de mătasă, căci mor şi ei, iar pe cealaltă lume vor 
roade din trupul celui răposat. Dacă cinevă moare chiar în timpul 
creșterii gândacilor, ei sunt lepădaţi. Dacă nu, li se dă de pomană 
grâu cu lapte, ca să aibă ce roade în lumea de apoi. Dacă a fost 
sămânță în odaia mortului, uitată, ea se aruncă afară ori pe strea- 
şina casei, ori se dă altei gospodine, căci în casa aceea, «cum nu 
înviază mortul, așă nu va înviă viermele» din ouşor. 

Tinerii căsătoriți nu trebue să se  îndeletnicească cu creş- 


15) Haşdeu, Arh. ist. a Rom., III, 103. 


77 


terea gândacilor de mătasă în anul întâiu, ca să nu se despartă de 
vieaţă așă de repede ca gândacii. Dacă tinerii nu ascultă, viermilor 
nu Je va merge bine, căci cresc în casă necurată, ori: nu ies din 
găoace din pricina sgomotului dela nuntă. Copiii celor tineri vor 
muri curând, iar ei se vor frământă ca fluturii. In alte părţi, din 
potrivă, se cultivă gândaci chiar în anul întâiu, spre a vedeă dacă 
în casa aceea va fi spor. Intrunele sate nu se cresc din pricină că 
e credinţă că tinerii căsătoriţi sunt «răi de deochi» iar viermii deo- 
chiați vor muri. Când se întâmplă că acestia intră într'o casă unde 
sunt viermi de mătasă, gospodina le dă într'ascuns, în bucate, doi 
viermi, «ca să se mulțumească cu atâta». In sfârșit, întralte părţi, 
li se strivesc pentru acelaș scop câte un vierme în frunte. 

Teama că gândacii se pot deochiă e pretutindeni; de a- 
ceea, multe gospodine nu lasă pe nimeni să-i vază, iar dacă nu, ii 
acopere cu o pânzetură roşie. 

Uncle gospodine presară peste viermi cenușă, ca să fie cu- 
raţi. Altele, aproape de «urcat», îi stropesc cu rachiu ori ţuică, 
ca să se suie mai repede sus. 

Se crede că-i păcat a omori atâtea suflete. De aceea, în u- 
nele pârţi li se dă gândacilor bucate, de pomană, ca să-l ierte pe 
stăpân. Alţii fac prasnic în regulă, cu băuturi, spre a nu fi ei mån- 
caţi de viermi pe lumea cealaltă. 

Asemenea legende şi superstiții se găsesc şi la Turci şi la Bul- 
gari. Fiinţa lor la Români ne dă un cuvânt mai mult în documen- 
tarea acestei îndeletniciri vech a poporului nostru. 

De ce oare această industrie na prosperat ? Pentrucă n'aveă 
totdeauna înţeles supra-produsul nevoilor casnice, consecința a- 
tâtor împrejurări politice și sociale. 

Începutul măsurilor de încurajare. Inceputul veacului XIX ne 
arată o scădere în industria viermilor de mătasi. Influenţa străină 
devine simțitoare şi în port, înlocuind pe o scară covârșitoare cos- 
tumele îndătinate prin altele de ştofă ieftină. Scriitorii vrednici de 
crezământ observă că feciori, numai foarte rar se mai văd, în zile 
de sărbătoare, îmbrăcaţi în haine de mătasă. In această privinţă, 
Moldova dăduse cu mult înapoi. In Ţara-Românească, pe la 1842, 
erau, după statistică, 99.449 de duzi!), pe când în Moldova, cu 
trei ani mai târziu, în 1845, cârmuirea înlesneşte plantarea a 60.000 


1) Almanah al statului, 18.42, statistica principatului Țerei-Româneşti. 


78 


pui de duzi, aduşi nu se ştie de unde, pentru ţinuturile de jos2). 
Cu un an mai târziu, Gazeta Satelor (Invăţătorul Satelor) scriă fru- 
moase articole de îndemn pentru această industrie. In 1849 pen- 
tra Muntenia apare completul tratat de sericicultură al lui Petru 
Poenaru, închinat lui Barbu Dim. Știrbei Voevod. Dar răsunetul 
acestei broșuri precum şi al articolelor pomenite mai sus, dacă cu 
greu Sar simţi astăzi, cu mult mai greu so fi simţit pe atunci, 
Trebuiă o intervenire de fapt; în acelaş an intervine Ştirbei Vodă, 
înființând o pepinieră de duzi la Pantelimon, lângă Bucureşti, din 
care să se împartă în dar pui de duzi crescătorilor din ţară. Se 
mai aminteşte că tot o astfel de pepinieră sar fi înființat şi la 
Craiova ?). 

Prima pepinieră ar fi dat crescătorilor 400.000 de duzi?). 
Dacă erau aceşti aguzi altoiţi sau nu, nu se știe; din aceşti copaci 
vieţuitori şi astăzi, nici unul nu se arată a fi altoiți. Se poate însă 
<å au fost scoşi din rădăcină de câtre cultivatori, înspăimântați fiind 
de vreo dare nouă. 

Această măsură domnească a avut rezultat. Mulţi locuitori au 
fost siliți să-şi facă gropi «adânci cam până la brâu, încât abiă le-ar 
fi putut sări un om, în timp ce puiul eră gros numai cât o pană de 
gâscă». Aşă spun locuitorii și tot așă zice şi hotărîrea domnească: 
«Se vor luă măsuri ca estimp întrun raion de două poștii împre- 
jurul Pantelimonului să se facă zece gropi împrejurate de şanţ și 
de gard de către fiecare sătean sub direcţiunea şi prin vederea de 

' oameni orânduiţi din cei cu știință întru aceasta, și să sădească 
duzi din pepiniere, care iarăş prin privighetori într'adins să se în- 
grijească a se udă la vreme şi cu chipul cuvincios»4). Eforia 
descrie măsurile, pomenite de locuitori bătrâni și astăzi, iar Depar- 
tamentul respectiv le execută prin privighetori cu inimă în chip 
cinstit, Odată cu aceste răsădiri, se împrăștie şi instrucții tipărite. 

Cu un an mai târziu, numărul aguzilor se reduce dela 10 la 4. 





1) Oficiul Prea Inălţatului Domn M. Gr. Sturza VV. Domn fă- 
rei Moldovei, adresat către generalnica obişuuita adunare a anului 1846 
şi anaforaua adunărei către Prea Imălţatul Domn. lași, 12 Martie 1848, 
No. 13, p. 8. 

3) Monitorul. agricol, No. 8, din 28 Fevr. 1881. 

3) M. G. Obedeanu, La Roumanie économique, 1886, p. 168. 

+) Adresa Eforiei Şcoalelor No. 205 din 19 Fevruarie 1855 câtre 
Departamentul dinnăuntru. 


79 
Porunca domnească, cu alte arâtări folositoare asupra culturii 
gândacilor de mătasă, trebue să se ceteasecă de trei ori în biserică! 

Astăzi, asemenea instrucții se trimit şi se închid cine știe pe 
unde ! 

Mai târziu, mişcarea aceasta de încurajare lâncezește. Abià 
sub Vodă Cuza, bugetul anului 1862 prevede suma de 20.000 lei 
„vechi pentru adunat sămânță de gândaci şi procura! miște mașini la 
şcoalele de duzi din Pantelimon. 

Bugetul anului 1864 prevede 39.130 lei vechi pentru înfiin- 
tarea a $ pepiniere de duzi la Giurgiu, Brăila, Ismail, Bărăgan şi 
Iaşi cu O suprafaţă de 400 pogoane. Duzii duși acolo erau dela 
Pantelimon, câte 1000 sau 2500 pentru laşi. Peste doi ani însă, 
în 1866 nu se mai știe nimica despre aceste pepiniere; se desfiin- 
țează pentru motivul că, legea comunală de pe atunci prevedeă da- 
toria satului de a aveă o grădină de plantaţii pentru răspândirea 
aguzilor. Se mai motivă că tezaurul Statului eră strâmtorat, pe când 
în bugetul pe 1867 se prevedeau 900.000 lei pentru expoziția de 
porci, alergări de cai, etc. 

Vedem că începeau timpurile nouă, timpuri de cheltueală și 
împrăştiere, de clădire şi dărâmare repede. 

In 1865 se înființează un stabiliment de sericicultură la laşi 
(Galata), care moare după un an. In 1866, din cauza crizei finan- 
ciare, se suprimă, dar nu se uită a se prevedeă în buget 14.775 lei 
pentru alergări de cai la lași. Harnicul îngrijitor Vintilescu arătase 
la urmă Statului că «noi începem multe și nici una nu sfârşim». 

Să nu se creadă însă că, dacă Statul n'aveă dragoste să se o- 
cupe în această vreme cu încurajarea industriei, în ţară nu se cul- 
tivau gândacii de mătasă. In 1860 erau 17 cultivatori străini, cari 
puteau să aibă 3.820 ocale de gogoşi. 

Nu lipsa, de interes a Statului a fácut ca această industrie 
mănoasă să scadă, ci epidemia viermilor de mătasă prin importarea 
seminţei străine. Pebrina, boala gândacilor, bântue cu furie în 1863-4 
Și anii următori. 

In acest timp şi până pe la 1867, oca de gogoaşe se vindea 
cu 10o—20 lei vechi, în mediu, pentru jud. Muscel. In Prahova a 
ajuns şi la 86, iar mătasa până la 1şo lei oca. Asupra producţiunii 
pe judeţe se găsesc date numai asupra, Teleormanului. 

In 1864, sar fi produs 60.000, oci gogoaşe şi sar fi expor- 
tat 40.000 oci. 


80 


In 1865, sar fi produs 40.000 oci gogoaşe şi sar fi expor- 
tat 20.000 oci. 

In 1866, sar fi produs 20.000 oci gogoaşe şi sar fi expor- 
tat 14.000 oci. 

In 1867, sar fi produs 15.000 oci gogoaşe şi sar fi expor- 
tat 12.000 Oċi. 

Statul cereă, în 1865, 7 lei şi 20 parale pe dramul de să- 
mânţă, dela cei ce voiau să cumpere! 

Mai târziu, se opreşte importul seminței din străinătate şi un 
Italian, Marchizul Crinelli capătă însărcinarea de a întocmi un tra- 
tat popular asupra sericiculturii. Bunul manual al lui Poenaru se 
uitase. Prin 1868 nu se găsesc iubitori de a se ocupă cu sericicul- 
tura, având sămânță de rassă milaneză. Particulari însă, tot se găsiau. 

In 1858 eră și o asociaţie sericicola, Conipania sericicolă, cu 5.000 
galbeni capital. Erau şi mici fabrici de filat (tras), precum eră cea 
de pe moşia Dămăruaea de lângă Bucureşti. Mătasa filată se vindei 
la Viena cu 12 galbeni oca. Calitatea, starea sanitară a viermilor 
noştri, aduc chiar străini în ţară, cari să se intereseze de acest co- 
merţ şi aşă ajung gogoşile să se vândă cu 1-3 napoleoni oca. A- 
ceastă concurență aduce crahul Companiei sericicole. Statul nu iea 
nici o măsură de susţinere, ba chiar nici nu vrea Sasculte inimile 
doritoare. Tocmai în 1881, prin legea promulgată la 4 Iulie pentru. 
expoziţiunile şi concursurile agricole şi industriale, s'ar păreă că 
vrea să dea oarecare atenţie vechii industrii a mătăsii. Dar legea a 
rămas literă moartă; tot fără răsunet au rămas și atâtea oferte fă- 
cute de cunoscători şi industriaşi destoinici 1). 

In 1884 Şcoala de Agricultură dela Herăstrău are voie să îm- 
partă în 22 judeţe 3.600 gr. de sămânță; din aceasta, 300 gr. de 
sămânță dată Prefecturii de Teleorman a înviat la Prefectură ! Pre- 
tectul de Tecuciu, ca să scape de o sarcină obositoare, răspunde ca 
în tot judeţul nimeni nu cunoaşte această cultură! 

De rezultatul culturii în această sămânță nu sa mai ocupat 
nimeni. 

In răstimpul de ro ani, până la 1894, Statul cheltuește nu- 
mai 75.000 lei, împrăștie mai ales fără nici un plan hotărît, fâră 
nici un interes. 

Dela 1891-1895 sa cumpărat din străinătate sămânță de peste 





1) Dnij: .\. D, Xenopol, Grădişteanu şi Simulescu. 


81 


7.590 lei, distribuindu-se tot după vechile sisteme, întovărășind să- 
mânţa cu chestionare; pe cari nu oricine le-ar fi priceput. Pentru 
aceşti ani găsim că : 

în 1891 s'a dat sămânță la 54 persoane 


» 1892 » ŞI! >» 
» 1893 » 85 » 
» 1894 » 97 » 
» 1895 » 125 » 


Şi când sămânţa se distribuiă gratuit, când vedem aşi de pu- 
tini cultivatori, nu putem regretă decât incapacitatea şi desăvârşită 
lipsă de interes a autorităţilor. 

Nici pepiniera dela 'Tecuciu n'a dat până acum rezultate fru- 
moase?) şi cauza trebue so căutăm în altă parte. Firul acestei ocu- 
paţii, obiceiul, datina se rupsese tocmai de Jos, dela popor şi ori 
cât ar fi fost înnodat sus, tot rupt rămânei. Pentru aceasta cred 
că s'a recurs la alte leacuri, formarea de crescători raţionali pe la 
sate şi facerea de crescători model, dela cari lămurindu-se şi inspi- 
rându-se ţăranul, să reînceapă şi el ceeace ştiuse şi uitase. Această 
practică trebuiă începută cu elevii școalelor normale încă fiind pe 
bâncile şcolilor, şi nu târziu, smulgându-i din școli unde învățau 
copiii satului. Ori cum însă, mai bine târziu decât niciodată. 

Astfel s'au început în 1895 şcolile de câte 45 zile, la mânăs- 
tirea Văratec, reducându-se la 40 zile în 1896 şi 1897. In total, au 
urmat practica 84 de învăţători, câte 1 până la 3 de fiecare judeţ; 
dintre aceştia, se scrie că unii n'aveau dorul trebuincios, alţii pri- 
ceperea aleasă, confundându-se, pe semne, această contribuţiune la 
un lucru de bine cu o exilare a celor căzuţi în. disgraţia revizorilor 
şcolari. 

După terminarea cursurilor şi practicei, aceşti învăţători pri- 
mesc drept ajutoare: hârtie găurită, mașini japoneze, lucrate în 
şcolile noastre de meserii, precum şi 8.000 aguzi de 3-4 ani și să- 
mânță. Dar numai pe alocurea această mişcare a fost inimoasă. 

Ministerul Agriculturii recurge la încurajări băneşti: 10 */, spor 
peste salar învățătorului care va cultivă în şcoală 20 aguzi cel pu- 
țin, va creşte § gr. de sămânță cel puţin și va recoltă 7-7 t/a kgr. 
gogoaşe. 

Și rezultatul acestor paşi a fost aproape nul. 

Despre ceeace se lucrează acum, nu mai vorbim, deoarece 





1) Astăzi desfiinţată. 


Pamifile, Industria casnică. 6 


82 


rezultatele nu se cunosc. Despre nouäle mijloace de încurajare ale se- 
piciculturii nu vorbim, tocmai fiindcă nu sunt. 
Iată un tablou pe patru ani în urmă: 


ii Sămânţă cerută Simânţă dată 


54-414 | 29 Kgr., oro gr. | 12 Kgr., 806 gr. 


73.172 | 48 » 3863 » [13 » 153 » 
94.172 | 53 » 044 » |I5 » 531» 
122.373 173 » 834 » 3 » 791 » 





Asupra comerțului cu produse sericicole, găsim că în 1863 au 
intrat în ţară 3.625.023 lei; de aici exportul descreşte. In ultimii 
douăzeci de ani 1880—1899, exportul se ridică în total la 729.631 
lei, ceeace în termen mediu reprezentă 36.481 lei anual. i ata . 
urmează şi în 1899, când ajunge la 1.520 lei. 

Importul se prezentă cu totul altfel. In periodul de ani citat, 
găsim 74.375.833 lei, ceeace revine la 3.718.791 lei anul. Trist! 

In 1898, Ministrul Agriculturii, Industriei și Comerţului, A. 
Stolojan, apreciind în deajuns rezultatele obținute în timpul celor 
trei ani din urmă, cu măsurile luate pentru desvoltarea sericicultu- 
rii noastre, a însărcinat pe d-nii A. D. Xenopol şi Dr. Ch. D. Druţu 
cu întocmirea unui proiect de lege asupra încurajerii industriei mă- 
tăsii. Nu mai vorbim asupra lui, deoarece proiectul rămase în 2 do- 
sarele Ministerului. 

Știri dintro comună. In comuna Bogdana, jud.. Tutova, după 
spusele oamenilor bătrâni, cari au apucat anul 1830, afară de un 
număr de aguzi de prin livezile de pomi ale câtorvă răzăși, mai erà 
o livadă întreagă aparte, cu vreo 20 deaguzi bătrâni, a lui Stan Ba- 
calu din Bârlad. Femeile acestori răzăși se îndeletniciau cu creșterea 
gândacilor de mătasă pentru a-și face borangic cu care să-și învrâs- 
teze unele țesături, cum și pentru a-l vinde prin alte sate, Pe la 
1828 se cumpără dramul de mătasă cu 15 parale; pe la 1845 spun 
bătrânii că stăpânirea a împârţit câte ro pui de aguzi de fiecare, 
punându-le îndatorire şi silindu-i chiar ca să-i planteze. De atunci 
încoace, aguzii sau îmmulțit din ce în ce mai mult; multe femei se 
ocupau cu sericicultura. In timpul de faţă gândacii de mătasă se 
cultivau pe la vreo sută douăzeci de case din comuna Bogdana 1). 


1) Pr. Econ. I. Antonovici, Istorza comunei Bogdana, p. CĂII. 


83 


In Ardeal, sericicultura este foarte răspândită şi-i păcat că nu 
avem date la îndămână. 

In Basarabia, sericicultura este puţin răspândită printre țăranii 
români. Tot astfel şi printre Ruteni şi Bulgari. Cu aceasta se:'în- 
deletnicesc femeile din judeţul Bălţi, Soroca 'şi Orhei și pe alocurea 
prin sudul ţerii. 'Totuş cultura gândacilor de mătasă a fost o ocu- 
paţiune destul de veche, pe când borangicul 'se socotiă ca o stotă 
indispensabilă pentru îmbrăcămintea: femeiască. Dela Români, boran- 
gicul s'a răspândit la Ruteni. Turcii de pe lângă Akkerman sau 
îndeletnicit de mult cu această cultură şi probabil că dela dânşii 
au deprins şi Românii aceasta. Aguzi se văd mulţi prin această parte. 
Viticultorii de pe acolo au obiceiul de a culege . fructul negru al 
aguzilor și a-l presă împreună cu strugurii negri, pentru a da vi- 
nului o coloare mai. închisă. 

Astăzi, sericicultura în Basarabia e în completă decadenţă ; 
asemenea și plantaţiunile duzilor dispar. 

Confecţionarea borangicului, acum 40 de ani, după statistica 
oficială eră următoarea : 


La 1850 s'a cules borangic pentru 1.400 livre. 


» 165I » 1.121» 
» 1852 » 500 Di 
» 1853 » 300 » 
» 1855 » 250 » 


In 1677 sau cules abiă 102/, puduri de mătasă şi anume 
lângă Chisinău şi Akkerman precum şi în coloniile bulgare. 

Astăzi, o baniţă de gogoşi dă 3—4,50 ruble, torcându-se din 
ele 70 90 solotnici, adică 270—360 grame mătasă 1). Pentru un 
kilogram de aţă de mătasă, se plăteşte 20 de ruble. Țărancele însă, 
nu fac comerţ cu borangic, ci-l confecţionează pentru trebuințele 
casei lor 2). 

In Macedonia, numai pentru Meglenia, se produc anual 400.000 
— 600.000 focale de gogoşi de mătasă, din cari jumătate se produc 
numai în satele române. «Das zweite Haupterzeugniss bilden die 
Seiden-Cocons, deren Ernte jedoch im vorigen Jahre spărlicher als 
in anderen ausfiel, da sich nun auch in Makedonien die Würmer- 
krankheit zeigt, von welcher es bis dahin verschont geblieben war. 


1) Un solotnic = 4,26552 gr. 
2) Z. C. Arbore, Basarabia în sec. XIX (ediţ. Acad. Rom.), p. 443-4. 


84 


Im Jahre 1863 aber erzeugte Ober-Karadschova 380.000 Okka Co- 
cons und der untere Bezirk 30.000 Okka» 2). 

Gândacii de mătasă se numesc bubi. Sămânţa: de gândaci și-o 
cumpără sau și-o capătă din gândacii lor şi se păstrează întrun loc 
rece. După ce se produce frunza de. dud, se pun în nişte bel: 
(== petece de pânză) frumos spălate. După ce dorm odată, gândacii 
se desvoltă pe aceste ubèli, se ruiis, se răresc, şi după ce se satură 
bine de mâncare, se pun printre frunze de dud, ramuri de pin sau 
de copac, printre cari încep gândacii să-şi facă gogoşi (cucurtţi ; 
arom. cuculiù). 

Vânzarea gogoşilor de gândaci se face de obiceiu în sat, unde 
mai mulți negustoraşi români sau emisari ai diferitelor case din 
Salonic vin şi cumpără 2). 


2, Cultura viermilor de mătasă. 


N'o arâtăm aici; pomenim totuș că în țot timpul creşterii lor, 
viermii trec prin cinci vrâste. 

Urcarea. După opt sau nouă zile din vrâsta a cincea, viermii 
incep a umblă cu capetele în sus. Corpul li-i aproape străveziu, iar 
inelele capului aurii. Se pun atunci mături, coceni de mălaiu tăti- 
răsc, crengi de copaci, etc., bine uscate pe lungul peretelui pentru 
a se urcă. Urcarea ţine trei sau patru zile. 

Viermii rămași capătă mâncare, căldură şi lumină. 

Culegerea. După şase sau opt zile, gogoşile sunt pe deplin for- 
mate şi se pot culege, despârțindu-le după colori, mărimi și tărie. 
Alte şase până la opt zile se păstrează în straturi şi apoi se ucid 
fluturii din ele, lăsând numai pe cele hotărite pentru sămânță. 

Uciderea se face, sau punându-le la soare sau opărindu-le cù 
apă fiartă ori cu aburi. 

Recolta. 25 gr. de sămânță, adică 15 năpârstoace (degetare) pot 
da până la 60 Kgr. gogoși, din cari se pot scoate 6 Kgr. de mătasă. 

Alegerea gogoșilor pentru sămânță se face cu multă băgare de 
seamă. Gogoşile trebue să fie frumoase şi de anumite colori (aceeaș). 
Ele se pun pe o pânză la căldură şi după ro—15 zile dela formarea 


1) I. G. von Hahn, Reise durch Gebiete des Drin und Wardar. 
Wien 1863, p. 262. 


23) Papahagi, Megleno-Românii, I, 26. 


85 2 
lor, Auturii sparg căsuţa şi ies afară. Fluturele este mai mic şi mai 
subțire- decât fluturoaica. jot 

Imperechērea se face pe o coală de hârtie sau în nişte pungi 
de pânză subțire şi rară. Fluturoaica depune până la ṣoo de ouă, 
iar după 10o—15 zile moare. 

Trasul (filatul). Gogoşile şe pun în apă călduţă şi cu o mătură 
se amestecă. Capătul firului de borangic 
se anină de mătură, după care se deapănă 
până ce se isprăveşte de pe gogoaşă. De pe 
mătură se deapănă pe mosoare sau pe ţevi. 

Torsul. Pentru a fi destul de tare şi 
a nu se rupe în timpul țesutului, mai 
multe fire de mătasă trebuesc răsucite la 
un loc întrun singur fir. Râsucirea sau tor- 
sul se face înşirând două sau mai multe 
mosoare pe o furcă de tors mătasă (Fig. 
67), iar capetele de pe fiecare se răsucesc 
pe un singur fus. Furca aceasta se poartă în 
brâu ca și furca obişnuită. 

Râschiarea se face pe un râschitor mic, întocmai ca Și la lână ; 
sculele sunt mici. 

Boirca nu se tratează în această lucrare. 





Fig. 67. 


CAPITOLUL XI. 
MIEREA ȘI CEARA. 
1. Consideraţiuni. 


„Albinele ne dau mierea şi ceara tără multă muncă din parte 
noastră, aproape deadieptul. 'Totuș oarecari griji, oarecare price- 
pere tot se cer din partea cultivatorilor; oarecari reguli tot sunt, 
şi aceasta îndreptățește socotirea unei părți din această îndeletnicire 
— cultura albinelor — printre industriile casnice ale ţăranului român. 

Cultura albinelor, ca cele mai multe din vechile îndeletniciri 
româneşti, se află astăzi în cea mai desăvârşită scăpătare. Cauzele 
sunt cele obişnite : ruperea firului tradiţional, impusă de cele mai 
multe ori de condiţiunile politice şi sociale prin cari a trecut popo- 


86 


rul românesc. Agricultura a dat lovitura de moarte acestei culturi 
mănoase, — agricultura care îndepărtează pe.gospodar de gospodărie. 

Cercetarea trecutului întărește această consideraţiune. 

Nu-i aproape o hârtie veche în care fiind vorbă de vânzare,- 
schimbare sau dăruire de pământ, să nu fie pomenită și vorba 
prisacă, locul unde se aşezau stupii. Acele priseci au dispărut cu 
totul astăzi şi în locul lor au rămas așezări omenești, la început de 
locuinţe ale prisecarilor şi apoi ale urmașilor lor. Sate cu numele de 
Priseaca, Prisecani, Priseci, etc., sunt multe astăzi, după cum. ne 
arată geografia amănunțită. 

Episcopul Melchisedec își dă părerea că vorba priseacă vine 
dela zicerea slavonă npuic'kkaraz, a tăiă, tăietura în pădure; de 
aici vine şi cuvântul seciu, pădure tânără şi deasă ce se ridică pe 
urma unei porțiuni de pădure tăiată. Zicerea priseacă aminteşte prin 
urmare pozițiunea prisecilor vechi, care eră în :pădure. Cel ce aveă 
a-şi face priseacă, tăiă prin urmare o poiană în pădure și acolo iși 
aşeză stupii 1). 

Această părere pare a fi-adevărată, după cum vpm vedea şi în 
pomenirile istorice ce urmează. 

De unde au imprumutat Românii această indeleticire, nu se 
poate spune cu siguranță; numai terminologia ne-ar îndreptăți a 
crede că au împrumutat-o dela Slavi. 

lată câtevă puncte istorice. 

Intrun document dela Ștefan cel Mare e vorba de priseci 2); 
anul 7002 (1495). 

Pe la 1538-40, Toma, logofât domnesc se plânge lui Ştefan 
Voivod că a pierdut cu prilejul năvălirii turceşti și case şi sate şi 
mori şi oi şi albine; despre un lucru neînsemnat, de sigur că nu 
Sar fi arătat ?). 

Din 7050 (1542): «lar cât despre hotarul acelei priseci ce este 
în.hotarul Hlăpeştilor lângă Valea-albă, despre Bărgăoani:, la capătul 
heleșteului din jos, unde a fost vechea prisacă şi cu beleșteul din 
jos şi cu mori pe acelaş heleşteu, să fie din toate părţile cât.se 
cuvine ca să poată trăi o prisacă 4). 

Cât se cuveniă n'am puteă gâci de sigur; numai dacă mar” 
fi fost cumwă vreun obiceiu, cum vom vedea amintit unul. 

PO INI E 
1) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, 357. 
23) Gh. Ghibănescu, Sureze şi Javoade, I, 31. 


3) Iorga. Doc. Bistr. II, 111. 
4) Ghibănescu, Ipiscoase şi Zapise, vol. I, partea I, p. 69. 


87 


Din 7056 (1548): «unde a fost bătrâna prisacă și cu heleş- 
teiele din jos şi cu mori pe acelaș heleşteu, să fie din toate părțile 
cât poate trăi (cuprinde) o prisacă din destul»!), vorbe şi înţelesuri. 
repetate mai sus. 

Despre o priseacă de 13 stupi cu albine se pomeneşte în Mol- 
dova la 15912). Botero*) pomeneşte că pe la 1599 domnitorii ro- 
mâni scoteau «o sută de mii de scuzi din dijma de pe ceară şi din 
miere, ceeace se poate urcă şi la două milioane! 

La 1625, Fevruarie 8, Alexandru Vodă scuteşte satul Drago- 
slavele (jud. Muscel) «de câble şi cu fân (?) şi de med, şi de bos...»4). 

Pomenire despre un loc de priseacă, în 1645 9). 

Dacă avem convingerea despre bielşugul în miere de pe atunci, 
ce curioasă ne pare ştirea că la 15 Martie 1646, Vasile 'Vodă al 
Moldovei intervine la Bistriţa, în Ardeal, pentru niște piei şi donă 
«oale de miere», oprite unui Câmpulungean °). 

Din 1650. «Aşijdere cum s'a jăluit... că i-i dator cu nişte ban(i) 
şi cu niși(e) miare şi cu nişte postav şi cu' nişte ceară» 7). 

Intr'o scrisoare de pe la 1650 e vorba de «trei bezmen de 
ceară» 8). 

Din 1661 ; «locuri Nde prisăci» °). 

Din 1668, tot astfel *). 

Stupii erau însemnați și în foile de zestre ca parte insemnată 
dintro avere. 

Prin 1678, Toader Iordache Visternicul dă feciorului său, Va- 
sile, aproape roo de articole printre cari găsim : 

«...doi buhai, 

20 iepe. 

I armăsariu 

312 stupi în 3 prisăci, 2 la Plopești, una la Verişăni. 


350 stupi, 2 prisăci la Căcărezeni și una în Branişte» 11). 





1) Ghibănescu, Ipisoace şi Zapise, Vol. I, partea. I, 87. 
3) Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, 225. 
2) Relazioni universali, Venezia, p. 94. 

4) Iorga, Stud. Doc. VI, 23. 

5) Ibidem, 57. 

% Idem; Doc. Arh. Bistr. I, p. C. 

1) Idem, Stud, „Doc. VII, 103. 

8) Idem, Doc. Arh. Bistr. I, 94. 

°?) Idem, Stud. Doc. VI, 83. 

10) Ibidem, 87. 

11) Ibidem, VII, 176-80. 


88 


lar dacă noi socotim şi ceeace rămânei şi pentru ceilalţi fe- 
ciori «şi pentru bătrânețele noastre ca să avem cu ce ne îndulă», 
găsim o sumă destul de importantă spre a ne incredință de starea 
culturii albinelor pe atunci. 

Pomeneală din 1688 3). 

Sfârşitul veacului XVII pare a ne arâtă o deosebită desvoltare 
a culturii albinelor, când mierea şi ceara erau căutate şi peste gra- 
niţe. 

Episcopul Melchisedec, vorbind despre dările vechi, zice că «A- 
genţii antreprenorilor turci, răspândiţi prin ţară, arvoniau de tim- 
puriu miere de pe la locuitori ce aveau prisăci sau stupine, cu con- 
diție ca, la termenul pus, câtimea arvonită să fie la dispoziţia Tur- 
cului rânduit. Românul însă, neexact în daraverile lui ca şi astăzi, 
(nu în totdeauna și îń toate, ştim noi), puţin gândiă la angaja- 
mentele lui, fie chiar și cu Turcii, cari nu-l cruțau, până da de 
ziua năcazului. Dacă din naturala apatie sau din cauza timpului ne- 
favorabil stupilor, mierea nu erà la timp pusă la dispoziţia Turcu- 
lui ce-o pretindeă, atunci, vai! se începeau schingiuitile fâră cru- 
tare. Românul dator alergă în toate părţile, rugându-se de miere 
ca să scape de Turc ce se ținea deel grapă, Da până la cămaşe, nu- 
mai să scape. De aici expresiunile: a Jud bam pe miere, a da bani 
pe miere, au devenit proverbiale la Români. Chiar astăzi zicerea : a 
da cuivă bani pe miere, înseamnă a face un atac, o necinste, o mal- 
tratare. In documentele Episcopiei de Huşi se pomenesc multe ca- 
zuri de suferinţe din pricina banilor luaţi pe miere şi cari se sfâr- 
şiau prin exproprieri de pământuri de hrană, numai să se scape de 
încurcătură». 

lată un zapis care arată că un răzaş a vândut partea sa de 
moșie, partea femeii sale și partea soră-sei, pentru ca să capete II 
vedre şi jumătate de miere, cu cari datoriă la Turci: 

«Adică eu Neagul şi cu femeia mea Acsinia, fata lui Dumi- 
tru zet Cărpoaci ot Pojorâni ot Botna, scrim şi mărturisesc cu a- 
cest zapis al meu la mâna preotului Silia. Precum i-am vândut 
partea mea, a Acsinii femeii mele, şi a surorii Aftinii ce se vor a- 
lege despre alţi fraţi din câmp și din pădure și din țarină şi cu va- 
duri de moară în două iazuri şi cu vatra de casă în Siliște şi cu 
câţi pomeţi au avut Neagul și Acsinia și sora Aftinia, toate le-am 
vândut preotului Silia, de ne-am plătit de 11 vedre miere pol dela 


1) Iorga, Stud. Doc. VI, 94. 


89 


“Turci, că ne luă robi, că nu găsiă miere, că le-au fost stupilor rău 
atunci la Mihai Vodă ; iar preotul au stricat 28 stupi intracele ve- 
dre ce scriam mai sus, iar vadra umblă ş orţi buni vechi şi mi-am 
întrebat toate -rudele și n'au avut nici o putere ci au zis: vinde 
cui găseşti și scoate capul tău şi al femeii din nevoie... vleat 7200 
(1692)» 3). 

In chestia vânzării mierii către Turci, iată altă mărturie ce 
ne-o dă tot un zapis: 

«Adecă eu Irina, soțul răposatului Mardarie din Dolheşti, 
scrin şi mărturisesc cu această adevătată scrisoare a mea, precum 
fiind dator Mardarie, soțul meu, cu 7 lei lui Mustafa Turcului, şi 
viind Turcul m'au legat pe mine de grumazi, să mă ducă la casa 
lui; ci eu m'am rugat sfinţiei sale părintelui episcopului de Huși 
să dea acești 7 lei pentru mine și părintele văzând că mă duce 
“Turcul, au dat bani pentru mine şi eu mam apucat înainte a 
mulți oameni buni (?) să plătesc sfinției sale cu ce voiu aveă la 
«casă mea. lară neavând cu ce plăti, am zis să-și jea sfinţia sa moșia 
din Dolhești partea lui Mardarie şi partea mea. Și la această scri- 
soare Sau întâmplat...» 2). 

Dar nu numai cu Turcii se întâmplă acest lucru. Chiar Epis- 
copul Varlaam făceă astfel de negustorii, dând din vreme arvună 
pentru miere. Doi fraţi din Dolheşti, neavâud mierea arvonită, vând 
lui Varlaam ocina lor dela Dolheşti şi Boteni pentru 26 vedre de 
miere: «am luat bani pe miere dela părintzle, dar neavând noi să 
dåm miere la vreme, ne-am rugat (!) părintelui de au primit această 
moşie...» 2). 

Ştire din 1629: Antioh Cantemir înființând Slobozia-Galbenii 
din județul Neamţ, o scuteşte între altele «de miere, de ialoviţă, 
«de boi...» €). 

Dintrun zapis din 1700 se vede că locul trebuitor unei pri- 
seci se determină astfel: sta un om întrun punct și de acolo a- 
runcà cu toporul împrejur ; punctele unde cădeă toporul, hotărau 
marginea prisecii 5). 

În 1701, Matei Sturza vinde unui Jidov 200 vedre de miere +). 


1) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, 59. 
2) Ibidem, 165-6. 

3) Ibidem. 

') Arhiva, Iaşi, IV, 433. 

3) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, 59. 
%) Iorga, Stud. Doc. VI, 268. 


90 


In 1705, vama Câinenilor luă, pentru o povoară de miere, 
30 bani românești 1). 

Porunca domnească de pe la 1741-2: «car(e) iaste călugăr, 
trebue să şadă la mănăstire, să păzească biserica, şi cu isprăvnicii 
să cerci prisăcile și bucatele mănastiri, iar nu să lj și păstorească» 2). 

În aceiași ani eră vorba de opt poloboace de miere pe cari le 
râpiră Cazacii în nordul Moldovei *). 

În 1742 Domnul amenință pe cei cari nu-si plătesc dările, că 
li se vor bale stupii, vânzându-li-se mierea +). 

Din 1750: «Astă toamnă, după ce ș-au băgat stupii în zâm- 
nic, apoi la două săptămâni i-au surpat zâmnicul şi i-au furat cinci 
stupi din zâmnic „și în anul trecut dzisă că i-au mai furat şase stupi 
din prisaca dela casa lui, și este păgubaș de unsprezece stupi și 
are prepus pe un mărginaşi»?), 

In 1762, Grigorie Jon Vodă dă scuteală unui schit din Țara 
Leşească pentru 430 stupi °). 

Sfadă in 1766 despre priseci şi pomi sădiţi în jurul prise- 
cilor?). 

De multe ori ceara se luă în locul banilor pentru vânzări și 
închirieri : | 

Prin 1773 aflăm vorbindu-se de închirierea a trei prăvălii pen- 
tru donă ocå de ceară de fiecare 8). 

Intro rândueală moldovenească din 1785, se ziceă că Episcopia 
Huşilor avea drept să iea din ṣo stupi, cun stup de sămânță iară 
nu de bătut» 2), adecă să nu iea din cei mai graşi cari să rămână în 
folosul gospodarului, ci din acei ce vor aveă atâta strânsoare, cât să 
poată trăi peste iarnă şi să fie producători l4 anul viitor 2). 

Intro scrisoare dela sfârșitul secolului XVIII e vorba de «bes- 
mine de ceară» î). 
pr 

1) Torga, Stud. Doc., XII, 6. 

*) Ibidem, V1, 282. 

2) Ibidem, 258. 

+ Ibidem, 380. 

5 Ibidem, 160. 

% Ibidem, 133. 

7) Ibidem, 104. 

8) Ibidem, VII, 377. 

°) Ep. Melchisedec, Cronica Hușilor, 355. 

19) Ibidem, 357. 

11) Iorga, Doc. Arh. Bistr. II, 95. 


91 


Intrun proces de pe la 1814 e vorba despre unul care-i con- 
damnat «să întoarcă treizeci și şase vedre mieri lui Naftanail Şep- 
tilici» 1). 

Citaţiile ar urmi până în zilele noastre, dar de sigur că dela 
1829 incoace, de când cultura albinelor merge în declin, nu-şi mai 
au rostul. O singură arătare ne poate folosi: că în 1839 din Țara- 
Românească se exportă ceară pentru 80.000 lei, adică 7.041 oci, 
iar miere pentru 400.000 lei, adică 193.300 oci 2). 

Pe lângă considerația pomenită—, indepărtarea gospodarului de- 
gospodăria sa pentru agricultură,—două mai sunt principalele cauze 
ale decăderii acestei îndeletniciri : chipul primitiv de cultură şi ne- 
priceperea în desfacerea produselor. Se înţelege că aceasta din urmă 
e cea mai 'serioasă. Astăzi, când diferitesisteme de stupi sau năs- 
cocit, ele trebuesc arătate ţăranului deadreptul sau prin pilde, şi 
- dacă se dedă din nou la cultura aceasta, mierea lui trebue să fie 
desfăcută prin societăţi cooperative. 

Neîngăduirea în biserici decât a lumânărilor de ceară curată, 
încă poate fi un mijloc de înviere a culturii albinelor. 

Nu avem date statistice despre numărul stupilor şi starea al- 
binăritului în vremurile trecute şi cele de astăzi; pentru Basarabia 
le găsim aiurea °). 

Tot astfel și pentru părţile locuire de Români în dreapta Du- 
nării €). Ca un exemplu pentru România, iată ce găsim în cea mai 
completă monografie istorică a unui sat, Bogdana, jud. Tutova. 
În aproape toate zăpisele de vânzări, dănii şi schimburi, nu se uită 
a se pomeni şi de locurile de priseci. Din 1637: «jumătate de sat 
de Vâşteleşti din partea din sus, cu parte de vad, și cu loc de pri- 
sacă», repetându-se apoi în 1652; întralt zapis «din păduri din 
hălăștiaie şi cu locuri de prisăci». Din 1715: «păduri cu locuri de 
prisăci», etc. În unele din aceste zapise ni se povesteşte chiar și de 
anumite priseci cum și de acei ce le aveau sau se ocupau cu cul- 
tura albinelor. Din 1591 avem ştire că unul pentru a cumpără partea 
de sus a moșiei Vişteleştilor şi-a vândut 1oș stupi în primăvara a- 
celui an şi că după aceea, îndoit mai mult au roit acei stupi. In 
veacul XVII Constantin Sâtarul (trăitor între 1570-1640) şi fecio- 


1) Iorga, Stud. Doc. VI, 68. 

3) Ibidem, XI, 18. 

3) Z. C. Arbore, op. cit., 445-7. 

t) Per. Papahagi, Megleno-Românii, I, 27. 


92 


rul său Toader Sâtarul (1600-1670) au avut fiecare câte o  prisacă 
in Vişteleşti sau Bogdana, despre care se ţineă minte şi se indicau 
chiar locurile acelor priseci de oameni bătrâni în veacul XVIII și 
anume pe la 1739. Tot în veacul XVII între anii 1678 şi 1689, 
vătavul Lupan cumpărând mai multe pârţi de moşie din Vişteleşti, 
Suceveni, Bâloşești, Negrileşti şi Impuţita, a avut de sigur pe 
una din aceste moşii și prisacă — deoarece se pomeneşte de prise- 
carii lui Lupan, că au pus pe aici niște pomi — poate pe lângă a- 
cea prisacă. 

In veacul XVIII se amintește de mazilul Neculai Oprişan, că 
aveă pe la 1763 o prisacă. Dar priseci aveau mai mulţi oameni din 
Bogdana, chiar şi din nerăzaşi, pentrucă Matei Vodă Ghica în "1754 
şi Grigorie Vodă Ghica în 1765 împuterniceşte pe Neculai Oprişan 
ca să iea dijmă dela cei ce şedeau pe ocina lui şi din prisăci cu 
stupi : «să aibă a luă de a zece din țarini cu pâne şidin fânaţă, 
din prisăci cu stupi, din grădini cu legumi». Şi tot aşă se urmă- 
reşte această prea mănoasă ocupaţie casnică până astăzi. Că nu mai 
găsim ceeace am găsit, e altceva 7). 


2. Stupăritul. 


Locul hotărît pentru albine se chiamă prisacă, stupină (stu- 
chină) sau stupărie, iar îndeletnicirea creşterii albinelor poartă nu- 
mele de a/binărit şi stupărit. 

Căsuţa de lemn în care lucrează şi vieţu- 
esc albinele se chiamă : stup, ştiubeiu, uleru, 
stubeiu, matcă, coșniță şi cușniţă. 

La început, ştiubeiul nu eră altcevă de- 
cât o rătezâtură de copac scorburos, căreia 
îi putreziă inima. El este tot astfel şi astăzi, 
când totuș se mai face și din scânduri, 
nuiele, papură și paie (Fig. 68-70). Paiele 
(Fig. 68) sunt împletite în trei. Cele de 

Fig. 68. nuiele lipite cu pământ se numesc şi /4rne3), 

Ştiubeile stau în prisacă pe pământ mai ridicat, dar, ca să nu 
intre diferite insecte sau animale (şoareci, guzgani, arici, etc.), se 
pun pe scânduri patrate sau rotunde. 








1) Ec. I. Antonovici, op. cst., p. XCVI şi urm. 
3) Dame, op, cst., 119. 


93 


Deasupra se acopere pentru ploaie, arşiță, etc., cu un pocriș 
numit încă și căptălan, captar şi căptan şi cu alte nuanţe de pro- 
nunțare. El poate fi un fund de lemn, acoperit cu pământ sau apăsat 
de un bolovân de piatră ca să nu-l iea vântul. In loc de acestea mai 





poate sta şi O strachină mare numită cas- 
tron sau craston. 

Aproape de partea de jos, albinele au 
un loc de intrare şi ieşire din stup, nu- 
imit urdiniș. El trebue să fie atât de 
sus, ca să nu poată ajunge şoarecii. 

In lăuntrul stupului se pun în cruce: 
două sau mai multe rânduri de bețe pe 
carı se vor clădi fagurii. Acestea se nu- 
mesc : cruci, pretce (preci), trepce şi pret- 
cuje. În jud. Tecuciu se mai numesc şi 
culmi sau cuiele fagurului. 

Un stup nou seunge mai întâiu cu 
somnoroasă sau cu roiniță (Melissa offi- 
cinalis) şi cu poala Maicii Donnului (Hy pe- 


ricum perforatum), pentrucă mirosul lor atrage albinele. Câte odată 
se afumă cu fum de baligă sau pucioasă. 

Albinele se împart în: matcă sau regină şi crăiasă, albine (al— 
bine lucrătoare) şi trântori sau bondari, partea bărbătească, 


Sistemul celular al cerii şi mierii se nu- 
meşte fagur sau fagor («fagur de miere»). 
Celulele poartă numele de ochiuri, botce 
(botcâ) şi boaice (boatcă) 1). 

Roirea. Roirea se face vara pe câldură 
mare, când ştiubeiul şi-a immulţit popula- 
ţiunea, pe când matca a născut altă matcă. 
Albinele ies după matcă, se formează un 
grup de multe ori compact, care sboară 
şi s'anină de copaci scorburoşi sau chiar de 
crengi sub forma unui ciucur sau strugur. 
Roiul întăiu roit se numeşte pârvac ?), iar cel 





care a roit (rămas) rămâne cu numele de matcă. 


1)Pentru aceasta şi altele de aici: Etym. Magn. Rom., 743, dar mai 


ales Dame, op. cit., 119—20, 


3) In jud. lași, matca se nume părvac, iar roiul nou: paroiu, de- 
unde şi verbul, paroteşte (roieşte, roieşeşte = iese musca) în Etym., Magn. 


Rom., 744. 


94 


Ca să se oprească roiul ce sboară,i se aruncă înainte o haină, 
căciulă sau ţărână şi nisip. Dacă sa prins pe vreo cracă, se prinde 
astfel prin unele părţi: Se iea un știubeiu, o cofă sau un fel de 
baniţă mică numită roiniță, unsă cu salamură și cu plantele pome- 
vite sau cu busuiocul stupilor, se leagă de o prăştină lungă şi se înalță 
cu gura dedettibtul roiului’ prins. Cineva se suie în pom, 'scutură 
craca şi albinele atrase de miroasnele roiniţei cad în lăantru. Dacă nu 
vor, li se vântură pe deasupra pelin sau se afumă dedesupt cu pu: 
cioasă sau bălegar 1). 

Din roiniţă, tot astfel, se mută roiul nou în stupul hotărît 
pentru el. 

Știubeiul care se roeşte se numește buhai. 

Un roiu mic (Slab) se chiamă sfârlac. 

O frumoasă descriere, populară a prinsului. de roiuri ne-o-dă 
Ion Creangă în povestea lui Harap-Alb: «Și mai merge el cât merge 
și numai ce aude o bâzâitură înnăbușită. Se uită el în dreapta, nu 
vede nimica; se uită în stânga, nici atâta ; şi când se uită în sus! 
ce să vadă ? Un roiu'de albine se învârtiau în sbor pe deasupra 
capului său şi umblau besmetice de colo pânâ colo, neavând loc 
unde să se așeze. Harap-Alb, aflându-se cu părere despre asta, aleargă 
in dreapta şi in stânga, şi nu se lasă până ce (nu) găseşte un buș- 
tihan putregăios; îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniș; după 
aceea aşează nişte țepuşi întrinsul, îl freacă pe dinăuntru cu catuș- 
nică, cu sulcina, cu mătăciune, cu poala-Sântă-Măriei şi cu alte bu- 
ruieni mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi luându-l pe umăr, 
se duce la roiu, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, 
îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte căptălani 
ca să nu răsbată soarele și apoi lăsându-l acolo pe câmp între flori, 


= îşi caută de drum! 2). 
KI 


Trântorilul sau curățitul este tăierea din 

Ferat să) faguri a larvelor de trântori (larvele se numesc 

i) | căţei sau ouăle muștei). 

ei | Iarna, stupii se ţin în bordeiu (; zenininc, temnic, 

levnic), pe niște scaune cu acoperiş (Fig. 71). 
Retezatul. Când timpul n'a fost prea ploios, 
Fig. 71. când dimpotrivă a fost uscat periodic, flori şi 

verdeață multă, vânturi puţine, stupii sunt buni, «merg bine». 

Ca să vedem dacă un stup este bun, îl cumpănim în mâni 



















1) Albina, I, 1484. 
2) T. Creangă, Opere complete, ed. 1I («Minerva»), p. 317—8. 


95 


dacă greutatea lui cade câtre fund, e semn că are miere multă; 
dacă greutatea e câtre partea deasupra, are polen mult. Ciocnindu-l 
cu degetul, vedem, după sunet, până unde are miere ; sunetul este 
«plin». Un stup care «are urdiniș», adică ale cărui albine intră și 
ies veșnic prin urdiniş, e tun. Prin miros de miere și ceară se 
constată dacă producţia 'nu este stricată. 

Scoaterea fagurilor din șfiubeiu poartă numele de umblat 
(umblare) și retezat (rătezare). Rătezarea se face toamna. Prin Mol- 
dova de jos, ziua rătezatului tradiţional este Sfântul Ilie, «când se 
umblă la știubeie», «când se bat ştiubeile», «când gospodina duce 
la biserică fagure de miere». 

Inainte de rătezare, se afumă albinele cu fum de petică pentru 
a le ameţi; desfacerea fa- 
gurilor se face cu o custură g e 
(Fig. 72) cu coadă lungă și Fig. 72 
leafa întoarsă şi lată. Această custură slujeşte și la trântorit. 

Albinelor li se lasă pentru iarnă o cantitate de faguri plini, 
ca să aibă cu ce se hrăni până vor cadeă în amorţire și după ce.vor 
invià, primăvara. Aceasta se observă numai când rătezarea se face 
toamna târziu. Dacă se face la Sf. Ile, albinele mai au încă vreme 
să-și clădească alţi faguri. 

In orice caz, gospodarul priceput și interesat lasă câţiva faguri 
de o parte, ca să-i dea albinelor în caz când acestea nu vor clădi. 

Storsul fagurilor de miere se face cu mâna. Inainte vreme de 
sigur că erau un fel de teascuri, de cari vom vorbi la uleiuri ve- 
getale. "Iată întradevăr o dovadă; In 1750, Noemvrie 15, Vodă Ra- 
coviță, spre a spori veniturile episcopiei. de Roman, îi dă dreptul 
excluziv de a aveă numai ea în târg un ease d dură, trebuind ca 
toţi prisăcarii şi negustorii de ceară din târg să se ducă În teascul 
Episcopiei spre a-şi stoarce ceară 1). 

Scosul cerii din faguri se face prin topire. Fagurii topiţi lasă 
la fund o parte mai groasă, negricioasă; care se datorește păsturei sau 
păstrarului, substanță amară care umple unele celule, şi altor materii 
străine cari poartă la un loc numele de boștină, bostină, jintiță sau 
babaş. 1). 

Literar, în limba slavonă, zice Episcopul Melchisedic, înseamnă, 
«drojdiile sau ce se lasă la fundul unui fluviu : rya, dela r&c'Taii, 


des, de unde și luște, la borş» 2). 


1) Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, 11, 37- 
2) Pentru cele două din urmă, Etym. Magn. Rom., '743—4. 


95 


Sloirea cerii se face după fierbere, turnându-se ceara în străchini. 
După ce se incheagă, se scot şi se pun înaltă parte. Aceste bucății 
se numesc sloiuri de ceară. Fiindcă metoda ce o întrebuințează până 
astăzi ţărariul rontân este foarte imperfectă, în hoştină rămâne încă 
multă ceară. Anumiți speculanți adună această hoştină şi storcând-o- 
în maşini bune, căpătă astfel cantităţi însemnate de ceară. Cei ce 
se ocupau cu această se numiau boșiinari sau goștinari. Găsim im 
sfârşit chiar episcopiile îndeletnicindu-se cu aceasta; citaţii din 1610: 
despre episcopia de Roman +). 


3. Miedul. 


Miedul, (medul), midul, niidul sau mursa este o băutură căpătată 
din spălarea fagurilor, după ce li s'a stors mierea,’ în apă.2) El se in- 
trebuință foarte mult În vechime, de sigur prin părţile lipsite de vii.. 

In 1676: <Chireana şi cu ficiorii mei şi gineri-meu anume 
Dumitraşcu» arată că au vândut «un loc de cas (å)... pentru căci au. 
căzut în sărăcie și nu l-am putut ţine... drept trei galben(i)...». 
Şau dat adâlmaş ro vedre med» °). d 

La 1741 darea pe vadra de mied eră 2 bani 4). 

Astăzi s'aude iar. Se face și se consumă în zilele rătezatului.. 


4. Mierea. 


Se petrece aproape în casă şi rar se vinde. O intrebuințare mare 
are mierea în medicina populară. Impotriva durerilor de măsele, se 
freacă dinţii cu miere amestecată cu sămânță de in și rădăcină de 
nalbă ; Mierea amestecată cu oţet curmă durerile de gât; pentru /ih- 
nire (leşiere) şi oboseala se bea o băutură făcuta dintrun pumn de 
centaură (ficrea pământului), fiartă într'o litră de apă şi amestecată 
cu trei linguri de miere; pe răni și pe bubele coapte se pune un 
amestec de miere şi făină de secară cu ceapă coaptă, un gălbănuș- 
de ou şi unt; pentru durere de şale e bună mierea amestecată cu 
var nestins ca cataplasmă (legătură); spălăturile cu mursă sunt bune: 
pentru piele, etc. 5). 


1} Ep. Melchisedec, Cronica Românului, 1, 239. 
3) Şesătoarea, V, 106; Arhiva, XI, 24, etc. 

3) Torga, Stud. Doc. VI, 375. 

4) Ibidem, Vl. 219. 

5) Albina, I, 1274 


97 


5. Lumânările. 


Lumânările se fac în chipul cel mai rudimentar. Se moaie ceara 
printr'o temperatură a odăii, se face în foi subțiri, se taie cu cuțitul, 
in formă de dreptunghiuri și peste ea se pune o feștilă de bumbac 
răsucit; se răsuceşte foaia împrejurul feştilei apăsându-se cât mai mult, 
tot în căldură, ca să se prindă bine învârtiturile. 

Lumânările sunt de diferite mărimi. 

O întrebuințare mare a cerii este la lviege (toiag), acea lumâ- 
nare lungă cât statul unui om, care se învârteşte ca un melc și care 
arde pe pieptul mortului. Toiege de acestea, cari nu pot fi decât 
de ceară curată, mai ard gospodinele în sara îngropării Mântuito- 
rului, Vinerea de dinaintea Paştilor, în biserică, «ca să lumineze pe 
lumea cealaltă pe cei ce au murit fără de lumânare». 

Industria lumânărilor aveă mare însemnătate economică în 
mânăstiri şi biserici boiereşti, unde erau fabrici mici, sub grija pa- 
raclisierului. ` 


CAPITOLUL XII. 
SCOICILE ȘI CULBECII. 


Scoicile şi culbecii ne dau crusta lor, învelișul lor tare, care 
are prea puţine aplicaţiuni. 

Cojile de scoici le folosesc copii la jucăriile ior pentru săpatul 
pamântului, ca să-şi facă gropi de puțuri şi case. 

Scoica arsă şi pisată se păstrează și se folosește de: gospodari 
în medicina populară veterinară. Suflând cu o ţevie (țăghie) această 
fâină în ochii unei vite cu albeaţă, i-o tâmădueşte de multe ori. 

Cochiliile de culbeci (melci) şi scoicuțele mici, culese de pe malul 
mării şi al apelor, dacă sunt frumos colorate, slujesc la ornarea ca- 
drelor (ramelor) fiind lipite cu cleiu. Alţii îşi fac şi diferite înfru- 
museţări ca papuci de prins în perete, mărgele, etc. 

Casa broaştelor țestoase are multe aplicaţi în medicina populară. 


T. Pamiile, Industria casnică. 7 


PARTEA II. 
INDUSTRIA VEGETALĂ 


CAPITOLUL I. 
LEMNUL. 





Industria lemnului e de sigur cea mai răspândită dintre toate, 
la ori şi ce popor, -deoarece acest material e cel mai îmbelșugat și 
<el mai lesnicios în determinarea formelor de obiecte necesare omului. 

Cantitativ, lemnul s'a lucrat intotdeauna deopotrivă de gos- 
podari, aceleași trebuinţe fiind în toate timpurile. Variația acestei 
industrii constă în chipurile de lucru, în artă, consecinţa invenţiu- 
nilor de instrumente şi a spiritului practic. 

Legătura dintre vieaţa omenească şi lemn este aşă de strânsă, în- 
cât poporul a concretizat-o prin legende. 

Una sună că mai înainte vreme, lemnele umblau și ele ca și 
oamenii; se duceă omul în pădure, le tăiă, încălecă pe ele şi bie- 
tele lemne mergeau singure la casa omului. Aşă a fost mai multă 
vreme, că omul eră mai credincios la Dumnezeu şi lumea nu eră 
păcătoasă ca în ziua de azi. 

Intro zi se duce la lemne o babă; taie câtevă, încalecă pe 
unul, mai pune o spurcăciune de cățeă pe altul şi porneşte spre 
-casă. Atunci bietele lemne au început să plângă şi să.se roage lui 
Dumnezeu, să se milostivească şi să le scape de beleaua aceasta. 
Dumnezeu sa milostivit şi a hotărît ca, de atunci înainte, omul să 
ducă lemnele în spinare, cum a rămas şi va rămânea cât lumea 1). 

Lucrul lemnului, această fâptură sfinţită de creator, se soco- 
teşte ca o patimă nedreaptă ceo sufere, şi iat-o epopeizată în cân- 
tecele populare : 


1) Şezătoarea, IIl, 192e 


100 


Frunza teiului 

Şi cu-a bradului! 
Hai, teiule, hai, 
Cum am så te taiu 
C'un topor tâios 
Şi-am să te dau jos, 
Ca pe un Făt-frumos. 
Şi să te hălcesc !), 
Sa te barduiesc. 


Unul din Munţii apuseni: 


Colo'n vârful muntelui, 
Jos în poala codrului, 
Subţirea boare trăgea 
Şi un brad se clâtiră. 
Câţi pe lângă el treceă, 
Toţi pe el îl întrebă: 
— Bradule, molidule, 
Ce te clâtiri aşă tare 
Dimireala pe răcoare, 
Până'n râsărit de soare, 


În car te cladec, 

In sat te pornesc, 
Sa-mi durez o casă, 
O casă 

Şi-o masă, 
Mare şi frumoasă; 
Şi să-mi fac icoane, 
Sa mă'nchin la tine, 
Ca la mânăstire 2). 


Fără vânt şi fară boare? 

— Da’ cum nu moiu legără, 
Ca la mire vrea să vie 

Tri meșteri din Baea-Mare, 
Sa mă taie trei sfârtaie,. 

Sa ma puie pe tri cară, 

Sa ma ducă'n Baea-mare, 

Sa ma facă temnicuţă, 
Temnicuţa robilor 

Şi jale mândruţelor. *) 


Pentru a face cercetarea acestei industrii mai lămurită, vonr 
împărţi-o pe categorii; cu toate că notele caracteristice sunt comune 
de multe ori. 


A. 'Tăiatul lemnelor, plutăşia, ferăstraele. 
1. Consideraţiuni. 


Articolul prim și cel mai mare care se poate scoate din lemne 
este scândura care se cioplește cu toporul sau se taie cu ferăstrăul 
şi care se folosește la acoperirea caselor, acaretelor şi bisericilor. 

Cu toate că pe la 1550 se pomeneşte despre taiatul lemnelor 
în munte şi căratul lor pe ape 4), se pare că muntenii noştrii nu 
aveau ferăstrae mecanice, purtate de ape, pentru facerea scândurilor 
în cantitate mai mare. Din această lipsă, cei ce aveau nevoie mai 
mare, trebuiau să-şi procure scândurile de peste hotar, din Ardea- 
lul Românilor veniţi în atingere cu străinii ce cunoşteau această 
meserie. 





1) Halcă = bucată; verbul hălcesc şi hălcuiesc. 
3) El. Sevastos, op. cit., 204. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., 94. 

4) lorga, Doc. Arh. Bistr. I, p. XLVI. 


101 


Domnul Moldovei însărcinează pe unul Dobo, în 1553, să 
scrie la Bistriţa pentru scânduri '). Altă scrisoare dela începutul 
veacului XVII, din Câmpulung către birăul de Bistriţa, tot pentru 
scânduri, dar şi pentru «ferăstrae cu care se taie arborii», o «roată» 
Şi «fier, cuie şi altelea ca acestea pentru biserica ce ne-am pus în 
gând a o ridică acuma» 3). 

In 1650 tot Bistriţa dărueşte Domnului Moldovei $50.000 şin- 
drile 3). 

Dar cu începutul veacului XVIII, începem să găsim depozite 
mari de şindrilă şi scânduri, cum eră acel din Baia, în jud. Su- 
ceava. De aici se procură 30.000 şindrile pentru acoperişul bisericii 
Sf. Ion şi 600.000 pentru acel al Trei-Sfetitelor, ambele din Iaşi. 

Cu alte asemenea izvoare istorice se poate pune începutul 
acestei industrii pe la începutul veacului XVIII, de când încep să se 
miște feristraele de munte, şi de când anumiţi gospodari, anumite 
sate întregi, își fac un mijloc de traiu din această îndeletnicire 
aproape casnică. i 

Iată un exemplu din istoricul unor păduri €). In ispisocul de 
întăritură dat de Moisă Movilă (1630) se găsește cea mai veche po- 
menire documentară asupra stării economice a Braniştei Voro- 
neţului, care opreşte păscutul, pescuitul şi vânatul, deoarece aceste 
domenii aparţineau unei biserici. Aceasta se repetă şi în 1718 de 
către Mihaiu Racoviţă, după jalba egumenului care arată «că de cinci, 
şase ani încoace, sau obişnuit locuitorii ţerii să taie catarguri». Tot 
în aceeaş carte se arată că «cu pricina catargurilor, umblând oa- 
menii nelipsit prin pădure, sau împrăștiat dihaniile de prin branişti, 
ducându-se la pustii, iar mânăstirea s'a păgubit de tot folosul bra- 
niștilor, că mai dintăi acei ce luă catargurile aduce(â) la mânăstire 
tămâie și undelemn, iară întraceasta una dată, nu dau nimic. Că 
viind locuitorii cei din părțile de jos pentru tăiatul catargurilor, se 
ajung cu oamenii cari trăesc pe locurile Voroneţului şi dau lor 
câte cevă și unindu-se unii cu alţii, cu pricină că sunt birnici, nu 
plătesc la mânăstire nemică». 

Având aceeaş supărare şi mânăstirele Râșca şi Slatina, ale căror 


1) Iorga, Doc. Arh. Bistr, I, p. LII 

2) Ibidem, XCV. 

3) Ibidem, Cl, 

4) Comunicat de d. L. Mrejeriu, învăţator, Orfelinatul «Ferdinand», 
Zorleni (Tutova), 


102 


branişti erau alăturea, la 1757 se plâng lui Vodă, iar Vodă porun- 
ceşte : «să le iea zăciueala moșiilor, cum de pe catarguri, din zece 
catarguri un catarg, dela ceeace vor tăiă; așă şi dintralte lemne 
de vânzare»... «Așisderea şi din lemnul ce se taie la moară de firisteu,. 
să aibă a-și luă din zece lemne un lemn». 

Prin Regulamentul Organic locuitorii sunt opriţi a tăiă lemne de- 
vânzare ; erau slobozi numai pentru casă; totuș întrun contract de 
arendă al moşiei Broşteni din 1826 se zice că dijma din tot felul 
de herestreă ce vor face locuitorii, vor da-o arendașului scoțind-o- 
la mal şi osebit câte trei plute de «hirisreu» iarăș la mal. 

Se pare că nu toţi se ţineau de aceste reguli, deoarece în 
alte contracte, tot de prin aceste părți (1832, 1835 şi 1836), po- 
trivit măsurilor luate sub cârmuirea Regulamentului Organic, se arată 
că toţi cei cu Perăsăile, le vor ridică în iarnă, . fiindcă au fost fà- 
cute fără învoeală cu vecinicul stăpân, iar pe viitor nu se mai în- 
găduiă nimănui facere de herăsăi, mori sau chiui pe moşie. 

In 1840 găsim pădurile Breștenilor în stare foarte rea din pri- 
cina tăierii fără nici o socoteală ; rândueli între proprietar și aren- 
daş se întocmiau, cum a fost cea din 1830 între Căminarul Io- 
niță Grigoriu și arendaş, care hotără numărul plutelor la 970 pe 
an —, întocmai cum fäceà şi arendașul cu locuitorii de pe moşie, 
dar aceste rândueli nu se observau. 

Aceste sunt comune şi altor păduri. 

Munca sistematică (de exterminare, mai totdeauna !) a început 
târziu. 


2. Tăiatul lemnelor. 


Lemnele se taie în pădure mai ales iarna cu felurite to- 
poare şi adesea cu ferăstrae de mână numite pânze. Dacă împreju- 
rul copacului: este loc de ajuns, copacul se leagă de către vârf cu o: 
funie și când puţin îi mai trebue spre a fi curmat, se trage de fu- 
nie şi partea rămasă netăiată se rupe. 

Copacii tăiaţi sunt curâţiţi de crengi şi în primăvară sau în 
anii următori și de coajă. Copacii astfel se numesc butuci ; caturoiul 
este un lemn mai gros decât butucul unei roți; copaciul este un 
lemn mai gros decât feria (vadra), însă trebue să fie de fag sau 
de stejar; un copaciu mic se chiamă cătur. Cătur se mai numeşte 
şi partea rămasă în pământ după tăierea lemnului. 1). 


1) Viciu, op. cit., 27. 


103 


Scleafă se numeşte jumătate dintr'un trunchiu tăiat 1), iarcoltiș, 
«trupina arborelui ciontată în mai multe coltișuri (verbul: a colteşi) 3). 

Butucul se leagă cu un lanţ de fier numit șoflânc, în Buco- 
vina 2), şi apoi se bate o pană de fier atârnată de lanţ, ca lanţul să 
nu lunece jos de pe butuc. Butucul așă legat, se pune cu capătul 
cel mai gros pe o jumătate de sanie cu un oplean gros şi ridicat, 
iar celălalt se lasă să se târâepe omăt şi astfel se transportă la fabrică. 

In Suceava, şoflâncul poartă numele de ciofiânc şi-i alcătuit 
«din trei sau mai multe verigi groase de fier şi din o pană tot de 
fier, care se înfige în capătul butucului» €). 

"La acest lucru greu se întrebuinţează în Bucovina un fel de 
cange în forma securii, dar care se finește întrun cârlig şi se nu- 
meşte țăpină. Ea are o coadă de un stânjen de lungă 5). In Ardeal 
este «cârlig gros cu coadă de lemn puternică; cu ea se ajută lari- 
dicarea bârnelor, buştenilor» *). 

Dacă buţucii se trag cu mânile până în vale, unde-i apă, la 
aceasta se foloseşte şi sapinul care se aseamănă cu ţăpina. Are forma 
unui vârf de coasă, dar e puternic. Coada îi este de lemn (Fig. 73)- 
Izbit în butuc, se prinde pliscul sapi- 
nului şi astfel se trage. Cu el se prind 
şi se mână butucii pe apă sau pe ca- 
nal. Un om stă câlare pe doi butuci, 
iar cu sapinul apucă și trage câtre 
sine alţi butuci. Cu sapinul poate că 
se aseamănă și ciocoroiul, «cârlig de Fig. 73. 
fier cu coadă de lemn, cu care trag lemnele» 7). 

Muncitorii tăietori cari nu ştiu carte, îşi ţin socotelile lemne- 
lor tăiate pe un cer, un fe! de răbuș, crestat. Fiecare însă îşi are 
semnul său neasămănător cu al altuia 8). 


= 
> 
Z 
= 


3. Transportul lemnelor ; pluta. 


Numai în văile sărace de ape, lemnele se transportă la fabrici 
sau ferăstrae cu carul. De cele mai multe ori se duc cu apa, după 





1) Frâncu-Candreă, op. cit., 105. 
3) Viciu, op. cit., 34. 

23) Dan, Straja, 51. 

1) Şezătoarea, II, 23. 

3) Dan, Straja, 51. 

6) Viciu, op, cit. 82. 

1) Ibidem, 30. 

8) Şezğtoarea, TL, 168. 


104 


ce lemnele tăiate s'au constituit în plute. Dacă apa-i puţină pe vale, 
închid lucrătorii apa făcând un fel de iaz, care poartă numele de 
dugaș (dugașuri), lat de 20-25 metri şi afund de câte 7-10 m. 
(Fig. 74) 3. 

Acolo se adună bârnele la olaltă şi compun plute cari sunt 
încheiate, numai cu gânjuri. 

Plute de acestea se leagă câte cinci, şase la olaltă. Cáårme 
sunt două numai în partea dinainte. In căsulie este un șirof (şurub), 
cu ajutorul căruia se ridică poarta C, care se deschide în două 
părți şi se sloboade apa. De două laturi sunt șilipurile A, B, pe cari 





Fig. 74. 
se sloboade apa superfiuă. Prin mijloc C, trec plutele către apeie 
mai mari (pentru unele părţi din Ardeal: Mureș), unde le încheie 
şi merg cu cle în jos. Va să zică aceste plute sunt înjghebate în 
mod provizoriu. 

In Ardeal, dacă lemnele slobozite din deal în vale se opresc 
în cale, ele sunt desprinse cu ajutorul ciucanelor de zile Sania, po- 
menită mai sus, poartă numele de sancen. 

In Bucovina, întâile plute cari se slobod sunt plutele de ga- 
lioane, adecă catargurile cele mari, lungi adesea peste 40 m. şi aşă 
de groase, că nu se pot legă mai multe de trei într'o plută. După 
ele pleacă catargurile, catargelele şi mai târziu, când apa scade, grin- 
zile3) 

Plutele, după formă şi după modul cum sunt compuse, în 
Ardeal, sunt de două feluri: plute foloșe şi plute cu dulab. 

a. Pluta țoloșă (Fig. 75) constă din 16-18 bârne, aşă puse lângă 


1) Fig. 2 şi aproape totul despre plute din : Viciu, op. cit., p. 99-102. 
) Arhiva, XI, 23. 


105 


olaltă, încât și fruniea plutei şi coada ei să fie egale în lăţime. 
Spre ajungerea acestui scop, se aşează bârnele unele lângă altele, 
aşă că una se pune cu capătul cel gros şi 
lângă ea a doua cu capătul cel subțire,.și așă 
mai departe. 

Pentru a încheiă pluta, se bate în întâia 
bârnă un cuiu de lemn numit. Voinog. De 
acesta se leagă o funie şi ţine pluta în loc 
până ce-i gata de tot; după ce pluta sa în- 
chegat și porneşte, se poate luă acel cuiu. 
Peste bârnele cari for- 
mează pluta, se pun trei 
chingi (pron. cingi), cari 
sunt bucăţi de lemncio- 
plite în partea de jos şi 
puse peste bârne la ca- 
pete cum arată fig. 76, , 
AA'. Prin cingi se bat aaa (LL 
-cuie de lemn, cari trec prin fiecare bârnă. 


Atunci cingile sunt jentile. Dindărătul cingei 








mari este un cuiu numit purice, care este bä- 
tut pieziş pe cingă (Fig.75, B). Acest purece 
ţine cingile mai tare lipite de bârne şi nu lasă 
ca cinga să sară din locul ei. 

Pe trei bârne cari sunt la mijloc lângă cingi 
se face jugul plutei (Fig. 76). Acesta constă din 
trei rasteie, C, cari sunt perpendiculare pe bârne. 
Prin capătul de sus se bagă două fălcele, D, 
cari se numesc şi cingă, conciu şi fleaşcă. 





Plutele pot aveă 1-4 cârme, după mărimea 
şi felul curentului de apă. In mijlocul bârnei 
este un gânj, numit scoabă şi cantar; de aceasta se agaţă cârma, 
când trece pluta prin dugaș ori peste vreun iaz. Partea dinainte a 
plutei se numește fană și are trei cingi; partea dinapoi, coada 
plutei, se numește hina (poate din germ.: vorne (de dinainte) și 
hinten (de dinapoi). Hina și fana sunt la fel făcute şi au tot atâtea 
<ârme. Laturile sau coastele hinei se numesc urechi. 


Fig. 76. 


Mărgelare se numeşte, în munţii Sucevei, crestarea butucilor 


106 


ce constituesc o plută spre a se cunoaște; crestăturile poartă nu- 
mele de mărgele, sing. mărgică 1). 

Tot pe acolo, lopata ce conduce cârma poartă numele de-con- 
dein 3). 

-Pluta ţoloşă, numită şi murăsană, pluteşte totdeauna singură. 
Din locul de unde se pun în apă, pleacă numai 
un fărtaiu (de plută) şi merge pe Murăş în jos, 
până unde apa e mai lină și mai adâncă. Aici 
se agaţă mai multe plute la olaltă. 

In mijlocul plutei este furcoaia, un lemn cu 
două coarne, de care se agaţă s/răițile şi vest- 
mintele ca să fie scutite de apă. Bistriţenii au 
vetre de foc, pe cari îşi pregătesc bucate, paturi 
aşternute cu paie, etc. Am văzut chiar ducân- 
du-se pe plute caii cu cari se vor întoarce din 
Piatra sau încă mai jos,și am văzut asemenea tră- 
suri cu cai. 

b. Pluta cu dulab se contrueşte astfel, că toate 
bârnele sunt cu capetele mai subțiri dinainte, 
iar cele groase dindărăt (Fig 77). Ea nu pluteşte 
singură, ci mai multe legate la olaltă cu gân- 
juri de carpin. Fana acestui fel de plută este ca 
şi al plutei țoloșe sau murășene, iar hina nu are 
cingi, çi bârnele sunt legate între sine cu nişte 
gânjuri numite feguri. 

Pluta cu dulab poate se consteă din ş-12 fär- 
taie, iar întrun fărtaiu se pct cuprinde 6-16 bârne. 

Pluta care constă din 4 tărtaie se numeşte tar. 

Plutele compuse din mai multe fârtaie au şi 
mai multe cârme. 

c. Plutele de scânduri (de ferăstraie sau joagăre) sunt făcute 
ca pluta ţoloşă, având mai multe perechi de scânduri legate sau 
icuite peste olaltă. 

d. Mai multe plute sunt încărcate cu lauri, butuci groși sau 
scânduri. Acestea se numesc plute cu încărcătură. 
e. Pluta lungă sau pluta nemţească se deosebeşte de cele două 





Fig, 77. 


1) Şezătoarea, II, 42; în Ardeal <talpălaş se numește crestătura ce 
se taie în partea de jos a bârnei, când se face pluta». 
3) Ibidem, 26. 


107 


dintâi prin aceea că nare jug, ceeace face să se cheme și pluia fără 
jug. La acest fel de plută, in locul cârmei este înțepenit un par, 
cu care îndreaptă fârtaiul prim după cum se acomodează celelalte 
fârtaie. La hină este un fel de boltitură făcută 
dintrun brad mai gros, scobit anume şi În- 

ţepenit în hină (Fig. 78). 
Pluta este foarte lungă, cuprinzând câte 16- 
32 fârtaie. Pentru oprirea unei plute lungi se 


Fig. 78. 


folosesc de un aparat numit zar (Fig 79). 


Zarul plutelor lungi este cam astfel: două bârne lungi, 4, B, 
Sunt aşezate pieziş şi sunt înţepenite cu două lemne mai groase C, 
D. Pe partea cealaltă mai sunt două bârnă E, F, cari servesc spre 


răzimarea bârnei G, care se lasă în 
apă printr'o spărtură făcută învr'o bârnă 
groasă. Bârna G se numește opritor. 
Pe o plută mai lungă sunt 3-4 zaruri. 

f. Căbnla sau căula este o plută 
mică, cu care oamenii trec peste Mureş, 
unde nu este pod, servind aşă dar ca 
pod umblător. Ea se face din bârne 
mai subțiri și mai mici, cari de obi- 
ceiu slujesc la făcutul caselor şi altor 
acarete. 

Pentru completarea terminologiei 
plutaşilor, mai însemnăm pentru păr- 
tile ardelene : 

Taină, numesc ei locul unde apa 
râului merge lin și este afundă; şu- 
gău, unde apa este repede şi puţin 
afundă. Când ajunge pluta în şugău, 
se opreşte pe pietrele râului şi se î- 






e 


A 
Fig, 79. 


călcește, adecă plutele se duc una peste alta, 
făcând astfel un măgăzin. 

Tapina are forma din fig. 80. Mâţă nu- 
mesc plutaşii nişte aparate de fier, ca nişte 
patine legate la picioare, cari la capătul 
din jos sunt ascuţite, iar deasupra late. Plu- 
taşii le leagă la picioare ca să nu lunece 


Fig. 80. pe bârne. 


108 


O plută o mână de obiceiu un singur om; de multe ori 
însă se află doi, dintre cari cel mai tânăr are în grijă cârma dela 
hină şi poartă numele de dalcauș1). Conduc adesea şi femeile. 

Când vor să facă popas, trag la anumite locuri pluta la ma- 
luri, svârlind odgonul sau sprauga şi sărind repede spre a olegă de 
țărușul bătut în mal. 

Se mai foloseşte în Maramureş clasibocrul «cârlig de fier cu 

cari trag plutile» 3), iar în munţii 
Ca i etic, Sucevei iapa sau ciocârlid «de legat 
Fig. 8. plutele» 2). Ceacul slujeşte la prin- 

derea butucilor scăpați sau la mânarea lor pe apă (Fig. 81)4). 

După ce au ajuns cu plutele la destinaţie, plutaşii se înto- 
vărăşesc câte 10-15 inşi şi închiriind câte o trăsură cu cai voinici, 
se intorc în părţile lor. Dacă d. e. Bistriţenii merg până la Galaţi, 
ieau tot în tovărăşie câte un vagon de marfă şi pornesc până la 
Piatra. Am văzut şi am auzit de multe ori huind aceste va- 
goane de loviturile opincilor şi răsunând în cântecele de fluier 
şi caval. 

Aceasta este plutășia sau plutaria. 


4. Scândurile. 


Pentru învelișul acaretelor de sigur că numai rareori gospo- 
darul şi-a cioplit cu barda singur scândurile. Domnitorul şi biseri- 
cile şi le-au adus în tot timpul de peste graniță, cum am văzut. 
Pentru pat însă, pentru alte nevoi mărunte, omul şi-a cioplit 
singur scândura, cum şi-o ciopleşte şi astăzi, cu toate că o găseşte 
şi în comerţ. Șindilarii, acei munteni cari se îndeletnicesc impre- 
jurul casei lor cu facerea șindilei, apar târziu, după ce au învăţat 
acest meșteșug dela Saşii din Ardeal, cari le-au împrumutat şi nu- 
mirea producției (Schindel). 

Șindila, scândura subţire, îngustă şi scurtă pentru învălișul 
acaratelor, numită în Ardeal praștilă sau şișă 5), iar în Moldova de 
jos draniţă şi chiorpeacă, a fost făcută multă vreme în munte și pe 


Din Jud. Suceava. 

2) Viciu, op. cit., 32. 

23) Şezătoarea, III, 16. 

t) Pamfile, Jocuri de copii, UI, p. 137 (383). 
5) Viciu, op. cit., 70. 


109 


alocuri se face şi astăzi, dar instalaţiunile societăţilor au oprit-o pe 
loc. 

Locuitorii din Polovraci și satele vecine sunt vestiți. Mer- 
gând în munte, ei scurtează cu ferăstrăul bilele (sing, : bilă = scur- 
tătură) de brad, le înseamnă fiecare cu semnul său și le aruncă în 
Ole, care de multe ori, ascuns în pământ la 10 stânjeni, le aduce 
Ja vale, unde sunt prinse și luate. Bilele desfăcute cu barda în 
clepți, se dau la cuțitoaie, căpătând prăştila sau draniţa 2). Tot ast- 
fel fac şi Sucevenii, unde clepţii poartă numele de spani 3). 

Șindila tăcută apoi legături de câte 10, 25, 50 şi 100, se. În- 
carcă şi se desface la iarmaroace. 

O astfel de legătură, de o sută de bucăţi, poartă numele de 
Chișiță, căşită său cășiță 2). Meşteri sunt Bistriţenii şi Certejenii. 
Moţii din Albac fac scânduri, laţuri, caferi şi grinzi 4). La găuri- 
rea şindilei se slujesc de un instrument numit Bor; 5). Alţii se pri- 
cep la facerea de tabla (scândură lată dar scurtă) °), doloabe 7), răs- 
loage (brad cioplit în două feţe, cu dunga de 5-6 c. m.)%). 


5. Ferăstraele de munte sau joagărele. 


Inainte de a fi cunoscute in ţară, joagărele umblau peste gra- 
niță, mânate de Saşi, mai ales în fundul munţilor. Pe urmă au. 
fost deprinse şi de Români, înlocuind astfel ferăstraele de mână: 
firezele şi custurele. In Munţii Olteniei şi Munteniei sunt cele mai 
multe, aparţinând cooperativelor şi băncilor populare, dar prea ades 
şi gospodarilor. Un locuitor:din Novaci are 3 joagăre, la cari lucrează cu 
toată casa lui. 

Joagărele produc grinzi (paralelipedice), scânduri de diferite 
mărimi și lătunoaie (lăturoaie sau fostene), cari slujesc la podire sau 
sub tablă de fier, unde nu se văd. Ele sunt căpătate de pe cele 4 


1) Pamfile, Jocuri de copii, II, 389. 
2) Şezătoarea, IV, 89. 

3) A]. Viciu, up. cit., 29. 

+) Candrea-Frâncu, op. cit., 61. 

5) Ibidem, 101. 

% Viciu, op. cit., 86. 

1) Ibidem. 40. 

3) Ibidem, 72. 


110 


margini ale butucilor (bușteni, bulvani și groși) 1). . lată din ce se 
compune un joagăr- şi cum funcționează. 
«Şopronul care apără mecanismul joagărului de ploaie şi de 





Fig. 82. 
zăpadă este făcut din şase stâlpi sau furci de lemn, aşezate pe pa- 
tru grinzi sau groși de stejar şi este acoperit cu sindilă. 
Joagărul se compune dintro talpă sau pod pe care se mişcă o 
masă zisă car, căruță sau răsboiu, ce poartă bușteanul de tăiat în 





Fig. 83. 


scânduri; dintrun ferăstrău vertical și dintr'o roată de apă ce pune 


ferăstrăul în mişcare. 
Roata (Fig. 82) cuprinde: 1. Roata de apă. 





1) Parte împrumutată din Dame, op. cit., 173-176, 


111 


2—2. Fusul de lemn. 

3. Cepaul de fier ce se învârteşte în scobitura unei bârne. 

4. Coaca, o cloambă de fier ce transmite mişcarea roatei la 
tera strău ; se mai numeşte : cocârla, crival, crivală sau vâriej. 

In Fig. 83, avem: 

1. Acoperișul. 

2 2. Stâlpii. 

3—3. Talpa sau podul ferăstrăului. 

Scocul, lăptocul, lătocul sau podul apei. 

. Roata de apă. 

Sghiabul prin care curge apa când stă joagărul din lucru, 
Cumpăna. 

. Bătăioșul sau bătătoarea. 

9. Pârghia, pocăneaua sau terteleciul. 

10. Roata zimţală (de fier) a fusului cel mic, zisă și gripca 
sau majele mari. 

11. Máțele mici. 

12—12, Drumurile, scoicile căruţului sau covejele carului. 

13—13. Carul, cărujul, răsboiul sau sclaiurile. 

14. Buşteanul, butucul, bulvanul sau grosul. 

15 I5. Căpatăiele sau podvalele. 

16 16. Jugul. 

17. Custura sau pânza ferăstrăului. 

18. Shânţurile sau sbalțurile de sus. 

19—19. Corfele. 

20—20. Cioacele. 

Drumurile (Fig. 83; 12—12) sunt două bârne sau dreve, sco- 
bite în toată lungimea lor și-tari formează ca două şine. pe cari 
alunecă carul. | 

Carul (Fig. 8; ; 13—13), două bârne sau dreve legate prin 
stinghii; e de lemn, postat pe şase sau opt rotițe sau duri. La 
ambele capete ale carului se află căpătdiele sau podvalele. 

Căpătăiul dinspre ferăstrău (Fig. 83; 15) are două tăieturi, 
una în care se ascunde pânza ferăstrăului când se aşează buşteanul, 
iar alta prin care se înţepenește acest buştean cu o pană de fier şi 
una de lemn. 

Căpătăiul celălalt (15) are o scobitură mare dreptunghiulară 
şi o cioacă bătută în el. 


112 


La Fig. 84. avem: 1. Căpatâiul cel mare. 

2. Căpatăiul cel mic sau troaca. 

3. Cioaca. 

4. Scobitura dreptunghiulară. 

5—5. Ghiarele de fier. 

Pe căpătâiul cel mic se pune capătul celălalt al buşteanului, 
care se înțepeneşte cu ghiarele, și o pană. 

Carul e legat de un lanţ de fier ce se 
înfâşoară pe fusul cel mic ce se află sub dru- 
muri, Acest fus este pus în mişcare de roata 
de fier dințată sau zimțată. Intăşurându-se 
lanțul, carul înaintează şi duce bușteanul la 
gura ferăstrăului. 

Bătătoarea este de lemn. Fiind săitată în 
sus de jug când se urcă, împinge roata zim- 
tată, astfel încât se trage înainte carul cu 
buşteanul pe când umblă ferăstrăul. 

Jugul este de lemn. La mijlocul lui se 
află custura sau pânza ferăstrăului, ţinută la 

Fig. 84. ambele capete de nişte verigi de fier numite 
sbanţuri sau sbalțuri. 

Jugul este ţinut în dreapta și în stânga de niște bârne verti- 
cale, în scobiturile cărora alunecă aE 
şi este sprijinit, ca să nu sară din | 
loc, de nişte cioace. a 

Partea de jos a jugului se m 
leagă de matcă în modul următor: : AN 

(Fig. 85). 1 1. Vaialelele 
jugului. Fig. 85. 

2) Ceafa de jos a jugului. 

3 3. Cărceiele. 

4. Mdtca, iapa sau tăujala. 

$—5. Coaca. 

6. Fusul de lemn. 

Invârtindu-se roata de apă, coaca trage în jos şi impinge în 
sus mâtca, care, la rândul său, pune în mișcare jugul cu ferestreul. 

Locul în care se învârteşte coaca se numește colef sau rasvaie. 

Șestinele sunt nişte lemne încosoiate şi lâtăreţ=, ce se așează 
sub roata joagărului, ca să nu se oprească prundiş sub roată. 












113 


După localităţi şi grosime se zice dulap, scândură, blană, sau 
tinichea. 

Buşteanul tăiat în scânduri se numeşte caluș de scânduri în 
Oltenia și boc de scânduri în Suceava. 

Acestea despre un joagăr complet. Multe din părți se pot 
suprimă, ajungând adesea la cea mai simplă expresiune. 


B. Lemnăria propriu zisă. 


1. Consideraţiuni. 


In înţelesul larg, Jemnărie înseamnă meșteșugul lucratului 
lemnelor spre a le da forme trebuincioase, fie pentru a reprezentă 
un obiect care prin sine slujeşte la cevă, fie pentru a pregăti părți 


- 


cari, mai multe la un loc, să compună un obiect cu o singură 
menire. 

După uneltele întrebuințare şi felul obiectelor confecţionate, 
lemnăria se împarte, nu însă în chip distinct, în mai multe ramuri 
din cari vom însemnă: s/rugăria care produce obiecte cu contururi 
rotunde, fâcute prin ajutorul strugului ; bulnăria sau dogăria şi lem- 
năria propriu zisă cuprinzând: dulgheria şi tâmplăria sau  stoleria. 

Fiindcă aceste feluri de lemnării nu sunt, cum se va vedeă, 
pe deplin distincte, fiindcă gospodarul în casa sa le practică după nevoie, 
cu aceleaşi cunoştinţe generale, nu ne vom ocupà de particularitățile 
fiecărora în parte, lucru foarte greu de tratat chiar în manualele 
tehnice-didactice. Impărțirea sa fâcut numai pentru descriere, ca 
lucru mai practic. 

Dacă meşteșugurile sau desvoltat la Români tocmai târziu, 
cum ne arată istoria, aceasta nu înseamnă că ţăranul nu le ştiă, intru 
cât aveă nevoie. Pentru construcţia unei case, pentru injghebarea 
unui car, totdeauna țăranul a avut destule cunoștințe dăruite de 
strămoşi sau arătate de nevoie. Boierii şi curţile domneşti însă, 
pentru unele lucrări trebuiau să s'adreseze în străinătate. 

Dacă la 15 Noemvrie 1552, domnul Moldovei scrie la Bistriţa 
(Ardeal) pentru două care poruncite acolo!), aceasta nu înseamnă 
că Moldovenii nu ştiau chipul cum să-și facă un car. 

La 27 Mai 1557, domnul Moldovei cere reginei Ardealului 





1) Iorga, Doc. Arh. Bistr. |, p. L. 


Pamifile, Industria casnică. 8 


114 


carale, pe cari le găsește venite la Suceava, la 6 August, dar mai 
scumpe ca în Braşov 1). 

La 18 Sept., acelaş an, Vodă Lăpuşneanu se ceartă cu Bistri- 
țenii asupra prețului carătelor, cari se vindeau la Braşov cu 12 flo- 
rini, iar ei le dădeau cu 15 florini 2), etc. 

Gospodarul trebuii să aibă tot ce-i eri de nevoie pentru casă. 
Cel mai lesnicios lucru pentru el eră să şi le facă singur sau să și 
le procure dela vecin, înclinat din fire către o specialitate secun- 
dară, faţă de munca lui de căpetenie. Sunt sate întregi de eslari, 
meșteri de facut covefi și albii; sunt sate întregi de bärdaşi, cum 
sunt printre Crișenii munţilor apuseni, cari se pricep la construirea 
caselor cu toate nemestiile şi sunt de admirat aceia dintre ei, cari 
cu o adevărată artă, născută dia sufletul lor, fac turnuri de bise- 
rici de lemn 2). 


Lemnar se chiamă însă numai cel ce-și câştigă traiul din această 
meserie. La sate nu prea are căutare. Prin părţile Moldovei de jos, 
lemnăria, ca meserie, e nesocotită. Lemnarii sunt beţivi şi fâră că- 
pătâiu, ceeace se potrivește de minune cu credinţa că Maica Domnu- 
lui a blestemat această meserie, fiindcă lemnarul a fâcut crucea pe 
care a fost răstignit Mântuitorul, 


—.. N'ai văzut, 

N'ai auzit 

De fiul meu, 

De fiul lui Dumnezeu? 

— Ba eu, maic’, am auzit, 
Şi cu ochii l-am văzut 
Lângă poarta lui Pilat, 
Cea albă de brad, 
Răstignit pe cruce 

De măr dulce. 

Dar nu numai că l-am văzut, 
Ci eu chiar i-am şi facut 
Cruce pentru răstignit ; 
Jidovii mă ciucăsau 

Şi tot una îmi ziceau, 


Ca so taiu ma mică, 

So fac mai mititica 

Şi mai subțirică, 

Dar ei cu cât îmi ziceau 

Ca s'o fac mai mititică 

Şi mai subţirică, 

Cu atât o făcui mai mare, 
Mai groasă, mai grea şi tare. 
Maica Domnului, 

Auzind răspunsul lui, 

S'a seârbit, sa supărat 

Și l-a blästämat : 

— Să dai cu barda cu anul 
Și atuncea abiă să iei banul 4)... 


1) Iorga, Doc. arh. Bistr. 1, p. LH—LIII. 


3) Ibidem I, p. LIH. 


1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 51. 


4) S. FI. Marian, Legendele Maicei Domsului (Ediţ. Acad. Rom.), 


p» 109-10. 


115 


Jar într'altă legendă, vorbind tot Maica Domnului cu lemnarul, 
auzim : 


—... N’ai văzut, Că (Jidovii) mau chemat 

N'ai auzit, Şi mulţi bani mi-au dat, 

De fiul meu Sa fac o cruce de brad. 

Şi-al lui Dumnezeu, Şi ei strigau s'o fac mică, 
Domnul Cerului Dar eu am făcut-o mare ; 
Şi-al pământului? Ei strigau s'o fac maiscurtă, 

— De văzut, Eu le-am făcut-o mai lungă. 
Nu l-am văzut; — Meştere, meştere (de lemn) : 
De auzit, Lucrare-ai cu anul, 

Am auzit, “Câştigare-ai banul! 1)... 


Ba şi crucea i-am făcut. 


Alături cu pământul de lucru şi vitele de muncă, se socotiă 
şi se socotește încă şi astăzi ca o parte însemnată din avere, lucru- 
ile ce se găsesc într'o gospodărie şi din cari cele mai multe sunt 
«de lemn. lată două liste din 1828: 

«3 hambari (portative?), 1 -covată, câmpiu di trii măini, I 
gripă de păini, 4 sâti, 1 coti de <cuptoriu, 5 lopeţi, 2 poslovaci, 
Iı capac di gura cuptorului, 1 masă di plăcinte, 6 mesă în lănuţă 
i din față, rr lăiţi, 2 culmi di pus panacoadi, 1 trunchiu di tăiat 
„caarni...» 3). 

«2 feşnice cu mucările lor, 2 târnăcoape, 2 părechi hiară, 2 
ploşti cu una de vin, 1 păreche laşturi ponosite, 2 sucăli dă hier, 
2 darace, 3 părechi piepteni de călți, 2 cară, însă unul legat cu 
hier..., 2 căruţe însă una dă cai, legată, 2 roate ş(i) 3 ochiuri dă 
Jămoc ş(i) crucile ș(i) ţoft(udrile dă hier, 2 cazane cu țăvile, 
i putinile...x 3). 

Aceleaşi lucruri se pomenesc şi în foile de zestre mai vechi. 


2. Sculele. 


Sculele,(ciopoc — ciopocuri — a ciopocări €) ; astiuz — astiuzuri, 
uneltă mai ales 5); țizig— tiziguri, tot astfel€); foarte rar unelte; 
modernizare : stromenturi) ce slujesc în lemnăria propriu zisă, sunt: 


1) Marian, Legendele Maicei Domnului, p. 114. 
3) Iorga, Stud. Doc. VIII, p.147—8. 

2) Ibidem, VII, p. 355—6. 

4) Viciu, op. cit., p. 30. 

5 Ibidem, p. 16. 

*) Frâncu-Candrea, op. cit. p. 106 


116 


1.— Barda slujeşte la cioplitul lemnelor sprea le face scânduri.. 
Lemnul se ţine în picioare. Coada berzii este de o palma mare 
de lungă și încovoiată, cu concavitatea spre dreapta. Partea 
stângă este dreaptă, iar dreapta prezentă un prag. Meşterii ce 
lucrează cu mâna stângă, o au invers făcută. Pânza ei, adecă ţi 
partea ascuţită, este făcută din sape vechi; pânanirea se face la 
fierari. Are pe dânsa diferite flori. (Fig. 86, privită în faţă). 
Altfel este cea din Fig. 87. Barda dopărească se numeşte loaipa, Fig.86. 
în unele părţi din Moldova 1). Barda rotarului (Fig. 88) este oablă, 
adecă aproape dreaptă*). 
Barda obișnuită văzută 
din profil (Fig. 89) pre- 
zentă : A: muchia; B: 





= (ii NF A (iti; ? 





Fig. 87. leafa sau pânza (partea Fig. 88. 
ascuţită se chiamă şi aja); C: vârful; D: călcâiul; E: coada sau 
toborișiea. 


Operația se chiamă bärduit, bărduire. 

2.  Briceagul e un cuţitaş de buzunar cu 
o singură limbă ; se procură din comerţ și slu- 
jeşte la tăiatul lucrurilor subţiri. Copiii mici îl gå- 
uresc cu sula şi de această gaură îl leagă deo 
aţă şi aţa de cătărama curelei. Briceagul are un 
mănuuchiu şi o limbă. Limba trebue să fie bine 
înțepenită în mănunchiu, «să nu Jefăeasca», adică 





să nu se miște în lături. Fig. 89. 
B Când i se rupe mănunchiul, i se face 
PN altul încheindu-se în verigă sau braţare. 
é Unii sunt foarte meşteri în gravarea plăse- 
lelor (mănunchiului de bricege sau cuţi- 
Fig. go. tașe). Fig. 91 reprezentă o astfel de lucrare 


artistică executată de păstorii fârşeroți 8). 
In Ardeal se mai numeşte și cheabă €); în Oltenia simceà 5). 
3. — Cherpedinul sau cleştele de fier (Fig. 90) slujește la scoa- 


1) Dame, op. cit., 86, fig. 2. 

2) Ibidem, 41, fig. 4. 7 

3) I. Neniţescu, Dela Românii din Peninsula Balcanică, p. 166.. 
4 Viciu, op. cit., p. 28. 

% Din Gorj. 


117 


zerea piroanelor sau cuielor de fier bătute sau la baterea țintelor mici 
şi are: A: falcile, gura, dinţii, apucălorile, ciocul sau cabul; B : coada» 
picioarele, mânerile, crachii sau braţele şi C: unghia 
sau ziniții, o despicătură la capătul unui braţ, care 
slujește la scoaterea cuielor. Il folosesc şi cismarii. 

4. Ciocanul este de lemn (Fig. 92—3); mai 
poartă încă numele de main; este de fier cu coadă 
de lemn, când poate aveă diferite forme (Fig. 94—5) 
cuprinzând A: vârful, dintele sau dinţii; B : muchia 
şi C: coada de lemn. Slujeşte la bătutul cuielor, în- 
dreptarea celor strâmbate, bătutul coasei, sfârâmare, 
etc. Un ciocan mai mare se numeşte bătălăut). 

$. — Cleștele de lemn (Fig. 96) îl au puţini 
lemnari şi este de sine stătă- 
tor sau adaptat la scaunul de 
lemnar. El slujeşte să prindă 
între capătul A al, şurubului 
de lemn şi latura Ba cleşte- 
lui, diferite obiecte spre a fi 
lucrate în parte. Se mai nu- 
meşte şi feasc, criveă, criveală 
“sau crighele 2). 

6.— Coltarul (Fig. 97), Fig. 91. 
numit încă şi colțarul drept, ghiunie sau dreptar, slujeşte la însemnare 

cu plaivăsul a un- 
E a ghiurilor drepte, pen- 
ia tru rătezarea scându- 
rilor, etc. Are A: la- 
turile sau cracii; B: unghiul sau ungherul E 
și C: coltul. Fig. 93. 

Colţarul cu limbă (Fig. 98) are dispozitivul unui briceag şi 
slujeşte la facerea de unghiuri de mărime voită. Prezentă: A: capra, 
cleştele, tocul, maica, plăselele sau locașul şi B: limba 2). 

7.  Cosorul înlocueşte mai pretutindeni cuțitul. Se face la 
fierar, din oţel, şi are mănunchiul de lemn sau de os, un corn de 
berbec sau de capră. Se poartă în brâu şi slujeşte la orice. Se ascute 

1) Din Ardeal. 

3) Dame, of. cit., p. 113— 4. 

3) Ibidem, p. 112—3. 













Fig. 92. 





118 


cu gresie sau cu o piatră de ascuţit. Fig. 99 reprezentă un altfel de 
cosor. In fig. 100 avem un cosor cu care se taie la vie, iar în fg- 





Fig 95 
Fig. 96. 
101, un cosor de-al Romă- 
nilor din Moravia, pore- a — 
A clit de străini Walachisches 
8 Messer (cuţit valah) 3). B R 
Fig. 98 Cosoraşele şi cosorelele sunt 
cosoare mai mici. 
La un cosor avem: cosorul sau limba şi mă- A 
nunchiul sau mânerul de lemn sau os. Fig. 97. 


8. — Cumpăna slujeşte la determinarea direc- 
țiilor verticale şi se compune dintrun fir de aţă cu un plumb, 
l care poate fi de fier 
sau de plumb. (Fig. LRD 
105). z 

9. — Cuțitul este fä- Fig. 100. 
cut de fierar sau se cumpără din târg; 
are mănunchiul de lemn sau de os. Când e de lemn, se chiamă 
' mănunchitt 
sau coadă; 
când e de 
os, se chia- 
må  plăsile 
sau prăsele.. 
Fig. 104 re- 





Fig. 99. 





1) T. T. Burada în Arhiva (laşi) V, 272. 


119 


prezentă un cuţit dela Românii din Moravia!). Mănunchiul de lemn 
este foarte ade- 


sea înflorat cu 
încrestări sau 
săpături scul- 
pturale. Şi lim- 
ba poate să ai- 
bă flori făcute 
de fierar. 





Cuţitul se poartă în brâu, în chimir, iar unii îl ţin vârit în- 
tro teacă (Fig. 106) care-i tăcută din lemn săpat, compus din două 
părți. Aceste părţi se închea- 
gă prin inele de tablă sau de 
coarjă de cireş. Unele sunt 
foarte frumos înflorate. 

Un cuţit mai mare poartă numele de şiş; unul mai mic, 








Fig. 103 





Fig. 104. 


cutilaș, iar în unele părți din Ardeal. pințiluș, pințăl, 
pințäluş şi brişcă 3). 
Un cuţit vechiu și tocit poartă numele de civarsă. 
10. — Cuţitoaia (Fig. 107) este lată şi ascuţită pe 
o parte. Are două mânere de lemn întrun plan pieziş 
față de celal lefei (leafă = fierul cuţitoaiei) ; cu ea se cio- 
pleşte cu ambele mâni, iar operaţia se chiamă cuțitoit ; Fig. 105. 


verb: cuțitoesc. 
încă şi răzuş, grin sau ghin (Fig. 111), 


Bi 
(==) este de fier şi slujeşte la găurirea în 
Fig. 106 formă dreptunghiulară a lemnelor. 

OGA Colţurile dreptunghiului sunt făcute 

mai întâiu cu sfredel şi apoi tăiate cu dalta. (Fig. 112). Dalta are a 

gură ascuţită, mai 

lată sau mai Îngustă O per 
A a] 

decât cotorul, cu sau 

fără aripi. 

Fig. 107 12. Dinţarul (fig.113)) 


1) Burada, în Arhiva, V, 272, 
>) Viciu, op. cit., p. 17. 
3) Ibidem, p. 67. 


11.— Dalta (Fig. 108—10), numită 








Fig. 112. 


120 


zimlarul, călcătorul, ceaprazul sau ceaprăzarul slujeşte la îndrep- 
tarea sau ascuţirea dinţilor la fie- 


COZII EI is 
In lipsa lui aceasta se poate face 


Fig. 111. A sis 

F şi cu o pilă pentru fier. 
13. — Feţuiloarele sau rindelele sunt nişte instrumente cari slujesc la 
fejuirea unei scânduri sau lemn, pentru a le face uniforme sau 





Fig. 108—110. 
plane. Au formă paralelipipedică cu o gaură în mijloc, piezişă. 
In gaură se pune custura care iese în afară de faţa inferioară 
a fețuitorului şi se înţepeneşte prin o pană de lemn. De- 
asupra, fețuitorul poate să aibă un mâner sau două, de cari 
se apucă cu mânile. Sunt de diferite feluri, unele numai ne- 
tezesc faţa lemnului, altele o fețuesc sau o spală întâia dată, 
altele slujesc la spălatul al II-lea, etc., altele fac dungi pe 
corzile de casă, altele fac fiori precurmate, etc. 
Fig, 113. Din cauza deosebitelor întrebuinţări, sunt şi diferite 
numiri ca: lambar, lămbuitor, ciubucar sau lambar, mucheriu, 





li 






| NIL 
i Size) 





Fig. 114. ” 
Eig. II5. Eig. 116. 
gealau, ghilau sau bubaiu (Fig. 117), robanc sau revanc, cioplitor, broască 


şi bâlcitor?). Cel mai mare 
IAN ; dintre toate e plania care 
il intră mă 


atinge un metru. Fig. 115 
reprezentă un mucherin care 
Eig' 117. slujeşte la tragerea dungilor 
paralel cu muchile unui lemn 





sau unei scânduri. 
1) Dame, op. cit., p. 115. 


121 


14.  Ferastrăul (Fig. 118) obişnuit, de mână, slujeşte la tăierea 
lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. El se compu- 
ne dintro pânză (A) cumpărată din târg. Capetele pânzei sunt 
găurite pentru a fi fixată în doui cozi (B, B). Cozile (Fig. 
119) sunt dăltuire la miljoc; în aceste dăltuituri intră capetele 
“pânzei, unde se fixează printrun cuiu. Brafele ferăstraului (C, C) 
sunt dăltuite la 
un capăt spre a 
lăsă loc de trece- 
re capetelor pân- 
zei şi cozilor, iar 
la celălalt capăt 
sunt zugrumate 
spre a puteă le- 
gà de ele aja. Bra- 
tele se mai nu- 
mesc : condace, cotoaie, crăci, mâni, mânere, margini, speteze sau perva- 

zuri. Puntea este lemnul lung dela miljoc; el ţine 
(E pervazurile departe unul de altul şi le primeşte 
în dăltuiturile sale cari se aseamănă cu ale cozi- 
lor; se mai numeşte şi chiugă, curmeziș, mijlocaş; pod 
sau rasboiu. Aja ferăstrăului, numită încă şi coardă, şfară, funie, 
„strună sau întinzălor, slujeşte să ţină astfel braţele întinse, ca să 
fie întinsă şi pânza. Aţa se scurtează sau se lungeşte prin răsucire 
sau desucire. Aceasta se face prin lemnuşnl (E) care, după operaţie, 
se razămă de punte. Lemnușul se mai chiamă și pană, struneală, 
încordător, întinzător, sucilor, răsucitoare, limbă, cordar, săgeată, lo- 
păţică, cheie, aripă, etc. 

Acest ferăstrău cu care lucră un singur om sau doi, mai poartă 
numele şi de cirișen sau firez. 

Dinţii, zimţii sau colții ferăstrăului sunt în acelaş plan, când 
<l se cumpără din târg. Astfel el nu taie. Pentru a-l face să taie, 
zimţii trebuesc ascuțiți şi călcați. Călcatul constă în strâmbarea lor, 
mnul intro parte şi altul într'altă parte şi se face prin ajutorul unei 
pile sau al dințarului (Fig. 113). 





Eig. 119. 


Ferăstrăul de mână (Fig. 120) are 
un mâner de cele mai multe ori înflo- 
rat, de care se apucă,’ și o pânză destul 
de tare. Dacă e nevoie a se tăiă 
lucruri mai gingaşe şi cu anumite ce- 
rințe, se folosesc ferăstraiele de mâna 





122 


cu punte (Fig. 121), cari au o coada, mâner sau manunchiu, şi o 
punte, obicinuit de fier, care ţine pânza întinsă. 

Acestea se mai numesc şi ferăstraiașe sau ghimirlii. Și un 
ferastrău de întâia specie, dar cu pânza foarte îngustă, poartă 


încă acest nume. SIR 
Ferăstrăul mare, pânza, joagarul, beșchia şi bestia (Fig. 122) se 


compune dintro pânză de câte doi metri, şi este prevăzut cu doui 
mânere. Lucră cu el doi oameni la scurtatul butucilor. In Ardeal 


mai poartă şi numele de bibiță 2). , i 
Când se taie cu aceste fe- 


răstraie, se ung mai întâiu cu 
untură sau undelemn prin 
ajutorul unei pene de gâscă. 
15. Teul, jinta sau puna 
slujeşte la crăpatul lemnelor. 
Pentru lemnele groase, icul e de fier; pentru cele subţiri, e de lemn. 
Lemului i se face o despicătură cu toporul şi în despicătură se 
pune icul, bătându-se apoi cu o muche sau cu maiul. (Fig 123). 
16. Mainul e un 


ciocan mare de lemn, A E, 
CI 


cu care se bat icurile, SR N ud 


parii la gard, etc. (Fig. "rana vesnaosaaaatas ao aibă 
124) Fig. 122. 

17. — Masa de dulgher (tâmplar, stoler), numită încă şi teşghe& 
sau tișgheă, se găseşte numai la 
lemnarii de meserie. (Fig. 125). 

Ea cuprinde: A: blana, masa 
sau fața; l 
B: Şurubul (şurupul) mic, 





Fig. 120. 





Fig. 123. 


cleştele sau vårtejul; 
C: Cuiul șurupului, răsucitorul sau cheia; L 





D: Jghiabul uneltelor, șanțul, gavanul 
sau ulucul ; 

E: Gura _lejghelei ; 

F: Drugul sau broasca ; 

G : Șurupul mare, cleștele sau vârtejul: 

H: Cuiul șurupului, răsucitorul sau cheia ; 

I: Picoarele. ` 

J: Stinghiile sau chirgile şi chingile. 


1) Viciu, op. cit., p. 17. 


123 


18. — Plăivăsul sau plaivăsul este creionul sau plumbul cu 
care lemnarii înseamnă urmele pe unde vor tâiă cu ferăstrăul sau 


vor da găuri cu sfredelele. 
19. — Scaunele de lemnari au chipul scaunelor lungi, numai 


că-s mai butucănoase. Pe partea deasupra au două frânturi de scân- 












pai, 
Ie IEI Pe SR n) 


SI 
04 PI Ci m 
A 


“T mmm 


Pus 
PARUL NI NUE iz 









EA 


ij 


Fig. 125. 


duri (Fig. 125), în cari se înţepenesc scândurilezpe cari vreau să le 
feţuească sau geluească 


ò 
(să le dea la rindeâ) A 
spre a nu se mişcă. Alte 
scaune mai au cleşte 3 





: B 2 
Fig. 126, care-i facut dintro bâr- 
nă de lemn ce pătrunde prin scaun, iar la partea 
de jos au o talpă. Intre căciula cleştelui (A, Fig. 
127) şi între scaunul B, se prinde lemnul care 
este de tesluit sau de lucrat. Cu piciorul se C 
apasă pe talpa C. Fig. 127. 
La un altfel de scaun, numit și cal (Fig. 
128), găsim numite părţile A.: masasau fața; 
B: Latura sau muchile ¢ 
C : Capul sau fruntea ;: 
D: Picioarele. 
E: Cleștele de strâns 
sau cârligul. 1). 
20. — Scaunul de dră- 
miți! pe case (Fig. 129. 2) 
21.—Scoaba (Fig. 130) 
prezentă o spinare și 
cracii,colțurile sau copilii 





Fig. 128. 


1) Dame, op. cit., p. 114. 
3) Fără nici o lămurire asupra întrebuinţării : Dame, op. cit., p. 115. 


124 


22. — Securea (Fig. 131—2) slujeşte la scurtatul lemnelorşi la 
cioplit, dar rar. Se face la fierarul satului din fier, pânguindu-i-se gura 
cu oţel. La secure observăm: 

A muchia; B : leafa ; C : gura Pur 
sau afa ; D : vârful ; E: călcâ- 

iul şi F: coada sau toporâștea, Fig. 130. 
care se împănează în muchia sau urechea se- 
curii cu o pană de lemn, sau un cuiu de fier G. 
O secure mai mică se numeşte securice. 

23. — Sfredelele sunt făcute 
de Țigani fierari, iar mănun- 
chile le sunt puse de gospo- 
dari. Ele sunt de mai multe 
feluri : 

Prectarul este cel mai mic 
(Fig. —133), lung de 10—15 
„cm., cu mâner de lemn sau de corn, şi slujeşte la darea găurilor cu 
un diametru de 3 5 cm., cum sunt 
«cepurile la poloboace, etc. 

Sfredel ordinar (Fig. 134) are cul- 
heciul de o potrivă de gros ca şi fierul ; se mai numeşte 
şi sfleder şi cuprinde : mânerul, drugul sau fierul şi culheciul, E 
floarea sau gura. 

Spiţelnicul (Fig. 135) slujeşte la găurirea ciolanelor 
sau colacilor roții la car spre a intră în ele capătul spi- 
țelor. Gura lui are un vârf ascuţit şi cu cât se măreşte, culbeciul 

devine cu aripile mai mari. 
Spetegerul, ca mărime, e între pretcar şi spi- ii 
țelnic, dând găuri de 6— 8 mm. Numele 
lui vine dela speteaza carului, care se spete- 
Fig. 133. îeşle cu el. 
Sfredelul de cap de osie dă găuri de 10—15 
mm, Cu el se găuresc capetele osiei la car pentru cuie. 

Mădularul dă găuri până la 2 cm. diametru. i 

Butelnicul dă găuri până la 3 cm. și se foloseşte Fis- 134 
la porţi, pretci de car, etc. 

Sfredelul cel mare dă găuri de 4—5 cm., se toloseşte mai rar. 

Lingura (Fig. 136) are forma unei linguri cu două feţe şi dă 
găuri mari, precum sunt cele în butucul roților pentru osie. Ea 








Fig. 132. 






Fig. 131. 


125 





merge numai pe locul altor găuri. Sfredelele se învârtesc până când 
se umplu de rumăguș, când se răsucesc în sens contrar şi se scot afară... 
Coarba, curbina, sucala sau sfre- 
delul de târg cuprinde (Fig. 137): 
A: coarba; B: mânerul sau mănun- 
chiul; C: broasca sau piua în care 
se fixează sfredelul D. Apăsând de 
mâner şi învârtind de coarbă, sfre- 
delul întră în lemn. 5. 
24. — Sgâneciul este un lemn 

Fig, 135,. În formă de T, prevăzut cu mai 

multe găuri în cari se pot pune 
cuie de fier. Alunecând cu el de-a-lungul unei 
scânduri, se trag linii sgâriate la distanța trebu- 
incigasă de marginea scândurii. Aceste linii arată 
locul pe unde se vor tăiă cu ferăstrăul. (Fig. 138). 

25. — Tăietorul sau trunchiul, în Ardeal numit: 
şi lemnar, butuc sau rădăcină ?), iar în ale părți încă 
( p bedreag, este o scurtătură de lemn groasă (Fig. 139). 
pe care se lucrează. Poate să fie așezat şi în sensul 
lungimii. Pe el se cioplesc lemnele. Uneori be. 
dreagul este aşezat în 3 picioare 3). 

26.  Tâul l-am văzut numai în judeţul Suceava, 
unde am aflat că-i de origine ungurească. (Fig. 140).. 

Se foloseşte la crăparea lemnelor. 

27. — Tesla (Fig 141. ), sau chiserul slujeşte la cio- 
plirea orizontală. Pe leafă are o gaură cu ajutorul 
căreia se scot cuiele bătute strâmb. 

28. — Toaipa este o secure mai mare, mijlocia 
între secure şi topor. 

29.  Toporul (Fig. 142) slujeşte la despicatul lemnelor şi cio- 
plirea lor pentru a le da forma generală. Lucrul acesta chiar se 
chiamă «lucrare din topor». 

Afară de aceste scule pomenite, lemnarul mai întrebuinţează 


şi altele, dar acestea aparţin mai ales mieșteșugarului şi descrierea lor 
nu se poate face aici. 





Fig. 136.. 





1) Pentru coarbă : Dame, op. cit., p. 113. 
2) S. FI. Marian, Serbătorile la Români., l., p. 139. 
3) Dam, op. cit., p. 51. 


126 


3. Uneltele șiobiectele de lemn. 


Vine acum rândul uneltelor și diferitelor obiecte de lemn, pe 
ari le găsim în gospodăria ţăranului român. Din acest capitol lipsesc 
însă cele ce s'au arătat s'au se vor arătă întralte părți. 

1. — Albia sau covata este 
un vas de lemn (Fig. 143), 
făcut dintrun trunchiu de 
copac cu ajutorul teslei. De- 
alungul Siretului în jud. Te- 
„Cuciu sunt sate întregi cari se îndeletnicesc cu 
facerea de albii. 

Albia este folosită la frământarea aluatului 
“spălatul rufelor și la dormi- 
rea copiilor mici. La munte 
se numesc și copaie. O albie 
scurtă şi largă poartă numele 
«de troacă 1) Diminutiv ; co- 
pățică, pl. : covețele. 


Fig. 138. 








2.— Baltagul astăzi piere 
cu armele trecutului. Este 
de fier ca o securice, cu 
muche mare și coadă lungă. 
Slujiă ca baston în călă- 
toriile Românului prin locuri primejdioase, sau ca 
armă de luptă, cum aflăm întrun cântec din Mol- 
dova : 

Să pun mâna pe un baltag 


Şi să ies în cel ceardac 
Şi cu straja să má bat; 3) 





Fig. 142. 





sau : 

Frunză verde baraboi, De piele-am să vä despoiu, 
A venit vremea de-apoi, Din pielea de după cap, 

=... v&n lege ciocoi; Să'mbrac (fierul) la baltag 3). 


