Agatha Christie — E Usor Sa Ucizi

Agatha Christie 


Agatha Christie 


E uşor să ucizi 


Capitolul 1. 

Tovarăşa de drum. 

Anglia! 

Anglia după atâţia ani! 

Oare cum o să i se pară? 

Luke Fitzwilliam îşi punea această întrebare, în timp ce 
cobora pasarela spre doc. Întrebarea îi stăruise în minte cât 
aşteptase la vamă. lar când, în fine, îşi luă locul în trenul 
care ducea pasagerii vaporului, îi revenise dintr-o dată. 

Concediile în Anglia însemnau altceva. Bani mulţi, pe care 
să-i arunci în toate părţile (sau, oricum, începi să-i 
risipeşti!), vechi prieteni pe care să-i vizitezi, întâlniri cu 
alţii, veniţi acasă ca şi el - o atmosferă lipsită de griji, în 
genul: „Ei, n-o să dureze. Ar fi cazul să mă şi distrez! 
Curând plec înapoi”. 

Acum însă, nu se mai punea problema întoarcerii. Nu vor 
mai fi nopţi toride şi înăbuşitoare, nici soarele orbitor şi 
frumuseţea tropicală a vegetației abundente, nici seri 
singuratice în care citea şi recitea numere vechi din „The 
Times”. 

Era un pensionar onorabil, cu câteva modeste venituri 
particulare în plus, un domn fără griji, care se reîntorcea în 
ţara sa - Anglia. Oare cum îşi va petrece timpul? 

Anglia! Anglia, într-o zi de iunie, sub un cer întunecat şi un 
vânt tăios şi pătrunzător. Nu prea părea să-l întâmpine cu 
drag printr-o zi ca asta! Şi oamenii! Doamne, oamenii! 
Mulţimi întregi, cu chipurile cenuşii ca şi cerul - chipuri 
neliniştite şi preocupate. lar casele răsăreau pretutindeni 


ca ciupercile! Nişte căsuțe revoltătoare! Pe tot parcursul 
nişte coteţe prăpădite cu pretenţii! 

Cu un efort, Luke Fitzwilliam îşi mută ochii de la peisajul 
ce se întindea dincolo de fereastra vagonului şi se cufundă 
în lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: „The 
Times”, „Lhe Daily Clarion” şi „Punch”. 

Începu cu „The Daily Clarion”. „Clarion” vorbea numai de 
derbiul de la Epson. 

„Păcat că n-am ajuns ieri. N-am mai văzut un derby de 
când aveam nouăsprezece ani”, se gândi Luke. 

Sublinie numele unui cal din formaţia „Club” şi se uită să 
vadă ce pronostica în ziar corespondentul Clarionu-lui 
despre el. Dintr-o propoziţiune îl nimicise: „Cât priveşte 
ceilalţi, Jujube II, Mark's Mile, Santony şi Jerry Boy, au 
puţine şanse de calificare. Un posibil învins ar fi şi...” 

Dar pe Luke nu-l interesa posibilul învins. Privirile i se 
aţintiseră asupra pariului. În dreptul lui Jujube II era 
trecută cota modestă de 40 la 1. 

Se uită la ceas. Patru fără un sfert: „Ei! Acum s-a 
terminat!” se gândi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold 
care era al doilea favorit. 

Deschise „Ihe Times” şi fu absorbit de probleme mai 
serioase. 

Totuşi, asta nu dură mult, deoarece un colonel cu o 
înfăţişare fioroasă din celălalt colţ al compartimentului atât 
se enervase de ceea ce citise mai înainte, încât ţinu să-şi 
împărtăşească indignarea tovarăşului de drum. Se scurse o 
jumătate de oră până când colonelul obosi să-şi tot exprime 
părerea despre: „blestemaţii aceştia de agitatori comunişti, 
sir”. 

În cele din urmă, colonelul amuţi şi adormi cu gura 
căscată. Puțin după aceea, trenul încetini şi, în sfârşit, se 
opri. Luke se uită pe fereastră. Ajunseră într-o gară mare şi 
pustie, cu multe peroane. Zări un chioşc ceva mai departe, 
pe care atârna o tăbliță: Rezultatele derbyului. Luke 
deschise uşa, sări jos din tren şi alergă spre chioşc. O clipă 


mai târziu se uita cu un zâmbet de satisfacţie la cele câteva 
rânduri mâzgălite la rubrica „Ştiri de ultimă oră”. 

Rezultatele derbyului. 

Jujube II. 

Mazeppa. 

Clarigold. 

Luke zâmbi şi mai mult. O sută de lire de cheltuit! Buna 
Jujube II, respinsă cu atâta dispreţ de toţi. 

Împături ziarul încă zâmbind în sinea sa şi se întoarse, 
trezindu-se... În faţa liniei goale. În timp ce se bucurase de 
victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gară pe 
neobservate. 

— Când dracu a şters-o trenul ăsta? întrebă pe un hamal 
cu înfăţişare mohorâtă. 

Acesta răspunse: 

— Care tren? N-a mai trecut nici un tren de la 3:14. 

— Adineauri a fost un tren aici. Eu m-am dat jos din el. 
Expresul de Londra. 

Răspunsul sosi sec: 

— Expresul de Londra nu opreşte nicăieri. 

— Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am coborât din el. 

— Nu opreşte până la Londra, repetă hamalul netulburat. 

— A oprit chiar la peronul ăsta şi eu am coborât din el, să 
ştii! 

Pus în faţa faptului, hamalul schimbă tactica. 

— Nu trebuia să coborâţi, spuse el pe un ton de reproş. N- 
are staţie aici. 

— Dar a oprit! 

— A încetinit. Asta nu înseamnă c-a oprit. 

— Nu mă pricep să fac deosebiri aşa subtile. Problema 
este, ce mă fac? 

Hamalul, care gândea încet, repetă cu reproş: 

— Nu trebuia să coborâţi. 

— Să zicem că ar fi aşa, spuse Luke. „E în zadar, căci ăst 
necaz s-a întâmplat. Noi nu vom plânge iar, fiindcă trecutu-i 
mort şi nu va reînvia, spuse corbul Nevermore. Mâna care 


se mişcă scrie, şi după ce a scris se mişcă iar, etC. EtC. Şi 
aşa mai departe”. Ce vreau eu să aflu este ce mă sfătuieşti 
să fac, având în vedere că ai experienţă în serviciul 
companiei căilor ferate? 

— Adică, să vă spun ce-ar fi mai bine să faceţi? 

— Exact, confirmă Luke, presupun că există trenuri care 
au staţii oficiale aici? 

— Cred că mai bine aţi lua pe cel de 4:25. 

— Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m-am şi urcat în 
el. 

Liniştit din acest punct de vedere, Luke începu să se 
plimbe pe peron. Un panou mare îl informa că se găsea la 
încrucişarea drumurilor dinspre Fenny Clayton şi 
Wyechwood-under-Ashe şi, în clipa următoare, un tren cu 
un singur vagon, împins din spate de o locomotivă mică şi 
antică, intră încet în gară pufăind şi trase pe o linie 
secundară. Cei şase sau şapte oameni care coborâră 
traversară podul şi veniră lângă Luke pe peron. Hamalul cel 
mohorât se trezi brusc din moleşeală şi începu să împingă 
un cărucior mare cu lăzi şi coşuri; sosi şi un alt hamal lângă 
el, zdrăngănind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se 
trezi din toropeală. 

În cele din urmă, mândru nevoie mare, sosi şi trenul de 
Londra. Vagoanele de clasa a treia erau înţesate şi nu 
existau decât trei vagoane de clasa întâi, fiecare cu câte 
unul sau doi călători. Luke cercetă acest compartiment. În 
primul, pentru fumători, era un domn cu aspect cazon care 
fuma un trabuc. Luke se gândi că pe ziua de azi îi ajunsese 
colonelul anglo-indian. Trecu în compartimentul alăturat, în 
care se afla o tânără obosită, cu un aer distins, probabil 
guvernanta, şi un băieţel de vreo trei ani, care părea 
neastâmpărat. Trecu repede mai departe. Uşa de la 
compartimentul următor era deschisă şi înăuntru nu se afla 
decât o singură pasageră, o doamnă în vârstă. Văzând-o, 
Luke îşi aminti de una din mătuşile sale, Mildred, care 
consimţise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, să crească 


un şarpe de casă. Mătuşa Mildred fusese fără îndoială o 
mătuşă bună, aşa cum s-ar cuveni să fie orice mătuşă. Intră 
în compartiment şi luă loc. 

După cinci minute de activitate intensă a celor de pe 
vagoanele de transportat lapte, a celor cu cărucioarele de 
bagaje şi a altor verificări, trenul se puse în mişcare. Luke 
despături ziarul şi-şi aruncă privirea asupra ştirilor ce ar 
putea să-l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum 
ziarul de dimineaţă. 

Nu îşi închipuia că o să poată citi multă vreme. Avea multe 
mătuşi, şi era aproape sigur că plăcuta doamnă în vârstă 
din colţul compartimentului nu intenţiona să călătorească 
până la Londra în tăcere. 

Avusese dreptate - geamul trebuia ridicat, umbrela 
alunecase şi bătrâna doamnă îi şi declara ce bun era trenul 
cu care călătoreau. 

— Numai 0 oră şi zece minute. E foarte bun, să ştiţi, chiar 
foarte bun. E mult mai bun decât cel de dimineaţă, care 
face o oră şi patruzeci de minute. 

Continuă: 

— Bineînţeles, aproape toţi îl iau pe cel de dimineaţă. 
Adică, e o prostie să călătoreşti după-masă, când celălalt e 
cu tarif redus. Şi eu am vrut să plec de dimineaţă, dar îl 
pierdusem pe Wonky Pooh - motanul meu persan - o 
frumuseţe, numai că a avut ceva la ureche nu de mult - şi 
că nu puteam să plec până nu-l găseam. 

Luke murmură: 

— Sigur că nu, şi, în mod ostentativ, îşi aruncă privirea pe 
ziar. Stratagema nu-i servi la nimic. 'Torentul de vorbe se 
porni iar. 

— Aşa că ar trebui să aleg dintre două rele pe cel mai mic; 
am luat trenul de după-amiază, şi e o plăcere să mergi cu 
el, pentru că nu e atât de aglomerat - chiar asta nu te 
interesează când călătoreşti cu clasa întâi. Sigur că de 
obicei nu procedez aşa. Adică, eu consider că asta e o 
extravagance, acum, când veniturile au scăzut, impozitele s- 


au ridicat, iar servitorilor trebuie să le dai salarii mai mari; 
dar am fost atât de năucită - pentru că, ştii mă duc la 
Londra cu nişte treburi importante şi vroiam să mă gândesc 
bine ce o să spun... Ştiţi, am vrut să am puţină linişte... 
Luke îşi reţinu zâmbetul. Şi dacă sunt şi alţii care călătoresc 
în aceeaşi direcţie - ce să mai vorbim! Nu poţi să fii 
neprietenoasă - aşa că mi-am zis că o dată pot să-mi permit 
şi eu, deşi cred că în zilele noastre oamenii cheltuiesc prea 
mult şi nimeni nu mai e strângător şi nu se mai gândeşte la 
ziua de mâine. Ce păcat că s-a desfiinţat orarul cu secunde 
la trenuri... era cu totul altceva. 

Desigur, continuă repede, aruncând o privire fugară 
înspre faţa bronzată a lui Luke, că militarii în permisie 
trebuie să călătorească cu clasa întâi. Adică, e de la sine 
înţeles că ofiţerii... 

Luke îndură privirea cercetătoare a unei perechi de ochi 
scăpărători. Capitulă imediat. 'Iot o să-l întrebe până la 
urmă. 

— Nu sunt militar, spuse el. 

— Vai, scuză-mă. N-am vrut să... când v-am văzut aşa ars 
de soare, mi-am închipuit că poate veniţi din Orient într-o 
permisie. 

— Da, mă întorc din Orient, dar nu în permisie. Puse capăt 
cercetărilor ulterioare cu o declaraţie îndrăzneață: sunt 
poliţist. 

— Lucraţi la poliţie? Nu zău, asta-i foarte interesant. O 
prietenă bună de-a mea, ştiţi băiatul ei tocmai a intrat în 
poliţia palestiniană. 

— Vin din Strâmtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind 
iar cu o precizare. 

— Vai, ce interesant. Ce coincidenţă! Vreau să spun faptul 
că dumneata călătoreşti în acest vagon. Pentru că, ştiţi, 
afacerea cu care am plecat la oraş... Ei bine, de fapt mă duc 
la Scotland Yard. 

— Zău? spuse Luke. 


Se gândi: „Oare o să se oprească odată sau o ţine aşa până 
la Londra?” De fapt, nu-l deranja prea mult, pentru că 
ţinuse foarte mult la mătuşa Mildred şi-şi aminti cum odată 
îi dăduse o bancnotă de cinci şilingi când avea mai mare 
nevoie. Şi apoi, doamnele în vârstă, cum era acesta sau 
mătuşa Mildred, aveau ceva foarte plăcut şi specific 
englezesc în ele. În Strâmtoarea Mayang nu găseai aşa 
ceva. Semănau cu puddingul de prune de Crăciun, cu jocul 
de crichet din sat şi cu şemineele în care sălta focul. Lucruri 
pe care ajungeai să le apreciezi mult atunci când nu le 
aveai şi te aflai la celălalt capăt al lumii. (Totuşi, puteai să te 
plictiseşti dacă ai fi stat prea mult în tovărăşia lor, dar, după 
cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei- 
patru ore). 

Bătrâna doamnă reluă, voioasă: 

— Da, aveam de gând să plec de dimineaţă, dar pe urmă, 
cum v-am spus, am fost foarte îngrijorată de Wonky Pooh. 
Credeţi că e prea târziu să mă duc acum? Adică, Scotland 
Yardul nu acordă audienţe speciale numai la anumite ore. 

— Nu cred că închid la ora patru ca magazinele, spuse 
Luke. 

— Şi eu cred tot aşa. Adică ar trebui ca oricine să poată 
anunţa o crimă serioasă la orice oră, nu? 

— Exact, spuse Luke. 

O clipă, bătrâna tăcu. Părea preocupată. 

— Întotdeauna m-am gândit că cel mai bine e să mergi la 
sursă, spuse în cele din urmă. John Reed e o persoană 
drăguță - sergentul nostru din Wychwood - un om plăcut şi 
foarte politicos. Dar, ştiţi, nu cred că ar putea să se ocupe 
de o problemă serioasă. S-a obişnuit prea mult să aibă de-a 
face cu beţivani sau să dea amenzi pentru depăşiri de 
viteze, pentru semnalizări greşite sau persoanelor care nu 
au permis de ţinut câini... foarte rar cu câte o spargere. Dar 
nu cred, de fapt sunt convinsă, că nu e omul să se ocupe de 
o crimă! 

Luke ridică din sprâncene. 


— Crimă? 

Bătrâna doamnă aprobă din cap cu tărie. 

— Da, crimă. Văd că vă surprinde. Şi eu am fost, la 
început... Chiar nu-mi venea să cred. M-am gândit că-mi 
joacă vreo festă imaginaţia. 

— Şi într-adevăr... n-a fost imaginaţia de vină? întrebă 
Luke cu delicateţe. 

— A, nu, scutură din cap hotărâtă. La început, s-ar fi putut, 
dar nu a doua oară, a treia sau a patra oară. Atunci 
convingi. 

Luke întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că... au existat mai multe crime? 

Vocea blajină şi liniştită răspunse: 

— Mă tem că destule. De asta m-am gândit că cel mai bine 
ar fi să merg direct la Scotland Yard şi să le spun. Nu 
credeţi că ăsta e cel mai bun lucru de făcut? 

Luke se uită gânditor la ea şi spuse: 

— Păi... cred că aveţi dreptate. 

Se gândi în sinea sa: „Cei de la Scotland Yard trebuie să 
ştie cum s-o ia. Probabil că le vin câte o jumătate de duzină 
de bătrâne pe săptămână şi tot sporovăiesc despre o 
sumedenie de crime comise în sătucurile lor drăguţe şi 
liniştite! Cred că există un departament special pentru 
bătrânicile astea”. 

Şi în minte îi apăru figura unui superintendent blajin, sau 
a unui inspector chipeş, care murmura plin de tact: 

— Vă mulţumim, doamnă, şi vă rămânem îndatoraţi. Acum 
însă, întoarceţi-vă acasă, lăsaţi totul pe seama noastră şi nu 
vă mai îngrijiţi de povestea asta. 

Zâmbi în sinea sa, închipuindu-şi scena: „Oare de unde le 
vin asemenea idei? Presupun că de vină este viaţa lor 
monotonă, o dorinţă nereprimată pentru dramă. Am auzit 
că multe dintre bătrâne îşi închipuie că toată lumea le 
otrăveşte mâncarea”. 

Se trezi din aceste cugetări când vocea blajină şi subţirică 
continuă: 


— Ştiţi, mi-aduc aminte că am citit odată - cred că-i vorba 
despre cazul Abercrombie - fireşte că otrăvise pe mulţi 
până să stârnească bănuieli... Ce spuneam? A, da, cineva 
spunea că se uita într-un anumit fel la câte unul, şi pe urmă, 
foarte curând după asta, persoana respectivă se 
îmbolnăvea, n-am crezut că e adevărat, când am citit... dar 
este adevărat! 

— Ce este adevărat? 

— Expresia feţei unei persoane... 

Luke se holbă la ea. Bătrânica doamnă tremura puţin, iar 
obrajii ei rozalii pierduseră ceva din culoare. 

— La început, am observat când o privea pe Amy Gibbs - şi 
ea a murit. Apoi a urmat Carter. Şi lommy Pierce. Acum 
însă - ieri - s-a întâmplat cu doctorul Humbleby - un om 
atât de cumsecade - un om cu adevărat cumsecade. Carter 
era un beţivan, într-adevăr, iar Tommy Pierce un băieţel 
nespus de obraznic şi neruşinat, care se bătea cu băieţii 
mai mici, le răsucea mâinile, şi îi ciupea. Nu prea mi-a părut 
rău după ei, dar cu doctorul Humbleby e altceva. Trebuie 
salvat. Şi culmea este că, dacă m-aş duce să-i spun toată 
povestea, nu m-ar crede! Ar râde de mine! Nici John Reed 
nu m-ar crede. Dar la Scotland Yard e altceva. Pentru că, 
fireşte, acolo sunt obişnuiţi cu crimele! 

Se uită pe fereastră. 

— Vai, dragă, într-o clipă ajungem. Se agită puţin 
deschizând şi închizând geanta, strângându-şi umbrela. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, îi spuse lui Luke, care 
ridica umbrela pentru a doua oară. M-am liniştit discutând 
cu dumneata - aţi fost foarte drăguţ; îmi pare tare bine că 
sunteţi de acord cu ce voi face. 

Luke spuse amabil: 

— Sunt sigur că veţi primi un sfat bun la Scotland Yard. 

— Vă sunt foarte recunoscătoare. Scotoci în geantă. 
Cartea mea de vizită, vai de mine, nu am decât una singură, 
trebuie s-o păstrez pentru Scotland Yard... 

— Desigur, sigur... 


— Mă numesc Pinkerton. 

— Un nume foarte potrivit, domnişoară Pinkerton, spuse 
Luke zâmbind, apoi adăugă grăbit, în timp ce bătrâna îl 
privea puţin descumpănită: Pe mine mă cheamă Luke 
Fitzwilliam. 

Când trenul trăgea la peron adăugă: 

— Să vă găsesc un taxi? 

— Vai, nu, mulţumesc! Domnişoara Pinkerton păru şocată 
de idee. O să iau metroul. O să mă ducă la Trafalgar Square 
şi o iau pe Whitehall în jos. 

— Bine, atunci mult noroc! îi ură Luke. 

Domnişoara Pinkerton îi scutură mâna cu căldură. 

— Atât de amabil, murmură ea din nou. Ştiţi, la început, 
am avut impresia că nu mă credeţi. 

Luke avu delicateţea să roşească. 

— Ei! Atâtea crime! E destul de complicat să săvârşeşti 
multe omoruri şi pe urmă să ieşi basma curată, nu-i aşa? 

Domnişoara Pinkerton dădu din cap şi spuse cu 
seriozitate: 

— Nu, nu, dragul meu, aici greşeşti. E foarte uşor să 
ucizi... atâta timp cât nimeni nu te bănuieşte. Şi ştii, 
persoana în chestiune este chiar ultimul om pe care l-ar 
suspecta cineva! 

— Ei, oricum, vă doresc mult noroc! spuse Luke. 

Domnişoara Pinkerton se pierdu în mulţime. El porni în 
căutarea bagajelor, gândindu-se în sinea sa: „Era cam 
trăsnită? Nu, nu prea-mi vine să cred. O imaginaţie prea 
bogată, asta-i tot. Sper că o să se poarte delicat cu ea. Cu 
aşa o bătrână doamnă!” 

Capitolul II. 

Anunţul mortuar. 

Jimmy Lorrimer era unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui 
Luke. Era normal ca Luke să se ducă direct la Jimmy, de 
îndată ce ajunse în Londra. Cu el ieşi în căutare de distracţii 
în seara sosirii. Băuse cafeaua făcută de ela doua zi 
dimineaţă, cu capul vâjâind de durere, iar acum auzea 


vocea lui Jimmy a două oară fără să-i răspundă, căci recitea 
un paragraf neînsemnat din ziarul de dimineaţă. 

— Scuză-mă, Jimmy, spuse tresărind. 

— Erai absorbit de... situaţia politică? 

Luke râse. 

— Da de unde. Ştii, e ceva ciudat - o bătrânică cu care am 
călătorit ieri în tren a murit călcată de o maşină. 

— O fi luat în serios vreun semafor. Dar, de unde ştii că era 
ea? 

— S-ar putea să nu fie ea. Dar e acelaşi nume - Pinkerton - 
a răsturnat-o o maşină şi a ucis-o pe când traversa 
Whitehall-ul. Maşina n-a oprit. 

— Urâtă afacere! spuse Jimmy. 

— Da, sărmana băbuţă. Îmi pare rău. Îmi amintea de 
mătuşa Mildred. 

— Oricine ar fi şoferul maşinii, o să răspundă pentru fapta 
sa. Mai mult ca sigur că o să fie condamnat pentru 
omucidere. Să-ţi spun drept, mi-e grozav de frică să conduc 
o maşină în ziua de azi. 

— Un Ford de opt cilindri în „V”. Să ştii, amice, că... 

Conversaţia deveni strict tehnică. 

Jimmy se întrerupse să întrebe: 

— Ce naiba tot fredonezi? 

Luke fredonase încetişor: „Că-i de vină, sau nu-i de vină, 
musca se mărită cu biata albină.” 

Îşi ceru scuze. 

— Un cântecel de când eram copil. Nu ştiu de ce mi-a venit 
în cap. 

O săptămână mai târziu, Luke care parcurgea neatent 
prima pagină din „Ihe Times”, exclamă brusc: 

— Ei, fir'ar să fie! 

Jimmy Lorrimer ridică ochii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Luke nu-i răspunse. Se uită fix la un nume dintr-o coloană. 

Jimmy repetă întrebarea. 


Luke înălţă capul şi privi către el. Avea o expresie atât de 
neobişnuită, încât Jimmy fu surprins. 

— Ce e, Luke? Parcă ai fi o fantomă. 

Celălalt nu răspunse un minut sau două. Dădu drumul 
ziarului, se duse până la fereastră şi se întoarse. Jimmy îl 
urmărea din ce în ce mai mirat. 

Luke se aşeză pe un scaun şi se aplecă în faţă. 

— Jimmy, bătrâne, ţi-aduci aminte că, în ziua în care am 
sosit la Londra, am pomenit de o bătrânică cu care am 
călătorit până aici? 

— Cea de care spuneai că-ţi aminteşte de mătuşa Mildred? 
Şi care a fost căâlcată de o maşină? 

— Da. Ascultă, Jimmy. Băbuţa asta mi-a înşirat o aiureală 
cu Scotland Yardul; cică se ducea acolo ca să le spună 
despre nişte crime. Avea în satul ei un criminal în stare 
liberă - asta era povestea... Tipul ăsta ar fi omorât foarte 
rapid. 

— Nu mi-ai spus că era cam scrântită? întrebă Jimmy. 

— Nu cred că era. 

— Bătrâne, vino-ţi în fire! Un şir de crime... 

Luke îl întrerupse nerăbdător. 

— N-am avut impresia că era dusă cu sorcova. Mi-am 
închipuit că-i lucrează prea mult imaginaţia, cum se 
întâmplă câteodată cu bătrânele. 

— S-ar putea să ai dreptate. Dar probabil că era şi puţin 
cam trăsnită. 

— Nu contează ce crezi tu, Jimmy. Deocamdată, eu îţi spun 
ţie, pricepi? 

— Bine, bine..., zi mai departe. 

— A dat foarte multe amănunte, a pomenit numele a vreo 
două victime şi pe urmă a explicat că ceea ce o frământa 
era că ştie cine avea să fie următoarea victimă. 

— Zău? spuse Jimmy încurajator. 

— Uneori ţi se fixează un nume în memorie nu ştiu din ce 
motiv prostesc. Numele ăsta mi-a rămas în minte pentru că 
l-am legat de un cântecel fără noimă, pe care mi-l cântau 


când eram copil. „Că-i de vină, sau nu-i de vină, musca se 
mărită cu biata albină”.* 

— Foarte inteligent, n-am ce zice, dar de fapt care-i 
legătura? 

— Problema e, măi deşteptule, că pe omul respectiv îl 
chema Humbleby, doctor Humbleby. Bătrânica mea spunea 
că doctorul Humbleby va fi următoarea victimă şi era 
afectată pentru că „era un om tare cumsecade”. Numele 
mi-a rămas în cap din cauza cântecului de care ţi-am 
pomenit. 

— Şi? 

— Ei bine, uite-aici! 

Luke întinse ziarul, punând degetul în dreptul unui anunţ 
în coloana cu decese. 

— Vezi, Jimmy? Ăsta-i numele şi locul, iar omul e doctor, ce 
părere ai? 

Jimmy nu răspunse imediat. În cele din urmă spuse serios 
şi destul de şovâăitor: 

— Bănuiesc că nu-i decât o coincidenţă a naibii de stranie. 

— Asta e, Jimmy? Chiar aşa o fi? Să fie numai atât? 

Luke începu să se plimbe prin cameră. 

— Atunci ce altceva să fie? întrebă Jimmy. 

Luke se întoarse brusc pe călcâie. 

— Ce ar fi dacă fiecare vorbă debitată de băbuţa aia ar fi 
adevărată! Ce-ai zice dacă povestea asta fantastică ar fi 
purul adevăr? 

— Ei, linişteşte-te, băiete! Ar fi cam încurcată treaba! 
Lucruri de-astea nu se-întâmplă! 

— Dar cazul Abercrombie? El n-a fost bănuit că i-a lichidat 
pe mulţi? 

— Mai mulţi decât s-au descoperit, spuse Jimmy. Un amic 
de-al meu avea un văr care era procurorul local. Am aflat 
multe prin el. L-au condamnat pe Abercrombie pentru că-l 
otrăvise pe veterinarul de acolo cu arsenic, pe urmă au 
dezgropat-o pe nevastă-sa care era îmbibată cu arsenic, şi 
mai mult ca sigur că şi cumnatul murise în acelaşi fel - şi 


asta nu era tot, nici vorbă. Prietenul meu mi-a spus că 
părerea neoficială era că Abercrombie lichidase cel puţin 
cincisprezece oameni la vremea sa. Cincisprezece! 

— Exact! Deci lucruri de-astea se întâmplă! 

— Da, dar nu se-ntâmplă des. 

— De unde ştii? Poate se întâmplă mai des decât crezi tu. 

— A vorbit valahul poliţist din tine! Nu poţi să uiţi că eşti 
poliţist, acum, că te-ai pensionat? 

— Cred că dacă ai fost odată poliţist, toată viaţa rămâi aşa. 
Ascultă Jimmy, să presupunem că, înainte ca Abercrombie 
să devină atât de nesăbuit încât să-şi vâre crimele sub nasul 
poliţiei, vreo bătrânică singură şi guralivă ar fi ghicit pur şi 
simplu cine e criminalul şi ar fi dat fuga la autorităţi ca să-i 
povestească tot. Crezi că ar fi ascultat-o cineva? 

Jimmy rânji. 

— Aiurea! 

— Exact. Ar fi spus că are gărgăuni la cap. Întocmai cum 
ziceai! Sau ar fi crezut: „Prea multă imaginaţie. Nimic 
concret!” Cum am apreciat eu! Şi amândoi, Jimmy, ne-am fi 
înşelat. 

Lorrimer medită câteva clipe. 

— Care e situaţia de fapt? Iu ce crezi? 

Luke răspunse încet: 

— Cazul se prezintă astfel: Mi s-a relatat o poveste - 
improbabilă, dar nu imposibilă. O dovadă, moartea 
doctorului Humbleby, care vine în sprijinul întâmplării. Şi 
mai există alt fapt semnificativ. Domnişoara Pinkerton se 
ducea la Scotland Yard cu povestea ei greu de dovedit. Dar 
n-a ajuns acolo. A fost călcată de o maşină care n-a oprit. 

Jimmy obiectă. 

— N-ai de unde să ştii că n-a ajuns acolo. Poate a fost 
accidentată după vizită, nu înainte. 

— S-ar putea, da... dar nu cred. 

— Asta-i doar o presupunere. Adevărul este că tu... tu 
crezi în melodrama asta. 

Luke dădu din cap energic. 


— Nu, nu spun aşa ceva. Cred numai că ăsta e un caz care 
poate fi cercetat. 

— Cu alte cuvinte, te duci la Scotland Yard? 

— Nu, n-am ajuns acolo - încă nu. După cum ai spus, 
moartea lui Humbleby poate fi doar o coincidenţă. 

— Atunci, dacă nu te superi, ce ai de gând? 

— Să mă duc în localitatea aceea şi să intru în miezul 
problemei. 

— Deci aşa... 

— Nu eşti de acord că este singura cale raţională pe care 
pot să apuc? 

Jimmy se holbă la el. 

— Chiar vorbeşti serios, Luke? 

— Foarte. 

— Şi dacă nu-s decât cai verzi pe pereţi? 

— Ar fi cel mai bine să fie aşa. 

— Da, sigur... Jimmy se încruntă. Dar tu crezi altceva, nu? 

— Dragul meu, mă aştept la orice. 

Jimmy tăcu câteva clipe. 

— Ţi-ai făcut vreun plan? Adică, trebuie să ai un motiv ca 
să soseşti aşa, pe neaşteptate, în locul acela. 

— Da, cred că o să am. 

— Nu merge cu „cred”. Îţi dai seama ce înseamnă un 
târguşor de provincie englezesc? Se vede de la o poştă un 
nou sosit. 

— Va trebui să mă deghizez, spuse Luke zâmbind brusc. 
Ce propui? Pictor? Cam greu... Nu ştiu să desenez, dar să 
pictez. 

— Ai putea să fii un pictor modern, îi sugeră Jimmy. Şi 
atunci n-ar mai avea importanţă. 

Dar pe Luke îl interesa problema lui. 

— Scriitor? Oare scriitorii colindă hanurile ciudate de ţară 
ca să scrie? S-ar putea. Sau poate pescar amator, dar 
trebuie să mă interesez dacă există un râu acolo, în 
apropiere. Un bolnav căruia i s-a recomandat aerul de la 
țară? Nu prea arăt eu a bolnav şi oricum astăzi toată lumea 


merge la sanatoriu. Aş putea să caut o casă în împrejurimi. 
Dar nu-i o idee prea bună. La naiba, Jimmy, trebuie să existe 
vreun motiv plauzibil pentru un străin entuziast, care vrea 
să meargă într-un sat englezesc! 

— Ia stai puţin! Dă-mi ziarul ăla! 

După ce-l luă, se uită în fugă şi anunţă triumfător: 

— Ştiam eu! Luke dragă! ca să rezum, te aranjez eu O. K. 
Totul e simplu ca bună ziua! 

Luke se întoarse. 

— Ce-ai spus? 

Jimmy continuă mândru dar modest. 

— Mi s-a părut mie ceva! Wychwood-under-Ashe. Cum să 
nu! Exact acolo! 

— Nu cumva ai un prieten care-l cunoaşte pe procurorul 
de acolo? 

— De data asta nu. Am ceva mai bun, băiete! Natura, după 
cum ştii, m-a înzestrat cu nenumărate mătuşi şi verişoare, 
tatăl meu provenind dintr-o familie cu treisprezece copii. Şi 
acum ascultă! Am o rudă la Wychwood-under-Ashe. 

— Jimmy, eşti un geniu! 

— E-n regulă, aşa-i? spuse Jimmy modest. 

— E cumva un văr? 

— O verişoară. O cheamă Bridget Conway. De doi ani este 
secretara lordului Whitfield. 

— Tipul care e proprietarul publicaţiilor alea scârboase şi 
prăpădite? 

— Aşa e. Un individ cam scârbos şi el! Afectat. S-a născut 
la Wychwood-under-Ashe şi, fiind tipul de snob, care te bate 
la cap cu amănunte din viaţa lui, unde s-a născut şi cum a 
fost educat, şi care se făleşte că a ajuns cineva prin 
propriile-i puteri, s-a întors în satul natal, a cumpărat 
singura casă mai mare din vecinătate (aparţinea, la origine, 
familiei lui Bridget, fiindcă veni vorba) şi se ocupă cu 
transformarea ei într-o reşedinţă model. 

— Şi verişoara ta e secretara lui? 


— A fost, spuse Jimmy întunecat. Acum a avansat! E 
logodită cu el! 

— Aha, spuse Luke, destul de surprins. 

— E o partidă bună, cum să nu. Se scaldă în bani. Bridget 
a fost cam zdruncinată după o poveste cu un prieten -i-a 
cam pierit cheful după povestea de iubire. Asta însă o să-i 
cânte în strună. Ea, probabil, că o să fie blândă, dar fermă, 
iar el o s-o asculte orbeşte. 

— Şi eu cum să procedez să mă introduc? 

Jimmy răspunse prompt. 

— Ai să te duci să stai acolo - ar fi bine să treci drept un alt 
văr. Bridget are atât de mulţi, încât unul în plus sau în 
minus nu mai contează. O să aranjez eu asta cu ea. Am fost 
întotdeauna prieteni. Şi acum, motivul pentru care te duci 
acolo - vrăjitorie, băiete. 

— Vrâjitorie? 

— Folclor, superstiții locale - lucruri din astea. Wychwood- 
under-Ashe are o reputaţie serioasă în domeniu. Unul 
dintre ultimele locuri în care s-a ţinut un sabat al 
vrăjitoarelor - în secolul trecut încă se mai ardeau acolo 
vrăjitoarele - tot felul de tradiţii. Tu scrii o carte, înţelegi? 
Faci o comparaţie între obiceiurile din Strâmtoarea Mayang 
şi vechiul folclor englezesc - puncte comune şi aşa mai 
departe. Te pricepi tu la asemenea chestii. Dai o raită cu un 
blocnotes şi iei un interviu celui mai bătrân locuitor în 
legătură cu obiceiurile şi superstiţiile locale. Sunt obişnuiţi 
cu poveştile astea, şi dacă stai la Ashe Manor, asta e o 
garanţie. 

— Ce o să zică lordul Whitfield? 

— Nimic, n-ai grijă. E complet needucat şi extrem de 
credul - crede într-adevăr în lucrurile pe care le citeşte în 
propriile lui săptămânale. Oricum, Bridget o să-l aranjeze. 
Bridget e nemaipomenită. Răspund eu pentru ea. 

Luke respiră adânc. 

— Jimmy, vulpe bătrână, se pare că totul merge ca pe 
roate. Eşti o minune! Dacă poţi aranja cu verişoara... 


— Totul o să fie O. K. Lasă pe seama mea. 

— N-am cuvinte să-ţi mulţumesc. 

— Tot ce-ţi cer este să mă anunţi când îl prinzi pe criminal! 

Adăugă brusc: 

— Ce este? 

Luke spuse rar: 

— Tocmai mi-am amintit ce-mi zicea bătrâna doamnă. Îi 
spuneam că e destul de complicat să săvârşeşti multe crime 
şi să ieşi basma curată, şi ea mi-a răspuns că mă înşel, ... că 
e foarte uşor să ucizi... Se opri, şi apoi spuse încet: 

Mă întreb dacă e adevărat. Jimmy. Oare este... 

— Ce anume? 

— Dacă e uşor să ucizi... 

Capitolul III. 

Vrâjitoare fără coadă de mătură. 

Soarele strălucea când Luke trecu peste deal spre 
târguşorul Wychwood-under-Ashe. Îşi cumpărase o maşină 
la mâna a doua Standard Swallow şi staţionă o clipă pe 
culmea dealului oprind motorul. 

Ziua de vară era călduroasă şi însorită. Sub el se afla satul, 
rămas neatins de recentele schimbări. Se întindea la soare, 
cuminte şi paşnic, alcătuit aproape numai dintr-o singură 
stradă lungă, care se întortochea pe sub coama ieşită în 
afară a coastei Ashe. 

Părea că se întinde foarte departe şi că este nefiresc de 
ireal. Luke se gândi: „Cred că sunt nebun. Întreaga poveste 
e fantastică”. 

Chiar venise aici pentru a vâna un criminal... numai pe 
baza unor prostii debitate de o bătrână guralivă, şi a unui 
anunţ de deces întâmplător? 

Dădu din cap. 

„Cu siguranţă că astfel de lucruri nu se întâmplă”, 
murmură el. „Sau se întâmplă? Luke, băiete, depinde de 
tine să descoperi dacă eşti cel mai credul nătărău din lume, 
sau dacă nasul tău de copoi a simţit ceva”. 


Porni motorul, băgă în viteză, conduse cu atenţie pe 
drumul şerpuitor şi astfel intră pe strada principală. 

După cum s-a mai spus, Wychwood e format aproape 
numai din strada principală. Pe ea sunt magazine, căsuțe în 
stil georgian, reci şi aristocratice, cu treptele albe şi 
ciocănele lucioase, vile pitoreşti cu grădini de flori. Era şi 
un hotel „Ihe Bells and Motley”, retras de la stradă. Mai 
erau o pajişte a satului, şi eleşteul pentru rațe; deasupra 
tuturor trona o casă impunătoare în stil georgian, despre 
care Luke îşi închipui imediat că trebuie să fie clădirea 
unde trebuia să ajungă, Ashe Manor. Dar când se apropie, 
văzu 0 firmă mare pictată care anunţa „Muzeul şi 
biblioteca”. Ceva mai încolo îi sări în ochi un anacronism, o 
clădire mare, modernă, albă, austeră şi distonând cu 
vecinătatea voioasă a celorlalte locuri. Era, după cum 
observă Luke, un institut local şi clubul tinerilor domni. 

Aici se opri şi întrebă pe unde trebuie s-o ia ca să ajungă la 
conac. 

I se spuse că Ashe Manor se află cam la o jumătate de milă 
mai departe - că o să vadă porţile pe dreapta. 

Luke îşi continuă drumul. Găsi uşor porţile - erau noi, din 
fier forjat, cu lucrătură frumoasă. Trecu de ele şi desluşi 
frânturi de cărămizi roşii printre copaci, coti la dreapta pe 
alee şi rămase uluit de formidabila şi nefireasca 
îngrămădire în gen de castel, care-i răsări în faţa ochilor. 

Pe când contempla coşmarul, soarele dispăru. Brusc, 
deveni conştient de ameninţarea pe care o proiecta coasta 
Ashe. O rafală tăioasă de vânt sufla îndărăt frunzele 
copacilor, şi în clipa aceea o fată apăru de după colţul 
clădirii stil castel. 

Părul negru îi fusese ridicat deasupra capului de pala 
bruscă de vânt şi Luke îşi aminti de un tablou de Nevinson, 
pe care-l văzuse odată, intitulat „Vrăjitoarea”. Faţa 
prelungă, delicată şi palidă, părul negru, învolburat spre 
stele. Putea s-o vadă pe fata aceasta călare pe mătură, 
zburând spre lună... 


Se îndreptă direct spre el. 

— Probabil că eşti Luke Fitzwilliam. Eu sunt Bridget 
Conway. 

Strânse mâna întinsă. Acum, putu s-o vadă aşa cum era - 
nu într-un moment când îşi dăduse frâu liber imaginaţiei. 
Înaltă, zveltă, o faţă prelungă şi delicată, cu pomeţii uşor 
proeminenţi, sprâncene negre, care-i dădeau un aer ironic, 
părul şi ochii negri. Se gândi că semăna cu o gravură 
gingaşă, bine reliefată şi frumoasă. 

În decursul călătoriei spre Anglia avusese fixată în minte o 
imagine, cea a unei englezoaice îmbujorate şi bronzate, 
mângâind coama unui cal, aplecându-se, în faţa unui foc de 
lemn. Fusese o închipuire plăcută şi graţioasă... 

Acum... nu-şi dădea seama dacă îi plăcea Bridget Conway 
sau nu... dar ştia că imaginea tăinuită s-a destrămat şi s-a 
şters... nu-şi mai avea înţeles şi rost... 

Spuse în schimb: 

— Bună ziua! Trebuie să-mi cer scuze, pentru că te 
deranjez. Jimmy susţinea că n-o să vă supăraţi. 

— Nu ne supărăm deloc. Suntem încântați. Zâmbi, şi 
zâmbetul brusc, rotunjit, îi ridica colţurile buzelor până la 
mijlocul obrajilor. Jimmy şi cu mine am fost întotdeauna 
buni prieteni. Şi dacă scrii o carte despre folclor, să ştii că 
aici e cel mai potrivit. Tot felul de legende şi locuri pitoreşti. 

— Grozav, spuse Luke. 

Se îndreptă împreună spre casă şi Luke mai cercetă o dată 
clădirea cu privirea. Acum descoperi în ea urme ale unei 
locuinţe sobre, stil Queen Anne, încărcată şi îmbâcsită de o 
măreție înzorzonată. Îşi aminti că Jimmy i-a atras atenţia că 
locuinţa aparținuse la origine familiei lui Bridget. Se gândi 
posomorât că, pe vremea aceea, casa nu fusese aşa de 
împopoţonată. Se uită pe furiş la însoţitoarea sa şi se 
minună de profilul şi de mâinile lungi şi frumoase. 

Presupunea că avea vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi 
nouă de ani. Şi nici nu părea proastă. Era una din acele 


fiinţe despre care nu poţi şti absolut nimic, decât dacă ele 
vor ca tu să afli... 

Înăuntru, casa era confortabilă şi de bun gust - bunul gust 
al unui decorator de mâna întâi. Bridget Conway îl conduse 
într-o cameră plină cu rafturi de cărţi şi scaune comode; 
lângă fereastră, două persoane stăteau la o măsuţă pentru 
ceai. 

Făcu prezentările: 

— Gordon, ăsta-i Luke, un fel de văr al unui verişor de-al 
meu. 

Lordul Whitfield era un bărbat scund, pe jumătate chel. 
Avea o faţă rotundă şi sinceră, cu buze răsfrânte şi ochii ca 
două coacăze fierte. Purta haine de ţară neîngrijite. Nu-l 
avantajau, mai ales că se opreau sub stomac. 

Îl salută pe Luke cu căldură. 

— Încântat de cunoştinţă, încântat! Am auzit că abia te-ai 
întors din Orient. Un loc foarte interesant. Bridget spunea 
că scrii o carte. Se zice că, în zilele noastre, se scriu prea 
multe cărţi. Eu nu sunt de aceeaşi părere - întotdeauna se 
găseşte loc pentru o carte bună. 

Bridge continuă: Mătuşa mea, doamna Anstruther şi Luke 
strânse mâna unei doamne de vârstă mijlocie, cu o expresie 
a gurii puţin inteligentă. 

După cum se află Luke curând, doamna Anstruther se 
ocupa trup şi suflet cu grădinăritul. Nu vorbea niciodată 
despre altceva şi mintea îi era preocupată cu gânduri de 
soiul dacă vreunei plante rare o să-i priască locul unde 
intenţiona s-o planteze. 

După ce-i strânse mâna, spuse: 

— Ştii, Gordon, locul ideal pentru aranjarea pietrişului e 
chiar în spatele răzorului trandafirilor şi, în felul ăsta, ai 
avea cea mai splendidă grădină cu fântână în care apa o să 
ţâşnească prin povârnişul acela. 

Lordul Whitfield se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Aranjezi totul cu Bridget, spuse el cu dezinvoltură. 
După mine, plantele târâtoare sunt nişte flecuşteţe 


nearătoase - dar, asta n-are importanţă. 

— Plantele târâtoare nu sunt destul de impozante pentru 
tine, Gordon, interveni Bridget. 

Îi turnă ceai lui Luke şi lordul Whitfield spuse placid: 

— Ai dreptate. Cred că nu merită banii. Nişte floricele pe 
care abia poţi să le vezi... Mi-ar plăcea să am o seră 
arătoasă, sau nişte straturi sănătoase cu muşcate roşii. 

Doamna Anstruther, care poseda par excellence talentul 
de a-şi continua nestingherită subiectul ei de conversaţie, 
spuse: 

— Cred că soiul ăsta nou de trandafiri agăţători o să se 
adapteze foarte bine la clima de aici şi se cufundă din nou 
în lectura cataloagelor de flori. 

După ce îşi sprijini silueta rotunjoară şi îndesată de 
speteaza scaunului, lordul Whitfield îşi sorbi ceaiul şi îl 
cântări pe Luke cu privirea, apreciativ: 

— Deci scrii cărţi, murmură el. 

Simţindu-se puţin nervos, Luke era cât pe ce să dea 
explicaţii, când îşi dădu seama că de fapt pe lordul Whitfield 
nu-l interesau informaţiile. 

— Deseori m-am gândit că mi-ar plăcea să scriu şi eu o 
carte, spuse lordul plin de sine. 

— Da? spuse Luke. 

— Aş putea, n-ai nici o grijă! Şi ar fi o carte foarte 
interesantă. Am întâlnit o mulţime de oameni interesanţi. 
Partea proastă e că n-am avut timp. Sunt un om foarte 
ocupat. 

— Fără îndoială, vă cred. 

— Nici nu ţi-ar veni să crezi câte am eu pe cap. Mă 
interesez personal de toate publicaţiile mele. Socotesc că 
sunt răspunzător de modelarea minţii cititorilor. Săptămâna 
viitoare, milioane de oameni vor gândi şi vor simţi exact 
cum am intenţionat eu să-i fac să simtă şi să gândească. E 
un lucru foarte serios. Asta înseamnă responsabilitate. Nu 
mă sperie, nu-mi fac griji. O scot eu la capăt cu 
responsabilitatea. 


Lordul Whitfield îşi umflă pieptul, îşi supse stomacul şi-l 
privi pe Luke prietenos. 

Bridget Conway spuse dezinvolt: 

— Eşti un om de seamă, Gordon. Îţi mai torn un ceai? 

Lordul Whitfield replică cu simpatie: 

— Da, sunt fără îndoială un om de seamă. Nu, nu mai 
vreau ceai. 

Apoi, coborând din propriile lui înălţimi olimpice până la 
nivelul muritorilor de rând, îşi întrebă oaspetele cu 
amabilitate. 

— Cunoaşteţi pe cineva de pe aici? 

Luke clătină din cap. Apoi, brusc, simțind că dacă îşi 
începe lucrul mai devreme e mai bine, adăugă: 

— De fapt, este cineva aici pe care am promis că-l voi 
căuta, un prieten al unor prieteni de-ai mei. Un domn pe 
nume Humbleby. E doctor. 

— Ah! Lordul Whitfield se foi pe scaun. Doctorul 
Humbleby? Păcat. 

— Cum adică, păcat? 

— A murit acum vreo săptămână. 

— Ei, Doamne! Îmi pare tare rău. 

— A, nu cred că l-ai fi plăcut. Era un ţicnit bătrân, cu idei 
aiurite, încăpățânat şi trăsnit rău. 

— Ceea ce înseamnă, interveni Bridget, că nu se înţelegea 
cu Gordon. 

— Hm, povestea aia cu rezervorul de apă, spuse lordul 
Whitfield. Domnul Fitzwilliam, trebuie să-ţi spun că sunt un 
om cu simţ civic. Mi-e gândul numai la bunăstarea acestui 
oraş. M-am născut aici. Da, m-am născut chiar în oraşul 
ăsta... 

Luke observă cu părere de rău că doctorul Humbleby 
părăsise subiectul şi trecuse la subiectul lordul Whitfield. 

— Nu mi-e ruşine de lucrul acesta şi nici nu-mi pasă de cei 
care ştiu, continuă lordul. N-am avut parte de niciunul din 
avantajele de care dumneata ai dispus în mod firesc. Tatăl 
meu ţinea o prăvălioară de pantofi - da, un simplu magazin 


de pantofi. Şi eu am servit acolo când eram copil. M-am 
ridicat prin propria mea muncă, Fitzwilliam! Mă hotărâsem 
să ies din rutină, şi am ieşit! Perseverenţă, muncă zdravănă 
şi ajutorul Domnului - cu asta am învins! Astea m-au făcut 
ce sunt azi. 

Urmară detalii complete ale carierei lordului Whitfield 
oferite în folosul lui Luke, iar lordul încheie triumfător: 

— lată-mă aici, şi toată lumea e bucuroasă să ştie cum am 
ajuns aici! Nu mi-e ruşine de începuturile mele, nu, 
domnule! M-am întors în locurile unde m-am născut. Ştii ce 
se găseşte acum acolo unde se afla prăvălia tatei? O nouă 
clădire ridicată şi înzestrată de mine: institutul şi clubul 
tinerilor. Totul de prima calitate şi ultramodern. Am angajat 
pe cel mai bun arhitect din ţară! De fapt a făcut o clădire 
de-a dreptul urâtă - aduce a azil sau închisoare, dar lumea 
spune că e grozav, aşa că presupun că probabil are 
dreptate. 

— Fruntea sus, spuse Bridge. Casa asta cel puţin ai făcut-o 
după gustul tău! 

Lordul Whitfield chicoti aprobator. 

— Da, au încercat să mă influenţeze şi aici! Să continue 
stilul originar al clădirii. Nu! le-am spus eu. Am de gând să 
locuiesc aici şi vreau ceva arâtos pentru banii pe care-i dau! 
Cum nu-mi făcea pe voie câte un arhitect, îl concediam şi 
angajam altul. Individul pe care l-am angajat în cele din 
urmă mi-a înţeles destul de bine ideile. 

— Ţi-a încurajat cele mai rele porniri ale imaginaţiei, spuse 
Bridget. 

— Ştiu că ei i-ar fi plăcut ca locul să rămână cum a fost. 
Lordul Whitfield o mângâie pe braţ. 

— N-are rost să trăieşti în trecut, dragă. Bătrânii din 
epoca georgiană nu erau prea pricepuţi. N-am vrut să am o 
casă urâtă, de cărămidă roşie. Întotdeauna am visat un 
castel - şi acum am unul! Ştiu că n-am gusturi prea 
rafinate, aşa că pentru decorarea interioarelor am dat carte 


blanche unei firme bune, şi trebuie să recunosc că n-au 
lucrat rău - deşi unele lucruri le-au făcut cam şterse. 

— De fapt, spuse Luke ca să participe la conversaţie, e 
mare lucru să ştii ce vrei. 

— Eu, de obicei, mă şi impun, spuse celălalt, chicotind. 

— Nu prea te-ai impus cu planul de canalizare, îi aminti 
Bridget. 

— Ei, aia! Humbleby a fost un prost. Bătrânii ăştia sunt 
cam încăpăţânaţi. Nu raţionează deloc. 

— Domnul Humbleby era un om cu gura mare, nu-i aşa? se 
aventură Luke. Îmi închipui că şi-a făcut o mulţime de 
duşmani în felul ăsta. 

— Nu, nu ştiu dacă aş putea să afirm aşa ceva, şovăi lordul 
Whitfield, frecându-şi nasul. Tu ce zici, Bridget? 

— De fapt, întotdeauna mi s-a părut că era foarte amabil 
cu toţi. Eu personal l-am consultat numai când am avut 
odată glezna scrântită, dar mi-era tare drag. 

— Da, în general era simpatizat, admise lordul Whitfield, 
deşi cunosc vreo câteva persoane care nu-l aveau la inimă. 
Tot din cauza încăpăţânării. 

— Nişte persoane de pe aici? 

Lordul Whitfield dădu din cap aprobator. 

— Într-un loc ca ăsta se iscă o mulţime de certuri şi se 
formează grupuleţe. 

— Da, nu mă îndoiesc, spuse Luke. Ezită, nesigur de 
următorul pas. Şi cam ce fel de oameni trăiesc pe aici? 

Era o întrebare cam şubredă, dar răspunsul sosi prompt. 

— Mai mult, nişte foşti, spuse Bridget. Fiice, neveste şi 
surori de preoţi. Şi de doctori. Cam şase femei la un bărbat. 

— Totuşi sunt şi bărbaţi? se hazardă Luke. 

— Da, cum să nu, domnul Abbot, jurisconsultul, şi tânărul 
doctor Thomas, partenerul doctorului Humbleby, domnul 
Wake, preotul, şi., cine mai e, Gordon? Aha! Domnul 
Ellsworthy, care ţine prăvălia cu antichităţi şi care e şi 
extrem de simpatic! Precum şi maiorul Horton cu buldogii 
lui. 


— Mai e cineva aici despre care am impresia că au 
pomenit prietenii mei, spuse Luke. Ziceau că e o bătrânică 
plăcută dar tare guralivă. 

