Ponson du Terrail — [Rocambole 6 Ultimul cuvant] 01 Distrugatorii

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)

Cumpără: caută cartea la librării

D 


Ç 


— 
= 


Ultimul cuvânt al lui Rocambole 


ba 
(= 


E= 
b= e 


— Ponson du Terrail — 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Versiune electronică: 


[V.1.0] 


Ponson du Terrail 
ROCAMBOLE 
Ciclul „Dramele Parisului” 


Seria a VI-a 
ULTIMUL CUVANT AL LUI 
ROCAMBOLE 


Episodul 1 


DISTRUGĂTORII 


(Les ravageurs) 


Roman în două părţi 


— Ponson du Terrail — 


Structura seriei 
„Ultimul cuvânt al lui Rocambole” 
(Le Dernier Mot de Rocambole) 


1. DISTRUGĂTORII 
a. Distrugătorii (Les Ravageurs) 
b. Sugrumătorii (Les Etrangleurs) 


2. MILIOANELE ŢIGĂNCII 
c. Fiul lui Milady (Le fils de Milady); 
d. Milioanele ţigăncii (Les Millions de la Bohemienne). 


3. FRUMOASA GRĂDINĂREASĂ 
e. Clubul nobililor (Le Club des crevés) 
f. Frumoasa grădinăreasă (La Belle Jardiniere) 
g. Reîntoarcerea lui Rocambole 


4. O DRAMĂ ÎN INDIA (Un Drame dans l'Inde) 
h. Rugul văduvei (Le Bucher de la veuve) 
i. Tezaurul Rajahului (Les trésors du Rajah) 


5. ADEVĂRUL ASUPRA LUI ROCAMBOLE 
j. Adevărul asupra lui Rocambole (La Vérité sur Rocambole) 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Partea întâi 
a. DISTRUGATORII 


(Les ravageurs) 


Capitolul | 

La Paris unele nopţi sunt oribile prin tăcerea şi întunericul lor. 
Ceaţa este foarte deasă, o ploaie subţire face pavajul alunecos, 
vântul mişcă flacăra felinarelor şi Sena curge tăcută între cele 
două ţărmuri de piatră. 

Nici un trecător nu e pe chei, nici o trăsură pe poduri. 

Marele oraş tace, oamenii cinstiţi au închis porţile, hoţii 
respiră şi se pregătesc pentru expediţii întunecoase. 

Ce ne pasă dacă bulevardele sunt pline de viaţă la ora unu 
după miezul nopţii şi cafenelele răsună de zgomote? 

In această parte, la marginea apei, tăcerea este aşa de mare 
încât s-ar putea numi un oraş mort. 

Este un loc sinistru, unde unul din braţele Senei, strâns între 
două ziduri mari, curge cu tentaţiuni vertiginoase pentru acei 
care vor să se sinucidă. 

Canal mai mult decât fluviu, Sena pare că se opreşte adâncă, 
misterioasă, cu straniile secrete ale morţii, între cele două clădiri 
numite Hotel-Dieu. 

Staţi puţin pe parapetul podului Cité sau al podului 
Archevêché; priviţi acolo curgând între aceste două aziluri ale 
suferinţei, această apă care redevine limpede şi albastră, mai 
jos, şi liniştea ei vă va înfiora. 

Voi, care căutaţi uitarea în moarte, veniţi acolo; voi, care 
ezitaţi să părăsiţi viaţa, veniţi de asemenea în acelaşi loc. 
Nebunia sinuciderii va urca în creierul vostru, după zece minute 
de contemplare. 

Intr-una din acele nopţi despre care am vorbit mai sus, o plută 
mare trecea pe apă între aceste două arcuri funeste, de la 
puntea Cité şi puntea Archevâche. 

Trei oameni stând în partea din faţă a plutei vorbeau pe 
şoptite. 

Un al patrulea, care stătea, în partea dinapoi, manevra o 
cârmă primitivă. 

— Ce timp mizerabil! spunea unul din oameni, frecându-şi cu 

5 


— Ponson du Terrail — 


putere mâinile şi braţele ca să se încălzească. 

— Sunt ud ca un câine, zise un al doilea. 

— Şi când te gândeşti - murmură al treilea - că nu vom fi la 
cârciuma mamei Camarade, cu firma „La Arlechinul”, decât pe la 
orele două dinspre ziuă. Mi-e o sete teribilă. 

— Cine te împiedică să bei? zise cel dintâi râzând, vasul e plin 
cu apă bună de băut. 

— Mulţumesc! Apa nu e bună. N-am băut apă decât o singură 
dată şi atunci îţi garantez că de nevoie, camarade. 

— Şi când asta, notarule? 

— Când eram „acolo”. 

Şi el sublinie acest cuvânt. 

— Ah! da, la Toulon? 

— Tocmai, am încercat să fugim o dată înot, într-o seară, 
camaradul meu şi cu mine; el s-a înecat şi eu am fost prins. 

— Ceea ce nu te-a împiedicat să evadezi mai târziu? 

Acela care se plânsese că era ud până la piele şi care după 
accentul vocii părea să fie un om tânăr, spuse cu oarecare 
entuziasm: 

— Asta ar fi totuna, nu mă tem de ocnă. 

— İn orice caz e mai bine acolo decât la penitenciarul central; 
eu am făcut doi ani acolo şi ştiu ce spun, zise al doilea. 

Acela care venea din Toulon reluă: 

— Eşti tânăr, Marmouset, ce vârstă ai? 

— Nouăsprezece ani. 

— Ai timp să vezi toate astea şi să le compari. 

Şi fostul ocnaş începu să râdă. 

Dar primul din cei trei oameni, acela care spunea că făcuse 
doi ani în penitenciarul central, nu împărtăşi această glumă. 

El se uită în sus şi privi podul Cité, de care pluta se apropia 
încet. 

Deasupra punţii se vedea o siluetă cu totul nemişcată. 

Era un om? Sau era un stâlp? 

lată ceva ce ar fi fost cu neputinţă de spus. 

— Ce vezi acolo, Moartea Bravilor? Intrebă acela care 
cunoscuse viaţa de ocnă. 

Acela care răspundea la acest ciudat nume întinse mâna spre 
arcul podului. 

— Cred, zise el, că acolo e un om. 

— M-aş prinde, că e un felinar stins, zise Marmouset, căci 
astfel era supranumit tânărul. 

— Dobitocule! răspunse ocnaşul, se vede că nu cunoşti 


6 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Parisul. 

— De ce? zise ştrengarul cam înţepat. 

— Unde suntem? 

— Pe Sena. 

— Da, dar în ce loc? 

— Lângă Notre-Dame şi Hotel Dieu. 

— Ei bine! Ar trebui să ştii că nu e nici un felinar în mijlocul 
podului Cité. 

Marmouset răspunse: 

— După cum ai spus mai am timp de învăţat. 

Moartea Bravilor se uita la această siluetă nemişcată. 

— Cred, zise el, că e un om care vrea să moară. 

— Dacă îl îndeamnă inima la asta, zise cu răceală Marmouset. 
Poate că e din cauza dragostei? 

— Poate că, zise ocnaşul, e vreun bancher care a mâncat banii 
acţionarilor săi. 

— Domnule! îi strigă Marmouset, nu te jena, apa e bună. 

Dar pe când ştrengarul vorbea astfel şi înainte ca vocea lui să 
fi putut ajunge sus pe punte, silueta se clătină şi apoi ceva negru 
se rostogoli prin aer. 

Apoi apa făcu un mic zgomot şi se deschise ca gura iadului, 
spre a-şi înghiţi victima. 

— S-a terminat, zise Marmouset, domnul e servit. 

Şi începu să râdă. 

Dar ce-l de-al patrulea, care stătea în cârma plutei şi nu se 
amestecase în vorbă până acum, scoase un țipăt şi sări în apă. 

— Ce face ăla? întrebă Moartea Bravilor. 

— S-a dus să-l pescuiască. 

— Dobitocul! zise fostul ocnaş. 

Marmouset strigă cât putut. 

— Etourneau, dacă-l pescuieşti viu, n-ai decât cincisprezece 
franci; îneacă-l dacă vrei să ai cu zece franci mai mult. 

Plutaşul care fusese numit Etourneau era un tânăr viguros de 
douăzeci şi şapte de ani, înotător îndrăzneţ, pentru care Sena n- 
avea nici un mister. 

El spintecă apa şi se îndreptă cu liniştea şi precizia unui câine 
de Terra Nova către locul pe care nu-l vedea, atâta era de 
întunecoasă noaptea, dar de unde auzea un zgomot surd. Omul, 
care se aruncase în apă, se scufundase mai întâi. 

Dar natura îşi reluase drepturile sale. in mod instinctiv acest 
om, care ştia să înoate, ieşise la suprafaţă. Şi atunci o luptă se 
încinsese. O luptă teribilă, înverşunată, sălbatică între sufletul 


7 


— Ponson du Terrail — 


care vroia să părăsească viaţa şi corpul care nu vroia să moară. 

In acest timp sosi Etourneau şi îl apucă pe înecat de păr. 
Acesta începu să dispară: sufletul învinsese corpul. 

Şi Marmouset continuă să strige: 

— Dar îneacă-l, dobitocule! Ai cu zece franci mai mult. 

Pluta, care continua să plutească foarte liniştită în acest loc, 
se apropiase de pod. 

Plutaşul care se devotase cu bravură spre a salva viaţa unui 
semen al său, întrecuse deci pluta cu toată iuţeala pe care poate 
să o desfăşoare un înotător viguros. 

Acei care rămăseseră pe plută, adică Marmouset, Moartea 
Bravilor şi ocnaşul nu vedeau nimic; dar ei auzeau zgomotul unei 
lupte... 

Acum înecatul se lupta cu salvatorul său. 

— Drace! zise Moartea Bravilor, asta merită să fie văzut. Ar fi 
bine să aprindem felinarul. 

Se afla în faţa plutei o lanternă pe care plutaşii n-o aprindeau 
decât pe canale; altfel lor le plăcea mai mult să plutească prin 
întuneric. 

Întunericul se potrivea mai bine cu obiceiurile şi moravurile 
lor. 

Moartea Bravilor aprinse lanterna, care proiectă lumina în faţa 
plutei. 

Atunci, cei trei oameni îl zăriră pe tovarăşul lor silindu-se să 
scape din braţele omului care se îneca, şi să-l pescuiască fără să 
se înece şi dânsul. 

Deodată omul care fusese la ocnă strigă: 

— E dânsul! 

Apoi se aruncă în apă, după cum făcuse şi Etourneau spre a 
sări în ajutorul omului care se îneca. 


Capitolul Il 

Marmouset şi Moartea Bravilor fuseseră un moment uimiţi 
văzându-l pe camaradul lor, Notarul, sărind în apă spre a veni în 
ajutorul lui Etourneau, ca să-l scape pe înecat. 

— E deci vreun prinţ rus? murmură Marmouset cu cinism. 

— E în orice caz o cunoştinţă, dacă s-a amestecat Notarul. El 
nu e ca dobitocul de Etourneau, care e cinstit ca un câine şi 
plânge că o pisică când s-a lovit la picior. 

Şi Moartea Bravilor dădu din umeri cu oarecare dispreţ. 

În acest timp pluta îşi continua mersul şi se apropia puţin câte 

8 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


puţin de locul unde cei trei oameni formau un grup straniu care 
se zbătea la suprafaţa apei. 

Acela care se aruncase de pe punte şi voia să moară era un 
om de o forţă herculeană, şi Etourneau, oricât de bun înotător ar 
fi fost, nu putea să scape din strânsoarea lui. 

Din când în când înecatul ieşea la suprafaţă şi striga: 

— Lasă-mă să mor! 

Etourneau îl ţinea cu putere şi se silea, să-l apuce de păr. 

In fine sosi Notarul. Acesta era, de asemenea, voinic şi între 
aceşti doi oameni înecatul nu mai putu opune nici o rezistenţă. 

Şi cum pluta se apropiase de dânşii, ei îl luară amândoi pe 
înecat şi-l depuseră deasupra. 

Inecatul îşi pierduse forţele, dar nu şi cunoştinţa. El se uită în 
jurul său cu o privire rătăcită, graţie felinarului, care permitea să 
se vadă faţa plutaşilor. 

— Te cunosc, murmură el, privindu-l pe Notar. 

— Şi eu te cunosc, răspunse aceasta din urmă, te cunosc... 
căci altfel n-aş fi făcut o baie. Afacerile altora nu mă privesc, eu 
nu mă amestec decât în afacerile camarazilor. 

Inecatul era un om de talie înaltă, cu umerii largi, cu o figură 
bestială şi cu părul aproape alb. 

El părea că are mai mult spre 60, decât spre 50 de ani. 

Marmouset şi Moartea Bravilor îl priveau plini de curiozitate. 

Cât despre Notarul şi Etourneau, ei îl ţineau de braţ, de teamă 
să nu se arunce din nou în apă.. 

Dar lupta pe care el o susţinuse, sleidu-i puterea, îi luase şi 
voinţa. 

Pradă unei adevărate prostaţiuni, el îi privi cu atenţie pe acei 
oameni, care-i erau necunoscuţi, şi pe acel ocnaş pe care îl 
recunoştea. 

— Ai fost „acolo”? zise el în fine. 

— Da! răspunse ocnaşul. 

— Erai supranumit Notarul. 

— Tot ăsta e numele meu. Şi tu erai Jean Măcelarul. 

— Jean Călăul, răspunse înecatul. 

— Da. Dar ai făcut o frumoasă pace cu camarazii în ziua 
„Bonetei verzi”. 

Jean Măcelarul sau Jean Călăul, după cum era el numit la ocnă 
- căci dânsul era - surâse şi murmură: 

— Mi-am trădat stăpânul! 

Cele câteva cuvinte schimbate între dânsul şi fostul ocnaş, 
Notarul, deşteptară în cel mai mare grad curiozitatea lui 


9 


— Ponson du Terrail — 


Marmouset şi a lui Moartea Bravilor. 

Etourneau, bravul om care nu fusese nici la Toulon, nici la 
Poissy şi plângea când cineva călca o pisică pe picior, nu 
pricepea nimic din jargonul tovarăşilor săi; se dusese din nou la 
cârmă, cu satisfacția liniştită pe care ţi-o produce sentimentul 
datoriei împlinite. 

— Ce tot vorbiţi acolo? întrebă Moartea Bravilor. 

— Asta mă face curios, zise Marmouset la rândul său. 

Jean Călăul îi privea cu neîncredere. 

— Poţi să vorbeşti înaintea lor, zise Notarul. Ei sunt „prieteni”. 

In jargon, cuvântul „prieten” însemna hoţ. 

Şi spre a-l încuraja, Notarul continuă: 

— Acest om pe care îl vezi este fostul călău din ocna de la 
Toulon. 

Moartea Bravilor făcu o strâmbătură. 

Marmouset, care n-avea încă experienţă, după cum spunea şi 
Notarul, se înfioră puţin. 

— Dar, reluă fostul ocnaş, el s-a reabilitat foarte bine! Şi dacă 
se va întoarce acolo va fi primit tot ca şi Rocambole. 

— Rocambole? zise Marmouset, un nume curios. El e vreo 
celebritate? 

— Am auzit adesea vorbindu-se de el la închisoarea Centrală, 
zise Moartea Bravilor. 

— Stăpânul!... murmură Jean Călăul, care îşi luă capul în mâini 
şi păru că se scufundă într-o adâncă disperare. 

Pluta, în acest moment, după ce trecuse podul Cité, mergea 
între cheiul Orfăvres şi Velee şi căpătase iuţeală, căci Sena în 
acest loc redevenea repede. 

Şi cum Jean Călăul părea cuprins de o teribilă amintire şi nu 
dădea nici o atenţie la ceea ce vorbeau cei trei plutaşi, Notarul 
continuă: N 

— Rocambole! Era zeul ocnei. Intr-o zi i-a venit gust să plece 
şi toate porțile s-au deschis. Trebuia să fie ghilotinat unul dintre 
camarazii săi, dar el a oprit cuțitul ghilotinei. 

— Asta e superb! zise Moartea Bravilor. 

— Mă voi duce la ocnă numai spre a-l vedea, zise Marmouset 
cu entuziasm. 

Atunci Notarul le povesti în amănunţime celor doi tovarăşi 
istoria uimitoare a lui Rocambole şi evadarea sa minunată de la 
ocnă în urmă cu şapte-opt luni. 

— Ah! zise Moartea Bravilor, dacă am avea un asemenea şef 
în locul lui Pâtissier care e un leneş, am face afaceri bune. 


10 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Poate... 

In acest moment, Jean Călăul ridică capul. 

— Nu-l veţi regăsi, murmură el. 

— De ce? 

— A fost prins. 

— AŞ! Va fugi din nou. 

— Şi cum a fost prins? întrebă Marmouset care ţinea cu orice 
preţ să se instruiască. 

— Eu l-am vândut, zise Jean Călăul cu disperare. 

— Tu? întrebă Notarul încruntându-şi sprâncenele. 

— Oh! n-am făcut-o într-adins! Dar sunt un dobitoc. De aceea, 
continuă Jean, pe faţa căruia curgeau două lacrimi, pentru asta 
vroiam să mă înec adineauri. Şi eu am fost prins. Fusesem pus în 
fiare şi pornit spre Toulon. Am făcut o gaură în vagonul-celulă, şi 
m-am lăsat să cad între linii. Credeam că trenul o să mă 
zdrobească. După ce a trecut trenul fără să mă atingă, m-am 
sculat de jos zdravăn. Atunci m-am întors la Paris... Şi... Şi... 

Notarul îl întrerupse pe Jean Călăul scoțând un țipăt şi 
spunând: 

— lată, încă un om la apă! 

În timpul povestirii Notarului, pluta făcuse o bună bucată de 
drum; ea era acum dedesubtul podului Grenelle. 

Cei trei plutaşi se gândiseră să stingă felinarul lor şi lumina se 
proiectă la 20 de metri înainte. 

La această distanţă, Notarul zărise un cadavru plutind pe apă, 
cu braţele agăţate de o scândură. 

— Trebuie să-l pescuim! zise Marmouset. Asta înseamnă un 
câştig de douăzeci şi cinci de franci!. 


Capitolul IlI 

să facem acum cunoştinţă cu mama Camarde şi cu cârciuma 
ei ce avea firma „La Arlechinul”. 

În limbajul popular din Paris, se numesc „arlechini” toate 
soiurile de cărnuri şi de resturi pe care restaurantele le vând 
cârciumilor de la periferie. 

Pe ţărmul stâng al Senei, puţin mai înainte de Puteaux, la un 
sfert de leghe de Courbevoie se află o căsuţă, ale cărei uşi şi 
ferestre sunt vopsite cu roşu. 

Aceasta e cârciuma „La Arlechinul”. Nici la stânga, nici la 
dreapta nu se află o altă casă. Cârciuma este izolată. 

Lucrătorul vesel, care duminica e liber şi pleacă la plimbare 


11 


— Ponson du Terrail — 


spre a se răcori puţin, nici nu se gândeşte să intre în această 
cârciumă. 

Burghezul, care trece pe acolo, de asemenea nu se gândeşte 
la aşa ceva. 

Casa are o înfăţişare sinistră. 

Cârciumăreasa, care veşnic stă la uşă, este o femeie înaltă, 
slabă, nervoasă, cu ochii negri, care trebuie să fi fost de o 
frumuseţe îndrăzneață şi fatală în tinereţea ei şi a cărei privire 
are ceva sinistru. După porecla pe care o poartă, s-ar spune că e 
o femeie ca oricare alta. 

Numele de Camarde are o origine cât se poate de teribilă. Ea 
e văduva unui condamnat la moarte şi executat. De aceea 
nimeni nu intră în această casă ale cărei ferestre şi uşi sunt 
vopsite cu roşu, ca şi sinistrul instrument al morţii pe care s-a 
urcat, cu zece ani înainte, proprietarul ei. 

Totuşi văduva nu se plânge deloc de asta. 

Ea nu îi ocăreşte deloc pe cei care trecând pe acolo îşi întorc 
capul. 

Ce-i pasă ei dacă nu vinde nimic ziua? 

Camarde nu îşi face afacerile la lumina soarelui. Dar soseşte 
noaptea! Atunci o lumină slabă se vede printre crăpăturile uşilor 
şi ferestrelor. 

Obişnuiţii sosesc singuri sau doi câte doi, schimbând 
misterioase şuierături, cântând cuplete ciudate, în dialectul 
ocnelor şi închisorilor... 

Din toate părţile sosesc oameni cu mina suspectă.. O dată cu 
dânşii, apar şi nişte femei, stranii, unele bătrâne, hidoase, altele 
tinere şi având o frumuseţe îndrăzneață. 

Cârciuma Camardei se umple încetul cu încetul şi rachiul e 
băut în abundență. 

Atunci se aud râsete şi cântece obscene sau conciliabile 
misterioase. 

Cârciuma Camardei este locul de întâlnire al acelei piraterii a 
Senei care e numită „Distrugătorii”. 

Odinioară aceşti indivizi se întâlneau la Asnières, în insula 
căreia îi dăduseră numele lor. 

Dar Asnières, de vreo şase ani, e o localitate de vilegiatură şi 
de high-life. 

Negustorii de noutăți au deschis prăvălii splendide, 
restaurantele sunt numeroase, cafenelele şi mai numeroase 
încă, şi parcul, de trei ori pe săptămână, proiectează luminile 
sale pe mica insulă pe care Eugene Sue a cântat-o aşa de mult în 


12 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


scrierea sa Misterele Parisului. 

„Distrugătorii” au nevoie de tăcere şi întuneric, lor le trebuie 
un loc pustiu, o cârciumă depărtată de orice altă locuinţă. 

Când Camarde a rămas văduvă, s-a făcut un mare gol în jurul 
ei. 

Atunci au venit „Distrugătorii”. 

Ocnaşul evadat, care nu îndrăzneşte să intre în Paris, vine să 
capete curaj la firma „Arlechinul”. Aici tronează „Pâtissier!”. 

Acesta e un şef de bandă. „Distrugătorii” l-au proclamat rege. 

El e un om scund, slab şi cu o forţă ieşită din comun. 

inzestrat cu o agilitate fără margini, se urcă ca o pisică pe 
acoperişul caselor unde a hotărât să comită un furt. 

El a fost condamnat la zece ani recluziune şi şi-a făcut 
pedeapsa. Legea nu mai poate reclama nimic de la dânsul. 

Ziua, Pâtissier este un pescar cinstit. Camarde îl are în 
pensiune. 

Când e vremea răcoroasă şi pescuitul este interzis, Pâtissier 
îşi drege plasa şi undiţa. 

Ca şi Camarde, el nu se plânge de greutăţile timpului. 

Uneori totuşi el dispare timp de câteva zile, şi chiar mai multe 
săptămâni. 

— E la ţară, spune, atunci, Camarde. 

Iniţiaţii ştiu ce înseamnă asta. 

Banda  Pâtissier are ramificații în patru sau cinci 
departamente, care sunt în relaţii cu Parisul prin Sena, Marna şi 
canale. 

Plutaşii care coboară din Clamecy aduc uneori informaţii 
preţioase. 

Atunci Pâtissier pleacă cu dânşii. 

După câteva zile se află că o casă de ţară a fost jefuită. 

Uneori chiar şi locuitori sunt asasinati. 

Dar când soseşte justiţia la faţa locului, Pâtissier stă foarte 
liniştit la uşa cârciumii mamei Camarde sau pescuieşte pe 
marginea Senei. 

In acea noapte în care Moartea Bravilor, Notarul şi cei doi 
tovarăşi ai săi îl pescuiseră pe Jean Călăul şi apoi descoperiseră 
un cadavru ale cărui braţe erau înlănţuite în jurul unei scânduri, 
obişnuiţii cârciumii se adunaseră deja. 

Pâtissier spunea: 

— li aştept pe amicii mei din Clamecy. 


1 Patiser, lucrător în patiserie, în franceză [nota ed. electronice) 
13 


— Ponson du Terrail — 


— E vreo lovitură frumoasă de dat? întrebă o fată, cu privire 
neruşinată, supranumită Pie-Borgne. 

— Se poate - zise Pâtissier. Am fost anunțat că Moartea 
Bravilor ne va aduce ceva nou. 

— Tăcere! exclamă Camarde, care stătea la tejghea. 

Afară se auzeau nişte paşi. 

„Distrugătorii” tăcură un moment. 

— AŞ! zise Pâtissier, nu pot fi decât prieteni. 

În acelaşi moment uşa se deschide şi doi oameni intrară, 
aducând pe umerii lor un alt om care părea neînsufleţit. 

Era cel pe care-l scoseseră plutaşii din apă, crezând că e un 
cadavru. 

Pe acest om, Jean Călăul îl recunoscuse şi, strigase: 

— E stăpânul! 

Acest om era ROCAMBOLE! 


Capitolul IV 

Notarul şi Jean Călăul, duceau într-adevăr pe umeri corpul 
neînsufleţit al lui Rocambole. 

Moartea Bravilor şi Marmouset îi urmau şi copilul spunea, 
făcând aluzie la Jean Călăul: 

— Cred că sărmanul bătrân se înşeală; el a murit, e mort! 

— Fără să mai socotim, zicea Moartea Bravilor, că are o rană 
în mijlocul pieptului, din care trebuie să fi pierdut mult sânge. 

Nu era deloc ceva neobişnuit să vezi sosind, un înecat în acea 
cârciumă. 

intre Sèvres şi Saint-Cloud, mai ales, plutaşii găseau adesea 
înecaţi. Ei îi luau şi îi aduceau la cârciuma aceea. Acolo se 
înştiinţa comisarul şi se îndeplineau toate formalităţile cerute de 
lege, în vederea primei, bineînţeles. 

Rocambole fu depus în mijlocul cârciumii. 

— Sărmanul meu amic, reluă Notarul, cred că e mort. 

— Nu, asta nu-i cu putinţă, strigă Jean Călăul, care îşi smulgea 
părul. 

Corpul era înţepenit, faţa palidă, existau toate aparențele 
morţii. 

— Vă voi spune asta îndată, zise Camarde. 

Obişnuiţii din acea cârciumă se strânseră în jurul corpului 
care, poate, era cu adevărat un cadavru. 

— Un băiat frumos! murmură Pie-Borgne. 

— S-o fi jucat cu cuțitul, zise un altul. 


14 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Vă înşelaţi, zise un bătrân tâlhar, rana lui nu e de cuţit. 

— Dar de ce? întrebă Pie-Borgne. 

— E o lovitură de spadă. 

— Asta-i bună! strigă Marmouset. O lovitură de spadă este un 
lux care se potriveşte numai cu oamenii din lumea bună. 

Jean Călăul îi arătă pumnii cu mânie; în acest timp Camarde 
se aplecase asupra lui Rocambole. 

Ea îşi lipise urechea de inima lui. 

Inima nu mai bătea. 

Ea îi luă braţele pe rând şi i le zgudui. 

Braţele aveau elasticitatea care urmează morţii. 

Camarde recurse atunci la o probă supremă. 

Se duse şi luă o mică oglindă în care Pâtissier îşi făcea barba 
şi care era atârnată de perete. 

Când muşterii o văzură venind lângă cadavru cu oglinda în 
mână, se făcu un moment de tăcere aproape solemn. 

Jean Călăul avea ochii plini de lacrimi. Notarul chiar, a cărui 
nepăsare era cunoscută, era aşa de îngrijorat, încât Pâtissier 
strigă: 

— Dar cine e acest om pentru care îţi este aşa de teamă să nu 
fi murit? 

Notarul şi Jean nu răspunseră. 

Camarde îngenunche lângă corp; apoi ea îi descleştă dinţii şi 
apropie oglinda de gură. Trecură două minute. 

Camarde luă oglinda şi Jean Călăul scoase un țipăt. Oglinda 
era aburită. 

Deci o suflare ieşise din acel piept, prin urmare înecatul nu era 
încă mort. 

— Copiii mei, zise atunci cârciumăreasa, el nu este mort, dar 
cu mare greutate îl vom readuce la viaţă. Trebuie să aprindem 
un foc mare şi să-l înfăşurăm în plăpumi. În acelaşi timp trebuie 
să-l frecţionăm. 

— Un om mai mult sau mai puţin, asta nu e o afacere? zise 
Pâtissier. 

— Vorbeşte pentru tine, Pâtissier, zise Pie-Borgne, tu eşti 
destul de bătrân şi de urât... pe când dânsul... 

Şeful nu răspunse la această obrăznicie. 

Jean Călăul se sculase spunând: 

— Trebuie să-l salvăm!... 

— Cred şi eu, răspunse Notarul cu un entuziasm ce se vedea 
rar la dânsul... 

— Dar cine-i acesta? întrebă Pâtissier înfuriat. 


15 


— Ponson du Terrail — 


— Un om pe lângă care tu eşti un nimic, zise Notarul. 

— Mă insulţi! strigă Pâtissier. 

Ceilalți Distrugători începură să murmure. 

— Se pare, zise Marmouset, că acest om este Rocambole! 

La acest cuvânt mânia lui Pâtissier se stinse. 

— Dânsul! murmură el. 

In acelaşi timp, cele două femei luaseră corpul neînsufleţit şi-l 
duseră lângă foc, în care Marmouset pusese un braţ mare de 
lemne. 

Apoi Camarde luase plăpumile din patul ce se afla într-un colţ 
al cârciumii şi în acelaşi timp Pie-Borgne, care era voinică, 
începu să frecţioneze pieptul înecatului. 

Chiar Pâtissier se pusese la lucru. 

El luase o cârpă pe care o înmuiase în oţet şi începuse să 
frece tâmplele, buzele şi nările lui Rocambole. 

Din când în când, Camarde îşi apleca urechea pe pieptul lui. 

Deodată un fulger străluci în ochii ei. 

— Inima îi bate, zise dânsa. 

— Oh! ştiam eu bine că el nu este mort. Oare Rocambole 
poate să moară? zise Jean cu un accent de triumf. 

Intr-adevăr, inima începu să-i bată şi o suflare imperceptibilă 
trecu printre buzele lui. 

Atâta timp cât mai exista o îndoială asupra vieţii lui, toţi erau 
tăcuţi şi îngrijoraţi. 

Dar, când Camarde, care era o femeie cu experienţă, anunţă 
că răspunde de viaţa lui, a fost o adevărată explozie de bucurie, 
un tumult de nedescris. 

— Se pare că e un om celebru, zise Marmouset. 

— Cred şi eu, zise unul din Distrugători, care tăcuse până 
atunci. Ne-a dat mult de lucru acum trei luni. 

— Ţie?... zise Notarul uimit. 

— Da, eram în banda lui Timoléon. 

— Atunci îl cunoşti şi tu, zise Pâtissier. 

— II cunosc fără să-l cunosc, răspunse Distrugătorul, deoarece 
Rocambole îşi schimbă faţa după cum ne schimbăm noi hainele. 

Inima lui Rocambole bătea acum cu putere şi din pieptul lui 
ieşeau suspine. 

— Cred că va deschide ochii, zise Camarde. 

Pie-Borgne continua să-l frecţioneze. 

— Dacă scapă, reluă Notarul, îl voim face şeful nostru. 

Pâtissier dădu din umeri cu nepăsare. 

— Trebuie să te resemnezi, dragul meu. Acolo unde e 


16 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Rocambole, el şi comandă. 

Pâtissier n-avu timp să răspundă, căci Jean Călăul scosese un 
țipăt. 

Un țipăt de bucurie supremă, un țipăt de delir.. 

Rocambole deschisese ochii... 


Capitolul V 

Au trecut douăzeci şi patru de ore. 

Rocambole e tot în pat; el şi-a revenit şi şi-a recăpătat 
prezenţa de spirit. 

Moartea n-a putut găsi loc în acest corp de oţel; nebunia nu 
putea să cuprindă această mare inteligenţă aşa de rău 
întrebuințată odinioară şi care, de mult timp, fusese atinsă de 
căinţă. 

Cârciuma mamei Camarde are două nivele. Jos este locul de 
întâlnire al Distrugătorilor, iar sus e o odaie mare, în care a fost 
transportat Rocambole. 

Un singur om se afla lângă dânsul; Jean Călăul, după cum era 
numit la ocnă. 

Acest om îl veghea ca o mamă; el îi servea în acelaşi timp şi 
de infirmier, şi de medic. 

In noaptea precedentă Distrugătorii se risipiseră o dată cu 
ivirea zorilor. 

Toată ziua, cârciuma „La Arlechinul” recăzuse în obişnuita ei 
tăcere. 

Când s-a făcut din nou noapte, Jean Călăul a coborât în 
cârciumă şi i-a spus Camardei: 

— Stăpânul e sus şi e foarte slăbit. Dacă va fi şi la noapte 
gălăgie ca de obicei, voi cobori şi îl voi zdrobi pe gălăgios. 

— Fii liniştit, camarade, îi răspunse Camarde, la mine nu se 
face zgomot decât atunci când dau eu voie, şi în noaptea asta nu 
voi permite aşa ceva. Când ai onoarea să găzduieşti un om ca 
domnul Rocambole, atunci trebuie să veghezi. 

Camarde s-a ţinut de cuvânt. 

De altfel Moartea Bravilor şi Notarul erau acolo spre a-i da 
ajutor. 

Distrugătorii au venit ca de obicei, dar se putea spune că erau 
nişte umbre, căci nici nu ciocneau paharele şi vorbeau pe 
şoptite. 

Din când în când, Notarul şi Moartea Bravilor urcau în vârful 
picioarelor spre a afla cum îi mai este lui Rocambole. 


17 


— Ponson du Terrail — 


Când se întorceau în cârciumă Distrugătorii îşi spuneau în 
sinea lor: 

„Vom avea în curând un şef celebru.” 

Pâtissier, care odinioară îi făcea să tremure pe toţi, şi-a 
pierdut în câteva ore autoritatea. 

El era ca şi detronat. Prestigiul lui Rocambole fusese suficient 
pentru asta. 

Mama Camarde chiar părea că nu mai suporta ascendentul lui 
Pâtissier. 

Ea ar fi fost mândră dacă Rocambole ar fi îndrăznit să-şi ridice 
ochii asupra ei. 

Acesta, slăbit încă, deoarece pierduse mult sânge, vorbea cu 
Jean Călăul. 

— Unde m-aţi pescuit? întrebă el. 

— Dincolo de podul Grenelle, stăpâne. 

O amintire trecu prin mintea lui Rocambole. 

— Da, zise el, pe acolo, trebuie să-mi fi pierdut cunoştinţa. Tot 
sângele mi se scurgea pe măsură ce înotam. Am vrut să trec 
Sena, ceea ce, fără rană, ar fi fost o jucărie pentru mine, dar 
curentul m-a târât. M-am luptat în zadar, forţele mele m-au 
trădat. Am cuprins o scândură, care plutea în faţa mea şi ochii mi 
s-au închis. 

— Această scândură te-a salvat, stăpâne. 

— Cred. 

— Dar... această rană... unde ai căpătat-o? 

La această întrebare Rocambole tresări. Apoi îl privi cu atenţie 
pe Jean Călăul. 

Acesta murmură tremurând. 

— Stăpâne, nu vreau să pătrund în secretele dumitale dacă nu 
vrei să vorbeşti. 

— Răspunde-mi, mai întâi, zise Rocambole, unde suntem? 

— La Camarde. 

— Cine-i asta? 

— Stăpâna unei cârciumi foarte frecventate de Distrugători, 
de ocnaşi şi de o lume foarte rea. 

— Această femeie mi-a adus supa mai adineauri? 

— Da, stăpâne. 

— Cum stai cu aceşti oameni? 

— Ei m-au pescuit şi pe mine. 

— Te înecaseşi? 

— Vroiam să mor din cauza disperării că te-am trădat. 

Rocambole îl privi pe acest om şi citi în ochii lui atâta 


18 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


devotament şi fidelitate, încât îi întinse mâna. 

— Dar erai în închisoare, ca şi mine, ultima dată când te-am 
văzut? 

— Da, stăpâne. 

— Şi ai evadat? 

— Oh! îmi era aşa de frică să mă întorc la ocnă şi să-mi reiau 
vechea meserie. 

Şi Jean Călăul îi povesti lui Rocambole toate incidentele 
evadării sale. 

— Ascultă-mă, zise stăpânul, la rândul meu sunt mort pentru 
toţi aceia care m-au cunoscut. 

— Dumneata! 

— În afară de tine... 

Şi cum mirarea lui Jean Călăul creştea, el adăugă: 

— Asta nu de teama poliţiei. Ei mi-au făgăduit că mă vor lăsa 
în pace. O dată evadat nu mă vor mai prinde. 

Un surâs lumină faţa necioplită a fostului călău. 

— Adevărat? zise el. 

— Vrei să fii singurul meu tovarăş? 

— Da! stăpâne, vreau. 

— Avem o sarcină de împlinit. Dacă aş fi fost laş, m-aş fi 
omorât. Dar nimeni n-are dreptul să se distrugă. Nu vreau să-i 
mai revăd pe oamenii pe care i-am iubit. Ei mă vor crede mort şi 
vor trăi fericiţi. Dar poate mai am o îndatorire de împlinit pe 
această lume. Simt că Dumnezeu nu m-a iertat încă. 

El spuse asta cu o voce gravă, mişcată, aproape solemnă. 
Acestui om, Distrugătorii îi doreau însănătoşirea ca să fie şeful 
lor. 

Jean duse cu respect mâna lui Rocambole la buze şi îi spuse. 

— Stăpâne, vorbeşte, ordonă! Ştii bine că tot sângele meu îţi 
aparţine... 

— Ascultă! reluă Rocambole. Deunăzi m-am bătut cu 
înverşunare... 

— Cu Timoléon? 

— Nu, cu o femeie care se duelează ca un maestru de scrimă. 
Viaţa acelui copil pe care m-ai surprins, într-o seară, 
contemplându-l printre arborii acelei grădini unde dădea 
fereastra mansardei mele... 

— Din strada Aille d'Ev&gque? 

— Da, viata acestui copil era preţul luptei. Această femeie m-a 
lovit; dar lovindu-mă a pătruns în spada mea. 

— Oh! ştiu cine e... este rusoaica... 


19 


— Ponson du Terrail — 


— Da. 

— Ea a murit, nu-i aşa? 

— Nu ştiu nimic, dar am luat copilul în braţele mele şi am fugit 
prin grădină. Când eram pe chei, am depus copilul leşinat pe 
pământ, gândindu-mă că tovarăşii mei îl vor regăsi. Apoi m-am 
aruncat în apă. Mai întâi m-am gândit să mă înec; apoi mi-am 
spus că nu aveam dreptul să părăsesc viaţa, şi atunci am vrut să 
trec Sena, făcând să se creadă că am murit, căci lăsam după 
mine o mare urmă de sânge. Ştii restul. 

— Ei bine! zise Jean. 

— Ei bine! Aş vrea să ştiu dacă copilul a fost regăsit de Milon 
şi de Vanda şi dacă ei l-au predat mamei lui. Du-te la Paris şi fii 
prudent. 

— Dar dacă îi văd ce le voi spune? 

— Nimic. 

— Şi dacă ei te plâng... ca mort? 

— Lasă-i să plângă. Vreau să ştiu unde e copilul, iată totul. 

— Dar, stăpâne, zise Jean Călăul, când vei fi vindecat... 

— Ei bine! 

— Nu vei rămâne printre aceşti bandiţi?... 

— Poate... zise Rocambole. Cine ştie? Acolo e, poate, noua 
sarcină care îmi este rezervată. 

Pe când el murmura aceste cuvinte, intrară Moartea Bravilor şi 
Notarul. 


Capitolul VI 

Moartea Bravilor ţinea boneta sa de marinar în mână cu o 
stângăcie respectuoasă. 

Notarul avea puţin mai multă îndrăzneală. 

Totuşi, se vedea că Rocambole îi impunea şi că el recunoştea 
într-însul un om superior. 

— Ce vreţi, prietenii mei? întrebă Rocambole, cu acea voce 
simpatică, care îl făcea să cucerească toate inimile. 

— Camarazii, zise Notarul, ne-au trimis în solie. 

— In solie, repetă Moartea Bravilor, ca un ecou. 

— Să vedem? zise Rocambole. 

— Mai întâi, vrem să ştim cum îţi mai este... 

— Mai bine, prieteni, dar trebuie să stau în pat cel puţin 
cincisprezece zile. 

— Asta le spuneam şi eu... 

— Şi eu, zise Moartea Bravilor. 


20 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Notarul se scărpina după ureche. 

— Asta nu te va împiedica să ne dai un sfat bun. 

— Despre ce e vorba? 

— Îți voi spune totul în câteva cuvinte, reluă Notarul. Când nu 
se poate lucra la ceva mare, ca dumneata, se lucrează la ceva 
mai mic. Când am evadat de „acolo”, am venit la Paris, ca toţi 
camarazii şi mi-am căutat de nevoi. Cum n-aveam nici un ban, 
am fost foarte mulţumit să-l întâlnesc pe Pâtissier. 

— Cine e acesta? 

— Şeful Distrugătorilor. 

— Ah! 

— El m-a primit. Am dat câteva lovituri frumoase, dar n-am 
câştigat mult. Colind râurile şi canalele şi merg în cercetare. Apoi 
îi anunţ pe camarazi, al căror loc de întâlnire e aici, şi plecăm. 

— Bine, zise Rocambole, făcând semn cu capul. 

— Asta a mers astfel câtva timp, mai exact până când am 
avut onoarea să te pescuim. Dar iată că de ieri toţi suntem în 
dezordine. 

— De ce? 

— Pâtissier, care e un leneş, vrea să rămână şeful nostru. 

— Ei bine? 

— Vezi, stăpâne, zise cu respect Notarul, că Pâtissier nu e de 
forţa dumitale. 

— Ah! 

Şi un surâs lunecă pe faţa palidă a lui Rocambole. 

— Din cincisprezece câţi suntem în bandă, zece strigă deja: 
„Trăiască Rocambole!” 

— Adevărat? 

— Sunt patru care vor să rămână cu Pâtissier. Dar ei spun asta 
numai de frică. Nu va fi greu să hotărâm. 

Rocambole avu un surâs dispreţuitor. 

— Bine! zise Rocambole, când voi fi în picioare, vom vedea. 

Şi cu un gest el vru să-l concedieze pe Notarul şi Moartea 
Bravilor, care nu spuneau nici un cuvânt. 

— Tocmai am adus, zise el, nişte informaţii camarazilor. 

— Ah! Ah! 

— O lovitură frumoasă de pus la cale. 

Rocambole asculta cu atenţie. 

— Pâtissier zice, urmă fostul ocnaş, că deoarece eşti bolnav, 
trebuie să dăm lovitura fără dumneata. 

— Bine, zise Rocambole tresărind. Dacă afacerea îmi place, o 
vom păstra pentru mai târziu. 


21 


— Ponson du Terrail — 


Şi avu un accent de autoritate care îi umplu de entuziasm pe 
Moartea Bravilor şi pe Notar. 

— Numai, reluă Rocambole, trebuie să vă gândiţi că înainte de 
a cădea în Sena aveam alte afaceri în curs. 

— Ah! asta se înţelege de la sine, zise Moartea Bravilor. Un om 
ca dumneata nu stă niciodată cu braţele încrucişate. 

— Am lăsat câteva afaceri în suspensie la Paris, continuă 
Rocambole, şi îl voi trimite pe Jean după informaţii. Ce oră e? 

— Ora patru dimineaţa. 

— Du-te, zise Rocambole lui Jean Călăul. Vei trece bariera 
când se va lumina de ziuă. Ştii ce ţi-am spus? 

— Da, stăpâne. 

— Ei bine, la drum. 

Jean se îndreptă spre uşă şi plecă. 

— Acum, zise Rocambole Notarului, stai jos tovarăşe şi 
povesteşte-mi totul. 

— Cu privire la afacere? 

— Desigur. 

Şi Rocambole se ridică puţin, în pat şi deveni atent. 

Notarul zise atunci: 

— Puțin mai sus de Charenteau, Sena face o cotitură şi lasă 
colinele la dreapta. Sunt coastele Villeneuve-Saint-Georges. 

— Chiar aşa. 

— Se află acolo o casă izolată, înconjurată de o grădină. Ea e 
locuită de un domn bătrân şi o fată tânără. 

— Tatăl şi fata, fără îndoială. 

— Nu se ştie. Unii aşa zic, dar alţii pretind că sunt soţ fi soţie. 
Ei nu ies niciodată. N-au fost văzuţi de trei ori în doi ani pe 
drumurile din împrejurimi. Femeia e tot în doliu. Ei n-au decât doi 
servitori: o femeie bătrână şi un grădinar bătrân. Nu se află în 
curte nici chiar un câine. 

— Bine, zise Rocambole. 

— De mai multe ori trecând pe Sena am observat această 
casă. Am luat informaţii. Marmouset s-a ocupat cu asta. 

— Ce a aflat? 

— Acum trei zile, el a stat ascuns o parte a nopţii în grădină. 
Cei doi servitori se culcă într-un pavilion. Domnul cel bătrân şi 
tânăra femeie se închid în casă îndată ce se înserează. 
Marmouset s-a urcat pe un arbore ce se află în faţa unei ferestre 
luminate. Cu toate că stau la ţară tot anul, domnul cel bătrân şi 
femeia cea tânără se culcă târziu şi n-au aerul de a trăi bine. 

— Ah! 

22 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Marmouset i-a auzit certându-se; domnul striga şi înjura ca 
un surugiu, iar femeia plângea şi-şi frângea mâinile de disperare; 
dar cum ferestrele erau închise, Marmouset n-a putut auzi ce 
spuneau dânşii. 

— Toate astea sunt bune, zise Rocambole, dar au bani? 

— Bătrânul a ieşit din acea odaie lăsând-o pe femeie plângând 
şi trântind uşa după dânsul. Puțin după aceea, o altă fereastră s- 
a luminat; atunci Marmouset s-a lăsat să alunece la pământ, apoi 
s-a urcat pe un alt arbore care era în faţa acestei ferestre. 

— Şi ce a văzut? 

— Pe domnul deschizând un cufăr şi numărând o grămadă de 
bilete de bancă şi de napoleoni. 

— Oh! Oh! 

— Pricepi acum de ce toată banda e grăbită şi Pâtissier mai 
mult ca oricare altul... 

— Da, zise Rocambole, dar ei mă vor aştepta. 

Şi privindu-l pe Notar cu răceală, adăugă: 

— Tu vei cobori şi le vei spune că nu dau voie nimănui să facă 
ceva fără mine. 

— E înfundat Pâtissier, murmură Moartea Bravilor. 

Şi amândoi ieşiră fugind din odaia lui Rocambole. 

Acum să ne mutăm la Villeneuve-Saint-Georges şi să facem 
cunoştinţă cu oaspeţii misterioşi ai acelei case izolate. 


Capitolul VII 

Descrierea casei izolate făcută lui Rocambole de către Notar 
era destul de exactă. 

Era un parc mare, stufos, care cobora până la fluviu. 

Casa era mică, dar, cu o înfăţişare elegantă, de construcţie 
nouă şi trebuie să fi fost clădită, pe ruinele vreunei locuinţe 
seniorialei. 

Ea fusese mult timp de vânzare, şi oaspeţii misterioşi de care 
vorbise Notarul abia o cumpăraseră de şase luni. 

Intr-o seară un cupeu se oprise la Villeneuve la un notar. 

Un om, învăluit într-o blană, era iarnă atunci, având pe cap o 
căciulă de astrahan, şi cu aparenţa unui străin, coborâse din 
trăsură. 

Cu toate acestea, într-o franţuzească foarte corectă, el se 
interesă de notar. 

— Eşti însărcinat să vinzi o casă ce se află la dreapta drumului 
spre Paris? 


23 


— Ponson du Terrail — 


— Da, domnule, răspunse notarul. 

— Cui aparține această casă? 

— Unor oameni de provincie, câre au moştenit-o de curând. 
Anul trecut a murit o femeie bătrână. 

Necunoscutul nici nu clipise. 

El nu întrebase nici numele acelei bătrâne şi se învoise la 
prețul cerut fără să se tocmească. Casa era deja mobilată. 

Cum ea nu avea nici o ipotecă, necunoscutul scoase din 
buzunar un portofel plin cu bilete de bancă şi plăti tot, spunând 
că doreşte ca imediat să intre în posesia casei. 

A doua zi, într-adevăr, oamenii din Villeneuve văzură sosind 
un bătrân servitor şi o servitoare, care luară în stăpânire casa, 
deschiseră uşile şi ferestrele, spălară şi curăţară odăile, 
îndreptară aleile grădinii şi se instalară îndată în micul pavilion 
ce se afla în fundul parcului. 

Trecură câteva zile. 

La Villeneuve lumea e tot aşa de curioasă ca în orice oraş de 
provincie. 

Din comportamentul servitorilor se putea deduce că sunt 
străini. 

Ei vorbeau bine limba franceză, dar între dânşii vorbeau o altă 
limbă pe care nimeni din Villeneuve nu o pricepea. 

In zadar au fost iscodiţi atât la măcelărie, cât şi la băcănie 
despre stăpânii lor. 

Nimeni nu a putut afla numele stăpânului, din ce ţară veneau. 

Notarul chiar, care făcuse actul de vânzare, păstrase tăcerea 
asupra calităţilor şi numelui noului său client. 

După opt zile sosi străinul. 

Dar el nu era singur, ci însoţit de o femeie tânără. Ei trecură 
prin Villeneuve în goana cailor. 

Nimeni n-avu timp nici ca să-i vadă. 

Abia se putu zări că bărbatul era bătrân şi femeia tânără. 

Aceasta din urmă era îmbrăcată în negru. Săptămâni întregi, 
apoi luni trecură până ce ei fură revăzuţi. 

De multe ori locuitorii din Villeneuve se duseseră în jurul 
parcului spre a vedea ceva, dar în zadar. 

Această casă avea aerul unui mormânt. 

Numai servitorii ieşeau, veneau să târguiască din sat şi nu 
vorbeau cu nimeni. 

Marmouset, micul bandit pe care Distrugătorii îl trimiseseră ca 
iscoadă, era deci mai fericit decât oamenii din Villeneuve, căci, 
agăţat pe un arbore, îi văzuse şi pe bărbatul bătrân şi pe femeia 


24 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


cea tânără împreună şi părând că se certau. 

Şi la această scenă, pe care Marmouset mai mult a ghicit-o, 
decât a auzit-o, vă vom face să asistați. 

Tânără femeie stătea pe un fotoliu lângă foc. 

O lampă lumina acea odaie, care era un dormitor. 

Dar razele sale cădeau drept pe faţa tinerei femei, aşa că se 
putea vedea frumuseţea ei palidă şi bolnăvicioasă. 

Inaltă, slăbită de vreo misterioasă suferinţă, ea avea mâinile 
albe şi transparente ca ceara, nişte ochi mari negri cu cearcăne 
vinete şi buze palide la colţul cărora durerea săpase o brazdă. 

Poate că ea nu avea decât douăzeci de ani, dar părea de 
treizeci de ani. 

Tipul fizionomiei sale amintea pe acela al raselor orientale de 
la Nord, precum e rasa caucaziană sau rasa slavă. 

Totul într-însa anunţa o durere adâncă, o zdrobire fizică şi 
morală. 

Bărbatul, din contră, bătrânul, după cum spunea Marmouset, 
contrasta straniu cu această femeie. 

Era un om încă robust, cu tot părul lui alb şi barba căruntă, 
dar care putea să aibă mai mult de şaizeci de ani. 

Având pe cap o căciulă de astrahan, îmbrăcat cu o redingotă 
încheiată până sus, el se plimba prin odaie, cu mâinile la spate şi 
cu un pas inegal şi brusc. 

Femeia spunea: 

— Tată, nu pui odată capăt suferințelor mele?... Nu îmi vei 
reda copilul? 

Bătrânul dădu din umeri şi nu răspunse. 

— Tată, reluă ea împreunându-şi mâinile, vei fi deci fără milă? 
Şi urile de familie, aceste uri ridicole pentru secolul nostru, te vor 
orbi până într-atâta? 

Bătrânul îşi continuă plimbarea fără să spună nici un cuvânt. 

— lată, este deja destul de mult timp de când suntem aici 
tată, urmă ea, mult timp de când m-ai smuls, într-o noapte, cu 
ajutorul unui narcotic, de la copilul meu, care abia se născuse, 
după cum mă smulseseşi deja de lângă bărbatul pe care îl 
iubeam şi care era soţul meu în faţa lui Dumnezeu. Tată, nu vei 
pune capăt suferinţei mele? 

Bătrânul tot tăcea. 

— Nu îmi vei reda copilul? se rugă din nou tânără femeie. 

— El e copilul crimei. 

— Oh! strigă ea. 

Şi deodată faţa ei se învioră şi un fulger trecu prin ochii ei. 

25 


— Ponson du Terrail — 


Şi sculându-se în picioare, făcu un gest de mânie; ea luă 
atitudinea pe care o au toţi aceia care au stat mult timp aplecaţi 
sub o voinţă de fier şi care se revoltă în fine. 

Şi ea veni în faţa bătrânului uimit de atâta îndrăzneală. 

— Vreau să ştiu, spuse dânsa... 

— Să ştii ce? zise el cu o voce îngheţată. 

— Să ştiu ce a devenit Constantin. 

— E în Rusia şi nu şi-a părăsit regimentul. 

Dar, tânără femeie nu crezu deloc în acest răspuns. 

— Oh! zise ea, minţi! 

— Fiica mea!... 

— Nu mai sunt fiica ta. Sunt victima ta şi tu eşti călăul meu. 

— la seama! 

Dar ea din ce în ce mai revoltată strigă: 

— Unde e Constantin? 

— Nu vei şti. 

— Ce ai făcut cu copilul meu? 

— A murit. 

— Oh! minţi din nou! zise ea. 

Bătrânul dădu din umeri. 

— Eşti nervoasă, zise el. Ai face bine dacă ai lua o ceaşcă de 
ceai şi te-ai culca. 

Şi plecă trântind cu putere uşa după dânsul. 

Trecură câteva minute: 

Tânără femeie se trântise pe fotoliu şi plângea, frângându-şi 
mâinile de disperare. 

Uşa se deschise din nou. Dar nu mai intră bătrânul. 

Era un om de aproape patruzeci de ai şi cu a înfăţişare 
sinistră. 

Era unul din servitorii aduşi de oaspeţii misterioşi ai vilei. 

El aducea un pahar de ceai pe o tavă. Tânără femeie îl privi şi 
deodată îi trecu o idee prin minte şi murmură: „Acesta va trebui 
să vorbească”. 


Capitolul VIII 

Valetul puse tava pe o măsuţă în faţa tinerei femei. 

Dar când el vru să se retragă, ea îl opri printr-un gest 
misterios. 

Din cele câteva cuvinte pe care le-am auzit schimbându-se 
între tânără femeie şi bătrân, a fost uşor cititorilor să priceapă că 
ei erau străini şi aparţineau sau aristocrației ruseşti sau celei 


26 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


poloneze. 

Valetul se oprise în mijlocul odăii cu docilitatea servilă a 
ţăranilor din Nord, care nu s-au gândit niciodată să discute un 
ordin, aşa de mult sunt supuşi stăpânului din generaţie în 
generaţie. 

El stătea acolo, mut şi tremurând. 

— Micheld, îi zise tânără femeie, deschide acea masă. Şi ea îi 
arătă o mobilă care se afla între două ferestre. 

Micheld se supuse. 

— Nu vezi o cutie oblică de piele roşie pe masă? continuă ea. 

— Da, stăpână. 

— Dă-mi-o. 

Vorbind, ea se sculase şi se aşezase în faţa uşii. Valetul aduse 
cutia. 

— Aşteaptă, zise ea luând cutia şi punând-o pe masă. 

Această cutie era de marochin roşu şi avea scris pe dânsa un 
nume: Nadeia. 

Tânără femeie o deschise, şi valetul văzu cu uimire patul de 
fildeş a două mici pistoale, după cum au toate doamnele din 
aristocrația nordică pe timp de călătorie, când ele străbat în 
sanie şi aproape fără escortă imensele câmpii din Rusia. 

Obişnuit cu o supunere pasivă, acela pe care ea îl numise 
Micheld stătea în picioare în faţa Nadeiei şi părea să se întreabă 
ce vrea dânsa să facă. 

Nadeia luă un pistol şi îl încărcă. 

Apoi, îndreptând pistolul asupra lui Micheld, ea îi spuse: 

— Dacă scoţi vreun țipăt sau chemi în ajutor, eşti mort. 

Micheld se înfioră şi tăcu. 

Țăranul rus, mujicul, cum e numit, ştie bine că viaţa lui e un 
lucru de nimic, şi că stăpânul său poate dispune întotdeauna de 
dânsa. 

Micheld era născut pe moşiile tatălui Nadeiei şi ştia că aceasta 
era stăpâna lui. 

Numai el se puse în gardă şi luă o atitudine rugătoare. 

Nadeia îi spuse: 

— Tatăl meu s-a dus în odaia lui; până ce ţipetele tale vor 
ajunge până la dânsul, până ce paşii lui vor răsuna pe sală, până 
ce chiar el se va gândi să-ţi vină în ajutor, glonţul meu te va lovi 
în inimă. 

— Ce vrei de la mine, stăpână? întrebă servitorul nebun de 
spaimă. 

— Vreau să ştiu. 

27 


— Ponson du Terrail — 


El începu să tremure şi mai tare. 

— Stăpână, zise el, dacă voi vorbi, mă va ucide generalul. 

— Şi dacă nu vorbeşti, te voi ucide eu imediat... 

— lertare stăpână, iertare! murmură servitorul. 

Nadeia continuă: 

— Erai în serviciul tatălui meu la Varşovia şi ştii ce s-a 
petrecut... 

— Îți jur, stăpână... 

— Nu mai jura, căci vei face un jurământ fals. 

In acelaşi timp Nadeia se uită la pendula ce se afla pe sobă. 

— Ascultă-mă, zise ea. 

Şi în gestul ei, în privirea ei, în toată atitudinea sa era ceva 
aşa de disperat, încât Micheld pricepu că nu se putea aştepta la 
nici o milă de la dânsa, dacă încerca să p înşele. 

— Stăpână, zise el, dacă vorbesc, nu mă vei ucide?... 

— Nu. 

— Dar mă va ucide dânsul. 

— Te voi apăra. 

— Dumneata, stăpână? 

— Da, zise tânără femeie, căci, în afară de cazul când tatăl 
meu mă va ucide pe neaşteptate, voi avea timp să mă pun sub 
protecţia franceză. Suntem în Franţa, adăugă dânsa, şi aici bunul 
plac al unui mare senior rus sau polonez nu valorează nimic. 

Servitorul ascultă, ca şi cum o voce necunoscută ar fi răsunat 
la urechea lui pentru prima oară. 

Nadeia continuă: 

— Erai în serviciul tatălui meu, ştii ce s-a petrecut... 
vorbeşte... îţi dau două minute spre a te gândi; dacă taci, trag 
foc. 

Servitorul mai ezită încă o secundă. 

Apoi spuse cu o voce surdă: 

— A muri nu e nimic, prefer mai bine să spun ce este drept... 
care e adevărul... şi să dau pe faţă pe trădători. 

— De cine vorbeşti? întrebă Nadeia eu vocea tremurândă. 

— De... tatăl... dumitale, murmură el. 

— Vorbeşte, zise ea. 

Şi palidă, cu privirea înflăcărată, Nadeia aştepta. 

— Stăpână, zise servitorul, tatăl dumitale, generalul Komistroi, 
a trădat Polonia. 

La aceste cuvinte Nadeia făcu un pas înapoi şi scoase un țipăt. 

S-ar fi zis că un trăsnet din cer cădea asupra ei. 

— Oh!... zise ea, asta nu e cu putinţă... nu e adevărat... tu 


28 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 
minţi. 

— Ucide-mă atunci, zise servitorul cu linişte. 

Ea făcu un pas spre dânsul gata să tragă foc. 

Servitorul îşi regăsise liniştea sa. 

— Stăpână, zise el, am spus adevărul, generalul Komistroi, 
tatăl dumitale, a trădat Polonia. 

Nadeia se simţi cuprinsă de fiori, aşa de fulgerătoare i se 
părea această acuzare. 

— Dar, strigă ea, asta nu poate fi adevărat, e cu neputinţă. 

— Dar e adevărat, zise Micheld. 

— Ah! zise ea, ce are în fundul sufletului acel om pe care îi 
numesc tata, că m-a despărţit de Constantin, rusul, soldatul 
ţarului, nevoind, spunea dânsul, ca fiica unui polonez credincios 
să se căsătorească cu un servitor al cuceritorului. 

Un surâs trecu pe buzele lui Micheld. 

Acest surâs era aşa de plin de dispreţ la adresa aceluia pe 
care Micheld îl numea generalul Komistroi, încât Nadeia pricepu 
că acest om spunea adevărul. 

— Oh! stăpână, reluă el, îmi va trebui mai mult spre a-ţi spune 
totul. 

— Despre cine? 

— Despre tatăl dumitale. 

— Am răbdare, zise Nadeia şi te voi asculta, dar mai întâi 
spune-mi unde e Constantin? Tatăl meu spune că el nu şi-a 
părăsit regimentul.... 

— Tatăl dumitale minte. 

— Ah! 

Şi Nadeia îl privea pe acest om, tremurând ca vinovatul care îl 
priveşte pe judecător în momentul când acesta e gata să 
pronunţe sentinţa lui de moarte. 

— Locotenentul Constantin, zise Micheld, a fost arestat într-o 
seară la Varşovia, sub acuzarea de complicitate cu insurgenții. 

— E oare cu putinţă, Dumnezeule! 

— Scrisori compromiţătoare puse într-un portofel, au fost 
găsite la dânsul. 

— Cerule! zise Nadeia, a fost condamnat. 

— Şi deportat în Siberia. 

Nadeia îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile, punând pistolul 
pe masă. 

Dar Micheld era dispus să vorbească. 

— Cât despre copilul dumitale, reluă el, dacă tatăl dumitale 
spune că e mort, minte! 


29 


— Ponson du Terrail — 


Nadeia scoase un țipăt. 

Un țipăt aşa de puternic, aşa de neaşteptat, încât un zgomot 
se auzi afară. 

Era bătrânul care alerga. 

Nadeia se repezi la lampă şi o stinse. 

In acelaşi timp el încuie uşa. 

— Să nu ne mişcăm, stăpână, murmură, Micheld, sau suntem 
pierduţi! 


Capitolul IX 

Pasul bătrânului răsuna în coridor ca o ameninţare. El se opri 
la uşa odăii. 

În acelaşi timp Nadeia şi Micheld auziră cheia, care rămăsese 
în broască, întorcându-se cu violenţă. 

Inima lui Micheld bătea cu putere. Nadeia tăcea. 

— Nadeia? strigă generalul Komistroi ca un tunet. 

Tânără femeie avu mult sânge rece şi răspunse, ca şi cum s-ar 
fi deşteptat din somn. 

— Ce vrei tată? 

— Ce ai? Ce ţi s-a întâmplat? întrebă generalul prin uşa pe 
care o încerca să o deschidă. 

— Nimic, tată, dormeam şi am visat. 

— Ah! zise el cu un aer de îndoială. 

Apoi adăugă: 

— Credeam că nu eşti singură... 

— Cu cine vrei să fiu? întrebă Nadeia, care avu curajul să 
însoţească aceste cuvinte cu un hohot de râs. 

— Bine, zise acesta. 

Şi plecă. 

Micheld, care tremura ca frunza, auzi paşii depărtându-se în 
coridor, apoi uşa odăii lui închizându-se. 

Nadeia se apropiase de fereastră şi privi lumina care ieşea din 
odaia tatălui ei şi se proiecta pe frunzişul arborilor din parc. 

O siluetă se vedea mişcându-se prin această odaie. 

Nadeia pricepu că generalul îşi făcea pregătirile sale spre a se 
culca. 

Apoi silueta dispăru şi puţin câte puţin lumina se stinse. 

— Acum poţi pleca, zise Nadeia. 

Dar Micheld continua să tremure. 

— Mi-e grozav de frică, zise el. 

— Vorbeşte! zise ea cu un accent poruncitor. Ce a devenit 


30 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


copilul meu? 

— Nu ştiu. 

— Mi-ai spus adineauri că el n-a murit. 

— lţi repet asta. 

— Ei bine! Ce a devenit dânsul? 

— Doamnă, zise Micheld, nu poţi să pricepi ce s-a petrecut; de 
cât timp crezi că ai fost despărțită de Constantin? 

— Dar, de aproape un an, zise Nadeia. 

— Te înşeli, doamnă, sunt cinci ani trecuţi. 

— Oh! 

Şi Nadeia, lăsând să scape această exclamaţie, îşi duse 
amândouă mâinile la frunte şi murmură: 

— Sunt deci nebună? 

— Ai fost, doamnă. 

— Ce spui? 

— Adevărul. In urma naşterii şi a evenimentelor dramatice 
care s-au petrecut în jurul dumitale ai înnebunit. Timp de patru 
ani ai fost în tratamentul unui medic francez. 

— Nu îmi aduc aminte deloc de asta. 

— Se poate, zise Micheld, dar îţi spun adevărul; nu e un an de 
când ai plecat din Varşovia, ci sunt cinci. 

— In ce an suntem acum? 

— İn 186... 

Nadeia îşi înăbuşi un țipăt. Apoi reveni la ideea ei fixă: 

— Şi spui că copilul meu nu e mort? 

— Pot să afirm, căci eu... 

— Tu! 

Şi, în acest cuvânt, Nadeia exprima un uragan de mânie. 

— Doamnă, zise cu umilinţă Micheld, lasă-mă să vorbesc. 

— Spune. 

— Eşti sigură că eşti fiica generalului? 

Această întrebare, pusă aşa de brusc, fu pentru Nadeia ca o 
lovitură de trăsnet. 

— Dar... de ce mă întrebi asta... murmură ea. 

— lţi aminteşti de copilăria dumitale? reluă Micheld. 

— Fără îndoială; eram de trei ani când generalul mă numea 
fiica lui. 

— Da... se poate... dar mama dumitale. 

— Mama a murit când m-a născut, ştii, zise Nadeia. 

Micheld păru că învinge într-însul ultimul scrupul: 

— Doamnă, zise el, dacă îţi pun o asemenea întrebare, e că 
sunt hotărât să nu mai fiu multă vreme complicele generalului. 


31 


— Ponson du Terrail — 


— Dar explică-te odată, nenorocitule. 

— Tot ceea ce aş putea să-ți spun am scris. 

— Unde? Când? întrebă Nadeia cu o emoție stranie. 

— Sunt lucruri pe care n-aş îndrăzni niciodată să ți le spun, eu 
un umil sclav, reluă Micheld, dar îţi repet, am scris totul. 

— Când? 

— Acum câteva luni aici, pe când eram încă singur, am făcut 
un memoriu scris în limba rusă, limba mea maternă. 

— Acest memoriu unde e? 

— In parc, îngropat la piciorul pomului, al cincilea la stânga 
lângă poartă. Dacă mi se va întâmpla vreo nenorocire, şi am 
presimţirea că generalul mă va ucide, vei căuta manuscrisul şi 
citindu-l vei afla totul. 

— Dar poţi să-mi spui cel puţin, zise Nadeia cu o voce 
rugătoare, ce a devenit copilul meu? 

— Generalul mi l-a încredinţat. 

— Ah! 

— Într-o seară... la Varşovia, trei zile după naşterea lui, 
continuă Micheld, am plecat cu doica care îl alăpta şi am venit în 
Franţa. 

— Apoi? 

— Acolo, din ordinul tatălui dumitale, l-am pus printre copiii 
găsiţi. 

— Dumnezeul meu! murmură Nadeia cu o voce surdă. Ai un 
semn de recunoaştere cel puţin? 

— Generalul mi-a interzis aceasta, dar eu am călcat ordinele 
lui... Vei găsi în manuscrisul meu mijlocul de a-ţi regăsi copilul. 
Adio, doamnă, adio... 

Şi Micheld se îndreptă spre uşă şi încercă să o deschidă fără 
zgomot. 

Dar generalul încuiase uşa pe dinafară. 

Făcuse el într-adins aceasta sau din greşeală? 

Micheld murmură: 

— Sunt pierdut! 

Apoi se duse spre fereastră şi o deschise: 

— Adio, doamnă, repetă el. 

Şi încălecând peste fereastră, cu toate că era la o distanţă de 
douăzeci de paşi de pământ, sări în parc. 

Noaptea era întunecoasă. Nadeia nu-l văzu căzând, dar auzi 
zgomotul paşilor săi îndepărtându-se. 

Micheld nu-şi făcuse nici un rău. 

Atunci tânăra femeie se aşeză în genunchi: 


32 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Doamne! Doamne! murmură ea, apără-mă! Doamne! Redă- 
mi copilul! 


A doua zi Nadeia îl văzu intrând pe general, care-i spune cu 
răceală: 

— Micheld a plecat azi de dimineaţă. L-am trimis la Varşovia. 
Era un servitor foarte rău. 

Nadeia îl privi pe tatăl său cu spaimă şi o idee îi trecu prin 
minte. 

— L-a ucis, poate! îşi spuse ea. 


Capitolul X 

Să ne întoarcem acum la cârciuma „Arlechinului” şi, prin 
urmare, la Rocambole. 

Era revoltă în acea seară printre obişnuiţii muşterii ai mamei 
Camarde. 

De ce? 

Lumea hoţilor e un mic popor care are revoluțiile sale ca toate 
naţiunile. 

Războinici ai nopţii, soldaţi ai umbrei, gardă pretoriană a 
crimei, aceşti oameni care, izgoniți de societate, au organizat 
contra ei o rezistenţă înverşunată, au priceput un lucru şi anume 
că disciplina e de o absolută necesitate şi că armatele, aceea a 
jafului şi crimei, ca şi aceea care apăra solul sfânt al patriei, au 
nevoie să fie comandate. 

De aici absoluta necesitate de a recunoaşte un şef şi de a i se 
supune orbeşte; de aici luptele intestine între doi oameni care îşi 
dispută comandantul. 

Din momentul în care Rocambole leşinat fusese adus la 
cârciuma mamei Camarde, vechea reputaţie a fostului bandit îl 
desemnase ca succesor al lui Pâtissier. 

Ce era Pâtissier? Un hoţ obscur, un criminal ordinar pe lângă 
Rocambole, omul devenit legendar. 

Imediat ce fostul şef al Valeţilor de Cupă deschisese ochii, 
Distrugătorii strigară: 

— lată pe acela căruia ne vom supune de aici înainte. 

Pâtissier în câteva minute se văzu rostogolit din 
puterii sale. 

Elocinţa Notarului, povestind în limbajul său minunata evadare 
a lui Rocambole şi a tovarăşilor săi, după ce oprise în căderea sa 


33 


A 
| 


nălţimea 


— Ponson du Terrail — 


fatală cuțitul ghilotinei, electrizase pe toată lumea. 

Jean Călăul adăugase: 

— Eram şi eu. Eram călăul. 

Toți aplaudaseră. 

Apoi Moartea Bravilor, a cărui amintire o păstrau toate 
închisorile, dăduse pe faţă inerția şi lipsa de imaginaţie a lui 
Pâtissier. 

Acesta din urmă trebuise să-şi plece capul şi nu protestase 
când fu vorba să se ofere şefia lui Rocambole. 

Ştim cum Rocambole primise delegaţia compusă din Notar şi 
Moartea Bravilor şi cum el amânase expediţia proiectată 
împotriva casei misterioase de la Villeneuve-Saint-Georges. 

A doua zi Pâtissier dispăruse. 

— Sunteţi nişte ingraţi, spuse dânsul plecând. Vom vedea 
dacă cu Rocambole al vostru veţi face afacerile pe care le făceaţi 
cu mine. 

Dar această pretinsă abdicare ascundea o ură sălbatică şi 
gândul secret al recuceririi puterii pe care acum o pierdea. 

Chiar mama Camarde îi spusese adio cu răceală. 

Erau zece ani totuşi de când bărbatul ei fusese executat pe 
eşafod, erau zece ani de când Pâtissier se bucura de toate 
simpatiile sale. 

Dar Camarde se schimbase ca toţi ceilalţi. Ambiţia îi zăpăcise 
capul. 

Femeia care trăieşte în lumea crimei este atrasă de cel mai 
mare criminal. 

De aceea când Pâtissier îşi făcea bagajul pe care îl puse în 
vârful unui baston vru să-i întindă mâna, ea nu i-o dădu pe a sa 
şi se mărgini a-i spune: 

— Ai dreptate să pleci, băiete, nu eşti de forţa lui Rocambole. 

— Drace! murmură Pâtissier, plecând spre Paris, mă voi face 
bucuros agent de poliţie. 

Şi această idee îl chinui aşa de mult pe drum, încât, când fu în 
foburgul Saint-Honor6, un nume îi veni pe buzele sale: Timoléon. 

Timoléon fusese hoţ, apoi agent de poliţie; el trebuia să mai 
fie încă, se gândea Pâtissier. 

Despre Timoléon, se ştia, pe drept cuvânt, că îşi recrutase 
brigada sa de agenţi printre hoţii cei mai importanţi, pe care 
meseria îi dezgustase şi ei voiau să trăiască liniştiţi. 

De altfel, Timoléon avea în lumea hoţilor reputaţia că nu 
trădase, nici nu arestase pe răufăcătorul care venea la dânsul şi-i 
oferea serviciile sale. 


