Mardarie Popinciuc — Pentru Sfanta Cruce Pentru Tara vol.1 — ed. Coresi, Freiburg — 1985

MARDARIE POPINCIUC 

PENTRU 

SFÂNTA CRUCE 
PENTRU TARA 

I 

1985 







































■ 


' 


El 

I? 








MURDĂRIE POPINCIUC 


PENTRU 

SFANTfl CRUCE 
PENTRU TARA 


I 


1985 














CUPRINS 


P a g- 


SATUL NATAL. 11 

FAMILIA. 15 

COPILĂRIA. 17 

VIAŢA SATULUI.21 

ŞCOALA.23 

PRIMUL LEGIONAR.28 

MOARTEA LUI DUCA.35 

VICTIMA NEVINOVATA.46 

PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE.55 

VAIDA VOIVOD.76 

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA.82 

CONGRESUL STUDENŢESC DIN SUCEAVA.99 

TABÂRA DE PE RARAU.H7 

CARĂMIDĂRIA DE LA STOROJINEŢ.139 

ARMATA.143 

MOŢA-MARIN.159 

PRIMA ÎNCHISOARE.172 

PROCESUL DIN CERNĂUŢI 1937 .192 

VIAŢA LA ÎNCHISOARE.202 

PROCESUL DIN CRAIOVA.222 

DIN NOU LA CERNĂUŢI.252 

DIN NOU LA ÎNCHISOARE.273 

ÎNCHISOAREA DIN DEVA.296 

CONCENTRAREA.319 

PREFECTURA DE POLIŢIE.332 

DE-A ASCUNSELEA.347 


r\ 




























SATUL NATAL 


A fost odată ca nici odată. A fost odată o ţară „ca 
soarele sfânt de pe cer”, aşezată pe culmea Carpaţilor, 
cu păduri verzi şi stufoase, cu plaiuri mănoase, cu râuri 
cu ape cristaline şi cursuri vertiginoase, cu zăcăminte de 
aur, fier, petrol, sare, argint şi minerale de tot felul, numită 
ROMÂNIA. Avea un popor mândru, născut creştin şi 
băştinaş din negura istoriei, chipeş, omenos, iubitor de glia 
strămoşească şi temător de Dumnezeu. Aşezată în partea 
de răsărit a Europei, a servit de strajă sacrificată a acesteia, 
în contra tuturor năvălirilor barbare. 

în această ţară minunată, în partea de Nord a Mol¬ 
dovei numită Bucovina —„veselă grădină cu pomi rodi¬ 
tori şi mândri feciori”, cum zice poetul— în acea parte 
în care Voevodul Ştefan cel Mare şi-a avut reşedinţa —ora¬ 
şul Suceava—, la numai şapte kilometri spre Apus, în Co¬ 
muna Mihoveni, m'arn născut eu în ziua de 18 Maiu a anu¬ 
lui 1914, ca al şaptelea fiu al „Vornicului” (Primarul) 
Vasile Popinciuc şi al Meleximei Marţuneac. 

Satul nostru era aşezat pe o muchie de deal, măr- 
ginindu-se spre răsărit cu Comuna Şcheia, spre nord cu 
Comuna Pătrăuţi de care îl despărţea râul Suceava, spre 
apus cu Comuna Costâna şi spre sud cu Comuna Stroieşti. 

Fundatorii satului, după spusele celor mai bătrâni, 
ar fi venit din Sălişte-Transilvania, încă de pe vremea când 
carul avea două proţapuri ca să poată fi mişcat înainte 
şi înapoi, după nevoie, pe drumurile de munte şi prin 
pădurile ce au trebuit să străbată până să ajungă la locul 
de aşezare. Se pare că acesta este adevărul pentru că forma 
noastră de a vorbi şi anumite înţelesuri şi cuvinte, erau 


11 


mult mai asemănătoare cu a ardelenilor decât cu acea a 
fraţilor din Moldova şi a sătenilor din comunele dimpre¬ 
jur. Noi, de exemplu, în loc de a spune „aruncă-ţi suma¬ 
nul”, ca moldovenii, ziceam „ţipă-ţi sumanul”, ca ardele¬ 
nii. Vorba noastră era înceată, pronunţată parcă alene, 
exact ca ardelenii. Cei din Şcheia pronunţau ca bănăţenii: 
„uice, punce”, etc.; iar cei din Costâna pe ă îl pronunţau a: 
de exemplu, în loc de „mămăligă”, ziceau „mămăligă”. 

Ceea ce pe mine m’a convins că satul provenea în ade¬ 
văr din Sălişte, era frumuseţea mamelor şi surorilor noas¬ 
tre. Nici un sat din jur nu avea femei aşa de frumoase ca 
ale noastre. Bătăile, între feciorii noştri şi cei din satele 
din jur, din cauza fetelor noastre, se ţineau în lanţ. Cele 
ce se măritau cu flăcăi din alt sat, o făceau pentru că 
găseau băieţi frumoşi şi bogaţi. Dealtfel şi locul unde se 
aşezase pentru prima dată satul se numea Sălişte. 

Din sat şi până la râul Suceava era cale de vreo cinci 
sute de metri ocupaţi de imaşul, ori islazul satului. De Cos¬ 
tâna ne despărţea pădurea care începea la o sută de metri 
de la partea din apus a satului. Către răsărit şi sud se în¬ 
tindea câmpul de cultivare a tuturor alimentelor care 
erau tot avutul şi bogăţia satului. Pe acest câmp stătea 
o movilă de strajă, cea mai aproape de cetatea Domnului 
Ştefan, de pe vârful căreia străjerul de rând da alarma, 
aprinzând focul, la apropierea duşmanului. In mijlocul 
satului, de la casa preotului şi până unde începea pădurea, 
era altă parte de imaş unde păşteau oile şi vacile vecini¬ 
lor vara când vremea era frumoasă. 

Spre partea de nord a acestui imaş, pe unde trecea şo¬ 
seaua ce unea oraşul Suceava cu Şcheia, Buninţi şi urma 
spre Costâna, Părhăuţi, înainte de unde începea dealul ce 
urca spre pădure, în faţa clădirei unde funcţiona Prim㬠
ria, alături de localul de joc al satului, stătea casa noastră. 
Casă mare de lemn, cu cerdac, acoperită cu şindrilă. Al㬠
turi, în spre răsărit, stătea casa mică sau de vară, cu o piv¬ 
niţă mare dedesubt, unde pe lângă cartofi, se răsfăţ au bu¬ 
toaiele cu castraveţi şi opintici muraţi (un soiu de bureţi), 


12 


ulcioare cu lapte acru, zarzavaturi de tot felul şi multe 
alte bunătăţi, la amintirea cărora mi se umple gura cu apă. 
In spatele caselor era târla oilor cu fânarul, şopronul 
pentru căruţe, grajdul pentru porci, locul pentru adunat 
gunoiul, grajdul pentru vite, şura, ograda şi grădina pentru 
zarzavaturi în care stăteau înfipţi doi vişini stufoşi şi un 
măr mare înveselind privirea. 


* 


* * 


13 


FAMILIA 


Tata era copil de oameni săraci. Când împlinise cinci 
ani l-au trimis la păzitul oilor. Aşa, vara cu oile, iama cu 
lucrul pe lângă casă şi cu tăiatul lemnelor din pădure, 
şi-a petrecut anii până ce i-a venit rândul serviciului militar. 
Abia aici a învăţat a scrie şi a ceti. Din familia tatei am 
cunoscut pe cele patru surori ale lui: Marghioala căsăto¬ 
rită cu Carp din Bosanci; Maria căsătorită cu Doboş din 
Ilişeşti; Chilina căsătorită cu Chiuchişan din Buninţi 
şi Ioana căsătorită cu Ungurean din Mihoveni; bunicul 
şi bunica muriseră înainte de a mă fi născut. 

Imediat după terminarea serviciului militar, tata s’a 
căsătorit cu Melexima, fata lui Vasile Marţuneac, om cu 
stare şi bine văzut în tot satul. Aşa, cu puţinul ce moşte¬ 
nise de la părinţii lui şi cu ceea ce mama căpătase de 
zestre, şi-a început viaţa. 

Mama era o femeie tare frumoasă, de caracter dârz, 
de credinţă puternică şi de principii bine definite. Ea con¬ 
ducea casa şi pe noi, pe copii; tata se ocupa de meseria lui 
de „vornic”. 

Cam pe când eu eram în al şaptelea an de viaţă, mama 
era din nou însărcinată. A căzut şi şi-a rupt piciorul drept 
mai în sus de genunchi. Rana se infectase aşa de tare că 
D-rul Lupu, adus din Suceava, a spus că singura salvare era 
tăierea piciorului. Mama s’a opus. 

—D-le Doctor -zicea ea- am opt copii şi unul aşteap¬ 
tă venirea pe această lume. Nu-mi pot da luxul de a apare 
în faţa lor fără un picior. Prefer să mor întreagă şi aşa 
să rămân în amintirea lor. 

Tata n’a ştiut, ori n’a putut să o convingă, ori să-i 


15 


impună voinţa lui. Aşa, la şase săptămâni după naşterea 
Ilenei, mama a murit şi noi am rămas singuri cu tata. 
Maria era căsătorită cu Mardarie Ilincan din Buninţi, Li- 
gheria cu Leon Mândrescu şi Domnica cu Toader Nichi- 
tean, la fel din Buninţi. Acasă stătea Rachila, Leonţa, 
Emilian, Constantin şi eu; pe Ileana a luat-o Ligheria căreia 
tocmai îi venise prima sa fată Rachila. 

De mama mi-a rămas gravat în memorie un moment 
când stătea bolnavă în pat şi eu mă jucam sărind dintr’o 
parte în cealaltă a ei. La fel îmi aduc aminte de momentul 
când, moartă, au scos-o din casă în curte, şi noi, copii, 
ne am apropiat s’o sărutăm pentru ultima dată. Tot satul 
era prezent. Preotul Popovici, cu odăjdii cernite şi cu c㬠
delniţa în mână, îngâna încetişor un imn religios. Moşul 
Vasile, tata mamei, cu barbă albă şi cu pletele în vânt, 
abia se ţinea pe picioare. Lacrimile îi curgeau râu pe obraz 
şi oftaturi lungi şi dureroase îi scuturau tot trupul. Re¬ 
peta mereu: ,,de ce nu m’ai luat pe mine Doamne, de ce 
nu m’ai luat pe mine”. Tata, stătea dur ca un stâlp. Muş¬ 
chii feţei păreau de piatră. Nici o lacrimă nu-i uda obrazul, 
numai ochii îi trădau suferinţa. Ce făceau ceilalţi fraţi 
şi surori, nu-mi aduc aminte. 


* 


* 


* 


16 


Familia Vornicului Popinciuc. 

De la stânga la dreapta: Domnica, Rachila, Ligheria, Maria, Mama, 
Tata, în braţele mamei autorul, iar înainte Leontina şi Emilian. 



Autorul în haine militare 
cu Rachila, fata Ligheriei. 





COPILĂRIA 


Eu am fost tot timpul „dragul mamei”. Fratele mai 
mare, Emilian, şi surorile Maria, Ligheria, Rachila, Domnica 
şi Leonţa, nu mă puteau atinge nici cu o floare că imediat 
se întâlneau cu palma mamei. Aşa am dus-o până la moar¬ 
tea mamei, de poalele fustei ei. Deşi la doi ani după mine 
a venit fratele Constantin, eu am rămas „dragul mamei”. 

După moartea mamei am suferit enorm de mult. 
Chiar şi acum, bunic cu nepoate, încă îmi lipsesc mân¬ 
gâierile mamei. Tata nu avea vreme şi nici nu era obişnuit 
să se joace cu noi. Pe vremea ceea părinţii erau severi cu 
copiii. Ii sărutau noaptea când dormeau ca să nu-şi dea sea¬ 
ma cât le erau de dragi. Demonstrarea dragostei către co¬ 
pii era considerată ca slăbiciune; lipsă de caracter. Deci, 
mângâierile mamei nu mi le-a înlocuit. Din contra, cum 
fusesem „dragul mamei”, toţi cei ce treceau pe lângă mine 
se simţeau obligaţi a mă împinge, pişcă, trage de păr, 
ori câte alte semne de dragoste asemănătoare. In drum 
nu mă puteam duce pentrucă băieţii, şi chiar fetele veci¬ 
nilor, îmi arătau dragostea lor într’o formă similară. Eu, 
amărît, mă ascundeam în ori .ce colţ şi plângeam. Tata 
nu ştia ce să mai facă cu mine. Le certa pe surori şi pe Cos- 
tică ordonându-le să nu mă mai atingă. Dar tentaţia era 
prea mare, aşa, eu urmam să înghit pumni, trageri de păr, 
chişcături, etc. şi plângeam. Badea Iaşu (Mihai), servito¬ 
rul nostru, de pe vremea când tata se căsătorise, şi locţii¬ 
torul lui în treburile gospodăriei, îmi tot zicea: 

—Nu fi prost copile. Cu plânsul nu se rezolvă nimic. 
Trebue să te faci tare. Pumnului trebue să răspunzi cu 
pumnul, dar cu mai multă forţă decât celălalt. 


17 


Aşa într’o zi şi alta, şi alta, până ce mi-a intrat bine în 
cap lecţia. Primul care a simţit că o învăţasem a fost fra¬ 
tele Costică. Şi aşa, din copilul plângăreţ şi necesitat 
de ocrotire, m’am transformat pe încet într’un băiat hăr- 
ţăgos şi neastâmpărat, ce niciodată nu zicea da când 
i se părea că era nu, şi care a luat cu vremea parte la o mul¬ 
ţime de fapte şi întâmplări, cum voi încerca să le povestesc 
mai încolo. 

Tata, rămas văduv cu şase copii în casă, cu Rachila, 
fata mai mare şi cu gânduri de măritat, cu spiritul lui de 
creştin adevărat care, înainte de a merge la biserică îşi 
scutura bine de tot ca să nu rămâie în ea vreun fir de ta¬ 
bac pentru că asta era „planta dracului”, după vreun an şi 
ceva de la moartea mamei, s’a căsătorit cu Achilina (Chi- 
luţa) Ilincan, o femeie din Buninţi care avea şi ea şapte co¬ 
pii: Ioana, deja căsătorită, Aglaia, Samoilă, Calistru, Du¬ 
mitru, Catrina şi Măriuca. Familia crescuse de la nouă la 
şaisprezece copii; cu tata, mama, cu servitoarea Cristina 
şi Badea Iaşu număram douăzeci de persoane. Mesele erau 
enorme când ne aşezam cu toţii la ele; lucru ce se întâmpla 
regulat Dumineca. Oalele cu borş şi cu sarmale, tăvile cu 
friptură —când aveam— şi mămăligele erau cele mai mari 
din câte am văzut. înţelegerea dintre noi era destul de bu¬ 
nă; ne ajutam unii pe alţii cum puteam, mai ales că Mama 
Chiluţa nu făcea nici o deosebire între copiii ei şi noi cei¬ 
lalţi. 

Dar cum lucrurile bune, după o lege a naturei pe care 
încă mă sbat de a o înţelege fără rezultat, nu durează la 
infinit, Mama Chiluţa ne-a părăsit şi ea după vreo doi ani 
de la căsătoria cu tata. Copiii ei s’au dus din nou la casa 
lor din Buninţi, —tata ocupându-se de soarta lor mereu. 
Şi iată-ne din nou singuri acasă cu tata. între timp se c㬠
sătorise Rachila cu Niculai Caşvanean din Costâna. 

După vreo doi ani, tata s’a căsătorit din nou cu o v㬠
duvă din Ilişeşti, pe nume Maria. Era o femeie tânără, 
de vreo 32 de ani, frumoasă nevoie mare, care avea un 
băiat numit Ştefan, de aceeaşi vârstă cu mine. Ne-am 


18 


împrietenit repede. Dar prietenia nu ne-a durat prea mult. 
La numai vreo câţiva ani, a murit în braţele mele. Cu 
această ultimă nevastă au venit doi fraţi în plus: Ionel 
şi Elisabeta. în total, deci optsprezece copii. 

* 


* * 


19 



Familia mea. 

Sus: Domnica, Emilian, Leontina, Rachila. 
Aşezaţi: Mana, Mama (a treia), Tata, Ligheria. 
Jos: Mardarie, Ileana, Constantin. 



Autorul în uniformă militară 
cu Veronica (Onţa), fata Măriei. 


VIAŢA SATULUI 


Viaţa satului nostru, ca dealtfel a tuturor satelor din 
Bucovina, se învârtea în jurul cultivării pământului şi 
creşterea vitelor, păsărilor şi fabricarea îmbrăcămintelor 
de tot felul; industrie casnică şi nu de vânzare sau export. 
De la începutul primăverii, când dispărea zăpada de pe 
câmpuri, şi până toamna târziu, toată lumea era pe ogoa¬ 
re. Se semăna de toate: grâu, secară, orz, ovăs, porumb, 
cartofi, cânepă, in şi zarzavaturi de toate soiurile, în special 
varză şi castraveţi. Mâncarea deci nu ne lipsea. Dar bani 
nu aveam aproape nici odată. Această ultimă circumstanţă 
se înţelege mai bine dacă se ţine în seamă faptul că încă 
din timpul imperiului Austro-Ungar, comerţul, în toate 
formele lui, era în mâna evreilor. Aceştia cumpărau toam¬ 
na pe nimic toată producţia ţăranilor şi primăvara le-o 
revindeau pe preţuri multiplicate cu zece. In această formă, 
aproape nu exista cetăţean care să nu fie la cheremul lor. 
Şi cum în chestie de bani erau nemiloşi, erau urîţi de moar- 
te. 

Tata, ca să scape satul de această plagă, a înfiinţat 
în sat o sucursală a Cooperativei Băncilor din Nord, care 
avea o prăvălie proprie pentru uzul membrilor Băncii. Celor 
ce aveau datorii la evrei, Banca le împrumuta banii necesari 
pentru plata acestora, cu condiţia expresă ca toate cump㬠
răturile viitoare să le facă de la prăvălia Băncii. Cel ce nu 
îndeplinea această condiţie, pierdea dreptul de a plăti în 
cote şi trebuia să lichideze datoria în o lună de zile. Bine 
înţeles că au fost vreo doi care n’au îndeplinit această con¬ 
diţie şi tata, ca să ia aminte toţi că nu era glumă, le-a vân¬ 
dut casele prin licitaţie publică, cumpărându-le cu bani 


21 


de-ai Băncii. Evreii, văzând că nu mai puteau face nego¬ 
ţuri, au vândut tot ce aveau şi s’au dus la oraş, în Suceava 
care, pe vremea când eu eram elev la liceul „Ştefan cel 
Mare”, avea cam 80% din populaţie evrei; 98% din co¬ 
merţ era în mâinile lor. Plecaţi evreii din sat, Banca le-a 
înapoiat casele celor doi care nu îndepliniseră condiţiile, 
uşurându-le plătirea datoriilor. în acest fel satul rămăsese 
curat de jidani. 

Comuna noastră, mai bine zis „Comuna Vornicului 
Popinciuc”, pe care a gospodărit-o treizeci şi trei de ani 
fără întrerupere, încă de pe vremea când aparţinea imperiu¬ 
lui Austro-Ungar, a fost clasificată, aproape în mod regu¬ 
lat, ca cea mai bine administrată din judeţ. Sub condu¬ 
cerea tatei s’a clădit localul primăriei, în cealaltă parte de 
drum în faţa casei noastre; salonul de joc al satului, alături 
de casa noastră; în acelaşi edificiu cu salonul funcţiona 
Banca al cărei Preşedinte a fost tata până la moarte; Bise¬ 
rica, construită pe hotarul ce despărţea comuna noastră 
de comuna Buninţi şi servea pentru amândouă, a cărei 
Prim-Epitrop a fost el până şi-a sfârşit zilele, Şcoala la care 
mergeau copiii din ambele sate, aşezată pe teritoriul comu¬ 
nei noastre alăturea de Biserică; Monumentul pentru e- 
roii căzuţi în lupta pentru desrobirea Bucovinei şi unirea 
cu Patria Mamă România, în faţa casei noastre; drumu¬ 
rile reparate aproape în fiecare an; lunca şi pârâurile îm 
pădurite; fântânile şi izvoarele de apă de pe câmp, etc., 
toate îngână numele lui. Adevărul e că tata era în primul 
rând „Vornicul Satului” şi abia în al doilea rând capul 
gospodăriei noastre. 

Iarna, când zăpada acoperea până şi gardurile de pu¬ 
teai merge în formă directă de la o casă la alta, era desti¬ 
nată jocurilor, nunţilor şi întreţinerii vitelor. Femeile 
o utilizau pentru ţesături şi în special pentru pregătirea 
zestrei fetelor de măritat. 


* 


* * 


22 


ŞCOALA 


Şcoala primară am făcut-o în sat sub conducerea 
D-nei Cojocariu, de la vârsta de şase ani la zece. Terminată 
clasa a patra, m’am prezentat la Liceul „Ştefan cel Mare” 
din Suceava, unde după darea unui examen, am fost ad¬ 
mis ca elev al primului grad secundar. 

Aşa, în toamna anului 1924, înbrăcat cu haine noi, 
cu cămaşă albă cu flori cusute de surorile mele şi cu bon- 
diţă de aba, m’a dus tata şi pe mine împreună cu fratele 
Emilian la Suceava. Aici locuiam la o lipovancă foarte de 
treabă care ne îngrijea ca pe copiii ei. Mâncarea ne-o aducea 
tata de acasă, gazda numai ne-o prepara. 

Aveam colegi de clasă de prin toate satele dimprejur. 
Profesorii erau oameni buni şi se străduiau să ne înveţe 
tot ceea ce ştiau. Nenorocirea era că noi elevii ne ocupam 
mai mult de jocuri de tot felul decât de învăţat. Cu toate 
acestea am trecut anul fără multe bătăi de cap. Şi aşa, 
an după an, s’a scurs timpul până în 1934 când mi-am 
luat examenul de bacalaureat. 

In vacanţe, din Iulie până în Septemvrie, mergeam aca¬ 
să. Hainele de oraş erau puse, frumuşel împăturite, în du¬ 
lapul cu miros de busuioc, şi în locul lor intrau la rând cele 
de lucru: bondiţa de piele de oaie, pălărie cu boruri mari 
ca să nu mă ardă soarele, bocanci, etc. 

De mai înainte de răsăritul soarelui şi mult după ce 
acesta se ascundea după pădure, lucram cu toţi ceilalţi 
la câmp: prăşeam, strângeam buruene, greblam mânam 
caii la plug, aram, grăpam, coseam, ajutam la curăţitul 
grajdului, la alimentarea vitelor, strângerea recoltei, a f⬠
nului, dar mai ales umblam cu căruţa în toate părţile 


23 


pentru că îmi plăcea enorm de mult să conduc caii. 

Căruţele de fân, grâu, secară, orz, ovăz, etc., ce eu 
încărcăm şi stogurile de fân ce eu clădeam după cum ma 
învăţase Badea Ţurcan, au rămas de pomină. De multe ori, 
când mă întâlneam cu câte un vecin ce mergea cu căruţa 
lui la câmp iar eu veneam cu a noastră încărcată, acesta 
ieşea din drum ca să nu-1 strivesc împreună cu cal cu tot, 
în cazul când a mea s’ar fi răsturnat. Când ajungeam acasă, 
nu puteam băga căruţa în şură pentrucă era mai înaltă 
decât poarta. Tata mă tot certa: ,,mai încet măi băiete 
că avem nevoie de cai şi căruţă pentru mai multă vreme, 
nu numai pentru azi.” Se vedea însă că îi plăcea că nimeni 
nu îndrăznea să încarce căruţa ca băiatul lui. Seara când a- 
jungeam acasă cu ultima căruţă, deshămam caii, le scoteam 
hamurile şi încălecat pe iapa cea mai bătrână, numită 
Midas, galopam până la râu în care intram cu cămaşă 
cu tot, spre disperarea mamei. 

Nu totul era însă numai lucru greu. Erau şi bucurii 
mari. Cântecele celor ce prăşeau, armonica de gură şi 
solzul de peşte a lui Mihai Nedelcu cu care strângeam re¬ 
colta în nopţile cu lună, care când începea a doini lăsa 
când impresia unei orchestre, când a unei privighetori, 
după cum întrebuinţa armonica sau solzul. Ce să mai spun 
de oalele cu borş cu came, castraveţii muraţi, oalele cu 
lapte acru scoase din răcoarea pivniţelor, slănina afumată 
cu usturoi ori ceapă, fructele de tot felul. Sunt lucruri 
şi plăceri de neuitat. 

Dumineca, pe ploaie, zăpadă sau cu vreme frumoasă, 
pe frig ori pe căldură, noi copiii mergeam cu tata la biseri¬ 
că. Era ziua când toată familia se întrunea la masă. Eram 
mulţi şi mâncarea pentru toţi dădea mult de lucru. Dar 
bucuria de a ne întâlni cu toţii era la fel marc. Tata se aşeza 
regulat în capul mesei şi cum era mândru de a ne vedea pe 
toţi, îşi răsucea mereu mustaţa. După masă, m zilele de 
vară, duceam vitele la râu şi le scăldam. După masă, de 
obiceiu era joc pe islazul din faţa casei. De mic mă uitam 
la cei mai mari cum jucau şi împreună cu alţii de vârsta 


24 


mea, încercam să-i imit. Mai interesant însă decât jocul 
erau pentru noi copiii bătăile între feciori. Pietre, cuţite, 
pari şi revolvere, nimic nu era lăsat la o parte. Odată începu¬ 
tă bătaia, nu importa mult pentru ce motiv, era destul 
o vorbă în doi peri ori un refuz de a bea împreună un pa¬ 
har, toţi intrau cu mult avânt în ea. Toate rudele prezen¬ 
te se simţeau obligate a lua parte. Şi cine nu avea rude? 
Dacă nu ajungeau să se omoare în mod regulat, se datora 
femeilor care se băgau la mijloc şi nu-i lăsau să continue 
bătaia. Şi cum ele erau respectate de toţi, totul se termina 
repede. 

Au fost însă şi ocazii când chiar femeile luau parte 
la bătăi şi rezultatul era atunci teribil. 

Bucovinenii sunt oameni mândri, fudui —cum se zi¬ 
cea pe la noi— care nu admit să fie înjosiţi. Cum ziceau 
în glumă cei din Regat, mergeau cu sapa în geantă şi cu coa¬ 
da în mână drept baston la prăşit, ca lumea să nu-şi dea 
seama că erau muncitori simpli. Şi dacă acest lucru era 
o glumă, e adevărat că înainte de a-şi cumpăra o vacă, 
ca să aibe lapte pentru copii, îşi cumpărau cal şi căruţă; 
ca să scuipe de sus, cum se zicea. Acest lucru nu-1 înţele¬ 
geau funcţionarii şi in special jandarmii, ce ni-i trimetea din 
când în când Patria Mamă. Aceştia din urmă încercau să ne 
trateze aşa cum erau învăţaţi cu cei din Regat, adică 
înjurând şi dând cu vâna de bou. 

Când aveam vreo şaisprezece ani, venise un Şef de 
Post, unul din aceşti jandarmi, din Dobrogea. Intr’o seară, 
nişte feciori veneau cântând de la fete cum era obiceiul 
din bătrâni. La toată lumea le plăcea şi toţi ieşeau pe 
prispa casei ca să-i asculte; mai ales când printre ei era câte 
unul care ştia să doinească frumos. Şeful de Post le-a 
ţinut calea şi, cu înjurături şi vâna de bou, a încercat 
să le bage în cap că acest lucru însemna „tulburarea liniş- 
tei publice” pe care el trebuia să o facă respectată. 
Rezultatul a fost că toţi flăcăii din sat s’au pus de acord 
să-l înveţe pe el cum să se poarte. 

In Dumineca ce a urmat s’a făcut joc pe islazul din 


25 


faţa casei noastre. Câţiva flăcăi angajaseră o bandă de 
lăutari, pe care o plăteau cu banii ce încasau de la ceilalţi 
ca intrare la joc. Pe la orele unu a început jocul. Fiecare 
flăcău ce venea era primit cu marş cântat în cinstea lui. 
Aşa, pe încetul, aproape tot satul se strângea pe islaz; 
tinerii la joc şi bătrânii privind şi vorbind de nevoile lor 
şi de politică. 

La un moment dat, doi flăcăi au început o bătaie 
simulată, în care au început să intervină aproape toţi. 
Şeful de Post, cu vâna de bou în mână, s’a repezit să-i 
despartă, înjurând şi dând cu vâna ca la târgul cu hoţi. 
Feciorii i-au făcut loc să ajungă în mijlocul lor, apoi au în¬ 
chis cercul şi după vreo câteva minute şeful a apărut 
călcat tot în picioare, cu răni peste tot corpul. L-au încăr¬ 
cat într’o maşină care întâmplător trecea prin sat, şi l-au 
trimis la spitalul din Suceava, unde a murit fără să-şi mai 
revină. La proces nu s’a putut stabili cine era vinovat 
de moartea lui. 

Alt Şef de Post, tot din Regat, a murit sdrobit în pi¬ 
cioare de tot satul la o nuntă pentru că, vroind să sărute 
mireasa, aceasta l-a împins, şi el fiind beat, i-adat o palmă. 

însă cele mai dulci şi frumoase amintiri din această 
epocă sunt legate de surorile şi fraţii mei şi în general de 
toată familia care, aş putea zice că o forma tot satul. 
Aproape nu era familie în sat căreia tata să nu-i fi botezat 
sau cununat un copil. Pentru toţi eu eram, de tânăr, ,,Mar- 
darie flăcăul vornicului”; mai târziu, când fusesem pe la 
puşcărie, „nebunul vornicului”. 

Sunt de neuitat nunţile, care începeau Vineri seara 
cu dusul gătelilor la mireasă (rochie, papuci, etc., pe care 
le cumpăra mirele), cu muzică şi strigătoare, printre care 
îşi avea un loc de multă vază mătuşa Mafta, căsătorită cu 
Ignatescu de pe deal, discursul ce îl spunea un fecior mai 
hâtru înainte de a preda darurile şi jocul care urma până 
la ziuă. Sâmbăta, mireasa îşi trimetea darurile ei mirelui, 
cu acelaşi fast, şi bine înţeles că jocul avea loc şi de această 
dată. Dumineca avea loc nunta la biserică, ospăţul la care 


26 


lua parte tot satul şi jocul până Luni dimineaţa. Marţi seara 
se adunau rudele mirelui şi a miresei şi cheful continua 
până în ziuă. Miercuri se adunau numai părinţii tinerei 
perechi cu nănaşii şi urma petrecerea; probabil pentru că 
aceştia în celelalte zile trebuiau să se ocupe de ceilalţi şi nu 
aveau timp de a petrece. Iar Joi, nănaşii îşi invitau finii la 
casa lor şi îi sărbătoreau cu mult lux, aşa ca să nu uite toată 
viaţa lor. 

La fel de. neuitat au fost Crăciunurile, când mer¬ 
geam cu colinda de la casa unei surori la a celeilalte până 
ce ne adunam cu toţii şi ne opream cu colinda la casa noas¬ 
tră în zorii zilei. Anul Nou cu malamca mascaţi toţi, când 
dimineaţa se aduna aproape tot satul la noi acasă să-l săr¬ 
bătorească pe tata —Vornicul Vasile—, când se încingea jo¬ 
cul de tremura toată casa şi rămâneam fără fereşti şi fără 
sobe. Paştele cu mersul la înviere, venitul acasă cu lum⬠
nările aprinse şi cu bucatele şi apa sfinţită, bucate din care 
tata dădea fiecărui animal câte o bucăţică, înainte de a 
ne aşeza cu toţii la masă şi a gusta din mâncăruri. 

Dar mai de neuitat a fost dragostea ce ne lega pe toţi. 
Surorile şi-o arătau cosând cămăşi şi bondiţe cu flori; 
cumnaţii ajutându-ne cu ce puteau, şi noi răspunzând 
după puteri. Vizitele Leliţei Măriuca şi ale lui Bădiţa 
Mardarie la Suceava, când eram la şcoală, mi-au rămas 
ca cel mai scump odor. Leliţa Măriuca, sora cea mai mare, 
care după moartea mamei îşi asumase rolul acesteia, era 
întotdeauna cu surprize. Pe lângă lucruri de mâncare, 
nu uitau niciodată să-mi bage în buzunar ceva bani de care 
mereu duceam lipsă. Aşa, între casă şi şcoală, între lucru 
şi petreceri, s’a scurs timpul până la terminarea şcolii se¬ 
cundare. 


* 


* 


* 


27 


PRIMUL LEGIONAR 


Abia deschid ochii. Parcă aşi mai dormi şi parcă nu. 
-Măi Vasile, strig eu către Frâncu cu care locuiam 
la D-na Schley în Suceava de mai mulţi ani, cât e ceasul 
şi în ce zi suntem. 

-Ora 8, luna Maiu, anul 1932, ziua am uitat-o, îmi 
răspunde Vasile râzând. 

— Şi ce vezi pe geam, îl întreb eu zâmbind. 

-Văd că plouă, că Mitzi merge în oraş, că Medy 
duce mâncare la purcei şi că Aurica stă pe prag şi te aş¬ 
teaptă să-i dai „bună ziua”. 

Am început să râdem amândoi şi cu hee-rup dat su¬ 
fletului, m’am ridicat în capul oaselor şi am sărit jos din pat. 
—Mergi în oraş? mă întrebă Frâncu. 

-La ce? Azi e Duminecă şi aş fi vrut să mai stau niţel 

pe acasă. # v f 

-Credeam că te duci să cumperi un ziar că eu m am 

apucat de scos cuvinte la latină. 

—Atunci mă duc. 

—Da cată să şi vii. 

—Vin, cum să nu vin. Doar de dau de vreo fată fru¬ 
moasă prin oraş, atunci poţi să tot aştepţi că, până nu mă 

alungă de lângă ea, nu mă vezi. 

-Numai de fete ţi-e plin capul şi nu vezi că nici Mit¬ 
zi, care e la un pas de tine şi după care te ia Dracul, nu vrea 
să te vadă. 

—Dar în schimb se uită Aurica la mine. 

—Aurica e încă mică. 

—Nu-i nimica, o să crească. Şi râsul ne cuprinde din 
nou. Şi aşa râzând şi cu multă voie bună, mă spăl, mă 


28 


îmbrac, îmi pun bondiţa şi sumanul şi mă pregătesc de 
ducă. 

—Da nu mănânci mă. 

—Nu, că nu am ce; tata nu venise Joia trecută ca să-mi 
aducă de-ale mâncării. 

—Ia de colo nişte slănină şi uite pe sparhat (plită) 
ceai; şi cu degetul îmi arată o halcă de slănină ce se răs¬ 
făţa pe un colţ al dulapului. 

—Toată ziua slănină şi cu ceai. Parcă aşi fi neamţ. 
Nu mănânc până nu vin. 

—Atunci pleacă şi să vii când te-oi chema eu. 

—Vin eu şi nechemat, dar tu să ai grijă cum scoţi 
cuvintele la latină că îmi trebuie şi mie. 

Cu acestea spuse, mă strecor pe uşă afară. în prag 
mă aştepta Aurica. Mică, cu păr negru ondulat şi lăsat 
râu pe spate, cu nişte ochi ca de cărbune şi cu sprâncene 
încovoiate, îmbrăcată cu şorţul negru de elevă, cu gule- 
raş alb frumos călcat, mă opreşte pe loc şi mă întreabă: 

—Dece te duci în oraş fără să mănânci, când ştii bi¬ 
ne că nu eşti încă aşa de sănătos. Cu vreun an în urmă 
îmi fuseseră atacaţi amândoi plămânii. 

—Cine ţi-a spus că nu sunt sănătos? Şi de ce asculţi 
pe la uşi, duduie Aurica? He? 

—Nu-i nevoie să asculţi la nici o uşă. Voi vorbiţi des¬ 
tul de tare ca să vă audă şi unul din drum. Am auzit că nu- 
ţi place slănina şi ceaiul. Te invit la noi la o cafea. 

—Nu merg, Aurica. Şi încerc să trec pe lângă ea. Mă 
prinde cu braţele de după cap şi mă roagă să nu fiu înc㬠
păţînat. Mă iubeşte ca pe un frate. Nu pot şi nici n’am pof¬ 
tă să o refuz. O cuprind de mijloc şi intru cu ea în buc㬠
tărie unde D-na Schley toacă nişte carne pentru amiază. 

—Sărut mâna, mamă, salut eu bine dispus. 

—Ce-i mă nebunule cu tine? mă întâmpină D-na r⬠
zând şi ştergându-şi mâinile. 

—E, da bună o să mai fie masa de amiază, zic eu în 
loc de răspuns, privind la bunătăţile de pe masă. 

—Te invit şi pe tine dacă îţi place, îmi zice ea surâ- 


29 


zând. 

—Nu pot. Azi am ceva mai bun. Lapte acru, brânză 
de oi şi scrob. Şi unde mai puneţi pe lângă toate acestea, 
mămăliguţa caldă. Nu puteam primi invitaţia că erau de¬ 
ja prea multe. 

—Atunci vin eu la voi, îmi răspunde D-na în glumă. 

—Bucuroşi de oaspeţi, zic eu fudul că îl pot face pe 
gospodarul. 

Intre timp Aurica îmi pregătise cafeaua, o bucată de 
pâine cu unt şi o bucăţică de friptură de porc rece. 

—Poftă bună, îmi urează Aurica, mulţumită de bucu¬ 
ria ce vede în ochii mei. 

—Mulţam frumos, dar mi se pare că ai pus prea mult 
zahăr în cafea, untul e cam gros pe pâne şi friptura prea gra¬ 
să, îi răspund eu încercând să o necăjesc. 

—Hei lasă că şi aşa eşti destul de acru şi slab încât 
ai nevoie de toate. Dar ce capăt eu pentru că te-am servit 
aşa de frumos? 

—Un sărut, răspund eu repede cu gura plină de bun㬠
tăţile puse mie sub nas. 

—Mă hoţomanule, lasă-mi fata în pace; se desprinde 
de lângă sobă glasul D-nei Schley. 

—N’o las nici mort, răspund eu silindu-mă să termin 
mâncarea. Terminând, o sărut pe Aurica pe obraz. Ea râde 
şi se apăra aşa ca s’o pot cuprinde cât mai bine. D-na su¬ 
râde cu ochii duşi departe. Poate îşi aminteşte şi ea ceva 
de prin tinereţe. 

—Sărut mâna, mamă, pentru bunătăţi, că eu mă cam 

duc. 

—Unde mergi Mardarie? 

—In oraş să cumpăr un ziar. 

—Nu te duce măi băiete că azi gardiştii au anunţat 
o adunare care a fost oprită şi o să fie bucluc mare. Să 
nu păţeşti ceva. 

—Da ce am eu cu gardiştii? Eu nu’s nici cuzist, nici 
liberal, nici ţărănist. Eu sunt elev în clasa a şaptea de li¬ 
ceu şi mă duc să cumpăr un ziar. Sărut mâna, mamă; 


30 


mai spun încă odată şi ies pe uşă afară urmărit de privi¬ 
rile dulci ale Aurie ăi. 

—Ai venit mă, strigă Vasile din camera noastră de al㬠
turea. 

—Nu. Abia plec. 

—Veni-ţi-ar numele să-ţi vină. 

—Ba vin eu să-l aduc, de asta nu du tu grijă, îi răspund 
eu şi plec. 

Afară plouă mărunt şi des, cerne ca prin sită. Noroi 
cât vrei şi cât nu vrei. Pornesc sărind din piatră în piatră, 
trec pe lângă târgul de vite şi ajung în aleea ce duce spre 
Tribunal. Pomii verzi şi merii înfloriţi stau trişti de ploaia 
ce nu mai conteneşte să cadă asupra lor. Pârâiaşe mici 
curg încet spre şanţuri. O patrulă de soldaţi trece pe lângă 
mine, dar nu iau seama la ea. Nici nu fac vreo sută de paşi 
şi altă patrulă îmi taie calea. Oare ce-o fi, mă gândesc eu 
mergând înainte. In faţă apare a treia patrulă, acum de ca¬ 
valerie. Să vezi că nu-i a bună, îmi zic eu, căci cavalerie 
nu avem în Suceava. Au adus-o din altă parte. Trec pe lân¬ 
gă Tribunalul întunecat care, de câte ori îl văd, îmi dă 
fiori, şi cotesc spre strada principală. 

Pe stradă lume puţină. Mai mulţi evrei graşi, rotofei, 
îmbrăcaţi în haine negre, cu umbrele de ploaie în mână, 
se plimbă râzând printre soldaţii ce trec tăcuţi cu baio¬ 
netele pe arme. Nu peste mult dau peste prietenul Ungurea- 
nu, vechiu politician cunoscut cu tata, pe care îl întreb 
ce e cu atâta armată în Suceava noastră. 

—Nu ştii? mă ia el. 

—Nu, îi răspund eu necăjit de neştiinţa mea. 

—Au gardiştii congres şi nu-i lasă să-l ţie, îmi răspun¬ 
de el mândru de ştiinţa lui. 

—Aşa e, îi răspund eu, aducându-mi aminte de cele 
spuse de D-na Schley; dar de ce nu-i lasă să ţie congresul? 

—Pentru că ei vreau să vorbească contra evreilor. 

—Şi ce? Nu-i permis să se vorbească de ori cine? 
Evreii nu vorbesc de alţii? 

—Stăi să vezi, mă copile, îmi ripostează el umflându- 


31 


se şi mai mult în ştiinţa lui, ăştia sunt cuzişti care au 
fost cumpăraţi de evrei şi care pe din faţă vorbesc con¬ 
tra lor şi pe din spate îi ajută. 

N’am prea priceput cum vine chestia cu „faţa şi cu 
„dosul”. De aceea am plecat, lăsându-1 să găsească pe al¬ 
tul mai tare de cap căruia să-i explice. 

De ce mă apropiam de centru, se înmulţeau patrulele 
şi sporea numărul de oameni. Ce-o mai fi şi cu Garda de 
Fier, mă tot întrebam. Nu cunoşteam nici pe unul care 
să fi fost din Garda de Fier. O singură dată auzisem un 
cântec cu Dunărea albastră şi muşchetari, frumos tare, 
de care ziceau că era al Gărzii de Fier. 

De la mai mulţi cunoscuţi aflu că oraşul era înconju¬ 
rat de armată; că nimeni nu avea voie să intre sau să iasă; 
că au fost aduse două regimente din Cernăuţi; că la po¬ 
dul ce duce spre Bosanci era plin de lume; şi multe altele. 

Ceasul de pe turnul bisericii nemţeşti bate ora unspre¬ 
zece. De la un debit cumpăr un ziar. Ies afară şi îl des¬ 
chid. De pe pagina a treia mă străpung doi ochi de oţel 
şi mă farmecă un chip de flăcău îmbrăcat în costum bu¬ 
covinean care îmi aduce aminte de haiduci. Subt portret 
stă scris cu litere mari şi groase: „PRIN FOC ŞI APĂ 
NOI VOM VENI LA SUCEAVA. DACĂ NU LIBERI, 
ATUNCI ARESTAŢI”. 

Am simţit cum un fior rece îmi trecea din cap şi pa¬ 
nă în piciore şi cum mă mâna ceva ca să mai stau pe drum, 
deşi ploaia îşi sburda în voie caii. încep să mă plimb încet 
în sus şi în jos. în trecere cetesc numele tuturor firmelor 
comerciale. Numai ici şi colo, la câte o cismărie sau fri¬ 
zerie, se vede câte un nume de român; restul toţi evrei. 
Din biserica Sf. Dumitru răsbate până în strada cu patrule 
şi evrei mirosul de busuioc şi tămâie şi glas de rugăciune, 
în spre răsărit, la marginea din răsărit a oraşului, se vede 
ruina cetăţii Domnului Ştefan cel Mare, neagră şi tristă 
ca şi ziua aceea ploioasă, dar măreaţă. Strada ce duce 
spre ruină, strada pe unde venea Domnul Ştefan din bătălii 
victorioase, azi e locuită numai de evrei. Cetatea în care 


32 


domnea atâta credinţă creştină, azi e locul unde evreii îşi 
fac afacerile. Unde eşti Hatmane Arbore, Vornice Boldur şi 
Voi, atâţia măritori de neam, ca să vedeţi în ce hal am ajuns 
noi, nepoţii voştri?! „S’au dus toţi, s’au dus cu toate, pe o 
cale ne’ntumată”, cum zice poetul. S’au dus şi Hatmanul 
Arbore şi Vornicul Boldur şi le-a rămas doar amintirea 
purtată cu sfinţenie în suflete de români chinuiţi. Amare 
gânduri îmi mai trec prin cap. Cineva îmi spune că legionarii 
se bat cu armata la podul de pe râul Suceava-Budujeni, 
încercând să forţeze trecerea spre oraş. 

Deodată am ştiut ce aşteptam. Vroiam să văd un le¬ 
gionar. Să ştiu şi eu cum arată aceşti oameni noi care aveau 
curajul să se bată până şi cu armata. Dar pentru a vedea 
unul, îmi făcui eu socoteala, trebuia să mă postez undeva 
prin mijlocul oraşului, căci pe acolo trebuiau să treacă. 
O luai repegior în spre primărie şi poliţie, mă oprii la un 
colţ de stradă şi aşteptai. Nici ploaia ce cădea necontenit, 
nici gândul la Frâncu ce mă aştepta cu mămăliguţa caldă, 
nu m’au putut mişca din loc. Se apropia ora unu şi eu 
tot acolo stăm. Treceau cunoscuţi şi mă întrebau ce fac. 
Le răspundeam, aşa într’o doară, că aşteptam pe cineva. 

Deodată văzui venind din spre Burdujeni o trăsură 
în goana mare. Mă apropiai de intrarea în clădirea poliţiei. 
Odată cu mine ajunse şi trăsura. Din ea coborî un sergent 
cu pistolul în mână. In urma lui, un tânăr cu părul vâl- 
voiu, cu haină neagră, o cămaşă verde descheiată la piept, 
nişte ghete pline de noroiu şi cu capul descoperit. în urma 
lui un alt sergent cu pistolul în mână. între timp se adunase 
lume multă în jurul trăsurii. Unul din sergenţi îşi taie 
drum spre intrarea poliţiei, de unde năvălesc afară alţii 
care încep să îndepărteze lumea. Celălalt îşi fixa mereu 
victima cu pistolul. 

—E student, aud eu pe cineva de lângă mine. 

A pornit încet, cu pas sigur, cu capul sus, cu zâmbetul 
pe buze, spre intrarea poliţiei. Eu mă aflam chiar în drumul 
lui. Mi-a zâmbit ca unui vechi cunoscut şi a dispărut după 
uşă. Am plecat de acolo împins de la spate de un sergent, 


33 


fără să-mi dau seama ce se petrecea cu mine, cutremurat 
de liniştea cu care mergea cel arestat şi de privirea lui ho- 
tărîtă. 

Aproape mecanic m’am îndreptat spre casă. Nu mai 
ţineam cont nici de noroiul ce se prinde pe hainele mele 
curate, nici de bălţile prin care călcam, nici de ploaia 
care cădea mereu, nici de oamenii cu care îmi încrucişam 
drumul. în pragul casei Aurica mă aştepta, dar eu am trecut 
pe lângă ea fără nici o vorbă. Purtam în mine imaginea 
primului legionar şi sufletul îmi era plin de el. Nu-mi d㬠
deam seama de ce, dar simţeam că acest eveniment avea 
să joace un mare rol în viaţa mea. 

Vasile mă aştepta cu mâncarea gata şi cu putinica de 
lapte acru pusă pe scaun alăturea de el. 

—Ai venit mă. Credeam că te-a prins hingherul şi mă 
pregăteam să mă duc să văd dacă te pot scăpa. 

Eu tac şi mă gândesc la cele văzute şi nu-mi pot 
explica de ce sunt aşa de mişcat. Pusei ziarul pe masă 
şi aducându-mi aminte că Aurica stă pe prag, ieşii afară 
şi o adusei în casă aşezând-o cu noi la masă. 

—Te-a prins vreo babă pe drum ori ţi-a ghicit vreo 
ţigancă în palmă că ai să trăieşti vreo sută de ani? mă în¬ 
trebă Frâncu. 

—Ba. Am văzut un legionar, răspund eu, şi cu multă 
voie bună ne apucarăm toţi trei de mâncare. 

Mult mai târziu l-am cunoscut pe legionarul arestat: 
era Nicolae Totu. 


* 


* * 


34 


MOARTEA LUI DUCA 


Afară-i vânt cumplit care spulberă zăpada în toate păr¬ 
ţile. In casă-i cald şi focul din sobă dispune spre visare şi a- 
duceri aminte. Frâncu a luat bacalaureatul şi acum e stu¬ 
dent, îmi trece mie prin cap. S’a înscris la Facultatea de Teo¬ 
logie din Cernăuţi. De Crăciun a venit acasă. Eu am căzut. 
Şi o durere surdă şi grea pune din nou stăpânire pe mine. 

—Ce ai tu mă Mardarie de taci şi te uiţi mereu în foc, 
mă întreabă mama care învârteşte o mămăligă cât roata 
carului. 

—Nimic, îi răspund eu fără a lua prea mult seamă 
la cele ce se petrec în jurul meu. 

—Lasă, măi băiete, gândurile la o parte şi nu te mai 
chinui. Au căzut doar şi alţii la bacalaureatul cela al vostru 
şi tot au ajuns domni mari. Parcă nu mai este vreme? 
îl dai tu la vară şi gata. 

Tac. Ce să-i răspund. Ileana îl legăna pe Ionel care 
doarme şi zâmbeşte. Saveta s’a culcat pe pat lângă ea. 
Focul arde isbucnind din când în când la bătaia vântului. 
A început să se întunece şi mama aprinde lampa. Costică 
intră şi iese cu diverse treburi. De câte ori trece pe lângă 
mine mă priveşte cu duioşie şi dragoste. Tata-i dus în târg 
să cumpere câte şi mai câte de anul nou. îmi plimb ochii 
prin casă şi mă opresc la busuiocul de subt grindă. Cum 
mai miroase! 

—Mardarie, îl aud lângă mine pe Costică, vrei să-mi 
ajuţi să-mi duc ciubărul de pleavă în grajd? 

Mă ridic fără nici un răspuns, prind de o toartă a 
ciubărului şi ies cu Costică afară. Mama se uită între¬ 
bătoare după mine. Afară mă primeşte un vânt rece care 


35 


încearcă să-mi ia cu el mahmureala. Nu reuşeşte însă. 
Nu ştiu ce am. De când am căzut la bacalaureat nu mai am 
poftă de nimic. M’am îmbolnăvit de gălbenare, am stat o 
lună la spital şi de vreo săptămână stau acasă. Ajuns 
în grajd, mă strecor între vaci şi le mângâi pe amândouă. 
Ce bune sunt şi ce ochi mari şi frumoşi au. Costică se apro¬ 
pie încet de mine, îmi netezeşte părul mare şi sburlit 
şi-mi zice: 

—Dece eşti tu măi prost? Dece te chinuieşti degeaba? 
Ai căzut, ai căzut şi gata. Te duci la vară, îl dai, şi la toam¬ 
nă te duc la gară. Eşti student. 

—Poate că ai dreptate, îi răspund eu numai aşa ca să 
zic ceva. 

—Nu, poate. Mai bine ai face să pui mâna pe cărţi 
şi să mai vezi ce e prin ele. 

—E drept, îi răspund eu şi plec din grajd. In casă 
mă aşez din nou pe locul de lângă vatră pe care nu l-am 
schimbat de când am sosit acasă şi privesc din nou focul. 

—Ce mănânci tu, măi Mardarie? mă întreabă mama 
punându-mi mâna caldă pe cap. 

—Nimic, îi răspund eu cu gândurile pierdute în focul 
din faţă, dar întorcând capul şi văzând tristeţea din ochii 
ei, adaug: ceva lapte dulce. 

Mama se duce să-mi aducă laptele. De afară se aude 
clopotul de la sanie. A venit tata din oraş. Plin de zăpadă, 
intră pe uşă odată cu un val de aer rece, cu mustăţile 
albite de promoroaca prinsă de ele. Se scutură şi zâmbeşte 
satisfăcut de căldura din casă. îşi scoate mantaua şi suma¬ 
nul, îşi încălzeşte niţel mâinile la foc şi pe subt sprânce¬ 
nele stufoase se uită mereu la colţul unde eu stau, urm㬠
rind limbile focului. Schimbă cu mama întrebări şi răs¬ 
punsuri mute. 

—Ce ai tu, măi băiete? mă întreabă aşezându-se lân¬ 
gă mine şi punându-mi o mână pe umeri. 

—Nimic tată. Lasă că trec toate. 

—Mergi mâine în oraş? mă întreabă şi se uită să vadă 
cum îi răspund. 


36 


—Da ce să fac în oraş? 

—Să aduci băutură pentru crâşmă că eu n’am putut 
s’o aduc toată azi. 

—Bine. Merg. 

— ri-am cumpărat nişte ghete şi nişte şoşoni ca să 
nu-ţi fie frig, spune tata şi pune lângă mine o pereche 
de ghete roşii şi una de şoşoni minunaţi. 

—Vai da faini s, încearcă mama să mă entuziasmeze. 

^-Frumoşi, în adevăr, răspund eu destul de searbăd. 

Ii iau în poală, dar ochii fug din nou spre poveştile din 
foc. Tata se scoală de lângă mine cu un oftat, se duce spre 
soba şi^ şopoteşte cu mama. Afară vântul bate puternic 
dc parcă ar fi supărat pe oameni. Se aşterne masa, se strâng 
cu toţii in jurul ei. Eu capăt laptele pe locul unde stau 
şi-1 beau tăcut. Nici ei nu prea au chef de vorbă. 

S au culcat cu toţii. Mă uit în întunericul greu de afa¬ 
ră, dar nu pot desluşi nimic. Adorm cu greu şi sunt neli- 
mştit. A doua zi, încălţat cu şoşoni, mă sui în sanie şi 
ma mvăl bine cu o pătură şi un cojoc. 

-Marda, să-mi aduci un pachet de ţigări, îmi şop¬ 
teşte Costică, vârîndu-mi nişte bani în buzunar. 

—Bine; îi răspund eu tot aşa de încet ca să nu audă 

tata. 

—Să te duci la masă la D-na Schley —îmi spune mama— 
să nu umbli flămând prin oraş. 

— Bine, bine, şi-i dau drumul pe poartă afară. 

Drumul e bun, sania alunecă uşor, clopotul îmi ţine 
dc prietenie gândurilor şi iapa merge tot într’o fugă. De 
după un nor se strecoară câteva raze de soare care fac 
zapada să scânteie. Parcă tot e frumos de trăit, îmi trece 
prin cap. Ce bun e tata. Mi-a cumpărat şoşoni şi mă cocolo¬ 
şeşte ca pe un fecior de boier. Trebuie să mă apuc să 
învăţ, să dau examenul şi să-i fac şi lui o bucurie. De după 
Padurea Boierului, apare Şcheia. Case frumoase, gospo¬ 
dăreşti şi cu ogrăzile pline de orătănii. Oameni liniştiţi 
şi harnici. Sat mare şi frumos. Nici nu ştiu cum a trecut 
vremea uitându-mă mereu în jur. După vreo altă jumătate 


37 



de ceas, am ajuns în Suceava, am încărcat băutura şi iată- 
mă la D-na Schley. 

-Sărut mâna, mamă; zic eu dând buzna odată 
cu frigul de afară. 

—Ah! Mardarie! axclamă D-na bucuroasă că mă vede, 
mă cuprinde în braţe şi mă sărută pe amândoi obrajii. 

—Servus Mitzi, o salut peste umăr pe fata mijlocie 
a D-nei care citeşte la masa din fund şi se face că nici n a 
văzut intrarea mea. 

—Servus, răspunde ea morocănoasă că îi întrerup 
cetitul. 

—Lasă, nu mai citi degeaba că vezi ce am păţit eu; 
şi citisem destul, încerc eu să o fac să vină la vorbă cu noi. 

—Nu e destul să citeşti, mai trebuie să şi înţelegi 
ce citeşti şi să le ţii minte, mi-o întoarce ea acru şi îndesat. 

—Da parcă tu ai fi deşteaptă deşteptelor, îi răspunde 
Aurica care tocmai intrase în casă roşie de frig şi de bucu¬ 
rie. 

—Vino să te pup Aurica, că bine i-ai mai zis-o. 

—Desigur, răspunde Mitzi ironică. Aurica se duce 
la D-na Schley şi îi şopteşte ceva la ureche. D-na se ridică 
speriată. 

—Taci, că nu-i drept. 

-Zău, mamă. Mi-a spus Rica şi ei au radio acasă. 

—Ce-i? întrebăm eu şi Mitzi dintr’o dată. 

—L-au ucis pe Duca, răspunde Aurica încă speriată. 

—Cine? întreb eu repede. 

—Gardiştii, răspunde ea tot aşa de pripit. 

In cameră s’a făcut tăcere. Fiecare îşi urmăreşte 
gândurile lui; doar focul mai izbucneşte câte odată speriat 
şi supa clocoteşte pe vatră. 

—E rău, dă glas de viaţă D-na. 

—Dece? întreb eu. 

-Pentru că acum au să aresteze pe toţi legionarii. 

—Nu-i nimic, răspund eu, le vor da drumul. Ce poate, 
spre exemplu, să le facă celor de aici care nici habar n au 
avut de Duca şi de moartea lui? 


38 


—Nu se ştie, spune D-na uitându-se pe geam să vadă 
dacă nu vine D-l Schley şi Medy. 

Masa s’a servit în tăcere. Mulţumesc frumos şi o por¬ 
nesc spre casă. Nu ies bine din oraş şi văd venind pe drum o 
mulţime de studenţi cunoscuţi împreună cu doi jandarmi; 
toţi din Stroieşti şi Zahareşti. Printre ei şi Vasile Frâncu. 
îi salut şi opresc sania. Vasile se opreşte lângă mine, iar 
restul trec râzând împreună cu jandarmii mai departe. 

—Ce-i cu voi mă? mă adresez eu repede spre Vasile 
de cum am rămas singuri. 

—Mergem până la Legiunea de Jandarmi să dăm o 
declaraţie că nu ştim nimic de moartea lui Duca şi după 
aceea ne întoarcem acasă să sărbătorim anul nou. 

—Măi Vasile, suie în sanie şi hai cu mine. Jandarmii 
se depărtaseră cam vreo sută de metri. 

—Nu pot Mardarie. Trebuie să mă duc unde se duc 
toţi; îmi doreşte an nou fericit şi porneşte în fugă să-i a- 
jungă pe ceilalţi. Am dat bici iepei şi am luat-o repegior 
spre casă ca să nu mă ia şi pe mine de pe drum. Acasă 
mă aşteapta tata împreună cu Şeful de Post. 

—Tu ai avut ceva cu Garda de Fier?, mă întreabă tata. 

—Nu, răspund eu hotărît, dar ce se întâmplă? 

—Păi a venit ordin să vă aresteze pe toţi studenţii 
pentrucă l-aţi omorît pe Duca, îmi spune tata serios. 

—Eu şi omorît pe Duca! Apoi tată, matale ştii bine 
unde am fost eu aseară, când a murit Duca. 

—E drept, răspunde tata oarecum bucuros că l-am 
făcut să vadă că nici eu nici ceilalţi din sat n’am putut, 
chiar dacă am fi vrut, să-l fi omorît pe Duca. îndreptân- 
du-se apoi către Şeful de Post îi spune să nu aresteze 
pe nimeni că el îşi lua răspunderea pentru toţi studenţii 
din sat. 

—Nu pot, răspunde Şeful, eu trebuie să îndeplinesc 
ordinul primit. 

—Ba să faci cum ţi-e omenia, se răsteşte la el Costică; 
altfel ne vei obliga pe noi să te învăţăm cum se îndeplineşte 
ordinul, termină el jumătate în glumă şi jumătate în serios. 


39 


—Bine, D-le Primar, zice Şeful după un răstimp de gân¬ 
dire, mă duc acasă să fac un raport şi să spun că D-ta ţi-ai 
luat toată răspunderea. 

, —Fă, zice tata, şi lasă că toate se vor termina cu 
bine. 

Am intrat cu toţii în casă, fiecare cu gândurile lui. 
în faţă mi-a apărut figura legionarului arestat în Suceava 
şi fără să judec de ce, mă simţeam bucuros. 

—Ai Dracului mai sunt şi gardiştii ăştia, zice Costică. 

—De ce ai Dracului? îi răspund eu cam supărat, căci 
mie mi se păreau buni. 

-Păi, tu nu vezi de ce? Au omorît pe Primul Ministru; 
îmi răspunde el răstit. 

—Da lăsaţi măi copii. Ce aveţi voi cu Primul Ministru? 
se amestecă mama. 

—N’avem nimic, răspunde Costică, dar mă gândesc 
şi eu aşa, că om trebuie să fii ca să faci aşa ceva. 

—De! Asta cam aşa-i! Da să vezi ce o să păţească, 
ne zice tata. El era liberal şi nu-i convenea deloc cele întâm¬ 
plate. 

-Da cine l-a pus pe Duca să-i desfiinţeze, să-i aresteze, 
să-i bată şi să-i ducă desculţi prin zăpadă? dă glas a sfadă 
Costică. 

—Tu să taci, mă mucosule, îi răspunde tata foarte ener- 

vat. 

Am rămas iar cu gândurile mele. Cât curaj trebuie să 
aibă un om ca să facă asemenea faptă. Pe la noi se împuş¬ 
că des flăcăii întreolaltă; dar pe Primul Ministru?! Şi cu 
Vasile oare ce au? Şi pe mine de ce au vrut să mă aresteze? 
Ce am eu cu Garda de Fier? Curioase gânduri îmi mai 
frământă mintea, şi simt cum am început să devin iar eu, 
cel dinainte de căderea la bacalaureat. Nu mai am odihnă 
şi parcă m’a prins foamea. 

—Mamă, dă-mi ceva să mănânc. 

—Ce să-ţi dau? şi se uită curioasă nepricepând că şi 
eu aşi putea flămânzi. 

—Ce o fi, numai să fie. 


40 


îmi aduce câteva felii de pâine, ouă, lapte şi nişte 
şuncă, pe care tata mi-o ia repede de dinainte, ca să nu mă 
îmbolnăvesc din nou de gălbenare. încep să mănânc şi mă 
tot întreb: oare lui Vasile i-au dat drumul să meargă acasă, 
sau l-au închis? Trebuie să fiu sigur că altfel nu am odihnă. 
Toată noaptea mă sucesc ca un peşte într’o căldare şi abia 
spre ziuă adorm puţin. Cum mă scol, mă îmbrac şi îl aş¬ 
tept pe tata, cu hotărîrea luată de a merge la Suceava. Tre¬ 
buie să ştiu ce e cu Vasile şi ce se întâmplă prin ţară. 

—Tată, aş vrea să merg la Suceava, să stau acolo, 
să mă prepar pentru bacalaureat, îl întâmpin eu în loc 
de bună dimineaţa. 

—Du-te dacă vrei, dar azi în ajunul anului nou credeam 
că o să-l petreci ca în toţi anii cu noi acasă, îmi răspunde 
tata cu glas mustrător. 

—Nu te supăra, dar vreau să fiu singur, să am linişte. 

—Du-te, du-te. Nu mă supăr, numai să ai grijă să nu 
te îmbolnăveşti din nou. 

Foarte bucuros ies afară, îi strig lui Costică să pună 
iapa la sanie şi să se pregătească că plecăm la oraş. Nu 
mai am răbdare să plecăm cât mai repede. Mama umple 
o desagă cu bunătăţi, Costică pune în sanie un sac cu car¬ 
tofi, o putinică cu lapte acru şi câte altele de ale mâncării, 
îi salut pe toţi, le doresc sărbători fericite şi pe aici ţi-e 
drumul. 

—Da tu de ce te duci aşa grăbit la Suceava, mă ispi¬ 
teşte Costică abia plecaţi; nu cumva îi fi având şi tu 
ceva cu Garda de Fier? 

—Nu cunosc pe nimeni din Garda de Fier, necum 
să am eu ceva cu ea. 

—Eu cunosc. 

-Tu? 

—Eu, eu. 

—Pe cine? 

—Pe vecinul nostru, Vasile a lui Buculei. 

-L-au arestat? 

- Da. Azi dimineaţa. 


41 


Am tăcut amândoi. Am trecut Şcheia şi urcăm încet 
dealul Rateşului. Iapa se străduieşte să meargă cât mai re¬ 
pede şi aburi calzi o înconjoară din toate părţile. Zăpada 
scârţâie de ger şi nasurile noastre s’au cam înroşit. Mai 
e vreun kilometru şi am ajuns. Sărim jos din sanie şi ne 
întâlnim cu Aurica în prag. 

-Ce-i cu tine Mardarie? 

—Am venit să fac anul nou cu voi. Bucuroşi de oas- 
peţi? mă adresez eu D-nei Schley care tocmai iese din casă 
cu ochii plini de lacrimi. 

—Aşa oaspeţi numai bucurie aduc, îmi zice D-na îm- 

brăţişându-mă. 

—Dar ce aveţi? 

-L-au arestat pe Vasile, şi plânge din nou. 

Tăcem. Mă duc cu Costică, descărcăm lucrurile 
din sanie, îi cumpăr un pachet de ţigări şi el pleacă acasă. 
Anul nou a trecut trist şi cu zăpadă multă. Gândurile 
noastre au fost toate la închisoare la Vasile. Sunt mulţi am 
de când stăm amândoi împreună la D-na Schley, unde 
suntem trataţi la rând cu proprii săi copii. Aşa a trecut 
aproape vreo săptămână. Tocmai am aflat o veste despre 

el şi mă întorc acasă. 

-Aţi auzit? întreb pe D-na Aschley. 

-Ce? . 

—Vasile a declarat greva foamei şi a setei împreuna 

cu alţi trei din cei închişi. 

—Ce-i nebun? 

-Nu ştiu, şi tăcerea se lasă grea de tot. 

După vreo săptămână, într’o Duminică după masă 
când stăteam cu toţii la taifas, Mitzi ne-a adus vestea că Va¬ 
sile a renunţat la grevă, spre marea noastră bucurie. Discu- 
ţiile noastre se învârteau mereu în jurul Gărzii de Fier. D-I 
Schley ţinea cu gardiştii căci, după cum zicea el, erau băr¬ 
baţi şi nu muieri. Tot în acea după amiază a venit în vizita 
o nepoată a D-nei Schley care era logodită cu un plu¬ 
tonier de Jandarmi, şi discuţia a revenit din nou la Garda de 
Fier. 


42 


—Păi, staţi D-lor că vă spun eu cum sunt gardiştii şi 
după aceea să grăiţi; se răţoieşte Plutonierul a toateştiutor. 

—Ei! cum să fie? oameni ca tot omul, îi zice D-l Schley 
ca să-l întărâte. 

—Oameni? pe Dracu. Zilele trecute a fost adus un ţ㬠
ran din Pârteşti, Strugariu, om de vreo cincizeci de ani, şi 
D-l Maior l-a rugat să iscălească o declaraţie că nu face 
parte din Garda de Fier şi îi dă drumul acasă. Ţi-ai găsit. 
N’a vrut nici în ruptul capului. 

—Bade, îi zicea D-l Maior, îţi pare bine că l-au omo- 
rît pe Duca? 

—Eu nu l-am cunoscut, şi nu-mi pare nici bine nici 
rău, îi răspundea ţăranul încăpăţînat. Eu sunt din Garda 

de Fier. 

—Dacă nu iscăleşti te bag la închisoare! 

—Apoi, după cum vezi D-le, eu am aici în desagi pâne 
şi slană pe o săptămână, ş’am lăsat acasă „befel babei”, ca 
după o săptămână să vină cu o nouă porţie, răspundea 
ţăranul foarte serios. 

—Dar îţi pare, aşa omeneşte luat, măcar puţin rău 
că l-au omorît pe Duca? 

—Eu îs din Garda de Fier, răspundea încăpăţînat ţ㬠
ranul. 

— Şi până la urmă ce credeţi că au făcut cu el? se uită 
întrebător plutonerul. 

—I-au dat drumul acasă că-i om bătrân, zice D-l 
Schley, dar se vede că nu crede în cele spuse. 

—Pe Dracu. L-au legat burduf, l-au ţinut o zi întreagă 
fără mâncare şi fără apă, şi văzând că la toate propunerile 
răspundea: ,,Eu sunt din Garda de Fier, D-le”, l-au trimis 
la închisoare. (Era tatăl Cdt.-lui Aj. Strugariu). 

Şi zilele trec mereu. Una ca cealaltă. Numai cei de la 
închisoare aduc puţină schimbare în viaţa cotidiană prin 
noutatea faptului. Eu stau aproape toată vremea în casă, 
dând lecţii la vreo cinci plozi din vecini şi pregătindu-mă 
pentru bacalaureat. într’o zi vine Mitzi şi îmi zice: 

—Hai în oraş, Mardarie. 


43 


“Un moment; să mă îmbrac, îi răspund eu. Dar ce ţi-a 
venit să mă chemi? 

—Văd că de o bucată de vreme te interesează Garda 
de Fier şi vreau să-i vezi pe cei închişi. 

—Il vedem şi pe Vasile? 

—Sigur, dar e tare slab. 

Trecem pe lângă zidul din spate al închisorii şi la un 
geam de la primul etaj îi vedem pe Vasile, Biceagă, Lăză- 
reanu, Hotinceanu, Bârtoi, Zaharie şi încă mulţi alţii ale 
căror nume nu le mai reţin. Ne salută cu mare bucurie 
şi cântă cântece noi pe care eu nu le mai auzisem. M’am 
uitat mult la ei şi nu mă lăsa inima să plec. Până la urmă, 
tras de mână de Mitzi, am plecat spre centrul oraşului. 
Aşa am ajuns la parcul central în mijlocul căruia stă maies¬ 
tuoasă Şcoala Primară. Dar de data aceasta era toată în¬ 
conjurată de sentinele. Mergând împrejurul ei, văd la un 
geam pe Vasile Buculei. 

—Ce faci Vasile? îl întreb eu în loc de un salut. 

—Stau închis, îmi răspunde el mândru. 

—Treci D-le la vorbitor, îmi zice soldatul ce face de sen¬ 
tinelă. 

O pornim spre intrarea şcolii unde un Locotenent 
de Jandarmi ne explică că nu putem să vedem decât pe ru¬ 
de. Cum nu suntem rude, după o nouă târcoală zadarni¬ 
că în jurul şcolii, pentru că se luaseră măsuri ca cei închişi 
să nu poată vorbi cu cei de afară, ne-am întors acasă. 

Au trecut trei săptămâni de când Vasile stă închis 
nevinovat. Trei săptămâni de care n’are cui să-i ceară so¬ 
coteală. Ce fel de dreptate o fi pe lumea asta? Câte gân¬ 
duri dureroase îmi trec prin minte. Doamne, Doamne, 
greşelile cui plătim?! N’a trecut însă multă vreme şi într’o 
zi apare Vasile în uşa casei. Slab, neschimbat şi nebărbie¬ 
rit. 

—Noroc, Mardarie. 

—Noroc să dea Dumnezeu, strig eu şi mă reped spre el 
cu intenţia de a-1 îmbrăţişa. 

—Nu te apropia că am păduchi, mă opreşte el. 


44 


I-am dat o pereche de haine de-ale mele, D-na Schley 
i-a pregătit o baie bună, s’a bărbierit şi iată-1 pe Vasile 
din nou în mijlocul nostru. 

—Ia spune, cum ai dus-o la închisoare? 

— Rău, că era frig al Dracului şi pereţii celulelor 
trăgeau de îţi scoteau toată vlaga din tine. Era însă multă 
prietenie şi ajutor între cei închişi. Cred că nu-mi pare 
rău că am fost acolo, îşi termină el gândul cu o privire 
melancolică şi dusă departe. 

—Da de Garda de Fier ce zici? îl întreb eu ca să-mi 
lămuresc anumite idei. 

—Nu ştiu ce să-ţi spun, dar cred că ceva va ieşi de 
acolo. Prea sunt oameni dintr’o bucată ca să nu se aleagă 
nimic din ei. 


* 


* 


* 


45 


VICTIMA NEVINOVATA 


(Publicat în Revista „Drum”, anul 4, Nr. 4 şi anul 5, Nr. 1) 


E mai bine de-o lună de când Vasile Frâncu a ieşit din 
închisoare. Stăm amândoi în oraş şi dăm lecţii la diverşi 
copii ca să ne câştigăm banii de buzunar. Eu mă pregătesc 
pentru bacalaureat. Vasile, pe zi ce trece, e tot mai slab, 
mai fără poftă de mâncare. 

—Ce ai măi, Vasile? 

—Nimic, îmi răspunde el. Mă doare puţin capul. Mă 
simt obosit. 

—Hai cu mine, la spital. Eu cunosc bine pe doctoriţa 
Wesckerna, care m’a tratat de plămâni şi gălbenare. Hai să 
vorbim cu ea... 

Încerc să-l mişc, să-l conving a face ceva pentru săn㬠
tatea care-1 părăseşte. 

—Parcă doctorii ştiu ce poate să suporte un om. 
Nu sunt bolnav. Sunt obosit şi slăbit, pentru că am făcut 
greva aceea a foamei în închisoarea de la Suceava. Ai să vezi. 
Cu zilele ce vin am să mă simt mai bine... 

Cunoşteam aversiunea lui pentru spital şi medicamen¬ 
te. N’am mai insistat. După vreo câteva zile Vasile a ieşit 
afară, noaptea. Cum trecea timpul şi el nu se mai întorcea, 
am ieşit după el. L-am găsit în curte, căzut jos, lângă pe¬ 
rete. 

—Ce ai, măi? mă reped eu speriat la el. Nu răspunde, 
îl ridic cu greu. E mult mai voinic decât mine. îl aduc în 
cameră. îşi revine. 

—Unde mă aflu? mă întreabă el învârtindu-şi ochii 

prin casă. 


46 


—Aici, Vasile. La noi acasă. Nu mă cunoşti? 

îi vorbesc cu lacrimi în ochi. într’un târziu îmi răspun¬ 
de: 

—Ba da. Te cunosc. Dar m’am simţit tare rău. M’am 
pierdut. Am încercat să te chem şi n’am putut. Am căzut 
şi nu mai ştiu nimic. 

—Lasă că trec toate, îl liniştesc eu. 

L-am culcat în pat şi l-am învelit ca să doarmă. Se 
aşează o tăcere grea între noi. Plâng pe înfundate ca să nu 
mă audă. A doua zi l-am dus la spital. Veste neagră: tu¬ 
berculoză galopantă, agravată de faptul că era şi slăbit. 
Am ajuns acasă, m’am închis în cameră şi am plâns cum 
plângi când te vezi bătut de soartă şi nu înţelegi pentru 
ce. 

Afară-i cald şi frumos. Pomii împodobiţi de frunze¬ 
le verzi îşi răsfaţă coroanele în soare. Aleea de tei ce duce 
spre spital se pierde în depărtarea umbrită. într’o cămăru¬ 
ţă albă cu paturi mai albe, stă Vasile culcat, cu faţa spre 
geam. 

—Noroc, măi Vasile, îl salut eu bucuros şi mai mult 
în glumă. 

—Noroc să dea D-zeu, îmi răspunde vocea lui înceată, 
de departe. 

—Cum te mai simţi? 

—Bine, zice el cu optimism. Cred că nu peste mult 
am să mă scol. Până atunci îţi dai şi tu bacalaureatul, 
şi vom merge, iarăşi, nedespărţiţi ca mai înainte, la uni¬ 
versitate... 

—Sigur, dragă Vasile, îl încurajez eu cât mai cu con¬ 
vingere. 

Mă uit la el. E slab. Numai pielea şi ciolanele. Nasul a 
început să i se subţieze ca frunza spre toamnă. Albeaţa 
de pe obraz nu i se mai duce. 

—Ce mai face D-na Schley? se interesează el de gazda 
noastră de de-a lungul atâtor ani. 

-Bine. Toţi sunt bine şi îţi trimit multe şi dragi salu¬ 
tări. 


47 


Discuţia se învârteşte în jurul anilor de liceu, a vechi¬ 
lor cunoştinţe şi mai ales a neuitatelor serenade făcute 
împreună pe la fereşti cu ochi dulci şi ghiocei de dor. 

—De Milica nu mai ştii nimic? mă întreabă el. 

-Ba da. E bine. Mi-a spus că vine Duminică să te vadă. 

—A fost şi ieri, zâmbeşte el unei amintiri scumpe din 
grădina inimii. Mi-a adus garoafele acelea roşii de pe masă. 

—Ţi-e dragă tare, încerc eu să-l necăjesc. 

—Da ţie, nu? 

—Mie nu, pentru că ţi-e dragă ţie... 

—Sunt sigur, că de nu eram eu, te dădeai în vânt după 

ea. 

-Ai dreptate. De aceea trebuie să recunosc că ai 
gusturi bune. Dar nu te amărî, că nici Olimpia nu-i urită. 

—Care Olimpie? 

—Moldoveanu. Fata ceea cu ochii de cărbune, focoa¬ 
să, dela Şcheia... 

Zâmbeşte mulţumit, parcă mai înviat. 

-Frumoasă şi focoasă al naibii ţigăncuşa aceea. 

—E focoasă, dar nu-i pentru tine, mă arăt eu un pic 
cam supărat. 

—Nu-ţi fie frică. Nu ţi-o iau. 

Râdem amândoi. Profit de voia bună ce s’a creat în¬ 
tre noi, îl salut şi plec. Pe coridor mă întâlnesc cu doc¬ 
toriţa Wesckema. 

-Noroc, Mardarie, mă salută ea cu zâmbet alb ca şi 
halatul în care e îmbrăcată. 

—Sărut mâna, îi răspund eu roşindu-mă, ştiind că 
ea-şi dă seama cât mi-i de dragă. 

—Ce mai faci? 

—Mulţumesc, bine. Aşi vrea însă să ştiu cum stăm cu 
Vasile?! 

Ochii ei, aşa de bucuroşi cu o clipă înainte, încep 
să se întunece. Printre buzele minunat arcuite îi scapă un 
oftat. 

—Numai D-zeu mai poate împlini ceea ce noi nu mai 
sperăm... 


48 


Se îndepărtează cu lacrimi în ochi. Mă lasă cu sufle¬ 
tul încărcat de crudul adevăr care doare ca un cuţit în¬ 
vârtit în carne vie. Au trecut două luni de când Vasile 
e la spital. într’o zi mă pomenesc cu tatăl lui. 

—Mardarie dragă, vină să mă ajuţi să-l scot pe Vasile 
de la spital. Vreau să-l duc acasă. Să moară în căsuţa 
noastră. Dragul tatei băiet drag... 

Ochii i se îneacă în lacrimi. E încălţat cu opinci, cu 
haine albe ca ghiocul pe el. Simt că mi se urcă un nod în 
gât. Mă forţez să-mi opresc lacrimile. Mă avânt pe scân- 
durică, în căruţă, fără nici o vorbă. în urmă a rămas 
toată familia Schley cu ochii scăldaţi în lacrimi. îndata 
mare suntem la spital. Urcăm spre cămăruţa lui Vasile. 

—Dragul tatei, am venit să te iau acasă. La noi e ae¬ 
rul mai bun. Mama te-a îngriji mai bine ca aicea. 

în pat Vasile e numai umbra feciorului lui de altă dată. 
Nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi iese grăbit din cameră. 

—Merg să pregătesc căruţa. 

Vasile se ridică. îmi vorbeşte cu curaj. 

—Să ştii măi, că acasă mă fac mai bine. 

Nu-i pot răspunde. Sunt sugrumat de plâns. îi pre¬ 
gătesc hainele şi îl ajut să se îmbrace. 

—Să ai grijă de Milica, mă roagă el încet, cu presti¬ 
giul tainei numai de inimile noastre cunoscut. 

—N’avea nici o frică. Ea nu te va uita. Nu te va lăsa... 

Intră doctoriţa împreună cu doctorul Strugariu. 
îşi iau rămas bun de la Vasile ca de la copilul lor, forţân- 
du-se să nu scape lacrimile. 

—No hai, dă glas Vasile, să păşim din nou în viaţă... 

—Hai, răspund eu şi îl sprijin, cuprizându-1 de după 
mijloc, ca să nu cadă. 

Soarele îl ameţeşte şi bucuria îl îmbată. îl ridic şi-l 
dau lui Badea Gheorghe care îl culcă pe fân, în căruţă. 
Mă sui pe marginea căruţei alăturea de Vasile. Mergem spre 
viaţă şi ştiu că mergem spre moarte. Lacrimile îmi curg 
şiroaie pe obraji... 

—De ce plângi, Mardarie? mă scoate Vasile din tăcere. 


49 


—Nu ştiu de ce. Poate unde diseară am să dorm 
singur în camera în care am locuit şase ani amândoi. Din 
când în când aud şi sughiţurile de plâns şi oftaturile lui 
Badea Gheorghe. Vasile mă mângâie: 

—Nu plânge măi. Nu peste mult vin din nou la Su¬ 
ceava. Toate vor fi ca’n vremea noastră bună. 

— Şi lui Milica ce să-i spun? încerc eu să schimb vor- 

ba. 

—Dar Olimpiei ce ai să-i spui de-o întâlneşti?... 

—Olimpiei nu-i spun nimic. O sărut. 

—Bine, râde el, ca din depărtarea unei umbre, pe Mi¬ 
lica să n’o săruţi. Să-i spui că o sărut eu... Acum sai jos 
şi du-te acasă, că ai mult de mers. Dragi salutări la familia 
Schley. 

îi mai zic odată noroc, îi strâng mâna lui Badea 
Gheorghe, sar din căruţă şi-o pornesc înapoi, spre oraş, 
năpădit de gânduri amare. De ce trebuie să moară Vasile? 
Ale cui păcate le plăteşte el? Cui va ajuta moartea lui? 
Ce se va alege cu toţi acei ce au stat închişi cu el? Dar cu 
toţi cei de la Jilava? Vor fi condamnaţi? 

Pentru prima oară îmi pun întrebări care îmi străpung 
inima ca nişte săbii aprinse. Cu fiecare pas cad undeva, 
în adânc, în mine. Cade parcă şi pământul şi cerul în a- 
dâncul acela şi se topesc toate într’un înţeles ciudat, nou... 
Până la urmă nu mai simt decât căldura lacrimilor pe 
faţă... 

A trecut primăvara. Mi-am dat bacalaureatul. Acum 
mă învârt prin Suceava, în plimbare, ca să-mi treacă vremea. 
Arcadie, feciorul D-nei Schley, mă opreşte cu propunerea 
de a face o excursie la Zahareşti. 

-Să se bucure şi Vasile că ai luat bacalaureatul. 

-Bună ideie, mă reped eu. Cum mergem, cu ce? 

—Am făcut rost de două biciclete. Plecăm chiar acum. 

—Foarte bine. Haidem. 

—Nu. Nemâncaţi nu mergeţi, şi Aurica se agaţă de 
mâna mea. 

—Mâncarea pentru noi doi o pui tu în pachet, răspund 


50 


eu cu voie bună, mirându-mă de unde a apărut şi ea, 
pe neaşteptate. 

—Ai putea să-mi spui, domnule student, cum se face 
supa pachet? 

—Simplu, răspund eu. O pui în stomac şi pachetul e 

gata. 

—Şi în al tău ce rămâne? 

—Porţia ta de şniţel vienez, replic eu, vesel. 

Aurica se dă bătută şi merge să facă pachetele cu 
mâncare. Arcadie vine cu bicicletele. E cald şi frumos. 
Plecăm. Bicicletele foşnesc prin praful gros al drumului 
şi câte un câne somnoros dă veste despre călătoria noas¬ 
tră. Lăsăm în stânga satul Sfântul Ihe, iar în dreapta 
Şcheia. Pe şoseaua ce se întinde ca o curea printre ogoarele 
cu holdele legănate în bătaia vântului, înaintăm mereu. 
Cotim la stânga spre Stroieşti, şi cu lătrat de câni şi râsete 
de copii, care încearcă să se ţină după bicicletele noastre, 
intrăm în Zahareşti. 

—Noroc, măi Vasile. Să trăieşti o mie de ani, strig 
eu din pragul uşei. 

—Să trăieşti domnule student, îmi răspunde el zâm¬ 
bind, încercând să pară vesel. 

—Cum? A ajuns vestea înaintea mea? 

-Mi-a scris Milica... 

Petrecem vreo două ore cu el şi cu familia, povestind 
de toate; apoi ne luăm rămas bun şi plecăm cu promisiu¬ 
nea de a reveni pe curând. 

—Ce zici, Mardarie? mă iscodeşte Arcadie, după ie¬ 
şirea din sat. 

—Cred că nu mai durează mult. 

Urmăm drumul în linişte, cu jalea lui Vasile pe suflete. 
Tăcem. Mie îmi vâjâie capul. De ce?... De ce?... 

Se apropie toamna. în jurul caselor au luat fiinţă 
stogurile de fân şi girezile de grâu şi secară. Pomii stau grei 
de roade, iar curţile sunt pline de orătănii. Mă pregătesc 
de ducă la universitate. Tata m’a scutit de lucru. Citesc 
câte ceva să-mi treacă timpul. 


51 




—Mardarie, mă cheamă mama, te caută un băiet de 
la Zahareşti. 

Arunc cartea cât colo. Mă repăd în căsuţa cea mică. 
Un băiet de vrei 12 ani îmi întinde un bilet. Deschid biletul 
cu mâinile tremurate, cu presimţiri triste: 

—Dragă Mardarie, Vasile al meu, toată bucuria şi mân- 
dreţea noastră, a murit. Vino să ne ajuţi a-1 duce la groa¬ 
pă... 

Mi se umplu ochii de lacrimi. îmi înşfăc bondiţa 
şi ies repede din casă. Mama mă opreşte: 

—Stai, măi copile. Băiatul vine de departe. Trebuie 
să îmbuce ceva. Mănâncă şi tu... 

—Eu nu pot mânca, mamă, răspund aproape înecat 
de lacrimi. 

în timp ce băiatul mănâncă, mama mă primeneşte 
cu hainele de ţinut. Ieşiţi din ogradă, o apucăm de-a drep¬ 
tul peste ogoare. Ne punem ochii pe Dealul Teişorului 
şi zorim mereu. 

—Când a murit Vasile? întreb şi eu, aşa ca să nu tac 
prea mult. 

—Alaltăieri seară. 

—Şi de ce nu m’aţi anunţat mai din vreme? 

—V’am căutat la Suceava... 

Călcăm amândoi peste ogoare, prin păpuşoi şi cartofi, 
cu izmenele suflecate. Băiatul are destul necaz să se ţină 
după mine. Merg repede, ca să obosesc, să uit de toate c⬠
te se învârt în sufletul meu. Dincolo de Teişor, ocolim pe 
la Fântâna Ursului şi de acolo intrăm în Zahareşti. La casa 
lui Frâncu, oameni mulţi. Porţile stau mari deschise şi 
subt perete o cruce mare de lemn, aşteptând să fie pusă 
strajă la capul lui Vasile.* 

-Mi s’a dus băiatul, dragă Mardarie, îmi plânge cu 
hohote, în loc de bun venit, Badea Gheorghe. 

Intru în casa pregătită de ultima sărbătoare pentru 
Vasile. Parcă plâng şi ferestrele şi scoarţele de pe pereţi. 
Icoanele îmi par negre de durere. Pe masă, cu capul spre 
răsărit, stă Vasile. Lung, alb, îmbrăcat de sărbătoare, 


52 


cu ochii închişi. în mână are o cruce mică. Pe piept o icoa¬ 
nă. La capul lui stă mama Maria şi plânge încet, istovită. 
La picioare, toată familia Schley, cu feţele inundate de 
lacrimi. Apoi se întinde tăcere grea. Pâcâie numai para 
lumânărilor. Din când în când aud un ,,paştele măsii de 
viaţă”, scăpat printre dinţi de domnul Schley. De atâtea 
lacrimi, mi s’a pus o ceaţă pe ochi. De-abia găsesc mâna lui 
Vasile să i-o strâng pentru cea din urmă oară, să sărut 
icoana şi să pun un bănuţ pe ea. Dinspre uşă vine grea 
vocea lui Badea Gheorghe: 

—Nu mi-1 lua părinte, nu mi-1 lua... 

—Nu ţi-1 iau eu, Bade Gheorghe. Ţi l-a luat Dumne¬ 
zeu. Ştie El de ce... 

începe slujba înmormântării, cu fum de tămâie, 
cu lacrimi şi cântece. Vasile e acum în sicriu. Mama Maria 
plânge şi nu ne lasă să-l ridicăm. Badea Gheorghe stă 
năuc, departe. în glas de clopote, îl ducem la biserică. 
Preotul încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte să spună 
printre lacrimi decât: „Scoală, Vasile, să vezi ce laşi în 
urmă...” Pornim spre cimitir. Trecem ultimul pod de pân¬ 
ză. Vasile e scoborît în locul lui cel din urmă. Se face t㬠
cere grea. Moartea îşi fâlfâie aripile negre peste întreaga 
adunare. Fărtăieş Zaharie se ridică să vorbească în numele 
colegilor şi prietenilor lui Vasile: 

—Vasile n’a murit în zadar. Moartea lui va da roade. 
Roade ce vor ajuta acestui neam să se ridice pe culmi 
nebănuite. Moartea l-a legat şi ne leagă şi pe noi cei care 
am suferit împreună cu el în temniţa de la Suceava. Să 
ne rugăm cu toţii pentru liniştea lui, pentru odihna lui 
veşnică. 

Ies din cimitir, ud de lacrimi. Badea Gheorghe mă 
ajunge din urmă şi mă invită la praznic. 

“Nu mai pot, Bade Gheorghe. Am nevoie să fiu sin¬ 
gur. Iartă-mă... 

—Du-te cu Dumnezeu, dragă Mardarie, că eşti băiet 

bun. 

Pornesc pe acelaşi drum, peste câmpuri, înapoi spre 


53 



casă. Nu mai pot plânge. Aceeaşi amară şi chinuitoare 
întrebare îmi stăruie în minte, în inimă: 

—De ce a trebuit să moară? Cui foloseşte asta? Făr- 
tăieş a spus că moartea lui Vasile va folosi neamului. Dar 
cum? 

înaintez prin pânile ogoarelor ca printr’o pustie şi 
de undeva, din adâncurile din mine, îmi vine un răspuns: 
foloseşte prin aceea că în capul şi în inima ta încep să se 
învârtă gânduri despre neam. Neamul pe care jertfele îl 
vor ajuta să se găsească, să urce spre culmi nebănuite. 
Moartea lui Vasile e un început de lume... 

Undeva, într’un colţ al inimii se face un pic de lumină. 
Mă simt mângâiat. Moartea lui Vasile nu mi se mai pare atât 
de năprasnică. E ca o deschidere de drum... 

* 


* 


* 


54 


PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE 


Odată cu toamna anului 1934, am sosit şi eu la Cer¬ 
năuţi. M’am înscris la Facultatea de Teologie, aşa cum do¬ 
rea tata, şi m’am apucat de studii. E aproape ora 12 şi tre¬ 
buie să merg la masă, la cantină. Pe drum mă întâlnesc 
cu Mihai Popovici, pe care l-am cunoscut la Dacia şi pe care 
îl însoţeşte un băiat potrivit de statură, subţirel, vânjos, 
cu păr blond şi ochi albaştri. 

—Unde mergi, Mardarie? mă întreabă Bădiţa Mihai. 

—La masă, la cantină, răspund eu bucuros că nu mai 
sunt singur în oraşul acesta mare care parcă ar avea intenţia 
să mă zăpăcească. 

—Dă-mi voie să-ţi prezint pe camaradul Spiridon 
Jitariu, şi arată cu mâna spre însoţitorul său blond. 

—Popinciuc, mă execut eu, dând mâna cu cel prezen¬ 
tat. 

-încântat de cunoştinţă, îmi răspunde el zâmbind. 

Aşa, în trei, schimbând întrebări şi răspunsuri de cu¬ 
noaştere mai adâncă, am intrat în cantina studenţească 
de la Căminul Xenopol. Sală mare, lungă, plină de mese 
şi de lume. Studenţi şi studente cât vezi cu ochii. în spre 
partea de Apus a sălii, se aude scârţâitul ascensorului 
manual care urcă greu de bucate pentru atâtea guri fl㬠
mânde. Cu greu găsim loc la o masă şi ne aşezăm. în 
jur toată lumea discută. Cele mai variate probleme îşi 
caută deslegare în jurul farfuriei pline de mâncare. 

—La ce te-ai înscris? mă întreabă Jitariu. 

—La teologie. Dar tu? 

—Eu la drept. 

începem şi noi să gustăm din mâncarea ce tocmai 


55 


ne-a fost servită. De la o masă de alături, o studentă cu ochi 
dulci se uită curioasă spre mine. Privirea ei mă intimidea¬ 
ză şi mi-e frică să nu scap vreo bucată de came pe haine 
şi să mă fac de râs. Popovici vede situaţia mea grea şi se 
adresează fetei cu părul creţ: 

—Lasă băiatul în pace, Viorică, că acuşi începe a plân¬ 
ge- 

—Dar nu-i fac nimic, râde ea cu dinţi de şoricel. L-am 
văzut la noi la societate şi aşi vrea să ştiu cum îl cheamă. 

—Popinciuc, răspunde el, şi aici Domnişoara Ruşin- 
dilariu Viorica, fată frumoasă şi de gospodari din R㬠
dăuţi. 

—încântat de cunoştinţă, răspund eu cu o înclinare 
către fata cu ochii umezi, revenit puţin din surpriză. 

—Nu mai puţin, mă ironizează ea. 

—La ce societate eşti înscris? vrea să ştie Jitariu. 