Bridget izbucni în râs. 

— Asta se aplică la jumătate din sat! 

— Cum o chema oare? A, mi-am adus aminte, Pinkerton. 

Lordul Whitfield chicoti răguşit: 

— Chiar că n-ai noroc! Şi ea a murit. A călcat-o o maşină la 
Londra mai zilele trecute. A omorât-o pe loc. 

— Am impresia că aveţi o mulţime de decese pe-aici, spuse 
Luke degajat. 

Lordul Whitfield se înfrână pe loc. 

— Da de unde! Este unul din locurile cele mai sănătoase 
din întreaga Anglie. Accidentele nu se socotesc. I se pot 
întâmpla oricui. 

Dar Bridget Conway spuse gânditoare: 

— De fapt, Gordon, chiar că au fost o mulţime de morţi în 
ultimul an. Tot timpul se fac înmormântări. 

— Prostii, draga mea. 

Luke interveni. 

— Şi moartea doctorului Humbleby a fost un accident? 

Lordul Whitfield clătină din cap. 

— Oh, nu. Humbleby a murit de septicemie acută. Cum li 
se întâmplă doctorilor. S-a zgăriat la deget cu vreun cui 
ruginit sau aşa ceva... n-a dat importanţă şi s-a infectat. A 
murit în trei zile. 

— Aşa se întâmplă cu doctorii, spuse Bridget. Am impresia 
că sunt foarte expuşi infecţiei, dacă nu sunt atenţi. Totuşi, a 
fost trist. Soţia e distrusă. 

— N-are rost să te răzvrăteşti împotriva voinţei 
providenţei, spuse calm lordul Whitfield. 

„Dar a fost mâna providenţei?” se întrebă Luke în sinea sa 
ceva mai târziu, în timp ce se schimbă pentru masa de 
seară. „Septicemie? Posibil. Totuşi, o moarte foarte bruscă.” 

Şi cuvintele uşor rostite de Bridget Conway îi răsunară în 
minte: „Au fost o mulţime de morţi în ultimul an”. 


Capitolul IV. 

Luke începe. 

Luke îşi elaborase planul cu o oarecare grijă şi era 
pregătit să-l pună în practică fără întârziere când cobori a 
doua zi dimineaţă la micul dejun. 

Mătuşa cu grădinăritul nu-şi făcuse încă apariţia, dar 
lordul Whitfield mânca ridichi şi bea cafea, iar Bridget 
Conway terminase masa şi stătea în picioare lângă 
fereastră, privind afară. 

După ce-şi urară bună dimineaţa, iar Luke se aşeză în faţa 
unei farfurii pline vârf cu şuncă şi ouă, începu: 

— Trebuie să mă apuc de treabă. Lucrul cel mai greu e să-i 
faci pe oameni să vorbească. Ştiţi ce vreau să spun - nu 
oameni ca dumneavoastră şi... Bridget. (îşi aminti la timp că 
nu trebuie să spună domnişoara Conway). Mi-aţi spune tot 
ce ştiţi - dar partea proastă este că nu ştiţi lucrurile pe care 
vreau să le cunosc, adică, superstiţiile locale. Cu greu aţi 
crede câte superstiții mai dăinuie încă în locurile mai 
retrase ale lumii. De pildă, există un sat în Devonshire. 
Parohul a trebuit să mute nişte vechi menbhire de granit 
care erau lângă biserică pentru că oamenii continuau să le 
înconjoare într-un vechi ritual ori de câte ori murea cineva. 
E extraordinar cum încă mai continuă vechile ritualuri 
păgâne. 

— Cred că ai dreptate, spuse lordul. Oamenii au nevoie de 
încă multă instruire. 'Ţi-am spus că am fondat o bibliotecă 
grozavă? În locul unde era vechiul conac - a costat o nimica 
toată - acum e una din cele mai bune biblioteci... 

Luke alimentă din plin firul conversaţiei în direcţia, 
realizărilor lordului Whitfield. 

— Splendid, spuse el din inimă. O treabă bună. Aţi băgat 
imediat de seamă valul de ignoranță ancestrală care 
dăinuie aici. Desigur, din punctul meu de vedere, asta şi 
doresc. Vechile obiceiuri, legende, poveşti, câte ceva din 
vechile ritualuri, cum ar fi... 


Aici Luke înşiră aproape cuvânt cu cuvânt o pagină dintr-o 
lucrare pe care o citise special pentru această conversaţie. 

— Moartea oamenilor e evenimentul unde pot găsi cel mai 
mult material, încheie el. Ritualurile şi obiceiurile de 
înmormântare întotdeauna supraviețuiesc mai mult decât 
oricare altele. Şi pe lângă asta, nu ştiu pentru ce motiv, 
sătenilor le place întotdeauna să vorbească despre morţi. 

— Le plac înmormântările, consimţi Bridget de lângă 
fereastră. 

— Cred că am să încep chiar cu asta, continuă Luke. Dacă 
aş putea obţine o listă cu morţile recente din parohie, să 
găsesc apoi rudele şi să vorbesc cu ele, nu mă îndoiesc că în 
curând am să dau peste ceea ce caut. Oare de la cine e mai 
bine să obţin datele - de la preot? 

— Probabil că pe domnul Wake o să-l intereseze grozav, 
spuse Bridget. E un bătrânel simpatic şi îi place să studieze 
antichităţile. Cred că o să-ţi pună la dispoziţie o mulţime de 
material. 

Luke, avu un moment de remuşcare în timpul căruia speră 
ca preotul să nu fie chiar atât de priceput la antichităţi ca 
să-şi expună propriile lui cunoştinţe. 

Dar cu voce tare spuse din inimă: 

— În regulă. Cred că tu habar n-ai de oamenii care au 
murit în ultimul an. 

Bridget murmură: 

— Să mă gândesc. A, sigur - Carter. Era patronul de la 
„Seven Stars”, cârciumioara aia de pe ţărmul râului. 

— Un bandit beţivan, spuse lordul Whitfield. Una din 
brutele alea sociabile care te insultă la fiecare pas. Bine că 
s-a dus pe copcă. 

— Şi doamna Rose, spălătoreasă, continuă Bridget. Şi 
micuțul Tommy Pierce - era un băieţaş cam neastâmpărat. 
Şi, cum să nu, fata aceea Amy şi nu mai ştiu cum. 

Vocea i se schimbă puţin pe când rosti ultimul nume. 

— Amy? spuse Luke. 


— Amy Gibbs. Era servitoare aici şi pe urmă s-a angajat la 
domnişoara Waynflete. S-a făcut anchetă cu cazul ei. 

— De ce? 

— Proasta a încurcat nişte sticle pe întuneric, spuse lordul 
Whitfield. 

— A băut sodă caustică, crezând că ia sirop de tuse, 
explică Bridget. 

Luke ridică din sprâncene. 

— O poveste destul de tragică. 

— Se zvonise că ar fi luat-o dinadins. Din cauza unui tânăr. 

Vorbea rar, aproape în silă. 

Urmă o tăcere. Luke simţi instinctiv că pluteşte o 
atmosferă apăsătoare. Se gândi: „Amy Gibbs? Da, ăsta era 
unul din numele menţionate de bătrâna domnişoară 
Pinkerton”. 

Mai menţionase un băieţel - Tommy nu ştiu cum - despre 
care lăsase să se vadă clar că nu avea o părere bună (se 
părea că asta gândea şi Bridget?). Şi sigur, nu încăpea 
îndoială, fusese amintit şi numele Carter. 

Se ridică, spunând dezinveolt: 

— Tot vorbim despre lucruri de astea şi am început să mă 
simt un fel de strigoi, parcă aş fi rătăcit numai prin cimitire. 
Şi obiceiurile de nuntă sunt interesante, dar e ceva mai 
greu să deschizi o discuţie pe nepusă masă. 

— Cred că ai dreptate, spuse Bridget muşcându-şi uşor 
buzele. 

— Un alt subiect interesant de discuţie ar fi blestemele sau 
deochiul, continuă Luke simulând o nuanţă de entuziasm. 
Deseori dai peste aşa ceva prin colţurile astea retrase ale 
lumii. Ştiţi cumva ce flecăreştE. Lumea pe aici despre astfel 
de lucruri? 

Lordul Whitfield dădu din cap încet. Bridget Conway 
spuse: 

— Noi nu suntem cei mai indicaţi să auzim lucruri de soiul 
acesta... 

Luke îi luă vorba din gură. 


— Nici nu mă îndoiesc, va trebui să mă învârtesc în 
cercurile de condiţie socială inferioară, ca să găsesc ce-mi 
trebuie. Mă duc întâi pe la vicar, să văd ce pot face. Probabil 
că după aceea trec pe la... „Seven Stars”, parcă aşa aţi spus 
că se cheamă? Şi ce e cu băieţelul cu purtări urâte? A lăsat 
în urmă nişte rude care-l plâng? 

— Doamna Pierce ţine o tutungerie şi o papetărie pe High 
Street. 

— Asta-i un lucru providenţial. Ei, atunci să-mi văd de 
lucru. 

Bridget se îndepărtă de la fereastră cu o mişcare iute şi 
graţioasă. 

— Aş veni şi eu cu tine, dacă nu te-ncurc, spuse ea. 

— Desigur că nu! 

O spusese cât se poate de inimos, dar nu era sigur că ea 
nu observase o clipă cât de surprins rămăsese. 

I-ar fi fost mult mai uşor să tragă singur de limbă un preot 
de modă veche, fără să aibă lângă el pe cineva cu o minte 
vioaie şi analitică. 

„La urma urmei, se gândi el în sinea sa, de mine depinde 
să mă comport cât se poate de convingător.” 

— Luke, vrei să mă aştepţi până îmi schimb pantofii? 

Luke, numele lui de botez, fusese rostit atât de normal, 
încât îl umplu de un sentiment ciudat de duioşie. Şi totuşi, 
cum ar fi putut să-i spună altfel? Pentru că acceptase planul 
lui Jimmy cu înrudirea, nu putea să-i spună: „domnule 
Fitzwilliam”. Brusc, în minte îi veni gândul neplăcut: „Oare 
ce părere are ea despre toate astea? Pentru numele lui 
Dumnezeu, oare ce părere are?” Era ciudat că lucrul ăsta 
nu-l neliniştise până atunci. Verişoara lui Jimmy fusese o 
abstracţiune convenţională, un manechin. Abia dacă şi-o 
imaginase; acceptase doar sentinţa prietenului său: „Cu 
Bridget totul o să fie în regulă”. 

Şi-o închipuise - atât de puţin cât se gândise la ea -cao 
persoană mărunţică, un tip de secretară blondă, suficient 
de isteaţă pentru a captiva imaginaţia unui om bogat. 


Şi, în loc de asta, găsise o persoană cu inteligenţă, putere, 
şi o minte rece şi ascuţită, iar el habar n-avea ce părere are 
ea despre el. Se gândi: „Nu poţi s-o duci uşor”. 

— Sunt gata. 

Se apropie de el aşa de încet, încât nici n-o auzise. Nu 
avea pălărie, şi nici fileu pe cap. Pe când ieşeau din casă, o 
rafală de vânt se abătu dinspre colţul clădirii sumbre şi-i 
zburli nebuneşte părul lung şi negru în jurul feţei rotunde. 

Bridget îi zâmbi: 

— Ai nevoie de mine să-ţi arăt drumul. 

— Eşti foarte amabilă, răspunse el ceremonios. 

Nu era sigur dacă ea îi observase zâmbetul ironic care-i 
fluturase pe buze scurt timp. Se uită înapoi la meterezele 
din spate şi spuse iritat. 

— Ce oroare! Oare nimeni n-a putut să-l oprească? 

— Căminul unui englez este castel pentru el - în cazul lui 
Gordon asta se potriveşte cuvânt cu cuvânt! Îl adoră. 

Luke fu conştient că remarca pe care vroia s-o facă era de 
prost gust, totuşi nu se putu abţine: 

— E fosta voastră casă, nu-i aşa? „Adori” s-o vezi în starea 
în care se găseşte acum? 

Îl privi, apoi zâmbi amuzată. 

— N-aş vrea să-ţi stric tabloul dramatic pe care-l schiţezi, 
murmură ea. Dar, de fapt, eu am plecat din casa asta când 
aveam doi ani şi jumătate, aşa că vezi că povestea cu 
bătrânul cămin părintesc nu prea merge. Nici măcar nu-mi 
aduc aminte cum arăta. 

— Ai dreptate. Scuză-mi impoliteţea. 

Bridget râse: 

— Adevărul este rareori învăluit în romantism. 

Luke tresări, auzind nota de dispreţ amar, care se 
strecurase brusc în vocea ei. Se înroşi puternic sub bronzul 
pielii, apoi deodată îşi dădu seama că amărăciunea din glas 
nu îi era destinată lui. Era propria ei amărăciune, propriul 
ei dispreţ. Luke fu înţelept şi tăcu. Dar în cap i se 
învălmăşeau nedumeriri în legătură cu Bridget Conway... 


În cinci minute ajunseră la casa parohială de lângă 
biserică. Îl găsiră pe vicar în camera sa de lucru. 

Alfred Wake era un bătrânel scund, adus de spate, cu nişte 
ochi albaştri, blajini, şi cu un aer distrat, dar curtenitor. 
Păru încântat de vizită, dar şi puţin mirat. 

— Domnul Fitzwilliam stă cu noi la Ashe Manor, spuse 
Bridget şi vrea să te consulte pentru o carte pe care o scrie. 
Domnul Wake îşi îndreptă privirea blajină şi întrebătoare 

către bărbatul mai tânăr, şi Luke începu să dea explicaţii. 

Era nervos; de două ori nervos. În primul rând era nervos 
pentru că omul acesta, fără îndoială, se pricepea mult mai 
bine la folclor, la ritualuri şi superstiții, decât o persoană 
care învaţă la repezeală câteva lucruri dintr-o colecţie 
întâmplătoare de cărţi. În al doilea rând, era nervos că 
Bridget Conway stătea lângă el şi asculta. 

Se simţi uşurat când descoperi că pe domnul Wake îl 
interesau în mod special ruinele romane. Parohul îi 
mărturisi cu vocea lui blajină că nu se prea pricepe la 
folclorul şi vrăjitoria medievale. Aminti de nişte obiceiuri din 
istoria Wychwood-ului şi se oferi să-l conducă pe Luke la un 
anumit loc de pe deal, unde se spunea că se ţineau 
sabaturile vrăjitoarelor, dar se scuză că el personal nu 
poate să mai adauge nimic. 

Luke, căruia i se luase o piatră de pe inimă, îşi exprimă 
regretul şi apoi se porni să întrebe cu amănunţime despre 
ritualuri de înmormântare. 

Domnul Wake dădu uşor din cap. 

— Mă tem că sunt ultima persoană care se pricepe la 
astfel de lucruri. Credincioşii evită în faţa mea practicarea 
unor asemenea obiceiuri păgâne. 

— E de la sine înţeles. 

— Dar nu mă îndoiesc, totuşi, că mai există o mulţime de 
superstiții încă în floare. Comunitățile astea săteşti sunt 
foarte înapoiate. 

Luke interveni îndrăzneţ. 


— Am rugat-o pe domnişoara Conway să-mi întocmească o 
listă cu toate decesele din ultima vreme pe care şi le mai 
aminteşte. M-am gândit că în felul ăsta pot afla câte ceva. 
Spuneţi-mi, n-aţi putea să-mi faceţi şi dumneavoastră o 
listă, ca să-mi aleg pe cei mai interesanţi? 

— Da, da, nu-i greu. Giles, paracliserul nostru, un băiat de 
treabă dar complet surd, ar putea să te ajute. la să văd. Au 
fost o mulţime, o mulţime... o primăvară înşelătoare şi o 
iarnă aspră şi pe urmă accidente cu drumul. Parcă s-ar fi 
ţinut lanţ ghinioanele. 

— Câteodată, interveni Luke, ghinionul se pune pe seama 
unei anumite persoane. 

— Da, da. Vechea poveste cu Iona. Dar nu mi-aduc aminte 
să fi fost persoane străine pe aici - adică nimeni care să se 
facă remarcat în vreun fel, şi n-am auzit absolut nici un 
zvon despre aşa ceva, dar după cum v-am spus, poate că eu 
n-am auzit. la să văd - de curând au murit doctorul 
Humbleby şi biata Lavinia Pinkerton. Doctorul Humbleby 
era un om minunat... 

Bridget interveni: 

— Domnul Fitzwilliam cunoaşte câţiva prieteni de-ai lui. 

— Zău? Ce păcat! îi vor simţi mult lipsa. Era un om care 
avea mulţi prieteni. 

— Dar cred că şi duşmani, spuse Luke. Aşa i-am auzit pe 
prieteni spunând, continuă grăbit. 

Domnul Wake suspină. 

— Un om care spunea răspicat ce-avea pe suflet - mai bine 
zis o persoană care nu se purta întotdeauna cu tact... 

Dădu din cap. 

— Cei bogaţi nu-l prea aveau la inimă din cauza asta. Dar 
oamenii simpli ţineau mult la el. 

Luke spuse nepăsător: 

— Ştiţi, întotdeauna am sentimentul că unul dintre 
lucrurile cu care nu te poţi împăca de loc în viaţa asta este 
că fiecare moarte înseamnă un profit pentru altcineva - nu 
mă refer numai la partea financiară. 


Vicarul aprobă din cap gânditor. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Da. Citim în anunţurile mortuare 
că persoana cutare este regretată de toată lumea, dar tare 
mă tem că lucrul ăsta este foarte adevărat. În cazul 
doctorului Humbleby, nu mă îndoiesc că partenerul său, 
doctorul Thomas, o să se găsească într-o poziţie mult mai 
avantajoasă decât înainte. 

— Cum adică? 

— Cred că Thomas este un om foarte capabil şi Humbleby 
spunea asta întotdeauna, dar aici nu-i mergea prea bine. 
Am impresia că era umbrit de Humbleby, care pur şi simplu 
te fermeca. Pe lângă el, Thomas părea cam şters. Nu-şi 
impresiona de loc pacienţii. Cred că se necăjea mult şi, din 
cauza asta, în loc să îndrepte lucrurile, le strica şi mai mult; 
devenea mai nervos şi nu scotea nici un cuvânt. De fapt am 
observat că de atunci s-a schimbat simţitor. Are mai mult 
aplomb, mai multă personalitate, cred că are mai multă 
încredere în sine. Părerea mea este că Humbleby şi cu el nu 
se înțelegeau întotdeauna. Thomas era pentru metodele 
mai noi de tratament, iar Humbleby prefera să nu renunţe 
la cele vechi. De mai multe ori au avut conflicte din cauza 
asta... şi a unei probleme personale... dar, în fine, n-ar 
trebui să flecăresc... 

Bridget spuse încet şi limpede: 

— Dar cred că domnului Fitzwilliam i-ar face plăcere să 
flecăriţi! 

Tulburat, Luke îi aruncă o privire furişă. 

Domnul Wake dădu din cap cu îndoială, apoi continuă 
zâmbind puţin dezaprobator. 

— Tare mi-e teamă că ne învăţăm să ne intereseze prea 
mult problemele vecinilor. Rose Humbleby este o fată foarte 
drăguță. Nu e de mirare că Geoffrey Ilhomas şi-a pierdut 
capul şi, bineînţeles că şi poziţia lui Humbleby a fost cât se 
poate de normală - fata e tânără şi, stând în sătucul ăsta, n- 
a prea avut ocazia să întâlnească şi alţi bărbaţi. 

— N-a fost de acord? spuse Luke. 


— S-a opus categoric. Spunea că sunt mult prea tineri. Şi, 
bineînţeles, că tinerii nu suportă să li se spună aşa ceva! 
Între cei doi bărbaţi exista în mod categoric o anumită 
răceală. Dar sunt sigur că doctorul Thomas a fost foarte 
mâhnit de moartea neaşteptată a partenerului său. 

— Septicemie, după cum mi-a spus lordul Whitfield. 

— Da, o simplă zgârietură care s-a infectat. Doctorii au de 
întâmpinat riscuri mari când îşi exercită profesiunea, 
domnule Fitzwilliam. 

— Într-adevăr, spuse Luke. 

Domnul Wake tresări brusc. 

— Dar ne-am îndepărtat prea mult de tema discuţiei 
noastre. Mă tem că sunt un bătrân prea guraliv. Vorbeam 
despre supraviețuirea obiceiurilor de înmormântare 
păgână şi despre decesele recente. Printre ele, Lavinia 
Pinkerton, una din cele mai milostive ajutoare ale bisericii. 
Apoi au urmat lucruri care te interesează, domnule 
Fitzwilliam - ştii, s-a presupus că a fost sinucidere, şi în 
legătură cu acest tip de deces există anumite ritualuri 
stranii. Are o mătuşă care, în fine, nu e femeie foarte 
onorabilă, şi nici nu a îndrăgit-o prea mult pe nepoata sa, 
dar e foarte vorbăreaţă. 

— Grozav, spuse Luke. 

— Apoi a fost Tommy Pierce - într-o vreme cânta în cor, o 
voce minunată de tenor, îngerească, dar în alte privinţe, mă 
tem că nu era prea îngeraş. A trebuit să renunţăm la el 
până la urmă, avea o influenţă proastă asupra celorlalţi 
băieţi. Sărmanul copil, cred că nu prea era simpatizat 
nicăieri. A fost dat afară şi de la Oficiul poştal, unde i-am 
procurat o slujbă de telegrafist. Un timp a lucrat la biroul 
domnului Abbot, dar curând a fost din nou concediat - 
presupun că-şi băgase nasul în nişte documente 
confidenţiale. Pe urmă, cum să nu, a stat un timp şi la Ashe 
Manor, nu-i aşa, domnişoară Conway? Fusese angajat ca 
ajutor de grădinar, dar lordul Whitfield a trebuit să-l dea 
afară, pentru că a fost obraznic la culme. Mi-a părut nespus 


de rău pentru maică-sa, o fiinţă decentă şi muncitoare. 
Domnişoara Waynflete a fost cumsecade şi l-a angajat să 
spele geamuri. La început, lordul Whitfield a obiectat, dar 
brusc a fost de acord... De fapt, păcat că a acceptat. 

— De ce? 

— Pentru că băiatul a murit în felul ăsta: spăla geamurile 
de sus de la bibliotecă (sala veche, dacă ştii) şi se prostea 
dansând pe marginea ferestrei sau aşa ceva; şi-a pierdut 
echilibrul sau a ameţit şi a căzut. Urâtă treabă! Nu şi-a mai 
revenit niciodată şi a murit la câteva ore după ce l-au dus la 
spital. 

— L-a văzut cineva căzând? întrebă Luke curios. 

— Nu. Era în aripa dinspre grădină, nu cea frontală. Au 
socotit că zăcuse întins acolo cam o jumătate de oră până a 
fost găsit. 

— Cine l-a găsit? 

— Domnişoara Pinkerton. Dacă-ţi aminteşti de doamna 
despre care am vorbit că murise într-un accident nefericit 
de circulaţie mai zilele trecute. Biata femeie, a fost extrem 
de necăjită. O experienţă cumplită! Căpătase permisiunea 
să-şi taie nişte plante, şi l-a găsit pe băiat zăcând acolo. 

— Probabil că a fost un şoc neplăcut, spuse Luke gânditor. 

Îşi spuse în sinea lui: „Un şoc cu mult mai mare decât îţi 
închipui”... 

Bătrânul scutură din cap: 

— O viaţă fragedă, care se sfârşeşte brusc, este un lucru 
foarte trist. Poate că Tommy se ţinea de năzbătii pentru că 
era o fire veselă. 

— Era o pacoste, spuse Bridget. Doar ştiţi ce făcea, 
domnule Wake. Întotdeauna chinuia pisicile şi javrele 
vagaboante, ciupea băieţaşii... 

— Ştiu, ştiu, dădu domnul Wake din cap cu tristeţe. Dar, 
vezi, draga mea domnişoară Conway, câteodată cruzimea 
nu e înnăscută, ci se datorează faptului că imaginaţia se 
încheagă cu greutate. Iată de ce, dacă ne închipuim că un 
adult posedă mentalitatea unui copil, ne dăm seama că 


viclenia şi brutalitatea unui nebun pot să treacă 
neobservate de omul respectiv. Sunt convins că, în zilele 
noastre, cea mai mare parte din cruzimea şi brutalitatea 
prostească are la bază lipsa unei dezvoltări normale dintr- 
un anumit punct de vedere. Trebuie să renunţăm la 
copilării... 

Clătină din cap şi întinse mâinile. 

Bridget răspunse brusc, cu un glas răguşit: 

— Da, aveţi dreptate. Ştiu ce vreţi să spuneţi. Cel mai 
înspăimântător lucru din lume este adultul-copilăros. 

Luke o privi oarecum curios. Era convins că ea se gândea 
la o persoană anume, şi cu toate că lordul Whitfield era 
extrem de copilăros în anumite privinţe, nu credea că 
Bridget se gândea la el. Lordul Whitfield era puţin ridicol, 
dar fără îndoială că nu era înspăimântător. 

Luke Fitzwilliam se gândea foarte mult cine ar fi persoana 
la care se gândea Bridget. 

Capitolul V. 

Vizită la domnişoara Waynflete. 

Domnul Wake murmură câteva nume pentru sine. 

— Ia să văd - biata doamnă Rose şi bătrânul Bell, copilul 
Elkin; Harry Carter - ştii, nu sunt toţi enoriaşii mei. Doamna 
Rose şi Carter erau dizidenţi. Şi vremea aia rece din martie 
l-a luat şi pe sărmanul Ben Stanbury - avea nouăzeci şi doi 
de ani. 

— Amy Gibbs a murit în aprilie, spuse Bridget. 

— Da, sărmana fată, a făcut o greşeală de neiertat. Luke 
ridică privirea şi o surprinse pe Bridget urmărindu-l. Când 
îl văzu, îşi lăsă repede ochii în jos. Luke se gândi agasat: 
„Aici trebuie să fie ceva în neregulă. Trebuie să fie ceva cu 
fata asta - Amy Gibbs.” 

După ce-şi luară rămas bun de la vicar şi plecară, îi spuse: 

— Cine şi ce făcea Amy Gibbs? 

Bridget nu răspunse imediat. Luke simţi o uşoară reţinere 
în glasul ei: 


— Amy era una din cele mai nepricepute servitoare pe 
care le-am cunoscut vreodată. 

— De asta au dat-o afară? 

— Nu. După orele de program obişnuia să plece şi să se 
distreze cu un tânăr. Gordon are nişte concepţii foarte 
morale şi de şcoală veche. După părerea lui păcatul nu se 
întâmplă decât după orele unsprezece seara, iar atunci ia 
proporţii grave. Aşa că, a prevenit-o pe fată, iar ea i-a 
răspuns obraznic! 

— Era o fată drăguță? 

— Foarte drăguță. 

— Ea a înghiţit sodă caustică în loc de siropul pentru tuse? 

— Da! 

— O poveste cam stupidă! se hazardă Luke. 

— Foarte stupidă. 

— Era proastă? 

— Da de unde, era foarte isteaţă. 

Luke o privi pe furiş. Era nedumerit. Răspunsurile pe care 
le dădea erau rostite pe un ton monoton, fără intonaţie sau 
chiar cu oarecare interes. Dar în spatele vorbelor era 
convins că se ascunde ceva nerostit. 

În acel moment, Bridget se opri să vorbească cu un bărbat 
înalt, care-şi scoase pălăria şi o salutase vesel din toată 
inima. 

După ce schimbară câteva cuvinte, Bridget îl prezentă pe 
Luke. 

— Vărul meu, domnul Fitzwilliam. Locuieşte la conac. A 
venit aici să scrie o carte. Dumnealui este domnul Abbot. 

Luke îl privi pe domnul Abbot cu oarecare interes. Acesta 
era jurist consultul la care fusese angajat Tommy Pierce. 

Luke avea nişte prejudecăţi ilogice cu privire la avocaţi în 
general - bazate pe faptul că mulţi politicieni erau recrutaţi 
din rândurile lor. Pe lângă asta, îl enerva obiceiul lor de a fi 
prevăzători, evitând întotdeauna să-şi asume riscul unei 
aprobări sau negări categorice. 


Domnul Abbot, totuşi, nu era nici pe departe tipul 
convenţional de avocat, nu era nici subţirel, nici slăbuţ şi 
nici rezervat. Era un bărbat robust şi înfloritor, îmbrăcat 
într-un costum de tweed şi avea un fel inimos şi jovial de a 
se purta. La colţurile ochilor i se iviseră mici riduri, iar 
privirea era mult mai ageră decât îţi puteai da seama la 
prima vedere. 

— Scrieţi o carte, deci? Un roman? 

— O carte despre folclor, spuse Bridget. 

— Aţi venit unde trebuie pentru astfel de lucruri. Aici e o 
regiune extrem de interesantă. 

— Aşa mi s-a spus, zise Luke. Chiar m-aş încumeta să afirm 
că mă puteţi ajuta. Probabil că aţi întâlnit obiceiuri vechi şi 
ciudate, sau poate cunoaşteţi câteva care sunt interesante 
şi încă mai supraviețuiesc. 

— Păi, eu nu prea ştiu... poate există... poate... 

— Lumea de pe aici crede în stafii? întrebă Luke. 

— N-aş putea să vă spun. Chiar că n-aş putea. 

— Nici despre case bântuite de stafii? 

— Nu. Nu cunosc nimic în genul ăsta. 

— Trebuie să existe superstiții pentru copii. După moartea 
unui băiat, adică o moarte violentă, stafia băiatului 
întotdeauna cutreieră locurile. Dar, e interesant, niciodată 
nu se întâmplă lucrul ăsta cu stafia unei fetiţe. 

— Foarte interesant. N-am mai auzit de aşa ceva până 
acum. 

Era şi de aşteptat, întrucât Luke o inventase pe loc. 

— Se pare că există un băiat pe aici lommy nu ştiu cum - 
într-o vreme a lucrat în biroul dumneavoastră. 

Am motive să cred că oamenii îşi închipuie că băiatul 
cutreieră orăşelul. 

Chipul roşcovan al domnului Abbot se făcu stacojiu. 

— Tommy Pierce? Un pierde-vară, o puşlama băgăreaţă şi 
obraznică. 

— Se pare că spiritele rătăcitoare sunt întotdeauna 
oamenii care au avut firi răutăcioase. Cetăţenii cu frica lui 


Dumnezeu rareori supără lumea aceasta după ce au 
părăsit-o. 

— Cine l-a văzut? ... Ce-i cu povestea asta? 

— Sunt lucruri greu de desluşit. Oamenii nu fac deschis o 
afirmaţie. Totul pluteşte în aer, după cum se spune. 

Luke schimbă subiectul cu dibăcie. 

— Persoana cea mai indicată pentru asta este doctorul 
comunal. Află multe de la pacienţii mai săraci pe care-i 
îngrijeşte. Tot felul de superstiții şi farmece - probabil 
elixire de dragoste şi toate celelalte. 

— Trebuie să mergeţi la Thomas. Thomas e băiat bun. Un 
tip modern din cap până-n picioare. Nu ca sărmanul 
Humbleby, bătrânul. 

— Era cam conservator, nu-i aşa? 

— Încăpăţânat la culme. Un catâr fără pereche. 

— Aţi avut un scandal în toată regula cu planul de 
canalizare, nu-i aşa? întrebă Bridget. 

Chipul lui Abbot fu din nou inundat de un val de roşeaţă. 

— Humbleby se opunea în calea progresului, spuse el 
tăios. Se împotrivea planului! S-a şi exprimat cam grosolan. 
A spus ce i-a venit la gură. Mi-a aruncat nişte lucruri bune 
de-a dreptul să-i intentez proces. 

— Dar judecătorii nu apelează niciodată la lege, nu-i aşa? 
murmură Bridget. Ştiu ei ce ştiu. 

Abbot râse cu poftă. Mânia îi pierise la fel de repede cum 
apăruse. 

— Eşti grozavă, domnişoară Bridget! Şi nici nu greşeşti 
prea mult. Noi ăştia, care lucrăm cu legile, le cunoaştem 
bine de tot, ha, ha, ha! Ei, trebuie să vă las. Daţi-mi un 
telefon, dacă vreţi să vă ajut cu ceva, domnule... âă... 

— Fitzwilliam, spuse Luke. Vă mulţumesc. Am să vă 
telefonez. 

În timp ce-şi continuau plimbarea, Bridget spuse: 

— După cum observ, metoda ta e să faci o afirmaţie şi să 
vezi ce stârneşti cu ea. 


— Metodele mele nu sunt dintre cele mai nimerite, dacă la 
asta te referi. 

— Am observat. 

Puțin cam stingherit, Luke ezită să mai spună ceva. Dar, 
înaintea lui, ea spuse: 

— Dacă vrei să afli mai multe despre Amy Gibbs, aş putea 
să te duc la cineva care să-ţi fie de ajutor. 

— Cine anume? 

— O anume domnişoară Waynflete. Amy a stat acolo după 
ce a plecat de la conac. Acolo a murit. 

— Da, înţeleg... Fusese luat prin surprindere. Ei, îţi 
mulţumesc foarte mult. 

— Locuieşte la doi paşi. 

Traversară părculeţul satului. Bridget înclină capul în 
direcţia clădirii înalte, în stil georgian, pe care Luke o 
observase cu o zi înainte: 

— Ăsta e Wych Hall. Acum e bibliotecă. 

Lângă clădire mai era o construcţie care faţă de celelalte 
părea mai curând o casă de păpuşi. Avea treptele uluitor de 
albe, ciocănaşul de la uşă strălucea, iar draperiile de la 
ferestre se vedeau albe şi dichisite. 

Bridget deschise poarta şi se îndreptă spre trepte. În acea 
clipă, uşa de la intrare se deschise şi o femeie în vârstă îşi 
făcu apariţia. Luke se gândi că femeia reprezenta tipul de 
fată bătrână de la ţară. Era slăbuţă şi îmbrăcată curat, într- 
un taior de tweed, o bluză de mătase cenuşie cu broşă 
veche de familie. Pe capul bine proporţionat purta o pălărie 
de fetru. Avea un chip plăcut, iar ochii priveau inteligent 
prin pince-nez. Văzând-o, Luke îşi aminti de caprele negre 
şi sprintene care se întâlnesc în Grecia. Ochii îi exprimau 
surpriză şi o curiozitate rezervată. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Waynflete, spuse Bridget. 
Dumnealui este domnul Fitzwilliam. Luke se înclină. Scrie o 
carte despre obiceiurile săteşti de înmormântare şi, în 
general, despre lucrurile legate de ritualuri. 


— Vai de mine, spuse domnişoara Waynflete. Ce 
interesant! 

Şi chipul radios se îndreptă încurajator spre Luke. 

Lui Fitzwilliam îi amintea de domnişoara Pinkerton. 

— M-am gândit, spuse Bridget, şi Luke observă din nou 
acel ton monoton al vocii, că aţi putea să-i spuneţi câte ceva 
despre Amy. 

— Despre Amy? A, da! Despre Amy Gibbs. 

Luke observă o altă notă în expresia feţei. Părea că-l 
cântăreşte cu grijă. 

Apoi, ca şi când ar fi luat o hotărâre, făcu câţiva paşi înapoi 
în hol. 

— Vă rog să intraţi. Pot să ies la plimbare mai târziu. Nu, 
nu, îi răspunse lui Luke care schiţase un gest de protest. N- 
am nimic important de făcut. Nişte mici cumpărături pentru 
casă. 

Micul salonaş era extrem de curat şi mirosea slab a 
levănţică arsă. Pe poliţa căminului erau câţiva păstori şi 
păstoriţe din porțelan de Dresda, zâmbind galeş şi îmbietor. 
Pe perete erau înrămate acuarele, nişte împletituri şi trei 
goblenuri. 

Câteva fotografii reprezentând cu siguranţă nepoți şi 
nepoate, şi câteva mobile de bună calitate - un birou stil 
Chippendale, câteva măsuţe din lemn de mahon şi un divan 
urât şi destul de incomod, în stil victorian. 

Domnişoara Waynflete oferi oaspeţilor scaune şi apoi se 
scuză: 

— Îmi pare rău, dar eu nu fumez, aşa că nu vă pot oferi 
țigări, dar dacă doriţi, vă rog să fumaţi. 

Luke refuză, dar Bridget îşi aprinse pe loc o ţigară. 
Domnişoara Waynflete îşi studie oaspetele câteva minute, 
stând dreaptă pe scaunul cu braţe sculptate, apoi, coborând 

privirea ca şi cum ar fi fost mulţumită de examen, spuse: 

— Vrei să afli câte ceva despre sărmana Amy? Întreaga 
poveste a fost foarte tristă şi m-a mâhnit tare mult. O 
greşeală atât de tragică. 


— N-a fost cumva vorba de o sinucidere? întrebă Luke. 

Domnişoara Waynflete scutură din cap. 

— Nu, nu, nu pot să cred nici o clipă aşa ceva. Nu era 
genul lui Amy. 

— Dar ce gen era fata? întrebă Luke direct. Aş dori să aflu 
părerea dumneavoastră. 

— Ei, în fine, nu era deloc o servitoare bună. Dar în zilele 
noastre eşti mulţumit să ai pe oricine, numai să ai. Era 
foarte neglijentă şi întotdeauna voia să se plimbe... Sigur, 
era tânără şi aşa sunt fetele astăzi. Am impresia că nu-şi 
dau seama că timpul lor aparţine stăpânei. 

Luke o privi cu înţelegerea necesară şi domnişoara 
Waynflete continuă: 

— Nu era genul de fată de care să mă ataşez - era cam 
îndrăzneață, deşi, zău, n-aş vrea să o mai ponegresc acum 
că a murit. Nu-i creştineşte - cu toate că la urma urmei nu 
cred că ăsta e un motiv ca să ascunzi adevărul. 

Luke dădu din cap. Înţelese că domnişoara Waynflete se 
deosebea de domnişoara Pinkerton printr-o minte mai 
logică şi o gândire mai organizată. 

— Îi plăcea să fie admirată, continuă domnişoara 
Waynflete, şi înclina să se pună pe primul plan. Domnul 
Ellsworthy - cel care ţine prăvălioara de antichităţi dar 
care, de fapt, este un domn - se pricepe puţin la pictură în 
acuarelă şi i-a făcut câteva schiţe de portret; cred că 
povestea asta i s-a cam suit la cap. Era pusă mereu pe 
ceartă cu tânărul cu care era logodită, Jim Harwey. E 
mecanic la un garaj şi ţinea foarte mult la ea. 

Domnişoara Waynflete se opri şi apoi continuă: 

— N-am să uit niciodată noaptea aceea îngrozitoare. Amy 
fusese prost dispusă - avea o tuse enervantă, ba una, ba 
alta (fetele astea poartă ciorapi ieftini de mătase şi pantofi 
cu talpă ca de hârtie - cum să nu răcească?!) şi în după- 
amiaza aceea s-a dus la doctor. 

Luke întrebă repede: 

— La doctorul Humbleby sau doctorul Thomas? 


— La doctorul Thomas. Şi acesta i-a dat sticla cu sirop de 
tuse pe care a adus-o cu ea. Ceva cu totul inofensiv, cred că 
un sirop obişnuit. S-a dus la culcare devreme şi, cam pe la 
ora unu, a început zarva - un fel de strigăt înăbuşit, 
înfiorător. M-am sculat şi m-am dus la uşa ei, dar se încuiase 
pe dinăuntru. Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns. 
Bucătăreasa era cu mine şi amândouă eram grozav de 
speriate. Pe urmă ne-am dus la uşa din faţă şi, din fericire, 
Reed (sergentul nostru), tocmai îşi făcea rondul de noapte, 
şi l-am strigat. S-a dus în spatele casei şi a reuşit să se 
caţere pe acoperişul magaziei şi, pentru că fereastra era 
deschisă, a intrat uşor în cameră şi a descuiat uşa. Biata 
fată! A fost ceva îngrozitor! N-au putut să facă nimic; a 
murit la spital peste câteva ore. 

— Şi băuse - ce anume... sodă caustică? 

— Da. Acid oxalic otrăvitor - aşa i-au spus. Sticla era la fel 
de mare ca cea de sirop. Siropul era pe policioara de la 
baie, iar otrava lângă pat. Probabil că din greşeală a luat 
cealaltă sticlă şi a pus-o lângă ea pe întuneric, gata să bea 
din ea dacă se simţea prost. Asta a fost explicaţia la 
anchetă. 

Domnişoara Waynflete se opri. Îl privi cu ochii ei inteligenţi 
şi Luke fu conştient că ei exprimau un anume lucru. Avea 
sentimentul că lăsase ceva nespus - şi încă un sentiment, 
mai puternic, că pentru un motiv oarecare voia ca el să-şi 
dea seama de lucrul ăsta. 

Se lăsă tăcere - o tăcere destul de îndelungată şi cam 
penibilă. Luke se simţea ca un actor care nu-şi cunoaşte 
replica. Spuse slab: 

— Nu credeţi că s-a sinucis? 

Domnişoara Waynflete răspunse prompt: 

— Categoric nu. Dacă fata ar fi fost hotărâtă să-şi facă 
seama, probabil că şi-ar fi cumpărat ceva. Sticla era veche, 
trebuie că o avea de ani de zile. Şi oricum, după cum v-am 
spus, nu era genul de fată care să se sinucidă. 


— Deci, care e părerea dumneavoastră? spuse Luke 
direct. 

— Cred că a fost o întâmplare nenorocită. 

Tăcu şi îl privi cu seriozitate. 

Tocmai când Luke avea sentimentul că trebuie să încerce 
cu disperare să spună anumite lucruri pe care le plănuise 
din vreme, interveni ceva. La uşă se auzi un râcâit şi un 
mieunat jalnic. 

Domnişoara Waynflete sări de pe scaun şi se duse să 
deschidă uşa; o splendidă pisică persană, cu blana 
portocalie intră în cameră. Se opri, se uită dezaprobator la 
oaspete şi sări pe braţul scaunului domnişoarei Waynflete. 
Domnişoara Waynflete se adresă, gungurind: 

— Ei, Wonky Pooh, pe unde-a hoinărit Wonky Pooh toată 
dimineaţa? 

Numele făcu să vibreze o coardă a memoriei lui Luke. 
Unde mai auzise despre o pisică persană numită Wonky 
Pooh? 

— E o pisică foarte frumoasă. O aveţi de mult? 

Domnişoara Waynflete dădu din cap. 

— Vai, nu, a fost a unei prietene, domnişoara Pinkerton. A 
călcat-o o maşină din astea păcătoase şi sigur că nu puteam 
să-l las pe Wonky Pooh să meargă la străini. Lavinia ar fi 
fost foarte supărată. Pur şi simplu îl adora - nu-i aşa că-i 
frumos?! 

Luke admiră motanul cu gravitate. 

— Ai grijă să-i fereşti urechile. L-au durut în ultima vreme, 
spuse domnişoara Waynflete. 

Luke mângâie animalul cu grijă. 

Bridget se ridică. 

— Trebuie să plecăm. 

Domnişoara Waynflete dădu mâna cu Luke. 

— Poate ne vom revedea curând. 

Luke îi răspunse bine dispus: 

— Sper că da... precis! 


O văzu nedumerită şi puţin dezamăgită. Privirea ei lunecă 
spre Bridget - o privire rapidă, întrucâtva întrebătoare. 
Luke simţi că între cele două femei există o anumită 
înţelegere la care nu putea fi părtaş. Lucrul ăsta îl supăra, 
dar îşi promise în sinea sa să afle totul în scurt timp. 

Domnişoara Waynflete ieşi să-i conducă. Luke rămase o 
clipă în capul scării, privind aprobator frăgezimea 
neştirbită a părculeţului şi eleşteului. 

— Locul ăsta e de o puritate rar întâlnită, spuse el. 

Domnişoarei Waynflete i se lumină chipul. 

— Într-adevăr! spuse ea energic. Este tocmai cum era pe 
vremea copilăriei mele. Ştii, locuiam la Wych Hall. Dar când 
a rămas ca moştenire fratelui meu, el n-a vrut să locuiască 
acolo - de fapt, nu-şi mai putea permite - aşa că l-a pus în 
vânzare. Un constructor a făcut o ofertă, şi după câte cred 
eu, chiar avea intenţia „să extindă clădirea” (mi se pare că 
aşa s-a exprimat). Din fericire, a intervenit lordul Whitfield 
care a salvat proprietatea, cumpărând-o. A transformat 
clădirea în bibliotecă şi muzeu, şi-n felul acesta aproape că 
n-a suferit modificări. De două ori pe săptămână lucrez ca 
bibliotecar acolo - bineînţeles, fără plată - şi nici nu pot să 
vă spun ce plăcere este să te afli în vechiul cămin şi să ştii 
că n-o să fie călcat de barbari. Şi într-adevăr, casa e foarte 
potrivită pentru aşa ceva - trebuie să veniţi să vizitaţi micul 
nostru muzeu într-o zi, domnule Fitzwilliam. Sunt câteva 
exponate locale foarte interesante. 

— Sigur că am să vin, domnişoară Waynflete. 

— Lordul Whitfield a fost un adevărat binefăcător pentru 
Wychwood, şi mă doare inima când văd că unii sunt atât de 
nerecunoscători. 

Strânse din buze. Din discreţie, Luke nu puse nici o 
întrebare. Îşi luă din nou la revedere. 

Când ieşiră pe poartă, Bridget i se adresă: 

— Vrei să mai faci şi alte cercetări sau ne întoarcem acasă 
pe malul râului? E o plimbare plăcută. 


Luke răspunse prompt. Nu mai avea chef să-şi continue 
investigaţiile având-o alături pe Bridget Conway, cu urechile 
ciulite. 

— Sigur că vreau! Hai să ne întoarcem pe malul râului. 

O luară pe High Street. Una dintre ultimele case avea o 
firmă scrisă cu litere aurite, în vechea ortografie: 
Antichităţi. Luke se opri şi privi prin una din ferestre 
interiorul pe jumătate cufundat în întuneric. 

— Uite un vas frumos ornament, cu barbotină, comentă el. 
Ar fi pe gustul unei mătuşi de-a mea. Oare cât o fi costând? 

— N-ai avea nimic împotrivă dacă am intra şi am întreba? 

— Nu te superi pe mine? Mie îmi cam place să colind 
magazinele cu antichităţi. Câteodată poţi să închei un târg 
foarte convenabil. 

— Mă îndoiesc că ai putea să închei şi aici, spuse Bridget 
sec. Pot să spun că Ellsworthy cunoaşte la perfecţie 
valoarea mărfii. 

Uşa era deschisă. În hol se aflau scaune, canapele, 
servante, având pe ele vase de porțelan şi cositor. De 
fiecare parte a holului se deschidea câte o încăpere plină cu 
diferite mărfuri. 

Luke intră în încăperea din stânga şi luă vasul cu 
barbotină. În acel moment, din fundul camerei apăru un 
bărbat cu siluetă cenuşie; stătuse la un birou de nuc, stil 
Queen Anne. 

— Vai, domnişoară Conway, ce plăcere să vă văd! 

— Bună dimineaţa, domnule Ellsworthy. 

Domnul Ellsworthy era un tânăr foarte rafinat, îmbrăcat în 
nuanţe de maron roşiatic. Avea o faţă prelungă şi palidă, cu 
o gură feminină, un păr lung şi negru ca de artist, şi un 
mers afectat. 

Bridget făcu prezentările şi imediat domnul Ellsworthy îşi 
mută atenţia asupra lui. 

— Vechi vase englezeşti cu barbotină; sunt autentice. 
Minunat, nu-i aşa? Ştiţi, tare mult ţin la lucruşoarele mele. 
Nu pot să sufăr să le vând. Întotdeauna mi-am dorit să stau 


la ţară şi să am un mic magazin. Wychwood e un loc 
splendid, învăluit într-o atmosferă deosebită, dacă mă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Temperamentul artistic, murmură Bridget. 

Ellsworthy se întoarse spre ea, agitându-şi mâinile lungi şi 
albe. 

— Domnişoară Conway, nu folosiţi expresia asta teribilă. 
Nu! Vă implor n-o folosiţi. Să nu-mi spuneţi că sunt plin de 
talente şi calităţi. N-aş putea să suport! Ştiţi doar că eu, de 
fapt, nu adun stofe ţesute de mână şi figurile de plumb şi 
cositor bătut. Sunt doar negustor, atâta tot. Un simplu 
negustor. 

— Dar sunteţi într-adevăr un pictor, spuse Luke. Adică 
lucraţi în acuarelă, nu-i aşa? 

— Ei, asta-i! Cine v-a spus aşa ceva? strigă domnul 
Ellsworthy, plesnindu-şi mâinile. Ştiţi, locul ăsta este într- 
adevăr minunat, dar nu poţi să păstrezi nici un secret! Asta- 
mi place aici, nu seamănă cu viaţa de la oraş, unde fiecare 
îşi vede de ale lui şi nu-i pasă de celălalt! Bârfa, răutăţile şi 
scandalul sunt de fapt delicioase dacă ştii cum să le priveşti. 

Luke se mulţumi să răspundă numai întrebării puse de 
domnul Ellsworthy, fără să mai dea vreo atenţie celorlalte 
remarci făcute. 

— Domnişoara Waynflete ne-a spus că aţi făcut câteva 
schiţe unei fete - Amy Gibbs. 

— Ah, Amy! spuse domnul Ellsworthy. 

Se dădu înapoi şi împinse o halbă de bere care începu să 
se clatine. Îi opri balansul, plin de grijă. 

— Oare i-am făcut? Da, cred că da. 

Domnul Ellsworthy îşi cam pierduse din prestanţă. 

— Era o fată foarte drăguță, spuse Bridget. 

Domnul Ellsworthy îşi reveni. 

— Credeţi? Era un gen comun; aşa mi s-a părut. Dacă vă 
interesează barbotina, i se adresă lui Luke, am o pereche 
de păsări lucrate cu barbotină - nişte bijuterii. 


Luke nu arătă prea mare interes pentru păsări, apoi 
întrebă de preţul platoului. 

Ellsworthy spuse o cifră. 

— Mulţumesc, dar deocamdată n-am să vi-l răpesc. 

— Dacă aţi şti că întotdeauna mă simt uşurat când nu fac 
vânzare. E un lucru prostesc, ce ziceţi? Ştiţi ceva, vi-l dau 
mai ieftin cu o guinee. Am văzut că sunteţi priceput la 
lucruri de genul ăsta, şi asta contează pentru mine. Şi la 
urma urmei, ăsta nu e decât un magazin! 

— Nu, mulţumesc. 

Domnul Ellsworthy îi conduse până la uşă, făcându-le 
semn cu mâna - avea nişte mâini foarte neplăcute, se gândi 
Luke - care păreau nu atât albe, cât uşor verzui. 

— Domnul Ellsworthy e un tip cam ciudat, remarcă Luke 
când se îndepărtară. 

— Eu aş spune că are o minte şi nişte obiceiuri cam 
urâcioase, răspunse Bridget. 

— Oare de ce a venit tocmai aici? 

— Cred că se ocupă cu magia neagră. Nu chiar ritualuri 
negre, dar în genul ăsta. Reputația locului ăsta îi e de folos. 

Luke răspunse cam stânjenit. 

— Doamne, cred că el e tocmai omul de care am nevoie. 
Trebuie să deschid discuţia despre asta. 

— Cred că da. Ştie multe lucruri. 

Luke îi răspunse încurcat: 

— O să-l caut altădată. 

Bridget tăcu. leşiseră din oraş. Cotiră drumul pentru a 
ajunge pe o potecă şi imediat dădură de râu. 

Trecură pe lângă un om scund, cu o mustață ţeapănă şi 
ochi holbaţi. Avea trei buldogi, la care ţipa pe rând cu o 
voce răguşită. 

— Nero, vino-ncoace, domnule! Nelly, termină! Dă-i 
drumul, când îţi spun. Augustus! Augustus, ia ascultă! ... 

Se opri ca să-şi ridice pălăria în chip de salut către 
Bridget, îl privi pe Luke cu o curiozitate devorantă, drept în 
faţă, şi-şi continuă dojenile pe un ton răguşit. 


— Maiorul Horton cu buldogii, nu-i aşa? 

— Ai dreptate. 

— De fapt, am impresia că în dimineaţa asta am văzut mai 
toate persoanele importante din Wychwood. 

— Cam aşa e. 

— Într-adevăr, am impresia că sunt cam îndrăzneţ, spuse 
Luke. Bănuiesc că atunci când un străin soseşte într-un sat 
englezesc se ştie cale de o poştă, adăugă el amintindu-şi 
înciudat remarcile lui Jimmy Lorrimer. 

— Maiorul Horton nu-şi ascunde niciodată prea bine 
curiozitatea. Într-adevăr, te-a privit foarte insistent. 

— E genul de om despre care poţi să afirmi fără greşeală 
că a fost maior, ripostă Luke răutăcios. 

Bridget îl întrerupse brusc. 

— Vrei să stăm puţin pe mal? Avem timp berechet. 

Se aşezară confortabil pe un copac doborât. Bridget 
continuă: 

— Da, maiorul Horton e cam milităros - are un gen foarte 
cazon. Cu greu ai putea crede că acum un an era omul cel 
mai terorizat de nevastă! 

— Cine?! Individul ăla?! 

— Da. Era însurat cu cea mai nesuferită femeie pe care am 
cunoscut-o vreodată. Avea avere şi niciodată nu-şi făcea 
scrupule când sublinia acest fapt în public. 

— Sărmanul dobitoc! Mă refer la Horton. 

