Ponson Du Terrail — S6 — Ultimul Cuvant Al Lui Rocambole — Vol 2 Milioanele Tigancii

Ponson Du Tlerrail 


Ponson Du lerrail 


Dramele Parisului 


S6 - Ultimul Cuvânt Al Lui Rocambole - Vol. 2 - Milioanele 
Tigăncii 


Partea întâi. 

FIUL LUI MILADY (Le fils de Milady) 

Capitolul 1. 

Vântul sufla cu putere, ploaia biciuia geamurile vechiului 
castel şi focul care ardea în soba din bucătărie, adunase 
acolo pe toţi servitorii. 

Toate acestea se petreceau la castelul Rochebrune în 
Picardia la câteva leghe de Noyon, nu departe de drumul ce 
duce la Amiens. 

Rochebrune era o veche locuinţă de pe vremea 
cruciadelor, o rămăşiţă a castelelor-forturi de pe vremuri, 
ale cărui şanţuri fuseseră umplute, iar podurile înlăturate. 
Pus pe o colină, dominând o vale aproape sălbatică, cu 
zidurile înnegrite, castelul Rochebrune, iarna ca şi vara, 
avea un aspect sinistru pe care-l observa orice călător. 

În fundul văii trecea o cale, acum aproape deşartă de 
orice timp, altă dată, înainte de calea ferată, zgomotoasă în 
orice moment. 

Rochebrune era un castel legendar. Despre el se 
povesteau sute de istorioare. 

Aproape o sută de ani, castelul a fost nelocuit şi avea 
reputaţia unui loc blestemat. 

Un baron de Rochebrune, ultimul cu acest nume, îşi 
asasinase soţia. 

Mogştenitorii, nişte gentilomi, arendaseră moşiile şi 
închiseseră uşile castelului. 


Proasta reputaţie a acestui castel, despre care se spunea 
că în fiecare noapte fantoma castelanei asasinată revenea, îl 
salvase de distrugere în 1793. 

Peste trei sferturi de secol trecuseră fără ca cineva să 
pătrundă înăuntru şi fără să se prezinte vreun cumpărător. 

În fine, într-o zi, trecuseră de atunci cinci sau şase ani, 
doi englezi treceau pe acolo într-o trăsură de poştă, auziră 
povestindu-se acele legende şi avură curiozitatea de a vizita 
acel loc de teroare şi a-l cumpăra. 

E adevărat că aceşti doi englezi, sau mai bine zis acest 
englez şi această englezoaică, căci erau un bărbat şi o 
femeie, erau şi ei nişte personaje legendare. 

Femeia era nobilă, bărbatul, din contra, avea aerul unui 
intendent. 

El o numea pe stăpâna sa milady; ea îi spunea Bob. 

Milady, la sosirea ei, era o femeie de aproape 36 de ani, 
brună ca irlandezele, cu ochii negri strălucind de o flacără 
întunecată, palidă în aşa chip încât s-ar fi putut spune că eo 
fantomă şi de o frumuseţe stranie şi fatală. 

Bob era un om deja bătrân. 

El era înalt, slab, cu părul alb, cu faţa galbenă, cu 
privirea tristă, ca şi a stăpânei sale. 

Cum ei nu găsiră în sat nici un servitor care să vrea să 
vină la Rochebrune, ei aduseră servitori din Paris sau din 
altă parte. 

Timp de un an, o legiune de lucrători se siliră să 
restaureze castelul. 

Apoi, se concediară lucrătorii, şi o existenţă ciudată, pe 
care v-o înfăţişăm în continuare, începu pentru aceste două 
personaje. 

Milady ieşea călare dimineaţa, dar ea nu mergea nici în 
satele, nici în oraşele învecinate. 

Evita fermele şi casele şi nu vorbea niciodată cu nimeni, 
nici chiar cu servitorii castelului. 

Niciodată ea nu primea vreun vizitator. Până şi cerşetorii 
ocoleau Rochebrune. 


Bob, intendentul, nu era mai comunicativ decât stăpâna 
sa. 

Chiar servitorii, toţi străini de altfel, nu vorbeau cu 
nimeni. Totuşi, după cum vom vedea, ei vorbeau între ei, iar 
astă seară în bucătărie convorbirea era foarte animată. 

— lată un timp mizerabil, zise Saturniu, valetul. Doamna 
va petrece încă o noapte rea. 

— O vom auzi ţipând şi cerând iertare, zise bucătăreasa. 

— Ce păcat că nu ştim limba engleză, murmură un om 
scund, care era grăjdar la Rochebrune. El răspundea la 
numele de Jacquot. 

— La ce ţi-ar servi să ştii englezeşte? Zicea bucătăreasa. 

— Cel puţin când doamna strigă noaptea, vom pricepe 
ceea ce spune. 

— Sigur, zise Saturniu, că spiritele vor reveni în noaptea 
asta. 

— Vin adesea de câtva timp, observă Jacquot. 

— Se ştie în ce odaie se va culca milady în noaptea asta? 
Întrebă bucătăreasa. 

— Ştii, răspunse Saturniu, că ea schimba odaia în fiecare 
noapte? 

— Speră în acest fel să evite spiritele. 

— Eu, mai spuse bucătăreasa, gândesc că milady vede 
spirite acolo unde nu sunt. 

— Prostii! 

— Şi că remuşcările o aduc în această stare. 

— Remugşcările? 

— Da. 

Apoi, cu un aer misterios, bucătăreasa adăugă: 

— Cred că ea a comis o mare crimă odinioară... şi 
dovada... 

Dar bucătăreasa nu putu termina. 

Un zgomot, un zgomot neobişnuit se auzi, care nu fusese 
auzit niciodată. Era acela al clopotului de la intrarea 
castelului, pe unde nu intrase niciodată un străin. 

Cei trei servitori se sculară speriaţi şi se priviră. 


Clopotul continua să sune. 

Dar niciunul dintre cei trei servitori nu se mişcă. 
Deodată, un al patrulea personaj se ivi în pragul bucătăriei, 
cu fruntea întunecată. Era Bob, intendentul. 

— Ei bine! Strigă el. N-auziţi? 

— Dar... murmură Saturniu. 

— Cum... n-am auzit niciodată... adăugase bucătăreasa. 

— Duceţi-vă de deschideţi, zise cu severitate Bob. 

Jacquot se supuse. 

Dar se întoarse după un minut mai speriat decât cum 
leşise. 

— Domnule Bob, zise el, dacă ai şti... 

— Ce? 

— Sunt doi străini. 

— Ei bine? 

— Un om tânăr şi o femeie tânăra... uzi de ploaie. 

— Ce doresc? 

— Ei spun că trăsura lor de poştă s-a sfărâmat pe drum, 
şi că nu ştiu unde să meargă. Le-am răspuns că aici nu este 
primit nimeni 

— Şi au plecat? 

— Nu, stăruie să intre... dar... 

Bob îşi încruntă teribil sprâncenele. 

Dar, fără a spune vreun cuvânt, ieşi din bucătărie. 

Servitorii se priveau cu un fel de uimire. 

Se auzi pasul greoi ai intendentului pe scară. 

După câteva minute Bob se întoarse şi-i spuse lui 
Jacquot: 

— Du-te de le spune acelor doi străini că milady consimte 
să-i primească, cu condiţia ca mâine, cum se va face ziuă, să 
plece de la castel. 

Jacquot ieşi spre a executa ordinele, pe când Saturniu şi 
bucătăreasa continuau să se privească uimiţi. 

Capitolul II. 

După o oră, cei doi călători erau instalaţi în marele salon 
al castelului, unde li se pusese o masă lângă foc şi li se 


serviseră bucate alese. 

Dar nici Bob intendentul, nici milady nu se arătau. 

Ei nu-l văzuseră decât pe Jacquot. 

Saturniu şi bucătăreasa primiseră, de la severul Bob, 
ordinul de a nu ieşi din bucătărie. 

Aceşti doi călători nu erau alţii decât sir James Niwely şi 
Vanda. 

La Amiens, trenul expres deraiase. 

Scăpaţi zdraveni din acest dezastru, căci mai mulţi 
călători pieriseră, baronul şi noua sa tovarăşă luaseră o 
trăsură de poştă. 

Ei îşi continuaseră calea pe uscat, cu trăsura. 

Dar timpul era prost de mai multe zile, iar drumurile 
erau rele. 

Un fulger speriase caii, care o luaseră la goană nebună. 
Trăsura, răsturnându-se, se sfărâmase. 

Şi asta tocmai în valea din faţa castelului Rochebrune. 

Vizitiul, care era din partea locului, sfătuise pe cei doi 
călători să nu se ducă la poarta acelui castel. 

Dar Vanda îi spusese lui sir James. 

— Fiindcă suntem englezi, ne vor primi. 

Într-adevăr, după o oră se aflau instalaţi în sala cea mare 
a castelului, lângă foc. 

Sir James, amorezat, o admira în tăcere pe Vanda. 

Aceasta, tăcută şi tristă, îşi juca la perfecţie rolul de 
femeie abandonată. 

În fine, sir James, care ţinea cu orice preţ să 
descreţească fruntea tovarăşei sale, rupse tăcerea. 

— Suflet, scump, zise el, ne-am putea stabili într-unul din 
aceste castele fermecate? 

— Cred că da, murmură Vanda. 

— Suntem la o zeiţă, desigur, urmă sir James surâzând, e 
frumoasă oare zeiţa? Nu ştiu, căci ea nu se arată. 

— Poate va binevoi să apară mai târziu, zise Vanda. 

Dar sir James dădu din cap. 

— Dacă ar fi avut această intenţie, am fi văzut-o deja. 


Grădinarul Jacquot, singura fiinţă pe care cei doi călători 
o zăriseră de la sosirea lor la castel, intră în acel moment. 

Jacquot era un băiat destul de inteligent. 

El observase că sir James şi Vanda nu se tutuiau. 

— Cred că nu sunt bărbat şi nevastă, îşi spuse el. Intră 
învârtind cascheta în mâini şi scărpinându-se după ureche. 
— Iertare, zise el, nu vreau să vă jignesc... dar... sunt 

foarte încurcat... şi nu ştiu dacă trebuie... 

Vanda şi sir James se priviră uimiţi. 

— Domnul Bob s-a culcat, zise Jacquot. 

— Cine e domnul Bob? 

— Intendentul castelului. 

— Ei bine? Întrebă Vanda. 

— Eu n-aş îndrăzni nicicând să-l scol, continuă Jacquot 
cu spaimă. 

— Ai nevoie de dânsul? 

— Nu tocmai; dar domnul Bob a crezut că sunteţi 
căsătoriţi. 

— Ah! Răspunse Vanda. S-a înşelat. Domnul e numai 
amicul meu. 

— Iată deci de ce sunt încurcat. 

— De ce? 

— Domnul Bob mi-a spus să vă dau camera cea roşie, dar 
acolo nu e decât un pat. 

— Cum, zise Vanda, în tot castelul nu e decât o cameră 
goală? 

— Ah! Nu, zise Jacquot. Milady are douăsprezece odăi 
pentru dânsa. Dar nu se ştie niciodată în care odaie se 
culcă. 

— Ei bine! 

— Astfel că, zise Jacquot, sunt foarte încurcat acum. L-aş 
conduce pe domnul în camera cea roşie, dar unde se va 
culca doamna? 

— Aici, într-un fotoliu. 

— Ah! Asta nu se poate, zise Jacquot. Dar, cu atât mai 
rău. Nu vom avea deloc noroc dacă milady va veni să se 


culce în camera în care vă voi conduce. Mâine dimineaţă 
când veţi pleca, voi aranja patul şi domnul Bob nu va 
observa nimic. 

Şi Jacquot luă o lumânare ce se afla pe o masă. Apoii se 
adresă Vandei: 

— Doamna binevoieşte să mă urmeze? 

Curiozitatea Vandei se aprinse la auzul straniilor cuvinte 
ale lui Jacquot. 

Ea se sculă şi-i întinse mâna lui sir James, spunându-i: 

— Noapte bună, prietene. 

— Domnule, zise Jacquot, aşteaptă-mă aici; peste zece 
minute vin să vă conduc în camera roşie, care e la catul de 
jos. 

Şi o urmă pe Vanda într-un imens coridor, în care dădeau 
mai multe uşi. 

— Ce noroc! Spuse el deschizând o uşă. 

Vanda se pomeni în pragul unei odăi mobilate cu mult 
gust, după moda englezească. 

Jacquot făcu foc în sobă, puse lumânarea pe o masă şi se 
retrase. 

Vanda se dezbrăcă şi se întinse în pat. 

Apoi stinse lumânarea; încercă însă în zadar să adoarmă. 

De altfel, focul din sobă proiecta puţină lumină în odaie. 
Afară ploua şi vântul sufla încă cu putere. Vanda îşi spunea: 
„Cine e această femeie ciudată, care schimbă odaia de 
dormit în fiecare noapte?” 

Şi, pe când îşi punea această întrebare pentru a suta 
oară, i se păru că aude un zgomot depărtat, care părea un 
suspin. 

Apoi zgomotul deveni mult mai distinct. 

Vanda se ridică puţin şi ascultă. 

Suspinele continuau. 

Apoi, pe coridor se auziră paşi. lar după paşi, un zgomot 
de fiare. S-ar fi zis că era un prizonier care îşi târa 
lanţurile. 


Vanda nu era deloc superstiţioasă; mai mult, era 
energică şi curajoasă. 

Cu toate acestea, simţi o uşoară emoție şi câteva picături 
de sudoare apăruseră pe fruntea ei, când auzi paşii 
oprindu-se la uşă. 

Ea încuiase uşa. 

Cu toate acestea, se deschise. 

Şi la lumina din sobă, Vanda văzu intrând în odaie un fel 
de fantomă, care târa după dânsa, suspinând, nişte lanţuri 
grele. 

Şi fantoma înainta încet spre pat. 

În acest moment, ultima flacără din sobă se stinse. 

Vanda nu mai văzu fantoma, dar continuă să audă 
zgomotul lanțurilor. 

Capitolul III. 

Vanda se afla în întuneric şi fantoma continua să 
înainteze spre pat. 

După cum am spus, tânăra femeie era curajoasă şi nu 
era superstiţioasă, dar totuşi simţi că inima îi bătea cu 
putere. 

Lanţurile făceau pe parchet un zgomot teribil. 

Fantoma ajunse lângă pat. 

Vanda era cât pe ce să ţipe. 

Dar amintirea lui Rocambole îi veni în minte. 

Nu era Rocambole un om plin de sânge rece? 

Vanda se încuraja şi aşteptă. 

Fantoma ajunse lângă pat. 

Mâna ei, care părea că târăşte un lanţ greu, se plimbă 
peste plapumă şi atinse corpul Vandei. Ea avu curajul să nu 
ţipe. Fantoma izbucni în hohote şi strigă: 

— Miss Ellen, sunt eu... eu, victima ta... mă recunoşti? 

Vanda pricepu că fantoma credea că are de-a face cu 
englezoaica care locuia în castel. 

Din acel moment nu-i mai fu câtuşi de puţin teamă. 

Fantoma continua să suspine; apoi continuă: 

— Nu te căieşti deci, miss Ellen? 


Vanda nu răspunse. 

Fantoma reluă: 

— E o voie de la Dumnezeu, care mai curând sau mai 
târziu pedepseşte pe cei răi, dându-le o pedeapsă teribilă. 
Dumnezeu îmi dă voie să ies din mormântul meu în 
fiecare noapte, spre a-ţi vorbi de crima ta şi a-ţi aminti de 

moartea mea. 

Miss Ellen, ce ai făcut cu sora te? 

Ea a murit strangulată, nu-i aşa? 

Strangulată din ordinul tău! 

Ce-ai făcut cu tatăl tău? 

Tatăl tău sunt eu, care am petrecut zece ani în fundul 
unei închisori, încărcat de lanţuri ca un criminal, şi am 
murit de mizerie şi de foame. 

Moartea mea este opera ta! 

Şi ce ai făcut cu copila surorii tale? 

Miss Ellen! Miss Ellen! Continuă fantoma, vrei să-mi 
spui, mai e timp, căieşte-te! 

Caută copila dispărută şi dă-i imensa avere pe care i-ai 
furat-o. 

Căieşte-te! 

Vanda asculta cu aviditate. 

Fantoma era aşa de aproape de patul ei, încât îi simţea 
răsuflarea. 

Vanda se convinse din acel moment. 

Fantomele n-au răsuflare, nici ochi. 

Admiţând că Dumnezeu permite fantomelor să 
părăsească mormântul, ele n-ar trebui să se înşele. 

Cum se face că aceasta o luă pe Vanda drept miss Ellen? 

Vanda se gândi că avea în faţa un om viu şi că acesta juca 
vreo teribilă comedie de mai mulţi ani. 

Fantoma urmă: 

— Mi-e frig, miss Ellen... Morților le e întotdeauna frig... 
am străbătut spaţiile pentru a veni... şi drumul e lung din 
mormântul meu până aici... 


Căieşte-te miss Ellen şi nu voi mai părăsi mormântul şi 
voi cere lui Dumnezeu să te ierte. 

Vorbind astfel, fantoma se târi spre sobă. 

Ea se aşeză lângă sobă, mişcându-şi mereu lanţurile şi 
începu să sufle în foc. 

Atunci, o mică flacără străluci în sobă, dar se stinse 
repede. 

Dar Vanda avu timpul să vadă fantoma şi s-o examineze. 

Era un bătrân înalt, îmbrăcat în roşu, cu o cârpă albă pe 
cap. 

El purta haina unui ofiţer din marina engleză. 

La mâini şi la picioare avea nişte lanţuri grele. 

Faţa lui era aşa de bine travestită şi zbârcită, încât era 
cu neputinţă să afirmi că era cu adevărat bătrân sau se 
prefăcuse ca atare. 

Flacăra se stinse şi totul reintră în întuneric. 

— Ultima dată când am venit, reluă fantoma, păreai că te 
căieşti. Ai plâns, ai scos ţipete, m-ai rugat să reintru în 
mormânt, spunându-mi că te vei supune. 

Ce ai făcut? Nimic. 

Astăzi nici nu-mi răspunzi. la seama, miss Ellen; ia 
seama! Pedeapsa ta va fi teribilă! 

Şi fantoma îşi scutură lanţurile cu furie. 

Vanda tăcea şi n-avea deloc poftă să răspundă pentru 
miss Ellen. 

Fantoma mai spuse: 

— Noaptea ţi-e frică, remuşcarea te cuprinde şi 
făgăduieşti să restitui... Dar vine ziua... şi, o dată cu 
soarele, visurile nopţii dispar. Inima ta se întăreşte... Nu 
eşti o creatură mizerabilă, miss Ellen? paricidă şi 
fratricidă... pedeapsa ta va fi teribilă! 

Fantoma se sculă în picioare. 

Vanda îl auzi îndreptându-se spre uşă. 

Apoi uşa se închise după el şi paşii continuară să răsune 
pe coridor, însoţiţi de zgomotul lanțurilor. 

Treptat, zgomotul se îndepărtă şi se stinse cu totul. 


Vanda respiră uşurată. 

Dar ea nu putu închine ochii toată noaptea. 

Îndată ce se făcu ziuă, alergă la fereastră şi o deschise. 

Vanda îl zări pe sir James, care se plimba fumând o 
ţigară şi, mai departe, pe Jacquot, aranjând o alee. 

Vanda cobori. 

Scara şi coridorul erau pustii. 

Totul dormea încă în castel. 

Uşa grădinii era deschisă. 

Vanda întră în grădină. 

Văzând-o, Jacquot alergă la dânsa. 

— Ei bine? Doamnă, întrebă el, milady n-a venit să se 
culce în odaia dumitale? 

— Nu, răspunse Vanda. 

— N-ai auzit nimic? 

— Nu. 

— N-ai auzit fantoma? 

— Ce fantomă? Întrebă Vanda cu nepăsare. 

Jacquot nu mai întrebă nimic. 

Apoi adăugă pe un ton rugător: 

— Doamnă, ai face bine să pleci înainte de a se scula 
Bob. 

Vanda se uită la sir James şi-i spuse: 

— Să plecăm! 

— Ştii că sunt sclavul dumitale, răspunse amorezatul 
baron. 

După câteva ore, baronul şi Vanda luau la Noyon trenul 
pentru Paris. 

Capitolul IV. 

În acest timp, milady se plimba călare pe valea pustie, 
peste care părea ca domneşte tristeţea legendară a 
castelului. 

Rarii lucrători ai câmpului întorceau capul, văzând-o 
trecând. 

Ea dădea din umeri şi-şi vedea de drum. 


În acea zi se îngrijea mai puţin decât altădată de 
ciudatul sentiment de spaimă pe care-l inspira. 

Ea respiră adânc aerul răcoros şi curat al dimineţii. 

La marginea văii găsi drumul care ducea de la Amiens la 
Noyon şi îl străbătu spre a o lua pe o altă cărare, care se 
înfunda într-un loc şi mai sălbatic decât drumul ce înconjura 
castelul de Rochebrune. 

Calul, care era un animal de rasă, mergea fără greş, 
sărind peste apă şi peste garduri. 

Milady era o călăreaţă îndrăzneață. 

După o oră, ajunse la o pădure pe lângă care nu se afla 
nici o urmă de locuinţă. 

Cu toate acestea, înainte de a intra în pădure ea 
descălecă. 

Pământul era umed şi noroios în acel loc. 

Englezoaica examină locul şi observă urme de paşi. 

În noroi se imprimaseră urmele unor ghete grosolane de 
ţăran. Lângă aceste urme se afla una mai delicată. Această 
urmă o făcu pe milady să suspine. 

Ea se urcă pe cal şi intră în pădure în galop. 

Dar calul era desigur obişnuit cu acest drum, căci, cu 
multă abilitate evita crengile arborilor foarte deşi. 

După pădure urmă un luminiş. 

Aici se afla o colibă. 

Apropiindu-se de colibă, calul începu să necheze. 

La acest zgomot, ieşiră doi oameni şi veniră în 
întâmpinarea englezoaicei. 

Unul din ei avea costum de cărbunar. 

Celălalt părea că e un negustor ambulant. 

O ladă cu marfă, ce se afla la intrarea colibei, completa 
această impresie. 

Spunem impresie, căci, examinându-l cu atenţie pe acest 
om, oricine s-ar fi întrebat dacă el exercita cu adevărat, 
această profesiune şi dacă nu era o deghizare. 

Într-adevăr, era un om de vreo cincizeci de ani, cu părul 
cărunt şi cu favoriţi după moda englezească. 


Piciorul lui mic, mâna delicată, capul pe care îl ţinea cu 
mândrie în sus, arătau că odinioară avusese cu totul altă 
meserie. 

Milady descălecă şi-i dădu calul cărbunarului. 

Acesta îl luă de hăţuri şi începu să se plimbe cu el prin 
luminiş. 

— Ei bine, Frantz, zise ea cu vocea emoţionată. 

— Veste bună, doamnă, răspunse cel căruia i se dăduse 
acest nume nemţesc. 

— Fiul meu... 

— Mai frumos ca niciodată... 

— Fericit? 

— Amorezat nebun... 

O mare nelinişte se zugrăvi pe faţa femeii. 

— Se va căsători, zise Frantz. 

— Dumnezeule! 

— Şi va fi fericit, căci fata pe care o iubeşte e drăguță... 
şi săracă... ea îi va dărui totul. 

Fizionomia întunecată a femeii se însenină puţin la 
aceste cuvinte; flacăra ochilor ei se îndulci cât de cât; ea 
pierdu acel aer sălbatic pe care îl avea totdeauna şi, luând 
mâna falsului vânzător ambulant, îi spuse cu o voce 
mişcată: 

— Ştii că are douăzeci şi patru de ani, Frantz, şică nu l- 
am văzut de când avea cinci ani? 

— Doamnă, zise Frantz, n-am îndrăznit niciodată să-ţi fac 
vreo observaţie; am executat totdeauna ordinele dumitale 
fără să le discut, ca o maşină, nu ca un om. Niciodată n-am 
îndrăznit să ridic ochii asupra dumitale când ordonai. 

— Ei bine... 

E] ezită şi vocea îi tremura. 

— Ei bine? Întrebă milady, încruntând sprâncenele. 

— Oh! Nu îndrăznesc să vorbesc... 

— Vorbeşte! Vreau... 

Falsul vânzător păru să facă un efort supraomenesc. 


— Doamnă, zise el, nu crezi că amorul matern 
răscumpără multe crime? 

— Taci! 

Dar Frantz urmă cu vehemenţă: 

— Am vrut să vorbesc, doamnă, voi vorbi. 

Milady, fără putere şi topită de emoție, se aşezase pe o 
piatră. 

— Doamnă, reluă omul care fusese numit Frantz, iată, 
sunt douăzeci de ani de când a murit tatăl dumitale... 

Milady îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Sunt şase ani de când sora dumitale... 

— Frantz, ai milă! 

— Cine deci ar putea să vină acum să reclame această 
avere pe care o posezi de multă vreme? 

— Frantz, în numele cerului! 

— Fiul dumitale e nespus de fericit, urmă Frantz, totuşi, 
un nor de melancolie planează pe fruntea lui... El se 
gândeşte că n-are nume... şi spune că n-are mamă... 

Milady tremura acum ca o frunză de toamnă, gata să 
cadă. 

— De ce n-ai reda o mamă fiului ei? De ce n-ai veni să 
locuieşti la Paris? Adăugă Frantz. 

Deodată, milady se ridică şi lacrimile ce-i cădeau din ochi 
încetară; o flacără apăru în privirea ei. 

— Dar nu ştii, nenorocitule, zise ea, ce chinuri îndur eu 
de şase ani? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Frantz mirat. 

— Îmi spui că tatăl meu e mort... 

— Oh! Sunt sigur, zise Frantz, pe al cărui chip flutură un 
surâs fatal. 

— Ei bine! El iese din mormântul său. 

— Morţii nu revin, doamnă... 

— Acesta revine, urmă milady cu un accent de spaimă. El 
revine în fiecare noapte... târându-şi lanţurile cu care l-am 
legat... 

— Nebunie? 


— În fiecare noapte, continuă milady, ai cărei dinţi 
tremurau, se aşează la căpătâiul patului meu şi murmură: 
„Restituie! Restituie!” 

Frantz dădu din umeri. 

— Dar cui să-i restitui? Zise el. 

— Copilei surorii mele. 

— Haida de! Murmură Frantz, căci chiar de-ai vrea să 
faci aşa ceva, ceilalţi nu vor vrea... 

— Taci! Nu-mi vorbi de dânşii... 

— Doamnă, zise Frantz cu un ton sever, mi-ai spus prea 
mult acum ca să nu-mi povesteşti totul. În numele crimelor 
ce ne leagă, te somez să vorbeşti. 

Milady se înfioră. 

— Vrei? Întrebă ea. 

— Da. 

— Ei bine! Ascultă... 

Şi ea luă mâna lui Frantz strângându-i-o cu putere. 

— Vorbeşte! Zise englezul cu linişte. 

Capitolul V. 

Cât de tristă era istoria pe care milady i-a povestit-o 
acelui om legat de dânsa prin crime? 

Mister! 

Dar, fără îndoială cuvintele lui Frantz o liniştiră puţin pe 
castelana din Rochebrune, căci la întoarcerea ei la castel, 
pe la amiază, şi-a regăsit acel sânge rece care dimineaţă îl 
neliniştise puţin pe Bob. 

Dimpotrivă, acesta era mai tăcut ca altădată. 

EI nu-l întrebase pe Jacquot, nu căutase să afle prin ce 
împrejurare, în loc să se culce în camera roşie, străina 
ocupase unul din cele douăsprezece paturi ale lui milady. 

Milady ceru să i se servească masa. 

Bob păstrase vechiul obicei al intendenţilor englezi. 

EI servea la masă. 

Între ei nu existau secrete, cu nimic mai puţin teribile 
decât acelea care o legau de Frantz, căci ea lăsa la o parte 
mândria britanică spre a vorbi cu familiaritate cu dânsul. 


Dar ea termină masa fără să spună o vorbă. 

— Milady pare mulţumită azi, zise el, ştirile din Paris 
sunt bune, fără îndoială? 

— Foarte bune, răspunse milady. 

— Ah! Zise Bob. 

— Fiul meu se va căsători... 

Bob murmură: 

— Onoare şi viaţă lunga fiului vostru, milady. 

Dar aceasta îl întrerupse brusc. 

— Spune, Bob, zise ea, tu crezi în providenţă? 

— Nu ştiu, răspunse intendentul. 

— Totuşi, ca şi mine, crezi în morţii care revin? 

— Adică, răspunse Bob, trebuie să cred ceea ce milady 
îmi povesteşte. 

— N-ai auzit niciodată fantoma? 

— Niciodată. 

— N-ai auzit niciodată zgomotul produs de lanţurile ei? 

— Niciodată. Şi chiar... 

Milady îşi puse coatele pe masă, sprijinindu-şi faţa în 
mâini. 

— Haide, vorbeşte, zise ea. 

— Ei bine! Milady, reluă Bob, am avut totdeauna o 
părere. 

— Care? 

— Că fantoma cu lanţurile sale nu era decât o viziune a 
spiritului dumitale tulburat. 

— Atunci sunt remuşcări... 

— Nu ştiu, zise Bob. Dar tot ceea ce pot afirma e că nici 
eu, nici servitorii, n-am văzut şi n-am auzit niciodată nimic. 

— Oh! Zise milady. 

— Să nu uit, zise Bob. 

— Ah! Ce? 

— Într-o noapte, te-am auzit strigând. Am tras cu 
urechea... Părea că te aperi... dar nici o altă voce nu se 
auzea afară de a dumitale... Eu cred că legendele care 
circulă asupra castelului ţi-au tulburat spiritul... 


— Dar ştii, zise milady, că atât la Glasgow, cât şi la 
Londra, fantoma îmi apărea? 

— Aşa îmi spuneai. 

— În fiecare noapte, tatăl meu iese din mormântul său. 

Bob nu răspunse. 

— Ştii ce îmi cere? 

Şi pe buzele lui milady apăru un surâs dispreţuitor. 

— EI îmi cere, urmă ea, să-i dau ţigăncii această avere pe 
care am câştigat-o pentru fiul meu, cu preţul sângelui 
vărsat. 

Bob tresări. 

— Este preţul, continuă milady, pentru a-mi ierta amorul 
meu cu indianul Napo-Yseb, pentru a mi se ierta moartea 
surorii mele. 

— Ah! Îţi cere asta? Întrebă Bob. 

— Da, zise milady. Vrea să-l despoi pe fiul meu, care a 
fost crescut în bogăţie, care n-a fost niciodată nevoit să 
numere banii şi care a luat aur cu amândouă mâinile dintr-o 
ladă veşnic plină... El vrea să-l las sărac... Ah! Ah! Ah! Îl 
vezi tu pe fiul meu sărac, zgâriind hârtia la vreun birou 
pentru a trăi? 

Şi râse cu un râs sălbatic. 

S-ar fi zis că e o tigroaică apărându-şi puii contra unui 
vânător. 

Bob tăcea. 

— Şi mă ameninţă cu flăcările eterne, reluă ea. Ei bine 
ce-mi pasă! Voi arde... Fiul meu va fi fericit... fiul meu nu va 
şti niciodată că e fiul unei paricide... că aurul lui e pătat cu 
sânge. Ce-mi pasă! 

Şi milady se sculă, se plimbă cu pas inegal prin sala de 
mâncare şi-i spuse lui Bob: 

— Acest castel îmi este odios... vreau să plec de aici... 

— Şi unde vei merge? Întrebă Bob. 

— La Paris. 

El nu-şi putu ascunde un gest de spaimă. 


— Vreau să-l văd pe fiul meu, zise milady cu entuziasm, 
vreau să mă bucur de fericirea lui... fără să admir 
triumfurile sale... 

Bob nu răspunse. 

Sub pretextul că trebuie să dea ordine servitorilor, el 
părăsi sufrageria şi milady rămase singură. 

Se făcu seara. 

Milady încuiase uşa de comunicare aflată între cele două 
coridoare ce dădeau în diferite odăi. Servitorii intraseră în 
pavilionul lor. Bob se culcase. 

Milady, după ce ezitase un moment, deschise uşa de la 
numărul 11 şi alese această cameră pentru a dormi. 

Această odaie dădea în grădină. 

Încetul cu încetul, pe măsură ce se făcea noapte, liniştea 
lui milady făcuse loc unei nelinişti nervoase. 

Nu exista noapte fără ca ea să nu fie cuprinsă de spaimă; 
cu toate acestea, îşi făcuse obişnuita toaletă de noapte. 

Dar, în loc să urce în pat, ea se aşeză la colţul sobei şi, cu 
ochii fixaţi la pendulă, care arăta ora unsprezece, aşteptă. 
După câtva timp se auzi un zgomot asemenea cu cel al 
bufniței. 

Milady se sculă, îşi desfăcu halatul şi scoase o sfoară 
lungă de mătase, pe care o ţinea ascunsă la piept. 

Se apropie apoi de fereastră şi o deschise. Lăsă un capăt 
al sforii în jos şi aşteptă. 

În curând, o umbră neagră se agită în întuneric, 
apropiindu-se de zidurile castelului. Apoi umbra ajunse sub 
fereastră. 

Milady se aplecă şi privi. 

Sfoara de mătase se întinse. 

Umbra se agăţase de sfoară. 

Ea urcă şi, ajungând la fereastră, sări în odaie. 

Milady se dădu înapoi, suflă în lumânare şi camera 
rămase în întuneric. 

Capitolul VI. 


Lumina fiind stinsă, doar focul mai proiecta o slabă 
lumină în odaie. 

La această lumină ar fi fost uşor de recunoscut omul 
deghizat în vânzător ambulant, pe care milady îl întâlnise în 
dimineaţa acelei zile şi se adresase cu numele de Frantz. 

Germanul spuse: 

— N-am întârziat? 

— Nu, răspunse milady. Nu e încă miezul nopţii. 
Niciodată nu soseşte înainte de această oră. 

La slaba lumină ce ieşea din sobă, Frantz se uită în jurul 
său. 

— Unde să mă ascund? Zise el. 

— Acolo, după perdelele patului, zise milady, a cărei voce 
tremura. 

— Doamnă, reluă Frantz, ascunzându-se după perdele, e 
cu putinţă să ai într-adevăr de-a face cu o fantomă, ceea ce 
eu nu cred deloc, de altfel, dar e de asemenea cu putinţă ca 
această fantomă să fie din carne şi oase... 

— Oh! Zise milady cu ochii scânteind de mânie. 

— Dacă va fi astfel, urmă Frantz, pot să încing o luptă cu 
dânsa? 

— Eşti înarmat? 

— Am un pumnal. Mai mult, sunt robust. Dar trebuie să 
avem în vedere cazul improbabil în care voi avea nevoie de 
concursul dumitale. Prin urmare, urcă-te în pat, fără să te 
dezbraci. 

Milady urmă sfatul lui Frantz. 

— Acum să aşteptăm... zise acesta. 

O mare tăcere domni în odaie. 

Cu toate acestea, după câteva minute, Frantz, care nu 
era despărţit de căpătâiul lui milady decât printr-o perdea, 
se aplecă şi o întrebă: 

— De cât timp eşti victima fantomei? 

— De aproape şase ani, răspunse milady. 

— Unde ţi-a apărut pentru prima oară? 

— La Glasgow, în casa cea veche. O cunoşti? 


— Da, murmură Frantz cu o voce surdă. Şi apoi? 

— Apoi la Londra. 

— Şi spui că e tatăl dumitale? 

— Oh! Fără nici o îndoială... este el... cu părul lui alb... 
cu haină roşie... şi talia lui înaltă... 

— Milady, reluă Frantz, ştii că sunt douăzeci de ani de 
când tatăl dumitale e mort? 

— Taci! Murmură castelana. 