—La Dacia, îi răspund eu puţin mirat că el se gândeş¬ 
te că un fecior de ţăran ar fi putut să se înscrie şi la alta. 
Dar tu? 

—Eu la Junimea. 

—Păi ce cauţi tu la Junimea? Acolo merg numai cei 
în frac. 

—M’am înscris din ordin. 

—Din ordinul cui? întreb eu nedumerit că cineva ar 
putea să-l oblige a se înscrie într’o societate care ar putea 
să nu fie pe placul unuia. 

—Din ordinul Şefului meu de Cuib, îmi răspunde el 
scurt. Rămân cam încurcat. Nu înţeleg de ce cuib este 
vorba. 

—Unde locuieşti, Mardarie? mă întreabă Popovici. 

—La un ucrainean, lângă Schiller Park. 

—Vii diseară la cursul de dans? 

—Unde are loc? 

—La Armonia, sus în Palatul Naţional, lângă cabinetul 
societăţii noastre. 

—Aşi veni şi eu, dar nu prea am bani. 

—Păi, noi de la Dacia nu plătim acum. Plătim după 


56 


vacanţa de Crăciun câte o sută de lei. 

—Atunci vin. La ce oră începe? 

—La opt exact, îmi răspunde el, urmărind cu ochii 
pe fata cu părul creţ ce mi-a făcut atâta durere de cap. 

S’a terminat şi masa. Ne ridicăm şi eu rămân foarte 
mirat că însoţitorii mei îşi fac semnul crucii şi spun: 
„mulţam Doamne pentru bucatele bune cu care ne-ai 
învrednicit astăzi”. Ca să nu-1 fac pe ridicolul fac şi eu 
semnul crucii la repezeală. Ajunşi în stradă, mă despart de 
ei plecând pe lângă clădirea universităţii noi, la gazdă. Da¬ 
că trăia Frâncu, acum am fi fost amândoi împreună ca pe 
vremea liceului, îmi trece mie prin cap. Am fi studiat 
împreună, nedespărţiţi. Dar pe el l-au închis, s’a îmbolnăvit 
şi a murit. A murit ca neamul acesta să crească, zicea Zaha- 
rie la groapa lui încă deschisă. Trebuie să fac şi eu ceva 
pentru neam. Dar ce? Cum pot eu să ajut neamul? Cei care 
îl conduc, îl fură în loc de a-1 ajuta. Fratele mai mare e 
cuzist. N’am observat însă nimic deosebit la el. E contra 
evreilor. Dar cine nu e contra lor în Bucovina? Dar, evreii 
ar fi putut face ceva dacă nu s’ar fi găsit destui români 
care să-i ajute? Deci tot noi românii suntem vinovaţi 
de decăderea în care ne aflăm. Căutăm fiecare personal 
să ne facem interesul şi lovim fără cruţare în interesul nea¬ 
mului. Cuziştii sunt tot un partid ca şi celelalte. Tot numai 
o formă oarecare, poate mai bună, dar totuşi formă. Ceva 
adânc; ceva care să sguduie; care să te facă să devii altul, 
mai bun, mai generos, numai în Garda de Fier trebuie să 
se găsească! Dacă nici acolo nu este, atunci pierim cu toţii. 
Vasile dragă, am să merg pe drumul pe care ţie soarta 
ţi l-a dat. Dar cum ajung eu acolo? întrebarea s’a desle- 
gat repede în sală la Armonia. 

—Frate Popinciuc, hai să te prezint lui Posteucă; 
mă ia de mână Bădiţa Bârleanu şi mă pune în faţa unui 
student negricios şi cu părul vâlvoiu. 

—De unde eşti? mă întreabă Posteucă. 

—Din Mihoveni, judeţul Suceava. 

—Eşti rudă cu Niculai care studiază la Iaşi? 


57 


—Da. Suntem veri. 

— Şi de când eşti prin Cernăuţi? 

—De vreo trei săptămâni. 

—De ce nu vii la şedinţe? 

—Ce şedinţe? 

—La şedinţele legionare; la sediul de pe Flondor. 

—Păi n’am ştiut când se ţin; şi mă bucur cade un ca¬ 
dou nesperat şi totuşi primit. 

—Mâne la unsprezece avem din nou şedinţă. 

—Vin atunci şi eu. Dar D-voastră veţi fi acolo? 

—Sigur. 

Mă trag mai către un colţ şi mă gândesc: Cum de m’a 
întrebat aşa direct de ce nu vin la şedinţe? Şi lucrurile în 
legătură cu Garda de Fier îmi trec iar prin minte; în faţă 
îmi stă din nou chipul lui Vasile supt de boală. Să ştii 
că Niculai e din Garda de Fier şi ăsta crede că dacă e el, 
sunt şi eu. Dar nu am timp mult de gândit, căci Preşe¬ 
dintele Cursului de dans, Bădiţa Bârleanu, mă descopere 
şi-mi aminteşte că aici se dansează şi nu se visează. Mă uit 
în jur. Toţi sunt tineri, frumoşi şi cu dor de viaţă. Aproa¬ 
pe că nu-mi vine a crede. Asta e doar fata pentru care se¬ 
cretarul Comisiei de bacalaureat m’a dat afară din sală pen¬ 
tru că eu eram atent la ea şi nu la el. îmi tai drum printre 
perechile de dansatori şi cu sufletul la gură mă opresc în 
dreptul ei. 

—îmi dai voie? mă adresez eu băiatului ce dansa cu 
ea, sorbind-o din ochi. 

—Cu plăcere, îmi răspunde el galant şi se retrage. 

—îmi daţi voie să mă prezint, mă adresez eu fetei, 
Popinciuc. 

—Popinciuc? exclamă ea mirată. 

—Da. Popinciuc, răspund eu şi mai mirat. 

—Constantinescu. Şi începem să dansăm. 

—De ce ai rămas aşa mirată D-şoară, când mi-ai au¬ 
zit numele? o întreb eu. 

—Pentru că eu sunt verişoara lui Ionel Popinciuc. 

—Uită-te D-le. Până la urmă suntem rude; şi începem 


58 


să râdem amândoi. 

Melodia dansului ne poartă pe aripi uşoare şi nici 
nu simţim cum trece vremea. Pe la vreo patru s’a terminat 
dansul şi toţi am plecat. 

Acasă, m’am svârcolit toată noaptea cu mii de gân¬ 
duri de cum va fi a doua zi la şedinţă. Sunt nerăbdător 
să trec proba cât mai repede. Dimineaţa mă îmbrac cu gri¬ 
jă şi fiindcă nu am ce face până la ora unsprezece, mă 
plimb pe străzi ca să omor vremea şi neliniştea din mine. 
La unsprezece fix, bat la uşa sediului. Cum îmi bate inima! 

—Bună ziua, zic eu intrând cu pălăria în mână în sala 
cu vreo 17 feciori, cu un pian la mijloc, o icoană a Arhan¬ 
ghelului Mihail şi o candelă pe peretele dinspre răsărit, 
un chip al Căpitanului pe cel dinspre apus şi vreo câteva 
scaune răspândite neregulat pe lângă o masă ce stă bătr⬠
nă şi prăfuită într’un colţ. 

—Bună, o ia Posteucă înaintea râsului ce stătea gata 
să-şi facă drum pe buzele tinere şi, dând mâna cu mine, 
mă prezintă la toţi ceilalţi. Cunosc pe Biceagă, Lauric, 
Macrin, Bârleanu, Zus, Leorda, Penteleiciuc şi încă mulţi 
alţii. 

—Şi tu aici mă? aud din spate vocea lui Jitariu. 

—Şi eu, răspund cu voie bună. 

—Ei, camarade Popinciuc, mi-a spus Posteucă că vrei 
să te faci legionar, mi se adresează Biceagă. Dar până te 
vei decide, stăi şi asistă la o şedinţă. 

Comandă drepţi, pentru onor, şi deschide şedinţa. 
Eu fără să vreau fac după ceilalţi şi spun aceleaşi cuvinte 
cu toţii: ,Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea şi pe C㬠
pitan”. Se aduc la cunoştinţă câteva ordine ale Căpitanu¬ 
lui, se dau îndrumări de felul cum fiecare trebuie să se 
comporte cu ceilalţi studenţi şi se discută despre camara¬ 
derie. Dar nu cuvintele mă impresionează, ci atmosfera 
caldă şi frăţească ce domneşte, felul în care sunt spuse 
şi primite şi mai ales privirile pline de dragoste ce ne în¬ 
conjoară pe toţi. Se închide şedinţa şi Biceagă se apropie 
de mine. 


59 


—Ei, ce zici camarade Popinciuc? Ce impresia ţi-a f㬠
cut Garda de Fier? In loc de răspuns îl întreb: 

—Când e şedinţa următoare? 

—Dumineca viitoare. 

—Pot veni din nou? 

—Te aşteptăm cu multă bucurie. 

Am plecat satisfăcut, convins că drumul nou presimţit 
la moartea lui Vasile se dechisese larg pentru mine. 

* 

* * 

Frumoase vremi erau pe atunci. Trăiam mai bine 
ca fraţii şi ne ajutam unul pe altul să ne ridicăm, să ne sc㬠
păm de păcate. Primul lucru de care se ţinea cont era edu¬ 
caţia personală a fiecăruia dintre noi. Ne observam scăde¬ 
rile unul altuia şi ni le corectam cu dragoste şi răbdare. 
Ne învăţam din nou, ceea ce mamele noastre sădiseră în 
noi, dar mediul în care trăiserăm aproape că distrusese: 
să credem în Dumnezeu. Cântam cu toţii şi ne gândeam 
la Căpitan. Bădiţa Iasinschi ne vizita, din când în când, 
dându-ne îndrumări şi lămurindu-ne nedumeririle din noi. 
Subt îngrijirea lui creşteam văzând cu ochii. La fiecare 
şedinţă se discuta o problemă ce privea viitorul neamului; 
şi aşa ne învăţam să gândim pentru neam, să-l simţim, 
să-i ducem grija şi mai ales să-l iubim. Să Fim în stare să 
facem toate pentru el, şi la caz de nevoie, să ne dăm şi via¬ 
ţa, iar răsplata să ne fie mulţumirea de a fi făcut ceva. 

* 

* * 

E iar Duminecă. Şedinţa s’a terminat şi frontul aş¬ 
teaptă ultimele dispoziţii. Biceagă ne îndeamnă să luăm 
„Cuvântul Studenţesc” şi să-l vindem. Nenati ne dă fiec㬠
ruia câte patru, cinci numere şi ne avertizează că a doua zi 
trebuie să predăm banii de la vânzare. Pornim pe străzi 


60 


să vindem revista. Lume multă se plimbă pe strada Flon- 
dor discutând şi râzând. Cum să fac să vând revistele, 
mă gândesc eu. Văd un grup de vreo cinci fete drăguţe 
şi fără zăbavă mă vâr în cercul lor. 

—Cine dintre D-vstră doreşte să-mi cumpere un „Cu¬ 
vântul Studenţesc”, mă adresez eu către toate. 

—Cumpărăm dacă promiţi că mergi cu noi la plim¬ 
bare, îmi zice una destul de gureşă. 

% —Nu vă închipuiţi cu câtă plăcere aş merge eu la 
plimbare cu fete aşa de frumoase, dar, din păcate, n’am 
vreme. 

—Lasă băiatul în pace, se amestecă una micuţă şi ne¬ 
gricioasă, şi cumpăraţi câte o revistă. 

Cum ele erau cinci, şi eu tot atâtea reviste aveam, 
le-am vândut pe toate. Aşa ne făceam noi treaba şi tot aşa 
făceam cunoscută credinţa legionară. A doua zi, la predarea 
banilor, lipseşte Leorda. La şedinţa următoare e pedepsit 
de a nu avea dreptul de a mai vinde niciodată reviste legio¬ 
nare. Iată cum se dădeau pedepsele; moral. 

* 

* * 


Pe lângă şedinţe şi educaţia noastră, mai făceam şi 
marşuri prin satele din jurul Cernăuţului, ducând cu noi 
credinţa legionară. Aşa, în una din Dumineci, camaradul 
Nenati ne pune în coloană şi ne dă comanda de marş spre 
Corovia. Plini de voie bună, cântând cântece legionare, 
ieşim din Cernăuţi şi printre ogoarele verzi mărşăluim 
spre ţinta noastră. După un marş de vreo patruzeci de 
minute, cotim din şoseaua principală şi intrăm în sat cân¬ 
tând de răsună toate văile. Pe la geamuri se arată ochi 
curioşi de neveste îmbrobodite şi de fete cu coc în cap 
şi cu flori roşii la urechi. De prin porţi ies gospodari în 
haine albe şi vin încet după noi. Lângă primărie ne oprim, 
ne răspândim printre oamenii din sat şi vorbim cu ei. 

—Apoi ce vânt vă aduce domnişorilor pe la noi? 


61 


—Vântul dragostei de neam şi credinţa într’un viitor 
mai bun pentru noi toţi, declamă aproape camaradul 
Constantiniuc. 

—De, domnişorilor, eu sunt om bătrân şi nu ştiu 
de voi mai prinde vremurile acelea, se caină încet moşul 
cu pletele albe. 

—Dar nepoţi ai? 

—Da cum să nu am. Vai de mine şi de mine. 

—Şi crezi că pentru ei nu merită să faci ceva? 

—Cum să nu merite, dar nu prea ştiu ce aş putea să 

fac. 

—Ia cărticica asta şi citeşte-le câte ceva din ea, învăţă-i 
să fie români buni şi să-şi iubească neamul; şi Constanti¬ 
niuc îi dă o cărticică a Şefului de Cuib, pe care moşul o 
bagă după curea mulţumind. 

Suntem adunaţi din nou pentru câteva cântece şi în 
sunetul lor ieşim din sat cu direcţia Cernăuţi. Sătenii 
ne petrec până la şosea, rugându-ne să mai venim pe la 
ei. Ne urmăresc o bună bucată cu ochii. Tocmai când ajun¬ 
gem din nou în Cernăuţi, se aprind lumânările. 

—Trecem prin Grădina Publicării dă unul ideea cama¬ 
radului Nenati. 

—Trecem, spune el voios. 

Aleea din mijlocul grădinii e luminată feeric şi băncile 
de pe margine sunt pline de lume. Prin mijloc trec perechi, 
perechi, ca într’un furnicar răscolit de roata unei căruţi. 
Pornim direct prin mijlocul aleei, şi cântecul îşi taie cărare 
adâncă prin sufletele celor prezenţi. Drumul se curăţă în 
faţa noastră ca prin farmec, de mergem ca în triumf. Spre 
capătul grădinii un sergent de stradă vrea să ne opreas¬ 
că. 

—Domnilor, nu e voie de cântat; şi dă să ne oprească 
cu forţa pe mine şi pe Constantiniuc Eustafie, care eram 
în primul rând. 

Cu o smuncitură dublă a sburat cât colo. Supărat se 
duce să-şi caute ajutoare. Pentru a evita un scandal, cama¬ 
radul Nenati ne opreşte, ne mulţumeşte pentru felul frumos 


62 


în care ne-am purtat şi dă ordin de ruperea rândurilor. 
Cu un ,,Trăiască Legiunea şi Căpitanul”, care mai sparge 
odată liniştea din parc, ne contopim cu cealaltă lume din 
el. 


* 

* * 

Dar şi duşmani aveam destui. Şi ne loveau din toate 
părţile. Cuzişti, ţărănişti, liberali, social-democraţi, co¬ 
munişti, fără deosebire, se uneau ca să ne lovească cât 
mai tare. Plouau loviturile din toate părţile pe capul nos¬ 
tru. Singurul lor efect era că rândurile noastre se strângeau 
şi mai mult. Dragostea şi camaraderia dintre noi creştea 
cu fiecare lovitură, iar răspunsurile noastre au început 
să devină din ce în ce mai elocvente. 

Intr’o zi mergeam împreună cu camaradul Sultan. 
Aproape de la intrarea la cantina studenţească, dăm peste 
un grup de cuzişti în mijlocul cărora Nichiforel, student 
în anul trei la drept, le ţinea o peroraţie. 

—Codreanu e un excroc, care a adunat în jurul lui o 
serie de nebuni şi crede că cu ajutorul lor va nimici toate 
partidele şi va ferici neamul. 

Un moment am rămas ca trăsniţi. Nu ne puteam în¬ 
chipui atâta mişelie la un partid care cândva fusese şi al 
Căpitanului. Ne-am apropiat de grupul cuzist şi cu destulă 
bună cuviinţă l-am întrebat pe vorbitor: 

—Ai fi bun, D-le coleg, să-mi spui şi mie de ce Co¬ 
dreanu e un excroc? 

—Dar tu cine eşti? îşi ridică el vocea. 

—Un student, ca şi d-ta. 

Mă măsoară de sus şi până jos, se uită pieziş la Sul¬ 
tan şi văzând că suntem tineri şi noi veniţi la universitate, 
îmi răspunde cu o voce căreia căuta să-i dea cât mai multă 
prestanţă: 

—Eu nu dau socoteală oricăror mucoşi din anul în¬ 
tâi. 


63 


—Aşa? Nu dai socoteală mucoşilor din anul întâi? 
Bine D-le, atunci află că încă nimeni n’a înjurat pe Căpi¬ 
tan în faţa unui legionar fără să primească răsplata cu¬ 
venită. 

Au urmat o serie de palme solide din partea mea şi 
a camaradului Sultan. Ceilalţi cuzişti au fugit, strigând 
poliţia. N’a venit nimeni. Am plecat şi noi. Dar chestia 
n’a rămas aici. Au început discuţii teribile, chiar între le¬ 
gionari. 

—Asta e prea mult. Studenţi creştini să se bată între 
ei. Când s’a mai pomenit asta aici la noi?! 

—Dacă nu s’a pomenit până acum, iată că s’a pomenit 
acum, aud eu pe doi studenţi discutând cu aprindere. 

—Dar de ce să-l bată când putea să-l contraheze. 

—Pentru că nu ori ce individ, care dă cu noroi aşa 
în mod nesocotit, e demn să iasă pe un teren de onoare. 

—Dar nu vezi că râd străinii că am ajuns să ne batem 
între noi? 

—Să nu râdă, că la fel o să păţească şi ei. 

Am plecat de lângă ei la masa din fundul cantinei 
unde se mănâncă mai cu poftă, căci suntem numai între 
camarazi. 

—Măi Mardarie, am auzit că te lasă drăguţa, râde Ji- 
tariu şi cu Orendovici. 

—De ce? întreb eu râzând. 

—Pentru că l-ai bătut pe preamăritul Domn Nichi- 

forel. 

—Nu l-am bătut singur. Ş’apoi ce are ea cu el? 

—N’are nimic cu el, dar zice că nu e frumos ca stu¬ 
denţii creştini să se bată între ei. 

Am văzut imediat că vroiau să facă haz de cei ce 
credeau că se puteau ascunde după această formulă şi să 
dea şi mai departe cu noroi în Legiune. Le răspund tot la 
fel: 

—Atunci n’are decât să-l ia pe Nichiforel, că-i mai 
bat odată pe amândoi şi-mi caut alta. 

Situaţia a lămurit-o o scrisoare a Căpitanului care 


64 


ne mulţumea că am ştiut să terminăm cu calomniile 
cuziştilor şi pe care, mai cu pumnul, mai cu vorba, îi reduse¬ 
serăm la tăcere. Simt că am şi eu oarecare merit în chestia 
aceasta şi sunt tare mulţumit. Mă uit spre Ghiţă Zelins- 
chi, care are cel mai mare merit în chestia asta, după cum 
toată lumea o ştie. Zâmbeşte fericit. 

* 

* * 

% 

Guvernul caută să capteze studenţimea pe toate 
căile. Burse, servicii şi câte altele nu întrebuinţează, pentru 
a o ţine departe de politica ţării, sau a o avea de partea lui. 
Fiecare ocazie e bine venită. Iorga anunţă un Congres 
al Ligii Culturale la Putna. D-l Nistor, Rectorul Universi¬ 
tăţii noastre, invită pe studenţi să participe. Drum masă, 
băutură şi petreceri, toate pe gratis. Mulţi ar fi vrut să ia 
parte, dar conducătorii studenţimii veghiază. In locul 
celor ce vroiau să se ducă numai de petrecanie, ocupăm 
vagonul pentru studenţi noi, legionarii, şi pe tot drumul 
răspândim credinţa legionară. Dis-de-dimineaţă ne prezen¬ 
tăm la gară care forfotă de lume. Peste mulţimea de linii 
care se încolăcesc ca şerpii în joacă, soarele îşi revarsă 
razele cu năduh. 

-Suie aici, Mardarie, mă strigă Anchidim Uşeriu din 
spate. Prins de mâna lui sar într’un vagon de clasa treia. 

-L-ai văzut pe bărbos? râde Edu. 

—Care bărbos? 

—Iorga măi, şi râde şi mai tare. 

Suntem singurii trei îmbrăcaţi în cămăşi verzi, cu nas¬ 
turi lucitori, cu cravate negre şi centură cu diagonală. 
Mare îndrăzneală pentru primăvara anului 1935. Mai spre 
capul trenului se aude râs mare şi ciripit ca de păsărele. 
Clasa a şasea de fete de la normala pleacă la congres. Poliţia 
se uită cu ochi pofticioşi la noi. Un comisar, dându-şi 
aerul unui om desinteresat, mă întreabă: 

—Ce uniformă e asta, D-le? 


65 


—Legionară. Şi simt cum creşte în mine bucuria. 

Bucureştenii veniţi cu Iorga se uită după noi cei îm¬ 
brăcaţi în uniforme ca nu ştiu după ce raritate. Ne foto¬ 
grafiază, ne dau ţigări, bomboane şi ne invită în vagoanele 
lor. Cu o fluerătură scurtă, trenul se pune în mişcare. 
Odată cu plecarea lui începe şi cântecul legionar. Ziua e 
frumoasă, locurile pe unde trecem minunate, şi noi, tineri 
şi plini de viaţă. 

în Rădăuţi ne dăm jos, facem frontul şi Popovici dă 
raportul Bădiţei Iasinschi care ne aştepta în gară. Bădiţa 
Vasile ne priveşte cu dragoste, ne dă câteva sfaturi, ne mai 
întreabă ce e nou prin Cernăuţi, şi plecăm mai departe. 

în Putna colindăm prin mănăstire, ne închinăm la 
mormântul Domnului Ştefan, vizităm muzeul în care se văd 
cusături de mătase cu aur, argint şi pietre scumpe, cusute de 
mâni evlavioase de Doamne şi Domniţe. Aici te simţi în 
adevăr român şi că te leagă ceva de pământul acesta. 

Mai la vale, pe un pârâu, stă chilia lui Danii Sihastru, 
unde un moş cu plete albe, cu opinci şi boandă cu lână 
lungă, povesteşte tuturor vizitatorilor cum Domnul Şte¬ 
fan a venit la călugărul din chilie după sfat şi încurajare. 
Masa o luăm pe iarba verde din curtea mănăstirii, înfr㬠
ţiţi cu ţăranii de acolo, şi după aceea îi tragem o horă 
legionară cât îi curtea mănăstirii de mare. 

—Toată lumea în coloană de marş, răsună vocea ca¬ 
maradului Popovici. Cei trei cu cămăşi verzi trec în faţă. 
Gata?... Drepţi!... Dă tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei”... 

Din spate se aude o voce cristalină. E a lui Octavian 
Vişan, student din Putna. Pornim cântând prin sat. Ţ㬠
ranii şi ţărăncile se ţin după noi. Jandarmii caută să ne 
oprească, dar nu reuşesc. Muzica militară încearcă să ne 
astupe, dar noi cântăm pe întrecute de răsună văile 
din jur. 


* 


♦ 


* 


66 


Numărul nostru creşte mereu, şi sala din casa germană 
nu mai e aşa de pustie ca anul trecut. Cântec după cântec 
clatină geamurile odăii, dând veste de viaţa nouă ce răbuf¬ 
neşte furtunos. Se deschide şedinţa şi după ce se discută 
problemele noastre locale, Biceagă ne spune: 

—Mâine la orele 11 toată lumea în Gara Mare. Frontul 
se va forma la ordinul meu, când trenul va apare în zare. 
Vine să ne vadă D-l General Cantacuzino-Grănicerul. Un 
foşnet de bucurie şi nerăbdare se iscă în rândurile noastre. 

A doua zi pe la zece, peronul gării e plin de legionari 
care se plimbă în sus şi’n jos, povestind despre General 
o mulţime de lucruri hazlii, mai ales din vremea Jilavei. 
La unsprezece şi câteva minute, apare în zare trenul. Fron¬ 
tul e imediat gata. Trenul a oprit şi „Ştefan Vodă al Mol¬ 
dovei” răsună din piepturile tinere şi îndrăzneţe. Poliţia 
se frământă în jurul nostru. Dintr’un vagon de clasa întâia 
se dă jos un moşneguţ mititel, cu monoclu, îmbrăcat 
în haine negre, şi după ce dă mâna cu D-l Prof. Brăileanu 
şi D-l Cdt. Iasinschi, se îndreaptă cu paşi repezi spre noi, 
şi cu un gest scurt, ne curmă cântecul. 

—Fire-aţi ai naibii de pezevenchi. Vreţi să mă băgaţi 
din nou la închisoare? Dar râde şi ne priveşte cu multă 
dragoste. Cine v’a pus să cântaţi? Se uită în lungul şirului, 
dă cu ochii de Lauric, se duce la el, îl ia în braţe şi râde 
din nou. Desigur, dacă e şi Filon aici, nu se putea să nu fa¬ 
ceţi prostii. Dă mâna cu gradaţii şi plecă într’o maşină 
însoţit de Prof. Brăileanu. 

A doua zi ne vizitează sediul. 

—Am să-i spun Căpitanului că sunteţi nişte peze¬ 
venchi, ne apostrofează el de pe masa unde l-am urcat 
ca să-l putem vedea cu toţii. Noi râdem fericiţi că ne pu¬ 
tem bucura de prezenţa lui. 

—Dar de ce suntem pezevenchi D-le General? întreabă 
unul din mulţime. 

—Apoi ce sunteţi dacă nu pezevenchi când aveţi 
curajul să mă primiţi la gară cu front, cântece, onoruri, 
când n’au trecut nici câteva luni de când am ieşit de la 


67 


închisoare?! Şi pe deasupra mă urcaţi pe mine, om bătrân, 
vreo 32 de trepte până la sediul vostru şi mă suiţi şi pe ma¬ 
să, râde Generalul bine dispus. 

în noi creşte bucuria. Nu oricine poate spune că a dat 
mâna cu eroul de la Coţi, mă gândesc eu. După masă l-am 
condus cu toţii la gară cu multă voie bună şi ne despărţim 
de el, care ne tot ameninţă cu Căpitanul şi nu ne mai 
scoate din pezevenchi. 


* 

* * 

Apoi, câte zile minunate şi pline de râs nu petrecem 
muncind la Cantina Studenţească, prin asta câştigându-ne 
existenţa, căci eram săraci rău. Munca şi soarele ne dădeau 
sănătate şi voie bună. Cine muncea acolo o vară, avea 
asigurată masa pe tot anul la cantină. Şi cum ne mai dis¬ 
tram! Iată-mă din nou la soare, în costum de baie şi cu sapa 
în mână lucrând de zor lângă ceilalţi camarazi. O mie de 
gânduri de pe vremea când făceam aceleaşi treburi acasă 
îmi trec prin cap; nici nu iau seama la ce se vorbeşte împre¬ 
jur. Deodată îl aud pe Suceveanu Lazăr, ce stă rezemat 
în sapă: 

—Ba, nu. Homer a scris-o. 

—Buni au să fie cartofii aceştia când la săpatul lor se 
vorbeşte de Homer şi Tucidide, zice Biceagă. Râdem cu to¬ 
ţii şi lucrul urmează cu râvnă. 

în jur se întinde grădina verde şi frumoasă. Din spate 
se aude o goarnă de la Regimentul 11 Roşiori. Spre dreap¬ 
ta, pe drum, trece un tramvai, iar lângă gard stau nişte 
fete tinere şi se uită cu jind la trupurile noastre bronzate. 

—Poftim de ne ajutaţi, le invită Ghiţă Zelenschi. 

—Am veni noi, dă răspuns una mai îndrăzneaţă, 
dar ni-e teamă că nu vom şti ce să facem. 

—Lasă că vă învăţăm noi. 

—Dar n’avem costum de baie şi după câte văd la 
D-voastră acesta e costumul de lucru. 


68 


—Puteţi lucra şi în cel al lui Eva; şi râsul cuprinde 
ambele părţi, fugărind fetele de la gard. 

—Eu mă duc să ud ceapa şi roşiile, zice Uşeriu şi 
se depărtează. 

—Oare ce substanţe alimentare conţin roşiile, se întrea¬ 
bă curios Hrincescu. 

—Da ce-s eu doctor ca să ştiu, îi răspunde Suceveanu. 
Mai bine m’ai întreba de substanţele ce conţin sfeclele, 
urmează, făcând aluzie la o întrevedere amoroasă a lui 
Hrincescu cu D-ra Sfecla. 

—Lăsaţi măi doctoriţele şi gândiţi-vă mai bine la ce 
flori îi ducem la noapte Lalei, încerc eu să schimb subiec¬ 
tul pentru a evita alte urmări. 

—Ba eu nu-i mai duc nici o floare, răspunde mâhnit 
Suceveanu. 

—De ce? 

—Am cunoscut-o azi şi s’a dus naibii tot farmecul. 

—Păcat, pentru cine mai strângem de acum flori din 
grădina publică? Şi lucrul urmează mereu. 

—Hai, la masă, se aude vocea lui Anchidim care toc¬ 
mai terminase de udat şi îşi dădea un duş subt instalaţia 
făcută de noi. 

Trecem cu toţii pe subt proaşca în care pe rând 
turnăm apă, ne spălăm, ne îmbrăcăm bine, ne aşezăm 
cravatele la gât şi ne pregătim de ducă spre cantină. 

—Staţi că mai am o surpriză, râde Anchidim cu un 
borcan de dulceaţă de fragi în mână. 

—De unde? 

—De la D-na Dr. Holinatti citire, răspunde el ca un 
bun student de teologie. 

—Atunci să luăm aminte, îi urmez eu gluma. 

Borcanul cu linguriţa în el a trecut din mână în mână, 
pierzând mereu din conţinut şi frumuseţe, până ce a r㬠
mas o sticlă goală... 


* 


* * 


69 



Odată cu intrarea în Mişcare a fraţilor Hoinic, a luat 
fiinţă şi corul legionar studenţesc. Nu prea aveam noi ha¬ 
bar de note, dar puneam tot sufletul în ceea ce făceam, 
şi treaba mergea minunat Câte ceasuri de neuitat am pe¬ 
trecut în casa D-nei Hoinic, înconjuraţi de dragostea şi 
neîntrecuta ei bunătate! Cât bine nu ne-a făcut la toţi 
D-na Hoinic! Când nu aveam ce mânca, hai la tanti Sil¬ 
via. Când nu aveam unde dormi, hai la tanti Silvia. Când 
ne durea sufletul pentru cine ştie ce, tot la tanti Silvia 
ni-1 lecuia cu sfaturi şi vorbe bune. Casa ei era casa noastră 
şi noi ţineam la ea ca la mama noastră. Nu scăpăm nicio¬ 
dată ocazia să-i facem câte o mică bucurie. Azi e iar repeti¬ 
ţie pentru cor. O pornesc încetişor într acolo. Piaţa Aus¬ 
triei e plină de zarzavaturi, fructe şi flori. Ici fragi întune¬ 
caţi, colo prune brumate şi dincolo zarzăre mari şi galbe¬ 
ne ca aurul. Pe o masă, mai spre mijlocul pieţei, numai 
flori, dintre care se vede, scânteind, roşul garoafelor. Cum¬ 
păr un mic bucheţel şi o iau pe Vasile Conta la vale. La 
căsuţa mică şi cu flori albe la geamuri, o găsesc pe tanti 
Silvia în uşă. Mică, cu o rochie neagră şi cu capul descope¬ 
rit, pare tare tânără. 

-Sărut mâna, Tanti Silvia, şi grăbit îi prezint flori- 

—Servus, Mardarie. Da ce ţi-a venit? mă întrebă zâm¬ 
bind soarelui ce stă gata să se ascundă după dealul Ţeţi- 
nei. Părul cărunt îi dă un aer de mândrie şi nobleţe. 

-Nimic. Am vrut doar să vă fac o mică bucurie. 

—Mulţumesc frumos. Sunt tare frumoase. 

-Mă bucur că vă plac. A început repetiţia? 

-încă nu. Dar intră, că stau gata s’o înceapă. 

-Trăiască Legiunea şi Căpitanul! salut eu din pra¬ 
gul uşii, bătând cu mâna inima şi apoi asvârlind-o spre cer. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, îmi răspunde Bujo¬ 
rel Hoinic, scurt şi înfipt. Pe Trebiş şi pe Modrea nu î-ai 
văzut? 

-Nu. Şi mă aşez între Uşcriu şi Paul Georgescu. 
D-nul Noly Scalat, uncheşul lui Bujorel, stă la pian şi 


70 


descifrează un cântec. Păru-i argintiu pare şi mai alb în 
luna de amurg. 

—Ei! Hai, să începem, se ridică de lângă pian D-l 
Scalat. 

Ne aşezăm în cerc şi, cu multe reveniri şi întreruperi, 
ajungem în fine să cântăm aşa cum îi place lui Noly. El, 
când se pleacă de aproape de intră sub pian, când se înalţă 
de crezi că vrea să iasă prin plafon afară, după cum vrea 
să cântăm, mai încet sau mai tare. Manoliu de la tenor 
cântă parcă şi cu nasul. Uşeriu, care abia se mai ţine 
de râs, îl ghionteşte mereu pe Georgescu şi îi susură: „sit- 
sit”. Pe uşă intră domol Trebiş şi Modrea. 

—Unde aţi întârziat? îi apostrofează scurt Bujorel. 

—Zău, eu ştiu că’s mare ticălos, mărturiseşte Tre¬ 
biş pocăit, dar am uitat ca mort (şi dă mereu când din 
umărul stâng, când din cel drept). Modrea tace. 

—Imediat după repetiţie vă duceţi la Roşa, la Şeful 
Garnizoanei, întrebaţi unde are el de ţinut vreo şedinţă, 
şi o ţineţi voi, se încruntă Bujorel la ei. 

Noi râdem şi ne ghiontim, numai „gorduna” noas¬ 
tră, Radu Zus, stă serios ca de obiceiu. Nu zâmbeşte 
nici măcar când Georgescu îl numeşte „Rosinanta”, pentru- 
că într’o zi l-a dus în spate cam vreun kilometru pe Tre¬ 
biş care-şi scrântise un picior. Noly încearcă să curme dis¬ 
cuţiile şi să urmeze repetiţia, dar câştigă propunerea 
lui Zelenschi de a face o pauză. Imediat ne ducem cu toţii 
în bucătărie la tanti Silvia. Ghiţă se duce cu un coş în piv¬ 
niţă, de unde se întoarce cu el plin de mere mari şi fru¬ 
moase. 

—Vă rog numai să strângeţi sâmburii, se aude vocea 
melodioasă a D-nei Hoinic. 

—Sigur. Sâmburii să fie strânşi, încearcă Achidim 
să-l facă pe seriosul, dar nu prinde. Cunoaştem noi bancul 
cu strânsul sâmburilor: acesta e doar un motiv ca să căp㬠
tăm mere. Reîncepe apoi repetiţia. 

—Măi! Nu cânta aşa numai din buze. Trăieşte cân¬ 
tecul! se răsteşte Noly la mine. Mă fac mic ca să-i scap de 


71 


subt priviri, dar el începe a râde şi repetiţia îşi urmează 
cursul. 

—Gata. Mâine seară la aceeaşi oră. 

—Bun. Dar mere mai căpătăm? 

—Dacă sunteţi cuminţi, vă mai dau, râde D-na Hoi- 

nic, fericită. 

Ce vremuri acelea! 


♦ 

* * 

Dar nici de carte nu uitam. Ne dădeam perfect de 
bine seama că, pentru a avea succes în lupta mare ce o 
duceam alăturea de Căpitan, trebuia să devenim oameni 
întregi, să acumulăm cunoştinţe cât mai multe, fiecare, 
pe drumul care şi-l alesese, trebuia să fie, dacă nu primul, 
atunci printre cei dintâi. De aceea frecventam, cât pu¬ 
team mai des, sălile de cursuri şi biblioteca. Şi iată ce 
mi se întâmplă într’o zi. Apăruseră mărţişoare cu Ar¬ 
hanghelul Mihail şi le purtam cu toţii la butonieră ca 
pe o decoraţie. în sala de curs de la Facultatea de Teologie 
sunt singurul cu mărţişor pe piept. Mă aşez într’o banca 
mai spre fund. Intră profesorul de exegeză Gheorghiu, 
îmbrăcat în reverendă, cu bărbuţă albă şi ascuţită, proas¬ 
păt tunsă. Se aşează pe catedră, îşi roteşte ochii prin 
sală şi şi-i opreşte asupra mea. Apoi începe cu o voce 
cântată pe nas, ca dascălul nostru din sat Dumineca la 
cititul apostolului: 

-Sunt unii aici care umblă cu Arhanghelul pe piept 
şi cu Dracul în inimă. 

Parcă mi-a dat cu ceva în cap. Ce fac? mă gândesc 
eu roşindu-mă de ciudă. Mă ridic încet, îmi strâng caietele, 
iau pardesiul pe braţ şi pornesc spre catedră uitându-ma 
direct în ochii profesorului. 

-Dacă aşa credeţi D-vstră că veţi reuşi să ne abateţi 
de pe drumul pe care am apucat, vă înşelaţi, D-le profe¬ 
sor. Nu cu insulte o să mă convingeţi că drumul meu este 


72 


greşit. îmi pare numai rău că D-vstră, în calitate de preot 
şi profesor universitar vă pretaţi la asemenea josnicii. 
Şi-mi mai pare rău că sunteţi bătrân, că m’aş socoti o 
leacă mai altfel cu D-voastră. 

Am ieşit afară sub ochii plini de îngrijorare ai ce¬ 
lorlalţi studenţi, care se temeau că îndrăznisem prea mult. 

—Stai dragă, că nu mă referisem la D-ta; se aude 
vocea profesorului când stăm în pragul uşii gata să ies. 

—La cine v’aţi referit, când eu sunt singurul aici 
cu Arhanghelul pe piept? Plec, D-le Profesor. Nu mai 
vreau să fiu popă. M’a săturat exemplul ce mi-aţi dat 
azi D-vstră. 

Am părăsit sala lăsându-1 pe profesor cu ochii agăţaţi 
de uşă. M’am dus la decanat, mi-am scos actele şi m’am 
înscris la Drept. 

—De ce ai plecat, măi? mă întreabă un coleg pe drum. 

—Ce vroiai să fac? Să-i spun că are dreptate? 

—Nu. Dar după ce ai plecat tu, a spus că-i pare rău 
şi că ar fi bine să te convingem ca să revii. 

—M’am înscris la drept şi cu asta basta. Dacă îi pare 
rău ori nu, vom vedea. 

în adevăr, i-a părut rău. S’a purtat foarte frumos 
în anii care au urmat, sprijinindu-ne pe unde a putut. 

* V ... 

* * 

A venit din nou Generalul. Sala teatrului din Cern㬠
uţi geme de lume. Toţi sunt curioşi să-l vadă şi să-l audă 
vorbind pe Generalul Cantacuzino-Grănicerul. Din lojă 
în lojă şi din om în om, bancurile lui fac ocolul sălii. 

—Doamnelor şi domnilor, dragi camarade şi camarazi, 
se aude de pe scenă vocea puternică a lui Posteucă. Am 
deosebită onoare a vă prezenta pe eroul de la Coţi, Gene¬ 
ralul Cantacuzino-Grănicerul... 

—Doamnelor şi Domnilor, îşi începe Generalul expu¬ 
nerea, plimbându-se cu mâinele la spate pe scenă —Posteucă 


73 


a avut curajul să mă prezinte ca erou. In România însă nu 
e bine să fii erou, pentrucă eroii stau închişi la Jilava in 
companie cu păduchii. Sala aplaudă şi râde cu lacrimi. 
Când Generalul îşi îndreaptă ochii străpungători spre cei 
prezenţi, amuţesc cu toţii de frică să nu scape vreo vorbă 
din cele ce vor urma. 

-Când am intrat aici în sală, am auzit pe o doamna 
venerabilă şoptind vecinei D-sale: „Oare ce ştie să spună 
şi moşneguţul ăsta?” şi se uită fix spre o lojă din faţă. 
Sala râde şi aplaudă din nou. Generalul sare de la o chestie 
la alta cu o elasticitate de pisică, îmbrăcând totul în haine 
de sărbătoare şi voie bună. 

_Mi s’a interzis a vorbi despre Garda de Fier. Dar eu 

repet pentru toată lumea, şi vocea îi creşte tunet, c ă din 
Garda de Fier nu mă scoate nici Dracul. Sala aplaudă în 
delir. Minutele se fac ceasuri şi Generalul vorbeşte mereu. 

-Ei, acum să vă spun şi ceva despre drapel, că doar 
acesta este subiectul conferinţei mele. Drapelul, copii 
dragi, e cel mai frumos lucru ce există pe lume. El închide 
în el toate nădejdile noastre. Trecutul, prezentul şi viito¬ 
rul unui neam, morţii, vii şi cei ce vor veni, toţi sunt în 
drapel. Drapelul e simbolul existenţei neamului. Sala e 
toată numai ochi şi urechi. Dintr’o lojă din dreapta, Lau- 
ric face semne disperate Generalului, arătându-i ceasul. 
Au trecut aproape două ore şi nimeni nu ştie când. 

—V’aş mai spune eu multe, copii dragi, dar Filon 
nu mă lasă. Face semne disperate şi-mi arată mereu ceasul. 
Trebuie să închei, dar îmi rezerv dreptul de a mai veni pe 
la D-vstră. Cu un compliment, se îndreaptă spre fundul 
sălii. Dar după vreo câţiva paşi se întoarce şi, cu ochii 
spre loja cu cucoana venerabilă, zice: 

—Ei cucoană, ţi-a plăcut cum a vorbit moşul? Apoi, 
cu paşi de sublocotenent părăseşte scena. Sala geme de 
aplauze, de curaj şi de voie bună şi din mijloc se înalţă 
ca furtuna „Ştefan Vodă al Moldovei”. 

* 


74 


Nu după multă vreme a venit să ne viziteze un nou 
oaspete. Prezenţa lui ne întăreşte în credinţa legionară. 
E profesorul Găvănescu, omul de cultură vastă şi renume 
mondial. Vine să vadă cum credinţa legionară creşte. Toată 
lumea ne acuză că suntem tineri, fără experienţă şi svăpă- 
iaţi. Azi îmi va fi dat să văd pe unul din cei bătrâni şi cu 
carte multă, care era de aceeaşi credinţă cu noi cei tineri. 
Cu frontul făcut şi cu onorurile cuvenite, l-am primit pe 
Profesorul Găvănescu, care a sosit acompaniat de D-nii Cdţi 
lasinschi şi Ţopa. Bătrânel, de statură mijlocie, bine legat, 
cu părul alb, cu sprâncene stufoase, se uită cu lacrimi 
în ochi la noi şi ne zice: 

—Dragii mei studenţi legionari. Să fiţi buni, să înv㬠
ţaţi bine, să vă pregătiţi cât se poate de conştiincios, 
căci ţara are nevoie de voi. Dar, mai ales să-l ascultaţi 
pe Căpitan, că el ştie ce face... 

îmi muşc buzele ca să nu plâng. De ce m’o fi impre¬ 
sionat atât de mult? Poate că pentru adeziunea totală 
ce a demonstrat faţă de Căpitan! Au plecat cu toţii şi noi 
cu ei. Soarele de afară, voia bună de pe stradă, verdele 
pomilor şi zâmbetul fetelor, m’au făcut să revin la viaţa 
zilnică. Câte visuri neîmplinite, Doamne... 

* 


* 


* 


75 


VAIDA VOIVOD 


Prigoana din 1933, în loc să înspăimânte, atrage. 
Tineretul doritor de ceva mai bun, flămând după un ideal 
măreţ, îngroaşă pe fiecare zi rândurile legionare. Deşi 
i se spune deschis cât de greu va fi drumul, câte lovituri 
va avea de suportat, nu se sperie şi rândurile legionare 
se multiplică. îngrijoraţi de acest fenomen, camarila şi oa¬ 
menii ei pun la cale ruperea lui Vaida de Iuliu Maruu şi 
înfiinţarea unui nou partid, cu nuanţă naţionalistă, care 
să atragă tineretul de la Garda de Fier. D-l Vaida are cons¬ 
fătuiri cu Căpitanul şi face tot ce poate ca să câştige tine¬ 
retul. Printre alte multe, îi cere Căpitanului să nu-1 boico¬ 
teze. De aceea, în vara anului 1935, când Vaida îşi anunţă 
o adunare la Cernăuţi, Căpitanul ne dă ordin să-l primim 
bine şi să-l sprijinim. La terminarea şedinţei, Şeful Gar¬ 
nizoanei, Biceagă, ne spune: 

-Camarazi, ne-a trimis Căpitanul ordin să-l primim 
pe Vaida Voievod, care vine să ţină o adunare în oraşul 
nostru, cu tot fastul posibil. Pentru acest lucru ordon: 
Camarazii Ioniţă, Grecu, Uşeriu şi Edu, îmbrăcaţi în 
cămăşi verzi, vor forma garda personală a D-lui Vaida. 
Camaradul Popinciuc va lua conducerea poliţiei legionare. 
Alege-ţi, te rog, băeţii care crezi că pot să te ajute. 

M’a cam surprins această numire neaşteptată şi mă 
simt nesigur. Trec prin faţa frontului şi aleg, dintre cei 
mai voinici, pe Bontus, Cenuşă, fraţii Constantiniuc şi 
încă vreo câţiva. A doua zi ne prezentăm cu toţii la gară 
pentru primirea D-lui Vaida. Pe peron stă D-l Prof. Cândea, 
şeful vaidiştilor din Bucovina, discutând cu gradaţii legio¬ 


76 




nari. In dosul gării s’a format frontul legionar. De o parte 
cei îmbrăcaţi în costume naţionale şi de cealaltă parte 
cei în civil. Eu mă sbat să pun ordine şi să ţin liberă in¬ 
trarea spre gară. 

Apare D-l Vaida. Scund, gras, cu mustăţi albe şi stu¬ 
foase, se uită lung peste frontul legionar. Dinspre capăt 
răsună vocea camaradului Nenati: „Garda, drepţi! Pentru 
onor, înainte!” Mâinile bat pieptul în tact şi se înalţă spre 
cer. D-l Vaida, urmat de Prof. Cândea şi gradaţii legionari, 
trece frontul în revistă. Apoi se formează coloana. în faţă, 
într’o maşină deschisă, iau loc cei patru în cămăşi verzi. 
Urmează maşina cu Vaida flancată de către patru legionari 
din poliţie, iar în urmă se întinde, cât e strada de lungă, 
coloana legionară. Soarele luceşte vesel, cântecul legionar 
clocoteşte năpraznic şi coloana înaintează în cadenţă 
spre Piaţa Unirii. 

—Dă-te domnule într’o parte din drum, strig eu unui 
civil ce stătea pe stradă şi nu pe trotuar. 

—Păi eu sunt de la poliţie. Sunt comisar, îmi răspunde 
el. 

—Poţi să fii ce vrei. Azi eu sunt chestor, şi-l împing 
în mulţimea ce râde. 

Din maşina din faţă strigă Uşeriu: 

—Trăiască D-l Vaida Voievod. Trăiască Garda de Fier. 

Uralele lumii de pe margini nu se mai sfârşesc. Din 
Piaţa Unirii cotim spre Universitate şi Reşedinţă. La poar¬ 
ta Reşedinţei coloana se opreşte. D-l Vaida scoboară din 
maşină şi priveşte defilarea şirului de legionari ce trec cu 
fruntea în soare şi mâinile ridicate la cer, în clocotul de foc 
al cântecului. D-l Vaida rămâne la Prof. Cândea. Coloana 
legionară se întoarce şi în dreptul Universităţii se disol- 
vă, întinzându-se o horă mare cât e strada de lungă şi 
lată. 

A doua zi l-am dus din nou, cu acelaş fast, la Teatrul 
Naţional, unde avea să vorbească. 

—Să iei seama la partea stângă a sălii, mă face atent 
Şeful meu de Cuib, Radu Zus, că acolo s’au postat cu- 


77 


ziştii şi o să-ţi facă greutăţi. . 

-Bine, bine. Şi mă grăbesc spre capul coloanei. In 
piaţa din faţa teatrului, lume cât vezi cu ochii.Au fost 
instalate câteva megafoane pentru cei ce nu încăpeau 
în sala teatrului. Cuziştii din sală dau semne de prezenţă. 
Pe scenă apare D-l Vaida, flancat de cei patru camarazi 
în cămăşi verzi. Lumea se ridică în picioare, mâinile se înal¬ 
ţă spre cer şi din piepturi tinere şi doritoare de luptă 

izbucneşte cântecul: 

Sculaţi Români la luptă bate ora 
Din urmă pentru neamul românesc... 

Cuziştii încearcă să cânte imnul studenţimii, dar 
sunt acoperiţi de puterea cu care cântă legionarii. Văzând 
că aşa nu le merge, încep să huiduiască. Mă simt tras de 
haină. 

-Hai afară că au tăiat firul ce duce la megafoane, 
îmi spune Bontuş. 

—Cine l-a tăiat? 

-Nu ştiu. Cred că cuziştii, căci alţi adversari nu sunt 
pe aici. 

-Imediat, un electrician să-l repare, şi tu să nu te mişti 
de aici. Firul a fost reparat, dar liniştea mea s’a dus. Cum 
fac să termin cu strigătele din sală şi să stabilesc ordinea.? 
Văd că singura soluţie e să dau afară pe cuzişti din sală. 
Il chem pe Cenuşă şi-i spun să se ducă la Lauric şi să-l 
roage să dea ordin ca atunci când se aplaudă, să se facă 
cu putere şi timp îndelungat. Apoi, cu vreo zece camarazi, 
mă bag în sală, în spatele cuziştilor. Când încep apluazele, 
noi înşfăcăm fiecare câte un cuzist şi, afară cu el! Aşa, 
în câteva minute, sala s’a liniştit complect. 

—Hai cu mine, camarade Popinciuc, îmi strigă din 
fugă Tarasevici luând-o spre loje. îl urmez încă cu vreo 
câţiva camarazi. Tarasevici intră într’o loje şi noi după el. 
Aici stă fără grijă M.C. Panait, redactorul revistei,,Cioclii , 
care aruncă cu noroi în Mişcare la orice ocazie. 

—D-le Panait, am onoarea să mă prezint, avocat Ta- 
rasevici, delegat al Centrului Studenţesc Cernăuţi în Uniu¬ 


78 


nea Naţională a Studenţilor Creştini Români, în nume¬ 
le cărora, primeşte: îi dă două palme şi pleacă. L-am 
dat şi pe acesta afară. De pe scenă se aude vocea lui Vai¬ 
da: 

—Ce vă uitaţi aşa speriaţi înapoi, ca găinile când dă 
uliul între ele? Nu vă faceţi griji că aici nu se întâmplă 
nimic. 


* 

* * 

—Mardarie, Robu e sus, într’o lojă. El i-a îndemnat 
pe cuzişti la desordini, se sbate lângă mine Nicu Hotincea- 
nu, cu nasul lui de boxer şi cu ochi lucitori. 

—Dracu l-a pus şi pe ăsta să vie aici. Hai la el sus. 

într’o lojă stă Robu, deputat cuzist de Rădăuţi, 
cu soţia şi o fetiţă mică în braţe, şi se uită speriat spre uşă. 

—Cine te-a pus, Domnule, să faci ceea ce nici un om 
cu oleacă de obraz nu face? V’am stricat noi cândva vreo 
adunare? 

—Nu! Dar aici e adunarea lui Vaida. 

—D-l Vaida vorbeşte, numai. Adunarea e a noastră, 
a legionarilor. 

Hotinceanu dă să-l prindă de braţ, dar el bagă înainte 
fetiţa, care începe a plânge speriată. 

—Lasă-1 Nicule, că ticălosul ar fi în stare să te lase 
să-i baţi fetiţa, numai să se salveze el. Ia-ţi domnule nevasta 
şi fetiţa şi pleacă. Ne socotim noi cu altă ocazie. A ieşit 
privind speriat în jur. 

Adunarea a urmat şi s’a terminat în linişte şi în cân¬ 
tece legionare. Pentru seară, D-l Vaida este invitat la o pe¬ 
trecere populară în Roşa. 

Toate luminile în sală sunt aprinse. Pe scaune în jur 
stau mamele şi privesc cu ochii umezi odrasdele ce dansea¬ 
ză, sau schimbă impresii asupra uneia şi a altuia. îşi face 
apariţia D-l Vaida, urmat de D-l Ioaniţescu, Prof. Cândea 
şi o serie de gradaţi legionari. Dansul se opreşte, muzica 


79 


începe un marş, iar dansatorii fac un coridor până la scenă. 
Băieţi şi fete, cu ochii plini de bucuria dansului, se ţin de 
braţ şi-l urmăresc pe D-l Vaida, care, cu mustăţile răsu¬ 
cite în lături, înaintează tacticos spre scenă. Apoi dansul 
îi cuprinde iar pe toţi. La un moment dat, mă cheamă 
Leliţa Cazacu, şefa cetăţuiei din Cernăuţi. 

—Mardarie, vino să vinzi la licitaţie o tortă. 

—Dă-o repede încoace. Mi se dă o tortă micuţă dar 
forte frumos gătită. 

—Cu cât o dau? 

—Cu cât poţi. 

—Dar dacă o dau cu câştig bun ce capăt? 

—O bucăţică de tortă. 

—Numai atât? 

—Bine. Şi un şpriţ. 

—Bun. Să sune goarna linişte. Cel cu goarna de la mu¬ 
zică sună odată prelung, şi toată lumea îşi îndreaptă 
ochii spre sală unde eu, suit pe un scaun cu torta în mână, 
încep: 

-Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor. Vând o 
tortă la licitaţie. Cine dă cincizeci de lei, e a lui. Lângă 
mine stă unul cu o pălărie ca să primească banii. 

—Cincizeci şi unu, zice o fetiţă negricioasă şi svârle 
un leu în pălărie. 

— Şaptezeci şi unu, râde un domn gras şi zvârle un pol. 

-Grăbiţi-vă D-lor, că e făcută de mâni tinere şi cine 
are norocul să mănânce din ea nu mai îmbătrâneşte, laud 
eu torta. 

—O mie şaptezeci şi unu, şi D-l Cândea svârle o 
hârtie întreagă. 

—O mie şaptezeci şi doi, şi leul cade surâzând din m⬠
na unei blondine. 

—Trei mii şaptezeci şi doi, se aude o voce tânără 
întovărăşită de râsul D-lui Vaida, care îi dă două hârtii de o 
mie ca să le pună în pălărie. 

—Trei mii şaptezeci şi trei, şi leul lui Bădiţa Ţurcan 
concurează miile lui Vaida. 


80 


—Opt mii şaptezeci şi trei. 

—Opt mii şaptezeci şi patru. 

—Unsprezece şaptezeci şi patru, se aude vocea cam 
enervată a D-lui Vaida. 

—Unsprezece mii şaptezeci şi cinci, nu se lasă Bădiţa 
Ţurcan. 

—Cinsprezece mii şaptezeci şi cinci, şi miile au umplut 
pălăria. Emoţionat şi cu gândul că o supralicitare ar putea 
să aibe consecinţe neplăcute, închei licitaţia proclamându-1 
câştigător pe D-l Vaida, în uralele celor prezenţi. 

—Aş vrea să văd un joc mai vioi, mai cu inimă, zice 
Vaida. Ca la comandă sala e numai un vârtej. Perechile 
se învârt nebuneşte, podeaua geme de răpăituri şi văzdu¬ 
hul e spintecat de chiote care îndeamnă şi mai mult la joc. 

în dimineaţa răcoroasă, mergând spre casă în grup, 
unul zice: 

—Frumoasă adunare a avut Vaida. 

—Ba, eu cred că frumoasă manifestaţie legionară 
am avut noi, răspunde Biceagă. 

* 


* 


* 


81 


CONGRESUL STUDENŢESC 
DIN 

CRAIOVA 

MOTTO: 

„Sunteţi generaţia de sacrifî- 
ciu. Vă aşteaptă o mare onoa¬ 
re, sau o şi mai mare ruşine” 
(Prof. Simion Mehedinţi) 


Congresul studenţesc din Craiova înseamnă piatră de 
hotar între două lumi, două concepţii de viaţă. De o parte 
studenţimea liberală, care se adună în congrese pentru a ce¬ 
re burse, cantine, căminuri; care priveşte congresele ca un 
prilej de a călători gratis prin ţară; de a dormi şi a mânca 
gratis; care se ţine în aceste zile de spargeri de geamuri, 
de furt de prăvălii şi fabrici, iar de cealaltă parte studenţi¬ 
mea legionară, încolonată şi incadenţată, care priveşte 
congresele ca un loc de unde se poate spune cu mai multă 
autoritate ceea ce ne doare. Şi durerile studenţimii legio¬ 
nare erau durerile neamului românesc. Nu ceream burse 
şi nici cantine ori cămine pentru noi, deşi ne lipseau. 
Ceream ridicarea neamului din mizeria materială şi morală 
în care era îngropat. Ceream românizarea comerţului, a 
vieţii satelor şi în special a oraşelor; a conducerii poli¬ 
ticei, culturii şi literaturii româneşti;pentru că odată rezol¬ 
vate aceste probleme, se rezolvau de la sine şi ale noastre. 

Pentru un astfel de congres, noi nu veneam numai aşa, 
cu mâinile în sân. Cu săptămâni înainte începuse pregăti¬ 
rea pentru acest eveniment. Mă duce gândul înapoi când 
în coloană ne duceam să facem instrucţie de marş. 


82 


—Direcţia la stânga... marş, comandă Lauric; şi coloa¬ 
na se înconvoaie intrând în pădurea Horecea. Un soare 
călduţ crapă mugurii copacilor şi pe ici, colo, se vede 
câte o frunză palidă. Brânduşe mici şi sfioase se ascund 
pe după rădăcini de copac şi câteva vrăbii se joacă printre 
ramuri. Dinspre valea Prutului, adie un vânticel călduţ. 

—Gardă!... Stai!... Cu un ţăcănit de călcâie scurt, 
ne-am oprit Ne împărţim în echipe şi, cu cei ce au făcut 
armata, începem să ne instruim. Răsună pădurea de co¬ 
menzi şi ropot de călcâie, de râset şi de voie bună. 

—Când vă veţi prezenta la congres, trebuie să vadă 
toată lumea că sunteţi legionari. Să nu-mi mergeţi ca cu- 
ziştii! şi Filon râde bine dispus. Şi iar exerciţii. „La stânga 
împrejur... marş. In linie, la dreapta... stai.” Comenzile 
unei grupe se întretaie cu ale celorlalte. Răsună un fluierat 
lung şi se dă repaus. Ne răspândim prin pădure, călcăm 
peste crengi uscate ce se rup şi trosnesc şi culegem flori. 

—Adunarea! Coloana se formează repede şi pornim 
spre casă cu flori la pălărie şi cântece. 

* 

* * 

De la universitate spre Piaţa Unirii, e numai soare şi 
oameni tineri. Studenţi şi studente stau în grupuri pe mar¬ 
ginea trotoarului şi discută. Congresul. Oare cum o fi? 
mă întreb eu, grăbind spre Dacia unde se ţine o şedinţă 
a Centrului Studenţesc în vederea Congresului. Oare şi acum 
se vor sparge geamuri şi se vor prăda prăvălii şi fabrici, 
cum am auzit că s’ar fi întâmplat la congresele anterioare? 
Nu cred. Dacă ar fi aşa, atunci nu s’ar fi făcut atâta instruc¬ 
ţie cu noi şi nu s’ar fi apelat mereu la ordine şi discipli¬ 
nă. 

—Domnişoară, eu n’am nimic ca să veniţi şi D-vstră, 
dar eu nu-mi iau răspunderea pentru siguranţa persoanei 
D-vstră. Noi avem alte lucruri pe cap. Şi dacă cumva se 
ajunge la o bătaie cu jandarmii, pe care guvernul se prea 


poate să ni-i trimită pe cap, eu n’am când mă ocupa de 
D-vstră. Şi Bădiţa Dumitru Străchinari, Preşedintele 
Centrului, se uită binevoitor la o domnişoară micuţă, 
cu păr negru ca pana corbului, care e puţin enervată. 

—D-le Preşedinte, noi mergem pe risc propriu şi nu 
cerem nimănui să se preocupe de noi. 

-Bine, bine. Dar nu trebue să vă supăraţi când vă 
spun adevărul. 

—Nu ne supărăm. 

—Dar nici nu vă bucuraţi. 

—Ba, ne bucură mult noul cavalerism care ia naştere. 

—Păi, d-voastră care militaţi pentru dreptul de vot 
şi multe altele, pe care le doriţi egale cu ale noastre, ce 
nevoie mai aveţi de cavalerismul şi ajutorul nostru? Sala 
începe să râdă şi cu ea şi d-şoara care vrea să meargă 
la congres. Se împart legitimaţii şi se încasează banii pentru 
drum. 

—Mardarie! 

—Ordonaţi! şi mă îndrept spre Bădiţă Mihai Popo- 
vici, care stă la o parte şi râde cu Leliţa Viorica. 

—Ştii că noi ne adunăm aici, în curtea palatului, 
şi de aici mergem la gară. 

—Habar n’aveam. Leliţa Viorica râde cu ochi de amin¬ 
tire şi Bădiţa Mihai nu se mai satură privind-o. De la Dacia 
m’am îndreptat spre cămin. 

—Mergi şi tu? mă opreşte în drum Victor Manolovici, 
slăbuţ, înalt şi cu un început de chelie. 

—Se poate să nu merg? 

— Şi de acolo o luăm hai-hui prin ţară! se bucură el 
de pe acum de calea ce-o vom face. 

—Şi ne oprim în Sâmbăta Paştelor în Suceava, îi 
scurtez călătoria. 

—Şi vii la mine, şi mama ne face un borş cu sfecle, ştii, 
ca acel de atunci, şi râde amintirii dragi şi mamei bune. 

—Acum, hai, să ne culcăm, că mâine îi dăm drumul. 

—Hai! Noapte bună. Şi se pierde printre oamenii 
ce umplu strada. 


84 


* 

* * 

Gara e mohorîtă în lumina palidă a dimineţii şi se uită 
la noi cam chiorîş. Sau poate sergenţii şi comisarii, cărora 
nu le place nici cum călcăm, nici cum ne uităm şi nici cum 
râdem, îi dau această înfăţişare. Caută nod în papură 
ca să producă un scandal şi să nu ne lase să plecăm la con- 
gres. 

—Ce vreţi, Domnilor? îi întreabă Străchinariu, dându- 
se jos din trăsura cu care venise. Avem aprobarea guvernului 
şi pe a D-lui Ministru Nistor, Rectorul Universităţii. De ce 
nu ne lăsaţi în pace? 

Fără a mai aştepta răspuns, porneşte spre peronul 
gării. înalt, cu suman şi cămăşuică albă, cu pălărie neagră 
cu borduri mari, îi mai lipsesc doar pistoalele şi e haiduc 
întreg. Noi ne ţinem scurt după el. Poliţia caută să ne o- 
prească, dar e împinsă în lături de valul de studenţi pus 
în mişcare. Ieşim pe peron. Aici alte greutăţi. Nu sunt va¬ 
goane. Cu greu, după multe parlamentări, sosesc şi vagoane¬ 
le. Le ocupăm imediat. Se fixează câte o gardă la fiecare 
vagon, ca nu cumva poliţia să le desprindă unul de altul, 
şi după vreun ceas de aşteptare, plecăm. Locurile’s frumoa¬ 
se, câmpul începe să înverzească, şi prin satele de lângă 
calea ferată se văd copii care se joacă, călărind pe beţe 
sau clădind case de noroi. în vagonul meu s’au format grupe 
care discută felurite probleme. Mă aşez lângă un geam 
şi îl strig pe Mircea Orendovici: 

—Hai încoace, să mai vorbim ceva. 

—Ce să vorbim? 

—De toate; dar mai ales să-ţi arăt satul unde m’am 
născut, că acuşi trecem pe lângă el. în gară laDărmăneşti 
dau cu ochii de Leliţa Rachila, sora mea căsătorită cu Ni- 
culai Cajvanean din Costâna. 

— Leliţă Rachilă! o strig eu. Ea se uită curioasă în 
jur şi când dă cu ochii de mine în geamul vagonului, începe 
să-i tremure buza de jos şi cu năframa îşi şterge ochii. 


85 


—No, măi împeliţatule, da unde te duci? 

—La congres, la Craiova. 

—D’apoi ci câţi tu acolo? 

—Să văd şi eu lumea şi oamenii. 

—Da bani ai? îmi întinde câteva sutare. 

—Mulţam frumos Leliţă. Nu aveam nici un ban în bu¬ 
zunar. 

—Da, ai mai avut tu vreodată? Şi râde fericită că a 
putut să mă ajute. 

—Ce face badea Niculai? 

—Ii dus la arat. 

—Da Valeria? mă duc eu cu gândul la nepoţica mică 
şi sburdalnică. 

—Stă bine. Se joacă toată ziua cu bunică-sa. 

—Dar ai noştri de acasă? 

—Bine cu tăţii. Şi trenul se pune în mişcare. Ea stă 
pe acelaş loc, face de câteva ori cu mâna, îşi şterge din 
nou ochii şi se pierde după o perdea de răchiţi. 

—Drag te mai au surorile, măi Mardarie, dă semn de 
prezenţă Mircea. 

—Ele m’au crescut de când a murit mama. 

—Câţi ani aveai atunci? 

— Şapte; şi parcă ceva greu mi se aşeză pe piept. 

—Uite colo pe deal, în marginea pădurii, e satul nostru; 
îi arăt eu lui Mircea, uitând de durerea ce vroia să mă cu¬ 
prindă. 

—Cum se numeşte? 

—Mihoveni. Şi casa cu hogeac mare, e a noastră. 

—Care? 

—Cea de colo, din mijlocul satului. îmi dau seama 
că el nu o vede, dar ce importanţă are asta. Bine că am 
văzut-o eu. Şi trenul fuge, şi satul rămâne în amintirile 
copilăriei. 



86 


Gara din Paşcani e plină de studenţi din Iaşi. Costu¬ 
mul naţional alternează cu cămaşa verde pe tot întinsul 
peronului. Cântecul creşte alternativ la oprirea trenului. 
Se schimbă saluturi, se dau şi se primesc îmbrăţişări şi, 
înfrăţiţi, pornim mai departe. Trec din vagon în vagon 
căutându-1 pe vărul Niculai. Dau peste el într’un colţ, 
stând de vorbă cu două studente. 

—Să trăieşti o mie de ani, vere Niculai! 

% —Ura, Mardarie dragă; şi-mi întinde o mână mare 
ca de urs şi cu cealaltă mă cuprinde pe după cap. Cum te 
simţi? 

—Ca’n rai. Dar cine’s fetele? arăt eu cu capul spre cele 
două ce ne privesc curioase. 

—Studente de la noi. Frumoase ca zahărul, râde el 
şi mă prezintă. 

într’un colţ stă unul cu barba în mâini, cu pălăria 
trasă pe ochi şi momăieşte încet: dârla-dârla, dârla-dârla. 

—Dar cu ăsta ce-i? Ce are de geme aşa? şi arăt cu 
capul spre cel ce nici nu ne-a luat în seamă. 

—Lasă-1. E Dănilă al nostru. El aşa o duce până la 
Craiova. I s’a dat ordin să nu provoace niciun scandal, 
şi acum cântă ca Dacii. De pe la noi nu ai văzut pe nimeni? 

—Am văzut-o la Dârmăneşti pe Leliţa Rachila şi 
mi-a spus că pe acasă toate sunt bune. 

—Atuncea-i bun... 


* 

* * 

După vreun ceas de când venisem din nou în vagonul 
nostru, Bădiţa Mihai Popovici ne anunţă, pe mine, Lucaci, 
Jitariu şi Uşeriu, că am fost numiţi în poliţia legionară 
şi că la orice oprire a trenului trebuia să ne dăm jos şi 
să băgăm de seamă ca studenţii să plătească tot ce con¬ 
sumau prin restaurantele din gări sau altele. La Roman 
primim saci cu pâine şi câmaţi din partea primăriei ora¬ 
şului. Studenţii cântă, lume de pe câmpuri, de prin sate 


87 


şi de prin oraşe ne face semne de simpatie, şi trenul fuge 
mereu. Am călătorit toată noaptea neîntrerupt. A doua 
zi dis-de-dimineaţă suntem în Craiova. Plouă si gara pare 
cam mohorîtă şi neprimitoare. De prin vagoane apar stu¬ 
denţi şi studente, somnoroşi şi cu hainele cam boţite 
de noaptea petrecută în trenul supraîncărcat. La ieşirea 
din gară stă un cordon de studenţi controlând legitimaţiile 
pentru a evita venirea „oficială” a agenţilor provocatori. 

—Cine e ăla lung şi şepelit? îl întreb eu pe Jitariu 
care era lângă mine. 

—Totu. 

Când am aflat cine e, m’am făcut mititel de frică 
să nu mă fi auzit că l-am făcut şepelit. înalt, voinic şi cu 
siguranţă, Totu controla mai departe legitimaţiile.Trebuie 
să fie adevărat toate câte se povestesc despre el, că aşa 
namilă de om e în stare şi de mai mult, îmi trece mie prin 
cap. în acelaş moment îmi dau seama că el era studentul 
ce fusese arestat la Suceava în anul 1932. în stradă se for¬ 
mează coloane pe Centre şi în cântece ce trezesc întreg ora¬ 
şul Banilor Olteni, ne îndreptăm spre prefectură. Aici, 
în piaţa mare şi pavată, suntem salutaţi de autorităţile 
oraşului. După aceea noi plecăm la Şcoala Militară de Ar¬ 
tilerie, unde îşi făcuse stagiul militar fratele meu Emilian 
şi unde suntem încartiruiţi. Ne curăţăm, ne bărbierim, 
ne spălăm, ne facem ghetele, şi după o masă destul de sub¬ 
stanţială, la orele două, pornim cu frontul spre teatrul 
oraşului, unde are loc deschiderea Congresului. 

Sala e plină de cămăşi verzi şi de costume naţionale 
din toate părţile ţării. Pe scenă, Episcopul Bartolomeu 
prezidează deschiderea Congresului. La dreapta lui, mic 
şi îndesat, cu mustaţă neagră, retezată scurt şi cu ochii vii, 
stă Preşedintele Uniunii, Traian Cotigă. în cerc, în jurul 
lor, stau ceilalţi preşedinţi de centre, cu eşarfe late pe 
piept şi cu figuri foarte seriose. Pe piepturile tuturor parti¬ 
cipanţilor străluceşte o panglică cu lozinca congresului: 
„Sunteţi generaţia de sacrificiu. Vă aşteaptă o mare onoa¬ 
re, sau o şi mai mare ruşine”: cuvintele Profesorului Simion 


88 


Mehedinţi. Se face o slujbă religioasă, se imploră scutul 
celor morţi, se trimit telegrame de salut Regelui, Primului 
Ministru, Patriarhului şi Căpitanului, se renunţă» pe tot 
timpul Congresului la dans, dat că eram în săptămâna mare, 
şi se închide şedinţă. în aceeaşi ordine şi în cântece care 
străbat oraşul de la o parte la alta, plecăm spre canto¬ 
namente. 

A doua zi, în şedinţa solemnă, D-l Banea a fost de¬ 
clarat membru de onoare al Uniunii Studenţeşti. Mic, 
îndesat, îmbrăcat în costum bucovinean, cu doi ochi ce sca- 
P ără scântei, D-l Banea se ridică dintr’o lojă din fundul 
sălii şi în puţine cuvinte, care entuziasmează întreaga sală, 
mulţumeşte pentru onoarea ce i s’a acordat. 

* 

* * 

N’am mai avut norocul să asist la alte şedinţe, căci 
am fost trecut la Poliţia Legionară Centrală de subt con¬ 
ducerea C-tului Ajt. Savin, împreună cu camaradul Nenati. 
Acum stau de pază într’un colţ al unui restaurant şi observ 
mesele pline de studenţi şi studente, care beau, mănâncă, 
râd şi-şi aruncă glume de la o masă la alta. Lângă mine, 
camaradul Nenati citeşte într’un ziar primele reportaje 
despre congres. 

—Ai mâncat? 

—Da. Dar matale? 

— Şi eu. Dar vocea abia i se aude. A răguşit de mult 
ce a cântat pe drum. 

Un student se urcă pe scena din fundul restaurantului 
şi declamă o poezie făcută de el, comică şi cu o mulţime 
de cuvinte latineşti. 

-Spune-o pe cea cu popa şi ţiganca, se aude o voce 
de la masa cheflie de unde se sculase studentul. 

—Nu pot, că e cam porcoasă. 

-Spune-o, strigă unul şi mai tare. Cui nu-i place, 
n’are decât să nu asculte sau să plece. 


89 


La un semn al lui Nenati, mă duc la studentul de pe 
scenă şi îl rog să se dea jos, amintindu-i că e săptăm⬠
na mare şi nu e frumos să ne dăm în spectacol. 

—Lasă-mă, Domnule, cu morala! Ce aveţi cu noi? 
Eu îs la mine acasă. Eu mi’s oltean şi fac ce vreau. 

—Nu te supăra camarade, eşti student şi nu poţi face 
ce vrei, pentru că ceea ce faci D-ta, se răsfrânge pe capul 
nostru al tuturora. 

—Nu mă interesează. Eu fac ce-mi place. De la spate 
a apărut Nenati şi fără nicio vorbă l-a înşfăcat de mână 
pe studentul rebel şi l-a aşezat la masa lui. Se vede că a 
simţit mâna lui Nenati, că n’a mai zis nimic. 

La ora unu noaptea e ordin să se închidă restaurante- 

le. 

—De unde începem evacuarea, Bădie? mă adresez eu 
lui Nenati. 

—Din fund, de la Cotigă. 

-Nu-mi prea vine a mă duce direct la el. 

-Ba, să te duci. M’aş duce eu, dar nu o să audă 
ce-i spun. 

—A venit numai de vreo oră, încerc eu să-l înduplec. 

-Nu-i nimic. El a dat ordinul; el e primul care trebue 
să-l respecte. 

Nu am încotro şi mă prezint la masa D-lui Cdt. Cotigă. 

—E ora unu şi două minute. Vă rog să plătiţi şi să eva¬ 
cuaţi localul. 

—Ştii cine e D-l? mă întreabă un negricios arătând 
cu capul spre Cotigă. 

—Ştiu. Preşedintele Uniunii. 

—Atunci cum îndrăzneşti? 

—îndrăznesc pentru că el a dat ordinul. 

—Lasă băiatul în pace, râde Cotigă şi mă întreabă: 
cum te chiamă camarade? 

—Popinciuc, D-le Preşedinte. 

—De unde eşti? 

—Din Cernăuţi. 

—Voi Cemăuţenii vă faceţi datoria peste tot. îmi 


90 


place de voi. Am să-i spun lui Lauric că ştiţi să vă purtaţi. 

Râde, îmi dă mâna şi pleacă. Sunt fericit că ne-a lău¬ 
dat. Restaurantul s’a golit şi noi ne ducem la prefectură, 
unde ne culcăm pe jos, îmbrăcaţi, gata pentru a interveni 
la cel mai mic semn. 


* 

* * 

A doua zi stau în holul unui cinematograf din Craiova 
şi controlez biletele celor ce intră. N’ar fi rău să am un ase¬ 
menea post în Cernăuţi, mă gândesc eu şi controlez mai 
departe. 

—Biletul D-vstră, vă rog. 

—Noi nu plătim. 

—De ce? 

—Pentru congresişti, intrarea e gratuită. 

—Da. Dar seara, şi nu după masă când se ţin şedinţele. 
D-ta ai venit aici ca student ce are ceva de spus, ceva de 
cerut la guvernul ţării. De ce nu te duci la şedinţe? Ce 
n’aş da eu să pot sta tot timpul acolo?! De ce ai venit la 
congres? 

—Am venit să văd oraşul, locuri noi, ţara... 

—Să-ţi fie ruşine obrazului, că eşti om mare şi nu-ţi 
dai seama de situaţia în care te găseşti şi de lumea în care 
te învârteşti. Pleacă imediat de aici, că nu ştiu ce fac cu 
D-ta. 

A ieşit grăbit şi a dispărut la colţul străzii. Oare pe 
el nu-1 preocupă deloc viitorul acestui neam? mă gân¬ 
desc eu, înciudat că nu pot să-l înţeleg. 

—Lasă, D-le Popinciuc, mi se adresează casieriţa din 
cuşca ei din perete, că nu toţi copacii sunt verzi în p㬠
dure. Mai sunt şi uscături. 

-Ai dreptate, D-şoară. Aşa a fost de când e lumea 
şi aşa va rămâne. 

Nu după mult timp mi-a venit schimbul şi m’am dus 
de m’am culcat că eram frânt de oboseală. 


91 


* 

* * 

Acum stau de pază la lacul Bibescu. Deşi abia a înce¬ 
put primăvara, e destul de cald. Studenţi, la braţ cu stu¬ 
dente tinere şi frumoase, se plimbă pe alei, închiriază bărci 
cu care se plimbă pe tot lacul, sau stau pe bănd la umbră. 
Două lebede cu gâturile stilizate culeg bucăţele de fran¬ 
zelă şi covrigi ce un grup de persoane le asvârl în apă. 
Pe platforma de lângă lac, unde e aşezat restaurantul, 
chelneri cu haine albe servesc băuturi răcoritoare mesenilor. 
Mă apropii de un grup de studenţi veseli. 

—Cum poţi şti care dintre aceste două lebede e el 
şi care e ea? se aude o voce de studentă veselă. 

—Foarte simplu, răspunde unul din grupul gălăgios, 
iei o franzelă, o rupi în bucăţele, o arunci în apă, şi dacă 
vine el, e el, dacă nu, e lebăda; şi râd cu toţii de nu mai pot. 

Ce ţi-e Doamne şi cu omul tânăr! Câte nu-i mai trec 
prin cap. Din când în când trebuie să mai fac câte o cursă 
pe lac, să amintesc la câte o pereche amorezată, că ceasul 
pentru care a fost închiriată barca s’a terminat. E at⬠
ta soare şi atâta tinereţe, că nu te poţi supăra pe nimeni. 

♦ 

* * 

A doua zi după masă nu se ţin şedinţe. Păcat. Toc¬ 
mai azi aveam şi eu liber de la serviciul de ordine pe care 
îl fac de când am sosit în Craiova; şi aş fi putut să iau parte 
la vreo şedinţă. Ce să-i faci! Şi serviciul de ordine trebuie 
făcut. 

-Măi Spiridon, mă adresez eu lui Jitariu, care îşi face 
ghetele pregătindu-se de plimbare, ai ceva special pe ziua 
de astăzi? 

—Nu. Da de ce mă întrebi? 

—Nici eu n’am ce face şi aş fi vrut să mă duc la plim¬ 
bare, dar singur nu-mi face nici o plăcere. 


92 


—Hai cu mine. 

Pornim încet pe drumul mărginit de tei spre prefec¬ 
tură, şi de acolo spre parcul Bibescu. Străzile mişună 
de studenţi. Abia ici şi colo vezi câte un om mai în vârs¬ 
tă, de-ţi vine să te întrebi, cum de s’a rătăcit prin oraşul 
tinereţii. 

—Ia spune, Spiridoane, ce se discută la şedinţe, că 
eu cu serviciul de ordine, nu apuc să văd niciuna din ele. 
Nu de alta, dar te pomeneşti că mă întreabă cineva ce s’a 
petrecut la Congres şi n’o să ştiu ce să-i răspund. 

a Trece un timp, probabil aranjându-şi ideile, apoi cu 
ochii duşi departe mă întreabă: 

—Tu n’ai fost la Congres, la Herculane? 

—Nu. Eram elev atunci. 

—Eu tot elev eram, dar am fost. 

-Sigur. Vouă din Cernăuţi vă era mai uşor să vă 
strecuraţi. Cunoşteaţi studenţi. Noi din Suceava nici nu 
ne gândeam la aşa ceva. 

-Nu de asta te întrebam. Dacă ai fi fost acolo, ţi-ar 
fi mult mai uşor să-ţi dai seama de deosebirea mare dintre 
amândouă Congresele. La Herculane, aproape toate dis¬ 
cuţiile, afară de problemele puse de legionari, se învârteau 
în jurul taxelor, căminelor, cantinelor, burselor, subvenţii¬ 
lor şi altor avantaje materiale pentru studenţi. Aici, de trei 
zile de când se discută, nu se vorbeşte decât de presa 
românească înstrăinată şi pe mâni evreeşti; literatura 
care e alterată de elemente străine; viaţa noastră poli¬ 
tică condusă de străini; oraşele noastre aproape total 
înstrăinate, sărăcia celor de la ţară... îţi dai seama de deo¬ 
sebirea dintre cele două Congrese? Unul numai materialism, 
numai interes personal; şi celălalt numai spirit, numai înăl¬ 
ţare şi jertfă. 

—De la noi cine a vorbit? 

—Bădiţa Străchinariu. A vorbit minunat, mai ales când 
a descris situaţia tragică în care se sbat oraşele Bucovinei 
din punct de vedere românesc. Mi-a plăcut apoi cu câtă 
dragoste a descris viaţa de la sate, care, afară de evrei, se 


93 


împacă minunat cu celelalte minorităţi. 

—Dar de studenţi, de viaţa noastră, de profesorii noş¬ 
tri, nu s’a spus nimic? 

—Ba da. Şi în această privinţă s’a discutat. S’ a ar㬠
tat prăpastia ce există între profesori şi studenţi, bine 
înţeles cu excepţiile existente. Profesorii, în marea lor majo¬ 
ritate, fac politică de interes. Folosesc catedra de trambuli¬ 
nă. Sunt pătimaşi şi nedrepţi cu studenţii pe care îi ştiu 
contrari politiceşte. Nu fac apostolat. In loc să se apropie, 
se îndepărtează de studenţi. 

Parcul ne primeşte cu braţe verzi şi flori. în umbra 
dulce ce o dăruiesc neprecupeţit teii şi fagii parcului, 
ne pierdem paşii pe cărări şi ne aşezăm mai la o parte pe 
o bancă. Liniştea e minunată şi mie îmi trec prin cap tot 
felul de gânduri asupra celor spuse de Spiridon. Şi toate 
au ca axă comună figura Căpitanului. 

—Ascultă, Spiridon. Tu l-ai văzut pe Căpitan? 

—L-am văzut odată la Bucureşti. 

—Cum e? 

—Aşa ca pe fotografii. Numai că se mişcă, e viu. 
Şi Spiridon râde de întrebările din ochii mei. 

Dintr’o margine de cărare apare Mihai Popovici. 

—Vasăzică aici stau ascunşi tinerii noştri studenţi. 
Şi ce discutaţi, mă rog, dacă e voie de întrebat? 

—De congres, de legionari; de Căpitan. Ce putem să 
discutăm altceva? 

—Nu-i rău. Dar o plimbare pe lac aţi făcut? 

—Eu am fost ieri, când eram de pază; dar putem mer¬ 
ge din nou, că sunt locuri foarte frumoase. 

După o plimbare pe lac şi o bere rece, ne-am dus 
fiecare la cantonamentul lui, căci a doua zi eram din nou 
în serviri. 


* 


* 


* 


94 


A doua zi am umblat prin Craiova, din debit în debit, 
confiscând toată presa Sărindarului, în special revista 
„Cuach” a lui M. C. Panait, care otrăvea sufletul neamului. 
Vânzătorii îşi rupeau cupoanele ca să le trimită la res¬ 
pectiva redacţie, ca să nu fie obligaţi a plăti ziarele, şi ne 
predau tot ce aveau râzând. 

— Dacă nu ar mai apărea, ar fi mult mai bine, îmi 
zice unul. 

—Lasă că vine şi vremea aceasta, răspund eu, şi plec 
cu braţul plin de ziare, urmat mereu de un băieţel de 
vreo 11 ani, care se ţine după noi şi ne ajută la colecţio¬ 
narea otrăvii tipărite. 

Pe strada plină de soare trece un geamgiu cu o ladă 
plină de sticle în spate. Când ne întâlnim îmi zice: 

—Apoi domnilor, credeam că îmi veţi da ceva câştig, 
dar văd că s’au dus pe apa Sâmbetei toate socotelile mele. 

-Nu se potriveşte socoteala de acasă cu cea din târg, 
îi răspund eu râzând. D-ta roagă-te de copii ca să fie mai 
neastâmpăraţi şi să spargă geamuri cât mai multe. Sau de 
Dumnezeu, să dea vreo furtună, că noi avem altceva mai 
bun de făcut... 


* 

* * 

Dar guvernului nu-i place că studenţii nu mai cer burse 
şi subvenţii. Nu-i place că nu mai pradă fabrici şi prăvălii. 
Nu-i place că în loc de a se bate, merg în cadenţă şi ordine 
desăvârşită. Trebuie înscenat ceva care să-i dezonoreze. 
Pentru acest lucru trebuie o codiţă de topor, un student 
care să facă vreo neobărzare. S’a găsit codiţa. Nepotul 
prefectului din Craiova sparge geamul unei prăvălii; şi la 
intervenţia unor studenţi care erau în apropiere şi l-au 
imobilizat, începe să strige: ,Jos jidanii, jos guvernul” 
şi câte alte trăsnăi de acestea. E imediat arestat de poliţia 
de ordine legionară şi identificat ca agent provocator. 
Seara, în faţa Prefecturii, studenţimea stă încolonată pe 


95 


centre. în locul rămas liber la mijloc, suit pe o masă, Vasile 
Posteucă înfierează gestul studentului vândut şi metodele 
ce întrebuinţează guvernul pentru a zvârli cu noroi în stu- 
deţime. Celui vinovat i se aplică 25 de lovituri la spatele 
gol; la partea mai cărnoasă, bine înţeles. 

* 

* * 

E ultima zi a congresului. Se face o slujbă religioasă, şi 
apoi urmează defilarea prin faţa autorităţilor oraşului şi a 
şefilor studenţimii. Coloană după coloană se perindă 
prin faţa tribunei. Muzica cântă, picioarele bat asfaltul 
încălzit, ochii se îndreaptă spre tribună, mâinile bat piep¬ 
tul tânăr şi se îndreaptă spre cer. Bucureştenii trec în pas 
mărunt şi rânduri dese. Ieşenii, cu Tudose şi Strugariu în 
frunte, smulg aplauze. Clujenii, în cămăşi verzi şi cu cos¬ 
tume săliştene şi sibiene, îţi fură ochii. Cemăuţenii, în 
rânduri mari, romane, sunt inundaţi de florile ce sboară 
din mânile spectatorilor. Chişinăul trece cu pas hotărît, 
şi rândurile de studenţi nu mai iau sfârşit, ca şi aplauzele 
craiovenilor. E numai voie bună, tinereţe şi soare. De lângă 
lacul Bibescu, de la locul defilării, coloanele se întind 
prin tot oraşul care răsună de cântece. Ici se aude „Ştefan 
Vodă al Moldovei”; mai în faţă sună a bucium şi pădure 
„Pămâtul ţării noastre geme”; de pe o altă stradă, tare ca 
o cremene se amestecă în concertul general „Dealul Ne¬ 
gru”... 


♦ 

* * 

In sfârşit a venit şi vremea despărţirii. în faţa prefec¬ 
turii stă Bădia Savin, şeful meu până în acest moment. 
Mă duc la el şi-i zic: 

-Bade Savin, dă-mi te rog o amintire din zilele acestea 
petrecute împreună. 


96 


—Ce să-ţi dau? 

—Ce vrei. 

Se uită lung la mine, caută prin buzunare, dă peste o 
fotografie a Căpitanului, format mic, şi cu un toc de împru¬ 
mut scrie pe genunchi: „Să nu uiţi niciodată că faci parte 
din neam, că ai datoria să lupţi pentru el şi să fii întot¬ 
deauna aşa cum ai fost aici la Craiova”. Mi-o dă apoi r⬠
zând. 

—Mulţam frumos. După o strângere de mână, ne des¬ 
părţim. La fel, după mulţumirile cuvenite, ne despărţim 
de gazde. 


* 

♦ * 

Gara mişună de studenţi şi studente, care întreabă 
de toate trenurile ce trec prin Craiova şi de toate direcţiile 
şi legăturile posibile. Mă alătur grupului dirijat de Nenati 
şi o pornim pe valea Oltului în sus spre inima leagănului 
românesc, Ardealul. Trenul fuge şi la doi paşi râul saltă 
din piatră în piatră în mod ştrengar, iar din vârf de munte, 
luna revarsă raze dulci. Trecem pe subt stânci enorme care 
ameninţă să ne taie drumul, prin tuneluri întunecoase, 
prin păduri pline de umbre şi de taine, pe lângă gări uitate 
în margini de codru şi, odată cu ziua, dăm în şesul Ardea¬ 
lului. Ne oprim la Sibiu. Vizităm oraşul, muzeul şi parcul. 
Toate în stil german. Pe ici, colo, se văd însă şi case în 
stil moldovenesc, cu grădini luminoase. Se văd urmele 
celor o mie de ani de stăpânire străină. 

De la Apahida o luăm spre Dej, despărţindu-ne, 
cu multă părere de rău, de camarazii din Cluj, cu care am 
făcut drumul până aici. La Dej ne iese înainte Primarul 
oraşului însoţit de câţiva Consilieri şi ne roagă să plecăm 
mai departe, căci lumea are frică de noi. 

—Dar noi nu facem nimic, D-le Primar, i se adresează 
Nenati. 

—Eu cred că nu faceţi nimic, dar pe aici s’a auzit că 


97 


aveţi obiceiul să băteţi pe jidani, şi să spargeţi geamuri... 

—Nici poveste de aşa ceva. Acele vremuri s’au dus şi 
noi legionarii suntem primii care nu le regretăm. Vrem 
numai să vizităm oraşul şi plecăm mai departe. Am pleca 
chiar acum, dar nu avem tren până mâine. 

După ceva discuţii, primim învoirea să rămânem. 
Ne încolonăm şi, în cântece legionare, străbatem aproape 
întreg oraşul. Lumea, dar mai ales autorităţile s’au convins 
că nici vorbă nu e de spart geamuri. Discută acum bucu¬ 
roşi cu noi şi ne invită la masă şi la câte un pahar de vin. 
Noi le vorbim de credinţa legionară ce purtăm în suflete 
şi le cântăm cântecele noastre şi de altele. Seara târziu 
ne-am culcat în localul pompierilor, iar a doua zi ne-am 
luat drumul spre Susenii-Bârgăului, la casa camaradului 
Anchidim Uşeriu. 

Camaradul Uşeriu, cu care am plecat cu un tren mai 
înaintea celorlalţi, a pregătit primirea. Părinţii lui, gospo¬ 
dari buni şi suflete primitoare, ne-au ospătat şi culcat 
ca pe copiii lor. Camaradul Flămând cu surorile lui, Lenuţa 
şi Mărioara, ne-au distrat. A doua zi, cu auto-motorul, 
am trecut muntele la Dorna. Aici am băut burcuş şi ne-am 
jucat cu veveriţele din parc; apoi am luat-o fiecare spre casa 
lui, căci Paştele stătea în pragul uşii. Păcat că toate trec... 

* 


* 


* 


98 


CONGRESUL STUDENŢESC 
DIN 

SUCEAVA 


De trei ori se dăduse aprobarea pentru Congres şi de 
trei ori fusese retrasă. Guvernul nu vroia să se lase cu nici 
un chip. Dar se temea de Străchinariu, care ameninţa 
că, de nu-1 lasă să ţină Congresul cu studenţii, strânge 
arcaşii din toată Bucovina şi face un Congres cu ei. Şi 
pe cât era de uşor a suporta un Congres cu câteva sute de 
studenţi, pe atât era de greu unul cu câteva mii de arcaşi, 
în adevăr, Străchinariu, în acea vreme, era în stare să facă 
o revoluţie cu arcaşii lui. 

Arcăşiile fuseseră înfiinţate pe timpul ocupării Buco¬ 
vinei de către Imperiul Austro-Ungar, de către Societatea 
Studenţească Dacia, subt masca oficială de ,,Societăţi 
pentru combaterea incendiilor”; în fond, cu scopuri naţio¬ 
nale. După unire, Dacia s’a ocupat mai departe de arcaşi, 
prin Străchinariu. Zi şi noapte, flămând sau sătul, cu 
trenul, căruţa ori pe jos, Străchinariu a bătut necontenit 
drumurile pline de praf ale satelor bucovinene dând sfa¬ 
turi, organizând şi înfiinţând, acolo unde nu erau, arc㬠
şiile. Ţăranii îl iubeau ca pe copilul lor şi erau gata ori¬ 
când să dea totul pentru el. Acest lucru era ştiut de toată 
lumea şi, numai datorită lui, guvernul a permis, după mul¬ 
te târguieli, Congresul Studenţesc de la Suceava. 

Acest eveniment a avut loc tocmai la terminarea 
anului şcolar 1934/1935. Se dădeau ultimele examene. 
Corul nostru pregătise de zor un repertoriu pentru con¬ 
gres. Străchinariu alerga în toate părţile, pregătind plecarea. 

—Tu mergi? mă întreabă Mircea Orendovici. 