Acest din urmă fragment ne mai arată că băltagului i se făcea 
un toc de piele (Fig. 144). 


1) Zroacă se mai numeşte şi crusta broaştelor țestoase ; = feasta ; 
broască cu troacă = br. ţestoasă. 

3) M. Canianu, Poezii populare, 1888, p. 232. 

2 Ibidem, p. 233. 


127 


3.—Băţul de drum, bastonul modern, poate să fie dintrun lemn 
ordinar, sau o lucrare de artă. Băţul se înflorează cu fum, înfâşu- 
rându-l cu o beligă de teiu şi a- 
fumându-l apoi ; partea neacoperită 
se înnegreşte. Alte bețe făcute din 
măcieşi prezentă nodurile crengilor, 
cu toate că s'au lustruit cu sticla. Altele au capete de 
om cu diferite înscripţii pe ele (Fig. 
145), Inscripţia : 1897. A(prile) 21. 
Priutu(l) Ion Măndru (din com, Go- 
hor, căt. Nărteşti, jud. Tecuciu). 

Un băț mai ordinar se numeşte 
ciomag. 

Ghioaga este un ciomag cu măciucă 
(Fig. 146), instrument de apărare 
pe vremuri. Astăzi încă o mai poartă W 
flăcăii, când merg noaptea cu vitele Fig. 144. 
la păşune. Se mai numeşte bátă, botă şi 
bát în ţară, iar în Ardeal brădulă!) sau boţochină*). 

Cârja e toiagul bătrâneței (Fig. 147).La 
un capăt este îndoită ca o jumătate 
de arc. 

4. — Boruna, borona, boroana, numită 
încă şi grapă (fig. 148—9), slujeşte agri- 
cultorului la sfârâmarea bolovanilor, după 
ce a arat şi înainte de grăpare, la sgâri- 
area prâşiturii sau miriştei pentru a se- 
mână fără a mai ară şila ruperea buru- 
ienile din popuşoiu. Este de două fe- 
luri : pătrată, cu mai multe stinghii puse 
cruciş, formând mai multe pătrate, și tri- 
unghiulară, cu două sau mai multe 
stinghii paralele cu o lature a triunghiu- Fig. 146 
lui. Din distanță în distanță, în mod 
regulat sau nu, boruna are nişte dinţi de fier sau de lemn, lungi cam de 
o palmă domnească. Boruna se poartă de boi sau de cai, legată prin 
cârcei (lanţ de fier) sau prin gânj de lemn, de tânjală. 











ARID UUELT LATTE 
ZI A 

a Kii h) 

Fig. 143. Y 


1) Viciu, op. cit., p. 21. 
2). Ibidem. 


128 


5. — Bolnița este o scândură de lemn, în care se bat fâșii de 
scânduri pironate. Prin ajutorul unor curele, botnița se leagă de- 
asupra botului la mânzafi (viței 
mari) cari caută să sugă la vaci 
după ce auinţărcat. Inţepând vaca 
în piroanele botniţei, aceasta nu-i 
lasă (Fig. 150). 

6. — Calistirea e o sapă foarte 
mică, apropiindu-se de forma cas- 
malei. Cu dânsa se prâşeşte ustu- 
roiul, ceapa, etc., toate în grădinărie. 

7. — Carul. Ceeace este mai de nevoie unui 
gospodar, pe lângă casă, este carul pe care îl folosește la căratul grâ- 
nelor, fânului, paielor, apei, vinului, lem- 
nelor, chiriilor, diferitelor transporturi 
etc. Altă dată, pe vremea când căile fe- 
rate nu luaseră desvoltarea de astăzi, urm 
om cu carul lui, cărăușul, îşi ţineă casa din 
câştigul transporturilor. 

Carul a intrat gospodarului în carne 
și oase, şi vai de cel ce nu-l are! 

Fig. 149. Carul vechiu e căruța moldovenenească, 





Fig. 147. 


Fig. 148. 





mare şi grea ; căruţei îi trebuiau boi mari, puternici, cari astăzi nu. 
se mai pot ţineă şi de aceea aproape pretutindeni 
este înlocuită cu carul. Căruţa mai are un neajuns, 
căci având o inimă proprie, nu se poate lungi și 
prin urmare nu se pot transportă cu dânsa lemne 
lungi, etc. 

Ghiociul e un car mai mic, întrodus pe o scară 
foarte întinsă de pe acum 20 de ani. E uşurel şi tăria lui constă 
în legătura, adică în întărirea cu fier. El este de două feluri, phiociu 
moldovenesc, cu foarte puţine fierării, și ghiociu nemţesc, cu fierăria 
scunipă. 

Fiindcă mai toate aceste categorii, mari şi mici, au părți co- 
mune, în descrierea lor le vom atinge pe toate deodată. 

Roata. Carul are patru roate, cele dinainte şi cele dinapoi ;- 
cele dinapoi sunt mai mici. O roată cuprinde : roala propriu zisă 
sau colacul care se compune din 6 bucăţi numite ciolane, naplaje sau 
bezi. Obezile se leagă între ele prin nişte cuişoare numite cepuri, cepi, 





129 


păslegi.sau păjele 1). O obadă qre gaura şi cealaltă cepul, sau : trei 

obezi invţâstate au cepurile şi celelalte trei găurile (Fig, 151).-In 
obezi sunt sfredelite: 12 locuri pentru schițe sau spije, 

O roată legală pumai prin ajutorul cepurilor 

TA n'are tărie; ea se vagă, se sincalță sau, se imbracă 


>. cu șină de fier, fâcându-i-se.șină. Operatia se mai 
X chiamă şi şinuitul roţilor. Când obezile se-usucă, 


şina se clatină şi roata se zice cări bhărbuilă -sau 
cânta ; atunci se duce din nou la fierar și se ş/r/inge 
(i se strânge şinay. .Șina, se fixează de șiolane prin 
niște cuie de, tier' numite șinare, câte unul de fiecare abadă. 

Spițele sunt douăsprezece la nu-: ; 
păr, câte două de fiecare cbadă, şi se 
fixează cu un capăt în ciolane, iar cu 
celălalt în butuc. 

Butucul, numit şi bucium, bute, bug- 
tean sau căpățină. ?) se face de obiceiu 
din lemn de mesteacăn. Partea cea 
mai umflată a butucului se chiamă Fis. 152 Fig. 153. 
burele?) prel sau crer; în ea sunt fâcute dăltuiturile unde intră ca- 
-pătul spițelor. Pe burete, de o parte și de alta a spiţelor sunt două 
cercuri de fier numite cercurile dela burele. Capetele butucului se 
numesc capele şi sunt cercuite şi ele „cu câte un cerc numit cerc de 
bute. 


Fig. 151. 





Pe dinăuntru butucul este găurit spre a face loc osiei, 

La căruţe, bulea din afară este mai subțire şi mai lungă ca 
cea din lăuntru, iar spiţele sunt plecate dinăuntru în afară. La ghiociul 
ordinar, roata aduce cu roata căruței ; la cel nemţesc, roata c sime- 
trică. 

In gura butii sau a căpăţinii, butucul este căptușit cu un 
cerc de fier lat numit bucță sau buceă , în unele localităţi, se pun 
la capătul din lăuntru al căpăţinii două bucăţi de fier late şi rotun- 
jite, deasupra şi dedesubt cari se numesc Vleahuri, bleavuri şi 
hleauri. 


1) Pentru acest punct vezi și Dame, op. cit., p. 7 şi urm. 

°) «Spre a arătă partea din afară a căpăţinii, ţăranii zic: căpățina 
la fus sau spre leucă ; iar partea din dosul roții: căpățina la val sau 
spre umăr»: Dame, op. cit., p, 8, nota 1. 

3) In alte părţi, bureții sunt capetele butucului. 


T. Pamfile, Industria casnică. 9 


N 
ÎN m ANNTA P> S a PIINE 


130 


Osis este puterea carului, legând cele patra roate în două 
perechi. Ea ghiociurite memţeşti este de fici și numai la mijloc; ‘pe 
partea deasupra are lemn , spre a sâltă căruța de coș mai sus. 

La căruță, osiite se fac de 'oâriteni cari se pricep la toate må- 
runţuşurite cărnţei, farr ae roate; ba câte o spià o pun şi ei. 

Osia are o parte pronsă, paraleltpipedică, cu feţele verticale 
mai late şi cu muchitie. orizontale rotunjite. Parţile dela capete, 
subtiri şi rotunde se mu mesc capete. Marginile părţii groase se nu- 
mesc opor 1). Prin alte gärți, first] dsiéi è nnmele ce-l au capetele, iar 
partea groasă iea, numele de pod. 

Osia se ciapleste din vreme, se unge ci baligă ori cu păcură 
şi se lasă de se usucă. Când îi vine vremea, se lucrează. 

Ea car, capătul asiei are pe dedesubt un 'ulucel tumit bea), 
care îmbucă osia la capăt printruh cerculeț făcut în comun cu 
bleahul, Prinegacest cerc şi prin lemn trece o gaură unde intră 
cuiul capătului sau cuiul de bleah ce ţine roata să nu iasă 
afară. El se mai nuiheşte şi tocoșt/. Bleahul este legat de 
oporul osiei cn un cerc ie fier (Fig. 154) ce are două 
colțuri şi o parte rgtundă, jos. 

latre opor şi capătul dinăuntru al osii se pune 
adesea un cterculeț de fier, ca să nu se roadă oporul și 
roata ; aceasta se nunreşte fătălie, sau slrangalie, iar în Ardeal sttnfie, 

veriga dela osia carului ca să Hu frece buticul roatei; pe aiurea 
se mai zice şi plesniloare» $) şi tander (pl. tandere şi tendere). 


Fig. 154. 






Fig. 155. 

In osia dinapoi (Fig 155) sunt două dăltuituri drepte ori din- 
năuntru În afară (Fig. 156), unde se — 77 ——— 0057 —— 
bagă capetele furculiței. In jgheab Fig. 156. 
se află o gaură mijlocie, rotundă, unde pătrunde inima căruţei. Dăltui- 
turile se mai numesc creste, găuri sau scobituri, iar furculițele se mai 


1) Când se înnămoleşte carul, ţăranii zic că s'a înnămolit pâna la 
opor. De aici expresiunea: până la opor, spre a arătă câ ești vârit pânâ 
în gât într'o încurcătură: Damé, op. cit., p. 8. 

23) Viciu, op. cit., p. 79. 


131 


zic și craci, hișițe sau gemănare ; gaura inimii mai poartă şi nu- 
mele de forta, scobitura sau crestușul inimii. 

De-asupra osiei dinapoi stă un paralelipeped de lemi numit pe- 
rinocul dinapbi sau scaunul şi scăunișul (Fig. 155). El are aceleaşi 
dălmituri că şi podul osiei, pentru a face loc furculiţelor şi inimii. 

La căruță, deasupra, scaunul mai arc două cuibare, unde se 
razămă carâmbii de desubt sau sferdeceii. In ghiociu, carâmbi nu-s 
şi în locul lor stau înţepenite sdravăn, 
<u legături de fier, cele două mănuși (Fig. 
157), cari au la capătul de sus şi în 
afară câte o ureche de fier numită tå- 
râncă, Prin ea se bagă drugii sau ca- 
râmbii. 

In căruță, scaunul şi osia sunt împă- 
nate cu cuie și pene de lemn; cel că- 
ruia îi dă mâna, le leagă cu cercuri de 
fier numite umeraşe. Tot astfei şi cu ghio- 
ciurile. Ghiociurile nemţeşti au aici pa- Fig. 157. 
tru cercuri: o pereche la laturile inimii şi la capete. Dacă sunt 
la căruţe cercuri de fier cari întâresc podul osiei, ele se numesc 
oprinte, oporinte sau opornițe. 

La osia dinainte, peste perinocul dinainte stă vârtejul, căpăli- 
iul sau feliberțul (Fig. 158), care nu-i fixat de perinoc, ci se poate 
mişcă pe acesta împrejurul unui cuiu. El are cele două ruibare pe 








Fig. 158. 


cari se razămă carâmbii. Inima carului este fixată aici între peri- 
noc și podul osiei. De o parte şi de alta a inimii sunt dăltuitu- 
rile fălcelilor cari ţin locul furculiţelor. In alte părţi, perinocul din- 
ainte se mai numeşte și gresie, scaunul de dinainte, masă, baargic 
şi banigic ; vârtejul se mai numeşte şi băbut. 

Perinocul și podul osiei constitue dricul carului. 

În vârtej stau înțepenite mănușile, cum s'a văzut la descrie- 
rea ostei dinapoi. 


132 


Inima, ipila sau iuimoiul este un drug lung, fixat în dricul 
de dinainte al carului şt ieşind afară printre podul osiei si scaun 
la partea dinapoi. Partea de dinapoi a carului se leagă de inimă 
prin ajutorul furculiţei care are o gaură și un cuiu ce pătrunde 
prin inimă. La căruţe inima are numai o gaură. La ghiociuri sunt 









2 let & le 
E tea uter arts Ha, 





Fig. 159. 


mai multe; mutând cuiul mai către coada inimii, ghiociul se lunr 
geşte prin depărtarea osiilor. Fig. 159 reprezentă această imbinare : 
1 inima, 2. scaunul, 3 furculița, 4 găurile inimii, ş cuiul inimii. 





Fig. 160. 


La căruţe, de mijlocul inimii sau de furcuţe e înțepenită scara, 
numită mai rar şi cruce; ea este lungă cât osia cu care-i legată prim 
lămbi Clănghi) de fier, lanţ, funie sau gânjuri de lemn (Fig. 160). 
Ele se mai numesc şi întinzători, tinzători, vătraie, lanţurile, lănţuşu- 
rile crucii saa costițurile. Crucea sau scara se mai chiamă şi măgăriță.. 


133 


In Suceava se numeşte, buricel 
aceasta cu piscul (chiscul), adică cu 


punctul unde se leagă. crucea 
inima sau cu furcuţele.,. 


Lamba leagă scara de o crestetură fâcută la capete, 
iar la osie de urechile cuiului capătului, care are o formă 
deosebită (Fig. 161). Furcelele la dricul dinainte al carului. _ - 
(Fig. 162) au două braţe unite sub inimă printro stin- 
ghie numită splină, pe care se mişcă inima, ila ghio- 


ciuri. Pe furcele e fixată crucea sau 
are sau nu lămbi. 


Prin alte părți furcălele se mai numesc pisc (chis= 





= 


Fig. 162. 


curcea dinainte, care 


) Fig. 161. 
>- 


furcă sau gruiu, iar cracii ieau 
numele de fălci sau fălcèle, spre 
deosebire de cracii dricului de . 
dinapoi, cari se numesc lişițe,. 
furculije, gemănări sau ciorobărițe. 

Splina se mai numeşte bră- 
cinar, brănişor sau coardă. Co- 
fofene se numesc prin judeţul 
Ilfov căpătâile lișițelor ce se în- 
crucişează peste inima carului. 

Podul carului sau pomostinea 
sunt scândurile alăturate cari se 
reazimă pe dricul dinainte și 
dinapoi. 

Păreţii carului sunt constituiți 
la căruțe prin drăghine sau loitre. 
Draghinile au forma unei scări 
(Fig. 163). 

Lemnele cele lungi se numesc 
carâmbi,  suleți, loitreţi, drugi, 
druci sau carânghi şi sunt: unul 
jos, care se reazimă pe scaun 
şi vârtej, iar altul sus, care se 
reazimă pe lioci. Drugii sunt 


dăltuiți până la jumătate sau în întregime spre a face loc spetezelor 
sau fușteielor. Speteaza care îmbracă drugul de sus spre a ţineă legaţi 
drugii se numește cercel, scoală, ghermec sau legătura loitrețului. 
Drugii sunt fixaţi înainte şi înapoi. 
La unele căruţe, ghermecul sau draghina (cercel se numeşte 


134 


numai partea îndoită) fiind dublă, se leagă cu partea de jos de 
crucea de mijloc a căruţei. 
Lioca, leoca sau leuca este un lemn îndoit care se sprijină jos 


Fig. 163. 


pe capătul osiei, iar sus se leagă cu frânghie, lanţ sau gânj cu 
carâmbul de sus (Fig. 164). Partea de jos poate să fie de fier sau 
întărită cu fier. In Fig. 164 avem: 

1. Leuca, legată de speteaza numită chilimie, în judeţul Dolj. 

2. Măseaua, urechia, clenciul, bure- 
tele, creasta, crestuşul, botul, nodul, 
copilul de jos, ciocul, umărul, gâtul, 
cioculețul sau ceafa liocei. 

3. Ciotul, clobanţul, căciula, vârful, 
capătul, cârmogul, copilul de sus sau 
copilul leucei. 

4. Carâmbul de sus. 

5. Rânca, postorânca sau runcul. 

6. Speteaza loitrei sau fușteiul ; cele 
laturăşe se numesc răscoale în Buco- 
vina. 

7. Carâmbul de jos. Partea de fier 
ce îmbracă partea de jos a liocei se 
numeşte plevijă sau previță. Gânjul cu care se leagă lioca de carâmb 
se mai numeşte şi gujbu, peleucă sau peliocă. In Moldova de sus se 
pune uneori câte un drug de lemn zis lăturaș dealungul carâmbilor ; 
el se leagă de carâmbi cu gânjuri. 

«Loitrele nu alcătuesc decât părţile laterale ale carului. Uneori 
carul se închide, în partea dinainte şi în partea dinapoi, cu niște 
Junduri, fundători sau înfundători ţinute de răscoale. Aceste funduri 
au două forme. Întâia se compune din scânduri (blăni) legate 
între ele cu două stinghii, fălcele, chingi, speteze sau curmezișuri de 





Fig. 164. 


135 


lemn (Fig. 165), A doua formă se numeste yyglele, sigiet, codarlă, 
cheluă, chilnă sau scurilă si se compune din (Fig. 166: 1. Cotoauele, 
cotocii, cotogii, stălpușorii, mânuşile sya mâinile 
șuşletului ; 2. Tiuzălorile, întinzăterile, lamele, 
tărâncii, lănţuşurile, lanţurile, baierile, curmeiele, 


gujbile,  gânjurile ȚIN H 


sau bpăcirii; 3, Spe- ee 


tezele sau blănile, j} | A 
dacă sunt mai late. VII il | T 
SEA 








La car, sunt două 
codirle ; de multe 
ori se poartă nu- 
mai, cea dinapoi. 
Când se pun în car lucruri ce ar pyteă să alunece printre spetezele 
loitelox, se pun pe lângă loitre nişte pereţi de scânduri, numite 
scoarțe (Fig. 167), încheiate cu stinghii, fălcele sau chingi». 

Fundătorile sunt ţinute întrun uluc fâcut de două stinghii 





Fig. 165. Fig. 166. 





Fig. 167. 
bătute în scoarte. Unele scoarţe au câte două păuri în cari se lasă 
loc pentru capătul de sus al liocelor. 


g OANE 


gaun, 
MUD 
ULEI 
MINA 


MFA 
ATTA 


LL MULTI 


ULUI UL [ţi 


(CUCU (LU (0 
[A LEUL ULUI RE 


dă 


= 
= 
= 
= 
3 
= 
= 
= 
Z 


CRRI: 





Prin unele părți, în loc de scoarță se întrebuințează nişte lese 
sau coșuri (Fig. 168-9), împletite din wlajă de ieiu sau răchită ; în 


136 


Putna se numesc leşi. Impletitura- se face pe fă'uși sau fuștei bătuţi: 
în pământ, printre cari se împletesc sau îngrădese nuieluțele; nuielu- 
șele, mladele, mlădițele sau răchițica. 


3 
= 





Fiindcă aceasta cere timp mult, ori nu se găsaşte, prin unele’ 
părți se fac şi scoarțe de coajă de copaci. 

Pentru căratul snopilor se fac la ghiociuri şi căruţe corlatele 
în chipul următor (Fig. 170). Se pune pe scaun şi pe vârtej două 
reteveie groase bine înţepenite. Pe ele se pun doi drugi dealungul 
pomostenei, legându-se cu cele două reteveie. De obiceiu aceşti doi 
drugi se înlocuesc prin 2 scânduri groase puse verticale lângă mă- 
nuși, spre a înălţă dru- 
gii. Peste ele, de-a cur- 
mezișul se pun alți doi 
| N drugi aproape de capăt, 
| | „, cari ies cu câte un me- 

- tru de o parte şi de alta 


Hw ll 
TATI 2 VETA YZ ZE d . i P : 
OPE ERE re N (| a căruței. Peste aceştia 
IN se pun alți doi drugi, 
Q în afară de mănușile 
TES: N în a e nuş 





am E a aaan n K io ghiociului şi peste a- 
S Y ceştia alți doi, iarăș în 


Fig. 170. afara ghiociului. 


Ultimul dreptunghiu, cu o suprafață de patru ori mai mare 
<a pomostina, poartă .numele de drugi sau oplene. Drugii sunt găuriți 
cam la distanță de o -palmă şi jumătate. 

Dacă se cară fân, se prind aceşti drugi pe la colțuri çu câte 
o tepuşă, tălbăcie sau tăpäruie, cam de un metru, ascuțit H vârf ; 
la drugii lungi li se mai pune câte o ţepușă în dreptul crucii din 
mijloc. Drugii cu ţepuşa constitue jepușele. Dacă în loc de ţepușe 
sar pune pretci, lungi.cam de doi metri în fiecare bortă (gaură) și 


137 
dacă extremităţile superioare s'ar legă una de alta cu o funie. sau från- 
ghie, căpătăm corlatele (Fig. 170 b.). Cu carul cu corlate se cară snopii. 
Proțapul este un drug gros care se leagă în- partea de dinainte a 
«carului. El poartă jugul. Deasupra și aproape către capăt are o bucată 
de fier sau de lemn îndoit numită jânchiță, japită, joapiță, janchiță, 
jinbiță sau jam- 
piță, când este din- 
tr'o bucată cu pro- 
țapul. (Fig. 171). 
“Când nu, mai poar- 
tă și numele de | 
„cătușă sau harma- 
sar. Ea este legată 
de proțap prin 2 | j 
cercuri de fier și 
un cuiu. Prinea și 
prin proțap pă- 
trunde cuiul care ţine jugul. El se numeşte harmasar sau harmăsă- 
vel şi ciocâltău 1). 
Proțapul este mai lung decât jânchiţa şi are la capăt o gaură 
şi un cuiu, de unde se leagă cârceiul tânjalei. 
Este o credință că, în timpurile vechi, Românul aveă la car 


Si, 


Fig. 171. 


Q 


Fig. 172. 
două proțapuri, «căci. cândaii apucă pe bieţii oameni spaima fâră 
veste, într'atâta se grăbiau, că nu mai aveau vreme să întoarcă carul, 
ci înjugau boii cât mai repede, la proțapul de câtre poartă sau drum, 
“şi porniau iute cu ce aveau spre ascunzători» ?). 
Jugul (Fig. 172) se compune dintr'o cerbice, ceafă, cerghiș, cer, 


1) Viciu, op. cit., p. 79. 
3) Şeziitoarea, I. p. 156. 


138 


Shișă, cerghice, jug, butucul jugulati, sulul, grindeiul sau drugul de jug, 
«dradua cea de sus a jugului», care- are la mijloc o parte puţiaa 
curbată cu două dăltuituri dreptunghiulare și: cu o gaură de sfredel, 
prin care jugul, se leagă de jânchiţă și proțap prin harmasar De lă- 
twi are două curburi unde apasă cerbicea (ceafa) boului. Este ne- 
tedă, ca să nu strice boii la gât. Extremităţile cerbicei sunt drepte 
şi găurite spre a face loc resteielor. 

Cuiul jugului sau harmasarul este de obiceiu de fier și stă 
în totdeauna la jug, când acesta se iea dela protap. 

Polița, folicioara, lopăţica, poborniţa, pobodnicioara sau preghiţa, iar 
in alte părţi cerbicea şi polornita 1) este scândura de jos a jugului, pre- 
văzută cu două dăltuituri pentru bulfeie şi două găuri pentru răsteie. 

Bulfeiele, bălfeiele, bolfeiele, lopăţicele, fiularele, belfeiele sau jiglele sunt 
late. Partea de Jos e miăcicoasă şi o fereşte să se urce în sus. Partea de 
sus e mai îngustă şi prevăzută cu găuri cari îndepărtează sau apro- 
pie cerbicea de poliţă, după grosimea gâtului de bou. Cuiele ce le 
țin se numesc zămţăli, sig. sămțăl sau sămţăl. 

Răsteul, resteul sau iuldăul 3) ţine gâtul boului să nu iasă afară. 
Este de lemn de corn sau altfel de lemn tare, sau de fier. 

Când în loc de o pereche de 
boi se pun la car două sau mai 
ea multe perechi, se foloseşte tán- 
7 / jala, care-i de două feluri : Primul 
f S I (Fig. 173) cuprinde : 1. Fălcelele, 
lopățelele, sau fofezele cârceii ; 2. lo~- 

e păļica, speteaza, bulfeul, crucea, figla, 

Fig. 173. stinghia, scăluşul sau popul ; 3. cuiul 
lopałelei. Această tinjalu, tinjeala sau iânjeloin se leagă de proțap 
printr'o parte de lemn numită cârre. Dacă-i de lanţ, se numeşte 


o Pad 




















Fig. 174. 
cârce de fier, zale sau cârceie. Cuiul ei se numeşte și hohlău. 
Celălalt fel de tânjală (Fig. 174) seamănă cu proțapul şi are 


1) Şezătoarea, V, 118. 
2) Viciu, op. cit., p. 86. 


139 


toate denumirile lui, în. privinţa părţilor. De praţap se leagă prin 
cârceiele de fier. 

Tâujelasul (Fig. 175) slujeşte la arat; la un capăt are o des- 
picătură care prinde bratele dela grapă sau cârligul dela cotigă. Din- 
colo. de mijloc e fixată printrun cuju tânjeluța, de care se prinde 

jugul boilor dela roate. 
Tânjelatul de jos, adică 


> AT capătul tânjelarului se 

a sprijină de poliţa jugu- 

Fig. 175. lui şi de el se poate: 

legă tânjala unei a doua perechi de boi. In Ardeal se chiamă for- 
ulă. 

Păcurarii sau găzarii, acei ce umblă cu păcură, sărarii, cei ce 
umblă cu sare, gospodarii de munte ce umblă cu fructe spre des- 
facere precum şi cei ce fac drumuri lungi, pun covergi la car, adecă 
își fac un acoperiş de rogojină sau ţoale sprijinite pe semicercuri 
de nuiele, întocmai ca al Țiganilor căldărari. La şes nu se prea vede. 

Prin unele părți se obișnueşte și «jug cu un cuiu lung, pentru 
o singură vită», numit crasnă ?). 

Obpritoarele sau opritoarea (Fig. 176) slujeşte să împiedece una 
sau mai multe roate ale carului când se scoboară cu el plin la vale. 
Se compune dintrun lanţ cu o scurtătură de lemn care se prinde 
între spiţele roții. Alt 


soiu de opritoare sau 2 
eee A 7 
piedică (Fig. 177) sc 5 
compune dintro talpă SA 


de fier pe care se urcă 
roata. Lanţul este legat 
de unul din carâmbii 
de jos. In loc de aceasta, 
carul se poate opri şi 
cu un par care se sprijină pe butucul roței, pe o spiţă şi pe cru- 
cea din mijloc. Când ele se scot, se dă carul putin înapoi. In Ar- 
deal, opritoarea se numeşte carastolă. 

Păcornița, dohornița sau dohotnița (Fig. 178) ţine păcura, dobotul 
sau duhotul cm care se ung roatele la car. Ea se poartă la druinur 
lungi legată de car. 





2 





GA 


Fig. 177. Fig. 176. 


1) Al. Viciu, op. cit., p. 124. 


140 


Pentru a unge carul, se pune sub osie o scurtătură de lemn 
dreaptă, numită postiocă sau posteucă, se scoate roata, se unge capătul 
osiei prin ajutorul feleşteului sau feleşiiucului 
(Fig. 179) şi apoi se pune roata a loc. 

8. — Cârditoarea sau cârțăitoarea 1), iar în. 
alte părţi spărietoare, este un aparat de lemn 
cu mai multe spiţe, cari, învârtindu-se, lovesc 

un clempuș şi-l fac să scârţie. Se pune 


ali pe stoguri cu grâne, paie, fân, &tc., 
spre a speriă paserile ce vin să scur- 
me şi -să strice. In locul lor se pot 
face momâi, pari înfipţi, de cari se 
spânzură o haină, cioară moartă, etc. 

9. — Cărligul de tras -paie (Fig. 180) 

| J e cam deun metru de lung, ascuţit 

Fig. 178. Fig. 179. la vărf atât el cât şi cârligul propriu 

zis. Paiele prinse în cârlig sunt scoase 
afară. Unele cârlige au cârligul de fier. 

10. — Căruj sau cărucior îşi fac -gospodarii pentru a cără 
gunoiul din poiată afară, a cără lut, etc. In linii generale se 
aseamănă cu un car; are scoarțe şi roate de scândură. 

-11. — Casmăua, nume care se dă câte odată şi hârlețului, 
slujeşte la săparea locului tare, la tăierea malurilor, la scosul 
rădăcinilor, etc. Către gură, casmaua se lăţeşte ; ea mai mult 
rupe decât taie. Are coadă de lemn. (Fig. 181). 








Fig. 182. Fig. 180. 


12. — Căuşul se cumpără dela lingurarii ce fac lin- 
guri și coveje. E trebuincios la gospodărie pentru adu- 
sul făinii din pod, luatul grăurițelor pentru paseri, pi- 

Fig. 18. satul aguridei, etc. (Fig. 182). 
Căușelul (Fig. 183) uu e altceva decât un căuș mic; 
ar fi un câuş căruia i Sa retezat vârful. Il au femeile în covata cu 
Taină şi cu dânsul pun fiină în ceaun sau căldare. 


1) Viciu, op. cit., p. 42. 


141 


13. — Coasa 'slujeşete la cositul fânului, mohoarelor şi celor- 
lakte rutreţuri pentru vite. Fierul coasei se numește pânză sau- cus- 
ră, cu dungă mai ieşită ce se numeşte! arcană. Coada coasei 'ce 





Fig. 184. 


se leagă cu lemnul se chiamă maset şi are o direcţie perpendiculară 
pe pânză. Măseaua are un dinle numit şi căţel, perpendicular pe 
măseă; care întră iniro scobitură ficută în, coada coasei. Coasa se 
înțepeneşte: în coadă prin ajutorul unei brățări de fier ce are două 
mughii, iar cealaltă jumătate e rotundă. 





Dig. 186. Fig. 187. Fig. 188 


Coada ccasei se chiamă fopordie, loporâşte sau copordie!) ; 
ea are un lemn îndoit de care se apucă cu mâna dreaptă. 

El se numeşte picior, manunchiu sau maner. 7 

Unii cosaşi au coporâiele frumos înflorate, cu crestături, 
iar alţii le au impărţite în palme, măsurând cu ele bucata 
de fâneaţă ce li se cuvine. 

Izbind coasa într'o tufă, o rădăcină, etc. se ponte rupe, 
iar ruptura se face mai ales la măseă; de aceea se întă- 
reşte preventiv de unii oameni cu o vargă de fier ce 
pleacă din capătul măselei, pe sub arcană, până aproape de 
vârf. Vărgăluirea coasei se face de către Ţiganii fierari. 

Coasa se ascute după ce cu un ciocan i sa lăţit vår- 
ful sau pânza cu un ciocan de coasă (Fig. 186), care are o gură Fig. 185 
dreptunghiulară. Această operaţie se chiamă bataia sau ba- 
lerea  coasei, cum spune şi cântecul: 


La toată casa Numai la mine, 
Bate coasa ; Nu are cine! 


2) Dame, op. cit. p. 37, şi Viciu, op. cit., p. 35. 


142 


Coasa se bate cu ciocanul pe o bateă (Fig. 187), care se com- 
pune dint'un con de lemn în care s'a înfipt un cuiu de fier, ca un 
fel de micevala. Batca se bate în pământ. |n loc de bată se poate 
folosi şi o muche de topor, etc. 

După ce coasa sa bătut, se trage cu o piatră, de coasă, o gresie 
sau cute, de i se netezește şi ascute gura. Unii cosaşi ţin gresia în- 
trun toc sau tioc purtat la brâu, spânzurându-l de un cârlig de fier 
uneori (Fig. 188). 

Din când în când, coasa prinde mâl, se mdlește ; pentru aceasta, 
după ce omul trage coasa cu gresia, şterge piatra de o petică de cânepă 
sau postav ce-o are atârnată la mijloc. 

Cârligul coasei (Fig. 185) slujeşte la punerea regulată a braz- 
delor de pâne mărunțică sau pâne albă (cereale), ca pe urmă să se 
poată legă snopii cum se cade. Dacă cârligul este bine pus, adecă 
dacă prinde numai firele pe cari coasa le va tăiă, brazdele se aşează 
regulat, iar firele sunt spic la spic. Un cârlig poate aveă un dinte sau 
mai mulţi-dinți, când se mai numeşte și greblă sau brenpră. Câr- 
ligul se îndoaie de verde şi se lucrează cu greu. 

Sunt rari meşteri cari ştiu Saleagă coasele. Sunt oameni cu- 
noscători cari cumpără pentru alţii; meșteșugul lor însă nu-l spun 
nimănui, căci cu el capătă câte cevă de cinstit sau de luleă. Eu cu- 
nosc pe unul care, spre a vedeă dacă o coasă e bună sau nu, 
Scuipă pe arcana coasei şi peste scuipat puncă un paiu dea cur- 
mezișul. Dacă paiul luă direcţia arcanei, coasa eră bună. 

Sunt și meşteri cari dintro coasă rea fac bună de frică: 
O apucă mânios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la to- 
cilà din nou, o munceşte în fel și chip şi coasa trebue să-şi vină 
în minte! 

La cosit mai pe departe, la cosit poieni prin păduri, când le 
poartă în căruță sau trăsură, coasele nu-s puse ci întinse dealungul 
toporâiei cu o aţă. 


ll | (e D 


Fig. 189. Fig. 1go, 
Din coasele rupte se fac custuri pentru casă (Fig. 189). 
14. — Cobilița sau coghilița (Fig. 190) este un lemn cam de 
„doi metri de lung, curbat şi curbătura subțire în dreptul mijlocului. 
Are două urechi sau torţi de cari se atârnă cofel. pline. Când ure- 
chile se rup, se fac altele alături. 


143 


La dusul la apă, cofele se pun întrun singur capăt şi cobiliţa 
se pune pe umăr. 

Când gospodina pleacă de-acasă, pune cobiliţa în diagonal, in 
fata ușii, şi aceasta este semn că nimeni n'are voiea întră în lăuntru. 

15.  Coșarca (Fig. 191) slujeşte la adusul paielor dela -urie; 
puiele 'se scot din șură (şiră) cu cârligul și sc 
pun in coșarcă îndesate. Ast-fel nu se face 
izidă pe drum. Coşarca-i facută din cercuri de 
lemn de alun despicate în două şi legate cu teiu. 

16. — Cușcă petitru ţinut paseri fac gospodarii 
numai în satele dese, unde nu-i loc deschis 
thult. Se compun din scânduri sau scânduri des- 
picate. Fig. 191. 

17. Furca. Furcile se fac din lemn tare: gúrneajă (stejar), 
ulm, etc., cari sunt și inlădioase. Nuiaua cu ramurile trebuincioa-e 
se taie verde, se pune la îndoit întrun jug (Fig. 
192) şi primăvara se iucrează. Furca are coada cur- 
bată, iar coarnele, două sau mai multe (Fig. 193), 





A d i 





Fig. 193. Fig. 194. Fig. 195. Fig. 196. Fig. 192. 
sunt şi ele indoite şi ascuţite. Furcile se folosesc la treierat, la cla- 
ditul şirelor, etc. 

O furcă mare se numește furcoiu și ciolpău. 

Pentru paiele mărunte, pleavă, etc, se întrebuinţează o furcă 
cu rețea numită lingură 2). 

Mai sunt și furci făcute de lemnari (Fig. 196), dar acestea nu 


1) Viciu, op. cit., 57. 


t44 


suñt trainice, deoarece coarnele nu sunt’ dintro bucată cu coada. 

Furcile cu coarne de fier subțiri se folosesc mai ales la fân 
şi la bălegar. 

O furcă cu coada şi coarnele drepte (Fig 194) poartă numele: 
de făpoiu...El iea paiele în coarne, nu pe coarne; cu el se ridică pa- 
iele sus. Un ţăpoiu foarte lung se numeste zârfar, iar unul de mij= 
oc, funchinar 1). 

Colta este o furcă de ñer, strâmbă, cu care se trag paiele din 
jireada ?). 

18.  Ghiociul de cai se aseâmână cu ghiociul de boi, numai: 
câ e mai mic. Unii gospodari işi. pun chiar aceleaşi ghiociuri şi la 
cai şi la boi. Ghiociul de un cal sau ghiocușorul are două blnbe le- 
gate de osie. De hlube şi de capetele osiei sunt legate postorânicele. 
Cercul calului se leagă de hlube prins cheotorile jugului. 

La ghiociul de doi cai avem oiștea, iar calul în loc de jug are 
gura de ham, de care se ţin orcicurile, legate de crucea fixată de cru- 
cea cea “mare”a ghiociului. 

Inainte se găseşte opriforul legat de oişte, în care ţine calul la vale. 

Fiindcă nu-l face gospodarul 
singur, ci îl cumpără dela meș- 
teri “străini mai ales, descrierea 
lui nu prezentă interes. 

19.  Ghionoiul (Fig. 197) are 
=> formă de priranidă și se foloseşte 
"ca şi târnăcopul sau casmaua. 

20. Grapa; (Fig. 198), nu- 
mită mai rar și boron, boroana 
sau borună, slujeşte la grăparea 
brazdelor după ce ogorul s'a arat, 
pentru a se netezi brazdele şi a acoperi sămânța sâmânată pe dea- 
supra brazdelor. Grapa are două tălpi numite cotoaie, în cari sunt 
înţepenite două stinghii numite audrele. Spinii făcuţi gânj, adecă 
pârliți în foc şi răsuciţi, sunt împletiți pe andrele. Grapa are două 
mâni sau braţe de gânj legate, şi de cari se prinde tânjala.y 

Pentru a îndesă pământul, pe grapă se pun bolovani, sact 
plini cu sămânță, etc. 





Fig. 197. Fig. 198. 


1) Dame, op. cit., p. 38. 
23) Viciu, op. cit. p. 34. 


145 


21. Grebla (Fig. 199) slujeşte la greblarea fânului, etc., prin 
ajutorul dinţilor ; întoarsă 'cu dinţii în sus, slujeşte la împingerea gu- 
noiului către grămadă, la impin- 
gerea vravului treierat către par, etc. 

Impreună cu furca şi alte unelte - 


de câmp, grebla face parte din 1] 
categoria odrâncurilor sau hodrân- Fig. 199. 
rilor 1). 


22.— Harahalele sau șarabanele sunt câruţe mari pe la moşii în- 
tinse. Foarte puţini gospodari le au; se găsesc mai ales în Moldova 
de sus. 

23.— Haragi pentru vie, ayagii sau aracii, iar în Muntenia da- 
racii, se fac din' nuiele, curăţite de crengi. Se ascut la un capăt și se 
scurtează aproape de doi metri. Se folosesc la ridicarea viei. Hreapcă 
se numesc maldurii sau snopii de lămuri şi crengi cari se întoc- 
mesc și se pun în parii gardurilor ca un fel de streşină. 

24.— Hărlezul sau hârlețul, numit în Mun- 
tenia lopată de fier sau casmă, iar în Ardel ruleţ, 
arșov sau arțău (Fig. 200), are coada de lemn, 
iar fierul e lat. Pe partea către coadă, are mar- 
ginea groasă şi .indoită ; pe ea se apasă cu pi- 
ciorul la săpatul pământului. Unele au vârful 
ascuţit, etc. 

25. Imblacinl 


Co sau îmblatiul (Fig. 


201—2), iar mai 





Fig. 201. i 
deadreptul ciomag 
—F — ——— de batut popuşoi, 
este un ciomag 
Fig. 200, Fig. 202. ordinar făcut din 


lemn tare sau din două scurtături de lemn, numite odârje*) (mai 

ales coada) sau hădaragi (mai ales capătul) 2); Cureaua de piele 

ce le ţine legate, poartă numele de oglăjii 4) sau oglăji 5). 
26. — Jugul de cai (Fig. 203) se compune dintro scândură 


1) Viciu. op. cit., p. 50. 

2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 103. 
3) Ibidem, p. 100. 

+) Viciu, op. cit., p. 63. 

5) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 103. 


T. Pamfile, Industria casnică. 10 


146 


de două palme cu câte două găuri la fiecare capăt. De găurile din 
lăuutru se leagă un curmeiu care stă după gâtul calului, iar la cele 


PS ez 


p, 





Fig. 203. 


extreme câte o cheotoare tot de curmeiu. Funia legată la parul 
ariei are la capătul ei un şumuiog de paie, care se introduce prin u- 
rechile sau cheotorile jugului. Când funia sa strâns la par, se în- 
toarce calul, se pune şumuiogul îi: cheotoarea cealaltă și funia în- 
cepe să se desfăşure. 

27.— Jugul de porci, numit în Ardeal 
jugeu sau jujeu, se pune în gâtul por- 
cilor (câte odată şi intral cânilor şi 
vițeilor), ca să nu poată pătrunde prin 
găuri în grădini, cote- 
neţe, etc. Impanarea ju- 
gului se face pe porc. atat ui Ma 
(Fig. 204). A 

28.— Ladä, lădiţă, Fig. 204. 







cutie, badoacă, are aproape tot gospodaru! ; și-o face din câtevă crâm- 
peie de scânduri spre a aveă unde să-şi ţină diferite mărunţuşuri. 
29. — Lingura şi-o cumpără sau şi-o fac unii din gospodari. 






Ņ 
SS 







Ş 
SI 
SS 


Ş o 
Ioa 3auua92? 
noaaaaaa? 
„tasaaaa8? 


E 
Ş 
È 






Lingura are o coada şi un gavan. O lingură mare, care se foloseşte 
la praznize, poartă numele de /ioșcă sau linguroiu. Unele linguri au 


147 





cozile sculptate cu deosebită artă. Fig. 205 reprezentă un  polonic 
sau ciorhalic. Fig. 207 reprezentă un şarpe înghițind o pasere 1). 





30. — Lopeţi are gos- 
podarul de diferite for- 
me pentru vânturat, gro- 
Dait vravul, etc. Sunt în 
întregime de lemn şi se 
compun dintro coadă 





şi o lopată (partea lată) Fig. 207. 
(Fig. 208). 
31.  Mânjalaul (Fig. 209) este un lemn. zimţat, care se 


freacă cu săpun spre a se zoli de el cămeșile negre. Se foloseşte de 
gospodinele din jud. Suceava. 

32. Masa se face din scân- 
duri, încleştate cu stinghi de- 
«lesubt, făcându-le să intre în Fig. 208. 
nişte dăltuituri. De obiceiu me- 
scle sunt rotunde și au trei pi- 
cioare (Fig. 210). Sunt înalte 
de un cot și nu Fig. 209. 
pot primi mai 
mult de 6—S3 persoane. Pentru case fară copii, cci 
doi inşi au şi mese dintro singură bucată, mici 
şi cu trei picioare numindu-se mesuja, mesioara 
sau masuţă. Este obiceiu ca fiecare gospodar să dea de pomană 
căte o masă jicarcata (cu față de masi, blide de bucate) mai ales 
celor de curând însuraţi. 








Fig. 210. 


1) Fig. 205 şi 206 după naturá ; obiect=le sunt ale Pār. M. Cârla- 
nescu din Bogdâneşti-Snceava ; fig. 207 după obiectul dela d. C. Schinare 
din Răşca-Suceava. 


148 


In casa cea mare, adecă în odaia în care gospodarul işi ţine 
curat, se găsesc mese mari, inalte, cu patru picioare, dreptunghiu- 
lare, cu să/tar. Ele stau de obiceiu 
sub icoană. Pe ele se fac pomenile 
şi ospețele la nunţi, cumetrii, etc. (Fig. 
211). 

33.  Oboroacele sunt nişte baniţi 
fâcute din coajă de teiu uscată, nu- 
mită veşcă. Fundul îi este tot de veşcă 
sau de scândură. Coaserea lor se face 
cu teiu, căci cuie nu ține. Cu ele 

Fig: 211. se toarnă popuşoii în car, se vântură, 
sc adună surcele, etc. 

34. — Pistoalele cu o javă (ţeavă) ori cu două se folosesc la 
nunți, cumetrii, lăsaturi de sec, la Bobotează, etc. (Gospodarul îi 
face adesea mănunchiu frumos înflorat cu ţinte sau felurite crestături. 

35» — Plugul este unelta cea mai iubită a ţăranului: român. 
«Dela plug», «dela coarnele plugului» inseamnă în vorba românească : 
«dela ţară». «Plugar» înseamnă «ţăran», câmpean, Român de multe ori. 

Pornitul plugului pe brazdă se sărbătoariă într'o vreme, după 
cum ne spune tradiția; urme sunt şi astăzi, dar arătarea lor nu se 








poate face aici. 

Plug, plugușor sau plugărel se chiamă în Moldova urarea poe- 
mică ce o face tineretul în seara ajunului Sfântului Vasile. Toate 
aceste urări cuprind aproape acelaş lucru : frumoase povestiri despre 
agricultură, 

Şa pornit într’o Joi 

Un plug cu doisprezece boi, 
Cu grindeiul de tumbac, 
Arä copiii cu drag..., 


zice unul. În Muntenia se întrebuinţează chiar la Sf. Vasile plu- 
guri în miniatură, împodobite cu hârtii colorate, cu flori și clo- 
poţei. Unii poartă chiar adevăratul "plug, târâindu-l din casă în casă 


în sunete de clopote 1). 

Plugurile vechi au început să dispară astăzi, fiind înlocuite cu 
cele de fier. Plugul mai vechiu iarăşa pieritde mult, dând locul unuia. 
mixt, cu părți de lemn şi de fier. 


1) S. FI. Marian, Sărbătorile la Români, I. 24. 


149 





Simplul plug de lemn se mai întrebuințează de grădinari şi de 
agricultori, pentru prăşirea buruienilor şi moșiroitul popuşoilor, El 
se numește raliță sau mai des rariță. 

Plugul se compune dintrun grindeiu, protapul plugului, care 
stă răzămat înainte pe broasca coligei. Înapoi, grindeiul se leagă cu 





Fig. 213-214. Fig. 212. 


cornul plugului printro dăltuitură mai largă decât capătul grindeiului. 
Ca să nu iasă din corn, grindeiul are la cap un cuiu de fier (Fig. 215); 
ca så nu joace în dăltuitură, grindeiul se înţepenește cu pene (Fig. 


i di "o a 
a a, Fig. 218. 
E j 
Fig. 216. 





216) de lemn (Fig. 217). Dacă se bagă toate penele dedesubt, 
s'ar ridică în sus acest capăt al grindeiului, iar fierul plugului ar lui o 
poziţiune oblică față de pământ (Fig. 218), deci ar intră mai afund 
şi brazda ar fi mai adâncă. 

Cornul e tot de grosimea grindeiului, având la capătul de su» 
un cuiu, numit și el tot corn (Fig. 214). La unele pluguri, cornu 
are «două braţe și plugul se chiamă că are două coarne (Fig. 213). 

Jos, cornul se leagă cu partea de jos a corinunei prin legături 
de fier, iar mai jos printr'o vargă. 

Fierul sau fierul plugului. este mai in totdeauna triunghilar, rar 
paralelogramic. In unele părţi se mai numeşte și fierul mare, fierul 


150 


lat şi brăzdarul, iar în Ardel cioroslă (maghiar. : csoroszlya 1). Vârful 
fierului sau gura lui este pånguită cu oțel și taie pământul. Prin 
nişte găuri se leagă cu cuie de fier ghivintuite şi prevăzute cu mulelci 
(piuliţe) de cormună (cormană, corman). 

Cormuna este o tablă de fier îndoită. Ea răstoarnă brazda. 
Unele pluguri au în partea de sus şi înapoi o ureche sau o pre- 
lungire numită cormuna tica sau urechia cormunei. 

Plazul sau călcâiul (talpa) plugului se leagă de a treia lature a 
fierului ; el dă orizontalitatea fierului. La unele pluguri plazul este 
legat de cornuri printro vargă de fier. 

Bârsa sau bárja este legătura de fier dintre cormună și grindeiu. 

Dacă fierul şi cormuna plugului se leagă deadreptul cu, grin- 
deiul, bârsa ţine plazul şi grindeiul legate. 

Foarte rari pluguri au fierul lung sau cuţilul, care se înţepeneşte 
în grindeiul plugului şi-i taie brazda (Fig. 212). 

Cormuna fiind de lemn, poartă numele de răsturnatoare sau 
cucură. 

Cuiul care leagă grindeiul de cotigă se numeşte cucos?) sau cocog- 

Olic, otig, sau răzuș, este un băț lat la un capăt, cu care se 
dă jos de pe cormună pământul care s'a prins. Poate aveă și forma 
unei lopăţele, când se numește lopăţică. 

Cotiga sau cotiuga, iar în alte părţi numită 
Şi caroaie 5), telegă, teleguţă este in intregime 
de lemn. Are două roate; cea din stânga este 
mai mică dec cea din dreapta, din pricină 
că aceasta meige pe brazdă. Roţile, rotilele sau 
cârhgele sunt de o construcţie analoagă cu 
a roților de car, numai că mau nevoie de a fi şinuite. Avem 
şi aici osia cu podul osiei. In podul osiei sunt făcute două dăltui- 
turi, unde sunt fixate cocârțeala şi cârligul (Fig. 219). 

Peste podul osiei şi peste cocârțeală şi cârlig este aşezată broasca, 
de o formă triunghiulară. Pe dânsa, întrun culcuș, se razimă grindeiul 
plugului. 





E 
3 


Fig. 219. 


1) Viciu, op. cit., p. 31. 

*) Dan, Straja, p. 65, și Viciu. op. ctt., p. 34. 

3) „Căroaie, telega cu două roate, cu care duc plugul. Tn alte părţi 
însemnează o teleagă cu două roate cu care duc la moară măcinişul dela 
privaţi ; căroaia este a morii. Tot-așă se numește și carul de boi, când il 
desfac, prelungesc și cu acela aduc fânul dela padure“. Viciu, op. cit., p. 27- 


151 


Cârligul e drept şi ae un cuiu, cuiul potângului sau cuiul po- 
lineiului (btoaştei), de care apucă potângul plugului. Porângul este 
un fel de gânj circular. La capăt are o gaură care se bagă în tân- 
jelar spre a o apucă cu cuiul tânjelarului. Mai are o gaură pe unde 
intră cuiul cocârțelei. 

Cocârţeala numită şi gârloafă 1), schimbatoare 2) sau corlobaie 3), 
ba chiar se pare că şi harmăsar, este curbă și 
nu joacă între podul osiei și broască, cum 
joacă cârligul. Pe ea sunt găuri și cuiul ce o 
poate fisă oricum pe cârlig. Unghiul mai 







/ | 


Fig. 220. | 


mare sau mai mic ce-l face câr- | 
ligul cu osia cotigei determină 
mărimea brazdei; mutând cuiul 
spre capătul cocârţelei, brazda 
se micșorează, din cauză că mână roata de pe brazdă 
mai spre stânga. 

Aproape de ingemânare, cocârțeala are o dăltui- 
tură unde intră leafa (fierul) securii, care poate sluji 
la multe (fig. 221). 

De acasă până la bucata de pământ, plugul se 
duce în căruță, cu grapa şi sămânţa, iar cotiga se leagă la urma ca- 
rului ori se pune și ea în căruță. Dacă nu se mai iea carul, plugul 
se lasă la cotigă, dar se pune pe îepe numite și cobâlă sau traglă +), 
două lemne legate la un capăt cu un cuiu și gânjul de nevoie (fig. 
220). Braţele ei trec pe sub cornul plugului, de o parte și de alta 
a prindeiului, iar îngemânarea se razimă pe grindeiu. 





Fig. 221. 


1) Gârloafă, schimbătoare dela roatele plugului. Frâncu-Candrea, 
op: cit., p. Loo. 

23) Ştiimboaie, un picior din teleguța din lemn (la rotile), cu care 
îndrepta plugul. Viciu. op. cèt., p. 79. 

3) Viciu, op. cit., p. 36. 

% Dame, op. cit. p. 36. 


152 


36.—Prăjina este un băț lung, după vechiul sistem de măsură- 
toare, împărţit în palme. 
37.—Praștia este, mai simplu, un curmeiu, care se leagă ori de 
liocă, ori de capătul osiei, cu gură de bam, punându-se .pentru un 
al doilea cal la ghiociurile de ún cal. In loc de curmeie poate fi şi 
o cruce de car= se leagă praștia. 
Calul 'lăturaș, care trage, se chiamă prășiia; sau cal de praiie. 
38.— Pomelnicul (Fig. 222) este fâcut dintr'o scândură subţire 
pe care se zugrăvește : pe o parte numele 
viilor, iar pe cealaltă numele morţilor. Cu 
ele se duc, în unele sate din Suceava, fe- 
meile la biserică, în întâia Sâmbătă din pos- 
tul cel mare, la Sân-Toader, şi-l lasă acolo 
până la Joi-mari, ca să-l pomenească preo- 
tul. De fiecare pomelnic se plăteşte un leu. 
Unele pomelnice prea frumus zugra- 
vite au rămas în biserică din timpuri în 
destul de vechi. 
\ 39.—Prepeleacul, numit prin alte părţi și 
t j sclembe, scleme, clinciu 1) şi prepeliț, iar de 
| comun par de oale, este un lemn gros 
| cam de o jumătate de palmă, cu multe 
cuie bătute în el şi în cari se pun oalele 
i şi felurite vase spre a se aerisi, sau atunci 





LO când gospodina își mută bucătăria afară. 
El poate fi şi un copac din pădure, ale că- 
Fig. 222. rui ramuri sau ciuntit de o palmă. 


Tot prepeleci se chiamă şi parii cu cio- 
turi cari se pun în mijlocul stogului de fân spre a ţineă fânul mai în- 
foiat, ca să nu se strice ?). 

40.— Pușca se cumpără din târg, dar gospodarii şi tineretul pri- 
ceput îi face patul cu frumoase crestături. Puştile sunt cu o fava 
(teve) sau cu două. Patul puștii se chiamă condac. Locul unde stă pe- 





1) Clinciu, un lemn crenguros tăiat din pădure și lăsate crengile 
cam de o palmă dela trunchiu; este înţepenit în pământ dinaintea casei 
şi agaţă în el vase de culina. Pun şir de asemenea lemne și încarcă pe 
el zipi (bâlii); grămada de jipi, aşà încărcată de lemne, se numeşte jireadă. 
Viciu, op. ct. p. 33. 

3) Dame, op. cit. p. 37. 


153 


lije (capsa) se chiamă peticeriu. Cocoșul se trage cu ajutorul piedicii. 
Varga cu care se bate hultuiala de hârtie sau petică peste prav (prat) 
este de lemn. 
41.—Roaba (fig. 223), tarăboanța, lărabuţa, cărăbuțul, cărăbuţa, 

zotcolul, triboanța sau 
hontul slujeşte la cărat 
gunoiu, piatră, etc. Se - 
face de gospodar. 

42.—Sania ţine locul 
carului pe tot timpul ; à 
iernii. Ea este în în- Fig. 223. 

tregime de lemn şi o face gospodarul. Sanie, săniuța sau săniușca, 
bârgeică îşi fac și copiii pe timpul iernii, ca să aibă cu ce să se dea 
pe omăt (fig. 224). Sania e dreaptă (obişnuită), când are drept tălpi 

































„două scânduri, ascuţite la vârf şi legate cu trei lemne impănate și 
îngrădite cu nuiele sau jegre, ca să alunece bine; unii copii ii pun 
pe talpă șină, adică vreun cerc de poloboc, etc. 

Sania este cu oplene, când este de o construcţie asemănătoare 
cu saniile mari. Lungimea ei este de un metru sau poate chiar şi 
mai mult; are tălpi de fier câte odată. Ca să fie mai lunecoasă, 
zălpile se mai lustruesc cu sticlă. 

Sania cu oplene se conduce cw greu. 

Sania dreaptă, când e mai mare, serveşte iarna la «dus apă, 
-cărat băligar, etc.-1). 

Sania de boi se compune din două /ălpi de lemn numite și 
plăşi, fălcele, tălpeţi şi tălpice 2) 'Tălpile au câte două dăltuituri, în 
cari se fixează picioarele, mânile sau mănuşile (fig. 225) prin ajutorul 
unor cuie de lemn ce se bat pe latul tălpilor. Pe deasupra, picioa- 


1) Pamfile, Jocuri de copii, I. 73 (345). 
3) Pentru sania de. boi: Dame, op. cit. p. 21—2. 


154 


rele sunt prinse în opleni numite şi oplene, scaune sau sclaiuri. In fie— 
care cap de oplean este fâcută câte o gaură dreptunghiulară, în care 



































Fig. 225. 
se pun japuşele numite şi țăpi, jepi, fepuşei, ce slujesc la adusul lem-- 
nelor, paielor, etc., ca şi drugii carului (fig. 140). 
Piscurile, chiscurile sau cărntacele celor două tălpi sunt prinse 






RD 
Í j 
N 


i 





Fig. 226. Fig. 227. 


pe deasupra cu un drug de lemn numit bobol, bot, obot, cruce, cru= 
rile, botnița, ohădul sau gruiul. 





Fig. 228. 


Gruiul şi opleanul dinainte sunt legate printrun drug lucrat 
numit pisc, chisc, limbă sau splină; de dânsul se leagă proțapul. A- 


155 


desea hobotul și cele două picioare dinainte sunt legate şi ele prin 
două lemne mai subţiri, numite chiscuri. 

Legătura dintre proțap sau tânjală şi sanie strunește proţapul 
cu vârful, bourul sau bolul tălpilor prin gânjuri de lemn sau funii,. 
cari ieau numele de apărătoare, cellău, legătură, gânj, coardă, lambă, 
vlaioagă, lănțuş sau prăjină. 

In unele părţi “tălpile sunt legate deadreptul cu proţapul prin 
două scânduri numite struci, prinse întrun cuiu numit măsed. 

Săniile sunt de diferite feluri, mai ales prin locurile de munte. 
lată o bogată terminologie din Ardeal: 

Cochirla este o sanie mică, trasă de un cal; cu ea se aduc 
lemne din pădure; se mai numeşte și birgeică, cioaclă, barzeică sau 
tarmţă. 

Huriţlea este tot o sanie mică, pe care o trage omul cu lem-- 
nele din pădure 1); pare a se numi și calarcă sau calargă. 

Sclifa, un fel de sanie cu care aduc oamenii lemne din pă- 
dure. Stă în două tălpi împreunate prin un lemn mai gros, care la 
capete are două ţepuşe. Dinainte la un capăt este înțepenită o rudă,- 
iar la cealaltă e legată o funie. Partea aceasta se numeşte cochirlă.. 

La partea dinapoi sunt înţepenite două prăjini prin o rudiţă 2). 

Trahla este un fel de sanie care se așează pe dricuri (cele: 
patru 1oate dela car) și se foloseşte la căratul fânului *). 

Scanceul este o sanie cu tălpile foarte scurte. Lemnele lungi 
din pădure se așează cu capetele joase pe o sanie trasă de boi, iar 
vărfurile se razămă şi se leagă de scanceu. 

Sâniilor li se poate pune pomiostine, scoarțe şi fundător, răză- 
mate pe ţepuşe. Corcia este un fel de leasă ce se pune pe sanie, pen- 
tru a puteă aduce fân. La car pe corcie se pune poclitul (pocrişul) «)- 

43. Sapa. Intro casă sunt cel puţin atâtea sape câţi căseni sunt,. 
dela doisprezece ani în sus. Ar trebui să fie două feluri de sape, 
căci cu o sapă se sapă şi cu alta se prășește. Sapa de săpat (fig. 229) 
este aproape triunghiulară, iar unghiul ce-l formează leafa (fierul sapei} 
cu coada sau dirjala ei, este aproape un-unghiu drept (fig. 230). 
Tăierea pământului se face aproape vertical. 

Sapa de prăşit (fig. 231) este aproape de două ori mai lungă. 


» Viciu, op. cit. p. 54. 
*) Ibidem, p. 76. 

=) Ibidem, p. 86. 

1) Şezătoarea, V. 59. 


155 


decât lată, formând cu coada un unghiu de 500—600; tăietura în pă- 
mânt va fi oblică; cu ea se -prășește, adică Se aruncă departe în pà- 





if 
rari 






Ki r Kin 
tei 





Fip. 229, Fig. 230. Fig. 231. Fig. 232. 


mânt şi apoi prăşitorul o trage spre el, trăgând țărua la firul de po- 
puşoiu spre a-i face moșinoiu la rădăcină. 

O sapă este mai la săpat sau mai la prașit, cu cât fierul 
face cu coada un unghiu mai mare sau mai mic. Lucrătorii le dau 
astfel cu ajutorul ciocanelor, îndoindu-le muchia. 

Săpile se bat și se ascut ca și coasele. 

44.— Scara se compune din doi drugi lungi şi mai multe fușteie 
subțiri împânate în drugi. Ele 
stau în “tindă şi pe ele se suie 
gospodarii în pod. 

43s— Scaune. Scaunul, scame 
nul (Ardeal) sau scăuneșul și sca- 
mieșul de casă este puţin înalt. 
Are trei sau patru picioare (fig. 
233). Pe el stau gospodarii la 
masă, pe dosul lor unele gos- 
podine toacă (tocănează) carne, 
etc. 



































Fig. 234- Fig. 233. 

Scaunele lungi, de câte 1.50—3 metri, -au patru picioare, cu 
sau fâră speleze. Se folosesc la mesele mari,» pomeni, etc. Scându- 
zile lor şi spetezele sunt la unele scaune frumos înflorate cu în- 
crustări. 


157 


Jilţul (ñg. 234) se face din scânduri groase, cu patru picioare 
şi razămătoare say speleaza. Sunt înflorate cu ţinte galbene, etc. 
46.— Secerea (fig. 235) se cumpără din târg, dar mai bună e 





Fig. 235. Fig. 236. 


cea facută de fierar din oţel. Secerile nouă se zimjuesc sau se zimţesc, 
căci alfel nu taie. An o coadă de lemn: 

Secerile sunt foarte mult cântate în plugușoarele dela Sf. Vasile. 

47. — Sicriul pentru morţi numit şi sălaș, œşciug, raclă, tron, 
casă de brad, jehiab şi casa mortului se face după măsura decedatului 
din scânduri de brad. De obiceiu, scândurile trebesc să fie nouă, Infun-— 
darea se face peste totafară de unele părţi, ca în Transilvania, uride i 
se lasă o parte deschisă la picioare. Are forma unei tărgi; partea 
de jos se numeşte sicriu, iar partea de sus, capacul, poartă nuniele: 
de procovăţ, capac sau pleoapa cosciugului 1). Fundul, care are stinghii, 
poate să nu fie podit, ci umplut cu trestie şi surcelele cari s'au.pro- 
dus la facerea sicriului. 

In dreptul capului mortului, i se lasă două găuri triunghiu- 
lare, pe unde se crede că vor intră broaștele ca să mănânce din 
nasul mortului, căci altfel mortul nu putrezește. (Fig. 236). 





Fig. 237. Fig. 238. 


Mortul, colivele şi colacii se duc pe nasălnie, nasalie sau agla 2), 
care seamănă cu o poartă îngrădită cu nuiele, cu patru picioare 
(fig. 237). Ea se poartă pe umeri. 

48.— Târnăcopul (fig. 238) numit pe alocuri şi casmă, cioacă, 


1) Marian, Immormn. la Rom., p. 234 şi urm. 
+) Viciu, of. cit., p. 82. 


158 


schioacă, crampău, gheunoaie, chirlopan sau tarsită are la capăt un 
<iocan sau un ascuţiș numit spinlecotor, iar la cealaltă parte o 
<asmă. 

49.— Teica e de obiceiu un butuc gă urit și înţepenit cu ţeruși» 
în care se pune apă pentru 
păsări, porci;. câni, sau unde 
“se toarnă zoile la porci. Poate Fig. 239. 
fi fâcută şi din scânduri (fig. 239). Se mai numeşte şi treucă sau 
teucă. 

5o.  Tocilă n'au toţi gospodarii. Cea mai simplă (fig. 240) se 
compune dintro piatră de ascuţit pusă pe un ax de fier, cu un 
mâner sau mănuşă. Axul sau grindeiul este susţinut pe doi pari sau 






ATU ia Aa 








Fig. 240. Fig. 241. 


tăruşi. Alte tocile se invârt cu o manivelă sau cu piciorul; are 
deasupra roatei un vas ce picură apă şi dedesubt o teicuţă unde se 
scurge apa. 

51.— Traga este o scândută groasă, cioplită dintrun butuc; are 
două brațe sau mânuri, de unde se leagă tânjala. Cu ea se trage pe 
poartă afară gunoiul și mai ales buruiana și ţârna de pe arie, după 
ce aceasta s'a prășit, adică sa netezit pentru treierat (fig. 241). 

52. — Trăsurile vechi aproape au dispărut. Din ele multe se 
aduceau de peste hotar, de sigur, dar îndestul de multe se lucrau 
şi în ţară de meşterii târgurilor, iar la început de cei ai satelor. 

In orice caz, ştiă stăpânul ei să-și repare micile stricăciuni. Nu 
vom greşi, de sigur, dacă vom da câtevă lămuriri vechi asupra tră- 
surilor româneşti cari cuprindeau şi vestitele căruțe de poștă. 

Un călător englez în ţerile române, pe la începutul v-acului 
XIX, zice: «Una din slugile noastre mai fusese în Moldova şi ne 
spuneă de iuţeala cu care mână surugiii localnici, cu cuvinte cari 
ne fâceau să ne uităm îngroziţi la starea nenorocitelor noastre briste. 
“Când ajunseră în sfârşit, hamurile de frânghie fură întinse şi po- 


159 


arivite pe pământ și cinci cai fiind vâriţi întrinsele, fură inhămaţi 
da fiecare trăsură, deşi doi ar fi fost cu totul de ajuns. Ne rugarăm 
acuma pe atât de serios, pe cât de fâră de folos ca surugiul nostru 
(termenul prin care e cunoscut aici un vizitiu moldovan) să meargă 
încetinel, cum ne-am fi rugat de un vizitiu saxon, dându-i desmier- 
dătorul nume de Schwager (cuvântul înseamnă «cumnat» şi numele 
s: da de obiceiu vizitiilor germani de pe timpul împăratului Iosif, 
mai ales dacă se întâmplă ca drumeţul să fie vesel), să scadă iu- 
teala; însă în zadar, căci, precum în cazul din urmă, puţin îţi folo- 
-seşte să te mânii sau să încerci cu bacşişul, astfel surugiul nostru 
{un neobișnuit de frumos flâcău cu basmaua înfâșurată în jurul 
capului, ca o cealmă) se înduplecă abiă så se învogască la micul 
galop. luţeala lui obicinuită, galopul mare, ar fi fâcut bucăţi căruțele 
noastre 1). 

Un astfel de călător vorbeşte mai departe: «Această expe- 
riență pe care o fâcurăm asupra repegiunii primejdioase a surugiului 
moldovenesc, ne încredințase de nevoia de a lăsă la o parte orice 
idee despre comfortul de a sta întins bine într'o dormeuse şi de a 
ne acomodă cu sguturatul căruțelor obişnuite ale ţerii. Aceste ve- 
hicule sunt fâcute în întregime din lemn, fără o bucăţică de fier 
măcar pe dânsele ; prin urmare, repede de răsturnat și repede de 
ridicat; au o înălțime de aproape trei picioare şi o lungime de 
patru şi pot conţinea numai o valisă pe care fiind aşezată o canti- 
tate mică de fân, stă călătorul. Grosolănia cu care sunt înjghebate, 
face să se poată repară uşor, le poţi schimbă la fiecare casă de poștă 
şi patru cai sunt înhămaţi în totdeauna la ele, căci pleacă fâră deo- 
sebire în galopul mare». l 

Pe urmă vorbeşte despre îmbrăcămintea surugiilor de pe atunci; 
peste puţin însă, îşi aduce din nou aminte de căruță și adaoge: «ìn 
caz de răsturnare, din cauza lipsei unui cuiu dela roată, surugiul 
se coboară și tăind o pană din vrun copac din apropiere, pune la 
loc roata și când repeziciunea mersului nostru ameninţă cu focul, 
nu se aleargă la întrebuinţarea grăsimii, ci mijloace mai fireşti erau 
puse în lucrare, pentru a se împotrivi urmărilor (recării» 2). 

O parte din vorbele de pe urmă ne aduce în minte pe moş 
Nichifor Coţcarul, din povestirile neajunsului meşter Ion Creangă. 


1) Arhiva, VIIL, 11—2. 
2) Ibidem, 15 6. 


160 


C. Dogăria sau butnăria. 


1.— Consideraţiuni. 


Dogaria (dela vorba dougă) şi butnăria (dela vorba bute) sau 
desvoltat din donă motive: unul e necesitatea vaselor pentru eco- 
nomia casnică, atunci când vasele săpate în lemn s'au cele provenite 
din scorburi de copac şi înfundate nu mai corespundeau gradului 
de civilizaţie, gustului; al doilea desvoltarea industriei vinului şi 
altor băuturi. 

De sigur că ambele .sunt destul de vechi. Aceste motive au 
avut putere tot mai mare şi prin urmare această ramură de indu- 
strie casnică a „mers păşind înainte până astăzi. 

Filoxera care a stârpit mai toate podgoriile româneşti, a fâcut 
întro măsură ca meşterii de poloboace şi vase mai mici, destinate” 
băuturilor, să lase de multe ori la o parte acest meşteşug. 

Dogăria este ocupaţia muntenilor pentru vase mici și a pod- 
gorenilor pentru vase mari. Potrivit legiuirilor timpului, se întoc- 
mesc de multe ori bresle la târguri şi sate, româneşti sau colonizate 
prin străini. Astfel butnarii din Piatra, din partea târgului, cari se 
chemau mărăței, erau atât de cuprinşi, că le da mâna să facă danie 
un loc al breslei mânăstirii Bisericanilor, în veacul XVII. Ei aveau 
un staroste şi prin acele locuri de păduri găsiau destul material de 
lucru, aşă încât stăteau în fruntea orășenilor. La 1750 cei din Mol- 
dova se împărțiau în butnari cari fâceau buji nouă sau buri, în bul- 
nari-legători, adecă butnari adevăraţi, şi dogari cari legau 1). 

Poate au învăţat meşteşugul acesta indirect sau direct de peste: 
graniţă. Pe la începutul veacului XVII se pomeneşte de satul Få- 
răoni care fusese pustiit și colonizat cu Unguri, a căror ocupaţie de 
căpetenie eră dogăria ?). 

Am pomenit mai sus că această industrie aparţine mai ales. 
părților muntoase şi vom vedeă dintre «le câtevă. 


2. — Sculele. 
Sculele dogarului, pe lângă unele din cele pomenite la capi- 


tolele precedente, sunt : 


1) Iorga, Ist. Rom. în chipuri şi icoane, III, p. 175. 
23) Uricariul, XVIII, 363. 


161 





1.—Masa de tras doage sau cânele (Fig. 242), care cuprinde: 4) 
patul, trupul sau fața ; Bycustura sau dalta ; C) pana și D) picioarele 1) ; 
doaga se trage cu mâna pe deasupra mesei. 

2.—Priboiul, numit şi dușlag, este un cuiu de oţel tonconic, cu 





F. 243. Fig. 245. Fig. 242. 
care se priboiește, adică se fac găuri cercurilor de fier la boloboace spre 
a le panie (fixă) în nituri. 
3.—Dalta de cercuri este ca şi priboiul, numai că în vârf e lată 
şi Kea: cu ea se taie cercurile de fier (Fig. 243). 
4.—Baschia, ciochia, păpuşa sau băţicul este un ciocan în formă 
de limbă șenţuită. Şanţul se aşează pe cerc 
și cu un ciocan de lemn se bate deasupra 
ca să fugă cercurile către partea mai umflată 
a vasului (Fig. 244). 
$.— Sgârciul sau scoaba slujeşte la cură- 
țitul muchelor la vasele mici (Fig. 245 ). 
6.— Cleștele sau cleșiarul de scos cercuri Fig. 244. 
(Fig. 246-7) se compune din: 4) cárlig şi B) 
coadă, mâner, gaiță, gheran sau trăgălor. Capătul A se reazămă în 
doage, iar cârligul Bapucă de cerc. Cârligul de fier CB,se mișcă îm- 
prejurul cuiului C. 








“ia 246. Fig. 247. 


7.—Scăunoaia, scaunul de cuţitoit sau scaunul de doage (Fig. 248-9) 
se compunedin: AB: clobanţul, capul, ciochia, căpățina, ciocul, ciacâ:a, 


1) Dame, op. cit. p. 87. 


Pamfile, Indusiria casnică. 11 


162 


sau broasca; C: tălpiea, călcatorul, tălpigul sâu talchigiul ; d: scaunul 
pe care stă călare cel ce lucrează doagele, apăsând pe -tălpigă; E: 
cuiul care ţine fixat clobanţul în cânele FG; H: măsuţa, podul sau pun- 








Fig. 248. 


ga; I: cleştele. Apăsând cu piciorul pe tălpigă, doaga se prinde între 
cleşte și câne și cuţitoitul începe: 

7.— Pasul, pasnicul sau eapră (Fig. 250}se-compune dia dpi crai 
şi un arc, arcuș, coardă sau punte. Altă formă (Fig. 25r)se numeşte 
şar şi, ca Şi pasul, slu- 
jeşte la tras -circumfe= 
rențe pe doagele fun- 
dului la poloboace, o- 
bezi la roate, etc. In £ 
are un piron în jurul 
căruia pironul din vâr: 
ful ciocanului descrie 
circumferenţa. 

8. Gărdinarul (Fig. 
252) slujeşte la facerea gardenului sau gărdinei, şănțulețul în care se 
fixează doagele ce formează fundul vasului. Scândura A alunecă pe 
capul doagelor, iar depârtarea gardinei de gura pasului este egală cu 
distanţa dela scândură la gărdinar. 





163 


Un altfel de gărdinar are forma unei custuri (Fig. 253) şi se 
întrebuințează la facerea gardinilor vaselor mici. 





Fig. 253. Fig. 250. 


9.— Bitlatul (Fig. 254) este un cuţit pentru fâcut. cercurile de 
demn la vasele mici— -- 
ro.— Dogaru! (Fig. 25 5 )slujeşte la crăparea lemnelor pentru doa- 





Fig. 256. Fig. 253. Fig. 234. Fig. 232, 
gele mici ; fiecare, meşter are trei dogare de diferite măsuri. 
11. — Ciumpbeiul (Figura 256) slujeşte la crăparea cercurilor. 


3. — Producțiuni. 


1. — Cofiţele, cojaielele şi cofele sau donijele (Fig. 257) se 
fac din doage de brad, cu un singiir fund și o toartă tot de 
brad. Au cercuri de lemn, cari se- supun la capete şi bătându-le în 
jos, le face să nu 'se desfacă (Fig. 258). Cercurilesunt de lemn de 
alun, despicând nuiaua în două şi curăţind-o. 

Sunt și cofe cu capac; cofifele, mai mici decât cofele, și cofă- 
ielele, mijlocii, au mai des capac. Cercurile por fi şi de fier. 


164 





Toate se folosesc la adusul şi păstratul apei, la adusul vinului, 
lar după ce se învechesc, slujesc la păstratul seminţelor. 





Fig. 261. 





Unele cofe sunt înflorate cu imprimări de fier, cum arată fig- 
259, desfâşurând doagele unei cofe din munţii Sucevei. 


TETIERE TA LUT CU E O E EE ANETA ETICII ' 
BIRD VINA LAMANA RART A ITI PPP RAA RARE TLIRE 
PINN N A LPRA LAENI ALR LAEN TE ANIRAA L RR TIN 






oco îi 


(EA 
“A RAAT 
IDE Aaaeera EE SLIN ali ES r N 
annan nnua pif R p AAEE R 
AIRLEIN RNIN LRS fi > 
t 


4 : aa aaa 
E ee ed - 
A ‘s fă SĂ a 
3 atA n > 
li E) Şi Pes z 
| i: P Ñ 
Li N “ 
ps X GANO 
| SENIN n a REE PEEN Reti a 
| SPIRAL: D Awa poa Apei e Paza tg ȘI Pt bene 
| A PINN ann Se AR enwi aag O 
"lo fin IO gerant E 
Ree SE {so 
O gar so © 
UE S ET di? {$ 
I LA A 
EA xl 
$ o 0 o oo ti» O 0 o oo hi 
PIXAR ATAaAAnaAr ver aaa Ne iu PILA LEma-a-m- 
NA AL D= DI AA ERA AA aaa aa ua ti 


DET EPA ME JTI II FIU TAI II IŢI) Mn n i 
j Lis [III JI III i UI TORI NE 
[e i ki ks I AÑ $ N 
ÎS a e D, 3 A z LI £ 


-Fig. 259. 





In unele părţi cofele de diferite mărimi se cuprind în numele 
de cari, dacă nu însemnează numai «mică doniţă, cofiţă, prevăzută 


cu astupuş; o folosesc la mulsul vacilor» 2). 


1) Viciu, op. cit. p.27. 


165 


2.— Vasele cari se folosesc la mulsul vacilor şi al oilor le-am 
văzut În alt loc. 

3.— Ciutura fântânii vom vedeă-o când vom descrie puţul sau 
fântâna. Ea se mai numeşte şi căuș, «ciubăraș de scos apă», sau găleată. 

4-—Bola este un vas de lemn înfundat, cu o capacitate de 1-3 
cofe de apă. Forma fundului îi este ca o elipsă regulată sau ovală. 
Doagele deasupra sunt cu câtevă degete mai înalte. O doagă 
dela partea cea mai ascuţită (Fig. 260) este mai groasă la partea su- 
Tioară şi-i străbătută deo gaură pe unde iese apa din botă. Această 
parte a botei se pune la gură când se bea apă. O altă doagă, la 
mijlocul_unei părți mai puţin curbe (Fig. 261) este mai lungă şi are 
două găuri de cari se leagă o aţă sau un curmeiu. Pe fundul su- 
perior se mai află o gaură (Fig. 262). Apa se toarnă peste fundul 
deasupra şi intră în botă pe această gaură sau vrană. Ambele sunt 
astupate de obiceiu prin dopuri de lemn cari se anină de capătul 
doagelor prin aţe. In botă se duce apa la munca câmpului. 

$.— Banita este mai largă la gură decât la fund şi are o toartă. 
Cu ea se măsoară şi se măsură mai ales înainte cerealele, cuprin- 
zând douăsprezece oci. Astăzi, când prea rar se mai întrebuinţează 
ca unitate sau ca măsură în comerţ, poate să fie mai mare sau 
“mai mică. 

Le face orice gospodar ; are cercuri de fier. Diminutiv: bănicioară. 

6.—Merticul e o măsură de o ocă capacitate. Când nu se face 
din doage, e un trunchiu scobit. Se folosește mai ales la moară 
spre a luă zeciueala măcinișului sau de gospodari cari împărţesc tain 
păzitorilor de ţarine şi de vite. 

7.—Găletarul (Fig. 263) are secţiune elip- 
tică, cu fundul mai mic decât gura ; prezentă 
două torţi. In el se spală rufele se lä, etc. 
In Ardeal pare a se numi ărlău, «ciubăr în 
care se opăresc rufele; a hărlui==a opări ru- 
fele cu leşie» 1). 

8. — Vasele mari cari se folosesc la vel- 
nite și poverne le vom vedeă la rândul lor. 

9.— Putini, vase de două ori mai lungi decât largi, cu scândura 
dreaptă, mai largi la fund decât la gură sunt de diferite mărimi şi 
poartă diferite numiri: brădoaica poate cuprinde o capacitate de 





1) Frâncu-Canârea, op. cit. p. 107. 


166 


2—4 cofe de apă; borșoaica e puţin mai mare și în ea se umple 
borşul; budăieșul, fucia, etc. 

10. — Vasele largi şi scurte : ciubărul (il vom găsi aiurea) care 
se foloseşte pentru strângerea zailor, etc., numindu-se saf 1) şi 
lăturariu (dela laturi) 2). După ce l 
se încheie doagele, ciuberele se 
lustruesc pe dinăuntru cu ajutorul 
unui instrument numit la Românii 
din Munţii-apuseni, ghinitoare 3) ; 
deja, etc. Bl C|D 

II. — Fedelesele, A 
pentru apă mai ales, 
au o formă deosebită. 
(Fig. 264). 

12. — Cazile sunt 
vase foarte mari, 
înalte de câte doi me- 
tri şi chiar mai mult, 








Fig. 263. 





cu gura de două ori mai largă ca fundul. Le vom vedeă în altă 
parte. 

13. Poloboacele şi toate vasele de forma lort), deosebire ca 
nume, dimensiuni şi întrebuințare, se fac din doage cari se lucrează 
în gospodărie sau chiar în pădure, cum obișnuesc unii Români din 
Basarabia 5). Ele sunt înfundate la amândouă capetele sau numai la 


unul singur. 
. ct . . . . y 
Fundul unui vas (Fig. 265) se compune din: d) stinghie, chingă, 
pop, calafat, zaplaty stălp, punte, ușă sau curmeziş; B) doaga 'micù, 


1) Viciu, op. git., p..79. 

2) Ibidem, p. 56. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 100. 

t) Damé, op. cit., p. 85. Dogarul (pe moldovenește butnarul) face do- 
nite sau cofe, hârdaie, deje sau ciubere,căzi, hârdiiaşe sau ciubâraşe, cofițe 
cofăiele, şitare, cofer sau şiştare (hârduiaşe, ciubăraşe), pâlnii de lemn, 
punit sau leice, bote, berbinte, curătoare, vedre, budaie, găleți, putine 
sau fruşii, putineie, catârne, butoaie sau acoave, butii, boloboace, (polo- 
boace), butosaşe, balerce, balercuţe sau valeraşe, burii, buriaşe, budace, 
fedeleşe, furii, etc. Viciu. op. cit, p. 63.; pârlău, cada sau ciubărul 
în care adună ce culeg la vie, până storc; se mai numește şi vos, p. 42: 
făcie, vas, balercă, Ludie, butie; p. 30: ciosu, mic vas de lemn, cam!/2 


167. 


sfârc, aripă sau băripă ; C) doagă din aripă sau stâlpul aripei ; D) doagă 
din mijloc sau stâlpul mijlociu 1). 

De obiceiu, după ce doagele s'au lucrat, s'au prins întrun fund 
sau numai in cercurile dela un capăt, se face foc în mijlocul polo- 
bocului. De căldură doagele se îmlădie puţin, iar gospodarul le 
strânge cu ajutorul vârtejului. 

14. — Diferite instrumente muzicale. 

Pentru a ne face o idee mai precisă asupra acestei părţi din 
industria lemnului, vom cită câtevă date găsite la întâmplare: 

— Butnari în Munţii-apuseni sunt în comunele Tiuleşti, Va- 
lea-mare și Tomeşti; ei fac buţi pe cari le transportă cu carele la 
târguri în Ungaria şi Transilvania ?). 

— Mulți autodidacţi din Straja Bucovinei pricep butnăritul şi 
fac cofe, cofăeli, obroace pentru câmeşi, poloboace pentru pepeni şi 
curechi, ciubăraşe cu torţi, înfrumuseţate cu flori făcute cu fierul 
fierbinte, berbinţi ş. a., cari lucruri ar puteă concură cu ale bod- 
narilor şcoliți şi iscusiţi 3). 

— Ocupaţia principală a Moților e fabricarea de ciubere, doniţi, 
cercuitul şi dulgheritul, Acei cari se ocupă cu facerea de ciubere și 
cercuitul se numesc vasari şi sunt mai cu seamă din Vidre, Ponorel, 
Neagra, Scărișoara şi Secâtura. Văsarii îşi desfac marfa pe la târguri 
și prin sate şi pe banii câştigaţi, la întoarcere încarcă pe cai sau pe 
cară, porumb, grâu, secară, etc. Cei mai mari sunt cercuitorii cari 
n'au altă avere decât un biet cal cu care nutresc o familie din câte 
6 membri. Pe cal încarcă până la 400=—600 cercuri cu cari pleacă 
în fară, unde lucrează la cercuitul vaselor de lemn, până când își 
isprăvesc cercurile și ia întoarcere aduc bucățele la copii şi la muiere, 
care îi aşteaptă cu dor. 


căpceă, cam 1 dcm.; forma lui e ca a unui făeriu cu coada de lemn; 
p. 84: tisă, balercă, poate dela lemnul de fisă din 'care se face; p.'24: 
butiic, dimin. din bute, un ghiob, ştenduleț; — p. 36: cosoaie, cerculeţe 
de nuiele de salcă cu cari se leagă cercurile de lemn pe buţi, vine din 
COŞ, coşoiu. 

5) In Basarabia dogarii lucrează doagele în păduri, cari de cele mai 
multe ori sunt arendate de Evrei, stricând astfel mult pădurea. Z. C. Ar- 
bore, op. cit., p. 455. 

1) Damé, op. cit., p. 89, din care capitol s'au împrumutat multe. 

1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 51. 

3 D. Dan, Straja, p. 51. 


168 


O asemenea cutreierare prin ţară ţinând câte ş—6 săptămâni, 


se zice că Moțul face: 


Paştele pe la Șiria 1), 
Crăciunul pe la Ilia?), 


Cel mai bun tovarăș al Moţului la drum este calul său, pe 


care văsarul încărcând câte o chișiță*) pleacă alături cu cercuitorul 
în fară: | 


decât 


Colo pe Dealul-mare Să le deie pe farină, 
Merge Moțul cu ciubare Ca s'aducă bucățele 
Şi cu teocurit) de rășină, La copii și la muiere. 


Mergând încet după calul său, pe care nu-l prețueşte mai puţin 
Arabul pe al lui, cu capul ridicat, cu privirea limpede, cântă: 
Du-mă Doamne'n pace'n ţară 
Cu cercuri şi cu ctubare 
Și mă adă'n pace iară 
La copii şi la muiere. 


Ori: 

Nu am pâne, nu am sare, Ducu-mi toate, -mi las'amarul. 
Toate le-a dus darea mare, Mi-aş da pruncuţii la şcoală, 
Darea mare ce m'apasă, Dar nu-i pot cu straița goală. 
De sta sufletul să-mi iasă; Inălţate împărate, 

Vin biraiele cu carul, Vino'n ţară, fă dreptate 
Ducu-mi traiul și mălaiul, Dacă crezi în zeitate“ 5), 


La Românii din Meglenia, butnarii poartă numele de butari 


1) Şiria e un orășel pe lângă Arad, în Ungaria, unde la 1849 ar- 


mata maghiară, comandată de generalul Görgey, a capitulat înaintea oşti- 
rilor ruseşti. 


2) Ilia e un orășel pe Mureş în jos, între Deva și Dobra. 
3) Sunt chişite mari şi mici; una conţine 14 bucăţi, alta 12 bucăţi. 


de vase, Chişiţa se compune din: 


Părlăul mare, 8 litri de târg care are 20 litri mici, 
> mic, 6 litri; o litră de târg are 2 decalitri. 
Pătrarul, 4 litri. 
Ferdelețul, 21/, litri, 
Ferăţul, 8 cupe vechi. 
Ciubăraşul, 5 cupe vechi. 
Şuştarul, 2 cupe vechi. 
Toate aceste vase vin unele peste altele, 
4) Teocurile (tucurile) sunt fâcute din coajă de brad, anume pentru 


a pune rășina într'insele, și pe cari Moţii le vând prin sate și la fară, 


3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 61—4. 


169 


sau lupătari (lopătari) şi cu meșteșugul lor produc următoarele 
obiecte: curită (butoiu mare în care se pun struguri), putină (cu o 
capacitate de 400—500 oci), grăbli (un fel de putină mai mică de 
şo—6o oci), buteli (butoiu de 5o—6o0 oci, în ele se pune rachiu, 
vin sau oțet), croablă (fel de putină de 20 — 30 oci şi chiar mai 
mare), buti (fel de putină în care se bate laptele), butin (Eutoiaş), 
găletă (arom. : găleată, vasul în care se mulg oile la târlă; mai toate 
păleţile au aceeaş capacitate, încât servesc şi drept măsură), buclic 
(arom. : buclă şi bucliță, un vas de lemn în care se pune apă; se 
obişnueşte printre Aromâni mai mult; ţine apa rece ; când e fâcută 
din lemn de brad, face să miroasă apa plăcut), fără; (arom.: frase, 
fărase, este făcut tot de lemn cu una sau două încăperi; cel cu una 
serveşte la strâns gunoiu întrinsul, iar cel cu două la pus lingurile 
intruna din încăperi şi furculiţele în celelalte), căpister (căpistere, în 
care se frământă pânea), ambăr (hambar), sindichiu (ladă), găvane 
(obiecte de lemn în cari se pune sare, mâncare, etc.), cloșnic, ciurilă 
(arom. : sfârliciu, cu care bat bacii laptele ca să-l facă brânză), cuponi 
(cupăi, în care se spală rufele sau se dă de băut vitelor sau se pun 
dedesubtul cişmelelor), /upată (plural: Iupoţi ; fel de fel, lupoţi fur- 
nofți = lupeţi de cuptor), pănăcoți (arom.: panacuto, o scândură 
groasă de vreo doi metri lungă şi scobită în formă de cuvată, slujind 
la pusul bușăţilor de aluat în fiecare scobitură, unde apa se lasă a 
se dospi, după care se aduce la cuptor), cămâăți (lemne lungi cari 
servesc la prinsul peştelui), cupiă (fel de obiecte pentru plutit), 
linguri, furculiță de lemn, furţi (furcă, fel de fel) (1). 


D. Strungăria ; săpatul în lemn. 


Strugăria este partea din meşteșugul lemnului cea mai puţin 
răspândită din cauza scumpetei instrumentelor ce le cere și a lipsei 
de nevoi pentru producţiunile acestei industrii. Astfel cum este ea 
astăzi, strugăritul se confundă cu .rotăria. Butucul roții este singurul 
obiect care are — şi el într'o măsură relativă — nevoie de a fi 
strujit la strug. 

Strugul, strungul sau strujnița, cu care se strungărește sau se 
strujeşte, este de două feluri: mișcată cu mâna (Fig. 266) şi cu călcător 
(Fig. 267). Butucul iea conturul ce i-l determină custurile sau grip- 
cele (Fig. 268-9). 


1) Per. Papahagi, Megleno-Românii, I, p. 30—1. 


170 


Țărul, compasurile sau pasurile, descrise aiurea, slujesc rota- 
rului la însemnarea obezilor:spre a le puteà cindoi sau încujbă», 
adică spre a.le putei da formă arcată (Fig. 270). 





Fig. 268-269. 
Cobila, cușnița, cornija sau scaunul de înspița! (Fig. 271) cuprinde 

roata când se inspiţează sau se obedează. 
Scaunul de aşezat obezile când se' găuresc cu lingura (Fig. 272)1), 

Calnpul capetelor de 
spiţă (Fig.273 ) cuprinde 
găuri de diferite mă- 
rimi, în cari se potri- 
vesc capetele spiţelor ce 
se fixează în ciolane. 

Sgărieciul (Fig. 274) 
slujeşte la tras linii para- 
lele cu o faţă dreaptă sau 
curbă. 

Afară de roate, marii 
meşteri în ale strugului 
mai fac: 

Ploșii (sing. plosca) 
(Fig. 275), cele mai fru- 



















Z — = podăreşti. Plosca e ro- 
——— ë tundå, lată, cu fel de 

fel de flori încrustate 

în piele colorată şi boită iarăş în chipuri diferite; are cănafi de piele 











1) După Fr. Dame, op. cit., p. 41-2. 


171 





şi falduri sau horbote tot de piele. O cureă lungă cu cercurełe şi 
cheotori o împrejmue de jur împrejur ; de ea se poartă plosca plină 
cu vin, când se pofreşte satul la câte o nuntă. Alte figuri le vom vedeă 


şi aiurea 1), 





Fig. 272. Fig. 270. Fig. 276-277. 
Solnije, mici vase în cari se ţine sarea, mai ales la munca câmpului. 
Chisăul (Fig. 276-7) pentru pisatul piperului, numindu-se şi 
chipernița, slujeşte la pisarea piperului negru, scorţişoarei, etc. Are 
un chilug sau pilug. 





Fig. 275. Fig. 274. 
In comuna Țepu, jud. Tecuciu, eră un mare meşter de făcut 
feşnice sau sfeșnice cu ajutorul unui rudimentar strug. ` 


1) Vezi Viata românească, II, No. 10, p. 60. 


172 





Alte obiecte mai sunt: suciloare pentru pâne, ouă roșii de lemn, 
picioare de masă, etc. 

Săparea sau gravarea lemnului de sigur că sa practicat foarte 
de mult, dela apariţia instrumentelor de tăiat subțire. Au început-o 
cei deletnici, înfrumuseţându-şi diferite odoare sau lucruri de casă, 
dar mai cuseamă meşterii de coveţi şi blide, cari săpau aceste vase în lemn. 

Cuvântul de blidar se pomeneşte de muit şi se dă cu părerea 
că vechii blidari lucrau blide de cositor în anumite poieni de codru. 
Din 1693—4 însă, avem știre că blidele se lucrau și din lemn la 
strug (de sigur că mai înainte se săpau), cum arată un document: 
«o poiană în codrul Eșului, pe Vasluieţ, unde se chiamă la Blidari, 
zicănd că ar fi fâcut-o însuşi cu toporul din codrul întreg, cu multă 
osteneală.... că a fost acel Iftimie Scafariul, — fiind bejenar au rămas 
acolo în poeni cu șidere, căţivă ani, și lucră la strug şi sa numit 
aceli poeni pe numele lui, de le zic poienile Blidarului» 1). 

Săpături cu cuțitul vom vedeă multe aici şi vedem mai ales 
în albumurile începuturilor noastre etnografice. 

Mai toate catapitesmele bisericilor şi mânăstirilor noastre de 
odinioară sunt foarte bine lucrate de oameni harnici şi răbdători, 
cu adevărat evlavioşi. Meşteşugul săpatului se vede şi în alte părţi 
ale bisericii: în amvoane, cari sunt sculptate uneori ca o horbotă, 
peste cari întinzându-se apoi vestmântul strălucit al poleiturii, sea- 
mănă cu o ştofă bogată și rară; în jeţele arhiereilor și Domnitorilor, 
cari înfăţişează de multe ori și o măestrită săpătură a stemei ţerii; 
în uşi, etc. 

Din nenorocire, zice marele nostru istoric şi Român d-l N. Iorga, 
cele mai multe din vechile uşi s'au prăpădit cu desăvârşire, fiind în- 
lâturate, ca niște bucăţi de lemn, mâncate de cari! 

Podoabe de acestea sunt: ușa mânăstirii Colțea, jeţul din bi- 
serica Șubeştilor din Câmpulung, fâcută de «Nicolae tem(plarul)» 
în 2 Martie 17862), precum şi strana dela Brădiceşti, fâcută în 1701 
pentru episcopul Varlaam al Hușilor 3). 

O lucrare de valoare în timpul din urmă ne vine dela d-l D. 
“Comşa, profesor în Sibiiu, cunoscut prin Albumul artistic, publicat 
în 1904; materialul din noua sa lucrare: Album de crestături în lemn, 


1) orga, Stud. Doc. VI, p. 62. 
2) Iorga, Ist. Rom. în chipuri şi icoane, III, p. 63—4. 
3) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 159. 


173 


este cules din 139 comune din Transilvania şi Banat, cuprinzând 
243 bucăţi înfăţişate pe 41 tabele cromolitografiate. 

Artiştii noştri vor găsi acolo nouă motive de ornamentaţie na- 
ţională. 


E. Mangalul sau cărbunele de lemn. 


Industria cărbunelui din lemnul pe jumătate ars nu s'a practicat 
decât aproape de timpurile noastre pentru nevoile din lăuntrul ţerii.. 
fCărbunele acesta se foloseşte azi la târguri pentru mașinile de călcat 
rufe sau pentru anumite feluri de sobe. S'a cerut însă în timpurile 
mai vechi de către oraşe pentru export, sau deadreptul de către 
străinătate. 





Fig. 278 reprezentă un car al unui cărăuş de mangal, copiat după 
desemnul de pe natură de Raflet in 1837 1). 

Relaţii despre Basarabia spun că facerea cărbunelui sau man- 
galului este o îndeletnicire printre cele mai de seamă ale locuitori- 
lor din locurile păduroase, cum sunt judeţele Chişinăului şi Orheiului. 
Pe loc, stânjenul de lemne de stejar se vinde cu 450—6 ruble, iar 
dintr'un stânjen se obţin până la so cetverti 2). Lucrâtorul pentru 
munca sa primeşte ca simbrie o rublă pentru fiecare stânjen de lemne 
prefăcut în cărbuni. Un car de mangal se vinde la Odessa cu 15 20 
de ruble, Intrun car nu intră mai mult de */, dintr'un stânjen bine 


1) Semănătorul V, No. 16. 
2) Un cetverti = 0,0216122 stânjeni cubi sau = 209;901754 litri; 1 st.. 
cub = 46,269941 cetverti. 


174 


ars. Această ocupațiune o aveau altădată şi locuitorii din județul 
Hotinului 1). 

In Macedonia, această industrie este destul de răspândită; mai 
ales la Aromânii Olimpiani 2). 

In ţară şi în Ardeal se fac cărbuni de lemn numai pela munte 
în două feluri. Un .metod constă în a facevravuri Sau grămezi mari 
de lemne şi a le da foc, iar când se crede că au ars pe jumătate, se 
stinge. focul cu apă. Cărbunele rezultat se usucă şi apoi se desface. 

Acest metod are neajunsul că carbonizarea nu se face deodată, 
că unele lemne ard aproape în întregime, iar altele numai cât se 
afumă. 

Al doilea metod mai înaintat constă în a face un coş sau horn 
de glii, brazde adică, destul de tare ca să nu se dărâme, şi a pune 
apoi împrejurul lor lemnele hotărite pentru a fi schimbate în căr- 
buni. Când grosimea părerelui de lemne s'a făcut aproape de un 
metru, se încunjură cu altă cămaşă de brazde de pământ; brazde se 
pun şi deasupra. 

Sub lemne, se face un cotlon ca la lozniţă, a cărui gură da 
(corespunde) cu coşul lăuntric al brazdelor. In coton se face foc; 
fumul şi para iese afară prin coşul de brazde (Fig. 279). 

După fai mult timp, lemnele se carbonifică, toate de o po- 
trivă. 

Cei mal buni cărbuni ies din lemnulide stejar şi de prun. 
Lemnele puse la cuptor nu trebue să aibă o grosime „mai mare ca 
Jo—I15 cm 3). 


E. Impletitul. 


Impletitul nuieluţelor. sau -ramurilor de diferite specii de» rå- 
chită este o ocupație de căpetenie în multe sate, fireşte pe unde 
creşte această plantă: răchita. Totuș sunt sate, precum este Potlogii 
din jud. Dâmboviţa, ai cărui locuitori merg în alte sate şi cumpără 
sau strâng răchita pentru împletitul coșului. 

Am avut piilej la car să vedem împletituri de răchită ce in- 
locuesc scoarțele; tot astfel când am arătat nămestiile de prins peşte. 

Ale producţiuni sunt panerele cu toartă (fig. 280), cari au un 
schelet de nuiele, iai împletitura este de răchită sau de-mlajă. Pane- 


1) Z.. C. Arbore, op. cit., p. 454—s: 
3) I. “Nenifescu, óp. cit., p. 34. 
3) După cum se practică în jud. Dâmboviţa. 


175 


rile albe (fig. 281) cari se folosesc în deosebi la păstrarea rufelor cu- 
rate, se fac din răchită å cărei coajă a fost luate în diferite chipuri. 

Panerele sau coşurile pentru cules la popuşoi, etc. (fig. 282) 
sunt un tip care variază. Cei din zona dealurilor le fac pentru strån- 
gerea și transportarea fructelor. 





Fig. 280. 


In" Ardeal, coşurile se mai numesc spene sau corfe 1) şi cotarci 
(sing.: cotarca) 2). 

In' Matedonia 'și mai ales în Meglemia (satul Birislău), se fac 
coșuri de' albine şi de tot: felul pentru pâne, poame, struguri, te- 
reale, pentru căratul pâielor, gunoaielor, peşte, coșuri numite zabla 
pl. table” (arom.? cânestra; pl. cânestre), de toată frumusețea, tari se 
vând în zilele de bâlciu ‘prin diferite sate şi târguri prin prejur 3) 

Unii gospodari meșteri, în-loc de nuieluţe de răchită sau mlajă 
dé teiu fotosesc alunn] tânăr, despicându-l cu cosorelul în fâşii sub- 
tiri şi îrăpletinda-l apoi în panere cari seamănă cu panerele Olte- 
nilor, neguţători ambulanți. 

Alţii, mai nleșteri, colorează mai întâiu lemnele în diferite co- 
lori şi apoi le împletesc. Colorarea în negru de scumpie, în galben 
de răchita sau galben de lemn galben se face întocmai ca la Iâneturi. 

Pentru diferite nevoi, împletesc chiar beligi sau beldi (fâșii) 
de coajă de teiu; una din.aceste împletituri este zoașca, un fel de 
coşuleţ în care gospodinele mestecă mămăliga în ceaun după ce au 
luat-o de pe foc. 

În timpul de urmă au apărut diferite broșuri de lucru manual, 
printre cari se deosebeşte a d-lui J/ioasa, Buc. 1909. 





1) Viciu, op. cit. p. 79- 
2 Ibidem, p. 27. 
3) Per. Papahagi, Megl.-Rom. I. p. 28. 


176 


CAPITOLUL II. 
CEREALELE. 


A. Măcinatul cerealelor. 


1.— Râșniţa. Râşniţa este o moară mică, mișcată de mână și 
slujeşte astăzi,—când mori de apă și «de foc», pentru pregătitul făinii 
sunt multe—la fâcutul urluielii sau crupelor de popuşoi. Rşnirea ur- 
Juielii se face pentru păsări, pui mai ales, şi pentru bucătăria cas- 
nică. Urluiala fiartă cu jultă, bostan (dovleac), etc., este mult gus- 
tată, mai ales iarna. 

In timpurile mai vechi insă, când morile erau boierești și má- 
năstireşti, când erau rari şi la îndepărtare mare câte odată de sate, 
râșnițele au folosit și la măcinarea făinii pentru mămăligă. Astăzi 
râşniţele pier şi proverbul: «mă trimite dela moară la râşniţă» va 
rămâneă în domeniul istoriei. 

lată, ca ilustrație, câtevă vorbe despre răsniță din 1739:......- 
pu găseşte dovadă contra călugărului, ci numai cașă, pen nişte 
seamne ; dar încâș, cu toate acialea, s'au cunoscut că călugărul Sava 
cu voe fetii au tăcutu pricina de curvie, iar nu cu sila, den vreame 

că casa lui Sărghie (tatăl fetei) de a călugărului au 

fost de departe una de alaltă, căt ar aruncă un om 

Pi cu băţul odată, și, vreme aciaia cănd Sar fi răpit 

fata, au zis fata că i sau făcut zua, mergând ia 
la rășniţă.» 1). 

Râşniţa se așează intrun colţ de căsuţă sau 
poiată, pe zidire de cărămidă sau de lut, sau pe fā- 
ruşi de lemn. Peste acest postament stă o piatră 
găurită prin care răsbate un cuiu de lemn gros nu- 
mit invărliciu. Peste piatra aceasta şi peste cuiu stă 
rășiițo, roata de piatră care se învârteşte. Fa are o 
gaură cu două dăltuituri. In aceste dăltuituri se pune o bucată 
de lemn tare numit pârpărița. Pârpâriţa are o scobitură unde stă 
capul învârticiului, peste care se învârteşte roata râșniţei. 

Aşă dară, dacă pe dedesubt ridicăm cu pene de lemn învârticiul 





1) Iorga, Stud. Doc., VI, 439. 


177 


mai sus, depărtarea între cele două pietre se mărește și deci urlu- 
eala va fi mai mare. 

Ambele pietre sunt încunjurate de o vesca sau stral, făcută din 
scânduri sau coajă de teiu. In faţă, are o gaură pe unde curge 
urlueala. 

Râşniţa se mișcă cu hadaragul, o prăjină fixată în râşniță în- 
tro gaură; hadaragul este legat de o sfoară de coarda căsuței. 

Grăunţele de râșnit se toarnă câte puţine pe gaura din mijloc 
a râşniţei. 

Pietrele se ferecă rar, sau aproape nu se ferecă ; ferecatul con- 
stă în lovirea pietrei cu un ciocan spre a-i desnetezi faţa. 

2. Morile de cai au o construcţie analoagă cu a morilor de 
apă, numai că le lipseşte roata. Caii învârtesc sulul deadreptul. In 
Ardeal se numesc soace 1). 

3. Morile de apă. 

Consideraţiuni. Potrivit vechilor datini feodale, morile au fost 
lepate de moșii, pomenindu-se în toate actele de vânzare, danie sau 
schimb, «iazuri cu vaduri de moară». Morile aparţineau prin urmare 
boierilor şi mânăstirilor la cari erau obligaţi ţăranii de pe moşie să-şi 
macine făina, neavând voie a-şi face ei altele. Pietrele se tăceau în 
țară, iar când nu se găsiau, se aduceau din Ardeal, până și din 
Haţeg. Aşezarea lor se făceă prin meşteri străini 2). 

Astfel vedem în 1561 pe Alexandru Lăpuşneanu cerând Bistri- 
țenilor din Ardeal «nişte roți de moară de marmură din Haţeg», 
comandate pentru o biserică (sic), precum şi un meşter spre a le fe- 
recă (beschlagen) 3). 

Incep pomeniri vechi : Act de vânzare de vad de moară, «însă 
vadul de moar(â) de două roate» pentru 135 «de galbeni bani gata» 
din anul 1630 4); act de vânzare din 1632 şi al aceleiaş mori în 
1637 5); act din 1660 pentru zălogirea a unei jumătăţi de roată de 
moară, însemnând, probabil, aceasta zălogirea unei jumătăți din 
partea de zeciueală ce se cuveniă ca câștig pentru o roată, adică o 
piatră, adică atâta parte din folosul total al morii, câte pietre de 
măcinat aveă °). 

1) Viciu, op. cit., p. 78. 

3) Iorga, Ist. Rom. în chipuri şi icoane, III, p. 161-2. 

3) Idem, Doc. Bistr. I, p. LXI. 

t) Idem, Socot. Bistr., p. 278. 

5) Ibidem, p. 275. 

6) Ibidem, p. 277. 


T. Pamiile, Indusiria casnică. 12 


178 


Din 1702, tocmeală pentru construcţia unei mori: «precum 
să-s ştie că având noi tocmeal(ă) cu dumnealui să-i facem moară 
dela Cămpulungu, noi să tăiem lemnele, noi să facem zăgazul, iar 
dumnealui să-ș care leamnele... parii morii toţi şi 8 temeae ale grå- 
tariului, şi sănt 1$ leamne, să le care oamenii mănăstirii... şi de 
afar(ă) şi din casa morii, şi jghiaburi şi căpriorii şi laţii şi verghiile, 
babele, covăţ, lăturoi, toate noi să le cărăm.... lar fiarăle şi pietrile 
să fie toate ale dumnealor». 

Intr'alt contract, tot de pe atunci, zice: «şi să avem a darea 
moara pe fâină păr la Sântă Mărie Mare» 2). 

Procese de mori din 1709 :); evaluare de producţiune din 
din 1790: «socotindu-se foarte giosu câte 300 merţea de păine pe 
an dela amăndouă pietrile, afară de partea morariului» 3). 

Iată şi un «perilipsis de toată cheltueala morii din Cloşani, cănd 
am fâcut-o întăi; 1820 Septembre 27: 


Tal. par. 
1057 — Pentru zile de lucru 2.114, căte par. 20 zioa, care s'au lucrat nu- 
mai la săpatul şi ziditul erugii. 
100 — Chiria boilor ce au cărat la piatră de zidit. 
150 — Chiria căratului tuturor lemnelor morii. 
190o — Făcutul casăi morii cu podul apei şi cu tot căt au trebuit pănă 
s'au dat pe fâină. 
120 — Două perechi de pietre dela Vâi-de-ei, în loc. 
40o — Adusul pietrilor de mori. 
7o — Fierul şi lucrul ţiganilor. 
14 24 La osăbiţi oameni carii au împuşcat şi-au spart la piatră pe erugă. 
8 — şi două ocă raichiu, fâcutul ciuturilor. 
8 — Sicuitul pietrilor morii. 
65 — 30 vedri vin 
23 — Io vedri raichiu. 
75 — pentr(u) o mie ocă faină de porumbi, căt{e) par. 3, s'au mă(n)- 


cat la lucru. 
25 — pentr(u) 1oo ocă brânză la lucrători. 
25 — Iarba de puşcă cu care s'au spart piatra supt moarâ şi pe erugă. 
Io — 2 mie şindilă. 
1982, 24, adică; una mie noaă sut(c) optzăci şi doi, par. doaăzăci ş(i) 
patru, afar(ă) de cheltueala. 
1982, 24 ce este să se mai faca când se va pune pământ pe lângă zidul eru- 
gii ş(i)afara de stavila care trebue să se facă la intratul apei 
pe erugă, ş(i) altele cate mai trebuesc. Theodor Vladimirescu» 4). 


1) Iorga, Socor. Bistr., p. 283. 
2) Idem, Stud. Doc. VI, p. 97. 
3) Ibidem, VIL p. 242. 

+) Ibidem, p. 7-8. 


179 


Stânjânirea comerțului și industriei naţionale din epoca Fana- 
Tioţilor şi mai înainte mult, — se poate spune aproape sigur, ince- 
cepând cu veacul XVI, nu atinge morăritul. Episcopul Melchisedec 1) 
citează pe lacovache Rizu, fost demnitar în ţară sub mai mulţi Fa- 
narioţi, care spune că «provinciile Moldova și Valahia hu aveau li- 
bertate de a vinde productele lor abondente ; ele purtau numele de 
„cămara Sultanului şi această vastă cămară eră exploatată de două com- 
panii de negustori turci cari se acolisiau de toate obiectele de hrană 
cu un preţ mic. Una din aceste companii purta numele de negus- 
tori de făină şi alta de negustori de unt» 2). Cea dintâi făcei negoţ 
cu cereale şi legume uscate şi avea un intendant la Constantinopol, 
iar corespondenţii mișunau în diferite cetăţi de pe malurile Dunării. 

In 1860 erau în România 6.771 mori $); acestea aparţineau de 
sigur proprietarilor. Prin văi necercetate şi, mai târziu, aproape de 
anul în care trăim, din spiritul și nevoia cooperării, se nasc mici mori, 
purtate de subțiri suviţe de apă, cari de abiă produc făina necesară 
a două sau trei familii. 

Acestea fac parte din industria casnici, deoarece aparţin şi sunt 
făcute de gospodari pentru nevoile lor. Și pentru acest motiv vor- 
bim şi noi de ele. 

Literatura populară atinge părţi din vieaţa omului, cari îi sunt 
intime, Pentru a arătă, prin urmare, chipul cum țăranul nostru s'a 
legat de mori cu sufletul, iată câtevă din producţiile populare d2- 
spre mori: 

Poporul crede că moara este opera deavolului, iar Dumnezeu 
a luat-o în stăpânire numai când sa fâcut coșul. . 

Altă credință zice că Dumnezeu a luat moara dela deavol până 
va cădei frunza de pe brad, dar bradul stând veşnic verde, deavolul 
i-a bătut cuie de fier ca să se usuce. Dumnezeu a înverzit cuiele 
(nodurile ce se văd şi astăzi) şi astfel moara tota lui Dumnezeu 
a rămas. 

Altă credință glumeaţă zice că deavolul s'a lăsat de moară nu- 
mai după ce morarul, care cântă din scripcă, l-a pâcălit, punându-i 
degetele între butuci ca să înveţe și el a cântă 4). 

Deavolul nu se poate alipi astăzi de moară decât stând sub 





1) Ep. Melchisedec, Cronica Fluşilor, p. 85-6. 

°) Cours de litherature grique moderne, p. 108 şi 183. 

3) M. G. Obedeanu, La Roumanie économique. Paris 1876, p. 193. 
+) El. N.-Voronca, op. cit. p. 199—200, 


180 


roți, ca să le poată învârti, şi când el se supără, apoi se strică câte 
cevă 1). 

Moara se află aşezată înapoia fagului sau ăgazului, un brâu 
de pământ umplut cu maldări de nuiele şi gunoaie, iar pe deasupra 
pământ turnat. Scopul iazului este să adune apă, mai ales în vre- 
muri secetoase, care apă să poată invârti roata morii, când se por- 
nește. Dacă însă apa este îndeajuns sau mai multă decât trebue, 
apa morii este adusă pe un canal, iar ceeace prisoseşte se scurge 
pe albia ei veche. 

Iazul morii se mai numeşte și vad, iar vatra morii este de 
dinaintea uşii morii, unde trag şi aşteaptă oamenii cu sacii la mă- 
cinat rândul sau sirul *) care se respectă cu sfinţenie. Expresiunea 
cunoscută este: «la rând, ca la moară». 

Moara este încredinţată unui morar, care de obiceiu se pricepe 
la lemuarie, reparând ceeace se strica. El ferecă şi pietrele. 

Zeciueala morii este vama, una din zece sau din douăsprezece, 
parle care se impârțeşte între proprietarii morii. Din zeciueală mo- 
rarul iea a patra, a cincea sau a şasea parte. 

Moara umbla, adecă merge, macină; moara sta când e stricată 
sau mare apă, ware zapor (apa necesară pentru a puteă porni roatele). 

Naloaga 5), năvaloaca sau navala este îmbulzeala, lume multă 
care vine la moară. 

O moară cu o singură piatră sau roztă se numeşte morisca +} 
sau ciutura 5). Alături de moară este casa morarului, şi mai prin toate 
părţile diferite cotețe pentru porci și paseri cari trăesc din grăun- 
tele risipite de jos, «cum trăeşte gâina la moară». Cei ce vin la 
moară își fac mâncare acolo, prind peşte și dorm pe saci. La o 
moară se deosibeşte : 

Stavilařul (tig. 284) care se 
compune, în genere, din pa- 
tru stâlpi (1—1 1—1) nu- 
miţi bogdani, bătuţi în fun- 
dul gârlei, ale căror capete 
sunt legate printr'un lemn nu- 
mit puntea bogdanilor. 





Fig. 284. 


:) El. N.-Voronca, op. cit., p. 209. 

2) Viciu, ob. cit., p. 77. 

3) Viciu, of. cit.. p. 62. 

4) Fig. 284—290 şi textul următor după Dame, op. cit., p. 147—162. 
5) Viciu, op. cit., p. 32. «Moară mică cu roata în apă». 


181 


Stavilă se numește opritoarea tăcută din scânduri (3—3'—3”) 
şi care, ridicându-se sau lăsându-se, dă sau opreşte cursul apei. Ri- 
«licarea sau lăsarea stavilelor se face cu ajutorul unor lanţuri (4—.+4—4) 
ce sunt puse în mișcare de vârtejuri (5—5—5) aşezate pe un po- 
duleț (6—6). x 

Ridicându-se stavilele 3 3° apa curge în scoc, laploc, laloc sau 
uluc. 
















































































































































































































































ij | 
TORI 





| 

















Fig. 283. 


Scocul 1) este micul canal ce duce apa la roată de o pune în 
mișcare. Mai pretutindeni scocurile sau laploacele sunt făcute din 
scânduri. Părţile (2—2—2—2) se numesc aripele scocului. Intrarea 


1) Se numeşte scoc şi adâncitura ce face apa din jos de moară. Se 
mai zice şi multoare, (vâltoare) sau bolboacă tbulboacă), iar în Munţii 
apuseni îrugă (Frâncu-Candrea, op. cit., p. IOI. 


182 


apei în scocuri este împiedicată de stavilele 3—3'—3”. Ridicându-se 
stavilele 3 şi 3%, apa curge şi cade pe cele două roți dela moară 
punându-le în mişcare. Scocul ce se afă în dreptul stavilei 3” şi 
prin care apa curge când stă moara, se numeşte sterp!). 
Când căderea“ de apă este destul de însemnată, scocul aduce 
apa deasupra roții ; când e puţin însemnată, scocul aduce apa 
sub roată. 
La munte se întrebuinţează o roată cu fusul vertical, numită 
[acau, ciulură sau roata cu cange. 
1.Parţiledin afa- 
ra ale morii sunt: 

a) Casa morii, 
b) stavilarul sau 
stavila, c) scocurile 
(dacă şunt două 
perechi de pietre) 
sau scocul (dacă nu 
este decâto roată), 
d) roata. 