— Sunt douăzeci şi patru de ani de când nu l-ai văzut, 
continuă Frantz. Crezi că memoria dumitale, oricât de bună 
ar fi, îşi poate aminti trăsăturile feţei sale cu exactitate? 

— Îţi spun că fantoma are faţa tatălui meu. 

— Ah! 

— Ceva mai mult, e vocea, e gestul său... 

— Bine, spuse Frantz, vom vedea... 

Şi, pe când pronunţa pe şoptite aceste cuvinte, un 
zgomot cu care, fără îndoială, milady era de mult timp 
obişnuită, se auzi în depărtare. 

— Tăcere! Zise ea. lată fantoma! 

Şi începu să tremure sub plapumă, cu toate cuvintele 
sceptice ale lui Frantz. 

Zgomotul pe care milady îl auzise era un suspin. 

Frantz trase cu urechea. 

Apoi suspinul fu însoţit de un zornăit. 

Era zgomotul produs de lanţurile fantomei. 

Toate aceste zgomote deveneau mai distincte pe măsură 
ce fantoma se apropia. 

Milady îşi ascunse capul în perne şi murmură: 

— Auzi? 

— Da, dar tăcere, răspunse Frantz. 

Fantoma ajunsese acum pe coridor şi făcea un zgomot 
infernal. 

Ea se opri în faţa uşii, dar nu intră imediat. 

Suspinele făcură loc cuvintelor distincte. 

— Dumnezeul meu! Spunea el, nu-mi vei acorda deci 
odihna? Şi va trebui ca în fiecare noapte să ies din 


morunului meu, să încerc a înduioşa inima de piatră a 
paricidei? Nici rugăciunile, nici amenințările n-au mişcat-o 
până acum. Ea nu se teme de nimic, ea te neagă, 
Dumnezeul meu! Iertare! Iertare! 

Şi, după aceste cuvinte, intră deschizând uşa cu zgomot. 

Frantz avusese timpul de a-i şopti: 

— Te înşeli, doamnă, această voce seamănă cu aceea a 
tatălui dumitale, dar nu ea lui. 

Fantoma văzu puţin foc în sobă şi se apropie. 

Frantz, nemişcat în locul său, îl văzu ghemuindu-se lângă 
sobă. 

Era fantoma descrisă de milady. 

Obrazul palid, părul alb, haina roşie de comodor, lanţuri 
la picioare şi la mâini. 

Dar germanul nu tremură şi nu fu cuprins de spaimă ca 
milady, ai cărei dinţi clănţăneau de frică. 

Fantoma stătu un moment lângă foc. 

Apoi se sculă şi, zornăind lanţurile, zise: 

— Miss Ellen! 

Milady murmură cu o voce tremurândă: 

— Ce vrei? 

— Vreau să restitui averea furată, paricido! Strigă 
fantoma cu o voce aspră. 

Şi înainta spre pat. 

Milady nu răspunse. 

Fantoma adăugă: 

— Îţi aminteşti de Glasgow? 

— Iertare! Iertare! Zise milady. 

— Îţi aminteşti de sora ta? 

— Iertare! Ai milă! 

— Îi vei reda averea furată? Continuă fantoma înaintând 
ameninţător spre pat şi zornăindu-şi cu furie lanţurile. 

— Dar cui să redau această avere? Întrebă milady. 

— Copilei surorii tale. 

— Şi dacă această copilă a murit? 


— Ea trăieşte, răspunse fantoma, şi-ţi voi spune unde se 
află. 

— Dar va trebui să-l despoi pe fiul meu? Răspunse 
milady cu o voce rugătoare. 

— Da, căci fiul tău e copilul crimei. 

Fantoma îşi rezemă mâna osoasă de pat. 

— Miss Ellen! Mai spune el dacă nu restitui averea 
furată, ea nu va folosi fiului tău. 

— Ce spui? Strigă milady speriată. 

— Nu, urmă fantoma, căci el va muri. 

Milady scoase un țipăt. 

— Va muri... în noaptea nunţii sale... lângă tânăra sa 
femeie... 

— Iertare! Iertare! Strigă milady frângându-şi mâinile. 

Dar deodată se auzi o voce, care răsună ca o sentinţă de 
moarte: 

— Tu vei muri înaintea lui, mizerabile! Zise acea voce. 

Şi Frantz, dând perdelele la o parte, înhaţă fantoma de 
gât. 

Atacul fusese aşa de rapid şi de neaşteptat, încât 
fantoma n-avusese timpul să dea înapoi. 

Degetele lui Frantz se înfipseseră puternic în gâtul său. 
E scoase un țipăt şi ceru iertare. 

În acelaşi timp ceva se desfăcu şi căzu pe parchet, în 
acel moment flacăra din sobă se mări şi aruncă o slabă 
lumină în odaie. 

Obiectul ce căzuse era o mască. 

O mască de ceară bine făcută şi reprezentând de minune 
figura unui bătrân. 

Flacăra sobei permise să se vadă bine faţa pretinsei 
fantome. 

Şi milady, care sărise jos din pat, strigă mirată: 

— Bob! 

Ea recunoscu în fantoma care o urmărea de atâta vreme 
şi o înspăimânta pe fidelul intendent, pe Bob, complicele ei 


de odinioară, pe omul care se lăuda că nu crede, nici în 
Providenţă, nici în minciunile ei. 

Frantz trântise fantoma la pământ. 

El îi pusese un genunchi pe piept şi braţul său înarmat 
cu pumnal era gata să lovească, când milady îl opri. 

Acum milady nu mai tremura. 

Se duse spre sobă şi aprinse lumânarea. Apoi, 
întorcându-se spre Frantz, care continua să-l ţină pe Bob 
nemişcat la pământ, îi zise: 

— Înainte ca acest om să moară, trebuie să ne destăinuie 
totul! 

Capitolul VII. 

Vorbind astfel, milady se duse la o masă ce se afla între 
ferestre şi trase sertarul. 

În sertar se afla o cutie din piele în care se aflau două 
pistoale mici, cu mânere de fildeş. 

Milady le luă, le încărcă cu răceală, şi, privindu-l pe 
Frantz, zise: 

— Un om culcat la pământ nu poate să vorbească. Lasă 
deci pe acest mizerabil să se scoale. Dacă va încerca să 
fugă, îi zdrobesc creierul. 

Şi ea îndreptă spre Bob ţevile pistoalelor. Acesta, scăpat 
de sub genunchiul lui Frantz, se sculă în picioare. 

Dar o transformare subită se operase într-însul. 

Dintr-o singură mişcare, scăpă de lanţurile sale. 

În acelaşi timp, încetase de a mai tremura şi a cere 
iertare. 

— Ah! Zise el, vrei să ştii? 

— Da, zise milady, ai trei minute înainte de a muri. 

— Voi vorbi cu atât mai bucuros, răspunse Bob, cu cât 
mi-am sacrificat viaţa pentru acest scop. 

— Vrei să ştii, milady, de ce de şase ani joc rolul de 
fantomă, de ce am pus pe faţa mea o mască de ceară, care 
seamănă cu faţa tatălui dumitale, de ce îţi vorbesc de 
remuşcări, de restituiri şi de credinţă? Ah! Ah! Ah! 


Şi Bob râdea dispreţuitor şi, un moment, acest om fără 
arme, care vedea un pumnal şi două pistoale îndreptate 
asupra sa, avu asupra celor doi complici un fel de autoritate 
morală. 

Un moment el îi domină cu vocea şi cu privirea. 

— Desigur, zise el, nu ai fi bănuit, milady, sau mai bine zis 
miss Ellen, căci acesta este adevăratul dumitale nume, că 
un fost valet al comandorului Perkins, omul care-l acuza pe 
stăpânul său că l-a dezonorat prin femeia lui, pe 
răzbunătorul Bob, care, beat de furie, s-a asociat într-o zi 
cu fiica paricidă şi cu Frantz ucigaşul, spre a asasina pe 
nenorocitul comandor, va veni peste douăzeci de ani să 
joace rolul de fantomă şi să vorbească în numele său? N-ai 
fi bănuit asta, nu-i aşa? 

Şi Bob râdea, pe când milady nu putu să nu se înfioare. 

— Dar cine te-a plătit, mizerabile? Strigă ea. 

Şi Bob o privi cu asprime pe milady. 

— Ce mi-ai spus acum douăzeci şi patru de ani, urmă el, 
dumneata, o fată care abia aveai şaisprezece ani, deja 
criminală şi pătată, spre a face din mine unul din cele două 
instrumente de moarte, ce trebuiau să lovească pe tatăl 
dumitale, ce mi-ai spus? Răspunde, miss Ellen! 

— Apoi? Apoi? Zise milady cu mânie. 

— Aveam o femeie tânără şi frumoasă, o iubeam la 
nebunie, m-ai luat într-o zi de mână şi mi-ai spus, silindu-mă 
să privesc pe fereastră în parcul castelului din Glasgow: 
„Priveşte!” Şi într-adevăr am văzut-o pe femeia mea alături 
de bătrânul comandor. Ei stăteau pe o bancă... Comandorul 
ţinea în mâinile sale mâna femeii mele. De atunci ţi-am 
aparţinut, am devenit sufletul dumitale blestemat. 

— Apoi? Apoi? Mai spuse milady. 

— M-am despărţit de femeia mea, pe care o iubeam prea 
mult spre a o putea ucide; timp de patru ani am fost călăul 
tatălui dumitale. Apoi l-am ajutat pe Frantz să-l stranguleze. 
După aceea, timp de alţi zece ani, am fost instrumentul 
docil al tuturor dorințelor şi capriciilor dumitale. De ce m- 


am schimbat deodată? Ah! Vrei să ştii? Ei bine! Ascultă... 
într-o seară mi s-a spus că o femeie care era pe moarte 
ţinea ca să mă vadă înainte de a-şi da sufletul. M-am dus. 
Femeia care era pe moarte era a mea. „Bob, mi-a spus 
dânsa, m-ai gonit ca pe o soţie necredincioasă, şi eram 
inocentă. Nu vreau sa mor până ce nu-ţi încredinţez un 
mare secret. Comandorul nu era amantul, ci... tatăl meu.” 
Şi îmi întinse un pachet de hârtii îngălbenite de vreme, pe 
care le ţinea sub perne, şi care cuprindeau dovada 
autentică a cuvintelor sale. Ajunsesem la asasinarea tatălui 
femeii mele. Ea era fructul unui păcat din tinereţe al 
comandorului; era sora dumitale naturală. Pricepi acum, 
miss Ellen? 

— Nu încă, răspunse cu răceală milady. 

— Ah! Nu pricepi încă? Nu pricepi, reluă Bob cu o voce 
tunătoare, că remuşcarea a pătruns în inima mea; că am 
avut oroare de dumneata, paricidă şi fratricidă; că m-am 
gândit la copila surorii dumitale strangulate, sărmana 
ţigancă, care, sub numele de Gipsy, dansează pe străzile 
Londrei şi căreia, dacă i s-ar reda averea furată, ar fi una 
din cele mai bogate fete din Anglia? 

— Dar nu i se va da nimic! Strigă milady ca o fiară 
sălbatică. 

Şi braţul ei se întinse spre Bob şi glonţul porni dintr-un 
pistol. 

Bob căzu. 

El se prăbuşi lovit în piept, vărsând valuri de sânge. 

Milady îl privi pe Frantz şi-i spuse: 

— Aveai dreptate, morţii nu mai revin! 

Bob se zvârcolea pe parchet. 

Ochii săi, un moment închişi, se deschiseră şi, fixând-o pe 
milady, zise: 

— Miss Ellen, asta e o crimă în plus pe lângă celelalte 
crime ale tale. Dar pedeapsa, pedeapsa va veni, fii sigură. 

Milady răspunse printr-un hohot de râs. 


— Vei ieşi şi tu din mormântul tău? Întrebă ea 
batjocoritor. 

— Nu, răspunse Bob, dar sunt alţii care trăiesc şi care 
deţin secretul meu. 

Milady îşi înăbuşi un țipăt şi păli. 

— Ah! Ţi-e frică, zise Bob. Ei bine! Fiindcă ai vrut să ştii 
totul, află şi aceasta: noaptea trecută au venit doi străini 
aici. Ai ordonat să fie primiţi. Numai bărbatul s-a culcat în 
camera cea roşie... Femeia a petrecut noaptea într-una din 
camerele tale şi, jucându-mi rolul de fantomă, m-am înşelat, 
şi am acuzat-o pe acea femeie de crimele tale... 

Milady scoase un nou țipăt. 

— Pedeapsa va veni cât de curând, murmură Bob cu o 
voce stinsă. 

Apoi, făcând o sforţare violentă, se întoarse cu faţa la 
perete pentru a muri în pace. 

— Doamnă, zise Frantz, nu te mai chinui pentru un fleac 
de nimic. Eu sunt de părere să părăsim castelul înainte de a 
se face ziuă. 

— Şi unde să mergem? Întrebă ea. 

— La Paris. 

— La Paris! Exclamă milady, la Paris, unde se află fiul 
meu! Oh! Ai dreptate, adăugă ea cu un accent de dragoste 
maternă imposibil de descris, la Paris trebuie să mergem. 

În sfârşit, femeia cu inima de fiară, femeia care-şi 
asasinase tatăl şi pe sora sa, care îl ucisese pe Bob, începu 
să plângă. 

Capitolul VIII. 

Câteva ore după aceea, timp în care Vanda şi baronul 
James Niwely se aflau în tren îndreptându-se spre Paris, 
eroul povestirii noastre, Rocambole, se plimba pe 
bulevardul Capucinilor cu pas repede. 

Unde mergea el? 

Fără îndoială la vreo întâlnire depărtată, căci făcu semn 
primului birjar şi se urcă în trăsură după ce spuse ca loc de 
destinaţie strada Serpente. 


Acei din cititorii noştri care îşi amintesc încă prima parte 
a acestei povestiri n-au uitat că pe strada Serpente, mama 
lui Noel, numit Cocorico, era portăreasă şi că în această 
casă fostul ocnaş îşi găsise adăpost după acea evadare 
pregătită şi executată de Rocambole. 

După douăzeci de minute Rocambole sosi în strada 
Serpente. 

No&l îl aştepta. 

Prima întrebare a lui Rocambole sună astfel: 

— Vanda a sosit? 

— Stăpâne, reluă Noel, nu e nimic nou. Am aşteptat-o pe 
doamna aseară; astăzi de dimineaţă m-am dus la gară. 
Trenul expres soseşte la 5 şi 3 minute. Toţi pasagerii au 
trecut prin faţa mea. 

— Ea nu era? 

— Nu. 

— Ciudat! Murmură Rocambole. 

— Dar, reluă Noel, am aflat că trenul a deraiat la Amiens. 
Nici un călător n-a pierit. Numai că o parte din ei s-au oprit 
la Amiens. Sunt aproape convins... 

Noel nu termină fraza, căci se auzi sunetul clopotului. 

Rocambole tresări. 

O femeie trecu pragul uşii şi cu toate că era înfăşurată 
într-o mare manta, iar pe faţă avea un voal gros, Rocambole 
o recunoscu. 

Era Vanda. 

Ea se aruncă în braţele lui şi-i spuse: 

— Ah! În fine, te regăsesc! 

Nol aranjase în această casă o odaie în care Rocambole 
o conduse pe Vanda. 

Cum se închise uşa, aceasta îi spuse: 

— Am sosit acum o oră şi cu mare greutate am putut să 
scap căci baronul se poartă cu mine ca un amant gelos, cu 
toate că până acum nu mi-a sărutat nici mâinile. 

Rocambole surâse. 

— Cel puţin i-ai aflat secretele? Zise el. 


— Nu, încă. 

— Aş vrea totuşi să ştiu istoria fetei Gipsy, această istorie 
pe care sir George Stowe n-a putut să ne-o spună. 

— Şi dacă aş şti o parte? Zise Vanda. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă întâmplarea m-a pus pe o urmă? Continuă 
Vanda. 

— Explică-te, zise Rocambole. 

— Gipsy e bogată... milionară. 

Rocambole o privea pe Vanda cu o uimire crescândă. 

În consecinţă, Vanda îi povesti evenimentele din ajun, 
adică accidentul întâmplat la Amiens, călătoria cu 
poştalionul şi ospitalitatea pe care baronul sir James Niwely 
şi dânsa o primiseră la castelul Rochebrune. 

În fine, apariţia fantomei şi straniile sale cuvinte. 

— Sau mă înşel, termină ea, sau ţiganca de care vorbea 
pretinsa fantomă nu e alta decât Gipsy. 

Rocambole ascultă povestirea Vandei cu multă atenţie. 
Când termină, îi spuse: 

— Am pus-o pe Gipsy în loc sigur, sub paza lui 
Marmouset. 

— Şi sir George Stowe? 

— El e ascuns într-un hotel din cartierul Saint-Germain. 
I-am dat ordin să nu iasă ziua. Dar ceea ce mi-ai destăinuit 
mă va face să-l opresc să iasă chiar seara, până la 
reîntoarcerea mea; nu trebuie ca sir Niwely să-l 
întâlnească. 

— Reîntoarcerea ta? Întrebă Vanda. Pleci? 

— Desigur, zise Rocambole. Mă duc niţel până la castelul 
Rochebrune, să vorbesc cu fantoma. 

După douăzeci şi patru de ore, Rocambole cobora din 
trăsură la staţia cea mai apropiată de castelul locuit de 
milady şi de intendentul ei. 

Indicaţiile pe care i le dăduse Vanda erau aşa de precise 
încât găsi repede drumul şi zări de departe turnul vechiului 
castel. 


Valea era pustie, dimineaţa ploioasă. 

Rocambole făcuse singur drumul, fără alt bagaj decât un 
mic geamantan, pe care îl ţinea în mână. 

Comparând datele, e uşor să ne convingem că el sosea 
cu câteva ore în urma evenimentelor al cărui teatru fusese 
castelul de Rochebrune. 

Se aştepta să vadă castelul tăcut, trist şi plin de mister. 

Fu deci foarte mirat când zări un grup de ţărani strânşi 
la poartă. 

Un fel de spaimă se zugrăvea pe feţele lor. 

În mijlocul lor vorbea un tânăr. 

Rocambole, după portretul pe care i-l făcuse Vanda, îl 
recunoscu pe Jacquot. 

Se apropie, fără să fi atras cuiva atenţia. 

Toate privirile erau concentrate asupra lui Jacquot şi toţi 
îl ascultau cu atenţie. 

Jacquot povestea evenimentele nopţii. 

Mai întâi, oamenii castelului, care dormeau într-un 
pavilion izolat, auziseră la miezul nopţii detunătura unei 
arme de foc. 

Dar ei nu îndrăzniseră să se mişte. 

Abia după o oră Jacquot auzise vocea lui milady. 

Aceasta îl chema. 

leşise din pavilion, şi castelana, pe care spre marea lui 
uimire o văzu împreună cu un necunoscut, îi comanda să 
pună şaua pe cai. 

Jacquot se supusese. 

Milady şi tovarăşul ei încălecaseră şi plecaseră în galop. 
Când se făcu ziuă, Jacquot îndrăznise să intre în castel. Din 
sală auzise gemete. 

Se urcă la etajul întâi şi, condus de gemete, îl găsise pe 
Bob scăldat în sânge, dar respirând încă. 

La aceste cuvinte, Rocambole dădu la o parte lumea şi 
întrebă: 

— Mai trăieşte? 


— Da, răspunse Jacqguot, dar cred că n-o s-o mai ducă 
mult. 

— Sunt doctor, zise Rocambole. 

Şi, făcându-şi loc printre ţărani, intră în castel. 

Capitolul IX. 

Într-una din acele zile ale lui februarie, al cărei secret îl 
deţine numai Parisul, care face să se presimtă apropierea 
primăverii, o mare mulţime de echipaje se aflau în jurul 
lacului din Bois de Boulogne, iar călăreţii încă şi măi 
numeroşi. 

Cerul era limpede şi soarele dulce. Abia era ora două. 

Trăsurile mergeau la pas, pe partea stângă a lacului. 

Aici se află locul unde lumea sportmenilor se recunoaşte 
şi se observă, se salută sau schimbă simple priviri. 

Unul încetineşte mersul calului spre a azvârli o ocheadă 
domnişoarei Cerisette, care iese pentru prima oară în 
trăsură. 

Daumont, bancherul, o supraveghează pe Coralia, căreia 
îi dă cinci mii de franci pe lună şi pe care o bănuieşte că 
vine la Bois de Boulogne, în fiecare zi, să-l întâlnească pe 
vicontele R..., care-i toacă restul averii. 

În fine, domnişoara de Saint-Euverte, odinioară 
Josephine, are drept amant un american de la Sud. 

Este, într-un cuvânt, lumea cea mai elegantă şi cea mai 
amestecată ce se poate vedea. 

Şi această lume, în ziua despre care vorbim, făcea 
impresia că e foarte mişcată, foarte agitată şi toţi păreau că 
vorbesc despre un eveniment nemaipomenit. 

În întreaga Europă era linişte; nici o revoluţie nu 
avusese loc şi nu se auzise de nici un dezastru financiar mai 
important. 

Nu era nimic din toate acestea. 

Fusese însă văzută Aspasia. 

Aspasia se arătase în cupeul ei tras de doi admirabili cai, 
irlandezi, pentru care prinţul rus K... îi oferise o sută de mii 
de franci şi pe care ea refuzase să-i vândă. 


Cine era Aspasia? 

Pentru a spune adevărul, Aspasia se numea poate 
Carolina. 

Dar Carolina era un nume burghez. 

Aspasia era o femeie de treizeci şi doi de ani, blondă, 
aproape roşie, posedând un spirit infernal, renumită 
odinioară pentru indiferența ei, şi pe care moartea micului 
duce napolitan Gallperi, care se bătuse pentru dânsa, o 
pusese în evidenţă cu şapte sau opt ani în urmă. 

Aspasia avusese un salon, un adevărat salon. Ea 
posedase cele mai frumoase diamante, cei mai frumoşi cai, 
cel mai cochet palat din Champs-Elysees. 

Primise artişti, oameni de litere, senatori şi prinți. 

Timp de şapte sau opt anii se lăudase spiritul, 
frumuseţea originală, lipsa absolută de inimă şi fuseseră 
numărate disperările pe care le semănase în drumul ei. 

Apoi, într-o zi Aspasia dispăruse. 

Ea vânduse totul: cai, palat, mobilier, dantele şi 
diamante. 

lar acela care făcuse la Bursă o avere scandaloasă şi o 
depusese la picioarele ei, fusese cât pe ce să-şi zboare 
creierii de disperare. 

Nimeni nu ştiuse ce devenise Aspasia. 

Circulase zvonul, cu toate acestea, că blocul de gheaţă 
ne topise la soare, că această inimă de bronz se mişcase, că 
ea începuse să iubească. 

Că ea iubea la nebunie, cu pasiune, cu furie, ca o 
tigroaică, nu ca o femeie. 

Trecuse un an de atunci şi timp de un an Aspasia nu 
fusese văzută nicăieri, nici la primele reprezentații, nici la 
curse, nici la Bois de Boulogne. 

Cu toate acestea, unii tineri afirmau că ea nu părăsise 
Parisul. Că trăia închisă într-o căsuţă în piaţa Ventimille, 
cartier liniştit şi retras; nu ieşea decât seara, într-o trăsură 
obişnuită, cu un voal gros pe faţă. 


Dacă nu fusese văzută în Bois de Boulogne, se pretindea 
că fusese întâlnită cu un tânăr, pe aleile pustii din pădurea 
Vincennes. 

Damele din lumea în care trăia altă dată Aspasia aveau 
păreri diferite. 

Unele spuneau cu un sentiment de invidie: 

— E foarte fericită. 

Altele, cele tinere, murmurau cu dispreţ: 

— Cine ar fi crezut! E o femeie pierdută. 

Apoi toată lumea tăcuse. 

După un an, lumea abia îşi mai aducea aminte de 
Aspasia, când ea deodată reapăru. 

Fusese văzută... 

Căci ea era acolo, la ora două după amiază, în acest timp 
de primăvară, în acelaşi cupeu de lux. 

Ea era acolo, uitându-se liniştită la lume. 

Doi tineri care călăreau alături se opriră uimiţi. 

— Nu-i cu putinţă, zise unul dintre ei. 

— Cred că visez, murmură celălalt. 

— E totuşi Aspasia. 

— Drace! 

— De unde vine? 

— Am crezut-o moartă. 

— Şi eu de asemenea. 

Şi pe când schimbau aceste exclamări, schimbate de mii 
de alte persoane, Aspasia îi zări şi îi salută amical cu mâna. 

Salutul era o invitaţie pe care amândoi o pricepură de 
minune. 

Ei se apropiară. 

— Bună ziua, zise Aspasia, scoțând capul pe uşa 
cupeului. 

— Dragă, zise unul din ei, tu eşti? Sau umbra ta? 

— Sunt eu. 

— În viaţă? 

— Fără îndoială... 

Şi ea surâse, arătându-le dinţii strălucitori. 


— De unde vii? 

— Numai Dumnezeu ştie! 

Şi avu în privire un fulger. 

— Aspasia, zise unul din cei doi tineri, ştii ce s-a spus 
despre tine, în lipsa ta? 

— Nu, dar puţin îmi pasă! 

— S-a pretins că inima ta a vibrat. 

— E adevărat. 

— Ai iubit? 

— Cu frenezie. 

— Şi... mai iubeşti... încă? 

— Urăsc. 

Pronunţă aceste cuvinte cu o voce surdă. 

Cei doi tineri se priviră. 

Aspasia avea o lacrimă tristă în marii ei ochi albaştri. 

— Baroane, zise ea, adresându-se celui care vorbise 
întâi, mă mai iubeşti? 

— Fără îndoială, răspunse acesta cu umilinţă. 

— Şi dumneata, marchize? 

Ea se adresă celui de-al doilea, care era foarte tânăr. 

— Ordonă, replică acesta din urmă, mă voi supune. 

— Veniţi amândoi la mine astă seară. 

— Amândoi? Întrebă baronul puţin cam uimit. 

— Da. 

— Asta e ciudat! 

— Nu. Veţi vedea... M-am stabilit la mine, pe Avenue 
Marignan... Luăm masa la ora şapte. Veniţi. 

Şi le dădu mâna. 

— Dar de ce amândoi? Întrebă la rândul său marchizul. 

— Caut un răzbunător! Răspunse Aspasia cu o voce care- 
i înfioră. 

Capitolul X. 

Pendula din budoarul Aspasiei arăta ora zece. 

Ei se aflau acolo, amândoi, cu ţigările în gură, după o 
cină delicată, gata să asculte destăinuirile Aspasiei; 
marchizul care avea douăzeci de ani şi baronul de treizeci. 


Erau doi fii de familie bună, care îşi permiteau orice lux, 
aşteptând să se ruineze. 

Cel dintâi se numea Albert de Rouquerolles, era marchiz 
autentic; moştenise cinci mii de franci rentă în moşii şi 
vindea câte o moşie în fiecare lună. 

Al doilea purta un nume celebru în finanţe; el se numea 
baronul de Wallenstein. Şi el era un om bogat, dar econom. 

Înainte de a se duce la Aspasia, îi spusese amicului său 
Albert de Rouquerolles: 

— Mi se pare că Aspasia e liberă. Ne va trage la sorţi? 
Nu ştiu. Dar eşti amicul meu şi aş dori să nu fiitu celales. V 

— De ce? Întrebă marchizul. 

— Fiindcă te va ruina în doi ani. 

— Dar pe tine? 

— Oh! Eu am trecut de vârsta ta... nu va putea lua nimic 
de la mine. 

— Aş! Zise marchizul cu un aer de îndoială. 

Şi ei se duseră la Aspasia, care îşi răscumpărase palatul 
şi îl mobilase din nou. 

Cinară numai cu dânsa şi acum aşteptau să se pronunţe. 

— Scumpa mea, zise marchizul, în amor toate armele 
sunt leale, chiar trădarea. 

— lată un frumos paradox, dragul meu, replică Aspasia, 
care se lungise într-un fotoliu. 

— Să vă explic, reluă marchizul. Amicul meu Wallenstein 
mi-a devenit rival numai prin simplul fapt al invitaţiei 
dumitale. 

— Bun! 

— Cum el mi-a făcut oarecare confidenţe, le voi trăda. 

— Admirabil, zise Aspasia. 

— Faci ce vrei, răspunse baronul cu nepăsare. 

— Să vedem trădarea! Zise Aspasia. 

— Marchize, mi-a spus el adineauri, lasă-mi-o pe Aspasia. 
Ea te va ruina... pe când eu sunt un vulpoi bătrân... am 
experienţă... 


Aspasia dădu din umeri şi-l întrerupse cu un gest pe 
marchiz. 

— Prieteni, zise ea, am un venit de o sută douăzeci de mii 
de franci. 

— Ce dovedeşte asta? Zise cu răceală baronul. 

— "Totul şi nimic, răspunse Aspasia. 

— Mărturisesc că nu pricep, zise baronul. 

— Şi eu de asemenea, murmură marchizul. 

— Nu v-am spus că sunt în căutarea unui răzbunător? 

— Ah! E adevărat! 

Aspasia încetă să mai surâdă, încruntă sprâncenele şi 
vocea ei armonioasă căpătă un accent sălbatic. 

— Ascultaţi-mă, zise ea. Am iubit o dată în viaţa mea, eu, 
despre care se spunea că n-am inimă. Am iubit cu patimă, 
cu furie. Am fugit de lume; m-am închis în casă, geloasă pe 
fericirea mea... 

Dacă omul pe care-l iubeam ar fi vrut, m-aş fi sinucis 
surâzând. 

— Ei bine! Acest om m-a trădat... acest om nu mă mai 
iubeşte... acest om iubeşte pe alta. 

— E nebun! Nu e decât o singură femeie în Paris şi 
această femeie eşti tu. 

— Am crezut şi eu asta multă vreme, spuse cu modestie 
Aspasia. Se pare însă că m-am înşelat, căci există o femeie, 
afară de mine, de care el e amorezat şi cu care se va 
căsători. 

— Se însoară? 

— Da. 

— Atunci, zise baronul surâzând, iartă-l. E nebun... 

— Să-l iert? Zise Aspasia. Niciodată. 

— Ei bine! Atunci? 

— Dar nu pricepeţi? 

— Pe cuvântul meu că nu. 

— Cum? Reluă Aspasia cu un accent plin de atâta ură, 
încât cei doi tineri se priviră în fine cu gravitate, cum, nu 
ghiciţi că acela din voi doi care va veni aici mâine seară 


LI 


spunându-mi „L-am ucis!” va deveni seniorul şi stăpânul 
meu? 

— Ah! Draga mea, spuse baronul care avea mult sânge 
rece, în ce roman ai citit că în timpul nostru, în anul de 
graţie 186... mai există asemenea moravuri spaniole? 

— Cer iertare, zise Aspasia cu dispreţ, văd că m-am 
înşelat! 

— Dar nu, zise marchizul. 

Adolescentul se uită la Aspasia cu privirea entuziastă a 
unui om de douăzeci de ani. Afară de asta, el avea câteva 
picături de sânge războinic în vine. 

Un Rouquerolles se bătuse de treisprezece ori în duel cu 
Ludovic al XIII-lea, într-o singură zi. 

Un altul, pe timpul Restauraţiei, făcuse hecatombe în 
colonel al gărzii. 

Acest Rouquerolles, acest adolescent care se ruina cu 
zgomot, simţi un val de sânge urcându-i-se de la inimă la 
creier, şi-i spuse Aspasiei: 

— Wallenstein este neamţ şi evreu. El e nobil prin banii 
strămoşilor săi bancheri. E un băiat pozitiv care nu înţelege 
sentimentele cavalereşti. 

— Dragul meu, răspunse Wallenstein, am treizeci şi unu 
de ani, îmi plac vinul, femeile frumoase şi ţigările bune; de 
aceea socotesc că pentru asta e nevoie de un bun stomac şi 
de o sănătate perfectă... Apoi ţin la fizicul meu. Nu e celal 
unui Adonis, dar, aşa cum e, am succesele mele. Deci un 
glonţ care mi-ar scoate un ochi sau o lovitură de spadă care 
mi-ar perfora un plămân, ar strica toate planurile mele şi ar 
distruge armonia vieţii mele. În acest moment, Aspasia, pe 
care am cunoscut-o ca pe o femeie de spirit, ar avea mai 
multă nevoie să consulte un doctor decât să caute un 
amorez; dacă plăcerea de a ucide pentru dânsa nu te 
deranjează, te rog. Dacă ai fericirea de a ucide pe domnul 
în chestiune, cu atât mai bine. Sunt un om liniştit, cum ştii, 
şi sunt în stare să aştept. Aspasia va redeveni rezonabilă 


într-o zi sau alta, şi ea ştie că nu las să mi se protesteze nici 
cuvântul şi nici poliţele. 

După aceste spuse, baronul Wallenstein se sculă, îşi puse 
paltonul, aprinse o ţigară şi, întinzându-i mâna Aspasiei, îi 
zise: 

— Adio, draga mea! 

— La revedere. 

— La revedere, evreu neruşinat. 

Şi rămase singură cu marchizul. 

— Dragul meu, spuse ea, ştii că treaba nu e uşoară? 

— Cu atât mai bine! 

— Acest om pe care l-am iubit, acest om pe care îl urăsc 
şi a cărui moarte o doresc... 

— Ei bine? 

— E unul din cei mai buni duelişti. 

— Ce-mi pasă! 

— Trage admirabil cu pistolul. 

— Te iubesc... murmură marchizul căzând la picioarele 
Aspasiei. Spune-mi numele lui. 

— Ţi-l voi trimite. 

— De ce nu mi-l spui îndată? 

— E o idee a mea... Unde te duci de aici? 

— Nu ştiu. 

— Faci încă parte din clubul Asperges? 

— Da. 

— Du-te acolo şi aşteaptă-mă. 

Şi Aspasia îl concedie pe marchiz. 

Acesta plecă suspinând. 

Câteva ore fuseseră de ajuns spre a-l face să se 
amorezeze la nebunie. 

Capitolul XI 

— Prietene, îi spunea Lucien amicului său, Paul de 
Vergis, oricât de departe mă pot duce amintirile, mă văd la 
vârsta de patru sau cinci ani, într-un mare castel toarte trist 
şi într-o ţară pe care nu o ştiu. Totuşi mi se pare că trebuie 
să fi fost Anglia sau Scoţia. Îmi amintesc de mama mea. Era 


aşa de tânără şi de frumoasă, încât s-ar fi spus că e osorăa 
mea mai mare. Cum am fost despărţit de dânsa? Cu voia ei? 
lată ce nu ştiu şi ceea ce nu voi şti probabil niciodată. Cred 
că-mi amintesc că mama mea plângea uneori când mă lua 
în braţe. De ce? Încă un mister, a cărui dezlegare nu o voi 
avea niciodată. 

— Dar, în fine, dragul meu Lucien, zise Paul de Vergis, 
trebuie să-ţi aminteşti ce s-a petrecut când ai fost despărţit 
de mama ta. 

— Nu, căci după ce am adormit în braţele ei, m-am 
deşteptat pe genunchii unei femei bătrâne, într-o trăsură 
de poştă, care mergea cu o mare iuţeală. Din acest moment 
viaţa mea e un adevărat roman, dragul meu Paul. 

— Cum asta? 