99 


—Sigur că merg. Dar e vai şi amar când mă va vedea ta¬ 
ta şi va înţelege că tot nu m’am lăsat de Garda de Fier. 

—Tocmeli de asta te întrebam şi eu. Nu ţi-a scris nimic? 

—Ba mi-a scris; dar nu i-am răspuns. 

—Rău ai făcut. 

—Dar el a făcut bine când m’a dat afară din casă? 

—Credea omul că-ţi făcea un bine încercând să te 
îndepărteze de Legiune pentru că, printre cei bătrâni, exis¬ 
tă părerea că cei intraţi în Garda de Fier sunt pierduţi. 

-Mi-a trimis şi bani şi am refuzat primirea lor. 

—Ai fost un prost. 

—Poate. Dar prefer de o mie de ori să rabd de foame 
decât să primesc banii pe care ştiu că-i trimite ca să le arate 
surorilor, care îl bat mereu la cap, că el e bun şi că eu 
sunt cel rău şi neînţelegător. 

—Se poate să ai dreptate. 

Cotim la dreapta şi în uşa Palatului Naţional ne 
despărţim, el mergând la „Arboroasa”, iar eu la „Daica . 
în cabinet toată lumea e în fierbere. S’au obţinut toate 
aprobările şi Sâmbătă după masă plecăm. Se împart 
legitimaţii şi banderole ale serviciului de ordine. 

—Bine ai venit, Mardarie! şi Bădiţa Biceagă îmi agaţă 
de mână o banderolă. 

—Şi acum tot de poliţist fac? 

—Sigur. Acum ai experienţă şi ţi-o fi mai uşor. De data 
asta însă vei face parte din poliţia din sala Congresului, 
aşa că vei putea să auzi şi discuţiile. 

—Atunci e bine. 

—Dar bani ca să-ţi cumperi o cămaşă verde ai? 

-Nu. 

—Atunci vino diseară la mine, la cămin, ca să-ţi 
dau o cămaşă şi o centură. 

Eu stăm cam stingherit, învârtind banderola în mână. 
Biceagă, dându-şi seama de situaţia mea, probabil amintin- 
du-şi de cearta mea cu tata, ca să schimbe vorba mă întrea¬ 
bă despre cor, despre oraşul Suceava, deşi îl cunoştea per¬ 
fect, etc. în jurul mesei câţiva camarazi şi camarade aran¬ 


100 


jează steagurile şi eşarfele Societăţii. Ce frumoase şi lumi¬ 
noase sunt! De pe perete Căpitanul veghează, cu ochi de 
oţel, şi dintr'un colţ se înalţă pâlpâind flacăra din candela 
ce străjuieşte icoana Arhanghelui Mihail. Cât de familiare 
şi de închise în mine sunt toate aceste lucruri de aici; şi 
tata vrea să le dau pe toate naibii. Nu. Asta nici într’un caz. 
Poate că până la urmă va vedea şi el că pe lumea aceasta 
nu e tot numai banul, şi se va domoli. 

* 

* * 

A sosit şi Sâmbăta plecării. Vagoanele ni se dau fără 
greutăţi. Ne îmbarcăm şi, prin câmpul bogat, pe lângă sate 
mănoase şi cu copii veseli, în cântece şi voie bună, ne 
apropiem de cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Odată 
cu asfinţitul soarelui, ajungem la Burdujeni. Se formează 
coloana şi subt conducerea camaradului Nenati, în cântece 
care trezesc ecouri vechi şi scot locuitorii pe la porţi, 
intrăm în Suceava. Afară de fete, care sunt încartiruite 
în oraş, mergem cu toţii la cazarmă. Santinela prezintă 
arma, „Ştefan Vodă al Moldovei” răsună de scoală toţi 
soldaţii şi ofiţerul de serviciu ne urează „bun venit”, 
în câteva minute suntem în paturile companiei Ia, pregăti¬ 
te special pentru noi. Un bec mic arde într’un colţ. Cu 
paşi mici şi tăcuţi, camaradul ce face de planton se plimbă 
de la un capăt la altul al dormitorului. Adorm cu lacrimi 
în ochi şi cu gândul la cei de acasă. Dar sunt imediat trezit 
de vocea camaradului Arnăutu din Oltenia: 

—Pleşniţa camarade, pleşniţa. 

—Ce te pasă, camarade Arnăutu? îl întreabă plantonul. 

—M’a muşcat o pleşniţă. 

—Ce-i aia? 

—Ploşniţă, măi, se aude o voce somnoroasă şi plină 
de râs. Râdem cu toţii şi somnul ne cuprinde din nou. 

A doua zi ne-am mutat cantonamentul la şcoala pri¬ 
mară, rămânând să mâncăm, numai, la regiment. „Pleş- 


101 


niţa” camaradului Amăutu şi-a făcut efectul. 


♦ 

* * 

Pe la orele zece s’a format din nou coloana. De data 
asta pentru defilare prin faţa autorităţilor oraşului şi a 
studenţimii. Eu mă aflam în rândul întâi din capul coloanei, 
lângă Uşeriu. 

—Uite măi, îmi dă Uşeriu un ghiont şi mi-1 arată pe ta¬ 
ta, care de pe marginea trotuarului scutură nemulţumit din 
cap că mă vede în cămaşă verde. Fac un salut cu capul, dar 
tata nu-mi răspunde. Se apropie de mine şi-mi porunceşte: 

—Vino încoace. Am ceva de vorbă cu tine. 

—Nu pot, tată. Nu pot strica rândul tocmai acum 
înainte de defilare. 

—Eu îţi ordon să vii aici, acum! 

—Lasă că vin după defilare şi te caut în oraş, răspund 
eu şi plec cu coloana ce s’a pus în mişcare. 

De pe o margine de trotuar Aurica Schley îmi face 
semne cu mâna şi cu poşeta. O salut cu capul şi ea nu mai 
poate de bucurie. Trecem prin faţa oficialităţilor cu mâna 
sus şi cu pas întărit, cotim pe lângă grădina publică la 
dreapta şi ne oprim la „Dom Polscki”, salonul unde se ţine 
congresul. Sunt postat la uşă şi controlez legitimaţiile 
celor ce intră. 

—Noroc, Mardarie. Mă întorc repede şi lângă mine 
stă fratele meu Emilian, avocat în Suceava. 

—Să trăieşti o mie de ani, bădiţă, şi-i strâng mâna 
cu putere, vii să vezi Congresul? 

—Viu, pentru că trebue să scriu câteva articole pentru 
Curentul al cărui reporter sunt acum. 

—Atunci să scrii ceva frumos despre noi, mă rog eu. 

—N’avea nici o grijă, că o să scriu exact aşa cum sunt 
lucrurile. 

—Pe tata l-ai văzut? 

—Dau Se pregătea să se ducă acasă. 


102 


—Va-să-zică, nu m’a iertat că sunt legionar?! 

—Cred că nu. 

—Dar matale nu eşti supărat pe mine? 

—Eu nu sunt supărat deloc. E treaba ta ce faci şi cum 
o să o scoţi la capăt. Leliţa ta vrea să ştie unde dormi 
şi unde mănânci. Te-a aşteptat aseară până târziu şi e 
cam supărată că nu ai venit. 

—Nu puteam să plec aşa pe neaşteptate, caut eu să 
mă Scuz. 

—Bine, bine. Dar acum să nu aştepţi invitaţie specială, 
şi să vii la masă. 

—Vin sigur. 

—Ţigări ai? şi râzând îmi strecoară câţiva poli în buzu¬ 
nar. 

—N’am. Dar acum îmi cumpăr, că văd că am bani, 
răspund eu râzând la fel. 

Intrăm amândoi în sala plină de lume, unde tocmai 
se urcă pe scenă autorităţile oraşului şi ale studenţimii. 
Toată lumea stă în picioare şi cu mâna în sus în timp ce 
se cântă „Sculaţi români la luptă bate ora”. Autorităţile 
iau apoi loc la masă. în mijloc, Arhimandritul Ortezie Po- 
pescu, mic dar bine legat, cu sprâncene stufoase, cu barba 
albă şi pătrată ca a boierilor de pe vremea Domnului 
Ştefan, părul lins şi alb dat peste cap şi ochii bătrâni. 
A fost coleg cu Ciprian Porumbescu. E singurul în viaţă din 
Comitetul „Arboroasei”, care a iscălit telegrama de feli¬ 
citare trimisă Regelui Ferdinand şi pentru care lucru a fost 
arestat de autorităţile austriece. Luptător naţionalist 
neînfricat pentru unire, a venit acum alături de noi ca prin 
autoritatea lui morală să ne dea curaj şi putere de credinţă. 

Ochii lui mari şi buni cercetează feţele noastre tinere 
şi se umezesc. La dreapta lui stă Străchinariu, în costum 
naţional, cu părul creţ şi răvăşit, şi cu eşarfa pe piept. 
Urmează apoi prefectul Cojocariu, mic, gras şi cu burtă; 
primarul Doroftei, cu mustăţi albe şi mari care îmi aduc 
aminte de Vaida. Mai în spate stau Preşedinţii Societăţilor 
Studenţeşti cu eşarfe tricolor pe piept: al Daciei în costum 


103 


naţional, al Arboroasei în civil, al Academiei Ortodoxe 
în reverendă, al Junimei în frac, şi al Moldovei şi al Bu¬ 
covinei în flause albastru şi roş şi cu rapirele în mana 
de parcă ar fi fost scoborîţi chiar atunci din rama unui ta¬ 
blou din secolul XVII. Se trimit telegrame Regelui, Pn- 
mului-Ministru, Căpitanului, şi se pomenesc morţii legio¬ 
nari. Toată lumea se ridică, mâinile bat pieptul şi se înal¬ 
ţă; „Plânge printre ramuri luna” picură încet de pe buze¬ 
le tremurânde şi din ochi curg lacrimi cristaline şi fier¬ 
binţi. Numai prefectul Cojocariu stă pe scaun şi nici nu se 
sinchiseşte că lumea plângea după cei morţi; legionari 
ori nu, dar „morţi”. Tot oraşul s’a indignat de acest gest 
josnic. Şedinţa festivă se sfârşeşte şi noi suntem liberi 
până seara la festival. 


* 

* * 

O iau grăbit prin parc, împărţind saluturi în dreapta 
şi în stânga, cotesc în strada principală şi în câţiva paşi 
sunt la restaurantul Rosbroy, unde are tata obiceiul să tragă 
de câte ori vine în Suceava. înlăuntru, plin. Studenţi, 
studente, oameni de prin oraş şi de prin sate. Caut cu ochii 
pe la toate mesele, dar de tata nici urmă. Intr un colţ, 
la o masă mică, stă cumnatul Mardarie Ilincan şi cu Leliţa 
Măriuca, sora mea cea mai mare. Mă îndrept spre ei. 

—Bine că ai venit, mi se adresează cumnatul, că 
sora ta nu vrea să plece cu nici un chip acasă fără să te va- 

-Ba bine, că era să nu viu. Dar tata unde-i? 

—S’o dus acasă. 

-N’o vrut să mă aştepte, să stau de vorbă cu el. 

—Nici nu vrea să audă de asta! 

Mă cam întristează vestea şi mă aşez pe un scaun 
între ei. îmi împing un pahar de vin şi se uită bucuroşi 
la mine. 

—Ai terminat şcoala? începe vorba sora mea. 


104 


—Terminat. 

— Şi vii acasă? 

— La care casă? 

— La noi. De aceea stăm doară aici şi te aşteptăm de 
atâta vreme. 

— Şi ce fac la voi? 

—Te joci cu Onţa şi Ghiuţă, vinzi în prăvălie, ci¬ 
teşti... 

Tace şi se uită la mine. Eu la fel tac şi mă tot gândesc 
cum să le spun că nu mă duc, ca să nu-i supăr. 

—Onţa toată noaptea nu m’a lăsat să dorm, tot făcând 
planuri cum o să se joace cu tine, încearcă Leliţa să mă 
momească. 

—Nu te supăra Leliţă Măriucă, dar nu pot veni. 
Ce ar spune lumea din sat când ar vedea că stau la matale 
şi nu la tata acasă? 

—Ne-am gândit şi la asta, intervine cumnatul; le-om 
spune că te-am luat ca să vinzi în prăvălie. 

—Nu pot. Vreau să lucrez vacanţa asta la grădina 
studenţească, pentru că cine lucrează o vară acolo, are 
pentru anul ce urmează masa şi locuinţa gratis. 

I-am cam pus în încurcătură, credeam eu. Dar cumna¬ 
tul se pune a face socoteli şi după aceea se îndreaptă r⬠
zând spre mine: 

— Ştii ceva? Eu mă oblig să-ţi plătesc casa şi masa 
pentru anul ce vine. 

—Nu mi-oi fura eu singur nepoţii. 

Cu greu îi fac să înţeleagă că nu pot primi, şi după 
ce refuz şi masa pentru că trebuia să mă duc la Bădiţa 
Emilian, cumnatul pleacă să pună iapa la căruţă ca să mă 
însoţească o bucată de drum, ei mergând în aceeaşi di¬ 
recţie. Nici n’a părăsit bine localul, Leliţa Măriuca îmi 
vâră în buzunar câteva pachete de ţigări. Scoate din sân 
o batistă, desface cu dinţii nodul dintr’un colţ şi îmi pu¬ 
ne în palmă doi poli care râd galben. Ieşim şi noi în curte. 
Cumantul vine de partea unde mă aflam cu şi-mi bagă 
în buzunar alţi bani, aşa ca să nu vadă sora mea. Sunt fe- 

105 




riciţi amândoi şi eu mai mult ca ei. Drumul e plin de lume 
curioasă din cauza studenţilor care sunt noi în oraş. Mă des¬ 
part de ei cu părere de rău şi-i rog să-i spună tatei că mă 
doare mult intransigenţa lui; şi pornesc spre casa Bădiţei 
Emilian. 

-Sărut mâna, Leliţă Melexina, strig eu din cerdacul 
mare spre geamul bucătăriei de unde vine un miros de 
sărmăluţe ce mă zăpăceşte. 

în geamul cu muşcate apare capul cumnatei mele, 
cu părul ondulat frumos şi cu râsul în ochi şi pe buze. 

—Să trăieşti, Mardarie. Ţi-ai adus aminte că ai un 
frate în Suceava? 

—Ba! Mi-am adus aminte că am o cumnată care face 
nişte sărmăluţe ce se topesc în gură, laud eu mirosul ce 
vrea să mă facă să intru pe geam în bucătărie, în timp 
ce îmi şterg picioarele de praf. 

—Măi te-ai făcut mare şi deştept. 

-De ce? Pentrucă îmi şterg picioarele de praf? 

-Şi de aceea şi de altele. Ar trebui însă să nu râzi 
de mine pentru că te pun să-ţi ştergi picioarele de praf. 
Tu nu ştii cât de greu se ţine o casă în ordine. Ai să vezi 
când te vei însura. 

—Cât despre asta, mai am vreme. Eu nu-s chiar aşa 
de nerăbdător ca fratele meu să mă însor la 21 de ani 
şi să mă stric cu toate fetele pentru una. 

-Tu tot jabrac ai rămas, şi râde către cineva din casă. 

Prin crăpătura uşii se strecoară afară nepotul Vale- 
rian, de vreo cinci ani, cu părul cu cărare la mijloc, cu pan¬ 
taloni lungi şi cu lavalieră la gât. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, mă salută el cât 
poate mai serios, încercând să facă salutul şi cu mâna. 

—Să trăieşti, Valeruţ, îi răspund eu îmbrăţişându-1. 
Cumnata râde imperceptibil şi se răsteşte la el: 

-Cum se salută Valeruţ? El tace şi se gudură pe lân¬ 
gă picioarele mele ca o pisică desmierdată. 

—De ce nu laşi băiatul în pace? caut eu să-l apăr. 

—Cum să-l las în pace când mă face de ruşine. 


106 


—E ruşine mămuţă, să saluţi ca legionarii? o întrebă 
el. 

—Da ce, tu eşti legionar? 

—Eu sunt băiatul mamei, se desmierdă el, dar Bădiţa 
Mardarie e legionar. 

—Mă pezevenchiule, cine te-a învăţat să fii aşa de 
şmecher? şi râde mulţumită. Eu îl iau pe Valeruţ în braţe 
şi intru cu el în bucătărie, unde încep să ridic capacul 
la toate oalele, certat de formă de cumnata care nu încape 
în ea de bucurie pentru că ştie cât de mult îi apreciez 
eu excepţionala-i artă culinară. 

—Am auzit că prefectul nu s’a ridicat când s’au po¬ 
menit morţii, începe vorba ea. 

—Ce să-i faci. Fiecare om cu obrazul lui. 

—Oare cum nu i-o fost ruşine?! 

—Ruşine au numai oamenii bine educaţi; dar mă miră 
că vestea a ajuns aşa de repede până aici. 

—Tot oraşul ştie şi toţi sunt revoltaţi de atâta nesimţi¬ 
re. Cred că v’a făcut un serviciu; a îndreptat toate simpatii¬ 
le spre voi. 

—Ai şi matale simpatie pentru noi? 

—Noi suntem cuzişti, că aşa am apucat de tineri. 
Dar nu ne ridicăm contra credinţei voastre. Crezi tu că aşa e 
mai bine, crede. Eu cred altfel şi nu mă supăr că tu nu crezi 
ca mine. 

în cerdac a apărut fratele Emilian şi cu Bădiţa Ionel 
Ţurcan, fostul lui coleg de facultate şi acum camarad 
al meu. Masa s’a servit imediat, sărmăluţele fiind în adevăr 
fără pereche. Discuţiile se învârt mai mult în jurul bucate¬ 
lor spre marea bucurie şi mândrie a cumnatei mele, care 
ţine foarte mult, ca ori care alta, să-i fie casa şi masa lău¬ 
date. Cu multă greutate scap să nu dorm la ei şi o şterg re- 
pegior spre D-na Schley. 


* 


* * 


107 


Florile din gărdină sunt la fel ca pe vremea când lo¬ 
cuiam aici cu Frâncu. Aurica, la fel stă în prag. Dacksy, 
căţelul mititel cu coada covrig, nu m’a uitat. Se gudură 
la picioarele mele, dând semne de bucurie. Asta mă bucură 
şi prin cap îmi trece că, dacă el m’a recunoscut, sunt bine 
venit. 

—Servus, Aurica. Ce faci tu pe prag de câte ori vin 
eu aici? 

—Ştiam că vii şi te aşteptam. 

—Nu ţi-i ruşine să aştepţi băieţi? 

—Pe tine nu! Dar se roşeşte toată, şi parcă e mai 
frumoasă. 

—Mama e acasă? 

—Acasă, da. Credea că nu mai vii. 

—Şi tu ce credeai? 

—Eu eram sigură că vii. 

—Atunci, hai înăuntru. Mă ia de braţ, îmi deschide 
uşa şi iată-mă în braţele D-nei Schley. 

—Ce mare şi frumos te-ai făcut Mardarie. Aşa ar fi 
fost şi Vasile acum, şi o lacrimă îi fuge pe obraz la vale. 
Ea, în gândurile ei, nu mă poate despărţi de Frâncu, cu 
care m’a văzut crescând. 

—Hai să bem un păhăruţ în amintirea lui, propun 
eu, încercând să schimb atmosfera de tristeţe. 

—Dar de mâncat nu vrei să iei ceva? 

—Nu, că am mâncat la fratele Emilian ca un animal. 

—Totuşi, aşa nişte mămăliguţă caldă cu brânză 
de oaie şi unt, ca să meargă mai bine vinul pe gât în jos, 
nu vrei? Se uită la mine pe subt gene şi mă împinge, înce¬ 
tişor, spre masă. Ştie Doamna ce-mi place. 

—Dacă e numai decât, atunci să fie. Dar nu-mi puneţi 
mult că mănânc tot. 

încep toţi să râdă. Medy aduce mămăliga din care 
ies aburi. D-l Schley se aşează lângă mine casă-mi dea cu¬ 
raj, Aurica aduce brânza şi untul iar Mitzi dă lustru la pa¬ 
hare şi la sticla de vin. Mâncarea a fost minunată. Amintiri 
vechi, din vremea de elev, au fost răscolite din nou, şi 


108 


vinul băut tot. Soarele dă înspre asfinţit şi, cu promisiunea 
de a-i vizita ori de câte ori voi trece prin Suceava, mă des¬ 
part de ei. Aici mă simt ca în casa părintească, aşa sunt de 
buni şi de generoşi cu toţii. Oare le voi putea răsplăti 
în vreun fel toată dragostea cu care mă înconjoară de at⬠
ta vreme? Dar trebue să las gândurile şi să grăbesc spre sala 
de concert, că altfel dau de dracu cu Bujorel. 

Concertul a plăcut mult. Cântecele legionare şi cele 
populare au fost îndelung aplaudate şi multe dintre ele a 
trebuit să le repetăm ca să îndeplinim dorinţa publicului. 

* 

* * 

A doua zi încep cuvântările. Sala e plină de lume 
până la refuz. în marea majoritate sunt studenţi şi studente. 
Printre ei se văd feţe de învăţători mai în vârstă, domni şi 
doamne de prin oraş şi ici şi colo câte un ţăran mai înst㬠
rit, care poate să sacrifice o zi de muncă şi să asculte 
ce zic domnii studenţi. 

Bădiţa Străchinariu vorbeşte despre viaţa noastră 
bucovineană, despre oraşele noastre înstrăinate, despre co¬ 
merţul nostru care este complectamente în mâinile evrei- 
lor, despre necazurile ţăranului a cărui muncă e luată în 
bătaie de joc, etc. şi termină cu speranţa în vremurile 
noi ce şi-au făcut apariţia în viaţa poporului român şi 
cu credinţa în misiunea Căpitanului. Bădiţa Ionel Ţurcan 
s’a depăşit pe el vorbind despre mistica legionară. Biceagă a 
smuls lacrimi vorbind despre morţi şi moartea legionară. 
Posteucă a rupt zăgazul spre suflete vorbind despre trădare, 
pedepsirea ei şi de Nicadori. Atmosfera e foarte înălţ㬠
toare. Credinţa Căpitanului taie brazde în cetatea plină 
de biserici a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. 

* 

* * 


109 


Seara sunt luat să dorm la Bădiţa Bucur Orendovici, 
pentru că a doua zi dis-de-dimineaţă trebuia să merg 
la gara din Burdujeni cu echipa care avea să primească 
pe D-l General Cantacuzino. Voinic şi cu puţină burtă, 
Bădiţa Orendovici e bunătatea întrupată. De câte ori aud 
despre un om bun, mereu îmi închipui că trebue să fie ca 
el. In cameră sunt două paturi. Lauric a şi ocupat unul. 
Noi ceilalţi ne aşezăm pe jos înveliţi în plapume groase, 
lăsând celălalt pat pentru D-l Iasinschi. 

—Camarade Popinciuc, treci de te culcă în pat. Lasă- 
mă pe mine să dorm aici, că osul bătrân rabdă mai mult, 
mi se adresează Badea Vasile. 

—Culcaţi-vă D-vstră, D-le Comandant, că eu mă simt 
foarte bine aici. 

—Hai, camarade, că ne prinde ziua discutând. 

Mă scol, îi dau un ghiot lui Chirea, alias „homo paius” 
(asta din cauza că era înalt şi slab ca o coadă de mătură), 
şi ne urcăm amândoi în pat. Ia aminte Marda, îmi trece 
prin cap, să procedezi şi tu aşa ca Badea Vasile când vei fi 
mai bătrân şi vei avea de lucru cu oameni mai tineri ca tine. 
Adorm zâmbind de gândurile de bătrâneţe, pe care nu o 
văd aşa de aproape. 


* 

* * 

A doua zi cu toţii într’o trăsură, plecăm spre Bur¬ 
dujeni. Drumul se întinde sur de praf, iarba luceşte plină 
de rouă şi de după dealul cetăţii se ridică soarele mare 
şi roş ca o vatră de foc. Aerul răcoros ne deşteaptă de-a 
binelea. în gară doar câţiva călători grăbiţi. Generalul Can¬ 
tacuzino se scoboară svelt din tren şi se îndreaptă spre fron¬ 
tul nostru de cinci, care în poziţie de onor îl aşteaptă 
neclintit. Ne îmbrăţişează pe rând cu lacrimi în ochi, 
neştiind pe care să ne mai ia odată în braţe, în timp ce îl 
cheamă mereu pe secretarul său Trandafir. 

—Copii dragă, v’aş lua pe toţi deodată în braţe, dar 


110 


sunteţi aşa de voinici că nu-1 pot cuprine bine pe unul 
singur. Se întoarce iar spre secretarul lui care vine agale pe 
peron, unde a început să bată soarele. Trandafir, mă copile, 
hai mai repede de dă mâna cu băieţii aceştia, că tare îmi 
sunt dragi. Apoi adresându-se nouă, ne întreabă: Ştiţi 
voi, copii dragă, cine e Trandafir? 

—Nu, D-le General, răspundem noi în cor. 

Secretarul meu particular, şi râde ridicând un deget 
în sus, încercând să dea cât mai multă importanţă celor 
spuse. 

—Dar ştiţi de ce îl port după mine? ni se adresează 
din nou. 

—Nu ştim. 

-Apoi, eu am obiceiul să vorbesc foarte mult şi nicio¬ 
dată nu pregătesc nimic. Trandafir ăsta e dat dracului şi 
face cu ochiul spre băiatul cu ochelari care se uită în jur 
de parca nici n ar fi vorba de el. Ştie să stenografieze 
foarte bine. Şi vreau şi eu să ştiu ce mă-sa am spus la nişte 
gură cască ca voi. 

Râde voios de gluma ce ne-a plasat-o şi, cu D-l Iasins¬ 
chi de braţ, se suie într o trăsură, iar noi ceilalţi, în alta. în 
Suceava îl lăsăm în casa Locotenentului Niţă. 

* 

* * 

Soarele stă cam de o suliţă deasupra cetăţii şi urm㬠
reşte trezirea oraşului. Ne îndreptăm încet spre centru. 
Badea Vasile merge înainte cu Biceagă. Noi îi urmăm 
povestind de toate. Biceagă se întoarce şi mă cheamă. 
Grăbesc pasul şi, când ajung, Badea Vasile mă întreabă: 

—Eşti de aici, din Suceava? 

—Da, D-le Comandant. 

-Cunoşti Tişăuţul bine? 

—Ca pe propriile mele buzunare. 

-Atunci, iată despre ce este vorba. Oamenii din Ti- 
şăuţi se sbat de multă vreme să-şi zidească o biserică 


111 


şi încă n’au reuşit. Acum au materialul pregătit dar le 
lipseşte mâna de lucru. S’au adresat Căpitanului, rugându-1 
să-i ajute. Căpitanul le-a promis tot concursul, luând 
iniţiativa înfiinţării unei tabere de muncă. Guvernul nu vrea 
însă să ne dea permisul necesar. Aş vrea să ştiu cam câtă 
armată a fost adusă acolo şi cum face paza satului. Vrei 
să încerci să mergi până acolo şi să vezi? 

—Sigur, D-le Comandant. 

—Atunci, ai de grijă camarade Biceagă să mănânce, 
să se schimbe şi la ora opt să plece. Dacă nu vii înapoi 
până la ora zece, se îndreaptă spre mine, vom şti că te-au 
arestat şi vom veni după masă cu toţi cei de la Congres 
şi te scoatem. 

—Cred că nu va fi nevoie să vă deranjaţi. 

însoţit de Biceagă, pornim spre cazarma Batalionului 
II Vânători de Munte de sub conducerea Colonelului Mo* 
ciulschi, ca să bem ceaiul. în uşa bucătăriei ne întâmpină 
camarada Mariana Kuntzel din Bucureşti, venită special 
la Congres. Subţirică, cu codiţele făcute roată la urechi 
şi nişte ochi ca tăciunele, se învârte printre soldaţi ca 
un plutonier major, supraveghind oalele cu mâncare. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, camaradă Kuntzel, 
i se adresează Biceagă, îţi prezint pe camaradul Popinciuc, 
căruia trebuie să-i dai imediat de mâncare, ceva bun de tot, 
căci are de făcut o treabă cam grea. 

Kuntzel se uită la mine cu ochi mari, mă măsoară 
de sus şi până jos ca să vadă, probabil, de ce treabă aş fi 
bun, şi intră în bucătărie ca să-mi pregătească mâncarea, 
în curte soldaţii stau de vorbă cu legionarii. Pe ici, colo, 
vezi câte unul mai curajos care salută legionăreşte. Masa 
mi-a fost servită imediat. Băieţii încep să se strângă în 
jurul meu şi al Marianei. 

—De ce lui i-ai dat mâncare şi nouă încă nu? încearcă 
să o năcăjească unul. 

—Pentru că e băiat frumos şi tu eşti urît, răspunde ea 
şi râde. 

—Spune mai bine că ţi-e drag. 


112 


—Sigur că mi-e drag. 

-Unde mergi camarade de mănânci aşa grăbit? 

—La nuntă, camarade Săhleanu. 

—Nu mă iei şi pe mine? 

—Nu, pentru că nu ai costum potrivit. 

—Dar ce? Cămaşa verde nu e bună? 

—Nu. E prea bătătoare la ochi. 

Masa s a terminat şi, urmărit de privirile camarazilor, 
ies pe poarta cazărmii şi o iau spre tipografia lui Bădiţa 
Bucur. Aici mă aşteaptă un rând de haine ţărăneşti. Mă 
schimb repede şi o iau la picior căci e deja ora opt. Flue- 
rând şi bătând uşor cărarea cu opinca care parcă te saltă, 
trec pe lângă cetate şi printre ogoarele verzi de toate 
nuanţele, până ajung în Lisaura. Sat mare, frumos şi cu case 
luminoase. Ici, colo, mă latră câte un câne moleşit de căi- 
dură. La marginea cealaltă a Lisaurei culeg câteva albăstre- 
le şi flori de cicoare, mi le pun la pălărie ca să seamăn 
cat mai bine cu un flăcău din satele noastre bucovinene. 
îmi aşez părul niţel într’o parte şi ceva afară din pălărie 
şi zoresc înainte. De după o cotitură dau cu ochii de Tî- 
Intre mine şi sat curge un pârâu. La stânga curge 
râul Suceava. Nu trec bine râul şi mă întâlnesc cu o patrulă 
de soldaţi. 

—Noroc, fraţilor. 

—Noroc să dea D-zeu, îmi răspunde un sergent bron¬ 
zat, da’ncotro? 

—Aici în Tişăuţi. 

—Da ce cauţi aici? 

Am o soră măritată cu un om de aici şi am ceva 
treabă cu ea. 

Trec pe lângă ei încetişor, stârnind praful drumului 
cu gurguiul de la opinci. Ei mă măsoară de sus până jos 
cu ochi cântăritori, apoi îşi văd de treaba lor. La o sută 
de metri, altă patrulă. Nici nu mă iau în seamă. Intru în 
sat. Pe toate uliţele, patrule. Prin grădini şi ogrăzile oameni- 
°r* niciunul. Lângă primărie, plin de soldaţi. Stau culcaţi 
pe iarbă, râzând şi discutând. Mai într’o parte stă un loco- 


113 


tenent uitându-se spre râu, pe marginea căruia stau de pază 
sentinele. Drumul mă duce pe alăturea de el. îi dau bună 
ziua şi el mă opreşte. 

—Unde mergi d-ta? 

—La sora mea. 

—Ce cauţi la ea? 

—M’o trimis mama să-i zic să vină acasă, că e cam 
bolnavă, caut eu să-i dau răspuns într’o vorbă cât mai ţ㬠
rănească, dar el nu se lasă. 

—Dar ce are mama d-tale? 

—Zice că o doare pântecele. 

îmi tot frământ capul ce să fac ca să mă scap de el. 
Soldaţii au început să fie atenţi la discuţia noastră. Deo¬ 
dată îmi dă prin cap să suflu bine nasul şi să-mi şterg 
degetele de fundul ismenelor, aşa cum fac ţăranii când 
sunt la lucrul câmpului. Zis şi făcut. Suflu odată tare, 
isbesc pretinşii muci în drum şi-mi şterg bine degetele 
de fundul izmenelor. Locotenentul meu i-a trecut pofta de a 
mă mai bănui şi-mi zice, desgustat: 

—Pleacă imediat; dar ai putea să-i spui mamei tale 
să-ţi mai dea, măcar din când în când câte o batistă. 

Am plecat cu râsul pe buze. Am ieşit pe cealaltă parte 
de sat şi am luat-o deadreptul peste ogoare spre Suceava. 
La ora zece fără zece minute am sosit în sala Congresului. 
Mă duc la D-l Iasinschi şi-i dau raportul despre cele obser¬ 
vate. Dintr’un colţ camarada Kuntzel se uită cu ochi r⬠
zători la mine. îi fac un semn de bun venit şi mă îndrept 
spre uşă ca să plec să mă schimb, dar un camarad îmi 
comunică că mă cheamă D-l Iasinschi. E în sală tocmai 
în faţă. Pe scenă vorbeşte Radu Gyr. Mă prezint. Mă 
aşează pe un scaun între el şi D-l General Cantacuzino. 
Generalul se apleacă spre mine, îşi lipeşte barba albă 
de urechea mea şi, pe şoptite, mă întreabă: 

—Câţi soldaţi crezi că sunt în sat, copile dragă? 

—O companie, D-le General, răspund eu, tot aşa de 
încet. 

—Şi cum fac paza? 


114 


-Pe toate drumurile ce ies din sat sunt patrule, iar pe 
malul râului sunt sentinele. 

—Dar prin grădini şi în jurul satului, nu sunt senti¬ 
nele? 

—Nu, D-le General. Numai pe drum sunt patrule. 

Bine, copile dragă. Ai făcut treabă frumoasă. Pentru 
asta capeţi un sărut de la mine, căci acum nu-ţi pot da de¬ 
coraţii, că nu sunt activ. 

Mă cuprinde pe după cap şi mă sărută cald pe frunte. 
Nu ştiu de ce, dar îmi vine a plânge şi nu pot spune nici o 
vorbă. Mă ridic şi plec urmărit de ochii D-lui General 
şi ai Bădiţei Iasinschi. In uşă stă Chirea Gheorghe -homo 
paius— slab ca o stafidă. 

—Ce-i cu tine măi, ai sosit? 

—Sosit, dară; şi din piept scap câteva oftături şi două 
lacrimi îmi brăzdează obrazul. 

—Da ce-ai păţit? 

—Nimic. Nfa lăudat D-l General şi m’a sărutat pe frun¬ 
te şi eu ca un tâmpit, în loc să-i mulţumesc, am început a 
plânge şi am fugit. 

- _L t S . ă că trece * Te-ai învăţat să capeţi tot lovituri, 
şi când îţi spune cineva o vorbă bună, nu te mai cuprinde 
pielea. Uite că vine şi camarada Cazacu. îmi şterg repede 
lacrimele ca să nu mi-le vadă şi plec să mă schimb. 

* 

* * 

T a treia şi ultima zi a Congresului. Ne pregătim 
să defilăm in onoarea D-lui General, dar autorităţile se 
opun. Prefectul Cojocariu nu e dispus la nici o concesie 
in plus. în faţă apar cordoane de jandarmi, din dosul cărora 
unii ofiţeri râd sarcastic. Vrem să rupem cordoanele, dar 
ne opreşte D-l General. Posteucă, ridicat pe umeri de cama¬ 
razi, mulţumeşte orăşenilor pentru dragostea cu care 
ne-au adăpostit şi înfierează toate gesturile urîte ale prefec¬ 
tului Cojocariu. Apoi tot în cântece şi în coloană, plecăm 


115 


spre gara Burdujeni, ne suim în vagoane, agăţate de un 
tren de marfă şi ajungem a doua zi la Cernăuţi. 

* 

* * 

O parte au rămas în Suceava. Noaptea, prin grădini, 
au pătruns în Tişăuţi, conduşi de Biceagă. Odată cu ieşi¬ 
rea soarelui, au început să cânte drept în mijlocul satului. 
Au fost înconjuraţi de jandarmi, arestaţi, aduşi la Suceava, 
şi puşi în libertate. în ori ce caz, Tişăuţul a văzut că legio¬ 
narii au venit. Mulţi ani după aceea a mai durat până ce 
oamenii din Tişăuţi şi-au văzut biserica terminată. 


116 


tabăra de pe rarău 

(Publicată în „Pământul Strămoşesc”, Serie Nouă;Nr. 4) 


Căpitanul este unul dintre primii oameni politici 
din lume, dacă nu întâiul, care a introdus în sistemul de 
educaţie tabăra de muncă. Prima tabără a fost cea din 
gradina Doamnei Ghica din Iaşi. Au urmat apoi Unghenii, 
Rarăul, Carmen Sylva, Amota, Dealul Negru, etc. 

Scopul principal al taberelor era educaţia prin muncă. 
Munca te înnobilează, te înalţă sufleteşte. Afară de muncă, 
in tabere,^ domnea o disciplină strictă care te învăţa să fii 
ordonat în toate. Dragostea mare şi multele prietenii, 
ce se legau şi se cimentau în tabere, au rămas ceva de 
basm şi legendă. Aici se întâlneau, lucrând cot la cot, 
camarazi la bine şi la greu, mâncând din aceeaşi bucată 
e mămăligă. şi ceapă, de la Vlădică la opincă. Aici îl 
vedeai pe inginer cărând pietriş pe targă cu un munci¬ 
tor; mai colo un doctor în drept săpând un şanţ împreună 
cu un ţăran, şi în cealaltă parte un medic cu un negustor 
curaţind o potecă de pietre. Toată ţara era prezentă 
şi, înfrăţită, îşi urzea firul viitorului. Şi-apoi şedinţele 
seara în jurul fooilui subt cerul liber! Le mersese vestea 

dm om in om şi din creastă în creastă, de cuprinseseră 
întreg neamul. 

Era prin luna lui Iulie a anului 1935, când ne pre¬ 
găteam şi noi de ducă spre tabăra de pe Rarău. Lucram 
Ia gradina studenţească a Căminului Universităţii din 
Cernăuţi. Soarele stă sus de tot, înţepând cu razele lui 
orice fiinţa ce îndrăzneşte să-l sfideze. Până acum am 
lucrat in lanul de roşii, dar căldura e prea mare, aşa 
ca ne-am lasat păgubaşi. Stăm cu toţii întinşi pe iarbă 


117 


la soare. Din baraca din mijlocul grădinii iese un sul de fum 
ce se urcă spre albastrul cerului, subţiindu-se mereu până 
se pierde. Nu se zăreşte nici un nor. La dreapta noastră 
se întinde lanul de cartofi ce a dat în floare. Mai încolo se 
văd căpşunele, mari şi roşii de-ţi iau ochii. E prea cald 
şi mi-e lene să mă mişc până la ele. în uşa barăcii apare 
bucătarul nostru, Costică Ignătescu şi ne strigă: 

—Poftiţi la masă, domnişorilor. 

—Ce ne dai, Costică? 

—Supă de came de vacă, şniţel şi salată de castraveţi 

cu ceapă. _ . 

Ne sculăm şi ne apropiem de baracă. în umbra ei stă 
masa gata aranjată. O faţă de masă albă ca zăpada, cu ta¬ 
câmurile puse ne invită parcă cu insistenţă să luăm loc. 
Costică ne serveşte ca la restaurant, punând multă dragos¬ 
te în tot ce face, din care cauză e considerat ca şi unul 
dintre noi. 

—Ai pregătit sacul cu făina, ceapa şi grăsimea? îl 
întreabă Anchidim Uşeriu. 

—Gata, D-le Uşeriu. Când vine Măru să-l ia? 

—După masă imediat. 

—Şi până unde îl duce? 

—Până la Visticu Erhan în Capul-Satului. De acolo 
până la munte îl ducem eu cu Mardarie. în raniţă să pui 
de-ale mâncării şi schimburile noastre. 

—Să nu pui prea multe, Costică, că D-l Beştea e cam 
slăbuţ şi mi-e frică să nu-1 doboare raniţa, mă amestec 
eu în conversaţie. 

—Cât staţi în tabără? întreabă Hrincescu. 

-Vreo trei săptămâni şi după aceea plecaţi voi. 
Apoi Anchidim mai dă câteva îndrumări pentru lucrul 
care mai rămâne de făcut după plecarea noastră. El e şe¬ 
ful grădinii şi trebue să se îngrijească de toate. 

După masă a venit Măru cu trăsura, a luat sacul şi 
a plecat. Soarele dă în asfinţit, înroşind cerul şi răcorind 
atmosfera. Costică ne dă de mâncat şi aranjează raniţa. 
Ne luăm rămas bun de la ceilalţi camarazi de muncă şi 


118 




plecăm. 

—Câţi bani ai, Mardarie? mă întreabă Anchidim în 
drum spre Gara Mare. 

—Treizeci de lei. 

—Dar tu, Beştea? 

—Eu am douăzeci şi unu. 

—Eu am cincizeci. Va să zică dispunem de un fond 
de 101 lei. Cam mulţi, şi râdem toţi trei, strecurându-ne 
printre oamenii care au început să umple străzile. 

Ajunşi la gară, ne interesăm de vreun tren de marfă 
ce pleacă spre Dărmăneşti. Aflăm că peste un ceas pleacă 
unul. Căutăm pe camaradul Vasiliu, fiul unui funcţionar 
de la C.F.R. care locueşte în gară. Cu ajutorul lui intrăm 
în graţiile unui frânar şi iată-ne plecaţi din Cernăuţi. 
Noaptea e frumoasă şi de după codrul Cosminului a apărut 
luna. Stele stau puzderie pe cer. 

—Dar unde mergeţi D-vstră? vrea să ştie frânarul. 

—La o tabără legionară ca să muncim, îi dă răspuns 
Beştea. 

—Şi cât vă plătesc? 

—Noi muncim pe gratis. 

—De ce pe gratis? 

—Pentrucă facem munca asta în folosul neamului 
românesc. Facem o casă unde să se poată îngriji cei bolnavi 
de plămâni. 

Trenul merge încet; prin gări face manevre lungi 
şi deci înaintăm cu greu. 

—D-vstră sunteţi tineri, zice frânarul, ia cântaţi ceva 
să ne mai treacă vremea. îl ghiontesc pe Anchidim cu cotul 
şi râdem amândoi pe înfundate. Dar nu avem încotro. 
Trebue să cântăm că altfel ne e teamă că ne dă jos din 
tren. Cântă Anchidim, cânt şi eu, dar lui îi place mai mult 
cum cântă Beştea, lucru de care noi nu ne supărăm deloc. 

Aşa, cu cântece, glume, poveşti şi conversaţii, am 
ajuns la Dărmăneşti. Aici din nou investigaţii prin gară, 
pentru un nou mijloc de transport. Cu părere de rău a 
trebuit să ne convingem că nu avem la dispoziţie decât 


119 


propriile noastre picioare, aşa că am pornit la drum pe 
lângă calea ferată. E răcoare şi rouă multă. Soarele nu a 
răsărit şi noi păşim voiniceşte schimbând, din când în 
când, raniţa. Când să răsară soarele, am ajuns la camaradul 
Avram în Liuzii-Humorului. îl găsim dormind afară în 
fân şi ne aşezăm lângă el, povestindu-i cum am venit. 
Somnul ne-a prins pe nesimţite. După o vreme simt că ci¬ 
neva mă cheamă: 

—Scoală măi! 

—De ce vrei să mă scol? Şi tare aş mai dormi oleacă. 

—Să mănânci, îmi zice camaradul Avram. 

—Cât e ceasul? 

—Nouă. 

—Cât am dormit? 

—Vreo patru ore. Hai scoală, că s’a înecat un pui în 
smântână şi trebuie salvat. 

—Atunci mă scol. La aşa jertfă mare iau parte bucu¬ 
ros. 

-Te cred. Nu trebuie să mă mai asiguri. 

Ne-am trezit cu toţii de-a binelea şi râdem în soarele 
înălţat deasupra unui vişin plin de rod. Ne spălăm şi apoi 
o scăpăm pe D-na Avram de puiul înecat în smântână. 

—Sărut mâna, D-na Avram, a fost bun de tot. 

—Să vă fie de bine şi mai poftim. 

Cu căruţa, însoţiţi de camaradul Avram, îi dăm dru¬ 
mul mai departe spre Cacica, un orăşel cu case mici răs¬ 
pândite pe marginea unei străzi. Alăturea stă maiestuoasă 
pădurea de brazi. Mai în fund se vede o casă mai mare. 

—Ce casă e aceea din fund? îl întreb eu pe Avram. 

—Salina. 

—Hai s’o vedem. 

în curtea salinei există un lac cu apă sărată, în care 
fac baie vreo câţiva cetăţeni din Cacica. Printre ei sunt 
şi cele trei fete ale inginerului ce administrează salina. 
Prezentaţi de către Avram şi însoţiţi de cele trei surori, 
mergem să vizităm salina. Prevăzuţi cu lămpi de carbit, 
începem să scoborîm în măruntaiele pământului. Aerul 


120 


e sărat, greu şi umed. Am trecut de pe scările de scânduri 
pe cele de sare, şi scoborîm mereu. După o vreme, ajungem 
într’o sală, săpată toată în sare. O fată ridică lampa sus 
şi în faţa noastră apare un altar tăiat întreg în sare. 

—Cine l-a lucrat? întreb eu. 

—Deţinuţii, răspunde fata. înainte de vreme aici 
lucrau deţinuţii condamnaţi la muncă silnică. 

E minunat. In special statuia Mântuitorului exprimă 
atâta bunătate şi mângâiere, că nu-ţi mai vine să-ţi des¬ 
prinzi ochii de ea. Mai încolo dăm peste o sală de bal, 
toată tăiată în sare, cu un balcon ce ne uimeşte. Stâlpii 
balconului sunt sculptaţi, reprezentând diferite figuri 
şi arabescuri ce te fac să te gândeşti la artişti vestiţi. Co¬ 
lindăm prin galerii lungi, de sare, pe la diverse locuri de 
exploatare, călcăm peste şine de vagonete, ne strecurăm 
pe lângă acestea şi rătăcim mereu pe subt pământ, până 
ajungem la un lac pe care îl trecem într’o barcă ce se mişcă 
în lungul unei funii. Cristalele de sare, minunat aranjate, 
împodobesc marginea lacului. Luăm câteva din ele şi le 
băgăm în buzunare ca amintire. După vreo oră şi jumătate 
am ieşit din nou la lumină şi suntem invitaţi de către 
drăguţele noastre însoţitoare pentru seară la cină. Dar nu 
suntem singurii invitaţi. Mai e unul care ne priveşte cru¬ 
ciş. E maiorul Gheorghiu şeful legiunii de Jandarmi din 
Suceava, care face curte uneia dintre fetele inginerului. 
Dar ce ne pasă nouă de el? Râdem cu fetele şi părinţii 
acestora şi nici nu-1 luăm în seamă. După vreo zece minu¬ 
te a plecat supărat. Noi ne-am distrat mai departe fără gri¬ 
jă. Pe la vreo 11 ore ale nopţii, cu un „mulţam frumos” 
şi „noapte bună”, am pornit spre gară. Pe drum jandarmii, 
stârniţi de mânia d-lui maior, ne aţin calea. 

—Cum îndrăsniţi să umblaţi în uniformă legionară? 
Nu ştiţi că este interzisă? 

—Nu suntem în uniformă legionară, zice Anchidim. 

—Nu? Dar cămaşa verde ce purtaţi, ce-i? 

—Păi nu purtăm numai cămaşă verde, mai avem şi 
câte o câijă groasă şi noduroasă fiecare dintre noi, îi răs- 


121 


punde tot Anchidim. 

—Sunteţi arestaţi, D-lor. Vă rog să mă urmaţi la post. 

—Arestaţi ori nearestaţi, noi ne-am pornit spre Rarău 
şi acolo mergem. Daţi-vă, vă rog, la o parte, dacă nu vreţi 
să faceţi cunoştinţă cu câijele noastre. Eu mă şi preg㬠
team să-l muştruluesc pe un jandarm care îmi ţinea calea, 
când aud că şeful lor zice: 

—Daţi-mi, D-lor, numele D-vstră, şi vă las în pace, 
dacă părăsiţi imediat localitatea. 

I-am dat numele şi am pornit spre gară, prin noaptea 
senină şi răcoroasă. Aici am vorbit cu şeful unui tren de 
marfă şi cu toţi frânării, dar niciunul n’a voit să ne ajute. 

—Ce facem, Mar darie? se îndreaptă Anchidim spre 
mine. 

—Eu zic să stăm niţel mai în umbră şi când porneşte 
trenul ne suim la o frână goală. Ce va fi după aceea vom 
vedea. 

Zis şi făcut. Cum s’a pus trenul în mişcare, ne-am 
suit la o frână goală şi călătoria continuă. Nimeni n’a venit 
să ne stingherească. Spre ziuă am ajuns la Frasin. Trenul 
nostru nu merge mai departe. O luăm pe jos, pe marginea 
liniei. Din urmă începe să strige şeful trenului, care ne-a 
recunoscut: 

—Ia staţi oleacă! Cum aţi venit până aici? 

—Treaba noastră, îi răspunde Anchidim râzând şi 
arătându-i câija, şi şeful s’a oprit respectuos, lăsându-se să 
ne urmăm drumul liniştiţi. 

După puţin timp am dat în şosea şi am întins-o spre 
Vama. E răcoare şi aer bun. în jur munţii îşi desfaţă p㬠
durile în purpuriul dimineţii. Bistriţa, c u rge, repede peste 
pietre mari. Intrăm în Vama odată cu primele raze aie soa¬ 
relui. Eu rămân ia casa camaradului Pireu şi Anchidim 
cu Beştea la a lui Niculiţă Baltag. Dorm până la amiază 
şi, când mă deştept, se repetă povestea cu puiul înecat 
în smântână de la casa D-nei Avram. Ce-or fi având puii 
ăştia de se îneacă în smântână unul după altul, mă gân¬ 
desc eu, şi râd de atâta voie bună ce m’a cuprins. Părinţii 


122 


camaradului Pireu nu ştiu cum să mă ospăteze mai bine. 
Mă invită să mai rămân câteva zile la ei, însă eu refuz. 
Nu mi-a fost greu să-i conving de dorinţa de a ajunge 
cat mai repede la tabără, pentru că Legiunea e cunoscută 
pe aici şi Căpitanul respectat şi iubit de toţi. Le mulţumesc 
pentru primire şi din nou suntem pe drum. în căldura 
amiezii e mai greu de mers, dar muntele din faţă ne atrage 
şi, fără să vrem, zorim mereu. Pe la patru ajungem la 
Bădiţă Erhan în Capul- Saţului. înalt cât un brad, cu piept 
lat, cu cămaşă albă şi chimir cu mărgele, ne primeşte în 
poarta casei la care noi băturăm. 

-Trăiască Legiunea şi Căpitanul, D-le Comandant. 
Noi suntem legionari şi mergem la tabără;n’a lăsat camara- 
dul Măru un sac cu alimente pe aici? 

-Nu ştiu nimic de nici un sac. Dealtfel eu n’am nimic 
de-a face cu legionarii. 

Ne uităm unii la alţii şi nu ne vine a crede. 

—D-ta eşti D-l Erhan? 

—Eu sunt. 

-Atunci aici trebuie să fie sacul nostru cu alimente. 
Poftim legitimaţiile noastre şi daţi-ne sacul. Bădiţa Erhan 
începe a râde; ne strânge mâna şi ne invită să intrăm 
în casă. Pe masă apare o mămăliguţă caldă, brânză, scrob 
şi ceapă verde. 

Voi nu trebue să vă supăraţi de primirea ce v’am 
făcut, că pe aici vin o mulţime de oameni şi printre ei 
mulţi agenţi şi eu trebue să ştiu cu cine am de-a face. 

Radem cu toţii şi el ne invită să rămânem până a 
doua zi, dar pe noi ne atrage muntele, aşa că hotărîm să 
plecăm imediat. Văzând că nu ne poate opri, ne arată 
drumul pe la „Cărarea Albă” şi plecăm. Munte, pădure, 
verdeaţă, flori şi urcuş greu. Beştea calcă înainte cu raniţa 
in spate, pe cărarea ce se încovoaie pe după copaci. Eu 
cu Anchidim am pus sacul adus de Măru pe un par şi, cu 
acesta pe umeri, păşim în cadenţă. Dar parul apasă din ce în 
ce mai greu şi taie tot mai adânc în carne. Mai punem câte 
o haină dedesubt dar nu ajută mult. Nici nu avem când 


123 


ne uita în jur, aşa de greu apasă sacul. Aproape ne pare 
rău că l-am luat. Facem popasuri din ce în ce mai dese. 

In vale se vede Câmpulungul, resfirat în jurul unei sin¬ 
gure străzi. Pe coasta muntelui apar oi şi vite păscând, 
puncte mici ce se mişcă neregulat. Când să asfinţească 
soarele, am ajuns şi noi sus pe munte, drept lângă „Pie¬ 
trele Doamnei”. Mari şi greoaie se răsfaţă în lumina soare¬ 
lui dominând tot ce e în jurul lor. Razele purpurii le încon¬ 
joară cu un nimb de taină şi poveste. Brazii mari şi verzi îşi 
prelungesc umbrele ce au început să crească şi să devină 
compacte. 

—Să mori şi să nu uiţi că ai văzut un asfinţit de soare 
lângă Pietrele Doamnei, zice Beştea pe gânduri. Tăcem. 
Aşa de mare e impresia ce mi-au produs aceste pietre 
cu înălţimea lor, încât nici nu ştiu ce aş putea spune. 

încet, încet, soarele a dispărut după un vârf de pădure. 
Stâncile au căpătat ceva şi mai a taină, şi un fior din co¬ 
pilărie, când aşezat cu capul în poala mamei ascultam po¬ 
veşti, începe să mă cuprindă. Din dreapta noastră începe 
să cânte un acordeon. 

—Să ştii că am ajuns, zice Anchidim, şi o luăm spre 
cel cu cântecul. Dar nu era tabăra, ci cabana de pe vârful 
muntelui. Afară, lângă o stâncă, arde un foc. Lângă foc, 
un cârd de nemţi şi nemţoaice se pregătesc de culcare, 
îşi scot din raniţe câte o pătură, se învelesc în ea şi se cul¬ 
că în jurul focului, lângă peretele stâncii. 

—Bună seara, salutăm noi. 

—Bună, da’ncotro? ne răspunde un neamţ. 

—La casa legionarilor. 

—Acu noaptea e cam greu s’o găsiţi. 

—Greu, dar nu imposibil. 

—Asta-i drept. Dacă o luaţi pe cărarea asta, pe la 
izvorul Căpitanului, într'un sfert de oră, cel mult douăzeci 
de minute, sunteţi acolo, ne îndrumează neamţul binevoi¬ 
tor. De lângă stâncă o nemţoaică ne priveşte curioasă 
şi se amestecă în vorbă: 

—Eu cred că aţi face mai bine să rămâneţi aici până 


124 




acolo ° Sa Va rătăciti prin P ădure - Mâne mergem şi noi 

-Noi mergem acum, răspund eu. Noapte bună şi 
mulţam frumos pentru bunăvoinţă. Şi, pe aici e drumul. 
Nemţoaica ne urmăreşte din ochi şi ne salută cu mâna. Ne 
pierdem in întunericul nopţii şi, mai mult simţind de cât 
vazand cararea, dăm înainte cu zor. La un moment dat 
nu mai simţim cărarea. La stânga pădure, înainte pădure, 

înapoi pădure, la dreapta râpă mare şi de-asupra noapte 
adanca şi neagră. r 

“Ce °e facem? întreabă Beştea. 
a -Stăm, răspunde Anchidim, şi începem să râdem 
de încurcătură în care ne-am băgat singuri. 

-Cred ca indata răsare luna şi atunci vom ncmeri 
dm nou cararea, zic eu. 

Ne aşezam în iarba moale şi mirositoare. I)in vale se 
aude vorba de om. 

-Care-i acolo, glăsuieşte Anchidim? 

—Noi, răspunde cineva. 

—Da unde sunteţi? 

—Aici pe drum. 

—Acolo-i drumul? 

-Da. 

—Aşteptaţi-ne că venim şi noi. 

-Veniţi, că vă aşteptăm. 

Cu sacii în spate ne dăm drumul pe râpa plină de pie¬ 
tre şi nisip la vale. Mai pe sac, mai de-a rostogolul, plini 
de nisip, am ajuns în drum unde dăm de doi ciobani cu c㬠
ciuli in cap, sumane în spate şi bâte solide în mână. 

—Noroc fraţilor. 

-Să dea Domnul cât de mult. Da încotro vă duceţi? 

La casa legionară şi-am rătăcit drumul. 

. t rf? 0i d3C 5 - Vreţ î Să mer g e t» bi "e, ţineţi drumul 
a ta tot in jos pana se împarte în două. O luaţi pe cel de la 
stanga şi daţi la casă. 

-Mai avem ceva de urcat? întreb eu, căci parul pe care 
ducem sacul intrase bine în umăr. 


125 


—Nu. Nu aveţi de urcat deloc. Scoborîţi tot la vale. 
Da ceva de fumat nu aveţi? 

—Cum de nu. 

După ce i-am aprovizionat cu ceva ţigări şi le-am mul¬ 
ţumit pentru că ne-au scos din încurcătură, am pornit-o la 
vale, spre casa legionară. Luna a ieşit de după Ceahlău şi 
se uită curioasă în jur. De pe o coastă de munte se îngână 
un bucium ca un fluer. Razele lunei poleesc copacii şi 
cărarea şi le dau lumină de basm. Călcăm tăcuţi, admi¬ 
rând frumuseţele din jur. De la o vreme observ că urcăm 
serios din nou. 

—Cred că iar am dat-o de râpă, zic eu. 

—Lasă că ieşim noi şi de aici, răspunde Anchidim. 
Cu toată răcoarea nopţii, am început să asud de greutatea 
urcuşului şi a sacului. De la dreapta, din pădure, se aude l㬠
trat de câni. 

—Unde sunt câni sunt oameni. Ce zici Anchidim, 
dacă am merge să întrebăm de drum? 

—Mergem, răspunde el. Punem sacul jos la rădăcina 
unui pom, îl lăsăm pe Beştea de pază, luăm câte un par în 
mână şi ne îndreptăm spre lătratul cânilor. Când intrăm 
într’o poiană bătută de lună, de se vede ca ziua, dă la noi 
o haită întreagă de câni. în special unul voinic şi lăţos, 
care se pare că-i conduce pe toţi, pare că ar vrea să ne m㬠
nânce. Ne aşezăm aproape spate în spate şi, vânturând 
parii în jurul nostru, ne apropiem de stână. Din lăuntrul 
se aude o voce somnoroasă: 

—Ho dihăniilor, mânca-v’ar naiba. Da ce vă aduce pe 
la noi oameni buni? 

—Am rătăcit drumul bade, şi am vrea să întrebăm 

de el. 

—Da încotro mergeţi? 

—Spre casa legionarilor. 

—Apoi rău aţi luat-o, dragii mei. Aici sunteţi pe Ceah¬ 
lău. Trebue să mergeţi înapoi până în poiana aceea de unde 
începe drumul să urce încoace. De acolo o luaţi la dreapta 
în jos şi nimeriţi drept la casă. Vă duce drumul singur. 


126 


Da Căpitanul e acolo? 

—Nu. Da-1 cunoaşteţi? 

. “^um de nu. Credeţi că numai odată am stat amân¬ 
doi de vorbă şi am mâncat caş? Eh! Tare bun om e! 

“Dar pe cânele ăsta rău cum îl cheamă? vrea să ştie 
Archidim. 

—Burcuş. 

-Apoi să trăieşti mulţi ani, bădie dragă, şi mulţam 
frumos pentru lămurire, că noi ne-om cam duce. 

-Dumnezeu v’ajute, dragii moşului, şi să vă ţie cu 

bine. 

.. au j nce P ut din nou roata în jurul nostru. Moşul 

11 strigă ca să-i domolească şi Anchidim vorbeşte cu Burcuş 
care, auzmdu-se strigat pe nume, nu prea dă aşa de tare 
la noi. După un timp, am scăpat de câni, l-am găsit pe Beş¬ 
tea, am luat bagajele şi am pornit-o înapoi spre poiana 
eu pricina. De acolo, spre dreapta în jos, şi iată-ne într’o 
poiana luminată de razele lunei ce se suise tocmai în mijlo¬ 
cul cerului. La vreo sută de metri mai la deal stă casa. 
Mare şi frumoasă cum numai o casă legionară mai poate 

— frumoasă-i, se minunează Beştea. 

-Frumoasă ca’n poveste, zice Anchidim. 

—Hai la ea. 

-• ,~j a - CU Z1C f ă ne . culcăm în căpiţa asta de fân ce stă 
aici la doi paşi; să nu-i sculăm pe camarazi că or fi obosiţi. 

Desfacem o pătură, ne facem un culcuş bun şi somnul 
ne fură imediat. 


* 

* * 

Ne trezim într’o ceaţă alburie de s’o tai cu cuţitul, 
strângem bagajele şi o pornim în direcţia casei. Căutăm 
încoace, căutăm încolo, dar casa nu-i. 

—Ce naiba! S’a evaporat? Sau am visat noi că am v㬠
zu t-o?! 


127 


—Ba eu cred că am văzut-o, zice Beştea, şi am pier¬ 
dut direcţia. ^ . 

Ne învârtim mereu prin ceaţă ca orbeţii, de la o mar¬ 
gine la alta a poienii. La urmă dăm peste un grajd gol. 
La uşa podului stă, în loc de scară, un prepeleag. Mă caţar 
pe el şi dau cu ochii de Radu Zus care doarme fără gri- 

jă. . . A 

-Scoală Radule, că te vede soarele dormind şi rade 

de tine. . A 

Se ridică şi când dă cu ochii de mine zâmbeşte. 

—Tu cum ai ajuns aici? 

—Pe picioare şi în bună ordine. 

—Cu cine ai venit? 

—Uite şi ai să vezi. 

Radu se coboară din podul grajdului, salută pe Beştea 
şi pe Uşeriu, ne informează că tabăra o conduce Bădiţa 
Radu Mironovici, că mai sunt şi alţi camarazi acolo care 
dorm într’o casă de lângă schit. El doarme aici pentru că 
îi place să stea singur. Conduşi de Radu, după vreo câţi¬ 
va paşi, de după o perdea de pomi, apare schitul. Mic şi 
de lemn, stă uitat într’o poiană. Un călugăr cu toaca in 
mână dă roata în jurul lui chemând lumea la rugăciune. 
Liniştea ce domneşte aici e impresionantă. în fundul poie¬ 
nii se văd două case mari cu etaj. în una, care e a părintelui 
Stareţ Ilisei şi dăruită nouă, dorm legionarii şi în cealalta 
călugării. Galeriu, Cosmovici, Jitariu şi vreo câţiva camarazi 
se freacă somnoroşi la ochi, abia sculaţi^ Ne prezentăm 
la Bădiţa Radu şi ne aranjăm bagajele lângă paturile ce 
ne-au fost destinate. După slujba religioasă, având în vedere 
că e Duminecă, că e soare mult, ne ducem peste dealul 
lui Constantinescu la o stână, unde stăm de vorba cu cio¬ 
banii şi mâncăm caş până nu mai putem. După un timp 
am lăsat pe ciobani şi, după culmea unui deal, am tras un 
pui de somn în lumina soarelui. După aceea ne-am dus in 
satul Cojoci. Aici toţi îl cunosc pe Căpitan şi fl stimează 
foarte mult. Mereu ne întreabă ce face şi când vine pe aco¬ 
lo. Către sfârşitul zilei apucăm din nou cărarea spre schit, 


128 


de data asta siguri că n’am greşit drumul. Ce impresie de 
înălţare şi putere îţi dă muntele! în poarta schitului dau cu 
ochii de nemţoaica de subt stânca lângă cabană. înaltă, 
blondă, subţirică, cu ochi albaştri, se uită râzând la mine. 

—Cum aţi ajuns? 

—Bine, mulţumesc. Ne-am cam rătăcit dar am ajuns. 

—îmi pare rău că n’aţi rămas să veniţi cu noi. 

— Şi mie, dar cred că e prea târziu. 

' —Poate că nu. 

—Se poate. Mai ştii? Intrăm în curtea schitului unde 
ceilalţi camarazi stau în jurul unui nou venit. 

—Mergem mâne să ajutăm la urcarea crucii lui Sterie 
Ciumetti pe Pietrosu, mă informează Jitariu vesel. îi de 
piatră, are 1500 kg. şi o suim până pe vârf. 

Nemţoaica mea se înnegurează. 

—Nu te duce. 

—Ba mă duc, şi încă vesel. 

—Ai fost vreodată pe Pietrosul? 

-Nu. 

—Eu am fost şi ştiu ce înseamnă să te urci pe el. 
Nu o să puteţi sui crucea. 

—Ba o suim. 

—Ba nu. 

—Ba da. 

—Bine. Atunci stau aici până te întorci ca s’o văd 
şi eu. Dar nu cred. 

—Crede şi te vei mântui. Cu o strângere de mână 
ne despărţim şi eu mă aştern pe somn, căci a doua zi o 
să fie muncă grea. 


* 

* * 

Dimineaţa e răcoroasă şi pământul plin de rouă. 
în spate cu o raniţă, din care o mămăliguţă caldă îmi trans¬ 
mite căldura ei, tropăiesc în urma celorlalţi camarazi 
spre Pietrosu. Trecem prin Cojoci şi ajungem la râul Bis- 


129 


triţa. Apa e cristalină şi rece ca ghiaţa. Prin vad, cu apa 
până la brâu, trecem dincolo. Tragem apoi o fugă ca să 
ne încălzim şi, printre brazi şi fagi, urcăm pe Pietrosu în 
sus. După vreo oră îl aud pe Galeriu: 

—Măi fraţilor, mie mi-e foame. Urcuşul ăsta şi apa 
Bistriţei m’au secătuit. 

Ne oprim, scoatem mămăliga şi ceapa, o tăiem în 
felii şi ne aşezăm roată în jurul ei. Dar am uitat sarea. 
Noroc că Beştea are în buzunar câţiva din cristalii din 
Cacica. îi spargem pe o piatră şi masa e gata. 

—De ce o fi aşa de bună mămăliga cu ceapă şi sare? 

întreabă Cosmovici. 

-Eu cred că foamea o face bună, răspunde Zus. 

-Nu ştiu, foamea ori ce o face bună, dar ştiu că 
încă nici odată n’am mâncat cu atâta poftă, zice Măru 
înfulecând cu zor. 

Masa s’a terminat repede şi după ce am fumat cate 
o ţigară, am pornit-o din nou spre vârf. Cărarea duce 
printre brazi, pe lângă râpi adânci şi peste stânci, unde tre- 
bue să ne întindem mâna unul altuia ca să le trecem, P^n- 
ta e foarte grea. Pe cărare numai muşchi moale. Am ieşit 
dintre brazi. Nu mai cresc decât jnepeni, ienuperi şi afine. 
Urcăm mereu, ţinându-ne cu mâinile de afine ca să nu 
lunecăm la vale. 

-Cine l-a botezat Pietrosu a ştiut ce face, zice An- 
chidim, icnind din greu peste o stâncă care nu-şi găsise 
alt loc decât în cărare. 

—Ba bine că n’a ştiut, răspund eu abia trăgându-mi 
sufletul. Zus parcă n’ar simţi nimic, aşa de uşurel urcă 
cu o casma în mână şi cu un lanţ pus pe după brâu şi 
peste umeri. 

—Tu, măi Radule, parcă ai fi haiduc, cu casmaua 
aia în mână şi cu lanţul după gât, îi zice Jitariu. 

_Hm, răspunde el. Numai că nu cred că haiducii aveau 

haine civile ca ale mele. 

-Mai e mult, camarade Creţu? mă adresez eu celui 
din Neamţ care venise după noi. 


130 


—încă o bucăţică şi suntem acolo. Urcăm printr’un 
nor în sus. Abia se vede la doi paşi. 

—Ce o fi cu ceaţa asta! se minunează Beştea. 

—Nu e ceaţă, e un nor, îl lămureşte Zus. 

După câteva minute am trecut norul şi un soare mi¬ 
nunat ne încălzeşte spatele încovoiat de urcuş. La vreo 
zece metri în jos stă norul şi ascunde tot drumul nostru 
de până acuma. Ai impresia că de scapi de aici în jos, te 
rostogoleşti până la nor şi de acolo, o iei razna prin spaţiu 
ca o cometă; şi mâinile se crispează cu mai multă putere 
în afinele de care ne sprijinim la urcuş. 

—Cum aţi dus crucea până aici? îl întreabă Măru 
pe Creţu. 

—De la Neamţ am pornit-o cu trenul. Am urcat-o apoi 
într’un car cu patru boi, şi pe celaltă parte a muntelui, 
care nu e aşa de prăpăstioasă, am suit-o până la doi kilo¬ 
metri de vârf. 

Urcăm mereu. De sus de undeva se aude un hee-ruup, 
ieşit din mai multe guri. Mai urcăm o stâncă şi dăm peste 
cei din Neamţ, în frunte cu D-l comandant Herghelegiu, 
care se chinuie cu o parte din cruce. Bărbos, cu cămaşa 
afară din pantaloni ca Lipovenii, bădiţa Herghelegiu în¬ 
deamnă mereu. Crucea e împărţită în trei părţi. Prima par¬ 
te se afla deja sus pe vârf. A doua o duceau tocmai cei 
din Neamţ la sosirea noastră. Nu stăm mult de vorbă 
şi punem şi noi mâna. Bucata de cruce e aşezată într’o 
ladă de lemn. Lada, la rândul ei, e pusă pe patru pari lungi 
aşezaţi în curmeziş. De vârfurile parilor ne prindem noi şi, 
palmă cu palmă, împingem spre vârf. Dar e greu al naibii. 
Cărarea e mică. De abia poate merge un om pe ea. Cei de pe 
cărare trebuie să-i ţie şi pe cei ce merg prin râpă. La zece 
paşi trebue să trecem peste câte o stâncă ce stă ca proasta 
în cărare, şi asta costă sforţări uriaşe. Câte unul din cei ce 
merg prin faţă se împiedică, se dă de-a rostogolul de câteva 
ori la vale şi, prins de afine, iese din nou la cărare. 

—Hai, băieţi, hai! ne tot îndeamnă bădiţa Herghe¬ 
legiu. încă odată şi mai cu inimă, că uite vârful e numai 


131 


la câţiva paşi. Ochii caută spre vârf, braţele se încordează 

şi crucea saltă mereu mai sus. 

—Aşa băieţi, heeruup! încă odată, ş’apoi iară! Cine 
a slăbit să lase locul altuia mai tare. Nimeni nu se dă la o 
parte de lângă cruce. Eu împing cât pot lângă Zus şi An- 
chidim. Bădiţa Herghelegiu ne dă, din când în când, câte 
o bucăţică de zahăr. 

—încă odată băieţi, şi gata. 

Cu o încordare mare, a doua bucată a fost aşezată 
lângă prima. Alături stau de veghe cele trei cruci de lemn. 

—Pe asta de aici a adus-o Căpitanul, arată D-l Cdt. 
Herghelegiu spre cea mai mare. Pe celelalte le-au adus 
Strugariu şi Leaţu. Un fior rece mă străbate din cap şi până 
în tălpi. îmi fac repede semnul crucii şi pornesc după cei¬ 
lalţi ca să aducem şi ultima parte. 

—Pe aici am trecut, măi Mardarie! se minunează An- 
chidim, oprit în mijlocul cărării la o stâncă. 

—Cred că pe aici, că doar nu ne-om fi băgat prin râpă, 

răspund eu. 

—Cum naiba am trecut crucea pe aici? 

—Pe sus, peste stâncă. 

-Dacă n’aş fi fost şi eu aici, n’aş crede-o. 

—Atunci crede şi nu mai cerceta. 

Pornim în jos sărind din stâncă în stâncă ca iezii. 
La locul unde stă ultima parte a crucii, lume nouă. Au 
venit vreo douăzeci de ţărani din Doma, în frunte cu 
Cârjă, încărcaţi cu tot felul de bunătăţi. Se încinge o masă 
teribilă. Brânză, lapte, cârnaţi de casă afumaţi, mezeluri 
domneşti, pâne, mămăligă şi câte un gât de ţuică. Bun㬠
tăţile au dispărut repede, ţigările au fost fumate în linişte, 
şi iată-ne din nou pe cărarea stâncoasă, spre vârf. La în¬ 
ceput, treaba merge uşor. Crucea saltă câte zece şi cinspre- 
zece metri dintr’o dată. Fiind mulţi, pentru a ne stimula, 
bădiţa Herghelegiu ne împarte în două echipe. Intelectualii 
de o parte şi muncitorii de cealaltă. Fiecare câte un salt. 
Aşa ajungem până la vreo 500 de metri de vârf. Munci¬ 
torii au slăbit. Deşi în număr mai mare ca noi, nu mai 


132 


pot duce crucea singuri. Ne unim din nou. Salturile au sc㬠
zut în lungime. Au ajuns până la un metru şi scad mereu. 
Toate încurajările şi îndemnurile D-lui Cdt. Herghelegiu 
nu ajută mult. Puterile s’au sleit. Cei din Neamţ sunt frânţi 
şi domenii la fel. Ne mai ţinem noi cei de la tabără, dar 
suntem puţini. 

—Hai băieţi, hai! Cine crede şi vrea, face orice. Numai 
cine şi-a pierdut credinţa nu mai poate, ne tot îndeamnă 
Bădiţa Herghelegiu. Crucea saltă palmă cu palmă. Uite 
vârful ici la câţiva metri, 20, 10, 5, 3. 

—încă doi şi gata flăcăi. Muşchii se încordează, fe¬ 
ţele se crispează, dar crucea nu mai saltă. Zus şi un ţăran 
din Doma s’au aşezat cu faţa la pământ, au îngropat capul 
în afine şi gem uşor. Le-a venit rău din cauza înălţimii. 
Cărarea în urmă e împestriţată cu camarazi, care mai mult 
se târâie decât urcă. 

—Hai, fraţilor, că doar nu ne-om da bătuţi aici la doi 
metri, mă adresez eu lui Anchidim, Galeriu, Cosmovici, Beş- 
t ea » Jitariu, Prisăcanu şi la încă vreo câţiva care erau 
aproape de cruce. Odată numai şi gata. 

—Prindeţi voi din faţă, zice Anchidim, şi noi de la 
tabără din spate. Hee-ruup! Noi din spate ridicăm, dar 
cei din faţă nu pot. Ne împărţim din nou şi cu sforţări 
mari urnim crucea. încă odată şi încă odată. 

—Hai, fraţilor, că e numai o palmă, se aude vocea 
încărcată de bucurie a bădiţei Herghelegiu. Hee-ruup! Şi 
am ajuns. 

Din toate piepturile, fără comandă, isbucneşte cân¬ 
tecul „Urlă duşmanii’n cărare...” De după un nor a apărut 
soarele şi ne mângâie feţele pline de sudoare. Jos, la poalele 
muntelui, Bistriţa şerpueşte ca o cureluşă argintie. Mă 
simt uşor ca o pană şi emoţionat enorm. Un şuvoiu de la¬ 
crimi mi se revarsă pe obraji în jos. 

-Gardă, drepţi! în genunchi! răsună comanda. Un 
glas liniştit şi melodios se înalţă spre albastrul cerului. 
„Tatăl nostru care eşti în ce...” Mie îmi trece prin cap 
că aşa trebuie să se simtă unul când stă aproape de Dum- 


133 


nezeu. 

Am iscălit apoi cu toţii două pergamente: unul pentru 
a fi îngropat sub cruce şi celălalt să fie trimis Căpitanului. 
Ne-am luat rămas bun de la domeni şi de la cei din Neamţ 
şi, cum soarele da spre asfinţit, am pornit-o repegior spre 
tabără. Uzi ca nişte curci, pentru că începuse să ploaie, 
am ajuns pe la vreo zece la schit. 

A doua zi, cum a ieşit soarele, ne-am dus cu toţii 
pe platoul de lângă casa legionară, ca să vedem crucea. 
Albă şi proiectată pe cerul albastru, crucea veghează 
de pe cea mai mare înălţime toate văile din jur, ca şi sufle¬ 
tul mare al lui Sterie Ciumetti. 

—Minunată, exclamă Bădiţa Mironovici cutremurat. 
Mai încolo stă nemţoaica cu un binoclu la ochi. 

—Ei! Ce zici, dudue, acum. Am suit-o ori nu? mă adre¬ 
sez eu bine dispus fetei. . 

—Eu am uitat ieri că vorbeam cu legionari, îmi răs¬ 
punde ea, şi de aceea ziceam că nu se poate. Şi acum cred 
că, afară de voi, nimeni nu e in stare de aşa ceva. 

—Şi de ce, mă rog, crezi matale acest lucru? 

-Pentru că ceilalţi nu au atâta credinţă ca voi. 

După o lungă şi frumoasă conversaţie cu simpatica 
nemţoaică, m’am băgat din nou în pat, ca şi toţi ceilalţi, 
pentru că încă eram rupt de oboseală. 

* 

* * 

A doua zi am început lucrul la tabără. De dimineaţă 
tare, cu un cer roş ca sângele şi cu o ceaţă brumărie ce fuge 
pe pârâu în jos spre Bistriţa, bădiţa Mironovici, îmbrăcat 
cu un pulovăr gri şi cu cisme, comandă o coloană de vreo 
20 de legionari în costume de baie. E ora de făcut gimnas- 
tică. 

—întindeţi mâinile bine şi cu o svâcnitură puternica 
deschideţi şi închideţi degetele. Unu... doi... unu... doi. 
Acum, ca ursul pe coastă la deal. La vale, fuga marş! Pornim 


134 


la vale în patru labe, ne împiedecăm, cădem, ne dăm de-a 
dura şi râdem unii de alţii. 

—In pârâu, fuga marş! 

Apa e rece ca ghiaţa şi cu multă greutate ne vârîm în 
ea. Câte unul se izbeşte de-a dreptul, sar în toate părţile, 
iar noi ceilalţi ţipăm ca fetele. După baie o fugă pe pârâu 
în sus, iar după asta, la bucătărie. D-na Mironovici şi cu 
camarada Galeriu ne servesc câte un pahar de lapte cald. 

Terminat dejunul, pornim încolonaţi spre casa legio¬ 
nară şi cântecul trezeşte ecouri repetate în văile din jur. 
Soarele s’a înălţat deasupra Pietrosului şi ne încălzeşte 
binevoitor. Punem mâna pe târnăcoape, hârleţe şi alte 
unelte, şi ne apucăm să săpăm un şanţ în jurul casei, 
pentru a îndepărta apa ce vine de pe munte când plouă. 
M’am băgat în apă până la genunchi şi dau cu târnăcopul 
cât pot într’o stâncă ce ne stă în cale. Din partea cealaltă 
mă ajută Anchidim. Sar scântei şi aşchii de stâncă. Zus 
şi cu Bârleanu cară pământ cu targa. Beştea şi cu Coita 
asvârlă molozul din casă, pe geam afară. Cosmovici cu Ji- 
tariu şi cu Lucaci fac un uluc de lemn, pe care au intenţia 
să-l pună sus pe la streaşină casei. Bădiţa Mironovici trece 
din om în om, dând instrucţii şi împărţind glume şi vorbe 
bune. Ne-am împrietenit bine cu toţii şi toată ziua facem 
glume. 

—Cum merge echipa „Cap Sec”? vrea să ştie Bădi¬ 
ţa Radu. 

—Mulţumesc, bine. In special şeful echipei Cosmo¬ 
vici este la înălţime, răspunde Anchidim şi dă cu târ¬ 
năcopul în stânca ce nu vrea să se dea la o parte din drum. 

—Dar de ce l-aţi ales preşedinte pe el? 

—Pentru că e cel mai sec la cap dintre noi toţi, şi 
râsul izbucneşte din toate părţile. 

—Cine face parte din echipă? 

—Cosmovici, Jitariu, Lucaci, Mardarie şi eu, urmează 
cu răspunsurile Anchidim. 

—Dar pe Tonigariu nu-1 primiţi? 

—Cum să nu, râde Anchidim, dar mai întâiu trebue 


135 


să ştim dacă are calităţile necesare. 

—Ce calităţi se cer? se dă Bădiţa dispus pe glumă. 

—Apoi prima şi cea mai mare calitate este să fii, cum 
să spun, puţin cam sec la cap. Bădiţa râde de nu mai poa- 
te. 

—Ei, şi mai departe, că pe asta cred că o îndeplineşte 
ca şi toţi ceilalţi din echipă. 

—Să nu te superi niciodată. Să munceşti mult şi ori¬ 
unde te pun. Să fii mereu vesel şi să râzi cu, sau fără mo¬ 
tiv. 

-Eu cred că aş putea face faţă şi eu, răspunde bădi¬ 
ţa râzând. Un ura repetat din toate părţile şantierului 
isbucneşte şi Anchidim strigă cu voce de glumă: D-le 
Preşedinte „Cap Sec”, am câştigat un nou membru. 

—Eu sunt Preşedinte al echipei „Cap Sec”, şi nu per¬ 
sonal cap sec, răspunde Cosmovici. 

—Ii tot una, zic eu, doar nu degeaba te-am ales preşe¬ 
dinte. Acum e vorba de ce funcţie îi dăm noului membru 
în echipa noastră. 

—Eu propun să-l facem preşedinte de onoare, îşi 
arată capul Jitariu de după pervazul unei ferestre. 

-Cine e contra să se ridice pe picioarele dindărăt, 
zice Cosmovici şi se uită după cei din echipă. Noi răspun¬ 
dem printr’un ura şi alegerea e terminată. Cu opinteli şi 
cu ajutorul câtorva pari, iese şi stânca din pârâu, dând 
drum liber apei. 

De vreo câteva zile un tip îmbrăcat în costum naţio¬ 
nal se tot uită la noi, când dintr’un colţ, când din celălalt 
al poienei unde stă casa. Acum a apărut din nou în dreapta 
poienei şi ne tot urmăreşte. 

-L-ai văzut? îl întreb pe Anchidim. 

—Pe cine? 

—Pe cel ce ne spionează de vreo câteva zile din mar¬ 
ginea pădurii. 

—Mă tot uit şi eu de o bună bucată de vreme după 
el. 

—Hai să-i spunem Bădiţei Radu. 


136 


între timp tipul a ieşit din taina codrului şi se apro¬ 
pie nepăsător, cu ţigara în gură, de casă, cu intenţia de a 
trece pe alături, ca un om ce nu mai ştie cum să-şi omoare 
vremea şi, de plictiseală, a ieşit să se plimbe. Bădiţa Radu 
se uită o vreme la el, apoi zice: 

—Ia întrebaţi-1 ce vrea?! 

Anchidim înşfacă un târnăcop în mână şi, înconju¬ 
rând casa, se îndreaptă încetişor către oaspetele nepoftit. 
Când dă cu ochii de el, tipul se întoarce să o ia la sănătoa¬ 
sa, dar din spate apare Jitariu cu alt târnăcop în mână. 
Prins intre două focuri, s a fâstâcit de tot. Nici n’au ajuns 
bine Jitariu şi Anchidim la el şi tipul îi aştepta cu o legi¬ 
timaţie în mână. 

—Vă rog să nu-mi faceţi nimic, D-lor legionari; sunt 
agent de poliţie şi mi-au dat ordin să vin să vă spionez. 

Cine ţi-a dat ordinul? întreabă Jitariu. 

-Cei de la poliţia din Câmpulung. 

Are o mutră aşa de caraghioasă că ne umflă râsul 
P e to ţi- A fost lăsat în pace, chemându-1 să vadă ce facem. 
Nu a îndrăznit să vină. A plecat şi noi ne-am apucat din nou 
de lucru cu şi mai multă poftă. La masă, ceapă friptă 
în untdelemn şi mămăligă. S’au cam terminat alimentele. 

—Inchipuiţi-vă că mâncaţi un pui fript bine şi să 
vedeţi cum alunecă mămăliga în jos, ne spune Bădiţa Ra¬ 
du râzând. 

Nu prea avem nevoie de închipuiri, căci mămăliga 
şi ceapa dispăruseră. 

Seara ne adunăm în jurul focului, în liniştea nopţii, 
şi bădiţa Radu ne povesteşte din vremea luptelor studen¬ 
ţeşti alături de Căpitan, până ce somnul ne mână prin 
paturi. Zi cu zi, săptămânile trec şi vine vremea plecării. 
Ne pare rău, dar n’avem încotro. Aerul şi soarele, munca şi 
voia bună, camaraderia şi buna înţelegere, ne-au întărit 
şi reconfortat. Ne luăm rămas bun de la camarazii de mun¬ 
că şi ne prezentăm la bădiţa Radu. Şi lui îi pare rău că ple¬ 
căm. Se vede după ochii cu care ne măsoară şi după pri¬ 
virea tristă ce caută în jur. 


137 


—Rămânem tare puţini. 

_Noi am mai sta bucuroşij D-le Comandant, dar avem 

de lucru la grădină, şi camarazii ce-au rămas acolo vor şi 
ei să se ducă puţin în vacanţă. 

Căpătăm fiecare câte o diplomă de lucru în tabără 
şi petrecuţi de către bădiţa Radu şi ceilalţi camarazi 
până la marginea pădurii, ne pierdem printre copaci cu^ 
sufletele pline de jale că nu mai putem rămâne. Cu aju- 
torul bădiţei Erhan ne îmbarcăm în un tren de marfă 
şi, plini de frig, ne scoborîm în gară la Dărmăneşti. Zus 
şi cu Prisăcariu nu se lasă delos convinşi să vină până la 
sora mea Rachila în Costâna. Pleacă pe jos spre Cernăuţi. 
Noi ceilalţi trei, după un somn bun la casa surorei mele 
şi o mâncare şi mai bună, ne întâlnim a doua zi, la gară, 
cu bădiţa Bucur Orendovici, care nu se lasă până nu ne 
cumpără bilete de tren. Spre seară, ne întâmpină în poarta 
grădinii Costică, bucătarul nostru, şi ceilalţi camarazi. 
Obosiţi, ne întindem fiecare în patul lui, cu sufletul şi ochii 
plini de imaginile din tabără. 


* 


* 


* 


138 


CARAMIDARIA de la storojineţ 


Abia trecuseră vreo câteva săptămâni de la venirea 
din tabăra de pe Rarău, când într’o seară, după terminarea 
repetiţiei corului nostru, Bujorel Hoinic, şeful corului, 
ne ordonă: 

—Mâne dimineaţă, la ora şase, ne întâlnim cu toţii 
la troiţa de pe şoseaua Storojineţului. Mergem să dăm răs¬ 
punsurile la slujba religioasă din acel oraş, la care iau parte 
toţi cei ce lucră la tabăra de cărămizi de pe moşia D-lui 
Cdt. Flondor. Fiecare să aducă câte un pol pentru plata 
căruţei. 

A doua zi suntem toţi în păr. Nu după multă vreme 
apare şi căruţaşul, un om bătrân cu faţă blândă, cu o 
căruţă platformă pentru mutat mobile şi cu doi cai buni. 
Ne încărcăm pe marginea platformei, cu picioarele spânzu¬ 
rând afară, şi pornim. De după dealul Ţeţinei apare soarele. 
Printre ogoare pline de rod, pe lângă sate cu case albe 
şi flori la fereşti, glumind şi cântând, ne apropiem de 
Storojineţ. In răcoarea dimineţii, caii merg în voie. La deal 
ne dăm jos şi ne fugărim unii pe alţii, plini de voie bună. 
Nu după mult timp ajungem pe dealul de deasupra Storo¬ 
jineţului. O tablă mare, prinsă de doi pari frumoşi, geluiţi, 
ne indică drumul spre tabără. La intrarea în aceasta, spre 
dreapta, stau două corturi frumoase, pentru grade. Mai 
încolo, într’o baracă lungă, stau paturile frumos aliniate 
pentru legionari. Alăturea de asta stă bucătăria şi o baracă 
micuţă pentru femei. In uşa bucătăriei, camarada Osatka 
roboteşte de zor. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, camaradă Osat¬ 
ka, o salutăm noi. Cum stai? 


139 


—Bine, vă aşteptăm să mergem la biserică. 

-Dar cărămidăria unde e, că pe aici nu se vede nici 
urmă de ea? 

—Jos în pădure, lângă pârâu; şi arată cu mâna spre o 
poiană de fagi. 

Ne prezentăm bădiţei Filon Lauric, comandantul ta¬ 
berei, şi salutăm pe ceilalţi camarazi ce lucrează acolo. 
Lauric, bucuros de venirea „cucilor” -cum ne botezase 
Căpitanul- ne prezintă D-lui Cdt. Neagoie Flondor. Se for¬ 
mează apoi frontul şi pornim spre oraş. Storojineţul se în¬ 
tinde pestriţ pe o vale, în formă neregulată; un clopot ne 
cheamă spre el. Răspundem cu cântece legionare şi lungim 
pasul spre biserică. Liturghia a fost minunată. Răspunsu¬ 
rile date de noi au încântat urechile parohienilor, care, 
din când în când, îşi şterg ochii cu batistuţele albe. După 
terminarea liturghiei, străbatem oraşul cântând şi ne 
întoarcem din nou la tabără. în soare, cu capetele des¬ 
coperite, drepţi ca lumânările, cu fruntea spre cer şi cu 
mâinile împreunate, stau legionari şi legionare în timp ce 
corul cântă „Tatăl nostru carele eşti în cer...” 

După masă ne întindem pe iarba verde la glume şi 
poveşti. Mai încolo cântă un camarad din fluer şi alţii, 
vreo câţiva, bat pământul în tact uşor. Se prind de mâini 
şi se învârt, şi iar frământă pământul, parcă mai cu foc 
şi mai apăsat. 

Nu te da nici tu, nici tu, 

Nici bădiţa, săracu... 

Se aude vocea pornită pe veselie a unuia dintre juc㬠
tori. 


Vai de mine, bine mi-i, 

Nu ştiu mâne cum mi-o fi. 

Da mi-o fi şi mâne bine 
Cu mândruţa lângă mine... 

Nu se lasă altul şi chiuiturile isbucnesc când de ici, 
când de colea, ca nişte mingi albe asvârlite de la unul la 


140 


altul în joacă. De după pădure au început să se înalţe 
nişte nori mari şi negri. Lauric priveşte îngrijorat spre ei, 
îi măsoară o bucată de vreme, apoi bagă două degete în 
gură şi-i trage o fluerătură haiducească. Am amuţit cu toţii 
şi ne apropiem de el. 

—Toată lumea în coloană de marş. Direcţia şantieru¬ 
lui, înainte... marş. 

Pornim spre poiana de fagi unde stau sorindu-se 
câteva mii de cărămizi verzi. In braţe, pe tărgi, care cum 
poate, cărăm cărămizile, le clădim în stive şi le acoperim 
cu scânduri. Zus mă ia cu el la o targă. 

—Câte punem, Radule? 

—Douăzeci, că’s verzi şi grele. Ducem targa, dar ni 
se pare prea uşoară. 

—Punem mai multe acum? 

—Pune câte vrei. Dacă ţine targa, eu duc bucuros. 

—Te cred. Şi parcă mă apucă invidia când mă uit 
la el şi văd cât e de voinic. încărcăm vreo treizeci de căr㬠
mizi, dar când ridicăm targa, se rupe. 

—Am făcut boacăna, Radule. 

—Mă jabracilor, ni se adresează Nenati râzând, mi-aţi 
rupt targa. 

—Rupt bădie, ce să facem. Vroiam să facem lucrul 
mai repede. 

—Nu-i nimic. Se repară mai târziu. Acum căraţi cu 
braţele. Câte cinci, şase cărămizi fiecare, le-am adunat 
şi acoperit pe toate. 

Spre seară ne luăm rămas bun şi, petrecuţi de ceilalţi 
camarazi până în şosea, plecăm spre Cernăuţi. Cu noi vine 
şi Mărioara Osatka. Cu un coşuleţ mic de papură subt braţ, 
din care iese mâneca unei rochiţe, îşi ia şi ea rămas bun 
plângând. Ghiţă Zelenschi se aşează lângă ea pe platforma 
căruţii şi începe să o necăjească: 

—De ce plângi Mărioara? 

—îmi pare rău că plec din tabără; cine le va pregăti 
mâncarea băieţilor?! 

—Puteai să mai stai. 


141 




—Am de pregătit nişte examene şi de aceea nu pot 
sta mai mult. 

—Da parcă anul trecut ziceai că taberele legionare 
sunt nişte mofturi... 

—Anul trecut nu le cunoşteam. 

—Acum le cunoşti? 

-Du-te dracului, mă Ghiţă, şi lasă-mă în pace. Se 
aşează pe platformă turceşte şi nu mai vrea să ştie de ni¬ 
mic. în zare a apărut Cernăuţul plin de lumini care mar¬ 
chează străzile. Cu buchete de flori în mână, culese de pe 
marginea drumului, ne despărţim mergând fiecare pe la 
casele cui ne are. Ce bine-i Doamne să fii tânăr şi pe dea¬ 
supra student, mă gândesc eu în drum spre grădina studen¬ 
ţească. 


* 


* * 


142 


ARMATA 


Ce greu îmi vine să mă despart de camarazii cu care 
am petrecut atâtea lucruri minunate! Mă doare inima şi 
mi-e greu. Un nod de lacrimi stă în gât gata, gata să is- 
bucnească. In cameră, pe un pat cu faţa la fereastră, Anchi- 
dim Uşeriu urmăreşte cu ochii fetele de la Liceul Ortodox 
care merg spre casă. Roşea Dobre, în cămaşă de noapte, 
îşi scarpină spatele încovoiat. 

—Te-ai sculat, mă ghebosule? i se adresează Anchidim. 

—Da ţie ce-ţi pasă? 

—Lasă-i în pace, Anchidim, mă amestec eu în vorbă, că 
a venit aseară târziu acasă. 