34 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


EI îi primea pe oameni sau îi refuza. 

In acest din urmă caz hoţul se retrăgea liber. 

Pâtissier îşi văzu de drum, chinuit de amorul propriu al 
răufăcătorului care se revoltă la gândul, de a deveni agent de 
poliţie şi setea de răzbunare ce-i ardea gâtul. 

El îi ura pe toţi aceşti oameni care îl părăseau, o ura acum pe 
Camarde, care-l dispreţuia, dar cel mai mult îl ura pe acest om 
care se numea Rocambole şi care de cum apăruse fusese 
proclamat ca şef. 

Lupta nu fu lungă, dorinţa de a se răzbuna învinse amorul său 
propriu. 

— Mă duc la Timoléon, îşi zise dânsul. Mâine poliţia va face o 
captură bună la cârciuma „Arlechinului”. 

Şi străbătu strada Regală şi prin strada Saint-Honore se 
îndrepta spre strada Pretres-Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Acolo, odinioară Timoléon care, de mult timp făcea poliţie pe 
cont propriu, avea un cabinet de afaceri; acolo vicontele Carol de 
Morlux îl văzuse pentru prima oară şi se oferise să-l ajute contra 
lui Rocambole. 

La intrarea străzii Pâtissier se opri. 

Un lucru îl mirase. Ferestrele de la etajul al treilea al casei 
locuite de Timoléon şi care erau acelea ale apartamentului său 
erau lipsite de perdele. 

Se mutase deci Timoléon? 

După un moment de ezitare, el intră şi se duse la portar. 

Acesta îi spune că Timoléon părăsise Parisul. 

Unde era dânsul? Nimeni, afară, poate, de un singur om, nu 
ştia asta. 

Acest om era un anume Lolo pe care Pâtissier îl cunoştea 
foarte bine. 

— Bine! îşi zise acesta, ştiu unde îl pot găsi. 

Şi se duse în hale, la Baratte. 

Se înserase şi începuseră să se aprindă felinarele. 

Pâtissier intră în acea cârciumă şi zări câţiva indivizi stând în 
jurul unor mese murdare. 

O femeie bea singură o sticlă de absint. 

— lată, zise Pâtissier, Lolo nu e aici, dar e Philippette. 

Philippette era o femeie bătrână care, mult timp, fusese 
închisă la Saint-Lazare, şi, în final, rămăsese în această 
închisoare pe post de servitoare. 

Ea fusese aceea care, cu trei luni înainte, adusese acolo 
otrava destinată Antoinettei Miller. 


35 


— Ponson du Terrail — 


Când intră Pâtissier, Philippette ridică fruntea. 

— Ah! zise ea, trăieşti, tovarăşe? 

— Da, bătrâno. 

— Cauţi pe cineva? Ai nevoie de mine? 

— Aş vrea să-l văd pe Lolo. 

— Sigur va veni. Dar dacă nu l-ai văzut de multă vreme, îţi faci 
iluzii asupra lui. El e un băiat pierdut, un leneş, un om care nu e 
bun la nimic decât la băutură. 

— Aş vrea ca el să-mi spună unde l-aş putea găsi pe 
Timoléon? 

— Timoléon? 

La acest nume Philippette tresări. 

— Da. 

— S-a sfârşit cu dânsul, zise bătrâna. 

La aceste cuvinte, Pâtissier îşi înăbuşi o exclamaţie de 
surprindere şi de ură. 

— Bine! zise Philippette, s-ar spune că asta te impresionează. 

Când ea pronunţa aceste cuvinte, Lolo intră. 


Capitolul XI 

Lolo era, lucru de mirare, treaz de-a binelea. El avea faţa 
liniştită şi mergea drept. 

— Trebuie să cred că ţi s-a întâmplat o nenorocire, prietene, îi 
zise Philippette, căci la această oră nu eşti niciodată treaz. 

— N-am parale, răspunse simplu Lolo. 

Şi el întinse mâna spre sticla cu absint, care mai conţinea încă 
băutură. 

Dar pe când o ducea la buze, Pâtissier îl opri, apucându-l de 
braţ. 

— Un moment, zise el. 

— Tu eşti? zise Lolo recunoscându-l pe Pâtissier. 

— Da. Şi vreau să vorbeşti puţin. 

— Ai bani pentru asta? întrebă cu neruşinare Lolo. 

— Două piese mari. 

Şi Pâtissier puse două piese de câte cinci franci pe masă. 

Lolo pusese mâna pe ele, dar Pâtissier îl opri. 

— După ce vei vorbi! zise el. 

— Spune, ce vrei să ştii? 

— Unde e Timoléon? 

— In mare... pierdut!... rostogolit de Rocambole. De aceea 
sunt în mare sărăcie. 


36 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— E, deci, adevărat? zise Pâtissier. Nu voiam să o cred pe 
Philippette. 

— E adevărat. 

— Deci e foarte periculos acest Rocambole? 

— Acum e în poliţie. 

Aceste cuvinte îl făcură pe Pâtissier să sară de pe scaun. 

— Glumeşti! zise el. 

— Nu, răspunse Lolo, e adevărul curat. 

Şi ca să dea mai multă tărie cuvintelor sale, el îi povesti ce 
ştia din acea luptă teribilă pe care Timoleon a vrut să o susţină 
pe cheltuiala domnului de Morlux împotriva lui Rocambole, care 
ieşise din închisoare şi trăia în linişte, salutat de agenţii de poliţie 
ca un mare personaj. 

Pâtissier ascultă cu atenţie, fără să-l întrerupă, şi ferindu-se să 
manifeste cel mai mic sentiment de ostilitate contra lui 
Rocambole. 

— Regret, zise el în fine, liniştit, îl credeam pe Timoléon mai 
îndemânatic. 

— Şi-a găsit stăpânul, zise Lolo. 

Apoi adăugă suspinând: 

— Ah! dacă Rocambole ar avea nevoie de mine... 

— Te-ai face poliţist? 

— Drace? 

Şi Lolo, privindu-l pe Pâtissier, adăugă: 

— Dar ce vrei cu dânsul? 

— Cu Timoleon? 

— Da. 

— Vroiam să-i cer un serviciu. 

— Nu trebuie să te fereşti, tovarăşe, poate sunt în stare să-l 
înlocuiesc. 

— Nu. Bună seara şi mulţumesc. 

La aceste două cuvinte Pâtissier dădu cele două piese de cinci 
franci, care dispărură în buzunarul lui Lolo. 

Apoi el se sculă, strânse mâna tânărului om şi a bătrânei 
Philippette şi plecă. 

— Pe viaţa mea! murmură el când fu afară, cred că mi-am 
găsit răzbunarea. 

El ştia o pensiune în strada Orties-Saint-Houvre unde se putea 
odihni cineva noaptea. Se duse acolo. 

Pentru o noapte plăti douăzeci de cenți. 

Pâtissier, avea, cu toate acestea, destui bani spre a se duce la 
un hotel mai convenabil, dar obişnuinţa e o a doua natură... şi, 


37 


— Ponson du Terrail — 


apoi, el dorea să se întâlnească cu tovarăşi. 

Când sosi, sufrageria era plină. 

El plăti taxa şi intră în acea sală. 

Vreo doisprezece bărbaţi erau culcaţi pe culcuşuri de paie, 
unul lângă altul. 

O lanternă având o lumânare de seu era atârnată de tavan şi 
proiecta lumina ei asupra acestui hidos spectacol. 

— Bună seara, camarazi, zise Pâtissier intrând. 

— lată! Pâtissier! murmură mai multe voci cu respect. 

— Se pare că mai sunt ceva aici! murmură el cu un accent de 
mândrie. 

Şi repetă: 

— Bună seara!... Bună seara!... 

Apoi, pe când se ducea să se culce, un om se sculă şi veni la 
dânsul. 

— Bună seara, Pâtissier, zise dânsul. 

— Ah! tu eşti Radoubeur? 

— Da, eu, răspunse acel om, înalt şi voinic, care odinioară 
fusese lucrător în port. 

— Ce faci aici? 

— Aştept de lucru. Vrei să mă angajezi? 

— Nu mai sunt căpitan, zise Pâtissier. 

— Nu se poate! răspunse Radoubeur. 

— Totuşi aşa e. Am fost destituit. 

— De cine? 

— De camarazi. 

— Şi pentru ce? 

— Ei au luat ca şef pe un derbedeu, zise Pâtissier cu ironie, pe 
Rocambole. 

Pe când el pronunţa acest nume, o femeie se sculă dintr-un 
colţ al sălii şi strigă: 

— Rocambole! Ah! mizerabilul! 

— Îl cunoşti? 

— Drace! răspunse femeia plină de mânie. 

— Tu eşti Chivotte? zise Pâtissier. 

— Da, eu. 

— Dar ce ai pe faţă? 

— Amanta lui Rocambole, o rusoaică numită, doamna şi 
canalia de frumoasa Marton; ele m-au adus în această stare. Era 
cât pe-aci să mor. 

Intr-adevăr, Chivotte nu mai avea o faţă omenească. Ea 
fusese găsită în casa de pe strada Bellefond aproape pe moarte, 


38 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


lovită drept în piept de un glonţ. 

Printr-una din acele minuni al căror secret îl păstrează 
providenţa, ea supravieţuise. 

— Şi zici că e Rocambole? întrebă Pâtissier cu bucurie. 

— Da, a fost cel puţin din ordinul lui; Dar, zise Chivotte cu o 
ură sălbatică, dacă banda ta l-a luat drept căpitan... 

— Ei bine? 

— S-a păcălit. 

— De ce? 

— Fiindcă acum el face parte din poliţie. 

— Ce tot spui? 

— Adevărul. 

— Mi s-a mai spus asta, dar m-am vrut să cred. 

— Ca dovadă, reluă Chivotte că nu mai am nici un mijloc de a- 
mi câştiga hrana, neştiind ce să mă fac cu fizicul meu deteriorat, 
m-am făcut „hoaţă de copii”. 

Pe când ea pronunţa aceste cuvinte, o fetiţă care dormea în 
pat ridică capul şi figura ei îngerească fu luminată de razele 
lanternei. 

Şi toţi aceşti oameni care se aflau în jurul lui Pâtissier şi al 
Chivottei, toate aceste fiinţe abjecte, începură să contemple 
acea fetiţă cu admiraţie, căci ea era foarte frumoasă. 

Arăta ca un înger căzut din cer printre aceşti demoni. 


Capitolul XII 

Copila îi privea pe aceşti oameni cu mirare şi cu spaimă în 
acelaşi timp. 

Toţi aceşti oameni, dimpotrivă, o priveau cu un fel de 
satisfacţie. 


S-ar fi zis că vederea acestei feţe de înger, umbrită de bucle 
de aur ce cădeau pe un gât alb ca zăpada, liniştea sufletele lor 
agitate de furtuna crimelor. Numai Chivotte o privea pe copilă cu 
mânie şi îi zise cu asprime: 

— Nu te culci, împieliţato? 

Copilul îşi împreună mâinile şi se puse în genunchi: 

— Nu mă bate, doamnă! murmură ea. 

— Vrei să te culci la loc, sau te pălmuiesc? strigă odioasa 
făptură. 

Copila se dădu înapoi tremurând. 

— Cine e această copilă? întrebă Pâtissier. 

— O copilă pe care am furat-o. 


39 


— Ponson du Terrail — 


— De la cine? 

Şi Pâtissier o privi pe Chivotte cu un fel de autoritate. 

Chivotte se înclina întotdeauna în faţa forţei brutale şi 
Pâtissier trecea drept un om voinic. 

Cu toate acestea încercă să se sustragă de la acel soi de 
inchiziţie la care era supusă. 

— Ce-ţi pasă? întrebă dânsa. 

— Vreau să ştiu. 

Simţind că dacă va rezista o va păţi şi că Pâtissier putea de 
altfel să-i fie folositor, Chivotte răspunse pe un ton miorlăit. 

— Dacă nu ţi-e somn, pot să-ţi povestesc totul, căci istoria e 
lungă. 

La aceste cuvinte oaspeţii manifestară o mare curiozitate. 

— Să vedem! zise Pâtissier. 

— Trebuie să-ţi spun, reluă Chivotte, că am fost găsită 
aproape moartă într-un pavilion de pe strada Bellefond. Aveam 
un glonţ în piept, vărsam sânge şi doctorul a declarat că nu mai 
aveam de trăit decât două ore. 

— Apoi? 

— Am fost transportată la spital, mai întâi; şi acolo am fost 
salvată. După trei săptămâni eram sănătoasă. Atunci mi s-a dat 
drumul, dându-mi-se şase franci şi bonuri pentru pâine. Eram 
într-o stare aşa de tristă, încât nu ştiam ce să mă fac. Intrai într- 
un birou de plasare. Am fost trimisă la o femeie bătrână care 
avea nevoie de o menajeră. Acolo m-am angajat. Bătrâna femeie 
creştea această copilă. 

— Era fata ei? întrebă Pâtissier. 

— Ea are peste şaizeci de ani şi nu e nici bogată, stă într-un 
apartament la etajul al cincilea, pe strada Delta. Bătrâna se 
îngrijea foarte mult de copilă. Când am intrat la dânsa în serviciu 
mi-a spus: 

„— Această copilă pe care o vezi nu e nici fata mea, nici 
nepoata mea, nici vreo rudă cu mine; dar trebuie să nu uiţi că, 
dacă i se va întâmpla vreo nenorocire, îmi pierd poziţia, căci 
trăiesc dintr-o rentă ce mi se dă pentru această copilă.” 

— Mie, reluă Chivotte, puţin îmi păsa de asta, şi am îngrijit 
copila. Dar mă intriga un lucru, un mic corset care îi acoperea 
pieptul până la subsuoară. Acest corset nu era făcut dintr-o stofă 
ordinară, şi era foarte solid. Şireturile care închideau corsetul 
erau, de asemenea, foarte solide. Bătrâna, care îmbrăca şi 
dezbrăca copila, nu-i scotea niciodată acest corset. Asta m-a 
zăpăcit cu totul. „Trebuie să aflu asta” mi-am spus eu. Într-o zi, 


40 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


când bătrâna nu era acasă am vrut să-i scot corsetul. Dar m-am 
căznit în zadar. Aş fi luat foarfecele să-l tai, dar n-am îndrăznit în 
acea zi. Eram de cincisprezece zile la acea femeie bătrâna, când, 
într-o seară, se prezentă un necunoscut. Acest om, în vârstă 
avea mustăţile albe şi era îmbrăcat ca un rus, adică avea pe 
dânsul un palton îmblănit. Bătrâna mă concedie rapid, 
spunându-mi: „Poţi să te duci să te culci, nu mai am nevoie de 
tine”. In acelaşi timp, ea era foarte respectuoasă faţă de acel 
domn. Drace! lucrurile nu mai puteau continua astfel multă 
vreme; şi cum bătrânul o sărutase pe copilă, mi-am spus că el 
putea şti mai multe decât mine cu privire la corset. M-am 
prefăcut, deci, că mă duc în odaia mea, care era cu un etaj mai 
sus, şi apoi m-am întors la uşă privind prin gaura cheii. Bătrânul 
domn şi acea femeie bătrâna scoteau corsetul copilei şi am 
văzut atunci un lucru extraordinar. Ea avea tot spatele albastru 
şi tot pe spate mai avea nişte semne ciudate. Se pare că fetiţa 
crescând, corsetul îi rămăsese mic. Bătrânul domn adusese un 
alt corset, mai mare, dar la fel cu cel dintâi. 

Pe când Chivotte spunea aceste cuvinte, cei ce o ascultau 
izbucniră în hohote de râs şi unul din ei spuse: 

— Chivotte ne povesteşte basme. 

— Continuă, zise Pâtissier, viu interesat. 

— Atunci, spuse Chivotte, am făcut acest raţionament; 
această copilă a fost marcată astfel spre a putea fi recunoscută; 
şi, desigur, că o ţin ascunsă. Bătrânul domn e, poate, tatăl ei. O 
voi fura... şi voi avea o recompensă căci ea va fi desigur 
reclamată. A doua zi, când bătrâna femeie plecă de acasă, am 
lua copila în braţe şi am fugit. Din acea zi citesc mereu ziarele şi 
aştept să văd un anunţ astfel conceput: „Douăzeci de mii de 
franci, aceluia care îmi va da informaţii asupra unei copile etc.” 
Dar nu văd nimic, suspină Chivotte. 

— Şi i-ai lăsat corsetul? întrebă Pâtissier. 

— Da, dar am găsit mijlocul de a-l desface. 

— Ei bine, să vedem, zise Pâtissier. 

Chivotte desfăcu rochia copilei care tremura şi îi era aşa de 
frică să nu fie bătută, încât nici nu îndrăznea să plângă. 

Apoi ea desfăcu corsetul, care se deschise în două. 

Corsetul şi şireturile păreau a fi făcute dintr-o stofa vegetală, 
moale ca mătasea şi rezistentă ca oţelul. 

Unul din oaspeţii hotelului luă lanterna şi o apropie de spatele 
copilei. 

Apoi, toţi acei oameni începură să examineze spatele fetiţei. 

41 


— Ponson du Terrail — 


Spatele ei albastru era acoperit de semne misterioase ce 
păreau a fi litere împrumutate din alfabetul sanscrit 

În mijloc se afla o figură ciudată reprezentând un fel de 
monstru, un şarpe cu cap de femeie. 

— E ciudat! zise Pâtissier. 

În acest moment, unul din oamenii care se aflau acolo şi care 
până atunci stătuse indiferent la o parte, se apropie la rândul 
său. 

— Eu, zise el, cunosc aceste semne. 

Şi adăugă: 

— N-am fost degeaba în Indii. Am fost matelot în tinereţe. 

Atunci toate privirile pline de curiozitate se îndreptară spre 
acela care vorbise astfel. 


Capitolul XIII 

El era deja un om bătrân, cu faţa bronzată, având pe ea 
semnele orgiei. 

Privirea lui era sălbatică şi statura herculeană. El luase, din 
fosta lui profesiune, porecla cu care era cunoscut în lumea 
hoţilor. Era numit „Matelotul”. 

— Am făcut aproape toate, meseriile, zise el, am fost marinar, 
am fost soldat, sunt hoţ. Am fumat opiu la Calcutta. Prin urmare, 
dragii mei, aş putea să vă spun multe cu privire la aceste semne. 

— Să vedem, zise Pâtissier. 

— Asta e un semn misterios, pe care indienii rebeli Angliei îl 
imprimă cu o cerneală de neşters pe corpurile acelora pe care 
vor să se răzbune. 

— Ah! strigară toţi plini de curiozitate. 

Matelotul puse cu blândeţe mâna pe umărul copilei. 

— La această copilă, zise el, semnul e din naştere. Dar au fost 
marcați tatăl sau mama ei. 

— Nu e deloc frumos, zise Pâtissier, dar asta nu te poate face 
să suferi. 

Matelotul surâse şi răspunse: 

— Greşeşti. Acei care fac acest semn n-au ca scop să facă pe 
cineva să sufere. 

— Ah! zise Pâtissier râzând, credeam că e ca la noi. 

De când matelotul făgăduise să dea explicaţii asupra acestor 
semne ciudate ce se vedeau pe spatele copilei, şi de când el 
vorbea despre Indii, o ţară misterioasă, care a avut întotdeauna 
privilegiul de a exercita curiozitatea în Europa, chiar şi printre 


42 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


hoţi, toţi câţi se aflau în acea sală, se strânseseră în jurul lui. 

— Haide, zise Pâtissier cu un gest de nerăbdare spune repede, 
căci vreau apoi să vorbesc ceva cu Chivotte. 

Matelotul reluă: 

— Trebuie să vă spun că în India sunt unii care ţin cu englezii 
şi alţii care sunt contra lor. Cei dintâi s-au supus, plătesc tribut şi 
ascultă de guvernator. Ceilalţi, care au dorul de independenţă şi 
de libertate se refugiază în adâncul pădurilor, refuză să se 
supună şi au format o asociaţie teribilă, pe jumătate politică, pe 
jumătate religioasă, care are ramificații în lumea întreagă, în 
China şi în Japonia, în Africa şi în Europa şi care se numesc 
„Strangulatorii”. Aceştia au declarat un război fără cruţare la tot 
ceea ce e european şi mai ales englez. Vai de plantatorul care se 
aventurează în păduri spre a vâna elefantul sau tigrul: Un 
strangulator sare sigur asupra lui. 

— Dar, zise Pâtissier, care se interesă foarte puţin de istoria 
strangulatorilor şi continua să mediteze la răzbunarea lui 
împotriva lui Rocambole, dacă ei îi strangulează îndată, de ce se 
maschează? 

— Ah! reluă matelotul, nu poţi pricepe aşa de uşor. 

— Continuă, zise Pâtissier. 

— Strangulatorii au o religie misterioasă; ei adoră în acelaşi 
timp pe zeiţa Kali, pe zeul Siva, un mic peşte albastru care nu se 
găseşte în fluviul Gange, şi un crocodil verde care iese uneori 
dintr-un loc al cărui nume nu-l ştiu, dar care e situat în mijlocul 
munţilor. Toate aceste divinităţi cer sacrificii omeneşti. 
Strangulatorii au o religie misterioasă; ei adoră bărbat pentru 
zeul Siva, dar crocodilul e mai pretenţios: el nu vrea decât copii. 
De aceea se întâmplă aceasta: când, după dânşii, un englez e 
mai vinovat decât alţii, ei pun mâna pe dânsul, îl târăsc în fundul 
pădurilor, şi acolo, în loc să-l ucidă, îl însemnează cu o substanţă 
care are o calitate teribilă. 

— Care? 

— Semnul acesta trece în sânge şi se transmite din generaţie 
în generaţie. Se lasă atunci englezul în libertate, el se însoară şi 
face copii. Toţi copiii se nasc însemnați. 

— Adică, zise Chivotte, dacă ei ar găsi această copilă... 

— Ar strangula-o în onoarea crocodilului verde. 

Această povestire era aşa de ciudată încât în auditoriu se 
auziră câteva murmure. 

— Eu voi pune corsetul fetiţei, adăugă Chivotte. Nu sunt o 
femeie miloasă, dar n-aş vrea ca ea să fie strangulată, căci am 


43 


— Ponson du Terrail — 


convingerea că această fată îmi va aduce bani mulți. 

După ce toţi se retraseră la culcuşurile lor, Pâtissier făcu cu 
ochiul acelei odioase femei numită Chivotte. Aceasta se apropie. 

Pâtissier îşi lipi buzele de urechea ei. 

— Adevărat, zise el, eşti sigură că Rocambole face parte din 
poliţie? 

— Da. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu de hoaţă. 

— Şi îl urăşti?? 

— Aş mânca creierul lui prăjit în unt. 

— Vrei să ne răzbunăm? 

— Nu doresc decât asta, dar cum? 

— Dânsul te cunoaşte? 

— Eu îl cunosc, deoarece mi-a fost arătat, dar cred că el nu 
mă cunoaşte. 

— Bine. 

— Dar e un om foarte tare, murmură Chivotte cu spaimă. 

— Eu îl voi zdrobi. 

— Cum? 

— ţi voi spune. 

Şi Pâtissier se culcă alături de Chivotte. 

Fetiţa adormise. 

Ingerul dormea păzit de draci. 


Când se făcu ziuă, acea sală care rămăsese tăcută câteva ore, 
deveni zgomotoasă ca un stup de albine. 

Fiecare plecă la lucru, adică fiecare îşi reluă, meseria de hoţ. 

Chivotte şi Pâtissier ieşiră ultimii. 

— Ai priceput, nu-i aşa? zise acesta. 

— Perfect. 

— Pe diseară? 

— Da. 

— Cred că Rocambole va fi zdrobit, murmură Pâtissier. 

— Cred şi eu. 

— Şi, reluă fostul şef de bandă, voi aranja lucrurile în aşa fel 
încât astă seară la „Arlechinul” să avem ajutoare. 

— Noroc! zise Chivotte, care ducea pe umeri fetiţa. 

Ei merseră alături până la colţul străzii Moineaux. 

Acolo se despărţiră, spunându-şi: 

— Pe diseară. 

44 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Capitolul XIV 

Fiind siliţi să-l urmărim pe Pâtissier, care plecase cu ura lui şi 
cu dorul său de răzbunare, am părăsit cârciuma „Arlechinului”. 

Patruzeci şi opt de ore trecuseră de la plecarea lui. 

Zvonul despre prezenţa celebrului Rocambole la „Arlechin” se 
răspândise cu iuţeala fulgerului în această lume a distrugătorilor. 

Rocambole era bolnav, rănit, silit să stea în pat, dar asta nu va 
fi pentru mult timp. In curând omul-legendă va fi în picioare şi 
pirateria Senei se va bucura în curând să aibă un asemenea şef. 

Niciodată vreun rege persan, niciodată vreun monarh indian 
n-a avut o asemenea gardă de onoare. 

Din odaia în care zăcea, Rocambole domnea, deja ca stăpân. 

Jean Călăul şi Moartea Bravilor erau locotenenţii săi şi toţi se 
supuneau lor în aşteptarea lui Rocambole. 

Marmouset, copilul plin de zel care dispreţuia deja 
penitenciarul şi vorbea cu admiraţie de ocnă, era grăbit să 
servească sub un asemenea şef. 

Pie-Borgne, această fată frumoasă, cu privirea obraznică, 
spunea sus şi tare: 

— El n-are decât să spună o vorbă şi voi fi sclava lui. 

In acest timp Rocambole se purta cu noul său popor ca acei 
regi ai Persiei de care am vorbit mai sus. 

El rămânea invizibil. 

Doar Moartea Bravilor, Jean Călăul şi Camarde erau singurii 
care aveau privilegiul să urce la etajul întâi al cârciumii şi să se 
apropie de stăpân. 

Şi jos era o mare curiozitate de câte ori unul din aceştia 
cobora. 

Ce mai face? 

Aceasta era întrebarea care zbura din gură în gură. 

Aceşti oameni grosolani, cu revoltă faţă de societate, şi care 
de obicei umpleau cu zgomotul brutalei lor orgii cârciuma 
Arlechinului, acum stăteau tăcuţi, mergeau în vârful picioarelor, 
vorbeau pe şoptite şi nu doreau decât un lucru: vindecarea 
rapidă a lui Rocambole. 

Mulţi dintre dânşii nu se aflaseră în cârciumă în seara când el 
fusese adus leşinat, nici nu-l cunoşteau. 

Şi erau mereu întrebări de tot soiul. 

Cum era dânsul? Tânăr, bătrân, frumos sau urât? 

Pie-Borgne spunea că era foarte brav. 


45 


— Ponson du Terrail — 


— De aceea nu e pentru tine, răspundea Camarde, care avea 
planurile ei. 

Moartea Bravilor le afirma că Rocambole avea inima destul de 
mare, ca să încapă două femei. 

A doua zi după plecarea lui Pâtissier sosiră doi distrugători, 
care nu fuseseră văzuți de mult timp. 

Ei fură la curent cu situația, dar nu părură că împărtăşesc 
entuziasmul general. 

Ei încruntară sprâncenele. 

— Sunteţi liberi să faceţi tot ce veţi dori, zise unu din ei, care 
se numea Chanoine. 

Acest nume îl purta din cauză că fusese condamnat la moarte 
şi că pedeapsa îi fusese schimbată în aceea de muncă silnică şi, 
în fine, evadase din ocnă. 

Era un fel de Hercule, care era în stare să rupă o piesă de cinci 
franci între degete. 

— Puteţi face tot ce veţi dori, reluă el, dar eu cred că îl veţi 
regreta pe Pâtissier. 

— Un leneş! zise Camarde. 

— Un om bun de inimă, adăugă Pie-Borgne. 

Chanoine şi tovarăşul său schimbară o privire. 

Această privire era aşa de plină de ironie, încât Moartea 
Bravilor fu mirat şi strigă: 

— Dacă ai ceva contra lui Rocambole, trebuie să spui. 

— Eu... nimic, răspunse Chanoine. 

— Atunci fă bine şi taci. 

— Dar nouă ce ne pasă, deoarece eu şi camaradul meu 
plecăm. 

— De ce? întrebă Camarde. 

— Fiindcă n-am poftă, nici eu nici dânsul, să ne reglăm 
socotelile cu poliţia. 

— Poliţia nu vine aici, răspunse Camarde cu demnitate. 

— Ea va veni, maică, fii liniştită, zise Chanoine cu un aer 
misterios. 

La aceste cuvinte toţi tresăriră. 

Dar Moartea Bravilor, care de asemenea era de o forţă 
herculeană, înaintă ameninţător spre Chanoine. 

— Ai vrea să ne faci să credem că Rocambole face parte din 
poliţie? 

— Nu zic nimic, răspunse banditul. 

— Nici eu, răspunse tovarăşul său cu acelaşi accent de ironie. 

— Drace! strigă Moartea Bravilor, nu îmi place să se 


46 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


vorbească cu subînţelesuri. 

— Vor trebui explicaţii, spuse o voce răguşită în pragul 
cârciumii. 

Toate privirile se întoarseră spre uşa ce se deschisese şi 
lăsase să intre o femeie purtând o fetiţă pe umeri. 

— lată, zise Camarde, e Chivotte! 

Aceasta după ce intră, puse fetiţa jos. 

— Eşti mamă de familie acum? zise Moartea Bravilor. 

— Se poate. Asta îmi va deschide pofta de a mă mărita, zise 
ea râzând cu cinism. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? zise Moartea Bravilor. 

— Nu, logodnica ta te aşteaptă, zise Chivotte. 

— N-am logodnică. 

— Aş! repetă cu neruşinare Chivotte. Rocambole îţi pregăteşte 
o frumoasă căsătorie, băiete; el te va însura cu „văduva” cât se 
va putea de repede. 

Aceste cuvinte îi înfioră pe toţi din cârciumă. 

A te căsători cu „văduva” în dialectul hotilor, înseamnă a fi 
ghilotinat. 

— Drace! exclamă Moartea Bravilor. 

— Eşti nebună! murmură Camarde. 

— Nu sunt nebună şi am venit să vă salvez pe toţi, răspunse 
Chivotte cu un accent aşa de convins şi ferm, încât tresăriră cu 
toţii. Rocambole acum face parte din poliţie. 

— Minţi! strigă Moartea Bravilor. 

— Pe cuvântul meu de onoare de hoaţă că vă spun adevărul. 

Atunci se produse un zgomot teribil. Chivotte vorbea cu 
putere aşa ca toată lumea să o audă. 

Ea îl acuză pe Rocambole de trădare. 

Apoi ea povesti ce se petrecuse la Saint-Lazare; vorbi de 
Timoléon, sprijinindu-şi cu câte o dovadă fiecare aserţiune; a fost 
în fine, de o elocinţă aşa de sălbatică încât câştigă auditoriul ei. 

Chiar Moartea Bravilor fu clintit în convingerile sale. 

Un singur om ar fi putut protesta şi apăra cu energie pe 
Rocambole: Jean Călăul. 

Dar Jean lipsea. Stăpânul îl trimisese la Paris. 

Şi pe când zgomotul ajunsese la culme, intră un om în 
cârciumă. Era Pâtissier. 

Atunci din toate părţile se strigă: „Trăiască Pâtissier!... Moarte 
lui Rocambole!...” 

— Trebuie să-l aruncăm în apă! spunea Chanoine. 

— Nu, răspunse Chivotte, prefer să-l strâng de gât. 


47 


— Ponson du Terrail — 


— Dacă i-am tăia capul? întrebă unul din distrugători. 

Moartea Bravilor tăcea. El era aproape de dezertare. 

— Moarte lui Rocambole! repetă mulțimea. 

Pâtissier triumfa. 

Deja toți se repeziseră la scară gata să-i urmeze pe Pâtissier, 
când se deschise uşa. Un om încă palid, clătinându-se, dar cu 
ochii plini de fulgere, apăru pe ultima treaptă a scării. 

Şi la vederea sa toţi tâlharii se dădură înapoi... 

Era ROCAMBOLEI!... 


Capitolul XV 

Dacă vreodată Rocambole avusese nevoie de acea stranie 
putere de fascinare pe care i-o dăduse natura, era desigur în 
acest moment. 

In cârciumă erau vreo treizeci de oameni, şi ce oameni! 

Unii ieşiseră din închisoare, alţii evadaseră din ocne. 

Alţii mai periculoşi poate, putuseră să scape până atunci de 
acţiunea răzbunătoare a poliţiei. 

Pâtissier avusese asupra tuturor, un mare ascendent. 

Dacă el pierduse această putere pentru un moment, o 
recucerea deodată şi într-un chip aşa de victorios, încât 
supunerea pe care o avusese faţă de dânsul se schimbase în 
fanatism. 

Rocambole pricepu sau ghici toate acestea. 

El era pe jumătate îmbrăcat, fără arme, cu cămaşa deschisă, 
cu capul său aristocratic ţinut cu mândrie. 

Un moment mut, liniştit, cu braţele încrucişate pe piept, 
înfruntând furtuna cu nepăsarea lui, el îi privi pe aceşti oameni, 
cu o singură privire din care ieşeau mii de scântei electrice care 
ar fi îmblânzit inimile cele mai rebele. 

Şi vociferările încetară îndată ca prin farmec. 

Această privire avu asupra bandiţilor efectul unei ameninţări 
teribile şi necunoscute. 

Chiar Pâtissier pălise. 

Rocambole cobori atunci ultima treaptă a scării şi merse drept 
spre Pâtissier. 

Acesta se dădu un pas înapoi. 

— Tu ai pretins că fac parte din poliţie? 

Accentul de dispreţ cu care el pronunţă acest cuvânt fu aşa de 
mare încât toţi bandiții tresăriră. 

Desigur, un om care aparţine poliţiei secrete nu vorbeşte de 


48 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


dânsa cu aşa dispreţ. 

— Da, am spus, murmură Pâtissier tremurând. 

— Ai minţit! zise Rocambole. 

Pâtissier strânse pumnii. 

Dar Moartea Bravilor se aşeză înaintea lui, strigând: 

— Dacă te atingi de Rocambole, te ucid. 

Şi se văzu strălucind un cuţit în mâna lui. 

Unul din cei doi bandiți, care îi precedaseră pe Chivotte şi pe 
Pâtissier în cârciumă, acel colos cu formele herculeene care se 
numea Chanoine, văzând asta se puse în faţa fostului şef de 
bandă, după cum Moartea Bravilor se pusese în faţa lui 
Rocambole. 

— Apropie-te, zise el. 

Trecu un minut care avu durata unui secol şi în timpul căruia 
în cârciumă domni o tăcere de moarte. 

Deodată distrugătorii se găsiră despărțiți în două tabere: una 
care credea în Rocambole, alta care se înşiruia sub drapelul lui 
Pâtissier. 

Cele două tabere se măsurară din priviri şi lupta era iminentă, 
când Rocambole îi opri cu un gest aşa de dominator, aşa de 
imperios, încât pentru a doua oară fu stăpânul situaţiei. 

— Prietenii mei, zise el, nu vreau să fiu cauza unor certuri; 
oamenii ca voi trebuie să fie uniţi, hoţii niciodată nu trebuie să 
fie divizați. 

Un murmur de mulţumire întimpină aceste cuvinte. 

Numai Chivotte protesta, printr-un murmur şi un gest. 

Rocambole făcu un pas spre dânsa şi-i puse o mână pe umăr. 

— Dar spune-le, zise el privind-o drept în ochi, spune-le că 
dacă cineva a fost în poliţie, eşti tu, care faceai parte din banda 
lui Timoléon. 

Chivotte se simţi înfricoşată, privirea lui Rocambole o ardea: 

— lertare! murmură ea. 

Rocambole urmă cu un accent de triumf: 

— Ascultaţi-mă. Nu vreau să fiu condamnat fără ca să fiu 
ascultat mai întâi. Vreau să fiu judecat! De aceea ascultaţi-mă! 

— Trăiască Rocambole! strigară partizanii lui. 

Aceia care ţineau cu Pâtissier scoaseră numai nişte murmure 
surde. 

— Nu ştiu ce v-a spus această femeie, reluă Rocambole, dar 
dacă vreţi să ştiţi istoria mea, iat-o: Eram la ocnă. Aveam un 
tovarăş de lanţuri pe un anume Milon; era un sărman servitor, 
care se dedicase creşterii a două fete orfane. Li se furase acelor 


49 


— Ponson du Terrail — 


copile numele şi averea; şi acei care dăduseră lovitura nu erau 
oameni de rând ca noi, ci nobili. Ei aveau totul în ajutorul lor: 
bani, consideraţie şi forţă. Am fugit cu Milon din ocnă şi i-am 
spus: 

„— Trebuie să restabilim puţin ordinea în această parte.” 

Partizanii lui Rocambole aplaudară din nou. 

Acei ai lui Pâtissier tăcură. 

Atunci, Rocambole redeveni acel povestitor înfocat care 
odinioară zăpăcise mintea domnişoarei de Sallandrera şi sub 
numele de marchizul de Chamery cucerise admiraţia celor mai 
aristocratice saloane. 

El îşi plimbă auditoriul său uimit şi fascinat din închisoarea 
Saint-Lazare în stepele Rusiei; el îi făcu pe toţi să le iubească pe 
orfeline, să-l urască pe de Morlux; el le trezi interesul pentru 
cavalerul Agenor, îi pasiona pe acest bandiți grosieri de Vanda şi 
de frumoasa Marton. 

A fost un entuziasm care, pe drept se poate numi delir. Când 
termină povestirea, Pâtissier era pierdut şi chiar Chanoine veni 
să-i întindă mâna spunându-i: 

— Stăpâne, iartă-ne. 

— Vă iert, zise Rocambole, dar nu mai vreau să fiu şeful 
vostru. 

Ei scoaseră un țipăt de uimire. 

— Nu vreau să fiu şeful decât al acelor oameni care au o 
încredere oarbă în mâine şi fără margini, mai zise dânsul. 

— Vom avea! strigară toţi în cor. 

— Vrei să-l aruncăm pe Pâtissier în apă? zise Chanoine. 

— Nu, zise Rocambole, dar dacă devin şeful vostru, nu vreau 
să-l văd pe dânsul. 

— Afară cu Pâtissier! Afară! strigară toţi. 

Dar deja Pâtissier nu mai era acolo. El îşi făcuse loc prin 
mulţime şi ieşise afară. 

Huiduielile distrugătorilor îl urmară. 

Atunci Chivotte se apropie de Rocambole: 

— Şi eu, zise ea, mă goneşti şi pe mine? 

— Pe tine? zise Rocambole. Tu ne vei spune de unde ai 
această copilă. 

Şi luă fetiţa în braţele sale, iar aceasta surâzând începu să 
mângâie cu mânutele ei albe faţa lui Rocambole. 

Distrugătorii băteau din palme. 

A încerca să-l minţi pe Rocambole era o nebunie. 

Chivotte mărturisi totul. 


50 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Bine, zise el, rămâi cu noi, căci trebuie ca cineva să se 
îngrijească de această copilă. O adopt... şi vai de acela care se 
va atinge de dânsa. 

— Trăiască Rocambole! strigară distrugătorii. 

El continuă: 

— Copiii mei, s-a vorbit zilele acestea de o expediţie. 

— Da, răspunse Moartea Bravilor. 

— Ei bine! Asta va fi peste trei zile. Până atunci, fiţi liniştiţi. 

Şi cum era aproape de a se face ziuă, el le ordonă să 
părăsească cârciuma spre a nu da de bănuit poliţiei. 

— Eşti mândru şi frumos, stăpâne, zise Pie-Borgne sărind de 
gâtul lui Rocambole. 

Camarde auzi aceste cuvinte şi zgomotul unui sărut. 

Ea se uită cu o privire plină de ură la Pie-Borgne. 

— Ne vom regla socotelile mai târziu, murmură ea. 

Rocambole îşi spunea: „lată primul pericol ocolit; cum să-i 
salvez acum pe oamenii din Villeneuve-Saint-Georges.” 

Se urcă gânditor în patul său. 


Capitolul XVI 

Opt zile de la scena pe care am povestit-o şi după care 
Rocambole îşi recucerise popularitatea şi tot prestigiul său, o 
barcă urca Sena între Maisone-Alfort şi Villeneuve-Saint-Georges. 

Patru oameni se aflau în barcă. 

Primul ţinea lopata, şi nu era altul decât noua noastră 
cunoştinţă, Moartea Bravilor. 

Al doilea, era acel tip herculean supranumit Chanoine. 

Al treilea, care stătea la pânze, era acel copil teribil pe care 
distrugătorii îl numeau Marmouset. 

Al patrulea, în fine, mai e nevoie oare să spunem, era 
Rocambole. 

Noaptea se apropia; totuşi se puteau vedea încă destul de 
distinct cele două ţărmuri. 

Vântul era destul de puternic, şi cu toată împotrivirea 
curentului, barca mergea destul de iute. 

Deodată Moartea Bravilor întinzând mâna la stânga, zise: 

— E acolo. 

Rocambole văzu atunci o casă izolată în mijlocul unui parc 
plantat cu arbori bătrâni. 

La prima vedere casa avea un aspect onest şi burghez. 

Examinând-o însă cu oarecare atenţie se vedea că locatarii ei 


51 


— Ponson du Terrail — 


se distingeau printr-o anumită originalitate în moravuri şi gusturi 
cu totul ieşite din comun. 

Tot ceea ce Marmouset povestise se justifica printr-un nu ştiu 
ce, greu de explicat, dar care se ghicea îndată. 

Rocambole privi cu atenţie, această casă şi nu răspunse. 

— E acolo, repetă Moartea Bravilor. 

— Am auzit, zise stăpânul, dar e prea devreme spre a da 
lovitura. 

Moartea Bravilor făcu un semn afirmativ. 

— De aceea, reluă el, m-am gândit la un lucru. 

— La care? 

— Vom cobori până la Charenton. 

— Bine, şi apoi? 

— E o cârciumă lângă țărm care e ţinută de un fost marinar, 
tatăl Heurtebise. Are vin bun. Vom mânca şi vom aştepta să se 
facă miezul nopţii. 

— Bine, zise Rocambole. 

— Dar să nu facem prostii în faţa bătrânului, zise Moartea 
Bravilor. 

— Ah! nu e dintr-ai noştri? 

— Nu... E un om cinstit. N-a fost judecat niciodată. 

Marmouset făcu o strâmbătură la adresa tatălui Heurtebise. 

— Un leneş, zise el. 

— Opreşte puţin, zise Rocambole, să observ împrejurimile. 

Şi examină cu o scrupuloasă atenţie calea care ducea la 
poarta parcului, zidurile ce îl înconjoară şi poziţia casei. 

S-ar fi zis că e un general suprem combinând un plan de luptă 
sau asediul unui oraş. 

— Acum, zise el, poţi să mergi înainte. 

— Mergem înainte la tata Heurtebise? 

— Da. 

Moartea Bravilor dădu o lovitură de lopată, Marmouset 
schimbă pânzele, şi barca întorcându-se, cobori repede. 

Pe drum, Chanoine care până atunci tăcuse, luă de pe barcă 
un obiect pe care îl arătă lui Rocambole. 

— Ce e asta? întrebă stăpânul. 

— Un ciocan. 

— Ce să faci cu el? 

— Dar, zise cu naivitate Chanoine, nu m-am servit niciodată 
de cuţit, nici de pistol, nici de nimic altceva; cu acest ciocan sunt 
foarte sigur: o lovitură în tâmplă şi totul e terminat. 

Rocambole îl privi pe acest om naiv în ferocitate lui şi apoi îi 


52 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


zise cu răceală: 

— De astă-dată nu vei avea nevoie de ciocan. 

— De ce? 

— Căci afacerea nu e pentru tine. 

— Cum? zise Chanoine cu necaz. 

— Aşa sunt eu, zise Rocambole, când afacerea îmi place o iau 
pe seama mea. 

Uriaşul jurase de a se supune stăpânului, îşi aplecă fruntea şi 
se resemnă. 

Luntrea, după o jumătate de oră, sosea la cârciuma tatălui 
Heurtebise. 

Marmouset sări repede pe uscat şi Moartea Bravilor spuse: 

— Mă duc să comand masa. 

Intr-adevăr el intră în cârciuma în care la acea oră nu se afla 
nici un muşteriu şi spuse cârciumarului: 

— Haide, tăicuţă, azi avem buzunarele pline, stomacul gol şi 
gâtul uscat. 

Cârciumarul chemă servitoarea şi îl întrebă pe Moartea 
Bravilor: 

— Câţi sunteţi? 

— Patru. 

— Ce vreţi să mâncaţi? 

— Orice vei vrea şi vin înfundat. Boierul plăteşte. 

Şi, cu mâna, îl arătă pe Rocambole, care se oprise la țărm 
împreună cu Chanoine. 

— Ah! zise cârciumarul, e patronul vostru? 

— Da, răspunse Moartea Bravilor care nu putu să explice mai 
mult. 

După o oră, Rocambole şi cei trei bandiți erau la masă. 

Marmouset povestea pe şoptite expediţia sa la casa izolată de 
la Villeneuve, şi afirma din nou că bătrânul avea mult aur. 

— O vom ucide pe femeie? întrebă Chanoine. 

— Asta va depinde, răspunse Rocambole. 

— Ea e foarte frumoasă, zise Marmouset. 

— Ah! ah! zise Rocambole. 

Şi avu un surâs care îi umplu de admiraţie pe bandiți. 

Câteşipatru erau îmbrăcaţi ca marinarii Senei. 

Ei purtau o haină de lână, o pălărie de paie şi pantaloni gri de 
pânză. 

În momentul când intrară în cârciumă nu se afla nici un om. 

Totuşi pe la orele nouă seara, doi oameni intrară şi se aşezară 
la o masă cerând vin. 


53 


— Ponson du Terrail — 


Ei vorbeau limba franceză dar cu o nuanță de accent 
englezesc. 

Şi Rocambole, uimit de această împrejurare, îi examina pe 
furiş. 

Cu toate acestea, nimic nu anunţa la dânşii ceva neobişnuit. 

Îmbrăcaţi ca lucrătorii din foburgul Saint-Antoine, ei stăteau în 
faţa unei sticle de vin şi tatăl Heurtebise nu se ocupa deloc de 
dânşii. 

Chanoine, Marmouset şi Moartea Bravilor nu le acordaseră 
decât foarte puţină atenţie. Numai Rocambole se uita la dânşii 
cu atenţie. 

Pentru dânsul, aceşti oameni care beau fără să spună nici un 
cuvânt nu erau ceea ce vroiau să pară. 

Sub redingota lor veche, Rocambole observase cămaşa de o 
mare fineţe. 

Faţa lor măslinie şi părul lor negru indicau o origine străină şi 
poate orientală. 

Rocambole, care văzuse atâtea lucruri, crezu că recunoaşte 
într-înşii tipul rasei noi datorită încrucişării rasei indiene cu rasa 
engleză, şi care sunt numiţi anglo-indieni. 

În fine, aceşti doi oameni începură să vorbească într-o limbă 
neînţeleasă pentru Moartea Bravilor, Chanoine şi Marmouset. 
Acesta din urmă spuse: 

— Dar ce limbă vorbesc? 

— Sunt desigur din Auvergne, zise Chanoine 

— AŞ crede mai curând că sunt din Basques, reluă Moartea 
Bravilor. 

— Sau englezi, adăugă Marmouset. 

Rocambole recunoscuse limba indiană. 

Şi pe când pe cei trei tovarăşi nu îi preocupa altceva decât să 
golească a şasea sticlă cu vin, Rocambole asculta cu atenţie. 

El avea auzul foarte fin; ceva mai mult, el vorbea aproape 
toate limbile şi, odinioară, la Londra fusese în strânsă legături cu 
indienii. 

Deci Rocambole înțelegea şi vorbea perfect limba 
brahmanilor. 

Cei doi necunoscuţi continuau să vorbească cu siguranţa 
oamenilor convinşi că nimeni nu putea pricepe ceea ce vorbeau. 

Dar Rocambole asculta... 


54 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Capitolul XVII 

Aceşti doi oameni, care, într-o cârciumă din împrejurimile 
Parisului, vorbeau în limba indiană, ofereau, în afară de acest 
lucru ciudat, şi un contrast nu mai puţin ciudat. 

La prima vedere, ei erau nişte oameni simpli din sud, din care 
unul era încă tânăr; cel dintâi, robust, înalt şi energic în atitudine 
şi în privire, al doilea foarte zvelt, cu nişte mâini şi picioare de 
femeie şi cu o faţă cu totul imberbă. 

Vocea acestuia din urmă, avea ceva într-însa care nu semăna 
a fi de bărbat. 

S-ar fi zis că e o femeie îmbrăcată bărbăteşte. 

Ei vorbeau şi cel mai tânăr spunea în momentul când îi 
atrăseseră atenţia lui Rocambole. 

— Parisul e mai mic decât Londra, dar e mai greu aici, să 
urmăreşti un om care are un interes oarecare să se ascundă. 

l-am urmărit pe tată şi fiică timp de şase luni, aproape zi de zi. 
De douăzeci de ori am fost lângă dânşii, şi dacă ora prescrisă ar 
fi sunat, eram gata: dar, ştii Osmanco, că n-a venit momentul. 

Cel mai bătrân făcu un semn afirmativ din cap. 

— Continuă, Gurhi, zise el. 

— l-am urmărit deci din Varşovia până la Paris; dar aici am 
pierdut urma lor, şi numai acum opt zile, când mi-a sosit 
scrisoarea de la comitetul din Londra, am putut da din nou de 
urma lor. 

— În fine, i-ai regăsit? 

— Da, fiindcă te voi duce chiar în noaptea asta, Osmanco, la 
uşa casei pe care ei o locuiesc. 

Acela din tovarăşii lor desemnat cu numele de Osmanco, şi 
care avea o înfăţişare sălbatică, răspunse: 

— Acum a sunat momentul şi ultima oară a „blestemului” a 
sosit. 

— Zeița Kali va fi mulţumită, răspunse cel mai tânăr, adică 
Gurhi, am pregătit totul. 

— Să vedem. 

— „Blestematul”, urmă Gurhi a concediat acum opt zile un 
servitor bătrân. Apoi a venit la Paris şi şi-a luat un alt servitor. E 
unul dintr-ai noştri. 

— Un indian? 

— Nu, un englez afiliat, dar care vorbeşte perfect limba 
franceză şi care are aerul aşa de naiv, încât „blestematul” l-a 
luat fără nici o bănuială. 

Un surâs sălbatic flutură pe buzele lui Osmanco. 

55 


— Ponson du Terrail — 


Gurhi urmă: 

— Acest om, va veni să ne deschidă porțile la miezul nopţii, şi 
vom intra. Tu ştii, Osmanco, fiii ţării noastre merg pe pământ 
fără a turti iarba şi că respirata lor n-a tulburat niciodată tăcerea 
nopţii? 

Osmanco făcu un semn, ce s-ar traduce: „Desigur, că ştia”. 

Pe când ei vorbeau astfel, Chanoine şi Marmouset discutau 
zgomotos şi Moartea Bravilor fusese cuprins de un fel de 
somnolenţă, datorită, fără îndoială, vinului băut. 

Rocambole se prefăcea că doarme, dar nu pierdea nici un 
cuvânt din convorbirea celor doi indivizi. 

Osmanco mai spuse: 

— Dar copila unde e? 

— Am regăsit urma ei şi apoi am pierdut-o. 

— Cum? 

— „Blestematul” o ascunse la o bătrână femeie care locuia pe 
strada Delta. Pregătisem totul spre a răpi copila, dar mi s-a luat 
înainte. 

— De general? 

— Nu ştiu, dar nu cred asta. 

— Atunci de cine? 

— Nu ştiu. Un lucru e sigur, copila a dispărut chiar în ziua când 
trebuia să punem mâna pe dânsa. 

— Trebuie să o regăsim, zise Osmanco, tot ceea ce a însemnat 
aparţine zeiţei Kali. 

— Va fi regăsită, zise Gurhi. 

„Asta e ciudat, se gândi Rocambole. Copila de care ei vorbesc 
mi se pare că e fetiţa răpită de Chivotte şi pe care am luat-o sub 
protecţia mea.” 

Osmanco reluă: 

— La o leghe pe ţărmul drept al Senei, casa e izolată; tu vei 
putea strangula pe tată, eu o voi strangula pe fată, fără ca 
nimeni să ne deranjeze. 

Osmanco adăugă cu nepăsarea pe care o inspiră fanatismul: 

— Ce ne pasă dacă vom fi descoperiţi la urmă, şi dacă justiţia 
franceză ne va pedepsi? Viaţa nu ne aparţine. Ea e a asociaţiei 
noastre şi zeii pot dispune de ea după placul lor. 

Gurhi se înclină. 

— Ştii tu cel puţin bine drumul? întrebă Osmanco. 

— Fără îndoială; de altfel dându-ţi întâlnire aici am avut planul 
meu. 

— Ah! 

56 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— E un tren care trece pe aici la ora unsprezece. 

— Bine! 

— Il vom lua până la Villeneuve-Saint-Georges. 

Rocambole tresări la acest nume şi îşi spuse: 

„Dacă cred că am recunoscut copila, cred de asemenea că nu 
mă înşel ghicind în oamenii de care ei vorbesc, bătrânul şi fata 
pe care vreau să-i apăr contra distrugătorilor.” 

Şi el continuă să nu-i piardă din vedere pe cei doi indivizi. 

Dar aceştia terminaseră fără îndoială toate destăinuirile; căci, 
începuseră să fumeze şi căzuseră în acea contemplare tăcută 
particulară oamenilor din Extremul Orient. 

Moartea Bravilor care moţăi un moment, deschise ochii şi 
dădu cu cotul lui Rocambole. 

— Ce vrei? întrebă acesta. 

— Cred că e momentul să plecăm, zise banditul. Trebuie să fie 
aproape orele unsprezece. 

— Ai dreptate, să plecăm! 

In acelaşi timp Rocambole făcuse semn celorlalţi doi; adică lui 
Marmouset şi lui Chanoine. 

Aceştia se sculară şi repetară: 

— Haide, suntem gata! 

Rocambole aruncă douăzeci de franci pe masă. Era mai mult 
decât valoarea consumaţiei, dar nu aşteptă restul şi plecă, 
zvârlind o ultimă privire rapidă ca fulgerul celor doi indieni. 

Moartea Bravilor sări cel dintâi în barcă şi voia să o dezlege. 

Rocambole îl opri: 

— Dacă ne trebuie mai mult de o jumătate de oră spre a 
ajunge la Villeneuve, zise el, e zadarnic să mai mergem. 

Şi cu un gest el îi împiedică pe ceilalţi doi să se îmbarce. 

— Dar... stăpâne, murmură Moartea Bravilor, o jumătate oră 
sau o oră... ce e asta? 

Rocambole avea un ceasornic sub bluza lui. El se uită şi 
observă că abia era ora zece şi jumătate. 

— Vă garantez, zise Marmouset, că vom merge repede. 

— Bine, căci n-avem timp de pierdut. 

— Oh! zise Chanoine. 

— Nu suntem singurii care vrem să dăm lovitura! 

La aceste cuvinte cei trei bandiți tresăriră. 

Rocambole reluă: 

— l-aţi văzut pe cei doi oameni, care beau în cârciumă? 

— Da. Cred că sunt basci, zise Marmouset. 

— N-am priceput nimic din limba lor, adăugă Moartea Bravilor. 


57 


— Ponson du Terrail — 


— Nici eu, continuă Chanoine cu indiferență. 

— Ei bine. Eu, răspunse Rocambole, am auzit, şi am priceput 
totul. Şi de aceea voi trei trebuie să vă supuneţi mie ca un singur 
om, adăugă dânsul cu un accent de autoritate. 

— Ne vom ucide la un semn al dumitale, stăpâne, murmură 
Chanoine. 

— Vrei sa mă arunc în apă? întrebă Moartea Bravilor. 

— Nu, să ne îmbarcăm şi să mergem repede, ordonă Stăpânul. 

— Trăiască Rocambole! strigă Marmouset, care cu o violentă 
mişcare împinse barca în larg. 


Capitolul XVIII 

Noaptea era înstelată, ca o noapte de iunie, dar luna lipsea. 

Înălţimile din Charenton străluceau de lumină, şi Rocambole, 
în picioare în barcă, cu ceasornicul în mână, avea ochii fixaţi pe 
calea ferată de la Paris la Lyon. 

Rocambole făcea următoarea socoteală: 

„Indienii s-au înşelat, trenul pe care vor să-l ia nu trece la ora 
unsprezece pe la Charenton, ci pe la 11 şi jumătate. Cu oprirea 
din staţia Maisons-Alfort trenul nu va sosi la Villeneuve decât la 
miezul nopţii. Dar de la staţia Villeneuve până la casa izolată e 
un drum de un sfert de oră. Noi, din contră, vom debarca tocmai 
în faţa casei, prin urmare vom sosi înaintea lor.” 

Moartea Bravilor luase o lopată, Marmouset o alta şi Chanoine 
cu oa treia stătea la pupa şi o manevra cu putere. 

Niciodată vreo luntre nu mersese aşa de repede. 

Şi cum Rocambole stătea tăcut, bandiții respectau această 
tăcere şi nu îndrăzneau să-l întrebe. 

Marmouset se ţinu de cuvânt, barca merse aşa de repede şi 
de drept, încât trenul se afla încă în Paris când Rocambole şi 
tovarăşii săi se aflau deja în faţa casei izolate. 

Atunci stăpânul spuse: 

— Opriţi, când vom sosi la țărm vă voi spune despre ce e 
vorba. 

Câmpia era pustie. 

Villeneuve-Saint-Georges, aşa de zgomotoasă în lunile de 
vacanţă, acum era redusă la populaţia ei de mici rentieri, de 
ţărani şi marinari, oameni care se culcă devreme. 

Marmouset cu o lovitură de lopată împinse barca într-un tufiş 
de sălcii. 

Moartea Bravilor o legă de un pom şi sări la pământ. 

58 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Chanoine vru să facă acelaşi lucru, când Rocambole îi spuse: 

— Ei bine! Nu-ţi iei ciocanul? 

— Dar, zise Chanoine, mi-ai spus că el e zadarnic. 

— Mi-am schimbat părerea, ia-l. 

In acelaşi timp Rocambole puse mâna sub barcă şi scoase o 
frânghie lungă de grosimea degetului. Apoi sări şi el pe țărm. 

— Acum, copiii mei, zise el, ascultaţi-mă: 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Ştiţi cine erau acei doi oameni, care vorbeau într-un colţ în 
cârciuma tatălui Heurtebise? 

— Nu. 

— Sunt membrii unei alte bande de hoţi şi asasini. 

— Nişte camarazi! răspunse cu naivitate Chanoine. 

— Ei vorbeau să dea aceeaşi lovitură ca noi. 

— N-am poftă să împărţim câştigul, zise Moartea Bravilor. 

— Nici eu, zise cu răceală Rocambole. 

— Ce ordoni, stăpâne? zise Chanoine. 

— Veniţi, veţi afla. 

Şi Rocambole se îndreptă pe drumul care ducea la parc. 

Pe când el mergea repede, se auzi în depărtare un şuierat 
zgomotos. 

Era trenul care pleca din Paris. 

Pentru a veni de la gară la poarta parcului nu era alt drum 
decât această cărare săpată între două ziduri pe care se aflau 
Rocambole şi tovarăşii săi. 

La o sută de metri de poarta parcului, unul din ziduri avea o 
mare spărtură, prin care se putea trece în proprietatea vecină. 

Era un loc viran, vast fără nici o locuinţă. 

In faţa acelei spărturi, adică la zidul opus, se afla un arbore. 

Atunci Rocambole începu să desfăşoare ghemul său de 
frânghie şi legă un capăt de pom la o distanţă de un picior de 
pământ. 

Apoi se îndreptă spre spărtură şi pătrunse în acel loc. 

Tovarăşii săi se uitau la dânsul cu mirare. 

El le făcu semn să-l urmeze. 

Intrat în acel loc, stăpânul legă celălalt capăt de un alt arbore, 
în aşa fel încât drumul era tăiat de această barieră, invizibilă în 
întuneric. 

— Am priceput, zise Marmouset, camarazii se vor încurca în 
sfori şi vor cădea la pământ. 

— Tăcere! zise Rocambole. 

Un nou şuierat mai apropiat anunţa că trenul intrase în staţia 


59 


— Ponson du Terrail — 


Maisons-Alfort. 

Atunci stăpânul făcu un nou semn, şi tovarăşii se culcară jos 
lângă spărtura din zid. 

— Acum, copiii mei, zise Rocambole, ascultaţi-mă bine. Cu 
orice preţ, chiar periclitându-ne vieţile noastre, trebuie să punem 
mâna pe aceşti doi oameni; aş vrea să-i prindem vii; dar dacă 
opun rezistenţă va intra în acţiune ciocanul lui Chanoine. 

— O lovitură la tâmplă şi totul e terminat, murmură banditul 
cu mândrie. 

— Eu, zise Marmouset, mă însărcinez să am grijă de cel tânăr. 

— Ei bine! zise Moartea Bravilor şi eu nu mai am nimic de 
făcut? 

— Oh! zise Rocambole surâzând, linişteşte-te, va fi de lucru 
pentru toată lumea. 

Şuieratul se auzi din nou şi trenul trecu prin apropiere. 

— Peste zece minute vor fi aici, zise Rocambole. Tăcere, şi fiţi 
atenţi. 

Într-adevăr după câteva minute, se auziră paşi pe drum. 

Rocambole îşi lipise urechea de pământ şi asculta: 

— Numai indienii sunt în stare să meargă astfel, murmură el în 
fine, sunt mai mulţi de doi. 

intr-adevăr, după zece secunde, trei siluete se conturară în 
depărtare. 

Siluetele a trei oameni, care mergeau şi vorbeau în acelaşi 
timp pe şoptite. 

— Vezi că e de lucru şi pentru tine, zise Rocambole atingând 
cu cotul pe Moartea Bravilor. 

Apoi adăugă pe şoptite: 

— Nimeni să nu se mişte înainte semnalului meu. 

Tovarăşii lui Rocambole statură muţi şi nemişcaţi. 

Cei trei oameni continuau să înainteze, dar mergeau încet, şi 
păreau că se sfătuiesc. 

Rocambole cu urechea lipită de pământ nu pierdea nici un 
cuvânt din conversaţia lor. 

Desigur, ei vorbeau tot în limba indiană, şi eroul nostru 
pricepu că acest al treilea personaj care era cu dânşii nu era 
altul decât acel pretins servitor, intrat de curând în serviciul 
tinerei femei şi al bătrânului şi care trebuia să dea ajutor 
asasinilor. 

intr-adevăr când ei se apropiară mai mult, Rocambole putu 
distinge foarte bine o a treia voce pe care n-o auzise încă. 

Această voce spunea: 


60 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— E prea curând... trebuie să mai aşteptăm. 

In acelaşi timp omul care vorbea astfel arăta vila dintre arbori, 
ale cărei ferestre erau încă luminate. 

— Vom aştepta! zise o a doua voce pe care Rocambole o 
recunoscu a fi a aceluia mai bătrân, adică a aceluia pe care 
tovarăşul lui îl numise Osmanco. 

— Să aşteptăm, fie, dar unde? întrebă Gurhi la rândul său. 

Cel dintâi întinse mâna chiar spre locul unde se aflau ascunşi, 
Rocambole şi tovarăşii săi, adică la spărtura din zid. 

— Veţi aştepta acolo, zise el, şi când cucuveaua va cânta de 
trei ori veţi continua calea. 

In acest moment, pe Rocambole îl cuprinse o vagă nelinişte şi 
începu să mângâie mânerul unui pumnal pe care-l purta la piept. 


Capitolul XIX 

Neliniştea lui Rocambole era uşor de înţeles. 

Pătrunzând în acel loc prin spărtură, indienii puteau evita acea 
frânghie. 

Apoi, cu acea fineţe a auzului şi mirosului care-i caracteriza, ei 
puteau să ghicească prezenţa lui Rocambole şi a bandei sale şi 
să se retragă. 

Ori asta Rocambole nu o dorea. 

De asemenea, apărarea oaspeţilor vilei de fanatismul 
distrugătorilor nu era singurul său scop. Rocambole vroia mai 
ales să înţeleagă acest straniu mister, al unor oameni, care la 
trei mii de leghe de ţara lor, îi urmăreau pe inamicii zeiţei Kali şi 
a zeului Siva. 

Acest colţ al Indiei, transpus la Villeneuve-Saint-Georges, 
aceşti străini deghizați ca lucrători parizieni, toate i se păreau 
aşa de ciudate, aşa de extraordinare încât voia să aibă 
dezlegarea enigmei. 

Primul din cei trei indieni, adică servitorul, mai spuse 
tovarăşilor săi: 

— Mă întorc pe acelaşi drum. 

— De ce? 

— Fiindcă n-am cheia de la poartă. 

— Pe unde ai ieşit? întrebă Osmanco. 

— Printr-o portiţă care se află în partea de sus a parcului. Spre 
a ajunge acolo trebuie să cobor din nou şi să iau un alt drum. 

— Şi noi, întrebă Gurhi, vom rămâne aici? 

— Da, până ce veţi auzi cele trei ţipete ale cucuvelei. 


61 


— Ponson du Terrail — 


— Bine, zise Osmanco. 

Rocambole respiră. 

Cei trei tovarăşi, nemişcaţi, îşi ţineau chiar şi răsuflarea. 

Servitorul se întoarse înapoi pe drum. 

Cât despre Osmanco, el se aşeză aşa de aproape de 
Rocambole, încât, acesta întinzând mâna l-ar fi putut atinge. 
Gurhi se culcase pe iarbă. 

Moartea Bravilor şi Chanoine aşteptau cu nerăbdare. 

Dar Rocambole nu părea deloc grăbit. 

Osmanco avea ochii fixaţi asupra vilei ce se zărea printre 
arborii din parc. 

O singură fereastră era încă luminată. 

Marmouset, care se strecurase lângă Rocambole, apropie 
buzele de urechea lui şi-i spuse: 

— E fereastra bătrânului. 

Dar, oricât de încet, vorbise, Osmanco l-a auzit. 

Şi deodată indianul se sculă speriat şi strigă: 

— Ajutor, Gurhi! 

In acelaşi timp el vru să facă un pas înainte, ghicind un pericol 
misterios. 

Dar atunci se împiedică de frânghie şi căzu la pământ. 

Şi pe când scotea un nou țipăt, Chanoine şi Moartea Bravilor 
căzură asupra lui ca fulgerul. 

Totul s-a petrecut într-o clipă. 

Osmanco a fost apucat de gât şi strâns aşa de tare încât îi era 
cu neputinţă să strige. 

In acelaşi timp a fost răsturnat la pământ, şi Chanoine i-a pus 
un genunchi pe piept. 

Apoi ridică teribilul său ciocan spre a-l lovi. 

Moartea Bravilor, însă, îl opri: 

— Aşteaptă ordinul stăpânului, îi zise el. 

Stăpânul, la rândul său, nu stătuse degeaba. 

La ţipătul scos de Osmanco, Gurhi se repezise spre dânsul. 

Dar, Rocambole îl apucase cu mâna lui de fier, în acelaşi timp 
el îi puse pumnalul în piept şi pronunţă un cuvânt indian, ce 
însemna: 

— Taci! 

Strangulatorul fusese mai mirat la auzul limbii lui materne, 
decât la ameninţarea pumnalului. 

Şi deodată el încetă să se mai zbată, cufundându-se în acea 
imposibilitate resemnată şi dispreţuitoare a acestor oameni, care 
cred în fatalitate şi nu încearcă niciodată să lupte împotriva ei. 


62 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Rocambole îl răsturnă la pământ. 

Apoi îi zise lui Marmouset: 

— Ţine-l! 

Marmouset se supuse. 

Indianul nu era prea robust; de altfel el nu se gândea deloc să 
se apere. 

Marmouset îl înhăţă de mâini, pe când Rocambole îi făcea 
percheziţie corporală. 

Gurhi avea o frânghie, înfăşurată în jurul corpului. 

Era laţul lui de strangulator. 

Mai avea un revolver de fabricaţie englezească şi un pumnal 
pe lama căruia erau nişte semne ciudate. Rocambole luă 
revolverul, pumnalul şi laţul. Apoi cu batista îl legă pe Gurhi la 
gură. 

— Ţine.-l, îi zise el lui Marmousset. 

Şi alergă la Osmanco, care continua să se zbată în mâinile lui 
Chanoine şi ale lui Moartea Bravilor. 

— Trebuie să lovesc, stăpâne? zise Chanoine. 

— Nu. 

Şi Rocambole apropiindu-se de Osmanco, îi zise în limba 
indiană: 

— Taci, Siva vrea astfel! 

Limba maternă murmurată deodată la urechea lui, produse 
acelaşi efect şi asupra lui Osmanco. 

El încetă să se lupte, să se zbată şi îl privi pe Rocambole ai 
cărui ochi străluceau noaptea ca fulgerul, cu un fel de spaimă 
superstiţioasă. 

Rocambole îl percheziţionă întocmai ca şi pe Gurhi. 

Osmanco avea de asemenea asupra lui o frânghie, un pumnal 
şi un revolver. 

Apoi, Rocambole le deznodă frânghia pe care o luase din 
barcă şi o legase de-a curmezişul drumului. 

Şi tăind-o în două cu pumnalul său, luă o jumătate şi legă cu 
dânsa mâinile şi picioarele lui Osmanco. 

Acesta nu opuse nici o rezistenţă. 

Ceea ce îl uimi şi mai mult, sporindu-i spaima superstiţioasă a 
fost abilitatea minunată cu care Rocambole făcea nodurile când 
îl lega. 

Niciodată vreun jongler indian nu făcuse noduri mai perfecte. 

Rocambole îl legă la gură după cum îl legase şi pe Gurhi. 

Apoi, spuse tovarăşilor săi: 

— Acum băieţi, planul nostru s-a schimbat. 

63 


— Ponson du Terrail — 


— Cum asta? întrebă Moartea Bravilor. 

— Tu Chanoine şi Marmouset, îi veţi lua pe aceşti doi oameni 
pe umerii voştri. 

— Bine! zise Moartea Bravilor. Şi apoi? 

— li veţi duce în barcă. 

— Dar zise Marmouset cu părere de rău, nu dăm lovitura de 
sus? 

Şi cu mâna el arătă vila. 

— O voi face singur. 

— Dar, murmură Moartea Bravilor, n-ai nevoie de un ajutor 
stăpâne? 

Rocambole dădu din umeri. 

— E o muncă de copil, zise el. 

Apoi pentru ca să termine mai repede îi zise lui Chanoine: 

— Dă-mi ciocanul tău. 

— lată-l. 

— Acum, adăugă el, duceţi-vă în barcă şi aşteptându-mă nu 
uitaţi că răspundeţi cu viaţa voastră de aceşti doi oameni. 

— Fii liniştit, stăpâne, răspunse Moartea Bravilor. 

Chanoine, care era mai voinic, îl luă pe Osmanco pe umeri. 

Moartea Bravilor şi Marmouset îl luară pe Gurhi. Apoi câteştrei 
coborâră la țărm. 

Atunci Rocambole cu ciocanul în mână se îndreptă spre poarta 
vilei. 

Dar după ce făcu zece paşi aruncă ciocanul, şi scoase unul din 
laţurile de mătase. 

In acest moment lumina care mai ardea încă la una din 
ferestre îl intriga. 

Şi atunci un urlet de cucuvea sfâşie văzduhul. 

Rocambole recunoscu semnalul adresat de servitor indienilor. 

Ajuns lângă poartă el se sprijini de un arbore şi aşteptă. Puțin 
după aceea poarta se deschise şi servitorul făcu câţiva paşi în 
afară, spunând în limba indiană: 

— Unde sunteţi? 

Deodată laţul şuieră prin aer ca o viperă, se înfăşură de gâtul 
servitorului şi Rocambole murmură: 

„Cred că sunt de aceeaşi forţă ca strangulatorii.” 


Capitolul XX 
să pătrundem acum în vilă. 
De la dispariţia lui Micheld, timp de opt sau zece zile, bătrânul 


64 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


rămase tăcut, iar fata se resemnă. 

Ei evitau să se întâlnească în altă parte decât în sufragerie şi 
seara, supunându-se mai mult obiceiului decât dragostei, Nadeia 
întindea fruntea generalului Komistroi. 

Resemnarea ei nu era decât aparentă. 

Nadeia, îşi amintise ultimele cuvinte ale lui Micheld: 

— Vei găsi îngropat la picioarele unui arbore din parc, un 
manuscris care-ţi va spune totul; eu nu îndrăznesc să-ţi zic. 

A doua zi, vă amintiţi, Micheld nu mai era în vilă. 

Generalul îl gonise - spunea dânsul. 

Intr-adevăr, în aceeaşi seară un alt servitor venise în locul lui 
Micheld, şi generalul spusese fiicei sale: 

— Scumpa mea, fă-mi plăcerea să nu vorbeşti niciodată 
despre afacerile noastre în faţa acestui om, pe care nu-l cunosc 
decât din certificatele pe care mi le-a adus. 

Nadeia nu răspunse. 

Ea aştepta o noapte întunecoasă când generalul se va culca 
devreme. 

Nadeia vroia să dezgroape manuscrisul lui Micheld. Nadeia 
vroia să ştie ce se întâmplase cu soţul şi copilul ei. 

In fine momentul pe care ea îl credea nimerit sosise. 