— Copiii uită repede. După ce am chemat-o pe mama 
mea timp de mai multe ore, câteva zile chiar, am încetat să 
mai plâng. Acea bătrână femeie avea multă grijă de mine. 
Aici intervine un gol în amintirile mele. Mă revăd peste 
câţiva ani, într-un pension, încredinţat unui bun profesor 
care mă iubea ca pe fiul său. Am rămas la dânsul până la 
vârsta de şaisprezece ani. Întrebările mele asupra mamei 
mele, asupra familiei mele, au rămas multă vreme fără 
răspuns. În fine, într-o zi, domnul Berthoud, aşa se numea 
acel brav om, mi-a spus: 

— Scumpul meu copil, nu ştiu nimic despre ceea ce mă 
întrebi. Mi-ai fost încredinţat de un om încă tânăr, care 
după accent părea a fi german. El mi-a plătit pe un an 
înainte, spunându-mi să nu fac nici o economie pentru 
educaţia dumitale. Anul următor am primit prin poştă cinci 
mii de franci şi un bilet fără nici o iscălitură. Acei cinci mii 
de franci, spunea biletul, erau destinaţi pentru plata 
educaţiei pe al doilea an. Pe măsură ce creşteai, plata 
făcută regulat, în acelaşi chip, devenea din ce în ce mai 
mare. Astfel ai învăţat scrima, călăria, limbile moderne, 
muzica şi desenul. Acum trei luni am primit un bilet cu 
acelaşi scris ca cel pe care îl primeam în fiecare an. În 


această scrisoare mi se anunţa că protectorii dumitale 
misterioşi vor lua o altă hotărâre. Care? Nu ştiu.” 

— Spunea adevărul, sărmanul om, după cum m-am putut 
convinge din uimirea ce s-a zugrăvit pe figura lui după 
câteva zile, când a deschis în faţa mea scrisoarea aşteptată. 
Această scrisoare era concepută în termenii următori: 
„Lucien şi-a terminat studiile. După informaţiile primite, 
educaţia lui e completă şi e un tânăr cu judecată. 

Domnul Berthoud e rugat să-i redea libertatea. 

Se alătură aici pensia pe primul trimestru care i-a fost 
hotărâtă.” 

În scrisoare se afla un cec de o mie de lire sterline 
pentru banca David-Humphry et C-ie. 

Aveam o sută de mii de franci venit şi încă nu împlinisem 
şaptesprezece ani. 

— Şi n-ai înnebunit? Îl întrebă Paul de Vergis. 

— Nu. Sărmanul meu profesor avea o fată de 
paisprezece ani, pe care o iubeam la nebunie şi de care 
începusem să mă amorezez. 

Marie Berthoud era frumoasă şi bună. 

Am sărit de gâtul bătrânului şi i-am spus: 

— O iubesc pe Marie, vreau să o iau de nevastă, şi vei 
trăi cu noi şi vom împărţi averea mea.” 

Dar acel ciudat om mi-a răspuns surâzând: 

— Nu se însoară nimeni la şaptesprezece ani; de altfel 
Marie este încă o copilă. Intră în viaţă; termină-ţi instrucţia; 
învaţă să cunoşti oamenii... poate ne vei uita curând, în 
mijlocul vârtejului în care te va arunca averea ta; poate îţi 
vei aduce aminte de noi uneori.” 

— Oh!” murmurai eu îmbrăţişându-l. 

L-am rugat şi am plâns; dar el a fost de neclintit. Totuşi, 
cum păream în prada unei mari disperări, consimţi să-mi 
facă o făgăduială. 

— Să aşteptăm şase ani, îmi spuse el, peste şase ani vei 
avea douăzeci şi trei de ani şi Marie douăzeci. Dacă tot o vei 
mai iubi şi atunci, vom vedea.” 


— Ghiceşti restul, scumpul meu Paul? Continuă Lucien. 
Am călătorit doi ani însoţit de un tânăr profesor. La 
reîntoarcere mi-am mobilat apartamentul, am intrat în 
cluburi sub numele de Lucien de Haas, un nume olandez, 
care mă scutea să spun că nu cunoşteam adevăratul meu 
nume, şi că eram fără îndoială un sărman bastard. 

Corespondentul misterios al lui Berthoud se adresa 
acum direct mie, şi el îmi întreise pensia. Nu mai primeam o 
mie de lire sterline la fiecare trimestru, ci trei mii. 

Fericirea mea ar fi fost completă, dacă, la reîntoarcerea 
mea din Egipt - ultima ţară pe care o vizitasem - aş fi 
regăsit pe fostul meu profesor şi pe fiica sa. Dar pensionul 
fusese vândut şi apoi dărâmat. Toate cercetările, mele au 
fost zadarnice. Un fost camarad de şcoală, pe care l-am 
întâlnit, mi-a spus că Berthoud murise şi că fata lui se 
măritase cu un profesor în provincie. 

Călătoria şi timpul şterg multe lucruri şi micşorează 
acuitatea multor sentimente. O iubeam încă puţin pe Marie, 
dar gândul că ea nu era liberă mă consola. 

M-am aruncat în viaţă. Am făcut nebunii, am avut cai de 
rasă, amante scumpe şi am jucat sume considerabile. 

În fine, acum un an m-am aruncat într-o legătură semi- 
romantică pe care un moment am luat-o drept amor. 

— Acum un an? Întrebă Paul de Vergis. Va să zică, de 
asta ai dispărut într-o bună dimineaţă? 

— Da, prietene. 

— Traiul tău devenise misterios; nimeni nu te mai vedea 
pe nicăieri. 

— Da. 

— Ei bine! Eşti fericit? 

— Da. Dar nu prin această legătură... 

— Nu mai pricep nimic. 

— Mai întâi am rupt acea legătură... 

— Ah! 

— Dar am aranjat lucrurile cum se cuvine, desigur ca un 
gentilom ce trebuie să fiu. 


— L-ai făcut rente? 

— l-am trimis o sută de mii de franci într-un plic, cu o 
scrisoare de adio. 

— Bine. Dar de ce această ruptură? 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— Fiindcă am regăsit-o pe Marie Berthoud, primul şi 
singurul meu amor. 

— Da. 

— Văduvă? 

— Deloc; ea n-a fost niciodată măritată; tatăl ei n-a 
murit. Marie are douăzeci şi unu de ani; e frumoasă ca un 
înger, mă iubeşte şi ne cununăm peste opt zile în biserica 
Saint-Eugen. Pricepi? 

— Dar cum ai regăsit-o? 

— Oh! E o istorie întreagă şi, dacă vrei să o ştii, ia o 
ţigară, căci e cam lungă. 

— Să auzim, zise Paul de Vergis răsturnându-se în 
fotoliu. 

Capitolul XII. 

Înainte de a înfăţişa povestirea lui Lucien, zis Lucien de 
Haas, să ne fie permis a schiţa portretul său în câteva linii şi 
a spune două cuvinte despre viaţa lui. 

Lucien avea douăzeci şi patru de ani. 

Era un tânăr înalt, cu faţa albă, părul negru şi ochii 
albaştri. 

Surâsul melancolic, talia sveltă, piciorul mic, mâna 
aristocratică, făceau dintr-însul un adevărat erou de roman. 

Lucien îi expuse lui Paul de Vergis, un tânăr ofiţer cu 
care se împrietenise de câţiva ani, copilăria, educaţia, 
nebuniile lui din tinereţe şi amorul pentru fiica profesorului 
său. 

Dar nu-i spusese că era generos şi bun, că făcea mult 
bine, că salvase onoarea unuia din amicii săi deschizându-şi 
punga. 


De asemenea, nu-i spusese că în lume avusese succese 
nebune, că se putuse căsători cu una din cele mai bogate 
fete din Paris, dacă ar fi vrut. 

În plus, nu-i spusese că avusese un mare curaj şi că în 
Germania, într-o zi când doi ofiţeri îndrăzniseră să 
rostească cuvinte necuviincioase la adresa Franţei, el 
provocase tot regimentul şi se bătuse cu şase în aceeaşi zi. 

Lucien era un om blând şi modest, şi vorbea foarte puţin 
de dânsul. 

— Scumpul meu amic, zise el, după ce Vergis îşi aprinse 
ţigara, spre a ajunge la întâlnirea cu Marie Berthoud, 
trebuie să-ţi vorbesc mai întâi de legătura pe care am rupt- 
o de curând. 

— Să auzim, zise Vergis. 

— Ai auzit vorbindu-se de Aspasia? 

— Aspasia! 

— Da. 

— Cum, dânsa e? 

— Da, zise Lucien surâzând. 

— Minotaurul”, cum o numeam. 

— Da. 

— Atunci tu eşti acela care... 

— Da, eu am răpit-o într-o seară, din această lume 
zgomotoasă unde era admirată. Sau, mai bine zis, dânsa m- 
a răpit pe mine... 

— Ah! Ah! Strigă ofiţerul râzând. 

— Această femeie, care se lăuda că n-a iubit niciodată şi 
care-i număra pe acei din admiratorii ei care-şi zburaseră 
creierii de disperare, a fost cuprinsă de o mare pasiune 
pentru mine. 

— Nu ştiam că eşti tu în cauză, observă Vergis, dar tot 
Parisul ştia, ca şi mine, că a făcut o mare pasiune... 

— Am trăit un an, reluă Lucien, fără să ne despărţim o 
oră, apoi a venit plictiseala. Aceste amoruri, pe care 
trecutul femeii le întunecă mereu, sfârşesc prin a deveni 
imposibile. Într-o dimineaţă, m-am deşteptat nu numai 


iubind-o, dar având oroare de dânsa. Cred că şi dânsa, în 
singurătatea la care se condamnase de bunăvoie, regreta 
trecutul acelei vieţi zgomotoase pe care o dusese până 
atunci. Într-o dimineaţă am fugit din casa de pe piaţa 
Vintimille, unde trăiam amândoi. 

Aveam nevoie de aer, vroiam să fiu singur. Timpul era 
frumos şi mergeam drept înainte. Am coborât astfel strada 
Clichy, apoi Chaussee d'Antin. Am traversat bulevardele şi 
am luat-o pe Rue de la Paix, până la Tuileries. 

Câţiva copii se jucau sub pomii lipsiţi de frunze. Ici, colo 
se vedea câte un soldat stând de vorba cu o servitoare. 

Deodată m-am oprit uimit; picioarele mi se muiară, iar 
din cauza emoţiei nu puteam nici să vorbesc. Un bătrân, 
care abia putea păşi rezemându-se de baston, ţinea la braţ 
o fată tânără. 

Era bătrânul Berthoud! Era Marie! 

M-am repezit la dânşii şi l-am strâns pe bătrân în braţe, 
spunându-i: 

— Nici nu ştii că te-am plâns ca pe un mort!” 

El era tot atât de mişcat ca şi mine, şi a trebuit să în loc 
pe o bancă. 

— Nu sunt mort, mi-a spus dânsul, dar m-am îmbolnăvit 
în urma nenorocirilor mele.” 

O priveam pe Marie, care stătea cu ochii plecaţi în 
pământ. 

Mi-au povestit toată viaţa lor din ultimii cinci ani, 
Berthoud pierduse în falimentul unei bănci mica sa avere. 
Elevii săi îl părăsiseră unul câte unul; a vândut pensionul. 

Timp de un an sau doi a dat lecţii ca meditator, 
îmbolnăvindu-se de oftalmie, a fost condamnat la repaos 
forţat. 

Acum locuia la doi paşi de acolo, în strada Sourdiere, o 
străduţă fără aer şi fără soare, ocupând două sărăcăcioase 
mansarde într-o casă veche. 

Din ce trăia? 


Ochii înroşiţi ai fetei şi mâinile înţepate de ac mi-au 
răspuns. 

Sărmana copilă cosea câte cincisprezece ore pe zi 
pentru a câştiga 1,25 franci. 

— Bărbatul dumitale te-a părăsit?” am strigat eu. 

— Bărbatul meu! Mi-a răspuns dânsa, dar nu am. Nu m- 
am despărţit deloc de tatăl meu.” 

Am luat-o în braţe, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus: 

— Te înşeli, bărbatul tău sunt eu.” 

Apoi, îngenunchind în faţa fostului meu profesor, i-am 
spus: 

— Tată, cred că nu ţi-ai uitat făgăduiala?” 

— Ghicesc restul, îl întrerupse Paul de Vergis. Te însori... 

— Peste opt zile. 

— Vrei să fiu martorul tău? 

— Tocmai pentru că vroiam să-ţi cer aceasta te-am poftit 
la masă. 

— Cine va mai fi? 

— Ah! Iată, nu ştiu... sau, mai bine zis, nu îndrăznesc... 
să cred... 

— Încă un mister? 

— Vai! Zise Lucien cu un surâs melancolic. Da! 

— Spune. 

— Închipuieşte-ţi, mi se pare că am descoperit pe unul 
din protectorii mei necunoscuţi. 

— Ah! Ah! 

— E un german şi ţi-am spus că un german m-a condus 
în pensionul lui Berthoud. Se numeşte maiorul Hoff. De 
când se află la Paris? Nu ştiu. Dar sunt vreo trei sau patru 
ani de când îl întâlnesc în calea mea. Uneori mă priveşte cu 
dragoste şi o voce secretă îmi spune că nu-i sunt străin. 

— Nu i-ai vorbit niciodată? 

— Ba da; dar a răspuns scurt şi chiar cu o asprime ce mi 
s-a părut forţată. 

— Deci ai conchis că maiorul Hoff şi germanul ar putea 
să fie una şi aceeaşi persoană? 


— Da. 

— Şi ai vrea să-ţi fie martor? 

— Da. 

— Unde îl putem întâlni? 

— E la clubul Asperges. Dar e aşa mult timp de când nu 
m-am mai dus pe acolo... 

— Fie. Să mergem diseară. 

Pe când tânărul ofiţer, Paul de Vergis, se scula, îşi lua 
pălăria şi se pregătea să se despartă de amicul său, se auzi 
sunând clopoţelul în anticameră. 

Lucien se uită la pendulă, care arăta ora douăsprezece şi 
un sfert. 

— Nu primesc totuşi vizite niciodată aşa de dimineaţă, 
murmură el. 

Pe când făcea această reflecţie, se deschise uşa şi intră 
un om de vreo şaizeci de ani. 

După îmbrăcămintea modestă se vedea a fiun 
funcţionar. El avea sub braţ un portofel şi o cutie. 

— Domnul Lucien de Haas? Zise el privindu-i pe cei doi 
tineri. 

— Eu sunt, răspunse Lucien. 

— Domnule, reluă bătrânul, sunt unul din casierii casei 
Davis-Humphry et C-ie. 

— Oh! Zise Lucien puţin cam mişcat, căci abia de opt zile 
îşi luase leafa pe trimestru. 

— Sunt însărcinat să vă înmânez o sută de mii de franci 
şi această cutie, zise casierul. 

Şi puse cutia şi portofelul pe o masă. 

În portofel se afla o scrisoare, pe care Lucien se grăbi s-o 
deschidă. În plic se afla cheia de la cutie şi o bucată de 
hârtie parfumată, pe care se vedea că o mână de femeie 
scrisese aceste rânduri: „Fiul meu, Oferă din partea mea, o 
dată cu urările mele călduroase pentru fericirea voastră, 
această bijuterie logodnicei tale, Mama ta.” 

Atâta tot. 

Lucien îşi trecu mâna pe frunte. 


— Şi nu e nici un nume, murmură el. 

Apoi, suspinând, deschise cutia şi, atât dânsul, cât şi 
amicul său Paul de Vergis, se dădură înapoi înmărmuriţi, 
zărind un adevărat râu de diamante, aşa cum numai o 
prinţesă putea purta. 

Bijuteria valora cel puţin un milion. 

Dar Lucien continua să suspine şi o lacrimă străluci în 
ochii lui. 

— Aşadar, mama mea mai trăieşte... zise el, trăieşte! şi 
se ascunde de mine... Dumnezeule... ce-am făcut ca să 
merit această soartă? 

Avu apoi un moment de exaltare şi-l luă pe casier de 
mână spunându-i: 

— Domnule, te rog, spune-mi un cuvânt. 

Casierul, care tocmai voia să se retragă, se opri uimit. 

— Poţi să vorbeşti în faţa domnului, continuă Lucien. E 
amicul meu şi n-am secrete faţă de dânsul. 

— Dar, domnule, murmură casierul, ce vrei să-ţi spun? 

— De cât timp lucrezi la banca Davis? 

— De patruzeci de ani, domnule. 

— Ah! Murmură Lucien cu bucurie, atunci ştii totul. 

— Ce anume, domnule? 

— Să-mi spui totul, continuă Lucien cu exaltare. 

— Încă o dată, domnule, spuse casierul, nu te pricep. 

— Ascultă, şi mă vei pricepe. La fiecare trei luni îmi 
remiteţi o sumă importantă. 

— Da, domnule. 

— De unde vine această sumă? 

— Ea e vărsată la sucursala noastră din Londra. 

— De către cine? 

— Nu ştiu. 

— Dar la Londra trebuie să se ştie. 

— Mă îndoiesc, zise casierul. 

— Stăpânii dumitale trebuie să ştie, sunt sigur. 

— Domnule, zise casierul, un singur lucru ţi-l pot spune, 
căci îmi vine acum în minte. 


— Vorbeşte, spuse cu lăcomie Lucien. 

— Eram, acum douăzeci de ani, impiegat în casa din 
Londra. Un om, pe care l-aş recunoaşte, sunt sigur, dacă 
vreodată îl voi întâlni, s-a prezentat şi a vărsat o sumă 
considerabilă, din care făcu două părţi. Una era destinată 
pentru un copil, pe nume Lucien, care era crescut în 
Franţa; cealaltă trebuia să fie primită chiar la Londra de un 
om cu un nume indian, Ali-Osmjek. Într-adevăr acesta se 
prezentă a doua zi. În anul următor, acelaşi personaj a adus 
o sumă identică; acelaşi indian se prezentă a doua zi. 

— Şi în anul următor? Întrebă Lucien, a cărui voce 
tremura de emoție. 

— În anul următor nu mai eram la Londra. Şefii mei îmi 
dăduseră o slujbă pe care o ocup la banca din Paris. 

— Asta e tot ce ştii? 

— Tot, îţi jur. 

Lucien rămase trist şi gânditor. 

— Domnule, zise el în fine, dacă ţi-aş arăta într-o zi pe 
omul pe care-l bănuiesc a fi acela ce a vărsat fondurile care- 
mi erau destinate şi dacă l-ai recunoaşte, mi-ai spune? 

— N-am făcut nici un jurământ în această privinţă, 
domnule, replică casierul. 

— Deci aş putea să contez pe dumneata? 

— Fără îndoială. 

— Ah! Murmură Lucien, dacă este maiorul Hoff, trebuie 
să-mi spună unde e mama! 

Casierul plecă după ce îşi lăsă numele şi adresa. 

Apoi cei doi tineri vorbiră câteva minute şi se despărţiră 
dându-şi întâlnire pentru seara, la clubul Asperges. 

Întâlnirea fusese fixată pentru ora zece şi jumătate. 

Dar Lucien nu sosi decât la miezul nopţii. Cauza acestei 
întârzieri era, de altfel, foarte naturală. 

El prânzise şi petrecuse seara cu bătrânul Berthoud şi 
fiica sa şi cei doi îndrăgostiţi se pierduseră făcând visuri de 
fericire. 


Lucien intră în sala de fumat a clubului. El era membru 
al clubului de trei ani. Era cunoscut ca bogat, era tânăr şi 
drăguţ. 

Avea deci tot ce îi trebuie ca să aibă mulţi prieteni. 

Cu toate acestea, când intră, dacă ar fi fost mai puţin 
preocupat de fericirea sa şi de maiorul Hoff, pe care-l căuta 
cu privirea, el ar fi observat că sosirea sa fusese primită 
într-un chip ciudat. 

Amicul său, Paul de Vergis, îi întinse mâna cu oarecare 
tristeţe. 

Nimeni nu se deranja pentru dânsul. 

Toată atenţia fusese concentrată asupra unui membru al 
clubului, tânărul marchiz de Rouquerolles, care ţinea 
discursuri stranii. 

Puţin cam mirat, Lucien trase cu urechea la cuvintele 
marchizului de Rouquerolles. Acesta spunea: 

— Într-adevăr, domnilor, aceste lucruri nu se petrec 
decât la Paris. Într-o bună zi, un om apare în lume. Mâinile 
lui sunt pline de aur; venit în mod misterios, şi-a luat un 
nume, deşi n-a avut niciodată unul, are îndrăzneala 
aventurierilor; e primit în toate părţile şi are amici. 

Lucien tresărise la aceste din urmă cuvinte. 

— Acum, prieteni, continuă marchizul, dacă într-o 
dimineaţă vi se spune: „Acest domn este un hoţ... un 
escroc... sau fiul unei curtezane celebre... aurul pe care-l 
cheltuieşte e produsul ruşinii...”, ce veţi răspunde? 

— Mergi cam departe, Rouquerolles, zise un tânăr. 

— Cu atât mai râu, răspunse marchizul, amorezat cum 
sunt de farmecele Aspasiei, rolul de executor e foarte 
onorabil. 

Lucien era puţin palid. 

Cu toate acestea, el stătu liniştit şi rosti cu blândeţe, 
privindu-l pe marchiz: 

— Pe cine vrei să execuţi, Rouquerolles? 

— Pe un om care poartă un nume de împrumut. 

— Sunt mai mulţi din ăştia pe lume. 


— Un om care şi-ar putea arăta misterul averii sale. 

Lucien se înfiora, dar se stăpâni. 

— Un om, în fine, termină marchizul, pe care-l presupun 
a fi fiul unei curtezane, şi dacă nu-mi dovedeşte contrariul... 

Lucien se sculă la aceste din urmă cuvinte. 

Dar nu pronunţă nici un cuvânt şi aşteptă. 

Atitudinea sa era teribilă şi toţi cei care-l înconjurau 
pricepură că se desfăşura o dramă neobişnuită. 

Capitolul XIII. 

Timp de câteva secunde, s-ar fi putut auzi şi zbârnâitul 
unei muşte în salonul clubului. Se făcuse o tăcere de 
moarte. 

Marchizul de Rouquerolles rupse cel dintâi tăcerea. 

— Nu acuz, zise el, fără să dau acelora pe care-i acuz 
dreptul de a se apăra. 

— Pe cine acuzi? Zise Lucien. 

— Pe dumneata, răspunse cu răceală marchizul. 

Acest cuvânt fu scânteia care dădu foc minei ce explodă. 

— Marchize, zise Lucien, îmi trebuie tot sângele 
dumitale şi te voi ucide mâine. 

— E dreptul dumitale, răspunse marchizul. 

— Dar, reluă Lucien, mai înainte vreau să-ţi rosteşti 
acuzaţia. 

— 'Ţii la asta? Răspunse Rougquerolles în batjocură. 

— Da. 

— Nu te numeşti Lucien de Haas, ci simplu Lucien. 

— Apoi? 

— Alt nume n-ai. 

— Şi mai departe? 

— Eşti un bastard... 

— Asta nu ştiu nici eu, nici dumneata. 

— Eşti fiul unei femei pierdute. 

— Destul! Strigă Lucien. 

Şi repezindu-se la marchiz, îi dădu o palmă. Apoi, 
întorcându-se spre asistenţi, care erau trişti, le spuse: 


— Domnilor, acest om, care ieri încă se numea amicul 
meu, căruia nu i-am făcut nici un rău, comentează în mod 
laş secretul naşterii mele. O asemenea insultă nu se spală 
decât cu sânge. Dar am trăit printre dumneavoastră şi, de 
când mă cunoaşteţi, poate vreunul să-mi spună vreo acţiune 
a mea care să nu fie aceea a unui gentilom? Nu, nu-i aşa? 

— Desigur că nu, murmurară mai multe voci. 

— Te consider ca pe cel mai drag şi cel mai bun dintre 
oameni, zise Paul de Vergis. Ai fost insultat, voi fi martorul 
tău. Care e al doilea martor, domnilor? 

Dar atunci se petrecu un fapt nemaipomenit. 

Nimeni nu răspunse. Nimeni nu se oferi să fie martorul 
lui Lucien. 

Şi nenorocitul tânăr, scoțând un țipăt, îşi puse amândouă 
mâinile pe piept, ca şi cum ar fi fost lovit de moarte. 

— Mamă, murmură el, mamă! Tu pe care nu te cunosc, 
dar pe care te revăd frumoasă, surâzătoare şi maiestuoasă, 
ca o fiică de rege în amintirile copilăriei mele, mamă, nu se 
va prezenta deci nimeni spre a-ţi ajuta copilul să se 
răzbune? 

Pe când spunea acestea, un om intră în sală. Era un om 
de 38-40 de ani, de o frumuseţe palidă şi tristă, îmbrăcat cu 
o redingotă încheiată milităreşte. 

— Bun! Murmură un tânăr, iată un altul. Morţii învie. 

— Şi cei vii se întorc din călătorie, răspunse noul venit. 

Acest personaj, asupra căruia se concentrase atenţia 
generală, fusese cu şapte sau opt luni mai înainte eroul şi 
victima unei greşeli. 

Era numit maiorul Avatar. 

Ofiţer rus, mai mult timp prizonier în Caucaz, maiorul 
fusese prezentat la club de către marchizul de B. 

Timp de mai multe săptămâni, oaspete de nevoie al 
emirului din Circazia, fusese departe de Paris. 

Se ascultaseră cu entuziasm povestirile captivităţii sale, 
şi se povestiseră aventurile lui romantice. 


Apoi, într-o dimineaţă, maiorul Avatar fusese arestat şi se 
răspândise zvonul că ofiţerul rus nu era altcineva decât un 
ocnaş celebru, anume Rocambole, evadat cu câteva luni 
înainte de la Toulon. 

Parisul fusese foarte mişcat timp de câteva săptămâni, 
apoi se făcuse lumină. 

O mare dramă, o femeie celebră odinioară, sub numele 
de Baccarat, declarase că maiorul Avatar nu seamănă deloc 
cu Rocambole. 

Cuvântul contesei Artoff nu era pus la îndoială de 
nimeni. 

Maiorul Avatar fusese reabilitat şi, mai mult ca oricând, 
clubul Asperges era mândru de a-l număra printre membrii 
săi. 

Deci, sosise maiorul Avatar. 

— Domnilor, zise el cu răceală, ce se petrece aici? Mi se 
pare că e oarecare agitaţie. 

— Maiorule, zise Paul de Vergis, te voi pune la curent, 
dintr-un singur cuvânt. Amicul meu Lucien de Haas a dato 
palmă marchizului de Rouquerolles. 

— Bine. 

— Sunt unul din martorii lui Lucien. 

— Şi-l căutaţi pe al doilea? 

— Da. 

— Nu mai căutaţi, zise maiorul Avatar. Mă ofer eu. 

— Domnule, strigă marchizul de Rouguerolles, în familia 
mea nimeni n-a dormit cu o palmă primită. Afară e lună. Ce 
zici de o plimbare la pădure... 

— Sunt la ordinele dumitale, zise Lucien. 

— Cu spada, până ce unul din noi moare, urmă 
marchizul de Rouquerolles. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, răspunse Lucien. 

După zece minute, marchizul de Rouquerolles şi doi din 
prietenii săi se urcau în trăsură. 

Lucien, Paul de Vergis şi maiorul Avatar îi imitară şi cei 
doi adversari zburară spre pădure cu martorii lor. 


— Dar care a fost cauza certei? Întrebă maiorul Avatar, 
adică chiar Rocambole, căci dânsul era. 

— Marchizul a insultat-o pe mama, răspunse Lucien. 

Rocambole avea acel tact pe care-l are omul din lumea 
mare. 

Să întrebe mai mult ar fi fost o insultă. 

— Bine, zise el, te pricep. 

Paul de Vergis locuia în strada Colisee. 

Se trecu pe la dânsul spre a se lua spadele. 

La ora două după miezul nopţii ei sosiră la Bois prin 
partea de pe şoseaua împărătesei, singura care nu se 
închide noaptea. 

La ora aceea pădurea e pustie, gardiştii culcaţi şi platoul 
de lângă lac se dovedi locul cel mai nimerit pentru duel. 

Acolo se opriră trăsurile. 

Iritarea celor doi adversari era atât de mare, încât 
nimeni nu se gândi să prelungească preliminariile. Se 
traseră la sorţi spadele. 

Sorţii fură favorabili marchizului de Rouquerolles. Prin 
urmare, trebuiau să se bată cu armele lui. Era aşa de frig 
încât au trebuit să se bată în redingotă. Maiorul Avatar 
dădu semnalul de începere a luptei. Amândoi erau curajoşi 
şi ştiau bine să se lupte. Timp de două minute nu se auzi 
decât zgomotul spadelor, apoi, deodată, Lucien îi zise 
marchizului: 

— Domnule, peste câteva secunde, unul din noi va fi 
mort; ai putea să-mi spui în acest moment suprem motivul 
care te-a împins să mă insulţi astfel? 

— Aspasia mi-a făgăduit că mă va iubi, dacă te ucid! 
Răspunse marchizul. 

Şi, dând o lovitură în acel moment, spada se înfipse în 
pieptul lui Lucien. 

Dar acesta nu căzu. Lucien nu scăpă spada din mână şi, 
asemenea marchizului de Rouguerolles, se puse repede în 
gardă. 

Lucien murmură: 


— Aspasia nu se va putea ţine de făgăduiala. 

Şi, dând o lovitură la rândul său, marchizul scoase un 
țipăt şi căzu mort la pământ. 

Imediat căzu şi Lucien, vărsând un val de sânge. 

Capitolul XIV. 

Înainte de a merge mai departe şi spre a înţelege mai 
bine povestirea noastră, să relatăm cum se face că maiorul 
Avatar se găsise, la momentul oportun, la club spre a servi 
ca martor lui Lucien de Haas. 

Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem la momentul în 
care Rocambole, drept doctor, intrase în castelul 
Rochebrune, condus de Jacquot. 

Acesta îl duse pe Rocambole lângă bătrânul Bob, care 
era pe moarte. 

Intendentul fusese culcat pe patul în care dormise 
milady. 

Haina cea roşie, masca de ceară şi lanţurile care zăceau 
la pământ şi îl minunau pe Jacquot, pe Mariane bucătăreasa 
şi pe valetul Saturniu, care nu puteau pricepe de ce Bob se 
îmbrăcase astfel, îi dădură lui Rocambole, care ştia 
povestea Vandei, dezlegarea enigmei. 

Bob era fantoma care îi apăruse Vandei, crezând că o 
are în faţa ei pe milady. 

Rana lui Bob se explica de asemenea. 

Milady intuise că fusese descoperită şi glonţul care lovise 
pretinsa fantomă fusese tras de dânsa sau de misteriosul 
tovarăş cu care Jacquot o văzuse plecând în acea dimineaţă. 

Din acel moment Rocambole îşi spuse: „Acest om care 
juca un asemenea rol şi ordona, în numele mormântului, de 
a restitui averea furată, a rămas credincios moştenitorilor 
spoliaţi, adică ţigăncii Gipsy. Acest om îmi va spune totul şi-i 
voi putea continua opera.” 

Rocambole observase toate acestea într-o clipă şi înainte 
ca Bob să-l privească. 

El nu minţea de altfel decât pe jumătate afirmând că e 
doctor, căci moştenise o parte din cunoştinţele chirurgicale 


ale lui sir Williams, primul său profesor, şi ştia, la nevoie, să 
panseze o rană şi să facă o amputaţie. 

El îl examină pe rănit, cercetă gaura glonţului şi rămase 
pe gânduri. 

— Va muri, domnule? Întrebă Jacqguot. 

— Nu ştiu, răspunse brusc Rocambole, dar trebuie să-mi 
dai cele necesare unui prim pansament. Apoi vom vedea. 

Bob îşi recăpătase cunoştinţa, iar ultimele cuvinte ale lui 
Rocambole făcură să treacă un fulger de speranţă prin ochii 
săi. 

În acel moment să se fi deşteptat instinctiv dorinţa de a 
trăi? 

Sau era o dorinţă de răzbunare? 

Poate şi una şi alta, căci îl privea pe Rocambole cu 
aviditatea unui om care îşi aşteaptă destinul. 

Rocambole ceru să i se aducă un vas cu apă, spălă rana, 
deschise trusa pe care o avea întotdeauna la dânsul şi 
extrase glonţul. 

Apoi, după ce pansă rana, îi spuse lui Jacquot şi celorlalţi 
servitori: 

— Am nevoie să fiu singur cu bolnavul. 

Cei trei ieşiră. 

Rocambole încuie uşa şi se aşeză la căpătâiul lui Bob. 

Acesta murmură câteva cuvinte abia articulate. 

— Cred că voi muri, zise el. 

— Rana dumitale e gravă, spuse Rocambole, nu pot să 
afirm că ea nu e mortală, dar în orice caz mai ai o oră sau 
două de trăit. 

Privirea lui Bob străluci. 

Rocambole pricepu că trebuia să se grăbească. 

Ceea ce voia el era spovedania muribundului şi, spre a o 
obţine, trebuia cât mai repede să-i câştige încrederea. 

De aceea el îi spuse în limba engleză: 

— Îţi aduc veşti de la ţiganca Gipsy, domnule Bob. 

La aceste cuvinte, rostite în limba lui maternă, la acest 
nume ce răsuna deodată în urechile lui, Bob se sculă puţin 


şi-l privi pe Rocambole cu un aer speriat. 

— Gipsy, murmură el, Gipsy! 

— Da, nepoata lui miss Ellen. 

— Miss Ellen? Continuă Bob, cine vorbeşte de miss 
Ellen? 

— Eu. 

— Cine eşti? Murmură bătrânul intendent. 

— Un om care vrea, ca şi dumneata, să-i silească pe hoţi 
a restitui... 

— Ah! O cunoşti deci pe Gipsy? 

— Am salvat-o acum cincisprezece zile din mâna 
Sugrumătorilor. 

La cuvântul sugrumător Bob deveni palid. 

— Taci! Nu-mi vorbi de dânşii... zise el cu furie. 

Apoi avu un acces de neîncredere. 

— Oh! Nu te cred, zise el. 

— Nu mă crezi? 

— Nu. 

— De ce? Întrebă Rocambole cu blândeţe. 

— Fiindcă milady te-a trimis. Vrei să ştii... Dar nu ştii 
NIMIC... 

Rocambole luă mâna bătrânului. 

— Nu vrei deci să continui opera dumitale? Îi zise el. 

El dădu din cap: 

— Milady şi complicii săi ţin lumea în mână, zise el. 
Frantz e cu dânsa... Frantz, asasinul! 

Avu un hohot de râs şi adaugă: 

— Maiorul Hoff, cum e numit! 

Acest nume intră în urechile lui Rocambole spre a nu mai 
ieşi. 

— Domnule Bob, mai spuse Rocambole cu blândeţe, mă 
crezi deci un complice al lui milady? 

— Da. 

— Şi dacă îţi voi dovedit contrariul? 

Bob îl privea tot cu neîncredere. Totuşi o rază de 
speranţă străluci în ochii săi. 


— Un om şi o femeie au petrecut noaptea aici, alaltăieri. 

Bob tresări: 

— Ştii asta, zise el în sfârşit. 

— Femeia mi-a spus totul... şi de aceea am venit... 

Privirea lui Bob încetă de a fi plină de neîncredere. Dar 
ea se fixă pe faţa lui Rocambole, ca şi cum ar fi vrut să 
evalueze hotărârea lui Rocambole. 

— De ce te interesezi de Gipsy? Întrebă el. 

Rocambole pricepu că trebuie să spună o minciună. 

— Fiindcă o iubesc, răspunse el. 

Aceste cuvinte îl liniştiră cu totul pe Bob. 

— 'Te cred, zise dânsul, dar vei avea curajul să lupţi 
contra lui milady? 

— Da. 

Accentul lui Rocambole era hotărât, iar în privirea lui se 
citea multă energie. 

Bob avea încredere într-însul. 

— Voi muri, murmură el, şi nu voi avea timp să-ţi 
vorbesc... dar am scris odată istoria lui miss Ellen. 

— Unde e? 

— Într-o casetă ascunsă sub marmura de la sobă. 

Vocea i se stinse, privirea i se întunecă. Delirul era 
aproape. 

Rocambole sună clopotul cu violenţă. 