—Da tu când mergi la cătănie? schimbă vorba Anchi¬ 
dim. 

—Mâne dimineaţă. Şi simt cum o lacrimă fierbinte 
îmi brăzdează obrazul. O şterg repede şi mă plimb prin 
cameră. 

—Mergi deseară la Armonia? 

—Nu ştiu. Poate. 

—Să vii, să bem un pahar de vin de rămas bun. 

—Da nu plec de tot. Peste un an sunt înapoi. 

—Măi Mardarie, râde Anchidim, să ne trimiţi o poză 
cu o servitoare. Ea să stea pe scaun lângă o masă; pe masă o 
vază mare cu flori; ea cu o mână în şold şi tu cu una spriji¬ 
nit pe masă. începem a râde cu toţii şi ne ducem la masă. 

Artemiza e tristă că plec. Şi mie îmi pare rău. Prin 
ploaia înceată care face să lucească pietrele trotuarului 
la lumina becurilor, mergem încet spre Armonia. Sala e 
plină de studenţi şi studente. Sunt mulţi din contingentul 
1936, ca mine, care se pregătesc de mers la cătănie. Se 


143 


plânge, se râde, se toastează, se dansează. Ma amestec 
şi eu cu Artemiza în jocul care a început şi caut sa uit 

de ziua de mâne. Ne-am distrat bine. 

A doua zi, la fereastra trenului, urmăresc Cemauţul 
ce se pierde în zare. Sunt trist ca o zi de toamnă ploioasa, 
înspre amiază ajung acasă. Aici e hram. Căruţe cu ţarani 
şi ţărance, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fccion cu 
hormuz şi năgară la pălărie şi fete cu catnnţe şi Aon 
roşii la ureche, vin din toate părţile spre hora din mijlo¬ 
cul satului. Cumnaţii Leon, Toader şi Traian, cauta sa ma 
înveselească în jurul mesei cu rachiu şi fripturi. 

—Apoi când vii înapoi eşti ofiţer, zice Toader. 

—Nu se ştie. Dacă nu dau examenul la şcoală, nu 

sunt. . . , -ii 

_Îl dai tu, zice Leon, doar ai mai dat şi altele. 

-Da când pleci? mă întreabă Leliţa Ligheria. 

—Mâne. 

—Mâne mai poţi sta ca să treacă hramul. 

—Nu mai stau. Plec. 

—Da pe la tata nu te duci? 

—La ce?! 

—Să-ţi iei rămas bun. 

_Da cc mor?! 

-Nu fi rău, Mardarie, se amestecă în vorbă leliţa 
Măriuca, abia intrată în casă pe uşa mica. Tu eşti doar 
copilul lui şi nu aştepta ca să vină tata întâi la tine! 

—Bine; atunci mă duc; dar hai şi voi cu mine. 

Pornim cu toţii. Drumul e plin de lume şi de praf 
cenuşiu. Domnica mă ţine de mână şi mă tot masoara 

cu ochii. 

—Ce te uiţi aşa la mine? 

—îmi pare rău că pleci, şi cu o batistă îşi şterge ochii. 

-Iar ai început să plângi? , .. 

—Las-o măi, zice cumnatul Traian, aşa s temelie. 

Când cineva pleacă la catane ele trebuie să planga. 

-Da tu de ce nu plângi? mă adresez eu Leonţei, nevas¬ 
ta lui Traian. 


144 


—N’am vreme pentru aşa ceva. 

Ajungem la hora din faţa casei noastre. Aici dăm peste 
Ileana, sora mea cea mai mică. 

-Mai lipseşte Rachila, zic eu, şi familia e întreagă. 

Intrăm în casă. Tata bărbierit proaspăt, cu mustăţile 
fuior, îşi cinsteşte hramarii din Scheia, Costâna şi Ilişeşti. 
Mama Maria, soţia a treia a tatei, cu catrinţă şi şorţ alb 
pe dinainte, cară de zor farfurii pline de friptură, plăcinte, 
orez cu lapte şi tot felul de supe şi ciorbe. 

—Bună ziua, mamă, o salut eu. 

—Ai venit măi! Şi se opreşte cu mâinile în poalele 
şorţului, ne mai ştiind ce să facă cu ele, şi cu ochii plini 
de lacrimi. 

Tata ne-a zărit. Sare ca ars de pe scaun, ne iese înainte 
şi ne invită să intrăm. Ne dăm mâna pe rând; când ajun¬ 
ge la mine, mă priveşte cercetător din toate părţile, dar nu 
zice nimic. Am umplut casa. Râdem, bem, sfătuim. Nepo¬ 
ţii, în număr de vreo doisprezece, stau toţi în jurul meu 
şi mă tot trag de poalele mânecii: 

—Hai, cântă-ne, uncheşule. 

—Ce să vă cânt? 

—Aia cu cucul şi pădurea, se înalţă peste toţi Ghiuţă, 
feciorul Măriuchii. 

—Ba nu. Eu vreau ceea cu fata săracă, intervine Vale- 
ria, fata Rachilei. 

—Şi eu vreau cea cu jăndariul, strigă Vasile, feciorul 
Domnichii. 

—Până nu vreţi toţi una, nu vă cânt. 

Se adună toţi grămadă şi începe o hărmălaie ca la 
bâlci. Surorile râd şi tata îi priveşte cu ochii umezi. Ilea¬ 
na, mătuşa lor cea mai mică, se amestecă printre ei şi, 
tot şopotind cu unul şi cu altul, îi convinge că cel mai 
frumos cântec este „Foaie verde spic de grâu”. S’au unit 
cu toţii şi cererile încep din nou. Cânt, casă le fac pe plac, 
cântecul cerut şi încă alte multe. Când să ieşim la horă, 
tata mă ia mai la o parte şi mă întreabă: 

—Pleci la catane? 


145 


-Da. 

—Unde ti-o dat? 

—Nu ştiu. 

—Da când pleci? 

—Mâne. 

-Ai tăt ce-ţi trebue? 

—Am. Mi-au pregătit surorile. 

—Cufăr ai? 

—îl am pe al lui Toader. 

-Da de Garda de Fier te-ai lăsat? 

—Nu. Şi nici n’am de gând să mă las. 

—Atunci cum ai venit aici? 

_Am venit în casa care nu e numai a matale, ci şi a 

mamei. Credeam că ai să te bucuri. Văd câ m'arn înşelat. 
Te rog să mă ierţi. Să ştii că nu mai vin până n’o să ma 
câţi- .... c 

Am plecat la horă unde Costică joaca de zor. furo¬ 
rile m’au împins la mijloc şi până seara am jucat de m am 
frânt. Noaptea am petrecut-o la leliţa Măriuca. A doua 
zi de dimineaţă s’au strâns toate rudele să-şi ia rămas bun 
de la mine. Nu după multă vreme a sosit Costică cu căruţa. 
Cufărul a fost aşezat în fânul din fundul căruţei şi, cu 
lacrimi, strângeri de mâni şi câteva rachiuri la botul calului, 
am pornit. De pe marginea drumului ne zâmbesc albastn- 
ţele şi florile de sărăcică şi ne urează drum bun fete şi 
flăcăi din satele vecine ce vin la horă. Mă întorc către Cos¬ 
tică, care mână tăcut cu hărţurile în mâna stângă şi cu 
biciuşca în dreapta. 

—Ce-a mai spus tata? 

-Nimic... De ieri bea şi tace într’una... 

-Dar de căruţă n’a zis nimic? 

—Nici nu l-am întrebat! 

—O să te certe când te întorci. 

—Nu-i nimic. Iapa e total a mea şi fac ce vreau cu ea. 

—De când e a ta? 

—De iama trecută, când se îmbolnăvise de gută 
şi-a vrut s’o împuşte. Eu nu l-am lăsat şi i-am cumpărat-o 


146 


cu 100 de lei. 

—Atunci eşti om bogat. 

—Sigur. 

Scociorăşte prin chimir, scoate câteva sutare şi mi 
le bagă în buzunar. 

—Dar tu cu ce rămâi? 

—Eu n’am nevoie. Ce mânca şi ce îmbrăca am destul 
acasă. Ne-am despărţit la poarta Cercului de Recrutare. 

—Să i spui tatei să nu fie supărat de cele ce am vorbit 
ieri cu el, că nu e chiar aşa de rău de mine cum crede el. 
Să caute numai puţin să mă înţeleagă şi să nu creadă 
tot ce-i spune prefectul Cojocariu, şi va fi bine. 

-Bine. Ii spun eu, dar tu nu purta grija asta. Vezi-ţi 
de treabă că îi trece lui. A dispărut după colţul unei străzi. 

* 

* * 

Am fost repartizat la Regimentul 69 de Infanterie 
dm Suceava de unde am fost trimis la Şcoala de Ofiţeri 
de Rezervă nr. 2 din Bacău. După depunerea examenului 
de intrare, am fost dat la compania a 2-a de subt condu¬ 
cerea Căpitanului Zărnescu, în plutonul 2 al Locotenentului 
Boenu. înalt, subţirel, cu fruntea brăzdată de cute adânci, 
locotenentul se plimbă de colo până colo prin faţa pluto- 
nului adunat în linie. 

-Să nu vă speriaţi de ceea ce vine, că nu e cine ştie ce. 
Puţină bunăvoinţă, mai multă sprinteneală, şi treaba merge 
strună. Ca mâne să văd pe toţi cu trese de aur pe umăr. 
Rade binevoitor spre şirul nostru ce stă cam acru că nu prea 
ştim ce vine. 

Trecem la baie şi după aceea la magazie să ne luăm 
hainele militare. Plutonierul Dascălu, magazionerul compa¬ 
niei, tronează ca un mareşal pe scara de unde împarte 
efectele. 

—O cămaşă, o izmană, un pantalon, o capelă, etc., 
etc... şi şirul de elevi se subţiază mereu. 


147 


—D-le plutonier, zice unul micuţ şi îndesat, mi-aţi 
dat o manta prea mare, vă rog să mi-o schimbaţi. 

-Nu se poate. Mantaua e reglementară; d-ta eşti 
prea mic. Să mai creşti. Şi îşi vede liniştit de treabă înainte. 

Cu râsete, trânteli, opinteli, pantaloni îmbrăcaţi 
pe dos, moletiere legate ca vai de mama lor, iată-ne elevi 
făcând instrucţie şi învăţând tactică şi strategie. 

* 

* * 

Au trecut vreo şase luni. Iama s’a dus cu tot frigul 
ei, şi noi ne-am deprins cu viaţa de cazarmă. Noi legionarii 
ne-am organizat pe cuiburi, companii şi şcoală. Şeful 
nostru e camaradul Caradan, student de la Facultăţile 
de Teologie şi Filozofie din Cernăuţi, şi şeful corului de 
elevi. 

Azi e Duminecă. O parte au plecat încolonaţi la bise¬ 
rică. Noi legionarii am rămas acasă şi ne adunăm între graj¬ 
duri, pe iarba verde, pentru şedinţă. 

—Gardă... drepţi! comandă Caradan, pentru onor... 

înainte. 

Mânile se înalţă spre cerul albastru şi din piepturi 
iese svâcnit formula de deschidere a şedinţei. Se discută 
despre felul cum trebuie să ne facem educaţia aici la şcoală, 
despre cântecele noastre şi frumuseţea lor. etc. Odată 
închisă şedinţa, aşa ca pentru despărţire, îi tragem o 
„Sfântă tinereţe legionară”, cântec nou care ne place foar¬ 
te mult. Când să terminăm, apare de după colţul graj¬ 
dului locotenentul de serviciu, Purcaretti, şi cu şapca dată 
pe ceafă se apropie de noi. 

—Ne-am ars Radule, îi şoptesc eu lui Zus, care se uită 
foarte calm spre locotenent. 

—Nu cred. D-l Colonel Tulescu a fost şeful batalionu¬ 
lui în care a luptat, în primul război mondial, tatăl Căpi¬ 
tanului şi Căpitanul. Nu ne face nimic. La un pas de noi 
s’a oprit locotenentul şi ne întreabă: 


148 


—Ce cântec aţi cântat? 

—Sfântă tinereţe legionară, răspunde scurt şi răstit 
Caradan. 

—Ia mai cântaţi-1 odată. 

Ne uităm uimiţi unii la alţii, dar, la un semn al lui 
Caradan, cântăm din nou cu şi mai multă energie. Pe la 
colţurile grajdurilor au apărut capete curioase de elevi, 
care nu se apropie din cauza locotenentului. 

Frumos cântec, zice locotenentul. Vreau să spun, 
frumos ca melodie, căci cuvintele nu le-am înţeles. Cân¬ 
taţi prea cu gura închisă şi pe mine mă doare o măsea, aşa 
că mi-am pus vată în o ureche. De aceea nu prea ştiu 
cc aţi cântat. Ne zâmbeşte vesel şi pleacă mai departe. 
Ne împrăştiem şi noi pe la companiile noastre. 

* 

* * 

în fiecare Vineri seara avem câte o şezătoare cu cân¬ 
tece, recitări şi câte ne mai trăznesc prin cap. Fiecare 
companie are săptămâna ei. Azi e la rând compania a 3-a. 
Sala geme de elevi. In faţă stă Colonelul Tulescu şi cu 
Maiorul Ciobanu, comandantul batalionului de elevi. Ur¬ 
mează apoi ceilalţi ofiţeri ai şcolii cu familiile lor şi câţiva 
ofiţeri invitaţi de la Regimentele 29 Dorobanţi şi 4 Arti¬ 
lerie grea. De pe scenă se aude o lovitură de gong şi sgo- 
motul din sală amuţeşte. Deodată aud, parcă venind 
de undeva de departe, cântând „Urlă duşmanii’n cărare...”. 
Mă ridic în picioare şi mă uit în jur speriat. Zus de lângă 
mine mă trage din nou pe scaun şi îmi şopteşte: 

—Cântă cei de pe scenă. 

Sa ridicat cortina. Scena prezintă un câmp de luptă. 
In jurul unei oale cu ciorbă, aşezaţi pe vine sau trântiţi 
pe jos, un pluton de soldaţi îşi mestecă încet cina. După 
aceea cântă cu toţi câteva marşuri vechi. La un moment 
dat se dă alarma. Toţi se reped spre partea stângă, unde 
c aşezată linia de rezistenţă. Pocniturile de arme de tot 


149 


felul umplu sala. Mulţi din apărători cad la pamant. Pana 
la sfârşit duşmanul e respins. Cei patru ramaşi, dm nt g 
plutonul, adună pe cei morţi în rând, îşi scot căştile di 
cap şi cântă lin trist: 

Plânge printre ramuri luna 
Nopţile’s târzii, 

Tu te-ai dus pe totdeauna 
Şi n’ai să mai vii. 

Am uitat că sunt la teatru şi o lacrimă grea se: prăvale 
pe obraz la vale. A doua zi nu se discuta decât despre 
frumuseţea scenei de teatru şi cântecele auzite. 

* 

* * 

Au trecut nouă luni de cătănie. Cursurile şi instrucţia 
s’au terminat. Acum ne stă înainte încercarea cea mai grea; 
manevra. într’o dimineaţă, pe la orele cina şi jumătate, 
am plecat spre Moineşti, echipaţi pentru rasboiu. Diminea- 
r pe răcoare, marşul era plăcut. Prima etapa, denum.ta 
Ide tacercare», cam de vreo şaiaed de km. debuta făcută 
în marş neîntrerupt. După vreo ora de marş, a aparut 
soarelele are începu să dogorească dm ce m ce cu mai multa 
putere. Era doar luna Iulie. Sudoarea a aparut pe toate 
frunţile şi setea a început să facă victime. Ma apropii de o 
fântână ca să beau puţină apă. Mă simt tras de poala 
tunicii. Când mă întorc, dau cu ochii de Ilie Dorneanu. 

-Ce-i Ilie, de ce nu mă laşi să beau niţică apa.-* 

-Nu bea că o să-ţi facă rău. 

—Dar mi-e uscată limba în gură de atata sete. ^ 

—Hai, cu o bucăţică de zahăr şi alta de lamaie, setea 
se potoleşte mai uşor şi nu-ţi fac rău; şi mi le întinde 

pe amândouă. _ 

In adevăr, lămâia mi-a astamparat setea. Coloana 

s’a cam deşirat. Nu se ţine cont de vreo formaţie, fiecare 


150 


merge cum poate. Spre amiază se văd multe mutre slăbite 
rău. Căldura a devenit înăbuşitoare. Sunt complectamente 
ud de sudoare. In spate am puşca mitralieră, care trage des¬ 
tul de greu, iar în mâni patru arme de la patru camarazi 
care abia se mai mişcă. Locotenentul nostru, deşi fără ni¬ 
mic, e aproape gata să cadă. Fac vreo câţiva paşi mai mari 
şi îl ajung. 

—Ţineţi-vă de umărul meu, D-le Locotenent, că de se 
întâmplă să nu ajungeţi la destinaţie, nu vă mai fac c㬠
pitan. 

—Lasă Popinciuc, că ajung eu şi singur. Tu văd că 
duci destul de greu. 

—Nu e chiar aşa de greu, D-le Locotenent. Vă rog 
faceţi-mi plăcerea şi sprijiniţi-vă de mine. 

Mă ia de braţ, şi printre fâneţe, ogoare de porumb, 
grâu, cartofi, etc. înaintăm mereu. Nici o boare de vânt 
nu se simte. Vezi cu ochii cum joacă în aer căldura. Din 
vârful unui deluşor, zărim o moară aşezată pe marginea 
unui pârâu. Acolo este sfârşitul primei etape. Dar până 
acolo mai sunt vreo doi km. Şi soarele arde, nu altceva. 
Setea e aşa de mare că gura mi s’a uscat de abia mai pot 
scoate vorbele. Picioarele sunt ca de plumb. Capul parcă 
ar cântări sute de kg. Te trage la pământ. Marginea şoselei 
pe care mărşăluim e presărată de elevi cărora li s’a făcut 
rău şi nu mai pot merge. De la plutonul nostru a rămas pe 
drum Ilie Roşea. Locotenentul abia se mai mişcă. E galben 
ca ceara. 

—Nu mai merg măi Popinciuc. Nu mai pot. Lasă-mă 
aici, că vin eu după aceea. 

—Nu vă las nici mort. Pierdeţi gradul de căpitan. 

—Dă-1 Dracului de grad. Nu mai pot. 

-Puteţi, numai să vreţi. Uite colea e moara şi s’a 
terminat calvarul. 

Il iau cu stânga pe după mijloc şi, mai cu voia lui, 
mai târându-1, înaintăm mereu. Cu greu am ajuns la moară. 
Sunt obosit mort şi mă doare spatele de raniţa cu mitralie¬ 
ra. Desfac pătura, o întind pe iarbă şi mă aşez lângă loco- 


151 


tenent. 

—Măi Popinciuc, mi se adresează locotenentul, bun 
băiet eşti. 

—Bun, D-le Locotenent, numai Dracu-i rău că nu mă 
ia. 

—De ce să te ia măi? 

—Să scape lumea de mine. Ar fi multe de povestit, 
dar mai bine mâncăm ceva. 

—Nu am poftă, sunt prea obosit. 

Lângă noi curge apa limpede ca lacrima pe lătoc 
la vale. Mă scol şi caut un loc unde să ne spălăm» In apro¬ 
pierea morii, lătocul e sus de tot şi o şuviţă de apă curge 
printre scândurile lătocului mâncate de ani. Mă întorc îna¬ 
poi, scot chiloţii din raniţă şi subt şuviţa de apă îi trag 
un duş de mă simt ca nou născut. Cu multă greutate îl 
conving şi pe D-l Locotenent să facă o baie. Apoi mâncăm 
ceva şi spre seară am pornit spre un sat unde am dormit 
toată noaptea. A doua zi mersul e mai domol. Etapele 
sunt mai scurte. Drumul e bun şi pe margini plin de cireşi 
şi vişini. Setea nu ne mai chinueşte. Pe la orele patru după 
masă ajungem lângă Moineşti. Un târguşor ca un sat mai 
răsărit, aşezat pe o buză de deal, cu căsuţe mici şi albe, 
cu flori la ferestre, cu sonde de petrol răspândite în jur 
polog şi cu multe fete tinere şi frumoase. Ni se dă repaus 
şi ordin să ne curăţim ghetele, să ne bărbierim şi să ne pre¬ 
gătim de intrare în Moineşti. Pe la orele cinci, în perfectă 
ordine, cu muzica în frunte, intrăm în oraş. De prin case 
apare lumea. Babe bătrâne cu fuste lungi şi creţe şi cu şorţ 
alb, fete oacheşe şi cu flori în păr, bărbaţi cu frizurile 
răvăşite şi mustăţile răsucite şi copii cu picioarele goale 
ce se ţin cu cârdul după noi. De pe marginea drumului 
vin râzând prin aer, cu miros dulce, florile svârlite de fete 
cu ochi frumoşi şi zâmbitori. Ofiţerii noştri râd şi tachi¬ 
nează pe cele mai îndrăzneţe. In mijlocul oraşului ne pri¬ 
meşte primarul cu pâne şi sare, după cum e obiceiul din 
străbuni, şi ne urează bun venit. Urmează apoi defilarea 
şi împărţirea la cantonamente. Compania I-a şi a 2-a can¬ 


152 


tonează la Şcoala Primară din marginea Moineştiului. 
rae pe jos, peste ele pături şi, somn, băiete! 

* 

* * 

Instrucţia de războiu e frumoasă, tragerile la ţintă 
interesante şi serbările pe care le dăm noi în onoarea 
celor dm oraş, atrăgătoare. Vremea trece văzând cu ochii, 
.ara luam mas a la bucătăria şcolii, care e tocmai în cealal- 
ta parte a oraşului. în ordine şi cântând, ne prezentăm 
a bucătărie. Fiecare îşi primeşte porţia, apoi aşezaţi 
pe iarbă în grădina alăturată bucătăriei, o mâncăm Prin¬ 
tre noi se învârt copii mici şi destui câni. Le dăm şi lor de 
mâncare. Printre copii e şi un pui de evreu cu perciuni. 
Unul dintre elevi îl întreabă: 

—Ia spune mă urîtule, ai auzit tu de cuzişti? 

—Am auzit. Mi-a spus acasă tata de ei. 

—Şi ce ţi-a spus? 

—Că nu sunt chiar aşa de periculoşi cum îi crede lu¬ 
mea. 

de ce nu’s periculoşi? 

—Tata mi-a spus că printre ei sunt o mulţime cu 
care se poate face orice gheşeft. 

-Dar de gardişti ce-ai auzit? 

-Că sunt răi şi că, de ajung ei la putere, o să fie vai de 
capul nostru. 

Evreu până şi pe copiii mici îi învaţă de cine nu trebue 
sa se păzească şi pe cine să lovească. Ai noştri, Românii, 
chiar când sunt mari, habar n’au cine Ie este duşman şi 
care e prietenu 1 . Pentru ei sunt toţi egali. Ce-i doare pe 
ei că literatura noastră e înstrăinată. Cui nu-i place să nu 
citească. Ce-i doare pe ei că aproape întreg comerţul e în 
mana lor? Dacă ei sunt „deştepţi”, n’au decât să profite. 
Numai aici in Moineşti, un mic exemplu, nu există nici 
o prăvălie de creştin; toate sunt evreieşti. 

Cauzele conflictului dintre tineretul român şi evrei 


153 


sunt multe şi printre ele nu se numără „antisemitismul de 
origine rasială, aşa cum ei şi politicienii pe care i-au corupt, 
susţin, ci lupta lor asiduă ca să stăpânească economia, co¬ 
merţul, politica internă şi externă, să distrugă tradiţiile, re¬ 
ligia şi cultura Poporului românesc. Până la apariţia Gărzii 
de Fier şi până la consolidarea ei în sufletul neamului, stu¬ 
denţii români erau insultaţi şi atacaţi violent de studenţii 
evrei; este firesc că studenţimea română, în pieptul căreia 
clocoteşte trecutul viteaz al neamului care l-a zămislit, acum 
se apără. Altfel, nu ar fi demnă de strămoşii care au izgonit 
glorios, de-a-lungul istoriei, toate lighioanele care au vrut să 
se pripăşească pe glia neamului românesc. 

* 

* * 

Soarele s’a ascuns după pomi şi atmosfera s’a răcorit 
plăcut. Un miros de pere parfumate umple tot aerul. Masa 
s’a terminat şi rândurile s’au format. Compania strânsă 
pe cap, e gata de plecare spre cantonament. Iosef, elevul 
major al companiei, face numărătoarea, ş’apoi pornim 
prin praful şoselei spre casă. Străzile s’au umplut din nou 
de lume care respiră uşurată aerul răcoritor după zăpuşa- 
la zilei. Elevul major mă strigă: 

-Popinciuc. Dă tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei . 

Dau tonul şi la comandă începe cântecul. Dar nu-1 
mai cântăm aşa cum îl mistificasem noi pentru şcoala mi¬ 
litară, ci aşa cum îl făcuse cel ce i-a dat numele. Un fior 
străbate întreg orăşelul. Elevul major încearcă să ne o- 
prească. Dar nimeni nu-1 ascultă. Când vede că nu reuşeşte, 
lasă compania şi pleacă singur la cantonament pe o cale 
lăturalnică. Evreii au intrat în panică. Trag obloanele la 
prăvălii şi se închid in casă. Pe ici, colo, se văd feţe pline de 
bucurie. Sunt Românii noştri, săracii, care simt că asta e 
pentru dânşii, că lor nu le aduce nici un pericol, ci numai 
bucurie şi dreptate. 

A doua zi, la raportul companiei, atmosfera e încăr- 


154 


cată greu. Căpitanul Averescu, care înlocuise pe Zămescu 
se plrniba încruntat dintr’o parte în alta prin faţa c^rn^ 
nici. La urmă ne întreabă: ^ 

-Cine a dat tonul la „Ştefan Vodă al Moldovei”? 

j j , U ‘ P 3 ? 1 îna,nt e şi mă opresc în poziţie 

de drepţi, cu ochii în ochii Căpitanului. P 1 

—De ce ai dat tonul? 

Căpitan. U M daU înt ° tdeauna la toa te cântecele, D-le 

-Cine ţi-a dat ordin să dai tonul? 

—Elevul major Iosef. 

U-readc m™ c .‘° SCf ’° S ' f * prezimi ** * •«- 

-De ce ai ordonat să dea tonul, elev? 

• ~ D -fe A Căpitan, „Ştefan Vodă” e un cântec pe care 

fost cântat a a n s t eară 0arte CU 011 Care a 

cimTS— Când ai auzit că “ - 

At„J Am .- înCerCat Să '- ° preSC ’ dar n ’am f °st ascultat. 
Atunci am lasat compania şi am venit singur acasă. 

tanul C ne 3 Cântat? mi se adresează din nou mie Căpi- 
—Cred că toată compania. 

—Cine n a cântat? se adresează el companiei care stă 

smirna in faţa lui. Nimeni nu se anunţă. Tăcere de mor- 
mant. 

ati ry^zică aţi cântat cu toţii. Bine, d-lor. Dar de ce 
aţi cantat? Mi se adresează din nou mie. 

de «t7ăb!f Căpkan ’ Vcd ^ ti D 'vstră, poate mutrele ăstea 

te d,™ ^ " C . tale drumuI pc ori unde trecem, poa- 

rerea din ochii Romanilor săraci, care se văd lipsiţi 
de panea zilnica aici într’un ţinut unde petrolul, cea ma 
mare bogăţie a ţării noastre, curge pe pârâie la vale sau 

^ 0a cântăm an \° Uă , aCe t Stea 7 mUltC ^ ne ' au ^demnat 
a cantam. Nu ştiu daca d-vstră ne puteţi înţcleee E ce 

va ca,c te pri.de a,a de suHe, ,i o P faci cZ Tj 


155 


că te costă viaţa. . 

-Ba, te înţeleg foarte bine. Şi parcă vocea lui nu 

mai e aşa de aspră. Apoi se adresează companiei. _ _ 

—Elevi, D-l Colonel vă roagă să nu-1 forţaţi ca sa va 
pedepsească înainte de a fi el pedepsit. El se bucură că voi, 
nădejdea acestui neam, voi tineretul, aveţi înţelegere 
şi simţiţi durerile neamului. Dar nu uitaţi că aia sunteţi 
la armată şi că armata nu face politică. Armata e a întregu¬ 
lui neam românesc. De altfel e drept că evreu nu sunt 
Români şi deci n’aţi contravenit cu nimic. 

Râde şi ne dă liber pentru a lua masa. Alături abu¬ 
resc caz anele cu ciorbă şi cu macaroane. Mâncăm şi radem 
bucuroşi că chestia s’a terminat fără multe dureri de cap. 
Intre timp am aflat că rabinul ar fi cerut Colonelului nos¬ 
tru pedepsirea întregei companii şi ca Colonelul l-a dat 
afară din birou. Tătuca Tulescu nu s’a desminţit nici de 
data aceasta. 


* 

* * 

într’una din Duminecele acestei lune de manevre, 
am luat masa pe câmp cu toată şcoala. Noi elevii stăm 
mai la o parte, iar ofiţerii cu nevestele lor intro poiana 
de fagi şi aluni în jurul unei mese mari. Când masa era 
în toiu, apare pe coastă un ţânc de vreo 12 am, cu pan¬ 
taloni scurţi şi cu un braţ plin de ziare. 

—Ce-i mă ţâncule cu tine aici? îl întreb eu. 

-Ce să fie, D-le Ofiţer. Am venit să vând ziarele aces¬ 
tea şi să câştig şi eu un ban. 

-la vino încoace. Dar să nu-mi spui D-le Ohţer, 
că încă nu sunt. 

-Nu-i nimica. O să ajungeţi. ... . 

îi cumpăr un ziar şi încep să-l răsfoesc. în mijlocu 
lui dau de un titlu cu litere groase de o şchioapa:, „Asa¬ 
sinarea lui Mihail Stelescu de către zece legionari . Bine 
că i-au venit de hac şi ticălosului acestuia, ma gândesc eu. 


156 


Irădarea ne-a sugrumat aproape toţi oamenii noştri mari. 
Trebuie să se termine odată cu ea. Căzuse primul trăd㬠
tor al Legiunii. 

—Mă ţâncule. 

—Da, domnule. 

—Vrei tu să vinzi toate ziarele? 

—Cum să nu vreau! 

—Atunci du-te acolo în poiana unde stau ofiţerii 
şi strigă cât poţi: pedepsirea lui Stelescu de către legionari! 

Zis şi făcut. în vreo câteva minute ziarele au fost 
vândute toate. Eu mă trag în umbra unei tufe de aluni 
în apropiere de masa ofiţerilor şi ascult. Doamnele sunt 
indignate de atâta barbarie. 

-Cum, să omori d-le un om în spital! E ceva nemai¬ 
pomenit. Ş apoi nu se ştie dacă nu cumva el a avut drepta¬ 
te! r 

Colonelul Tulescu tace. O parte din ofiţeri e revol¬ 
tată, iar alta e indiferentă. Deodată îl aud pe maiorul 
Ciobanu: 

—Chestia nu e aşa de uşor de rezolvat. Gândiţi-vă 
D-vstră, unde am fi azi noi Românii dacă Avram lancu, 
Horia, Tudor şi mulţi alţii nu ar fi fost trădaţi. Nu mă inte- 
reresează dacă Stelescu a avut sau nu dreptate; sau dacă Le¬ 
gionarii au dreptate. Eu constat un lucru: Stelescu a trădat. 
Cred că asupra acestui punct suntem de acord cu toţii. Dacă 
e scuzabilă, ori nu trădarea lui, nu discut. Pentru mine un 
singur lucru contează: a trădat. Şi orice trădător trebuie 
să ia plata. De aceea cred eu că bine au făcut că l-au pedep¬ 
sit. Printre elevi, fiind majoritatea legionari, bucuria e mare. 

* 

* * 

în ultima săptămână de manevră se fac tragerile 
dc concurs. Grupa 1. din plutonul nostru a luat premiul 
întâiu şi eu la fel, l-am câştigat cu tragerea la mitralieră. 
Zilele s’au scurs repede şi manevra s’a terminat. Cu trenul 


157 


ne-am întors înapoi la şcoală. De aici am plecat in conce- 
diu de vară pe care l-am petrecut la Leliţa Mănuca. După 
aceea a venit luna de stagiu la regiment. Aici l-am cunoscut 
pe Slt. Beldie, în exil se cheamă N. S. Govora, in al cărui 
pluton de mitraliere am stat o săptămână. Tot aici am luat 
contact direct cu soldatul român. Bun şi cu tragere de 
inimă, tare de virtute şi răbdător ca o vită. După luna 
de stagiu ne-am întors din nou la şcoală pentru examene. 
Nu mai facem instrucţie. Ne plimb ăm dintr un dormitor 
în altul, discutăm şi mai repetăm cele învăţate. 

Examenul l-am trecut bine şi iată-ne din nou adunaţi 
tot batalionul ca să ne luăm rămas bun de la ofiţeri. Acum 
suntem toţi civili. Ne vorbeşte Colonelul, dându-ne sfaturi 
pentru viaţă şi îndemn la muncă rodnică pentru neam 
Dă mâna cu fiecare. Eu sunt cu cămaşa verde. 

—Nici n’ai ieşit bine pe poartă şi te-ai şi făcut legio¬ 
nar, îmi zice Colonelul. 

—Eu şi aici tot legionar am fost, D-le Colonel. 

—Bine, bine. Mă bucur că v’aţi simţit bine subt con¬ 
ducerea mea şi că plecaţi cu o impresie frumoasă despre 

armata română. .... 

-Să trăiţi, D-le Colonel, şi Dumnezeu sa va ajute 

să învăţaţi şi pe alţii aşa cum ne-aţi învăţat pe noi. 

Gara e plină de elevi care pleacă în toate direcţiile. 
Cântecele legionare nu se mai termină. Pe la ferestrele 
trenurilor se strâng mâni de prieteni făcuţi aici la şcoala. 
Soarele apune după dealul plin cu vie şi în zare apare tre¬ 
nul care ne va duce şi pe noi spre Cemăuţul nostru drag. 
Greu a fost anul petrecut la şcoala militară, dar şi frumos, 
îmi trece mie prin cap, în timp ce trenul fuge pe liniile 
ce se pierd în zare. 


* 


* * 


158 


MOŢA-MARIN 

(Publicată subt titlul „La înmormântarea lui 
Moţa şi Marin” 

în numărul 4 din „Pământul strămoşesc”, Serie nouă.) 


în Spania lui Ferdinand Catolicul şi a inchizitorului 
Torquemada, în Spania plină de turle bisericeşti, se tr㬠
gea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. O luptă pe viaţă 
şi pe moarte se deslănţuise între forţele internaţionale 
ale comunismului ateu şi poporul spaniol. Mişcarea Legio¬ 
nară nu putea rămâne nepăsătoare. Un grup de legionari 
în frunte cu Generalul Cantacuzino pleacă spre Spania 
şi înmânează eroului apărător al Alcazarului, Generalului 
Moscardo, o sabie din partea Legiunii. Generalul Canta¬ 
cuzino se întoarce acasă, iar ceilalţi, —Moţa, Marin, Alecu 
Cantacuzino, Gheorghe Clime, Părintele Dumitrescu- 
Borşa, Bănică Dobre şi Niculai Totu— se înrolează în Le¬ 
giunea Străină Spaniolă pentru a lupta apărând credinţa 
şi cultura creştină. 

Eu abia terminasem serviciul militar şi mă întorsesem 
din nou la Cernăuţi, unde studiam dreptul. Prietenii 
întrerupte un an şi încă nu uitata dragoste cu Artemiza 
au fost reluate. Serile erau minunate şi viaţa părea a fi 
numai o poezie. Şedinţele legionare mai frumoase ca ori¬ 
când. Balurile şi duelurile, munca la cantină, unde fusesem 
numit econom, studiile la universitate, plăcute şi făcute 
cu drag. A trecut toamna anului 1936 cu toată splendoarea 
de culori şi a început iama cu frig şi zăpadă. Aproape 
tot timpul îl petrec în casă citind. Când acasă nu e destulă 
căldură, mă duc la cantină, unde asta nu lipseşte nicio¬ 
dată. Crăciunul a trecut cu bine şi Anul Nou l-am primit 


159 


cum se cuvine. Se apropie mijlocul lunii Ianuarie. In camera 
m ea de la cămin e frig. Iau o carte de drept şi mă îndrept 
spre cantină. Afară ninge şi fulgi mari se fugăresc unii 
pe alţii. Fetele de la liceul ortodox, cu obrajii roşii şi 
plini de sănătate, trec zâmbind fulgilor ce li se aşează pe 

gene ca o mângâiere. ^ _ 

Când intru la cantină, aud plânset in bucătărie. 
Deschid repede uşa şi dau de bucătarul nostru Costică, 
care frământă nişte aluat pentru a face tăiţei, şi plânge 
de ţi se rupe inima. 

—Ce ai Costică? De ce plângi, îl întreb eu repede. 

—D-vstră nu ştiţi? 

—Nu ştiu nimic. 

—Au murit Moţa şi Marin în Spania! şi plânge mai 

tare. . w A „ 

—Nu poate fi adevărat, zic eu, şi simt că începe sa ma 

doară tot pieptul. De unde ştii? 

—D-l Biceagă a primit o telegramă de la Bucureşti. 

* 

* * 

Moţa şi Marin morţi! Asta nu poate fi adevărat. Cum 
să moară tocmai ei? Cei mai buni. Nu! Nu! trebue că e 
o glumă de prost gust. Ori o manevră politică. Mă adresez 
din nou lui Costică care, cu ochii plini de lacrimi, frămân¬ 
tă aluatul mai departe. 

—Unde e acum Biceagă? 

—Cred că în Cămin. 

Ies repede şi fug spre Cămin. Intru in camera lui Bi¬ 
ceagă fără să cer voie. El stă pe scaun lângă masă, cu o 
telegramă în faţă, cu capul sprijinit în palma dreaptă 
şi cu şiroaie mari de lacrimi pe obraji. N’am mai întrebat 
nimic. Am înţeles tot. Adevărul a intrat în capul meu 
deodată. Şi doare. Doare rău de tot. D-l Moţa, omul acela 
tânăr şi frumos, acela care anul trecut ne vorbise aici 
la Cernăuţi, acela din ochii căruia se revărsa numai înţele¬ 


160 


gere şi bunătate, omul acela nu mai există. Inteligenţa 
aceea de care eram mândri toţi legionarii şi sufletul lui de 
moţ, dârz ca muntele, nu mai sunt. Fratele şi ajutorul 
Căpitanului a murit. 

Şi, odată cu el, s’a dus şi Marin. Altă inteligenţă. 
Alt suflet de mărime neegalată. Au murit. Lacrimi mari 
şi grele curg în neştire pe obraji la vale. Au murit. De azi 
înainte nimeni nu-i va mai vedea. Nu vor mai veni să ne 
vadă, să ne îndrumeze, să ne certe şi să ne sfătuiască. 
Ne-au dat cel din urmă sfat, arătându-ne drumul ce avem 
de urmat. De acum vom merge călăuziţi de amintirea 
lor sfântă. Şi plâng mereu. Am impresia unui copil mic 
ce s a rătăcit într’o pădure, ce nu mai ştie pe unde să iasă 
la luminiş şi speriat plânge. Biceagă plânge şi el. Dar e 
datoria ce ne cheamă. Trebue vestită lumea de nenorocirea 
ce ne-a lovit. Printre sughiţuri, Biceagă mă roagă să-l caut 
la cantină pe Bădiţa Buligă, ajutorul lui Costică, să prepa¬ 
răm o căldare mare de cocă de făină şi să stăm gata pe 
când vor veni necroloagele de la tipografie, ca să le lipim 
în tot oraşul. încerc să-i răspund, dar mă înăbuşă plânsul. 
Dau numai din cap in semn că am înţeles şi mă duc spre 
cantină. 

Aici plâng cu toţii. Buligă stă într’un colţ al buc㬠
tăriei, îşi şterge ochii într’o năframă cu floricele, lucrată 
de nevasta lui din Bălăceana şi înjură pe înfundate: 
mama mă-sii de viaţă şi a cui o mai dat-o! Costică taie alua¬ 
tul pentru tăiţei şi lacrimi calde cad pe mâinile lui albe 
şi harnice. Gheorghiţă al Ilenei din Părhăuţi, în alt colţ, 
geme svâcnit ca unul ce se sufoacă. Pe peretele dinspre 
răsărit pâlpâie candela de la icoana Arhanghelui Mihail, 
care cu sabia în mână ne străjuieşte de când ne-am instalat 
aici. 

—Bade Buligă, zic eu, fă te rog o căldare de cocă 
de făină şi când eşti gata, hai cu mine să luăm afişele 
mortuare şi să le lipim pe străzi. 

F ără o vorbă face coca, ia o perie şi vine către mine 
ştergându-şi ochii cu băsmăluţa cu flori. 


161 


-Hai, D-le Popinciuc. Hai să-i facem şi ultimul servi¬ 
ciu D-lui Moţa. Parcă acum îl văd. înalt, frumos şi ce 
bine vorbea! Şi acum nu mai este. Mama mă-sii de viaţă! 
Şi din nou îşi şterge ochii. _ . 

Am luat afişele de la Cămin şi ne-am dus pe străzi 
să le lipim. Abia punem unul şi lumea se opreşte la el. 
Il citeşte odată, de două ori, se uită la noi şi iar îl citeşte. 
Adevărul crud refuză să intre in mintea şi în sufletul 
oamenilor. Apoi îi vezi pe majoritatea cum îşi trag păl㬠
ria pe ochi, ca să-şi ascundă lacrimile, şi pleacă cu capul 
în jos. în piaţa Unirii, un căpitan de la 8 Vânători se 
opreşte lângă un afiş, îl citeşte, îşi dă şapca pe spate, 
se uită zăpăcit când la noi, când la afiş, mai citeşte odată, 
lasă afişul, vine la mine, mă prinde de umeri, şi uitându-se 
drept în ochii mei mă imploră cu voce sugrumată: 

-Camarade! Spune că nu e adevărat! Spune, cama¬ 
rade! A 

Ce să-i răspund? Mă uit la el şi lacrimi calde îmi 
fug pe obraz îm jos. A înţeles. Un sughiţ sugrumat, un 
sbucium ca de friguri l-a sguduit, ochii i s au umplut de 
lacrimi. A tras şapca pe ochi şi a plecat cu paşi obosiţi şi 
încovoiat. 

Cu greu am terminat şi cu lipitul afişelor. Când vin 
din nou la Cămin, mă întâlnesc cu Bujorel, şeful corului 
legionar, care mă aştepta. 

—De azi înainte facem repetiţii zilnice, îmi zice cu vo¬ 
ce tristă. N’am crezut că va trebui să-i cântăm şi D-lui 
Moţa la înmormântare. Azi la cinci după masă e prima re¬ 
petiţie. A plecat apoi repede, probabil să anunţe şi pe alţii 
pentru cor. 

Cu lucrul la cantină, cu repetiţiile la cor, cu organi¬ 
zarea primirii Căpitanului şi a gradelor legionare, vremea 
a trecut. La începutul lunei Februarie, a sosit Căpitanul 
şi mulţi gradaţi legionari. Au fost încartiruiţi cu tot dra¬ 
gul prin casele legionarilor şi, cei mai tineri, cu noi la 
Căminul studenţesc. Căpitanul a poposit în casa D-lui 
Prof. Ţopa, şeful judeţului. E prima dată când îl văd. 


162 


Un cap mai înalt decât ceilalţi. Supt la faţă şi cu brazde 
adanci pe obraz. Numai ochii sunt cei de pe fotografie. 
Ochii care ard în vâlvătăi. Străzile sunt albe de zăpadă 

j 1 ’ , e ?.* co ^ ea ’ Se au< ^ sunete de clopote şi zureălăi 
de la săniile ce fără sgomot alunecă pe zăpada moale. 
Cu încă doi camarazi stau de veghe în jurul casei în care 
se odihneşte Căpitanul. La douăsprezece noaptea sunt 
schimbat şi mă duc la cămin să mă culc. 

* 

* * 

A doua zi de dimineaţă tare, împreună cu Căpitanul 
şi gradele legionare, noi cei de la cor plecăm spre Chică 
Vodă ca sa pnmim trupurile lui Moţa şi Marin şi pe cei- 
alţi integranţi ai echipei ce luptase în Spania, pe care îi 
însoţea Generalul Cantacuzino, ca şi la plecare. 

Gara din Grigore Ghica Vodă, gară de pe graniţa cu 
Polonia, pare speriată de mulţimea ce a inundat-o. Nori 
grei şi cenuşii umplu cerul şi zăpada scârţâie subt picioa¬ 
re. Cateva ciorii rătăcite se învârt pe deasupra gării, speriate 
de prezenţa atâtor necunoscuţi. Şeful gării, în costum nou 
nouţ, cu mănuşi albe, aleargă dintr’o parte în alta a pero¬ 
nului, încercând să fie cât se poate de serviabil cu toată 
lumea. O atmosferă grea ne apasă pe toţi. Mai sunt vreo 
câteva minute până la sosirea trenului. în partea din dreap¬ 
ta, în semicerc, luăm loc noi cei de la cor; în mijlocul nos¬ 
tru ia loc Căpitanul, care cu pelerina lui de culoare neagră 
pare şi mai înalt; la dreapta noastră se aşează preoţii, 
toţi în odăjdii şi după ei gradele legionare. E linişte com¬ 
plecta. Numai răsuflarea noastră se vede din cauza frigu- 
lui. Lima ferată se pierde cotind spre stânga după nişte 
rachiţi. Deoadată se aude o sforăitură lungă şi de după 
perdeaua de răchiţi apare un ochiu mare şi roşu. E trenul 
Trenul cu trupurile lui Moţa şi Marin. La apropierea lui 
toata lumea îngenunchiază. Din ochii Căpitanului 
se preling două lacrimi mari care se pierd în cutele obrazului 


163 




îmbătrânit. 

Trenul s’a oprit. Corul cântă „Sfinte Dumnezeule, 
Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, milueşte-ne pre noi”. 
Lumea plânge şi salută. Generalul Cantacuzino apare 
în uşa unui vagon, cu barba în vânt, se uită cercetător 
peste mulţimea din gară şi, dând cu ochii de Căpitan, 
porneşte spre el. Ajuns in faţa Căpitanului se opreşte 

şi raportează: . 

-Trăiască Legiunea, să trăieşti Căpitane. Iţi aduc 
doi morţi, doi bolnavi şi trei sănătoşi. Vocea pare stridentă 
în tăcerea din jur şi două lacrimi se ascund în barba alba 
a Generalului. 

Căpitanul, după primirea raportului, salută pe Gene¬ 
ral şi pe toţi cei veniţi din Spania, sărutandu-i. Alecu Can¬ 
tacuzino, cu o pătură in spate, stă calm ca un englez. 
Totu, slab şi tras la faţă, priveşte lumea cu ochi strălu¬ 
citori de febră. Inginerul Clime, cu sprâncenele stufoase 
şi ochii plini de lacrimi, se uită trist la noi. Părintele Du- 
mitrescu Borşa stă cu capul descoperit şi cu bărbuţa în 
vânt. Bănică coboară din tren cu braţul în eşarfă. Pe pe¬ 
ron au apărut Doamnele Moţa, Marin, Vera lui Totu şi ce 
lelalte soţii ale celor ce vin din Spania. Totu a luat pe Vera 
în braţe şi râde şi plânge de bucurie, dar dând cu ochii 
de Doamnele Moţa şi Marin, tristeţea îi cuprinde din nou 
faţa. Se face o slujbă funebră la sicriile celor doi mucenici 
şi se încarcă sicriele într’un vagon românesc. Corul cântă, 
lumea plânge şi vântul spulberă zăpada în toate părţile. 
Ne suim cu toţii în tren şi plecăm spre Cernăuţi. 

* 

* * 

Gara Mare din Cernăuţi e plină de lume de nu ai unde 
svârli un ac. Când trenul a intrat în gară, toată lumea a 
îngenunchiat. Plânsul a cuprins întreaga adunare. Profe¬ 
sori universitari, judecători, preoţi, muncitori, negustori, 
funcţionari, ţărani, studenţi, femei, copii, bătrâni şi tineri, 


plâng cu toţii, înfrăţiţi prin durerea după cei doi mucenici 
ai neamului, Moţa şi Marin. Vagonul cu sicriile e desprins 
şi tras pe o linie laterală, lângă un altul pe care mâni 
harnice de legionari şi legionare îl împodobesc cu cununi 
de flori şi brad. De departe, ca un zâmbet dulce, se aud 
clopotele bisericilor din Cernăuţi care cheamă lumea la 
rugăciune pentru sufletele celor doi mucenici. Strada geme 
de lumea care, cu capul descoperit, neluând seama la z㬠
pada ce cade neîntrerupt, urmăreşte cu smerenie slujbele 
ce se desfăşoară lângă sicriile celor doi eroi ai neamului, 
săvârşite de către preoţi de toate naţionalităţile şi religii¬ 
le creştine, repetând mereu: „Dumnezeu să-i ierte”. 

La un moment dat Filon Lauric s’a suit pe un vagon 
şi de acolo s’a adresat mulţimii: 

—Camarazi şi onoraţi prezenţi. Am vrut să ducem tru¬ 
purile acestor doi mucenici creştini şi legionari la Cate¬ 
drală, ca să se odihnească acolo până mâine, când vor ple¬ 
ca mai departe spre locul lor de odihnă veşnică, dar guver¬ 
nul nu ne dă voie. De aceea trupurile lor vor rămâne aici. 

—Ba vor fi duse la Catedrală, îi răspunde un preot 
bătrân cu barba albă, sutană neagră şi încins cu un brâu 
roşu. Dacă pe D-vstră nu vă lasă să-i duceţi, pe noi preo¬ 
ţii nu ne pot opri. Aceşti copii ai neamului românesc au 
murit apărând Biserica creştină şi pe Hristos, deci trebue 
să aibă loc în casa Domnului pentru care au murit. 

S’a suit apoi într’o trăsură cu alţi preoţi şi a plecat 
spre centrul oraşului. Lumea aşteaptă încordată răspun¬ 
sul. După vreun ceas sosesc înapoi cu aprobarea. 

Se formează procesiunea. In faţă praporii duşi de 
legionari în cămăşi verzi; după ei un şir lung de preoţi 
în odăjdii, indiferent de naţionalitate, confesiune ori 
credinţă politică după preoţi corul, deasemenea în cămăşi 
verzi, urmau sicriile purtate pe umeri de către gradele 
legionare; iar după sicrie venea Căpitanul cu cei din Spa¬ 
nia, gradele legionare şi o mulţime nesfârşită de români 
bucovineni. Pe o parte şi alta a convoiului păşeau lin 
şi cu braţele încrucişate două rânduri de legionari în 


165 




cămăşi verzi. Clopotele trăgeau a jale, lumea jngenun- 
chia pe stradă, îşi făcea semnul crucii şi se ruga plângând, 
preoţii cădelniţau şi se rugau, cerul îşi trimetea fulgii 
lui de zăpadă ce se alintau în toate părţile, peste aduna¬ 
rea cernită, şi corul cânta: 

De-oi adormi curând 
In liniştea serii, 

Săpaţi-mi un mormânt 
La marginea mării. 

Şi ceteni verzi de brad 
Mormântul să-mi alinte, 

De dragii camarazi 
Când mi-oi aduce aminte. 

Sicriile au fost depuse în Catedrală. Legionari în c㬠
măşi verzi făceau de gardă la căpătâiul lor. Lumea trecea 
pe o parte şi ieşea pe cealaltă. In ochii tuturor se vedeau 
lacrimi şi din piepturile pline de suspine se auzea mereu 

creştinescul „Dumnezeu să-i ierte”. „ 

A doua zi dimineaţă, după o slujba religioasa, in a- 
ceeaşi ordine în care fuseseră aduse, sicriile au fost depu¬ 
se în vagonul împodobit cu ghirlănzi de flon şi cununi de 
brad. Deasupra sicriilor stăteau multe cununi de flon. 
din Germania, Spania şi România. La capul stenilor stateau 
de gardă Comandanţii Bunei Vestin cu lumanan maride 
ceară în mână. In vagoane au luat loc Căpitanul, gradele 
legionare şi corni legionar din Cernăuţi şi trenul a plecat 
safutat de toată lumea ce plângea neîncetat. Doamne, 
câte lacrimi au mai curs la noi în Bucovina pentru sufletele 
celor doTmucenici legionari. Moţa Ş i Marin! Răun întreg,. 

♦ 

♦ ♦ 

Drumul cu sicriile a fost lung. Trei zile şi trei nopţi. 


166 


Dela Cernăuţi am plecat până la Adjud; de aici la Cluj, 
Orăştie şi Bucureşti. In fiecare gară unde oprea trenul, 
ne aştepta lumea cu preoţii în frunte, cu lumânări aprinse 
în mână, îngenunchiată, şi o mică slujbă era săvârşită 
pentru sufletele celor doi mucenici. Corul nostru, împărţit 
în trei cuartete, dădea răspunsurile. Un neam întreg se 
ruga pentru copiii lui. Cei bătrâni, ce nu puteau să-şi ducă 
anii până la gări, şi vecinii din jurul localităţilor în a căror 
gări trenul nu oprea, ieşeau pe câmp la linia ferată şi, în 
genunchi, cu capul descoperit, cu lumânări în mână, 
salutau trenul cu cei doi mucenici. Prin văzduhul ţării 
româneşti colinda glas de clopote şi miros de tămâie. 
Doamne, Doamne, cum să redau tot ce am văzut cu ochii 
şi am simţit in acele trei zile şi trei nopţi? Nu eram pre¬ 
gătit pentru cronicar şi mintea nu mă mai ajută să-i pome¬ 
nesc pe toţi. 

Ofiţeri activi, ce nu îndrăzneau să apară prin gări 
de frica guvernului satrap al lui Carol II, ieşeau afară pe 
câmp, unde nu erau decât ei cu Dumnezeu, ca să dea 
drumul lacrimilor şi rugăciunilor. Fetele satelor veneau 
despletite, aşa cum e obiceiul la noi când ne moare cineva 
din familie, şi depuneau flori pe sicriile celor doi mucenici, 
pentru că acum ei făceau parte din familia tuturor, familia 
neamului românesc. Flăcăi îmbrăcaţi în haine de sărb㬠
toare, cu capul descoperit, veneau şi depuneau leul lor 
muncit din greu pe sicriile celor doi eroi, căci aşa ştiau 
ei de la cei bătrâni că e creştineşte şi trebue făcut. Şi 
toţi plângeau de ţi se rupea inima. De la o vreme mă în¬ 
trebam de unde mai aveam atâtea lacrimi. 

* 

* * 

Noi cei din tren nu am mâncat în aceste trei zile 
decât pâne şi apă. Dar nimeni nu se gândea la mâncare. 
De dormit, dormeam pe băncile din tren, care cum puteam, 
într’una din nopţi, aproape toţi dormeau în vagonul nostru 


167 


cu picioarele întinse de pe o bancă pe alta, de credeai că 
nu e posibil ca cineva să parcurgă vagonul. Eu stateam 
într’un colţ, mă gândeam la cele văzute, la mărturii e de 
dragoste ce se aduceau celor doi eroi şi Legiunii şi sufle- 
tX se înduioşa din ce în ce mai mult şi ochii mi se um¬ 
pleau din nou de lacrimi. Deodată mă pomenesc cu Capi- 
C ta fa,a mea. Inal, 5 i slab, ,ns, «1 obos,b ^ nd,c » 
încerc să dau la o parte picioarele celor dor ™ C J j 
fac loc să treacă. Mă opreşte cu un gest blând, be uita la 
mine, îmi mângâie părul răvăşit cu mâna şi ma mtreaba. 

-De unde eşti, camarade? . , . 

-Din Mihoveni, Judeţul Suceava, Căpitane, raspun 

eu repede. 

-Cum te chiamă? 

—Popinciuc Mardarie. 

—Da de ce plângi? . . , 

-Mă gândesc la cele văzute pe acest drum, la ţa 

întregului popor românesc, şi plâng pentru ca nu pot face 
ZZ Mi a mângâiat faţa şi a plecat îndoindu-se ş. sal- 
tând peste picioarele celor adormiţi. 

* 

* * 

La Sibiu, adunare mare, prapuri îndoliate, discur¬ 
suri şi lacrimi multe. O primire demnă de jertfa celor doi 

mucenici^ ^ mic şi îndesa t, în costum buco¬ 

vinean, cu căciulă neagră pe cap, dă raportul Căpitanului. 
Se întoarce apoi spre sicriile ce pe umeri de . ţ* ° 
stau gata să meargă în dosul gam, unde multa lume aşteap 
tă peVl Moţa pentru ultimul salut, şi incearca sa vorbeas- 

Că '“ -Frate Moţa! Ionele dragă!... Şi se îneacă în lacrimi¬ 
le ce-i curg şuvoiu pe obraz la vale. Din dreapta se aude 
corul studenţesc clujean: 


168 


Voi trăiţi între noi, 

Sunteţi ai Patriei eroi. 

Moţa-Marin legionari 
De strajă sfântă la hotar 
Duşmanul să nu-şi facă drum 
La-al Patriei altar... 

D-l Iasinschi, sus pe estradă ia jurământul tuturor 
celor prezenţi: 

Moţa-Marin. în numele jertfei voastre sfinte, jurăm 
să trăim în sărăcie —să rupem din noi tot omenescul 
ce ne leagă de acest pământ— şi să ne închinăm 
întrega viaţă patriei şi numai ei — jurăm. 

Aceasta a fost în esenţă jurământul ce l-au depus 
toţi legionarii pe întregul cuprins al ţării, deşi nu pot 
asigura că textul este exact. 

La D-l Moţa acasă, la Orăştie, e jale mare. O mamă 
sbuciumată, un tată bătrân şi cu barba albă, abia se mai 
ţin pe picioare când sicriul cu Ionel al lor drag, purtat pe 
braţe legionare, vine pentru ultima lui vizită. 

—Ionel! Ionel dragul mamei! Ai venit să-ţi iai săn㬠
tate bună de la noi. Şi-ai venit aşa că mama nici nu poate 
să te vadă. Ionel! Ionel! De ce nu mă ia şi pe mine cu 
tine, Ionel dragă! Şi mult încercata mamă cuprinde si¬ 
criul cu braţele şi plânge amarnic, nelăsându-se dată la 
o parte. Cu multă blândeţe o desprinde Căpitanul de lân¬ 
gă sicriu, şi după o mică liturghie, Ionel pleacă în drumul 
lui mai departe. 


* 


* * 


La Bucureşti lume multă de tot. Şiruri lungi de legio¬ 
nari şi legionare dau salutul lor camaraderesc celor doi mu¬ 
cenici, de la Gara de Nord şi până la biserica Ilie-Gorgani. 


169 


Sunt zeci de mii. Clopotele sună, preoţii se roagă, lumea 
stă îngenunchiată şi Părintele Andrei Mihăilescu îşi pri¬ 
meşte oaspeţii pentru ultimul lor popas până la lăcaşul 
de veci. 

Noi, cei de la cor, suntem încartiruiţi pe la căminele 
studenţeşti. Abia ne mai ţinem de oboseală. Şi totuşi, a 
doua zi, în căminul studenţilor de la medicină, se face o 
repetiţie cu toate corurile ce încercau să câştige onoarea 
de a cânta la slujba înmormântării. D-l Scalat, conducăto¬ 
rul nostru, încearcă să ne scoată din competiţie. La sfâr¬ 
şit Căpitanul hotărăşte că slujba va fi acompaniată de co¬ 
rul studenţesc legionar din Bucureşti, şi va fi terminată 
cu „veşnica pomenire” de către corul nostru. 

Din toate părţile ţării vin trenuri încărcate de legio¬ 
nari care vor să asiste la înmormântare. E atâta lume, 
cum nu s’a văzut niciodată de când există ţara rom⬠
nească. Pe toate drumurile, numai legionari. Nimeni nu le 
ştie numărul. Mulţi susţin că ar fi vreo două milioane. La 
biserică, unde odihnesc cei doi mucenici, intră şi ies printre 
cordoanele de legionari oameni din toate părţile ţării, 
fără întrerupere, ziua şi noaptea. Şi toţi plâng. 

Şi iată şi ziua înmormântării, zi de 13 Februarie 
1937. Plouă în două cu lapoviţă. Plânge şi cerul. Str㬠
zile în jurul sediului legionar din Gutemberg sunt pline de 
coloane verzi de legionari. Se formează convoiul. în faţă 
o cruce vie de legionari în cămăşi verzi. După ea praporii 
cu năframe negre, aşa cum e obiceiul din bătrâni. După 
prapori, şirul nesfârşit de preoţi, de toate gradele şi vârs¬ 
tele, îmbrăcaţi în odăjdii. Sunt mii. Vine apoi catafalcul 
pus pe două maşini şi tras de către Moţii D-lui Moţa, 
îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale, cu cioareci, că- 
măşuţe şi sumane albe. Urmează apoi Căpitanul cu Ge¬ 
neralul Cantacuzino şi cu D-l Prath y Soutzo, representan- 
tul Spaniei în România. După ei merg ceilalţi componenţi 
ai echipei din Spania, îmbrăcaţi în uniformele cu care au 
luptat acolo. Urmează familiile eroilor căzuţi, gradele 
legionare şi coloanele de legionari care pare că nu mai au 


170 


sfârşit; încolonaţi păşesc în urma celor doi mari învăţători 
legionari şi mucenici creştini. 

O mulţime de coruri, ca şi al nostru, presărate prin¬ 
tre coloanele legionare cântă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte 
Tare, Sfinte fără de moarte, milueşte-ne pre noi” ploaia 
cu lapoviţă cade neîncetat, clopotele bisericilor trag a ja¬ 
le, lumea de pe trotuare îngenunchiază la trecerea sicrie- 
lor şi coloana înaintează către Casa Verde. 

La Casa Verde se face ultima slujbă religioasă pe care 
o încheie corul nostru cântând „veşnica lor pomenire”, 
aşa cum ordonase Căpitanul. Vorbeşte apoi Alecu Canta¬ 
cuzino, dar nu-mi mai aduc aminte ce a spus din cauza 
oboselii şi a plânsului. După aceea trupurile atât de chi¬ 
nuite a celor doi martiri au fost scoborîte în măruntaele 
pământului, pentru odihna veşnică. 

Uzi până la piele, obosiţi, am plecat spre sediul din 
Gutembreg, ne-am luat paltoanele şi ne-am dus imediat 
la gară, unde într’un colţ de vagon, făcut ghem, am ador¬ 
mit strivind o lacrimă care, ca şi acum când scriu aceste 
rânduri, se varsă în veşnica pomenire a lui Moţa şi Marin. 

* 

♦ * 


171 


PRIMA ÎNCHISOARE 


Abia sosit la Cernăuţi de la înmormântarea lui Moţa- 
Marin, prin faţa ochilor îmi colindă icoanele de ţărani 
cu părul alb şi ţărănci despletite, cu lacrimi în ochi. Cer- 
năuţul îmi pare pustiu. îmi lipseşte ceva. Am un gol în 
suflet care doare. Nici munca şi nici dragostea Artemizei 
nu-mi pot umple golul din suflet. Sunt trist. Seara a venit 
pe furiş şi întunericul a oblonit geamurile. Dau ultimele 
instrucţiuni pentru masa de a doua zi la cantină şi, cu o 
carte sub braţ, plec spre cămin. în coridorul căminului 
dau de câţiva camarazi de la cor: Bujorel Hoinic, Mircea 
Hoinic, Cezar Scalat, Liviu Vişan, Ghiţă Zelenschi, Ion 
Nemţanu, Spiridon Jitariu, etc. Sfătuiesc şi povestesc din 
drumul făcut prin ţară cu osemintele lui Moţa şi Marin. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul! Dar de ce aţi barat 
drumul măi fraţilor? 

îmi răspund cu toţii la salut şi Mateescu adaugă: 

—Are dreptate Mardarie că am barat drumul. Eu aş 
propune să mergem la mine în cameră, că este alăturea. 

Intrăm cu toţii în camera cu două paturi de fer, un 
dulap, o masă, două scaune, o sobă şi câteva fotografii 
legionare pe pereţi. Luăm loc fiecare pe unde putem; 
icoanele din timpul drumului prin ţară cu sicriile lui Moţa 
şi Marin sunt subiectul de conversaţie obligată. Trăim 
încă subt impresia celor văzute şi simţite. Mai la o parte 
Ghiţă Zelenschi răsfoieşte nişte ziare. La un moment 
dat Ghiţă sare în picioare şi, indignat, zice: 

—Mama mă-sii de porc. Cum e posibil să facă aşa ceva? 

—Ce, Ghiţă? 

—Citiţi aici şi-ţi vedea şi voi. Ne asvârle un ziar, format 


172 


mic, în patru pagini, care cade jos la picioarele mele. Mă re¬ 
ped după el, îl ridic şi văd că e „Cuvântul ţărănimii”. 
Când am văzut de ce ziar e vorba, m’a furnicat pe şirea spi¬ 
nării şi mă aştept la toate relele din lume. Ziarul acesta 
ne înjură de multă vreme. Pe pagina a doua a ziarului 
apare, cu litere mari, un articol al studentului Parascan, 
care zice în esenţă următoarele: Moţa şi Marin nu sunt 
eroi cum ar vrea să-i scoată legionarii. Ei nu au mers dintr’o 
convingere lăuntrică să lupte contra comunismului. Sunt 
doar două spirite de aventurieri, care de dragul aventurii 
au ajuns în Spania, unde au avut nenorocul să fie păliţi 
de o grenadă comunistă... 

Prin faţa ochilor îmi trec rapid imaginile de iubire 
şi de credinţă aduse de întregul popor românesc celor doi 
mucenici creştini şi eroi legionari, şi gândul că se mai g㬠
seşte încă un om în România care să ia în glumă această 
jertfă, mă face aproape nebun. Acelaş lucru se petrece 
şi cu ceilalţi camarazi prezenţi aici. Toţi stau încruntaţi. 
O tăcere grea ne-a cuprins pe toţi. Parcă nu îndrăsnim să ne 
uităm unul în ochii celuilalt. După un timp, Ghiţă zice: 

—Cine ştie unde locuieşte Parascan? 

—Mi se pare că aici în cămin, îi răspunde încetişor 
Mateescu. 

—Ia vezi în care cameră. 

Mateescu pleacă să se intereseze şi tăcerea se lasă 
din nou grea şi apăsătoare. După vreo cinci minute se în¬ 
toarce şi ne comunică: 

—E în vizită la Suceveanu, chiar vizavi de camera asta. 

—Atunci vino Liviu cu mine să-l aşteptăm aici afară şi 
să-l invităm să ne facă o vizită, se adresează Ghiţă lui 
Vişan, şi părăsesc amândoi camera. 

Noi începem să discutăm despre pedeapsa ce trebue 
aplicată acestui specimen care n’ar trebui să fie înrolat 
în genul omenesc. Toţi sunt de acord că trebue să-i admi¬ 
nistrăm 25 la spate. După vreo zece minute se deschide 
uşa şi în cameră intră Parascan, împins din spate de Ze¬ 
lenschi şi Vişan. E un tip de statură potrivită, gras, cu hai- 


173 




ne gri, pantofi negri, palton negru cu blană, păr blond 
dat peste cap, nasul puţin cam câm, urechi mari, puhav 
la faţă şi cu doi ochi mici căprui, ce se uită speriaţi la feţe¬ 
le noastre încruntate. 

—Ce vreţi, Domnilor, de la mine? 

—Aproape nimic, i se adresează Zeleschi; şi îi pune 
ziarul dinainte. Cunoşti această fiţuică? Porcăria asta care 
numai venin varsă? 

—O cunosc. 

—Eşti corespondentul ei? 

—Da. Mai scriu şi eu din când în când câte un arti¬ 
col. Sunt băiat sărac şi trebuie să-mi câştig singur existenţa. 

—Dar articolul acesta despre Moţa-Marin nu ştii cine 
l-a scris? Tace. 

—Spune, mă ticălosule. Mama mă-tii de derbedeu. 
Şi palmele lui Niţucă Nemţanu se lasă greu pe obrajii 
puhavi de grăsime ai lui Parascan. Acesta tremură tot şi 
începe să strige: 

—Ajutor... ajutor! Săriţi oameni buni că mă omoară! 
Cu o palmă bună îi închid gura. Ghiţă îl apucă de umeri 
şi îl apasă din nou pe scaunul de pe care se ridicase. 

—Spune, mă porcule, că te ia mama Dracului. 

—Eu l-am scris. 

-Şi câţi bani ai luat pentru aceasta? se amestecă 
în vorbă Mircea Hoinic. 

—Zece mii de lei. 

Iată cum cea mai mare jertfă este batjocorită în ţara 
românească pentru zece mii de lei! Şi cenzura românească, 
care lucrează de zor când nu trebuie, guvernul ţării rom⬠
neşti, permit acest lucru! 

—Desbracă-te repede, i se adresează Ghiţă, şi suie- 
te ici pe masă, să-ţi dăm şi noi plata ce ţi se cuvine. El 
stă indecis şi tremură, dar când vede că Nemţanu se apro¬ 
pie din nou de el, îşi dă jos paltonul, haina, se descinge 
la pantaloni şi îi lasă să-i cadă pe vine, şi se uită rugător 
spre Zelenschi. 

— Şi ismenele să le dai jos şi apoi, ici pe masă. 


174 


Ceea ce nu mă aşteptam, a făcut. Şi-a dat jos isme¬ 
nele şi s’a suit pe masă cu faţa în jos. Mi s’a făcut o scâr¬ 
bă de aproape îmi vinea să debordez. Uite, domnule, 
cine are curajul să svârle cu noroiu în amintirea lui Moţa 
şi Marin. Un om care nu are măcar nici atâta demnitate 
ca să nu se desbrace singur în faţa noastră. 

Bine, bine, ar zice poate cineva, nu putea face altfel, 
pentru că voi eraţi mulţi şi el era singur. 

Dar să fi fost sute de mii, eu tot nu m’aş fi desbră- 
cat; să mă fi desbrăcat ei! 

Cezar, lângă robinet, udă o frânghiuţă luată din 
storurile de la fereastră şi împletită. Ghiţă şi Zelenschi, 
Liviu Vişan, Hoinic Bujorel şi Spiridon Jitariu încep să-i 
administreze cele 25 la spate lui Parascan. Mateescu a ie¬ 
şit din cameră, pentru că nu putea suporta situaţia. Toma 
Victor îmi cere stiletul, ca să-i taie nasu lui Parascan. Bine 
înţeles, vrea să-l sperie mai mult. 

La un moment dat Parascan sare după masă, se repede 
cu capul pe fereastră şi cade afară în zăpadă. Mircea Oren- 
dovici, ce tocmai intra în cămin, îi taie drumul spre stradă 
şi Parascan se refugiază în biroul Directorului Căminului, 
Prof. Vrânceanu. Dar a doua zi e iar pe drum, căci, afară 
de câteva sgârieturi ce şi-a făcut sărind prin fereastră, 
nu are nici o rană. Cele câteva vânătăi de pe partea dor¬ 
sală nu sunt deloc periculoase. 

* 

* * 

Sâmbăta următoare (răsplata fu administrată Joi), 
am plecat cu Artemiza şi încă mulţi alţi camarazi, la un bal 
la Coţmani, un orăşel la vreo 40 de km. Aici dau de un fost 
coleg de liceu, Teleagă Ion, acum agent la poliţia din Cer¬ 
năuţi, care începe să-i facă Artemizei o curte nebună. 
Artemiza nu mai poate de fudulă, lucru ce mă distrează 
destul. Spre ziuă Teleagă s’a cherchelit şi îmi caută pri¬ 
cină. 


175 


—Tu ce te ţii aşa fudul mă, crezi că e mare lucru de 

tine? 

—Mă Ioane, de ce nu eşti băiet deştept? De ce vrei 
să te cerţi cu mine? 

—Crezi că dacă ai bătut pe atâţia, poţi să mă baţi 
şi pe mine? 

—Ioane dragă, eu n’am de gând să mă bat cu tine. 
N’am pentru ce. 

—Crezi că Artemiza se uită la tine pentru că eşti 
băiat frumos? 

—Asta-i treaba ei. întreab-o pe ea. 

—Dracu’ ştie ce a văzut ea la tine, că frumos nu eşti. 

—Tu nu ştii că femeile sunt cam ciudate în privinţa 
gusturilor? 

—Da ce te uiţi aşa de sus la mine, crezi că mi-e frică? 

—Vezi-ţi de treabă Ioane. Eu am venit aici să petrec, 
nu să mă cert. Lasă-mă dracului pe mine cu Artemiza 
cu tot şi distrează-te şi tu. 

Dar Ion al meu, în loc să mă lase dracului, îşi bagă 
arătătorul mânii drepte după gulerul cămăşii mele şi 
începe să mă strângă de gât. încerc să-i desfac mâna, 
dar el nu lasă deloc. 

—Măi Ioane, fii cuminte, că ne facem de râs. Se 
uită lumea la noi, măi frate. 

El nici că aude. Strânge înainte. Cum a început să 
mă apuce şi de haină, o desbrac, căci e singura pe care o 
am şi mi-e frică să nu mi-o rupă. Nu apuc să dau haina 
jos şi el îmi rupe o mânecă a cămăşii. E singura cămaşe 
de sărbătoare ce-o am şi acum s’a dus şi asta naibii. Dar el 
nu se lasă numai cu atât. îmi izbeşte un pumn în cap. 
Asta a fost prea mult. Cu o palmă între ochi îl trimit toc¬ 
mai în uşa unui dulap care se rupe şi Ion, cu gulerul şi 
cravata mea în mână, cade în el. Din nasul lui Ion sângele 
a năpădit pe mine de mi-a umplut cămaşa şi obrazul. 
Artemiza mă cuprinde speriată de după gât şi mă roagă: 

—Fii cuminte Mardarie. Hai acasă. Hai cu mine, că de 
nu vii, mor de frică. 


176 


Simt cum mânia se duce ca luată de vânt şi cu Arte¬ 
miza de braţ ies afară din sala de dans, mă îmbrac şi ea 
îmi pune şalul ei la gât, ca să acopere cămaşa mea plină 
de sânge. 

—Să ştii că de te mai baţi, te las. 

—Mai bine ai face să nu mă bagi tu, cu ochii tăi, în 
buclucuri. 

—Da, Joi seara cu Parascan, tot eu te-am băgat? 

—Aia e altă chestie. 

—Mardarie, tare mi-e frică să nu ţi se întâmple ceva 
pe chestia aceea. Şi se face mică, mică, lângă trupul meu, 
cuprinşi amândoi de după mijloc. 

Aşa uniţi, am pornit încetişor spre casa lui Bădiţa 
Renowicz. Soarele a ieşit de după un plop ce stă de straje 
la poartă şi mie mi se lipesc ochii de somn. Artemiza se 
uită în jur fudulă, că din cauza ei m’am luat de gât cu un 
fost coleg de liceu. Johan (Tusiu), flăcăul casei, îmi aduce 
o cămaşă şi o cravată de a lui în locul celor rupte de pe 
mine. După un somn bun, o masă îmbelşugată, pe la ore¬ 
le patru după masă plec spre Cernăuţi împreună cu Arte¬ 
miza şi Marta, soţia vărului meu Ion Popinceanu şi veri- 
şoara actualei mele neveste. Ajuns la Cernăuţi şi abia co- 
borit din tren, dau cu ochii de Costică Ignătescu, bucăta¬ 
rul nostru de la cantină, care îmi face semn că vrea să-mi 
vorbească. Mă scuz un moment de la însoţitoarele mele 
şi mă duc spre el. 

—Ce-i Costică? 

—D-le Popinciuc, vă caută poliţia. 

—Ce vrea poliţia de la mine? 

—Mi se pare că chestia aceea cu Parascan nu prea 
ştimuieşte. 

—Hm! Te-a trimis cineva să mă cauţi? 

—Nu. Am venit eu singur. 

—Bine Costică. Mulţam frumos pentru toată grija 
ce mi-o porţi. Lasă că văd eu ce fac. Dau mâna cu el voi¬ 
niceşte şi mă duc spre Marta şi Artemiza ce mă aşteaptă. 
Până să ajung la ele îmi fac socoteala că de pe drum nu mă 


177 


iau. Sigur că la noapte vor încerca să mă ia de acasă. Să ve¬ 
dem dacă voi fi acolo. Cum ajung, Artemiza mă întreabă: 

—Ce ai avut atât de vorbă? 

—Nimicuri. Chestii de la cantină. Tu ştii doar că în 
calitatea mea de econom, sunt cel care dispune de toate 
alimentele ce se consumă acolo. 

Marta s’a urcat într’un tramvaiu, iar eu cu Artemiza 
o luăm încetişor pe jos spre căminul studentelor. 

-Mardarie, nu ştiu de ce, dar îmi pare că tu ascunzi 
ceva. Nu eşti aşa ca întotdeauna. Nu mai râzi şi nu mai 
faci glume. Sau poate nu-ţi meii plac. 

-Nu fii copilă, Artemiza. Nu pot să râd mereu. 
Azi am toane rele, dar tu ştii că trec repede. 

Am ajuns la căminul de fete şi eu încerc ca ea să intre 
înăuntru, dar nu vrea deloc. 

-Azi pleci tu întâi. Vreau să stau aici să văd cum te 

duci. 

Am plecat şi ea m’a urmărit cu ochii până ce am co¬ 
tit la colţul străzii spre cantină. în uşa cantinei mă întâl¬ 
nesc cu Biceagă. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, Bădie. 

—Noroc, frate Mardarie. Ce mai e nou? 

—Aproape nimic. Am auzit că mă caută poliţia. 

—Da. Ştiu. Am vorbit eu cu chestorul poliţiei şi 
i-am promis că mâne la ora nouă vă prezentaţi la tri¬ 
bunal, la Judecătorul de Instrucţie, aşa că nu vă mai cau¬ 
tă. 

—Câţi suntem? 

—Nouă. 

—Şi cât crezi matale că stăm închişi? 

—Eu nu cred că vă vor închide. Aşa pleaşcă nu cred 
să aveţi. 

—Ba eu cred că ne închid. Nu că noi am fi cine ştie 
de periculoşi, sau spatele lui Parascan ar fi în mare cinste 
la guvern, ci pentru că acum au motiv să sară iar pe noi. 

-Atunci sunteţi eroi şi n’ai ce-i face, răspunde el 
surâzând. 


178 


—Mai mulţam de aşa eroi. Dar ceilalţi ştiu că mâne 
trebue să se prezinte la Tribunal? 

— Ştiu toţi. 

—Cine sunt? 

—Lasă că îi vezi mâne. Acum mă duc să mănânc, 
că am o foame de lup. 

—Poftă bună. 

—Mulţam frumos. Asemenea. Şi a dispărut pe uşa 
cantinei. 

Mă plimb o bucată de vreme prin faţa cantinei. Aerul 
e rece, zăpada scârţâie subt picioare, şi mă simt uşurat. 
Un zâmbet fugar îmi cutreeră faţa. De mult mă tot gân¬ 
deam că o să vină şi rândul meu să fac cunoştinţă cu în¬ 
chisoarea şi iată, că ziua a sosit. O lună, două, trec repede. 
Dar de durează mai mult?! O pierd pe Artemiza; şi inima 
începe să mă doară. Cum o vrea Dumnezeu. Nici eu nu pot 
pretinde ca ea să-şi lege viitorul ci de soarta mea şi să 
umble plângând, căutându-mă de la o închisoare la alta. 
Am mâncat şi apoi mam dus la cămin şi m’am culcat. 

* 

* * 

A doua zi la orele nouă fix mă prezint la Tribunal. 
Urît şi pustiu mai e coridorul Tribunalului. în fund stau de 
vorbă şi râd Ghiţă Zclenschi, Liviu Vişan, Spiridon Jita- 
riu, Toma Victor, Mateescu Valerian, Mircca Orendovici, 
Hoinic Bujorel şi Ncmţanu Ion. 

—Haide măi, că numai tu lipseai, mi se adresează 
Ghiţă râzând. 

—Păi iacă am sosit şi eu! Şi, uitându-mă în jur la 
coridorul acela pustiu, mai zisei: dar ştii că nu c deloc pl㬠
cut pe aici?! 

—Aşa e. Dar lasă că ne obişnuim noi şi cu asta, îmi 
răspunde Ghiţă, şi toţi încep să râdă. Din fundul cori¬ 
dorului se aud paşi. Vine Cezar Scalat. 

—Da tu ce cauţi aici, mă habatiucă? i se adresează Bu- 


179 


jorel Hoinic. 

—Păi n’am bătut şi eu cu voi? Dacă e vorba de plată, 
atunci să plătesc şi eu partea mea. 

—Du-te mă acasă şi nu fii prost. 

—Nu mă duc nici mort. 

—Du-te mă, că o să fie rău de tine. Du-te până nu e 
prea târziu. 

—Cred că nu va fi mai rău decât de voi. 

Cu toate rugămintele noastre, Cezar a rămas neclin¬ 
tit. După vreo jumătate de oră suntem invitaţi într’o came¬ 
ră, de unde câte unul pe rând trecem în camera Judec㬠
torului de Instrucţie Alaci. După interogatoriu suntem 
trecuţi în altă cameră. Râdem, facem glume şi aşteptăm 
să ne vină rândul. Prin camera noastră trec o mulţime 
de oameni care ne măsoară bănuitori. Cam al cincelea îmi 
vine şi mie rândul. Intru pe uşa larg deschisă într’o cameră 
mare şi goală, unde la o masă, pe care stă o cruce, Judec㬠
torul Alaci răsfoieşte de zor nişte acte. Lângă el pe un 
scaun, stă o dactilografă tânără cu obrajii rumeni. 

—Bună ziua, D-le Judecător, sărut mâinile duduie, 
salut eu. Duduia îmi răspunde foarte cordial pe când ju¬ 
decătorul stă încruntat. După puţin timp se întoarce 
spre mine şi-mi zice: 

—Ia loc, şi-mi arată cu mâna un scaun din faţa lui. 

—Mulţumesc, D-le Judecător, şi mă aşez pe scaunul 
indicat. 

—Cum te numeşti? 

—Mardarie Popinciuc. 

—De unde eşti? 

—Din Mihoveni, Judeţul Suceava. 

—Câţi ani ai? 

—Douăzeci şi trei. 

—D-ta te-ai asociat cu alţii pentru a-1 pedepsi pe Pa¬ 
rase an. 

—Eu nu m’am asociat cu nimeni. M’am întâlnit întâm¬ 
plător cu ceilalţi camarazi când am aflat de mârşăvia co¬ 
misă de Parascan şi, cum imediat l-am găsit, l-am pedep¬ 


180 


sit. 

—Dar de ce nu-ţi vezi, Domnule, dc carte? 

—Cine v a spus că nu-mi văd de carte, I)-le Judecător? 
Nu vreau să mă laud, dar cu greutăţile cu care eu lupt 
pentru a-mi câştiga existenţa, cred că sunt unul dintre stu¬ 
denţii buni. 

—Bine, Domnule, dar de ce-ţi faci singur bucluc pe cap, 
ce-ţi trebuie d-tale politică?! Crezi că d-ta vei mântui ţara 
românească? 

—Nu cred că eu pot să mântui ţara românească, 
dar cred că Garda de Fier o poate face şi eu pentru ca 
lupt. 

— Şi altfel nu poţi lupta decât bătându-te? 

- D-le Judecător, arată-mi D-ta un singur caz în care 
legionarii au atacat cu lovituri de bâtă un adversar ce 
luptă contra lor cinstit, şi eu vă promit că renunţ la Gar¬ 
da de Fier. 

Judecătorul tace şi se uită încruntat, iar dactilografa 
îmi zâmbeşte încurajator. 

—Bine, D-le Popinciuc, să revenim la chestia Parascan. 

—Vă rog, D-le Judecător. 

Întrebările şi răspunsurile cad unele după altele 
cu promptitudine. Se învârt în jurul unui punct, ca două 
mingi elastice în jurul unei găuri prin care ar trebui să 
treacă. D-l Judecător vrea să găsească numaidecât dovezi 
că noi am fost înţeleşi de mai înainte ca să-l pedepsim pe 
Parascan; că deci eram asociaţi pentru a comite o faptă 
interzisă de legile ţării şi eu nu pot furniza aceste dovezi 
pentru că nu corespund adevărului. Aproape o oră ne tot 
jucăm aşa de-a prinselea. 

- Dar d-ta citiseşi şi acel articol înainte de a intra în 
camera lui Matcescu. 

—Nu-1 citisem, D-le Judecător. Abia acolo am luat 
cunoştinţă dc el. Dacă îl citeam mai înainte, mă luam după 
Parascan singur. 

— Şi dacă îl găseai în Piaţa Unirii? 

—li pedepseam singur acolo. Cu asemenea ticăloşi 


181 


care nu au respect nici de cei morţi, eu nu fac multă jude¬ 
cată. 

—Judecată nu aveţi drept să faceţi d-vstră, ci noi 
judecătorii, că pentru asta suntem plătiţi. 

—Te rog să mă ierţi, D-le Judecător, dar eu am o p㬠
rere foarte proastă despre judecătorii noştri. 

—Asta e o insultă. 

—Nu, Domnule judecător. Adevăr curat. 

—Şi care e acest adevăr? 

—Dacă vreţi numaidecât să-l ştiţi, adevărul e că ju¬ 
decătorii români au uitat că sunt funcţionari supuşi nu¬ 
mai legilor şi s’au transformat în slugi ale guvernului, de 
frică să nu fie daţi afară sau mutaţi din loc în loc. De 
aceea am preferat să ne facem singuri dreptate. 

—Ieşi afară. 

—D-le Judecător, vă rog să vă adresaţi ceva mai fru¬ 
mos, că altfel nu plec. 

—Te rog să părăseşti imediat această cameră. 

—Aşa da. Bună ziua, D-le Judecător, sărut mâna du- 

due. 

Cu capul sus şi pasul apăsat am trecut în camera ce¬ 
lor interogaţi, lăsându-1 pe Judecător să-şi şteargă liniştit 
sudorile. Cum intru, trebue să povestesc din fir în păr 
toată discuţia mea cu Judecătorul. 

—Hei, tu ai fost domn cu el, zice Nemţanu; eu când am 
văzut că vrea să mă încurce în întrebări şi să scoată de la 
mine că am fost asociaţi, l-am băgat în mă-sa şi am venit 
direct aici. Râdem cu toţii de năsbâtia lui Niţucă şi ne tot 
întrebăm ce va urma. Târziu noaptea, când toţi am fost 
interogaţi, apare secretara judecătorului plângând. 

—Ce se întâmplă dudue? o întreabă Liviu Vişan. 

—M’a pus să vă scriu mandatele de arestare şi eu nu 
vreau; şi un sughiţ cu lacrimi îi sguduie umerii rotunzi 
şi frumoşi. 

—Scrie-le, duduie. Ne faci un serviciu. Aşa ajungem 
mai repede într’o celulă, căci nu ne mai ţinem de somn, 
o încurajează Orendovici. 


182 


—Nu le scriu nici moartă. 

—Tc dau afară din serviciu, duduie. 

—Să mă dea. Mă duc servitoare, dar asta n’o fac. 

—Dacă nu le scrii d-ta, le scrie alta, şi noi tot acolo 
ajungem. După multă insistenţă, s’a dus să le scrie. 

* 

* * 

De sus de la primul etaj am fost duşi la parter, la în¬ 
chisoare, care se află în acelaş edificiu cu Tribunalul. Aici 
încep formalităţile. Suntem înscrişi într’un registru mare, 
al răufăcătorilor, măsuraţi care cât e de lung, capul cât 
de gros, urechile cât de mari; ni se iau amprentele digitale 
şi dracu, îşi mai aduce aminte câte nu au mai făcut cu noi. 
îndurăm în tăcere acest martiraj care ţine până aproape 
la ora unu noaptea. Ne ia apoi în primire un gardian şi ne 
conduce pe un coridor, ce răsună la fiecare pas ca o tavernă 
pustie, spre celula ce ne-a fost destinată ca locuinţă gratui¬ 
tă de către guvernul român. Atmosfera e foarte apăsătoa¬ 
re şi plină de tot felul de miasme. Ne urcă la primul etaj 
şi ne bagă într’o celulă cu două geamuri sparte. Prin spărtu¬ 
ra geamurilor intră zăpadă. Vântul se joacă ca la el acasă 
spulberând-o în toate părţile, sau cu o răbufnire, adunând-o 
lângă perete. în urma noastră uşa a căzut grea şi un la¬ 
căt mare a fost pus de pază la ţiitori. Lângă peretele din 
fund, un pat de scânduri mare, gol de ori ce fel de aşter¬ 
nut, ne va servi de loc de odihnă. Pe pereţi câteva poli¬ 
cioare goale. Lângă uşă o sobă mare de tuci, dar rece ca 
ghiaţa. Lângă sobă, în colţ, un hârdău mare, acoperit 
cu un capac de lemn şi cu puţină apă îngheţată în el. 
Ne uităm unul la altul tăcuţi şi puţin cam trişti. De prin 
celelalte celule se aud gemete şi zăngănit de lanţuri, care 
ne cam dau fiori prin şira spinării. îmi trag cu o smuncitură 
căciula mai adânc pe cap şi mă întorc spre ceilalţi, încer¬ 
când să rup atmosfera asta grea. 

—Da, hârdăul ăsta ce însemnătate o fi având? 


183 


-Mare de tot. Acesta e closetul nostru de azi înainte. 
Aici mănânci, aici te ...faci, aici e întregul nostru univers, 
îmi răspunde Zelenschi. 

—Asta s’o creadă ei. Sparg uşa când mă apucă nevoi¬ 
le şi ies afară, dar pe hârdău nu mă aşez. Mai ales că e 
incomod. 

—Nu fii prost, mi se adresează Bujorel, nu zice şi nu 
încerca imposibilităţi. Uite ici, pe ăsta te aşezi, şi-mi 
arată un „ce” în formă de cerc pe care îl descoperise după 
hârdău. Au ştiut ei că tu eşti domn şi că la asemenea ne¬ 
voi îţi trebuie comoditate. 

Începem să râdem cu toţii şi ne întindem pe patul 
comun vârtos, îmbrăcaţi cum suntem. Dar somnul se 
sperie de frigul din celulă şi nu vrea să ne îmbrăţişeze de¬ 
loc. Ne strângem cât putem unul de celălalt, dar vântul 
tot găseşte loc printre noi. Şi n’ar fi nimic dacă numai 
vântul ar găsi locul liber, dar îl găsesc şi ploşniţele. 

-Ce mă-sa o fi asta ce se tot învârte pe obrazul meu, 

zice Orendovici. 

-Ia, vreo ploşniţă ca la închisoare, îi răspunde Jita- 

riu. . . 

Eu tac şi mă uit în tavanul celulei format dm vreo 

şase pereţi ce se adună la un loc, unde se află un cârlig 

solid luminat de razele lunei. 

—Am găsit fraţilor, mă adresez eu celorlalţi. 

-Ce ai găsit? mă întreabă Mateescu. 

-Loc de spânzurat pentru cei ce nu se pot împăca 
cu gândul că vor fi eroi; şi le arăt cârligul. 

-Ba mai bine spânzură vreun Judecător de Instruc¬ 
ţie, zice Nemţanu. 

-Eu nam nimic contra, dacă prindem vreunul cumva 
pe aici. 

Cu tot frigul şi foamea ce ne chinuie, spre ziua aţipim 
ceva. Ne trezim aproape îngheţaţi şi cu toţii începem 
a sări pentru a ne mai încălzi. Geamurile celulei noastre 
dau în grădina interioară a închisorii, unde se află capela 
închisorii. Din jur, prin gratiile celorlalte fereşti, ochi 


184 


curioşi se uită după noi. Aici se ştia încă de ieri de după 
masă, când noi nici nu presimţeam, că vor fi închişi zece 
legionari. De pe ici, colea, câte unul mai glumeţ ne urează 
„bun sosit”. Noi răspundem pe acelaş ton de glumă. Ne este 
foame şi frig. Lipim geamurile cu hârtie, curăţim celula 
cum putem şi, cam pe la ora zece, soseşte o oală de lapte 
cald, din care ies aburi şi pâine, trimise de D-na Hoinic, 
mama lui Bujorel. Până seara ne-au adus aşternutul de la 
cămin, mâncare, tutun şi cărţi de citit. începem să ne a- 
ranjăm noua gospodărie. Zelenschi e neîntrecut. Găseşte 
deslegare pentru orice nevoie. Bujorel e cel mai norocos. 
Capătă şi o mătraţă, ca să aibă pe ce îşi chinui oasele, 
motiv pentru care toţi îl numesc Stelescu. Ba mai aflăm 
şi istoria celulei. Aici au stat închişi Ciprian Porumbescu 
şi cu camarazii lui pentru telegrama trimisă Regelui din 
România înainte de primul războiu mondial. Tot aici a 
stat închis Totu. Şi acum eram noi la rând. Ghiţă trebă- 
luieşte de zor. A destinat o poliţă pentru tutunul ce a 
început să sosească de la cei de afară. A lipit o etichetă 
deasupra poliţei şi a scris cu litere mari C.A.M. Alte po¬ 
liţe sunt destinate pentru alimente şi câteva pentru cărţi. 
A confecţionat la repezeală un cuier pentru haine, a trimis 
vorbă celor de afară pentru o lampă; în fine toată grija 
celor ce ne lipsesc o încarcă pe umerii lui. 

—Tu, măi Ghiţă, parcă ai fi o „mămică”, aşa te în¬ 
grijeşti de toate, îl persiflează Bujorel din capul patului 
nou făcut, cu comănacul tras până deasupra ochilor. De 
atunci Ghiţă a rămas cu numele de „mămica”. 