Scorul este făcut 
din scânduri, une- 
le alcâtuind fun- 

| | dul iar altele ari- 
WI | A pele (fig. 286); el 


AN : A 
ate m. Y este ținut de grin- 


| 










T 


Poe 2 






EA 
ca me 


Za aaa 











AL = A rază, i E 
e e E mezișulpesteniște 
Fig. 286. stâlpi. 


Roata (fig. 287) este tâcută din lemn şi cuprinde părţile urmă- 
toare : 

a a) Cupele, blidele, căuşele sau ciuturile. Din loc în loc, peste 
cupe, ca să nu se desfacă roata sub apăsarea apei, obezile sunt ţinute 
de nişte speleze sau resteie. 

b b) Obezile, colacii sau ciolanele. 

c—c) Fusul de lemn sau grindeiul, osia şi osiacul. 


1) Dintar se numeşte un f:l de grătar ce se pune în dreptul sco- 
curilor spre a opri murdăriile ce vin pe apă. Prefuste se numește lemnul 
pus în capul parilor cari alcătuesc despărțirea între scocuri şi sterp. 


183 


d—d) Crucile sau răscrucile ce sunt prinse într'o parte de obezile 
roții şi de alta de grindeiu. l 


Boldul sau capul se 
numeşte fierul ce se 
pune uneori în capul 
grindeiului. 

Brotacul sau broas- 
ca este lemnul sco- 
bit pe care stă capul 
grindeiului sau se în- 
vårteşte boldul. 

Perna sau perinocul 
este stratul de lemn 
de care e prins bro- 
tacul. 

Andrelele sau un- 
drelele sunt cele două 
lemne pe cari se ra- 
zămă perna. 





















Fig. 288. 
A) Pietrele ce stau întrun colac de scândură 1). 
B B) Podul morii. 


1) Viciu, op. cit., p. 34. 


____184 

C—C) Siratul pe care stă podul. 

D) Scara ce suie în podul morii (casei morii). 

E—E) Poliţa prâsnelului. 

F) Prâsnelul, crângul sau prâstelnicul 1). 

G) Roata cu măsele. 

H—H) Babele sau stâlpii ce ţin podul morii. Aceşti patru stâlpi 
alcătuesc ursoaica morii 2). 


I) Coșul. 
Spre a face făina mai aspră sau mai moale, cu ajutorul posadei 


(posezii) se ridică sau se lasă buhaiul, care ridică sau lasă polița, prás- 
nelul şi pietrile. In unele mori ridicarea şi lăsarea se face cu ajutorul 
unui zăvor 3). 

Roata en măselele şi prăsnelul (fig. 289), cuprinde: 





Fig. 289. 


1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 104. Posada și postata, o grinda 
groasă la moară, pe care se reazămă o altă grindă împreunată cu crângul. 

2) Etym. Magn. Rom., p. 1097: în ammnarele morii sunt băgate ari- 
pile înţepenite în niște curi ce se numesc pene în Transilvania; amna- 
vele dela moară sunt un fel de furci, pe cari se formează capul morii și 
sunt înfipţi pe răscrucea dela babaluc (Covurluiu). Idem, p. 1.096—7: amâ- 
nare la mori se numesc acele lemne cari sunt în colţuri, în număr de 
patru, fiind dăltuite, iar prin dăltuituri intră pazanturile (Covurluiu). Casa 
morii se compune din 8 talpi pe cari se pun mai mulţi amnari dăltuiţi 
la doua părţi pentru a puteă sta scândurile ce formează păreţii ; în capătul 
amnarilor se pun 8 costoroave pe cari se face acoperământul cu stuh sau 
şindila (laşi). 

3) «Partea ce slujeşte la ridicarea pietrilor se numește, în Dolj, 
crainic sau cântarul pietrilor». 


185 


a) Fusul de lenm sau grindeiul. Acest fus, în afară de moară, 
poartă roata de apă, și înlăuntrul motii, roata cu măsele. 

b) Roata cu măsele, în număr de 44. Măselele sunt prinse de 
obezile roții. Când se rupe o măseă, se zice că este o știrbină sau 
ştirbitura în roată. 

c—c) Crucile sau răscrucile. 

d d) Polita prâsneluluu. 

E) Prâsnelul, prăsteluicul sau crânşul. Prâsnelul este alcătuit 
din 7 șitori sau șișlori prinse la amândouă capetele în târcoale. Șiş- 
torile, împinse fiind de măselele dela roata cu măsele, învârtesc 
fusul de fier ce pune pietrele în miș- 
care. 

F) Fusul de fier. 

G) Târcoala de sus. 

Coșul şi teica (fig. 290) 1) cuprinde: 

a) Coșul în care se toarnă grăun- 
tele de măcinat. 

b) Teica, copăița, postavița 2), postava 
sau sculuratoarea, O cutie mişcătoare, in 
care curg grăunțele dela coş înainte 
de a trece între pietrele morii. Miş- 
cările teicii regulează căderea grăun- 
telor. 

c—d) Calul şi speteaza. Caii cu spe- 
tezele ţin coşul şi alcătuesc scara co- 
șului. 

e) Coarda teicii. 

f) Căpăstrul, întinzătorul sau stru- 
neaua teici. 





Fig. 290. 


1) Etym. Magn. Rom., p. 837—8. Părţile deosebite ale morii sunt : 
vvata de apă şi roata cu măsele al căror butuc la ambele capete are câte 
un fus de otel, așezat pe nişte bârne tari de stejar. Roata cu măsele în- 
vârte prisnelul care este înțepenit în piatra alergătoare, înconjurată cu 
o veşcă de lemn. Deasupra pietrilor se mişcă corețul, în care vin bucatele 
din coş. (Braşov). In Biblia lui Şerban Voda din 1688, piatra alergâtoare 
se chiamă pârpăriță ; «să nu zălojeşti moara, nici pârpăriţa morii, căci 
sufletul acesta zălojeşte». 

) Viciu, op. cîț.,p.69: pospaiu,'praful de faină care se așează pe 
păreţii morii şi pe objectele dela moarâ ; postăvață, o trocuţă în care pică 
grăunţele din coșul morii şi din aceea în gaura pietrii dela moară. 


186 


t) Titirezul 1), care scuturat fiind de piatra alergătoare, mişcă 
într'una teica ce e atârnată de coarda e și de căpătâiul f. 

g} Fruntarul, coruna Sau masa pietrelor. 

h) Piscoaia, chiscaaia, vrana sau ulucașul, prin care curge fâina. 

i) Postava, covata, copaia, lădoiul, lada sau hambarașul în care 
curge tăina. 

Pietrele morii : 

Pietrele sau râşnitoarele sunt aşezăte pe podul morii. Celei de 
dedesubt, care nu se mişcă, i se zice stătăware sau zacăloare ; celei 
de deasupra, care se învârtește, i se zice alergatoare*). 

Piatra zăcătoare are la mijloc o gaură, numită buric, prin care 
trece fusul de fier al prâsnelului. 

Piatra alergătoare are de asemenea la mijloc o gaură, numită 
girliciu. 

In gârliciu,—prin care grăunţele ce cad în teică trec între cele 
două pietre unde se macină, se află o bucată de fier numită pir- 
paliță, parpariță, perpeliță, prepelița sau gânjein 5), in care se prinde 
capătul fusului de fier care învârteşte piatra alergătoare. 

Imprejurul pietrelor se află un cerc făcut din coajă de copac, 
numit vesca, acălie, toc, ocol sau obod şi care împiedică risipirea 
fâinii. 

Pietrele morii, pe fața unde se. freacă una de alta, sunt ferecate. 
Ferecarea se face cu un ciocan ascuţit de oțel (de crița) numit 
ciocan de ferecat +). Când se ferecă pietrele, morarul le ridică şi le 
mută cu o pârghie şi o bucată de lemn cilindric numită tafalug sau 
tăvaluc şi tavalug. 





1) «In genere, scuturarea teicii se pricinueşte de un băț ce e legat 
sus de cal și stă cu capul celalt pe piatra alergătoare, lângă teică. Acest 
băț, cee mişcat necontenit de învârtiturile pietrii, se numește titirez, ha- 
darag, hădărău, bătăiuş, bute:lă, bătociu sau terteleac. 

2) Etym. Magn. Rom., p. 837. Morile din Vâlcea au trei-patru aler- 
gători, Fiecare alergătoare se compune din câte două pietre, una deasupra 
și alta dedesubt. Deasupra fiecărei alergători este câte un coș în care se 
pun boabele de măcinat. In acest coș este un zitirez care face să cadă boa- 
bele în moară. Mai în specie piatra alergătoare se chiamă la toţi Românii 
numai piatra cea de sus care se mișcă, iar cea de jos se numeşte stută- 
toare sau zăcătoare și şezătoare. i 

3) Viciu, op. cit., pârpăliță, crângul morii; scândură la moara pe 
care curge în Jos făina. , 

t) «Crestăturile ce sunt în pietrele morii se numesc şaruri, şanţuri 
şi simti». i 


187 


Piatra zăcâtoare este ţinută în.loc de nişte lemne numite 
crivace. 

Praful cel subţire ce iese la măcinat şi se depune în toate 
părțile prin moară se numeşte pospoiu, iar în jud. Tecuciu pospain. 

Fâina de popuşoiu (porumb sau cucuruz) se numeşte faină, 
mălaiu, pielm, iar în unele părți din Ardeal farină şi fănină pe 
Crişul Alb 3). 

Pasat, urlueala, burlnială sau crup: este fâina gronzuroasă. 

Oiemul se numeşte partea de făină sau de grăunțe ce se dă 
morarului drept plată pentru măcinât, în loc de bani; în alte părți: 
ecineală sau vamă. 

Popuşoiul se toarnă în coş cu banija, dimirlia, demerlia, bani- 
ciorul sau sinicea. 

4. Morile de vânt. Mori de vânt erau foarte multe în ve- 
chime, aşezate pe marginea satelor, in bătaia vânturilor. Urme din 
ele au râmas şi se văd şi astăzi, în Dobrogea sunt mori în func- 
ţiune şi astăzi, încunjurând de multe ori de jur imprejur satele. 


(Fig. 291 292). 
Moara de vânt 2) este 
++PÂ9+ o moară ca şi cea de 
apă, cu singura deose- 
bire că roata mișcată de 
apă este înlocuită cu o 
roată cu aripi mari, ce 
este pusă în mișcare de 
vânt. 

Ca la moara de apă, grindeiul ce poartă aripile învârteşte o 
roată cu măsele, care pune in mişcare prâsnelul. Acesta la rândul 
său, cu ajutorul fusului de fier, învârteşte pietrele. Aceste pietre se 
numesc, ca și la moara de apă, stătătoare sau zăcătoare şi alergătoate ; 
sunt frecate și încunjurate de o veşcă. 

Coşul este acelaş cu teica hui; şi făina curge prin piscoaie ìn 
covată. 

Părţile caracteristice ale morii de vânt sunt: 

Fig. 293 : 1-1. Aripile sau baripile ; 2-2. Golurile sau sagețile ; 
3—3. Chingile sau drevele aripilor ; 4. Grindeiul ; ş. Roata cu masele ; 





Fig. 291. 


1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 100. 
3) Figuri şi text după Dame, op. cit., p. 159 şi urm. 


188 


6. Prăsnelul, crângul, fenerul, fanarul, vălugul sau valogul ; 7 7. Cleş- 
dele de oprit moara, fringhia, piedica, friughia de strâns moara în 

















cleşte, lanţul de strâns, balalul sau lanţul câscăciurilor i 9. Fusul de 
fier sau fierul prâsnelului ; 10. Coșul. 11. Teica ; 12. Fruntarul sau 


189 


stratul pietrelor ; 13. Piscoaia, chiscoaia, piscoiul, gurija sau rana ; 
14. Păreţii morii; 15. Acoperișul ; 16. Cerdacul, pridvorul sau tinda; 
17. Scara; 18 18. Talpa; 19. Baba sau babalăcul ; 20. Proţapul, 
- cârma, oiștea, pirghia sau drugul morii. 










Nae 








Fig. 294. 


Fig. 294: 1. £ripa sa barița; 2. Colurul; 3. Grindeiul; 4. Roata 
cu masele ; ş. Prâsnelul ; 6. Fusul de fier; 7—7. Podul coșului, lega- 


190 


dura sau stratul coșului ; S—8. Caii, caluşeii sau răsboiul + 9—9. Bra- 
tele, spetezele, chingile, corzile, stinghiile, curmezişurile sau’ legătura 
brăului ; 10. Coșul; 11 -11. Cleştele sau piedica ; 12. Frânghia cleș- 
telor; 13. Piscoaia ; 14. Weșca, care înconjoară pietrele; 15. Pâluia 
sau leica ; 16. Tigaia, în care se învârteşte capul fusului de fier; 
17. Masa tigăsi, » talpa ligaii sau puntea prăsnelului ; 18. Cumpana, 
vártejul, schimbatparea sau posada ; '20. Chilia morii. 

Morile de apă dau inapoi din pricina concurenţei ce le-o fac 
morile «de fac», cari suprimă întârzierile şi, prin urmare, pierderea 
de timp. 

Morile de vânt pier din pricina celorlalte feluri de mori. 


B. Spirturi şi băuturi de pâne (cereale). 


Spirturi fâcute din cereale se desfac astăzi în cantitate însem- 
mată prin localurile de băuturi, și sunt cunoscute în Moldova sub 
numele de rachiuri de pâne. Ele însă nu constitue un produs al in- 
dustriei casnice decât foarte rar. Cunosc încercări fâcute în satele 
Moldovei de jos, cari mau dat mari rezultate din facerea rachiului 
din orz sau secară încolțit în apă, plămădit, şi mai puţin din alte 
feluri de grâne. 

Aceste încercări sau fâcut în obișnuitele zeluițe sau povarne cari 
pregătesc rachiu și ţuică 1). 

Un oarecare avânt a luat această industrie în Ardeal, industria 
vinarsului de bucate, care dă ca rămăşiţe braica, ce se foloseşte la în- 
grășatul porcilor 2). 

O băutură frecventă se pare, înainte de răspândirea viilor, a fi 
fost berea, care iarâș nu se ştie de a fost produs casnic. 

Pe la 1567, Alexandru Lăpuşneanu cereă meşteri de făcut bere 
la Bistriţenii Ardealului, deoarece trebue «şi mie și Doamnei, so- 
ţia noastră, și, la boala noastră dese ori ne vine să bem bere» 3) 

Dar după o jumătate de veac, găsim pe Ştefan Tomşa lăsându- 
ne o scrisoare din 1613 (7121), prin care arată ce anume ajutor să 
se dea de către Domnie, pentru hramul episcopiei de Huși. Iată 
acea scrisoare în traducerea Episc. Melchisedec: «Cu voinţa Tatălui 


1) In 1860 erau de acestea în ţară 1786. M. G. Obedenaru, op. cit., 
P- 193. 

2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 98. 

3) Iorga, Doc. Bistr. 1, LXIX. 


191 


şi cu conlucrarea Fiului și cu săvârşirea Sfântului Duh iată deci eu, 
credincioșul Stăpânului meu Isus Hristos, închinător al Treimei, 
Ştefan Voevol, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţerii-Moldovei, am 
început şi am desemnat această scrisoare pentru hramul sfântului 
corifeului şi tot lăudatului Apostol Petru și Pavel la Episcopia de 
Huşi. 

2 buţi de vin 

2 calodi (negreșit o măsură) de secară, 

2 calodi slad. 

2 pol(oboace) miere. 

oo aspri pentru chelşug (cheltueală, după ungureşte). 

roo aspri pentru tămâie”. 

Slad se numeşte orzul pregătit pentru fermentație la prepara- 
rea berii 1). 

Dacă ţăranul a gustat poate şi gustă rar aceste băuturi, şi-a 
preparat şi-şi prepară altele. Anume: 

Braha sau braga, luată de sigur dela Turci, o fac astfel Românii 
din Bucovina, că numai se plămădesc bucăţile de pâne de orice fâină 
ar fi. În satele din jurul Cernăuţilor se fâceă mai de mult la fie- 
care casă *). 

Astăzi această bună băutură nu se mai întâlnește la sate, iar 
prin târguri este fâcută de Bulgari, Greci şi Turci. 

«Covaţa e o mâncare de post. Ţăranii de pe la munte (Su- 
ceava) no prea cunosc. Covaşa se face din făină de popuşoi dată 
prin sita cea deasă, în următorul chip: se iea o putină curată, se 
pune în ea fâină cernută prin sită deasă și-cuib de borş, turnându- 
du-se în putina acoperită apă clocotită, până se umple. Stând 5-6' 
ceasuri la căldură, covașa capătă un gust acrișor-și ca să poată fi 
întrebuințată la mâncare, se fierbe la foc. Ca să aibă gust bun și să 
se înăcrească uşor, în faina de popușoi se pune şi un pumn de tăină 
de grâu. Covaşa se mânâncă cu mămăligă prăjită ori cu malaiu 
dulce. Vara nu se prea face covaşă. Covașa are mare asemănare cu 
braba» 3). 

In Bucovina: Se cerne de cu seară prin sită deasă de toate 
fiinile în covată: de popuşoi, secară, grâu, hrișcă, etc.; se moaie 
cu apă caldă şi se lasă până a doua zi ca să dospească. A doua zi 

1) Episc. Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 102-3. 


2) EI N.-Voronca, op, cit., p. 238. 
3) M. Lupescu în $ezutoarea, VIL, p. 74- 


192 


se pune în budau şi se umple cu apă. Meșteşugul facerii constă dim 
proportionarea apei şi fâinilor. Umplerea se face turnând mai întâiu 
numai o tingere de apă înfierata, apoi alta cu mărgele (când începe să 
facă apa mărgele) şi alta fiartă. Putina se pune pe cuptor şi până 
seara e gata. Altfel se înăcreşte ca borşul. Iară se fierbe într'o căldare 
mare ca să râmână dulce şi apoi se pune într'o putină la răcoare. 
Când trebue, se mănâncă cu pâne sau mămăligă, cu linguri 1). 

Se înţelege că-i un adevărat lux sau rsipă berea covășii. 

Borşul, memernica temelie a alimentaţiei poporului român, se 
pregăteşte astfel în munţii Sucevei, la fel ca în toate părţile aproape: 
«se ieau tărâte de popuşoiu, cam 3 părţi, o parte tărâţe de grâu și 
se pun întrun borșeriu: o putină de brad ori stejar. Borşeriul 2) tre- 
bue să fie curat. Peste tărâţele acestea se pune cuib de bors, bugte 3) 
din borşul vechiu, cari sunt acre, şi se amestecă foarte bine, și peste 
tărâţe se toarnă apă clocotită, mestecându-se în putină cu un băț 
ori de câte ori se toarnă nnucrop. 

«In borşer unii mai pun crănguţe de vişin ca să fie gustos, iar 
alții barabule (cartoafe) ferte, ca să se inăcrească mai repede. 

«Unele gospodine au obiceiul de a trage din cap (a scutură), 
când umplu borş, copiii ori un argat, având credinţa că astfel borşul 
se înăcreşte iute. 

«Se mai crede de asemenea că nu oricărei femei ii este dat să 
facă borş bun. După femeia blajini ori leneşă, borşul nu se acreşte 
în grabă şi hine, pe când după cea hurnică, după o aschida, «borşul 
se face acru ca focul». 

«Borşul după ce a fost lăsat să se înăcrească pe lângă foc, la 
căldură, se trage de-o parte la răcoare: din când în când, i se iea 
de deasupra, bartița, pojghiţele albe ce se formează şi cari se numesc 
în alte părţi şi floarea Vorșului. 

«Borşul ţinut prea mult la căldură se báhleşte sau dublește, adică 
se strică și se întinde 4). 

«Borşul se fierbe cu legume, carne şi chiar cu o mână de faină 
ca să-i umple omului (maţul) şi să se ţie sătul. Dar să nu se uite 
că există și bors bolteiu, când se fierbe «numai cu ceapă, sare şi chi- 
per» şi se mănâncă astfel !» 5) 





1) El. N.-Voronca, op. cit., p. 238-9. 
2) In Tepu-Tecuciu : borşoaicu. 

3) In “Țepu-Tecuciu: kuci şi huce. 

4) M. Lupescu în $ezăâtoarea, VI, 64. 
5) Sezutoarea, VII, 69. 


193 


C. Paiele. 
Paiele de grâu sau de secară pau în industrie decât o singură fo- 
losire : din ele se împletesc: palării de paie, pălării de secară. 
Această industrie eră cu desăvârșire necunoscută în ţară până 





Fig. 296. 


acum 20—30 de ani. Cunoașterea şi răspândirea ei pare a fi o ur- 
mare a îndemnurilor date de regretatul luptător al Ardealului, înte- 





Fig. 297. 


meietorul de şcoli şi directorul de şcoală normală de învăţători, Ion 
Popescu din Bârlad. 
Ministerul Instrucţiei, stabilind recompense în bani pentru lucrul 


Pamfilte, Industria casnică. 13 


194 


manual în școale, precum şi expoziţiuni de acest lucru manual cu 
prilejul conferinţelor dăscăleşti, împletitul paielor sa răspândit lesne 
şi astăzi copiii din şcoală și alţii din afară îşi împletesc şi coase singuri 
pălării de paie. 

In Ardeal, impletitul se cunoaşte şi se practică de mult. Tot 
copilul îşi are vara pearta 1) sa, iar toamna îşi coase pălăria sau co- 
î sanacul, 

Cu cât sunt mai multe fire de paie de impletit, cu atât lucrul 
e mai spornic. Impletitul obişnuit este în 7 și $ sau 9 (paie). 

Paiele se aleg să fie uniforme ca dimensiuni și coloare. Ele se 
păstrează la umbră, ca să nu se decoloreze sau să se păteze, în mici 
snopuleţe. 

Inainte de a se începe împletitul, se îmmoaie în apă. 

Impletiturile sunt simple (Fig. 295), adică au marginile oable, 
drepte, şi în colțuri (Fig. 296), dintre cari cel mai lesnicios este împle- 
titul în patru colțuri. 

Unii copii îşi boiesc paiele în negru de anin, în galben cu 
galben de răchită sau de lemn galben, întocmai 
cum se colorează şi lâna. 

Roata de împletituri fiind gata, se netezesc mar- 
ginile de adausuri sau înnădituri, se bat cu ciocanul 
[ | şi se coase, începând cu fundul. 

HEE A h Cordicele sau cordelle colorate nu lipsesc. Cei 

Fig. 208. mai practici le înlocuesc cu niște baiere, ate de 

lână colorată, ca să nu se dăbalazeze pălăria. 

Meşteri i-am găsit pe orfanii din Orfelinatul agricol « Ferdinand», 
din Zorleni, Tutova, cari vând şi sătenilor ceeace le prisoseşte. 

Din spice de grâu cu paie, unii fac barba lui Dumnezeu, o fru- 
moasă împletitură care se atârnă la icoane. 





D. Bucătăria. 
1. Consideraţiuni. 


Orice popor îşi are o bucătărie a /ui, specială, naţională, pe 
lângă partea comună tuturor celor ce au la îndamână aceleaşi mij- 
loace şi mai ales aceleași materii de consumaţie. Numai partea acea- 
sta, specială nouă, vorn descrie-o aici, pomenind pe cealaltă nu mai în 
treac t. 


1) Viciu, op. cit., p. 66; şi beartă. 


195 


O cercetare amănunţită ar fi de nevoie; o încercare bine reu- 
șită nu cunosc decât pe cea alcătuită de priceputul învățător d-l Mihai 
Lupescu, directorul Orfelinatului agricol «Ferdinand» din Zorleni- 
Tutova, în revista de folclor Sezătoarea. 

Asupra acestui capitol nu vom face nici o descriere, şi numai 
vom semnală următoarele : 

La muncă câmpului, pe drumuri (cărăuşii), etc., înfing în pă- 
mânt un lemn îndoit sau fac o piramidă din trei lemne 
şi au cușba, cujba, cârligul sau vârtejul sub care fac foc ca 
să finrbă ceaunul spânzurat deasupră (fig. 299). «Cujba nu se 
iea din loc, căci se crede că astfel iea cu dânsa şi săracia». 

Fâina în ceaun se mestecă prin ajuto- 
rul unui bâţ cu sau fâră lopăţică la un ca- 
păt (fig. 300) numit facaleţ, culeșer, melesteu, 
milcă 1), culişer 2), mamaligoiu şi mesteca- 
tor 5); dacă are lopățica se numeşte astfel. 
Unele gospodine mestecă mămăliga între 
picioarele unui scăunel răsturnat, în coașcă 
fâcută din coji sau beligi (Și beldii) de teiu, Fig. 299. Fig. 302. 
în focălii (jud. Gorj) (fig. 301), două lemne 
îndoite cari se alipesc de căldare şl peste cari se apasă cu picioarele. 

Mămăliga se răstoarnă pe fundul de mămăligă (g. 302-3), nu- 
mit şi cărpator în. Ardeal. 
Fundurile pot să fie numai 
nişte scânduri, pot fi mai 
lungi (fig. 303 )sau rotunde 
(fig. 302); au coadă. Ele 
mai acoperă oalele și pu- 
tinele şi coada lor sluje- 
şte ca chisoiu (pilug) pen- 
tru pisatul aguridei și us- 

Fig. 301. Fig. 302. turoiului. 

In Polovraci-Gorj, am văzut cum maluiele, nedospite mai ales, 
se coc în festuri (fig. 304), un fel de strachini mari de lut, grosolan 
tâcute şi arse în foc. La fund au două găuri pe unde se bagă un 





:) Viciu, op. cit., p. 59: e«mâtcă, un lemn rotund cu mai multe raze; 
se folosește la mestecarea coleşei care se face din fărină de grâu și carea 
e moale ca mâmâăliga cea pripit şi se mănâncă cu lapte». 

2?) Ibidem, p. 38. 

$) Ibidem, p. 58. 


196 
băț când testurile sunt fierbinţi. Turtele se pun pe vatra arsă, iar 
deasupra lor se pune ţestul sau feasta, înfierbântată şi ea în cuptor, 
astfel că turta se coace înnădușşit. 

La pâne, frământarea se face în covaţă sau pe o masă. Ca să 
nu se miște covata, se pune întrun scaun anume 
făcut, numit de Românii de peste Munţii apuseni 
corletin, iar în alte părţi ale Ardealului corlete 1). 

In urmă se întinde pânea pe crapator 2) sau cră- 
pător, o tablă sau 
masă  patruunghiu- 
lară, pe care se soa- 
gă (a soge) 5), dându-e 
forma dela urmă. 
Pânea se pune pe 
lopată sau pe påită +} 
Fig. 303. Fig. 304. şi se găteşte de a fi 

pusă în cuptor. 





w 





li 
In timpul acestei pregătiri, se arde cuptorul cu lemne. După 
ce s'a ars, se scoate jăratecul afară cu cociorva (fig. 305) sau corciova 5) 





Fig. 305. Fig. 307. Fig. 206. 


de formă semicirculară cu o coadă numită borjoc sau dârg ©). Ce- 
nușa și spuza măruntă se scoate afară cu pănătuful (fig. 306), numit 


1) Viciu, op. cit., p. 36: «Corlete, frământătoriul pe care se pune co- 
vata sau troaca de pâne, când fac pâne». 

3) Ibidem, p. 37. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 105: «A soage, formarea pânii din 
aluat, spre a o băgă în cuptor. Troaca în care se soage aluatul se chia- 
mă soagătoare» ; Viciu, op. cit. p. 78: «a sogă pita = a pune aluat din 
covată pe cărpători şi a-i da formă rotundă = a soace, a soalge, a solgi, 
a sovâltă.a 

) Viciu, op. cit, p. 64: Pâită, scândură pe care împart aluatul pen- 
tru pâne, când e să-l bage în cuptor». 

5) Şezătoarea, VIII, p. 91. 

% Viciu, op. cit., p. 51. 


197 


în Suceava şi pămătuv său pămătuf şi -plea!fură 1), o prăjină lungă 
<u cârpe prinse la vârf. Pănătuful se moaie în apă ca să nu se a- 
prindă ; cu apă mai multă, slujește la potolitul focului. In Ardeal 
se fol6seşte moșoiagul sau șomoiagul de paie 2). 

Pânea se pune în cuptor cu lopata de pâne, care are partea 
lată dreaptă, pătrată, cu marginile şi colțurile ro- 
tunjite. In Novaci se chiamă cărpălor sau lopată 
de pilă. 

Ceeace rămâne lipit de covată se rade cu ră- 
anitoarea numită şi răzătoare, gripcă sau răcusă, care 
e de fier şi are forma unei tesle mici. Aceste răsă- 
uri sau răzuituri se fac un fel de pâne numită răsunoiu, de către Moţi *). 

La prescuri, pe fiecare corn al ei (fig. 308) se află semnele lä- 
sate de priscornic, când au fost apăsate înainte dea se vâri în cuptor. 





Fig. 308. 





Fig. 310. Fig. 309. 

Priscornicul este de piatră, săpată de gospodar; are forma unei 
piramide trunchiate, sprijinit pe o prismă lată şi înaltă de jumătate 
de deget. Pe cei patru pereţi sunt săpate inițialele numelui bărba- 
tului şi femeii, cu anul și ziua facerii. 


1) Șezătoarea, VIII, p. 91. 

3) Viciu, op. cit., p. 61 : Moşoiag şi şomoiog, o sucitură de paie, cum 
fac când ard cuptorul de pâne. Se pune într'un par și se împlânta în 
vârful caăpiţelor sau clăilor de fân = popă ; în Moldova : momåie şi spărie- 
toare; altfel: şumuiog. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 105. 


198 


Pe ai familiei mele se ceteşte: R(asâlca) n(amfile); K(osta- 
che) n(amfile), 18; 87; ((ebruar) 5. 
NOIR) 
HG (us)| R (cn) G (tos). 

Ce căutau și caută încă şi astăzi pe cruci slovele vechi, se 
explică ușor. 


Pe fund stă scris: 


CAPITOLUL III 
CÂNEPA ȘI INUL. 


1. Consideraţiuni. 


Lucrul cânepii şi inului este grija femeii şi fetelor unei 
gospodării; el are de scop de a procură întregei familii firul din 
care se face cămașa, izmenele, prosoape de şters şi de dus mămă- 
liga la munca câmpului, fețe de mese şi de pat şi adesea chiar 
haine,— acestea fiind pregătite din firul mai gros. 

In deobşte grija bărbatului este să samene; încolo nimic nu-l 
privește ; acesta este un fapt pozitiv, nedrept adesea, dar îndatinat: 
«femeia să-și vadă de furcă», zice vorba curentă. 

Lucrul cânepii se face mai ales iarna; vara, femeia iea parte la 
munca câmpului alături cu bărbatul. 

Nu sunt date precise asupra culturii şi industriei cânepii din 
timpurile vechi ; se pare totuş că gospodinele române se îndeletni- 
ciau cu aceasta, cu inul mai ales şi după tradiţie şi cu urzica, al 
cărei meșteșug de lucru s'a uitat cu totul. 

Intro relaţie de schimburi între Moldova şi Ardeal găsim, prin 
1564, vorbindu-se de cânepă, «scaturigo quedam» 1). 

In 1567, Alexandru Lăpușneanu primeşte cânepă şi in tot din 
Bistriţa Ardealului 2). 

Din 1702: «acolo megieșşii adapă vitele şi topi? inuri şi cănepi 5), 
fiind vorba de iazuri în cari sătenii fopiau cânepa pentru a o meliţă 
şi lucră apoi. 

Mai târziu, într'o listă de lucruri din 1784, găsim: «9 giu- 
mătăţ de călți, ṣọ calepe in, bez calepuri ce sånt rânduite pe la Ţi- 
gance ca să le toarcă, 40 chice in, 4 chici cănepă...» 4), adică de- 


1) Iorga, Doc. Bistr. I., p. LXVII. 
23) Ibidem, p. LXVIII. 

5) Idem, Socot. Bistr., p. 86-7. 

4) Idem, Stud. Doc., VII, p. 234. 


199 


numiri de împărțiri şi cantităţi uzitate în industria cânepii, cari se 
aud și astăzi. 

Din această din urmă lămurire mai rezultă că lucrul cânepii 
se ficeă şi în casele boiereşti — poate chiar și domneşti —, prin 
grija jupânesei care împărţiă lucrul şi-l supraveghiă pe la roabele 
țigance. 

Date mai întregi le găsim întro monografie istorică asupra 
unei comune din Moldova, Bogdana, jud. Tutova 3). 

In comuna Bogdana, zice autorul, până în deceniul al treielea 
din veacul XIX, femeile de aici îşi tăceau pânzăturile numai din cà- 
nepă și in. Dela acea vreme însă bogdănășiţele au început a-şi vrâsti 
(invrâstă) deocamdată servetele de cânepă şi de in cu bumbac. A- 
ceasta s'a întâmplat pe la 1828 ; data este ţinută în minte după ve- 
nirea pe aici a Ruşilor şi după luarea Brăilei dela Turci. 

Intrebuinţarea bumbacului eră pe atunci o raritate; cine-l cum- 
părau, erau răzăşii mai avuţi. Cu timpul însă, instiindu-se şi cei- 
lalţi săteni, bumbacul s'a introdus din ce în ce mai mult, trecând 
astfel dela răzăşii fruntași la cei mijlocii şi mai târziu şi la cei codaşi. 

Lupta aceasta dintre bumbac și cânepă şi celelalte plante tex- 
tile folosite, s'a început de pe la datele arătate (1828—1837) şi a 
mers până la 1880, de când sătenii s'au lăsat în cea mai mare parte 
de sămânat in şi cânepă. In 1905, cultura aceasta a scăzut la So 
100 prăjini, adică 1!/, 2 hectare. Ea se face numai de vreo 40—50 
de răzăşi. In se sămănă numai de vreo 15 răzăşi. Așă se vede că câ- 
nepa a ajuns să se samene numai de 1/4 şi unul de "i din nu- 
mărul total de 662 capi de familii, cari trăesc în com. Bogdana. 

Cauzele cari au fâcut ca bumbacul importat să înlocuească până 
întratâta cânepa și inul cultivat de săteni sunt următoarele: instă- 
rirea din ce în ce mai mult a răzăşilor cu începere de pe la 1850 
şi mai ales 1860 încoace; din scumpirea vitelor și cerealelor și din 
nevoia ce sa simţit de brațele femeielor la munca câmpului, din 
ieftinătatea bumbacului cum şi a pânzei gată de hasă (sau mai ales: 
americà) şi în sfârşit din istovirea pământului prin cultură neîntre- 
ruptă şi lipsă de nouă îngrășări ale pământului destinat cânepiștelor. 

Acestea toate unite şi cu lipsa unui spirit calculat de economie 
au fâcut pe locuitorii din com. Bogdana să se desintereseze din ce 
în ce mai mult de cultura cânepii și a inului. 


1) Ec. T. Antonovici, op. cit., p. CX—CXII. 


200 


In Basarabia culturile acestea au scăzut, zice-se, din pricina 
sleirii pământului marilor proprietari prin întinsele culturi ce se fâ- 
ceau în vederea exportului 1). Nu știu însă cum stau țăranii. 

Românii din Transilvania stau mai bine. 

Cu toată pomenirea de mai sus, referitoare la comuna Bog- 
dana, nu trebue să ne întristăm încă. Sunt alte sate în cari lucru- 
rile stau încă îmbucurătoare. Scriam, acum câţiva ani, despre satul 
meu de naștere, acestea 2): «Pe când toate satele vecine: Negrileștii, 
Brăhășeştii, Tecucelul, Vizureştii, Țigăneştii, etc., sate de oameni 
clăcaşi, mai lăsători, mai târgoveţi, se îmbracă cu cămeşi și izmene 
de americă, de hasă ori de cit, Ţepul nu. Acum 20—25 de ani, 
când bumbacul eră scump, nimeni din sat nu-l cumpără; pânza se 
fâceă numai din cânepă. Nu poartă Ţăpenii americă şi cit cât vor 
purtă «Jidanii şi Ungurii». 

Pricina desnaţionalizării acestei mănoase industrii stă în vântul 
de subţiere şi de putrezire care ne bate de o samă de vreme; stă în 
modernizarea la care se pretează ţăranul român ambițios de a fi cel 
puţin egal cu cei mai mari decât dânsul. O boală care-şi are multe 
leacuri, dar pe cari nimeni din cei în drept nu le caută şi nu le 
râpune. Cine s'a gândit la ridicarea taxelor vamale asupra bumba- 
cului, ca exemplu?—şi câte altele nu mai sunt! 

Ne mângâiem însă cu trecutul, care, ca'n atâtea privinţe, ar 
trebui să ne fie un judecător aspru şi de care să ne temem în deajuns. 

Industria aceasta este atât de mult înrădăcinată în firea Ro- 
mânului, că şi-a creat o pânză întreagă de datini şi obiceiuri cari o 
privesc. În treacăt, aici şi'n alte locuri, vom pomeni câtevă,. 

In foarte multe părţi locuite de Români, se obişnueşte a se 
da preotului în ziua de ajunul Bobotezei sau Crăciunului câte-un 
Juior de cânepă sau de in, frumos răghilat şi periat, rugând gospo- 
darii pe preot să le lese şi lor vreo câteva fire. 

Crede-se că fuiorul acesta are mai multe însemnării. 

a) Dând preotului acest fuior, la anul viitor cânepa va crește 
frumoasă. 

b) Dându-se acest fuior, toate relele se vor lipi deel, iar casa 
gospodarului va fi ferită de orice primejdie. 

c) Cu ajutorul acestui fuior, trupurile sau sufletele celor ră- 





1) Arbore, op cit., p. 415. 
2) Şezătoarea, IX, 139. 


201 


posaţi sau ale gospodarilor când vor muri, vor trece peste iad sau 
raiu. 

d) Se crede că din acest fuior Maica Domnului va face un 
voloc sau volog pe care îl va slobozi în iad prinzând cu el sufletele 
celor ce se chinuesc acolo și scoţându-le afară spre a le arătă vieaţa 
1aiului. 

Credinţele acestea foarte râspândite în Bucovina se cunosc și 
în Moldova. lată ce se spune în această privință: De când s'a făcut 
legea noastră și până la a doua venire, femeile creștine au dat şi 
vor da un fuior la cruce, din care se lucrează în raiu o mreaja, ca 
la a doua venire, după ce Hristos va judecă noroadele şi va trimite 
pe păcătoşi la muncile iadului, i-a învoit Maicei Sale să se ducă la 
iad și să arunce o mreajă de trei ori și câte suflete se vor puteă 
prind în mreajă, acelora li se va da un loc de odihnă, nu de mare 
fericire ca la raiu, dar nici de veșnică muncă. Și pentru aceasta dau 
femeile fuior la cruce, că doar sa milostivi Maica Domnului asu- 
pră-le, să le prindă şi pe ele în mreajă. 

Prin unele părți, ale Ardealului și Ungariei se crede că acest 
fuior este bun de făcut funii la clopote. Firele ce le iea gospodina 
sunt bune de pus la voloc sau mreja, ca să fie norocoase la prins 
peşte"). 

Sunt apoi anumite zile şi perioade de zile chiar când e bine 
sau rău de tors, după credinţele localnice. Ca pildă, dela Crăciun 
până la Bobotează, mai pe nicăiri femeiile nu torc din osebite 
pricini. 

Când însă este de lucru, să se lucreze. Nici o rușine nu poate 
fi mai mare pentru o gospodină decât atunci când nu-și lucrează 
singură sau nu ştie lucrul cânepii. Aceleia i se cântă: 


Mâi bărbate, Mai torc, 

Nu mă bate, (Mai torc), 
Ca nu-s eu ca celelalte, Iar cât nu, mai pun pe foc, 
Ca să-mi dau cânepa'n parte ; 2) Și la pânză n'am noroc! 3) 


Cât mai torc, 


1) Marian, Sârb. la Rom. II, p. 173—4. 

1) Când dă alteia spre a o toarce, luându-și torcâtoarea jumătate şi 
dându-i ei cealalta jumătate. 

3) Dan, Straja, p. Iog—Io. 


202 


Sau : 

Frunză verde de dudău, Boala'n oase mi-ai băgat! 
Sărmane, bărbatul meu, Da’ iea coasa şi-o coseşte, 
Eşti nebun și meteleu. De boală mă ispăseşte! 1). 


Cârepa mi-ai sâmănat, 


Sau în sfârşit: 
Măi bărbate, fii cuminte, 
lea cânepa şi mi-o vinde; 
Şi mi-o vinde, far” de preţ, 
Ca eu lunea nu lucrez; 
Marti, cte. 


2. — Cultura. 


Terenu! nimerit pentru cânepă trebue să fie gras, mdlus 
adecă, şi pentru aceasta cânipăriile sau cânipiștele sunt totdeauna 
pe văi, pe malul apelor. In comuna Ţepu, fiindcă pământurile 
sătenilor sunt în lungul moşiei răzăşeşti a satului, sunt lungi 
de peste 4 km., iar late de 1 ş stânjeni, săteni le-au înjumătățit 
Şi samănă, întrun an, la deal de sat pâne măruuţică (pâni albe: 
oarze şi grâie ; pâne de primăvară), iar la vale de sat, popuşoi. De 
cum se cară pânea de primăvară (vară), jarna (arina) este slobodă 
şi o cânepă sămănată în mijlocul miriştelor ar fi stricată de vite, 
Pentru acest motiv, cânepa se samănă în țarina cu popuşoiu; sunt 
prin urmare două cânipării. 

Pentru o casă de mijloc ca suflete, 7 8 prăjini de loc ajung; 
trebueşte deci cam o prăjină de cânepă pentru fiecare suflet din 
casă. Aici intră şi cânepa ce se dă celor ce mau, în schimbul aju- 
tatului la lucru. 

Sămănatul se face prin Maiu, după ce pământul a fost arat, 
lăsat apoi câteva zile, săpat în urmă cu sapa, sămănat bine și ne- 
tezit. Pentru șapte prăjini ajung 8 xro baniţi de cânepă. Se samănă 
atât de deasă, «ca s'o poată linge boul». 

Hlăndanii sau blăndarii, numiţi prin unele părţi ale Ardea- 
lului baldan şi haldur 2), iar în Muntenia aldan (Dâmboviţa) 3), 
sunt fire de cânepă sămănate prin popușoaie (porumbişte) sau bostà- 


1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 93. 
2) Viciu, op. cit., p. 48. 
3) Magn. Etym. Rom., p. 774- 


203 


narii, pentru a se recoltă din ei sămânţa de cânepă, câci cânepa 
sămănată deasă, în cel mai bun caz ne dă sămânța de cânepă. Hlân- 
danul creşte mare, stufos și plin de sămânță. Pe la sfârşitul lui Au- 
gust se taie şi li se iea sămânţa, cum se va vedeă. 

Culesul cânepii. Cânepa este de două feluri: de vara (masculă) 
şi de toamnă (femină). Culesul cânepii de vară se face pe la sfâr- 
şitul lui Iulie. La acest soiu de cânepă, gospodinele ţin foarte mult, 
fiindcă din el se capătă un fuior mai alb şi mai tare. De ordinar, 
firele de această cânepă sunt mai puţine decât cele de toamnă. Cu- 
lesul se face smulgând-o. Pe uscăciune şi pe căldură, când pământul 
este tare, culesul este foarte greu, din pricină că firul se rupe, în 
pământ se ţine tare, de îndoit și rupt nu e bine, căci nu se topește 
cum se cade. 

Topitul ei se face de obiceiu odată cu cel al cânepii de toamnă. 

Cânepa de toamnă se culege cam peste o lună dela culesul 
celei de vară. Când pământul este tare, se taie cu sapa la rădăcină; 
culesul se face dearândul, fâră a o smunci, căci astfel îi se scutură 
sămânţa din sglăvoc (floare). 

Ca să nu o mânânce vrăbiile, această cânepă se păzeşte cu 
momii său spărietori. 

Porghicii, sing. porghic, în Ardeal bârzocii, poșomogii sau pod- 
bicii 1) sunt firile de cânepă cari n'au putut creşte mari; ei stau 
între cânepă ca puful sub pene şi sunt și ei: de vară și de toamnă. 
Culesul amânduror speciilor se face odată cu 
culesul cânepii de toamnă, deoparte, sau la 
un loc cu aceasta când cânepa este măruntă. 

Când cânepa de vară și porghicii sunt us- 
caţi prea tare, când cea de toamnă şi-a scu- 
turat o parte din sămânță, se zice că-s tre- 
cule; pentru cele două feluri dintâi se mai 
zice că-s topite. 

Măsurătoarea cânepii este speciala. Unitatea 
este mănușa de cânepă, cu un diametru de | 
10 I2 cm, pentru cânepa de vară, şi mai | | il 
puțin pentru cea de toamnă; tot astfel și Fig. 312. Fig. 311. 
pentru porghici. 

Mănuşa de cânepă de vară (fig. 311) sc leagă în trei locuri, 
după ce s'au pus rădăcinile firelor la acelaş nivel. La cea de toamnă, 





1) Viciu, op. cit., p. 68. 


204 


legătura se face sub sglăvoc (fig. 312) şi e numai una, ca și pentru 
porghici. 

12 mănuși compun o chilă; unele chite au 13 mănuși. 

Din 7 prăjini poLieşi în anii buni so de mănuși de porghice, 
100 de mănuși de cânepă de vară şi 150 de toamnă. 

După cules, cânepa de toamnă se lasă pe loc sau se aduce 
acasă şi se pune la dubit (pron. pop. dughit), adică se face grămă- 
gioare punând mănușile de cânepă una peste alta acoperindu-şi 
sglăvocurile. După 2-3 zile, se inşiră prin pari ca să se usuce şi în 
urmă li se bat slăvocurile cu un beţişor spre a li se scoate sămânţa. 

Sămânţa de cânepă se vântură spre a se deosebi de pleavă sau 
se cerne printrun ciur cu găuri mari, numit dărmoiu, dårmon sau 


dârmoniu. 


2. — Topilul. 


Topitul sau topirea cânepii în apă se face cu scopul de a 
putrezi întru câtva partea lemnoasă, în a face să se desprir:dă 
epiderma textilă de această parte şi partea verde de cea tibroasă. 
Spre acest scop se pregătesc plutele de cânepă de vară, de toamnă 
sau de porghici deosebit. 

Mănuşile de cânepă se pun pe o prăștina A B una lângă alta 
învrâstat: rădăcină la vârf; peste acest rând se pune altul şi peste 
acesta al treilea și câte odată 
chiar și al patrulea. Cânepa 
de toamnă a fost mai înainte 
aşezată ca şi cea de vară, a- 
decă firele rădăcină la rădă- 
cină. 

De un capat al prăștinii 
AB, cel gros, este legată altă 
prăştină care se dă pe dea- 
supra plutei (fig. 313), legându-se la vârful cel subţire şi la mijloc. 
Minușile sunt şi ele legate în trei părţi cu suviţe de teiu sau chiar 
cu fire de cânepă. 

După ce s'a făcut pluta, se vâră în apă; aceasta poate fi cur- 
gătoare sau vreun lac. Dacă e anume lacul pentru topitul cânepii, 
se numește prin unele părţi şi topila sau topitoare. 

Pluta de cânepă, fiind mai ușoară ca apa, stă deasupra ; pentru 
a o da la fund şi pentru a o fixă, ca să mo ducă apa, se bat în 





205 


ea doi pari, iar deasupra plutei se pun brazde de pământ, astfel că 
dându-se pluta la fundul apei, locul ei rămâne insemnat numai prin 
vârful parilor. 

Dacă vremea e caldă, topitul durează: pentru porghici 3—4 
zile, pentru cânepa de vară înaltă s—6 zile; pentru hlăndani 6—7 
zile; pentru cânepa de toamnă mare 9—10 zile, iar pentru cea 
măruntă 12—13 zile. 

Topitul cânepii e foarte păzit, încercându-se din când în când, 
căci dacă se scoate netopită, «verde», cum se zice, nu se desprinde 
firul de pe lemn, iar dacă se scoate prea târziu, are partea textilă 
putredă şi se rupe («se face hăbuc»). 





Fig. 316. Fig. 314. 


Când «se scoate» (cânepa), se dau la o parte brazdele de pă- 
mânt şi luându-se mănuşă cu minușă, se freacă în apă spre a se 
spilă de nomol și spre a se curâți de pe firul de cânepă peticioara. 
roşie-cenușie. Partea textilă se găsește asttel 
desprinsă de pe lemn și mănuşa face oarecum 
un tot, «se ține», cum se zice. Scoasă pe 
malul apei, mânuşa se desface la rădăcină în 
trei și se întinde pe iarbă ca să se scurgă de 
apă și să se usuce. După uscare se pune în 
car şi se duce acasă. 

Pe această vreme, e poate timpul de muncă 
şi cânepa nu poate fi dată la lucru; pentru 
aceasta se pune în gluga. Gluga de cânepă se Fig. 315. 
face din mai multe mănuși puse în picioare 
una lângă alta, iar peste ele fiind alt rând. Acestea se ţin prin o 
frânghie sau un cerc de poloboc. (fig. 315). În această glugă stă până 
se meliță. 





206 


3. — Meliţatul. 


Gospodinele cari au prea multă cânepă și nu o pot lucră 
singure, pun femei de le-o meliţă, plătindu-le cam 30 de bani 
de chită sau mai adesea dându-le din zece mănuși una. Meliţatul, 
adecă desfacerea părții textile de partea lemnoasă se face cu ajutorul 
meliței (fig. 316) care în Ardeal se numește şi sdrobitoriu 1). Meliţa 
se compune din patru picioare (câte odată numai din două, bătute 
ambele în pământ; alteori un capăt se fixează între îngrăditura gar- 
dului, iar la celalt capăt are un picior sau două), batator, scaun, 
strat, trup sau grindeiu şi o limba numită şi cuțit Sau condeiu *). 

Limba are un mâner A, apoi un prag B, care se razemă pealt 
prag în trupul meliței, iar toată se mișcă într'o dăltuitură făcută în 
trup. Dăltuitura este de două ori mai lată decât limba. 

Melițoiul are dăltuitura încă mai mare; melițuica o are foarte 
puţin mai lată ca limba. 

Limba este aproape ascuţită pe partea de către meliţă. 

La acelaş trup pot fi 2, 3 şi chiar 4 limbi de acelaș fel sau 
limbi de meliţă, meliţuică şi meliţoiu. 

Mănuşile de cânepă se desfac în mai multe părţi. Dacă gos- 
podina are cânepă mare, o sdrobeşte cu meliţoiul, iar dacă ware 
melițoiu, o frânge cu piciorul, deoarece partea lemnoasă a cânepii 
war putea fi ruptă cu limba meliţei. Partea de mănușă se pune sub 
limbă, se izbeşte apoi cu limba ca să se sfărâme partea lemnoasă a 
firelor şi se scutură. Pusderia cade jos sub meliţă. Fărâmarea începe 
dela un capăt şi merge până la jumătate; se scutură, se loveşte cu 
această parte peste limbă şi pe sub strat ca să sară şi pusderia mai 
măruntă, se pune sub limbă, se apasă cu limba și se trage pe sub 
limbă, de mai multe ori, şi astfel o jumătate din mănunchiul luat 
din mănușă este meliţat; din această parte n'a rămas decât partea 
textilă numită fuior. Puzderia a căzut jos. Această parte se infi- 
şoară pe după mână și tot astfel se urmează și cu cealaltă jumătate 
a mănunchiului. Maănunchile unei mănuși se pun la un loc şi o 
mănușă meliţată poartă numele de fior. O chită de mănuși dă o 
chita de fuioare. Un fuior se răsuceșşte la un capăt (ñg. 317); 12 de a- 
cestea se pun cap la cap, se leagă cu al 13-a și chita se urcă în 
pod, așteptând vremea urmării lucrului. 


1) Viciu, op. cit., p. 77. 
3) V. pentru acestea şi următoarele: Dame, op. cit., p. 139—140. 


207 


Astfel are gospodina cânepă lăgurală 1) și pusă bine; astfk| 
dânsa nu mai este expusă criticilor celorlalte femei, în cazul când 
ar găsi-o iarna cu cânepa nemeliţată, adică în glugă. 

Puzderia este bună de aţâţat focul, după ce 
se curăță de cânepă, căci odată cu ruperea lor, se 


rup şi fire de tort. 


4.  Răghilatul şi periatu?. 


Iarna începe lucrul fuioarelor; o chită de 
fuioare se poate regulă într'o zi, şi dându-se cuiva, 
ar costă de lucru cam 1 leu. 

Întâia operaţie este raghilalul sau daracilul, 
făcându-se cu raghila sau daracul. 

Raghila (fig. 318), numită şi ragil, becela, raș- 
tila, beihel sau ehel, iar in Ardeal răgelo, htcela sau 
pică (magh. : ecselă) 2), se compune iti: scân- 
dura dreptunghiulară sau elipsoidă în mijlocul ca- 







ij 


Q 
X i 
E Trai hg 





Fig. 318. 


reja s> află un disc de scândură plin cu dinți de fier, bătuţi mai 
des sau mai rar. Cu dânsa se ragh 'lează. Scândura se mai numeşte 
coadă sau pat. Raghila cu dinţii 
mai deși și mai subţiri se numeşte 
rugiluica, pe acolo pe unde se fo- 
loseşte. Davacul (fig. 319) *) se 
compune dintr'un pat pe care sunt 
înfipte două rânduri de dinți şi un 
scaun, cari leagă patul de picioare. Fig. 319. 
Operaţiunea se numește darăcit. 

Fuiorul se trage prin raghilă sau darac cu încetul; firele de 
cânepă late se desfac în mai multe fire subțiri, pârţile de pusderie 





1) Regulată, orânduită. 
2) Viciu, op. cit., p. 72. 
3) Pamfile, Jocuri de copi, 1907 (Memoriul H), p 


208 


măruntă cad, iar părţile din fibre, cari sunt pe locurile unde cânepa 
a avut ramuri, pe la noduri prin urmare, rămân în dinţii de fier. 
Tot aici râmân şi părţile din fire cari sunt putrede. 

Aceste resturi cari rămân în dinţii raghilei sau daracului se 
numesc câlți, stupă (ital. stoppa) 1), brebeni sau sgrebeni 2), iar restul 
de fuior, compus numai din fibre tari, subțiri și lungi, iea numele 
de fuior. 

Fuiorul ieşit din raghilă se perie cu peria de păr pe care o cu- 
noaștem. Firele de fuior sunt încă mai mult descompuse. Ceeace 
rămâne în perie se numeşte câlțișori sau păcișe și pacişele, cari, me- 
stecate cu păcişelele dela ceilalți câlţi, vor face câlții adevăraţi. Ceeace 
rămâne din fuior, este fuiorul adevărat. 

Câlţii ieşiţi din raghilă se piaplană cu pieplenii. Pieptenii sunt 
la fel cu cei întretuinţaţi la pieptânatul lânei, numai că au un sin- 
gur rând de dinţi. 

Câlţii înfipţi întrun pieptene sunt pieptănaţi cu celalt piep- 
tene. Câlţii mai buni formează un fel de barbă, care fiind smultă 
cu mâna, ne dă pacișele sau păcișelele, iar ceeace rămâne în dinţii 
pieptenului se numeşte canura. 

Avem, prin urmare, trei soiuri de fibre de cânepă: 

a) Fuiorul, calitatea cea mai superioară, fibre lungi, tari şi 
subțiri; b) câlții formaţi din păcișelele dela pieptănatul câlților şi 
periatul iuiorului, cu fibre scurte, mai groase şi mai puţin tari; 
c) canura. 

Prin jud. Suceava se numesc buci, cea mai proastă calitate ce 
se obţine din fuior cu prilejul periatului 3). 

Fuioarele periate se răsucesc la un capăt şi se formează iarâş 
chite de câte 12 sau 13 fuioare. In Moldova de sus, se leagă câte 
24 sau 25 fuioare la un loc, constituind un or/. In Ardeal, ortul 
se numeşte numai când fuioarele sunt meliţate dar neperiate. 

Porghicii sunt mult căutaţi ; dintrinşii se obţine cea mai bună 
calitate de câlţi și canură. 


5. — Torsul. 


Torsul e cea mai de căpetenie îndeletnicire femeiască, cea 
mai cinstită, cea mai sfântă. Obiceiurile şi datinile multe şi variate, 


1) Viciu, op. cit., p. 80. 
2) Ibidem, p. 22. 
3) Șezătoarea, V, p. 39. 


209 


legendele şi povestirile ce stau în legătură cu această îndeletnicire, 
toate acestea arată cevă înrădăcinat din veacuri bătrâne în sufletul 
femeii române, ca și în al celei de alte neamuri. 

Câteva pilde lămuresc: Un fecior de împărat a luat de ne- 
vastă pe fata care i-a fâgăduit că-i va îmbrăcă întreaga casă cu nouă 
fire de tort. 

Maica Domnalui a tors şi e cunoscută întâmplarea cu pain- 
gănul. Fiindcă există şi la alte neamuri, și mai ales o găsim în ve- 
chile mitologii grece şi romane 1), nmo mai inșirăm. 

Câră poezie nu s'a dat la iveală de artiștii noștri, relativ la 
această îndeletnicire femeiască ! 

Cânepa se toarce cu furca pe care o cunoaștem dela cercetarea 
lânii ; tot astfel cunoaștem şi chipul cum se fac caierele. Femeia 
ține furca în brâu, mai în totdeauna; câte odată o pune şi într'o 
gaură tăcută în laiţă, cum fac Româncele din Bucovina 2). 

Femeile cari au casă prea grea și le dă mâna, plătesc altor 
femei pentru tors. Oca de fuior ţine cam 1 leu și 20 bani; cea de 
câlți 9o bani sau 1 leu; cea de canură 30—40 bani. 

La tors stau femeile în nopţile de iarnă fâcând clăci sau şe- 
zatori, torcând fiecare în furca ei și pentru sine. Când însă se må- 
rită vreo fată şi mare gata toriul pentru multe nevoi, i se face de 
vecine clacă, «spre a o vedeă la locul ei». Aceasra este o petrecere 
foarte plăcută, la care, pe lângă femei, se mai adună câte odată și 
bărbaţi, spunându-se poveşti, cântându-se, «schimbându-se multe și 
mărunte». 

Iată câteva pomeniri despre clăci: In Bogdana, jud. Tutova, 
«în nopţile cele lungi de iarnă, se fâceau înainte vreme întruniri 


1) Albina, II, 135—6. 

23) Dan. Straja, p. 65: Gospodinele din Straja Bucovinei au fuse 
de lemn de mesteacăn și paltin, cari constau din douä părţi: din fus şi 
din roata lui. Fusul este de o lungime cam de 30 cm, și de forma unui 
bâţ neted și rotund, însă nu prea gros. Capătul de sus al bâţului este as- 
cuțit; cel de jos, care este înțepenit în roată, este mai gros, iar mijlocul 
lui este mai plinuţ, însă proporţionat. Roata este de lemn de fag și cevă 
mai mare decât o moneda de 1 fl. Cu fusul se toarce inul, cânepa şi lâna, 
aşà că caierul se bagă în furcă și apoi se tot trage din el cu mâna stângă, 
iar cu mâna dreaptă se învârtește fusul în dreapta după ce sa prins firul 
de el. Furca se poarta de femei în brâu, Daca însă şed, apoi se vâra 
într'o bortă făcută în laiță. Al, Viciu, op. cit., p. 71: pristene, prisnelul 
din capul fusului de tors. 


T. Pamilile, Industria casnică. 14 


210 


de femei şi fete, în fiecare seară, pe rând, la casele lor, ca să toarcă 
in, cânepă şi lână, fiecare pentru sine. 

«La aceste șezători luau parte şi bărbaţii cu femeiele lor, fetele 
cu mamele lor; femeiele bătrâne se duceau şi singure. Pe când fe- 
meile lucrau, bărbaţii le spuneau felurite poveşti și istorioare, în 
deosebi de acelea ce stârniau râsul, ca forcătoarele să nu amijească. 
Și aşă se lucră până după miezul nopții. 

«Clăcile de tors se fâceau mai ales de către preot, pasnic, dăj- 
dier, vechilul de mazili şi vornic. La ele veniau fetele cu mamele 
lor. Bărbaţii nu veniau decât doar câţiva din rudele celui cu clacă 
ca să spună lucruri pentru a produce râsul. Drept răsplată se da o 
horă torcătoarelor ; preotul însă nu dădea horă. Și fiindcă pe urmă 
au început să nu prea vină torcătoarele la clacă, li se trimiteau c4- 
iere de tors pe acasă şi ele, de voie, de nevoie, torceau, iar sărbă- 
toarea când se aduceau fusele pline, li se făceă joc».1) 

In Munţii-apuseni «toamna de obiceiu, fetele se adresează la 
femeia câte unui om bogat din sat cu rugăminte să-i toarcă ele fu- 
ioarele de cânepă. Gazda rugată, nepregetând cheltuelile împreunate 
cu o asemenea claca, înștiințează fetele și le imparte caiere. 

«După aducerea tortului, cam prin postul Crăciunului, gazda 
otarăşte sara în care să se şie petrecerea pentru terminarea cânepii. 

«n acea sară eun adevărat ospăț şi alăturea cu mesele întinse, 
și Încărcate cu mâncări, mai la o parte, întrun colţ de casă, e ex- 
pus la vedere tortul, fiind pe fiecare ghem însămnat numele fetei 
care l-a tors. 

«În timpul cinei, înveselite de sunetul muzicii, vin femeile 
din sat să privească tortul, iar dupa ridicarea mesei, sosesc şi feciori 
cari sunt îmbiați cu vin în tot timpul petrecerii. 

«La această frumoasă serbare ieau parte şi avuți ca şi săraci, şi 
veselia împreunată cu joc ţine până când cântă cocoşii de ziuă. 

«În momentul plecării feciorii şi fetele se formează în grupe în 
mijlocul cărora este stăpâna cu ceilalți membrii ai casei și grupele 
acompaniate de lăutari mulțumesc intonând: Cintecul gazduţei» 2). 

In Munţii din Moldova de sus, precum în Suceava, aceste 
clăci de tors se numesc furcării, unde se duc şi torc nu numai fe- 
meile şi fetele, dar chiar şi flăcăi. Prea meșterul nostru scriitor, Ion 


1) Ec. I. Antonovici, op. cit., p. CLXXIII—CLXXIV. 
2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 139—41. 


211 


Creangă, însuş a tors în tinereța sa, cum o spune în Amintirile 
sale. 1) 


6. — Râschiatul. 


Râschiatul se face pe râschilor numit încă şi râschitoare, în 
Bucovina ?), întocmai cum am văzut că se râșchie şi lâna. Sis- 
temul de numărătoare a firelor din bucata (numită în Bucovina 
tort, calap, iar în alte părţi din ară călep sau caleap) este acelaş. In 
Ardeal, 20 de fire se numesc papuțe 5), iar trei fire: numaralura 4). 
In Moldova de jos, o bucata are o circumferință de 6 coji; încru- 
cişările firelor se numesc rost, şi rostul este de 10 jághiuļje; o jà- 
ghiuța are ro verbe (pron. pop. g-herbe, 2 silabe), iar o g-hearbă are 
3 fire. Deci o bucata are 3vo fire X 6 coţi = 1.800 coţi. 

Dinur'o bucati, facându-se atât przeala cât şi latatura, pot gos- 
podinele sa scoată 2 coţi şi jumătate de pânză. 

Deosebire de tors între câlţi şi fuior nu-i decât în privinţa 
grosimii ; firul de câlţi este mai gros decât firul de fuior; ambele 
feluri se numesc cu un sirgur cuvânt: tort, adecă cânepă toarsă. 

Canura se toarce tot cu furca; firul este însă de 1 milimetru 
și chiar 2 milimetri de gros. Caierul de canură, mare cât baniţa, 
se dă mai ales în seama babelor, «cari tot stau de geaba în cotruță». 


1) Ion Creangă, Opere complete. Ediţ. II, «Minerva», p. 50: «dar 
la cusut și la suraduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fe- 
tele cele muri din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Savu- 
cului, care drept să va spun, nu-mi eră urîtă, faceă adesea ori în ciuda 
mea, şi-mi băteă din pumni, poreclindu-mă «lon Zorcăluu>, cum îi zicea 
unui ţigan din Vânători. Insă pentru asta, tot îmi eră dragă, și torceam 
împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movila de drugi de ca- 
nură, de mă sărută mama când i le arătam seara ucasă». 

Descrieri de şezatori sau clăci: I. Creangă, op. cit., p. 51; Tudor 
Pamfile, Jocuri de copii, II, 8—9; M. Sadoveanu, atât cât e în Semănă- 
torul, III, p. 608 și urm. (Fragment din Crâşma lui Moş-Precu) ; A. Pan, 
op. compl. Vol. I., p. 250: O şezătoare la țară sau povestea lui Moş- 
Albu; Al. Mihăilescu, Crâmpeie din vieața ţăranului român, p. 64—5; 
T. Cercel, Claca dela Moş-Dau în Sămănutorul, III, p. 661—7. 

3) D. Dan, Straja, p. 68: «Răschitoarea, este un băț de alun bifur- 
cat la un capăt, iar la celălalt ca o cruce de fag. Lungimea ei este de 6—12 
palme. Pe râschitoare se fac torturile sau calapurile, ca să se știe câte 
jumătăţi sau torturi întregi sunt». 

3) Viciu, op. cit., p. 65. 

4) Ibidem, p. 63. 


212 


7. — Fiertul tortului. 


Fiertul tortului se face iarna şi ţine o zi în chipul ur- 
mător: se face un fel de terciu de cenușă și apă fiartă, unde se pun 
bucăţile de tort, se aşează apoi întrun găletar cu 2 sau 3 găuri în fund, 
pus şi acesta peste alt găletar. Peste bucăţi se pun paie şi peste paie 
iarăş cenuşă. Din când în când, se toarnă apă fiartă peste cenuşă. 

Fiertul tortului se face în aceeaș zi, când gospodinele fac și 
săpun, întrebuinţând leşia ce se scurge în păletarul de jos. 

Prin fierbere, tortul se mai innălbește, devine mai moale, iar 
fuiorul poate fi întrebuințat ca aţă de cusut. 

Din fuior şi câlți, cum vom vedeă, se va face pânză de fuior 
şi pânză de câlți; din canura fâcută ghem, deadreptul de pe fuse, 
se vor pregăti joale, saci, etc. 


8. — Boitul. 


Tortul de cânepă se boeşte iar; fuiorul pentru facerea a- 
telor de cusut, canura pentru învârstarea ţoalelor sau sacilor. 
Poirea însă, nu se tratează aici. 


9. — Bice. 

Bicele de mânat caii, cari se fac din cânepă, încep prin: 
a fi ca un fel de jucărie copiilor, numindu-se şi biciuşte, îuște, 
etc., arșă 1), sbiciu 2); Ele se fac din împletituiă de cânepă şi 
mai în deosebi de beligi sau fâşii de Plăndani, impletite în două 
vite; au o baieră şi o coada, care se numeşte şi codorțe 2), codo~ 
rişle sau toporâște €), şi un sfichiu, sfichiu, şfichiu sau plesna 5). El 
este un adaus spre a face să plesneasca sau să pocnească biciul. 

Un biciu mai mare se numeşte harapnic, despre care, ca şi des- 
pre cele de mai sus, am vorbit la rândul industriei pielii. 


10. — Frânghii. 

Nu se prea face deosebire între funie şi frânghie ; se obişnueşte 
totuș a se arâtă prin frâughii cele făcute din cânepă, iar prin funii 
cele fâcute din teiu. Frânghiile se fac răsucind sau impletind la un loc 
mai multe vife cu ajutorul crivalei. In Ardeal vița poartă numele de iojdă. 


1) Şezătoarea Il, 126: arşă : biciu cu plesuă, 

2) In Ardeal. 

3) Al. Viciu, op. cit., p. 24. 

+) Ibidem, p. 85: «Toporişte, codoriştea sbiciului». 

5) Ibidem, p. 25: «Cămgie, gârbaciu, corbaciu, cum au călăreții, cu 
plesne la vârf». 


213 


Intocmai ca şi funiile, se fac odgoanele (când nu suntde târg), 
<ari se folosesc la scosul pământului din fund, când se sapă fântâ- 
nile, hărdazăiele 1), poivanele sau păivanele *) şi frânghiile mai mici sau 
frânghiuţele precum şi aţele ce slujesc la diferite nevoi gospodăreşti 
se fac tot astfel. In această categorie intră pilticele 3) şi spogatele. €) 

Criveaua (fig. 320) numită încă şi crivală sau grived, se face 
din două beţişoare lungi, cu vârfurile ascuţite și prinse în alte două. 
Laturile lungi se mişcă într'un osieac ce le străbate drept prin mijloc. 
Acest osieac se înţepeneşte în cevă (o rădăcină, piciorul unei scări, 
etc.) Firele de cânepă se prind apoi de o latură scurtă, iar criveaua 
începe să se învârtească. La crivelele făcute pe de-a'ntregul dintrun 
lemn (fig. 321), aceste fire se leagă de unul din cele patru cornuri. 





Fig. 320. 
Pe măsură ce se învârtește, vița se răsuceşte și se lungeşte, iar când 
este în deajuns de lungă, se învălătucește pe cevă. 

Când viţa sa fâcut în destul de lungi, se desfâşură și se dă 
în două. Unul începe să le împletească, iar altul ţine un capăt legat 
de brâu, iar pe celălalt capăt îl dă împrejurul celui fix, după cum și 
cel ce împletește îl trece pe deasupra sau pe dedesubt. 

Dacă frânghia se împletește în trei, se împletesc mai intâiu două 
viţe şi apoi şi a treia, 

O frânghie mică se numește curmeiu sau capăt de frânghie. 


1) Ibidem, p. 49.: «Hărdăzău, funia cea lungă şi groasă=hurduzău». 

2) Ibidem, p. 68.: <Poivan, funie lungă la car=pâivan ; de aici ver- 
bul împaivăni ;=împăivăneam calul. 

3) Ibidem, p. 67: «Piteică, cântariu împletit din aţe, sfori, spre a 
aduce în el hârbul cu mâncare la câmp.» 

+) Ibidem, p. 78.: «Spogat, sfoară, spargă, sbagat». 


214 


Industria cânepii a îmbogăţit şi limba figurată. Dim aici 
numai câteva expresiuni de acestea: cânepa dracului sau fuiorul dra- 
cului însemnează părul capului, cu anumit înțeles ; blandanos se zice 
despre «pânea mărunţică», cu paiul gros, buiac ; i-a luat apa cânepa 
însemnează * bine îmi pare că a dat peste ce a căutat; melijă se 
mai zice femeii prea limbute; pusderie se zice pentru mulțime: o 
pusderie de lume ; se mai zice şi pentru marunt: a face cevă pus- 
derie; fuior cu înţeles de mult: mănâncă fuior; rășchitor, unui om 
slab şi înalt; parcă-i un fir de tort, unui om slăbuț dar frumușel; 
câ! ai toarce un fus, ca unitate de timp; a bate furcă pe cinevă, a- 
decă mult; a aved de furcă cu cinevă, adecă o afacere neplăcută ; 
a țineă furca la cevă, adecă a ţineă din toată inima, morţiş, în ruptul 
capului, cu stăruinţă ; caier, păr: te-oiu înșfaşcă de caier; buc, caier 
pe sfârşite; porghic, unui om mic, etc. 


CAPITOLUL IV. 
PRODUSE VITICOLE. 





1. — Consideraţiuni. 


Cultura viei în Principatele Române a început să iea o des- 
voltare începând cu veacul al XVII, care a cr=scut mereu până 
aproape de zilele noastre, când fu dată înapoi prin filoxeră. 

Intradevăr, urmele documentare din secolul al XVI arată pe 
însuş Domnitorul cumpărând vin de peste graniţă, dela Românii 
trăitori pe acolo, cari se îndeletniciau cu cultara viei și desfacerea 
produselor viticole încă de mult. 

Astfel vinul moldovenesc se exportă în mare cantitate cu pri- 
lejul bilciului industrial al Ardelenilor, bâlciu privilegiat de regele 
Ludovic la 24 Aprilie 1553 1). 

La 27 Sept. 1559, Alexandru Lăpuşneanu trimite Bistriţenilor 
IO galbeni spre a i se aduce un vas de vin vechiu, «fiindcă ni e 
foarte de nevoie la sfinţirea unei mânăstiri (Slatina)» 2); tot cam în 
aceeaş vreme alt vas de vin cu 20 de ughi $); nu știu însă ce 
at însemnă când acelaş Domn cere grabnic, tot Bistriţenilor în 13 


1) Zimmermann-Werner, Urkundenbuch, I, 280-1, no. 885 ; cf. Iorga» 
Doc. Bistr. I., p. IV. 

) N, Torga, Doc. Bistr, I, p. LVII. 

3) Ibidem, I, p. LIX. 


215 


lanuarie 1561, 6 sticle de apă de trandafir, pentru cari vor fi plătiţi 
la Rodna «din vinurile noastre» 1). 

Pe la 1640 aproximativ, Câmpulungenii cer Bistriţenilor să le 
trimită «r tf de vin, şi-ţ vom da și antun de Cotnar». 2) 

Pe la 1697, erau vii particulare, căci iată ce se zice: «Şi cu via 
i-am dat 2 cădzi şi o curătoare şi un ciubăr şi un sghiab» 3), ter- 
meni asemeni cu cei de astăzi. 

Pe la 170; vama Câinenilor luă pentru o povoară de vin 4 
bani româneşti, iar pentru una de oțet, ṣo bani românești 4). 

In secolul al XVIII, găsim darea pe vii, pe pământul plantat 
cu vii, sub numele de pogonarit. Pe la 1764, Grigorie Calimah VV, 
constată o mulţime de abuzuri chiar, vechi de sigur. Această dare 
există şi sub numele de zădrărit care se luă pe roade; apoi vadrarii 
napustiau încă mai mult pe cultivatorii de vii, luând 2 vedre la 10, 
în folosul lor, iar ca vedre oficiale pentru masurat erau două: una 
mai mare, cea domneasca, şi alta mai mică, cea sfarosteasca, pe care 
însă o mai micşorase. Domnul hotărăşte o singura vadră de ro oci. 

In Principate, pe la 1768, oţetul eră 2 parale ocaua, vinul 21/a 
parale, iar rachiul (aquavitta, ital.) 15 parale. 5) 

Din 1784: «şi deosăbit să aiba a primi ș(i) cinci sutea vedre vin 
din viilea mele, căte un leu vadra, ş() chirie a dusului din gios să 
fie a mea, însa cărăuș să fie el datoriu a-i găsi ş(i) a-i tocmi di cu 
iarnă, cu prețul ci s'ar puteă mai gios... Şi drojdiilea să fie a lui» €). 

Pe la 1803, vinul se vindeă cu 1 leu vadra, «vin din viile 
noastre, struguri aleşi. Mă rog pentru ro buţi vin alb ales, de se 
vor gasi mușterii, m'aș sigurepsi, că ţaara noastra iaste înfricoşată»! 7) 

In msmoriile de reforme ale Domnilor români din 1821, gå- 
sim asupra produselor viticole: «Vinurile şi rachiurile din ţara tur- 
cească să fie poprite a nu intră nicidecum în Țara-Românească, ca 
să s(â) vândă vinul şi rachiul arii, pentrucă Domnii greci şi a- 
ceastă pagubă faceau țarii, dand voie vinului şi rachiului strein de 
intră în ţara noastra și scădeă preţul celui de pământ (indigen) sau 
răm(â)nei nevândut; nici să fie slobod vinul şi rachiul străin să 


1) Iorga, Doc. Bistr., I.. p. LXI. 
?) Ibidem I, p. 73. 

3) Idem, Stud. Doc., VI, p. 61. 
1) Ibidem, VII, p. 15-6. 

5) Idem, Socor, Bistr.. D. 73- 

¢) Idem, Stud, Doc. VII. 235. 

1) Ibidem, XII, p. 148. 


216 


treacă păn Ţara-Românească, cu cuvânt că-l duce în altă ţară, fiindcă 
de multeori, cu aceasta pricinuiesc că-l duc aiurea, l-au vândut aici 
în ţară» 1). 

In sfârşit pe la 1839 se exportă din Ţara-Românească 70.827 
vedre vin pentru 250.000 de lei, iar spirt 10.000 vedre pentru 
160.000 lei 2). 


2. — Cultura. 


Iarna viea se îngroapă în pământ, fâcând mici şanţuri, trăgând 
apoi corzile de vie şi acoperindu-le cu pământ. In primăvară se des- 
groapă şi se taie. Tăietul constă în rărirea vitelor şi în scurtarea celor 
cari sau uscat. Aceste curăţituri se numesc curpeni, cari se folosesc la 
facerea gardurilor (pe deantregul), sau la cununile de garduri, sau la foc. 

Odată cu tăietul, viea se cotorăște, săpându-se cu sapa numai pe 
sub bucium sau butuc, care în unele părţi din Ardeal se numeşte muguc. 

Inainte de a da ochiu, viea st ridică, adică se leagă de haragi 
sau araci. Haragul este o nuiă, mai groasă caun deget, care se fnfinge 
în pământ într'o gaură făcută cu chilonagul. Coarda de vie se leagă 
de harag cu un fir de mlaja, lămuri de teiu, cari au fost strânse 
din toamră şi făcute snopuri sau malduri şi au fost păstrate în pivnițe. 

Chitonagul (fig. 322) are la vârf un ascuţiş, care 
poate să fie îmbrăcat şi cu fier, şi un rol pe care 
se apasă cu piciorul. In afară de vie el se mai in- 
trebuinţează şi la facerea găurilor pentru pusul popu- 
şoilor. 

Corzile viitor ridicate sau harăgile sunt adesea 
lungi; de aceea unii podgoreni mai pun un rând de 
haragi împrejurul butucului, iar această operaţie se 
chiamă încorditul viei. 

Viea se sapă o singură dată, peste tot; săparea 
se face adânc. Se prașeșie însă de două ori spie a 
nu lăsă să crească prea multă buruiană, care face să 
se înnece viea. 

O vie tânără se numeşte vița. In viţă se poate 
sămână popuşoi, cartofi, fasole, etc. 

Mugurul sau ochiul corzilor desvoltându-se, se 
transformă în lăstari sau lăstari, cari se scurtează Fig. 322. 





1) Iorga, Stud. Doc., XI, p. 200-1. 
3) Ibidem, p. 18. 


217 


mai târziu, când li sa copt lemnul, adică atunci când s'au întărit. 
“Corzile poartă pe ele frunzele și cârceii, cari se agaţă de harag. 
După cules, viea se descurcă, adică i se scot haragii cari se 
fac glugi în mijlocul viei. Unii din podgoreni încep tăietul (cură- 
titul) viei de toamnă chiar ; dar o revedere, primăvara, este de nevoie. 
Fără haragi, viea este neridicată, pe pământ sau oloagă. 
Viţa sălbatecă se lunește Jăuruscă sau răurusca şi corcan. 


3. — Agurida. 


Ciorchina se mai numeşte și strugur sau strugure; dacă-i mic, 
se numește cârcel : cârcel de poamă, când are numai câteva bobiţe. 
Strugurii sau poama crudă se numeşte aguridă şi se foloseşte la 
înăcrirea borșului, pisând-o. Unii gospodari fac oțet din aguridă, 
pisând-o și punând în zeama acră un cuib de oțet adevărat. 

Când poama începe să se coacă, se zice că dă în copt, se moaie 
sau se pârguiește. 

Poama este de mai multe feluri. Prin părţile Nicoreştilor se 
deosebesc: poama băbeasca sau boierească, care-i mare la bobiţă și 
deasă pe strugure; poama verde este măruntă, de coloare verzuie, 
se coace mai târziu, e tare şi prin urmare se poate păstră mai lesne; 
jâța caprei e lungăreaţă şi gălbuie; coarna e lungăreaţă, de coloare 
albă, neagră sau roșietică, are bobiţa mare şi-i aromatică la gust; 
plăvaea este gălbuie şi foarte dulce; gallena are coloarea gălbuie 
pronunţată ; turceasca se aseamănă cu cea galbenă, dar e mai mare la 
bobiţă și-i felul care se coace în frunte ; cea mare are bobiţele foarte 
mari, dar pe dedesubt are şi altele rămase în urmă cu desvoltarea; 
mustoasa e ca şi galbena, dar are pelița subţire de tot, iar la gust 
nu-i tocmai plăcută; țârțărătica e măruntă şi, chiar coaptă fiind, are 
un gust acriu; poama vulpe este roşietică, foarte dulce și bună de 
păstrat; neagra; pasdreusca e neagră, măruntă şi bună de păstrat; 
busuioaca miroase a busuioc; tămdivasa miroase a tămâie; tivda nu 
prea are gust bun, etc. 

Vom vedeă mai incolo, cum se păstrează poama peste iarnă. 
Până vine vremea culesului, copiii aduc poamă acasă cu traista sau 
fosca; dacă-s doi, umplu ţoşca și punând-o la mijlocul unui harag, 
o aduc ambii pe umăr, în părângă, spre a nu se bate (strivi) poama. 


4. — Culesul. 


Culesul începe de obiceiu după 15 Septemvrie, ziua-Crucii, 
fiind socotită ca inceputul culesului de vii. 


218 


Culesul, numit în Banat şi alesul viilor!), se face în urmă- 
torul chip: Strugurii se taie de pe coardă cu cosorașe, cuțite sau 
custuri, sau se rup cu unghia, şi apoi se pun în cofe (donițe) sau 
panere. Acestea, după ce se umplu, sunt duse la ciubar sau hârdau, 
un vas de scânduri, mai larg la fund decât la gură şi prevăzut cu 
două torți. In fiecare toartă are o ureche (fig. 323)2). Capacitatea 
ciubărului este de 6—8 cofe. Un copil de obiceiu stă lângă cuibăr 
Și mustuie, sdrobește sau stălceşte strugurii 
cu mustuilorul. Mustuitorul este un băț 
care are la un capăt o cruce fâcută de 
om, sau este o creangă cu mai multe 
râmuri scurtate. Strugurul prins între 
aceste cioturi este sdrobit (fig. 324). 
Multe din bobiţe însă numai se despart 


Za 
ZI, 





Fig. 324. Fig. 323. 
de chiorchină, fâră a se sparge. După 15 20 cofe de poamă, ciu- 
bărul cu poamă mustuită este luat cu dorunga şi dus la carătoare. 
Dorunga, numită încă şi părângă (fig. 325) este un druguleţ 
aproape de 3 m., gros de ro—r2 cm. şi neted. De mijoc îi atârnă 










EREI) 
i} 





EET AAT 
wia di 2d geatet, (ateli t y ail) 


UI] 1 EEUE mit UD EA Q 
tut hu it buto pb rul 





Fig. 325. 
legată de un curmeiu crucea, care are câte o crestătură la fiecare 
capăt; aceste crestături intră în torţile ciubărului şi ciubărul este 
ridicat pe umeri. De altfel se foloseşte încă şi la căratul apei, când 
se numeşte şi crășue, la Românii din Munţii-apuseni, «pârghie cu 
două rude, spre a puteă duce ciubărul cu apă». 5) 

Când podgorenii au căsoi sau crame chiar în vii, ciubărul se 
duce de se varsă deadreptul în cada; când nu, strugurii mustuiţi 
Sunt căraţi acasă cu carul în carăloare sau pritoacă. 

2) Etym. Magn. Rom., p. 851. 


3; V. pentru unele din cele ce urmează : Dame, op. cit., p.78 82. 
3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 99. 


219 


Carătoarea este un poloboc de mijloc, ca mărime, vechiu și 
desfundat la un capăt. El se ţine înţepenit în car prin ajutorul unor 
drugi legaţi cu frânghii. 

Acasă sau în căsoaie, strugurii mustuiţi se toarnă într'o cada, 
vas mare de lemn, larg la gură (fig. 326). O cadă mai mare încă, de 
400—500 vedre se numeşte zăcaloare, din pricină că este condam- 
nată să râmână veşnic nemutată din loc, să gaca. 


5. — Fiertul. 


Fiertul se face în cadă sau zăcătoare, Se pare că strugurii 
mustuiți nu-s lăsaţi anume ca să 
fiarbă, să fermenteze, ci se lasă 
fiindcă se aşteaptă isprăvitul cu- 
lesului, ca să se înceapă călcarea. 

Prin această fierbere, ciorchi- 
nele şi bobiţele fârâmate se ridică 
către partea de sus, iar mustul se 
lasă la fund. In cadă se aude clo- 
cotind mustul. 







ve = — PRR Fa 
IT 
Ee 








6. — Călcarea. 


Cea mai bună calitate de vin 
se capătă, dând cep căzii și scoțând 
mustul care sa lăsat la fund; acest must se numeşte şi ravac. 

Sunt mai multe feluri de a calcă, adică de a despărţi mustul 
de ciorchine și cojile bobiţelor. 

Cel mai obişnuit este calcarea în calcator. Calcatorul s'aseamănă 
cu o albie mare (fig. 327), scobit fiind dintr'un trunchiu de fag, gros. 

Când se calcă întrânsul, se pune aplecat, ca vinul sa se poată 
scurge în deja, curaloare, o postava mare, numită şi molda sau lin. 

Altiel de călcător sau jghiab (şghiab), (fig. 328), este cel făcut 





din scânduri; el este infundat la ambele capete, dar la unul are sub 
fund o mică deschizătură, pe unde să poată trece mustul în dejă 
sau curătoare. 


220 


Călcătorul se aşează de obiceiu lângă cadă. Dacă se trece vinul 
sau mustul înăsprit («care înțeapă la limbă») prin sacul de vie, 
acest must se toarnă cu un caus (fig. 329) întrun uluc (fig. 330), 
iar de aici se scurge în sacul de vie. 

Sacul de vie are urzeala şi balaea de răsuceală de cânepă, cu 
ochiuri de 2 mm. Are o capacitate de două cofe. Turnându-se 
într'insul must şi bobiţe sfârâmate, mustul se scurge, iar bobiţele 
rămân în el; când 
se umple, se leagă 
la gură cu o ajä 
de sac de vie şi se 
pune dealungul 
în călcător spre a se calcă. Cel ce calcă, se spală pe picioare şi în- 
cepe să-l frâmânte când cun picior, când cu celălalt picior; bobițele 
se sfărâmă, iar mustul curge în dejă. Coaja bobiţelor de poamă 


precum şi sâm- 
DA AV burii lor nu 
edu IUNI uiti V/ por să treacă 
prin ochiurile 
| Fig. 330. sacului, din 
pricină că pânza udându-s2, se umfla, iar ochiurile se micşoreaza. 
Când nici un pic de must nu mai curge, se iea sacul de gură, se 
scutură ca să se adune rămăşiţa stru- 
gurilor la fund, se răsuceşte partea 
din sac goală şi apoi se apasă cu pi- 
cioarele din nou. Astfel sacul este pe 
de-a'ntregul călcat. Ceeace rămâne în 
lăuntru, se numeşte discozină sau tes- 
covină. Sacul se varsă într'o cada, 
unde discovina se va păstră. Fig. 331. 

Deja sau curătoarea este un vas larg, de înălțimea ciubărului; 
unele au fundul mai mic 
decât gura, având şi două 
toarte (fg. 331). 

Ca să nu pice în dejă 
ciorchine, bobiţe sau sâmburi, 
cari întâmplător ar scăpă prin 
sacul de vie, obișnuesc unii 
podgoreni de a pune la gura călcătorului o strecuratoare sau un 
ciur de sârmă (fig. 332), sau chiar numai o pânză de sârmă. 





Fig. 329. 
















AS ` CERNS 
Vaasaan INN 3 SERAN 
PAn ee L N 








Fig. 332. 


221 





In unele părţi din Ardeal, mustuitura se calcă în călcătoare, «o 


bute mai largă spre fund».:) 
Altă formă de călcător este linul (fig. 333). 









> RE sl Ia 
| PT) TM 


| Il 












































Fig. 334 


*) Viciu, op. cit., p. 25. 


222 


Alţi podgoreni, în sfârşit, cei cari au vii mai multe, după ce 
vinul şa scurs din lin, pun descovina, numită încă și busca, în sac 
fiind sub asc (íg. 334), care se compune din următoarele părţi: 

1. Masa, strat sau albie. 

2—2. Stálpi. 

2'—2'. Şurupuri sau surubi. 

3 3. Coş, drob, casa, ladă, cutie, durbaca sau jarc. 

4. Grinda sau punte. 

5 5. Gdște, broaște sau urupeliţe. 

6—6 6—6. Chingi, máni, argeă sau cleşte. 

7. Pop. (Sub pot se afiă o scândurică ce apasă asupra tesco- 
vinei când se învârtesc broaștele). 

8—s8. Picioare. 

9—9.]ghiab, şghiab, pârâu, şanţ, vatra, bhângaș, gârliciu sau hindichiu. 

10. Tija, burluin, uluc, ciuciun, şipot sau cioc. 

11. Deja, dejeriu, bărdaiaș, sofeiu, curatoare, cudulița sau cuibaraş. 

Din dejă, mustul se toarnă cu cof sau cu cofiţa în poloboc, 
în a cărui vrana se află pusă o pålnie. 

Pălnia, kica sau unia este sau de tablă (fier), (fig. 335) sau este 
fâcută dintro tivda (tidva) uscata şi rătezată (fig. 336), sau din doage 
de lemn (fig. 337-338), cu gitul în mijloc sau la o parte. Alte 





Fig. 336. Fig. 337. Fig. 338. 





pâlnii sunt pătrate sau dreptunghiu'are. Gâtul pâlniei se mai nu- 
mește burluiu sau buced. 


7. — Al doilea fiert. 


Vinul nou pus în poloboc are un gust dulceag-ințepător, nu- 
mindu-se must înasprit. 
In ajunu! culesului la vii, satele de podgoreni răsuna de cio- 


223 


cănitul poloboacelor. Poloboacele (Polotoacele) se fac chiar şi din nou, 
de mai înainte însă. Acum însă se desfundă, se curăţă cu gripra, se 
opăresc și se freacă bine cu şumuioage de paie, după care iarăș se 
spală şi se afumă cu petică (cârpă) aprinsă, spre a-i pieri orice iz (miros). 

Polobocul este aşezat în căsoaie, hruba, ori dacă vinul se va 
desface curând, afară. 
Se pune pe capălăie. 
Vrana i se lasă destu- 
pată, căci altfel vinul 
fierbând şi făcând spu- 
me, ar face ca polo- 
bocul să plesnească, A- 
cestor spume le trebue 
un loc în poloboc şi de 
aceea vasul nu se umple 
complet, ci se lasă deșert = = 
cam de două palme. Fig. 339. 

Imprejurul vranei se face un farc sau cerc de clisă (lut galben, 
cleios), sau d: discovină, ca să nu «deie afară» când vinul «se umflă». 

După fierbere, polobocul se umple cu vin fiert, luat din alt 
poloboc, i se bate vrana și astfel este gata. Din poloboc, vinul se 
scoate pe cep, o gaură fâcută cu pretcarul, care stă astupată cu un 
băț ascuţit sau un fus. 

Vinul se scoate cu cofița de vin, cam o optime dintro cofă, 
cu oala sau moșoaica (o oală mai mică), cu sfecla sau garafa şi se 
bea tot cu aceste vase, cu vlcica, paharul, etc. 

Sunt în deobşte cunoscute versiunile vremurilor trecute, când vi- 
nurile fiind multe și ieftine, se cinstiă în lege! Pe la nunţi mai ales, se 
scoteau în ograda plină de lume poloboacele pline; unul eră dator 
să scoată mereu şi să cinstească pe toţi câţi ar pofti. Pe atunci 
se'ntâmplau acestea și de aceea au înţeles cântecele: 





Poloboace, Sa ne punem vr'o câţiva 
Poloboace, Pân' la mântuirea ta, 
Ia întoarce-ţi vrana'ncoace, Aleluia ! !) 

Sau : 


Prea cinstite poluboc, 

Ia mai stăi puţin în loc, 
Sa venim noi vro câţivă 
Inspre mântuirea ta ! °?) 


1) Tudor Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 95. 
23) Arhiva, IV, p. 223. 


224 


Astăzi, când nevoile apasă asupra ţăranului din toate părţile, 
aproape tot vinul şi-l vinde, lăsându-și poate câtevă vedre într'o- 
putinică, balercă, balercuță sau dimingeană (sticlă mare, învălită în 
împletituri de răchită şi pusă întrun coş). 


8. — Alle operaţii. 


Oarecari operaţiuni urmează încă, cari trebuesc pomenite. 

Cine vrea să aibă must dulce pentru mai multă vreme, îl taie 
cu câteva vedre de must fiert. In orice caz, mustul fiert pe foc nu 
se mai înăcreşte; însă el trebueşte băut curând, căci mai târziu «se 
îmbăloșează», adică devine greoiu. 

Răvacirea vinului constă în scoaterea vinului dintrun poloboc, 
unde stătuse dela călcare, şi punerea în alt poloboc. Răvăcirea se face 
cu scopul de a despărţi vinul de drojdii, materia roşietică negricioasă 
care se depune pe fundul vasului, după ce vinul se limpezeşte. 

Răvăcirea se face pe cep sau cu un sifon numit af, iar în 
Ardeal cu chiușa sau tragula, «curcubetă de tras vin din buţii». 

Vinul răvăcit se numeşte răzac. 

Limpezirea mai curând a vinului no forţează micii podgoreni- 
Alţii o fac cu cleiu de pește, albuș de ou, etc. 

Amestecul de vin alb cu vin negru dă vinul pòfr sau profir. 

Coloratul vinului se face pentru a-i da o infaţişare mai plăcută 
ochiului, și cu scopul de a-l înfâţişă ca vin vechiu. Iată câteva procedee: 

Fructul negru al duzilor (aguzilor) este presat de viticultorii 
din sudul Basarabiei, care împreună cu strugurii negri, dau o co- 
loare mai închisă vinului). 

Lemnul cânesc, malinul negru sau lemnul cânelui face nişte fructe 
negre, nişte bobiţe, din cari se capătă un negru pentru boirea vinului. 
Aceste bobiţe strivite, se plămidesc în vin o zi şio noapte, după 
care vreme se strecoară lichidul şi se amestecă cu vinul din polo- 
boc. Vinul puţin roșcat (profir) capătă o coloare neagră 2). 

Șofranul sau safranul are nişte flori galbene, din cari se ex- 
trage coloarea galbenă limonie în chipul acesta: se iea un pumn de 
petale de şofran, se leagă într'o batistă şi se cufundă întrun litru 
de apă, unde stă 4 5 ceasuri, până ce toată materia colorantă s'a 
disclvat în apă. Această soluţie se toarnă în vin sau în ţuică spre 
a-i da o înfaţişare de vechime. 


1) Z. C. Arbore, op. cit., p. 443. 
3) Buletinul Soc. de Sine, XHI, No. 3—4, p. 189. 


225 


Poama de boz sau de soc, încă suns întrebuințate de cei ce vor 
să înşele cu aparenţa. 

Când se încarcă vinul vândut, pentru a ridică polobocul în 
car, se face o groapă în pământ şi în ea se bagă carul; polobocul, 
fiind la aceeaș înălțime ca pymostinea carului, este dat fază] în car. 
Din groapă carul este scos afară cu mai multe perechi de boi. 

Dacă nu se face groapa, se urcă polopocul în car pe doi dragi, 
cari mai adesea sunt reuniți între ei prin alte stinghii şi astfel fä- 
cută această scară se numeşte corcie. 


9. — Velniţa. rachiul. 


Terminologia rachiului nu-i hotărită după materialului din care 
acesta se extrage. In Moldova îndeobşte, prin rachiu se înțelege orice 
spirtos, in afară de vin, intrând prin urmare în această specie și spir- 
zoasele din fructe sau din cereale ; numai câte odată se complimentează 
zicându-se : rachiu de prune, de perje, etc., sau rachiu de pâne (cereale). 

Episcopul Melchisedec zice că, pe la începutul secolului XIX, 
eră lucru lămurit că rachiul arătă spirtosul ce se extrăgeă din fiucte, 
ca şi nica, iar holirca din cereale. Pe aceasta o derivează din sla- 
vonul rop'k'rn ==a arde 1). Această afirmaţiune, cum arătăm, azi nu 
este aceeaş. În munţii Sucevei, prin /wlercă, bolircă se înţeleg 
aproape toate felurile de spirtoase nearomatice, după cum în Ardeal 
şi în Bucovina prin vinars se înţelege acelaş lucru. În Munţii-apu- 
seni se mai aude și termenul olta, însemnând: rachiu, basamac, 
holerca, etc. *) 

Vorbind despre velnijele de rachiu, d-l N. Iorga spune că în 
trecutul nostru erau multe, pe când plăcerea ruinătoare a acestei 
băuturi o simţiseră ţăranii noștri. Holirca nu se mai aduceă acum de 
Evreii mărginaşi de peste Nistru, din Polonia, ci se fabrică pe deo- 
sebite moşii. Bucovina, plină de velniţe evreeşti, puteă sluji ca model, 
deși încă înainte de anul anexării, 1775, darea pe veiniţe se în- 
tâlniă alături cu cea pe mori şi pe cârciume în catastiful venitu- 
rilor domnbşti. 

Dar frica de a nu se întrebuință pentru facerea de rachiu 
o prea mare parte din pânea culeasă în fiecare an, căci vechiul 
rachiu mai sănătos se fâceă din grâne, frica de a nu se găsi ţara 
în neputința de a vinde Turcilor grâul și orzul de cari ei aveau 


1; Cronica Romanului, II, p. 181. 
2) Frânvu-Canârea, op. cit., p. 102; această vorbă însamnă și syomot. 


Pamfile, Industria casnică. 13 


226 


nevoie, aduce pe la începutul veacului XIX oprirea lucrului velni- 
telor. Mai înseamnă și faptul că Domnul luă o mare vamă, 60 de 
parale la vadră, pe holirca ce se aducea din străinătate. Scarlat Vodă 
Callimachi îngădui din nou velniţele în 1814. 1) 

lată şi câtevă pomeniri istorice. Din 1741-2 despre «căldare 
ce face holircă», care trebue să deie dajdie «ug. și 6 pt. răsura» ?). 

Din 1790: «r cazan de rachiu cu ţevile lui». 3) 

Din 1811 asupra celor necesare la o velniţă, fiind vorbă pentru 
Braşov : <mănușile (cazanurilor) sa fiia tot de aramă, sa nu fiia de 
fer, nici-una, şi ţevile lor sa fiia tot cu aramă lipite, sa nu fiia cu 
cositor». 

In sfârşit, în istoricul comunei Bogdana, jud. Tudova, găsim 
următoarele date istorice: Aici nu există nici o ştire până în anul 
1810, când un Constantin Dragomir a răscumpărat între alte locuri 
zălogite de socrul său Moisăiu Anton şi o căldărușă de rachiu pe 
prețul de 20 de lei vechi. In anii 1828-9, oștenii ruşi au primit 
dela satul Bogdănești între alte obiecte de îndestulare și spirt sau 
rachiu ! «Din prea inalta împărătească poruncă i s'au slobozit bani 
pentru plata producturilor de îndestulare ce au dat acest sat în tre- 
buinţa oștilor rosâieneşti în vremea răsboiului, precum la anul 1828 
şi 1829 şi anume»: pentru faină, crupi, Orz, ovăz, păpuşoi, carne, 
sare, spirt, oțel şi lumânări «pentru îndestulare ce au priimit oştenii 
dela acel sat în vreme cvartiruirii, socotită în bani»..., 171 lei, 13 
parale. Pe o hartă a moşiei Sucevenilor, fâră dată, dar fâcută cu 
probabilitate în anul 1855, se arată şi o velniţă ce eră proiectată a 
se face de proprietarul de atunci, dar care nu sa mai fâcut. 

Intre anii 1830—1867 au fost în această comună vreo $ cal- 
dari (poverne) de ale sătenilor pentru fabricat rachiu de tiscovină, 
drojdii de vin și perje. Dela data din urmă însă, câldările s'au mai 
împuţinat din cauza taxei puse asupra spirtoaselor. Rachiul ce se 
fabrică între anii arătaţi, se ridică, după spusa bătrânilor, la câte 20 
de vedre de fiecare căldare. In 1888 erau în comună numai 2 căl- 
dări de fâcut rachiu. Rachiul se întrebuinţă parte în casele celor 
cari îl fâceau, iar parte îl vindeau cu oca pe la alţi săteni, ori cu 
diridicata pe la negustori spre a-l pune în comerţ. Căldările se îm- 
prumutau şi pe la alți gospodari în schimbul unei plăți de 1-4 oci 
de rachiu fabricat. 


E 1) N. Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic. III, p. 198-9. 
2) Idem, Socor. Bistr, p. 239. 
3) Idem, Stud. Doc. XII, p. 16%. 


227 


Rachiul, după cum spun bătrânii, se bea înainte vreme cu 
multă cumpătare, de aceea se mirau oamenii de pe aici când 
vedeau pe Ruşi în 1828 că-l beau cu ulcica, adecă cam un 
sfert de litru deodată. Tot dela bătrâni se află că ceeace i-a de- 
prins pe ai noștri cu băutul necumpătat al rachiului au fost desele 
boli de holera din trecut. De aici au urmat că dânşii l-au băut şi-l 
beau şi astăzi ca leac pentru durere de stomac. Dela aşă zisul leac, 
băutura rachiului a ajuns de mai mulți ani încoace pentru unii sã- 
teni şi unele sătence din cămuna Bogdana o patimă indobitocitoare 
şi scurtătoare a vieţii. 1) 

Din aceste consideraţiuni rezultă că velniţele au avut o epocă 
de înflorire motivată de factori principali: starea înfloritoare a viilor 
şi lipsa de dări sau dările uşoare. Astăzi când filoxera a secat a- 
proape pretutindeni vechile vii româneşti și când dăiile asupra pro- 
duselor alcoolice s'au ridicat peste măsură, velniţele au dat înapoi 
şi dau încă. Pe unde velniţele erau socotite ca un mijloc de traiu, 
ştim ce turburări s'au întâmplat. 

Edificiul în care gospodarul îşi aşează căldarea sau cazanul său 
se numeşte zeluița, povarnă, podiarnă sau vinarsarie, iar cei ce se 
ndeletnicesc cu aceasta se numesc povarnagii, sau vinarsari, «fuicarii, 
fabricanți de rachiu». 2) 

Velnița este o căsuţă in care se face un cuptor sau collon în 
care se așează căldarea 
sau cazanul de formă 
sferică turtită. 

In cotlon arde focul, 
care-i astupat câte odată 
la gură printr'o foaie 
de fier. In căldare se 
toarnă drojdia sau tes- 
covina până se umple A 
mai mult de jumătate. FIE: 340, 





Căldarea este acoperită cu capacul ei, lipindu-se pe margini cu 
mamaliga spre a mu se răsuflă fiertura din lăuntru. 

Capacul are una, două sau chiar şi trei ciubuce cari se îmbuca 
cu feviile sau fevele ce străbat o cadă cu apă rece numită durbacă. 
Aceasta slujeşte ca refrigerent, spre a condensă vaporii de rachiu 


1) Ec. I. Antonovici, op. cit., CIX—CK. 
2) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 107. 


228 


cari se ridică din căldare şi trec prin capac în țevii.. La guraţeviilor” 
sunt chicușurile, nişte vârfuri de lemn ascuțite la un capăt şi spin- 
tecate la celalt capăt spre a se înțepeni în buza de jos a gurii ţeviei.. 
Pe chicuşuri se scurge rachiul în duba, o mică dejă. 

Rachiul care iese în frunte şi cel dela urmă este foarte api- 
tos şi se numeşte poslete sau posleţi. 

Odată cu drojdia sau discovina, trebue să se pună în căldare 
şi măcar o jumătate de cofă de posleți. 

Când se dă foc în cotlon, se zice că caldarea e gata de pornit. 
Cât timp funcţionează, se zice că umblă căldarea sau umblă velniţa.. 

Căldarea se iucarcă şi se descarcă. Resturile din discovină se 
aruncă. Cele de drojdie se numesc bortilă. 

Pentru a vedeă când începe să curgă rachiul, se gustă din: 
când în când sau se încearcă cu focul: se iea un felegean (o ceaşcă)h 
de rachiu, se aruncă pe căldare şi i se dă foc; dacă arde fără mulţi 
aburi, rachiul e bun. 

Rachiul din dubă se măsoară cu cotul, un băț pe care se află 
diferite crestături ce arată nivelul de oci din dubă. 

Cele mai mari griji în timpul cât umblă căldarea este «să nu se 
scape rachiul în posleţi»,«să nu se iuţcască prea mult focul», căci atunci: 
se evaporează prea multă apă şi deci rachiul se posleţeşte din nou,. 
şi să nu se afume rachiul. Pe timpul nopţii unul stă veşnic treaz.. 

Apa din durbacă trebueşte primenită din când în când, càch 
după ce se încălzeşte, rachiul iese pe ţevi sub formă de abori. 

Rachiul se păstrează în putinele, dimingene, etc. 

Unii rachieri obişnuiesc să-l văpsească cu șofrau, cum am vă:- 
zut la boirea vinului, iar alţii cu vâsc. 

Vâscul creşte ca parazit pe ramurile merilor, perilor, richiţilor- 
şi brazilor albi, plopilor albi, etc. Se iea de către cei interesaţi vâs- 
cul, se rupe în bucăţi şi se plămădeşte cu frunze cu tot în rachiu, 
ţuică de prune, etc. După o zi şi o noapte se strecoară acest rachiu 
plămădit şi se toarnă în vasul cu rachiu. Rachiul dobândeşte astfel 
o coloare galbenă și prin urmare o înfâţişare de lichid vechiu. 

Pe alocuri se introduce deadreptul vâsc în poloboc 1). 


10. — Ofetul. 


Oţetul se face de obiceiu din vin de calitate inferioară, din 
cel care se scurge sub cep («se prelinge»), din vinul rasuflat (cel. 


a Bulet. Soc. de Ştiinte, XII, No. 3—j, p- 200. 


229 


care a rămas nebăut) precum şi din fighir (pron. fig-bir). Țighirul 
este vinul care se scurge la fundul căzii plină cu descovină, după 
călcarea vinului. 

Ca: să se oțejească vinul, este nevoie de cuib de oțet, adecă de 
oţet vechiu. Acest cuib se toarnă în vasul în care voim să facem 
oțet. Pentru a înlesni oțeţirea mai curând, se obişnuește ase pune 
in acest amestec şi miez de pâne sau fasole crude, sfărâmate. 

Obişnuit gospodarul își are oţetul într'o putinică sau întrun 
ulcior numit oțetar, care stă destupat sau cu o lingură în el. 

Un pom numit tot ofelar face nişte fiucte roșii, ca un fel de 
struguri. Aceste fructe, puse în oţel, îi măresc «puterea». 


CAPITOLUL YV. 
TEIUL. 


Populaţiunea săracă foloseşte teiul la facerea frângbiilor sau fu- 
uiilor de teiu în locul celor de cânepă; se înţelege că acestea n'au 
trăinicia celor tăcute din cânepă, pentru aceea că teiul se întăreşte prea 
tare la căldură şi se rupe. 

Teiul tânăr se despoaie, se beleste, de coajă şi beligile sau bel- 
diile sunt gata spre a li se luă teiul, partea mâsgoasă, textilă, care 
căptuşeşte pe din lăuntru coaja teiului. 

Pentru a se scoate teiul, se curmă beliga cu cosoarul şi apoi 
se despoaie de coaja propriu zisă. (Fig. 341). 

Din cojile cari râmăn se fac coșărci, - 
pentru a mestecă în ele ceaunul cu mă- 
măligă, când se iea de pe foc. 1) 

Teiul se poate întrebuință îndată 
la facereă frânghiilor, întocmai ca şi câ- 
nepa, răsucindu:se mai întâiu la crizeă şi 
apoi împletindu-se vițele. Funiile astfel 
căpătate însă, nu-s trainice. 

Pentru a-l mai muiă, teiul se du- 
beşte (pron. pop.: dughește) în apă, întocmai ca și cânepa. Cel mai 
bun mijloc de a-l dubi este în apă caldă. Pentru acest motiv, se 
face teiul mănunchiuri şi se ţine câtevă zile în durbaca velniţei, a 
cărei apă clocită se încălzeşte în timpul funcţionării cazanului. 





Fig. 341. 


1) Tudor Pamfile, Jocuri de copii. Mem. II, p. S4. 


230 


Se pare că facerea funiilor din teiu aveă loc pe o'scară întinsă 
în vechime, date fiind numeroasele expresii cari ne-au rămas îm 
această privinţă: Un om de nimica e cel care nu face nici tein, nici 
curmeiu ; cel care nu ştie să se folosească de împrejurări este cel 
care nu jupoaie teiul când se iea), etc. 

Date istorice nu prea sunt; şi dacă se află, nu ştim cuisă le 
atribuim : teiului sau cânepii. Aşă, d. e., în 1560 Alexandru Lä- 
puşneanu plăteşte Bistriţenilor niște funii ?), iar peste puţin acelaș 
domnitor cere tet din Bistriţa funii pentru turnuri 8). 


CAPITOLUL VI. 
FRUCTE, OLOIURI ŞI BĂUTURI. 


1. — Consideraţiuni. 


Ca şi murăturile, unele din fructe sunt socotite şi folosite de 
țăranii noştri ca nişte adevărate substanțe alimentare, îngrijidu-se 
din vreme să le strângă, să le supună adesea unor procedee anu- 
mite pentru a le puteă păstră pe timpul când vremea lor a trecut. 
Sunt apoi alţi țărani cari le păstrează din motivul unui negoţ sau 
al îmbunătățirii ospăţului, servindu-le drept «desert».. 

Industria fructelor se înţelege că s'a perfecționat cu timpul, se 
va perfecționă încă, şi se va răspândi pe o scară mai întinsă, când: 
nivelul cultural al ţăranului va creşte şi când luminătorii veşnic în 
atingere cu el vor da pilda pipăită. 

Fructele sunt de multe feluri şi mai toate se pot folosi la 
ceva. Unele chiar se pot căpătă fâră muncă multă; rămâne ca tã- 
anului să i se spună, să i se arate mijloacele și să i se asigure fo- 
loasele unei desfaceri, lucru care nu i se poate cere lui.. 

Inainte de a cercetă chipurile cum unele fructe se industriali- 
zează, vom pomeni câtevă indicii istorice, în treacăt.. 

La 2 Iulie 1546 găsim pe Petru Vodă la Hârlău, primind' un 
dar de cireşe din Bistriţa Ardealului, pentru cari Vodă mulţumeşte, 
«dar n'am pus gura pe dânsele»! 4). Nu ne putem pricepe ce ar 
însemnă aceasta. In Iulie să nu fi găsit Vodă cireşe în. Moldova? 
Să nu fi ştiut Bistriţenii că'n această lună cireşele sunt în toiul lor > 


1) Z. C. Arbore, op. cit., p. 192. 

23) N. Iorga, Doc. Bistr., I, p. LXIX. 
3) Ibidem, 

4) Ibidem, I, p. XLII. 


231 


La sărbătoarea Paştilor din 1547, aceiaşi Bistriţeni fac prezent 
Domnului Moldovei nişte prune1). Erà fireşte primăvară, dar se 
poate ca Vodă să aibă nevoie de acest dar, neputând găsi aiurea în 
țară prune uscate? 

La 7 Maiu 1549, Ilie Vodă primeşte tot din aceeaş parte da- 
ruri constând din cuțite şi cireşe 2). 

La 5 Fevruarie 1560, Alexandru Lăpuşneanu scrie la Bistriţa 
să i se trimeată 3—4 vase de prune uscate, bune, de Bistriţa, pe 
cari le va plăti, «pentrucă se apropie postul în care legea noa- 
stră şi obiceiul nostru cel vechiu nu ne lasă să mâncăm pește» 5). 

La 1 Iunie 1567, acelaş Voevod cere aceloraşi târgoveţi de un 
galbân «cireşe din anul acesta» €). ` 

«Dulciuri», primeşte Iancu Sas Voevod, prezent din Bistriţa 
în 1379 5). 

Dintr'o scrisoare de pe la 1685, Octomvrie 30, din Moldova 
către Bistriţa : «Puţinel poclon să primeşti dumneata dela noi, din 
cât s'au găsit: 10 pepeni proaspeţi» 6). 

Dar apoi, pe la 1741—2, proces în Moldovă pentrucă unul 
altuia «i-au aprins şi nişte lozniţ(î), cu poamil(e) ce eră pe loznit().7) 

Poama sau strugurii se murau pe la 17848). 

Şotânga 1810: «iar rachiul ce obişnuim toamna de îl facem 
din prune sau din alte poame, pe la casele noastre, să nu fim nici 
de acum înainte popriţi a face, ci, tăcându-l, să-l şi vindem cu ră- 
dicata, ori la stăpânul moșiei sau ori unde vom găsi preţ mai bun 
fâr' de a fi volnici să-l ținem la casele noastre şi să-l vindem prin- 
trascuns întru vreme îndelungată». E vorba de o învoeală între 
moșnenii şi egumenul mânăstirii catolice din Târgovişte. °) 

Episcopul Melchisedec este de părere că industria fructelor 
începi să se desvolte mai ales după supunerea ţerilor Turciei și 
mai târziu, căci pe timpul Fanarioţilor găsim fructele ca un prin- 
«cipal articol de export în Constantinopol şi în alte părţi prin sam- 
sarlâcul negustorilor de făină. 10) 


1) N. Iorga, Doc. Bistr,, I, p. XLIII. 
2) Ibidem, I, p. XLIV. 

3) Ibidem, I, >» LVII. 

1) Ibidem, I, LXVIII. 

s) Ibidem, I, » XLXIV. 
6) Ibidem, II, » 53. 

1) Idem Stud. Doc., VI, p. 258. 
s) Ibidem, VII, p. 235. 

°?) Idem, Socot. Bistr., p. 248. 
10) Cronica Hușilor, p. 86. 


“svv 


232 


Industria fructelor este specială după regiuni. De sigur că se 
practică într'o măsură mai mare la dealuri și la munte. 

La muntenii din Munţii-apuseni, de cum începe să se coacă 
cireșcle (ca la Mada) și măgdălanele (caise) (ca la Galda), nu se mai 
sfârşeşte comerțul până primăvara. Cel mai mare comerţ se face 
însă cu merele roșioare (Benic, Galda, Cetea, Giomal). Coaja merelor e 
roșie purpurie și se culeg pe la începutul lunii lui Octomvrie de 
către culegători anume deprinși cari știu să umble cu scările «ca 
ştiutorii cu condeile». Merele culese se păstrează în țarcuri, anume 
tăcute în pivniţi (paralel cu păreţii se fac garduri de nuiele bine 
bătute cu maiul, cari se înnădesc cu bolta pivniţei). Comerţul se 
face în mai multe feluri: Roada se vinde dinainte, când mărul e 
în floare şi aceasta se numeşte pe o tunsoare, sau când roadele s'au 
copt şi aceasta se chiamă pe ce se vede, ori iarna cu ruptul (cu ţarcul), 
pe ce-o da târgul și norocul, etc. 1) 

Un cântec tot din Ardeal zice, de sigur relativ la aceasta: 


Dragostele nu se fac Ca dragostele se fac 
Nici din mere, Din degete cu inele 
Nici din pere, Şi din buze subţirele 
Nici din nuci Şi din grumaji cu mărgele 2). 


Că-s mari şi dulci; 


2. — Perjele şi Prunele. 


In Moldova perje sunt prunele cari se deslipesc de pe sâmbure. 
Prunele propriu zise și curcudelele sau corcodușele nu se deslipesc; în 
Muntenia toate aceste specii sunt denumite la o laltă prune. 

` Uscarea prunelor şi perjelor pentru iarnă se face în mai multe 
feluri: Unii gospodari le întind la soare pe lese fâcute din îngrădi- 
turi de nuiele spre a se uscă. Alţi gospodari, înainte de a le întinde 
la soare, le opăresc mai întăiu cu uncrop. In sfârșit, alţii, în loc să 
le întindă la soare, le pun în cuptorul de fâcut pâne, care a fost 
ars mai înainte. 

Mijlocul cel mai cunoscut însă este uscarea la losnită, numită 
încă în Ardeal și loșniţă, șujnic, bușdeiu 5), coșeriu +), slaniță *), leaşcu °) 


1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 13—4- 

2) Victor Onişor, Doine şi strigăte din Ardeal (Şaraga), p. 7. 
3) Viciu, op. cit., p. 8o. 

4) Ibidem, p. 36: care coace prunele. 

5) Ibidem, p. 78. 

%) Ibidem, p. 56. 


233 


sau Jeasă. Losniţa se face de către gospodarii cari au perji mulţi; 
cei ce au mai puţini, se duc și usucă sau coc!) perjele sau pruneie 
la alţii. 

Losniţa are o groapă lungă cam de 2 m., largă de 11/, m. și 
adâncă aproape tot așă, care comunică într'o parte cu altă groapă, 
pieziș. Deasupra groapei se pune o leasă făcută din nuiele, puţin mai 
mare decât groapa. Imprejurul lesei se face un dreptunghiu de 
scânduri, în care se toarnă perjele, astfel ca stratul să nu fie mai 
gros ca de un lat de 
palmă. Prin groapa pie- 
zişă se pun lemne sub 
„leasă spre a arde. Ar- 
derea trebue să se facă 
încet, tără flacără mare, 
căci astfel se poate a- 
prinde losniţa; de aceea 
cele mai bune lemne 
de ars sunt rădăcinile, 
buturugile sau cioturile putregăioase. 