— Mă duci în odaia domnului Bob, zise Rocambole. 

Bob deschise ochii şi privirea lui, fixată asupra 
servitorului, confirmă ordinul dat de Rocambole. 

— Poftim, domnule doctor, zise Jacquot. 

Rocambole îl urmă. 

Capitolul XV. 

Urmându-l pe Jacquot, Rocambole ajunse la etajul al 
doilea al castelului. 

În odaia intendentului Bob, pe care o ocupase timp de 
şase ani, domnea o mare dezordine; de obicei aici nimeni 
nu pătrundea. 


Indicaţiile pe care le dăduse lui Rocambole se dovediră 
precise, încât acesta nu avu nevoie să caute şi să dea lao 
parte mobilele. 

E se duse drept la sobă şi examină marmura. 

La prima vedere era lipită perfect. Totuşi, după o 
examinare minuțioasă, Rocambole găsi o crăpătură în care 
încăpea vârful unui cuţit. 

Jacquot stătea în spatele lui Rocambole, nemişcat, 
întrebându-se ce va face acesta. 

Dar Rocambole, întorcându-se spre el, îl fixă cu acea 
autoritate cu care pleca toate frunţile. 

— Cum te numeşti, întrebă el. 

— Jacquot, domnule. 

— Eşti de aici? 

— Nu, din Campiegne. 

— De cât timp serveşti în această casă? 

— De aproape doi ani. 

— Îţi spun, zise cu răceală Rocambole. Bob va muri şi 
milady nu va mai veni pe la castel. 

— Oh! Domnule, răspunse el tânguindu-se, să fie cu 
putinţă una ca asta? 

— Sunt absolut sigur. 

— Ce-mi spui, domnule? Voi fi deci fără loc? 

— Nu, spuse Rocambole, căci am nevoie de un servitor şi 
te iau în serviciul meu. 

Jacquot sări în sus de bucurie. 

— Te voi duce la Paris, urmă Rocambole. 

— Ah! Domnule... 

— Dar cu o condiţie. 

— Oh! Tot ce vei dori... De altfel, îmi cunosc bine 
meseria. 

— Nu te iau pentru asta. 

— Atunci pentru ce? Întrebă Jacquot. 

— Ca să mi-o arăţi pe milady, dacă o vom întâlni. 

— Asta e simplu, răspunse cu naivitate Jacquot. 

— Acum ai un cuţit? 


Servitorul scoase din buzunar un cuţit şi i-l dădu lui 
Rocambole. 

Acesta îl luă şi adaugă: 

— Justiţia a fost înştiinţată? 

— Nimeni nu s-a gândit încă la asta. 

— Ei bine! Du-te la bucătărie şi spune că medicul se 
teme că bolnavul va muri dacă jandarmii şi judecătorul vor 
veni prea târziu. 

— Oh! Domnule, răspunse Jacquot, nu e pericol să vină 
aşa de repede; capitala departamentului e la trei leghe de 
aici şi comuna cea mai apropiată la două leghe. 

— Nu-i nimic, trebuie să te duci. 

Jacquot părăsi încăperea, lăsându-l pe Rocambole 
singur. 

El îngenunche în faţa plăcii de marmură şi înfipse cuțitul 
în crăpătură. 

Dar în zadar, nu se desprinse. 

Se gândi că în crăpătură trebuie să fie ascuns vreun 
resort. 

Într-adevăr, cuțitul întâlni un obstacol şi apăsă pe el. 

Deodată marmura se clătină şi se deschise, ca şi cum ar 
fi fost capacul unei cutii. 

Rocambole văzu în deschizătură o cutie de metal, pe 
care o luă. 

După greutatea ei, pricepu că nu cuprindea decât 
manuscrisul de care-i vorbise Bob. 

Cutia era închisă şi părea foarte greu de deschis. 

Rocambole nu pierdu timpul. 

El puse cutia în buzunarul mare al paltonului, închise 
placa de marmură şi cobori la etajul întâi. 

Bob era în agonie. 

Cu toate acestea, văzându-l pe Rocambole, delirul îl 
părăsi pentru moment. 

Rocambole îi arătă cutia. 

O rază de bucurie străluci în ochii muribundului. 


Apoi el avu puterea să-şi ducă mâna la gât, după care 
căzu cu capul pe pernă, suspină şi muri. 

Dar Rocambole pricepuse. 

Bob avea la gât o panglică de mătase de care era legată 
o cheie. Era cheia de la cutia metalică, pe care Rocambole o 
luă. 

Închise apoi ochii mortului şi sună. 

Servitorii sosiră şi, aruncându-şi privirea spre pat, 
pricepură că bătrânul intendent murise. 

Rocambole avea un paşaport legal pe numele maiorului 
Avatar. 

În loc de a părăsi castelul imediat după moartea lui Bob, 
el aşteptă, din contră, sosirea justiţiei care, spre seară, veni 
la castel. 

Depoziţia lui fusese foarte clară. 

Coborâse la o staţie vecină, spre a-şi satisface 
curiozitatea de arheolog, căci i se semnalase castelul de 
Rochebrune drept un model de arhitectură feudală. 

Se îndreptase spre Rochebrune şi găsise la poartă un 
grup de oameni foarte mişcaţi. 

Cum ştia puţină medicină, a crezut de datoria sa să vină 
în ajutorul rănitului. 

Dar, din nenorocire, rana era mortală şi ştiinţa 
neputincioasă. 

Maiorul Avatar fu felicitat de judecătorul care trecu ta 
anchetarea cazului. 

Se dresă un proces verbal despre fuga lui milady, asupra 
căreia planau presupunerile cele mai grave, căci Bob nu 
făcuse nici o revelaţie înainte de a muri. 

În fine, se puseră sigilii la toate camerele castelului şi se 
comunică maiorului Avatar că era liber să se retragă. 

Rocambole părăsi deci castelul pe la orele opt seara, 
împreună cu Jacquot. 

Trenul spre Paris trecea pe la orele zece. 

Jacquot fu instalat într-un vagon de clasa a III-a. 

Rocambole luă un cupeu pentru el singur. 


Numai după ce trenul se puse în mişcare, Rocambole 
deschise cutia. 

Cutia cuprindea un mic caiet galben, scris foarte mărunt, 
dar totodată foarte citeţ. 

Era scris în limba engleză. 

Sub caiet se afla un medalion. 

Medalionul conţinea portretul unei femei sau mai bine 
zis al unei tinere fete, de o frumuseţe răpitoare. 

Într-un colţ se aflau scrise cuvintele: „Miss Ellen Perkins, 
la vârsta de 16 ani”. 

Rocambole examina mult timp scrierea, apoi deschise 
caietul şi citi: 

Capitolul XVI. 

Manuscrisul lui Bob era astfel conceput: 

ISTORIA UNEI PARICIDE 

„Crăciunul anului 183... a fost celebru, chiar la Londra, 
prin ceața deasă care a domnit două zile, învăluind 
edificiile, oprind circulaţia trăsurilor şi obligându-i pe 
poliţişti să-şi schimbe bastonul cu o torţă. 

De la orele cinci, din ajun, se închiseseră toate 
magazinele în oraş. 

Funcţionarii se retrăseseră cu urări de sărbători fericite 
adresate stăpânilor lor, iar patronii se îndreptaseră spre 
casă. 

Dintre toate sărbătorile, englezii ţin mai mult la Crăciun. 
E o sărbătoare de familie. 

Nimeni nu caută în timpul Crăciunului petreceri în afara 
casei. Teatrele sunt închise, străzile pustii, fiecare stă în 
casă. 

Nimeni n-a observat la început ceața fără precedent 
poate, care se lăsase încetul asupra Londrei. 

Pe la orele nouă seara, trăsurile încetară să mai circule, 
nemaiputând înainta şi aşteptară ca ceața să se risipească. 

Dar ceața, în loc să se risipească, se îngroşa din ce în ce. 

Numai o tânără fată, înfruntând-o, mergea drept 
înaintea ei, cu un pas repede şi cu mâinile întinse, spre a nu 


se lovi de ceva. 

Totuşi un moment se opri la uşa unei cârciumi şi apoi 
intră. 

Stabilimentele de acest soi nu sunt frecventate decât de 
oameni din popor. 

Rar un om mai acătării îndrăzneşte să intre într-un 
asemenea local. 

O femeie nobilă sau una din burghezie n-ar trece pragul 
unei cârciumi nici pentru o coroană, chiar a unui imperiu. 

Totuşi, tânăra fată intră. 

— Domnule, zise ea cârciumarului, ai putea să-mi spui 
unde mă aflu? 

— Eşti la Charing-Cross, îi răspunse acesta, examinând-o 
cu mirare. 

Într-adevăr, tânăra fată, frumoasă şi mândră patriciană, 
era îmbrăcată ca tinerele miss ce se întâlnesc în parcul 
Saint James, la Covent Garden sau la Druryhane. 

— Mulţumesc, zise ea. Voi găsi drumul. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

— Miss, ceața n-are secrete pentru mine. Oriunde ai 
avea locuinţa, sunt în stare să te conduc. 

Tânăra fată îl privi pe acel om. 

Sunt simpatii instantanee, atracţii de care nu-ţi poţi da 
seama. 

După ce-l privi, ea tresări. 

Poate că acest om, care-i era necunoscut, se supusese 
unui sentiment de aceeaşi natură, dacă vrea să părăsească 
masa la care stătea, oferindu-i serviciile sale. 

Era un om de aproape treizeci de ani, cu faţa brună, cu 
ochii negri, fascinanţi, cu dinţii albi şi ascuţiţi. 

Era de talie mijlocie. 

Costumul, din cele mai simple, era acela al unui stăpân 
de barcă. 

Totuşi patriciana îşi aplecă ochii sub privirea lui şi 
murmură câteva cuvinte de refuz. 

Dar acest om îi luă braţul şi-i spuse cu autoritate: 


— Haide... Te voi conduce... 

Şi o târi afară din cârciumă. 

Lucru ciudat! Tânăra fată, deşi începuse să tremure, nu- 
şi scoase braţul de sub al lui. 

Se aflau deja în mijlocul cetii, departe de cârciumă, şi 
fata nu se gândea să scoată nici un țipăt. 

— Unde stai? Întrebă el. 

— În Piccadilly. 

— Haide... 

— Dar, domnule... 

— Miss, zise acest om straniu, poţi să ai încredere în 
mine. Sunt un prieten. 

Vocea lui devenise armonioasă şi blândă şi tânăra fată 
tresări din nou. 

— Un amic sigur şi credincios, termină acel om. 

— Cum poţi fi un amic, domnule, zise ea, tremurând. Nici 
nu mă cunoşti! 

— Se poate, dar când te-am văzut intrând în cârciumă, s- 
a petrecut în mine ceva imposibil de descris şi am priceput 
că la un cuvânt al dumitale ţi-aş putea deveni sclav pentru 
totdeauna. 

— Domnule... 

Marinarul îndrăzni să-i strângă braţul. 

— Îţi repet, zise el, sunt amicul dumitale. 

Tânăra fată suspină şi murmură: 

— Mă numesc miss Ellen, n-am prieteni şi sunt o 
sărmană dezmoştenită. 

— Dezmoştenită, dumneata? 

— Da, zise ea mişcată de accentul trist cu care îi pusese 
întrebarea. 

— Dumneata, reluă el, aşa de tânără şi de frumoasă, fiica 
unui pair, poate... dumneata... dezmoştenită? 

— Eu, zise ea. 

Ciudatul om se opri deodată. 

— Te numeşti miss Ellen? Întrebă el. 

— Da. 


— Spune-mi sincer, drept cine mă iei? 

— Nu ştiu, murmură ea. 

— Mă crezi un matelot? 

Şi mâna lui fină mângâie mâna fetei, ca şi cum ar fi vrut 
să-i dovedească că acea mână nu era aceea a unui 
meşteşugar. 

Ea tresări şi mai tare. 

— Îţi voi spune mai târziu cine sunt, zise el, dar pot 
mult... 

— "Te cred, zise ea cu convingere. 

— Eşti dezmoştenită, ai spus? 

— Da. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt cea mai mică, tata nu mă iubeşte şi, în 
virtutea legilor nobilimii engleze, a dat imensa sa avere 
vărului meu, care e logodit cu sora mea. 

— Ah! Adevărat? Întrebă necunoscutul cu un fel de răget 
în voce. 

— Adevărat! Murmură miss Ellen. 

— Şi te supui acestei poziţii umilitoare? 

— Trebuie să accept ceea ce nu pot opri. 

— Şi dacă ţi-ar sosi un prieten din cer? 

— Din cer sau din infern, murmură miss Ellen, simțind că 
se deşteaptă într-însa o ură neîmpăcată. 

Necunoscutul o luă de mână şi-i zise: 

— Priveşte-mă! 

Se aflau tocmai sub un felinar, a cărui lumină străbătea 
prin ceaţă şi lumina faţa însoţitorului fetei. 

— Miss Ellen, mai spuse acest om straniu, te iubesc... 

— Oh! Zise ea cu o voce înăbuşită. 

— Te iubesc şi vreau să te văd bogată... vreau să culc la 
pământ pe acei care te-au călcat în picioare... Care e 
numele tatălui dumitale, miss Ellen? 

— Comandorul Perkins. 

— Bine, zise necunoscutul. Vei auzi vorbindu-se de 
mine... lată-ne în Piccadilly. Cheamă polițistul a cărui torţă o 


vezi şi-ţi va lumina calea. La revedere, miss Ellen... la 
revedere... te iubesc... 

Şi îndrăzni să o ia de talie şi s-o sărute cu foc pe buze. 

Miss Ellen scoase un țipăt... 

Dar acel om dispăruse în ceaţă.” 

Capitolul XVII 

„Care fură urmările acestei întâlniri? Continua 
manuscrisul lui Bob. 

Aceasta a fost şi va fi pentru totdeauna un mister. 

Dar după câteva luni miss Ellen se afla într-un vechi 
palat din Glasgow, în Scoţia, lângă tatăl ei, comandorul 
Perkins. 

Comandorul era aproape un bătrân. 

EI se însurase când avea aproape cincizeci de ani cu o 
femeie tânără, care murise subit la naşterea celei de-a doua 
fiice, adică născând-o pe miss Ellen. 

Cea mai mare se numea miss Anne. 

Bătrânul ofiţer o adora. El o iubea foarte puţin pe miss 
Ellen, ba avea chiar un fel de aversiune pentru dânsa. 

Câteva persoane, cu rea intenţie fără îndoială, 
pretinseseră că miss Ellen era un copil al amorului şi că 
comandorul era străin de naşterea ei. 

Deci, câteva luni după această stranie întâlnire pe care o 
avusese pe străzile Londrei, în ajunul Crăciunului, am fi 
găsit pe miss Ellen la Glasgow. 

Comandorul era scoţian de origine. 

Atâta timp cât fusese în activitate, el locuise în timpul 
concediului său într-un hotel din Piccadilly, la Londra. 

Dar de cinci luni de când se află în retragere, venise să 
locuiască la Glasgow, în casa părintească. 

Epoca căsătoriei lui miss Anne se apropia. 

Vărul ei, lordul Evandah, era amorezat de dânsa, şi 
stăruise atâta pe lângă bătrânul comandor încât, deşi miss 
Anne n-avea decât 17 ani, consimţise la căsătoria lor. 

Miss Anne, împreună cu logodnicul ei şi o damă de 
companie, plecaseră la Londra spre a târgui trusoul. 


Miss Ellen rămăsese singură cu tatăl ei. 

Ea se schimbase mult. 

Culoarea ei fragedă făcuse loc unei palori morbide, ochii 
îi erau încercănaţi, abia putea să meargă, acuzând dureri 
mari, şi luase aceasta drept pretext spre a nu se mai 
îmbrăca. 

Mereu într-o rochie largă de casă, petrecea zile întregi 
culcată pe un fotoliu, în holul mare al tristei locuinţe. 

De altfel, comandorul Perkins se ocupa foarte puţin de 
miss Ellen, abia o întreba ce mai face, şi el nu se gândea 
decât să-i vină curierul din Londra care-i aducea în fiecare 
zi câte o scrisoare de la iubita lui Anne. 

Servitorii comandorului erau numeroşi. 

Ei se compuneau dintr-un intendent, pe nume Bob, şi 
femeia lui, un valet numit Frantz, care era de origine 
germană, şi câţiva servitori subalterni, care nu ieşeau din 
bucătărie şi nu veneau în contact cu stăpânii for. 

Frantz părea foarte devotat lui miss Ellen. 

Cu toate acestea, el nu era în serviciul comandorului 
decât de câteva luni. 

Sosise la câteva zile după întâlnirea dintre miss Ellen şi 
acel necunoscut. 

Frantz pleca în fiecare zi la aceeaşi oră. Se ducea la 
poştă, de unde lua o scrisoare pe care o dădea pe ascuns lui 
miss Ellen. 

Uneori, citind aceste scrisori, miss Ellen plângea în 
abundență. 

Într-o seară, comandorul moţăia într-un fotoliu lângă 
sobă. 

Miss Ellen suferea mai mult ca de obicei. Vru să se ridice 
din fotoliu, dar nu avu putere şi scoase un țipăt. 

La acel țipăt comandorul se deşteptă. 

— Ce ai, draga mea? Zise el supărat. 

— Nimic, murmură ea. O durere în inimă... poate. 

Şi scoase un nou țipăt. 

Comandorul sună clopotul. 


Frantz intră. 

El schimbă cu tânăra sa stăpână o scurtă privire şi, fără 
îndoială, ea pricepu această privire, căci îşi înăbuşi ţipetele 
şi se prefăcu liniştită. 

— Sora dumitale se mărită peste o lună, zise cu 
bruscheţe comandorul. Vezi să, nu fii bolnavă tocmai atunci. 

— Mă voi sili, murmură miss Ellen, aruncând pe furiş o 
privire plină de ură asupra tatălui ei. 

Acesta se sculă, îşi luă bastonul şi pălăria şi adăugă cu 
un ton aspru: 

— E târziu... te sfătuiesc să te duci în odaia ta şi să te 
culci. 

Miss Ellen nu răspunse. 

Comandorul ieşi din salon, şi se duse în apartamentul 
său. 

Abia o lăsă pe fiica sa singură şi aceasta începu să scoată 
țipete. 

Frantz reveni. 

— Pune-ţi batista în gură, zise el, altfel suntem pierduţi. 

Aceste cuvinte o înspăimântară pe miss Ellen în aşa 
măsură încât încetă să ţipe şi, privindu-l pe Frantz, îl 
întrebă: 

— Crezi că se apropie ora? 

Frantz făcu din cap un semn afirmativ. 

— Dumnezeul meu! Murmură ea speriată, şi dânsul... nu 
vine! 

— Va fi aici peste trei zile. 

Şi Frantz o luă pe miss Ellen în braţe. 

Ea scoase un nou țipăt, dar acesta fu cel din urmă. Îşi 
puse batista în gură muşcând-o cu furie. 

Frantz o duse ca pe un copil. 

— Camera dumitale e prea aproape de a tatălui 
dumitale, aşa că te voi duce la etajul al doilea.” 
„Comandorul Perkins nutrea, după cum s-a putut vedea, o 
ură instinctivă faţă de miss Ellen. 


Totuşi, în unele momente, când această ură îl ducea prea 
departe, se liniştea şi-i era ruşine de purtarea lui. 

În acea seară, după ce se culcă, îşi aminti că fusese prea 
brusc cu fata lui şi fu cuprins de remuşcări. 

Stinsese lumânarea, trecuse o oră şi el tot nu închisese 
ochii. 

Deodată i se păru că aude plânsete înăbuşite. 

Comandorul se ridică din perne. 

EI se sculă, aprinse o lumânare şi se îndreptă spre odaia 
fiicei sale. 

Plânsetele erau mai distincte. Camera era goală. 

Plânsetele păreau să vină de la etajul de sus. 

Cu sudoarea pe frunte, comandorul se urcă pe scară, 
ajunse în sală şi, călăuzit de ţipetele înăbuşite, se apropie 
de o uşă întredeschisă, de unde ieşea o rază de lumină. 

Apoi deschise uşa... 

Avu atunci înaintea ochilor un spectacol straniu. 

Miss Ellen, se zvârcolea în pat, fără altă asistenţă decât 
aceea a lui Frantz, în durerile supreme ale naşterii. 

Şi comandorul, scoțând un țipăt, căzu pe spate 
murmurând: 

— Mizerabilo!” 

În vreme ce Rocambole a ajuns în acest loc cu citirea 
manuscrisului lui Bob, trenul intră în gara Paris. Era miezul 
nopții. 

Rocambole amână pentru mai târziu continuarea lecturii 
manuscrisului, pe care îl băgă în buzunar. 

Apoi, ieşind din gară, se urcă într-o trăsură şi se duse în 
strada Saint-Lazare, unde îşi închiriase, pe numele maior 
Avatar, un mic apartament. 

Jacquot se urcase pe capră, alături de birjar. 

Rocambole intră în casă. 

Dar el nu se culcă şi nu continuă citirea manuscrisului, 
pe care îl închisese în biroul său. 

Din contră, se îmbrăcă în haine de oraş spunându-şi: 
„Cred că Bob, murind, a desemnat pe Frantz, sub numele 


de maiorul Hoff. Acest maior face parte din clubul Asperges, 
unde sunt şi eu membru. 

Să mergem acolo!” 

Capitolul XVIII. 

Se ştie ce s-a petrecut. 

Rocambole, redevenit maiorul Avatar, intrase în club, 
căutând din ochi pe misteriosul personaj numit maiorul 
Hoff. 

Dar maiorul nu era acolo. 

În schimb, Rocambole asistase la ultimele cuvinte ale 
certei dintre Lucien şi marchizul de Rouquerolles, consimţi 
se să servească drept martor celui dintâi, şi plecase în 
pădurea Boulogne. 

Marchizul, am spus, căzuse mort la pământ. Spada lui 
Lucien îl lovise în inimă. 

Dar şi Lucien căzuse, vărsând un val de sânge. El părea 
într-o stare disperată. 

Pe când martorii marchizului căutau în zadar să-l 
readucă pe acesta la viaţă, Rocambole şi Paul de Vergis îl 
luaseră pe Lucien în braţele lor şi-l transportaseră în 
trăsura ce-i adusese acolo. 

— La pas! Zise Rocambole birjarului. 

Apoi, întorcându-se spre Paul de Vergis, zise: 

— Mergem la dânsul acasă? 

— Nu, zise tânărul ofiţer, ci la mine, în strada Colysee, 
căci e mai aproape... 

Lucien mai respira încă şi nu-şi pierduse cunoştinţa. 

— Cred că sunt lovit de moarte, zise el. 

— Domnule, îi răspunse Rocambole cu emoție, dintr-o 
lovitură de sabie sau se moare pe loc... sau nu se moare... 
nu vorbi... şi speră... 

Paul de Vergis plângea şi-l ţinea de mâini pe nenorocitul 
său amic. 

Drumul a durat mult, căci a fost necesar, după cum 
recomandase Rocambole, să se meargă la pas. 

Acestuia din urmă drumul i se păruse şi mai lung. 


Rocambole se afla în prada unei emoţii subite, 
neaşteptate şi aproape inexplicabile. 

Acest tânăr, căruia îi servise de martor din simplă 
complezenţă, care îi fusese necunoscut cu două ore înainte, 
acest tânăr, care, poate, trebuia să moară peste câtva timp, 
îi inspira o vie simpatie. 

De ce? 

Inima omenească e plină de mistere. Sosiră în strada 
Colysee. 

Paul de Vergis ocupa un mic apartament într-un vechi 
palat, între curte şi grădină. 

Valetul, care din ordinul său aşteptase, sosi în grabă 
venind cu un fotoliu. 

Aşezară rănitul în fotoliu. 

Apoi Rocambole şi Paul de Vergis îl duseră urcând încet 
scara şi oprindu-se ori de câte ori ieşea câte un val de 
sânge din gura lui Lucien. 

În fine, ei sosiră în casă şi Lucien fu culcat pe patul 
amicului său. 

Paul de Vergis se adresă apoi valetului: 

— Ia birja care e afară şi du-te la doctorul P... care stă la 
colţul străzii Augouleme. 

Rocambole îl dezbrăcă pe rănit. 

EI era puţin chirurg, după cum se ştie, şi văzuse şi 
primise în viaţa sa atâtea lovituri de spadă, încât se 
pricepea de minune. 

Înainte de sosirea medicului, Rocambole examinase rana 
şi recunoscu că ea nu era mortală. 

Spada alunecase pe o coastă, făcând o mare tăietură şi 
provocând o hemoragie violentă, dar nici un organ vital nu 
era atins. 

Paul de Vergis aştepta cu mare nerăbdare ca Rocambole 
să se pronunţe. 

Din contră, rănitul era liniştit. 

— Domnule, îi spuse Rocambole, sau mă înşel foarte mult 
sau îţi pot prezice că cel mult peste o lună vei fi în picioare. 


— Mulţumesc, zise Lucien, pe buzele căruia flutură un 
surâs. 

Medicul sosi în fine şi confirmă întrutotul diagnosticul lui 
Rocambole. 

Acesta din urmă nu vru să se retragă. 

Am menţionat că Lucien îi inspirase o simpatie 
misterioasă. 

EI se instală într-un fotoliu, spre a petrece restul nopţii. 

Medicul interzise rănitului să pronunţe vreun cuvânt. 

Cât despre Paul de Vergis, el era prea bun amic cu 
Lucien spre a da maiorului Avatar cea mai mică informaţie 
asupra cauzelor duelului. 

Zvonul care circulase asupra naşterii lui Lucien nu se 
răspândise prea mult. 

Tânărul ofiţer se mărgini deci să-i spună lui Rocambole 
că nenorocitul său amic era în ajun de a se căsători şi nu 
ştia cum să anunţe această veste fatală logodnicei sale. 

Rănitul adormise după ce avusese câteva frisoane. 

— Ştii unde locuieşte logodnica lui? Întrebă Rocambole. 

— Da. 

— Ei bine! Spune-mi şi mă însărcinez eu cu asta. 

Restul nopţii trecu, veni ziua şi o dată cu primele raze de 
soare rănitul se deşteptă. 

Rocambole era tot la căpătâiul său, privindu-l şi părând a 
fi cufundat într-un soi de contemplare. 

Lucien avea paloarea unei femei. 

„Cu cine seamănă? Se gândea Rocambole. Sunt totuşi 
sigur că ieri l-am văzut pentru prima oară... dar seamănă 
cu cineva pe care l-am cunoscut, bărbat sau femeie... o 
asemănare stranie.” 

Lucien îi mulţumi printr-un surâs pentru îngrijire. 

— Domnule, îi spuse Rocambole, ai petrecut o noapte 
bună şi, îţi repet, starea dumitale nu-mi inspiră nici o 
nelinişte; pot deci să mă retrag şi voi veni diseară să văd 
cum îţi mai merge. 

Şi Rocambole plecă. 


Paul de Vergis îl însoţi până în anticameră şi-i dădu 
adresa Mariei Berthoud. 

Tânăra fată şi tatăl ei locuiau tot în strada Sourviere. 

Numai că regăsindu-i, Lucien ţinuse ca ei să locuiască la 
etajul întâi, unde le mobilase un apartament. 

„Fiindcă m-am îmbarcat în această aventură, să merg 
până la capăt, murmură Rocambole. Apoi ne vom ocupa de 
afacerile lui Gipsy şi ale lui miss Cecilia”. 

Şi în loc să se ducă acasă, el porni pe jos pe bulevarde şi 
pe strada Rivoli, fumând o ţigară şi respirând aerul curat al 
dimineţii. 

Mergând, Rocambole îşi punea aceeaşi întrebare 
ciudată. 

„Dar cu cine seamănă acest tânăr?” 

Ajunse în strada Alger, o luă pe strada Saint-Honore şi 
când se pregătea să intre în strada Sourviere, se întâlni cu 
un om care mergea încet şi părea să caute un număr. 

Pe acest om Rocambole îl recunoscu îndată. 

Era chiar personajul trecut la clubul Asperges sub 
numele de maiorul Hoff. 

Rocambole îl mai văzuse şi altădată, înainte de sfârşitul 
tragic al vicontelui Carol de Morlux. 

De ce venea acest om în strada Sourviere la o oră atât de 
matinală? 

El trecu fără să-l vadă pe Rocambole, atât era de 
preocupat. 

De altfel, avea în mână un pachet în care se vedea o 
cutie înfăşurată în hârtie. 

Rocambole îl văzu oprindu-se la poarta casei cu numărul 
ZA 

Era tocmai casa locuită de logodnica lui Lucien de Haas. 

El ezită un moment, apoi intră pe poartă. Rocambole 
traversă strada şi, trecând prin faţa porţii, îl auzi pe maiorul 
Hoff vorbind cu portăreasa: 

— Aici locuieşte domnişoara Marie Berthoud? 

— Da, domnule. 


— Cu tatăl ei? 

— Da. 

— Iată ceva pentru dânsa, spuse maiorul. Şi puse 
pachetul pe masă, pe când Rocambole trecea repede prin 
faţa porţii. 

Capitolul XIX. 

Ce legătură putea să fie între maiorul Hoff şi domnişoara 
Marie Berthoud, logodnica lui Lucien de Haas? 

Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea Rocambole, 
care se ascunsese puţin mai departe. 

Maiorul Hoff, care, după manuscrisul lui Bob, nu era 
altul decât acel Frantz care odinioară o ajutase pe miss 
Ellen, la Glasgow, să nască, nu se oprise decât vreo câteva 
momente la portăreasă. 

Cu toate acestea, el avu timp să pună această întrebare, 
pe care Rocambole o auzi perfect. 

— La ce oră iese domnişoara Berthoud? 

— Domnule, reluă portăreasa, de când domnişoara are 
bonă şi e logodită, nu mai iese dimineaţa, cum făcea 
altădată, spre a se duce să caute de lucru. 

— Ah! Zise maiorul. Dar ea nu se duce în fiecare zi să se 
plimbe la Tuileries cu tatăl ei? 

— Când e frumos, da, domnule. 

— Bine, iată pentru dumneata... 

Şi maiorul îi dădu un napoleon. 

Portăreasa salută până la pământ. 

— E de prisos, nu-i aşa, adăugase maiorul, să te rog să 
nu spui nimic din cele ce am întrebat eu domnişoarei 
Berthoud. 

Portăreasa făcu semn că a înţeles şi maiorul ieşi. El trecu 
prin faţa lui Rocambole fără să-l vadă. Rocambole auzise 
cele câteva cuvinte schimbate între portăreasă şi maior. 

„O voi găsi pe domnişoara Berthoud peste o oră, tot şa 
de bine ca şi acum, îşi zise el; ce e mai important pentru 
moment e de a-l urmări pe maior”. Şi-l urmări într-adevăr. 


Maiorul o luă pe strada Saint Hyacinthe, unde se urcă 
într-o birjă, spunându-i birjarului: 

— La Grand-Hotel! 

Asta era tot ce dorea să ştie Rocambole. 

Dacă maiorul, fapt nu improbabil, nu locuia la Grand- 
Hotel, cel puţin se ducea acolo să vadă pe cineva. 

lar acel cineva putea să fie chiar milady. 

Într-adevăr, fiindcă, după toate aparențele, castelana din 
Rochebrune îl avusese pe Frantz complice la asasinarea 
intendentului Bob, iarăşi, după toate aparențele, dacă 
Frantz era la Paris, trebuia să fie şi milady. 

Rocambole îşi punea toate aceste întrebări şi le rezolva 
una câte una, mergând pe jos înspre Grand-Hotel. 

Îi revenea însă mereu în minte aceeaşi întrebare, căreia 
nu-i putea găsi o soluţie imediată: „Ce poate fi comun între 
maiorul Hoff şi domnişoara Marie Berthoud?” 

Deodată, Rocambole tresări şi o mare lumină se făcu în 
spiritul său. 

Dacă e să dăm crezare manuscrisului lui Bob, miss Ellen, 
adică milady, avusese un copil. 

Acest copil nu era oare Lucien de Haas? Rocambole simţi 
câteva picături de sudoare pe fruntea sa. 

El se gândea la Lucien atât de brav, atât de bun atât de 
simpatic, care era poate fiul acestei monstruoase femei, ce- 
şi asasinase tatăl, sora şi despuiase de avere pe nenorocita 
de Gipsy. 

Şi, fără voia lui, făcu o comparaţie în mintea sa. 

El o compară pe milady cu infamul viconte de Morlux, pe 
Lucien cu acel brav şi loial Agenor, care devenise soţul 
fericit al Antoinettei. 

Şi Rocambole, care se gândise un moment să pătrundă 
în Grand-Hotel, să-l urmărească pe maiorul Hoff şi s-o caute 
pe milady, coti strada şi se duse acasă la dânsul, în strada 
Saint-Lazare. 

El voia să risipească o ultimă îndoială: vroia să se 
convingă de această vagă asemănare ce i se părea că există 


între Lucien şi cineva pe care îl mai văzuse. 

Maiorul Avatar, am spus-o, se instalase de la întoarcerea 
sa din Londra într-un mic apartament în strada Saint- 
Lazare. El îşi luase un valet. Acesta nu era altul decât Milon. 
Era îmbrăcat într-o livrea ornată cu aur, având o înfăţişare 
măreaţă. 

Micul Jacquot îl admira cu naivitate şi se mira că noul 
său stăpân îl luase în serviciu, deoarece el nu avea cai. Lia 
aceasta, Milon îi răspunse: 

— Trebuie să ai răbdare, băiete, căci domnul maior va 
cumpăra cai. 

Întorcându-se acasă, Rocambole îl găsi pe Milon 
aşteptându-l. 

— A fost aici Vanda, îi spuse acesta. 

— Ah! Zise Rocambole. Când? 

— Acum zece minute. Astăzi nu se mai întoarce, dar 
crede că va scăpa pe la miezul nopţii, oră la care sir James 
Niwely va trebui să fie prezent într-un club. A lăsat această 
scrisoare pentru dumneata. 

Rocambole deschise scrisoarea şi citi: „Stăpânul meu 
adorat! 

Patima lui sir James ia proporţii care încep să mă 
neliniştească, totuşi el nu trece peste marginile respectului. 
E tot misterios şi stăruie în a nega că ar şti cine e Gipsy, dar 
va trebui să vorbească. 

Aseară a primit o scrisoare cu timbre ciudate, care i-a 
fost trimisă din Londra. 

E, fără îndoială, vreun ordin venit din India. 

S-a grăbit să pună scrisoarea în portofelul pe care îl 
poartă totdeauna cu sine. 

Tu, stăpâne, ce ştii? 

Pe diseară, la miezul nopţii. 

Sclava ta, Vanda.” 

Intrând în cabinetul său, Rocambole arse biletul. 
Deschise apoi sertarul biroului său, în care pusese, la 
sosire, cutia ce conţinea manuscrisul şi fotografia. 


Luă fotografia, o privi şi scoase un țipăt. 

Miss Ellen, la patrusprezece ani, semăna perfect cu 
Lucien. 

Pentru aceasta din urmă, Rocambole simţise una din 
acele simpatii irezistibile, care sunt şi vor rămâne unul din 
cele mai mari secrete ale naturii. 

Lucien era desigur fiul lui milady. 

Şi Rocambole pricepu de ce maiorul Hoff se informase 
de obiceiurile domnişoarei Marie Berthoud şi voise să ştie 
dacă se mai duce la plimbare în Tuileries cu bătrânul ei 
tată. 

Milady, care, fără îndoială, îl crescuse pe fiul ei departe 
de dânsa, vroia să-i vadă logodnica... 

Rocambole îl chemă pe Milon. 

— Îl vei îmbrăca pe tânărul pe care l-am adus, îi zise el. Îl 
vei duce la un magazin de confecţii, şi-l vei deghiza, pe cât 
posibil, în student. 