După masă ne-au sosit lemne de foc; o căruţă întrea¬ 
gă. Le cărăm pe toate într’o celulă goală alăturată de a 
noastră şi îi tragem un foc, de soba se transformă în soare, 
de roşă ce e. Un deţinut de drept comun ne este destinat 
ca ordonanţă. E un ardelean dezertor, pe care Nicuţă 
îl porecleşte Giula; şi aşa a fost numit cât a stat între 
noi. 

—Ce dată avem astăzi? întreabă Cezar dintr’un colţ. 

— 18 Februarie 1937, îi răspunde Vişan. Dar de ce-ţi 


185 


trebue data aşa de precisă, ori vrei să scrii vreun jurnal 
ca să ne treci pe toţi la nemurire? 

—Scriu de toate, da, tu nu trage nădejde, că pe tine 
nu te pomenesc. 

Cu glume, ploşniţe, cărţi de citit, şedinţe şi drumuri 
pe la Judecătorul de Instrucţie, zilele trec. In una din ele 
se anunţă că vom fi chemaţi pentru confruntare cu Paras- 
can. Noi nu prea avem chef să-l vedem. De acest bucluc 
însă ne scapă Nemţanu. Când am intrat în sala unde Pa- 
rascan stă de vorbă cu Judecătorul Alaci, Nicuţă se repede 
să-l apuce din nou la bătaie. El se ascunde după spatele 
Judecătorului. A trebuit să intervină gardianul ce ne înso¬ 
ţea, să-l scoată pe Parascan afară. Confruntarea se termina¬ 
se şi mandatul de arestare confirmat fără această forma¬ 
litate. 


* 

* * 

După vreo câteva zile aflăm că Tribunalul civil s’a 
desesizat şi că am fost daţi în competenţa Consiliului 
de Răsboiu. începe iar instrucţia de la capăt. Iar suntem 
suciţi pe faţă şi pe dos cu o mie şi una de întrebări. Şi 
Căpitanul Dumitrescu, Judecătorul de Instrucţie militar, 
vrea acelaş lucru de la noi: asociaţie contra liniştei publi¬ 
ce. Şi cu el nu o mai terminăm decât atunci când ne cer¬ 
tăm. 

—De ce nu vreţi domnilor să recunoaşteţi că v’aţi 
înţeles de mai înainte ca să-l prindeţi pe Parascan şi să-l 
bateţi? 

—Cum să recunosc, D-le Căpitan, lucruri ce nu sunt 
adevărate? Nu vedeţi că v’am spus şi ceea ce nu mi-aţi 
cerut? Nu pricep ce urmăriţi. V’am spus doar că l-am 
bătut pe Parascan. Ne puteţi condamna. Ce mai doriţi? 

—De veţi fi condamnaţi sau nu, nu e treaba mea. 
Dar eu vreau să stabilesc adevărul. Şi acesta e că v’aţi 
consfătuit. 


186 


—De unde reiese acest lucru? 

—Din declaraţiile D-vstră. 

—Dacă aveţi deja proba, de ce mă mai chinuiţi pe mi¬ 
ne? 

—Eu nu chinui pe nimeni. îmi fac datoria cum îmi dic¬ 
tează conştiinţa. 

—Conştiinţa, ori ordinul, D-le Căpitan? 

—Te rog să nu fii obraznic, că te dau afară. 

—M’a mai dat şi celălalt Judecător de Instrucţie, 
aşa că nu e ceva nou. 

—Cu d-vstră, unul nu se poate purta bine pentru că 
nu vreţi acest lucru. 

—Aveţi dreptate. Nouă nu ne plac sucirea după deget 
şi minciunile. Noi suntem învăţaţi să spunem adevărul 
omului în faţă, şi ăsta doare. 

—Te rog să părăseşti imediat camera, că nu ştiu ce 
fac cu d-ta. 

—Nu e nevoie să faceţi nimic, că eu plec bucuros. 

Am ieşit frânt de oboseală şi, însoţit de un gardian, 
am plecat spre celula noastră. Cine n’a avut de lucru cu un 
Judecător de Instrucţie, nici nu-şi poate închipui cât e de 
obositor un ceas de discuţie cu un asemenea om. Fiecare 
vorbă ce o spui trebuie cântărită bine, căci de ea poate 
atârna viitorul tău. Şi răspunsurile trebuiesc date repede, 
căci altfel susciţi neîncrederea judecătorului. Când mai 
pui la socoteală că are ordin să găsească că ai făcut ceea 
ce nu-i adevărat, îţi trece pofta de toate. După un intero¬ 
gatoriu de acest fel, trebuie să dormi câteva ore pentru 
a-ţi reveni. 

La confruntarea cu Parascan, Căpitanul Dumitrescu a 
fost mai şmecher ca Judecătorul Alaci. Ne-a chemat pe 
toţi deodată. Noi ne-am aşezat în coloană şi subt condu¬ 
cerea lui Zelenschi am pornit pe coridoarele Tribunalului 
cântând. De prin toate uşile apar capuri de funcţionare, 
frumos coafate, şi de funcţionari care ne zâmbesc încura¬ 
jator. Am fost băgaţi într’o cameră şi când s’a deschis 
uşa spre cealaltă, vedem o masă aşezată chiar în uşă şi 


187 


după ea pe Căpitanul Dumitrescu şi pe Parascan. Noi stăm 
tăcuţi şi nici nu ne uităm la ei. 

—Ia spune, D-le Parascan, i se adresează mieros C㬠
pitanul Dumitrescu, ăştia sunt cei ce te-au bătut? 

—Ăştia, D-le Căpitan. Afară de Mateescu, cel cu palton 
negru de lângă geam; Popinciuc, cel cu fularul creţ şi Oren- 
dovici, cel cu fularul cenuşiu ce se uită pe geam. 

—Popinciuc şi Orendovici zic că şi ei au dat în d-ta. 

—Se poate, dar eu nu i-am văzut Ştiu însă că Po¬ 
pinciuc avea un stilet. 

—Unde e stiletul, d-le Popinciuc? Tac şi mă fac că nu 
înţeleg nimic. 

—D-le Popinciuc. Te-am întrebat ceva. Mă uit la el, 
îl măsor de sus şi până jos, apoi întorc capul spre geam şi 
mă uit afară. 

—Binee. Binee. Om mai vorbi noi mai târziu; dar n’a 
mai revenit. Mai pune câteva întrebări lui Parascan şi con¬ 
fruntarea e gata. 

Ni se anunţă că procesul nostru a fost fixat pentru 
data de 13 Martie 1937; că suntem daţi în judecată pentru 
asociaţie contra liniştei publice, prevăzută de art. 315 
din Codul Penal şi sancţionată de la 3 la 15 ani de închi¬ 
soare; şi ni se cere să propunem martorii şi să ne organi¬ 
zăm apărarea. înaintăm o listă de martori, în general 
aproape toţi studenţi şi profesori universitari, şi apoi 
ne ocupăm de viaţa noastră de închisoare. 

* 

* * 

Universităţile au fost închise. Căminele şi cantinele 
studenţeşti desfiinţate. Studenţii şi studentele svârliţi 
în drum. Guvernul s’a supărat rău pe studenţi. Ca motiv 
suficient, bătaia lui Parascan. Ce neomenie! 

Masa ni se aduce în fiecare zi din oraş. Sunt o serie 
întreagă de familii, legionare şi altele mai puţin, care trec 
pe la sediu şi anunţă când să vină camarazii de serviciu 


188 


să ia masa. Cum cercetările s’au terminat, s’a permis rudelor 
şi prietenilor să ne viziteze. Dar nu a durat mult această 
bucurie. Intr’o zi vine în vizită Dr. Milcoveanu, Preşedin¬ 
tele Uniunii Studenţilor Români. De la noi pleacă direct 
la o adunare studenţească care critică aspru politica rom⬠
nească şi pe Rege. Milcoveanu e arestat şi nouă ni se in¬ 
terzice orice contact cu lumea din afară, pe motiv că noi am 
fi instigatorii de la care pornesc toate iniţiativele din ţară. 
Iată-ne deci lipsiţi de singura bucurie ce mai aveam: con¬ 
tactul cu cei dragi. Ce e de făcut? 

E seară şi noi stăm în celulă, în jurul sobei calde, 
şi ne gândim care unde poate şi unde îl trage inima. într’un 
colţ spre răsărit arde o candelă subt icoana Arhanghelui 
Mihail, care e străjuită, de o parte şi de cealaltă de foto¬ 
grafiile lui Moţa şi Marin. Pe mine mă tot duc gândurile 
spre Artemiza şi cum aş face să o văd. în ultimul timp 
e tare nu ştiu cum. De câte ori vine pe aici e nervoasă şi 
nu are timp. 

—Ce facem fraţilor? Cât mai stăm fără să vedem 
faţă de om pământean? 

—Tocmai la asta mă gândeam şi eu, zice Ghiţă, m㬠
mica noastră. 

—Ai vreun plan? mă întreabă Cezar Scalat. 

—Am pe dracu! Ce fel de plan să am! 

—Eu am unul, zice Victor Toma, dar nu ştiu de e bun. 
Toţi am ciulit urechile. 

—Ia să-l auzim, zice Ghiţă. 

—Să-i anunţăm pe cei de afară, care vreau să vină, să 
fie la poarta închisorii la orele 11 fix. Punct la ceas, dăm o 
fugă până jos, imobilizăm pe gardianul de la uşă, luăm 
cheile! din cui, invităm lumea să intre şi, după aceea, vedem 
cum o scoatem la capăt 

—Planul nu e rău, zice Ghiţă, şi e uşor de pus în prac¬ 
tică. Bujorel, ia scrie un bileţel Tantei Silvia şi spune-i 
că cine vrea să ne vadă să se prezinte aici mâne la orele 
11 fix. 

Bileţelul a fost scris şi trimis imediat printr’un func- 


189 


ţionar de la închisoare, prieten şi camarad de-al nostru. 
A doua zi, la 11 fix, dăm cu toţii o fugă până la uşa închi¬ 
sorii. Gardianul a rămas cu gura căscată când Niţucă l-a 
dat la o parte de la uşă. Aceasta a fost deschisă şi lumea in¬ 
vitată la vorbitor. Mircea şi cu Liviu s’au postat la uşa 
vorbitorului şi au întors înapoi pe toţi funcţionarii ce 
veneau să ne ia oaspeţii. Li s’a spus categoric că facem 
şi mai mari trăsnăi de nu lasă lumea să ne viziteze. Până 
la urmă ordinul prin care se dispuse izolarea a fost ridicat. 
Şi zilele trec mereu. Mai sunt numai vreo două până la 
proces. Ni se anunţă că vom fi transportaţi cu duba. Noi 
îl avertizăm pe Directorul închisorii, că nu mergem cu duba 
şi că dorim să se pună acest lucru în cunoştinţa Comisa- 
riului Regal al Consiliului de Răsboiu, Căpitanul Burada. A 
doua zi ne pomenim cu el la noi. 

—Bună ziua, D-lor. 

—Bună D-le Căpitan, îi răspunde Ghiţă. 

—Am auzit că nu vreţi să mergeţi la proces cu duba. 

—Aşa e, d-le Căpitan. 

—De ce, D-lor? 

—Nu vrem. Stăm aici destul în capcană. Şi pe drum 
tot în capcană vreţi să stăm? Vrem şi noi să respirăm ceva 
aer curat. 

—Nu se poate. E ordin să vă transport cu duba şi 
n’am ce face. 

—Veţi fi având D-vstră ordin, dar noi nu mergem. 

—Atunci vă forţez. 

—Tare aş fi curios să ştiu cum. Pe mine numai mort 
mă suiţi în dubă. 

—Cum, D-lor, D-vstră nu recunoaşteţi nici o ordine? 

—Cum de nu, D-le Căpitan. Poţi să spui că Garda de 
Fier nu e ordine? Soi nu recunoaştem însă ordinea ce vreţi 
să ne-o impuneţi D-vstră, pentru că nu e normală, nici 
dreaptă. De frică că ne va vedea lumea şi se va face legio¬ 
nară, cereţi să mergem cu duba, şi mai doriţi încă ca noi, 
bucuroşi, să vă facem gustul. Nu credeţi că cereţi prea 
mult?! 


190 


—Vom vedea dacă e prea mult, ori nu. 

A plecat supărat. Noi însă am rămas bucuroşi. Ne 
îngrijim de haine, ca să apărem în faţa Tribunalului cât 
se poate mai bine. Zilele trec repede, frigul a mai lăsat, 
şi zăpada s’a topit aproape toată. Printre pietrele din cur¬ 
tea închisorii, câte un fir de iarbă îşi scoate capul sfios 
la lumină şi într’un prun de sub fereastră se ceartă două 
vrăbii gureşe. 


* 


* 


* 


191 


PROCESUL DIN CERNĂUŢI 1937 


Pe data de 13 Martie 1937, proaspeţi bărbieriţi şi îm¬ 
brăcaţi cu cele mai bune haine ce avea fiecare, ne scobo- 
rîm de la etaj la poarta închisorii, pentru a merge la pro¬ 
ces. Aici ne aşteaptă 20 de poliţişti în uniformă, ca să 
ne însoţească până la Consiliul de Răsboiu, care se află la 
vreo 500 de metri mai la vale de închisoare. Suntem daţi 
fiecare în sama a doi poliţişti, şi, la distanţă de două 
minute unul de altul, plecăm. Strada e plină de lume care 
aleargă în toate părţile, fiecare după treburile lui. Cerul e 
senin şi albastru. De la Şcoala Normală, fetele, care stau la 
geamuri, ne fac semne de simpatie. 

Am ajuns imediat la Tribunal. Aici aflăm că Preşe¬ 
dintele Consiliului de Răsboiu, un Colonel Comandant 
al Regimentului 11 Roşiori, a fost înlocuit cu Colonelul 
Teodorescu, zis „Ciubotă”, comandantul Regimentului 8 
Vânători de Munte. In sala mare şi goală încă nu e nimeni, 
în fund se află o masă, prezidată de o cruce, cinci scaune 
împrejurul ei, şi mai la o parte o măsuţă mică cu un sin¬ 
gur scaun alăturea. Doi soldaţi aduc o masă ceva mai mare 
ca cea din fund şi o aşează în faţa celei existente, pentru 
a fi utilizată de apărare. Spre dreapta, între masa Consiliu¬ 
lui şi cea a apărării, e boxa acuzaţilor, unde suntem băgaţi 
noi. 

Pe rând au început să sosească o serie de martori şi 
avocaţi. De pe uşa din fund a apărut şi Consiliul în frunte 
cu Colonelul „Ciubotă”. înalt, voinic, cu părul cărunt 
şi cu mustăcioara â la Hitler, Teodorescu ne măsoară 
încruntat. în faţa noastră, avocaţii apărării, Ionel Ţurcan, 
Negură, Suceveanu, Tarasevici, Galan, un fost Preşedinte 


192 


al Consiliului, al cărui nume nu mi-1 mai amintesc, şi încă 
mulţi alţii, ne despart aproape complect de Consiliul 
de Judecată. 

Se deschide şedinţa şi ni se iau datele formale. Se dă 
apoi citire ordonanţei de dare în judecată. Pe presumţii, 
presupuneri şi credinţa procurorului, suntem daţi în jude¬ 
cată pentru „asociaţie contra liniştei publice”, prevăzută 
în art. 315 din Codul Penal şi sancţionată de la 3 la 15 ani. 
Ni se ia primul interogatoriu. Noi declarăm acelaş lucru 
ca la instrucţie: l-am bătut pe Parascan indignaţi de mâr¬ 
şăvia comisă de el, în mod spontan şi fără nici o înţelegere 
sau consfătuire anterioară. 

—Păi, Parascan spune că d-ta nu ai dat în el; şi Teo¬ 
dorescu se uită cu ochi mari de pasăre nocturnă spre mi¬ 
ne. 

—Poate că nu mai ţine minte, dar eu am dat şi nu-mi 
pare rău. 

—Dar de ce purtai un stilet? 

—Stiletul îl port mereu cu mine, fiindcă nu vreau să 
mor aşa cum a murit studentul Gligor, ucis cu o baionetă 
de un comunist în grădina publică. 

—Şi crezi că cu stiletul scăpai de moarte? 

—în orice caz nu muream pe gratis. Mai dădeam şi 
eu înainte de a muri. Mă măsoară de sus în jos, probabil să 
vadă de aş fi în stare să fac cele ce spun, apoi se îndreaptă 
spre Bujorel Hoinic: 

—Acuzat Hoinic. Parascan susţine că ai dat în el cu 
o botă. 

—Nu-i adevărat, D-le Preşedinte. Eu am dat în el cu 
o sfoară împletită din storurile de la fereastră. 

—Crezi că Parascan nu ştie ce spune când susţine 
că ai dat în el cu bota? El trebuie dosiră să fi simţit cu ce 
dădeai în el. 

—D-le Preşedinte. Nu cred să Parascan e atât de sim¬ 
ţitor. Preşedintele se uită la Bujorel, apoi în jur la Procu¬ 
rorul Burada ce stă tăcut, şi la ceilalţi ofiţeri din completul 
de judecată. Probabil nu ştia dacă să se supere ori nu, de 


193 


răspunsul lui Bujorel. Văzând că nimeni nu face nici un 
semn, se întoarce spre Nemţanu. 

—Dar de ce l-aţi bătut, acuzat? 

—D-le Preşedinte şi onorat Consiliu, când vezi cum 
guvernele ţării nu se interesează... 

—Lasă, D-le, lucrurile astea, că sunt prea mari pentru 
D-stră, i-o retează Colonelul. 

—Tragedia e că cei ce ar trebui să se ocupe de lucru¬ 
rile mari se ţin de fleacuri, şi aşa ne obligă pe noi cei mici, 
să ne ocupăm de ele. 

—Te rog să nu fii obraznic. 

—D-le Preşedinte, cred că părerea mea despre un lu¬ 
cru oarecare nu poate fi calificată drept obrăznicie. 

—Ba eu o calific obrăznicie. 

—Treaba D-vstră. 

Colonelul Teodorescu s’a roşit tot de ciudă. Un maior 
de cavalerie, ce stă în dreapta lui, îl măsoară cu coada 
ochiului şi zâmbeşte dispreţuitor. Căpitanul Buruiană 
de la 8 V. M., se uită cu ochi luminoşi la noi şi apoi, oare¬ 
cum mirat, în jurul lui. Probabil nu înţelege cum a ajuns 
să facă parte din acest complet de judecată. 

Cu chiu şi vai, cu întreruperi şi isbucniri de mânie 
din partea Preşedintelui, se termină interogatoriul nostru 
şi începe audierea martorilor. Profesori bătrâni, cu părul 
alb şi sprincene stufoase, se perindă prin faţa Consiliului. 
Toţi au cuvinte de laudă pentru noi şi toţi povestesc 
cum în viaţa lor de studenţi au fost nevoiţi, în anume ca¬ 
zuri, să pună la punct câte un coleg care se abătea de la 
regulele morale şi etice academice. Despre Moţa şi Marin 
au numai cuvinte de laudă şi îşi exprimă indignarea pentru 
fapta lui Parascan. Preoţi bătrâni povestesc, cu lacrimi în 
ochi, cum întregul norod pe care ei îl păstoresc a plâns la 
moartea lui Moţa şi Marin. Un preot mai tânăr —Zaharie— 
cu ochii plini de flăcări, răspunde cu voce tare: 

—D-le Preşedinte, eu mă rog lui Dumnezeu, ziua şi 
noaptea, pentru aceşti zece băieţi, şi în fiecare liturghie 
ce o ţin, îi pomenesc. Acum le mulţumesc în formă directă 


194 


şi din tot sufletul că au pedepsit pe Parascan, căci de nu se 
găseau ei, trebuia să venim noi preoţii ca să-i apărăm 
pe cei ce au luptat şi murit pentru Biserica creştină. 

—D-ta ce politică faci? îl întrerupe Preşedintele. 

—Nici una, D-le Preşedinte. Eu fac politica lui Dumne¬ 
zeu, rugându-mă pentru cei păcătoşi. 

Un zâmbet a înflorit pe feţele celor din completul 
de judecată şi a apărătorilor noştri, dar Preşedintele nu 
simte împunsătura şi îşi vede de treabă mai departe. Câţi¬ 
va dintre martorii principali, mai îndepărtaţi de Cernăuţi, 
n’au putut veni deoarece nu li s’a trimis citaţia la vreme. 
Bădiţa Grigoraş-Suceveanu cere amânarea procesului pe 
motiv că sentinţa devine casabilă, deoarece nu se îndepli¬ 
nesc toate formele legale. Consiliul refuză amânarea. Se 
cere însemnarea în procesul verbal a acestui incident, 
lucru ce se admite. Şi martorii încep din nou să se perinde 
prin faţa Consiliului. 

Profesori de la Facultatea de Drept, ai căror elevi 
suntem majoritatea dintre noi, dau relaţii strălucite despre 
munca noastră ca studenţi şi despre înţelegerea ce le-o 
arătăm în atâtea şi atâtea probleme şi greutăţi cu care 
au de luptat zilnic. Apare apoi, bătrân şi cu părul alb, 
directorul şcolii primare de la mine din sat, D-l Butnariu. 

—D-le Director, i se adresează Preşedintele, spune-mi 
ce impresie a făcut în satul D-vstră vestea bătăii lui Pa¬ 
rascan şi închiderea unuia din studenţii de acolo? 

—D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. Noi ne-am bucu¬ 
rat cu toţii când am aflat că cei ce au gura mârşavă şi-au 
găsit naşul care să le-o închidă. Dar ne doare că a fost în¬ 
chis unul dintre băeţii noştri. El e iubit şi respectat tare 
în sat. De aceea v’am adus o cerere iscălită de oamenii 
din comuna mea, prin care vă roagă să-l puneţi în liber¬ 
tate că vin Paştele Domnului şi am vrea să-l avem atunci 
acasă. 

îi înmânează Preşedintelui o coală de hârtie plină 
de iscălituri şi mă caută cu ochii printre cei din boxă. 
Eu îmi ascund faţa plină de lacrimi după spatele lui Oren- 


195 


dovici şi cu greu îmi reţin suspinele; satul cu uliţele lui 
pline de praf şi feţele celor dragi îmi colindă pe dinaintea 
ochilor. Câte lacrimi nu vor mai fi vărsând surorile mele 
acum şi câtă jale nu trebuie că există în familia mea! 

—D-ta ce politică faci? se îndreaptă Preşedintele 
spre D-l Butnariu, care nu-şi mai ia ochii umezi de dragoste 
de pe feţele noastre. 

—Eu sunt liberal, D-le Preşedinte, că aşa am apucat 
de pe vremea tinereţii. Dar am de gând să mă las de politi¬ 
că, că văd că nu e bună pentru oamenii bătrâni ca mine. 
Acum a venit vremea celor tineri să o facă. 

Atmosfera e încărcată greu. Se vede clar că Preşe¬ 
dintele caută să ne înfunde. Noi suntem pregătiţi de orice. 
Ne aşteptăm la condamnare. După terminarea ascultării 
martorilor apărării, vine singurul martor al acuzării: Pa- 
rascan. Intră alene pe uşă, se duce lângă procuror, se spri¬ 
jină de perete şi interogatoriul începe: 

—Spune, D-le, cine dintre acuzaţi nu te-a bătut? 

—Mateescu, Orendovici şi cu Popinciuc. 

—Ce ai de răspuns, acuzat Mateescu? 

—E drept, D-le Preşedinte, că eu nu am dat în el, 
dar vă mărturisesc foarte sincer că acum îmi pare rău. 

—Şi d-ta, acuzat Orendovici? 

—Eu am dat în el, dar se vede că nu am dat destul de 
bine şi m’a uitat. 

—Şi d-ta, acuzat Popinciuc? 

—După cum am mai spus, eu am dat în el. Se vede 
însă că era zăpăcit şi nu ştie cine a dat şi cine nu. 

—Bine, D-lor. Şi se întoarce din nou spre Parascan. 

—D-ta spui că în camera în care ai fost bătut era unul 
cu ochelari care îşi însemna într’un notes toate întrebările 
care îţi erau puse şi răspunsurile pe care le dădeai. Ai pu¬ 
tea să-l recunoşti? 

—Cred că e acesta de aici; şi arată cu mâna spre Ce¬ 
zar Scalat. 

—Cu ce scop ţi-ai pus ochelari, acuzat Scalat? 

—Nu mi-am pus nici un fel de ochelari, D-le Preşe- 


196 


te. Eu nu port ochelari niciodată. Apoi vă rog să nu ui¬ 
taţi că eu m’am prezentat de bună voie şi nechemat să dau 
socoteală de faptele mele. N’am deci nimic de ascuns. 

Şi aşa, cu suceli şi învârteli pe toate părţile, se termi¬ 
nă şi cu Parascan. Vine la rând procurorul. Rechizitorul 
lui, făcut aşa cum avea ordin, ducea spre acuzarea noastră 
de asociaţie contra liniştei publice şi, deci, cerea condamna¬ 
rea. Nu conţinea nici un cuvânt injurios la adresa noastră, 
după cum nu conţinea nici laude. Omul îşi făcuse dato¬ 
ria după cum putuse, fără ură sau patimă. Toată lumea 
credea că vom fi achitaţi, numai noi nu. 

Cu toate acestea, trecuseră două zile. Venea acum 
rândul apărării. Grigoraş-Suceveanu s’a ocupat de partea 
juridică a procesului, arătând că din nicio parte nu reiese 
că am fost asociaţi. Nici declaraţiile martorilor şi nici ale 
noastre nu conţin vreo urmă care să poată fi folosită 
ca probă în acest sens. Ionel Ţurcan a vorbit foarte fru¬ 
mos despre însemnătatea jertfei lui Moţa şi Marin pentru 
poporul românesc, de curăţenia noastră sufletească şi 
atitudinea de jertfă ce am avut-o când l-am pedepsit pe Pa¬ 
rascan. Ionel Negură a făcut un istoric splendid asupra 
organizaţiilor studenţeşti din Bucovina, remarcând auto¬ 
nomia academică şi dreptul la judecarea studenţilor care 
prin atitudinea lor periclitau etic grupul studenţesc. 

Pe uşa din spate a intrat în sală D-l general Cantacu- 
zino, însoţit de Cotigă şi Vergatti. Şedinţa se suspendă. 
D-l General cu barba albă, cu monoclul în ochi, cu o haină 
verde format militar şi cu pantaloni negri, se uită cu ochi 
blânzi peste şirul nostru ce în poziţie de drepţi îl salută. 
Dă mâna cu fiecare şi ne bate pe umăr prieteneşte. 

—Copii dragă. M’a trimis Căpitanul să vă apăr şi să 
vă transmit salutul lui. Mi-a mai spus Comeliu să vă îmbăr¬ 
bătez, dar văd că degeaba a spus-o. Voi sunteţi destul de 
bărbaţi. 

Au luat şi ei loc la masa apărării, şi procesul continuă. 
Tarasevici, Galan, fostul Preşedinte al Consiliului al cărui 
nume din păcate nu mi-1 mai amintesc —fac expuneri 


197 


foarte frumoase despre studenţimea românească ca factor 
naţional şi Mişcarea Naţională ca stavilă de neînlocuit 
în contra bolşevizării ţării. Ia apoi cuvântul Vergatti: 

_D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. D-vstră nu sun¬ 
teţi obligaţi să judecaţi după vreo lege oarecare. Legile sunt 
pentru D-vstră numai un îndreptar pentru cazul când g㬠
siţi pe cineva vinovat, spre a-i fixa cuantumul pedepsei. 
D-vtră aveţi toată libertatea să judecaţi după cum vă 
spune conştiinţa şi eu nu pot crede că puteţi găsi vreo 
vină acestor băieţi pentru că au apărat amintirea unor 
morţi. Gândiţi-vă că s’ar putea găsi cineva care să mur¬ 
dărească amintirea părinţilor D-stră şi oameni de inimă 
le-ar lua apărarea; ar veni apoi guverne ca cel ce avem 
astăzi şi ar face din acest gest un act politic, şi acei „oameni 
de inimă” ar ajunge în faţa Tribunalului. Aţi putea să-i 
condamnaţi?... 

După mutra încruntată pe care o are Preşedintele, 
se vede că degeaba e tot sufletul ce-1 pun avocaţii în ple¬ 
doariile lor. Mai vorbesc încă o altă serie de avocaţi cernău- 
ţeni. Toţi tineri şi plini de avânt. Toţi cu suflet mare şi 
plini de căldură. Dar Preşedintele e ca o casă pustie la care 
baţi în uşă şi în geamuri şi nimeni nu-ţi răspunde, pentru 
că nu e nimeni înăuntru. In sufletul Preşedintelui se pare 
că nu a rămas nimic de preţ. Stă pe scaun şi se uită nep㬠
sător pe geam afară. Cotigă se întrece pe el vorbind, nu¬ 
mai Preşedintele nu-1 vede, nu-1 aude şi nu-1 pricepe. Ca 
ultimul ia cuvântul D-l General Cantacuzino. 

—D-le Preşedinte şi onorat Consiliu, 

D-vstră aveţi aici de judecat azi zece băieţi. Zece le¬ 
gionari. Dar nu pe ei îi judecaţi, D-lor! Eu sunt cel care voiu 
fi astăzi condamnat ori achitat. Pentru că aceşti copii care 
stau astăzi în faţa D-vstră şi vă privesc cu încredere, sunt 
copiii mei. Copiii sufletului meu, care şi-au apărat pe 
fraţii lor, pe ceilalţi doi copii ai mei care au murit în Spa¬ 
nia luptând pentru Biserica lui Hristos. Ce găsiţi D-vstră 
de rău în asta?! V’ar părea bine ca fraţii să vă înjure, 


198 


în loc de a vă apăra când alţii vă calomniază? 

Eu, bătrânul General Cantacuzino, pe care lumea mai 
are probabil obiceiul de a-1 numi erou, stau cu sufletul gol 
şi desbrăcat în faţa armatei române, la a cărei temelie 
am pus şi eu o cărămidă şi munca anilor mei tineri şi aştept 
verdictul. Şi ştiu că acest verdict nu poate fi decât achitare, 
dacă judecaţi după conştiinţa D-vstră şi nu după alte lu¬ 
cruri. 

Ne acuză lumea că suntem tineri şi nebuni şi ne facem 
singuri buclucuri. Uite te rog, D-le Preşedinte, la barba 
mea albă. Uite la părul cărunt al lui Brăileanu şi spune 
şi D-ta dacă ne mai poate face cineva nouă un asemenea 
compliment?! 

Pe mine un singur lucru mă doare. Că armata rom⬠
nească, armata pentru care eu am făcut atâtea şi la care 
îmi e tot sufletul şi gândurile mele dragi, a fost pusă să mă 
judece. Să-mi judece sufletul meu şi pe copii mei dragi. 
Dar eu nu mă tem. Armata a fost întotdeauna la înălţime 
şi cred că şi de data aceasta îşi cunoaşte menirea şi simte 
imperativele dictate de către sufletul acestui popor, care 
trebuie să-i fie singura hrană sufletească. 

D-l General vorbeşte neasemuit de frumos, dar Preşe¬ 
dintele Teodoreanu nu-1 aude. Se uită pe geam, prin sală, 
şi cască plictisit. Pentru el noi suntem o chestiune încheia¬ 
tă. Când Generalul vede că degeaba bate în uşa casei pus¬ 
tii, se înfurie şi, întorcându-se spre noi, ne zice: 

—De ce nu l-aţi omorit măi, mama voastră de tic㬠
loşi? 

Se aşează pe scaun şi suflă din greu, ca omul care vede 
că nu mai e nici un drum de scăpare. Ni se dă ultimul cu¬ 
vânt, la care noi renunţăm în mod ostentativ. Consiliul 
se retrage spre a „delibera”, iar noi suntem duşi într’o altă 
cameră, separaţi total de cealaltă lume, cu sentinelă la uşă, 
în aşteptarea sentinţei. 

După vreo jumătate de oră intră în cameră Căpitanul 
Burada şi ne comunică că opt dintre noi am fost condam¬ 
naţi la câte trei ani de închisoare corecţională şi la plata 


199 


unei amenzi şi a cheltuielilor de judecată, iar Mateescu şi cu 
Orendovici la un an. Ne salută strângând din umeri a „nu 
ştiu şi n’am ce face”, şi pleacă. Noi ne uităm unul la altul 
şi zâmbim, căci ceea ce credeam s’a îndeplinit. In noi, gu¬ 
vernul lui Carol II condamna toată studenţimea pentru că 
era legionară. Trebuia să fim oarecum mândri şi eram. 
In cameră au început să-şi facă apariţia gardienii care tre¬ 
buiau să ne însoţească din nou până la închisoare. Toţi 
sunt amărîţi. Unul dintre ei dă cu şapca pe pământ şi în¬ 
jură: 

-Ceara mă-sii de aşa ţară şi aşa dreptate! Dacă şi 
asta e dreptate, atunci mai bine să se spânzure! Auzi, dom¬ 
nule, pentru câteva palme pe spatele unui porc, trei am 
de puşcărie! Şi iar dă cu şapca de pământ. 

încadraţi fiecare de câte doi gardieni, ieşim în stradă. 
Aici comedie. De la Consiliul de Răsboiu şi pană la închi¬ 
soare, de o parte şi de alta a drumului, cordon de soldaţi 
care dau cu patul armei în lumea ce se adunase să ne vadă, 
încercând să o împrăştie. Asta a fost prea mult pentru 
indignarea noastră, care îşi căuta drum de isbucnire. Ne-am 
rupt fiecare dintre gardienii lui şi ne-am adunat în mijlo¬ 
cul drumului, direct în faţa Consiliului. Cântecul nostru 
a început să urce vălvătaie spre cer şi semn de protest 
spre cei de pe pământ faţă de atâta lipsă de omenie. 
Geme Jilava, trista’nchisoare, 

Ce-a fost făcută pentru Români, 

Chestorul Bolocan, gras şi burduhos, se apropie, pe 
picioarele scurte şi groase, ca o butie pe roate, şi ne strigă: 

—D-lor, vă rog să plecaţi imediat la închisoare, că alt¬ 
fel dau ordin... N’a mai putut continua. Mie mi se urcase 
sângele la cap. M’am repezit să pun mâna pe el şi să-l 
învăţ a da ordine, dar am fost oprit de şirul de soldaţi 
după care dispăruse chestorul, mai repede decât credeam 
eu că îl pot duce picioarele. M’am întors şi am cântat cu 
ceilalţi: 


200 


Haite de bestii, crude, flămânde, 

Au năpădit al nostru pământ. 

Pui de năpârcă, goniţi de-oriunde, 

Sug trupul ţării, sug sânge sfânt. 

în fine a apărut în pragul Consiliului Procurorul Bu- 

rada. 

—Ce-i, D-lor? De ce nu vă vedeţi de treabă? 

—Să dispară soldaţii, D-le Căpitan, dacă vreţi să ne 
vedem de treabă, îi răspunde Zelenschi, şi mâinile îi tremu¬ 
ră de nervos ce e. 

—Să dispară imediat, strigăm cu toţii, în aclamaţiile 
mulţimii din jur. 

Ce-a făcut Burada, nu ştiu. Ştiu însă că soldaţii 
au dispărut imediat. Lumea a dat năvală spre noi şi, cu¬ 
prinşi pe după cap, ţinându-ne de braţe, amestecaţi cu to¬ 
ţii, am plecat spre închisoare. Cântecul creşte năvalnic, 
şi mulţimea sporeşte mereu. Pe marginea drumului, o 
doamnă bătrână stă în genunchi, îşi face semnul crucii 
şi zice: 

—Doamne nu uita pe cei ce luptă pentru neamul 
nostru chinuit şi ajută-i! 

Am fost cu toţii enorm de impresionaţi şi ochii ni 
s’au umplut de lacrimi. Fetele de la Şcoala Normală au 
umplut ferestrele şi ne salută cu mâna ridicată. în faţa 
închisorii ne luăm rămas bun de la toată lumea şi, petre¬ 
cuţi de lacrimile, salutul şi urările de bine, intrăm pe 
poarta grea şi masivă, ce se deschide aşa de uşor la intrare, 
dar tare greu îţi mai dă drumul să ieşi. 

♦ 


* 


* 


201 


VIAŢA LA ÎNCHISOARE 


Pe coridoarele închisorii ne întâmpină Directorul ei, 
Gurielli, fost Colonel în armata ţaristă şi acum refugiat 
de urgia bolşevismului şi devenit Român. Ne priveşte 
cu ochi trişti şi ne strânge mâna. Ne spune că el credea, 
date împrejurările, că vom fi condamnaţi, dar nu credea 
că la atâţia ani. Puşcăriaşii îşi exprimă, vădit, simpatia 
pentru noi. Tuturora le pare rău de soarta noastră. Ne 
adunăm cu toţii în celula tristă şi mohorîtă, unde Mateescu 
ne vorbeşte: 

—Dragi camarazi. Astăzi trăim una dintre cele mai 
frumoase zile ale noastre. Când toată lumea se bucură 
de binefacerile soarelui şi de libertate, noi suntem nevoiţi 
să stăm în această celulă mică şi neagră şi să ne jertfim 
poate cele mai frumoase zile ale noastre. Dar să nu fim trişti. 
Jertfa noastră va da roade. Roade bune şi mănoase pentru 
poporul românesc. Dea Domnul ca fiecare dintre noi 
să fie perfect convins de menirea ce-o avem pe drumul 
pe care am apucat. 

Mai sunt câteva ceasuri până la cină şi ieşim în curte 
să ne facem plimbarea. Fetele de la normală au umplut 
geamurile. Sunt curioase, căci încă nu ştiu ce s’a întâmplat 
cu noi. Când află, se retrag toate şi ne lasă în pace. După 
cină ne culcăm repede, că suntem obosiţi de greul zilei 
ce a trecut peste capetele noastre. 

* 

* * 


202 


Presa din Sărindar a sărit ca la comandă asupra noastră 
şi ne descrie în cele mai urîte culori. Nici un pic de omenie 
nu e respectată. Parascan e dat drept mort iar noi ca cei 
mai feroci ucigaşi ce s’au văzut cândva. Pare că un ase¬ 
menea exemplar a căzut în mâna tatei, care stă bolnav 
în pat, căci mi-a scris o scrisoare lungă, deşi de doi ani de 
zile nu ne-am mai văzut Săracul tata! Câte cuţite înveni¬ 
nate nu i-au străpuns inima. Acum însă nu e decât un tată 
care îşi vede copilul la greu şi îl doare inima. Nici un fel 
de reproş pentru cele ce am făcut, pentru necazurile 
ce i le-am cauzat. Numai vorbe de dragoste şi îmbărbătare. 

—Tu să nu-ţi faci gânduri, că trei ani trec ca trei zile. 
Acu sunt, şi acu nu’s. Dacă nu ai ce citi, scrie-mi ce să-ţi 
trimăt. Să te rogi lui Dumnezeu zilnic şi să vezi cât de 
uşor trec toate. Iar când scapi de acolo vii acasă. Să nu 
te îngrijeşti că ţi s’au luat toate drepturile muncii tale 
pe la şcoli. Dă-le dracului. Mintea din cap nu ţi-o poate lua 
decât Dumnezeu. Acasă e pământ destul ca să lucrăm cu 
toţii. Ba mai deschidem o dugheană. Tu ai să o conduci şi 
seara ai să ne spui ce scrie prin cărţi. Ai să vezi ce frumos 
are să fie... 

Mi s’au umplut ochii de lacrimi. Săracul tata. Câte 
dureri trebuie că l-a costat scrisoarea aceasta. El care toată 
viaţa lui a fost obişnuit să dea ordine, să impună punc¬ 
tul lui de vedere, s’a frânt acum în două recunoscând 
dreptatea altuia. Ce nu face dragostea unui părinte! 

* 

♦ * 

La două zile după terminarea procesului sunt chemat 
jos la cancelarie. Un comisar de la poliţie, cu haină de pie¬ 
le şi mutră de buldog, mă ia la o parte. 

—Ce aveţi, D-lor, cu mine? Nici aici nu mă lăsaţi în pa¬ 
ce? Mă pregătesc eu de ceartă; dar omul nu are chef de 
aşa ceva. 

—Nu te supăra, D-le Popinciuc; n’am ce face. îndepli- 


203 


nesc şi eu ordine. 

—De ce ordine e vorba? 

—Apoi sunteţi acuzat că aţi vrut să-l asasinaţi pe 
Bratu, Rectorul Universităţii din Iaşi. 

-Eu? Mă uit la el să văd dacă glumeşte, dar omul 
e foarte serios. 

—Da. D-vstră. 

—Cum aşa? 

-Iacă bine. La Iaşi a fost arestat, pe peronul gării, 
Popescu Andrei şi, la perchiziţia ce i s’a făcut, s’a găsit 
o cămaşă cu mânecile rupte şi plină de sânge, pe care el 
o dă drept cămaşa D-tale. 

Ca fulgerul trec gândurile prin capul meu. Să ştii că 
Popescu, cu care locuiam la cămin, a luat cămaşa cu el 
ca să o spele şi ca să o cârpească şi ăştia i-au găsit-o. 

—Cămaşa e, în adevăr, a mea. 

— Şi de unde e sângele pe ea? 

Mie îmi arde de glume şi mi-ar părea tare bine dacă 
aş putea să încurc poliţia, care şi din această chestie caută 
să scoată un capăt de acuzaţie contra legionarilor. De aceea 
răspund: 

—E sângele lui Bratu. 

Comisarul s’a albit la faţă şi suflă greu. 

—D-le Popinciuc, vrei să-mi dai o declaraţie asupra 
acestei chestiuni? 

—Cum de nu, D-le Comisar. 

Se duce la o masă vecină, ia o foaie de hârtie şi scrie 
sus, cu litere caligrafice: „Declaraţie”. Se opreşte însă 
imediat, îşi dă cu palma peste frunte şi mă priveşte ne¬ 
căjit. 

—Tare mai sunteţi ai dracului, D-le. 

—De ce, D-le Comisar? 

—Apoi iacă aşa. Şi noi proştii ne lăsăm duşi de nas. 
Ia, acum două minute credeam că m’am învârtit de un pre¬ 
miu gras. Bine că mi-a venit mintea la vreme că altfel 
mă făceam de râs. Cum vrei să cred eu că D-ta ai încercat 
să-l asasinezi pe Bratu, când eşti închis din 18 Februarie 


204 


şi chestia cu Bratu a avut loc la începutul lui Martie. 

—Poate că am evadat şi tot aşa pe ascunse am venit 
înapoi. 

—Acestea sunt poveşti bune pentru copii. Acum te 
rog însă serios să-mi spui ce e cu cămaşa aceea, că altfel 
cred că Popescu nu va ieşi aşa de uşor la lumina zilei. 
A trebuit să-i povestesc chestia cu Artemiza şi Teleagă, 
să-i dau o declaraţie, pentru ca bietul Andriuşa să scape 
de la răcoare. 


* 

* * 

După vreo săptămână de la proces, a venit Bădiţa 
Ionel Ţurcan şi ne-a cerut să iscălim o coală de hârtie 
pentru pregătirea recursului de casaţie. Noi nu prea aveam 
chef de a face recursul, dar la ordinul lui Ghiţă, am iscălit 
cu toţii hârtia. 

* 

* * 

Nu după multă vreme a venit în vizită tata lui Mir- 
cea Orendovici. Bătrân şi cu sumanul pe umeri, dar drept 
încă, se uită zâmbind la noi. Mircea îi sărută mâna şi este 
cuprins şi îmbrăţişat cu multă dragoste. 

—Mă, da bine arăţi, i se adresează tata. Se vede că 
nu-ţi merge rău la puşcărie. 

—De ce să meargă rău? Mâncare avem, lucru nimic, 
şi de dormit care cât vrea. Tatăl râde, îl lasă pe Mircea 
şi ne dă mâna nouă celorlalţi. 

—Noroc, măi flăcăi şi să dea Dumnezeu mult noroc. 

—Noroc să dea Dumnezeu, îi răspundem noi strân- 
gându-i mâna voiniceşte. 

—Tot unu şi unu. Numai băieţi voinici ca brazii. 
D’apoi cum aţi încăput să daţi toţi la un loc în Parascan? 

—Am dat pe rând, îi răspunde Toma. 


205 


Bătrânul ne priveşte surâzând, apoi se întoarce spre 
Mircea: 

—Măi Mirciulică, ia vino tu încoa la tata. Ia spune mă 
copchile, aşa te-am învăţat eu să faci lucrurile? Nu ţi-am 
spus că atunci când dai, apoi să dai cu inimă? L-ai sgâriat 
şi tu oleacă pe Parascan şi hop, la închisoare. Mi-ai făcut 
de râs obrazul. De ce nu l-ai omorît, măi? 

Pe feţele noastre care începuseră să se îngrijoreze, 
a răsărit din nou râsul. Aproape toţi părinţii şi rudele, 
ne fac acelaş reproş: „de ce nu l-aţi bătut mai bine?’. 

♦ 

* * 

Mâncare aveam destulă. Pe toate poliţele stăteau 
câmaţii de la Podsudek, trimişi de unchiul lui Bujorel, 
şi caşii mari de brânză de oaie, aduşi de Badea Vasile, 
fratele mai mare al lui Nemţanu. Nu mai vorbesc de mân¬ 
carea ce zilnic venea din oraş şi de coşurile cu trufandale 
şi damigenele de vin pe care ni le trimitea Ionică Orzaru, 
proprietarul localului „La calul bălan”. Nu pot lăsa la o 
parte amintirea oalelor de sarmale ale D-nei Scalat şi tortele 
duminicale ale tantei Lala, mătuşa lui Bujorel. 

—Să mor, D-nă Scalat, dacă nu am visat azi noapte 
o oală de lut smălţuită şi cu aureolă, se jură Nicuţă către 
D-na Scalat în vorbitor. 

—Lasă, D-le Nemţanu, că săptămâna asta vă mai 
trimit o oală. 

—Se poate, D-nă Scalat?! Vă rog să ne credeţi că nici 
nu ne-am gândit la aşa ceva. Totuşi, dacă ar fi posibil, 
cred că aureola oalei ar putea fi formată de o mămăligă 
mare de tot. Aţi mai putea adăoga, alăturea, şi o căniţă 
cu smântână acră. Totul, dacă e vorba să ne ofensaţi, 
să fie ca lumea. D-na Scalat râde şi e voioasă că ne poate 
face o bucurie. 

în curte chinuim toată ziua o minge de footbal şi 
facem băi de soare. între doi copaci am legat o sfoară, 


206 


fabricată de „mămica” şi Cezar şi jucăm volley. Ba am des¬ 
coperit şi o distracţie mult mai plăcută. Din când în când, 
batem mingea pe acoperişul închisorii şi câte cinci deodată, 
fiecare pe câte un burlan de scurgere a apei de ploaie, 
ne urcăm după ea. De acolo de sus se vede foarte bine tot 
oraşul şi asta ne dă sensaţia unei clipe de libertate. 

într’o zi de vară, cu un soare ce luceşte vesel de după 
gardul de scânduri al închisorii şi cu rândunele sprintene 
ce se fugăresc în zbor sglobiu pe deasupra noastră, citim 
în ziar că Duminică după masă are loc un meeting de a- 
viaţie. Acrobaţi şi sburători celebri vor delecta publicul. 
Dar noi cum facem să-l vedem? Chestia s’a rezolvat repede 
şi într’un mod satisfăcător. Când am auzit sburând avioa¬ 
nele, ne-am suit pe burlane sus pe puşcărie, privind de aici 
exhibiţile aviatorilor. Am uitat de ora de închidere şi n’am 
luat în seamă lumea de pe stradă care se uită la noi şi 
râde. Jos, gardienii ne caută peste tot fără rezultat. De unde 
să le vină bieţilor oameni în cap că noi suntem sus pe în¬ 
chisoare? „Mămica” şi cu Mateescu stau rezemaţi de sta¬ 
tuia Justiţiei, ce cu ochi legaţi şi cu balanţa în mână 
stă tăcută şi roasă de ploi la marginea acoperişului dins¬ 
pre stradă. Fac şi ei acum parte din statuie. în fine, atras 
de râsul mulţimii din stradă care creştea mereu, primul 
gardian îşi aruncă ochii în sus şi ne descopere. Nu ştie 
săracul ce să facă, să se supere ori să râdă. Până la urmă 
începe şi el să râdă când priveşte mai bine la poziţia 
lui Zelenschi şi Mateescu care, numai în chiloţi, stau cu 
câte o mână rezemată de statuie. 

—Daţi-o naibii, D-lor şi scoborîţi-vă, că ora închide¬ 
rii a trecut de mult. 

—Aveţi dreptate, D-le Prim. Vă rog să scuzaţi. Tot 
uitându-ne la comediile astea sburătoare, am uitat de în¬ 
chisoare. 

Pe burlane ne-am dat repede jos în curte şi de aici 
fuga în celulă. Arşi de soare şi obosiţi ne-am întins pe pa¬ 
tul comun. Mateescu se stropeşte cu apă ca să-şi astâmpere 
căldura. Tot turnând apă pe el, îl stropeşte pe Vişan. 


207 


Acesta ia o cană cu apă şi o svârle pe Mateescu, udându-1 
şi pe Nemţanu. Niţucă ia o cană şi o asvârle pe Vişan 
şi apoi amândoi încep să ne ude pe toţi ceilalţi, care pe un¬ 
de ne prinde. 

—Na. Ca la potop. Toate animalele Domnului să fie 
scăldate, zice Mateescu. 

Râdem şi ne uscăm suindu-ne pe pat şi pe scaune, 
căci, cum podeaua celulei e de ciment, apa stă pe jos de un 
lat de palmă. Apoi ne întindem din nou pe pat şi începem 
a vorbi despre cele văzute afară şi câte şi mai câte despre 
aviaţie şi aviatori. Numai; Cezar stă singur pe un scaun 
şi se uită gânditor la apa de jos. 

—Ce faci Cezare? îl întreabă Toma, care se sculase 
să-şi răsucească o ţigară din cutia de tutun ce stă îm- 
bietătoare pe masă. 

—Stau pe faleză şi mă uit la valurile mării, îi răspunde 
Cezar cu mutră serioasă; şi râsul ne-a cuprins pe toţi. 
După un timp am adormit visând că suntem liberi de a mer¬ 
ge unde ne place. 

* 

* * 

Să nu-şi închipuie însă cineva că la închisoare e aşa de 
bine de nu-ţi mai vine să o părăseşti. Ceea ce povestesc 
eu aici sunt ceasurile plăcute, bucuriile, care sunt rare, 
nu şi greul şi mizeria care sunt normalul la închisoare. 
Şi iarăşi să nu îşi închipuie cineva că toată vremea ne 
ţineam numai de drăcii. Aveam şi ocupaţii serioase. Cur¬ 
surile de la Universitate şi o mulţime de cărţi interesante 
au fost studiate şi cetite de noi toţi. Cezar îşi aranjase 
un atelier întreg de traforaj şi se specializase în pregătirea 
şi transformarea oaselor mari de la bucătărie în cruciuliţe. 
Atelierul de lemnărie al închisorii era des vizitat de către 
noi şi o mulţime de cutiuţe, bastoane, table de şah, etc., 
au ieşit din mâinile noastre. 

Un timp destul de important însuma ajutorul moral 


208 


şi material ce am dat deţinuţilor. Când nu aveau un ban 
cu ce să scrie acasă, când le lipsea o bucată de pâine, 
când nu aveau ce fuma sau când aveau nevoie de vreun 
sfat, hai la „domnii legionari”, căci ei au de toate şi dau. 
In special Spiridon Jitariu îşi câştigase toată dragostea 
lor învăţ ându-i cum să-şi caute dreptatea. Numai ce te 
pomeneai cu câte unul bătând în uşa celulei. 

—Bună ziua D-lor Legionari. D-l Doftor Jitariu nu este? 
Căci am avea să-l rugăm de ceva. 

Spiridon îşi poftea oaspetele înăuntru, îl îndruma 
cum se pricepea el, îi scria cererea sau îi dădea bani pentru 
timbre ori alte nevoi. 

Printre aceşti nevoiaşi bătuţi de soartă erau şi figuri 
interesante prin gradul de perversitate la care ajunseseră sau 
prin concepţiile lor de a vedea lucrurile. Intr’o zi vine unul 
şi se roagă să-i dăm o ţigară. Zelenschi îi umple pumnul 
cu tutun şi foiţe şi-l întreabă: 

—Da d-ta de ce stai închis? 

—Apoi tot ca şi d-vstră, am bătut şi eu pe unul şi 
m’au închis. Numai că al meu a murit. 

Am râs cu multă poftă toţi. 

In altă zi vine unul cu mâna cioantă, tot după o ţi¬ 
gară. 

—Da D-ta ce ai făcut de stai aici? 

—Am furat nişte pături. 

—Şi cât ţi-au dat? 

—Doi ani şi şase luni. 

—Cum naiba aşa de mult pentru nişte pături? 

—Apoi să vedeţi cum. Când m’au dus la Tribunal să 
mă judece, i-am zis judecătorului că aşa să aibă el parte de 
mama lui cum am furat eu păturile şi mi-o mai dat un an 
în plus pentrucă l-am ofensat. Când am văzut cum merg 
lucrurile, i-am mai tras o înjurătură pentru care am primit 
încă un an. Aşa la un loc, am primit doi ani şi şase luni. 

—Vezi ce se întâmplă dacă nu taci? 

—Nu-i nimic. Şi aşa n’am unde sta afară şi nimeni 
nu mă ia la lucru când aude că vin de la puşcărie. De aceea, 


209 


cum îi dau drumul de aici, sunt nevoit să fur ceva ca să 
mă aducă înapoi. 

Iată cum un amărît de aceştia, ce are nenorocul să 
fie odată închis, devine locatar sigur al închisorii. Se pare 
că Societăţile de Patronaj se ţin numai de baluri şi relaţii 
sociale în favoarea membrilor şi nu a celor în numele 
cărora îşi datorează existenţa. 

In altă zi, Nicuţă vine cu un om bătrân şi gârbovit, 
pe care noi l-am poreclit „Omega” din cauza ceasurilor 
de această marcă ce le fură cu predilecţie. A fost condam¬ 
nat de vreo 22 de ori, la pedepse de o lună până la un an 
de închisoare. Pe data de 8 Mai a fost liberat şi pe data 
de 11 a fost adus din nou. Spune că a fost afară numai 
pentru ca să ia parte la serbarea de 10 Mai. A murit după 
vreo câteva săptămâni, uitat de toată lumea. Noi i-am 
luminat puţin ultimele ceasuri ale vieţii. 

* 

* * 

Pe lângă aceste ocupaţii, am înjghebat un cor şi Du¬ 
mineca dăm răspunsurile la slujba ce are loc regulat la 
capela din închisoare. Din când în când, îi mai tragem 
câte un cântec şi D-nei Hoinic când vine la vorbitor. Pe 
Nolly Scalat, conducătorul corului studenţesc legionar, 
l-am strecurat într’o zi până sus la noi în celulă. 

—Păi, voi staţi ca boierii, măi?! 

—N’ai vrea să te faci şi tu oleacă boier? i se adresează 
Bujorel. 

—Ba zău că aş vrea. Să dorm şi eu o lună întreagă 
fără întrerupere. 

—Crezi că o să te lase ploşniţele să dormi? 

—Ce? Aveţi ploşniţe? 

—Câte vrei. Stau ca fumicele pe muşuroiu. Le-am 
dat foc cu gas, am dat cu terebentină, dar n’ai chip să scapi 
de ele. 

—Şi hârdăul ăla din colţ pentru ce e? 


210 


—E oala de noapte a noastră. 

—Apoi, după cum se vede, nu sunteţi chiar aşa de 
boieri cum am crezut eu. 

—După câte se vede ţi-o cam trecut pofta de a sta 
o lună aici?! 

—Ce-i drept, mi-a trecut de tot. 

înaintea sărbătorilor Paştelui, ca ori ce bun creştin 
ne-am dus şi noi la parohul închisorii, Părintele Birău, 
şi ne-am spovedit. Părintele e foarte mişcat. De când sun¬ 
tem la închisoare ne vizitează zilnic şi ne-am împrietenit 
cu el. Ne spovedeşte pe toţi, apoi aduce Sf. împărtăşanie 
şi ne zice cam următoarele cuvinte: 

„Dragii mei, pentru jertfa voastră mare şi pentru 
chinul ce-1 înduraţi apărând pe cei ce au luptat şi murit 
pentru Biserica creştină, eu vă aduc în dar mângâierea 
Sf. împărtăşanii. Dea Domnul ca jertfa celor doi şi suferin¬ 
ţa d-vstră să dea roade frumoase şi bune pentru neamul 
românesc”. 

Starea de emoţie ce ne-a cuprins pe toţi, nu poate 
fi descrisă, am plâns cu preotul destulă vreme aşa cum 
plâng şi acum când scriu aceste rânduri. 

Săptămâna patimilor a trecut în post şi rugăciuni 
şi iată şi noaptea învierii. Lumina s’a stins în cameră, 
dar nimeni nu doarme. E primul Paşti ce-1 petrecem la 
închisoare, despărţiţi de ai noştri, în o celulă neagră şi 
mohorîtă. Fiecare colindă cu gândurile departe. Pe dinain¬ 
tea ochilor mi se perindă casa cu părinţii, fraţii, surorile 
şi tot satul e cu mine în celulă. Oare cum vor serba anul 
acesta acasă? Şi ce vor zice ai mei, aşezaţi ca de obiceiu 
în jurul mesei, cu tata în frunte, când vor băga de seamă 
că cel mai zurbagiu din familie lipseşte? Trist va fi şi Paştele 
lor, ca şi al nostru de aici. Pe la unu noaptea se aud împuş¬ 
cături de la Catedrală. Acolo lumea serbează învierea Dom¬ 
nului. Aprindem o lumânare şi zicem şi noi „Hristos a 
înviat”. Pe peretele celulei se prelinge umbra capelei cu cru¬ 
cea în vârf, proiectată de rachetele trase la catedrală. 
La orele patru dimineaţa, se face slujba învierii şi la noi 


211 


la închisoare. Noi dăm răspunsurile şi cântăm „Hristos 
a înviat” de răsună toată închisoarea. Din ochii câte unui 
deţinut înăsprit de rele cade câte o lacrimă amară. Câte 
o coardă simţitoare a acestor suflete a fost atinsă. Apoi, 
toată ziua stăm singuri în celula mică şi tristă. încercăm 
să ne veselim cu nişte cărţi de joc, dar nu prea reuşim. 
Gândurile iau mereu drumul casei. Vizitele nu se permit 
azi; şi e trist, enorm de trist 

A doua zi e plin de lume la vorbitor. Nu mai încap. 
Toţi şi-au lăsat acasă Paştele şi au venit încărcaţi de bun㬠
tăţi să ne vadă. Rude, prieteni, cunoscuţi şi mai puţin 
cunoscuţi, vin grămadă. Ne-am mai veselit şi noi puţin. 
Ba râsul a ajuns la culme când Larisa Munteanu ne-a poves¬ 
tit cum a căpătat biletul de voie de la Căpitanul Burada. 

—Să vedeţi: intru în biroul lui şi îi cer un bilet de voie 
ca să pot vizita pe cei de la închisoare. Dudue, îmi zice el, 
nu pot da voie decât la rude. Eu sunt logodită cu Popin- 
ciuc, îi răspund eu. S’a uitat la mine, a zâmbit, a luat un 
bilet de voie, l-a complectat, mi l-a înmânat şi mi-a zis: 
băgaţi de seamă, duduie, bietul băiat e condamnat la trei 
ani de puşcărie şi D-vstră o să-l băgaţi într’un bucluc 
mult mai mare. O să fie sigur condamant pentru bigamie. 
D-ta eşti a treia care îmi spune că eşti logodită cu el. 
Nu ştiu ce i-am spus. Nici nu ştiu de i-am mulţumit Am 
ieşit repede pentrucă mă roşisem toată. 

Către amiază, Zelenschi şi cu Bujorel au fost chemaţi 
la poartă, unde o mulţime de ţărani legionari din jurul 
Cemăuţului au venit să ne viziteze. Şi după cum e obi¬ 
ceiul românesc, fiecare a adus cu el ouă roşii, pască, câr- 
naţi, slănină, rachiu şi mai ştiu eu câte altele. Zelenschi 
e de părere să nu primim nimic. 

—Avem şi aşa destule lucruri aici, de nu mai ştim 
ce să facem cu ele. Când mă uit numai la lădoiul pe care 
l-a trimis Bădiţa Iasinschi, mă apucă groaza. A pus în 
el de putem trăi o lună numai de acolo. 

—Dar nici nu-i poţi refuza, îi replică Jitariu. Gândeşte- 
te că oamenii şi-au lăsat acasă Paştele, hora, familia, şi 


212 


unii dintre ei au venit kilometri şi kilometri pe jos, nu¬ 
mai să ne aducă nouă pască şi ouă de ale lor. Cu ce inimă 
se vor întoarce acasă când noi n’am vrut să primim ceea 
ce ei au adus cu atâta bucurie?! 

—Spiridon are dreptate. Trebue să primim. Consecin¬ 
ţă: celula s’a umplut de pască, ouă, cârnaţi, etc., de abia 
avem unde ne mai învârti. Am împărţit noi la puşcăriaşi 
destule lucruri dar totuşi a rămas o grămadă destul de ma¬ 
re. Am încercat să-i oprim pe cei de afară ca să nu mai 
aducă de mâncare vreo săptămână-două dar nici n’au vrut 
să audă. în special Andronic, de care Niţucă râde că i 
s’a rupt sumanul în spate cărându-ne de mâncare, e foc 
şi pară. 

—Norocul hoţilor şi al meu, îl aud pe Orendovici 
dintr’un colţ de celulă. Nu vă faceţi sânge rău fraţilor, 
că noi vom curăţi tot, până la ultima fărămitură. E ade¬ 
vărat că Mircea mănâncă cantităţi industriale, dar e şi 
voinic. 


* 

* * 

Soarele a început a încălzi destul de bine şi frunza 
verde a acoperit toţi copacii. Noi ne căutăm de lucru 
prin curtea închisorii, căci aşa putem sta de vorbă cu 
fetele de la normală. Numai Mateescu stă de vorbă mai se¬ 
rios cu Marioara Osatka la vorbitor. Şi într’o bună zi, 
Vălucă al nostru pleacă însoţit de un funcţionar al închi¬ 
sorii la Registrul Civil şi se căsătoreşte cu Marioara. Noi 
ceilalţi, curăţim celula, ne îmbrăcăm care cu ce are mai 
bun, facem rost de un buchet de flori, şi când vine Matees¬ 
cu, Ghiţă îi dă buchetul şi-i zice: 

—Vălucă dragă. Noi camarazii tăi cei mai apropiaţi, 
şi în special eu, ,,mămica”, îţi dorim din toată inima 
noroc şi multă sănătate şi fericire, ţie şi soţiei tale Mărioa- 
ra. Noi ne grăbim să-i strângem mâna, dar Ghiţă mai are 
ceva de spus. Pe noi ne bucură faptul că unul dintre noi, 


213 


chiar şi în situaţia grea în care ne aflăm a avut cura j^ 
să întemeieze o familie. Mai ales ne bucură gândul că, 
dacă nu ne-a fost dat să jucăm la nuntă, vom juca la cu- 
mătrie. 

—Ura! Strigăm cu toţii svârlindu-1 în sus pe Ghiţa. 

—Nu pe mine, mă prostănacilor. Pe Vălucă. Şi Matees- 

cu stă şi el pe umerii noştri. 

—Oricum, zice Ghiţă, cu, ori fără mireasă, noi sărb㬠
torim nunta. 

„Mămica” făcuse rost de toate. Rachiu, licor, vin, 
coniac, pui fripţi, salate de tot felul, prăjituri şi cafeluţă, 
au fost servite cu multă îndeletnicire tot de „mămica”. 
Râdem şi facem glume pe spinarea noului „pater fami- 

liae”. „ . 

—Da, tu când te însori? mă întreabă Mircea Orendo- 

vici. 

—Eu? Odată cu tine. Ne căutăm amândoi două su¬ 
rori frumoase şi ne facem cumnaţi (Şi aşa s’a întâmplat în 
realitate mult mai târziu). 

-Trăiască şi cu noroc să fie! Şi râdem plini de voie 
bună în jurul mesei domneşti ce s’a rătăcit în celula noas¬ 
tră. 

Intr’una din zile ne pomenim cu un deţinut de la 
Aiud, care ne aduce salutări de la Nicadori. Am rămas 
cu toţii foarte surprinşi şi emoţionaţi. Trei oameni con¬ 
damnaţi pe viaţă ne trimit nouă, condamnaţi numai la trei 
ani, cuvinte de îmbărbătare! 

* 

* * 

Prin luna lui Iulie ni s’a judecat recursul şi sentinţa 
a fost casată. Am fost trimişi spre o altă judecată la Con¬ 
siliul de Răsboiu din Crai ova. Nu mult după aceea s au 
transformat Consiliile de Răsboiu în Tribunale Militare. 
Deosebirea e foarte importantă. La Consiliile de Răsboiu, 
trei din completul de judecată erau ofiţeri de front, care 


214 


judecau după conştiinţa lor, pe când la Tribunalele Mili¬ 
tare trei din complet trebuiau să fie magistraţi de carieră, 
iar judecata trebuia făcută după legile existente şi sentinţa 
fundată. Iată deci că ajunsesem şi motiv pentru schimbarea 
legilor în Ţara Românească. Săraca ţară, săracă! 

Tata, cum a auzit că ne duc la Craiova, a lăsat patul şi 
a venit să mă vadă. 

—Mă bucur că arăţi bine şi eşti sănătos. 

—Lasă, tată, că necazurile mele nu sunt aşa mari 
cum crede lumea. Uite, sentinţa ne-a fost casată. Acum mer¬ 
gem la Craiova şi peste câteva luni vin acasă liber şi pot 
să studiez mai departe. Mie îmi e mai mult grijă de matale. 
Ai fost la doctor? 

—Am fost. Nu e aşa de grozavă boala mea. 

—Ce ţi-a spus că ai? 

—Ulcer la stomac. A zis doctorul că a comandat de 
la Paris nişte medicamente noi care, în vreo câteva săp¬ 
tămâni, o să mă facă bine. 

Pe faţa îmbătrânită a tatei s’a lăsat o umbră de tris¬ 
teţe şi ochii cu sprâncenele albe şi stufoase privesc trist 
pe micul geam al celulei la pata de cer albastru, despărţită 
în părţi egale de gratiile groase ale celulei. Văd eu că tata 
nu-mi spune tot adevărul, pe care fratele Emilian mi-1 
comunicase. Are cancer şi ştie bine ce i se întâmplă, dar 
tace. Abia acum ne-am regăsit şi, din nou, ne pierdem unul 
de altul. Un nod de lacrimi grele îmi apasă pieptul, dar le 
înghit ca să nu-i măresc durerea. Suferă el destul că eu 
stau închis. El încă nu pricepe bine cauzele ce m’au dus 
pe mine la închisoare. Pentru el, a sta închis e egal cu a 
fi dezonorat. Şi el, care nu s’a plecat niciodată, în faţa ni¬ 
mănui, trebuie acum să-şi plece capul alb la gândul că unul 
din feciorii lui stă la închisoare, la un loc cu toţi răufăc㬠
torii. Ceea ce o viaţă întreagă n’au putut face nici Austrie¬ 
cii, care ne-au stăpânit până în 1918, şi nici Românii 
după aceea, reuşisem să fac eu: să-i rup mândria; să-şi 
uite de vorba spusă şi să recunoască făţiş, deşi în sinea lui 
încă nu era convins, că ceea ce eu făcusem nu era rău. 


215 


Câte nu îndură, Doamne, un părinte! încerc şi eu să iau 
altă vorbă şi, ajutat de ceilalţi camarazi, care l-au încon¬ 
jurat pe tata şi-l întreabă câte în lună şi stele şi-i povestesc 
glume, ceasurile trec ca nevăzute. 

—Cât o fi ceasul? mă întreabă tata după un timp, 
privindu-mă cu dragoste şi tristeţe. 

—Patru fără vreo câteva minute, îi răspunde Toma 
privind ceasul de pe mână. 

—Atunci trebuie să plec, că altfel pierd trenul, şi mă 
aşteaptă Costică cu căruţa la gară. 

S’a ridicat încetişor de pe scaun, şi-a răsucit cu dreapta 
mustaţa albă, şi-a îndreptat cele câteva fire de păr ce îi 
acoperă chelia, a dat mâna cu ceilalţi camarazi, urându-le 
noroc, şi apoi mi-a întins mâna mie. Eu i-am prins-o cu 
amândouă mâinile şi i-am sărutat-o fierbinte. Am vrut 
ca prin acel gest să simtă toată dragostea ce i-o port. Să 
vadă că uitasem toată neînţelegerea dintre noi. Când 
mi-am ridicat capul, tata m’a sărutat pe amândoi obrajii, 
unindu-şi lacrimile cu ale mele. Apoi mi-a zis: 

—Tu, dragul tatei, să fii tare, aşa cum te-am învăţat 
eu de mic. Poate că nu am avut prea multă înţelegere 
cu voi şi poate, câte odată, am fost prea aspru. Să ştii 
însă că toate le-am făcut gândindu-mă numai la fericirea 
voastră. V’am iubit mult pe toţi, şi tot ce-am muncit al 
vostru rămâne. Tu să mă ierţi că nu m’am purtat cu tine 
aşa cum tu ai fi vrut şi, din când în când, să-ţi aduci aminte 
şi de mine. 

M’a mai sărutat odată pe obrajii uzi de lacrimi şi, 
îndoit de ani şi de durere, s’a mistuit după uşa închisorii 
afară. Am rămas în faţa uşii plângând, mai singur ca nici 
odată. Nu-i doresc nimănui să trăiască asemenea momente, 
când toată fiinţa ta te mână după o fiinţă scumpă şi o 
uşă încuiată îţi taie calea. Abia acum simt cât de grea 
e închisoarea şi toată pustietatea ei. M’am dus într’un colţ 
din curte şi mi-am descărcat amarul plângând şi înjurând. 
Apoi, cu ajutorul celorlalţi camarazi, am început să facem 
haz de propriile noastre dureri. 


216 


* 

* * 

Trebue să plecăm la Craiova pentru un nou proces. 
Căpitanul Burada a primit ordin să ne transporte cu duba. 
Dar, în luna Iulie, când zidurile închisorii de l,5m de l㬠
ţime abia ne mai apără puţin de căldură şi încă într’un 
vagon de fier, nici nu ne gândim să acceptăm şi aşa i-am 
spus şi procurorului. Până la urmă, după ce am promis 
că pe parcursul drumului nu vom face nici un fel de mani¬ 
festaţie, până la ajungerea în Craiova, s’a hotărît să fim 
trimişi cu trenul. 

Şi iată aşa, într’o bună dimineaţă, însoţiţi de trei 
Sergenţi de la Regimentul 4 de Jandarmi şi de cunoscuţi, 
rude şi prieteni, am ajuns la Gara Mare din Cernăuţi. Am 
un fel de impresie stranie; parcă mi-ar veni să îmbrăţişez 
străzile, casele, pomii, firmele, ca pe nişte prieteni buni pe 
care îi revezi după multă vreme. Ni se pune la dispoziţie 
un vagon, care în câteva minute e umplut de bagajele şi 
de coşurile cu mâncare şi băutură aduse de rude şi cama¬ 
razi. In ultimul moment soseşte şi D-na Ciurlă, gâfâind 
şi trăgând după ea un coş cu pere moi şi dulci ce se topesc 
în gură. 

—Băieţi, mâncaţi perele când veţi avea sete pe drum. 

—Dar cu coşul ce facem? o întreabă Ghiţă. 

—Svârliţi-1, că eu n’am nevoie de el. 

Trenul fluieră, lumea de pe peron cântă „Ştefan 
Vodă al Moldovei” şi ne salută aşezată în linie şi iată, 
aşa am părăsit Cernăuţul. Lanuri mari de grâu şi secară 
se alintă în valuri-valuri în bătaia vântului iar porumbul 
înflorit stă de vorbă cu câţiva haldani, în timp ce câteva 
fasole, drăgăstoase, se caţără pe el în sus. Un stol de grauri 
sboară speriaţi de chiotele maşinei, iar pe marginea unui 
pârâu, un cocostârc plescăie din cioc a pagubă. Noi nu ne 
mai săturam privind. După atâtea luni de închisoare, 
unde singura privelişte era un pic de cer, mereu acelaşi, 
când albastru, când cu nori şi când cu stele, acum peisajul 


217 


fuge prin faţa ochilor şi se schimbă în fiecare moment. 
Garda noastră, flăcăi de la ţară curaţi şi mari la suflet, 
aşa cum e Românul, au văzut dintr’o uitătură cu cme 
au de-a face. Au rezemat armele într’un colţ, s’au descins 
de centuri şi iau parte frăţească la bucuriile, băutura, 
ţigările şi masa noastră. Aproape nu se ştie dacă ei ne duc 
pe noi, ori noi pe ei. Mai degrabă îţi vine a crede că toţi 
suntem fraţi buni şi că facem o călătorie de plăcere. 
Nu după multă vreme ne-am împrăştiat peste tot trenul 
şi Garda ne păzeşte bagajele. Prin toate gările ne dăm 
jos şi ochii ne fug după prieteni şi cunoscuţi, de care am 
găsit destui. Pe la zece şi jumătate seara, am ajuns la Gara 
de Nord din Bucureşti. Poliţia gării vrea să ne bage în sala 
circumscripţiei poliţieneşti din gară, dar noi nici nu vrem 
să auzim. Bujorel se întoarce spre comisarul cu ochelari 

şi chipiu alb şi-i zice: . 

—Du-te, D-le şi vezi-ţi de treabă. Ce te amesteci în 
lucruri ce nu te privesc şi îţi complici existenţa? Fă-te 
că n’ai văzut nimic şi aşa ieşi mai bine. 

Dar comisarul nu se lasă deloc. Se întoarce ^spre unul 
dintre sergenţii noştri şi îi spune cu voce autoritară: 

-Sergent, bagă de seamă şi nu-ţi uita de datorie. 
Ordinul e că până la venirea celuilalt tren arestaţii trebuie 
să stea închişi aici. 

-O fi ordinul d-tale, dar eu n’am pnmit asemenea 
îndrumări. Ş’apoi eu răspund dacă am pierdut vreunul 
pe drum, nu d-ta. Comisarul supărat se roşeşte tot şi ţipa 

la el: . 

—Sergent, să execuţi imediat ordinul şi sa-i bagi 

în sala comisariatului. 

-Ordine să dai tu la mă-ta şi nevestei tale, dar nu mie. 
Apoi se întoarce foarte calm cu spatele la comisar şi ne în¬ 
treabă: 

—Ce facem, Domnilor? 

—Eu zic să mergem undeva şi să mâncăm ceva cald, 

îşi dă părerea Toma. . 

-Ba, eu aş fi de părere să mergem pana la sediu sa 


218 


vedem ce mai e nou pe acolo, îi răspunde Vişan. 

—E prea târziu pentru mers la sediu. Cred că e închis 
la ora aceasta, le răspunde Ghiţă. Hai să mergem să mân¬ 
căm ceva. 

Am pus bagajele în depozitul gării şi cu sergenţii 
amestecaţi printre noi, o luăm pe stradă către centru 
căutând un restaurant. Lume multă, atrasă de vorba noas¬ 
tră bucovineană şi de sergenţii ce ne însoţesc, s’a luat 
după noi. Intr’un restaurant destul de mare şi gol, ne-am 
aşezat la o masă mare, am comandat de mâncare şi ne-am 
pus la povestit cu sergenţii lucruri de pe acasă. N’au tre¬ 
cut nici cinci minute de la venirea noastră, şi restaurantul 
s’a umplut complect Toţi se uită curioşi spre masa noas¬ 
tră. Prin nu ştiu ce minune, află că suntem legionari, că 
suntem arestaţi şi câte unul mai îndrăzneţ, ne întreabă 
una şi alta. Le răspundem şi noi tot aşa. De la o vreme, 
restauratorul, începe să înşire pe masă sticle cu vin, coniac, 
lichior, vermut şi alte drăcii. Ghiţă îl opreşte. 

—Stai, D-le. Cine ţi-a comandat toate astea? 

—Stimate Domn, sunt comandate de lumea din restau¬ 
rant pentru d-vstră. 

Ne uităm cu toţii unul la altul, apoi la lumea din res¬ 
taurant. Toţi ne privesc cu multă simpatie şi ne salută 
ridicând paharele. Destupăm şi noi o sticlă de lichior 
şi una de vermut şi le răspundem la fel. Ghiţă cheamă 
chelnerul şi cere socoteala. Se prezintă patronul. 

—Plata, vă rog. 

—Nu-i nimic de plătit. 

—Cum aşa?! 

—Simplu. Băutura au plătit-o ceilalţi meseni, iar masa 
e un cadou al meu. 

—Nu se poate. Trebuie să plătim ceva. 

—D-lor, vă rog lăsaţi-mi bucuria de a fi făcut şi eu 
ceva pentru nişte Români care suferă pentru binele nostru 
al tuturor. 

—Atunci mulţam frumos şi te rog să transmiţi mulţu¬ 
mirile noastre celor ce ne-au arătat atâta dragoste trimi- 


219 


ţându-ne băutura la masă. 

Salutăm pe patron şi lumea din sală şi ne pregătim 
de ieşire, când apare patronul cu un pachet făcut din sti¬ 
clele nebăute subt braţ. Ghiţă refuză categoric de a-1 pri¬ 
mi. Atunci patronul se întoarce spre unul din sergenţii 
ce ne însoţeau: 

—Te rog, ia-1 d-ta. O să vă prindă bine. Sergentul 
se cam codeşte, dar până la urmă îl ia. Noi nu ne putem a- 
mesteca. E treaba lor. Ne întoarcem înapoi la Gara de Nord. 
Ne plimbăm cu toţii pe peron uitându-ne la afişe, ca buni 
provinciali ce suntem. Dintr’un colţ vine Bujorel şi ne zi¬ 
ce: 

—Mi se pare că sunt ceva arestaţi de vază aici în comi¬ 
sariat că tare e straşnică paza. 

—Hai să vedem, zice Niţucă şi o porneşte înainte. 
Noi ne luăm după el. La uşă ne opreşte un sergent cu mus¬ 
tăţi stufoase. 

—Nu-i voie de intrat aici. 

—Cum nu-i voie? Noi suntem arestaţi şi deci avem 
voie, îi zice Niţucă. 

—N’are voie să intre nimeni. 

—De ce? 

—Sunt aici înăuntru doi legionari periculoşi; de aceea. 

Atât i-a trebuit. Fără multă vorbă l-am împins la o 
parte şi am dat buzna înăuntru. într’un colţ, pe o bancă, 
cu lanţuri la mâini şi la picioare, păziţi de patru soldaţi 
cu baionete pe arme şi un subofiţer cu un Mauser la gât, 
stau Caratănase şi Fani Georgescu. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, îi salutăm noi n㬠
vălind spre ei. 

—înapoi D-lor. înapoi că trag; se repede spre noi sub¬ 
ofiţerul, iar soldaţii încearcă să ne oprească cu baionetele. 
Dăm baionetele la o parte cu mâinile, iar pe subofiţer ne 
facem că nu-1 vedem, dar el nu se dă încă bătut. 

—Nu e voie de vorbit cu arestaţii. Am ordin să trag. 

—Trage în mă-ta şi nu ne mai bate la cap, îi zice Ji- 
tariu enervat. El se uită în jur zăpăcit, dar dând cu ochii 


220 


de feţele senine şi surâzătoare ale celor trei sergenţi ce ne 
însoţeau pe noi, se mai linişteşte şi se duce să vorbească 
cu ei. între timp noi am luat legătura cu Caratănase şi 
Georgescu îmbrăţişându-i. 

—De numele vostru am auzit —ne zice Caratănase— 
le ştim pe de rost, dar nu vă cunoşteam faţa. Ne-am bucurat 
mult când am auzit de voi şi cum l-aţi judecat pe Parascan. 
Şi toţi sunteţi unul ca unul. Flăcăi voinici ca brazii de pe 
Rarău. Să vă ţineţi bine fraţilor, că biruinţa legionară 
stă în noi. E drept că închisoarea e cam grea, dar trece, 
şi apoi, să vezi ţara legionară! 

Cam aşa ne-a vorbit Caratănase, titanul acela condam¬ 
nat pe viaţă, fără speranţe imediate de scăpare şi care caută 
să ne îmbărbăteze pe noi, cei ce mergem spre o achitare 
aproape sigură. După vreun sfert de oră de vorbă cu ei, 
am ieşit din nou pe peronul gării, aşteptându-ne trenul. 
Cum stăm aşa de vorbă, se apropie de noi o fată tânără, 
negricioasă, cu nişte ochi ca două mure, cu o rochiţă verde 
şi ne tot dă târcoale. Vişan o întreabă: 

—Ce te uiţi aşa la noi, duduie? Ori ai băgat de seamă 
că suntem provinciali şi te amuză felul nostru de a vorbi? 

—Nu, D-lor. Nu. Eu aştept zece camarazi de la Cer¬ 
năuţi. 

—Şi nu i-ai găsit? 

—încă nu; dar sper să-i găsesc repede că, de nu, vai 
de capul meu cu Nicoleta. 

—Nu-ţi mai bate capul duduie. Noi suntem. 

Bucuria camaradei noastre a fost mare, la fel ca şi a 
noastră. Ea venea trimisă de Căpitan cu un coş de mân¬ 
care şi cu zece sticle de vin alese direct de el. Cu ele sub 
braţe şi cu gândul la Căpitan, am plecat spre Crai ova. 

* 


* 


* 


221 


PROCESUL DIN CRAIOVA 


Spre răsăritul soarelui am ajuns în gara din Craiova. 
Ne-am dat jos încărcaţi cu bagajele şi în dosul gării am toc¬ 
mit o birjă care să ni le ducă până la Tribunalul Militar. 
Apoi încolonaţi şi încadraţi de către sergenţii de pază 
(ne-a costat multă discuţie până să-i convingem cum să 
mergem, ei vroind să ne lase să mergem singuri), am pornit 
spre Tribunal. Soarele s’a înălţat cam de-o suliţă peste ca¬ 
petele noastre şi ne încălzeşte binişor. Pomii de pe margi¬ 
nea drumului sunt verzi şi plini de rod şi şoseaua pietruită 
e proaspăt udată. Cântecele legionare scot lumea la gea¬ 
muri şi pe la uşi, iar un cârd de copii se ţin după noi în¬ 
gânând câte o notă din cântecele noastre. 

La Tribunalul Militar, fierbere mare. Magistraţi, plu¬ 
tonieri, furieri, toţi îşi caută de lucru prin curtea în mijlo¬ 
cul căreia stăm noi grămadă povestind câte şi mai câte. 
La poartă sentinela are de lucru cu lumea, ce în număr 
tot mai mare se opreşte împiedicând circulaţia. Cu greu, 
din lumea curioşilor îşi face loc un negustor rotofeiu, cu 
mustaţa neagră ca pana corbului, şi se apropie de noi. 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, camarazi. Bine aţi 
venit. Eu sunt Ionescu-Butoiu, legionar de aici însărcinat 
cu primirea d-vstră. Noi vă tot aşteptăm de vreo două 
săptămâni. 

îi răspundem la salut şi ne prezentăm şi noi. Apoi 
vorbim despre noutăţile survenite şi despre stările de 
lucruri din Craiova. Nu după mult timp camaradul nostru 
a organizat o masă pentru noi în una din sălile Tribunalu¬ 
lui. între timp, un domn cu părul cărunt şi cu servietă 
la subţioară, ce stă mai la o parte, ne tot priveşte. Se apro¬ 


222 


pie apoi de grupul nostru. 

—D-lor. Daţi-mi, vă rog, voie să mă prezint: Dr. Sgoan- 
ţă, avocat şi Decanul Baroului din Craiova. Mă tot uit 
de o bucată de vreme la d-vstră şi aş dori să ştiu de unde 
sunteţi?! 

—Din Bucovina, D-le Doctor. Suntem legionari şi stăm 
aici în calitate de arestaţi. 

—Atunci d-vstră sunteţi acei de care se vorbeşte atâta 

aici. 

—Probabil. îi răspunde Ghiţă. 

-D-lor, aş avea o mare rugăminte. Eu nu sunt legionar; 
dar, dacă îmi permiteţi, aş dori să mă înscriu în apărarea 
d-vstră. 

—Bucuroşi, D-le Doctor. Noi vă vom fi foarte mulţu¬ 
mitori. 

—Mulţumirea e de partea mea. Voi fi fericit să fi putut 
aduce şi eu un serviciu neamului, dacă reuşesc să vă pun în 
libertate. (Dr. Sgoanţă a fost unul din avocaţii cari au avut 
curajul să-l apere pe Căpitan în procesul din 1938). 

Mai târziu a venit Şeful Legionar al Judeţului, Cdt. 
Aj. Roşulescu şi alţi mulţi camarazi şi camarade. Tot atunci 
am înaintat Tribunalului o cerere de punere în libertate, 
după cum ne-au sfătuit D-nii Sgoanţă şi Vergatti. Apoi, 
în aceeaşi ordine şi în sunetul cântecelor legionare, am ple¬ 
cat spre închisoarea militară care se află la o margine 
a Craiovei, în dosul Parcului Bibescu. Pe tot drumul lumea 
ne salută cu bucurie şi ne urmăreşte cu ochii până disp㬠
rem la vreo cotitură sau după o perdea de pomi. închi¬ 
soarea e mică şi curată. Comandantul închisorii, un Maior 
cu mustăcioară neagră al cărui nume l-am uitat din păcate, 
ne primeşte cu multă bunăvoinţă. 

—îmi pare rău, D-lor, că trebuie să vă primesc în cocioa¬ 
ba asta. Dacă ar fi fost după mine, închiriam un hotel 
de lux. 

—Lăsaţi, D-le Maior —îi răspunde Ghiţă— că noi suntem 
obişnuiţi deja cu altele şi mai rele. 

Maiorul ne conduce personal până la celula noastră 


223 


ce dă direct în curtea închisorii. 

—Aveţi, Domnilor, o celulă istorică. Aici a stat închisă 
Ana Pauker. 

Celula e cam mică pentru noi zece, dar ce să-i faci. Se 
zice că celula e tocmai bună, dar noi suntem prea mulţi. 
Ne aranjăm cum putem mai bine. Pentru mâncare, Maiorul 
ne pune la dispoziţie sala de mese a gărzii. Masa ni se aduce 
de la sediul legionar din Obor, un sector al Craiovei condus 
de camaradul Ionescu-Butoiu. Legionarele s’au împărţit 
în echipe sub conducerea Cdt. Leg. Nicoleta şi au grijă de 
mâncarea noastră. După masă vine din nou Maiorul cu un 
borcan de dulceaţă în mână, însoţit de feciorul lui, un 
băieţaş de vreo 13 ani. 

-D-lor, soţia mea vă trimite un borcan de dulceaţă, 
ca să vă mai îndulciţi amarul, şi, aici, vă prezint pe fiul 
meu. 

—Vă mulţumim foarte mult, D-le Maior, şi vă rog să 
transmiteţi soţiei D-vstră mulţumirile noastre cele mai 
calde, îi răspunde Ghiţă. 

—Aşa voiu face, îi răspunde Maiorul întinzându-ne 
mâna de plecare. Apoi se întoarce spre feciorul lui şi-i 
zice: 

—Tu, mă copile, rămâi aici şi învaţă de la aceşti domni 
a fi Român. 

După plecarea Maiorului ne-am adunat cu toţii în jurul 
feciorului său, ce ne tot întreba o mulţime de lucruri despre 
Bucovina şi Garda de Fier. îi răspundem cu drag şi vremea 
trece uşor. Soarele a dat după copacii din parcul Bibescu 
şi întunericul a început să se strecoare pe furiş în închi- 
sore. Odată cu el a venit şi Maiorul şi şi-a luat feciorul 
acasă, urându-ne „noapte bună”. 

* 

* * 

într’o altă zi, o maşină elegantă s’a oprit în faţa închi¬ 
sorii. Din ea se dau jos Vergatti şi un domn mic rotofeiu. 


224 


Intră în curtea închisorii şi vin direct la noi. Vergatti ne pre¬ 
zintă însoţitorului lui. 

—Camarazi. Vă prezint pe D-l Dr. Mitică Constanti- 
nescu, avocat renumit prin Oltenia noastră şi mare proprie¬ 
tar. D-lui a dorit să vă vadă personal şi să vă ceară permi¬ 
siunea de a se înscrie în apărarea d-vstră. 

îi strângem mâna voiniceşte şi răspundem la ploaia 
de întrebări ce ne pune cum putem mai bine. 

—D-lor. Eu nu sunt legionar şi nici nu cred că voi 
putea fi vreodată. Eu am fost ţărănist, căci aşa mi-au dic¬ 
tat interesele personale. Dar când am auzit că un student 
ţărănist a fost în stare să-şi ridice vocea contra lui Moţa 
şi Marin, care, indiferent de politica ce au făcut, au adus 
cinste întregului neam, am socotit că e o datorie de onoare 
a mea, şi ca ţărănist, să mă înscriu în apărarea d-vstră. 
Multe alte lucruri frumoase ne-a mai spus atunci Dr. Con- 
stantinescu. A plecat cu regretul că nu mai poate sta, 
dar cu mângâierea că ne vom mai vedea. 

* 

* * 

E vreo săptămână şi ceva de când stăm în Craiova 
şi pe mine mă tot necăjeşte ideea că sunt bolnav de pl㬠
mâni. Ghiţă vorbeşte cu Maiorul şi, însoţit de un soldat 
cu baioneta la armă, sunt dus la Spitalul Militar. Un Colo¬ 
nel medic, prietenos şi bun ca pita cea de grâu, mă asigură 
că n’am nimic. Când ne întoarcem, trecem exact prin faţa 
sediului legionar din Obor. Camaradele care pregătesc 
mâncarea pentru noi, cu şorţuri pe dinainte şi vesele de 
mama focului, ies în calea noastră şi mă iau la sediu. La 
început soldatul s’a cam speriat, dar l-a domolit imediat 
camaradul Ionescu cu câteva păhăruţe de vin. 

—Ia spune, camarade, mă întreabă una dintre fetele 
cu şorţuri, cum vă simţiţi aici la închisoare? 

—Ca’n sânul lui Avram, dar din păcate, fără Eva. 

—Lasă gluma şi spune-ne serios dacă vă lipseşte ceva. 


225 


—Serios, nu ne lipseşte nimic. Cel puţin aici nu avem 
ploşniţe ca în Cernăuţi. 

— Şi cum vă place mâncarea? se amestecă alta în vor¬ 
bă. 

—Hei, despre acest lucru, atunci când voi fi mai b㬠
trân şi-mi voi scrie memoriile am să scriu un capitol spe¬ 
cial, cu toate reţetele mâncărilor pregătite de mânuţele 
D-vstră şi cu numele fiecăreia lângă mâncarea ce a pre¬ 
gătit. Aşa, o să se afle de o masă bogat încărcată şi de un 
obraz de fată rumen ca un măr domnesc. Asta numai 
dacă îmi daţi reţetele şi numele. 

—Mă, dar al naibii mai eşti la vorbă. Pe la voi în Buco¬ 
vina toţi sunt aşa? 

—Eu îs nimica toată. Să-i vezi pe ceilalţi şi apoi să spui. 
Dar aici, în cale, ce aveţi? Certat de camaradele care nu mai 
pot de fudule că mă interesez de lucrul lor, eu ridic capacele 
şi miros aroma îmbătătoare ce iese din ele. Ele râd cu poftă 
de felul meu de a vorbi şi de răspunsurile ce dau. Printre 
cele de care îmi mai aduc aminte erau Naty Cojocariu, 
Nineta Săndulescu, Cărămidă, Irinel, o soţie a unui loco¬ 
tenent. Toate şi-au fript degetele pregătindu-ne de mân¬ 
care. Pentru tot acest necaz eu le păstrez o amintire duioa¬ 
să eternă. 


* 

* * 

Cam pc la mijlocul lui August, ni s’a fixat termenul 
de judecare a cererii noastre de punere în libertate. Cotigă, 
Vergatti, Sgoanţă şi Popescu Nae, avocaţii noştri în această 
ocazie, asigură Tribunalul că noi ne vom prezenta ori de 
câte ori vom fi chemaţi, pe lângă alte argumente ca: timpul 
petrecut în închisoare, etc. Ni se acordă libertatea la şase 
dintre noi; patru socotiţi periculoşi, trebuie să rămână mai 
departe închişi: Cezar Scalat, Ion Nemţanu, Ghiţă Zelenschi 
şi Liviu Vişan. Noi ceilalţi vrem să renunţăm la punerea 
noastră în libertate, dar avocaţii nu ne lasă. 


226 


—Domnilor, ni se adresează Dr. Sgoanţă profund miş¬ 
cat de dragostea ce ne leagă, eu vă înţeleg destul de bine, 
şi ce n’aş da să am şi eu pe cineva care să prefere să meargă 
pe un drum mai greu numai să nu se despartă de mine, dar 
nu se poate. Şi eu am dorit să vă văd pe toţi afară. Ascul- 
taţi-mă pe mine că sunt bătrân şi cunosc toate uşile şi pe 
toţi oamenii de la acest Tribunal. Primiţi sentinţa aşa cum 
e, că pe ceilalţi îi scoatem data viitoare. 

Deşi ne doare sufletul, trebue să ne supunem. Lacrimi 
amare au început să-mi curgă pe obraz la vale. Nicoleta, 
care se uită zâmbind la mine, îmi zice: 

—Ce ai mă? Eşti muiere? 

—Du-te dracului Nicoleta. Ce ştii tu ce înseamnă să stai 
atâta vreme împreună şi acum să te despartă, în fiecare 
moment să-ţi zici că tu eşti liber şi ei nu. 