— El se purta foarte frumos cu ea - întruchiparea 
desăvârşită a ofițerului şi a gentlemanului. Personal mă mir 
cum de nu a ridicat toporul asupra ei. 

— Bănuiesc că nu era prea simpatizată. 

— Nimeni nu putea s-o sufere. Îl jignea pe Gordon, pe 
mine mă trata de sus, şi în general se făcea nesuferită 
oriunde mergea. 

— Dar probabil că providenţa cea milostivă a luat-o la sine. 

— Da, cam acum un an. Gastrită acută. A făcut viaţa un iad 
pentru bărbatu-său, doctorul Thomas şi două infirmiere, 


dar, până la urmă, tot a murit! Buldogii şi-au revenit 
imediat. 

— Inteligente animale! 

Urmă o tăcere. Bridget smulgea alene fire lungi de iarbă, 
Luke se încruntă, pe neobservate, privind malul opus. Haina 
romantică pe care o îmbrăca misiunea sa îl obseda din nou. 
Oare cât era adevăr şi cât era imaginaţie? Oare nu greşea, 
considerând fiecare nouă persoană întâlnită drept un 
ucigaş potenţial şi studiindu-l ca atare? Era ceva înjositor în 
felul ăsta de a privi lucrurile. 

„La naiba, se gândi Luke. Am fost prea mult timp poliţist!” 

Deodată vocea clară şi rece a lui Bridget îl scoase din 
meditaţie. 

— Domnule Fitzwilliam, de fapt, de ce ai venit aici? 

Capitolul VI. 

Vopseaua de pălării. 

Luke tocmai îşi aprindea ţigara. Remarca neaşteptată îi 
paraliză pentru o clipă mâna. 

Câteva secunde rămase nemişcat, chibritul arse până la 
capăt şi-i fripse degetele. 

— Ei, fir-ar să fie, spuse Luke aruncând chibritul şi 
scuturându-şi mâna cu putere. Scuză-mă, te rog. M-ai luat 
prin surprindere. Zâmbi trist. 

— Nu zău?! 

— Da, spuse el oftând. Ei, de fapt, presupun că orice om 
deştept ar fi putut să mă prindă! Bănuiesc că n-ai crezut 
nici o clipă povestea cu scrisul unei cărţi de folclor. 

— Până în clipa în care te-am văzut. 

— Până atunci ai crezut? 

— Da. 

— Oricum nu era o poveste plauzibilă, spuse Luke critic. 
Adică, oricine poate să vrea să scrie o carte, dar chestia cu 
venitul aici şi prezentarea în calitate de văr cred că asta te- 
a pus pe gânduri. 

Bridget dădu din cap. 


— Nu. Aveam 0 explicaţie pentru asta, mai bine zis 
credeam că o duci greu, şi am o mulţime de prieteni, de 
altfel ca şi Jimmy, care sunt în situaţia asta şi m-am gândit 
că el ţi-a sugerat povestea cu vărul ca să nu te simţi 
stânjenit. 

— Dar când am sosit, înfăţişarea mea ţi-a sugerat atâta 
bunăstare încât explicaţia anterioară nu mai era plauzibilă? 

Gura lui Bridget schiţă încet obişnuitul zâmbet. 

— Ah, nu. N-a fost aşa. Pur şi simplu, m-am gândit că nu 
eşti omul potrivit pentru un scriitor. 

— Adică nu mă duce capul să scriu o carte? Nu mă cruța. 
Prefer să mi-o spui în faţă. 

— Ai putea să scrii, dar nu cărţi de genul ăla, vechi 
superstiții, scormonirea trecutului, nu aşa ceva! Nu eşti 
omul potrivit pentru care trecutul să însemne prea mult - 
poate nici viitorul - numai prezentul. 

— Hm... Înţeleg. Făcu o grimasă. La naiba cu toate, m-ai 
călcat pe nervi de când am ajuns aici! Pari atât de isteaţă! 

— Îmi pare rău, răspunse Bridget sec. La ce te aşteptai? 

— De fapt, nu mă gândisem la aşa ceva. 

Continuă calmă: 

— O creatură mărunţică şi vaporoasă, care să aibă atâta 
minte cât să se folosească de ocazia care i se oferă şi să se 
căsătorească cu şeful? 

Luke tuşi încurcat. Ea îl privi amuzată şi distantă. 

— Înţeleg şi nu mă supăr. Nu-i nimic. 

Luke alese impertinenţa. 

— Păi, poate că mi-am închipuit cam aşa ceva. Dar n-am 
stat să mă gândesc prea mult. 

Bridget spuse răspicat: 

— Într-adevăr. Nu eşti omul care să spui „hopa” până n-ai 
sărit. 

Dar Luke era descurajat. 

— Sunt sigur că mi-am jucat rolul prost de tot! Şi lordul 
Whitfield a băgat de seamă, nu? 


— Nu. Dacă lui Gordon i-ai fi spus că ai venit aici să 
studiezi obiceiurile gândacilor de apă şi că vrei să scrii o 
monografie despre ei, tot te-ar fi crezut. E credul de tot. 

— Oricum, tot n-am fost câtuşi de puţin convingător! 

— 'Ţi-am cam pus beţe-n roată. le-am observat! spuse 
Bridget. Mi-e teamă că toată povestea asta m-a cam 
amuzat. 

— Normal. Femeile care au ceva în cap sunt de obicei 
crude şi cu sânge rece. 

Bridget murmură: 

— Fiecare trebuie să se bucure într-un fel în viaţa asta! Se 
opri o clipă şi apoi spuse: De ce ai venit aici, domnule 
Fitzwilliam? 

Se întorseseră după un ocol la întrebarea iniţială. Luke 
fusese conştient că asta trebuia să se întâmple. În ultimele 
secunde încercase să ia o hotărâre. 

Ridică privirea şi îi întâlni ochii - nişte ochi cercetători şi 
ageri, care îl priveau calm, fix. Luke nu se aştepta să-i vadă 
plini de gravitate. 

— Cred că ar fi mai bine să nu-ţi mai înşir şi alte minciuni, 
spuse el gânditor. 

— Mult mai bine. 

— Dar adevărul e cam greu de spus... Ascultă, ţi-ai făcut 
vreo părere, adică ţi-a trecut prin cap de ce am venit aici? 

Aprobă din cap gânditoare. 

— Şi ce anume crezi? Vrei să-mi spui? Cred că mi-ar fi de 
folos. 

Bridget spuse molcom: 

— Cred că ai venit aici în legătură cu moartea fetei aceleia, 
Amy Gibbs. 

— Deci asta e! Asta observasem - simţisem - ori de câte ori 
i se pomenea numele! Ştiam eu că se întâmplă ceva. Deci 
te-ai gândit că pentru asta am venit? 

— Şi nu-i adevărat? 

— Într-un fel este. 


Luke tăcu încruntat. Lângă el, fata stătea la fel de tăcută, 
fără să facă nici o mişcare. Nu spuse nimic, ca să nu-i 
tulbure şirul gândurilor. 

Luke luă o hotărâre. 

— Am venit aici după cai verzi pe pereţi, bazându-mă pe o 
presupunere fantastică şi, probabil, complet absurdă şi 
melodramatică. Amy Gibbs face parte din această poveste. 
Mă interesează să aflu exact cum a murit. 

— Da, mi-am închipuit. 

— Dar, la naiba cu toate, de fapt ce ţi-ai închipuit? Ce a 
fost cu moartea ei de ţi-a stârnit interesul? 

— M-am gândit toată vremea că ceva n-a fost în regulă. De 
aceea te-am dus s-o vezi pe domnişoara Waynflete. 

— De ce? 

— Pentru că şi ea gândeşte la fel. 

— Aha! Luke îşi aminti cu repeziciune scenele anterioare. 

Acum înţelegea aluziile discrete ale acelei fete bătrâne şi 
inteligente. 

— Şi ea crede ca şi tine că ceva nu era în regulă? 

Bridget aprobă din cap. 

— De fapt, ce anume? 

— În primul rând vopseaua de pălării. 

— Ce vrei să spui cu vopseau de pălării? 

— Păi, oamenii îşi vopseau pălăriile cam acum douăzeci de 
ani, când, într-un anotimp, purtau o pălărie de pai roz, şi-n 
sezonul următor, o sticluţă cu vopsea de pălării o făcea 
bleu-marin. Apoi, poate o altă sticlă, şi o pălărie neagră! 
Dar, în zilele noastre, pălăriile sunt ieftine, din materiale de 
duzină, pe care poţi să le arunci când nu mai sunt la modă. 

— Şi fetele ca Amy Gibbs îşi pot permite să le arunce? 

— Cred că eu aş fi avut mai multe reţineri ca ea. Nu făcea 
economii. Şi altceva: vopseaua era roşie. 

— Ei şi? 

— Şi Amy Gibbs era roşcată ca un morcov! 

— Adică nu se potrivesc culorile? 

Bridget aprobă din cap. 


— Nu poţi să porţi o pălărie roşie, când ai părul roşu ca un 
morcov. Bărbaţii nu prea se pricep la lucrurile astea, dar... 

Luke o întrerupse cu înţeles adânc în priviri. 

— Nu, un bărbat nu se pricepe. Se potriveşte, totul se 
potriveşte. 

— Jimmy are nişte prieteni cam ciudaţi la Scotland Yard. 
Nu cumva tu... 

Luke spuse repede: 

— Nu sunt detectiv oficial şi niciunul particular care 
locuieşte pe Baker Street. Sunt exact ceea ce ţi-a spus 
Jimmy despre mine, un poliţist în rezervă care s-a întors din 
Orient. M-am vârât în afacerea asta, din cauza unei 
întâmplări petrecute în trenul de Londra. 

Îi povesti pe scurt conversaţia cu domnişoara Pinkerton şi 
evenimentele ulterioare care l-au determinat să sosească în 
Wychwood. 

— Aşa că înţelegi. E ceva fantastic! Caut un om - un ucigaş 
tainic, un om de aici din Wychwood - poate cineva bine 
cunoscut şl respectat. Dacă domnişoara Pinkerton avea 
dreptate, şi dacă tu şi domnişoara cutare aveţi dreptate - 
atunci omul acela a ucis-o pe Amy Gibbs. 

— Înţeleg. 

— Am impresia că ucigaşul putea pătrunde în casă. 

— Da, cred că da, spuse Bridget rar; Reed, sergentul a 
intrat pe fereastra ei, urcându-se pe o magazie alăturată. 
Fereastra era deschisă. Trebuia să te caţeri puţin, dar un 
bărbat agil se urcă fără nici o greutate. 

— Şi după ce criminalul s-a căţărat, ce-a făcut? 

— A înlocuit sticla cu sirop de tuse cu vopseaua de pălării. 
— Cu condiţia ca fata să fi făcut exact ceea ce se crede. S- 
a sculat, a băut şi toată lumea şi-a închipuit că ea a încurcat 

sticlele sau s-a sinucis. 

— Da. 

— Nimeni n-a avut nici un dubiu la anchetă? N-au bănuit, 
cum scrie în cărţi „ceva dubios”? 

— Nu. 


— Am impresia că erau bărbaţi. Problema cu vopseaua de 
pălării nu s-a pus? 

— Nu. 

— Dar ţie ţi-a trecut prin cap? 

— Da. 

— Şi domnişoarei Waynflete? Aţi discutat amândouă? 

Bridget zâmbi slab. 

— A nu - nu în sensul în care crezi. Adică n-am spus 
lucrurilor pe nume. De fapt, nu ştiu cât de departe a 
judecat cu mintea ei bătrânica. La început, cred că o cam 
neliniştea povestea aia şi îi dădea de gândit. E foarte 
deşteaptă, ai văzut; în tinereţe a urmat Girtonul sau a vrut 
să urmeze. A fost un copil precoce. N-are capul încâlcit, 
cum au majoritatea celor de pe aici. 

— Domnişoara Pinkerton îmi închipui că avea. De aceea 
nici nu mi-am făcut iluzii că o să pot scoate ceva din 
povestirea ei, cu care să pornesc la drum. 

— Eu personal am considerat-o întotdeauna o persoană 
foarte isteaţă. Majoritatea băbuţelor astea trăsnite au în 
anumite privinţe o minte ascuţită ca briciul. Spuneai că a 
pomenit şi alte nume? 

Luke dădu din cap aprobator. 

— Da. Un băieţel - era vorba de Tommy Pierce - mi l-am 
amintit imediat ce i-am auzit numele. Şi sunt aproape sigur 
că a pomenit şi de un anume Carter. 

— Carter, Tommy Pierce, Amy Gibbs, doctorul Humbleby, 
spuse Bridget gânditoare. După cum spuneai, e ceva prea 
fantastic ca să fie adevărat! De ce naiba să-i omori pe 
oamenii ăştia? Erau atât de deosebiți! 

— Ai vreo idee de ce ar fi vrut s-o înlăture pe Amy Gibbs? 

Bridget scutură din cap. 

— Habar n-am. 

— Dar pe ceilalţi? Carter, ce zici? Apropo, cum a murit? 

— A căzut în râu şi s-a înecat. Se întorcea acasă, era o 
noapte ceţoasă şi el era beat turtă. Avem un pod cu 


balustradă numai pe o parte. Toată lumea a fost convinsă că 
a alunecat, a pus piciorul greşit. 

— Dar s-ar fi putut ca cineva să-l împingă în apă cu 
uşurinţă. 

— Da, cum să nu. 

— Şi tot cineva ar fi putut uşor să-i dea un brânci 
năzdrăvanului de Tommy când spăla geamurile? 

— Şi de data asta s-ar fi putut. 

— Deci am ajuns la concluzia că este destul de uşor să 
lichidezi trei fiinţe fără să te bănuiască nimeni. 

— Domnişoara Pinkerton avea bănuieli, aminti Bridget. 

— Avea, sărăcuţa de ea, şi eu care credeam că ia lucrurile 
în tragic sau că-şi închipuie fel de fel de lucruri. 

— Întotdeauna îmi repeta că lumea este un colţişor plin de 
păcate. 

— Şi-mi închipui că tu zâmbeai atunci îngăduitoare? 

— Chiar cu superioritate! 

— Îţi propun ceva: cine e-n stare să-şi imagineze şase 
lucruri imposibile până la micul dejun, câştigă jocul! 

Bridget aprobă din cap. 

Luke spuse: 

— Cred că n-are rost să te mai întreb dacă bănuieşti şi tu 
ceva. Nu există nici o persoană anume în Wychwood care-ţi 
face pielea de găină când o vezi, care are o privire ciudată 
şi gălbejită sau un chicotit aparte, de maniac? 

— Toată lumea din Wychwood mi se pare complet 
sănătoasă, respectabilă şi extrem de obişnuită. 

— Mi-a fost frică de răspunsul ăsta. 

— Crezi că omul respectiv este nebun cu adevărat? 

— Da, aşa se pare. Un nebun într-adevăr, dar unul viclean. 
Probabil ultima persoană la care te-ai gândit, un stâlp al 
societăţii cum este, de pildă, directorul de la bancă. 

— Domnul Jones? Mi-e imposibil să mi-l închipui ucigând 
cu nemiluita. 

— Atunci, probabil că el e tocmai cel pe care-l căutăm. 


— Ar putea fi oricine. Măcelarul, brutarul, băcanul, un 
lucrător la fermă, un muncitor la drumuri sau chiar cel care 
distribuie laptele. 

— S-ar putea, cred totuşi că aria este ceva mai restrânsă. 

— De ce? 

— Domnişoara Pinkerton a mea vorbea de privirea din 
ochii lui când îşi alegea următoarea victimă. Din felul în 
care vorbea, am avut impresia - bagă de seamă, numai 
impresia - că omul despre care vorbea era cel puţin de 
aceeaşi condiţie socială ca şi ea. Sigur, s-ar putea să mă 
înşel. 

— Poate că ai perfectă dreptate! Acele nuances din 
conversaţie nu pot fi definite cu precizie, dar aruncă multă 
lumină în anumite privinţe. 

— Ştii, tare uşurat mă simt că şi tu cunoşti acum toate 
astea. 

— Poate c-ai să poţi lucra nestingherit. Şi poate am să-ţi 
dau şi o mână de ajutor. 

— Ar fi un ajutor nepreţuit. Chiar ai de gând să te ocupi de 
povestea asta? 

— Sigur că da. 

Luke îi spuse brusc, uşor încurcat: 

— Dar cum rămâne cu lordul Whitfield. Crezi că...? 

— Sigur că lui Gordon n-o să-i spunem nimic. 

— Ai impresia că n-o să ne creadă? 

— A, ba ar crede! Gordon poate să creadă orice. Probabil 
că întreaga poveste l-ar electriza şi ar insista să 
împânzească toate drumurile învecinate cu tinerii lui 
descurcăreţi. S-ar da în vânt după aşa ceva! 

— Atunci îl lăsăm deoparte. 

— Da, tare mă tem că n-o să-i putem permite să-şi 
satisfacă micile plăceri. 

Luke o privi şi vru să-i spună ceva, apoi se răzgândi. Se 
uită în schimb la ceas. 

— Da, spuse Bridget, trebuie să ne întoarcem acasă. Se 
ridică. Între ei se lăsase o stânjeneală bruscă, de parcă 


vorbele nerostite ale lui Luke pluteau neplăcute în aer. 

Se îndreptară spre casă tăcuţi. 

Capitolul VII. 

Posibilităţi. 

Luke şedea în dormitorul său. În timpul mesei avusese o 
conversaţie cu domnişoara Anstruther cu privire la florile 
pe care le avea în grădina de lângă Strâmtoarea Mayang. 
Pe urmă ascultase sfaturile cu privire la ce flori ar fi putut 
să cultive acolo. Ascultase chiar, după aceea, „Discuţii avute 
cu tinerii despre persoana mea” de la lordul Whitfield. 
Acum, slavă Domnului, era singur. Luă o foaie de hârtie şi 
scrise câteva nume. Sunau cam aşa: 

Doctorul Thomas. 

Domnul Abbot. 

Maiorul Horton. 

Domnul Ellsworthy. 

Domnul Wake. 

Domnul Jones. 

Tânărul lui Amy. 

Măcelarul, brutarul, lumânărarul etc. 

Apoi mai luă o foaie de hârtie şi scrise pe ea VICTIME. Sub 
acest titlu, scrise: 

Amy Gibbs - Otrăvită. 

Carter - Împins de pe pod (beat? drogat?) 

Doctorul Humbleby: 

— Septicemie. 

Domnişoara Pinkerton: 

— Călcată de maşină. 

Adăugă: 

Doamna Rose? 

Bătrânul Ben? 

Şi apoi, după un spaţiu liber: 

Doamna Horton? 

Se mai uită o dată pe liste, fumă un timp şi apoi luă din 
nou creionul: 

Doctorul Thomas - Învinuire posibilă. 


Motiv categoric în cazul doctorului Humbleby. Se 
potriveşte cu felul în care a murit acesta - adică, otrăvire pe 
cale ştiinţifică cu ajutorul microbilor. Amy Gibbs l-a vizitat în 
după-amiaza zilei în care a murit. (A fost ceva între ei? 
Şantaj?) 

Tommy Pierce? Nu reiese nici o legătură. (lommy ştia de 
legătura dintre el şi Amy Gibbs?) 

Harry Carter? Nu reiese nici o legătură. 

Doctorul Thomas a lipsit din Wychwood în ziua în care 
domnişoara Pinkerton a plecat la Londra? 

Luke oftă şi începu un nou paragraf: 

Domnul Abbot - Învinuire posibilă. (Am sentimentul că 
avocaţii sunt întotdeauna persoane suspecte. Poate eo 
prejudecată.) înfăţişarea sa înfloritoare, simpatică, etC. Ar fi 
evident suspecte într-o carte - oamenii simpatici şi 
entuziaşti trebuie suspectaţi întotdeauna. 

Obiecţii: asta nu e o carte, ci viaţa reală. 

Motiv pentru uciderea doctorului Humbleby. Antagonism 
categoric între ei. H. Îl sfida pe Abbot. Motiv suficient 
pentru o minte dezechilibrată. Acest antagonism putea fi 
observat cu uşurinţă de domnişoara Pinkerton. 

Tommy Pierce? Şi-a vârât nasul în hârtiile lui Abbot. A 
găsit ceva care nu trebuia să afle? 

Harry Carter? Nu reiese nici o legătură. 

Amy Gibbs? Nu cunosc nici o legătură. Vopseaua de pălării 
se potriveşte perfect cu mentalitatea lui Abbot - o minte 
demodată. 

Abbot n-a fost în sat în ziua uciderii domnişoarei 
Pinkerton? 

Maiorul Horton - Învinuire posibilă. 

Nu reiese nici o legătură cu Amy Gibbs, Tommy Pierce sau 
Carter. 

Dar doamna Horton? Moartea ei pare să fi fost otrăvire cu 
arsenic. Dacă e adevărat, s-ar putea ca alte crime să fie 
rezultatul unui... şantaj? N. B. 

— Thomas o îngrijea. (Din nou bănuiala cade asupra lui.) 


Domnul Ellsworthy - Învinuire posibilă. 

Mărfuri ciudate - se ocupă cu magia neagră. Sar putea să 
fie un ucigaş însetat de sânge. A avut de-a face cu Amy 
Gibbs. A avut vreo legătură cu Ilommy Pierce? Carter? Nu 
reiese. Humbleby? Poate că a descoperit starea mintală a 
lui Ellsworthy. Domnişoara Pinkerton? Ellsworthy nu era în 
Wychwood când a fost ucisă domnişoara Pinkerton? 

Domnul Wake: - învinuire posibilă. 

Foarte puţin probabilă. Poate vreo manie religioasă? O 
misiune de omor? în cărţi, cei vizaţi sunt preoţi, bătrâni şi 
sfinţi, dar (ca mai sus), aici e vorba de realitate. 

Notă: Carter, Tommy, Amy - toţi sunt evident nişte 
persoane dezagreabile. Mai bine să fie îndepărtați printr-un 
decret divin? 

Domnul Jones. 

Date: niciuna. 

Tânărul lui Amy. 

Poate are toate motivele s-o ucidă pe Amy - dar n-are 
temei pentru celelalte crime. 

Ceilalţi? 

Nu-mi pot imagina. 

Reciti tot ce scrisese. 

Apoi scutură din cap. 

Murmură încet: „...ceea ce este absurd! Cât de frumos a 
demonstrat Euclid!” 

Rupse foile şi le arse. Îşi spuse în gând: „N-o să fie prea 
uşor”. 

Capitolul VIII. 

Doctorul Thomas. 

Doctorul Thomas se sprijini de speteaza scaunului şi-şi 
trecu mâna lungă şi fină prin părul blond şi des. Era un 
bărbat a cărui înfăţişare nu te lăsa să-i ghiceşti vârsta. Deşi 
avea peste treizeci de ani, dacă îl priveai în fugă, i-ai fi dat 
vreo douăzeci şi ceva, dacă nu chiar sub douăzeci. Chica de 
păr blond, răvăşit, expresia de uşoară mirare şi tenul alb- 
trandafiriu îi conferea o înfăţişare irezistibilă de şcolar. Dar 


oricât de nematurizat ar fi putut să pară, diagnosticul pe 
care-l pronunţase pentru genunchiul reumatic al lui Luke se 
potrivi la perfecţiune cu cel dat cu o săptămână în urmă de 
un specialist eminent din Harley Street. 

— Vă mulţumesc, spuse Luke. Ei, m-am liniştit, dacă 
dumneavoastră credeţi că tratamentul electric o să-mi 
ajute. N-aş vrea să ajung infirm la vârsta mea. 

Doctorul Thomas zâmbi copilăreşte. 

— Ei, domnule Fitzwilliam, să n-aveţi nici o grijă. 

— Vai, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Mă gândeam să mă 
adresez unui specialist - dar sunt sigur că acum nu maie 
nevoie. 

Doctorul Thomas zâmbi din nou. 

— Duceţi-vă, dacă vreţi să fiţi cu cugetul împăcat. La urma 
urmei nu strică niciodată să ceri şi părerea unui expert. 

— Nu, nu, am deplină încredere în dumneavoastră. 

— Vă spun sincer că aveţi ceva foarte simplu la genunchi. 
Dacă îmi urmaţi sfatul, sunt sigur că n-o să vă mai 
necăjească. 

— Nici nu ştiţi cum m-aţi liniştit doctore. 

Îmi închipuiam că o să fac artroză şi că nu peste mult timp 
o să mă lege buştean şi n-am să mă mai pot mişca. 

Doctorul Thomas dădu din cap zâmbind îngăduitor. 

Luke spuse repede: 

— Oamenii se sperie foarte uşor cred că v-aţi dat seama? 
Întotdeauna mi-am închipuit că un doctor trebuie să se 
simtă „vraci” - un fel de vrăjitor pentru majoritatea 
pacienţilor. 

— Elementul încredere are un mare rol. 

— Ştiu. „Aşa a spus doctorul” este o remarcă ce se 
rosteşte întotdeauna cu respect. 

Doctorul Thomas ridică din umeri. 

— Dacă ar şti pacienţii! murmură el cu umor în glas. 

Apoi continuă: 

— Scrieţi o carte despre magie, nu-i aşa, domnule 
Fitzwilliam? 


— Ei, cum de aţi aflat? exclamă Luke, poate pe un ton prea 
exagerat de surprins. 

Doctorul Thomas păru amuzat. 

— Vai, domnule dragă, ştirile se răspândesc repede într-un 
loc ca ăsta. Avem aşa de puţine subiecte de discuţie. 

— Probabil că se şi exagerează. O să auziţi că am stârnit 
duhurile şi că am întrecut-o pe Vrăjitoarea din Endor. 

— Afirmaţi nişte lucruri foarte ciudate. 

— De ce? 

— Păi, s-a iscat zvonul că aţi stârnit stafia lui Tommy 
Pierce. 

— Pierce? Pierce? Asta e băieţelul care a căzut de pe 
fereastră? 

— Da. 

— Dar cum s-a ajuns să... Sigur, am făcut nişte comentarii 
faţă de avocat. Cum îl cheamă? ... Abbot. 

— Da, povestea a pornit de la Abbot. 

— Să nu-mi spuneţi că am convertit un avocat realist să 
creadă în stafii? 

— Deci dumneavoastră credeţi în stafii? 

— După ton, s-ar părea că dumneavoastră nu credeţi, 
doctore. Nu, nu pot să spun că, într-adevăr, „cred în stafii” - 
ca să vorbim pe şleau. Dar am cunoscut fenomene curioase, 
legate de moartea violentă sau bruscă. Mă interesează 
diferitele superstiții legate de morţile violente - de exemplu, 
că un om asasinat nu-şi găseşte odihna în mormântul lui. Şi 
credinţa interesantă că sângele victimei începe să curgă 
dacă îl atinge ucigaşul. Mă întreb cum s-au născut 
asemenea superstiții? 

— Foarte curios, spuse Thomas. Dar cred că puţini oameni 
îşi mai aduc aminte de lucrurile astea în zilele noastre. 

— Nici nu vă închipuiţi ce mulţi îşi amintesc. Sigur, cred că 
n-aţi avut prea multe crime pe aici, aşa că e greu să 
judecaţi. 

Luke zâmbise în timp ce vorbea, ochii îi rămaseră aţintiţi 
pe chipul doctorului cu o nepăsare prefăcută. Dar doctorul 


Thomas păru netulburat şi îi zâmbi şi el. 

— Nu, nu cred că am mai avut vreo crimă, de... hm, foarte 
mulţi ani - şi fără îndoială, nu de când sunt eu aici. 

— Sigur că nu; ăsta este un colţişor liniştit, nu îndeamnă la 
mârşăvii. Doar că Tommy... Nu ştiu dacă n-a fost împins 
cumva de pe fereastră. 

Luke râse. Din nou doctorul Thomas îi răspunse cu un 
zâmbet firesc, plin de o undă de uimire copilărească. 

— Mulţi ar fi dorit să sucească gâtul puştiului. Dar nu cred 
că au ajuns chiar până acolo încât să-l arunce de pe 
fereastră. 

— Se pare că a fost un copil extrem de obraznic, 
îndepărtarea ar fi fost considerată ca o datorie publică. 

Păcat că teoria asta nu se poate aplica suficient de des. 
Întotdeauna mi-am închipuit că întreaga comunitate ar 
profita de pe urma unor crime comise în serie, spuse Luke. 
Un pisălog care frecventează cluburile, de exemplu, ar 
trebui să fie dat gata cu un pahar de brandy otrăvit. Pe 
urmă sunt femeile care se entuziasmează când te văd, şi-şi 
toacă toate prietenele cu limbile lor ascuţite. Fete bătrâne, 
bârfitoare. Conservatori înrăiţi, care se pun de-a curmezişul 
progresului. Dacă ar fi îndepărtați fără să sufere, ce 
schimbată ar fi viaţa societăţii! 

Zâmbetul doctorului Thomas se transformă în rânjet. 

— De fapt, pledaţi pentru crimă pe scară largă? 

— Eliminare judicioasă. Nu sunteţi de acord că ar fi 
folositoare? 

— Da, fără îndoială. 

— A, dar nu sunteţi serios, spuse Luke. Eu sunt. Nu 
respect viaţa omenească în măsura în care o respectă 
englezul obişnuit. Orice om care stă ca un bolnav în calea 
progresului, ar trebui să fie eliminat - aşa văd eu lucrurile! 

Trecându-şi mâna prin părul blond şi scurt, doctorul 
Thomas spuse: 

— Da, dar cine să judece dacă omul trebuie sau nu să 
moară? 


— Sigur, asta e greutatea, recunoscu Luke. 

— Catolicii consideră că un agitator comunist nu merită să 
trăiască - agitatorul comunist l-ar condamna pe preot la 
moarte ca pe un protector al superstiţiei, doctorul ar 
elimina pe cel bolnav, pacifistul ar condamna soldatul, şi aşa 
mai departe. 

— Ar trebui ca judecătorul să fie un om de ştiinţă. Cineva 
care să judece fără părtinire şi să aibă o minte extrem de 
specializată - de exemplu, un doctor. Fiindcă veni vorba, 
cred că dumneavoastră aţi fi un bun judecător, doctore. 

— Să judec pe cei care nu merită să mai trăiască? 

— Da. 

Doctorul Thomas dădu din cap. 

— Meseria mea este să-i fac pe cei inapţi apți. Recunosc că 
nu întotdeauna este o muncă uşoară. 

— Ei, ca să avem subiect de discuţie, spuse Luke, să luăm 
pe cineva - de exemplu, răposatul Harry Carter... 

Doctorul 'Thomas spuse tăios: 

— Carter? Vă referiţi la proprietarul de la „Seven Stars”? 

— Da, chiar la el. Nu l-am cunoscut personal, dar verişoara 
mea, domnişoara Conway, mi-a povestit de el. Se pare că 
într-adevăr a fost un ticălos de ultima speţă. 

— Păi, spuse celălalt, de, era beţiv. Se purta urât cu 
nevastă-sa şi-şi bătea fiica. Se certa cu toată lumea, insulta 
şi se ţinea de scandaluri. 

— De fapt, fără el, lumea pare mai bună? 

— Da, s-ar părea că aşa este. 

— Iar dacă l-a împins cineva în râu în loc să-l lase să moară 
singur, acel cineva este o persoană care a acţionat în 
interesul public? 

Doctorul Thomas spuse sec: 

— În Strâmtoarea Mayang presupun ca aţi aplicat 
metodele astea pe care le susţineţi aici? 

Luke râse. 

— Vai, nu, eu nu fac decât teorii. Nu pun nimic în practică. 

— Într-adevăr, nu cred că aveţi stofă de criminal. 


— De ce nu? Am fost destul de cinstit când mi-am exprimat 
părerile. 

— Exact. Prea cinstit. 

— Vreţi să spuneţi că dacă eram într-adevăr o persoană 
care-şi ia legea în propriile mâini nu şi-ar fi împărtăşit nimic 
din teoriile mele? 

— Exact. 

— Dar s-ar putea să am o anumită credinţă după care să 
mă conduc. Aş putea să fiu un fanatic al crimei. 

— Chiar şi în acest caz ar lucra instinctul de conservare. 

— De fapt, când cauţi un criminal, trebuie să ai în atenţie 
genul de om care n-ar omori nici o muscă. 

— Poate e puţin cam exagerat, dar în orice caz nu e foarte 
departe de adevăr. 

Luke spuse brusc: 

— Spuneţi-mi, vă rog, mă interesează, aţi dat vreodată 
peste un om pe care l-aţi bănuit de crimă? 

Doctorul 'Thomas spuse tăios: 

— Nu zău! Ce întrebare neobişnuită! 

— Credeţi? La urma urmei, doctorii întâlnesc atâtea 
persoane ciudate. De exemplu, ar putea să descopere mai 
bine semnele incipiente de manie ucigaşă la un om, atunci 
când nu sunt încă vizibile pentru ceilalţi. 

Thomas îi răspunse destul de enervat: 

— Dumneavoastră v-aţi format o anumită imagine de 
profan despre un maniac ucigaş - un om care aleargă 
cuprins de amoc, cu un cuţit în mână, cu sau fără spume la 
gură. Dacă vreţi să mă ascultați, lucrul cel mai greu din 
lume este să descoperi un nebun criminal. După înfăţişare 
ar putea să fie confundat cu oricare altă persoană normală 
- posibil un om care se sperie uşor - care, poate, se plânge 
că are duşmani. Nimic mai mult. O persoană liniştită, 
inofensivă. 

— Într-adevăr? 

— Bineînţeles. Un nebun criminal omoară, după cum 
gândeşte el, pentru a se apăra, dar fără îndoială că mulţi 


criminali sunt indivizi obişnuiţi şi sănătoşi ca 
dumneavoastră şi ca mine. 

— Doctore, mă alarmaţi! Ia închipuiţi-vă că aţi descoperi 
peste câtva timp că am la activ vreo cinci-şase crime 
mititele săvârşite pe tăcute. 

Doctorul Thomas zâmbi. 

— Nu-mi vine să cred aşa ceva, domnule Fitzwilliam. 

— Nu credeţi? Vă înapoiez complimentul. Nici eu nu cred 
că dumneavoastră aveţi cinci sau şase crime la activ. 

Doctorul Thomas spuse voios: 

— N-aţi pus la socoteală eşecurile profesionale. 

Râseră amândoi. 

Luke se ridică şi-şi luă rămas bun. 

— Tare mă tem că v-am răpit mult timp, se scuză. 

— A, nu sunt ocupat. Wychwood e un loc destul de sănătos. 
E o plăcere să discuţi cu cineva din afară. 

— Tocmai mă întrebam..., spuse Luke şi se opri. 

— Ce anume? 

— Domnişoara Conway mi-a spus când m-a trimis la 
dumneavoastră ce... ce om minunat sunteţi. Mă întrebam 
dacă n-aveţi senzaţia că aici sunteţi ca şi îngropat? Nu prea 
se iveşte ocazia să vă desfăşuraţi talentul. 

— Dimpotrivă, medicina generală, pe care o practic aici, e 
tocmai ceea ce trebuie pentru început. Capeţi o experienţă 
valoroasă. 

— Dar cred că n-aţi fi mulţumit să vă închideţi aici toată 
viaţa? Fostul dumneavoastră asociat, doctorul Humbleby, 
era o persoană neambiţioasă, după cum am auzit - era 
mulţumit de postul lui. Presupun că se stabilise aici de mulţi 
ani. 

— De fapt - pentru totdeauna. 

— Am auzit că era un doctor priceput, dar de modă veche. 

— Uneori era cam dificil... Era foarte reţinut faţă de toate 
inovațiile moderne, dar era un bun exemplu al vechii şcoli 
de doctori. 


— Mi s-a spus că are o fată foarte drăguță, spuse Luke 
glumeţ. 

Avu plăcerea să observe cum chipul doctorului Thomas 
trece de la roz spre purpuriu. 

— Aaa, hm... da. Luke îl privi cu duioşie. Era mulţumit la 
gândul că-l va şterge pe doctorul Thomas de pe lista 
suspecţilor. 

Thomas îşi revenise la culoarea normală şi spuse deodată: 

— Fiindcă vorbeam de crime, aş putea să vă împrumut o 
carte destul de bună, dacă vă interesează acest subiect! E o 
traducere din germană, „Inferioritatea şi crima” de 
Kreuzhammer. 

— Vă mulţumesc, răspunse Luke. 

Doctorul Thomas îşi plimbă degetul pe un raft şi extrase 
cartea respectivă. 

— Poftim. Câteva teorii sunt destul de surprinzătoare - şi 
bineînţeles nu sunt decât teorii, dar sunt interesante. Viaţa 
timpurie a lui Menzheld, de exemplu, măcelarul din 
Frankfurt - cum îl numeşte autorul - şi capitolul despre 
Anna Helm, micuța doică ucigaşă, sunt extrem de 
interesante. 

— Nu-i aşa că a făcut o duzină de victime până s-o 
descopere autorităţile? spuse Luke. 

Doctorul Thomas aprobă din cap. 

— Da. Era o persoană extrem de plăcută - devotată 
copiilor - şi în aparenţă la fiecare moarte i se sfâşia inima 
într-un mod foarte mişcător. Psihologia este uluitoare. 

— Uluitor e cum oamenii ăştia reuşesc să treacă 
neobservaţi, spuse Luke. 

Era acum în pragul uşii. Doctorul Thomas ieşise să-l 
conducă. 

— Nu e chiar uluitor. E extrem de simplu, să ştiţi. 

— Ce anume? 

— Să omori fără să trezeşti bănuieli. Zâmbea din nou -un 
zâmbet de băieţandru, încântător. 


— Cu condiţia să fii prudent. Trebuie să fii prudent - asta-i 
tot. Doar cine e deştept are grijă să nu facă vreo greşeală. 
Asta-i tot secretul. 

Zâmbi şi se-ntoarse în casă. 

Luke rămase privind fix scările. Zâmbetul doctorului 
avusese o nuanţă condescendentă. În tot timpul 
conversaţiei, Luke fusese conştient că în comparaţie cu el - 
un om maturizat pe deplin - doctorul Thomas era un tânăr 
plin de avânt şi ingeniozitate. 

Dar pentru o clipă simţise că rolurile se inversaseră. 
Zâmbetul doctorului fusese cel al unui adult, pe care îl 
amuza isteţimea unui copil. 

Capitolul IX. 

Vorbeşte doamna Pierce. 

Luke cumpărase din micul magazin de pe High Street un 
pachet de ţigări şi numărul de azi al neobositului 
săptămânal „Good Cheer”, cu care lordul Whitfield îşi 
întregea în mod substanţial venitul. Citind rubrica 
campionatelor de fotbal, Luke mormăi pentru sine părerea 
de rău că scăpase un câştig de o sută douăzeci de lire. 

Doamna Pierce îşi arătă numaidecât înţelegerea şi-i vorbi 
despre dezamăgirea similară suferită de soţul ei. Relaţiile 
de prietenie fiind stabilite, lui Luke nu-i fu greu să 
prelungească conversaţia. 

— Domnul Pierce e mare amator de fotbal, spuse soţia sa. 
Când citeşte ziarul, întâi la asta se uită. Şi, după cum vă 
spuneam, a avut mare supărare, dar nu se poate să câştige 
toţi, eu aşa cred, şi vă spun că norocului nu poţi să-i 
comanzi. 

Luke o aprobă din inimă şi trecu la un alt subiect, ceva mai 
profund, şi anume că necazurile nu vin niciodată singure. 

— Vai, nu, domnule Fitzwilliam, într-adevăr, asta o ştiu pe 
pielea mea, suspină doamna Pierce. Şi când o femeie are un 
soţ şi opt copii - şase în viaţă şi doi în pământ - apoi asta 
înseamnă că ştie ce-i aia necaz. 

— Cred şi eu că ştie, ce mai! Spuneaţi că aţi îngropat doi? 


— N-a trecut nici o lună de când l-am îngropat pe unul din 
ei, spuse doamna Pierce cu un fel de însufleţire amestecată 
cu tristeţe. 

— Vai de mine, ce păcat! 

— N-a fost numai păcat, domnule. M-a lovit ca trăsnetul, 
aşa am simţit, ca trăsnetul! Mi s-au tulburat minţile când 
mi-au spus. Nu m-am aşteptat niciodată ca Tommy să 
păţească aşa ceva; când un copil îţi face necazuri, nu-i 
firesc să te gândeşti că poate îl ia Domnul Dumnezeu. Şi 
Emma Jane, puişorul meu drag. „N-o să mai apuci s-o 
creşti”. Aşa mi-au spus. „Dumnezeu îi ia la sine pe cei 
dragi”. Şi a fost adevărul gol-goluţ, domnule. Dumnezeu le 
ştie pe ale lui. 

Luke aprobă şi asta şi se strădui să mute conversaţia de la 
subiectul cu îngeraşul de Emma Jane la cel al drăcuşorului 
de Tommy. 

— Băiatul a murit de curând? A fost un accident? 

— Da, un accident, domnule. Spăla geamurile la vechea 
sală a conacului, care acum e bibliotecă, şi probabil că s-a 
clătinat niţel şi a căzut de sus de pe fereastră; aşa s-a 
întâmplat. 

Doamna Pierce vorbi pe larg şi dădu amănunte cu privire 
la accident. 

— Nu cumva a circulat povestea că ţopăia pe pervazul 
ferestrelor? 

Doamna Pierce spuse că băieţii sunt băieţi, dar fără 
îndoială că l-a pus pe gânduri pe maior, care şi aşa este un 
domn cam agitat. 

— Maiorul Horton? 

— Da, domnule, domnul cu buldogii. După ce s-a petrecut 
accidentul, s-a întâmplat să pomenească că l-a văzut pe 
Tommy al nostru lucrând foarte neatent, şi bineînţeles că 
dacă l-ar fi speriat cineva, ar fi putut să cadă foarte uşor. 
Necazul cu lommy e că a fost o fire prea veselă. Nu o dată 
mi-a dat bătaie de cap, dar vina n-o avea decât firea lui - 


nimic decât o fire veselă - aşa cum poate să aibă orice băiat. 
Dar n-avea inimă rea, să ştiţi. 

— Nu, nu. Sunt sigur că nu avea, dar ştiţi, uneori, doamnă 
Pierce, oamenilor - oamenilor mai în vârstă şi serioşi - le 
vine foarte greu să-şi amintească că au fost şi ei tineri 
odată. 

Doamna Pierce suspină. 

— Nişte vorbe tare adevărate, domnule. Nu pot să mă 
abţin să nu sper că anumitor domni, pe care aş putea să-i 
numesc, dar nu vreau, le-a părut rău că s-au purtat urât cu 
băiatul, numai pentru că era o fire veselă. 

— Le juca feste stăpânilor, nu? întrebă Luke, zâmbind cu 
indulgență. 

Doamna Pierce răspunse repede: 

— Se distra şi el, domnule, atât. Tommy se pricepea tare 
bine să imite. Ne făcea să ne strâmbăm de râs când îl imita 
pe domnul Ellsworthy de la prăvălia cu antichităţi sau pe 
bătrânul Hobbs, paznicul de la cimitir. Şi tocmai când făcea 
pe stăpânul de la conac, de râdeau cele două ajutoare ale 
grădinarului, hop c-a sosit tiptil şi stăpânul şi l-a dat afară 
pe lommy chiar atunci - ştiu eu că nici nu se putea aştepta 
la altceva; a fost drept, iar stăpânul nu i-a purtat pică şi l-a 
ajutat pe Tommy să-şi găsească altă slujbă. 

— Dar alţii nu au fost la fel de mărinimoşi, nu? 

— Nu prea, domnule. Nu vreau să dau nume şi nici nu v-ar 
trece prin cap că domnul Abbot poate să se poarte în felul 
ăsta, când este un om atât de simpatic şi întotdeauna are 
câte o vorbă bună sau câte o glumă la îndemână. 

— Tommy l-a supărat? 

— Sunt sigură că băiatul n-a avut nici un gând rău şi, la 
urma urmei, dacă ai acte secrete şi nu trebuie citite de 
toată lumea, apoi nici nu trebuie lăsate pe masă - eu aşa 
cred. 

— Chiar aşa, spuse Luke, într-un birou de avocat 
documentele persoanele ar trebui păstrate în seif. 


— Da, domnule. Eu aşa cred, şi soţul meu e de acord cu 
mine. Şi Tommy nici măcar n-a citit mult din ele. 

— Ce era, un testament? 

Se gândise probabil pe bună dreptate că întrebarea cu 
privire la natura documentului respectiv ar fi jenat-o pe 
doamna Pierce. Dar întrebarea pusă direct declanşă un 
răspuns instantaneu. 

— A, nu, domnule, nici vorbă. Nimic important. Doar o 
scrisoare personală de la o doamnă, şi lommy nici n-a văzut 
ce doamnă era. Prea multă zarvă pentru un fleac - eu aşa 
ZIC. 

— Probabil că domnul Abbot e o persoană care se supără 
foarte repede. 

— Ei, cam aşa s-ar părea, nu? Deşi, după cum ziceam, e un 
domn cu care îţi face plăcere să stai de vorbă; mereu îţi 
spune câte o glumă sau te îmbărbătează, dar e adevărat că 
am auzit că nu-i prea bine să ite pui contra; el şi cu 
doctorul Humbleby erau la cuțite, după cum se spune, 
numai că bătrânul domn a murit. Şi nici domnului Abbot nu 
i-a venit prea bine după aia, când se gândea cum se aveau. 
Fiindcă atunci când moare cineva nu-ţi mai place să te 
gândeşti că s-au rostit nişte vorbe aspre şi nu mai poţi să ţi 
le iei înapoi. 

Luke dădu din cap solemn şi murmură: 

— Foarte adevărat, foarte adevărat. O mică coincidenţă 
povestea asta. A avut un schimb de cuvinte cu doctorul 
Humbleby, şi doctorul a murit - s-a purtat rău cu lommy al 
dumneavoastră, şi băiatul moare! Cred că experienţa asta 
repetată o să-l facă pe domnul Abbot mai grijuliu de felul 
cum va vorbi pe viitor. 

— Păi la fel a fost şi cu Harry Carter de la „Seven Stars”, 
spuse doamna Pierce. Numai cu o săptămână înainte de a 
se îneca a avut nişte vorbe cu el - dar nimeni nu poate să-l 
acuze pe domnul Abbot pentru asta. Carter a fost de fapt cu 
ocara, s-a dus la domnul Abbot acasă, fiindcă era băut, şi a 
strigat în gura mare nişte vorbe murdare. Biata doamnă 


Carter trebuia să înghită multe şi eu cred că i s-a luat o 
piatră de pe inimă când s-a dus bărbatu-său. 

— Parcă a rămas şi o fiică după el, nu? 

— A, eu nu bârfesc. 

Era ceva neaşteptat dar promiţător. Luke ciuli urechile şi 
aşteaptă. 

— N-au fost decât vorbe goale. Lucy Carter e o fată 
arătoasă în felul ei şi, dacă ar fi avut şi ea bani ca domnul 
Abbot, cred că nimeni n-ar mai fi băgat de seamă povestea 
asta. Dar au fost vorbe, nu pot să zic - mai ales după ce 
Carter s-a dus acasă la el, ţipând şi înjurând. 

Luke prinse implicaţiile discursului cam confuz. 

— Se pare că domnului Abbot îi place să se uite la câte o 
fată drăguță. 

— Aşa se întâmplă adesea cu bărbaţii, spuse doamna 
Pierce. Nu se gândesc la prostii, aruncă o vorbă-două, dar 
lumea-i lume şi tot se observă până la urmă. Poţi să te 
aştepţi la aşa ceva aici, într-un loc liniştit ca ăsta. 

— E un loc încântător. Atât de ferit de rele. 

— Aşa spun pictorii întotdeauna, dar eu cred că nu suntem 
în pas cu vremurile. Păi, n-avem nici o construcţie nouă cu 
care să ne mândrim. Dincolo, la Ashevale, de exemplu, au o 
mulţime de case noi, unele cu acoperişuri verzi şi cu 
ferestre cu vitralii. 

Luke se scutură uşor. 

— Aveţi aici un institut nou de toată frumuseţea. 

— Da, se spune că e o clădire frumoasă, zise doamna 
Pierce, tară prea mult entuziasm. Sigur că stăpânul a făcut 
multe pentru orăşelul ăsta. Îi vrea numai binele, asta o ştim 
cu toţii. 

— Dar nu credeţi că strădaniile lui sunt încununate de 
succes? spuse Luke amuzat. 

— Păi, sigur, domnule, dumnealui nu face parte din lumea 
bună, nu-i ca domnişoara Waynflete, de exemplu, sau 
domnişoara Conway. Păi, tatăl lordului Whitfield a avut o 
prăvălioară de încălţăminte numai la câteva case mai încolo. 


Maică-mea îşi aduce aminte de Gordon Ragg, care servea în 
prăvălie - şi-l aminteşte foarte bine. Ei, acum e lord şi e 
bogat - dar nu e niciodată acelaşi lucru, nu-i aşa, domnule? 

— Sigur că nu. 

— Mă scuzaţi că am amintit de asta, domnule. Ştiu că 
locuiţi la conac şi scrieţi o carte. Dar mai ştiu că sunteţi 
vărul domnişoarei Bridget, şi asta schimbă lucrurile. Tare 
ne-am bucura să devină stăpână la Ashe Manor. 

— Nu mă îndoiesc. 

Plăti ţigările şi ziarul foarte brusc. Se gândi: „Elementul 
personal. Trebuie să-l las să se strecoare! La naiba, sunt în 
căutarea unui criminal. Ce contează dacă vrăjitoarea aia cu 
părul negru se mărită sau nu? Ea n-are nici un amestec...” 

Mergea încet pe stradă. Făcu un efort să nu se mai 
gândească la Bridget. 

„Ei, şi acum, Abbot. Zarurile se întorc asupra lui Abbot. L- 
am legat de trei victime. S-a certat cu Humbleby, cu Carter 
şi cu Tommy Pierce - şi toţi trei au murit. Dar ce-i cu fata, 
Amy Gibbs? Oare ce scrisoare intimă a văzut băiatul ăla 
zăpăcit? Ştia de la cine a fost primită. Sau nu ştia? S-ar 
putea să nu-i fi spus maică-şi. Dar dacă ştia? Dacă Abbot s-a 
gândit că era necesar să-i închidă gura. S-ar putea! Deci 
asta-i tot ce pot să spun. S-ar putea! Nu mă mulţumeşte.” 

Luke grăbi pasul, uitându-se în jur cu o exasperare subită. 

„Satul ăsta blestemat mă scoate din minţi. Atât de 
zâmbitor şi liniştit - atât de inocent - şi tot timpul nebunia 
asta cu crima trece prin el. Sau eu sunt cel nebun? Sau 
Lavinia Pinkerton a fost smintită? La urma urmei, toată 
povestea ar putea fi o coincidenţă, da, moartea lui 
Humbleby şi toate...” 

Se uită în josul străzii principale şi fu cuprins de 
sentimentul puternic că pluteşte undeva în ireal. 

Îşi spuse în sine: „Lucrurile astea nu se întâmplă...” Apoi 
ridică ochii spre marginea lungă şi apăsătoare a coastei 
Ashe - şi deodată senzaţia de ireal se spulberă. Coasta Ashe 


era reală - cunoştea lucrurile stranii - vrăjitorie, cruzime şi 
pofte de sânge uitate, ritualuri drăceşti... 

Privirea îi rămase nemişcată. Două siluete mergeau pe 
culmea dealului. Le recunoscu cu uşurinţă - Bridget şi 
Ellsworthy. Tânărul gesticula cu mâinile lui curioase şi 
neplăcute. Capul îi era plecat spre Bridget. Arătau ca două 
siluete desprinse dintr-un vis. Parcă ar fi călcat prin iarbă 
cu paşi uşori de pisică. Îi văzu părul negru învolburându-se 
în spate din cauza unei rafale de vânt. Din nou fu cuprins de 
strania ei vrajă. 

„Sunt vrăjit, ce mai! Sunt vrăjit!” îşi spuse în gând. 

Stătu nemişcat - învăluit de o senzaţie de moleşeală. 

Se gândi cu părere de rău: „Cine o să rupă vraja? Nu e 
nimeni”. 

Capitolul X. 

Rose Humbleby. 

Un zgomot uşor din spate îl făcuse să se întoarcă brusc. 
Era o fată, o fată deosebit de drăguță, cu păr castaniu 
buclat şi cu ochi albastru-închis care priveau timid. Se 
înroşi stânjenită înainte de a vorbi. 

— Sunteţi domnul Fitzwilliam, nu-i aşa? 

— Da, eu... 

— Eu sunt Rose Humbleby. Bridget mi-a spus că aţi 
cunoscut nişte prieteni de-ai tatei. 

Luke avu bunul simţ să roşească uşor sub bronzul pielii. 

— A, de mult, spuse el neconvingător. L-am cunoscut, hm, 
când era tânăr, înainte de a se căsători. 

— Aha, înţeleg. 

Rose Humbleby păru puţin dezamăgită. Dar continuă: 

— Scrieţi o carte, nu-i aşa? 

— Da. Îmi strâng însemnări. Despre superstiţiile locale. Tot 
felul de lucruri de genul ăsta. 

— Înţeleg. Pare grozav de interesant. 

— O să fie probabil o carte plictisitoare la culme, o asigură 
Luke. 

— A, nu, sunt sigură că nu va fi. 


Luke zâmbi. Se gândi: „Doctorul Thomas e un om 
norocos!” 

Apoi spuse: 

— Există oameni care pot face subiectul cel mai captivant 
infernal de plictisitor. Tare mă tem că eu fac parte dintre 
aceştia. 