— Bine, zise Milon, care luase obiceiul să nu discute 
niciodată ordinele lui Rocambole, oricât de stranii ar fi fost. 
Şi apoi? 

— Apoi îl vei aduce aici şi vei aştepta; am nevoie de 
dânsul. 

Milon ieşi. 

Rocambole puse fotografia la loc, scoase din casetă 
manuscrisul lui Bob şi începu să citească, de unde 
rămăsese. 

Capitolul XX. 

Bob continua astfel povestirea sa. 

„După opt zile, comandorul Perkins intră în odaia fiicei 
sale. 

Bătrânul avea fruntea severă, încărcată de nori; totuşi, 
după gestul şi atitudinea sa, era uşor de înţeles că jurase să 
fie calm, să nu depăşească marginile unei moderaţii reci. 

Era prima oară când punea piciorul în camera fiicei sale 
de când născuse. 


— Miss Ellen, zise bătrânul, nu vin să-ţi fac nici o 
observaţie. Purtarea ta nu mă supără decât pentru faptul că 
porţi numele meu şi că nu vreau ca acest nume să fie 
dezonorat. 

Miss Ellen nu răspunse. 

— Ai comis o greşeală. Care îţi este complicele, nu vreau 
să ştiu. Şi mai puţin mă gândesc la o reparaţie. Nu mi-a 
trecut niciodată prin minte că te vei mărita. Prin urmare îţi 
ofer să alegi: Sau să intri într-o mănăstire, sau pleci, 
împreună cu Bob, intendentul meu, care te va conduce în 
Franţa. În primul caz, mă însărcinez cu copilul tău, pe care- 
| voi creşte modest, cum se cuvine copilului care nu va avea 
niciodată un nume. În al doilea caz, îţi vei schimba numele. 
Am procurat acte autentice, sub numele de Ellen Percy, 
orfană. Bob te va conduce în Franţa, la locul pe care-l vei 
alege ca reşedinţă şi-ţi va da o sută de mii de frânci. Cu 
această sumă îţi vei creşte copilul după cum vei crede de 
cuviinţă. 

Miss Ellen întinse mâinile rugătoare spre tatăl său. 

Dar tatăl ei o respinse. 

Apoi adăugă: 

— Doctorul care te îngrijeşte şi care mi-a jurat că va 
păstra secretul mi-a afirmat că peste patru sau cinci zile vei 
putea pleca. Îţi dau opt zile, dar nici o oră mai mult, căci 
sora ta va sosi curând cu logodnicul ei şi nu vreau ca 
această casă să fie mai mult timp pătata prin prezenţa ta. 

— Tată! Mai spuse miss Ellen, care încercă să-l 
înduioşeze pe bătrân. 

— Nu sunt tatăl tău! Zise comandorul. 

Aceste cuvinte produseră asupra ei o schimbare 
completă. 

Se sculă uitându-se cu ură la bătrân: 

— Oh! Zise ea, n-o insulta pe mama! Îţi interzic! 

Şi recăzu fără putere, cu spume la gură, cu capul pe 
perne. 

Bătrânul ieşi surâzând batjocoritor. 


Miss Ellen izbucni în lacrimi. Frantz intră. 

Copilul se afla în leagăn, lângă patul mamei sale. 

Frantz luă copilul şi i-l întinse. 

Miss Ellen îşi luă fiul în braţe şi-l strânse cu patimă. 

— Oh! Murmură ea, urăsc acum din tot sufletul meu pe 
acest om care mă reneagă. O urăsc pe sora mea, pentru 
care sunt sacrificată. Urăsc... 

— Nu uri pe nimeni, miss Ellen! Rosti o voce gravă şi 
dulce din prag. 

Miss Ellen întoarse capul şi scoase un țipăt. Un țipăt de 
bucurie, un țipăt de leoaică, care găseşte în deşert pe leul 
ei, pe care-l credea împuşcat de vânător. 

Un om intrase, şi Frantz se grăbise să închidă uşa cu 
cheia. 

Acest om, care-i apăru deodată lui miss Ellen ca un 
salvator, ca o providenţă, era cel pe care îl întâlnise în 
ajunul Crăciunului. Miss Ellen îi întinse braţele cu dragoste. 
Apoi el luă copilul şi, sărutându-l, îl numi: 

— Fiul meu! 

Miss Ellen nu mai plângea. Miss Ellen surâdea... ea îl 
contempla cu mândrie pe omul căruia îi datora chinurile 
maternității. 

— Ah! Zise ea, vii să mă smulgi din mâinile acestui om, 
care nu mă recunoaşte ca fiica sa? 

— Am venit să te răzbun! Zise el. 

Cu privirea plină de ură îi zise: 

— Da... da... răzbună-mă! 

Noul venit îi făcu un semn lui Frantz, şi acesta ieşi afară 
din odaie. 

În vreme ce germanul trecea pragul odăii, el îi spuse: 

— Bagă de seamă să nu vină comandorul şi dacă vine... 

— Ah! Zise Frantz surâzând şi arătând un pumnal, nu te 
teme... el nu va putea pătrunde aici viu. 

Frantz ieşi; necunoscutul închise uşa. 

— Ah! Zise el aşezându-se pe marginea patului, vrei să te 
răzbun? 


— Da. 

— Îl urăşti pe comandor? 

— Cum urăşte oricine pe omul care îi insultă mama. 

— Şi pe sora ta, miss Anne? 

— Cum poţi uri pe aceea care te despoaie. 

Omul încruntă sprâncenele. 

În acel moment era frumos, de o frumuseţe sălbatică şi 
crudă. 

— Dar nu ştii cine sunt, zise el. 

— Ştiu că eşti frumos, ştiu că eşti puternic, ştiu că 
tremur sub privirea ta şi că palpit la sunetul vocii tale, ştiu 
că te iubesc ca o sclavă şi că aş trăi fericită, înlănţuită la 
picioarele tale, răspunse ea cu entuziasm. 

— Miss Ellen, mai spuse el, eu nu sunt englez. 

— Ce-mi pasă! Urăsc această ţară, în care legile permit 
unui tată să-şi despoaie fiica. 

— Nu sunt creştin! 

— Ce-mi pasă! 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de acea sectă 
misterioasă, care domneşte din umbră, în India, sub numele 
de Strangulatori? Urmă necunoscutul. 

— Da, zise miss Ellen. 

— Această sectă, un adevărat guvern din umbră, 
dictează legile companiilor Indiei, condamnă fără apel şi 
aduce spaima, dezolarea şi moartea în jurul ei. 

— Ştiu, zise miss Ellen. 

— Ea înlătură, când vrea, greşeli şi nedreptăţi, urmă el, 
îmbogăţeşte pe copilul spoliat şi ucide pe spoliator. 

— Faci parte dintr-însa? Întrebă miss Ellen privindu-l. 

— Sunt şeful ei suprem. 

— Oh! Strigă tânăra mamă cu admiraţie. Un om ca tine 
nu ştie să se supună; e făcut să comande. 

Şi, înlănţuindu-l cu braţele de gât, zise: 

— Vorbeşte, ordonă, stăpâne! Mă voi supune. 

— la seama, mai spuse el, ia seama, miss Ellen, dacă mă 
primeşti ca răzbunător, va trebui să mi te supui până la 


capăt. 

— Spune, zise ea privindu-l cu mândrie, nu mi-e frică... 
tu eşti seniorul şi stăpânul meu... şi sunt gata să mă supun. 
— Fie după cum vrei, zise el. Mă numesc Ali-Remjeh.” 

Ce se petrecu atunci între Ali-Remjeh, şeful 
strangulatorilor, şi miss Ellen, fiica blestemată?! 

Fără îndoială că Bob n-a aflat, căci răsese mai multe linii 
de puncte în manuscrisul său. 

Rocambole stătu un moment pe gânduri. 

Apoi întoarse foaia şi continuă: 

Capitolul XXI 

„După douăzeci şi patru de ore, continua manuscrisul lui 
Bob, comandorul Perkins stătea în fotoliul său lângă foc, 
citind o scrisoare de la iubita sa Anne. 

Fiica mult iubită îl anunţa despre apropiata reîntoarcere 
şi vorbea despre fericirea ei. 

— Numai această săracă creatură să fie plecată! 
Murmură neîmpăcatul bătrân, gândindu-se la miss Ellen. 

Bob intră. 

— Ei bine! Zise bătrânul, ai văzut-o pe miss Ellen? 

— Da, milord. 

— Consimte să plece? 

— Da, milord. 

— Curând? 

— Îndată ce va avea forţa să suporte călătoria. 

— Sileşte-o să facă asta cât mai curând, adăugase 
comandorul Perkins, care nu observă că Bob, credinciosul 
său servitor, se uita la dânsul cu ură. 

— Bob, mai spuse bătrânul, nu ţi-am văzut nevasta 
astăzi. 

Bob tresări şi privirea sa aruncă flăcări. 

— Milord, zise el, femeia mea a plecat azi de dimineaţă 
într-o mică călătorie. S-a dus să primească averea unui 
unchi pe care îl avea la Edimburg şi care a murit. 

— Dar va reveni curând, nu-i aşa? Întrebă comandorul 
cu o voce afectuoasă. 


Această întrebare provocă în spiritul lui Bob 
condamnarea comandorului Perkins... 

Se înnoptase de multă vreme şi salonul era cufundat 
într-o semi-obscuritate. 

Focul ardea în sobă, şi nu se aprinsese nici o lumânare. 

— Milord, zise Bob, s-a prezentat adineauri un străin şi a 
cerut să fie introdus la senioria voastră. 

— Un străin? Zise comandorul surprins. 

— Vine din Londra şi spune că are veşti de la miss Anne. 

— Să vină! Să vină! Zise bătrânul grăbit. 

Bob deschise uşa şi străinul intră. 

Comandorul văzu un om între treizeci şi doi, treizeci şi 
şase de ani, a cărui privire îl făcu să tresară. 

Comandorul servise în mările indiene, încât el putea 
recunoaşte, la prima vedere, cu toată culoarea albă, un om 
cu sânge anglo-indian. 

Comandorul poseda toate prejudecățile bătrânilor 
englezi, încât el nu făcea deosebire între un anglo-indian şi 
un mulatru. 

Străinul o dată introdus, Bob se retrase. 

— Milord, zise străinul privindu-l fix pe comandor, am 
multe de vorbit cu senioria voastră. 

— Vii din partea fiicei mele? Zise comandorul. 

— Da şi nu, zise străinul. 

— Ah! Zise comandorul cu oarecare nelinişte. 

— Milord, reluă necunoscutul; senioria voastră a 
comandat mult timp în Indii? 

— Fără îndoială. 

— Atunci ai oarecare respect pentru servitorii zeiţei 
Kali? 

La aceste cuvinte, comandorul se sculă repede de pe 
scaunul său şi se dădu un pas înapoi. 

— Sau, mai bine zis, pentru Strangulatori, adăugase Ali- 
Remjeh, căci el era. 

Comandorul îl privi cu un aer de dispreţ. 

— Ştiu, zise el, că aceşti oameni sunt nişte mizerabili. 


— Fie, zise Ali-Remjeh, dar când au primit un ordin îl 
execută. 

— Ah! Zise bătrânul cu dispreţ. 

— Mai ştii, urmă Ali-Remjeh, că zeiţa Kali are capricii, 
între altele şi pe acela că vrea ca să i se consacre în fiecare 
an un oarecare număr de fete engleze. 

Comandorul se înfiora. 

— Aceste fete, continuă Ali-Remjeh, o dată însemnate cu 
un semn neşters, trebuie să rămână virgine, şi căsătoria le 
e eu totul oprită. 

— Dar de ce vii să-mi spui mie toate astea? Zise 
comandorul, care fu cuprins de spaimă gândindu-se la miss 
Anne. 

— Fiindcă, zise Ali-Remjeh, zeiţa Kali s-a gândit la 
dumneata. 

— La mine? 

— Ai două fete, miss Anne şi miss Ellen. 

Comandorul avu un moment de speranţă. 

— Şi... zise el, v-aţi gândit... la... miss Ellen? 

— Nu! La miss Anne. 

Comandorul scoase un țipăt. 

Un țipăt de furie, de indignare şi de spaimă în acelaşi 
timp. 

— leşi, mizerabile, ieşi, zise el. 

Ali-Remjeh nu se mişcă. 

— Îţi anunţ, zise el, voinţa zeiţei, care doreşte ca miss 
Anne să rămână virgină, iar miss Ellen să se mărite, 
aducând ca zestre soţului ei imensa dumitale avere. 

— Niciodată! Niciodată! strigă bătrânul. 

Şi curajul lui se redeşteptă; avu un moment de energie şi 
de tinereţe şi alergă la clopot, pe care îl sună cu violenţă, 
strigând: 

— Bob! Bob! 

Şi pe când clopotul suna, îl privea pe Ali-Remjeh, 
spunându-i: 


— Un om ca mine, comandorul Perkins, n-a tremurat 
niciodată în faţa unei hoarde de asasini. leşi afară, 
mizerabile! 

Uşa se deschise. 

Dar nu veni Bob. 

Cel care intră fu Frantz. 

Acesta ţinea în mână un laţ, pe care îl desfăşură repede 
la un semn al lui Ali-Remjeh. 

Laţul şuieră prin aer, se înfăşură de gâtul comandorului 
şi acesta căzu la pământ. 

Atunci Ali-Remjeh se aruncă asupra lui, îi puse un 
genunchi pe piept şi un pumnal la gât. 

— Dacă strigi, zise el, te ucid! 

Comandorul era bătrân şi, ca toţi bătrânii, ţinea la viaţă. 

Îi fu frică şi nu mai strigă după ajutor. 

— Un pahar cu apă, îi ceru Ali-Remjeh lui Frantz. 

Germanul aduse anglo-indianului un pahar cu apă. 

Ţinându-l pe comandor nemişcat sub el, Ali-Remjeh 
scoase din buzunar un mic flacon pe care îl desfăcu şi din 
care vărsă câteva picături în paharul cu apă. 

Apoi, aruncând pumnalul, îl cuprinse pe bătrân de gât şi 
îl strânse aşa de tare, încât acesta deschise fără voie gura şi 
Frantz îi turnă paharul pe gât. 

Efectul fu instantaneu, fulgerător. 

Bătrânul se zgudui cu atâta putere, încât îl răsturnă pe 
Ali-Remjeh. 

Apoi căzu nemişcat, ca mort, lovit de o paralizie 
absolută, graţie uneia din acele otrăvuri pe care le cunosc 
numai indienii. 

Atunci Frantz îl luă în braţe şi îl puse în fotoliu, 
aşezându-l în poziţia unui om lovit de un atac de apoplexie 
fulgerătoare. 

În acest timp Ali-Remjeh, luând o cheie pe care bătrânul 
o avea la gât, deschise o ladă în care acesta pusese hârtiile 
sale cele mai preţioase şi, după câteva minute, găsi un plic 
mare, sigilat, cu armele comandorului. 


Era testamentul prin care bătrânul spolia pe miss Ellen 
şi lăsa toată averea lui miss Anne. 

Ali-Remjeh îl deschise, îl citi şi spuse râzând: 

— În lipsă de testament, averea trebuie să se împartă. 
Dar vom avea grijă ca partea lui miss Anne să ne revină 
într-o zi. 

El apropie testamentul de o lumânare pe care o 
aprinsese şi îl arse.” 

A doua zi de dimineaţă, miss Ellen expedia surorii sale, 
miss Anne, următoarea telegramă: „Sunt nebună de 
durere; tata a fost găsit mort în fotoliul său, vino cât mai 
repede pentru înmormântare. 

Sora ta Ellen”. 

— Încep să pricep, murmură Rocambole şi continuă să 
citească. 

Capitolul XXII 

„Miss Anne şi logodnicul ei sosiră peste trei zile. 

Miss Ellen, îmbrăcată în negru, îi primi în pragul 
camerei mortuare. 

Ea arăta o mare durere. 

Miss Anne şi logodnicul ei îl găsiră pe comandor lungit 
pe un pat de paradă. 

Toţi medicii din Glasgow fuseseră de aceeaşi părere: 
Comandorul sucombase în urma unui atac de apoplexie. 

Miss Anne voia ca tatăl ei să fie îmbălsămat; dar miss 
Ellen se opuse, spunând că comandorul îşi manifestase de 
multe ori dorinţa ca corpul său să fie lăsat în pace după 
moarte. 

Înmormântarea s-a făcut cu mare pompă, condusă de 
logodnicul lui miss Anne. 

Prin grija lui, cadavrul a fost pus în trei coşciuge, unul de 
stejar, altul de plumb şi al treilea de argint masiv. Apoi 
coşciugul a fost acoperit cu un postav negru, pe care au fost 
aşezate armele, insignele şi decoraţiile defunctului. 

Coşciugul a fost aşezat apoi într-o cameră transformată 
în capelă. 


Abia atunci logodnicul lui miss Anne crezu că poate să se 
odihnească puţin. 

Miss Anne şi miss Ellen îl plângeau pe tatăl lor. 

S-ar fi zis chiar că durerea dezmoştenitei era mai mare 
decât aceea a fetei, care aştepta să primească moştenirea 
întreagă. 

Venise noaptea, care trebuia să preceadă 
înmormântarea. 

Un preot presbiterian se ruga lângă coşciug, în capelă; 
de la biserica din apropiere se auzea sunând miezul nopţii. 

Preotul era un om pios; el petrecuse multe nopţi lângă 
morţi şi niciodată nu-l cuprinsese somnul. 

Totuşi, deodată îi scăpă cartea pe care o avea în mână, 
ochii i se închiseră şi adormi. 

Imediat intrară doi oameni, aducând pe umerii lor un 
obiect destul de greu, care era o figură de ceară. 

Această figură, care semăna perfect cu faţa defunctului, 
era îmbrăcată în haina roşie a comandorului. Pusă alături 
de corpul cel adevărat, pe acelaşi pat de paradă, ar fi 
păcălit pe oricine. 

Cei doi oameni au pus figura de ceară într-un colţ, apoi 
au împins cu piciorul pe preotul care nu se deşteptă. 

Închizându-se în capelă, desfăcură coşciugele. 

După ce au scos corpul comandorului, au pus în locul lui 
figura de ceară. 

Cei doi oameni erau Bob şi Frantz. 

Ali-Remjeh dispăruse. 

Frantz, care-l ţinuse un moment pe comandor în braţe, îi 
zise lui Bob: 

— Abia avem timp. Inima începe să bată; s-ar fi deşteptat 
curând şi ar fi făcut zgomot în coşciug. 

— Va putea să ţipe cât îi va plăcea acolo unde-l vom 
transporta, răspunse Bob batjocoritor. 

Casa din Glasgow, locuită de comandor şi de fiicele sale, 
era o construcţie de pe timpurile feudale. 


Ea fusese construită într-o vreme când orice casă nobilă 
trebuia să-şi aibă închisoarea ei. 

Miss Ellen şi Frantz, sau mai bine zis Ali-Remjeh, 
descoperise în fundul pivniţelor o subterană în care coborai 
pe o sută de trepte de piatră. 

În fundul acestei subterane era o celulă. 

Acolo îl transportase Frantz şi Bob pe comandor, aflat 
încă în letargie, dar care mai avea puţin ca să-şi vină în fire. 

Şi când ochii lui se deschiseră şi-şi veni în fire, 
nenorocitul bătrân se văzu în acea închisoare. 

La mâini şi la picioare avea lanţuri şi de mijloc era legat, 
printr-un inel, de zid. 

Mai întâi bătrânul se crezu jucăria unui coşmar. 

Dar greutatea lanțurilor îl aduse la realitate. 

Începu să ţipe. 

Ţipetele lui rămaseră fără ecou. Zidurile erau prea 
groase pentru a fi auzite din afară. 

Începu să urle. Urletele sale avură aceeaşi soartă. 

În fine, după câteva ore, sosi un om aducând un vas cu 
apă şi pâine. 

Acest om era Frantz. 

El puse pe jos mâncarea şi apa lângă prizonier, 
spunându-i: 

— Din partea fiicei tale mult iubite, miss Ellen. 

Şi timp de şase ani bătrânul trăi acolo, în acea 
închisoare, fără să vadă pe nimeni, decât pe Frantz care-i 
relata pe rând, cu o bucurie sălbatică, fericirile lui miss 
Ellen şi nenorocirile lui miss Anne. 

În fine, într-o seară, lui Frantz i se făcu milă de dânsul şi- 
l strangulă.” „Dar ce deveniseră miss Ellen şi miss Anne? 

Aceasta din urmă ştia că tatăl ei făcuse un testament în 
favoarea sa. 

Dar în zadar căută testamentul, căci nu se găsi. 

Şi miss Ellen moşteni pe jumătate din averea tatălui ei, 
care era imensă. 


După şase luni de la înmormântarea figurii de ceară, 
miss Anne se căsători cu logodnicul ei. 

Dar, lucru straniu, chiar a doua zi după nuntă, 
deşteptându-se tânărul soţ scoase un țipăt de surprindere 
şi de spaimă. 

Pieptul lui miss Anne era tatuat cu nişte semne 
misterioase şi ciudate. 

Strangulatorii o marcaseră pe când dormea. 

Seara, soţul lui miss Anne, ieşind pentru câteva ore pe 
străzile Glasgowului, fu, la rându-i, strangulat. 

Miss Anne se pomeni văduvă după douăzeci şi patru de 
ore de căsătorie. 

Teribilul stigmat pe care-l avea pe piept nu era un mister 
pentru dânsa. 

Strangulatorii, care-i uciseseră bărbatul, o condamnau 
să nu devină mamă niciodată. 

Şi totuşi, după câteva luni, simţi că e însărcinată. 

Miss Anne născu o fată, pe ascuns, şi pe care, spre a 
scăpa de soarta ce o aştepta, o încredinţă, spre creştere, 
unui ţigan pe nume Faro. 

Mult timp ea izbuti să înşele supravegherea 
Strangulatorilor. 

În fine, într-o zi, la o serbare publică, ea se trădă, 
leşinând în trăsura ei, pe când o tânăra ţigancă dansa. 

După câteva zile miss Anne fu strangulată, pe când o 
strângea pe fiica sa în braţe. 

Imensa ei avere fu luată de miss Ellen, care, de altfel, nu 
mai locuia în Anglia din ziua în care Frantz îl strangulase pe 
comandor.” 

Aici se termină manuscrisul lui Bob, lăsând, după cum se 
vede, câteva puncte obscure, precum motivul care o 
hotărâse pe Ellen să-l crească pe fiul ei departe de dânsa. 

Dar Rocambole conta pe înţelepciunea sa spre a se 
lumina. 

Se făcuse ora douăsprezece când el termină citirea 
manuscrisului. 


Afară era o vreme splendidă. 

„Pe un asemenea timp, murmură Rocambole, Marie 
Berthoud îl va însoţi desigur pe tatăl ei la Tuileries...” 

Şi poate că milady va avea poftă să-şi vadă viitoarea 
noră. 

Apoi Rocambole îl chemă pe Milon. 

Capitolul XXIII. 

Strada Sourviere era rareori vizitată de soare. 

Totuşi, pe la amiază, în zilele frumoase, când tot Parisul e 
inundat de lumină, o rază de soare ajunge şi în acea stradă. 
Din toate străzile Parisului, este poate cea mai tristă, 

căci tristeţea reiese mai ales din contrast. 

În mijlocul unui cartier animat şi zgomotos, strada 
Sourviere are aerul unei căi de necropolă. 

Nu trec zece trăsuri pe zi. 

Pietonii sunt de asemenea foarte rari. 

Casele de pe o parte a străzii au toate ferestrele cu grile 
la catul de jos. 

Trotuarele lipsesc cu desăvârşire. 

Ici, colo se văd câteva prăvălii sărăcăcioase. 

Se mai văd una sau două case cu aspect onest şi 
melancolic, ca nişte case de provincie. 

Una din aceste case era locuită de domnişoara Marie 
Berthoud, logodnica lui Lucien. 

Ea trăia acolo de mai mulţi ani, cu bătrânul său tată, 
fericită poate de liniştea şi izolarea care domneau în jurul 
ei, când, iată, îl regăsise pe tovarăşul din copilărie. 

Dezmoşteniţilor din această lume le place să trăiască în 
izolare. 

Când Lucien îi regăsise, când urcase la etajul al cincilea, 
unde tatăl şi fiica ocupau două mici mansarde, inima lui 
suferise foarte mult şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu veţi mai sta aici mult timp, strigase dânsul. Vă voi 
căuta un apartament frumos, unde veţi sta până ce ne vom 
căsători. 

Dar Maria rezistase. 


Ea ţinea la acest cartier, la această stradă, unde 
veghease atâta şi unde, de mai mulţi ani, vara ca şi iarna, se 
putea vedea lumina lămpii sale, chiar după miezul nopţii. 

Spre a împăca lucrurile, Lucien închiriase un 
apartament la etajul întâi, care fusese renovat şi amenajat. 

Apoi îl mobilase cuviincios şi, în ziua în care bătrânul 
profesor, foarte mişcat, fu instalat acolo, Lucien, îi spuse: 
„Iată, peste o lună voi fi soţul Mariei, şi vom avea un palat 
drăguţ la Neuilly sau la Auteuil; vei sta cu noi şi vom părăsi 
această oribilă stradă, nu-i aşa?” 

Să pătrundem deci în acest apartament. 

Era amiază. 

Marie şi tatăl ei tocmai se sculaseră de la masă. 

Bătrânul se aşezase lângă fereastra care era deschisă şi 
respira aerul curat. 

Marie, în camera vecină, îşi termina toaleta, o toaletă 
foarte simplă, care nu era, desigur, aceea a unei tinere fete 
care trebuia să devină soţia unui om aşa de bogat ca 
Lucien. 

Acesta plecase în ajun, spunându-i Mariei: 

— Mâine mă duc să mă plimb la Tuileries. Dacă timpul va 
fi foarte prost, dacă va ploua, vin direct la voi pe la ora 
două. 

Dar cum timpul era frumos, cum tânăra nu ştia cele 
petrecute în cursul nopţii, deoarece Rocambole amânase 
să-i aducă acea veste tristă a duelului, Marie îşi făcea 
toaleta şi se grăbea, gândindu-se că se va întâlni cu Lucien. 

Marie era o fată frumoasă, cu părul castaniu, cu ochii 
albaştri, cu surâsul melancolic. 

Ea avea o mână drăguță, un picioruş mic şi o talie bine 
făcută. 

Privaţiunile şi munca tinereţii nu-i alterase deloc 
caracterul, dar pierduse oarecum din frăgezimea 
decolteului ei, care devenise de o paloare aristocratică. 

Pe când îşi termina toaleta, se auzi clopotul sunând. 


Servitoarea deschise şi intră portăreasa. Ea avea în 
mână cutia pe care i-o dăduse în acea dimineaţă maiorul 
Hoff. 

Marie alergă. 

— Cine ţi-a dat asta? Întrebă ea. 

— Un comisionar care a plecat. 

Şi portăreasa, care voia să câştige cei patruzeci de franci 
daţi de maiorul Hoff, plecă fără să mai dea alte explicaţii. 

În ajun, Lucien nu adusese diamantele trimise de acea 
mamă misterioasă, care veghea asupra lui din depărtare şi 
părea că vrea să rămână necunoscută. 

EI nu-i vorbise nici logodnicei de acest cadou regesc şi 
motivul era că spera să-l regăsească pe maiorul Hoff, să-i 
smulgă secretul, şi ajungând până la mama sa, să-i spună 
apoi Mariei totul. 

Marie nu ştia că Lucien era sau se credea a fi pe urmele 
mamei sale şi, prin urmare, nu primise diamantele ce-i erau 
destinate. 

De aceea fu foarte surprinsă când primi acea cutie 
înfăşurată în hârtie de mătase. 

Ea crezu, totuşi, că era un dar de la Lucien. 

Tremurând, deschise cutia. 

Ea era plină de dantele preţioase, iar culoarea anunţa că 
era foarte veche. 

Era, ceea ce se numea, „dantelă de familie”. 

O scrisoare cu adresa: „Domnişoarei Marie Berthoud” se 
afla în cutie. 

Scrierea nu era a lui Lucien. 

Marie începu să tremure. 

— Tată! Iată! Strigă ea, vino să vezi! 

Şi pe când bătrânul profesor alerga, ea desfăcu 
scrisoarea, care era astfel concepută: „Fiica mea, Permite- 
mi să dau acest nume aceleia care va deveni îngerul păzitor 
al iubitului meu fiu. 

Sunt la Paris de câteva zile numai. Acum trei zile nu 
speram să vin. 


Un om de care sunt sigur, s-a însărcinat să dea fiului 
meu o bijuterie de diamante, care îţi era destinată. 

Fiul meu ţi-a oferit-o deja, sau o rezervă ca dar de ziua 
nunţii. Nu ştiu. 

Lasă-mă, astăzi, copila mea, să-ţi trimit dantelele mele 
de când eram fată tânără, pe care aş vrea să le văd pe 
rochia ta de mireasă. 

Vai! Nu ştiu dacă îmi va fi permis să-ţi deschid braţele, şi 
totuşi am această dulce speranţă. Dar, aşteptând ca această 
speranţă să se realizeze, aş vrea s-o văd pe aleasa fiului 
meu. 

Am informaţii că te duci în fiecare zi să te plimbi la 
Tuileries, cu bunul tău tată. 

Nu lipsi niciodată, iubita mea copilă; poate azi, poate 
mâine, stând pe un scaun, cu masca indiferenţei pe faţă, 
stăpânindu-şi bătăile inimii, mama lui Lucien te va vedea 
trecând.” 

Scrisoarea era iscălită: „Ellen”. 

Clătinând-se, Marie întinse scrisoarea tatălui ei, 
murmurând: 

— Ah! Dumnezeul meu! Numai să nu moară Lucien de 
bucurie... 

Apoi ea sări de gâtul bătrânului. 

— Vino, tată, zise ea. Vino, eu sunt gata! 

Şi bătrânul cu tânăra fată ieşiră la braţ. 

Când făcură colţul străzii Sourdiere, trecură pe lângă un 
cupeu ce staţiona lângă biserica Saint-Roch, fără a o lua în 
seamă. 


Perdelele cupeului erau lăsate. 

Dar în momentul când intrau în strada Dauphin, spre a 
ajunge la poarta Tuileries, una din perdele se ridică puţin. 

Capitolul XXIV. 

La câteva minute după ce Marie Berthoud şi tatăl ei 
trecură de colţul străzii Dauphin, uşa cupeului misterios se 
deschise şi doi oameni, sau mai bine zis un om şi un tânăr, 
coborâră. 

Acesta din urmă era îmbrăcat cu uniformă de student la 
un colegiu. 

Ar fi fost greu să-l recunoşti într-însul pe Jacguot, micul 
grom de la castelul din Rochebrune. 

Omul care-l însoțea, aţi ghicit deja, era Rocambole. 

Dar Rocambole era aşa de metamorfozat, încât nici chiar 
discipolii săi nu l-ar fi recunoscut. 

S-ar fi zis că Rocambole era unul din acei englezi veniţi 
pentru prima oară la Paris. 

Coborâră deci amândoi din cupeul cu perdelele lăsate. 

Rocambole, în loc să-i plătească birjarului, îi spuse cu un 
accent englezesc, pe care-l poseda la perfecţie când voia. 

— Mă aştepţi! 

Apoi îl luă pe Jacquot de braţ şi se îndreptară spre 
poarta grădinii Tuileries, pe unde intrase Marie Berthoud şi 
tatăl ei. 

Cu ochiul său pătrunzător, Rocambole o zări curând pe 
Marie Berthoud şi pe tatăl ei plimbându-se pe aleea 
principală a grădinii. 

— Să stăm aici, îi zise el lui Jacquot. 

Şi se aşezară pe o balustradă. 

Rocambole supraveghea cu atenţie cele două porţi, 
aceea din strada Castiglione, şi aceea care dă în strada 29 
Iulie. 

Timpul era splendid şi aerul aproape primăvăratec. 
Lume multă se afla la Tuileries. 

Rocambole îşi spunea: „Dacă milady vine cu maiorul 
Hoff, nu voi avea nevoie de Jacqguot. Dar e cu putinţă ca ea 


să vină singură şi atunci cum s-o recunosc?” 

Rocambole nu se înşelă. 

Deodată Jacquot îl trase de braţ şi îi spuse: 

— Iat-o! 

Într-adevăr, o femeie îmbrăcată în negru, dar cu o mare 
eleganţă, al cărei umblet trăda o origine patriciană, intră pe 
poarta din strada 29 Iulie. 

Rocambole nu-şi putu opri un gest de admiraţie. 

Toată atenţia ei era aşa de concentrată pe alee, încât 
trecu pe lângă Rocambole şi Jacquot fără să sesizeze că era 
obiectul privirilor lor. 

Milady avea patruzeci de ani, dar era aşa de frumoasă în 
paloarea ei nervoasă, avea privirea atât de strălucitoare, 
buzele aşa de roşii, talia zveltă, încât cu greu se putea 
susţine că avea mai mult de treizeci de ani. Şi nicicând nu 
semăna mai bine cu Lucien. 

„Da, se gândi Rocambole, e dânsa!”. 

Milady era singură, venise fără maiorul Hoff. 

Un moment se opri şi păru că ezită. 

Dar curând privirea ei se fixă asupra a două persoane. 
Erau Marie şi tatăl ei. 

Milady venise la Tuileries spre a o vedea pe Marie 
Berthoud, tânăra care îi era necunoscută. 

Dar e lesne de înţeles că o fată tânără la braţul căreia se 
reazemă un bătrân e uşor de recunoscut. 

De aceea milady o putu recunoaşte cu multă uşurinţă. 

Rocambole ghici emoția ei, cu atât mai mult cu cât 
milady îşi lăsă repede voalul pe faţă. 

Voalul era destul de gros spre a-i ascunde faţa şi, la 
nevoie, vreun semn de emoție. 

Marie Berthoud, după o plimbare de câteva minute, îl 
aduse pe tatăl ei la rândul întâi de scaune, expuse la soare, 
lângă aleea centrală. 

Apoi se uită cu timiditate în jurul ei. 

Milady, de asemenea, se aşezase la o mică distanţă; 
numai că ea alesese o bancă din spatele unui arbore, care o 


masca cu totul. 

Astfel că putea să asculte ceea ce vorbea Marie 
Berthoud şi s-o vadă bine, în vreme ce, din contră, Marie 
nici n-o putea vedea. 

După ce ele se aşezară astfel, Rocambole îl luă pe 
Jacquot de braţ şi-i spuse: 

— Să mergem! 

Ajungând în strada Dauphin, îşi regăsiră cupeul. 

— Unde trebuie să vă duc, milord? Întrebă birjarul. 

— Îţi spun îndată, zise Rocambole. 

Apoi se urcă în cupeu. 

Aici se operă o nouă metamorfoză. 

Peruca şi barba blondă dispărură şi, lepădându-şi 
redingota, Rocambole redeveni maiorul Avatar. 

Apoi Rocambole deschise fereastra şi, dând douăzeci de 
franci birjarului, îi spuse: 

— Strada Saint-Lazare. 

După care adresându-se lui Jacquot: 

— Te întorci acasă şi mă aştepţi. 

În acelaşi moment deschise uşa şi sări pe pavaj atât de 
uşor, încât birjarul nici nu-l văzu. 

După câţiva paşi maiorul Avatar se afla în grădina 
Tuileries şi se apropie de Marie Berthoud. 

Tânăra fată îşi ţinea privirea aţintită pe poarta pe care 
intra de obicei Lucien. 

Acesta întârziase şi Marie era neliniştită. 

Ea se sculă mirată văzându-l pe maior apropiindu-se de 
dânsa cu pălăria în mână. 

— Am onoarea să vorbesc domnişoarei Berthoud? Zise 
el. 

— Da, domnule, răspunse tânăra fată tremurând. 