Perjele trebuesc mestecate din când în când, iar după un timp 
trebuesc culese cele cari sau uscat. Prunele uscate sau coapte au 
carnea sbârcită, creaţă, fără a fi tare, adică lipită de sâmbure. 

Ca să prindă tot fumul și toată căldura, prunele se acoper cu 
un sac sau ţol. 

Unii gospodari, în loc de a face losniţa în pământ, o fac pe 
pământ, adică fac un farc, ca o coteneaţă de găini, o lipesc cu ba- 
Îhgă, și deasupra acestui ţarc cilindric pun leasa cu perjele. Sub 
leasă fac foc și fum. 

Perjele sau prunele uscate sunt numite în Ardeal burezșei 2) 
şi fulcel sau fulcei când încă sunt calde, adică atunci când se ieau de 
pe leasă 5). Ele se pun în putini sau poloboace, îndesându-se bine. 

Peste iarnă se mănâncă crude sau fierte; în acest din urmă 
caz se chiamă lapte de bou în Ardeal $). 

Povidla, povodeaua, magiunul şi: povirla, poverla sau pobârla 


RZ 1 
N azer y 
RENG aA 





1) Mai ales în Ardeal. 

3) Viciu, op. cit., p. 24» 

3) Ibidem, p. 44. 

t) Ibidem, p. ss. In Moldova de jos, astfel se numeşte zerciul, cirul 
sau titirimul din mămăligă. 


234 


se face din prune şi perje coapte, prin unele locuri chiar din zar- 
zăre şi gutui. în chipul următor: «Intro căldare mare se pun prune: 
şi perje coapte bine și spălate. Căldarea se pune afară, pe foc, pe 
un cuptor tăcut în pământ şi se lasă acolo până fierbe bine, de se 
desprind sâmburii. Se pune apoi de se răceşte zeama şi căldarea se 
umple din nou. Când avem atâta zeamă de se umple căldarea, o 
strecurăm printr'un ciur sau sită rară de drod (sârmă), ca să rămână 
-sâmburii şi cojile; zeama curată se pune în căldare şi i se dă foc, 
iar un om tot mestecă în căldare, ca să nu se prindă coaja pe fundul 
ceaunului și să se afume, Capoi n'are nici un gust. Când zeama a 
scăzut bine și e groasă ca laptele cel acru de oi, căldarea se dă la 
o parte, se lasă de se răceşte şi povirla se pune ori în Pudaieșe 
(când avem mai multă), ori în oale sau gavanoase». 1). 

Vinul de prune se face câte odată, dar el trebueşte băut îndată 
sau ţinut la răcoare, căci altfel se înăcreşte. Pentru a-l face, se ieau 
5 baniţi de prune întrun hârdău, se strujesc bine cu o lopată de 
lemn, se toarnă 5 vedre de apă peste ele. Unii topesc în această 
apă câte Io oci de zahăr şi 150 gr. tanin. Se lasă apoi să fiarbă 
(fermenteze) şi când aceasta s'a sfârşit, se trage vinul şi se pune la 
răcoare. Vinul acesta are un gust foarte plăcut. Hârdăul nu se umple 
până în gură, căci altfel perjele umflându-se pe timpul fiertului, dan 
afară.. 

Tuica sau rachiul de prune. Avem în ţară o suprafaţă de 
pruni, dând în mijlocie 1 milion şi jumătate decalitri de ţuică. In- 
tinderea totală, cuprinzând și livezile mai mici, nu se cunoaşte, dar 
se ştie că-i destul de însemnată; adevăratele foloase însă nu se trag 
pe deplin. 

Bosnia are abiă pe jumătate livezile noastre de pruni şi ex- 
portă anual pentru 8.000.000 de lei, dând ca venit la hectar aproape 
180 lei, dacă din prune se face ţuică, iar dacă prunele se usucă, 
venitul la hectar se ridică la 270 lei. Noi căpătăm abiă 75 lei pe 
quica scoasă din prunele unui hectar. Pricina acestei diferenţe în mai 
puţin pentru noi, stă în necunoașterea chipului raţional de cultură 
a pomilor fructiferi. Acest neajuns Sar îndreptă poate prin înfiin- 
tarea unor pepiniere, cari vor trebui să fie frecventate în mod obli- 
gator “te o' parte măcar din cultivatorii de pruni. Broşuri pe graiul 
lor, dând lămuriri şi chipuri potrivite mijloacelor lor, încă ar folosi 


1) M. Lupescu în" Șezătoarea, VIII, p. 34. 


235 


la multe. O altă pricină a nedesvoltării acestei industrii stă în faptul 
că nu se ieau măsuri energice pentru stârpirea omizilor și nu se ieau 
măsuri pentru încurajarea cooperativelor. Cu aparate mai sistematice, 
prunele sar puteă uscă mai curând şi mai cu folos şi n'ar rămâneă 
prin pomi, viermilor și passrilor, în anii de belșug. 

În general, chipul cum se face ţuica se aseamănă cu al ra- 
chiului de tescovină. 

In Muntenia, unde se face cea mai multă şi mai bună frică, 
velnițele poartă numele de pozerne, sing. bovarnă, iar cel ce ingri- 
jeşte o povarnă se numeşte povarnagiu. 

După ce s'au cules prunele se pun în buți, sing. butie, şi se 
pisează adecă se fărâmă sau se mustuesc. Butia 
seamănă cu polobocul, cu singura deosebire că-i 
aproape de trei ori mai lungă decât groasă | 
(fig. 343). Când însă goapodarul are mai 
multe prune, fierberea (fermentaţiunea) prunelor 
se face în linuri. Linul este o cadă foarte mare. Fig. 343. 

In butie sau lin, prunele se pun cam până la o palmă și ju- 
mătate de gardină, căci altfel prunele umflându-se, spuma care se 
formează ar da afară. După fierbere, volumul prunelor «dă înapoi», 
adecă scade. 

Gospodarii cari au multe şi mari livezi de pruni, au povernele 
lor proprii, iar cei cari n'au, fac ţuica pe la alţii plătind gecineala. 

Povarna (Fig. 344)!) are un vast cuplor (1) compus şi el din 








Fig. 344. 


1, 2, 3 Sau 4 alte cuptoare, după. numărul cazanelor, din cari fu- 
mul iese întrun born comun (2). Deasupra cuptoarelor sunt fixate 


1) Schiţata după o ” bătrânească povarnă a d-lui Nae Micescu dim 
Ciumeşti-Muscel. 


236 


cazanele (3, 3) cu capacele lor. Prin răcitoare (durbacele dela velni- 
tele moldoveneşti) (5), trec fevile în număr de 1-3, cari își scurg 
țuica în bote (7). 

Prunele fierte, sub numele de poșircă 1), se ieau din lin sau 
butie cu coferul (fig. 345) şi se toarnă în cazan. 

Bota este un ciubăr înfundat deasupra, având două torți; în 
fundul superior are două găuri din cari, -prin una 
“curge ţuica în liuntru, iar prin cealaltă, iese aerul 
dat afară. 

Țuica din botă se măsoară cu țancul, un băț W9 
cu mai multe crestături, cari arată numărul ocilor sau 
litrilor de ţuică. 

Țuica slabă care curge la început şi la sfârşit se numește po- 
slele; ea se strânge, amestecând-o mai în urmă cu ţuica ce a ieșit 
prea tare, adecă prea alcoolică. Dacă ies prea mulți posleţi, se pun 
singuri în cazan. 

Resturile de prune, cari rămân în cazan, după sfârşitul fier- 
tului, se numesc boască, bozorină sau boroghină şi se dă la porci. 

Tot astfel se face şi ţuica de mere şi zarzăre (caise), numai 
că se amestecă cu apă pe timpul fermentaţiunii. 


3. Oloiuri. 


Oloiuri fac țăranii români din mai multe feluri de semin- 
“uri precum : 

Sămânţa de bostan. In Bucovina şi anume în comuna Straja, 
oloiul acesta nu se întrebuinţează la mâncare, ci numai la ars în 
opaițe. Alții il mănâncă totuș. Tot acolo, gospodarii cari posed oloi- 
nite, fac şi oloiu din: 

Gir 2) precum şi din alte semințe.3) 

Sămânţa de cânepă dă un oloiu care, fiert cu lutişor mult, în 
apă călduţă, cu.oleiu şi sopon prost (de cel: galben) se întrebuin- 
țează la facerea de vopseli. 

Sămânța de floarea-soarelui, bostan, etc., după ce-i uscată bine 


1) In Moldova de jos, sub acest nume se înţelege un rachiu râu și 
clocit, puşoarca. 

2) D. Dan, Straja, p. 52; gir, probabil jir, fructul fagului. 

3) Viciu, op. cit., p. 87: «ucioci, resturi de sâmburi de bostan, după 
-ce sau cernut» ; ibidem, p. 86: «Zriişnec, turtoiul ce rămâne din sâmburii 
«de bostan storşi în Zeasc pentru oleu». 


237 


în cuptor și pălaiti 1), se pisează în piuă, se cerne de câtevă ori, 
se face făină și se tescueşte apoi în oloiniță spre a căpătă din ea 
oloiu 2). 

Din sâmburi de miez de nucă se face astfel în Ciumești Muscel: 
se pisează nuca mărunţel, se pune apoi în vase de lut şi se încâl- 
zeşte în cuptor, după care se stoarce cu mâna, sau se pune în niște 
săculețe mici spre a fi tescuite la teasc, două scânduri, una jos și 
alta deasupra. 

In com. Bodgana-Tutova, fabricat de femei în chip cu totul 
primitiv, se întrebuinţă înainte vreme la cea mai mare parte din 
săteni la prăjirea bucatelor în zilele de post. Astăzi însă, se face pe 
la puţini locuitori din pricină că nucii s'au împuţinat. Cauza este 
creşterea populaţiunii, desfundarea pământului şi scăderea simțului 
de ingrijire pentru pomi. Pe lângă acestea, sătenii îşi vând nucile 
acum la oraş sau pe la negustori cari vin prin comună. Dacă nucii. 
Sar cultivă pe o scară mai întinsă în satele noastre, s'ar realizà nu 
numai un venit mai bun, dar și gospodăria ar fi folosită prin un 
aliment curat, în locul undelemnului falşificat. 3) 

lată acum chipul cum 
se fac oloiurile în jud. 
Suceava şi felul cum își 
fac gospodarii oloini- 
tele. 

Sewminţurile se pisează 
în piuă, se cern cu 














Fig. 348. Fig. 347- Fig. 346. 
ciurul, se scot afară într'o troacă, se toarnă peste ele puţină apă- 
călduţă şi se freacă bine. In urmă, se prăjesc pe foc şi apoi se pun 
întro petică sau un săculeț şi se vâră în cutia oloiniţei. 
Cutia oloiniţei (fig. 346) are o formă paralelipipedică cu o cavi- 





1) Vânturată. 
2) El. N.-Voronca, op. cit. p. 245. 
3 Ec. I. Antonovici, op. cit, p. CVII —CIX.. 


238 


tate săpată în lemn. Pe peretele de jos al cutiei sunt nişte găuri, 
pe unde se va scurge oloiul în jos. Pe peretele în care s'a săpat 
cavitatea, mai sunt două şenţuleţe cari se împreună la marginea de 
jos a acestei feţe. 

In această cutie se pune săcuieţul cu seminţurile pomenite. 

Presarea acestui săculeţ se face cu un calup (fig. 347), care se 
adaptează cutiei având şi el prevăzute cele două șenţuleţe cari se 
împreunează jos. Partea din calup care va presă asupra săculeţului 
cu seminţuri, are două şenţuleţe săpate în diagonală, spre a înlesni 
scurgerea oloiului în jos. 

Cutia şi calupul se pun întrun butuc (fig. 348) care are o ca- 
vitate eliptică şi în care atârnă cutia și calupul prin urechile ce le 
au. Apropierea dintre ambele sau apăsarea amânduror asupra săcu- 
leţului cu seminturi, se face cu pene de lemn, puse în dreapta şi în 
stânga şi bătute cu încetul şi treptat. Partea proeminentă din calup 
intră în cutie, săculeţul se tot strânge și oloiul curge pe găurtle şi 
şănţuleţe în jos, întrun vas pus sub butuc. 

Aceasta este oloinița lui Vasile Chirilă din Bogdănești-Suceava, 
om foarte iscusit 1). 

Altfel de oiloiniță, tipul cel mai des întâlnit, se compune (fig. 349) 
tot dintrun butuc prevăzut cu o cavitate rotundă. Peretele circular 
al acestui gol are niște șenţuleţe longitudinale, cu gura mai îngustă 
ca fundul, care-i şi el circular, în secţiune (fig. 350). 

Fundul de jos al acestei cutii este găurit ca şi celălalt soiu de 


1) Intrebându-l din ce pricină nu şi-a fâcut-o la fel cu toţi oamenii, 
mi-a dat următorul răspuns caracteristic; «Apoi, aşă mi-a părut mie că-i 
mai bunâ, aşă m'a dus pe mine capul. Şi vezi dumneata: eu am fâcutar- 
mata la Tecuciu, şi m'au luat la două zile după ce l-au luat pe Domnul 
Rege, la 12 din Maiu, veleatul lui 66. Ce rândueli pe atunci! Ca ziceă 
la 66 (articol din codul de răsboiu, ataşat în extras la livretul individual 
al soldatului): vegheata nesupunere către şefi se va pedensi după împre- 
jurări cu munca ocnei sau a temniţei; la 41: Cinurile de jos, cari fără a 
fi porunciţi vor scoate sabia în ființa şefilor cu cuget de a aduce cuiva 
vătămare, se va p<depsi cu munca silnică la ocnă; la 73: cinul de jos, 
care va lipsi dela postul său, când se va face larmă sau apel, cu bătaie 
dela 50 la 100 de nuiele; iar la răsbel, la 195: soldatul care-şi va năpusti 
postul fiind de santinelă sau de caraulă, bătaie de 200 de nuiele; la 206: 
ostaşul care nu va împlini poruncile şefilor, în fiinţa vrăjmaşului, cu îm- 
puşcare ! Da’ amù !.. că pe mine m'a pus un locotenent râu, adecă rău cu 
cei răi—:n'a pus şef de ordinar...» 


239 





oloiniţe, corespunzând toate într'o țevie prin care curge oloiul in- 
trun vas, 

Săculeţul cu seminţuri se pune în cutie, iar peste else așează 
popul (fig. 351), o scurtătură de lemn cu secţiune circulară, tras la 
strung, Popul este ., 
„apăsat în jos de 
niște stinghii o- 
rizontale numite 








Fig. 351 Fig. 352. 
sialive; acestea, precum și penele de lemn, cari se bat cu toporul 
incet, de o parte şi de alta, se mişcă în nişte dăltuituri făcute în 
cele două stinghii verticale numite brațe. 

Aceasta este oloiniţa lui C. Schinare tot din Bogdăneştii Sucevei. 

Resturile de seminţuri cari rămân se numesc truşnic; el se 
pun în bucate, iar dacă nu-s bune, se aruncă. 


4. — Merele. 


Uscarea merelor se practică aproape pretutindeni, pe unde sunt, 
în timpul când sunt coapte, pentru a le avea peste iarnă sub nu- 
mele de uscături în Moldova de jos, şi stoafe sau stofe 1) în unele 
părți ale Ardealului. 

Bărbaţii valahi din părţile Moraviei le prepară vara la olaltă cu 
celelalte fructe precum : perele şi prunele, urcându-le în cuptoare 
anume fâcute pentru aceasta spre a le desface apoi. 2) 


1) Al. Viciu, op. cit., p. 8o. 
3) T. T. Burada, în Arhiva (laşi), V, 277. 


240 


Merele se usucă tâindu-le felii și punându-le apoi la soare sau 
în cuptoare. 

Mere murate fac mai ales locuitorii din părţile Moldovei de sus, 
punându-le în apă, vin sau must dulce. 

Vinul de mere. Se face mai cu seamă în Moldova, punând me- 
rele tăiate în poloboace, turnând apă peste ele și lăsându-le să fer- 
menteze, întocmai cum fabrică și fraţii basarabeni din Basarabia de jos. 
O vadră de apă la 7; oci de mere, dă un vin prea slab. Vinul nu 
este bun nici atunci când merele pisate sau tăiate sunt de o singură 
specie. Dimpotrivă, dacă merele sunt de mai multe feluri, dacă 
printre ele se mai amestecă pere şi mere pădureţe precum și alte 
soiuri de fructe dulci sau acrişoare, lăsate după cules spre a se mai 
coace, vinul este foarte gustos. 

Un vin prea gustos se capătă din merele bine strivite, cum ar 
fi cu teascurile de oloiniţe, căpătând la 100 kgr. mere, 75 litri de 
must, care, pus să fermenteze, ne dă 70 litri de vin. Fermentarea 
întreagă ţine cam 60-70 de zile. Pentru ca apoi să nu se strice, 
vinul de mere trebuește ţinut la răcoare, în vase curate. 

In Bucovina se face de asemenea must din mere și din alte 
feluri de fructe, amestecând în ele și altele uscate. Toate acestea 
le pun în vase cu apă, le lasă de fierb şi apoi încep'să bea vinul. 
Dacă se împuţinează, mai adaugă apă. 1) 

In Ardeal, mustul de mere și de poame se numeşte țighiriu *), 
ciazăr 5), iar sub numele de șughir sau cighir se înţelege oțet de 
mere. £) i 

Ojetul de mere se face din mustul stors din merele pisate, cu 
ajutorul oloiniţelor. 


5. — Strugurii sau poama. 


Strugurii uscați se păstrează în mai multe feluri. Unele gos- 
podine culeg înainte de culesul viei, din speciile cari au bobiţele 
mai tari, precum sunt strugurii de poama coarna, verde, mare, vulpe, 
etc. Aceştia se înşiră pe podul casei, jos. 

Alt chip este păstrarea strugurilor în cladarii. Se taie strugu- 
rele împreună cu un capăt de viţă lung cam de o palmă, și mai 


1) D. Dan, Straja, p. 52. 

-) Al. Viciu, op. cit., p. S4. 
=) Ibidem, p. 29. 

+) Ibidem, p. 80. 


241 


multe asemenea vițe împreună cu strugurii lor, legate la un loc, 
se numesc clădarie. Aya sau teiul cu care se leagă are un ochiu, 
care se bagă întrun băț înfipt în coperişul de paie sau stuf al casei 
şi lăsând astfel clădăriile să atârne. 

Unele gospodine îşi împodobesc casa, punând pe la corzi viţe 
cu struguri. 

Pentru a păstră strugurii în lăzi, trebue să fie culeşi pe vreme 
uscată şi aleşi astfel ca să nu aibă nici o broboană sau bobiță stri- 
cată sau aproape de scuturat. Punem ciorchinele într'o ladă ori cutie, 
rânduri-rânduri, îngrijind mai întâiu a aşterne pe fund şi între rân- 
durile de struguri foi de piersic. Lada umplută trebue să fie pusă 
întrun loc uscat. 1) 

Murarea strugurilor se face ca şi a merelor, în apă, vin sau 
must dulce. 


6. — Sămânța de cânepă. 


Sămănţa de cânepă, după cum am văzut, poate sluji la facerea 
oloiului. Tot din ea, femeile fac jolfă, în Moldova de jos, pisând-o 
şi învrăstând cu ea turtele la Crăciun. In munții Sucevei însă, jolfa, 
numită acolo julfă sau jufă, se face întrun chip deosebit: sămânța 
de cânepă se pisează în chină, până se face turtă; se încălzeşte pu- 
ţin la foc într'o strachină mare, se pune în ea puţină apă fierbinte 
şi se tot mestecă. Când credem că s'a muiat totul, se umple stra- 
china cu apă călduță şi căpătăm un lapte dulce, care se strecoară 
prin sitișică sau prin sită ca să rămâie boaspa. Laptele acesta se pune 
într'o oala la foc de fierbe. In timpul fiertului, laptele se încheagă 
puţin, ca jântița, şi căpătăm astfel jolfa, în care se pune puţină sare. 

Jolfa se poate face şi din trușnic, turtele ce rămân dela oloiu 
(făcut din sămânță de cânepă), dar nu-i gustoasă şi dulce. 1) 


7. — Pepenii., 


Pepenii, harbujii sau lubeniţele, pe lângă că se mănâncă copţi şi 
muraţi, când se fac din îmbelşugare, dintrînşii se prepară, după cum 
am văzut în unele sate din Dobrogea, precum în Ghizdăreşti, un 
fel de dulceț de pepeni. 


Pepenii, tăiaţi. felii, feliile desfăcute de coajă, se pun în ceaune 


1) Albina II, p. 452. 
2) M. Lupescu, în Şezătoarea, VIII. 33. 





T. Pamitile, Indusiria casnică 16 


242 


mari de se fierb. Când au fiert îndeajuns, se dau ceaunele deo- 
parte ca să se răcească, iar după aceasta se strecoară zeama de 
sâmburi şi celelalte resturi. În urmă zeama se pune din nou la 
fiert şi se fierbe până ce scade. Când sa tăcut ca laptele acru, se 
dă jos de pe foc şi se pune în vase de lemn sau de lut unde se 
încheagă.. 


S. — Bostanul san dovleucul. 


In Bucovina este obiceiul de a face din bostan acele, tăind 
bostanul felioare, punându-le în lapte de var ca să se întărească, şi 
apoi se herb cu must de miere. Astăzi însă, acest obiceiu piere. 1) 

In Ardeal, coaja bostanului fiert şi prin urmare despărțită de 
miez, se foloseşte ca vase pentru strâns seminţuri. Astfel de vase se 
numesc beice (betcă sau bejce (beţcă). 2) 

In Moldova, bostanii se mănâncă copţi în cuptor sau fierţi. 


9. — Alte preparate. 


Vin din poame salbatece, precum sunt afinele, murele, etc., fac 
Românii din Bucovina. 3) 

Se mai „usucă, întocmai ca şi merele: perele și zarzarele. 
Perele padurețe cari se coc foarte târziu, se lasă întâiu să se moaie şi 
apoi se pun în pod ca să se usuce. Coarnele coapte se usucă la 
soare intocmai ca cireșele și vișiiele. Porumbele sau porumbelele coapte 
se usucă și iarna se fierb cu bostan, dând acea ce se cheamă gargolicin. 

Ţărancele noastre numai în timpul din urmă au învăţat, 
prin imitaţia târgovencelor, chipul de a face dulceţuri din poame. 
Şi astăzi însă, nu fac decât gospodinele prea cuprinse precum şi ne- 
vestele slujbașilor. 

O harnică folcloristă din Bucovina este de părete că, înainte 
vreme, multe gospodine erau pricepute în ale dulcețurilor, dovadă 
tufele de trandafiri, cari se găsesc pe lângă fiecare casă românească 
aproape. Şi în satele Moldovei de jos se observă acelaș lucru, 
dar trandafirii stau alături cu tufele de iliac, cari sunt mult ingri- 
jite de flăcăi şi fete mari, pentru a aveă cu ce să se împodobeasca în 
zilele de sărbătoare. 

Din fructe sau din alte substanțe se fac multe bauturi în Bu- 


1) El. N.-Voronca, op. cit., p. 246. 
23) Viciu, op. cit., p. 19. 
3) D. Dan, Straja, p. 52. 


243 


<pvina, unde aceastu cade în sarcina gospodinei. In com. Straja pre- 
gătesc un fel de băutură nu tocmai dulce din esența oţetului. Ea 
se fierbe din cicoare şi bipce. In această fiertură se pune oţet și se a- 
daugă alămâie, zahăr și apă rece, dându-i băuturii, în chipul acesta, 
o coloare cafenie. 

Tot în acea parte se face şi o mursa dulce din zahăr ars care se 
rare,te cu uncrop şi apă rece, căpătând o coloare întunecată. 1) 





CAPITOLUL VII. 
PĂSATUL. 


Pasatul, numit încă şi pasat sau påsat iar în unele părţi ale 
Ardealului și pisa! 2), este fructul mălaiului, numit şi mălaiul maruntel 
sau meine?) 

Apărat pe câmp de păsări, precum sunt vrăbiile sau ciorile, prin 
sparietori sau momâi, la vremea culesului i se seceră numai spicul, 
iar restul se cosește ca nutreţ vitelor. 

Spicurile de mălaiu se bar cu băţul și sămânţa care se capătă 
se numește pasal. Pentru a fi folosit 
în bucătărie el trebuește făcul. «Fă- i i 
cultul păsatului» se face în pină sau 
chină (fig. 354), bu- 
şteni de corn, gău- 
rii, cu toarte sau 
fără toarte. În aceste 
chiuă (plural) se pu- 
ne păsatul și se bate 
cu chilugul de lemn N f 
(fig. 355) sau cu Fig. 353. Fig. 354. Fig. 355. Fig. 356. 
chilugul de fier (fiig. 353) numit şi fier dechua. Acesta nu-i altcevă 
decât un fier de plug, care se prinde în grindeiu înainta fierului 
propriu zis, spre a spintecă brazdele. 

Păsatul se bate aşă până când cojile tari, galbene, cărămizi, 
strălucitoare cad de pe sămânță, lăsând numai miezul alb, mat, pa- 
satul facut 








1) D. Dan, Straja, p. 60. 
3) Viciu, op. cit., p. 67. 
3) Şezătoarea, VII, p. 75. 


244 


După ce se vântură, ca sâ se deosebească păsatul de pleavă, 
se strânge şi se întrebuinţează în bucătărie în locul orezului. 
Intocmai ca și păsatul, se face și grâul pentru fiert colivă. 


CAPITOLUL IX. 
PAPURA. 


Paturile din odăile ţărânești, unde ai casei se culcă, sunt iicute 
din scânduri acoperite cu rogojini, în aşă chip că jumătate din ro- 
BOjină stă pe pat, iar ju- Pa A i ca td 
mătate se prinde de părete iza z PA S N 
prin cuie, inlocuind astfel 
pernele de părere. Afară de aceasta, rogojinile se mai întrebuințează 
şi la acoperirea vaselor, iar pacurarii şi sărarui, cei ce umblă prin 
sate cu desfacerea păcurii sau gazului şi a sării, işi fac acoperiș 
deasupra coșului carului cu 
9 lemne îndoite în semicerc și 
peste cari se prind apoi foale 
de canură sau rogojini. (fi- 
gura 358). 

Rogojinile se fac dintro 
specie de ţipirig de baltă ale 
cărui frunze sunt lungi de 
câte 2—3 metri și groase la 

Fig. 357. rădăcină ca degetul. Aceste. 
frunze se taie după ce s'au copi, fără însă a se trece, şi dacă-s groase, 
se spintecă dealungul în două. 

Cel mai bun material insă pentru rogojini este papura numită, 
şi papură de balta, care se maiintrebuinţează incă și de podgoreni 
la vasele ale căror doage nu se lipesc bine între ele. Papura, prefâ- 
cută în şuviţe subțiri se vârâ cu un cosor în acele locuri. Gospe- 
darii apoi mai fac din papură şi sugari, nişte snopușoare legate la 
mijloc, cari se pun pe geam, adică pe pervazul fereștilor, spre a suge 
apa care se lasă de pe ochiul de geam, care îngheaţă iarna şi care 
apoi peste zi topindu-se, scurge apă jos. Cind susătorile se umplu 
de apă, se storc (fig. 359). 

Rogojinile se fac în rasbviul de rogojini (Fig. 357), care nu-i 
altcevă decât un dreptunghiu compus din patru lemne. Cel de 











245 


desubt şi cel deasupra sunt găurite, iar găurile sunt la distanţe egale, 
afară de cele patru, câte două la fiecare capăt, cari sunt mai apro- 
piate. Aceste două lemne numite bratele cele lungi (celelalte verti- 
cale: braţele cele scurte) slujesc la înşirarea aţelor de teiu bine ră- 
sucit, între cari se vor ţese firele de papură. Firul se vâră cu mâna 
când după o aţă, când după cea- 
lalră, răsfrângându-se un capăt. 
(fig. 357). Când sa potrivit 
bine, se lasă de sus să cadă ori- 
zontal vatala, un druguleţ de 
lemn găurit şi el ca şi braţele cele mari. Până în clipa scobo- 
Tirii, vătala stă prinsă pe două cuie bătute în braţele cele scurte. 

După baterea unui fir de papură, se dă după aţe alt fir, în- 
crucişându-se cu cel dat mai înainte şi răsfrângându-se de cealaltă 
parte a rogojinii. Răsfrângerea se face la capătul mai subţire, cu să 
nu se iîngroaşe rogojina la o margine. 

Când rogojina s'a isprăvit de ţesut, se desprinde de pe răsboiu 
şi capetele se înnoadă sau două câte două, sau firul se înnoadă 
<u el însuş. 

In urmă se /ușinează rogojina, adică i se rătează ca- 
petele firelor de papură spre a se îndreptă. 

Un lucrător dibaciu poate face pe zi 3—4 5 rogo- 
jini, vânzându-le pe preţ de 1 leu sau chiar şi mai mult 
rogojina. 

Cu un răsooiu mai mic, circular însă, cu fire de papura mai 
groase, se fac panerele, coșurile sau coșnițele ; câte odată chiar răs- 
boiul de rogojini este dublu. 








CAPITOLUL X. 
MĂTURI. 


Mărurile şi le face singur gospodarul, afară de cele fâcute din 
nlujanul de malaiu tătarăsc, pe cari şi le cumpără dela gospodarii 
cari se îndeletnicesc cu aceasta. 

Cea mai ordinară mătură este fârnul, care nu ealtcevă decât 
un spine cu care gospodarul mătură numai paiele și necurăţenia grea 
a Ogrăzii lui, cari se ieau detârnul cu spini, iar colbul sau pulberea 
rămâne pe loc. 


246 





Cu târnul se ârnuriește şi vravul de pe arie, gtăunţele amtstecate 
cu pleavă, spre a-l curăţi de paiele cele mai mari. 

Maturi de lemn sau măturoaic, făcute din tufe de un fel de 
plop, dar câteodată și din altfel de tufe, folosește ţăranul român tot 
pentru măturarea ogrăzii sau a arici, căci fiind mai tari, nu se to- 
cesc curând. 

Mături de pelin sau peliniţă şi maturi de maturija, diferite plante, 
fac pospodinele mai ales vara, când mau de celelalte. Cele de pelin 
Sunt bune căci amărind ipitura casei, fac că puricii să iasă din casă. 

Mături de maturi, o plantă foarte stufoasă, care este înaltă 
până la 11/, metru. Are multe ramuri subțiri și tari după ce se u- 
sucă. Gospodinele dinadins seamănă măturile pe cari le culeg când 
sunt coapte; din ele fac mături iarna, ltgând câteva fire, cotor la 
cotor şi apoi în câteva locuri mai jos. 

Primiteaua numită în Bucovina şi felezouie 2), iar în untle părţi 
ale Ardealului feleaza, fe- 
lezin 2), leasă şi felezitoare 3), 
este o mătură cu coada lun- 
gă, cu schelet de lemn pe Fig. 360. 
care sunt înşirate fire din planta mătură, din distanţă în distanţă 
(fig. 360). Cu dânsa se primitește sau feleşueșie vravul de grâne, 
de pleavă, când se vânturâ cu lopata (Aruncând lriehișul cu lopata 
în vânt, grăunțele cad mai 
curând, iar peste ele cad și 
paiele cari apoi se primitesc 
cu primiteaua). 

Mătura propriu zisă se face 
din coceanu! sau blujul plan- 
tei numite malaiu tatarasc Fig. 361. 
sau malaiu mare, care are frunze asemănătoare cu ale porum- 
bului, iar spicul cu cel al malaiului sau meiului. Pe bucăţi, rareori 
este cultivat dinadins pentru aceasta, ci se seamană prin bostănări 
sau papanarii pe haluri 4). Creşte înalt până la trei metri, având 
împrejurul firului principal rămuri numite frați. 


=3 





1) Marian, Surbâtorile la Rom. I, p. 28: „A felezuè, înseamnă a 
alege grăunţele din pleavă, cu ajutorul unei maturi late, care se numeşte 
felezoaie.* 


2) Viciu, op. cit., p. 42. 
3) Ibidem, p. 56. 
1) Desnărţirea dintre două bucăţi, brazda despărţitoare. 


247 


Mătura obișnuită se face din hlujul mălaiului, şi anume dinr 
partea de către vârf. Se taie prin urmare spicul mălaiului tătărăsc 
după ce s'a copt, se bate de sămânță şi mai multe spice, 10-1ş, se 
leagă la un loc formând un mănunchiu. Aceasta este coada măturii. 
Apoi rămurtlele cele multe ale spicului se râşchirează formând din 
ele un fel de lopată. Puse câteva zile la teasc, după ce au fost u- 
date, se țese apoi prin trei patru locuri cu aţă şi mătura este gata. 

Intro zi se pot face de cei deprinşi până la 15 mături, cos- 
tând una r5-40 de bani. 


CAPITOLUL NI. 
BUREȚII. 


Deosebirea între bureţi şi ciuperci nu-i aşă de mare, după gra- 
iul popular; totuș pare că ciupercile au palăria mare şi lată, iar 
bureţii mică şi rotundă. O altă deosebire ar sta în privinţa locului 
unde cresc: ciupercile la şes, bureţii la pădure, la rădăcini de co- 
paci. Totuş se scrie că «bureţii îi întâlnește săteanul la multe lo- 
curi : prin fânețe, prin păduri, poiene, etc.» 1) şi apoi: «bureţii 
cunoscuţi de sătenii din județul Suceava ca buni de mâncat sunt: 
ciupercile, civbănașii, vineţelele, bulughitele,  pânișoarele, roșioarele, bu- 
reții pastravi, de pe fag, paltin, plop ş. a., bureţii de cioate de perj, 
fag, măr, ş. a., nicoreții, chitoarcele, bureţii grași, burelii iuți, bureţii 
baloşi, bureții porcești, pupchii, brighii, râșcovii, råscovițele, drelele, sbâr- 
clogll Ş. a.» 

Afăm apoi că unii din aceştia se mureaa, precum sunt râș- 
covii. «Râşcovii se fac pe unde sunt păduri de brad, şi în vremile 
ploioase. Râşcovii se murează pentru iarnă, păstrându-se în anume 
putinele. Ei se murează așă : se strâng râşcovii, se curăţă de frunze, 
se spală curat și apoi se opăresc, întrun ceaun cu salamură ori sla- 
lina ; se așează întrun pulinein 2), se tescuesc, iar salamură ce ră- 
mâne se pune peste ei. După 3-4 săptămâni, ei sunt muraţi şi se 
mănâncă în posturi.» 

Alte specii de bureţi se usucă şi se păstrează pentru iarnă : «iar 
pentru iarnă îi usucă și îi păstrează la loc uscat.» 


1) Citaţii din M. Lupescu, Şezutoarea, VIII, p. 5-6. 
3) Vas de brad. 


248 


Se usucă pentru iarnă orice soiu de bureţi: pânișoare, vineţele, 
porumbele, ciobanași, bureţi graşi, bribi, chitarci, ş. a. 

Hribii (pron. pop. şi: brighi sau brighi) sunt bureţii cei mai 
aleși, cresc pe la stejăriș şi se usucă pentru iarnă. «Din ei se fac 
mâncări în casa ţăranului, pentru anume fețe și numai pe la zile 
mari ori întâmplări însemnate.» 

In părţile de jos ale Moldovei, precum în jud. Tecuciu, toamna, 
după vremea ploilor, pleacă tineretul, flăcăi și fete «la bureţi» la 
pădure şi culeg specia numită ghebe, cari cresc sub formă de tufă pe 
la rădăcinile copacilor și mai ales prin locurile despădurite, ale că- 
ror rădăcini de copaci nu au fost încă scoase, 

Ele se întind apoi pe aţe, făcându-se șireaguri mari, cari se 
usucă. Mai adesea însă, prind gospodinele aceste şireaguri afară, prin 
cuie bătute în păreţi, ori le pun în altă parte. 

Din feluritele soiuri de bureţi uscați se fac mai ales două mån- 
cări : borşul şi tocana. 


CAPITOLUL XII. 
Plante odorante, colorante și uleiuri vegetale. 


I.  Gospodinele române au deosebită grijă de a strânge de cu 
vreme diferite plante mirositoare, pe cari apoi le păstrează uscate în 
casă,—casa cea mare adecă odaia cea frumos gătită. Când vrea ca 
aerul din casă să miroasă mai pronunțat, freacă acele plante. Printre 
acestea sunt: busuiocul, floarea Românului, care se păstrează în tufe, 
pe la corzi; florile de tein, strânse în străchini pe coardă; petale d: 
flori de trandafir, asemenea în străchini; frunze de tulun, cari, pe 
lângă mirosul plăcut care îl imprăștie, feresc odoarele din casă încă 
și de molii; alamioara ; ismă creață ; calapăr ; romanița, etc. 

Unele gospodine chiar, după cum am văzut prin unele sate, 
fac şi ape mirositoare, precum: apa de trandafir, punând petale de 
aceste flori în apă şi lăsându-le apoi acolo, până apa fură tot mi- 
rosul de petale. 

Credem că nu astfel de apă cereă, în 13 Ianuarie 1564 Domnul 
Moldovei Lăpuşneanu, să i se dea de către Bistriţa, în schimbul 
vinului, grabnic 6 sticle de apă de trandafir. 1) 


) Iorga, Doc. Bistr. I, p. LXI. 


249 


2. Despre plantele colorante am vorbit câte cevă, când am pomenit 
în treacăt chipul cum gospodinele noastre își boiesc lână și cânepa. 
Mai adăugăm aici numai câtevă : șofranul, despre care am spus că 
se foloseşte la îngălbenirea cozonacilor şi uicii, eră căutat la 15 No- 
emvrie 1552 de Domnul Moldovei, cerându-l dela Bistriţa: «sofran 
bun de douăzeci de florini» 1); coaja de arin mai slujeşte şi la colo- 
ratul opincilor în roș sau galben întunecat. Ea se fierbe. Dacă se 
caută o coloare mai roşie, se adaugă acestei fierturi și foarte pu- 
ţin var. 

Flora Basarabiei este avută în plante manufacturale, dar din 
cauza lipsei de braţe şi lipsei de industrie locală, aceste plante cresc 
în stare sălbatecă. Vom însemnă aici unele din aceste plante. Așă 
de pildă, foarte răspândita poama cânelui (carateus), care creşte în ju- 
deţul Bender pe malurile Nistrului, pe lângă Chițcani, Todora, etc., 
din a cărei sămânță se capătă prea frumoase colori de negru şi 
verde ; sumach (rus, cotinus), căreia i se zice de popor: scumpie, 
şi cu care se dă pielii coloarea galbenă. 

Din plantele colorante, locuitorii nu folosesc decât droghița, 
din care fac coloarea galbenă ; sazurul (origani vulgaris), din care 
fac colorile negre şi roşii; narandjicul, din ale carei rădăcini se ca- 
pătă coloarea carmin, etc. 2) 

Coaja de stejar conţine Q substanță numită fan, care se În- 
trebuinţează, după cum am văzut, la argăsitul pieilor. Frunza unor 
specii de stețar, prin împunsătura unor insecte, produc nişte 
gogoşi numite gogoși de ristic sau de stejar, din cari se extrage 
negreala sau cerneala neagră în chipul următor: se pisează gogoșile 
de stejar şi se amesteca cu răsături de lemn de campes sau băcan ne- 
gru (Hematoxilon campechianum) și acest amestec se fierbe cam 
două ceasuri. Lichidul care rezultă este roș închis. Ca să se înne- 
grească, se topește puţin calacan. Dacă se mai adaugă și puţintel cleiu 
de cireș, avem o foarte bună cerneală neagră. 3) 

3.— Dintre diferitele secreţiuni vegetale vom însemnă : dohotul 
de arin, care se capătă prin arderea scoarţei de arin. Facerea lui se 
practică în munţii Moldovei de sus 4); dobhotul de mesteacan, care se 


1) Iorga, Doc. Bistr. I, p. L. 

23) Z. C. Arbore, op. cit., p. 445. 

3) Bulet. Soc. Şt. XIIL, no. 3-4, p. 187. 
1) Şesătoarea, II, 61. 


250 


face în Bucovina, precum în comuna Straja. Acesta se capătă în 
chipul următor : «se pune coajă la fiert intro groapă fâcută în pä- 
mânt, sau într'o oală pusă în pământ şi încunjurată cu surcele de 
fag, cari se aprind şi, încălzindu-se coaja, iese din ea dohotul.» 

Cu dohotul de mesteacân se ung osiile carelor. 

Cleiurile de cireş, perj (prun), vişin, zarzăr (cais), se folosesc 
la facerea diferitelor cleiuri, pentru lipit hârtie în ochiurile de geam 
sparte, etc. Ele se fac fierbând cleiul în apă. 

Râșina este o secreţiune a bradului. Cât e moale se culege şi 
se pune în niște cornuri făcute tot din coajă de brad. Ea se aprinde 
în casă și se afuma, ca să miroase casa frumos. 

Mesteaca este o râşină galbână ca ceara şi dulce la gust, care 
se mestecă în gură de unii din muntenii Moldovei de sus, ca ex- 
citant. 


PARTEA III 


ȚESUTUL 


CAPITOLUL I. 
CONSIDERAȚIUNI GENERALE. 


Ia mod absolut vorbind, nu se poate preciză nici timpul, nic 
locul când hainele de piele nedubită au fost înlocuite prin cele îm- 
pletite din diferite materii textile, şi apoi de când și unde au în- 
ceput întâiu să se audă sgomotul vatalelor, al suveicii sau schim- 
barea iţelor. 

Dacă răsboiul, şi prin urmare şi ţesetura, a apărut simultan 
în mai multe părti, ca o consecinţă a evoluţiei, care are un singur 
mers şi prin urmare un singur îndemn sau poruncă, dacă răsboiul 
e o problemă de ordin general, discutând-o din punctul nostru de 
vedere etnografic, tot problemă trebue să rămână. 

La 24 Aprilie 1352, pe vremea încheșării administrative a 
Principatelor Române, Bistriţa ardelenească capătă privilegiul de 
bâlciu, întocmai ca şi Buda, care aveă tărie 15 zile, când vămile 
nu mai operau nimic. Cu acest prilej, articolul principal de import 
eră pustavul, din care se poate că o parte să fi fost fâcut și de Românii 
munteni. î) Am citat postavul, care de sigur constitue un lux pe 
lângă ţesetura, oricât de grosolană ar fi fost, a inului sau a cânepii, 
care există fâră bănueală. 

Cercetările istorice nu ne pot mulţumi decât în parte, toate 
reducându-se la postav aproape. Meșteșuuul și produsele umile ale 
gospodinelor cari nu căicau în întreaga lor vieaţă peste brazda satului 
lor, au rămas nepomenite multă vreme, şi chiar de sau pomenit 
târziu de tot, sa fâcut cu totul întâmplător. 


') Iorga, Doc. Bistr. I, p. IV. 


252 


Acest meșteșug şi aceste produse însă ne privesc pe noi, iar 
în lipsa urmelor istorice, vom face o scară de desvoltare sau regre- 
sare,* numai după logică. 

E firesc lucru ca omul să născocească obiectul de care are ab- 
solută nevoie; acest obiect va fi cu totul rudimentar și simplu. 
Vine în urmă gustul artistic, îmbogățirea varianteloi și apoi calea 
adevărată, mergerea înainte, sau lunecușul adus de spiritul spe- 
culativ al ambiţiosului şi de gustul stricat al leneșului. 

Toate porturile noastre naţionale au trăsături frumoase ; e a- 
devărat, căci se vede pe alocuri. Intro vechime relativă, frumuseţea 
aceasta care cuprinde și arta și practica trebue să ne-o închipuim 
generală, vorbind fireşte în mod general. Decadenţa de astăzi o 
vedem pornită prin satele în atingere cu târgurile ; ea se va întări 
tot mai mult, dacă nu vom reacţionă. In aceasta stă, prin urmare, 
un regres al portului din punct de vedere naţional, etnografic și 
economic. lar când zicem port, zicem produse ale rasboiului de casa. 

Cumpănind urmele istorice scrise, să băgăm de seamă cine le-a 
provocat. Exemplu: Postavul pentru sumane, pentru zeghi, zice d. 
N. Iorga, se aducea în Moldova din Ardeal. Aşi Vodă Lăpușneanu 
dă voie să plece prin vamă, către Bistriţa, boi, dar în schimb, Bis- 
trita să trimită în locul lor postav 1); la 22 Martie 1560, acelaș 
Voevod trimite în acelaş loc, tot după postav 2); în acelaş an, 31 
Octomvrie, pentru 100 de bucăţi de postav negru, pentru a acoperi 
o trăsură și o bucată de «Berson» 3). 

Nu spunem că acel vestit postav de Bistriţa eră fâcut de Ro- 
mâni, cari se prea poate să-i fi învăţat meșteșugul dela străini, dar 
nici nu ne vinea crede că Vodă nu găsiă postav pentru a-şi învăli 
trăsura, în ţară. Aproape sigur este că nu gasiă postav în țara, de 
felul celui din Bistriţa, îndată ce altfel de ţeseturi se aflau. E înde- 
stul de însemnat faptul că la 1412 se dă voie aceloraşi Bistriţeni 
să-şi aducă din Moldova pânza de cămeși și de sucmane, cari pro- 
babil că nu se prea găsiau pe la ei. 4) Ce poate fi pânza de sucmane 
decât poslaiul? La 20 August 1543, Petru Vodă scrie din Suceava 
Bistriţenilor pentru un negustor căruia vameșii îi luaseră postavul 5). 


1) Iorga, Doc. Bistr. I, p. LVIII. 
2) Ibidem, I, p. LVIII 

3) Ibidem, » » LX. 

t) Ibidem, » >» V. 

*) Ibidem. » > XXXIX. 


253 


Cu privire la schimburile dintre Bistriţeni şi Făgăraş din 1599, 
cumpărâtoare de «110 teancuri de postav roș dela pop(a) Lazăr» 1). 

Foarte adesea postavul se lucră în ţară, zice d. Iorga, dar cre- 
dem că această afirmaţie este îndestul de avară. De sigur câ femeile 
cari țeseau, dobândiau o ștotă urită și flocoasă, care trebuiă întinsă 
şi netezită la dârste sau piue, «al căror sgomot, bufnitura pilugilor 
în moalele postavului se aude și acum lângă cutare izvor de lângă 
Brașov, care se chiamă și astăzi Dărste, adecă Dăârstele. La gura Ialomiţei, 
o schelă se zice Pina Petrii, pentrucă.aici, o femeie anume Petra 
îşi aveă piua de bătut, «de învelit» sumanele. Aflăm o piuă în Ar- 
geş, alta zisă a Sârbului în Putna Moldovei. Acei cari lucreaza la 
astfel de fabrici sătești sau acei cari le au pe locurile lor, în stăpâ- 
nirea lor, se chiamă piuari sau dârstari. Şi un nume și celălalt se 
găsesc în scrierile trecutului. Drepturile unei piue ajungeau a se 
împărți cu vremea aşă, încât un moșnean aveă o parte din venitul 
unei singure roţi.» 2) 

Pentru adeverirea celor arătate mai sus, vom cită două liste. 
Una de «bucate» din 1696 arată: «I vacă, I tămbar agraranu de 
postav subțir(e) cu hufpi, sucnă mohorit(ă) cu sobol, 1 cergă mare 
cu laţi mici, 1 velinţi albastră turcească, 40 coţi de pândă...» 3) 

In fine din 1812, «cat(asti)h dă râmasurile răp(oYsa(t)ul(ui)... 
2 jurehii dă lănă răsucită pentru scoarţă.., 10 ocă tot jărabii dă călţi 
dă groasă..., 6 spete dă pânză noi..., ocă in melițat, bez cellalt ne- 
meliţat..., oguri pănză fuior, dă cănepă.., 4 coy masă ş(i) pânza 
bumbac, 1 fote dă scoarță noao, 1 scoarță în doaă foi, iar noi..., 
un cearșaf după plupomă, 2 ipac dă aşternut, 3 fețe dă perne mici 
dă pânz(ă) cu 1 mare, 8 jurăbii dă tort subțire dă in, 29 jurăbii dă 
fuior ş(i) dă paceşt (sic)» 4). 

Va să zică aici, ca şi în alte părţi, când vom vedea intrând 
în ţară articole, să nu credem numai decât că în ţară aceste lucruri 
nu se păsesc. Ne cunoaştem, credem, îndeajuns păcatele noastre de 
astăzi, ca să nu ne mai înșelăm şi asupra trecutului. 

Cât privește fabricaţia unei calităţi superioare de postav în ţară, 
iată ce ne spune d. N. Iorga: In 1/66, Grigorie Vodă înființează o 
fabrică de postav cu colonişti, cari fugiseră din motive religioase de 


1) Iorga, Doc. Bistr., I, p. 3. 

23) Idem, Ist. Rom. îu chipuri şi icoane, III p. 159-60. 
3) Idem, Stud. Doc. VII, p. 235. 

1) Ibidem, XII, p. 200-1. 


254 


sub stăpânirea catolicilor şi-şi lucrau postavul în Filipeni, beneficiind 
de slobozenia domnească a lui Ion Vodă Callimachi. In 1762, vedem 
pe Grigorie Vodă trimițând unui prieten al său «cinci bucaţi de 
postav din ţara noastră». Aceşti. fabricanți fură strămutați în parte 
în Chipereşti sau Pipereşti, botezați acuma Noii-Filipeni. Mai târziu, 
privilegiul acestor străini postăvari a fost întărit şi printrun firmau 
al Porții. In această cherhaneă se lucră 2 ani multe feluri dẹ pos- 
tav pentru nevoile curţii, pentru serhaturile vecine şi chiar pentru 
Poarta Sultanului, unde sosi, «o bălă de postav prea frumoasă». 
Domnul şi toată curtea s'a fost îmbrăcat întro bună dimineaţă în 
«libadele de postav şi giubele». 

Râsboiul ruso-turc din 1768-74 nimici această frumoasă așe- 
zare domnească şi când Ghica Vodă veni din nou în scaun, nu mai 
găsi nimic. 1) 

Tot cam in aceeaş vreme, pe la 1766 8, boierul muntean, 
Clucerul Radu Slătineanu, înființă şi el o fabrică de postav la Po- 
ciovalişte în Ilfov, «la începutul pădurii Vălenilor»; Alexandru Voda 
Ghica îi dădu un privilegiu, pe care-l întări în 1769. În 1779 
Alexandru Ipsilante ridică fabrica la loc; apoi actul din 1754 e 
important prin aceea că ne arată diferenţa de organizare a acestei 
fabrice de cea moldovenească. Statul, adică Domnitorul, nu are nici 
un amestec, nedând nici bani, nici leafă lucrătorilor fabricei. Lânii 
de import şi celor 2.000 de oi «aduse din străinătate într'adins pentru 
felul lânii», precum şi sătenilor li se fâceau mari scuteli. Se pome- 
neşte o împărțeală a lucrătorilor în: pieptănători de lână, ţesetori, 
torcători, văpsitori, tinzători, lemnari, covaci şi piuari sau «fâcători 
de pive». Tehnica țesutului de sigur că nu diferiă mult de a pa- 
ranilor români. 

Dar şi aici lucrul încetează în 1788, până în 1793, când Vodă 
Moruzi se laudă că «a izvodit ca din nou şi a pus în faptă» fa- 
brica, care se mutase la Afumaţi. 2) 

Pentru pătura de jos se lucră chiar înaintea fabricei de postav 
pomenite, în case de unii din gospodari, postav gros şi tare, după 
vechile datine, îmmulţite poate şi cu unele detalii de împrumut din 
Ardeal, unde se pare că se trimeteau, pe seama Domuiei, tineri ca 
să înveţe lucrul postavului. 3) 








1) Iorga, Ist. Rom, în chip. şi ic., p. 152—6: 
3) Ibidem, p. 187—90. 
3) Ibidem, p. 167 8$. 


255 


Apoi avem ştiri și asupra altor feluri de ţesuturi, cari nu 
erau, unele în total, altele în parte, comune cu ale ţărănimii, ci 
unele perfecţionate prin import străin, altele importate pe de-a 'ntregul. 

Pe la 1700, marami scumpe se lucrau în casă, afară de cele 
de tot scumpe «de Țarigrad». Cele dintâi erau de mai multe fe- 
luri : «cusute pe scris», «umplute cu fir» şi «cusute peste tot și 
umplute cu fir». 1) 

Astaragii munteni şi chiar moldoveni, de pe la 1780, lucrau 
aslare, o pânză grosolană, care slujiă de căptușeală sau astar. In 
"Țara-Românească ei ajunseră în acel timp să alcătuească c breaslă 
deosebită chiar.) 

Inainte de 1806 12 erà în ara-Românească a fabrică de 
şaluri de Țarigrad, stambul-șali, cari se purtau în loc de brâie şi se 
exportau mult peste Dunăre. Aceasta explică de ce nu se înființase 
o atare fabrică și in Moldova. De sigur că fiineţa acestei industrii 
eră îndoelnică și de un preţ ieftin. 

Pe la 1812 la mânăstirea Mărcuţa erà o fabrică de testemeluri, 
pentru broboadele ţărinimii, care fu curmată în 1828 de Turci, 
iar în loc puseră pe ciumaţi. Alte încercări au fost şi mai târziu: 
la 1822 în hanul dragomanului și beiului Manuc se lucrau gher- 
meşuluri, iar pe strada Podului-de-pământ eră o cherhaneă cu o 
«văduvă cu trei fete» personal.*) 

Odajdiele, imbrăcămintea de slujbă a preoţilor din biserici și 
mânăstiri, de sigur că în întâile timpuri au fost lucrate în ţară, când 
nu se cunoșteă încă importul care a venit mai târziu. Urmele despre 
aceste ţeseturi și cusuturi scumpe s'au pierdut în total pentru Țara- 
Românească, iar despre cele din Moldova, mai ales gândir.du-ne la 
ceeace sa păstrat în mânăstirea Neamtului, nimic nu ne poate do- 
vedi că n'au fost lucrate în ţară. Aerul dela această mânăstire, din 
1437, a fost lucrat de însuș egumenul mânăstirii, Silvan. Tot lucru 
românesc pot fi cele două dvere, zavese sau perdele de uşă, păstrate 
în mânăstirea Slatina, unde au fost dăruite de ctitorii Alexandru 
Vodă și Ruxanda Doamna, Lăpușnenii, cari şi sunt înfâţișaţi pe ele. 
Mai târziu, cea mai mare parte din odoare au fost aduse din strâi- 
nătate, Constantinopol şi Rusia, fâcute de mâni dreptcredicioase 
ca noi.4) 

1) Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic., p. 53. 

3) Ibidem p. 16%. 


3) Ibidem p. 194 6. 
+t) Ibidem p. 27 


256 


Dacă am pomenit aceste începuturi de industrii în mare, am 
făcut-o din două motive: Dacă nu toți, dar mâcar o parte din lu- 
crători de sigur că au fost recrutaţi din ţărani sau mahalagiii tår- 
gurilor, ţărani deci, cari cunoşteau o industrie asămănătoare, şi apoi, 
dacă în aceste «fabrici» se lucrau obiecte şi pânzături pentru folosul 
țărănimii, motivul românesc nu puteă să lipsească din ele. Intradevăr 
țăranul nu puteă să-și cumpere decât o pânză sau un obiect asă- 
manător cu cel ce şi-l puteă face şi el, dar poate nu aşă de frumos. 

Trecând la altă ordine de idei, găsim lucratul în răsboaie 
înconjurat cu datinele, obiceturile şi tehnica pe cari numai un timp 
prea îndelungat le aduce, le cumpăneşte şi le fixează ca un fel de legi. 

In Bucovina, Maica Domnului este socotită de popor ca o 
zeiţă a urzitului şi mai cu seamă a țesutului. 

Românii de pe acolo zic că pânza e a Maicei Domnului, căci 
Maica Domnului le-a dat oamenilor pânza ca să aibă crijma, ase- 
menea şi toată ţesetura e a Maicei Domnului; la furcă se lasă cå- 
nepa (2), că dacă nu se lasă, Maica Domnului e cu mânile goale, 
dar așă i se acopere; când urzeșşti, să te apuci în grabă de legatul 
jiraghiilor, că Maica Domnului, până nu legi, stă pe urzitoare în 
genunchi şi-i tare greu; când eşti la jumătate cu urzitul, să torni 
apă pe urzitoare, că de nu torni, Maicei Domnului asemenea i-i 
greu ; apa se toarnă pe tălpici, pe spată şi pe urzitoare, de aceea că 
fiindu-i Maicei Domnului sete, ea se bucură și bea apă; când ţese 
femeia, Maica Domnului stă în genunchi lângă dânsa şi-i ajută 
până ce găteşte. 

In fine, cum scoţi din casă stalivele (răsboiul), să măsori 
pânza, căci Maica Domnului stă în genunchi până nai măsurat-o- 

Răsboiul fiind treaba femeii, sunt pentru aceasta o mulțime 
de cântece cari slăvesc această îndeletnicire, pe lângă altele cari ating, 
cari ironizează pe femeile leneşe sau nepricepute întrale răsboiuiui. 

Dintre acestea, iată trei chiuituri cari se rostesc de obiceiu în 
jocuri de câtre flăcări: 

Una din Munţii Sucevei: 


Pusei' pânza |  Pe.sulul de dinainte, 
Când da frunza Dracul le mai ţine minte; 
Şi-o taâiei la Sân-Vasâi!!) Printre iţe, printre spată, 
Vai de mine ce facui, Paşte-o iapă 'mpiedecată; 
Ca prea iute mă pripii! Printre iţe, şi fuscei, 
Pe sulul de dinapoi, Paşte-o scroafa cu purcei 2), 


O suta de lăzuroi; 


1) Sf. Vasile. 
*) El. N.-Voronea, op. cit., p. 1057. 





257 


A doua din Bucovina zice: 


Pân’ ce ţese-un cot de pânză, Tesesun cot 

Mânânc'o vadră de brânză ; Şi fuga'n pod. 

Şi-o berbincioară de lapte, Tare-i buna gospodină, 

Cât or duce opt în spate. La covata cu faâină, 
"Țese-un lat Şi la podul cu slănină.!) 


Şi fuga’n pat; 


Al treilea, tot din Bucovina, cântă în versuri cam schioape: 


Câte păsărele sboară, «Pe cap nevoie mi-am liat; 
Toate zic: «Bade, te'nsoară> <Pe talpigi nu știe-a calcă, 
Numai coada rândunelei : Cu văteala nu știe-a da! 
«Fa bade cum îi puteă! Da i-oiu pune catalige, 
«Destul eu m'am însurat, Sa ajungă la talpige...»2) 


Răsboiul este într'atâta intrat în sufletul Românului, că chiar 
şi copii mici îşi au un joc al lor, numit de-a pânza, care şi-l fac 
în chipul următor: Băieţii se apucă de mână şi se pun în linie 
dreaptă. Cel din frunte întreabă pe ultimul: 

— Ce-mi dai babă-catarama? 


Ultimul răspunde : 
Un căţel 


Şi-un purcel ! 
lar primul adaugă : 
Şi pe Gheorghe de picior, 

dacă, d. e. Gheorghe eră alături de ultimul, de «baba-catarama». 
Apoi primul, cu tot lanţul, se duce şi intrâ pe sub mânile unite 
ale babei şi ale lui Gheorghe. Aceleaşi întrebări au loc între 1 şi 
penultimul, iar apoi se trece printre mânile unite ale lui 2 şi 3 din 
coadă, etc. Apoi aşă cum sunt toţi, cu mânile sucite, se fac ghem, 
învârtindu-se deoparte şi se întreabă : 

— Cine mi-a încurcat pânza? zice baba. 

— Nu ştiu, am să întreb, răspunde primul. 

Apoi amândoi ieau câte un băț şi se duc la pânza făcută ghem. 

— Cine mi-a încurcat pânza, zic ei; şi când ridică beţele şi 
vor să atingă pe cei încurcaţi, aceştia se desprind, dau fuga, se iz- 
besc, cad, râd şi ţipâ.2) 

In privinţa ţesăturilor, din punctul de vedere al folosului 


1) D. Dan, Straja, p. 107. 
2) Ibidem, p. 109. 
3) T. Pamfile, Jocuri de copii, [, 28. 


Pamfile, Industria casnică. 17 


258 


practic și al însuşirelor estetice, ştim care ne este situația: părăsire 
şi înstrăinare. Recunoaştem totuș porniri generoase pentru înviere 
şi întoarcere la căile frumuseţelor pierdute. Dar cu toate că toată 
lumea se bucură, noi, dacă am fi trăit pe atunci, adică înainte de 
timpul când începi să se urzească prăpastia intre cei de sus și câi 
de jos, între tot ce e de sus și tot ce e de jos, am fi fost mai bu- 
curoși să nu prevedem o încurajare, o înviere, adusă chiar de către so- 
cietatea aleasă, o venire a celor îndepărtați şi rătăciţi prin vina lor, 
la bogăţiile, podoabele și gustul cari le-au aparţinut odată. 

Albumuri de ţeseturi încep să se facă de pe la 1870, de când 
chiar se pornesc organizări de societăţi de desfaceri, dintre cari, a- 
vem astăzi ca mai destoinică «Furnica.» 

Producţia râsboiului astăzi a scăzut la ţară, iar pricinile sunt 
multe. Nevoile agricole îndepărtează gospodina din casă, lipsa de 
islazuri care râreşte numărul oilor și stricarea gustului prin importarea 
stofelor proaste și ieftine, fac să dispară țesuturile naţionale. Fiecare 
din aceste pricini, ca multe altele, au firește câte un leac lesne de 
găsit şi lesne de impus. Lipseşte însă omul și căldura inimii lui. 





CAPITOLUL II. 
DEPANATUL. 


Pânza, de orice fel ar fi ea, se compune din urzeală şi bata- 
lură. Urzeala se compune din fire lungi, trecute prin spata şi ie, 
cari se tot deapână mereu de pe un sul, iar bataia sau batatura sunt 
firele bătute în urzeală. Pentru a urii, firele trebuesc învaluite pe 
mosoare şi apoi urzite cum vom vedea. 

Urzeala poate să fie de bumbac, cânepă sau în şi de lână. Fa- 
cerea mosoarelor este la fel, cu singura deosebire că bumbacul, înainte 
de a fi depanat, adecă dat pe mosoare, se scrobește. 

Scrobeala sau mânjala cea mai folosită de gospodinele românce 
se face din fâină de popuşoiu muiată în apă. In acest ferciu se moaie 
bucăţile, călepile, tenchiurile, sculele de bumbac, cari par a se numi 
în Ardeal otca, jirebe sau legatura. 1) 

Mosoarele (fig. 362) se fac de strungari din lemn. Ele au o 
gaură ce le străbate în lung, iar la capete două muchi ieșite în a- 
fară pentru a ţineă depânătura să nu se încurce. 


1) Viciu, op. cit., p. 6r. 


259 


Bucăţile sau călepele de torsătură sau de bumbac scrobit şi 

uscat se pun în vârteluițe mari sau mici, după cum se va face de- 
pănarea călepelor mari sau mici (de bumbac). 
Vârtelnita, numită încă şi roată în Buzău 1) (fig. 363-4), se compune 
dintrun pat (fig. 365), compus şi el din două scânduri cioplite, unite 
prin patru picioare. Scândura de jos 
trebue să fie groasă și lată spre a pu- 
teù ţineă echilibrul vârtelniţei spre a nu 
se răsturnă. Scândura de sus este gău- 
rită pe de-a'ntregul, iar cea de jos numai pe jumătate. Prin întâia 
-pătrunde fusul sau osieacul vârtelniţei, care se razimă în înfindătura 
scândurii de jos, pe care se mişcă. 


Prin alte părţi, patul se mai numeşte și scaun, butuc sau talpă, 
iar în Bucovina sca- 


unes 2), putând fi få- 
cut şi dintr'un lemn 
cu trei craci şi nu- 
mindu-se popiciu sau 
stârciog, ca în jude- 
tele Olt şi Vâlcea.*). 
Osiacul sau fusul, 
è mereng DUMI şi pop, stár- 
anann -e @ ciog, clociumb sau po- 
Fig. 363. Fig. 364, ciump, are jos o parte 
cilindrică, iar sus una paralelipipedică, unde sunt practicate două dăl- 
tuituri în cruce, pe unde pătrund și unde sunt înţepenite cele două 
rascruci, lungi şi inguste. Acestea 
se mai numesc și cruci, cumpene, 
speteže, crucișe, fofelnițe sau aripi. 
In capătul răscrucilor sunt cele 
patru”fofeze numite și fuse, ciocane, 
cui, máni, manușe *), raze 5). O 
fofează are două praguri pe cari 
stă sculul de depănat. 
Capătul firului lung, care com- Fig. 365. 
pune sculul sau bucata, se caută la rost şi incepe să fie depănat pe mosor. 





Fig. 362. 





A? e of 





îi 

















1) Etym. Magn. Rom., pag. 839. 
3 D. Dan, Straja, p. '6 
3) Vezi: Dame. op. cit., p. 139-41. 
4 D. Dan, Straja, p. 68. 
5) Viciu, op. cit., p. 73- 


260 


Pentru a depănă, gospodinele se folosesc de mai multe instru- 
mente : 

Sucala. Sucala, obişnuită mai ales în judeţele Moldovei de jos, se 
compune din sucala propriu zisă, o ţepuşă 
de fier cu O roată şi o cruce tot de fier, 
un mâner mai gros de lemn, în care e în- 
fipt un fâmburuj, un cuiu de fier. Sucala 
slujeşte de alfel şi la friptul cărnurilor pe 
jăratec. Pentru a depână, se pun pe su- 
cală fevii făcute din trestie sau mosoare; 
cu palma se loveşte pe cilindrul de lemn 
gros şi sucala se invârteşte în găurile celor 
două braţe bătute în patul sucalii, o scândură de lemn. Se 
mai numeşte şi letcă. 

Altfel de sucală, numită tot astfel în Bucovina 1), în 
care se fac mai ales feui de pus în suivică, şi care în Ar- 
deal se mai chiamă şi socală?), se compune dintr'un pat, 
pe care se află fâcută o cutie. Ea are o sucală de lemn pre- 
văzută cu o rotiţă de lemn, pe muchea căreia se află un 
şănţuleţ. Această sucală se învârteşte cu palma sau cu cied- 
ricul. Prin urmare, capătul firului de pe călepul întins pr 
vârtelniță se leagă de țevia pusă pe sucală şi învârtind sucala, se 
învârteşte şi vârtelnița, iar firul se deapână pe mosor sau pe tevie. 






F ig. 366. 





Fig. 367. 


In sfârşit o altă specie de sucală slujeşte la depânarea firului 
de pz un mosor mare pe unul mai mic. Ea se aseamână cu cele schi- 
țate mai sus, întru totul; singura deosebire este câ are sub sucala 


1) El. N.-Voronca, op. cit., p. 66-8: Lângă stative este o ladiţă mică 
ce lemn, numită sucala. în care se sucește tortul pe tevi de lemn de soc. 
Sucala are între pereţii cei înguşti un fus cu o roată, care învârteşte 
aţa pe țevi. 

2 Viciu, op. cić., p. 75. 


261 


propriu zisă, o aţă pe care se învârtește mosorul de pe care se dea 
pănă. (fig. 368). 

Când sucala se învârte cu palma, învârtirea se face cu mâna 
dreaptă, iar cu stânga se conduce firul; pentru ca firul să nu taie 
degetul, se conduce cu o ţevie goală sau cu un beţișor. 

Ciricul, cicricul, cicăricul, sucala sau rodanul este o sucală care 
se învârteşte cu roata. Dacă el însuş nu are sucala sa, învârteşte o 
sucală obișnuită. Cicricul (fig. 370), schițat după al femeii Aglaea 







AN 


Cra r munan EA 
| MOa O 















































i 
i 
i 




















Fig. 368. 





Mitocariu din Bodgăneștii Sucevei, este facut de un meşter iscusit, 
Petre Decusară, care a trăit până acum câţiva ani în cât. Râşca, 
«care la toate se pricepeă, 
pân” ce întrun rând s'a apu- 
cat să facă o morișcă, să 
umble singură, numai cu 
niște cupe de nisip, și râdea 
lumea de el.» 
Un ciric se compune din: 
I: pal, sca- 
un, picior, 
butuc, sirat, 
talpă sau pi- 
irucă ; 2: pi- 
cioarele roa- 
tei; 3: roata, 
dura sau toba 
(fig. 371) 
Fig. 370. putând fi in- 
locuită numai prin niște raze (fig. 372); 4: mâner, mănuţa, coarbă, 
mănunchiu sau colatău ; Ş : picioarele fusului ; 6 : fusul ; 7 : ţeava, 

















- Cana: 








262 


țavă, fevie sau mosorul ; S: scripăt, script, scripte, rotija, duriță, du- 
riga, gărigă sau roata ; 9: aţa, cured sau coardă. 


CAPITOLUL III. 
URZITUL ŞI NEVEDITUL. 


Inşirarea firelor în lung, cât va fi ţesetura de lungă şi în'cari 
se vor bate alte fire, se numeşte urzeală sau urzala. In Munţii apu- 
seni ai Ardealului poartă numele de kara 
(fire) 1), iar în unele părți din Bucovina 
coardă. 2) 

Urzitul e o operaţie foarte ușoară. Sin- 
gura grijă a gospodinei este de a face la un î— 
capăt al urzelei un rost, adică de a încrucişă 
firele unul prin altul, întocmai cum Sar în- 
crucişă degetele ambelor mâni, 
trecându-le unele prin celelalte 
(fig. 373). 

Urzirea se face pe pereţii ca- 
sei, pentru care lucru, mai îna- 
inte vreme, bărbații din Buco- Fig. 371. Fig. 372. 
vina dădeau borte cu sfredelul pe la chestorile (colţurile) caselor 
de bârne, pe dinafară, şi băteau nişte cuie pentru a-şi puteă urzi 
femeile lor pânza. Urzirea se mai poate face şi fin prejurul copa- 
cilor şi câte odată, rar, in parii de urzit. Iarna, urzirea se face cu 
urziloarea . 
Oricum, firele se urzesc de pe mosonrele înşirate in a/ergatoare. 
Alergatoarea se face dintro nuiă îndoită şi prinsă cu alta la 
capete; poate fi făcută şi dintr'un dreptun- 
Cr ghiu, compus din patru nuiele. De o, latură 
Fig. 373. mică ori de sus, se leagă un picior, ca să se 
poată răzimă. Alte alergători sunt artistic lucrate cuprinzând 'mai 
multe mosoare. In jud. Dolj, o alergătoare poate 'aveă până la 24 
de mosoare şi chiar mai multe. 5) 
Numită încă și lergăloare, zice B. P. Hasdeu, că-i «o unâltă 





1) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 106. 
2) Familia, An. 1889, p. 342. 
3) Etym. Magn. Rom., p. 839. 


263 


cu totul primitivă, înaltă cam de un metru, cevă mai puţin în lăr- 
gime, compusă din cinci bețe şi care servă femeilor dela ţară pentru 
a urzi sculurile de țesut. In Ilfov, are forma din fig. 375, având două 
laturi verticale, cu găuri în cari se petrece câte o ștoara cu câte un 
mosor de fire de urzit, şi două laturi orizontale; 

pe laturea de sus se leagă piciorul mişcător sau 

razamătoarea ; şvoarele pe cari sunt înșirate mo- 

soarele ce se învârtesc cu înlesnire, lăsând a 

se destăşură firele. *) 

Prin alte părţi laturile de sus se numesc cuie, 
cele verticale : fofeze, fuştei, cotoci, laturaşe ; pi- 
ciorul răzămător se mai chiamă sprijinitoare sau Fig. 374. 
limbă, iar vergelele pe cari se în- 
vârtesc mosoarele se numesc şi 
bețe sau dreve. 

Cu alergătoarea aleargă femeia 

împrejurul casei sau al pomilor, ori 
dealungul parilor de urzit. Alte- 
ori «se înfige în pământ în unele 
părți prin cele trei picioare destul 
de ascuţite la vârf şi apoi aleargă Fig. 375. 
(femeia) singură cu firele ce se desfâșură de pe mosoare; mai 
adesea însă, îşi atârnă alergătoarea de brațul stâng prin latura o- 
rizontală specială şi astfel ţinând-o şi mânuind tot odată firele, 
printre degetele ambelor mâni, aleargă cu unelta din par în par, 
urzind cu multă iuţeală şi o mare îndemânare. 

Acest mod de urzire pe alergate, zice B. P. Hasdeu, trebue 
să-l vadă arheologul, dacă voeşte să înţeleagă ţesetoria cea primor- 
dială a familiei ario-europene şi să privească, aşă zicând, vie pe 
Calypso a lui Homer: «tazev èzoyopèvy» (Odyss. V, 63), sau la Ovi- 
diu : Radio stantis percurrens stamina telae» (Metamorph. IV, 275).2) 

Urziloarea, numită în Ardeal şi în unele părți ale Moldovei 
de sus urzoiu 2) sau urzariu 4), se aşează în casă sau întrun acaret 
acoperit, învârtindu-se cu o mână, iar cu cealalta conducând firele 
prin crestături. Urzitoarea se compune din: 








1) Etym. Magn. Rom., p. 839-9. 
=) Idem, p. 839 şi urm. 

5) Viciu, op. cit., p. 88. 

+) Şezătoarea, V, p. 169. 


264 


I: Razele urzitoarei, amnari ; prin Moldova de jos carafte, iar 
în Bucovina chingi 1) sau reze. 

2: Fus, sul sau inimă. Capetele lui mai ascuţite se numesc 
degele. 

3: Chingi, reze sau carafte. 

4: Capulâiu, scaun sau cap- 
talan. 

5: Coarda casei, găurită, 
pentru a se așeză in ea de- 
getul fusului. In Bucovina, 
degetul fusului se așează în- 
tro ureche de cureă bătută 
în dragar (fig. 377), iar în 
unele părţi ale Ardealului se 
întăreşte în grindă un lemn 
scurt de formă cilindrică, 
găurit pe din lăuntru, numit 
buciu 2). In fine, prin jude- 
țul Tecuciu, în loc de ure- 
chea de cureă se pune o lo- 
pățică de lemn găurită și în- 
țepenită în coarda casei (fig. 
378). 

6: Crucea urzelei şi 

7: Ala urzelei, prin care se deosebesc numărăturile urzelei, 
după cum vom vedei la spată. 

In Straja Bucovinei, când intră cinevă 
în casă și află acolo urzind, zice: «rost mare»; 
ìn Moldova de jos: «crească-ţi rostul mare». 
Dacă intră mai întâiu un bărbat în casă, se 

Fig. 377. crede că batalura ajunge ; dacă intră o femeie, 
bătătura nu ajunge. 

Când se sfârșește urzitul pânzei, atunci se toarnă jos apă, pe 
fusul urzitoarei, ca să crească în vara viitoare cânepa frumoasă și să 
aibă pânza spor la ţesut. Luându-se tortul de pe urzitoare, se lovește 
cu el în ușă, ca să umble pânza la ţesut cum umblă uşa. Apoi se 
loveşte cu el în cofa cu apă ca să se sporească țesutul ca apa; se lo- 








1) D. Dan, Straja, p. 54. 
3) Viciu, op. cit., p. 22. 


265 


veşte apoi cu urzeala în horn, ca să sporească țesutul, cum iese fu- 
mul de curând în sus, şi in urmă se zice că pânza să meargă așă 
de grabă pe stative, cum merge minciuna în sat. 

Dacă cuivă nu-i ajunge urzeala şi o ridică de pe urzitoare 
din greșeală, adăugând apoi alte fire, ca pânza să fie mai lată, acest 
procedeu se chiamă «a urzi mânz». 1) 

Invălitul pânzei este operaţia ce urmează urzitul; prin in- 
välit, urzeala se îuvălue după sulul de dinapoi al răsboiului. 

Sulul de dinapoi al răsboiului este cilindric, având o căpăţină 
tot cilindrică. Partea mai subțire are două găuri paralele; partea 
mai groasă are şi ea tot două găuri, de direcţie perpendiculară (fig. 379). 

Pentru a învâli urzeala pe acest sul, se taie la căpătâiul unde 
i-a fost rostul, adică acolo unde s'a fâcut in- : 
crucişarea firelor, şi se leagă câte 10-15 fire de 
o nuieluţă numită zergel. Vergelul se leagă 
şi el prin aţe de alt vergel, legat şi el de două 
ațe cu sulul (fig. 380). Urzeala se întinde 
astfel în lăţime, iar rostul se ţine prin cei doi Fig. 378. 
furcei. Un fir de urzeală urmărit, este prin urmare legat de vergel, 
trece pg deasupra unui furcel, pe sub celalt furcel şi aşă înaintea. 
Firul următor, cel de lângă cel po- 
menit, face rost cu acesta, adică tre- 
când pe sub întâiul furcel, pe deasu- 
pra celui de-al doilea, şi merge mai 
departe, astfel că în profil, fig. 380, 
se reduce la ceeace reprezentă fig. 381. 

Celălalt capăt al urzelei se leagă de 
o sanie mică, de o scară, etc., la a 
depărtare egală cu lungimea pânzei, 

Fig. 380. de unde se tot trage mereu, învălin- 

du-se pe sulul de dinapoi. Acesta este aşezat pe scurtăruri de lemn 
înalte, ca să nu se-târască pânza pe pământ. Sulul se învălue cu 
pânză, adecă cu urzeală, 
prin ajutorul unui băț care OO 
se vâră în găurile perpen- Fg. 381. 
diculare ale părţii mai groase din sul. 

Pe scară se pun greutăţi: pietre, obiecte, etc., ca să se întindă 
urzeală bine. Pe măsură ce se apropie furceii de sulul de dinapoi, 









Mierea 


1) D. Dan, Straja, p. 54. 


266 


ei se mână tot către scară, astfel că firele fnvälite pe sul râmân unul 
lângă altul. Pentru ca nici pe sul să nu se incurce cumvă, după 
două sau trei sucituri de ale sulului, se pune între urzeala invălită 
şi cea care se invăleşte, o vergeġ, iar după alte două trei invârtituri, 
altă vergeă. Astfel căpătăm pânza învălită pe sulul de dinapoi. 
(Fig. 383). Când s'a isprăvit, se leagă furceii unul cu altul, şi pânza 
aşteptată uezeditul. 





Fig. 382. 

Vergelele sunt mlădiţe de alun subțire, sau trunchiuri de trestie. 

Nevedilul sau nividilul Y) este trecerea urzelii prin ife şi prin 
spata. Ifele se fac din lână răsucită sau din bumbac răsucit; le fac 
mai ales babele, fiind «uşor de 
făcut, dar greu de potrivit»!?. 
Pentru a face o,pereche de ițe, 
O ija, se iea o spelează de lemn, 
dreaptă şi netedă. De capătul 
ei se leagă o sfoară groasă, iar 
de capătul storii, capătul râsu- 
celii fâcută ghem. Stoara, pen- 
tru a nu încurcă la lucru, se 
scurtează,  fâcându-se  papușă. 
Spre a începe, se fac două no- 
duri cu degetul, cari se strâng 
pe sfoară; apoi se dă odată pe Fig. 383. 
după spetează, se fac iarăş două noduri pe sfoară și iarăş se dă odată 
pe după spetează, așă că sfoara are de trei ori mai multe curmezișuri 
ca speteaza. Astfel se urmează până când se sfârseşte de umplut 
întreaga spetează. 

Până aici nu-i gata decât o jumătate de iţă. Cealaltă jumă-: 
tate se lucrează întocmai (fig. 385). După ce sa isprăvit, se pune 
câte un zergel de fiecare latură, dealungul sforilor pe cari s'a innodat 
aţa (fig. 386). Două câte două, aţele de pe fiecare jumătate de iță: 





1) Şezutoarea, II, 83. 


267 


se încrucişează, formează un ochiu prin care intră câte un fir din 
urzeala pânzei. 

Prin alte părţi vergelul iţei se mai numește şi fușteiu ; pânza 
ițelor mai poartă nu- 
mele de jârghiuțele ije- 
lor, cocleți, coclețe sau 
ostrețe, iar ochiul iţelor 
cel de cotlete, laţ, co- 
glele 1), corleţ; tot astfel se 
chiamă şi spetează *). 

In Ardeal, speteaza 
pe care fac gospodinele 
itele se numeşte cor- 


ghenș (pron. pop.: cor- 
ghienși), «o unealtă de scândură lungă cam de 120 cm., lată de 15 
cm., la un capăt e puţin mai lată ca la celălalt». 3) 
Aţa de lângă fustei 
Till 
(i MU 
| 


se mai numeşte și inima 





sau maduva îțelor.+) 
Spata. Sperele de răs- 

boiu le fac anumiţi lo- 

cuitori meşteri şi le 





Fig. 385. Fig. 386. 
desfac apoi pe la alţii pe orice timp, dar mai ales pe vremea 
iarmaroacelor. In Munții-apuseni spătari cunoscuţi sunt in comunele 





Rişca, Rişculiţa şi Baldovin ; ei lucrează mai ales iana, la şezători, 


1) Viciu, op. cit., p. 91. 

) Ibidem, p. 36. 

3) Ibidem, p. 36. 

4 G. Weigand, Răsboiul de tåsut în Șezătozrea, VIII, 145-50; pen- 
tru aceasta și pentru alte amănunte asupra răsboiului. 


268 


iar primăvara birbaţii ieau în spate câte 80—100 de spete şi pleacă 
spre a le desface în ţară (la şes). 1) 

Sperele sunt de două feluri, după cum cu ele se va ţese pânză 
de cânepă sau covoare, toale, etc. Le vom numi şi noi spete simple 
şi spete compuse. 

Spata pentru ţesut pânză de cânepă, in, bumbac sau lână 
subțire se face în chipul următor: Se taie trestia în fâşii late de 
4—5 mm. şi lungi de 6—9 cm. La capete, la 5—6 mm. se lasă 


astfel, iar încolo se subțiază până la 3 mm. (fig. 389). 
Se caută apoi patru nuieluşe 


tari, groase de 3 mm., iar dacă 
nu se găsesc, se cioplesc. In urmă 
se fac două dreptunguiuri de scân- 
dură, late de 1o—r2 mm. iar 
lungi cât un dinle de trestie, adecă 
de 6 9 cm. şi groase de 3 4 
mm. De capetele uneia şi ale celei- 
lalte se prind cele patru vergele 
pe partea lată, se leagă cu sfoară 
subțire de ambele părţi ale scân- 
duricei şi apoi se pune un dinte; se dă sfoara pe după el, 

şi sus și jos, şi se pune al doilea dinte şi tot astfel până 

se isprâveşte spata de făcut. 

Cu toate că lățimea dinţilor nu este decât 3 mm., 
totuș ei au o parte convexă şi una concavă. Dinţii prin 
urmare vor fi aşezaţi la fel. 

Muchile dinţilor se tocesc, căci altfel, la țesut, ei ar 
tăiă pânza. Fig. 3839 

Distanţa între dinţi atârnă de grosimea sforicicăi care se in- 
terpune pe nuieluşă. Pentru pânza de borungic, sforicica se va înlocui 
cu aţa subţire, iar dinţii se vor subțiă şi ei; pentru pânza de lână, 
sforicica va fi mai groasă ca cea pusă la spata de cânepă. 

Spata cu dinţi dubli, numită în Bogdăneşti-Suceava «spată în 
dinteala», are în loc de un dinte doi dinţi alipiţi prin partea lor 
concavă, Această spată cu dinţi puternici se foloseşte la țesutul ţoa- 
lelor, şi în genere a ţeseturilor groase. 

Mărimea spetei nu atârnă de lungimea ei, ci de numărul 
întredinților cari îi are. leau un exemplu: o spată de 16 este acea 





t 
Fig. 388. 


1) Frâncu-Candrea, op. citi, p. 51. 


269 


spată care are loc pentru 16 jâghiuţi, adecă pentru 16X(3c==480 fire, 
adică aceea care are 481 de dinţi. O spată de 12 are 12X3c-H1=361 
dinţi, etc, Felul spetei se arată prin nişte crestături făcute la capete 
pe scândurele. O spată cu 3 crestături se chiamă spată de 73 şi are 
prin urmare 391 de dinţi. 
Acum când cunoaștem iţele şi spata, să vedem cum se face 
netedirea, nividirea, navădirea, neveditul, nividitul sau năvaditul. 
Pentru aceasta, se așează pe răsboiu, cum se așează de obi- 
ceiu şi cum vom vedeă, ițele și spata. Sunt două ițe, cazul obiş- 
ruit. O gospodină iea un fir din urzeala pânzei, îl vâră prin cotletul 
iței de către ea, printre doi cotleţi ai celeilalte ițe, iar o altă gos- 
podină, o fată sau şi un copil, cu o andreă sau cu vârful unui fus, 
face loc capătului firului petrecut prin iţe,il apucă şi-l trage la sine 
prin spată. În urmă, gospodina iea firul următor, îl bagă printre cotleţii 
iţei de către ea, prin cotletul celeilalte ițe, prin întreochiul spetei; 
iea pe al treilea, îl vâră prin cotletul iţei de către ea, printre doi 
cotleţi ai celeilalte ițe, prin spată şi tot astfel urmează cu neveditul 
dela o parte a ițelor și a spetei către celălalt capăt. Isprăvind în- 
noadă firele în faţa spatei, ca să nu iasă, și pânza nevedită astfel 
aşteaptă punerea răsboiului. Acest fel de nevedire se numeşte sobo-bun. 
Datina şi măestria cunosc şi alte feluri de nevedeală în 3, 4, 
5; 6, 7 şi chiar 8 iţe, dar pe cari, din pricina complexului lor de 
reguli, nu le putem înșiră aici; numai atâta pomenim, că un nu- 
măr hotărit de fire se pun prin cutare iță, după cari urmează alt 
număr ce se repetă prin atâţia cotleţi, când vin alt număr, etc. 
Neveditul acesta se face mai ales la țeseturile de borangic, 
bumbac, pentru tort şi apoi la covare. Pânzeturile ţesute în mai 
multe ițe au doua feje, bine deosebite între ele. 


CAPITOLUL IV. 
RASBOIUL SAU STATIVELE. 


«Rar se va găsi o casă țărănească, zice d-l G. Weigand, im 
care să nu fie un răsboiu, cu toate că ţeseturile de mașină, în- 
troduse în străinătate, se răspândesc mereu şi între ţărânimea ro- 
mânească. Până astăzi, femeile şi fetele ţăranilor ţese înși-le pânză 
de bumbac, pănură de lină pentru cele trebuincioase imbrăcămintei 
şi gospodăriei. Dar cu cât cultura înaintează, cu atât şi vremea se 


270 


-scumpeşte și încet-incer productul cel ieftin de mașină va înlocui 
pe cel de mână, după cum s'a văzut şi în alte qeri mai înaintate în 
cultură. In Germania, spre pildă, abià se mai găseşte răsboiul la 
sate. In insula Usedom (Pomerania), întrun “sat depărtat de orice 
comunicaţie, am găsit un sigur răsboiu şi un singur om, care se 
pricepeă la astfel de lucru și care aveă peste 7o de ani. Dar el mi-a 
spus că în tinerețele lui aproape toţi bărbaţii (nu femeile) lucrau 
iarna la răsboiu, pe când femeile torceau cu roata de tors (Spinn- 
rad), nu cu fusul ca în România. 

«Forma răsboiului, cel puţin în cât priveşte părţile lui princi- 
pale, puţin se deosebeşte în Europa și în Asia. Chinezii au acelaş 
răsboiu ca și Românii, cu aceleași ițe, cu aceleași suluri. 




















UI S E! 














= 




















ii e NUI na | > aN i ; 
AE SE) Fisela a 7 
JE T SE ETNII DE TAI) Š UT = — 
E= = S LL L AT 
SL 
Fig. 390. 


«La popoarele primitive răbsoiul e și mai simplu şi mai puţin 
practic. Privind diferite pregătiri de țesut la popoarele din Africa și 
Polynesia 1), chiar astăzi poţi uşor urmări, cum din simpla imple- 
titură Sa desvoltat treptat obișnuitul răsboiu de astăzi. Tocmai 
pentru aceasta nu e cunoscut și nu se poate cunoaşte nici numele 
inventatorului, nici unde, nici când sa fâcut cel dintâiu râsboiu. 

«Englezul Flinders Petrie a desgropat în Egipt ițe de bumbac, 
ce sau întrebuințat între anii 3500 și 4000 înainte de Hs. Cei vechi, 
Grecii şi Romanii au cunoscut răsboiul; cunoaștem chiar cei mai 


) 1) In Muzeul etnografic din Lipsca se găsește o colecţie bogată de 
instrumente pentru ţesut. 


271 


mulți «termeni tehnici» ai răsboiului 1), dar urmele lui se pierd 
în vremile preistorice». 

Răsboiul, cza mai mare uneltă folosită de femeie (fig. 390), 
se. compune din mai multe “părţi, numindu-se în complexul lui 
razam, pat, strat sau trup. 

Trupul cuprinde două talpi sprijinite pe câte două picioare. 

Tălpile se mai numesc şi butuci, craci, drugi, fofese, grindeie, 
lemne, plazuri, talpeți sau talpigi, iar în Bucovina cununi.) 

La unele răsboaie, picioarele tălpilor sunt prelungite în sus, 
formând ceeace se numeşte brațe, furci, mâni, slâlpi, iar în unele 
părţi din Ardeal cujle sau ciocane 3). Ele sunt unite prin două stin- 
ghii paralele cu tălpile numite carafe. 

Când braţele sunt prelungirile picioarelor, se numesc capetele 
picioarelor. Dacă cele două braţe de dinainte nu-s prelungirea picioa- 











Fig. 391. 


relor de dinapoi înţepenite în tălpi, ele se numesc sprijinitoare, pi- 
cioare de sul, brafele sulului sau furcile sulului, putând fi înalte şi 
unindu-se cu capetele picioarelor sau nu, prin carafle sau cioace. 

La unele râsboaie, sulul de dinainte stă într'o scobitură fâcută 
în picioarele de sul, la altele în sprijinitori ; tot astfel sulul de dinapoi, 
la unele răsboaie stă într'o scobitură fâcută în picioarele de sul sau 
în braţe. 





1) Fischbach. Geschichte der Textilhuust, Hanau 1883. Bliimner, 
Technologie und Terminologie der Gewerbe und Künste bei Griechen und 
Römern, Leipzig 1875. 

3) El. N.-Voronca. op. ct., p. 69-7; pentru aceasta și altele. 

3) Viciu, op. cit., p. 38. 


272 


Caraftele la unele răsboaie au trei găuri, fâcând loc la doi 
drugi numiţi purdnge ; de o părdnga se atârnă valalele cu spata, iar 
de cealaltă ițele. In loc de părânge por fi două suluri ascuţite la cap 
şi vârite în carafte, astfel că se învârtesc înainte şi înapoi. In gâu- 
rile caraftelor se pun nişte beţişoare sau chiar nişte fuse. 


La unele răsboaie, sulul de dinainte şi chiar și cel dinapoi nu 
stau în dăltuitarile pome- 


nite, ci sunt vârite în nă 
untrul stinghiei, răsucin- 
du-se acolo în capetele lor 
mai ascuţite sau în nişte 
zugrumături. 

Legarea tălpilor între ele 
se face prin ajutorul unor 
scânduri numite stinghii, 
blani, chingi sau  spelese. 
De obiceiu ele sunt două 
la număr; la unele răs- 
boaie însă, mai sunt încă alte două cari unesc şi caraitele între ele. 
Stinghiile se împănează cu pene de lemn. 








Fig. 393. Fig. 394. 

dșesarea rasboiului nu e lucru uşor; țesutul pânzeturilor va 
merge greu, dacă tălpile nu vor formă un dreptunghiu perfect; 
pentru aceasta, când femeile așează râsboiul, măsoară diagonalele cu 
aye, întocmai ca și depărtarea între tălpi. 

Isprâvind cu stratul răsboiului, să vedem şi celelalte părţi. 

Sulul de dinainte, numit încă și sulul de navalit (hg. 397), 
seamână cu sului de dinapoi sau sulul de desvalit, cu singura deose- 
bire că are o dâltuitură lungă. La capăt are şi el două găuri de di- 
recţie perpendiculară. Pe el se înzalește pânza, pe când pe cel din 
urmă se desvaleşte sau se desintealba urzeala. 


273 





Mergând către sulul de dinapoi întâlnim vatalele cu spata. 


Vatalele sau vătalele, 

numite la sing. văteală, 
DEI vatalá sau brâglă, se 

Fig. 395. compun din două lemne 





dăltuite, în cari intră spata 
şi cari se numesc zătala, } 
brăgla, bârla sau bracla de 

sus sau deasupra, şi de jos 
sau dedesubt. Vatala de jos 
are forma paralelipipedică 
cu șanțul lung şi cu două 
dâltuituri. Vatala de sus 



























PPP) 
Î i g pE iiam 
PP imite 










Fig. 396. Fig. 397. 


are un şanţ asemenea, iar dâltuiturile au numai trei pereţi. Fa are 
un mijloc mai ridicat, de diferite forme. 

Vatalele sunt atârnate de două brațe, braţare, bateli, fălcele, lo- 
pajele, mâni, mănuși sau speteze. Acestea sunt legate cu aţă de på- 
rânga vălalelor, numit şi bajul vătalelor, arțar, bráglar sau jug. Le- 
garea se face cu sfoară la diferite înălțimi, prin ajutorul unor cre- 
stături sau găuri. 

Inainte de a vedea rostul iţelor, să cunoaștem chipul cum se 
leaga gura pânzei, expresie rămasă provertială, pentru a însemnă un 
început greu de pornit. Lucrul e foarte uşor şi se aseamănă cu le- 
gatul urzelii de sulul de dinapoi. 

Pentru a incepe țesutul, se întinde pânza; pentru aceasta su- 
lul de dinapoi nu trebue să se desvălue, iar cel de dinainte, a- 
celaş lucru. 

Oprirea sulului dinapoi se face cu oprilorul, numit slobozitor, 


Pamifile, Industria casnică. 18 


274 


sau zător şi lăsălor, iar în Banat, Oltenia. şi Ardeal, încă şi zatea. 
Scoţându-l din sul, şi trăgând de vatale, urzeala de pe el se desu- 
cește. După ce sa 
desucit, se pune o- 
pritorul la loc şi su- 
lul se  înţepenește 
din nou. 

Dacă pânza s'a ţe- 
sut până aproape de 
vatale, dacă de pe 
sulul dinapoi s'a des- 
välit o lungime oare- Fig. 398. 
care, pânză ţesută de aceeaş lungime trebueşte invălită pe sulul de 
dinainte. Această învălire se face cu ajutorul amuarului (fig. 399). Am- 
narul numit și amânar, amnaruș!), 
întinzalor şi întorcător în Dolj 2), apoi 
încă cårcein, cârceă, măiuc, tindeiche, 
întorcatoare, jug, Yugșor, întindeaica 
sau zăwor, are forma unei lopăţele, 
al cărei capăt intră în gaura su- 
lului. In lungime are o dăltuitură 
prin care pătrunde o lopăţică plină | 
cu găuri, care se mai numeşte şi EE 
muierngca 5),  gaurariu *), găn- 
reancă 5), apoi încă lopațeă, scân- | | 
durița, barbatuș, iar prin unele 
locuri chiar potiheciu, nume cu | 
care se arată și amnarul. il dika 

Lopăţica este legată de talpa răs- Fig. 399. 
boiului cu o aţă. 

Când sulul dinainte a întins pânza în deajuns, se vâră prin 
gaura potrivită a lopăţelei un cuiu. 

Amnarul e totdeauna în partea dreaptă a răsboiului; slobozi- 
torul poate fi şi de-a stânga. 























1) Şezutoarea, V, p. 25. 

2) Etym, Magn. Rom., p. 1094. 

3) Viciu, op. cit., p. 61. 

1) Ibidem, p. 45. 

5) El. N.-Voronca, op. cit, p. 66-8. 


275 


Unele răsboaie, precum e cel arătâtin fig. 398, nu au amnar,! 
ci un bâţ lung numit înfinzalor, îutorcator, criveă, pochiheci, zelcă sau 
răzuş. Tot astfel, la aceste răsboaie, se află şi slobozitorul sulului 
de dinapoi. 

Mişcarea ițelor are de scop facerea rostului. Dacă sunt două 
ite, una trebue să se ridice în sus, iar cealaltă să se scoboare ; prin 
aceasta, firele băgate la nevedit în laţurile iţei de sus se ridică cu 
ița, iar cele din ale iţei de jos se lasă cu ea. Firele jucând între dinţii 
spetei se ridică şi se scoboară tăcând astfel rostul. 

In secţiune, pânza se prezentă dară ca în fig. 400 cuprinzând: 


i 


Fig. 400. 





Fig. 401. 


sulul dinainte, partea tesută, spata, cele 
doui ițe, furceii şi sulul dinapoi; fig. 
401 reprezentă acelaș lucru după schim- 
barea iţelor. 

Schimbarea iţelor se face cu ajutorul 
scripților şi al iepeler. 

Scripţii, numiţi încă şi scripeţi, sing. : 
scripte, scripete sau scripiță (Banat) (fig. 
402), iar în unele părţi ale Ardealului 
corleț sau cige 1), sunt dăltuiţi, pentru a 
lăsă loc să se învârtească în lăuntru o 
roată, rotelie, rotiță, dura, duriţă, galie, 
totârlă, gárig, bucșa sau târcoală, apoi 
încă rotilă și rotuceă, pe un osieac bătut 
în pervazul scriptelui. Rotelia scriptelui 
este prevăzută cu un șanț în care se 
reazâmă sforile, legaturile sau ațele scrip- 





1) Viciu, op. cit., p. 36. 


276 


ţilor sau ale ițelor. Prin urmare, trăgând de o iţă în jos, cealaltă 
se va ridică dela sine. 

Scripţii şi ițele se atârnă de părânga iţelor, un lemn ce se ra- 
zemă pe carafte, şi care se mai numește încă și bajul îțelor, fuştel, 
fuscel, bota sau cruceluic. 

Când pânza se ţese numai în două ițe, avem doi scripţi, unul 
la un capăt şi altul la alt capăt. Când pânza se ţese în 3 ife, două 
işe sunt legate de o parte a sforii, iar de cealaltă parte atârnă numai 
una; când sunt 4 iţe, întâia și a treia se scoboară în acelaș timp, 
când a doua și a patra se ridică. Dacă ţesetura se face în $ sau 
mai multe ițe, sunt mai mulți scripţi. La unele țeseturi grele sunt 
iţe cari nici mau scripţi; ele se ridică cu mâna. 

În com. Bogdânești-Suceava, am văzut folosite ca scripţi nu- 
mai niște rotelii cari se mişcau pe un furcel, atârnat şi el prin aţe 
de părânga sprijinită pe caraftele răsboiului (fig. 403). 

Lăsarea iţelor în jos se face cu aju- 
torul îepelor, numite încă şi călcători, tal- 
pigi 1), tălpițe, tălchigi, potnogi, ponofi, 
schimbălori, călcăloare, piciorange, picioragi, 
talpice, talcice şi scândurene. 

Ele sunt de mai multe feluri; cele 
mai simple (fg. 404) sunt nişte lopăţele 
de lemn răzâmate cu un capăt pe pă- Fig. 403. 
mânt. De capătul de sus sunt legate de iţe, iar de capătul de jos 
se leagă cu niște ațe de un lemn care se 
sprijină de picioarele dinainte ale răsboiului. 

Țesetoarea stând pe scaunul răsboiului, 
care de cele mai multe ori nu-i decât în- 
tâia stinghie, calcă pe calcatoare sau iapă şi 
apăsând în jos, o iță se scoboară iar cea- 


~ 









M TN g: 
AtA Hd- 





Fig. 404. Fig. 405. 
1) Şezátoarea, V., p. 55. 


277 


laltă, împreună cu călcătoarea sa se ridică. Apăsând cu celalt picior 
pe călcătoarea ridicată, aceasta se lasă în jos împreună cu iţa, pe 
când călcătoarea şi ița scoborită se ridică. 

Pentru ţeseturile cu mai multe iţe se folosesc mai multe iepe, 
legate la ambele capete cu aţe sau încătușate in urechile făcute 
într'o scândură lată (fig. 405)1). 

Depănarea firelor prin rostul pânzei, fire cari constituesc ba- 
tătura sau bătaia, se face cu suzeica sau suvelnița (fig. 406), care are 
forma unei luntri, cu deschideri la ambele 


capete, de formă dreptunghiulară sau elip- 
tică ascuţită (fig. 408) și atâta de groasă, Fig. 406. 


cât un deget şi jumătate. 

In secțiune (fig. 407), obișnuitele suveici au o gaură în fun- 
dul unui perete, iar aproape de marginea celuilalt fund au un mic 
prag. Lemnuşul suveicii, numit încă şi huludeţ, surcel; fus, hodulel, 
sfârcel sau hludee 2), se vâră mai întâiu în gaură şi apoi se apasă cu 
degetul ca să intre bine în prag; 
astfel el stă în suveică oblic. Pe 
dânsui se desfâşură fevia, java sau 


<> 


Fig. 407. Fig. 408. 





CCI > 


feava, care este făcută din trestie scurtată sau de soc, când se mai 
numește și suceava. 

Firul pentru bătătură se desface de pe ţevie sau deadreptul, 
sau printr'o găurice făcută într'o coastă a suveicii. 

Cu acest complex descris până aici se poate ţese. Operația 
principală constă în: apăsarea pe o iță (care aduce ridicarea celei- 
lalte și prin urmare facerea rostului), svârlirea suveicii prin rost, 
(desfâșurarea firului), schimbarea iţelor, tragerea vatalelor pentru a 
bate firul închis între două rosturi, svârlirea suveicii prin rost, etc. 

Partea de pânză ţesută, mai ales la pânzele subţiri ca fir şi 
late ca mărime, de cele mai multe ori nu stă plană, ci face niște 
dungi în senzul lungimii pânzei, cari se numesc piscuri (pron. pop. 
chiscuri). Pentru a ţineă pânza dreaptă, gospodinele se slujesc de 
tindeche. 


1) Vazute la Constantin Schinare, Râşca-Suceava. 
23) Viciu, op. cit., p. 51, 8I. 


____278 

Tindechea, numită încă și zimţi, întinzori sau lideică 1), este de 
mai multe feluri. Obișnuitele se compun din două pânzişoare în- 
guste şi tari de fier, cari se imbucă una cu alta printrun cuişor ce 
aparţine uneia din bucăţi şi prin niște găuri practicate în cealaltă bucată; 
după ce s'a fâcut îmbucarea, se trage peste ambele bucăţi o verigă 
spre a le ţineă unite (fig. i 
409). Găurile slujesc la _—— —— > 
mărirea sau micşorarea 7 7 l 
tindechei, după măsura Fig. 409. 
pânzei. 

In lipsă de acest fel de tindeche, gospodinele îşi fac altele de 
lemn, în ale căror capete pun niște uughiuțe zâmţate (fig. 410), 
cari sunt de fier şi cari se împlântă în marginea pânzei (fig. 412). 

In sfârşit, pentru pânzăturile mai grele, adică 
cele de lână, se foloseşte, după cum am văzut în da 
Munţii Neamţului și ai Sucevei, o altă formă de e 
țindeche (fig. 411), fâcută din lemn, «din două prii, Fig. 410. 
cari se îmbucă una în alta şi prin găuri (şi dàltuituri) potrivite prin 
un cuiu, aşi încât se face lărgimea care le trebue». 


— 





Fig. şir. 

Şi acum puţine amănunte cari se întâlnesc mai rar: 

«In loc de talpițe, zice d. Weigand, am găsit şi laţuri de 
sfoară sau curele în cari 
intră degetul cel mare 
dela picior. In loc de 
scripete cu rotilă am 
văzut la Români (zice 
Rumâni) ca şi la Ma- 
loruşi un fel de cum- 
pănă numită calu sau Fig. 412. 
caluşel... De multe ori lipseşte şi căluşul sau scripetele şi numai nişte 
curele unse, cari alunecă deasupra fușteilor, ridică şi scoboară iţele». 





1) Viciu, op. cit., p. 53, 90. 


279 


«La ţeseturile mai rari se lasă vatalele afară, şi cu spateaza sau 
speleaza (un lemn lung în formă de spată) fac acelaș lucru ca și cu 
spata vatalelor, însă mare nici o asemănare cu spata adevarată. Dar 
acest nume întrebuințat dela vechii Romani, cărora nu le erau cu- 
noscute vatalele, (căci așă numitul pecten n'aveă scopul de a bate 
firele, ci numai de a le desface), incă din vechime a rămas Ro- 
mânilor, numai că a trecut la un instrument, care are acelaş scop, 
dar cu totul altă formă decât spata Romanilor; adevărata spată a 
Romanilor se chiamă astăzi spafeaza... Spăteaza are şi un alt scop, 
adecă la alesaluri, să ridice cu ea firele pe deasupra cărora au să 
treacă firele alesăturilor». 

Prin unele locuri, lemnușele mici de lemn se numesc şi babe ; 
ele «leagă două lemnuşe subţirele, de cari se prind dinţii făcuţi din 
lemn de slejar sau de trestie». 

Ţesând mereu, spațul sau spantul, adică distanţa dela sulul de 
dinainte până la spată, se micşorează şi cu el se micșorează și rostul, 
iar suveica nu mai are pe unde alergă spre a-și lăsă în urmă firul 
de pe ţevie. Pentru aceasta, cum am mai spus, se scoate amnarul 
sulului de dinainte, pânza se slăbește, se scoate slobozitorul şi tră- 
gând cu spata în partea ţesută, sulul de dinapoi se desuceste. Când 
Sa desucit pe un sfert, adică de 90°, se pune slobozitorul în altă 
gaură şi pânza se întinde prin învăluirea părții ţesute pe sulul 
dinainte. 

Cantitatea cu cât sa mărit spanţul se numeşte tot span. 

Iele insă nu-s la locul lor; ele trebuesc împinse înapoi cu 
dosul palmei, insă cu bâgare de seama, căci de multe ori firele se 
încurcă în dosul ițelor și apăsând prea tare, ele se rup. Încurcatura 
de fire la răsboiu poartă numele de crânchița, iar în Ardeal crân;- 
piță şi crănghiță 1) 

Distanţa dela iţe până la sulul de dinapoi se numeşte nalra. 
Numărul natrelor ţesute se numără după numărul mutarii furceilor, 
căci tot slobozind şi prin urmare desvălindu-se urzeală de pe sulul 
de dinapoi, furceii se apropie de ițe; de aceea ei trebuesc duși 
inapoi lângă sul, când, prin apropierea lor prea mare de ițe, se 
mişcorează rostul. 

Natra mai poarta şi numele de tiara; sub acest nume însă, 


1) Viciu, op. cit., p. 37. 


280 


în Maramureș şi sub cel de chiara, se înțelege şi toată urzeala în- 
văluită pe sul: «urzește chiară, pune chiară pe răsboiu». 1) 

Când se întâmplă și se rupe un fir, atunci vin două fire ală- 
turi și dacă ţesetoarea țese mereu și nu bagă de seamă, pe pânză se 
face un lătunoiu. Lătunoaiele prin urmare sunt numai pe sulul de 
dinainte, așă că versurile satirice : 

Pe sulul de dinapoi, 
O sută de lătunoi; 


Pe sulul de dinainte, 
Dracu’ le mai ţine minte, 


nu spun adevărat decât în coada lor. 

Când ţesetoarea bagă de seamă, îl urmăreşte printre dinţii 
spatei, printre cocleţii ițelor, până la furcei; cum se găseşte, se 
aduce la locul lui, se bagă prin cocletul văduv, prin dintele ştirb 
al spatei şi se dă după un ac prins în pânză (fig. 413). 

Dacă firul s'a rupt printre iţe şi spată, se înnădeşte, se leagi şi 
dacă-i prea lung se prinde cu acul. 

Dacă pe timpul neveditului s'a uitat vreun 
coclete gol, el se umple cu un fir, dar care, 
prin faptul că lipsește în întreaga lungime a 
pânzei, va fi veşnic prelungit, până se va is- 
prăvi pânza de ţesut. Ca să fie întins, el se 
prinde de un paiu pus pe firele natrei şi în- 
văluit după dânsul. Acest paiu se numeşte 
olinc. Fig. 413. 

Lălunoaiele şi olincele fac pe gospodină de râs, întocmai ca şi 
mânzul sau mânjalaul, adecă firele ce nu au loc prin spată. 

O anecdotă spune anume că un flăcău se drăgostise multă 
vreme cu o fată frumoasă nevoie, dar săracă și cam cu puţin în- 
demn la muncă. 

— Mamă, eu mănsor şiieau pe cutare fată. 

— Ba asta să n'o faci, dragul mamei, că-i puturoasă foc; mai 
bine s'o iei pe cutare că-i harnică şi-i gospodină cinstită. 

Mai trece o vreme, când flăcăul nostru nu curmase ibovnicia 
cea veche, Și: pentrucă se sculà în totdeauna cu «mamă mă'nsor și 
ieau pe cutare fată», pică mă-sa la boală şi spuneă co doare pe ici 
și pe dincolo și o înțepenește și o înjunghe şi co să moară, de nu 
şi-a descântă în miere șin apă rece, iar în apă să stingă 99 de olincuri. 





1) Viciu, op. cit., p. 28. 


281 


Băiatul, cum auzi asta, la cine să se jeluească dacă nu la 

ibovnica lui. 
Vin, bădiţă, la mine, că mi-i plină pânza. 

Flăcăul sa dus şi a adus mă-sei 100 de otincuri în cap. 

— Ei, dragul mamei, drag, harnică ibovnică mai ai, dacă a 
avut de unde-ţi da pusderia asta de otincuri! 

Asta eră înainte de Crăciun, iar în câşlegi, flăcăul ci-că sa 
fost însurat cu fata cea mai așă, dar fără otincuri la pânză 1). 

După ce s'au ţesut 3—4 natre, sulul de dinainte incepe a se 
îngroşă şi aceasta împiedică mult. Pentru aceasta, pânza ţesută se 
desvălue și se taie pe măsură, sau trecându-se prin dăltuitura su- 
lului (fg. 414) se învăluie pe un băț sub pânză. Băţul se sprijină 
pe tâlpigi. 

Țesând înainte, pe sul se vor 
învăli două pânze: una care se 
țese, iar cealaltă care se desvăleşte 
de pe băț. 

Femeile pun de obiceiu pânze 
de 8o—120 de coţi, însemnându-i 
Jocurile unde se împlinesc 20 de 
<oţi, cari sunt lungimea unei bucăți. 

Când pânza Sa isprâvit, se taie 
de pe răsboiu. Firele cari nu mai pot fi ţesute se numesc nrnioc, 
chiedeu, urmioci sau arioci. Uruiocul se face ghem şi se foloseşte la 
diferite împletituri şi cusuturi. 

Cât timp gospodina ţese, toţi cei cari intră în casă trebue să 
zică în loc de bineţele obişnuite: «crească-ţi rostul mare», la care 
i se răspunde: «Tămăs' dumitale (mulțumescu-ţi dumitale). 


După ce pânza s'a tăiat, se tiveşte la capete, ca să nu se des- 
trame. 





Fig. 414. 


CAPITOLUL V. 
ȚESETURILE. 





1. — Pânza. 


Prin pânza propriu zisă se înţelege țesetura de bumbac, cânepă 
sau in, din care gospodina va face pentru ai casei cămeși, adică rufe 





1) Auzita dela Vasâlca I. Medeleanu, Ţepu-Tecuciu. 


282 


de primeneală, Se mai fac asemenea șfergare ordinare pentru şters 
pe ochi, șersele pentru pus mămăliga atunci când o duc la munca 
câmpului și altele, 

Cea mai subţire este pinza de bumbac, «bumbac în bumbac», 
adică aceea a cărei urzeală şi bătaie este tot de bumbac. Bumbacul 
poate să fie cât de subțire, şi gros până ajunge grosimea tortului, 
Poate de asemenea să fie colorat sau nu. Pe la Munte, și mai ales 
prin părţile Munteniei, această pânză foarte frumoasă are dungi în 
lungime, albe și galbene, albe și roşii deschise sau portocalii, albe 
şi vinete sau albastre deschise; dungile verticale, cele provenite din 
bataie sunt tot atât de late ca și cele ale urzelii și de acelaş fel. 
Din astfel de pânză se fac numai cămăși sau straie femeiești de 
vară, pentru partea de sus a corpului. 

Ca şi pânza numai albă, de bumbac în bumbac, se ţese în 2, 
3, 4 sau 5 ite. j 

Pânza amestecată din bumbac la urzeală şi câlți sau fuior la 
bătaie se ţese cel mai mult, mai ales pentru ismene birbăteşti și 
poale la cămeşile femeiești. 

Pânza de «tort în tort» şi «cålți în câlți» se întâlnește mai rar. 

După ce pânza sa tăiat în bucăţi, după ce sa dvit la ca- 
pete şi s'a fușuna! pe laturi de diferite aţe, se face sul. Un sul de 
pânză se numeşte în Moldova de jos val, iar prin diferite părţi ale 
Ardealului, trâmba 1) şi habadir 2). 

Primăvara pânza de bumbac sau amestecătură se ghilește sau 
se înalbește. Inălbitul sau ghilitul pânzei diferă după localităţi. Aşă 
în Runcu-Dâmboviţa pânza de ın sau cânepă se dă la leșie caldă 
vreo două săptămâni şi apoi se duce la gârlă. Darea la leşie constă 
în udarea valului de pânză desfâcut în leșie și apoi în uscarea lui 
la soare. După ce s'a sbicit, adecă după ce s'a uscat pe jumătate, se 
dă iar la leşie şi iar se întinde cât e soare. După două săptămâni, 
urmează câtevă zile când se dă la leşie numai până sul-amează (ora 
10), după care se duce la gârlă de se îmmoaie în apă, se bate de bo- 
lovani și se pune la sbicit, după care urmeâză din nou aceasta. 

Prin alte părţi, precum de pildă în jud. Tecuciu, femeile mai 
pun pânzele şi în Jeşie moarta, adică leşie facută din cenușă și 
apă rece, 

După ghilire, pânzele se înălbesc. Dacă ghilitul sa început 

1) Viciu, op. cit., p. 8. 

3) Ibidem, p. 48. 


283 


târziu și soarele n'a putut ajută, ghilitul se urmează în anul viitor 
și chiar în timpul toamnei sau iernii, întinzând pânzele la rouă sau 
la brumă prin parii gardului. 

Ghilitul pânzelor face epocă și-i mult iubit de femei. Dimi- 
neaţa pornesc cârduri-cârduri spre apă, cu pânzele strânse pături şi 
legare de cobiliță; la apă intră până la genunchi, apucă pânza de 
un capăt şi-o aruncă la adânc; o clătesc șio strâng şi apoi ieşind, 
o întind pe pajişte. Cu acest prilej stau mult la sfat între ele, fac 
bucate comune şi petrec ca la clăci sau şezători. 

Când ghilitul s'a isprăvit, se fac valurile definitive, se pun în 
ladă şi acolo aşteaptă vremea când vor fi pretăcute în cămăși, tăin- 
du-se în lat. Bucăţile acestea se numesc foi sau laji, cum spune și 
O satiră din Ardeal: 

Ian’ uitaţi, Cumpărate din piaţ 
Feciori, uitaţi, Pe carne şi pe cârnaţi: !). 
La poale din şase lati, 


2. — Prosoape sau șervele. 


Prosoapele sau şervelele puse in cuiu se ţese intocmai ca și 
pânza pomenită numai din bumbac, însă în 5 iţe. Lăţimea lor este 
mai mică şi au diferite vrâste făcute cu bumbac colorat sau cu bum- 
bac sacăz sau tiriplic, feluri de bumbac mai gros și mai moale, alb 


‘V 
W 
(A 

SN 


AA 
(SA 
YV 


i 
X 
SG 
CA 
: 
SS 


sau colorat. Aceste vrâste sunt scoase în relief şi se deosebesc pe 
ele pătrăţele şi unghiuri de simetrie perfectă, cari nu se poate schiţă 
cu mâna (fig. 415). Acestea, ca şi alte podoabe româneşti, ar trebui 
culese sistematic, căci sunt primejduite a se pierde sau a se fură. 
Dovadă: «Nu de mult, zice un advocat, într'una din excursiile mele 


1) Viciu, op. cit., p. 56. 


284 


prin Transilvania, am întâlnit un agent voiajor englez care colindă 
satele româneşti cumpărând ori fotografiind obiecte de artă româ- 
nească și ţeseturi, cari, de sigur, peste puţin timp ni le va vinde 
tot nouă, nu cu mult schimbate, însă foarte scump. Numai aşă se 
explică succesul ce l-a avut în moda pariziană mâneca croită «à la 
moldave» şi galoanele în gen românesc» 1). Vom spune, poate, că 
sunt ale noastre, dar unde ne va fi dovada? 

Şervetele au borboţele sau dantele pe la capete, despre cari vom 
vorbi în curând. 