Nadeia observă că noul servitor, englezul John, ieşea în toate 
serile după cină şi nu se întorcea decât noaptea foarte târziu. 

Lucru ciudat! generalul, care nu vroia ca Micheld să iasă, n- 
avea deloc aerul să se preocupe de desele absenţe ale lui John. 

In acea seară, pe când, John se ducea la gara Villeneuve să-i 
primească pe cei doi strangulatori, pe când Rocambole şi ai săi 
întindeau acestora din urmă cursa în care i-am văzut căzând, 
Nadeia la fereastră, nemişcată, aştepta ca lumina ce ardea în 
odaia tatălui său să se stingă. 

Generalul avea obiceiul să citească în pat timp de câteva 
minute înainte să adoarmă. 

Când sufla în lumânare, însemna că-l cuprindea somnul. 

Cum primul somn e destul de greu, Nadeia se bizuia pe acest 
somn. 

În fine, puţin după miezul nopţii, arborii din parc pe care se 
reflecta lumina, rămaseră în întuneric. 

Generalul dormea. 

Atunci Nadeia se înfăşură într-o manta, deschise uşa fără 
zgomot şi ieşi din odaia sa în vârful picioarelor, fără lumină şi cu 
mii de precauţii. 

Inima îi bătea cu putere. 

65 


— Ponson du Terrail — 


Ea ajunse până la ultima treaptă a scării. 

Se căzni să deschidă fără zgomot uşa ce dădea în parc. 

După ce trecu de această uşă, cum aerul rece al nopţii îi 
biciuia fața, ea se opri un moment. 

Sub mantaua ei avea o mică lopată pe care o furase în cursul 
zilei, din seră. 

Nadeia se opri căci i se păruse că aude şoapte în depărtare şi 
un zgomot de paşi în fundul parcului. 

Dar, după un moment de ezitare, ea îşi continuă drumul, 
numărând pomii de pe aleea cea mare. 

Nadeia era aşa de emoţionată, încât cu uşurinţă se convinse 
că fusese jucăria unei iluzii, şi că numai vântul suflase printre 
pomi. 

Cu toate acestea, continuând să coboare aleea cea mare, ea 
se întoarse de mai multe ori spre casă. 

Dar fereastra generalului, care, singură îi atrăgea atenţia, era 
închisă. 

In fine ea sosi la picioarele arborelui indicat de Micheld. 

Noaptea era destul de întunecoasă, am spus; cu toate astea, 
Nadeia începuse să sape. 

După câteva minute, lopata întâlni un corp dur. 

Inima Nadeiei bătea cu putere. 

Ea apucă lopata şi continuă să sape şi, în sfârşit reuşi să 
scoată acel vas din pământ. Il luă şi fugi spre casă. 

S-ar fi zis că era un hoţ fugind cu prada sa. 

Ea închise uşa cu aceleaşi precauţii şi se întoarse tot pe 
întuneric în camera sa. 

Apoi închise uşa cu cheia. 

După aceea, ea se duse spre fereastră şi lăsă perdeaua. 

Vroia ca nici o rază de lumină să nu treacă prin fereastră şi să 
nu se reflecte pe arbori deşteptându-l pe general. 

Când ea termină toate aceste pregătiri, aprinse o lumânare. 

Când lumină odaia, tânără femeie scoase un țipăt teribil. 

Un om stătea pe un fotoliu lângă patul ei. 

Şi acest om era generalul Komistroi, tatăl Nadeiei. 

Palidă şi tremurând, Nadeia, după ce scoase un țipăt se dădu 
înapoi. 

Dar deodată ea fu mirată de expresia stranie a feţei tatălui 
său. 

De obicei, bătrânul avea o înfăţişare aspră şi sălbatică. 

Fata lui nu-l privea decât tremurând şi nu i se adresa decât cu 
spaimă. 

66 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Lucru straniu! Generalul nu mai era acelaşi la această oră. 

Faţa sa era tristă; ea era marcată de o mare durere, şi Nadeia 
tresări văzând două lacrimi mari curgând pe obrazul lui palid. 

In acelaşi timp el îi spuse cu o voce înăbuşită, arătând vasul 
care cuprindea manuscrisul şi pe care ea îl ţinea încă în mână: 

— Vrei deci să ştii totul, Nadeia, fata mea? 

Aceste cuvinte fură pronunţate pe un ton aşa de dulce, încât o 
mişcară pe Nadeia până în adâncul sufletului. 

— Tată!... murmură ea. 

El reluă cu amărăciune: 

— Vrei să ştii ce am făcut cu copila ta? 

Nadeia îşi plecă ochii, dar răspunse cu hotărâre: 

— Da, vreau! 

— Ce am făcut cu Constantin? 

Ea făcu un semn energic din cap. 

— Micheld ţi-a spus, reluă el foarte mişcat şi trist. Am făcut să 
dispară copila ta. 

Nadeia scoase un țipăt: 

— Dar ea trăieşte, cel puţin? 

— Da, trăieşte! răspunse generalul, mă întrebi dacă ea 
trăieşte! 

Avea în voce atât de multă tristeţe, încât o emoţiona profund 
pe Nadeia. 

— Dumnezeul meu! murmură ea, ce fel de om eşti? 

— Sunt tatăl tău, răspunse el, tatăl tău, asupra căruia 
planează o fatalitate teribilă, neînduplecată şi care, de mai mulţi 
ani, joacă un rol de călău, pe când inima lui e plină de dragoste 
pentru tine. 

— Tată! 

— Da, reluă el, am făcut să dispară copila ta; dar ştiu unde ea 
e şi veghez asupra ei... Da, l-am trimis pe Constantin în Siberia... 

La acest cuvânt ea se înfioră. 

— Dar ştii pentru ce? reluă generalul 

Şi cum dânsa îl privea mirată: 

— Spre a-l smulge de la o moarte teribilă... spre a-l salva!... 

Nadeia îl privea pe tatăl său şi se întreba dacă el nu 
înnebunise subit. 

Generalul o luă de mână şi îi spuse: 

— Manuscrisul lui Micheld nu-ţi va spune nimic. Micheld nu 
ştia decât ceea ce a văzut. |ţi voi spune totul şi mă vei judeca... 
şi atunci vom vedea dacă vei mai îndrăzni să-l acuzi pe tatăl tău. 

Vorbind astfel, bătrânul general o luă pe fiica sa pe genunchi. 


67 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul XXI 

Nadeia privea cu mirare cele două lacrimi ce curgeau din ochii 
tatălui său. 

Amintindu-şi de timpurile cele mai îndepărtate, ea îl văzuse pe 
general aspru, aproape sălbatic şi părând lipsit de orice 
sentiment omenesc. 

Şi acest om plângea! 

Şi vorbind, acum avusese unul din acele accente pornite din 
inimă care nu pot fi descrise de nici o pană! 

— Nadeia mea iubită... îi zise el, nu ştiu ce a putut să-ţi spună 
acest dobitoc de Micheld, dar ghicesc. El ţi-a vorbit despre mine 
după cum a vrut, dar istoria mea adevărată nu o ştie. 

Nadeia se uita mereu la tatăl ei şi părea că se întreabă dacă 
nu e jucăria unui vis. 

Generalul continuă plecându-şi fruntea: 

— Istoria mea, după Micheld, ţi-o voi spune în două cuvinte: 
supus rus, polonez cu inima şi prin naştere, am fost unul din 
primii nobili ai Varşoviei care au ridicat steagul revoluţiei. 
Capitala vechii Polonii, liniştită în ajun, sub dominaţia moscovită, 
a devenit a doua zi un focar al insurecției. Garnizoana rusească a 
fost nevoită să se retragă; au fost lupte sângeroase. Printre 
ofiţerii ţarului a fost unul, anume Constantin, care o iubea pe 
fiica mea, şi aceasta îl iubea. Nu e aşa, Nadeia? 

— Da, tată, zise tânără fată plecându-şi capul. 

— Fiica mea, continuă generalul Komistroi, nu îndrăznea să-mi 
destăinuiască amorul ei pentru un soldat al ţarului, căci ea ştia 
iubirea mea pentru Polonia. Cu toate acestea ea îl iubea. Ea îl 
iubea aşa de mult, încât devenise culpabilă; şi când, învinşi, 
revoltaţii au trebuit să părăsească Varşovia, când fugind am luat- 
o pe fata mea cu mine, ea era pe punctul de a deveni mamă. Ne- 
am refugiat într-un vechi castel ce-l posedam în mijlociul pădurii, 
în pustietate, unde ruşii nu pătrunseseră niciodată. 

— Aşa e, Nadeia? 

— Da, tată. 

Şi Nadeia continua să-şi ţină ochii aplecaţi în pământ. 

Generalul reluă. 

— Intr-o noapte, durerile facerii o cuprinseră pe fiica mea. 
Chiar în acea noapte un om sosi călare, se aruncă la genunchii 
mei şi îmi spuse: 

„— Am venit să îmi capăt iertarea sau moartea: mă numesc 


68 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Constantin; sunt căpitan în armata rusească şi am dezertat...” 

Şi cum îl priveam, el adăugă: 

„— Sunt tatăl copilului ce se va naşte.” 

— Am avut un moment de furie subită, am vrut să-l ucid pe 
acel om, nemulţumit de sângele Poloniei, dezonorase şi o fată a 
Poloniei. Primul țipăt al copilului opri însă braţul meu. Aşa e, 
Nadeia? 

— Da, tată. 

Generalul îşi şterse lacrimile de la ochi şi continuă: 

— L-am iertat pe Constantin, i-am făgăduit mâna fiicei mele. 
Şi când l-am iertat, mama mi-a întins copilul ei. Apoi ea leşină. 
Când şi-a venit în fire, copilul ei nu mai era acolo. Constantin 
dispăruse de asemenea. Ea era singură. Singură cu tatăl ei care, 
cu o faţă severă, îi spunea: „Constantin te-a părăsit şi copilul tău 
a murit.” Aşa e, Nadeia? 

— Da, tată, murmură tânără fată tremurând. 

— In acelaşi timp, urmă bătrânul, servitorii pregăteau bagajele 
şi am plecat. „Unde mergem?” ai întrebat. Nu ştiai şi nici nu 
vroiam să-ţi spun. Lucru straniu! la două leghe de castel, am 
întâlnit un avanpost rusesc, şi ruşii ne-au lăsat să trecem. Cu 
toate acestea, fusesem judecat în lipsă, cu o lună înainte, şi un 
consiliu de război mă condamnase la moarte. Până la graniţele 
prusiene, mi-am spus continuu numele meu, şi peste tot am fost 
lăsat să trec. Numai doi servitori mă însoțeau: Micheld şi nevasta 
sa. In Prusia ai fost cuprinsă de o nouă slăbiciune, şi raţiunea ţi s- 
a tulburat. Când ţi-ai revenit, erai în Franţa. Imi cereai copilul şi 
îţi repetam că el murise. Îl chemai pe Constantin şi ţi-am răspuns 
că el te-a părăsit. Atunci, fără îndoială, reluă generalul cu un 
accent de amară ironie, că lui Micheld i-a venit gustul să-şi scrie 
memoriile, care sunt acolo. 

Şi generalul întinse mâna spre vasul de pământ, şi scoase un 
manuscris destul de voluminos. 

— Nu l-am citit, zise el, dar pot să-ţi spun dinainte ceea ce el 
conţine. Micheld mărturiseşte că, pe când erai leşinată, ţi-am dat 
o băutură care ţi-a tulburat raţiunea timp de mai multe 
săptămâni. Că, pe când erai nebună, ruşii au intrat în castel şi că 
m-am supus lor, pe când Constantin era arestat. Că, în fine l-am 
trimis pe dânsul, cu fiica ta, cu ordinul de a o încredința unui 
necunoscut. Ar trebui să-ţi mai spun încă, urmă generalul, că în 
Prusia te-am privat, din nou, de raţiunea ta, graţie acestei 
băuturi misterioase, şi că ai fost nebună nu câteva săptămâni, ci 
mai mulţi ani. 

69 


— Ponson du Terrail — 


— Mi-a spus astea, răspunse Nadeia. 

— Ei bine, zise generalul, fiindcă vrei să ştii totul, ascultă 
acum nu versiunea lui Micheld, ci pe a mea... 

Şi generalul Komistroi se sculă în picioare, mândru şi liniştit, 
cu privirea fulgerătoare, adăugând: 

— A venit momentul în care trebuie să cuceresc stima şi 
amorul tău filial. 


Capitolul XXII 

Nadeia îşi privea tatăl cu o uimire crescândă. Niciodată, ea nu- 
| văzuse în această ipostază. 

Generalul reluă: 

— Acum îţi voi spune istoria mea, istoria mea adevărată: 

Sunt polonez dar nu port numele meu... Am încercat să-l uit 
chiar eu, şi totuşi nu sunt nici un proscris, nici un mare criminal. 
La 28 de ani, având oroare de jugul moscovit, care apăsa asupra 
nenorocitei noastre ţări, m-am îmbarcat pentru Indii. După un an 
am fost numit comandant în armata Companiei Indiilor, care, pe 
atunci era înfloritoare. Aveam ca prieten, un tovarăş din 
copilărie, care era rus. Eram fraţi de arme. După câţiva ani eram 
colonelul unui regiment de „cipaye” şi m-am amorezat de miss 
Anna Harris, fiica generalului cu acelaşi nume. Era mama ta. l- 
am cerut mâna. La cererea mea, generalul îşi încruntă 
sprâncenele şi răspunse printr-un refuz. Atunci mi-am susţinut cu 
tărie dragostea mea, afirmând că miss Anna mă iubea, că o 
iubeam, că a refuza unirea noastră era nenorocirea noastră. 

Multă vreme, sir Harris păstră o tăcere potrivnică, în fine, el 
îmi spuse: 

„— Nu crede că refuz cererea dumitale, fiindcă eşti ofiţer. 
Dovada e că amo a doua fată, miss Ellen, şi că, dacă vrei să o iei 
de soţie, ea e a dumitale.” 

La aceste cuvinte am răspuns: 

„— Nu pe miss Ellen, ci pe miss Anna o iubesc şi vrea să o iau 
de soţie.” 

„— Dar, nenorocitule, strigă în fine generalul Harris vrei să fii 
ucis de pumnal în ziua căsătoriei dumitale?” 

„— Ucis?” am răspuns eu uimit. 

„— Vrei dar ca soţia ta să-ţi fie strangulată în braţe?” 

Şi cum nu pricepeam, el adăugă cu o voce tremurândă el, 
care îşi căpătase o mare reputaţie de bravură: 

„— Miss Anna e destinată zeiţei Kali.” 


70 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Îl priveam uimit şi el urmă: 

„— Nu ştii dar în ce ţară ne aflăm?” 

„— Ştiu, răspunsei, că suntem în Indiile engleze şi că adorăm 
un Dumnezeu atotputernic, iar nu o divinitate indiană.” 

El avu un surâs plin de amărăciune: 

„— Suntem stăpâni în aparenţă. E adevărat, zise el, că 
ocupăm oraşele, fortărețele, că i-am cucerit pe toţi şi i-am 
deposedat pe regi.” 

„— Ei bine, atunci?” îi spusei. 

„— Ei bine, nu suntem noi, stăpânii adevăraţi. Deasupra 
puterii noastre, care se afirmă ziua prin regimente strălucitoare, 
printr-un drapel care protejează oraşe bogate, prin flote superbe 
care străbat oceanul Indian, e o putere ocultă, misterioasă, un 
guvern al întunericului, care îşi ţine adunările în adâncul 
pădurilor virgine, în templele ruinate, în subterane necunoscute, 
consacrate altădată divinităţilor lor întunecate. Această putere, 
această asociaţie teribilă, care are ramificații în lumea întreagă 
şi o agenţie principală la Londra, este aceea a strangulatorilor. 
Fanatici stranii, ei merg sub drapelul unei divinităţi a 
întunericului, zeiţa Kali, acest monstru cu faţa de femeie, care 
după dânşii, se hrăneşte cu sânge omenesc.” 

„— Dar de ce, am strigat eu, întrerupându-l pe generalul 
Harris, te temi de strangulatori pentru fiica dumitale?” 

„— lţi spun că ei au consacrat-o zeiţei Kali.” 

„— Ei bine?” 

„— Ascultă, reluă el, căci cred că nu am fost suficient de 
explicit. Strangulatorii se recunosc între dânşii prin semne 
misterioase; dar noi englezii, europenii sau indienii neafiliaţi, nu 
vom putea niciodată să-i recunoaştem. Sectanţii acestei religii 
stranii aparţin tuturor claselor. Unii din ei sunt gentilomi perfecţi 
şi trăiesc la Londra, ei se văd la Covent-Garden, în jurul palatului 
Buckingham şi în parcul Saint-James. Ei se află printre soldaţii şi 
servitorii noştri. E o reţea care ne-a învăluit. Fanteziile zeiţei Kali, 
care, după cum crezi, nu se manifestă oamenilor decât prin 
preoţii ei, fanteziile ei, sunt nenumărate. Ea şi-a manifestat, 
acum cincisprezece ani, o dorinţă din cele mai ciudate, ca şaizeci 
de fete tinere între zece şi douăzeci de ani să-i fie dăruite, şi, 
prin urmare, să fie condamnate la un celibat etern. Cu acest 
preţ,  nenorocitele virgine vor fi la adăpost de  laţul 
strangulatorilor.” 

„— Dar, generale, strigai eu din nou, aceşti oameni ordonă şi 
dumneata te supui?” 


71 


— Ponson du Terrail — 


„— Aşteaptă, vei vedea cum se petrec lucrurile. Strangulatorii 
anunţă voinţele teribilei lor zeițe prin placarde ce se găsesc 
dimineața lipite de arborii locurilor publice destinate plimbărilor 
sau la uşa monumentelor. Acelea care anunțau ultima fantezie a 
zeiţei erau astfel concepute: «Băieţii şi fetele alese de zeiţa Kali 
vor fi marcate cu sigiliul lor.» Din acea zi, oricine avea o fată, o 
păstra ca o comoară şi o păzea cu mii de precauţii. Grijă 
zadarnică. Ceea ce zeiţa vroia, trebuia să se întâmple. li gonisem 
pe toţi servitorii, care erau de origine indiană. Nu păstrasem în 
jurul meu decât europenii; şi cum cerusem să mă întorc în 
Anglia, speram că ordinul meu de chemare va sosi la timp. Am 
împrejmuit apartamentul fetelor mele cu un gard mare şi cu 
numeroase santinele. Doicile lor petreceau noaptea în odaia lor. 
Un singur om pătrundea acolo, şi acest om era un locotenent de 
cipaye, alb ca dumneata şi ca mine, care purta un nume 
englezesc şi îmi era aghiotant. In fine ordinul meu de chemare 
sosi. M-am îmbarcat a doua zi şi, sporind precauţiile, pe măsură 
ce ora plecării mele se apropia, am dublat santinelele şi vroiam 
să petrec chiar eu această ultimă noapte în odaia copilelor mele. 
Mult timp m-am luptat cu somnul; dar în fine, capul mi s-a 
îngreunat şi am adormit. Când m-am deşteptat, se făcuse ziuă şi 
toţi dormeau în jurul meu. Un mare câine prepelicar era culcat la 
uşa acelei odăi şi totuşi nu lătrase. Cu toate acestea, una din 
fetele mele, miss Anna, era culcată pe jumătate goală, şi am 
văzut pe umărul e tatuajul sacru. Ea era marcată cu sigiliul 
misterios al zeiţei Kali. Ea nu simţise nimic şi nimeni nu se 
deşteptase nici chiar câinele nu lătrase. Totuşi strangulatorii 
intraseră...” 

La această amintire, sir Harris îşi ascunse faţa între mâini şi 
murmură cu o mare disperare: 

„— Miss Anna e de aici înainte consoarta zeiţei Kali, şi dacă o 
mărit va muri, căci oricine nu se supune teribilei divinităţi trebuie 
să moară.” 

„— Dar, am observat, de atunci sunt cincisprezece ani! 
strangulatorii au uitat-o pe fata dumitale!” 

„— Oh! nu! răspunse generalul. In fiecare an, în această 
perioadă, fata mea primeşte printr-o mână invizibilă, adică ea 
găseşte pe masa sa de toaletă sau în budoarul său, aci un colac 
de perie fine, aci o brățară de aur masiv. Acesta e cadoul zeiţei 
Kali. Atâta timp cât miss Ana nu se va căsători, ea va fi iubita 
teribilei zeițe şi ne va apăra pe toţi. Strangulatorii ne consideră 
sacri, şi oricine e prieten cu ea sau servitorul meu se bucură de 


72 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


această protecţie.” 

„— Şi dacă se va mărita?...” 

L-am văzut pe general întorcând capul; dar în acel moment, 
miss Anna intră şi zise cu tărie: 

„— Tată nu mă tem de moarte, şi vreau să mă mărit cu 
colonelul, căci îl iubesc.” 

Sir Harris scoase un țipăt şi se dădu înapoi speriat. 

In acest moment, generalul Komistroi se opri spre a-şi şterge 
sudoarea ce-i curgea pe frunte. 

Nadeia asculta palpitând această stranie povestire. 


Capitolul XXIII 

Generalul Komistroi reluă: 

— Spaima lui sir Harris a fost aşa de mare auzind-o pe fata lui 
exprimându-şi cu atâta tărie dorinţa, încât nu găsi nici un cuvânt 
spre a răspunde. 

Miss Anna era o femeie de caracter; ce dânsa hotăra, trebuia 
să se împlinească. 

Nici lacrimile surorii sale, nici rugăminţile tatălui său, nu o 
clintiră. 

„— Te iubesc, îmi spuse dânsa, şi vreau să fiu soţia ta.” 

„— Şi eu te voi apăra!” am răspuns cu entuziasm. 

Nunta fu celebrată la Calcutta, şi s-a hotărât să plecăm din 
Indii chiar a doua zi. 

Generalul era bătrân, avea nevoie de odihnă; el a obţinut să 
fie trecut în rezervă. 

În acest context are loc unul din evenimentele vieţii mele, 
legat de amicul meu, tânărul ofiţer rus, care era în serviciul 
Companiei Indiilor. 

Eram fraţi de arme, ţi-am spus, Nedeia. Piotr era numele său, 
se căsătorise cu doi ani înaintea mea. 

El avea doi copii, o fată şi un băiat, din căsătoria lui cu o 
tânără anglo-indiană. 

Piotr a vrut să fie martor la căsătoria mea; soţia lui a fost 
domnişoară de onoare a nevestei mele. 

Guvernatorul general, care ştia ce pericol plana asupra 
noastră, dublase garnizoana din Calcutta. 

Un regiment indigen, în care se bănuia prezenţa câtorva 
afiliaţi, a fost trimis în altă parte. 

După ce s-a celebrat căsătoria, eu şi cu soţia mea ne-am dus 
la bordul vaporului, care trebuia a doua zi să plece spre Europa. 


73 


— Ponson du Terrail — 


Sir Harris şi Piotr ne însoţiseră. 

La bord se dădu o serbare. 

Se dădu un bal în onoarea noastră. 

Sir Harris şi oamenii casei erau foarte neliniştiţi; miss Anna 
surâzândă, liniştită - spunea: 

„— Nu mă tem de strangulatori.” 

Balul se prelungi până după miezul nopţii, stelele începură să 
dispară de pe cer când luntrele ce trebuiau să-i ducă pe invitaţi 
pe uscat, se puseră în mişcare. 

Pusesem santinele la uşa cabinei soţiei mele şi eram 
frământat de nişte presimţiri aşa de crude, încât am vrut să 
petrec prima mea noapte de nuntă într-un fotoliu, stând în faţa 
unei mese, cu două pistoale în mână. 

Imi era sete, servitorul meu îmi aduse un grog, pe care l-am 
băut. 

După câteva minute dormeam un somn adânc. 

Ce s-a petrecut atunci? Nu ştiu. 

Dar, când dimineaţă m-am deşteptat, am observat cu spaimă 
că eram dezbrăcat până la brâu. 

În acelaşi timp m-am uitat într-o oglindă şi am scos un țipăt. 

Pieptul meu era acoperit de acele tatuaje misterioase de care 
îmi vorbise sir Harris. 

Am făcut o săritură până la patul în care dormea miss Anna. 

Ea dormea liniştită. Am deşteptat-o, ea mă privi şi păli. 

„— Ah! îmi spuse ea, eşti marcat ca şi mine... iartă-mă!...” 

Strangulatorii  pătrunseseră în cabina noastră şi mă 
însemnaseră spre a mă putea recunoaşte mai târziu sau mai 
curând. 

Pe masa unde se mai aflau încă pistoalele mele am văzut o 
foaie de papirus pe care erau însemnate câteva rânduri în limba 
indiană. 

Am întins acest papirus soţiei mele, căci nu pricepeam 
această limbă. Ea tremurând mi-a tradus aceste cuvinte: 


„Străinule, i-ai insuflat o dragoste nebună miss Annei, care era 
destinată zeiței Kali, şi ea a îndrăznit să nu se supună. Zeița te 
condamnă pe tine şi urmaşii tăi. 

Fecioara va deveni mamă şi va muri. Copiii femeii infidele 
zeiței Kali vor muri unul după altul oriunde vor fi, şi oricât de 
misterios va fi locul unde se vor retrage. 

Chiar tu, străine, vei pieri peste câțiva ani, când îi vei vedea 
căzând pe toți cei dragi. 

74 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Înainte să fi trimis în lumea visurilor, zeița Kali îţi hărăzeşte 
dureri şi chinuri oribile. 

În fine, acela care e prietenul tău şi pe care îl numeşti fratele 
tău, Piotr moscovitul, va împărtăşi destinul tău. El e marcat tot 
ca şi tine; şi urmaşii lui sunt de asemenea condamnați”. 


Jos, mâna care scrisese aceste rânduri, desenase în loc de 
iscălitură un pumnal şi o frânghie. 

Am alergat afară din cabină şi am strigat după ajutor. 

Căpitanul vaporului şi ofiţerii alergară, le-am arătat pieptul 
meu tatuat... şi spaima se răspândi pe vas. 

„— Eşti un om mort, îmi zise căpitanul.” 

In acest moment, Piotr alergă scoțând ţipete de spaimă. 

El, tânără sa soţie şi copilul său fuseseră tatuaţi în timpul 
somnului. 

„— Tată! strigă miss Anna, alergând ca o nebună pe punte, 
unde e tata?” 

Intr-adevăr, sir Harris nu apărea, şi, cu tot zgomotul de pe vas, 
uşa cabinei sale era tot închisă. Se bătu la uşă, însă fără răspuns. 
Atunci cu umărul am sfărâmat uşa. Miss Anna şi cu mine am 
ţipat din nou. Sir Harris zăcea la pământ, neînsufleţit. 

El avea în jurul gâtului laţul de mătase cu care fusese 
strangulat. 

În ajun, generalul se retrăsese în cabina sa cu locotenentul 
Smith, aghiotantul său, care se culca tot mereu în odaia lui. 

Locotenentul dispăruse. 

Probabil el s-a aruncat în apă ca să ajungă la țărm înotând. 

Smith era afiliat cu strangulatorii, şi dânsul, fără îndoială, era 
acela care odinioară o marcase pe miss Anna. 


Generalul Komistroi se mai opri încă o dată. 

— Apoi, tată, apoi? zise Nadeia. 

— Ne-am întors în Europa, reluă el. 

Vroiam să o ascund pe soţia mea de toate privirile şi să-i 
derutez pe strangulatori. 

Piotr se despărţise de mine, debarcând la Liverpool şi nu ne- 
am revăzut niciodată. 

Am avut un moment speranţa ca vreun chimist bun sau vreun 
medic mare va reuşi să ne scape, pe miss Anna şi pe mine, de 
aceste oribile tatuaje. 

Am venit în Franţa. 


75 


— Ponson du Terrail — 


Acolo m-am adresat celebrităților ştiinţei moderne. 

Dar savanții dădură din cap şi răspunseră: 

„— Nu numai că tatuajul nu se şterge, dar se poate întâmpla 
ca şi copiii dumitale să se nască cu acest semn.” 

Atunci disperarea m-a cuprins şi am plecat din Franţa. Timp 
de doi ani am trăit, mama ta şi cu mine, schimbându-ne numele 
şi ascunşi în castelul înconjurat de vaste păduri, unde ai născut-o 
pe fetiţa ţa. 

Miss Anna era pe punctul de a deveni mamă. 

Durerile naşterii fură teribile nu numai pentru dânsa ci şi 
pentru mine. 

Cuvintele medicului francez sunau în urechea noastră ca o 
teribilă profeție. 

In fine, ai venit pe lume şi am scos un țipăt de bucurie... 

Corpul tău era alb şi n-avea nici o urmă a semnului pe care îl 
purtam noi. 

— Dar, tată, îl întrerupse Nadeia, nu mi-ai spus că mama a 
murit la naşterea mea? 

— Minţeam, zise generalul cu un accent de disperare. 
Minţeam, după cum vei vedea... 

Şi continuă cu o voce surdă această povestire pe care Nadeia 
o asculta plină de durere. 


Capitolul XXIV 

„— Strangulatorii ne-au uitat, îmi spunea miss Anna a doua zi 
după naşterea ta. Şi apoi, cum ar veni ei până aici? Suntem în 
fundul Europei, înconjurați de servitori credincioşi şi toţi creştini.” 

„— Ai dreptate,” am răspuns eu. 

„— In fine, reluă mama ta, nu mai avem să ne temem decât 
pentru noi; şi dacă vrei, o vom creşte pe fata noastră departe de 
noi şi sub un alt nume decât acela pe care-l purtăm.” 

„— Vom face cum vrei vrea”, i-am răspuns. 

Atunci ne-am înţeles să facem un sacrificiu dureros, dar 
necesar; să ne despărţim de tine şi să fii crescută în provincia 
cea mai îndepărtată a Poloniei, de nişte ţărani care te vor trece 
drept copila lor. 

Un intendent care îmi era devotat a fost însărcinat să te ducă 
pe tine şi pe doica ta, a doua zi, şi noi am adormit plini de 
speranţe. Vai! trebuia să mă trezesc singur... 

De mult timp soarele apăruse la orizont şi se oglindea pe 
vastele câmpii pline de zăpadă, care înconjurau castelul, când 


76 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


am deschis ochii. Mama ta se afla lângă mine, dar rece, 
neînsufleţită, şi am realizat cu spaimă că ea încetase din viaţă. 
Ea avea în jurul gâtului un mic semn albastru. Oroare!... Mama 
ta fusese strangulată pe când dormeam şi eu şi dânsa. Un lat 
subţire, la fel ca acela pe care l-am găsit în jurul gâtului lui sir 
Harris, se afla la pământ. Alături se afla un pumnal. Acest 
pumnal avea pe lamă semne misterioase, asemenea cu acelea 
pe care eu le aveam pe piept şi nenorocita ta mamă pe umeri. 

Generalul Komistroi se opri din nou şi fiica lui îl văzu plângând. 

— Ce vrei, copila mea, reluă el stăpânindu-şi plânsul, erai tot 
ce mi-a mai rămas de la mama ta şi n-am mai vrut să mă 
despart de tine. „Dacă ea va trebui să moară, mi-am spus, vor 
veni să o ia din braţele mele.” Şi te-am păzit aşa după cum un 
avar îşi păzeşte comoara sa, veghind asupra ta în fiecare 
moment, şi anii au trecut şi ai devenit o fată frumoasă. 

— Dar, tată, zise Nadeia, erau deci strangulatori printre 
oamenii care te serveau? 

— Nici unul. 

— Atunci, cine a ucis-o pe mama? 

— Intendentul castelului mi-a mărturisit în genunchi şi 
plângând că, în ajun, dăduse de mâncare unui cerşetor care 
trecea, şi că avusese slăbiciunea de a-i permite să se culce într-o 
magazie. 

— Oh! Dumnezeul meu! murmură Nadeia. 

— Au trecut mulţi ani, reluă generalul Komistroi. Copila deveni 
fată şi în fine femeie. Făcusem acest calcul ciudat, că termenul 
mediu al vieţii, în Indii, este abia de treizeci de ani; că erau 
douăzeci şi cinci de ani de când părăsisem Indiile şi patruzeci de 
ani de când sărmana ta mamă fusese marcată de fanatici în 
serviciul zeiţei Kali. Acea generaţie, mi-am spus, trebuie să fi 
murit, şi a trecut cu ura ei în mormânt. 

Ne întorceam în Varşovia. Acolo ştii tot aşa de bine ca şi mine 
ce s-a petrecut. Preocupările politice au risipit timp de mai mulţi 
ani din spiritul meu aceste spaime. Strangulatorii fură aproape 
uitaţi. Insurecția izbucni şi am fost unul din fruntaşii ei. Castelul 
în care te-ai născut, după ce rezistă unui asediu, deveni 
ascunzătoarea noastră. Nu ştiam încă de dragostea ta pentru 
Constantin. Vai! De ce nu am ştiut!... 

— Apoi, tată? întrebă Nadeia cu nerăbdare. 

Generalul continuă: 

— Fusesem altădată un brav soldat pe câmpurile de luptă ale 
Rusiei; împăratul îmi oferi graţierea, căci insurecția fusese 


77 


— Ponson du Terrail — 


învinsă, tocmai în momentul în care ai fost surprinsă de durerile 
facerii. Constantin, care nu ştia nimic, sosi. El se aruncă la 
picioarele mele şi l-am numit fiul meu, i-am făgăduit că-i vei fi 
soţie. In acest moment s-a născut copila ta. Femeia care l-a 
primit în braţele sale ni l-a întins mie, bunicul. Deodată pălii şi 
scosei un țipăt năbuşit. Acest stigmat teribil, de care tu ai 
scăpat, se reproducea pe acest corp mic, care se agita în braţele 
mele. Copila ta era marcată... 

— Ah! zise Nadeia, de aceea... 

— Ascultă, mai ascultă încă! urmă generalul. Locotenentul 
Constantin se apropie repede de mine, îşi privi copilul şi scoase 
un țipăt la fel ca şi mine. În acelaşi timp îşi smulse uniforma şi 
cămaşa şi îmi arătă pieptul cuprins de spaimă. Şi el purta 
infamul sigiliu al zeiţei Kali. Şi dânsul fusese marcat de 
strangulatori. 

„— Dar cine eşti tu? am strigat eu luându-l de mână, care e 
adevăratul tău nume?” 

„— Mă numesc Constantin, îmi spuse el, tatăl meu se numea 
Piotr Kornisov.” 

Constantin era fiul prietenului meu, ofiţerul rus; dânsul era 
copilul care fusese marcat pe bordul vaporului, dânsul, pe care 
fatalitatea l-a scos în calea ta, spre a se realiza profeția 
strangulatorilor. Şi pe când făceam, el şi cu mine, planul fugii 
noastre pentru a vă duce la celălalt capăt al lumii, pe tine şi 
copilul tău, mi se aduse o scrisoare. 

Această scrisoare venea din Londra. 

Am deschis-o tremurând şi am citit aceste rânduri: 

„Ora fixată pentru moartea dumitale, aceea a fiicei dumitale şi 
a locotenentului Constantin se apropie. Despărţiţi-vă unul de 
altul şi păziți-vă!” 

Această scrisoare era semnată: 

„Un strangulator pocăit, care va muri.” 


l-am întins scrisoarea lui Constantin: 

„— Fugi, i-am spus, lasă-mă să-mi iau fiica”. 

„— De ce să fug, îmi răspunse el, sunt dezertor, Siberia mă 
aşteaptă.” 

— Oh! tată, murmură Nadeia, deci spre a te supune acestei 
înştiinţări misterioase ne-ai despărţit? 

— Da. 

— Şi l-ai lăsat pe Constantin să fie condamnat, când puteai să 
obţii graţierea lui? 

78 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Da. 

— Şi mi-ai smuls copila mea? 

— Da, da, zise bătrânul. Şi de cinci ani, noi am călătorit 
schimbându-ne numele, şi acum te-am ascuns aici, pe tine, fiica 
mea, singura mea avere... 

— Ah! strigă Nadeia, ce-ai făcut cu fetiţa mea? 

— Copila dumitale e la Paris... ascunsă bine... eu o văd 
adesea... 

— Dă-mi-o. 

— Dar, nenorocito, vrei ca strangulatorii să găsească urma 
noastră? 

Amorul matern izbucni în acest moment. 

— Nu cred în strangulatori, zise ea. 

Dar deodată scoase un țipăt teribil şi generalul se dădu înapoi 
cu câţiva paşi. 

Era în fundul odăii o uşă acoperită de o perdea. Această uşă, 
care dădea într-un cabinet fără altă ieşire decât o fereastră, se 
deschise deodată. 

Şi pe pragul acestei uşi generalul şi fiica sa, muţi de spaimă, 
văzură apărând un om care le era cu totul necunoscut... 

Acest om avea un laţ într-o mână şi un pumnal în cealaltă. 

El făcu un pas spre Nadeia şi îi zise cu răceală: 

— Faci rău, doamnă, dacă nu crezi în strangulatori!... 


Capitolul XXV 

Acest bărbat pe care ea îl vedea pentru prima oară avea în 
ochi o asemenea privire încât Nadeia se aruncă înaintea tatălui 
său şi îl acoperi cu corpul ei. 

— Ai milă de dânsul, zise ea. Ucide-mă pe mine, dar iartă-l. 

Generalul era fără arme şi Nadeia încuiase uşa. Şi acest 
bărbat care intrase, era tânăr şi robust şi avea în mâini un laţ şi 
un pumnal. 

Cum era să nu îl ia drept strangulator? 

Dar necunoscutul îi asigură cu un gest şi un surâs: 

— Generale, zise el, şi dumneata, doamnă, aţi scăpat de un 
mare pericol graţie mie. 

— Cine eşti? întrebă generalul, care îşi luase fata în braţe şi o 
strângea la piept cu ardoare şi disperare. 

— Puțin vă pasă cine sunt, răspunse el, lăsaţi-mă să vă spun 
ce am făcut. 

Şi o luă pe Nadeia de mâini, adăugând: 


79 


— Ponson du Terrail — 


— Linişteşte-te, doamnă, pericolul nu mai există, şi veghez, de 
altfel, asupra dumitale şi tatălui dumitale. 

— Dar cine eşti? repetă bătrânul care îl privea pe acest om, 
tânăr încă, cu faţa magică şi frumoasă, şi care avea în ochi nişte 
fulgere dominatoare. 

— Domnule, zise el, întâmplarea m-a condus într-o cârciumă 
la două leghe depărtare de aici. 

Cunosc limba indiană. 

Doi oameni vorbeau în această limbă, în acea cârciumă. Am 
tras cu urechea. Convorbirea lor m-a uimit. Ei veneau de la 
Londra, într-adins spre a vă strangula, pe dumneata şi pe fiica 
dumitale. 

Nadeia îşi împreună mâinile cu o expresie de teroare. 

— Un om, urmă necunoscutul, trebuia să le deschidă uşa şi să- 
i introducă până aici. Acest om era noul servitor pe care l-ai 
angajat. 

— Mizerabilul! 

— El nu va mai trăda, zise cu răceală necunoscutul. 

Şi cum generalul îl privirea cu mirare, el adăugă: 

— Nu, căci a murit. 

Şi atunci Rocambole, căci aţi ghicit că era dânsul povestit cum 
a pus mâna pe cei doi indieni, şi l-a strangulat pe servitor cu laţul 
luat de la Osmanco. 

Tatăl cu fiica îl ascultau tremurând, şi se priveau cu o expresie 
de spaimă. 

Un singur lucru mai rămânea de explicat, şi Rocambole îl 
explică repede. Teribilul laţ îşi făcuse minunat treaba sa, încât 
servitorul căzuse fără chiar să poată scoate un țipăt, se zbătuse 
câteva secunde şi murise. 

Atunci Rocambole l-a târât după un pom, apoi, profitând de 
indicaţiile pe care le auzise când servitorul le dădea indienilor 
asupra dispoziţiilor interioare ale casei, intră în sală, găsise 
scara, şi ajunsese la catul întâi unde afla un lung coridor. 

Asta se petrecea fără îndoială când Nadeia, cobori în parc, 
săpă la picioarele arborelui spre a lua manuscrisul lui Micheld. 

Rocambole pătrunse deci, fără lumină, în odaia Nadeiei. 

Apoi, auzind un zgomot uşor, intrase în cabinetul de toaletă. 

Acest zgomot era acel al uşii generalului care se deschidea. 

Bătrânul, concediindu-l pe Micheld, obținuse de la dânsul 
mărturisiri complete. 

El stinsese lumânarea, dar, veghea la fereastră şi auzise 
foarte bine pe Nadeia ieşind din odaia sa. 


80 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Generalul venea deci, zdrobit de durere, nemaiputând suporta 
ura şi disprețul fiicei sale, să-i povestească sinistra lui istorie, şi 
nu bănuia deloc, când Nadeia intră şi închise uşa, că înăuntru se 
mai afla cu dânşii un al treilea personaj. 

— Eşti aici de la întoarcerea fiicei mele? întrebă generalul. 

— Da, domnule. 

— Şi m-ai auzit? 

— Ştiu toată istoria dumitale. 

Această putere misterioasă a fascinaţiei pe care o exercita 
Rocambole începea să-şi facă efectul asupra generalului şi fiicei 
sale. 

— Dar cine eşti, salvatorul nostru? întrebă generalul pentru a 
treia oară. 

Rocambole îşi aplecă fruntea: 

— Nu căutaţi, acum cel puţin, a şti cine sunt, zise el cu 
tristeţe. Mulţumiţi-vă să vedeţi în mine un protector. 

— Da, zise generalul cu amărăciune, ne-ai salvat azi, iar 
mâine? 

— Mâine, voi veghea asupra dumneavoastră ca şi azi, 
răspunse Rocambole. 

Generalul dădu din cap: 

— Nu se poate lupta mult timp contra strangulatorilor. 

Un surâs trecu pe buzele lui Rocambole. 

— Ascultaţi-mă, zise el. Pot, dacă vreau, să fiu mâine în 
fruntea unei asociaţii mai teribile decât aceea a strangulatorilor, 
şi să le ţin piept. Mă întrebi cine sunt? Sunt un om născut pentru 
luptă, care a plătit scump dreptul de a comanda altora şi care 
are fanaticii săi ca şi zeiţa Kali. Priviţi-mă, n-am patruzeci de ani, 
dar am trăit multe vieţi. Am fost obosit, mi se urâse cu viaţa... 
Într-o zi, crezând sarcina mea împlinită, am căutat în fundul 
Senei uitarea şi repausul. Moartea m-a gonit şi a făcut bine, căci 
mai aveam de făcut încă multe lucruri în lume. Am fost salvat de 
bandiți. Ei m-au aclamat ca şeful lor. Am primit, căci se poate 
aduce pe calea binelui toţi aceşti bandiți. Unii din ei văzuseră 
casa dumneavoastră, au luat informaţii şi au organizat un 
complot în care viaţa dumneavoastră era în joc. Nu întâmplarea 
m-a adus aici, ci necesitatea să-i împiedic pe aceşti oameni să 
comită o crimă; şi, atunci când credeam că trebuie să vă apăr 
contra unor răufăcători vulgari, am găsit în drumul meu pe acest 
inamic teribil care vă condamnase. 

Rocambole vorbea cu o mare elocinţă. 

Accentul său, gesturile sale, atitudinea sa aveau ceva înălţător 


81 


— Ponson du Terrail — 


care mişca adânc toate fibrele inimii. 

Generalul dădu totuşi din cap pentru a doua oară. 

— Nu-ţi face iluzii, zise el. Crezi că poţi apăra un bătrân, o 
sărmană femeie şi o copilă?... 

— Am pus deja copila în siguranţă, zise Rocambole. 

— Copila! strigă generalul. 

— Fiica mea! exclamă Nadeia. 

— Da, zise Rocambole. 

Şi întorcându-se spre general: 

— Ai încredinţat fata unei bătrâne care locuieşte în strada 
Delta? 

— Da, şi m-am dus s-o văd acum optzile. 

— Ei bine, a doua zi copila a fost furată. 

— De cine? 

— De o femeie care, din fericire, mi se supune şi se teme de 
mine şi mi-a dat copila. 

— Doamne! Dumnezeul meu! murmură Nadeia. 

— Acum, continuă Rocambole, vă voi părăsi pentru moment; 
dar nu vă temeţi de nimic, cel mult peste o oră vă voi aduce 
gardienii. 

Şi făcu un pas spre uşă. Generalul îl luă de mâini. 

— Străine, îi spuse el, în numele cerului, spune-mi cine eşti? 

— Spune-ne cel puţin numele dumitale, se rugă Nadeia, care-l 
privea cu admiraţie. 

— Cine sunt? Vreţi să ştiţi? Numele meu vă e necunoscut, zise 
el. Mă numesc Rocambole. Sunt un mare vinovat pocăit şi care 
caută să înduplec mânia cerului, termină el cu vocea mişcată. 

Şi plecă, lăsând-o pe Nadeia şi pe general aşa de uimiţi, încât 
se întrebau dacă nu sunt jucăria unui vis. 


Capitolul XXVI 

Ordinele lui Rocambole fuseseră executate punct cu punct. 

Moartea Bravilor, Marmouset şi Chanoine îi transportaseră pe 
cei doi indieni în barcă. 

Aceştia nu opuseseră nici o rezistenţă. 

De altfel Rocambole îi legase aşa de minunat, încât, nu puteau 
fi dezlegaţi decât cu mare greutate. 

Dar ceea ce-i ţinea mai mult nemişcaţi era spaima de care ei 
fuseseră cuprinşi auzind răsunând la ureche limba lor maternă. 

Cine era deci acest om care vorbea aşa de bine limba indiană? 

O temere superstiţioasă îi cuprinsese, şi-şi spuseseră pe 


82 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


şoptite pe când erau transportaţi: 

— Am căzut în mâinile fiilor lui Siva. 

Spre a explica aceste misterioase cuvinte, e necesar să 
spunem că religia indiană are două divinităţi: Siva şi zeiţa Kali; 
prin urmare două principii: binele şi răul. 

După cum teribila divinitate e adorată de strangulatori şi 
fanatici, Siva îi are pe ai săi. 

Aceştia au format o sectă care are ca misiune să-i distrugă pe 
strangulatori. Dar aceştia din urmă au fost mai tari şi până acum 
au triumfat. 

Numai Osmanco şi Gurhi recunoşteau că fiii lui Siva aveau 
încă oarecare putere şi că în Europa şi mai ales în Franţa, ei 
puteau să lupte cu forţe egale. 

Această convingere că omul care-i făcuse să cadă în cursă era 
vreun înalt personaj al sectei inamice, îl va servi mult pe 
Rocambole. 

O împrejurare trebuia, de altfel, să înrădăcineze în spiritul lor 
această convingere. 

Odată ajunşi în barcă, cei trei bandiți recrutaţi de Rocambole, 
după ce îi lungiră pe indieni, se puseră la sfat, desigur vorbind de 
Rocambole şi de îndrăzneala lui. 

Cei doi indieni nu ştiau dialectul hoţilor, dar destul de bine 
limba franceză ca să priceapă că bandiții vorbeau de Rocambole 
cu o admiraţie adâncă şi cu un mare respect. 

Marmouset spunea: 

— E un bărbat mândru? 

— E stăpânul stăpânilor, răspunse Chanoine entuziasmat. 

— Şi care îţi trânteşte un om în două mişcări, adăugă Moartea 
Bravilor. 

— Asta e adevărat, reluă Marmouset. Şi când te gândeşti că 
noi l-am pescuit. 

Şi aceşti oameni vorbiră astfel timp de trei ore. 

Moartea Bravilor ridica din când în când capul şi se uita pe 
drum, 

— Intârzie, zise Chanoine. 

— E de lucru sus, răspunse Moartea Bravilor, care presupunea 
cu naivitate că după ce îl asasinase pe bătrân şi pe fată, 
Rocambole forţa mobilele, răscolea prin cutii şi fura toate 
lucrurile de valoare. 

— Dacă i s-o fi întâmplat ceva, zise Moartea Bravilor 

— Nu e pericol! murmură Marmouset, Rocambole e tare. 

— Mă intrigă un lucru, zise Moartea Bravilor. 


83 


— Ponson du Terrail — 


— Care? 

— Acea lumină care nu se mişcă din loc. 

Şi arătă fereastra odăii Nadeiei, odaie care era luminată, pe 
când restul casei era în întuneric. 

— Ei bine, ce dovedeşte asta? zise Marmouset. 

— Mi se pare, zise Moartea Bravilor, că dacă a dat lovitura, 
lumina s-ar muta din loc şi stăpânul ar face o mică recunoaştere. 

— Dacă ne-am duce în ajutorul lui! zise Chanoine 

— Drace! adăugă Marmouset. 

Dar Moartea Bravilor dădu din cap. 

— Mai întâi, zise el, trebuie să-i păzim pe aceşti de oameni 
care sunt aici. 

— Voi sta, eu. Ei sunt bine legaţi şi nu e pericol că vor fugi. 

— Da, zise Moartea Bravilor, dar uiţi că am făcut făgăduială 
stăpânului. 

— Care? 

— Aceea de a ne supune. 

— Ei bine? 

— Şi stăpânul nu ne-a dat voie să-l urmăm. 

— Da, zise Chanoine, dar dacă i s-a întâmplat ceva 

— AŞ, zise Moartea Bravilor. Nu degeaba e el Rocambole. 

Pe când spunea aceste cuvinte se auzi o fluierătură în 
depărtare. 

Marmouset se sculă în picioare şi zise: 

> lată-l! 

Intr-adevăr, auzi o a doua fluierătură şi se văzu o umbră. 

Era Rocambole care venea alergând. El sări în barcă cu 
agilitatea unei căprioare, apoi îi spuse lui Marmouset: 

— Nu dezlega încă barca, căci avem de vorbit. 

— Aţi dat lovitura? întrebă Chanoine. 

— Mai întrebi? zise cu naivitate Moartea Bravilor, dând din 
umeri. 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole: 

— Aţi jurat că vă veţi supune, zise el. 

— Da, răspunseră câteşitrei. 

— Prin urmare sunt şeful? 

— Pe care îl vom sluji cu credinţă, răspunsese Chanoine. 

— Asta nu e destul, zise cu răceală Rocambole. Trebuie să-mi 
serviţi orbeşte. 

— Orbeşte! repetară câteşitrei. 

— Fără să discutaţi niciodată ordinele mele, zise Rocambole. 

Ei întinseră mâinile şi spuseră: 

84 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Pe onoarea noastră de bandiți! 

Când hoţii fac un asemenea jurământ, el e sfânt. 

— Bine, le spuse Rocambole. Acum ascultați... Am fost sus, şi 
cu degetul arăta casa, şi în loc să găsesc ceea ce credeam, am 
găsit prieteni. 

Bandiţii îl priviră uimiţi. 

— Prieteni pe care trebuie să-i apăraţi cu preţul vieţii voastre, 
urmă Rocambole, respectându-le proprietatea lor, bineînţeles. 

— E ciudat asta, zise Moartea Bravilor. 

— Vei urca acolo, tu şi Chanoine, continuă Rocambole, şi veţi 
spune bătrânului şi tinerei femei: „Venim din partea stăpânului 
spre a veghea zi şi noapte asupra voastră.” 

— Asta e ciudat, repetă Chanoine, dar e suficient să vrei, 
stăpâne, ca să fie aşa. 

Rocambole adăugă: 

— leri spuneai că vrei să dai lovituri mari? 

— Da. 

— Ei bine, momentul nu e departe. 

— Ah! răspunse Chanoine. 

— Pentru astăzi, zise Rocambole, n-am altceva spus. Plecaţi! 
Voi veni mâine şi nenorocire vouă, dacă nu veţi fi executat 
ordinele mele. 

— Ai cuvântul nostru, zise Moartea Bravilor. 

— Bine! Du-te! 

Şi pe când cei doi bandiți săreau pe țărm, Marmouset spuse la 
rândul său: 

— Şi eu stăpâne, ce am de făcut? 

— Vei sta cu mine. Dezleagă barca şi să plecăm. 

Marmouset se supuse şi porniră. 

— Nu e nevoie să te grăbeşti, îi zise Rocambole, am timp 
destul. 

Atunci se aplecă spre Osmanco şi Gurhi şi apropie buzele de 
urechea celui dintâi şi îi zise în limba indiană: 

— Zeița Kali te-a părăsit, după cum ea îi părăseşte pe 
servitorii săi cei răi. 

Indianul ridică cu resemnare ochii spre cer. 

— Şi Siva îmi ordonă să te ucid, adăugă Rocambole. 

Osmanco nu tresări. 

— Ceea ce e scris e scris, murmură el. 

Rocambole ridicase asupra lui pumnalul care i-l luase. 

— Kali mă va răsplăti în lumea sufletelor, murmură fanaticul. 

Rocambole lăsă mâna jos şi se adresă lui Gurhi: 


85 


— Ponson du Terrail — 


— Dacă Siva te va ierta, mi te vei supune? 

Tânărul făcu un semn negativ; dar vârful pumnalului îi atinse 
gâtul şi el scoase un țipăt. 

— Voi vorbi! murmură el. 


Capitolul XXVII 

A doua seară, cu puţin înainte de miezul nopţii, pe când cerul 
era întunecat şi ploaia cădea din abundență, cârciuma lui 
Arlechin, care până atunci fusese cufundată în întuneric şi 
tăcere, se lumină deodată. 

In acelaşi timp din toate părţile Senei, soseau tăcuţi, muşterii 
obişnuiţi. i 

Camarde era la tejgheaua ei. lmbrăcată în negru şi cu 
înfăţişarea serioasă, ea avea în ochi, în vorbă şi în atitudine ceva 
misterios în acea seară. 

Pie-Borgne era lângă dânsa. Aceasta din urmă se îmbrăcase 
cu rochia cea mai decoltată. 

Ce trebuia să se petreacă aşa extraordinar la Arlechin? Un 
lucru, care, cu opt zile înainte, ar fi fost foarte natural şi care, 
acum, lua nişte proporţii fantastice. 

Stăpânul, nu i se mai zicea Rocambole, trebuia să vină. 

Erau cinci zile de când el nu mai fusese văzut la Arlechin. 

Dar avuseseră veşti despre dânsul. 

Şi încă veşti frumoase! 

Marmouset, copilul teribil al bandei, sosise anunțând că 
stăpânul avea proiecte grandioase. Care erau? 

Marmouset era de o discreţie absolută. 

Dar el o anunţase pe Camarde că stăpânul pregătea o 
expediţie superbă, că va fi nevoie de multă lume, şi că nu va 
înrola pe primii veniţi. 

— Voi fi şi eu? întrebase Camarde. 

— Nu ştiu. 

Şi după acest răspuns, Marmouset plecase. 

Dar Camarde îşi spuse că o femeie cu meritele einue 
niciodată lăsată la o parte; şi ea se pregătea să primească, în 
mod cuviincios pe noul şef al distrugătorilor. 

La rândul ei, Pie-Borgne, care era de faţă la comunicarea lui 
Marmousset, îşi spusese: 

„Sunt tânără şi frumoasă. Camarde e bătrână. Cu mare 
uşurinţă o voi da la o parte. Dacă stăpânul îşi ia o tovarăşă, 
aceea voi fi eu.” 


86 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Marmouset o însărcinase pe Camarde să prevină pe principalii 
distrugători, aceia pe care se putea conta, şi să le dea întâlnire 
în acea noapte. 

In fine, cu puţin înainte de miezul nopţii, Notarul şi Jean Călăul 
sosiră cei dintâi. 

Ei aveau fără îndoială instrucţiunile stăpânului, căci cel dintâi 
i-a spus Camardei: 

— Nu te mai găti degeaba, nu cred că se vor lua femei. 

— Ah! zise Pie-Borgne muşcându-şi buzele. 

— Şi apoi, zise Notarul, eu cred că nu merge la doi paşi de 
aici. 

— AŞ, zise Camarde. 

— Ne vom îmbarca! 

— Pe Sena? 

— Nu, pe mare. 

— Eu nu sufăr de rău de mare, zise Pie-Borgne. Pot să merg... 
dovadă că era să plec în California, unde mi s-a spus că sunt de 
făcut afaceri de aur... 

— Mai ales pentru femei, zise Notarul. 

Camarde reluă: 

— Dacă e aşa, nu vreau să mă duc. Aici îmi câştig existenţa. 

Distrugătorii soseau unul câte unul şi comentariile se 
înmulţeau. 

Ce era această misterioasă expediţie? 

Fiecare îşi dădea cu părerea. Dar nimeni nu găsea soluţia. 

Notarul şi Jean Călăul surâdeau şi răspundeau: 

— Aveţi răbdare căci va sosi stăpânul. 

— Dar unde e Moartea Bravilor? întrebă Pie-Borgne foarte 
intrigată. 

— Şi Chanoine? întrebă unul din distrugători. 

— Ei sunt ocupați, răspunse Notarul. 

Dar un nou venit, care se oprise pe pragul uşii, strigă: 

— ţi voi spune eu! 

— Ah! tu ştii unde sunt? spuse Notarul privindu-l cu coada 
ochiului. 

— Ei s-au lăsat de meserie. 

— Nu se poate! strigă Camarde. 

— E aşa cum vă spun, reluă distrugătorul. Au devenit servitori. 

— Oh! ce glumă! 

Numai Notarul, Jean Călăul şi Marmouset rămăseseră 
nepăsători. 

Distrugătorul continuă: 


87 


— Ponson du Terrail — 


— Nu glumesc! E purul adevăr. l-am întâlnit pe amândoi. 
Chanoine s-a făcut vizitiu. El are o frumoasă perucă pudrată, o 
haină galonată cu aur şi conduce o trăsură cu o pereche de cai 
frumoşi englezeşti. 

Şi cum ceilalţi distrugători protestau, povestitorul continuă: 

— Cât despre Moartea Bravilor, el stă în picioare la spatele 
trăsurii. El s-a ras ca valeţii englezi. 

— Dar tu îţi baţi joc de noi! zise Camarde. 

— Deloc, i-am văzut chiar astăzi de dimineaţă. 

— Unde? 

— In Paris, la poarta hotelului Maurice, strada Rivoli. 

— Dacă e adevărat, zise unul din distrugători care auzise 
vorbindu-se de aventurile lui Rocambole, desigur că stăpânul era 
în trăsură. 

— Deloc. 

— Atunci te-ai înşelat. 

— Nu, fiindcă le-am vorbit. 

— La amândoi? 

— Da! şi am văzut urcându-se în trăsură un domn bătrân şi o 
femeie tânără. 

— Asta e nostim. 

— Nu, răspunse cu răceală Notarul, care tăcuse până atunci. 

Toate privirile se întoarseră spre dânsul. 

— Notarul trebuie să ştie, zise Camarde. 

— Pot să vă explic totul, răspunse acesta. 

— Bătrânul şi femeia cea tânără sunt aceia din Villeneuve- 
Saint-Georges. 

— Ah! 

— Am crezut că era vânat... 

— Ei bine? 

— Deloc, erau vânători. Se pare că bătrânul este un prieten 
din Londra şi s-a asociat cu stăpânul. 

— Nostim, zise Marmouset. 

— Şi iată pe Chanoine vizitiu şi Moartea Bravilor valet; astea 
sunt loviturile lui Rocambole. 

— Bravo! Bravo! 

— Un om mândru! zise Camarde. 

Pie-Borgne luă un cuţit de pe masă. 

— Vai de aceea care mi-l dispută! zise ea. 

In acest moment se auzi pe țărm un zgomot, cu al cărui ecou 
cei din jurul cârciumii Arlechin nu erau deloc obişnuiţi. 

Era trapul a patru cai, ataşaţi la o trăsură cât se poate de 


88 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


luxoasă. 

Şi pe când muşteriii cârciumii alergau la țărm, un om într-un 
elegant costum de călătorie, un gentilom, descinse din trăsură şi 
îi salută pe distrugătorii uimiţi. 

— Stăpânul! murmură Notarul, scoateţi-vă pălăriile şi salutaţi.. 

Pe când Notarul vorbea astfel, Rocambole intră în cârciumă. 


Capitolul XXVIII 

Rocambole ştia ce putere aveau minunăţiile asupra acestor 
imaginaţii corupte. 

Această sosire era o adevărată minunăţie. 

Când Moartea Bravilor îl pescuise pe stăpân pe jumătate 
înecat, el avea asupra lui câteva piese de aur, pe care el i le 
furase. 

De aceea când el plecase cu Moartea Bravilor, cu Chanoine şi 
cu Marmouset cu cinci zile înainte, sub pretextul de a se duce să 
pregătească mica afacere de la Villeneuve-Saint-Georges, 
Camarde scosese un ciorap în care se aflau o mie de franci şi îi 
oferise cu respect, spunându-i: 

— Pot să vă împrumut, căci nu mi-e frică. 

— Te cred, răspunse Rocambole, dar n-am nevoie, peste opt 
zile voi avea mai multe bilete de o mie. 

El plecase deci fără bani, îmbrăcat într-un costum vechi de 
marinar. 

Şi acum se întorcea în trăsură cu patru cai, îmbrăcat în haine 
de prinţ şi cu bijuterii preţioase pe dânsul. Un astfel de om era 
un zeu. De aceea entuziasmul distrugătorilor ajunsese la culme. 

Strigăte de „trăiască Rocambole” se auziră din toate părţile. 

In acest timp câţiva curioşi se îngrămădeau în jurul trăsurii. 

Cu toate că lumina felinarelor se reflecta în afară, lor li se 
păruse că văd în trăsură o femeie. 

Rocambole reuşise să restabilească tăcerea. 

Apoi, spre a fi mai bine auzit, se urcase pe un scaun, în 
mijlocul cârciumii. 

Distrugătorii se strânseră în jurul lui, şi toate mâinile băteau 
cu putere. 

— Copiii mei, le spuse Rocambole, aceia dintre voi care m-au 
cunoscut odinioară, ştiu că nu dau decât lovituri mari. A fi şeful 
distrugătorilor, şi a da lovituri mici ici şi colo, asta e bun pentru 
Pâtissier. 

El avu un surâs de dispreţ. 

89 


— Ponson du Terrail — 


— Vin să vă propun ceva bun. leri eraţi hoţi; vreţi să fiți 
soldați? 

Aceste cuvinte produseră o mare uimire. 

Rocambole continuă liniştit: 

— Aţi auzit vorbindu-se de „amicii” din Londra? 

— Da! strigă Marmouset. 

— Ei bine! am făcut planul de a-i zdrobi. 

— Pe hoţi? 

— Nu, pe strangulatori. Cine are încredere în mine să mă 
urmeze, cine nu, să rămână aici. 

— Cum! spuse unul din distrugători, mergem la Londra? 

— Da. 

Un altul spuse cu cinism: 

— Nu mi-a plăcut niciodată ghilotina. La Londra te spânzură, 
asta e mai curat. Contează pe mine, căpitane. 

— Dar mă vei ruina, stăpâne? zise Camarde, i-ai fermecat, ei 
te vor urma toți. 

— Cred şi eu, răspunse Rocambole, dar linişteşte-te, am 
nevoie de un corespondent la Paris şi m-am gândit la dumneata. 

— Bine! 

— Şi apoi ne vom întoarce în curând. 

In cârciumă se aflau vreo douăzeci de oameni, toţi oameni 
hotărâți şi energici. Toţi strigară: 

— La Londra! La Londra! 

Atunci Rocambole scoase din buzunar o pungă al cărui 
conţinut îl vărsă pe masă. 

Spre marea lor mirare distrugătorii observară că din pungă 
ieşiră nişte jetoane de aramă având un număr de ordine. 

— Ascultaţi-mă acum, le spuse Rocambole. 

Eu plec chiar în noaptea asta spre a organiza totul. 

Dar pe voi nu vă iau îndată şi nici n-am nevoie de voi înainte 
de şapte sau opt zile. Veţi lua fiecare câte un număr. 

Apoi, mâine, vă veţi duce unul câte unul, având grijă să nu fiţi 
observați, în strada Lafayette, în faţa Gării de Nord. Acolo veţi 
vedea o firmă pe care e scris cu litere roşii: 

„Birou pentru emigrare” 

Veţi urca şi veţi găsi un om bătrân care se numeşte Milon. 

li veţi prezenta numărul; el în schimb vă va da fiecăruia câte 
300 de franci, un paşaport şi un bilet pentru Anglia. 

Astăzi e joi. Trebuie ca peste opt zile să fiţi cu toţii la Londra. 

— Unde ne vom regăsi? întrebă Notarul. 

— E la Londra, urmă Rocambole, un cartier populat în care 


90 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


ajungi după ce treci puntea Waterloo, numit Wapping. 

In acest cartier se află o cârciumă renumită, cu firma la 
„Regele George”. 

Cum veţi sosi, vă veţi prezenta acolo. 

Cârciumarul e un prieten şi vă va spune unde mă găsiţi. 

Zicând aceste cuvinte, Rocambole împărţi  jetoanele 
distrugătorilor. 

Nici unul nu refuză şi nu avu nici măcar un moment de ezitare. 

Toţi luară repede jetoanele. 

Pie-Borgne se prezentă cea din urmă. 

Văzându-l pe stăpân aşa de frumos gătit, ea devenise sfioasă. 

— Mă iei şi pe mine? întrebă ea tremurând. 

— Eşti prea frumoasă ca să te lăsăm aici, îi răspunse 
Rocambole. 

Pie-Borgne luă acest răspuns drept o declaraţie. 

— Oh! dacă ai şti, cât de mult te voi iubi! 

Pe când ea spunea aceste cuvinte, o femeie cobori din răsură. 

La vederea acestei femei distrugătorii se simţiră cuprinși de 
un straniu sentiment de respect. 

Ea înainta, maiestuoasă şi liniştită ca o regină în mijlocul 
poporului său. 

Apoi puse mâna pe Pie-Borgne care tremura ca frunza. 

— N-ai gust prost, mititico, zise ea. 

Rocambole o luă de mână şi întorcându-se spre distrugători, le 
zise: 

— O vedeţi pe doamna; trebuie să vă supuneţi ei tot ca şi mie. 

Această femeie, credem că nu mai e nevoie să o spunem, era 
Vanda rusoaica, aceea care strigase la marginea apei: 

— Nu, Rocambole n-a murit!... 


După câteva minute, Rocambole şi Vanda se urcau în trăsură 
şi pe când aceasta se puse în mişcare, stăpânul zicea: 

— In fine, mi-am găsit un lucru demn de mine!... Vai de 
strangulatori! 

Vanda îl îmbrăţişa de gât. 

— Vezi, zise ea, că nu aveai dreptul să mori! 


Capitolul XXIX 
Trecuse aproape o lună de când Rocambole plecase din Paris 
împreună cu Vanda. 


91 


— Ponson du Terrail — 


Într-o seară, după cină, în salonul de fumat al hotelului 
Dubourg, vreo şase gentilomi, tineri cea mai mare parte, 
discutau cu oarecare animație bând groguri. 

Obiectul conversaţiei lor era o luptă de cocoşi ce avusese loc 
în ajun, fără ştirea poliției, desigur. 

Se ştie că englezii sunt ahtiaţi după asemenea lupte de 
cocoși. 

Numai o luptă între doi boxeri cunoscuţi ar putea să-i smulgă 
de la un asemenea spectacol. 

In lupta despre care vorbeau aceşti gentilomi, sir George 
Stowe pierduse o sumă considerabilă, pariată pe „Monarque” 
care era favoritul publicului. Cocoşul celalalt, anume „Belle- 
Etoille”, rivalul lui Monarque, îşi ucisese adversarul său printr-o 
lovitură de cioc şi trei lovituri de picioare. 

Această împrejurare, foarte neînsemnată în aparenţă, era 
totuşi din ajun obiectul conversaţiilor din Londra întreagă. 

Şi asta nu fiindcă Monarque fusese bătut după o lungă carieră 
de succese, dar fiindcă fusese bătut de Belle-Etoille, un cocoş 
necunoscut, un cocoş francez. 

Era o istorie întreagă, o istorie pe care o vom povesti în puţine 
cuvinte. 

Un francez, un gentilom din cap până în picioare, pariase în 
ajun pe cocoşul său care îi va bate pe toţi cocoşii din Regatul 
Unit. 

Pariul este prea mult înrădăcinat în moravurile engleze pentru 
ca acest pariu să nu fie îndată primit. 

Monarque murise. 

Sir George Stowe, care era flegmatic ca orice englez, îi 
spusese atunci francezului: 

— Am un câine care ucide o sută de şoareci în opt minute. 

Şi francezul răspunse: 

— Eu am un căţeluş din Havana care într-o clipă ucide câinele 
dumitale. 

O nouă întâlnire fusese stabilită în acea seară într-una din 
pivnițele hotelului Dubourg şi care urma să aibă loc. 

Cine era acest sir George Stowe şi cine era acest francez care 
poseda un cocoş de o rasă aşa de bună? 

Se ştie aproape proveniența celui dintâi. 

Nu se ştie numele celui de-al doilea. 

Să vorbim de acesta mai întâi. El debarcase cu trei zile în 
urmă de pe unul din numeroasele vapoare care fac serviciu pe 
Tamisa şi descinse la hotelul Dubourg. Cum el vorbea foarte bine 


92 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


engleza şi era îmbrăcat foarte elegant, fusese luat la început 
drept un gentilom din Yorkshire, sau dintr-un ţinut vecin. Intrase 
fără să facă prea mult zgomot, se instalase cu modestie într-o 
odaie şi stătuse tăcut o mare parte a prânzului. 

Abia pe la sfârşitul mesei, când sir George Stowe, care era 
prea gentilom spre a nu vorbi limba franceză, lăudă meritele 
cocoşului, merite foarte cunoscute de altfel, atunci pretinsul 
gentilom din Yorkshire îi spuse cu accentul parizian cel mai 
curat: 

— Am un cocoş care va bate pe al dumitale. 

De aici se născu pariul care a fost funest pentru Monarque. La 
Londra poţi repede să devii celebru. Francezul, nu se ştia numele 
lui, fu deci îndată obiectul tuturor conversaţiilor, şi la ora la care 
pătrundea în hotelul Dubourg, se aştepta cu nerăbdare 
momentul în care trebuia să aibă loc lupta între cei doi câini. 

Sir George Stowe era un englez brun, născut în Indii. 

inalt, robust, cu părul negru şi creţ, el avea în mod evident în 
vine câteva picături de sânge indian. 

Era un om de treizeci de ani, aspru, de o frumuseţe obraznică 
şi ai cărui ochi aveau priviri sălbatice. 

Perfect gentilom, bogat ca toţi anglo-indienii, primit în cea mai 
bună lume, sir George Stowe era un jucător frumos, sportiv 
distins, un boxer extraordinar şi trăgea cu pistolul la perfecţie. 

Gentilomii care asistaseră la înfrângerea cocoşului Monarque 
îşi spuneau: 

— lată o victorie pe care sir George Stowe nu o va ierta 
francezului. 

Anglo-indianul era răzbunător, toţi ştiau asta. 

Deci, în acea seară, când erau orele zece, sir George Stowe 
intră în sala de fumat ţinând în lanţ câinele său. 

Era un animal superb de talie mijlocie, cu părul alb, cu ochii 
congestionaţi, cu un gât de taur. 

Entuziasmul englez izbucni în toată naivitatea sa la vederea 
lui Tom. 

Acesta era numele câinelui. 

Sir George Stowe spuse cu un aer dispreţuitor: 

— Se pare că sunt cel dintâi la întâlnire. 

Dar hotelierul intră în sala de fumat şi răspunse: 

— Gentilomul francez e deja în pivniţă. 

— Cu câinele său? 

Hotelierul se înclină. 

— Atunci să mergem! ziseră gentilomii. 


93 


— Ponson du Terrail — 


Apoi ei îşi regăsiseră acel calm şi acea nepăsare tipice 
englezilor şi ieşiră tăcuți din sala de fumat. 

Locul de luptă purta numele de pivniţă. 

In realitate era o vastă sală subterană, perfect de bine 
luminată, garnisită cu canapele de catifea. 

Vreo treizeci de englezi nobili ocupau deja aceste canapele. 

In mijlocul sălii se amenajase un careu mare de trei sau patru 
metri lărgime şi cu margini înalte de jur împrejur. 

Era arena destinată luptătorilor. 

Lângă această arenă stătea nepăsător, ca un adevărat englez, 
francezul care îl provocase pe sir George Stowe. 

El ţinea câinele în braţe. 

La vederea acestui câine întreaga asistenţă surâse. 

Toţi îl cunoşteau pe Tom şi îi ştiau sălbăticia. 

Câinele francezului, din contra, era un animal mic, cu părul 
creţ, cu privirea inteligentă şi blândă, un câine de salon şi care 
părea că părăsise patul spre a veni să moară în dinţii lui Tom. 

Sir George Stowe intră. 

Francezul şi el se salutară. 

Apoi sir George Stowe surâse, ca şi ceilalţi, văzând căţeluşul 
care era adversarul câinelui său. 

— Domnule, zise el francezului, acest drăguţ animal mă 
interesează aşa de mult încât dacă ai vrea să renunţi la luptă, 
primesc. 

Francezul surâse la rândul său: 

— Câinele dumitale e superb, zise el, şi îţi fac bucuros şi eu 
aceeaşi propunere. 

— Glumeşti? zise sir George Stowe. 

El îşi dezlegă câinele care, obişnuit cu asemenea lupte, sări în 
careu. 

Atunci gentilomul francez îşi luă cățelul şi îl puse în arenă. 