— Vai, dar de ce? 

— Nu ştiu. Dar am convingerea asta. 

Rose Humbleby spuse: 

— S-ar putea să faceţi parte dintre acei oameni care fac 
subiectele plictisitoare extrem de captivante! 

— Sunteţi drăguță. Vă mulţumesc. 

Rose Humbleby îi înapoiase zâmbetul. Apoi spuse. 

— Credeţi în superstiții şi în lucruri de astea? 

— Asta-i o întrebare complicată şi grea şi, de fapt, nu este 
esenţială. Se poate să te intereseze anumite lucruri, în care 
să nu crezi. 

— Da, cred că da, spuse fata, cu oarecare îndoială. 

— Sunteţi superstiţioasă? 

— Nu, nu, nu prea. Dar am credinţa că lucrurile ţi se 
întâmplă valuri, valuri. 

— Valuri? 

— Da, valuri de noroc sau ghinion. Vreau să spun, am 
senzaţia că în ultima vreme Wychwood a fost parcă sub o 
vrajă aducătoare de nenorociri. Tata a murit, pe 
domnişoara Pinkerton a călcat-o o maşină şi băieţelul ăla a 
căzut de pe fereastră. Am sentimentul, nu ştiu... dar parcă 
aş url locul ăsta; parcă ar trebui să plec de aici! 

Începu să respire repede. Luke o privi dus pe gânduri. 

— Deci aveţi acest sentiment? 

— Ah! Ştiu că e o prostie. Cred că e numai din cauza morţii 
neaşteptate a bietului meu tată - totul s-a petrecut atât de 
brusc. Se cutremură. Şi apoi, domnişoara Pinkerton... 
spunea... 

Fata se opri. 


— Ce spunea? Era o bătrânică încântătoare aşa cum am 
cunoscut-o eu; semăna foarte bine cu una din mătuşile mele 
preferate. 

— Aţi cunoscut-o? Chipul i se lumină. O îndrăgeam foarte 
mult şi ea era foarte devotată tatei. Dar uneori mă întrebam 
dacă nu cumva era ceea ce scoţienii numesc „fey”*. 

— De ce? 

Pentru că, ciudat, dar ei îi era frică să nu i se întâmple 
ceva aici. Aproape m-a prevenit. Mai ales să-l feresc de 
accidente. Şi pe urmă, în ziua aceea, chiar înainte de a 
pleca la Londra, s-a purtat tare ciudat, era agitată la culme. 
Domnule Fitzwilliam, eu personal cred că făcea parte dintre 
oamenii care au presimţit. Cred că ştia că i se va întâmpla 
ceva. Probabil a ştiut că şi tatei o să i se întâmple ceva. 
Este... este înspăimântător! 

Făcu un pas către el. 

— Uneori poţi să prevezi viitorul, spuse Luke. Dar asta nu 
ţine totdeauna de supranatural. 

— Într-adevăr, trebuie să fie ceva foarte firesc - o facultate 
pe care nu o au toţi oamenii. Totuşi... mă îngrijorează... 

— N-aveţi de ce să fiţi îngrijorată, spuse Luke cu blândeţe. 
Gândiţi că acum a trecut totul. N-are rost să vă mai 
preocupe trecutul. Trebuie să trăiţi pentru viitor. 

— Cred. Dar sunt şi alte lucruri, nu ştiu dacă înţelegeţi... 

Rose ezită. 

— Mai era ceva, în legătură cu verişoara dumneavoastră. 

— Verişoara mea? Bridget? 

— Da. Domnişoara Pinkerton era cam îngrijorată în 
privinţa ei. Mereu îmi punea întrebări... Cred că se temea şi 
pentru ea. 

Luke se întoarse, scrutând coama dealului. Îl încerca un 
sentiment ilogic de teamă. Bridget - singură cu un om cu 
mâinile de culoare nesănătoasă, cu o carnaţie verzuie, în 
descompunere! Imaginaţie - pură imaginaţie! Ellsworthy 
era un biet diletant inofensiv care făcea pe negustorul. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Rose spuse: 


— Domnul Ellsworthy vă e simpatic? 

— Categoric nu. 

— Nici Geoffrey... ştiţi, doctorul Thomas nu-l place. 

— Dar dumneavoastră? 

— Ah! .... Eu îl consider îngrozitor. 

Se dădu puţin mai aproape. 

— 'Toată lumea vorbeşte de el. Am auzit că a oficiat nu ştiu 
ce ritualuri în poiana vrăjitoarelor şi i-au venit o mulţime de 
prieteni din Londra - nişte persoane oribile la înfăţişare. 
Tommy Pierce era şi el un fel de acolit. 

— Tommy Pierce? întrebă Luke deodată. 

— Da. Avea nişte odăjdii şi o sutană roşie. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— A, mai de mult, cred că prin martie. 

— Se pare că Tommy Pierce a fost amestecat în tot ce s-a 
petrecut în satul ăsta. 

— Era tare băgăcios. Întotdeauna trebuia să ştie ce se 
petrece. 

— Probabil că până la urmă a aflat prea multe, spuse Luke 
sever. 

Rose acceptă cuvintele aşa cum fură rostite. 

— Era un băieţel destul de nesuferit. Îi plăcea să taie 
viespile în bucăţi şi să stârnească câinii. 

— Genul de copil a cărui moarte nu e prea regretată. 

— Da, cred că aveţi dreptate. Totuşi, a fost sfâşietor pentru 
maică-sa. 

— Ştiu că i-au rămas alţi şase brotăcei care s-o consoleze. 
Femeia asta e bună de gură. 

— Vorbeşte cam mult, nu-i aşa? 

— După ce am cumpărat câteva ţigări de la ea, aveam 
impresia că ştiu întreaga istorie a oricui de pe aici! 

Rose spuse întristată: 

— Asta-i lucrul cel mai rău la noi. Toată lumea ştie totul 
despre fiecare în parte. 

— Nu, nu cred, spuse Luke. 

Fata îl privi întrebătoare. Luke îi spuse cu înţeles: 


— Nici o fiinţă nu cunoaşte întregul adevăr despre o alta. 
Chipul lui Rose deveni grav. Se cutremură uşor, involuntar. 
— Da, spuse ea încet. Cred că aşa este. 

— Nici despre cine ţi-e mai drag şi mai apropiat. 

— Nici chiar... Începu ea, dar se opri. Ah, poate aveţi 
dreptate, însă n-aş fi vrut să spuneţi lucruri atât de 
îngrozitoare, domnule Fitzwilliam. 

— Vă sperie? 

Dădu din cap încet. 

Apoi schimbă vorba. 

— Trebuie să plec. Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, 
adică dacă veţi putea, treceţi pe la noi. Mamei i-ar face 
multă plăcere, mai ales că aţi cunoscut nişte foşti prieteni 
de-ai tatei. 

Rose cobori uşor drumul. 'Ținea capul puţin plecat, de 
parcă ar fi purtat pe el o povară de necazuri sau 
nedumeriri. 

Luke rămase pe loc, uitându-se după el. Îl învălui o undă 
de grijă. Simţea o dorinţă să o apere şi să o protejeze pe 
fata asta. 

De ce anume s-o apere? În timp ce-şi punea întrebarea, 
dădu din cap uşor nerăbdător. Era adevărat că lui Rose 
Humbleby îi murise de curând tatăl, dar avea o mamă şi era 
logodită cu un tânăr fermecător care era foarte potrivit 
pentru a o apăra. Şi atunci, de ce el, Luke Fitzwilliam, să fie 
cuprins de complexe şi să simtă nevoia s-o apere? lar 
intervenea vechiul sentimentalism, se gândi Luke. Instinctul 
de protecţie al masculului! Fusese în floare în epoca 
victoriană, a fost la putere în cea edwardiană şi încă mai dă 
semne de viaţă, în ciuda prietenului nostru lordul Whitfield, 
care ar numi asta „solicitare nervoasă a vieţii moderne!” 
„Oricum, îşi spuse îndreptându-se spre ameninţătoarea 
siluetă a coastei Ashe, îmi place fata asta. E prea bună 
pentru Thomas - diavolul ăsta rece şi arogant.” 

Îi reveni în memorie ultimul zâmbet al doctorului, când se 
aflau pe scările de la intrare. Fusese fără îndoială un 


zâmbet de om mulţumit de sine! Automulţumire! 

Deasupra capului auzi un sunet de paşi care-l trezi pe 
Luke din meditaţiile lui uşor iritante. Privirea întâlni silueta 
tânărului domn Ellsworthy care cobora pe cărare. Ţinea 
privirea în pământ şi zâmbea ca pentru sine. Expresia feţei 
îl impresionă pe Luke neplăcut. Ellsworthy aproape că nu 
păşea, ţopăia - ca un om care saltă în ritmul unei melodii 
drăceşti ce-i răsună în minte. 

Zâmbetul era de fapt o strâmbătură stranie şi tăinuită a 
buzelor - avea o şiretenie triumfătoare care era vădit 
neplăcută. 

Luke se oprise şi Ellsworthy ajunse aproape în dreptul lui 
până să-l vadă. Înainte de a-l recunoaşte, ochii săi răutăcioşi 
şi fără astâmpăr prinseră privirea lui Luke. Apoi, sau cel 
puţin aşa i se păru lui Luke, se petrecu o schimbare totală. 
În locul satirului zglobiu, stătea acum un tânăr întrucâtva 
efeminat şi pedant. 

— Ah, bună dimineaţa, domnule Fitzwilliam. 

— Bună dimineaţa, spuse Luke. Aţi admirat frumuseţile 
naturii? 

Mâinile lungi şi palide ale domnului Ellsworthy se ridicară 
într-un gest de reproş. 

— Vai, nu, nu! Ah, vai de mine, nu! Urăsc natura! E o 
stricată vulgară şi fără pic de imaginaţie! Întotdeauna am 
fost de părere că nu te poţi bucura de viaţă până nu pui 
natura la locul ei. 

— Şi dumneavoastră cum aţi sugera să procedăm? 

— Sunt fel de fel de căi! într-un loc ca ăsta, un colţişor de 
provincie delicios, poţi să găseşti cele mai plăcute distracţii 
dacă ai acel gout - flerul. Eu mă bucur de viaţă, domnule 
Fitzwilliam. 

— Şi eu la fel, spuse Luke. 

— Mens sana în corpore sano, spuse domnul Ellsworthy. 

Vocea sa căpătase slabe inflexiuni ironice. Sunt convins că 
dumneavoastră urmaţi întocmai zicala, continuă el. 

— Sunt şi alte lucruri mai grave. 


— Dragă prietene! Sănătatea mintală este ceva extrem de 
plictisitor. Trebuie să fii nebun, delicios de nebun, pervertit, 
uşor zăpăcit, atunci vezi viaţa dintr-un unghi nou, ameţitor. 

— Prin ferestruica din biserică rezervată leproşilor, sugeră 
Luke. 

— A, foarte bine, foarte bine. Spiritul. Dar ştiţi, mai e şi 
altceva. Un unghi de vedere interesant. Dar nu vreau să vă 
rețin. Trebuie să faceţi mişcare, oamenii trebuie să facă 
mişcare la propriu. 

— Exact, spuse Luke, şi cu o scurtă înclinare a capului îşi 
continuă drumul. 

Se gândi: „A început să-mi lucreze prea mult imaginaţia. 
Individul ăsta nu-i decât un dobitoc de rând. Atâta tot.” 

Dar un sentiment nedesluşit de neliniştit îl făcu să 
grăbească pasul. Zâmbetul acela ciudat, viclean, triumfător, 
pe care Ellsworthy îl avusese pe figură, nu fusese oare 
decât rezultatul fanteziei lui Luke? Şi-apoi impresia 
următoare - zâmbetul dispăruse ca şters de un burete la 
vederea lui - oare ce însemna asta? 

Şi cu o nelinişte crescândă, se gândi: „Bridget! Oare e în 
siguranţă? Au venit aici amândoi şi s-a întors numai el.” 

Grăbi pasul. Cât timp vorbise cu Rose Humbleby, soarele 
apăruse de după nori. Acum dispăruse din nou. Cerul era 
mohorât şi ameninţător, iar vântul trimitea rafale iuți şi 
întâmplătoare. Luke avu senzaţia că păşise din viaţa de 
toate zilele într-o lume fermecată şi stranie; îşi dăduse 
seama de asta din viaţa de toate zilele într-o lume 
fermecată şi stranie; îşi dăduse seama de asta din ziua în 
care pusese piciorul în Wychwood. 

Coti după un colţ şi ieşi într-o poiană cu multă iarbă, ce-i 
fusese arătată de jos şi care, după cum ştia, purta numele 
de Poiana Vrăjitoarelor. Tradiţia spunea că aici îşi ţineau 
vrăjitoarele orgiile în nopţile walpurgice şi de Hallowe'en. 

În clipa următoare se simţi uşurat. Bridget era acolo. Se 
sprijinea de o stâncă a dealului. Stătea aplecată cu capul 
între mâini. 


Se îndreptă grăbit spre ea. Călca pe iarba frumoasă, 
primăvăratecă, ciudat de proaspătă şi de verde. 

— Bridget! 

Îşi ridică faţa din mâini. Chipul ei îl răscoli. Arăta de parcă 
s-ar fi întors dintr-o lume îndepărtată, de parcă i-ar fi fost 
greu să se adapteze lumii de aici, din acel moment. 

Luke întrebă, nu fără stângăcie. 

— Ascultă, n-ai păţit nimic, aşa-i? 

Trecuseră vreo două minute până să-i răspundă - ca şi 
cum încă nu revenise din lumea aceea îndepărtată care o 
găzduise. 

Luke avu sentimentul că vorbele sale parcurseseră cale 
lungă până să-i ajungă la ureche. 

— Sigur că n-am păţit nimic. Adică de ce aş fi păţit ceva? 

Vocea îi devenise ascuţită şi aproape ostilă. Luke rânji. 

— Să mă ia naiba dacă ştiu. Mi s-a năzărit aşa deodată. 

— De ce? 

— Mai întăi, cred că din cauza atmosferei melodramatice 
în care trăiesc zilele astea. Văd toate lucrurile în alte 
dimensiuni. Dacă te scap din vedere o oră sau două, în mod 
firesc îmi închipui că-ţi voi găsi cadavrul însângerat în 
vreun şanţ. Parcă ar fi într-o piesă sau într-un roman. 

— Eroinele nu sunt ucise. 

— Da, dar... 

Luke se opri la timp. 

— Ce-ai vrut să spui? 

— Nimic. 

Slavă Domnului că se oprise la timp. Parcă nu prea-ţi vine 
să spui unei tinere atrăgătoare: „Dar tu nu eşti eroină”. 

Bridget continuă: 

— Eroinele sunt răpite, întemniţate, lăsate să moară, 
asfixiate cu gaze sau înecate în pivnițe - sunt tot timpul în 
pericol, dar nu mor niciodată. 

— Nici nu se topesc în aer. 

Apoi continuă: 

— Deci asta e Poiana Vrâjitoarelor? 


— Da. 

O privi. 

Îţi lipseşte coada de mătură, spuse el cu blândeţe. 

— Îţi mulţumesc! Domnul Ellsworthy s-a exprimat cam la 
fel. 

— Tocmai m-am întâlnit cu el. 

— Aţi stat de vorbă? 

— Da. Cred că a vrut să mă scoată din sărite. 

— Şi a reuşit? 

— A folosit metode cam copilăreşti. 

Se opri, apoi continuă brusc. 

— E un individ ciudat. O clipă ai senzaţia că nu e decât un 
zăpăcit şi pe urmă brusc te întrebi dacă totuşi nu e altceva 
mai mult decât atâta. 

Bridget îl privi. 

— Deci şi tu ai simţit? 

— Nu cumva gândim la fel? 

— Da. 

Luke aşteptă. Bridget spuse: 

— Are ceva straniu în el. Ştii, m-am tot întrebat... Azi- 
noapte n-am închis un ochi tot frământându-mi mintea. M- 
am gândit la întreaga poveste. Dacă într-adevăr e vorba de 
un criminal, cred că eu ar trebui să ştiu cine anume e! 
Adică aşa ar fi firesc având în vedere că locuiesc aici şi toate 
celelalte. M-am gândit şi m-am răzgândit şi am tras 
concluzia că dacă într-adevăr există un criminal, atunci el 
trebuie să fie fără discuţie nebun. 

Aducându-şi aminte de cuvintele doctorului Thomas, Luke 
o întrebă: 

— Nu crezi că respectivul criminal ar putea fi la fel de 
sănătos ca noi toţi? 

— Genul ăsta de criminal nu! După părerea mea, 
criminalul ăsta trebuie să fie nebun. Şi asta, cum vezi, m-a 
îndreptat spre Ellsworthy. Dintre toţi cei care stau aici, el e 
singurul care este categoric un tip ciudat. Şi este ciudat. Nu 
poţi să negi! 


Luke spuse cu îndoială: 

— Sunt mulţi ca el - diletanţi, pozeuri, care de obicei sunt 
total inofensivi. 

— Da. Dar el cred că e altfel. Are nişte mâini atât de 
scârboase. 

— Deci ai băgat de seamă? Ce caraghios lucru, şi eu 
observasem. 

— De fapt nu sunt albe, sunt verzi. 

— Da, asta-i senzaţia pe care o încerci. Totuşi, nu poţi să 
învinovăţeşti pe cineva de crimă pentru nuanțele pielii. 

— Într-adevăr. Avem nevoie de dovezi. 

— Dovezi? mormăi Luke. Exact ceea ce ne lipseşte cu 
desăvârşire. Individul a fost prea prevăzător. Un criminal 
prevăzător! Un nebun prevăzător. 

— Am încercat să te ajut, spuse Bridget. 

— În cazul Ellsworthy? 

— Da. M-am gândit că eu aş putea să-l trag mai bine de 
limbă. Am reuşit puţin. 

— Povesteşte-mi! 

— Ei bine, se pare că are o mică coterie - o gaşcă de 
prieteni nesuferiţi. Vin din când în când aici să-şi desfăşoare 
ritualurile. 

— Adică fac ceea ce se numeşte orgii de neînchipuit? 

— Nu ştiu dacă sunt de neînchipuit, dar fără discuţie că 
sunt orgii. În realitate, totul sună extrem de prostesc şi 
pueril. 

— Presupun că divinizează pe necuratul şi execută dansuri 
obscene. 

— Cam aşa ceva. După câte s-ar părea, se distrează 
grozav. 

— Aş putea să adaug şi eu ceva. lommy Pierce a luat parte 
la una din ceremonii. Era un acolit. Avea o sutană roşie. 

— Deci ştia? 

— Da. Şi asta ar putea să-i explice moartea. 

— Vrei să spui că a vorbit despre ce-a văzut? 

— Da, sau poate a încercat un soi de şantaj. 


Bridget spuse gânditoare: 

— Ştiu că toate sunt atât de rupte de realitate, totuşi, când 
le aplic la Ellsworthy, nu mai par aşa fantastice. 

— Da, sunt de acord; toată povestea se transformă din una 
ireală într-una posibilă. 

— Am făcut deci legătura cu două dintre victime, spuse 
Bridget, Tommy Pierce şi Amy Gibbs. 

— Şi unde-i plasăm pe Humbleby şi pe cârciumar? 

— Pentru moment, nicăieri. 

— Poate cârciumarul. Dar în cazul lui Humbleby mă 
gândesc la un motiv pentru care a fost îndepărtat. Era 
doctor şi probabil că descoperise starea anormală a 
sănătăţii lui Ellsworthy. 

— Da, e posibil. 

Apoi Bridget izbucni în râs. 

— M-am descurcat bine dimineaţa asta. Se pare că am 
mari posibilităţi psihice, iar când i-am spus că una dintre 
stră-stră-străbunicile mele a scăpat ca prin urechile acului 
să nu fie arsă pentru vrăjitorie, mi-au crescut acţiunile. 
Cred chiar că voi fi invitată la una dintre orgiile de la 
întrunirea viitoare, cu prilejul Jocurilor Satanice. 

— Bridget, pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă. 

Îl privi surprinsă. Luke se ridică. 

— Tocmai m-am întâlnit cu fiica doctorului Humbleby. Am 
vorbit despre domnişoara Pinkerton. Şi ea mi-a spus că 
domnişoara Pinkerton era tare îngrijorată în privinţa ta. 

Bridget, care tocmai se scula în picioare, încremeni ca şi 
cum ar fi fost imobilizată. 

— Cum adică? Domnişoara Pinkerton să fie îngrijorată în 
privinţa mea? 

— Aşa mi-a spus Rose Humbleby. 

— Rose Humbleby? 

— Da. 

— Şi ce-a mai spus? 

— Atât. 

— Precis? 


— Absolut precis! 

Urmă o tăcere, apoi Bridget spuse: 

— Înţeleg. 

— Domnişoara Pinkerton a fost îngrijorată în privinţa lui 
Humbleby şi el a murit. Acum aud că era îngrijorată şi în 
privinţa ta... 

Bridget râse. Se ridică şi scutură din cap, iar părul lung şi 
negru i se undui în jurul capului. 

— Nu fii îngrijorat. Necuratul are grijă de ai lui. 

Capitolul XI. 

Viaţa de familie a maiorului Horton Luke se sprijini de 
speteaza scaunului aflat de cealaltă parte a mesei 
directorului băncii. 

— Ei, cam asta ar fi tot, spuse el. Tare mă tem că v-am 
răpit destul de mult timp. 

Domnul Jones îşi scutură mâna dezaprobator. Pe faţa 
durdulie, oacheşă şi mignonă se aşternuse o expresie de 
bucurie. 

— Da de unde, domnule Fitzwilliam! Stiţi doar că 
localitatea asta e un locşor liniştit. Suntem bucuroşi 
întotdeauna să vedem câte un străin. 

— E un colţişor fascinant. Plin de superstiții. 

Domnul Jones oftă şi spuse că ar fi nevoie de mult timp 
pentru a stârpi superstiţiile. Luke observă că în ziua de azi 
învăţământului i se dă o prea mare importanţă, iar domnul 
Jones fu cam şocat de această afirmaţie. 

— Lordul Whitfield este un mare binefăcător pentru noi. 
Şi-a dat seama de dezavantajele pe care le-a avut el ca 
băiat şi este hotărât ca tineretul de azi să fie mai bine 
pregătit. 

— Dezavantajele din copilărie nu l-au împiedicat să facă o 
avere considerabilă, spuse Luke. 

— Nu. Pesemne că a fost foarte priceput. 

— Sau norocos. 

Domnul Jones păru cam surprins. 


— Norocul e singurul lucru care contează, spuse Luke. Să 
luăm de exemplu un criminal. Cărui fapt datorează un 
criminal scăparea? Priceperii? Sau pur şi simplu norocului? 

Domnul Jones admise că probabil norocului. Luke 
continuă: 

— Să luăm un individ ca acest Carter, proprietarul uneia 
din cârciumi. Tipul ăsta probabil că era beat şase nopţi din 
şapte, şi totuşi într-o noapte cade de pe pod în râu. E vorba 
din nou de şansă. 

— Pentru unii este într-adevăr un noroc, spuse directorul 
băncii. 

— Pentru cine anume? 

— Pentru soţie şi fiică. 

— A, da, sigur. 

Un funcţionar ciocăni la uşă; intră aducând nişte hârtii. 
Luke dădu două semnături model şi primi un carnet de 
cecuri. Se ridică. 

— Ei, mă bucur că s-a rezolvat. Anul ăsta am avut noroc la 
derbi. 

Domnul Jones spuse zâmbind că nu-i plăcea să parieze. 
Mai adăugă că doamna Jones avea nişte păreri foarte 
categorice cu privire la cursele de cai. 

— Atunci, presupun că nu participaţi la derbi? 

— Nu, într-adevăr. 

— Dar cine a mers de pe aici? 

— Maiorul Horton. E chiar foarte priceput la curse. Şi de 
obicei şi domnul Abbot îşi ia liber. Totuşi, de data asta n-a 
pariat pe câştigător. 

— Cred că nici nu l-au sprijinit mulţi, spuse Luke şi-şi luă 
rămas bun. 

leşind din bancă, îşi aprinse o ţigară. N-avea nici un motiv 
să-l păstreze pe domnul Jones pe lista suspecţilor, doar dacă 
nu ţinea cont de teoria cu „persoana cea mai puţin 
probabilă”. Directorul băncii nu manifestase nici o reacţie 
deosebită la întrebările de încercare puse de Luke. Se 
părea că este imposibil să ţi-l imaginezi în chip de criminal. 


Ba mai mult, nici nu lipsise în ziua derbiului. Din 
întâmplare, vizita lui Luke nu fusese irosită în zadar, căci 
reţinuse două mici informaţii. Atât maiorul Horton cât şi 
domnul Abbot, avocatul, lipsiseră din Wychwood în ziua 
derbiului. Deci, amândoi ar fi putut să fie la Londra când a 
călcat-o maşina pe domnişoara Pinkerton. 

Cu toate că Luke nu-l bănuia pe doctorul Thomas, simţea 
că ar fi încercat o şi mai mare mulţumire dacă ar fi ştiut că 
fusese reţinut în acea zi la Wychwood pentru îndatoririle 
sale profesionale. Îşi însemnă mintal să verifice. 

Şi pe urmă era Ellsworthy. Oare Ellsworthy fusese la 
Wychwood în ziua derbiului? Dacă da, presupunerea că el 
ar fi criminalul cădea de la sine. Totuşi, se gândi Luke, era 
posibil ca moartea domnişoarei Pinkerton să nu fi fost nimic 
altceva decât un simplu accident, aşa cum de altfel se 
presupuse. 

Dar respinse această teorie. Moartea survenise prea la. 

Luke se urcă îh maşina sa, trasă lângă bordură, şi porni 
spre garajul Pipwell care se afla la celălalt capăt al străzii 
principale. 

Vroia să discute nişte probleme mărunte cu privire la 
maşină. Un mecanic tânăr şi chipeş, plin de pistrui, îl 
ascultă privindu-l cu ochi inteligenţi. Cei doi oameni 
ridicară capota şi se adânciră într-o discuţie tehnică. 

Se auzi o voce: 

— Jim, vino-ncoa puţin! 

Mecanicul cel pistruiat se supuse. 

Jim Harvey. Într-adevăr era Jim Harvey, prietenul lui Amy 
Gibbs. Se întoarse într-o clipă, cerându-şi scuze şi discuţia 
luă din nou o întorsătură tehnică. Luke consimţi să lase 
maşina acolo. 

Pe când se pregătea să plece, întrebă ca din întâmplare: 

— "Ţi-a mers bine cu derbiul anul ăsta? 

— Nu, domnule. Am pariat pe Clarigold. 

— Am impresia că puţini au pariat pe Jujube II. 


— Într-adevăr, cred că nici ziarele n-au socotit că are vreo 
şansă. 

Luke aprobă din cap. 

— Cursele de cai sunt jocuri nesigure. Ai văzut vreodată 
un derbi? 

— Nu domnule, dar tare mi-ar plăcea. Am cerut şi eu ozi 
liberă anul ăsta. A fost un bilet ieftin până la Londra şi de 
acolo la Epsom, dar şeful nici n-a vrut să audă. De fapt, 
eram puţini în ziua aceea, şi aveam mult de lucru. 

Luke dădu din cap şi se îndepărtă. Jim Harvey fu tăiat de 
pe listă. Băiatul chipeş nu era un ucigaş tainic, şi nici nu era 
cel care o călcase cu maşina pe Lavinia Pinkerton. 

Se îndreptă agale spre casă pe malul râului. Ca şi mai 
înainte, îl întâlni aici pe maiorul Horton cu buldogii. Maiorul 
continuă să strige în acelaşi mod violent. 

— Augustus, Nelly, Nelly, ia ascultă! Nero, Nero, Nero! 

Din nou ochii bulbucaţi se aţintiră asupra lui Luke. De data 
asta întâlnirea nu se limită numai la atât. Maiorul Horton 
spuse: 

— Scuzaţi-mă, sunteţi domnul Fitzwilliam, dacă nu mă 
înşel? 

— Da. 

— Eu sunt Horton; maiorul Horton. Credeam că am să vă 
întâlnesc mâine la conac, la o partidă de tenis. Domnişoara 
Conway a fost foarte drăguță şi m-a invitat. Este verişoara 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da. 

— Mi-am închipuit. Îi ghicesc uşor pe noii veniţi. 

Aici interveni o digresiune, căci doi buldogi se repeziseră 
asupra unei javre albe, cu o furie de nedescris. 

— Augustus, Nero. Ia pofteşte aici, domnule! Vino-ncoa, 
auzi ce spun? 

Când, în cele din urmă, Augustus şi Nero se supuseră, nu 
tocmai încântați, ordinului, maiorul Horton reluă discuţia. 
Luke o mângâie pe Nelly, care îl privi blândă. 


— E o căţea frumoasă, aşa-i? spuse maiorul. Îmi plac 
buldogii. Întotdeauna am ţinut câţiva. Îi prefer oricărei alte 
rase. Locuiesc prin apropiere; hai să bem ceva! 

Luke fu de acord şi cei doi porniră împreună, iar maiorul 
Horton continuă subiectul despre câini şi despre 
inferioritatea tuturor celorlalte rase faţă de cea favorită. 

Luke ascultă povestindu-i despre premiile câştigate de 
Nelly, despre comportarea infamă a unuia din juriu care-i 
acordase lui Augustus numai un premiu de consolare, şi 
despre victoriile lui Nero în arenă. 

Ajunseră în dreptul casei maiorului. Deschiseră uşa din 
faţă, care nu era încuiată, şi intrară. După ce-l conduse într- 
o cameră plină de rafturi cu cărţi, care avea un slab miros 
de câine, maiorul Horton se ocupă de băuturi. Luke privi în 
jur. Văzu fotografii cu câini, nişte numere din „Field” şi 
„Country Life” şi două fotolii uzate. Pe rafturi erau aranjate 
cupe de argint. Deasupra poliţei căminului se afla o singură 
pictură în ulei. 

— Soţia mea, spuse maiorul, lăsând la o parte sifonul şi 
urmărind direcţia privirii lui Luke. O femeie remarcabilă. 
Nu crezi că figura ei exprimă tărie de caracter? 

— Da, într-adevăr, spuse Luke privind-o pe fosta doamnă 
Horton. 

Era pictată într-o rochie de atlas roz, iar în mână ţinea un 
buchet de lăcrămioare. Părul castaniu era pieptănat cu 
cărare la mijloc, iar buzele erau strânse într-un mod 
neplăcut. Ochii, de un cenuşiu rece, priveau neprietenos. 

— O femeie remarcabilă, spuse maiorul, întinzând un 
pahar lui Luke. A murit acum un an. De atunci nu mai sunt 
acelaşi om. 

— Cred, spuse Luke puţin cam încurcat. 

— Ia loc, spuse maiorul arătându-i unul din scaunele de 
piele. 

Se aşeză şi el pe celălalt şi continuă să vorbească, în timp 
ce-şi bea whisky-ul cu sifon. 

— Nu mai sunt acelaşi. 


— Probabil că îi simţiţi lipsa, spuse Luke încurcat. 

Maiorul Horton dădu din cap cu un aer întunecat. 

— Bărbatul are nevoie de o soţie care să-l menţină la linia 
de plutire. Altfel se prosteşte, da, se prosteşte. Se lasă la 
voia întâmplării. 

— Dar sigur că... 

— Dragă domnule, eu ştiu ce spun. Bagă de seamă, eu nu 
susţin că la început căsătoria nu te pune rău la încercare. 
Te pune. Bărbatul îşi spune, la dracu cu toate, nu maiai 
nimic al tău. Dar se obişnuieşte. Totul ţine de disciplină. 

Luke se gândi că mariajul maiorului Horton semănase 
probabil mai mult cu o campanie militară decât cu o idilă a 
unei fericiri conjugale. 

— Femeile, începu să monologheze maiorul din nou, sunt o 
tagmă stranie. Uneori ai impresia că nu e chip să le intri în 
voie. Dar, zău, îl ţin pe bărbat în formă. 

Luke păstră o tăcere respectoasă. 

— Eşti căsătorit? întrebă maiorul. 

— Nu. 

— Ei, nu-i nimic, ai să fii. Şi bagă de seamă, băiete, nu se 
compară cu nimic. 

— Este foarte încurajator să auzi pe cineva vorbind frumos 
despre mariaj. Mai ales în zilele noastre, când toţi 
divorţează aşa de uşor. 

— Pff! Tinerii îmi provoacă silă! Nu au rezistenţă, nu au 
nici pic de răbdare. Nu pot să suporte nimic. N-au de loc 
curaj. 

Lui Luke îi stătea pe limbă să întrebe de ce era nevoie de 
un curaj atât de mare, dar se stăpâni. 

— Şi nu uita, spuse maiorul, Lydia era o femeie dintr-o 
mie, dintr-o mie! 'Toţi de pe aici o respectau şi o stimau! 

— Da? 

— Nu se încurca cu toate prostiile. Avea obiceiul să fixeze 
pe cineva cu privirea, şi acel cineva se făcea mic, într- 
adevăr, se împuţina. Nişte fete d-astea necoapte, care azi îşi 
dau numele de cameriste. Au impresia că le treci cu 


vederea orice obrăznicie. Le-a arătat ea, Lydia! Ştii că am 
avut cincisprezece bucătărese şi slujnice într-un singur an? 
Cincisprezece! 

Luke avu sentimentul că asta nu prea aducea a omagiu 
pentru simţul gospodăresc al doamnei Horton, dar 
deoarece se părea că nu avea aceeaşi părere cu a gazdei, 
murmură ceva nedesluşit. 

— Le lua de guler şi le zvârlea afară dacă nu erau bune, 
asta e. 

— Întotdeauna s-a întâmplat aşa? 

— Ei, unele au plecat singure. „Călătorie sprâncenată”, 
aşa le ura Lydia. 

— Era un suflet ales, spuse Luke, dar nu era cumva cam 
greu de suportat uneori? 

— A, nu-mi bat eu capul cu fleacuri şi nici nu mă dau în 
lături de la o treabă. Sunt un bucătar destul de bun, iar 
când e vorba de făcut focul, pot să mă iau la întrecere cu 
oricine. Nu prea-mi place mie să spăl vasele, dar, de! 
trebuie s-o faci şi pe-asta, n-ai ce face! 

Luke îl aprobă. Îl întrebă dacă doamna Horton fusese 
pricepută la treburile gospodăreşti. 

— Nu sunt genul de bărbat care să-şi lase toate treburile 
în seama soţiei. Şi oricum, Lydia era mult prea delicată 
pentru gospodărie. 

— Deci nu era prea rezistentă? 

Maiorul Horton dădu din cap. 

— Avea un spirit încântător. Nu se lăsa bătută. Dar câte a 
avut de suferit femeia asta! Iar doctorii n-o înțelegeau. 
Doctorii sunt nişte brute fără simţire. Înţeleg numai 
durerea fizică, atât. Tot ceea ce iese din comun îi depăşeşte, 
să-l luăm pe Humbleby, de exemplu, toată lumea avea 
impresia că e un doctor bun. 

— Dumneavoastră nu aveţi aceeaşi părere? 

— Omul era un ignorant desăvârşit. Habar n-avea de 
descoperirile moderne. Mă îndoiesc să fi auzit vreodată de 
nevroză! Poate că se pricepea la pojar, la oreion, la fracturi. 


Dar atât. Până la urmă am avut un mic scandal cu el. Dar 
atât. Până la urmă am avut un mic scandal cu el. Nu 
înţelegea de loc boala Lydiei. I-am spus-o de la obraz şi nu i- 
a plăcut. S-a supărat şi mi-a spus să chem alt doctor dacă 
nu-mi convine. Până la urmă l-am chemat pe Thomas. 

— V-a făcut o altă impresie? 

— Era mult mai priceput. Dacă cineva a împins-o din 
răsputeri să biruie boala, apoi acel cineva e Thomas. De 
fapt, chiar îi mergea mai bine, dar a avut un colaps brusc. 

— A avut dureri? 

— Hm, da. Gastrită. E o boală cu dureri mari, foarte grea. 
Cât a suferit femeia asta! A fost un martir, ce mai! Şi o 
duzină de surori de caritate prin casă, care erau la fel de 
înţelegătoare ca nişte pendule cu cuc! Pentru ele fiecare 
fiinţă nu-i nimic altceva decât un pacient. 

Maiorul dădu din cap şi-şi goli paharul. 

— Nu pot să sufăr surorile de caritate. N-au pic de minte! 
Lydia susţinea că o otrăvesc. Nu era adevărat, bineînţeles, 
închipuiri de bolnav. Mulţi au asemenea închipuiri - aşa 
spunea Thomas - dar îndărătul lor se ascundea mult 
adevăr: femeile alea nu puteau s-o sufere. Astea-s genul cel 
mai rău de femei, care-şi calcă în picioare semenele. 

— Cred, spuse Luke cu sentimentul că ceea ce spunea 
foarte stângaci, dar nu vedea cum ar fi spus-o altfel, cred că 
doamna Horton avea o mulţime de prieteni adevăraţi în 
Wychwood? 

— Oamenii au fost foarte amabili, spuse maiorul cam în 
colţul buzelor. Whitfield i-a trimis nişte struguri şi piersici 
din sera lui proprie. Şi bătrânicile obişnuiau să vină să stea 
cu ea. Honoria Waynflete şi Lavinia Pinkerton. 

— Domnişoara Pinkerton venea des, nu-i aşa? 

— Da. O fată bătrână cu tabieturi, dar o fiinţă blajină! Era 
foarte îngrijorată de Lydia. Se interesa mereu de dietă şi 
medicamente. Nu cu vreo intenţie rea, totuşi eu consider că 
făcea prea mare tevatură. 

Luke aprobă înţelegător din cap. 


— Nu suport tevatura, spuse maiorul. Pe aici sunt prea 
multe femei. E greu să joci golf aşa cum trebuie. 

— Dar tânărul de la prăvălia de antichităţi? 

Maiorul pufni: 

— Nu joacă golf. E ca o cuconiţă. 

— E de mult în Wychwood? 

— De vreo doi ani. Un individ antipatic. Nu pot să sufăr 
indivizii cu părul lung şi cu o voce mieroasă. Ciudat totuşi 
că Lydia îl simpatiza. Nu poţi să pui nici o bază pe felul cum 
îi judecă femeile pe bărbaţi. Pot merge până la nişte limite 
de neînchipuit. Chiar a insistat să luăm şi noi nişte leacuri 
băbeşti de-ale lui. Nişte ierburi puse într-un vas de sticlă 
roşu cu semnele zodiacului pe el. Cică ar fi nişte ierburi 
culese la lumina lunii... Aiureli! Dar femeile înghit chestiile 
astea, pur şi simplu le înghit, ha, ha, ha! 

Simţind că schimbă subiectul prea brusc, Luke spuse 
totuşi, socotind pe bună dreptate că maiorul nu-şi va da 
seama: 

— Ce fel de individ e Abbot, avocatul local? Cunoaşte bine 
legile? Am nevoie de o consultaţie juridică şi mă gândeam 
să mă adresez lui. 

— Se spune că e foarte priceput, recunoscu maiorul 
Horton. Eu personal nu ştiu. De fapt am avut o discuţie cu 
el. Nu l-am mai văzut de când a venit aici să-i întocmească 
testamentul nevesti-mi, chiar înainte de a muri. După 
părerea mea, individul e un ticălos. Dar, sigur că asta nu-i 
micşorează meritele de avocat. 

— Nu, sigur că nu. lotuşi pare un om certăreţ. Am auzit că 
s-a certat cu foarte mulţi oameni. 

— Partea proastă este că e grozav de susceptibil. Are 
impresia că e Dumnezeu atotputernic şi că cine nu-i de 
acord cu el săvârşeşte „lcse majeste”. Ai auzit de scandalul 
cu Humbleby? 

— Deci au avut un scandal? 

— Clasa-ntâi! De fapt, să ştii că nu mă miră! Humbleby era 
un nătărău încăpățânat! Asta e. 


— A avut o moarte foarte tristă. 

— Humbleby? Da, cred că da. I-a lipsit cea mai elementară 
prudenţă. Infecția sângelui este un lucru al naibii de 
periculos. Întotdeauna trebuie să pui iod pe rană - eu pun! 
E un mijloc simplu de precauţie. Humbleby, care era doctor, 
nu făcea aşa. S-a văzut! 

Luke nu prea înţelese ce anume s-a văzut, dar nu întrebă. 
Uitându-se la ceas, se ridică. 

Maiorul Horton îi spuse: 

— "Te duci la masă? Ai dreptate. Ei, mă bucur ca am stat 
puţin de vorbă. Îmi place să cunosc oamenii care au 
colindat prin lume. Altădată poate o să discutăm mai mult. 
Pe unde ai fost? în Strâmtoarea Mayang? N-am fost pe- 
acolo niciodată. Am auzit că scrii o carte? Despre superstiții 
şi lucruri d-astea. 

— Da, eu... Dar maiorul Horton nu-l băga în seamă. 

— Aş putea să-ţi spun câteva lucruri foarte interesante. 
Când eram în India, dragul meu... 

Luke reuşi să scape abia după zece minute, timp în care 
suportă obişnuitele istorii cu fachiri, trucuri cu frânghia şi 
mangotierul, atât de dragi unui anglo-indian în retragere. 

leşind din casă, Luke auzi vocea maiorului care tuna şi 
fulgera împotriva lui Nero. Se minună de miracolul 
mariajului. Se părea că maiorul Horton regreta cu adevărat 
o soţie, care după toate probabilitățile, inclusiv ipotezele 
sale proprii, semăna cu un tigru mâncător de oameni. 

„Sau poate - Luke îşi puse brusc întrebarea - poate era un 
bluf extrem de abil?” 

Capitolul XII. 

Disputa. 

După-amiaza partidei de tenis a fost, din fericire, 
frumoasă. Lordul Whitfield era într-o dispoziţie excelentă, 
îndeplinindu-şi rolul de gazdă cu multă plăcere. Mereu 
aducea aminte de descendența sa modestă. Jucătorii erau 
în total opt: lordul Whitfield, Bridget, Luke, Rose Humbleby, 


domnul Abbot, doctorul Thomas, maiorul Horton şi Hetty 
Jones, o femeie veselă, fiica directorului băncii. 

În cel de-al doilea set, după-amiază, Luke juca împreună 
cu Bridget împotriva lordului şi a lui Rose Humbleby. Rose 
juca bine, avea un serviciu puternic şi luase parte la 
meciurile districtuale. Compensa greşelile lordului 
Whitfield, iar Luke şi Bridget, care nu erau nişte jucători 
excepţionali, reuşeau totuşi să le ţină piept cu succes. 
Scorul era de trei, dar Luke, prinzând o ocazie neaşteptată, 
împinse scorul, împreună cu Bridget, la cinci-trei. 

Abia observă că lordul Whitfield începuse să-şi iasă din 
fire. Se certă pentru o minge care atinse tuşa, susţinu că un 
serviciu era greşit, în ciuda lui Rose care tăgădui, şi se 
comportă ca un copil urâcios. Egalaseră, dar Bridget 
trimise o lovitură uşoară în plasă şi imediat după aceea 
servi greşit. 

Ghinion. Mingea următoare le fu servită spre mijlocul 
liniei, şi când Luke se pregătea s-o ia, se lovi de Bridget. 
Apoi Bridget mai servi de două ori greşit şi partida fu 
pierdută. 

Bridget îşi ceru scuze. 

— Îmi pare rău, dar nu mai puteam să-mi controlez 
mişcările. 

Se părea ca ăsta era adevărul. Loviturile ei erau la 
întâmplare şi parcă nu mai putea să facă nimic. Partida se 
încheie cu victoria lordului Whitfield şi a partenerei sale, cu 
scorul de opt la şase. 

Urmă o discuţie scurtă cu privire la componenţa pentru 
următoarea partidă. În cele din urmă, Rose jucă din nou 
alături de domnul Abbot, având ca adversari pe doctorul 
Thomas şi domnişoara Jones. 

Lordul Whitfield, căruia îi revenise voia bună, luă loc pe un 
scaun tamponându-şi fruntea şi zâmbind cu vanitate, începu 
o discuţie cu maiorul Horton cu privire la nişte articole din 
ziarul său, care se ocupau intens de problema pregătirii 
fizice în Marea Britanie. 


Luke i se adresă lui Bridget: 

— Vrei să-mi arăţi grădina de legume? 

— Pasiunea mea e varza. 

— Mazărea nu-ţi place? 

— Şi mazărea merge. 

Se îndepărtă de terenul de tenis şi ajunseră în grădina de 
legume, împrejmuită cu un gard. În după-amiaza aceea de 
sâmbătă, grădinarii nu erau acolo, şi totul părea paşnic şi 
tihnit în lumina soarelui. 

— Uite-ţi mazărea! spuse Bridget. 

Luke nu dădu nici o atenţie obiectului în chestiune. 

— De ce naiba le-ai dat partida? 

Pentru o fracțiune de secundă, Bridget ridică din 
sprâncene. 

— Îmi pare rău. Nu puteam să-mi controlez mişcările. Joc 
prosti tenis. 

— Nu chiar atât de prost ca azi! Serviciul acela greşit de 
două ori n-ar fi dus de nas nici un copil! Şi loviturile alea la 
întâmplare - trimeteai mingea la o jumătate de milă. 

Bridget spuse calm: 

— Pentru că sunt o jucătoare de tenis nepricepută. Dacă 
aş fi mai bună, poate că aş fi reuşit să fac jocul mai plauzibil. 
Dar aşa, când trimit mingea în afara tuşei se vede atât de 
clar că mi se poate reproşa imediat. 

— Deci recunoşti? 

— În mod evident, dragul meu Watson. 

— Şi care e motivul? 

— Cred că e la fel de evident. Lui Gordon nu-i place să 
piardă. 

— Dar eu? Dacă mie mi-ar plăcea să câştig? 

— Tare mă tem, dragă Luke, că lucrul ăsta nu este la fel de 
important. 

— N-ai vrea să vorbeşti ceva mai desluşit? 

— Ba da, dacă ţii neapărat. Nu trebuie să te pui rău 
niciodată cu pâinea de toate zilele. Gordon e pâinea mea de 
toate zilele. Tu nu eşti. 


Luke respiră adânc, apoi izbucni: 

— Şi ce vrei să dovedeşti, dacă te măriţi cu pipernicitul ăla 
caraghios? De ce te măriţi? 

— Pentru că în calitate de secretară am şase lire pe 
săptămână, iar ca soţie o să am o sută de mii depuşi pe 
numele meu, o casetă de bijuterii plină cu perle şi 
diamante, o rentă minunată şi alte prerogative ale unei 
căsătorii. 

— Dar pentru cu totul alte îndatoriri. 

Bridget spuse rece: 

— Oare trebuie să ne luăm în viaţă atitudinea asta 
melodramatică faţă de fiecare lucru în parte? Dacă îţi 
închipui că Gordon este tipul soţului atent cu soţia lui, te 
înşeli. După cum ţi-ai dat seama, Gordon este un băieţel 
care n-a crescut încă. Are nevoie de o mamă, nu de soţie. 
Din nefericire, mama lui a murit când avea patru ani. Are 
nevoie de cineva apropiat, în faţa căruia să se laude, cineva 
care să-i spulbere micile necazuri şi care este pregătit să-l 
asculte la nesfârşit pe lordul Whitfield cuvântând despre el 
însuşi! 

— Vorbeşti cu amărăciune, nu-i aşa? 

Bridget îi replică tăios: 

— Eu nu mă încânt cu basme, dacă la asta te referi! Sunt o 
femeie cu o oarecare inteligenţă, nu prea drăguță şi cu nici 
o leţcaie. Am intenţia să-mi câştig cinstit existenţa. Slujba 
mea în chip de soţie a lui Gordon va fi categoric aceeaşi cu 
cea de secretară a lui. Mă îndoiesc dacă peste un an de zile 
mă va mai săruta înainte de culcare. Singura deosebire 
constă în salariu. 

Se priviră. Amândoi erau palizi de mânie. Bridget spuse 
batjocoritor: 

— Dă-i drumul! Sunteţi cam demodat, domnule 
Fitzwilliam, nu-i aşa? N-ar fi mai bine să-mi azvârli în obraz 
vechile cliches - să spunem că mă vând pentru bani? - cred 
că asta are succes întotdeauna. 

— Eşti un diavol cu sânge rece! 


— E mult mai bine decât să fii un prostănac cu sânge 
fierbinte! 

— Crezi? 

— Da. Ştiu precis. 

Luke rânji batjocoritor: 

— Ce ştii? 

— Ştiu ce înseamnă să ţii la cineva. L-ai întâlnit vreodată 
pe Johnnie Cornish? Am fost logodită cu el trei ani. Era un 
om minunat şi eram nebună după el, atât de nebună încât 
mă durea inima cu adevărat. Ei bine, m-a aruncat cât colo şi 
s-a căsătorit cu o văduvă durdulie şi nostimă care vorbea cu 
accent nordic şi avea trei rânduri de guşi şi un venit de 
treizeci de mii pe an! Lucrurile de genul ăsta îţi taie pofta 
de romantism, nu crezi? 

Luke se întoarse mormăind în sine. Spuse: 

— S-ar putea... 

— S-a putut! ... 

Tăcură. Liniştea deveni apăsătoare. În cele din urmă, 
Bridget rupse tăcerea. Vorbea cu o uşoară notă de 
nesiguranţă: 

— Cred că-ţi dai seama că n-ai absolut nici un drept să-mi 
vorbeşti în felul ăsta. Stai în casa lui Gordon şi pur şi simplu 
nu se cade! 

Luke îşi impuse să fie calm. 

— Oare asta nu-i altă formulă? întrebă el politicos. 

Bridget se îmbujoră. 

— Oarecum, e adevărat! 

— Nu este. Eu am dreptul să vorbesc aşa. 

— Prostii! 

Luke o privi; chipul îi era ciudat de palid, ca un om care 
suferă de o durere fizică. 

— Am dreptul! Am dreptul să-mi pese de ce se întâmplă cu 
tine - cum spuneai adineauri? - să-mi pese atât de mult 
încât să mă doară inima cu adevărat! 

Bridget făcu un pas înapoi. 

— Tu... 


— Da, e caraghios, nu-i aşa? O poveste care ar trebui să-ţi 
stârnească râsul! Am venit aici pentru a rezolva o 
problemă, şi tu ai apărut după colţul casei şi... cum să-ţi 
spun... m-ai vrăjit! Asta e sentimentul pe care-l încerc. Ai 
amintit adineauri de basme. Sunt în mrejele unui basm! M- 
ai fermecat. Am senzaţia că dacă arăţi cu un deget spre 
mine şi-mi spui „Prefă-te în broască”, am să pornesc la 
drum ţopăind cu ochii ieşiţi din cap. 

Se apropie de ea. 

— Te iubesc cu disperare, Bridget Conway. Şi, iubindu-te 
cu disperare, nu poţi să te aştepţi să mă vezi bucurându-mă 
că te măriţi cu un nobilaş afectat şi burduhănos care-şi iese 
din fire când pierde la jocul de tenis. 

— Şi ce mă sfătuieşti să fac? 

— Te-aş sfătui să te măriţi cu mine în schimb! Dar fără 
îndoială că sfatul meu va stârni hohote de râs. 

— Cascade de râs. Te cred! 

— Exact. Ei, acum cel puţin ştiu cum stau lucrurile. Ne 
întoarcem pe terenul de tenis? Poate de data asta voi fiun 
partener care ştie să joace pentru a câştiga! 

— Nu zău, am impresia că şi tu te superi la fel ca şi 
Gordon, când pierzi, spuse Bridget dulce. 

Luke o prinse brusc de umeri. 

— Ai limbă de diavoliţă, Bridget. 

— Tare mă tem, Luke, că nu mă suferi prea mult oricât de 
mare ţi-ar fi pasiunea pentru mine. 

— Cred că nu te sufăr de loc! 

Bridget îi răspunse urmărindu-l cu privirea: 

— Ţi-ai pus în gând să-ţi întemeiezi un cămin când te 
întorci acasă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar nu împreună cu cineva ca mine? 

— Niciodată nu m-am gândit la cineva care să semene cu 
tine cât de puţin. 

— Nu, ţie ţi-ar fi fost imposibil. Nu eşti genul. Sunt sigură. 

— Tare mai eşti isteaţă, scumpă Bridget. 


— Te gândeai la vreo fată drăguță, o englezoaică get- 
beget, căreia îi place viaţa la ţară şi se pricepe la câini... 
Probabil că ţi-ai închipuit-o într-o fustă de tweed, 
scormonind un foc de vreascuri cu vârful pantofului. 

— Imaginea pare să fie atrăgătoare. 

— Nu mă îndoiesc că e! Ne întoarcem pe terenul de tenis? 
Poţi sa joci împreună cu Rose Humbleby. Joacă atât de bine 
încât mai mult ca sigur că ai să câştigi. 

— Fiindcă sunt de modă veche, trebuie să-ţi dau voie să ai 
ultimul cuvânt. 

Se lăsă din nou tăcerea. Apoi Luke îşi luă încet mâinile de 
pe umerii ei. Rămaseră amândoi nehotărâţi, de parcă între 
ei zăbovea ceva nespus. 

Apoi Bridget se întoarse brusc şi o luă înainte. Setul 
următor tocmai se terminase. Rose nu mai voia să joace. 

— Am jucat două seturi la rând. 

Totuşi Bridget insistă. 

— Mă simt obosită, spuse Rose. Nu vreau să joc. 

— Joacă împreună cu domnul Fitzwilliam contra 
domnişoarei Jones şi maiorului Horton. 