3. Prostirile. 


Prostirile se fac din pânză de bumbac subţire sau chiar şi de 
burangic, ambele învrâstate. Sunt de mai multe feluri. Unele se 
spânzură dealungul și dealatul pereţilor în loc de covoare. In Munţii 
apuseni ai Ardealului se numesc culminărite, «pânză lungă și lată 
cam de ṣo m., țesută în diferite colori și care se pune jur-împre- 
jurul păreţilor pe lângă plafon» 2). Cu altele se învelesc hainele în- 
tinse pe culme. Altele se aştern pe pat peste velnjă şi sub levicer, 
lăsând să le atârne în jos horboţica. Fiind late, se compun din mai 
multe foi, cusute dealungul sau legate prin împletituri, numite 
mijloace sau mijlocuțe, iar la târguri antrâdeuri (fr. des entre-deux). 


4. Fefe de perne. 


Feţele de perne, cari constituesc podoaba zestrei, sunt legate prin 
horboţele, cum vom vedeă. 


5. — Ștergare de cap. 


Stergarele de cap se fac din bumbac cu vrâste şi împodobite cu 
flori şi fluturi. In Ardeal, cel purtat de femeile tinere se numeşte 
polilat, sau pochilat, giulgiu lat, țesut rar 3). In Bucovina se mai nu- 
meşte și ști, întocmai ca și ştergarele sau prosoapele, după cum a- 
rată un fragment de cântec popular: 


„„ Pe ochi negri s'a spălat, Sprintenă şi drăgostoasă. 
Lui Dumnezeu s'a ’nchinat Un ştir alb pe mâni i-a dat 
Iar nevasta lui frumoasă, Domnul N. s'a şters, curat... $) 


1) Neamul Românesc, III, p. 272. 

2) Frâncu-Candrea, of. cit., p. 99. 

5) Viciu, op. cit., p. 70. 

*) Marian, Sârb. la Rom. I, p. 33—37. 


285 


6. — Feţele de masă. 


Feţele de masă, acele cari acoperă mesele cele mari din odaia 
împodobită,. se ţese și li se atârnă horboţile ca și prostirilor. 


7. — Țoalele şi sacii. 


Toalele şi sacii se ţes din urzeală de fuior răsucită în două vite, 
cu bălaie de cauură sau mai rar de lână. Din pânza de fol sau sac 
se fac saci (fuhali) pentru păstrat şi transportat făina şi cerealele, 
săcultețe sau săculețe, numite şi trăistuțe 1), tăbâice 3), în cari se păs- 
trează pene, foste (sing. foșcă, trăistuțe sau trăişti mici), dăsagi sau 
desagi, câte odată (obișnuit de lână) şi foale. 

Sacii se coase, indoind pânza lungă de 6—8 coţi in două. 

Tolul se face din 4—8 foi, lungi de câte 10—1$ și chiar 24 de 
coţi; pe el bat gospodarii popușoii în Jesoiu, bat cânepă, fasole, 
mâălaiu, etc. 

Păcurarii, cei ce umblă cu păcură şi gaz de vânzare,—sărarii, 
cei ce umblă cu sare, își fac poclit la carele lor, învălind covergile 
sau corciile 3), după cum am văzut că se acoperă şi cu rogojini. 

Pentru a contribui mai mult la cunoaşterea tehnică a țesutului, 
vom arătă mai pe larg chipul cum se țese ţoalele sau sacii în Ţepu- 
Tecuciu. 

Sacul sau folul e o pânzătură de casă, cea mai grosolană din 
toate. Are urzeala câte odată de tort nefieri, iar bătaia de canură. 

Pânza de ţol e lată cam de un metru și, prin urmare, spata 
va fi mai mare, ca lungime. O spată de ţol este de 7, 8 și mai 
ales de 9, adecă de 9 jâghiuţi. 

Urzeala se nevedeşte în 4 ițe şi fiindcă o iță are mai mulți 
cotleți decât câţi dinţi are o spată, pentru aceasta, ca pildă, întâiul 
fir se bagă printrun cotlete din ița întâi, al doilea se bagă prin al 
doilea din iţa a doua, al treilea prin cotletul al treilea din iţa a 
treia și al patrulea printral patrulea din iţa a patra ; al cincilea fir 
se bagă prin cotletul al cincilea din iţa întâi, şi aşă mai încolo. 
Acele fire cari mau nici un rost cu cotleţii celor 3 iţe, se vâră li- 
bere printre cotleţii acelor ie. 

Fiind patru iţe, vor fi patru iepe. La inceput se calcă pe iepele 
1) Viciu, op. cit., p. 29. 


3) Ibidem, p. 81. 
3) Şezătoarea V, p. 116. 


286 


ițelor 1 şi 2 cari se scoboară în jos şi vor face un rost cu ițele 3 
şi 4 (fig. 416). | 

Se înşiră firul cu suveica şi se schimbă rostul, călcând pe iapa 
4, care se ridică în sus şi căpătăm alt rost (fig. 417). 


Călcând pe ița 3 împere- H 
cheată cu 1, avem alt rost (fig. 37 
418); călcând pe 2, avem alt ~y 
rost (fig. 419); călcând pe 1, 42 
ne dă iarăș rostul dela înce- Fig. 416. 


put (fig. 416). Şi lucrul se urmează. Avem dară o ţesetură în care 
un fir din urzeală trece pe sub 2 fire din bătaie. 
Afară de această ur- 


zeală, soho-bun, mai este s CR 
un altfel, numit soho 23 
bun de saci, când prin [= 


doi întredinți se vâră 4 4 
câte 2 fire, iar prin- Fig. 417. 
tral 3-lea numai unul (fig. 420), iar când printrun întredinte se ne- 
vedește un fir iar prin cel vecin se neve- 
desc 2 fire, urmând astfel cu învrâstarea, 
acest fel de nevedire se numește: misiref 


(pron. pop.: gnistreț). 


ollololollvlolollzlloii 


Fig. 420. 


De ţesut, cotul de 


12 țol se plătește cam 20 
| de bani, putându-se ţese 
cam 4-5 coţi pe zi, 

34 i 
| dacă are cine să facă 
Fig. 418. fevii de pe ghemele cu 


canură. 
La un ţol de 24 coţi, compus din 3 foi, intră 2 bucăţi de 
urzeală şi ro oci de canură. 
Fetele mari, înainte de 


l i a se mărită, trebue să-și 
ŢI țese ţolul. 
23 


Tot astfel’ se ţese și 

| țoale de așternut pe pat; 

Fig. 419. de cele mai multe ori însă, 

acestea sunt cu urzeală de lână răsucită, iar bătaia din canură boită, 
pentru a formă diferite vrâste. 


287 


Țoale sau scoarțe făcute din şuviţe de cituri învechite și înnă- 
dite, sau început abiă de câţivă ani să se țese, de când lipsa lânii 
se simte. 


S. — Sacii de vie şi voloucele. 


Sucii de vie şi voloacele, precum şi diferite strecalori, se ţese din 
răsuæala de cânepă, nevedită şi bătută rar. Aceste din urmă se fac 
şi din lână. 


9. — Burungicul. 


Burnuşicul se lucrează întocmai ca şi bumbacul, având urzeala 
de burungic sau de bumbac galben. Lucratul însă este foarte mi- 
gălos şi greu. In timpul țesutului se aleg, cum vom vedeă că se 
face la covoare, şi florile precum şi vrâstele. Flo- 
rile cele mai obișnuite se compun din 3 sau 4 ef] 
patrate (fig. 421-2), rar câte unul sau două, 
înșirate la linie în lățime. Fig. 421 422. 

Adevărata podoabă a pânzei de burangic sunt cusuturile şi a- 
lesaturile cari se fac cu acul, mai târziu. 

Din pânza de burungic se fac ștergare bătrânești de îmbro- 
bodit şi cămăși. 





10. — Postavul. 


Postazvul e o pânză de lână groasă, care are mai multe numiri, 
şi cari de cele mai multe ori se confundă între ele. 

„Abaua, neart. albă, zice B. P. Hasdeu, étoffe grossitre, bure, 
drap trts-comun et sorte de manteau rustique, panură sau ţesetură 
de lână, din fire de lână gros toarse. Alte forme: babă, hăba şi 
abă. Generalmente abaua este albă; poate însă să fie și de alte co- 
lori, mai ales neagră şi roşie. Inainte mai eră un fel de abă nu- 
mită uriceasca. 

Ca toate ţeseturile săteneşti, este şi a fost din vechime la noi 
o industrie locală a ţărancelor române, pe care numai în mică 
parte o sporiă importul din Turcia, de unde, prin desul contact 
cu Sârbii şi Bulgarii, ne-a venit însuş numele lucrului. Vorba ro- 
mânească cea străbună, păstrată până astăzi pe alocuri, mai ales peste 
Carpaţi, este pănura (lat. panula). De câtvă timp, cuvântul abå se 
află şi el în luptă cu un alt termen turcesc: dimie, care a reușit a-l 


288 


alungă din unele districte, mai ales în Oltenia, pe când în celelalte 
părți poporul întrebuinţează cu acelaş înţeles ambele vorbe. 

Abagiul din Oltenia este croitorul care croeşte dimie de lână 
şi de bumbac, o coasă și face haine cu cari se îmbracă oamenii 
din sate. 

Dimia de lână se face de femeile sătenilor la abagii cu 2-21/, 
lei cotul. Şi iarâș, dimia este albă și foarte puţin se întrebuințează 
boită în negru sau roș. Abagiul face haine simple sau cu cheltueli, 
adică cu cusuturi de găitane și bucmeà de mătasă şi de lână. Straiele: 
făcute de abagii sunt tuzluci, nădragi, mintene scurte până la brâu, 
epingele, şube, etc. 1). 

In Moldova, astfel de pânuri se numesc sumani sau sucmani, 
după felul straielor cari se fac din ele. In Ardeal, chitul sau fundra 
este sumanul negru sau alb. 2). 

Șaiacul sau șâiagul renumit, care se lucră odată pe o scară 
întinsă prin mânăstirile noastre, astăzi piere. 

La Românii din Macedonia se lucrează un fel de șăiac numit 
adimpt, despre care avem ştirea că se întinde de câtre soacră, atunci 
când e să intre mireasa în casă și când îi urează: «să bănează și 
încherdu bun, Dumnezeu să-ţi da lilicele di tru Mai, si strânile 
vărnă oara să nu ti lipsască» (Să trăeşti și noroc bun, Dumnezeu 
să-ți dea florile din Maiu și straiele să nu-ţi lipsescă nici odată 3). 

Valurile de pănuri se numesc giguri, sing. gig 6), cuprinzând 
70-100 de metri ; 40 de metri și mai bine se numesc jumătate de 
gig sau petic 5). 

In Ardeal se numeşte vig, cum găsim într'o frântură de cântec: 


Du-te, Floare, şi te-ascunde | Prin valuri de giolgiuri, 
Prin grădină, Prin vîguri de postavuri. €) 
Prin stupină, | 


Aceste postavuri groase aşteaptă apoi datul lor la piză sau 
Chiuă, cum vom vedeă, înainte de a se face din el sumane, man- 
tale, pantaloni (bernevigi), itari, etc. 


1) Etym. Magn. Rom., p. 59 și urm. 

?) Viciu, op. cit., p. 29 

3) Rev. p. Arh. ist. şi fil. I, vol. II, p. 423. 
1) Șezătoarea, IT, p. 24. 

5) Ibidem, p. 288. 

€) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 231. 


289 


11. — Antereie. 


Prin pârţile Moldovei de jos, antereiele sau zăbunele se fac din 
pânză de lână, «păr în păr», adecă din urzeală şi bătaie de lână 
bună. Obișnuit se ţese în trei ițe, cu urzeală albastră şi bătaie roşie. 


12. — Așternuturi. 


Prin așternut sau ogheal se înţelege plapoma, umplută cu lână, 
având învălişul de pânză de lână, ţesut ca şi antereiele în 3 ițe, cu 
sau fără vrâste. Obişnuit aceleași vrâste cari se fac în urzeală, se 
fac și în bătaie. Unele fețe de așternuturi se fac din aceleași feluri 
de lână, toate însă mai artistic, cum este adămâăsca. Din aceste pân- 
zeturi se fac şi feţele la perineie de perete. 


13. — Flanelele. 


Flanelele sunt fustele groase de lână, prin părţile unde nu se 


7 n 4 poartă catrinjele. Prin jud. 
MP Ba Tecuciu se fac din «păr în 

GAVA AIG păr», cu un câmp jumătate 
Ta HERR i roş şi jumătate albastru, pro- 


venit din dungile urzelii şi 
ale bătăii, egale în lăţime. 
Tot din pânza flanelelor 
se fac şi pestelcele sau șorțurile. 
Prin alte părţi, precum am 
văzut în Bumbeşti-Gorj, unde 
se poartă călrințele, ţesetura 














St _ mE- 





A N 
m SS po 
Ww 
ANNA a AO AI 


E Y 

H 

ZA 

~ RY 

ZA VA N im 

ZENE A 
Zi N N m 

7 

DI NN 





Fig. 423. Fig. 424. 
se alege la spetează şi prezentă dungi întrerupte (fig. 423). Chiar 
19 


T. Pamfile, Industria casnică. 


290 


fiind în răsboiu, se aleg către partea de jos diferite flori sau chi- 
puri, precum sunt cucojeii (fig. 424). 
In Ardeal, astfel de pestelci, șorțuri, bogat colorate, se numesc 
zavelci 1). 
14. — Trăistele. 


Trăistele sau trăiștele se coase din pânza de traistă, lată de un 
cot. Obişnuit, această pânză este în destul de groasă, provenită din 
urzeală de păr şi bătaie de canură moale, bă- 
tută în 3, 4 sau 5 iţe. Are colorile cele mai 
pronunțate dintre toate felurile de țeseturi de 
lână. I se face baieră împletită în trei, din 
uruioc (fig. 425). 

Cam tot din acela; fel de ţesetură se 
face şi dăsagii (fig. 425) cari nu-s altceva decât 











15. — Gluga. 


Gluga (fig. 427) aparţine mocanilor şi 
păzitorilor de vite, cari o poartă cu şi fără 
trebuință. Ea se face din ţesetură groasă, 
albă, dată la piuă, având o încăpere conică 
unde se pune mâncarea şi acoperită fiind 
de o clapă sau pulpană, care are o vrâstă 
neagră şi un semn (fig. 428). 





Z, L, M, W, V, X,+, M 
Fig. 428. 


16. — Obielele. 

Obielele se ţese din canură moale. Prin unele părţi, obielele se 
fac din diferite haine vechi. Prin alte părţi, precum bunăoară pe 
Valea Jiului în Ardeal, se ţese anume pentru acest scop, din pă- 
nură albă, cu trei vergi la capătul ce vine pe fluierul piciorului.:). 


1) Viciu, op. cit., p. 90. 


291 





17.:— Velințe şi alesăluri. 


Un călător englez, arată B. P. Hasdeu, vorbind despre indus- 
tria țărancelor române din Ardeal, zice că «covoarele alese (woven) 
pe alocuri. de către femei mai dibace sunt atât de frumoase, încât 
ar fi privite ca o podoabă în orice salon din Londra sau din Paris. 
“Gustul cu care ele aleg și potrivesc colorile, e admirabil și dese- 
nurile, deși orientale în fond, sunt totuş curat românești. E ne- 
mărginită varietatea izvoadelor prin îmbinarea văpselelor şi a liniilor, 
toate aceste mozaicuri fiind născocite şi apoi țesute cu o deosebită 
uşurinţă». 1) 

Se pot alege însă nu numai covoare, ci orice fel de ţesetură 
şi nu numai ţesetură, adecă alesături din răsboiu, dar uneori și cu- 
suturile cele figurate se chiamă alesături de mână. Alesăturile în- 
<hipuesc un meșteșug aparte. Dibăcia în a alege este a adevărată fală 
pentru o fată dela ţară. lată întradevăr ce spune un bocet din 
Dobrogea : 


Alesăturile ei, 
Mare cu drag le privei?). 


Ca meşteşug aparte, alesăturile îşi au o terminologie bogată, 
proprie. Ele se fac în flori, râuri, puișori, costițe, fluturi, etc. 

Ţesăturile în 4 ițe când au numai o faţă se chiamă scripete; 
eseturile în desemne de urzeală sau nevedeală se numesc cu speteze; 
«dacă au flori în ţeseturi, se zic alesături, iar la covoare foițe. Alesă- 
zurile în pânză au diferite numiri: broască, breadurile, omidă, pă- 
pusă, porumbei, vârful cuţitului, roşcovă, șarâmpoiul, butucel, etc. 

Ce poate fi mai desgustător şi mai monoton ca o omidă? Și 
zotuş în alesăturile românești omida, 
un tipar cunoscut tuturor ţesetore- 
selor dela ţară, capătă o figură din 
cele mai graţioase. lato, bunăoară, 
-de pe o broboadă a societăţii «Fur- Fig. 429. 
nica», cu fire albe pe pânză ca vișina putredă la coloare (fig. 429). 
Sub raportul colorilor, cari, zice poporul, se mișcă, când nu se po- 
triveşte una cu alta, iar când se potrivesc: te prinde sau te apuca de 





1) Boner, Transylvania, 1865, p. 241. A. Etym. Magn. Rom., p. 854- 
3), T. Burada, Immorm. la Rom., p. 126. 


292 


ochi, țărancele noastre râvnesc mai cu seamă -armonioasa colora- 
ţiune a sulamandrei. 

Șalumândrița este un fel de șopârlă foarte frumos impestri- 
tată, neagră cu picături galbene, albe, roșii și verzi. De aceea o 
caută mai ales fetele mici, punându-și mânile în calea ei ca să 
treacă peste dânsele, căci cred că apoi se învaţă ușor la flori sau 
râuri de cămeşi și foate. 1) 

Velințele sunt învelitori de pat, cari la oraș sunt înlocuite cu 
macale şi cuverturi. Ele sunt atât de lungi, că atârnă peste pat până 
la pământ. Peste ele stau prosfărele. "Țesutul lor este «păr în păr», 
având de obiceiu dungi în lung și în lat de două feluri: unele late- 
și altele înguste, de coloare roșie, albastră și neagră. 

Printre pânzeturile de velinţe, cea mai des 
întâlnită este adămasca ; urzeala ei este de in, de 
cânepă sau bumbac, iar bătătura de lână de di- 
ferite colori, formând o faţă cu mici pătrăţele 
(fig. 430). 

In Ardeal, asemenea velinţe poartă numele Fig. 430. 
de verince, sing. verincă, sau lepedeu, «covor subţire de lână» 2). 


18. — Brâiele. 


Brâiele sunt încingători de pânzătură de lână, late de o palmă 

Fe maa; domnească și lungi de 10-15 coţi. 
Ele se poartă mai ales la şes, 
dar se întâlnesc și la munte. 
Au de obiceiu la capete ciucuri 
proveniţi din urzeală neţesută 
şi sunt de coloare roșie pentru 
bărbaţi și femei în vrâstă sau: 
tineri (fetele nu poartă) și albe: 
sau verzi pentru oamenii bătrâni.. 
E => 





m 
AV 





TITAN 


| 





AAAA a A 8 A A A ATA a Ara ANA 


MINI 


Fig. 432. Fig. 431. 


1) Etym. Magn. Rom., p. 855. O admirabilă reproducere în colori cu aur- 
şi cu argint de alesături românești din Banat și Ardeal se afi la Pulszky şi 
Fischbach, Ornements de Pindustrie domestique dela Hongrie, Pesth 1878.. 

2) Viciu, op. cit., p. 89. 


293. 


Cu mai multe vrâste, colorate diferit, am văzut în Bogdănești- 
Suceava unul, la locuitorul Vasile Chirilă (fig. 432). 
Cum se poartă vom vedea. 


19. — Betele. 


Betele sunt încingători late de 2 degete şi lungi de 8-10 coţi. 
Ele se ţese în răsboiu, pe urzeală de bumbac sacăz, sau vâpsit gal- 
ben, roș,. negru, etc. Bătaia este de lână de ţară, lână de târg (canvă) 
sau felurite bumbacuri şi arniciuri colorate, 

Alte ori au chiar şi mătasă în bătaie. Alesăturile betelor sunt 
adesea prea frumoase, dar fiind mărunte, cu condeiul nici pe de- 
parte nu se poate schiţă. La capete au cănafi mari; pe lături cănafi 
mici sau cănăfiori ; prin mijloc au adesea flori făcute din mărgele, 
hurmuzuri și fluturi (rotiţe de mică). 

Cu betele se încing flăcăii și fetele mari, sărbătoarea. 


20, — Covoarele. 


Covoarele sunt cele mai mari alesături românești și de multe 
ori cele mai frumoase. Se ţese în răsboiu, dar nu cu suveica ci cu 
păpuşele de diferite colori, după un alt covor, care stă înainte şi care 
„se numeşte izvod, adecă model, 

Se aşează pe scaurul răsboiului două alesătoare meştere și bagă 
firele din păpuşă după un atâta număr de fire din urzeală, câte sunt 
şi la izvoade, Când toate firele s'au isprăvit, se schimbă rostul şi se 
ţese, adecă se izbește de două sau trei ori cu spata, urmând apoi 
din nou alegerea. 

Figurile româneşti clasice sunt cele geometrice, cari se pot 
vedeă în slabele chipuri ce dăm. Aceste figuri umplu toată supra- 
fața covorului sau scorțului (scoarţei). Când însă și ele formează o 
linie, covorul se zice țesut în praguri, fiind învrâstate aceste figuri 
în linie prin praguri sau dungi groase sau late, fără flori şi çu o 
singură culoare. 

De o seamă de vreme, gospollinele noastre încearcă să repro- 
ducă în covoare şi alte figuri, de oameni, animale sau plante, a- 
desea şi lucruri, dar din pricina neputinței de a redă formele cu 
contururi rotunde, acestea nu reușesc. Un exemplu îl avem în cele 
ce urmează. 


294 








Covor din casa părintească. 




















BA A | 
Fig. 433. 
Covor din casa lui Ion Medeleanu, Ţepu-Tecuciu. 





Fig. 434. 


295 


Covor, poprrietatea învățătorului Ion Medeleanu din Țepu, fâcut 
în casă, după un izvod din Matca-Tecuciu, lucrat şi acesta de două 












































































































































































































EN 































































































296 


femei meştere de pe lângă Prut, luând de fiecare câte un galben 
de cot. 
Are o lungime de 5 1/, coţi şi o lăţimede 2 coți. Spata a fost 





Fig. 437 (B din fig. 438). 


«de 17» și țesutul în două iţe. Urzeala este de păr, răsucit cu druga 
în două fire. Bătaia este de lână boită în 22 de feluri. 
Lână a intrat în măsură de ro oci vechi. Având forma din 


297 


fig. 438, cuprinde două rânduri de flori și apoi un ogar, un cerb şi 
un șoarece pe un fond roş. 





Fig. 438 
L-au ţesut două fete: Catinca I. Medeleanu și Catinca Gav. 
Ganea, timp de 9 săptămâni din anul 1902, lucrând cam un lat de 


VI 
li 
| 


ji 


| 


| 


SN 


| 
(| 
y= 












Fig. 440 (E din fig. 438.) 
palmă (8 c.m.) pe zi, cu toate că fetele s sculau de prea multe 
ori pe la 4 sau 5 ceasuri de dimineaţă şi se culcau pe la miez de 





Fig. 441 (F din fig. 438). 
noapte. Seara şi ziua se îndemnau la lucru cântând și învățând cân- 


298 







































































ANI 





































































































































































II 
























































































































































tece una dela alta. Papuşi pentru ales fâceă o fetiţă, Măriuca I. Me- 
deleanu, ori cine se mai sed 
MM i (ij Ii ) | li MAMINA 
ile Mi i 
o ARL 
| e 4 îi K 
| 
ANN 
Fig. 442 (G din fig. 138). Fig. 443 (D din fig. 438). 
Când s'a sfârşit de lucru, capetele de urzeală sau În endat la 
marginea ţeseturii, ca să nu se de- 
strame sau să se rărească ţesetura, 
iar mai departe sau legat în o- 
chiuri. Pe marginea de sus a co- 
vorului i sa cusut un găitan îm- 
pletit, cu urechi şi cheotori pentru 
a fi spânzurat în cuie pe pereţi. 





Preţuirea acestui covor este: 


ro oci de lână, câte 1 |. şob. de où . .L. 15. 


Boitul, câte 3 l- deoc = s e e e ei 30— 
Urzeala, o ocă şi jumătate . . „» 2.50 
Torsul a 12 oci, câte 70 b. de ocâ E eA » 8.40 
Urzitul, păpușile, răsboiul şi altele. . . .»  2— 
Chiria izvodului . . . . ace w ar aa Be 
Țesutul, 6 lei de fată pe car. . . . .» 66.— 
Hrana ţesetoarelor, câte 7o b. pe zi, 60 ile. » 84.— 
La fata străină : 2 băniţi făină . . . .» 3.50 


Un piept de cămeșe de burungic. y å j= 

Daruri când se duceă acasă. . .» 5.— 

Diferite s- s a m c o w ra e e D 0 
Total . . » 230.— 





Un cot din acest covor costă prin urmare aproape 40 de lei. 








Covor din casa lui Vasile Chirilă, Bogdăneşti-Suceava. 





300 


Covor, după unul dela Gh. Lateș, Bogdăneşti-Suceava. 














Alesătură din colecţia M. S. Reginei Elisaveta 1). 





1) Cromolitografia în Etym. Magn. Rom., p. 854. 


301 


Alesătură din ia ză M. S. ai Elisaveta 1). 


ici a asa DE 











Fig. 4S0. 


Covor din casa părintească, întocmai ca şi cel dela (fig. 454), cu 
deosebire că în loc de chenarul alb-negru, are spirala cruce (fig. 453) 
şi florile cu trei mijloace (fig. 451, 452). 





Fig. 452. 


Fig. 453. 
1) Cromolitografia în Etym. Magn., Rom. p. 854. 


302 





a părintească, avind trei flori şi două jumătăți. 
i Th i Mi "INI AMN A A tm era 


NR A 


imn) 
































ES = : 
Fig. 455 (P” din fig. 438). 






































Fig. 456 (F' din fig. 438). 


303 


Covor din casa Agaliei Mitocariu din Bogdăneşti-Suceava, care 
«a mai avut altele mai frumoase, dar le-a vândut că n'a avut noroc». 









Fig. 457. 

Covor în pătrate, cuprinzând Floare de covor «în dame» de- 
4 pe atl şi 9 în lung. la Vasile Chirilă, Bogdâneşti- 
Suceava. 






























































| (za 
| | 


(nai 
li 


W 














































































































































































































SS 





=n 4 





304 


Covor «în dame» al Aglaiei Mi- Covor din casa lui Gh. Lateş, 
tocariu, Bogdăneşti-Suceava. Bogdăneşti-Suceava. 


- 






















ŢII] 
MISS 


























| 


X 


















































A 
[| 





” 



































i 



























































je h 


































i 

















=E 






































T] 


M 
E 
































































































































7) 
| 


ll 


/ 
i 
i. 

































































































no 





// 







































































H 
el 








































































21. — Levicerele. 


Levicerele, numite şi lăicere sau ma aaa = 
lăghicere, sunt late cât patul şi tot a a O === 
E aE m 

C Ci = J 
LE 


atâta de lungi, acoperindu-l la su- 





























































































































































































































= = E 
ă i - S H 
prafaţă. Ele se ţese ca şi covoa- | = Hi uz = 
rele, dar n'au flori ci numai un Fi HE] 
=A a mama: 




















sistem de dungi. Sistemul se com- FRF 
pune dintro dungă lată înconju- LE DOI 
rată de o parte şi de alta cu alte Fig. 462. 
dungi simetrice ca mărime şi coloare. 
22. — Pâslele. 

Nu cunosc părţile unde încă se mai lucrează. Mârturia aceasta 
o avem şi dela Românii din Bucovina. Ele se făceau din lână neagră, 
bătogită, având flori liniare pe la margini şi colțuri. Erau groase de 
3 degete şi moi, punându-se pe lăiţi sau pe paturi în loc de min- 
dire sau scoarţe. 1). 


1) El. N.-Voronca, op. cit., p. IIIQ. 


305 


Intr'un cântec, care seamănă mai mult cu un colind, cules din 
jud. 'Tecuciu, găsim pomenită încă un fel de pâslă: 


Sub umbra stejarului Şi pe pat ce-i aşternut? 
Este-un pat Pâslă albă salamut, 
Mândru rotat, Adusă de peste Prut!). 


Din scânduri albe durat; 


Mai sunt apoi alte specii de ţeseturi, dar cari intră în cadrul 
celor arătate până aici. 


CAPITOLUL VI. 
PIUA. 


Piua, piva sau chiua este unealta ce se întrebuințează, în u- 
nele părţi, spre a bate dimiile, sumanii sau abaoa» 2). Se mai numește 
încă şi ștează 2) (piua în care bat pănură) 4), poate dela «stează, 
o cadă mare unde se pun poclăzi spre a se face ca sumanii în piuă»t.) 
In Ardeal se mai numește şi dubă, pl. dube °), şi dăârstă. 

Cei ce se îndeletnicesc cu aceasta, poartă numele de picari, 
chioari, ștezari sau dârstari. 

De sigur că piua datează de când datează şi pănura, având la 
început forme cu totul primitive, o albie şi un maiu sau chiar piu. 

Intrun document dela Ștefan cel Mare, se pomenește de 
haamnaa, vorbă care Înseamnă piuă, în care se învălesc sau se în- 
proaşă sucmanii sau şăiacul ce ţese Româncele. Românii până astăzi 
suprimă această operaţie prin a învali sucmaii, adecă a-i trece prin 
Baanaa, piuă 7). 

Apoi în foarte multe din hârtiile vechi, unde e vorba de vân- 
zare, schimb sau danie de pământ, se pomeneşte și despre heleşteie 
sau iazuri de peşte, vaduri de mori și de piuă. Numai dintro a- 
mănunţită istorie a unui sat, găsim că în 1642: unul își vinde 
«ace partia di ocină... cu casă şi cu 2 livezi, una di perji şi alta di 
meri şi cu vadå de pio». Alte pomeneli din 1686. Piua eră con- 


1) E’, Sevastos, Cântece moldoveneşti, p. 166. 

2) Descripţie luată din Dame, op. cit., p. 167-9. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 105. 

4 Viciu, op. cit., p. 79. 

5) Şezătoarea III, p. 89. 

% Viciu, op. cit., p. 41. 

7) Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, I, P. 924. 


Pamfilie, Industria casnică. 20 


306 


dusă de un morar, care luă pe la jumătatea veacului XIX, câte 15 
parale de cot. La piuăle din satul citat, Bogdana-Tutova, se adu- 









T aLL 
iy j 


ii umy 
A N il 
l 



































































































































































































































































































































































































































































































































ceau atunci pentru fnzălit şi ţes=turi de lână mai fine, cum erau șă- 


iacurile fâcute de că- 
lugăriţele din mănă- 
stirea Bogdâniţa, plă- 
tindu-se câte 20 de 
parale de cot. 1) 
Piua se alcătuieşte 
(fig.463) dintr'o roată 
de apă ce transmite 
mișcareala nişte maie. 
Sub aceste maie se 
află un fel de albie 
în care se pun di- 
miile sau abaoa. 
Maiele şi albia sunt 
închise într'o casă 
făcută din scânduri. 





7) Ec. I. Antonovici, op. cit., p. XCVIII. 


307 


In genere, fiecare piuă are două rânduri de maie. Piua văzută din 
față (fig. 464) cuprinde: a, a’, a”: Corfe. 

b, b’, b”, b”: Maie sau piluge. Maiele, ca să poată întoarce 
dimiile când se bat, sunt crestate la capătul de jos, iar dimiele, ca 
să nu se încurce prin învârtirea lor în oală, se îndoesc și li se 
face, cu nişte sfori de cânepă, o cusutură pe margini nu tocmai 
deasă, la distanţă de un decimetru. 

c, c: Oală, covata 
sau butucul cu găva- 
nele, în care se pun 
dimiile. Am văzut 
că se mai numeşte 
şi ștează. Fig. 465. 

d, d': Grindă, de care se opresc maiele. 

e-e: Jug sau rezemaloare, dela spatele maielor. 

f-f: ” Intaritoare. 

g-g: Fus. 

h: Scândura ce ţine fusul. 

i: Roata de apă. 

Maiele, cari au forma arătată în fig. 466, au la spate 
câte o coadă, a. In fusul sau grindeiul ce-l învârteşte roata 
de apă, sunt înfipte nişte pene, numite ciocane sau labe. 

Când se învârtește fusul (fig. 465), două ciocane ] şi I” vin de 
ridică maiele b şi b” dela fig. 464, apoi alte două ciocane /' și }” ri- 
-dică maiele b’ și W”, pe când cad maiele b şi b”. Această mişcare se 
repetă tot mereu şi maiele, ridicându-se și lăsându-se, învârtesc şi 
bat dimiile în oală. 

In piuă mai este o vatră cu o căldare sau un ceaun de în- 
călzit apă. Lângă vatră sunt nişte gujbe de fier pe cari se pun lemne 
de se usucă, când sunt verzi. " 

In unele localităţi, roata este așezată la mijloc, având două 
maie de fiecare parte. 

















Fig. 466. 


PARTEA IV. 
INFLORATUL ȘI IMPLETITUL 


CAPITOLUL I. 
INFLORATUL. 


Gustul specific etnic, printre altele, se cunoaşte şi din stu- 
dierea obiectelor de cari se serveşte omul, din cercetarea îmbrăcă- 
mintei,— o parte, prin urmare, observând peo față gustul practic, 
iar pe alta gustul artistic, 

Prima chestiune vom atinge-o mai târziu, când vom vorbi 
despre port; partea decorativă a portului vom cunoaște-o, în linii ge- 
nerale, îndată. Și, după slabele mijloace de reproducere, ne vom în- 
credinţă că gustul poporului român este destul de desvoltat pe acest 
tărâm, faţă de situaţia lui materială care nu-i îngădue mai mult. 

Nu se poate stărui îndeajuns pe lângă cei cu putinţa unei în- 
tinse monografii artistice populare, care ar aveă, pe lângă avantajul 
conservării acestei arte izvorite din firea Românului, și pe acel ce 
ni l-ar oferi naţionalizarea artei generale. 

Suntem la început şi ne place. 

Românul și mai ales Românca se îmbracă frumos. Având la 
îndemână acul, având la îndemână putinţa de a lipsi din câmp, din 
codru ori din munte şi prin urmare a sta împrejurul gospodăriei, 
gospodina a avut vreme să se gândească la înfrumusețarea exterio- 
rului ei şi apoi şi la al bărbatului. A născocit aşà, floarea arni- 
ciului roș, albastru (florile de lână mai întâiu) și dela dânsa, această 
născocire a trecut la vecină, care i-a mai adăugat sau schimbat cevă; 
dela aceasta la alta, și tot aşă mai înainte, până ce forma sau sis- 


310 


temul de inflorire sa pomenit rămânând ca izvod impus și prin 
urmare chiar memorat. 

Această memorizare există ; să ne uităm la podoabele femeiești 
din diferite părţi ale Românilor şi ne vom încredinţă. 

Broderiile şi toate lucrările de mână ale jupâneselor noastre 
sunt cunoscute încă din veacul XV şi ele ne dau măsura răbdări: 
şi vredniciei lor. In veacul următor, ele coseau reliefuri pe tulpan, 
altlaz şi catifei. La Constantinopol, ne spune Ion Chica, s'au pre- 
tuit acele podoabe până târziu. Parte mică din ele ne-au rămas prin 
mânăstiri, dăruite de Doamne şi jupânese. Scăderea vremurilor de 
astăzi constă în uitarea tocmai a celor ce ar trebui să inlocuească pe 
Doamne şi jupânese; pildele' rari şi singuratece nu trebue să ne 
bucure peste măsură, deoarece cu toţii ştim că dacă câte odată mai 
străluceşte în mijlocul potopului de mode străine deochiate şi câte o 
rămășiță a trecutului nostru, aceasta se întâmplă tot dintrun punct 
de vedere sec şi interesat. 


Şi vai, cât de dureros e să spui adevărul! Il spunem, căci 
aşă trebue: 


Frunză verde de ciorchină, Ca să-i coase pui pe mână. 
Asta-i lelea cea fudulă Asta-i lelea cea fudulă, 
Ce-a dat brânz', a dat făină, Pe la poale cu ţidulu 1). 


«Am purtat, ziceă acum câtva timp O preoteasă trecută de 
90 de ani, un tulpan de mătasă albă, dela mamă-mea, cu înfiorituri 
de struguri împrejur, care, să fie acum, zău de nu și-ar fi silă a 
privi la stămburile şi petecăriile de azi.» 

Tulpanul de mătasă albă de care pomeniă bătrâna, erà un în- 
ceput de stampare românească originală, pentru desemnarea albitu- 
rilor, ca şi râurii cusuţi pe cămeşi, şervete şi alte pânzeturi, sau ca 
alesăturile făcute în răsboaie în timpul țesutului. Acest mic început 
de stampare care a rămas poate înnăbuşit de invadarea grabnică a 
spoielii occidentale, se compuneă din mici tipăraşe de plumb sau 
cositor, în forma unor mici tăblițe dreptunghiulare, cumpărate dela 
zlătari şi făcute după comandă, mai întâiu a orăşencelor şi apoi a 
sătencelor, cu desemnuri ce întăţişează struguri, frunze, etc. 

Când eră gata de zugrăvit o materie, se pregătiă o blană (scân- 
dură) lată şi limpede sau o masă pe care se cerneă un strat subţire 
de cenuşă curată și moale ca praful, iar peste acel strat materia de 


1) Şezătoarea, II, p. 216. 


311 


zugrăvit. Tiparele se înşirau pe două vergele prin inelele de pe mar- 
ginea lor şi aşă fixate se purtau din loc în loz, după voie, ca vig- 
netele tipografice pe coalele de tipar. Dacă se pictau florile desem- 
nului cu must preparat din cârmuz, din boabe de boz, soc ori altă 
coloare neagră sau galbenă, (coloarea picăturilor de tipărașe se făceă 
dintrun mare număr de flori, spre a o obţineă mai puternică, şi se con- 
servă în Sticluţe, amestecată cu piatră acră, oţet şi spirt, ce eră mai 
nimerit la împietrirea sau plămădirea colorii), cenușa de desubt ab- 
sorbiă repede culoarea şi ea nu se mai întindeă în lături. Cu a- 
ceastă regulă se schimbau tot felul de tipăraşe spre a înviâstă înflo- 
riturile. 

Pânzeturile astfel pictate se numiau /ulpane şi din ele se fă- 
ceau fuste sau rochii, iar la îmbrăcăminte, pe deasupra tulpanului 
îmbrăcă altă fustă albă şi subţire, prin care se vedeă umbra figu- 
rilor tulpanului. Acest costum femeiesc eră în vremea lui Tudorin 
(Domnul Tudor Viadimirescu) 1). 

Aceste constatări sunt, de sigur, particulare locului, şi nu le-am 
găsit până acum nicăiri. , 

Un alt fel de înflorituri sunt cusăturile cu arnicin roş, negru, 
albastru sau altfel, cari au forme geornctrice. 

Pentru unele părţi ale Ardealului, ele au fost întocmite în- 
trun album, de d-l Dimitrie Comşa. 2) 

Alte înflorituri cu alte linii reprezentă animale și plante, frunze 
şi flori mai ales, din cari, fiind mai lesnicioase de schițat, dăm aici 


câtevă mostre. 
Figurile ce compun florile sunt felurite şi poartă diferite nu- 


miri. Câtevă sunt cele ce urmează: salbănaș sau sălbanele (nişte 
cusuturi făcute pe mâneca cămeşii») 5); mdgistra («cusutură pe 
pieptare, ca podoabă, pe dinainte, pe la bumbi»); +) (pestc-cot («o 
cusutură ce-o fac fetele şi femeile pe ii, cevă mai sus dela cotul 
mânii) 5); ișloage, bănuţei, fluturaşi ®) ; râuri («flori cusute la må- 
neci și la pieptul cămeşilor femeiești în linii şerpuitoare») 7); cio- 
cănele (flori cusute pe iia femeilor») 5); bradușcani, frăgari, stâlpari, 


1) Pr. N. Brezeanu (Zavalu-Dolj), în Bulet. Soc. Șt., XIII. No. 3-4, p. 240. 
3) Câtevă reproducţii în colori în Calendarul «Minervei» pe 1906. 
31 Frâncu-Candrea, op. cit., p. 105. 

4) Viciu, op. cit., p. 58. 

5) Ibidem, p. 66. 

6) Ibidem, p. 53. 

7) Ibidem, p. 73. 

8) Ibidem, p. 30. 


312 


dafină, etc., pentru Românii din munții apuseni, relative la feţele 
de perină, făcute din pânză albă de bumbac 1); obinzile («pumnișori 
chindisiți la cămeşi») 2). 

O lista mai completă o avem cu privire la Românii din Me- 
glenia : turnată (brodată), şăminală (A Şăminei, în felul Şâminei), 
muşmula (fel), spicu, Sultăhă (a Sultei), Docăhă (a Docâi), — cu 
direţi (— cu stâlpi) — roși, — vinita, trăcolu (cercul), verdzili (vergel), 
— runc (altfel), biba (rață), ciopca (în felul dinţilor, în felul pliscului 
paserilor), budâniu (Cicric), cireşca (ca cireașa), cu ugrădiţă (cu o- 
gradă), Nânaliă (a Nanei), budimenca (după floarea cu acelaş nume), 
bobca Şiștaţili (în felul banilor turcești de ro parale), — cu ieripi 
(—cu aripi), — cu runcă, —cu un curm (—cu un curmeiu), — 
cu desa (— cu deasă), pena (pană), — mică, — mari, ciarcu-cu-runc, 
cu un urdini, —cu doi urdini (—cu doua rânduri),- şărot (pies- 
triţ), liumnicinescu (liumnicenesc, în felul Liumniţei, cum se poartă 
la Liumniţa), — stupât, Minlicesca (după numele satului). 

Brodăriile de pe la mânecile câmeşilor au alte numiri : ciarcu, 
— runc, — stupăt, rudanii (rânduri), steli, cireșchili (cireşele), şi- 
sortli, bliznacu (arămiu), șiştacu (banul, banul turcesc de 10 pa- 
rale) curu-gălinăliă (— găinei) 2). 

Brodatul sau infloritul se mai face pe şervete, «zâbrelnic, prosop 
cusut cu flori de lână» 4), cearceafuri, batiste, bete, etc. 

Cele mai multe şi mai frumoase însă, se fac pe câmeșşi, la 
piept, umeri și mânecile lor. Printre acestea cea mai de seamă este 
altija, despre care găsim adunate următoarele : 

Alija este o cusutură cu diferite colori ce fac femeile de 
munte pe cămeşi; se mai numește şi umărul unei ii cusut cu flori 
de fire, de lână sau de mătasă şi adesea adornat şi cu fluturei. La 
Moldoveni însemnează și cămeșa întreagă. Intrun act moldovenesc 
din sec. XVII găsim: «o foră roșie, 2 peşchire, o păreche de altițe 
cu sârmă». În cântece: 


Oiu luă o sărmâncuţă, 
Care poartă opincuţă 

Şi cămeşă cu altită 

Şi pe şolduri o catrinţă... 


1) Frâncu-Candrea. op. cit., p. 10. 

3) Viciu, op. cit., p. 63. 

3) Per. Papahagi, Megleno- Românii, I, p. 34-5. 
4) Şezătoarea, lI, p. 44 


313 


Sau : 
Cu flori roşii la cosiță, 
Cu câmeşă în altiță,; 
Cameşă ca lebădă, 
Se vede ţâţa prin ea. 

Altiţele se pun nu numai la cămeșile femeiești, ci și la cele 
bărbăteşti. O doină de peste Carpaţi zice: 

Badiu care-mi place .mie, Nici o brazdă în holdiţă, 

N'are cară, nici moşie, Far’ cămașe cu altiţă... 

Numai pană ’n pălărie; 

In Banat se zice latițariu sau lătiță (sârbește latitza), iar în u- 
nele părţi din Transilvania și umărași (chindiseală de peste umeri se 
chiamă în unele locuri zmărași sau altiţă). Alt sinonim al altiței 
este pava care se pune la cusutura cameşii cu mâneca 1). 

Fig. 467, cusaluri pe o câmeşă cu guler lat văsfrânt, dela 
Aglaia Mitocariu, Bogdăneșşti-Suceava. 

Fig. 463, ciupag sau guler de cămașă, cu bhorboțică sau horbită 
subţire pe la margini, apoi două dungi în relief, tesute în răsboiu, 
iar la mijloc flori tăcute din mărgeluţe colorare (dela aceeaş). 








sil 


X 





Fig. 468. Fig. 467. 





Fig. 469. 
1) Etym. Magn. Rom., p. 932-4. 





Fig. 470. 












































Fig. 471. 


Fig. 472. Pui pe la poale 
la câmeși bărbătești din Bum- a I-A A E, A, -- 


beşti-Gcrj. Fig. 472. 
piine Stii > va e 















Fig. 474, Rduri, aşezate 
unele lângă alele pe la 
“ colţurile de perină, capete 
ide prosoape, etc. (Bum- 
i beşti-Gorj). 


Fig. 473, înfloritură ardelenească de prosop. 
Fig. 475% Fig. 474. 


Fig. 475, râu din colecţia ardelenească 
a d-lui Comşa. 


Fig. 476. Colț de n din o 1) 






































































































































































































































































































































































































































































































































































































































Fig. 476. 
Fig. 477. sai de nafromă din acelaş loc. 


Aceste năframe sc strâng la 
mijloc şi se așează prin pereţi 
(fig. 478). 

In Novaci se îndoaie pe ju- 
mătate și se atârnă de sfori dea- 
lungul păreţilor. 






























































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































ML i AA | 
Fig. 477. Fig. 478. 
1) Fondul başurat din fig. 476-7 este, se înţelege, alb. 


316 


Fig. 479, râu din colecţia ardelenească a d-lui Comşa. 





Fig. 479. 


Fig. 480, Floare la cap de prosop, fâcută în gherghef (Catinca 
I. Medelean, Ţepu-Tecuciu). 





Fig. 480. 


Fig. 481, râu din colecţia ardelenească a d-lui Comşa. 





317 


Fig. 482. Colț de năframă din Novaci. 1) 


























CAPITOLUL II. 


IMPLETITUL. 


Obiectele de îmbrăcăminte cari se împletesc pe de-a'ntregul, 
din neputinţa unei croiri și a cusutului sunt: 

Mănuşile de lână, cu cinci degete sau numai cu unul, celelalte 
fiind alături într'o despărțitură mai mare. Pomeneală despre «2. pă- 
rechi de mănuși» de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea 2). 

Ciorapii sau călțunii (şi colțoni) cu sau fără dungi la partea 
de sus. Românii din Meglenia îi împletesc în diferite feluri şi cu 
diferite flori și colori, precum : broască, vinit (vânăt), vlăşescu (româ- 
nesc), vârdărescu, dochi-pulicăhă (ochiul puicâi), iochu-mari (ochiu 
mare), pișa-boi, mera (măr), filia (felie), măciocu (măciucă E chiă- 
ptinu, priscurnicu (în felul prescurii), cu praguri, cu crivulicăe (cu 
curbe, linii strâmbe), etc. 8). 

Intr'adevăr patria ciorapilor este Macedonia. Românii de aco!o, 
când vor să facă un dar mai însemnat, îl fac de ciorapi. 


1) Fondul negru din fig. 482 este alb. 
1) N. Iorga, Doc. Bistr., II, p. 95-6. 
8) P. Papahapi, Megleno-Românii, I, p. 35. 


318 


Mânecari de lâneturi se poartă mai mult în Bucovina 1); le-am 
văzut însă şi în unele locuri din Moldova de mijloc. 

Flanele (tricouri), cu sau fâră mâneci, deschise la gât sau pe 
umeri, Meştere în acest împletit am văzut gospodinele din Negri- 
leşti-Tecuciu, cari ştiu să facă un fel de râuri spiriforme dealungul 
hainei. 

Plașile de prins pește, năvoadele, voloacele şi alte măestrii se îm- 
pletesc din bumbac tare răsucit sau din fuior. 

Firul răsucit din două fire, care slujește la 
împletit se numeşte rasuceală şi se capătă în chipul 
următor: Se iea o drugă (fig. 483) care nu-i alt- 
cevă decât un fus cu o roată în partea de jos 
şi de dânsa se leagă două fire de pe două gheme. 
Firele se petrec pe deasupra unui mosor (mosortl, 
macară) de aţă, isprăvit şi bătut întrun cuiu în 
coardă. 

Prin greutatea ei, răsucind druga, ea se va 
învârti şi va rasuci şi aţa dublă cuprinsă 
între mosor şi drugă. Trăgând de cealaltă 
parte a aţelor în sus și în jos, mosorelul 
se va învârti şi răsuceala va trece și de a- 
ceastă parte. 

Când aţa s'a răsucit, se învârtește pe Fig- 484- 
drugă şi iar se urmează. 

Impletitul cel mai simplu se face cu cârligul (fig. 484), proto- 
țipul 7glifei sau croşetei. Cu el se împletesc mai ales mânuși, chiar 
şi de către copii. 

Impletitul adevărat se face cu andrelile sau sndrelile, nişte ace 
de fier groase de 1-2 mm. şi lungi de 15-20 mm., sau cu cârligul 
de împletit. 

Pentru năvoade se foloseşte sârma lungă. 

Copiii îşi fac și ei un fel de împletitură numită găitan, slu- 
jindu-se de un mosorel de aţă cu nişte cuișoare. Acest găitan se 
întrebuinţează de ei la încins ?). 





1) D. Dan, Straja, p. 38, SI. 
2) Descriere amănunţită în T. Pamfilie, Jocuri de copii, I, p. 68-9. 


319 


CAPITOLUL III. 
HORBOTE. 


Horbotele numite şi cipte 1) sau cipce în Ardeal, se fac cu îzlița, 
sau înglița, un ac cu un dinte ascuţit. 

Ho:botele se coase la marginile prosoapelor, la încheietura per- 
nelor, la mânecile câmeșilor, incheietura foilor la prostiri, marginea 
prostirilor, etc. 

Intrun catastiv din 1812 se pomenesc chiar şi rochii cu «hor- 
bote pe poale» 2). 

Horbotele, la sing. horbotă şi mai ales diminutiv Vorboţică, poartă 
diferite numiri precum cocori 2), cârligei €) şi altele, de cari vom mai 
pomeni mai încolo. 

Horbotele cuprinzând motive cu desăvârşire româneşti, vom 
da mai numeroase chipuri, schiţate mai mult sau mai puţin întocmai 


după cele naturale. 
[FSE 


Mai înainte vreme, horbotele 


se făceau pe o scară întinsă la gher- 
ghef, tăind din pânză cu foarfe- 
cele şi apoi tivindu-i marginile ca 
să nu se distrame. Acest procedeu 
cere muncă migăloasă și astăzi a 
început a pieri această industrie. 

Fig. 485, perina având: clape 
de horboţică pentru încheiat, un 
rând de horboţică, un lat de pânză 
şi apoi altă horboţică slobodă. 
Aceste perine stau în zestre care, pe la Palanca (Ghimeș), se com- 
pune din pături de lână, negre cu alb sau cenușiu. Pe acolo, în loc 
de covoare atârnă gospodinele în pereţi levicere împodobite cu rä- 
muri de brad, «orghică», specie de grâu, flori, etc. 





Fig. 485. 


1) Viciu, op. cit., p. 31. 

2) Torga, Stud. Doc., VII, p. 255. 
3) Viciu, op. cit., p. 34- 

1) Ibidem, p. 26. 


320 


Fig. 486, borbaţică din Palanca. 








Fig. 487, borboţică 
din Palanca. 


CER pie 





EIB E 

T ETTE 
NE EEE 
z / 


Fig. 488, borbo- 
fică pentru înche- 
iatul foilor la pro- 
ştiri din Piatra- 
Neamţ. 








Fig. 489. 
Fig. 489, borbațică de încheiere din Piatra-Neamţ. 


321 





Fig. 490, margine naturală de prosop, cu urzeala tăcută canafi, 
iar Fătătura.rărindu-se către. margine (Piatra-Neamţ) 


GORO. OO OOR RRA AAAA 
H EEE EEEE A 





Fig. 492. Fig. 493. 
Fig. 491, prostire de pus pe pat, lungă cât patul şi lată cât şi 
el, plus cât este dela marginex patului până jos. Pe pat stă cam 


Pamfile, Industria casnică, 21 


322 


până la jumătatea lui B. Părţile D, E, F, sunt de basă de târg, iar A 
(fig. 494), B şi C (fig. 495) sunt horbote împletite cu igliţa (casa 
părintească). 


(MMM 


AU Li ANA 
MANNIN ANANN 
AN ANLE WA 
AN W. WAN 


1m W--H 
E ni la Et ai n 
ELI NN N TALA |A 
HAN ia AN mama N WU 
ANRE tu A EN 
CAN VA IEI T N NIN 
CE-A ECE NENN 1 


ERREA 
NNN NERAN KKT Ew SSJ 





Fig. 494. Fig. 495. 
Fig. 492 prostire de pat având a O şi P din burungic ca 


CITIT 


IN N 
N Wein NN miie 


N 
"ANNA AN A 
AUC 


A 

ISN 

Ea 
IN 





Fig. 496. Fig. 497. 
bătaie, iar urzeala de bumbac sacâz galben. 
Pârţile M, horboţică (fig. 496 sau fig. 497, iar horboţica lată 
N. ji 499 (casa iei 





Fig. 498. 
Fig. 498, prosop. Prosoapele sunt mai lungi decât șervetele;. 





323 





ajungând până la 2 m., cu o lăţime de o jumătate de metru. Partea 
A B este de bumbac, atât ca urzeală cât şi ca bătaie, fiind ţesut în 2 iţe. 





Fig. 499. 

Este învrâstat cu vrâste de firiplic ieşite în relief. Pânza are 
urzeala dată prin trei iţe, din cari două conţin pe cele nesoț. Atât 
cât se bate bumbacul, ele funcţionează ca şi o iţă. Când încep vrâs- 
tele, pe lângă cea cu fire multe e și o a doua, care aretrei fire, pe 
când cea de jos are numai unul. Aceasta face ca echilibrul între fire 
să nu se poată ținea și bătaia este săltată în șus. Când vine rândul 
firelor de sus ca să scoboare în jos, pentru un rost se bate un fir 
de bumbac şi apoi se ridică din nou în sus, așă că vrâsta de tiri- 
plic rămâne deasupra planului pânzei. 

Partea C A are bătaia de burungic galben cu vrâste de tiriplic; 
părţile CD şi FE sunt de bumbac şi îndestul de înguste; părţile 
ED şi FG sunt de' horboţică. Partea C D are 7 ochiuri în lăţime, 
plus două. jumătăți cari se coase cu marginile C și D ale proso- 
pului. Floarea este ca pătratul mic din fig. 499. 

Horboţica FG e întocmai ca cea din fig. 493. 


324 


Fig. 500, prostire de pat, A (kg. 515) şi B (fig. 501), horbote, 
restul hasă (casa părintească). 


Ha 
TELE 
Pia ati 
ni 


z 


BEN 
z'n 


/6u8/266/F 
u 


E 
Ei 





Fig. 500. Fig. 501.. 
Fig. şo2, Porboţică cu cănăfiori din căt. Chetreni, com. Stă- 
neşti, jud. j (I. Nistor). 
00000000 


RORO 
bobo 


ZA Z A A. AM, 
pe i E 


Eae, AA yA 


A m 
Af a 


ka 
I 





— 503. 
Fig. 503, borboţică de legătură. 


325 


Fig. 505, borboțică cu fire duble. 





Fig. 504. Fig. 505. 


Fig. 506, horboțică, ale cărei rânduri pot fi oricât de multe. O 
floricică mărită reprezentă fig. 504. ` 





Fig. 506. 





326 





Fig. 508, borboțică foarte veche. 



























































































Fig. 599, Forboțică sfâr- 
sind un prosop foarte 
vechiu, din Negrilești- 
Tecuciu. 


Sa 


































































































Ah, 
< 
950) 
N 


Fig. şIo, aceeaș din a- 
LU >` celaş loc. 
Y 
w SS 


w S 





Fig. 510. 


327 


Fig. ş11, borbotă numită rouă. 





Fig. su. 
Fig. 512, borboțică de prosop; firele oblice spre stânga sunt 
duble, iar cele spre dreapta simple, făcând între ele ochiuri ca cele 


dela plasă. 
ii Se Mt LI [ii ÎI N Me eu) ra TA ca ia NOI 


Vita) SNA EN a 
W X) AN VA A | 
MN ij i o 

A, 


























































































X 
X 

ji l (K / N 

| În 













































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































































Fig. 512. 


328 


Fig. 513, horboțică de prosop şi prostire. 





DS Da Daia PPP PSD PLZ 
ASAN? TONEN 
Z E 4 4 K AZ AX PE SZS0N. 


Fig. 513. 
PI” Fig. 514, Porboțică pentru prosoape; are cănăfiori de bumbac; 
se numeşte «măcrămiare» (Chetreşti-Stăneşti-Tutova: I. V. Nistor). 


ITI EI 
a 77 N 





Fig. 514. 


329 


că) 


515, horbâțică de prostire (casa părinteas 


Fig 





g. 515. 


Fi 


pentru prostiri şi prcsoape. 


ă «grier», 


it 


s borboţică num 


Fig. 516 


| 
E 
i 
; 
| 


DUILIU ITI TUI LUCIU IUNI 





Fig. 516. 


330 





Fig. 517, borboțică de încheietură la prostiri. 


| OTITA ESEE UNUL SISU BALI LEE ETEN ITI IL III IUNIE ENI 


SANADER E 
E HH HH 


AAA 
p 


IN 





Fig. 517. 


Fig. 518, borboţică pentru prosoape (Chetreşti-Stâneşti- Tutova). 


SS 
X. 409 sA 
Ņ\ À OR P 


A 
a a 
d S ANN o: 


“h 


S 
$ 





331 


A Ay 
TAN 
AN 
f aA R 


mn f 
ANN ANN 


4 A . 
Put Cade N Annas ; 
M A i NN Ea AIM 
p nr a 7, ja N PE e 

emil mii 

n si ANA 

WM ANM ANA 
mm NUNN 


W 
AN MANA jma ANANT. AN MA AN. AN 
., NIN m e: a ui 
ANNY NANI AITANA W. AN 
AN si Shui AAN AV A 
BE ANA 
Iei 


ma 


WAUN u Să ` 


N 
Ge 





Fig. 519. 





332 


Fig. 521, prostire; A, horboţică îngustă de legătură ; B, pânză ; 
C, horboţică de margine. 


L 
E anu 
u w 
y 


Q 


BE 
+ 
7 

4 


E / 
m/m 
E a 
p A A 
2 i 9 
YvZ 
yY øA 


` PA 





Fig. 521. 


fețele de perină, din hasă de târg (Șerbăneşti-Tecuciu). 
















333 
Fig. 522, borboțică de legătură. 


EVAN EV NV N 
LONN OL 






SS Sa 
AAA X 
Fig. 522. 
Fig. 523, borboțică pe muċhea perinelor din zestre, încheind 














E E E E E E i ED E RE E E E E E E E E LI E [IE 
Mii uim ritrugii 
7 EM | // i A 
MEDE morren T E 
d, DI 7 














TT 

mmes BEME 77 

m DENE Hamm mama EEEN manu 
Tn mm T 
man m "eamm a mana 
fehi VAA RURUH, 













h 
m m TT 
a mgn E 
ABEN EN 








m la a e 
M Mi GW 
MEN SEEE SSNAN mmm NNA 
E //// 0 pa a aa //////////////2//1///2008/ TE 
III III // E A îi BE 
DE E E EI ///////// A E IE EI E E E // Dai 
EEE EEE (5 [EI E 4 pet EU EA EI [EI EI E E E E E E E 20 EI EI EI EI E 63 


"U; 


VAA | 
E E 
CEE MĂ E EA EI 













Fig. 523. 
Fig. 524, borboțică de prosoape, veche. 





Fig. 524. 


334 


Fig. 525, borhoțică de prosoape, veche. 





Fig. 525. 


Pe: | 
Era Ba 
i 

4 


i 





Fig. 526. 


Fig. 526, hortoțică de prosoape. 


335 


Fig. 527, borboțică pentru prosoape (Cazil-Murat, jud. Con- 
stanța) ; origine ardelenească. 





Fig. 527. 


Fig. 528-29 Perdele la icoa ă cu horbotă, 





Fig. 528. 





Fig. 529. 


ste 


ra A 


W9 (| $ 


ciot 


Fig. 530. 





Fig. 530, borboțică de 
prosoape ; liniile încruci- 
şate de deasupra reprezentă 
cusuturi cu arniciu negru 
(Vasâlca I. Medeleanu, 
Ţepu-Tecuciu). 


Fig. 531, korboţică de prostire; copie dela un hangiu român, venit 
din Ardeal şi stabilit în Piatra-Neamţ, în fața cazărmii de infanterie. 





Fig. 532, borboțică de 
legătură. 





Fig. 531. 


poe hei 

E pe mpenn EE BEREE 
CE afla - BE8////// v T E II H E 
e eE // Di. Lai 


HH E 8 0 E E e a E E a Ei 
e p 
TA AATA T 


HA E EEaE ABE A HAH 
-AHH N/A // E a E a / 





ZA ENEE SANE 
PER | ele A H 
i 


aam TERRAN 
PAM Leia aa aama o 
E Sinai 


LA | 
IE miei EEE 
E EEEE 


Fig. 532. 





337 


Soo 
AWD 





Fig. 533. 


Fig. 533, borbojică la perdele de icoane. (Şerbâneşti-Tecuciu)). 


T. Pamfile, Indusiria casnicd. 22 


PARTEA V. 
PORTUL 


CAPITOLUL 1. 
CONSIDERAȚIUNI GENERALE. 


1. Țăranul român de pretutindene, aproape în linie generală 
îşi face singur în casă, din material pregătit de el însuş, sau câte 
odată cumpărat din târg, hainele, încălțămintea şi ce-i trebue pentru 
acoperitul capului. Dacă unele din acestea cer o deosebită aplicaţie 
sau un meşteşug special, confecţionarea se face la acei meșteri sau 
pricepuţi cari se găsesc aproape în totdeauna tot în mijlocul lor. 

O abatere se întâmplă mai ales în părţile şese cu costumele 
de sărbătoare ale tineretului, care și le «porunceşte» la meşterii de 
târp, în majoritatea lor străini. In general însă, portul fâcându-se 
în casă de gospodine, aceasta ne îndreptățește să vorbim aici şi despre 
această ramură de industrie casnică. 

2. S'a încercat în chiar două lucrări de seamă editate de Acade- 
mia Română a se descrie, din punctul de vedere al higienei, por- 
turile pe județe. Se înţelege că prin această diviziune a speciilor de 
porturi după judeţe, nu se poate da tabloul exact, portul sinte- 
tizat, lucru care de altfel mu ne importă pe noi nici aici. Chiar 
dacă s'ar încercă alcătuirea unor albumuri pe judeţe, cu greu sar 
puteă găsi linia de demarcaţiune şi aceasta din motivul foarte sim- 
plu că ea nu există. Părţi comune sunt nu numai la două județe, 
<i şi la o regiune întreagă şi chiar de o parte şi de alta a hotarelor 
politice. 

3. Sa căutat să se descrie şi să se încurajeze răspândirea portului 
naţional şi rezultatele au ieșit nemulțumitoare ; aceasta tot din pri- 
<ina ideii neadevărate pe care în căldura naţionalismului ne-o facem 


___ 340 

câte odată. Noi Românii wavem un port național, ci mai multe por- 
iuri naţionale. Fota şi catrința fac parte din portul naţional al Ro- 
mâncei dela munte, care lucrează în liniştea casei ; flaneaua (rochia 
de lână) largă face parte din portul naţional al Româncei dela şes, 
care frământă câmpul pe vremea muncii întocmai ca Şi biirbatul. In 
aceleași paralele putem pune ifarul strâmt al munteanului care are 
nevoie de sprintenie, cu bernevigul larg al plugarului dela câmp, etc. 

Putem alege însă pentru împodobirea trupului în zile de săr- 
bătoare pe cel mai frumos din porturile noastre naţionale, dar aceasta 
nu însemnează că vom purtă portul național general, ci unul localnic. 

Idea răspândirii portului naţional, sau definit al munteanului, 
nu poate aveă izbândă și din punctul de vedere practic. Ori ce port, 
sau aproape orice parte din îmbrăcăminte, începe prin a fi purtată 
numai sărbătoarea, iar după ce se învecheşte se poartă şi în vreme 
de lucru. Ce va.face însă plugarul cu ițarul strâmt, după ce acesta 
va fi învechit? s 

4. Dacă e vorba de propaganda păstrării sau regenerării portu- 
lui național, vom înțelege prin aceasta pe cel localnic impus de fe- 
lul vieţii care cuprinde în sine condiţiunile impuse de clima locului, 
natura Ocupaţiunilor şi mijloacele de confecţionare. 

In această propagandă am puteă sá ne abatem dela acest prin- 
cipiu observând părţile din port cari nu se împacă cu acele cerințe, 
părți aduse prin imitaţiuni străine sau venite din alte locuri odată 
cu cei ce-l poartă. 

"ş. Propaganda aceasta ar aveă, pe lângă avantajul conservării 
naționalismului în port, o întărire a sentimentului naţional care 
ar puteă sluji şi în alte direcţiuni, și altele. Un avantaj ar fi con- 
servarea mai departe a industriei casnice (răsboiul, etc,), prin ur- 
mare folosirea timpului şi muncii, cari altfel s'ar cheltui în zadar 
sau pe alte căi mai puţin productive, — un avantaj economic de cea 


mai mare însemnătate. 
6. De aceea, în cele ce vor urmă, nu vom căută tipul 


portului naţional, nici chiar al porturilor naţionale locale; totul se 
va reduce numai la întărirea spuselor că cea mai mare parte din 
port se confecționează de gospodine, iar mijlocul ce-l alegem ca mai 
ușor este al descrierelor fragmentare din mai multe părţi ale ro- 


mânismului. 
7. Dacă nu putem aveă sinteza tuturor porturilor naţionale 


de astăzi, de sigur că nu ne putem da seamă despre unul măcar din 
ele, din timpurile formării neamului românesc. 


341 


«Clasa numeroasă şi hotărîtoare în ceeace priveşte munca și 
păstrarea însuşirilor neamului, a ţăranilor, zice d-l N. Iorga, aceea a 
păstrat, în multe părți până astăzi, vechiul său port pe care singură 
şi-l face» şi care-i aceleaş ca și în vremurile vechi, iar schimbările 
sau deosebirele cari se observă sunt parte impuse de spiritul practic 
şi estetic al îmbunătăţirii şi al frumosului. «In afâră de aceste vechi 
forme, pe cari le-au apăcat în chip vădit şi cari nu se pot tăgădui, 
dela strămoșii 'Traci,... poporul nostru şi-a putut creà». De ce? 
D-I N. Iorga nu ne lămureşte şi îndrăzneala unei lămuriri este peri- 
culoasă, cauzele fiind foarte multe. Modificările suferite de port și mai 
ales la acea parte din Români cărora le plac vorbele: conducător 
şi aristocrație, cum i-a plăcut în toate timpurile, se datoresc in- 
fluenţelor străine, contactului eu Bizantinii (Slavi, Sârbi şi Bulgari), 
Apusenii (prin Saşi, Poloni şi Italieni), Bizantinii pentru a doua oară 
(prin Grecii din Constantinopole și insule), Ruşii și Austriacii de 
după 17741). 

8. Așă cum este portul românesc şi, am puteă zice, aşă cum 
a fost, el a avut şi are o notă particulară care-l deosebeşte de cele 
străine. În această privinţă iată două pomeniri: Un călător englez 
în ţerile române pe la începutul veacului XIX vorbind de surugiii 
noștri, cari nu se vor fi deosebit mult de ţărani, zice: «Dacă ve- 
hiculele noastre (căruţa poştei, diligenţa) erau extraordinar alcătuite, 
figurile surugiilor noştri nu erau mai puţin vrednice de însemnat: 
sau purtau o căciulă sburlită de piele de capră, cu înfâţişarea foarte 
grozavă, sau părul lor eră ras până la piele, așă fel încât o tufă bo- 
gată eră prinsă la rădăcină numai de creştetul capului, căzând însă 
cu pletele-i iucutcate peste urechi, peste ochi şi gât» 2) 

Nişte străini observă iarăș că «tinerii neamului acestuia (Mol- 
doveni), după cât pricep, până la 14 şi 15 ani învață à ceti, iar nu 
şi obiceiuri curate. Iar de aci în colo, straie, podoabe, ibovnice, 
lucruri stricătoare şi urite» 8). 

9. Cu privire la încălțăminte, d-l N. Iorga zice că cel mai ve- 
chiu nume pentru aceasta e de sigur ciobola. Și astăzi poartă acest 
nume sate ce au o asemenea formă. Cele dintâi ciobote para fi 
aduse de negustorii sași și poloni, cele bune chiar şi de negustori 
italieni. 


1) N. Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic. III, p. 1053-37. 
3) Arhiva, lași, VII, p. 25. 
3) Ibidem, IV, p. 439. 


342 


Cå termenul ciobotă, din care Moldovenii din unele ţinuturi 
au fâcut ciubota, e cel mai vechiu, se vede şi din numele de «bani 
de ciubotâ», care se da amenzii pe care o plătiau neascultătorii 
poruncilor domnești, la cari se trimiteau, cu multă stricare de 
ciubote, slujbașii dela curte, spre a-i aduce cu deasila. Vechile ciu- 
bote erau galbene, iar mai târziu se zice «ciubote negre nemţeşti». 

Pieile, săftielele, cordovanele şi le aduceau ciobotarii din Răsărit. 

Numele de cismă şi cismar sunt mai nouă; ele vin din un- 
gureşt şi sunt obişnuite astăzi la Românii din Ţara-Românească și 
Ardeal; odată însă se ziceă ciobotarilor din Moldova tot cismari. 
Cevă mai târziu se stabileşte o deosebire: Cismarul face cisme mari 
înalte, botforjii sau boiforii (pop. bofturi ; fr. bottes fortes), pe 
când ciobotarii lucrează ghetele din zilele noastre: cele de ziletin (piele 
de Rusia sau Bulgaria; it. modern bulgaro; fr. cuir de Russie), 
cele de săflian zise imini. 

Obpincile cad în seama meşteşugarilor opincari. 

Papucii nu se obişnuesc până în timpul de înrâurire covârși- 
toare a, Răsăritului. In zadar ar căută cinevă acest cuvânt de origine 
turcească înainte de jumătatea veacului XVII. Pe atunci vin meş- 
teri orientali de papuci, cari se numesc şi ei pe turcește papugii. Acest 
din urmă termen se întrebuințează mai mult în Ţara-Românească ; 
după câtvă timp, el mai căpătă şi un înțeles de batjocură, arătând 
pe un om ușuratec, pe un «moftangiu». Papugiii mai lucrau şi pesti: 
sau nieșii, o altă încălțăminte de piele, care cuprindea piciorul până 
la genunchi şi pe cari vremea veche nu i-a cunoscut. Ei acoperiau 
ciorapii cari se lucrau în totdeauna în casă. 

Jupânesele nu purtau papuci nici meși, ci conduri, condurați, 
tot de proveniență turcească, cari se puneau peste terlici 1). 

10. Liste de diferite părți de îmbrăcăminte se găsesc multe, 
în diferite foi de zestre pe cari părinţii le dau fiilor lor la căsătorie, 
dar din ele, unele venind din partea boierilor, cuprind multe părți 
străine, cumpărate gata de multe ori şi cari sunt greu de clasificat. 
Totuş iată câtevă pomeniri istorice. 

Din 1540: pomeneală despre șulă, (unam subam mardurinam), 
în Ardeal 2?) 


Inceputul veacului XVII : scrisoare din Câmpulung către Bis- 


1) Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic. III, p. 168-70. 
2) Idem, Doc. Bistr., I, p. XXXIV. 


343 


triţa pentru furtul a 2 perechi de opinci, un socman «și o gugt!'x, 
I cumănac» 1) 

Pe la 1635-45, unul cere din Bistriţa, în schimbul unor bani, 
«puţinel dar: o pereche de mănuși cu degete». 3) 

Pe la 1672: «4 glugi... 2 răteze cu amnare şi un brâu im- 
pletit». 3) 

Din 1690, într'o scrisoare: «1 măntie, 1 chemeleauc (n), 3 
cămăși şi pânză de o câmeşă, 1 Bir (vig, va|) de sucman, 2 păr. 
de desagi, 2 saci, 2 traiste».€) 

Preţuri și obiecte de vesmânt de pe la 1713: 

«pl. 22 dat iar la Bucureşti de au cumpărat o pereache de căl- 
tuni Mariei. 

4 pl. ul. i-am dat la o ghiordie ce au fåcut Mariei: blânir(ă) 
cu sângeape. 

2 pl. ro tl ipac mai dat la Craiova de au cumpărat un brâu 
mocadin Mariei. 

7 u. am dat de am fâcut o rochie de dimie roșie Mariei, cu 
zisa lealei Frujânei. 

3 U. am dat de am fâcut lealei Frujânei o rochie măslinie. 

pl. 22 u. pac mai dat de i-am fâcut o păreache de câlțuni negri. 

pl. ul. pac mai dat la o păreache de papuci negri. 

— 1l am dat de i-am mai fâcut un zăbun de atlaz albastru. 

— 1l. am dat de a tăcut o rochie Mariei, de alageă. 

2 u. am dat la 3 părechi de călțuni, Mariei. 

pl. uU. am dat la o păreeche de papuci Mariei. 

60 ul. pac mai dat la un brău şam, Mariei. 

pl. 22 tl. la o păreache cisme, Mariei. 

pl 22 ul. la o păreache cisme mamei Frujănei» 5) 

Din (1)765, Av. 2. «Izvod de zăstre ce-i dau fiicei mele Ma- 
riuțăi, să să ştii : 1 icoană ferecată..., 1 părechi (zgardă) cu mărgări- 
tare, cu manile lor, 1 sul cu diiamanturi și cu rubinuri, 4 şiraguri 
hurmuz mărgăritare..., 1 tăva de argint, 1 butcă... Straie de las- 
tr... 3 Sarice, 20 cămeşi cu fir, 14 cămeşi burangic, 4 buccialăcuri, 
1 peşchir de taftă cu fir şi cu petială de pus împregiurul mesăi, 1 
perdè de canavaţi cu rănduri, 2 ogaluri, 1 saltè, 2 scoarţi, 4o de 
şărvete, 6 prostiri de saltè, x ceșciav de ogal cu fir, 4 cerciavuri 

| T e 

3) Ibidem, II, p. 22. 


+) Ibidem, I, p. 92. 
5 Iorga, Stud. Doc., VII, p. 8-9. 


__344 
de purtat, 6 năfrămi de mân(â), 6 năfrămi de obraze, 4 peșchire...» 
Iscălit: «Iliia».2) 

Foaie de zestre din 1777: «1 giub& cu samur 45o lei; 1 giubă 
de catifè cu jder, r00 lei; 2 rochii belacoas(ă) grè, 100 lei; 1 giube 
cu cacum, 100 lei; 1 giubè şal cu jderi rochii şam alăgè, di 
purtat, 60 lei; 2 rănduri așternut, 100 lei; 1 polog, ṣo lei; 2 
scoarțe bune, 8o lei; 2 covoar(e) 30 lei; și boccialăc au luat el 
şo lei di la Anton; 1 mesăr di ma-(a) bun(e), 40 lei; 2 perini 
catife di pas., 30 lei; 2 basmale di olandă i di ibrii:, 30 lei». 2) 

Dela sfârşitul veacului XVIII: cămăși bărbătești şi femeiești, 
sgardă, brâie vrâstate cu mătasă, năframe de brâu, năframe feme- 
iești, altiță, cioareci, zăbralnic, mănuși, ciobote galbene femeiești, 
călțuni. 3) 

Din 1814, Oct. 26, zapis lui «Măgărdici cismariu» prin care 
egumenia Sf. Neculai îi dă un loc cu bezmân «în mahalaoa Sf. 
Neculai cel Sărac, pe locul monastirii ot Popouţii» pentru «o pă- 
rechi papuci negri cu mestii pe tot anul, înse papuci negri buni, 
după cum ne-a placè; şi se aibe a mi-i da când oi pofti eu; să 
nu fie cuvănt».4) 

Foaie de zestre din 1815, lan. ro: «una rochie catrilet de 
mătase cu ghierlant asemenea, 1 rochie croozea, I rochie stambi 
cadrilet, 1 rochie dă malteh puţin purtată (pretul lor este între ṣo 
şi roo de lei), 1 scurteică dă croozea cu samur, 18 tlr., o scur- 
teică cu cacom, 90..., I şal vărgat, dă cele bune, 750 tl., una 
cămaşe de chimbric, 1 cămașe dă meletu, piepţii, mănecile tafta; 
4 câmăşi de pânză subțire, piepţii, minecele meletu (toate=160), I 
broșcealăc dă ginere: cămaşa, ismenile meletu, i brănișor şi batistă 
cusută, 140; I broşcealăc dă soacră: cămașe i testemel, 70; 1 boş- 
cealăc dă nun, dă meletu; brăișor, batistă cu fir și cu beteală, 
180; 1 gevrea dă nună, sangulie, cu fir i cu beteală, 60; I aşter- 
nut tulpan, cu cinci perne cu puf i cu malteh; 1 ipac, alte feţe 
de buinbac, la perne (toate=150), 1 sălteă cu trei perne de carton 
bun, cotu po. tl. 3/4, căpr(u);ala de bogasiu, i deosebit fultucu dă 
pănză dă Braș(o)v subţire cu lănă (toatc=—135); 1 cearșaf subțire, 
în patru foi, coți 12, pentru așternut, I plapomă de atlazu cu bum- 


1) lorga, Stud. Doc., VII, p. 223. 
2) Ibidem, p. 153. 

3) Idem, Doc. Bistr., II, p. 95-9. 
4) Idem, Stud. Doc., VII, p. 143:4. 


345 


bac, cu cearşafu ei de bumbac supţire, coţi 14 (toate=130), 1 an- 
teriu dă noaptea, dă stambă, 40; 1 scoarță dă pat, ṣo; I masă mare 
dá coţi 14, 30; I masă mică, coţi 6, I5; 12 şărvete vărgate cu 
borangic, 35; 1 prosop, 12; 1 măhramă dă măini, 6; 1 ladă mare 
pentru haine... l i 

?  «Condeele ce sau mai dat la nuntă, însă : 1 giubea dă ghelm(e):ut 
roșie cu nafeă și cu tup dá jder, dá purtare, drept tl, 120, 3 tes- 
temeluri bune, 34; 1 fes albu, 3; 3 simezeturi, doaoă cu orbote, 
unul sadè, din care unul de zâbranic, 36; 1 păreche pantohi, 4 £ 
2 părechi strămhi, 6; 1 păreche izmene de pafta, 16; 1, ipac, dă 
bumbac dă casă, 12; 1 basniă dă nas, 21/,; 1 ghierlant de flori,6; 
31/a coţi panglice pentru încinsu 6; 1 coţi panglice înguste, 11/,; 
2 basmale albe de fâclii, 9; 1 testemel dă cumnată, 9; 1 batistă 
dă cumnată cusută, 18.1) 

Altă foaie de zestre din Fevr. 3, 1818: «ro șărvete, 2 peş- 
chire dă obrază, 4 perne albe..., 4 perne de cartom, 2 scoarţe, 2 
plocoade : unu albu și unu roșu, 1 rochie ghermesut, 1 scurteică 
za cacomu, ipac dă purtare, 1 bușculăc (boccealâc) dă socru, 1 iapac 
dă cum(nat), 1 iapac dă ginere, 1 păreche paftale dă argint cu co- 
lanu lor, 1 salbă de 120 rubiiele i un funduc».2) 

II. Unitatea portului local, de sigur că şi-o cunoaşte Românul 
şi mai ales Românca în toate amănuntele ei; o cunosc chiar şi 
viitoarele gospodine, fetiţele cari îşi fac păpușile lor, îmbrăcate exact 
în costumul locului, în chipul cel mai frumos adesca, fapt care a 
şi născut zicala: «imbrăcăt ca o păpuşă». Copilele de trei ani chiar 
stărue pe lângă mamele și surorile lor să li se facă o păpușă, de 
care capătă o nețărmuită dragoste: o ţin la piept ca să-i dea țâță 
(«papă țâţă, fata mamii»), o leagănă pe braţe, ca so adoarmă, o 
culcă cu capul pe căpătâiu şi o învălesc. Copilele mai mari le fac 
fel de fel de straie cari seamănă cu cele obișnuite, 

Jocul cu păpușile încetează la vârsta de 12-13 ani. 

In chip rudimentar, o păpuşă se face din trei picioare ale u- 
nui băț, rătezate ca să poată sta pe loc neted. La cap i se pune un 
capac de cutie de chibrituri rotud, un ciocan de popuşoiu sau un 
cilindru scurt de lemn; capul i se înveleşte cu pânză albă, i se fac 
ochi, nas, gură şi urechi cu cărbune sau cerneală; în loc de aces- 
tea, de cele mai multe ori se coase aceste urme desemnate cu ar- 


1) Jorga, Stud. Doc. VII, 44-5. 
3) Ibidem, p. 55. 


346 


niciu negru. În cap i se pune o viţă de păr de femeie împletit, s» 
leaga (se îmbrobodește pe dedesubt) şi apoi se îmbrobodeşte. Săr- 
bătoarea însă, şade cu capul gol ca fetele mari. 

Dacă vrea copila să-și facă păpuşa mireasă, îi pune peteală în 
cap, spre a-i atârnă pe spinare. 

Trupul i se înfâşoară cu cârpe sau petici, îmbrăcând-o apoi 
cu baschină, polcuţă, etc. I se pun fonte sau panglici colorate la 
mijloc. 

Când băieţii fac case, fetiţele îşi duc și ele păpuşile lor, le 
pun la masă, cu mâncare în hârburi, etc. 

Păpușile, ca ori și ce fată, trebue să aibă şi zestre: cămăși (albi- 
turi, lingerie), straie și altele, ca să fie gata de măritat, 

«Mă duc cu păpuşa» sau «cu păpuşa», zice o copilă când îşi 
iea păpuşa şi se duce la altă fată. De observat e că fetiţele din Ţepu- 
Tecuciu nu ţin de loz la păpușile de târg, cele cu ochi de sticlă, 
cu trup de gips sau de porțelan.) 

12. In general, hainele se croesc după măsură, ca lungime şi 
lărgime ; unele gospodine meştere, cari lucrează şi pentru altele, 
«cari lucrează prin sat», cum se zice, au și tipare de hârtie de di- 
ferite combinaţiuni. Stofa sau pânza croită se însăilează, se coase 
sau se prinde cu aţă din distanţă în distanţă și apoi odată haina 
încheiată, se coasa cu acul. In unele părţi, precum în ţinutul Suce- 
vei, casutul mai poartă numele de pongosit (verb: a pongosi) 2), iar 
a coase rău însemncază a cârpoji şi în partea pomenită a polânji 3) 

Acele se păstrează în acarnițe numite şi acarițe, aconife şi acari &), 
sau în nişte saci sau pernițe de ace, umplute cu nisip, făină, etc. şi 
spânzurate în părete. În aceste perniţe stau acele înfipte. 

13. In literatura populară şi mai ales în cântece se pomeneşte 
adesea despre îmbrăcăminte cu deosebite rosturi: unele ne desco- 
pere părţi de îmbrăcăminte locală, necunoscute în alte tinuturi ; 
altele ne dau urme dispărute, altele ironizează abaterile dela costu- 
mul naţional local. 5) 

Am arătat motivele pentru cari o descriere a portului, în 


1) T. Pamfile, Jocuri de copii, I, 70-1. 

2) Şezătoarea, III, p. 55. 

5) Ibidem. 

t) Etym, Magn, Rom., 120-1. f 

5) Victor Onişor, Doine din Ardeal, I, p. 11,— Ibidem, p. 15.— Frâncu- 
Candrea, op. cit., p. 227. — Tribuna. Sibiiu, an. 1881, p. 240. — Onişor, 
op. cit, p. 77. — Etym. Magn. Rom., la abagiu «s, m. sorte de manteau de 
femme». Intr'o foaie de zestre din Moldova, din 1669, printre alte haine 


347 


mod sintectic, nu este cu putinţă. Pentru aceasta vom da în cele 
ce urmează crâmpeie de descripții din diferite regiuni ale românis- 
mului. Incepem cu România. 


CAPITOLUL II. 
PORTUL DIN SATUL ȚEPU, JUDEŢUL TECUCIU. 


Avem a face cu un sat mai mult de şes, de 18 km. la N. de 
oraşul Tecuciu, sat locuit de agricultori şi podgoreni. Fuduli, că 
nu trăesc pe boieresc, ajunşi de azi pe mâine, Ţăpenii au multe în- 
şușşiri cari îi deosebesc de satele vecine, fie ca apucături, fie ca da- 
tini, fie ca port. 

Portul care se obişnueşte în general astăzi, nu-i, cred, decât 
un costum de vechil, de vătav boieresc, de acum o sută sau două 
de ani. In linii mari, e simplu. In 1905 d-l N. Iorga observă ace- 
laş lucru, în Nicorești, la ro km. V. de Ţepu. «Portul mi s'a părut 
că seamănă la unii cu al Bulgarilor de pe malul Dunării, dar el 
nu-i decât vechiul port, păstrat şi la Odobeşti, al târgoveţilor ro- 
mâni din trecut». 

Tot ce cuprinde portul în afară de «cămăși» (albituri), poartă 
numele de straie cât este nou, şi pe cel de bulendre, sing, buleandră, 
după ce s'a învechit. Rufe înseamnă pe aici «cămeşi» rupte, cari se 
poartă la munci grele san acolo unde este prilejul de a se murdări. 
Cu înţeles de dispreţ, când bulendrele stau asvârlite una peste alta 
în pat, se numesc boarfe. 

Incălţămintea. Incălţămintea n'a ajuns şi nu va ajunge multă 
vreme la o imitare a târgoveţimii. Ciulotele sau ciobotele vor fi pur- 
tate atât vara cât și iarna de bărbaţi (vara mai ales de cei cari n'au 
iminei, căci Ţâpeanul rar umblă cu opinci sau cu picioarele goale), 
cât şi de femei, copii şi bătrâni. Fetele şi babele nu le prea poartă. 
Ciubotele-s de ft, piele groasă, iar forma nu seamănă de loc cu 
a unui picior, deoarece pot fi încălțate în oricare din ele. Tureatca 
sau carâmbul e înaltă până la genunchi şi unii o aveau mai îna- 


se vede şi: I habaciu de salmară cu spinări de sobol, 1 habaciu de aclazu 
neblanitu. — Frâncu-Candrea, op. cit., p. 206.— V. Onişor, op. cit, p. 55.— 
El. Savastos, op. cit, p. 148-9.—S. FI. Marian, Legendele Maices Dom- 
nului, p. 48. — El. Sevastos, op. cit., p. 35. — M. Canianu, op. cit., p. 64. — 
Ibidem, p. 236. — El. Sevastos, op. cit., p. 45. — Ibidem, p. 144. — M. Ca- 
nianu, op. cit., p. 54-5. — Etym. Magn. Rom., p. 47. 


348 


inte răsfrântă în jos, de un lat de palmă (mai ales uncheşii). Talpa 
ciubotei, pe lângă cea propriu zisă, mai are până la patru pingele, 
în total o grosime până la 2 cm. Pe margine talpa e ţintuită cu 
ținte (fig. 534) pe un rând sau două, și în plus, câte odată, încă unul 
median. 
Peneagul (partea de deasupra călcâiului), ca şi tu- 
reatca, este dintr'o singură bucată de cele mai multe <> 
ori. Când ciobotele se rup în tălpi, se petecesc cu petice 
groase şi mari, la cei § sau 6 «ciobotari de iarnă» sau Fig. 534. 
«ciobotari pe apucate», câţi sunt în sat. Dresul se face grosolan și 
la urmă îl poate face oricine, care are sulă şi piele. Urechile cio- 
botei sunt de piele şi-s simple. 'Tureatca este căptușită cu un fel 
de piele roşie-gălbuie, subțire și păroasă, numită meșina. Sus și în 
partea dinapoi, tureatca este de cele mai multe ori nerascroită, adică 
dreaptă. Peneagul are un pinten fâcut din piele, care slujeşte la spri- 
jinitul acestei cisme în vârful celeilalte, la des- 
călțare. Scoaterea ciobotelor se face şi cu aju- 


Sun e torul unui scăunel cu patru picioare, răs- 
I R . . . 
aL turnat. La şcoala de ofițeri din Bucureşti, 


descălțarea se face cu un aparat numit sluga, 
cătel sau tragătoare (fig. 535). 

Babele și unchiaşii poartă adesea giobote la o talpă, numite încă 
și ciobote la rămpaz, cu o singură talpă şi cu vârful cu două colţuri. 

Ciobotele mari, purtate de unul mic, ciobotele vechi sunt po- 
reclite șotroage, șotoroage, hodroage, hroșcoroage, tarâitoare, etc. 

Flăcăii au pentru sărbători ciobote cu tureatca strâmtă și răs- 
croite sus ca cisma din oștirea călare; la peneag au pinteni mari, 
călcâile nălțate şi potcovite, ca la orice om care ţine la ciobotele 
sale; vârful li-i ascuţit dar nu mult. 

Cioboteie se lucrează la ciobo:ari din sat, ori la târg, pe la 
ciobotarii de mâna a doua, și când și le fac dea'ntregul din nou, 
zic că-s făcute de porunceală. Ţin, după lucrul şi purtat, doi ani cel 
puţin, după care vreme, dacă se strică, se caputează sau se încapu- 
tează păstrându-le numai turetcele. 

Ciobotele se fac largi, pentru a încăpea în ele multă obială 
(pron. pop. ogheală). Obielele se fac prea rareori înadins (am vă- 
zut frumoase țesături de obiele în Novaci-Gorj), de cele mai multe 
ori se capătă dintro haină veche, lăsata, din saci, țubali, etc. 


Fig. 535. 


349 


Nu se spală niciodată, iar dacă sunt ude, se lasă seara pe 
lângă,foc sau se pun pe cuptor sau sobă ca să se usuce. 

Flăcăii pentru sărbători au călțuni, mai lungi decât cioborele cu 
câtevă degete, ca să li se vadă vrâstele colorate. Sunt groși, făcuţi 
din dimie «trasă la chiuă». Copiii mici şi cei de școală au călţuni 
împletiți în casă. Numai babele poartă ciobote fără obiele, căci ele 
stau mai mult în casă. 

Incălțămintea în general se poartă rău. Seara ori sunt puse 
pe lângă foc, pe deoparte, ca să se usuce (când vine mâţa și le 
răstoarnă peste jăratec !), ori sunt spânzurate de coardă la un cuiv, 
ori sunt aruncate în «su-pat> (sub-pat) unde le putrezeşte aţa. 

Se ung pentru sărbători cu păcură şi se dogoresc pe lângă fo: 
până ce păcura intră in piele, ori se lasă vara la soare. Se mai pot 
unge cu osânză de porc, slănină, seu de oaie sau de vacă, untură 
de pasăre, etc., însă acestea nu trebuesc să fie sărate. De câţivă ani 
se întrebuinţează și dobotul de păcură, verzuiu. 

Cioboatelor vechi li se taie tureatca şi se poartă așă numai 
căputa, numite fiind rapalăi. 

Îmineii sunt încălțămintea de vară pentru sat şi sărbătoate. Cu 
imineii nu se umblă pe câmp, decât doar la tăiat sau la ridicat de 
vie, pentrucă întră pământ în ei. Imineii au o formă «mai trasă», 
după picior; se fac tot din piele de iuft, cu acelaş fel de călcâiu 
şi talpă ca şi ciobotele, ţintuiţi şi potcoviţi. Potcoavele sunt bătute 
cu cuie de sârmă. Se ung ca şi ciobotele. Ii poartă oamenii bătrâni, 
bărbaţii ; ai copiilor se chiamă iminenași, putându-se «tocmi» sau 
«porunci» şi din piele de vax. 

La spate au câte o ureche de piele care stă afară ; dinainte se 
leagă cu O aţă sau cu o curelușă subţire de piele, petrecânduă-se prin 
bortele cari pot fi căptuşite cu ochiuri de alamă. Unii iminei, mai 
ales ai celor bătrâni, sunt obli, adică fâră încheietură, apropiindu-se 
de forma pantofilor; sunt la o talpă. Morţii se încalță totdeauna 
cu acest fel de iminei. 

Cioboţelele (sing. : cioboțică) sunt asemănătoare cu ghetele cu gumi- 
elastică. Ele-s purtate de fete, femei şi flăcăi. Bărbaţii in vârstă, cei 
bătrâni şi copii mici nu le folosesc. Pielea este de vax. In vârf au 
«vârf» ornat cu şiruri şi flori de găurèle fiind pliscuiet, adică ascuțit 
sau nu. Călcâiul la flăcăi și mai ales la fete mari (femeile măritate 
le poartă pe czele de fată mare, la biserică, nuntă, horă, când se 
duc la neamuri) erd şi, pe ici pe co:0, este şi astăzi, lung de 6-7 


350 


cm. Ai flăcăilor sunt ţintuiţi pe talpă. Ai fetelor mai rar; la aceste 
din urmă însă, călcâiul li-i potcovir pe dea'ntregul cu o potcoavă 
galbenă. 

Femeile în vârstă și cele bătrâne purtau până la 1899— azi 
în tot satul mor fi decât ro perechi cel mult,—un fel de cioboțele 
mai din topor, cu tureatcă înaltă de 20—25 cm., cu găuri şi cu 
copci galbene, cu călcâile late, la o talpă, deci foarte ușoare. Ele 
se numesc bocance. 

Ghetele copiilor mici se numesc bofei (sing. boțel sau bojen) 
şi mai rar botine, şi având limba de piele obișnuită. 

Cioboţelele, bocancele şi boţeii se poartă cu piciorul gol, cu 
obială subţire sau cu călțuni de casă sau de târg. 

Botforii (totfori, botfuri, bofturi) au început să dispară. Aveau 
turetce tari fiind legate cu creții, cari aveau o grosime de 15 20 
cm., fiind strânşi, sau până la ṣo cm. când se întindeau. Un cret 
aveă ş sau 6 curmături. Botforii erau râscroiţi la spate ca la cava- 
Jerişti, cu urechi de pânză, talpă groasă neţintuită, cu călcâiu lung, 
subțire şi oblic în lăuntru. Se ungeau cu untură de peşte sau se văc- 
suiau de flăcăi şi tineri însuraţi. 

Papucii sunt purtaţi numai de femei şi fete; cu toate acestea 
în Movileni pe Siret, la 20 km. am văzut flăcăi și oameni bătrâni 
umblând cu papuci prin sat, chiar și sărbătoarea. 

Călcâiul e numai dintrun potlog, fâră ţinte sau potcoave, Se 
poartă cu piciorul gol, iar sărbătoarea cu ciorapi. 

Intro vreme se purtau papuci de stofă ornaţi cu cusuturi co- 
lorate şi mărgeluri. Astfel de papuci sunt foarte rari. Ei se numiau 
conduri. 

Obpinca nu-şi găseşte sălaş printre Ţăpeni, cari au pus-o numri 
în șşireagul anilor de secetă (1899), dar mai înainte și după este 
despreţuită şi dată pe seama jitarilor (păzitorilor de țarine), văcarilor 
(păzitorilor de vite), calicilor şi ţiganilor, în sfârşit «celor de soiu 
rău». Rar care o poartă vara, numai la câmp, la arat mai cu seamă. 
In sat, cei ce wau iminei, preferă să umble mai bine cu picioarele 
goale decât cu opinci ; mulţi umblă cu șotroage rupte şi peticite petec 
peste petec, dar opincă nu pune, «că n'a pus neam de neamul lui». 

Opincile se cumpără rar. Cei mai mulţi le fac din piele de 
porc, după ce i-a tuns părul, și din piele de vită neduhbită, ori cum- 
pără cu până la 1 leu pielea din târg, fâcându-și din ea opincile singuri. 
Opincile făcute de gospodari au două încreţituri: una la spate și 


351 


alta înainte. Laturile ori se confundă cu marginile tălpii, ori sunt 
drepte, dacă pielea a fost mai lată. 

Curelele de legat opincile peste picior sunt aţe de fuior sau 
de lână. Cele mai bune însă sunt társinele, aţe împletite din păr 
de capră, lungi de 10—12 m. Obiala opincii este la fel cu a ciobotii. 

Imbrăcămintea la bărbaţi. Copiii de parte bărbătească încep a 
se diferenţiă în îmbrăcăminte, de fete, la vârsta de 4 sau ș ani. Ce 
poartă până atunci vom vedeă la îmbrăcămintea femeiască. 

Cămeşa la bărbaţi e cel mult până la genunchi de lungă. Ea 
se poartă pe deasupra izmenelor, atât vara, când—la câmp mai 
ales —se umblă numai în cămeșă şi'n ismene, cât şi iarna, «când 
cămeşa se bagă in pantaloni». 

Cămeşile sunt făcute toate de gospodine, din pânză ţesută de 
ele în răsboiu, câlți în câlți adecă pânză cu urzeală și bătătură de 
câlți. Azi, acest fel a început a se părăsi şi numai gospodinele să- 
race mai coasă din ea. Mai sunt apoi felurile: tort în câlți cu ur- 
zeala de tort, tort în tort, şi cel mai des fort în bumbac, cu urzeala 
de bumbac; apoi, bumbac-sadea, bumbac-sacâz cu bumbac obişnuit in 
urzeală, sacâz cu bumbac obişnuit, etc. 

Inul cultivându-se pe o scară cu totul răstrânsă, pânza de in 
este rară. 

Cămeşile sunt de două feluri: cu platcă şi 
fără platcă. Cele fâră platcă se fac în chipul ur- 
mător : Se iea lungimea cămeşii, de pildă de un 
cot şi jumătate, şi se taie din valul de pânză o 
lungime îndoită: trei coţi. La îndoitură se face cro- 
eala pentru gât, iar dinainte şi la mijloc, croeala 
pentru «gura cămeşii» (fig. 535). 

Pe marginile ăscroielii gâtului se coasă gu- 


Fig. 537. Fig. 536. 
lerul (fig. 537), lat de 3—5 cm. şi din acelaș fel de pânză ca şi 
cămeşa. Jumătatea de sus a gulerului se va răsfrânge în afară. La gât 
se încheie cu bumbi (pron. pop. bunghi) albi sau galbeni, prin aju- 
torul unor găuri fâcute în pânză şi tivite «pe după ac» sprea nu 
se dăstrămă, sau prin mijlocul unor cheotori făcute din aţă şi fä- 
cute apoi şi ele, tot «pe după ac». Prea rar, în loc de bumbi și 





352 


cheotori, se leagă la gât cu dosă aţe tăcute din fire de tort. Le- 
garea se face cu lat sau cu ochiu. 

Mâneca se pune la cămeşă în dreptul mijlocului pânzei. Când 
spinarea şi dinainţile cămeşii (cele două părți) sunt atât de late câr 
şi pânza, şi mânecile vor fi la fel. Când cămeşa este pentru un om 
mare și când mâneca ar fi prea scurtă 
din latul pânzei, se face atunci mai 
lungă punându-i-se brațare (fig. 538) 
ori fâcându-i-se croeala din lungul 
pânzei. Cămeșşile cu brățare se asea- 
mănă în croeală cu cele dela târg, Fig. 538. 
numai că sunt mai creţe, mâneca fiind mai largă iar brăţarea strânsă. 





de mână. 

De obiceiu, pânza neavând de cât o lăţime de jumătate de 
metru, poalele cămeşii ar aveă o circomferenţă de 1 m., ceeace ar 
poartă chiar şi la mers. Pentru a o mai lărgi, 
i se pune un clin, un 
trapez de pânză, lat 
jos de 30 cm, iar sus, 
la subsioară de ş—ro 
cm. Apoi, pentru ca că- 
meşa să nu fie strâmtă 
subsioară, i se pune o 
pavă, un petec de pânză 
pătrat sau rombic, a- 

Fig. 539. vând două laturi cusute 
între mânecă, iar două între spintecătura fâcută în partea de sus a 


împiedeci pe cel ce o 





clinului. ' 
Cusătura la acest fel de cămeşi este de două feluri: cu refe- 


cătură, când se răsuceşte împrejur partea destrămată şi apoi se coasă 
«pe după ac», cum se face la mâneca cămeşii şi la poale, sau cu 
tivilură (pron. pop. tighitura), tivind, adecă îndcind de două ori 
partea destrămată şi cosând apoi «în urma acului», cum se face la 
piept. Aţa de cusut este bumbacul răsucit în două, sau tortul fiert. 

Cămeșa cu platcă este «mai aşă». De ordinar, cu platcă se fac 
cămeşile de fuior şi cele de bumbac, cu guler răsfrânt şi cu brățări. 
Platca nu-i altcevă decât o continuare a mânecilor, de cari se prinde 
spinarea şi dinainţile sau pieptii prin creţuri. La cămesile de tort, 
spinarea se prelungeşte pe sub platcă până la guler. Platca nu-i 


353 


pusă pentru altcevă decât pentru tărie, căci pe umeri se poartă 
` traista, coasa, secera, etc. 

Câmeşile tinerilo: sau ale bărbaţilor tineri se fac din pânză de 
burangic, cu urzeală de bumbac sau tiriplic ; au mânecile largi și-s 
înflorate cu felurite flori 
cusute cu arniciu roş şi 
albastru, iar mai rar și de 
altă coloare. Atingând aici: 
şi cămeșile femeiești din 
acest material, trebue să 
spun că cele mai frumoase Fig. 540. 
sunt cele cari au flori de mică, în chip de solzişori, suprapuși unul 
peste altul şi cusuţi printr'o gaură mijlocie. Acest fel de cămeşi se 
leagă la gât cu baiere de cari atârnă canafi. 





7 


Fig. 541. Fig. 542. 


Kzmenele, sing. izmana, poartă numai bărbaţii. Numai pe friguri 
nespuse şi la drumuri lungi, se aude că cutare femeie, mai ceman- 
cipată» ca să zicem, a îndrăznit să îmbrace izmene bărbătești. 

Pânza din care se fac izmenele este cea mai groasă: fuior în 
câlți sau fuior și câlți în bumbac. 

Copiii încep prin a purtà izmene cu bată, cari au bumbi (nas- 
turi) și deci probab ca și pantalonii, cu sau tără tur (fig. 542). Cele 
obișnuite, «de rumân mare», au o formă foarte urită. Şoldurile și 
cracii sunt de pânză pe lung, iar între picioare au turii, sing. tur. 

Turul se mai lărgeşte puţin (!) prin ajutorul puiului, care are 
acelaş rost ca şi pava la câmeşi (fig. 542). 

Cu această arhitectură, izmana poate aveă sus o circumferență 


T. Pamfile, Industria casnică. 23 


354 


de 2 m. Pe trup, izmenele se ţin cu ajutorul betei (bată), goală pe 
dinăuntru, cu două deschideri, pe unde se scot capetele bairii, sau 
bârnețului. Aceasta face ca «izmenele cu bârneț», să n'aibă nici dos, nici 
faţă. Bârneţul este de cânepă sau de lână şi lung der m. o. Else 
scoate din bairă când izmencle se spală, băgându-se din nou apoi 
cu ajutorul babei. 

Baba (fig. 543) este un lem- ECTE e =, 
nuş cu o crestătură în care se pune 
capătul bârnețului. Fig. 543. 

Bârneţul are asupra betei avantajul că omul se poate strânge cu 
el cât vrea, mai ales în timpul prasnicilor, strugurilor şi pepenilor! 

Izmenele sunt mai lungi decât pantalonii, peste cari se suflecă 
(sufulca, sumet). 

In cămeşi şi izmene merg oameii la munca câmpului, vara, la 
căratul snopilor, treierat, cosit, etc. 

Cămeşile se poartă peste izmene. Noaptea dorm cu ele. Ziua 
schimbării este Sâmbăta la fiecare săptămână. 

Cu cureaua (pron. pop. cură-ua) care este de piele, având că- 
tărama, se încing peste mijloc sau peste pantaloni numai tinerii şi 
unii oameni în vârstă. 

Chimirul, mai subțire şi mai sărac în podoabe ca cel dela 
munte 1), aproape a dispărut, reducându-se la o simplă cureă lată, 
cu o pungă de piele într'o parte la şold, unde, dacă-i omul tutun- 
giu, pune tutunul, amânarul, cremenea, iasca ori fitilul. De chimir 
sau de cureă stă legată şi prinsă în brâu teaca de lemn sau de 
fier, unde stă cuțitul. 

Brâul se poartă atât vara cât şi iarna de toţi începând cu flå- 
căii şi nevestele tinere. Unii il poartă peste cămeşă deadreptul, alţii 
peste cingătoarea pantalonilor sau fustei. Pentru oamenii în vârstă, 
brâul este roş; pentru bătrâni e alb sau verde. 

Lungimea brâului este de ș—8 coţi sau chiar şi mai mult, iar 
lăţimea este de 4o cm. aproape. Foarte rar se poartă pe lat; cei 
mai mulţi îl poartă îndoit, înconjurându-se cu el «pe la brâu» (pe 
la mijloc, deasupra şoldurilor). 

Lâna din care se face este părul aspru, scos din lâna oilor ţigăi. 
Pe la capete are ciucuri, lungi de 10—20 cm. făcuţi din înnodarea 
firelor de urzeală, la marginea bătăii. Ciucurii dela capătul supus 


1) Prea frumoase chimiruri am văzut în munţii Olteniei. 


355 


(de desubr), atârnă la unii, iar cu cei deasupra se leagă brâul dân- 
du-se jumătate pe deasupra, iar jumătate pe dedesubt (fig. 544). In 
brâu poate se purtă orice. Bărbatul iși pune 
punga, tabacherea, cosorul sau altcevă, femeia 
un ou, o basmă, etc. 
Câte odată, brâele aproape de capete 
au vrâste colorate, albastre cele roșii, albe cele 
verzi. Ai flăcăilor au canaf frumoși. EE 

Ała. Pentru copiii mici, toate incingă- 
torile se reduc la o aţă sau baiera, adesea de 
lână răsucită în două, ori împletită în trei. De 
un capăt al ei, copiii îşi leagă aţa briceagului, Fig. 544. 
vara, când şi-l cumpără pe vremea nucilor. El se leagă cu aţă 
printr'o gaură fâcută cu vârful sucalei înroșit în foc. 

Pantalonii sunt, sau erau exclusiv pâna prin 1880—; «de cei 
moldovenești», cu tur mic, cu aceeaș croeală ca și izmenele, însă cu 
mult mai strâmţi. Deosebirea e că pantalonii au bată, şi deci pro- 
hab fâră bumbi. La bată se increţesc. Pentru copii, ei se cumpără 
gata din târg, iar cei mari îi tocmesc. Pânzetura din care se făceau 
şi se mai fac şi azi pantalonii, e de lână în trei ițe cu un fir roș 
şi unul negru la urzeală ca şi la bătaie. Altfel este şi cea de șaiag 
sau șâiag de coloare cărămizie închisă, pentru pantalonii de sărbă- 
toare. Apoi mai sunt colorile negre, cafenii, etc. 

Gospodinele cari fac pentru copii, cumpără ma- 
trie din târg pe care o croesc şi o coasă ele. Pan- 
talonii bărbătești sunt atât de lungi, că se văd două 
degete din izmene, pe cari adesea le suflecă până sub 
genunchi (fig. 545). 

Pantalonii strâmţi sau nemţești au început a în- 
locui vechile modèle, mai cu seamă la flăcăi; după 
3—4 ani dela însurătoare însă, revin tot la cei bătrâ- 
nești pe cari îi poartă până la moarte. 

Birnevigii au întocmai croeala şi forma izmenelor, 
cu turi mari și cu bârneţ. Se fac din pânza groasă 

Fig. 545. de suman, tras sau nu la piuă, de coloare surie, o- 
bișnuit. Cusuturile le sunt acoperite cu găi/ane sau şirituri de lână 
colorată. După purtare, ţin mult, până la 8 sau 10 ani. 

Flanica sau flaneaua se face de gospodină, din lână moale cu 
pir mult, împletindu-ss în andrele şi de mai multe ori fâră gură la 





356 


piept, ci numai cu locul pentru scosul și vâritul capului. Uncle au 
mâneci, altele nu. Celor cu gură, li se pun șireturi de târg cu 
bumbi și cu cheotori. Oamenii bătrâni nu le poartă. 

Jaleica sau jáletca, vesta dela târg, e o haină de sărbătoare și 
ceremonii, când se poartă cu spențerul descheiat ori numai ea sin- 
gură peste cămeşă. Ca croeală este întocmai ca și a târgoveţilor, 
fiind venită de pe acum 25 de ani. 

Ilicul, la copii, are forma jaletcei, cu deosebire că spinarea şi 
piepţii sunt din acelaș fel de materie. N'are răscroeală la gât și se 
face din pânză de lână, groasă: șâia sau suman dat la chiuă. 

Minteanul e haina uncheşilor. E «drept», adecă cât e de larg 
la umeri este și la poale; mânecile de asemenea îi sunt largi. Se 
încheie pe dinainte cu bumbi sferici de fier, mai cu seamă, fiind. 
apoi înflorat dinainte și pe spate cu flori facute din șireturi negre. 
Flori au şi la mâneci. «Tăietura», adecă lungimea poalelor se rea- 
zemă pe șolduri. Minteanul e o haină iubită de oamenii bătrâni şi 
toți vor și lasă cu limbă de moarte să fie ingropaţi cu mintean și 
brâu verde. 


SE Sprenţul sau sprențurul (spenţer) e haina 
în ad k ie X . k g 
A bărbătească ce aparține mai ales tineretului, a- 


vând răscroeală după trup. La spate are o tâietură 

de 20-25 cm., cu câte trei bumbi de carton 

presat sau tablă de fier de fiecare parte (fig. 546). 
-0 Pe dinainte au câte șase 


SA bumbi, (fig. 547). Este ole 
scurt până la brâu. Ca şi ejo 
-0 pantalonii, are două buzu- 
Fig. 547. nare cu clape. Sunt căp- Fig. 546. 


tuşite cu astar sau căptușeală de bumbac prost. Cele de lână sunt rari. 
Sprenţurile, ca şi pantalonii, mai ades se fac în târg; câte o- 
dată însă, și pentru purtat pe lângă casă, le coase și gospodina. 
Sumanul e cunoscut de toată lumea. Il are tot gospodarul, 
chiar şi cel cu îndestulă dare de mână. Este simplu şi neînflorat 
(nu ca în părţile Olteniei, cu flori pela poale, guler, mâneci şi adesea şi în 
spate sau pe piepţi). Coloarea sumanului cea obișnuită este sură, 
rare ori albă (dimie) şi încă mai rar cea cărămizie inchisă. Gos- 
podarii nevoiaşi îl cumpără gata din târg, dar aceasta nu ţine multă 
vreme. Cel făcut în casă, din pânză de casă, ţine «până ce ţi se 
urăște purtându-l», până la 15 ani. Un suman mic, pentru copii, se 


__357 
chiamă sumăieș. În jud. Suceava, sumanul se chiamă sucman, cum 
de altfel tot astfel se numește şi pânza din care se face. 

Contomanul e o haină de iarnă rară. Are croeala sumanului, 
însă e cu guler așezat; e blănit cu blană de oaie, iar pe la gât şi 
piept are margini de blană de vulpe (pron. pop. bulpi) sau de lup. 
Blana se pune numai până în dreptul brâului. Şi mânecile sunt 
blănite. Gulerul îi este lat de 2 3 degete. Se face din şăiac ori 
stofa groasă şi scumpă de casă, costând unul 60 8o de lei, ţinând 
toată vieaţa omului, deoarece se poartă numai în zile de sărbătoare. 

Fermeneaua şi-a luat rămas bun din sat. Aveă croeala mintea- 
nului, blânită cu hulpe, cu mâneci largi, poale lungi «a popă» și 
guler mic. Astăzi nimeni no mai poartă. La25 Aprilie 1905 sa îm- 
mormântat cu fermeneă cel din urmă gospodar țăpean, postelnicul 
Constantin Mândru, în vârstă de 93 de ani. Asta i-a fost dorinţa 
lui: «să mă îngroape cum eră pe vremurile noastre». 

Mantaua sau suba a început a luă loc printre contomane. Se 
aseamănă la croeală cu cele milităreşti. Pânza din care se face este 
groasă, gălbuie, sură sau neagră; este blănită. Gaica dela spate (ben- 
Hlița) este lată cât un lat de palmă, cu câte patru nasturi, cu toate 
că de cele mai multe ori nare cheotori. Se poartă sărbătoarea şi la 
deosebite ceremonii, de cele mai multe ori descheiată în față. Are 
guler lat şi flori de găitane. Pe spete, sub guler, îi atârnă, prinsă 
in bumbi, gluga, gluguciul sau gugiul (capişonul) ce se termină 
printrun canaf. 

Chepeneagul are croeala sprenţurului. Unele au guler răsfrânt, 
blănit cu blană de vulpe ca și piepţii, iar restul, cu blană de oaie. 
Are găitane cu cari se încheie în față ca şi tunicele soldaţilor din 
cavaleria română. Chepeneagul e de postav gros. Altă dată eră haina 
de însurătoare a flăcăilor. 

Antereul sau zabunul, cum i se mai zice în satele din josul 
“Tecuciului, nu-i lung ca «antereul popilor». Este scurt până la şol- 
duri, pe trup, fară tăietură la spate, cu două tăieturi în dreptul 
şoldurilor. Se face numai în casă, de către gospodine, din lână «păr 
în păr», un fir roş şi unul negru la urzeală, bătaia fiind toată roşie. 
Se încheie cu cheotori fâcute din găitane subțiri, cumpărate din 
târg, cu bumbi de tablă sferică. In dreptul ţâţelor are găitane pe 
cari se înşiruesc bumbi la fel cu cei pomeniti. 

Anterciele se fac în sat de unele gospodine şi mai ales de 
babe meștere şi nu-s gospodari cari să nu le aibă. Antereiele sunt 


358 


umbăcite cu lână. Căptușeala este de pânză de fuior. Cusutura se 
face prin impunsâturi cari desemnează pe spate frumoase figuri 
sau desemnuri, precum: un ol cu fiori, romburi regulate, cercuri 
concentrice tăiate de alte linii piezişe, arcuri, etc. de o simetrie de- 
săvârşită. Un antereu ţine până la 6 ani. Se poartă pe frig. 

Antereicle copiilor mici au poalele lungi până sub genuchi, 
apropiindu-se de forma vechilor baibarace, nume pe care încă-l mai 
poartă antereul şi azi. 

Boanda sau bondila este fâcută din piele de oaie, bine dubită, 
de către cojocarii din târg sau cei din sat. Are croeala ilicului, fără 
mâneci, încheindu-se pe o coastă cu cheotori şi noduri de piele. ` 
Le poartă numai bărbaţii şi femeile tinere. Cele cari se fac în sat 
sunt simple ; cele poruncite la meşteşugarii din târg, sunt pline de 
flori, cu colori vii, roşii, albastre şi negre. Boanda se poartă sub 
haină, bărbaţii câte odată nu, dar femeiele în totdeauna; purtarea 
bondiţei de către femei se socoate totuş ca o usurpare. 

Cojocul este de două feluri: cel scurt este sau de purtat, şi 
atunci este simplu, sau e de sărbătoare și atunci este înfiorat că nu 
se mai vede pic de piele pe piept şi pe spate. Cojocul mai poate 
fi şi lung, trecând până dincolo de genunchi. De câtevă decenii 
însă, cojoacele şi mai ales cele lungi au început a-şi luă rămas bun. 

Mai sunt şi cojoace de mijloc, nici scurte, nici lungi, totdeauna 
pentru purtare. Toate se încheie cu cheotori şi noduri fâcute din 
şuviţe de curele, iar la gât legându-se cu canafi sau ațe de piele. 

Sarica, de origine mocânească, a fost într'o vreme purtată şi 
de gospodarii câmpeni. Astăzi însă, nu ştiu dacă mai este una în 
tot satul, Se fâceă în casă, din mife lungi de oaie, atât pe dinăuntru, 
cât și pe dinafară. Erà lungă până la genunchi cât și până mai jos, 
iar țesutul ei special nu l-am putut află dela nimeni până acum. 
Atâta ştiu că n'aveă piele, ci numai miţa ce atârnă singură. 

Giubeaua s'a purtat până «la răsbel» şi se zice că «sămănă 
a giubeă popească», după cum zice cântecul de mahală: 


«Hai, sârba popilor, părinte, s'o jucăm, 
Giubelele'n brâu cu toţii să le ridicăm». 


Ițarii sunt purtaţi de mocani și nimeni dintre plugari nu-i 


poartă. 
Chebea astăzi dispărută, eră lungă până la genunchi. Se fâceă 
> > d 


359 


în casă, din postav ţesut în răsboiu sau șâiac cumpărat de pe la 
călugări sau din oraş. 