— Sărmanul căţeluş, murmură o irlandeză care era în rândul 
spectatorilor şi întoarse capul spre a nu vedea nimic. 


Capitolul XXX 

Gentilomii pe care acest spectacol sălbatic îi atrăsese n-aveau 
sensibilitatea irlandezei. 

Ei se aplecaseră în arenă uitându-se cu lăcomie. 

Unii, totuşi începură să-l examineze pe francez cu coada 
ochiului. 

El era foarte liniştit şi părea a fi sigur de rezultatul luptei. 


94 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Tom mârâi de două ori. 

Căţeluşul se culcase în mijlocul arenei, cu botul pe labe. 

După ce mârâi, Tom făcu o săritură. 

Emotiva irlandeză închise din nou ochii. Dar căţeluşul sări în 
sens invers şi se află în partea cealaltă a arenei. 

Tom sări din nou. 

Uşor ca o maimuţă, căţeluşul trecu pe deasupra lui. 

Timp de trei minute fu o cursă în loc de luptă. Tom urmărea, 
căţeluşul fugea. 

De câte ori cel dintâi îşi înghesuia adversarul într-un colţ, el 
deschidea gura, dar nu-l putea prinde pe căţeluşul francezului. 

Sir George Stowe se înroşise la faţă. 

El spuse francezului pe un ton mânios: 

— Trebuie să-ţi spun, domnule, că e bun de curse câinele 
dumitale. 

— Domnule, răspunse francezul, terminăm când doreşti. 

— Te dai învins? 

— Oh! nu! zise francezul surâzând. 

Şi aplecându-se spre arenă, zise: 

— Kiss! Kiss! Neptun! 

Acesta fu semnalul şi rolurile se schimbară. 

Repede ca fulgerul, căţeluşul sări în spinarea lui Tom şi-l 
muşcă de gât. 

Tom căută să scape, dar nu putu; el făcea sărituri minunate, 
dar căţeluşul îşi înfipsese dinţii şi nu se mişca. 

Uneori, totuşi, ca şi cum ar fi vrut să răsufle, el se lăsa să 
alunece la pământ. 

Atunci, beat de furie, Tom se întorcea şi căţeluşul începea din 
nou să fugă. 

Apoi el îi sărea din nou în spinare şi continua să-l muşte. 

— Kiss! Kiss! Neptun! zicea francezul. 

Tom urla de furie. 

Englezii entuziasmați, strigau: 

— Ura! Neptun! 

Sir George Stowe devenise palid. 

Căţeluşul muşca mereu şi Tom se rostogolea la pământ 
sperând să scape de agilul său inamic. 

— Ei bine, domnule! zise francezul lui sir George Stowe, ce 
crezi? 

Acesta era palid şi tremura. 

— Trebuie să continuăm? întrebă francezul. 

— Dar... fără îndoială... 


95 


— Ponson du Terrail — 


Şi gentilomul se sculă palid de mânie şi de dispreţ. 

— Te previn, observă francezul, că Tom al dumitale va fi mort 
peste trei minute. 

— Am alţi câini, răspunse sir George Stowe. 

— Kiss! Neptun! zise pentru ultima dată francezul. 

Profeţia francezului trebuia să se împlinească, căţeluşul îşi mai 
înfipse dinţii o singură dată şi Tom căzu jos. 

El se mai zvârcoli un moment în prada convulsiilor agoniei. 

Căţeluşul nu-l slăbea: 

— Destul, Neptun! zise în fine francezul. 

Căţeluşul îşi lăsă victima şi dintr-o săritură fu afară din arenă. 

Englezii cu tot orgoliul lor naţional, care suferise aşa de mult, 
băteau din palme. 

Irlandeza, care era foarte bogată, oferi şaizeci de guinee 
pentru căţeluş. 

Francezul foarte curtenitor răspunse că nu vinde căţeluşul 
său. 

— Domnule, strigă atunci sir George Stowe, palid de mânie, 
nu eşti poate aşa de norocos ca Neptun al dumitale. 

— Asta depinde, răspunse francezul. 

— Tragi bine cu pistolul? întrebă batjocoritor sir George. 

— Lovesc de zece ori la rând tăişul unui cuţit. 

— Aş vrea să văd şi eu asta. 

— ţi voi arăta când vei dori. 

— Domnule!... 

— Domnule, zise francezul surâzând, îţi place lumina gazului. 

— Nu te înţeleg... 

— Ador să mă bat la lumina lămpilor, zise francezul. 

Câţiva gentilomi au vrut să intervină, dar francezul le spuse: 

— Lăsaţi, domnilor; sir George Stowe are nevoie de o lecţie şi 
i-o voi da. 

— Domnule, răspunse sir George Stowe, am treabă în noaptea 
asta. Dar dacă mâine vrei să vii la debarcaderul Birmingham cu 
doi din prietenii dumitale, la ora opt, vom merge să facem o 
plimbare pe câmpiile Londrei. 

— Cum îţi va plăcea, răspunse francezul. 

El îşi luă căţeluşul în braţe, salută asistenţa care era puţin 
abătută de întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi plecă singur. 

— Excentric! murmurară englezii. 

Sir George Stowe dispăruse deja. 

Subterana corespundea printr-un coridor ce dădea pe o scară 
pe unde se ieşea în salonul hotelului Dubourg. 


96 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Francezul, sosind în salon, se apropie de un personaj gras, 
îmbrăcat în negru, dar care avea aerul unui servitor. 

Acesta luă căţeluşul din mâinile stăpânului său, apoi aruncă 
pe umerii acestuia o blană. 

— Să plecăm, zise francezul. 

Şi ieşi din hotelul Dubourg. 

Când ajunseră în stradă, căci omul cel gras îl urmă, francezul 
întrebă: 

— Unde e trăsura? 

— Acolo! 

Şi servitorul întinse mâna. 

— Du căţeluşul Vandei. 

— Nu vii şi dumneata, stăpâne? 

— Nu. 

Omul cel gras păru că ezită. 

— Ei bine, de ce mă priveşti aşa de mirat? zise francezul 
râzând. 

— Dar... stăpâne... 

— Ce? 

— Mi-e frică. 

— De ce? 

— Nu îmi place să te văd mergând singur pe străzile Londrei 
noaptea. 

— De ce? 

— Ştii bine că un poliţist ţi-a spus astăzi de dimineaţă, că n-ar 
îndrăzni să intre în Wapping? 

— Ei bine, eu voi intra... 

— Stăpâne... se rugă omul cel gras. 

„Acest Milon va rămâne tot dobitoc!” murmură francezul ca şi 
cum ar fi vorbit singur. Apoi adăugă: 

— Voi intra în Wapping pentru două motive: mai întâi, fiindcă 
am treabă acolo şi, al doilea fiindcă mă numesc Rocambole. 

Şi Rocambole, căci dânsul era, cu un gest imperios îl concedie 
pe bunul şi naivul Milon care îi era credincios ca un câine. 


Capitolul XXXI 

Viaţa la Londra începe la orele opt seara şi se termină în 
revărsatul zorilor. 

La ora la care soarele răsare, începe noaptea pentru capitala 
Regatului Unit. 

Atunci începe ceața, ploaia şi prăvăliile sunt luminate de 


97 


— Ponson du Terrail — 

lămpi. 

La ora opt scena se schimbă: Londra străluceşte de lumină. 

Soarele fals, după cum e numit gazul aerian, varsă torente de 
lumină deasupra Londrei, şi mulțimea citeşte ziare mergând pe 
largile trotuare. 

Teatrele, edificiile publice se acoperă de ghirlande de lumină. 

Lumea se plimbă la Hyde-Park sau Saint-James, pe la miezul 
nopţii după cum francezii se plimbă în grădina Tuileries din Paris, 
pe la amiază la orele 5 seara. 

Echipajele merg în toate părţile, navele împânzesc Tamisa, şi 
o armată de poliţişti umblă de colo până colo, trecând cu 
vederea unele dezordini, având grijă ca totul să se petreacă fără 
zgomot. 

Era aproape miezul nopţii când Rocambole ieşise de la hotelul 
Dubourg. 

La o sută de paşi de hotel, Vanda îl aştepta în trăsură. 

Dar, după cum am văzut, Rocambole socotise că e inutil să se 
ducă la dânsa şi se limitase să-i trimită căţeluşul prin Milon. 

Apoi el îl urmărise din ochi pe fostul său tovarăş de lanţuri. 

Acesta ajunsese la trăsură şi se urcase în ea. 

După un minut, trăsura se îndepărtă. 

Atunci Rocambole, ridicându-şi gulerul paltonului său, se 
îndepărtase cu vreo zece paşi de poarta hotelului. 

Apoi, scoțând din buzunar un număr din ziarul „Times”, se 
aşeză sub un felinar şi se apucă să citească. 

Cu toate acestea, dacă un observator s-ar fi uitat în acel 
moment la dânsul, ar fi văzut că el citea numai cu un ochi. 

Privirea lui nu părăsea poarta hotelului şi nimeni nu intra şi 
nici nu ieşea fără ca dânsul să nu-l fi examinat. 

În fine, un om care se afla pe trotuarul opus traversă strada şi 
se îndreptă spre poarta hotelului. 

Atunci Rocambole tuşi. 

Omul se opri, privi în jurul său, îl zări pe Rocambole şi se 
apropie de dânsul. 

— Te laşi aşteptat, Noël, zise Rocambole în limba franceză 
noului venit. 

Noël, zis Cocorico, fost ocnaş la Toulon şi unul din credincioşii 
lui Rocambole, vorbea la perfecţie limba engleză. 

El era îmbrăcat ca un vizitiu într-o casă nobilă. 

— Cu acest costum, îi zise el lui Rocambole, se poate merge 
oriunde. 

— Bine, spuse Rocambole, adu-mi geamantanul pe care l-am 


98 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


lăsat la hotel. 

— Bine! Apoi? 

— Apoi, îmi vei aduce o trăsură. E o staţie la colţ. 

Noël plecă, intră în hotel şi ieşi puţin după aceea. 

Rocambole, aşteptând sosirea trăsurii, continua să observe cu 
coada ochiului poarta hotelului. 

Noël încă nu se întorsese când Rocambole tresări. 

Un om ieşea din hotel, înfăşurat într-o blană şi cu pălăria pe 
ochi. 

Rocambole îl recunoscuse. 

Era sir George Stowe. 

Erou nostru deschise ziarul având aerul că trece citind de pe o 
pagină pe alta, dar în realitate făcea aşa pentru ca sir George 
Stowe, trecând pe lângă dânsul să nu îi poată vedea faţa. 

Într-adevăr, gentilomul trecu rapid pe lângă dânsul. 

In acest moment Noël sosea cu trăsura. 

Rocambole sări repede lângă dânsul; apoi îi zise birjarului 
arătându-i cu mâna pe sir George Stowe, care se îndepărta: 

— Dacă îl urmăreşti pe acel gentilom şi nu îl scăpăm din 
vedere, ai o guinee bacşiş. 

Birjarul englez este un tip discret. El serveşte cu aceeaşi 
indiferenţă un lord, un agent de poliţie sau un pungaş. El nu 
trădează secretele nimănui, când le descoperă; dar, de obicei, 
nici nu caută să le afle. Işi face meseria şi restul nu îl priveşte. 

— Da, a fost tot răspunsul pe care el îl dădu lui Rocambole. 

Şi trăsura porni. 

Sir George Stowe mergea pe jos, deci vizitiul mână calul la 
pas, şi lăsă între dânsul şi gentilom o distanţă respectabilă. 

— Aşează-te în faţa mea, zise Rocambole, să mă aranjez 
puţin. 

Şi într-adevăr, el se ascunse cât putu mai bine în spatele lui 
Noël, în fundul trăsurii. Apoi deschise geamantanul care conţinea 
un rând complet de haine grosolane. 

Pentru Rocambole schimbarea veşmintelor şi a feţei în câteva 
minute era o nimica toată. 

Acela care l-ar fi văzut urcându-se în trăsură şi apoi coborând 
ar fi rămas uimit de această substituire, şi desigur nu l-ar fi 
recunoscut. 

Noël, care văzuse multe altele, nu se miră de această 
metamorfoză. 

Sir George Stowe mergea repede şi trăsura îl urmărea la pas. 

În fine, la colţul unei străzi al cărei nume Rocambole nu-l putu 


99 


— Ponson du Terrail — 


citi, gentilomul se opri la poarta unei căsuțe care n-avea decât 
un etaj, scoase o cheie din buzunar şi dispăru. 

— lată nişte bani uşor câştigaţi, zise Rocambole, punând o 
guinee în mâna birjarului. 

Acesta fu puţin cam mirat, căci nu-l recunoscu deloc pe 
gentilomul care îi făgăduise un bacşiş aşa de frumos. Dar 
Rocambole deja coborâse şi Noël îl urmase. 

Trăsura se îndepărtă. 

Atunci Rocambole îl luă pe Noël de braţ şi-l târî după o poartă 
ce se afla la douăzeci de paşi de aceea pe care dispăruse 
gentilomul. 

Şi cum Noël tăcea, el îi spuse: 

— Cred că suntem pe urma vânatului nostru. 

— Cum, zise Noël, omul cu cocoşul şi cu câinele va fi acela? 

— Acela pe care am venit să-l căutăm la Londra, răspunse 
Rocambole. Să aşteptăm! 

Apoi adăugă surâzând: 

— Şi cum nu mai sunt gentilom, să fumăm o ţigară. 

Trecuseră aproape trei sferturi de oră. Atunci poarta căsuţei 
se deschise. Un om ieşi afară. Nu era, nu putea fi sir George 
Stowe. Era unul din acei grosolani ai marinei de comerţ care 
noaptea umple tavernele din Withe-Chapelle şi din Wapping. 

— He! He! zise Rocambole surâzând, cred că ne-am îmbrăcat 
în uniformă. 

Şi cum matelotul se îndepărtă, Rocambole şi Noël îl urmăriră. 


Capitolul XXXII 

Când un străin condus de un poliţist ajunge la Wapping, 
polițistul îşi scoate pălăria cu respect şi îi spune: 

— Mă veţi scuza, dar nu pot înainta. 

Asta din cauză că Wapping este singurul cartier din Londra 
prost luminat şi unde legea şi poliţia sunt total neputincioase. 

Hoţul elegant nu riscă să intre în acest cartier. 

Acolo îl găseşti pe hoţul de rând, pe matelotul grosolan care 
se joacă cu cuțitul şi irlandeza pe jumătate despuiată şi toţi 
evadaţii din închisori. 

Acolo se află acea rasă stranie, gonită din toate colţurile lumii, 
dispărută de peste tot locul din evul mediu şi care şi-a regăsit la 
Londra instituţiile sale şi regele său. 

Ţiganii domnesc în Wapping, ei domină restul populaţiei. 

În Wapping se mai află de asemenea acei sărmani nebuni, 

100 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


care visează independenţa Irlandei. 

In timpul zilei, dacă ai puţini bani în pungă, şi dacă te-ai 
încheiat la haină spre a-ţi ascunde lanţul de la ceasornic, poţi 
intra în Wapping. 

Vei vedea căsuțe joase şi înnegrite de vreme, prăvălii mici, o 
populaţie sărăcăcioasă şi cârciumi fără aer şi lumină. 

Poate chiar că vei ieşi fără să ţi se întâmple vreun accident. 

Dar noaptea lucrurile se schimbă. 

O lumină dubioasă străluceşte peste acest cartier. 

Printre geamurile unsuroase, acoperite cu perdele roşii, ale 
tavernelor, se văd agitându-se nişte siluete stranii. Când se 
deschid uşile se aud cântece obscene sau crâmpeiele vreunei 
certuri. 

Pe străzi circulă pleava societăţii schimbând cuvinte 
misterioase sau râsete şi semne ciudate. 

In acest cartier infect, după o oră de mers, pretinsul matelot, 
care ieşise din casa cu un singur etaj, a cărei poartă se închisese 
cu trei sferturi de oră în urmă după sir George Stowe, sosise şi 
mergea ca un obişnuit pe acele străzi întunecate. 

Doi oameni intraseră în Wapping, erau Rocambole şi Noël. 

Ei porniseră pe acele străzi cu mersul unor oameni care vin în 
fiecare seară pe acolo. 

Pretinsul matelot, pe care nimeni poate nu l-ar fi recunoscut, 
dar în care Rocambole ghicise din primul moment pe sir George 
Stowe, merse drept la taverna cu firma „La Regele George”. 

Această tavernă e cel mai teribil local din Wapping. 

Stăpânul stabilimentului are un nume de temut: el se numeşte 
Calcraff, ca şi călăul Londrei. 

Poate că e rudă cu dânsul. 

In orice caz este un bărbat cu o statură gigantică, ai cărui 
favoriţi roşii au început să albească, care cu un pumn omoară un 
taur, şi care trăieşte onest de douăzeci de ani în mijlocul acestei 
populaţii de bandiți care, dacă nu-l iubeşte, se teme de el şi-l 
respectă. 

Calcraff nu e nici hoţ şi nici n-a fost condamnat vreodată. El 
are brevetul său în regulă, n-a înşelat niciodată pe nimeni, dar e 
tolerant. 

Dacă la el are loc o bătaie, el nu se amestecă deloc. 

Uneori doi hoţi, stând la o masă aproape de tejgheaua lui, 
vorbesc destul de tare pentru ca el să-i audă. 

Dar Calcraff nu e curios şi el nu se amestecă decât în afacerile 
sale. 


101 


— Ponson du Terrail — 


Dacă doi mateloţi se iau la bătaie cu cuțitele şi unul din ei e 
ucis, Calcraff îl ia pe mort pe umerii săi şi îl duce în stradă 
spunând: 

— Nu vreau să am de-a face cu poliția. 

Asta provoacă întotdeauna ilaritatea generală, căci se ştie 
bine că poliția nu intră niciodată în Wapping. 

Numai asupra unui punct, Calcraff nu ştie de glumă: el ține ca 
cele două servitoare ale sale, Jeana şi Betty, să fie respectate. 

Nu ai voie s-o iei pe Jeana de talie şi nici să-i adresezi vreun 
cuvânt urât lui Betty. 

Un matelot, care se întorcea din apele Chinei şi care intra 
pentru prima oară la „Regele George” şi a îndrăznit să o sărute 
pe Jeana, a fost aruncat afară prin geamuri de Calcraff. 

Jeana şi Betty sunt două irlandeze voinice, nepoatele lui 
Calcraff, care păzesc cârciuma în lipsa lui; căci el nu se culcă 
niciodată în Wapping. 

Ziua n-ai să-l vezi niciodată în cârciuma lui, şi se spune că el 
locuieşte pe o stradă frumoasă a Londrei, într-o casă confortabilă 
şi că a fost întâlnit duminica, îmbrăcat ca gentilom, prin Hyde- 
Park având la braţ o fată de douăzeci de ani, frumoasă şi care-l 
numea tată. 

Falsul matelot intrase deci în acea seară şi se dăduse chiar la 
o parte din prag spre a-i lăsa pe Noël şi pe Rocambole să intre. 
Aceştia se aşezară la o masă lângă tejghea. 

Mugşteriii erau numeroşi, dar tăcuţi. Ei vorbeau pe şoptite de 
un eveniment care emoţionase cu două ore în urmă tot cartierul. 

Rocambole trase cu urechea. 

Un matelot spunea: 

— Deşi aici nu suntem în India, cu toate acestea iată lucruri 
care nu se petrec decât la Calcutta şi Madras. 

— Sărmana Gipsy! spuse o irlandeză care făcea puţin caz de 
virtute, ea nu merita ceea ce i s-a întâmplat. 

— Eu, spune un matelot, prima dată când am văzut-o 
dansând, am simţit că mi se urcă sângele în cap şi cum tocmai 
îmi luasem prima mea de îmbarcare, 15 livre şi 22 de şilingi, mi- 
am spus: „Dacă Gipsy vrea să mă iubească, o iau de nevastă!” 
Dar când i-am spus aceasta, ea mi-a râs în nas şi am plecat. 

— Ei bine, spuse irlandeza, ai avut noroc. 

— Cred. 

Sir George Stowe, căci dânsul era, se apropie de grupul unde 
conversaţia era mai animată. 

— Despre ce e vorba, camarade? întrebă dânsul. 


102 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— O cunoşti pe Gipsy, ţiganca? a spus unul din muşteriii 
obişnuiţi ai tavernei. 

— Da. Nu dansează ea în toate serile aici? 

— Ei bine, i s-a întâmplat o nouă nenorocire 

— Ah! zise falsul matelot. Ce? 

— Gipsy nu poate să aibă nici un amant. 

— Cum asta? 

— lată al şaselea pretendent într-un an. 

— Ei bine? 

— Un băiat frumos, pe legea mea! zise irlandeza, şi care e 
voinic tot ca şi Calcraff. 

Vorbind astfel irlandeza îl salută pe cârciumar care, măgulit de 
acel elogiu, mulţumi surâzând. 

— Ei bine, ce i s-a întâmplat? mai întrebă sir George Stowe. 

— Ceea ce s-a întâmplat şi celorlalţi. 

— Ah! 

— Mort ca şi dânşii; Gipsy probabil că-şi frânge mâinile de 
disperare, sărmana Gipsy! 

— Ea nu va dansa astă-seară, suspină un amator al dansurilor 
tigăncii. 

— Unde a fost găsit? 

— Cine? Radsy? 

— Da. 

— Ca şi ceilalţi, la uşa fetei, în White-Chapelle. 

Rocambole schimbă cu iuţeala fulgerului o privire cu Calcraff. 

Irlandeza bău un pahar de rachiu şi reluă: 

— Vă voi spune istoria lui Gipsy şi a celor şase amorezi ai ei. O 
ştiu mai bine decât toată lumea. 

Rocambole nu-şi dezlipi ochii de cei ai lui sir George Stowe, 
care stătea nepăsător. 


Capitolul XXXIII 

Irlandeza se urcă pe masă şi-şi începu astfel naraţiunea sa: 

— După cum ştii, Gipsy este o ţigancă. Cu toate acestea ea n- 
are nici faţa neagră nici părul negru şi nici buzele roşii ale 
femeilor din această rasă; şi sunt ţigani bătrâni din tribul său 
care pretind că ea e un copil furat. 

— Drace, zise unul din mugşterii, e poate o fată de pair. 

— Se poate! reluă irlandeza, căci are nişte picioare şi nişte 
mâini pe care să le săruţi întruna. 

— Să auzim istoria amorezaţilor! spuse sir George Stowe. 


103 


— Ponson du Terrail — 


— Au trecut opt ani de când Gipsy este în Wapping şi de când 
locuieşte la White-Chapelle, continuă irlandeza. Ea are astăzi 
şaisprezece ani. Ţiganul, care spunea că e tatăl ei, o păzea bine. 
Amorezaţii stăteau deoparte în aceşti din urmă ani, căci ţiganii 
mânuiesc cuțitul mai bine decât noi. Un frumos gentilom, care o 
văzuse pe Gipsy dansând, îi oferi un palat şi cai. Bătrânul ţigan 
se duse să-l găsească pe gentilom şi îi spuse: 

„— Dacă ţineţi să trăiţi, aţi face bine să nu vă mai ocupați de 
Gipsy.” 

Gentilomul, care se temea de o lovitură de cuţit, se retrase. 

Dar iată că ţiganul cel bătrân a murit acum un an. Intr-o 
dimineaţă, Gipsy anunţă că vrea să se mărite. Ţiganii din tribul ei 
îi spuseră: 

„— Alege dintre noi pe acela care îţi va plăcea.” 

Gipsy alese un băiat frumos şi voinic care dădea reprezentații 
de gimnastică prin grădinile publice. 

Ştiţi cum se însoară ţiganii? Primarul şi popa n-au ce căuta. 
Tribul se întruneşte, se aduce o oală plină şi două pahare. Viitorii 
soţi golesc oala, apoi o sparg şi iată-i căsătoriţi. Gipsy se mărită 
chiar în aceeaşi zi, apoi fu condusă cu pompă la locuinţa ei şi, 
după obicei, îl duse pe ţiganul ginere prin toate cârciumile din 
Wapping. La ora trei dimineaţa el fu lăsat liber şi se îndreptă 
spre casa soţiei sale. Dar când a vrut să calce pragul acelei case, 
doi oameni ascunşi după zid îi aruncară un laţ şi îl strangulară. 

— Asta e unu! zise un matelot. 

— După trei luni, continuă irlandeza, Gipsy anunţă din nou că 
ea vrea să se mărite. Un alt ţigan îi spuse: 

„— Mie nu-mi este frică, o voi lua de nevastă.” 

Dar n-avu timp să celebreze nunta. In ziua fixată pentru 
aceasta, fu găsit mort în patul său. El fusese strangulat ca şi cel 
dintâi. 

— Al doilea, murmură matelotul. 

Irlandeza reluă: 

— Nimeni nu mai îndrăznea să se căsătorească cu Gipsy. Era o 
adevărată teroare în trib. Intr-o zi, Gipsy strigă: 

„— Vreau să mă mărit, dar nu iubesc pe nimeni. Primul meu 
bărbat a murit strangulat, fără îndoială din ordinul unui om care 
mă iubeşte şi nu vrea să se arate. Ei bine, să se arate şi mă voi 
mărita cu dânsul oricine ar fi.” 

Se afla în White-Chapelle un ovrei bătrân care avea mulţi bani 
şi venea aici în fiecare seară spre a o vedea pe Gipsy dansând, 
atât era de amorezat. 


104 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Bătrânul ovrei spuse o minciună. El îndrăzni să zică fetei 

„— Eu i-am strangulat pe ceilalţi doi!” 

„— Eşti bătrân şi urât, îi răspunse tiganca, dar n-am decât un 
singur cuvânt.” i 

Şi ea îşi puse mâna pe mâna ovreiului. In aceeaşi seară 
bătrânul primi o lovitură de cuţit şi căzu jos, mort. 

— Al treilea, zise matelotul. 

Un murmur se auzi printre muşteriii acelei cârciumi, dar 
irlandeza continuă. 

— Ştiţi că ori de câte ori e un pericol de moarte, întotdeauna 
sunt şi nebuni care-l înfruntă. După cincisprezece zile, un 
matelot care se întorcea din America şi auzise păţaniile ţigăncii 
bătu cu pumnul în masă şi zise: 

„— Mie nu mi-e frică! Dacă Gipsy vrea să-mi fie nevastă, nu 
mă dau înapoi!” 

Gipsy primi. Se fixă căsătoria pe sâmbăta următoare. 

Sâmbăta este o zi de sărbătoare pentru ţigani. 

Matelotul era un băiat curajos. Ceva mai mult, el avea mulţi 
prieteni printre mateloţii echipajului său; se puseră cu toţii să-l 
păzească ziua şi noaptea cu rândul. Ceea ce nu-l împiedică pe 
sărmanul om ca, traversând un canal, să facă un pas greşit, să 
cadă în apă şi să se înece. 

— Al patrulea! murmură matelotul ca un ecou. 

— Istoria celui de-al cincilea e şi mai scurtă, zise irlandeza. 

El e Trotty, cârciumarul de la podul Londrei, un fel de bou 
irlandez, care ucidea un om cu un pumn. Când el află că toţi 
logodnicii fetei sfârşeau rău, strigă: 

„— Pe sfântul George, patronul Angliei, mă duc la această 
țigancă, o voi lua de soţie după toate formele legale şi o voi 
instala la tejgheaua mea. Vom vedea ce mi se va întâmpla.” 

„— Şi când te vei duce să ceri mâna ţigăncii?” zise un 
muşteriu din cârciumă. 

„— Mâine dimineaţă.” 

Trotty îşi concedie muşteriii, închise prăvălia şi se culcă 
visând-o pe Gipsy. 

A doua zi, vecinii miraţi, observară cârciuma închisă. 

Ei bătură în uşă, dar Trotty nu răspunse. 

Poliţiştii înştiinţaţi sosiră şi sparseră uşile. 

Trotty fu găsit mort în mijlocul tavernei, cu un laţ de gât. 

— Cinci! mai murmură matelotul. 

— Cât despre al şaselea, reluă irlandeza, despre nenorocitul 
Radsy, care a fost strangulat la rândul său, el nu se lăudase ca 


105 


— Ponson du Terrail — 


ceilalți că va scăpa de pericol. El spuse doar: 

„— O iubesc pe Gipsy şi dacă nu va fi soția mea, prefer să 
mor!” 

Radsy a fost strangulat astă-noapte la uşa ţigăncii, cu care 
trebuia să se căsătorească mâine. 

— E ciudat ceea ce ai povestit, zise George Stowe. 

— Şi morala acestei istorii, zise un matelot râzând, e că Gipsy 
va rămâne fecioară. 

Dar, pe când matelotul spunea aceste cuvinte, unul din cei doi 
muşterii care stătuseră liniştiți la o masă de lângă tejghea se 
sculă şi spuse: 

— Ei bine, eu, camarazilor, n-am văzut-o niciodată pe Gipsy, şi 
nu ştiu dacă ea e aşa de frumoasă după cum se spune, dar, dacă 
mă vrea, o iau de soţie. 

La aceste cuvinte toate privirile se întoarseră spre cel ce 
vorbea astfel şi pe care nimeni nu-l cunoştea. 

Calcraff făcuse un gest de spaimă în spatele tejghelei sale. 

Noël îl privi pe stăpânul său cu spaimă. 

Căci Rocambole pronunţase aceste stranii cuvinte. 

Şi pe când toţi îl contemplau cu curiozitate şi cu spaimă pe 
acest bărbat pe care-l vedeau pentru prima oară în taverna 
„Regele George”, uşa se deschise şi intră o femeie spunând: 

— Primesc! 

Această femeie era ţiganca Gipsy. 

Ea merse drept spre Rocambole şi-i întinse mâna, dar 
Rocambole rămase înmărmurit de frumuseţea tinerei fete. 


Capitolul XXXIV 

A fost, ca o lovitură, de teatru. 

Clienţii tavernei se sculaseră cu mirare auzind cuvintele lui 
Rocambole şi îl examinau cu curiozitate pe acest om, care le era 
necunoscut, căci nu mai venise pe acolo decât o singură dată şi 
nimeni nu-i dăduse vreo atenţie. 

Pe de altă parte, Rocambole făcuse un pas înapoi, uimit de 
frumuseţea ţigăncii. 

irlandeza strigă: 

— Incă un nebun care vrea să moară. 

Dar Rocambole luă mâna pe care i-o întindea ţiganca şi 
răspunse: 

— N-am decât un singur cuvânt. 

— Te cred, zise ea, uitându-se cu blândeţe la dânsul. 


106 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Era frumoasă această fată, după cum rar se putea vedea o 
fiinţă omenească. 

Albă şi mică, zveltă şi uşoară, ea trecea prin acest noroi cu 
fruntea curată, ca un înger din infern, fără chiar să-şi păteze 
aripile. 

Şi Rocambole o privea extaziat. 

Ea era îmbrăcată cu o fustă scurtă cu paiete; un tricou îi 
cuprindea piciorul care ar fi entuziasmat şi un pictor, şi pe 
fruntea ei se lăsau nişte bucle blonde din care ea şi-ar fi putut 
face o mantie. 

Avea în mână o tobă mică. 

— Vei dansa şi astă-seară? o întrebă irlandeza. 

Ea avu un surâs trist. 

— Azi ca şi ieri, ca şi mâine, zise ea, nu trebuie să-mi câştig 
hrana? 

Apoi îl privi pe Rocambole şi îi spuse cu supunere: 

— Afară de cazul când nu consimţi, zise ea, căci eşti bărbatul 
meu şi-ţi datorez supunere. 

— Dansează, îi spuse Rocambole. Dar după ce vei dansa te 
iau cu mine, căci trebuie să stabilim astă-seară condiţiile 
căsătoriei. 

— Bine, zise ea. 

Şi începu să danseze. Toate privirile se îndreptaseră spre 
dânsa entuziasmate. 

— Stăpâne, zise Noël, aplecându-se la urechea lui Rocambole, 
ştii că am încredere în dumneata... 

— Apoi? zise cu răceală stăpânul. 

— Ei bine, astă-seară mi-e frică... 

Rocambole dădu din umeri. 

— Şi de ce? zise dânsul. 

— E o glumă, nu-i aşa, reluă Noël tremurând. 

— Ce? 

— Ceea ce ai spus. 

— Că mă voi căsători cu ţiganca? 

— Da. 

— E foarte serios, zise cu răceală Rocambole. 

— Ai auzit totuşi ce se spune? 

Rocambole dădu din nou din umeri şi răspunse: 

— Lasă-mă în pace, am alte lucruri de făcut în acest moment 
decât să ascult prostiile tale. 

Intr-adevăr Rocambole urmărea cu privirea mişcările 
dansatoarei şi în fiecare moment privirea sa o întâlnea pe aceea 


107 


— Ponson du Terrail — 


a lui sir George Stowe. 

Acesta din urmă nu-l pierdea din vedere, el avea fulgere în 
privire. 

S-ar fi putut crede că el o iubea pe Gipsy şi că era gelos. 

După o jumătate de oră dansatoarea se opri. Sala răsună de 
aplauze. 

— Stăpâne, zise Noël, acest om te-a recunoscut. 

— Nu! 

— El te priveşte aşa cum priveşti un om pe care îl urăşti. 

— E foarte natural, zise Rocambole, fiindcă trebuie să fiu soţul 
tigăncii. 

— El o iubeşte deci? 

— Nu ştiu. 

— Poate e dânsul care... 

— Dar taci! zise Rocambole nerăbdător. 

Tiganca umbla acum printre mese cu cheta. Banii cădeau cu 
grămada. 

Când se termină, se apropie de Rocambole şi îi spuse: 

— Stăpâne, sunt la ordinele dumitale. 

— Să plecăm! zise el. 

In acelaşi timp el se aplecă la urechea lui Noël şi-i zise: 

— Mâine mă vei găsi la Vanda. 

— Nu mă iei cu dumneata? întrebă Noël cu spaimă. 


— Nu. 
— Dar... acest om. 
— Íl vei urmări. 


Noël ştia că era zadarnic să insişti pe lângă Rocambole, căci el 
nu revenea niciodată asupra hotărârii sale. El îşi înclină capul în 
semn de supunere. 

Rocambole adăugă: 

— Dacă se întoarce acasă, vei veni la Vanda. Dacă se duce în 
altă parte, îl vei aştepta în stradă şi nu îl vei părăsi decât când se 
va lumina de ziuă. 

— Da, stăpâne. 

Rocambole o luă pe dansatoare de braţ. 

— Haide, logodnica mea, spuse el surâzând, salută-i pe 
camarazi şi să plecăm. 

Fu un murmur de admiraţie şi de mirare printre toţi clienţii 
tavernei. 

— E îndrăzneţ! zise un matelot, acela care numărase 
logodnicii morţi, ai ţigăncii. 

— Va sfârşi tot ca şi ceilalţi, profeţi irlandeza. 

108 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Vom vedea, răspunse Rocambole. 

Şi ieşi mândru având-o pe dansatoare la braţ. 

Când ajunseră în stradă, ea îi spuse cu o voce tremurătoare: 

— Unde mergem? 

— Unde locuieşti? o întrebă Rocambole. 

— În White-Chapelle. 

— Stai singură? 

— Da. 

— Ei bine, haide la tine... vom vorbi. 

— Trebuie, spuse ea cu ezitare, să vorbesc celor din tribul 
meu. 

— Despre căsătorie? 

— Da. 

El o linişti cu privirea. 

— După ce vom vorbi, voi dormi la uşa ta, ca un câine. 

— Adevărat? 

— Îți jur! 

Ea îl privi cu emoție. 

— Oh! nu, zise ea, nu vreau asta! 

— Ce? 

— Ca să fii bărbatul meu. 

— De ce? 

— Căci vei muri ca şi ceilalţi. 

El surâse şi răspunse: 

— Crezi? 

Ea îl strânse de braţ. 

— Şi ai aerul aşa de blând. 

— Ah! zise el. 

— Aşa de cinstit... de curajos. 

— Ei bine? 

— N-aş vrea să te înşel pe dumneata ca şi pe ceilalţi. 

Şi cum el o privea, vocea ei tremura şi mai tare. 

— Oh! nu.... zise ea, nu îţi pot spune nimic. E un secret de 
moarte. 

— Haide la tine acasă, zise Rocambole care avu în cest 
moment un accent aşa de poruncitor, încât Gipsy, tremurânadă, 
îşi aplecă fruntea. 

Cu toate acestea ea avu puterea să răspundă: 

— Nu... la mine... mai bine moartă, dar unde vei voi... 

— Fie, zise Rocambole, care o atrase spre podul Londrei... 


109 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul XXXV 

Era un tablou demn de un pictor celebru. 

White-Chapelle e un cartier mai oribil poate, şi mai murdar 
decât Wapping. 

Strada pe care locuia Gipsy era cea mai strâmtă, cea mai 
întunecoasă din tot cartierul. 

Dar când ea trecea, îngerul cu părul de aur, fata cu privirea de 
azur, se părea că zidurile învechite deveneau albe, că murdăria 
de pe stradă dispărea, şi că cerul întunecat al Angliei se lumina. 

La ultimul cat al unei căsuțe dărăpănate, era odăiţa ţigăncii. 

Şi cu toate acestea acolo se aflau de o oră, amândoi 
logodnicii, soţii de mâine, Rocambole şi Gipsy. 

Ea stătea pe un scăunel, cu picioarele încrucişate după moda 
orientală şi el stătea în picioare în faţa ei, respectuos şi hotărât, 
surâzător şi grav în acelaşi timp. 

O bucată de lumânare, pusă pe o masă îi lumina. 

Stăpânul îşi smulsese falsa barbă dându-şi la iveală faţa lui 
încă frumoasă, pe care furtunile vieţii săpaseră urme adânci şi 
imprimaseră o melancolie eternă. 

Gipsy îl privea şi era sub influenţa acelui farmec straniu pe 
care Rocambole îl exercita asupra tuturor celor care îl 
înconjurau. 

— Cât eşti de frumos, zise ea cu o naivă admiraţie şi cum se 
face că având aerul gentilom, te duci în taverna „La Regele 
George”? 

El o asculta şi căuta să ghicească ce era curat într-însa şi cum 
se putea ca dânsa, aşa de sfioasă şi de nevinovată, să fie cauza 
morţii a şase oameni. 

Poate că ea îi ghici gândul, căci îşi plecă ochii în pământ şi 
spuse cu o voce tremurătoare: 

— Doamne! De-ai şti cât sunt de nenorocită! 

— Tu, Gipsy? întrebă Rocambole. 

Lacrimile străluceau în ochii ei albaştri, şi o lacrimă căzu chiar 
pe mâna lui Rocambole. 

— Copilă, îi zise acesta din urmă, te mirai adineauri de mâinile 
mele albe şi de cămaşa mea prea fină. 

— Oh; da, zise ea, nu eşti şi nu poţi fi unul din acei oameni 
care îşi petrec viaţa în Wapping. 

— Nu, desigur, zise el. 

Ea îl întrebă cu un accent de naivitate: 

— Atunci, de ce ai venit? 

— Mă duc peste tot unde cred că sunt oameni care suferă şi 


110 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


au nevoie de sprijin. 

Ea scoase un țipăt: 

— Mă vei apăra! zise ea. 

Şi atitudinea ei arăta o aşa de mare spaimă datorată, fără 
îndoială, vreunei oribile amintiri care trecuse prin mintea sa. 

El vrea să o ia de mână, darea şi-o retrase. 

— Nu zise ea, ca şi cum ar fi revenit la hotărârea sa dintâi, nu 
vreau să mă iubeşti... 

El surâse în chip misterios. 

— De ce? 

— Fiindcă eşti frumos... fiindcă pari bun... fiindcă... 

Ea se opri şi plecă din nou ochii... 

— Fiindcă iubirea atrage iubire şi să... 

Ea se opri din nou. 

— Te temi să mă iubeşti? 

— Nu, zise ea cu putere, căci n-aş putea. 

Rocambole se aştepta fără îndoială la această mărturisire. 

— Mă iubeşti deja? o întrebă el. 

Ea ridică asupra lui o privire pe care nimic în lume n-ar putea 
să o descrie. 

Apoi, aruncându-se la picioarele lui Rocambole, zise: 

— Nu ştiu cine eşti, nu-ţi ştiu numele, eşti un om din popor, 
eşti lord? Asta e un mister pentru mine; dar vocea dumitale 
pătrunde în sufletul meu; dar privirea dumitale sub care palpit e 
strălucitoare ca soarele, şi am încredere în dumneata! 

— Ai dreptate, răspunse Rocambole. 

El vru să o ia de mână, dar ea şi-o retrase. 

— Ştii, zise ea, că, dacă o altă ureche decât a dumitale ar auzi 
ce îţi voi spune, mâine aş fi moartă? 

— Nimeni nu ne aude şi voi fi mut. Vorbeşte... 

— lubesc, zise ea cu un accent sublim. lubesc un om care mă 
iubeşte! 

— Şi acesta nu e în pericol de moarte? 

— Oh! nu, zise ea... 

Apoi îşi ridică mâinile rugătoare spre Rocambole. 

— Ah! Dumnezeu mă va pedepsi poate, zise ea, căci sunt 
foarte vinovată; sunt doi ani de când caut un bărbat, ştiind bine 
că niciodată un om nu mă va lua de soţie... Căci cu ajutorul 
acestei stratageme infame am înlăturat mânia şi ura lor. 

— Dar, de cine vorbeşti? întrebă Rocambole, care se arăta 
foarte puţin uimit. 

— Vorbesc de oamenii care mă persecută şi care au crezut că 

111 


— Ponson du Terrail — 


mă condamnă la un celibat etern. 

— Şi aceşti oameni cine sunt? Ştii numele lor? 

— Sunt strangulatorii răspunse ea. 

Rocambole tresări şi murmură în gândul său: 

— Nu mă înşelasem! 

Gipsy îşi scoase şalul de pe umeri şi, sculându-se în picioare, 
se arătă protectorului său necunoscut cu talia cuprinsă într-un 
uşor corsaj de catifea albastră. 

Atunci, luând corsajul cu amândouă mâinile, îl aplecă în aşa 
fel încât să i se vadă jumătate din piept. 

Şi Rocambole zări pe piept acel tatuaj misterios pe care l-a 
observat şi pe umerii fetei răpite de Chivotte. 

Gipsy fusese destinată, din copilăria ei, acestei divinităţi 
teribile pe care o adoră strangulatorii. 

Zeița Kali dorea ca Gipsy să rămână virgină. 

— Ştiu ce e asta, răspunse Rocambole. Acum răspunde-mi; 
căci dacă te apăr şi-ţi reduc persecutorii la neputinţă... 

— Poţi asta? strigă ea. 

— Pot multe lucruri... Dar trebuie să ştiu totul. 

Ea făcu un semn de supunere. 

— Unde te-ai născut? întrebă el. 

— Nu ştiu. Probabil în India. 

— Eşti ţigancă? 

— Nu. Totuşi am crezut asta multă vreme. Familia mea, pe 
care nu o cunosc, m-a încredinţat unor ţigani, fără îndoială spre 
a mă scăpa de soarta fatală care mă aştepta. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Bătrânul ţigan care m-a crescut. 

Gipsy îşi trecu mâna pe frunte. 

— Ah! zise ea, trebuie să-ţi povestesc nişte lucruri teribile. 

— Să vedem, zise Rocambole. 

Şi luându-i mâinile, se aşeză lângă dânsa. 


Capitolul XXXVI 

Gipsy continuă: 

— Oricât de departe se pot duce amintirile mele din copilărie, 
mă văd ţigancă, şi mult timp am crezut că aparţin tribului meu. 

Faro, acesta era numele bătrânului care îmi servea de tată şi 
căruia i-am dat acest nume. 

Faro îmi spunea întotdeauna că mama murise la naşterea 
mea. 


112 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Cu toate acestea, cum eram blondă şi albă, pe când ceilalţi 
din casă erau negri, găseam asta foarte straniu. 

Oamenii ca noi, ştii, îşi câştigă cu mare greutate existenţa. 

Unii fac acrobație pe frânghie, alţii ghicesc norocul, alţii fură, 
alţii fac câte puţin din toate meseriile. Faro era cel mai bogat din 
toţi. 

Pe când ceilalţi mergeau în căutarea norocului spre a avea ce 
să mănânce, Faro spunea: 

„— Aşteaptă-mă, voi reveni peste o oră, şi vei vedea...” 

Şi Faro se ducea în frumoasele cartiere ale Londrei şi revenea 
peste o oră cu pumnii plini de aur. 

Când am crescut, aceşti bani îmi dădură de gândit. 

„— Tată, i-am spus într-o zi, fiindcă suntem săraci, culcându- 
ne uneori sub cerul liber, alteori locuind în cele mai oribile 
cartiere ale Londrei, cum se face că ai bani de câte ori vrei?” 

Faro dădu din umeri şi răspunse: 

„— Asta nu te priveşte.” 

l-am întrebat pe acei din tribul meu care păreau că au mai 
multă simpatie pentru mine. 

Unii nu ştiau nimic, alţii păstrau tăcerea. 

Cu toate acestea, o fată numită Vertus şi care mă iubea foarte 
mult, îmi spuse cu un aer misterios: 

„— Dacă vrei să ştii de unde sunt banii pe care îi aduce tatăl 
tău, urmăreşte-l.” 

Aveam atunci treisprezece sau paisprezece ani şi eram 
curajoasă. 

„— Ai dreptate, i-am spus lui Venus, şi voi face ceea cetumă 
sfătuieşti.” 

Locuiam de câteva săptămâni în această odăiţă în care mă 
vezi, reluă Gipsy după ce făcu o pauză. In loc de un pat erau 
două. Tata se culca pe unul şi eu pe celălalt. Faro, de obicei, nu 
mă părăsea deloc. Când dansam într-o piaţă publică, el era 
acolo. Când mergeam la una din acele întruniri nocturne pe care 
o ţin ţiganii, el era de asemenea acolo. Cu toate acestea seara, 
când ne întorceam acasă, el mă încuia cu cheia şi pleca. 

In acele nopţi el aştepta afară până ce se făcea ziuă. 
Observasem de mai multe ori că întotdeauna la apropierea 
sărbătorilor creştine, Faro pleca de acasă în cursul nopţii. 

In ajunul Crăciunului şi al Paştelui petreceam noaptea singură 
în această odaie. 

Dar cum Faro mă încuia şi lua cheia cu dânsul, el pleca liniştit. 

Gipsy, ajungând aici cu povestirea sa, îl luă pe Rocambole şi-l 


113 


— Ponson du Terrail — 


conduse la unica fereastră a mansardei. Această fereastră dădea 
pe acoperiş. 

Era între fereastră şi marginea acoperişului un spaţiu de o 
jumătate de picior. 

— Vezi acest drum, zise ea. Ei bine, m-am hotărât într-o zi să 
trec pe acolo. La margine se află o fereastră strâmtă. Această 
fereastră dă pe scară şi ea nu e aproape niciodată închisa. 

— Ai trecut pe acolo? zise Rocambole care nu-şi putu opri un 
fior. 

— Da, răspunse ea, voiam să ştiu... Eram în ajunul 
Crăciunului. Rudele se duc unii la alţii şi îşi urează ani mulţi. 
Copiii găsesc la deşteptare jucării într-un pantof pe care la 
culcare l-au pus pe sobă. Funcţionarii au vacanţă şi tot oraşul, în 
fine, e în sărbătoare. După ce am mâncat într-o cârciumă şi am 
băut niţel vin, ceea ce era un mare lux pentru noi, ne-am întors 
aici; după miezul nopţii, Faro mi-a spus: 

„— Mititico, iată Crăciunul, culcă-te şi lasă-ţi unul din pantofi 
pe sobă. Apoi dormi liniştită, căci cred că mâine vei găsi acolo un 
colac sau o brățară.” 

M-am trântit în pat şi am închis îndată ochii prefăcându-mă că 
dorm. 

Dar, după o oră, Faro, care se culcase, se sculă, fără zgomot şi 
convins că dormeam, ieşi în vârful picioarelor şi încuie uşa cu 
precauţie. 

Atunci sării din pat şi mă îmbrăcai bărbăteşte cu nişte haine 
de marinar. 

Aceste veşminte pe care mi le procurasem cu câteva zile mai 
înainte, în cel mai mare secret, le ţinusem ascunse sub patul 
meu. 

După ce m-am îmbrăcat, am deschis fereastra şi am pornit pe 
acoperiş. 

E aşa de înalt aici, încât Londra o vedeam la picioarele mele 
ca o lume de furnici. Un moment a fost cât p-aci să mă întorc. 

Dar voiam să ştiu cu orice preţ unde s-a dus acela pe care-l 
credeam tatăl meu, şi cu curaj mi-am văzut de drum. 

Am ajuns cu bine la fereastra ce dădea la scară şi călare pe 
rampă am coborât până jos.. Faro coborâse. 

Dar cunoşteam obiceiurile sale. 

Faro nu intra niciodată în casă şi nu ieşea niciodată fără să se 
oprească la cârciuma care se afla lângă uşă. 

Intr-adevăr, când am ajuns în stradă, l-am văzut la tejghea 
bând un pahar de rachiu. 


114 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Ştii că străzile noastre sunt întunecoase. 

M-am ascuns după o poartă şi am aşteptat ieşirea lui Faro. 

El era grăbit fără îndoială, căci aruncă un ban pe masă şi nu 
luă un al doilea pahar. 

Apoi ieşi şi porni cu un pas repede. 

Dar aveam picioare bune şi l-am urmărit, fără să-l pierd din 
vedere. 

În fine am sosit la Hay-Market şi Faro se opri în faţa unei case 
frumoase care avea dinainte o grădină, a cărei poartă era 
deschisă. 

Faro intră fără ezitare şi nu închise poarta. 

Am stat în stradă, dar nu l-am pierdut deloc din vedere. 

El bătu la uşa care se afla în fundul grădinii. Această uşă s-a 
deschis, şi am văzut o femeie foarte frumoasă încă, cu toate că 
era foarte palidă şi părea obosită, care veni înaintea lui Faro. 

Lumânarea pe care o avea în mână îi lumină faţa şi această 
faţă era aşa de dulce, încât simţii deodată pentru această 
femeie, care îmi era necunoscută, o simpatie misterioasă. 

Şi când Faro intră în această casă şi uşa se închise după 
dânsul, supunându-mă instinctului curiozităţii şi în acelaşi timp 
unui sentiment de care nu puteam să-mi dau seama, m-am 
strecurat în grădină. 

Gipsy se opri şi privindu-l pe Rocambole zise: 

— Trebuie să-ţi spun totul pentru ca să pricepi teribila mea 
povestire. 

— Continuă, copilă, îi zise Rocambole cu bunătate. 

Gipsy reluă: 


Capitolul XXXVII 

— De obicei, în seara de Crăciun la Londra e foarte frig şi 
ceața foarte deasă. Cu toate acestea în acea seară era 
contrariul. Cerul era limpede şi stelele străluceau: Aerul era cald. 
S-ar fi zis, o noapte de vară. Când uşa se închise am văzut 
luminându-se pe rând toate ferestrele de la catul de jos şi 
oprindu-se la ultima fereastră, care era întredeschisă. Atunci l- 
am văzut pe Faro în picioare, cu căciula în mână în faţa femeii 
care se aşezase lângă sobă. Ei se aflau într-un mic budoar, care 
mi s-a părut un palat, aşa era de frumos mobilat. Femeia îl 
privea cu tristeţe pe Faro şi îi spunea: 

„— Ea e mare şi frumoasă?” 

„— lţi seamănă, spuse Faro.” 


115 


— Ponson du Terrail — 


Ochii i se umplură de lacrimi. 

„— Oh! aş vrea să o văd”, zise ea. 

„— Doamnă, zise Faro, ia seama!... ştii pericolul pe care îl 
rişti.” 

Ea avu un gest de dureroasă nerăbdare. 

„— Sunt mamă!” murmură ea. 

„— Dar, doamnă, reluă Faro, nu ştii că White-Chapelle e un 
cartier infam, unde o doamnă nobilă ca dumneata nu va putea 
intra fără să nu fie urmărită?” 

Ea îl luă pe Faro de mână şi îi zise: 

„— Vezi tu, de aş putea-o vedea pe fata mea barem o oră... 
apoi, puţin mi-ar păsa de moarte! Ei ar putea să mă ucidă... Să 
vedem Faro, amicul meu, nu ai putea tu să îmi găseşti un mijloc 
ca să o văd barem o oră... chiar şi mai puţin?” 

Faro părea că se gândeşte. 

„— Ştiu unul, zise el, dar nu îndrăznesc să ţi-l spun, milady.” 

„— De ce?” 

„— Fiindcă te vei trăda... Emoţia dumitale îţi va smulge un 
strigăt... şi acest strigăt te va pierde...” 

Dar ea îi spuse pe un ton imperios: 

„— Vorbeşte, vreau să ştiu.” 

Faro ezită un moment; dar ea avea o atitudine aşa de 
rugătoare încât el sfârşi prin a-i spune: 

„— Mâine e Crăciunul. În această zi, ţiganii sunt primiţi bine în 
Londra de cei bogaţi. Ei se duc cu grămada din uşă în uşă, 
ghicind norocul sau dansând. Dacă vrei, mâine o voi conduce pe 
Gipsy la White-Hall şi ea va dansa în grădină; pe la ora două treci 
cu trăsura pe acolo, dar nu te opri.” 

Ea strânse mâinile lui Faro cu recunoştinţă şi murmură: 

„— Fata mea! Fata mea! o voi vedea deci!” 

Apoi luă o pungă şi i-o dădu lui Faro. In acest moment ea 
desprinse de la braţ o brățară de aur masiv şi i-o dădu. 

„— lată pentru ea, zise el.” 

Cum Faro se pregătea să plece, m-am repezit afară din 
grădină. 

Aveam ochii plini de lacrimi. 

Acea femeie era mama mea. 

Am alergat de la Hay-Market până la Chapelle fără să mă 
opresc. Îmi era frică ca Faro să nu ajungă înaintea mea. 

Am folosit acelaşi drum periculos şi cu riscul de a muri am 
sosit în această mansardă înaintea aceluia pe care îl crezusem 
întotdeauna tatăl meu. 


116 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Când el a intrat în odaie, eram culcată în pat şi mă prefăceam 
că dorm.. 

Dar inima mea bătea cu putere. 

Faro se aplecă la sobă şi puse brăţara în pantoful meu. Nu am 
dormit toată noaptea, după cum îţi închipui. Voiam să se facă 
ziuă mai repede. In fine se făcu ziuă... 

„— Mititico, îmi zise Faro, du-te şi te uită în pantof, poate 
găseşti ceva.” 

Şi când am găsit brăţara şi m-am prefăcut încântată, Faro 
adăugă: 

„— Probabil regina îţi trimite asta!” 

„— De ce regina?” am întrebat eu. 

„— Pentru ca să te duci astăzi să dansezi la White-Hall.” 

„— Voi merge,” am răspuns. 

Şi bucuroasă mi-am pus brăţara la mână. 

In acea zi, pe la ora două, Faro, care recruta câţiva ţigani, ne 
duse la White-Hall. 

În curând lumea se adună în jurul nostru. 

Cavalerii treceau la pas spre a mă vedea dansând; echipajele 
se opreau. 

Şi în vârtejul dansului, privirea mea încercă să vadă pe femeia 
din noaptea precedentă, adică pe mama mea. Deodată, un țipăt 
ascuţit se auzi printre aplauzele mulţimii şi se produse o mare 
mişcare. 

Acest strigăt a ajuns la urechile mele şi am încetat să mai 
dansez. 

In acelaşi timp avu loc o mişcare printre trăsuri şi multe din 
ele se îndepărtară. 

Apoi mulţimea se împrăştie, ca şi cum s-ar fi întâmplat o mare 
nenorocire. 

Ţiganii, tovarăşii mei, erau uimiţi tot ca şi mine şi se întrebau 
ce se petrecuse. 

Numai Faro, tăcut, nu părea deloc mirat. 

Dar vestea zbură din gură în gură şi ajunse până la noi. 

O femeie, care mă văzuse dansând, leşinase. 

Ea scosese acel țipăt sfâşietor. 

Această femeie, Lady Blesingfort, era una din cele mai bogate 
şi frumoase femei din Anglia şi fiica unui fost guvernator general 
al Indiilor. 

Cum cauza acestui leşin era misterioasă, curiozitatea publică 
era surescitată în cel mai înalt grad. 

Dar Faro, care voia cu orice chip să mă îndepărteze de White- 


117 


— Ponson du Terrail — 


Hall, mă luă de braţ şi spuse tovarăşilor noştri: 

— Haide să bem ceva... 

Ne-am îndreptat spre Wapping. 

Banda noastră însă crescuse cu un nou camarad. 

Un bărbat tot aşa de negru la faţă ca şi Faro, vorbind limba 
țigănească şi cunoscând toate semnele noastre misterioase, se 
apropiase de noi, spunând că e ţigan din Scoţia. 

El fusese bine primit, cu atât mai mult că era singur şi părea 
fără mijloace. 

Acest om ne însoţi în taverna „La Regele Carol”. 

El mă privea cu o mare atenţie, şi de mai multe ori mă întrebă 
numele meu. 

— ÎI ştii tot ca şi mine, am răspuns. 

Aveam pentru dânsul o mare aversiune instantanee. 

Faro, din contră, care părea că vrea să uite ceva, îl cinsti toată 
seara. 

Când ne-am întors acasă, Faro era beat, ceea ce i se întâmpla 
foarte rar, şi ţiganul ne însoțea. 

El nu ne părăsi decât la uşa noastră. 

Faro urcă scara, clătinându-se la fiecare treaptă. 

Apoi, sosind în mansarda noastră, el se trânti pe pat şi adormi 
adânc. 

Atunci hotărârea mea a fost luată. 

M-am îmbrăcat din nou cu hainele mele de marinar pe care le 
pusesem în noaptea precedentă. 

Apoi, sigură că beţia lui era aşa de mare încât nu se va 
deştepta decât peste câteva ore, am reluat drumul aventuros pe 
care îl făcusem în ajun. 

Voiam să o revăd pe acea femeie care era mama mea. 

Şi când am ajuns în stradă am pornit la fugă şi nu am observat 
că ţiganul mă urmărea. 


Capitolul XXXVIII 

Am sosit la Hay-Market şi am găsit îndată casa precedată de o 
mare grădină. 

„Ca şi în ajun, fereastra era luminată şi întredeschisă. 

M-am apropiat fără zgomot. 

Lady Blesingfort era acolo, tot ca şi în ajun, lângă sobă. 

Ea stătea cu capul aplecat şi-şi ţinea fruntea în mâini. Am 
încercat s-o contemplu cu o mută adoraţie. Era mama mea. 

Deodată ea îşi ridică faţa şi am văzut ochii ei plini de lacrimi. 

118 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


În acelaşi timp ea murmură cu o voce înăbuşită: 

„— Fata mea!... sărmana mea fată... amestecată printre 
ţigani... asta e oribil!” 

Auzind aceste cuvinte, nu m-am mai putut stăpâni, şi 
deschizând fereastra am sărit în odaie şi îngenunchind în faţa ei 
am strigat: 

„— Mamă!” 

Pălăria mea de marinar căzuse şi părul despletindu-se îmi 
cădea pe umeri.. 

Ea mă recunoscu, cu toate că eram îmbrăcată bărbăteşte, 
scoase un țipăt şi luându-mă în braţe, strigă: 

„— Nenorocito! Vrei deci să ne pierzi!” 

Ea mă ţinea strâns la inima ei, râzând şi plângând în acelaşi 
timp, apoi deschise o uşă care ducea în altă odaie, ale cărei 
ferestre nu dădeau în grădină. 

Apoi încuie această uşă, stinse lumânarea şi rămăserăm în 
întuneric. 

Şi acoperindu-mă de sărutări ea îmi spuse: 

„— Da, tu eşti fiica mea, fiica mea iubită... şi totuşi nimeni nu 
ştie asta, în afară de Faro; şi dacă ai fi găsită aici, aş fi o femeie 
moartă.” 

„— Dar de ce? am întrebat mirată. 

„— E un secret pe care nu ţi-l pot spune.” 

Apoi, după un moment de tăcere, îmi spuse: 

„— Dar cum ai venit? pe unde ai intrat? Cum ştii că sunt 
mama ta?” 

l-am destăinuit totul. 

„— Oh! nenorocito! murmură ea. Dar nu ştii că sunt păzită? 
Dacă ai fost zărită, sunt pierdută!” 

Şi ea continua să mă mângâie şi să plângă. 

Deodată se auzi un zgomot în jurul nostru, un zgomot uşor, 
inexplicabil. 

Mama scoase un țipăt. 

„— Nu suntem singure!” îmi spuse dânsa. 

In acelaşi timp, o umbră mai neagră decât întunericul ce ne 
înconjura se apropie de noi; simţii pe obrazul meu o răsuflare 
murdară. 

Mama scoase un al doilea țipăt, un țipăt înăbuşit, un țipăt de 
agonie! 

Apoi nu am mai auzit nimic; nu am mai simţit acea răsuflare 
respingătoare; umbra neagră se îndepărtă şi în acelaşi timp mi 
se păru că mâinile mamei se întinseră şi tot corpul ei era cuprins 


119 


— Ponson du Terrail — 


de convulsii. 

Am început să ţip şi să strig după ajutor. 

La zgomotul făcut de mine, alergară valeţii. 

Unul din ei avea o lumânare în mână şi, la lumina acestei 
lumânări, am văzut-o pe lady Blesingfort, adică pe mama, 
zăcând neînsufleţită pe parchet. 

Ea avea la gât un laţ de mătase, cu ajutorul căruia o mână 
invizibilă o strangulase. 

Cu toate acestea ea respira încă; ochii ei se deschiseseră 
pentru ultima dată, mă fixară cu o mare dragoste, apoi se 
închiseră pentru totdeauna. 

In spatele valeţilor, apăru o fată tânără. 

Ea se repezi spre corpul mamei mele şi murmură: 

„— Mamă!” 

Era deci sora mea? 

Totuşi, inima mea nu bătu mai tare şi nu m-am simţit deloc 
atrasă de dânsa... 

Ea mă privi cu mirare. 

Veşmintele mele bărbăteşti, faţa mea disperată, lacrimile 
mele, toate astea erau aşa de extraordinare în faţa acestui 
cadavru încât am fost acuzată. 

— Da, zise Gipsy cu emoție, am fost acuzată de a fi ucigaşa 
mamei mele! 

Şi cum s-au dus să caute poliţia, mi-a fost frică şi am fugit. 
După câteva minute eram pe străzile Londrei alergând, pe 
jumătate nebună. Am rătăcit multă vreme, fără să ştiu unde mă 
duc şi în cele din urmă am revenit la White-Chapelle. Se făcuse 
ziuă şi deşteptându-se Faro, şi văzând că nu sunt acasă, întrebă 
de mine în toate părţile. M-am aruncat de gâtul său şi plângând 
i-am povestit tot ceea ce se petrecuse. Atunci el mă privi cu o 
mare tristeţe, şi îmi zise: 

„— Nenorocite, ai ucis-o pe mama ta!” 

Atunci am stat niţel să cuget. Pretinsul ţigan care ne urmărise 
de la Wapping la White-Chapelle şi băuse cu noi, era poate 
strangulatorul, care pusese laţul de gâtul mamei mele. 

Gipsy se opri şi-şi şterse lacrimile. 

Rocambole o luă de mână şi îi spuse: 

— Nu ştiu restul istoriei tale, dar îl ghicesc. Te-ai născut în 
India, unde lordul Blesingfort, tatăl tău, se afla. 

Şi cum Gipsy îl privea mirată, el continuă: 

— Strangulatorii te-au marcat. Stigmatul pe care îl ai pe piept 
este o destinare către zeiţa Kali. Trebuie să rămâi fecioară toată 


120 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


viaţa, sub pedeapsa de moarte. Mama ta a vrut să te scape de 
această soartă infamă. Ea probabil a adoptat vreo copilă pe care 
a pus-o în locul tău şi care o numea mamă. 

— Oh! strigă Gipsy, îţi jur că fata pe care am văzut-o nu era 
sora mea. 

Rocambole continuă: 

— Strangulatorii au observat această substituire şi astfel ai 
cauzat moartea mamei tale. 

— Ceea ce spui, zise Gipsy, trebuie să fie adevărul, căci Faro, 
când a fost pe patul de moarte, mă luă de mână şi îmi spuse: 

„— Nu uita că, dacă vreodată te vei mărita, sau vei înceta să 
fii virgină, vei muri!” 

— Şi ai crezut în această profeție? 

— Vezi bine că este justificată. 

— Da, dar... 

Şi Rocambole o privi pe Gipsy. Ea îşi plecă ochii şi nu 
răspunse. Rocambole o luă de mână şi adăugă: 

— Gipsy, trebuie să-mi spui totul! 

Mâna fetei tremura. 

— Ce vrei să ştii? reluă ea. 

— lubeşti... 

— Oh! taci! 

Şi faţa ei exprima o spaimă adâncă. 

— Ah. un... 

— Taci! 

— El va muri şi vei muri, dacă nu te apăr... 

— Dumneata! zise ea. 


— Eu. 
— Dar... nu mai vrei să fii... soțul meu? 
— Din contră. 


Şi cum ea îl privea cu uimire crescândă, el adăugă: 

— Gipsy, trebuie să fii creştină prin naştere, fiindcă eşti fiica 
lady Blesingfort. Sunt creştin şi eu şi nu cred în căsătorie decât 
când un preot al lui Christos a consacrat-o. 

— Ei bine? zise ea. 

— Căsătoria ţiganilor, urmă el, e o superstiție. E o vorbă de a 
bea dintr-o oală şi a o sparge apoi. 

— Adevărat. 

— Gipsy, vrei să fii soţia mea după ritul ţigănesc? 

— Da... 

— În acest chip te voi apăra, şi mă voi culca ca un câine 
credincios la uşa ta şi îi voi împiedica pe strangulatori de a 


121 


— Ponson du Terrail — 


ajunge până la tine. 
Gipsy se aruncă de gâtul lui Rocambole şi strigă: 
— Oh! cât eşti de bun! 
— Am zis, vei fi soţia mea | 


Capitolul XXXIX 

Să-l lăsăm pe Rocambole cu Gipsy şi să-l regăsim pe Noël, zis 
Cocorico. 

Rocambole, vă amintiţi, dăduse acestuia însărcinarea de a-l 
urmări pe sir George Stowe. 

Acesta din urmă, după plecarea ţigăncii şi a lui Rocambole 
părăsise şi dânsul taverna „La Regele George”. 

Dar Noël era un vulpoi parizian, adică, el prevăzând apropiata 
plecare a lui sir George Stowe, ieşise înaintea lui şi ascuns îl 
aştepta în stradă. 

Noël vorbea foarte bine limba engleză şi văzându-l s-ar fi spus 
că era un jocheu englez. 

Pe când el ieşea din tavernă, un om tocmai intra. Atitudinea 
acestui om contrasta până la un oarecare punct cu oamenii care 
frecventează de obicei cartierul Wapping. 

El era curat îmbrăcat, ca un englez bogat din Londra. 

Dar figura sa bronzată, buzele lui roşii, ochii lui negri, cerceii 
din ureche, anunțau pe unul din acei anglo-indieni, care se află 
în număr mare în Londra. 

O vagă amintire trecu prin mintea lui Noël. 

„L-am mai văzut pe acest bărbat”, îşi spuse dânsul. 

Şi cum acel bărbat intră în tavernă, Noël reintră după dânsul. 

Anglo-indianul ezită un moment în prag, apoi se duse şi se 
aşeză la masa la care stătea sir George Stowe. 

Noël se duse la tejghea şi se aplecă la urechea cârciumarului. 

Acesta era un om devotat lui Rocambole. 

Noël îi spuse: 

— Cunoşti limba indiană? 

— Vorbesc toate limbile, răspunse Calcraff. 

— L-ai văzut intrând pe acest om? 

Şi Noël îl arătă pe anglo-indian. 

— Da. 

— Examinează-l cu atenţie. 

Calcraff clipi din ochi. 

— Ştiu după cine a venit aici, zise el. 

— Şi eu, zise Noël, dar aş vrea să ştiu ce vor vorbi. 


122 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Ca şi cum ar fi vrut să justifice precauţia lui Noël, sir George 
Stowe se sculase văzându-l pe anglo-indian şi venise să se aşeze 
cu dânsul la o masă retrasă lângă tejghea. 

La început, anglo-indianul bea, iar sir George Stowe fuma. 

Apoi amândoi au început să vorbească în limba indiană. 

Calcraff, cârciumarul, se prefăcea că citeşte cu mare atenţie 
un ziar. 

Jeana şi Betty umblau de acolo-colo prin cârciumă, servind pe 
toată lumea; irlandeza începuse din nou să vorbească despre 
Gipsy. 

Hoţii şi mateloţii trăiau în bună înţelegere şi cârciuma, un 
moment tulburată de plecarea lui Rocambole şi a lui Gipsy, noii 
logodnici, îşi reluase fizionomia sa obişnuită. 

Calcraff pusese ziarul în aşa fel încât sir George Stowe şi 
anglo-indianul nu îi puteau vedea faţa şi prin urmare, mişcarea 
buzelor sale. 

Căci pe măsură ce cei doi oameni vorbeau, el traducea totul în 
limba franceză pe şoptite lui Noël. 

Sir George Stowe spuse anglo-indianului: 

— Ei bine! Osmanco, te-ai întors? 

— Da, şefule. 

— Când te-ai întors? 

— Chiar astă-seară la orele zece. 

— Ei bine! Ai dat lovitura? 

— Nu, şefule. 

Ochii lui sir George Stowe scânteiară ca nişte cărbuni aprinşi. 

— Ce spui, nenorocitule! zise el. 

— Adevărul. 

Şi figura lui Osmanco exprimă o durere adâncă. 

— Glumeşti, Osmanco? reluă sir George Stowe. 

— „Lumină a Orientului”, răspunse anglo-indianul, îţi jur că 
spun adevărul. 

— Nu i-ai găsit? 

— Din contră. 

— Ei bine!... Atunci... 

Şi tonul lui sir George deveni ameninţător. 

— „Lumină ”, reluă Osmanco, zeul Siva luptă contra zeiţei Kali. 

La aceste cuvinte sir George făcu o mişcare pe scaunul său şi 
păli uşor. 

Osmanco continuă. 

— Fiii lui Siva sunt în Franţa. 

— E cu neputinţă, strigă sir George Stowe, fiii lui Siva n-au 


123 


— Ponson du Terrail — 


părăsit Londra. 

— Te înşeli, „Lumină”. 

„Lumină” era numele pe care Osmanco i-l dădea lui sir George 
Stowe. 

— Dar, în fine, zise aceasta din urmă, ce s-a petrecut? Unde e 
Begsurh? 

— Begsurh, răspunse Osmanco, intrase la tatăl Nadeiei ca 
servitor, sub numele de John. 

— Da, ştiu, dânsul trebuia să vă introducă în casă pe tine şi pe 
Gurhi? 

— Da, Lumină. 

— Ei bine? 

— Begsurh a fost punctual la întâlnire. Totul era gata şi am 
pornit pe o noapte întunecoasă, spre casa locuită de general şi 
fiica sa. 

Begsurh venise să ne ia de la un oarecare loc de unde se 
vedea casa. 

Acolo ne spuse: „Vedeţi această lumină? Când se va stinge, 
veţi porni la drum şi veţi auzi un țipăt de bufniţă. Acesta va fi 
semnalul şi mă veţi întâlni la poarta pe care o voi deschide.” 

— Bine, zise sir George, care începuse să găsească puţin cam 
lungă povestirea lui Osmanco. 

— Ne culcaserăm la pământ, Gurhi şi cu mine, urmă Osmanco. 
Când se stinse lumina, am pornit la drum. Dar abia am făcut 
câţiva paşi, şi m-am clătinat. In acelaşi timp Gurhi a scos un 
țipăt. Tot atunci, mai multe braţe viguroase mă cuprinseră şi mă 
trântiră la pământ. O voce murmură atunci la urechea mea în 
limba indiană: 

— Dacă te mişti, eşti mort! 

— Dar Begsurh? întrebă sir George Stowe. 

— Strangulat. 

— Şi Gurhi? 

— Ne-a trădat. 

— Şi generalul... şi fiica sa? 

— Salvaţi de fiii lui Siva. 

— Dar tu? 

— Cum am refuzat să vorbesc şi am cerut să mor, şeful fiilor 
lui Siva m-a aruncat într-un fluviu aproape tot aşa de mare ca 
Tamisa şi care se numeşte Sena, şi iată-mă; căci ştii că sunt un 
bun înotător. 

Sir George Stowe bătu cu pumnul în masă: 

— İl condamn pe Gurhi ca trădător, zise el cu o voce solemnă, 


124 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


şi chem asupra capului său toate răzbunările zeiţei Kali. 

Osmanco se înfioră sub privirea dominatoare a acestui om pe 
care îl numea atât de pompos „Lumina Orientului”. 

Sir George Stowe adăugă: 

— Cât despre tine, dacă nu reuşeşti să execuţi ordinele pe 
care ţi le voi da, vei muri. 

Osmanco se înclină şi spuse: 

— Ce trebuie să fac? 

— Să strangulezi până mâine dimineaţă un om destul de 
îndrăzneţ, care vrea să se căsătorească cu Gipsy tiganca. 