Dar Rose continuă să protesteze şi până la urmă fură 
aranjate două echipe formate din bărbaţi. Sosi ceaiul. 

Lordul Whitfield conversă cu doctorul Thomas, căruia îi 
descrisese pe larg, şi dându-şi multă importanţă, o vizită pe 
care o făcuse de curând în laboratoarele de cercetări 
Wellerman Kreitz. 

— Am vrut să mă dumiresc singur ce e cu ultimele 
descoperiri ştiinţifice, explică el cinstit. Eu răspund de ceea 
ce apare în ziarele mele. Nu-i floare la ureche! Epoca 
noastră e o epocă a ştiinţei. Ştiinţa trebuie să fie uşor 
asimilată de mase. 

— Ştiinţa în proporţii mici ar putea fi dăunătoare, spuse 
doctorul Thomas ridicând uşor din umeri. 

— Ştiinţa la domiciliu, ăsta ne e scopul, spuse lordul 
Whitfield. Mintea ştiinţifică... 

— Conştiinţa în eprubetă, spuse Bridget cu gravitate. 


— Am rămas impresionat, spuse lordul. Bineînţeles că 
Wellerman m-a condus peste tot personal. L-am rugat să mă 
lase pe seama unui funcţionar, dar n-a vrut. 

— Era de la sine înţeles, spuse Luke. 

Lordul Whitfield părea mulţumit. 

— Şi mi-a explicat foarte clar - cultura, serul, tot principiul 
pe care se bazează. A consimţit să întocmească el primul 
articol din această serie. 

Doamna Anstruther murmură: 

— Cred că se folosesc de cobai. Câtă cruzime! Dar mai 
bine că nu se folosesc de câini sau chiar de pisici. 

— Indivizii care folosesc câinii ar trebui să fie împuşcaţi, 
spuse maiorul Horton răguşit. 

— Horton, cred că tu ţii mai mult la viaţa canină decât la 
cea omenească, i se adresă domnul Abbot. 

— Aşa e! spuse maiorul. Câinii nu-ţi pot face răul pe care 
ţi-l fac oamenii, n-ai să auzi niciodată o vorbă urâtă de la un 
câine. 

— Nu, nu poţi decât să te trezeşti cu un colţ înfipt într-un 
picior, spuse domnul Abbot. Ce zici, Horton? 

— Câinii ştiu să aprecieze caracterul omenesc. 

— Una din dihăniile tale era cât pe ce să mă înhaţe de 
picior săptămâna trecută. La asta ce ai de zis, Horton? 

— Exact ce-am spus mai înainte. 

Bridget interveni plină de tact: 

— Ce-ar fi să mai jucăm o partidă? 

Se jucară încă vreo câteva seturi. Apoi, în timp ce Rose 
Humbleby îşi luă la revedere, Luke veni lângă ea. 

— Vă conduc până acasă. Daţi-mi racheta. N-aveţi maşină, 
nu? 

— Nu, dar nu sunt departe. 

— Mi-ar face plăcere să mă plimb puţin. 

Luke tăcu. Îi luă racheta şi pantofii de tenis. Porniră de-a 
lungul şoselei fără să vorbească. Apoi, Rose spuse câteva 
lucruri banale. Luke îi răspundea destul de monosilabic, dar 
fata se părea că nu observă. 


Când ajunseră la poarta casei, faţa lui Luke se lumină. 

— Acum mă simt mai bine, spuse el. 

— Nu v-aţi simţit bine înainte? 

— Sunteţi tare drăguță - v-aţi prefăcut că n-aţi observat. 
Totuşi aţi alungat indispoziţia din mine. Ce nostim! Mă simt 
ca şi cum aş fi ieşit în plin soare, după un nor întunecat. 

— Aşa s-a întâmplat. Un nor acoperise soarele când am 
plecat de la conac, şi acum s-a destrămat. 

— Deci putem să luăm expresia şi în sens propriu şi în sens 
figurat. Ei, la urma urmei, lumea nu-i chiar atât de 
imposibilă. 

— Sigur că nu. 

— Domnişoara Humbleby, îmi daţi voie să fiu mai 
îndrăzneţ? 

— Sunt sigură că nu puteţi fi. 

— Ah, nu fiţi prea singură. Voiam să spun că doctorul 
Thomas e un om foarte norocos. 

Rose se înroşi şi zâmbi. 

— Deci aţi auzit şi dumneavoastră? 

— Era o taină? Îmi pare rău. 

— Ah! Aici nu se poate păstra un secret, spuse Rose cu 
necaz. 

— Deci e adevărat, sunteţi logodiţi? 

Rose aprobă din cap. 

— Numai că n-am anunţat oficial. Ştiţi, tata n-a vrut; şi mi 
se pare că nu-i frumos s-o facem acum când tata nu mai e. 

— Tatăl dumneavoastră nu era de acord? 

— Ei, nu că nu era de acord. De fapt, dacă mă gândesc, 
poate că ăsta era adevărul. 

Luke spuse blând: 

— Se gândea că sunteţi prea tineri? 

— Da, aşa spunea. 

Luke interveni tăios: 

— Dar dumneavoastră credeţi că mai era şi altceva la 
mijloc? 

Rose dădu din cap încet şi cu inima îndoită. 


— Da, mă tem că partea proastă era că tata... ei, de fapt, 
nu-l plăcea pe Geoffrey... 

— Nu se prea înțelegeau? 

— Uneori... Da, tata era o fiinţă dragă, dar cu multe 
prejudecăţi. 

— Şi presupun că vă iubea foarte mult şi nu putea să se 
împace cu gândul că vă va pierde? 

Rose aprobă, totuşi avu o umbră de rezervă. 

— Se opunea mai serios? Chiar nu voia sub nici un chip ca 
Thomas să vă fie soţ? 

— Nu. Ştiţi, tata şi Geoffrey erau foarte deosebiți, şi, într- 
un fel, discutau mereu în contradictoriu. Geoffrey avea 
multă răbdare şi bunătate; dar ştiind că tata nu-l plăcea, 
devenise mai reţinut şi mai timid, aşa că tata n-a ajuns să-l 
cunoască mai bine. 

— E foarte greu să te lupţi cu prejudecățile, spuse 

— Era ceva absolut ilogic! 

— Tatăl dumneavoastră nu v-a dat nici o explicaţie? 

— Ah, nu. Nu putea! Sigur, de fapt n-avea ce să spună 
împotriva lui Geoffrey, în afară de faptul că nu-l agrea. 

— Vorba cântecului: „Nu te plac, nu te plac, doctoraşule, 
Însă n-aş putea să-ţi spun de ce”. 

— Întocmai. 

— N-aveţi nimic precis de care să vă legaţi? 

Adică, Geoffrey nu e nici băutor, nici nu joacă la curse? 

— A, nu. Nici nu cred că ştie cine a câştigat la derbi. 

— Nostim, spuse Luke. Ştiţi ceva, aş putea să jur că l-am 
văzut pe doctorul Thomas la Epsom în ziua derbiului. 

O clipă rămase cam încurcat pentru că nu-şi amintea dacă 
spusese în treacăt că sosise în Anglia chiar în ziua derbiului. 
Dar Rose răspunse pe loc, fără nici o bănuială. 

— Aveaţi impresia că l-aţi văzut pe Geoffrey la derbi? A, nu 
se poate. N-ar fi putut să ajungă. A stat la Ashewold 
aproape toată ziua, ocupat cu cazul ăla greu de naştere. 

— Ce memorie! 

Rose râse. 


— Am ţinut minte pentru că Geoffrey spunea că au poreclit 
copilaşul Jujube! 

Luke dădu din cap absent. 

— Oricum, spuse Rose, Geoffrey nu merge la cursele de 
cai. S-ar plictisi la culme. 

Adăugă, cu vocea schimbată: 

— Nu vreţi să intrăm puţin? Cred că mamei i-ar face 
plăcere să vă vadă. 

— Sunteţi sigură? 

Rose îl conduse într-o cameră unde amurgul de afară 
atârnă în umbre triste. Într-un fotoliu, o femeie stătea 
înconvoiată într-o poziţie curioasă. 

— Mamă, dumnealui este domnul Fitzwilliam. Doamna 
Humbleby tresări şi întinse mâna. Rose ieşi uşor din 
cameră. 

— Mă bucur că te văd, domnule Fitzwilliam. Rose mi-a 
spus că nişte prieteni de-ai dumitale l-au cunoscut pe soţul 
meu. 

— Da, doamnă Humbleby. 

Aproape îi făcea rău să repete minciuna în faţa văduvei, 
dar n-avea încotro. 

Doamna Humbleby spuse: 

— Tare aş fi vrut să-l fi cunoscut şi dumneata. Era un om 
deosebit şi un mare doctor. A vindecat pe mulţi care 
pierduseră orice speranţă numai datorită personalităţii lui 
deosebite. 

Luke spuse cu blândeţe. 

— Am auzit mult vorbindu-se despre el, de când am sosit 
aici. Multă lume se gândeşte la el. 

Nu putea să desluşească precis figura doamnei Humbleby. 
Avea o voce monotonă, dar tocmai această lipsă de nuanţe 
emoţionale părea să întărească faptul că adevăratele 
sentimente se găseau în interior, înfrânate puternic. Spuse 
pe neaşteptate: 

— Domnule Fitzwilliam, e multă ticăloşie pe aici... Ştiai? 

— Da, s-ar putea. Insistă: 


— Ştiai sau nu? E important. Multă ticăloşie mai este... 
Trebuie să fii pregătit - să te lupţi cu ea! John era pregătit. 
EI ştia. Ţinea cu dreptatea. 

Luke spuse blajin: 

— Sunt sigur. 

— Ştia de toată ticăloşia de pe aici. Ştia... Brusc izbucni în 
lacrimi. 

Luke murmură: 

— Îmi pare rău... şi se opri. 

Doamna Humbleby se stăpâni la fel de brusc cum 
izbucnise. 

— Te rog să mă ierţi. 

Îi întinse mâna. 

— 'Te rog să mai vii cât timp mai stai pe aici. Ar fi tare bine 
pentru Rose. Te place foarte mult. 

— Şi eu o plac. Cred că fiica dumneavoastră e cea mai 
drăguță fată pe care am întâlnit-o în ultima vreme, doamnă 
Humbleby. 

— Se poartă frumos cu mine. 

— Doctorul Thomas e un om norocos. 

— Da. 

Doamna Humbleby lăsă să-i cadă mâna. Vocea i se 
aplatizase din nou. 

— Nu ştiu - totul e aşa de complicat. 

Luke o lăsă stând în picioare în semiîntuneric, 
frământându-şi nervoasă mâinile. 

În timp ce se îndrepta spre casă, Luke medită asupra 
diferitelor aspecte ale discuţiei. 

Doctorul Thomas lipsise din Wychwood o bună parte din 
ziua derbiului. Plecase cu maşina. Wychwood se afla la 
treizeci şi cinci de mile de Londra. Dacă am presupune că a 
avut un caz de naştere. Oare aruncase doar o vorbă? Lucrul 
putea fi verificat. Se gândi iar la doamna Humbleby. 

Ce voise să spună insistând asupra propoziției: „E multă 
ticăloşie pe aici...”? 


Oare era doar nervoasă şi copleşită de şocul morţii 
soţului? Sau era ceva mai mult? 

Oare ştia ceva? Ceva care aflase doctorul Humbleby 
înainte de a muri? 

„Trebuie să merg pe pista asta, îşi spuse Luke. Trebuie să 
continui.” 

Îşi impusese să nu se gândească la disputa pe care o 
avusese cu Bridget. 

Capitolul XIII. 

Domnişoara Waynflete vorbeşte. 

Luke luă o hotărâre a doua zi dimineaţă. Până acum nu 
folosise decât întrebări indirecte, în măsura în care 
considerase că se pot folosi. Era inevitabil ca mai curând 
sau mai târziu să fie nevoie să se deconspire. Acum simţea 
că sosise timpul să se debaraseze de acoperirea de scriitor 
şi să dea pe faţă scopul precis cu care venise la Wychwood. 

Pentru a-şi urmări planul de campanie, se hotări să-i facă o 
vizită Honoriei Waynflete. Fusese impresionat favorabil de 
aerul de discreţie al bătrânei domnişoare şi de o anumită 
perspicacitate, dar, în acelaşi timp, îşi închipuia că s-ar 
putea să găsească şi alte informaţii care-i puteau fi de folos. 
Era convins că îi spusese tot ce ştia. Dar voia s-o facă să-i 
destăinuie ceea ce bănuia. Flerul lui îi spunea că 
domnişoara Waynflete ar fi putut fi foarte aproape de 
adevăr în bănuielile ei. 

Trecu pe la ea imediat după slujba de dimineaţă. 

Domnişoara Waynflete îl primi fără să fie câtuşi de puţin 
surprinsă. În timp ce lua loc lângă el, îşi încrucişă mâinile 
într-o atitudine reţinută, iar ochii ei inteligenţi - atât de 
asemănători cu ai unei capre blajine - se fixară pe chipul 
lui. Luke descoperi că nu era prea greu să explice obiectul 
vizitei. Spuse: 

— Domnişoară Waynflete, îndrăznesc să afirm ca v-aţi dat 
seama de scopul venirii mele, care nu este numai de a scrie 
o carte despre obiceiurile locale. 

Domnişoara Waynflete dădu din cap şi continuă să asculte. 


Luke nu era încă hotărât să intre în miezul lucrurilor. 
Domnişoara Waynflete ar fi putut fi discretă - chiar îi 
dăduse această impresie - dar atunci când era vorba de 
fete bătrâne, nu era convins că putea să se încreadă că vor 
rezista ispitei de a împărtăşi o poveste palpitantă câtorva 
băbuţe de nădejde. Aşadar, îşi propuse să adopte o cale de 
mijloc. 

— Am venit aici pentru a cerceta împrejurările morţii 
acelei sărmane fete, Amy Gibbs. 

— Adică ai fost trimis din partea poliţiei? 

— A, nu... nu sunt un poliţist sadea. 

Adăugă apoi cu o uşoară inflexiune umoristică: lare mă 
tem că sunt binecunoscutul personaj din romane: detectivul 
particular. 

— Înţeleg. Deci Bridget Conway te-a adus aici? 

Luke ezită o clipă. Apoi se hotări s-o lase să creadă aşa. Ar 
fi fost greu să-şi justifice prezenţa fără să fi intrat în 
amănuntele întregii povestiri a domnişoarei Pinkerton. 
Domnişoara Waynflete continuă, cu o uşoară notă de 
admiraţie în glas. 

— Bridget e atât de practică - atât de pricepută! Cred că 
dacă povestea asta ar fi fost lăsată în seama mea, m-aş fi 
îndoit de propria mea judecată - adică, e greu să-ţi impui o 
anume conduită când nu eşti absolut sigur de un lucru. 

— Dar dumneavoastră sunteţi sigură, nu-i aşa? 

Domnişoara Waynflete spuse cu gravitate: 

— Nu, nici vorbă, domnule Fitzwilliam. Nu poţi fi sigură de 
un asemenea lucru! Adică totul ar putea să ţină de 
domeniul fanteziei. E uşor să devii melodramatic şi să-ţi 
închipui lucruri care n-au nici un temei real, când trăieşti 
de unul singur şi nu ai cu cine să te consulţi sau să stai de 
vorbă. 

Luke aprobă imediat, simțind adevărul acestor cuvinte, 
dar adăugă cu blândeţe: 

— Dar în sinea dumneavoastră credeţi ca e adevărat? 


Domnişoara Waynflete opuse oarecare rezistenţă chiar şi 
la această întrebare. 

— Sper că avem în vedere acelaşi scop? spuse ea cu 
modestie. 

Luke zâmbi. 

— Aţi vrea să mă exprim mai clar? Foarte bine. Credeţi că 
Amy Gibbs a fost ucisă? 

Honoria Waynflete tresări puţin la auzul vorbelor 
categorice. 

— Mă tulbură mult moartea ei. Foarte mult. După părerea 
mea toată povestea este complet nemulţumitoare. 

Luke spuse râăbdător: 

— Dar nu credeţi ca a murit de moarte bună? 

— Nu. 

— Nici că a fost un accident? 

— Mi se pare foarte puţin probabil. Sunt atâtea... 

Luke îi tăie vorba: 

— Nu credeţi că s-a sinucis? 

— Categoric nu. 

— Atunci, spuse Luke cu blândeţe, credeţi într-adevăr că e 
o crimă la mijloc? 

Domnişoara Waynflete ezită, respiră adânc şi apoi se 
avântă cu curaj: 

— Da. Cred! 

— Bine. Acum putem sta de vorbă. 

— Dar n-am realmente nici o dovadă pentru presupunerea 
mea, explică îngrijorată domnişoara Waynflete. Este pur şi 
simplu o idee! 

— Foarte adevărat. Nu facem decât să conversăm. Vorbim 
doar despre ceea ce credem şi ceea ce bănuim. Bănuim că 
Amy Gibbs a fost ucisă. Şi cine credem că a ucis-o? 

Domnişoara Waynflete dădu din cap. Părea foarte 
tulburată. 

Luke spuse urmărind-o cu privirea: 

— Cine avea vreun motiv s-o omoare? 

Domnişoara Waynflete îi răspunse rar: 


— Cred că se certase cu prietenul ei la garaj, Jim Harvey, 
un tânăr serios, superior ei. Ştiu că ziarele scriu despre 
tineri care-şi atacă iubitele şi alte lucruri îngrozitoare, dar 
nu pot să cred că Jim ar face aşa ceva. 

Luke dădu din cap. 

Domnişoara Waynflete continuă: 

— Apoi, nu pot să cred că ar fi făcut-o în modul acela. Să 
se caţere pe fereastra ei şi să înlocuiască sticla de sirop cu 
cea de otravă. Adică, nu pare... 

Luke o ajută să nu mai ezite. 

— Nu-i opera unui iubit înfuriat? De acord. După părerea 
mea, putem să-l ştergem pe Jim Harvey de pe listă. Amy a 
fost ucisă (am fost de acord că a fost ucisă) de cineva care a 
vrut s-o elimine şi care a plănuit crima cu grijă ca să apară 
ca un accident. N-aveţi vreo idee - nu adulmecaţi, ca să 
zicem aşa, cine ar putea fi persoana aceea? 

— Nu. Într-adevăr nu ştiu. N-am nici cea mai mică idee! 

— Precis? 

— Mmda, precis. 

Luke o privi gânditor. Simţise că negarea ei nu sunase 
prea adevărat. Continuă: 

— Nu cunoaşteţi nici un motiv? 

— Absolut niciunul. 

Sunase ceva mai hotărât. 

— A lucrat pe la multă lume în Wychwood? 

— A fost în serviciu la familia Horton un an, apoi a plecat la 
lordul Whitfield. 

Luke rezumă rapid: 

— Deci, lucrurile stau aşa. Cineva a vrut să înlăture fata. 
Din datele pe care le avem, presupunem că, în primul rând, 
e vorba despre un bărbat, şi anume unul de vârstă potrivită, 
cu concepţii învechite (ţinând cont de vopseaua de pălării), 
iar în al doilea rând, probabil că e vorba de un atlet serios, 
deoarece e clar că a urcat pe acoperişul vecin până la 
fereastra fetei. Sunteţi de acord până aici? 

— Întru totul, spuse domnişoara Waynflete. 


— Vă supăraţi dacă am să ies în curte şi o să încerc să 
procedez cum a procedat criminalul? 

— Câtuşi de puţin. Cred că e o idee foarte bună. 

Îl conduse pe o uşă laterală până în curtea interioară. 
Luke reuşi să ajungă pe acoperişul magaziei alăturate fără 
prea multă greutate. De acolo putu să ridice uşor cadrul 
ferestrei şi cu puţin efort sări în cameră. Câteva minute mai 
târziu i se alătură domnişoarei Waynflete pe cărarea din 
curte, ştergându-şi mâinile cu o batistă. 

— În realitate e mai uşor decât pare, spuse el. Ai nevoie de 
muşchi puternici, atât. Nu s-au găsit urme pe pervazul 
ferestrei sau în afară? 

Domnişoara Waynflete scutură din cap. 

— Nu cred. Dar de fapt şi sergentul nostru s-a urcat pe 
acolo. 

— Aşa că, dacă s-au găsit urme, au fost considerate ca 
fiind ale lui. Cum mai ajută poliţia criminalul! Ei, asta e! 

Domnişoara Waynflete îl conduse înapoi în casă. 

— Amy Gibbs avea un somn adânc? 

Domnişoara Waynflete îi răspunse caustic: 

— Era foarte greu s-o trezeşti dimineaţa. Uneori, o 
strigam şi ciocăneam de nu ştiu câte ori, până să răspundă. 
Dar ştii, domnule Fitzwilliam, e o vorbă care spune că 
nimeni nu-i mai surd ca cel care nu vrea să audă! 

— Într-adevăr! aprobă Luke. Ei, şi acum, domnişoară 
Waynflete, ajungem la problema motivului. Şi pentru a 
porni cu cel mai evident - credeţi că a existat ceva între 
Ellsworthy şi fată? Adăugă grăbit: Nu vă cer decât părerea. 
Atât. 

— Dacă e vorba numai de părere, eu aş spune da. 

Luke dădu din cap. 

— După părerea dumneavoastră, Amy l-ar fi putut şantaja 
în vreun fel? 

— Din nou, ca o părere, spun că s-ar fi putut. 

— Ştiţi cumva dacă avea bani mulţi la vremea când a 
murit? 


Domnişoara Waynflete se gândi. 

— Nu cred. Dacă ar fi avut mai mult ca de obicei, cred că 
aş fi aflat. 

— Şi nici nu s-a dedat la tot felul de extravaganţe înainte 
de a muri? 

— Nu cred. 

— Asta vorbeşte împotriva teoriei cu şantajul. De obicei 
victima plăteşte o dată înainte de a trece la extreme. Iată 
altă teorie - fata ar fi putut să ştie ceva. 

— Ce anume? 

— Să fi ştiut ceva care reprezenta un pericol pentru cineva 
din Wychwood. Să luăm un caz absolut ipotetic. A servit în 
multe case. Să presupunem că ştia ceva care i-ar fi făcut 
rău din punct de vedere profesional, de exemplu domnului 
Abbot. 

— Domnului Abbot? 

Luke spuse repede: 

— Sau poate o neglijenţă, vreo greşeală profesională de-a 
doctorului Thomas. 

Domnişoara Waynflete începu: 

— Dar precis..., şi apoi se opri. 

Luke continuă: 

— Spuneţi că Amy Gibbs a fost servitoare la familia Horton 
în timpul când a murit doamna Horton. 

Urmă o tăcere scurtă, apoi domnişoara Waynflete spuse: 

— Vrei să-mi spui, domnule Fitzwilliam, de ce-i amesteci şi 
pe Hortoni aici? Doamna Horton a murit de peste un an. 

— Dar, şi Amy a fost acolo în acel timp. 

— Înţeleg. Dar ce legătură au Hortonii cu asta? 

— Nu ştiu. Mă întrebam şi eu. Doamna Horton a murit de 
gastrită acută, nu-i aşa? 

— Da. 

— A fost o moarte complet neaşteptată? 

Domnişoara Waynflete spuse rar: 


— Pentru mine, da. Ştii, mergea spre însănătoşire, se 
simţea mult mai bine, şi pe urmă a avut un colaps brusc şi a 
murit. 

— Doctorul Thomas a fost surprins? 

— Nu ştiu. Presupun că da. 

Surorile ce ziceau? 

— Din propria mea experienţă pot să afirm că surorile 
medicale nu se miră niciodată dacă îţi merge mai prost! S- 
ar mira dacă ţi-ar merge mai bine. 

— Dar pe dumneavoastră v-a surprins moartea ei? insistă 
Luke. 

— Da. Stătusem împreună cu o zi înainte şi părea că se 
simte mult mai bine; vorbea şi arăta chiar voioasă. 

— Ea ce părere avea despre boală? 

— Se plângea că surorile o otrăvesc. Concediase una 
dintre ele, dar spunea că celelalte două erau la fel de 
proaste! 

— Cred că n-aţi dat prea mare importanţă celor spuse? 

— Ei, nu, m-am gândit că se datorau bolii. Era o femeie 
foarte bănuitoare şi, poate că sunt rea că spun, dar îi plăcea 
să fie centrul atenţiei. Nici un doctor nu-i înţelegea boala - 
şi la ea nu era ceva obişnuit - ori era vorba de o boală 
foarte aparte sau cineva încerca „s-o elimine din drumul 
său”. 

Luke încercă să vorbească cât mai natural. 

— Nu-l bănuia pe soţul ei că ar încerca s-o elimine? 

— Ah, nu! Nu i-a trecut niciodată prin cap! 

Domnişoara Waynflete se opri o clipă, apoi întrebă calmă: 

— Dumneata asta crezi? 

Luke răspunse rar: 

— Au mai fost cazuri când soţii au făcut astfel de lucruri şi 
n-au păţit nimic. Doamna Horton, după câte mi s-a relatat, 
era o femeie de care ar fi vrut să scape orice bărbat! Şi 
înţeleg că a intrat în posesia unei mari sume de bani după 
moartea ei. 

— Da, aşa e. 


— Dumneavoastră ce credeţi, domnişoară Waynflete? 

— Îmi ceri părerea? 

— Da, numai părerea. 

Domnişoara Waynflete răspunse apăsat şi calm: 

— După părerea mea, maiorul Horton era devotat trup şi 
suflet soţiei şi nici prin cap nu i-ar fi trecut să facă aşa ceva. 

Luke o privi şi-i întâlni ochii blajini cu sclipiri de 
chihlimbar. Nu clipiră. 

— Ei, să spunem că aveţi dreptate. Poate că dacă n-ar fi 
fost aşa, aţi fi ştiut. 

Domnişoara Waynflete îşi îngădui să zâmbească. 

— Crezi că noi, femeile, avem spirit de observaţie? 

— De mâna întâi. Ce părere aveţi, domnişoara Pinkerton 
ar fi fost de acord cu dumneavoastră? 

— Nu cred că am auzit-o vreodată pe Lavinia exprimându- 
şi părerea despre asta. 

— Ce credea despre Amy Gibbs? 

Domnişoara Waynflete se încruntă puţin ca şi cum s-ar fi 
gândit. 

— E greu de spus. Lavinia avea o părere foarte ciudată. 

— Care anume? 

— Credea că aici în Wychwood se petrece ceva straniu. 

— Credea, de exemplu, că lommy Pierce a fost împins de 
cineva de pe fereastră? 

Domnişoara Waynflete îl privi uluită. 

— De unde ştiţi, domnule Fitzwilliam? 

— Mi-a spus chiar dânsa. Nu cu cuvintele astea, dar mi-a 
dat o idee generală. 

Domnişoara Waynflete se aplecă înainte, îmbujorată de 
emoție. 

— Când anume, domnule Fitzwilliam? 

Luke spuse încet: 

— În ziua în care a murit. Am călătorit împreună spre 
Londra. 

— Ce v-a spus exact? 


— Mi-a spus că au prea multe morţi în Wychwood. A 
amintit de Amy Gibbs şi Tommy Pierce şi de omul acela, 
Carter. Mi-a mai spus că doctorul Humbleby trebuia să fie 
următoarea victimă. 

Domnişoara Waynflete clătină încet din cap. 

— V-a spus şi cine era răspunzător de toate astea? 

— Un bărbat cu o anumită expresie în privire, spuse Luke 
înnegurat. După cum spunea, o privire de care eşti absolut 
sigur. A văzut expresia în privirea celui care vorbea cu 
Humbleby. Din cauza asta spunea că Humbleby era 
următoarea victimă. 

— Şi chiar a fost, şopti domnişoara Waynflete. Ah, Doamne, 
Doamne! 

Se lăsă înapoi pe scaun. În ochii se citea spaima. 

— Cine era bărbatul acela? spuse Luke. Hai, domnişoară 
Waynflete, ştiţi doar, trebuie să ştiţi! 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus. 

— Dar puteţi ghici, spuse Luke insistent. Ştiţi bine ce 
gândea. 

Domnişoara Waynflete plecă capul. 

— Atunci spuneţi-mi! 

Dar domnişoara Waynflete dădu din cap cu tărie. 

— Nu, fără discuţie nu! Îmi ceri ceva ce nu se cuvine, îmi 
ceri să ghicesc ce-ar fi putut - bagă de seamă - ce-ar fi 
putut să fie în mintea unei prietene care acum e moartă. N- 
aş putea să fac o acuzaţie de genul ăsta! 

— Dar nu e o acuzaţie, e numai o părere. 

Dar domnişoara Waynflete fu neaşteptat de categorică. 

— N-am ce să-ţi spun, absolut nimic. Lavinia nu mi-a spus 
nimic niciodată. Aş putea să-mi închipui că avea anumite 
bănuieli, dar vezi, aş putea să greşesc în întregime. Şi pe 
urmă aş putea să te pun pe o pistă greşită şi lucrul acesta 
ar avea urmări grave. Ar fi foarte infam şi necinstit să dau 
un nume şi aş putea chiar să mă înşel! De fapt, probabil ca 
mă înşel! 


Şi domnişoara Waynflete strânse din buze cu încrâncenare 
şi-l privi fix pe Luke cu un zâmbet hotărât. 

Luke ştia să accepte înfrângerea. 

Îşi dăduse seama că sentimentul de corectitudine şi un alt 
sentiment mai neclar al domnişoarei Waynflete, un 
sentiment pe care nu-l defini, erau îndreptate împotriva lui. 

Acceptă înfrângerea cu politeţe şi se ridică să-şi ia rămas 
bun. Întenţiona să o descoasă mai târziu, dar nu făcu nici o 
aluzie la asta. 

— Trebuie să procedaţi după cum socotiți că e corect, fără 
discuţie. Vă mulţumesc pentru ajutorul dat. 

Domnişoara Waynflete păru să fie ceva mai puţin sigură de 
ea când îl însoţi până la uşă. 

— Cred că nucţi închipui..., începu ea, apoi schimbă 
subiectul. Dacă te mai pot ajuta cu ceva, te rog mult să-mi 
spui. 

— Aşa voi face. Nu veţi repeta discuţia noastră, nu-i aşa? 

— Sigur ca nu. N-am să suflu un cuvânt nimănui. 

Luke spera ca lucrul ăsta să se adeverească. 

— Transmite complimente lui Bridget, spuse domnişoara 
Waynflete. E o fată atât de nostimă, nu-i aşa? Şi deşteaptă. 
Sper că va fi fericită. 

Şi fiindcă faţa lui Luke luă o expresie întrebătoare, ea 
adăugă: 

— Adică să fie fericită împreună cu lordul Whitfield. 
Diferenţa de vârstă e atât de mare! 

— Da, este. 

Domnişoara Waynflete suspină. 

— Ştii că pe vremuri am fost logodită cu el? spuse ea pe 
neaşteptate. 

Luke o privi uluit. Dădea din cap şi zâmbea destul de trist. 

— De mult. Era un băiat tare promiţător. Ştii, l-am ajutat 
să-şi facă educaţia, şi eram atât de mândră de el - de 
inteligenţa lui şi de felul hotărât în care voia să reuşească. 

Suspină din nou. 


— Ai mei, bineînţeles, erau scandalizaţi. Diferenţele de 
clasă pe vremea aceea erau foarte puternice. După câteva 
minute adăugă: întotdeauna i-am urmărit cariera cu mult 
interes. Cred că părinţii mei s-au înşelat. 

Apoi, zâmbind, dădu din cap în semn de la revedere şi 
intră în casă. 

Luke încercă să-şi adune gândurile. O clasificase pe 
domnişoara Waynflete drept „bătrână”. Acum îşi dădea 
seama că probabil n-avea şaizeci de ani. Lordul Whitfield 
trebuie să fi trecut cu mult de cincizeci. Ea, probabil, era cu 
un an sau doi mai mare, nu mai mult. 

Iar lordul urma să se căsătorească cu Bridget, care avea 
douăzeci şi opt. Bridget, care era tânără şi plină de viaţă... 
„La naiba, spuse Luke. Nu trebuie sa mă mai gândesc la 
asta. Numai la problema mea. Să-mi continui investigația”. 

Capitolul XIV. 

Meditaţiile lui Luke. 

Doamna Church, mătuşa lui Amy Gibbs, era fără îndoială o 
femeie antipatică. Luke fu cuprins de dezgust văzându-i 
nasul ascuţit, ochii vicleni şi gura neferecată. 

O luă din scurt de la început şi, lucru neaşteptat, 
atitudinea lui dură dădu rezultate. 

— Trebuie să-mi răspunzi la întrebări cât poţi de bine. 
Dacă nu spui tot sau falsifici adevărul, consecinţele ar putea 
să-ţi fie extrem de grave. 

— Da, domnule. Înţeles. Sunt dispusă să vă spun tot ceea 
ce ştiu. Niciodată n-am avut de-a face cu poliţia... 

— Şi nici n-ai vrea să ai, îi încheie Luke propoziţia. Ei bine, 
dacă faci ce-ţi spun, nici nu se pune problema. Vreau să ştiu 
totul despre fosta dumitale nepoată, cine îi erau prietenii, 
ce bani avea, tot ceea ce a spus mai neobişnuit, începem cu 
prietenii. Cine erau? 

Doamna Church îl privi cu coada ochiului ei viclean şi 
antipatic. 

— Vă referiţi la domni? 

— Prietene n-avea? 


— Ei, nu prea..., domnule. Sigur că pe unde lucra erau şi 
alte angajate, dar Amy nu se băga cu ele. Ştiţi... 

— Prefera sexul tare. Dă-i drumul. Povesteşte-mi despre 
asta. 

— De fapt ieşea cu Jim Harvey, cel de la garaj, domnule. 
Era un flăcău aşezat. Amy n-ar fi putut s-o nimerească mai 
bine, i-am şi spus-o de nu ştiu câte ori... 

Luke i-o reteză: 

— Dar ceilalţi? 

Din nou îi prinse privirea vicleană. 

— Cred că vă gândiţi la domnul care ţine magazinul cu 
antichităţi? Nici mie nu mi-a plăcut povestea asta, domnule, 
vă spun pe şleau! Eu am fost întotdeauna o femeie 
responsabilă şi nu m-am ocupat cu lucruri d-astea! Dar în 
ziua de azi, ştiţi cum sunt fetele. Fac totul după capul lor. Şi 
de multe ori ajung să regrete. 

— Amy a ajuns să regrete? întrebă Luke direct. 

— Nu domnule, nu cred. 

— S-a dus pentru o consultaţie la doctorul Thomas, în ziua 
în care a murit. Nu ăsta era motivul? 

— Nu, domnule, sunt sigură ca nu. Ah! Pot să jur! Amy nu 
se simţea bine, dar n-avea decât o tuse păcătoasă şi 
guturai, atât. Nimic altceva, domnule. 

— Te cred pe cuvânt. Cât de departe au mers lucrurile 
între ea şi Ellsworthy? 

Doamna Church îl privi cu coada ochiului. 

— N-aş putea să vă spun, domnule. Amy nu-mi spunea 
niciodată nimic. 

Luke i-o reteză: 

— Dar au ajuns departe? 

Doamna Church spuse dulceag: 

— Domnul ăsta n-are de loc o faimă bună pe aici, domnule. 
Se petrec o mulţime de lucruri. Îi vin prieteni de la Londra 
şi se petrec multe lucruri foarte ciudate, sus la Poiana 
Vrăjitoarelor, în toiul nopţii. 

— Şi Amy se ducea? 


— Cred că s-a dus o dată. A stat toată noaptea şi stăpânul 
a prins-o (lucra la conac pe atunci) şi a luat-o din scurt, dar 
ea l-a repezit, şi stăpânul a dat-o afară, aşa cum era şi de 
aşteptat. 

— "Ţi-a vorbit vreodată despre ce se petrecea prin locurile 
unde se ducea? 

Doamna Church clătină din cap. 

— Nu prea, domnule. O interesau mai mult treburile ei 
personale. 

— A lucrat un timp şi pentru Horton, nu-i aşa? 

— Cam un an, domnule. 

— De ce a plecat? 

— Numai din cauza lefii. Era un loc liber la conac şi, 
bineînţeles, leafa era mai bună acolo. 

Luke aprobă din cap. 

— Lucra la Horton când a murit doamna Horton? întrebă 
el. 

— Da, domnule. Era tare nemulțumită, existau două 
infirmiere în casă, şi lucra în plus şi pentru ele, căra tăvi şi 
câte şi mai câte. 

— N-a lucrat de loc la domnul Abbot, avocatul? 

— Nu, domnule. Domnul Abbot are în serviciu o femeie cu 
bărbatu-său. Dar, nu ştiu de ce, Amy s-a dus la ella birou o 
dată. 

Luke reţinu acest mic amănunt, care ar fi putut să arunce 
oarecare lumină mai târziu; totuşi, deoarece era clar că 
doamna Church nu ştia nimic mai mult despre asta, nu mai 
insistă. 

— Mai era vreun domn în oraş cu care era prietenă? 

— Niciunul în mod deosebit. 

— Hai, doamnă Church. Vreau adevarul: aminteşte-ţi! 

— Nu e vorba de un domn; nici vorbă de aşa ceva, 
domnule. Se înjosea, asta făcea, şi i-am spus-o. 

— Nu vrei să vorbeşti mai desluşit doamnă Church? 

— Aţi auzit de „Seven Stars”, domnule? Nu-i un local de 
mâna-ntâi, şi proprietarul, Harry Carter, era un om 


netrebnic şi aproape tot timpul umbla pe şapte cărări. 

— Era prieten cu Amy? 

— S-a plimbat cu el de câteva ori. Cred că n-a mers mai 
departe. Sunt sigură, domnule. 

Luke aprobă din cap gânditor şi schimbă subiectul. 

— Ai cunoscut un băieţel Tommy Pierce? 

— Cine? Fiul doamnei Pierce? Sigur ca l-am cunoscut. Era 
tot timpul pus pe rele. 

— Se vedea des cu Amy? 

— A, nu, domnule. Amy îi dădea imediat paşaportul, dacă 
încerca cu ea vreo şotie de-a lui. 

— S-a împăcat bine cu domnişoara Waynflete? 

— Se cam plictisea, domnule, şi nici leafa nu era prea 
mare. Dar, sigur că după ce a fost dată afară în felul ăla de 
la conac, nu-i era uşor să capete alt post bun. 

— Cred că ar fi putut să plece din oraş. 

— Adică la Londra? 

— Sau în altă parte. 

Doamna Church scutură din cap. Spuse încet: 

— Amy nu voia să plece din Wychwood - cel puţin nu atâta 
timp cât lucrurile stăteau în felul ăsta. 

— Cum adică, lucrurile stăteau în felul ăsta? 

— Păi, povestea cu Jim şi domnul de la magazinul cu 
antichităţi. 

Luke aprobă din cap gânditor. Doamna Church continuă: 

— Domnişoara Waynflete e o persoană tare cumsecade, 
dar ţine foarte mult la lucrurile de alamă şi de argint, şi 
vrea să fie totul şters de praf şi saltelele întoarse. Amy n-ar 
fi stârnit vorbe, dacă nu şi-ar fi făcut de cap cu altele. 

— Îmi închipui, spuse Luke sec. 

Examină în gând toate lucrurile. Nu mai vedea ce ar mai fi 
putut să-l intereseze. Era aproape sigur că scosese de la 
doamna Church tot ce ştia. Mai încercă o ultimă tentativă 
de atac. 

— Cred că-ţi închipui motivul pentru care ţi-am pus 
întrebările astea. Împrejurările morţii lui Amy sunt destul 


de misterioase. Nu suntem mulţumiţi pe deplin cu explicaţia 
de accident. Dacă n-a fost accident, atunci îţi închipui ce-ar 
fi putut fi? 

Doamna Church spuse cu o plăcere aproape diabolică. 

— O mână străină! 

— Întocmai. Acum, dacă presupunem că în cazul nepoatei 
dumitale a intervenit o mână străină, cine crezi că ar fi 
răspunzător de moartea ei? 

Doamna Church îşi şterse mâinile pe şorţ. 

— Probabil că există o recompensă pentru cei care ajută 
poliţia, continuă ea cu înţeles. 

— S-ar putea... 

— N-aş putea să spun ceva precis, zise doamna Church 
trecându-şi limba înfometată peste buzele subţiri. Dar 
domnul de la prăvălia cu antichităţi e cam ciudat. Vă 
amintiţi cazul Castor, domnule, cum au găsit pe biata fată 
ciopârţită şi împrăştiată în tot locul pe lângă bungalow-ul de 
pe plajă al domnului Castor; şi cum au găsit cinci sau şase 
alte biete fete pe care le-a tratat în acelaşi mod. Dacă 
domnul Ellsworthy e de acelaşi soi? 

— Deci, dumneata asta presupui. 

— Ei, e posibil să se fi întâmplat aşa, nu? 

Luke încuviinţă. Apoi spuse: 

— Ellsworthy a fost plecat din oraş în după-amiaza 
derbiului? E o chestiune foarte importantă. 

Doamna Church se holbă la Luke. 

— În ziua derbiului? 

— Da. Acum două săptămâni, într-o miercuri. 

Femeia scutură din cap. 

— Zău, n-aş putea să spun. De obicei pleca în zilele de 
miercuri, se ducea la Londra de multe ori. Ştiţi, închide 
devreme miercurea. 

— Aha! Închide devreme! 

Îşi luă la revedere de la doamna Church, fără să ia în 
seamă insinuările ei că timpul său e preţios şi că, aşadar, se 


cuvenea să primească o compensație bănească. Luke simţi 
că doamna Church îi era profund antipatică. 

Totuşi, conversaţia pe care o avusese cu ea, deşi nu arunca 
nici o lumină asupra problemei, îi furnizase câteva chestiuni 
mărunte dar interesante. 

Îşi revăzu în gând şi cu atenţie toate datele. 

Da, totul se învârtea în jurul celor patru oameni. Thomas, 
Abbot, Horton şi Ellsworthy. Atitudinea domnişoarei 
Waynflete părea s-o dovedească. 

Nemulțumirea şi încăpăţânarea de a menţiona vreun 
nume. Bineînţeles, asta însemna, trebuia să însemne că 
persoana în chestiune era cineva de vază din Wychwood, 
cineva pe care o insinuare întâmplătoare ar putea să-l 
discrediteze total. Se potrivea de altfel cu hotărârea 
domnişoarei Pinkerton de a-şi încredința bănuielile 
Scotland Yardului. Poliţia locală i-ar fi ridiculizat teoria. 

Nu era cazul măcelarului, brutarului, lumânărarului. Nu 
era nici cazul unui simplu mecanic la garaj. Persoana în 
chestiune era cineva a cărei învinovăţire de crimă era o 
problemă ce ţinea de fantastic şi totuşi de realitate. 

Existau patru candidaţi posibili. Depindea de el cât de 
atent va cerceta încă o dată punctele cazului pentru fiecare 
în parte şi ce hotărâre va lua. 

Mai întâi trebuia să examineze îndărătnicia domnişoarei 
Waynflete. Era o persoană scrupuloasă şi conştiincioasă. 

Presupunea că ştia pe cel care îl bănuise domnişoara 
Pinkerton, dar, după cum subliniase, era numai o 
presupunere. S-ar fi putut să se fi înşelat. 

Cine era persoana din mintea domnişoarei Waynflete? 

Domnişoară Waynflete îi era teamă ca nu cumva acuzaţia 
ei să facă rău unui nevinovat. Aşadar subiectul bănuielilor 
sale în mod necesar trebuie să fie un om cu o poziţie înaltă, 
în general plăcut şi respectat de comunitate. 

Aşadar, se gândi logic Luke, Ellsworthy era în mod 
automat exclus. Era de fapt un străin în Wychwood, iar prin 
partea locului n-avea o reputaţie prea bună. Luke nu 


credea că dacă Ellsworthy ar fi fost persoana din mintea 
domnişoarei Waynflete, ea ar fi avut vreo obiecţie să o 
numească. În ceea ce o privea pe domnişoara Waynflete, 
Ellsworthy trebuia scos din cauză. 

Acum ceilalţi. Luke se gândi că putea să-l elimine şi pe 
maiorul Horton. Domnişoara Waynflete îndepărtase cu 
oarecare înflăcărare sugestia că Horton şi-ar fi otrăvit 
nevasta. Dacă l-ar fi suspectat pentru alte crime comise 
ulterior, cu greu ar fi putut să susţină atât de ferm 
nevinovăția lui în problema morţii doamnei Horton. 

Rămâneau deci, doctorul Thomas şi domnul Abbot. 
Amândoi îndeplineau condiţiile necesare. Aveau o situaţie 
socială înaltă şi împotriva lor nu se rostise vreo vorbă 
scandaloasă. În general, erau amândoi populari şi 
simpatizaţi şi erau cunoscuţi ca oameni integri şi oneşti. 

Luke trecu la un alt aspect al problemei. Oare chiar putea 
să-i elimine pe Ellsworthy şi Horton? Clătină din cap pe loc. 
Nu era chiar aşa de uşor. Domnişoara Pinkerton ştiuse - 
ştiuse cu adevărat - cine era persoana respectivă. O 
dovedise în primul rând prin propria ei moarte, iar în al 
doilea rând, prin moartea doctorului Humbleby. Dar 
domnişoara Pinkerton nu pomenise niciodată un nume faţă 
de Honoria Waynflete. Atunci, deşi domnişoara Waynflete îşi 
închipuia că ştiuse, putea foarte bine să se înşele. Deseori 
ne închipuim ce gândesc alţii, dar uneori descoperim că de 
fapt nu ştim nimic, şi că am făcut o greşeală de neiertat! 

Totuşi, cei patru candidaţi se aflau cu toţii pe teren. 
Domnişoara Pinkerton murise şi nu mai putea fi de vreun 
folos. Depinde de Luke să procedeze ca mai înainte, aşa 
cum făcuse a doua zi după ce venise la Wychwood - să 
cumpănească datele obţinute şi să judece probabilitățile. 

Începu cu Ellsworthy. Se părea că pe Ellsworthy cădeau 
bănuielile cele mai întemeiate. Era o fiinţă anormală şi 
probabil că avea o personalitate perversă. Ar fi putut foarte 
uşor să fie un „criminal care ucidea din plăcere”. 


Ia să pornesc aşa, îşi spuse Luke în sinea lui. Să-i bănuiesc 
pe toţi pe rând. Ellsworthy, de exemplu. Să zicem că ele 
criminalul! Pentru momentul de faţă, să considerăm 
afirmaţia ca fiind absolut reală. Acum să luăm în ordine 
cronologică victimele posibile. Mai întâi, doamna Horton. E 
greu de înţeles motivul pentru care Ellsworthy ar fi lichidat- 
o. Dar exista o cale prin care a procedat. Horton vorbea de 
nişte leacuri băbeşti pe care i le-a dat şi pe care doamna 
Horton le-a luat. În felul ăsta ar fi putut să-i fi administrat 
otravă, de exemplu, arsenic. Întrebarea este - de ce? 

Acum, ceilalţi: Amy Gibbs. De ce ar fi omorât-o Ellsworthy 
pe Amy Gibbs? Motivul evident: începuse să-l stânjenească! 
L-a ameninţat că-i va intenta proces pentru nerespectarea 
promisiunii de căsătorie. Sau a fost martoră la o orgie în 
miez de noapte? L-a ameninţat că va vorbi? Lordul 
Whitfield are mare influenţă în Wychwood şi, după spusele 
lui Bridget, este un om foarte moral. S-ar fi putut să fi 
întreprins vreo acţiune împotriva lui Ellsworthy, dacă acesta 
din urmă ar fi fost amestecat într-o afacere deosebit de 
obscenă. Aşa că, Amy a fost înlăturată. Nu cred că e vorba 
de o crimă sadică. Metoda folosită pledează împotriva 
acestei teorii. 

Cine urmează: Carter? De ce tocmai Carter? Puţin 
probabil ca el să fi aflat de orgiile din miez de noapte (sau îi 
spuse Amy?). Oare fiica lui cea nostimă avea vreun amestec 
în toată povestea asta? Oare Ellsworthy începuse să-i facă 
curte? (Trebuie să stea de vorbă cu Lucy Carter). Poate că 
numai îl insultase pe Ellsworthy, iar aceasta, cu 
comportarea sa de pisică sălbatică, îi purtase pică. Dacă 
mai comisese una sau două crime, ar fi putut să devină de 
ajuns de hain la inimă şi să plănuiască o alta pentru un 
motiv foarte neînsemnat. 

Şi acum, Tommy Pierce. De ce l-ar fi omorât Ellsworthy pe 
Tommy Pierce? Simplu. Tommy participase la vreun ritual 
de la miezul nopţii. L-a ameninţat că o să vorbească. Poate 
chiar vorbise. I-a închis gura. 


Doctorul Humbleby. De ce l-ar fi ucis Ellsworthy pe 
doctorul Humbleby? Era cel mai simplu de ghicit! 
Humbleby era doctor şi observase dezechilibrul mintal al lui 
Ellsworthy. Poate avusese de gând chiar să întreprindă 
ceva. Aşa că soarta lui Humbleby fusese pecetluită. Totuşi, 
metoda folosită avea o hibă. Cum a putut Ellsworthy să fie 
sigur că Humbleby va muri de septicemie? Sau Humbleby a 
murit de altceva? Oare infecția de la deget a fost o 
coincidenţă? 

Ultima la rând: domnişoara Pinkerton. Miercurea, 
Ellsworthy închide devreme. Ar fi putut să meargă la oraş în 
ziua aceea. Aş fi curios să ştiu dacă are maşină. Nu l-am 
văzut cu niciuna, dar asta nu spune nimic. Ştia că 
domnişoara Pinkerton îl suspecta şi n-avea de gând s-o lase 
să ajungă la Scotland Yard cu povestea ei, chiar dacă n-ar fi 
fost crezută. Poate cei de acolo chiar aflaseră câte ceva 
despre el? 

Toate astea pledează împotriva lui Ellsworthy! Acum ce i 
se poate aduce în apărare? Da, în primul rând Ellsworthy 
nu este precis omul pe care domnişoara Waynflete şi-l 
închipuise că se afla în mintea domnişoarei Pinkerton. În al 
doilea rând, nu prea se potriveşte cu părerea vagă pe care 
mi-am format-o. Când ea îmi vorbea, mi-am format 
imaginea unui om care nu semăna cu Ellsworthy. Impresia 
pe care mi-a dat-o era a unui om complet normal în 
exterior, adică, un gen de om pe care nu l-ar bănui nimeni. 
Nu, imaginea formată aduce mai mult a... doctorul Thomas. 

Şi acum, Thomas. Ce-i cu el? L-am şters de tot de pe listă 
după ce-am discutat cu el. Un individ plăcut şi la locul său... 
Dar cheia acestei crime (doar dacă nu greşesc cu, 
desăvârşire) este că persoana respectivă e plăcută şi la 
locul ei. Ultima persoană pe care ai putea s-o bănuieşti de 
crimă! Lucrul care, fără îndoială, se potriveşte perfect cu 
Thomas. 

Ei, şi acum s-o luăm de la început. De ce ar fi omorât-o 
doctorul Thomas pe Amy Gibbs? Sigur, pare foarte puţin 


probabil. Dar ea s-a dus să-l consulte în ziua aceea şi el i-a 
dat acea sticlă cu sirop de tuse. Să presupunem că, de fapt, 
era acid oxalic. Ar fi fost foarte simplu şi ingenios! Pe cine 
au chemat oare când au găsit-o otrăvită - pe Humbleby sau 
pe Thomas? Dacă era vorba de Thomas, ar fi putut să vină 
cu o sticlă veche, conţinând vopsea de pălării, în buzunar, s- 
o pună pe neobservate pe masă - să ia ambele sticle pentru 
a fi analizate, fără cea mai mică şovăire! Ceva în genul ăsta. 
Puteai s-o faci, dacă aveai sânge rece! 

Tommy Pierce? Din nou nu văd un motiv plauzibil. 

Asta-i partea proastă cu doctorul Thomas - motivul. Nu 
există nici măcar unul nebunesc! Acelaşi lucru şi cu Carter. 
De ce ar fi vrut doctorul Thomas să scape de Carter? Nu 
puteai decât să-ţi imaginezi că Amy, lommy şi cârciumarul 

ştiau cu toţii ceva suspect despre doctorul Thomas. A! Să 
presupunem că acel ceva era moartea doamnei Horton. 
Doctorul Thomas o îngrijise. Şi ea a murit după un şoc 
neaşteptat. Ar fi putut să-l provoace foarte uşor. Amy Gibbs, 
nu uita, era pe vremea aceea în casă la Hortoni. Poate că 
auzise sau văzuse ceva. Asta ar lămuri motivul, în cazul ei. 
Tommy Pierce e văzut de toţi ca un băiat deosebit de 
băgăcios. Poate că prinsese ceva. Carter nu se potrivea în 
schemă. Amy Gibbs i-o fi spus ceva. Elo fi repetat la vreun 
pahar şi Thomas s-o fi hotărât să-i închidă gura. Fără 
îndoială, toate astea nu sunt decât nişte ipoteze. Dar ce se 
putea face altceva? 

Şi acum, Humbleby. A! În sfârşit, am ajuns la o crimă 
perfect plauzibilă. Motiv adecvat şi mijloace ideale! Dacă 
nici doctorul Thomas n-ar fi putut să-i provoace 
partenerului său septicemie, cine ar fi putut? Avea 
posibilitatea să-i reinfecteze rana de câte ori o pansa! Ce 
bine ar fi ca şi crimele de mai înainte să fie puţin mai 
plauzibile. 