Poturii sunt pantaloni de piele; în 1903 am numărat în tot 
satul numai $ perechi. 

Contașul, cu croeala chepeneagului, avea guler mare, răsfrânt, 
blănit cu hulpe. 

Bete poartă fata şi flăcăul ţinând locul curelei de incins; câte 
odată flăcăii se încing cu ea și peste brâu ca frumuseţe. Late de 
2—3 degete, betele se ţese în răsboiu. Se aleg cu lână colorată în 
felurite chipuri. Pe margini au mărgele albe, iar la capete le atârnă 
canafi lungi, groși şi colorați cu o singură sau mai multe colori. 
Când se incing cu ele, le atârnă capetele până aproape de genunchi, 
astfel că la joc joacă și ele. 

Basmaăle (batiste) nu poartă Țipenii, obicinuit., Femeile însă, 
când se duc în sat, au totdeauna câte o basmă ia ele. Basmalele-s 
mari, cu flori de tipar galbene, roșii, etc.; sunt şi «basmale de tipar», 
«basmale de bucată», sau «basmale popeşti». Basmalele albe, cusute 
în casă pe la mărgini şi prin colţuri cu arniciu colorat, poartă fe- 
tele şi flăcăii, sărbătoarea, la horă, folosindu-le în joc ca să nu se 
murdărească de sudoare. 

«Basmaua-i începutul dragostei», se zice pe la noi, şi uite cum. 
Fata căreia nu i s'a luat de vreun flăcău basmaua din mână, pe furiș 
ori cu sila, se zice că nu-i cercetată de flăcăi încă, adecă, în altă 
limbă, nu-i curtată. Când ieai basmaua unei fete, pe lângă că des- 
chizi vorbă cu ea, apoi fata are prilej să ţi-o ceară de câte ori te 
întâlneşti cu dânsa şi astfel legătura dintre ea și tinc se intăreşte, 
ducându-te adesea la ibovnicie. — Măi, când îmi dai basmaua? — 
Vino şi ţi-o iea, că și eu am venit până la tine de-am luat-o! Ba 
să mi-o aduci tu! — Ei, dacă-i aşă, ţi-oi aduce-o de seară, adică: 
vrei să viu deseare la tine? Şi dacă fata zice: «vino», flăcăul vine 
cu basmă cu tot și tot cu ea pornește de acolo, ca să aibă drumul 
pricină şi altă dată. Astfel porneşte dragostea, câte o dată, dintre 
făcău și fată. 

Iarna, copiii mici poartă la gât basmale de bucată, «ca să nu 
facă gâlci», adică să nu răcească. 

Baidirul e adus de Unguri şi astăzi nu se mai poartă. Aceşti 
Unguri au venit ca văcari sau păzitori de ţarine. Erau lungi de 1m., 
Im.50, late de o palmă, tesute din lână moale sau bumbac, confec- 


360 


ţionate în fabrici. Baidirul făceă parte din darurile pe cari le da 
nașul finului său, împreună cu chitia, organul, betele, etc. 

Mâănușile la ţară se fac cu cârligul, rar cu andrelele, 
din lână moale. Cele de purtat au loc numai pentru 
depetul cel mare, celelalte patru degete stând la un loc. 

Pieptarul (pron. pop.: chieplariu) are forma unei 
pestelci, întinzându-se pe piept, şi prinzându-se după umăr 
cu bete. Il poartă copiii mici. 

Imbrăcamintea femeiască. Imbrăcămintea femeiască, 
şi mai ales cea de purtat, cu care se umblă prin casă, 
este cu mult mai simplă şi mai puţin înrâurită de cea de târg. 

Cămeșile femeiești, pe lângă că-s lungi, se deosebesc de cele 
bărbăteşti prin aceea că mau de loc guler, mau clinul așă de mare, 
ca la bărbaţi şi asemenea mau niciodată brățări, deoarece femeia 
umblă totdeauna suflecată. Cămeşa se compune din cameșa propriu 
zisă și poalele, cusute la câmeşă. Poalele nu sunt din acelaș fel de 
pânză ca și cămeșa, chiar când aceasta ar fi de tort în bumbac. 

Când câmeșa este de burungic cu fiori, atunci poalele sunt de 
bumbac. 

Poalele sunt lungite prin ajutorul clinilor de poala, iarăş un 
triunghiu cu o latură de ro-rş cm. și lungi de 40-60 cm. 

Astăzi a început a se face cămeşi fara gura, adecă fără des- 
chidere la piept. Ele sunt bune pentru fetele mari și nevestele în 
primul an de nevestie, cari mau nevoie de scos ţâţele pentru alăptat. 
Acest fel de cămeşi nu mai au bumbi de incheiat, ci numai locul unde 
se vâră capul. Mânecile iaraş sunt mai scurte, cam până la coate. 

Copiii mici, băieţi și fete, până pe la 3—4 ani, sunt purtaţi 
numai cu cămaşă lungă, nu cu poale deosebite, ci dintrun lung de 
bucată. Bătrânii spun că «pe când s'auziă bâtând Turcul la Brăila» 
(1829), băieţii purtau cămăşi lungi până la 1ş—16 ani. 

Rochiţă au băieţii şi fetiţele cu cămeşă lungă. Ea este fâcută 
din una, adecă dintrun singur lung de bucată de sus pâna jos. Ele 
se poartă până când băieţii trec la pantaloni; fetiţele o poartă îna- 
inte, până pe la ro—r2ani. Rochiţa se facedin cit (pron. pop. ciut) 
de târg, pânză subţire, văpsită într'o singură coloare, sau cu puchijai 
(puncte și flori). 

Pestelca este numele șorțului din alte părţi. Se poartă dinainte; 
are o lăţime egală cu 3 sferturi din lungime. Cele de casă, pentru 
purtat, şi cele de femei sărace se fac din canură şi lână proastă, 





Fig. 548. 


MEG 
boită, iar cele de sărbătoare sunt de cit. Pestelcele le poartă în casă 
temeile şi fetele; prin sat fetelor nu li-e iertat a umblă cu pestelce. 

In casă ca şi la câmp, adesea umblă femeile cu două pestelci, 
una la spate şi alta înainte, ca să nu poarte flaneaua ori fusta. 

Pestelcele țesute în casă au cin- 
curei jos (fig 549) fâcuţi din urzeală 
înodată. Toate se leagă la brâu cu 
baiere fâcure din zruidz. Cele mai 
multe nu-s dreptunghiulare, ci au for- 
me de trapez, compus dintr'o foaie la 
mijloc şi alte. două mărginaşe. i 

Flaneaua este specială pentru | i 
unele sate din centrul județului Te- UNII 
cuciu. Ca ţesetură este de lână cu fir Fig. 549. 
tors înadins «pentru flaneă», grosişor, numai din păr. Atât urzeala 
cât şi bătaia este formată din dungi: una neagră, foarte rar, și mai 
tot deauana: una roşie şi alta albastră, fiecare vrâstă având 10—12 
fire. Lăţimea pânzei de flaneă este cam de un metru, deoarece 
se va pune pe lat, când se vor coase foile. Brâul flanelei, adecă 
partea dela cingătoare se încrețeşte mult, cosându-se apoi pe dea- 
supra creţurilor o bată. Dacă foile sar coase cum sunt ele din pânză, 
una lângă alta, creţurile ce sar formă ar fi prea multe. Pentru aceasta 
cele ş—5 foi şi câte odată şi 8, tăiate de o lungime cât vrea fe- 
meia să-i fie flaneaua de lungă, se răscroesc, a- 
dică se taie pieziş la margine, fâcând din ele un 
trapez isoscel, după care se coasă. Cercul cel mai 
mic se încreţeşte, i se pune bata pentru încins, 
iar în față i se lăsă prohabul. Acest prohab va fi 
acoperit cu pestelca, cu un lat de palmă mai 
scurtă ca flaneaua. 

Fásta sau fusta are croeala flanelei, fiind de 
cit sau de «matérie» de târg; ea se poartă vara 
la muncă, sărbătoarea, etc. 

Rochia (pl. rochii) e tot astfel ca formă, însă este impodobită 
cu fălduri, halbarăle, volane, creţuri, găitane, şi horbote de târg. Se 
poartă numai sărbătoarea, atât timp cât sunt nouă. Rochiile fetelor 
mari au început astăzi să se poarte cam după jurnalele de modă 
și costă cam mult. 

Până la 1880, babele purtau ce apucaseră pe vremea lor: rochii 





















































Fig. 550. 


___362 
cu piepți, ca şi rochiţele copiilor mici de astăzi. Ele se fâceau din 
stofă albă de târg cu felurite flori negre, albastre și galbene. 

Bărbatul rareori cumpără femeii sale rochie, din cauză că, atât 
cât nevasta sa este tânără, dânsa poartă rochiile «de fată mare» și 
pe acelea fâcute din pânză cumpărată de părinţii ei și care la nuntă 
a purtat-o în spinare toată ziua. După ce începe rândul copiilor, la 
fiecare botez, mama capătă dela cumătru stofă pentru câte o rochie. 

Călţuni lungi, până peste genunchi, fâcuţi în casă cu cârligul 
sau cu andrelele, poartă femeile. 

Tot astfel flanei sau flanică, şi brdul nedespărţit. 

Baschina are o croeală simplă, după trup. Dea- 
supra şolduiilor este strâmtă, iar marginile sunt largi 
formând creţuri mari. Dacă nar aveă aceste creţuri, 
ar semănă cu «talia» celor dela târg. Mai anii tre- 
cuţi fetele-și făceau baschină cu Łuf, adecă cu 
niște umflături deasupra umerilor. Ori cum însă 
ar fi ale fetelor mari, ale femeilor măritate sunt 
totdeauna simple. 

Polcuţa, baschina babelor, dreaptă la spate, e largă la mijloc, şi 
aduce cu minteanul uncheşilor. Pânza de polcuță este cea galbenă- 
portocalie de lână, «dacă vrei să fie adevărată polecuţă». 

Polca ţine locul antereului pentru femei. Se face în casă, de 
către femeile meştere. Faţa îi este de târg, are bumbac la bumbaceala 
(«vătuire»), iar căptușeala sau astarul îi este de pânză de casă. Câte 
odată se blăneşte cu piele de oaie, până pe la şolduri, dar foarte 
rar. Ca şi antereiele bărbătești, pentru sărăcime, polcele se cumpără 
și din târg, gata. O polcă de casă ţine 3—4 ani. 

Cajaveica este şuba sau mantaua femeilor, căci ele nu poartă 
suman. Este de o croeală simplă, puţin așezată pe corp, de coloare 
sură sau cenușie şi in totdeauna îmblănilă pe dedesubt, până la un 
lat de palmă de poale, cu blană de oaie. Gulerul ei mic și piepţii sunt 
blănuiți cu şuviţe de piele de vulpe sau de lup. Mânecile largi nu-i 
sunt blănite. Este lungă pâna la genunchi. De o parte şi de alta în 
dreptul  şoldurilor are două crăpături piezișe, dinapoi şi de sus 
înainte și în jos, fâră a aveă pe dinăuntru buzunar. Femeia strân- 
gându-şi cațaveica pe corp, vâră mânile în aceste deschizături spre 
a și le încălzi. Caţaveicele. mau nici cheotori cu bumbi. 

Paltonul femeiesc astăzi nu se mai poartă decât foarte rar, de 
câtre babe cari l-au apucat în obiceiurile vremurilor lor. Eră cumpărat 





363 


gata în târg; e de coloare neagră şi cu giitane negre. Aveă buzunare 
mari de o parte şi de alta cu multe și frumoase flori de catifeă și 
mărgele, asemenea negre. 

Acoperirea capului la bărbaţi. Cu capul gol Ţăpeanul, ca şi vc- 
cinii săi, nu umblă niciodată, afară numai cele trei zile când îi 
moare cinevă. Nici copiii chiar. 

Căciula este purtată aproape și vara și iarna de cei bătrâni și 
de cei săraci. Căciula se face din piele de miel, de preferinţă neagră, 
pentru oameni bătrâni și flăcăi, și albă pentru copii. Forma îi este 
cilindrică cu fund plan sau puţin sferic. Pentru copii, se făceau prin 
1890 căciuli, cărora li se lăsă în afară urechile capului de miel. 

Bărbaţilor şi flăcăilor li-e a fală dacă își pot face căciuli de 
astragan sau astrahan, pe cari le poartă numai la zile mari. Căciula 
brumarie (coloaea fumului) se crede că aparţine celor de soiu rău 
şi nestatornici, cum zice şi cântecul: 


Cu căciula brumărie, 
Spartă'n fund de datorie! 


La căciulele bune, căptușeala sau dosul se face din piele de ied. 

Căciula personificând bărbăţia, intră într'o mulțime de prc- 
verbe și locuţiuni proverbiale. 

Căciulă fesuta, de pânză, nu poartă nimeni. 

Palaria. Pălăria are coloarea neagră, cu streşinile sau bordu- 
rile mari ; este înaltă și are cordica. Se poartă cu fundul neîndoit 
la mijloc, cam pe ceafă și pe stânga. Copiii poartă pălării negre sau 
cafenii cu fundul ca o jumătate de sferă. Copiii ţin mult la căp- 


tușeală. 
Pălăriile tari, de pâslă, mocanești, n'a purtat în tot satul decât 


o singură familie, a Oiţeştilor, până acum 10 ani. 

Pălăriile de paie datează în Ţepu din 1890. Introducătorul a 
fost flăcăul de pe atunci Cosma Hlizei, care cu toate că a purtat 
mai mult de § ani pălărie de paie facută de el, nimeni nu l-a ur- 
mat. Eu și cu vreo câţivă școlari lucrând pălării de paie în 1900, 
am deschis gust, și astăzi aproape toţi copiii satului și parte din 
bărbaţi le poartă. Prea puţini le cumpără din târg. 

Broboade. Broboada, îmbrobodirea sau îmbrobodeala se face în 
trei feluri. Imbrobodeala dreapla (fig. 552) se face cu capetele bro- 
boadei pe sub gât și legate la ceafă cu două noduri. Imbrobodealä 
sub coade (la ceafâ), pe dedesubtul colțurilor cari atârnă la spate, 
când se adună cele două colțuri ale broboadei şi se leagă sub coc. 


____364 
Legătura pe frunte, când se aduc capetele brotoadei pe sub coc, şi 
se încheie pe tâmplă, supuindu-se. 

După măritiş, femeile chiar când dorm sunt îmbrobhodite. 

Tulpanul, cumpărat din târg, e un pătrat cu 
latura de un metru. Este negru cu flori roșii sau 
albe (pentru babe), sau gălbuiu roșcat cu flori roşii 
și verzi. Femeile gospodarilor cu stare precum şi 
fetele mari nu poartă niciodată tulpan. 

Basmăua este bună ca broboadă pentru copiii 
şi fetele mici. Fig. 552. 

Este roșie, cu feluri de flori. O femeie nu se îmbrobodește 
niciodată cu basmale, «pentrucă numai madamele (Unguroaicele cari 
păzesc împreună cu bărbaţii lor ţarinile) poartă basmale». 

Cajmirul sau caşmirul este cât tulpanul, însă este de lână 
bună, grosuță, plătindu-se cu ş lei bucata. Cașmirul se taie din 
valuri de pânză «de caşmir». Gospodina îl tiveşte apoi pe margine 
ca să nu se destrame. Cu el se îmbrobodește ca și cu tulpanul. 
Câte odată se poartă numai lăsat pe cap. Femeia însă, cu cașmirul 
astfel pus, trebue să fie legală pe dedesubt cu altă broboadă. 

Barizul este subțire, din «pânză de bariz», cumpărându-se din 
târg, din bucată sau cu bucata. 

Casunca sau casânca este o basmă de mătasă, cu care se îm- 
brobodesc fetele, mai ales când sunt de mijloc. Flăcăii o fac liga- 
toare (cravată) la gât. Ea se iea din târg cu 2 4 lei, sau se capătă 
pe la botezuri, îmmormântări şi nunţi, când sunt ca zornici şi când 
o poartă pe piept. 

Batista este albă, în trei colțuri, cu horbote pe la margine 
cusute cu arniciu roș sau albastru. Se poartă numai de fete mari și 
de neveste. Nevestele se leaga cu dânsa pe dedesubtul altei broboade. 
Prin unele sate din împrejurime, precum şi în mahalaua Focşa din 
Tecuciu, batista aceasta se chiamă durmeă şi are forma unui tri- 
unghiu isoscel (jumătate de pătrat). 

Legătoarea e o h6rbotă rară, subțire, neagră, de formă triun- 
ghiulară. Ea se poartă singură peste păr, de câtre neveste în întâiul 
an după nuntă și numai sărbătoarea. În mahalalele Tecuciului se 
chiamă barbetă. 

Șalul de postav a existat până pe la 1885. Erà pătrat, cu la- 
ture de 1,50—2 m. Erà împodobit pe la colțuri şi în miiloc cu 





____365 
găitane subţiri de mătasă, de coloare verde, galbenă şi roşie. Pe 
margini aveă canafi zugrumaţi cu fire de mătasă, 

Şaiuri de lână groasâ şi moale, cum se poartă pe la târguri, 
au început să se poarte prin 1900. 

Șlergarul, numit încă şi șiergarul balrânesc, a fost broboada 
babelor. Erà o bucată de pânza de borangic, cu fluturi de tiriplic 
sau arniciu, cu vrâste de bumbac alb sau galben (altfel decum eră 
coloarea pânzei) şi cu canafi. Lungimea îi eră până la ro coți, Im- 
brobodirea se fâceă lăsând un capăt scurt pe piept, iar altul mai 
lung pe spate. Babelor le eră atâta de drag, încât lăsau cu limbă 
de moarte să fie îmmormântate cu ștergar galben ca aurul ori alb 
ca spuma mării, 

O descriere a portului o avem şi din comuna Bogdana, ju- 


dețul Tutova. 1). 
Portul vechiu din Baia-Suceava. «Gospodarii din Baia, ți- 


nutul Suceava, cu vreo 40 de ani mai înainte?) aveau altfel de 
port decum îi cel de astăzi. 

«Flăicăii nu puteau ca să iasă la joc, fără numai dac'aveau 
zobon de şam; altfel nici se pomeniă ca să joci. 

«Zobonul eră în felul îșlicului (2) boierilor din vechime, nu- 
mai că eră cu mult mai mândru. Erà lung, numai ca o palmă ma- 
jungeă de pământ şi erăcu vrâste: o dungă de lână şialta matasă. O 
vrâstă eră roșie, alta verde, alta albastră, vişinie, naramgie şi fel de 
fel de flori (colori). Zobonul îl îmbrăcă peste cămeşă şi ițari, pe 
urmă se încingeă cu brâu de matasa, care eră vărgat în lung şi 
venià lat ca un lat de mână. Brâul cuprindea de trei ori mijlocul 
flàcàului. El nu eră drept de matasă, numai vorba a rămas aşă, 
pentrucă aveă câte o viţă de matasă. La brâu, cel care-l încingeâ 
peste cămeşă purtà o teacă cu 2 cuțite cu plăselele de alamă, tumbac 
sau un cuțit şi un suvac. Ori când trebuiă să ai teaca cu cuţitele. 

«Peste zobon mai îmbrăcă pe deasupra un chieptariu. 

«Chieptariul eră fâcut din piele de miel, genunchieriu— lung până 
la genunchi —şi cu brâu, adecă in dreptul cingătorii chieptariul 
venià strâns pe trup şi dela mijloc în jos eră creț cu falduri. Må- 
neci n'aved. Pe margini aveă prim negru. Inflorituri n'aveă 3). La 


3) Ec, I. Antonovici, op. cit., p. CLAVIII—CLXX. 

23) Relaţiunea e din 1903. 

$) In Bucovina, în partea muntelui, pe la Câmpulung, se poartă 
bonde în felul cheptarelor pomenite aici, numai că nu-s strânse la mijloc 
pe trup. 


366 


gåt, făcăul aveă basmă neagră de matasă 1). De încălțat puteă să fie 
încălțat şi cu opinci, da se purtà şi ciubote cu dulama. Ciubotele a- 
cestea erau pe talpă, tără călcâiu, nu cum sunt amù. In locul càl- 
câiului eră potcoavă de fier, fâcută de Ţigani cu hacuri dintrânsa, 
cari vepiau în capetele potcoavei. 

«lmprejurul tălpii, pe deasupra potcoavei, venià o șușanița de 
piele care se chemă dulama. Prin potcoavă băteă boldurile (cuiele)). 
Lângă hacuri se băteau pe dinăuntrul ciubotei 2 bolduri cu fure şi 
capetelor ieşite afară le suciă vârful imprejur (grămadă) şi le lăsă 
aşă. Pe urmă mai băteă alte 4 bolduri — 2 într'o parte şi 2 în cea- 
laltă parte. Boldurile acestea nu erau cu maciulie şi le băteă pe 
dinafară, cam pieziș, ca să iasă prin dulama și vârfal îl suciă peste 
dulama, ca să o prindă bine de ciubotă. 

«Când jucă flăcăul, puneă poalele zobonului de şam în brâu 
şi jucă: sdrbește, de mână, ş. a. 

«După ce se 'nsură fiâcăul, zobonul nu-l mai purtà, ci-l purtà 
femeia ; da nu îmbrăcat pe mâneci, numa'ntre umere. 

«Fetele se duceau la joc cu cațazeici, că altfel nu erau de loc 
luate în seamă, şi încâlțate cu ciubofe galbene. 

«Caţaveica eră blănită pe la guler și marginile din partea de 
dinainte cu blană de hulpe, încolo eră cu blană de pielcele de miel. 

«Flăcăul dacă se "nsură, umblă cu contăș. 

«Contăşul eră de postav verde ori albastru, blănit cu piele de 
miel și lung ca și chieptariul, până la genunchi. Contășul avea 
mâneci. 

«Flăcăul după ce se ”nsură, ori fata după ce apucă a se mărită, 
nu se mai aflau ca să joace la joc în sat, doară la o masă, la un 
gospodar. 

«Nevestele purtau pe cap fes 7oș şi peste față purtau ștergari. 
Baba purtà scufie albă, în loc de fes, fâcută în casă întocmai ca 
fesul şi aveă o dungă deacurmezişul, incepând dela frunte peste cap, 
până la ceafă şi peste scufie se imbrobodiă cu ștergari. 

«Fesul trebuiă să-l poarte nevestele numai decât. 

«Preţul straielor din vremea aceea : zobonul de şam îl cumpără 
din târg cu 14-16 lei vechi. Cheptariul îl fâceă în casă, da dacă-l cum- 
pără eră la 20 lei vechi. Basmaua cea neagră de mătasă o luai din târg 
cu un sorocovăţ. Ciubotele cu dulama tot din târg le luai cu un 
irmilic. Dacă nu le tăceai în târg, cumpărai piele și le dai ca să ţi 


1), Basmaua neagră se poartă și în Bucovina, în partea muntelui. 


367 


le facă Țiganii, că pe vremea aceea erau mulţi Ţigani, cari trăiau din 
meşteşugul aista. Caţaveicele cele bune erau dela 3 la 4 galbeni una. 

«Portul de azi din Baia îi mai ca cel din Bucovina, din partea 
despre câmp, şi straiele se fac toate m casă, nu se cumpără din târg») 

In sfârșit, alte știri mai mărunte cu privire la portul din ţară: 

Mănești, un fel de îngurziluri, de o parte şi de alta a gurii 
cămeşii (Suceava) 2); fugoriituri însemnând încreţituri 2). 

Dulamă e numele mantalei 4) (Suceava). 

Bricinariță, un beţişor crestat la capăt, cu care se vâră brici- 
narul în bata 5) (Suceava ë), e baba descrisă. 

In Moldova se purtà mai dedemult de câtre bătrâne şi copile 
prigiloarea, care semănă cu O prostire albă ; o purtau împrejurându-se 
ca şi cu o catrinţă. Am apucat-o și în Pepu, dar astăzi sa uitat. 

Inainte vremuri se purtau de către fete și femei tinere Jefturi la 
gât, salbe de bani mari de aur, de câte ro galbeni un Jefi. In zilele 
din urmă le-am mai văzut în satul Cornet sau Sălcuţa, jud. Dâmboviţa. 

In jud. Suceava, încreţitura dela mânecile cămeşii cu cusutura 
de lână peste creţi poartă numele de /ăicez 7). 

Paftale inscamnă în aceeaş parte bârneţe de încins. 

Fotele dia Muntenia poartă numele de zadi; cuprinzând două 
jorțuri : unul mai îngust, dinainte, și altul mai lat, dinapoi. Se ţese 
în 2 sau 4 iţe, cu flori de peteala sau de lână. 

In jud. Suceava, prin cioareci, şi mai «delicat» berneveci, se 
înţelege haina trasă pe picioare, fâcută din pănură groasă, lână albă, 
care se poartă iarna, toamna și primăvara. Rar se fac cioareci de 
lână `laie sau neagră, cu cari se umblă la tăiat lemne în pădure. 

Ițarii se făceau în vechime numai din lână toarsă, «tors ín- 
tors» şi-s cu mult mai subţiri decât cioarecii, așă că se purtau nu- 
mai vara. În vremea de azi se fac ițari și numai de bumbac sau cu 
urzeala de bumbac şi bătătura de lână. 


1) S. Teodorescu-Kirileanu, în Şezătoarea, VIII, p. 21-3. 
2) Şezătoarea, III, p. 70. 


3) > HI, p. 17. 
4) > II, p. 226. 
5) > II, p. I51. 
6) > JI, p. 41. 
7) > V, p. 115. 


368 


CAPITOLUL III. 
PORTUL DIN ARDEAL ȘI ȚARA-UNGUREASCĂ. 


Asupra portului Românilor de pe Valea Jiului din Ardeal, 
aflăm următoarele: «Până a nu se înfiinţă calea ferată şi exploatarea căr- 
bunilor de piatră (la Pietroşeni, Lupeni), Jiienii trăiau tare izolaţi. 
Ei nu aveau negoţ cu care să se scoboare la vale, ca Mocanii, ci 
ocupaţiunea lor eră economia de oi şi de vite. Comunicaţinnea lor 
anevoioasă și modul lor de traiu simplu, ca al tuturor muntenilor, 
a fost cauza de Jiienii şi-au păstrat foarte bine originalitatea graiului, 
cu ale sale particularităţi vrednice de toată atenţiunea, portul, precum 
și datine şi credinţe, jocul la cântec din fluieră şi alte deprinderi şi 
moravuri româneşti. Starea lor culturală lasă prea mult de dorit. 
Şcoale acum încep a înfiinţă. Jiienii poartă păr lung. Rari sunt cari 
se tund şi numai bărbaţii tineri, de curând ieşiţi din miliţie. Bar- 
baţii poartă vara pălarii cu margini late, iarna caițe (căciule) negre 
sau albe. Caiţa laie (neagră). Forma căciulii în unele locuri, precum 
în Petrila, e asemenea cu capacul câldării, mai lată la fund. Mo- 
măârlanii poartă cameși lungi, până la genunchi, la mâneci cu pum- 
nași cusuţi cu arniciu. La grumazi, cămeșşile-s cu guler frumos chin- 
disit şi încheieturile cu cusuturi simple. Peste cămeşă poartă brâne 
late (șerpare) ; vara însă poartă curele negre, în forma chingii, late 
ca de trei degete. In ele pot ţineă un cuțit, cruceri, ş.a. Legată la 
straiță au căpceaua. De iarnă au pieptare înfundate şi peste acele sube 
(băbauă albe, țundra) de pănură albă. Unii au cojoace. Tot de pă- 
nură albă sunt şi cioarecii. Opinca e încalțamântul obişnuit la bär- 
baţi şi la femei. Acum se întroduc cismele ca încălțăminte de sărbă- 
toare. În opinci, atât bărbaţii cât şi femeile poartă calțuni de pà- 
nură albă. Călţunii cei de vară ai femeilor sunt numai până sub 
genunchi. Obielele se es anume spre scopul acesta şi sunt tot din 
pănură albă cu trei vergi la capătul ce vine pe fluier. In Merișori, 
femeile poartă călțuni și vara şi iarna. 

«Fetele umblă de comun cu capul descoperit, dar poartă şi 
cârpe de boltă. Părul şi-l împletesc într'o cosiţă slobozită pe spate, 
iar cel de pe partea dinainte a capului îl împletesc întrialtă cosiță 
care o duc către urechea dreaptă şi o împreună cu chica cea de pe 
spate. În cosița de pe frunte poartă flori. Femeile măritate împle- 
tesc părul de pe partea dinainte a capului în mai multe rânduri de 


369 


plete, cari le duc dela mijlocul capului spre amândouă urechile, iar 
părul celălalt îl împletesc în două cosiţe cari le pun pe cap Ja dreapta 
şi ła stânga. Pe cap poartă väl alb, broboadă, care, dacă e de jolgiu 
mai fin, cum este al mireselor, se numeşte rariță. În păr se împo- 
dobesc cu trămnrici, nişte ace de păr, de aramă galbenă şi cu gămălie 
mare, ca o floare de diverse colori. Gămălia este legată de ac cu 
sârmă subțire, galbenă şi întoarsă în spirală, de unde provine tre- 
murarea. Salbe de bani, băieril de bani, poartă fetele şi nevestele. 
Specială podoabă le grumazi este lățitariul, care constă din mărge- 
luţe de varii colori, înşirate aşă ca minunile sau mununijele de pe 
pălăriile 'Târnăvenilor şi Murăşenilor. lea este de pânză albă sau de 
jolgiu, pe mâneci cu cusături frumoase. Se încing cu curele pe cari 
sunt înşirate inele. Peste jie îmbracă o vestă de pănură albă, lungă 
din grumazi până în pământ, care o numesc șubă femeiască. La gru- 
mazi este făcută ca vesta domnilor, iar dela brâu în jos este înche- 
iată. Cele mai avute poartă un cojoc peste şubă. Vara poartă opreg 
(crătinţă) frumos, de diferite colori; iarna este obicinuita rochie de 
lână, numită borcă neagră, şi toată crețe de sus până jos. 

«Femeile au cioareci de vară şi de iarnă, până din sus de ge- 
nunchi. Ii leagă cu legături fâcute din păr de capră, numite vânări. 

«Femeile încă se încalţă cu opinci în cari poartă obiele de pă- 
nură albă. Vara, toate femeile poartă colțiuni în opinci. Duminica 
şi în sărbători, fetele și nevestele încalță cisme scumpe, ba şi ghete 
(păpuci). Femeile nemeşilor din Păroșeni şi Iscroni nu fac deose- 
bire, decât că fac conciu1)». Pentru Ardeal în special, avem o ter- 
minologie în destul de bogată. 2) 

Din deosebite lucrări căpătăm bogate informaţii asupra portului 
Românilor din Munţii apuseni 2), Românilor din Bucovina 4), Ro- 
mânilor din Basarabia 5), Românilor din dreapta Dunării °), şi a 
pierduţilor pentru noi, Românilor din Moravia. 7) 





1) Viciu, op. cit., p. 8—10. 

) Ibidem, întregul op. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 12—13, 23, 35—36, 6I, 97, 98, 100, 
103—105, 132 şi 173. 

+) D. Dan, Straja, p. 34—44, 51 şi 55; Idem, Lujenii, p. 31—4. 

5) Z. C. Arbore, Basarabia în sec. XIX, p. 155—156 şi 173. 

%.1, Neniţescu, op. ci¢., p. 30 şi 67; vezi şi G. Weigand, Die Aro- 
munen, II, p. 64; I. Caragiani, Studii asupra Românilor din Peninsula 
balcanică, p. 65. 

m T. T. Burada, în Arhiva, V, 271—23 VI, 675. 


T. Pamfile, Industria casnică. 


24 


370 


16. Aproape în general țăranul şi ţăranca umblă curaţi în lume, 
având haine sau straie de sărbătoare şi haine sau bulendre de purtat. 

Dacă se murdăreşte, fiecare fel de pânză are modul său de a 
se spălă: mai în totdeauna apa caldă și săpunul. Sunt apoi și dife- 
rite procedee locale, precum pentru lucrurile de mătasă, cari se spală 
în chipul următor: se fierbe lapte și se lasă până se mai răcorește, 
muindu-se apoi întrinsul lucrurile de mătasă. In urmă se fierb tä- 
râţe întrun săculeţ, iar zeama se strecoară printr'o cârpă. Când e a- 
proape rece, se clătesc în zeamă mătăsurile, după care se strecoară 
printrun şervet şi se pun la uscare. 

In cele ce urmează vom arătă chipul cum se spală camegșile în 
Țepu-Tecuciu. 

Am mai arătat şi în altă parte că aici sub numele generic de 
camași se înţelege tot felul de rufe: cămăși, izmene, basmale, petici 
(cârpe), etc., iar sub numele de rufe se înţelege camași şi izmene 
rupte, dar mai ales camași vechi. Se zice: «cârpesc o rufă», «am o 
rufă pentru treierat», etc. 

Cămășile se schimbă, se priminește omul, şi se spală regulat ca 
timp şi ca chip. 

Unele femei spală cămăși Marţi, prea puţine Joi, iar marea 
mulțime Sâmbăta. 

Dacă-i vremea de muncă, femeia rămâne acasă, cu un copil 
care să-i aducă apă şi care să-i facă focul sub ceaun. 

Cămăşile se spală în galetar ; leşia se face în leșierul cu cenuşă. 

La spălat fac trei leşii. 

Intâia leşie se face turnând întâiul ceaun cu apă clocotită, prin 
ajutorul unei oale, în leșierul cu cenușă, iar leşia curgen găletar. 
Fiindcă aceasta se poate face cât de dimineaţă, femeia îşi chiamă băr- 
batul şi copiii ca să se leie. Bărbatul se lu întâiu singur, se şterge 
cu cămaşa neagră şi se piaptănă. Tot singuri se Jă şi flăcăii. 

Pe cei mici îi lă mama. După pieptănare, se primenesc şi pleacă 
fiecare la treaba sa. 

De cele mai multe ori însă, femeia nu se lă acuma, ci seara, 
sau tocmai Sâmbătă seara. 

Ca să-și facă leşia atunci, nu întrebuinţează găletarul cu leşie- 
rul, ci pune numai cenuşă pe o mătură lată şi curată, peste care 
toarnă apă clocotită, încet, încet, aşă că leşia curge într'o albie. Fe- 
meile şi fetele cari mai întotdeauna se lau Sâmbăta seara, se desple- 
tesc mai întâiu, iar după ce sau Jat (lăut), îşi adună tot părul în frunte 


371 


şi-l fac corn, unul sau două. După ce s'au şters, încep greul despletit 
al coadelor de jos în sus, descâlcindu-l cu încetul ca să nu-l rupă. 
Apoi şi-l impletesc, femeile în cele două coade, fiecare din câte trei 
viţe, iar fetele întruna, sau numai și-l răsucesc făcându-l coc în ceafă. 

După ce lautul Sa sfârşit, femeia înmoaie cămăşile. Vara, când 
rufele se murdăresc și se înnegresc mai tare, femeii i-i silă de cele 
mai multe ori «de hazul lor» şi le numeşte boarfe, pe cari are să 
le «/orfăiască», «negre ca pământul» ; dar tot trebue să le spele, căci 
altfel, «de le va băgă numai în boale», au so râdă femeile când 
i le-or vedeă întinse pe gard. 

Muierea cămeşilor se face pe rând, după care sunt date toate În- 
trun capăt al găletarului. Dacă le-a sfârşit, începe spalarea, iarăş pe 
rând, când începe a le trece în celălalt capăt. Apoi le freacă sau le 
zoleşte, ca să se spele, şi cum a zolit una, o clatește, ca să se iea sã- 
punul şi murdăria de pe ea, o stoarce de apă, râsucind-o întâiu nu- 
mai cu o singură mână în apă, storcând-o cu amândouă degetele, 
Şi O pune pe pat, teancuri. 

După aceasta, se varsă leşia întâi afară. 

În vremea aceasta, al doilea ceaun, de două cofe cu apă, pen- 
tru al doilea găletar, a fiert pe foc. Fierberea e gata atunci, când 
aburi ușori fug pe suprafaţa ceaunului, când se văd beşicuţe mă- 
runte apărând şi dispărând, «când ceaunul cântă». 

Cămeşile, după ce apa a fost turnată în leşier și leşia s'a scurs 
în găletar, se moaie iarăş câte una, se săpunesc iarăș câte una, se 
freacă şi apoi se pun iarăș întrun colr al găletarului ca să se moaie. 
Când toate s'au isprăvit de pe pat, se ieau din nou la zolit, la clă- 
tit și iar se pun stoarse pe pat. Frecatul sau zolitul nu se face ca 
la târg, peste degete, ci la rădăcina mânii, căci cămaşa e groasă 
«şi nu pricepe de vorbă legănată». Mâna dreaptă stă țeapănă și stânga 
lucrează. 

Dacă toate cămeşile s'au stors în această oaie, se spală şi putecele 
sau cârpele (cămeşi vechi, cari sau rupt şi au devenit «petece» «de 
ŝters pe ochi»), căci această zoaie este cu mult mai curată ca cea 
dintâi, «care-i păcură (ca păcura de neagră), nu altcevă», Leşia aceasta 
se varsă apoi, leşierul se goleşte de cenușă și se pune la uscat. Gă- 
letarul se aduce în casă. 

Cămeşile se desfac, se întind pe fundul găletarului spre a fi 
oparite cu ceaunul al treilea, care e «dat în crop», adică e mai fiert ca 


372 


celelalte două. Peste cămeșşi se întinde cevă şi apoi se toarnă apa 
încropită peste ele. 

Unele gospodine fac al treilea ceaun pe jumătate leşie, iar ju- 
mătate este apoi lăsat în crop. 

Acum cămeșile stau la opăreala, femeia mai răsuflă, căci cât 
a stat la zolit cu capum jos, a ostenit. Tot în acest răstimp, dacă-i 
vară, femeia face demâncare, cu care se va duce la câmp, unde-i 
munceşte bărbatul şi copiii, ori, dacă-s acasă toţi, fiindcă vatra-i bine 
arsă, «trânteşte o burcă'n spuză, coleă, cât roata cotigăi». Cu o oala 
două, din ceaunul al treilea, opăreşte fâinam covată, pune frunze 
de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipește cu apă (o netezeşte), 
pune frunze de hrean pe deasupra și apoi o'mveleşte cu spuză. Până 
va scoale şi ea cămeşile, numai bine şi burca-i coapta. 

Câmeşile frecate cu, ori fâră săpun, sunt clatite şi stoarse. Fe- 
meia le pune pe umăr şi se duce de le'nşiră pe parii gardului. 

In zoaia dela leşia şi apa a treia, cine-i acasă, se spală pe picioare. 

Spălatul cămeşilor, dacă se face săptămânal (şi femeia nu aş- 
teaptă să i se facă «vrav»), la a casă de 5-6 persoane, ţine cel mult 
3 ceasuri, aşă că vara, când omul pleacă la muncă pe la ceasul 4, 
înainte de răsăritul soarelui, pe la prânzișor, adică dela 7,30—9 cea- 
suri, când e obiceiul să se facă popas, să se pună jos, sa manânce 
Şi să aţipească puţin, vine şi femeia cu demâncarea. 

Foarte puţine femei se abat dela această regula a spălatului. 
Rar zice câte una: «eu mi-aş luă lumeam cap să ştiu că scot că- 
meşile (spălate) numai pin 3 ape»; aceasta obișnueşte 4 ape. Aita 
însă adaugă : «cine ştie, poate scoate cămeşile şi dintr'o singură aţă, 
şi-i omăt, nu altcevâ». 

Acestea avem de spus despre port, pe scurt, ca să contribuim 
la stabilirea ideii, că portul sau porturile româneşti sunt variate, 
frumoase, practice și că aproape în întregime sunt lucrate în gos- 
podăria din ţară. 

Cine se abate dela focmirea portului, greşeşte. Cine nu ţire 
seamă de tocmire, nui se rup hainele după el, cum ar trebui și 
cum fac Farşeroţii din Peninsula balcanică, dar gura lumii nu-i lasa 
în pace, ci le zice, la prilejuri nimerite. 


Sau : 
Mândruţo, odorul meu 
Trăsni-te-mi-ar Dumnezeu |! Bună-i cânepa din baltă, 
Ca te dai cu suliman, C'o văd putrezita toată, 


Când mă vezi că port suman. Bat-o focul, să mi-o bată! 


373 


Sau : 


Cu câmeşi de americă, 


Frunză verde și-o urzică, Şi fá-ți cămeşi de asà. 
Lasă naibei cânepă 


Tot aşă! 


Ori: 


Banul pentru târguit! 


Bun a fost cine-a scornit, Mai bine să târgueşti, 
Ca să coşi şi să munceşti! 


De cât să te chinueşti, 


Ori, ca sfârşit: 


Ce duci tu grijile mele? Daca eşti român calic, 


Bărbăţele, bărbaățele, Ce ţi trebue băsbărac ? 
Dacă eşti un biet sărac, Ce-ţi mai trebue żlic? !) 


1) Din colecțiunea mea inedită, găsite la întâmplare, numai pe o 
singură faţă : Caietul I, No. 1030, 1033, 1036, 1041 şi 1043, faţa 442. 


PARTEA VI. 
INDUSTRIA MINERALĂ 


CAPITOLUL I. 
PIATRA. 
1, Piatra cioplită, 


1. [Industria casnică are prea puţine foloase dela atâtea soiuri 
de pietre cari se găsesc în deosebi în regiunile muntoase şi delu- 
roase, ba chiar şi la șes, aduse de ape. Totuș puţinele întrebuințări 
le vom pomeni în cele ce urmează, 

Bolovanii mari de piatră slujiau mai înainte la determinarea 
hotarelor de moşii, după cum reiese aproape din toate documentele 
vechi cari vorbesc despre hotare. In unele părți se văd și astăzi acei 
bolovani înnegriţi şi acoperiţi de muşchiu verde; câteodată ei se 
ciopliau chiar, dându-le forma de stálpi, «stâlpi de piatră pe hotare», 

«Și au hotărît acea moșie, zice o hârtie veche, în trei locuri, 
după obiceiu, pă lângă Dunărea şi din drumul cel veichi, din piatra 
lui Băran, sus în gălmeiu, la piatra; din piatră lui Băran, din jos, 
drept prin crăng; şi scurgerea apei, — și loveşte în drumul veichi, 
şi trece la stejar și dă în păraul la piatră şi apucă scurgerea apei sus şi 
loveşte în drumul veichi, și taea părăul Muntele şi coboară jos în 
Făregiu, din Fâregiu, drept în poiană, la piatră, din piatră în văl- 
ceao, la scurgerea apei, iar în piatra, din piatră în vălceao apei 
iarăşi în piatra, din piatră drept în Comăneşti, din Comăneşti la 
drum în jos, la scurgerea apii, în gărniţă la piatra ; din piatră drept 
la gărniţa lui Istodor, şi din gărniță drept în vălceao, la Socişi, și 
din Socişi drept la piatra lui Băran, din Băranu în scurgerea apei 


376 


în sus, pănă în drumul veichi şi piatră, şi din piatră, drept în sus 
d'asupra scurgerii apii... sus la gălmeiu... iarăși la piatră..»1). 

După ce aceste pietre de hotare se modelau, se săpă groapa 
şi se puneă în ea cenuşă şi cărbuni, după cum rezultă din docu- 
mente. 

O hotărnicie din 1642 zice că «s'au dezgropat acea piatră, 
depreun(ă) cu Bobiceani și nu sau aflat suptu acea piatră cum iaste 
obliceaiul nici carbuni, nici cenuş(ă), ce au fost o piatră făr ispravă».2) 

Sau, după cum ne spune alt act din 1676: «Pe unde s'au pus 
stalpi acum noi, sau pus de subt şi cărbuni pe sub piatra... Şi sau 
pus şi biiară».5) 

Nam puteă concretiză înţelesul vorbei «hiarâ». S'ar putea toc- 
tuș bânui că însemnează «fier», bucăţi de fier, cu anumit înţeles 
îndătinat, sau că e vorba de o insemnare sau marcare. Astazi țăranii 
zic fier, semnelor cu cari se marchează de către moșieri vitele să- 
tenilor cari pasc în islazul lor. 

Apoi unele documente, în loc de piatră de hotar, vorbesc 
despre stâlpi. Când pe hotarele moşiei erau copaci, aceştia se fn- 
fierau în Moldova cu marca domnească și copacii arătători luau nu- 
mele de louri: «începându-se hotarul sfintei mănăstiri Xiropotam 
dela (cele) mai înalte capete a(le) Schelei la piatra și la bour drept 
peste obărşia Negrului pârâu în bour și de-acolo drept prin coasta 
lui Moise și peste Piciorul-cânelui, pe mai Jos de capul pietrei în 
sus pe calea comorii, la picior şi la bour. Și deacolo drept la mo- 
lidviş și la bour».€) 

itá întrebuințare își găsește piatra, mai ales prin părţile 
unde lipsesc pădurile, la coustrucțiune de case şi imprejmuiri. Vadă cinevă 
Dobrogea, mai ales partea de sud a judeţului Constanţa și în spe- 
cial satul Cazil-Murat și altele. Lespezi de piatră luate de un lat de 
palmă sunt retezate cu ciocanul dându-le dimensiunile pâretelui casei 
și apoi lipite cu nisip şi var. 

Gardurile sunt făcute tot din asemenea lespezi de piatra, cari 
răsar pe ogoare din loc in loc sau sunt la puţină adâncime în pä- 
mânt. Pentru împrejmuiri, pietrele se modulează sau nu, după des- 
toinicia gospodarului. Frumoase așezări de acestea, lipite apoi pe 





1) Iorga, Stud. Doc., VII, p. 3. 
2) Ibidem, XI, p. 91. 
3; Ibidem, XI, p. 59. 
4) Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, I, 230-1. 


377 


deasupra cu un fel de lut galben, garduri cu streşine, porţi, por- 
tiţe și praguri am văzut în Cogealac la locuitorii români, cari de sigur 
că au luat obiceiul dela coloniştii germani din aceste părţi. 

Postament din piatră fac apoi şi celorlalte acarete din preajma 
casei, precum şi morilor de vânt. 

In părțile de deal 
şi de şes adesea se zi- 
desc fântâni cu bolo- 
vani de piatră, dupăcum 
vom mai vedeă. Prin 
judeţul Brăila şi Ialo- Fig. 553. 
mița am văzut roți uriașe de piatră puse la gura fântânii în loc de 
ghizdele. Ba adesea această lespede de piatră este la olaltă cu teica 
sau jghiabul în care se toarnă apă pentru adăpatul vitelor (fig. 553). 

Anumit soiu de piatră, în care se înglobează fraamente de aur 
şi argint, este căutată de baieșii sau minerii din Munţii apuseni ai 
Ardealului. Această piatră este sfărâmată, cum vom vedeă, în știam- 
puri, instalaţiuni rudimentare cari se aseamănă cu piuaile. Despre a- 
ceste mori cari sfarmă pidtra din care se extrage pulberea de aur și 
argint, zice un Român, care a lucrat în ele, nevestei sale: «Cine 
dracul negru a mai văzur, ca în ţara Moţului, să zică 1) apa şi să 
joace lemnele!»2) 

In Dobrogea, unde pământul este cam sărac, unde plugarii 
sunt siliți să samene mai mult ovăz, iar acesta creşte mic, rar și cu 
puţine grăunțe, treieratul cel mai les- 
nicios se face cu treieratoarea (fig. 554). 
Ea se face din piatră, are o lungime 
până la un metru şi jumătate şi prezentă 
6 praguri dealungul ei. Pe cavitatea lå- 
untrică se vâră un sul de fier, iar de 
capetele acestuia două braţe tot de fier 
î de cari se leagă tânjala. Caii trăgând 
Fig 554. treierătoarea valurile sau pragurile ei 








sfarmă năsada de ovăz. 

Din anumit fel de piatră, unele sate se îndeletnicesc cu face- 
rea de pietre de moară. In această industrie erau mai înainte renu- 
mite localităţile Vai-de-ei şi unele sate din nordul Moldovei. 





1) Sá cânte. 
3) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 37- 


378 





Românii din Munţii apuseni ai Transilvaniei precum cei din 
Dupăpiatră, Curechiu, Stanija şi Blăjeni sunt meşteri iscusiţi în lu- 
cratul pietrelor de moară, iar cei din Caraciu, Lunca și Vaca în al 
crucilor, treptelor şi tocilelor.1) Crucile vor sluji ca troițe, cum vom 
vedeă. 

Cu alt prilej am vorbit despre priscornic, numit în unele lo- 
curi din Ardeal şi pristolnic, pistornic, chistornic, «sigil pentru pres- 
curi».2) La Românii din Munţii apuseni preotul îl încuviinţează 
unei prescurarite, care e «o femeie iertată», spre a face prescuri. Po- 
porănii îi dau făina, iar Duminecile și sărbătorile duc la biserică 
prescurile făcute de ea, împreună cu puţin vin într'o sticluţă, căreia 
îi zic paus.s) 

In unele părţi ale Ardealului, gospodarii taie lespezi mari de 
piatră în patru dungi, pe cari le pun dealungul păretelui, cât ţine 
vatra focului spre a nu se aprinde lemnul păretelui. Această lespede 
de piatră se numeşte camineţ, dim. din camin, sau chimineţ. 4) 

Din gresie, gospodarii işi fac cute sau arceriu de ascuţit coasa 5). 
Din bolovani sau bordani (sing. bordan) €), şi bolf 7) fac greutaţi pe 
cari le pun deasupra murăturilor. 

Din piatră se tac și piuă de pisat pasat sau grâu, având pilug 
de lemn sau de piatră. Acestea din urmă, de diferite feluri,se nu- 
mesc și bulatruci.8) 


2. — Varul. 


Facerea varului din piatră de var pare a fi o ocupaţiune cunoscută 
tocmai târziu de către Românii din ţară, căci iată ce se scrie în 1638 
din Suceava către Bistriţeni: «poftim pre dumnesa pentru neși(c) 
varniceari, doară Sar află acolo, că facem o biserică de piatră... ; ce 
nu putem află aicea în ţară la noi meşteri sa poată lucră var de 
piatra... de se vor găsi acolo meşteri ca aceia să înveţi dumneata 
să vie un meşter aici la noi să vază piatra; de-i va păreă piatra 
bună să se tocmească cu el și să aducă alţi varniceri».?) 





1) Frâncu-Candrea, op. cit., 52. 

3) Viciu, SE. cit. 71. 

3) Frâncu-Candrea, op. cit., 112-3. 

1) Viciu, op. cit , 25. 

5) Şezatoarea II, 126. 

6) Viciu, op. cit., 2I 

1) Ibidem, 20. 

8) Ibidem, 17. 

°) lorga, Doc. Bistr. I, 62; Ist. Rom. închipuiri şi ic. IIT, 162. 


379 


Totuș din 1740 aflăm că varul se lucră în ţară; din acest 
an avem un act în care e vorba de o groapă de var făcută danie 
bisericii Bărăţiei. 1) 

In 1810, moşnenii din Şotânga fac învoeală cu egumenul må- 
năstirii catolice din Târgovişte, obligându-se ca «dela varnițele ce le 
avem pe moşia mânăstirii, ne legăm ca de fieşte care groapă ce 
vom scoate var să dăm câte 30 ocă var în toată vremea» (după 
cererea sfinţiei sale) 2). Astăzi chiar, mahalaua din partea de sud 
a Târgoviştei poartă numele de Vărniceri. 

In Basarabia, industria varului eră socotită ca o îndeletnicire 
de căpetenie, după cum 
arată Swiniin, iar meş- 
terii pricepuţi erau Or- 
neienii cari preparau var 
de o calitate reputată. 
Piatra pentru acest var 
o luau din muntele Iva- 
nos, aproape de Orheiu. 
Această ştire ne vine 
din Iunie 1816.8) 

Astăzi industria 
varului este în destul 
de răspândită la satele 
de munte. Ba se våd 
cuptoare de var chiar şi 
în regiunea dealurilor sau şesului, cari folosesc piatra adusă de ape. 

Românii din Munţii apuseni numesc piatra de var cu vorba 
băbiță. In alte părţi i se zice numai piatră de var sau piatră albă 
de găârlă, cum se aude prin unele sate de munte ale jud. Dâmboviţa, 
precum în Runcu. lată cum pregătesc varul vărnizerii din Runcu. 

Ialomița venind mare în epocile ploioase, aduce tocmai din 
munte pia!ră albă care se tot fărâmă în cursul atâtor rostozoliri și 
se depune «la sbiciușuri», locuri uscate, după ce apa se trage la 
matcă. Odată cu piatra albă vin şi lemne tocmai din munte, de sus, 
cari se pescuesc cu cârligele şi se pun deoparte ca să se usuce; o 
parte din ele vor fi întrebuințate chiar la arderea pietrelor albe. 





1) Iorga, Socot. Bistr., p. 257. 
3) Ibidem, p. 249. 
3 Z. C. Arbore, Basarabia, p. 247 şi 698. 


380 


Pentru a face un cuptor de var sau varniță (fig. 555), se 
sapă întrun perete de pământ de sus până la o adâncime de 3—5 
metri. Cavitatea are forma unui paralalipiped cu trei pereţi lungi și 
unul jos. Apoi se ieau bolovani de piatră şi se zidesc întâiu pe cele 
trei funduri, apoi în faţă i se face un fel de gură, dela care, drept 
către fund, cuptorul se boltește cu bolovani cari se ţin ei între ei. 
Indată ce s'a clădit partea de sus a cuptorului, se pun mereu bolo- 
vani până aproape de suprafața pământului. 

Peste partea de deasupra a cuptorului se întinde un strat de 
pământ, ca flacăra și căldura focului de sub boltă să nu se împrăștie. 

Pentru un cuptor mijlociu, focul arde 3—4 zile; pentru un 
cuptor mare, O săptămână. Semnul că varu-i fâcut, este o flacără 
albastră care iese din cuptor prin stratul de pământ. 

Pentru a feri astfel varul făcut, de ploi, îndată după ardere i 
se face un acoperământ cu căpriori, leţuri şi şindrilă. 

"După 2 sau 3 zile, când varul s'a răcit, este luat și pus sub 
acoperişuri, de unde zărnicerul îl încarcă şi pleacă cu el să-l desfacă 
cu ş bani chilogramul. 


3. — Sticla. 


Casele vechi de ţâră, zice d-l Iorga, aveau de sigur ferestrele de 
băşici (sau burdufuri) de bou, cari sau înlocuit în zilele noastre 
întrun chip cu totul neîndustulător cu hârtie albă, ori chiar cu 
hârtie maculatură de ziare, monitoruri, etc. Sticla eră firește foarte 
bine cunoscută de către ţăranii noştri, dar foarte scumpă şi prin 
urmare puţin întrebuințată la sate. Siiclar nu înseamnă fâcător de 
sticle, ci desfâcător sau vânzător de sticle; geam e vorbă turcească, 
şi geamgiu are finala obișnuită în limba turcească, pentru cel ce 
vinde sau înrămează ochiurile de sticlă sau ochiurile de geam în cer- 
cevelele terestrelor. La început, mai toți vânzătorii aceștia ne ve- 
niau de peste Dunăre. 

Ardelenii, cari au primit sticla în măsură cu mult mai mare 
dela Sași, i-au zis și-i zic glajă, după vorba germană Glas. 

Insă de vreme ce unele localităţi din judeţele Iaşi, Argeș, 
Dâmboviţa poartă numele de Sticlăria, trebue să se creadă că fa- 
cerea de sticlă sau steclă (cum se zice obișnuit în Moldova) se pute 
săvârți uneori şi de săteni cari alegeau pentru aceasta un loc nisipos 
de pe marginea râurilor. 1) 


1) Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic., III, p. 162—3. 


381 





Fabrici de sticlă am avut tocmai în 1650, pe a lui Mateiu 
Basarab; încercări s'au făcut și în urmă, dar fâră rezultate mari.!) 

În 1741—2 se dă poruncă din scaun «pentru 12 Ungureni 
sticlari dela Bacău» 2), iar în 1740, «pentru 12 liuc(e) sticlari, oa- 
meni cari au eşit din ara-ungurească şi s'au așezat la Sălişte la 
Călugără, la Ţinutul Bacăului», vor da numai: «şoo table de sticlă 
şi 1oo sticle de celelalte (de apă), pentru treaba Domniei». Ce vor 
da mai mult, li se va plăti «câte doao parală de sticlă».*) 

Incercări de fabricarea sticlei astăzi, nu cunoaştem că s'ar mai 
fi făcând undevă. 


CAPITOLUL II. 
HUMĂRII ȘI LUTURI COLORATE. 


Sătencele sărace, cari n'au cu ce-şi cumpără var pentru vă- 
ruitul sau spoitul caselor, întrebuințează huma ce se găsește prin unele 
locuri. Tot aşă, pentru trasul brâielor negre, roşii, ori de altă co- 
loare pe la marginea de jos a păreţilor, pe lângă prispe, pe mar- 
ginea uşilor, pe la «uşori», pe lângă cercevelele ferestrilor sau în 
casă tot prin aceste locuri, se folosesc diferite luturi colorate, cari 
iarâş se găsesc în pământ în stare curată. Acestea din urmă se 
pot cupără şi din târg. Și unele şi altele din acestea, prin partea de 
jos a Moldovei poartă numele de Juţișoare. 

De sigur că huma Sa întrebuințat în mai mare măsură înainte 
vreme, dovadă atâtea numiri «la humărie», pe cari le găsim în hâr- 
tiile vechi. Vorbe din 1805: «o casă aice în Eş, la mahalaoa Mun- 
tenime-de-sus, unde sânt gropile de humă ot Păcurari».4) 

Huma o culeg gospodinele din vreme în chipul următor: o 
ieau din groapa de humă, o curăță și o moaie 
în apă, făcând un fel de noroiu; o pun apoi 
în castroane sau străchini mari ca să se ti- 
părească (fig. 556) şi apoi pun la uscat, 
putându-se în urmă păstră mai lesnicios. 

Când gospodina vrea «si văruească» sau «să dea cu humă», 





Fig. :556. 


1) Iorga, Ist. Rom. in Chip şi ic., III, p 181. 
2) Idem, Stud. Doc., VII, p. 319. 

3) Ibidem, VII, p. 443. 

1) Ibidem, XI, p, 66. 


382 


sfârâmă acest sloiu de humă, îl pune în apă ca să se facă terciu 
subţire, şi acest terciu îl întrebuințează ca şi laptele de var. 

lată acum câtevă arâtări asupra felurilor de humă şi luturi 
colorate din jud. Suceava : 

Huma vânălă, care se mai numeşte şi humoaie 1), se găseşte 
în coastele dealurilor şi ale râpelor; ea serveşte la spoitul caselor în 
loc de var. Unii săteni spoesc cu humă numai vatra și cuptorul. 
Ea se topeşte în apă călduţă. 

Huma neagră se păseşte ca şi huma vânătă în anumite lo- 
curi. Ea se îmmoaie în apă călduţă. Pentru iarnă se face boluri ro- 
tunde şi se păstrează în pod. Ea slujeşte la trasul brâielor pe la fe- 
restre şi pe la prispe, când se grijesc casele de Paşti sau de alte 
sărbători. 

Malul este o substanţă albă, argintie şi lunecoasă care se gä- 
seşte prin munţii judeţului Suceava. Cu el, muiat în apă, se spoesc 
casele în loc de var. Malul este alb ca varul, dar se iea pe haine. 
Peste iarnă se strânge în pod făcut boțuri. 

Huma albă are aceeaş întrebuințare ca și malul. 

Bursunele sunt un fel de rugină roşie portocalie, cu pete lu- 
citoare, ce se găsesc la munte pe pâraie în anumite locuri. Ele se 
întrebuinţează cu cojile de nucă la tăcutul văpselei negre, după ce 
peste dânsele s'a turnat mohorțele (amestecul din care sa fâcut co- 
loarea roşie). 

Sigu este o substanţă roșietică întrebuințată la tras brâie pe la 
fereşti, la văruit coastele vetrelor, cuptoarelor, etc. 

Luţişorul se strânge de pe unele brapz, unde se găseşte. El 
are coloarea gălbuie. Muiat şi fiert în leşie cu cleiu şi săpun prost, 
serveşte ca văpseă pentru podele, mese, etc. 

Lutul verde se găseşte în unele locuri de prin $Şarul-Dornei. 
Sătencele de pe acolo îl întrebuinţează mult pentru tras brâie 2). 


CAPITOLUL III. 
CĂRAMIDA ŞI ȚIGLA. 


Cărămida se întrebuință mai înainte vreme la zidirea biseri- 
cilor, cetăților, curților domneşti şi caselor boiereşti cu atâtea piv- 
niţi, precum şi unor case din târguri. 


1) Sezăloarea, V, p. 100. 
2) M. Lupescu în Buletinul Soc. Ştiinte, XIII, no. 3—4, p. 254—5. 


383 

Cuptoarele de cărămidă, zice d. Iorga, cari înroșesc aşă de dese 
ori nopţile din toate colțurile românești, trebue să fi fost pe atunci 
cu totul rare. Ori cum, cărămidăria nu eră o ocupaţiune țărănească. 

La 2 Decemvrie 1564 se cer Bistriţenilor meșteri de acoperit 
casele şi învelişul mânăstirilor «cum se face prin alte ţări», «căci avem 
lut foarte bun de fâcut cărămizi în târgul nostru Baia»,1) 

Vedem apoi, într'o epocă așă de târzie ca domnia lui Vasile 
Lupu, că veniau după cererea Voevodului, meşteri din Ardeal pentru 
lucrul clădirilor şi cărămidari pentru pregătirea materialurilor ; ace- 
stora li se ziceă şi olari şi cărămidari 2), meşteri «cari să poată lucră 
bine la uși și la ferești şi la bolte», precum și «doi meșteri pietrari, 
nu pentru alt lucru, ci numai să arate cestora meşteri ce sunt aicea, 
şi doi meșteri iarăşi olari, să fie de'nvățătură cestora olari de aice, 
să facă căramida».3) 

Şi chiar în 1741—2, trebuiau pentru lași «ro cărămidar(i) și 
un miimar, meşter de lemn», cari trebuiau aduşi tocmai din Putnat). 

Ori cum, față de lipsa mărturiilor pipăite, a urmelor istorice 
în natură, nu putem afirmă că şi țăranii se îndeletniciau cu acest 
meşteșug, fie pentru trebuinţele lor, fie pentru a-și desface produ. 
sele în alte părți. Dar nici nu putem exclude posibilitatea; când 
vedem astăzi acea cărămidă roşie pronunțată în ruinele cetății dom- 
neşti din Suceava, Bucovina, ca pildă, ori cât de târziu ar fi venit 
ea ca întărituri, înnoire sau adaus vechilor închegări de piatră, când 
o vedem, nu ne putem închipui că, măcar prin imitație, țăranul să 
nu și-o fi făcut și pentru folosinţa lui. Câte însemnări nu găsim 
astăzi: «la cărămidărie»! 

Intre satul de reședință a comunei Ţepu, Ţepu-de-jos, şi că- 
tuna din această comună, Ţepu-de-sus, există un loc numit «la Bi- 
serica veche», pe care nici un’ trăitor de astăzi na apucat-o. Au 
apucat însă pe acolo pământul galben-roș, au apucat bucăţi de cără- 
midă trainică, urme din biserica istorică. 

In tot cazul, dacă ţăranul n'a lucrat cărămidă, el a cunoscut-o. 
Credinţa populară spune că la zidirea lui Adam, diavolul nu i-a 
dat lui și urmașilor lui pământ, până când strămoșul nu i-a dat 
zapis; şi cum Adam nu ştiă carte, a apăsat cu mâna pe o cărămidă 





1) Iorga, Doc. Bistr., I, p. LXVIII. 

2) Idem, Ist. Rom. în chip. şi ic., III, p. 161. 
3) Idem, Doc. Bistr., I, p. 75 

t) Idem, Stud. Doc., VI, p. 236. 


384 





moàle pe care diavolul, în urmă, «a ars-o şi a strâns-o în iad», ca 
so aibă la nevoie.) 

Tot diavolul, văzând trăinicia cărămizii, a început apoi să-şi 
dureze cetăţi, dar toate se dărâmau peste noapte. Numai după ce 
Dumnezeau a binecuvântat cărămida şi a dat-o omului, numai de 
atunci ea s'a folosit la construcţiuni.?) 

Pe la 1816, după mărturiile lui Swiniin, ocupaţia de 'căpetenie 
a Românilor din ţinutul Orheiu eră cărămidăria 2); în ţară, astăzi, 
mai pretutindeni unde sunt Țigani, cărămidăria este îndeletnicirea 
lor de vară, când nu muncesc cu plată pe la alţii şi când nu au 
nunți pentru cântat. 

Se găsesc însă şi sate unde unii locuitori români în parte sau în 
total se îndeletnicesc cu facerea de cărămizi. In Ţepu, Românii au 
lucrat cărămizi până acum câţivă ani, în alte sate din sudul jude- 
tului Tecuciu lucrează încă, şi întrunul cunosc un gospodar, tatăl 
unui profesor secundar, agricultor de frunte, care se îndeletniceşte 
cu cărămidăria, după ce munca câmpului îi ingăduie. 

Chipul cum în deobşte se face cărămida este următorul: 

Gropile pentru cărămidă se fac pe văi cu pâraie sau prin 
preajma fântânilor. Pâmântul săpat cu sapa este sfârâmat în ţărnă 
şi apoi udat cu apă şi frământat cu picioarele, Apa se trage din 
pârâu pe şânţuleţe, cărora le dau drumul după nevoie. Când prazul 
de lut este bine frământat și potrivit din apă, se rup boţuri mari 
şi se urcă pe mal pe o masă înaltă până la pieptul lucrătorului.- 
Pe această masă, care se mai numeşte şi banc, se află şi o grămăgiuie 
de nisip. 

Inainte de a începe, se udă 
în apă tiparul (fig. 557) care poate 
fi pentru una sau trei cărămizi, 
se pune nisip în cele trei locuri 
pentru cărămizi şi se scutură ti- 
parul bine, ca' nisipul să se prindă 
de cele cinci laturi ale unei cărămizi, In urmă se toarnă lutul negru 
frământat, îndesindu-se bine cu podul palmei, apoi cu o răzuitoare, 
care poate fi o scândurice, se netezește faţa de deasupra. Unul din 
iucrători iea apoi tiparul de cele două torţi ale lui şi ducându-se la 





Fig. 557. 


2) El. N.-Voronca, op. cit., p. 17—8. 
3) Ibidem, p 159. 
3) Z. C. Arbure, Basarabia, p. 698. 


385 


aria unde se usucă cărămidă, îl răstoarnă cu faţa în jos, încet, ast- 
fel că cele trei cărămizi cad pe pământ cu fundurile nisipate în sus. 
Faţa ariei trebue să fie netedă, iar netezirea locului destinat pentru 
aceasta poartă numele de prășirea ariei, întocmai ca și la aria de treier. 

Cel de al doilea tipar cu cele trei cărămizi se pune lângă cel pre- 


mergător, astfel că pe faţa ariei se formează într'o 
direcţie siruri paralele de câte trei cărămizi (fig. 558). ui niji tiji 


Astfel stă aria cu cărămizi până ce acestea se usucă. ii IE 
După uscare, cărămida se adună și se face stivă. 

Zidirea stivelor de cărămidă se face în chipul DU Ti 
următor: Se aşează un rând de cărămizi, lao gro- UD pol 
sime de cărămidă una de alta, un număr de cără- pon yili 
mizi pe partea îngustă și pe latura lungă, dar nu Fig. 558. 


perpendiculare pe linie, ci piezișe. Alături se însiră alt şir pieziş, 
însă în sens contrar, astfel că două cărămizi respective din cele două 
şiruri fac un unghiu cam de 135 de grade. Peste aceste două rân- 
duri se așează alte două cu cărămizile indreptate în sens invers față 
de cele de desubt ; deasupra celui de al doilea șir dublu, se pune 
al treilea şir dublu, cu cărămizile așezate întocmai 
ca la întâiul şir de pe pământ; al patrulea şir are 
cărămizile ca cele din al doilea și astfel până se 
isprăveşte de stivat (fig. 559). 

O stivă cuprinde în general 1.000 de cărămizi 
Fig. 559. cuprinse în $ rânduri duble cu roo cărămizi de 

rândul simplu. Se fac stive şi de câte şoo de cărămizi. 

Scopul stivării este de a strânge cărămida la olaltă pună se 
isprăveşte de lucrat întreaga can- = 
titate trebuincioasă pentru ziditul 
casei, etc. Apoi în aceste stive 
cărămida se și usucă bine. 

Pentru a o feri de ploi, 
stivele se învelesc cu gunoaie, 
paie vechi sau chiar brazde de 
pământ. 

Când «miile»-s gata, când 
lemnele de ars s'au adus, se în- 
cepe construirea cuptorului de cărămidă. 

Cuptorul se compune din două părţi : una mai lată și mai lungă, 











T. Pamfile, Industria casnică. 25 


386 





jos, şi alta. mai îngustă, sus. Partea de desubt cuprinde cuptoarele 
propriu zise, în cari va arde focul. 

Aşezarea cărămizilor se face pe planuri : cărămizile una lângă 
alta, pe şiruri, având dedesubt şi deasupra alte planuri cu cărămizile 
perpendiculare, 'astfel ca para şi 'căldura focului din coțloane sau cup- 
toare să poată răsbi până sus. Inceputul clăditului se face cu cin- 
stirea radhiului, iar sfârşitul cu altă cinstire; obişnuit la clădit se în- 
trebuinţează claca gălăpioasă. 

După terminare, cuptorul se lipește pe deasupra cu lut ames- 
tecat cu paie sau pleavă, iar deschiderile cuptoarelor dintr'o parte se 
astupă. 

Arderea cărămizii se face cu mare cheltueală de lemne și ţine 
trei-patru zile, până când se vede para cărămizii ieşind pe deasupra, 
adecă un fel de gazuri de coloare albăstruie, prea frumoase în timpul 
nopții. 

După ardere, se astupă și gurile cotloanelor pe unde sa pus 
foc şi se lasă cuptorul să ardă mocnit, închis sau înnăbușii. 

Cărâmizile pe cari le fac țăranii sunt de două feluri : cărămizi 
de zid, şi cărămizi de sobă, sau bornă, cari sunt mai subţiri şi mai 
mici ca cele obişnuite. 

Aproape întocmai se fac şi țiglele sau olanele 
de învelit casele şi streșinat gardurile. Industria 
această este foarte răspândită în Dobrogea, unde 
lipseşte rogozul sau stuful şi lemnele pentru învelit. Fig. s61. 

Ţiglele sunt cam de un deget şi jumătate de late şi îndoite 
(fig. 561). Când se folosesc la înveliş, se pun dedesubt unele lângă 
altele în şiruri, iar deasupra lor, peste marginile a două şiruri, se 
aşează cu concavitatea în jos alte ţigle. 

Pe creștetul caselor se încheie cum e mai bine, fie cu ciment, 
format din nisip şi var, fie cu un rând de ţigle, 

Industria cărămidăriei şi a ţiglăriei este în creştere şi nu ne 
putem decât bucură, cunoscându-le avantajele față de pereţii de lut 
sau de acoperișurile de paie, coceni, etc., cari putrezesc uşor sau sunt 
primejduite de foc. 


387 


CAPITOLUL IV. 
OLARIA. 


Olăria constitue poate un capitol de industrie din timpurile 
cele mai îndepărtate, de pe când neamurile încep a se stabili, în- 
jghebându-şi aşezări cu caracter statornic. Nu sar puteă totuș pre- 
ciză dacă fiecare îşi pregătiă vasele de lut de cari aveă nevoie, sau 
prin schimburi şi le procură dela cel ce aveă îndeletnicire specială. 

Poate că fiecare sat îşi avea olarul lui, cum crede d-l N. Iorga, 
alcătuindu-se, în urmă, sate întregi de olari, ocupându-se numai 
<u aceasta, 

Din 1644 aflăm vorbindu-se de cumpărări de blide, talgere... 
și mănuşi pentru Rotopâneşti. 

Vorba blid nu pare a însemnă străchini, talgere, farfurii, etc., 
<a astăzi, ci numai żalere de cositor, pe cari le făceau meşterii in- 
stalaţi în poieni de pădure, cum vom mai vedeă. La 1694 «Apostol 
Blidarul, feciorul lui Iftimii Blidarului» îşi vinde poiana, către mâ- 
năstirea Socola. Martori şi alţi doi blidari. 

Dacă găsim sate întregi îndeletnicindu-se cu olaria, cum sunt 
multe astăzi la noi, precum este Potigraful din jud. Ilfov şi altele 
din jud. Dâmboviţa, Tutova, etc., cum sunt Obârşa şi Târnaviţa 
din Munţii apuseni, cui lucrează «felurite vase de pământ, din cari 
unele foarte frumoase», trebue să se înțeleagă că nu toţi olarii 
faceau toate felurile de blide şi oale, ci fiecare îşi fâceă un fel de 
specialitate a sa din oale mari, ulcele, oale smălţuite, înflorite, etc. 
D-l Iorga crede că «olăria noastră sătească n'a fost încă înrâurită 
de cultura europeană; ea întrebuințează forme de tot vechi și foarte 
felurite, până la ulcioarele dela Țebea şi celelalte comune ale Mun- 
ților apuseni, cari seamănă întru câtvă a urne antice. Ea ştie co- 
lorile ei îndătinate, păstrează anumite obiceiuri milenare de a în- 
frumuseţă ; ea, se foloseşte de procedeuri speciale foarte bine potri- 
vite cu împrejurările. Până acum nu s'a făcut asupra ei acea îngri- 
jită şi întinsă cercetare, ce nu poate zăbovi prea mult»"), acum când 
produsele de fabrici năvălesc, în această industrie ca în toate ale 
ţăranului, şi când prin urmare, cu forţa, olarul ca şi industria naţio- 
nală va fi zugrumată, fără a-i cunoaște însuşirile. 

Pe la târguri, de sigur că erau olari prin părţile mărginaşe. Când 


1. Iorga, Ist. Rom. în chip. şi ic. III, p. 161. 


388 


sau îmmulţit, ei au fost constituiți in bresle, singuri ori la olaltă 
cu cei ce aveau porțelanuri, cari însă n'avem ştiinţa să se fi făcut 
în ţară. La ro Maiu 1752 vedem pe «Gheorghii Moisăiu, staroste 
de olari», pare că în târgul Bârladului. 

Asupra tehnicei olăritului prea puţine date avem și nici not 
nu putem deocamdată contribui cu lucruri nouă. In cele ce ur- 
mează, reproducem întregul capitol alcătuit de Fr. Dame :), adău- 
gând apoi din terminologia care-i lipseşte. 

Olarul, ca să facă oale, se slujeste de o roată (fig. 562), com- 
pusă dintrun fus A, ce trece printr'o 
gaură făcută în masa B și se razămă pe 
tigaie C. In partea de sus a fusului se 
află un disculeț D, numit stragalie, pe care 
se dă formă lutului; în partea de jos se 
află o roată E, pe care olarul o pune în 
mișcare cu piciorul, spre a învârti stragalia. 
Pe masă olarul ţine boţii de lut de cari 
are trebuinţă. 

După ce a dat lutului forma cea 


ea MW 


Fig. 563. Fig. 564. Fig. 562. 
voit, olarul taie fundul cu o sârmă cu două canafuri (fig. 563). 
Fichieş se numeşte scândura de lemn de fag (fig. 564) cu 








Fig. 565. 
care olarul ridică vasele de lut de pe stragalie. 











1). Op. cit., p. 73-5. 


389 


Călcătoarea e scândura pe care olarul calcă lutul cu picioarele 
până ce-l face ca ceara. 

Peletic se chiamă pensula de tras brâu “sau flori pe vase. Nu- 
mele dei vase întrebuințate la ţară sunt: 





Fig. 569. /Fig. 568. Fig. 570. Fig. 571. 
Chiupul (fig. 566) sau chipul (fig. 565), oală mare care se fo- 


loseşte mai ales pentru murarea verzii roşii tocate sau a ardeilor o- 
păriţi în oţet. 

Oala de fiert bucate cu o singură toart, dacă-i mai mică, şi 
cu două torţi. dacă-i mare. Aceste din urmă se folosesc la fiertul sar- 
malelor pe la nunţi, praznice, etc. (fig. 567 şi 568). 

Oala mare, cu două torți sau mănuși se mai nu- 
meşte şi lăscăiță; aceasta se aseamănă cu forma din fig. 567. 

Băneaţa este o oală mai mică decât lăscăiţă. 

Tucalul sau cumarul, «oala de noapte». 


=== 




















Fig. 573. Fig. 574- Fig. 575- 

Ulciorul, urciorul sau bâlca fără țâță, sau cu țâţă (fig. 569-570). 
Tâţa este un tub cu o singură sau mai multe găuri, pe unde se 
bea apă. Se foloseşte mai ales pentru cinstit vin. După ce i se rup 
torţile, păstrează gospodarii în el oţet, pe care-l primenesc din timp 
în timp cu vin. 

Ulcica sau ulcicuța, «care e mai mică decât ulciorul». In ju- 
deţul Tecuciu, ulcica este un vas de băut apă; are pereţii tari şi 
stă peste fundul cofii. 

Cana sau bardaca (fig. 571 ); deminutiv, cănută. 


390 


Borcanul sau gavanosul (fig. 572); «în uneje părți se dă nu- 
mele de borcane la oalele cu țâţă şi cu toarte». 

Străchinele (fig. 573-580). Fig. 579 reprezentă o strachină colo- 
rată din Dolj, care se găseşte în muzeul etnografic. 

Ceanacul e un fel de strachină mai mică. 

Talerul, talgerul, iaierul sau farfuria (fig. 577) este o stra- 
chină mai lată, cu pereţii aproape drepţi; farfurioara este cevă 
mai mică. 


Fig. 579. 
Castronul sau chiaburul. In jud. 'Tecuciu, castron însemnează 
o strachină foarte mare. 
Cratiţa (fig. 578). 
Tigaia de pământ şi tigăița, care e mai mică (fig. 576). 















Fig. 580. Fig. 581. 
Fig. 583. Fig. 584. Fig. 585. 


Ibricul de pământ (fig. 569). 
Capacul sau pocrișul (fig. 581) care stă pè oale cât fierb saw 
când au bucate în ele.” 


391 


Captarul (fig. 580), un fel de capac, care -se pune deasupra 
stupului în loc de căptălape. 

„Țestul (fig. 582), pe care-l cunoaștem dela bucătărie. 

Ghiveciul de ţinut flori, numit în Moldova de jos ol (fig. 585). 

Ceaşca (fig. 589). 

Felegeanul (fig. 584). 





Fig. 589. Fig. 590. Fig. 591. 

Solnița sau sărariul (fig. 583), care poate fi cu o cavitate sau 
două: una pentru sare, alta pentru piper, iar la mijloc având loc 
pentru sfeșnic (feșnic). 

Spărturile de oale se numesc hârburi sau 
cioburi; pe când, prin unele părţi, hârb este de- 
numirea generală pentru blide, «de pământ sau 
de metal». 

In afară de cele pomenite până aici, în 
Ţepu-Tecuciu së mai cunosc şi trmătoarele pro- 
duse ale olăriei. 

Moşoaica este o oală mică. 

Inainte vreme, măsurile cu cari se vindeă 
în crâșmă, ocile, gărăfile şi litrele erau asemenea 
de lut. 

Feșnice sau sfeșnice, pentru o singură lumânare. 

Tavă, pl. tăvale de lut, străchini mari sau castroane groase, 
în cari se pune în cuptor pilaful sau alte bucate ca să se rame? 
nească. 

Oale cu torţi deasupra (fig. 590), în cari se duc bucatele la 





Fig. 590, 


392 


munca câmpului. Celelalte feluri de oale, cu o toartă sau două, se 
duc prin ajutorul unei plase, fâcută din sfori sau şuviţe de teiu. 

Butelca, samănă cu demigeana sau dimingeana. 

Vase de flori îndestul de frumoase (fig. 591). 

Oliţe pentru păstrat bani, având o deschidere pe unde se pun 
gologanii şi de unde nu mai pot ieşi (fig 586). 

Ocarine de cântat (fig. 588) cu găuri. 

Cocoşi, cai, etc., asemenea pentru cântat. 

Din terminologia olăriei mai aflăm următoarele, cu privire la 
unele părți ale Ardealului: 

breanc, breancuri, frânturi de oale, hârburi; 

boc, ulcică, cam de jumătate de litru, pentru băut apă. 

bocaiu, ulcică mai mare; se pune în el lapte de prins. 

burdac, vas ca şi cărciagul (ulciorul), de care se deosebeşte prin 
aceea că are gură mai strâmtă şi se astupă cu dop; 

căpăcel, din căpac; un ţest mai mic în care se coace mălaiul; 

cărșiag, cănată, cană, ulcior; 

ciob, bărbă, oală de flori; 

găvan, blid mare. 

bârgău, oală mare; în alte părți e vasul cu două toarte și larg 
la gură, în care se face mămăliga; 

răvărică, ulcică mare şi largă ; 

răvariu, găurariu, ciurel, vas de lut cu mărginile dela mijloc 
în jos şi fundul găurit; în el se freacă fasolea şi mazerea; 

răvărele, vase de flori (ghiveci). 

țâț, cană mică în care ţin apă pentru copiii mici; 

țățâlic, mic ulcioraş în care aduc copiii apă; 

uăl, uol de flori, ulcior; apoi 

pârnaie, oală mare cu două țorţi (Cuimeşti-Muscel) ; 

tiuruitoare, borticelele dela gura ulciorului, pe cari se stre- 
cură apa. 

Oalele se ţin pe cuptor sau pe poliţă cu gura în jos; se mai 
ţin afară sau în prepeleac sau sărcieriu, par de oale, un par cu mai 
multe cuie bătute în sfredelituri sau un trunchiu de copac căruia i 
sau scurtat crăngile şi care sa bătut în pământ. 

In sfârşit, trebue să arătăm că olarul e urgisit de Dumnezeu. 
Cu toate că Cel atotputernic a dat ulcica Diavolului spre a cără 
apă cu ea (căci diavolul o cără cu ciurul), pe cealaltă lume olarul 
va fi ars în foc şi chinuit, întocmai cum arde şi chinueşte lutul 


393 


sfântului pământ, De aceea nici păcat n'ai dacă furi o oală, căci «lut 
pe lut se fură». 

Acest capitol îl vom încheiă cu câtevă consideraţiuni datorite 
unui distins artist, cari ar puteă sluji ca încheiere tuturor capi- 


tolelor. 
«In ordinea comercială, astăzi valoarea bănească a unui obiect 


e condiţionată de valoarea sa artistică. Priviţi un vas antic, o veche 
amforă de care întâlneşti des prin muzeele din străinătate. Vedeţi 
cum decoraţiunea constitue aproape singura valoare a vasului, a 
cărui utilitate o pierzi din vedere ; luaţi o scrumieră de Cellini, o 
tavă de Charpentier sau o bijuterie de Salique; spuneţi dacă com- 
poziţiunea decorativă, motivul de artă nu vă face să le doriţi!) a 
le păstră în avuţiile d-v. Dar un vas de Sèvres, sau unul japonez, 
care se plăteşte astăzi atâta de scump! i credeţi-mă, nu e îndărătul 
acestor obiecte de artă nici un fel de manie. Colecţionarii lor sunt 
toți iubitori de artă dela simpli cetățeni, până la suverani. 

Prin urmare... zadarnic ceramiştii noştri, puţini câţi îi avem, 
vor frământă lutul căruia forma şi decorul, atunci când ele cores- 
pund unei legi stricte de artă, îi dau adevărata lui valoare şi vor 
face ca vasele noastre să fie cerute pe pieţele străine. Acelaș lucru 
pentru celelalte industrii de artă, cari până astăzi, nu au luat la noi 
nici o desvoltare serioasă... Dacă stăpâni cum suntem pe un frumos 
material decorator, am fi procedat din vreme la crearea unei in- 
dustrii de artă, astăzi ne-am fi prezentat pe picţele străine, dacă nu 
cu o industrie superioară, dar de sigur cu o industrie originală. 
Dela un vas simplu, cu buzele tivite de motive ca: /oiegi, ochii 
broaştei, serpișori, etc., până la un vas smălţuit cu motivele din po- 
veştile bătrâne ca: «Făt-frumos», «Păcală» (schiță de pe o zugră- 
veală, reprezentând pe Păcală, care, în loc să scalde copilul preo- 
tului, la care argăţiă, l-a opărit), «Fata din dafin», ceramica noastră 
ar fi fost tot atât de bine plătită ca şi vasele austriace sau germane, 
cari desfac această industrie, numai în ţara noastră, pentru sume 
respectabile». Autorul atinge apoi chestia în general, vorbind de te- 
seturile noastre, etc.2). Inveţe din acestea cei în drept, cari au mij- 
loacele de a le impune. 


1) Noi ne gândim numai la frumoasele coperţi ale cărţilor de lite- 
ratură, editate de institutul «Minerva» cuprinzând motive naţionale. 

3) A, Baltazar, Note asupra industriei de artă în Viaţa Româ- 
nească. An. II, No. 10, p. 55—62. 


394 


CAPITOLUL V. 
TIZICUL. 


In Dobrogea mai ales și în Muntenia, prin judeţele de către- 
Dunăre, unde lipsa de păduri este simțită și prin urmare unde 
locuitorii nu au lemnul de ars, se prepară un combustibil numit 
tizic, în chipul următor: Teate resturile lăsate de animale din nu- 
trețul care li se pune în iesle, amestecate cu balega de vită cornută, 
cai şi oi, se adună la un loc, se amestecă bine, se întinde apoi în 
straturi ‘şi se lasă mai mulţi ani ca să putrezească și să se stratifice. 

Adesea, în loc de a întinde acest amestec pe o suprafață de 
loc, se fac din elun fel de valuri slujind ca împrejmuiri ogrăzilor. 

După ce au putrezit bine, după ce s'au stratificat și s'a scurs- 
tot sucul acestui amestec, se taie în chip de brazde lungi, late cam 
de o palmă sau două, iar apoi aceste brazde se descompun în mai 
multe bucăți numite cărămizi de tizic, având o grosime egală cu 
jumătate din lățime și o lungime egală cu două lățimi. 

Aceste cărămizi se construesc apoi în girezi de tizic, de formă 
conică sau întocmai ca girezile sau stogurile de cereale, sau mai 
bine, ca cuptoarele de cărămidă. 

„Dacă gospodarul are tizic pentru ars, aceste girezi sunt lipite, 
adecă mânjite cu un strat de baligă moale de vită cornută, sau chiar 
cu lut galbăn, clisos, pentru a fi păstrate. 

Se våd astfel prin sate girezi de acestea întocmite de 10—1ş 
ani în urmă. 

Când le vine vremea arsului, cărămizile girezii se ieau dela 
un cap al ei, se sfarămă în mai multe bucăţi şi se pun pe foc. 

Cea mai bună calitate de tizic o dă băligarul oilor, după u» 
număr mai mare de ani. 


CAPITOLUL VI. 
METALELE. 


La Românii din ţară, precum şi la cei de sub stăpânire străină, 
la Apus şi Răsărit de ţară, găsim prea puţine indicaţiuni despre o 
industrie a metalelor, şi aceasta din pricina instrumentelor scumpe 
şi practica îndelungată ce cere o atare îndeletnicire, față de varietatea 
obiectelor din această materie, de cari au nevoie. 


395 


Fierul poate că sa lucrat intrun timp de anumiţi săteni sau 
chiar de anumite sate înainte de ivirea Țiganilor alături cu Tătarii. 

Un document ne spune că Ștefan cel Mare scuteşte în 1466 
de vamă locuitorii din satul Negoiești, proprietatea Mitropolitului 
Tarasie, «sau din fier sau din fier alb» 1). Cu venirea Țiganilor, a- 
ceastă îndeletnicire a trecut pe seama lor; fierari români se găsesc 
foarte rari, mai ales în părţile de munte, iar terminologia lor mai 
cunoscută o ştim 2). Fierari meșteri vom găsi cu toate acestea în 
satele aromâneşti, precum în Oşanii din Meglenia, cari surprind «pe 
călător prin multiplitatea meseriilor» 2). 

Astăzi iarăş, mai prin minte nu ne trece a așeză printre in- 
dustriaşii casnici pe aurari şi argintari ; dar dacă găsim pe la 1559 
că popa Nichifor ferecă crucea dela Neamţ, ne gândim totuş dacă 
nu cumvă prin Munţii apuseni ai Transilvaniei, la acei Români plini 
de vieaţă şi de pricepere, pe malurile mai joase ale Buzăului şi Bis- 
triței, etc., nu Sar fi găsit ţărani români cari ar fi cules aurul și 
argintul din piatră sau din nisip, curăţindu-l și topindu-l apoi, spre 
a-l preface pentru ei sau pentru alţii. 

Cruci ferecate ca cea dela Neamţ, este și cea mai veche, dată 
Putnei de Ștefan cel Mare la 1503; alta, dată aceleiaş mânăstiri de 
către Pârcălabul Bainschi, dela Orheiu, și soţia sa; și la Secu se află 
asemenea cruci de pe la 1600. Alta din veacul XV se află în mâ- 
năstirea sf. [lie de lângă Suceava, care grăeşte în limba slavonă : «a- 
ceastă cruce a fâcut-o Silion ieromonahul, proegumen al sf. Ilie 


prooroc». 
Acest obiceiu se lăţeşte mai târziu încă mai mult, încât numai 


crucile bisericilor mai sărace rămân neferecate. Crucile se ferecau 
sau numai «pe codiţă,sau pe toate laturile lor» 4). 

Ţăranii, având materialul la îndemână, şi-or fi ferecat și ei 
cuţitele, puştile şi băltagele, cum am văzut într'o călătorie prin Do- 
brogea, la. Românii strânşi din toate părţile românismului, foarte 
multe și foarte frumoase. 

Mici încercări se mai găsesc totuş, 

Foarte frumoase chimire poartă flăcăii din munţii judeţului 
Suceava, înflorate cu fel de fel de nasturi. Insuraţii le au mai sim- 


1) Ep. Melchisedec, op. cit., p. 109-10. 

23) Fr. Dame, op. cit. 

% Per. Papahagi, Megl.-Rom., I, p. 29-30. 

4) Iorga, Ist. Rom. în chipuri şi icoane, II, p. 48-51. 


396 





ple: un rând, două de nasturi galbeni şi flori mărginașe încrestate 
din piele. Tinerii însă au nasturi de cositor, pe cari şi-i toarnă sin- 
guri în tipare sau calupuri săpate în piatră, 

Un astfel de tipar l-am găsit în Râșca la locuitorul Vasile 
Bacalu, un om cu un spirit inventiv nemaj pomenit, Piatra în care 
erau săpate tipărașele eră o 
gresă, gresia, de o schioapă, 

care slujiă pe o 
parte ca arceriu, 
adecă ascuţitoare 
pentru  briciuri 
(Fig. 593). Săpă- 
Fig. 594. turile au diferite Fig. 593. 
secțiuni, unele mai adânci, altele mai aproape de suprafaţă, unele 
verticale, altele oblice, plane sau curbe. 

Pentru fiecare din aceste tipăraşe turnătorul are două scân- 

durăle, cari se aplică peste el. 





Zi ut 
a IT TUL A 





SU n. 


fow AVAL = 


10, 


SEI 
auz, 





Fig. 595-604 

Cositorul topit se toarnă printr'o găurice care aparţine la am- 
bele scânduri. Ceeace rămâne în găurirea scândurelelor (Fig. 594) va 
formă urechea nasturelui, după ce s'a găurit şi prins pe dos cu aţă. 

Cei ce se îndeletnicesc cu acest lucru, se numesc țintari. D-l 
G. T.-Kirileanu observă că V. Țintariu din Holdiţa (Suceava), 
spune că moșul său a venit cu acest meșteșug din Ardeal. 

Fig. 595-604 reprezentă schițarea tipărașelor. 


397 


CAPITOLUL VII. 
SAREA. 


Faţă de luarea salinelor de către visteria domnească întâiu'și 
apoi față de monopolizarea sării de către Stat, unii locuitori din 
regiunile muntoase îşi capătă sarea extrăgând-o din salamură sau 
saramură, apă din izvor sărat. 

lată cum practică această mică industrie unele sate din jud. 
Suceava, unde asemenea izvoare se găsesc pe o zonă ce începe dela 
De-sub-Pleaşa, trece prin Moisa, Țiganca, Dealul Slatinei, toate pe 
teritoriul Bogdăneștilor, şi merge în jos spre Boroaia (la Groşi), ur- 
mând apoi spre băile dela Oglinzi. 

Pentru a căpătă busca se pune slatină în ceaune mari; ceaunul 
se atârnă de o cujbä, iar dedesubt arde focul. Când ceaunul scade, 
i se mai adauge slatină și astfel se fierbe necurmat până ce sarea 
se depune pe fundul ceaunului ca omătul. Lăsând apoi ceaunul să 
se mai răcorească, se toarnă acea slatină concentrată în calupuri, 
spre a se închegă, sau se face bofuri sau gogoloașe cu mâna. 

Calupurile răcite capătă o consistență aproape cu a dro- 
bului de sare din stâncă. De altfel, în loc de sare solidă, gospo- 
darii întrebuinţează deadreptul slatina adusă dela izvor, păstrând-o 
în cofițe și turnând-o cu lingura în ceaunul de mămăligă sau în 
oala de bucate. 

Armânii Olimpiani cunosc și ei acest procedeu 1). 


1) I. Neniţescu, op. cit., p. 34. 


PARTEA VIL 
GOSPODĂRIA ROMÂNEASCĂ. 


CAPITOLUL 1I. 
CASA ŞI ACARETELE DIN OGRADĂ. 


1.— Casa-i simbolul şi numele căsniciei. «Ţin casă cu cinevâă» 
însemnează că trăesc la olaltă, ţin căsnicie; «a strică casa cuivâ», 
înseamnă a-i strică traiul, fericirea căsătoriei. Casa-i simbolul averii, 
al tuturor celor de nevoie pentru traiu: «n'am ajuns la casa lui»,. 
adică la ajutorul lui. Şi cu un înţeles mai restrâns, casă însemnează 
familie şi neam, alde: «să te ferească Dumnezeu de casa Vădenilor», 
de cei din neamul Vădenilor, de-alde Vădeanu! 

Casă însă este tot ce are omul: gospodăria lui, ograda sau 
curtea cu tot ce se află în ea. Cu o vorbă modestă, gospodăria se 
înlocueşte cu bârlog sau iârlă. 

2.— În privinţa materialului şi felului de construcţie, de sigur 
că avem de însemnat un progres pentru zilele de astăzi. Tot astfel 
din punctul de vedere al cerințelor igienice. 

Și materialul se găsește tot în ţară; în vechime însă, mai 
ales pentru curţile domnești şi unele boiereşti, se aduceă de peste 
hotare parte din lemnărie: 

«Rugăm pe Măriile Voastre să ne faceţi bine, se scrie din 
Suceava către Bistriţa, pe la 1628, că se descopere biserica şi toate 
casele, să ne însemnați cu cuie de şindile, să știm adevărat să fie 
gata; noi vom plăti au cu bani, au cu dobitoc, cât le va fi prețul»2). 

Din 1629: «vă dorim prietenşiug şi vr'o două faşce de cuie 
de şindilă, că ni s'au descoperit casele foarte rău» 2). 


1) Torga, Doc. Bistr., I, 43. 
3) Ibidem, I, 47. 


400 


Cumpărare de 90.000 cuie de şindilă şi «leaţure» din Bistriţa 
pentru Vasile Vodă pe la 16341). 

De pe la 1638 scrisoare din Bistriţa pentru nişte meşteri cari 
au lucrat la curtea domnească, «meşteri pietrari şi 2 olari», cari «au 
făcut 4 uşi şi 4 ferestre şi 2 sclipurele, însă cu alți meşteri; ce 
măriei sale nu i-a foarte plăcut lucrul». Şia dat Vodă pietrarilor 60 
de lei, iar olarilor 202). 

La 1765 vedem vănzându-se «o casă în I5 lei bani», «cu voia 
mabhalagiilor» din Botoşani; nu se hotărăşte însă ducă acea casă eră 
cu sau fără, locul de casă?). 

Italianul Domenico Sestini călătorind prin ţerile române pe la 
1779, în memoriul său asupra acestei călătorii zice că a fost găz- 
duit la o casă boierească a Floreștilor, dar și aceasta se află aşă de 
ruinată, încât deabiă a găsit o odaie. Ca toate celelalte case de 
țară, ea n'aveă arhitectură: Un pătrat mare de «mattoni» înconjură 
curtea: în mijloc casa în formă crucişă, zidită în gust chinez şi a- 
coperită cu oale sau sindilă 4 Ja Braucarde. O scară de lemn sau de 
piatră, scoasă din carierele ţerii, duce la tindă; în față se întind 
căsuţele slugilor, grajdurile cailor, cotețele porcilor şi coşarele pentru 
popuşoi. Trece apoi prin Găieşti și observă mai multe biserici, două, 
trei case boiereşti şi «miserabilele bordeie» pentru ţărani. In grădini 
observă botanistul italian bob, mazere, tabac şi curechiu 4). 

Intrun asemenea «bordeiu mizerabil» chiar mâne într'o noapte ; 
acela, zise el, eră despărțit în două, în care un cuptor fâceă aierul 
nerespirabil, deşi casenii dormiau împrejurul lui. El observă cu 
mirare, nişte animăluţe, vietăţi «certi animaleti (Grieri detti nella 
lingua del paese» botezați în limba terii), pe cari căldura cuptorului 
nu-i împiedică de a face o «zimfonia strepitoza» în tot lungul anului 5). 

3.— Aşă cum erau pe atunci acele aşezări româneşti și aşă cum 
sunt şi astăzi, ele poartă numele de case, cari la început au fost 
fâcute de diavol, dar din pricină că acesta nu s'a priceput cum să 
le dea lumină decât cârând-o în lăuntru cu oborocul, Dumnezeu 
trecând odată pe acolo, şi văzându-l cum se năcăjeşte, sa apucat şi a 





1) Iorga, Doc. Bistr., |, p. 51. 

3) Ibidem, I, p. 67. 

2) Idem, Stud. Doc., VII, p. 195. 
4) Arhiva, IV, p. 577—8. 

5) Idem, IV, p. 575. 


401 


fâcut caselor fereşti, însemnându-le cu o cruce (cercevelele). Și de 
atunci, diavolul nu mai are nimic cu casele 2), 

Ori cât de frumoasă ar fi casa altuia, tot mai dragu-i pentru 
cinevă «bordeiul» lui : aceasta ne-o arată câtevă versuri dintr'un plu- 
gușor de Sfântul Vasile : 


Am mai ură, 
Am mai ură, 
Dar ne temem c'om înseră 
Pe la curţile dumnevoastre, 
Toate 'nalte, 
Sprincenate, 


Cu var văruite, 
Cu şindele-acoperite ! 
Mai bine pe la bordeile noastre 
Cu stuh acoperite, 
| Cu baligă lipite. 3. 


Casa îşi fac şi copii mici în pământ, o simplă gaură sau bortă 
alţii şi-o fac din colb sau praf, alţii şi-o fac în miniatură, cu pari 
bătuţi în pământ, cu alţii puşi cruciş, îngrădindu-i și lipindu-i apoi 
cu lut muiat. La casă lasă uși și ferestre, dar acoperiş nu le fac, 
ca să poată umbiă întinsele. Inăuntru alcătuesc paturi, sobe, pe 
păreţi pun cârpe închipuind covoarele, fac scaune, cofe, străchini, 
etc. Pe din afară le fac prispe. 

O casă mai asemănătoare e cea săpată în mal de pământ, care 
va aveă și acoperişul, dar îi va lipsi păretele din faţă. Fetele mici 
vor veni cu acest prilej și-și vor așeză păpuşile în paturile casei. 
Vara, aceste case rămân stătătoare. Săpatul se face de obiceiu cu o 
păoace de scoică 8). 

4.— Casele se fac după însurătoare, de obicciu : «la, de l-om 
vedeă odată insurat și dat la casa lui», zic părinţii despre feciorii 
lor și de aceea înainte de a şi-l însură, se îngrijesc de cele trebuin- 
cioase la facerea unei case. Ii aduc dela pădure ori îi cumpără lem- 
nul, îl cioplesc și i-o încheie Jos. Dacă i-o fac din cărămidă, i-o 
tocmesc din vreme, i-o ard şi se îngrijesc de /ablă, dacă vor în- 
veli-o cu tablă, cum s'a luat pe unele locuri obiceiul +), 

Casele furăneșii 5) sunt de mai multe feluri : 

Cele dela câmp, acoperite cu stuf (stuh) sau cu paie, se deo- 
sebesc de cele dela munte, acoperite cu sindrilă sau draniţă, și cele 
din Moldova se deosebesc de cele din Muntenia. 


1) Şezătoarea, III, p. 240. 

3) Arhiva, V, p. 482. 

3) Tudor Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 64. 

4) Pentru părțile cari compun o casă, vezi şi Damă, op. cit., p. 55. 
5) Descrieri şi în Dr. Manolescu și Dr. Crâiniceanu, op. cit. 


T. Pamfile, Industria casnică. 26 


402 


Unele nu au decât o singură odaie, iar altele au două odăi. 

In cele ce urmează vom descrie pe rând diferite tipuri, înce- 
pând cu o casă din Moldova. 

Casele «se ridicâ», cele cu furci şi de lut; apoi se învelesc 
pe acoperiş sau pocriș, şi dacă-i dă omului mâna, le lipește păreţii, 
le tencueşte și le dă gata «de cheotoare» ; dacă nu, îşi găteşte nu- 
mai o odaie şi se da (mută) în ea şi aşteaptă până când îi ajută 
Dumnezeu şi isprăveşte şi restul. 

La o casă, ca plan (fig. 605), deosebim: prispa (4) înaltă de 
0,50m — 1,50", înconjurând casa pe lângă doi trei păreţi, sau fiind 
numai în faţă. 

Casa cuprinde : 

Casa cea mică (pron. pop. casa cea gnicâ), adecă odaia cea 
mică (B), către apus (dacă faţa casei este către miazazi). Ea este de 
formă pătrată, fiind socotită la 
olaltă cu tinda (c), care nu se 
numeşte sală sau șală, cum mi-a- 
duc aminte că numiam numai 
tinda şcoalei, și casa cea mare 
sau casa de dincolo, care stă gă- 
tită, În care se primesc oaspeți. 
In casele cu tinda până'n păre- Fig. 605. 
tele din fund al casei, casa cea mică are o formă dreptunghiulară. 

Chileriul e în dosul casei sau într'o parte, fiind acoperit de 
prelungirea acoperișului casei. E mai bun sau mai râu, iar unii îl 
transformă în bucatarie, când se mai numeşte și casuță ori camard. 


| 








Fig. 606. 


Sub chiler, unii au pivnije zidite; la alte case, precum la 
cele hotărite pentru cârciumi, gura pivniţelor dă în tindă. 
Prispele casei sunt bune, căci nu vin vitele să se hârâie ori să 


403 


se scarpine de casă, nici când curg streşenile nu se murdăresc pă- 
reţii cu stropi de noroiu, Prispa din faţa casei are, inaintea uşii, 
pragul compus din una sau mai multe trepte. 

Scheletul prispei este fâcut de niște grinzi lungi numite 7ălpi 
de casă, tălpi de prispe, temeli, (sing. temeliu şi temel), fiind sprijiniți 
de nişte făraşi numiţi şi picioarele prispei, gâște, bundaci, bunduci, 
dereci, parmaci, bulubuci, urşi, popondoci sau gorgozani. 

Capetele lor de jos sunt îngropate în pământ, iar cele de sus au 
păjuri. Pe grinzile prispei se razămă la unele case popii caselor, nu- 
miţi și dregi, stâlpi, diregi sau atârnați, iar câte odată şi stâlpi de 
pălimar. Stâlpii sunt prinşi cu capărul de jos prin pâjuri în niște 
dăltuituri pătrate, fâcute în stâlpi și cu capătul de sus sunt prinse pe 
iosoroabe, tot prin pâjuri aşezate în nişte căpătâie crestate, numite 
dașlicuri. 

Pe dinauntru, picioarele prispei se câptuşesc cu scânduri ori 
cu alte lemne, iar spaţiul dintre acest perete al prispei și pereţii casei 
se umple cu pământ bătut cu maiul (fig. 606). 

Adesea se bat pe fața din afară scânduri spre a nu se mai 
lipi coastele prispei. 

Casa cea mică raspunde 
(e în legătură) cu tinda prin 
uşa care se deschide aproape 
totdeauna în casă sau căsuţă. 
Nivelul ei este mai înalt decât 
al tindei. In casa cea mică 
(fig. 607) sunt două paturi 
(4, B) către cele două ferestre 
spre miazăzi şi apus. In col- 
tul celor două paturi stă teanc 
așternutul şi perinele (C). 

In capătul patului cel 
mare (D) este lavița sau la- 
ghita pe care stă putina cu borş, cofele cu apă, oalele, etc. 

Partea din casa cea mică, compusă dintr'o prelungire a tindei, 
este despărțită printr'un perete subţire de casa cea mică, cu loc de 
ușă dar fără ușă, și se numește camara sau camaruţă. Pe pereţii ei 
pot fi dulapuri, polițe de blide, etc. Mai toată este ocupată de vatră 
care-i cu o palmă mai sus decât nivelul casei. In peretele din fund 








pro da ua cosaa si 


' 
2] 
H 






Fig. 607. 


404 


dă gura cuptorului sau gura sobei. Drept deasupra este horna pe unde 
iese fumul afară. 

Partea din vatră pe care se face focul se chiamă tot vatră, 
vatra propriu zisă, care poate fi înlocuită iarna printro sobă de 
tablă (E). 

Chirostiile, când nu sunt pe foc, stau în gura cuptorului, unde 
se adună şi cenuşa, unde se pun și lemnele cari se ujujesc, adecă 
se usucă, pentru a fi bune a doua zi de ațâțat focul. 

Cuptorul se întinde cu trupul lui (F) în casa cea mare. 

Unele case au sobe comune, înlocul peretului G, incălzind de 
odată ambele odăi sau case. 

In casa cea mică, mai ales în casele vechi, ebătrăneşti», se află 
o culme (fig. 608). La două coarde se bate câte o toartă cu ureche, 
de lemn, prin cari intră o prăjină. Pe culme se pun haine, etc. 

Polija (fig. 609) e o scândură lată, sprijinită pe două cuie de 





Fig. 608. 


lemn bătute în părete ; pe poliţă se"pun blide, străchini și oale, etc. 
Intrun colț al acestei odăi, obicinuit deasupra laviţei se află blida- 
rul. Blidarul este o scândură triunghiulară care se va sprijini pe două 
cuie bătute în cei doi păreţi şi pe 
al treilea bătut în colț. Adesea la 
marginea din lăuntru are crestături 
(fig. 610). Pe blidar stă de obiceiu 
fundul cu mămăligă şi câte o blidă, 
două. 
Unele case au și blidare cu Fig. 61o, 
uşi (fig. 611) cari se inchid prin ajutorul unui băț, întro uşă a 
blidarului, şi învârtindus-e pe un cuiu (fig. 612). Patrunzând prin 
gaura lungă săpată în cealaltă uşă (fig. 613), se învârte de un un- 
ghiu drept şi blidarul este astfel închis. 
Ca încuietoare mai poate sluji şi o limbă de lemn care se 
învârteşte întrun cuiu fixat pe una din uşi, închizând sau deschi- 
zând blidarul, după cum această limbă stă orizontală sau verticală 


405 


(Ag. 640). Cândstă orizontală, ca să nu «scapete» în jos, se razemă 


pe un cuiu. 

Ca încuietoare mai poate sluji şi o limbă de fier 
care se mișcă în nişte scoale sau inele de fier, intrând 
printr'o stinghie din uşa cealaltă (fig. 615), sau în sfârșit 
un rătez înţepenit într'o uşă şi răzemându-se la închi- 


dere pe un clempuș sau cuiu 

' z îndoit (fig. 616). In blidare 

E sunt mai multe policioare 

| sau rafturi, unde stă fiecare 
ga a sai E lucru la locul său. 

Fig. 61. Fig. 612. Fig. 613. In Ardeal, pe lângă 
Beiuș, el se numeşte glmariu, pl. almare, cum rezultă şi dintro 
<hiuitură : 

Baga-mă, Doamne'n potică, 
Sa-mi ieau gura de-o groşiţă ; 


lar mă baga în almariu, 
Sa-mi ieau gură de-un griţariu !). 


Un asemenea blidar, sculptat şi datând din 1779 se află între 

4 | | 

i 

HETITA 
K pig | 


MU | 


i Ul 7 itil H ULUI 
Fig. > Fie. 615. Fig. 616. 












































odoarele muzeului etnografic din Bucureşti (fig. 617), în care se 
văd așezate străchini, oale și ploşti; el este mai mult o podoabă 
a casei 3). 

Intre hornă şi perete se razimă covata cu ciurul, căușelul şi făina. 

La casele vechi, bătrâneşti, paturile se făceau şi se fac chiar 
şi astăzi din 4 sau 6 pari bătuţi în pământ, peste capetele cărora se 
pun 2 sau 3 stinghii, bătute cu piroane (cuie de fier). Peste stinghii 
se pun scânduri de brad ieşite din joagăr sau cioplite cu mâna. 
Peste scânduri se întinde paierul sau mindirul de paie. Unii au sub 
pâier o rogojină îndoită, acoperind şi o parte din părete până câtre 
fereastră. Peste rogojină, când lipseşte păierul, sau peste păier, se 


1) Familia, 1885 p. 307. 
3) Convorbiri literare, XII, No. 6. 


406 


pune un lezicer de lână sau de cânepă boită, sau numai un fol alb 
de canură de cânepă. La culcare se mai întinde adesea și câte o 
pânzătură veche, de lână. 

avița-i goală. 


EEEE ee 


Eais 





j 


A f 


en 
GAT 


H TA 
MATS 
f; 


ii 


| 


j 


iij 


SNA AET (| 


A SA 
AN 


ij 


| 


Horna e de cărămidă. Ea îşi razămă un colţ de vatră, prin- 
trun pop de lemn, iar acuma este legată de o coardăa casei printr'o 
bară de fier. Horna are mai multe prichiciuri pe cari stau diferite o- 
biecte : sticle, lampa, gazul, chibrituri, etc. 

Sub hornă se face mămăliga şi se fierb bucatele. In fundul 
cotruței se află gura cuptorului, care se întinde în casa cea mare, iar 
în păretele cel drept se află iarna gura sobei și gura burlanului, pe 
unde fumul intră din nou in hornă (fig. 618). 

Spaţiul de sub pat se numeşte supat. In supat stau scaunele de 
pus la masă, cofa cu tărâțele, căușele, fâraşul de dus gunoiul afară, 
ceaune, încălțămintea, lemnele de ars; primăvara acolo, în oboroace 
cu paie, clocesc cloştele, etc. 

Fig. 619, reprezentă un interior de casă din Bumbeşti-Gorj, 


407 


unde casele mau tindă. Aici se pregătesc bucatele şi dorm ai casei 
Ș > 





T 
































Fig. 618. 
fie pe un pat fient fad vatră, A P unul Be „păreau. In 

































































Fig. 619. 
geceral nu se vărueşte niciodată şi e îndestul de necurat şi afumat. 


408 


Pe păratele din dreapta este uşa pe unde se iese afară ; pe cel din fund, 
e ușa care dă în odaia mai curată. Pe pod, uşa podului. 

Horna este lată, sprijinită pe o construcţie de scânduri răză- 
mită pe un perete. Pe peretele din stânga se atârnă vasele de bu- 
cătărie. 

Fig. 620 reprezentă o parte din interiorul unei case din com. 
WHăbăsești, judeţul Roman. Obiectele din acest interior sunt: 

1. Coșul sub care este vatra şi pe polița căruia este un sfeşnic 
cu lumânare, un taler, o lingură și un făcâleț. 2. O polița pe care 
sunt talere de pământ; a'ături întrun cuiu este o strecurătoare. 
3. O sita în cuiu. 4. O putină de lapte, o mătură în lighian de 





Fig. 620. 


pământ şi o masă. ş. Un topor, cleşte şi un scaun. 6. Un putineiu. 
7. Hdrdau de muls vacile. 8. O covăţică. 9. O pisică pe patul de 
pământ, ce se găsește în dosul cuptorului, cum se vede în casele 
din Moldova. 10. Vatra pe care sunt oale, pirostrii; pe ea se vede 
şi gura cuptorului 1). 

Tinda caselor este pătrată aproape. In ea stă scara care se ra- 
zămă de gura podului şi pe care se suie omul de-şi iea ce are de 
luat din pod. După ușă stă toporul, mătura, vreo frânghie, etc. 

Casa cea mare sau casa de dincolo e odaia împodobită. Are 
fundul cuptorului pe care stau teancuri de farfurii de porțelan, sticle, 
gărăfi, şipuri, copuri, ulcele, linguri frumoase, etc. Masa cea mare, 


1) După o gravură de Jiquidi, în Dr. Manolescu, op. cit., p. 55. 


409 
care se găteşte cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. 
Obişnuit pe lângă peretele 
de miazăzi şi cel de miază- 
noapte sunt așezate două pa- PA 
turi, construite tot cum am ll 
văzut. Pe paturi sunt puse: 

păierul, apoi velința, prostirea Fig. 621. 

cu horboţică şi deasupra levicerul. Către perete, paturile au perini 
de părete, tari, umplute cu paie și înfațale cu pânzeturi roşii de 
târg sau adămască de țară. Perinile sunt dreptunghiulare sau au alte 
forme, așezându-se de obiceiu câte patru de fiecare pat, simetrice 
câte două-două (fig. 621). 

La un capăt al patului stă zestrea nevestei, cu carea venit de- 
la părinţii săi sam pe care a alcătuit-o gospodina pentru fetele ce le 
are de măritat. 

Zestrea se compune din ladă şi zestrea propriu zisă, care cu- 
prinde şi ea pânzeturi şi perini. 

Lada, dacă este «de Braşov», are capacul şi cele trei laturi în- 
forate cu felurite foii reprezentând: gherghine, trandafiri, crini, că- 
păţini de ceapă, nouri, soare, stele și cănafi, predominând în ele 
colorile: roşie, galbenă şi stânjinie, pe un fond verde. In ladă se 
ţin mai ales valurile de pânză și alte odoare. Lada are sus la un 
capăt o cutie cu capac, care se numește pălămida lazii. Dacă capacul 
ei se ridică, fundul lăzii stă şi el ridicat, sprijinindu-se pe acest 
capac. 

Prin alte părţi, lăzile sau tronurile fâcute din scânduri de fag 
se văpsesc în negru, preparat din anin regru întocmai ca negrul 
întrebuințat la tăbăceala pieilor. 

Pentru a prepară negrul din cărbunele de teiu, se pisează căr- 
bunele până se face praf ca făina. Acest praf argintiu de cărbune de 
teiu se amestecă cu puţin alun potasic (piatră acră), peste care se 
toarnă puţină tăbăceală (argăseală) de anin ; amestecarea se face bine!)). 

Prepararea negrului de lemn din băcan (lemn de Campeş) se 
face astfel: se fierbe băcanul într'o oală, până ce lichidul s'a colorat 
în roş-închis. Intr'alt vas se pune oţet de vin în care se plămădesc 
bucăţi de fier ruginit sau oxid de fier(Fe: O"). Acolo stă o zi şi o 
noapte. Apoi, se iea o bucată de lemn lustruit bine și cu o pensulă 
i se dă băcan negru din preparaţia de mai sus și se pune la svântat. 


1) Buletinul soc. Ştiinte, XII, No. 34 p. 186. 








410 


După ce s'a svântat, se mai dă odată lemnul cu băcan, dar nu se 
mai lasă să se usuce; se văpsește cu o pensulă muiată în oțet şi 
rugină de fier. Coloarea care se capătă, dacă-i frumoasă, se între- 
buinţează la văpsitul lăzilor şi, în genere, la văpsitul oricârui obiect de 
lemn 3). 
Inverzirea tavanului se face cu foi de stevie, frecându-le de lemn ?). 

Am spus că prin zestre nu se înţeleg numai poale; în al 
doilea grad, prin zestre se arată ţoalele sau pânzeturile şi perinile ; 
într'al treilea, cele de mai sus împreună cu lada; într'al patrulea, 
tot, ce aduce mireasa în casa bărbatului ei și în sfârșit, într'al cincilea, 
partea ei de avere mișcătoare sau nemișcătoare pe care i-o dau părinţii. 