— Se va face. 

— Da, dacă vom vrea noi, murmură Noël, căruia Calcraff 
tocmai termina să-i traducă convorbirea dintre sir George şi 
Osmanco. 

Sir George Stowe aruncă o coroană pe masă. Noël pricepu că 
el voia să iasă. 

Şi din nou ieşi fără zgomot pe uşă. 

Apoi se ascunse în colţul cel mai întunecos al străzii. 

Puțin după aceea ieşi şi sir George Stowe. 

Noël nu-l pierdu deloc din vedere pe străzile murdare ale 
Wappingului. 

Sir George Stowe mergea repede. 

El sosi la podul Londrei unde luă o trăsură. 

Vizitiul ezită, văzând îmbrăcămintea lui, să-l ia în trăsură. 

Dar sir George Stowe îi strigă: 

— Tocmai am luat prima de reangajare şi plătesc bine. 

Când sir George Stowe se urcă în trăsură, Noël se agăţă de 
osie la spatele ei. 


Capitolul XL 

Lucrul era cert pentru Noël. 

Sir George Stowe, care nu se travestise astfel decât spre a se 
întâlni cu Osmanco în Wapping, se întoarse în Hay-Market spre a- 
şi schimba costumul. 

intr-adevăr, la douăzeci de paşi de casa cu un singur etaj în 
care, cu două ore mai înainte intrase sir George Stowe, trăsura 
se opri. 

Noël stătea tot la locul său. 

Sir George Stowe plăti birjarului, cobori şi se îndreptă spre 
casă. 

Noël îl văzu scoțând o cheie din buzunar şi întrând înăuntru. 


125 


— Ponson du Terrail — 


Atunci el sări jos în momentul când trăsura porni. 

— Stăpânul, îşi zise atunci Noël, mi-a ordonat să-l urmăresc pe 
acest om până la ziuă. Casa în care el a intrat e poate a sa, căci 
la Londra toată lumea are casa sa. Căci, din două lucruri unul se 
va întâmpla: sau va ieşi sau se va culca liniştit. In primul caz îl 
voi urmări; în al doilea caz voi sta până la ziuă, apoi mă voi duce 
la Vanda să-l regăsesc pe stăpân. 

Şi Noël, făcându-şi acest raţionament, se aşezase sub o poartă 
în faţa casei. 

Sună ora două la bisericile vecine şi Noël aştepta deja de un 
sfert de oră când, un cupeu cu doi cai se opri în faţa casei în care 
intrase sir George Stowe. 

In acelaşi timp Noël auzi o înjurătură şi această frază: 

— Ce meserie de câine! 

Noël se apropie. 

Cupeul era gol şi desigur vizitiul îşi manifestase astfel 
nemulţumirea sa. 

— Pari dezgustat de meserie, camarade? îi zise Noël. 

Vizitiul îi răspunse: 

— Desigur. 

— Timpul e aspru, adăugă Noel. 

— Şi ceața rece, răspunse vizitiul. 

Oamenii de aceeaşi profesie se împrietenesc repede. 
Costumul de jocheu al lui Noël îl făcu pe vizitiu să creadă că are 
de-a face cu un confrate. 

Noël urmă: 

— Il aştepţi pe stăpânul tău? 

— Aştept un gentilom care se duce în fiecare noapte la club, 
joacă sume mari şi mă face uneori să stau câte douăsprezece 
ore. 

Asta pare să-i placă lui John Bunbarry, stăpânul la care sunt, 
căci gentilomul plăteşte bine, dar mie mi-ar plăcea mai mult să 
stau lungit în pat bând un ceai. 

Noël reluă: 

— Sunt fără lucru. N-ai putea să-mi procuri? 

Vizitiul se uită lung la dânsul. 

— Cunoşti meseria? zise el. 

— De minune, răspunse Noël. 

— Unde ai mai servit? 

Noël cită la întâmplare mai multe nume de stăpâni de birje. 

— Cât vrei ca să îmi ţii locul în noaptea asta? 

— Ar fi prea mult cincizeci de şilingi? întrebă cu timiditate 


126 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Noël. 

— Bine. 

Şi vizitiul adăugă pe un ton satisfăcut. 

— Cel puţin voi putea dormi liniştit cinci sau şase ore, căci 
gentilomul pleacă de la club după ora opt. Dă-mi haina ta de 
jocheu şi-ţi dau mantaua mea. 

— Dar, zise Noël, unde te regăsesc spre a-ţi da în primire 
trăsura şi caii? 

— Mâine, cu puţin înainte de ora opt, voi veni în curtea 
clubului.. 

Noël şi vizitiul îşi schimbară atunci costumul. Apoi Noël se 
urcă pe capră şi, după modul în care el puse mâna pe hăţuri, 
vizitiul pricepu că avea de-a face cu un om care cunoştea caii. 

— Locuiesc foarte aproape de aici, zise el. Mă duc să mă culc. 
Pe mâine dimineaţă... 

— Pe mâine, răspunse Noël. 

Vizitiul se îndepărtă. 

După un sfert de oră, uşa căsuţei se deschise şi sir George 


reapăru. 

Gentilomul era cu totul schimbat; el era îmbrăcat cât se poate 
de elegant. 

Se urcă în cupeu fără să se uite la Noăl şi zise: 

— East India! 


Clubul „East India”, situat în scuarul Saint-James e unul din 
cele mai frumoase şi mai bogate cluburi din Anglia. 

Noël, care ştia Londra pe dinafară, o luă pe drumul cel mai 
scurt şi intră în curtea clubului în trapul cailor, oprind drept la 
peron. 

Sir George Stowe cobori din trăsură, urcă încet treptele, intră 
în sală, îşi aruncă blana în mâna unui lacheu, apoi intră într-o 
sală de joc, unde partida părea foarte însufleţită. 

Un gentilom care dădea banca în acest moment, strigă: 

— Plusez cu o mie de guinee; cine merge? 

— Eu, zise sir George Stowe. 

Şi scoțând portofelul aruncă un pumn de bancnote pe masă. 

Un tânăr se apropie şi îi spuse: 

— Greşeşti, sir George. 

Nababul îl privi şi-l recunoscu într-însul pe unul din acei 
gentilomi, care asistase la lupta dintre cei doi câini. 

— De ce? întrebă el cu răceală. 

— Fiindcă n-ai noroc de câteva zile. 

— Crezi? 


127 


— Ponson du Terrail — 


— Dovada e astă-seară... 

— Aş! zise sir George, vei vedea că norocul va reveni. 

— Dar nenorocul va continua. 

Bancherul amestecă cărțile. 

Unul din jucători spuse: 

— Fiindcă pune şi sir George, eu mă retrag. 

— Pun eu în locul tău, răspunse sir George Stowe. 

— Fie. 

Gentilomul îşi retrase banii săi, şi sir George aruncă din nou 
pe masă un pumn de bancnote. 

Sir George Stowe câştigă. 

Atunci, el se întoarse spre primul gentilom cu care avusese 
scurtul dialog şi îi spuse: 

— Vezi că norocul revine!... 

El se aşeză şi continuă să joace. 

Toată noaptea sir George jucă şi câştigă. Dar când se făcură 
orele şapte, el se ridică. Jucătorii care pierdeau murmurară: 

— Sunt dezolat că vă părăsesc, zise sir George Stowe, dar am 
o mică întâlnire la Oldwoodstok, azi de dimineaţă. E vorba să 
ucid un francez. 

— Francezul cu câinele, i se spuse. 

— Da. 

Şi sir George Stowe băgă banii în buzunar. 

Apoi el părăsi cu răceală sala de joc şi ieşi în curtea clubului. 

— Drace, se gândi Noël văzându-l reapărând, şi vizitiul nu s-a 
mai întors! 

— Acasă, zise sir George aruncându-se în trăsură. 

Noël puse în mişcare cupeul. 

Noël se gândea. 

„A pierdut totul... se duce să aducă bani!” 

Dar, când, după câteva minute sir George ieşi din nou din 
casă, cu o cutie pătrată în mână şi cu un pachet lung el se gândi. 

„Oh! oh! să fie vorba de un duel”. 

Noël nici nu bănuia că adversarul lui sir George Stowe nu era 
altul decât Rocambole. 


Capitolul XLI 

Duelul e un lucru foarte rar printre englezi, care se mulţumesc 
să-şi tranşeze certurile prin lovituri de pumn, încât ca să se 
ajungă la această situaţie extremă, cazul extraordinar al unui 
francez şi unui anglo-indian certându-se. 


128 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Dar sir George Stowe nu era tocmai englez. 

Cu toate că el era un perfect gentilom, rămăsese indian din 
mai multe puncte de vedere. 

Şi cei care ştiu istoria lui şi-l cunoscuseră ca ofiţer într-un 
regiment de cipays ştiu de asemenea că el se bătuse de mai 
multe ori fie cu pistolul, fie cu spada. 

Dar la Londra nu e destul să ai poftă să te baţi pentru a găsi 
uşor şi locul. 

Grădinile publice, scuarurile, străzile sunt pline de poliţişti, 
care intervin imediat. 

Londra e foarte mare şi nu poţi ajunge pe câmp până nu iei un 
tren. 

Cu toate acestea satul Old Wooastok, care se afla pe drumul 
spre oraşul Oxford, e înconjurat de o câmpie pustie care permite 
ca doi oameni, care vor să-şi taie gâturile, să găsească un loc 
bun între două coline, la umbra unui arbore, pe iarba 
întotdeauna verde. 

Te poţi duce la Woodstok, această fostă reşedinţă a lui Olivier 
Cromwell, fie cu trenul, fie cu trăsura. 

Cu trenul, faci zece-cincisprezece minute. 

E prima staţie a trenului expres ce merge la Birmingham. 

Cu trăsura faci o oră, dacă ai cai buni. 

Sir George Stowe dispreţuia trenul. 

El îi zise vizitiului, adică lui Noël: 

— Mă duc la Woodstok. Vreau să ajung repede. Ai o liră 
sterlină dacă ajungem în trei sferturi de oră. 

— Drace! se gândi Noël. Nu ştiu cum mă va regăsi adevăratul 
vizitiu. 

Şi cum Rocambole îi dăduse ordin să nu-l părăsească pe sir 
George Stowe, iar pe de altă parte el nu putea părăsi caii, Noël 
se supuse ordinului ce-l primea. 

El mâna admirabil caii. 

Noël era curios şi se întreba cu cine se va bătea anglo- 
indianul. 

Căci vă amintiţi, Rocambole nu-i spusese nimic în această 
privinţă. 

El străbătu străzile Londrei ca un fulger, din când în când se 
întorcea pe capră şi arunca o privire furişă în cupeu. 

Pe jumătate lungit, cu ochii aproape închişi, cu o ţigară în 
gură, sir George Stowe părea în prada unei reverii adânci. 

Indată ce ajunse la câmp, gentilomul păru că se deşteaptă şi 
când fu lângă Woodstok, privirea lui se plimbă în toate părţile pe 


129 


— Ponson du Terrail — 


drum. 

El căuta un loc potrivit. 

Un tufiş de arbori aflat la distanță de orice locuință, păru că-i 
place. 

Şi îi spuse lui Noël: 

— Opreşte! 

După ce cobori din trăsură, întinse mâna spre tufiş şi scoțând 
ceasornicul din buzunar îi spuse: 

— Amice, trenul va trece peste cinci minute. Căsuţa care se 
vede e gara. 

Noël se înclină. 

— Cinci persoane vor cobori desigur din tren, trei de o parte şi 
doi de alta. Cei doi sunt martorii mei. Ceilalţi trei sunt adversarul 
meu şi martorii săi.. li vei recunoaşte uşor căci nu sunt decât doi 
şi invitându-i să urce în trăsură îi vei aduce aici. 

Noël pricepuse de minune; el se îndreptă spre gară şi ajunse 
în momentul când se oprea şi trenul. 

Dintr-un vagon au coborât cinci persoane. 

Dar pe când aceste persoane se apropiau, Noël tresări şi se 
întrebă dacă nu visează. 

El îl recunoscu pe Rocambole printre cei trei gentilomi care îi 
urmau pe martorii lui sir George Stowe. 

Rocambole îl recunoscu de asemenea pe Noël. 

El avu o privire de aprobare, pe când rapid ca fulgerul îşi duse 
un deget la buze. 

Noël pricepu. 

Gentilomii care erau martorii lui sir George Stowe i-au 
recunoscut trăsura şi apropiindu-se, Noël li se adresă: 

— M-a trimis să vă aduc. Ela găsit un loc îndepărtat în câmp. 

Şi se urcară în trăsură. 

Intotdeauna la gara Woodstok se află una sau două birje. 

In această zi erau trei. 

Rocambole şi cei doi gentilomi, care consimţiseră în ajun după 
bătaia câinilor să-i servească drept martori, se suiră într-una din 
birje. 

Aceştia din urmă aduseseră tot ca şi sir George Stowe, o 
pereche de spade şi o cutie cu pistoale. 

După zece minute, birja şi trăsura condusă de Noël soseau la 
tufişul ales de sir George Stowe. 

Anglo-indianul stătea la picioarele unui arbore şi continua să 
fumeze cu ochii pe jumătate închişi. 

A fost nevoie de zgomotul trăsurilor ca să-l smulgă din 


130 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


contemplarea sa. 

El se sculă şi veni în întâmpinarea martorilor săi. 

Aceştia, obişnuiţi ai clubului „East-lndia”, dar cu totul 
indiferenți de altfel, consimţiseră să-i servească drept martori lui 
sir George Stowe, numai din gentileţe. 

Dar lor le-ar fi fost fără îndoială indiferent dacă sir George ar fi 
fost ucis. 

Acesta din urmă îl salută pe adversarul său, care-i mulţumi 
foarte curtenitor. 

Dar privirile lor se încrucişaseră şi sir George Stowe tresări. 

I| se păru atunci că mai văzuse acea privire şi în altă parte 
decât în pivnițele hotelului Dubourg, unde cocoşul şi câinele său 
fuseseră ucişi. 

Avu o vagă amintire şi o oarecare paloare nervoasă îi acoperi 
faţa. 

Rocambole îşi făcuse o toaletă foarte îngrijită. 

Şi totuşi, sir George Stowe privindu-l, nu se putu opri să nu se 
gândească la marinarul din taverna „La Regele George”, care 
oferise mâna sa ţigăncii. 

„M-a recunoscut, gândi Rocambole.” 

Condiţiile luptei fură repede stabilite. 

Se trase la sorţi alegerea armelor. 

Sorţii îl favorizară pe Rocambole. 

— Aleg spada. 

Sir George Stowe se înclină şi îşi scoase haina, dar, contrar 
tuturor regulilor el îşi păstră cravata, aşa încât cămaşa lui să nu 
se deschidă la piept. 

Englezii care sunt foarte puţin la curent cu acest soi de 
întâlniri nu observă aceasta. 

Cât despre Rocambole, el ghici de ce sir George Stowe nu voia 
să-şi arate pieptul. 

Din contră după ce-şi scoase haina, el se desfăcu la cămaşă 
lăsând să i se vadă o parte din piept. 

Noël, nemişcat, la douăzeci de paşi, stând pe capra sa, 
murmură: 

„Nu sunt neliniştit. Ştiu ce forţă e stăpânul.” 

— Haideţi, domnilor! zise unul din martori. 

Cei doi adversari încrucişară spadele. Rocambole liniştit şi 
surâzând, sir George Stowe aşa de rece de obicei, acum era 
emoţionat. 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul XLII 

Dar, înainte să mergem mai departe, e nevoie să povestim o 
întâmplare care urma să aibă o influenţă considerabilă asupra 
întâlnirii cu spada a lui Rocambole şi a lui Sir George Stowe. 

Vă amintiţi că după ce îi pusese, cu câteva săptămâni în urmă, 
pe bătrânul general polonez şi pe fiica sa Nadeia sub paza lui 
Chanoine şi a lui Moartea Bravilor, Rocambole plecase împreună 
cu Marmouset, pe când cei doi indieni zăceau legaţi în fundul 
bărcii. 

Vă amintiţi că stăpânul a vrut cu pumnalul în mână să-l 
silească pe Osmanco să facă destăinuiri şi că acesta răspunsese 
că preferă să moară. 

Tovarăşul său, Gurhi, căruia îi era teamă de moarte, spusese 
din contră că va vorbi. 

Atunci Rocambole, aşa cum îi povestise Osmanco lui sir 
George Stowe, îl luase pe indian în braţe şi-l aruncase în apă. 

Apoi, aplecându-se din nou spre Gurhi, îl ameninţase că-l 
ucide, dacă nu-i face destăinuiri complete. 

Indianul, convins că a căzut în mâinile sectei inamice 
strangulatorilor, cunoscută sub numele de fiii lui Siva, mărturisi 
că face parte dintre strangulatorii din Londra, că se supune unui 
şef numit George Stowe şi că era unul din acei mutilaţi pe care 
preoţii zeiţei Kali îi condamnă la un celibat etern. 

Eunucul fu precis în povestirea sa, el îi dădu lui Rocambole o 
mulţime de amănunte, care trebuiau să-i servească la Londra. 

In fine, din destăinuirile lui Gurhi rezulta pentru Rocambole 
această convingere: că sir George Stowe, şeful strangulatorilor, 
era un adorator fanatic al zeiţei Kali: şi că, el trăind la Londra din 
venitul unei imense averi ca un perfect gentilom, avea sub 
ordinele sale o armată misterioasă de strangulatori care 
urmăreau dizolvarea şi înspăimântarea Angliei; că, în fine, sir 
George Stowe, care-şi bătea joc de poliţia şi justiţia engleză, 
avea o mare teamă de fii lui Siva, care până acum nu părăsiseră 
India. 

Asta a fost foarte important pentru Rocambole. 

De aceea îl adusese cu dânsul pe Gurhi la Londra. 

Gurhi, deghizat, îmbrăcat ca femeie, trăia ascuns în casa 
închiriată de Vanda. 

Rocambole în cursul acestei nopţi bogată în aventuri, pe care 
am descris-o, după ce a părăsit-o pe Gipsy ţiganca se întoarse la 
Vanda la orele trei dimineaţa. 

Gurhi dormea. 


132 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Rocambole îl deşteptă. 

Indianul se înfioră văzându-l pe Rocambole înarmat cu un 
pumnal. 

— Ascultă, îi zise Rocambole. Până acum m-ai luat drept un fiu 
al lui Siva? 

— Da, răspunse Gurhi. 

— Te-ai înşelat. 

Indianul rămase înmărmurit. 

Rocambole continuă: 

— Nu-i cunosc pe fiii lui Siva şi am motive particulare, pe care 
tu n-ai nevoie să le cunoşti; să-i urmărim pe strangulatori. Dar, 
pe cât e de adevărat, că tu eşti acolo jos, culcat, fără apărare, şi 
eu am un pumnal în mână, îţi jur că dacă nu-mi spui ceea ce mă 
interesează, să ştii că te trimit îndată pe lumea cealaltă. 

— Ce vrei să ştii? întrebă Gurhi. 

— Fiii lui Siva au vreun semn pe corp? 

— Da. Când se afiliază, li se desenează pe piept un şarpe şi o 
pasăre, cu o cerneală albastră care nu se şterge. 

— Cunoşti acest tatuaj? 

— Da. 

— Ai putea să-l execuţi? 

— Da. 

— Atunci, zise Rocambole, fă-l. 

Îl ridică pe Gurhi, luă o sticluţă ce conţinea cerneală albastră 
ordinară şi o pensulă şi o întinse indianului. Apoi se desfăcu la 
piept şi-i spuse: 

— Grăbeşte-te! 

Pumnalul lui Rocambole era strălucitor. 

Indianul, de altfel, ştia să tatueze ca toţi oamenii din seminţia 
sa. 

După ce desenă şarpele şi pasărea, el spuse: 

— Acum ar trebui, pentru ca acest semn să nu se şteargă 
niciodată să împungi pieptul cu un ac şi să arzi deasupra puţină 
iarbă de puşcă. 

— E inutil, răspunse Rocambole. 


După câteva ore, Rocambole şi sir George Stowe îşi încrucişau 
spadele. 
Din primul moment, sir George Stowe, care era un spadasin 
foarte bun, pricepu că avea în faţa lui un adversar puternic. 
Dar paloarea lui dispăru, emoția îl părăsi şi instinctul de 
133 


— Ponson du Terrail — 


conservare îi domină orice altă preocupare. 

Rocambole, din contră, părea că voia să nu uite galantele 
tradiţii franceze. 

— Domnule, îi zise el lui sir George Stowe parând o frumoasă 
lovitură, eşti foarte îndemânatic, dar eu cunosc jocul dumitale. 

Şi îl privi aşa de fix, încât sir George Stowe se gândi din nou la 
Gipsy şi la matelotul din taverna „La Regele George”. 

— Ai braţul puţin cam nesigur, continuă Rocambole, care nu 
atacase încă, dar care para toate loviturile cu o adresă minunată. 
Poate că ai petrecut noaptea jucând cărţi! Asta e de ajuns spre 
a-ţi pierde precizia de care ai nevoie. 

Sir George Stowe dădu o nouă lovitură, dar spada lui nu-l 
nimeri pe Rocambole. 

— la seama! zise Rocambole, ai făcut un pas greşit Dacă aş fi 
vrut, erai mort. 

Pe când spunea aceste cuvinte, cămaşa lui se desfăcu mai 
mult la piept şi sir George Stowe scoase un țipăt. 

El zărise pe pieptul lui Rocambole şarpele şi pasărea albastră 
desenate de Gurhi. 

Sir George Stowe speriat fiind, Rocambole îi dădu o uşoară 
lovitură de spadă. 

Două picături de sânge curseră pe cămaşa gentilomului. 

El scoase un țipăt de mânie. 

Dar atunci Rocambole îşi termină opera sa de uimire. 

El i se adresă lui sir George Stowe în limba indiană: 

— Acum, zise el, când vezi cine sunt, ştii bine că nu acesta 
este locul în care trebuie să ne luptăm. 

Sir George Stowe era foarte emoţionat. 

Martorii, văzând sângele curgând, interveniră şt spuseră: 

— Onoarea e satisfăcută. 

— Cum doriți, răspunse sir George Stowe, care se uita la 
Rocambole cu spaimă. 


Capitolul XLIII 

Să pătrundem acum în interiorul casei locuită la Londra de 
Rocambole. 

La sosire, Rocambole şi Vanda descinseră la hotelul Dubourg. 

Apoi, a doua zi, ei se instalară într-o căsuţă lângă Saint-Paul, 
pe care o închiriară în întregime. 

Acolo, Vanda avea sarcina să-l vegheze noaptea şi ziua pe 
Gurhi.. 


134 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Indianul, cuprins de spaimă şi crezând că are de-a face cu 
şeful sectei inamice, adică cu un fiu al lui Siva, făcuse toate 
destăinuirile pe care i le ceruse Rocambole. 

El îl indicase pe sir George Stowe ca şef al strangulatorilor, şi 
dăduse despre viaţa acestui pretins gentilom informaţii 
preţioase. 

Rocambole spusese Vandei: 

— l-am făgăduit viaţa dacă mă serveşte şi el are acum mai 
multă teamă ca să cadă în mână strangulatorilor. Totuşi 
veghează asupra lui, şi, sub nici un pretext, nu-l lăsa să iasă. 

Rocambole ştia că putea conta pe Vanda. 

El plecase deci foarte liniştit, după ce îl pusese să-i tatueze pe 
piept pasărea şi şarpele albastru, neîndoindu-se deloc de 
raţionamentul pe care îl va face Gurhi. 

Acest om, mutilat în numele unei religii misterioase, o credea 
cu totul în această religie. 

Dogma indiană are două principii, binele şi răul, având două 
divinităţi: zeul Siva şi zeiţa Kali. 

În ochii indienilor, oamenii sunt nişte jucării în mâinile acestor 
două puteri supranaturale care, continuu în luptă, repurtează pe 
rând victorii. 

Acest om care venea din fundul Indiei cu o misiune 
sângeroasă şi găsea la doi paşi de Paris oameni care vorbeau în 
limba lui şi îl reduceau la neputinţă, trebuia desigur să admită că 
aceşti oameni erau servitori ai zeului inamic zeiţei pe care el o 
servea. 

Prin urmare Siva era mai tare decât Kali. 

Deci, Gurhi care raţiona corect şi temeinic, trebuia să se 
încline. 

De trei săptămâni de când era în puterea lui Rocambole, Gurhi 
căuta să facă pace cu zeul Siva şi-o trăda cu neruşinare şi fără 
remuşcare pe zeiţa Kali. 

Dar iată că, deodată, Rocambole îi spuse: 

— Nu cunosc nici pe zeul Siva, nici pe preoţii săi. Dacă lupt 
contra strangulatorilor, am motivele mele particulare. Cu toate 
acestea, cum asta poate servi proiectele mele trecând drept un 
fiu al lui Siva, tu vei desena semnul misterios pe care îl poartă 
inamicii tăi, dacă nu vrei să faci cunoştinţă cu pumnalul meu. 

În faţa acestei ameninţări cu moartea, Gurhi se supuse dar 
prestigiul lui Rocambole dispăruse din acel moment. 

Gurhi nu mai credea în Rocambole. 

Gurhi nu mai tremura. 


135 


— Ponson du Terrail — 


Din acel moment, fanatismul indianului pentru teribila sa zeiță 
a redevenit şi mai înfocat şi dânsul nu mai avea decât dorinţa de 
a scăpa şi de a se duce la sir George Stowe ca să-i spună totul. 

Dar nimic nu era mai greu decât executarea acestui plan. 

Gurhi era păzit, şi încă de o femeie. Gurhi ştia că e mai greu 
să înşeli o femeie decât un bărbat. 

Eunucul era nu numai strangulator, dar şi „Psyl”, adică 
îmblânzitor de şerpi. 

Chiar aceasta era profesia cu care el a fost declarat la Madras, 
când comitetul strangulatorilor din India l-a trimis la Londra. 

Gurhi continuase în capitala Angliei meseria sa. 

El adusese de la Madras o ladă plină cu vipere şi şerpi de 
toate dimensiunile şi culorile. 

Asta era tot ce el iubea după zeiţa Kali. 

Când sir George îl trimisese de la Londra la Paris, cu Osmanco, 
spre a-i strangula pe general şi fiica sa, Gurhi luase cu sine 
şerpii. 

El fusese chiar văzut într-o zi la Paris, în piaţa Chatelet, făcând 
jonglerii cu şerpii lui în mijlocul unei mari mulţimi de oameni, 
care se strânseseră să vadă aceasta. 

Când Rocambole a pus mâna pe Gurhi, a vrut să ştie unde 
locuieşte. 

Eunucul îi spusese un hotel sărăcăcios de pe strada Saint- 
Antoine. 

Rocambole se dusese cu dânsul acolo. 

Indianul nu avea nici o hârtie care să-i fi servit lui Rocambole. 

Acesta din urmă nu găsise decât lada cu şerpi şi voise să o 
arunce în apă. 

Dar Gurhi începuse să plângă şi Rocambole atunci îi lăsase 
lada. 

De când s-a întors la Londra şi era sub supravegherea Vandei, 
Gurhi nu avea decât o distracţie: să se joace cu şerpii lui. 

De altfel, Rocambole avusese grijă să se asigure că nici unul 
din aceşti şerpi nu era otrăvitor. 

Şerpii se plimbau deci în libertate în odaia desemnată ca 
închisoare pentru Gurhi. 

Una singură din aceste reptile avea o proprietate uimitoare 
deşi nu era mortală. 

Era o mică viperă galbenă, cu pete negre, a cărei muşcătură, 
cu toate că era foarte uşoară şi abia se simţea, avea puterea de 
a te cufunda într-un somn adânc. 

Gurhi îşi aminti de asta. 


136 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Din acel moment el îşi puse în acea viperă galbenă, toată 
speranţa sa de libertate. 

De câte ori Rocambole pleca de acasă, Vanda îşi făcea patul în 
odaia vecină cu aceea a lui Gurhi. 

Cum această odaie nu avea decât o uşă, ar fi trebuit ca Gurhi 
să treacă pe lângă patul Vandei ca să poată ieşi. 

Vanda, în acea noapte nu se culcase şi îl aştepta pe 
Rocambole. 

Când acesta veni, ea asistă la experienţa cu tatuajul. 

Şi când Rocambole plecă să se bată cu sir George Stowe, 
începuse să se facă ziuă. 

Vanda se aşeză într-un fotoliu chiar în odaia lui Gurhi, lângă 
uşă, într-o asemenea poziţie, încât indianul spre a ieşi, era silit 
să treacă peste corpul ei. 

Dar Gurhi se culcase în pat şi se prefăcea că doarme. 

Numai din când în când el deschidea puţin ochii, şi se uita să 
vadă dacă Vanda dormea. Vanda se luptă un moment contra 
somnului, apoi oboseala triumfă. 

Ochii săi se închiseseră, dar mâna ei nu slăbise revolverul cu 
care-l ţinea pe Gurhi la respect noaptea şi ziua. 

Atunci, scoțând mâna de sub plapumă, indianul dădu uşor de 
tot în lada cu reptile câteva lovituri. 

Apoi, el ridică puţin capacul. 

Vipera galbenă ieşi şi se înfăşură de braţul lui Gurhi. Atunci el 
întinse braţul spre Vanda. Apoi zgudui puţin vipera care căzu la 
picioarele Vandei. 

Aceasta dormea şi vipera se strecură sub cutele rochiei sale. 


Capitolul XLIV 

Să-l însoţim pe sir George Stowe care se întorsese cu martorii 
săi la Londra, şi de acolo acasă. Rocambole plecase deja cu ai 
săi. Noël era tot pe capră, şi îl duse pe sir George Stowe cu 
aceeaşi iuţeala cu care venise. 

Anglo-indianul îi conduse pe martorii săi acasă, unul după 
altul, apoi îi spuse lui Noël: 

— La mine acasă! 

El era foarte palid şi agitat de când văzuse tatuajul lui 
Rocambole şi un sentiment aproape analog cu acela de care 
fusese cuprins Gurhi, îl cuprinse şi pe dânsul. 

“Siva triumfă! murmură el, pe când cupeul mergea cu o 
iuţeală vertiginoasă, Kali ne-a părăsit!....” 


137 


— Ponson du Terrail — 


Când coborî din trăsătură, era palid ca un mort. 

Noël văzu mâna lui tremurând, când băgă cheia în uşă. 

In momentul în care uşa se închise după dânsul Noël auzi un 
suspin. 

intr-adevăr  anglo-indianul, în prada unei mari spaime, 
străbătu grădiniţa care preceda casa, cu un pas inegal şi brusc. 

In sală, el se opri un moment. 

Un lacheu dormea pe un scaun. 

Sir George Stowe nu-l deşteptă. 

Dar privirea lui se îndreptă spre o tavă de argint pusă pe o 
masă şi în care valetul avea obiceiul să pună scrisorile care 
soseau seara, căci ştia că stăpânul său nu ajunge niciodată 
înainte de a se face ziuă. 

O singură scrisoare se afla pe tavă. 

O scrisoare, al cărui plic era parfumat şi care se vedea că era 
scrisă de mâna unei femei. 

Paloarea lui sir George Stowe făcu loc unei uşoare îmbujorări. 

El luă repede scrisoarea şi o deschise. 

Scrisoarea era astfel concepută: 


“Scumpul meu, 

Nu te-am văzut de două zile la Hyde-Park. Ce-ai devenit? 

Ai uitat că mama te-a portit să vii la noi duminica viitoare? sau 
eşti bolnav? 

Lord Charied, unchiul meu, a sosit de ieri la Lonara. 

I-am mărturisit totul. El e pentru noi. 

Vino deci la Hyde-Park, voi fi acolo pe la orele două. 

Aceea care va fi pentru totdeauna. 

Cecilia ta” 


Anglo-indianul respiră după citirea acestei scrisori. Un 
moment ochii săi străluciră, nările i se dilatară şi toată faţa sa 
exprima o satisfacţie mare. Dar asta dură numai un moment. 

Amintirea lui Rocambole se instală între dânsul şi 
seducătoarea imagine a Ceciliei. 

Acest sălbatic, în aparenţă civilizat, a cărui frumuseţe brună 
sedusese o englezoaică albă, începu să se gândească la zeiţa 
Kali, unica sa credinţă, care părea că-l părăseşte, sau e cel puţin 
în acest moment dominată de zeul Siva. 

Sir George Stowe trăia ca un burlac în casa lui. El închiria o 
trăsură cu luna, mânca la club şi nu avea ca servitor decât un 
valet pe care l-am văzut dormind când a venit stăpânul său 


138 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


acasă. 

Anglo-indianul urcă la etajul întâi care se compunea dintr-o 
odaie de fumat şi o odaie în care nimeni n-avea voie să intre. 

In această odaie, a cărei uşă dădea în sala de fumat, n-avea 
voie să intre nici chiar valetul său. 

Numai sir George Stowe, care avea întotdeauna cheia de la 
această odaie, asupra lui, intra acolo, şi încă foarte rar. 

Camera de culcare şi camera de fumat erau mobilate în stil 
englezesc. 

Această odaie, după cum vom vedea, contrasta straniu cu 
restul casei şi i-ar fi uluit pe vizitatori, dacă ei ar fi putut 
pătrunde aici. 

Era o odăiţă luminată de sus, ca templele indiene. 

Cele patru ziduri erau acoperite cu o stofă cu picturi bizare, 
reprezentând una din cele şaizeci de incarnaţii ale zeului Vişnu. 

La cele patru colţuri, erau statui indiene, reprezentând 
divinităţi monstruoase. 

Această odaie era, în fine o pagodă în miniatură. 

Dar obiectul cel mai curios era poate un bazin de marmură 
albă pus în mijloc, plin până sus cu apă şi în care se juca un 
peşte roşu. 

O inscripţie indiană, cu litere de aur, se afla pe marginea 
bazinului. 

lată traducerea ei: 


„Osmani, fiul lui Raibu, care cobora prin strămoşii săi din Beg- 
Amirh, fiul lui Vişnu, consacrându-se serviciului zeiței Kali. Iubita 
noastră zeiță a găsit moartea în apele Gangelui, pe care îl trecea 
înot spre a se duce să stranguleze două tinere fete ale căror 
suflete zeița voia să le aibă lângă dânsa. 

Fiul lui Kunjeb, pe care englezii îl numesc sir George Stowe, 
petrecând noaptea în rugăciuni şi cerând zeiţei sufletul piosului 
Osmani, zeița s-a îndurat de ruga lui. 

Ea a permis ca sufletul lui Osmani să locuiască în corpul unui 
peşte roşu, care se află în acest bazin şi care a fost pescuit în 
apele sfinte ale Gangelui.” 


Un parizian ar fi izbucnit în hohote de râs, citind aceasta 
inscripţie. 

Dar, după cum se va vedea, Kunjeb nababul, zis George 
Stowe, o găsea foarte naturală. 

Inainte de a pătrunde în această pagodă în miniatură, unde 


139 


— Ponson du Terrail — 


sufletul lui Osmani locuia în corpul unui peşte roşu, sir George 
Stowe intră în dormitor şi se dezbrăcă. 

După ce fu în pielea goală, sir George Stowe deschise un 
garderob din care scoase o pereche de pantaloni de mătase, pe 
care îi îmbrăcă şi o pereche de papuci. 

Apoi luă o bucată de mătase albă pe care o puse pe cap ca un 
voal. 

Şi astfel îmbrăcat, astfel travestit, intră în pagodă, având grijă 
să lase papucii la uşă. 

Atunci îngenunche la pământ şi începu să murmure rugăciuni. 

După aceea se apropie de bazinul de marmură şi se uită la 
peştele cel roşu. Acesta stătea pe fundul apei şi părea că 
doarme. Sir George Stowe se aplecă şi spuse: 

— Tată, am nevoie de tine. 

Peştele nu se mişcă. 

— Tată, reluă sir George Stowe, sufletul tău glorios a ieşit de 
aici spre a zbura să locuiască lângă zeiţă şi să-i ceară ordinele pe 
care venea să le transmită fiului tău? 

Peştele era tot nemişcat. 

— Tată, mai zise anglo-indianul, fiii lui Siva sunt aici; ei vor să- 
i persecute pe servitorii zeiţei. Ce trebuie să fac? 

Şi, zicând aceste cuvinte, sir George Stowe îşi înmuie două din 
degetele sale în apa bazinului pe care o agită uşor. Peştele cel 
roşu urcă la suprafaţa apei. 

— Ah! zise sir George Stowe, ştiam bine că vei veni în ajutorul 
meu, tată. Ce trebuie să fac? Trebuie să fug şi să mă întorc în 
Indii? Trebuie să lupt? 

Peştele înota cu greutate. El părea suferind. 

— Văd, murmură sir George Stowe luându-şi fruntea în mâini 
şi cu un accent de disperare spuse: Siva triumfă! 

Peştele cobori din nou în fundul bazinului şi de astă-dată, 
stătu nemişcat. 

Sir George Stowe luă această atitudine drept un răspuns, şi se 
bătu pe piept cu furie. 

— Siva triumfă! repetă el. Siva triumfă. 

Şi, palid ca un spectru, el ieşi din pagodă sfâşiindu-şi pieptul 
cu unghiile. 

Apoi se lăsă să cadă pe pământ, cu buzele pline de spume, în 
prada unei adânci disperări. 

Dar atunci, un zgomot ajunse la urechile sale. 

Era zgomotul unui clopot. 

Clopotul care anunţa un vizitator. 


140 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Şi sir George Stowe se repezi la fereastra care dădea în 
grădină. 


Capitolul XLV 

La sunetul clopotului, valetul, care dormea încă pe scaunul 
său în cameră şi care nu se sculase încă, acum sări în sus şi se 
repezi în grădină. 

Sir George Stowe, care era foarte surescitat se uită la poartă. 

Un om intră. 

Sir George îşi înăbuşi un țipăt. El îl recunoscuse pe Gurhi. 

Adică pe trădătorul care, după spusele lui Osmanco, spusese 
fiilor lor Siva secretele strangulatorilor. 

Atunci, o mânie teribilă domină disperarea lui sir George 
Stowe... 

El lua de pe sobă un revolver şi era cât pe-aci să-l ucidă pe 
Gurhi trăgând asupra lui prin fereastră. 

Dar deja Gurhi se apropiase de casă. 

Şi sir George Stowe văzu pe faţa lui atâta bucurie, încât puse 
revolverul la loc şi aşteptă. 

Gurhi vorbi un moment cu valetul, care nu-l văzuse niciodată 
şi nu voia să-l lase să intre, cu toate că lipsa scrisorii sosite de la 
Cecilia era pentru dânsul o dovada ca stăpânul său se întorsese 
acasă. 

Dar Gurhi îl dăduse la o parte pe valet cu autoritatea unui om 
care nu are vreme de aşteptat. 

Dacă valetul nu-l văzuse niciodată pe Gurhi, în schimb acesta 
cunoştea foarte bine casa locuită de sir George Stowe şi în care 
el venise adeseori noaptea. 

De aceea, dându-l la o parte pe valet el urcă în fugă treptele 
scării. 

Apoi, intră ca o bombă în odaia lui sir George Stowe. 

Anglo-indianul era încă în costumul său mistic. 

Gurhi se aruncă la picioarele lui şi îi spuse: 

— Lumină, viaţa mea e a ta, dar înainte de a dispune de ea, în 
numele zeiţei Kali, pe care n-am încetat să o servesc, ascultă- 
mă. 

— Gunoiule, răspunse sir George Stowe, de unde vii? 

— Eram în mâinile inamicilor tăi. 

— Fiii lui Siva? 

Gurhi izbucni într-un hohot de râs. 

— La Londra nu e nici un fiu al lui Siva, zise el. 


141 


— Ponson du Terrail — 


Acest răspuns îl făcu pe sir George Stowe să facă un pas 
înapoi. 

— Tu m-ai trădat! zise sir George Stowe. 

— Viaţa mea va plăti trădarea mea, răspunse eunucul, ai cărei 
ochi străluceau de fanatism. Dar trebuie să ştii totul. 

— Vorbeşte! 

Şi Gurhi, stând în genunchi îi povesti lui sir George Stowe ceea 
ce acesta din urmă ştia din povestirea lui Osmanco, adică cum 
expediţia din Paris nu reuşise. 

Cum, fiind amândoi în mâinile unui om care părea că are 
asupra tuturor celor care îl încurajau o autoritate supremă, şi 
vorbea foarte bine limba indiană, el crezuse că are de-a face cu 
şeful fiilor lui Siva. 

— Dar, zise sir George Stowe, acest om de care vorbeşti, şi pe 
care îl cunosc acum, căci m-am bătut cu dânsul în duel... 

— Nu e un fiu al lui Siva. 

— Iţi dovedesc contrariul. 

Gurhi râse din nou. 

Şi, pe când George Stowe îl asculta, el îi povesti ce se 
petrecuse chiar în dimineaţa duelului. 

El, Gurhi, fusese acela care tatuase pieptul lui Rocambole. 

Sir George Stowe asculta cu un fel de bucurie sălbatică. 

— Dar cine e acest om? strigă el. 

— Nu ştiu. 

— Ce are cu noi? 

— Nu ştiu. 

Un răcnet de fiară sălbatică ieşi din gâtul anglo-indianului. 

— Ah! zise el, e un francez, un francez adevărat! Şi misiunea 
sa nu o are de la zeul Siva? Ei bine, atunci, între noi doi!... 

Apoi, îşi luă revolverul şi-l lipi de fruntea lui Gurhi care stătea 
tot în genunchi. 

— Gunoiule, zise el, acum când ai vorbit, îţi vei ispăşi trădarea 
ta. Roagă divinităţile care se supun marii zeițe să stăruie pentru 
tine pe lângă dânsa pentru ca sufletist tău să nu rătăcească 
veşnic prin spaţii nesfârşite. 

Dar Gurhi, nepăsător, răspunse: 

— Lumină, viaţa mea este a ta şi poţi să mă ucizi, dar 
gândeşte-te înainte de-a face asta. 

— La ce? 

— Poate o să-ţi fiu de folos în lupta pe care o vei susţine 
împotriva acestui om. 

Sir George Stowe a fost convins, fără îndoială de acest 


142 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


raţionament, căci puse la loc revolverul. 

Apoi îi zise, brusc: 

— Ce spui poate fi adevărat. Ce ştii despre acest om? 

— Nimic, decât numele său. 

— Care e? 

— Rocambole. 

— Unde stă? 

— Intr-o casă la care te voi conduce. 

— Cum ai putut să scapi de la dânsul? 

— O viperă galbenă m-a ajutat. 

— Acest om trăieşte singur? 

— Nu, cu o femeie blondă, care pare că i se supune ca o 
sclavă. 

— Bine. Vino cu mine. 

Şi sir George Stowe împinse din nou uşa pagodei miniaturale, 
adăugând: 

— Il voi consulta pe tatăl meu. 

Valetul lui sir George Stowe, fiind englez şi creştin, nu putea 
pătrunde în pagodă. 

Daca s-ar fi întâmplat asta, sir George Stowe ar fi considerat, 
acest lăcaş sfânt pătat pentru totdeauna. 

Dar  Gurhi, în calitatea sa de afiliat în misterele 
strangulatorilor, putea să treacă pragul acelei odăi. 

Sir George Stowe intră. 

Gurhi îl urmă. 

Anglo-indianul se apropie de bazin şi scoase un strigăt de 
bucurie... 

Micul peşte înota şi dădea din coadă. 

Asta fu pentru sir George Stowe un pronostic favorabil. 

În mod evident, sufletul lui Osmani sfântul era încântat de 
întorsătura pe care o luau lucrurile. 

Gurhi îngenunchease cu devotament şi se ruga. 

Sir George Stowe socoti că este oportun să adreseze câteva 
întrebări sufletului tatălui său, adică roşiaticului peşte. 

— Tată, zise el, crezi că voi triumfa contra acestui francez care 
vrea să se pună în calea zeiţei? 

Peştele înotă şi mai repede. 

Acesta era felul lui de a răspunde favorabil. 

— Tată, mai zise sir George Stowe, trebuie să mai veghem 
asupra castităţii ţigăncii Gipsy? 

Peştele roşu continuă să înoate repede. 

Era încă o aprobare. 


143 


— Ponson du Terrail — 


— Atunci, zise cu răceală sir George Stowe, nenorocire aceluia 
care a îndrăznit să-i propună să o ia de soţie. 

Şi ieşi din pagoadă. 

Gurhi ieşi împreună cu el. 

— Acum, zise anglo-indianul, du-te. 

— Unde şi când voi primi ordinele tale? 

— Astă-seară, la taverna „La Regele George.” 

Gurhi se înclină. 

Sir George se dezbrăcă şi, după ce-şi puse halatul, scrise 
următorul bilet: 


“Adorabilă Cecilia, 

N-am uitat nimic şi ie iubesc mai mult decât viața. 

Astăzi la ora două voi avea onoarea să te întâlnesc în parcul 
Saint-James şi îi voi trimite onorabilului lord Charring, unchiul 
tău, cartea de vizită a aceluia care se semnează 

Credinciosul tău pe viață 

George Stowe.” 


Apoi închise scrisoarea şi se îmbrăcă din nou ca un perfect 
gentilom. 


Capitolul XLVI 

Cine era miss Cecilia? 

Una din acele tinere englezoaice cu idei excentrice, cu energie 
bărbătească, care ies singure călare dimineaţa şi cu o avere 
princiară. 

Miss Cecilia avea nouăsprezece ani. 

Era frumoasă, avea părul negru ca o irlandeză, picioarele şi 
mâinile de creolă. 

Tatăl ei funcţiona în marină. 

El era comandantul unei fregate engleze, care sosise tocmai 
atunci din Indiile occidentale. 

Prin urmare, tatăl Ceciliei se afla la Londra. 

Divinizată de mama ei, obişnuită să i se spună că moşiile 
familiei reunite formează un district din Anglia, miss Cecilia 
spusese sus şi tare, de la vârsta de şaisprezece ani că se va 
mărita după placul ei. 

De trei ani ea dusese de nas tineretul aurit englez, începând 
cu un domn care era membru al Camerei lorzilor, spre a sfârşi cu 
un altul care era un simplu impiegat în birourile Amiralității. 


144 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Refuzându-l pe acesta din urmă, miss Cecilia uimise toată 
aristocrația engleză. 

Să te măriţi cu un valet fără avere era un lucru aşa da 
excentric, pentru ca o fată ca miss Cecilia să nu ezite nici un 
moment. 

Miss Cecilia călătorise foarte mult; ea cunoştea Orientul şi 
ltalia. Ea petrecuse o iarnă la Padova. 

Ea călărea, trăgea cu pistolul, mergea la vânătoare, cunoştea 
pictura şi era o excelentă muziciană, lucru rar la o englezoaică. 

Miss Cecilia locuia cu mama sa în Piccadilly, într-un mic palat 
între curte şi grădină. 

Dar ea avea o intrare separată şi atelierul său era locul de 
întâlnire pentru multă lume. 

Un pictor francez, care îi dădea lecţii, fusese chiar autorizat, 
să fumeze în faţa ei, ceea ce era un lucru nemaiauzit. 

Miss Cecilia îl întâlnise la curse pe sir George Stowe. 

Brunul atrage brun. 

Frumoasa englezoaică cu părul negru tresărise la vederea 
acelei feţe bronzate, acelui păr creţ, acelui bărbat într-un cuvânt 
care întruchipa tipul superb al acestei noi pe care englezii au 
creat-o în India. 

Ea a cerut să fie prezentată lui sir George Stowe. 

După trei zile ea îi spusese mamei sale: 

— Am găsit bărbatul care îmi convine. 

Mama ei scoase un țipăt. 

— Un om care are sânge indian în vine să se căsătorească cu 
o fată nobilă ca miss Cecilia! 

— Tata va consimţi, răspunsese cu răceală tânăra fată. 

Comandantul de vapor sosise. 

El a fost de aceeaşi părere ca şi soţia sa şi a răspuns că 
această căsătorie era cu neputinţă. 

Dar miss Cecilia nu se dădu bătută. 

Ea avea un unchi, pe lordul Charring. 

Acesta era foarte bogat şi nu avea alt moştenitor decât pe 
miss Cecilia. 

El o adora pe nepoata sa, îi îndeplinea toate curiozităţile şi 
excentricităţile ei. 

In ajun, adică în ziua în care l-am văzut pe sir George Stowe 
deschizând scrisoarea miss Ceciliei, lordul Charring se întorsese 
de la castelul său din Lincolnshire. 

Cecilia îi spusese: 

— Unchiule, te rog, să-i anunţi pe părinţii mei că mă 

145 


— Ponson du Terrail — 


dezmoşteneşti... 

Lordul Charring fu foarte mirat. 

Cecilia continuase: 

— Că mă dezmoşteneşti dacă nu mi se dă ca bărbat pe cine 
vreau eu. 

Numai atunci lordul Charring se linişti şi răspunse nepoatei 
sale: 

— Voi face tot ceea ce vei vrea. 

De aceea miss Cecilia îi scrisese lui sir George Stowe. 

In acea zi, pe la orele două, miss Cecilia se plimba în trăsură 
prin Hyde-Park când, sir George Stowe, care era călare pe un cal 
splendid veni înaintea ei. Ea îi întinse mâna şi îi spuse: 

— Tata e pe trei sferturi câştigat; mama mai rezistă încă 
puţin, dar unchiul meu e cu noi. Vino diseară. 

Sir George Stowe duse mâna fetei la buze şi o privi cu 
dragoste. j 

— Vom fi în familie, zise ea. Il vei vedea pe vărul meu, Arthur 
Newil, acela pe care l-am refuzat odinioară. El nu mă mai iubeşte 
decât ca pe o soră. De aceea am făcut din dânsul confidentul 
meu. 

— Ah! zise sir George Stowe, care părea că se interesează 
foarte puțin de vărul miss Ceciliei. 

Cei doi amorezaţi se plimbară timp de o oră, alături, prin 
Hyde-Park. 

Miss Cecilia atrăgea toate privirile. 

Toţi tinerii care o întâlneau spuneau: 

— Pentru acest negru ea a refuzat cele mai nobile nume din 
Anglia. 

Şi cu toată gelozia ce le rodea inima, ei admirau 
excentricitatea tinerei fete. 

Miss Cecilia îl părăsi pe sir George Stowe repetându-i: 

— Pe diseară! 

Apoi ea se întoarse acasă. 

Pe când ea cobora din trăsura trasă la scară, un tânăr intră în 
curte. El venea pe jos. 

— Ah, tu eşti Arthur!? îi zise Cecilia întinzându-i mâna. 

— Bună ziua, Cecilia, zise el, mă temeam că nu te-ai întors 
încă. 

— M-ai fi văzut totuşi la masă, Arthur. 

— Dar, răspunse el, voiam să te văd înainte. 

— AŞ! zise miss Cecilia mirată. 

Arthur reluă: 

146 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Aş vrea să discut cu tine nişte lucruri grave... 

— Adevărat? 

— Să mergem în atelierul tău, zise el. 

— De ce să nu mergem în odaia mamei? întrebă miss Cecilia. 

— Nu, zise Arthur, vreau să vorbesc numai cu tine. 

Tânăra fată era uimită. 

Dar faţa lui Arthur Newil avea o înfăţişare aşa de gravă încât 
ea îşi încruntă sprâncenele şi-i spuse: 

— Vino! 

Miss Cecilia urcă treptele scării ce ducea în atelier, intră şi se 
trânti pe un fotoliu. 

— Să vedem, vere, zise ea, te ascult. 

Arthur Newil închise uşa; apoi apropiindu-se de miss Cecilia îi 
spuse: 

— Se vorbeşte mult de tine la Londra. 

— Ah! zise ea jucându-se cu un penel. 

— Eşti steaua zilei. 

— De ce asta? 

— Se vorbeşte despre apropiata ta căsătorie. 

— Adevărat? 

— Cu sir George Stowe, continuă Arthur Newil. 

Miss Cecilia nu dezminţi. Ba se arătă chiar plictisită şi faţa ei 
părea că explică clar această stare. 

— De ce te amesteci? 

Arthur pricepu fără îndoială această cugetare. 

— Cecilia, spuse el, înainte de a merge mai departe, e nevoie 
să-ţi fac o destăinuire. 

— Mie? 

— Am renunţat de mult la speranţa de a obţine vreodată 
mâna ta. 

— Dar suntem prieteni buni, zise ea surâzând. 

— Te iubesc ca pe o soră, şi pentru asta vreau să te pun în 
gardă... 

— Contra cui? 

— Contra unui pericol ce te ameninţă. 

— Un pericol? 

— Da. Nu vei putea să te căsătoreşti cu sir George Stowe. 

La aceste cuvinte, miss Cecilia se sculă furioasă: 

— Ce spui? zise ea. 

— Adevărul! 

— Oh! 

— Această căsătorie e cu neputinţă! repetă cu răceală Arthur 


147 


— Ponson du Terrail — 


Newil. 

Şi miss Cecilia, fata mândră, simți că se înfioară sub privirea 
liniştită a vărului ei, aşa de neclintită era hotărârea care se citea 
în această privire. 


Capitolul XLVII 

Miss Cecilia tăcu un moment neputând să vorbească. 

Ce însemnau aceste cuvinte? 

Şi cum de sir Arthur Newil îndrăznea să îi spună aceste 
cuvinte. 

— Vere, trebuie să te explici. 

— Mă voi sili, zise sir Arthur. 

— Cum... te vei sili?... şi privirea miss Ceciliei era plină de 
fulgere. 

— E foarte greu, continuă sir Arthur, care era tot liniştit. 

— De ce? 

— Fiindcă trebuie să intru în amănunte ciudate. 

— Vorbeşte! Vreau! 

Sir Arthur reluă: 

— Sir George Stowe nu e creştin. 

— AŞ! zise miss Cecilia cu un accent de neîncredere. Ce e 
atunci? 

— El îl adoră pe zeul Vişnu, pe zeiţa Kali şi tot olimpul indian. 

Miss Cecilia dădu din umeri şi replică: 

— Ceea ce spui n-are sens. 

— Totuşi e adevărul exact. 

— De exemplu! 

Şi miss Cecilia surâse cu scepticism adăugând: 

— Această fabulă probabil că a fost inventată de vreunul din 
acei tineri pe care i-am refuzat. 

— E adevărat ceea ce spui, miss Cecilia. Numai că nu s-a 
inventat fabula, ci s-a mulţumit să o descopere. 

— Nu te înţeleg. 

— Ascultă-mă, continuă sir Arthur, ai refuza mâna lui sir Ralph 
Ounderby? 

— Zii mai bine răutăcios. Oricum ar fi, răutatea face pe om 
ingenios. Ah! zise miss Cecilia. Ce a imaginat deci sir Ralph 
Ounderby? 

— A ştiut că-l iubeşti pe sir George Stowe. 

— Bine. 

— Şi a pus să fie urmărit. 

148 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Bine, unde se duce sir George? 

— El se întoarce acasă în fiecare noapte, se deghizează ca 
matelot şi se duce în Wapping. 

Wappingul este un cartier aşa de infam, încât miss Cecilia 
indignată strigă: 

— Nu e adevărat. 

— Aşteaptă, n-am terminat, mai spuse sir Arthur. 

— Să vedem. 

— Sir Ralph nu numai că a pus să fie urmărit anglo-indianul, 
dar l-a cumpărat cu bani pe unicul său servitor. 

— Apoi? zise miss Cecilia cu dispreţ. 

— Pentru două sute de franci, continuă sir Arthur, valetul a 
consimţit să-l introducă pe sir Ralph Ounderby în casa lui sir 
George Stowe, pe când acesta era absent. Sir George Stowe are 
în casa sa o odaie încuiată şi în care nimeni n-a intrat niciodată, 
în afară de dânsul. 

Dar Cecilia continua să surâdă exprimând îndoială. 

Cu toate acestea ea îl asculta cu mai multă atenţie şi uneori 
îşi încrunta sprâncenele, căci Arthur vorbea cu multă convingere. 

Acesta continuă: 

— Odaia în chestiune e o pagodă. Acolo, sir George se închină; 
e chiar în mijloc un mic peşte roşu care înoată într-un bazin şi 
care e, după câte se pare, sufletul tatălui lui sir George Stowe. 

Miss Cecilia era palidă, dar surâsul ei sceptic nu-i părăsise 
buzele. 

— Fiindcă nimeni nu intră în această odaie care pretinzi că e o 
pagodă, zise ea, de unde ştii că se află un peşte roşu? 

— Ah! iată, zise sir Arthur. Această odaie este luminată de 
sus. 

— Bine. 

— Valetul lui sir George Stowe, pentru alţi două sute de franci, 
l-a lăsat pe sir Ralph să se urce noaptea trecută pe acoperiş. Pe 
la ora două dimineaţa, sir George Stowe a venit acasă şi a intrat 
în pagodă. Sir Ralph l-a văzut pe indian pe jumătate despuiat, eu 
capul acoperit de un voal, îngenunchind lângă bazin şi 
contemplând cu dragoste peştele roşu. 

— Vărul meu, zise miss Cecilia, sir Ralph însuşi ţi-a povestit 
această istorie nostimă? 

— Da. 

— Doar ţie? 

— Oh! nu, şi baronului Niwely. Ne-am întâlnit la club. 

— Ei bine! zise cu răceala Cecilia, 'sir George Stowe îl va ucide 


149 


— Ponson du Terrail — 


mâine pe sir Ralph şi te sfătuiesc vere să nu răspândeşti această 
povestire. 

Şi miss Cecilia se ridică şi, cu un gest superb îl făcu pe sir 
Arthur să priceapă că ea nu mai vrea să ştie nimic altceva. 

Sir Arthur se ridică la rândul său. A 

— Adio, verişoară, zise el. Mi-am făcut datoria. lţi vei aminti de 
mine, dacă ţi se întâmplă ceva. 

Miss Cecilia răspunse printr-un semn din cap. 

Sir Arthur făcu câţiva paşi spre uşă, dar când să treacă pragul, 
se întoarse şi spuse: 

— Cecilia, încă un cuvânt. 

— La ce bun? spuse dânsa. 

— Unul singur. 

Ea nu răspunse. 

Dar sir Arthur luă desigur această tăcere ca o aprobare şi 
adăugă: 

— Ştii că la Londra se petrec lucruri sinistre de câteva 
săptămâni? 

— Ce anume? întrebă ea. 

— Mai multe persoane au fost strangulate în stradă, şi mai 
ales fete tinere. 

De astă dală, indignarea Ceciliei izbucni. 

— Nu-ţi mai rămâne, zise ea, decât să-l acuzi pe sir George 
Stowe că e şeful unor bandiți. leşi, ieşi! 

Sir Arthur se înclină şi porni pe scară. 

Dar deodată el se află faţă în faţă cu un nou personaj. 

Era un bătrân care, deşi de obicei avea faţa veselă, acum era 
trist, 

Sir Arthur strigă: 

— Ah! dumneata, lordule Charring! 

— Eu, zise bătrânul lord, ştergându-şi fruntea de sudoare. 

ŞI-I luă pe sir Arthur de braţ. 

— Dar ce ai? întrebă sir Arthur. 

— Am aflat o veste teribilă. 

Şi bătrânul lord vorbea cu o voce emoţionată. 

Apoi el îl întrebă: 

— Unde e nepoata mea. 

— În atelierul ei. 

— Ai văzut-o? 

— Acum m-am despărţit de dânsa. 

Lordul Charring îl sili pe sir Arthur să urce din nou cu dânsul. 

— Unchiule! zise miss Cecilia văzându-l pe bătrân intrând şi 


150 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


alergă spre dânsul. 

Dar, tot ca şi sir Arthur, ea fu uimită de paloarea şi aerul 
zăpăcit al lordului Charring. 

— Dar ce ai, unchiule? îl întrebă ea. 

— Am aflat un lucru teribil. 

— Vorbeşte! 

— İl cunoaşteţi amândoi pe sir Ralph Ounderby? 

— Desigur, zise miss Cecilia, îl cunosc. N-am vrut să-l iau de 
bărbat! 

— Şi ţi-a prins bine, zise bătrânul lord. 

— Adevărat? 

— Ai fi văduvă, azi. 

Miss Cecilia scoase un țipăt, un țipăt de triumf şi-l privi pe 
Arthur. 

Privirea ei părea că spune: 

“Vezi, sir George Stowe l-a pedepsit” 

Dar lordul Charring adăugă: 

— Aseară, când se întorcea de la club, a fost strangulat. 

Miss Cecilia scoase un nou țipăt. 

In acelaşi timp, faţa ei deveni de o paloare mortală. 

— A fost jefuit, fără îndoială? întrebă sir Arthur. 

— Nu, spuse lordul Charring, punga şi ceasornicul au fost 
găsite la dânsul. 

De astă dată miss Cecilia căzu pe un scaun şi închise ochii. 

Sir Arthur Newil spusese deci adevărul! 


Capitolul XLVIII 

După ce plecase din Hyde-Park, sir George duse calul său la 
manej. 

Apoi el merse la club. 

O partidă mare de wist era angajată între lordul C..., vicontele 
J... şi baronul sir Charring A. 

O sumă considerabilă se afla pe masă. 

Pariorii erau numeroşi. 

Nimeni nu-i dădu atenţie lui sir George Stowe. 

Nimeni, în afară de un tânăr care îşi părăsi locul şi veni la 
dânsul. 

Acest om tânăr, deşi blond, avea faţa bronzată de soarele 
latitudinilor toride. 

Era un căpitan de cipaye care petrecuse la Londra un 
concediu de câteva luni şi anunţase apropiata sa plecare pentru 


151 


— Ponson du Terrail — 
Indii. 

El se numea baronul Niwely. 

Sir James Niwely era fiul unui englez şi al unei indiene. 

Tatăl său murise pe când el se afla încă în leagăn. Sir James 
fusese crescut de mama sa. El şi sir George Stowe schimbară o 
privire rapidă. Sir George pricepu că baronul Niwely avea să-i 
spună ceva important. 

— Sir James, îl întrebă el, vrei să facem o partidă? 

— Bucuros, răspunse baronul. 

Un valet aduse cărţi şi ei se aşezară într-un salon care era cu 
totul gol. 

Sir George amestecă cărţile, valetul se retrase. 

Atunci, sir George vorbi eu James Niwely în limba indiană. 

Sir James răspunse: 

— Şefule, e ceva nou! 

— Ah! zise sir George. 

— Lumină, reluă sir James arătându-i deodată un mare 
respect, ai doi trădători în casă. 

— Vrei să vorbeşti de Gurhi? zise repede sir George Stowe. 

— Nu, ci de valetul tău, John. 

— Ce a făcut? întrebă sir George Stowe a cărui faţă se 
îmbujoră. 

— Te-a trădat. 

— Cum? 

— Ascultă. 

Şi sir James, dintr-o privire se asigură că nimeni nu putea să-i 
audă, apoi continuă: 

— O iubeşti pe miss Cecilia? 

— Nu, dar vreau să o iau de soţie. 

— Asta vroiam să-ţi spun. Miss Cecilia are milioane. Ne trebuie 
mulţi bani pentru cauza pe care o servim, nu-i aşa? 

— Apoi? întrebă sir George făcând un semn afirmativ. 

— Miss Cecilia a fost cerută în căsătorie de toată aristocrația 
Angliei. 

— Ştiu. 

— Dar ea te iubeşte, şi asta nu ţi se iartă. Un om l-a cumpărat 
pe valetul tău; el a pătruns în casa ta, s-a urcat pe acoperiş şi te- 
a putut vedea în pagoda ta, când vorbeai sufletului tatălui tău. 

Sir George Stowe păli. 

— Cine e acest om, să-l ucid? întrebă el. 

— Aşteaptă Lumină, reluă sir James Niwely. Acest om a venit 
aici ieri şi ne-a povestit mie şi lui sir Arthur Newil ce a văzut. 


152 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Sir Arthur Newil. Vărul Ceciliei? 

— Da. 

— Cine e acest om? zise el. 

— Se numeşte sir Ralph Ounderby. 

— Bine, îl voi ucide. 

— E în zadar. 

— De ce? 

— Fiindcă, zise sir James Niwely, am ieşit cu dânsul, l-am 
condus până la poarta sa... şi l-am strangulat... El nu va mai 
vorbi... 

Faţa întunecată a lui sir George Stowe se lumină. 

— Am dat ordine... 

Un surâs flutură pe buzele lui sir George. 

— Crezi că nu-l vei întâlni astă-seară la miss Cecilia. 

— Asta m-ar mira, zise sir James Niwely surâzând la rândul 
său. 

— Bine, zise George Stowe. 

Şi se sculă. 

— Unde te duci, Lumină? întrebă căpitanul de cipays. 

— Să-l pedepsesc pe omul care m-a trădat. 

— M-am gândit la pedeapsa lui. 

— Ah! să vedem! 

— Mă duc acasă. Tu ştii că stau într-o casă izolată din scuarul 
Saint-James. 

— Da. 

— In curtea casei e un puț foarte adânc. 

— Pricep. 

— Tu îl vei trimite sub un pretext oarecare, zise sir James 
Niwely. Mă însărcinez să-l fac să nu mai arate nimănui casa ta. 

Sir George Stowe scoase ceasornicul. Era ora şapte. 

— Haide să prânzim, zise el. 

El se sculă şi sir James Niwely îl urmă. Ei prânziră la club, apoi 
plecară pe jos. 

— Lumină, zise sir James, mă întorc acasă; îl poţi trimite pe 
John. 

— Înainte să ne despărţim, zise sir George Stowe, spune-mi ce 
ordine ai dat cu privire la dobitocul de Arthur Newil. 

— Am luat informaţii despre dânsul astăzi de dimineaţă, Sir 
Arthur are o amantă. 

— Unde este? 

— İn White-Chapelle. Când spun că are o amantă, presupun 
asta. Tot ce ştiu, e că în fiecare seară, când iese din birourile 


153 


— Ponson du Terrail — 


Amiralității se duce în acest oribil cartier. Va fi urmărit astă- 
seară, şi va fi strangulat la colţul unei străzi. 

— Bine, zise cu răceală sir George Stowe. 

El strânse mâna misteriosului său locotenent şi se despărţiră. 

Sir George Stowe se întoarse acasă. 

John, unicul său valet, prevenit că stăpânul său se va întoarce 
devreme să se îmbrace, îl aştepta în sală. 

Anglo-indianul nu lăsă să i se vadă pe faţă nici o supărare şi se 
mărgini să-i spună valetului care-l trădase: 

— John, am pierdut o sută de franci cu baronul sir James 
Niwely, îl cunoşti? 

— Da. 

— Baronul locuieşte în scuarul Saint-James. Te vei duce la el 
să-i dai suta de franci. Datoriile de joc se plătesc îndată. 

În acelaşi timp anglo-indianul intră într-un salon, deschise o 
cutie de la birou şi scoase o sută de franci şi-i dădu lui John. 

Acesta plecă nebănuind, nenorocitul, că ducea cu dânsul 
sentinţa sa de moarte. Sir George Stowe se urcă în odaia lui şi 
începu să-şi pregătească toaleta de seară. 

Dar abia începuse să se îmbrace când, auzi clopoţelul sunând. 

Fără îndoială o mână agitată de femeie trăgea cordonul. 

Sir George Stowe, care se înfăşurase într-un halat, cobori să 
deschidă. 

Apoi, după ce uşa fu deschisă, el se dădu înapoi înmărmurit şi 
lumânarea care o ţinea în mână îi scăpă jos. 

O femeie tânără era în poartă. 

Aceasta era miss Cecilia. 

— Tu! zise sir George Stowe. 

— Eu! răspunse ea. 

Şi intră în grădina care acum era cufundată în întuneric după 
ce se stinsese lumânarea. Sir George Stowe voi să o ia de mână. 

Ea însă îl respinse, şi-i zise cu o voce mişcată, dar în care, 
totuşi, se vedea un accent de mare energie. 

— Am venit să văd peştele cel roşu în care locuieşte sufletul 
tatălui dumitale. 

Şi ea înainta cu hotărâre spre casă pe când sir George rămase 
ca împietrit... 


Capitolul XLIX 
Timp de o secundă sir George Stowe fu aşa de zăpăcit, încât 
se întreba dacă nu e jucăria unui vis. 


154 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Dar miss Cecilia se îndreptase spre sala în care ardea o lampă 
atârnată de tavan. 

Acolo, aşteptă ca sir George să vină lângă dânsa. 

In fine, acesta făcu o violentă sforţare şi veni lângă Cecilia. 

Tânăra fată se aşezase pe scaunul pe care de obicei stătea 
John. 

In cursul celor câteva secunde care trecuseră, sir George 
avusese vreme să-şi recapete sângele său rece. El avu chiar 
putere să surâdă. Surâsul unui om fericit. 

— Scumpă şi excentrică Cecilia, zise el venind lângă dânsa şi 
vrând din nou să o ia de mână, vezi un om care crede că 
visează. 

— Domnule, îi zise Cecilia, am venit ca să am cu dumneata o 
explicaţie. 

Sir George Stowe aprinse lumânarea sa. Deschise uşa 
salonului care se afla la catul de jos. Apoi se dădu la o parte spre 
a o lăsa pe Cecilia să treacă. 

Tânăra fată intră şi se aşeză pe un scaun. 

Sir George Stowe rămase în picioare în faţa ei. 

Ea se uită la dânsul cu o privire rece. 

— Te iubeam acum două zile, zise ea. 

O paloare nervoasă se răspândi pe faţa gentilomului. 

Şi, lucru ciudat, această paloare o mişcă pe miss Cecilia. 
Vocea ei fu mai dulce. 

— Sir George, zise ea, unde eşti născut? 

— La Calcutta. 

— Care e religia dumitale? 

Această întrebare directă îl lăsă nepăsător. 

— Miss, răspunse el, tata era indian, mama englezoaică. Drept 
să-ţi spun, nu m-am ocupat niciodată de lucrurile religioase. 

— Atunci nu crezi în zeul Vişnu? 

— Nu, răspunse anglo-indianul. 

— Crezi în Christos? 

— Nu ştiu, zise el cu naivitate. 

— Adică n-ai o religie?... 

Răspunzând sir George Stowe avusese vreme să se 
stăpânească şi să se pună în defensivă. 

— Miss Cecilia, zise el, te iubesc, şi dragostea pe care ţi-o port 
e aşa de mare, încât trebuie să-ţi spun tot adevărul şi să-ţi 
povestesc istoria mea. 

Miss Cecilia nu dorea altceva decât să-l vadă pe sir George 
dezvinovăţindu-se. 


155 


— Ponson du Terrail — 


— Te ascult, zise ea. 

— Ţi-am spus, reluă el, tata era indian şi mama englezoaică. 
În tinereţe am fost iniţiat în cultul indian. Am adorat toţii zeii, 
fără multă patimă de altfel. Pe când tata îmi povestea 
încarnaţiile lui Vişnu, mama mă conducea la templu. Reiese din 
toate acestea că nu sunt creştin, nici sectant al lui Vişnu. 

Un preot să îmi predice cuvântul divin şi devin creştin. 

— Adevărat? zise miss Cecilia. 

— Ştii că te iubesc, zise el, evitând astfel să facă un jurământ. 

— Dar ai în casă o pagodă? 

— Da, răspunse el cu francheţe. 

— Şi în această pagodă un peşte? 

El avu puterea să surâdă. 

— Acest peşte crezi că posedă sufletul tatălui dumitale? 

— Nu, zise sir George. 

Miss Cecilia respiră. 

Şi continuând să surâdă, sir George Stowe îi spuse: 

— Mă supun, mărturisesc, unei superstiții indiene. In fiecare 
casă, sub fiecare acoperiş, se află un peşte pescuit în apele 
Gangelui. 

— Dar nu-l adori? 

— Ah! Cecilia! răspunse el surâzând. 

Miss Cecilia se sculă, apoi privindu-l fix îi spuse: 

— Astfel ţi-ai schimba religia? 

— Desigur. 

— Dacă ţi-aş acorda mâna, te-ai cununa cu mine în catedrala 
Londrei? 

— Dar, fără îndoială... 

Şi sir George Stowe ştiuse să dea fizionomiei sale o expresie 
atât de sinceră şi de naivă încât la miss Cecilia se produse o 
schimbare completă. 

— Dar, în fine, zise el, cum ai aflat toate astea? 

La această întrebare miss Cecilia tresări. 

— Sir George, zise ea îl cunoşti pe sir Ralph Ounderby? 

— Nu, zise el. 

Şi faţa lui nu exprimă nici o mirare, aşa era de stăpân pe 
dânsul. 

— Sir Ralph, urmă miss Cecilia, mi-a cerut mâna acum doi ani. 

Gentilomul îşi încruntă puţin sprâncenele. 

— Ei bine? zise el privind-o pe miss Cecilia. 

— Sir Ralph ştia că mă iubeai... gelozia lui l-a făcut curios... 

— Dânsul ţi-a povestit? 


156 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Nu mie, ci unui prieten, care mi-a raportat totul. 

— Ei bine! Il voi invita la convertirea mea, zise râzând sir 
George Stowe. 

Miss Cecilia îl privea şi îşi zicea: 

„E cu neputinţă ca acest om să mă mintă astfel. E prima dată 
când el aude vorbindu-i-se de sir Ralph Ounderby.” 

Totuşi, ea reluă: 

— Sir Ralph nu va mai asista la nimic. 

— De ce? 

— Fiindcă a murit noaptea trecută. 

— Ah! 