Domnişoara Pinkerton? Cu ea e puţin mai greu, dar există 
un fapt precis. Doctorul Thomas n-a fost la Wychwood, cel 
puţin o parte bună din zi. A declarat că asistase la o 


naştere. S-ar putea. Dar rămâne faptul că plecase din 
Wychwood cu maşina. 

Ce altceva mai era? Da, încă un lucru. Felul cum m-a privit 
când am plecat de la el mai deunăzi. Cu superioritate, 
condescendenţă, zâmbetul unui om care te-a tras în mod 
conştient pe sfoară. 

Luke oftă, dădu din cap şi îşi continuă raţionamentul. 

Abbot? Şi el s-ar potrivi. E normal, înstărit, respectat, 
ultimul la care te-ai gândi etC. Etc. Este şi îngâmfat şi 
încrezător în forţele lui. De obicei aşa sunt criminalii! Au o 
îngâmfare nemaipomenită. Întotdeauna îşi închipuie că 
înving prin asta. Amy Gibbs l-a vizitat o dată. De ce? De cea 
vrut să-l vadă? Să-i dea o consultaţie juridică? De ce? Sau 
era o problemă personală? Auzise de „o scrisoare de la o 
doamnă”, pe care o văzuse Tommy. Oare scrisoarea era de 
la Amy Gibbs? Sau era o scrisoare de la doamna Horton - 
poate o scrisoare care intrase în posesia lui Amy Gibbs? Ce 
altă doamnă ar fi putut să-i scrie domnului Abbot într-o 
chestiune atât de intimă încât el să-şi piardă firea când 
băiatul a dat peste ea? 

Ce-ar putea să ne intereseze la Amy Gibbs? Vopseaua de 
pălării? Da, poartă amprenta demodării - bărbaţii de genul 
lui Abbot rămân de obicei cu mult în urma vremii în ceea ce 
priveşte femeile. 

Genul învechit de cavaler! Tommy Pierce? E clar - din 
cauza scrisorii (nu zău, probabil că era o scrisoare foarte 
compromiţătoare!). Carter? Ei bine, era o poveste cu fiica 
lui Carter. Abbot nu va mai avea scandaluri - o secătură 
decăzută şi redusă cum era Carter, să îndrăznească să-l 
amenințe! El, care rezolvase două crime atât de abil! Se 
terminase cu domnul Carter. O noapte întunecoasă şi un 
brânci bine plasat. Nu zău, afacerea asta cu crimele e chiar 
prea simplă. 

Am început să judec ca Abbot? Cred că da. O doamnă în 
vârstă nu-l priveşte cu ochi buni. Crede anumite lucruri 
despre el... Apoi, scandalul cu Humbleby. Bătrânul 


Humbleby a îndrăznit să se ridice împotriva lui Abbot, 
avocatul şi criminalul cel inteligent. Bătrân prost! Habar n- 
are ce i se pregăteşte! O s-o păţească el. Să mai 
îndrăznească să mă înfrunte. 

Şi pe urmă - ia stai! s-a întors să surprindă privirea 
Laviniei Pinkerton. Şi propria sa privire şovăie - arată o 
conştiinţă încărcată. El, care se lăuda că nu e bănuit, 
stârnise bănuiala în mod cert. Domnişoara Pinkerton i-a 
descoperit secretul... ştie ce a făcut... Da, dar nu poate să 
obţină o dovadă. Dar dacă ne-am închipui că încearcă s-o 
obţină... Să ne închipuim că vorbeşte... Să ne închipuim... 
Se pricepe bine să cântărească oamenii. Ghiceşte ce va face 
ea până la urmă. Dacă se duce cu povestea ei la Scotland 
Yard, s-ar putea s-o creadă - s-ar putea să înceapă 
cercetările. Trebuie să facă ceva, aproape la disperare. 
Oare Abbot are maşină sau a închiriat una la Londra? 
Oricum, n-a fost aici în ziua derbiului... 

Luke se opri din nou. Intrase atât de mult în miezul 
lucrurilor, încât îi veni greu să mai treacă la un alt suspect. 
Trebuie să aştepte puţin înainte de a-şi crea starea de spirit 
necesară pentru a şi-l putea imagina pe maiorul Horton în 
chip de criminal de nedescoperit. 

Horton şi-a ucis soţia. Să pornim cu asta! Fusese suficient 
de aţâţat şi avusese mult de câştigat de pe urma morţii ei. 
Pentru a-şi duce planul la îndeplinire trebuia să facă multă 
paradă de devotament. Trebuia s-o facă în continuare. 
Uneori, să zicem, nu exagerează puţin? 

Bun! O crimă înfăptuită cu succes. Cine urma? Amy Gibbs. 
Da, perfect credibil. Amy era în aceeaşi casă. Poate că 
văzuse ceva - pe maior administrându-i o cană de supă 
concentrată sau o fiertură care să-i mai aline durerile. 
Poate că nu-şi dăduse seama de ceea ce văzuse decât mai 
târziu, înşelătoria cu vopseaua de pălării este ceva care i-ar 
fi putut trece maiorului prin cap în mod firesc - un bărbat în 
adevăratul sens al cuvântului, care nu se prea pricepe la 
zorzoanele femeieşti. 


Cu Amy Gibbs totul era clar şi avea o explicaţie. 

Beţivanul de Carter? Aceeaşi sugestie ca mai înainte. Amy 
i-a spus câte ceva. O altă crimă clară. 

Şi acum Tommy Pierce. Ne agăţăm iar de firea lui 
curioasă. Oare n-am putea să ne imaginăm că scrisoarea 
din biroul lui Abbot era o plângere de-a doamnei Horton că 
soţul ei încerca s-o otrăvească? Asta ar fi o idee cam 
fantezistă, dar s-ar putea să fie aşa. Oricum, maiorului îi 
apare clar faptul că Tommy este o primejdie, aşa că Tommy 
împărtăşeşte soarta lui Amy şi Carter. Totul e simplu şi clar, 
nespus de clar. E uşor să ucizi? O, Doamne, da. 

Acum însă ajungem la ceva mai greu, Humbleby! Motivul? 
Foarte neclar. Humbleby a îngrijit-o la început pe doamna 
Horton. L-o f încurcat boala, şi Horton şi-a influenţat soţia 
să-l schimbe cu unul mai tânăr şi mai puţin bănuitor? Dar 
dacă e aşa, ce l-a transformat pe Humbleby într-o primejdie 
după atât de mult timp? E greu... Şi modul în care a murit. 
Infecția la deget. Nu se potriveşte cu maiorul. 

Domnişoara Pinkerton? Perfect posibil. Are maşină. Am 
văzut-o. Şi nici n-a fost la Wychwood în ziua aceea, sub 
motivul că a fost la derbi. S-ar putea, dar Horton este genul 
de ucigaş cu sânge rece? Este? Este oare? Tare-aş vrea să 
Ştiu... 

Luke rămase cu privirea aţintită înainte. Fruntea îi era 
încreţită de gânduri. 

Unul din ei trebuie să fie... Nu cred că este Ellsworthy, dar 
s-ar putea să fie! E cel mai bătător la ochi! 

Thomas ar putea să nu fie bănuit de loc - dacă n-ar fi felul 
cum a murit Humbleby. Septicemia aceea arată clar o crimă 
medicală! Ar putea să fie Abbot - nu există dovezi aşa de 
multe împotriva lui ca la ceilalţi - dar nu ştiu cum, pot să mi- 
| închipui în rol. 

— Da, i se potriveşte, aşa cum celorlalţi nu li se potriveşte. 
Şi ar putea să fie şi Horton! Sub papucul soţiei ani întregi, 
simțindu-se neînsemnat - da, ar putea să fie! Dar 


domnişoara Waynflete nu crede aşa, or, ea nu-i femeie 
proastă şi cunoaşte locul şi oamenii... 

Pe cine îl bănuieşte ea, pe Abbot sau Thomas? Ar putea să 
fie unul din cei doi... Dacă aş stârni-o să spună ceva... Care 
din ei este? Poate am să scot de la ea ceva. 

Dar şi ea poate să se înşele. Nu există nici o cale pentru a 
dovedi că are dreptate, aşa cum dovedise domnişoara 
Pinkerton, prin ea însăşi. Am nevoie de mai multe dovezi. 
Dacă ar mai fi un caz, măcar unul, atunci aş şti... 

Se opri tresărind. 

„Doamne, Dumnezeule! spuse el ţinându-şi respiraţia. De 
fapt, cer... Încă o crimă...” 

Capitolul XV. 

Comportarea incorectă a unui şofer. 

La „Seven Stars”, Luke îşi sorbea halba, încercând un 
sentiment de oarecare stânjeneală. 

Ultima mişcare îi fusese urmărită de o jumătate de duzină 
de perechi de ochi inexpresivi, iar când intrase în local 
conversaţia se oprise brusc. Luke încercă să facă câteva 
comentarii de interes general, cum ar fi recolta, starea 
vremii şi biletele pentru finalele la fotbal, dar nu căpătă nici 
un răspuns. 

Singurul lucru care-i rămăsese era să facă ochi dulci fetei 
nostime de după tejghea, o brunetă cu obrajii roşii, pe care, 
pe bună dreptate, o socoti domnişoara Lucy Carter. 

Avansurile lui fură bine primite. Domnişoara Carter chicoti 
în consecinţă şi spuse: 

— Ei, lăsaţi, domnule! Ştiu eu că nu credeţi nimic din ce 
spuneţi! Astea-s vorbe goale! 

Şi alte asemenea remarci. Dar se vedea că spunea toate 
astea maşinal. 

Văzând că n-ar mai avea nimic de câştigat dacă ar mai sta, 
Luke îşi termină berea şi plecă. Merse pe cărare până la 
puntea aruncată peste râu. Se opri să privească puţin, când 
o voce tremurată se auzi în spatele lui. 

— Aici, domnule, aici a căzut bătrânul Harry. 


Luke se întoarse şi văzu pe unul din chefliii de mai înainte, 
unul care fusese deosebit de tăcut auzind subiectul cu 
recolta, starea vremii şi finalele. Era evident că respectivul 
dorea să se amuze copios abordând un subiect macabru. 

— S-a prăbuşit în noroi, spuse bătrânul. Direct în noroi, şi 
a rămas acolo cu capul în jos. 

— Ciudat că a căzut tocmai aici, spuse Luke. 

— Era beat, domnule, spuse săteanul cu vioiciune. 

— Da, dar probabil că trecuse de multe ori beat pe acolo şi 
mai înainte de asta. 

— Aproape în fiecare seară, spuse celălalt. Harry era 
întotdeauna cu chef. 

— Poate că l-a împins careva, spuse Luke, aruncând vorba 
la întâmplare. 

— S-ar putea, admise săteanul. Dar nu ştiu cine ar fi putut 
s-o facă. 

— Şi-o fi creat câţiva duşmani. Se purta cam grosolan când 
era beat, nu-i aşa? 

— A, era o plăcere să-l asculţi! Harry nu-şi prea alegea 
vorbele. Dar nimeni n-ar împinge un om care e beat. 

Luke nu-i combătu afirmaţia. Să te foloseşti de neputinţa 
unui beţiv, era un lucru extrem de nedemn. Săteanul 
rămase cam buimăcit de această idee. 

— Ei, spuse Luke într-o doară. A fost o poveste tristă. 

— Nu chiar atât de tristă pentru nevastă-sa, spuse 
bătrânul. Cred că ea şi Lucy n-au de ce să fie triste. 

— S-ar putea să fie şi alţii care să se bucure că nu le mai 
stă în drum. 

Bătrânul nu era prea sigur. 

— Poate, spuse el. Dar Harry nu voia râul nimănui, 
niciodată. 

Cu acest epitaf pentru răposatul domn Carter, se 
despărţiră. 

Luke îşi îndreptă paşii spre vechiul Hall. Biblioteca 
funcţiona în cele două camere din faţă. Luke intră prin 
spate, deschizând o uşă pe care scria „Muzeu”. Se plimbă 


de la o vitrină la alta, studiind exponatele care nu erau prea 
atrăgătoare: nişte vase şi monede romane. Câteva 
curiozităţi din Sudul Pacificului, o podoabă de cap 
malayesiană. 

Diferite zeități indiene „oferite de maiorul Horton”, 
împreună cu un Buddha uriaş care privea întunecat şi o 
vitrină cu nişte mărgele egiptene cam îndoielnice. 

Luke îşi repetă plimbarea prin sală. Nu era nimeni în 
apropiere. Urcă încetişor scările. Găsi o cameră cu reviste 
şi ziare, şi una plină cu cărţi, dar nu de beletristică. Urcă 
încă un etaj. Aici se aflau camere pline cu ceea ce el numi, 
„vechituri”. Păsări împăiate, care fuseseră scoase din 
muzeu pentru că le atacaseră moliile, teancuri de reviste 
rupte şi o cameră ale cărei rafturi erau înţesate de lucrări 
de beletristică învechite şi cărţi pentru copii. 

Luke se apropie de fereastră. Probabil că aici stătuse 
Tommy Pierce, fluierând şi din când în când frecând vreun 
geam cu putere, când se auzeau paşi în apropiere. 

Cineva intrase în cameră. lommy îşi arătase zelul - stând 
aplecat pe jumătate în afara ferestrei şi frecând-o cu râvnă. 

Şi atunci acel cineva se apropiase de el şi, în timp ce 
vorbea, îl împinse brusc. 

Luke se întoarse. Cobori scările şi rămase câteva clipe în 
sală. Nimeni nu-l văzuse când intrase. Nimeni nu-l văzuse 
când urcase scările. 

„Oricine ar fi putut să procedeze la fel, îşi spuse Luke. 
Nimic mai uşor!” 

Auzi paşi din direcţia bibliotecii. Deoarece era nevinovat şi 
n-avea nimic împotrivă să fie văzut, putea să rămână unde 
era. Dacă n-ar fi vrut să fie văzut, ce simplu ar fi fost să se 
dea un pas înapoi şi să se ascundă în spatele uşii muzeului. 

Domnişoara Waynflete ieşi din sala bibliotecii, cu un mic 
teanc de cărţi sub braţ. Îşi punea mănuşile. Părea fericită şi 
preocupată. Când îl văzu, chipul i se lumină şi spuse: 

— Ah, domnule Fitzwilliam, aţi văzut muzeul? Tare mă tem 
că nu prea aveţi ce vedea. Lordul Whitfield ne-a spus că o 


să ne aducă nişte exponate foarte interesante. 

— Într-adevăr? 

— Da, ceva modern, ştiţi, la ordinea zilei. Aşa cum au în 
muzeul de ştiinţă din Londra. Se gândeşte la un aeroplan 
modern, o locomotivă şi nişte preparate chimice. 

— Poate că ar arăta cu totul altfel atunci. 

— Da, eu nu cred că un muzeu trebuie să ţină numai 
lucruri vechi, nu-i aşa? 

— Da, poate că aşa e. 

— Şi pe urmă şi nişte exponate alimentare - calorii şi 
vitamine - tot felul de lucruri d-astea. Lordul Whitfield ţine 
aşa de mult la campania pentru pregătirea fizică. 

— Aşa spunea mai deunăzi. 

— E ceva la ordinea zilei, nu? Lordul Whitfield mi-a 
povestit cum a vizitat Institutul Wellerman, şi a văzut atâţia 
germeni, culturi şi bacterii, încât m-a făcut să mă cutremur. 
Şi mi-a povestit de țânțari şi boala somnului şi ceva despre 
limbricii ficatului din care tare mă tem că n-am prea înţeles 
mare lucru. 

— Probabil că nici lordul Whitfield n-a înţeles, spuse Luke 
voios. Pot să pun pariu că a priceput totul pe dos! 
Dumneavoastră, domnişoară Waynflete, aveţi o minte mult 
mai limpede. 

Domnişoara Waynflete răspunse liniştit: 

— Eşti tare drăguţ, domnule Fitzwilliam, dar, zău, femeile 
nu gândesc niciodată atât de profund ca bărbaţii. 

Luke îşi înăbuşi dorinţa de a critica cu violenţă procesul de 
gândire al lordului Whitfield. Spuse în schimb. 

— M-am uitat prin muzeu şi apoi m-am urcat la etaj ca să 
am 0 privelişte de la ferestrele de sus. 

— Adică de unde Tommy..., se cutremură domnişoara 
Waynflete. E într-adevăr îngrozitor. 

— Da, nu e plăcut de loc. Am stat de vorbă cam o oră cu 
doamna Church, mătuşa lui Amy, o femeie aş putea să spun 
antipatică! 

— Bine spus! 


— A trebuit să mă port cam aspru, continuă Luke. Cred că 
îşi închipuie că sunt un fel de super poliţist. 

Se opri pentru că observă o schimbare bruscă pe chipul 
domnişoarei Waynflete. 

— Ah, domnule Fitzwilliam, crezi că ai procedat bine? 

— De fapt, nu ştiu. Cred că era un lucru inevitabil. 
Povestea cu cartea nu prea mergea - nu puteam să scot 
prea mult de la oameni. A trebuit să-i pun întrebări foarte 
precise. 

Domnişoara Waynflete dădu din cap, dar chipul ei purta 
aceeaşi expresie neliniştită. 

— Într-un loc ca ăsta, ştii, totul se împrăştie cu 
repeziciune. 

— Adică toată lumea o să spună când o să trec pe stradă: 
„Uite copoiul!” Nu ştiu dacă acum mai contează. De fapt, aş 
putea să obţin mai mult în felul ăsta. 

— Nu la asta mă gândeam, se grăbi ea să adauge. Voiam 
să spun, că el va şti. El o să-şi dea seama că eşti pe urma lui. 

Luke spuse rar: 

— Cred că da. 

— Dar nu crezi că asta-i îngrozitor de periculos? 
îngrozitor! 

— Adică, înţelese Luke în sfârşit, adică ucigaşul va pune 
ochii pe mine? 

— Da. 

— Nostim! La asta nu m-am gândit! Cred totuşi că aveţi 
dreptate. Ei, s-ar putea ca asta să fie cel mai bun lucru ce 
se va întâmpla. 

Domnişoara Waynflete spuse cu un ton grav: 

— Cred că nu-ţi dai seama că este... este un om foarte 
deştept. Şi precaut! Şi nu uita, are multă experienţă, poate 
mai multă decât ştim noi. 

— Da, spuse Luke gânditor: Poate că e adevărat. 

— Nu-mi place! exclamă domnişoara Waynflete. Zău, chiar 
sunt cam alarmată! 

Luke spuse cu blândeţe: 


— Nu trebuie să vă faceţi griji. Vă asigur că am să fiu 
foarte prevăzător. Vedeţi, am redus posibilităţile cât am 
putut de mult. Oricum, mi-am format o idee despre cine ar 
putea fi criminalul! ... 

Ea-l privi iscoditor. 

Luke se apropie. Îşi coborî vocea până la şoaptă: 

— Domnişoară Waynflete, dacă v-aş întreba pe care dintre 
doi îl consideraţi cel mai potrivit - doctorul Thomas sau 
domnul Abbot - ce-aţi răspunde? 

— Ah! ... spuse domnişoara Waynflete. Îşi duse mâna la 
piept. Se dădu înapoi. Ochii săi, plini de o expresie care îl 
nedumeri, îi întâlniră pe cei ai lui Luke. Exprimau 
nerăbdarea şi încă ceva de care nu-şi dădea precis seama. 

Domnişoara Waynflete răspunse: 

— Nu pot să spun nimic... 

Se întoarse brusc, scoțând un sunet curios, pe jumătate 
oftat, jumătate un geamăt. 

Luke se resemnă. 

— Mergeţi acasă? 

— Nu, trec pe la doamna Humbleby să-i duc cărţile astea. 
Stă în drum spre conac. Am putea să mergem o bucată 
împreună. 

— Ar fi foarte plăcut, spuse Luke. 

Coborâră treptele, ocolind pajiştea satului. 

Luke privi în urmă la liniile impunătoare ale casei pe care 
abia o părăsiseră. 

— Probabil că a fost o casă frumoasă pe vremea tatălui 
dumneavoastră, spuse el. 

Domnişoara Waynflete oftă: 

— Da, eram cu toţii foarte fericiţi aici. Sunt tare bucuroasă 
că nu a fost demolată. Atâtea case vechi au fost dărâmate. 

— Ştiu. Păcat! 

— Şi zău, cele noi nu sunt la fel de bine construite. 

— Şi eu mă îndoiesc că vor rezista la fel de bine timpului. 

— Dar sigur că cele noi sunt mai comode, cu tot confortul 
şi fără coridoarele reci, care trebuiesc curățate mereu. 


Luke aprobă. 

Când ajunseră la poarta casei doctorului Humbleby, 
domnişoara Waynflete ezită şi spuse: 

— E o seară atât de frumoasă. Dacă nu te superi, aş mai 
merge o bucată de drum. Îmi place să respir aer curat. 

Puțin cam surprins, Luke îşi exprimă plăcerea politicos. 
Nici pe departe n-ar fi putut să numească seara aceea 
frumoasă. Vântul bătea cu putere, scuturând violent 
frunzele copacilor. Se gândi că în orice clipă poate izbucni o 
furtună. 

Domnişoara Waynflete, totuşi, ţinându-şi pălăria cu o 
mână, mergea lângă el cu o înfăţişare voioasă, vorbind cu 
mici sforţări. 

Mergeau pe o uliţă cam singuratică, deoarece de la casa 
doctorului Humbleby, cel mai scurt drum până la Ashe 
Manor nu era pe strada principală, ci pe o uliţă lăturalnică, 
ce ducea la una din porţile din spatele clădirii. Poarta 
aceasta era nu din acelaşi fier forjat ca cealaltă, dar era 
încadrată de doi stâlpi frumoşi, fiecare având în vârf câte un 
ananas uriaş, de culoare roz. De ce tocmai ananaşi, Luke nu 
putuse să-şi dea seama! Dar se gândi că pentru lordul 
Whitfield ananaşii însemnau probabil distincţie şi bun gust. 

În timp ce se apropiau de poartă, le ajunseră la urechi 
sunete de voci mânioase. O clipă mai târziu, îl zăriră pe 
lordul Whitfield înfruntând un tânăr în uniformă de şofer. 

— Eşti concediat! ţipă lordul Whitfield. Auzi? Eşti 
concediat! 

— Dacă mi-aţi trece cu vederea, domnule, numai de data 
asta... 

— Nu, n-am să-ţi trec cu vederea! Mi-ai luat maşina! 
Maşina mea, şi mai mult, ai băut, ai băut, să nu negi! Cred 
că am explicat clar că nu admit trei lucruri pe moşia mea: 
unul e beţia, altul e imoralitatea şi altul impertinenţa. 

Deşi omul nu era beat cu adevărat, băuse destul ca să i se 
dezlege limba. Schimbă tactica. 


— Nu admiţi asta, şi nu admiţi ailaltă! Bastardule! Moşia 
dumitale! Crezi că nu ştim cu toţii că tatăl dumitale a ţinut o 
prăvălie de ghete? Ne strâmbăm de râs când te vedem, 
cum te înfoieşti pe aici ca un curcan! La urma urmei, cine 
eşti? Ia s-aud! Nu eşti mai grozav ca mine, n-ai nici o grijă! 

Lordul Whitfield se făcu stacojiu. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? Cum îndrăzneşti? 

Tânărul făcu un pas ameninţător înainte. 

— Dacă n-ai fi un porc infect şi îndopat, ţi-aş da un pumn 
în mutră să mă ţii minte! 

Lordul Whitfield se dădu repede un pas înapoi, se 
împiedică de o buturugă şi căzu. 

Luke ieşise din umbră. 

— Cară-te de aici, se adresă el cu violenţă şoferului. 

Şoferul reveni la normal. Părea speriat. 

— lertaţi-mă, domnule. Nu ştiu ce m-a apucat, zău. 

— Cred că de vină sunt paharele alea în plus, spuse Luke. 

Îl ajută pe lordul Whitfield să se ridice. 

— Scu... scuzaţi-mă, domnule, se bâlbâi omul. 

— O să-ţi pară rău Rivers, spuse lordul Whitfield. 

Vocea îi tremura de o emoție puternică. Omul ezită o clipă, 
apoi se îndepărtă cu paşi rari. 

Lordul Whitfield explodă: 

— Formidabilă impertinenţă! Mie! Să-mi vorbească mie 
aşa! Omul ăsta o s-o păţească urât! N-are pic de respect, 
pic de idee despre locul său în viaţă! Când mă gândesc câte 
fac eu pentru oamenii ăştia - lefuri mari, confort maxim, 
pensie când se retrag. Ah, nerecunoştinţa asta, ticăloasa 
asta de nerecunoştinţă... 

Se înecă de emoție, apoi o văzu pe domnişoara Waynflete, 
care stătea tăcută la o parte. 

— Tu eşti, Honoria? Ah, sunt foarte necăjit că ai asistat la o 
scenă atât de dezgustătoare. Felul în care a vorbit omul 
ăsta... 

— Mă tem că şi-a cam ieşit din fire, domnule Whitfield, 
spuse domnişoara Waynflete, delicat. 


— Era beat, asta e, era beat! 

— Puțin cam afumat, spuse Luke. 

— Ştiţi ce-a făcut? li se adresă lordul Whitfield privindu-i 
pe rând. Mi-a luat maşina, maşina mea! S-a gândit că n-o să 
mă întorc aşa de repede acasă. Bridget m-a dus cu maşina 
de două locuri până la Lyne. lar individul ăsta a avut 
neruşinarea să plimbe o fată, cred că pe Lucy Carter, cu 
maşina mea! 

Domnişoara Waynflete spuse cu blândeţe: 

— Un lucru foarte nelalocul lui. 

Lordul Whitfield păru puţin mai liniştit. 

— Da, nu-i aşa? 

— Dar sunt sigură că-i pare rău. 

— Am eu grijă să-l fac să-i pară rău. 

— L-ai concediat, sublinie domnişoara Waynflete. 

Lordul Whitfield dădu din cap. 

— Individul ăsta o s-o sfârşească prost! 

Îşi îndreptă umerii. 

— Honoria, nu vrei să intri puţin în casă să bem un păhărel 
de sherry? 

— Îţi mulţumesc, lord Whitfield, dar trebuie să trec pe la 
doamna Humbleby, să-i las cărţile astea. Noapte bună, 
domnule Fitzwilliam. Acum totul e în regulă cu dumneata. 

Îi zâmbi dând aprobator din cap şi se depărtă în grabă. 
Luke îşi ţinu respiraţia în clipa în care o idee bruscă îi trecu 
prin cap: domnişoara Waynflete semăna cu o doică ce 
condusese un copil la o petrecere. Oare era posibil ca ea să- 
l fi însoţit numai pentru a-l apăra? Ideea i se păru absurdă, 
dar... 

Vocea lordului Whitfield îi curmă firul gândurilor. 

— Honoria Waynflete e o femeie foarte destoinică. 

— Cred şi eu. 

Lordul Whitfield îşi îndreptă paşii spre casă. Mergea 
destul de băţos, iar cu o mână îşi freca încet posteriorul. 

Brusc chicoti. 


— Pe vremuri, acum mulţi ani, am fost logodit cu Honoria. 
Era o fată foarte drăguță, nu aşa de uscăţivă ca acum. Ce 
caraghios mi se pare azi. Părinţii ei erau oameni de vază de 
pe aici. 

— Într-adevăr? 

Lordul Whitfield cugetă cu glas tare: 

— Bătrânul colonel Waynflete se ţinea tare mândru. 

Trebuia să duci mâna la şapcă iute de tot. Ţinea de şcoala 
veche şi era înfumurat ca Lucifer. 

Chicoti din nou: 

— Când Honoria a anunţat că se va căsători cu mine, 
parcă ar fi pus paie pe foc. Se considera o radicală, să ştii. 
Privea lucrurile cu multă seriozitate. Lupta pentru 
înlăturarea diferenţelor de clasă. Era o fată foarte serioasă. 

— Deci familia a spulberat povestea de iubire? 

Lordul Whitfield îşi frecă nasul. 

— Ei, nu chiar. De fapt ne-am cam certat dintr-o pricină 
precisă. Avea o pasăre, unul dintre canarii ăia nenorociţi 
care sporovăiesc de te înnebunesc. N-am putut să-i sufăr 
niciodată - a fost o treabă neplăcută, i-am sucit gâtul. Ei, 
acum nu mai are rost să răscolim ce a fost. Hai să vorbim 
despre altceva. 

Scutură din umeri ca şi cum ar fi vrut sa alunge o amintire 
neplăcută. 

Apoi spuse brusc: 

— Să nu crezi că mi-o va ierta vreodată. Ei, poate, e ceva 
firesc... 

— Cred că v-a şi iertat, spuse Luke. 

Lordul Whitfield se lumină la chip. 

— Crezi? Ce bine mi-ar părea. Ştii cât o respect, pe 
Honoria. E o femeie destoinică şi... o doamnă! Lucrul ăsta 
are şi azi importanţă. Conduce biblioteca foarte bine. 

Privi în sus şi schimbă tonul. 

— Ei, spuse el. Uite-o pe Bridget. 

Capitolul XVI. 

Ananasul. 


La apropierea lui Bridget, Luke simţi cum i se încordează 
muşchii. 

Nu mai vorbiseră între patru ochi din ziua în care jucaseră 
tenis. Printr-o înţelegere tacită, reciprocă, se evitaseră. O 
privi pe furiş. Părea provocator de liniştită, distantă şi 
indiferentă. Bridget spuse uşor: 

— Începusem să mă întreb ce Dumnezeu s-a întâmplat cu 
tine, Gordon? 

Lordul Whitfield mormăi: 

— Am avut de furcă cu cineva. Individul ăla Rivers a avut 
neobrăzarea să ia Rolls-ul azi după-masă. 

— Lese majeste, spuse Bridget. 

— N-are rost să glumeşti, Bridget. E ceva serios. A plimbat 
o fată. 

— Nu cred că ar fi fost la fel de plăcut dacă s-ar fi plimbat 
de unul singur! 

Lordul Whitfield se îmbăţoşă. 

— Pe moşia mea nu admit decât o ţinută morală şi decentă. 

— De fapt, nu e imoral să duci la plimbare o fată. 

— Este, când e vorba de maşina mea. 

— Asta bine înţeles că este mai mult decât neobrăzare! 
Echivalează cu blasfemie. Dar nu poţi să reduci la zero 
problema sexului, Gordon. Pe cer e lună plină şi, de fapt, e 
vremea nopţilor de Sânziene. 

— Ia te uită, într-adevăr, spuse Luke. 

Bridget îl privi iute. 

— Am impresia că te interesează. 

— Da. 

Bridget se întoarse spre lordul Whitfield. 

— La „Bells and Moiley” au ajuns trei oameni 
extraordinari. Numărul unu, un om în pantaloni scurţi, 
ochelari şi o cămaşă de mătase frumoasă de culoarea 
prunei! Numărul doi, o femeie fără gene, îmbrăcată într-un 
peplum şi sandale şi cu o livră de mărgele egiptene false şi 
asortate. Numărul trei, un bărbat gras într-un costum de 
culoarea levănţicii şi pantofi corespunzători. Bănuiesc că 


sunt nişte prieteni de-ai domnului Ellsworthy! Zvonul 
circulă că diseară vor avea loc nişte vesele evenimente în 
Poiana Vrăjitoarelor. 

Lordul Whitfield se înroşi. 

— Nu voi permite! 

— N-ai ce face, dragă. Poiana Vrăjitorilor este proprietate 
publică. 

— Nu voi permite vânzoleala asta păgână aici! O s-o 
demasc la rubrica „Scandaluri”. 

Se opri, apoi spuse: 

— Adu-mi aminte să-mi notez asta şi să-l anunţ pe Siddely. 
Mâine trebuie să merg la Londra. 

— Campania lordului Whitfield împotriva vrăjitoriei, spuse 
Bridget zeflemitor. Superstiţiile medievale sunt încă în 
floare în liniştitele sătucuri. 

Lordul Whitfield o privi fix, încruntându-se plin de mirare, 
apoi se întoarse şi intră în casă. 

Luke spuse amabil: 

— Trebuie să-ţi joci mai bine rolul, Bridget. 

— Ce vrei să spui? 

— Ar fi păcat să-ţi pierzi slujba! Suta de mii nu-ţi aparţine 
încă. Şi nici diamantele şi perlele. În locul tău, aş aştepta să 
se termine ceremonia nupţială ca să-mi exercit darurile 
sarcastice. 

Privirea ei, în care plutea o undă de răceală, o întâlni pe a 
lui. 

— Eşti tare grijuliu, dragă Luke. Câtă amabilitate, să pui 
atâta la inimă viitorul meu. 

— Amabilitatea şi chibzuinţă au fost întotdeauna părţile 
mele tari. 

— Nu observasem. 

— Nuu?! Mă uimeşti! 

Bridget îndoi frunza unei plante agăţătoare. Spuse: 

— Ce ai mai făcut azi? 

— Ca de obicei. Am făcut pe detectivul. 

— Ai obţinut vreun rezultat? 


— Da şi nu, cum spun politicienii. Apropo, aveţi vreo 
unealtă prin casă? 

— Cred că da! Ce fel de unelte? 

— A, trusa cu scule obişnuite ale unui spărgător. Poate s-ar 
putea să am nevoie de câteva. 

Peste zece minute, Luke alesese ce-i trebuia de pe un raft 
al bufetului. 

— Grămăjoara asta o să-mi fie de folos, spuse el lovindu-şi 
buzunarul în care pusese uneltele. 

— Ai de gând să forţezi vreo uşă de intrare? 

— Poate. 

— Nu prea eşti vorbăreţ. 

— Ei, la urma urmei problema se arată cam încurcată. 
Sunt într-o situaţie îngrozitoare. După ciocnirea pe care am 
avut-o noi sâmbătă, cred că ar trebui s-o şterg de pe aici... 

— Aşa s-ar cuveni, dacă vrei să te comporţi ca un adevărat 
gentleman. 

— Dar deoarece în mod sigur sunt foarte aproape de urma 
unui maniac ucigaş, sunt mai mult sau mai puţin obligat să 
rămân. Dacă te poţi gândi la vreun motiv plauzibil pe care 
să-l invoc ca să mă pot muta la „Bells and Motley”, pentru 
numele lui Dumnezeu, spune-l! 

Bridget dădu din cap. 

— Nu se face, doar eşti verişorul meu. Pe lângă asta, hanul 
e plin de prietenii domnului Ellsworthy, şi nu au decât trei 
camere de oaspeţi... 

— Deci sunt obligat să rămân, oricât de neplăcut ar fi 
pentru tine. 

Bridget îi zâmbi dulce. 

— Câtuşi de puţin. Nu mă dau în lături niciodată, dacă am 
la îndemână câteva capete de scalpat. 

— Asta, spuse Luke, a fost o chestie extrem de murdară. 
Ce admir eu la tine, Bridget, este că de fapt n-ai nici un pic 
de milă. Bine, bine. Iubitul respins se va duce acum să se 
schimbe pentru cină. 


Seara trecu fără nici un eveniment. Luke câştigă şi mai 
mult simpatia lordului Whitfield, simulând un interes 
profund pentru discursul acestuia. 

Când intrară în salon, Bridget spuse. 

— Voi, bărbaţii, v-aţi lăsat cam mult aşteptaţi. 

— Lordul Whitfield a vorbit atât de interesant, încât nici nu 
ştiu când a trecut timpul. Mi-a povestit cum a fondat primul 
Ziar. 

— Copăceii ăştia roditori, interveni doamna Anstruther, 
sunt minunaţi. Ar trebui să încerci să-i pui de-a lungul 
terasei, Gordon. 

Apoi conversaţia trecu la alte subiecte. 

Luke se retrase devreme. 

Totuşi nu se duse la culcare. Avea alte planuri. Tocmai 
bătea ora douăsprezece când cobori scările fără zgomot, în 
tenişi trecu prin bibliotecă şi se lăsă în jos pe fereastră. 

Vântul mai bătea în rafale puternice, urmate de adieri 
blânde de scurtă durată. Norii traversau cu repeziciune 
cerul, acoperind luna în aşa fel încât întunericul alterna cu 
strălucitoarea lumină a lunii. 

Luke ajunse la locuinţa domnului Ellsworthy pe un drum 
ocolit. Simţea nevoia să facă o mică investigaţie. Era 
aproape sigur că Ellsworthy şi prietenii săi vor fi împreună 
în acea zi anume. Probabil că noaptea Sânzienelor era un 
eveniment care merita să fie marcat printr-o ceremonie sau 
alta. Cât timp se desfăşura ceremonia, era o ocazie 
prielnică să cerceteze locuinţa domnului Ellsworthy. 

Sări câteva ziduri, ajunse în spatele casei, scoase uneltele 
trebuincioase din buzunar şi alese pe cea potrivită. Găsi o 
fereastră de bucătărie care se preta la eforturile pe care 
avea de gând să le depună. Câteva clipe mai târziu, 
împinsese cârligul, ridicase geamul şi se săltase înăuntru. 

În buzunar avea o lanternă. O folosi cu economie, câteva 
raze scurte pentru a-i arăta drumul şi pentru a nu se 
împiedica de lucruri. 


Într-un sfert de oră se asigură că întreaga casă era goală. 
Proprietarul era plecat după treburi. 

Luke zâmbi satisfăcut şi se apucă de lucru. Cotrobăi pe- 
ndelete şi cu precizie fiecare colţişor şi firidă. Într-un sertar 
încuiat, sub două sau trei schiţe inofensive în acuarelă, 
dădu de câteva eforturi artistice care îl făcură să ridice din 
sprâncene şi să fluiere. Corespondenţa domnului Ellsworthy 
era nesemnificativă, dar câteva din cărţile lui - cele 
înghesuite în spatele dulapului - meritau o atenţie 
deosebită. 

În afară de ele, Luke mai adunase trei frânturi de 
informaţii care, deşi mărunte, erau totuşi sugestive. Prima 
era o însemnare la repezeală făcută cu creionul într-un 
carneţel. „De aranjat Tommy Pierce” - dar fiind cu câteva 
zile înainte de a muri băiatul. Cealaltă era o schiţă în creion 
a lui Amy Gibbs peste faţa căreia era trasă cu furie o linie 
roşie. Cea de a treia era o sticlă cu sirop de tuse. Separat, 
niciunul din lucrurile acestea nu erau concludente într-un 
fel, dar luate împreună puteau fi considerate ca fiind 
încurajatoare. 

Luke tocmai făcea ordine, aranjând ultimele amănunte şi 
punând lucrurile la loc, când brusc rămase încordat şi 
stinse lanterna. 

Auzise cheia în broasca de la o uşă laterală. 

Se duse până la uşa camerei în care se găsea şi privi 
printr-o crăpătură. Speră că, dacă era Ellsworthy, se va 
duce direct sus. 

Uşa laterală se deschise şi Ellsworthy păşi înăuntru, 
aprinzând lumina din hol. 

Luke îi văzu faţa în timp ce trecea prin hol şi îşi ţinu 
respiraţia. 

Era de nerecunoscut. Avea spume la gură, ochii îi 
străluceau de o exaltare nebunească, ciudată, în timp ce 
sălta prin hol cu paşi mici de dansator. 

Dar ce-l făcu pe Luke să-şi ţină răsuflarea fu priveliştea 
mâinilor lui Ellsworthy. Erau colorate într-un roşu cafeniu - 


culoarea sângelui uscat... 

Dispăru pe scări. O clipă mai târziu, lumina din hol se 
stinse. 

Luke mai aşteptă puţin, apoi se strecură afară din hol cu 
precauţie, ajunse în bucătărie şi sări pe geam. 

Privi casa, dar era întunecată şi tăcută. 

Respiră adânc. 

— Doamne, iartă-mă, spuse el, tipul ăsta e nebun de-a 
binelea! Mă întreb de ce e în stare? Puteam să jur că avea 
sânge pe mâini. 

Dădu ocol satului şi se întoarse la Ashe Manor. Tocmai 
străbătea uliţa lăturalnică, când brusc auzi un foşnet de 
frunze care-l făcu să se întoarcă. 

— Cine-i acolo? 

O siluetă înaltă, învăluită într-o pelerină întunecată ieşi din 
umbra unui copac. Părea atât de nepământeană, încât Luke 
simţi cum îi bate puţin inima. Apoi recunoscu chipul prelung 
şi palid de sub glugă. 

— Bridget? Ce m-ai speriat! 

Îi răspunse tăios: 

— Unde ai fost? Te-am văzut când ai plecat. 

— Şi m-ai urmărit? 

— Nu. Ajunseseşi prea departe. le-am aşteptat să te 
întorci. 

— Ai făcut o mare prostie, mormăi Luke. 

Bridget puse din nou întrebarea nerăbdătoare. 

— Unde-ai fost? 

Îi răspunse bine dispus: 

— Am dat o raită pe la domnul Ellsworthy! 

Bridget îşi ţinu respiraţia. 

— Ai găsit... ceva? 

— Nu ştiu. În orice caz am aflat mai multe acum despre 
măgarul ăsta, gusturile lui pornografice şi toate celelalte; 
am găsit şi trei lucruri care pot fi sugestive. 

Bridget ascultă cu atenţie în timp ce el îi povesti rezultatul 
cercetărilor întreprinse. 


— Totuşi sunt nişte dovezi foarte slabe, termină el. Dar, 
Bridget, când să plec, a apărut Ellsworthy. Şi ascultă la 
mine, omul ăsta e nebun de legat! 

— Vorbegşti serios? 

— l-am văzut mutra... era de nedescris! Dumnezeu ştie ce- 
a făcut! Era într-o stare de delir şi avea mâinile mânjite. Pot 
să jur că era sânge. 

Bridget se cutremură. 

— Oribil..., murmură ea. 

Luke spuse iritat: 

— N-ar fi trebuit să ieşi singură, Bridget. A fost o nebunie 
din partea ta. Ar fi putut să-ţi dea cineva cu ceva în cap. 

Bridget râse slab. 

— Cred că asta ţi se poate aplica şi ţie, dragul meu. 

— Eu ştiu să-mi port de grijă singur. 

— Şi eu la fel. N-aş putea să zic că soarta nu m-a pus la 
încercare. 

Se stârni o rafală tăioasă de vânt. Luke spuse brusc: 

— Scoate-ţi gluga. 

— De ce? 

Cu o mişcare neaşteptată, Luke îi trase pelerina. Vântul îi 
zburătăci părul, ridicându-i-l în creştet. Bridget îl privi 
nemişcată, respirând iute. 

Luke spuse: 

— Într-adevăr, îţi lipseşte coada de mătură, Bridget. Aşa 
te-am văzut prima dată. 

O mai privi o clipă şi spuse: 

— Eşti un diavol fără inimă. Cu un oftat adânc şi 
zbuciumat, îi aruncă pelerina înapoi. 

— Uite, puneţi-o! Hai să mergem acasă. 

— Aşteaptă... 

— De ce? 

Se apropie de el. Vorbea cu o voce joasă, aproape fără să 
respire. 

— Pentru că am să-ţi spun ceva; de fapt, ăsta e unul din 
motivele pentru care te-am aşteptat aici, în afara conacului. 


Vreau să-ţi spun înainte de a intra... pe domeniul lui 
Gordon. 

— Ei? 

Bridget râse scurt şi cu puţină amărăciune. 

— A, e foarte simplu. Ai câştigat, Luke. Asta-i tot. 

Luke spuse iute: 

— Cum adică? 

— Adică am renunţat la ideea de a deveni doamna 
Whitfield. 

Luke se dădu un pas mai aproape. 

— Adevărat? întrebă el. 

— Da, Luke. 

— Şiaisă te căsătoreşti cu mine? 

— Da. 

— De ce oare? 

— Nu ştiu. Îmi arunci în faţă nişte lucruri drăceşti... iar eu 
am impresia că îmi plac... 

O luă în braţe şi o sărută. Îi spuse: 

— Lumea e nebună 

— Eşti fericit, Luke? 

— Nu în mod special. 

— Crezi că ai să fi vreodată fericit cu mine? 

— Nu ştiu. Am să risc. 

— Da...şi eu simt la fel... 

— Suntem cam ciudaţi în privinţă asta, iubito! Hai să 
mergem. Poate ne revenim mâine dimineaţă. 

— Da... te cutremuri când te gândeşti ce i se poate 
întâmpla unui om... Se uită în jos şi brusc îl făcu să se 
oprească. Luke... Luke... ce-i asta? 

Luna ieşise din nori. Luke privi în jos către o masă informă 
pe care Bridget o arătă cu vârful tremurat al pantofului. 

Cu un strigăt de uimire, Luke îşi eliberă braţul şi 
îngenunche. Privirea lui trecu de la masa informă la stâlpul 
porţii. Ananasul dispăruse. 

În cele din urmă se ridică. Bridget stătea cu mâinile 
apăsate pe buze. 


Luke spuse: 

— E Rivers, şoferul. E mort... 

— Porcăria aia de piatră... de mult timp nu se mai ţinea 
bine... cred că i-a căzut în cap! 

Luke dădu din cap. 

— Vântul n-ar fi putut face aşa ceva. Aha! Deci aşa a vrut 
să arate... aşa a vrut să pară. Un alt accident! Dar nu e 
decât o simulare. Din nou a lovit ucigaşul...) 

— Nu, nu, Luke. 

— Îţi spun eu că asta e. Ştii ce-am simţit când i-am pus 
mâna la ceafa? Pe lângă ceva lipicios... fire de nisip. Aici nu- 
i pic de nisip. Ascultă Bridget, cineva a stat aici şi l-a izbit în 
cap când ieşea pe poarta din spate. Apoi l-a aşezat aici şi a 
rostogolit pietroiul ăla în formă de ananas deasupra lui. 

Bridget spuse slab: 

— Luke... ai sânge... pe mâini... 

Luke spuse întunecat: 

— Pe mâinile altcuiva a fost sânge. Ştii ce mă gândeam 
astăzi după-amiază... că dacă ar mai fi o crimă, am şti cu 
precizie. Şi ştim! Ellsworthy! A fost plecat azi noapte şi s-a 
întors cu sânge pe mâini, ţopăind şi săltând ca un nebun... 
beat şi cu o expresie de maniac ucigaş... 

Privind în jos, Bridget se cutremură şi spuse cu voce joasă: 

— Bietul Rivers... 

Luke zise cu compătimire: 

— Da sărmanul. A avut un ghinion grozav! Dar ăsta va fi 
ultimul, Bridget! Acum ştim, o să punem mâna pe el! 

O văzu clătinându-se şi din doi paşi o prinse în braţe. 

Bridget îi spuse cu o voce de copil: 

— Luke, mi-e frică... 

Îi răspunse: 

— S-a terminat, iubito. S-a terminat... 

Bridget murmură: 

— Fii bun cu mine, te rog. Am suferit mult de tot. 

Îi răspunse: 


— Am suferit mult unul din pricina celuilalt. N-o să se mai 
întâmple. 

Capitolul XVII. 

Lordul Whitfield vorbeşte. 

Doctorul Thomas îl privi pe Luke de după biroul său din 
cabinet. 

— Remarcabil, spuse el, remarcabil! Chiar vorbeşti serios, 
domnule Fitzwilliam? 

— Absolut. Sunt convins că Ellsworthy este un maniac 
periculos. 

— Nu i-am dat prea mare atenţie. Afirm totuşi că s-ar 
putea să fie o persoană anormală. 

— Eu aş merge chiar mai departe, spuse Luke întunecat. 

— Chiar credeţi că omul ăsta, Rivers, a fost ucis? 

— Da, aţi observat firele de nisip de pe rană? 

— După cum mi-aţi spus, le-am căutat. Trebuie să 
recunosc că aţi avut dreptate. 

— Atunci e clar, nu-i aşa - accidentul a fost simulat şi omul 
a fost omorât printr-o lovitură cu un sac de nisip, sau cel 
puţin a fost ameţit. 

— Nu neapărat. 

— Cum adică? 

Doctorul Thomas se lăsă pe spate şi-şi împreună degetele. 

— Să presupunem că omul ăsta, Rivers, a stat culcat ziua 
într-o groapă cu nisip, sunt multe pe aici. Asta ar explica 
firele de nisip de pe păr. 

— Ascultaţi aici ce vă spun, omul ăsta a fost ucis! 

— Puteţi să-mi spuneţi ce vreţi, răspunse doctorul Ihomas 
sec, dar asta nu dovedeşte nimic. 

Luke îşi stăpâni exasperarea. 

— Am impresia că nu credeţi o vorbă din tot ce v-am spus. 

Doctorul Thomas zâmbi, un zâmbet blajin şi plin de 
superioritate. 

— Trebuie să recunoaşteţi, domnule Fitzwilliam, că este o 
poveste destul de neobişnuită. Afirmaţi că omul ăsta - 
Ellsworthy - a ucis o servitoare, un băieţel, un cârciumar 


beţiv, pe colegul meu şi, în cele din urmă, pe omul ăsta, 
Rivers. 

— Şi nu credeţi? 

Doctorul Thomas dădu din umeri. 

— Cunosc câte ceva din cazul lui Humbleby. Mi se pare în 
afară de orice discuţie bănuiala că Ellsworthy i-ar fi 
provocat moartea şi nu pot să cred într-adevăr să aveţi vreo 
dovadă că a procedat în felul ăsta. 

— Nu ştiu cum a reuşit, mărturisi Luke, dar totul se lega în 
povestea domnişoarei Pinkerton. 

— Şi aici din nou susţineţi că Ellsworthy a urmărit-o la 
Londra şi a dat cu maşina peste ea. Din nou n-aveţi nici o 
urmă de dovadă că aşa s-a întâmplat! Totul... e aşa de... 
ireal. 

Luke spuse tăios: 

— Acum că ştiu unde mă aflu, o să trebuiască să găsesc 
dovezi. Mâine mă duc la Londra, la un vechi prieten. Am 
văzut în ziar că acum două zile a fost numit ajutor de şef de 
poliţie. Mă cunoaşte şi va asculta ce vreau să-i spun. De un 
singur lucru sunt sigur: va ordona să se facă anchetă 
serioasă, nu glumă. 

Doctorul Thomas îşi mângâie bărbia gânditor. 

— Ei, fără îndoială că asta e cel mai bun lucru de făcut. 
Dacă se dovedeşte că v-aţi înşelat... 

Luke îl întrerupse. 

— Chiar nu credeţi nici un cuvânt din toate astea? 

— Să cred că-i vorba de crime în serie? Doctorul Thomas 
ridică din sprâncene. Ca să fiu sincer, domnule Fitzwilliam, 
nu cred. Povestea e prea fantastică. 

— Fantastică, poate. Dar se leagă. Trebuie să recunoaşteţi 
că se leagă. Din moment ce acceptaţi povestea domnişoarei 
Pinkerton ca adevărată. 

Doctorul Thomas scutură din cap. Schiţă un zâmbet uşor. 

— Dacă aţi cunoaşte câteva din fetele astea bătrâne, aşa 
cum le cunosc eu..., murmură el. 

Luke se ridică, încercând să-şi înfrâneze enervarea. 


— Oricum, vi se potriveşte numele, spuse el. 'loma 
necredinciosul. 

Thomas răspunse bine dispus: 

— Daţi-mi nişte dovezi, dragul meu. Asta-i tot ce vă cer. Nu 
numai vorbe goale, care n-au nici o bază în afară de ce şi-a 
închipuit că a văzut o bătrânică. 

— Ce-şi închipuie bătrânicile că văd este foarte adesea 
adevărat. Mătuşa Mildred era extrem de ciudată! Aţi avut 
vreo mătuşă, domnule Thomas? 

— Hmm... nu. 

— O greşeală, spuse Luke. Toată lumea ar trebui să aibă 
mătuşi. Ele ilustrează triumful ghicitului asupra logicii. 
Mătuşilor li s-a rezervat posibilitatea să ştie că domnul A. 
Este un ticălos pentru că seamănă cu un majordom 
necinstit pe care l-au avut pe vremuri. Alţii spun, foarte 
logic, de altfel, că un om respectabil cum este domnul A. Nu 
poate fi un netrebnic. Bătrânele însă nu greşesc niciodată. 

Doctorul Thomas zâmbi din nou cu superioritate. 

Luke spuse, simțind că-l apucă iar exasperarea: 

— Nu-ţi dai seama că eu sunt poliţist? Nu sunt numai un 
simplu amator? 

Doctorul Thomas zâmbi şi murmură: 

— În Strâmtoarea Mayang! 

— Crima e tot crimă chiar şi în Strâmtoarea Mayang. 

— Desigur... desigur. 

Luke plecă din cabinetul doctorului Thomas într-o stare de 
nervi îngrozitoare. 

Se alătură lui Bridget, care-i spuse: 

— Ei, cum te-ai descurcat? 

— Nu m-a crezut. Lucru care, dacă stai să te gândeşti, nu 
e de mirare. E o poveste incredibilă, fără nici o dovadă. 
Doctorul Thomas este categoric genul de om care nu-şi 
poate închipui şase lucruri imposibile înainte de micul 
dejun! 

— Oare te va crede cineva? 


— Probabil că nu, dar când am să ajung mâine la amicul 
Billy Bones, se va pune totul pe roate. O să-l ia şi o să-l 
scuture pe amicul ăsta pletos de Ellsworthy, şi în cele din 
urmă trebuie să ajungă la un rezultat oarecare. 

Bridget spuse gânditoare: 

— Am dat cam mult cărţile pe faţă, nu-i aşa? 

— A trebuit. Nu putem, pur şi simplu nu putem să ne 
permitem să se înfăptuiască şi alte crime. 

Bridget se cutremură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Luke, ai grijă. 