Am mai pomenit întraltă parte despre foile de zestre. Aici dăm 
în întregime două: 

Unul cuprinde: 

1 Icoană, Maica Domnului ; [a nevoie poate fi orice sfânt; 

1 ladă braşovenească de ţinut zestrea ; 

40 de coţi de pânză de bumbac; 

40» »» d » fuior;` 

vreo 6o de coti de pânză de câlți; 

12 şervete de bumbac sau de fuior; 

6 ştergare de câlți, de dus mâncare la câmp; 

vreo 6 lăvicere bătute cu pieptenele 3) în buciume sau de alesături; 

câţivă coţi de lână subţire în 4 iţe sau în ozoara, din cari se 
vede iscusința fetei; 

24 de coţi de ol pentru car sau de aşternut; 

vreo 60 de coţi de pânză pentru saci; 

vreo 60 de coţi de pânză de lână sau de câlți pentru traiste ; 

1 scoarță sau foiţă în păpuși cu alesături pe de lături şi chenaruri ; 

peschire pentru nuntaşii mirelui ; 

pentru socri și cumnate a lucră după acuma, după cum ne-om 


` 


puteà împăcă; 





1) Buletinul Soc. Ştiint,, XII, No. 3-4, p. 186. 
*) Ibidem, p. 205. 
3) Pieptenele este de lemn cu dinți rari şi slu- - 


jeşte la a îndesă mai bine de cum îndeasá spata bătaia 
(fig. 622). 





411 





6 perine 1) ; 

1 oghial ; 

I cațaveică de postav lagi verde, vişinie, ori untdelemnie; 
dinaințele cu blană de vulpe, iar dinapoi cu blană de enot sau chiar 
de oaie; 

1 contășel blănit ; 

1 rochie de lână cu polcă cu tot; 

La nuntă, catrință de lână subțire cu fluturi și alesături. In 
judeţul Râmnic, fuste de lână dintr'o foaie, aleasă ; 

2 rochii de cit; 

1 fustă albă cu horbotă; 

1 pereche de cioboțele ; 

1 pereche de bușmachii ; 

vreo câteva barize; 

» 3 tulpane. 

La Macedonenii din Vlaho-Clisura se dă pae (zestre), are salbă de 
câte cinci ilire, baiere de flurini sfindughi, aye (broşe), anele. 

La Neagoște nă cofră, sau două, căpitanii de lână ori de bum- 
bac, dusechi, iurgani, două perne cusute, două velințe, żiftic (scoarță), 
casela cu capac rotund și cu față roșie. 

O rochie de mărasă, orice coloare, o rochie de flanelă roşie 
de casă, două rochii de lână (zofe), două de cit sau fustane de basmă, 
cămașă de mireasă de burangic, castârlii, 20 de cămeşi femeiești, fus- 
tane de asprichendină, stifale (ciobote), mestie (papuci de casă), col- 
tuni de lână albă pentru bărbaţi, caţaveici, giumbir de postav cu 
dinainţele de samur și lucruri pentru copil. La Românii din Cherson, 
zestrea fetei se compune din pânzeturi așezate într'o ladă ce stă pe 
căpătâiul din fundul casei 2). 

lată acuma, mai cu deamănuntul, din ce se compune paea, 
zestrea unei macedonene, 

40—45 perechi de ciorapi, pe arm.: pârpozi 11); 

40 de cameţi ; 

6—8 cearșafuri de deosebite stofe ; 


1) Părinților cari nu se îngrijesc din vreme de zestrea copilelor lor 
li se cânta: 


Douaspre'ce perne mari Douaăspre'ce perne mici 
I-s umplute cu frunzari, I-s umplute cu urzici; 
Douaspre'ce mijlocii Douaspre'ce poloboace, 
Umplute cu frunzi de vii; Fara funduri, fară doage! 


2) El. Sevastos, Nunta la Români, p. 46-48. 
*) In Pind ciorapii se numesc dapudzi. 


412 


4 poli, adecă poale sau şorțuri de lână; 
I poală = șorţ pentru farmitarea păniliei (frământarea pânii); 
20— 25 schepuri oime== broboade cu broderii pentru a-şi legă 
femeia capul, deoarece nu poartă pălărie ; 
4—6 căfiani, nişte broboade de mătasă neagră ce se pun 
peste schepuri in timp de doliu, purtate mai mult de femeile în vârstă; 
10—12 iasmadii di ligarea caplui, adecă schepuri mai ieftine ; 
2 şimii di lână ti di-gușe == batiste mari de lână; de legat la 
gât iarna; 
15—20 cîvradzi, adecă batiste ; 
perechi pantofle sau mestre, lucraţi la gherghef ; 
perechi smeane ică pantalone ; 
rochii de mätasă = fustani di sirma; 


» » lână; 
» » Aanelă; 
» olandă = băsmá ; 
» » cuburlii = rochi vătuite cu bumbac ; 


sacuri = paltoane scurte blânite; 
polți, adecă o polcă şi un palton ; 
şorţuri de mătasă ; 
şorţ de olandă ; 
așternut complet compus din: o salteă cu lână, de obi- 
ceiu doua saltele, două plapome din cari una cu faţa de mâtasă, o 
doaga, adecă o învălitoare sau cergă albă şi flocoasă de lână, şi o tiftica, 
adecă o doagă de lână vânătă, patru perini mari și două perini mai mici. 
Toate acestea alcătuesc paca fetei 1) şi este obligatorie pentru 
părinţii miresei 2). Zestrea se așează pe ladă 
teanc, «până în pod». Tocmai în vârf stau 
perinile mici şi perinuțele sau modijele. 
Perinile sunt închise întrun sac de pânză 
de cânepă; acesta întrun sac sau faţă de cit 
Toş pronunțat și tocmai deasupra stă faţa de 
pânză de bumbac sau borungic cu horboţică 
de capete şi cu horboţică de mijloc. Modiţele, 
mai ales, sunt îmbrăcate într'o faţă făcută nu- 
mai din horboţică. 
Cel puţin peretele de către fundul casei, 
cel fâră ferești, este acoperit de un covor prins Fig. 623. 


HoA NNNSNN IN SC II Ce le) 





PARODIE DC Lt aN 


1) In unele părți în loc de pae se întrebuinţează grecescul prică. 
2) I. Neniţescu, op. cit., p. 150-1. 


413 


în cuie şi atârnând din corzi până deasupra perinilor de perete. In 
celelalte părţi ale pereţilor, pe la ferestre şi chiar peste covor, atârnă 
în cuie șerzele sau prosoape, numai atârnate, sau având o floare 
făcută în mijlocul lor. 

Icoanele stau deasupra ferestrelor de răsărit. Fiecare casă are 
cel puţin 3 icoane și aparţin la două feluri. Cele mai bune sunt cele 
ai căror sfinţi au vestminte metalice, cu fața şi mânile de zugră- 
veală ; acestea sunt vechi. Vin apoi icoanele de scânduri, zugrăvite 
urit, cuprinzând diferite epizoade din noul testament. Una, aproape 
generală cuprinde la mijloc pe Is. Hristos cu apostolii având ins- 
cripția : Bocnpecenie ic xc xero. Pe de margini e Naşterea Maicei 
Domnului, Binecuvântarea ei, Blagoviștenia, Naşterea Mântuitorului, 
Fiul la Simion, Botezul, Intrarea în Biserică, “nccnie npecoupi, Sfinții 
Impărați, Bonecenie ryme, Sf. Treime la masă şi Adormirea  Maicei 
Domnului. Colţurile sunt pline de Sfinți şi chipuri de ale Mân- 


Mi ti a ÎI] AA i 
EERTE 


h | 
Mi Ma alltn ul Îl 


Fig. 626. 








all 








| 
| 
i 











== == 


=== 
























































tuitorului. Nimeni din cei în vieață nu ştiu cam de când să 
fie aceste icoane, cu sfinți cari au capul până aproape de picioare, 
iar picioarele cu câte ş degete lungi și fără călcâiu. 

Pe unele icoane tâlmăcirea slavonă este acoperită cu şuvițe de 
hârtie lipită ; şi aceasta o credem că are oarecare înţeles. 


414 


Rar se găseşte al treilea fel de icoane mici, cu câte un sfânt 
sau doi; aceste icoane se pun pe pieptul morţilor. În urmă vin 
litografiile cu multele lor defecte. 

Icoanele se sprijinesc pe cuie sau pe niște poliţie încrestate, 
foarte frumos adesea. Imprejurul lor şi printre ele stau siálbe de 
busuioc şi alte flori. 


Inainte de a fi puse în casă, icoanele trebuesc să fie sfinţite 
la biserică. 


Prin unele gospodării, sub icoane atârnă cruciulițe sapate în 
lemn, reprezentând pe Is. Hristos râstignit (Ag. 624) 1). 

In Novaci, sub icoane atârnă mai multe cruciulițe de lemn 
(fig. 625) foarte simple. 

In Crasna-Gorj, de sub podèle, la încheietura lor cu pereţii, 
sunt scânduri săpate cu diferite desemne (fig.626)), iar în alte sate, tot pe 
acolo, în locul acestor scânduri sunt înșşirate farfurii sau talere de 
lut, frumos ornate. 

In fiecare casă se găseşte o oglindă mare, adusă în casă de mi- 
reasă, un dar făcut de mire. Obicinuit ea stă între ferestrele peretului 
de către faţă. Cadre, adecă portrete nu prea sunt. 

Soba (fig. 627) este nemțească, înaltă de un metru și jumătate, 
cu firidă (birida), un fel de cotlonaş unde şade câte cevă. Sobele 
sunt fâcute de anumiţi meșteri din sat. 

In unele“case din Moldova cari mau tindă (fig. 628), peretele 
AA alcătueşte dosul casei iar, peretele AB' fundul casei. 

Uşa casei vine îndată dela uşa tindei (tinzii) (E). In lăuntru, 
în stânga e bornul cu cuptorul lipit de peretele tindei şi soba lângă 
cuptor, așezate toate pe o vatră mare cu 
marginile late, pe cari stau copiii cei mici, 
iar în fundul sobei e drumul pe cuptor (cup- 


A' 


8B’ 





Fig. 628. 
tior). La unele case se fac și sobe cu ocnițe de uscat obielele la 
încălțat, 


1) Schiţă de pe una săpată în lemn, din casa păr. M, Cârlânescu, 
Bogdăneşti-Suceava. 


415 


Fumul din horn iese prin caleață, al cărui capăt iese în tindă 
pe pereţii dela vatra sobei. Pe lângă peretele din fund, până în 
peretele dinspre răsărit, se întinde patul gospodarului și gospodinei, 
iar pe lângă ceilalți doi pereţi sunt câte o laița, pe cari odihnesc 
(dorm) fetele și flăcăii. 

Pe capătul patului la răsărit, e lada cu schimburile și deasupra 
ei [oalele şi perinile; în cealaltă parte, pe capătul lăițelor e alta 
ladă, cu banii, valurile de pânză și alte lucruri de preț și pe ladă 
zestrea fetei de măritat. 

Deasupra patului atârnă culmea sau ruda cu cojoacele cele 
scumpe, cațaveicele, șalurile, barizurile şi alte lucruri de găteală. 
In colțul (ungherul) dela uşă e blidarul (de ţinut blide); pe pereţi 
atârnă ştergare alese, iar deasupra ferestrei, despre răsărit, sfânta 
icoană, 

Patul e acoperit cu un fo] de lână, iar laiţele cu lăicere. Pe 
vatră se aştern folince. 

Chilerul casei, care poate fi, după cum am spus, în spatele ei 
sau pe o parte, slujește la ținerea oilor, viţeilor, porcilor, ori ca adă- 
post pentru car, plug, etc. El se lipește cu lut galben, dar nu se 
înveleşte ; are o portiță de scânduri, simplă. 

Gospodarii cu dare de mână nu mai fac chilere împrejurul 
casei, mai ales când au deo parte loc pentru astfel de încăperi. 

Podul caselor este lipit cu lut şi măturat, ca şi în casă, jos. 
Acolo se ţine fâina aşternută pe ţoale sau în saci, acolo se ţin 
sculele de lucru, sacul cu grăunţe pentru pasări, vase de lemn și de 
lut, doage, seminţe, cânepă, etc. Din pod scobori pe scara, răză- 
mată de gura podului. 

Cam aşi ar fi o casă de gospodar, casa veche, cum sunt ju- 
mătate din câte se văd astăzi în satul meu, Ţepu. 

Casele oamenilor săraci, după cum am arătat și mai sus, în loc 
de două odăi, au numai una, cu tinda ei. Aici se ţine tot. De o- 
biceiu, fiindcă numai omul leneş nu poate să-şi strângă cevă ago- 
niseală, mai au unii casuțe cu o singură odaie, unde stau mai 
ales iarna. 

Ingrijirea sau grijirea caselor cade în seama gospodinei şi-i de 
căpetenie. La Paşti, la Crăciun și la alte sărbători mari, casele se 
grijesc radical. E o mare rușine, foarte mare, pentru femeia care 
intră în sărbători cu casa «ca la Țigani», cu pereții nevăruiţi şi 
brâiele netrase. 


416 


Prispele, în casă pe jos, tinda, peretele din dosul casei pe din 
afară, se lipesc de obiceiu cu lut galben amestecat cu baligă. Partea 
din perete, pe din afară, la o lăţime de 2-3 degete, de lângă prispe, 
jos, se dă tot cu lut sau cu o boid şi constitue brâul peretului. Prin 
casă, acest brâu poate să fie lat până la un metru, însă trebue să 
fie tras drept. 

Varul se cumpără şi se stinge, şi cu el se varuesc pereţii cu 
ajutorul bidinelelor. In casă, gospodinele mai nevoiașe dau şi cu humă 
adusă din Negrileşti. 

Ușile de cele mai multe ori sunt nevăpsite; ele se spală din 
când în când. Prin prejurul uşelor şi fc- | 
restrelor, pe dinăuntru şi pe din afară, se 2 
trag brâie cu chinovariu 
roş sau galben, sau cu 
lutişor. Aceste prafuri se ` 
amestecă cu gălbănuş 
de ou, «ca să nu se i 
iea» (prin atingere), şi se da apoi cu un beţişor cu cârpă sau cu bi- 
dineluţe mici. 

Uşile se fac din scânduri groase, cu câte 3 stingihi. Ele surt 
înţepenite la jájáni prin nişte 
balamale cu plisc intrate în al- 
tele cu ochiu (fig. 629). Se în- 
chid cu rătez. Rătezul se com- 
pune dintro limbă ca cea de 
fier, descrisă la blidar, care se 
mişcă în nişte scoale. Ea se saltă 
cu rătezul propriu zis, al cărui 





Fig. 630. 


Fig. 632. 





mijloc este astfel băgat în uşi, că nu iese afară, ci este ţinut prin 
ajutorul unui dinte. Când apasăm cu degetul pe partea lată a răte- 
zului, ciocul din partea cealaltă se ridică și cu el se ridică şi limba 


417 





de fier care se razămă pe cioc. Când luăm degetul de pe rătez, 
ciocul se scoboară de greutatea limbii şi limba cade întrun cuiu în- 
doit unde se prinde. Acuma ușa este închisă și rătezul pus. 

Unele case au lăcâte cu cari li se încuie uşile; casele vechi 
însă aveau și au încă zăvoare. Zăvorul (fig. 631) este de fier, gros 
și se preumblă în niște scoabe; el nu poate ieşi din scoabe din 
pricina a două clempușuri (proeminențe). Pentru a încuiă uşa, se 
vâră printro gaură deasupra zăvorului o cheie de sârmă îndoită 
(Ag. 632) şi cu vârful ei se împinge de cleampa zăvorului, până ce 
el intră în scoaba cea mare batută în uşorul uşii. La descuiat se o- 
perează invers. De desubtul zăvorului se vede rătezul. 

Să nu se creadă că acest fel de zăvoare nu este practic. El 
oferă destulă siguranţă prin faptul că ușile mai toate au merchezele, 
adecă tainele lor; pentru a descuiă, pe una trebue s'o ridici puţin 
în sus, pe alta trebue s'o împingi puţin la dreapta, etc. Plecând 
de acasă, cheia se «pune bine» sub un butuc sau altcevă, la un 
loc știut de toți ai casei. Când nu se găseşte ori se pierde, se în- 
locueşte în grabă cu alta de lemn, adesea o crânguţă cu ramura ei. 

Pe dinafară, rătezul este încunjurat cu o scoabă mare, de care 
se apucă cu mâna întocmai ca la «garda» puștii, ce înconjură 
trâgaciul. 

Uşa astupă spaţiul lăsat de zșori. Inţâţânarea ușii se face pe 
partea din tindă a ușorilor, așă că ușorii lasă jos un prag și sus alt 
prag, cari se văd de pe prispă. 

Prin unele părţi, cârligele bătute în pereţi, unde se înțâţânează 
balamalele ușii, se numesc fâțâne, iar limba rătezului iea 
numele de clempuş. 

Ferestrele sunt aproape pătrate, iar ușorii ferestrelor, 
numiţi şi coropre, sunt de scândură. O fereastră are patru 
geamuri sau patru ochiuri de geam, grupaţi în doi dubli- 
ochi, doi jos şi doi sus. Ochiul dublu dejos are cerce- 
veaua de jos răzămată de partea de jos a coropcii sau 
Codșcăi, iar cerceveaua de sus a dublului de sus, lipită de 
partea de sus a coropcii. Cercevele mijlocașe stau alăturea 
(fig. 633): dintre toate, numai dublul de sus se sprijină 
pe nişte cuie bătute în părţile verticale ale coropcii. Astfel 
fiind, dublul de jos se poate ridică în sus, pentru ae- Fig- 633- 
risire, lăsând jumătate de fereastră liberă. Cercevelele se înțepenesc 
cu cuie de fier. 


Pad 


T. Pamfile, Industria casnică, 27 


418 


Săracii înlocuesc geamurile cu hârtie; mai înainte geamurile 
erau înlocuite adesea cu beșici de bou, cum se pomeneşte de un 
călător de pe la începutul veacului XIX 2). 

Coropcele ferestrelor sunt prevăzute 
cu drugi de fier pe din afară, ca măsură de 
siguranță (fig. 634). 

Casele de tot vechi aveau şi obloane, 
un fel de capace mari cari stăteau deasupra 
ferestrelor, sprijinite pe un băț, iar noaptea 
se lăsau în jos, prinzându-se cu niște 7a- 
mele prinse în scoabe. 

Prin alte părţi din Moldova, se scrie, 
ferestrele, totdeauna în număr de trei la 
casele cu o singură odaie, sunt aşezate în- 
spre miază-zi şi răsărit (mai toate casele 
sunt expuse spre miază-zi). Ferestrele sunt 
așezate în usciori (uşori) de lemne, prinse în perete și având câte 
două și trei gratii, fie şi de lemn. Unele case au și obloane de 
scânduri, ce se ridică în sus şi cari la vreme se încuie pe din 
Jăuntru cu piroane de fier, răsbătute prin usciori. La unele case, 
ferestrele au câte patru ochiuri (geamuri), iar altele două și chiar 
un singur geam ; toate însă bine prinse de usciori fâră a se puteă 
deschide ; numai unele ferestre au o jumătate mișcătoare, care se 
poate ridică alunecând peste cealaltă jumătate și care se sprijină cu 
un beţişor. 





Fig. 634. 


1) Arhiva VII, p. 14. Mai încolo (p. 29), revine cu amănunte, des- 
criind o casă: «ne oprirăm pentru seară şi căutăm gazdă la cea mai păcă- 
toasă casă pe care unul din noi a văzut-o vreodată; eră caverna în care 
ne coborîrăm pe trei scări şi unde aflarăm doua femei şi trei copii ghe- 
muiţi lânga câtevă lemne aprinse arzând pe o vatră; un horn făcut din 
lut ars (baked mud), se întindeă asupra focului și se apropiă atât de mult 
de flacări, că lăsă abiă celor ce se încălziau astfel loc de a-și vâri capetele 
peste volumurile de fum, cari se suiau parte spre ogeag (outlet), însă mai 
cu seamă se împrăştiă în jurul tainiţei ce ne primise; nu eră cu putinţă 
să stai în picioare, așă că desfidând fumul şi primejdia de a fi înnădușiţi, 
furăm siliți să ne aşezăm pe banca de lemn, care eră așezată dealungul 
a doi pereţi din locuință. Tovarășul meu străbătuse în colibele Nubiei şi 
ale Egiptului şi eu însu-mi fusesem uneori numai pe jumătate mulţumit 
în Finlanda, Sicilia şi Grecia, dar am recunoscut amândoi că aceasta erà 
gaura cea mai mizerabilă în care am fost vreodată siliți să petrecem 
noaptea». 


419 


La unele case mai mari, cari au o cămară în fundul tindei, 
mai e o mică ferestruie cu un singur geam în partea despre. apus. 

Ca şi fereastra, la casele bătrânești, eră manelata şi uşa cu o 
maneă groasă, care nu se puteă luă așă de lesne. 

Construirea unei case o poate face cine cunoaşte cât de cât 
meșteșugul lemnăriei, chiar și singur, având numai două sau trei 
ajutoare. 

Intâiu se alege locul de casă cu multă chibzueală; încotro să-i 
fie faţa şi cât de mare să fie ; cei tineri doresc case mari, iar pă- 
rinţii le spun : «întinde-te, întinde-te, Cai să rămâi cu picioarele 
goale». Dacă toate s'au determinat, se bat mai întâiu furcile. Furcile 
sau stâlpii, la unele case în număr de 11, sunt toate de lemn de stejar 
în patru muchi. Partea de jos numai scorojită (cojita) şi câte odată 
pârlită sau cătrănită cu păcură, se îngroapă în pământ de 2—3 
palme (o, socm—1m), iar partea de sus e cu urechi ce prind cosoroatele. . 

Obişnuit o furcă-i un trunchiu de copac, gros de cel puţin 
20 cm. Furca se face cu secţiune pătrată şi se îngroapă bine în pă-. 
mânt. Pământul se baratorește prin prejur. Este bine ca furci să fie 
cât mai multe. De 12—15 e neapărata nevoie. 

Peste furci se pun două lunguri, în faţa şi în dosul casei, şi 
două curmezișuri, pe cele două laturi mici. Capetele furcilor se 
îmbuca pe jumătate cu aceste patru curmezișuri. Se mai pun și alte 
curmezișuri, cari determină tinda. Astfel se face un dreptunghiu de 
8—10 metri pe lung şi 5—6 pe lat. 

Prin alte părţi, aceste curmezișuri se numesc cosoroale sau cos- 
toroale, şi sunt câte 2 de fiecare parte, în total opt, din cari un 
rând aşezat deasupra pereţilor și a stâlpilor (furcilor), între urechile 
acestora, iar celălat rând este aşezat pe capetele celor dintâi și având 
de scop să sprijine capriorii aşezaţi cu călcăele în cuiburile coso- 
roabelor. 

Aceste cosoroabe împreună cu crăpiorii alcătuesc aparatoarea, 
streșina, sau polata casei şi acoperimântul prispelor. 

Pereţii caselor se fac sau cu lut «bătut la scândură», sau se 
paruesc, adecă li se puh pari prinşi sus în cosoroabe iar jos în pă- 
mânt şi printre cari se așează coropcile uşilor şi ferestrelor. 

Lipirea la scândură se face bătând în furci, una pe din lăuntru 
şi alta pe din afară, iar spaţiul dintre scânduri, care reprezentă gro- 
simea peretului, este umplută cu lut negru, bine călcat și amestecat 


420 


cu pleavă. Făcând un rând de jur împrejurul casei, el trebue lăsat 
să se usuce, şi în urmă se face al doilea rând. 

Prin Ţepu acest procedeu nu se prea întrebuințează, din pri- 
cină că cere mult timp și nu-i caşă de sănătos». 

Altfel pereţii păruiţi se îngrăduesc cu nuiele şi se lipesc cu lut 
negru bine netezit. După ce acest lut s'a uscat, pereţii se fencuesc 
cu lut galben şi după 2—3 zile dela lipirea cu acest lut, se varuesc. 

Prin alte părţi se cunosc aceste trei procedee : bârnele (despi- 
cături de lemn de teiu, plop sau ulm) așezate în şghiaburi făcute 
în lungul furcilor ; vă/ătucii (colaci de pământ sau lut amestecat 
cu paie sau rogoz) îngrădiţi prin pari prinși în niște găuri făcute 
sus in cosoroabe și jos în nişte tălpi ce se pun între furci; gardul 
de nuiele (ostreje), îngrădite cu pari puşi de asemenea sus și jos. 
Când o casă e alcătuită din patru stâlpi, câte unul la fiecare colț, 
aceşti stâlpi se numesc stâlpi colțari, iar în Moldova ammari. 

Paidantă sau chezeș (fig. 635) se numeşte lem- 
nul ce propteşte un stâlp. 

In unele părți, pe pereţii casei, înainte de a ZA 
se lipi, se bat şușele (un fel de ţăndari de brad Fig. 635. 
lungi), ori se puricesc cu nişte penişoare mici numite purcei. 

In SRS vechi, pe sia pădurile erau mari, oamenii făceau 





























Dr kke r kai 


iu 
ii KANIN AAi 



































Fig pra 


Casă în construcțiune din Vitanu-Ilfov (Schiţă dupa o fotografie 
din Dr. N. Manolescu, op. cit., p. 23). 


case zise în Moldova durate, din bârne lungi. Se puneau mai întâiu 
patru copaci (tumurugi) descojiţi (cojiţi) şi încheiaţi prin crestături 
la capete. 


421 


Aceşti copaci alcătuiau tălpile pe cari se ridicau pereţii din 
despicături sau bârne de lemn, încheiate tot prin crestături la capete. 

In aceste bârne se tăiă locul uşii şi al ferestrelor, sprijinin- 
du-se bârnele prin usciori (ușori). Peste pereţii astfel ridicaţi fâră 
furci, se puneau patru bârne lungi cu cosoroabe și pe capetele aces- 
tora un alt rând de cosoroabe pe cari se înălță acoperământul. Astfel 
de case nu se mai văd decât foarte rar. 

Peste lunguri se aşează corzile. Corzile au trei feţe frumos 
fețuite, cu dungi pe dânsele, în lungime. La multe case, aceste corzi 
se razemă pe o coardă mai mare şi mai groasă, dealungul şi prin 
mijlocul casei întregi, dar în fiecare «casă». Nivelul acestei corzi e 
acela al lungurilor şi curmezișurilor. 

Capetele corzilor ies foarte puţin în afară de curmezișuri şi 
au cuiburi dăltuite în două şi prinse prin cuie de lemn bătute în 
găuri date cu sfredelul. 

Coarda, când nu este destul de tare, se propteşte la mijloc 
printrun stâlp pus în mijlocul casei şi care se chiamă pop. Mai in- 
totdeauna însă, acest pop se pune în urmă, după ce s'a slăbit casa 
Şi sa îngreuiat acoperământul. 

Peste corzi se aşează podeala, scânduri feţuite cu dungi pe la 
margini. Geluirea lor se face astfel, că ele se îmbucă una cu alta, 
căci altfel uscându-se, ar da loc la crăpături și la scurgerea țărânii 
din pod. 

Prin unele părți această îmbucare se numeşte caplamă şi se zice 
că podeala se așează caplamă. Puse una lângă alta, podelele formează 
niște linii paralele (orizontale, sau oblice când 
nu se îmbucă); un rând de podele, cuprinse 
între două corzi sau grinzi, 
poartă numele de raclă. 

La casele vechi, peste 
corzi se aşează trei capre. 

Fig. 638. Fig. 637. O capră are un drug de 
teiu, obişnuit răzămat pe altul, astfel că formează cu podul un 
triunghiu isoscel. Capetele brațelor caprelor se sâpurează, adecă se 
taie oblic ca să se lipească bine de capetele corzilor (fig. 637). Se gău- 
reşte închegarea lor cu sfredelul şi în gaură se bate un cuiude lemn. 
Braţele caprei se unesc sus, Jatărindu-le şi prinzându-le cun cuiu. 
Mai jos de cuiu se mai prind co stinghie, care slujeşte şi la agăţat 
cite cevă. 





422 


La unele case, în loc de trei capre, se pun numai două, iar 
pe sub încheietura braţelor lor și sprijinindu-se pe nişte stinghii, se 
pune un samar (fig. 638). Pe samar se așeazăcăpriorii sau marlăcii 
(martacele). In jud. Suceava se numesc corni-căpriori 1). Sunt ase- 
menea cu caprele, dar sunt prinse numai jos, de capetele corzilor. 

Prin unele părţi, samarul mai poartă numele de Jaţ, leaf, coamă, 
culme, samara, slemneă, slimnă, comană sau coroană. Doi căpriori 
legaţi se mai numesc şi legălori. Căpriorilul este punerea căpriorilor 
când se căprioreșie casa. 

Dela cele patru colțuri de casă către încheietura celor două 
capre, vin unghere,iar de pe lature vin laturalnițe cari determină cele 
patru fețe ale acoperişului. 

In alte părţi, cele patru căpriori de pe la colţuri se numesc 
sape şi alcătuesc sapa casei; căpriorul dela mijloc se numeşte fapoite 
sau sugar. 

Dela cele două stinghii ale că- 
prioarelor se bate câte un bold care 
străbate prin acoperiș şi rămâne afară 
(fg. 639). In alte parți, boldul se mai 
numește și fef, leafa, sageală, sulinar, 
măgar Sau sistor. 

Peste capre, ori peste capre şi 
martace, se pun de-a curmezişul nişte 
prăştini numite leţuri, leaţuri sau loţuri, 
peste cari se aşează paiele, stuvul 
(stuhul) sau șindrila (șindila, chior- 
peaca, dranița). Acoperământul sau 
baidașul, cum se mai numeşte în jud. 
Suceava 1), mare însă streșină. Fig. 639. 

Pentru aceasta se bat nişte scurtături de lemn, lungi cam de 
un metru şi numiți copchileți, cari se prind pe deasupra cu un leţ 
mai lat. 

Capetele corzilor, cât sunt ieşite afară, se podese şi podul acesta 
se chiamă tură. 

In jud. Suceava, capetele bârnelor (când casa se face din bârne) 
ieşite afară se numesc chiotori. 

Inainte dea se începe invălirea casei, trebue să se râdice horna 








1) Şezătoarea, V. p. 59. 
*) Idem, p. 97. 


423 


casei, care se numeşte Văgeag sau hogeag, atât cât este în pod, și borna, 
cât este afară, deasupra acoperişului. Dacă casa se va înveli cu pă- 
nășiță (un fel de rogoz), se așează mai întâiu pe leaţuri malduri de 
trestie sau stuh, bătuţi cu lopata pe la margnii ca să fie steşina ne- 
tedă. De obiceiu se pun două sau trei rânduri de stuh, unul mai 
către vârf, priponind fiecare maldur din două locuri de un leaţ de 
desubt și altul deasupra. Dacă se leagă cu cuie, aceastea se numesc 
resteie. Unii pun caciorve în capul resteielor şi nu le mai trec prin 
căpriori sau leţuri. 

Peste stuh se pune pănăşiţa, rogozul sau paiele. Unii pun şi 
malduri de coceni sau hluji. 

Peste acoperiș, ca să nu-l iea vântul, se pun prăștini grele, le- 
gate câte două pe culmea casei. 

Unele case mai au popi, stâlpi, diregi sau atărnaţi, cari sprijină 
streșina casei de tălpile prispei. Unele sunt foarte frumos sculptate. 

După cum am mai spus, toată lemnăria casei se lucrează dina- 
inte şi cu încetul. Ridicarea casei se face înt'o zi de către neamuri 
şi vecini, fâră plată. Atunci se pun lungurile, curmezișurile, caprele 
şi căpriorii şi se bat leaţurile. Cei ce ajută, capătă o basm?, un şter- 
gar, sau tulpan, care se leagă cu busuioc, lămuri de salcie, gârneaţă 
(stejar) sau teiu, de bolduri. 

Sfinţirea locului se face de preot. 

Pentru un gospodar, care are tot lemnul și priceperea lucru- 
lui, o casă-i scoate din pungă 110—18o de lei, cuprinzând mai ales 
dulapii (scândurile) pentru podit, coropcile uşilor şi ferestrelor, cuiele 
şi geamurile. Cel care mare pădure, plătește lemnul de casă cu ṣo 
de lei. 

Un om singur începând lucrul de îndată ce dă în iarnă, având 
ajutorul femeii sale, dă gata o casă peste un an. 

O casă costă cam 700 de lei; una lucrată gospodăreşte, ţine 
100—150 de ani. 

5. La o casă acoperită cu şindrilă, în Muntenia observăm ur- 
mătoarele : 

Acoperișul se mai numește coperiș, acoptremânt, învelitoare sau 
înveliș şi se face cu drăniță ; 

Popii din faţă casei se mai numesc şi dregi; 

Faţa, care se mai numeşte și lumina casei; 

Coropcile ferestrelor se mai numesc şi tocuri, iar cercevelele, 
piurgiuvele ; 


___424 

Balamalele ușii se numesc blagamale. Uşa este făcută din 4 
bucăţi şi poartă numele de canaturi. 

Chilerul se mai numeşte polată. 

Partea din faţă a acoperișului are o lumină, cu sau fâră geam, 
care poartă numele de bagă, băgeagă, fumar, hogeag, cucuvaie, ochiul 
podului, fântână, ursoaie, marghioță, compadură, cubea sau cucumeă. 

Grinzile cari alcătuesc te- 
melia casei se chiamă la sing. 
balvan, tălpoiu, talpa casei, talpa 
prispei, talpa târnaţului sau talpă 
lungă. 

In planul unei astfel de 
case (fig. 640) avem: I: uşa 
tindei, 2: tinda, 3 : scaun pentru Fig. 640. 
saci, 4: coş sau vatră, ş: sobă, 6 uşa camerei, 7: cameră, 8 şi 9: 
pat, Io: fereastră. 

6. O casă de munte din Prahova are ca părţi proprii: zabrele, 
cari formează parmaclăcul sau balconul; foișorul, cerdacul sau pridvorul, 
dinaintea uşii; gârliciul sau beciul dedesubtul casci, având o uşă; por- 
țile prispei, la dreapta şi la stânga, pe unde se urcă pe o scară cu trepte ; 
siâlpii sau popii se numesc palimare ; cheotoarea, care este formată 
de încrucişarea bârnelor ce formează pereţii; bârnele se mai nu- 
mesc şi vârghii; uşa este cu tablii îuverghelate şi temelia de piatră, 
legată cu var. 

In jud. Dâmboviţa se numeşte harca, zidul ce se face pe înăl- 
țime de o m60—1 m, din pământ până la tălpi. 

Doi căpriori (fig. 641) ab—ab încheiaţi 

la vârf alcătuesc o capră. Bucata de lemn, c, 

ce-i ţine ca să nu se desfacă, se chiamă 
cătușă, coțofană sau limba caprei. 

Podină se numește fiecare scândură (blă- 

B! nujä sau blojdină), din care se alcătueşte po- 

Fig. 641. deaua. 

Cămară este partea casei unde se găseşte vatra, când tinda e 
împărţită în două. 

Floarea ce se face la capătul stâlpilor se numeşte bașlic, calup, 
clap, măgăriță, talaier, papuc, amânar, broască, cârlan sau căciulă. 

7. Fig. 642 reprezentă o schiţă de casă din Bumbeşti-Gorj, 
una din cele mai bune. Acoperişul îi este de şifa şi întreaga cons- 








425 


zrucţie a pereţilor de bârne de lemn. Incheierea pereţilor la cele 
mai multe case rămâne afară, cu capete de bârne. 

Jumătate din numărul caselor sunt nevăruite și foarte necurate. 
Au două odăi: una, rezervată bucătăriei, e afumată, cu un singur 
pat de scânduri acoperit cu ţoale murdare, fără rogojini sau păiere. 
Aici ţin gospodarii diferite poloboace șubrede de scândură, pline cu 
vin, ţuică, mălaiu, etc. În perete, spre casa cea mare, este clădit cup- 
torul unde se fac pitele. Sobă în această despărțire nu este, iar fo- 
cul arde pe o vatră mare, fumul fiind cules de un acoperemânt fâ- 


cut din şiţe. 









"| 


M JI i d 


AMN y 





ți 
a 






























































ni. iN 
























































Casa cea curată, o odaie, este väruită, dar nu în totdeauna. 
Unele case sunt podite (pardosite), altele au chiar gropi. Pereţii sunt 
goi sau împodobiţi cu prosoape. 

Către răsăritul Gorjului, prin Crasna, Novaci şi Hurez, pe sub 
podele și pe pereţi stau înşirate rânduri de străchini frumos zugrăvite. 

Partea de desubt a casei este facută de zid, bolovani de piatră 


închiegaţi cu var și nisip. 
La odăi te sui pe nişte scări de lespezi de piatră mari, sau 


426 


lozbe de lemn. Parmalăcul este de scânduri, singura frumuseță care 
se vede. Dedesupt sunt două sau trei despărțituri întunecoase, unde 
se ţin, de cele mai multe ori, vitele, vinul, tuica, etc. 

Ogrăzile, numite în Bumbeşti tirnațe, sunt înguste. In Polo- 
vraci, podeala din faţa casei se numeşte tárnaț. Aici însă podul este 
cam la jumătate de metru de pământ, spaţiul de sub care nu slu- 
jeşte la nimic. De sigur o simplă tradiţie. 

8. In curte, ograda, sau bătatură, adică pe 
locul unde nu sunt pomi, unde nu se fac sămă- 
nături, dinaintea sau de o parte a casei, gospodarul 
îşi construește diferite acareturi sau acarele, cari, 
în jud. Suceava mai poartă numele de biiuri 1). 
Printre acestea însemnăm, pentru părțile 'Ţepului: 

Căsuţa este mică, o casă cu o odaie fâră tindă. 
Adesea o fac şi cei cari nu au destule mijloace 
să-şi facă repede casă. Şi-o fac și cei cari vor să-şi 
ţie casele curate. 

Fig. 643. Căsoaie au oamenii gospodari. De obiceiu 
căsoaia se compune din două părți. O parte în fund care-i de cele 
mai multe ori săpată în pământ, cu pereţii zidiți cu cărămidă sau 
nu. Aici se ţin 
poloboacele cu 
vin pe căpă- 
tâie, se ţine ra- 
chiul, varza 
murată şi ver- 
deţurile pen- 
tru iarnă. A- 
ceastă parte are 
uși largi. 

In faţa ei se 
află altă parte, 
ca un fel de 
tindă, unde se ţin vase deşerte, scule, etc. Despărţitura din fund 
este podită, iar cea din faţă nu. In pod se ţin lucruri diferite: 
doage, cercuri, etc. 

Se aflau mai de mult, când lumea eră mai sfântă, pe vremu- 





1) Şezătoarea, III, p. 13. 


427 


rile de bielșug în vii, asemenea căsoi, prin podgorii, unde se 
păstră vinul nevândut. Prin alte părți se numesc crame. In tinda 
ei stăteă bucătăria pentru tot timpul cât ţineă lucrul viei. Iarna, 
rămâneau singure şi nimeni nu se apropiă de ele. 

Căsoaiele se fâceau și se fac din bârne (fig. 643-4). 

Căsoiul este o poieţică, lipită, «bucătăria de vară». N'are pod. 
Iarna se transformă în adăpost pentru vite mari, ori mai adesea 
pentru oi şi capre. 

Pivniţa, numită şi chivniță, chimnijă şi pimniță, este săpată 
sub casă, sub chileriu ori sub o poiată, având o adâncime de 2-3 
metri, cu secţiune pătrată şi formă paralelipipedică. Peste o parte 
din gură se pun grinzi, peste grinzi paie și apoi pământ, astfel 
că-i rămâne numai o gaură mică pe unde scobori înlăuntru pe o 
scară de lemn. In pivniţă se murează varza și celelalte murături, se 
ţin verdeţurile, cartofele, etc. 

Zemnicul este tot o pivniţă, dar are un caracter provizoriu ; 
se face şi pe un loc neacoperit. 

Hruba se aseamănă întru câtvă de construcţia căsoaiei şi Sar 
puteă zice că hruba este căsoaia omului sărac. Acoperișul este de 
pământ. 

Partea dinainte a hrubei se numeşte argcă şi dela dânsa «incep 
grubele». Episcopul Melchisedec crede că această vorbă e de origine 
tătărască.!) 

Beciuri n'au decât oamenii cei mai cuprinși. Cele mai multe 
au pereţii şi tavanul din zidire de cărămidă și numai fundul este 
nezidit, ca să se poată prelungi la nevoie. Ele se fac sub casă sau 
sub chilere, având la gură uşi. Unele au la gură un fel de'baratcă, 
spre a le feri de apă. Beciurile au scări din lozbe de lemn sau 
drugi tot de lemn, lungi, pe cari se scoboară vasele de vin. 

Poiata se aseamănă în construcție cu o căsuţă, dar are pereţii 
îngrădiți cu nuiele sau făcuţi din bârne. Lipirea se face cu balegă 
de bou. Au porţi sau nu; au iesle la cari stau legate vitele unde 
iernează. Vara, în poieţi se ţin diferite lucruri. O poiată mică se 
numeşte poiețică. 

Șopronul sau șoprul se face pe patru furci, cun acoperemânt 
oblic, pătrat sau dreptunghiular. Peretele cel mic, din fund, şi cei 
laterali sunt îngrădiţi; cel din față totdeauna deschis. Se mai nu- 


1) Cronica Romanului, I, p. 225. 


428 


mește și dos, cu înţeles de adăpost, şi slujeşte să îndosească vitele pe 
timpul iernii, la iesle; are numai un perete (fig. 645). 

Ieslele sunt de mai multe feluri. Unele au o bază dreptun- 
ghiulară, compusă din doi drugi lungi şi doi scurţi, cu bețe sau 
pretce bătute și îngrădite cu nuiele. Altele sunt suspendate pe pereţi; 
altele au ca secțiune transversală fig. 647. 

Hambare mici de felul celor ce au 
«negustorii de pâne» pe la orașe, au început 
a se face şi pe la ţară, dar nau mai mult de 
4-8 lacre sau ochiuri, adecă despărţituri. 








































































































Fig. 645. Fig. 646. Fig. 647. 

Leasa este un gard lat, împletit pe nişte prăjini, punându-se 
pe corzile poieţilor, căsoaielor și chiar șoproanelor nepodite. Pe ele 
se toarnă popușoi, în vremuri de belşug. 

Coieţe pentru porci şi câni se fac întrun mal, acoperindu-se 
cu pământ. Sunt un fel de bordeie mici. 

Coteţe pentru puii de pasăre se fac din haragi. Au o bază cir- 
culară, iar depărtarea între ei este după voie. Puilor li se dă mân- 
care în lăuntru ; puii intră, dar cloșca nu. Aceasta se face cu scopul 
de a feri cloşca să mănânce şi prin urmare să se îngrașe; o cloşcă 
grasă nu îngrijește cum se cade de pui. 

Coteneaţa sau coștereața este adăpostul unde dorm gâinile. 

R Inaltă de 3 metri, are o formă circulară făcută din 
pari bătuţi în pământ şi îngrădiţi cu nuiele. Nuiele 
se lipesc cu balegă. Unele coteneţe au două părţi 
(fig. 648) despărțite printr'o leasă. Partea de jos 
slujește ca adăpost pentru gâște, curci sau rațe și, 
în lipsa acestora, pentru porci, unde intră printro 
bortă. Porcii au paie pe cari dorm şi cariieau nu- 

Fig. 648. mele de așternut, groh sau crob. 

Despărţitura de deasupra are o deschizătură prin care intră 
găinile, suite pe o scară de lemn, în cotineaţă, spre a se așeză pe 
niște prăjini puse orizontale. 





429 


Sub streşina coteneţei se află o albie cu paie şi un ou, numit 
cuibar, unde se ouă.găinile. Covata se numeşte tot cuibar. 

Porumbării au prea puţini oameni, tineri de curând insu- 
rați, unde cresc porumbii, porumbeii sau hulubii. Se fac din scânduri, 
sus, înălțate pe un picior, două, trei sau patru, sau chiar întrun 
copac. Au diferite despărțituri și ușe, cari se închid și se deschid 
de jos, prin ajutorul unor sfori. 

Șandramaua este un dos pentru vite tăcut din scânduri ; prin 
unele părţi se chiamă șură şi corla.1) 

Coșul, coșerul sau coșarul este locul unde gospodarul işi pune 
toamna popușoii. El are o secţiune eliptică. 
Ingrăditura prâjinilor cu nuiele se sprijină pe 
o temelie de bârne în cari sunt înţepenite pră- 
jinile. Vârful prăjinilor se îndoaie în formă de 
arcuri şi se acoperă cu coceni sau hluji. Unele 
coșuri se acoperă cu acoperământ de scân- 
duri. Sub streșină, coperişul are o gură pe 
unde se toarnă popuşoii cu oborocul, de cel ce 
Sa urcat până acolo pe o scară, iar în partea Fig. 649. 
de jos are o altă gură, pe unde se scot popuşoii când aceştia se bat. 

Unele coșuri sunt fâcute şi din scânduri. 

Ştim ce erau coșurile de rezervă sau coşurile de răzor, cum li se 
zice prin jud. Iaşi, înființate de 
Regulamentul Organic, şi apoi mă- 
sura complinitoare, ţarinile de re- 
zervă 2). Răzemat de coş sau pus 
vndevă,- se tafl Jesoiul (fig. 650) 

Fig. 650 în care se bat popușoii. Lesoiul se 
compune din trei drugi, între cari se bat nişte pre/ce cari se îngră- 
desc cu nuiele. De trei părţi se fac împrejurul lesei niște aripi înalte 
de jumătate de metru, asemenea din pretce îngrădite. 

Lesoiul se aşează pe două scaune lungi, sub cari s'a întins un 
tol. Popuşoii se pun în lesoaie, se bat cu bețele de Fălut popuzoii, 
grăunțele curg pe ţol printre nuiele, iar ciocanii rămân în lesoiu. 
Pentru a nu sări grăunțe în lături, în cele patru colțuri ale lesoiului 
se înfig patru țepuşe înalte, pe cari se atârnă poale. 








1) Şezâtoarea, II, p. 23. 
2) Manualul administrativ al Principatului Moldovei, 1856, p. 456- 


430 





Pătulul se face prin copaci înalți, pentru ca stând omul, să 
să poată vedeă departe. De el se slujesc bostanării (păzitorii de bos- 
tănării, locuri unde se seamănă pepeni), chelarii la vii, păzitorii ņa- 
rinilor și câte odată şi vânătorii la pândă. EI se face din 3-4 pari; 
puşi la crăcana crângilor; peste pari se aşează lămuri și apoi paie. 
Câte odată au şi acoperișuri, 

Vorbind de paseri, pătulul se compune din nişte pari puşi în 
copaci, unde dorm noaptea găinile. 

Gardul desparte proprietatea unui gospodar dea altuia, îi 
desparte bălatura de grădină, determină locul destinat farcului sau 
ocolului pentru vite, etc. 

Mai sunt garduri pe la vii, biserici, ţarini, etc. 

Gardul viei se face de ordinar din curpeni puși şi înţepeniţi cu 
țăpuşe, ce se fixează şi dela sine prin diferiţi arbuşti precum; teiu, 
arțar, ulm, lemnul-cânelui, salbă-moale, mărăcini, etc. 

Gardul ţarinii (pron. pop. gardu' far'ni), care împrejmuie 
satul, despărţindu-l de ogoare, are dincolo sau dincoace șanț sau 
bindichiu. Acesta se face din curpeni, ca şi la vie, din spini, înţe- 
peniţi prin pari 'sau ţăruşi, sau în sfârşit din nuiele. 

Gardurile de obiceiu se fac din nuiele; câte odată şi din ha- 
ragi sau spini. Cele de haragi despărțesc răsadurile din grădină. 
Acestea se durează bătând pari în pământ, la 3-4 pași interval şi 
prinzându-i cu trei leţuri, printre cari se pun haragii paraleli cu parii. 

Gardul obişnuit se face bătându-se pari în pământ la mai 
puţin de un pas interval şi îngrădindu-se sau impletindu-se apoi cu 
nuiele. Un rând de nuiele împletite dealungul gardului poartă nu- 
mele de cunună. Cununile ca să fie îndesate se bat cu maiul. 

Unele garduri au streșină, când, în partea de asupra şi către 
drum, se bat nişte țeruşi cari se îngrădesc cu nuiele, una lângă 
alta. Peste streşină se pun în vârfurile parilor spini sau målduri 
de breapcă (fig. 651). Scopul streșinilor este de a face peste putinţă 
sărirea străinilor răi sau a lupilor, cânilor, etc. 

Gardurile pe coaste, precum și gardurile vechi se întăresc cu 
poprele sau proplele bătute în pământ oblic, cari își au cunoscutul rost: 


Frunză verde lemn uscat, Dar cu ce m'au fârmăcat? 
Pe mine cin” m'a mâncat? Cu nuiele dela gard, 
Șapte fete din Bârlad Cu popreaua gardului, 
Şi-o nevastă cu bărbat; Cu urîta satului, 


Gardurile se suprimă când cătinișul plantat sa îndesit şi for- 


431 





mează el singur un gard viu. Bortele gardului, pricinuite de porci, 
se astupă cu spini, traşi din afară în lăuntru. 
Prin parii gardului se înşiră pânze şi cămăși la rouă; în parii 
vecini cu casa, se pun oalele. 
Un gard fâcut din spini, bolovani, fârși, etc. se nu- 
meşte săciu 1). In Ţepu, săciu se chiamă un gard ; 


=> 
de vie, putred, vechiu. Când săciul serveşte pen- manva 
tru coşar la oi, se chiamă nimăt, «gard fâcut: din t 
tárşi» 2). | 

Puţine garduri sunt și de scândură; ele se i 


numesc zaplaze (zăplazuri, sing. zăplaz), iar în | 
Muntenia uluce. Hls 

Gardurile se trec pe párlaz : se bat două ju- i 
mătăţi de par dincolo şi dincoace de gard şi pe ca- Fig. 651, 
petele lor se bate o scândură ce trece prin gard. La gardurile inalte, 
pârlazul sau párleazul poate aveă mai multe trepte. 

Această vorbă, după Ep. Melchisedec, vine dela slovonescul 
NepeaaZNTh, care însemnează saritoare, locul de unde se sare peste 
gard. Acest cuvânt se înrudeşte cu vorba laz-lazuri, care înseamnă 
enratura, adecă loc curăţit în pădure şi îngrădit. Tot astfel şi islaz, 
loc liber, dincolo de îngrăditură 2). 

Pe la Munte gardurile se fac şi din bârne, bătute în pământ 
una lângă alta, sau din pari, iarăş unul lângă altul şi prinși numai 
pe deasupra cu o cunună de nuiele. 

Porţile cari se văd astăzi sunt de mai multe feluri. Cele obiş- 
nuite sunt de ingrădituri (Fig. 632), 
compuse din doi drugi, mai multe 
pretce înţepenite în amândoi drugii 
şi nujelele. Partea din gard între- 
ruptă, care va fi ocupată de poartă, 

Fig. 652. se sfârşeşte prin doi tarași, două 
lemne mai groase decât parii; de unul se leagă poarta slujind ca 
țâțână. 

Alt soiu de porţi sunt cele de scânduri, de o formă semănă- 
toare cu cea de mai sus; scândurile pot fi una lângă altasau la in- 




















1) Şezătoarea, III, p. 97. 
3) Idem., II, p. 23. 
3) Cronica Romanului, II, p. 41. 


432 





tervale. Dacă sunt mai înalte, la drugul de jos este o roată de lemn, 
pe care alunecă, atunci când se inchide sau se deschide. 

Tot de scânduri se fac şi porţile cari se compun din două 
părți, fiind legate de tarași puternici prin balamale. Legătura lor se 
face cu şini de fier, cari adesea prezentă frumoase înfloriri. 

Unele din aceste părţi au o portiță în una din părţi, pe care 
se umblă ; la cele fâcute din 
scânduri cu intervale, por- 
tița este înlocuită printr'un 
dispozitiv de alunecare a 
unei părţi din poartă (Fi- 
gura 653). 

Fig. 653. Porţile gospodăriilor din 
Munţii Olteniei, și pe alocuri şi ai Munteniei, au acoperământ şi 
unele din ele sunt foarte 
artistic lucrate. In Te- 
tila- Gorj, sunt toate 
vechi şi nam văzut Aa rr aieiai NN 
decât una singură nouă. MI [|| MI W 
Multe sunt începute dar e neta AE AA N AM 
neisprăvite. Unele case Ny Aliaje 
au numai poarta (Fig. 
654), cu toate că mau 
garduri şi prin urmare 
curţi sau ogrăzi. Stâlpii 
porţilor au flori muş- 
cate cu colțul daltii ori 
cu tipare de fier înro- 
şite în foc. 

Prin Vâlcea, stâlpii 
acestui fel de poartă 
sunt mai subțiri și mai 
artistic lucraţi; această notă de altfel se observă şi în construcția caselor. 

Portițele sunt porţi mai mici, mai înalte decât late; la țarcul 
vitelor se rezumă la patru drugulețe pe de margine şi alte două sau 
patru puse cruciş. 

Colibă își fac păzitorii de bostănării, de vii și tot astfel Un- 
gurii, Ţiganii şi rar Românii cari păzesc ţarinile, pe la porțile țarinii 
(barierele satului). Se alcătuesc bătând două furci în pământ, iar 





y pi 
































































































































433 


peste ele înţepenindu-se o grindişoară. De o parte şi de alta se pun 
prăjini ca un fel de câpriori, apoi altele deacurmezișul ca leţuri şi 
acest schelet se acopere cu paie, tufe de pelin sau dn etc. Poate 
să i se facă ușă din îngrădituri. = 

In lăuntru se sapă loc pentru pa- 
turi, vatră de foc, etc. Prin mun- 
ţii Sucevei, o colibă fâcută din 
scânduri și raslogi poartă numele -= 
de surtă 1). 

Bordeiul este o colibă cu ca- 
racter temeinic, adesea locuinţă permanentă. Are o încăpere mai 
mare, fiind aproape în întregime săpat în pământ. Are uşă, perete, 
hornă și coş de hornă, etc. Se vede mai ales la şes. 

Sub numele de surlă este pomenit în 18342). 

Săivanele sau colnițele, cum se numesc în susul Moldovei 3), 
sunt lungi adăposturi pentru vite, un fel de şoproane lungi ce se în- 
velesc cu paie. Prin Dobrogea se văd adesea săivane cu pereţii și 
acoperișul de trestie. De altfel pe acolo, precum şi in Moldova pe 
malurile Prutului și Jijiei, am văzut şi garduri de trestie ; trestia se 
face mănuchele şi prinzându-se în leţuri paralele, două câte două, 
sunt împletite la vârf şi supuse astiel ca să nu se desfacă. 

9. — Locuinţe omeneşti sunt şi în afară de sat: case de pă- 
durari, chelarii, hanuri sau crişme la drumul mare, etc., după cum 
aflăm şi în timpurile mai vechi: «Moşie ori la drumul cel mari 
locuri de crășmă şi o crăşmă la drumu: stiutu ești că aruncă tot- 
diauna vinită siguri... Puțin sai cerutů venitul a unei crășme 
câre 250 lei pe un anii, socotindu-se cheltuial(a) ei de peste an», 4) 
Sau, din 1678, cu privire la aducerea unor fugari: «ori în târg, 
ori în satul Domniei mele, ori în sat boieresc, ori călugăresc, ori 
în slobozie, ori în buda, ori hie unde-i vor aflà». Ep. Melchisedec 
zice că vorba budă e slavonească și însemnează locuinţă retrasă în 
pădure, unde locuesc ciobanii, pădurarii sau lemnarii, ceea ce mai 
pe urmă sa numit odaie 5). 

Tot în afară de sat sau chiar în sat, gospodarii făceau şi fac 






































1) Şezăzoarea, III, p. 89. 

*) Iorga, Socor. Bistr. p. 322. 

3) Şezătoarea, III, 89. 

4) Iorga, Stud. Doc., VII, p. 242. 
3) Cronica Huşilor, p. 103. 


T. Pamfile, Industria casnică. 28 


434 


și astăzi, mai ales Dobrogenii, gropi în păinânt, unde păstrau grânele, 
de sigur spre a le feri de desele incursiuni ale vecinilor. Ele trebuiau 
mai întâiu arse, apoi umplute cu cereale, iar gura lor acoperită cu 
pământ spre a nu se deosebi de locul din prejur. Și am auzit o po- 
vestire relativ la aceste gropi: au venit odată Turcii, toamna când 
căzuse brumă şiau întrebat de grâne, dar ele stăteau ascurse în 
pământ. Au căutat păgânii pretutindeni și nu le-au găsit decât atunci 
când au observat acele petece de locuri din curţi unde bruma se to- 
pise din pricina căldurii care venià din groapă 1). 

Aceasta este gospodăria țăpeană, pusă pe cât s'a putut în legă- 
tură cu micile amănunte culese de prin alte părți. 

Nu putem atrage atenţia asupra ei, decât urmând şi mai de- 
parte cu descrierea gospodăriilor de prin alte părţi. 

10. — Comuna Bogdana, jud. Tutova. In această comună 
casele răzăşilor fruntaşi se fâceau înaite vreme din bârne (durate), 
adecă din trunchi de copaci ce se puneau unul peste altul și colțu- 
rile lor încrucișându-se, formau pereţii ale căror colțuri se numiau 
chiotori, după cum spun vorbe, probabil de pe la 1892: «7 pași din 
cuptiorul lui Stavâr celui bătrân, păn în chiotoarea tinzii casei lui 
Vasile Stavăr». Acești pereţi se lipiau pe dinlăuntru şi câteodată şi 
pe din afară cu lut frâmântat cu pleavă sau paie. Bârbaţii pe atunci 
dădeau borte cu sfrede!ul pe la coiţurile caselor lor de bârne, pe 
din afară, şi băteau niște cuie pentru a-și urzi femeile lor pânzele, 
întinzându-și firele de tort împrejurul caselor. 

Unele din aceste case aveau câte o odaie şi o tindå la un capăt, 
altele două odăi şi o tindă la mijloc. Mai multe se pare căeră un 
lux; s'a păstrat chiar o tradiţie care spune că Constantin Sâtariul 
aveă o casă cu noua odai unde a găzduit pe un Domnitor, care ar 
fi fost venit să se îndosească pè acolo, că acest Domnitor ar fi dăruit 
acestui răzăş o moşie pe valea Elanului, la ținutul Fâlciului. Con- 
stantin Sâtariul a trăit în Vişteleşti între 1560 şi 1640 şi întradevăr 
el a fost dăruit, însă nu cu o moşie ci cu două, pe Valea Elanului, 
de Miron Movilă Bârnoschi Vodă în 1633. Dar de unde până unde 
să aibă el o casă cu nouă odăi? Si fi fost fâcute numai pentru tre- 
buinţa gospodăriei lui ? Se poate şi nu ; şi apoi chiar de am pre- 
supune că n'ar fi fost atâtea, ci mai puţiue, fie şase odăi, de ce să 
aibă şi atâtea ? lată o părere: pe culmea dealului Coama-Porcului 


1) Adevereşte şi istoria. Iorga, If. armatei rom. I. 


435 


eră inainte vreme un drum mare, pe care Dabija Vodă întrun is- 
pisoc îl numeşte /rașt (tract): «movila ci este lângă dumbravă, la 
capătul traştului, ci-i pe spinare Porcului». Să zicem că Constantin 
Sâtariu aveă pe atunci O aşà casă pentru a ospătă şi pe drumeţi, 
chiar cu oarecare plată, când dânşii vor fi înserat pe acolo, şi e 
probabil să fie așă, când ne gândim că dela Bârlad până acolo erau 
pe atunci multe sate, iar de acolo până la Vasluiu sau în Valea-Ra- 
hovci, nici unul; din contră, erau codri deși, fiare sălbatice, dru- 
muri rele şi chiar hoţi, de cari aveă să se teamă drumeţul pe o 
distanță de 20 30 km. 

Satenii numesc până astăzi «lą casa cea mare» un loc ce. e la 
Sud de satul Bogdana. Casa aceasta trebue să fie alta decât cea a 
Sâtariului, dar facută poate tot cu un aşă scop, care sa presupus şi 
pentru cealaltă ; şi cu atât mai mult, cu cât tradiţia a. leagă de 
persoana nimănui. 

Fi.care casă aveă două sau trei ferestre cu dimensiunile 
40 30 cm. sau 50/40 cm, 

Cele mai multe case erau acoperite cu rogoz, mai puţine cu 
stuh, pentrucă acesta trebuiă cumpărat şi adus de prin alte părţi. 
Casele erau lipite pe jos, Casele de bârne sunt cât se poate de căl- 
duroase la vreme de frig. De când șau nimicit pădurile din această 
comună, răzăşii fruntași îşi fac locuințele din paianre şi vălătuci, cu 
ferestrele mai mărişoare şi acoperindu-le unii şi cu scânduri, ba în 
timpul de faţă, câţivă, şi cu tablă. 

Răzăşii cu o stare materială de mijloc își fâceau casele din 
pari îngrădiți cu nuiele, cu câte, o, singură odaie şi o tindă, acope- 
rită cu rogoz sau fân şi având câte 2 sau 3 ferestre, ce erau cam 
de 40,30 tm. Sau 40/40 în înălțime şi lăţime. Dela un timp încoace 
unii din aceşti răzăşi îşi fac case de vălătuci, acoperite cu rogoz sau 
stuh, având câte douâ pdăi şi o tindă şi ferestrele mai mărişoare 
decât altădată. Cei săraci işi săpau bordeie în pământ, punând pe 
deasupra loazbe sau wunchi de lemn, peste cari aşterneau o pătură 
groasă de pământ. În față aveau 0 uşă şi pe lângă aceasta o mică 
fereastră. , Câte ọdatñ înaintea uşii se mai făceă o despărţitură din 
pari cu nuiele, acoperită cu paie sau fân şi cu o uşă, îngrădită cu 
nuiele, servind ca -tindă hordeiului. 

În. 1906 erau în „Bogdana 370 de case- bune, So mediocre, 86 
rele și 42 de bordeie. 

Pentru încălzitul caselor aveau cuptoare cu hornă. De pe la 


436 


anul 1830 au început cei cu dare de mână ca să-și facă în casele 
lor sobe de cărămidă cu vatră şi hornă, numite moldovenești, cum 
se văd astăzi mai în toate casele dela ţară, ba şi în multe case din 
mahalalele oraşelor; iar de pe la 18şo s'au ivit şi pe la câte o casă 
sobe nemești, de acele ce n'au hornă și vatră în casă, fie cu stâlpi 
ori fără stâlpi, sobe cari în 1906 nu întreceau numărul de 20, în 
toată comuna. Ele se fac numai in odaia ce este ţinută pentru pri- 
mirea mosafirilor. Cuptioarele se mai obişnuesc în bordeie şi apoi 
pe unde se mai face câte o căsuță sau bordeiaş în ogradă cu des- 
tinaţie pentru bucătărie şi pentru şezut copiii. Schimbările acestea 
au provenit din modă, din necesitatea de a economisi lemnele și din 
desobişnuința femeilor de a coace chită (pită) ca altădată, fiindcă 
astăzi mai în tot timpul anului fac numai mămăligă de păpuşoi, 
care se face mai lesne şi mai cu puţine lemne. 

In ce priveşte iluminatul caselor, oamenii fruntaşi intrebuin- 
tau înainte vreme lumânări de ceară de stupi la zile mai însemnate ; 
încolo, ca și toţi ceilalți din sat, se serviau de puponețe sau opaițe, 
în cari se puneă untură de porc, de care aveau cu prisosinţă. Dela 
un timp, fruntaşii au început a se servi de lumânări de seu și as- 
tăzi de stearină. Gazul a ajuns de un timp încoace într'o întrebuin- 
tare generală şi pe la ţară; diferența e numai în felul lampelor ce 
se întrebuinţează de cei cu dare de mână şi de cei mai nevoiaşi!). 

În vremurile mai vechi, satele nu erau toate îngrădite. Gos- 
podarii își îngrădiau cu nuiele şi pari numai casele cu porţile şi cu 
coşarele lor; de asemenea micile lor curături sau tarine cu semănă- 
turi, grădinile cu legume şi livezile cu pomi. Aşă pe la 1763 se vor- 
beşte de nişte vite cari «în toți anii strică gardurile şi au intrat de i-au 
mâncat câtva somă de curechiu din grădină şi au intrat acele vite şi 
futro prisacă a jeluitorului» ; iar din 1827 avem lămuriri despre 
nişte mocani cari au lăsat oile să facă «bortă prin gardul nou, bå- 
gând oile dumisale și caprele şi leu pășunat ca o falci di iarbă di coasă; 
băgând oile şi scoțându-le şi lăsând ciobanii borta distupată, au intrat 
mascurii tot a dumisale Sardariului pe urma oilor și leu mâncat. 
mascurii cinci pogoni de păpuşoi». Iar stăpânul culturilor ori cel a} 
mascurilor .voind să-i scoată afară «fiind gardu pi costișă sărind 
di la del la vali grămădindu-se (mascurii) au sărit și peste gardu 
jăluitorilor». Vitele trebuiau să fie păzite de aproape până la Sf. 


1) Ec. Antonovici, op. cst., p. CLXIIL—CLXVI. 


437 


Dumitru și numai de atunci înainte puteau fi lăsate slobode. Ştire 
din 1761: «liam hotărît judecata întracesta chip di vor hi făcut 
vitili Bogdănașilor pagube în fânaţili Bolii din Suceveni, pân la ziua 
lui Sfeti-Dimitri, să plățiască Bogdănaşii toată paguba lui Ioniță 
Boli, după Sferi-Dimitri să rabde Ioni(ţă) Bole de toată paguba sa 
pentru că nu ș-au purtat de (grije să în-)grădească fânaţile păn la 
ziua lui Sfeti-Dimitrie». Dela 1830 încoace, s'au luat măsuri pen- 
tru îngrădirea satelor și paza tarinilor de jitari, în timpul verii 1). 

11. Românii din Munţii apuseni ai Transilvaniei, după cum 
le ingădue locul, îşi fac casele cari sunt la rând pe pivnițe, construite 
din nuiele sau bârne muruite şi varuite (lipite şi spoite) pe din lăuntru 
şi pe din afară şi acoperite cu paie. 

Fiecare casă are grădină cu pomi, grădinuţă cu legume şi cu 
flori şi câte o curte mare cu edificiile economice. 

De obiceiu casele se compun din două odăi, cu câte o tindă 
la mijloc, în care e şi cuptorul pentru pâne. 

Una din odăi, care e pentru primiri, e spațioasă şi foarte 
curată. Lângă ușă este cammița de olane verzi sau de lespezi de 
piatră, așezată pe o vatră cu trei picioare şi cu buduroiu (spa- 
tiul între camniţă şi perete, unde șed copiii pe vatră). In fund 
e o masă nevăpsită, acoperită cu maseriţe albe sau cu covoare scumpe 
de strămături. La stânga e patul de scânduri de brad al cărui 
aşternut e acoperit cu câte 3 şi 6 covoare, deasupra cărora sunt 
puse perinile în trei grupuri paralele, fiecare grupă având 3 şi 4 
perini, umplute cu fulgi, peste ale căror focuri sunt fețe de pânză 
albă de bumbac, cusute cu flori de arniciu și mătase precum : brå- 
duşcani, frăgari, tulipani, trandafiri, stâlpari, dafini, etc. O faţă de 
perină ţine ş—8 fiorini. Intre pat și masă sunt așezate la perete 
câte două sau mai multe lăzi de târg, iar pe masă şi dealungul 
peretelui spre uşă sunt așezate lăviţi simple sau înfundate. Deasupra 
lor sunt cuierele peste cari atârnă cânceiele (cănițe) cu fel de fel 
de forme, cari se pot vedeă numai la Români. Pe după polițele 
cuierelor sunt înşirate blidele și tierele de cusotor, porcelan sau pă- 
mânt. Pe deasupra cuielor sunt culmile înşirate pe rude, cari se 
compun din ștergare cu mare măestrie ţesute și cu mai mare 
cusute. 'Intre cuiere și lăviţi atârnă pe pereţi icoane și oglinzi. 

Mai la îndămână de casă e cămara curată şi cu rândueală în 
lăuntru. 


1) Ec. I. Antonovici, op. cit., p. CVI. 


438 


Aici nevestele şi fetele se gătesc frutnos, cum zice poporul: 


Alo !) raită la cămară, 
Cu oglinda susuoară, 
Cu hârtia cu albele, 
Cu oala cu rumintle. 


Cheile casei le poartă femeia ?). 

Siaulele, prin părţile Moților, în cari se inchid vitele, sunt fâcute 
din mai multe lese de nuiele şi se mută după trebuință. Lângă 
staul e o colibă de scânduri, așezată pe două tălpi de sanie, miş- 
cătoare deci, în care se culcă păcurarul noaptea. Ea se numeşte 
cramlbă. 

Cei mai bogaţi au pe locurile de plugărit şi edificii econo- 
mice, fâcute din brad, șindilă sau învelite cu paie. Ele se numesc 
maietoare. 

Muntarii sau muntărițele, cari mau asemenea edificii, se adună 
peste zi şi peste noapte la una din măietoarele vecine, unde fierb 
laptele, aleg unt, fac brânză, etc. În şuri sunt și vetre pentru foc. 
Vitele stau la păşune pe ogoare, până cam între Sântă-Mării, când 
s'a sfârşit cu cositul troaşelor (livezilor) din aretul (apropierea) casei 3). 

Casele Românilor crișeni, din ținutul Zarandului, sunt peste tot 
construite din groși, lemne de goron, fag, etc. şi acoperite cu paie. 
De comun au câte două încăperi cari sunt depărtate numai prin 
niște stâlpi, încât poţi trece ușor dintro odaie în alta. Numai la 
cei avuţi odăile se despărțesc prin pereţi regulaţi cu uşă 4). 

Casele Moților sunt construite de ei din lemne de brad sau 
fag ; se acoperă cu şindrilă şi au două odăi; una pentru lucrat, cu 
o singură laviţă, masă, pat şi scaun de văsărit 5), un fel de teșghea, 
pentru a da lemnul la rândeă €). 

12. Tot din părţile Românilor din Munţii apuseni ai Transilva- 
niei, mai însemnăm următoarea terminologie ìn privinţa gospodăriei 7). 

Rastalniţă, scândură dela marginile patului. 

Fușeu, pl.: fușei, lațuri ce se pun pe lângă vanturi în scop de 





1) Du-te, fugi. 

2) Frâncu-Candrea, up. cit., p. 23. 
3) Ibidem, p. 25—6. 

4) Ibidem, p. sr, 

5 A văsări = a ciopli, a plană. 

e) Frâncu-Candrea, op. cit., p. 61. 
7) Ibidem, p. 90—107. 


439 


a depărtă streşinile coperișului de pereţi, ca să nu-i bată ploaia ş 

Păretar, o scândură de-a lungul pereţilor, pusă pe lângă laviţă, 
spre a nu se atinge de perete cel ce şade ; 

Budur:ţ, coșul camniţei ; 

Alfar, un scrin în care se păstrează documentele şi banii ; 

Podrum, celar, cămăruţă ; 

Gavoazde, cuie pentru şindilit ; 

Meriduș şi meridiș, locul unde stau vitele în timpul căldurii, 
când nu pot paște din cauza nadufului ; locul e îngrădit sau neîn- 
grădit, în pădure, la umbră; 

Sustoi şi substoi, grinzile pe cari se aşează treptele podului ; 

Cosoraie sunt vanturile pe cari se aşează coperișul edificiilor ; 

Fumariu, o gaură anume fâcută în acoperiş, ca fumul din bu- 
dureț, urloni, targă, balură, etc, să aibă pe unde ieşi din podul ca- 
selor ; 

Cobălleaţa, poiată, grajd ; 

Caferi, căpriori la edificii ; 

Almar, un dulap în care se ţin vase mai scumpe de lut sau 
sticlă ; 

Primblă, plur. primble, balustradele dela scâri, poduri, etc. ; 

losag, casă și moşie ş 

Parcam, pl. parcamuri, scândurtlele dimprejurul ferestrelor şi 
ușilor: 

Vramiţa, o portiţă de nuiele sau scânduri 

Cole, colnă, bucătărie ; 

O terminologie mai bogată asupra Ardealului o avem în 
altă parte 1). 

13. Gospodărie bucovineană. Casele Românilor din Straja Buco- 
vinei sunt de regulă îndreptate cu faţa către mează-zi. Ele nu sunt 
clădite niciodată cu fața imediat lângă drum, ci la o depărtare oare- 
care de el. Locul menit pentru clădirea unei case se mai ridică prin 
aducerea de mult pământ. 

Toate casele româneşti din localitate sunt tăcute din lemn de 
brad sau molid şi numai una este de cărămidă. Casele se alcătuesc 
din bârne cioplite cari se încheie la cornuri în zimti sau chiutori. 
Casele nouă nu se ung pe dinafară câţivă ani, doară numai în 
jurul ferestrelor, ca lemnul să se usuce bine. Talpile se aşează pe 


1) Viciu, op. cit. 


440 


o temelie alcătuită din piatră și lut. Sfinţirea temeliei nu se obiş- 
nueşte. 

Acoperămiîntul este oblic şi se dranifește, ori este învelit, ori 
cornurile se încheie în siraji. 

Peste corzile caselor numite cununi sau coșioroale se așează 
grinzile, cam la un metru departe una de alta. In cunună se in- 
cheie căpriorii, cari se prind cu leaţuri. Capetele căpriorilor spânzură 
de un metru peste cunună în jos, care împrejurare contribue că 
streşinile sunt largi. Draniţa se prinde de leaţuri în cuie de fier 
sau de tisă. 

In partea din față a acoperișului se fac una, două sau trei 
ferestruice, numite bulpi, prin cari iese fumul afară din pod. Este 
obicieu că se pun pe coama acoperișului două sau trei cruci de lemn, 
ale căror capete sunt înzestrate cu cuie de fier. 

Fiecare casă constă de regulă din 2 odăi, cari se despărțesc 
printr'o tindă spațioasă. 




































































== = == === 
Fig. 656.— Casă de ţară din Comitatul Sibiiului (schiţă după o fotografie) 














Uşile sunt cam de 2 metri înalte şi 1 metru late şi se închid 
cu zăvoare de lemn sau cu cleanțe de fier, fâcute de fierari. Dacă 
ușile au zăvoare, atunci se închid cu o cheie de lemn; dacă au 
cleanţe, atunci se prevede la ușor și ușă câte o verigă de fier, cari 
apoi se prind la un loc cu lacata şi se încuie. 

Odaia dinspre răsărit este mai mare și se numeşte casa mare 
sau odaia de primire, în care stăpânul nu șade şi se ţine în totdeauna 
foarte curată. Ea are două ferestre nu tocmai mari, cari au formă 
pătrată cu câte patru ochiuri; unele ferestre au și câte 6 ochiuri mai 
mici. Tot astfel au și câte o fereastră în peretele de răsărit. 


4 

La unele case, ferestrele se închid noaptea pe din lăuntru cu 
obloanele de lemn. Pe aceste obloane se află zugrăviți cai, vânători 
sau chipuri de oameni. Spre a fi scutit de oaspeţi nedoriți, cari 
intră prin casele oamenilor mai ales noaptea şi nu pe uşă, ci cu 
predilecție pe fereastră, se prevăd ferestrele cu gratii ascuţite de fier, 
cari se fac dintro șină de fier, aşă că se despică o parte de şină în 
două locuri de sus şi se încovozie în jos, formând câte un semi- 
cerc ascuţit, iar de altă parte se despică şina în două locuri, în două 
semicercuri, însă de jos în sus. 

Casa mica este odaia unde locueşte întreaga familie vara și iarna, 
în care se coace și se fierbe. Ea este mai mică decât cealaltă odaie și 
are de regulă numai o fereastră spre miază-zi ; unele au două fere- 
stre. Unii gospodari însă, îşi fac casa mică tot așă ca și cea mare. 

O samă de case au un cerdac de lemn în față; altele și in 
partea de către răsărit și apus. Dacă casa nu are cerdac, apoi duce 
jur-împrejur o prispă. Pe prispa din faţa casei se află o laiţă lată, 
aşezată pe chiotorile tălpilor casei. 

Sub streşina din fața casei se află cam de asupra laiţii şi a 
ferestrelor, atârnată de grinzi, o prăjină lungă de brad, pe care se 
scot în zilele senine şi cu soare albiturile şi scorfurile la svântat, sau 
se usucă albiturile pe vreme ploioasă. 

Pământul din amândouă odăile şi din tindă este bine bătucit 1), 
şi apoi uns cu lut, mestecat cu baligă de vită şi funingine. „Unele 
case posed pe jos podele de scânduri giluite. 

Spre a bătuci pământul dintro casă nouă, se face clacă. Se 
adună adecă la acea casă feciori şi fete în zile de Dumineci și săr- 
bători şi joacă în ea la sunetul vioarei și cobzei şi așă bătucesc pä- 
mântul. Unii bătucesc pământul în casele nouă cu maiul. 

La o samă de case, tinzile sunt cimentate și prevăzute cu flori 
roşii făcute în ciment. 

Pereţii caselor nouă se vergilează pe dinlăuntru şi pe din afară 
cu leţurile bătute de perete pieziş cu cuie, mai rar se prevăd cu 
purici de lemn, apoi se lipesc cu lut şi în urmă se văruesc numai 
în alb. Jur-împrejurul casei se trage un brâu negru cu humă. 
Pereţii din afară se înfrumuseţează pe deasupra ferestrelor și uşii 
cu cruci legate din busuioc, cari se atârnă de cuie bătute în pereţi. 


1) In Țepu, pământul care se pune spre a înâlță nivelul casei se 
numeşte pomisteală, dela verbul a pomisti. 


442 


Din’ tindă, trecând pragul cel înalt dela ușa din mâna dreaptă, 
se intră în casa mare sau salonul ţăranului. Aici se află în mâna 
stângă, chiar lângă ușă, vatra, hornul și dinapoia lui deapururea 
caldul cuptor. Acest din urmă ajunge de regulă pâuă la peretele 
de miază-noapte al odăii. Când se face cuptorul, se pune în el un ac 
sau un cap de rață, gâscă, cocoș, cârlan, sau un corn de căprioară 
sau alt asemenea lucru, ca să nu moară cincvă din casnici, căci se 
crede că dacă se clădește o casă nouă sau i se adaugă cevă, unul 
din casnici trebue să moară. 

Câte odată se aude un tic-tac în peretele casei; aceste se crede 
că le pricinueşte şarpele casei. Fiecare casă trebue să aibă șarpele 
sâu, căci la din contra, ar muri vreunul din casnici sau s'ar întâmplă 
o pierdere în vite. 

In cuptor se coace pânea, iar pe vatra hornului se fierb bu- 
catele. Intre horn şi perete este o cotruță unde se ţine culișerul, un 
bâţ cu care se mestecă mămăliga. Hornul este prevăzut, jur-îm- 
prejur, cu un chimineţ, brâu pe care se pun de regulă chibriturile. 

O samă de case au în casa mare, în locul cuptorului și hor- 
nului, o sobă mare rusească. 

De vatră și cuptor sunt alăturate laiţe numite vetre, pe cari 
se culcă cei din casă. Vetrele sunt din această cauză totdeauna aş- 
ternute cu lăicere de lână. 

Dealungul peretului de miază-noapte între peretele de răsărit şi 
între cuptor, se află un divan sau pat înalt, de brad, așternut cu 
lăicere de lână. 

Vara se acoperă oamenii cu lăicere, cu cergi de lână sau cu 
sumane vechi; iarna, pe deasupra celor amintite, cu cojoace şi o 
samă de pâsle de lână. La capătul divanului dinspre răsărit se afli 
lada cu zestre a gospodinei. Lada este de lemn de brad și zugrăvită 
cu flori intensive. Ea este plină de pânzeturi și deasupra ei se a- 
şează pernele, umplute cu pene de gâscă, sau, mai rar, de găină. 
O samă umple pernele cu puf de papură sau cu mâță de cârlan, 
fașăluite în făşalii. 

Dealungul peretului de mează-noapte și deasupra patului se află 
o scândură numită grindă, pe care sunt aşternute dealungul lăvi- 
cerele, ţolurile şi scorțurile. Deasupra lor sunt aranjate în rând restul 
pervelor gospodinei. 

Pernele au fețe albe înzestrate cu borbote sau rețele lucrate de 
mâna gospodinei. Sub toate cele induse de pe grindă, se întinde 


443 





dealungul scoarța cea mai frumoasă, astfel desvălită că lățimea ei 
spânzură în jos şi decorează minunat de frumos peretele de miază- 
noapte, fâră a fi lipită de el. 

Mai că în fiecare casă se află aninate în perete una sau mai 
multe puşti şi pistoale. Pistoalele sunt din vechime, grele şi mari. 

Dela fereastra dinspre răsărit, până la peretele de miază-noapte se 
află înţepenită în drăgarul casei o coardă. Pe această coardă se aşează 
hainele casnicilor : sumanele, cojoacele, pieptarele, mantalele, pregi- 
toarele (catrinţele), brânele, ş. a. 

Pe perete, dela fereastra dinspre răsărit şi până la a doua fe- 
reastră dinspre mează-noapte, se află aşezate icoanele. Ele se pun 
piezis, aşă că se opresc de pod cu cuie, iar de perete cu o chingă de 
lemn şi stau plecate spre casă. 

Unii au icoane frumos zugrăvite după ritul ortodox, pe lemn, 
pânză sau sticlă ; o samă de cele tipărite pe hârtie, cu cadre avute ; 
cei mulţi însă posedă icoane executate după ritul latin cu inscripţii 
germane, rutene, polone, ba chiar şi maghiare. 

Pe după icoane se află smocuri de busuioc şi văzdoage. In josul 
icoanelor se află atârnate, pe cuiele din pereţi, cruci de busuioc, tul- 
pane colorate, ştergare, talgere, ulcioare, cușme, pieptare, mănuși, etc. 

Unii au în casele lor şi orare de perete, alţii cele numite 
Wecker (deşteptătoare). Aceste din urmă sunt așezate în nişte cutii de 
lemn, cari se află pe peretele cel dinspre răsărit între ferestre. Tot 
acolo se află atârnată, în unele case, şi câte o oglindă mică. 

Pe un cuiu de sub icoane sau între dânsele se află, aninat cu 
o aţă, un şipuşor cu aghiasmă. Aţa este legată de grumazul șipu- 
şorului și apoi atârnată de cuiu. 

De pe pat se întinde, dealungul peretelui dinspre răsărit până 
la ungherul răsăritean al casei, o laiţă lată, iar de acolo alta, dealungul 
peretelui de miază-zi. Laiţele sunt acoperite de regulă cu lăicere de 
lână, sure, lucrate la piuă ori ţesute în pătrate mici, sure și negre, 
verzi-negre sau şi sure și negre-galbine, cari se numesc pănure. Tot 
cu astfel de lăicere sunt îmbrăcați şi pereții dealungul laiţelor. 

Dealungul laiței dinspre miază-zi, stă în faţa casei lunga masă 
de brad, molid sau frasin. Ea nu este zugrăvită, însă în totdeauna 
acoperită cu o față de masă albă. 

In cotişorul din dreapta ușii se află dulapul de blide lustruit 
sau zugrăvit. El constă dintr'un dulăpaș de frasin sau de molid, cu 
două uși, deasupra căruia este aşezat un policer = etajer. Pe acesta din 


444 





urmă stau în rând strachinile cele de lut, smălţuite, numite suhane. 
Tot pe policer se ţin în rând şi lingurile cu cozile în jos. Lingurile 
sunt de lemn de cireş, palin, plop, mesteacăn și încă foarte rar 
de tisă. 

Deasupra uşii se află o policioară lungă, pe care se pun stra- 
chinile rând, una după alta, cu faţa spre casă. 

Podul casei constă câte odată din scânduri giluite. Cele mai 
multe case însă au poduri vergelate și cu sufiluri. Podul este ţinut 
de coarde, sub cari se află o altă coardă pusă de-a curmezişul. Aceasta 
este mai groasă decât cele dintâi și se numește dragar. Pe drăgar se 
ţin felurite lucruri, adecă * torturile cu fusele de lână, cânepă sau 
in, ghemurile, furcile și busuiocul. Acest din urmă se ţine într'o 
despărţitură aproape de icoană, care se numeşte raclă. 

În partea de miază-zi a drăgarului se bat cuie de lemn în rând 
şi pe ele se anină ca ornament ştergare. 

In mijlocul drăgarului se prinde o cureă cu cuie de fier. Cu- 
reaua aceasta are menirea să ţie zrzitoarea. Cam la mijlocul drăga- 
rului, în partea spre miază-zi, se află aşezate fluierile gospodarului 
sau flăcăului pe două cuie bătute în drăgar. Tot acolo se obişnueşte 
a ţineă un baf frumos ciobânesc, lucrat şi împiestrit cu cuțitul şi uns 
cu unt, din care cauză el este galben ca ceara. 

La capătul drăgarului de lângă ușă se anină, în faţa vetrei, de 
un cuiu de fier bătut în drăgar, căldărușa de spijă uzitată pentru 
fiertul mămăligii. Mai adesea însă se fierbe mămiliga în þárgan, 
căci se zice că mămăliga fiartă în hârgău este mai bună. Hârgăul se 
ține cu gura în jos pe fundul hornului. 

Pe drăgar sau pe horn stă de regulă o covațica sau o scafă cu 
fâină-de popuşoi, ca făina să fie caldă, căci atunci mămăliga fiartă 
din ea este mai bună decât când fâina se aduce rece de afară. 

Intr'un colț al vetrei se ţin pirosteiele pe cari se așează căldă- 
rușa sau hârgăul, când se pune de mămăligă. Mămăliga se răstoarnă 
pe un fund de brad, paltin sau fag, cu coadă. Fundul gol se ţine 
pe poliţă. 

În multe case, stativele nu mai ies din casă, doară la zile mari. 

In colţul laiței se pune furca. Ea nici când nu se aşează pe 
pat, lângă căpătâiu, căci la din contra gospodina sau femeia, care 
ar pune-o acolo, ar căpătă durere de cap. 

În casa mică se ţin vasele trebuincioase la fiert, adică: oale, 
tigăi, tăvali, apoi ulcioare, scafe, untarija, podulețul, mujdcierul, fa- 


445 


calăul, fundurile, sita, ciurul, lopata de pâne, cociorva şi altele. 
Acolo şed şi dorm de regulă cei din casă. Casa mică este cam tot 
astfel aranjată, deşi mai simplă ca cea mare. Este mai totdeauna pre- 
văzută cu vatră, horn și cuptor. 

Tinda, care desparte casa cea mare de casa cea mică, este spa- 
țioasă. Ea nare pod, ci-i deschisă, ca fumul, care iese din cahla 
casei mari, să se poată ridică în pod şi de acolo afară. 

Când se face cahla, se pun în ea trei crăngi de mălini sau 
păr de porc, ca cahla să nu ucidă pe casnici. Tot spre acest scop 
se pune pe colțul vetrei, unde a fost focul, o buscă de sare peste 
noapte. Iarna cahla se astupă cu niște jolina vechi, ca să nu iasă 
căldura afară. 

In tindă, și anume lângă uşă și in fundul ei, se ţin pe dra- 
ghine samânțarii de popuşoi, cari se impletesc în cununi. Ciucalaii 
sămânțarilor desfâcuţi de grăunţe se aruncă în drum, ca vârful ciu- 
călailor, în vara viitoare, să fie bătut ca drumul. 

In tindă, întrun cuiu lângă ușă, sunt aninate bamurile cailor, 
cari sunt de regulă de piele. Tot în tindă se ţin marile poloboace 
cu curechiu, pepeni şi must de mere uscate ; în tindă se ţine de unii, 
de alţii, în casa mică sau afară în şopron, râșnița cu care se râșnește 
câte odată fâina de popuşoi, mai adesea însă crupele. În tindă ţin 
unii grâul, orzul, ovăzul şi săcara în pacuri sau lăzi mari de scân- 
dură. 

Mai că fiecare gospodar are o piuă de lemn cu pilug din acelaş 
material. In ea se pisează grâul, mălaiul mărunțel, etc. Ea se ţine de 
regulă întrun colţişor de tindă. 

Din tindă se suie în podul casei pe o scară de brad simplă și 
portativă. 

Pe pod se ţin păpuşoii cari nu sunt sămânţari, pentrucă acolo 
se usucă ei bine şi curând şi din cauză că în comună sisiecile sau 
coșarele sunt foarte rari. Se zice că popuşoii cari se fac pe spicele 
plantei ar fi împrumutul stăpânului, care împrumutând popuşoi, a 
dat mai mulți înapoi, din care cauză prisosesc popuşoii. 

Tot în pod se ţine și carnea de porc şi cârnaţii la fum. Carnea 
de oaie însă și de sălbătăcimi se ţine în cămară sau pivniţă, care 
ultima, rar se află lângă casele de pe aici, din cauză că terenul este 
apătos. 

Clădirile laterale de lângă o casă sunt: o șandramă, numită 
şopron sau cămară, dinapoia casei. In ea se intră din fundu! tindri. 


446 
In cămară se ţine brânza de oi, laptele, berbinţele cu carne, poloboa- 
cele cu fâină, etc. O samă de gospodari au în opradă uyi fel de 
hambar numit háji, unde ţin pânea, carnea, poloboacele cu felurite 
murături. : 
Adesea sunt lipite, la partea răsăriteană şi apusană a casei, şo- 
proane dinainte deschise. In ele se țin trăsurile, cari toate sunt pe 
osii de fier, carăle, săniile, roțile şi un scaun de meșteri! sau cioplit, 
pe care gospodarul își /ocmește uneltele gospodăriei. 

Şopronul cel de către apus este tras cam cu vreo doi stânjeni 
în linie dreaptă înaintea casei. In acea parte a șoprului fierbe gos- 
podina câte odată, vara, bucatele. 

Intro lâture a casei, este o colibă pentru foc, unde se fierb 
vara bucatele, laptele și unde se zolește!). 

Lângă fiecare casă se mai află un grajd și un ocol pentru 
vite. Adesea însă se preferă a lăsă vitele slobode prin livadă, afară 
de timpul când livada este sămânată. Gospodarii cei mai mari au 
pe lângă casele lor şi stodole numite șuri, în cari se ţine fânul. 

Grajdul și şura se fac ca şi casa, din bârne cioplite. Uşa graj- 
dului se află, în cele mai multe cazuri, spre miază-zi. Peste zi se 
închide grajdul cu o portiţă de un metru înălțime, ca vitele să nu 
iasă afară, însă grajdul să se aerisească. 

Grajdul este înzestrat cu un pod de scânduri, cari nu se vng 
<a păreţii lui. In podul grajdului se pune fân, ca iarna să le fie cald 
vitelor. 

Acoperământul grajdului are câte odată o uşă pe care se aruncă 
fânul în iesle pe o boltă, lăsată deschisă în pod. 

leslele sunt prevăzute cu nişte Jețurele cari se bat în depărtare 
cam de un metru dela olaltă, de-a curmezişul scândurii ieslelor şi 
peretelui grajdului, spre scopul de a evită căderea vreunei vite în 
iesle, care întâmplare are urmări foarte periculoase pentru respec- 
tiva vită. 

In grajdurile oilor se prevăd iesle cu âstfel 'de leaţuri, ca oile 
să nu iea fânul sub picioare. 

Pe un perete dela grajd, atârnă pe cuie de lemn jugurile boilor. 

Pe lângă case se mai află cøotefe pentru porci; la unii un fel 
de vizunii făcute în pământ sau numai un ocol mic și criște pentru 
golăi. Atât coteţele cât şi cuştele sunt îndosite în vreun colț, ca 
să nu se prea vadă. 





1) In ŢȚepu, a zoli, a spall rufe. 


47 





Dinaintea casei este ograda cea spațioasă. In fața ei sau la o 
parte a casei, se află o grădină cu straturi de 
soioc, cu trandafiri şi liliac și cu câţivă pomi, uneori oloni fru- 
moși de meri, perji (pruni) sau cu nuci. In acest pomijel se află la- 
unii gospodari și câţivă stupi cu albine, sub o şandramă de draniţă. 

Ogrăzile sunt adeseori pardosite cu lespezi în unghiuri nere- 
gulate şi se îngrădesc cu zaplazuri de bârpe. Aceste zaplazuri se fac 
așă, cà bârnele cioplite se pun una peste alta în lungime și se în- 
cheie la capete cu altele în simţi sau căţei, și apoi li se pune o 
streșină de draniţă. 

lagrăditura livezilor întinse însă, se face cu răslogi și druci, 
aşă că tot între doi druci înfipţi în pământ, ale căror vârfuri se ţin 
la un loc cu colaci de cepuri de brad, se pun orizontal răslogi de 
nouă urme de lungi. Răslogii dela o plasă se pun cu cei din altă 
plasă capăt pe capăt închiotoraţi. Tot două plase formează un unghiu 
timp, căci dacă sar așeză ele în linie dreaptă, atunci gardul n'ar 
ţinea mult timp. Se află, deși foarte rar, şi garduri de șarampoi cari, 
ultimii, se îngroapă cu capătul cel gros în pământ, iar vârfurile lor 
se leagă unul de altul cu o împletitură de o palmă de lată, de 
nuiele. 

Lângă casă se află în ogradă sau în livadă şi o fântână cu 
cumpănă sau ciutură. Fântâna este ocolită de un strat de bârne cio- 
plite. Alăturea cu: ghizdelele fântânii se află totdeauna şi o troacă 
lungă de lemn de brad sau molid pentru adăpatul vitelor. 

La izvoare, unde apa nu este adâncă, se pun știubeie. 

O seamă de gospodari au pe lângă casă şi un coser pentru 
popușoi. 

Lângă fiecare casă este un loc anumit unde se taie lemnele şi 
se chiamă lemnar.!) 

Lângă grajdul vitelor se află legat un delan flocos, care vara 
îşi părăseşte postul său de pază și se duce cu vitele şi oile la munte. 

Rar care casă ate mâţă, care nu se prea ţine din cauză câ 
ele Jinchind cu plăcere la vasele cu lapte, la necurăţesc.2) 3) 

14. — in. Dragomirna Bucovinei, casele sunt după datina ro- 








1) În Ţepu, lemnele se taie pe un butuc sau rădăcină, numite fazetor 
sau butuc. 

3) In Ţepu dimpotrivă, fiecare casă trebue să-și aibă cânele şi 
mâţa sa. 

5 D. Dan, Straja, p. 24—33. 


___448 
mânească. «Destul de mari, zidite binişor, dar curţile goale de aca- 
returi. Meşteşugul gospodinei care se vede la fereşti, in ceardace 
cu faţa rotundă, întipărită de o mare răbdare şi supunere blândă, 
se vădeşte mai mult văpsind cu roş, cu verde, cu albastru, mai puţin 
cu alte colori, ce nu bat la ochi atâta, pereţii, marginile ferestrelor 
şi stâlpii cerdacelor. Nu e nici un desemn, nici o născocire a minţii, 
nici un gust, ci numai coloare pusă cu nemiluita, ca să strălucească».1) 

15. — Locuința ţăranului român din Basarabia constă 
dintro căsuţă construită din cărămidă și lemnărie de construcţiune. 
Cărămida de pământ, materialul principal din care se constitue 
această locuinţă, se confecţionează din pământ lutos amestecat cu 
paie tăiate şi băligar. Acest material din cauza fermentaţiunii băle- 
garului poate fi considerat ca foarte nesănătos. 

Când locul pentru casă este ales, țăranul începe construcțiunea 
locuinţei sale, bătând în pământ nişte pari, numiţi cuie; apoi aceste 
cuie, a căror înălţime e aceea a viitorilor pereţi, se împletesc cu 
nuiele, trestie, stufărie, iar după ce împletitura s'a isprăvit peste 
ambele părți ale împletiturii, se lipeşte ciamur. După ce pereţii sunt 
gata, se face tavanul și în fine acoperişul. 

Construcţiunea unei locuinţe nouă se face cu oarecare solem- 
nitate. Țăranul învită pe consătenii săi; învitaţii se împart în două 
grupuri; pe când unii benchetuesc, bând şi mâncând cele pregătite 
de stăpânul casei, alţii lucrează la zidirea casei. Apoi cei dintâi se 
pun la lucru, iar cei din urmă la chef. 

Casele de ciamur se construesc în partea Basarabiei care po- 
sedă păduri, iar în judeţele lipsite de păduri, împletituri nu se fac 
și zidăria întreagă se face din cărămidă de pământ. 

In Bugeac ţăranii construesc case din ooli/, care e foarte rc- 
sistent la umezeală. 

Imprejurul casei, din afară, se face de obiceiu tradiționala prispă. 
Casa apoi se sposşte şi se vărueşte pe din afară şi pe din lăuntru, 
zugrăvindu-se împrejurul ferestrelor floricele. Acoperișul se face sau 
de trestie sau de paie. Hornuri alocurea se fac, iar alocurea nu, şi 
în acest din urmă caz, fumul trece deadreptul printr'o gaură în pol, 
unde răspândindu-se, afumă acoperişul fâcându-l negru ca fundul ceau- 
nului. 

Casa ţăranului din Basarabia are o tindă care desparte două 


1) Iorga, Neamul Românesc în Bucovina, p. 36. 


449 _ 
odăi sau o odaie şi o cămăruță. Pereţii din lăuntru sunt proaspeţi 
văruiţi, iar podelele spoite cu lut. 

Locuinţa aceasta e foarte curată şi această curățenie uimind 
pe Ruşi, obișnuiți cu necurăţenia ţăranului rus, face pe etnograful 
Zasciuc să exclame: «Este imposibil a găsi la un popor de jos o 
curățenie așă de perfectă, care se observă în locuinţa Moldoveanului 
din Basarabia». 

Intrun colţ al odăii, spre răsărit, sunt atârnate sf. icoane îm- 
podobite cu flori artificiale sau adevărate, încadrate într'o draperie, 
ficută dintrun cearşaf cusut sau dintro bucată de borangic ; în jo- 
sul icoanelor, pe o poliţă, sunt lumânări cari au ars la biserică în 
ziua Sf. Vineri, prosfiră, snopi mici de grâu legaţi în cruce. Mai 
departe, pe pereţi, câte o litografie rusească: imaginea unui general 
sau a vreunui episod de râsboiu. 

Dealungul tavanului, pe o poliţă, sunt înşirate mere dom- 
neşti, iar pe la colțuri câte o legătură de busuioc uscat, ce exală 
o aromă care îmbibă aerul din odaie. 2) 

Sub icoane drept mobilă e o laviţă lungă de lemn, la ţăranii 
fruntaşi câte un pat-divan, acoperit cu o salteå de paie, peste care e 
aruncat un leișăr sau nişte «scoarțe tesute de máni frumoase», precum 
zice țăranul. Lângă pat e o masă acoperită cu o bucată de pânză 
cuiată. 

Intrunul din colţurile casei stă un scrin colorat, deasupra că- 
ruia sunt puse cu orândueală perne, scoarţe, etc. Aceasta e zestrea 
fetei. 

Casa țărănească are de obiceiu trei ferestre şi o mică feres- 
truică numită ochiu. Ferestrele au geamuri; rareori în loc de geam 
se văd bucăţi de burduf, bine întins. 

Acum 25—30 de ani (în 1898), țăranul român, pentru a-şi 
lumină locuinţa seara, întrebuinţă o ploscă umplută cu seu având la 
mijloc un fitil; acum însă, s'au introdus pe la sate lămpi de tini- 
cheă pentru petroleu. 

Lângă casă, în judeţele păduroase, se află construită o mică 
căsuţa de lemn, fără ferestre, unde se păstrează unelte de gospo- 
dărie. Alăturea e pivnița, apoi un coşar pentru popuşoiu, iar mai 
departe grajdul şi poiata, construite din nuiele împletite şi acoperite 
cu ciamur. Toate aceste acarete sunt Înconjurate cu gard. 


1) In Ţepu se pune pe la corzi szâlbe de busuioc, rămurele de teiu 
şi felurite flori, iar toamna struguri, gutui, etc. 


T. Pamfle, Industria casnică. 29 


450 


In județele lipsite de păduri, acaretele lipsesc şi vitele vara 
sunt la pășune, iar iarna stau în curte sau întro îngrăditură ob- 
ştească a satului. 1) 

16. — In locurile păduroase ale județelor Hotin, Soroca, Or- 
heiu şi Chişineu, curţile sunt îngrădite cu zaplazuri de nuiele îm- 
pletite. Fiecare căsuță țărănească e umbrită de o grădiniţă cu pomi, 
iar pe coastele și dealurile ce înconjură satul se răsfață la arșița soa- 
relui viile sătenilor. In judeţele dela sud, unde lipsesc pădurile şi 
lemnul e scump, casele n'au zaplazuri şi nu posedă alte acarete de- 
cât coșare pentru porumb, pe lângă cari se înalță schirde cu fân şi 
paie, iar pe ici pe colo câte un puf cu cumpană, numit cocostârc. ) 

17. — Casele Românilor din Meglenia (Balcani) sunt făcute 
în mare parte de piatră, afară 'de Liumniţa şi Baroviţa, unde parte 
sunt făcute de pământ. Sunt acoperite cu plăci mari de piatră, în 
cele mai multe sate. In Lundzini aceasta se face în vederea vântului 
năprasnic care suflă din Zâna, ca să nu ridice acoperișurile. De 
altfel plăcile şi pietrele sunt în abundență aci. 

In fata fiecarei case se află câte o curte, în mijlocul căreia se 
află câte o triușă (Huma: arvia), arie, cu un sirejuri în mijloc, în 
jurul căruia se învârt vitele când treieră. 3) 

Intrarea în casă se face prin trem (arom.: băiale) şi apoi ur- 
mează casa făcută din clicți, cămăruța unde se păstrează haine, lăzi, 
etc. ; parmati, camera unde se doarme ; fund, unde se ţin vitele iarna, 
cât durează frigul, spre a fi păzite de a nu îngheță. In curte mai 
într'o parte se află: uboru, o îngrădire servind de grajd la vite în 
timp de primăvară, vara și toamnă, cât timp nu e frig. Aici se și află 
cutețu (coteţul), numit și cocina, precum și coșurile (stupurile) de albine.4) 

18. — Despre casele Valahilor din Moravia ştim că sunt 
toate făcute din bârne de lemn şi cu lavije (prispe). Pe din lăuntru 
unele sunt văruite; pe din afară multe sunt lipite cu lut, altele nu. 


2) Z. C. Arbore, Basarabia, p. 153—5. 

2) Ibidem, p. 247. 

3) In Țepu, parul ariei, bătut în mijlocul fățarului, feței de arie; 
pluguşorul zice: 


... Şi din grajd că îmi scoteà Şi pe toate le mânà 
Zece iepe Imprejurul parului, 
Tot sirepe, Deasupra fajarului. 


4) P. Papahagi, Megl-Rom., I, p. 40. 


451 


Pentru a fi apârate de frig, între bârne sə pune mușchiu de copaci. 
Prin casele locuitorilor se găsesc femei lucrând la răsboiu, pânză 
de casă. 

Bărbaţii pregătesc pentru iarnă mere, prune, punându-le în 
cuptoare anume pentru aceasta, cu cari fructe uscate Valahii fac 
mare comerţ. 1) 


CAPITOLUL II. 
BISERICA. 


De sigur că întâiele biserici de sate au fost fâcute din lemn, 
cu ajutorul şi munca tuturor gospodarilor. 




























































































Fig. 661. — Clopotniță de lemn, din Bu- 
<ovina (Fotogr, în N. Iorga, Neam. Ro- 
mânesc în Bucovina, 183). 








«In vârful satului, adecă la cel mai înălțat loc, este o alcătueală, 
pe care Sărăcenii o numesc biserică., Ce să fie şi asta? Este o gră- 


1) Arhiva, V, laşi, p. 277. 


452 


madă de groși bătrâni, puşi unii peste alţii în chip de pereţi. In 
vremile bătrâne, cândva, nu se știe când, acest fel de pereţi se aflau 
cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însă, nici asta 
nu se ştie de când, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care 
aveă să ţină locul unui turn. Asta—pentrucă stâlpii din faţă, fiind 
putreziţi de când a bătut vântul cel mare,— s'au plecat spre răbdă- 
torul pământ trăgând cu sine întreaga alcătueală. Așă a și rămas apoi, 
fiind biserica, cel puţin în Sărăceni, un lucru de prisos» 1). 

Numai foarte târziu, aproape de zilele noastre, satele începură 
a-și înălță frumoase biserici de zid. 

Intâiu au început Domnii, aducând mai în totdeauna meşteri 
de peste hotar. 

Petru Vodă, bisericosul, scrie la 9 Fevruarie 1546 Bistriţei, ce- 
rându-i pe Ion Zidarul (Hans Maurer), care luase 1.500 de florini și 
18.000 aspri pentru a face «o biserică de piatră» în Suceava, și care 
fugise. Biserica se dărâmase și Vodă poruncise să i se ridice o nouă 
temelie. Acum îl chemă din nou «pentru a-i face o biserică la Ro- 
man ; nu ca să lucreze el la dânsa, ci ca să arate celorlalţi, pentru- 
că ai noștri nt ştiu ca să clădească după obiceiul dela noi». Când 
va mântui lucrul, va puteă să plece. «Căci ce avem noi cu moartea 
lui ? Ferească Dumnezeu! Bună biserică am mai clădi vărsând sânge 
nevinovat! Frumos lucru ar fi şi acela!» Arhitectul însă nici în 
Iunie nu venise °). 

Mai târziu, la 7 Fevruarie, 1547, Domnul se va plânge tot de 
Ion Zidarul, a cărui avere se sechestrase. Casa lui fu în curând vån- 
dută de Ilie Vodă. 

O astfel de plângere și înpotrivă unuia Luca 3). 

In unele părţi din Moldova, bisericile se fâceau durate ca şi 
casele, dar trunchii trebuiau să fie ciopliţi în patru muchi, de stejar, 
şi apoi aşezaţi unul peste altul pentru a formă pereţii. Bisericile de 
felul acesta nu se lipiau de loc și de aceea eră frig mare în ele, pe 
vreme de iarnă, de unde a rămas şi zicala: «frig ca în biserică», 
care se adresează unuia când trăeşte într'o casă friguroasă. 

Când clopotele nu sunt așezate în turnul bisericii, ele se pun 
în clopotuițe, făcute deasupra porţii de intrare în curtea bisericii. In 


1) I, Slavici, Popa- Tanda. 
*) Iorga, Doc. Bistr., I, p. XLII. 
3) Ibidem, p. XCIV. 


453 


acest cas, clopotniţa se sprijină pe patru stâlpi groși. Când este izo- 
lată (fig. 661), are o îndositură jos. 

Adevărate obiecte de artă sunt încă în lăuntru şi constau din 
săpături în lemn. Primul loc îl ocupă uşile împărăteşti, uşile late- 
rale, despre cari am mai pomenit şi în alt loc, şi apoi vin strănile 
vlădiceşti şi strănile amvonului. Mai toate bisericile vechi au ast- 
fel de lucrări. 

In biserica cătunului Râșca, comuna Bogdâneşti-Suceava, bi- 
serică foarte veche, fâcută de poporăni din scânduri cioplite cu barda, 
sunt două perechi de strâni asemănătoare câte două şi tuspatru în 
linii generale. Trei se află încă în biserică, iar una dărăpănată se află 
în pod. Foarte frumoasele sculpturi pe ele sunt făcute de Popa Toa- 
der Boroianul din Boroaia, «pe care nici nu-l ţin măcar minte», îmi 
spune moșneagul de peste nouăzeci de ani, chelarul bisericii, Necu- 
lai Chihaia. Speteaza strănii o formează o jumătate de cerc cu un 
colan pe de lături şi co rază în lăuntru. Dedesubt se află o scân- 
dură cu sculptură reprezentând frunze de viţe și pere. Floarea din 
mijloc (fig. 658)la cealaltă pereche de străni, are forma din fig. 653, 
iar scândura desemnul din fig. 660. 

Tot cam astfel de străni se află şi în biserica veche din Bog- 
dăneşti. 2) 

D-l I. Bianu observă că peste Munţi prin unele sate eră obi- 
ceiul mai înainte vreme, ca bătrânii, mergând la biserică, să-şi iea de pe 
lângă pereţi un fel de toiege cari aveau chipul unei cruci, fâră partea 
de sus. Pe aceste toiege, bătrânii îşi sprijiniau grumazii, şi ascultau cu 
capul plecat sf. slujbă. După terminarea ei, aceste toiege se așezau 
la locurile lor, răzimându-le de scaunele pereţilor. Unele din ele 
erau chiar prea frumos lucrate. 


CAPITOLUL III. 
TROIȚELE. 


Călătorind aproape prin întreaga Oltenie precum şi prin re- 
giunea muntoasă şi deluroasă a Munteniei, se poate vedeă pe mar- 
ginile drumului o mulţime de cruci izolate şi adesea câte mai multe 
grupate. 

Cruci rari se văd şi în Moldova, dar ele sunt ridicate pe locul 


1) Chipul ei în Jon Creangă, IJ, p. 313. 


454 


———————— 


unde sau întâmplat nenorociri ; una arată că în cutare mijloc de 










Ai 















Y 





s N 
















































































mes — 
Nod A 


Fig. 662. Fig. 663. 











ape lângă fântâni. 


câmp, un lup a sfâşiat un 


însemnă locul unde cinevă sa 
fost înnecat, etc. 

Se mai văd apoi cruci 
vechi, semne de hotare, cum 
observă și călătorul italian 


Domenico Sestini, pe la 1779: 
«cari nu sunt decât trun- 


chiuri întregi de copaci, rău 
cioplite cu barda, în chip de 
cruce greco-valahă, de par la 
intâia vedere spânzurători 
gătite pentru biet neamul o- 
menesc» 1). 


odlo a una pe malul unei ape 
5 


Poate că există o legătură 
între crucile din Oltenia şi 
Muntenia, şi între acele con- 
strucțiuni de lemn sau zi- 
dărie, cari se văd adesea pe 
la răspântii de drumuri sau 


Din aceste adăposturi, pe 


cele mai frumoase le-am văzut în preajma Curţii de Argeș; ele 


ÎN 















































































































































sunt zugrăvite adesea foarte frumos. 


1) Arhiva, laşi, IV, p. 574 


























455 


Ele lipsesc în Moldova; totuș pe ia cişmele, la drumurile mari, 
se găsesc adăposturi pentru drumeţi, fâră însă a aveă o înfăţişare re- 
ligioasă. 

Pomenire istorică despre adăposturi la drumul mare avem, 
pentru Moldova, dela Lăpuşneanu Vodă care scrie, 
la 29 Iulie 1557, Bistriţenilor că «văzând în dru- 
mul nostru din anul trecut, locurile acelea în mij- 
locul munţilor şi stâncilor», va face un astfel de 
adăpost pentru călători 1), 

D-1 Al. Tzigara-Samurcaş, un priceput în ale 
industriei şi artei naţionale, crede că crucile dela 
drum se numesc troițe, sau fiindcă derivă dela cv- 
vântul slavon, sau dela pictura de pe ele, Sf. Trei- 
me, sau după cele trei braţe ale unora din ele. 

Fig. 666. Troițele prin varietatea formelor lor înge- 
nioase, cât şi prin marele lor număr, constitue una din manifestările 
cele mai interesante ale artei populare din ţară. Motivele ridicării 
lor sunt multiple. Ele se pun acolo unde 
a avut cinevă o vedenie sau sunt spre 
pomenirea neamului cuivă. 

Troiţele de lemn trăesc 30 40 de 
ani, reproducându-se 
din generaţie în gene 
raţie și din meşter în 
meșter, după izvoade 
vechi. Mult trăesc 
cele de piatră. 

Scumpirea lemnu- 
lui şi slăbirea tradi- 
țiunii fac ca troi- 
jele să se rărească. 






bă 













Ele sunt răspân- 
dite în Oltenia, pre- 
domină în Argeş şi 
Prahova ; în Buzău 
şi Mușcel sunt multe 
de piatră. 

Firul trebue căutat la Slavii din Serbia; la noi însă sau na- 


1) Iorga, Doc. Bistr., I, p. LIII, 





Fig. 667. Fig. 668. 


456 


ționalizat cu totul. 'Troiţele noastre ţin locul capelelor din ţerile 
occidentale şi au servit ca loc de închinăciune credincioșilor în vre- 
murile grele. Ele sunt însă mai complete, fiind zugrăvite sau având 
cel puţin inscripţii. 1) 

La fig. 662, în toate despărţiturile sunt zugrăviți sfinţi, mai întâiu 
pe table de fier și apoi bătute cu cuie pe lemnul crucii. In mijloc 
se înfăţişează Răstignirea Mântuitorului, cu Duhul Sfânt deasupra, 
iar dedesupt cu capul de mort și cele două oase încrucișate. E o 
cruce tip, de cari am numărat opt în preajma Râmnicului-Sărat. 




















Fig. 669. 
Chipuri de sfinţi are şi în partea din dos, precum şi pe laturi. 
Unele din aceste cruci sunt împrejmuite cu grilajuri de lemn, 
Inălţimea lor e de 3 metri, excluziv crucea de fier din vârful 
pocrişului. Jos în inscripție se arată numele meşterului precum și 
viii şi morţii celui cu cheltueala. Fig. 663 schitează o cruce dela Sud 
de Jideni, judeţul R-.Sărat; e a doua specie care se poate urmări 


1) In Convorbiri Literare, XII, No. 3; tot de acolo în copie și fig. 
668—7o. 


457 


prin satele înşirate dealungul şoselei până câtre Focşani. Cele mai 
multe nu sunt zugrăvite. Inscripția de jos e cu ci- 
rilice la cele mai multe. Din aceste cruci am nu- 


mărat opisprezece. 
Fig. 664-5, reprezentă cruci din Tetila-Gorj. 
Fig. 666, schitează una din Novaci-Gorj. 
Fig. 667, reprezentă una din Polovraci-Gorj. 
Fig. 668, arată o troiță din Vâlcea. 





Fig. 672. Fig. 673. Fig. 671. 


Fig. 669-70, arată troițe din Prahova, aflându-se acum la Mu- 
zeul de artă națională din Bucureşti. 


CAPITOLUL IV. 
CIMITIRUL. 


Cimitirul, numit în Moldova ţintirim, iar în Ardeal săntirimb 1), 
cimiter, pițigăi şi morminte 2), este locul unde odihnesc trupurile celor 
morţi în gropi sau morminte. El se află în curtea bisericii sau întrun 
loc anumit, afară de biserică şi de sat, după cum sa hotărît prin 
legea sanitară. 

Mormântul e un locaş sfânt şi legea osândeşte pe profanatori. 

In 1752 Constantin Racoviţă arată că «cinstitul prefectu Clementu 
Laidetu» se plînge de «Adalbert Sşimanovschi şi Grigore Boguda- 
novici, Ezoviţii leseşti», pentrucă au încălcat un loc dela Franciscani. 





1) Frâncu-Candrea, op. cit., 112. 
3) Viciu, op. ciż., 67. 


458 


Cercetarea o face Iordachi Cantacuzino, vel-logofâr. «Sau găsit și O 
umblatoare făcută tocma supt parii gardului Prefectului, până und€ 
şi morţii lor pe lângă gardu de către ţintărimul bisericii să află în- 
gropaţi ; care pricinuiă di nu eră cu putință să poată suferi când 
își făceă slujba morților». 1) 

Mormintele sunt astfel săpate, că mortul stă în sicriu cu picioarele 
spre răsărit. La cap au stâlp, «stâlpul mortului» sau o cruce, care 
se pune mai târziu. La început, cât mormântul este nou, se pune 
la picioarele mortului, în 'Ţepu-Tecuciu, un harag, în vârful căruia 
se află legat păr din coadele femeii îndurerate și o stâlbă de bu- 
suioc (fig. 671). 

Stâlpii sunt de lemn; mai de mult se 
făceau şi din piatră, adusă din alte părţi. lu 
satele unde se află piatră, ei se fac din acest 
material, având forma unei cruci. 

Fig. 672 reprezentă un stâlp nevăpsit, înalt 
de 2 metri. 

Fig. 673 reprezentă 
altul de 80 cm. 

Stâlpul, fig. 677, are 
o cutie de scândură, bă- 
tută în el cu cuie de 
fier, în care ard, în 
zile de prasnice, can- 
delele cu untdelemn. 

Figura 678-9 repre- 
zentă nişte stâlpi vechi, 
mutaţi prin 1890 din curtea bisericii, când i sa înființat ţintirimul. 
Părţile de jos sunt putrezite. Pe unul nu se vede decât coada unei 
securi. Urme de văpseală albastră. 

Fig. 681 reprezentă un stâlp văzut din faţă şi de profil. Pe 
cealaltă parte are inscripţia : 





Fig. 675. 


A 1886 
L SP 20 
SP ACASTA 
CRUC ODICNE 
RAPOSTATU 
IONU 


3) N. Iorga, Socoz. Bistr., p. 107. 


459 


Unele cruci au pusă o bucată de pânză între cunună și stâlpul 





460 


propriu zis. Probabil ca să facă cu greu căderea cununii (fig. 683); 
înălțimea de 2 metri. 

La stâlpul fig. 684, înloc de steaua cu şase coarne drepte, se 
află una tot cu şase coarne curbe, iar pe locul inscripţiei se află o 
secure. Este stâlpul lui Ion Mândru, tatăl răposatei mele mame, 
strămutat acum câţivă ani dela biserică la ţintirim ; partea putredă 
S'a lepădat, iar stâlpul s'a scurtat. 

Fig. 685 reprezentă un stâlp fâcut dublu, dintrun stejar cu doi 
craci. Este nevăpsit, lucrat grosolan. 





Fig. 681. 