Şi în această exclamaţie sir George Stowe puse atâta 
surprindere, încât miss Cecilia nu se mai îndoi. 

Ea întinse mâna aceluia pe care îl iubea şi îi spuse cu o voce 
mişcată. 

— Oh! am fost nebună... iartă-mă!... 

— Ce vrei să zici? 

— Nimic... 

— Cecilia! 

Şi împreunându-şi mâinile o privi cu un aer rugător. 

— Ei bine! zise ea, timp de câteva ore, te-am urât, te-am 
disprețuit. 

— Pe mine? 

— Te-am acuzat de moartea lui sir Ralph Ounderby. 

Sir George ridică mâna şi zise cu gravitate: 

— Iţi jur, Cecilia, că nu sunt vinovat de această moarte. 

— Bine, zise ea, te cred... şi voi fi soția ta. 

Şi ea fugi prin grădină, a cărei uşă sir George o lăsase 
deschisă. 

Ea era deja departe, când anglo-indianul îşi ducea mâna la 
frunte şi îşi revenea din emotia prin care trecuse. 

„Oh! zise el în fine, vin de departe, dar sir Arthur Newil îmi va 
plăti scump faptul că n-a ştiut să-şi stăpânească limba.” 

Şi pe când el făcea acest jurământ de moarte, un om se repezi 
în salon strigând: 

— Lumină, zeiţa Kali e trădată! Gipsy ţiganca are un amant. 


Capitolul L 
Sir Arthur Newil, cu care vom face acum cunoştinţă deplină, 
era un tânăr de 25-26 ani, rezumând în persoana sa tipul cel mai 


157 


— Ponson du Terrail — 


curat, ca distincție şi frumusete, al aristocrației engleze. 

Părul său castaniu, ochii săi albaştri, fața sa albă, mâna sa 
mică, talia elegantă, trebuiau să facă admirația tuturor fetelor 
nobile din Londra. 

Dar sir Arthur Newil nu vroia să se însoare. 

Unii atribuiau această hotărâre supărării mari pe care o 
simţise când fusese refuzat de verişoara sa, miss Cecilia. 

Alţii pretindeau că sir Arthur, neavând decât o avere 
mediocră, aştepta ca o moştenire fabuloasă de saci din Indii cu 
milioane să-i cadă din cer. 

Alţii, în fine, al căror număr era foarte mic, spuneau că sir 
Arthur Newil avea un amor misterios. 

Intr-adevăr, de aproape doi ani, obiceiurile tânărului gentilom 
se schimbaseră în mod ciudat în ochii amicilor săi. 

El era văzut foarte rar la club şi încă şi mai rar la teatru. 

Incepând de la ora 6 seara, momentul în care sir Arthur Newil 
părăsea birourile Amiralității, până a doua zi la amiază nu se mai 
auzea vorbindu-se de el şi s-ar fi spus că el devenea invizibil. 

Unde se ducea? 

Se ştie că sir Arthur Newil locuia în Piccadilly şi că ocupa un 
apartament frumuşel la etajul al doilea. 

Dar acei pe care viaţa ascunsă a gentilomului îi intrigase, se 
plimbaseră în zadar sub ferestrele lui, care erau întotdeauna 
întunecate. 

Deci, de la orele şase seara, ce făcea sir Arthur? 

Era un mister pe care vom încerca să-l pătrundem. 

Sir Arthur Newil o lua pe marginea Tamisei, intra într-un 
cartier populat, făcea multe ocoluri, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
să nu fie urmărit, apoi se oprea în faţa unei căsuțe cu aparenţă 
curată şi burgheză, care n-avea decât un etaj şi ale cărei ferestre 
erau închise cum se făcea seară. 

Sir Arthur scotea o cheie din buzunar, şi intra în casă. Aproape 
întotdeauna, la zgomotul pe care-l făcea uşa închizându-se, o 
femeie în vârstă apărea în celălalt capăt al unei mici săli, pe 
prima treaptă a unei scări, ce ducea în subsol, adică la bucătărie. 

Această femeie, care avea aerul unei guvernante şi care se 
numea, mistress Barclay, îl saluta pe sir Arthur Newil cu numele 
de „domnul William”. 

Asta era o dovadă că sir Arthur nu dorea să fie cunoscut sub 
adevăratul său nume şi în calitatea sa de gentilom, căci altfel ar 
fi fost numit „sir William”. 

Cu toate acestea, după felul lui de a intra, de a spune bună 


158 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


ziua acelei femei, şi de a-şi pune pălăria şi haina în cuierul din 
sală, se vedea că el era acolo stăpân. 

Intr-adevăr sir Arthur, deschidea o uşă la stânga şi pătrundea 
într-o mică sufragerie unde nu se afla pe masă decât un singur 
tacâm. 

Sir Arthur se aşeza la masă şi cina ca orice burghez englez. 

După asta se dezbrăca, lua un halat şi fuma, trecând într-o 
odăiţă de lângă sufragerie. 

Câteva cărţi se aflau pe o masă, amestecate cu compasuri, o 
busolă şi diferite instrumente de marină. 

Sir Arthur Newil se aşeza la lucru. 

Era un savant ce căuta dezlegarea unei mari probleme? 

Şi, pe când tinerimea aceasta, din care el făcea parte, îl 
credea absorbit în petreceri, el susţinea, cu acest necunoscut 
care se numeşte câmpul descoperirilor, lupta omului de ştiinţă? 

La ora zece seara, mistress Barclay aducea domnului William 
o ceaşcă cu ceai. 

Apoi ea îi spunea bună seara şi se ducea în odaia ei. 

Din acest moment, sir Arthur Newil nu mai lucra. 

El tresărea la cel mai mic zgomot, se scula adesea şi se 
apropia de fereastră, apoi trăgea cu urechea. 

Strada era liniştită, pustie, locuită de burghezi care se culcau 
devreme spre a se scula de dimineaţă. 

Apoi, în fine, uneori cu puţin înainte de miezul nopţii, uneori 
după, căci ora era întotdeauna nehotărâtă, se bătea uşor în 
geam. 

Atunci sir Arthur stingea lumina, ieşea grăbit şi o cheie se 
întorcea în broască mai înainte ca el să ajungă la capătul sălii. 

Apoi uşa se închidea şi două braţe parfumate îl cuprindeau, 
două buze fragede întâlneau buzele lui, şi o voce aşa de dulce 
încât s-ar fi zis că e o muzică cerească, îi murmura la ureche: 

— Ah! iubitul meu, am crezut că timpul s-a oprit şi ceasornicul 
nu mai merge. 

Şi William, adică sir Arthur, o lua în braţele sale pe această 
vizitatoare nocturnă şi o ducea în cabinetul ce acum era 
cufundat în întuneric, unde se petrecea o beţie de amor imposibil 
de descris. 

Apoi, cu puţin înainte de a se face ziuă, la ora când martorii se 
duc la lucru, vizitatoarea se smulgea din braţele lui sir Arthur 
Newil şi fugea spunându-i: 

— Pe mâine! 


— Ponson du Terrail — 


Erau doi ani de când dura asta, de când, în fiecare seară sir 
Arthur Newil devenea domnul William, un sărman funcționar care 
avea o slujbă bună şi trăia cu modestie, grație economiei 
guvernantei sale, mistress Barclay. 

Aceasta din urmă nu o văzuse niciodată pe misterioasa 
vizitatoare. Ea nici nu bănuia existența ei. 

Uneori totuşi, sir Arthur Newil era silit să prânzească în oraş 
sau să meargă la un bal sau să se ducă la teatru. 

Atunci o anunța pe mistress Barclay că patronul său, un 
bancher bogat, îi făcea onoarea să-l reţină la masă. 

Şi mistress Barclay satisfăcută de această explicaţie, spunea 
în toată mahalaua că domnul William era un tânăr aşezat şi 
studios. 

În ajunul zilei în care l-am văzut venind la miss Cecilia şi 
spunându-i că ea nu se putea căsători cu sir George Stowe, 
gentilomul sir Arthur Newil prânzise, lucru rar, la club şi acolo, 
seara îl întâlnise pe sir Ralph Ounderby şi pe căpitanul de cipaye 
Niwely. 

Acea noapte fusese de altfel bogată în evenimente. 

În urma luptei câinilor, Rocambole şi Noël îl urmăriseră pe sir 
George Stowe în Wapping. 

In acea noapte, de asemenea, irlandeza povestise muşteriilor 
din taverna „La Regele George” istoria celor şase favoriţi ai 
ţigăncii Gipsy. 

In fine, Rocambole oferise mâna sa ţigăncii şi Gipsy, după cum 
am văzut, îl dusese la dânsa. 

În acea noapte, în fine, sir Arthur Newil, redevenit domnul 
William, aştepta de mult timp. 

Şi vizitatoarea nu venea. 

Ora două dimineaţa, apoi ora trei sunase la biserica Saint- 
Paul, dar nu se auzi nici o bătaie în geamuri 

Sir Arthur era în prada celei mai vii agitaţii. 

In fine, o cheie se întoarse în broască. 

Sir Arthur se repezi cu aşa mare grabă, încât nu se gândi să 
stingă lampa. 

În acelaşi timp el se află în faţa unul tânăr îmbrăcat, ca 
marinar. 

Dar, cum îşi scoase bereta, se văzură buclele blonde ale 
tigăncii Gipsy. 


160 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Capitolul LI 

Inainte să mergem mai departe, să povestim cum a luat 
naştere legătura între Gipsy şi sir Arthur Newil. 

Această istorie datează de doi ani. 

De când miss Cecilia refuzase mâna vărului său, acesta era în 
prada unei melancolii adânci. 

El o iubea pe miss Cecilia şi refuzul al cărui obiect fusese, 
zdrobindu-i inima, făcea ca amorul lui propriu să sufere mult. 

Se temea să nu fie acuzat că vânase averea imensă a 
domnişoarei sale, atunci când era în joc numai dragostea. 

Sir Arthur Newil ceruse un concediu şi plecase în călătorie în 
Franţa. 

Dar această călătorie, în loc să-l vindece, îi mărise durerea. 

Spre a stinge această dragoste nenorocită, trebuia altă 
dragoste. 

Gentilomul se întoarse deci la Londra mai disperat ca oricând, 
când întâmplarea făcu să-i sângereze din nou inima. 

Într-o seară, cu puţin înainte de a se înnopta, sir Arthur, care 
rătăcea adesea ca orice suflet chinuit, în cartierele cele mai 
singuratice din Londra, sir Arthur, spuneam, se afla în White- 
Chapelle, la intrarea unui cimitir a cărui poarta era deschisă. 

Era un cimitir pentru săraci. 

Nu se vedea nici un mormânt maiestuos, sau vreo coloană de 
marmură cu vreo inscripţie. Abia ici şi colo era vreo cruce de 
lemn. 

Sir Arthur Newil intră în cimitir, la întâmplare, mergând drept 
înainte ca un om fără nici o ţintă. 

Cimitirul părea pustiu. 

Totuşi, într-un colţ el zări o formă neagră. 

Era o femeie îngenuncheată pe un mormânt. 

Sir Arthur ne apropie. 

Femeia care era îmbrăcată în negru se ridică speriată. 

Gentilomul rămase înmărmurit. 

Cu toate acestea, femeia sau mai bine zis tânăra fată, căci ea 
avea abia şaisprezece ani, avea faţa inundată în lacrimi. 

Dar aţi văzut o vale primăvara, după o zi de ploaie, când 
reapare soarele? Cât e ea de surâzătoare şi frumoasă printre 
aceste lacrimi ale cerului care o acoperă şi s-au schimbat în 
perle! 

Astfel era şi tânăra fată. 

Miss Cecilia, de care era plină inima lui sir Arthur Newil, era 
urâtă pe lângă dânsa. 


161 


— Ponson du Terrail — 


Sir Arthur rămase nemişcat şi o contempla extaziat. 

Tânăra fată îşi înăbuşi un țipăt. 

Mai întâi ea a vrut să fugă; apoi răzgândindu-se îi spuse lui sir 
Arthur, cu o voce aşa de agitată, aşa de mişcată încât ar fi putut 
fi luată drept nebună: 

— Domnule... domnule... mă cunoşti? 

— E prima dată când am onoarea să te văd, domnişoară, 
răspunse sir Arthur. 

Fără îndoială că accentul de sinceritate şi frumoasa şi nobila 
figură a lui sir Arthur Newil îi inspiraseră tinerei fete o încredere 
subită, căci ea îi luă de mână şi-i spuse: 

— Domnule, dacă îţi fac o rugăminte nu mă vei refuza? 

— Vorbeşte, zise el mişcat. 

— Dacă mă întâlneşti vreodată... în altă parte... dacă ţi se 
spune numele meu... îmi făgăduieşti că nu vei spune nimănui că 
m-ai întâlnit aici? 

— Ii jur. 

— Mulţumesc, domnule, zise dânsa. 

Şi fugi. 

Ea era departe când sir Arthur se afla încă la marginea acestui 
mormânt necunoscut, fără inscripţie şi fără cruce, tăcut, ca şi 
cum acest eveniment aşa de simplu trebuia să aibă o influenţă 
atât de extraordinară asupra vieţii sale. 

Când ieşi din cimitir, rătăci în zadar restul serii pe străzile 
învecinate. 

Tânăra fată dispăruse. 

A doua zi şi în zilele următoare, sir Arthur Newil fu tot aşa de 
preocupat ca de obicei. 

Numai că poate se gândea mai puţin la miss Cecilia. 

Acum, spiritul lui era ocupat de această tânără fată din popor. 

După trei zile, la aceeaşi oră, sir Arthur se întoarse la cimitirul 
unde o întâlnise pe acea tânără fată. 

Ea nu era acolo. 

Se reîntoarse şi a doua zi şi în zilele următoare. 

A fost în zadar. 

În fine, într-o seară el tresări şi scoase un țipăt de bucurie. 

Urma proaspătă a unui picioruş se afla la marginea 
mormântului. 

Asta era o dovadă că „ea” venise. 

Atunci sir Arthur se duse la gropar, care locuia la intrarea 
cimitirului. 

La Londra totul se plăteşte şi deci totul se obţine cu bani. 

162 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Sir Arthur îi dădu un bacşiş şi îl întrebă al cui era acel 
mormânt, la care el o văzuse pe acea tânără fată rugându-se. 

Groparul îi povesti această stranie istorie: 

— Intr-o seară, cu şase luni în urmă, o fată tânără plângând se 
prezentase şi ceruse să vorbească cu preotul în secret. După o 
jumătate de oră preotul, care era un bun şi demn bătrân, ieşise 
cu dânsa luându-l şi pe gropar. Se urcară toţi într-o trăsură şi 
trăsura ieşise din Londra şi se oprise în câmpie, într-o vale 
pustie. În această vale se vedeau moviliţe de pământ. Era un 
cimitir, cimitirul ţigănesc. Tânăra fată îl conduse pe preot la un 
mormânt şi spuse: 

„— E acolo!” 

Atunci, groparul ajutat de preot dezgropă coşciugul şi-l 
scoaseră afară. Apoi, la rugămintea fetei, se astupase groapa, în 
aşa chip ca să nu se poată observa scoaterea coşciugului. După 
aceea, groparul şi preotul luară coşciugul în spinare, îl duseră la 
trăsură şi-l transportară astfel la cimitirul în care se afla sir 
Arthur Newil. 

Groparul adăugă că tânăra fată era fără îndoială aşa de 
săracă, încât nu putuse pune o cruce pe mormânt. 

Dar preotul binecuvântase şi mortul, bărbat sau femeie, 
groparul nu ştia aceasta, se odihnea în pământ sfânt. 

În fine, ca ultimă informaţie, sir Arthur mai află că tânăra fată 
venea o dată pe săptămână să se roage la acest mormânt şi 
întotdeauna ea plângea. 

Dar ea nu venea niciodată la aceeaşi oră şi în aceeaşi zi, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu fie urmărită. 

Sir Arthur dădu 40 de şilingi groparului şi-l puse să aşeze pe 
mormânt o frumoasă cruce de flori. 

Şi de atunci veni în fiecare zi. 

In fine, într-o seară, el scoase un nou țipăt de bucurie. 

Alături de coroana lui se afla o alta. 

Tânăra fată venise deci pe acolo. 

Când ieşi din cimitir, sir Arthur Newil se găsi faţă în faţă cu 
dânsa. 

Şi ea scoase un țipăt şi-l luă repede de mână. 

— Oh! eşti dumneata? zise ea. 

Sir Arthur se înroşi şi murmură câteva cuvinte neînţelese. 

Ea reluă cu o emotie crescândă: 

— Mulţumesc, domnule... Dumnezeu te va binecuvânta! 

Apoi îngenunche pe mormânt şi sir Arthur o imită. După ce ea 
se rugă într-o limbă necunoscută lui sir Arthur, tânăra fată se 


163 


— Ponson du Terrail — 


sculă şi spuse: 
— Dumnezeule! suntem singuri! 
— Văd, zise el. Cimitirul era pustiu. 
— Ah! dacă ai fi văzut... Dacă aş fi recunoscută, zise ea cu un 
accent de spaimă. 
— Ei bine? reluă el, nu eşti liberă să plângi o persoană iubită? 
— Nu întotdeauna, răspunse ea cu un accent straniu. 
Şi adăugă: 
— Adio, domnule, mulţumesc!... Apoi se îndepărtă repede. 
Dar, de astă-dată, sir Arthur o urmări. 


Capitolul LII 

Tânăra fată mergea repede, fără să întoarcă capul. Se făcuse 
noapte. 

Dar era ceasul dubios în care oamenii de rând ai Londrei nu şi- 
au părăsit încă atelierele, în care felinarele nu s-au aprins încă. 

Peste rochia ei de lână neagră fata avea un capişon, pe care 
ea-l pusese peste ochi. 

Se vedea bine că dorea să nu fie recunoscută. 

Sir Arthur a fost obligat sa-şi grăbească pasul ca să nu o 
piardă din vedere, căci părea că ea vrea să-şi piardă urmele pe 
străzile întortocheate din White-Chapelle. 

În fine o ajunse şi cu o voce tremurătoare îi spuse: 

— Domnişoară... 

Ea se întoarse şi-i spuse: 

— Ah! domnule, m-ai urmărit... ai făcut rău... foarte rău. 

Dar această dojană era temperată de vocea ei blândă şi de 
ochii ei plini de lacrimi. 

— Domnişoară, murmură sir Arthur, e oare o crimă să te simţi 
atras de acei care suferă?... căci ai desigur o mare suferinţă... şi 
groparul mi-a spus... 

La aceste cuvinte ale lui sir Arthur, ea se opri în loc. Apoi 
uitându-se speriată în jurul ei, îi spuse: 

— Oh! mi-e frică... 

— la-mi braţul, zise sir Arthur, e cel al unui cinstit gentilom; 
atâta timp cât mâna dumitale va fi într-a mea, nu ţi se va 
întâmpla nimic. 

— Oh! te cred, zise ea. 

Şi ea privi acest chip frumos pe care străluceau sinceritatea şi 
devotamentul. 

Şi probabil că şi dânsa a fost cuprinsă de acelaşi fior, ce face 


164 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


să tresară două inimi străine până atunci, care s-au descoperit 
pe neaşteptate. 

— Ai vorbit cu groparul, zise ea tremurând, dar luându-l de 
braţ. 

— lţi mărturisesc asta... iartă-mă... 

— Ţi-a spus totul? 

— Ceea ce ştia cel puţin. 

— Domnule, zise ea mişcată, să mergem spre Tamisa, acolo 
nu vom întâlni pe nimeni care să mă poată recunoaşte... căci 
trec printr-un mare pericol... dar ai fost aşa de bun... pari aşa de 
sincer încât vreau să-ţi spun totul... sunt singură pe lume şi m-ai 
văzut îngenuncheată la mormântul singurei fiinţe care m-a iubit. 

Vorbind astfel, ei ajunseră lângă râu. Acolo, nimeni nu-i băgă 
în seamă, căci întunericul era încă şi mai mare decât în White- 
Chapelle. Atunci tânăra fată reluă: 

— Acela pe care-l plâng e omul care m-a crescut. Ca şi mine, 
el aparţinea unei alte religii. 

Ea evită să pronunţe cuvântul de „ţigan”. 

— Dar ca şi mine, urmă ea, era creştin în secret. De aceea 
noaptea, mărturisind totul unui preot, am pus să-l transporte pe 
sărmanul meu Faro în pământ sfânt. Domnule, urmă ea, dacă cei 
din secta mea ar şti asta, s-ar face un mare scandal şi aş fi 
pierdută poate... 

— Te înţeleg, zise sir Arthur, dar ai cuvântul meu, voi fi mut 
tot ca mormântul acela la care te-am văzut pentru prima oară. 

— Mulţumesc, te cred, zise ea. Şi acum, domnule, uit-o pe 
sărmana fată... nu suntem făcuţi spre a ne revedea... 

Ea pronunţă aceste cuvinte pe când trecea prin faţa unei 
prăvălii deschise. 

O rază de lumină căzu atunci pe faţa lui sir Arthur Newil. 

Şi tânăra fată scoase un țipăt. 

Sir Arthur pălise deodată şi părea că viaţa îl părăseşte. 

Ea simţi că el se clatină. 

In acelaşi timp buzele murmurară ca un adio suprem aceste 
cuvinte: 

— Ah! de-ai şti cât de mult te iubesc!... 

Acum ea îl ţinea de braţ, căci el se clătina. 

— Ah! Dumnezeul meu! murmură ea: 

Şi fără îndoială, că inima ei bătea la unison cu aceea a lui sir 
Arthur, căci ea îi spuse: 

— Ei bine! peste trei zile... aici... la aceeaşi oră! 

Şi ea îi părăsi repede braţul şi fugi. 

165 


— Ponson du Terrail — 


Sir Arthur se întoarse acasă cu totul fericit. 

Miss Cecilia dispăruse din mintea lui. 

El o iubea cu pasiune, cu exaltare pe această necunoscută pe 
care o văzuse plângând la un mormânt. 

Cele trei zile care trecură avură pentru dânsul durata unui 
secol. 

În fine, ora binecuvântată sosi. Tânăra fată era la locul de 
întâlnire. Ploua şi ţărmul Tamisei era pustiu. Dar ce e ploaia şi ce 
sunt intemperiile pentru îndrăgostiţi? 

Ea îi dădu mâna şi cum el o acoperea de săruturi, ea nu o 
retrase. 

Apoi privindu-l ca şi cum ar fi vrut să-l pătrundă până în 
adâncul sufletului, îi spuse: 

— Ascultă-mă. Nu-ţi cunosc numele... Şi totuşi am încredere în 
dumneata ca în Dumnezeu... Singură pe lume, nimeni nu mă 
iubeşte... şi, până acum, nu iubeam pe nimeni... Ei bine, de trei 
zile număr ceasurile şi minutele... şi totuşi nu cunosc nici numele 
dumitale... 

Sir Arthur fu eroic. 

— Vrei să mă iei de bărbat? zise el. 

Dar aceste cuvinte avură cu totul un alt efect decât cel 
aşteptat. 

Şi o văzu pălind şi tremurând vrând să fugă din nou, dar el o 
tinu pe loc şi-i spuse: 

— Niciodată! zise ea cu un accent de groază. 

— Ce femeie ciudată eşti? 

— Să mă mărit cu dumneata? repetă ea cu o voce rătăcită, 
dar asta ar fi moarte pentru dumneata... şi moarte pentru 
mine... 

— Ce vrei să spui? 

Şi, printr-o violentă sforţare redeveni liniştită. 

— Ascultă, zise ea, mă iubeşti... şi te iubesc... Din acest 
moment o moarte invizibilă planează asupra noastră. E încă 
timp, fugi de mine... şi să nu ne mai revedem niciodată. 

— Şi dacă înfrunt această moarte care ne ameninţă, zise sir 
Arthur, o vei înfrunta şi dumneata? 

Ea se aruncă de gâtul lui şi spuse: 

— Da. 

Apoi se despărţiră şi ea îi spuse: 

— Pe mâine? 

A doua zi, tânăra fată era calmă, rece şi energică: 

— lubitul meu, zise ea lui sir Arthur, dacă consimt să te 


166 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


iubesc, va fi cu o condiţie. 

— Care? 

— Că nu vei căuta niciodată să afli de ce amorul nostru este o 
ameninţare de moarte pentru noi. 

— Îți jur! 

— Că mă voi numi pentru tine Anna, şi că nu vei vrea nici să 
ştii numele meu adevărat, nici să pătrunzi misterul vieţii mele. 

— Fie, zise el, îţi făgăduiesc. 

— În fine, că nu te vei întoarce nici la cimitir, nici în White- 
Chapelle, nici în Wapping. 

— Unde te voi vedea? 

— Unde locuieşti? 

— În Piccadilly. 

— E un cartier prea bogat. Caută o căsuţă, undeva pe o stradă 
liniştită, şi închiriaz-o sub un alt nume decât al dumitale. Voi veni 
să te văd. 

— Adesea? întrebă el rugător. 

— Cât voi putea mai des... 


Astfel, Gipsy ţiganca era de doi ani, sub numele de Anna, 
iubită cu pasiune de sir Arthur Newil. 

Sir Arthur era un gentilom perfect. El îşi ţinuse toate 
făgăduielile şi nu încercase să pătrundă misterul în care se 
înconjura Gipsy. 

Dar avea într-însa o încredere absolută, oarbă şi fără margini. 

Dacă ea i-ar fi spus: „Sunt un înger din cer care mă cobor 
uneori pe pământ pentru iubirea ta”, el ar fi crezut. 

Acesta era secretul vieţii ascunse şi de nepătruns a lui sir 
Arthur, în momentul în care începe povestirea noastră şi o 
vedem pe Gipsy tiganca, în haine de marinar, pătrunzând în 
această casă la care ea avea o cheie... 


Capitolul LIII 

Sir Arthur Newil o contempla deci pe tânăra fată, îmbrăcată 
bărbăteşte. 

— În fine! murmură el, iată-te! 

— Da, zise ea. 

Şi, sărind de gâtul lui îi zise cu o voce veselă: 

— Oh! de-ai şti!... 

— Ce? 

167 


— Ponson du Terrail — 


— lubitul meu, reluă ea, cred că pericolul care ne amenință se 
apropie de sfârşit. 

— Ce vrei să spui? 

— Îți voi spune totul, când nu vom mai avea de ce să ne 
temem; acum îţi spun doar că sunt la Londra oameni care au 
jurat moartea mea dacă voi iubi, şi moartea omului pe care-l voi 
iubi... 

— Ei bine! 

— Ei bine! am găsit un protector... un om care mă va apăra... 
care ne va apăra şi pe tine şi pe mine. 

Sir Arthur se simţi atins în mândria lui. 

— Eu nu aş putea să te apăr? 

— Nu. 

Ea pronunţă acest cuvânt cu atâta convingere încât sir Arthur 
îşi aplecă fruntea. 

— Te cred, zise el. 

— Mâine voi veni, de asemenea, foarte târziu. 

El avea obiceiul să nu o întrebe niciodată; cu toate acestea, un 
gând îi trecu prin minte: 

— Anna, zise el, ştii că sunt momente când sunt cuprins de 
nebunie? 

— De ce? întrebă ea cu nevinovăție. 

— Sunt gelos. 

Dar ea râse cu atâta poftă, încât el simţi că roşeşte. Şi îi 
înconjură din nou gâtul cu cele două mâini şi lipindu-şi buzele de 
ale lui îi zise: 

— Nebunule! zise ea, dacă îţi jur pe mormântul la care m-ai 
văzut pentru întâia oară, că niciodată buzele unui bărbat n-au 
atins buzele mele, mă vei crede? 

— N-am nevoie de acest jurământ pentru ca să te cred, zise 
el. 

— Ei bine! cu toate acestea ţi-l fac. 

El o luă în braţe şi o duse pe o canapea ce se afla lângă masa 
lui de lucru. 

Apoi, îngenunche în faţa ei, spunându-i: 

— Îngerul meu din cer, dacă acest pericol misterios care ne 
ameninţă va înceta, vei consimţi să devii soţia mea? 

Ea nu scoase nici o exclamaţie de bucurie şi nu manifestă nici 
o plăcere. Din contră, o adâncă tristeţe se răspândi pe faţa ei: 

— Nu sunt demnă de tine, zise ea. 

— Oh, nu! răspunse el protestând cu energie. 

— Nu ştii cine sunt, reluă ea. 


168 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Ce îmi pasă! Te iubesc. 

— Ascultă, reluă ea, am trăit ca un fluture în mijlocul unor 
hidoase insecte; tot aşa de curată ca azurul cerului, mi-am 
petrecut copilăria printre fiinţe abjecte; ca o rază de soare am 
strălucit în noroi. Dacă m-aş numi într-o zi lady Newil, ar putea 
cineva să mă arate cu degetul şi să pronunţe adevăratul meu 
nume. 

— Dar cine eşti? 

— O femeie, care n-a iubit pe nimeni altul în lume în afară de 
tine, zise ea. Nu suntem oare fericiţi astfel? 

— Ai dreptate, răspunse el. 

Şi, aplecându-şi capul, o lacrimă se rostogoli pe faţa lui. 

Gipsy o şterse cu un sărut. 

El îşi aminti de jurământul său. 

O luptă păru că se încinge în sufletul tinerei fete. 

— Nu sunt totuşi o fată din popor, zise ea. Priveşte mâinile 
mele. 

— Tu eşti o fiică de regină, zise el cu entuziasm. 

— Nu, răspunse ea, dar mama era o doamnă din aristocrație. 

— Mama ta? 

— Da, murmură Gipsy, şi ea a murit... şi eu am fost cauza 
morţii sale... 

Apoi, ca şi cum ar fi regretat acest început de mărturisire se 
sculă: 

— Adio, zise ea, pe mâine... 

Se sărutară şi ea plecă. 


A doua zi, William veni ca de obicei acasă, intră singur şi se 
aşeză la lucru. 

La orele 10, mistress Barclay îi aduse ceaiul şi îl puse pe 
masă; dar, în loc să se retragă, rămase pe loc într-o atitudine 
încurcată. 

Evident că avea ceva să-i spună şi nu îndrăznea. 

— Ce e, scumpă doamnă Barclay? întrebă sir Arthur puţin cam 
mirat. 

— Domnule William nu ştiu, dacă trebuie să îndrăznesc... 
murmură femeia încurcată. 

— Spune, doamnă Barclay. 

— Senioria voastră mă va scuza, dar... 

Sir Arthur tresări. 

Aceasta era prima dată când mistress Barclay îl numea 


169 


— Ponson du Terrail — 


„Senioria voastră”, ceea ce era o dovadă că ea îl lua drept un 
gentilom. 

Mistress Barclay continuă: 

— Astăzi ai fost căutat. 

— Eu! exclamă sir Arthur. 

— Dumneata, domnule William, dar sub un alt nume. 

— Ce vrei să spui? murmură sir Arthur tulburat. 

Guvernanta continuă: 

— Doi gentilomi s-au prezentat pe la orele patru şi unul din ei 
mi-a spus: 

— Sir Arthur Newil a venit acasă? 

La aceste cuvinte am răspuns că sir Arthur Newil îmi e 
necunoscut şi că locatarul acestei case, stăpânul meu, se 
numeşte domnul William, şi că era funcționar la bancă. 

Dar amândoi au pufnit în râs şi cel dintâi mi-a spus: 

— Bună femeie, eşti înşelată... 

Şi atunci au descris portretul lui sir Arthur Newil, care e exact 
acela al dumneavoastră. 

Sir Arthur păli. 

— Continuă, zise el cu o voce surdă. 

— Când le-am afirmat că sir Arthur Newil sau domnul William, 
nu era acasă ei s-au retras. 

— Fără să spună nimic? 

— Ba da. Au spus că vor reveni mâine dimineaţă. 

— Mistress Barclay, zise sir Arthur, e târziu... du-te să te 
culci... 

Tonul era aspru şi nu admitea nici o replică. 

Atunci, sir Arthur deveni foarte îngrijorat. 

Guvernanta salută şi ieşi. 

Gândul că acei doi oameni care îl căutaseră sub adevăratul 
său nume puteau fi aceia care aveau interes ca Gipsy să nu 
iubească, nu-i veni totuşi. 

Dar îşi spuse că prietenii lui de la club, pe care viaţa lui 
misterioasă îi intrigase, descoperiseră locuinţa lui şi numele sub 
care se ascundea. 

Şi această idee îl chinuia, căci trebuia să le scape din nou, să 
caute un alt refugiu şi un alt nume, de teamă să nu-şi vadă 
amorul şi fericirea compromise. 

Trecu o parte a nopţii. 

Pe măsură ce orele treceau, sir Arthur Newil simţea că e 
cuprins din ce în ce mai mult de disperare. 

Totuşi, Gipsy îl înştiinţase în ajun că va veni foarte târziu. 


170 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


În momentul în care sunau orele trei, un zgomot ajunse la 
urechile lui. 

Acest zgomot l-a recunoscut, căci îl auzea în fiecare noapte. 

Era o cheie ce se întorcea în broască. 

Sir Arthur suflă în lampă şi se repezi în sală. 

— În fine, iată-te! murmură el. 

Şi întinse braţul spre a o strânge pe Gipsy la inima lui. 

Dar abia făcuse un pas înainte şi două mâini de fier îl înhăţară 
de gât. 

În acelaşi timp el fu trântit la pământ şi legat în câteva 
secunde, fără să fi avut timp să scoată un țipăt. 

Şi o voce aspră îi spuse la ureche: 

— Ah! ai îndrăznit s-o iubeşti pe ţiganca Gipsy!... Ei bine! vei 
vedea unde a dus-o amorul tău nebun. 


Capitolul LIV 

Să ne întoarcem la Rocambole, pe care l-am părăsit în 
momentul când îl înspăimânta pe sir George Stowe prin arătarea 
teribilului semn al fiilor lui Siva. 

Onoarea fusese declarată satisfăcută de martori. 

Ei se despărţiseră, şi pe când sir George Stowe se întorcea la 
Londra în trăsură, Rocambole se urca în tren. 

El o lăsase pe Vanda sub paza lui Milon şi pe Gurhi sub paza 
Vandei. 

Când a sosit Rocambole, căsuţa ocupată de Vanda avea 
înfăţişarea sa obişnuită. 

Perdelele erau lăsate, erau abia orele nouă şi jumătate, o oră 
foarte matinală la Londra unde se face din zi noapte. 

Rocambole avea o cheie. 

El intră, trecu prin sală şi le auzi pe cele două servitoare 
englezoaice cum se certau în bucătăria ce se afla în subsol. 

Apoi urcă la primul etaj. 

Spre marea sa mirare găsi uşa odăii Vandei deschisă. 

El o strigă. 

Vanda nu răspunse. 

EI îl cheamă pe Milon. 

Fostul tovarăş al lui Rocambole dormea liniştit. 

La vocea stăpânului său el se deşteptă şi alergă în cămaşă. 

Dar Rocambole era deja în odaia Vandei şi scoase un țipăt 
teribil. 

Tânăra femeie stătea pe fotoliul pe care adormise, Rocambole 


171 


— Ponson du Terrail — 


o strigase de trei ori şi Vanda tot nu se deşteptase. 

Atunci el se oprise, cu disperare în inimă, neîndrăznind să facă 
nici un pas spre dânsa sau să o atingă. | se părea că era moartă. 

Se întoarse la zgomotul paşilor lui Milon care întrebase cu o 
voce îngrozită: 

— Ce s-a întâmplat? 

Dar văzându-l pe Rocambole aşa de palid tăcu şi, ca şi dânsul, 
nu îndrăzni să facă nici un pas. 

Cu toate acestea Vanda era tot nemişcată, şi trecură astfel 
zece minute, care fură pentru Rocambole o eternitate. 

In fine, el scoase un nou țipăt. 

| se păruse că pieptul tinerei femei era ridicat de o respiraţie 
egală şi liniştită. 

Şi apropiindu-se de dânsa îi puse mâna pe inimă. 

Inima ei bătea. 

— Vanda, strigă el din nou, Vanda? 

Şi o zgudui fără ca să o poată deştepta. 

Dar atunci el auzi o şuierătură şi vipera galbenă ieşi din 
corsajul Vandei şi se lungi pe parchet. 

Rocambole puse piciorul pe ea şi îi zdrobi capul. 

— Pricep totul acum, zise el. 

În acelaşi timp el împinse fotoliul şi intră în odaia lui Gurhi. 

Camera era goală. 

— Bine! zise Rocambole făcând apel la sângele lui rece pe 
care îl avea în momente teribile. E în zadar să mai cer explicaţia 
misterului. Voind să-l sperii pe sir George Stowe, l-am scăpat pe 
Gurhi. Greşeala este a mea şi nu a altora. 

Milon, speriat, nu îndrăznea să o privească pe Vanda. 

— Dobitocule! îi zise Rocambole, du-te în sufragerie şi adu-mi 
geamantanul meu, care conţine diferite flacoane. 

Milon se supuse. 

Rocambole desfăcu corsajul Vandei. Deasupra pieptului stâng 
al Vandei se vedea muşcătura viperei. 

Rocambole strânse cu putere carnea între degetele sale. 

O picătură neagră de sânge ieşi din muşcătură, care nu era 
mai mare ca vârful unui ac. 

— Din fericire, murmură el, nu moare nimeni de muşcătura 
viperei galbene. Dar Gurhi îmi va plăti scump asta. 

Milon se întoarse cu geamantanul. 

Rocambole îl deschise şi luă dintr-însul un flacon mic pe care-l 
destupă. 

Apoi, ajutat de Milon, descleştă dinţii Vandei, care era tot în 


172 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


letargie şi îi turnă în gură câteva picături din flacon. 

Efectul fu instantaneu. 

Vanda se agită, avu câteva convulsii şi apoi deschise ochii. 

— Ce e? zise uitându-se la Rocambole cu surprindere. 

— Nimic! răspunse el, decât că te-ai lăsat păcălită la fel ca şi 
acest dobitoc de Milon, care mă priveşte, fără să înţeleagă nimic. 
Gurhi a plecat. 

— Gurhi! exclamă Vanda. 

— Da, priveşte. 

Şi deschizând uşa odăii, îi arătă patul indianului, care ora gol. 

— Sunt o mizerabilă stăpâne, strigă tânăra femeie cu un 
accent de disperare. 

Apoi, privindu-l pe Milon adăugă: 

— Nu e greşeala ta, zise Rocambole, ci a mea. Acum, în loc să 
disperăm şi să ne văicărim, mai bine să ne gândim să reparăm 
răul. 

— Ce e de făcut? întrebă Milon. 

— Trebuie să aduni toţi oamenii. 

— Când? 

— Chiar astăzi... Voi avea nevoie de dânşii. 

— Bine. Unde ne întâlnim? 

— In taverna „La Regele George”. 

— La ce oră? 

— La orele opt seara. Dar trebuie să te grăbeşti, du-te. 

Milon se temea de mânia stăpânului şi fugi fiind fericit că 
scăpase aşa de uşor. 

Atunci Rocambole îi spuse Vandei: p 

— Astă-seară joc prima partidă contra strangulatorilor. Inainte 
de plecarea lui Gurhi, ea era câştigată dinainte. Dar acum... 

— Stăpâne, zise Vanda, nu vei avea nevoie de mine astă- 
seară? 

— Nu. Dar mâine, probabil ţi-o voi încredința pe soția mea. 

Vanda se sculă, mirată şi palidă. 

— Soţia ta! 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Linişteşte-te, zise el; E o femeie „în partibus”. Mă însor 
după obiceiul ţigănesc, spărgând o oală. 

Şi cum Vanda tot nu pricepea şi continua să-l privească: 

— Crezi că Nadeia e singura femeie consacrată zeiţei Kali? 

— Ei bine? 

— Am găsit o alta, o fată de familie bună, ascunsă printre 
ţigani. 

173 


— Ponson du Terrail — 


Şi Rocambole îi povesti Vandei ce ştia despre Gipsy. 

— Dar, zise Vanda după ce termină povestirea sa, nu te expui, 
stăpâne, celui mai mare pericol? 

— Poate... 

— Şi această ţigancă îţi inspiră atâta interes încât să vrei să o 
salvezi cu orice chip? 

— Trebuie să încing lupta, zise Rocambole. 

Apoi, după un moment de tăcere, pe când Vanda îl privea cu o 
naivă admiraţie, el continuă: 

— Crezi că am consimţit să trăiesc eu, care doream să mor, ca 
să duc viaţa liniştită a unui burghez? 

— E adevărat! murmură Vanda suspinând. 

Rocambole îşi plecase fruntea şi ochii lui se umplură de 
lacrimi, 

Ea tresări şi-i zise cu o voce mişcată. 

— Suferi mult? 

Dar, la aceste cuvinte el se sculă cu fulgere în privire şi zise cu 
mândrie: 

— Durerea purifică! 

Vanda nu răspunse; dar ea îşi spuse: 

„Ah! De ce a întâlnit-o el pe Madeleine? Acest amor fără 
speranţă este ispăşirea.” 


Capitolul LV 

In acea seară, pe la orele opt, taverna „La Regele George” era 
mai plină de lume ca de obicei. 

Muşteriii de fiecare zi se înmulţiseră cu cei din zilele de 
sărbătoare. 

Toţi lucrătorii, care muncesc toată săptămâna, veniseră azi 
mai devreme să bea un pahar şi să audă vestea cea mare. 

Vestea cea mare! 

Da, căci fusese o veste care circulase ca o scânteie prin cele 
patru colţuri ale Londrei: Gipsy ţiganca se mărită pentru a şaptea 
oară. 

Şi toată lumea ştia acum soarta celor şase logodnici ai ei. 

Povestirea irlandezei precedase vestea căsătoriei şi făcuse ca 
ea să devină o adevărată atracţie. 

Ce se va întâmpla cu această căsătorie? 

Al şaptelea va avea soarta celorlalţi şase? 

Cine era dânsul? De unde venea? căci nu fusese niciodată 
văzut în Wapping, decât în acea seară. 


174 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


În fine, unde se va face căsătoria? 

Toate aceste întrebări erau la ordinea zilei în taverna „La 
Regele George”. 

Irlandeza spunea: 

— Ştii bine că ţiganii nu se însoară ca noi; ei se întrunesc într- 
un loc îndepărtat, aprind un foc mare şi, pe când cei doi 
logodnici stau în picioare lângă foc, ceilalţi joacă hora de jur 
împrejur. Când aceste jocuri s-au terminat, se aduce o plăcintă 
făcută din grâu şi o oală cu vin. Logodnicii mănâncă din plăcintă. 
Apoi beau unul după altul din aceeaşi oală, până ce se termină 
vinul. Atunci, cel mai bătrân din sălaşul lor se apropie şi le 
spune: 

„— Tot sunteţi hotărâți să vă căsătoriţi?” 

„— Da.” 

„— Atunci spargeţi oala.” 

Cei doi logodnici iau oala, fiecare cu câte o mână, o ridică 
până deasupra capului şi dându-i drumul, oala se sparge în mii 
de bucăţi. 

— Şi sunt căsătoriţi? zise unul dintre muşterii. 

— Da, repetă irlandeza. 

— Şi crezi, spuse un altul, că se va face în noaptea asta? 

— Sunt sigură! 

— De unde ştii? 

— Am întâlnit-o pe Gipsy în cursul zilei. Ea mi-a spus. 

— Dar unde are loc căsătoria? 

— lată ceva ce ţiganii ţin întotdeauna ascuns. 

— Aş da jumătate din prima mea de angajament, zise un 
matelot, ca să pot afla. 

— La ce ţi-ar sluji? întrebă irlandeza. 

— Doar ca să merg acolo... 

— Şi să te pomeneşti cu o lovitură de cuţit. Ţiganii nu glumesc 
când e vorba de ceremoniile lor religioase. 

— AŞ! zise un om gras şi cu părul alb, care tocmai intra în 
cârciumă şi al cărui accent trăda o origine străină. 

— E tot ca şi la înmormântările lor, urmă irlandeza. Ei au un 
cimitir, dar nimeni nu ştie unde e. Când unul dintr-ai lor moare, e 
dus noaptea. Unde? Nimeni n-a putut să spună. 

— Dar, zise omul cel gras cu accentul străin, cine e noul 
logodnic? 

— Un matelot. 

— Din ce ţară? 

— E un englez. 

175 


— Ponson du Terrail — 


— Nu, zise un altul, un scoțian. 

— Mă prind că irlandez, spuse Betty, una din servitoarele lui 
Calcraff. 

Cârciumarul Calcraff interveni şi, cu un singur cuvânt puse 
capăt tuturor comentariilor. 

— E francez, zise el. 

Un murmur uşor trecu printre muşterii. 

Viitorul bărbat al ţigăncii era curajos şi toată lumea era de 
această părere. 

Calcraff tocmai spusese: 

— El e francez! 

Amorul propriu se revoltă, ura de rasă se deşteaptă. 

Dar nimeni nu se îndoia de cuvintele lui Calcraff. 

— Atunci, zise unul din muşterii, dacă i se întâmplă o 
nenorocire cu atât mai rău pentru dânsul. 

— Ah! asta mi-e egal! zise un altul. 

— Şi mie! adăugă un al treilea. 

A fost un strigăt general. 

Mai înainte, toţi se interesau de viitorul soţ al ţigăncii Gipsy şi 
doreau ca el să scape de acea moarte misterioasă. 

Acum, toţi doreau ca el să aibă aceeaşi soartă. 

Vechea ură engleză vorbea. 

Pe când aceste comentarii aveau loc, doi oamenii intrară în 
cârciumă şi se apropiaseră de tejghea. 

Fiecare dintre ei îi dăduse lui Calcraff câte o piesă de aramă. 

Calcraff le făcuse un mic semn din cap şi le şoptise în limba 
franceză: 

— La ora zece, în spatele bisericii sfântului Paul. 

— Bine, răspunse unul dintre ei, care nu era altul decât 
vechea noastră cunoştinţă Moartea Bravilor. 

— Vom fi, zise celălalt, care era tânărul Marmouset. 

Apoi, după dânşii, veniră ne rând, Chanoine şi ceilalţi 
distrugători adunaţi de Rocambole în cârciuma Camardei. 

Toţi prezentară câte o fisă de aramă şi primiră acelaşi cuvânt 
de ordine. Apoi, după ce băură câte un pahar cu vin ieşiră unul 
câte unul schimbând câte o privire cu omul cel gras şi cu 
accentul străin. Acesta, l-aţi ghicit, era Milon. 

Dacă cei din taverna „La Regele George” ar fi fost mai puţin 
ocupați de căsătoria ţigăncii Gipsy s-ar fi observat, fără îndoială 
că toţi aceşti oameni, care veniseră doi câte doi şi schimbară pe 
şoptite cuvinte cu cârciumarul, plecaseră apoi pe tăcute. 

Dar ei nu fură băgaţi în seamă, căci în tavernă se afla multă 


176 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


lume şi toţi se strânseseră în jurul irlandezei, care, după obiceiul 
ei, se urcase pe o masă. 

— Vă spun, repetă ea, că sunt ţigani în Franţa. 

— Atunci, zise un matelot, viitorul soţ va fi un ţigan francez? 

— Desigur. 

— Dar ţigani sunt în toate ţările? 

— Fără îndoială. 

— Ei nu sunt nici englezi, nici francezi. 

— Nu, desigur. 

Se ridică un nou murmur. 

Dar, de astă dată era un murmur de aprobare. Din moment ce 
omul care se căsătorea cu Gipsy era ţigan, nu mai era francez; şi 
dacă nu mai era francez, mai era un obiect de ură. 

Asta era logica. 

Prin urmare adunarea începuse din nou să-i dorească să nu i 
se întâmple nimic. 

— E ca şi mine, zise omul cel gras. 

— Ca tine? întrebă irlandeza. 

— Da. Eu sunt născut în Franţa. 

Fu privit cu neîncredere. 

— Dar sunt ţigan, adăugă Milon. 

— Ura! ziseră englezii. 

— Vino să te sărut! strigă irlandeza. 

Şi ea îl îmbrăţişa pe Milon. Dar deodată scoase un țipăt şi-şi 
retrase mâna plină de sânge. 

Milon avea o basma legată la gât. La contactul braţelor 
irlandezei, basmaua se desfăcuse şi lăsase să se vadă în jurul 
gâtului omului celui gras, o zgardă groasă la fel cu a câinilor de 
măcelărie, având cuie de jur împrejur. 

irlandeza îşi sfâşiase toată mâna. 

Toţi scoaseră un țipăt de uimire, la care Milon răspunse prin 
aceste cuvinte: 

— Dacă ţiganul care se va căsători cu Gipsy va avea o 
asemenea cravată, va fi greu de strangulat. Adio, domnilor. 

Şi ieşi, în mijlocul uimirii generale. 

Calcraff surâdea şi o privea pe irlandeză care se ştergea de 
sânge. 


Capitolul LVI 
Londra este ultimul azil al acestor hoarde rătăcitoare care au 
străbătut secolele păstrându-şi moravurile lor, limbajul şi felul 


177 


— Ponson du Terrail — 


lor. 

Poliţia engleză îi tolerează pe ţigani şi le aruncă o oarecare 
bunăvoință. 

Ţiganul a păstrat obiceiurile şi religia sa. 

Legea engleză îl apără. 

Un ţigan care locuieşte într-o casă din Londra, e o excepţie. 

De obicei tribul trăieşte în corturi la porţile marilor oraşe. 

Cu toate acestea, dacă ei au profesiunea de muzicanți 
ambulanți sau dansatori de stradă, regina ţigăncilor, o femeie, 
guvernează mai întotdeauna acest straniu popor, regina 
ţigăncilor îi autorizează să trăiască în Londra. Dar asta cu 
condiţia ca ei să vină din când în când în cort şi să se însoare, 
după tradiţia țigănească. 

De douăzeci şi patru de ore, ţiganii nomazi, ciudaţi, în mijlocul 
civilizaţiei din Londra, ridicaseră corturile for lângă Saint-Paul, 
unde se aflau de câteva zile. 

Ei plecaseră noaptea cu copiii, corturile, căruțele şi câinii lor. 
Această plecare se făcuse fără zgomot şi locuitorii din cartierul 
pe care ei îl ocupau în ajun abia auziră un zgomot uşor. 

Unde se duceau? Mister! 

Cu toate acestea, bătrânul preot presbiterian care se dusese 
într-o noapte, la rugămintea ţigăncii Gipsy, să caute la porţile 
Londrei, într-un loc pustiu, coşciugul care cuprindea corpul 
sărmanului Faro, ar fi fost foarte uimit dacă s-ar fi dus acolo. 

Era una din acele nopţi engleze în care cerul părea că s-a 
coborât pe pământ spre a-l înăbuşi. 

Dincolo, într-o vale, după oraşul strălucitor de lumină, după 
câmpia singuratică şi tristă, apăru o lumină roşiatică, care părea, 
prin ceaţă, un far pierdut în mare. 

Şi pe câmpia tăcută şi deşartă se aflau două fiinţe care 
mergeau la braţ. 

Inaintau cu spatele spre oraşul cel mare, şi cu ochii fixaţi la 
lumina cea roşie. 

Din când în când se opreau spre a se odihni şi a trage cu 
urechea. 

Atunci un cântec monoton, însoţit de zgomot de tobe, ajungea 
până la dânşii şi părea că pleacă de la acest punct luminos către 
care ei mergeau. 

In faţa lor mergea un al treilea personaj, ca şi cum le-ar fi 
indicat calea. 

Cei doi călători ai noştri erau o femeie şi un bărbat. 

Femeia se oprea din când în când tremurând şi spunea: 


178 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Mi se pare că suntem urmăriţi... Oh! mi-e frică... 

— Nu sunt cu tine, Gipsy? răspundea Rocambole, căci dânsul 
era, care mergea să se căsătorească cu ea după ritualul 
țigănesc. 

— Da, ai dreptate, răspundea ea. Am încredere în dumneata... 
şi totuşi nişte funeste presimţiri m-au cuprins. 

— Nu te teme, Gipsy! veghez asupra ta. 

Omul care îi preceda era un ţigan. 

El venise să o ia pe Gipsy din casa ei de la White-Chapelle 
spunându-i: 

— Tribul şi-a schimbat locul. Numai e lângă biserica Saint- 
Paul. 

Această împrejurare stricase puţin planurile lui Rocambole. 

Mica armată pe care el conta şi care trebuia să facă de gardă 
în jurul sălaşului, sub ordinele bătrânului Milon, aştepta deci 
lângă Saint-Paul pe când el se va duce singur, să se expună, într- 
un loc necunoscut, mâniei strangulatorilor. 

Dar Rocambole abia îşi încruntase sprâncenele, căci el nu 
tremura niciodată. 

Şi Gipsy nici nu bănuia că el avusese un singur moment de 
nelinişte. 

Pe măsură ce ei se apropiau, muzica devenea tot mai 
distinctă. 

În acelaşi timp lumina roşiatică părea că se măreşte. Era focul 
căsătoriei din care se ridica un fum gros spre cer. De jur împrejur 
se aflau corturile şi căruțele ţiganilor. 

Femeile şi copiii jucau hora în jurul focului. O ţigancă bătea 
toba cu frenezie; o alta dansa la zgomotul cadenţat al 
castanietelor. Un bătrân sufla dintr-o trâmbiţă. 

Când Rocambole şi Gipsy apărură, muzica şi dansurile 
încetară. 

O mare tăcere se făcu şi o femeie în vârstă, dar care avea 
încă acea frumuseţe energică a ţiganilor, se sculă de pe un fel de 
tron şi veni înaintea lor. 

Era regina ţiganilor. 

Rocambole era, ca şi în ajun, îmbrăcat ca matelot. 

Regina îi spuse: 

— Străine, tu ştii ce pericol te ameninţă? 

— Da, răspunse Rocambole. 

— Toţi acei care au vrut să se căsătorească cu Gipsy au murit. 
Mai e încă timp şi dacă vrei să renunţi poţi. 

— Nu mă dau înapoi. 

179 


— Ponson du Terrail — 


— Mai gândeşte-te, zise regina, că Gipsy fiind soția ta, cum nu 
aparţii nici tribului nostru, nici rasei noastre, nu putem face nimic 
spre a vă proteja. 

— O voi proteja singur. 

— Şi tu, Gipsy, zise regina, vrei să fii soţia străinului? 

— Vreau, răspunse Gipsy cu o voce fermă. 

— Atunci, zise regina, să fie astfel, după cum doriţi. 

Şi la un semn al ei, dansurile reîncepură şi ţiganii ţinându-se 
de mână, cântară un cântec învârtindu-se în jurul celor doi miri. 

Apoi, când dansul fu terminat, se aduse prăjitura. 

Rocambole şi Gipsy luară fiecare câte o bucată. 

Apoi se aduse oala şi ei băură pe rând. 

După aceea, sparseră oala. 

Atunci ţiganii izbucniră în urale şi strigară: 

— Viaţa lungă soţului. 

— Mulţumesc, zise Rocambole, urarea voastră să îmi aducă 
fericire! 

Dansurile reîncepură. 

Atunci, conformându-se obiceiului, Rocambole o luă pe tânăra 
fată în braţe şi o duse spunând: 

— Ea e soţia mea! 

Şi fugi cu dânsa afară din lagărul ţiganilor. 


180 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Partea a doua 
b. SUGRUMATORII 


(Les Etrangleurs) 


Capitolul LVII 

Ducând-o pe Gipsy în braţe, Rocambole îşi spunea: 

„Desigur ţiganii au ridicat sălaşul lor noaptea trecută, nu 
numai dintr-un exces de prudenţă ci şi pentru ca misterioşii 
persecutori ai fetei să nu poată asistă la căsătorie. 

Dar reuşit-au? 

Dacă ei ar fi rămas în jurul bisericii sfântului Paul, Milon şi 
Vanda ar fi ţinut piept chiar unei armate. Pe când acum iată- 
mă...” 

Din ziua în care Rocambole, blestematul, îl aruncase pe sir 
Williams, primul său profesor, într-o prăpastie, el nu mai 
tremurase. 

Această inimă de fier, oţelită de durere şi căinţă, era 
inaccesibilă fricii. 

Rămas în viaţă el, care a vrut să moară, nu tremura decât 
pentru aceia a căror cauză o luase în mână. 

Deci Rocambole, pe măsură ce se îndepărta de sălaşul 
ţiganilor, şi se apropia de Londra, era din ce în ce mai neliniştit. 

Gipsy îi spuse: 

— Lasă-mă acum să merg singură. 

Şi ea vru să sară la pământ de pe umărul lui. 

Dar Rocambole o ţinu în braţele sale. 

— Nu acum, zise el. Nu vei putea să mergi destul de repede. 

— Oh! mi-e frică... murmură Gipsy. 

Rocambole nu răspunse, dar îşi iuți pasul. Pământul era umed 
şi pasul lui Rocambole aluneca. Drumul era strâmt şi avea pe 
margine un gard. 

Adesea el îşi întorcea capul spre a măsura distanţa străbătută. 

Focul ţiganilor nu era decât un punct roşiatic pierdut în ceaţă. 

In faţa lui, din contră, cerul se lumina de lămpile Londrei. 

Gipsy cerea mereu să fie pusă jos pentru ca să meargă 
singură, dar Rocambole răspundea: 

— Nu acum, peste zece minute când vom fi la porţile 
Londrei... 

Şi, cu toată greutatea sarcinii sale, el grăbea din ce în ce 


181 


— Ponson du Terrail — 


pasul. 

Dar, deodată, el scoase un țipăt şi căzu, împreună cu Gipsy, 
cu faţa la pământ. 

Un obstacol nevăzut îl oprise pe Rocambole din mersul său şi 
îl rostogolise la pământ. 

In acelaşi timp, doi oameni săriră repede de după uluci. 

Rocambole scoase un țipăt de mânie şi Gipsy unul de spaimă. 
Dar Rocambole se sculase. 

Pe când el se afla în picioare, un şuierat se auzi prin aer şi un 
laţ căzu pe gâtul lui şi-l răsturnă din nou la pământ. 

Rocambole se împiedicase într-o frânghie întinsă de la un 
capăt la celălalt al drumului. 

Tot astfel îl trântise şi el la pământ la Villeneuve-Saint- 
Georges, pe Osmanco şi pe Gurhi. 

Rocambole avea un laţ la gât, întocmai după cum el 
strangulase pe John, servitorul generalului Komistroi. 

Era pedeapsa talionului. 

Rocambole n-avu decât timpul să strige cu o voce înăbuşită: 

— Gipsy! Gipsy... n-ai grijă de mine. 

Apoi căzu din nou, atât de puternic era laţul. 

Unul din cei doi oameni se repezi la Gipsy, care era pe 
jumătate moartă de spaimă, o luă în braţe şi fugi cu dânsa cu 
toate ţipetele ei. 

Celălalt se apropie de Rocambole, care era lungit la pământ şi 
părea mort. 

S-ar fi zis că laţul îşi împlinise opera sa. Acest om se aplecă și- 
i spuse în limba indiană: 

— Niciodată Osmanco n-a greşit lovitura sa. Când laţul lui 
Osmanco şuieră în aer, moartea vine după dânsul. Ah! 
francezule blestemat, ne-ai învăţat cum se întinde o frânghie 
spre a-i opri pe fiii lui Kali în drumul lor... şi ai vrut să ne faci să 
credem că eşti alesul zeului Siva?... 

Şi Osmanco avea un râs sălbatic. 

Şi el îl întorcea pe toate părţile pe Rocambole, care părea 
mort. 

Indianul, care se bucura de triumful său, continuă: 

— Cheamă deci pe Siva în ajutorul tău acum. Siva nu 
protejează decât pe cei care îl servesc şi tu nu eşti decât un 
mizerabil de creştin... tu nu eşti nimic, căci cred că deja sufletul 
tău ţi-a părăsit corpul şi rătăceşte în spaţiu. 

Vorbind astfel, Osmanco se apropie şi mai mult să vadă dacă 
Rocambole era mort. 


182 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Dar noaptea era întunecoasă. 

Indianul desfăcu haina lui Rocambole şi puse mâna pe inima 
lui ca să vadă dacă ea mai bate. 

Dar deodată se simţi cuprins de gât ca într-un cleşte de fier. 

Cele două braţe ale lui Rocambole îl cuprinseră. Şi Rocambole 
se sculă în picioare spunând: 

— Ah! canalie, fără zgarda ce-o port la gât m-ai fi strangulat. 

Şi una din mâinile sale lăsă un moment pe Osmanco înăbuşit. 

Această mână se înarmă cu un pumnal şi lama acestui pumnal 
dispăru în pieptul indianului, care căzu fără să scoată nici un 
țipăt. 

Rocambole avea într-adevăr, în jurul gâtului, o zgardă la fel cu 
aceea pe care am văzut-o la Milon. 

Aceasta zgardă anihilase efectul ucigător al laţului şi 
Rocambole se prefăcuse mort spre a-l păcăli pe Osmanco. 

— Acum, strigă el dând la o parte cu piciorul corpul lui 
Osmanco trebuie s-o salvez pe Gipsy. 

Toate acestea avuseseră loc în mai puţin timp decât ne-a 
trebuit pentru ca să povestim. 

Adică, complicele lui Osmanco nu putea fi departe. 

Un om încărcat cu o sarcină, oricât de uşoară ar fi, nu poate 
alerga aşa de repede ca un om care nu duce nimic în spinarea 
lui. 

Rocambole se repezi deci pe urmele răpitorului. 

După câteva minute rochia albă a fetei, leşinată fără îndoială, 
se zări în depărtare. 

Eroul nostru grăbi pasul. 

Şi, pe măsură ce dânsul fugea, rochia cea albă devenea şi mai 
vizibilă, şi Rocambole pricepu că el câştiga teren. 

Dar deodată un fulger străluci în întuneric. Apoi se auzi o 
detunătură. 

După aceea un țipăt ajunse până la urechile lui Rocambole. 

Şi văzu rochia albă căzând la pământ. Şi, pe când Rocambole 
sosea, văzu un om stând lângă rochia cea albă. 

Şi acest om ţinea piciorul pe un alt om care era lungit la 
pământ în spasmele agoniei. 

Londra era aşa de aproape acum, încât lumina sa risipea 
întunericul. 

Rocambole putu să vadă clar şi să priceapă ce se petrecuse. 

Gipsy, leşinată, zăcea la pământ. 

Omul care se rostogolea la pământ lovit de un glonţ era 
răpitorul ei. 


183 


— Ponson du Terrail — 


Acela, care ţinea piciorul pe dânsul şi avea încă în mână 
revolverul, era Marmouset. 

Copilul teribil îl ucisese pe indian fără să o atingă pe Gipsy. 

Şi el strigă, recunoscându-l pe Rocambole: 

— Recunoaşte, stăpâne, că am sosit la timp! 


Capitolul LVIII 

In acest moment Marmouset era mândru. 

Rocambole îl privi şi, sub privirea stăpânului, Marmouset 
tresări de orgoliu. 

El avea optsprezece ani, dar era aşa de mic şi slab, încât i s-ar 
fi dat treisprezece sau paisprezece ani. 

La dânsul numai privirea era virilă. Era un copil al Parisului, în 
proasta şi dăunătoarea accepţie a cuvântului. 

El se născuse între foburgul şi portul Bercy. Tatăl său era 
distrugător şi mama lui făcea toate meseriile. Ce vreţi să devină 
copilul unor asemenea oameni? 

Marmouset admira pe Cartouche, a cărei istorie o citise. 

Adolescenţa lui fusese legănată de renumele sinistru al lui 
Rocambole. El era brav şi curajos. 

Intr-o zi salvase de la înec un sergent de oraş, victimă a 
datoriei sale. 

Când i se vorbea de asta el răspundea: 

— Sergentul de oraş se dezbrăcase de haina lui, căci altfel l-aş 
fi lăsat să se înece. 

Născut din părinţi oneşti, crescut în lumina unor exemple 
frumoase, Marmouset ar fi devenit un om. 

In momentul când Rocambole l-a întâlnit, cu Notarul, Moartea 
Bravilor şi Chanoine, Marmouset mergea liniştit pe calea 
eşafodului. 

Rocambole sosise la timp. 

Acesta era deci copilul care îl ucisese pe indian dintr-un foc de 
revolver şi pe care Rocambole l-a găsit venind pe neaşteptate în 
ajutorul său. 

Văzându-l pe Marmouset, Rocambole crezuse că Milon şi 
Vanda săriseră în ajutorul său. 

Dar nu era aşa, căci Marmouset era singur şi iată ce se 
petrecuse. 

Când Rocambole dăduse ordin lui Milon, nu ştia despre 
mutarea ţiganilor şi el credea prin urmare, că această ciudată 
căsătorie care îi va permite să o protejeze pe Gipsy va avea loc 


184 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


lângă Sf. Paul. 

Abia când sosise la Gipsy, în White-Chapelle, el îl găsise pe 
tiganul care venise după dânşii. 

El nu avusese deci timp să-l prevină pe Milon şi să-i dea un alt 
loc de întâlnire. 

Milon, după cum ştiţi, nu se bucura de o isteţime prea mare. 

Sclav al ordinului care-l primise, Milon se dusese la Sf. Paul. 

Distrugătorii transportaţi la Londra, sosiseră unul câte unul. 

Toţi erau înarmaţi cu câte un revolver, un box, şi aveau la gât 
câte o zgardă. 

Această zgardă era invenţia lui Rocambole. 

Zece lucrători englezi le fabricaseră în cel mai mare secret. 
Graţie acestei zgarde, strangulatorii deveneau neputincioşi. 

Deci Milon şi banda sa fură în curând adunaţi. Toţi se 
supuneau lui Milon orbeşte, fiindcă aşa voia stăpânul. 

Se executau ordinele lui fără discuţii. 

Cu toate acestea, Marmouset, în calitatea lui de copil teribil, 
îşi permitea să reacționeze. 

După ce banda s-a strâns, Milon spuse tovarăşilor săi: 

— Camarazi, ştiţi de ce suntem aici? 

— Nu, zise Moartea Bravilor. 

— E în legătură cu căsătoria, zise Chanoine. 

— Dar unde se face această căsătorie? întrebă Marmouset. 

— În sălaşul ţiganilor. 

— Atunci nu e aici? 

— Ba da, căci aici ne-a spus stăpânul sa venim. 

— Bun, dar ţiganii nu sunt. 

— Asta nu mă priveşte, răspunse Milon. 

Marmouset voia să discute. 

— Taci, copile, zise Moartea Bravilor. Stăpânul a ordonat, 
trebuie să ne supunem. 

— Pariez că am dreptate, zise Marmouset. 

— Taci, 

Dar Marmouset nu ţinea deloc cont. 

El repeta mereu că, dacă ţiganii plecaseră, căsătoria trebuia 
să se facă într-altă parte şi prin urmare, ei nu trebuiau să stea 
acolo. 

La aceste cuvinte, Milon strigă răstit la dânsul: 

— Dacă nu vrei să stai, du-te. 

El nu cerea altceva. 

Plecă, spunând: 

— Veţi vedea că stăpânul îmi va da mie dreptate. 


185 


— Ponson du Terrail — 


Ştrengarul din Paris nu ştia nici o vorbă în limba engleză. 

Apoi, el mai observase că poporul englez se arată foarte puţin 
curtenitor faţă de francezi. 

Dar el avea imaginaţie şi îşi spuse: „Dacă voi vorbi, voi fi luat 
în bătaie de joc; mai bine să fac pe mutul; căci muţi sunt în toate 
ţările”. 

Şi, când fu singur pe străzile Londrei, Marmouset, pe care noul 
său costum îl arăta ca un matelot de comerţ, se exprima prin 
semne. 

Cu mirosul unui câine de vânătoare, el se duse drept la Gipsy 
acasă. 

Rocambole însă plecase de acolo. 

El intră într-o cârciumă din apropiere şi ceru prin semne un 
pahar de vin. 

Cârciuma era plină de lume. 

Un nume zbura pe toate buzele: Gipsy... 

„Bine! se gândi Marmouset. Se vorbeşte de dânsa. Să 
ascultăm”. 

El nu înţelegea englezeşte, aşa cum am mai spus, dar ghicea 
pe jumătate înţelesul unei fraze. Doi oameni, pe care după faţa 
lor bronzată îi recunoscu că sunt indieni, pronunţaseră de mai 
multe ori numele de Gipsy. 

Marmouset începu să-i observe. 

După un sfert de oră, unul din cei doi oameni se sculă şi ieşi. 

Marmouset plăti şi, ieşind din cârciumă, îl urmări pe indian de 
la distanţă. 

La colţul străzii, indianul se întâlni cu un altul. 

Deodată, Marmouset tresări. 

EI îl recunoscu pe Osmanco. 

„Bine! zise el. Cred că sunt pe o urmă bună.” 

Şi-i urmări. 


Capitolul LIX 

Restul se ghiceşte. 

Marmouset îi urmărise pe Osmanco şi pe tovarăşul său până 
la porţile Londrei. 

Acolo el îi văzuse pornind pe câmp şi îndreptându-se spre 
acea lumina roşiatică, lumină care era sălaşul ţiganilor. 

Cu toate că el nu pricepea ce vorbeau ei, auzi cuvântul de 
Gipsy ieşind din gura lor şi pe unul îl văzu arătând cu mâna acea 
lumină roşiatică. 

186 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Când Osmanco şi complicele lui se ascunseră după gard, 
Marmouset făcu acelaşi lucru la oarecare distanţă de dânşii. 

De acolo trăsese el focul de revolver, care îl trântise la 
pământ pe indian şi o salvase pe Gipsy. 

Rocambole se aplecase asupra tinerei fete îngrijorat. 

El se temea ca glonţul să nu o fi lovit şi pe ea. 

Dar ea era neatinsă. 

Gipsy leşinase chiar în momentul în care Rocambole căzuse la 
pământ şi indianul o luase în braţele lui. 

Rocambole nu-şi pierdu timpul cerându-i explicaţii lui 
Marmouset, ci se mulţumi să-i spună: 

— lată-te. Asta e bine. Numai tu eşti inteligent. 

Cu un asemenea elogiu, el l-ar fi dus pe Marmouset până la 
capătul lumii. 

Rocambole avea întotdeauna de când se afla la Londra, un 
flacon cu săruri la dânsul. 

El i-l dădu fetei să inspire. 

Tânăra fată scoase un suspin, deschise ochii şi revenindu-şi îl 
recunoscu pe Rocambole. 

— Dumnezeule meu! zise ea, ce s-a petrecut? 

— Nimic, răspunse Rocambole, decât că au încercat să mă 
ştranguleze şi n-au reuşit. 

In acelaşi timp el surâdea şi Gipsy văzu că e zdravăn şi 
neatins. 

— Dar un om m-a luat în braţele sale, zise ea sculându-se de 
jos. Oh! răsuflarea lui semăna cu aceea a unei fiare sălbatice. 

— Nu te va mai lua, zise Rocambole. 

Şi îl împinse cu piciorul pe indian, care continua să se zbată pe 
pământ. 

Gipsy făcu un gest de spaimă. 

Apoi, ea se uită la Rocambole cu un fel de admiraţie naivă. 

— Ce fel de om eşti? întrebă ea. 

— Un om care te apără şi care nu s-a lăudat deloc, zise 
Rocambole. Haide, că e târziu şi trebuie să ne întoarcem în oraş. 

Gipsy, căreia simţul realităţii îi revenise cu totul, se gândi la 
sir Arthur Newil, care o aştepta. 

— Ai dreptate, zise ea, să plecăm. 

Şi îl luă de braţ pe Rocambole. 

— Mergi înainte, îi zise Rocambole lui Marmouset. 

Acesta, cu revolverul în mână, mergea înainte cu demnitate. 

Gipsy tot mai tremura, dar acum avea şi mai multă încredere 
în el, după cele întâmplate. 


187 


— Ponson du Terrail — 


— Gipsy, spuse Rocambole pe când se apropiau de Londra, 
trebuie să socoteşti că eu creştin şi tu creştină, nu putem pune 
nici o bază pe această stupidă ceremonie care a avut loc. 

— Oh! desigur că nu! răspunse Gipsy. 

— Prin urmare, spuse Rocambole, sunt amicul tău şi nimic mai 
mult. Astă seară mă voi culca în pragul casei tale, cu pumnalul şi 
pistoalele la brâu. Apoi, mâine, te voi pune cu totul în siguranţă 
contra strangulatorilor. 

— Dar n-ai nici o teamă, zise ea cu naivă admiraţie. 

— Deloc, răspunse Rocambole cu indiferenţă. Vezi că ei au 
vrut să mă stranguleze. 

— Dar au greşit! 

— Nu. Laţul s-a înfăşurat în jurul gâtului meu... 

Gipsy, cu toate că era creştină, trăise prea mult printre ţigani 
spre a nu fi superstiţioasă. 

— Eşti la adăpost de moarte? întrebă ea. 

— Nu, dar până acum, după cum vezi, ea nu mă vrea încă. 

Gipsy încetase să mai tremure, atâta încredere avea ea în 
Rocambole. 

Şi, pe când spaima o părăsea, dragostea ei pentru sir Arthur 
Newil o cuprinse şi ea îşi spunea: „Il voi revedea!” 

Când intrară în Londra, Rocambole îl chemă lângă dânsul pe 
Marmouset, care mergea tot înainte. 

— Acum, îi spuse el, explică-mi: numai tu ai venit înaintea 
mea şi, prin urmare, în ajutorul meu? 

— Cu mare greutate am putut face asta, răspunse Marmouset. 