— Am să am grijă. lar tu să nu mergi pe lângă porţile cu 
ananaşi pe ele, evită noaptea pădurea singuratică, 
veghează asupra mâncării şi băuturii. Cunosc toate iţele. 

— E un sentiment îngrozitor să ştii că eşti un om urmărit. 

— Atâta timp cât tu nu eşti o femeie urmărită, iubito... 

— Poate sunt. 

— Nu cred. Dar n-am de gând să risc. Veghez asupra ta ca 
un înger păzitor de modă veche. 

— Crezi că are vreun rost să anunţăm şi poliţia de aici? 

Luke stătu o clipă de gânduri. 

— Nu, nu cred... mai bine mergem direct la Scotland Yard. 

Bridget murmură: 

— Aşa s-a gândit şi domnişoara Pinkerton. 

— Da, dar eu mă voi feri de necazuri. 

Bridget spuse: 

— Ştiu ce o să fac mâine. Am să-l fac pe Gordon să meargă 
la prăvălia brutei aceleia să cumpere câte ceva. 

— După ce te-ai asigurat că domnul Ellsworthy nu mă 
pândeşte pe treptele de la Whitehall? 

— Exact. 

Luke spuse uşor încurcat: 

— În ceea ce-l priveşte pe Whitfield... 

Bridget spuse repede: 

— Să lăsăm până te întorci mâine. Atunci o să-i spunem. 

— Crezi că o să fie copleşit? 

— Ei... 


Bridget se gândi. 

— O să se enerveze. 

— Să se enerveze? Ei drăcie. Oare nu o iei cam prea uşor? 

— Nu. Pentru că, vezi, lui Gordon nu-i place să fie enervat! 
Îl întoarce pe dos! 

Luke spuse grav: 

— Nu mă simt prea bine, când mă gândesc la asta. Ideea îi 
rămase vie în minte până seara, când se pregăti să-l asculte 
pentru a douăzecea oară pe lordul Whitfield vorbindu-i 
despre lordul Whitfield. Recunoştea că era o ticăloşie să stai 
în casa unui om şi să-i furi logodnica. Simţea totuşi că o 
găgăuţă măruntă, burduhănoasă, afectată şi semeaţă cum 
era lordul Whitfield, n-ar fi trebuit să aspire niciodată la 
Bridget! 

Dar conştiinţa îl mustra într-atât, încât ascultă cu o doză 
dublă de atenţie încordată şi rezultatul făcu o impresie total 
favorabilă asupra gazdei. 

Lordul Whitfield era foarte bine dispus în seara asta. 
Moartea fostului şofer păruse că mai degrabă îl bucurase 
decât îl întristase. 

— l-am spus eu individului ăla că o să sfârşească prost, 
croncăni el, ridicând un pahar de porto în lumină şi privind 
prin el. N-ai auzit, aseară? 

— Da, într-adevăr. 

— Şi vezi că am avut dreptate? E uluitor cât de des am 
dreptate. 

— Trebuie să fie minunat pentru dumneavoastră. 

— Am avut o viaţă splendidă, da o viaţă splendidă! Drumul 
mi s-a întins neted înaintea mea. Întotdeauna am crezut şi 
m-am încrezut în Providenţă. Asta e secretul, Fitzwilliam, 
ăsta e secretul. 

— Da? 

— Sunt un om religios. Cred în bine şi în rău, şi în justiţia 
eternă. Există aşa ceva - justiţia eternă, Fitzwilliam, să nu 
te îndoieşti. 

— Şi eu cred în justiţie, spuse Luke. 


Lordul Whitfield, ca de obicei, nu manifestă vreun interes 
pentru credinţele altora. 

— Fă dreptate Creatorului tău şi Creatorul tău va face 
dreptate pentru tine. Am fost întotdeauna un om drept. Am 
fost de partea carităţii, iar banii mi i-am câştigat cinstit. Nu 
datorez nimic nimănui. Stau singur pe picioarele mele. Îţi 
aminteşti în Biblie cum patriarhii prosperau, li se înmulţeau 
mereu cirezile şi turmele, iar duşmanii lor erau doborâţi! 

Luke îşi înăbuşi un căscat şi spuse: 

— Într-adevăr. 

— E remarcabil, absolut remarcabil, spuse lordul 
Whitfield, felul în care sunt doborâţi duşmanii unui om 
drept. Uite, ieri, de exemplu, individul ăla m-a insultat — 
chiar a mers atât de departe încât a încercat să ridice mâna 
împotriva mea. Şi ce s-a întâmplat? Unde este el azi? 

Făcu o pauză retorică şi apoi răspunse tot el cu o voce 
impresionantă: 

— Mort! Lovit de mânia cerească! 

Deschizând puţin ochii, Luke spuse: 

— O pedeapsă destul de aspră poate, pentru câteva vorbe 
pripite rostite după un pahar în plus. 

Lordul Whitfield dădu din cap. 

— Întotdeauna se întâmplă aşa. Răsplata vine iute şi 
îngrozitor. Am dovezi certe în această privinţă. Ţi-aduci 
aminte de copiii care au râs de Eliseu, cum au venit urşii şi 
i-au mâncat? Aşa se întâmplă, Fitzwilliam. 

— Întotdeauna am socotit că a fost un act de răzbunare 
inutil. 

— Nu, nu. Priveşti greşit lucrurile. Eliseu era un sfânt 
mare. Nu era permis ca cei care râd de el să mai trăiască! 
Înţeleg asta din proprie experienţă. 

Luke îl privi nedumerit. 

Lordul Whitfield cobori vocea. 

— Nici eu n-am crezut la început. Dar de fiecare dată s-a 
întâmplat la fel! Duşmanii şi defăimătorii mei au fost 
doborâţi şi exterminați. 


— Exterminaţi? 

Lordul Whitfield aprobă uşor din cap şi-şi sorbi paharul cu 
porto. 

— Rând pe rând. Un caz la fel ca al lui Eliseu - un băieţel. 
Am dat peste el în grădină - era angajatul meu pe atunci. 
Ştii ce făcea? Mă imita! Pe mine! Râdea de mine! 'Ţopăia 
încoace şi încolo, şi oamenii se uitau la el. Îşi bătea joc de 
mine, pe propria mea moşie! Ştii ce i s-a întâmplat? Nici 
peste zece zile a căzut de la o fereastră şi a murit! 

Şi pe urmă a fost ticălosul de Carter - un beţivan cu gura 
spurcată. A venit aici şi m-a insultat. Ce i s-a întâmplat? 
Peste o săptămână a murit - s-a înecat în noroi. Pe urmă a 
fost o servitoare. A ridicat vocea la mine şi m-a înjurat. 
Pedeapsa a venit curând. A băut otravă din greşeală! Şi aş 
putea să-ţi spun mai multe. Humbleby a îndrăznit să mi se 
împotrivească în planul de canalizare. Şi a murit de 
septicemie. Ah, de multă vreme se-ntâmplă asta. Doamna 
Horton, de exemplu, a fost nepermis de grosolană cu mine, 
n-a trecut mult şi s-a dus... 

Se opri şi, plecându-se înainte, îi dădu carafa cu porto lui 
Luke. 

— Da, spuse el. Au murit cu toţii. Uluitor, nu-i aşa? 

Luke se holbă la el. O bănuială incredibilă îi răsări în 
minte! Îl privi cu alţi ochi pe omuleţul rotofei din fruntea 
mesei, care dădea blând din cap şi ai cărui ochi uşor 
bulbucaţi îi întâlniră pe ai lui Luke cu un zâmbet de 
nepăsare. 

Luke trecu rapid în revistă amănunte disperate. Îşi aminti 
de maiorul Horton care spunea: „Lordul Whitfield a fost 
foarte drăguţ. A trimis struguri şi piersici din sera sa 
personală”. Lordul Whitfield fusese cel care îi dăduse voie 
atât de blajin lui Tommy Pierce să fie angajat la spălatul 
geamurilor din bibliotecă. Lordul Whitfield făcuse o vizită la 
Institutul Wellerman Kreutz cu seruri şi culturi de germeni 
puţin înainte de moartea doctorului Humbleby. Totul arăta 


clar o singură direcţie, şi el, prostul, care nici măcar nu 
bănuise... 

Lordul Whitfield zâmbea încă. Un zâmbet fericit. Dădu 
uşor din cap către Luke. 

— Toţi mor..., spuse lordul Whitfield. 

Capitolul XVIII. 

Consultări la Londra. 

Sir William Ossington, cunoscut prietenilor intimi de 
altădată drept Billy Bones, îşi primi amicul neîncrezător. 

— N-ai văzut destule crime în Mayang? întrebă el pe un 
ton plângăreţ. A trebuit să te întorci acasă să lucrezi şi 
pentru noi? 

— În Mayang, crima nu se săvârşeşte în serie, spuse Luke. 
Acum sunt pe urmele unuia care a săvârşit cel puţin vreo 
jumătate de duzină de crime şi a izbutit s-o facă fără să 
stârnească nici umbră de bănuială! 

Sir William oftă. 

— Se întâmplă. Ce specialitate are, omoară soţii? 

— Nu e genul. De fapt, încă n-a ajuns la concluzia că este 
Dumnezeu Atotputernic, dar curând va crede şi asta. 

— E nebun? 

— A, fără discuţie, aş spune. 

— Aha, dar probabil legal nu este nebun. Există o 
diferenţă, ştii? 

— Cred că e conştient de natura şi consecinţele faptelor 
sale, spuse Luke. 

— Exact, spuse Billy Bones. 

— Ei, să nu ne cramponăm acum de subtilităţi juridice, 
încă n-am ajuns la faza asta. Poate nici nu vom ajunge. Ce 
vreau de la tine bătrâne sunt câteva fapte. În ziua derbiului, 
între cinci şi şase după-amiază, a avut loc un accident pe 
stradă. O bătrână a fost călcată pe Whitehall de o maşină 
care n-a oprit. O chema Lavinia Pinkerton. Aş vrea să 
scormoneşti toate amănuntele cu privire la asta. 

Sir William oftă... 


— Ţi le procur imediat. N-o să dureze mai mult de 
douăzeci de minute. 

Se ţinu de cuvânt. În mai puţin decât spusese, Luke vorbea 
cu ofiţerul de poliţie care fusese însărcinat cu problema 
respectivă. 

— Da, domnule, îmi amintesc amănuntele. Cele mai multe 
mi le-am notat aici. 

Îi arătă foaia pe care o studia Luke. 

— S-a făcut anchetă. Procurorul a fost domnul 
Satchervrell. Şoferul maşinii a fost găsit vinovat. 

— l-aţi dat de urmă? 

— Nu, domnule. 

— Ce fel de maşină era? 

— Aproape sigur că era un Rolls - o maşină mare, condusă 
de un bărbat în uniformă de şofer. Toţi martorii sunt de 
acord asupra acestui punct. Cei mai mulţi ştiu să 
deosebească un Rolls de alte maşini. 

— N-ai numărul? 

— Nu, din nefericire nimeni nu s-a gândit să-l reţină. Am 
notat numărul FZX 4498, dar era greşit, o femeie îl reţinuse 
şi-l amintise alteia care mi l-a dat. Nu ştiu dacă a doua 
femeie l-a reţinut greşit, dar, oricum, n-a fost bun. 

Luke întrebă iute: 

— De unde ştii că nu era bun? 

Tânărul ofiţer zâmbi. 

— FZX 4498 este numărul de la maşina lordului Whitfield. 
La ora aceea maşina stătea în faţa casei Boomington şi 
şoferul îşi lua ceaiul. Avea un alibi perfect, nu era 
amestecat, iar maşina n-a plecat din faţa clădirii până la 
şase şi jumătate, când a ieşit lordul. 

— Înţeleg, spuse Luke. 

— Aşa se întâmplă domnule, oftă omul, jumătate din 
martori au dispărut până să vină sergentul să ia 
semnalmentele. 

Sir William aprobă din cap. 


— Am presupus că numărul semăna numai cu FZX 4498, 
probabil începea cu doi de 4. Noi am făcut tot ce ne-a stat 
în putinţă, dar n-am dat de urma maşinii. Am cercetat 
câteva numere asemănătoare, dar toţi au fost în măsură să 
ne dea nişte alibiuri satisfăcătoare. 

Sir William îl privi pe Luke întrebător. 

Luke dădu din cap. Sir William spuse ofițerului: 

— Mulţumesc Bonner, poţi să pleci. 

Când omul ieşi, Billy Bones îşi privi prietenul întrebător. 

— Ce zici de asta, Fitz? 

Luke suspină. 

— Totul se potriveşte. Lavinia Pinkerton venea să spargă 
buba - să spună celor isteţi de la Scotland Yard ce ştia 
despre odiosul asasin. Nu ştiu dacă i-aţi fi dat ascultare; 
probabil că nu... 

— Poate că da, spuse sir William; lucrurile ne parvin şi pe 
calea asta - din auzite şi bârfe - şi nu le nesocotim total, te 
asigur. 

— La asta s-a gândit şi criminalul. N-avea de gând să rişte. 
A lichidat-o pe Lavinia Pinkerton şi deşi una din femei a fost 
destul de isteaţă să-i reţină numărul, nimeni n-a crezut-o. 

Billy Bones se foi pe scaun. 

— Doar nu vrei să spui că... 

— Ba da. Pun pariu pe orice că lordul Whitfield a ucis-o. 
Nu ştiu cum a reuşit. Şoferul se dusese să bea ceaiul, într- 
un fel sau altul, presupun că s-a strecurat deghizat în haine 
de şofer cu şapca pe cap. Ele criminalul, Billy! 

— Imposibil! 

— Câtuşi de puţin. Lordul Whitfield a comis cel puţin şapte 
crime de care eu ştiu precis şi probabil şi altele. 

— Imposibil, spuse sir William din nou. 

— Dragă prietene, pur şi simplu s-a lăudat cu ele aseară, 
în faţa mea! 

— Deci, e nebun 

— Da, e nebun, dar e un diavol viclean. Vei fi silit să 
procedezi cu precauţie. Nu trebuie să ştie că e bănuit. 


— De necrezut! 

— Dar adevărat! 

Luke puse mâna pe umărul prietenului. 

— Ascultă, Billy, bătrâne, trebuie să acţionăm imediat. lată 
faptele! 

Cei doi bărbaţi vorbiră mult timp foarte serios. 

A doua zi, Luke se reîntoarse la Wychwood. Porni cu 
maşina devreme, dimineaţa. Ar fi putut să se reîntoarcă cu 
o seară înainte, dar simţise o silă puternică, gândindu-se că 
va trebui să doarmă sub acoperişul lordului Whitfield sau să 
accepte ospitalitatea lui, având în vedere împrejurările în 
care se găseau. 

Când ajunse la Wychwood, trase maşina în faţa casei 
domnişoarei Waynflete. Servitoarea care deschise uşa se 
holbă la el uluită, dar îl conduse în micuța sufragerie unde 
domnişoara Waynflete îşi lua micul dejun. 

Se ridică să-l întâmpine, puţin surprinsă. 

Luke nu pierdu timpul. 

— Trebuie să-mi cer scuze că am dat buzna aici la ora 
asta. 

Privi în jur. Servitoarea ieşise din cameră, închizând uşa. 
Am să vă pun o întrebare, domnişoară Waynflete. Este ceva 
personal, dar cred că o să mă iertaţi. 

— Te rog, întreabă-mă orice. Sunt sigură că ai motive 
serioase. 

— Vă mulţumesc. 

Se opri. 

— Aş vrea să vă întreb motivul exact pentru care aţi rupt 
logodna cu lordul Whitfield, pe vremuri. 

Domnişoara Waynflete nu se aşteptase la aşa ceva. Obrajii 
i se colorară şi-şi duse mâna la piept. 

— Ţi-a spus ceva? 

Luke răspunse: Mi-a spus că a fost vorba de o pasăre, o 
pasăre căreia i s-a sucit gâtul... 

— A spus el asta? 

Vocea îi era întrebătoare. 


— A recunoscut? Extraordinar! 

— Vreţi să-mi spuneţi, vă rog! 

— Da, am să-ţi spun. Dar, te rog să nu-i pomeneşti nimic lui 
Gordon, niciodată. Acum a trecut totul, s-a terminat, n-aş 
vrea să mai răscolesc trecutul. 

Îl privi rugătoare. 

Luke dădu din cap. 

— Mă interesează numai pentru satisfacția mea personală, 
spuse el. N-am să repet ce-mi spuneţi. 

— Îţi mulţumesc. Îşi revenise. Vocea nu-i mai tremura, 
când continuă să vorbească. Lucrurile s-au petrecut aşa. 
Aveam un canar mititel, ţineam foarte mult la el, poate chiar 
prea mult, ştii cum erau fetele pe vremuri. Eram în stare să 
fac orice pentru păsăruica aceea. Acum îmi dau seama că 
lucrul ăsta putea să fie supărător pentru un bărbat. 

— Da, spuse Luke, când ea tăcu. 

— Gordon era gelos pe pasăre. Mi-a spus într-o zi foarte 
iritat. „Cred că ţii mai mult la pasărea asta decât la mine?” 
lar eu, cu felul prostesc de a se purta al fetelor de atunci, 
am râs, am ridicat pasărea pe deget şi am spus ceva de 
genul ăsta: „Sigur că te iubesc, păsăruică dragă, mai mult 
decât pe băiatul ăsta prostu! Sigur că da!” Atunci. - ah, a 
fost îngrozitor - Gordon mi-a smuls pasărea şi i-a sucit 
gâtul. Mi-a provocat un asemenea şoc, că n-am să-l uit 
niciodată! 

Chipul i se făcu foarte palid. 

— Şi aţi rupt deci logodna? spuse Luke. 

— Da. Nu mai aveam aceleaşi sentimente după aceea. 
Ştiţi, domnule Fitzwilliam..., ezită ea. Nu era vorba de fapta 
în sine... asta ar fi putut s-o facă dintr-o criză de gelozie şi 
furie, dar aveam sentimentul îngrozitor că îi făcea plăcere 
s-o facă... Asta m-a speriat. 

— Deci chiar mai de mult..., murmură Luke. Chiar din 
zilele acelea... 

Îi puse o mână pe braţ. 

— Domnule Fitzwilliam... 


Luke îi întâlni cu gravitate privirea rugătoare şi speriată. 

— Lordul Whitfield a comis toate crimele! spuse el. Aţi 
ştiut de mult, nu-i aşa? 

Ea scutură din cap cu putere. 

— N-am ştiut! Dacă ştiam, atunci - atunci sigur că aş fi 
vorbit... Nu, mi-a fost teamă. 

— Şi totuşi nu mi-aţi făcut nici o aluzie? 

Îşi strânse mâinile, îndurerată brusc. 

— Cum aş fi putut? Cum aş fi putut? Pe vremuri l-am 
îndrăgit... 

— Da, spuse Luke cu blândeţe. Înţeleg. 

Domnişoara Waynflete se întoarse, scotoci în geantă şi, o 
clipă, îşi tamponă ochii cu o batistă mică de dantelă. Apoi se 
întoarse din nou cu ochii zvântaţi, demnă şi liniştită. 

— Mă bucur foarte mult că Bridget a rupt logodna. O să se 
căsătorească cu dumneata nu-i aşa? 

— Da. 

— E mult mai potrivit, spuse domnişoara Waynflete destul 
de înţepată. 

Luke nu putu să nu zâmbească puţin. Dar chipul 
domnişoarei Waynflete deveni grav şi neliniştit. Se plecă 
înainte şi-i puse încă o dată mâna pe braţ. 

— Dar ai grijă, spuse ea. Amândoi trebuie sa fiţi foarte 
atenţi. 

— Adică... În privinţa lordului Whitfield? 

— Da. Ar fi mai bine să nu-i spui. 

Luke se încruntă. 

— Cred că nici unuia din noi nu-i face plăcere ideea asta. 
— Ah! ce contează? Am impresia că nu-ţi dai seama că e 
nebun... nebun. N-o să stea cu mâinile în sân... nici o clipă! 

Dacă i se întâmplă ceva lui Bridget... 

— N-o să i se întâmple nimic! 

— Da, ştiu... dar dă-ţi seama că nu te poţipunecuel!E 
îngrozitor de viclean! Ia-o de aici imediat... este unica 
speranţă. Convinge-o să plece din ţară! Mai bine plecaţi din 
ţară. 


Luke spuse rar: 

— Ar fi poate la fel de bine să plece numai ea. Eu voi 
rămâne. 

— Mi-era teamă c-ai să spui aşa. Dar, oricum trimite-o de 
aici. Imediat, bagă de seamă! 

Luke aprobă din cap încet. 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Ştiu că am dreptate! Du-o de aici... până nu e prea 
târziu. 

Capitolul XIX. 

Ruperea logodnei. 

Bridget auzi maşina lui Luke. Îi ieşi în întâmpinare pe 
trepte. 1 se adresă direct: 

— l-am spus! 

— Ce anume? Luke fusese luat pe nepregătite. 
Nemulțumirea lui era atât de evidentă că Bridget observă 
imediat. 

— Luke, ce s-a întâmpla? Pari foarte tulburat. 

Îi răspunse încet: 

— Mă gândeam că ne înţelesesem să aştepţi până mă 
întorc. 

— Ştiu, dar m-am gândit că e mai bine să termin o dată. 
Făcea planuri de căsătorie, luna de miere şi alte lucruri d- 
astea. Pur şi simplu a trebuit să-i spun. 

Adăugă, cu o nuanţă de reproş în glas: 

— Era singurul lucru decent pe care trebuie să-l fac. 

Îi dădu dreptate. 

— Din punctul tău de vedere, da, da, înţeleg. 

— Cred că din toate punctele de vedere! 

— Câteodată nu-ţi poţi permite să faci ceea ce trebuie. 

— Ce vrei să spui, Luke? 

Luke făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu pot să-ţi spun acum şi aici. Cum a reacţionat 
Whitfield? 

Bridget îi răspunse rar: 


— Extraordinar de bine. Chiar extraordinar de bine. Mi-a 
fost ruşine. lare mă tem, Luke, că l-am subestimat pe 
Gordon, numai pentru că este cam afectat şi câteodată 
îngâmfat. Cred într-adevăr că este chiar..., ei..., un omuleţ 
mare. 

Luke dădu din cap. 

— Da, poate este un om mare, în anumite privinţe pe care 
nu le-am bănuit. Ascultă bine Bridget. Trebuie să pleci de 
aici cât mai repede cu putinţă. 

— Sigur, azi împachetez şi plec. Poţi să mă duci cu maşina 
în oraş. Presupun că putem să mergem amândoi să ne luăm 
nişte camere la „Bells and Motley”, în cazul în care trupa lui 
Ellsworthy şi-a luat tălpăşiţa? 

Luke scutură din cap. 

— Nu, mai bine te întorci la Londra. Îţi explic imediat. 
Între timp, cred că mai bine aş sta de vorbă cu Whitfield. 

— Cred că asta trebuie să faci - totul e o porcărie sinistră, 
nu? Am senzaţia ca sunt un ticălos care dezgroapă 
mormintele. 

Luke îi zâmbi. 

— A fost o afacere cinstită. Te-ai purtat corect. Oricum, n- 
are rost să ne lamentăm pentru lucrurile care s-au terminat 
şi au trecut. Acum intru să stau de vorbă cu Whitfield. 

Îl găsi pe lordul Whitfield plimbându-se cu paşi mari prin 
salon. În aparenţă era calm, avea chiar un uşor zâmbet pe 
buze. Dar Luke observă că o venă de la tâmplă i se zbătea 
violent. 

Se întoarse, când Luke intră. 

— A! Ai venit, Fitzwilliam. 

Luke spuse: 

— N-are rost să spun că-mi pare rău pentru ce am făcut - 
aş fi ipocrit! Recunosc că, din punctul dumneavoastră de 
vedere, m-am purtat foarte urât şi am foarte puţin de spus 
ca să mă apăr. Lucruri de genul ăsta se întâmplă în viaţă. 

Lordul Whitfield îşi reluă mersul. 

— Într-adevăr, într-adevăr. 


Dădu din mână. Luke continuă: 

— Bridget şi cu mine ne-am purtat ruşinos cu 
dumneavoastră. Dar asta este! [inem unul la altul şi nu ne 
mai rămâne altceva de făcut decât să vă spunem adevărul şi 
să plecăm. 

Lordul Whitfield se opri. Îl privi pe Luke cu ochi spălăciţi şi 
bulbucaţi. 

— Nu, spuse el, nu mai aveţi ce face! 

Avea un ton curios în voce. Îl privea pe Luke, scuturând 
din cap cu milă parcă. 

Luke spuse tăios: 

— Cum adică? 

— N-aveţi ce face! spuse lordul Whitfield. E prea târziu. 

Luke se dădu un pas mai aproape. 

— Spuneţi-mi ce vreţi să insinuaţi? 

Lordul Whitfield spuse pe neaşteptate. 

— Întreab-o pe Honoria Waynflete. Ea o să înţeleagă. Ea 
ştie ce se întâmplă. Mi-a vorbit odată despre asta! 

— Ce anume o să înţeleagă? 

Lordul Whitfield spuse: 

— Răul nu rămâne nepedepsit. Trebuie să se facă 
dreptate! Păcat, pentru că ţin la Bridget. Într-un fel e păcat 
pentru amândoi! 

— Ne ameninţaţi? 

Lordul Whitfield păru surprins cu adevărat. 

— Nu, nu, dragă prietene. Puţin mă interesează povestea 
asta! Când i-am făcut lui Bridget onoarea de a o alege drept 
soţia mea, ea a acceptat anumite responsabilităţi. Acum, le 
respinge - dar în viaţa asta nu poţi să dai înapoi. Dacă 
încâlci legile, plăteşti... 

Luke îşi strânse pumnii. Spuse: 

— Adică lui Bridget i se va întâmpla ceva? Whitfield, 
ascultă ce-ţi spun eu. Bridget n-o să păţească nimic, şi nici 
eu! Dacă încerci să faci ceva, s-a zis cu tine. Mai bine ai fi 
mai atent! Ştiu multe despre tine! 


— Eu n-am nici un amestec, spuse lordul Whitfield. Eu nu 
sunt decât instrumentul unei Puteri superioare. Ce 
porunceşte acea Putere, asta se întâmplă. 

— Văd că dai crezare lucrului ăsta, spuse Luke. 

— Pentru că ăsta e adevărul! Oricine mi se împotriveşte 
este pedepsit. Tu şi cu Bridget nu veţi face excepţie. 

— Aici greşeşti. Oricât de mult noroc ai avea, până la urmă 
tot se termină. Norocul tău e ca şi terminat. 

Lordul Whitfield spuse cu blândeţe: 

— Tinere dragă, pe mine nimic nu mă poate atinge. 

— Nu zău? O să vedem. Calculează bine ce faci, Whitfield. 

Lordul Whitfield schiţă o mişcare foarte slabă. Vocea i se 
schimbase când vorbi: 

— Am avut foarte multă răbdare. Nu mai abuza de ea. Hai, 
du-te. 

— Mă duc, spuse Luke, cât pot de repede. Nu uita că te- 
am prevenit. 

Se întoarse pe călcâie şi ieşi iute din cameră. Urcă scările 
în grabă. O găsi pe Bridget în cameră, supraveghind o 
servitoare care îi împacheta hainele. 

— Eşti gata repede? 

— În zece minute. 

Ochii ei îi puseră o întrebare la care nu putu să răspundă 
din cauza servitoarei. 

Luke aprobă scurt din cap. 

Se duse în camera sa şi-şi aruncă grăbit lucrurile într-un 
geamantan. 

Se întoarse zece minute mai târziu şi o găsi pe Bridget 
gata de plecare. 

— Mergem? 

— Sunt gata. 

În timp ce cobora scara, îl întâlniră pe majordom urcând. 

— Domnişoara Waynflete vrea să vă vadă, doamnă. 

— Domnişoara Waynflete? Unde este? 

— În salon, cu lordul. 

Bridget se duse direct în salon. Luke o urmă îndeaproape. 


Lordul Whitfield stătea lângă fereastră vorbind cu 
domnişoara Waynflete. În mână avea un cuţit cu o lamă 
lungă şi subţire. 

— O lucrătură perfectă, spuse el. Unul din ajutoarele mele 
tinere mi l-a adus din Maroc unde a fost în calitate de 
corespondent special. E maur, bineînţeles, un cuţit din Riff. 

Îşi trecu drăgăstos un deget pe tăiş. 

— Ce lamă! 

Domnişoara Waynflete spuse repezit: 

— Pune-l la loc, Gordon, pentru Dumnezeu! 

El zâmbi şi îl puse la loc într-o colecţie de arme pe o masă. 

— Îmi place senzaţia pe care mi-o dă, spuse el blajin. 
Domnişoara Waynflete pierduse ceva din cumpătul ei 
obişnuit. Arăta palidă şi nervoasă. 

— A, ai venit Bridget, drăguţa mea, spuse ea. Lordul 
Whitfield chicoti: 

— Da, uite-o pe Bridget. Spuneţi-vă tot ce aveţi să vă 
spuneţi. Honoria, Bridget pleacă de aici curând. 

Domnişoara Waynflete spuse tăios: 

— Ce vrei să spui? 

— Ce vreau? Vreau să spun că pleacă la Londra. Am 
dreptate, Bridget, nu-i aşa? Atâta voiam să spun. 

Îi privi pe toţi. 

— Am o veste pentru tine, Honoria. Bridget nu se mai 
mărită cu mine până la urmă. Îl preferă pe Fitzwilliam. 
Viaţa e un lucru foarte straniu. Ei, vă las să vă spuneţi ce 
aveţi de spus. 

leşi din cameră, zornăind cu mâinile nişte monede din 
buzunare. 

— Vai de mine..., spuse domnişoara Waynflete. Vai de 
mine... 

Avea atâta disperare în glas încât Bridget păru uşor 
surprinsă. Spuse stingherită: 

— Îmi pare rău. Îmi pare teribil de rău. 

Domnişoara Waynflete spuse: 


— E supărat, e îngrozitor de supărat; vai de mine, e ceva 
groaznic. Ce ne facem? 

Bridget o privi fix. 

— Ce ne facem? Cum adică? 

Domnişoara Waynflete îi spuse, incluzând pe amândoi în 
privirea sa plină de reproş: 

— Nu trebuia să-i spui niciodată! 

— Prostii! Ce puteam să facem? 

— Nu trebuia să-i spui acum. Trebuia să fi aşteptat până 
când aţi plecat. 

Bridget spuse scurt: 

— Asta e o chestiune de părere. Eu personal cred că e mai 
bine să afli cât mai de repede lucrurile neplăcute. 

— Vai de mine, dacă n-ar fi vorba decât despre asta... 

Se opri. Apoi îl privi pe Luke întrebător. Luke dădu din 
cap. Buzele luară forma cuvintelor: „Nu încă”. 

Domnişoara Waynflete murmură: 

— Înţeleg. 

Bridget spuse cu o uşoară exasperare: 

— Aţi vrut să mă vedeţi pentru ceva personal, domnişoară 
Waynflete? 

— Ei... da. De fapt am venit să-ţi sugerez ideea să-mi faci o 
scurtă vizită. M-am gândit că... s-ar putea să-ţi vină greu să 
mai rămâi aici şi că ai avea nevoie de câteva zile... să... să... 
ei bine, să-ţi pui la punct planurile. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Waynflete, sunteţi foarte 
drăguță. 

— Ştii, cu mine ai fi în siguranţă şi... 

Bridget o întrerupse. 

— În siguranţă? 

Domnişoara Waynflete spuse grăbită, puţin agitată: 

— Tihnită, asta am vrut să spun, o să ai multă tihnă la 
mine. Adică, nu atât de luxos ca aici, e natural, dar apa 
caldă este caldă, iar micuța mea servitoare Emily găteşte 
într-adevăr foarte bine. 


— Ah, sunt sigură că va fi minunat, domnişoară Waynflete, 
spuse Bridget mecanic. 

— Dar, sigur, că dacă pleci în oraş, e mult mai bine... 

Bridget spuse rar: 

— E puţin cam încurcată toată povestea. Mătuşa a plecat 
devreme azi; s-a dus la o expoziţie de flori. N-am avut când 
să-i spun ce s-a întâmplat. Am să-i scriu un bilet că m-am 
dus să stau în apartamentul ei. 

— Ai să stai în apartamentul mătuşii la Londra? 

— Da. Nu stă nimeni acolo. Am să iau masa în oraş. 

— Ai să stai singură în apartament? Vai de mine, eu n-aş 
face aşa ceva. N-aş sta acolo singură. 

— N-o să mă mănânce nimeni, spuse Bridget nervoasă. 

Pe lângă asta, mătuşa se întoarce mâine. 

Domnişoara Waynflete dădu din cap îngrijorată. 

Luke spuse: 

— Mai bine du-te la hotel. 

Bridget se întoarse brusc spre el. 

— De ce? Ce v-a apucat pe toţi? Ce tot mă trataţi ca pe un 
copil cretin? 

— Vai. Nu, dragă, protestă domnişoara Waynflete. Nu 
vreau decât să fii prevăzătoare - atât! 

— Da de ce? De ce? Despre ce este vorba? 

— Ascultă Bridget, spuse Luke. Vreau să stăm puţin de 
vorbă. Dar nu aici. Luăm maşina şi mergem într-un loc 
liniştit. 

Luke o privi pe domnişoara Waynflete. 

— Putem să trecem pe la dumneavoastră cam peste o oră? 
Aş vrea să vă spun câte ceva. 

— Vă rog. Vă aştept acolo. 

Luke puse mâna pe braţul lui Bridget. Clătină din cap 
către domnişoara Waynflete în chip de mulţumire. 

Spuse: 

— Luăm mai târziu bagajele. Hai. 

O însoţi afară din cameră şi străbătură holul până la uşa 
din faţă. Deschise portiera. Bridget se urcă în maşină, Luke 


porni motorul şi plecă în toată viteza. Pe când ieşeau pe 
porţile de fier, scoase un suspin de uşurare. 

— Slavă Domnului că te-am scos teafără de acolo, spuse el. 

— Chiar ai înnebunit, Luke? Ce-nseamnă asta? Parcă ai 
face din toate un secret profesional. 

Luke spuse sever: 

— Ei, e greu să explici cuiva că omul sub al cărui acoperiş 
se găseşte în clipa respectivă este un criminal! 

Capitolul XX. 

Suntem implicaţi... amândoi. 

Bridget rămase o clipă nemişcată lângă el. Spuse: 

— Gordon? 

Luke aprobă din cap. 

— Gordon? Gordon - criminal? Gordon - criminalul? Ceva 
mai ridicol n-am mai auzit de când sunt! 

— Nu-ţi vine să crezi? 

— Sigur că nu. Păi, Gordon n-ar omori nici o muscă. 

Luke spuse întunecat: 

— S-ar putea să fie adevărat. Nu ştiu. Dar ştiu precis că a 
omorât un canar şi, mai precis, că a omorât multe fiinţe 
omeneşti. 

— Dragul meu Luke, pur şi simplu nu-mi vine să cred. 

— Îmi închipui. Nici nu pare verosimil. Ştii, de fapt nici nu-l 
indusesem pe lista suspecţilor posibili până alaltăieri-seară. 

Bridget protestă. 

— Dar ştiu absolut totul despre Gordon! Îl ştiu ce poate! 
La urma urmei, e un omuleţ plăcut - nu zic că nu e afectat, 
dar de fapt e plin de zel. 

Luke scutură din cap. 

— O să trebuiască să-ţi revezi părerea despre el, Bridget. 

— N-are rost, Luke, nu pot să cred! Cine ţi-a băgat ideea 
asta absurdă în cap? Păi, acum două zile erai îndeaproape 
convins că Ellsworthy e criminalul. 

Luke tresări uşor. 

— Ştiu, ştiu. Poate ai impresia că mâine o să-l bănuiesc pe 
Thomas şi poimâine o să fiu convins că pe Horton trebuie 


să-l urmăresc! Nu sunt chiar atât de neraţional! Recunosc 
că ideea este destul de şocantă când îţi vine în cap, dar 
dacă o cumpăneşti puţin, îţi dai seama că totul se îmbină 
perfect. Nu-i de mirare că domnişoara Pinkerton n-a 
îndrăznit să apeleze la autorităţile locale. Ştia că o să râdă 
de ea! Scotland Yardul era unica speranţă. 

— Dar ce motiv plauzibil ar fi putut avea Gordon pentru 
toate crimele astea? Ah, totul e aşa de absurd! 

— Ştiu. Dar nu-ţi dai seama că Gordon Whitfield are o 
părere exagerat de bună despre sine? 

— Se preface că este foarte important şi nemaipomenit. 
Dar asta-i doar un complex de inferioritate, sărmanul. 

— E posibil ca tocmai asta să stea la rădăcina răului. Nu 
ştiu. Dar gândeşte-te, Bridget, gândeşte-te numai o clipă. Îţi 
aduci aminte de toate frazele pe care tu singură le-ai folosit 
ca să-ţi baţi joc de el, acel lcse majeste etc. Nu-ţi dai seama 
că eul acestui om este exacerbat peste măsură? Şi intervine 
şi religia. Fetiţo dragă, omul e nebun de legat! 

Bridget se gândi o clipă. Spuse în cele din urmă: 

— Totuşi nu pot să cred. Ce dovezi ai, Luke? 

— Păi, propriile lui cuvinte. Mi-a explicat cât se poate de 
desluşit, alaltăieri-seară, că oricine i s-a pus în drum 
întotdeauna şi-a găsit sfârşitul. 

— Spune mai departe. 

— Nu pot să-ţi explic clar ce înseamnă asta, dar aşa s-a 
exprimat. Vorbea foarte calm şi satisfăcut... Şi, cum să-ţi 
spun? foarte obişnuit cu ideea asta! Stătea acolo, zâmbind 
în sinea lui... A fost ceva neaşteptat, chiar oribil, Bridget. 

— Spune mai departe. 

— Ei, pe urmă mi-a înşirat o listă de persoane care au 
pierit pentru că şi-au atras suprema lui nemulţumire! Şi 
ascultă aici Bridget, persoanele pe care le-a amintit erau: 
doamna Horton, Amy Gibbs, lommy Pierce, Harry Carter, 
Humbleby şi şoferul ăla, Rivers. 

Bridget rămase în sfârşit impresionată. Păli îngrozitor. 

— Chiar a pomenit într-adevăr persoanele astea? 


— Absolut pe toate! Acum crezi? 

— O, Doamne, presupun că trebuie să cred... Cum a 
motivat? 

— A dat nişte motive extrem de neînsemnate - lucrul ăsta 
te înspăimântă. Doamna Horton l-a jignit, Tommy Pierce l-a 
imitat şi i-a făcut pe grădinari să râdă de el, Harry Carter l- 
a insultat, Amy Gibbs a fost foarte obraznică, Humbleby a 
îndrăznit să i se opună în public, Rivers l-a ameninţat în faţa 
mea şi a domnişoarei Waynflete... 

Bridget îşi duse mâinile la ochi. 

— Oribil... De-a dreptul oribil, murmură ea. 

— Ştiu. Şi mai avem şi o altă dovadă, din afară. Maşina 
care a călcat-o pe domnişoara Pinkerton la Londra era un 
Rolls, iar numărul ei era numărul maşinii lordului Whitfield. 

— Asta îl acuză în mod clar, spuse Bridget rar. 

— Da. Poliţia a crezut că femeia care le-a dat numărul 
făcuse o greşeală. Halal greşeală! 

— Înţeleg, spuse Bridget. Când e vorba despre un om 
bogat şi puternic cum e lordul Whitfield, e firesc să se dea 
crezare versiunii lui. 

— Da. Putem să ne închipuim ce greu i-a venit domnişoarei 
Pinkerton. 

Bridget spuse gânditoare: 

— De vreo câteva ori mi-a spus lucruri ciudate. Ca şi cum 
m-ar fi prevenit de ceva... Pe vremea aceea nu pricepeam o 
boabă... Acum înţeleg! 

— 'Toate se potrivesc, spuse Luke. De fapt, cam se 
întâmplă. La început spui, cum ai făcut şi tu, „e imposibil 
şi pe urmă accepţi ideea. Toate se îmbină perfect. Strugurii 
pe care i-a trimis doamnei Horton, iar doamna Horton îşi 
închipuia că o otrăvesc surorile! Şi vizita aceea la Institutul 
Wellerman Kreutz; într-un fel sau altul, o fi făcut rost de 
câteva culturi de germeni şi l-a infectat pe Humbleby. 

— Nu ştiu cum a reuşit. 

— Nici eu nu ştiu, dar legătura e clară. E inevitabilă. 


LIA 


— Da... Vorba ta, se potriveşte. Şi sigur că el putea să facă 
lucruri pe care alţii nu le-ar fi putut face! Adică e atât de în 
afară de orice bănuială! 

— Cred că domnişoara Waynflete îl bănuia. Mi-a pomenit 
de vizita lui la institut. În timp ce discutam, a amintit de ea 
ca din întâmplare, dar am impresia că s-a gândit că auzind 
de asta am să acţionez în consecinţă. 

— Deci ştie de atâta timp? 

— Avea o bănuială foarte puternică. Dar cred că a fost 
reţinută de faptul că pe vremuri l-a iubit. 

Bridget aprobă din cap. 

— Da, asta explică multe lucruri. Gordon mi-a povestit că 
pe vremuri au fost logodiţi. 

— Ştii, n-a vrut să credem că el e criminalul. Dar cu timpul 
s-a convins tot mai mult că ăsta este adevărul. A încercat să- 
mi facă nişte aluzii, dar nu putea să declare nimic precis în 
legătură cu el! Femeile sunt nişte fiinţe ciudate! Cred că 
într-un fel, mai ţine la el... 

— Chiar după ce a părăsit-o? 

— Ea l-a părăsit. A fost o poveste cam urâtă. Să-ţi 
povestesc! 

Îi relată pe scurt episodul trist şi neplăcut. 

Bridget îl privi fix. 

— A fost în stare Gordon să facă aşa ceva? 

— Da. Încă de pe vremea aceea, după cum vezi, probabil 
că nu era normal. 

Bridget se cutremură; murmură: 

— Atâţia ani în urmă... Atâţia ani... 

Luke spuse: 

— Poate că s-a descotorosit de mult mai multe persoane 
decât o să aflăm noi vreodată! Numai succesiunea prea 
rapidă a morţilor din ultima vreme a atras atenţia asupra 
lui! Ca şi cum succesul l-ar fi făcut nesăbuit! 

Bridget aprobă din cap. Tăcu vreme de câteva minute, 
meditând, apoi întrebă brusc: 


— Ce ţi-a spus exact domnişoara Pinkerton, în ziua aceea, 
în tren? Cum a început? 

Luke încercă să-şi amintească: 

— Mi-a spus că se duce la Scotland Yard, a amintit de 
sergentul satului, zicea că e un individ amabil, dar nu e în 
măsură să se ocupe de crime. 

— Atunci a amintit prima dată cuvântul? 

— Da. 

— Spune mai departe. 

— Zicea: „Văd că eşti surprins. Şi eu am fost la început. 
Chiar nu-mi venea să cred. Mă gândeam că a început să-mi 
lucreze imaginaţia”. 

— Şi pe urmă? 

— Am întrebat-o dacă într-adevăr nu era imaginaţia de 
vină, şi ea mi-a răspuns placid: „A, nu! Aş fi putut să mă 
înşel prima oară, dar nu a doua, sau a treia, sau a patra 
oară. După aceea, ştii precis...” 

— Minunat, comentă Bridget, continuă! 

— Aşa că, singur i-am cântat în strună şi i-am spus că eram 
sigur că procedează cum trebuie. Să ştii că dacă a existat 
vreodată un Toma necredinciosul, atunci eu eram acela! 

— Ştiu. E uşor să fii înţelept după eveniment! Şi eu mă 
simţeam la fel, amabilă şi superioară, faţă de sărmana 
bătrânică. Cum a continuat conversaţia? 

— Stai puţin... Da! A amintit de cazul Abercrombie, ai 
auzit de el, otrăvitorul din "Ţara Galilor. Mi-a spus că 
niciodată ne-a dat crezare faptului că ucigaşul acela avea o 
privire aparte când îşi alegea victimele. Dar începuse să 
creadă pentru că văzuse cu ochii săi aceeaşi expresie pe 
faţa cuiva. 

— Spune-mi exact ce cuvinte a folosit. 

Luke se gândi, încreţind fruntea. 

— Vorbea pe acelaşi ton plăcut şi distins: „Sigur că n-am 
crezut cu adevărat când am citit - dar este adevărat”. lar 
eu i-am spus „Ce anume e adevărat?” Şi ea mi-a răspuns 
„Expresia pe chipul unei persoane!” Şi, pe Dumnezeul meu, 


Bridget, felul în care a spus-o, absolut, că m-a convins! Şi 
vocea ei liniştită, expresia feţei ei erau ca ale unei femei 
care văzuse într-adevăr ceva atât de oribil, încât nici nu 
puteai să exprimi! 

— Spune, Luke. Spune-mi totul. 

— Şi pe urmă a enumerat victimele: Amy Gibbs, Carter, 
Tommy Pierce... A spus că Ilommy era un băieţel îngrozitor, 
iar Carter un beţiv. Pe urmă: „Acum însă - ieri - s-a 
întâmplat cu doctorul Humbleby - un om atât de cumsecade 
- un om cu adevărat cumsecade”. Şi mi-a spus că dacă s-ar 
duce la Humbleby şi i-ar povesti, n-ar crede-o, ar râde de ea 
numai! 

Bridget suspină adânc. 

— Înţeleg, spuse ea. Înţeleg. 

Luke o privi. 

— Ce ai. Bridget? La ce te gândeşti? 

— La ce mi-a spus odată doamna Humbleby... M-am 
întrebat... Nu, nu contează, spune mai departe. Ce ţi-a mai 
spus până la urmă? 

Luke repetă cuvintele sobru. Îi impresionaseră şi nu le 
uitase. 

— l-am spus că era greu sa nu fie descoperit după mai 
multe crime, şi ea mi-a răspuns. „Nu, nu, fiule, aici greşeşti. 
E foarte uşor să ucizi - atâta timp cât nu te bănuieşte 
nimeni. Şi ştii, persoana despre care e vorba este chiar 
ultimul om pe care l-ar bănui cineva...” 

Tăcu. Bridget spuse cutremurându-se: 

— E uşor să ucizi? Oribil de uşor - e destul de adevărat! 
Nici nu-i de mirare că ai reţinut cuvintele astea, Luke. O să 
mi se întipărească şi mie în minte - pentru toată viaţa! Un 
om ca Gordon Whitfield... Ah! Sigur că e uşor! 

— Nu e uşor să-i dovedeşti vinovăția, spuse Luke. 

— Crezi? Am o idee; aş putea să te ajut. 

— Bridget, îţi interzic... 

— Nu poţi. lar eu nu sunt în stare să stau deoparte şi să 
mă cred în siguranţă. Sunt şi eu implicată, Luke. S-ar putea 


să fie periculos, da, recunosc, dar trebuie să-mi joc rolul. 

— Bridget... 

— Sunt implicată, Luke! O să accept invitaţia domnişoarei 
Waynflete şi o să rămân aici. 

— Draga mea, te implor... 

— E periculos pentru amândoi. Ştiu. Dar suntem implicaţi, 
Luke, implicaţi... amândoi! 

Capitolul XXI 

„De ce colinzi pe câmpuri, cu mănuşi?” 

Interiorul calm al locuinţei domnişoarei Waynflete reuşi să 
contrabalanseze momentul încordat din maşină. 

Domnişoara Waynflete o primi puţin cam îndoită pe 
Bridget care îi acceptase invitaţia; dar se grăbi să-şi 
reînnoiască ospitalitatea, punând îndoiala pe care o arătase 
pe seama a cu totul altceva decât neplăcerea de a o primi. 

Luke spuse: 

— Fiindcă sunteţi aşa de drăguță, domnişoară Waynflete, 
cred că într-adevăr ăsta e cel mai bun lucru de făcut. Eu 
stau la hanul „Bells and Motley”. Mai bine s-o am pe Bridget 
sub ochii mei, decât să fie plecată acolo, la Londra. La urma 
urmei, amintiţi-vă ce s-a întâmplat într-o asemenea ocazie. 

Domnişoara Waynflete spuse: 

— 'Te referi la Lavinia Pinkerton? 

— Da. Ai zice, nu-i aşa, că în mijlocul unui oraş aglomerat 
eşti în deplină siguranţă. 

— Vrei să spui, preciză domnişoara Waynflete, că 
siguranţa cuiva depinde în primul rând de faptul că nimeni 
nu vrea să-l omoare? 

— Exact. Am ajuns să fim la cheremul aşa-numitei 
bunăvoinţe a civilizaţiei. 

Domnişoara Waynflete dădu gânditoare din cap. Bridget 
interveni: 

— De când ştiţi că Gordon e ucigaşul, domnişoară 
Waynflete? 

Domnişoara Waynflete suspină: 


— E o întrebare la care-ţi pot răspunde foarte greu, draga 
mea. Cred că în fundul inimii am avut de mult timp credinţa 
asta. Dar am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să nu recunosc 
ce aveam în minte. Ştii, n-am vrut să cred, aşa că mi-am 
spus întotdeauna că e un gând răutăcios şi monstruos. 

Luke spuse direct: 

— Nu v-a fost niciodată teamă... pentru dumneavoastră? 

Domnişoara Waynflete medită puţin. 

— Vrei să spui că dacă Gordon ar fi bănuit că ştiu, ar fi 
găsit vreo posibilitate să scape de mine? 

— Da. 

Domnişoara Waynflete spuse blajin: 

— Sigur că m-am gândit şi la asta... Am încercat să fiu... 
prudentă. Dar nu cred că Gordon m-ar fi socotit o 
adevărată ameninţare. 

— De ce? 

Domnişoara Waynflete se îmbujoră uşor. 

— Nu cred că Gordon şi-ar fi închipuit că eu aş face ceva 
care să reprezinte vreo ameninţare pentru el. 

Luke spuse brusc: 

— Aţi mers chiar până într-acolo încât să-l preveniţi? 

— Da. Adică, i-am dat să înţeleagă că era ciudat cum 
oricine nu-i făcea pe plac, curând păţea un accident. 

Bridget întrebă: 

— Şi ce-a spus? 

O expresie de îngrijorare străbătu chipul domnişoarei 
Waynflete. 

— N-a reacţionat în felul în care mă aşteptam. Părea...nu 
zău, e ceva extraordinar! ... părea mulţumit. Spunea: „Deci 
ai observat şi tu?” Chiar..., chiar se fălea, dacă pot spune 
aşa. 

— E nebun, ce mai, spuse Luke. 

Domnişoara Waynflete aprobă cu însufleţire. 

— Da, sigur, nu există o altă explicaţie posibilă. Nu e 
răspunzător de actele sale. Îşi lăsă o mână pe braţul lui 


Luke. N-o să-l... să-l spânzure, nu-i aşa, domnule 
Fitzwilliam? 

— Nu, nu. Cred că o să-ltrimită la Broadmoor. 

Domnişoara Waynflete suspină şi se lăsă pe speteaza 
scaunului. 

— Tare mă bucur. 

Ochii îi rămaseră la Bridget, care se încrunta la covor. 

Luke spuse: 

— Dar mai avem mult până acolo. Am adus la cunoştinţă 
autorităţilor şi pot să spun că sunt pregătiţi să privească 
problema în mod serios. Trebuie să înţelegeţi că avem 
extrem de puţine dovezi pe care să ne bazăm. 

— Vom avea, spuse Bridget. 

Domnişoara Waynflete ridică privirea spre ea. Avea în ochi 
o anumită expresie care îi reaminti lui Luke de cineva sau 
ceva pe care-l văzuse nu de mult. Încercă să fixeze 
amintirea trecătoare dar nu reuşi. 

Domnişoara Waynflete spuse cu voce şovăitoare: 

— Eşti optimistă, draga mea. Poate că ai dreptate. 

Luke spuse: 

— lau maşina şi-ţi aduc lucrurile de la conac, Bridget. 

Bridget spuse imediat: 

— Vin şi eu. 

— Mai bine nu. 

— Ba da, o să vin. 

Luke spuse iritat: 

— Nu te juca cu mine de-a mama şi copilul, Bridget! Refuz 
să faci pe protectoarea. 

Domnişoara Waynflete murmură: 

— Bridget, eu am convingerea că n-o să fie nimic - e în 
maşină şi în plină zi. 

Bridget râse uşor stânjenită. 

— Cred că m-am cam prostit. Afacerea asta te calcă pe 
nervi. 

Luke spuse: 


— Domnişoara Waynflete m-a păzit până acasă aseară. 
Lăsaţi, domnişoară Waynflete, ştiu eu ce ştiu! Aşa a fost, nu? 

Recunoscu, zâmbind. 

— Ştil. Domnule Fitzwilliam, păreai atât de credul! Şi dacă 
Gordon Waynflete ar fi crezut că ai venit numai ca să-ţi bagi 
nasul în povestea aceasta şi nu pentru alte motive... Pe 
lângă asta uliţa e tare singuratică, s-ar fi putut întâmpla 
atâtea. 

— Ei, oricum, acum sunt perfect conştient de primejdie, 
spuse Luke întunecat. N-o să mă ia prin surprindere; de 
asta puteţi să fiţi sigure. 

Domnişoara Waynflete spuse îngrijorată: 

— Nu uita că e viclean. Şi mult mai inteligent decât ţi-ai 
închipui vreodată. Zău, are un cap cât se poate de ingenios. 

— Sunt prevenit. 