— Sunt un amic al lui Lucien... 

Marie tresări. 

— Va veni, zise ea... şi... dacă vrei să-l vezi... 

— Nu va veni, domnişoară, răspunse Rocambole. El mă 
trimite la dumneata. 


— Nu va veni? Zise Marie speriată. Dumnezeule! 

— Un mic accident... o zgărietură... în urma unei certe... 
astă noapte... la club. 

Marie scoase un țipăt. 

— Rănit, zise ea, poate mort. 

— Nu, dar rănit... 

Marie scoase un nou țipăt. 

La acest țipăt răspunse un altul. 

Femeia îmbrăcată în negru şi ascunsă după arbore 
leşinase! 

Capitolul XXV. 

Să ne întoarcem la Vanda, pe care abia am văzut-o de la 
întoarcerea ei în Paris. 

După cum se ştie, baronul sir James Niwely, acest şef 
misterios al Strangulatorilor, care într-o zi reluase puterea 
din mâinile lui sir George Stowe, deci sir James Niwely se 
amorezase de dânsa. 

Vanda jucase de minune rolul de femeie trădată şi care 
nu trăia decât pentru răzbunarea ei. 

Sir Niwely, care avea puternice motive să vină la Paris, 
căci, cu orice preţ vroia s-o regăsească pe Gipsy, răpită de 
Rocambole. 

Se ştie cum, opriţi în drum, ei petrecuseră o noapte la 
castelul de Rochebrune. 

Doar Vanda ridicase un colţ al vălului misterios aflat 
peste acel vechi castel. 

Sir Niwely petrecuse noaptea la Rochebrune fără a 
bănui că era sub acoperişul femeii pe care sugrumătorii o 
serveau cu un zel fanatic. 

Sosind la Paris, sir James descinsese mai întâi la hotelul 
„LOouvre”. 

Dar oricât de splendid era acel hotel, i se părea nedemn 
pentru femeia pe care o iubea, cu patima oamenilor din 
Extremul Orient. 

Încă de a doua zi, sir James Niwely, care poseda resurse 
misterioase, incalculabile, fără îndoială, cumpărase o casă 


mobilată. 

El o conduse acolo pe Vanda. 

Apoi, căzând la genunchii ei, îi spuse: 

— lată palatul tău, zeiţă! 

Şi Vanda, surâzând cât putu mai fascinant, îi răspunse. 

— Mă iubeşti, deci? 

— Visul meu este să fiu sclavul tău, răspunse el. 

— Fie, răspunse ea. Dar ascultă condiţiile mele. 

— Vorbeşte, o rugă el, stând în genunchi. 

— Nu te voi iubi decât în ziua când voi fi răzbunată. 

— Şi... în acea zi? 

— În acea zi, răspunse ea, voi fi eu sclava dumitale. Dar 
până atunci consideră-mă ca o soră şi nimic mai mult. 

— Îţi jur! Răspunse baronul cu dragoste. 

Vanda era deci la Paris de trei zile. 

Dacă baronul rămânea în limitele cele mai stricte ale 
comportamentului indicat de dânsa, el era totuşi gelos ca 
un amant fericit. 

Ea nu putuse scăpa decât o dată şi asta în ziua sosirii, 
când am văzut-o venind în strada Serpente, în casa aceea 
veche unde mama lui Noel era portăreasă. 

În cursul celor două zile care urmară, sir James Niwely 
nu 0 părăsi nici un minut. 

În dimineaţa celei de-a patra zile Vanda îi spuse: 

— Prietene, mi-ai făgăduit să mă răzbuni şi ştii că numai 
cu preţul acesta îţi dăruiesc dragostea mea. Dacă îţi petreci 
timpul la picioarele mele, cum îl vom regăsi pe acel 
mizerabil care a răpit-o pe Gipsy? 

Sir James surâse în chip misterios. 

— Dragă prietenă, zise el, dispun de forţe oculte care 
muncesc fără încetare, în vreme ce eu am aerul că dorm. 
Sunt oameni care mi se supun şi care ar muri la un semn al 
meu; ei se vor face instrumentul voinţei mele şi al 
răzbunării tale. 

— Dar când? Întrebă Vanda, care se prefăcu mirată 
auzind această confesiune. 


— Peste două sau trei zile, îi aştept. 

— E cam mult! Suspină Vanda. 

Pe când ea părea cu totul cufundată în planuri de 
răzbunare, intră un valet aducând o scrisoare pe tavă. 

Sir James tresări la vederea timbrelor ciudate ce se aflau 
pe plic. 

Făcu chiar un gest de surprindere. 

Apoi deschise scrisoarea, o citi şi o puse în buzunar, fără 
să-i spună Vandei ce conţinea. 

Numai după câteva cuvinte el spuse cu nepăsare: 

— Trebuie să ies. Mă duc la bancherii David-Humphry et 
C-ie. 

Vanda nu văzuse decât un singur lucru, acela că 
scrisoarea era scrisă în limba indiană. 

Această scrisoare pe care sir James Niwely o primise şi 
care era datată din Calcutta, era astfel concepută: „Ali- 
Remjeh permite lui miss Ellen să se divulge fiului ei. Sir 
James Niwely, executorul în Europa al voinţelor supreme 
ale marelui şef, e însărcinat s-o anunţe despre aceasta.” 

Îndată ce sir James plecă, Vanda se urcă într-o trăsură şi 
se duse în strada Saint-Lazare, unde spera să-l găsească pe 
Rocambole. 

Dar acesta, după cum se ştie, nu era acasă şi Vanda 
scrise biletul pe care Milon i l-a dat şi în care ea îi anunţa 
vizita probabilă de la miezul nopţii. 

Ea se reîntoarse la palatul cumpărat de sir James înainte 
ca acesta să fi revenit acasă. 

Sir James nu corespondase niciodată cu milady decât 
prin casa de bancă anglo-franceză Davy-Humphry et C-ie. 

Sucursala franceză a acestei case îşi avea, după cum am 
spus, birourile pe strada Victoire. 

Sir James se duse şi lăsă următorul bilet. 

„Mandatarul lui Ali-Remjeh doreşte să-l vadă pe maiorul 
Hoff. Răspuns şi indicaţii de întâlnire pe Avenue Gabrielle, 
Champs-Elys6es. 

Sir James Niwely.” 


După o oră sir James primi acest răspuns: „Maiorul Hoff 
îl va aştepta la miezul nopţii pe sir James Niwely, pe 
bulevardul Capucinilor, la clubul Asperges”. 

Scrisoarea sosise cu zece minute înainte de întoarcerea 
lui sir James. 

Un servitor neiniţiat încă cu obiceiurile misterioase ale 
lui sir James dăduse scrisoarea Vandei. 

Ea o puse pe masă spunând: 

— Este pentru domnul. 

Dar abia ieşi servitorul, şi ea reluă scrisoarea şi, cu un 
cuţit de fructe, o desfăcu cu multă băgare de seamă. 

Apoi citi biletul şi îl puse la loc în plic. 

După câteva minute intră sir James şi găsi răspunsul 
maiorului Hoff. 

Seara, la orele unsprezece fără un sfert, sir James ieşi 
din nou, anunţând-o pe Vanda că nu se va întoarce decât 
foarte târziu. 

Vanda alergă la Rocambole, care o aştepta. 

Ea cunoştea atât de bine conţinutul scrisorii maiorului 
Hoff, încât îl putu repeta lui Rocambole cuvânt cu cuvânt. 

— Bine! Zise Rocambole. Acum cred că îi am pe toţi în 
mână şi voi concepe un plan de luptă. 

Vanda se aşeză lângă dânsul şi aşteptă ca Rocambole să 
se explice. 

Capitolul XXVI. 

Pe când Rocambole îi expunea Vandei planurile sale, o 
scenă cu totul diferită avea loc într-o parte a Parisului, cu 
totul depărtată de strada Saint-Lazare, situată la 
extremitatea nord-estică a fostului foburg Villette, cu 
numele de „Carrieres d'Amerique”. 

Când marele oraş îşi începe odihna, când magazinele se 
închid şi lumea muncitoare se gândeşte la repaos, 
„Carrieres d'Amerique”, un adevărat azil de sălbatici la 
poarta civilizaţiei, se populează puţin câte puţin de oaspeţii 
săi neobişnuiţi. 


Acolo, hoţul fugit de poliţie, evadatul din ocnă, 
vagabondul fără domiciliu, prostituata fără casă găsesc un 
refugiu. 

În acea seară, aproape de miezul nopţii, o întrunire 
numeroasă îşi alesese un loc denumit Eldorado. 

În „Carrieres d'Amerique” sunt nişte funduri de puțuri 
unde frecventatorii găsesc vara răcoare, iar iarna, în nişte 
cuptoare, găsesc căldură. 

Sunt trei cuptoare de acest fel în „Carrieres 
d'Amerique”. 

Cel dintâi se numeşte „Hotel des Petits Oignons”. Cel de- 
al doilea a fost botezat „Hanul Nevinovaţilor”. Al treilea este 
„Eldorado”. 

„Hotel des Petits Oignons” este frecventat de vagabonzi, 
care nu posedă încă diplomă de făcători de rele. 

Câteva fete dubioase, care abia păşesc pe calea viciului, 
riscă şi ele să vină aici. 

Hoţii sunt rari. 

„Hanul Nevinovaţilor” este cu totul altfel. 

Aici nu se primesc decât oameni care au suferit cel puţin 
trei condamnări. 

Dacă unul a făcut numai şase luni închisoare, este exclus. 

Viciul are aristocrații săi, tot aşa ca şi virtutea. 
„Eldorado” îşi justifică numele căci e locul de întâlnire al 
cântăreților şi dansatorilor ambulanți. 

Aici se vorbeşte de toate noutăţile ce apar în Paris. 

La „Hotel des Petits Oignons”, hoţul stă atent la orice 
zgomot, gata să o ia la fugă dacă vine vreo patrulă de 
poliţie. 

La „Hanul Nevinovaţilor” se vorbeşte pe şoptite şi toţi îşi 
povestesc istorii sinistre, când nu se pune la cale vreo 
crimă. 

La „Eldorado”, din contră, se petrece. 

Se bea vin şi rachiu cu multă poftă. 

În acea noapte „Eldorado” era în mare fierbere. 


Un fost redactor la un ziar satiric făcea o critică teribilă 
unei drame apărută de curând. 

Domnişoara Nora Pitauchel, ex-figurantă la teatrul 
Montparnasse, făcea un curs de virtute şi povestea istoria 
tuturor prinților ruşi, morţi de dragoste pentru ea. 

Un sceptic, un fost negustor pe care construirea 
bulevardelor îl ruinase şi îl silise să devină vagabond, o 
întrerupse pe Nora Pitauchel, punându-i această întrebare: 

— Tu crezi deci în amor? 

— Doar nu în glorie, răspunse Nora. 

O fată tânără, venită de curând, încă frumoasă, puţin 
cam timidă, înălţă capul la aceste cuvinte şi spuse: 

— Cunosc oameni care iubesc pentru plăcerea de a iubi. 

— Ah! Asta e o glumă, răspunse negustorul. De unde ai 
pescuit aşa ceva Zelie? 

— Dacă ţi-aş povesti istoria mea cu Gustav, răspunse 
Zelie, nu m-ai crede; totuşi ne iubeam mult. Acum Gustav e 
închis. 

— Atunci, de ce ne-o mai spui? 

— Puteţi să vă duceţi la casa de unde am fost dată afară 
azi dimineaţă, fiindcă datoram chiria pe o lună... 

— Ei bine, şi ce vom vedea la acea casă? Întrebă Nora 
Pitauchel. 

— Veţi vedea un băiat de optsprezece ani, care e 
amorezat de o fată tânără şi care e nebună... Ea nu suportă 
pe nimeni lângă dânsa, decât pe el... Şi apoi plânge şi 
râde... 

— Şi el o iubeşte pentru asta? 

— Nu ştiu; dar ceea ce vă pot spune e că nu există mamă 
să-şi îngrijească mai bine copilul decât o îngrijeşte el pe 
acea tânără fată. Se culcă la picioarele patului ei, se scoală 
de câte zece ori pe noapte spre a vedea dacă doarme... 
Deunăzi era mai bolnavă ca de obicei, şi el plângea de ţi se 
rupea inima. 

— Dacă voi avea vreodată un astfel de amant, zise Nora, 
l-aş împăia de teamă să nu mi-l fure cineva. 


— Şi cum se numeşte acest amant rar? Întrebă fostul 
negustor. 

— Oh! Are un nume ciudat şi cred că are o reputaţie bine 
stabilită, căci l-am auzit şi pe Gustav vorbind de dânsul. Se 
numeşte Marmouset. 

Cuptorul Eldorado e la distanţă de douăzeci de paşi de 
Hanul Nevinovaţilor. 

Astfel că se aude ce se vorbeşte dintr-un loc în celălalt. 

La numele de Marmouset un om se sculă la Hanul 
Nevinovaţilor şi se apropie de cuptorul Eldorado. 

— Faceţi-mi niţel loc, copii. 

— Ah! Tu eşti, Pâtissier? Întrebă Nora. 

— Da, răspunse fostul şef al Distrugătorilor, şi pentru că 
se vorbeşte de copilul meu iubit, Marmouset, aş vrea să am 
ştiri despre dânsul. 

Capitolul XXVII. 

Tânăra fată care răspundea la numele de Zelie şi care 
fără îndoială, vedea pentru prima oară pe acest bandit 
sinistru, numit Pâtissier, avu un moment de teamă. 

Pâtissier se uită la dânsa cu acea privire care odinioară 
avusese o putere fascinantă asupra Distrugătorilor, înainte 
ca aceştia să-l ia ca şef pe Rocambole. 

Zelie simţi un fior. 

— Să vedem, mititico, spuse Pâtissier, chiar îl cunoşti pe 
Marmouset? 

— Da. 

— E mult timp de când nu l-am văzut şi trebuie să-mi dai 
adresa lui. 

— Nu, răspunse Zelie. 

— Pentru ce? Întrebă Pâtissier, cu un ton ameninţător. 

— Fiindcă nu eşti sincer. 

— Cum? 

— Adică nu-l iubeşti într-adevăr pe tânăr, după cum vrei 
să spui, răspunse Zelie. 

— Ce prostie. 


— Ochii dumitale plini de ură îţi dezmint cuvintele, urmă 
tânăra fată. 

Fostul negustor se aplecă la urechea ei şi-i şopti: 

— Faci rău, fetiţo, nu trebuie să te cerţi cu un om ca 
acesta. 

Dar Zelie era curajoasă, îi trecuse momentul de spaimă. 

— N-ai să-l afli, repetă ea. 

— Ah! N-am să-l aflu! 

Şi Pâtissier se sculă cu pumnii strânşi de mânie. 

— Bate-mă dacă vrei, reluă Zelie, dar eu nu-i voi face nici 
un rău unui băiat care iubeşte astfel o femeie. 

Pâtissier făcu un pas şi ridică mâna spre a o lovi Zelie. 

Fostul negustor interveni. 

— Staţi, copii, zise el, cunosc poate un mijloc de a aranja 
totul. Un bărbat nu bate o femeie când poate proceda altfel. 

— Bat pe cine vreau, zise Pâtissier. 

Şi mai făcu un pas spre Zelie, care îşi pusese mâinile în 
şolduri şi-l aştepta. 

— Ascultă-mă, mai zise bătrânul. 

— Bine! Răspunse Pâtissier, dar spune repede. 

— lată, Zelie nu vrea să vorbească, reluă fostul negustor. 

— Nu, nu voi vorbi, zise Zelie. 

— Dar ea a spus deja destul. 

— Cum asta? Întrebă Pâtissier. 

— N-a spus dânsa că acest băiat, care se numeşte 
Marmouset, locuia în casa de unde dânsa a fost dată afară? 

— Da? 

— Dar nimeni nu ştie unde locuiam, zise Zelie cu un aer 
triumfător. 

— 'Te înşeli, răspunse o voce de femeie. Eu ştiu. 

Şi o fiinţă oribil de urâtă, îmbrăcată în zdrenţe şi care 
stătea lungită pe pământ adăugă: 

— Locuiai în strada Vert Bois, în casa unui negustor de 
vinuri, pe la mijloc, la stânga. Uşa care urmează după o 
tutungerie. 

— Nu-i adevărat, zise Zelie cu gura pe jumătate. 


— Bine! Zise Pâtissier, acum m-am liniştit. Mititico, ai 
scăpat uşor. 

Şi Pâtissier plecă la locul său. 

— Ce ai căutat acolo? Întrebă un om culcat lângă 
Pâtissier. 

— Să iau adresa lui Marmouset. 

— Cine e acest Marmouset? 

— Ah! Zise Pâtissier cu amărăciune, nu mă cunoşti decât 
de când am decăzut, aşa că nu poţi să ştii cine e 
Marmouset. 

— E adevărat, răspunse acel om, nu te cunosc de mult 
timp, dar, după cum te salută camarazii, se vede că ai fost 
cineva. 

— Da, suspină Pâtissier, dar s-a sfârşit... De douăzeci de 
ori am vrut să-mi construiesc o bandă în ultimele şase luni, 
dar n-am reuşit. Unii îmi răspund: „Nu mai e nimic de 
făcut!” Alţii, dând din umeri, îmi spun: „Ce încredere vrei să 
avem într-un om care a fost zdrobit de Rocambole?” 

Numele pronunţat de Pâtissier nu era desigur 
necunoscut de cel cu care el vorbea, căci acesta murmură: 

— Rocambole i-ar zdrobi pe mulţi alţii. 

— Mi-a luat totul, continuă Pâtissier cu un accent plin de 
ură, oameni, industrie şi până şi pe Camarde, care era 
nebună după mine, dar acum opt zile a refuzat să mă 
împrumute cu cinci franci. Dacă n-aş da câte o lovitură din 
când în când aş muri de foame. 

— Dar tot nu mi-ai spus cine e Marmouset. 

— Un băiat pe care îl formasem şi care era foarte 
deştept. Rocambole mi l-a luat. 

— Şi el vrea să-l iei înapoi? 

— Nu, dar regăsindu-l pe Marmouset, îl voi regăsi poate 
pe Rocambole. 

— Ai vrea ca el să te ia în banda lui? 

— Ei! Strigă Pâtissier plin de ură. 

— Atunci? 

— Vreau să-l regăsesc spre a mă răzbuna. 


— Camarade, spuse acel om, nu-l cunosc pe Rocambole 
decât din auzite; dar îţi voi da un sfat. 

— Spune. 

— Nu te pune cu el, căci vei fi zdrobit. 

— Eu singur poate, zise Pâtissier, dar am prieteni... şi 
vom vedea. 

Şi refuză să dea mai multe explicaţii. 

După câteva minute dormea sau se prefăcea că doarme. 
Dar din când în când deschidea ochii şi se uita spre 
„Eldorado”. 

Acolo zgomotul începuse să înceteze. Nu se mai auzea 
vocea Norei Pitauchel. Fostul negustor adormise şi Zelie nu 
se mai mişca. 

Atunci Pâtissier se sculă şi cu toate că erau abia două ore 
după miezul nopţii, se pregătea să părăsească „Hanul 
nevinovaţilor”. 

— Unde te duci? Îl întrebă omul cu care vorbise. 

— Mă duc să-i joc o farsă lui Rocambole, răspunse 
Pâtissier. 

— Rău faci. 

— Cine va supravieţui se va vedea, răspunse Pâtissier. 

Şi plecă. 

Capitolul XXVIII. 

Pâtissier porni spre Paris. 

Când ajunse la fosta barieră Villette, în loc să ia spre 
forburgul Saint-Martin, o luă pe strada Lafayette. 

Această cale nouă, una din cele mai lungi ale Parisului, 
era cea mai liniştită la acea oră. 

Pâtissier a întâlnit zece trecători în drum. 

Cu toate acestea un om destul de bine îmbrăcat se 
întâlni cu el, şi-i dădu ţigara s-o aprindă pe a sa. 

Pâtissier era tentat să sară la gâtul aceluia şi să-l 
jefuiască. 

Dar se gândi la Rocambole, adică la răzbunarea lui şi 
tentaţia îi dispăru. 


Sosit la forburgul Poissonniere, părăsi strada Lafayette 
spre a o apuca pe strada Bellefond. 

Casa unde Antoinette Mille fusese prizoniera lui 
Timoleon şi, în care, fără intervenţia Vandei, ea ar fi pierit, 
mai exista încă. 

Trecând pe strada Lafayette se mai putea vedea 
pavilionul situat la extremitatea grădinii şi care părea 
suspendat în aer. 

Pâtissier se opri la uşa acelei case, puse două degete în 
gură şi şuieră într-un fel aparte. 

Uşa nu se deschise, dar o fereastră de la mansardă se 
crăpă puţin. 

Pâtissier şuieră a doua oară. 

Fereastra se deschise şi o voce zise: 

— Cobor îndată. 

Într-adevăr, după câteva minute poarta se deschise şi un 
om ieşi. 

Acest om, care se reîntorsese în strada Bellefond, nu era 
altul decât Timoleon. 

Dar 'Timoleon devenise de nerecunoscut, încovoiat, 
îmbătrânit cu douăzeci de ani în câteva luni; Timoleon, 
neîmpăcatul inamic al lui Rocambole şi pe care poate 
Rocambole nu l-ar fi recunoscut, cu toată inteligenţa sa. 

Timoleon nu împlinise patruzeci de ani. 

Ei revenise la Paris cu toată interzicerea formală a lui 
Rocambole. 

Desigur, se dusese să ceară azil acelor portari, complicii 
săi de odinioară, care se făceau că n-aud nimic când era 
zgomot în pavilionul misterios. 

Timoleon revenise spre a se răzbuna. 

Acest om, care nu avusese decât o fată, care nu avusese 
decât o pasiune, banul, acest om nu mai avea fată, nu mai 
avea bani. 

Dar el avea în inimă o ură infernală, pe care voia să o 
potolească, cu orice preţ. 

Şi obiectul acestei uri era Rocambole. 


În ziua sosirii sale, pe un bulevard, unde căuta un loc să 
mănânce, el îl întâlnise pe Pâtissier. 

Altădată, vă amintiţi, Timoleon servise în poliţie. 

Toţi hoţii mai în vârstă îi erau cunoscuţi. 

El se folosise adesea de Pâtissier. 

Acesta nu-l recunoscuse. 

— Sunt eu, Timol&on! Îi zise el. 

— Nu se poate, strigă fostul şef de bandă. 

Timoleon surâse cu tristeţe: 

— Sunt ruinat, adăugă Pâtissier. Vrei să bem un pahar 
împreună? Îţi voi povesti totul. 

Timoleon îl ruinase pe Pâtissier şi acesta îi povestise cum 
îşi pierduse banda. 

Când Pâtissier termină, Timoleon îl întrebă: 

— Îl urăşti mult pe Rocambole? 

— Oh! Da. 

— Dacă te-aş ajuta să te răzbuni? 

— Ai face asta? 

— Poate... spune-mi unde te pot găsi. 

— Dorm la „Carrieres d'Amerique”. 

— Bine, voi veni să te văd într-o zi sau alta. 

Şi se despărţiră. 

După două zile, Timoleon a regăsit urmele lui Rocambole 
şi ştia că el se află la Londra. 

Timoleon plecă la Londra, în aceeaşi seară, 
întrebuinţând pentru această călătorie ultimii săi bani. 

După opt zile, se reîntoarse şi-l căută pe Pâtissier. 

Când îl regăsi, îi spuse: 

— "Tot mai vrei să te răzbuni pe Rocambole? 

— Mă mai întrebi? 

— Ei bine! Nu mai e la Londra. 

— Ah! E la Paris? 

— Nu ştiu; dar îţi va fi uşor să afli asta. Când vei afla, la 
orice oră din zi sau din noapte vino la mine în strada 
Bellefond. 


Deci, văzându-l pe Pâtissier, Timoleon simţi o bucurie 
sălbatică. Dacă Pâtissier venea, însemna că-l găsise pe 
Rocambole. 

— Unde e? Întrebă el. 

— Ei, încă nu ştiu, dar am aflat unde se află Marmouset. 

— Oh! Zise Timoleon, e cu o femeie? 

Şi Pâtissier repetă cuvânt cu cuvânt ce se petrecuse. 

— Da, cu o tânăra fată. 

— Care e nebună? 

— Zelie aşa spunea. 

— Şi care nu vorbeşte deloc englezeşte? 

— Nu ştiu, zise Pâtissier, cred că Zelie n-a pomenit 
despre asta. 

Privirea lui Timoleon străluci de o bucurie sălbatică. 

— Pâtissier, amicul meu, zise el punând mâna pe umărul 
banditului, tu ai făcut poate o frumoasă descoperire. 

— Ah! 

— E la Paris sau la Londra, nu ştiu bine, cineva care dă 
multe bilete de o mie de franci în schimbul femeii care e cu 
Marmouset. Să mergem! 

— Unde? Întrebă Pâtissier. 

— În strada Vert-Bois! 

Şi Timoleon îşi îndreptă spatele încovoiat. 

EI îl luă pe Pâtissier de braţ şi îl târî spre foburgul 
Poissonniere. 

— Dar, zise Pâtissier, trebuie să fim cu băgare de seamă, 
căci Marmouset e foarte deştept. 

— Ce vrei să spui? 

— El mă cunoaşte şi ştie că nu-l iubesc pe stăpânul său. 

— N-o să te vadă; arată-mi numai casa, asta e tot ce-mi 
trebuie. 

Şi Timoleon murmură: 

— Ah, Rocambole, acum că sărmana mea fată doarme 
sub pământul îngheţat, nu mai mi-e frică de tine şi fac 
dinainte pentru răzbunarea mea sacrificiul vieţii mele! 

Capitolul XXIX. 


Cum şi pentru ce, Marmouset şi Gipsy era ascunşi în 
strada Vert-Bois? 

Vom explica aceasta în câteva cuvinte. 

Reîntorcându-se la Paris, Rocambole făcuse un 
raţionament foarte simplu şi logic în acelaşi timp. 

„Aduc, îşi spusese dânsul, două fiinţe pe care trebuie nu 
le ascund cu orice preţ: pe sir George Stowe, de care voi 
avea nevoie ca să am un avantaj în lupta contra lui sir James 
Niwely şi a sugrumătorilor şi pe Gipsy, pe care trebuie s-o 
sustrag urmăririlor acestuia din urmă. Dacă e vreun cartier 
în care nicicând un englez nu va fi căutat, acesta e, desigur 
cartierul Saint-Germain. Acolo îl voi ascunde pe sir George 
Stowe. Dacă Vanda şi-a jucat bine rolul, ea m-a reabilitat cu 
totul în spiritul lui sir James Niwely. Sunt unul din acei 
eleganţi şarlatani care trăiesc în cartierele frumoase, 
frecventează cluburile şi locuiesc în cartierele cele noi. Pe 
Gipsy, pentru sir James, am răpit-o şi a trebuit s-o instalez 
într-un apartament confortabil pe bulevardul Malesherbea. 
Prin urmare, dacă vreau s-o ascund bine pe Gipsy, trebuie s- 
o plasez într-un cartier populat, destul de întunecos pentru 
ca un om de lume să îndrăznească a veni, destul de cinstit 
pentru ca ea să nu fie expusă nici unui pericol.” 

În urma acestui raţionament Rocambole trimisese pe 
Noel în cercetare. 

No&l avea o mulţime de legături în Paris. 

O fostă cunoştinţă a lui din puşcărie se stabilise ca 
vânzător de fructe pe strada Vert-Bois. 

Devenit cinstit, acest om prosperase şi comerţul lui 
mergea bine. El închiriase toată casa în care locuia, şi apoi 
o subînchiriase la diferiţi locatari. 

La dânsul găsi Noel un mic apartament compus din două 
odăi pentru Gipsy şi Marmouset. 

Acesta avea ordin să n-o păsărească pe Gipsy nici ziua, 
nici noaptea. 

Afară de asta, Moartea Bravilor şi Chanoine se 
instalaseră jos la negustorul de vinuri şi petreceau ziua 


jucând cărţi şi stând de santinelă. 

Dar nu era nevoie să i se dea vreun ordin lui Marmouset. 

El iubea pe Gipsy. 

Acesta iubise pe tânăra fată cu tot focul tinereţii, cu 
entuziasmul omului ce se simte tare şi iubeşte o fiinţă care 
are nevoie de sprijin. Gipsy era nebună. 

Dar această nebunie nu-l neliniştea pe Rocambole. 

Răul, a cărei cauză se cunoştea, are totdeauna un 
remediu. 

Răul fetei, adică nebunia ei, nu provenea după cum s-ar 
fi putut crede, din spaima pe care o încercase în acea 
noapte, teribilă, când în puterea sugrumătorilor, era să fie 
arsă de vie la picioarele monstruoasei statui a zeiţei Kali. 

Gipsy era nebună, căci îl iubise cu ardoare pe sir Arthur 
Newil, iar acest amor se sfărâmase în inima ei, ucis de 
dispreţ. 

Şi Rocambole, marele medic al inimilor omeneşti, 
primise cu bucurie acest amor pe care nebuna îl inspira lui 
Marmouset, precum şi afecțiunea pe care fata o simţea 
pentru dânsul. 

Numai Marmouset o făcea să mănânce, să se culce şi să 
nu iasă din casă. 

Şi el obținea toate astea prin gest şi prin privire. El nu 
ştia englezeşte, singura limbă pe care o vorbea Gipsy. 

lar Rocambole îşi spunea: „Gipsy a înnebunit din 
dragoste, şi tot dragostea o va vindeca.” 

Erau opt zile de când Marmouset şi Gipsy locuiau în 
strada Vert-Bois. 

Nevasta vânzătorului de fructe le pregătea mâncarea. 

Marmouset veghea asupra fetei, ca o mamă asupra 
copilului ei. El nu ieşea niciodată şi studia. Acest băiat, care 
abia putea citi, era foarte bine înzestrat de natură. 

Rocambole îi dăduse cărţi, spunându-i: 

— Gipsy nu va fi poate întotdeauna nebună; atunci n-o 
să-ţi pară rău să poţi sta de vorbă cu dânsa. Pentru asta 
trebuie să înveţi limba engleză. Iată cărţi, studiază... 


Şi Marmouset studia spunându-i: „Într-o zi voi putea să- 
i spun cât de mult o iubesc!” 

Uneori Milon şi Noel veneau acolo să afle ce mai face 
Gipsy. 

Nebuna îi surâdea lui Milon, dar abia dacă îl privea pe 
Noel. 

Milon era singura fiinţă pe care o cunoscuse după 
Marmouset. 

A doua zi după ce Timoleon aflase de la Pâtissier că 
Marmouset locuia cu Gipsy în strada Vert-Bois, un om cu o 
pălărie mare pe cap, şi cu nişte ochelari albaştri apăru pe 
acea stradă. 

El avea sub braţ un pachet de hârtii, iar în mâna dreaptă 
o tablă vopsită în roşu, pe care erau scrise cu litere alb şi 
negre aceste cuvinte: „Birou de plasare. 

Rapiditate, discreţie” 

El intră în cele dintâi patru case la care văzu bilet de 
închiriat şi vizită apartamentele. 

Timp de trei sferturi de oră, paznicii locuitori din strada 
Vert-Bois îl văzură pe acest om mergând din poartă în 
poartă, cu un aer discret. 

Vânzătorul de fructe, care se afla în pragul prăvăliei sale 
îi spuse tutungioaicei de alături, râzând: 

— Se pare că „negustorul de servitori” e pretenţios. i 
trebuie poate palatul Bourbon? 

Omul trecu prin faţa prăvăliei negustorului de fructe, 
apoi, ridicând capul şi văzând biletul de închiriat, intră pe 
aleea umedă şi neagră. 

Dar vânzătorul de fructe îl chemă. 

— Domnule, zise el, ce doreşti? 

— Îl caut pe portar! Răspunse acesta scoţându-şi pălăria 
şi arătându-şi capul chel. 

— Nu există. Dar îţi pot da eu orice informaţie. 

— Caut un apartament care să nu fie prea sus şi prea 
scump, răspunse el cu umilinţă. 

— Plăteşti corect? 


— Cât pot mai corect. Am o clientelă bună. Casa unde 
stăteam s-a dărâmat; locuiam în strada Grenetat, mai 
înainte. 

— Ei bine! Intră, zise vânzătorul de fructe. Vom vedea 
dacă ne înţelegem. 

— Ce chirie pretinzi? 

— Patru sute cincizeci de franci. 

— Cam scump, spuse-el. 

Apoi suspinând: 

— În fine... să-l vedem. 

Şi intră în prăvălia vânzătorului de fructe. 

Capitolul XXX. 

Acel om intră deci în prăvălia cu fructe. 

Vânzătorul deschise o uşă din fundul prăvăliei şi 
pătrunseră pe o alee a casei, apoi, precedat de viitorul său 
locatar, urcă scara până la al doilea etaj. 

Două uşi dădeau în sala acestuia. 

Una era aceea a apartamentului de închiriat. 

Pe când vânzătorul de fructe se apleca spre a vâri cheia 
în broască, căci sala era întunecoasă, străinul privi pe gaura 
uşii celeilalte. 

El văzu o odaie în care se afla un om stând la o masă cu o 
carte în mână. Puțin mai departe se afla o femeie. 

În sfârşit, vizită apartamentul arătat de vânzătorul de 
fructe, îl găsi trist, puţin cam scump, ceru săi se pună alt 
tapet şi dădu arvună. 

Un om aşa de pretenţios, care se tocmeşte, e un om 
care-şi plăteşte regulat chiria. Prin urmare vânzătorul de 
fructe se învoi. 

Omul îl anunţă că va veni a doua zi cu mobilele sale şi-şi 
puse de îndată firma la poartă. 

Apoi plecă. 

După o oră însă se reîntoarse şi-i spuse vânzătorului de 
fructe: 

— Eşti aşa de bun să-mi dai cheile? Aş vrea să măsor 
ferestrele, ca să văd dacă se potrivesc perdelele. 


În faţa unei cereri atât de fireşti vânzătorul nu ezită. 

Omul nostru urcă sus, se închise în apartament, apoi, 
după ce trase cu urechea, putu să se convingă că zidul ce 
despărţea apartamentul său de acela unde zărise un tânăr 
şi o fată era foarte subţire. 

Sunetul vocilor trecea prin zid. 

Omul nostru ridică cu grijă o bucată de tapet care 
acoperea zidul şi care, de altfel, era destul de veche, scoase 
din buzunar un burghiu şi făcu o gaură. 

Când simţi că burghiul era aproape să răzbată dincolo, 
se opri. 

— Destul pentru astăzi, murmură el. Şi puse din nou 
bucata de tapet la loc. 

Pe când plecă, după ce-i dădu cheia vânzătorului de 
fructe, o femeie intră pe strada Vert-Bois. 

De cum o văzu, omul nostru tresări. 

El recunoscu pe Vanda, tovarăşa lui Rocambole. 

Cum Vanda era îmbrăcată foarte sărăcăcios, el se 
întrebă ce să însemne acel costum. 

Era o deghizare sau Vanda decăzuse, lovită de sărăcie? 

Ea nu-l observă de fel pe acel om, care totuşi o urmări cu 
coada ochiului. 

Vanda intră la vânzătorul de fructe. 

Din acel moment lucrul pentru el era clar. 

Vanda era mesagera lui Rocambole. 

În loc să-şi vadă de drum, omul se întoarse, intră în 
tutungeria care se afla alături de vânzătorul de fructe, şi 
spuse: 

— Dă-mi un pachet de tutun. 

În tutungerie vindea o femeie bătrână, foarte 
vorbăreaţă, care intră în vorbă cu oricine. 

Eli se adresă spunându-i că se mutase acolo, că avea un 
birou de plasare, că această meserie, foarte bună odinioară, 
acum nu mai era aşa grozavă; dar ce să facă, trebuie să 
trăiască. 