—Ai dreptate. Te rog să mă ierţi; şi se uită aşa de nos¬ 
tim la mine că aproape îmi vine să râd. 

—După câte văd, mie mi-a trecut. Dar se pare că vrei 
să începi tu. 

—Nu vreau să încep, dar mă gândesc cât de uşor jude¬ 
căm lucrurile. Când te-am văzut plângând, imediat mi-am 
zis: uite muierea, fără să mă gândesc la toată dragostea 
ta pentru ceilalţi şi la faptul că, stând aici în boxă, gân¬ 
dul meu urît se invalidează singur. 

—Ia să lăsăm discuţia asta. Bate palma aici şi dă-le 
naibii de necazuri. Ne necăjesc destul alţii ca să nu trebuias¬ 
că să ne mai necăjim şi noi. 

Ne-a trecut necazul şi am plecat cu toţii spre închisoa¬ 
re. Pe drum ne întâlnim cu Comandantul închisorii, care ne 
întreabă: 

—Ei Domnilor, pe când plecarea acasă? 

—O parte azi, iar restul ceva mai târziu, D-le Maior, 
îi răspunde Cezar, care e mai aproape de el. 

—Cum, nu sunteţi toţi puşi în libertate? 

—Nu. Patru am mai fost reţinuţi. 

—Destulă ruşine pentru obrazul nostru de olteni. 

A plecat întristat pierzându-se printre lumea de pe 


227 


stradă. 

Ajunşi la închisoare, nouă celor liberaţi ni se dau foi 
de drum, dar noi nu ne dăm duşi de lângă cei patru. Abia 
la închidere, noaptea, am plecat. Cu primul tren apoi, 
am luat drumul spre casă. 


* 

* * 

în Suceava, pe stradă şi pe ori unde mă învârt, lumea 
se dă la o parte din calea mea făcându-mi loc larg, salu- 
tându-mă şi privindu-mă cu foarte multă curiositate. Până 
şi foştii mei profesori de liceu mă salută. Când îl întreb 
pe câte unul ceva, îmi răspunde binevoitor, dar sfios şi par¬ 
că cu prea mult respect Ce dracu vor fi având, mă tot 
gândesc eu. La un colţ de stradă dau peste Octavian Dâr- 
ja, prieten din cea mai fragedă copilărie, însoţit de Doc¬ 
toriţa Wesckema, dragostea mea platonică, care când mă 
vede mă îmbrăţişează cu multă căldură. 

—Bine că măcar voi aţi rămas aşa cum vă ştiam, că alt¬ 
fel nu-mi mai venea să dau pe aici. 

—Da ce s’a întâmplat? mă întreabă Dârja. 

—Tu nu vezi? Toată lumea cunoscută, toţi colegii, 
prietenii, se feresc de mine ca de un ciumat. 

—Nu fii prost măi. Au respect de suferinţa ta, de aceea 
se dau la o parte, şi te salută. 

—Dă-1 naibii de respect. Aş fi fost mai bucuros să fie 
mai primitori, mai calzi. 

—Nu merge Marda. Tu nu te vezi, dar eu când mă uit 
la tine văd cum închisoarea a lăsat urme pe obrazul tău. 
A fost greu? 

—Oleacă. Dar a fost frumos. Am învăţat multe despre 
mine. Acum mă cunosc oleacă mai bine. îmi cunosc mai 
bine păcatele. 

—Când vii să te consult, mă întreabă doctoriţa? 

în una din zilele ce vin, când oi avea ceva vreme. 

—Cred că nu mai ai chef să stai închis, îmi zice Tavucă. 


228 


—Chef n’am. Dar de va fi nevoie, nu mă dau înapoi. 

—Tu tot nebun şi cu sufletul după himere ai rămas, 
intervine Octavian. 

—Să lăsăm asta. Tu ştii că în această privinţă nu ne 
înţelegem. Mai bine povesteşte-mi ce e nou pe acasă. 

—Ştii că aş vrea să merg cu tine? Cred că are să fie 
frumos. Tot satul te aşteaptă. Au de gând să te sărbăto¬ 
rească; eşti doar eroul nostru. 

—Nu fii nebun. Cine naiba a avut ideia asta? Lasă că 
le-o iau eu înainte. Astă seară plec acasă. 

Vestea sosirii mele a ajuns însă înaintea mea. în faţa 
casei, pe islaz e plin de rude şi prieteni. Toţi mă îmbrăţi¬ 
şează şi mulţi ochi sunt plini de lacrimi. însoţit de câţi¬ 
va moşnegi şi cuprins de după mijloc de moşul Gheorghe 
Ţurcan, mă îndrept spre casă. In curte stau toate surorile. 
Mă strâng în braţe, mă sărută şi plâng. 

—Vă pare rău că mi-au dat drumul de la închisoare şi 
de aceea plângeţi? 

—Da du-te măi la naiba şi nu te mai ţine de şotii, mă 
ghionteşte Leliţa Măriuca şi râde printre lacrimi. Ileana 
mă ia de mână şi mă duce la tata în camara mică unde el 
stă culcat în pat. E slab şi parcă mai bătrân. Se uită la mine 
cu ochi plini de durere. Lângă el stau vreo câţiva moş¬ 
negi ce au venit cu mine. 

—Sărut mâna, tată. 

—Bine mă copile c’am trăit să te mai văd odată. Cre¬ 
deam că nu te-oi mai vedea. 

—Lasă tată că te faci bine şi o să-i tragem un chef cu 
tot satul de să-i meargă vestea în toată ţara. 

—Hm... Numai să mă fac bine. Da tu, nu-i fi flămând? 
Tu, femeie, ia pune ceva de mâncare băiatului. 

Mama se cam supără şi îi răspunde necăjită: 

—Lasă, omule, că ştiu eu de ce are nevoie băiatul mai 
bine ca tine. 

Masa s’a întins mare, însoţit fiind de surori care mă tot 
întreabă lucruri de la închisoare. 

—Da de mâncat aveaţi destul? 


229 


—Nu vezi obrajii ăştia? Crezi că se ţin aşa fără mân¬ 
care? 

—Da l-aţi bătut rău pe ăla? 

—Nu prea. 

—Păcat, zice Costică, dacă eram eu acolo îl băteam 
de-1 stingeam. 

— Şi era frig la închisoare? 

—Nu, că făceam foc. 

—Da lemne de unde aveaţi? 

—Din oraş, de la legionari. 

—Da, amu, cred că ţi-o trecut pofta de stat închis?! 

—Trecut dară; numai să nu mă prindă din nou. 

—Măi, tu să fii cuminte şi să nu te mai amesteci. Tu 
ţi-ai făcut rândul tău, acum să facă şi ceilalţi pe al lor. 
Şi Leliţa Măriuca îmi tot mângâie părul şi nu se mai sa¬ 
tură privindu-mă. 

—Crezi matale că ceilalţi nu au surori ca mine care le 
spun acelaşi lucru? Ia gândeşte că toţi am luat-o de bună 
şi n’am mai face nimic. Nu s’ar duce toate naibii? Cum mi-o 
fi norocul. Dacă vine ceva ce trebuie să fac eu, mă bag din 
nou la apă şi gata. 

Cei câţiva bătrâni vorbesc cu tata. 

—Mândru şi deştept fecior ai, măi Vasile! Dumnezeu 
să ţi-1 ţie mulţi ani. 

—E bun el, da-i prea aprig la mânie, le răspunde tata. 

—Apoi aşa-i bun omul. Bun la suflet şi aprig la m⬠
nie. Ce n’ aş da eu să am un flăcău ca ăsta! Ce’s eu fudul 
acum, atunci nici n’aş sta de vorbă cu voi, zice moş Ţurcan. 

—Apoi nici mie nu-mi pare rău că îl am, zice tata, 
dar de multe ori copiii fac multe necazuri. 

—Da cu cât e mai mare bucuria după un necaz? Când 
e prea multă vreme bună, nu zici şi tu mă Vasile: dă Doam¬ 
ne o ţârucă de ploaie? Ce vrei, copiii fac şi bune şi rele. 

—E drept, se dă bătut tata şi, cu o mână ce e numai 
piele şi oase, îşi răsuceşte mustaţa albă şi stufoasă. Mo¬ 
şul Gheorghe se întoarce spre mine. 

—Mă Mărdălucă, hai cu mine că lelea Domnica trebuie 


230 


să fi scos plăcintele din cuptor. 

—Da mai lasă-ni-1 şi nouă, se sburlesc surorile la moşul 
Gheorghe. 

—Voi sunteţi mai tinere şi aveţi vreme de a-1 vedea, 
dar noi, cine ştie. Hai Mardarie că moşul are ceva frumos 
pentru tine. 

—Dacă-i aşa merg, moş Gheorghe. 

Moşul Gheorghe n’are copii şi de mic mă duc cam 
destul de des la el acasă. Moşul m’a învăţat a cosi, a în¬ 
cărca carele cu fân şi a face stogul. Mai ales mă trăgeau pe¬ 
rele ascunse prin perinele de zestre şi prin fânul din şură. 
Lelea Domnica scosese plăcintele din cuptor, a fiert lapte, 
a destupat o putinică cu brânză de oaie şi tocmai se preg㬠
teşte să răstoarne pe fund o mămăliguţă. 

—Sărut mâna, lele Domnică, cum merg treburile pe 
acasă? 

—Bine Mărdălucă. Da mare şi frumos te-ai mai făcut! 

—Nu-i aşa, lele Domnică? Şi când te gândeşti că tot 
satul plânge că am stat închis, în loc să se bucure că Statul 
m’a crescut mare şi frumos?! 

—Mă Mardarie, mă! Ia spune tu lelei când ai să te laşi 
de şotii? 

—Când oi îmbătrâni, lele Domnică. Atunci nu le mai 
fac. Le scriu pe cele ce am făcut, şi gata. 

—Şi pomeneşti tu şi de lelea acolo? 

— Şi de lelea şi de moşu şi de plăcinte, dar mai ales 
de pere nu uit nici mort. 

—Nu te uita femeie la pezevenchiul ăsta, că te duce cu 
vorba. Nu-1 vezi cum râde? 

Moş Gheorghe se apropie de mine şi pe sub masă îmi a- 
rată o tabachere lucrată de el din lemn de nuc, cu înflori¬ 
turi, plină de tabac fin, amestecat cu flori de sulfină care 
îi dau un parfum foarte frumos. 

—A ta-i, dacă nu-1 uiţi pe moşu. 

—Nu uit nici pe moşu şi nici pe lelea. 

Am povestit, am râs cu ei, am mâncat şi apoi am venit 
acasă, unde am stat de vorbă până noaptea târziu. Cele trei 


231 


zile câte am mai stat în sat, am trebuit să intru în multe case 
şi să răspund la multe întrebări repetate. Am făcut-o cu 
drag, căci cu drag şi suflet curat erau puse întrebările. 

în Septembrie a fost o nouă şedinţă la Tribunalul din 
Craiova, dar cum nu s’au putut aduna toate probele, s’a 
amânat. Cu această ocazie au fost puşi în libertate şi cei 
patru ce mai rămăseseră închişi. Dr. Sgoanţă ne-a invitat să 
vizităm Baroul. Aici erau prezenţi toţi avocaţii din Craio¬ 
va. O sală mare şi frumos mobilată, serveşte de sală de şe¬ 
dinţe. într’un colţ al sălii, o bibliotecă juridică vastă stă 
la dispoziţia avocaţilor. 

—Păcat că n’am avut aşa ceva cu noi la închisoare. 
Acum am şti şi noi ceva drept, îşi exprimă părerea Jitariu. 

Dr. Sgoanţă ne face cadou fiecăruia câte un exemplar 
din „îndreptar pentru tinerii avocaţi”, întocmit şi tipărit 
de Barou. îi mulţumim şi îl rugăm să ne pună semnătura 
lui pe carte. îndemnat de gestul nostru, un avocat tânăr 
scoate o carte din geantă şi ne roagă să i-o semnăm noi. 
Imediat, toţi ceilalţi au găsit câte o carte, o ilustrată, 
ori o simplă coală de hârtie, şi noi, pe mese, pe colţuri 
de dulapuri şi chiar în picioare, iscălim de zor. După aceea 
plecăm la sediul legionar, unde camarazi şi camarade ne 
aşteaptă. Pe drum Mircea se apropie de mine şi-mi zice: 

—Mă jabracule! Ai crezut tu vreodată că ai să ajungi să 
dai autografe? 

—Drept să-ţi spun, nu. 

La sediu ne primeşte Nicoleta cu onor şi alte de acestea, 
în jurul nostru s’a strâns toată Cetăţuia de legionare din 
Craiova, care s’a triplat de când am sosit noi prima dată aici, 
şi ne tot apucă de mâneci şi poalele cămăşilor, costumele 
noastre naţionale ca să vadă puii de pe ele. Cu glume şi 
vorbe bune a trecut ziua, şi seara am plecat cu un autobus 
la Jiu. în seara senină, printre tufele de răchită şi arini, 
Jiul curge liniştit la vale, povestind luncilor de pe margini 
păţaniile lui de mai încolo. Doi fluturi mari dau târcoale 
unei flori de sulfină, iar dintr’un plop se aude guruitul 
unei turturele care îşi cheamă tovarăşul la cuib. Aşezaţi 


232 


în iarba verde şi mirositoare, cântăm şi povestim de unele 
şi altele până târziu. Când să plecăm spre casă, se prezintă 
la Roşulescu un puştiu de vreo 12 ani şi-i zice: 

—Trăiască Legiunea şi Căpitanul, D-le Comandant. 
Sunt şeful unui mănunchi din Frăţia de Cruce de la Li¬ 
ceul Central şi am venit cu oamenii mei, pe jos, ca să-i 
salutăm pe camarazii din Cernăuţi. 

Roşulescu îi dă mâna, îl laudă pentru iniţiativa luată 
şi îndeplinită, apoi îl cheamă pe Zelenschi, care la rândul 
lui ne cheamă pe noi, şi în câteva minute suntem cu toţii 
printre puşti. Eu mă pun la vorbă cu unul ce pare mai 
şmecher. 

—Ce vrei să fii, camarade, când vei fi mai mare? 

—Legionar. 

—Nu în acest sens. Ce vrei să studiezi? 

—Medicină. 

—De ce? 

—Pentru ca atunci când voi ajunge la închisoare să-i 
pot ajuta pe camarazii bolnavi. 

— Şi dacă n’ajungi la închisoare? 

—Atunci o să ajut pe oamenii săraci. 

—Foarte bine. Aşa o să Fii un bun legionar. întotdeau¬ 
na să te gândeşti cum poţi ajuta pe un sărac, că cel bogat 
se ajută singur. 

—Dar, ia spune-mi, camarade, a fost greu la închisoare? 
mă întreabă puştiul. 

—Depinde cum o iei. Dacă crezi că e bine ceea ce ai 
făcut, atunci nu e aşa de greu. Dar dacă cumva crezi că e 
rău ce ai făcut, atunci e grea al naibii. La închisoare nu te 
omoară atâta greul ei, cât faptul că, fiind singur, te gân¬ 
deşti mereu la tine şi la ceea ce te-a dus acolo. Nu ştiu de 
mă înţelegi ce vreau să spun, dar nu văd cum aş putea-o 
face mai clar. 

—Vă înţeleg foarte bine şi cred că d-vstră v’aţi simţit 
foarte bine la închisoare, pentrucă ceea ce aţi făcut e foarte 
bine. Dar acum ce faceţi? 

—Mergem acasă la noi, în Bucovina. 


233 


—Acolo în munţi, de unde e originar Căpitanul? 

—Nu chiar acolo; oleacă mai încoace. 

—Când voi fi mare am să merg să văd munţii Căpitanu¬ 
lui; în special Rarăul. 

—Să vii, că e tare frumos. Dar acum hai la maşină 
că, de nu, rămânem pe jos. 

Ne-am suit cu toţi în maşină şi, ajunşi în oraş, am fost 
cartiruiţi la diverşi camarazi, pentru somn. A doua zi 
plecăm spre casele noastre, salutaţi de toată garnizoana 
legionară din Craiova, care, în linie şi cu mâinile ridicate 
spre cer, ne urmăreşte cu ochii până dispărem după lanu¬ 
rile de grâu şi secară ce^ inundă câmpul şi stau gata să dea 
pe linia ferată. 


* 

* * 

A doua zi dimineaţă am ajuns la Bucureşti. Ne-am dus 
la sediu. îmbrăcaţi în costum naţional, cum suntem, gru¬ 
pul nostru bate la ochi. D-l Cdt. al B. V. Radu Mironovici, 
care ne cunoaşte aproape pe toţi, ne strânge lângă el 
şi ne întreabă despre închisoare şi de Bucovina lui dragă. 
De pe geam ne-a văzut Căpitanul şi vine în curte. Noi îl 
salutăm şi ne prezentăm. 

—Ia spuneţi-mi, cum a fost la închisoare? 

—Bine, Căpitane. 

—A fost greu? 

—Nu prea. 

—Mai aveţi chef de ea? 

-Chef, chef, nu prea avem, dar la nevoie om merge 
din nou în ea. 

-Hei, dragii mei, asta nu a fost nimic. Aceea ce mai vi¬ 
ne o să fie grea de tot. 

Şi cum e vremea prânzului, Căpitanul îl strigă pe To- 
tu şi Bănică Dobre şi ne dă în seama lor ca să ne ducă la 
masă. în restaurantul legionar aproape nu se mai găseşte 
loc, aşa e de plin. Cu greu se face liberă o masă pentru noi. 


234 


Totu face comanda şi începem masa răspunzând la întreb㬠
rile celor doi Comandanţi Legionari despre închisoare, 
proces şi starea de lucruri de la noi din Bucovina. La sfâr¬ 
şitul mesei vine Căpitanul şi ne serveşte personal câte un 
pahar de vin la fiecare. Când să plătim, nimeni nu vrea să 
ia banii. 

—Lăsaţi lucrurile aşa, ne zice Totu, cine vine de la în¬ 
chisoare mănâncă gratis. 

—Dar noi avem bani, bădiţă Niculai. 

—Ţine-i bine, că-ţi vor fi de folos. 

—Dacă ştiam că aşa e vorba, nu mă apucam de atâtea 
bunătăţi, zice Niţucă mai mult pentru el, dar Totu îl aude. 

—Bagă de seamă, camarade Nemţanu, să nu te audă 
Căpitanul, că dai de naiba. 

Eu ascultând la discuţia din jurul mesei, încerc să-mi 
pun pardesiul, dar în locul acestuia, iau de pe spătarul 
scaunului meu haina lui Bănică şi mi-o pun pe umeri. 
Arăt în ea ca un pui de bogdaproste. Lungă, largă şi mâi¬ 
nile nici nu se zăresc. Când au dat cu ochii de mine, au în¬ 
ceput cu toţii a râde cu poftă. Bănică e cel mai vesel. 

—Camarade Popinciuc, dacă n’ai palton, îţi dau o hai¬ 
nă de a mea pentru iarnă. 

—Ideea nu e rea, D-le Comandant, dar aş avea nevoie 
de un croitor care să mai scurteze cel puţin mânecile, că 
altfel sunt ca într’o cămaşă de forţă. 

Mulţumim celor doi Comandanţi Legionari pentru 
onoarea ce ne-au făcut-o luând masa cu noi, salutăm pe 
Căpitan ce stă de vorbă cu tejghetarul, şi ne vedem apoi de 
treburile noastre. Cam pe la orele patru, Stelian Stănicel, 
secretarul particular al Căpitanului, ne invită să mergem să 
vedem Casa Verde. Acolo ne primeşte Căpitanul, însoţit de 
soţia lui, şi ne arată toată casa. La sfârşit ne omeneşte cu 
un păhăruţ de vin. Cu această ocazie Doamna îi spune 
Căpitanului, uitându-se la mine: 

—Comei, te-ai uitat bine la flăcăul ăsta? Parcă ţi-ar fi 
frate, aşa de bine îţi seamănă. 

-L-am remarcat încă din Cernăuţi. Sper să nu mă facă 


235 


de râs. 

M’am roşit tot şi nu ştiu unde să mă ascund. Am fost 
foarte bucuros când am plecat; dar întâmplarea aceasta 
m’a urmărit toată viaţa. Seara am plecat spre casă. 

* 

* * 

A doua zi, sosit în Suceava, aflu că tata stă internat în 
spital. M’am dus repede acolo. Am intrat încetişor în ca¬ 
mera albă unde, întins pe patul şi mai alb, stă tata şi se uită 
fix în tavan şi vorbeşte mereu: Nu mai vine. Lui nu-i dau 
drumul. Se tem de el. Lângă pat stă mama pe un scaun 
plângând şi întrebându-1: 

—Cine nu mai vine mă omule? 

—Cine? Cine? Mardarie. în acest moment mama mă 

vede. 

—Uite, mă omule, a venit Mardarie. 

Tata se uită la mine, apoi se întoarce spre mama r⬠
zând: 

—Tare eşti proastă mă femeie. Nu vezi că ăsta e unul 
de-al lui Cojoc şi nu Mardarie al meu? 

E slab de nu mai ai ce vedea din el. Se da jos din pat, 
se duce la dulap, îl deschide, ia un strugure de poamă în 
mână, ciupeşte o bobiţă şi o bagă în gură, pune strugu¬ 
rul înapoi, închide dulapul, se duce la fereastră şi încearcă 
să se suie pe ea. Pe mine m’au lăsat picioarele lângă uşă. 
Capul mi-e greu şi mă doare. Tata se întoarce spre mine 
şi-mi zice: 

—Hai mă şi mă ajută să mă urc aici sus. 

—Da ce vrei să faci acolo sus? 

—Să mă uit afară şi să prind fluturi. 

—Nu-s fluturi, tată, pe aici. 

—Cum nu-s? Eu am văzut unul. 

—Lasă-i, tată. Hai mai bine de te aşează în pat. 

Se duce la pat şi se aşează. Mama plânge mereu. 

—Tu nu ştii cât este de greu să-l păzeşti. Când doctorii 


236 




îi dau injecţii de morfină, nu mai ştie ce face şi nu vrea să 
asculte de nimeni. Mă mir că te-a ascultat pe tine şi s’a 
dus în pat. Toată ziua vorbeşte numai de tine şi zice mereu 
că nu vii. Mereu vrea să se suie pe fereastră şi să sară afa¬ 
ră. 

—De ce îi dau injecţiile? 

—Ca să-i astâmpere durerile. 

—De ce nu l-au operat? 

—Nu pot. Cancerul e tocmai la furca pieptului, la 
intrarea în stomac. Apoi e prea slab pentru a suporta 6 ope¬ 
raţie. Şi mama plânge de nu mai poate. Moare aici în spital 
şi Directorul nu mă lasă să-l duc acasă; şi nici nu-1 poate 
ajuta. 

Tata se joacă cu cearceaful pe care îl strânge boţ şi îl 
întinde din nou. După un timp, când i-a trecut efectul 
injecţiei, îmi zice: 

—Slavă D-lui că ai sosit, măi copile. Acum sunt sigur 
că voi merge acasă. 

—Bine, tată. Dar ai să ai mari dureri. 

—Şi aici nu le am? Eu sunt învăţat a suferi. Tu du-mă 
acasă şi nu te preocupa de rest. 

—Dacă asta e voia matale, diseară cred că dormi aca¬ 
să. 

In salonul de primire al Directorului Bonna, nu e ni¬ 
meni. îmbrăcat în halat alb, Directorul stă la masă şi scrie 
ceva într’un registru. 

—Bună ziua, D-le Doctor. 

—Bună, D-le Popinciuc. Ce mai e nou cu procesul? 

—E bine, D-le Doctor. S’a amânat. în Noembrie 
trebuie să merg din nou acolo. 

—Sper că veţi fi achitaţi. 

—Sper şi eu, D-le Doctor, dar acum vreau să vă fac 
o rugăminte. 

—Despre ce este vorba? 

—Aş vrea să-l duc pe tata acasă şi v’aş ruga mult 
să-mi permiteţi a o face. 

—Nu se poate. Tatăl D-tale e grav bolnav şi nu pot 




237 


consimţi la acest lucru. 

—îl puteţi salva, D-le doctor? 

—Nu cred. E aproape imposibil, mai ales că nu-1 putem 
opera. 

—Atunci la ce vreţi să-l ţineţi aici? Cred că e mai bine 
dacă moare acasă, aşa cum doreşte el. N’aveţi greutăţi 
d-vstră şi e mai uşor pentru noi. 

—Dacă d-ta îţi iai răspunderea, eu n’am nimic contra. 

—Ce fel de răspundere D-le Doctor? 

—Răspunderea în caz că moare. 

—Aici nu moare? 

—Ia-1, dacă ţii numaidecât! se uită de după ochelari 
enervat la mine. 

—Mulţumesc, D-le Doctor. Şi-am plecat destul de su¬ 
părat şi eu. 

Până ce l-am găsit pe fratele Emilian şi am angajat 
o maşină, s’a făcut întuneric. Ajunşi la spital, l-am îmbr㬠
cat pe tata cu hainele lui, în timp ce el tot povesteşte de un 
loc ce vrea să-l cumpere prin „Valea Ursului” şi de Marda- 
rie al lui care nu mai vine. L-am luat apoi cu mâna pe după 
mijloc şi am ieşit în curtea spitalului. E uşor ca o pană. 
Ne urcăm în maşină şi pornim. Tata urmăreşte cu ochii 
şoseaua luminată de farurile maşinii şi tace. Acasă s’au 
adunat toţi vecinii şi privesc tăcuţi; doar câte o femeie 
îşi şterge ochii cu colţul năframei. Sora Domnica îmi zice 
că ea ştia că eu o să-l aduc pe tata acasă. Pentru surori am 
ajuns un fel de zeu care poate tot. Pe încetul, lumea a ple¬ 
cat la culcat. Din deal de la stână cântă dulce un fluier 
ciobănesc şi de după şura acoperită cu paie a lui Ion 
Hriţuc a apărut luna. Povestind cu tata, ori cu D-l Butna- 
riu, sau stând la vorbă cu ceilalţi oameni din sat, vremea a 
trecut ca nevăzută. 


* 

* * 

în Noembrie ne înfiinţăm din nou la Craiova. 150 


238 


de martori sunt prezenţi şi vreo 60 de avocaţi stau gata să 
se ia la trântă cu Tribunalul Militar pentru liberarea noastră. 
Tot baroul din Craiova, fără deosebire de culori politice, 
s’a înscris în apărarea noastră. Avocaţii legionari din Cer¬ 
năuţi şi Bucureşti, sunt toţi prezenţi. D-l Cdt. Lg. Poli- 
hroniade conduce apărarea aşa cum a ordonat Căpitanul. 
Sala geme de lume. Ziarişti români, francezi şi germani, 
stau cu notesurile pregătite şi în pauze, prin curte, ne fo¬ 
tografiază cum ne prind. Ba unul din Germania ne roagă să 
facem un grup şi toţi ne fotografiază. Costumele noastre 
naţionale bat la ochi şi ne diferenţiază de restul lumii. 
Toată Craiova şi-a dat întâlnire la Tribunal. Funcţionari, 
muncitori, ţărani, negustori, sunt cu toţii prezenţi. Curtea 
Tribunalului e plină şi, pentru ca cei de afară să poată auzi 
ceva, au fost deschise geamurile sălii de judecată. Nouă 
ni s’a dat o gardă compusă din trei sergenţi de la Regimen¬ 
tul 1 de cavalerie, conduşi de un lct. Procesul începe subt 
preşedenţia Colonelului Popescu-Cetate, fotoliul public 
fiind ocupat de către Căpitanul Procuror Băluţă-Dumitres- 
cu. Orendovici şi Vişan lipsesc, pentru că se află încorporaţi 
ca elevi la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. 2 din Bacău. 
Tribunalul e dispus să amâie din nou procesul, dar noi ne 
opunem. La sfârşit se decide să fie chemaţi printr’o tele¬ 
gramă şi procesul îşi urmează cursul. Ne sunt luate datele 
formale, se dă citire ordonanţei de dare în judecată şi 
ni se dă cuvântul nouă, acuzaţilor. în rezumat am spus 
cam următoarele: 

D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, 

Majoritatea dintre noi, acuzaţii, am fost cu trenul 
mortuar ce conducea trupurile lui Moţa şi Marin prin toată 
ţara. Am fost martori personali la toate scenele de dragos¬ 
te şi de credinţă pe care neamul românesc le-a adus celor 
doi eroi. Am plâns cu cei ce veneau să-i salute, am cân¬ 
tat cântecele în care ei sunt preamăriţi, ne-am rugat cu nea¬ 
mul întreg pentru sufletele lor şi am jurat cu neamul întreg 


239 



să le urmăm crezul. Credem că fiecare dintre D-vstră 
vă puteţi închipui impresia cu care am ajuns acasă. Când am 
ajuns însă, ne-a fost dat să citim într’o fiţuică obraznică 
cum că Moţa şi Marin, care au mers la moarte pentru că 
„SE TRĂGEA CU MITRALIERA ÎN OBRAZUL LUI 
HRISTOS”, sunt nişte aventurieri. 

D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, 

Credem că nu mai este nevoie să povestim ce s’a în¬ 
tâmplat în sufletele noastre. Cum ne-a durut ofensa făcută 
celor ce muriseră pentru apărarea Bisericii creştine. Suntem 
acuzaţi că ne-am asociat ca să-l pedepsim pe Parascan. 
Credeţi D-vstră că pentru a-i da o lecţie unui asemenea 
individ aveam nevoie să ne asociem? Eram adunaţi în C㬠
min ca în toate zilele şi de aceea l-am pedepsit mai mulţi. 
Recunoaştem deci că l-am bătut şi suntem gata să ne 
primim pedeapsa pentru acest fapt; dacă, bine înţeles, 
merită să fim pedepsiţi. Dar negăm în mod categoric 
orice fel de asociere anticipată pentru a-1 pedepsi pe Paras¬ 
can. Aşteptăm cu multă încredere înţelegerea D-vstră. 

Acum începe şirul martorilor. Profesori, funcţionari, 
muncitori, ţărani, studenţi, preoţi, tineri şi bătrâni, se pe¬ 
rindă prin faţa Tribunalului, îşi fac depoziţia şi apoi se 
aşează pe băncile din sală. Toţi au cuvinte de laudă pentru 
noi şi fapta noastră. Mihuţă, Diaconul Catedralei din 
Cernăuţi, răspunde senin la întrebările ce i se pun: 

—D-le martor, D-ta care trăieşti într’un centru preo¬ 
ţesc mare, ai putea să ne spui ce impresie a produs în rân¬ 
durile preoţilor bătaia lui Parascan? 

—D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. Bătaia lui Paras¬ 
can nu poate fi judecată fără a avea în vedere moartea lui 
Moţa şi Marin şi impresia lăsată de acest fapt, pentru că, 
apărând memoria acestor doi, băieţii aceştia tineri şi plini 
de avânt l-au pedepsit pe Parascan. La noi în Bucovina, care 
atâta amar de vreme a stat subt dominaţie străină, moar¬ 
tea lui Moţa şi Marin a lăsat o urmă de neşters. De aceea, 
când am auzit de nemaipomenita cutezanţă a lui Parascan, 
noi ne-am bucurat de pedepsirea lui. 


240 


—Bine, D-le martor, dar nu s’a discutat între preoţi 
că a fost bătut prea rău? 

—Ba da, D-le Preşedinte. Dar nu că a fost bătut prea 
rău, ci că a fost bătut prea puţin. 

După o altă serie de martori este chemat D-l Iasinschi, 
şeful legionarilor din Bucovina. Cărunt şi în poziţie cu¬ 
viincioasă, stă în faţa Tribunalului şi aşteaptă întrebările. 

—D-le martor, D-ta în calitatea de îndrumător spi¬ 
ritual al acestor tineri, ai putea să ne spui de ce s’a ajuns 
la pedepsirea lui Parascan cu bătaia şi nu s’a ales alt mijloc, 
de exemplu justiţia? 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal. De o bună bu¬ 
cată de vreme toate partidele din ţara românească şi-au 
dat mâna şi luptă unite împotriva noastră. Toţi ne vor piei- 
rea. D-vstră mă întrebaţi de ce nu s’a ales un alt mijloc 
de pedepsire a lui Parascan în locul bătăii? Eu n’am fost 
acolo şi nici n’am ştiut că băieţii mei îl vor bate pe Paras¬ 
can, dar vă întreb, dacă îmi permiteţi, ce fel de pedeapsă 
i se poate da unui om care n’are respect nici măcar de cei 
morţi? Să fi sesizat justiţia, ziceţi D-vstră. Dar când s’a 
sinchisit justiţia de durerile noastre? Nu vedeţi că şi acum, 
Consiliile de Răsboiu au fost transformate în Tribunale Mi¬ 
litare, ca nu cumva să se găsească oameni cu inimă de ro¬ 
mâni şi să ne dea dreptate? 

Şi şirul martorilor defilează mai departe prin faţa Tri¬ 
bunalului. D-l Cdt. al B. V. Radu Mironovici, îşi aşteaptă 
rândul. 

—D-le martor, D-ta ca unul dintre întemeietorii Le¬ 
giunii, ai putea să ne spui dacă în sistemul D-vstră de 
educaţie e prevăzută şi bătaia? 

—D-le Preşedinte. Noi nu avem în Legiune oameni 
aşa de nesimţiţi ca să avem nevoie de bătaie pentru a-i 
educa. 

—Eu când am întrebat mă gândeam că dacă nu-i 
educaţi ca să bată ei pe alţii? 

—D-le Preşedinte, eu când merg pe drum şi un bou 
vrea să mă împungă, îi dau în cap cu bastonul ori cu ce am 


241 


la îndemână, căci oricât m’aş trudi cu cuvântul să-l fac 
să mă înţeleagă, el tot nu mă pricepe. Tot aşa sunt şi 
între oameni, unii care trec peste anumite limite obişnuite 
oamenilor şi deci se pun în rândurile animalelor. Pe aceştia 
nu-i poţi face să te înţeleagă decât ca pe animale: cu bota. 

Vine apoi la rând Preşedintele Uniunii Studenţilor 
Creştini Români, Milcoveanu. Slab şi negricios, cu faţa 
lunguiaţă şi potrivit de statură, se uită cu ochi inteligenţi 
spre Tribunal şi aşteaptă să fie întrebat. 

—D-la martor, D-ta ai putea să ne spui ceva despre felul 
cum au înţeles studenţii moartea lui Moţa şi Marin? 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal. Ţara românească 
a fost cunoscută în străinătate prin o mulţime de peze- 
venchi şi prin o femeie fatală, Lupescu. Moţa şi Marin sunt 
singurii care au dus în străinătate cu ei vitejia şi curajul ro¬ 
mânesc. Singurii care ne-au apărat aşa cum suntem noi 
Românii: credincioşi lui Dumnezeu şi gata oricând a ne 
da viaţa pentru El. E singura dată în istoria românească 
modernă, când noi Românii ne-am prezentat în faţa străi¬ 
nătăţii ca europeni, ca oameni care nu sunt indiferenţi 
la cele ce se petrec în Europa şi mai ales ca latini care nu 
uită că au şi fraţi de sânge în această lume. 

Dar cea mai mare senzaţie a stârnit-o tatăl lui Paras- 
can, care cu bondiţa lui de piele de miel cu floricele cusute 
de mână, aşteaptă liniştit întrebările. 

—D-le Parascan, ia spune, ce ţi-ai zis când ai auzit că 
feciorul D-tale a fost bătut? 

—D-le Preşedinte, eu când am auzit că feciorul meu a 
fost bătut, nu m’am bucurat, pentru că, vedeţi D-vstră, 
pe orice tată îl doare când aude că copilului lui i s’a în¬ 
tâmplat ceva. Da eu mă aşteptam să ajungă aici. Eu i-am 
spus de multe ori să se lase de politică, dar el n’a vrut să 
mă asculte. Ba, odată, luându-mă la sfadă cu el pe chestia 
asta, m’a bătut rău de tot. 

—Cine te-a bătut? 

—Feciorul meu, D-le Preşedinte. 

— Şi de ce? 


242 


—Apoi, cum v’am spus. Eu i-am zis să se lase de politi¬ 
că, pentru că politicienii nu-s oameni buni şi stau în cârd㬠
şie cu Evreii. El, în loc să mă asculte, m’a bătut. 

—Dar de Moţa şi Marin ai auzit? 

—Auzit dară. Am fost şi eu la gară când au trecut cu 
trupurile lor pe la noi şi am zis şi eu ca tot Românul: 
Dumnezeu să-i ierte. Cum a ajuns feciorul meu să se lege 
de aceşti oameni, nu mai pricep. Se vede că i-a luat Dumne¬ 
zeu mintea. 

—Bine, D-le Parascan. Mai ai ceva de spus? 

—Aş avea o rugăminte, D-le Preşedinte. V’aş ruga, 
dacă se poate, să daţi drumul acestor băieţi, şi se uită spre 
boxa noastră, că stau pe gratis închişi. Eu îmi cunosc fe¬ 
ciorul şi ştiu ce spun. 

După o altă serie de martori ai apărării, vine la rând 
şi singurul martor al acuzării, Parascan. Gras, neliniştit, se 
uită mereu la lumea pe lângă care a trecut, apoi se adresea¬ 
ză Procurorului: 

—D-le Procuror, vă rog să trageţi atenţia publicului 
ca să nu mai scuipe şi bată. 

—Cine te-a bătut? 

—Lumea din sală pe lângă care am trecut. 

—Păi văd că ai trecut numai pe lângă doamne şi 
domnişoare. 

—Ele m’au scuipat şi au dat cu pumnii în mine. 

—Cum de au dat şi eu nu le-am văzut? 

—Aşa... pe subt mână; şi în acelaş timp face semnul 
corespunzător. 

—Ce vrei să fac dacă nu le eşti simpatic, să le ares¬ 
tez? Mie mi-ar fi ruşine să declar că m’au bătut femeile. 

Râsul s’a întins peste întreaga sală. Trebuie să inter¬ 
vină Preşedintele ca să restabilească ordinea. Apoi începe 
interogatoriul. Parascan, rezemat de gărduţul de lemn ce 
desparte completul de judecată de lumea din sală, face o 
impresie deplorabilă. 

—D-le Parascan, spune-ne cum ai ajuns D-ta să scrii 
articolul despre Moţa şi Marin? 


243 


—D-le Preşedinte, eu sunt băiat sărac. Trebuie să-mi 
câştig singur existenţa. Mi s’a cerut acel articol de către 
conducerea ziarului, şi l-am scris. 

—Foarte sărac băiet, D-le Preşedinte, sare Cotigă 
ca ars de pe scaun, şi a tras la cel mai elegant hotel, unde 
stau şi eu. 

-D-le avocat, vă rog să nu întrerupeţi depoziţia, 
i se adresează Preşedintele. 

—Povesteşte-ne, D-le Parascan, cum ai fost bătut. 

—D-le Preşedinte, eu tocmai ieşeam din camera unui 
prieten, când am fost luat cu forţa de pe coridor de către 
Zelenschi şi Vişan şi dus în camera nr. 1. Acolo se aflau 
ceilalţi acuzaţi. Am fost întrebat despre articol şi bătut 
de către Nemţanu şi Popinciuc. 

—Mi se pare că data trecută a declarat că Popinciuc 
nu l-a bătut, intervine Dr. Sgoanţă. 

—Atunci nu îmi aminteam bine de cele întâmplate. 

—D-le Preşedinte, vă rog să-l întrebaţi cum de nu a 
ţinut minte cele întâmplate, la câteva zile după bătaie 
şi îşi aduce aminte aşa de bine acum? se adresează foarte 
politicos Polihroniade. 

—Răspunde la întrebarea D-lui apărător, D-le Paras¬ 
can. Răspunsul e tăcere. Preşedintele face semn Grefieru¬ 
lui şi acesta notează ceva în hârtiile ce are în faţă. 

—Povesteşte mai departe, i se adresează din nou Pre¬ 
şedintele. 

—Am fost desbrăcat şi suit pe o masă. 

—D-le Preşedinte, se ridică din boxă Vişan, care so¬ 
sise împreună cu Orendovici în urma telegramei dată 
de Tribunal, vă rog să vă uitaţi în prima declaraţie a lui Pa¬ 
rascan, în care spune că singur s’a desbrăcat şi suit pe masă, 
ceea ce corespunde adevărului. 

—E drept, D-le Preşedinte, că m’am desbrăcat şi 
suit singur pe masă. Ce era să fac! Altfel mă băteau mai 
rău... Odată suit pe masă, am fost legat de picioare cu nişte 
centuri şi priponit de masă. 


244 


—Şi ce-ai făcut cu picioarele de dinainte? i se adresea¬ 
ză direct Cotigă. 

Râsul cuprinde din nou sala. După restabilirea ordi- 
nei, Parascan povesteşte cum a fost bătut cu sforile şi 
cu o centură. Preşedintele vrea să ştie precis cine a dat 
cu centura. Jitariu, văzând că chestia cu centura nu se 
mai termină, se ridică şi zice: 

—Eu am fost, D-le Preşedinte; numai că la Cernăuţi 
Parascan susţinea că a fost bătut cu o botă de către Hoinic 
şi nici n’a pomenit de vreo centură. 

Cu chiu şi vai, cu întreruperi şi puneri la punct, se ter¬ 
mină şi cu Parascan. începe rechizitoriul Procurorului, 
Căpitan Magistrat Băluţă-Dumitrescu, care după ce arată 
în mod magistral că procurorul nu ocupă fotoliul public 
pentru a acuza, ci pentru a stabili adevărul, trece la chestia 
noastră zicând, în rezumat, cam următoarele: 

—Eu am cercetat actele şi declaraţiile acuzaţilor şi 
ale martorilor cu toată seriozitatea dar n’am putut găsi 
nimic care să dovedească că aceşti băieţi au fost asociaţi 
când l-au bătut pe Parascan. Nu-i asociaţie, cum nu’s eu 
popă. Singurul lucru pentru care au de dat socoteală e b㬠
taia lui Parascan. Aici intervine însă altă chestie. Tribunalul, 
de acord cu legea, nu poate să judece altă faptă decât cea 
care i-a fost trimisă prin Ordonanţa de dare în judecată, 
sau fapte conexe. Ordonanţa de dare în judecată se refe¬ 
ră numai la asociaţia contra liniştei publice. Despre bătaia 
lui Parascan nu zice nimic. Dacă onoratul Tribunal totuşi 
crede că e competent să judece bătaia lui Parascan, atunci 
cer ca acuzaţii să fie condamnaţi la şase luni de închisoare 
corecţională. 

începe acum să-şi spună cuvântul apărarea. Nu pot 
vorbi toţi cei ce au fost înscrişi, timpul nepermiţând aceas¬ 
ta. Vorbesc numai vreo cinsprezece. Toţi vorbesc cu suflet 
mult. Fiecare latură a procesului e cu de-amănuntul bătu¬ 
tă. Starea socială şi culturală, politica românească, învăţ㬠
tura şi sufletul românesc sunt sucite pe toate părţile. Suc¬ 
ces mare a avut pledoaria lui Posteucă. Cu costumul lui 


245 


naţional, cu vorba lui bucovineană şi gesturile largi, cu 
figurile poetice cu resonanţe romantice, Posteucă Vasile 
a smuls lacrimi până şi completului de judecată. In rezumat 
a zis: 

—D-vstră aveţi norocul să trăiţi într’o parte a ţării 
care are cei mai puţini străini, şi de aceea poate vă vine 
greu să ne înţelegeţi pe noi care mai sărim câte odată în 
sus, mai ales când ne sunt înjuraţi fraţii. La noi oraşele 
sunt complect străine, domnilor. Eu am umblat o zi întrea¬ 
gă prin Cernăuţi să caut o prăvălie de manufactură creşti¬ 
nă, nu românească, ca să-mi cumpăr nişte haine, şi m’am 
întors acasă seara plângând pentrucă n’am găsit-o. La 
noi fiecare ţăran e conştient de pericolul înstrăinării care 
ne paşte de aproape, şi mamele noastre, atunci când aud 
numai că ne cârdăşim cu străinii, nu ne dau de mâncare 
şi nu ne primesc în casă la culcat La noi şi acum aşteaptă 
tot neamul ca să audă sunând clopotul „buga”, clopotul 
ce s’a scufundat la moartea Domnului Ştefan şi care, se 
zice, sună la vremuri grele dând alarma. De aceea la noi 
toată Bucovina stă cu inima strânsă şi aşteaptă, urmărind 
ziarele, să le sosească din beznele închisorilor feciorii 
ce le-au apărat moşia de venetici. La noi şi morţii fac parte 
din moşia noastră. Gândiţi-vă numai la surorile şi rudele 
acestor băieţi, care pe fiece minut fug cu gândurile la ei, 
şi cu inima strânsă de durere aşteaptă deslegare de la 
D-vstră. Gândiţi-vă că în pragul unei case bătrâne stă o 
mamă tristă şi-şi şterge ochii cu o batistuţă cu floricele, 
tot cercetând drumul prăfuit că doar, doar, şi-o vedea 
venind feciorul drag acasă... 

Şapte zile au trecut de când stau pe banca acuzaţilor 
şi ascult mereu cum ne este pusă viaţa la cântar, cum e 
sucită pe toate părţile. Şapte zile lungi şi grele. Şapte zile 
de când D-na Stănculescu, cu Nineta şi Nelu, fata şi băia¬ 
tul ei, la care sunt încartiruit, se dau peste cap ca să-mi 
facă gusturile. Masa o luăm la sediul din Obor, dar D-na 
Stănculescu nici nu vrea să audă că am stat la masă şi 
trebuie să cinez şi cu ei. Câtă omenie am găsit la Olteni! 


246 


* 

* * 

Tocmai s’a terminat şi ziua a şaptea a procesului şi 
pornim spre Obor, amestecaţi cu lumea şi cu Lct.-ul şi cei 
trei sergenţi de gardă ai noştri. Un puşti mititel, cu un 
braţ de ziare sub braţ, se repede spre noi strigând: 

—Procesul celor zece legionari din Bucovina. Ediţie 
specială. Cumpăraţi Domnilor cât mai am ziare. Nelu 
Săndulescu, care e mereu lângă mine, îi zice, arătând cu 
capul spre noi: 

—Ăştia sunt, mă, cei zece legionari din Bucovina. 

—Nu-i nimic. Să cumpere ca să vadă ce zice lumea 
despre ei. Râdem cu toţii de inteligenţa puştiului şi îi 
cumpărăm câte un exemplar, după care se depărtează 
strigând „ediţie nouă, ediţie specială”... 

La sediu ni se serveşte masa, la care ia parte şi Lct.-ul 
cu cei trei sergenţi. Lct.-ul mănâncă gânditor. Mateescu, 
care stă lângă el, îl întreabă: La ce vă gândiţi, D-le Lct? 

—Mă gândesc şi eu la cât de curioasă e de multe ori 
soarta. D-vstră nici nu vă trece prin cap cum am ajuns 
eu comandant al gărzii care vă păzeşte, dragă Doamne. 

—Intr’adevăr, nu ştim. 

—Am avut o mică neînţelegere cu comandantul meu de 
batalion şi drept pedeapsă am fost trimis aici. Dacă ar 
şti el cât sunt de mulţumit că am putut auzi şi vedea 
tot ce s’a întâmplat în aceste zile, şi-ar da seama că un ase¬ 
menea lucru înseamnă răsplată şi nu pedeapsă. Zău, trebuie 
să-i mulţumesc Maiorului, şi nu ştiu cum. 

După masă, Mircea Orendovici se tot suceşte pe lân¬ 
gă mine. 

—Ce vrei mă? 

—Nimic. Da ce-ai zice să dormi astă noapte la mine. 
Mi-e urît singur şi am putea să mai povestim. 

—Nu merge. Se supără D-na Săndulescu. S’a purtat aşa 
de frumos cu mine că pe nici un preţ din lume n’aş vrea 
s’o supăr. 


247 


—Nu se supără. Vorbesc eu cu ea. 

—Ba să-ţi vezi de treabă. Nu merg şi gata. 

îl las pe Mircea şi trec într’o odaie vecină, pregătin- 
du-mă să-i scriu tatei. între timp intră Spiridon Jitariu şi 
mă întreabă ce fac. Când îi spun că vreau să-i scriu tatei, 
iese din cameră ca fugărit de stafii. N’am vreme să mă 
gândesc ce-i cu el, căci vine Orendovici şi îmi spune că 
D-l Ionescu trebuie să plece şi să închidă casa. Deci trebuie 
să plecăm şi noi. Toţi zic că ar vrea să plece la dormit, 
dar eu vreau să mă plimb prin parcul Bibescu şi, ca unul, 
toţi îşi schimbă părerea. Curioasă treabă, mă gândesc eu. 
Nineta Săndulescu cu o verişoară a ei, stau tot timpul 
lângă mine, tăcute. Le întreb ce au, dar se fac că nu aud. 
Ajunşi în parc, eu mă sui într’o barcă şi mă plimb niţel 
gândindu-mă la toate cele petrecute, dar mai ales la tata şi 
la forma curioasă în care se comportă acum toată lumea 
cu mine. Când mă dau jos din barcă, văd că ceilalţi cama¬ 
razi discută ceva foarte aprins cu avocaţii noştri. Din gru¬ 
pul lor se desprinde Orendovici şi vine spre mine. 

—Măi Mardarie, cum l-ai lăsat pe tata când ai plecat 
de-acasă? 

M’am oprit ca prins de pământul pe care stăm. Ful¬ 
gerător mi-am dat seama de ce Mircea vroia să dorm la 
el; de ce Spiridon a fugit din cameră; de ce Nineta şi veri- 
şoara ei tac; de ce toţi îşi schimbau părerea după a mea. 
Mă doare inima şi ceva greu de tot îmi apasă pieptul. 
Mă uit cu ochi tulburi în jur şi văd numai feţe triste. Ni¬ 
neta şi verişoara ei mă prind de braţe şi plâng. Cu greu, 
parcă mă doare să vorbesc, îl întreb pe Mircea: 

—Când a murit? 

—Acum trei zile. 

—De ce nu mi-aţi spus? 

—Tot nu puteai pleca acasă. Ş’apoi, chiar dacă îţi 
permiteau, nu ajungeai la vreme. 

—Dă-mi o ţigară, Mircea. 

D-l Cdt. Polihroniade îmi întinde repede o regală. 
Când văd marca, o strivesc între degete şi o asvârl. Mircea 


248 


îmi dă o naţională. Parcă mă simt mai uşurat după prime¬ 
le fumuri. îmi dau seama de lipsa de politeţă săvârşită 
faţă de D-l Polihroniade şi-i cer scuze. 

—Nu-i nimic, camarade Popinciuc. Pe mine mă doare 
numai inima pentru nenorocul D-tale. 

—Lăsaţi că trece, D-le Cdt. 

Sprijinit de Nineta şi verişoara ei şi urmat de toţi 
ceilalţi, plecăm spre casă. Când ajung, D-na Săndulescu 
fuge din cameră plângând. Mă aşez pe pat şi încerc să 
dorm, dar nu merge. Tata e pretutindeni acum. Casa, 
surorile, fraţii, rudele, vecinii, tot satul e în camera mea. 
Sunt aşa de vii, încât de multe ori îmi vine să întind mâna 
şi să-i ating... 


* 

♦ * 

A doua zi, când am apărut în sala de judecată cu do¬ 
liul negru pe mâneca cămăşii albe, toată lumea s’a uitat 
înduioşată. Căpitanul Vlădescu de la masa de judecată se 
uită trist la mine şi cu colţul batistei îşi şterge o lacrimă ce 
vrea să se furişeze pe obraz la vele. Cei nouă camarazi din 
boxă, plâng nestăpâniţi. Aş vrea să pot plânge şi eu, dar nu 
pot. Apărarea îşi spune mai departe cuvântul. Cotigă, 
profund impresinat de moartea tatei vorbeşte: 

—D-le Preşedinte, eu sunt om matur, dar mă doare 
inima de-mi vine să ţip când mă gândesc că acasă fraţii 
şi surorile camaradului Popinciuc stau în faţa gropii proas¬ 
pete a tatălui lor şi el stă aici pe banca acuzării. Şi pentru 
ce, D-le Preşedinte? Pentru că a avut curajul să apere me¬ 
moria unor morţi. Unor fraţi de luptă şi credinţă ai lui. 
Şi pentru acest lucru trebuie să îndure ceea ce nici duşma¬ 
nului nu-i doreşte nimeni, să nu poată lua parte la înmor¬ 
mântarea părintelui său. D-le Preşedinte, chiar de îl con¬ 
damnaţi, daţi-i posibilitatea să meargă să se roage la mor¬ 
mântul tatălui său. Stau eu pentru el aici. 

Toată lumea din sală plânge. Şedinţa se suspendă. 


249 


Ies afară şi mă plimb singur prin grădina Tribunalului. 
De după un pom apare fetiţa cea mai mică a D-lui Ionescu, 
de vreo patru ani, cu cârlionţi şi nişte ochi dulci ca de 
miere, şi-mi zice: 

—Camarade Mardarie, nu fii trist, că mie îmi vine a 
plânge. Uite aici ţi-am adus ceva. Şi-mi pune în mână o 
fotografie a ei. O iau în braţe şi abia acum lacrimile încep 
să-şi facă vad pe obraz. Ea mă cuprinde cu braţele ei 
micuţe pe după cap, îşi lipeşte obrazul de al meu şi-şi 
amestecă lacrimile cu ale mele. 

* 

* * 

E a doua zi a procesului. Ziarele duc cu ele în întreaga 
ţară fotografii de-ale noastre şi coloane întregi despre pro¬ 
ces. Vorbeşte D-l Dr. Sgoanţă, ca ultimul dintre apărători. 
Trei ore a învârtit fapta noastră pe toate părţile; broboane 
mari de sudoare îi curg pe obraz. Istovit de putere, dar cu 
fruntea senină ca omul ce şi-a făcut datoria pe deplin 
şi cu speranţa că munca lui va da roade bune, îşi termină 
pledoaria. 

Ni se dă ultimul cuvânt. Ghiţă Zelenschi mulţumeşte 
Tribunalului pentru felul frumos în care a înţeles să condu¬ 
că procesul, îşi exprimă toată încrederea în imparţiali¬ 
tatea judecăţii şi promite, în numele nostru, că vom lupta 
şi mai departe pentru dreptatea neamului nostru, sărac în 
cea mai bogată ţară din lume. Noi ceilalţi renunţăm la cu¬ 
vânt. 

Tribunalul se retrage spre a delibera, iar pe noi ne 
duc în Grefă, unde trebuie să aşteptăm sentinţa. După vreo 
oră un urrraa formidabil sparge liniştea nopţii; „Ştefan 
Vodă al Moldovei” taie brazde adânci în liniştea întregu¬ 
lui oraş. Uşile Grefei sunt date la o parte şi, din mulţimea 
ce cântă, apare Căpitanul Băluţă-Dumitrescu. Noi îl aştep¬ 
tăm în linie şi în poziţie de drepţi. Se face linişte şi Căpi¬ 
tanul Băluţă-Dumitrescu ne zice: 


250 


—Domnilor... aţi fost achitaţi! Tribunalul a considerat 
că nu există asociaţie, şi cum bătaia nu face parte din 
aceeaşi „familie” de delicte cu asociaţia care i-a fost dată 
spre judecare prin ordonanţa de trimitere în judecată, 
aţi fost achitaţi. 

Ghiţă comandă pentru onor şi-i mulţumeşte Procuro¬ 
rului pentru imparţialitatea din timpul procesului. Apoi 
întorcându-se spre lumea ce stă să dea buzna în Grefă, 
mulţumeşte tuturor pentru dragostea cu care am fost pri¬ 
miţi şi ajutorul ce ne-au dat. 

Când ieşim în curte, suntem aruncaţi în sus, strânşi 
în braţe şi sărutaţi, de aproape nu mai ştim unde ne aflăm. 
Toată lumea e veselă. La familia Săndulescu acasă, veselia 
e mai potolită, din cauza mea. Ceilalţi camarazi au mai 
rămas prin Oltenia pentru propagandă, pentru că se apro¬ 
piau alegerile din 1937. Eu cu Niţucă, Spiridon şi Mircea, 
însoţiţi de familia Săndulescu până la gară, am plecat 
spre casă să îngenunchiez la mormântul proaspăt a celui 
ce mi-a fost tată bun şi drag. 


* 


* * 


251 


DIN NOU LA CERNĂUŢI 


Pentru luna Decembrie a anului 1937 au fost fixate 
alegeri generale. Perioada electorală a fost neasămuit 
de plină de patimi. Toate partidele, afară de ţărănişti, 
cu care Căpitanul făcuse un pact de neagresiune, îşi dădu¬ 
seră mâna şi luptau contra Gărzii de Fier. N’a fost judeţ, 
comună, ori sat mai răsărit, unde legionarii să fie lăsaţi 
în pace. Peste tot locul apăreau jandarmii, sprijiniţi de a - 
depţii celorlalte partide, şi încercau să împiedice, sau cel 
puţin să zădărnicească adunările legionare. Până şi cu- 
ziştii, care, vezi Doamne, erau naţionalişti ca şi noi, lup¬ 
tau cu aceaşi înverşunare contra noastră. Se ajunsese 
aşa de departe încât Robu, deputat cuzist din Rădăuţi, 
a atacat sediul legionar din Şiret şi a omorît pe camaradul 
Ţurcan care se opusese violării sediului. Cu toate acestea, 
ceea ce nu se întâmplase încă în ţara românească —parti¬ 
dul guvernant să piardă alegerea— s’a întâmplat acum. 
Guvernul Tătărăscu nu a reuşit să întrunească numărul 
necesar de voturi pentru a putea guverna mai departe. 

Moţa şi Marin nu muriseră în zadar. Sufletul poporului 
român fusese zguduit puternic, încât nici rachiul şi nici ba¬ 
nii împărţiţi aşa de darnic de către politicienii români, 
nu l-au putut duce pe căi lăturalnice. Afară de Liberali, 
cele două partide mai puternice erau acum Garda de Fier şi 
Ţărăniştii D-lui Iuliu Maniu. Dar Regelui nu-i convenea 
nici unul din ele, pentru că amândouă erau contra metre¬ 
sei lui, evreica Lupescu. Pentru a zădărnici sforţările 
naţionaliste şi cu scopul de a înfrunta şi de a degrada 
în faţa poporului pe naţionalişti, Regele cheamă la guvern 
pe cuzişti împreună cu partidul agrar de subt conducerea 


252 


poetului Octavian Goga, printre care amestecă, ca minis¬ 
tru, pe omul de încredere şi piaza rea a ţării, Armând Că- 
linescu. 

Cuziştii fixează luna Martie a anului 1938 pentru 
noi alegeri. Legea electorală este retuşată de aşa manieră 
ca totul să fie în favoarea guvernului. Se începe propagan¬ 
da electorală, care ameninţă să fie şi mai pătimaşă ca cea 
din 1937. Goga are o întrevedere cu Căpitanul, în care îi 
cere să nu fie combătut. Căpitanul dă ordin de încetare 
a propagandei electorale tuturor legionarilor. Dar nu se mai 
ajunge la ţinerea alegerilor. Regele şi cu Armând Călinescu 
dau o lovitură de Stat, instaurând dictatura regală, spri¬ 
jiniţi pe armată. Toate prefecturile sunt ocupate de ofiţeri. 
Gradele legionare sunt arestate şi închise în Mănăstirile 
Dragomima şi Tismana. Căpitanul, dat în judecată de Ior- 
ga pentru o scrisoare ce îi trimisese, înfierând felul neu¬ 
man în care se procedase la închiderea comerţului legio¬ 
nar, este condamnat la şase luni de închisoare şi închis 
la Jilava. Nu după mult timp, cei din Mănăstiri sunt în¬ 
chişi în lagărele de la Ciuc şi Vaslui. închisorile româneşti 
se umplu de suflete legionare. Pentru cel mai mic lucru, 
pentru o vorbă scăpată în vânt, sau un simplu denunţ 
al unui „binevoitor”, ajungi la închisoare sau în lagăr. 
Legile se schimbă toate şi altele noi iau fiinţă. Anumite 
drepturi de până acum, spre exemplu cel de a te aduna şi 
consfătui, ori cel de a protesta, devin delicte. Lumea se uită 
îndurerată şi se roagă la Dumnezeu prevăzând timpuri grele 
pentru ţara românească. Patriarhul ţării, Miron Cristea, ia 
conducerea guvernului. Crucile puse pe margini de drumuri, 
la umbră de pomi şi şopot de izvoare, de către legionari, 
sunt tăiate din ordinul guvernului prezidat de Patriarhul 
ţării. Regele încearcă să ne pună în conflict cu Biserica, 
dar legionarii îndură fără murmur şi fără şovăire, aşa 
cum ordonase Căpitanul. 

Căpitanului i se înscenează un alt proces, de „înaltă 
trădare de neam”, pentrucă era în posesie a nişte copii 
de ordine electorale emise de către Ministerul de Interne, 


253 


ordine pe care le putea obţine orice partid, şi e condamnat 
la zece ani de temniţă grea. Iorga i-a deschis calea spre mor¬ 
mânt. O parte dintre comandanţii legionari, în frunte cu 
D-l Clime, sunt condamnaţi pentru delicte imaginare şi în¬ 
chişi la Râmnicul-Sărat. Armând Călinescu —chiorul, cum 
este poreclit din cauza că îi lipseşte un ochi, se laudă peste 
tot că Garda de Fier este distrusă. 

Cine dintre legionari vrea să scape de închisoare, 
ajunge să dea o declaraţie în scris că renunţă la Garda 
de Fier şi principiile ei, şi este imediat pus în libertate, i se 
dă un post bine plătit, i se fac tot felul de favoruri, numai 
ca să uite că a fost legionar. Se încearcă omorîrea morală 
a Gărzii de Fier. Dar sufletul legionar e de cremene şi re¬ 
zistă. Din atâtea mii, care îndură calvarul strângând din 
dinţi, numai preotul Cristescu şi cu Prof. Dragoş Proto- 
popescu, care nu este înscris în Mişcarea Legionară, dau 
declaraţii. Căpitanul, ca să le ia guvernanţilor atuul din 
mână, dă ordin tuturor celor închişi, afară de cei de la 
Râmnicul-Sărat, să dea declaraţii. 

în aceste vremuri de mizerie românească, eu mă aflam 
la Cernăuţi, la Universitate. îmi tot făceam socoteala: 
merg acasă la Mihoveni, mă arestează şi mă bagă în lagăr. 
Aici la Cernăuţi nu sunt aşa de cunoscut şi mă mai pot 
strecura. Spre marele meu noroc mi-am câştigat un bun 
prieten, Otto Renowicz, cumnatul vărului meu Ion Po- 
pinceanu, la care dorm şi mănânc când nevoia mă strân¬ 
ge cu uşa. 

Se începe reorganizarea Centrului Legionar Studenţesc 
subt comanda lui Ion Nemţanu, pe mai multe grupe, după 
nevoi. Eu primesc ordin să-i organizez pe simpatizanţi, 
deoarece de vreo câteva săptămâni sunt luat la ochi de po¬ 
liţie pentru a fi trimis îm lagăr; deci, dacă vreunul mă vin¬ 
de, sunt şi aşa descoperit. Afară de asta mi s’a dat în gri¬ 
jă aprovizionarea cu alimente a celor de la închisoare. 
Sunt cam vreo trei sute. Banii necesari mi-i dă Bădiţa 
Tarnavschi, casierul judeţului Cernăuţi. Multe, nu le pot 
trimite, mai ales că nu mă pot arăta pe la închisoare. în 


254 


general le trimit pâine, slănină, ceapă, usturoiu şi roşii, 
prin Costache Zus şi Nicu Antonovici, doi fraţi de cruce 
de la Liceul Aron Pumnul. 

Cuibul nostru vechi de subt conducerea lui Radu 
Zus, îşi mai ţine şi acum şedinţele prin câte un cotlon 
ascuns. La una din acelea, Radu ne spune: 

—Camarazi, am primit ordin să facem din fiecare cuib 
un mănunchi voluntar de luptă şi moarte. Cine vrea să facă 
parte din acest mănunchi, să spună. 

—De unde vine ordinul? întreabă Modrea. 

—De la Comandamentul Legionar din Bucureşti. 

—Ordinul acesta, zice Trebiş, nu se contrazice cu cel 
dat de Căpitan de a intra la şapte metri subt pământ? 

—Aşa se pare, dar cum e o chestie voluntară, rămâne 
la voinţa fiecăruia de a-1 executa ori nu. 

Până la urmă ne-am înscris cu toţii, şi după alte în¬ 
drumări necesare, şedinţa este închisă şi fiecare se strecoa¬ 
ră pe uşă afară, văzându-şi de treburile lui. Zus îmi face 
semn să mai rămân. După ce au plecat cu toţii, îşi lasă 
trupul mare şi puternic pe patul unde stau eu şi-mi zice: 

—Măi Mardarie. Pe mine tot mă bate un gând de 
când am primit ordinul de a constitui echipa asta de luptă 
şi moarte. Mateescu e însurat şi are un copil. N’aş vrea 
să-l amestec în nimic. Modrea şi cu Trebiş, cred că ar veni 
la o adecă, dar sunt sigur că după aceea le-ar părea rău. 
Ce-ai zice dacă am constitui unitatea numai noi doi? 

—Bine Radule. Aşa să fie, îi răspund eu uitându-mă 
la statura lui de uriaş, care ar fi în stare să doboare un om 
cu o singură mână; aşa să fie, dacă va fi nevoie. 

Cu un oftat greu ne despărţim şi noi. 

* 

* * 

Afară e soare cald şi bun ca prin luna Septembrie. 
Pomii au început să-şi coloreze frunzele în ruginiu şi vân¬ 
tul le aruncă în joacă, pe cele căzute, dintr’o margine a 


255 


străzii în cealaltă, sau le saltă prin câte o cameră cu geamu¬ 
rile deschise. Căruţe încărcate cu varză şi alte legume 
trec scârţâind din roatele neunse spre piaţa Daciei, iar în 
josul străzii un oltean cu cobiliţa în spate strigă: Hai la 
poamă, struguri buni şi ieftini. In poarta Palatului Naţional 
a apărut Bădiţa Grigoraş-Suceveanu, şeful Regionalei Bu¬ 
covina. Grăsuţ şi roş la faţă, trece repede spre Primărie, 
dar când dă cu ochii de mine, se opreşte şi mă cheamă 
cu mâna. 

—Bună ziua, bădie. Ceva nou? 

—Bună, camarade Popinciuc. Aproape nimic. Aş vrea 
să te trimit până undeva dacă ai vreme. 

—Vreme am destulă. 

—Bine. Atunci iată cinci sute de lei, ia un bilet şi 
pleci la Câmpulung la Nemţanu. El să te ducă la şeful 
Judeţului, căruia îi comunici că am dat eu ordin să ţină 
lumea în stare de alarmă, să aibă mereu pregătite arme şi 
muniţii şi să trimită la centru patru mii de lei. Înţeles? 

—Înţeles, bădiţă. Da ce se pregăteşte? 

—Asta îi afla-o la vremea potrivită. Acu pleci fără 
a mai întreba nimic. 

—De acord. Când mă întorc? 

—Imediat ce ai împlinit ordinul. îl aduci şi pe Nemţanu 

aici. 

Am făcut stânga împrejur, m’am suit într’un tram- 
vaiu, am mers la gara Grădina Publică, pentru că aici 
nu prea stă poliţia de pază, şi de aici cu trenul la Câmpu¬ 
lung. Acolo am ajuns noaptea, dar habar nu am unde lo¬ 
cuieşte Niţucă. Spre norocul meu, cum ies din gară dau 
peste un ţăran ce merge spre casă. 

—Bună seara, bade. 

—Bună, domnişorule; da’ncotro? 

—Apoi tocmai asta vroiam să te întreb pe D-ta. Nu 
ştii unde stă Vasile Nemţanu? 

—Ba cum nu. Ia-o pe drumul Domei drept înainte 
şi la primul drum la dreapta o iei pe el, treci peste un po¬ 
deţ şi dai drept în poarta lui Nemţanu. 


256 


—Mulţam frumos, bădie şi noapte bună. 

—Noapte bună domnişorule. 

Pornesc pe drumul Domei tot uitându-mă la dreapta 
să văd drumul cu pricina. In fine am ajuns la drum şi la po¬ 
deţ. Dar sunt multe casele de lângă drum de cealaltă parte 
de podeţ. Drumul nu duce nici într’o poartă, ci trece ca 
prostul pe lângă ele că să-mi încurce mie socotelile. Până 
la urmă, bat într’o poartă. Un câine răguşit se răsteşte 
furios la mine şi un glas de femeie somnoroasă se aude, 
din casa luminată puţin de razele lunei: 

—Pe cine cauţi D-ta? 

—Pe Vasile Nemţanu. Nu te supăra leliţă, că te-am 
sculat din somn şi spune-mi unde stă. 

—Uite casa aia nouă cu etaj de colo; o vezi? 

—O văd. 

—Aia îi a lui Vasile Nemţanu. 

—Mulţam frumos, leliţă; şi să mă ierţi că ţi-am stri¬ 
cat somnul. 

—Da nu-i nici o pagubă. Dorm eu, că slavă Domnu¬ 
lui, încă n’a trecut noaptea. 

—Atunci noapte bună, leliţă. 

—Noapte bună. 

La badea Vasile nu se vede nici un pic de lumină. 
Nu se simte nici un fel de mişcare. Intru în curte şi bat la 
primul geam. Nimic. Mai bat odată. O lumină puternică, 
provenind de la o baterie îmi orbeşte ochii şi de după ea 
se aude vocea lui badea Vasile: 

—Camarade Popinciuc, stai oleacă că îţi deschid ime¬ 
diat. Uşa a sărit la o parte şi în ea apare, înalt ca bradul 
şi cu o cămaşe de noapte lungă şi albă ca ghiocul, badea 
Vasile. 

—Bună seara, bade Vasile. Ai crezut că sunt hoţii? 

—Bună, camarade Mardarie; da hai, intră. Cât despre 
hoţi, încă n’am auzit de nici unul care să bată la geam 
înainte sau după ce-a furat. 

—Da, asta cam aşa e. 

—Da ia spune, ce te poartă noaptea pe drumuri? 


257 


—îl caut pe Niţucă. Am venit să-l iau cu mine că avem 
nevoie de el. 

—Voi iar aveţi ceva în cap, şi tare mă tem că va tre¬ 
bui să merg din nou cu desagii plini la vreo închisoare, 
ca anul trecut. 

—Cum o vrea Dumnezeu, bade Vasile, şi cum ne-o 
fi scris. Da pe Niţucă unde îl găsesc? 

—Stai oleacă, bre, că nu arde. Hai să pregătim amân¬ 
doi ceva de mâncare şi după aceea te duc la Niţucă. 

Ne-am dus amândoi la bucătărie şi pe încetişorul, 
ca să nu trezim pe nevasta lui badea Vasile şi pe copii, 
am făcut foc, am pus de mămăligă, am spart vreo opt 
ouă pentru scrob, am scos nişte brânză de oi şi ne-am 
ospătat boiereşte; mai ales că eu nu mâncasem de vreo 
24 de ore. între timp am tot povestit de pe vremea când 
eram închişi şi badea Vasile venea cu desagii plini de pl㬠
cinte, de caş în două cu unt şi ne vizita. Tot timpul încearcă 
să afle de ce vreau eu să-l iau pe Niţucă cu mine şi ce avem 
de gând să facem, dar ori cât aş dori eu să-i satisfac curio¬ 
zitatea, nu pot, că nici eu nu ştiu de ce trebuie să se pre¬ 
zinte Niţucă la Cernăuţi. 

—Ce zici, să rămâi vreo câteva săptămâni aici la mine? 

—Aş fi tare bucuros, dar nu merge. Mâine plec înapoi. 

—Da ce arde?! Ori nu-ţi place aici? 

—Nu arde şi de plăcut îmi place, dar trebuie să mă 
întorc, am de lucru. 

—Ce lucru? 

—Mă pregătesc de examene. 

—De învăţat, poţi învăţa şi aici. Cred că mai bine ca 
la Cernăuţi. Aici ai mai multă linişte, aer curat şi, numai 
la doi paşi, în fundul grădinii, curge pârâul cu apă limpede 
ca lacrima, unde poţi face baie cât te trage inima. 

—De ce mă chinui, bade Vasile? Nu de examene 
de astea este vorba. Pentru examenul la care mă refer, 
eu n’am nevoie de linişte şi aer curat. 

—Lasă că o să ai tu nevoie de amândouă după exa¬ 
men. Numai să vă ajute Dumnezeu să ieşiţi cu bine din el. 


258 


—Atunci vin aici pentru o lună întreagă şi ai să te rogi 
de mine să plec şi n’am să vreau. Numai de comedii o să 
mă ţin. 

—Să dea Dumnezeu să vii, că atunci vine şi Niţucă. 
Şi acum, hai la el. 

Badea Vasile a înşfăcat un felinar micuţ şi-a pus 
pălăria pe cap, un suman între umere şi am ieşit afară. 
Călăuzit de el, am trecut prin grădină direct la fereastră din 
spate a casei bătrâneşti şi l-am sculat pe Niţucă. 

—Ce-i Mardarie? 

—Iţi spun eu când intru în casă. 

—Apoi eu vă las, zice badea Vasile, dar să vii cu Mar¬ 
darie mâine la masă la mine. Şi s’a dus încetişor înapoi 
la casa lui. 

Odată intrat în casă, i-am spus lui Niţucă pentru ce am 
venit, am stabilit planul de acţiune şi pe marginea patului, 
i-am mai tras un pui de somn. A doua zi Niţucă m’a dus la 
o casă din Câmpulung, m’a prezentat unui om foarte 
dârz, căruia i-am spus cele ordonate de către Bădiţa Gri- 
goraş-Suceveanu. La amiază am luat masa la badea Vasile 
şi după aceea ne pregătim de plecare spre Cernăuţi. Niţu¬ 
că apare din camera vecină cu două pistoale în mână. 

—Mardarie, îmi zice, tu ai să iei pistoalele cu tine, 
că eu sunt prea cunoscut pe aici şi s’ar putea să mă perchi- 
ziţioneze. Nu mergem împreună. Tu pleci înainte şi eu vin 
pe urmă. 

—Gara e păzită? întreb eu. 

—Mi se pare că sunt vreo doi agenţi care se uită regu¬ 
lat la toată lumea. 

— Şi dacă mă prind? 

—Nu te laşi prins. 

—Bine. Atunci le iau cu mine. Dacă văd că n’am în¬ 
cotro, trag în ei şi fug la munte, căci pădurea e doar la 
câţiva paşi de la gară. Dacă se întâmplă aşa ceva, să nu 
pleci. Mâine ne întâlnim pe Rarău, la Pietrele Doamnei, 
ca să aranjăm cum voi fi aprovizionat cu arme, muniţii 
şi mâncare. 


259 


—Bine, bine. Să sperăm că nu se întâmplă nimic. 

Mi-am luat rămas bun de la toţi şi, cu câte un pistol 
în fiecare buzunar, cu mâna pe cocoaşe gata pentru ori 
ce, am plecat spre gară. Aici un agent, se vede cât de colo 
meseria lui, îmi tot dă târcoale. Vedeam cu groază clipa 
când va încerca să mă perchiziţioneze, şi mă tot uitam pe 
unde ar trebui să o şterg spre munte. Spre norocul meu 
tocmai atunci intră în gară un fost coleg din clasa patra a 
liceului, acum şef de Post. M’a recunoscut şi e foarte bu¬ 
curos de întâlnire. Eu, mai puţin. Agentul văzând prie¬ 
tenia mea cu jandarmul, m’a lăsat în pace. Aşa am sc㬠
pat cu bine din Câmpulung. La Cernăuţi a luat pistoalele 
Niţucă şi s’a dus la Căminul Studenţesc Xenopol, iar eu 
la Dacia. 


* 

* * 

Noi Bucovinenii n’am uitat niciodată că, pe dea¬ 
supra atâtor alte lucruri suntem fraţi de sânge şi de-o mamă 
şi că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Fie că unul e liberal, 
altul ţărănist ori gardist, nu se trece peste o anumită li¬ 
mită. De aceea, ordinele guvernului nu sunt aşa de aspru 
executate şi deci, supărările sunt mai mici. Când se dădea 
ordin de a face percheziţie la cei presupuşi că deţin ma¬ 
terial de propagandă de la Garda de Fier, numai ce auzeai 
pe stradă: mâine seară percheziţie generală; şi când venea 
percheziţia, bine înţeles că nu găsea nimic. Cei ce erau ur¬ 
măriţi erau anunţaţi ca să se bage la adăpost. Aşa fusesem 
anunţat şi eu că aveau de gând să mă bage în lagăr. Pentru 
a nu mi se da de urmă, dormeam la Otto Renowicz, la Cali- 
ceanca. 

într’o Duminecă după masă, cu soare mult şi cer al¬ 
bastru, mă duceam spre Caliceanca, dar parcă mă ţinea ci¬ 
neva de picioare şi îmi tot zicea: ,,nu te du că te prind”. 
Ajunsesem la vreo 200 de metri de casa lui Otto şi, fără 
nici un gând precis, fără să-mi explic de ce, m’am întors 


260 


şi am plecat la Dacia. Noaptea m’am culcat pe masă, am pus 
albumul de fotografii şi ceva ziare subt cap şi m’am în¬ 
velit cu faţa de masă care, fiind de lână, ţinea bine căl¬ 
dură. A doua zi, când am ieşit în Piaţa Unirii, m’am în¬ 
tâlnit cu Tusiu (Otto). El, cum mă vede, se repede spre mi¬ 
ne şi îmi scutură mâna foarte bucuros. 

—Credeam că n’am să te văd aşa de repede. 

—De ce? 

-Credeam că te-au arestat. Azi noapte a fost poliţia 
la noi şi te-a căutat. Erau mulţi. înconjuraseră toată casa. 

—Aţi spus că am dormit la voi? 

—Nici nu ne-am gândit. Am spus că ai fost de câteva 
ori în vizită. 

—Acum văd de ce ieri nu mă trăgea inima să viu 
la voi. Am fost până la vreo două sute de metri de casă 
şi m’am întors. De acum nu mai pot veni ca să nu intraţi 
în bucluc. In orice caz, te rog să treci pe aici regulat. Dacă 
două zile la rând nu mă vezi, să ştii că m’au prins. 

—Da tu unde dormi acum? 

-Sus la Dacia. Acolo nici nu le trăsneşte prin cap 
că ar putea dormi cineva pentru că nu-i nici pat şi nici aş¬ 
ternut. 

— Şi tu pe ce dormi? 

—Pe masă şi mă învelesc cu faţa de pe ea. 

—Vrei să-ţi aduc o pătură? 

- Vezi-ţi de treabă. Unde o s’o ţin ziua?! 

—Atunci o să-ţi aduc mâine un pulover. 

—Un pulover poţi să aduci. Şi acum hai noroc, 
că mai am ceva de lucru. Sărutări de mâini mamei, tantei 
Ştefi şi Martei. 

Sus la Arboroasa mă aşteptau Gherman şi Mocanu, 
ca să tragem nişte manifeste la şapirograf. Doi lucrăm şi 
unul stă de pază la uşă, ca să nu fim surprinşi. Dar nu ne 
stinghereşte nimeni. Şi aşa, cu organizarea simpatizanţi¬ 
lor, cu aprovizionarea celor de la închisoare, cu manifeste, 
cu şedinţe, cu de-a v’aţi ascunselea cu poliţia, a trecut vara 
şi iată-ne aproape de sfârşitul toamnei, în luna Octombrie 


261 



a anului 1938. 

In 24 Octombrie trebuia să se facă serbarea de deschi¬ 
dere a cursurilor de la Universitate. Noile legi interziceau 
orice fel de manifestaţie. Societăţile noastre studenţeşti, 
născute în luptă pentru neam şi glie, fuseseră desfiinţate. 
Doream să facem ceva pentru ca moartea lor să fie eroică 
aşa cum le-a fost viaţa. Niţucă era Preşedintele Daciei, 
dar cum el era ocupat cu conducerea Centrului Studenţesc 
Legionar, m’a delegat pe mine cu conducerea Daciei. 

în una din aceste zile, când tocmai ieşeam de la Da¬ 
cia, unde Şefii Grupurilor F. D. C. ţinuseră o şedinţă, 
mă întâlnesc cu Niţucă. 

—Noroc, Niţucă. Ce mai e nou? Aşteptăm mereu? 

—Acum nu mai aşteptăm, facem. 

—Ce facem? 

—Manifestaţie. 

—Din ordinul cui? 

—Din ordinul comandamentului Legionar din Bucu¬ 
reşti. 

—Hm. Asta nu se prea potriveşte cu ordinul Căpita¬ 
nului de a intra şapte metri subt pământ. Ce zice D-l 
Prof. Brăileanu? 

—Zice s’o facem, dar să nu avem la noi nici lame de 
bărbierit. Să protestăm contra stării de lucruri actuale 
şi să aşteptăm să ne aresteze. 

—Când o facem? 

— Le serbarea de deschidere a cursurilor de la Univer¬ 
sitate. Mă Mardarie, mai adaugă, data trecută când te-au 
închis, ai pierdut-o pe Artemiza. Ce se va întâmpla acum 
cu Lala? Vezi de ce eu îţi ziceam să nu te amesteci încă 
cu vreo fată?! Cred însă că Lala e fată bună şi te va aştep¬ 
ta. 

—Sigur, îi răspund eu, ca şi Artemiza. Amarul e că mi-e 
dragă tare şi dacă nu aşteaptă n’o pot învinui. Viaţa are şi 
ea legile ei, ce pot să fac. Radu Zus e şi el cu noi? 

—Nu. Radu e ţinut pentru alte lucruri. 

—Atunci, eu nu merg. 


262 


—Ba, tu mergi. E ordin. Crezi tu că eu bucuros mă 
duc? Dar e ordin. Eu, tu şi Spiridon trebuie să mergem. 
Ştim cum e la închisoare. Acum o să fie mai greu ca data 
trecută. Trebuie să-i ajutăm pe cei noi. Acum, hai sus la 
Arboroasa că vin şi ceilalţi şefi de grupuri ca să ne sf㬠
tuim cum o facem. 

Sfatul a fost scurt. Mocanu va vorbi în numele stu¬ 
denţilor şi va cere liberarea Căpitanului şi a celor închişi. 
Eu, cu Iliuţ Manole, vom duce pentru ultima dată eşar¬ 
fele Daciei şi vom avea grijă de Mocanu, în special trebuia 
să fim atenţi la militarii prezenţi. Niţucă va conduce 
manifestaţia care se va deslănţui când Mocanu va termina 
de vorbit. 

Până la 24 Octombrie mai sunt trei zile. Sunt zilele 
care m’au apăsat foarte greu în viaţa mea. Pe fiecare stra¬ 
dă pe unde treci, pe fiecare cunoscut pe care îl întâlneşti, 
fiecare pom ce străjuieşte drumul, fiecare piatră pe care o 
calci, la fiecare te uiţi şi prin cap îţi trece „N’am s’o mai 
văd”. Cât e de uşor să te arunci aşa dintr’o dată în vâl- 
toare şi cât e de greu să te arunci în vârtej ştiind dinainte 
ziua şi ceasul când va trebui să te rupi de libertate, de 
flori, de soare, de tot ce ţi-e drag şi scump, şi să intri 
între patru ziduri de celulă, reci şi mohorîte! Şi pe Lala cui 
o las?! Mă doare mult durerea ei. Nu odată mi-a venit 
în gând, parcă şoptit de cineva: şi dacă nu te duci? Dar 
am svârlit imediat asemenea gând. 

La ora trei fix, Tusiu, ca de obiciu, mă aşteaptă 
în Piaţa Unirii. Cum îl văd, scobor şi eu. 

—Servus mă iuzule (băiet cu bani). Nu te-au prins 

încă? 

—încă nu, dar nu e mult până atunci. Ce mai e nou 
pe acasă? 

—Nimic. Totul aşa cum ştii. 

—Ascultă Tusiu, tu vii mâine la serbare la deschide¬ 
rea cursurilor? 

—Sigur că vin. E doar primul an când sunt student. 
Vrei să lipsesc la prima serbare? 


263 


—Mă Tusiule, tu îmi eşti prieten ori nu? 

— Frate, măi, nu prieten. Dar nu văd de ce mă întrebi. 

—Dacă îmi eşti frate, atunci promite-mi că ai să- 
mi îndeplineşti o rugăminte. 

—Promit. Şi se uită curios la faţa mea. 

—Nu veni mâine la serbare. 

—De ce să nu vin? 

—De dragul meu. Pentru că mi-ai promis că-mi vei 
satisface rugămintea. 

—Bine. Dacă aşa vrei tu, nu vin. Dar spun drept că nu 
pricep nimic. 

—Lasă că o să pricepi mâine. Şi acum altă rugămin¬ 
te. Mâine seara du-te la Lala acasă şi stai puţin de vorbă 
cu ea. 

—Da tu ce ai să faci? 

—Eu o să fiu niţel cam ocupat şi n’o să pot merge. 

—Bun. S’a făcut şi asta. Mai ai ceva? 

—Nimic, decât salutări mamei, Martei şi tantei Ştefi. 

—Ţigări ai? 

—Cred că am ceva. 

—Uite ici zece. Mai adineaori am cumpărat un pachet. 

Săracul Tusiu. Tot banul ce-1 are, îl împarte cu mine. 
Mâine, când va vedea de la ce l-am împiedicat, poate se va 
supăra pe mine. Dar e aşa de slab, că o încercare de acest 
soiu l-ar nenoroci pentru totdeauna. 

—Acum noroc, Tusiule dragă şi mulţam frumos 
pentru toată frăţietatea ce mi-ai acordat. Mă duc la Lala 
că ştiu că tare m’o fi aşteptând. 

—Noroc bun şi mâine să te prezinţi la ceas aici. 

—Sigur, Tusiule. Salutări la cei de-acasă. 

Am plecat pe Flondor în sus urmărit de ochii lui Tu¬ 
siu, care a uitat de ploaia măruntă ce cade neîncetat şi 
nu se dă dus. Plouă mărunt şi des, plouă încet. Cerul 
e acoperit tot cu nori grei şi plumburii, şi ploaia asta parcă 
mi-ar cădea pe suflet, aşa mi-e de greu. După vreo zece 
minute ajung în grădina publică. Aleele sunt toate pline cu 
frunze căzute, care, udate de ploaie ce se încăpăţinează 


264 


să ţină într’una, dau un aspect trist locului. Ochii îmi 
fug şi o mulţime de amintiri mă asaltă. Uite pe alea de colo 
m’am plimbat cu Lala şi pe banca de dincolo am stat cu 
ea când cânta priveghetoarea. Şi toate acestea, toate, 
vor rămâne doar ca o amintire încântătoare . Grăbesc 
pasul şi după câteva minute ajung la Lala. îmi aranjez o 
faţă cât mai veselă posibil şi bat la uşă. Lala îmi deschide 
imediat. Azi pare mai frumoasă ca de obiceiu. 

—Servus, Lulu. 

—Servus, Luc. 

M’a cuprins cu braţele pe după cap, se uit^ cercet㬠
tor în ochii mei şi mă sărută încetişor. Apoi mă întreabă: 

—Luc... spune drept, mă iubeşti niţel? 

—Mai ai încă îndoieli? 

—Dacă mă iubeşti, atunci de ce nu-mi spui ce ai 
de vreo câteva zile? 

—N’am nimic. Ce să am. 

—Tu îmi ascunzi ceva şi asta mă doare. Mă face să mă 
gândesc că tu nu ţii la mine. 

Din fundul camerei alăturate, prin uşa deschisă, se 
aude vocea Calistei, sora Lalei. Ţigancă mititică, dulce şi 
bună la suflet ca zahărul. 

—Lasă, Lală, băiatul în pace, că vreau să-l sărut şi eu. 

—Ba să-ţi vezi de treabă. Azi nu-1 dau nimănui ca să-l 
sărute. Azi e numai al meu. 

Ca întărire a celor spuse mă cuprinde cu braţele şi 
mă ţine pe loc, cercetându-mă cu ochii ei mari şi frumoşi. 

—Lulu. Hai să-i dăm bună ziua Calistei şi după aceea 
mai vorbim noi. 

—Da, să n’o săruţi. 

—Nu. Azi te sărut numai pe tine. Azi sunt numai al 

tău. 

Calista stă lungită pe divan şi se uită la fotografiile 
ei cu Nidu, omul care îi adusese D-lui Moţa revolverul 
la închisoare, cu care a tras în Vernichescu. 

—Servus, Calista. De ce nu laşi amintirile să doarmă? 

—Servus, Mardarie. Ia loc aici lângă mine şi povesteşte- 


265 


mi ceva frumos. 

—Nu te supăra, dar azi nu stau decât lângă Lala. 
Cât despre povestit, nu-mi aduc aminte de nimic frumos. 

—Ce faci azi? 

—Nimic. Ce se poate face când afară plouă de parcă 
s’a spart cerul? 

Cu toată silinţa ce ne dăm, tăcerea dintre noi devine 
din ce în ce mai persistentă. Fără să vreau, gândurile mi 
se duc mereu la ziua de mâine, şi Lala e din ce în ce mai 
neliniştită. In cele din urmă Calista ne scoate din încur¬ 
cătură, propunându-ne să mergem la cinema. 

Nu ştiu ce film am văzut. Gândurile nu-mi erau 
deloc la ceea ce se vedea pe ecran. Mereu mă gândeam 
la manifestaţia ce va urma, la închisoare şi la urmările 
ei. Din când în când simţeam mâna mică şi nervoasă a 
Lalei strecurându-se între ale mele; reveneam la realitate. 
La ora unsprezece şi ceva am venit din nou acasă. Calista 
ne aştepta citind o carte. Se apropia ceasul despărţirii. 
Cum să spun Lalei ce va urma? Cum s’o pregătesc? M’am 
aşezat pe divan lângă Calista şi o rog pe Lala să se aşeze 
pe genunchii mei. 

—Ce ţi-a venit? mă întreabă mirată. 

—Vreau să-ţi spun ceva. Ceva trist de tot şi vreau 
să te simt aproape. 

S’a aşezat surâzând ca de o glumă şi m’a cuprins pe 
după cap, lipindu-şi obrazul catifelat de al meu. 

—Ce-ai zice dacă, întâmplător, mâine m’ar aresta? 

—Dar de ce să te aresteze? 

—Tu ştii că mă caută de multă vreme şi s’ar putea 
să mă prindă. 

—Nu! Să nu te prindă că eu mor. îşi înfundă obrazul 
în umărul meu şi un suspin amar îi frământă pieptul. 

— Şi totuşi mâine mă vor aresta. 

—De ce? 

—Pentru că mâine facem o manifestaţie şi vom cere 
eliberarea Căpitanului şi a celor din lagăre şi închisori. 

Ochii ei mari şi dragi s’au umplut de lacrimi, care curg 


266 


acum şiroi pe obraz. Calista s’a întors cu spatele la noi 
şi îşi face de lucru cu un nasture de la o pernă. Din colţ 
se aude tic-tacul pendulei care măsoară, întrerupându-le 
suspinele Lalei. Eu stau ca prostit. Nu mai ştiu ce să zic. 
Din miile de cuvinte ce pregătisem să i le spun, nu-mi mai 
amintesc acum niciunul. Şi totuşi mi-e mai uşor la suflet. 
Greutatea ce-1 apăsa a fost ridicată. în fine, ştie şi ea. Prin¬ 
tre lacrimi, Lala îmi zice: 

—Eu nu te las să te duci. 

—Cum nu mă laşi? 

—Aşa, bine. Te încui şi te ţin aici până mâine seară; 
până trece manifestaţia. 

—Foarte bine. Stau aici până mâine seară. Poimâi¬ 
ne ne ducem amândoi de braţ pe lângă închisoare şi le fa¬ 
cem din mână camarazilor închişi. Ce zici, mergem? 

—Nu. De ce să mergem tocmai pe acolo? 

—Aşa, sunt doar camarazi de ai mei. E Niţucă, e Spi- 
ridon, cu care am stat la închisoare anul trecut. Sunt at⬠
ţia cărora eu le-am predicat credinţa şi fapta legionară. 
Cum crezi că se vor uita ei la mine şi la tine? Vei mai 
avea tu acelaşi respect pentru mine? Mă vei mai iubi tot 
aşa ca până acum? 

Lala tace! Calista tace! Doar ceasornicul îşi bate tic- 
tacul regulat. Cu un suspin greu, Lala îşi îndreaptă faţa 
spre mine şi-mi zice: 

—Du-te, Luc dragă, du-te. Dumnezeu să-ţi ajute să 
vii cu bine înapoi, că eu te aştept şi o să te iubesc şi mai 
mult. 

Pe obrajii ei curg lacrimile potop şi din fundul cana¬ 
pelei se aude plânsul Calistei. Am stat o vreme până s’au 
mai potolit şi-am plecat. De după geamul de sticlă al uşii, 
Lala îmi face ultimul semn cu mâna. La Dacia, în cabinet, 
am adormit cu capul pe masă, cu lacrimi în ochi şi cu ima¬ 
ginea fetei de după geam. 



267 


De cum m’axn trezit a doua zi, nu mă mai interesea¬ 
ză decât manifestaţia. Să meargă toate bine. Puse toate 
la punct, dau o fugă până la birou, la Calista, unde îl în¬ 
tâlnesc şi pe camaradul Orest Balaneţchi, şi-i rog pe amân¬ 
doi să aibă grijă de Lala. La ora zece îmi pun pe piept 
eşarfa Societăţii Dacia şi, însoţit de Iliuţ Manole, care duce 
cealaltă eşarfă şi Zvanciuc cu steagul, plecăm la Univer¬ 
sitate. Aici, lume multă. Pe podium au luat loc Rectorul 
Universităţii Nistor, profesorii universitari, Rezidentul 
Regal Alexianu, Generalul Comandant al Diviziei din Cer¬ 
năuţi, însoţit de un adjudant, Mitropolitul Visarion Puiu, 
Primarul şi Prefectul oraşului şi cei cu steagurile societăţi¬ 
lor studenţeşti. în primul rând de bănci stăm noi, re¬ 
prezentanţii societăţilor. în urma noastră, lumea din oraş, 
în urma acesteia, studenţi şi studente. 