— Adevărat? 

— Milon nu voia să mă lase ca să plec. 

Şi Marmouset povesti tot ce se petrecuse. 

„lată un băiat inteligent”, îşi spuse Rocambole. 

Povestirea lui Marmouset, care vorbea în limba franceză era 
de neînțeles pentru Gipsy, care nu cunoştea această limbă. 

Dar puţin îi păsa tinerei fete. 

Amintirea lui sir Arthur Newil îi absorbise din nou toata fiinţa. 

Pe când ei intrau la White-Chapelle, Rocambole îi spuse lui 
Marmouset: 

— Te numesc locotenentul meu. 

— Sunt încântat! răspunse el. 

— Du-te la Sf. Paul şi adu-l pe Milon şi pe ceilalţi 

— Unde? 

— Vă veţi risipi pe străzile din jurul casei fetei şi veţi fi gata de 
orice. 


188 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Dar dumneata... stăpâne? 

— Dacă ai nevoie de mine, mă vei găsi culcat la uşa ei, pe 
scară. 

Marmouset dispăru ca o săgeată. 

Gipsy şi Rocambole se urcară în odaia în care murise Faro, şi 
unde ea îşi petrecuse copilăria. 

— Acum, îi spuse Rocambole, nu te mai îngriji de mine, Gipsy. 
Bună seara şi pe mâine... 

Cu aceste cuvinte îşi întinse mantaua pe scară la uşa fetei. 

Gipsy intră în odaie, se prefăcu că se culcă, suflă în lampă şi 
murmură: „Trebuie totuşi să mă duc să-l văd pe Arthur.” Şi ea se 
îmbrăcă pe întuneric cu hainele de matelot. 

Ea nu îndrăznise să-i spună acest lucrului Rocambole. După 
această metamorfoză, se îndreptă spre fereastră, o deschise şi 
porni din nou pe acel drum periculos. 


Capitolul LX 

Gipsy se gândise un moment să i se destăinuie lui Rocambole 
şi să-l roage să o însoţească până la sir Arthur Newil. 

Dar ea nu îndrăznise. 

Sunt momente în viaţă, de altfel, în care o lipsă de francheţe 
devine fatală. 

Ajunsă pe acoperiş, tânăra fată a fost cuprinsă de un 
presentiment sinistru. 

Ea avea totuşi obiceiul să treacă pe acel acoperiş. 

Timp de mai multe luni, în fiecare noapte ea făcea acelaşi 
drum. 

Dar niciodată nu-i venise ameţeală. 

Gipsy, când era vorba să se întâlnească cu sir Arthur, ar fi 
trecut prin flăcări. 

Totuşi ea nu ajunse la mijlocul drumului, când simţi că-i vine 
ameţeală. 

Un moment se opri. 

A fost chiar gata să se întoarcă şi să reintre în odaia ei. 

Dar sir Arthur o aştepta. Ce va zice dânsul nevăzând-o? Gipsy 
redeschise ochii şi-şi continuă drumul, în fine, ea ajunse la 
fereastra ce dădea la scară. 

Casa în care locuia Gipsy, credem că am spus-o, avea două 
scări. 

Era una din acele vaste cazărmi populare în care forfotea o 
armată de cerşetori pe care nu-i întâlneşti decât la Londra. Tot 


189 


— Ponson du Terrail — 


soiul de oameni trăiesc ca într-o republică, fără zgomot, fără 
scandal, în mijlocul unei mari tăceri. 

Scara pe care urca Gipsy era luminată toată noaptea. 

Cealaltă, din contră, pe la mijlocul nopţii era cufundată în 
întuneric. 

De ce? Era un mister pe care nimeni nu-l dezlega. 

Cu toate ezitările ei, Gipsy ajunsese deci la această a doua 
scară. 

Sosind acolo, ea îşi îndesă pălăria pe ochi. Apoi, în loc să 
coboare treptele încălecă pe rampa scării şi se lăsă să lunece 
până jos cu o iuţeală vertiginoasă. 

Ajunsă jos, Gipsy mai ezită încă. 

Cu toate acestea dânsa făcea acelaşi drum de doi ani şi se 
întorsese întotdeauna acasă când se lumina de ziuă, fără să i se 
întâmple nimic. 

Ceva mai mult, Gipsy în noaptea asta trebuia să fie fără frică. 

Nu era, acum, un om care veghea asupra ei şi care comanda 
altor oameni gata să se sacrifice pentru dânsul? Totuşi inima 
fetei bătea cu putere. 

Ea ezită, aşa încât, aflându-se în pragul uşii a vrut să se 
întoarcă. În inima ei pătrunsese remuşcarea că n-avusese 
încredere în Rocambole. 

Dar numele lui sir Arthur Newil îi veni pe buze şi ea nu mai 
ezită. 

Se repezi în stradă şi trecu prin faţa unei cârciumi. 

Ea tresări uitându-se în cârciumă. 

I se păru că recunoaşte, stând la o masă, pe tânărul băiat care 
o salvase cu o oră înainte, ucigându-l cu un foc de revolver pe 
indian. 

Acest tânăr era Marmouset. 

Gipsy trecu ca un fulger. 

Pentru nimic în lume ea n-ar fi vrut să fie recunoscută de 
Marmouset. 

Apoi, la colţul străzii, o luă pe drumul obişnuit, coborî spre 
Tamisa, trecu pe podul Waterloo şi ocoli mai multe străzi mici. 

Din când în când se întorcea spre a vedea dacă nu e urmărită. 

Dar ea nu observase o femeie care după port se vedea că eo 
irlandeză şi care mergea la o distanţă de cincizeci de paşi 
înaintea ei. 

Această femeie care nu se întorsese niciodată, avu lucru 
ciudat, acelaşi drum pe care Gipsy trebuia să-l facă ca să 
meargă la sir Arthur. 


190 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Gipsy nu dădu nici o atenţie pretinsei irlandeze. 

După mii de ocoluri, tânăra fată sosi în cartierul locuit de sir 
Arthur Newil sub numele de William. 

Acest cartier, se ştie, era liniştit. 

Cu toate că era bine luminat, era populat de burghezi, care se 
culcau pe la miezul nopţii. 

Irlandeza, care mergea tot înaintea fetei, se opri prefăcându- 
se că vrea să citească numele străzii. 

Timpul acesta a fost suficient ca Gipsy să ajungă lângă dânsa. 

Atunci irlandeza îi ceru de pomană. Oricât de săracă era 
dansatoarea, nu refuza niciodată să dea de pomană. 

Căutând în buzunar, Gipsy se uită la cea care cerşea. Era o 
femeie de o statura gigantică, cu faţa aproape sălbatică. 

Gipsy se sperie. 

Spaima fu justificată, căci deodată irlandeza îi puse şorţul pe 
cap şi scoase o şuierătură, ţinând-o cu putere de gât ca ea să nu 
poată ţipa. 

Deodată, o uşă se deschise şi doi oameni se repeziră la Gipsy, 
care se zbătea. 

Şi unul din ei murmură: 

— În fine, am prins-o. 


Capitolul LXI 

Acum, pentru ca să avem o explicaţie a acestei răpiri, căci 
Gipsy, după ce a fost legată şi luată pe umeri de unul din cei doi 
oameni a fost dusă în direcţia podului Londrei, e necesar să ne 
întoarcem înapoi cu câteva momente în care sir George Stowe, 
după plecarea Ceciliei, mai amorezată de dânsul decât oricând, îl 
văzuse sosind pe baronul Niwely, căpitanul de cipays, care îi 
spuse cu un accent disperat: 

— Kali e înşelată... Gipsy are un amant! 

Sir George Stowe era şeful strangulatorilor din Londra, armata 
misterioasă pe care India o trimisese în capitala cuceritorilor ei. 

Fanatismul politic venea în ajutorul fanatismului religios. 

Zeița Kali avea de ce să existe. 

Această divinitate sângeroasă şi teribilă se răzbuna mai ales 
pe englezi. 

Deci, sir George Stowe era omul care la Londra ţinea în 
mâinile sale puterea supremă. 

El avea legături directe cu şefii misterioşi care dormeau în 
fundul pădurilor indiene. 


191 


— Ponson du Terrail — 


Lui toți i se supuneau de la cel din urmă matelot până la un 
strălucit ofițer de cipays. 

Sir James Niwely era un ofiţer blond, cu obrazul alb ca de 
femeie, foarte blând şi toți câți îl cunoşteau la club ar fi pufnit în 
râs, dacă el le-ar fi spus: 

— Adevăratul meu nume este Kurali! ador pe zeița Kali şi nu 
cred în Dumnezeu; am strangulat cu mâna mea peste treizeci de 
bărbaţi şi douăsprezece femei. Ca şi sir George Stowe cred că 
sufletul strămoşilor locuieşte în corpul unui peşte roşu ce se află 
în apele Gangelui. In fine, e de ajuns ca sir George Stowe, şeful 
meu suprem, să dea un ordin pentru ca să-l execut. Dacă el mi- 
ar ordona să dau foc palatului Saint-James la White-Hall, m-aş 
supune îndată. 

Baronul de Niwely ar fi fost tratat ca un nebun. 

Ca şi sir George Stowe el era născut dintr-un tată indian şi 
mamă englezoaică. 

Mama lui obținuse autorizaţia să-i dea numele strămoşilor ei. 

Tatăl, surâzător şi blând în aparenţă, era rău şi răzbunător, şi 
îl iniţiase pe fiul său în misterele politice şi religioase ale Indiei. 

Baronul Niwely-Kurali, căci de multe ori îl vom numi astfel, era 
deci la Londra braţul drept al lui sir George Stowe. 

Desigur, prietenii lui de la club, văzându-l acum sălbatic şi 
fanatic, ar fi fost surprinşi sau nu l-ar fi recunoscut. 

Sir George Stowe fu foarte emoţionat. 

Gentilomul, care vorbise cu miss Cecilia dispăru, spre a face 
loc servitorului sălbatic al zeiţei Kali. 

Acest om, în unele momente, avea un sânge rece teribil 

El închisese uşa odăii în care se aflau amândoi. 

Apoi, întorcându-se spre sir James Niwely îi spuse: 

— Vorbeşte! zise el. 

Baronul povesti următoarele: 

— Cum ţi-am spus acum câteva ore, Lumină, l-am urmărit pe 
sir Arthur Newil. Am aflat că el locuia sub numele de William într- 
o stradă din South Wartk. 

— De ce? zise sir George Stowe. 

— Spre a primi o femeie care de doi ani vine să-l vadă în 
fiecare noapte. 

— Şi... această femeie? 

— E Gipsy. 

— Cu neputinţă! zise sir George Stowe. Am pus-o sub 
supraveghere pe Gipsy zi şi noapte. Au fost ştrangulaţi toţi acei 
care voiau să o ia de soţie. Astă seară va fi strangulat francezul 


192 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


îndrăzneţ care s-a oferit să se însoare cu ea, după ce s-a agăţat 
de mine. 

Dar sir James Niwely avea dovezi convingătoare. 

El explică cum, în fiecare noapte, Gipsy ieşea de la dânsa, nu 
pe uşă, ci pe fereastră, trecând pe marginea acoperişului şi, în 
haine bărbăteşti, cobora pe o altă scară. 

In fine, cum doi oameni ascunşi în împrejurimile casei lui sir 
Arthur Newil o văzuseră pe Gipsy intrând şi o recunoscuseră. 

Ascultând asta, sir George Stowe turba de mânie. 

— Kurali! zise el în fine, ia seama dacă mă minţi! 

— Nu mint niciodată, Lumină! 

— Deci Gipsy are un amant? 

— Chiar pe Arthur Newil... 

— Şi o vede în fiecare noapte! 

— In toate nopţile. 

— Ei nu se vor mai vedea. 

Şi sir George Stowe surâdea în chip sălbatic. 

— Ce ordoni, Lumină? întrebă sir James Niwely. 

— Moarte culpabililor, răspunse cu răceală sir George Stowe. 

Sir James Niwely se înclină. 

După un moment de tăcere, George Stowe reluă: 

— Orice femeie consacrată zeiţei Kali e condamnată să 
rămână pe veci virgină. 

— Ştiu asta, Lumină. 

— Dacă scapă de sub supraveghere, sau dacă buzele unui 
bărbat ating buzele sale, această femeie trebuie să moară. 

— Strangulată? întrebă sir James Niwely. 

— Strangulată sau arsă de vie. 

— Ce fel de moarte ordoni pentru Gipsy, Lumină? 

— Rugul. 

— Ce zi fixezi pentru execuţie? 

— Mâine, dar trebuie să punem mâna pe dânsa chiar în 
noaptea asta. 

— Se va face, răspunse baronul Niwely. 

George Stowe continuă: 

— Amantul ţigăncii este deci sir Arthur? 

— Da. 

— Sir Arthur va muri. 

— M-am gândit la asta, zise Kurali, dar n-am vrut să-l 
strangulez fără ordinele dumitale. 

— Nu va fi strangulat, zise sir George Stowe. 

— Ah! 


193 


— Ponson du Terrail — 


— Va fi ars... pe acelaşi rug, Împreună cu Gipsy. 

— Bine, zise căpitanul de cipays. Când te voi revedea, 
Lumină? 

— Îndată ce Gipsy şi sir Arthur vor fi în mâinile noastre. 

— Şi cu francezul ce trebuie să facem? 

Sir George Stowe îşi încruntă sprâncenele. 

— Osmanco s-a însărcinat să-l stranguleze, zise el. Dar dacă 
Osmanco nu reuşeşte, nu trebuie să ne mai preocupăm de 
dânsul. 

— De ce? 

— Fiindcă mă însărcinez eu cu asta, zise sir George Stowe. 

Şi-l concedie pe sir James Niwely, întinzându-i mâna şi 
spunându-i: 

— Ai priceput, nu-i aşa? 

— Da, Lumină. 

— Mâine, sir Arthur şi Gipsy vor fi arşi de vii pe acelaşi rug! 

Kurali se înclină şi se despărţi de şeful său. 

Acesta din urmă urcă în odaia sa, deschise uşa pagodei şi se 
postă înaintea bazinului, în apa căruia înota peştele cel roşu, 
adică sufletul tatălui său. 


Capitolul LXII 

Ce se întâmplase cu Gipsy? 

Unul dintre cei doi oameni care alergaseră la şuierătura 
irlandezei o luase pe umărul său. 

Celălalt, împreunând colţurile şorţului ce-i fusese aruncat pe 
cap, le înnodase. 

Dacă, cu toată basmaua pe care o avea în gură Gipsy ar fi 
ţipat, nu se putea auzi nimic, căci şorţul era de lână groasă. 

Cei doi oameni, urmaţi de acea femeie, se îndreptară deci 
spre podul Londrei. 

In cealaltă parte a podului aştepta o trăsură. 

Vizitiul primise fără îndoială cuvântul de ordine, căci nu a fost 
deloc surprins văzându-l pe unul dintre cei trei aruncând în 
trăsură o masă informă ce se zbătea. Era Gipsy. 

Irlandeza şi unul din cei doi oameni schimbară atunci câteva 
cuvinte într-o limbă necunoscută. 

Apoi se despărţiră. 

Omul care o adusese pe Gipsy pe umerii săi, se urcă în trăsură 
spunând vizitiului în limba engleză: 

— La Hampstead. 


194 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Trăsura se puse în mişcare şi acel om, ridicând-o pe Gipsy de 
jos, o puse pe scaun alături de dânsul. 

li dezlegă şorţul, aşa ca dânsa să poată respira; şi, punându-i 
un pumnal la gât, îi spuse: 

— Ţiganco, dacă scoţi vreun țipăt, sau cauţi să fugi, eşti 
moartă! 

Dar Gipsy, nebună de spaimă, nu căuta deloc să fugă. Ea se 
simţea pierdută. 

Hampstead este, după cum se ştie, un sat situat la porţile 
Londrei, pe coasta unei coline. 

In mai puţin de douăzeci de minute trăsura ajunse la marginea 
satului şi se opri la poarta unei case izolate. 

Această casă era de câteva luni obiectul multor comentarii. 

Era o vastă clădire pătrată, înconjurată de ziduri înalte. 

Grădina era plantată cu arbori mari. 

Aceasta casă avea o arhitectură ciudată. 

După unii „Casa roşie” după cum era numită, din cauza 
zidurilor de cărămidă netencuită, fusese zidită de un nabab 
indian sătul de soarele Indiei, înfocat după civilizaţia europeană 
şi care venise la Hampstead spre a fi aproape de Londra. 

După alţii, era reşedinţa unui fost comandant de vapor, care, 
fiind la pensie, trăia cu totul retras. 

Sigur e însă că nimeni nu-l văzuse niciodată pe misteriosul 
locatar al acelei case. 

Rareori noaptea se zărea, pe arborii ce erau mai înalţi decât 
zidurile, lumina ce se reflecta de la ferestre. 

Şi mai rar încă, vreun locuitor din Hampstead vedea poarta 
deschizându-se şi ieşind din curte un cupeu care se îndrepta 
repede spre Londra. 

Zi şi noapte aceeaşi tăcere. 

Cu toate acestea, groparul de la cimitirul presbiterian care 
povestea în fiecare seară la cârciuma satului câte o lugubră 
istorie de morţi, pretindea că, trecând într-o noapte pe lângă 
zidurile clădirii, auzise nişte zgomote stranii. 

Mai întâi o muzică monotonă, ciudată, produsă de nişte 
instrumente necunoscute. 

Apoi, cântece nu mai puţin ciudate, într-o limbă pe care n-o 
pricepuse. 

In fine, strigăte de disperare scoase de o femeie. 

Apoi povesti că, depărtându-se de acea clădire văzuse o 
imensă coloană de fum amestecată cu flăcări. 

Dar groparul Jean Pady, acesta era numele său, trecea drept 


195 


— Ponson du Terrail — 


un om cu multă imaginație când bea vreo două pahare mai mult. 

Puțin câte puţin, povestirea groparului se răspândi in 
Hampstead şi toți fură de părere că acea casă ora bântuită de 
spirite. 

Numele de „Casa roşie” se schimbase în aceea da „casa 
blestemată”. 

La poarta acestei locuinţe se oprise trăsura în care se afla 
Gipsy şi răpitorul ei. 

Acesta coborî, luând-o pe Gipsy în braţele sale. 

Apoi trăsura se întoarse şi plecă fără ca birjarul să aştepte 
vreo plată. 

Asta fu dovadă că birjarul era învoit cu irlandeza şi cu cei doi 
oameni. 

După câteva secunde, poarte se deschise şi o voce întrebă în 
limba engleză: 

— Cine e acolo? 

— „Lumina” a vorbit, a răspuns răpitorul. 

Tânăra fată, pe jumătate moartă de spaimă, abia se putea 
ţine pe picioare. 

Legătura ce o avea la gură o oprea să vorbească şi vârful 
pumnalului era ameninţarea permanentă care o oprea să se 
gândească la fugă. 

Poarta se deschise. 

Gipsy se simţi împinsă înăuntru. 

Apoi poarta se închise la loc. 

Atunci i se scoase şorţul ce era peste capul ei. 

Şi Gipsy uitându-se în jurul său, văzu o grădină mare, 
înconjurată de ziduri înalte şi o casă care îi era necunoscută. 

În faţa ei se afla o femeie îmbrăcată într-un costum ciudat. 

Această femeie venise să deschidă poarta. 

Mirarea domină un moment spaima fetei. 

Un fel de atracţie ciudată o sili să o privească pe această 
femeie care, deşi nu era tânără, păstra încă urmele unei 
frumuseți sălbatice. 

Ea era îmbrăcată într-un costum indian, pe jumătate goală. 

Privind-o pe Gipsy, ea întrebă în limba engleză: 

— Cine e acest copil? 

— Nu e copil, e femeie, răspunse răpitorul. Şi zicând aceste 
cuvinte el despleti părul blond al fetei, care căzu în bucle pe 
umeri. 

— Numele ei? întrebă indiana. 

— Gipsy. 

196 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Ce a decis Lumină? 

— Ca să meargă să se prosterneze la picioarele tronului zeiţei 
şi să-i implore iertarea. 

Gipsy nu pricepu. 

Cu toate acestea, ea se înfioră din tălpi până în creştet văzând 
surâsul crud care flutura pe buzele acestei femei. 


Capitolul LXIII 

Indiana, luându-o pe Gipsy îi zise: 

— Haide! 

Gipsy era cu totul zăpăcită. Ea pricepea că ceva se pregătea 
pentru dânsa. 

Totuşi, văzându-se în faţa unei femei căpătă puţin curaj. 

Ea era încântată să aibă de-a face cu o persoană de acelaşi 
sex, decât cu acel om, care îi pusese pumnalul în gât. 

De altfel, nu-şi petrece cineva copilăria printre ţigani fără să 
devină superstiţios şi să creadă în fatalitate.. 

De trei sferturi de oră de când Gipsy se afla în mâinile acestor 
oameni necunoscuţi, ea îşi spunea: 

„Mi-am meritat soarta. Dacă nu l-aş fi înşelat pe protectorul 
meu, dacă nu mi-aş fi părăsit odaia fără să-l înştiinţez, aş fi încă 
în libertate.” 

Şi, aplecându-şi fruntea sub această pedeapsă a destinului, 
Gipsy, fără forţă şi fără voinţă, se lăsă condusă de acea femeie. 

Aceasta o puse să traverseze grădina şi nu se opri decât la 
treptele unui mic peron, care se afla în faţa casei. 

Omul care o răpise pe Gipsy dispăruse deja. 

Indiana deschise uşa sălii şi o împinse pe Gipsy înaintea ei. 

Aici era foarte curat. 

Indiana puse lampa pe o masă şi o întrebă pe tânăra fată în 
limba engleză: 

— Cum te numeşti? 

— Gipsy. 

— Când ai fost arestata? 

— Acum o oră. 

— Ţi-e foame? Ţi-e sete? 

Aceste stranii întrebări o liniştiră puţin pe Gipsy. Ei i se păru 
chiar că faţa cea aspră a indienei se mai îndulci puţin. 

— Nu mi-e nici foame, nici sete, răspunse ea. 

— Trebuie să ştii, reluă, indiana, că o dată ce vei intra în 
templu, nu vei mai putea nici să bei, nici să mănânci. 


197 


— Ponson du Terrail — 


Gipsy nu pricepu şi reluă: 

— Nu mi-e foame! 

— Cum vrei! îi zise indiana. 

Şi fizionomia ei, un moment îmblânzită, îşi recăpăta expresia 
crudă şi sălbatică. 

La capătul sălii se afla o uşă către care indiana se îndreptă 
ţinând-o pe Gipsy de mână. 

In această uşă se bătu de trei ori în chip neregulat. 

La a treia bătaie, uşa se deschise. 

— Intră! zise indiana. 

Şi o împinse pe Gipsy înăuntru. 

Apoi uşa se închise. 

Gipsy rămase pe întuneric. 

Ea se întoarse, dar femeia dispăruse. 

Gipsy era singură. 

Spaima o cuprinse. Ea chemă într-ajutor. 

Vocea ei răsună cu un ecou depărtat. 

„Oh! Dumnezeul meu! murmură Gipsy, unde sunt?” 

Şi nu îndrăzni să facă nici un pas înainte, temându-se să nu 
cadă într-o prăpastie. 

Apoi ea căzu în genunchi şi un nume ieşi din pieptul ei. 

Nu era numele lui sir Arthur Newil. 

Era acela al omului care o salvase deja o dată; numele lui 
Rocambole. 

Dar Rocambole nu veni în ajutorul ei şi nimeni nu-i răspunse. 

Deodată, întunericul ce se afla în jurul ei fu străbătut de o rază 
de lumină. 

Apoi un punct roşiatic se lumină în faţa ei. 

Acest punct se mări câte puţin şi deveni asemenea cu un 
soare, ale cărui raze trec printr-o ceaţă. In acelaşi timp, 
întunericul se risipi şi i se păru că se afla într-o rotondă ce era 
luminată de sus. 

Într-adevăr o lampă lumina în mijloc. 

Incă o dată Gipsy se simţi stăpânită de curiozitate. 

Ea privi in jurul său. 

Pe măsură ce lumina lămpii se mărea, Gipsy vedea că pe 
zidurile rotondei se aflau nişte picturi ciudate şi semne 
misterioase. 

În fine, în capătul celălalt, drept în faţa ei, văzu ceva negru, 
gigantic şi monstruos. 

Gipsy crezu că vede una din acele statui de bronz, ce se află 
în pieţele publice şi care reprezintă pe vreun personaj celebru. 


198 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Dar, după lampa cea mare, altele mai mici se luminară puţin 
câte puţin. 

Şi atunci rotonda fu luminată ca o sală de bal. 

Picturile de pe ziduri străluciră în toată bogăţia coloritului lor, 
reprezentând subiecte barbare. 

India întreagă, cu religia ei misterioasă, divinităţile sale 
monstruoase, obiceiurile sale stranii, apăreau în zugrăveala 
acelor ziduri. 

Gipsy se afla într-o pagodă. 

O adevărată pagodă indiană. 

O pagodă la Hampstead, adică aşa aproape de Londra? 

Dar privirile fetei nu erau atrase de picturile de pe zid. 

Ochii ei erau atraşi de acea statuie gigantică care se afla în 
faţa ei. 

S-ar fi zis că monstrul de piatră şi bronz fascina tânăra fată. 

Această statuie era aceea a zeiţei Kali, teribila divinitate 
adorată de strangulatori. 

Niciodată un picior sau un sculptor vrând să facă un monstru 
sau un chip de femeie n-ar fi reuşit mai bine. 

Era imaginea teribilă a zeiţei căreia îi plăcea mirosul de sânge 
omenesc şi care se înconjura în raiul ei de fete tinere strangulate 
din ordinul său. 

Şi Gipsy, înspăimântată, nu-şi putea dezlipi ochii de la acel 
monstru şi, pentru a doua oară, căzu în genunchi. 

Atunci se deschise o uşă în fundul pagodei. 

Gipsy se uită în partea de unde venea zgomotul. 

Prin acea uşă intrară patru femei negre îmbrăcate în alb, şi 
având pe braţe brățări mari de aur. Ele intrară în pagodă şi 
înaintară încet spre Gipsy. 

Cea care mergea în fruntea lor, îi puse mâna pe umăr şi îi 
zise: 

— Tu eşti fericită, căci sufletul tău se va duce în curând să se 
odihnească la picioarele tronului zeiţei. 

Gipsy simţi că înnebuneşte. 

Ea pricepu acum că trebuia să moară. 


Capitolul LXIV 
Gipsy ghici soarta care o aştepta. 
Femeia care îi pusese mâna pe umăr şi îi spusese: „Tu eşti 
fericită!” adăugă: 
— Vei urca în curând la picioarele tronului zeiţei Kali şi o vei 
199 


— Ponson du Terrail — 


vedea în toată gloria şi puterea ei. De aceea trebuie să te 
pregăteşti... 

Vorbind astfel, le făcu un semn celorlalte. 

La acest semn, celelalte trei femei începură să o dezbrace pe 
Gipsy. 

Tânăra fată se lăsă. 

Ea era ca moartă şi nu se mai gândea să opună nici cea mai 
mică rezistenţă. 

După ce îi scoaseră tot ce avea pe dânsa, o lăsară cu totul 
despuiată. 

Gipsy nu scotea nici un cuvânt; numai repetă în gândul ei 
numele aceluia care era protectorul ei şi pe care îl înşelase. 

Femeia care i se adresase, după ce a fost despuiată, se 
îndreptă spre statuia monstruoasă a zeiţei Kali. 

La picioarele acestei hidoase divinităţi se afla o lampă. 

Cu torţa pe care ea o avea în mână aprinse această lampă. 

Apoi celelalte femei o luară pe Gipsy de mână, o conduseră 
aproape de statuie şi o siliră să îngenuncheze. 

Gipsy nu rezistă. 

Atunci, cele patru femei se luară de mână, începură să cânte 
un cântec ciudat şi să joace hora în jurul fetei. Dansul lor dură 
peste o oră. 

După ce terminară cu dansul, una din ele trase o cutie şi 
scoase un pachet. 

Era o rochie lungă, fără talie şi fără mâneci. 

Această rochie, făcută din mătase galbenă, era acoperită de 
picturi ciudate. 

Aceste desene şi aceste picturi reprezentau una din miile de 
încarnaţii ale lui Vişnu. 

Faimosul elefant alb, adorat de indieni, era reprodus pe piept. 

Partea de jos a rochiei şi la gât era muiată cu un fel de gumă 
care, după miros, dacă Gipsy ar fi avut prezenţă de spirit, ar fi 
recunoscut-o ca o răşină. 

Dar Gipsy nu mai avea cunoştinţă de rolul pe care-l juca şi de 
ceea ce se petrecea în jurul ei. 

Ea fu silită să îmbrace acea rochie. 

După aceea, una din cele patru femei îi spuse: 

— Mâine seară când stele vor apare pe cer, sufletul tău va 
părăsi corpul şi va începe călătoria cea mare. Pregăteşte-te deci 
prin post şi rugăciune să apari în faţa zeiţei Kali. 

— Pregăteşte-te! Pregăteşte-te! repetară în cor celelalte 
femei. 


200 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Apoi, la un semn al celei dintâi, ele se îndepărtară. 

Gipsy, înnebunită de spaimă stătea prosternată la picioarele 
monstrului de piatră. 

Le urmări cu privirea pe acele femei care se îndepărtau spre 
uşă. 

Apoi uşa se deschise şi se închise. 

Pagoda era tot luminată de acele lămpi suspendate în tavan şi 
de aceea care ardea în faţa monstruoasei statui. 

Dar, puţin câte puţin, lumina deveni mai slabă. 

Apoi lămpile din tavan se stinseră una câte una. 

Nu mai rămase decât aceea din faţa statuii. 

Aceasta ardea şi proiecta lumina sa pe picturile ce se aflau pe 
braţele, picioarele şi pieptul monstrului. 

Gipsy, înnebunită de spaimă, o privea pe zeiţă, care părea că 
exercită asupra ei o misterioasă fascinaţie. 

Pe măsură ce lămpile se stingeau şi pagoda reintra puţin câte 
puţin în întuneric, fascinația se mărea. 

Ea ajunse la un moment dat aşa de mare, încât Gipsy se ridică 
şi o putere nevăzută părea că ar atrage-o spre monstru. 

Fiecare braţ, fiecare picior reprezenta o scenă diferită, dar 
care, după cum se va vedea, erau în legătură cu altele. 

Pe piciorul stâng, se vedea o fată tânără, înconjurată de 
familia sa, sub frunzişul unui arbore. 

Nişte muzicanți negri băteau în nişte tobe împodobite cu 
clopote. 

Altele cântau la flaut. 

O matroană răspândea flori pe pământ, iar tânăra fată le călca 
în picioare. 

Părinţii surâdeau. 

Era ca şi tinereţea Almeei. 

Gipsy avu iluzia că acea fată îi seamănă. 

Trecând de la piciorul stâng la cel drept, Gipsy regăsi pe 
tânăra fată. 

Dar scena se schimbase. 

Ea era cu picioarele şi mâinile legate, culcată pe spinarea unui 
cal, care fugea pe câmpie. 

Se vedea că ea era cuprinsă de spaimă şi că fusese smulsă de 
la familia ei. 

Un râs sălbatic flutura pe buzele răpitorului. 

In jurul acestuia galopau alţi cavaleri înarmaţi cu săgeți şi 
ţinând în mână teribilul laţ al strangulatorilor din India. 

Pictorul zugrăvise foarte bine spaima tinerei femei şi bucuria 


201 


— Ponson du Terrail — 


sălbatică a acelora care o răpiseră. 

Gipsy continuă să privească. 

Fascinaţia crescând, ea se urcă pe piedestalul statuii şi se uită 
la picturile de pe braţe. 

Braţul stâng continua misterioasa istorie a tinerei fete. 

Lucru straniu! 

S-ar fi zis că Gipsy vedea desfăşurându-se propria ei istorie! 

Tânăra fată era în mâna matroanelor. 

Ea fusese despuiată de haine şi fusese îmbrăcată într-o rochie 
la fel cu aceea pe care o purta Gipsy. 

Pe când tânăra fată era prosternată în faţa statuii, care nu era 
alta decât reproducerea în miniatură a zeiţei Kali, nişte oameni 
veneau şi aduceau pe umeri nişte lemne aşezându-le unele 
peste altele. 

Gipsy, înspăimântată, vru să-şi întoarcă ochii. 

Dar fascinația exercitată asupra simţurilor sale triumfă în faţa 
voinţei sale. 

Ea privi fără voie şi privirea sa se fixă asupra pieptului 
monstrului. 

Pieptul reprezenta ultima scenă a dramei... 

Tânăra fată se urcase pe rug. 

In jurul rugului matroanele dansau foarte ciudat. Flacăra se 
urca şi începuse să ardă partea de jos a tinerei fete. 

Dincolo de cercul descris de matroanele care dansau, poporul 
asista la acel supliciu cu o curiozitate avidă. 

De astă dată, Gipsy întoarse capul şi cobori clătinându-se de 
pe piedestal. 

Ea citea propria sa istorie. 

Şi, ca şi cum s-ar fi supus unui instinct de conservare, căută să 
se depărteze de monstru şi să fugă. Dar în acel moment se auzi 
un zgomot. 

Intorcându-se, văzu o uşă deschizându-se şi ea scoase un 
țipăt. 

Doi oameni cu faţa înnegrită aduceau un al treilea. 

Acesta se zbătea şi părea că nu vrea să intre în pagodă. 

Şi acest al treilea personaj era cauza ţipătului pe care Gipsy îl 
scosese, căci ea îl recunoscuse. 


Capitolul LXV 
Era sir Arthur Newil, pe care Gipsy îl vedea intrând. 
Pentru ca să înţelegem ce s-a petrecut trebuie să ne 


202 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


întoarcem cu o oră în urmă, adică în momentul când, auzind o 
cheie în broască, sir Arthur crezând că e Gipsy se repezise pe 
coridor. 

In acel moment, vă amintiţi, două mâini robuste îl înhăţaseră 
de gât şi fusese răsturnat la pământ şi legat. 

Lupta fusese aşa de scurtă, încât doamna Barclay, bătrâna 
guvernantă, nu auzise nimic. 

Se puse pe capul lui sir Arthur unul din acele capişoane de 
lână ce se pun pe capul spânzuraţilor, înainte de a fi executaţi. 

Apoi îl luară, ca şi cum ar fi fost un pachet şi plecară. El simţi 
că este pus într-o trăsură şi că cineva se aşezase lângă dânsul. 
Care era soarta sa? A cui victimă era? 

lată ceea ce sir Arthur, pe jumătate înăbuşit dar păstrând un 
rest de prezenţă de spirit, se întreba. 

Trăsura o simţea că mergea cu cea mai mare iuţeală. 

Ea alerga aproape de o oră: apoi păru că îşi încetineşte mersul 
şi sir Arthur pricepu că urcă la deal. 

In fine ea se opri. 

Două braţe robuste îl înhăţaseră şi îl ridicară pe sus. Când fu 
jos auzi o voce ce-i spunea: 

— Dacă nu vrei să mori, umblă! 

In acelaşi timp fu îmbrâncit. 

Orice rezistenţă era zadarnică şi sir Arthur începu să umble. 

După câţiva paşi vocea îi spuse: 

— E o scară, urcă. 

Sir Arthur urcă vreo şase trepte. Numai solul pe care călca se 
schimbase. După nisip, acum picioarele călcau pe parchet. Apoi 
auzi zgomotul unei uşi ce se deschidea şi el fu împins înăuntru. 

In acelaşi timp i se scoase capişonul. 

Sir Arthur privi în jurul său. 

Era într-o mică sală pătrată, luminată de o lampă care se afla 
pe marmura sobei. 

Mobilierul acestei odăi n-avea nimic excentric. 

Coborându-l pe sir Arthur din trăsură, îi dezlegară picioarele, 
fapt care îi dăduse o oarecare libertate. 

Dar mâinile îi erau tot legate la spate. 

Lucru ciudat! După ce i se scoase,capişonul, sir Arthur rămase 
singur. 

Uşa pe care el intrase se închise la loc şi oamenii care-l 
aduseseră, fără îndoială se retrăseseră. 

Unde era? 

Ce voiau de la dânsul? 


203 


— Ponson du Terrail — 


El îşi puse aceste două întrebări şi nu-şi putu răspunde. 

Se întoarse, se apropie de uşă şi văzu că era încuiată. O 
fereastră atrase privirile lui. 

Se duse spre acea fereastră şi cu umărul ridică perdelele. 

Fereastra avea zăbrele şi obloane. 

li era deci imposibil să ştie unde se află. 

Era singur de câteva minute, când deodată se deschise uşa. 

Două personaje intrară unul după altul. 

Unul era îmbrăcat ca un gentilom. Celălalt în uniforma 
regimentului de cipays. 

Faţa sa era bronzată şi era cu picioarele goale, având pe cap 
un turban pus după moda indiană. 

Acest om avea o statură colosală şi umerii lui arătau o forţă 
ieşită din comun. 

Celălalt, din contră, îmbrăcat ca gentilom avea pe faţă o 
mască neagră. 

Când cei doi oameni intrară, gentilomul făcu un semn 
indianului. 

Acesta scoase legătura pe care sir Arthur o avea pe gură. 

Dar nu-i dezlegă braţele. 

Apoi, la un alt semn al gentilomului, indianul ieşi salutând 
după moda orientală şi arătând un mare respect omului care-i 
dăduse ordine. 

Atunci gentilomul arătă un scaun prizonierului şi-i spuse: 

— la loc, sir Arthur. 

Acesta din urmă, auzind pronunţându-se numele său, se gândi 
încă o dată la amicii săi de la club, care răscoliseră Londra 
pentru ca să afle secretul vieţii sale. 

Incă o dată el se crezu victima unei mistificări imaginate de 
acei domni şi spuse omului mascat: 

— Nu găseşti, domnule, că această glumă de prost gust se 
prelungeşte cam mult? 

— Domnule, răspunse gentilomul, nici acei cărora mă supun, 
nici eu, nu ne-am gândit vreodată să glumim. 

Accentul său era rece şi sir Arthur renunţă îndată la prima lui 
ipoteză. 

— İn fine, domnule, zise el, îmi vei spune cu ce drept, 
dumneata sau ai dumitale aţi pătruns la mine... de ce sunt aici... 
şi ce vreţi să faceţi? 

— Da, zise gentilomul mascat, făcând un semn din cap. 

— Atunci ascult, zise sir Arthur. 

— Domnule, reluă gentilomul, te numeşti sir Arthur Newil? 


204 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Da. 

— Eşti văr cu miss Cecilia? 

— Da. 

— Casa de unde te-am răpit ai închiriat-o sub numele de 
William? 

— Da. 

— Cu scopul de a te întâlni cu o femeie? 

— Asta nu priveşte pe nimeni, zise cu asprime sir Arthur. 

— Vezi că te înşeli, reluă gentilomul. 

— De ce? 

— Această femeie care vine la dumneata în fiecare noapte nu 
ţi-a spus că iubindu-te se află într-un mare pericol? 

— Într-adevăr, zise sir Arthur, care-şi aminti atunci de spaima 
fetei, pe care nu o cunoştea decât sub numele de Anna. 

— Ştii cine e această femeie? 

— Nu. 

— Dar... o iubeşti? 

— Din tot sufletul meu. 

— Eşti în stare să-ţi sacrifici viaţa pentru ea? 

— Oh! zise sir Arthur care îşi puse toată inima în această 
exclamaţie. 

— Atunci nu te temi de moarte? 

Sir Arthur tresări. 

— Căci, continuă gentilomul, această femeie venind la 
dumneata, nu numai că şi-a riscat viaţa, dar a compromis-o şi pe 
a dumitale. In fine, zise gentilomul, îi ştii adevăratul nume? 

— Nu. 

— Profesia ei? 

— Are vreuna? 

Un râs ironic trecu prin masca gentilomului. 

— Sir Arthur, zise el, dumneata un nobil, vărul mândrei miss 
Cecilia, iubeşti de doi ani o dansatoare de stradă, o fată din 
Wapping care se numeşte Gipsy ţiganca. 

Sir Arthur scoase un strigăt teribil şi simţi tot orgoliul său 
revoltându-se, pe când sângele lui aristocrat i se urcă în faţă. 


Capitolul LXVI 

Pentru ca să înţelegem oroarea care se manifesta la sir Arthur 
Newil, trebuie să spunem ce reputaţie au ţiganii în Anglia. 

Englezii nu sunt totuşi delicaţi în materie de alianţă. Un nobil 


205 


— Ponson du Terrail — 


ruinat se căsătoreşte cu fiica unui cârciumar milionar ca să-şi 
aurească blazonul său sau ca să capete destulă influență pentru 
ca să fie ales în Camera comunelor. 

Un altul se aliază cu rasa indiană şi se căsătoreşte cu fiica 
unui nabab. 

S-a văzut şi ceea ce e mai rar de altfel, un pair englez 
oferindu-i mâna sa unei fete pierdute. 

Dar un englez nobil să iubească o ţigancă sau să o facă 
amanta lui, niciodată! 

Abisul care îi separă pe ţigani e cu atât mai mare, cu atât mai 
adânc, cu cât guvernul se arată mai îngăduitor față de dânşii, 
respectând moravurile lor stranii şi nedându-le dreptul de 
cetățeni englezi. 

Ţiganul trăieşte la Londra ca în pustiu. El este liber să facă ce 
vrea, practică religia sa ciudată, se căsătoreşte după obiceiul 
său, exersează diferite meserii sub protecția poliției. 

Dar dacă i se dă de băut un pahar, el sparge paharul după ce 
a băut. 

Dacă un gentilom consimte într-o noapte să dea adăpost 
ţiganilor, după plecarea lor aeriseşte totul. 

Se înţelege deci ţipătul de oroare scos de sir Arthur 

Anna se numea Gipsy. 

Şi acest nume era un indiciu suficient ce atesta că ea era 
ţigancă. 

Şi pe această femeie el o iubise, o iubea încă... poate... Dacă 
ar fi avut mâinile libere, şi-ar fi pus mâinile peste faţă spre a-şi 
ascunde ruşinea. Omul mascat continuă: 

— Sir Arthur, Gipsy are pe piept un tatuaj ciudat pe care 
trebuie să-l fi observat. 

— Nu, zise sir Arthur. 

— Acest tatuaj este de origine indiană, urmă gentilomul. 

— Ei bine! întrebă sir Arthur, ce îmi pasă de asta? 

— Dar fiindcă vrei să ştii ce se doreşte de la dumneata şi 
pentru ce eşti aici, trebuie să mă asculţi, zise gentilomul. 

— Fie, vorbeşte. 

— Gipsy este născuta în India. 

— Bine. 

— Ea e hărăzită zeiţei Kali. 

— Ce îmi pasă?! zise sir Arthur. 

— Aşteaptă... Orice fată hărăzită zeiţei Kali trebuie să moară 
virgină. 

— Atunci, zise sir Arthur, care nu se putu opri să surâdă, de 

206 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


astă dată zeiţa Kali a fost păcălită. 

— O păcăleală plătită cu moartea, zise cu răceală gentilomul. 

Ce vrei să spui? 

— Că Gipsy e condamnată. 

— De cine? 

— De noi. 

Sir Arthur îl privi pe acest om care la prima vedere avea aerul 
unui englez paşnic. 

— Cine eşti deci? întrebă el. 

— La Londra, sunt un gentilom, în India sunt unul din şefii 
strangulatorilor. Pricepi? 

Sir Arthur se înfioră. 

Gentilomul continuă cu un accent sălbatic: 

— Ceea ce Kali a ordonat, acei care o servesc vor executa cu 
credinţă. De aceea Gipsy va fi arsă de vie. 

— Oroare! strigă sir Arthur. 

— Şi complicele ei va avea aceeaşi soartă. 

Sir Arthur scoase un nou țipăt şi spaima dându-i o forţă 
supraomenească, îşi rupse legăturile de la mâini. 

Dar deodată gentilomul fluieră. 

Două uşi se deschiseră şi în acelaşi moment se repeziră şase 
indieni. 

Aceşti oameni săriră la dânsul. 

El încercă să se apere. 

Dar într-o clipă fu redus la neputinţă. 

— Mizerabililor! strigă el, că vreţi să ardeţi o ţigancă, puţin îi 
pasă guvernatorului: dar eu sunt un gentilom, un nobil... 

— Vărul miss Ceciliei! răspunse batjocoritor gentilomul. 

In acelaşi timp el îşi scoase masca. 

— Sir George Stowe, murmură sir Arthur ca trăsnit. 

— Sir George Stowe care vrea să se căsătorească cu miss 
Cecilia şi care pentru asta are nevoie ca sir Arthur să dispară 
pentru totdeauna, termină indianul. 

Sir Arthur pricepu că era pierdut. El fusese legat foarte solid. 

— Conduceţi-l lângă Gipsy ţiganca, zise sir George Stowe. Ei 
au douăzeci şi patru de ore să se pregătească de moarte! 

lată cum Gipsy îl văzuse pe sir Arthur Newil. 

Şi scoțând un țipăt de bucurie, ea alergase spre dânsul cu 
braţele întinse. 

— Sir Arthur!... 

Nu era aceste raiul care se deschidea pentru sărmana fată? 

Dar atunci se petrecu un lucru nemaiauzit, straniu şi pe care îl 


207 


— Ponson du Terrail — 


poate explica numai slăbiciunea naturii omeneşti. 

Lui sir Arthur Newil îi era frică de moarte... 

Acest om liniştit şi rece, care odinioară se gândise la 
sinucidere cu o linişte desăvârşită, a fost apucat de o spaimă 
nebună. 

A fi ars de viu... Şi ars cu o ţigancă, amanta lui!... 

Chinurile supliciului şi ale infamiei în acelaşi timp. 

Sir Arthur citise sentinţa sa de moarte în ochii lui sir George 
Stowe. 

El ştia că nu trebuia să se aştepte la nici o milă de la un 
asemenea om! 

Sir Arthur era într-o disperare fără margini şi când Gipsy se 
repezi la dânsul cu braţele întinse, el strigă: 

— Înapoi! ţiganco!... Înapoi! Mizerabilo! Mi-e silă de tine! 

Gipsy scoase un țipăt şi căzu în genunchi. 

S-ar fi zis că ea fusese lovită în inimă. 

Dar el în prada unei furii crescânde continuă: 

— Nenorocito! deci pentru tine sunt aici? tu eşti cauza pieirii 
mele? 

Şi începu să-i reproşeze amorul său. 

Indienii care îl împinseseră în pagodă se retraseră. 

Sir Arthur era singur cu Gipsy. 

Fata albă ca marmura şi cu sângele îngheţat în vine îl privea 
uimită pe omul iubit cu atâta pasiune şi murmură: 

„Oh! e un laş!” 

Apoi ea avu o explozie de durere şi strigă: 

— Moartea poate să vină acum! Nu mă mai tem de dânsa... 


Capitolul LXVII 
Gipsy era liberă în mişcările sale. 
Sir Arthur Newil, din contră, avea picioarele şi mâinile legate 


la spate. 
Orice om are o oră de eroism şi o oră de laşitate în viaţa sa. 
Ora de laşitate venise pentru sir Arthur Newil. li era frică de 
moarte! 


Poate că n-ar fi tremurat la gura unui tun şi sub securea unui 
călău. 

Dar această moarte teribilă prin foc, arunca atâta spaimă în 
sufletul său, încât amorul său pentru Gipsy dispăruse pe 
moment. 

Mai întâi, culcat pe pardoseala pagodei, se rostogoli cu furie şi 


208 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


continuă să o acopere de înjurături pe aceasta femeie pe care o 
iubise aşa de mult... 

Apoi, această agitaţie a fost urmată de o disperare tristă şi 
tăcută. 

Singura lampă aşezată în faţa monstruoasei statui continua să 
proiecteze o lumină dubioasă şi aproape mormântală în jurul ei. 
După ce se linişti, sir Arthur privi în jurul său. 

Picturile, prost luminate, aveau un aspect fantastic. Cum era 
culcat pe spate, sir Arthur se uita în tavanul pagodei. 

| se păru atunci că statuia colosală a zeiţei Kali se apropia de 
tavan pentru ca un om care ar fi fost în picioare să poată ajunge 
la tavan. 

Şi vertical deasupra statuii, sir Arthur observă o deschizătură 
destinată, fără îndoială, să lumineze pagoda în timpul zilei. 

Condamnatul, ale cărui minute sunt numărate, are până în 
ultimul moment o vagă speranţă de scăpare. 

Sir Arthur, care ripostase până atunci, avu deodată speranţa 
evadării prin această deschizătură. 

Să escaladeze monstrul, să se urce pe capul lui şi prin acea 
deschizătură să ajungă pe acoperişul pagodei, toate acestea i se 
părură cu neputinţă lui sir Arthur. 

Dar pentru ca un asemenea plan să fie pus în execuţie, 
trebuia ca sir Arthur să nu fie legat. 

Şi acest om pe care frica de moarte îl făcuse laş, acest om 
care o ultragiase pe Gipsy, pe femeia care pentru dragostea sa 
îşi riscase viaţa, acest om să fie şi mai laş încă... 

El recurse la dânsa. 

Gipsy, pe jumătate moartă, zdrobita de durere, stătea la 
picioarele statuii. 

Gipsy găsea că întârzie prea mult călăii ei. 

Ea simţea în inimă o durere fără margini şi o ruşine imensă. 

Ea roşi că-l iubise pe sir Arthur Newil după cum el roşise 
aflând că ea e o ţigancă. 

El întoarse ochii spre dânsa şi nici nu avu milă de durerea ei. 

Acest om voia să trăiască cu orice preţ. 

— Gipsy! şopti el. 

Ea nu-i răspunse. 

— Gipsy! repetă el din nou. 

De astă dată ea întoarse capul şi se uită la dânsul. 

— Gipsy, mai zise el, eşti resemnată să mori? 

Ea făcu un semn din cap şi îşi reluă atitudinea ei disperată. 

— Cu toate acestea, dacă ai vrea, am putea să ne salvăm. 


209 


— Ponson du Terrail — 


Gipsy se mulţumi să-l fixeze pe sir Arthur cu indiferență. 

— Da, reluă el, însufleţindu-se, dacă ai vrea, am putea fugi. 

— Cum? zise ea cu nepăsare. 

— Priveşte deasupra ta, reluă el. Nu vezi o cupolă în geamuri? 

— Văd, zise ea. 

— Urcându-ne pe acel monstru de piatră, s-ar putea ajunge 
acolo. 

— Ah! răspunse ea. 

— Şi dacă ai vrea să mă dezlegi... 

Vocea lui devenise rugătoare. 

Gipsy se sculă şi se apropie de dânsul. 

— Intoarce-te! îi zise ea. 

Sir Arthur se culcă pe pântece. 

Atunci tânăra fată, cu acea îndemânare specifică femeilor, îl 
dezlegă pe sir Arthur. 

Şi acesta era mulţumit, căci, îi revenea speranţa la viaţă. 

În fine, mâinile şi braţele lui fură libere. 

Arunci el îşi dezlegă singur legăturile de la picioare. 

Când fu liber pe mişcările sale, scoase un țipăt de bucurie. 

Gipsy se culcase din nou la picioarele statuii şi-şi reluase 
atitudinea sa tristă. 

Dar sir Arthur nu băgă de seamă aceasta. El era liber. 

Şi repezindu-se spre statuie, începu să o escaladeze cu 
energia şi îndemânarea unui clovn. 

Gipsy îl urmărea cu privirea. 

El se agăţă de draperiile de piatră ce reprezentau rochia 
zeiţei; se urcă mai întâi pe genunchii ei, apoi pe unul din braţele 
sale, apoi îi înconjură gâtul cu mâinile sale şi ajunse pe cap, 
punând un picior în gura monstrului. 

În fine, printr-o ultimă sforţare se află în picioare pe capul 
zeiţei. 

De acolo cu mâinile ajungea la cupola de sticlă. 

Fiecare geam era încadrat în fier şi destul de mare pentru ca 
prin geamul spart să poată trece un om. 

Instinctul de conservare dă celor mai obişnuiţi oameni o 
energie şi o inteligenţă ieşită din comun. 

Odată acolo, sir Arthur pricepu că cel mai mic zgomot putea 
să-l piardă. 

El avea în deget un inel cu o piatră de diamant. 

Sir Arthur îşi scoase inelul şi tăie unul din geamuri. 

Gipsy auzi un zgomot surd. 

Geamul era desprins. 


210 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Atunci sir Arthur îi spuse: 

— Vino! urmează-mă... 

Dar Gipsy nu se mişcă. 

— Nu vrei să fugi? repetă el. 

Ea clătină din cap fără să răspundă. Sir Arthur trebuia să fie 
laş până la capăt. El nu mai insistă şi dispăru prin acea gaură. 

Atunci Gipsy îşi întoarse capul şi murmură: 

„Când oare vor veni călăii?” 


În acest timp sir Arthur Newil se urcase pe acoperişul pagodei. 

Se făcea ziuă. La acea lumină sir Arthur putu recunoaşte locul 
unde se afla. 

El era la Hampstead. 

Londra se zărea în depărtare la picioarele sale. 

In jurul pagodei se întindea grădina plantată cu arbori mari, pe 
care Gipsy o traversase condusă de indiană. Unul din aceşti 
arbori ajungea până la acoperiş. Grădina era pustie. 

Acest arbore era calea salvării şi sir Arthur lunecând pe dânsul 
ajunse până la pământ. 

Să escaladeze grilajul şi să iasă în stradă era o jucărie pentru 
un om care nu voia să fie ars de viu. 

Odată ajuns în stradă, sir Arthur nu avea decât să alerge la 
poliţie şi să-l denunte pe sir George Stowe. 

Dar, făcând asta, o salva pe Gipsy... 

Şi numai atunci sir Arthur Newil observă că fusese un laş... 

Şi îi fu frică să se regăsească faţă în faţă cu tiganca şi să 
roşească în faţa ei. 

Şi sir Arthur, părăsind-o pe Gipsy, începu să fugă înspre 
Londra. 


Capitolul LXVIII 

Să ne întoarcem acum la Rocambole, sau mai bine la 
Marmouset, pe care îl trimisese să-l prevină pe Milon şt banda 
sa. 

Marmouset, după cum vom vedea, era înzestrat cu o 
inteligenţă rară. 

Dacă Marmouset ar fi fost soldat, ar fi vrut să devină mareşal 
al Franţei. 

Marmouset era însă un hoţ şi singura lui ambiţie era să se 
arate demn de încrederea lui Rocambole. 


211 


— Ponson du Terrail — 


Stăpânul devenise pentru dânsul un fel de divinitate şi voia cu 
orice preț să merite stima lui. 

Deci, Marmouset se grăbise să execute ordinele lui 
Rocambole. 

Dar când ieşea din acea casă şi trecea prin faţa cârciumii 
unde cu două ore înainte îi găsise pe cei doi indieni care îl 
puseseră pe urmele lui Rocambole, privirea lui fu atrasă de un 
nou personaj, care i se păru straniu. Acest personaj era o femeie. 

Această femeie, îmbrăcată ca o irlandeză, era de o talie 
gigantică. 

Marmouset era un băiat care trăgea concluzii, din orice lucru. 

O voce secretă îl înştiinţa că era vreo legătură între această 
femeie şi persecutorii misterioşi ai ţigăncii. 

„La urmă, se gândi el, am picioare bune, şi voi alerga până la 
Milon”. 

Şi intră în cârciumă. 

Pentru un cârciumar el nu era necunoscut şi observase că acel 
tânăr vorbea numai prin semne. 

El era surdomut în ochii cârciumarului şi a celor câţiva 
muşterii care-l văzuseră deja. 

Marmouset intră şi-şi puse un deget la gură. 

Asta însemna: 

— Mi-e sete. 

Cârciumarul îi arătă pe rând băuturile. El alese whisky şi bând 
paharul său se uită cu coada ochiului la irlandeză. 

Aceasta, stând lângă tejghea, vorbea cu un om scund. 
Marmouset, ştim, nu înţelegea limba engleză, aşa îi venise ideea 
să o facă pe surdomutul. 

El însă asculta cu atenţie ce vorbea acel om cu irlandeza. 

Deodată un nume îl făcu să tresară. „Gipsy!” 

„Bun! îşi zise el, mi-aş pune capul în joc că ea e din bandă”. 

Apoi mai auzi un alt nume: „Sir Arthur”. 

Acest nume îi era necunoscut dar pronunţat cu cel al lui Gipsy, 
părea că are pentru dânsul un înţeles misterios. 

Şi în loc să părăsească cârciuma, Marmouset ceru prin semne 
un al doilea pahar. Cu un ochi el o supraveghea pe irlandeză, cu 
celălalt se uita în stradă. 

Dar, deodată, Marmouset simţi o emoție aşa de mare, încât 
rămase ca împietrit. 

Gipsy cu hainele sale bărbăteşti trecea prin faţa cârciumii. 

Marmouset nu se înşela niciodată. 

Când el vedea pe cineva o singură dată, îl recunoştea sub 


212 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


orice costum ar fi fost. El o recunoscuse deci pe Gipsy. 

Dar, în acelaşi timp, o văzu pe irlandeză punând un deget pe 
buze şi spunând „Waterloo-Bridge”. 

Dar Marmouset ştia că bridge înseamnă pod. 

In acelaşi timp irlandeza ieşi cu acel om. 

Marmouset plăti şi ieşi şi dânsul. 

In stradă avu un moment de ezitare şi trebuie să mărturisim 
că lucrul era foarte complicat. 

Să se ducă să-l caute pe Milon, cum îi ordonase Rocambole? 

Să o urmărească pe Gipsy pentru ca să ştie unde se duce 
dânsa? 

Sau o va urmări pe irlandeză? 

Marmouset supunându-se unei inspiraţii subite, hotărî ce 
trebuia să facă. 

Irlandeza şi acel om se despărţiră la uşa cârciumii, schimbând 
un semn şi un cuvânt: 

„Waterloo-Bridge”. 

La uşa cârciumii era o birjă şi Marmouset observă atunci că 
birjarul nu era altul decât acel om scund. 

Marmouset nu găsea suficiente cuvinte spre a se felicita de 
înţelepciunea hotărârii sale. 

Apoi, amintindu-şi de originea sa pariziană se strecură sub 
trăsură şi se agăţă de osia de sub roate. 

Ceva îi spunea că lua astfel un drum sigur. 

Trăsura plecă şi se duse la podul Waterloo. 

Acolo se opri. 

Marmouset nu se mişcă de la locul său, spunându-şi: „Mă 
prind că vor să o răpească pe Gipsy cu această trăsură”. 

Şi aşteptă o oră. 

De-odată Marmouset îl văzu pe birjar aruncându-şi ţigara. 

In acelaşi timp el auzi nişte paşi grăbiţi. 

Apoi văzu alergând o femeie şi doi oameni. 

Pe femeie o recunoscu îndată după talia ei gigantică. 

Era irlandeza. 

Unul din cei doi oameni ducea în braţe ceva ce se zbătea. 

Marmouset ghici că era Gipsy. El îşi mângâia patul 
revolverului. 

Dar Marmouset era prudent şi se gândi că era mai bine să afle 
locul unde o duceau pe Gipsy, decât să încerce să o elibereze. 

El rămase la locul său şi trăsura porni din nou, pe când 
irlandeza şi unul din cei doi oameni se îndepărtau. 


213 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul LXIX 

Marmouset făcu următorul raționament: „Ei o răpesc pe Gipsy 
pentru ca stăpânul să o caute şi să-l facă să cadă într-o cursă. 
Deci nu Gipsy, ci stăpânul e în pericol! Deci să vedem unde o 
conduc!” 

Marmouset se înşela, dar greşeala lui trebuia să aibă un 
rezultat bun. 

Agăţat sub roţi el se lăsa să fie dus pe înălțimile din 
Hampstead. 

Când trăsura se opri la porţile casei roşii, Marmouset putu să 
observe acea casă, în timp ce Gipsy era băgată în acea curte. 

Desigur, dacă i s-ar fi zis în acel moment lui Marmouset: 
„Gipsy va fi arsă de vie!” n-ar fi ezitat nici un moment. Ar fi intrat 
în grădină cu revolverul în mână şi s-ar fi bătut ca un leu spre a o 
elibera. 

Dar Marmouset ştia istoria ţigăncii. 

Irlandeza din taverna „La Regele George” i-o povestise. 

Gipsy nu putea să se mărite. 

Dacă Gipsy se mărita, soţii ei erau strangulaţi, dar ei nu i se 
întâmpla nimic. 

Marmouset nu ştia decât atât. 

El lăsă ca poarta casei să se închidă şi răpitorul să se urce din 
nou în trăsură şi să pronunţe acest cuvânt: 

— Sir Arthur Newil. 

Acest nume Marmouset îl mai auzise deja odată din gura 
giganticei irlandeze care ajutase la răpirea fetei, când ea vorbea 
în cârciumă cu birjarul. 

Şi Marmousset din ce în ce mai intrigat, rămase la locul său pe 
când trăsura se întorcea în Londra cu toată iuţeala. 

Marmouset, ajungând la Tamisa, se gândi un moment să se 
ducă să-l înştiinţeze pe Rocambole, după ce se va duce la Milon 
şi la banda sa. 

Dar, cugetând mai mult, stătu pe loc. 

Numele de sir Arthur Newil nu-i ieşea din minte. 

Dincolo de pod trăsura se opri din nou un moment şi se mai 
urcă un alt om. 

Se mai pronunţă încă o dată numele de sir Arthur Newil. 

Marmouset se jură să meargă până la capăt. 

Trăsura se duse în acel cartier liniştit, unde sub numele de 
William, sir Arthur îşi ascundea dragostea. 

Marmouset asistă deci din ascunzătoarea lui la evenimentele 


214 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


pe care le-am povestit deja. 

El îi văzu pe cei doi oameni coborând din trăsura şi intrând în 
casă cu o cheie falsă. 

Apoi se auzi zgomotul unei lupte în interior. 

In fine îi văzu pe cei doi oameni ieşind şi aducându-l pe sir 
Arthur în braţele lor. 

Trăsura porni din nou şi merse pe acelaşi drum. 

Dar Marmouset cobori, zicându-şi: 

„Ştiu acum totul. Ei se duc în acelaşi loc. De astă dată mă duc 
să-l previn pe stăpân.” 

Şi pe când trăsura urca spre Hampstead pentru a doua oară, 
Marmouset se duse spre White-Chapelle. 

Rocambole învăluit în mantaua sa veghea la uşa fetei. 

El credea că Gipsy doarme, căci nu auzea nici un zgomot în 
camera sa. 

Rocambole ştiindu-l pe Milon şi pe ceilalţi din banda sa risipiţi 
prin cartier, era foarte liniştit şi desigur gândul lui era foarte 
departe de Londra, când Marmouset urcă grăbit scara. 

El plecase de două ore. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Rocambole, văzându-l venind în 
fugă. Nu l-ai găsit pe Milon? 

— Nici nu m-am dus la Saint-Paul, zise pe şoptite Marmouset. 

— Şi de ce asta? 

— Pentru că am avut alte lucruri de făcut. Eu ştiu unde au 
dus-o pe Gipsy. 

— Gipsy! 

— Da, zise Marmouset, pe când păzeai cuibul, pasărea nu mai 
era acolo. 

— Gipsy nu mai e în odaia sa? 

— Nu. 

Rocambole deschise uşa cu o lovitură de umăr şi se opri mut 
de mirare în prag. 

Luna, care strălucea pe cer, lumina odaia sărăcăcioasă a fetei. 

Odaia era goală. 

Rocambole atunci avu o tresărire, care la dânsul însemna 
întotdeauna o emoție violentă. Apoi el murmură: 

„Ea n-a avut încredere în mine. Nu mai răspund de nimic... Să 
facă Dumnezeu ca să nu i se întâmple vreo nenorocire!” 

EI îl întrebă pe Marmouset. 

Acesta îi povesti tot ce văzuse şi făcuse. 

— Deci tu ştii unde e dânsa? întrebă el în fine. 

— Da. Şi ştiu unde se află şi sir Arthur Newil. 


215 


— Ponson du Terrail — 


La acest nume, Rocambole tresări. 

El ştia că sir Arthur era vărul miss Ceciliei, logodnica lui sir 
George Stowe. 

Dar ştia de asemenea că Gipsy avea un amant şi acest amant 
putea să fie sir Arthur Newil. 

Raționamentul lui Rocambole era foarte încurcat. 

De ce au fost răpiți Gipsy şi sir Arthur, aproape în acelaşi timp 
şi conduşi în acelaşi loc? 

Punându-şi această întrebare, Rocambole simţi că se înfioară. 

El îşi scoase ceasornicul. 

Acesta arăta orele trei dimineaţa. 

„Sau e prea târziu, zise el, sau prea devreme.” 

Marmousset îl privea, puţin cam surprins. 

Dar Rocambole îşi completă cugetarea: 

— Dacă Gipsy şi sir Arthur au fost răpiți, atunci ei au fost 
condamnaţi la moarte de către strangulatori. 

— E cu putinţă? strigă Marmouset care se căia acum că nu 
încercase să o scape pe Gipsy. 

— Cred că îmi aduc aminte, reluă Rocambole, că aceşti 
fanatici au obiceiul să-şi lase victimele să postească douăzeci şi 
patru de ore înainte să le sacrifice teribilei zeițe. Cel puţin Gurhi 
mi-a afirmat asta. 

— Ei bine? zise Marmouset. 

— Ei bine! dacă e aşa, avem vreme până diseară să luăm 
măsurile necesare spre a-i elibera. 

— Şi dacă amintirile te înşeală, stăpâne?... 

— Atunci, e prea târziu... ei sunt morţi!... 

Marmousset îşi frângea mâinile cu disperare. 

— Sunt un dobitoc! murmură el. 

Rocambole şi el coborâră în stradă. Cârciuma era tot deschisă 
şi plină de muşterii. Deodată Marmouset îl strânse de braţ pe 
Rocambole. 

— Vezi! zise el. 

— Ce? 

— Pe irlandeză. 

Într-adevăr Rocambole zări acea femeie înaltă împreună cu 
omul cel scund, adică vizitiul! 

— Să intrăm, zise Rocambole, eu ştiu englezeşte şi, poate, că 
vom afla ceva. 

La aceste cuvinte profesorul şi elevul apărură în cârciumă, 
vorbindu-şi prin semne şi jucând de minune rolul de surdomuţi. 

Apoi ei se instalară la o masă alături de cea a irlandezei şi a 


216 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


birjarului. 


Capitolul LXX 

Birjarul şi irlandeza purtau o convorbire amoroasă. Omul cel 
scund spunea: 

— De ce nu vrei să te căsătoreşti cu mine, Jenny? 

— Nu zic că nu vreau, răspunse gigantica femeie, ci spun că n- 
a venit încă ora. 

— De ce? 

— Pentru că la formarea unei căsnicii trebuie ceva bani. 

— Nu suntem pe cale să facem avere? 

— Oh! zise irlandeza, mi s-au făgăduit multe, trebuie să 
vedem dacă se vor ţine de cuvânt. 

— Şi ţi-au dat deja zece şilingi, astă seară, pentru mititica. 

— Şi ţie douăzeci pentru cele două curse. 

— Treizeci de  şilingi e deja o sumă frumoasă. Da, dar 
gentilomul care ne-a ajutat pe amândoi trebuie să ne dea mâine 
zece lire. 

— Ni le va da? spuse irlandeza cu un aer de îndoială. 

— A te îndoi de cuvântul unui gentilom, e rău, Jenny, zise omul 
cel scund. 

— Mă îndoiesc întotdeauna de cuvântul unui om care face târg 
pe drum, şi a doua zi nu ştii de unde să-l iei. 

— Unde ţi-a dat întâlnire pentru mâine? 

— La intrarea scuarului Saint-James, la orele 10 dimineaţa. 
Dar parcă ceva îmi spune că el nu va veni. 

Rocambole, care vorbea cu Marmouset tot prin semne, nu 
pierdea nici un cuvânt din această convorbire. 

— Ei bine, dacă vei avea cele zece lire, te vei căsători cu 
mine, Jenny? 

— Vom vedea... Până atunci, noapte bună! Mă duc să mă culc. 

Şi irlandeza se ridică. 

In acelaşi timp omul cel scund plăti. 

— Ascultă bine ce-ţi voi spune, îi zise Rocambole lui 
Marmouset. 

Acesta răspunse printr-un semn din cap. Pantomima lui 
Rocambole însemna: 

— Te vei duce la Hampstead; vei sta ascuns în jurul casei 
unde Gipsy e închisă şi mă vei aştepta... Vei avea grijă să 
observi totul... şi dacă cineva iese, nu-l vei scăpa din vedere 
decât după ce vei fi sigur de drumul pe care-l ia. 


217 


— Ponson du Terrail — 


Marmouset făcu semn că pricepuse şi plecă. 

Irlandeza se sculase de la masă, dar se aşezase lângă tejghea 
şi vorbea cu familiaritate cu cârciumarul. 

Omul cel scund plecase şi Rocambole îl urmase. 

La o sută de paşi de cârciumă, o mână se aşeză pe umărul 
birjarului. 

El se întoarse şi exclamă: 

— lată mutul. 

EI îl recunoscuse pe unul din cei doi oameni care vorbi au prin 
semne în cârciumă. 

Dar se dădu înapoi surprins, când Rocambole îi spuse: 

— Un cuvânt, camarade. 

Să auzi vorbind pe un om pe care-l crezi mut, e întotdeauna o 
lovitura de teatru şi emoția pe care o ai e greu de descris. 

Rocambole vorbea foarte bine limba engleză, fără nici un 
accent străin. 

— Te miră foarte mult că vorbesc? zise el. 

— Oh! zise omul cel scund. 

— Nu sunt mut, eu, reluă Rocambole; dar camaradul Rieu este 
mut, pricepi? 

Explicaţia era aşa de curată încât emoția omului cel scund se 
linişti. 

Rocambole reluă: 

— O iubeşti pe Jenny, irlandeza? 

— E o femeie frumoasă, zise birjarul cu entuziasm. 

— Şi dânsa nu te vrea? 

— Ea spune că suntem prea săraci. 

— Dacă ai avea o sută de lire, ea te va lua imediat de soţ. 

— O sută de lire! 

Şi birjarul rămase cu gura căscată. 

— Şi nu depinde decât de tine să ai acea sută de lire. 

Omul cel scund era din ce în ce mai uimit. Rocambole era în 
stare să nu se teamă de o luptă cu acest om scund. 

EI îl târî pe birjar sub felinar şi scoțând din buzunar un portofel 
i-l arătă că e plin de bancnote. 

Birjarul rămase ca trăsnit. 

— Tu poţi câştiga o sută de lire, repetă el. 

— Ce să fac? 

— Povesteşte-mi mai întâi ce ai făcut în noaptea asta. 

— Bine! Apoi? 

— Conducându-mă la locul unde i-ai condus pe rând pe Gipsy 
şi pe sir Arthur Newil. 


218 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Un birjar de felul acestuia e în stare de orice trădare. 
El răspunse: 

— Consimt! 

Şi Rocambole îl luă de braţ şi se puseră pe vorbă. 


În acest timp Marmouset alergă la Hampstead, pe drumul pe 
care îl făcuse. 

Lucru rar la Londra, noaptea fusese luminoasă şi fără ceaţă, 
începând de la orele trei de dimineaţă. 

Luna dispărea la orizont, dar pe cer apăreau primele raze ale 
aurorei, în momentul când Marmouset sosi sub zidurile casei 
roşii. 

Această locuinţă misterioasă, care se deschisese pe rând 
pentru Gipsy şi sir Arthur Newil, părea abandonată. 

Nici un zgomot nu se auzea; nici un semn de viaţă nu se 
manifesta în interior. 

Dar cum Marmouset căuta un colţ întunecos şi ascuns ca să 
stea santinelă, după ordinele stăpânului, i se păru că vede ceva 
pe acoperiş. 

Marmouset avea o privire foarte bună. 

El se convinse îndată că acolo era o formă omenească, care 
mergea pe acoperiş. 

Nemişcat la locul său, Marmouset îl văzu pe acest om 
apropiindu-se de unul din arborii ce se înălţau până la acoperiş. 

Apoi el îl văzu dispărând, strecurându-se de-a lungul arborelui. 

„lată ceva nou, se gândi Marmouset”. 

După zece minute acel om reapăru pe zidul înconjurător al 
parcului şi sări speriat în drum. 

Apoi el o luă la fugă. 

Atunci Marmousset îşi spune: 

„Desigur, acest domn nu e un locatar al imobilului.” 

Şi alergând după dânsul îl ajunse şi îi spuse: 

— lertare domnule, nu cumva eşti sir Arthur Newil? 

Sir Arthur scoase un țipăt şi voi să fugă. 

— Nu, zise el, nu, nu sunt eu sir Arthur Newil. 

Dar Marmouset se agăţase de dânsul şi pe când sir Arthur se 
pregătea să-i dea un pumn, un alt om se repezi din mijlocul 
străzii şi-l luă de braţ. 

— Sir Arthur, zise el, trebuie să ne dai veşti despre Gipsy 
tiganca. 

Acest nou personaj, desigur ghiciţi, nu era altul decât 


219 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole, pe care birjarul amorezat îl adusese la Hampstead. 


Capitolul LXXI 

După fuga lui sir Arthur Newil, Gipsy îşi reluase atitudinea 
zdrobită a acelor care nu mai au nici o speranță pe lume şi 
aşteaptă moartea ca o salvare. 