— Toată lumea ştie că bărbaţii sunt curajoşi, spuse 
domnişoara Waynflete, dar pot fi păcăliţi mai uşor decât 
femeile. 

— E adevărat, spuse Bridget. 

Luke răspunse: 

— Serios vorbind, domnişoară Waynflete, chiar credeţi că 
sunt în pericol? Dumneavoastră credeţi, ca să folosesc o 
expresie de argou, că lordul Whitfield vrea să-mi facă felul? 

Domnişoara Waynflete ezită. 

— Părerea mea este că Bridget e mai în primejdie. Ea l-a 
respins şi, pentru el asta e o insultă extraordinară! Cred că 
după ce termină cu Bridget, o să-şi îndrepte atenţia asupra 
dumitale. Dar nu mă îndoiesc că mai întâi o să încerce cu 
ea. 

Luke mormăi: 

— Doresc din tot sufletul să pleci în străinătate, acum, 
imediat, Bridget. 

Bridget strânse din buze: 

— Nu plec. 

Domnişoara Waynflete oftă: 

— Eşti o fiinţă curajoasă, Bridget. Te admir. 


— Sunt sigură că aţi proceda la fel dacă aţi fi în locul meu. 

Bridget continuă pe un ton care urcă până la nota 
extremă. 

— Luke şi cu mine suntem amândoi implicaţi. 

Îl însoţi pe Luke până la uşă. 

— Am să te sun de la han, după ce ies viu din groapa cu lei, 
spuse Luke. 

— Da, te rog. 

— Draga mea, să nu ne aprindem aşa tare. Chiar şi celor 
mai mari criminali le trebuie puţin timp ca să-şi facă 
planurile! Aş spune chiar că o zi sau două suntem în 
siguranţă. Azi soseşte inspectorul Battle din Londra şi, 
începând din clipa aceea, lordul Whitfield va fi ţinut sub 
observaţie. De fapt totul e în ordine, şi putem să punem 
capăt melodramei. 

Lăsându-şi mâna pe umărul ei, îi spuse grav: 

— Bridget, iubito, am să-ţi rămân recunoscător dacă n-ai 
să acţionezi în pripă! 

— Şi eu la fel, Luke dragă! 

O strânse de umeri cu putere, sări în maşină şi porni. 

Bridget se întoarse în salon. Domnişoara Waynflete îşi 
făcea de lucru în felul ei de fată bătrână. 

— Vai drăguță, n-am terminat încă cu pregătitul camerei în 
care ai să stai. Emily e acolo şi pune lucrurile la punct. Ştii 
ce am de gând să fac? O să-ţi aduc o ceaşcă de ceai bun! E 
tocmai ce-ţi lipseşte după toate întâmplările astea 
neplăcute. 

— Sunteţi nespus de drăguță, domnişoară Waynflete, dar, 
zău, parcă n-aş mai bea ceai. 

Ce voia de fapt Bridget era un cocktail tare, preparat mai 
ales cu mult gin, dar se gândi, pe bună dreptate, că acea 
formă de înviorare nu i-ar putea fi oferită aici. Nu putea să 
sufere ceaiul. De obicei îi provoca indigestie. Totuşi, 
domnişoara Waynflete hotărâse că musafira sa avea nevoie 
de ceai. Se repezi afară din cameră şi reapăru peste cinci 
minute, cu chipul radios, ducând o tavă pe care se găseau 


două ceşti delicate de porțelan de Dresda pline de o 
băutură aromată, aburindă. 

— Lapsang Souchong veritabil, spuse mândră domnişoara 
Waynflete. 

Bridget, căreia îi displăcea ceaiul chinezesc mai mult chiar 
decât cel indian, zâmbi slab. 

În clipa aceea, Emily, o fetişcană măruntă, care părea cam 
neîndemânatică, cu o înfăţişare limfatică, apăru în prag şi 
spuse: 

— Dacă nu vă supăraţi, domnişoară, aţi vrut feţele de 
perne brodate? 

Domnişoara Waynflete ieşi iute din cameră, iar Bridget se 
folosi de lipsa ei pentru a arunca ceaiul pe fereastră; fusese 
cât pe ce să-l opărească pe Wonky Pooh care stătea în 
rondul cu flori de dedesubt. 

Acesta acceptă scuzele, sări pe marginea ferestrei şi 
începu să se frece de umerii lui Bridget, torcând foarte 
drăgăstos. 

— Frumosule, spuse Bridget, mângâindu-l pe spinare. 

Wonnky Pooh îşi făcu coada cârlig şi toarse din ce în ce 
mai tare. 

— Pisoiaş iubit, spuse Bridget, scărmănându-l pe după 
ureche. 

Domnişoara Waynflete se întoarse în acea clipă. 

— Vai de mine, exclamă ea. Wonky Pooh te-a îndrăgit, aşa- 
i? De obicei e foarte sălbatic. Ai grijă, draga mea, a suferit 
de o ureche şi încă îl mai doare. 

Remarca sosi prea târziu. Mâna lui Bridget atinse punctul 
dureros; Acesta scuipă şi se retrase jignit în chip de minge 
portocalie plină de demnitate ofensată. 

— Vai de mine, te-a zgâriat? strigă domnişoara Waynflete. 

— Nu prea rău, spuse Bridget, sugându-şi zgărietura 
diagonală de pe dosul mâinii. 

— Să-ţi pun nişte iod? 

— A, nu, este un fleac. Să nu ne alarmăm degeaba. 

Domnişoara Waynflete păru puţin dezamăgită. 


Simţind că fusese nepoliticoasă, Bridget spuse repede: 

— Oare cât o să întârzie Luke? 

— Nu te îngrijora, draga mea. Sunt sigură că domnul 
Fitzwilliam ştie să-şi poarte de grijă singur. 

— Da, Luke e un băiat descurcăreţ. 

În clipa aceea se auzi telefonul. Bridget se grăbi să 
răspundă. În aparat răsună vocea lui Luke. 

— Alo? Tu eşti, Bridget? Sunt la han. Poţi să aştepţi să-ţi 
aduc catrafusele după prânz? Ştii, a sosit Battle, înţelegi ce 
vreau să spun... 

— Inspectorul de la Scotland Yard? 

— Da. Vrea să vorbească cu mine imediat. 

— În ceea ce mă priveşte e în regulă. Adu-mi lucrurile 
după-prânz şi spune-mi ce părere are. 

— S-a făcut. Pe curând, iubito. 

— Pe curând. 

Bridget puse receptorul în furcă şi relată conversaţia 
domnişoarei Waynflete. Apoi căscă. Un sentiment de 
oboseală biruise emoția. 

Domnişoara Waynflete observă: 

— Eşti obosită, draga mea! Mai bine te-ai întinde puţin... 
Nu, poate n-ar trebui, pentru că suntem înainte de masă. 
Aveam de gând să duc nişte haine vechi unei femei care nu 
stă departe de aici, o plimbare peste câmp... N-ai vrea să vii 
cu mine? O să avem timp până la masă. 

Bridget încuviinţă cu plăcere. 

Porniră pe cărarea din spatele casei. Domnişoara 
Waynflete avea o pălărie de pai şi, spre marele amuzament 
al lui Bridget, îşi puse mănuşile. 

„Parcă ne-am plimba pe Bond Street”, se gândi în sinea ei. 

Domnişoara Waynflete flecări cu plăcere despre diferitele 
probleme mărunte din sat. Traversă cele două lanuri, 
apucară pe un drum de ţară neîngrijit şi apoi cotiră pe o 
cărare care ducea spre o dumbravă năpădită de lăstăriş. 
Era o zi călduroasă şi Bridget remarcă ce plăcut e să stai la 
umbră. 


Domnişoara Waynflete propuse să se oprească puţin 
pentru a se odihni. 

— E cam cald azi, nu? Cred că pe undeva a început să 
tune. 

Bridget aprobă cam toropită. Se lăsă pe spate sprijinindu- 
se de o ridicătură de pământ - cu ochii pe jumătate închişi; 
în minte îi răsăriră câteva versuri: 

De ce colinzi pe câmpuri, doamnă-nmănuşată, Voinică 
doamnă, Pe care n-a iubit-o nimeni niciodată? 

Dar nu era adevărat! Domnişoara Waynflete nu era 
voinică. Ea potrivi cuvintele pentru acest caz. 

De ce colinzi pe câmpuri, doamnă-nmănuşată, Plăpândă 
doamnă şi căruntă, Pe care n-a iubit-o nimeni niciodată? 

Domnişoara Waynflete îi întrerupse firul gândurilor. 

— 'Te simţi cam adormită, nu-i aşa? 

Întrebarea îi fusese adresată pe un ton foarte blajin şi 
obişnuit, dar nu ştiu ce anume din glas o făcu pe Bridget să 
deschidă ochii brusc. 

Domnişoara Waynflete se aplecase deasupra ei şi o privea 
cu nerăbdare; îşi trecu limba uşor peste buze. Repetă 
întrebarea: 

— 'Te simţi foarte adormită, nu-i aşa? 

De data asta nu încăpea îndoială în privinţa semnificației 
precise din voce. Prin mintea lui Bridget trecu o săgeată - o 
săgeată luminoasă de înţelegere, urmată de dispreţ faţă de 
propria ei opacitate. 

Bănuise adevărul, dar nu fusese decât o bănuială extrem 
de vagă. Avea intenţia să se convingă acţionând pe îndelete 
şi în taină. Dar nu-şi închipuise nici o clipă că se va 
întreprinde ceva împotriva ei. După părerea sa, îşi ascunse 
total bănuielile. 

Nu-şi închipuise că se va întâmpla aşa de curând. Proasta, 
de şapte ori proastă! 

Şi se gândi brusc: „Ceaiul, a pus ceva în ceai. Nu ştie că nu 
l-am băut. Acum am ocazia să aflu! Trebuie să mă prefac! 


Oare ce o fi pus în el? Otravă? Sau un somnifer? Se 
aşteaptă să adorm - e limpede.” 

Lăsă din nou să-i cadă pleoapele. Spuse cu o voce care 
spera să pară toropită în mod firesc. 

— Mi-e somn... Îngrozitor de somn. Ce nostim. Nu ştiu 
dacă m-am simţit vreodată aşa de toropită... 

Domnişoara Waynflete clătină uşor din cap aprobator. 
Bridget o urmări cu ochii mijiţi, cum se apropie de ea. 

Se gândi: 

— Pot să-i ţin piept! Am muşchi destul de tari, şieaeo 
bătrână slăbănoagă şi pirpirie. Dar trebuie s-o fac să 
vorbească! 

Domnişoara Waynflete zâmbea. Nu avea un zâmbet plăcut. 
Era un zâmbet viclean şi nu prea omenesc. 

Bridget se gândi: „Seamănă cu o capră. Doamne ce mai 
seamănă! Capra a fost întotdeauna un simbol al răului! 
Acum văd de ce! Am avut dreptate, am avut dreptate cu 
ideea mea fantastică! 

Iadul nu are atâta ură cât o femeie dispreţuită... Aşa a 
început, de-aici a pornit.” 

Murmură ceva şi de data asta vocea avea o nuanţă 
evidentă de teamă. 

— Nu ştiu ce e cu mine... Am o senzaţie aşa de ciudată - 
foarte ciudată! 

Domnişoara Waynflete se uită iute în jur. Locul era absolut 
gol. Chiar dacă ar fi ţipat, satul era prea departe ca să se 
audă. Nu erau căsuțe sau bordeie prin apropiere, începu să 
scotocească prin pachetul pe care-l adusese, pachetul în 
care ar fi trebuit să fie haine vechi. În aparenţă asta 
conţinea. Desfăcu hârtia care dădu la iveală o rochie de 
lână moale. Şi totuşi mâinile acelea înmănuşate scotoceau 
mereu. 

De ce colinzi pe câmpuri, doamnă-nmănuşată... „ „Da - de 
ce? De ce are mănuşi? Desigur! Sigur! Totul plănuit atât de 
frumos.” 


Învelitoarea căzu. Grijulie, domnişoara Waynflete scoase 
un cuţit, extrem de atentă să nu şteargă amprentele care se 
aflau pe el - lăsate de degetele scurte şi bondoace ale 
lordului Whitfield cu o zi înainte în salonul de la conac. 

Cuţitul maur cu lama ascuţită. Bridget simţi că i se face 
puţin rău. Trebuie să joace un timp, da, trebuie s-o facă pe 
femeia, asta să vorbească, pe femeia asta slabă, cenuşie, pe 
care n-a iubit-o nimeni. N-o să fie greu de fapt. Pentru că o 
să vrea chiar ea să vorbească şi încă atât de urâcios - iar 
singura persoană cu care ar fi putut să vorbească era 
cineva ca Bridget, cineva care trebuia să tacă pe veci după 
aceea. 

Bridget spuse cu o voce slabă, groasă. 

— Ce-i ăsta... cuţit? 

Şi atunci domnişoara Waynflete râse. Era un râs oribil, 
domol şi armonios ca al unei femei, dar cu totul inuman. Îi 
răspunse: 

— Pentru tine, Bridget. Pentru tine! Te-am urât, o ştii doar, 
te urăsc de mult. 

— Pentru că trebuia să mă mărit cu Gordon Whitfield? 

Domnişoara Waynflete aprobă din cap. 

— Eşti isteaţă! Eşti foarte isteaţă! Vezi asta o să fie dovada 
covârşitoare împotriva lui. O să te găsească aici, cu gâtul 
tăiat, şi cu cuțitul lui, şi amprentele lui pe cuţit! N-a fost rău 
felul în care i l-am cerut să-l vadă azi-dimineaţă! Şi, pe 
urmă, l-am strecurat în sacoşă şi l-am învelit în batistă, când 
erai sus. E aşa uşor! Da, totul a fost atât de uşor. Nici nu mi- 
am închipuit. 

Bridget spuse cu o voce care era încă groasă, sufocată şi 
joasă, ca a unei persoane puternic drogate. 

— Asta fiindcă sunteţi atât de... drăcesc de inteligentă. 

Domnişoara Waynflete râse iar scurt în felul ei cuviincios. 
Spuse cu o mândrie oribilă. 

— Da, întotdeauna am fost inteligentă, chiar şi ca fată. Dar 
nu mă lăsau să fac nimic... A trebuit să stau acasă, să nu fac 
nimic. Şi pe urmă Gordon... doar un fiu de cizmar de rând, 


dar, de ce să nu recunosc, cu ambiţii! Ştiam că o să se 
ridice. M-a părăsit, m-a părăsit pe mine! Totul din cauza 
afacerii ăleia ridicole cu pasărea! 

Făcu un gest ciudat cu mâinile ca şi cum ar fi răsucit ceva. 

Bridget fu din nou cuprinsă de senzaţia de sfârşeală. 

— Gordon Ragg a îndrăznit să mă părăsească pe mine - 
fiica colonelului Waynflete! Am jurat că o să-i plătesc! Mă 
gândeam la asta noapte de noapte... şi, pe urmă am sărăcit 
din ce în ce mai mult. A trebuit să vindem casa. Şi ela 
cumpărat-o! A venit, făcând pe stăpânul, mi-a oferit mie o 
slujbă în vechea mea casă. Ah, cât l-am urât atunci! Dar nu 
i-am arătat niciodată. Noi, fetele, aşa am fost învăţate - am 
primit o educaţie foarte aleasă. Întotdeauna am socotit că 
educaţia îşi spune aici cuvântul. 

Tăcu o clipă. Bridget o urmări, abia îndrăznind să respire 
ca să nu împrăştie şuvoiul vorbelor. 

Domnişoara Waynflete continuă încet: 

— Tot timpul mă gândeam... tot timpul. Mai întâi m-am 
gândit să-l ucid. Atunci am început să citesc despre 
criminalistică, ştii, pe furiş, la bibliotecă. Şi într-adevăr, mai 
târziu mi-am dat seama cât de folositor mi-a fost. De 
exemplu, uşa de la camera lui Amy, cum am încuiat-o pe 
dinăuntru cu penseta după ce am schimbat sticluţele de 
lângă pat. Cum mai sforăia fata aia, mă dezgusta aproape! 

Se opri. 

— Ei, ia stai, unde am rămas? 

Darul acela pe care-l cultivase Bridget, şi care-l vrăjise pe 
lordul Whitfield, darul de ascultător perfect, îi servea foarte 
bine acum. Poate că Honoria Waynflete era un maniac 
ucigaş, dar mai era şi altceva mai obişnuit în ea. Era o fiinţă 
omenească care vroia să vorbească despre ea însăşi. Şi 
Bridget era pregătită bine să facă faţă acestei părţi de 
omenie. 

Spuse cu o voce care o îmbia la vorbă, în felul cel mai 
nimerit: 

— La început aţi vrut să-l ucideţi... 


— Da, dar asta nu mă satisfăcea, era ceva prea obişnuit, 
trebuia să fie ceva mai bun decât o crimă. Şi, pe urmă, mi-a 
venit ideea. Pur şi simplu mi-a venit în cap. Trebuia să 
sufere de pe urma multor crime, fără să aibă vreo vină. 
Trebuia să fie socotit criminal! El trebuia să fie spânzurat 
pentru crimele mele. Sau să se creadă că e nebun şi să fie 
închis pe viaţă... Poate că aşa ar fi mai bine. 

Chicoti din nou. Un chicot scurt şi oribil... Ochii îi 
scăpărau; pupilele i se măriseră ciudat de mult. 

— După cum ţi-am spus, am citit multe cărţi despre crimă. 
Mi-am ales victimele cu grijă, la început nu trebuiau să 
existe bănuieli. Ştii, continuă ea cu o voce care i se înăspri, 
îmi făcea plăcere să ucid... Nesuferita aia de Lydia Horton 
mă privea de sus... o dată m-a numit „fata bătrână”. M-am 
bucurat când Gordon s-a certat cu ea. Doi iepuri dintr-o 
lovitură, m-am gândit! Ce distracţie să stai lângă pat şi să-i 
strecori arsenic în ceai, şi pe urmă să te duci să-i spui 
surorii că doamna Horton s-a plâns de gustul amar al 
fructelor trimise de lordul Whitfield. Păcat că proasta aia n- 
a mai repetat ce i-am spus! 

Şi pe urmă ceilalţi! Cum auzeam că Gordon avea ceva 
împotrivă cuiva era aşa de simplu să aranjez un accident! 
Era atât de prost, de necrezut cât era de prost! L-am făcut 
să-şi închipuie că era un om aparte! Că oricine i se opunea 
avea de suferit. A crezut foarte uşor. Sărmanul Gordon, ar 
crede orice. E aşa de credul! 

Bridget îşi aduse aminte cum îi spusese lui Luke 
dispreţuitoare: „Gordon? Ar fi în stare să creadă orice 

Uşor? Extrem de uşor! Sărmanul, afectatul şi credulul 
Gordon cel mărunţel! Dar trebuia să afle mai multe! Şi asta 
era uşor! O făcuse în chip de secretară ani de zile. îi 
încurajase pe nesimţite pe patroni să vorbească despre ei. 
lar femeia asta voia cu orice preţ să vorbească şi să se 
laude cu deşteptăciunea ei. 

Bridget murmură: 

— Dar cum aţi reuşit? Nu înţeleg cum aţi reuşit. 


LLA 


— A, a fost foarte uşor! N-aveai nevoie decât de 
organizare. Când Amy a fost concediată de la conac, am 
angajat-o imediat. Cred că ideea cu vopseaua de pălării a 
fost foarte inteligentă, iar încuiatul uşii pe dinăuntru m-a 
pus în siguranţă. Bineînţeles eu am fost întotdeauna în 
siguranţă pentru că n-am avut nici un motiv; şi nu bănuieşti 
pe nimeni de crimă, dacă nu există motive. Cu Carter a fost 
foarte simplu, se împleticea prin ceaţă; l-am ajuns la pod şi 
l-am împins iute. Ştii că am putere. 

Se opri, şi chicotitul scurt şi oribil se auzi din nou. 

— Vai, ce m-am distrat! N-am să uit niciodată mutre lui 
Tommy, când l-am împins de pe fereastră în ziua aia. Habar 
n-a avut... 

Se aplecă asupra lui Bridget cu încredere. 

— Ştii, oamenii sunt foarte proşti. Până atunci nu-mi 
dădusem seama. 

Bridget spuse slab. 

— Atunci..., dumneavoastră sunteţi neobişnuit de 
inteligentă. 

— Da... da... poate că ai dreptate. 

— Cu doctorul Humbleby a fost mai greu? 

— Da, e chiar de mirare cum de mi-a reuşit. S-ar fi putut 
să dea greş, sigur. Dar Gordon a spus la toată lumea despre 
vizita lui la Institutul Wellerman Kreutz şi m-am gândit că 
dacă o să pot face oamenii să-şi amintească de vizita aceea, 
mai târziu s-ar stabili anumite legături. Iar cu urechea lui 
Wonky Pooh a fost într-adevăr cam greu, era infectată, 
supura mult. Am reuşit să-l înţep pe doctor la mână cu 
foarfeca, şi pe urmă am fost atât de necăjită şi am insistat 
să se dezinfecteze şi să-şi pună un bandaj pe rană. Nu ştia 
că bandajul fusese infectat mai întâi de la urechea 
motanului. Sigur, n-ar fi putut să dea greş, era numai o 
încercare. Mi-a părut tare bine când am văzut că a mers, 
mai ales că acesta a fost pisica Lavinei. 

Chipul i se întunecă. 


— Lavinia Pinkerton! Ea a ghicit... Ea îl găsise pe Tommy 
în ziua aceea. Şi, pe urmă, când Gordon s-a certat cu 
doctorul Humbleby, m-a surprins privindu-l pe Humbleby. 
Nu fusesem prudentă. Tocmai mă întrebam cum o să fac... 
Şi ea ştia. M-am întors s-o surprind şi... m-am dat de gol. 
Am văzut că ştie. Bineînţeles, nu putea să dovedească 
nimic. Eram sigură de asta. Totuşi mi-era teamă că ar putea 
s-o creadă cineva. Mi-era teamă că ar putea s-o creadă la 
Scotland Yard. Eram sigură că în ziua aceea se duce acolo. 
Am fost în acelaşi tren şi am urmărit-o. 

Totul a fost atât de simplu. Era pe un refugiu, traversând 
Whitehall-ul. Eram aproape în spatele ei. Nu m-a văzut. 
Venea o maşină mare şi am împins-o cu toată puterea. Sunt 
foarte puternică! A căzut drept în faţa ei. I-am spus unei 
femei de lângă mine că văzusem numărul maşinii şi i-am dat 
numărul de la Rolls-ul lui Gordon. Speram să-l repete 
poliţiei. 

Noroc că maşina n-a oprit. Presupun că era vreun şofer 
care se distra cu maşina stăpânului. Da, aici am avut noroc. 
Întotdeauna am noroc. Scena aia cu Rivers, şi Luke 
Fitzwilliam - martor. Tare m-am amuzat când l-am însoţit! 
Ciudat ce greu l-am făcut să-l bănuiască pe Gordon. Dar, 
după moartea lui Rivers, trebuia să-l bânuiască. Trebuia! Ei, 
şi acum, asta o să încheie toată povestea. 

— Gordon m-a părăsit! Trebuia să se căsătorească cu tine. 
Toată viaţa am fost dezamăgită. N-am avut nimic, absolut 
NIMIC... 

Plăpândă doamnă căruntă, Pe care n-a iubit-o nimeni 
niciodată... 

Se aplecă asupra ei, zâmbind cu ochii scăpători, de 
nebun... 

Cuţitul strălucea... 

Bridget sări cu toată forţa care ţi-o dă tinereţea. Se 
aruncă asupra celeilalte ca o tigroaică, lovind-o în spinare şi 
apucând-o de mână. 


Luată prin surprindere, Honoria Waynflete căzu pe spate 
înainte de a ataca furios. Dar apoi, după o clipă de inerție, 
începu să lupte. Nu puteai să le compari ca putere. Bridget 
era tânără şi sănătoasă, cu muşchii întăriţi de sport. 
Honoria Waynflete era o fiinţă fragilă, subţirică. 

Dar mai exista un factor pe care Bridget nu-l pusese la 
socoteală. Honoria Waynflete era nebună. Puterea ei ţinea 
de nebunie. Se lupta ca un diavol şi puterea ei nebunească 
era mai mare decât puterea muşchilor sănătoşi ai lui 
Bridget. Se clătinară când într-o parte când în alta, şi 
Bridget încerca să îndepărteze cuțitul de lângă ea, totuşi 
Honoria Waynflete nu-i dădea drumul. 

Şi apoi, puţin câte puţin, puterea femeii nebune începu să 
domine. 

Bridget începu să strige. 

— Luke... Ajutor! ... Luke! 

Dar n-avea nici o speranţă că ajutorul va sosi. Ea şi 
Honoria Waynflete erau singure. Singure într-o lume 
moartă. Cu un efort suprem îi răsuci mâna la spate, şi mai 
apucă să audă cuțitul căzând. 

În clipa următoare mâinile Honoriei Waynflete se 
încolăciră în jurul gâtului ei într-o strânsoare de maniac, 
storcându-i viaţa afară din ea. Mai scoase un ultim strigăt 
înăbuşit... 

Capitolul XXII. 

Vorbeşte doamna Humbleby. 

Luke fu plăcut impresionat de inspectorul Battle. 

Era un om vânjos, chipeş, cu o faţă rotundă şi mare şi o 
mustață uriaşă şi frumoasă. La prima privire, nu ţi se părea 
că emană inteligenţă, dar dacă te mai uitai o dată, desluşeai 
o persoană care te punea pe gânduri, căci ochii 
inspectorului Battle erau neobişnuit de sfredelitori. 

Luke nu făcu greşeala să-l subestimeze. Mai avusese de-a 
face cu oameni de genul lui Battle. Ştia că te puteai încrede 
în ei şi invariabil ajungeau la rezultatele aşteptate. Nici nu 
şi-ar fi dorit un alt om pentru acest caz. 


Când rămaseră singuri, Luke spuse: 

— S-a cam făcut vâlvă cu povestea asta, dacă te-au trimis 
aici. 

Inspectorul Battle zâmbi: 

— S-ar putea să fie o problemă serioasă, domnule 
Fitzwilliam. Când este amestecat cineva ca lordul Whitfield, 
nu vrem să facem nici o greşeală. 

— Apreciez acest lucru. Eşti singur? 

— A, nu. Am adus un detectiv cu mine. E la cârciuma 
aceea, „Seven Stars”, şi are datoria să-l supravegheze pe 
lord. 

— Înţeleg. 

Battle întrebă: 

— După părerea dumitale, domnule Fitzwilliam, nu există 
nici un dubiu? Eşti sigur ca ele omul? 

— După fapte nu văd vreo altă teorie posibilă. Vrei să-ţi 
relatez împrejurările? 

— Mulţumesc. Le ştiu de la sir William. 

— Ei, care-i părerea dumitale? Cred că ţi se pare nelalocul 
lui ca un om cu poziţia lordului Whitfield să fie un criminal? 

— Doar câteva lucruri mi se par nelalocul lor, spuse 
inspectorul Battle. Nimic nu e imposibil, când e vorba de 
crimă. Eu aşa am susţinut întotdeauna. Dacă mi-aţi spune 
că respectivul criminal este o domnişoară bătrână, un 
arhiepiscop sau o elevă, n-aş spune nu. Aş studia mai întâi 
cazul. 

— Dacă ai datele principale de la Sir William, am să-ţi spun 
numai ce s-a petrecut azi-dimineaţă. 

Luke expuse pe scurt ideile principale ale scenei cu lordul 
Whitfield. Inspectorul Battle ascultă cu foarte mult interes, 
apoi interveni: 

— Spuneaţi că încerca tăişul unui cuţit. Şi-a ales vreo ţintă, 
domnule Fitzwilliam? A ameninţat pe cineva? 

— Nu pe faţă. A încercat lama într-un fel ameninţător, un 
fel de plăcere estetică şi care nu mi-a plăcut de loc. Cred că 
şi domnişoara Waynflete a simţit acelaşi lucru. 


— Dumneaei este doamna despre care spuneaţi că îl 
cunoaşte pe lordul Whitfield din copilărie, şi pe vremuri a 
fost logodită cu el? 

— Într-adevăr. 

— Cred că puteţi să fiţi liniştit în privinţa tinerei 
domnişoare, domnule Fitzwilliam. Am pus pe cineva s-o 
urmărească îndeaproape. Dacă ne gândim că şi Jackson îl 
supraveghează pe lord, pentru moment nu ne ameninţă nici 
un pericol. 

— Îmi iei o piatră de pe inimă, spuse Luke. 

Inspectorul dădu din cap înţelegător. 

— Sunteţi într-o situaţie cam neplăcută, domnule 
Fitzwilliam. Vă îngrijorează soarta domnişoarei Conway. 
Părerea mea este că n-aveam de-a face cu un caz simplu. 
Probabil că lordul Whitfield e un om foarte abil. Cred că o 
să se dea la fund o bucată de vreme. Doar dacă n-a ajuns în 
ultima fază. 

— Ce numeşti dumneata ultima fază? 

— Un fel de vanitate exacerbată datorită căreia criminalul 
crede că pur şi simplu nu poate fi descoperit! El e atât de 
deştept şi toţi ceilalţi atât de proşti! Şi atunci sigur că 
punem mâna pe el. 

Luke dădu din cap. Se ridică. 

— Ei, spuse el, îţi urez noroc. Am să te ajut cât am să pot. 

— Sigur. 

— Nu poţi să-mi dai nici o idee? 

Battle întoarse în minte întrebarea pe toate feţele. 

— Nu cred. Încă nu. Acum aş vrea să fixez fiecare lucru la 
locul lui. Poate stăm de vorbă diseară, nu? 

— Sigur? 

— O să ştiu mai bine care-i situaţia. 

Luke se simţi puţin mai liniştit. Multora li se întâmpla asta 
după o discuţie cu inspectorul Battle. 

Se uită la ceas. Să se ducă s-o vadă pe Bridget până la 
prânz? 


Se gândi că mai bine nu. Domnişoara Waynflete s-ar simţi 
obligată să-l invite la masă, şi poate i-ar dezechilibra 
bugetul. Luke ştia din experienţa lui cu mătuşile, că 
doamnele în vârstă se preocupau de tot felul de probleme 
de gospodărie. Se întrebă dacă domnişoara Waynflete era şi 
ea mătuşă? Probabil. 

leşi pe uşa hanului. O siluetă în negru, foarte grăbită, se 
opri brusc, văzându-l pe Luke. 

— Domnul Fitzwilliam? 

— Doamna Humbleby! 

Se apropie de ea şi-şi strânseră mâinile. Doamna spuse: 

— Am crezut că aţi plecat. 

— Nu, mi-am schimbat doar locuinţa. Acum stau aici. 

— Şi Bridget? Am auzit că a plecat şi ea de la conac. 

— Da, a plecat. 

Doamna Humbleby suspină. 

— Tare mă bucur. Mă bucur că a plecat din Wychwood. 

— A, dar n-a plecat de aici. De fapt acum stă la domnişoara 
Waynflete. 

Doamna Humbleby se dădu un pas înapoi. 

Luke observă mirat că figura ei arăta o nelinişte 
extraordinară. 

— Stă la Honoria Waynflete? Vai, dar de ce? 

— Domnişoara Waynflete a fost foarte drăguță şi a invitat-o 
câteva zile. 

Doamna Humbleby se cutremură puţin. Se apropie de 
Luke şi-i puse o mână pe braţ. 

— Domnule Fitzwilliam, ştiu că n-am dreptul să spun 
absolut nimic, nimic. În ultima vreme am avut multe 
supărări şi necazuri, şi poate asta m-a făcut să-mi închipui 
anumite lucruri! Poate presimţirile astea ale mele sunt 
numai o imaginaţie bolnavă. 

Luke spuse cu blândeţe: 

— Ce presimţiri? 

— Convingerea asta pe care o am despre... despre rău! 


Se uită la Luke timorată. Văzând că el doar plecase capul 
grav şi nu părea s-o întrebe nimic în legătură cu afirmaţia 
sa, continuă: 

— Atâta răutate..., la asta m-am gândit întotdeauna..., 
răutatea asta din Wychwood. Şi femeia aia e vârâtă în 
miezul lucrurilor. Sunt sigură! 

Luke era buimăcit. 

— Care femeie? 

Doamna Humbleby spuse: 

— Honoria Waynflete! Sunt sigură că e o femeie foarte 
rea! A, văd că nu mă crezi! Nimeni n-o credea nici pe 
Lavinia Pinkerton. Dar amândouă simţeam. Cred că ea ştia 
mai multe ca mine... Nu uita, domnule Fitzwilliam, dacă o 
femeie nu-şi găseşte fericirea e în stare de lucruri 
îngrozitoare. 

Luke spuse cu blândeţe: 

— Da, s-ar putea. 

Doamna Humbleby spuse iute: 

— Nu mă crezi? Ei, de fapt de ce m-ai crede? Dar nu pot 
să uit ziua în care John a venit acasă cu mâna bandajată de 
ea, deşi n-o lua în seamă şi spunea că nu-i decât o 
zgârietură. 

Se întoarse. 

— La revedere. Te rog să nu uiţi ce ţi-am spus. Nu prea mă 
simt bine în ultima vreme. 

Luke o urmări cum se îndepărtează. Se întreba de ce 
doamna Humbleby şi Honoria Waynflete fuseseră prietene, 
şi soţia doctorului era geloasă? 

Ce spusese? „Nimeni n-o credea nici pe Lavinia 
Pinkerton”. Deci Lavinia Pinkerton îi destăinuise doamnei 
Humbleby câteva din bănuielile ei. 

Amintirea scenei din compartimentul de tren îi revenise în 
minte o dată cu chipul preocupat al simpaticei bătrâne. În 
ureche îi răsună din nou vocea gravă: „Expresia de pe 
chipul cuiva”. Şi felul în care propria ei expresie se 
schimbase ca şi cum ar fi văzut foarte limpede, cu ochii 


minţii, o anumită scenă. O clipă doar, se gândi el, chipul ei 
fusese schimbat, buzele ridicate deasupra dinţilor şi o 
expresie ciudată, de triumf, în privire. 

Se gândi brusc: „Dar am mai văzut pe cineva privind aşa... 
Aceeaşi expresie... De curând... Când? Azi-dimineaţă! 
Sigur! Domnişoara Waynflete, când o privise pe Bridget în 
salonul de la conac”. 

Şi brusc o altă amintire îl copleşi. Una de demult. Pe 
propria mea mătuşă Mildred spunând: „Ştii, dragă, avea o 
privire pe jumătate de nebună!” Şi, pentru o clipă, propria 
ei figură reconfortantă şi sănătoasă purta o expresie 
imbecilă, stupidă... 

Lavinia Pinkerton vorbea despre privirea pe care o văzuse 
pe chipul unui bărbat? Nu, unei persoane. Oare era posibil 
ca pentru o secundă, imaginaţia ei vie să reproducă privirea 
pe care o văzuse? Expresia criminalului privindu-şi 
următoarea victimă... 

Aproape fără să-şi dea seama de ce făcea, Luke grăbi 
pasul către casa domnişoarei Waynflete. 

În minte îi răsuna mereu o voce: „Nu un bărbat, n-a 
pomenit de loc de un bărbat, tu ai presupus că era un 
bărbat, fiindcă te gândeai la un bărbat, dar ea n-a spus 
niciodată... Ah, Doamne, am înnebunit? Nu e cu putinţă să 
fie adevărat... Sigur, e imposibil, n-are sens... Dar trebuie s- 
o văd pe Bridget, trebuie să mă conving că n-a păţit nimic... 
Ochii aceia, ochii aceia stranii cu sclipiri de chihlimbar. Ah, 
sunt nebun! Probabil că sunt nebun! Whitfield e criminalul! 
El trebuie să fie! A spus-o clar”! 

Şi totuşi, ca un coşmar, văzu chipul domnişoarei Pinkerton 
personificând pentru moment ceva oribil şi nesănătos. 

Îi deschise uşa servitoarea cea bondoacă. Îi răspunse puţin 
speriată de violenţa lui. 

— E plecată. Aşa mi-a spus domnişoara Waynflete. Mă duc 
să văd dacă domnişoara Waynflete e acasă. 

Luke o împinse şi intră în salon. 

Emily urcă scările în grabă. Cobori cu respiraţia tăiată. 


— Nici doamna nu-i acasă. 

Luke o luă de umeri. 

— Pe unde au luat-o? Unde s-au dus? 

Fata rămase cu gura căscată. 

— Probabil că au ieşit prin spate. Le-aş fi văzut, dacă 
ieşeau prin faţă, pentru că se vede de la bucătărie. 

Îl urmă, în timp ce Luke alerga spre uşa din grădiniţa mică 
din spate. Un om tundea gardul viu. Luke se duse la el şi-l 
întrebă, încercând să-şi păstreze vocea cu inflexiuni 
normale. 

Omul spuse rar: 

— Două doamne? Da. Cam de multişor. Luam masa lângă 
tufişuri. Cred că nu m-au zărit. 

— Pe unde au luat-o? 

Se străduia din răsputeri să-şi păstreze vocea normală. 
Totuşi celălalt deschise ochii mari în timp ce răspundea rar: 
— Peste câmp... Pe acolo. Pe urmă nu mai ştiu pe unde au 

apucat-o. 

Luke îi mulţumi şi începu să alerge. Sentimentul că trebuie 
să facă ceva fără întârziere se aprofundase! Trebuia să le 
ajungă din urmă, trebuia! Probabil că înnebunise de tot. 
După toate probabilitățile ieşiseră să facă o plimbare de 
plăcere, dar ceva îi cerea să se grăbească. Mai repede! 

Străbătu cele două câmpuri, şi rămase în cumpănă la 
capătul unei poteci. Încotro s-o ia? 

Şi pe urmă auzi un strigăt, slab, îndepărtat, dar îl auzi... 

— Luke... Ajutor! Şi din nou: Luke! ...Se năpusti în pădure 
şi alergă în direcţia de unde venise strigătul. Acum se 
auzeau mai multe sunete, parcă o încăierare, o gâfâială şi 
un horcăit înăbuşit. 

leşi dintre copaci la timp pentru a smulge mâinile unei 
femei nebune de pe gâtul victimei, pentru a o strânge, în 
timp ce ea se zbătea, făcând spume, blestemând, până când 
se cutremură convulsiv şi rămase ţeapănă în strânsoarea 
lui. 

Capitolul XXIII. 


Un nou început 

— Dar nu înţeleg, spuse lordul Whitfield. Nu înţeleg. 

Se străduia să-şi păstreze demnitatea, dar îndărătul 
înfăţişării impresionante se vedea clar o consternare care-ţi 
stârnea mila. Abia dacă putea să creadă lucrurile 
extraordinare care îi fuseseră relatate. 

— Aşa cum stau lucrurile, lord Whitfield! spuse Battle cu 
răbdare. Ca s-o luăm de la început, în familie exista o doză 
de nebunie. Avem acum dovezi. Aşa se întâmplă cu familiile 
astea vechi. Aş spune chiar că avea o predispoziţie pentru 
aşa ceva. Pe lângă asta era şi o doamnă ambițioasă, iar 
doamnei i s-au dejucat planurile. Mai întâi cariera şi pe 
urmă idila. 

Tugşi. 

— După câte am înţeles, dumneavoastră aţi părăsit-o? 

Lordul Whitfield spuse înţepat: 

— Nu-mi place termenul „părăsit”. 

Inspectorul Battle îşi corectă expresia. 

— Dumneavoastră aţi rupt logodna? 

— Ei bine..., da. 

— Spune-ne de ce, Gordon, spuse Bridget. 

Lordul Whitfield se făcu roşu. Spuse: 

— Ei bine, dacă trebuie... Honoria avea un canar. Îl iubea 
foarte mult. Obişnuia să mănânce zahăr de pe buzele ei. 
Într-o zi, a ciupit-o tare. S-a înfuriat, l-a luat în mână şi i-a 
sucit gâtul. După aceea... eu... n-am mai avut aceleaşi 
sentimente faţă de ea. l-am spus că părerea mea ecă 
amândoi greşeam. 

Battle aprobă din cap. Spuse: 

— Asta a fost începutul! După cum i-a povestit domnişoarei 
Conway, bătrâna şi-a îndreptat toate gândurile şi toată 
dibăcia minţii, pe care fără îndoială că o avea, spre un 
singur Scop. 

Lordul Whitfield spuse neîncrezător. 

— Să fiu acuzat de crimă? Nu pot să cred. 

Bridget interveni: 


— E adevărat, Gordon. Ştii, chiar tu însuţi ai fost mirat de 
felul extraordinar în care toţi cei care te supărau erau 
imediat doborâţi. 

— Exista un motiv. 

— Honoria Waynflete a fost motivul, spuse Bridget. Să-ţi 
intre în cap, Gordon, că nu Providența l-a împins pe Tommy 
Pierce de pe fereastră, şi toate celelalte. A fost mâna 
Honoriei. 

Lordul Whitfield scutură din cap. 

— Mi se pare incredibil, spuse el. 

Battle interveni. 

— Spuneaţi că aţi primit un mesaj telefonic azi-dimineaţă. 

— Da, cam pe la ora douăsprezece. Am fost rugat să merg 
în Pădurea Shaw imediat, deoarece tu, Bridget, aveai să-mi 
spui ceva. Nu trebuia să vin cu maşina. 

Battle aprobă din cap. 

— Exact. Asta ar fi fost finalul. Domnişoara Conway ar fi 
fost găsită cu gâtul tăiat, iar lângă ea, cuțitul 
dumneavoastră cu amprentele dumneavoastră pe el. 
Dumneavoastră înşivă aţi fi fost zărit prin apropiere, la ora 
aceea! N-aţi fi avut nici o şansă să vă dovediţi nevinovăția. 
Orice juriu din lume v-ar fi condamnat. 

— Pe mine? spuse lordul Whitfield, speriat şi abătut. Ar fi 
putut toată lumea să creadă asta despre mine? 

Bridget spuse cu blândeţe: 

— Eu n-am crezut, Gordon. N-am crezut niciodată. 

Lordul Whitfield o privi rece, apoi spuse înţepat: 

— Având în vedere reputaţia mea şi poziţia mea în acest 
ţinut, bănuiesc că nimeni n-ar fi dat crezare nici pentru o 
clipă acestei acuzaţii monstruoase! 

leşi din cameră cu demnitate şi închise uşa în urma lui. 
Luke spuse: 

— N-o să creadă niciodată că a fost într-adevăr în 
primejdie. 

Apoi spuse: 


— Hai, Bridget, spune-ne cum ai ajuns să bănuieşti pe 
femeia asta. 

— Mi-ai spus că Gordon e criminalul! Nu-mi venea să cred! 
Ştii, îl cunoşteam atât de bine. Am fost secretara lui, doi ani 
de zile. Îl cunoşteam atât de bine! Ştiam că e îngâmfat, 
mărunt, interesat de propria persoană, dar mai ştiam că 
este un om blajin şi aproape absurd de bun. Îi făcea rău 
chiar să ucidă o viespe. Povestea aceea cu uciderea 
canarului domnişoarei Waynflete era complet greşită. N-ar 
fi fost în stare să facă aşa ceva. Odată mi-a spus că elo 
părăsise pe domnişoara Waynflete. Acum tu ai insistat că 
lucrurile se petrecură invers. Ei, s-ar fi putut! Poate 
mândria sa nu-l lăsase să recunoască că de fapt ea îl 
izgonise. Dar povestea cu canarul! Pur şi simplu nu era 
genul lui! Gordon n-a tras măcar o dată cu puşca, pentru că 
i se face rău când vede cum mor vietăţile. 

Aşa că am ştiut că partea aceea din poveste nu era 
adevărată. Dar dacă nu era, atunci domnişoara Waynflete 
minţise. Şi de fapt, dacă stai şi te gândeşti, era o minciună 
nemaipomenită! Şi brusc mi-am pus întrebarea dacă n-a 
mai spus şi alte minciuni. Era o femeie foarte mândră - asta 
puteai s-o vezi imediat. 

Probabil că refuzul acela îi rănise mândria îngrozitor. 
Probabil că era foarte supărată şi nutrea gânduri de 
răzbunare - împotriva lordului Whitfield mai ales, după cum 
simţeam eu - fiindcă mai târziu lordul a făcut avere şi a avut 
numai realizări. M-am gândit „Da, probabil că i-ar plăcea şi 
ar face tot posibilul să pună o crimă pe seama lui. Şi pe 
urmă m-a cuprins un vârtej de gânduri - dacă nu cumva tot 
ce spune e o minciună, şi, brusc, mi-am dat seama ce uşor 
poate o femeie ca asta să prostească un bărbat! Şi m-am 
gândit: „E ceva fantastic, dar dacă ea i-a ucis pe toţi şi l-a 
hrănit pe Gordon cu ideea că era un fel de pedeapsă 
divină!” Era foarte uşor să-l facă să creadă asta. După cum 
ţi-am spus odată, Gordon ar fi în stare să creadă orice! Şi 
m-am gândit: „Oare s-ar fi putut ca ea să fi săvârşit toate 


crimele?” Şi mi-am dat seama că ar fi putut! Ar fi putut să 
îmbrâncească pe beţiv, să împingă un băiat de pe fereastră, 
iar Amy Gibbs a murit în casa ei. Şi doamna Horton - 
Honoria Waynflete obişnuia să stea cu ea, când s-a 
îmbolnăvit. Cu doctorul Humbleby a fost mai greu. Nu ştiam 
că motanul avusese o ureche bolnavă şi că ea infectase 
bandajele cu care a legat mâna doctorului. Moartea 
domnişoarei Pinkerton a fost şi mai complicată, pentru că 
nu mi-o puteam închipui pe domnişoara Waynflete în chip 
de şofer, conducând un Rolls. 

Şi pe urmă, brusc, mi-am dat seama că asta a fost cel mai 
uşor! A îmbrâncit-o pe la spate - e simplu când e 
aglomeraţie. Maşina n-a oprit şi ea a prins ocazia şi a spus 
unei femei că văzuse numărul maşinii, şi i-a dat numărul de 
la Rolls-ul lordului Whitfield. 

Sigur, toate astea mi se învălmăşeau în cap foarte confuz. 
Dar dacă Gordon nu comisese crimele în mod precis, iar eu 
ştiam, da, ştiam că nu era adevărat, ei bine, cine era 
criminalul? Şi răspunsul mi s-a părut foarte clar, „Cineva 
care-l urăşte pe Gordon!” Cine-l urăşte pe Gordon? Honoria 
Waynflete, fără discuţie. 

Pe urmă mi-am amintit că domnişoara Pinkerton spunea că 
asasinul este un bărbat. Asta îmi dărâma toată frumuseţea 
mea de teorie, pentru că, dacă domnişoara Pinkerton nu 
avea dreptate, ea n-ar fi fost ucisă... Aşa că te-am pus să-mi 
repeţi exact cuvintele domnişoarei Pinkerton şi imediat am 
observat că, de fapt, ea nu pronunţase niciodată cuvântul 
bărbat. Atunci am simţit că mă aflu, fără îndoială, pe urma 
bună! M-am decis să accept invitaţia domnişoarei Waynflete 
de a sta la ea şi mi-am pus în cap să încerc să descopăr 
adevărul. 

— Fără să-mi spui mie nimic? interveni Luke nervos. 

— Dar, dragul meu, tu erai atât de sigur, iar eu nu eram 
sigură de loc! Totul era vag şi îndoielnic. Dar nici prin cap 
nu-mi trecea că sunt în vreo primejdie. Mă gândeam că am 
mult timp la dispoziţie... 


Se cutremură. 

— Ah, Luke a fost îngrozitor... Ochii ei... şi râsul acela 
oribil, politicos, inuman... 

Luke spuse cutremurându-se şi el uşor: 

— N-am să uit cum am ajuns acolo în ultima clipă. 

Se întoarse spre Battle. 

— Cum se mai simte acum? 

— Şi-a pierdut minţile complet. Ştii, aşa se întâmplă cu 
indivizii ăştia. Nu pot face faţă şocului pe care-l au, când îşi 
dau seama că sunt mai puţin inteligenţi decât îşi închipuiau. 

Luke spuse trist. 

— Ei, nu prea am eu stofă de poliţist! N-am bănuit-o nici o 
clipă pe Honoria Waynflete. Tu, Battle, ai fi procedat mai 
bine. 

— Poate da şi poate nu. Îţi aduci aminte când ţi-am spus că 
totul e posibil într-o crimă. Cred că am amintit şi de o fată 
bătrână. 

— Şi de un arhiepiscop şi de o elevă! Oare trebuie să 
înţeleg că-i consideri pe toţi ăştia nişte criminali potenţiali? 

Zâmbetul lui Battle se lăţi în rânjet. 

— Vreau să spun că oricine poate fi criminal. 

— În afară de Gordon, spuse Bridget. Luke, hai să mergem 
să-l căutăm. 

Îl găsiră pe lordul Whitfield în birou, preocupat de nişte 
însemnări pe care le făcea. 

— Gordon, spuse Bridget cu voce slabă şi timidă. Acum, că 
ştii totul, te rog să ne spui că ne-ai iertat! 

Lordul Whitfield o privi binevoitor. 

— Sigur, draga mea, sigur. Îmi dau seama de adevăr. Am 
fost un om preocupat. Te-am neglijat. Adevărul, de altfel, l-a 
formulat Kipling cu atâta înţelepciune: „Cel care merge cel 
mai repede, merge singur. „Drumul meu în viaţă este 
singuratic. 

Înălţă din umeri. 

— Am o mare responsabilitate. Trebuie s-o îndeplinesc 
singur. Pentru mine nu poate să existe tovărăşie şi nici o 


uşurare a poverii, trebuie să trec prin viaţă singur, până 
cad la marginea drumului. 

Bridget spuse: 

— Gordon dragă! Eşti într-adevăr tare dulce! 

Lordul Whitfield se încruntă. 

— Dar nu e vorba că sunt sau nu dulce. Hai să lăsăm la o 
parte fleacurile astea. Sunt un om ocupat. 

— Ştiu că eşti. 

— Sunt pe punctul de a face nişte aranjamente în vederea 
publicării unei serii de articole: „Crime comise de femei de- 
a lungul veacurilor”. 

Bridget îl privi cu admiraţie. 

— Gordon, cred că este o idee minunată! 

Lordul Whitfield îşi umflă pieptul. 

— Aşa că acum lăsaţi-mă. Nu vreau să fiu deranjat. Am o 
mulţime de treabă de făcut. 

Luke şi Bridget ieşiră din cameră în vârful picioarelor. 

— Şi totuşi este într-adevăr dulce, spuse Bridget. 

— Ascultă, Bridget, am impresia că într-adevăr ai ţinut la 
omul ăsta! 

— Ştii, Luke, cred că ai dreptate. 

Luke se uită pe fereastră. 

— O să fiu fericit, când o să plec din Wychwood. Nu-mi 
place locul ăsta. E prea multă răutate aici, cum ar spune 
doamna Humbleby. Nu-mi place felul în care Coasta Ashe 
stă aplecată deasupra satului 

— Apropo de Coasta Ashe, ce-a fost cu Ellsworthy? 

Luke râse puţin stânjenit. 

— Cu sângele de pe mâini? 

— Da. 

— Se pare că au sacrificat un cocoş alb! 

— Ce dezgustător! 

— Cred că domnului Ellsworthy o să i se întâmple ceva nu 
prea plăcut. Battle îi pregăteşte o mică surpriză. 

Bridget spuse: 


— Şi bietul maior Horton, care n-a încercat niciodată să-şi 
ucidă soţia şi domnul Abbot, care presupun că avea o 
scrisoare compromiţătoare de la vreo doamnă, şi doctorul 
Thomas, un doctor tânăr, plăcut şi modest. 

— Un măgar cu fumuri! 

— Asta o spui fiindcă eşti gelos că se căsătoreşte cu Rose 
Humbleby. 

— E prea bună pentru el. 

— Întotdeauna am simţit că o placi pe fata asta mai mult 
decât pe mine. 

— Iubito, nu eşti cam absurdă? 

— Nu, nu cred. 

Bridget tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Luke, acum mă mai placi? 

Luke făcu o mişcare spre Bridget, dar ea îl respinse. 

— Am spus dacă mă mai placi, nu dacă mă iubeşti, Luke. 

— Aha! înţeleg! ... Da, te plac... Te plac, Bridget, şi te şi 
iubesc. 

— Şi eu te plac, Luke. 

Îşi zâmbiră, puţin timid, ca doi copii care s-au împrietenit 
la o petrecere. 

Bridget spuse: 

— A plăcea e mai important decât a iubi. Durează. Aş vrea, 
Luke, să dureze ceea ce-i între noi. Nu vreau să ne iubim 
doar, să ne căsătorim, să ne plictisim unul de altul şi pe 
urmă să vrem să ne căsătorim cu altcineva. 

— Ah, iubita mea, ştiu. Ai nevoie de lucruri reale. Şi eu la 
fel. Ceea ce e între noi va dura pentru totdeauna pentru că 
se bazează pe realitate. 

— E adevărat, Luke? 

— E adevărat, iubito. Cred că de aceea mi-era frică să te 
iubesc. 

— Şi mie mi-era frică să te iubesc. 

— Şi acum îţi mai este? 

— Nu! 

Luke spuse: 


— Am fost mult timp la un pas de Moarte. Acum s-a sfârşit! 
De acum, vom începe să Trăim... 


SFÂRŞIT 


* în text, în engleză, „the humble bee”. 
* Sortit morţii, pe punctul de a muri; dezechilibrat (adesea 
nutrind o încredere exagerată în sine etc.)