Serbarea se începe cu un mic serviciu religios. După 
aceea Rectorul Nistor face o descriere scurtă a mersului 
Universităţii. Lecţia tradiţională o dă Prof. Tarangu. 
După aceea Alexianu se adresează studenţimii, rugând-o 
ca orice reclamaţie va avea, să fie adresată lui. Anunţă 
că a plănuit zidirea unui nou cămin studenţesc şi înfiin¬ 
ţarea unei cantine cu preţuri foarte reduse. Aceeaşi poli¬ 
tică dintotdeauna. Noi vrem suflet, vrem dreptate pentru 
neam, şi ei ne promit cămine şi cantine, numai să tăcem 
din gură. 

E aproape ora unu, şi delegatul nostru încă n’a ajuns 
să vorbească. Mi-e frică să nu se plictisească băieţii şi 
în loc de manifestaţie să facem un fiasco. Dar, cu ajutorul 
Domnului, vine la cuvânt şi Mocanu. Uscat, subţirel, cu 
brazde adânci pe obraz, duce cu el, în suflet şi pe faţă, 
toată durerea Moţilor lui. Vorbeşte răspicat despre felul 
cum înţelegem noi studenţii să ne facem studiile, apelând 
la înţelegerea profesorilor pentru nevoile noastre spirituale. 
Când pomeneşte de Regele Carol II, studenţii conduşi 
de Gherman cântă „Trăiască Regele”, lucru ce nu se mai 
întâmplase de vreo patru ani. După aceea Mocanu se adre¬ 
sează Residentului Regal Alexianu în termenii următori: 


268 


—Excelenţă, profit de ocazie şi, ţinând cont de cele 
spuse de D-vstră acum vreo câteva minute, eu vin în numele 
studenţimii creştine româneşti de la această universitate, 
rugându-vă să transmiteţi celor în drept că noi cerem li¬ 
bertatea Căpitanului nostru Corneliu Zelea Codreanu şi 
a tuturor celorlalţi legionari din lagăre şi închisori. 

Un aplauz asurzitor a izbucnit din fundul sălii şi cân¬ 
tecul legionar a început să sguduie pe toţi cei din sală. 

Garda, Căpitanul, 

Ne preschimb ă’n şoimi de fier. 

Garda, Căpitanul, 

Şi Arhanghelul din cer. 

Rectorul Nistor îşi frânge mâinile şi îndrugă disperat: 
Ce mi-ai făcut, D-le Mocanu... Ce mi-ai făcut, D-le Mocanu. 
Generalul cu adjudantul lui pleacă liniştiţi. Eu cu Iliuţ 
ne postăm alături de Mocanu. Rezidentul Regal Alexianu, 
cu mâinile prinse de cap, trece pe lângă noi clătinându-se 
pe picioare ca un bolnav. Când ajunge în dreptul meu, 
parcă mânat de o forţă din afară, mă aplec spre urechea 
lui şi strig: Trăiască Legiunea şi Căpitanul. Parcă ar fi c㬠
pătat o lovitură în cap, aşa s’a ferit într’o parte, şi o grima¬ 
să de spaimă i-a încreţit faţa. 

Au fugit toţi din sală. Am rămas numai noi studen¬ 
ţii legionari, şi cântăm. Ne cântăm tot necazul din suflete, 
ţinut atâta vreme încătuşat. La comanda lui Nemţanu, 
se scoboară toată lumea jos în faţa Universităţii, se face 
frontul şi, în sunetele cântecului legionar, pornim spre C㬠
minul Xenopol. în faţa clădirii Universităţii vechi, coloana 
e oprită şi Preşedintele Centrului Studenţesc din Cernăuţi, 
Gheorghiese, se urcă pe un gard şi vorbeşte: 

Români! A început revoluţia legionară pentru drep¬ 
tatea neamului românesc. Nu staţi şi priviţi. încolonaţi- 
vă subt steagurile verzi ale neamului şi daţi o mână de 
ajutor. Azi nu mai există „eu nu mă amestec”. Cine nici 
astăzi nu pune mâna să ajute acestui neam dus la pierzare 


269 


de o clică ticăloasă de politicieni, nu se va mântui, căci nu 
va primi binecuvântarea neamului. De aceea strigaţi cu 
toţii: Trăiască Legiunea şi Căpitanul. 

întreaga coloană răspunde într’un glas. Lumea de pe 
drum se uită la noi ca la fiinţe venite de pe altă lume. 
Câte unii se opresc mai la distanţă şi ne urmăresc din ochi. 
alţii o iau la picior, speriaţi de îndrăsneala noastră. într’un 
colţ, dau cu ochii de Lala, care nu s’a putut stăpâni să nu 
vadă manifestaţia. Coloana porneşte mai departe spre c㬠
min şi cântecul răsună şi mai avan: 

Tot aşa tu Căpitane 
Urcă pe-ale Putnei Văi, 

Şi-ţi vom da batalioane 
De legionari flăcăi. 

în curtea căminului coloana se opreşte scurt, la coman¬ 
dă, se descopere, şi din faţă se aude vocea răsbită a lui 
Nemţanu: 

—Gardă, drepţi! Pentru onor, înainte! Să ne rugăm 
lui Dumnezeu, să ne ridicăm cu gândul la sufletele mar¬ 
tirilor noştri Moţa, Marin, Sterie Ciumeti. Să credem 
în învierea României Legionare şi în sfărâmarea zidului 
de ură şi de mişelie care o împresoară. Moţa, Marin, Sterie 
Ciumeti, General Cantacuzino Grănicerul şi întregul şir 
de morţi legionari e chemat să asiste la şedinţa noastră. 
Coloana murmură cuvinte rostite de Nemţanu şi răspunde 
„present” la apelul morţilor. 

Apoi îngenunchiem. Din coada coloanei se aude o 
voce de bas melodioasă: Tatăl nostru carele eşti în cer... 
şi rugăciunea pătrunde în suflete ca un balsam nesperat. 
Din jur se văd femei şi fete ce ne privesc plângând. După 
rugăciune se încheie şedinţa şi intrăm în cămin. La uşă, 
Prof. Vrânceanu încearcă să ne oprească: 

—Staţi, D-lor. Sunteţi încă tineri. De ce vă nenoro¬ 
ciţi? 

—Noi nu ne nenorocim, D-le Profesor, când ne facem 


270 


datoria faţă de neamul nostru, faţă de camarazii noştri 
care gem în lagărele şi închisorile supraîncărcate, îi răs¬ 
punde Nemţanu. 

—Dar gândiţi-vă, Domnilor, la părinţii D-vstră, nu se 
dă bătut Vrânceanu. 

—Părinţii noştri o să fie mulţumiţi când vor afla 
că ne-am făcut datoria, îi răspunde Mocanu. 

Am intrat în cămin, ne-am instalat la primul etaj, am 
baricadat intrarea, am pus steagurile în geamuri şi cântăm 
cântecele noastre de jale şi luptă. Lume multă, curioasă, 
se plimbă în sus şi în jos prin faţa căminului. în cămin au 
rămas 75 de studenţi. O oră şi jumătate am aşteptat 
până poliţia şi jandarmeria s’a desmeticit şi ne-au încon¬ 
jurat. Imediat am fost somaţi de poliţie să ne predăm, dar 
noi nu avem de gând să facem cunoştinţă cu tendoanele 
de gumă ale poliţiştilor. 

între timp soseşte Procurorul Militar şi încep trata¬ 
tivele cu el. E acelaş din procesul de la Craiova, Băluţă- 
Dumitrescu, care fusese transferat la Cernăuţi. Ne-am pre¬ 
dat lui după ce ne-a asigurat că nu vom fi daţi pe mâna 
poliţiei. Am desfăcut baricada, ne-am scoborît la parter şi, 
câte unul, suntem perchiziţionaţi, ni se ia tot ce avem prin 
buzunare, suntem suiţi în nişte maşini de transport câte 
20 şi, păziţi de jandarmi, suntem duşi la Spitalul Militar 
de ochi care fusese transformat în închisoare pentruică, 
în acea existentă, nu mai aveau loc. Când îmi vine şi mie 
rândul, dau cu ochii de un fost coleg de liceu, Traian Băde- 
liţă, acum Sublocotenent de Jandarmi. 

—Ce-i, Traiene? 

—Şi tu aici, mă Mardarie? 

—După cum vezi. 

—Mă, te rog să nu-mi faci vreo boboroaţă şi să fugă 
vreunul. 

—N’avea nici o frică. Noi mergem de bună voie la su¬ 
ferinţă. 

—Pot să fac ceva pentru tine? 

—Scrie dacă vrei fratelui Emilian că iar îmi merge 


271 


bine. Spune-i să mă aprovizioneze cu ceva haine de iarnă, 
bocanci, ciorapi de lână şi spune-i cum a fost pe aici. 
—Asta o fac numaidecât. 

* 


* 


* 


272 


DIN NOU LA ÎNCHISOARE 


La Spitalul Militar de ochi suntem instalaţi în primul 
etaj, unde suntem singuri. De pază fac cu schimbul câte 
un pluton de la Regimentul 8 Vânători de Munte şi 3 
Grănicieri subt conducerea câte unui ofiţer. La fiecare 
24 de ore, când se schimbă, noi suntem număraţi. Rămaşi 
singuri, am început să ne organizăm viaţa. Sala cea mare 
a fost destinată dormitorului. Una mai mică declarată 
sală de şedinţe şi o cămăruţă, sală de consfătuiri unde, 
noi cei mai în vârstă, ne adunam din când în când, pentru 
a încerca să rezolvăm nevoile noastre. 

Chiar de a doua zi, Nemţanu, Mocanu, Gherghiese 
şi Jitariu au fost duşi la închisoarea militară. Ca şef al nos¬ 
tru a rămas Caradan. 

De două ori pe săptămână ţineam şedinţe, şi de 
alte două ori şezători la care luau parte şi ofiţerii ce ne 
păzeau. Cântece populare, poezii, glume şi epigrame ocazio¬ 
nale formau repertoriul nostru. Locotenenţii Fonea, de la 3 
Grăniceri, şi Coaje, de la 8 V. M. erau nelipsiţi de la aceste 
manifestări. In general, toţi ofiţerii ce ne-au păzit, au fost 
foarte binevoitori cu noi. Ne aduceau ziare pe care, după 
ce le citeam, le ardeam; ne expediau scrisorile pe care le 
trimiteam fără intervenţia cenzurii. Era armata română 
care ne simţea aproape, pentru că era călăuzită de acelaş 
ideal: dragostea de neam. 

Spitalul Militar era aşezat cam în mijlocul Cernău- 
ţului. Lângă el era o piaţă de zarzavaturi unde, în fiecare 
dimineaţă, veneau ţăranii din împrejurimi şi-şi vindeau 
marfa. De aceea, în fiecare dimineaţă, când piaţa era 
plină de lume, noi deschideam geamurile şi le ofeream 


273 


un concert de cântece legionare ca să aibă ce povesti 
când se vor întoarce acasă. 

Pe lângă spital se plimbau toată ziua cunoscuţi de-ai 
noştri, drăguţele noastre, printre care Lala mea era nelipsi¬ 
tă şi agenţi de la poliţie în civil. 

* 

* * 

Instrucţia a fost foarte scurtă. într’o zi a venit Maio¬ 
rul Turtureanu, am fost duşi în sala de mese a spitalului, 
ni s’a pus fiecăruia dinainte o coală de hârtie albă îndoită 
în două şi un toc. Maiorul ne dictează câte o întrebare, 
pe care noi o scriem pe o jumătate de coală, iar pe cealaltă 
jumătate dăm răspunsul. întrebările sunt foarte sumare: 
dacă ai luat parte la manifestaţie; dacă ai cântat cântece 
legionare; dacă ai strigat Trăiască Legiunea şi Căpitanul; 
şi încă vreo câteva. Noi răspundem la toate afirmativ şi 
iscălim declaraţia. Cu asta instrucţia s’a terminat. 

Se fixează data procesului şi se iau măsuri de siguran¬ 
ţă. Tot cartierul unde se află Tribunalul de Răsboiu şi cel 
unde este Spitalul Militar e presărat de patrule militare. 
Toate regimentele din Cernăuţi, şi erau multe, sunt puse 
în stare de alarmă. Tribunalul stă subt pază dublă. Suntem 
încărcaţi în maşini de cursă, cam câte 25 şi excortaţi de 
soldaţi, printre cordoane formate de alţi soldaţi, suntem 
duşi la Tribunalul Militar. Aici, la intrare, stă instalată 
o puşcă mitralieră care să apere strada din faţa Tribuna¬ 
lului. Mai sus, pe coridor, sunt alte puşti mitraliere şi sol¬ 
daţi de abia te învârţi de ei. Şeful pazei este Lct. Coaje 
care salută foarte bucuros de revedere şi poate mai bucu¬ 
ros că are ocazia să asiste la proces. 

Suntem introduşi cu toţii în sala de judecată. Sală 
mare şi plină de bănci, despărţită în două printr’un mic 
gărduţ. în faţă, dincolo de gard, este un podium pe el 
o masă şi câteva scaune. Pe masă o cruce de lemn nea¬ 
gră. Boxa noastră e aproape sala întreagă pentrucă suntem 


274 


mulţi. Ocupăm aproape trei sferturi din sală. Câteva bănci, 
pe marginea dinspre geamuri, sunt rezervate publicului, 
care e foarte redus. Abia au putut răsbate câteva rude de 
ale noastre şi câteva fete care s’au dat drept logodite cu c⬠
ţiva dintre noi. Printre ele şi Lala. Mă priveşte cu ochi 
umezi de dragoste, dar şi cu un fel de mândrie. 

începe procesul. Suntem mutaţi într’o sală alăturată 
şi câte unul, după cum ne strigă un grefier fornăit, intrăm 
în sala de judecată. Primul chemat e Anchidim Uşeriu. 
Printre cei rămaşi se plimbă ofiţeri de toate gradele şi ne 
tot întreabă de una şi de alta. Morariu Ştefan râde cât poa¬ 
te de toţi. E un tip mucalit, slăbuţ, potrivit de statură 
şi cu nişte ochi care îi joacă în cap ca argintul viu. Toc¬ 
mai s’a apropiat de el un Maior de la II Roşiori şi-l întrea¬ 
bă; 

—Ei, D-le student, o făcurăţi?! 

—O făcurăm, dară. 

—Păi, de ce vă ţineţi, Domnilor, de nebunii? 

—De! Aşa ca oamenii, D-le maior. Am strigat şi noi 
să le dea drumul la cei închişi. Mai mult n’am făcut. Ori 
d-ta crezi că n’aveam dreptul să protestăm? 

—Rău aţi făcut. 

—Rău, D-le Maior? 

—Dar de ce eşti aşa slăbuţ, eşti bolnav? 

—Nu, D-le Maior, nu sunt bolnav şi nici slăbuţ de fe¬ 
lul meu. Se întâmplă că ăştia, şi arată cu capul spre senti¬ 
nelele de la uşă, au frică de mine şi mi-au luat muşchii 
la percheziţie. 

Un hohot de râs l-a forţat pe D-l Maior să plece gr㬠
bit ditre noi. Fănică se uită în urma lui dispreţuitor. în 
sfârşit îmi vine şi mie rândul să intru în sala de judecată. 
Mai mult de jumătate e plină cu de-ai noştri şi ceva as¬ 
cultători. Pe banca apărării stau avocaţii Horia Cosmo- 
vici de la Cernăuţi şi Radu Ghenea, venit de la Bucureşti. 
Mă opresc în faţa completului de judecată în poziţie de 
drepţi, cu un salut scurt din cap. Colonelul, făcut magis¬ 
trat militar de câteva zile, Cristescu, mă măsoară scrutător. 


275 


Procurorul Băluţă-Dumitrescu îmi zâmbeşte ca unui bun 
şi vechiu cunoscut. Preşedintele începe interogatoriul: 

—Cum te chiamă? 

—Popinciuc Mardarie. 

—Câţi ani ai? 

—Douăzeci şi patru. 

—Ce meserie ai? 

—Student în anul al patrulea la Facultatea de Drept 
din localitate. 

—Ultimul domiciliu? 

—Căminul Xenopol. 

—Ia loc lângă ultimul acuzat. 

Formalităţile continuă mai departe fără incidente, 
până ce este chemat Fănică Morariu. Cum intră în sală, 
în loc să se adreseze completului de judecată, salută sala 
şi în special pe cele vreo câteva fete care formează publi¬ 
cul nostru. 

—Aici trebuie să te adresezi! se răsteşte Cristescu la 
el. 

—Da?! Mulţumesc. 

—Cum te chiamă? 

—Fănică Morariu. 

—Păi aici stă scris Ştefan şi nu Fănică. 

—Ştefan, atunci; dar pe mine toată lumea mă des- 
miardă Fănică. 

Un zâmbet a înflorit pe obrazul tuturor şi Preşedintele 
nu ştie dacă să se supere ori nu. 

—Ultimul domiciliu? 

—Spitalul Militar de ochi. 

—Acuzat, îţi baţi joc de noi? 

—Nu, D-le Preşedinte. 

—Atunci spune care ţi-a fost ultimul domiciliu. 

—Spitalul de ochi. De acolo m’au adus azi cu soldaţi 
mulţi pentru că le e frică de mine. 

Sala râde şi Preşedintele scutură enervat clopoţelul 
ca să restabilească ordinea. 

—Unde ai locuit înainte de a fi arestat? 


276 


—Aa, asta era. La Căminul Junimea. 

—Treci la locul d-tale. 

Fănică se aşează lângă ultimul acuzat apoi se adre¬ 
sează Preşedintelui cu o mutră foarte nevinovată: 

—Aici, D-le Preşedinte? 

—Stai jos acuzat şi taci din gură. 

Sala râde din nou, Procurorul zâmbeşte, Preşedinte¬ 
le sună clopoţelul şi Fănică îngână o înjurătură la adresa 
lui. Apoi întrebările continuă până suntem cu toţii în sa¬ 
lă. 

După terminarea primelor formalităţi se dă cetire 
Ordonanţei de dare în judecată. Aproape toate delictele 
prevăzute de Legea Apărării Ordinei Publice, lege făcută 
de regimul lui Carol II şi contrară prevederilor constituţio¬ 
nale, deci fără valoare juridică, le înfăptuisem noi. 

După aceea începe audierea noastră asupra delictelor 
comise. Preşedintele Cristescu a excelat în a nu ne permite 
să ne apărăm. Cuvântul „Căpitan”, rostit în faţa Tribu¬ 
nalului era motiv de condamnare aparte. Dar nici noi nu 
ne-am lăsat. Totuşi —trebuie să o spun— s’au găsit cinci 
dintre noi care au negat că au făcut manifestaţie şi că 
au cerut şi ei eliberarea celor închişi. Numele lor? N’au 
importanţă. Nu scriu aici pentru a acuza pe nimeni, ci 
pentru a da mărturie de cei ce au ştiut să se sacrifice pentru 
Legiune şi Neam. 

Iliuţ Manole, cremene cum îl ştiam, aşa a fost şi în 
faţa Tribunalului. 

—Ai fost în aulă? îl întreabă Preşedintele? 

-Da. 

—Ai cântat? 

-Da. 

—Ai strigat „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”? 

—Am strigat şi o să strig cât voi trăi. 

—Să nu strigi, că e delict. 

—Ba strig: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”, pen¬ 
tru că nu cunosc decât un Dumnezeu în cer şi un Căpitan 
pe pământ. 


277 


Imediat i s’a făcut proces pentru delict comis în faţa 
Tribunalului şi Iliuţ capătă din nou cuvântul în calitate de 
acuzat; 

—Mai ai ceva de spus, acuzat? i se adresează Preşe¬ 
dintele. 

—Da. Trăiască Legiunea şi Căpitanul. 

A fost condamnat la şase luni de închisoare. După alţi 
vreo câţiva care au fost foarte scurt interogaţi, pe Preşe¬ 
dintele neinteresându-1 decât motivele de acuzare, vine la 
rând Dobrin. 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, tata a murit 
judecat de tribunalele ungureşti pentru lupta lui rom⬠
nească din Ardeal. Dacă m’aţi trimite pe lumea cealaltă, 
eu v’aş fi mulţumitor, căci m’aş întâlni cu el şi... 

-Să-ţi fie ruşine obrazului —sare de pe scaun Pre¬ 
şedintele— să ne compari pe noi cu tribunalele ungureşti. 
Noi, în timpul acela, am mâncat gloanţe pentru desrobi- 
rea Ardealului. 

-Aţi mâncat un rahat! nu se lasă Fănică Morariu. 

—Dă-1 afară, ordonă Cristescu unui soldat de pază. 

—Mulţam frumos —zice Fănică— tocmai aveam poftă 
de fumat o ţigară şi părăseşte radios sala. Vine la rând Ji- 
tariu. 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal vă rog să-mi 
daţi voie să vă fac o mărturisire de credinţă. 

—N’avem nevoie de ea. 

-D-le Preşedinte, pentru a înţelege situaţia noastră 
morală, motivele care ne-au determinat la facerea manifes¬ 
taţiei... 

—Nu mă interesează. Treci de iscăleşte protocolul. 

—D-le Preşedinte, d-vstră aveţi dreptul să ne judecaţi. 
Eu vă rog să-mi daţi şi mie dreptul să mă apăr. 

-Treci de iscăleşte, că trece vremea. 

—D-le Preşedinte, pentru numele lui Dumnezeu, daţi- 
ne voie să vorbim, să ne apărăm. 

-Nu vă dau voie, pentru că sunteţi prost crescuţi. 

-De ce, D-le Preşedinte? Pentru că ne cerem drepturile 


278 


noastre? 

—Treci de iscăleşte, ori ieşi afară, îi răspunde Cris¬ 
tescu foarte enervat. 

—Nu iscălesc şi nici nu ies afară. 

—D-vstră sunteţi obraznici. 

— Şi d-vstră răi şi necinstiţi. 

I s’a făcut proces şi lui şi a fost condamnat la şase 
luni de închisoare corecţională. Trece la interogatoriu 
Pârvu. Mic dar bine legat, cu păr negru creţ, cu faţa osoa¬ 
să şi ochi inteligenţi, Pârvu aşteaptă liniştit întrebările. 

—D-ta ai cântat? 

—Da, D-le Preşedinte. 

—Ce-ai cântat? 

—Trăiască Regele, Ştefan Vodă al Moldovei, Sfântă 
tinereţe legionară şi aşa de unul singur, într’un colţ. 

—Mai ai de spus ceva? 

—Aş avea o dorinţă. Dacă pe Hristosul neamului 
românesc, Comeliu Zelea Codreanu, aveţi de gând să-l 
răstigniţi, atunci vă rog să mă răstigniţi şi pe mine, dar 
cu capul în jos, căci eu sunt mic şi nu merit atâta onoare. 

Rând pe rând, fiecare încearcă, într’un fel oarecare, 
să-şi exprime în faţa Tribunalului, credinţa lui legionară. 
Acum e chemat Nemţanu Ion. înalt, în portul lui câmpu- 
lungean cu cămăşuica ca ghiocul, Niţucă e în adevăr bine. 

—Ai cântat? 

—Am cântat şi o să cânt pentru că... 

—Să nu cânţi... 

—Ba am să cânt ca să ştiţi voi ticăloşilor că sufle¬ 
tul acestui neam s’a trezit şi vă stigmatizează pe toţi. 

Imediat proces pentru insultă şi alte şase luni au fost 

date. 

Vine la rând Pânzariu. înalt, lat în spate cât o sobă 
ţărănească, cu nişte mâni ca două căuşe, Pânzariu se uită 
zâmbitor la completul de judecată. 

—Mai ai de spus ceva, acuzat? 

—D-le Preşedinte, se vede că d-vstră aveţi de gând 
să ne trimiteţi la închisoare. Dar să ştiţi că noi de acolo 


279 


vom ieşi, la nevoie, cu zidurile închisorii în spate şi atunci 
va fi vai şi amar de cei ce ne-au nedreptăţit. 

Nimeni n’a zâmbit şi nici Cristescu nu l-a dat în jude¬ 
cată pentru insultă; poate pentru statura lui uriaşă. 

Mi-a venit şi mie rândul. Preşedintele mă măsoară 
de sus şi până jos şi începe interogatoriul: 

—Ai fost în aulă? 

-Da. 

—Ai cântat? 

—Da. 

—De ce? 

— Eu cânt întotdeauna. îmi place cântecul. 

—Ce-ai cântat? 

—Trăiască Regele, Ştefan Vodă al Moldovei, Urlă 
duşmanii’n cărare, Sfântă tinereţe legionară... 

—Ai strigat Trăiască Legiunea şi Căpitanul? 

-Da. 

—Treci şi iscăleşte protocolul. 

—D-le Preşedinte aş mai avea de spus ceva... 

—Să nu spui nimic. Treci de iscăleşte. 

—D-le Preşedinte, e dreptul meu de a mă apăra şi 
vă rog să mi-1 daţi. 

—Nu-ţi dau nimic. Treci de iscăleşte. 

—Atunci nu iscălesc. 

—Eşti obraznic. 

—Ce fel de obrăznicie am comis? 

—Te uiţi obraznic. 

—Ce, sunt eu vinovat dacă nu vă plac ochii mei? în 
orice caz, cred că acest lucru nu constituie un delict. 

—D-vstră sunteţi bolşevici. Vreţi să uzurpaţi ordi¬ 
nea din Stat. Să introduceţi anarhia. 

—Nu noi uzurpăm ordinea din Stat, D-le Preşedinte, 
ci d-vstră, care la catedră propovăduiţi dreptul şi aici 
faceţi exact pe dos, neţinând cont nici de cele mai elemen¬ 
tare noţiuni de dreptate. Nu noi suntem bolşevici, ci mai 
degrabă d-vstră. 

Imediat proces de calomnie şi şase luni mi-au fost 


280 


date ca nimica. Cu chiu şi vai s’a terminat şi cu audierea 
noastră. A început acea a martorilor. Din cei propuşi de 
noi, majoritatea sunt în lagăre şi închisori şi e de la sine 
înţeles că guvernul nu avea niciun interes ca să-i aducă 
la proces, să producă vâlvă şi poate o achitare forţată 
a noastră şi chiar a celorlalţi legionari. Comeliu Zelea Co- 
dreanu, Gheorghe Clime, Vasile Iasinschi, Bănică Dobre, 
Alecu Cantacuzino, Niculai Totu, Ilie Gârneaţă, Radu Mi- 
ronovici, Trăian Cotigă, etc. sunt strigaţi pe rând de către 
Grefier; de fiecare dată uşierul răspunde, după o clipă 
de aşteptare, „lipsă”. După un timp se aude de afară din 
coridor şi un prezent. Constantin Biceagă e introdus în sa¬ 
lă. îmbrăcat în portul nostru bucovinean, Biceagă, Cdt. 
Aj. legionar, ia loc în faţa Tribunalului. După câteva între¬ 
bări formale, Preşedintele îl întreabă: 

—D-l martor, ce ne poţi spune despre acuzaţii aceş¬ 
tia? 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, eu îi cunosc 
pe toţi. Mulţi din ei îmi sunt colegi de universitate şi toţi 
de aici sunt camarazi de-ai mei. Sunt cei mai buni studenţi 
ai Universităţii. Sunt elita studenţimii cemăuţene. Da¬ 
că D-vstră condamnaţi pe aceşti oameni, condamnaţi 
neamul românesc care de atâtea veacuri se chinuie să se 
ridice din noroiul în care ticăloşi şi parveniţi de toate 
soiurile îl aruncă mereu... 

—Taci D-le, îl întrerupe Preşedintele, d-ta faci aici 
apologia crimei. 

—Nu fac nici o apologie a crimei. îmi apăr camarazii 
şi neamul şi voi vorbi ca să audă până şi cei ce şi-au pus 
ceară în urechi. 

A fost imediat judecat pentru apologia crimei şi con¬ 
damnat la şase luni şi o zi de închisoare. A părăsit sala 
urmat de un soldat cu arma în mână şi petrecut de pri¬ 
virile noastre pline de dragoste şi recunoştinţă. A mers 
drept la închisoare. 

Urmează la rând Prof. Univ. de teologie Reli. 

—D-le Preşedinte, zice Cosmovici, avocatul nostru, 


281 


vă rog să întrebaţi pe D-l martor dacă în calitatea d-sale 
de profesor de teologie ştie că o cruce aşezată într’un anu¬ 
mit loc cu sobor de preoţi, nu poate fi mutată din loc, 
de acord cu canoanele bisericeşti, decât tot cu acelaş 
ritual? 

—Nu văd ce legătură are această întrebare cu mani¬ 
festaţia făcută de acuzaţi. 

—Are multă legătură, D-le Preşedinte. Manifestaţia 
a fost făcută pentru că oameni nevinovaţi stau închişi, 
alţii omorîţi, alţii arşi de vii, crucile se taie ca lemnele 
de foc şi casele se calcă de poliţie şi jandarmerie ca orice 
fel de local public. 

—Bine, zice Preşedintele, apoi adresându-se marto¬ 
rului: Ce aveţi de răspuns la cele întrebate? 

—Nu m’am ocupat cu această chestie, aşa că nu ştiu 
care e procedeul. 

—Mulţumim D-lui martor pentru curajul civic de ca¬ 
re a dat dovadă, îşi termină Cosmovici intervenţia. 

Profesorul de muzică de la liceul din Câmpulung, 
Bogza, care abia de vreo două săptămâni a scăpat de la în¬ 
chisoare, cu frizura ca a lui Eminescu, cu mâna stângă 
în unghi drept alăturea de trup, înalt, cu o mutră dârză 
şi foarte expresivă, domină întreaga sală. După întrebări¬ 
le formale, Prşedintele îi zice: 

—Ce meserie ai? 

—Fost profesor de liceu, actualmente destituit dato¬ 
rită unei sentinţe a acestui onorat Tribunal. Şi cu ochi 
de flăcări măsoară pe cei din completul de judecată. 

—D-le, d-ta joci aici teatru? i se adresează enervat 
Preşedintele. 

—Nu, D-le Preşedinte. Sunt prea mic artist ca să joc 
teatru în tragedia neamului românesc. 

Avocatul Popovici, speriat că şi acesta va merge din 
nou la închisoare, renunţă la depoziţia lui. Cu capul sus, 
tot aşa de semeţ ca şi la intrare, Prof. Bogza a părăsit 
sala. în locul lui a intrat fostul Prefect al Cernăuţului, 
Gheorghe Vântu, care singur s’a anunţat ca martor. 


282 


—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, începe Vântu, 
eu am condus acest judeţ o serie întreagă de ani. Pe aceşti 
studenţi, care acum stau în faţa d-vstră în calitate de acu¬ 
zaţi, îi cunosc aproape pe toţi. Sunt băieţi buni şi mai 
ales, ceea ce e foarte rar, oameni de caracter. Dacă eu nu 
am ajuns cu ei la conflicte acute, se datorează faptului 
că eu am respectat o anumită limită impusă de necesi¬ 
tăţile sociale şi de evoluţie naţională. D-vstră, prea aţi 
început a le pune zăgazuri în toate direcţiile. Aţi distrus 
libertatea academică. Aţi negat dreptul acestor tineri 
de a-şi spune liber părerile, lucru ce nici monarhiile abso¬ 
lute din Evul Mediu n’au făcut. Şi acum vă miraţi că nu 
mai pot răbda şi au început să strige? 

Intervenţia lui, valorată enorm de noi, nu ajută cu 
nimic. Torturarea noastră continuă în formă sistematică. 
Nici de aici înainte nu ni se dă voie să ne spunem durerile. 
Se face o pauză şi ni se dă ceva de mâncat, şedinţa tre¬ 
buind să dureze şi noaptea, fără întrerupere. Noi stăm 
pe nişte bănci lungi şi ne sfătuim. Caradan e de părere 
să-i tragem un cântec chiar în mijlocul şedinţei. Acesta 
ar fi singurul mijloc de a ne apăra. 

Când s’a reînceput şedinţa, Procurorul Băluţă-Du- 
mitrescu se limitează la semnalarea articolelor din Legea 
de Apărare a Statului călcate de noi şi ne cere pedepsi¬ 
rea. Ia cuvântul apărarea. Dr. Ghenea demonstrează că 
Legea de Apărare a Statului nu e constituţională. Că în 
Constituţie stă înscris dreptul de a protesta contra oprim㬠
rilor. Că deci noi nu am contravenit la niciun fel de lege 
constituţională şi, în consecinţă, nu suntem pasibili de 
nicio pedeapsă. Dar toate sunt zadarnice. N’am contra¬ 
venit la Constituţie, dar am contravenit la legile lui Carol 
II şi deci, trebuie să fim pedepsiţi. Sperăm că cel puţin 
la ultimul cuvânt ne vor da voie să vorbim. Dar ne-am 
înşelat. Cristescu vrea să termine procesul repede şi, cum se 
apropie de ziuă, nu ne permite să vorbim. 

—Acuzat Uşeriu, mai ai de spus ceva? 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, noi încă din 


283 


August... 

—Las-o, D-le, cu Augustul. Ia-o mai de dincoace. 

—D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, o ia Uşeriu 
de la capăt; dar Preşedintele îl întrerupe din nou: 

—Nu ne mai domni atâta şi spune mai repede ce ai 
de spus. 

Uşeriu s’a aşezat pe bancă fără a mai zice nimic. 
Cu al doilea şi al treilea chestia a fost cam la fel. Acum e 
la rând Gherman. 

—D-le Preşedinte, d-vstră de ieri... 

—Lasă-mă, D-le, cu politeţele. 

—D-vstră de ieri vă chinuiţi să vedeţi unde stă drepta¬ 
tea în această chestie. 

—Zii, D-le, zii, îl încurajează Preşedintele, crezând 
că în sfârşit unul dintre noi îi va da dreptate. Şi Gherman 
continuă: 

—Dar ştiţi d-vstră cum zice poetul: 

Unde eşti tu Ţepeş Doamne, 

Ca să pui mâna pe ei, 

Să-i împărţi în două cete, 
în smintiţi şi în misei, 

Şi în două temniţi largi, 

Cu de-a sila să-i aduni, 

Să dai foc la puşcărie 
Şi la casa de nebuni. 

Şi vă asigur că în situaţia de astăzi nu noi suntem 
smintiţii şi mişeii, ci d-vstră guvernanţii. 

—Taci! Taci că te bag la închisoare pe viaţă, strigă 
Cristescu disperat. 

Strigătul Preşedintelui s’a pierdut în tumultul general. 
Sufletele noastre chinuite de aproape 24 de ore şi-au vărsat 
năduful în cântecul legionar care învăluie întreaga sală 
ca un biciu de foc apocaliptic peste capetele ticăloşilor 
asupritori. 


284 


Moartea, numai moartea legionară, 
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre 

nunţi... 

în câteva minute a dispărut şi completul de judecată 
şi poliţia. în sală a rămas doar Lct. Coaje, care, suit pe o 
masă, dirijează cântecul radiind de bucurie. Şi-au pier¬ 
dut cu toţii capul. Ne-au suit în câteva maşini, cu un ser¬ 
gent de la poliţie în fiecare din ele şi ne-au trimis din nou 
la Spitalul de Ochi. Noi cântăm de răsună oraşul şi noaptea 
de afară. 

După două zile vine Procurorul Băluţă-Dumitrescu 
şi ne anunţă că am fost condamnaţi la câte doi ani de în¬ 
chisoare, douăzeci de mii de lei amendă, cinci ani degra¬ 
dare civică şi cinci mii de lei cheltuieli de judecată. Pentru 
o simplă manifestaţie în care noi dovedisem credinţa şi 
onoarea noastră în luptă, guvernul ne-a onorat cu 25.200 
zile închisoare, şi o amendă de 1.400.000 de lei. Uşori 
mai sunt guvernanţii la dat ani de închisoare! 

în definitiv, au fost condamnaţi următorii: 


1. 

Alaci Bogdan 

student la farmacie 

2. 

Andronic Sebastian 

student la drept 

3. 

Andronic Ioan 

student la teologie 

4. 

Avram Constantin 

student la teologie 

5. 

Bărăscu Marin 

student la teologie 

6. 

Bruja Aurel 

student la drept 

7. 

Caloianu Constantin 

student la teologie 

8. 

Caradan Ion 

student la teologie 

9. 

Cazaciuc Ion 

student la litere 

10. 

Crâşmaru Ion 

student la drept 

11. 

Diaconu Ion 

student la teologie 

12. 

Dobrescu Manolache 

student la teologie 

13. 

Dobrin Dumitru 

student la teologie 

14. 

Dracinschi Constantin 

student la litere 

15. 

Gheorghe I. Vasile 

student la teologie 

16. 

Gherghiesc Nicolae 

student la drept 


285 



17. Gherman Aurel 

18. Gorcea Anton 

19. Gradin Dan 

20. Grigore Vasile 

21. Holvate Radu 

22. Ilieş Petru 

23. Iliuţ Manole 

24. Iliuţ Teodor 

25. Ivan Ilie 

26. Jitariu Spiridon 

27. LicăGheorghe 

28. Lucaci Eugen 

29. Macovei Ion 

30. Macoveiciu Andrei 

31. Maftei Vasile 

32. Mălinaş Nicolae 

33. Mocanu Sebastian 

34. Moldovanu Gheorghe 

35. Moloce Sava 

36. Morariu Nicolae 

37. Morariu Ştefan 

38. Nagacevschi Constantin 

39. Nemţanu Ion 

40. Niculescu Dumitru 

41. Niculescu Virgil 

42. Niculiţă Simion 

43. NiţăChirică 

44. Paraschiv Vasile 

45. Păunescu Nicolae 

46. Pânzariu Eugen 

47. PârnacMircea 

48. Pârvu Traian 

49. Petrică Nicolae 

50. Popa Pavel 

51. Popa Vaier 

52. Popescu Andrei 


student la drept 
student la drept 
student la drept 
student la teologie 
student la academia 

comercială 
student la teologie 
student la drept 
student la litere 
student la drept 
student la drept 
student la litere 
student la drept 
student la teologie 
student la drept 
student la teologie 
student la drept 
student la filosofie 
student la teologie 
student la teologie 
student la drept 
student la teologie 
student la litere 
student la drept 
student la teologie 
student la teologie 
student la drept 
student la teologie 
student la teologie 
student la teologie 
student la litere 
student la matematici 
student la teologie 
student la drept 
student la teologie 
student la teologie 
student la drept 


286 


53. 

Popescu Ilarion 

student la teologie 

54. 

Popinciuc Mardarie 

student la drept 

55. 

Preuţescu Alexandru 

student la drept 

56. 

Raia Petre 

student la drept 

57. 

Râsnic Ion 

student la teologie 

58. 

Rei Dumitru 

student la drept 

59. 

Rusu Vladimir 

student la drept 

60. 

Sauciuc Liviu 

student la drept 

61. 

Spânu Roman 

student la filozofie 

62. 

Staicu Vasile 

student la teologie 

64. 

Şoltuz Teodor 

student la drept 

64. 

Tărăbuţă Radu 

student la drept 

65. 

Uşeriu Anchidim 

student la teologie 

66. 

Vlad Gheorghe 

student la teologie 

67. 

Zavloschi Adrian 

student la teologie 

68. 

Zelea Nicolae 

student la teologie 

69. 

Zob Gavril 

student la teologie 

70. 

Zubcov Benedict 

student la drept 


Se punea acum problema dacă facem ori nu recurs. 
Eu pierdusem orice speranţă în cinstea justiţiei româneşti 
şi de aceea eram contra facerii recursului. Dar majoritatea 
învinge şi recursul se face, însă fără rezultat; rămânem 
condamnaţi definitiv. 


* 

* * 

Mâncarea ni se servea în sala de mese a spitalului, 
care se găsea în subsolul clădirii. De aceea, în fiecare zi eram 
conduşi de trei ori prin curte la acea sală. Cum la merge¬ 
rea la masă nu se lua nicio măsură suplimentară de pază 
—noi mergeam încolonaţi subt conducerea ofiţerului de 
serviciu legionar— a început să încolţească în noi gândul 
evadării. Prea ne părea că ajunsesem pe gratis la închisoare 
şi prea ne ispitea libertatea, ca să nu încercăm şi evadarea. 
Mii de planuri ne umblau prin cap. In fine s’a stabilit unul 


287 


şi s’a fixat ziua evadării. 

Planul era simplu. Pânzariu, cu forţa lui de uriaş, 
trebuia să sfarme poarta dintr’o singură isbitură. Zubcov, 
nu mai puţin voinic, trebuia să imobilizeze santinela de 
la intrare. Pârvu cu încă vreo doi aveau în seamă sentine¬ 
la de lângă gard. Eu trebuia să conduc restul de băieţi 
şi, la momentul potrivit, să ies cu toţii pe poarta deschisă 
de Pânzariu. Odată afară, fiecare o lua încotro putea. 

Toţi erau de acord, afară de Ştefan Morariu. Fănică 
nu vroia nici în ruptul capului. Eu nu mă duc, zicea el, 
o să tragă soldaţii şi o să fie o baie de sânge ne mai văzută. 

în ziua hotărîtă, o zi plină de nori plumburii şi vânt 
rece de toamnă, ieşim afară, gata pentru orice. Fănică 
se declarase bolnav şi a rămas culcat în pat. Dar, ori că se 
aflase planul nostru, ori că fusese numai o prevedere a co¬ 
mandantului trupei de pază, am găsit sentinelele dublate 
şi două puşti mitraliere care flancau poarta. La vederea 
acestor obstacole şi la comanda mea, mai răstită ca de o- 
biceiu, toată lumea a înţeles inutilitatea încercării, şi ne-am 
văzut de treabă, ca şi cum nimic nu s’ar fi pregătit. Veniţi 
din nou înapoi, l-am găsit pe Fănică mai mult mort decât 
viu. El auzise împuşcături şi vaiete şi ne credea pe jumătate 
din noi morţi. 

Gherman însă nu are odihnă deloc. Inspectează 
etajul, unde stăm închişi, prin toate colţurile şi-şi tot 
face planuri cum să evadeze. în sfârşit descopere intrarea 
în coşul central de fum al edificiului, care are o lărgime 
cam de vreo jumătate de metru. într’o seară, îşi trage 
peste haine o cămăşă veche şi o pereche de izmene lungi 
şi se bagă în coş ca să-l încerce. Nu s’a mai întors. A ieşit 
pe acoperiş, apoi pe cealaltă parte de la clădire s’a dat 
jos ajutat de un burlan pentru scurgerea apei, şi dus a fost. 
(Un an mai târziu am aflat că a fost împuşcat de către po¬ 
liţie la Bucureşti împreună cu Iovu, Vucu, Nadoleanu, 
Dragoş, Popovici şi încă vreo câţiva, învinuiţi că încercau 
să atenteze contra lui Călinescu.) 

A doua zi se pune problema ascunderii fugii lui Gher- 


288 


man, pentru a-i da timp să se adăpostească bine. Pentru 
aceasta am recurs la următorul şiretlic. Cum frontul nos¬ 
tru, când se face numărătoarea, este pe coridor, drept 
în faţa uşii dormitorului şi cum aproape regulat câte doi, 
trei dintre ai noştri sunt bolnavi şi deci rămân în pat în 
dormitor, şi cum Rey cade în front în dreptul uşii dor¬ 
mitorului, după ce este numărat în rând, se strecoară 
pe după spatele ofiţerului de serviciu care însoţeşte pe 
ofiţerul şef al trupei de pază, în dormitor, unde este num㬠
rat din nou. Aşa numărul nostru este mereu complect. 
Aşa l-am ţinut ca prezent până la jumătatea lui Decembrie 
1938, când au venit să ne transporte la închisorile din Ar¬ 
deal. 


* 

* * 

Ce zi a mai fost şi aceea! Afară era ceaţă groasă, 
alburie, umedă şi rece de ţi se făcea frig numai când o ve¬ 
deai prin geam, necum s’o simţi. Cam pe la orele două 
după masă vine Lct. Ciucă, Comandantul închisorii Mili¬ 
tare, şi ne anunţă că vom fi transportaţi la alte închisori, 
şi ne ordonă să ne facem bagajele. Noi deschidem geamu¬ 
rile şi ne aşezăm în ele şi îi tragem un cântec de să se ducă 
vestea. Apoi Caradan ne ordonă să mergem cu toţii în 
sala de şedinţe. Dar Ciucă nu ne lasă. A ocupat uşa cu vreo 
doi soldaţi şi nu ne dă drumul să ieşim. Printre băieţii 
care se îmbulzesc la uşă, Caradan îşi face loc cu coatele 
şi, când ajunge lângă Ciucă, îi zice: 

—D-le Lct., nu uita că noi suntem condamnaţi şi 
că nu mai avem prea mult de pierdut; lasă-ne drumul li¬ 
ber, altfel nu garantez de cele ce vor urma. 

Ciucă a simţit că nu ne poate stăpâni multă vreme 
şi ne-a lăsat drumul liber. Sala noastră de şedinţe, altădată 
goală complect, acum insă cu ceva mobilă ne primeşte 
în sânul ei, ca şi de atâtea ori în trecut. Lct. Ciucă a băgat 
în sală, în jurul nostru, soldaţi cu baioneta la arme, iar el 


289 


s a postat în uşă. Formăm frontul şi Caradan deschide 
şedinţa; apoi ne zice: 

—Camarazi. Azi e cea din urmă şedinţă a noastră, 
a tuturor la un loc. Mă doare sufletul că ne despart, dar tre¬ 
buie să ne supunem loviturilor sorţii. De ori unde om fi, 
sufletele noastre vor fi mereu împreună. Zidurile închiso¬ 
rilor nu vor fi un obstacol, ci mai degrabă o legătură. 
Dar, să ştiţi că cea mai bună legătură este rugăciunea. 
De aceea să ne rugăm împreună lui Dumnezeu. Camarade 
Moldoveanu, spune te rog rugăciunea. 

Pe faţa lui Caradan se preling două şiroaie de la¬ 
crimi, în timp ce rugăciunea se ridică peste capetele noas¬ 
tre. Soldaţii s’au descoperit şi ei, numai Ciucă din uşă 
priveşte nepăsător. 

După aceea suntem scoşi în curte. La uşă suntem 
număraţi. Nu ştiu cum se face, dar lipsa lui Gherman 
nici acum n’a fost descoperită. Abia am ajuns în curtea 
plină de ceaţă alburie, că suntem iar aduşi sus. Aici suntem 
chemaţi fiecare pe nume şi împărţiţi la cele patru închi¬ 
sori din Ardeal, unde vom fi transportaţi: Deva, Satu-Ma- 
re, Zalău şi Alba Iulia. Abia acum se descoperă lipsa lui 
Gherman. 

—Unde-i Gherman? 

—Nu ştiu, răspunde Caradan. Când am ieşit afară 
eram toţi. 

—Nu se poate. Afară curtea e aşa de păzită că e im¬ 
posibil să se fi strecurat cineva. 

—Poate că are poliţia vreo socoteală cu el şi l-a luat. 
Daţi-ni-1, D-lor, pe Gherman. 

Dar Gherman nu apare şi noi nu putem fi făcuţi răs¬ 
punzători de dispariţia lui. Suntem împărţiţi, perchizi- 
ţionaţi până la piele şi suiţi în trei camioane mari de cur¬ 
să. Locurile libere din camioane sunt ocupate de poli¬ 
ţişti. în faţa camioanelor stă o maşină mică în care iau 
loc Chestorul Poliţiei din Cernăuţi Bolocan, Colonelul 
Comandant al Regimentului 4 de Jandarmerie şi încă 
unul care este Comandantul Jandarmilor din Bucovina şi 


290 


acum Şeful trenului ce ne va transporta pe noi. In urma 
camioanelor stă o maşină mare, deschisă, prevăzută cu 
două mitraliere şi pline de jandarmi. 

Pornim. De o parte şi de alta a străzilor pe unde tre¬ 
cem, ordonanţe de soldaţi, iar prin mijloc patrule mobile, 
până la Gara Grădina Publică. Aici tot terenul e ocupat de 
soldaţi şi poliţie. Suntem daţi jos din maşini câte unul şi 
conduşi direct în dubă. Sunt două, una lângă alta, la mij¬ 
locul trenului. Cei ce trebuiau să meargă la Deva şi Alba 
Iulia suntem încărcaţi în una, iar cei de la Zalău şi Satu- 
Mare în alta. Restul trenului a fost ocupat de soldaţii din 
Regimentul 4 de Jandarmi, subt paza căruia eram trans¬ 
portaţi. La intrarea fiecărei dube stă postată câte o mitra¬ 
lieră grea, lângă care câte un Sergent şi doi soldaţi stau gata 
s’o puie în funcţie contra noastră. 

La Zalău au fost duşi: Alaci, Andronic loan, Avram, 
Dobrescu, Gheorghe I. Vasile, Gradin, Ilieş, Iliuţ Toader, 
Moldovanu, Morariu, Niculescu, Niţă, Paraschiv, Pâmac, 
Petrică, Popa Vaier, Sauciuc, Spânu, Tărăbuţă şi Vlad. 
La Satu-Mare: Caradan, Diaconu, Dobrin, Dracinschi, 
Gheorghiese, Holovate, Iliuţ Manole, Jitariu, Mălinaş, Mo- 
canu, Morariu Nicolae, Nemţanu, Pânzariu, Popescu Ilarion, 
Preuţescu, Raia, Uşeriu şi Zavloschi. La Alba-Iulia: Bă- 
răscu, Bruja, Calcianu, Cazaciuc, Crâşmariu, Gorcea, Grigo- 
re Vasile, Ivan, Macoveiciuc, Moloce, Niculiţă, Râsnic, 
Rei, Ş olt uz şi Zelea. La Deva: Andronic Sebastian, Lică, 
Lucaci, Macovei, Maftei, Nagacevschi, Păunescu, Pârvu, 
Popa, Pavel, Popescu Andrei, Popinciuc, Rusu, Staicu, 
Zob şi Zubcov. 

Ajunşi în dube, ne îndreptăm cu faţa spre răsărit 
şi, descoperiţi, spunem cu toţii un „Tatăl nostru...”. 
Trenul porneşte. E noapte. Prin suflet îmi colindă tot fe¬ 
lul de sentimente şi mă doare enorm când în zare dispar 
ultimele lumini ale Cernăuţului. Oare o să-l mai văd vreo¬ 
dată? Stăm tăcuţi. Fiecare îşi trimite gândurile spre cei 
dragi al lui. Nu avem unde ne aşeza cu toţi şi de aceea 
stăm cu schimbul. Când trecem de Dărmăneşti, văd printre 


291 


gratiile dese ale dubei, satul meu Mihoveni. Acoperit de 
noapte, îmi dă impresia unui basm din copilărie. Aici 
m am născut şi crescut mare. De aici am pornit în lume cu 
idealuri mari, înălţătoare, şi acum merg spre o celulă 
mică şi neagră, într’o dubă urîtă şi rece. O lacrimă caldă 
se furişează încet peste gene şi fuge pe obraz la vale. O şterg 
repede şi mă aşez într’un colţ de dubă, ca să nu mai văd 
şi să nu mai simt nimic. La Vereşti, Păunescu se uită 
printre gratii afară, apoi se întoarce spre noi cu un gest 
de dispreţ; 

—Nu-i nimic de văzut. Doar o evreică pistruiată 
care se plimbă pe peron. 

, —Jos Lupeasca! strigă din colţul dubei Crâşmariu, 
trăgându-şi căciula mai îndesat pe cap. 

Ca un chibrit aprins în un butoiu cu praf de puşcă 
a fost strigătul lui Crâşmariu. Din cealaltă dubă se aude 
o voce ascuţită şi puternică: 

—Vrem capul lui Chiorul Parcă treziţi din nou la via¬ 
ţă, fără comandă şi fără vreun alt semn, începem cu toţii 
a cânta: 

Geme Jilava, neagra’nchisoare, 

C’a fost făcută pentru Români. 

Şi cântecul se pierde în ropotul de roate pe şine al 
trenului care s’a pus din nou în mişcare. S’a făcut iar li¬ 
nişte în dubă. Doar aerul încărcat de cântec şi entuziasm 
nebun nu se dă dus. Deodată aud bătând la uşa dubei 
şi un glas zicând încetişor: 

—Camarade... Camarade... 

—Ce-i, D-le? întreb eu tot aşa de încetişor. 

—Lucaci e aici? 

—Dar, d-ta cine eşti? 

- Eu sunt fratele lui, soldat la Regimentul 4 de Jan¬ 
darmi. Aş vrea să vorbesc cu el. 

L-am strigat pe Lucaci şi i-am lăsat singuri. Iată 
unde am ajuns. Frate contra frate. Unul condamnat şi 
altul păzitorul lui. N’aş vrea să simtă nimeni cum mi-e mie 


292 


în acest moment la suflet. Cât necaz şi câtă jale mai poate 
suporta un suflet de om! 

La Bacău, în gară, e plin de lume pe peron. Deodată 
auzim glasul lui Ilarion Popescu, ori părintele Taroacă 
cum l-am poreclit noi, din duba de alături: 

—Fraţi Români! Aici în dubele aceastea suntem 
70 de studenţi de la Cernăuţi, care pentru dragostea noas¬ 
tră de neam şi dreptate, mergem acum în fundul ocnelor 
să ne mâncăm tinereţea. Dacă mai aveţi dragoste pentru 
acest neam, dacă vă mai doare inima pentru viitorul copii¬ 
lor voştri, puneţi mâna pe arme, pe coase, pe topoare 
şi daţi în asupritori. Daţi să simtă că ţara s’a trezit, nu 
doarme. Daţi fraţilor, că a început revoluţia legionară. 
Strigaţi cu toţii: Jos Lupeasca, piaza neagră a neamului 
nostru, şi aliatul ei Călinescu-Chioru. 

Lumea de pe peron se uită speriată în toate părţile 
şi apoi, pas cu pas, se retrage de nu mai rămâne nimeni. 
E aşa de mare frica că se tem să audă despre asemenea lu¬ 
cruri, necum să le mai facă. Dar noi suntem porniţi ca şu¬ 
voiul de munte când vin apele mari şi nu mai ţinem cont 
de nimic. Nu ne interesează ce se va alege de noi şi nici 
unde vom ajunge. Ştim doar că trebuie să strigăm până 
vor auzi şi surzii; să se trezească neamul. Un cântec svâc- 
nit ia locul vorbelor părintelui Taroacă. Deodată se deschi¬ 
de uşa dubei şi un maior, lângă care trei soldaţi cu o 
mitralieră stau gata de tragere, strigă la noi: 

—încetaţi imediat cântecul, că altfel vă curăţ pe 

toţi! 

Nu ştiu ce mi-a venit. Prin cap nu-mi colindă niciun 
gând. înaintea ochilor nu văd decât gura neagră din ţeava 
mitralierei care mă atrage ca un magnet. într’un moment 
am svârlit de pe mine mantaua şi haina şi cu pieptul gol 
am pornit spre mitralieră strigând: 

—Trage, mama mă-tii de porc. Trage să se termine 
cu toate, ori te termin eu. 

Dar n’am putut face decât doi paşi, pentrucă uşa 
dubei s’a închis cu un sgomot direct în nasul meu. Cânte- 


293 


cui răsună acum mai cu fo: şi trenul merge mai departe. 
Toată noaptea mergem fără să oprim. Şi mă mir de ce nu 
ne fac nimic. De ce ne lasă să strigăm şi nu trag în noi. 
Această enigmă am deslegat-o mult mai târziu, când am 
aflat că, odată cu plecarea noastră, au început să ia foc fa¬ 
bricile şi sinagogile din Bucovina. 

A doua zi am fost ţinuţi toată ziua într’o gară mică, 
:n munţi, prin Ardeal. Copii mici încercau să se apropie 
de noi, dar erau imediat alungaţi de sentinele din jurul 
trenului. Flăcăi şi fete stăteau mai la distanţă şi ascultau 
cântecele noastre. O nuntă a trecut pe drum, în căruţe, 
cu caii împodobiţi cu cununi de flori şi năframe albe la 
urechi, cu muzică şi multă voie bună. 

—Uite cum unii petrec şi alţii suferă, mi se adresează 
Cazaciuc, trăgându-şi mânios căciula pe urechi. Apoi ca 
prins de un fel de nevoie de a-şi uşura sufletul, se postea¬ 
ză în faţa gratiilor dubei şi începe să le vorbească celor de 
afară: 

—Frate române şi creştine, stăi un moment şi ascultă 
vocea pământului. Pământul acesta pe care îl calci şi care 
te hrăneşte; care acum strigă de durere pentru că oameni 
haini la suflet şi străini de neam îl pângăresc. Nu vezi măi 
frate cum se duc pădurile, puterea şi avuţia neamului 
românesc, culcate la pământ de mâna hrăpăreaţă a Evrei¬ 
lor? Nu vezi cum Iuda îşi râde de toate sforţările acestui 
neam de a se ridica din noroiul în care oameni fără suflet 
şi fără Dumnezeu îl ţin mereu? Nu vezi cum tineretul 
acestui neam înfundă închisorile şi îngraşă pământul 
cu sângele lui tânăr? Trezeşte-te frate cât mai e vreme. 
Trezeşte-te şi scutură-te de putregaiul ce ameninţă să te 
ducă la pierzare! 

Nunta s’a oprit în loc şi oamenii stau şi ascultă ca la 
un glas venit din străfundurile pământului. Jandarmii 
sar din tren şi, cu înjurături şi paturi de puşcă, o împr㺬 
tie. Ş’am rămas iar singuri în duba rece şi mohorîtă. 

Seara am plecat din nou mai departe. în gară la Gheor- 
ghieni, o mare mulţime de oameni umple tot peronul. 


294 


La auzul cântecului nostru, niciunul nu dă semne de spai¬ 
mă şi nici nu se retrage. Când jandarmii încearcă să-i go¬ 
nească, se opun cu atâta vehemenţă că sunt lăsaţi în pace. 
Aici e altă lume; e Ardealul; sunt Moţii; e sufletul nea¬ 
mului românesc. 

Apoi am fost rupţi în două. O jumătate de tren 
cu o dubă a plecat spre Zalău — Satu-Mare, iar noi ne-am 
continuat drumul spre Alba Iulia — Deva. La Alba Iulia au 
fost debarcaţi 20 şi duba, cu noi cinsprezece, a plecat mai 
departe. 

* 


* * 


295 


ÎNCHISOAREA DIN DEVA 


Cam pe la ora patru dimineaţa am ajuns la Deva. 
O dimineaţă de toamnă mohorîtă şi rece, cu o gară îne- 
grită de funingine şi neprimitoare. în tot cuprinsul gării 
nici un civil; numai jandarmi. Şefi de Post cu pistoale în 
mâini şi cu degetul pe trăgaci. Suntem strigaţi câte unul 
şi scoşi din dubă afară. La uşa dubei trei Şefi de Post, 
voinici cât urşii, îl iau pe fiecare în primire. Unul te înş¬ 
facă de mâna stângă, altul de cea dreaptă, iar al treilea 
de după gât; şi trei pistoale îţi sunt puse în tâmple şi cea¬ 
fă. Aşa aranjat, fiecare e trecut pe lângă bagajele ce stau 
înşirate pe peron şi fără a avea voie să se aplece, trebuie să 
arate care e al lui. Un soldat îl transportă la maşina ce stă 
în dosul gării. Apoi eşti trecut printre două coloane de sol¬ 
daţi care te urmăresc cu ochii şi cu ţeava pistoalelor mitra¬ 
liere. în fine eşti depus într’o maşină de cursă, care şi ea 
stă înconjurată de jandarmi înarmaţi până la dinţi. După 
ce termină cu unul, cei trei jandarmi vin de-1 iau pe urm㬠
torul. 

Cam pe la mijloc mi-a venit rândul şi mie. Cei trei 
vlăjgani mă duc aproape pe sus. Toate au decurs normal 
până în maşină. Aici, un Căpitan de jandarmi pe care în 
viaţa mea nu l-am văzut, mă ia în primire, fulgerându-mă 
cu ochii şi-mi zice: 

—Stai jos. Să nu cânţi că vă împuşc pe toţi. Să nu 
mişcaţi nici unul că dau ordin să tragă imediat. 

Ţipă într’una ca scos din fire. Mă aşez pe locul desi¬ 
gnat şi privesc la Căpitanul ce strigă mereu. Un plutonier 
aşezat lângă uşă cu un pistol-mitralieră în mână, se uită 
zâmbind de la mine la Căpitan. După mine intră în maşină 


296 


Andrei Popescu. înalt, cu cisme, plete mari şi ochelari, An- 
driuşa şi-a adus din dubă o pâine şi se tot joacă cu ea ca 
şi cum ar cântări-o. Căpitanul începe să ţipe la el, dar An¬ 
drei se face că nu-1 aude şi cântăreşte pâinea mai departe. 

—Lasă, Domnule, pâinea în pace; şi să nu vorbeşti 
că dau ordin să tragă. 

—D-le Căpitan, mă adresez eu niţel enervat către omul 
ce strigă mereu, de ce nu ne lăsaţi în pace? De ce strigaţi 
mereu, când nimeni nu scoate o vorbă? Ori poate doriţi 
în adevăr să nu stăm binişor? 

—Taci că te împuşc. 

—împuşcă-mă, Domnule, dar nu ne tortura atâta, 
încep eu să strig la el. 

în acel moment a venit un Maior de Jandarmi şi l-a 
luat cu el pe sbuciumatul Căpitan. Am fost aşezaţi cu toţii 
pe bănci, în mijlocul maşinii, iar pe margini, în faţă şi în 
spate, au luat loc Plutonieri de Jandarmi cu pistoalele în 
mână. Eu stau tocmai în fund, cu Lică, Zubcov şi Popa 
Pavel. în spatele nostru, patru Plutonieri ne-au pus pistoa¬ 
lele în ceafă şi la fiecare sgâlţâitură ţeava pistoalelor 
bate în capul nostru, parcă ar vrea să ne aducă aminte 
cât de ieftină a devenit viaţa în vremurile ce trăim. 

Am ajuns la închisoare. O poartă mare şi grea se des¬ 
chide scârţâind. Un coridor întunecos şi lugubru duce 
pe lângă cancelarii spre celule. Un aer greu şi pestriţ, aer 
de închisoare, îţi opreşte respiraţia. Suntem opriţi pe co¬ 
ridor. în faţa noastră stau patru gardieni cu armele în m⬠
nă. în spate stau soldaţi cu baioneta la arme. începe per¬ 
cheziţia. De sus şi până jos, bucată cu bucată, haine, pan¬ 
taloni, palton, manta, pălărie, cămaşă, izmene, ghete, 
ciorapi, sunt controlate cu amănuntul. Cravatele, curelele 
de la pantaloni, bretelele, jartierele, tocuri, creioane, hâr¬ 
tie, bani, fotografii, inele, lame, brici, cărţi şi tot ce avem 
pe lângă noi, ne sunt reţinute. Am fost duşi apoi sus la 
primul etaj, într’o celulă. Rupţi de oboseală cum eram, 
ne-am culcat, aşa îmbrăcaţi, fiecare cum am putut, şi 
somnul ne-a mai liniştit niţel. 


297 


* 

* * 

închisoarea Deva e aşezată într’o margine a oraşului, 
lângă Tribunal. E o închisoare model unguresc. Spre drum 
sunt locuinţele personalului închisorii, care stau în leg㬠
tură cu birourile, iar acestea, la rândul lor, cu închisoarea 
propriuzisă. E compusă din nouă etaje. în mijlocul închi¬ 
sorii propriuzise e un hol mare, iar pe margini sunt celulele. 
La etaj e un fel de balcon interior, care merge de jur împre¬ 
jur. Deasupra birourilor sunt iar celule şi, către locuinţele 
personalului, o capelă. în una din aceste celule de la etaj 
am fost băgaţi noi cu toţii. 

Când ne-am trezit, primul lucru ce l-am făcut a fost 
să ne ducem la geam şi să vedem cam unde suntem. în 
faţa ferestrelor celulei e o curte în care două fetiţe de prin 
clasa a doua de liceu se joacă şi ne privesc cu multă simpa¬ 
tie. E curtea tribunalului, care ne închide vederea mai 
departe. Spre stânga se vede un deal mare, pe vârful căruia 
mai stau şi astăzi, strajă amintirii, urmele unei cetăţi vechi. 
După aceea a venit la rând împărţirea paturilor, care ocupă 
aproape întreaga celulă. Suntem în total, 17. Pe lângă noi 
cinsprezece, mai stă aici badea Avram, un ţăran bătrân din 
Judeţul Hunedoara care fusese condamnat la şase luni 
de închisoare pentrucă îl înjurase în public pe Carol al 
IMea. Celălalt locatar, pe care l-am găsit acolo, era un notar 
ardelean, condamant la un an închisoare pentru apologia 
crimei, care după vreo câteva săptămâni a fost eliberat 
şi al cărui nume nu mi-1 mai amintesc. După aranjarea 
paturilor ne-a venit ora de plimbare şi am fost duşi în cur¬ 
tea închisorii. Aici, cel puţin, ne putem spăla în voie, căci 
fântâna stă în mijlocul ei. De printre gratii, tot felul de chi¬ 
puri, unul mai variat ca altul, ne privesc cu uimire şi parcă 
cu admiraţie. Câte unul ne mai întreabă câte ceva, iar noi 
răspundem bucuroşi. După plimbare, ne vizitează Procu¬ 
rorul Chiriac. Om bine făcut, frumos şi îmbrăcat foarte 
îngrijit. 


298 


—Ce-i cu D-vstră, Domnilor? 

—Nimic, D-le Procuror, îi răspund eu. 

—De ce v’au închis? Ori au făcut-o pe gratis, pentru 
că D-vstră desigur nu sunteţi vinovaţi? Şi un zâmbet dis¬ 
preţuitor îi încreţeşte buzele. 

—Vinovaţi ori nevinovaţi, asta e altă poveste, D-le 
Procuror. Faptul care contează, e că suntem aici. 

—Dar desigur, nevinovaţi?! 

—Dacă D-vstră sunteţi de părere că în ţara rom⬠
nească nu mai există dreptul de a protesta contra oprim㬠
rii, atunci suntem vinovaţi. 

—D-ta ce studiezi? 

—Dreptul. 

—In ce an? 

—Ultimul. 

—Aveţi vreo nemulţumire? 

-Nu. 

—Atunci, la revedere. 

—Avem onoarea, D-le Procuror... A plecat fără ca eu 
să pot termina salutul. 

Lică se apropie de mine şi-mi zice: 

— Ştii cine e? 

—Habar n’am. 

—Fiul Senatorului Legionar, Colonelul Chiriac. 

—E şi el legionar? 

—Nu ştiu. Dar pare om de treabă. 

—Asta om mai vedea-o. 


* 

* * 

Zilele trec tare greu. Nu ni se dă voie să avem nici 
cărţi de citit, nici caiete şi nici creioane. De vorbit împreu¬ 
nă şi de uitat pe geam, ne-am plictisit. Am vrea să mai 
facem şi altceva. Dar ce? Niciunul dintre noi nu e aşa 
de departe în studii ca să ne poată da conferinţe atrăg㬠
toare. Zubcov a deslegat problema. Cu ajutorul câtorva 


299 


cartoane, pe care ni le-au dat ceilalţi deţinuţi şi al unui 
creion primit de contrabandă, a desemnat nişte cărţi de 
joc. Astfel toată ziua avem ocupaţie: concină, o sută unu, 
şaizeci şi şase, dar mai ales ,,podkidnoiur’ lui Andrei Po- 
pescu, e jucat cu multă bucurie şi râs. Patru joacă şi restul 
chibiţează. 

între timp, Rusu Vladimir a construit, din nişte 
butoane de la firele electrice şi resturi de pâine uscată, 
nişte figuri de şah; aşa că vremea cărţilor de joc a trecut 
repede. 


* 

* * 

Cam după vreo lună de zile a venit la noi Directorul 
închisorii însoţit de Primul Gardian, cu un ziar în mână, 
şi ne întreabă: 

—Aţi auzit, Domnilor, că Codreanu şi cu încă treis¬ 
prezece au fost împuşcaţi? 

—Nu poate să fie adevărat, D-le Director. 

—Ba da. Scrie în ziar. Au vrut să evadeze şi au fost 
împuşcaţi. 

Şi ne arată ziarul. în adevăr, în ziar stă scris, negru 
pe alb, că Nicadorii, Decemvirii şi Căpitanul au vrut să eva¬ 
deze şi au fost împuşcaţi în timp ce erau transportaţi 
de la Râmnicul-Sărat la Jilava. Dar nouă nu ne vine a crede 
deloc. Prea ne-am învăţat să-l vedem pe Căpitan dând pe 
toţi duşmanii peste cap, ca să mai credem că ar îndrăzni 
cineva să-l omoare. De aceea mă întorc spre Director şi, 
la rândul meu, îl întreb: 

—Arde Deva, D-le Director? 

—Ce să ardă? 

—Arde oraşul? 

—Nu. Da de ce să ardă? 

—Dacă nu arde, n’a murit Căpitanul. 

—Se poate. 

Şi Directorul, speriat de credinţa noastră, a părăsit 


300 


celula. 

Şi totuşi, după plecarea Directorului, ne-a prins în¬ 
doiala. Mii de gânduri îmi fulgeră prin cap. Nu se poate să 
fie adevărat. Nici vorbă. Regele a fost în vizită în Anglia 
şi se poate să fi căpătat de acolo vreun semn în acest 
sens; dar de acolo a fost la Hitler, şi acesta e naţionalist. 
Nu se poate ca el să-l fi lăsat în voia soartei pe un frate de 
credinţă. Nu! Nu! Are doar nevoie de toţi naţionaliştii 
din lume ca să poată dărâma oligarhia iudeomasonilor. 
Asta ar fi una dintre cele mai mari greşeli ale lui Hitler. 
Şi dacă totuşi el nu se interesează de noi?! Dacă pe el nu-1 
priveşte soarta altor naţionalităţi?! Atunci nici el nu va 
reuşi. Va cădea şi el pentru prima greşeală de neiertat 
ce va comite. 

Şi dacă în adevăr a murit Căpitanul, ce ne facem noi? 
Cum o mai scoatem la capăt? Unde se va găsi omul care 
să aibă curajul şi priceperea Căpitanului, care să ne condu¬ 
că mai departe în luptă? Dar, nu se poate! Căpitanul 
trăieşte! Asta e numai o manevră a Guvernului. El, care 
crede aşa de mult în Dumnezeu, nu se poate să fi murit. 
N’a lăsat Dumnezeu să se întâmple una ca asta. Ori, de s’a 
întâmplat, atunci nu mai există acest Dumnezeu! Doamne 
iartă-ne şi nu ne bate pentru toate cele ce ne trec prin gând 
şi suflet şi pentru toate greşelile noastre zilnice. 

Trăim între frică şi nădejde. Aşteptăm o minune, care 
întârzie să vină. Seara, în vizeta de la uşa celulei apare faţa 
mică şi negricioasă a gardianului Călinescu. 

—Camarade Popinciuc! 

—Ce-i, prietene Călinescu? 

—Aţi auzit ce scrie în ziare? 

—Am auzit; dar e adevărat? 

—Nu ştiu. Pe afară se vorbeşte că nu. Se spune că au 
evadat cu toţii şi au fugit în Germania, ajutaţi de nişte 
ofiţeri Români. 

O mică rază de lumină în sufletele noastre. Şi, totuşi, 
cât am stat închişi, aproape doi ani, mereu revenea între¬ 
barea: ,,Şi dacă l-au omorît?!” 


301 


* 

* * 

Vremea trece greu de tot. Gânduri negre şi mai ales 
gândul că toate jertfele noastre au fost zadarnice, mă fac 
să nu am linişte deloc. Viaţa noastră în comun are neca¬ 
zurile, dar şi plăcerile ei. Nagacevschi ne cântă, Rusu ne 
spune glume, Lică şi cu Zubcov scot ziarul „Samovarul” 
în care fiecare se găseşte, Macovei ne distrează cu nasul 
lui a la Tănase, iar Popescu Andrei mă forţează să învăţ 
pe de rost citate întregi din dreptul roman şi articole din 
codurile civil şi penal. După vreo lună vine din nou Procu¬ 
rorul Chiriac în vizită. 

—Cum vă mai simţiţi D-lor? 

—Mulţumim frumos, bine. 

—Duceţi lipsă de ceva? 

—D-le Procuror, nu s’ar putea să ni se permită ceva 
cărţi de citit, caiete, creioane şi poate ceva cărţi de stu¬ 
diu? 

—Ce, nu vi s’a dat nimic până acum? 

-Nu. 

—De ce nu li s’au dat aceste lucruri, D-le Director? 
se întoarce Procurorul spre Ionescu care stă, mic şi roto- 
feiu, în pervasul uşii cu o regală în gură. 

—Nu permite regulamentul, D-le Procuror. 

—Fugi de-aici, D-le Director. Am citit şi eu regula- 
mantul şi ştiu ce se poate şi ce nu. 

—Da, dar în privinţa D-lor sunt instrucţiuni speciale. 

—Nu există instrucţiuni speciale. Sunt deţinuţi ca 
ori care alţii şi, în această calitate, au aceleaşi drepturi 
şi datorii ca şi ceilalţi. Să li se dea cărţi din biblioteca 
închisorii şi să li se permită să-şi cumpere creioane şi caie¬ 
te. 

—Bine, D-le Procuror; dar la biblioteca închisorii nu 
prea sunt cărţi. 

—Lasă că aranjăm noi asta. Pachete primesc? 

—Nu, că nu au voie. 


302 


—Să li se dea pachetele care sosesc şi cărţile de stu¬ 
diu, după ce vor fi cenzurate. 

—Bine, D-le Procuror. Ordinul va fi îndeplinit. 

—Mai aveţi vreo dorinţă? ne întreabă Procurorul 
foarte curtenitor. 

—Nu, D-le Procuror. Vă mulţumim foarte frumos. 

A plecat. Bucuria noastră e mare. Chiar a doua zi 
primim de la biblioteca închisorii cărţi de citit. Pe ele, 
numele Procurorului Chiriac. Ce se întâmplase? Procurorul 
dăruise o parte din biblioteca lui închisorii, ca noi să avem 
ce citi. Au început apoi să vină pachete de pe acasă; cărţi, 
bani, mâncare, îmbrăcăminte, primim de toate. In special 
Lică, Nagacevschi şi Zubcov primesc atât, că aproape ne 
ajunge pentru toţi. 


* 

* * 

După vreo două luni de închisoare am primit, într’o 
bună zi, o scrisoare de la Caradan, în care îmi ordona să 
dăm cu toţii o declaraţie de supunere Regelui, căci ei 
o dăduseră deja. M’am întors cu scrisoarea în dormitor 
şi le-am citit-o la ceilalţi camarazi. 

—Asta-i o porcărie, sare Lică enervat. 

—Eu nu dau, se anunţă Andronic, artelnicul nostru, 
de după masa unde taie mălaiul în porţii pentru noi. 

—Asta nu-i treabă de oameni cinstiţi, zice Nagacev¬ 
schi din cealaltă parte a celulei. 

—E ordin, caut eu să-i mai opresc. 

—De la cine? sar cu toţii asupra mea. 

—De la Caradan, şeful grupului nostru. 

—Poate să fie, dar noi nu dăm nicio declaraţie. 

După mult sfat, am ajuns la soluţia ca eu să-i scriu, 
prin prietenul nostru gardianul Călinescu, lui bădia Ţurcan 
la Cernăuţi şi să-l întreb dacă să dăm ori nu declaraţia. 
Zis şi făcut. După vreo zece zile ne-a sosit răspunsul că fu¬ 
sese ordin de la Căpitan ca toată lumea să dea declaraţii. 


303 


Am compus şi noi următoarea declaraţie: 

Declaraţie, 

Subsemnaţii, legionari de la închisoarea Deva, decla¬ 
răm că renunţăm la lupta noastră din trecut şi că pe vii¬ 
tor vom lupta cu şi mai multă tărie pentru ţară şi tron. 

Am semnat-o cu toţii şi i-am dat-o Directorului închi¬ 
sorii. La câteva zile a apărut publicată aproape în toate 
ziarele româneşti. Acum nu mai eram legionari; şi totuşi 
eram. Guvernul nu ne credea că am renunţat la Garda de 
Fier şi noi, în adevăr, nu renunţasem. 

* 

* * 

Germania începuse să câştige din ce în ce mai mult te¬ 
ren în politica mondială. România era nevoită să încheie 
tratate economice şi de amiciţie cu Germania. în august 
1939 începe răsboiul Germano-Polon. In numai două săp¬ 
tămâni, Polonia e ocupată în întregime de Germania. 
Ţările aliate Poloniei sunt surprinse şi nu pot interveni, 
România cu atât mai puţin, mai ales din cauza nesiguranţei 
interne. Guvernul începe tratative cu Mişcarea Legionară, 
care sunt însă întrerupte, abia iniţiate, din cauză că la 21 
Septembrie este ucis Călinescu de către echipa lui Miti 
Dumitrescu. 


* 

* * 

Ziua de 21 Septembrie 1939 era caldă şi frumoasă. Un 
soare splendid îşi revărsa cu prisosinţă razele lui poleite 
peste acoperişul închisorii şi ne încălzea lângă zidul curţii 
unde ne trântisem cu toţii. Pomii din grădinile din jurul 
închisorii începuseră să-şi vopsească frunzele cu tot felul 


304 


de culori şi tonalităţi: roşu, galben, ruginiu, verde, etc. 
Merii grei de rod îşi plecau ramurile în faţa Reginei Toamna 
care începuse să facă inspecţia anuală pe acele meleaguri. 
Din negoţul lui Maieroşan, de unde cumpăram noi, când 
puteam, câte ceva de ale gurii, situat vis-â-vis de închisoare, 
se aude o emisiune de radio. El cunoaşte ora noastră de 
plimbare şi de aceea deschide geamul şi pune radioul mai 
tare. Câţiva dintre camarazi stau pe aproape, atenţi la 
veştile ce ar putea fi anunţate. La un moment dat se des¬ 
prind cu toţii de lângă zidul unde ascultau şi, cu spaima 
pe obraji, se apropie repede de noi. Macovei, alb ca varul 
la faţă, ne întreabă: 

—Aţi auzit? 

—Să auzim? Ce? 

-L-au ucis pe Chioru. 

—Fugi de aici, mă! Eşti copil? Cine poate să-l omoare 
pe ticălosul ăsta, când este aşa de bine păzit? 

—A spus la radio. 

—Vezi-ţi de treabă! N’ai auzit bine. 

—Au spus, se amestecă şi ceilalţi ce au stat lângă zid 
de vorbă. 

—Aţi auzit bine? 

—Sigur că am auzit. 

Câţiva sar în sus şi joacă într’un picior de bucurie. 
Unii au rămas tăcuţi şi cu capul plin de gânduri, iar alţii, 
nepăsători, pentru că nu credeau. Vestea a intrat şi în capul 
meu, dar încă nu-i prindeam bine înţelesul. Pe încetul 
ajunge să pătrundă în tot corpul. Un icnet de bucurie 
şi uşurare mă sguduie tot, dar imediat, ca o presimţire, 
gânduri dureroase încep să-mi treacă prin minte. A murit 
călăul, dar acum ce va urma? Ce va face camarila? Suntem 
în mâinile lor ca şoarecii în capcană. Şi un sentiment de 
spaimă şi de neputinţă pune stăpânire pe mine. Se vede 
că aceleaşi gânduri trec şi prin capul celorlalţi camarazi, 
pentru că acum tac cu toţii. 

Ca puşi de acord, am întrerupt plimbarea şi ne-am 
retras în celula noastră, goală şi mohorîtă, unde o candelă 


305 


arde neîntrerupt sub o iconiţă a Sfântului Arhanghel 
Mihail, ocrotitorul nostru. Seara ne culcăm repede, evi¬ 
tând orice zgomot, dorind să fim uitaţi acolo în celulă. 
Simţim cu toţii primejdia ce atârnă asupra capetelor 
noastre ca sabia lui Damocles. Lumina e stinsă şi liniştea 
e complectă. Doar candela sfârâie încetişor şi linişteşte 
nervii noştri încordaţi peste limită. 

După puţin timp se aude un pas pe coridor. Ridicăm 
cu toţii capul şi ascuţim urechile. E Călinescu —ironia 
soartei— gardianul prieten al nostru. Il recunoaştem după 
cele trei bătăi rare şi regulate în uşă. Mă apropii repede 
şi îl întreb: 

—Ce noutăţi ai, prietene Călinescu? 

-L-au omorît pe Chioru. O echipă din Ploieşti i-a 
dat de hac. Staţi liniştiţi că afară e urît de tot. Ii împuş¬ 
că pe legionari pe toate drumurile. 

A plecat imediat. Cuvintele lui au pătruns în mine ca 
o greutate de plumb care doare amarnic. Le spun şi celor¬ 
lalţi camarazi cele auzite şi liniştea cuprinde din nou celu¬ 
la. E aşa de mare, că mă doare. Aş vrea s’o rup, să spun 
ceva, dar nu pot. Gâtul mi-e uscat şi urechile îmi vâjâie. 
Pe la vreo zece noaptea vine directorul închisorii, aprinde 
lumina în celula şi, deşi toată lumea stă în pat şi în linişte, 
începe să ţipe: 

—Ce înseamnă porcăria asta? De ce nu dormiţi? 
Ce puneţi la cale? Lasă că vă arăt eu vouă! 

A plecat şi noi nu schimbăm nicio vorbă. Face impre¬ 
sia că aerul în celulă s’a făcut aşa de gros că ne desparte 
pe unii de ceilalţi. După un timp, Benedict Zubcov zice, mai 
mult pentru el: „Acum cred şi eu că a murit Chiorul”. 
Noaptea a fost un iad. Aproape niciunul n’a dormit. 

A doua zi, la numărătoare, gardienii sunt foarte t㬠
cuţi. Sentinelele au fost dublate şi plimbarea trebuie să o 
facem în cerc, la distanţă de un metru unul de altul şi 
în tăcere. Câteva femei deţinute, care spală mai laoparte 
nişte rufe, ne privesc şi plâng. Nişte figuri aspre de deţi¬ 
nuţi, învăţaţi cu greul închisorilor şi pentru care moartea 


306 


ar fi o binecuvântare, stau la geamurile celulelor şi înjură 
pe gardienii care ne păzesc. 

Pe la orele 11 vine după mine Truţ, un gardian înalt 
şi rotofeiu, pezevenchi dar bun la suflet. 

—Domnule Popinciuc, vă chiamă domnul Procuror la 
Tribunal. Şi îndreptându-se către toţi, adaugă: Vai, domni¬ 
lor, ce e pe afară! împuşcă ca în codru! Doi stau morţi, 
trântiţi în piaţă. Dracul mai ştie unde o să ajungem. 

Eu stau şi mă gândesc. Nu mă duc. Am presentimen¬ 
tul că se apropie ceasul cel cumplit. Sunt neliniştit. Un sen¬ 
timent nou, ne mai trăit, se învârte în mine. E un „ce” 
care răstoarnă tot, parcă ar vrea să stabilească o nouă 
ordine: ordinea morţii. îmi zic că ar fi bine să aştept. 
Să vină călăii să mă ia. Să mă opun. Să mor cu unul de 
gât. Dând însă cu ochii de camarazii din jur, mi-am schim¬ 
bat gândul. Eu sunt şeful lor. Trebuie să veghez pentru 
binele şi viaţa lor. Dacă nu mă duc şi vin să mă ia, îi bag 
şi pe ei în bucluc. In loc, deci, să veghez pentru ei, îi dis¬ 
trug odată cu mine. Dacă merg eu, poate că ei scapă. Poa¬ 
te că sângele meu îi va sătura pe călăi şi ei vor scăpa. 
Mă decid. Plec. Mă îmbrac şi apoi mă adresez camarazilor 
de suferinţă, care mă privesc înduioşaţi şi înspăimântaţi. 

—Eu mă duc, fraţilor. Dacă nu vin, toate cele bune. 
Voi însă nu plecaţi aşa câte unul; n’are rost. Staţi aici şi, 
dacă vin să vă ia, făceţi-le o primire frumoasă. 

Am plecat. La poarta închisorii mă aşteaptă Directo¬ 
rul Ionescu şi cu gardianul Sabău. Directorul, aproape ne¬ 
gru la faţă şi speriat, îmi zice: 

—Ce-aţi făcut, Domnilor! Ce-aţi făcut?! Vai de mama 
voastră! 

—Lasă, D-le Director, îi răspund eu, că tot noi o pl㬠
tim. 

Sabău mă priveşte întristat şi nervos. îşi încarcă arma 
şi mă avertizează că pe drum n’am voie să mă uit nici 
într’o parte, nici să vorbesc cu nimeni. Am plecat. Ieşind 
pe poartă, mă întâlnesc cu o fetiţă. Când a dat cu ochii 
de mine, a început a plânge şi a fugit. Cred că asta mă ve- 


307 


dea deja cadavru, îmi trece mie prin cap, ori s’a speriat 
de barba mea care de multă vreme creşte în voia ei. Deo¬ 
dată îmi face impresia că Sabău manevrează ceva la ar¬ 
mă. Se prepară să tragă, gândesc eu. Truţ spunea că îi îm¬ 
puşcă pe stradă. Dacă trage acum, cad cu capul pe piatra 
de colea. Ori mă răsucesc în cădere şi cad cu faţa în sus. 
Nu! E mai bine cu faţa în jos. îmi aduc aminte că citi¬ 
sem pe undeva că unul, când stă gata să moară, mai vede 
şi aude, dar nu se poate mişca. Te pomeneşti că vine 
vreun ticălos şi mă scuipă şi nu-i pot răspunde cum tre¬ 
buie. Dar de ce nu trage? N’are curaj? Doamne, iartă-mi 
păcatele! 

- La dreapta, D-le Popinciuc, îl aud pe Sabău în urma 

mea. 

Mă uit în direcţia indicată şi văd Tribunalul. Vasăzi- 
că, Procurorul m’a chemat; şi încep să revin la viaţă, la 
realitatea crudă şi dureroasă. 

Prim-Procurorul Chiriac se plimbă dintr’un colţ 
în celălalt al biroului cu lacrimi în ochi. 

—Ai auzit, camarade Popinciuc? S’a dus Chioru. 
Dar câte vieţi o să coste acest fapt! împuşcă lumea pe toate 
drumurile şi pe mine, Prim-Procurorul acestui judeţ, nici nu 
mă înştiinţează. Te-au cerut şi pe D-ta. A venit ordin să 
fii împuşcat imediat, iar restul în echipe de câte trei, dacă 
nu intervine alt ordin. Eu nu te dau. 

—D-le Procuror, răspund eu, gândiţi-vă bine ce faceţi. 
O să intraţi şi D-vstră în bucluc. 

—Ce? Bucluc? Când fără condamnare, fără judecată, 
se omoară lumea pe stradă, D-ta îmi ceri să nu mă amestec? 
Eu nu mă pot preta la acest joc. Te-am chemat ca să te aver¬ 
tizez. Să te încurajez, dacă ar fi necesar. Să fii tare! Să 
nu spui nici o vorbă, că rezultatul e acelaş: moartea. Eu 
o să mă opun cât pot la această mişelie. Dacă văd că altfel 
nu merge, vă dau drumul de la închisoare. Să staţi pregătiţi 
în ori ce moment! Du-te şi spune-le şi celorlalţi camarazi 
să fie tari şi să se ţină bine. 

I-am mulţumit pentru toate cele ce făcuse pentru noi 


308 


până atunci, şi mai ales pentru cele ce făcea în acel mo¬ 
ment. L—am rugat ca, în caz de liberare forţată, să ne dea 
nişte arme. Cu o îmbrăţişare frăţească, am plecat din nou 
spre închisoare. Pe drum, lumea se uita la mine speriată şi 
se ferea, lăsând strada liberă. Câte o femeie îşi ştergea 
ochii cu batista, altele îşi făceau cruce. 

Când am reintrat în celulă, m’a întâmpinat un suspin 
de uşurare ieşit din pieptul camarazilor. Stăteau toţi gr㬠
madă. Benedict rupsese un picior de la un pat de fier 
în vederea evenimentelor. Le-am povestit întâlnirea cu Pro¬ 
curorul şi, obosit cum eram, cu nervii gata să plesnească, 
m’am întins pe marginea unui pat şi am dormit. în vis mi 
s’a arătat Domnul nostru Isus, răstignit pe cruce. Din 
mâini şi din picioare, din coasta Lui şi de pe frunte, curgeau 
şiroaie de sânge. însă ochii Lui mă priveau cu o blândeţe 
extraordinară. S’a coborît de pe cruce, a desfăşurat pânza 
care îi acoperea mijlocul şi şi-a pus-o pe umeri, aşa cum 
îl arată icoanele şi dreapta Lui s’a pogorît spre capul meu, 
ca să mă mângâie. M’a cuprins atunci o spaimă mare, am 
ţipat şi m’am ferit ca să nu mă atingă. M’am trezit. Ceilalţi 
camarazi se uitau curioşi la mine. 

—Ce ai, Mardarie? De ce ai ţipat? 

Le-am povestit ce visasem. Vladir Rusu, care studia 
dreptul şi fîlosofia-teologia şi era foarte religios, mi-a 
zis: 

—Eşti un prost. Ai avut ocazia să mergi la cer şi n’ai 
fost vrednic de ea. Acum o să înghiţi multă vreme praful 
pământului până ce îţi va veni din nou ora. Şi nu ştiu 
dacă va fi tot aşa de fericită ca asta ce-ai pierdut-o. N’a- 
veţi nicio grijă camarazi, că nu i se întâmplă nimic. 

(Acest fragment a fost publicat în „Pământul Str㬠
moşesc”, Seria Nouă, Nr. 2, pag. 34-38). 

♦ 

* * 

Au urmat trei zile şi trei nopţi, pe care nici celui 


309 


mai teribil duşman nu i le doresc. Gardienii se întreceau 
în a ne povesti grozăviile ce se petreceau afară, care ne 
băgau groaza în oase. De mâncat, nu mâneam aproape de¬ 
loc, pentru că nu intra pe gât. Părul îmi cădea din cap 
cu nemiluita şi somnul nu se prindea deloc de mine. Ziua 
mai era cum mai era, dar noaptea era groaznică. Nervii 
erau întinşi până la refuz. La cel mai mic zgomot aşteptam 
să apară jandarmii, să ne batem cu ei şi să murim. Scăpa¬ 
rea noastră nu o vedeam decât la Dumnezeu. Numai Vla- 
dimir Rusu mânca şi îşi vedea de treabă liniştit. 

După cele trei zile a venit Procurorul Chiriac. Trist, 
cu lacrimi în ochi, a intrat greoi în celula noastră, s’a oprit 
cu ochii asupra candelei de subt icoana Arhanghelui Mi- 
hail şi ne-a zis: 

—Aţi scăpat camarazi. A trecut furtuna. Pe cine nu 
l-a ajuns, e salvat. Dar a prins pe tare mulţi. 

S’a întors repede şi ne-a părăsit, căci lacrimile începu¬ 
seră să-i inunde obrajii. N’am discutat nimic între olaltă. 
Eu am plâns ca un copil mic şi m’am culcat cu nervii frânţi 
şi trupul obosit peste măsură. Zilele ce au urmat au fost 
triste de tot. In fiecare scrisoare ce o primea vreunul din noi, 
aflam de moartea năprasnică a unuia sau al altuia din cama¬ 
razii noştri. Oameni de neînlocuit. Ici, colo, câte o rază 
de lumină; câte unul mai reuşise să scape de prăpăd. 
Mare ne-a fost bucuria când am aflat că Bădiţa Iasinschi 
mai trăia. 

De viaţă legionară nu mai era vorba. Nu mai primeam 
niciun semn de la nimeni că Garda de Fier mai trăia. Şi 
asta ne desnădăjduia cel mai mult. Începea să-mi pară rău 
că nu mă împuşcaseră în Septembrie. Acum abia am în¬ 
ţeles visul şi-mi părea rău că mi-a fost frică de a merge 
la cer. Spiridon Jitariu murise îmbrăcat cu mantaua mea 
împreună cu Bozântan, un frate al decemvirului. I-au îm¬ 
puşcat la tulpina unui pom în timp ce ei îşi dădeau frăţeş¬ 
te mâna. Ion Nemţanu scăpase. Era în drum spre Văc㬠
reşti, în dubă şi nu i-au dat de urmă. Cei de la Râmnicul- 
Sărat, Braşov, Ciuc, Vaslui, au fost ciuruiţi de mitraliere. 


310 


Din toate părţile numai moarte; în toate visele numai 
morţi. Noi oare, la ce mai trăim? Pentru răsbunare?! 
Dar cu cine să o faci? Se aude vorbind de Horia Sima, 
dar noi nu-1 cunoaştem. Şi Căpitanul e mort. Ori, poate 
mai trăieşte?! 

Ne sbatem aşa dintr’o margine în alta de zidurile 
închisorii şi începem să simţim cât e de strâmtă şi grea. 
In 1937 stăteam închis bucuros. Nu mă frământa niciun 
fel de gând. Căpitanul avea grijă de toate. Cu asta rezol¬ 
vam orice problemă. Acum nu mai aveam pe nimeni care să 
aibă grijă de toate. Trebuia să ne gândim singuri ce avem 
de făcut. 