Tutungioaica, în schimb, îi spuse câte ceva despre toţi 
vecinii; îi spuse că vânzătorul de fructe fusese la ocnă, dar 
că acum se făcuse un om foarte cinstit şi că se bucura de 
multă consideraţie în mahala. 

Convorbirea îi oferi tutungioaicei prilejul să se distreze o 
oră, iar acelui om, timpul să observe multe lucruri. 

leşind un minut până în uşă, el observase dintr-o ochire 
interiorul cârciumii. 

Doi oameni, care stăteau în fundul sălii, jucau pichet. 

EI îi recunoscu pe cei doi. 

Unul era Chanoine, celălalt Moartea Bravilor. 

Pe când ei jucau, un al treilea intră. 

Omul nostru îl recunoscu pe Milon. 

„Bun, gândi el, Marmouset şi tânăra englezoaică au 
sentimente.” 

În acelaşi timp Vanda ieşi. 

Despărţindu-se de tutungioaică, acel om o luă pe urmele 
Vandei. 

Aceasta nu se uită deloc înapoi. Dar când ajunse în colţul 
străzii Saint-Martin, urcă într-o birjă ce staţiona acolo. 

Trecând pe lângă birjă, omul o auzi spunându-i 
birjarului: 

— Strada Saint-Lazare 28. 

Trăsura porni. 

Tot atunci trecu şi omnibusul din piaţa Cadet. Omul 
nostru se urcă pe imperială. Trăsura Vandei mergea mai 
repede decât omnibusul. Timp de câteva minute el o putu 
urmări cu privirea, dar la colţul foburgului Saint-Denis o 
pierdu din vedere. Puțin îi păsa. În curând el ajunse în 
strada Saint-Lazare numărul 28. 

Acolo văzu un elegant cupeu stând la poartă. 

În acelaşi timp, ieşi o femeie, însoţită de un bărbat care-i 
spusese: 

— Ne-am înţeles deci, pe diseară. 

Omul tresări. 


Femeia care urca în cupeu nu era alta decât Vanda. Ea 
era îmbrăcată de astă dată cu multă eleganţă. Cât despre 
acela care-i spusese „pe diseară”, l-a recunoscut de 
asemenea. 

Era maiorul Avatar, care-i spunea birjarului: 

— La Champs-Elys6es. 

Timoleon, căci aţi ghicit desigur că era dânsul, se sui 
îndată într-un omnibus ce mergea la Champs-Elysees, 
murmurând: 

— Ştiu unde se află Gipsy, ştiu unde e Rocambole. Când 
voi şti unde merge Vanda, voi putea să mă duc să-l găsesc 
pe sir James Niwely. 

Capitolul XXXI. 

Pe când Timoleon o urmărea pe Vanda, să relatăm ce se 
petrecuse cu o noapte în urmă între dânsa şi Rocambole, 
când, după plecarea lui sir James, ea se dusese în strada 
Saint-Lazare. 

— Scumpa mea copilă, i-a spus Rocambole, nu mai e 
nevoie să pătrunzi secretul lui sir James. Ştiu pe de rost 
istoria lui miss Ellen, adică a lui milady, şi ora investigaţiilor 
a făcut loc momentului de acţiune. Situaţia e foarte simplă 
şi se poate rezuma astfel: Miss Ellen a deposedat de avere 
pe sora sa şi pe copila surorii sale. Trebuie să înapoiem 
acesteia din urmă, adică lui Gipsy, ceea ce miss Ellen a 
furat. Unde se află această avere? Asta nu poate să ne-o 
spună sir James Niwely, ci milady. După câte văd, această 
avere, rămasă intactă, aduce în fiecare an veniturile sale 
imense casei de bancă Davy, care face din ea două părţi. 
Una e pentru milady. Din această parte de venituri a trăit 
fiul ei. Ce se întâmplă cu cealaltă? Fără îndoială ea măreşte 
în fiecare an acel tezaur pe care indienii contează spre a-i 
goni într-o zi pe englezi. De ce Ali-Remjeh a părăsit-o pe 
milady? De ce aceasta din urmă, nu-l vede şi nu l-a văzut 
niciodată pe fiul ei? Asta e încă un mister pentru mine. 
Totuşi iată ce am văzut. 


Şi Rocambole, după ce-i povesti Vandei scena de la 
Tuileries adăugă: 

— Milady a leşinat aflând că fiul ei este rănit. Tu socoţi că 
lovitura de teatru trebuie să aibă un rezultat imediat. 
Milady a fost recunoscută de Marie Berthoud drept mama 
lui Lucien de Haas. În consecinţă ea m-a rugat să-i vin în 
ajutor. Am alergat să caut o trăsură. Ajutat de doi domni, 
care se aflau acolo, am condus-o pe milady în strada 
Sourviere. Pe drum am asigurat-o pe Marie Berthoud cât 
am putut mai bine asupra urmărilor rănii lui Lucien. Şi 
Marie s-a convins. După ce a respirat săruri, milady şi-a 
revenit; ea era însă foarte disperată şi a vărsat torente de 
lacrimi. Marie Berthoud a liniştit-o, cum o liniştisem eu pe 
dânsa. Apoi i-a spus: 

— Vom pleca, ne vom instala la căpătâiul său şi vederea 
mamei sale îi va grăbi vindecarea.” 

Dar la această propunere, milady a manifestat o mare 
spaimă. 

— Nu, nu, spuse ea, asta e cu neputinţă. Asta nu se 
poate!” 

Şi ea a pus-o pe Marie să jure că nu-i va spune lui Lucien 
de întrevederea lor. Cum mă dădusem drept amic al lui 
Lucien şi menţionasem că-i servisem drept martor, milady 
m-a pus să fac acelaşi jurământ. 

— Dar de ce nu vrea dânsa să-şi vadă copilul? Îl 
întrerupse Vanda. 

— Nu e hotărârea ei, desigur, se opune la asta Ali- 
Remjeh. Asta am ghicit-o după spaima de care a fost 
cuprinsă. 

— În fine, adăugă Vanda, iată-te prieten cu milady. 

— Şi cu maiorul Hoff, complicele său. Am reînnoit 
cunoştinţa cu dânsul, conducând-o pe milady la Grand- 
Hotel. 

— Ei bine? Ce ai de gând să faci? 

— Milady n-are pe inimă decât o singură pasiune 
adevărată, dragostea de mamă. Acolo trebuie să lovim. 


— Cum? 

— Presupune că Martie Berthoud dispare. 

— Bine. 

— Că Lucien e înştiinţat că mama lui i-a răpit-o. 

— Bine. Apoi? 

— 1 se va spune: lată, această femeie care trece e mama 
ta. Ea singură îţi poate spune ce a devenit Marie Berthoud. 
— Dar milady îi va dovedi fiului său că e nevinovată în 

această privinţă. 

— Aşa e. 

— Ei bine? 

— Atunci va începe rolul meu, spuse Rocambole. 

Apoi, după un moment de tăcere: 

— Crezi tu că milady, văzându-şi copilul disperat, dacă i 
se va spune: „Ce ai da spre a-i fi redată Marie Berthoud?” 
ea nu va răspunde „O avere întreagă”? 

— Poate, zise Vanda. 

— Ei bine! Asta doresc. 

— Dar cum s-o răpim pe Marie Berthoud? Unde s-o 
conducem? 

Un surâs veni pe buzele lui Rocambole. 

— Asta e un joc de copil, zise el. Mă însărcinez eu cu 
asta. Oare cu o bandă ca a mea poate fi răsturnat Parisul?! 

— Stăpâne, zise Vanda, mă mai laşi lângă sir James? 

— Vei sta până ce milady şi sugrumătorii vor fi învinşi. 

— Aste poate dura mult. 

— Va fi mai puţin decât îţi închipui. 

— Dar mai întâi, adăugă Vanda, te-ai gândit la un lucru? 

— Care? 

— Că Lucien şi Marie sunt două fiinţe oneste nevinovate, 
pe care le vei lovi. 

Un nor trecu pe fruntea lui Rocambole. 

— Mi-am spus toate astea, răspunse el, trebuie ca binele 
să revină în matca sa, trebuie ca milioanele ţigăncii să-i fie 
restituite. Atunci Gipsy va da fără îndoială fiului lui milady 
cu ce să trăiască. 


— Dar Gipsy e nebună! 

— Ea se va vindeca, răspunse Rocambole cu multă 
emoție. 

— În fine, reluă Vanda, ce ordoni, stăpâne? 

— Nimic pentru astăzi, dar trebuie să te văd mâine. 

Vanda plecă. 

A doua zi, la orele nouă de dimineaţă s-a întors în strada 
Saint-Lazare. 

— Am veşti de la Ali-Remjeh, spuse ea. 

— Să auzim, zise Rocambole cu aerul lui nepăsător. 

Vanda povesti lui Rocambole că sir James Niwely nu se 
întorsese decât la ziuă, şi nu era singur, ci întovărăşit de doi 
oameni cu faţa brună şi părul creţ, care păreau a fi indieni. 

Aceşti oameni soseau de la Londra. 

Vanda se târâse cu picioarele goale într-o sală în care se 
afla uşa de la odaia în care se închisese cu dânşii. 

Cum ei vorbeau în limba indiană, ea nu putuse pricepe 
ce-şi vorbeau, dar auzise de mai multe ori pronunţându-se 
numele de Gipsy şi conchisese că erau pe urmele ţigăncii. 

— Dacă nu sunt, îi voi pune eu, zise Rocambole. 

Vanda îl privi mirată. 

— Crezi, reluă stăpânul, că-l voi lăsa pe sir James Niwely 
în libertate, acum când i-am găsit pe Frantz şi pe milady, 
acum când principalii sugrumători au sosit spre a-i da 
ajutor? 

— Şi ce vrei să faci? 

Rocambole deschise cutia de la birou şi luă un flacon ce 
conţinea nişte pulbere albă. 

— lată un narcotic, zise el, pe care-l vei da chiar astă- 
seară lui sir James. 

— Bine. 

— După ce va adormi, vei pune o lampă lângă fereastra 
camerei lui de culcare. Asta va fi pentru mine un semnal. 

— Şi apoi. 

— Restul mă priveşte. Dar înainte de a merge acasă te 
vei duce în strada Vert-Bois, îl vei vedea pe Milon şi-ţi va 


spune dacă locuinţa a fost spionată. 

Vanda se supuse, după ce-şi luă costumul sub care o 
recunoscuse Timoleon. 

După o oră s-a reîntors. 

— Milon şi ceilalţi păzesc bine, zise ea. N-au semnalat 
nimic alarmant. 

— Bine, îi răspunse Rocambole. Ne-am înţeles. 

Aceste cuvinte le auzise şi Timoleon. 

Capitolul XXXII. 

Maiorul Hoff, adică Frantz, se afla lângă milady, la 
Grand-Hotel, când un funcţionar al casei Davy îi aduse 
biletul lui sir James Niwely. 

Milady tocmai îi spunea lui Frantz: 

— La urma urmei, mă revoltă tirania lui Ali-Remjeh. 
Cum? Am un fiu care e şi al său, acest fiu e bolnav, rănit, în 
pericol de moarte, poate şi să nu pot să merg să-l văd! 

— Milady, răspunse Frantz, ştiu că averea dumitale 
întreagă e gajul supunerii la voinţele lui Ali-Remjeh, ia 
seama! 

— Ei bine! Răspunse ea. Voi fi săracă, dar îmi voi vedea 
fiul. 

— Dar dacă devii săracă, va deveni sărac şi fiul dumitale. 

Aceste cuvinte o calmară pe milady. 

— Oh! Murmură ea, dar de ce acest om care m-a părăsit 
de cincisprezece ani, nu vrea să-mi văd copilul? 

— Cred că ştiu, zise Frantz. 

— Tu? 

— Da. 

Dar când maiorul vru să-i răspundă se aduse biletul. 
Frantz îl deschise. 

— lată, milady, zise el. 

Mama lui Lucien îl citi. 

— Cine e acest sir James Niwely? Întrebă milady uimită. 

— E omul care l-a înlocuit la Londra pe sir George 
Stowe, adică mandatarul lui Ali-Remjeh. 

— Şi acest om se află la Paris? 


— Aşa se pare, căci îmi cere o întâlnire. 

Şi maiorul scrise scrisoarea pe care, după cum am văzut 
o citise Vanda. 

— Spuneai deci, reluă milady, că ştiai? 

— Ah! Doamnă, zise Frantz cu autoritate, îmi vei da timp 
până mâine? 

— De ce? 

— Spre a mă explica. Poate că convorbirea cu sir James 
Niwely va face explicaţia noastră zadarnică. 

— Ce vrei să spui? 

— Poate vei obţine de la dânsul dreptul să-ţi poţi vedea 
copilul. 

Milady se resemnă. Seara, la ora indicată, maiorul Hoff, 
cu pieptul acoperit de decoraţii germane, se duse la clubul 
Asperges. 

Toţi vorbeau de duelul din ajun şi de moartea 
marchizului. 

Maiorul Hoff se prefăcu că ascultă cu indiferenţă 
conversaţia cu toate că era foarte emoţionat. 

Mai mulţi dintre acei domni care, în ajun, nu răspunseră 
când Lucien solicitase martori, se grăbiseră să se ducă să-l 
vadă. 

Toţi erau de acord în a recunoaşte că rana era fără 
gravitate. 

În plus, mai toţi erau în favoarea lui Lucien şi-l blamau 
pe marchizul de Rouquerolles. 

Baron C..., un diplomat german, spuse chiar: 

— Domnilor, dacă Lucien ar fi, şi asta e cu putinţă, fiul 
vreunei alteţe pe care poziţia îl sileşte să stea în umbră, nu 
e dânsul oare gentilom? 

La această părere se uitară mulţi şi toţi începuseră să-i 
aducă elogii exagerate lui Lucien. În acel moment intră un 
lacheu aducând o carte de vizită pe o tavă. 

— Pentru domnul maior Hoff! 

Era cartea de vizită a lui sir James Niwely. 


Frantz ieşi şi intră într-un salon al clubului, unde de 
obicei erau primiţi străinii. 

Sir James Niwely se afla acolo. Frantz şi dânsul se 
salutară. 

Apoi schimbară semnul misterios al afiliaţiei indiene. 
După aceea sir James, spuse lui Frantz: 

— Sunt aducătorul voinţelor lui Ali-Remjeh. 

— Ce ordonă stăpânul? Întrebă Frantz cu respect. 

— Permite lui milady să-şi vadă copilul. 

Frantz făcu o mişcare de bucurie. 

Sir James continuă: 

— Şeful suprem al sugrumătorilor e în ajun de a părăsi 
puterea. El are douăzeci şi cinci de ani de dictatură, şi 
legile, după care ne conducem cer ca la fiecare sfert de 
veac să vină un nou stăpân. 

— Ei bine? Întrebă Frantz. 

— Îţi spun asta cu privire la averea lui miss Ellen. 

Frantz tresări: 

— Până acum, urmă sir James Niwely, jumătate din 
veniturile acestei imense averi au fost regulat vărsate prin 
intermediul lui Ali-Remjeh în casa tezaurului indian. Dar, 
părăsind puterea, Ali-Remjeh vrea să lichideze. 

— Cum se face asta? Întrebă maiorul Hoff. 

— El vrea acum să dea capitalul asociaţiei. 

— Miss Ellen va face tot ce va dori Ali-Remjeh, spuse 
maiorul cu supunere. 

— În fine, zise sir James, sunt însărcinat să dau lui miss 
Ellen şi o altă ştire. 

— Care? 

— Pactul care-i leagă pe fiii Indiei, sugrumătorii, cum ne 
numesc mizerabilii de europeni, vrea ca şeful suprem să nu 
fie însurat atâta timp cât are puterea în mâini. 

Frantz tresări din nou. 

— Ali-Remjeh tot o mai iubeşte pe milady, continuă sir 
James Niwely, şi-şi iubeşte copilul, pe care abia l-a văzut 
când era în leagăn. 


— Ei bine? 

— Ali-Remjeh se va reîntoarce în Europa, şi se va 
căsători cu milady. 

— Dacă milady consimte. 

— Asta e afacerea lui, nu a mea, zise cu răceală sir 
James. Totuşi trebuie să-ţi spun un lucru. 

— Ascult, zise Frantz. 

— Chiar după ce va plăti cealaltă jumătate din această 
avere sugrumătorilor, jumătatea care reprezintă preţul 
concursului lor şi al morţii comandorului Perkins, miss Ellen 
mai poate avea nevoie de cealaltă jumătate. 

Şi Frantz răspunse cu ironie. 

— Da, căci ţiganca trăieşte încă. 

— Gipsy? 

— Da, Gipsy, care va putea reclama într-o zi averea 
mamei sale. 

— Milord, spuse Frantz, nu ştiu ce va face milady în 
această privinţă. Îţi atrag doar atenţia că dumneata eşti 
însărcinat cu Gipsy. Din nenorocire ea ne scăpă. 

— Ce vrei să spui? 

— A plecat din Anglia. 

— Ah! 

— Acum e la Paris. 

— Singură? 

— Nu, cu unul care o iubeşte, o protejează şi ar putea să 
devină răzbunătorul ei. 

Frantz se înfioră. 

— Trebuie găsită, zise el cu vioiciune, trebuie ca ea să 
dispară pentru totdeauna... trebuie să moară! 

— Mai ales pentru asta, zise cu răceală sir James Niwely, 
am venit ca să te găsesc. 

Capitolul XXXIII. 

Sir James Niwely îl părăsise pe maiorul Hoff pe la orele 
două după miezul nopţii. 

Dar nu se întorsese acasă direct, ci tocmai când se făcea 
ziuă, veni însoţit de cei doi indieni. 


Sir, James cu tot sângele indian pe care-l avea în vine, 
era englez prin temperament. 

El avea nevoie de o hrană substanţială şi de opt ore de 
somn regulat. 

După plecarea indienilor, el se culcă şi dormi până la 
amiază, ceea ce-i permise Vandei să iasă din casă. 

Pe când el se deştepta, i se aduse următorul bilet: „Un 
om care a trăit mult timp la Londra şi care i-ar putea aduce 
lui sir James cele mai mari servicii, doreşte să aibă o 
întrevedere cu dânsul.” 

Sir James n-ar fi dat o mare atenţie acestei scrisori şi 
poate nici n-ar fi răspuns, dacă n-ar fi avut dimineaţă o 
lungă convorbire cu cei doi indieni, zăriţi de Vanda. 

Aceşti oameni, care totuşi, erau foarte îndemânatici şi ar 
fi găsit la Londra persoana cea mai bine ascunsă, pierdeau 
vremea degeaba în Paris şi de opt zile de când se aflau nu 
găsiseră nici cea mai mică urmă despre Gipsy şi despre 
pretinsul ei răpitor. 

El aruncă biletul în foc şi întrebă cine îl adusese. 

— Un om care aşteaptă în anticameră, i se răspunse. 

Sir James ieşi din cabinetul său şi se duse în anticameră. 

Acolo găsi un individ blond, care părea să aibă cincizeci 
de ani. 

E îşi luase după îmbrăcăminte, o înfăţişare cu totul 
britanică, încât sir James nu se îndoi nici un moment că are 
de-a face cu un burghez din Londra sau din Manchester. 

Acest om îi spuse lui sir James: 

— Milord, pot să-ţi spun unde se află Gipsy. 

Dacă s-ar fi tras pe neaşteptate un foc de tun la urechile 
lui sir James, nu i s-ar fi produs o emoție mai mare. 

Cine era acest om care pronunţa numele lui Gipsy? 

Şi cum de ştia el că sir James are interes s-o găsească pe 
țigancă? Necunoscutul duse un deget la buze. 

Apoi, aplecându-se la urechea lui sir James, îl întrebă: 

— Ai în această casă o odaie destul de îndepărtată 
pentru ca nimeni să nu poată auzi ce vom vorbi? 


Sir James răspunse: 

— Aici nu se află decât o singură persoană care ştie 
limba engleză şi sunt sigur de dânsa. 

Un surâs flutură pe buzele necunoscutului. 

— Tocmai în acea persoană nu trebuie să te încrezi, zise 
el. 

Dacă n-ar fi fost privirea autoritară cu care-şi însoţi 
cuvintele, sir James l-ar fi dat afară pe acel om. Dar el se 
pricepea şi la oameni, căci comandase mulţi în viaţa sa şi nu 
fără a tresări, spuse: 

— Explică-te, domnule. 

Necunoscutul îşi puse pălăria pe un scaun şi luă loc. 

Apoi, privindu-l pe sir James, îi spuse: 

— Milord, aici nu suntem la Londra şi dacă ai 
strangulatori în serviciul dumitale, ei nu sunt în această 
casă. Dacă ţi-ar veni gust să-mi faci ceva nimeni nu-ţi va 
veni în ajutor. Prin urmare, nu te mira deloc de mine şi dacă 
n-ai răbdare, pierzi singura ocazie, poate, pe care o aidea 
o găsi pe Gipsy şi de a salva averea ei pe care o va reclama 
curând. 

Toate aceste cuvinte fură spuse cu răceală şi poate 
pentru prima oară sir James Niwely pricepu că nu era 
singurul pe lume, care să joace rolul de dominator. 

— De aceea, îţi spun, continuă necunoscutul, că nu mă 
voi hotări să vorbesc decât când voi fi sigur că nimeni, nici 
chiar persoana în care ai atâta încredere, nu ne poate auzi. 
Am motivele mele să procedez aşa. 

Cu toate acestea putuse să vorbească de sugrumători, să 
pronunţe numele lui Gipsy, să vorbească de averea 
misterioasă. 

Cine îl iniţiase la toate astea? 

Mister! 

Sir James dădu din cap şi răspunse: 

— Suntem aici la primul etaj; persoana de care vorbeşti 
locuieşte la catul de jos. Casa e nouă; nu sunt nici găuri prin 


ziduri, care sunt destul de groase. Cine deci ar putea să ne 
audă? 

— Bine, zise necunoscutul. Numai să nu fim deranjaţi. 

Şi se duse să încuie uşa. 

Sir James îl privea uimit. 

Necunoscutul se trânti într-un fotoliu şi reluă: 

— Milord, pentru ca să te scutesc de oboseală, îţi voi 
spune cine eşti. le numeşti la Londra sir James Niwely. Mai 
întâi şeful ocult al societăţii indiene numită „Sugrumătorii”, 
ai devenit aparent şeful, când predecesorul dumitale, sir 
George Stowe te-a silit, pentru incapacitatea sa, să-l 
detronezi. 

— Apoi? Zise cu răceală sir James. 

— Ai venit în Paris puţin pentru interesul acelora pe care 
îi reprezinţi în Europa şi mai mult pentru amor. O fată 
tânără, o ţigancă pe nume Gipsy, care ar putea fi mâine una 
din cele mai bogate fete din Anglia, a dispărut. Unde se 
află? O femeie s-a însărcinat să-ţi spună asta. Această 
femeie se numeşte Vanda. 

— Apoi? Spuse sir James. 

— Gipsy a plecat din Anglia cu un om care iubea pe 
această femeie numită Vanda. Desigur ei au venit la Paris. 

— Cred, zise sir James. Ei bine? 

— Ai venit spre a-i regăsi pe unul şi pe celălalt, căci 
amorul Vandei e pus la acest preţ, nu-i aşa? 

— Da... 

— Spre a-i regăsi, ai adus de la Londra doi oameni, care 
ţi se supun, doi din acei jongleri indieni, a căror îndemânare 
e proverbială şi care n-au reuşit până acum. Aceşti oameni 
se înşeală, şi dumneata te înşeli de asemenea, sir James 
Niwely. Precum nu se poate vâna decât cu câini speciali, tot 
aşa nu se vânează parizianul decât cu un parizian. Sunt în 
Paris două sute de hoţi care ar păcăli toate bandele indiene, 
pe toţi prestidigitatorii dumitale, cu cea mai mare uşurinţă. 
E un om care îşi bate joc de aceşti hoţi. 

— Şi... acest om? Întrebă sir James Niwely. 


— E acela pe care îl cauţi. 

Anglo-indianul făcu o mişcare de surprindere. 

— Dar cine e acest om? Întrebă el. 

— Un criminal celebru, odinioară, un om numit 
Rocambole, şi care acum s-a hotărât să devină virtuos. Vrei 
să-ţi spun istoria lui în două cuvinte? 

— Vorbeşte! 

Necunoscutul schiţă principalele episoade din viaţa atât 
de extraordinară a lui Rocambole. El descrise minunata 
evadare din ocnă şi lupta lui eroică cu Morlux, precum şi 
salvarea misterioasă a Antoinettei şi a Madeleinei. 

Sir James îl ascultă uimit. 

După ce termină, anglo-indianul îi spuse: 

— Şi acest om a răpit-o pe Gipsy? 

— Da. 

— O iubeşte? 

Şi sir James îşi aminti de acea răpire eroică din pagoda 
de la Hempsted. 

— Nu, nu o iubeşte, zise cu răceală necunoscutul. 

— Pe cine iubeşte el? 

— Pe femeia care trăieşte în această casă. 

— Vanda! 

— Da. 

— Dar el a părăsit-o... 

Necunoscutul dădu din umeri. 

— După cum e adevărat, zise el, că mă numesc Timoleon 
şi îmi schimb hainele ca şi figura, eşti naiv, sir James. Vanda 
şi Rocambole îşi bat joc de dumneata şi continuă să se vadă. 

— Asta e cu neputinţă! 

— Chiar azi dimineaţa s-au văzut, zise Timoleon cu 
convingere. 

Sir James surâse şi zise. 

— Dacă e aşa, ea va muri. 

Capitolul XXXIV. 

Timoleon, căci dânsul era cel pe care îl regăsim astfel, 
metamorfozat, păstră un moment de tăcere. 


El aştepta ca mânia lui sir James să se potolească. 

Timp de câteva minute sir James se plimbă prin odaie, ca 
o fiară în cuşca sa. Apoi, deodată se aşeză, cu o linişte 
înspăimântătoare, în faţa lui Timoleon. 

— Domnule, zise el, nu ştiu cine eşti, dar ascultă bine 
cuvintele mele. Dacă e adevărat ceea ce mi-ai spus, această 
femeie va muri... Dacă ai minţit, te voi ucide... 

— Sper că voi trăi mult timp, răspunse 'Timoleon 
surâzând. 

Apoi, după ce-l privi drept în ochi pe sir James, îi spuse: 

— Crede, domnule, că n-am venit aici numai să te previn 
de pericolele ce te ameninţă. 

— Ei bine! Ce vrei? Întrebă sir James. 

— Să-ţi propun o afacere. 

— Să vedem. 

— Ştiu unde se află Gipsy. 

— Adevărat. 

— Pot să ţi-o dau în mână. Pot să-ţi fac dovada că 
Rocambole şi Vanda n-au încetat de a se iubi şi că ei se văd. 

— Şi vrei să-mi vinzi secretele dumitale? 

— Banul nu e nimic, răzbunarea e totul! Zise 'Timoleon. 

Şi avu în ochi un asemenea fulger de mânie, încât sir 
James nu se mai îndoi un singur moment de sinceritatea sa. 

— Îl urăşti deci pe Rocambole? Întrebă sir James. 

— El mi-a ucis fata, răspunse Timoleon. 

Şi-şi plecă fruntea cu atâta durere, încât sir James 
pricepu. 

— Aşadar, vrei să te răzbuni? 

— Milord, reluă Timoleon, sunt sărac cu totul. Ei bine! 
Nu voi recurge la punga dumitale decât spre a face faţă 
cheltuielilor necesitate de această afacere. În ziua în care îţi 
voi preda-o pe Gipsy, în ziua în care Rocambole se va urca 
pe eşafod, în acea zi îţi voi întinde mâna şi îmi vei da ca 
pomană ceea ce vei crede. 

Sir James studiase inima omenească; el ştia că oamenii 
se supun cel mai mult patimilor lor, şi că dorinţa de 


răzbunare este cea mai puternică pasiune. 

— "Te cred, zise el. 

Timoleon se sculă şi-şi luă pălăria. 

— Milord, îi spuse el, ne-am înţeles? Primeşti serviciile 
mele? 

— Da, zise sir James, dar îmi trebuie dovada complicităţii 
lui Rocambole cu Vanda. 

— 'Ţi-o voi da. 

— Când? 

— Astă-seară. 

— La ce oră? 

— La miezul nopţii. 

— Bine. Vanda va muri. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, zise Timoleon, 
căci e un mare ajutor pentru acest adversar teribil care se 
numeşte Rocambole. 

Timoleon făcu un pas spre uşă. 

Dar înainte de a pune mâna pe clanţă, zise: 

— Încă un cuvânt, milord. 

— Ascult. 

— Dacă nu m-am temut pe lume decât de un singur om, 
când aveam un tezaur de păzit, pe fiica mea, de un singur 
om care m-a învins, Rocambole, azi acest om n-are a se 
teme de altul decât de mine. 

— Ei bine? 

— Dacă vei pronunţa numele meu, înainte de a ne vedea, 
totul va fi pierdut! 

— Numele dumitale! Întrebă sir James. Dar l-am uitat 
deja. 

— E mai bine, răspunse Timoleon. 

Şi plecă. 

Vanda nu-l văzuse pe Timoleon nici când intrase, nici 
când ieşise. 

De altfel dacă ar fi fost un om la care s-ar fi putut gândi 
nu era, desigur, acesta. 


Sir James Niwely, după plecarea acestui ajutor pe care i-l 
dădea întâmplarea, îl chemă pe valet şi-i spuse. 

— Înştiinţează pe doamna că sunt cam indispus, că nu 
voi veni la masă, dar că voi lua cu dânsa un pahar de ceai la 
ora nouă. 

Şi sir James, care n-avea încredere nici în el însuşi, 
petrecu toată ziua în odaia sa. 

El avea nevoie de a se linişti înainte de a fi faţă în faţă cu 
dânsa. 

Vanda, la rândul ei, primi fără să se mire cuvintele 
valetului. 

Ea era prea preocupată de ordinele pe care i le dăduse 
Rocambole. 

Acesta din urmă îi spusese: „Sir James Niwely ne 
deranjează, trebuie să-l suprimăm. După ce va bea, vei 
pune o lampă lângă fereastră, restul mă priveşte”. 

Vanda, care nu bănuia că sir James stătea în gardă, cu 
toate că avea o încredere oarbă în Rocambole, se întreba 
mereu cum va putea acesta, într-un cartier ca Champs- 
Elysees, să-l răpească pe sir James. 

Asta era întrebarea pe care şi-o punea în mintea ei, fără 
să o poată rezolva. 

Veni seara; ea mâncă singură. 

Apoi, pe la orele nouă, se retrase în odaia ei, pregăti 
ceaiul şi aşteptă vizita lui sir James. 

Acesta nu se mişcase din odaia sa. 

Un servitor intră şi-i spuse Vandei: 

— Domnul m-a trimis să vă întreb dacă îmi daţi voie mie 
şi bucătăresei să ieşim astă seară? 

— De acord, răspunse Vanda. 

Vizitiul nu se culca acolo. 

Vanda se gândi s-o concedieze şi pe servitoarea sa, s-o 
trimită undeva mai departe. 

Lipsa completă a servitorilor trebuia să ajute mult 
planurile lui Rocambole. 

După câteva minute intră sir James. 


Ceaiul era gata, şi Vanda aruncase în paharul lui sir 
James din praful pe care i-l dăduse Rocambole. 

Sir James făcuse multe jurăminte încă de dimineaţă. 

El jurase s-o ucidă pe Vanda, dacă era vinovată şi dacă 
ea aprinsese în inima lui acest amor numai cu scopul de a-l 
servi pe Rocambole. 

Dar mai jurase să fie liniştit şi să aştepte dovada pe care 
i-o dăduse Timoleon. 

El sărută deci ca de obicei mâna Vandei şi se aşeză lângă 
dânsa. 

— Vrei un pahar de ceai? Spuse ea. 

— Da. 

— Eşti suferind? 

— Am puţină migrenă, după cum o numiţi voi, francezii. 

Şi sir James îşi umplu paharul cu rom. În acelaşi timp el 
o privi. 

Niciodată Vanda nu-i păruse mai frumoasă, niciodată ea 
nu apăruse într-o toaletă atât de provocatoare. 

Sir James îşi uită jurămintele. 

Şi înainte de a-şi muia buzele în paharul cu ceai, el spuse 
deodată: 

— Ce face Rocambole? 

A fost ca o lovitură de teatru. 

Vanda, cu tot sângele ei rece şi prezenţa ei de spirit, 
scoase un țipăt şi se tulbură... 

Sir James nu mai ava nevoie de dovada lui Timoleon. El 
citise în ochii Vandei dovada vinovăţiei sale. Scoţând un 
pumnal se repezi spre dânsa, spunând: 

— Mizerabilo! M-ai trădat... şi vei muri. 

Capitolul XXXV. 

Vanda se văzu pierdută. 

Ea n-avea nici o armă în mână, dar avea ca adversar pe 
unul din acei oameni obişnuiţi a mânui cuțitul. 

Dar femeia care trăise atât de mult timp cu Rocambole 
nu-şi pierde niciodată cumpătul. 

Numai o minune o putea salva. 


Această minune ea o făcu fără intervenţia Cerului. 

Sir Niwely ridicase deja braţul spre a o lovi, că ea se şi 
refugiase în celălalt colţ al odăii, iar când lama pumnalului 
străluci deasupra capului ei, printr-un gest repede, îşi 
desfăcu capotul. Acesta căzu la pământ. 

Braţul ridicat nu mai căzu, fiara sălbatică beată de sânge 
se potoli. 

Sir James se dădu înapoi cu un pas. 

Şi dându-se înapoi, el învălui în privirea sa această 
frumuseţe îndrăzneață. 

— Oh! Zise el râzând ca un tigru, înainte de a muri, 
vreau ca răzbunarea mea să fie completă; trebuie... Dar el 
nu termină. 

Vanda respiră; oprise furtuna în loc. 

Şi zise pe un ton plin de nepăsare: 

— Ce-mi pasă de moarte! Ce-mi pasă de ruşine, dacă 
copilul meu e salvat. 

— Da, copilul meu! Întări ea. 

Apoi, cu un râs de hienă, adăugă: 

— Crezi că dacă n-aş avea un copil pe care Rocambole l- 
ar ţine în mâinile sale, nu m-aş opune acestui ocnaş? 

În acelaşi timp ea căzu în genunchi, îşi împreună mâinile, 
trecu de la râs la plâns şi cu un accent rugător de mamă, 
spuse: 

— Fă din mine tot ce vrei, ucide-mă îndată, mi-am 
meritat soarta, puţin îmi pasă. Dar salvează-mi copilul, 
făgăduieşte-mi că-l vei smulge din mâinile lui Rocambole. 

O reacţie ciudată se produse în sir James Niwely şi 
braţul lui înarmat cu pumnalul recăzu de-a lungul corpului. 

— Dacă refuzi să mă asculţi, mai spuse Vanda, osămă 
sinucid şi o să scap. 

În acelaşi timp ea duse la buze cu iuţeala fulgerului, un 
inel pe care îl avea în deget. 

Sir James se lăsă păcălit de acest gest şi crezu că acel 
inel conţinea vreo otravă teribilă. 

El nu voia numai moartea Vandei. 


Şi cum se temea de el însuşi, se aşeză la cealaltă 
extremitate a odăii, lângă masa pe care se afla ceaiul. 

— Ah! Reluă el, ai un copil? 

— Da, zise Vanda. 

— Şi îl iubeşti? 

— Oare o mamă iubeşte altceva decât pe copilul ei? 

Instinctele brutale ale anglo-indianului se măreau. 
Privirea lui era aţintită pe admirabilii umeri ai Vandei. Într- 
însul sălăşluia ceva satanic şi fanatic în acelaşi timp. 
Satanismul omului care nu s-ar da în lături de la o crimă. 
Fanatismul fakirului care vrea să-şi mângâie idolul înainte 
de a-l zdrobi. 