Omul pe care îl iubise, omul pentru care trebuia să moară era 
deci un laş! 

El o ultragiase în mod grosolan, când nu avea speranţă să 
scape de moarte. 

El o părăsise cu laşitate când găsise pentru dânsul calea 
salvării. 

Gipsy aştepta deci moartea nu cu linişte, ci cu nerăbdare. 

Ochii îi erau uscați, nu mai vărsau nici o lacrimă, ea nu mai 
scotea nici un suspin. 

Totuşi, din când în când, un nume îi venea pe buze: 

— Mamă! 

Se gândea la această femeie încă tânără şi frumoasă, care o 
numise o oră fiica ei şi pe care strangulatorii o asasinaseră. 

Şi un fel de bucurie sălbatică trecea atunci pe buzele sale. 

Ea va muri; se va duce în lumea sufletelor, unde o va regăsi 
pe mama ei. 

Acest gând o pregătea pe Gipsy pentru moarte. 

Trecură mai multe ore. 

Lămpile se stinseră şi lumina zilei pătrundea prin acea cupolă 
prin care fugise sir Arthur Newil. 

Pagoda pierdea puţin câte puţin din acel aspect fantastic şi 
lugubru pe care îl avusese în cursul nopţii. 

O rază de soare pătrunsese în pagodă. 

Gipsy se întorcea din când în când spre uşă, căci i se părea că 
moartea vine prea încet. 

În fine, începu să simtă chinurile foamei. 

Corpul trăda sufletul care voia să zboare, natura vorbea mai 
tare decât spiritul. 

O tortură fizică se adăugă suferințelor ei morale. 

Gipsy fu silită să se scoale şi să umble. 

Ea se plimbă în jurul monstruoasei statui, aci cu un pas iute, 
aci cu un pas încet, punându-şi de multe ori mâna pe pântece ca 
şi cum ar fi vrut să-şi depărteze chinurile foamei. 

Pe la amiază se deschise uşa şi cele patru femei intrară. 

„In fine!” se gândi Gipsy cu bucurie. 

220 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Femeile înaintau spre dânsa cântând un imn ciudat în limba 
indiană. 

Dar deodată ele se opriră cu totul emoţionate. 

Gipsy, nemişcată, le privea. 

Ele observaseră dispariţia lui sir Arthur Newil. Şi nu se gândiră 
să o întrebe despre aceasta pe Gipsy. 

Dar scoaseră nişte ţipete ascuţite, însoţite de cuvinte indiene, 
pe care Gipsy le percepu ca pe un apel. 

Acest apel fu auzit, fără îndoială, căci uşa se deschise îndată 
şi intrară cei doi oameni care-l aduseseră pe sir Arthur în 
pagodă. 

Cei doi oameni se opriră muţi şi consternaţi în prag. 

Unul dintre ei, după un moment de ezitare, se apropie de 
Gipsy şi o întrebă: 

— Unde e bărbatul care trebuia să moară odată cu tine? 

Gipsy ridică mâna în sus fără să spună nici un cuvânt. 

Acei oameni crezură că Gipsy le arată cerul. 

Sir Arthur, tăiase geamul aşa de bine şi cupola luminată de 
soare era aşa de sus încât ei nu observară geamul ce lipsea. 

Gipsy pricepu mirarea lor şi, amintindu-şi că-l iubise pe sir 
Arthur, cu tot disprețul pe care el i-l inspira acum, avu milă de 
dânsul şi nu voi să-l trădeze. 

— Unde e? repetă unul dintre oameni înaintând ameninţător 
spre Gipsy. 

Fata răspunse liniştită: 

— Zeița, în urma rugăciunilor mele, l-a grațiat; două genii s-au 
coborât din cer şi l-au luat. 

Un poliţist englez ar fi râs de acest răspuns. Dar fanaticii 
scoaseră ţipete şi căzură în genunchi. 

Ei se prosternară nu în faţa zeiţei Kali, ci în faţa fetei. 

Femeile îi imitară şi sărutară poalele rochiei tinerei fete 
uimite. 

Una din femei spuse: 

— Dacă zeiţa a făcut o asemenea minune pentru tine, e un 
semn că ai meritat iertarea greşelii tale şi că eşti îndeajuns de 
purificată. Glorie ţie şi zeiţei. 

Bărbaţii spuseră la rândul lor: 

— Marele preot va ordona desigur ca tu să apari îndată în faţa 
zeiţei Kali, glorie ţie! 

Şi bărbaţii şi femeile se luară de mână şi începură să danseze 
în jurul fetei intonând din nou imnul lor ciudat. 

Gipsy se gândea la mama sa şi se ruga Dumnezeului 


221 


— Ponson du Terrail — 


creştinilor. 

Şi pe când cele patru femei şi cei doi bărbaţi cântau, uşa 
pagodei se deschise fără zgomot. 

Două noi personaje pe care Gipsy le vedea pentru prima oară, 
dar în care Rocambole l-ar fi recunoscut pe sir George Stowe şi 
pe baronul de Niwely, se iviră în prag. 

Dintr-o privire ei putură constata dispariția lui sir Arthur Newil. 

Sir Arthur a evadat. 

Pe unde? 

Ochiul pătrunzător al lui sir George Stowe observă îndată 
locul. 

Ceea ce indienii nu văzuseră, el observă imediat. 

Sir Arthur probabil s-a urcat pe statuie ca să ajungă la cupolă, 
de unde desfăcuse un geam. 

Indienii cântau şi spuneau întruna: 

— Glorie ţigăncii Gipsy, care a obţinut de la zeiţă graţia 
amantului său; onoare sfintei Gipsy, care se va duce în curând în 
grădinile îmbălsămate ale zeiţei Kali. 

Baronul Niwely era uimit. 

Sir George se aplecă la urechea lui şi-i spuse: 

— Sir Arthur a evadat; el se va duce la poliţie, va face zgomot 
mare... suntem pierduţi dacă nu ne grăbim. 

— Ce vrei să spui, Lumină? 

— Că astă-seară Gipsy va fi eliberată. 

— Oh! 

— Şi că trebuie să o ardem îndată. 

La aceste cuvinte el înaintă până în mijlocul pagodei. 

La vederea lui, cântecul şi dansul încetară. 

Sir George Stowe se apropie de Gipsy şi-i spuse: 

— Glorie ţie, favorita zeiţei Kali. Sufletul tău purificat nu va 
mai putea sta multă vreme în contact cu noroiul de pe pământ. 
Bucură-te, Gipsy, spiritul tău purificat va părăsi lumea. Bucură- 
te! 

Şi fanaticul făcu semn. 

La acest semn, oamenii ieşiră; apoi, după câteva minute, ei se 
întoarseră urmaţi de alţii. 

Toţi aduseră lemne unse cu răşină şi le depuseră la picioarele 
statuii. 

Femeile reluaseră cântecul şi dansul lor. 

Oamenii aranjau rugul. 

Sir George Stowe şi baronul Niwely asistau nepăsători la 
aceste pregătiri. 

222 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Gipsy căzuse în genunchi şi se ruga, invocând-o pe mama ei 
moartă. 

Şi rugul se înălța cu încetul şi, când a fost gata, cele patru 
femei o luară pe sărmana ţigancă şi o siliră să urce. 

Gipsy nu opuse nici o rezistenţă. 

Atunci sir George Stowe luă o torţă din mâna unui indian şi o 
apropie de lemnele înmuiate în răşină. 


Capitolul LXXII 

Rugul era destul de înalt pentru ea focul pus jos să nu ajungă 
îndată la lemnele de sus. 

Lemnul începu să trosnească şi fumul să iasă. 

Dar fumul în loc să se urce vertical, ceea ce ar fi făcut ca 
Gipsy să fie îndată înăbușită, se îndreptă la dreapta şi la stânga 
pe pardoseala pagodei. 

Acest fenomen neobişnuit avea drept primă cauză evadarea 
lui sir Arthur Newil. 

Gentilomul desfăcuse un geam de la cupolă, şi prin acest 
geam se stabilea un curent de aer, care se opunea aparatului 
foarte ingenios inventat de sir George Stowe, aparat pe care el îl 
aşezase în tavanul pagodei, până deasupra locului unde de 
obicei se ardeau victimele. 

Acest aparat în uzine se numeşte „furnizor”. 

Fusese de ajuns însă un curent de aer spre a-l paraliza. 

In acest timp lemnele ardeau şi trosneau. 

Dar flacăra urma aceeaşi direcţie înclinată ca şi fumul. 

Gipsy care stătea cu ochii înălţaţi spre cer şi aştepta moartea 
cu linişte, abia după zece minute a simţit câteva valuri de 
căldură. 

Indienii, bărbaţi şi femei, dansau şi cântau în jurul rugului, 
mult mai sufocaţi de fum decât nenorocita ţigancă condamnată 
să fie arsă de vie. 

Femeile cântau: 

— Glorie, aceleia care merge, purificată prin foc, să o vadă pe 
marea zeiţă în toată maiestatea ei. Glorie ţigăncii Gipsy, aleasa 
zeiţei, logodnica mistică a unui strangulator din paradis! 

Unul din oameni reluă: 

— Auzul scânteietor al cerului indian, marea albastră şi stelele 
de aur nu sunt nimic pe lângă splendoarea raiului unde tronează 
Kali suverana. Ea are almee divine care dansează noaptea şi ziua 
neobosite şi muzicanți care nu se odihnesc, niciodată. Aurul şi 


223 


— Ponson du Terrail — 


porfirul au fost întrebuințate la construcția palatului pe care-l 
locuieşte zeița Kali. Acolo trăiesc în mijlocul plăcerilor cele trei 
sute de zei, care sunt soţii ei. Acele tinere fete care au murit 
virgine şi pe care focul le-a purificat, vor găsi o fericire eternă! 
Glorie ţie Gipsy! 

Una din matroane spuse la rândul ei: 

— İn curând sufletul tău se va duce să se prosterneze la 
picioarele zeiţei, care-i va da un corp de o mie de ori mai frumos. 

— Ah! De ce nu ne este dat să te urmăm? De ce, mizerabili ce 
suntem, să rămânem înlănţuiţi pe pământ! Glorie ţie Gipsy, căci 
zeiţa îţi va da de soţ pe cel mai brav dintre fiii ei. 

Şi pe când aceşti fanatici continuau să cânte şi să danseze în 
jurul rugului, Gipsy începu să simtă primele valuri de căldură. 

Dar fumul nu se urca încă şi lemnele superioare ale rugului pe 
care stăteau picioarele victimei nu ardeau încă. 

Şi în acest timp, calmi şi surâzători, cei doi fanatici, care la 
Londra erau luaţi drept gentilomi şi care nu erau decât sălbatici, 
sir George Stowe şi baronul Niwely, stăteau la distanţă, uitându- 
se la foc. 

— Ţine cam mult! zise în fine sir George Stowe cu nerăbdare. 

— Ţine mai mult decât în ziua când am ars-o pe mica negresă, 
zise Niwely. 

— De ce nu urcă fumul? 

— E ciudat... 

Ei nu se gândeau la curentul de aer produs de geamul spart. 

Şi Gipsy continua să murmure numele mamei sale şi să se 
roage la Dumnezeu să o ducă la dânsa. 

In fine, fumul începu să urce şi flacăra să ajungă la partea 
superioară. 

— In fine! murmură sir George Stowe. 

— Totul va fi sfârşit în zece minute, răspunse baronul Niwely. 

Indienii continuau dansul şi cântecele lor frenetice. Gipsy 
scoase un al doilea țipăt, mai puternic ca cel dintâi. 

Focul ajunsese la picioarele ei. 

Dar, la acest al doilea țipăt, apel suprem, ultima protestare a 
corpului care nu voia să moară pe când sufletul dorea aceasta, 
răspunse un alt țipăt. 

Un țipăt de eliberare, un țipăt de triumf! 

In acelaşi timp se auzi o detunătură şi un glonţ şuieră. 

Acest glonţ era, desigur destinat lui sir George Stowe; dar, fie 
că acesta făcuse o mişcare auzind acel țipăt care părea că vine 
din cer, fie că ţintaşul n-a nimerit, căci cel ce căzu nu fu sir 


224 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


George Stowe. 

A fost baronul Niwely. 

In acelaşi timp, toate geamurile cupolei se sparseră şi o 
mulţime de oameni săriră pe statuie şi se lăsară să lunece la 
picioarele monstrului de piatră. 

Toţi aceşti oameni, pe jumătate despuiaţi, cu faţa înnegrită, 
aveau pe piept un stigmat. 

Acesta era stigmatul fiilor lui Siva, secta religioasă inamică 
adoratorilor zeiţei Kali. 

Unul dintre ei, acela care părea a fi şeful, se repezi la rug şi-o 
luă pe Gipsy în braţele sale... Era şi timpul... căci flacăra urcase. 

Indienii şi indiencele amăgiţi de acest stigmat căzuseră în 
genunchi ţipând şi cerând iertare. 

Ei credeau în intervenţia zeului Siva. 

Omul care pusese mâna pe Gipsy urcase din nou statuia şi, 
urmat de banda sa, dispărea prin cupolă. 

Sir George Stowe îl recunoscuse. 

Era acel misterios adversar, pe care de câteva zile, îl întâlnea 
mereu în drumul său. 

Insă un alt om ar fi putut afirma că pretinsul şef al fiilor lui 
Siva era fals şi ar fi însufleţit astfel curajul indienilor. Dar acest 
om se zvârcolea în agonie şi nu putea vorbi. 

Acesta era baronul Niwely! 

Şi Gipsy era salvată! 


Capitolul LXXIII 

Trecuseră trei zile de la salvarea ţigăncii Gipsy. 

In cursul acestor trei zile, doi oameni stătuseră nemişcaţi în 
casă. 

Unul era George Stowe. Celălalt era sir Arthur Newil. 

Sir George Stowe n-avea decât o teamă, că şi sir Arthur se va 
duce la miss Cecilia şi îi va destăinui totul. 

El a putut să fugă din pagodă, să rătăcească pe străzile din 
Hampstead ca să i se piardă urma, să ajungă la Londra şi să 
aştepte noi evenimente. 

Sir George Stowe ştia că toţi aceşti oameni pe care un ordin 
misterios îi întrunea în pagoda din Hampstead, au la Londra 
profesiuni în cursul zilei; că, dacă ei sunt strangulatori şi 
adoratori ai zeiţei Kali în umbră, revendică la lumina soarelui 
calitatea lor de cetăţeni englezi. Răpirea ţigăncii de pretinşii fii ai 
lui Siva era nu numai un eşec moral, ci o lovitură aproape 


225 


— Ponson du Terrail — 


mortală adusă puterii zeiței Kali şi propriei lui autorități; a lui sir 
George Stowe, şeful suprem al strangulatorilor din Londra. 

De când Gurhi îi făcuse destăinuiri lui sir George Stowe, 
acesta îl ținuse ascuns la dânsul acasă. 

Când se întoarse însă, venind din Hampstead, el putu constata 
că Gurhi dispăruse. 

Fugise? 

Fusese răpit? 

Aceasta din urmă ipoteză era mai aproape de adevăr. 

Numai Gurhi ar fi putut spune celorlalţi că pretinşii fii ai lui 
Siva nu existau. 

Pe de altă parte, nici a doua zi, nici în zilele următoare, sir 
George Stowe nu primi nici un cuvânt de la Cecilia care, în cursul 
ultimei lor întrevederi, îi anunţase că unchiul ei, pair de Anglia, 
trebuia să-l invite în curând la masă. 

Sir George Stowe îşi spunea deci: 

„Sir Arthur a spus totul şi vara sa l-a crezut.” 

La rândul său, sir Arthur petrecuse trei zile tremurând. 

Peste tot el vedea strangulatori. 

Peste tot i se părea că aude şuierând laţul teribil. 

Scăpat din mâinile lui Rocambole, care îl lăsase după ce-i 
dăduse informaţiile de care avea nevoie pentru ca să o scape pe 
Gipsy, sir Arthur se ferise să se întoarcă în casa închiriată sub 
numele de William. 

El nu fusese de asemenea revăzut în cochetul apartament pe 
care-l avea în Piccadilly. 

Sir Arthur se dusese să locuiască în Borough, un cartier 
popular, la hotelul „Capra Neagră” unde nu descindeau decât 
gentilomii din provincie, negustorii şi moşierii. 

Acolo, el se îmbrăcase ca un burghez care vine să admire 
frumuseţile capitalei timp de câteva zile, pentru ca mai târziu, în 
oraşul său de reşedinţă, în faţa focului să povestească cele 
văzute. 

Nu fusese revăzut în birourile Marinei, nici în Piccadilly, nici în 
Haymarket, nici în altă parte. 

Seara se ducea să ia puţin aer pe marginea Tamisei, cu 
pălăria pe ochi şi înfăşurat în manta. 

Când frica cuprinde un om, ea poate să-l conducă la capătul 
lumii. 

Nu era de ajuns pentru sir Arthur că se deghizase, că se 
refugiase la Borough, că-şi schimbase numele, că la hotel se 
numea Johnson Wardle. 


226 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Nu, Sir Arthur avea o aşa de mare spaimă de strangulatori 
încât se gândea să fugă din Anglia şi să se îmbarce pentru o 
colonie depărtată. Australia sau Cochinchina. 

In acest scop el se prezentă într-o seară la birourile societăţii 
„West India Company” şi întrebă dacă nu e vreo navă gata de 
plecare. 

| se răspunse că bricul „Goldsring” va pleca peste patru zile 
din portul Liverpool cu destinaţia Noua Caledonie. 

Sir Arthur îşi plăti călătoria la clasa II, ceea ce era o măsură de 
prudenţă, sub numele de Johnson Wardle şi se întoarse la hotel 
pe gânduri. 

Va lua el trenul în aceeaşi seară pentru Liverpool sau va 
rămâne la Londra? 

După ce ezită mult timp, se hotărî să rămână la Londra, căci 
se credea mai bine ascuns decât la Liverpool. 

Apoi suprimă plimbarea sa zilnică de pe marginea Tamisei şi 
se hotărî să se prefacă indispus şi să nu iasă din odaia sa până în 
momentul când va lua trenul pentru Liverpool unde va ajunge cu 
o oră înainte de plecarea vaporului. 

Sir Arthur Newil petrecuse deci două zile stând în pat, bând 
ceaiuri şi văitându-se de colici. 

In seara celei de a treia zi, puţin înainte de a se face noapte, 
el spuse că se simte mai bine şi se sculă. 

După două ore îşi făcu bagajul, căci cumpărase diferite 
obiecte necesare unei călătorii aşa de lungi până în Noua 
Caledonie. 

Apoi ceru contul. 

Şi după ce plăti se uită la ceasornic. | se părea că timpul trece 
prea încet până să trimită să i se aducă o trăsură, care să-l 
conducă la gară. 

Deodată se auzi o bătaie în uşă. 

Sir Arthur Newil păli şi limba îi îngheţă în gură... El nu 
cunoştea pe nimeni la hotel şi nu primise nici o vizită. 

Se bătu pentru a doua oară. 

Şi, pe când el ezita să răspundă, uşa se deschise şi un om 
intră. 

Pe acest om, sir Arthur Newil îl recunoscu îndată. Era acela 
care-l înhăţase de guler, când fugea pe străzile din Hampstead. 

Acest om era Rocambole. 

Dar nu mai era Rocambole îmbrăcat ca matelot, ci Rocambole 
ca gentilom din tălpi până în creştet. 

Şi Rocambole, salutându-l pe sir Arthur Newil închise uşa. 


227 


— Ponson du Terrail — 


— lartă-mă, domnule, zise el, ştiu că pleci astă-seară şi că te 
îmbarci mâine dimineaţă. Eu nu vreau deloc să pun piedică 
planurilor dumitale. Numai îţi voi cere un mic serviciu. 

In acelaşi timp, Rocambole se descheie la haină şi, scoțând un 
revolver, adăugă: 

— Gipsy mi-a spus totul. Ştiu că de frică se obţin de la 
dumneata multe lucruri. Deci, dacă refuzi să scrii ceea ce îţi voi 
dicta îţi zbor creierii. 

Sir Arthur era pe jumătate mort de spaimă. 

Rocambole adăugă. 

— Eşti liber să fugi din faţa strangulatorilor şi disprețul care 
mi-l inspiri mă face să nu-ţi vin într-ajutor. Dar dacă nu vrei să 
scapi trenul, ia loc la această masă şi scrie. 

Sir Arthur suspină dar se supuse şi se îndreptă spre masă. 


Capitolul LXXIV 

Miss Cecilia era singură în acel atelier de pictură în care am 
văzut-o cu câteva zile înainte, primindu-l pe vărul ei, sir Arthur 
Newil. 

Se înserase şi lumina abia pătrundea în acel atelier. 

De mai mult timp, miss Cecilia încetase să lucreze. 

La ce poate visa o fată tânăra? La omul pe care-l iubeşte? 

Miss Cecilia se gândea la sir George Stowe, pe care nu-l 
văzuse de patru zile. 

De ce? 

O împrejurare neprevăzută amânase prânzul lordului Charring. 

Lordul era unchiul care o iubea pe frumoasa lui nepoată, care 
făcea tot ceea ce dânsa voia, care îi dădea tot ceea ce dânsa 
dorea, şi care îl acceptase pe sir George Stowe, în ciuda 
antipatiei pe care acesta o producea asupra restului familiei. 

Lordul Charring şi anglo-indianul se văzuseră la un ceai dat de 
mama Ceciliei. 

Sir George Stowe îi plăcuse lordului Charring. 

In acea seară, sir Arthur Newil nu venise. 

— Îi e ruşine, spusese miss Cecilia cu dispreţ. Şi nu se mai 
vorbise despre sir Arthur. 

Mai mult ca oricând, miss Cecilia avea încredere în sir George 
Stowe şi explicaţia pe caro o avusese cu dânsul, în casa lui, 
relativ la micul peşte, o satisfăcuse pe deplin. 

La acest ceai, lordul Charring îl luase la o parte pe anglo- 
indian şi-i spusese: 

228 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— O iubeşti pe nepoata mea şi ea te iubeşte; dar tatăl ei are 
prejudecăţi pe care nu le putem învinge într-o zi; ai încredere în 
mine şi aşteaptă... 

Prânzul anunţat la lordul Charring fusese amânat pentru că 
nobilul lord poseda o casă splendidă în Yorkshire, care luase foc. 

Lordul plecase în grabă, fiind înștiințat printr-o telegramă. 

Şi miss Cecilia voise să aştepte ca unchiul ei să se întoarcă 
pentru ca să-i scrie lui sir George Stowe; dar în fiecare zi, ea 
spera să vadă sosind o scrisoare de la dânsul. 

Nimic nu sosea. 

Sir George Stowe convins că sir Arthur Newil o văzuse pe vara 
sa, nu mai îndrăznea să se gândească la miss Cecilia, 

Aceasta făcea mii de presupuneri asupra tăcerii lui sir George 
Stowe. 

Şi ea visa, tânără fată, uitând că nu-şi făcuse toaleta pentru 
masă, care se apropia. 

Şi pe când tot gândul ei era concentrat la sir George Stowe, 
un servitor intră aducându-i o carte de vizită pe o tavă. 

Miss Cecilia o luă şi citi un nume care îi era cu totul 
necunoscut: Rocambole. 

Apoi dedesubt se aflau scrise cu creionul cuvintele: 

„Relativ la sir George Stowe.” 

Tânăra fată crezu că sir George Stowe îi trimisese un mesager 
şi spuse repede servitorului: 

— Pofteşte-l înăuntru. 

Rocambole fu introdus. 

Omul care odinioară se încarnase în strălucitorul marchiz de 
Chamery, acest arbitrul al eleganţei perfecte reapăru din nou. 

Miss Cecilia văzându-l intrând pe acest om încă tânăr, cu 
privirea magnetică, se simţi dominata îndată şi uită că nu-i 
fusese prezentat. 

— Miss Cecilia, zise Rocambole, îţi cer o întrevedere de un 
sfert de oră, e prea mult? 

Gestul lui, vocea sa, privirea sa aveau ceva aşa de dominator, 
încât miss Cecilia se simţi sub farmecul unei fascinaţii 
neaşteptate. 

Ea nu se mai gândi să pronunţe numele lui sir George Stowe. 

Şi arătând un scaun lui Rocambole, ea aşteptă. 

— Îţi aduc mai întâi, miss Cecilia, un adio din partea vărului 
dumitale, sir Arthur Newil, care s-a îmbarcat azi dimineaţă la 
Liverpool la bordul vaporului „Goldering”, spre a se duce în Noua 
Caledonie. 


229 


— Ponson du Terrail — 


Această ştire era aşa de neprevăzută încât miss Cecilia nu 
putu să-şi oprească un gest de mirare. 

— Cum! zise ea, a plecat? 

— Siguranţa vieţii lui cerea asta. 

Miss Cecilia tresări. 

Rocambole adăugă: 

— Acum patru zile, sir Arthur Newil fusese condamnat să fie 
ars de viu, împreună cu o ţigancă, amanta lui, şi sentinţa era să 
fie executată, dacă el nu reuşea să fugă. 

Miss Cecilia îl privea pe Rocambole cu un fel de uimire şi se 
întreba, fără îndoială, dacă nu avea un nebun în faţa ei. 

— Dar, domnule, zise ea, fii bun şi spune-mi dacă dorm, sau 
sunt trează. 

Privirea lui Rocambole era aşa de rece, încât excludea 
posibilitatea unei glume. 

— Miss Cecilia, zise el, nu visezi. Şi ceea ce îţi spun e purul 
adevăr. S-a găsit în capitala Angliei, o naţiune civilizată, s-a 
găsit, zic, un tribunal misterios care l-a condamnat pe sir Arthur 
Newil să fie ars de viu. Şi acest tribunal, miss Cecilia, avea ca 
preşedinte un om al cărui nume l-am scris pe cartea mea de 
vizită: sir George Stowe. 

Miss Cecilia scoase un țipăt, dar privirea lui Rocambole era 
aţintită asupra ei, şi dânsa nu îndrăzni să protesteze. 

Rocambole continuă: 

— Te-ai putea îndoi de cuvântul meu, căci îţi sunt un 
necunoscut, dar nu te vei îndoi desigur de afirmaţiile lui sir 
Arthur Newil. 

Şi dădu miss Ceciliei scrisoarea pe care sir Arthur o scrisese 
sub ameninţarea revolverului. 

Gentilomul nu omisese nici un amănunt; el mărturisise miss 
Ceciliei iubirea sa pentru ţiganca Gipsy şi întrevederile lor 
misterioase, răpirea lui şi ultima sa întrevedere cu sir George 
Stowe. 

Miss Cecilia citind acele rânduri rămase ca trăsnită. 

Cu toate acestea amorul ei tot mai vorbea. 

— Domnule, zise ea deodată, ştii că sir Arthur Newil m-a iubit? 

— Ştiu, domnişoară. 

— Cine îmi spune că această scrisoare... nu e... o calomnie? 

— Miss Cecilia, răspunse cu gravitate Rocambole, dacă vrei 
să-mi acorzi un termen de trei zile, ţi-l voi arăta pe sir George 
Stowe prezidând o adunare de strangulatori. 

Aceste cuvinte produseră asupra fetei o transformare radicală. 


230 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


— Dacă faci asta, zise ea, dacă mi-ai spus adevărul, amorul pe 
care îl am pentru acest om se va schimba în ură şi nu voi avea 
odihnă până ce el nu va plăti crimele din viaţa sa. 

— M-am bizuit pe dumneata, zise cu răceală Rocambole. 

Şi se sculă luându-şi adio de la tânăra fată. 


Capitolul LXXV 

A cincea zi a acestei retrageri forţate, la care sir George Stowe 
se condamnase de la evenimentele din Hampstead, trecuse şi 
gentilomul nu ştia nimic nou. 

Nici o veste de la miss Cecilia. 

El scrise tinerei fete şi ea nu-i răspunse. 

In fiecare dimineaţă noul său servitor, căci se ştie ce devenise 
nenorocitul de John, îi aducea ziarele şi scrisorile. 

Sir George Stowe le citea cu nerăbdare. 

| se părea întotdeauna că citeşte un articol în care se 
relatează salvarea miraculoasă a ţigăncii Gipsy şi vreo scrisoare 
fulgerătoare adresată poliţiei engleze de sir Arthur Newil. 

Nimic nu se întâmplă însă. 

În fine, în seara zilei a cincea, sir George Stowe se hotărî să 
iasă din casă. 

El începu prin a se duce la masă la clubul „West-india”. Fu 
primit ca de obicei. 

Numai un membru îi spuse că nu-l văzuse de mult timp. 

Sir George Stowe, puţin mai liniştit, răspunse că se dusese la 
vânătoare. 

Un altul îl întrebă cum stă cu căsătoria lui cu miss Cecilia. 

Gentilomul luă un aer misterios şi el nu mai stărui, căci 
discreţia e o virtute mai ales a englezilor. 

Un altul îi spuse ca nici sir Niwely nu se arătase de mult timp. 

Sir George Stowe răspunse că sir Niwely probabil se dusese la 
regimentul săi şi se îmbarcase pentru India. 

In fine, un al patrulea membru al clubului îi povesti moartea 
pretendentului la mâna miss Ceciliei, care fusese strangulat în 
stradă. 

Atunci se deschise vorba despre strangulatori. 

Sir George Stowe stătea liniştit. 

De altfel, părerea generală a clubului era că strangulatorii din 
Londra erau nişte hoţi. 

Nimeni nu vorbi despre sir Arthur Newil. 

Era aşa de mult de când el nu fusese văzut la club încât 


231 


— Ponson du Terrail — 


fusese uitat. 

La ora zece seara, sir George Stowe ieşi de la club liniştit. 

Dar ce se petrecuse la Hampstead? 

Oamenii îndrăzneţi care o răpiseră pe Gipsy de pe rugul în 
flăcări, nu erau oameni care să se oprească la mijlocul drumului. 

Sir George Stowe avea în buzunar o pereche de revolvere şi 
un pumnal. 

El se urcă într-o trăsură şi se duse la Hampstead. 

Dar, sosind în sat, el dădu drumul birjarului şi făcu pe jos calea 
până la pagodă. 

Hampstead era pustiu seara; dacă întâlneai ici şi colo câte un 
trecător întârziat pe străzi. 

Sir George sosi la zidurile marii grădini ce înconjura pagoda, 
fără să se fi întâlnit cu nimeni. 

Spre marea sa satisfacţie, i se păru că totul e liniştit în 
interior. 

Totuşi, sir George Stowe, care avea o cheie, nu îndrăzni să 
intre înăuntru numaidecât. 

El se duse într-o cârcimă, unde ceru un pahar cu vin. 

Această cârciumă era cea frecventată de groparul vorbăreţ. 

Stând la o masă vecină, sir George Stowe ascultă convorbirea 
groparului cu alte câteva persoane. 

Ei vorbeau de alegerile ce erau apropiate. 

Nimeni nu pomeni nimic despre pagodă. 

incurajat, sir George Stowe plecă din cârciumă şi se duse la 
pagodă. 

Ajungând la poartă, o deschise cu cheia ce o avea în buzunar. 

La zgomotul ce-l făcu poarta, se deschise o uşă a straniului 
edificiu. 

Femeia cu brăţările de aur, chiar aceea care o primise pe 
Gipsy, ieşi înaintea lui sir George Stowe. 

După obiceiul ei, ea se prosternă şi îl numi „Lumină”, ceea ce i 
se păru de bun augur anglo-indianului, care se temea că-şi 
pierduse autoritatea. 

Apoi ea îi spuse: 

— Sir James Niwely te aşteaptă cu nerăbdare, Lumină. 

— Niwely! exclamă sir George. 

— El trăieşte, zise femeia cu brăţările de aur. 

Sir George Stowe respiră uşurat. 

— Glonţul a alunecat de-a lungul coastelor şi rana e uşoară. 

Sir George Stowe o urmă pe femeie într-o sală, care n-avea 
nimic extraordinar, şi unde ea îi oferise ţigăncii Gipsy de 


232 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


mâncare. 

Acolo se afla sir James Niwely. 

Baronul deşi era palid, nu era însă în pat. 

El se sculă la rândul său de pe scaun şi se prosternă în faţa lui 
sir George Stowe. 

— Ah! Lumină, zise el, aşteptam mai repede întoarcerea 
dumitale. 

— Intoarcerea mea! întrebă sir George Stowe. 

— Dar, continuă sir Niwely, ai vrut mai înainte să-i termini pe 
toţi pretinşii fii ai lui Siva. Căci, linişteşte-te, Lumină, am ridicat 
moralul abătut al oamenilor noştri şi ei sunt astăzi plini de 
ardoare. 

Sir George Stowe îl ascultă pe baron şi credea că visează. 

— Astfel, zise el, aici nu s-a întâmplat nimic? 

— Nimic decât ceea ce ştii... 

— Pretinşii fii ai lui Siva, adică francezul şi banda sa... 

— l-ai exterminat la Londra, nu-i aşa? 

— Nu, zise sir George Stowe. 

— Dar ai prins-o din nou pe Gipsy? 

— Nu. 

— Cel puţin pe sir Arthur... 

— Nu. 

— In fine, zise sir James Niwely cu mirare crescândă, ai 
revăzut-o pe miss Cecilia. 

— Nu. 

De astă dată baronul Niwely scoase un țipăt de uimire. 

— Dar ce ai făcut timp de cinei zile? zise el privindu-l pe sir 
George Stowe. 

— Ce-am făcut? 

— Da. 

— Nimic... 

Sir james Niwely se sculă din fotoliul său şi-l privi pe sir 
George Stowe cum nu-l privise niciodată... 

Atunci sir George Stowe tresări şi-şi încruntă sprâncenele. 

Sir George Stowe era la Londra şeful suprem şi el n-avea în 
jurul său decât sclavi, care nu aveau voie să-l întrebe nimic. 

Cu toate acestea privirea lui sir James Niwely era liniştită, 
mândră şi lipsită de orice respect. 

— Aşadar, zise el, n-ai făcut nimic? Ţi-a fost frică?... 

Anglo-indianul păli de mânie. 

— Sclavule, zise el, uiţi cine sunt, ca să-mi vorbeşti astfel? 

Dar sir James Niwely continuă: 


233 


— Ponson du Terrail — 


— E aici un sclav şi un om căruia îi datorezi supunere, zise el. 
Sir George Stowe, ţi-ai pierdut puterea; şi în virtutea, puterilor 
secrete ce mi-au fost încredințate, te detronez. 

In acelaşi timp căpitanul de cipays scoase o hârtie din sân şi o 
întinse lui Sir George Stowe. 

Această hârtie era acoperită de semnături. 

Sir George Stowe se uită la acea hârtie, scoase un țipăt şi 
căzu apoi în genunchi înaintea lui sir James Niwely, zicând: 

— lartă-mă... ţie îţi revine de acum înainte titlul de „Lumină”. 
Mă voi supune. 


Capitolul LXXVI 

Pentru a da o explicaţie scurtă şi rapidă, la fel de rapidă, dar şi 
neaşteptată, aşa cum a fost scena care a avut loc, e necesar să 
spunem câteva cuvinte despre această stranie şi misterioasă 
asociaţie a strangulatorilor care, nemulţumiţi că însângerează 
doar India, se răspândeau acum în Anglia. 

S-a scris mult despre thugi sau strangulatori; dar, poate, nu s- 
a spus niciodată adevărul asupra scopului real al afiliaţiei lor. 

Tot ca şi pe timpul primilor creştini, când proconsulii romani 
dădeau pe necfiţi fiarelor din arenă, sub pretextul religios, tot 
aşa scopul aparent al strangulatorilor era dorinţa de a plăcea 
zeiţei Kali şi tuturor divinităţilor sinistre care populează olimpul 
indian. 

Şi proconsulii, care îi persecutau pe creştini, nu mai credeau 
de mult timp în Jupiter, în lunona şi în alte divinităţi pe care le 
adora poporul Romei. 

Dar poate că în afara acestor fanatici pe care îi aţâţau 
ameninţându-i cu mânia zeiţei sau făgăduindu-le recompensele 
ei, erau alţi oameni, care ca şi proconsulii, nu credeau deloc în 
acele divinităţi. 

In pădurile seculare ale Indiei, poate se aflau câţiva oameni 
mai puţin creduli decât poporul pe care îl guvernau din umbră, 
care se întruniseră şi-şi spuseseră: 

— Noi trebuie să scuturăm cu orice chip şi prin orice mijloc 
jugul englez. 

Sus, asociaţia strangulatorilor era politică; jos, ea nu era decât 
o adunare de fanatici religioşi. 

Acest misterios guvern, al cărui şef era întotdeauna invizibil, 
întrebuința de preferinţă indienii orbiţi de fanatismul religios. 

Dar desigur că alături de acei care credeau în zeiţa Kali, 


234 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


supunându-se ei, aveau obiceiul să pună adesea, cu un titlu 
aparent de subalterni, pe alţi oameni, care la un moment dat 
trebuia să exerseze puterea supremă. 

Astfel, acei care îl trimiseseră pe sir George Stowe la Londra îi 
dăduseră ca locotenent pe baronul sir James Niwely. 

Sir George Stowe era un fanatic; el era convins că după 
moarte îl aşteaptă plăcerile raiului zeiţei Kali. 

El credea cu convingere că sufletul tatălui său locuia în corpul 
unui mic peşte roşu. 

Sir James Niwely avea aceleaşi convingeri? 

Vom vedea aceasta mai târziu. 

Până în acest moment baronul Niwely manifestase un mare 
respect faţă de sir George Stowe. Acum rolurile se schimbaseră 
deodată. Sir George Stowe vorbea cu cea mai mare deferenţă. 

— Când am plecat amândoi, îi zise baronul, ştiam că nu vei 
putea păstra puterea cu care ai fost investit. Dar am vrut să te 
las să mergi până la capăt, fiind sigur că vei recunoaşte 
autoritatea mea, în ziua când voi dori aceasta. 

Sir George Stowe îşi aplecă cu umilinţă capul. Sir James Niwely 
continuă: 

— De când suntem la Londra şi ai avut autoritatea, ce ai 
făcut? l-ai trimis pe Osmanco şi pe Gurhi ca să o stranguleze pe 
fiica generalului rus. Osmanco şi Gurhi au fost păcăliţi ca nişte 
copii de acest francez care te urmăreşte. De doi ani Gipsy avea 
un amant şi tu nu ştiai nimic. Eu am aflat aceasta. Intâmplarea, 
care e cât se poate de fericită pentru noi, face ca amantul 
tigăncii Gipsy să fie tocmai sir Arthur Newil care e vărul miss 
Ceciliei şi poate împiedica căsătoria ta cu ea. Sir Arthur Newil ne 
scapă şi Gipsy e răpită... Şi tu te întorci foarte liniştit în casa pe 
care o ocupi în Londra şi unde stai închis în aşteptarea 
evenimentelor... Asta e nostim. 

Sir George Stowe continua să stea cu capul plecat. 

După o scurtă tăcere, baronul Niwely continuă: 

— Citeşte acest ordin pe care-l am de la acei cărora ne 
supunem amândoi; tu vei vedea că am dreptul de viaţă şi 
moarte asupra voastră a tuturor. Dacă aş face un semn, toţi 
indienii, care sunt aici şi care până acum te-au numit Lumină, s- 
ar repezi la tine şi te-ar ucide... 

— Sunt gata să mor, murmură sir George Stowe cu 
resemnare. 

— Da, reluă sir James Niwely, dar e nevoie ca tu să trăieşti. 
Dacă nu eşti în stare să comanzi, poate vei fi în stare să te supui. 


235 


— Ponson du Terrail — 


Sir George Stowe îşi ridică fruntea. 

Baronul continuă: 

— Ai inspirat o patimă înfocată miss Ceciliei. Ea e una din cele 
mai bogate fete din Anglia, şi tu ştii bine că aurul Angliei, 
această spoliatoare a naţiunilor, trebuie să se întoarcă în India. 
Trebuie, de asemenea, să te însori cu miss Cecilia. 

Sir George Stowe făcu un semn de consimţire. 

— Crezi tu, adăugă sir James, că numai cu scopul de a 
satisface pasiunile zeiţei Kali atâtea fete englezoaice au fost 
marcate pe sân sau pe umăr şi condamnate la un celibat etern? 

Sir George tresări şi-l privi pe sir James. 

Baronul continuă cu un fel de dispreţ. 

— Religiile ca a noastră ajută la guvernarea poporului. Tu eşti 
un fanatic şi, până în acest moment, ai crezut în existenţa zeiţei 
Kali. 

Aceste cuvinte fură ca o lovitură de trăsnet pentru sir George 
Stowe. 

EI îl privi pe baron cu uimire, spaimă şi aproape cu oroare. 

Omul pe care-l avea în faţa lui, omul căruia de aici înainte 
trebuia să i se supună, acest om îşi renega credinţa, acest om 
nega existenţa acestei divinităţi, căreia el, sir George Stowe, îşi 
sacrificase viaţa şi pentru care-şi mânjise cu sânge de atâtea ori 
mâinile... 

Şi zeiţa nu-l trăsnea pe necredincios!... 

Baronul sir James Niwely surâdea liniştit... 

Acesta din urmă pricepu tot ce se petrecea în inima lui sir 
George Stowe. 

Şi, punându-i din nou în faţă acest ordin misterios, care îl 
făcea de aici înainte sclav, sir James îi spuse cu un accent de 
autoritate: 

— Mă vei asculta până la capăt. 

Sir James Niwely vroia acum ca o rază de lumină să pătrundă 
în întunericul ce învăluia misterioasa asociaţie a strangulatorilor. 


Capitolul LXXVII 

Sir George Stowe nu-şi revenise încă din emoția pe care i-o 
produseră cuvintele baronului Niwely, când acesta reluă: 

— Asociaţia noastră există de aproape şaizeci de ani. Ea are 
două motive de existenţă: unul pentru cei proşti, din clasa cărora 
făceai parte: „Supunere zeiței Kali!” şi altul pentru cei care ne 
guvernează, adică pentru fracțiunea luminată a sectei noastre: 


236 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


„Ura şi distrugerea Angliei”. Acum începi să pricepi? 

— Ascult, zise cu răceala sir George Stowe. 

— Când englezii au năvălit în India, continuă sir James, 
părinţii, şefii triburilor, oamenii de litere cum spun vecinii noştri 
chinezi, au priceput că această mare corupătoare de naţiuni va 
subjuga rasa indiană şi o va abrutiza puţin câte puţin, dacă nu se 
vor opune alte arme defensive decât dragostea de patrie şi de 
libertate. 

Spre a lupta cu Anglia, cu forţe egale, trebuia să se opună o 
barbarie aparentă civilizaţiei sale otrăvite. 

De aceea toţi acei care nu mai credeau de mult timp nici în 
Vişnu şi în nenumăratele sale încarnaţii, nici în zeiţa Kali, 
principiul răului, nici în zeul Siva, principiul binelui, dar care 
doreau ca India să fie liberă, de la Marea Roşie până la izvoarele 
Gangelui, se sprijiniră pe fanatismul religios. Atunci apărură 
strangulatorii. Şi tot ca unele societăţi secrete din Europa, şefii 
noştri începură să-şi afilieze englezi pe care îi înfierau spre a 
spune astfel. 

Baronul se opri un moment pentru ca să se odihnească, pe 
când sir George Stowe îl privea mirat şi părea că se întreabă 
dacă nu e jucăria unui vis 

Apoi baronul reluă: 

— Sunt la Londra şi la Calcutta unii ofiţeri superiori ai armatei 
de uscat şi de mare care fac parte din secta noastră. Aceştia nu 
cred la fel ca şi mine în zeiţa Kali, aceştia nu strangulează ca noi, 
dar lasă să se stranguleze. Unii sunt legaţi de India prin legături 
oculte, alţii ne servesc din interes şi calcul. Vrei o dovadă? 

Şi baronul se opri din nou. 

De astă dată scoase din buzunar o ţigară. Apoi o chemă pe 
femeia cu brăţările de aur, care alergă cu o lampă în mână. 

Sir James Niwely aprinse ţigara şi reluă: 

— Ştii istoria Nadeiei Komistroi, a cărei mamă, miss Anna 
Harris, consacrată zeiţei Kali, a fost strangulată când a născut-o 
pe fiica ei. Ştii, de asemenea, că Nadeia are o fată şi că 
amândouă trebuie să moară. 

Sir George Stowe se înclină: 

— Da, reluă sir James Niwely, ştii asta; dar ceea ce nu ştii, e 
pentru ce sunt condamnate şi marcate? 

— Pentru că zeiţa a vrut astfel. 

— Inocentele! răspunse sir James Niwely dând din umeri, zeiţa 
nu vrea decât ceea ce noi vrem. Ce nu ştii, îţi voi spune eu. Miss 
Anna, tânăra fată care voia cu orice chip să se căsătorească cu 


237 


— Ponson du Terrail — 


generalul rus Komistroi, era fiica lordului Harris, guvernatorul din 
Calcutta. 

— Ştiu asta. 

— Lordul Harris, fusese crud cu indienii şi răzbunarea 
strangulatorilor îl urmărea. Dar ne-am fi mulţumit să-l 
strangulăm pe lordul Harris fără să ne atingem de fiica lui, dacă 
dânsa n-ar fi avut o soră. Deci ascultă: Lordul Harris avea un 
frate mai tânăr decât dânsul cu douăzeci de ani. Acest frate 
dorea să pună mâna pe imensa avere a lordului Harris şi se 
gândise să intre în stăpânirea ei căsătorindu-se cu una din fetele 
fratelui său, ucigând-o pe cealaltă. 

— Ei bine? întrebă sir George Stowe. 

— Sir John Harris era afiliat la secta strangulatorilor pe care 
fratele său o persecuta. 

Anglo-indianul făcu un gest de surprindere. 

— Lordul Harris strangulat, sir John Harris a devenit 
protectorul nepoatei sale cu care s-a căsătorit şi care se 
numeşte miss Ellene. Miss Anna a murit, dar ea are o fiică, 
Nadeia, care ar putea într-o zi sau alta să reclame înaintea 
tribunalelor englezeşti jumătate din averea lordului Harris. 

— Ah! zise sir George Stowe, în mintea căruia se producea, 
încetul cu încetul, o reacție, încep să pricep. 

— Pentru asta trebuia ca bătrânul Komistroi să moară, ca 
Nadeia să moară şi ca fiica lor să moară împreună cu dânşii; căci 
sir John Harris, devenit lord Harris, a rămas credincios 
misterioasei noastre asociaţii. 

— Dar, strigă sir George Stowe, dacă e astfel, de ce am ţinut 
atâta ca Gipsy să nu se mărite şi am vrut să o ardem pe această 
nenorocită ţigancă? 

— Tu îmi ceri o altă istorie, răspunse sir James Niwely. 

— Ascult, zise sir George Stowe. 

— Nu, răspunse sir James, ţi-o voi spune mai târziu, căci e cam 
lungă şi apoi avem alte lucruri mai serioase de făcut. 

Sir George Stowe se înclină în semn de supunere. 

— Sunt, reluă baronul, de aici înainte stăpânul tău absolut. 

— Mă voi supune. 

— Dar e zadarnic ca oamenii care execută ordinele noastre să 
ştie despre detronarea ta. Pentru dânşii tu vei fi tot Lumină, 
pentru mine tu vei fi sclav. Tu le vei transmite ordinele pe care ţi 
le voi da. 

Sir George Stowe se înclină. 

— Acum, cine e acest om, care îndrăzneşte să ne atace? De 


238 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


unde vine? Cum se numeşte? 

— Nu ştiu. Tot ceea ce pot să-ţi spun e că locuieşte în 
Haymarket într-o căsuţă mică. 

— Singur? 

— Nu, împreună cu o femeie care trece drept a sa. 

— E frumoasă? 

— Foarte frumoasă. 

— O voi vedea, zise sir James. Pentru moment ascultă bine 
instrucţiunile mele. 

— Vorbeşte... 

— Nu trebuie să ne ocupăm de francez... nu trebuie să o 
căutăm pe Gipsy. 

— Ah! 

— De asta mă voi ocupa eu. 

— Totuşi am jurat o ură de moarte acestui om, zise sir George 
Stowe. 

— Sclavule, zise cu răceală sir James Niwely, ura e un 
sentiment care nu trebuie să fie decât în inimile acelora care 
comandă. Tu nu mai eşti decât un instrument. Supune-te. 

Sir George Stowe se înclină din nou. Dar, lucru ciudat! Ura ce 
clocotea în sufletul său şi-a schimbat în mod subit curentul. 

Nu mai era Rocambole, acela pe care sir George Stowe îl ura 
din toată inima lui sălbatică. 

Ci el îl ura acum pe baronul sir James Niwely, care-l călca în 
picioare. 


Capitolul LXXVIII 

Erau orele patru dimineaţa când sir George Stowe se întoarse 
acasă. 

Haymarket este cartierul Londrei unde se face din noapte zi. 

Orgia engleză este tăcută, dar e în acelaşi timp şi brutală şi 
sinistră. O populaţie în care ambele sexe chefuiesc şi 
benchetuiesc prin toate părţile. Civilizaţia în corupţia ei cea mai 
hidoasă, viciul în oroarea sa, toate acestea reglementate prin 
legi şi regulamente, îşi dau întâlnire în Haymarket. 

Sir George Stowe înainte să ajungă la uşa casei sale a fost 
întâmpinat de irlandeze şi de tot soiul de cerşetori. 

Şi se simţi mai puţin mişcat ca altă dată şi nici nu se gândi să 
îngenuncheze. 

Totuşi o luptă supremă se dădea în inima şi mintea 
sălbaticului. 


239 


— Ponson du Terrail — 


Pentru ultima dată el mai crezu în tradiţiile copilăriei sale şi 
murmură: „Tată!” 

Peştele îşi continuă evoluţiile sale. 

„Tată, murmură sir George Stowe, dacă într-adevăr sufletul 
tău s-a refugiat aici, să se manifeste acum! Trebuie să mai cred? 
Trebuie să mă îndoiesc? Odinioară, când te întrebam, tu coborai 
în adâncul apei şi stăteai nemişcat... Ei bine! tată, te conjur să 
mai faci acelaşi lucru; îl voi considera pe sir James Niwely 
mincinos, şi îl voi lovi în numele zeiţei pe care ai servit-o şi o 
servesc!” 

Micul peşte nu ţinu cont de această rugăminte. 

El continuă să înoate foarte liniştit. 

Sir George Stowe, disperat, se întoarse spre o statuie de bronz 
care o reprezenta pe zeiţa Kali, şi care era o miniatură a acelei 
statui colosale care se înălța în pagoda din Hampstead. 

„Şi tu, zise el, tu, pentru care mi-am însângerat adesea 
mâinile, tăcută divinitate pe care India o adoră şi a cărei 
existenţă a negat-o un păcătos, dacă tu eşti zeiţa care prezidezi 
moartea, dacă ai puterea să te manifeşti, în faţa acelora care te 
servesc, te conjur să faci asta!” 

Bronzul rămase nemişcat ca orice statuie. 

Anglo-indianul scoase un țipăt surd şi-şi ascunse faţa în mâini. 

Pentru prima oară, poate, sălbaticul indian, strangulatorul, avu 
un moment de milă. 

El avea milă de poporul englez, inamicul rasei sale. 

El aruncă zece şilingi la dreapta şi la stânga. 

Irlandezele se bătură pe tăcute, căci nu aveau voie să facă 
zgomot, şi îşi smulseră una alteia banii gentilomului. 

Anglo-indianul intră în casă şi se plimbă un moment 
îngândurat în grădiniţa care preceda casa sa. 

Sir George Stowe trăise într-o oră mai multe secole. 

Convingerile vieţii sale întregi zburaseră într-un minut. 

Astfel deci un om afiliat, ca şi dânsul, la secta strangulatorilor, 
spunea sus şi tare că zeii indieni nu trăsniseră pe loc pe acel 
păcătos. 

Şi Sir George Stowe însuşi, credinciosul, simţea că bănuiala îi 
pătrunde în inimă. 

El intră în casă şi făcu un lucru nemaiauzit. Intrând în odaia 
lui, el nu se mai dezbrăcă de hainele sale profane pentru ca să 
intre în pagoda miniaturală unde sufletul tatălui său locuia în 
corpul unui mic peşte roşu. 

El deschise uşa şi intră îmbrăcat, cu pălăria pe cap, neglijând 


240 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


să aprindă lampa ce era atârnată în tavan şi mărginindu-se să 
pună pe o mobilă lumânarea pe care o luase din antecameră. 

Apoi, oprindu-se în prag, el se uită în jurul său. 

Pentru prima oară picturile care decorau pereţii şi reprezentau 
diferitele incarnaţii ale lui Vişnu, i se părură ciudate şi chiar 
ridicole. 

Ce idee ciudată! 

El înaintă până la bazinul în care micul peşte înota liniştit. 

— Oh! zise el în fine, adoram un idol; mi-am consacrat deci 
tinereţea unor superstiții ruşinoase şi nedemne de un adevărat 
gentilom, şi ceea ce sir James Niwely spunea adineauri e deci 
adevărat! Fanatic idiot, mi-am pus fanatismul meu în serviciul 
urii şi al ambițiilor care nu mă priveau. Şi aceşti oameni care 
făceau din mine un instrument prefăcându-se că mi se supun, 
mă calcă în picioare acum şi vor să mă zdrobească! Ah! Ah! Ah! 

El râse în chip sălbatic şi continuă: 

— Ei bine! Dacă tu exişti, trăsneşte-mă, o zeiţă, căci eu te 
reneg! 

Şi răsturnă statueta care se rostogoli cu zgomot pe parchet. 

Zeița nu se sculă şi nici nu se urcă pe piedestalul său. 

Cu o lovitură de picior, sir George Stowe sparse bazinul în care 
înota peştele cel roşu. 

Apa se răsturnă şi peştele se rostogoli pe parchet. 

— Vom vedea dacă adăposteşte sufletul tatălui meu, zise el. 

Şi zdrobi peştele cu călcâiul. 

Nimic supranatural nu se întâmplă. 

Atunci sir George Stowe izbucni în hohote de râs şi ieşi din 
pagodă. 

Preotul răsturnase altarul, credinciosul devenise ateu... 

Dar rămânea omul. Un om alterat prin răzbunare, un om 
umilit, un om care fusese sclav... 

Şi sir George petrecu mai multe ore plimbându-se prin odaia 
sa, ca o fiară sălbatică în cuşcă. 

Îi trebuia tot sângele lui sir James Niwely! 

Trebuia să-i extermine pe toţi acei oameni care i se supuneau 
odinioară. 

Sir George Stowe devenise deodată, cel mai teribil inamic al 
strangulatorilor. 

Şi cum se făcuse ziuă, sir George Stowe îşi aranjă ţinuta şi 
murmură: 

„E un om care s-a războit cu mine şi care m-a învins. Acest om 
e francezul. De ce nu aş face dintr-însul aliatul meu?” 


241 


— Ponson du Terrail — 


Din acel moment hotărârea lui sir George Stowe era luată. 

El se va duce la Rocambole şi îi va dezvălui secretul 
strangulatorilor. 

Şi ieşi, se urcă într-o trăsură şi se duse la căsuţa locuită de 
francez şi soţia sa, adică la Rocambole şi Vanda. 


Capitolul LXXIX 

Trecuseră opt zile. 

Sir James Niwely, care locuia de câtva timp într-un frumos 
apartament în Piccadilly, la hotelul „Prinţul Regent”, petrecuse 
aceste opt zile foarte îngrijorat. 

El nu îl revăzuse pe sir George Stowe. 

Anglo-indianul nu apăruse nici la pagoda din Hampstead, nici 
la casa lui după acea noapte bogată în evenimente, în care el 
sfărâmase bazinul în care sufletul tatălui său înota sub forma 
unui peşte roşu. 

Dar numai după trei zile sir James Niwely, noul şef al 
strangulatorilor, pornise în căutarea lui. 

O reflecţie absolut firească îl împiedicase pe baron să facă 
acest lucru mai devreme. 

„Sir George Stowe, îşi spusese, nu vrea să apară înaintea mea 
decât reabilitat. El doreşte să îmi dovedească că nu merită să fiu 
aşa sever cu dânsul şi va veni să îmi anunţe apropiata lui 
căsătorie cu miss Cecilia”. 

Această presupunere era destul de înţeleaptă pentru ca 
baronul să stea liniştit trei zile, să-şi îngrijească rana şi să 
aştepte întoarcerea lui sir George Stowe. 

Totuşi, cum acesta nu venea, în seara celei de-a treia zi, sir 
James Niwely începu să-şi încrunte sprâncenele. 

Ce însemna această absenţă prelungită? 

Sir James părăsi pagoda din Hampstead, într-o seară, în cel 
mai mare mister şi se duse la Haymarket. 

El sună de mai multe ori la uşa lui sir George Stowe şi nu 
căpătă nici un răspuns. 

Zidul grădinii nu era foarte înalt. 

Sir James îi dădu zece guinee birjarului care-l adusese şi-i 
spuse: 

— Această casă e a unei femei pe care o iubesc, pentru care 
mă ruinez şi pe care o bănuiesc că mă înşeală. 

— Am priceput, murmură birjarul. 

Sir James îi ceru să tragă trăsura lângă zid, se urcă pe coşul 


242 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 
trăsurii şi sări peste zid în grădină. 

Grădina era pustie, poarta casei închisă. 

Sir James deschise uşa cu umărul şi se află în sală. 

O mare dezordine domnea aici, după cum a putut să constate 
aprinzând un felinar de buzunar. 

Apoi sir James urcă la etajul întâi. 

Un spectacol destul de straniu i se înfăţişă atunci privirii 
baronului. Uşa pagodei, ce era închisă de obicei, era deschisă, 
dată de perele. 

Sir James pătrunse înăuntru. 

Statuia de bronz, reprezentând-o pe zeiţa Kali, şi sfărâmăturile 
bazinului zăceau la pământ, împreună cu peştele pe care sir 
George Stowe îl zdrobise cu călcâiul. 

Lucrul era evident: anglo-indianul îşi sfărâmase idolii. 

Dar asta era o dovadă de trădare? Desigur că nu. 

Sir James nu îi dovedise lui sir George Stowe că scopul 
strangulatorilor era curat politic? 

Sir James deschise mobilele, trase cutiile, găsind scrisori, 
bancnote şi piese de aur. 

Asta era o dovadă că sir George Stowe nu era decât absent şi 
că se va întoarce acasă. 

Dar unde era? Asta era un mister! 

Sir James se întoarse la trăsură pe acelaşi drum pe care 
venise. 

Apoi se duse la clubul „West India”. 

Saloanele clubului erau pline de lume. 

Se vorbea cu glas tare şi se auzeau exclamaţii de mirare. 

Conversaţia, care părea generală, era aşa de animată încât sir 
James Niwely intră şi se amestecă într-un grup de gentilomi fără 
să fie băgat în seamă. 

— E de necrezut! spuneau unii. 

— Aşa de necrezut, răspundea un gentilom deja bătrân, încât 
aştept să-l văd pe lordul Harris ca să pot crede. 

— Gentilomilor, reluă un tânăr pe un ton batjocoritor, credeți- 
mă, miss Cecilia ne-a făcut un mare serviciu refuzându-ne mâna. 
Numele de miss Cecilia îl făcu să tresară pe sir James Niwely. 

Deodată, un membru al clubului îl zări: 

— lată-l pe baron, zise el, mă prind că ştie afacerea în toate 
amănuntele ei. 

— Ce afacere? întrebă sir James. 

— Nu eşti amicul lui sir George Stowe? 

— Fără îndoială. 


243 


— Ponson du Terrail — 


Şi sir James tresări din nou. 

— Atunci ştii totul? 

— Dar ce? 

— Sir George Stowe a răpit-o pe miss Cecilia. 

Mirarea întipărită pe faţa lui sir James dovedi membrilor 
clubului „West India” că el nu ştia nimic şi că sir George Stowe 
nu-i spusese deloc planurile sale. 

— Să vedem, domnilor, zise el, despre ce este vorba? 

— Ţi s-a spus: sir George Stowe a răpit-o noaptea trecută pe 
miss Cecilia. 

— Cu voia ei? 

— Desigur. 

— Credeam, zise cu răceală sir James, că i se acordase mâna 
frumoasei miss. 

— Nu; în ultimul moment tatăl şi mama au refuzat să-şi dea 
consimţământul. 

— Şi unchiul? 

— De asemenea. 

— Atunci el a răpit-o? 

— leri seară, zise un tânăr care părea bine informat, miss 
Cecilia a pretextat o indispoziţie şi s-a retras în apartamentele ei. 

— Şi apoi? 

— După o oră ea a părăsit palatul pe o poartă dosnică, 
împreună cu o femeie, bona ei, s-a dus la Douvres unde sir 
George Stowe o aştepta, şi azi dimineaţă se aflau la Calais, în 
momentul în care rudele sale, îngrijorate că nu o vedeau, 
pătrunseseră în odaia ei, unde găsiră o scrisoare în care ea le 
făcea cunoscută hotărârea ei. 

Sir James Niwely era uimit. 

Totuşi faţa lui rămase nepăsătoare. 

„lată o lovitură frumoasă, se gândi el, şi sir George Stowe se 
reabilitează complet în ochii mei.” 

Apoi el se gândi că anglo-indianul nu putuse părăsi Londra 
fără să-i scrie şi că va găsi scrisoarea în apartamentul său din 
Piccadilly. 

El se retrase de la club şi se duse acasă. 

Găsi într-adevăr o scrisoare, dar nu era de la sir George 
Stowe. 

Scrisoarea care se vedea a fi a unei femei, era necunoscută 
baronului. 

Sir James deschise scrisoarea, se uită la iscălitură şi găsi un 
nume cu totul necunoscut pentru dânsul: Vanda. 


244 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Capitolul LXXX 

Atunci, din ce în ce mai uimit, el citi: 

„Dacă, după cum se afirmă, sir James Niwely, amicul lui sir 
George Stowe, este un perfect gentilom, va veni în ajutorul unei 
femei nebune de durere şi de disperare, care-şi zice: 

Servitoarea dumitale dezolată 

Vanda.” 


Adresa, care urma după iscălitură, era exact aceea a casei 
locuită de francez şi tovarăşa sa. 

Sir James Niwely începu să studieze scrisoarea. 

Desigur mâna care scrisese această scrisoare era agitată de o 
vie emotie. 

Sir James observă aceasta cu plăcere, căci îndepărtă 
presupunerea unei curse. 

Totuşi, cu toate că nu se înnoptase încă bine, el amână vizita 
pe a doua zi, gândindu-se că ziua, în caz de neprevăzut, va fi nu 
numai sub protecţia revolverului şi pumnalului pe care le avea 
veşnic la dânsul, dar şi sub aceea a poliţiei. 

Baronul avea pe lângă înţelepciunea indianului şi calmul 
englezului. 

El se aşeză în pat, după ce-şi pansă rana, şi dormi liniştit până 
a doua zi la ora zece. 

Când se deşteptă, razele soarelui pătrundeau în camera sa şi 
păsările cântau vesele în grădina ce se găsea sub ferestrele sale. 

Sir James îşi corectă ţinuta şi plecă pe jos în Haymarket. El 
găsi fără dificultate casa indicată şi sună. O femeie veni să-i 
deschidă. 

Desigur, la Londra, frumuseţea se întâlneşte deseori pe stradă 
şi mai ales se întâlnesc femei blonde frumoase. 

Ceea ce nu-l împiedică pe baronul sir James Niwely să rămână 
uimit la vederea acestei femei îmbrăcate în negru, cu ochii 
înroşiţi de lacrimi, şi care avea în persoana ei zdrobită de durere 
un farmec imposibil de descris. 

— Ah! zise ea, eşti sir James Niwely, nu-i aşa? 

El făcu un semn afirmativ. 

Ea îi întinse mâna şi îl conduse în interiorul casei. 

— Era cât p-aci să mă îndoiesc de dumneata, zise ea, şi un 
moment... lartă-mă. Nenorocirea nu mai crede în nimic. 

Vocea sa era zdrobită şi ea părea în prada unei disperări fără 


245 


— Ponson du Terrail — 


margini. 

Sir James Niwely o urmă în casă, care părea goală. 

Ea îl conduse într-un salon de la etajul de jos. 

Apoi, ca şi cum n-ar mai fi avut putere să stea în picioare, se 
lăsă să cadă pe un scaun, spunând: 

— lartă-mă... dar nu mai ştiu cât trăiesc... şi cred că voi 
muri... 

Sir James Niwely strangulatorul, sir James misteriosul agent al 
thugilor din India, acest om a cărui inimă nu bătuse niciodată, a 
cărui rațiune rece analiza orice simţire, acest om simţea în acest 
moment un sentiment ciudat de care nu putea să-şi dea seama. 

El care văzuse fără să pălească acel înger de frumuseţe care 
se numea Gipsy urcându-se pe rug, el simţea o tulburare 
extraordinară, contemplând această frumuseţe fatală şi satanică 
a Vandei. 

Tot aşa, odinioară, sălbaticul intendent rus Nicolae Arsoff îşi 
pierduse capul revăzând-o pe fosta lui stăpână, pe aceea care 
altă dată pusese să-l bată cu cnutul. 

Vanda îi spuse cu un accent de stranie amărăciune: 

— Mă găseşti frumoasă, nu-i aşa? 

Sir James tresări şi nu răspunse nimic; dar expresia feţei sale 
vorbi pentru dânsul. 

— leri credeam că sunt, zise ea. Azi se pare că nu mai sunt. 
Sunt femeia care trăia aici cu francezul care s-a bătut în duel cu 
amicul dumitale sir George Stowe. 

— Ah! zise baronul. 

— Am fost în mod laş abandonată; acum trei zile, continua 
Vanda, în privirea căreia sir James păru că citeşte o ură 
mormântală. Şi ştii pentru cine? 

— Te ascult, zise sir James cu o emoție crescândă. 

— Pentru o ţigancă, o dansatoare de stradă, care a plecat cu 
dânsul în Franţa. 

— Acest om e nebun, zise cu răceală sir James Niwely. 

Vanda reluă: 

— El m-a părăsit pe mine, care mi-aş fi dat viaţa pentru 
dânsul, ca pe cea din urmă fată pierdută, luând ultimii noştri 
bani, nelăsându-mi nici chiar bijuteriile mele pe care mi le-a 
oferit. 

— Dar cine e acest om? întrebă sir James, care acum se 
aşezase lângă Vanda şi o luase de mână. 

— Nu mă întreba! zise ea; nu ştiu adevăratul său nume, l-am 
crezut nobil, l-am crezut bogat... am avut încredere într-însul... îl 


246 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


urăsc... 

Ea vorbea cu o energie sălbatică, şi fiecare cuvânt al ei 
pătrundea ca vârful unui pumnal în inima lui sir James. 

— İl urăsc, urmă ea, tot atât cât l-am iubit. Mai întâi am vrut 
să mor. 

Ea înlătură şalul ce-i acoperea pieptul şi sir James se dădu 
înapoi speriat. 

Pe pieptul Vandei se vedeau încă urmele sângerânde ale unei 
lovituri cu pumnalul. 


Rocambole o luă pe tânăra fată în braţe şi repetă privindu-i pe 
Distrugători: 
— La drum! 


Coasta engleză a dispărut de mult timp şi începu să se facă 
ziuă. 

Vasul rezistă foarte bine furtunii. 

Distrugătorii au adormit grămadă, pe punte. La spate, în mica 
cabină, Gipsy, culcată pe câteva paie, doarme liniştită şi e aşa 
de palidă încât s-ar spune că e moartă. 

Marmouset, îngenuncheat lângă dânsa, o priveşte şi-şi ţine 
răsuflarea. 

Şi Marmouset murmură cu naivitate: 

— Cât e de frumoasă! 

Deodată o mână se rezemă de umărul său. 

Marmousset se întoarse zăpăcit şi murmură: 

Intr-adevăr, Rocambole i-a surprins pe aceşti doi copii, pe 
copilul care doarme şi copilul care veghează. 

Dar fruntea stăpânului nu e întunecată. 

Grav, melancolic, mişcat, el îl priveşte pe Marmouset şi îi 
spune: 

— O vei iubi! 

Marmouset deveni palid, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă 
mâinile şi două lacrimi mari curseră printre degetele lui. 

Rocambole reluă: 

— Copilule, când întâmplarea te-a scos în calea mea, erai în 
fundul prăpastiei, puşcăria îţi deschidea uşile sale, şi eşafodul te 
aştepta mai curând sau mai târziu. Dar ai încă inimă şi oamenii 
de inimă pot fi salvaţi! 

247 


— Ponson du Terrail — 


Marmouset se aruncă la picioarele lui Rocambole şi îi sărută 
mâinile. 

— lubeşte-o, zise stăpânul, amorul purifică! 

Şi Marmousset se sculă în picioare, transformat, cu faţa muiată 
în lacrimi şi cu privirea mândră. 

— Stăpâne! Stăpâne! zise el cu o voce mişcată, voi face tot ce 
vei voi, mă voi duce oriunde vei voi, voi fi onest şi bun, fiindcă 
vrei, căci eşti primul om care mi-a spus că am o inimă! 

Şi Rocambole, nu mai puţin mişcat, se depărta murmurând 
cuvântul contesei Artoff, al frumoasei Baccarat: 

— Căinţă! 


Sfârşitul romanului 1. Distrugătorii 
din seria „ULTIMUL CUVANT AL LUI ROCAMBOLE” 


Urmează: 2. Milioanele ţigăncii 


INDEX NUME PERSOANE ŞI LOCURI 


NUME PERSOANE 

— Arthur Newil - verişorul Ceciliei 

— Barclay, mistress - guvernanta lui William (Arthur Newil) 
— Blesingfort, Lady Blesingfort - mama naturală a lui Gipsy 
— Calcraff - cârciumar în Wapping, Londra 

— Cecilia, Ceciliei - prietena lui George Stowe 

— Charring, lordul Charring - unchiul Ceciliei 

— Faro - ţigan, tatăl adoptiv a lui Gipsy 

— Gipsy - ţigancă Londra 

— Gurhi - strangulator 

— James Niwely-Kurali - baronul, căpitan de cipays 

— Johnson Wardle - pseudonim Arthur Newil 

— Kali, Zeița - zeiţă indiană 

— Kunjeb nababul 

— Milon - valet Rocambole 

— Osmanco - strangulator 

— Ralph Ounderby, sir 

— Stowe, George Stowe - pseudonim Kunjeb nababul 

— Vanda, Vandei - parteneră Rocambole 

— William domnul - pseudonim Arthur Newil 


248 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


NUME LOCURI 

— Borough - cartier popular Londra 

— Dubourg (hotel) 

— Hampstead - sat la porţile Londrei 

— Haymarket - cartier Londra 

— Liverpool 

— Piccadilly - cartier de lux Londra 

— Wapping - cartier-mahala din Londra 

— White-Chapelle, Chapelle - cartier-mahala din Londra 
— Woodstok (gara) 


NOTE 

— cnut, cnuturi - bici; nagaică. (rusă - knut) 

— thugi - strangulatori 

— cipays - soldaţi indieni sub comandă britanică 
— guinee - monedă engleză 


249 


— Ponson du Terrail — 


CUPRINS 
PARTEA ÎNTÂI - DISTRUGĂTORII 


Capitolul | 
Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 
Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 
Capitolul IX 
Capitolul X 
Capitolul XI 
Capitolul XII 
Capitolul XIII 
Capitolul XIV 
Capitolul XV 
Capitolul XVI 
Capitolul XVII 
Capitolul XVIII 
Capitolul XIX 
Capitolul XX 
Capitolul XXI 
Capitolul XXII 
Capitolul XXIII 
Capitolul XXIV 
Capitolul XXV 
Capitolul XXVI 
Capitolul XXVII 
Capitolul XXVIII 
Capitolul XXIX 
Capitolul XXX 
Capitolul XXXI 
Capitolul XXXII 
Capitolul XXXIII 
Capitolul XXXIV 
Capitolul XXXV 
Capitolul XXXVI 


250 


— Ultimul cuvânt al lui Rocambole — 


Capitolul XXXVII 
Capitolul XXXVIII 
Capitolul XXXIX 
Capitolul XL 
Capitolul XLI 
Capitolul XLII 
Capitolul XLIII 
Capitolul XLIV 
Capitolul XLV 
Capitolul XLVI 
Capitolul XLVII 
Capitolul XLVIII 
Capitolul XLIX 
Capitolul L 
Capitolul LI 
Capitolul LII 
Capitolul LIII 
Capitolul LIV 
Capitolul LV 
Capitolul LVI 


PARTEA A DOUA - SUGRUMĂTORII 


Capitolul LVII 
Capitolul LVIII 
Capitolul LIX 
Capitolul LX 
Capitolul LXI 
Capitolul LXII 
Capitolul LXIII 
Capitolul LXIV 
Capitolul LXV 
Capitolul LXVI 
Capitolul LXVII 
Capitolul LXVIII 
Capitolul LXIX 
Capitolul LXX 
Capitolul LXXI 
Capitolul LXXII 
Capitolul LXXIII 
Capitolul LXXIV 
Capitolul LXXV 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul LXXVI 
Capitolul LXXVII 
Capitolul LXXVIII 
Capitolul LXXIX 
Capitolul LXXX 


INDEX NUME PERSOANE ŞI LOCURI 
NOTE