Cu vremea ajunsesem într’un fel de prostraţie în care 
nu mă mai interesa nimic. Nici măcar propria mea persoană. 
Trăiam fără să-mi dau seama. In puţinele clipe când îmi 
reveneam, începeam să mă înfurii pe poporul român care 
sta cu mâinile în buzunar şi se uita la toate chinurile noastre 
fără să mişte un deget; pe Dumnezeu care lăsase să se 
întâmple atâtea fără-de-legi; şi pe tot ce se mişca în „ţara 
asta stupidă şi ticăloasă.” După numai câteva minute îmi 
părea rău de toate gândurile mele negre şi începeam să mă 
rog lui Dumnezeu şi să-I cer iertare. 

Intr’una din aceste zile când mă prinsese din nou 
desnădejdea, a venit în vizită Procurorul Chiriac. 

—Cum o mai duceţi, camarazi? 

—Foarte bine, îi răspund eu în mod aproape obraznic. 

—Da, ce ai azi de eşti aşa de agresiv? 

—Mă bucur de viaţă şi sunt foarte bine dispus. 

—Ce-i cu tine, Popinciuc? 

—Nimic. Îmi pare numai rău că v’aţi amestecat în 
Septembrie şi nu i-aţi lăsat să mă împuşte. Acum, cel pu¬ 
ţin, aveam linişte. Eram sus la Dumnezeu şi nu-mi mai 
păsa de mârşăviile acestei vieţi putrede. 

—Ehei, măi băiete. O să vezi tu ce nevoie o să fie de 
fiecare dintre voi mai târziu. Poate că îmi ajută Dumne¬ 
zeu şi o să mai vorbim noi despre asta. 

A plecat şi mie îmi pare rău. Va crede despre mine 


311 


că sunt un prost crescut pentru că, în loc de a fi mulţumi¬ 
tor, m’am purtat ca un nătărău. 

★ 

* * 

De o bună bucată de vreme stă închis cu noi Dioni- 
sie Dudur (Dais), student la medicină din Cluj, amestecat 
în procesul cu Goangă şi condamnat la un an şi şapte 
luni închisoare. Vesel şi bun de glume cum nu se mai g㬠
seşte altul. Toată ziua cântă. Are o voce spartă şi ho¬ 
dorogită ca o căruţă bătrână şi strigă cât poate. Asta 
numeşte el cântec. 

-Las-o naibii, Dais, că ne-ai plictisit. 

—Nu pot, dragă. Trebuie să mă menţin în voce, căci 
altfel pierd angajamentul la Operă. 

Şi iar începe: O Susana, o Susana, ist die Liebe doch 
so suss. 

—Mă Dais, cine te-a învăţat cântecul ăsta? 

—O nemţoaică dulce şi durdulie pe care am cunos- 
cut-o vara trecută într’o excursie. 

—Mai bine îşi frângea capul pe vreo râpă şi nu te în¬ 
văţa nimic. 

—Nu vorbi cu păcat, mă Mardarie. S’o fi văzut, îţi 
lingeai buzele, aşa era de frumoasă. 

Şi cântă iar. Noi râdem şi el cu noi, bucuros că a 
reuşit să despice, pentru un moment, atmosfera rece a ce¬ 
lulei. 


* 

* * 

Un alt bun camarad în aceste zile grele ne-a fost 
Candin, un ţăran din Deva, care pentru credinţa lui legio¬ 
nară trebuia să stea închis şase luni. Avea o voce de bari¬ 
ton dulce şi melodioasă, de-ţi era mai mare dragul să-l 
auzi cântând. 


312 


—Bade Candin, ia mai trage o doină. 

—Nu ştiu dacă vă place! 

—Hai, hai, Bade Candin. Ştii că ne place. Dă-i numai 
drumul. 

Zâmbea încetişor, îşi dregea vocea şi începea încet, 
abia şoptit, apoi din ce în ce mai tare: 

Pare mie, ori s’aude. 

Ori s’aude’un ţingălău 
Pe bimbocu badi-meu. 

Ori s’aude’un clopot mare 
Pe bimbocu bade’n vale. 

—Dar ăl cu inima, Bade Candin? Nu vrei să ni-1 cânţi? 

Vai, vai, vai, inimă, vai. 

Că de bine nu mai dai. 

răsună vocea camaradului Candin prin toate colţurile celulei 
şi se rostogolea, valuri, valuri, în spre seara de afară. 

—Dar cel ce zice: 

Mândra mea, mândră, mândruţă, 

Ţi-am adus o năfrămuţă, 

Să te’mbraci să fii măi, măi, 

Să fii dragă la flăcăi. 

—Să mai cânte acum şi camaradul Nagacevschi, că eu 
am cântat destul. Costel nu se lasă rugat mult şi vocea 
lui de tenor, clară şi plină, umplea celula: 

Mugur, mugur, mugurel, 

Ia-mi fă-te mai măricel. 

Că m’am săturat de vară 
Şi de duşmanii din ţară. 

sau 


313 


Foaie verde matostat, 

M’aş băga la tin’argat. 

Şi ce fel de-argat să fiu, 

Numa’n braţe să te ţiu. 

Ce să mai spun de ceilalţi locatari ai închisorii, care 
ne întrerupeau monotonia zilnică?! Aşa, în acea vreme 
stătea închis la Deva, Petre Groza, care mai târziu a 
fost Preşedintele R.P.R.-ului. Se apucase într’o zi să desem¬ 
neze secerea şi ciocanul pe zidurile coridorului. Cum unii 
dintr’ai noştri vroiau să-i dea o lecţie, m’am dus şi-am vor¬ 
bit cu el. 

—D-le Groza, d-ta vrei să faci din puşcăriaşi comunişti 
sau vrei să te lupţi cu noi aici la închisoare? Nu crezi că ar 
fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt? In fond, a - 
tât d-ta, cât şi noi, stăm la dubă. Cred că ar fi mai bine 
să ne respectăm unii pe alţii şi să evităm ca autorităţile 
să intervină, pentru că ne-am prejudicia reciproc. 

—Ca să spun drept, eu nu vreau nici un fel de luptă 
cu d-vstră aici. Vroiam numai să semnalez prezenţa mea 
aici la închisoare. N’aveţi nici o grijă că semnele făcute 
de mine dispar chiar azi. 

—Vă mulţumesc pentru înţelegerea ce mi-o arătaţi 
şi, dacă aveţi nevoie de ceva, vă stăm la dispoziţie. 

—Vă mulţumesc şi eu, dar n’am nevoie de nimic. 

* 

* * 

O altă figură curioasă era un locotenent de Marină, 
cleptoman, condamnat la un an de închisoare pentru că fu¬ 
rase un inel. Era un om cult, citit şi foarte subtil. Ne spunea 
o mulţime de bancuri şi ne înveselea cu poveştile lui de 
prin ţările pe unde umblase. 

Apoi mai era o ţigancă tânără şi două mai în vârstă. 
Zubcov se distra vorbind cu ele în limba lor pe care o 
învăţase de mic, de la un vecin al lui. De câte ori ieşeau 


314 


ţigăncile în curte, noi ne şi aşezam la geam. Cele două mai 
bătrâne cântau şi băteau din palme, iar cea tânără, cu 
fusta creaţă făcută roată în jurul ei, juca de credeai că toa¬ 
tă lumea era a ei. 


* 

* * 

Zilele treceau mereu. Paşti, Crăciun, treceau peste 
capul nostru aproape neobservate. Singur Lică, în aceste 
ocazii se muncea să ne aducă aminte de ele. Organiza 
tot felul de jocuri ca roata norocului, plicuri cu surprize, 
versuri pipărate şi câte altele. Aşa am ajuns la începutul 
lui Aprilie al anului 1940. 


* 

* * 

Intr’o zi am primit o citaţie ca să mă prezint în faţa 
Consiliului de Reformă al Diviziei a 4-a din Iaşi. Prin 
Direcţia închisorii am trimis o scrisoare în care am expus 
situaţia în care mă aflam şi deci imposibilitatea de a 
mă prezenta. Mi s’a trimis imediat o foaie de drum şi pe 
data de 5 Aprilie, am plecat însoţit de gardianul Sabău; 
acelaş care mă condusese la Procurorul Chiriac şi care, 
credeam eu atunci, că avea să mă împuşte. 

Numai cine a stat multă vreme în singurătate, poate 
să-şi dea seama de ceea ce am simţit eu când, după un an 
şi şase luni, ieşeam pentru prima dată în oraş, pe străzile 
cu oameni şi soare, cu copii mici şi fete cu obrajii rumeni 
şi ochi strălucitori de viaţă. Abia când vezi acestea toate, 
îţi dai seama la câte trebuie să renunţe un suflet de om în 
luptă pentru neam. La gară, mă uit la tren ca la ceva nou 
şi nemaivăzut. Oameni cu valize, ziare, bomboane, şoco¬ 
lată în mâini; sate, oraşe şi nesfârşitul peisagiu de prim㬠
vară. Rândunele, vrăbii şi cocostârci, cer albastru şi, cât 
vezi cu ochii, numai libertate şi voie bună. 


315 


în compartimentul nostru s’au ocupat toate locu¬ 
rile. Toţi se uită curioşi la mine. Insigna de student din 
piept şi gardianul de lângă mine le-au spus totul. Toţi 
ştiu că sunt legionar, dar nu văd de nicăieri, nici un semn, 
care să-mi dea de înţeles că Legiunea trăieşte. Mă privesc 
parcă cu milă şi cu regret. 

La Iaşi, a trebuit să poposesc câteva nopţi la închi¬ 
soarea Militară. Sunt tratat ca ofiţer. Mi se dă o cameră 
şi o ordonanţă, un soldat închis şi el. A doua zi la proces, 
şedinţa e secretă. Pe coridorul Tribunalului l-am întâl¬ 
nit pe Decebal, fratele Căpitanului, care s’a oferit să mă 
apere; dar eu am refuzat, în primul rând pentru cănu vroiam 
să-l bag, poate, într’un nou bucluc, şi în al doilea, pentru- 
că nu aveam bani ca să-i plătesc onorariile, deşi nici nu 
eram sigur că mi i-ar fi acceptat. Aşa, în sala de judecată 
sunt numai eu cu completul de judecată compus din 6 
Colonei, Procurorul şi apărătorul meu din oficiu, un ofiţer 
de cavalerie. 

Procurorul dă cetire actului de dare în judecată prin 
care se constată că, fiind eu condamant la o pedeapsă 
mai mare de şase luni de zile de închisoare, nu mai puteam 
face parte din cadrele armatei. Se punea problema dacă 
trebuie, ori nu, să fiu reformat şi în ce condiţii. Procu¬ 
rorul a susţinut că eu eram deja reformat de drept şi că 
Consiliul trebuia numai să stabilească dacă eram reformat 
cu sau fără pierderea gradului. Eu am susţinut contrariul. 
Adică, dacă faptul în sine, pentru care eram condamnat, 
era infamant şi dacă deci, trebuia ori nu să fiu reformat; 
condiţiile în care se opera reforma fiind numai un corolariu 
al acestei. A prevalat părerea Procurorului şi am fost refor¬ 
mat fără pierderea gradului. 

Am fost dat din nou în seama lui Sabău şi, însoţit 
de vărul Niculai Popinceanu şi Mimi Tâmpăscu, am por¬ 
nit prin Iaşi la plimbare. Am intrat într’un restaurant. 
Un domn mai în vârstă, cu burtă şi ochelari, se adresea¬ 
ză lui Sabău: 

—Vezi să nu-ţi fugă deţinutul. 


316 


—Am eu grijă, îi răspunde Sabău; şi ne aşezăm la o 
masă mai către fund. 

—Ala crede că ai făcut o glumă straşnică şi nici nu 
bănueşte că a spus adevărul, îi zice Niculai lui Sabău; 
Şi apoi se prind amândoi într’o discuţie despre închisoare, 
salarii şi funcţionari. Eu cu Mimi stăm mai la o parte şi 
povestim. 

—Vara trecută am fost la Mihoveni. Nici nu-ţi închi¬ 
pui cum am simţit cu toţii lipsa ta. în special eu. 

—Epa! Nu cumva vrei să spui că te-ai plictisit fără 
mine? 

— Şi dacă ar fi adevărat, ce? 

—Aproape nu te-aş crede. 

—Crede ori nu, dar de multe ori m’am dus singură 
în grădina voastră de pe deal şi m’am gândit la tine. 

—Tu crezi că eu n’aş fi vrut să fiu prezent? 

—Ai vreo drăguţă nouă? 

—Am una cu care cred că o să mă însor. 

—Cum o chiamă? 

-Lala. 

— Frumos nume. E acolo în Deva? 

—Nu. E la Cernăuţi. O cunosc dinainte de a fi închis. 

— Şi de atunci sunteţi mereu în legătură? 

—îmi scrie mereu. Sunt singurul dintre cei închişi 
la Deva căruia îi mai scrie fata. 

—Numai să n’o scrintească. 

—Nu mă tem. 

—Tu nu te încrede. Femeile sunt ale dracului. Când 
nu crezi, atunci ţi-o fac. 

—Ce mai ştii de Garda de Fier? 

—Nimic. Nimeni nu spune o vorbă. Pe cine îl întrebi, 
nu ştie nimic, ori nu vrea să spună nimic. 

—Dacă n’ar spune şi ar fi, atunci încă ar fi bine. 

Am plecat apoi la gară şi a doua zi, spre seară, am 
ajuns la Deva. Camarazii de suferinţă sunt toţi în jurul 
meu. 

—Ai băut ceva? 


317 


—Sigur. Am băut de sufletul fiecăruia dintre voi 
câte un pahar. 

—Dar ceva în braţe ai strâns? 

—Strâns, dară. Dar numai de sufletul meu şi nu de al 
vostru. 

Râdem cu toţii. 

—Dar de Garda de Fier ai auzit ceva? 

—Nu. Şi asta e partea cea mai dureroasă. 

Tac cu toţii şi se împrăştie în toate părţile, lăsându- 
mă singur cu scrisoarea Lalei pe care ei o deschiseseră şi 
o citiseră, aşa cum făceau de obicei cu orice scrisoare ce 
venea. Lala îmi scrie că nu mă mai poate aştepta; că şi-a 
găsit un alt băiat; şi că să nu fiu supărat. Mi-am adus ime¬ 
diat aminte de Mimi. Nu ştiu ce-oi fi greşit, dar văd că 
tare mă mai bate Dumnezeu. îmi ia tot ce mi-e drag. 

La începutul lunii Mai, chiar în prima zi a Paştelui, 
am fost amnestiaţi şi puşi în libertate. Tratativele dintre 
Rege şi Mişcare erau destul de avansate. El încerca să 
ne neutralizeze cu orice preţ. 

Am ieşit din închisoare, jumătate bucuros şi jumăta¬ 
te trist, pentru că îl lăsasem singur pe fratele Dudur, care 
nu fusese amnistiat. 

Ni s’au dat bilete de tren şi, încărcaţi în vagoanele 
supra-pline de soldaţi concentraţi, am pornit fiecare spre 
casele noastre. Adică ceilalţi; eu am plecat spre Cernăuţi. 
La gară m’au aşteptat Tusiu şi cu Balaneţchi. De Lala 
nici urmă şi nici o vorbă. Şi nu ştiu de ce, dar parcă nu 
sunt chiar aşa de bucuros că sunt liber şi pot merge unde 
vreau. 


* 


* 


* 


318 


La liberarea de la închisoarea din Deva. 

De la stânga la dreapta, rândul de sus: Pârvu, Zob, Popinciuc, 
Maftei, Rusu, Lucaci, Zubcov, Popescu Andrei; 

Aşezaţi: Păunescu, Popa Pavel, doi prieteni din Deva, Nagacevschi, 
Staicu, Jos: Andronic, Lică şi Macoveiu. 






Popinciuc şi German 
ducând rămăşiţele pământeşti ale 
Prof. Univ. Isopescu. 











CONCENTRAREA 


Batjocorit, umilit, amărit, m’am prezentat, a doua 
zi după sosirea la Cernăuţi, la Poliţie, aşa cum ni se ordo¬ 
nase la punerea în libertate. Aici, pe lângă cele câteva 
scrisori şi fotografii ce ne-au fost confiscate în momentul 
arestării, mi-au dat înapoi şi un ordin de concentrare ime¬ 
diată şi mi-au pus în vedere că trebuie să mă prezint ime¬ 
diat la partea sedentară a Regimentului 3 Grănicieri, cu se¬ 
diul în Suceava. Am plecat deci cu autobusul care făcea 
cursa între Cernăuţi şi Suceava şi seara m’am prezentat 
acasă la bădiţa Emilian. M’a primit cumnata Melexima, 
pentrucă fratele Emilian era şi el concentrat. Leliţei 
nu-i venea a crede că sunt eu. 

—Mardarie dragă, nu te-au omorît! 

—După cum vezi leliţă, n’au avut vreme să mă omoa¬ 
re, deşi n’a lipsit mult. 

—Vai de capul nostru. Noi toţi te credeam mort. 
Acasă la noi venise ordin să te împuşte imediat. Şeful 
de Post, care e foarte bun prieten cu sora ta Măriuca, a 
fost la ea plângând şi i-a arătat ordinul. Era tare bucuros 
că nu erai acolo. După vreo două săptămâni, cum nu venea 
nicio veste de la tine, surorile tale ţi-au făcut un parastas. 

—Eu le-am scris că sunt viu. E drept, ceva mai târziu, 
pentru că nu ne-au permis să scriem imediat. 

— Ştiu că ai scris, dar noi am crezut că e o manevră 
a guvernului. Aici toţi te cred mort. 

—Lasă-i să creadă. Acum, că ştiu că mi-au făcut şi pa¬ 
rastasul, nu mai am nici o grijă. Cred că voiu aştepta mult 
până va veni moartea. Nu se zice că aceluia căruia i s’a 
făcut parastasul în viaţă, crezându-1 mort, trăieşte mult? 


319 


—Aşa se zice. Ohala, să fie aşa! 

De pe la orele opt şi până pe la vreo douăsprezece 
noaptea am tot vorbit cu leliţa Melexima despre toţi şi 
despre toate. 

A doua zi m’am prezentat la Regiment. La poartă 
sentinela m’a oprit şi a chemat pe ofiţerul de serviciu 
care m’a dus la biroul comandantului părţii sedentare, 
Lct. Colonelul Ţarălungă. îl cunoşteam de la Cernăuţi, 
unde venea destul de des ca să-l vadă pe fratele lui, cama¬ 
rad şi bun prieten. 

—Să trăiţi D-le Colonel, Sublocotenentul de reservă 
Mardarie Popinciuc la ordinele D-vstră, m’am prezentat 
eu intrând în birou. 

S’a sculat de pe scaun, mi-a dat mâna şi mi-a zis 
zâmbind: 

—Pe Mardarie Popinciuc îl văd, dar de sublocotenent, 
nu văd nimic. 

—Credeţi D-vstră, D-le Colonel, că la închisoare 
dau şi uniforme de ofiţeri? 

—Cred că nu, dar aici e absolut nevoie de uniformă. 

—D-le Colonel, n’am niciun ban în buzunar. înaintarea 
la gradul de sublocotenent am primit-o când eram la închi¬ 
soare. N’am avut deci timp să-mi fac uniformă şi nici po¬ 
sibilitate. Daţi-mi drumul acasă pentru vreo lună, două, 
şi poate voi veni cu uniformă. 

—Nu pot. E ordin să fii concentrat. 

—Atunci daţi-mi o uniformă de soldat. îmi pun 
gradul şi gata. 

—Asta mi-ar lipsi. Tot regimentul ştie că eşti legionar 
şi că vii de la închisoare. Şi ce e mai greu, e că toţi cred 
că ai fost condamnat pe degeaba. Dacă acum te-ar vedea 
cu uniformă de soldat, toţi ar crede că noi urmăm să te 
nedreptăţim. Nu, camarade. Aici rămâi şi încă cu unifor¬ 
mă de ofiţer. 

S’a aşezat lângă mine, ca să-şi dea seama de talia mea. 
A chemat apoi pe casierul regimentului, Lct. Popa (un 
văr a lui Emil Popa), şi m’a întrebat: 


320 


—Ce număr de ghete porţi, că văd că ai cam aceeaşi 
statură ca mine? 

—Patruzeci şi doi. 

—Exact ca mine. Eu îţi dau un pantalon şi o pereche 
de cisme. 

—Eu îi dau o tunică şi o cămaşă de uniformă, zice 
Lct. Popa. 

—Totul aranjat, încheie Colonelul. Dă-i camarade 
Popa jumătate din salariul pe luna aceasta ca să-şi cumpere 
centură şi şapcă; astfel ofiţerul Popinciuc e gata. 

Le-am mulţumit, emoţionat, la amândoi. A doua 
zi mi-am luat în primire postul de Comandant al Plutonu¬ 
lui întâiu, din Compania întâia, Batalionul 1 din Regimen¬ 
tul 3 Grănicieri. 

Tot regimentul ştia cine sunt şi de unde veneam. 
Ofiţerii de rezervă au venit cu toţii să mă salute. Printre 
cei activi, de la căpitani în sus, aveau ceva rezervă. Asta 
nu m’a preocupat. Soldaţii însă se apropiau mult şi asta 
îi neliniştea pe şefi. Erau foarte mulţi legionari printre ei. 

Când ieşeam pe stradă îmbrăcat în haine de ofiţer, 
cunoscuţii se uitau miraţi la mine. Nu le venea a crede că 
mai trăiesc. într’o zi am intrat în frizeria unui neamţ care 
mă cunoştea destul de bine pentru că, pe vremea când eram 
elev în ultimii ani ai liceului, dădusem lecţii copiilor lui 
din şcoala primară, m’am aşezat pe scaunul din faţa oglin¬ 
zii şi i-am cerut să mă bărbierească. în mod foarte profe¬ 
sional, a luat peria şi săpunul şi a început să-mi umple 
obrazul cu o spumă, cu gândurile la necazurile lui. La un 
moment dat s’a uitat direct la mine şi s’a întrerupt dintr’o 
dată din lucrul lui. Se uita când la mine, când în oglindă, 
şi parcă nu-i venea să creadă. S’a scuzat pentru un moment 
şi a intrat în camera alăturată, de unde a venit însoţit 
de sora lui care mă cunoştea mai bine ca el. Au şoşotit 
un timp lângă uşă, după care s’au apropiat de mine şi m’au 
întrebat: 

—Iartă-ne, D-le Sublocotenent, D-vstră sunteţi D-l 
Popinciuc cel care a murit? 


321 


—Da. Eu sunt. Dar trebuie să vă desamăgesc, pentru 
că n’am murit. 

După ce s’au convins că în adevăr eram eu, am râs 
toţi cu multă poftă de felul cum m’au întrebat dacă mai 
trăiam. 

La vreo două zile după terminarea programului de di¬ 
mineaţă din regiment, am plecat către casa fratelui Emilian, 
unde locuiam. Când eram prin dreptul Grădinii Publice, 
văd venind către mine pe sora mea cea mai mare, Măriu- 
ca. Ia să văd dacă mă recunoaşte, îmi zic eu, şi merg înain¬ 
te de parcă n’aş fi văzut-o. Ea mă priveşte lung şi când 
am trecut se întoarce uitându-se după mine. După vreo 
câţiva paşi mă întorc şi eu şi o întreb: 

—Ce te uiţi, lele, aşa la mine? 

—Iartă-mă, D-le ofiţer, dar semănaţi tare bine cu un 
frate al meu pe care l-au omorît porcii ăştia de guvernanţi... 

De frică că va continua binecuvântările la adresa gu¬ 
vernului, m’am apropiat repede de ea. M’a costat destul 
până s’o conving că eram eu, că trăiam. A plecat nebună 
de bucurie. 

A doua zi am fost cu tot regimentul la exerciţii pe 
câmp sub directa comandă a Colonelului Ţarălungă. 
Cum lipsea Cdt-ul companiei mele, am luat conducerea ei. 
Când ne-am întors de la instrucţie, înainte de a intra în ca¬ 
zarmă, eu a trebuit să dau ordinul necesar. După voce 
numai, m’a cunoscut toată familia, care sta în faţa porţii 
plângând. Colonelul şi-a tras şapca pe ochi ca să nu vadă 
ceilalţi cât era de impresionat şi, cu mâna, mi-a făcut semn 
să rămân cu ai mei. îmbrăţişări, lacrimi, isbucniri de tot 
felul; şi nu mai ştiu câte n’am făcut şi n’am spus atunci. 
Leliţa Măriuca le reproşa mereu că n’au vrut s’o creadă 
când le-a spus că eu trăiesc: ,,îmi ziceau că sunt nebună”, 
repeta mereu. Bădiţa Mardarie, bărbatul ei, îmi reproşa 
că nu trecusem pe acasă. I-am explicat că ordinul a fost 
să mă prezint direct la regiment. Am aranjat cu el ca să vin 
într’o seară să văd şi pe celelalte rude. Şi-am fost, cu com¬ 
plicitatea Colonelului care, dragă Doamne, îmi ordonase 


322 


să-i plimb calul. 

La vreo două săptămâni numai, am fost numit coman¬ 
dant al unei companii formată din toţi cei socotiţi derbe¬ 
deii şi haimanalele regimentului. I-am privit pe toţi pe rând 
şi am ajuns la convingerea că nici unul nu era prost. Toţi 
aveau priviri inteligente dar, în acelaş timp se observa la 
ei aversiunea ce aveau pentru viaţa de militar. Unii luau 
poziţia de drepţi cu picioarele încovoiate ca nişte cazaci, 
armele de pe umăr erau îndreptate în orice parte, şăpcile 
de pe cap aveau cozorocul în orice direcţie, etc. Era o mare 
jale să-i priveşti. Ofiţerii activi treceau râzând pe lângă 
mine şi cei de reservă mă priveau cu milă. Ce mă fac? mă 
tot gândeam eu. Se vede că încearcă să arate că, legionar 
ori nu, noi nu servim la nimic. 

A doua zi dimineaţă mi-am luat compania şi pe căi 
lăturalnice m’am dus la câmpul de instrucţie. Ajuns aici 
le-am dat repaus, i-am adunat în jurul meu şi le-am zis: 

—Văd că sunteţi toţi oameni bine făcuţi, deştepţi. 
Nu înţeleg însă motivul pentru care vă purtaţi aşa. Cred 
că toţi înţelegeţi că serviciul militar e obligatoriu. Deci, 
vreţi ori nu, trebuie să-l împliniţi. Sunt două feluri de a-1 
îndeplini: de bună voie, ori de nevoie. Sunt sigur că de 
bună voie lucrurile ies mai bine; şi de nevoie, ies la fel, 
chiar dacă nu aşa de bine. Nu ştiu dacă vă daţi seama 
că la formarea acestei companii, nu s’a ţinut seama de 
grija de a curăţi celelalte unităţi de elemente disociative, 
ci ca să mă pună pe mine într’o lumină urîtă. Eu voi 
fi deci nevoit, în cazul când nu veţi vrea să faceţi bine lu¬ 
crurile de voie, să fiu foarte dur cu voi. Aş dori însă să nu 
ajung la asta. Nu mi-aţi putea spune care sunt motivele 
pentru care nu vreţi să faceţi bine lucrurile? 

Un sergent din Câmpulung, Suciu, după ce şi-a nete¬ 
zit mustaţa şi şi-a aşezat bine pe cap şapca, mi-a răspuns: 

—D-le Slt., noi suntem toţi concentraţi. Aproape 
toţi suntem ţărani, căsătoriţi şi cu copii. Nu înţelegem 
de ce ne ţin aici când acasă e atâta de lucru. Nu înţele¬ 
gem de ce ne umilesc, ne tund chilug, ba mai ne şi bat. 


323 


—Aşa că aici stă buba. 

—Aici, D-le Sublocotenent, mi-au răspuns în cor. 

—Bine, fraţilor. Eu o să încerc să vă explic de ce staţi 
aici. Cineva dintre voi citeşte vreun ziar? 

—Nu, D-le Sublocotenent, n’avem bani pentru aşa ce¬ 
va. 

—Bine. Luaţi atunci aminte la mine. De Germania 
care este în stare de răsboiu şi a ocupat Polonia, Austria, 
Norvegia şi Franţa, cred că aţi auzit? 

—Auzit, dară, răspunseră cu toţi. 

—Bine. Dacă aceste lucruri nu ne privesc direct, ne pri¬ 
veşte însă foarte direct faptul că Rusia cere să-i dăm îna¬ 
poi Basarabia şi pe deasupra, drept interese pentru că 
ne-a aparţinut dela primul răsboiu mondial şi până acum, 
cer parte din Bucovina noastră. Cer adică să le dăm p㬠
mântul, casele şi familiile noastre. Au nevoie de sclavi 
pentru muncă. Vreţi să fiţi Ruşi? 

—Nuuu... au răspuns toţi într’un glas. 

-Aţi uitat că noi facem parte dintr’un Regiment 
de Grănicieri a cărui misiune este de a păzi graniţa c㬠
tre Ruşi? Aţi uitat, se pare, că regimentul nostru, partea 
activă, unde veţi merge şi voi, odată reînprospătată ins¬ 
trucţia şi cunoscute noile arme, stă pe Nistru? De aceea 
sunteţi ţinuţi aici. De aceea vi se cere să fiţi bine instruiţi. 
Ţara noastră, fraţilor, trece prin momente enorm de grele. 
Nu numai Ruşii vor Basarabia şi Bucovina; Ungurii cer Ar¬ 
dealul şi Bulgarii Dobrogea. Cine ne va ajuta dacă noi 
singuri nu ne ajutăm?! 

Au rămas toţi cu capetele în pământ. La urmă Suciu, 
parcă rezumând gândurile tuturor, mi-a zis: 

—Apoi nu înţeleg de ce aceste lucruri nu ne-au fost 
spuse niciodată. 

—Nu v’au fost spuse pentrucă n’aţi întrebat. N’aveţi 
grijă, de azi înainte introduc în program o oră de educaţie 
civică. Veţi putea întreba despre tot ce vă doare şi eu 
mă voi forţa să vă răspund. Cât priveşte tunsul, de azi 
înainte nimeni nu se mai tunde; bine înţeles, dacă veţi 


324 


şti să fiţi curaţi. Un singur păduche găsit la unul din voi, 
atrage după sine tunderea chilug a tuturora. Ne-am înţe¬ 
les? 

De atunci n’am mai avut nici un fel de necaz cu sol¬ 
daţii mei. La o săptămână numai, se mişcau ca pe sfoară. 
La vreo două săptămâni am intrat cu ei în oraş pe stra¬ 
da principală cântând pe două voci. Tot regimentul s’a 
mirat. A doua zi, la venirea de la instrucţie mă aşteptau 
pe stradă, ca din întâmplare, Colonelul şi încă vreo câţi¬ 
va ofiţeri superiori. Au rămas cu gurile căscate. Nu le venea 
a crede că aceştia erau zurbagii ce-mi fuseseră încredinţaţi 
abia acum două săptămâni. 

La numai vreo câteva zile după aceea mă pomenesc 
cu Colonelul pe câmpul de instrucţie. Mi-a cerut carnetul 
cu ordinea de zi şi, după ce l-a răsfoit niţel, m’a întrebat: 

—Ce e asta, educaţie civică, ce ai pus aici? 

—Cred că cel mai bine ar putea să vă explice solda¬ 
ţii, D-le Colonel, dacă D-vstră permiteţi. 

—Cum nu. Ia să vedem despre ce este vorba. 

I-am adunat pe soldaţi în jurul nostru şi i-am întrebat, 
ca de obiceiu, ce nedumeriri mai au. Unul dintre ei a în¬ 
trebat cam câtă vreme mai avem până va începe răsboiul 
cu Ruşii. Eu i-am răspuns că e greu de precizat data, dar că 
eram convins că răsboiul va veni. In ori ce caz, cred că D-l 
Colonel ne-ar putea da mai multe amănunte asupra aces¬ 
tui lucru, mai ales în ceea ce priveşte pregătirea pentru 
acest răsboiu. Colonelul a fost foarte abil şi le-a explicat 
cum un răsboiu nu se poate face de azi pe mâine. Că era 
nevoie de a fi pregătit din vreme pentru a nu fi surprinşi 
cu mâinile goale. Le-a dat o serie întreagă de explicaţii 
asupra aprovizionării cu armament, muniţii, haine, mân¬ 
care, medicamente, etc... A văzut bine cum soldaţii se sim¬ 
ţeau mulţumiţi cu el şi totuşi, la adunarea ofiţerilor 
din acea zi, m’a tras la ordin şi mi-a ordonat ca a doua zi 
9 să-i prezint soldatul meu de ordonanţă pe care ştia că nu-1 

aveam; lucru ce am executat chiar în aceeaşi zi, numind 
pe unul din cei vreo douăzeci ce se anunţaseră voluntari. 


325 


* 

* * 

Se pare însă că posturile, mai mult sau mai puţin fixe, 
nu erau pentru mine. Cam la trei săptămâni, o lună cel 
mult, eram mutat dintr’un loc în altul. Aşa, după compania 
specială, am fost trimis să instruiesc o companie de concen¬ 
traţi. După aceea am fost trimis la Compania de Garnizoa¬ 
nă de subt comanda Lt. de rezervă Morariu, unde, de fapt, 
era locul meu după lista de organizare a regimentului. 
Cu această Companie făceam siguranţa clădirilor publice şi 
a fabricilor şi paza ordinei din oraşul Suceava şi Iţcani. 
Ziua făceam instrucţie cu soldaţii ce erau în posturi de pa¬ 
ză, iar noaptea controlam gărzile. Pe lângă asta, aproape 
toate serviciile speciale îmi erau date ca lucru pe de-ală- 
turea. 

In luna Iunie 1940, când Regele Carol II a cedat Ru¬ 
şilor Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa din Mol¬ 
dova, eu mă aflam pe Nistru, aproape de Hotin, unde trans¬ 
portasem un contingent de soldaţi trimişi pentru a întări 
trupele de pe graniţă. Tocmai atunci a sosit şi ordinul 
de retragere pe noua linie de frontieră. Ofiţerii şi subofiţe¬ 
rii activi din batalionul de acolo au luat-o la sănătoasa. 
Am rămas numai eu şi cu Slt. de reservă Roşea, cu care f㬠
cusem şcoala militară. Eu aş fi putut pleca liniştit pentrucă 
nu aparţineam acelui batalion, dar nu m’a lăsat inima să-l 
părăsesc pe Roşea. Soldaţii, fără comandă, începuseră să 
fugă şi ei. Ne-a costat destul să-i oprim, fiecare dintre noi 
cu câte o puşcă mitralieră în mână, să-i punem să încarce 
în căruţe tot ce era acolo, să-i încolonăm şi să pornim spre 
noua linie a graniţei, lângă oraşul Şiret. Roşea a luat co¬ 
manda batalionului de infanterie, iar eu pe aceea a compa¬ 
niei de mitraliere, a secţiei de tunuri contra tancurilor şi a 
plutonului de mortiere. Cele patru Companii de infanterie 
au început retragerea. în urma lor venea plutonul de mortie¬ 
re încărcate pe căruţe, gata de tragere, către spatele coloa¬ 
nei. După ele veneau puştile mitraliere, la fel încărcate în 


326 


căruţe şi gata de tragere. La sfârşit, cu aceeaşi misiune, ve¬ 
neau tunurile contra tancurilor. După vreo cinci ore de 
marş, ne-au ajuns din urmă câteva tancuri ruseşti. Au stri¬ 
gat să le facem loc să treacă, dar când au văzut că nu-i lu¬ 
ăm în seamă şi eram dispuşi să tragem, s’au oprit şi au înce¬ 
put să ne urmărească la o distanţă de vreo doi kilometri. 

Cei ce ne-au dat destulă bătaie de cap au fost Evreii 
de prin satele unde treceam. Ne batjocoreau, ne aruncau tot 
ce aveau la îndemână, ba chiar trăgeau cu arme de foc în 
contra noastră. In această situaţie Roşea a pus în jurul 
coloanei de soldaţi, buni trăgători, cu ordin de a curăţa 
pe oricine se apropia cu intenţie de a ne ataca. Când au v㬠
zut că se răspunde la atacuri, n’au mai apărut. 

Când am trecut oraşul Şiret, ne-am întâlnit cu ofiţerii 
şi subofiţerii ce părăsiseră batalionul. Nu le cunoşteam nu¬ 
mele pentru că, după cum am spus, nu făceam parte din 
acea unitate. Vroiau să se încadreze în coloană. Dar Roşea 
nu i-a lăsat să se apropie de soldaţi. în cazarma din Sucea¬ 
va a dat raport Colonelului de toate cele întâmplate. Ofiţerii 
şi subofiţerii acelui batalion au fost trimişi imediat la alte 
unităţi. în celelalte unităţi ale regimentului nu s’au pro¬ 
dus defecţiuni. 

Ajuns la Suceava, mi-am luat din nou în primire 
postul meu de la compania de garnizoană. Dar n’am stat 
mult pe loc. Am fost trimis imediat cu un pluton de soldaţi 
să păzesc gările Iţcani şi Dărmăneşti. Numai la vreo săp¬ 
tămână, am fost detaşat la Comenduirea din Suceava. De 
aici eram luat regulat şi trimis în calitate de curier la Iaşi, 
unde se instalase centrul Diviziei noastre, sau să însoţesc 
soldaţi sau ofiţeri basarabeni ori din Bucovina de Nord, 
care fuseseră desconcentraţi şi se întorceau la casele lor, 
acum în Rusia Sovietica. Cu alte cuvinte, eram întrebuinţat 
ca băiat bun la toate, cum zicea Colonelul. între timp 
a venit peste capul nostru cedarea Ardealului şi a unei 
părţi din Dobrogea. Jalea era mare de tot. Ofiţerii activi, 
care de mai mulţi ani savurau situaţia din ţară ca susţin㬠
tori ai lui Carol II şi duşmani ai noştri, au început să-şi 


327 


dea seama că mizaseră pe un drum greşit. Răbufnelile 
contra Regelui nemernic erau din ce în ce mai dese. Se 
mângâiau însă cu speranţa unei alianţe cu Germania, 
de care se vorbea cu multă insistenţă. 

* 

* * 

Revoluţia legionară din 3 Septembrie 1940 m’a luat 
prin surprindere. După ieşirea din închisoare, deşi mă în¬ 
tâlneam cu destui camarazi, nimeni nu-mi spusese nimic 
de cele ce se pregăteau, pentrucă eram prea cunoscut şi 
deci supravegheat de aproape. Am luat cunoştinţă de ea 
când am fost încazarmat cu tot regimentul şi a început 
să se discute situaţia la adunarea ofiţerilor. Se zicea că în 
Bucureşti, Constanţa, Braşov şi alte localităţi, legionarii 
ocupaseră clădiri publice şi cereau abdicarea Regelui. 
Mulţi din ofiţerii activi erau de părere că ar trebui întrei¬ 
te forţele care păzeau clădirile publice, pentru ori ce e- 
ventualitate. Maiorul Maftei cerea ca forţele ce păzeau 
acele clădiri să fie schimbate, pentru că fuseseră puse de 
mine, iar eu să fiu imediat arestat. Lct. Morariu, şeful 
meu direct, a intervenit susţinând că nu ar fi bine să fiu 
atins, pentru că erau foarte mulţi simpatizanţi printre 
soldaţi şi subofiţeri care ar fi putut să reacţioneze. „Eu 
cred că dacă Popinciuc se duce afară şi dă ordin să fim 
arestaţi”, a zis el, „niciunul din noi nu iese de aici”. Maio¬ 
rul Maftei m’a prins de umăr furios şi a strigat: „De ăsta 
eu nu mă tem” şi mi-a rupt un epolet. 

—Nu-i nimic, D-le Maior, i-am zis eu, nu trebuie să 
aveţi frică; dar nu trebuie să uitaţi că acest epolet ce mi 
l-aţi rupt o să mi-1 coaseţi cu mâna D-vstră în faţa între¬ 
gului regiment. 

Colonelul Ţarălungă, ţinând în seamă că în Suceava 
nu se înregistrase nici un fel de dezordine, a ordonat să r㬠
mânem cu toţii încazarmaţi. Pe mine m’a invitat, dragă 
Doamne, să mă instalez într’un birou alăturat de-al lui, 


328 


iar Lct. lui de ordonanţă m’a rugat să-i dau centura şi re¬ 
volverul. Eram practic arestat. Aici nu-mi mai amintesc 
cât timp am stat. 

Eram tare amărît. Fel de fel de gânduri îmi treceau 
prin cap. Mulţi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi mă întrebau 
ce trebuie să facă. La un moment dat, când a apărut în 
uşă Maiorul Maftei şi mi-a zis că îndată ce vor termina 
cu aşa zisa revoluţie el va comanda plutonul care mă va 
executa, am avut intenţia să ies din birou şi să-i arestez 
pe toţi cu ajutorul soldaţilor şi ofiţerilor care se arătaseră 
gata la orice. Dar am stat liniştit, aducându-mi aminte 
de cele întâmplate la moartea lui Călinescu şi judecând 
că, dacă de data asta se pierde revoluţia, vor fi şi mai 
aspri, şi că rezultatul revoluţiei se definea la Bucureşti 
şi nu în Suceava, după cum a şi fost. Cum refuzasem 
invitaţia Colonelului de a mânca la popotă cu ceilalţi 
ofiţeri, mâncarea îmi era adusă în biroul în care mă aflam. 
Alături, în biroul Colonelului, se auzea un radio care da 
ştiri contradictorii. Pe data de 5 Septembrie se anunţă 
că se predaseră legionarii ce ocupaseră nişte clădiri în 
Braşov; că cei răsculaţi din Constanţă fuseseră arestaţi; 
că un grup de legionari care încercaseră să ocupe o sta¬ 
ţiune de radio de prin Bod fuseseră la fel arestaţi, etc. 
începusem să cred că revoluţia era pierdută şi că sfârşitul 
meu, spre marea bucurie a Maiorului Maftei, era aproape, 
îmi trecea din nou prin corp acea senzaţie specială a morţii. 
De gânduri amare şi de nedormit, eram aproape o zdrean¬ 
ţă care abia se mai ţinea pe picioare. 

în dimineaţa lui 6 Septembrie, cam pe la orele opt, 
mi s’a părut că aud la radio cântând „Sfântă tinereţe 
legionară”. Nu-mi venea să cred. Mă gândeam că începusem 
să înebunesc. Deodată s’a deschis uşa care da spre biroul 
Colonelului şi în ea a apărut acesta, împreună cu cântecul 
legionar. Ce mi-a zis, nu mai ţin minte. Mă apucase un fel 
de ameţeală încât nu mai ştiam cine sunt, nici unde sunt. 
Abia după vreo oră şi jumătate mi-am revenit în apropie¬ 
rea marginii oraşului, cam la vreo doi km. de regiment, 


329 


lângă mine stând Lct. Morariu care îmi vorbea încetişor 
şi cu multă blândeţe. Eram cu capul gol, fără centură, 
cu tunica deschisă şi lacrimile îmi curgeau pe obraz potop. 

—E drept, bădie, că la radio cântau cântece legionare? 
l-am întrebat eu pe Lct. Morariu. 

—E drept, Mardarie dragă. Slavă Domnului că ţi-ai 
revenit. N’avea nici un fel de grijă, Regele a abdicat. Acum 
Mihai e Rege. Generalul Antonescu a fost numit şef al Sta¬ 
tului. Hai înapoi la regiment că nu poţi merge aşa pe drum. 

Pe nişte străzi laterale ne-am întors la regiment. 
M’am prezentat Colonelului, care era foarte îngrijorat 
pentru că nu ştia cum voi reacţiona. L-am liniştit. Nu 
ceream alt lucru decât să-mi fie cusut epoletul, în faţa regi¬ 
mentului, de către Maiorul Maftei; lucru ce s’a îndeplinit 
a doua zi dimineaţa, clipă din care nu l-am mai văzut. 

* 

* * 

în Dumineca ce a urmat s’a făcut un parastas pentru 
pomenirea Căpitanului şi a celorlaţi legionari căzuţi din 
furia omicidă a Regelui Carol II şi al lui Călinescu. M’am 
dus şi eu. Biserica Sfântul Ion cel Nou din Suceava era 
plină la refuz. Legionarii suceveni în frunte cu Prof. Ga- 
vril Ionescu erau toţi prezenţi. M’au salutat cu multă bu¬ 
curie; în special mi-a făcut mult bine îmbrăţişarea cu b㬠
diţa Bucur Orendovici. Aveam sufletul plin de lacrimi. 
Mă dureau şi mă dor încă, dispariţiile atâtor camarazi. 
Şi mereu mă întrebam, şi încă mă întreb, de ce atâta 
răutate, că doar nu luptam pentru posturi ori bunuri 
personale, ci pentru binele întregului neam. Dar răspunsul 
n’a venit nici până acum. 

Când a început parastasul şi preotul a zis: „pome¬ 
neşte Doamne pe robii tăi Corneliu, Constantin...”, mi s’a 
făcut rău, ochii mi s’au întunecat şi am căzut jos ca un sac 
gol. Am leşinat pentru prima dată în viaţă. M’au scos afară 
mai mulţi, m’au pus într’o trăsură împreună cu ordonanţa 


330 


mea care, din ordinul Lct. Morariu, nu mă părăsea nici un 
moment şi m’au dus acasă. Când m’am trezit, în pat încă 
îmi curgeau lacrimi pe obraz. 


♦ 

* * 

La puţin timp după evenimentele amintite mai sus, 
am fost numit Comandant al Pieţei din Suceava. Cum cir¬ 
culau multe svonuri că Ruşii aveau să ocupe toată Buco¬ 
vina şi poate şi din alte motive, reşedinţa regimentului 
nostru a fost mutată într’un sat din Muntenia al cărui nume 
nu mi-1 mai amintesc; pentru că caietul unde îmi însemna¬ 
sem aceste date l-am pierdut, şi pentru că eu, cu Lct. 
Morariu şi companie de garnizoană, am rămas în Suceava. 

♦ 

* * 

Cam pe la sfârşitul lui Septembrie, am fost chemat la 
reşedinţa regimentului din Muntenia. Acolo, în mod foarte 
curtenitor, mi s’a adus la cunoştinţă că sosise sentinţa 
Consiliului de Reformă din Iaşi prin care li se făcea cunos¬ 
cut că am fost exclus din cadrele armatei. Despre amnistie, 
nici o vorbă. M’au rugat să rămân vreo săptămână pe aco¬ 
lo, până ce vor face toate demersurile în mod telegrafic, 
dar eu am refuzat. Am luat drumul înapoi cu gândul de a 
mege acasă;dar n’am ajuns decât până la Bucureşti. 

* 


* 


♦ 


331 


PREFECTURA DE POLIŢIE 


Când am ajuns la Bucureşti, m’am dus la Sediul Legio¬ 
nar din Gutenberg ca să văd ce noutăţi erau: cărţi, revis¬ 
te, fotografii, mărţişoare etc. dar mai ales să văd dacă mai 
întâlnesc vreun camarad din vremurile trecute şi rău petre¬ 
cute. 

în curtea sediului lume multă, necunoscută mie, 
şi care mă privea indiferent. Această atitudine am pus-o 
pe seama uniformei de ofiţer cu care eram încă îmbrăcat, 
din simplul motiv că nu aveam alte haine cu mine. Cărţi noi 
asupra celor întâmplate în timpul prigoanei încă nu apăru¬ 
seră. Nu se găseau nici fotografii şi nici mărţişoare. Exis¬ 
tau numai nişte circulări date de noul Comandant al Mişc㬠
rii Legionare, Horia Sima, care nu m’au interesat pentrucă 
fuseseră publicate în ziare şi le cunoşteam. Amărît de at¬ 
mosfera străină pentru mine ce domnea în curtea sediului 
şi neavând cu cine vorbi şi întreba despre soarta vechilor 
camarazi, mă pregăteam de ducă la gară, să iau drumul 
spre Suceava şi să merg acasă, de unde plecasem din 1937 
şi nu mai revenisem decât într’o noapte, pe fugă, când mă 
aud strigat: 

—Mardarie, de unde vii? Aproape să nu te recunosc. 
Era Nemţanu, camarad vechiu şi prieten tare bun, care se 
salvase de la moarte, ca şi mine, printr’o minune. 

—Niţucă dragă, nici nu ştii cât mă bucur că te văd. 
Aici nu cunosc acum pe nimeni. Tu ce faci? 

—Am fost destinat la Serviciul de Siguranţă a Statului 
şi aştept să intru în slujbă. Tu unde mergi? 

—Păi pe mine m’au desconcentrat pentru că am fost 
dat afară din armată, drept consecinţă a manifestaţiei 


332 


din Cernăuţi, aşa că mă gândesc să merg o vreme acasă 
să mă odihnesc şi să mă pun oleacă de acord cu mine în¬ 
sumi. 

—Cred că n’o să fie posibil, îmi răspunde el, avem ne¬ 
voie de multă lume aici. 

—Văd că sunt destui care aşteaptă posturi, îi răs¬ 
pund eu, arătând cu mâna la cei dimprejur. De ce nu-i 
întrebuinţaţi? 

—Avem nevoie de oameni cunoscuţi şi pricepuţi 
pentru Prefectura Poliţiei de aici, aşa că nu te duci nici 
într’o parte. 

în timp ce-mi vorbea, i-a făcut semn cu mâna unui 
camarad înalt de vreun metru opzeci şi cinci; când acesta 
s’a apropiat de noi, i-a zis: 

—D-le Comandant, vă prezint pe camaradul Popinciuc, 
care a făcut parte din grupul ce a organizat manifestaţia 
din Cernăuţi şi după aceea a stat închis la Deva. îi student 
la drept, aproape a terminat studiile; pe la congresele stu¬ 
denţeşti şi prin alte locuri a dovedit să ştie să organizeze 
şi să păstreze ordinea. Cred că este foarte nimerit pentru 
Prefectura Poliţiei. 

—Apostolescu, îmi zice cel prezentat; contăm deci 
pe d-ta, camarade?! 

—D-le Cdt., încep eu să mă scuz, abia ieşit din închi- 
sore m’au concentrat, n’am avut vreme să-mi văd fraţii şi 
surorile ca lumea. Am nevoie de oleacă de odihnă. Dealt¬ 
fel cred că în judeţul meu au nevoie de mine. 

—Nevoia mai mare este aici, îmi răspundeApostolescu. 
Dacă toţi ne punem pe odihnă, cine o să ajute la asigurarea 
biruinţii ce cu atâta necaz şi atâtea jertfe am câştigat-o? 
D-ta rămâi aici. 

—Cel puţin daţi-mi voie să mă duc acasă să-i salut pe 
ai mei şi vin înapoi, încerc eu să-l înduplec. 

—Nu se poate. Şi ca să vezi că nu-i un capriciu al meu, 
vino să-ţi confirme Comandantul cele ce eu îţi spun. 

M’a luat de braţ şi împreună am intrat în holul 
ce ducea la biroul Căpitanului. Mi-a venit în minte, în 


333 


acel moment, figura măreaţă a Căpitanului şi primirea ce ne 
făcuse în 1937 când fuseserăm liberaţi de la închisoarea 
din Craiova. Câte bucurii şi câte nostalgii! Până să-mi dau 
bine seama de cele din jur, m’am trezit in faţa unui omuleţ 
mititel, subţirel, cu părul vâlvoiu şi ochii sfredelitori. 
Era Horia Sima. 

-Trăiască Legiunea şi Căpitanul, sa trăiţi D-Ie Co¬ 
mandant, ne-a prezentat Victor Apostolescu pe amândoi, 
aici vă aduc pe camaradul Popinciuc care după cum asi¬ 
gură camaradul Nemţanu îi priceput în chestii poliţieneşti, 
dar nu vrea să rămâie aici. Zice că au nevoie de el în Buco- 

viiia. . „. 

—De ce nu vrei să rămâi? m’a întrebat Hona bima. 
-Sunt obosit, D-le Comandant, răspund eu. Nu mi-am 
văzut fraţii şi surorile de nu ştiu câţi ani. Mai am de dat 
vreo câteva examene ca să termin studiile. De altfel, după 
cele trase la închisoare, am nevoie de linişte şi odihnă. 

-Vremea odihnei a trecut, mi-a zis Horia Sima. Avem 
nevoie de toţi legionarii rămaşi în viaţă, ca să consolidăm 
victoria legionară. D-ta care te-ai jertfit şi ai suferit pentru 
ca acest ţel să fie ajuns, nu poţi acum să te dai la o parte. 
Trebuie să rămâi aici. Camaradul Apostolescu te va car- 
tirui şi-ţi va indica ce trebuie să faci. înţeles? 

-înţeles, D-le Comandant. Ce puteam să zic? Salutăm 
şi ieşim din fostul birou al Căpitanului. 

în curte l-am întâlnit din nou pe Nemţanu şi Aposto¬ 
lescu m’a lăsat în seama lui, rămânând să ne întâlnim peste 
vreo două trei zile. Niţucă m’a dus la Căminul Bucovineni¬ 
lor, o casă destinată acestui scop odată cu ocuparea Basa¬ 
rabiei de Nord de către Ruşi, unde se oblojeau mulţi bu¬ 
covineni şi ceva basarabeni. Aici mi-au făcut şi mie un loc 
de dormit, până să intru în serviciu. 

în acest timp l-am întâlnit pe bădiţa Grigoraş-Suce- 
veanu care luase locul de Şef al Bucovinei în locul lui 
bădiţa Iasinschi şi care a început să mă certe că rămâneam 
în Bucureşti, când el avea atâta nevoie de mine în Suceava. 
După ce i-am explicat cum stau lucrurile, cu ordinul ce pri- 


334 


misem din partea Cdt-lui, s’a mai domolit. Mi-a povestit câ 
necaz avea cu organizarea noilor unităţi din cauza „septem 
briştilor” care cereau să fie recunoscuţi ca mari legionari 
şi m’a informat că s’a propus să fiu înaintat la gradul d< 
Cdt. Legionar. Am rămas destul de surprins şi i-am ripos 
tat că era prea mult ceeace cerea pentru mine. Mi-a spm 
atunci că la ultimile propuneri din 1937, pe care Căpitanul 
n’a mai ajuns să le sancţioneze, eu fusesem propus la 
gradul de Cdt. Ajutor şi că după o prigoană atât de aspră 
şi după ce fusesem pe lista celor ce trebuiau lichidaţi, 
el credea că gradul ce-1 cerea pentru mine era bine meritat. 
I-am mulţumit pentru încrederea ce-mi acorda şi l-am 
asigurat că voiu încerca vreo şotie ca să mă pot desprinde 
de Bucureşti. Ne-am despărţit râzând şi de atunci nu l-am 
mai văzut. 

Cam pe la sfârşitul lui Septembrie, am intrat în servi¬ 
ciul Prefecturii Capitalei împreună cu Şocariciu, Opriş, 
Viigil Popa, Grimalschi, Buia, Uşeriu, Zelenschi, Creţu, 
Marcu, Balaneţchi, Penteleiciuc, Malcasian, Pană, Bădu- 
lescu şi încă mulţi alţii ale căror nume nu mi le mai amin¬ 
tesc. Şeful nostru era Şocariciu, dar cel ce în adevăr înde¬ 
plinea această funcţie a fost Opriş. Prefect era Generalul 
Dona. Eu am fost repartizat la Brigada Anticomunistă 
de subt conducerea Comisarului Turcu. Ideea Generalu¬ 
lui Antonescu era ca noi să fim un fel de controlori, coman¬ 
da rămânând în mâna funcţionarilor vechi. 

Turcu era un tip mititel, gras, bun gurmand şi se cre¬ 
dea mare şmecher. Din prima zi m’a invitat la un restaurant 
la o masă bogată, cu vin minunat. După aceea mi-a arătat 
ceva hârtii din birou şi mi-a explicat, în linii mari, care era 
activitatea brigăzii lui. Mi-a pomenit, aşa în trecere, că avea 
informatori pe care îi plătea cu o sumă de bani ce primea 
lunar şi pentru care nu era obligat să dea socoteală, rec- 
te o sumă pe care o cheltuia el cum îi plăcea. Nu avea 
niciun comunist arestat, nicio anchetă de făcut. Din acest 
motiv m’a invitat către seară la o baie cu sauna, aromati- 
zare, masaj, friser, bere, brânză de Brăila, etc... A doua 


335 


zi dimineaţa, împreună cu Turcu, am asistat la prima în¬ 
tâlnire cu agenţii brigăzii. Fiecare aducea informaţii scrise 
cu veştile ce culesese ziua trecută şi dădea lămuriri supli¬ 
mentare, în cazul când îi erau cerute. Acest^ informaţii 
erau consemnate şi trimise Comisarului Ionescu, care re¬ 
dacta un buletin informativ; acesta se trimetea la toate 
Ministerele şi în special membrilor guvernului. 

Noi căpătăm o leafă care abia ne ajungea să mâncăm 
câte ceva prin cantinele populare. Cât de dormit, care pe 
unde putea; majoritatea pe canapelele din birouri, de care 
Generalul Marinescu avusese grijă să fie în abundenţă. 
Situaţia nu ne plăcea deloc. Nu ajunsesem la guvern cu 
gândul de a fi marionete. De aceea, într’o zi când Turcu nu 
venise la vreme, am primit informaţiile eu şi am trimis 
agenţi pe teren. Mare a fost supărarea lui Turcu. S’a plâns la 
superiori. Generalul Dona l-a chemat pe Secretarul Ministru¬ 
lui de Interne, Colonelul Rioşanu, care ne-a adunat pe toţi 
legionarii de la Prefectură în Sala de Conferinţe, încercând 
să ne explice care era rolul nostru acolo, dar până la urmă 
a trebuit să cedeze şi să ne numească funcţionari cu toate 
drepturile şi obligaţiile. Virgil Popa a fost numit chestor 
al Brigăzii judiciare, Opriş al celei pentru anchete spe¬ 
ciale, Uşeriu Inspector al Circulaţiei, Orendovici Inspector 
şef al Brigăzii cu paza Legaţiilor, eu Inspector General 
al Brigăzii Anticomuniste etc. 

Pe la mijlocul lunei Octombrie primisem, prin a- 
genţii informatori pe care eu mi-i recrutasem între timp, 
vestea că Legaţia Rusă introducea prin curierii săi diplo¬ 
matici material de propagandă comunistă, material care 
după aceea era pus în circulaţie în toată ţara. îmi era 
foarte greu să opresc avalanşa de afişe şi alte fiţuici, odată 
ce materialul ajungea în mâna organizaţiei comuniste din 
Bucureşti. Mai exista încă şi problema că acest material 
mergea, în mare măsură, la organizaţiile comuniste din 
Iaşi şi Reşiţa. Mă gândeam să organizez sechestrarea va¬ 
lizelor diplomatice în drum spre Legaţia Rusă. Aceasta 
era însă o chestie ce nu o puteam face fără autorizaţia 


336 


Prefectului şi, poate chiar a guvernului, datorită consecin¬ 
ţelor ce s’ar fi ivit. Aveam deci urgentă nevoie de a vorbi 
cu Generalul Dona. Când m’am prezentat în camera care 
ducea la biroul Prefectului, Secretarul lui, Buia, nu era aco¬ 
lo. Grăbit cum eram, am bătut la uşa biroului Prefectului. 
Văzând că nu răspunde nimeni, cu gândul de a vedea 
dacă Prefectul este ori nu, am deschis uşa. Prefectul stătea 
la biroul lui numărând o sumă mare de bani, iar în faţa lui 
stătea o persoană care mie mi-a făcut impresia că era 
Evreu. 

—Cum ai intrat aici? m’a apostrofat imediat, roşu 
la faţă şi cu vocea sugrumată de furie. 

—Simplu, D-le General. Am deschis uşa şi iată-mă 

aici. 

—Pleacă imediat. 

—Cum nu, D-le General, dar n’aţi vrea să-mi spuneţi 
şi mie ce-i cu banii ce număraţi? 

—Pleacă, ori dau ordin să fii arestat imediat. 

—La revedere, D-le General. 

Am plecat şi mă gândeam că de data asta mă vor tri¬ 
mite acasă. Era a doua oară când produceam un scandal 
cu superiorii mei. îmi făceam deja socotelile unde mă duc 
şi ce voi face. Dar n’a fost aşa. Dona ceruse înlăturarea 
mea de la Prefectură, dar până la urmă a fost înlăturat 
el; bine înţeles, a fost înaintat în grad şi trimis la o unitate 
din Ardeal. în locul lui a fost numit Prefect Colonelul 
Zăvoianu, care m’a felicitat pentru felul cum l-am înfruntat. 
Din chestia cu sechestrul valizelor diplomatice nu s’a ales 
nimic, din ordinul guvernului. 


* 

* * 

Cam tot în aceeaşi vreme a venit la mine Traian Boro- 
baru, secretarul Comandantului, însoţit de comisarul 
Dobre ori-Doboş, nu-mi mai aduc bine aminte şi mi-a 
zis că mă face răspunzător de siguranţa vieţii Comisarului, 


337 


pentrucă îi făcuse Comandantului mari servicii. Abia ple¬ 
case Borobaru când m’am pomenit în birou cu vreo cinci 
legionari angajaţi în ultima vreme la poliţie, care vroiau, 
nici mai mult nici mai puţin, decât să-l sfâşie cu mâinile 
pe comisar pentru că în vremea lui Gavril Marinescu îi b㬠
tuse de-i stinsese. M’a costat mult să-i fac să înţeleagă 
că acesta se găsea subt protecţia directă a Comandantului, 
pentru mari servicii prestate, şi că eu eram responsabil 
de siguranţa persoanei sale. Tot în acel timp, a venit la Pre¬ 
fectură Horia Sima şi s’a dus jos la beciu unde era închis 
Moruzov, cu care a conversat destul de lungă vreme, între 
patru ochi. 


* 

* * 

Prin luna Noembrie a anului 1940, guvernul hotărî- 
se judecarea tuturor celor ce erau vinovaţi de crime con¬ 
tra Mişcării Legionare. Aşa s’a făcut că, într’o bună zi, 
a venit la mine Opriş şi mi-a zis să-mi încarc bine pistolul 
Mauser şi să merg cu el. Am plecat cu el, Şocariciu, Gri- 
malschi, Creţu şi Marcu, la Legiunea de Jandarmi din Bu¬ 
cureşti, unde, după dezarmarea sentinelei de la poartă 
şi a celei de pe coridor, l-am arestat pe Generalul Ben- 
gliu în câteva minute. Când eram cu el în stradă a venit 
un Colonel, al doilea şef al Legiunii de Jandarmi, care s’a 
limitat să ne întrebe ce vom face cu el. Când l-am asigurat 
că-1 ducem arestat la Jilava, a exclamat uşurat: „duceţi-1 
Domnilor, că are multe de plătit”. 

în aceeaşi zi după masă, însoţit de un comisar din cei 
vechi, am plecat la casa Maiorului Macoveanu, al doilea şef 
al echipei care sugrumase pe Căpitan, Nicadori şi Decemviri, 
ca să-l arestez. Când am ajuns, ordonanţa lui, care se găsea 
la poartă, ne-a spus că Maiorul nu era acasă. Comisarul a 
vrut să plece, dar eu nu l-am crezut pe soldat. Am scos 
pistolul din buzunarul paltonului şi i l-am pus în piept 
zicându-i: repetă ce-ai spus mai înainte. Soldatul s’a făcut 


338 


alb ca varul, a început să bâlbâie, ca până la urmă să zi¬ 
că că era în casă. în acelaşi timp a apărut în prag Maiorul. 
Un om de statură mijlocie, faţă de buldog şi trup de urs. 

—Aici sunt, Domnilor, ce doriţi de la mine? 

—D-le Maior, din ordinul Guvernului, sunteţi arestat. 
Avem ordin să vă transportăm la Jilava, i-am răspuns 
eu. 

—Bine, Domnilor, mă schimb, îmi iau câteva lucruri 
necesare cu mine şi plecăm. 

—Nu, D-le Maior. D-ta rămâi aici. Să-ţi aducă soţia 
lucrurile pe care le vrei. 

în câteva minute doamna a venit cu o valiză. Comi¬ 
sarul a controlat-o, la indicaţia mea, şi a plecat în maşină 
cu Maiorul la Jilava, iar eu m’am întors la Prefectură, unde 
am comunicat împlinirea ordinului. 

* 

♦ * 

îndată după căderea lui Carol II şi ridicarea lui Mihai 
pe tron, tânărul Rege a vrut să se plimbe pe jos prin Bucu¬ 
reşti. Eu am fost ales să-l însoţesc şi să-l protejez. Cu o echi¬ 
pă de legionari de la Prefectură, toţi în civil, ne-am prezen¬ 
tat la poarta Palatului Regal din care a ieşit Regele Mihai 
şi Regina Mamă. Regina era foarte liniştită, dar el era des¬ 
tul de nervos. De la Palatul Regal am plecat pe Calea Vic¬ 
toriei către centru. Pe măsură ce înaintam, lumea se strân¬ 
gea în jurul nostru. Femeile plângeau de bucurie pentru că, 
de pe vremea lui Carol I şi Ferdinand, nu mai văzuseră un 
rege pe jos prin Bucureşti. La un moment dat lumea era 
aşa de multă, că ne era greu să ne croim drum printre ea. 
Nimeni nu avea atitudine duşmănoasă. Toţi erau emo¬ 
ţionaţi. Mulţi, tare mulţi, plângeau. M. Sa era însă foarte 
nervos. Când am ajuns în faţa cafenelei Capşa, NI. Sa 
a intrat înăuntru şi l-a chemat pe Generalul Antonescu 
la telefon. Cc-a vorbit, nu ştiu, pentru că rămăsesem la 
uşă ca să opresc intrarea altor persoane în cafenea. După 


339 


puţin timp a venit Generalul Antonescu, a urcat în maşina 
lui pe Rege şi Regină şi i-a trimis la Palat, iar el a rămas 
singur cu mine în stradă. M’a întrebat dacă vroiam să-l 
însoţesc până la Preşedenţia Consiliului de Miniştri. I-am 
răspuns afirmativ şi am pornit amândoi pe jos. Pe drum m’a 
întrebat despre închisori şi necazuri personale, despre care 
nu i-am povestit prea multe pentru ca să nu-i creez impresia 
că doream să mă ajute cu ceva. Ajunşi la Preşedenţie, 
mi-a dat mâna şi a intrat înăuntru, iar eu m’am dus la 
Prefectură. 


* 

* * 

Prin luna lui Noembrie, data exactă nu o mai ştiu, 
am fost înştiinţat de către informatorii mei că se preg㬠
teşte o mare manifestaţie comunistă la Obor. Faptul l-am 
adus imediat la cunoştinţa Prefectului Zăvoianu şi a Dr-lui 
Apostolescu, care comanda o unitate de siguranţă spe¬ 
cială. Manifestaţia s’a produs. Au fost arestaţi o mulţime 
de muncitori, săraci lipiţi pământului, care se prezentaseră 
pentru că evreimea le promisese că, la instalarea regimului 
comunist, ei vor fi cei ce vor avea puterea în mână. 

Aici cred că e nimerit să lămuresc că Românii, aproa¬ 
pe în unanimitate, erau anticomunişti. Partidul comu¬ 
nist, aproape inexistent ca număr în raport cu milioanele 
de locuitori ai ţării, era condus de către evrei. Aceştia 
concepuseră comunismul şi acum caută să-l pună în prac¬ 
tică în toată lumea. Puţini români care se înscriau la comu¬ 
nişti erau bieţi muncitori săraci care vedeau în acest par¬ 
tid o posibilitate de a scăpa de sărăcie, dar nicidecum 
convinşi de bunătatea doctrinei. Pătrăşcanu, Român 
getbeget, cu care avusesem cândva o convorbire, era un om 
ambiţios care acceptase să servească de paravan evreilor. 
Vroia cu orice chip să ajungă şeful statului şi cum, prin ce¬ 
lelalte partide, nu putea să-şi îndeplinească acest vis pentru 
că în toate acestea, posturile de conducere aparţineau 


340 


de obicei membrilor familiei, a intrat la comunişti. Era 
de altfel convins că Ruşii îi vor permite să instaleze un re¬ 
gim comunist independent de cel din Rusia. O greşeală 
care l-a dus, în cele din urmă, la închisoare, schingiuiri 
şi moarte. 

Dar să revenim la manifestaţia din Obor. Agenţii 
Prefecturii, unitatea specială a Dr.-lui Apostolescu şi inter¬ 
venţia câtorva companii de soldaţi, au zădărnicit mani¬ 
festaţia de la târgul din Obor. Au fost confiscate multe 
steaguri roşii şi pancarde cu diferite lozinci, care au fost 
depozitate în biroul meu de la Prefectură. Ancheta celor 
arestaţi mi-a luat două zile şi două nopţi fără întrerupere. 
Aş fi putut să cer un termen lung pentru anchetă, dar 
n’am vrut. Vroiam să arăt că termenele legale pot fi menţi¬ 
nute. îmi era milă de bieţii Românaşi care se lăsaseră duşi 
de nas de către Evrei. Aproape pe toţi i-am pus în libertate. 
Era deajuns să declare că nu fac parte din partidul comunist 
şi că steagurile roşii şi pancardele le purtau pentru că 
fuseseră plătiţi. Pe toţi aceştia i-am aprovizionat cu cele ne¬ 
cesare familiilor lor prin contribuţia „Ajutorului Legionar” 
de subt conducerea D-lui Cdt. al B. V. Ilie Gâmeaţă. 
Numai vreo câţiva Români şi ceva Evrei au fost trimişi 
în judecată. 

După acest tur de forţă, m’am dus acasă şi m’am cul¬ 
cat.Peste noapte a venit faimosul cutremur, dar eu n’am 
simţit nimic. Dormeam dus. Stăpâna casei unde locuiam 
a venit să vadă ce se întâmplă cu mine. M’a scuturat, mi-a 
dat palme peste obraz, dar eu dormeam mereu. La un mo¬ 
ment dat a sunat telefonul pe care mi-1 pusese Prefectura. 
Jumătate adormit, l-am luat în mână şi am răspuns. 

—Şefule, îmi zise agentul de serviciu, vino repede 
că s’a dărâmat hotelul Carlton. 

—De ce Carlton îmi vorbeşti? 

—Hotelul care s’a dărâmat din cauza cutremului. 

—Ce cutremur, măi? 

—Cum ce cutremur? Nu l-aţi simţit? 

Abia atunci am deschis ochii bine şi m’am uitct înjur. 


341 


Tencuiala de pe tavan căzuse toată prin casă şi pe pat. în 
aproape zece minute am ajuns la Prefectură. De acolo am 
fost trimis să organizez siguranţă în jurul hotelului dăr⬠
mat. Subt dărâmături, refugiaţi în pivniţă, se găseau 
mai mult de 100 de persoane. Din nenorocire, n’au putut fi 
salvate. Căldarea de încălzit a explodat şi i-a omorît pe toţi. 

* 

* * 

în noaptea când au fost scoase de subt lespedea de 
beton trupurile Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor 
şi au fost executaţi călăii închişi la Jilava şi la Prefectu¬ 
ră, eu fusesem invitat la o cină de către reprezentatul 
GESTAPO-ului de la Legaţia Germană din Bucureşti 
Hans Konig, aşa cred că îl cheamă. Astfel a doua zi, am fost 
destul de surprins, auzind de cele întâmplate. Cu acest 
reprezentant schimbam regulat informaţii asupra activit㬠
ţii comuniştilor din România şi Germania. 

A doua zi s’au format la Prefectură mai multe echipe 
cu ordin de a aduce arestaţi la Prefectură pe toţi politi¬ 
cienii vechi care ajutaseră pe Carol II şi Călinescu să ne m㬠
celărească. Eu, însoţit de Malcasian şi Pană, am arestat 
pe Ghelmegeanu, Gigurtu şi fratele lui Gavrilă Marinescu, 
General medic. Tremurau toţi ca vergile. In total cred că 
fuseseră arestaţi vreo cincisprezece. Pe atunci a venit la 
Prefectură Horia Sima şi, după o conversaţie ce a avut cu 
cei arestaţi, fără prezenţa noastră, au fost suiţi în câteva 
maşini şi duşi la Ministerul de Interne, de unde a plecat 
fiecare pe drumul lui. 


* 


* * 


Executarea călăilor a atras după sine un conflict 
foarte greu între Generalul Antonescu şi Mişcarea Legio¬ 
nară, al cărei vorbitor se făcuse Colonelul Zăvoianu. 


342 


Acesta l-a provocat la duel pe General. în loc de duel, 
Colonelul a fost înlocuit la Prefectură, cu Cdt.-ul B.V. 
Radu Mironovici, iar după alungarea Mişcării Legionare 
de la guvern a fost condamnat la moarte şi executat îm¬ 
preună cu Creţu şi Marcu. 


* 

* * 

Cam pe la începutul lunei lui Decembrie, Viorel Tri- 
fa, Şeful Centrului Studenţesc din Bucureşti, mi-a oferit 
o bursă de studii în Germania şi eu am acceptat-o imediat, 
între timp a avut loc, la Predeal, înmormântarea legiona¬ 
rilor omorîţi în prigoană la care am luat parte în calitate 
de component al gărzii personale a lui Horia Sima. Marşul 
până la cimitir şi înmormântarea au fost impresionante. 
Acolo a rămas o pădure de cruci. Ce se va fi ales de ele?! 

* 

* * 

Crăciunul l-am petrecut în casă la Bădia Radu Miro¬ 
novici împreună cu D-l Cdt. al B.V. Georgescu, D-l Cdt. 
Iasinschi, D-l Prof. Brăileanu şi Stănicel. în linişte, cu 
multă voie bună, de data asta cu o masă bogată, vremea a 
trecut de nici nu ne-am dat seama. Nimeni n’a pus în dis¬ 
cuţie niciun fel de problemă. Parcă ne-am fi învoit dinainte 
să râdem numai şi să spunem glume. Cel mai bun glumeţ 
a fost Prof. Brăileanu, care făcea mereu aluzie la chelia 
lui. Această seară mi-a rămas în minte ca una dintre cele 
mai frumoase din câte am petrecut în agitata luptă legio¬ 
nară de toate zilele. 


* 

* * 

Când avem toate lucrurile terminate ca să plec în Ger* 


343 


mania au început evenimentele din 20 Ianuarie 1941. Aş fi 
putut pleca imediat, dar un simţ de pudoare nu m’a lăsat. 
Vroiam să împărtăşesc soarta tuturor celorlalţi camarazi ai 
mei. 

De multe ori am auzit, chiar de la camarazi, că în Ia¬ 
nuarie 1941 a avut loc o revoluţie legionară. După părerea 
mea a avut loc o revoluţia a lui Antonescu contra Mişcării 
Legionare. 

în ziua de 20 Ianuarie s’a prezentat la Prefectură un 
General, însoţit de doi Colonei, şi a cerut să i se predea con¬ 
ducerea ei. Cu destulă linişte, bădia Radu le-a spus că pe el 
acolo l-a pus Mişcarea Legionară şi că numai din ordinul a- 
cesteia predă conducerea. Când Generalul şi cu însoţitorii 
lui s’au retras, Regimentul de Jandarmi cantonat lângă 
Prefectură a încercat să ocupe retragerea în ea. I-a alungat 
imediat Opriş cu câteva focuri de armă. Atunci a apărut în 
faţa Prefecturii, pe Calea Victoriei, un tanc. Cred că a fost 
Ţâlnariu care i-a băgat o rangă de fier subt o şenilă, încât 
nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi, ci se învârtea 
pe loc. După aceea asvârliseră pe tanc un covor, aşa că cei 
din el nu mai vedeau nimic. Locotenentul din tanc, înfuriat 
şi înfricoşat, a tras un foc de tun la întâmplare care a 
pătruns într’un negoţ din apropierea Prefecturii. Orendo- 
vici, ofiţer de rezervă de tancuri, a deschis partea de dinapoi 
şi i-a tăiat curelele de la motoare, aşa că tancul a rămas 
imobilizat. Au trecut câteva ceasuri până a venit un alt tanc 
şi l-a remorcat, ducându-1 la regiment. 

Centrele de rezistenţă legionară se strânseseră în ju¬ 
rul Prefecturii, Sediului Poliţiei Gardienilor şi al Sediului 
Muncitoresc. Armata ne ataca cu tot ce avea la îndemână. 
Totuşi noi am fi putut rezista mult timp. La Prefectură 
se adunaseră vreo trei mii de studenţi, toţi decişi să lupte 
până la ultimul. Am cerut permis bădiei Radu ca să atacăm, 
chiar cu mâinile goale, Preşedenţia Consiliului de Miniştri 
unde se găsea Antonescu. Bădia Radu a vorbit cu Pătraşcu, 
care făcea legătura cu Horia Sima. Permisul ne-a fost re¬ 
fuzat. 


344 


Pe lângă rezistenţa în contra atacului armatei, a tre¬ 
buit să organizăm echipe speciale care să oprească, în 
măsura posibilităţilor, furturile şi omorurile. în acel timp 
mulţi pescuitori în apă tulbure se prezentau drept legionari, 
în special pe la case evreieşti şi le luau tot ce aveau. Pro¬ 
fitau de situaţie ca în orice revoluţie de oriunde. 

în clădirea unde locuiam eu, în faţa apartamentului 
meu, locuia un Evreu al cărui nume nu mi-1 mai amintesc, 
care m’a chemat la telefon cerându-mi să-i permit să 
vină în apartamentul meu, pentru că era atacat de vreo trei 
indivizi care îşi ziceau legionari. Bine înţeles că i-am permis 
şi i-am indicat că în sertarul mesii de noapte se găsea un 
revolver încărcat. A făcut uz de el şi pretinşii legionari au 
dispărut. După rebeliune, când m’am dus să-mi iau lucru¬ 
rile de acolo şi mă putea da pe mâna poliţiei, mi-a mulţu¬ 
mit foarte emoţionat, oferindu-se să mă găzduiască. 

Totuşi rezistenţa şi jertfele noastre, ca de atâtea ori, 
au fost zadarnice. Pe data de 23 Ianuarie am primit ordin 
de la Horia Sima, prin Pătraşcu, să depunem armele, Anto¬ 
nescu obligându-se să nu ne aresteze. Eram la Prefectură, 
amărît de nu mai puteam. M’am dus să-l văd pe bădia 
Radu Mironovici. 

—Ce facem acum, bădie? 

—Nimic. Te duci de aici şi caută a te refugia în străin㬠
tate. 

—Şi Matale? 

—Eu rămân să predau Prefectura. 

—O să vă aresteze. 

— Ştiu. Dar ce vrei să fac? 

—De ce nu mergem amândoi de aici, să căutăm să 
ajungem în străinătate? 

—Eu nu pot merge în străinătate. 

—Atunci rămân şi eu cu Matale. 

—Frate Mardarie, tu eşti un legionar bun, prieten 
drag, care nu are asupra lui atâtea obligaţii câte am eu în 
calitatea mea de Cdt. al B. V. şi şef al gărzii de la Icoană. 
Pe asta n’o pot scoate din ţară şi deci nu pot pleca. îţi dau 


345 


ordin să te duci imediat de aici şi să cauţi să te salvezi 
în străinătate. 

—Am înţeles, bădie. 

Ne-am îmbrăţişat şi eu am ieşit pe platoul Prefecturii 
unde se adunaseră ceilalţi camarazi. Cum armata română, în 
ciuda celor convenite urma să tragă în noi, a venit un nu¬ 
măr mare de soldaţi nemţi şi s’au postat în jurul nostru. 
Aşa am ieşit pe Calea Victoriei şi, câte unul, câte unul, 
după cum vedea fiecare posibilitatea, plecam din rând pe 
drumul nostru. Când am ajuns pe cheiul Dâmboviţei, am 
văzut figura mititică a Tanţei —Constanţa Coandă— cu care 
mă logodisem în timpul evenimentelor la Prefectură. 
Mi-a făcut semn să părăsesc coloana şi am plecat cu ea. 
Ne-am dus direct la o biserică de pe cheiu, unde un preot 
ne-a dat o binecuvântare. De acolo am plecat la casa familiei 
Renowicz, unde l-am întâlnit pe actualul meu cumnat 
Mircea Orendovici, şi unde am stat ascunşi vreo cinci 
zile, utilizând camera actualei mele soţii. 

* 


* 


* 


346 


DE-A ASCUNSELEA 


Armata şi Jandarmeria patrulau pe toate străzile 
Bucureştiului şi perchiziţionau toată lumea. Din când în 
când, înconjurau câte un cartier, sau parte din el şi perchi¬ 
ziţionau toate casele legitimând pe toată lumea. Cine era 
suspect de ceva, era dus imediat la închisoare. Malmezonul 
era plin de deţinuţi până la refuz. Se oprise circulaţia 
de persoane de la orele 10 noaptea până la 6 dimineaţa. 
Cine era prins în acest timp pe stradă fără permis, putea 
fi împuşcat pe loc. 

Parte din cartierul unde eram ascunşi noi a fost în¬ 
conjurat şi percheziţionat a treia zi de şedere a noastră 
în casa familiei Renowicz. Ingijorarea gazdelor noastre 
era evidentă şi nu-i puteam învinui de fricoşi. De aceea, 
când a venit Tanţa să mă vadă, i-am spus că trebuie să plec 
de acolo. A fost imediat de acord. După puţin timp, am ple¬ 
cat împreună şi am poposit la o casă de cetăţeni nemţi 
unde, poate datorită unui acord nepublicat, poliţia rom⬠
nă nu putea intra. In casă era numai doamna şi o fetiţă 
de vreo trei ani. M’aş fi simţit enorm de bine dacă nu aş 
fi înţeles că eram o sarcină pentru biata femeie. De acest 
lucru şi-a dat seama şi Tanţa, aşa că după vreo două 
săptămâni am luat un taxi şi am pornit către casa aceleia 
ce fusese însoţitoarea şi colaboratoarea Prof. Nae Ionescu. 

Când am intrat în Piaţa Victoriei, ne-a oprit o patrulă 
de soldaţi. Deja mă vedeam arestat şi bătut măr. Dar 
Dumnezeu e mare. Chiar în acel moment trecea pe lângă 
noi un car cu mere mari şi frumoase. Soldaţii l-au oprit 
şi toţi au început să caute dacă nu cumva între mere era 
ceva ascuns. Bine înţeles că multe dintre acestea nemereau 

347 


în buzunarele lor. Cel ce rămăsese lângă taxi, nevoind 
să piardă ocazia, ne-a făcut semn să plecăm şi s’a dus şi 
el să caute acul în carul cu mere. 

Ajunşi la destinaţie, am fost primit foarte bine. Aici 
m’am întâlnit din nou cu Orendovici. Şi el a trebuit să p㬠
răsească familia Renowicz, deşi era logodit cu Brunhilde 
(Dussy), fata a doua a lor. Dealtfel, pentru a deruta urm㬠
ririle, eram mereu schimbaţi dintr’un loc în altul. Tot 
aici am cunoscut-o pe D-ra Gheorghiu, secretara lui Malaxa, 
bună prietenă a gazdei noastre. După un oarecare timp, 
am fost dus la o casă de refugiaţi basarabeni, oameni buni 
ca pâinea albă, prin cartierul din Nord, într’un edificiu 
de 10 etaje. 

Abia începusem să mă cunosc mai bine cu noile mele 
gazde, când mă pomenesc, cam a treia zi, pe la orele 9,30 
cu o companie de soldaţi care înconjuraseră edificiul 
şi începeau să-l percheziţioneze. Ne-am cam făcut albi 
cu toţii la faţă. Eu nu puteam pune în pericol situaţia 
gazdelor. Delatfel nici nu avea vreun rost, căci dacă mă 
prindeau, eu, aşa ori aşa, tot la închisoare nimeream. 
Le-am mulţumit pentru găzduire şi i-am rugat, în cazul că 
vom fi confruntaţi, să spună că nu mă cunosc, căci eu voi 
susţine acelaş lucru. Voi spune că am venit să caut pe un 
prieten al meu Popescu, pentru că auzisem că locuieşte 
aici la etajul opt, unul deasupra aceluia în care mă aflam. 

După ce m’am convins că nu era nimeni pe coridor, 
am ieşit, m’am suit pe scară până la etajul opt, am sunat 
la o uşă şi am întrebat dacă acolo nu locuia Popescu. Mi 
s’a răspuns că nu, am mulţumit şi cu ascensorul am cobo- 
rît. La poartă m’a oprit un soldat, a venit un sublocotenent, 
care după faţă se vedea că nu-i plăcea funcţia ce îndepli¬ 
nea, şi m’a întrebat: 

—D-ta locuieşti în această clădire? 

—Nu, D-le Sublocotenent. 

—Atunci ce faci aici? 

—Am venit să văd pe un prieten despre care fusesem 
informat că locuieşte aici, dar nu l-am găsit. 


348 


—Legitimaţia matale. 

I-am dat legitimaţia care era pe numele meu adevărat, 
cu o strângere de inimă. S’a uitat la ea, apoi a scos o listă 
din buzunar şi a cercetat-o. Zâmbind mi-a dat înapoi legi¬ 
timaţia şi mi-a zis că sunt liber să plec. L-am salutat şi am 
plecat. La colţul străzii am întors capul şi am văzut cum 
din etajul al şaptelea mă salutau cu mâna. Zâmbetul Slt.-u- 
lui mă urmărea mereu şi mi-a dat de gândit. Eu ştiam din 
sursă sigură că eram pus pe lista celor urmăriţi. Eram ori 
nu eram pe lista Slt. -ului?! N’o s’o ştiu niciodată. în ori 
ce caz, încă odată „mulţam”, frate român şi, poate, legio¬ 
nar. 

Şi acum unde mă duc? mi-a trecut prin cap. Cum nu 
eram departe de casa Tanţei, m’am decis să merg la ea. 
Totul, ce îi este scris omului, nu se poate ocoli. Mama Tan¬ 
ţei, o femeie destul de în vârstă, m’a primit cu multă 
bucurie. Ea suportase multe percheziţii şi plânsese des¬ 
tul când Tanţa fusese închisă. Deci nu se speria uşor. 
Era văduvă şi Tanţa era singurul ei copil. Nu după mult 
timp a venit şi Tanţa. A rămas surprinsă când m’a văzut, 
dar în acelaş timp tare bucuroasă. Am luat masa împreună 
şi eu le-am povestit despre familia mea, pe care nu o cunoş¬ 
teau. Am petrecut vremea tare frumos, dar realitatea nu o 
puteam neglija. De aceea Tanţa a plecat să vadă unde mă 
putea ascunde din nou. Către seară a revenit şi m’a dus la 
casa unei foste Dame de Onoare de la Palatul Regal, unde 
l-am găsit pe Nae Horodniceanu şi Victor Apostolescu. 

Noua noastră binefăcătoare, D-na Pălăngeanu, era 
o femeie între 45-50 de ani, frumoasă, cultă, elegantă şi 
bună cunoscătoare a problemelor româneşti. Era încânt㬠
toare cu spiritul ei glumeţ şi foarte bine orientat. Avea 
foarte multe relaţii, încât era informată de toate noutăţile. 
De obiceiu, înainte de masă se ducea să-şi viziteze cunoş¬ 
tinţele şi să culeagă informaţii, iar după prânz îşi petre¬ 
cea vremea cu noi, comunicându-ne noutăţile. Toate le 
făcea sub formă de glumă. 

în casa acestei Doamne am dus-o ca în sânul lui A- 


349 





vraam. Victor compusese o odă asupra traiului nostru: 
mănânci o pâine şi e albă, nişte icre şi sunt negre, un borş 
şi e de miel, o friptură şi e de purcel, nişte fructe şi sunt 
importate, un vin şi e de Cotnar. Doamne, ce prigoană! 

Dar ca toate lucrurile frumoase, nici situaţia aceasta 
nu putea dura mult. La vreo trei săptămâni am fost încăr¬ 
caţi într’o maşină a unui neamţ şi duşi la o casă a Legaţiei 
Germane. Acolo am găsit pe Cdt. B. V. Georgescu, Pătraş- 
cu, Groza, Andrei, Stănicel, Găină, Cuţumina, Ţâlnariu, 
Virgil Popa, Emil Popa, Opriş, Puiu Traian, Teodorescu, 
Tărăroiu, Dragomir-Jilava, Şeitan, Omăţ, Gorănescu, 
Arnăutu, Ghiţă Stoia, Bujin, Caranica, Mihăilescu, Crişu, 
Cengher, Graur, Şuţu şi încă o duzină mai mult, de a căror 
nume nu-mi mai amintesc însă. 

Pe data de 5 Martie 1941, după ce ni s’a dat fiec㬠
ruia câte o salopetă (îmbrăcăminte de lucru militară) 
şi câte o bască de ale armatei germane, am fost încărcaţi 
în două camioane militare nemţeşti şi duşi la Gara de Nord. 
Aici, pe o linie de manevră din afara gării ne aştepta un 
tren de marfă cu multe vagoane şi două pentru transpor¬ 
tul de persoane, în care am fost aşezaţi noi toţi împreună 
cu un Căpitan neamţ —Dengeley— şi doi subofiţeri din 
SS. Acum eram, dragă Doamne, soldaţi nemţi. Nu după 
mult timp, trenul s’a pus în mişcare către Vatra Dornei. 
Dar mergea tare greu. Aproape prin toate gările era oprit, 
băgat pe linie moartă, etc. Am petrecut aşa cinci zile şi şase 
nopţi până ce am trecut graniţa cu Ungaria, pe data de 11 
Martie 1941. 

Bine înţeles că nervii noştri stăteau să plesnească. 
Ochii noştri erau mereu în căutarea unei ieşiri în caz de ne¬ 
voie. Apariţia unui militar pe lângă tren era semn de panică. 
Când ne apropiam de graniţa cu Ungaria, situaţia noastră 
se arăta foarte gravă. Nişte glumeţi care nu lipsesc nicio¬ 
dată, răspândiseră vestea că s’a auzit la radio că poliţia 
e pe urma noastră; că se dăduse ordin să se închidă toate 
graniţele şi să se percheziţioneze toate ieşirile din ţară 
în formă amănunţită, etc... Câţiva dintre camarazi erau 


350 


foarte neliniştiţi. Se pregăteau să lase „trenul cu fuhreri”, 
cum îl botezase unul dintre glumeţi şi să fugă în munţi, 
care erau foarte aproape. Cu toate că li s’a spus că totul era 
numai o glumă, nu vroiau să creadă. Din acest motiv 
au fost închise toate fereştile şi uşile de la vagoane şi fi¬ 
xate sentinele cu ordin de a nu lăsa pe nimeni să iasă afară. 

Eu, care ştiam ceva nemţeşte, am fost băgat într’un 
palton al unui subofiţer german şi pus de gardă la uşa 
pe unde trebuia să intre vameşul care controla trenul. 
Ceilalţi au fost sfătuiţi să se culce în compartimentele 
vagoanelor şi să se facă a dormi. Să nu sufle nicio vorbă 
româneşte. Am aşteptat vreo trei ore care mi s’au părut 
cele mai lungi din viaţă, pentru că acum se decidea soarta 
noastră: libertate ori puşcărie, poate chiar moarte. 

La răsăritul soarelui a apărut, în sfârşit, şi vameşul. 
A intrat în vagon şi l-a întrebat pe Căpitanul care se prezen¬ 
tase ca şef al trenului, dacă are ceva de declarat şi dacă 
toţi din tren aveau hârtiile în ordine. Căpitanul i-a răspuns 
că sunt toţi soldaţi germani care se duceau acasă pentru 
odihnă, majoritatea fiind răniţi, iar restul bolnavi. In ce 
priveşte hârtiile, i-a spus că toţi fiind sub conducerea 
lui, el era responsabil şi, deci, legitimarea lui era de ajuns. 
Dealtfel, a adăogat, dacă crede că mai e nevoie de ceva, 
să telefoneze la Bucureşti la Cartierul General German, 
care îi va da toate lămuririle. 

Vameşul a plecat cam nemulţumit. Dacă a telefonat 
ori nu la Bucureşti, nu ştiu. Fapt e că după vreo jumătate 
de oră, când soarele se ridicase cam la o suliţă pe cer, 
trenul s’a pus în mişcare şi am trecut graniţa în Ungaria. 
Căpitanul nostru îşi luase cu el, pentru această ocazie, 
vreo două lăzi cu şampanie, care au fost golite cu ceremo¬ 
nialul cuvenit şi în uralele noastre ale tuturora. 

Când trenul a oprit la vreun km. după trecerea grani¬ 
ţei de către vameşii unguri, noi ne-am dat jos şi am început 
să ne jucăm ca nişte copii prin zăpada de alături de calea 
ferată. Acest lucru ne-a adus altă durere de cap. Când pe 
la mijlocul nopţii am ajuns la Budapesta, Ungurii au băgat 


351 







trenul pe o linie moartă, crezând că Nemţii ne-au luat 
prizonieri. Căpitanul nostru însoţit de cei doi subofiţeri, 
toţi cu pistoalele mitralieră după gât, s’au dus la şeful g㬠
rii şi l-au ameninţat că dacă trenul nu este pus în mişcare 
imediat, vor cere prin radio la Berlin să trimeată un regi¬ 
ment de tancuri. După multe târguieli şi explicaţii în sen¬ 
sul că noi eram nemţi din România încadraţi voluntar 
în armata germană, etc., trenul a fost lăsat să-şi urmeze 
cursul. 

Odată cu ziua am ajuns cu bine la Gara de Sud din 
Viena. Aici a trebuit să aşteptăm vreo două ceasuri până 
ce au sosit nişte maşini şi am fost duşi la sediul Gestapou¬ 
lui din Viena. Aici am predat Căpitanului Dengeley salope¬ 
tele germane, i-am mulţumit frumos, am făcut baie, ne-am 
schimbat hainele, am mâncat şi am dormit în paturi ca oa¬ 
menii. Aici a început refugiul, care mai durează încă şi 
azi. 


* 


* 


* 


Februarie 1982 — Buenos Aires 
Argentina 


352