Alţi stâlpi sunt la fel cu schiţele arătate până aici, sau cu puţine 
deosebiri. Toate sunt din cimitirul satului meu, Ţepu. 
Fig. 686-8, reprezentă cruci de prin Bistriţa Ardealului. 1) 
Pe o cruce din cimitir din Ohaba, sat în împrejurimile Făgărașu- 
lui, stă scris: 
Doamne, dă soare şi plouă, 


i noaptea trimite rouă, 
este groapa asta noza... 2) 


1) Iorga, Neamul Românesc în Ardeal, Il, p.719. 
3) Ibidem, |, p. 97. 


461 


Fig. 689 91 reprezentă stâlpi de morminte din Ardeal. Primul 
e din Sălişte, al doilea din Poplaca și al treilea din Rășinari. 1) 


CAPITOLUL V. 
PUȚURI ȘI IZVOARE. 


«Pe lumea cealaltă, vai de creștinul care n'are apă», se vaită 
Românul, pe de o parte fiindcă «de sete nu poţi râbdă cum rabzi 
de foame», iar pe dealtă parte, pen- 
trucă «apă îşi poate da Românul 
mai lesne decât mâncare», adecă mai 
lesne-i să ajuţi la facerea unui iz- 
vor, decât să dai de pomană mân- 


“wamere 





7684 








Fig. 683. Fig. 684. 


carea, care poate deabiă o găseşti pentru tine, pe lumea aceasta! La 
facerea unui puf sar oamenii oricând și ajută cu munca, ori cu 
banul, ori în sfârșit cu lemnul. Adesea se văd babe și uncheși cari 
se duc și eisă pună măcar mâna și să ajute la scoaterea pământului 
săpat. 

Locurile unde sunt izvoare, se crede că-s arătate printr'un fel de 
iarbă numită iarba apelor, dar pe care rari oameni o cunosc. 


1) Sămănătorul, V, No. 3. 


462 


Din puț, precum și din orice casă de apă, nu se bea şi nu 
se adapă vitele până nu se sfințește de preot. Când e gata, preotul 
vine şi face aghiazmă. Imprejurul puţului se face un cerc de rogo- 
jini prinse în pari, iar în lăuntrul cercului stau întinse mese pentru 
praznic. Vin săracii de ospătează, ospătează mun- 
citorii şi se dau de pomană rogojini şi pânzeturi. 
Aceasta este datina în satul meu. 

Un puț parasit, puț care nu umblă, devine 
atunci când apa i-a secat, când apa i s'a stricat, 
când i s'a stricat construcţia şi pământul s'a surpat, 
sau când s'a înnecat în el vreun om. Apa dintr'un 
puț s'a spurcal, când s'a înnecat în el vreo vietate : 
pasere, câne, pisică, șoareci, etc. Un astfel de puț 
se curăţă din nor și se aghezmuește şi apoi iarăș 
umblă. 
























































































































































































































































































































































































































































































Fig. 685. 


Când apa întrun puț se tulbură, el se sleieste, adică se scoate 
tot nămolul sau noroiul din el, ca să se formeze vechiul culcu; sau 
casă de apă, să i se deschidă vechiul izvor sau vâna de apă. 

Aceste regule sunt păzite cu sfinţenie. 


463 


Am spus că la puț lucrează la olaltă toţi cei interesanţi, 
precum şi cei ce vor să facă pomană. În veacul XVII însă, se po- 
menesc, de sigur pe la oraşe, anume meșteșugari, cari se îndeletni- 
ciau cu facerea de fântâni şi se numiau fântânari 1). Sunt şi astăzi. 




































































































































































































































































































































































Fig, 687, Fig. 688. Fig. 680. Fig. 690. Fig. 691. 
1. Un puț sau o fântână se sapa de oameni, iar pământul se 
aruncă afară cu lopata. Când adâncimea creşte, pământul sau lu- 
tul amestecat cu apă se scoate afară cu ciuberele sau hârdaiele, 


1) Ep. Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 106. 


464 


trase de odgon cu ajutorul grindeiului sau vârtejului. Grindeiul se 
învârtește cu ajutorul unei roți sau al unor răsteie. Îndată ce sa 
dat de vâna apei, încă 
se mai sapă de un stân- 
jen, ca apa să aibă 
unde să se adune, să-și 
aibă o casă. 

Puţurile se fac în sat, 
pe câmp, mai ales pe 
văi, drumuri. Cele fâ- 
cute pe hotare poartă 
numele de butuleie (sing. 
butuleu) în Ardeal 1). 

Puţul obcinut este 
cel cu cumpană (fi- 













































































gura 692). La un astfel de puț se observă: cumpana care se spri- 
jină pe furcă, numită în Ardel şi gearman 2) sau hantarig?), 
care are crăcana fâcând parte comună cu furca sau e få- 

cută din două 
„lemne bătute 
i în capătul fur- 
cii, faţă în faţă. 
Furca se leagă 
cu cumpăna 
printrun cuiu 
de fier puter- 
nic, 





Fig. 695. Fig. 693. 
1) Viciu, op. cit., p. 24. 
3) Ibidem, p. 45. 
3) Ibidem, » 49. 


465 


De capătul cel mai gros şi mai scurt al cumpenii se leagă 
greutațile sau radacinile, cari pot fi şi bucăţi de fier, etc., având de 
scop a trage în jos această parte a cumpenii.1) 

De celălalt capăt atârnă prajina care poate să fie compusă dintr'o 
singura bucată sau din bucăţi. In Ardeal se numeşte szerdina 2), iar 
în Țepu se compune 
dintru'un lanţ, sus, de 
care se atârnă 0 pra- 









































Fig. €97. 


jină numită lumánarica. 
De lumânărică atârnă cintura sau galeata, cu care se scoate 
apă din put. Ca lumea să nu adape vitele din ciutua, i se pune 





la gură un fier lat sau două, crucișe, astfel că botul vitei nu poate 
încăpeă în ciutură. 

La unele fântâni, precum am văzut în Tetila-Gorj, prăjina 
nu se leagă deadreptul cu capul cumpenii, ci prin ajutorul unei 
crivele (fig. 693). Ciuturile, tot prin această parte, nu sunt făcute din 
doage, ci sunt săpate pe dea'ntregul dintr'un butuc de lemn (fig. 694). 


1) Fig. 69r din Dame, op. cit., p. 179. 
2) Viciu, op. cit., p. 81. 


T. Pamifile Industria casnică. 30 


466 


Unele fântâni nau găleți, ci de capătul de jos al prăjinii au 
două sfori cu cari se leagă cofa, care se coboară să se umple cu apă. 

Altele au un cârlig, de fier sau de lemn (fig. 695), care se mişcă 
întrun inel ce face parte comună cu o brăţare de fier. Acest cârlig 
are o parte curbă în care se atârnă cofa cu care se iea apă din fàn- 
tână. Cârligul se prinde de lumânărică prin ajutorul unui inel de 
fier. Acest cârlig se mai numește în Ardeal și clobanț 1) sau cârli- 
bonț 1) și cioaca 2). Unele fântâni, făcute mai ales la drumul mare, 
cu scop de a răcori pe drumeţi, n'au cumpănă, ci numai o prăjină 
cu cârlig sau cu un șghebule (fiig. 696) cu care se scoate apă. 

Alt soiu de fântâni sunt cele cu roată. De un osiac sau grin- 
deiu, sprijinit pe două furci, se anină un lanţ sau un odgon, care 
se învălue sau desvălue pe grindeiu prin ajutorul unei roţi (fig. 697). 
Această roată poate aveă spiţe sau are un mâner. În loc de roată 
se vede prin Munţii Olteniei o cruce cu un mâner (fig. 698). 

In loc de o singură ciutură, acest fel de fântâni pot aveă şi 
două ; când una scoboară goală, alta se ridică plină. 

Al treilea fel de fântâni sunt cele cu scripte sau scripele. La 
acestea, cele două ciuturi legate cu lanţ se ridică şi scoboară pe ca- 
nalul unui scripte legat de mijlocul unui drug sprijinit pe două furci. 

Atât fântânile cu roată, cât şi cele cu scripte, au adesea aco- 
perăminte frumoase. 

Obişnuit fântâna se îmbracă cu gbizdele sau ghizduri; pe cele 
patru laturi ale fântânii, ele se îmbucă, după cum se vede în fig. 692. 
In loc de ghizdăle se pot face pereţii fântânii şi din scânduri groase, 
închegate cu baloți de fier. Secţiunea acestui coş este tot pătrată și 
egală în mărime, de jos până sus. 

Prin părţile "Ţepului însă, se făceau mai înainte fântâni ghix- 
dite în întregime, dar jumătatea de jos eră de două ori mai mare 
în suprafaţă decât cea superioară. 

In loc de lemn, pereţii puţului se pot zidi cu bolovani de 
piatră, prin părţile pe unde acest material se găsește din bielșug. 
Secţiunea acestor fântâni este circulară. 

Prin jud. Brăila şi Ialomița, pe unde pământul este clisos, 
pereţii nedărâmându-se, nu au nici ghizdele, nici zidărie de piatră. 


1) Viciu, op. cit., p. 33. 
3) Ibidem, p. 26. 
3) Ibidem, p. 30. 


467 


Doar numai aproape de gură au cevă, iar gura li-i determinată prin- 
trun mare colac de lemn sau de piatră, pus la suprafața pămân- 
tului. In Moldova de sus șiîn Ardeal se văd mici fântâni, ai căror 
pereţi sunt căptuşiţi de o scorbură mare de copac, care se numește 
ciubeiu sau știubeiu, nume pe care îl împrumută chiar fântâna. 

Cele patru ghizdele de deasupra sunt mai late. Ele constitue 
colacul, butulaul sau gardina fântânii. 

In judeţele dobrogene, unde toate fântânile sunt pietruite, nu 
se văd cumpene, iar scosul apei se face prin ajutorul unui scripet 
de lemn (fig. 699) sau de fier (fig. 700), precum am văzut în Cazil- 
Murat, Constanţa. Cel ce vine la fântână îşi aduce cofa lepată cu o 
funie, o scoboară şi o scoate cu ajutorul unuia din cele două feluri 
de scripţi. La o fântână chiar le-am văzut pe amândouă, faţă în faţă. 

Sunt apoi fântâni a căror apă este în față, la un metru de 
gură, din acestea apa se scoate numai aplecând vasul și umplându-l. 

Pe lângă fântânile din sate mai ales, sunt cavități unde se 
toarnă apa pentru adăpatul vitelor; ele sunt 
săpate în lemn sau în piatră, sau sunt fâ- 
cute din scânduri şi poartă numele de jghea- 
buri, teuci (teucă) teici sau adapatoare 1) şi 
crep, creplă sau troaca ?). 

In Ardeal, o fântână nepietruită poartă 
numele de scioalna *). 
2. — Cip 
meaua sau 
ciuşmeaua e- 
ste o con- 
strucție de 
piatră, cu 
una sau mai 
multe țevi Fig. 702. Fig. 701. 
prin cari se scurge apa captată întrun izvor ce se află pe un plan 
mai ridicat decât construcțiunea. Apa este condusă pe uluci, jevi 
sau burlane de lemn sau de lut. Fig. 701 reprezentă cişmeaua Meş- 
terului Manole, sub malul mânăstirii Curtea de Argeș, unde se zice 
că a căzut Manole ce-și făcuse aripi de scândură. 































































































1) Etym. Magn. Rom., 282. 
3) Viciu, op. cit., p. 37. 
3) Ibidem, p. 75. 


468 


3.  Șipotul, numit încă şi șiipot, iar în Ardeal: cioroi, ciuroiu 1), 
sau bijoiu2), este făcut din grinzi de lemn răzămate de doi țăraşi 
bătuţi în malul dealului. 

Apa vine dintro casă săpată sub coastă, pe uluci de lemn. 

Apa curge pe ţevie într'o teică, iar când teica se umple, 
curge mai departe. Cum se vede, între şipot și cişmeă este cea mai 
deplină asemănare. 

4. Budăiul sau budaul este un izvor care iese la suprafaţă. Se 
sapă puţin în pământ şi cavitatea lui este umplută cu o coroană sau 
scorbura. Când izvorul este artezian, ceeace se întâmplă în văi, apa 
se ridică în coșul budăiului peste nivelul terenului încunjurător. Ca 
să nu se prelingă apa pe deasupra, i se face un cep. 

Cine sapă un budăiu și-i pune corobana, îi face un gărduleț 
împrejur sau altă îmbunătăţire, merge într'o zi cu preotul, cu câţiva 
oameni, femei și copii şi-l sfințește. Budăiul rămâne cu numele de 
«budaiul lui (cutare)», dacă nu cumvă eră numit mai dinainte. 


CAPITOLUL VI. 
PODURI ȘI PUNȚI. 


Datina sfătueşte pe Român a ajută cu munca, banul sau lem- 
nul său la facerea de poduri peste locurile grele de mers pe jos, călare 
sau cu carul şi aceasta nu numai din pricină că el însușare nevoie 
de acestea, dar și pentrucă vor fi folosite de trecători straini. Aceasta 
este pomană creştinească, 

Intr'un colind, Dumnezeu sfâtuește pe creştini să facă 


Puţuri reci 

In câmpuri seci, 
Podurele 

*N gloduri grele. 


Poduri fac la olaltă gospodarii peste râpi uscate sau peste mici 
cursuri de apă, adesea fără a mai chemă ajutorul oficial al comunei, 
în sarcina căreia cad, după lege, aceste construcţiuni. 

Poduri plutitoare fac mai ales gospodarii de pe la munte. 

Podeţe înguste îşi fac gospodarii, înaintea porţilor lor, peste 


1) Viciu, op. cît., p. 31. 
3) Ibidem, p. 19. 


469 


șanțul șoselei sau peste mici vărsături de apă; podeţele mau picioare, 
nici capre. 

Punţi fac peste râpi şi ape, numai pentru picior, adică numai 
pentru pietoni, cu parapete sau fâră. 

De multe ori punţile sau podișiele se sfinţesc de preot, cu care 
prilej se fac și praznice. 


CAPITOLUL VII. 
SCRANCIOBUL. 


Scrânciobul *), după credința românului din Moldova și Buco- 
vina, este fâcut în amintirea spânzurării lui Iuda Iscarioteanul, cel 
care, după vinderea Mântuitorului, a aruncat arginţii şi sa spån- 
zurat. 

Scrânciobul are mai 
multe forme şi poartă 
mai multe numiri. In 
Moldova şi Bucovina 
se numeşte  scrânciob 
şi scrânciobaș, iar in 
munţii Sucevei sdrin- 
căl 2); în Muntenia 
dulap, leagan şi țițeche, 
iar în Ardeal şi Unga- 
ria, scrânciob, țuțul, fu- 
tulus, sdrâncă, legănuș, 
vârtej, vårtij şi vârtiloiu. 

Scrânciobul mare slu- 
jește la «datul în scrân- 
ciob» la sărbătorile Paş- = ; 
tilor, adică dela Florii Fig. 703. 
şi până la Ispas. Pomenire despre această datină o avem şi pe la 
1778, când popii catolici aveau instrucţii să oprească scrânciobul: 
«considerantes quod sit perniciosa animae et corpori machina illa, 



















































































1) Pentru acest capitol vezi Marian, Sarbători, III, p. 136—49. 
1) Şezătoarea, VII, p. 188. 


470 


volgo skinciu, elevari solita tempore pasquali pro Îysu publico juven- 
tutis utrisque sexus 1). 

Scrânciobul se alcătueşte din două furci sau stâlpi, bătuți în 
pământ, înalți până la 6 metri şi având la partea de sus locul unde 
se razâămă grindeiul, osieacul sau sulul, creuit cu cercuri de fier ca 
să nu crape. 

In grindeiu se înţepenesc în n'şte dăltuituri patru grindișoare, 
numite căprioraşi sau răscruci, cu capetele mai subțiri, numite săgeți, 
fuse sau dreve. Ele sunt găurite şi sprijinesc grindeiul, grindeisul sau 
grindeuțul poliței sau scaunului, în c ye st aşează cei ce «se vor da 
în scrânciob». O poliţă atârnă de vouă brațe sau spiţe, numite şi 
holobe sau bloale, şi un mijlotariu. 

Spătarul sau speleaza politei se fae din scânduri sau lemne 
îndoite ; polița propriu zisă st mai numeşte şi punte. 

Furcile scrânciobului sunt adrsea întărite prin câte două prop- 
tele sau propele. 

In poliţă se suie tinerii prin ajutorul unui prag sau două 
praguri. 

Cei ce învârt scrânciobul se numesc scrânciobari ; învârtirea se 
face dinapoi înainte. 

Sunt şi scrâncioabe numai cu două polițe, dar şi cu 6 sau 8 
polițe 3). 

Ele se fac obişnuit de cârciumar, în faţa cârciumii, unde tine- 
retul se adună la joc; adesea, pentru el, flâcăii cari îl ieau în între- 
prindere, plătesc cârciumarului. Acești bani îi scot apoi dela flăcăii 
cari își dau în scrânciob ibovnicele şi rudele lor. 

Pe lângă acest scrânciob, care se învarieșie roală, mai este încă 
un altfel de scrânciob, asemenea mare, care se învârteşte ca vârtel- 
nița. Acest din urmă se deosebeşte de cel dintâiu prin aceea că grin- 
deiul sau sulul, în care sunt întărite săgețile sau pârgbiile cu scaunele, 
nu se așează în direcţiunea orizontală cu capetele în dăltuiturile fur- 
cilor, ci în direcţiunea verticala, şi anume cu un capăt într'o costo- 
roabă care e întărită în vârful furcilor, iar cu celălalt capăt întro tigaie 
sau broască, aşezată într'o talpă, drept la mijlocul furcilor. 

Acest scrânciob are numi putru saveți, nu opt cacel dintâiu, 
iar la capătul săgeţilor acestora, cari sunt sprijinite cu câte o chingă 


1) Iorga, Socot. Bistr., p. 116. 
2) T. Pamfile, Jocuri de copii, I, p. 47. 


471 


sau țiitoare, se află asemenea câte un scaun de aceeaş construcțiune 
sau mărime ca şi cele ale celui dintâiu. In schemă, îl reprezentă 
fig. 704. 

«Scrânciobul mic e compus dintro scândură cam de o palmă 
domnească de lată și cam de un metru de lungă, care e prinsă la 
capete câte co rudiță perpendiculară, iar acestea sunt întărite cu 
partea sau capătul deasupra întrun sul orizontal, ale cărui capete 
sunt vârite în câte o bortă făcută în doi stâlpi, cam de doi stâlpi de 
înalți şi îngropaţi în pământ în depărtare cam de 1 m. 20 unul 
de altul». 


tite L, 


Fig. 705. 











Expresiunea acestui scrânciob poate fi o funie legată de un 
lemn orizontal orecare 2). 

Un altfel de scrânciob e cel copilăresc (fig. 705), numit 
scrânciob cu roată, având două sau patru poliţe şi învârtindu-se cu 
un lemn?). 

El se aseamănă cu învăâriiloarea bucovineană ce se compune 
dintrun ţăruş bătut în pământ, având deasupra capătul rotunjit ca 
un ou. Peste acest capăt se pune o pârghie numită durubuță, care 
are la mijloc o scobitură ca o jumătate de ou. Cei ce vor să se 
învârtească, se suie călare pe capetele durubuţei și-și fac vânt cu 
picioarele cari le ajung de pământ, sgârcindu-le apoi spre a se puteă 
urmă învârtirea. 

Invârtitoarea aceasta, în Banat se numeşte vârtej, vârtij sau vár- 
tiloiu, având un pociumb sau ştiomp bătut în pământ, iar deasupra 
o prindă numită bilă. 


1) T. Pamfile, Jocuri de copii, I, 48 (320). 
2) Ibidem. 


472 


In unele părţi din Ardeal se numește svárden, svárdol, vârtej 
sau fâțeică, aparat de învârtit ce constă dintrun stâlp perpendicular, 
pe care stă așezată o rudă orizontală, ce se învârte întrun cuiu la 
mijloc. La cele două capete ale rudei, se dă câte unul ca în buit, 
iar lângă stâlp, la mijloc, stă în picioare un al treilea și tot învârte 1). 

Când acest vârtej are scaune de lemn sau de funii, se numeşte 
și chercheboală 2). 

La Românii din Macedonia, el se numește drâmbala, după nu- 
mele grinzii orizontale, sau vârticoniță. 

Tot aici pomenim și cumpenile 3), numite la sing. şi huţă, hu- 
țână, huţină, huțunătoare sau cumpenitoare $). 


INCHEIERE. 


Aproape toate ramurile activităţii româneşti au luat avânt, 
r.umai industria naţională. cea casnică, se găsește, mai în toate 
cazurile, mergând înapoi. Astăzi, când încrederea în noi sa mărit, 
când spiritul naţional s'a redeşteptat din atâtea puncte de vedere, 
datori suntem sa ne îndreptăm privirile și asupra acestei ramuri de 
activitate — mijloc de traiu — lasat întâmplării, deoarece ea este 
baza întregei vitalități a neamului nostru. 

Elementele acestei industrii ne destăinuesc lucruri nouă, pe 
întregul sau în parte ; stabilesc un schelet interesant, care ne poate 
arăta limpede o continuitate, un tablou. 

Tot ce cunoaștem până acum e un produs găsit aproape în- 
tâmplător; e necesar, deci, să descompunem pe specii unitatea schi- 
tată în linii generale, urmărindu-le până în vremile cele mai înde- 
părtate și descriindu-le în cele mai mici amănunte. 

Puterea sângelui, care nu se vede în orice împrejurare, limba, 


1) Viciu, op. cit., p. 81. 

3) Ibidem, p. 28. 

2) Ibidem. 

4) Cu prilejul acestui capitol, ar fi trebuit descrisă și crişma, cârşma, 
cârciuma, «casa dracului», pentru unele lucruri ale ei, ce se deosebesc de 
ale unei case. S'a lăsat totuş de o parte, pentru obârșia orășenească a ace- 
lor părţi particulare. 


473 


portul, datinele, sunt rămășițe stramoşeşti cari nu pot fi lăsate în 
părăsire. 

Limba populară şi-a arătat folosul ei în alcătuirea literaturii 
nouă; tot astfel şi elementele industriei trebue să contribue la 
constituirea și concretizarea elementelor industriei mari, cu caracte- 
rele celei dintâi. 

O frântură de cântec, de poveste, etc., este urmărită cu in- 
teres, pentru multe motive ; tot pentru aceste motive trebue urma- 
Tit şi un model de țesătură, o cioplitură, etc. 

Și suntem întrun timp critic; invazia bolnăvicioasă a târpu- 
rilor la sate, orbeşte simţimântul artistic naţional, lăsând în suflet l 
românesc, dacă nu un desgust, dar o ruşine a celui care se vede 
înapoiat, după socotința lui, față de alţii. Aceasta trage după sine 
nepăsarea pentru tot ce a fost scump şi incetul cu încetul aduce pier- 
derea pe care nu vom mai puteă-o dobândi. 

Vinovat nu poate fi țăranul; vinovat e cel ce-l va ademeni şi 
stăpânul moral care nu-l va apără. 

Ce măsuri s'au luat? Ce are strâns Muzeul nostiu de etno- 
grafie naţională ? Unde ne sunt pictorii să ne arate întreaga noastră 
avere artistică ? Dar sprijinitorii? 

Sunt neamuri mai sărace decât noi, cari fac mai multe pe 
această cale; şi ne-ar fi ruşinea prea mare, văzând în priceperea şi 
tragerea lor de inimă nepăsarea noastră care-şi așteaptă osânda! 


GLOSAR. 


Cuvintele fără prescurtări sunt substantive; pl. = plural. Cifrele 


arată paginele textului cu desluşirile. 


A. 


Abà, 285, 305. 

abă, 287. 

abagiu, 288, 346. 
abârlău, 21. 

ac, 49, 59, 346, 369. 
acar, 346. 

acaret, 399, 426. 
acăriță, 346. 
acarniță, 346. 
acoave, pl. 146. 
aconiță, 346. 
acoperemânt, 423. 
acoperire, 263. 
acoperiş, 111, 189. 
acru, 33. 
adămască, 289, 292. 
adăpătoare, 467. 
adăpost, 428. 
adimpt, 288. 

aduc, v. 44, 68. 
afină, 242. 

afum, v. 250. 
afumare, 73. 
aguridă, 217. 

aier, 255. 

alamă, 365. 
alămioară, 248. 
albie, 114, 126. 
albină, 86, 93. 
albinărit, 92. 
aldan, 202. 

alde, pron. 399. 
aleg, v. 287, 290, 359. 
alegere, 84. 

alerg, v. 263. 
alergătoare, 262. 
alergător, adj. 185—6. 
ales, 22, 37, 218. 
aleş, 68. 
alesătoare, 293. 
alesătură, 279, 291, 299, 301. 
almar, 405, 439. 
alocurea, adv. 448. 





alţar, 439. 

altiță, 312—3. 

alun, 175. 

amânar, 184, 274, 424. 
amhar, 169, 446. 
americă, 373, 

amnar, 184, 264, 274, 420. 
amnăruş, 274. 

amuşă, 43. 

andrea, 2, 144, 183, 318. 
andreiiă, 39. 

anın, 43. 

antereu, 289, 357. 
antrâdeu, 284. 

apă, 248, 461—2. 
apărătoare, 155, 419. 
apuc, v. 10, 291. 
apucate, adv. 6, 14. 
apucătoare, 117. 

arac, 145, 216. 


arcană, 141. 
arcer,—iu, 378, 396. 
arcuş, 162. 

ard, v. 60, 196, 232. 
ardere, 386. 

arct, 438. 

argăseală, 43. 
argăsitor, 43. 
argeă, 222. 
argintar, 395. 

arie, 385, 450. 

arin, 42, 249. 
arioci, pl. 281. 


aripă, 10, 167, 184, 187, 189, 259. 


arniciu, 311. 
arşău, 145. 

arşov, 145. 

arțar, 273. 

arviă, 450. 

aschid, adj. 192. 
aşezare, 272. 
asprichendină, 411. 
astar, 362, 


astaragiu, 255. 

așternut, 289, 403, 428. 

astiuz, 115. 

astragan, 363. 

astrahan, 363. 

astup, v. 227. 

aţă, 3, 49, 121, 212, 220, 262, 264, 
275, 355. 

atârnat, 403, 493, 

ațâţ, v. 404. 

aurar, 395, 


B. 


Baargic, 131. 
babă, 184, 189, 279, 354, 367. 
băbăică, 72. 
babalăc, 189. 
babaluc, 184. 
babane, adj. 37. 
băbaş, 95. 
băbane, pl. 368. 
băbesc, adj. 217. 
babiţă, 122, 379. 
băbură, 439. 
babuşcă, adj. 37. 
băbut, 131. 
băcan, 409, 
băcioană, 30. 
băcion, 30. 
baciu, 16, 30, 36. 
bădănă, 1. 
bădăni, 27. 
bădiniu, 23. 
bâhlesc, v. 192, 
bageă, 424. 
băgeag, 423. 
băgeagă, 424. 
baibarac, 358. 
băibărac, 373, 
baidir, 359. 
baieră, 3, 27, 51, 194, 212, 290, 355. 
băieş, 377. 
bălaie, 21. 
balamă, 416, 
bălătruc, 378. 
balaur, 72. 
bâlcă, 389. 
balercă, 166. 
balercuţă, 166. 
bâlfeie, pl. 138. 
balmuş, 21. 
baltă, 245. 
baltag, 126. 
bălvan, 424, 
bamburi, pl. 34. 
băneaţă, 389. 


bănicior, 187. 

banigic, 131, 

baniţă, 165, 187. 

bănuţel, 311. 

barabulă, 192. 

bărateă, 427. 

barbă, 194. 

bărbânţă, 32, 33. 

bărbătuş, 274. 

barbetă, 364. 

bârc, 32. 

bardă, 116. 

bardacă, 389. 

bârdan, 54, 68. 

bărdaş, 114. 

bărdăzan, 49. 

bărduire, 116. 

bărduit, 116, 

bârgeică, 153—4. 

bărghie, 49. 

bariz, 364. 

bârlă, 273. 

bârlog, 399. 

bârnă, 103, 111, 185, 420, 422. 

bârneț, 354. 

bârsă, 150. 

bârţă, 150. 

bartiță, 192. 

bàrzeică, 155. 

basamac, 225. 

băşchie, 161. 

baschină, 362. 

băşică, 380. 

başlic, 403, 424. 

basmà, 359, 364, 366, 412. 

bat, v. 5, 35, 64, 90, 141, 214, 217, 
243, 247, 277, 333, 429. 

bât, 127. 

băț, 127, 273, 276, 429, 444. 

bată, 293, 359, 361, 367. 

bâtă, 127. 

bătaie, 220, 258, 277, 282, 285, 323. 

bătăioş, 111. 

bătăiuş, 186. 

bătălău, 117. 

bătătoare, 111. 

bătător, 25, 206. 

bătătoresc, v. 419. 

bătătură, 6, 211, 258, 264, 277, 426, 
430. 

batcă, 142. 

băteală, 186, 273. 

bățic, 161. 

batistă, 359, 364. 

bătociu, 186. 

bătogit, adj. 304. 

bătrânesc, adj. 365. 

bătucesc, v. 441. 


băutură, 190. 

beacă, v. pers. 3. pl. 37. 
beciu, 424, 427. 
bedreug, 125. 

beldie, 175, 195, 229. 
belesc, v. 229. 

belfeu, 139. 


pelisă, 127, 175, 195, 212, 229. 


bentliţă, 357. 
berbinţă, 35, 167, 446. 
bere, 190. 
bernevici, pl. 367. 
bernevig, 44 288. 
beschie, 122. 
beşică, 50. 

bestie, 122. 

betcă, 242. 

bețcă 242. 

bețcuri, pl. 44. 
bețigaş, 3. 

biciu, 212. 

biciuşcă, 51, 212. 
bidineà, 1. 
bidineluță, 2. 
bijoiu, 468. 

bilă, 109, 471. 
birnevi, 355. 
biserica, 451. 
bivoliţă, 28. 
blagamà, 424. 
blană, 113, 122, 272, 310. 
blanuit, adj. 362. 
blănuţă, 424. 

bieah, 129, 130. 
bleau, 129. 

bleav, 129. 

blid, 172 182, 387, 
blidă, 404. 

blidar, 172, 404-5, 415. 
bliznacu, 312. 
blojdină, 424. 
boulă, 227. 

boandă, 258. 
boartă, 347, 371. 
broască, 236. 
boatcă, 93. 

bobca, 312. 

bobiță, 241. 

boc, 113, 392. 
bocaiu, 392. 
bocancă, 350. 
bodnar, 167. 
bofturi, pl. 342, 350. 
bogdan, 180. 

boià, 416. 

boieresc, adj. 217, 347. 
boinog, 105. 

boire, 85. 


477 


boit, 14, 212. 

bol, 382. 
bolboacă, 181. 
bold, 183, 366. 
boleşniță, 14. 
bolf, 378. 

bolfeu, 138. 
boloboc, 166, 223. 
boloboţ, 22—3. 
boltă, 368. 
bondar, 93. 
bondă, 365. 
bondiță, 358. 
borangic, 73. 
borcan, 390. 
bordan, 378. 
bordeiu, 94, 433. 
borlăiesc, v. 371. 
boroană, 127, 144. 
boroghină, 236. 
boron, 144. 
boronă 127. 
borş, 192, 248. 
borseriu, 192. 
borşoaică, 166. 
boriă, 131, 349. 
bortilă, 228. 
borună, 127, 144. 
bosorcăi, pl. 20. 
bostan, 236. 
bostănărie, 202—3, 430. 
bostină, 95. 

bot, 72, 134, 135. 
boţ, 397. 

botă, 127, 165—6, 236. 
botcă, 93. 

boţel, 350. 
boterniţă, 49. 
boţeu, 350. 
botior, 350. 
botiorţi, pl. 342. 
botfur, 342, 350. 
botină, 350. 
botiș, adj. 45. 
botniţă, 72. 
boțochină, 127. 
botorog, 23. 
bou, 51, 233. 
bour, 72, 155, 376. 
boz, 225. 
bozorină, 236. 
brăcinar, 133. 
braclă, 273. 
brădoaică, 165. 
brădulă, 127. 
bragă, 191. 
brâglă, 273. 
brâglar, 273. 


brahă, 191. 

braică, 190. 

braiu, 35. 

brânci, pl. 20. 

brâne, pl. 368, 443. 

brănişor, 133. 

branişte, 101. 

brânză, 27—8, 35—6. 

brăţare, 141, 273, 332. 

braţe, pl. 117, 121, 144, 158, 190, 
239, 245, 271, 273, 421, 441, 470. 

hnn 2, 190, 292, 354, 361—2, 365, 

16. 

brăzdar, 150. 

brăduşcan, 311. 

breanc, 392. 

breanduri, pl. 291. 

brebeni, pl. 208. 

briceag, 116. 

bricinar, 367. 

bricinariţă, 367. 

brighidău, 23, 33—4. 

brinza, 37. 

brişcă, 119, 158. 

broască, 45, 120, 125, 149, 162, 183, 
222, 291, 317, 393, 424, 470. 

broboadă, 363, 369. 

broboană, 241. 

brodărie, 312. 

brodat, 312. 

broştioiu, 26. 

brotac, 183. 

brumăriu, adj. 363. 

bubă, 22. 

bubi, pl. 84. 

buc, 214. 

bucată, 13, 151, 211—2, 259, 281. 

bucătărie, 194, 402. 

bucate, pl. 190. 

buceă, 129, 222. 

buci, pl. 8, 208. 

bucin, v. 64. 

buciu, 264. 

bucium, 129, 216, 410. 

buclă, 169. 

buclic, 169. 

bucliţă, 169. 

bucmeă, 288. 

bucşă, 129, 274. 

budă, 433, 

budacă, 32—4, 166. 

budăieș, 166, 234. 

budăiu, 20, 24, 34, 166, 468. 

budulău, 23, 34. 

budâniu, 312. 

budiiu, 23. 

budimenca, 312. 

budureţ, 439. 


buduroiu, 437. 

buf, 362. 

buhaiu, 51, 94, 120, 184. 

bulat, 163. 

buleandră, 347, 370. 

bulfeu, 138. 

bulubuc, 403. 

bulvan, 100-1. 

bulz, 33. 

bulzăriţă, 33. 

bumb, 14, 351, 353. 

bumbac, 258, 351, 353. 

bumbăceală, 362. 

bundac, 403. 

bunduc, 403. 

burangic, 73, 353. 

burcuşei, pl. 233. 

burdac, 392. 

burduf, 49. 50, 380, 449. 

burete, 129, 134, 247, 248. 

buri, pl. 160. 

buriaș, 166. 

buric, 186. 

buricel, 133. 

buriu, 166. 

burlan, 406, 467. 

burlinc, 35. 

burluiu, 222. 

bursune, pl. 382. 

burungic, 73. 287. 

buşdeiu, 232. 

bușmachii, pl. 411. 

buştean, 103, 110-11, 129. 

bustihan, 94. 

busuioc, 94, 248. 

bute, 129, 160. 

butelcă, 392. 

buteli, 169. 

butelnic, 124. 

buti, 169. 

butie, 166, 235. 

butin, 169. 

butnar, 100. 

butnărie, 113, 160. 

butoiu, 166. 

butuc, 43, 102, 111, 125, 129, 138, 167, 
185, 216, 238, 259, 271, 307, 447. 

butucănos, 123. 

butulău, 467. 

butulean, 464. 

butuș, 50. 

buză, 228. 


Caciorvă, 423. 
câciu, 72. 
căciulă, 123, 134, 363, 424, 


cadă, 166, 218, 220. 

cadră, 97, 414. 

caferi, pl. 109, 439. 

caftăni, 412. 

cahlă, 445. 

căhulă, 107. 

caier, 8, 214. 

caimă, 25. 

căiță, 368. 

cajmir, 364. 

cal, 2, 3, 123, 177, 185, 190, 392. 

calacan, 42, 249, 

calafat, "166. 

călap, 211. 

calapăr, 248. 

câlbaş, 54. 

calc, v. 121, 220. 

călcâiu, 116, 150. 

călcare, 219. 

călcătoare, 221, 276, 289. 

călcător, 43, 120, 162, 219. 

căldărar, 1. 

căldare, 226-7. 

căldăruşă. 444. 

căleap, 211. 

căleapă, 13. 

călep. 211. 

calistire, 128. 

caltaboş, 54. 

câlţi, pr 2U8, 212, 350. 
câlţişori, pl. 208. 

călţun, 44, 317, 349, 362, 368. 

calup, 170, 238. 

căluş, 113, 278. 

căluşel, 190, 278. 

cămară, 402-3, 424, 437, 445. 

cămărută, 403, 449. 

cămaşă, 252, 281, 312-3, 346, 350, 
352, 360, 368, 370, 41l. 

camaţi, pl 169. 

cămin, 378. 

căminet, 378. 

camniţă, 437. 

Câmpulung, 36. 

cană, 389. 

canaf, 293. 

cănălior, 293, 324. 

canat, 424. 

cănată, 392. 

cănceic, 437. 

câne, 161-2, 224, 249. 

cânepă, 198, 214. 236, 241, 258, 273. 

cânestră, 175. 

cânipărie, 202. 

cânipişte, 202. 

cânjeu, 11. 

cântar, 105, 184. 

canură, 6, 8, 208, 285, 290. 


cap, 117, 123, 130, 161, 183, 284, 
capac, 157, 227, 236. 
căpăcel, 392, 
capăt, 134, 271. 
căpăstru, 185. 
căpătâiu, 111-2, 131, 223, 264. 
căpăţină, 129, 161. 
căpceă, 167. 
căpestru, 39. 
căpister, 169. 
căpitanii, 411. 
caplamă, 421. 
capră, 2, 28, 117, 162, 421, 424. 
căprior, 419, 440. 
căprioraş 470. 
căprioresc, v. 442. 
căpriorit, 422. 
căptălan, 93, 264. 
căptălap, 391. 
căptan, 93. 
captar, 93, 391. 
căptuşeală, 362. 

car, 110-1, 113, 128, 133, 174. 
căräbuț, 153. 
cărăbuţă, 153. 
carâmb, 131, 133-4, 347. 
cărâmb, 32. 
cârâitoare, 140. 
căraftă, 264, 271-2. 
cărămidă, 382-3, 386, 394. 
cărămidar, 383. 
cărân, 35. 
carastolă, 139. 
carătă, 114. 
cărătoare, 218. 
cărăuş, 128. 
carboși. 72. 
cărbune, 2, 173, 376, 409. 
cârce, 138. 
cârceă, 274. 
cârceie, 112, 138. 
cârceiu, 137, 274. 
cârcel, 127, 217. 
cârciumă, 472. 
cărdel, 37. 
cârjă, 72, 127. 
cârlan, 424, 
cârlănar, 30. 
cârlibonţ, 466. 
cârlig, 69, 123, 140, 142, 150, 161, 

195, 318, 360, 466. 
cârligel, 466. 
cârmă, 104, 189. 
cârmace, pl. 69. 
cârmaciu, 154. 
carmăn, V. 8. 
cârmog, 134. 
cârnaț, 54. 


carne, 52-3. 

căroaie, 150. 

cârpă, 368, 371. 

cărpător, 195, 197. 

cârpojesc, V. 346. 

cărşeag, 392. 

cârşmă, 472. 

cârsnic, 67. 

cârstaș, 67. 

cart, 164. 

cârţăitoare, 140. 

cărucior, 140. 

căruţ, 111, 140. 

căruţă, 110, 128, 138. 

caș, 27, 33. 

casă, 97, 148, 157, 182, 222. 248, 
299, 401-3, 408, 435, 438, 462, 464. 

casânca, 364. 

căşărie, 17. 

caşcaval, 28, 36. 

caselă, 411. 

căseni, pl. 400. 

caşită, 109. 

caşiţă, 10). 

câşiarie, 27. 

casmă, 140, 145, 137. 

caşmir, 3064. 

căsouie, 112, 218, 223, 426. 

căsoiu, 427. 

castârlii, 411. 

castron, 26, 231, 390. 

căsulie, 104. 

căsuncă, 304. 

căsuţă, 402, 426, 415. 

catarcă, 155. 

catarg, 104. 

catargă, 155, 

catareel, 104. 

catârne, 106. 

caţaveică, 362, 366. 

căţel, 94, 141, 348, 447, 

cătiniș, 430. 

catran, 2. 

cătrănesc, 2. 

catrinţă, 289. 

cătur, 102. 

căturoiu, 102. 

cătușă, 137, 424. 

catuşnică, 94. 

căulă, 107. 

căuş, 72, 140, 165, 182, 220. 

căuşel, 140. 

cazan, 227, 236. 

ceac, 108. 

ceafă, 112, 134, 137. 

ceanac, 390. 

ceapraz, 120. 

ceaprăzar, 120. 


ceară, 85-90, 95-6. 
ceas, interj. 21. 
ceaşcă, 391. 
ceatlău, 35. 
ceaun, 370. 
cechie, 72. 
celar, 439. 
centaura, 96. 
cenuşesc, V. 42. 
cep, 128, 223, 447. 
cepan, 111 
cerb, 64. 
cerbice, 137. 
cerc, 129, 161, 168. 
cercel, 133. 
cercuitor, 167. 
cerdac, 189 424, 441. 
cereale, pl. 190. 
cershice, 138. 
cerghis, 137. 
cerghişă, 137. 
cerneala, 219. 
cetlău, 39, 155. 
cetluit, 35. 
cheabă, 116. 
cheas, 25, 25, 32. 
cheornicer, 32. 
cheorniţu, 33. 
chelărie, 435. 
chelnă, 135. 
cheotoare, 1!5, 262, 421. 
chepeneag, 357. 
cherpedin, 116. 
ches, 50, 
cheutoare, 439. 
chezeş, 420. 
chiabur, 399 
chiară, 280. 
chic, 35. 
chichiţă, 72. 
chicuş, 228. 
chiedeu, 231. 
chicptar, 365. 
chiler, 402, 415. 
chilie, 190. 
chilimie, 134. 
chitnă. 135. 
chilnar, 72. 
chilug, 172, 242. 
chimineț, 378, 442. 
chimir, 50, 354. 
chimniţă, 427. 
chindisesc, v. 312. 
chinză, 42, 49,72, 105, 121-2, 134-5, 
190, 222 264, 272, 445, 470. 
chinoroş, 2. 
chinovar, 2, 416. 
chior, 59. 


chiorpeacă, 108, 422. 

chiotoure, 49, 422, 434. 

chip, 389. 

chiperniţă, 171. 

chingi, pl. 122. 

chirostii, pl. 404. 

chisău, 171. 

chişcă, 49, 50, 54. 

chiscoaic, 186, 189. 

chiser, 125. 

chișiţă, 109, 168. 

chişitoare, 56. 

chișleag, 24. 

chisoiu, 195. 

chistornic, 378. 

chit, 288. 

chită, 204, 436. 

chitarcă, 248. 

chitie, 360. 

chitoarcă, 247. 

chitonag, 216. 

chiuă, 241, 243, 288, 305. 

chiuar, 305. 

chiup, 389. 

chiuşă, 214, 

chivniţă, 427. 

ciacâie, 161. 

Ciagăr, 240. 

ciamugă, 39. 

ciamur, 448-9. 

ciopâne, pl. 44. 

ciapăt, 55. 

cică, 51. 

cicăric, 260. 

cicârie, 261. 

cicric, 240. 

ciuhir, 240. 

cimiter, 457. 

cimitir, 457. 

cin 72, 238. 

cingă, 105. 

cioacă, 111-2, 137, 271, 466. 

ciouclă, 155. 

cioareci, pl. 3, 367-9. 

cioată, 247, 

ciob, 391-2. 

ciobacă, 67, 72. 

cioban, 30. 

ciobănuş, 347-8. 

ciobotă, 341-2, 347-8. 

cioboțică, 349. 

cioc, 134-161. 

ciocâltău, 137. 

ciocan, 21, 104, 417, 141, 186, 259, 
271, 307, 429. 

ciocănărie, 31. 

ciocârlie, 108. 

ciochie, 161. 


T. Pamfite, Industria casnică. 


481 


ciocoroiu, 103. 
cioculeț, 134. 
cioflânc, 103. 
cioiu, 166. 
ciolan, 61, 124, 128, 182. 
ciolpău, 143. 
ciomag, 127, 145. 
ciontez, v. 103. 
ciop, 39.: 

ciopca, 312. 
cioplitor, 120. 
ciopoc, 115. 
ciopocări, v. 115. 
ciorap, 44, 317. 
ciorbalic, 147. 
ciorchină, 217. 
cioric, 38. 
cioriciu, 58. 
ciorbăriţă, 133. 
cioroi, 468. 
ciroiu, 468. 
cioroslă, 150. 
ciorpac, 68-9. 
cipce, pl. 319. 
cipte, pl. 319. 
cireş, 249. 

cireşă, 321-2. 
cireșca, 312. 
cireșchili, pl. 312. 
ciric, 261 

cirişeu, 121. 
cismă, 342, 368-9. 
cismar, 2, 342. 
cișmeă, 467. 

cit, 200, 261. 
ciubăr, 32, 166-8. 218. 
ciubăraș, 166, 168. 
ciubotă, 347, 366. 
ciubucar, 120. 
ciucăi, v. 114. 
ciucurel, 361. 
ciumpeiu, 163. 
ciupercă, 247. 
ciur, 50. 

ciurar, 50. 
ciurilă, 169. 
ciuruitoare, 392. 
ciutură, 165, 180, 182, 465. 
ciuveie, pl. 30. 
civradzi, pl. 412. 
clacă, 209-10. 
clădire, 240-1. 
clădesc, v. 386. 
clapă, 290. 319, 356. 
clasibocrn, 108. 
clâtir, v. 100. 
cleanță, 440. 
cleci, pl. 65. 


31 


cleiu, 224, 230. 


clempuș, 140, 403, 417, 


clenciu, 134. 

clepţi, pl. 109, 450. 
cleștar, 67, 161. 
cleşte, 117, 161-2, 466. 
clin, 325, 360. 

clisă, 223. 

cloambă, 111. 
clobanţ, 134, 161, 466. 
clocă, 68. 

clocit, adj. 229. 
clociumb, 259. 
clopotnită, 452. 
coacă, 111-2. 


coadă, 2, 3, 20, 103, 116-7, 122, 146, 
135, 161, 212, 307, 363, 371. 


coamă, 2, 422, 440. 
coarbă, 125, 261. 


coardă, 67, 121, 133, 162, 190, 216, 


262, 264, 421. 


coarnă, adj. 217, 240, 242. 


coasă, 141 
coaşcă, 175, 195. 
coastă, 403. 
cobâlă, 161, 170. 
cobâlteaţă, 439. 
cobiliță, 142. 
coc, v. 233. 
cocârlă, 72, 111. 
cocârţă, 35. 
cocârţeală, 150-1. 
cocârtiţă, 35. 
cocean, 423. 
cochirlă, 155. 
câcică, 3. 
cocină, 450. 
cociorvă, 30, 196. 
coclet, 267. 
cocleţ, 267. 
cocoloş, 23. 
cocor, 319. 
cocoş, 150, 153, 392. 
cocoşel, 13). 
cocostâre. 450. 
codârlă, 135. 
codină, 6. 
codorişte, 212. 
codortă, 212. 
cofă, 163, 166, 218. 
cofăiel, 33, 163, 166. 
cofer, 166, 236. 
cofită, 163, 223. 
cofră, 411. 
coghiliță, 142. 
coglete, 267. 
cohe, 439. 

cojoc, 358, 368-9. 


482 


cojocărie, 46. 
colac, 124, 182-3, 467. 
colătău, 261. 

colb, 245. 

coleşă, 195. 
colibă, 432, 446. 
colivă, 244. 

colnă, 439. 
coluiţă, 433. 
colorat, 14, 224. 
colț, 57, 121, 194, 
colță, 145. 

colţar, 117, 420. 
colteşesc, 103. 
colțiun, 369. 
colţon, 317. 

colur, 187, 189. 
coluze, pl. 66. 
comană, 422. 
comarnic, 29, 30, 34. 
comornic, 29. 
compadură, 424. 
compas, 74. 
conăcaş, 74. 
conăcăşie 74 
conciu, 105, 369. 
condeiu, 106, 206. 
condur, 342, 350. 
conduraş, 342. 
construcţiune, 376. 
coniăş, 359, 366. 
copac, 390. 
copaciu, 102. 
copaie, 43, 126, 186. 
copăiţă, 43, 185. 
copcă, 71. 
copchileţ, 422. 
coperiş, 423. 
copil, 123, 134. 
coporâie, 141. 
coruslă, 22. 
corăsli, v, 22. 
corcun, 117. 
corcie, 155, 225, 285. 
corciovă, 196. 
corcoduşă, 232. 
cordar, 121. 
cordeă, 194. 
cordică, 194, 361. 
cordovane,. pl. 342. 
coreţ, 185. 

corfă, 111, 307. 
corghenş, 267. 
corlate, pl. 136-7. 
corlete, 196, 267. 
corletin, 196. 
corlobaie, 151. 
corman, 150. 


cormană, 130. 

cormună, 149-50. 

corn, 13, 30, 61-4, 143, 149, 439 
corniţă, 170. 

coroană, 422. 

corobană, 468. 

«oropcă, 417. 

corturur, 1. 

corună, 186. 


Cos, v. 346. 
coș, 69, 174, 184-5, 188-9, 222, 245, 
408, 429, 450. 


coşar, 36, "20, 449. 

coşarcă, 153. 

cosciug, 157. 

coşer, 232, 429. 

cosiţă, 3. 

cositor, 387. 

coşmagă, 28. 

coşniţă, 92, 245. 

cosoaie, 167. 

cosor, 117. 

cosoraş, 118, 218. 

cosorel, 118. 

cosoroabă, 403, 419. 

cosoroaie, 439. 

coştereaţă, 428. 

costoroabă, 419, 440. 

costoroava, 184. 

cot, 32, 228. 

cotarcă, 175. 

cotcă, 3 

coteneaţă, 429. 

coteţ, 70, 112, 428, 446. 

cotigă, 149-50. 

«otiusă, 150. 

cotlet, 269, 285. 

«otlon, 71, 227, 386. 

cotoc, 135, 363. 

coţofuană, 133, 424. 

cotog, 135. 

cotoiu, 135, 145. 

cotruță, 442. 

covașă, 25, 191. 

covăsit, adj. 25, 

covată, 111, 114, 126, 140, 186, 307. 

covăţică, 136, 444. 

covergi, pl. 139, 285. 

covor, 287, 293-5, 300-4, 

cozonac, 249. 

crac, 117, 121, 123, 131, 133, 162, 
271. 

crăcan, 13. 

crăcană, 430. 

crachi, pl. 117. 

crăiasă, 93. 

<rainic, 184. 

<ramă, 218. 


___483 


crambă, 438. 
crampău, 158. 
crâmpiţă, 279. 
crânchiţă, 279. 
crâng, 185, 188. 
crânghiță. 279. 
crântă, 33. 
crăpător, 196. 
crasnă, 139. 
crăşne, pl, 218. 
craston, 93. 
crătință, 369. 
cratiţă, 390. 
creastă, 130, 134. 
crel, 199. 
crep, 467. 
creplă, 467. 
crer, 129. 
crestus. 131, 134. 
creţ, 350, 361. 
crighele, pi. 117. 
crijmă, 256. 
crintă, 33. 
crișmă, 472. 
criță, 186. 
crivace, 72. 
crival 111. 
crivală, 11, 212—3, 
criveă, 117, "913, 275, 465. 
criv eală, 117. 
croablă. 169. 
croh, 428. 
croiesc. v. 346. 
crop, 61, 371. 
cruce, 13, 93, 132—3, 138, 145, 154, 
183, 185, 218, 259, 264, 378, 459. 
crucelnic, 276. 
crucer, 20. 
cruciş. 259. 
crud, adj. 21. 
crupe, pl. 176. 
cruşeală. 42. 
cruşesc, v. 42. 
cruşit, 43, 
cubed, 424, 
cuble, pl. 44. 
cuburlii, 412. 
cucoş, 150. 
cucoşel, 290. 
cuculiu, 84. 
cucumcă, 424. 
cucureţi, pl. 84. 
cucuvaie, 424. 
cuib, 25, 33, 191, 217, 229. 
cuiu, 93, 130, 132, 138, 151, 259, 
448, 
cujbă, 195, 271, 397. 
culbeciu, 97. 


culcuş, 462. 

culeşer, 195. 

culişer, 195, 442. 

culme, 93, 404, 415, 422, 437. 
culminăriţă, 284. 

cultuc, 15. 

cumar, 389, 

cumpănă, 111, 118, 190, 259, 464. 
cumpănitoare, 472. 

cunună, 216, 271, 430, 440. 


cupă, 32. 
cupăi, pl. 169. 
cupie, 169, 


cuponi, pl. 169. 
cuprins, adj. 427. 


cuptor, 227, 235, 380, 383, 385—6, 


404, "408, 414, 
curătoare, 166, 219—20. 
curătură, 436. 
curastvă, 37. 
curbină, 125. 
curcudeă, 232. 
curce, 133. 
cureă, 262, 354, 368-9. 
curită, 169. 
curmeiu, 135, 213. 
curmeziș, 121, 134, 166, 190, 419. 
curpăn, 216. 
curte, 426. 
cuşbă, 72, 195. 
cușcă, 143, 446. 
cuscun, 39. 
cuşniță, 92, 170. 


custură, 109, 111—2, 120, 161, 169. 


cuteţ, 450. 
cutie. 146, 222, 237. 


cuţit, 63, 118, 150, 206, 218, 291, 


365, 368. 
cuţitaș, 119. 
cuţitoaie, 109, 139. 
cuţitoiesc, v. 119, 161. 


D. 


Dăbălăzez, v. 194. 
dafină, 312. 
dafumată, adj. 53, 
dăicăuș, 108. 
daltă, 119, 161. 
dame, pl. "304, 
dâmpenată, adj. 53. 
dăpudzi, pl. 111. 
dar, 56. 

darac, 207. 
dărăcit, adj. 207. 
dârjă, 71. 

dârțală, 155. 
dârloz, 49. 


484 


dârmoiu, 50, 204. 
dârmon, 204. 
dârmoniu, 204. 
dârstu, 253, 305. 
dârstar, 233, 305. 
dăsag, 285, 290. 
dat, 56. 

dejă, 166, 220, 222, 
dejeriu. 222. 
demâncare, 372. 
demerlie, 187. 


-demingeană, 392. 


depănat, 258. 
derec, 403. 
descurc, v. 217. 
difan, 68. 
dimie, 287—8. 
dimingeană, 224, 392. 
dimirlie, 187. 
dinainţi, pl. 352, 411. 
dinţar, 119, 121. 
dinţat, adj, 112. 
dinte, 117, 121, 268. 
dinteală, 268. 
direg, 403, 423. 
diresală, 35. 
diridicata, 65. 
discovină, 220. 
divan, 443. 
doagă, 160—1, 166—7, 412. 
dogarie, 113, 160. 
dohorniţă, 139. 
dohot, 139, 249. 
dohotniţă, 139. 
doloabă, 109. 
domnesc, adj. 215. 
doniţă, 19, 20, 163. 
dorungă, 218. 
dos, 428. 
dospesc, v. 33. 
dovleac, 242. 
drăzar, 264, 443-4. 
draghină, 133. 
draniţă, 108, 422. 
drăniţă, 423. 
drăniţesc, v. 440. 
drănițit, 123. 
dreavă, 111, 187. 
dreg, 403, 423, 
drele, pl. 247. 
dreptar, 117. 
dric, 131. 
drob, 222, 397. 
droghiţă, 249. 
drojdie, 215, 224, 227. 
druc, 133. 
drug, 66, 123-4, 131, 133, 136, 139, 
189, 225, 271. 


drugă, 23, 25, 34, 318. 
drum, 111. 

dubă, 228, 305. 

dubală, 42, 47. 

dubas, 72. 

dubesc, v. 47, 204, 229. 
dud, 79. 

dudă, 75. 

duhlesc, 192. 

duhot, 139. 

dulab, 104, 106. 
dulamă, 366-7. 

dulup, 43, 423, 469. 
dulău, 447. 

dulceţ, 60, 

dulgherie, 113. 

dupehi, pl. 6. 
dupurluiesc, v. 14. 
dură, 111, 261, 273. 
durat, adj, 420, 434, 452. 


durbacă, 222, 227, 229, 236, 


durigă, 262. 
duriță, 262, 275. 
durmeă, 364. 
duruièle, pl. 34. 
durubiță, 471. 
duseclu, 411. 
dușleag, 161. 
duvar, 43. 
dvere, pl. 255. 


E. 
Ehel, 207. 
enot, 411. 
eteră, 67. 

F. 


Fac, v. 29, 423. 
făcălău, 444. 
făcăleț, 195. 
făcău, 182. 
fachie, 71. 
fachiu, 71. 
fagor, 93. 
fagur, 93. 
făină, 187, 231. 
faclă, 117, 133. 


fălceă, 105, 131, 133-5, 138, 133,273. 


fald, 361. 

Fălticeni, 36. 

fană, 105-6. 

familie, 399. 

fanar, 188. 

fântână, 165, 377, 424, 463. 
fântânică, 19. 

fântânar, 463. 


făraş, 169. 
făraşe, 169. 
tarfurie, 387, 390. 
farfurioară, 390. 
fărină, 187, 195. 
fărtaie, pl. 106. 
făşăluit, adj. 442. 
făscuţă, 23. 
fâstă, 361. 

față, 14, 284-5, 362. 
făţar, 450, 
fedeleș, 166. 
felează, 246. 
felegean, 228, 391. 
feleşteu, 140. 
feleştiuc, 59, 140. 
felejeu, 246. 
felezitoare, 246. 
felezoaie, 246. 
felezuiesc, v. 246. 
feliherţ, 131. 
fener, 188. 
ferestrăiaş, 122. 
ferăstrău, 121-2. 
ferăţ, 168. 
fereustră, 417. 
ferdeleţ, 168. 
ferec, v. 186, 395. 
ferestruie, 419. 
ferie, 102. 
fermeneă, 357. 
feşnic, 171, 391. 
feştilă, 59, 97. 
feţuire, 120. 
feţuit, adj. 421. 
feţuitor, 120. 
fichieş, 388. 

fier, 149-50, 243. 
fierb, v. 219. 
fiere, 96. 

fir, 14. 

firez, 109. 

firidă, 414. 

fitil, 59. 

fiular, 138. 


floare, 8, 124, 192, 236, 218, 284, 


291, 310, 312. 
flaneă, 289, 318, 355, 361-2. 
fanică, 355, 362. 
fleaşcă, 105. 
flintic, 5. 
flintoc, 5. 
fluier, 61-2. 
fluieră, 368. 
fluturaş, 311. 
fluture, 291, 293. 
foaie, 30, 241. 
foale, 50. 


fofează, 138, 259, 263, 271. 

fofelniţă, 239. 

foişor, 424. 

foiţă, 291, 410. 

foltăi, pl. 29. 

fortilă, 139. 

foşalău, 8. 

fosălău, 6. 

iostene, pl. 109. 

fotă, 367. 

frăgar, 311. 

frământător, 196. 

frânghie, 188-90, 212, 229. 

frânghiuţă, 213. 

fraşe, 169. 

frate, 246. 

fruntar, 186, 188. 

frunte, 8, 105, 123, 

frunză, 248. 

frunzar, 411. 

fuior, 2, 203, 296, 208, 212, 214. 

fumaiu, 439. 

fund, 14, 72, 134, 196, 404, 450. 

fundătoare, 134. 

funie, 38, 121, 229. 

funingin, 441. 

furcă, 9, 10, 86, 133, 143, 214, 271, 
419, 444. 

furcărie, 10, 210. 

furcel, 233, 265, 279. 

furcele, pl. 133. 

furcoaie. 106. 

furcoiu, 143. 

furculiţă, 130, 132-3. 

furnică, 69. 

fus, 9, 11, 111, 182, 185, 188-9, 209, 
214, 259, 261, 264, 277, 207, 388. 

fușalău, 8. 

tuscel, 356, 276. 

fuşeu, 438. 

fustă, 361. 

fustăni, pl. 412. 

fuşteiu, 133-4, 136, 156. 

fuștel, 276. 


G. 


Gaică, 337. 

gaiţă, 161. 

găitan, 318, 355, 361. 
gâlbaş, 24. 

galben, adj. 217. 
găleată, 20, 31, 166, 169, 465. 
găletar, 165, 370. 
gălie, 275. 

galiță, 52. 

găluscă, 24. 
gămălie, 11. 


486 


sâni, 135, 144, 155. 
gânjeu, 11. 
gândac, 73. 
garafă, 223, 391. 
gârbaciu, 212. 
gard, 420, 430. 
gardină, 235, 467. 
gărdinar, 162. 
gărigă, 262. 

sârlă, 379. 
gârliciu, 29, 67, 424. 
gârloafă, 151. 
gârneață, 143, 423. 
gâscă, 222. 

gât, 134, 222. 
gătejele, pl. 35. 
gaură, 45. 
găureancă, 274. 
găurar, 45, 274, 392. 
gavan, 11, 122, 169, 307, 392. 
găvoazde, pl. 439. 
gaz, 59. 

găzar, 139. 
gazorniţă, 59. 
gealău, 120. 
geam, 241. 
geamăn, 464. 
geluesc, v. 123. 
gemănar, 128, 133. 
genuncheriu, 365. 
gheată, 369. 
ghebe, pl. 248. 
gheleta, 37. 
gheran, 161. 
gheunoaie, 158. 
ghiciuşcă, 51. 
ghiciutcă, 51. 
ghilău, 120. 
ghilesc, v. 6, 282. 
ghilire, 282. 

ghin, 69, 119. 
ghinitoare, 166. 
ghiob, 167. 
ghiociu, 128, 144. 
ghiocușor, 144. 
ghionoiu, 414. 
ghiunie, 117. 
ghiveciu, 391. 
ghizd, 466. 
ghizdeà, 466. 

gig, 288. 

giluit, adj. 441, 444. 
gintălău, 125. 
siomb, 26. 
gireadă, 394. 
Jiubeă, 358. 
giumară, 60. 
giumbir, 411. 


gliată, 39. 

slugă, 205, 290, 337. 
gluguciu, 337. 
gobaie, 446. 
găcică, 3. 

gogoaşă, 249. 

goni, v. 18. 
gorgoază, 44. 
gorgoliciu, 242, 
gorgozan, 403. 
goştinar, 96. 
grabli, pl. 169. 
grădele, pl. 30. 
grajd, 446. 

grapă, 88, 127, 144. 
graşi, pl. 248. 
grăsime, 58. 
greblă, 142, 145. 
gresă, 396. 

gresie, 378. 

grijesc, v. 415. 
grin, 119. 

grindă, 222, 307, 442. 


grindeiu, 138, 187, 206, 243, 271, 


307, 464, 470. 
gripcă, 197, 223. 
griveă, 213. 
groapă, 457. 
groh, 428. 
gronzos, adj. 72. 
gros, 110-11 
groştior, 22. 
grubă, 427. 
gruiu, 154. 
gugiu, 357. 
gujbă, 134-5, 307. 
gură, 122. 
gurguiu, 44. 
guriţă, 189. 


Habă, 287. 
hăbă, 287. 
habadir, 282. 
hadarag 66, 145, 182. 
hădărău, 186 
hadarg, 66. 
haiate, pl. 450. 
haidoș, 123. 
haină, 2. 

haită, 18. 

halat, 188. 
hălău, 68. 
halbară, 361. 
halcă, 100. 
hălcesc, v. 100. 
hâlcitor, 120. 


487 


hălcuiesc, v. 100. 
hăldan, 202. 
haldur, 202. 

ham, 49, 144, 445. 
hambar, 54, 428. 
hambaraş, 186. 
han, 433. 

hângaş, 222. 
hantarig, 464. 
hapuc, 3. 
hopușhiu, 3. 
harabă, 145. 
harag, 22, 145, 216. 
harapnic, 51, 212. 
haraş, 7. 

hârb, 391. 
hârbuit, adj. 129. 
harcă, 424. 
hârdăiaş, 166, 222. 
hârdău, 166, 218, 408. 
hărdăzău, 213. 
hârgău, 392, 444. 
hăripă, 187, 189. 
hârlău, 165. 
hârleţ, 145. 
hârlez, 145. 
hărlui, v. 165. 
hărmăsar, 137, 151. 
hărmăsărel, 137. 
hâroabă, 45. 
hârzob, 33, 73. 
hașcă, 41. 
hâşcală, 41. 
hâșcoală, 41. 
hâşlioagă, 41. 
hat, 246. 

hăţ, 49. 

hăţău, 68. 
heangleşti, pl. 53. 
h&celă, 207. 
hechelă, 207. 
heihel, 207. 

heit, 54. 

herăsău, 102. 
hină, 106. 
hindichiu, 222. 
hir, 13. 

hiridă, 414. 
hlăndan, 202, 212. 
hlăndar, *202. 
hlavane, pl. 36. 
hloabă, 470. 
hlubă, 144. 
hludeie, 277. 
hluj, 246. 
hoaspă, 241. 
hodrânc, 145. 
hodroage, pl. 348. 


hoduleţ, 277. 
hogeag, 424. 
hohlău, 138. 
hohot, 154, 
holeră, 227. 
holercă, 225. 
holircă, 225. 
holteiu, adj. 192. 
hont, 153, 


norbotă, 66, 171, 313, 319-37, 361, 


442, 
horboţică, 284, 313, 319-37. 
horeţ, 70. 
horez, 70. 
horjoc, 196. 
horn, 235. 
hornă, 404-6, 
horş, 109. 
hoşmeie, pl. 55. 
hoşmuri, pl. 55. 
hoșştină, 95. 
hoșştinar, 96. 
hreapcă, 142, 145, 430. 
hribi, pl. 248. 
hrighi, pl. 247. 
hrubă, 223, 427, 
huciu, 18. 
huiţ, 472. 
hulpe, 357, 440. 
hultuială, 153. 
hulub, 429. 
huludeţ, 277. 
hulughiţă, 247. 
humă, 381-2. 
humărie, 381. 
hurdoiu, 23. 
hurduzău, 213. 
huscă, 397. 
huşte, pl. 95. 
huţină, 472. 
huţună, 472, 
huțunătoare, 472. 


apă, 112, 275-6. 
iarbă, 461. 
iaslă, 428. 
iaurt, 26. 
ibric, 390, 

ic, 122, 184. 
icoană, 413. 
icuit, adj. 105. 
iernez, v. 427. 
iie, 369. 

ilic, 356. 
îmblăciu, 145. 
îmbrăcăminte, 351, 360. 


488 


îmbrobodeală, 363. 
îmbuc, 227. 
imineu, 349. 
imineuaş, 349. 
împăivăni, v. 213. 
împiestrit, adj. 441. 
împletit, 174. 
inăcreală, 27. 
înăsprit, adj. 220. 
încărcat, adj. 147. 
încerc, v. 6. 
închegat, 21, 32. 
încheiu, v. 401. 
închioturat, 447. 
închisoare, 70, 
încolţesc, V. 57. 
încordător, 121. 
încujbez, v. 170. 
îndosesc, v. 428. 
inel, 369. 

înfing, v. 195. 
înfundat, 437. 
înfundatoare, 134-5. 
îngorzitură, 367. 
îngrăunțoşez, v. 26. 
îngurzesc, v. 67. 
îngurzitură, 45. 
inimă, 128, 132, 267. 
inimoiu, 132. 
înmoiu, v. 371. 
înspițez, v. 170. 
instrument, 167. 
întăritoare, 307. 
întindeaică, 274. 
întinzător, 112, 132, 274-5. 
întorcătoare, 274. 
întorcător, 274-5. 
învălesc, v. 266, 305-6. 
învăluiu, v. 258. 
învârticiu, 176. 
învrâstare, 42. 
iojdă, 212. 

iosag, 439. 

ipilă, 132. 

irugă, 181. 

isloagă, 311. 

ispol, 72. 

ità, 266-7, 276. 

itar, 288, 358, 367. 
iuft. 347. 

iuşcă, 51. 

iz, 223. 

izmană, 353, 370. 


J. 


Jâghiuță, 211. 
jaletcă, 356. 


jâletcă, 356. 

jampiţă, 137. 

Janchiţă, 137, 

jânchiţă, 137. 

janţ, 34. 

japiță, 137. 

Jarcalšu, 48, 

jârghiuţă, 267. 

Jaşcău, 50, 56. 

jessniţă, 66. 

jghiab, 157, 219, 222, 467. 
jigajnie, 66. 

Jiglă, 138. 

jilt, 157. 

jinpiță, 137. 
jintiță, 28, 34, 95. 
Jintuială, 34. 
Me a, v. 34. 


jir, 
jireadă, 44, 152. 
jirebe, 258. 
joagăr, 122. 
Joapiţă, 137. 
jolfă, 241. 

jufă, 241. 


jug, 49, 105, 112, 138, 143, 145-6, 


274, 307 
jugeu, 146, 
juguşor, 274. 
jeu, 146. 
jultă, 241. 
jumară, 60. 
Jumelnic, 70. 
jumulesc, v. 24, 


L. 


Labă, 307. 

lacată, 440. 

lacră, 36. 

lăcriță, 36. 

ladă, 72, 146, 186, 222, 409, 415. 
lădiţă, 146, 

lădoiu, 186. 

Bien 304. 

laghiță, 403. 

lăicer, 304, 415. 

lăieţ, 1. 

lambă, 59, 135, 155. 

lambar, 120. 

lampă, '59. 

lamură, 423, 

lână, 2, 4, 14, 15,48, 258. 

lanţ, 135, 188. 

lănţuş, 35,1 155, 

lapte, 15, 24—6, 28, 33, 232, 382. 


489 


lăptoc, 111, 181. 
lăsător, 274. 
lăstar, '916. 
laţ, 5, 283, 422. 
lătăresc, v. 421. 
lâtiţă, 313, 
lătiţar, 313, 369, 
lătoc, 111, 181. 
lătunoiu, 281. 
lăturalniţă, 422. 
lăturaşă, 262, 
lăturoiu, 256, 
lau, v. 370. 
lăuruscă, 217. 
laviţă, 403, 449, 
laz, 431. 
leacă, 22, 
leafă, 7, 151. 
leagăn, 469, 
leasă, 70, 232, 246. 
leaşc, 232. 
leaţ, 441, 446, 
lefăiesc, v. 166. 
left, 367. 
legănuş, 469. 
legat, adj. 60. 
legătoare, 364, 422 
legătură, 58, 96, 128, 199, 207, 258, 
275, 364. 
leică, 166, 222, 
leişăr, 449, 
lemn, 49, 271. 
lemnar, 114, 125, 447. 
lemnuş, 121, 277. 
leocă, 134. 
le pedeu, 292. 
le sAloaie. 262. 
leşie, 282. 
leşnic, 68. 
leşniec, 68. 
lesoiu, 285. 
lesuri, pl. 70. 
letcă, '260. 
leucă, 134. 
levicer, 304, 406, 409. 
lictariu, 23. 
ghian, 408. 
ligurt, 34. 
liliac, 242, 
limbă, 118, 121, 262, 350, 424. 
lin, 21—2, 235, 
linchesc, v. 447. 
lingură, '68, 124, 143, 146. 
lingurar, 11. 
linguroiu, 146. 
liocă, 134. 
lioşcă, 146. 
liotcă, 72. 


lipesc, v. 372. 
lișiță, 133. 
litcă, 23. 
litră, 391. 
liungură, 68. 
loazbă, 435. 
locaş, 117. 
loder, 43. 
loitră, 225. 
loitreţ. 133. 
loloț, 5. 
loloţă, 225. 
loloţit, 8. 
lopată, 72, 147. 


lopăţică, 121, 273—4. 


losniţă, 232. 
loşniţă, 232. 
loţ, 422. 
lotcă, 72. 
lubeniţă, 241. 
lumânare, 58. 
lumânărică, 463. 
lumină, 423. 
lung, 419. 
luntre, 72. 
lup, 57. 

lut, 382. 
lutişor, 382. 


M. 


Macară, 318. 
macichi, pl. 39. 
măciulie, 366. 
măcinat, 176. 
măciniş. 165. 
măcrămiară, 328. 
mădular, 124. 
măduvă, 267. 
măgălie, 11. 
măgăriță, 132, 424. 
măgăzin, 107. 
măgulălană, 232. 
măgistră, 311. 
magiun, 233. 
măiestrie, 66. 
maistor, 43. 
maiu, 117, 122. 
majă, 65. 

mal, 382. 

mâl, 142. 


mălaiu, 195, 425, 445. 


maldur, 430. 
mâlesc, v. 142. 


mălin, 224, 243, 246. 


mămăligă, 68. 195. 
mămăligoiu, 195. 
mană, 19. 


490 


mână, 121, 135, 153, 158, 259, 291. 

mânecar, 318. 

manelat, adj. 419. 

mâner, 117—8, 121—2, 124—5, 141. 
158, 261. 

măneşti, pl. 367. 

mangal, 173. 

mânjălău, 147, 280. 

mănos, adj. 19. 

mănunchiu, 62, 116, 118, 122, 125, 
141, 261. 

mănuşă, 7, 131, 135, 153, 203—4, 
259, 261, 317, 389. 

mânz, 280. 

mânzat, 128. 

măr, 232, 239, 280—1, 445. 

mărgcă, 68. 

mărgelare, 105. 

marghioliţă, 424. 

mărgica, 106. 

margine, 321. 

mărtuac, 11. 

mărunţel, adj. 142. 

masă, 122—3, 131, 161, 222, 285, 
388, 408. 

măseă, 131. 141, 185, 189. 

măseriţă, 437. 

mașină, 59. 

măsnăs, v. 39. 

măstări, pl. 40. 

măsurătoare, 64. 

măsuţă, 147. 

mătasă, 73. 

mâţa, 107, 111—2. 

mătăciune, 94. 

matcă, 66, 92—3, 117. 

mâtcă, 23, 195. 

mâtcălău, 23. 

materie, 355, 361. 

matiță, 68. 

mătură, 245 6. 

măturiţă, 246. 

măturoaie, 246. 

med, 96. 

meiu, 243, 246. 

melesteu, 195. 

meliță, 205. 

meliţat, 206. 

melițoiu. 206. 

meliţuică, 206. 

merchez, 417. 

meredeu, 35, 68. 

meridiș, 439. 

meriduş, 439. 

mertic, 165. 

meşi, pl. 342. 

meșină, 348. 

mesişoară, 147. 


mesteacă, 250. 
mesteacăn, 249. 
mestecător, 195, 
meşterie, 68, 70. 
meşteşugar, 125. 
mestie, 411. 
mestre, 412. 
mesuţă, 147, 

mice, 3. 

mied, 96. 

miere, 85. 
miezură, 6, 7, 47. 
mid, 96. 

mijloc, 284. 
mijlocariu, 470. 
mijlocuţ, 284. 
mince, 3. 

mincioc, 68. 
miuciog, 68. 
mindir, 405, 
minge, 2. 

mintean, 356. 
mişă, 3. 

mişhic, 3. 

mistreț, 1, 286. 
miță, 5. 

mițăit, 5. 

mițnit, 5. 

mladă, 136. 
mlădiță, 136. 
mlajă, 69, 135, 216. 
mleajă, 69. 

moară, 177, 185, 377—8. 
mocan, 30. 
modiţă, 14—5, 412. 
mohorţele, pl 382. 
molcăluţ, adj. 9. 
moldovenesc, adj. 128. 
moldă, 219. 


momâie, 140, 197, 293, 243. 


morar, 180. 306. 
morișcă, 180. 
mormânt, 457. 
mort, 157, 282. 
moşinoiu, 156. 
moşoaică, 391. 
moşoiog, 197. 
mosor, 258, 363, 318. 
mosortl, 318. 

moţ, 68. 
moţochină, 71. 
mreajă, 201. 
mrejă, 67. 

muche, 11—7, 123. 
mucher, 120. 
muieruscă, 274, 
muls, 18, 31. 
muncesc, v. 142. 


491 


munună, 369. 
mununiţă, 369. 
muntar, 438. 
muntăriţă, 438. 
murare, 73. 
murăşan, adj. 106. 
murat, adj. 64, 240—1. 
murgușe, pl. 36. 
mursă, 96. 

Muşc, v, 45. 
muschiu, 451. 
mușdeier, 444, 
mușdeiu, 54, 
must, 219—20, 445. 
mușştiuc, 49. 
mustuitoare, 221. 
mustuitor, 218. 
mutelcă, 66, 150. 


N. 


Năcreală, 33. 
năcritură, 27. 
nadă, 69. 
nădragi, pl. 288. 
năduf 439. 
năfrană, 314 —17, 
năloagă, 180. 
nămol, 462. 
năpârleşte, v. 5. 
năpârstoc, 48. 
năpaste, 68. 
năpatcă, 67, 
năplaţe, pl. 128. 
narandjic, 249. 
năsadă, 377. 
năsălnie, 157, 
năsălnie, 157, 
năvădire, 269. 
năvădit, 269. 
năvală, 180. 
năvăloacă, 180. 
năvod, 318. 
negustor, 231. 
nemestie, 114, 174. 
nemţesc, adj. 128, 355, 414, 436. 
nevedeală, 269. 
nevedire, 269. 
nevedit, 262, 266, 269. 
nevestie, 360. 
nevoiaş, adj. 416, 
niezură, 6. 
nimăt, 431. 
nividit, 263, 269. 
noatin, 5. 

nod, 134. 

nojiţă, 2, 44. 
nuieluşă, 136. 


nuieluţă, 136. 
numărătoare, 211. 


0. 


Oală, 307, 389, 391. 
obăd, 154. 

obadă, 129, 181. 
obiulă, 290, 384, 438. 
oblon, 418. 

oboroc, 148. 

obot, 154. 

obroc, 167, 429. 
ocarină, 392. 
ochioaie, 36, 


ochiu, 43, 51, 93 244, 418, 428, 


440, 449. 
odaie, 433. 
odârjă, 145. 
odgon, 108. 
ogeag, 418. 
ogar, 36. 
oglajă, 145. 
ogradă, 447. 
oiem, 187. 
oişte, 189. 
olar, 383, 387. 
olăn€, 387. 
oliță, 392. 
oloiniţă, 237-8. 
oloiu, 236. 
omidă, 291. 
ocolit, 448. 
opăreală, 372. 
opăresc, v. 232. 
opărit, 436. 
opincă, 3, 342, 347, 330, 369. 
oplean, 103, 153-4. 
opor, 130. 
oporintă, 131. 
oporniță, 131. 
oprintă, 131. 
opritoare, 131. 
opritor, 107, 144, 273. 
os, 61, 71. 
osânză, 58, 349. 
osie, 128. 
ostreţ, 29. 
ozor, 4li. 


Pac, 445. 

păcişe, pl. 208. 
păcișăle, pl. 208. 
păcorniţă, 139. 
păcură, 349. 
păcurar, 139, 244. 


pădureţ, adj. 242. 
paftă, 367, 

paiant, 184, 
paidantă, 420. 

păier, 405, 409. 
pâită, 196. 

paiu, 193. 

păivau, 213. 

pâjeă, 129. 

pâjur, 403, 
pălămidă, 409, 
pălărie, 59, 363. 
păleaşcă, 50. 
păleaţă, 237. 

palmă, 116, 127, 292. 
pâlnie, 166, 190, 222, 247. 
palton, 362. 
pămătui, 197. 
pămătuv, 197. 


pană, 14-5, 121-2, 149, 176, 184,23 


pânășiţă, 423. 

pănătuf, 196. 

pâne, 142, 190, 202, 225, 245. 
paner, 174. 

pânişoară, 242-8. 

pantalon, 288, 355. 

pântec, 55. 

pănură, 287. 


pânză, 116, 121, 141, 257, 281-2. 


pânzuiesc, v. 124. 
pânzuire, 116. 
păpănărie, 246. 
păpănaş, 24. 
papuc, 97, 350, 369. 
papură, 244, 442. 


păpuşă, 151, 211, 226, 291, 293, 298, 


345, 410. 
par, 152. 
păr, 1-3, 6, 290, 354. 
pară, 242. 
părângă, 217-8, 272. 
pârâu, 222. 
părcăm, 439. 
păretar, 439. 
părete, 189. 
pârghie, 111, 189, 470. 
pârguieşte, v. 217. 
pârlaz, 431. 
pârlău, 166. 
pârleaz, 431. 
parmac, 403. 
parmaclâc, 424. 
paroieşte, v. 93. 
paroiu, 93. 
pârpăliță, 186. 
pârpăriță, 176, 186. 
păruit, adj. 42. 
pârvac, 93. 


493 


pas, 162, 170. pieptenel, 8. 
păsăresc, adj. 197. piersic, 241. 
pasat, 243. pietruiesc, v. 467. 
pusere, E pilug, 5 171, 307. 
é , 129, ingă, 53. 
pasnic, 162. Pinal, 119. 
pastramă, 53-4. pințăluş, 119. 
Nistrene 96. Pirmi Asa 
astrar, 96. piron, 405. 
păstrăv, 73, 247. pirosteie, pl. 444. 
Piu p OR pisc, a 154, 277. 
at, p ahai x pIȘC, v. 6. 
părul 70, E piscoaie, 156; 189, 191. 
pătură, Ă piscoiu, 189. 
păturesc, v. 3. pistol, 148. 
pavă, 353. pistornic, 378. 
peartă, 52. pistrule, pl. 36. 
pecie, 59. piteică, 213. 
peletic, 389. pițigăi, 457. 
pelin, 246. pitrucă, 261. 
peliniță, 246. piuă, 42, 305. 
oa cae pini, be 
; + ivă, g 
periat, 200, 207. pivniță, 427. 


perie, 2, 2U8. 

perină, 14, 403. 

perinoc, 131, 183. 

perjă, 225, 232. 

pernă, 14, 183, 254, 499, 415. 

perniţă, 14, 346. 

perpeliță, 186. 

perucă, 3. 

pervaz, 121. 

peşte 64-6. 

peste-cot, 311. 

pestelcă, 289, 36). 

pet, 44. 

peteală, 367. 

petec, 371. 

peteucă, 134. 

petic, 288. 

petică 223. 

peticer, 153. 

petiocă, 134. 

petiţă, 64, 152. 

piatră, 184-5, 375, 378, 397. 

picătură, 22, 2%. 

picior, 51, 123, 141, 153, 207, <29, 
261-2. 

picioragă, 276. 

piciorangă, 276. 

piedică, 139, 153, 188, 190. 

pielcică, 40. 

piele, 38, 46. 

piept, 52, 362. 

pieptănat, 6. 

pieptar, 360, 368. 

pieptene, 7, 8, 6:, 208. 


plaivas, 117, 128. 
plămădesc, 190, 
planie, 120. 
plantă, 248-9. 
plasă, 66, 318, 417. 
plăseă, 7, 63, 116-48. 
platcă, 351-2. 
plăvan, adj. 66. 
plaz, 150. 
pleaftură, 197. 
pleavă, 386. 
pleoapă, 157. 
plesnă, 212. 
plesnitoare, 139. 
pleviţă, 134. 
pliscuiet, adj. 319. 
ploscă, 64, 170, H9. 
plug. 148. 
Pluzărel, 148. 
pluguşor, 148, 157. 
plumb, 66. 
plută, 69, 103, 204. 
poamă, 217, 242, 249. 
poaşcă, 48. 
pocăneă, 111. 
pochi, pl. 49. 
pochilut, 284. 
pociumb, 259, 471. 
pocladă, 309. 
poclit, 155, 285. 
pocreală, 26. 
poctriș, 22, 26, 155, 399. 
pod, 110-1, 130, 133, 162, 183, 189, 
415, 468. 


a a —— 


podbic, 203. 
podeală, 421. 
podeţ, 468. 
podişcă, 469. 
podoubă, 15. 
podrum, 469. 
poduleţ, 444. 
podvale, pl. 111. 
podvarnă, 227. 
pofil, 39. 
pohârlă, 233. 
pohodnicioară, 138. 
pohorniță, 138. 
poiată, 427, 449. 
poivan, 213. 
polată, 419. 
polcă, 362 
polcuță, 362. 
policer, 443. 
policioară, 138. 


poliţă, 138, 184, 404, 408, 437. 


poloboc, 166. 222. 
polonic, 147. 
pomelnic, 152. 
pomiţel, 447. 
pomostine, 133, 155, 225. 
pongosesc, v. 346, 
ponoj, 276. 

pop, 138, 239, 259, 403, 423. 
popiciu, 239. 
popondoc, 403. 
poponeţ, 59, 436. 
popreă, 430. 
popuşoiu, 202. 
porc, 1, 58. 
porcesc, adj. 247. 
porcină, 54. 
porghic, 203. 
porneală, 30. 

port, 48, 252, 339, 369. 
portiţă, 431-2. 
porumb, 429. 
porumbă, 242. 
porumbărie, 429. 
porumbel, 291, 429. 
porumbică, 242. 
porunceală, 348. 
posadă, 184. 
poşculău, 48. 
postat, 67. 

poslete, 228. 
poşomosg, 203. 
pospaiu, 187. 
pospoiu, 187. 
postav, 251, 287. 
postavă „185. 
-postăviţă, 185. 
posteucă, 140. 


postin, 48. 
postiocă, 140. 
postorâncă, 134. 
potiheciu, 274. 
potilat, 284. 
potlog, 51, 71. 
potlogar, adj. 52. 
potgoj, 276. 
potorniţă, '38. 
potricală, 45, 50. 
potur, 359. 
povarnă, 190, 226-7, 335. 
povarnagiu, 227, 235. 
poverlă, 233. 
povidlă. 233. 
povirlă, 233. 
povodeă, 233. 
prag, 293. 

prăjină, 152, 465. 
prânzişor, 372. 
prapur, 59. 
prăşesc, v. 155, 216. 
prăşit, 155. 
prăştiaş, 152. 
praştie, 152. 
prâsnel, 184-5, 188. 
prăştilă, 108-9. 
prăştină, 204. 
preacă, 93. 
preatcă, 93. 
preghiță, 138. 
preling, v. 468. 
prepeleuc, 22, 30, 152 
presár, v. 49. 
prescură, 197. 
prescurăriță, 378. 
pretcar, 34, 223. 
pretcuţă, 93. 
previță, 134. 
priboiu, 161. 
pricăjesc, v. 37. 
pricaz, 37. 
prichiciu, 59, 406. 
pridvor, 186, 424. 
prilej, 37. 

prim, 48, 365. 
primblă, 438. 
primire, 437. 
primiteà, 246. 
primitesc, v. 246. 
prind, v. 291. 
prins, adj. 22. 
pripit, adj. 195. 
prisacă, 92. 
priscornic, 197, 378. 
prisnel, 309. 
prispă, 402-3. 
pristene, pl. 299. 


pristolnic, 378. 

priţ, 278. 

pritoacă, 218. 
proaspătă, 58. 
procovăţ, 157. 
produf, 71. 

profir, adj. 224. 
profiră, v. 449. 
prohab, 361. 
prohar, 30. 

propeà, 470. 
propteà, 430, 470. 
prosop, 413. 
prostire, 284, 324, 332, 409. 
prostovol, 68. 
proțap, 137, 189. 
prună, 225, 232, 234. 
put, 442. 

puişor, 291. 

puiu, 353. 

pulpană, 280. 
pumnaș, 368. 
punte, 121, 162, 190, 168, 470. 
purice, 105. 

puricel, 420. 
puricesc, v. 420. 
puşcă, 152. 
pusderie, 206. 

puț, 461-3. 

putină, 165-6, 408. 
putineiu, 23, 25, 166, 247. 
putiră, 37. 


R. 


Răboj, 36. 

Răbuş, 36. 
rachier, 228. 
răchițică, 136, 
rachiu, 190, 225, 234. 
răcitoare, 236. 
răcitură, 54. 
reală, 36, 157, 421. 
rădăcină, 125, 468. 
ragelă, 207. 
rashilă, 207. 
răghilat, 200, 207. 
ră shilez, v. 207. 
raailă, 207. 
răziluică, 207. 
răzulat, adj. 207. 
raliță, 149, 

râmă, 69. 

râncă, 134. 
rânced, adj. 24. 
râncezește, v. 24. 
rând, 180. 
rapalău, 349. 


rariţă, 149, 369. 
răruţ, adj. 33. 
răsboiu, 110-11, 190, 214, 269. 
râschiare, 13, 81. 
râșchiat, 13, 211. 
râşchiitor, 13. 
râşchiiu, v. 13. 
râşchitoare, 211. 
râşchitor, 13, 211. 
răscol, 37, 72, 134. 
răscolit, 37. 
râşcov, 247. 
râşcoviţă, 247. 
răscroiesc, v. 44, 361. 
răscruce, 185. 
râşină, 250. 
răslog, 109, 443. 447. 
râşniță, 176, 445. 
răspund, v, Îl. 
răsteu, 139, 464. 
raştilă, 207. 
răsturnătoare, 130. 
răsuceulă, 318. 
răsucesc, Vv. 212. 
răsucitoare, 121. 
răsucitor, 121-2. 
răsuflu, v. 227. 
răsunoiu, 197. 
rătez, 416. 
răuruscă, 217. 
răvăcire, 294. 
răvariu, 392. 

rază, 259, 264. 
razăm, 971. 
răzuitoare, 197. 
răzătoare, 197. 
răzuş, 119. 

regină, 93. 

resteu, 138-9. 
retezat, 94-5. 
revanc, 190. 

ridic, v. 216. 
rindeă, 120. 
roabă, 153. 


roată, 110-1, 130, 182, 185, 187, 209, 


259, 261-2, 377, 466. 471. 
rochie, 361. 
rochiţă, 360. 
rociu, 55, 68. 
rodan, 261. 
roieşeşte, v. 93. 
roicşte, v. 93. 
roiniță, 93-4. 
roire, 93. 
roiu, 93. 
romăniță, 248, 
roşcane, pl. 35. 


roșcovă, 291. 


rost, 262, 265, 275, 476. 


rotărie, 169, 
rotcoi, 153. 

rotilă, 150, 275, 446. 
rotiță, 262. 

rotuceă, 275. 

rudă, 218. 

rufă, 281. 

mumăguș, 125. 

runc, 134. 


S. S. 
Sac, 285, 287. 
sucâz, adj. 283. 
săculeț, 34. 
sâdelcă, 49. 
safran, 224, 
săftian, 342. 


săgeată, 121, 422, 470. 


şălac, 288. 

şâiag. 288. 
săivan, 433. 

şal, 364. 

sală, 402. 

şală, 402. 
salamură, 55, 247. 
sălaş, 157. 

salbă, 369. 
sălciner, 30. 
salteà, 15. 
şalumândriță, 292. 
şam, 365. 
samachis, 26. 
sămânță, 236, 241. 
samar, 39, 42. 
samară, 429, 
samarziu, 39. 
sâmbure, 237. 
şămțăl, 138. 
sanceu. 104. 
şandramă, 499, 445. 
sanie, 153. 
săniuşcă, 153. 
săniuţă, 153 

şanţ, 122, 186, 222. 
săntirimb, 457. 
sapă, 216, 422. 
săpare, 172. 
sapin, 103, 
săpun, 56, CO. 
sâpurez, v. 421. 
sar, v. 24. 

şar, 186. 

sărăduit, 211. 
șarampoiu, 291. 
saramură, 37. 


496 





sărar, 139, 244, 391. 
sărare, 72. 
sărbezeşte, v. 21, 
sărbuşcă, 24. 
sărcieriu, 392. 
sărciner, 30. 
săritoare, 431. 
şâtar, 20. 

său, 57. 

savur, 249. 

sbalț, 111-2. 
sbanț, 112. 
sbânț, 111. 
sbârciog, 247, 
sbicesc, v. 282. 
sbiciu, 212. 
sbiciuş, 212. 
sbiciuşcă, 49. 
sboară, v.27. 
sburat, adj. 27. 
scată, 444. 
scafariu, 172. 
scălceă, 71. 
scălcează, 30. 
scăluş, 138. 
scanceu, 155. 
scândură, 108, 207, 307. 
scândureană, 276. 
scânduriţă, 274. 
scară, 49, 184-5 
scarmăn, v. 8. 
scărmănat, 6. 
scăuieş, 156. 


scaun, 193, 131-2, 154-5. 16L-2, 170, 


2U6, 259, 276, 470. 
scăuneş, 156, 259. 
scăuniş, 131, 
scăunoaie, 161. 
schimb, v. 370. 
schimbătoare, 151, 199, 276. 
şchioapă, 396. 
schirdă, 450. 
scioaluă 467. 
sciubeiu, 467. 
sclaiu, 111, 154, 
sclembe, pl. 15. 
scleme, pl. 152. 
sclită, 155, 
scoabă, 105, 123, 133, 161, 416. 
scoarță, 293. 
scobitură, 130-1. 
scoc, 111, 181. 
scoică, 97, 111. 
scoicuţă, 97. 
scopt, 26. 
scorojit, adj. 419. 
scorţ, 293, 441. 
scrânciob, 469-70. 


serânciobar, 470. 
scrânciobaş, 469. 
scripăt, 262. 
scripete, 275, 466. 
script, 262. 
scripte, 262, 275, 466. 
scrobeală, 258. 
scrobesc, v. 258. 
sculie, 366. 

scul, 13, 258, 263. 
sculă, 115, 160. 
scumpie, 249. 
scurtătură, 265. 
scutar, 30. 
scuturătoare, 185. 
sdrâncă, 469. 
sdrincăl, 469. 
sdrobitor, 206. 
şea, 49. 

secere, 157. 
seciu, 85. 

secure, 124. 
securice, 124. 
sedilă, 34 
şerpişor, 393. 
şervat, 282-3, 413. 
şestină, 112. 
şfară, 121. 
sfârdel, 39. 
stârlac, 94. 
sfârlează, 11. 
stârtaiu, 100. 
sferdecel, 131. 
sfeşnic, 171. 
sfichiu, 212. 
şiichiu, 212. 
sllichiu, 51. 
sfoară, 275. 
sforicică, 268. 
sfreadine, 39. 
sfredel, 124-5. 
sgâneciu, 125. 
sgârcesc, v. 471. 
sgârciu, 161. 
sgârieciu, 170. 
Şshiab, 11.1, 222. 
sjlăvoe, 203. 
sgrebene, pl. 208. 
sicriu, 157. 

sigă, 382. 

şitan, 72. 

şină, 129, 153. 
şinălău, 43. 
şinar, 129. 
şindilă, 108, 422. 
şindilar, 108. 
şindrilă, 422. 
sineluiesc, v. 43. 


T. Pamifile, Industria casnică. 


sineluit, 43. 
şinuit, 199. 
şipot, 222, 468. 
sir, 180. 

șiret, 355. 

şişă, 108. 
sisieac, 445. 
şişlete, 135. 
şișt, 35. 

şiştar, 20, 166. 
sistor, 422. 

sită, 21, 408. 
şitar, 20. 
sitişcă, 21. 

slad, 191. 
slaină, 58. 

slaiu, 72. 
slănină, 55, 57. 
slaniţă, 232. 
slatină, 47, 947, 397, 
siebe, pl. 3. 
sleiesc, v. 462. 
slemneă, 492. 
slimnă, 422. 
sloboda, adv. 18. 
slobozie, 433. 
slobozitor, 273. 
sloire, 96. 

sloiu, 61, 96. 
slugă, 348. 
smăcoiu, 33. 
smântână, 92. 
smântânit, 26. 
smetană, 37. 
smiuchişă, 26. 
smuncesc, v. 203. 
snop, 216. 
soace, v. 177. 
sougătoare, 196. 
soage, v. 196. 
soare, 236. 
sobă, 415. 
soboră, 12. 

soc, 260. 

socală, 260. 
sodă, 61. 
şofiânc, 103. 
şofran, 23, 224, 298. 
sogă v. 196. 
sohobun, adv. 286. 
şold, 34. 

sole, pl. 44. 
şomoiug, 197. 
şomoiog, 197. 
solniţă, 171, 491. 
sopron, 427, 445. 
şopru, 427. 
şoric, 58. 


32 


498 


şoriciu, 58. 

sorţ, 989, 290, 360, 

şotoroagă, 348. 

şotroagă, 348. 

şovâltă, v. 196. 

spagat, 67, 913. 

spăl, v. 120. 

spălare, 371. 

spălat, 6. 

spălător, 21. 

şpan, 109. 

sponcă, 5. 

spanţ, 279. 

sparg, v. 47. 

spargă, 213. 

spărietoare, 140. 

spaţ, 279. 

spată, 956 7, 264, 068. 

spătar, 29, 267, 470. 

spăteuză, 279. 

spetează, 81, 121, 124, 133-5, 156, 
185. 

speteger, 194. 

spine, 245. 

spiţă, 19, 140. 

spiţelnic, 104. 

splină, 133, 154. 

spogat, 213, 

spoit, 381. 

sprangă, L08. 

sprenț, 356. 

sprenţur, 356. 

stâlp, 111, 166-7, 184, 222, 271, 375, 
403, 420, 458, 470. 

stâlpar, 34. 

stână, 28, 30. 

stânjie, 130. 

stârciog, 259. 

starostesc, adj. 215. 

stătător, adj. 186. 

stative, pl. 269, 444. 

stavilă, 180, 182. 

stăvilar, 180, 182. 

staw, S 

şteamp, 377. 

Sand 26. 

ștează, 305. 

steclă, 59. 

steclar, 1. 

stejar, 249. 

ştenduleț, 167. 

ştergar, 282, 284, 365. 

ştert, 34. 

ştevie, 410. 

ştergar, 305. 

sticiu, 72. 

sticlărie, 380, 

stifale, pl. 411. 


stinghie, 122, 134—5, 138, 166, 190, 
295, 

ştioldic, 71. 

ştiomp, 471. 

ştir, 284. 

ştirbic, 71. 

stiș, 72. 

ştiubeiu, 92, 95, 446, 467. 

stivă, 385. 

stivat, 385. 

stodolă, 446. 

stofă, 939. 

stolerie, 113. 

stors, 95. 

strachină, 387, 390. 

străfulgesc, v. 19. 

stragalic, 388. 

străgeuţă, 33. 

străshiaţă. 33, 

straiță, 106, 168. 

straiu, 341, 367. 

strajă, 66, 440. 

străjariu, 42. 

strâng, v. 129. 

strangalie, 130. 

strapazan, 72. 

strat, 177, 184, 261, 971. 

strecătoare, 27, 33, 287. 

strecur, v. 21. 

strecurătoare, 27, 33, 220. 

streghiat, adj. 24. 

strejuri, 450. 

strepezeu, 72. 

streşină, 419, 422, 430. 

stroment, 115. 

strug, 169. 

strugărie, 169. 

strugărit, 169. 

strugur, 240—1 

strujesc, v. 14, 

strujniţă, 169. 

strună, 121. 

struneă, 49. 

struneală, 121. 

strunesc, v. 155. 

strung, 169. 

strungă, 29, 31. 

strungar, 30. 

strungăreaţă, 32, 

strungăresc, v. 169. 

stubeiu, 92. 

stup, 92. 

stupă, 208. 

stupărie, 92. 

stupărit, 92. 

stupină, 88, 92. 

şubă, 288, 357, 369. 

subpat, 71. 


"169, 234. 


substoi, pl. 439. 
sucală, 125, 260—1. 
suceavă, 277. 
suci, pl. 47. 
sucitor, 121, 172. 
sucmau, £88, 357. 
sulit, 444. 

suflec, v. 354. 
sufulc, v. 354. 
sugătoare, 244. 
şughir, 240. 
şujnic, 232. . 

sul, 265, 271—2. 
sulamandră, 292. 
suleţi, pl. 133. 
sulinar, 422. 
sumach, 249. 
sumăieș, 357. 
suman, 288, 305, 356. 
sumet, v. 351. 
şumuiog. 223. 
supat, 406. 
supun, 163, 433. 
şură, 429, 446. 
surducă, 3. 
surlă, 29, 433. 
şurub, 122, 2, 
surugiu, 159. 
şurup, 199, 222. 
şurupeluiţă, 222. 
şuşele, pl. 420. 
şușlete, pl. 135. 
sustoi, pl. 439. 
suveică, 260, 277. 
suveicuţă, 67. 
suvelniță, 277. 
svânt, v. 33. 
sverdină, 46. 


T. Ț 


Tăbăceală, 43. 
tăbârcă, 285. 

tablă, 109, 175, 402. 
ţâcălie, 130. 
tăfălug, 186. 
tăfaragă, 27. 

taină, 107. 

tăier, 19, 167. 
tăietor, 125. 

taistră, 37. 

tălbăcie, 136. 
tălcică, 276. 

taler, 387, 390. 
talger, 387, 390. 
talpă, 111, 123, 189, 190, 424, 439. 
tălpălaş, 106. 
tălpiţă, 278. 


499 


tălpoiu, 424. 
tămâios, adj. 217. 
tâmp, adj. 43. 
tâmplărie, 113. 
ţandără, 400. 
taneistră, 37. 
tanin, 248. 
tânjală, 138. 
tânjeală, 138. 
tânjelar, 139. 
tânjeluţă, 139. 
ţăpăruie, 136. 
țapină, 107. 
ţăpoiu, 144. 

tar, 106. 

tară, 168. 

ţărâiu, v. 24. 
ţârcâiu, v. 21. 
târboc, 71. 
târbof, 68. 

arc, 223, 233, 430. 
târcoală, 185. 
ţărcoteiu, 31. 
ţârcuiu, v. 21. 
țarină, 430. 

târlă, 29, 399. 
târn, 245. 

târnă, 92. 

târnaţ, 426. 

târş, 431. 
târsână, 3, 44, 351. 
târțâratic, adj. 217. 
tât, 392. 

tătărăsc, adj. 246. 
țâţâlic, 392. 
țâţână, 416. 
ţâţeiu, 26. 

tâu, 195. 

tavă, 391. 
tăvăluc, 186. 
tăvălug, 186. 
teacă, 119. 

ţeapă, 422. 

teară, 262, 279. 
țeastă, 126, 198. 
țeavă, 260—1, 277, 467. 
teg, 106. 

teică, 185. 

teiu, 229. 
tejghea, 122. 
teleagă, 150. 
teleguţă, 150. 
telemea, 35. 
temel, 403. 

teoc, 168, 186. 
tep, 422. 
terteleac, 186. 
terteleciu, 1 1. 


țeruş, 136. 
tescovină, 235. 
teslă, 125. 

test, 131. 

ţesut, 251. 
teucă, 30, 467. 
țevie, 277. 
țidulă, 310. 
titvă, 222. 
tigaie, 390, 470. 
tigăită, 390. 
țiglă, 382, 386. 
ti zlea, 2. 
ţiliudru, 64. 
tindă, 408. 
tindeche, 277. 
tindeiche, 274. 
tinichcă, 113. 
țintă, 122 
tinzătoare, 135. 
tipar, 386. 
ţipătoare, 62. 
tiriplic, 323, 353. 
tisă, 167. 
țiţeche, 469. 
ţiţeiu, 34. 
titirej, 11, 186. 
tivdă, 2 7, 222. 
tivesc, v. 392. 
tivitură, 352. 
tizic, 394. 

tizig, 115. 
toaipă, 125. 
toartă, 20. 

toc, 17, 437. 
tocilă, 378. 
tohourcă, 48. 
toiag, 72, 97, 393. 
tol, 212, 285, 415. 
tolog, adi. 104. 
topilă, 204. 
topit, adj. 203. 
topitoare, 205. 
topor, 125, 310. 
toporâie, 141. 


toporâşte, 124, 141. 


tors, 8. 85, 208. 
tort, 212, 285. 351. 
toşcă. 61, 285. 
trag, v. 142. 


trăgătoare, 49, 348. 


trăgulă, 225. 
traistă, £90. 
trăistuță, 285. 
trâmbă, £82. 
trandafir, 54, 248. 
trântor, 93. 
trântorit, 94. 


tras, 85. 

traşt, 435. 
treapcă, 93. 
trestie, 268. 
triuşă, 450. 
troacă, 29, 126, 467. 
troiță, 453-7. 
tron, 409. 
trunchiu, 125. 
truşnic, 240. 
tțucal, 389. 
țuhal, 348. 
ţuică, 234. 
ţuicur, 227. 
tulpan, 311, 864. 
ţunchinar, 144. 
tundere, 5. 
tuns, 5. 
tureatcă, 347. 
tuşinez, v. 245, 282. 
tutoiu, 64. 
țuţul, 469. 


Uăl, 392. 

uboru, 450. 
ujbă, 72. 

ulcică, 223, 227, 389. 
ulcicuţă, 389. 
ulcior, 389. 
uleiu, 92. 

uluc, 222, 467. 
ulucaş, 186. 
umăr, 134. 
umăraş, 313. 
umblat, 95. 
umblu, v. 76, 264, 462. 
umeraş, 131. 
umplu, v. 1%. 
uncrop, 1%. 
undiţă, 69. 
undreă, 318. 
unealtă, 115. 
unzher, 117. 
unghiu, 117. 

unt, 22, 34. 
untăriță, 444. 
unturos, adj. 31. 
uol, 392. 

urcior, 389. 
urdă, 27, 34. 
urdeală, 34. 
urdesc, v. 34. 
urdiniş, 93. 
ureche, 45, 142, 348. 
urlueală, 47, 176. 
ursoaică, 184. 


ursuc, 6. 
uruioc, 362, 
urzală, 262. 
urzariu, 263. 
urzeală, 262. 
urzit, 262. 
urzitoare, 263, 444. 
uscătură, 239. 
uscare, 73, 239. 
ușor, 417. 
uştior, 29. 
usuc, 6. 

usuc, v. 232. 


V: 


Văcălie, 186. 
vacheşe, pl. 36. 
vadră, 215. 
văduv, adj. 280. 
val, 129, 282. 
vălătuc, 420. 

v âltoare, 181. 
vălug, 71. 
vână, 462. 
vânări, pl. 369. 
vânătoare, 64. 
vant, 438-9. 
văpăiţ, 71. 
var, 378, 416. 
vârfar, 144. 
varză, 141. 
vărgăluire, 141. 
vărnicer, 379. 
varniţă, 379. 
vârşă, 67, 69. 
vârtej 30, 122, 131, 181, 464, 469. 
vârtelniță, 259. 
vârticoniță, 474. 
vârtij, 469. 
vârtiloiu, 469. 
vas, 392. 
văsărit, 438. 
vătală, 112. 
vătraiu, 132. 


501 


văzdoacă, 447. 
velniță, 190, 225, 227, 284, 29!-2. 
09 


409. 
vergeă, 263, 266. 
vergel, 265. 
vergelez, v. 441, 444. 
veșcă, 148. 
veşcălie, 36. 
vin, 215, 234, 240. 
vinars, 199. 
vinărsar, 227. 
vinărsărie, 227. 
viţă, 212. 
vlăstar, 216. 
volan, '361. 
voloc, 66, 201. 
volog, 66, 201. 
vrană, 186. 189, 293. 
vraniță, 439. 
vrav, 174. 
vrecie; 61. 
vulpe, 240. 
vultoare, 181. 


Z 


Za, 138. 
zăbun, 357. 
zăcătoare, 219. 
zăgârnă, 34. 
zămțăl, 1938. + 
zară, 93-4. 
zarzară, 234. 
zavesă, 255. 
zăvor, 274. 
zeciueală, 180. 
zemnic, 427, 
zer, 33. 

zestre, 346, 410. 
zimţ, 121, 278. 


„zimţat, adj. 112. 


zoaie, 371. 

zobon, 465. 
zolesc, v. 371, 441. 
zofe, pl. 411. 


CUPRINSUL 


i cats) Pag. 
Prefaţă cc. o’ 


PARTEA I. 


Industria animală. 


Cap. L= Părul -e n 00 a a aa mia e 0 ceia ta Pai ge cat a 1 
Cap. I. — Lâna... . . cc. cc. cc... . ... 4 
Cap Il: — Penele e ci i i anu i a ca ee a a a e ai l4 
Cap. IV. — Laptele. . . . . . . . ‘ťa . . 5 
Cap.: V:— Pielea: o i: și ce ae ae a ca a ne, net it dai OB. 
Cap. VI. — Carnea. . . . =... . . . . . |. . |. |... . 2 
Cap. VIL—Grăsimi . . . . e e . . . . . . . | . cc. . . . G 
Cap. VIII. — Oase și coarne. E ob a fa ada deabia | atacă . 
Cap. IX. — Peștele. . . . < - . . - . . | . . . . . . . GA 
Cap. X. — Mâtasa (Borangicul) . . . . . . . . po. . . . 7 
Cap. XI. — Mierea și ceara s . . . . . . . . . . . . - e. 85 
Cap. XII.—Scoicile și culhecii « -< . . © =s e e e. | . 97 


è 

Lă 
Li 
[= 
= 


PARTEA H. 
ăndustria vegetală. 


Cap. I. — Lemnul. ... . aie ăia pe E ta ăia me a a 
A.— Tăiatul lemnelor, ETN ferăstraele . . . . 400 
B.— Lemnăria propriu zisă . . . . . . . . e. . . 113 
C.— Dogăria (Butnăria) . . . . s . . . . . . . . . 160 
D.— Strungăria ; săpatul în lemn . . . . ©... ee e 169 
E.— Mangalul (cărbunele de lemn) . . - . . . . 0 - - 173 


F— Impletitul . . cc... . ee. e 174 
Cap. II. — Cerealele. 


A.— Măcinatul cerealelor. . . . e sss ss... 176 
B.— Spirturi şi băuturi de pâne (casti) aa 190 


503 





C— Paiele. . . . . . . . . . . n o. . . . . . . 193 

D.— Bucătăria . . . . e a a 1. |. . . . . 1. . . . . 194 
Cap. III.— Cânepa și inul. . . . s . . | . . |. cc. | . . . I9 
Cap. IV.— Produse viticole . . . . . . . . . . . . . . . . 244 
Cap. V. — feiul ... . dmo ni dan op ode de ela ae ae da 30905 
Cap. VL — Fructe, oloiuri și bănuart S eta ua ca da da at va dez a 29590 
Cap. VII. —Păsatul . . . . . . . . . . . . . | . |. . . . 943 
Cap. VIIL—Papura . . . . . . . . . . . . . . . n. . . 944 
Cap. IX. — Mături «e e eee eee er eee e. a. 94% 
Cap. X. — Bureţii . . . o. m... n me mem ce ca ee e DAT, 
Cap. XI.— Plante odorante, colorante și uleiuri vegelale . n u . „ 248 


PARTEA III. 

Țesutul. 
Cap. I. — Considerajiuni generale . . . . . « . . . . . . . DBL 
Cap. I.— Depănatul . . . . . . . . . . .  . . .. . 
Cap. I. — Urzitul și neveditul. . . . . . . . . . . . . . „ 262 
Cap. IV.— Răsboiul (stativele] . . . . . . . . . . . . . . 269 
Cap. V—Țeselurile . . . s <<. . |. . . . . . . . . . . 2B 
Cap. VI. — Piua s . . s e p u oe . . . . . . . . a . . 305 


PARTEA IV. 
lutloratul şi impletitul. 


Cap. I.— Infloratul. . . . . |... . . a 309 
Cap. M—Implelitul . . o o o . . . . . . . . . . .  . . 37 
Cap. III.—Horbole. . . . . . o... . . . . . . . . . . 319 


PARTEA V. 
Portul. 


Cap. I. — Considerațiuni generale . . . . . « s . . . . + . 339 
Cap. Il. — Portul din satul Țepu, jud. Tecuciu . . . . . . . 347 
Cap. III. — Portul din Ardeal şi Țara-ungurească . . . . . . . 368 


PARTEA VI. 


Iudustria miuerală. 


Cap. L — Piara . è . os voe . . . . . . . [n . . . 375 
Cap. II. — Humării şi luluri colorate . « e e en... . 38L 


Cap. III.— Cărămida şi țigla . 


Cap. IV. — Olăria . . . . . . .. 


Cap. V. — Tizicul 
Cap. VI. —Melalele . ari 
Cap. VI.— Sarea ....., 


PARTEA VII. 


Gospodăria românească. 


Cap. I. — Casa și acarelele din ogradă . 


Cap. I[.— Biserica .. 
Cap. III. — Troițele . . . . . » 
Cap. IV.—Cimilirul - 


Cap. V.— Puţuri şi izvoare. -. . - - 


Cap. VI.—Poduri și punți. . , . . 
Cap. VII. — Scrânciobul . . . . . 


Incheiere . . . . - 
Glosar 


"Pag. 


453 
457 
461 


469 


472 


DIN PUBLICAȚIUNILE ACADEMIEI ROMÂNE 





LB) 
Crăiniceanu Dr. Gh., Igiena ţăranului român, Locuinţa, încălţă- 
mintea şi imbrăcimintea ; alimentaţiunea în diferite regiuni 
ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului, 1895... K= 
Gorovei Artur, Cimiliturile Românilor. 1898, , Sl e r n AAN EART 
Grigoriu Gr. Medicina poporului, I. Boalele oamenilor, Anal. Acad, ` 
KAA | LAZA Nr aa E sii ala e VA AI INI 1.60 
— II. Boalele vitelor, — Anal. Acad, XXX Lit. za O AINO 
Jarnik Dr. I. U. şi A. Bârseanu, Doine şi strigături din Ardeal, 
cu un glosar complect de Dr, T. U, Jarnik) Buc. 1895, . . .—— 
Lupaşcu D. P., Medicina babelor. Adunare de descântece, reţete de 
doftorii şi vrăjitorii băbeşti. Cu un raport de Prof, I. Bianu. 
— Anal. Acad. XII Lit: , Eee ap PEN ae TRIADA si dea at i 
Manolescu Dr, N., Igiena ţăranului. Locuinţa, iluminatul, şi încăl- 
zitul ei. Imbrăcămintea, încălțămintea, alimentaţiunea ţăranu- 
UABO ici ct ie a d aia Nota bate EEA INA ANE ui e aa at CĂ DGE 
Marian S. Fl, Cromatica poporului român. — Discurs de recepţiune, 
— cu răspuns de B. P` Hasdeu. — Anal. Acad, IV. 2 AER Der 
—  Descântece adunate de G, Saulescu, Raport.—Anal. Acad. V. 2 
— Vrăji, farmece şi desfaceri.— Anal. Acad. XV Lit. i L= 
„= Insectele în limba, credința şi obiceiurile Românilor. 1903. 6 
= Legenda Maicii, Domnului, Aog s T N G 4. 
— Naşterea la Români. Studiu etnografie. 1802 Era 
— + Nunta la Români, 1890. ... . .-, SE 10.— 
— Immormântarea la Români. 1892, , pe 
—  Sârbătorile la Români: ; 
— Vol. I: — Cârnilegile. 1898, . Da EI oale 200 eu A A ASE Sia 
tu VOI = Păresunel 1890 nih e e E N A SV g 
— Vol. III; — Cincizecimea. 1901, PA E e a A An AE] ASSE 
Cbedenaru Dr. M. G., Texte macedoromâne, basme şi poezii popo- 
rale dela Cruşova. Publicate după manuscriptele originale, cu 
un glosar complect, de Prof. I. Bianu. Buc. 1891, .-. . . . 4— 
Ottescu l., Credinţele țaranului român despre cer şi stele. — Anal, 
ş Acad. XXIX Lit.. AL UC AA Ve PA 70 ESA E E DII ES 
Pamtile Tudor, Jocuri de copii, adunate din satul Țepu (jud. Tecuiu). 
— Anal. Acad. XXVII Lit. Se EE TEA act a a RR PATT TGD O 
— Jocuri de copii, adunate din satul Tepu (jud. Tecuciu), Mem. II. 
— Anal. Acad. XXIX Lit. . up a ES Ei 108 Pa iod paper i /cja, 
Papahagi-Vurdună P. N., Jocuri copilareşti culese dela Românii din 
Macedonia. — Anal. Acad. XXV - Lit. Za Acte Eta IA! 
—  Megleno-Românii. Studiu etnografico-filologic. Partea I. — 
2 Anal. Acad XXV La aa) L4G 
~ Partea II. Anal. Acad. XXV Lit . . 1.40 
— Graie aromâne. — Anal. Acad. XXVII Lit.. "1.60 
m Băenie aromâne și losar Igos a rii e Aa eu nea) loga 
Șăineanu Lazăr, Basmele române în comparaţiurie cu legendele an- 
tice clasice și în legatură cu basmele popoarelor învecinate şi 
ale tuturor popoarelor romanice. 1895. . . . S, 2o 2 10. 
Sevastos Elena, Nunta la Români. Studiu istorico-etnografic compa“ 
rativ. 1889 ATE E T e ASEAN LASERE ana a EE N EY EGBA š 
Tiplea Alexandru, Poezii populare din Maramureş. — Anal. Acad. 
AKKP DNU tati e PA eat E aa RD O A E pal EAE Ein SA DADA aa 
Viciu Alexiu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al popo- 
rului român din Ardeal. — Anal. Acad. XXIX Lit . . t50 








Tipografia, «COOPERATIVA», str. Belvedere, No. 6, 


S 
Et tepe 
ti PI run 

ZE oa e RE 


zii 
O Aar 


eni 


a 


5 


SA 


zn 


aortă eta 


Tare 


i ia 


Fara, 


DI 
noii 


ZEI