— Vorbeşte, zise el, vorbeşte... dar pe scurt... ce vrei să 
fac pentru copilul tău? 

Vanda simţea că era condamnată; acest om care a ezitat 
un moment, va redeveni furios şi sălbatic; că dacă dânsa nu 
câştiga timp, în speranţa, vai! Imposibilă că Rocambole va 
ieşi din pământ spre a veni în ajutorul ei, acest om va sfârşi 
prin a o ucide. 

— Da, reluă ea, salvează-mi copilul... făgăduieşte-mi că 
vei face asta... 

— Îţi făgăduiesc, zise sir James. Dar unde e acest copil? 

— Numai Rocambole ştie. 

— Şi unde e Rocambole? 

— În strada Saint-Lazare, numărul 28. 

— Asta e tot ce ai să-mi ceri? 

— Da, zise ea, încercând să-l fascineze cu privirea. 

Dar sir James nu era omul care să se lase înduioşat. 

— Suntem singuri aici, zise el. Am dat drumul tuturor 
servitorilor. Afară plouă, strada e pustie. Nu se vor auzi 
ţipetele tale. Trebui să te supui şi să mori! 

Şi ţinea pumnalul în mână. 

— Lasă-mă să-mi fac rugăciunea, zise ea. Lasă-mă să mă 
rog lui Dumnezeu înainte de a muri. 

Şi din nou se aşeză în genunchi. 


— Ah! Tu crezi în cer... tu crezi într-o lume viitoare? Zise 
mizerabilul. 

Şi ca şi cum ar fi vrut să-şi astâmpere setea ce-i ardea 
gâtul, el puse mâna pe ceaşca de ceai şi o goli repetând: 

— Grăbeşte-te! 

În acelaşi timp se sculă şi cu pumnalul în mână, veni 
drept spre Vanda. 

Aceasta mai scoase un țipăt. Dar fu cel din urmă. 

În paroxismul pasiunii sale, sir James Niwely aruncă 
pumnalul pe masă. 

Apoi o cuprinse pe Vanda în braţele lui nervoase: 

— 'Te urăsc şi te iubesc! Murmură el. 

Dar Vanda se zbătu cu furie şi reuşi să scape din braţele 
lui. 

În acelaşi timp, se repezi la masă şi puse mâna pe 
pumnal. 

Dar sir James râdea în chip sălbatic. 

— Trebuie să mi te supui, zicea el, trebuie. 

Ea se retrăsese într-un colţ cu pumnalul în mână. 

— Dacă faci un pas spre mine, spuse dânsa, te ucid. 

Sir James râdea. 

— Oare un sugrumător se teme de pumnalul unei femei? 

Şi, dându-se înapoi, scoase teribilul său laţ cu care un 
discipol al zeiţei Kali îl avea totdeauna asupra sa. 

Vanda pricepu că sir James avea să fie din nou învingător 
în această luptă disperată pe care o susţinea de zece 
minute. 

Ce putea pumnalul contra teribilului laţ? 

Sfoara de mătase şuieră în aer. 

Deodată căzu asupra Vandei. 

„Cel puţin voi muri fără pată!” gândi ea, în timp ce laţul 
se înfăşură în jurul gâtului ei. 

Capitolul XXXVI. 

Încă un minut şi cu Vanda s-ar fi terminat. 

Dar laţul care o strângea slăbi ca prin farmec; mâna 
care ţinea extremitatea opusă a laţului se deschise şi îi dădu 


drumul. 

Vanda, care, tocmai închisese ochii pregătită să moară 
murmurând numele lui Rocambole, deschise ochii şi privi. 

Ea îl văzu pe sir James încă în picioare, dar clătinându- 
se. 

Privirea sa era fixă iar pe faţă îi apăruse o paloare de 
moarte. 

Începu să bolborosească cuvinte fără şir, apoi ţipete 
înăbuşite, cuvinte nearticulate. 

Clătinându-se din ce în ce, se aplecă spre a pune mâna 
pe căpătâiul laţului. 

Dar căzu cu zgomot la pământ. 

Puternicul narcotic pus în ceai îşi producea efectul. 

Căzând, sir James scăpă un ultim țipăt. 

Apoi ochii lui se închiseră. 

Încă un moment corpul lui se agită în convulsii supreme. 
S-ar fi zis că e ultima luptă cu agonia. 

În sfârşit convulsiile încetară, după cum se stinseră şi 
ţipetele... 

Sir James rămase nemişcat, ca mort. Un suspin de 
uşurare ieşi din pieptul Vandei. S-ar fi zis că i se luase de pe 
piept o greutate ce o înăbuşea. 

Timp de câteva minute fu prea încremenită spre a putea 
face altceva decât să contemple pe acela care voise s-o 
ucidă şi care era redus acum la neputinţă. 

În fine, îi veni în minte Rocambole şi, odată cu aceasta, 
sentimentul datoriei. 

Vanda luă lampa ce se afla pe masă şi o puse la fereastră. 

Îndată o umbră se agită în grădină. 

Apoi, după această umbră, apăru o alta. 

Şi Vanda îi recunoscu pe Rocambole şi pe Milon. 

Odaia Vandei era situată la catul de jos. 

Rocambole se apropie de fereastră şi-i spuse: 

— S-a făcut? 

— Da, răspunse Vanda mişcată. 

Dintr-o săritură el fu în odaie. 


Dar deodată se opri mut, mirat, cu fruntea brobonită de 
sudoare. 

El zări la gâtul Vandei teribilul laţ al sugrumătorilor. 

— Ah! Zise Vanda, era momentul... a fost cât pe ce să 
Mor... 

Şi ea îi povesti furia lui sir James, dorinţele lui sălbatice, 
hotărârea lui de a o ucide, şi cum, printr-o minciună, a 
putut să câştige timp... 

Cum, reuşind să pună mâna pe pumnal, se crezuse, 
salvată. 

Şi cum pierduse orice speranţă şi închisese ochii simțind 
teribilul laţ în jurul gâtului. 

— Un minut mai mult, zise ea, şi eram moartă. 

— Ei bine! Zise Rocambole, de acum încolo nu te vei mai 
teme de dânsul. 

— A murit? Întrebă Vanda. 

— Nu; dar e în situaţia în care odinioară am pus pe 
Antoinette spre a o scoate din Saint-Lazare. În alte timpuri 
l-aş fi ucis. Dar am jurat de a nu vărsa sânge decât dacă va 
trebui să-mi apăr viaţa. 

— Ce-ai să faci acum? 

— Îl voi ţine prizonier în pivniţa casei din strada Vert- 
Bois, până ce scopul nostru v-a fi atins, până ce milioanele 
țigăncii vor fi regăsite. 

— Şi apoi? 

— Apoi îl voi adormi din nou, îl voi pune într-o ladă şi-l 
trimit la Londra, unde mai sunt, poate, la modă, căci la Paris 
nu mai au ce căuta. 

Milon rămase în grădină. 

Rocambole se aplecă peste fereastră şi-i spuse: 

— N-auzi nici un zgomot? 

— Niciunul, răspunse Milon. 

— Casa e pustie, servitorii au ieşit cu toţii, adăugă Vanda. 

— Trăsura e dincolo de zid? Mai întrebă Rocambole 

— Da. 

— Atunci ia pachetul. 


Şi Rocambole, ajutat de Vanda, îl luă pe sir James Niwely, 
care încremenise ca un cadavru, şi-l duse la fereastră. 

Milon, aflat în faţa ferestrei, îl luă pe baron în braţe. 

Sări apoi şi Rocambole afară spunând: 

— Adio. 

— Cum! Zise Vanda, mă laşi aici? 

— Bineînţeles, răspunse Rocambole. 

— Dar de ce? Întrebă Vanda. 

— Fiindcă am nevoie de tine aici. 

— Ah! 

— Ţi-am spus istoria lui miss Ellen şi a lui Ali-Remjeh, nu- 
i aşa? 

— Mi-ai spus-o. 

— Ei bine, acest Ali-Remjeh, şeful suprem al 
sugrumătorilor, care de douăzeci de ani a plecat în India, 
este încă amorezat de miss Ellen, adică de milady. 

— Adevărat? 

— Şi vrea s-o ia de nevastă. Dar milady nu vrea... 

— De ce? 

— Fiindcă de mult timp îl iubeşte pe Frantz, supranumit 
maiorul Hoff. 

— Ei bine? Întrebă Vanda. 

— Ei bine! Mâine milady va veni aici, crezând că-l va 
întâlni pe sir James. 

— Ah! 

— Ea vine pentru a încerca să-l determine pe Ali-Remjeh 
să revină asupra fanteziei sale în legătură cu căsătoria. 

— Bine! Încep să pricep. 

— Trebuie să fii aici spre a o primi. 

— Şi tu, zise Vanda, vei fi? 

— Desigur. Înainte de ora opt dimineaţa. De aceea, 
noapte bună! Nu te mai poţi teme nici de laţul, nici de 
pumnalul lui sir James. 

Rocambole o sărută pe Vanda şi porni prin grădină. 

Stând la fereastră ea îl văzu urcându-se cu ajutorul unei 
scări pe zidul împrejmuitor. 


Aceeaşi scară îi servise şi lui Milon, care era deja de 
cealaltă parte a zidului. 

Apoi Rocambole dispăru. 

Închizând fereastra ea murmură: 

— Ara scăpat uşor în noaptea asta! 

— Dar nu vei mai scăpa! Zise o voce la spatele ei. 

Şi Vanda, speriată, văzu două persoane stând în pragul 
uşii, care se deschisese fără zgomot. 

Unul era Timoleon. Cealaltă Madeleine Chivotte. 

— E ora răzbunării, zise Madeleine, care nu uitase focul 
de pistol de pe strada Bellefond. 

— Iată ultimul tău ceas! Repetă Timoleon. 

Vanda scoase un țipăt. Dar ţipătul ei nu putea fi auzit de 
Rocambole. 

El era deja departe. 

Capitolul XXXVII. 

Rocambole îl urmă pe Milon, iar acesta, graţie forţei sale 
herculeene, îl duse pe baron, pe umerii săi cu cea mai măre 
uşurinţă. 

O trăsură aştepta şi vizitiul nu era altul decât No&l. Sir 
James Niwely se afla într-o letargie atât de desăvârşită încât 
nici o bătaie de tun nu l-ar fi deşteptat. Trăsura se puse în 
mişcare. 

Rocambole se urcase lângă Noel, iar Milon în trăsură, 
alături de sir James. 

Cheiurile Parisului sunt iarna aproape pustii pe la orele 
zece seara. 

Rocambole, preferase acest drum spre a evita 
curiozitatea vreunui agent de poliţie, care ar fi putut zări în 
trăsură un om nemişcat. 

Apoi o luară pe strada Saint-Martin. 

— Lasă perdelele, îi zise Rocambole lui Milon. 

Acesta se supuse şi Noel biciui caii. 

Câţiva lucrători şi câţiva ştrengari văzând un cupeu, cu 
perdelele lăsate, începură să huiduie. 


Dar trăsura îşi văzu de drum şi ajunse pe strada Vert- 
Bois. Această stradă era cu totul pustie noaptea. 

Vânzătorul de fructe fusese desigur înştiinţat. 

El alergă şi deschise uşa cupeului. 

Milon îl luă pe sir James în braţe şi sări pe trotuar. 

Înainte ca cineva să-l poată observa, se afla deja în 
prăvălie. Aceasta era despărțită în două odăi: conturul 
propriu zis, adică locul unde se vindeau fructele şi o mică 
sală, unde se servesc băuturi. 

Urmat de Rocambole, Milon, intră în odaia a doua. 

Vânzătorul deschise uşa. 

În acelaşi timp, femeia sa se grăbi să închidă prăvălia. 

În cea de a doua se afla uşa de la pivniţă. Se ridică un 
capac şi căzu o mare scară de piatră. Vânzătorul de fructe 
luă o lanternă şi o grămadă de chei. 

Apoi porni înainte pe scară. Rocambole venea ultimul. 

Pivniţa casei, foarte adâncă, era despărțită în multe alte 
compartimente. 

La capătul scării începea un coridor, pe care se 
deschideau mai multe uşi ale compartimentelor, pe care 
vânzătorul de fructe le păstrase pentru dânsul. 

El deschise uşa unui compartiment, şi Rocambole cu 
Milon se pomeniră pe pragul unei pivnițe vaste, în mijlocul 
căreia se afla un capac mare. 

— Iată, zise vânzătorul de fructe. 

În acelaşi timp puse lanterna pe pământ şi deschise 
capacul. 

Rocambole zări gaura unui puț. 

— Ia lanterna şi priveşte, îi spuse vânzătorul de fructe. 
Rocambole se culcă pe marginea puţului şi privi cu lanterna 
înăuntru. 

Văzu o gaură de vreo douăzeci de picioare, cu pereţii de 
zid şi fără nici o deschizătură. 

Numai sus, la vreo zece picioare de sol, se zărea o mică 
gaură, probabil pentru a lăsa aerul să pătrundă înăuntru. 

— Oh! Zise Rocambole, ce e asta? 


— Ascunzătoarea despre care i-am vorbit lui Noel. 

— Da, dar cine a săpat-o şi la ce a servit? 

— E o istorie întreagă stăpâne, răspunse vânzătorul de 
fructe. 

Când am luat casa, am pus un arhitect să viziteze 
pivniţa; era aici o mare cantitate de nisip pe care, după ce l- 
am dat la o parte, am găsit acest capac. 

L-am ridicat şi arhitectul a avut curiozitatea de a cobori 
în puț. 

Când a revenit, mi-a spus: 

— Această ascunzătoare trebuie să fi fost săpată pe 
vremea primei revoluţii şi a servit de refugiu preoţilor sau 
emigranților. 

Dovadă această deschizătură, prin care vine un aer 
umed şi rece, şi care trebuie să comunice cu canalele 
vecine. 

— Bine, zise Rocambole făcând un semn din cap, pricep. 

— Acolo îl vom pune pe acest domn, continuă vânzătorul 
de fructe, arătând spre englezul leşinat, pe care Milon îi 
pusese la pământ ca pe un colet. Dacă vrei să scapi de 
dânsul pentru totdeauna, lucru e simplu. N-avem decât să 
astupăm aerisirea şi va muri din lipsă de aer. 

— Nu, zise Rocambole, nu vreau să-l ucid. 

— Atunci să lăsăm aerisirea deschisă. Pentru cât timp 
este adormit? 

— Pentru două zile, cel puţin. 

— Va trebui să-i dau de mâncare? 

— Desigur. 

— Dar, observă Milon, când îşi va reveni va începe să 
țipe. 

— Se poate. 

— Nu se vor auzi ţipetele lui? 

— Răspund de asta, zise vânzătorul de fructe, afară de 
cazul când va fi auzit în canale, dar canalele din acest 
cartier sunt prea strâmte pentru ca oamenii de la canalizări 
să intre prin ele. 


— Şi apoi, zise Rocambole, poate că peste două zile îl 
vom putea pune în libertate. 

— Ah! Zise Milon tare surprins. 

— Adu o frânghie, îi spuse Rocambole vânzătorului de 
fructe. 

— O frânghie? 
— Da, o frânghie. Nu putem arunca acest om în gaură. 
Ar putea să moară căzând şi nu vreau un omor fără rost. 
Vânzătorul de fructe urcă în prăvălia sa şi veni cu o 
frânghie, cu care îl legă pe sir James de mijloc. 

Apoi, ajutat de Milon, în vreme ce Rocambole le ţinea 
lanterna, îl lăsară pe baron în puț. 

— Peste două zile, zise Rocambole, vom vedea dacă are 
poftă de mâncare. 

Apoi capacul fu pus la loc. 

În sfârşit vânzătorul de fructe aruncă un strat gros de 
nisip peste capac. 

— Acum, zise Rocambole, să plecăm. 

Trăsura condusă de Noel îi aştepta. 

— Vin şi eu stăpâne? Întrebă Milon. 

— Nu acum. 

— Atunci rămân aici. 

— Fără îndoială. N-ai o cameră? 

— Am, deasupra lui Marmouset. 

— Ei bine, du-te de te culcă şi mâine dimineaţă, la orele 
nouă, să fii punctual la întâlnire. 

— Pe Avenue Marignan? 

— Da. 

Apoi Rocambole se urcă în trăsură şi-i zise lui Noel: 

— Du-mă la Grand-Hotel. 

După un sfert de oră, trăsura ajunse la destinaţie. 

Dar Rocambole, în loc să intre în hotel, se duse la 
cafenea. 

Un om şi o femeie stăteau la o masă şi luau ceaiul 
vorbind cu atâta animaţie încât niciunul din ei nu luă în 
seamă pe Rocambole. 


De altfel Rocambole, care-şi schimba cu uşurinţă 
costumul şi fizionomia, îşi pusese în acea seară o perucă 
blondă şi nu semăna de loc cu maiorul Avatar. 

Cele două personaje, care beau ceai, nu erau alţii decât 
milady şi maiorul Hoff, adică Frantz, fostul ei complice. 

Capitolul XXXVIII. 

Rocambole se aşeză la o masă vecină şi ceru în limba 
germană Gazeta de Colonia. 

Apoi, când băiatul îi aduse gazeta, se ascunse după ziar, 
devenind invizibil. 

Milady şi maiorul Hoff vorbeau în şoaptă. 

Dar Rocambole avea auzul fin şi nu pierdea nici un 
cuvânt din convorbirea lor. 

Milady spunea: 

— Cât e de frumos fiul meu! 

„Ah! Gândi Rocambole, se pare că l-a văzut”. 

— E frumos şi distins, continuă milady, şi amestecul de 
sânge englez şi sânge indian îi stă de minune. E alb ca 
mine, dar are ochii înfocaţi şi formele fine ca ale tatălui său. 

Maiorul făcu o strâmbătură. 

— Oh! Milady, zise el, nu vorbi astfel. 

— De ce? 

— Sunt gelos. 

Milady dădu din umeri. 

— Nu te mai apăra, continuă maiorul Hoff cu mânie, îl 
iubeşti încă. 

— Pe cine? 

— Pe Ali-Remjeh. 

Milady râse în hohote. 

— Fii liniştit, zise ea. L-am iubit pe Ali-Remjeh, ştii doar, 
cu frenezie, cu delir, ca o tigroaică. Dar, deşi nebună de 
amor, tigroaică nu-şi uită mândria. Ali-Remjeh m-a părăsit. 
Timp de douăzeci de ani, când eram chinuită de remuşcări, 
acest om s-a întors în ţara lui şi nu şi-a adus aminte de mine 
decât rareori şi, aceasta fiindcă aveam un fiu. Astăzi, când 
toate ambițiile sale sunt satisfăcute, când viaţa lui politică e 


terminată, când s-a săturat să mai exercite această putere 
misterioasă de care a abuzat atâta, astăzi când l-a cuprins 
dorul de a trăi în pace, şi-a zis: „Am în Europa o femeie şi 
un copil. Asta e o familie. Haide s-o găsim”. 

— Da, murmură Frantz, aşa trebuie să-şi fi spus. 

— Rău a făcut, zise cu răceală milady. 

— Ah! 

Şi Frantz privi pe englezoaică cu un aer timid. 

Milady reluă: 

— 'Te dispreţuiesc pe tine, şi când îmi amintesc că sunt 
fiică de nobil, nu pot uita că tu nu eşti decât un lacheu. 

— Doamnă... 

— Te dispreţuiesc, dar crima a statornicit între noi un fel 
de egalitate. Te dispreţuiesc şi te iubesc... 

Frantz fu încântat. 

— Te dispreţuiesc şi te iubesc, continuă milady, pentru că 
ai intrat aşa de complet în viaţa mea, încât nu mă pot lipsi 
de tine. Şi apoi îmi eşti devotat ca un câine şi-l iubeşti pe 
copilul meu. Sunt o paricidă, sângele tatălui meu acoperă 
mâinile mele şi tu săruţi aceste mâini. 

— E adevărat! Zise Frantz cu entuziasm. 

— Nu mai fi deci gelos, continuă milady, căci nu-l iubesc 
pe Ali-Remjeh. 

— Da, dar poate el tot te mai iubeşte? 

— Nu-mi pasă. 

— Dar ştii, dacă acest om şi-a pus în cap să fii femeia 
lui... 

— Voi fi, nu-i aşa? 

— Da. 

Milady surâse batjocoritor. 

— Ascultă-mă, sărmanul meu Frantz, zise ea. 

— Vorbeşte, milady. 

— Ali-Remjeh este în acest moment şeful sugrumătorilor. 

— Aşa e. 

— În această calitate, dispune de o armată infernală, 
dominată de fanatism, care îi execută voinţele. 


— Oricare ar fi ea, zise Frantz cu convingere. 

— Dar el vrea să părăsească puterea. 

— Cel puţin aşa spune. 

— Dacă n-o părăseşte, va rămâne în India şi nu mai avem 
de ce ne teme. 

— Adevărat 

— Dacă o părăseşte, va veni în Europa spre a-şi regăsi 
femeia şi copilul, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci Ali-Remjeh devine un om ca toţi oamenii. 

— Desigur! 

— E bogat, e fericit... nu mai am de ce mă teme. 

— Nu pricep, milady. 

— Atunci ascultă. Ali-Remjeh vrea să se căsătorească cu 
mine. 

— Şi refuzi? 

— Nu, primesc. 

Frantz se cutremură. 

— Primesc, urmă milady. El îl recunoaşte pe fiul său. Fiul 
meu are un nume, căci, prin mama sa, care era englezoaică, 
Ali-Remjeh aparţine aristocrației britanice. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Restul te priveşte, zise cu răceală milady. Eşti 
un om cu spirit pătrunzător, Frantz, şi Ali-Remjeh nu-i mai 
are pe sugrumători la dispoziţie. 

— Bine! 

— Pieptul său nu va mai fi invulnerabil. Dacă nu-ţi place 
pumnalul... 

— Continuă doamnă, zise Frantz. 

— Mai e şi otrava, termină milady. 

Ultimele cuvinte fură urmate de un moment de tăcere. 

Rocambole, care continua să-şi citească ziarul şi nu făcea 
nici o mişcare, nu pierduse nici o silabă din această stranie 
convorbire. 

Frantz reluă, în fine: 

— Acum ce vrei să faci, doamnă? 


— Să-l văd pe reprezentantul lui Ali-Remjeh. 

— Pe sir James Niwely? 

— Da. 

— Ce-i vei spune? 

— Că sunt gata să-l primesc pe Ali-Remjeh cu braţele 
deschise. 

— Ah! 

— Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Ca înainte de căsătoria noastră să mă scape pentru 
totdeauna de acea ţigancă, care într-o zi sau alta va 
reclama moştenirea surorii mele, adică a mamei sale. 

— Şi când îl vei vedea pe sir James? 

— Mâine. 

— Te conduc eu. 

— Nu, vreau să mă duc singură. 

— Bine. La ce oră? 

— Dimineaţa. 

Frantz se înclină. Apoi el aruncă o privire furişă în jurul 
său, gândindu-se că cineva auzise poate ceva din 
convorbirea lui cu milady. 

Dar nu văzu pe nimeni. Mesele în jurul lor erau goale, 
începuse să se închidă cafeneaua, căci erau orele unu de 
dimineaţă. 

Omul cu Gazeta de Colonia, acel german blond la care 
maiorul Hoff se uitase o dată, dispăruse. 

După câteva ore, adică pe la orele opt dimineaţa, 
Rocambole, redevenit maiorul Avatar, se prezentă în 
Avenue Marignan, la poarta hotelului locuit de sir James şi 
Vanda. 

El sună. 

Un servitor veni sări deschidă. 

— Sir James? Întrebă Rocambole. 

— Domnul lipseşte, răspunse valetul. 

— Dar e doamna, reluă Rocambole, care se aşteptase la 
acest răspuns. 


— Nu, domnule. 

— Cum! Nu? 

— Doamna a ieşit aseară şi nu s-a mai întors. 

— La ce oră? 

— Nici eu, nici ceilalţi servitori nu vă putem spune. Ni s-a 
dat voie aseară să ieşim. 

Când ne-am întors, pe la orele trei dimineaţa, am găsit 
toate uşile deschise şi casa goală. Domnul şi doamna 
dispăruseră! 

— Asta e ciudat! Murmură Rocambole, care nu putea 
pricepe ce se întâmplase cu Vanda. 

Şi intră în casă, cu fruntea brobonită de sudoare, pradă 
unei presimţiri funeste. 

Capitolul XXXIX. 

Ce se întâmplase cu Vanda? 

Spre a şti asta trebuie să revenim la momentul în care 
tânăra femeie, rezemată de fereastră, îl văzuse pe 
Rocambole dispărând peste zidul grădinii. 

Când se întorsese, se găsise faţă în faţă cu Timoleon şi cu 
Madeleine Chivotte. 

Aceasta, vă amintiţi, era femeia pierdută şi depravată 
care, după ce o ultragiase la Saint-Lazare pe Antoinette 
Miller, devenise gardiana ei în pavilionul de pe strada 
Bellefond, unde 'Timoleon o închisese. 

Vanda, vă amintiţi, de asemenea, o eliberase pe 
Antoinette în momentul în care era să moară din cauza 
brutalităţilor unei mizerabile şi să piară apoi sub călcâiul 
răzbunător al Madeleinei. 

Glonţul revolverului Vandei o lungise la pământ. 

Dar Madeleine nu murise, şi l-am văzut pe Rocambole 
regăsind-o împreună cu fata furată. 

Cum se face că această femeie, care în aparenţă se căise 
şi părea convertită de Rocambole, se regăsea în lagărul 
inamicilor lui, servindu-l pe Timoleon? 

E un mister pe care vom încerca să-l pătrundem. 


Înainte de a pleca în Anglia, Rocambole o încredinţase 
pe acea fetiţă cu umerii tatuaţi, copila Nadeiei Kamistroi, 
nu numai Madeleinei, dar şi Camardei. 

Aceste două femei, Camarde şi Madeleine trăiseră mai 
întâi în armonie; apoi se certaseră şi Camarde, oprind 
copila, o gonise pe Madeleine. 

Aceasta, care nu-i era devotată lui Rocambole decât de 
teamă, îşi reluase independenţa. 

Ea se întoarse mai întâi la Paris, şi timp de câteva 
săptămâni, frecventase localurile unde se adunau hoţii. 

Apoi, când poliţia făcu descinderi se refugiase la 
Carrieres d'Amerique. 

Acolo îl regăsise pe Pâtissier. 

Acesta era tot beat de răzbunare şi nu visa decât un 
singur lucru: să-l extermine pe Rocambole. 

Pâtissier şi Madeleine se cunoşteau de multă vreme. Cel 
dintâi se miră găsind-o în mizerie, căutând să dea o 
lovitură. 

— Te-ai certat cu Camarde? O întrebă el cu compătimire. 

— La cuțite! Răspunse Chivotte. 

— De ce? 

— E nebună după Rocambole şi toată ziua nu vorbeşte 
decât de asta. 

— E nostim, zise Pâtissier. 

— Şi Rocambole îşi bate joc de dânsa. 

— Crezi? 

— El iubeşte pe alta. 

— Ah! Da... pe femeia aceea blondă... 

— Care era cât pe ce să mă ucidă acum şase luni. 

— Încă ceva care ştiu, zise Pâtissier, că tu nu o urăşti. 

Madeleine râse sălbatic. 

— Dacă aş putea, zise ea, s-o mănânc de vie... 

— Ai face-o? 

— Da. 

— Dar nu poţi. Căci şi ţie îţi este frică de Rocambole. 


— Parcă ţie nu? Zise Madeleine cu ironie. Te-a dat afară 
şi ai plecat fără să spui o vorbă. 

— Da, fiindcă eram singur. 

— Ah! Erai singur... şi acum... 

— Suntem doi care-l urâm, şi dacă ai vrea, adăugă 
Pâtissier, vom fi trei... 

Madeleine dădu din cap şi zise: 

— N-a fost decât un singur om care s-a putut lupta cu 
Rocambole. 

— Zău! 

— Şi tot a fost învins de două ori. 

— Cum se numeşte? 

— Timoleon. 

— “Tocmai de el voiam să-ţi vorbesc. 

— Îl cunoşti? 

— Fără îndoială, şi suntem asociaţi. 

— Spre a lucra? 

— Nu, spre a-l extermina pe Rocambole. 

Madeleine clătină din cap şi spuse descurajator. 

— Cred că-ţi faci visuri! Zise ea. 

— De ce? 

— Timoleon are o fată şi Rocambole îl are la mână. 

— Te înşeli, răspunse Pâtissier. Fata lui a murit şi acum el 
nu se teme de nimic şi n-are decât un singur gând: să se 
răzbune. 

Aceste ultime cuvinte produseră o adâncă emoție asupra 
Madeleinei. 

— Dacă e aşa, zise ea, mă învoiesc. 

— Adevărat? 

— Oh! 'Te cred, zise ea, căci şi eu vreau să mă răzbun. 

Şi Pâtissier o luă pe Madeleine şi chiar în seara aceea 
era sub ordinele lui Timoleon. 

Acesta intrase în hotel, după ce-l îmbătase pe valetul lui 
sir James Niwely, prea târziu spre a-l salva pe baron, dar 
destul de devreme spre a pune mâna pe Vanda. 


Aflată în mâna neîmpăcaţilor ei inamici, Vanda se simţea 
pierdută. 

— În fine, zise Timoleon, te avem în mână. 

Vanda făcu un salt spre fereastră. 

Dar ea avea încă la gât teribilul laţ pe care i-l aruncase 
sir James Niwely, şi a cărui extremitate se târa pe pământ. 
Iar când Vanda vru să sară pe fereastră, Timoleon puse 
piciorul pe capătul laţului. 

Fu deci nevoită să se oprească pentru că s-ar fi 
strangulat dacă ar fi încercat să învingă această 
rezistenţă... 

În acelaşi timp, Madeleine se repezise la pumnalul pe 
care Vanda, vorbind cu Rocambole, îl pusese la loc pe masă. 

Toate acestea durară cât un fulger. 

Timoleon trase laţul şi Vanda îl urmă. 

Apoi, la un semn Pâtissier închise fereastra, lăsând 
perdelele, astfel cineva aflat în grădină să nu poată vedea 
ce se petrece în camera Vandei. 

— De astă dată eşti în mâinile noastre, zise Timoleon. 

Şi, cu o smucitură, care ar fi făcut onoare unui 
sugrumător o lungi pe Vanda la pământ. 

Ea scoase un țipăt înăbuşit. 

— Oh! Zise Madeleine, nu mă lipsi de asta. 

— De ce? Întrebă Timoleon. 

Hoaţa înainta amenințătoare. 

— Nu tu o vei sugruma, zise ea, ci eu! Şi n-am nevoie de 
laţ, căci mâinile îmi sunt de ajuns. 

— Înapoi! Zise Timol&on. 

— Asta e treaba mea, strigă Chivotte. Eu am primit un 
glonţ de la dânsa... 

— Înapoi! Repetă Timolon cu autoritate. 

— Cu toate acestea, observă Pâtissier, ea are dreptate. 

— Desigur, că are dreptate, răspunse Timoleon. Când va 
veni momentul, îţi voi face semn. 

— Cum! Zise Pâtissier, n-o ucidem acum? 

— Nu. 


— De ce? 

— Am eu un plan. 

Şi, cu un ton de comandă, Timoleon adăugă: 

— Haide, copii, legaţi bine pe domnişoara şi băgaţi-i o 
batistă în gură. Mai avem încă de umblat în noaptea asta. 

După un sfert de oră Vanda era dată în păstrarea 
Madeleinei, care se urcase cu ea într-o trăsură ce pornise 
pentru o destinaţie necunoscută. 

Capitolul XL.. 

N-am spus decât foarte puţine cuvinte despre „Carrieres 
d'Amerique” şi acolo îl vom găsi pe Pâtissier, unul din 
oaspeţii obişnuiţi ai Hanului Nevinovaţilor, cel mai teribil 
din cele trei aziluri unde hoţii se refugiau în cursul nopţilor 
reci din lunile decembrie şi ianuarie. 

Dar la epoca în care se desfăşura istoria noastră, 
„Carrieres d'Amerique” nu mai erau inviolabile. 

Poliţia descinsese de mai multe ori. 

La început ea fusese respinsă, având chiar pierderi. 

Apoi fusese victorioasă. 

Hanul Nevinovaţilor fusese teatrul unor lupte 
sângeroase dintre hoţi şi poliţiştii de oraş sau agenţii de 
siguranţă. 

De altfel, cum asemenea campanii nu ofereau decât 
multe pericole, poliţia le reînnoise foarte rar şi oaspeţii 
acelui loc reveniseră. 

Răufăcătorii au puţin din acel geniu de exploraţii 
aventuroase, caracteristice englezilor. 

Goniţi puţin câte puţin de popoare, englezii descoperă 
noi insule, noi continente şi arborează drapelul lor. 

Goniţi dintr-un loc, hoţii caută un nou refugiu şi când îl 
găsesc, trăiesc mult timp până vine poliţia. 

Primele cariere unde se refugiază vagabonzii şi cei 
certaţi cu justiţia fură acelea din Vanvers, Montrouge şi Issy. 

Poliţia îi goni de acolo. 

Emigranţii nocturni străbătură Parisul şi-şi aleseră drept 
domiciliu „Carrieres d'Amerique”. 


Astăzi cartierele d'Amerique sunt înlocuite prin acelea 
din Pantin. 

Din toate satele aflate odinioară la porţile Capitalei, 
Pantin este cel mai celebru. 

Această celebritate i-a mai conferit-o şi dialectul care se 
vorbeşte acolo. 

În închisorile centrale, la ocne, unde se utilizează 
dialectul hoţilor, nu se zice niciodată Paris, şi Pantin. 

După ce aţi trecut fie de interminabila cale Paris- 
Belleville şi aţi ajuns la biserică, fie de strada Buttes- 
Chaumont, celebră prin eroica apărare de la 1814, 
transformată azi în grădină publică, se întinde o vale 
stearpă, fără apă, fără verdeață, în mijlocul căreia se înalţă, 
ici, colo, construcţii oribile, care respiră mizeria. 

În dreapta, frumoasele coline Romainviile; în stânga, în 
depărtare, platoul Saint-Denis, pe care trece calea ferată 
Nord-Est. 

Deasupra, această vale enormă, care pare a fi un colţ al 
Arabiei pustie în mijlocul Arabiei fericite. 

Valea se numeşte Montfaucon, pământul executaţilor, 
cimitirul cailor morți. 

Şi asta se mai numeşte şi Pantin. 

În această vale, care pare a fi fost săpată de un torent, 
unde nu veţi găsi nici o picătură de apă, se înălţau odinioară 
resturile regilor. 

Acolo s-a dus Carol al IX-lea să contemple resturile 
amiralului Coligny. 

Tot acolo s-au aruncat, multă vreme, neîngropate, 
cadavrele celor executaţi. 

Dincolo de această vale, se întinde satul Pantin, ce pare 
că nu se sinchiseşte de ordinele ce-l înconjoară. 

Într-un colţ al văii se văd câteva pietre îngrămădite ici, 
colo. 

Sunt carierele. 

Ele nu sunt noi, ci sunt mai multe secole de când au fost 
părăsite. 


Le-au luat în posesiune şoarecii. 

De curând hoţii au încercat să gonească şoarecii. 

La acele cariere Timoleon, Pâtissier şi Madeleine au 
condus-o pe Vanda prizonieră. 

— Acolo, spuse Timoleon, suntem ca la noi acasă şi 
poliţia nu ne va supăra. 

După îndrumările lui Pâtissier, care se aşezase lângă 
birjar, trăsura străbătuse Champs-Elysees, strada 
Miromesnil, strada Rocher şi ieşise în bulevardul de 
centură. 

Ploua; noaptea era rece. Populaţia din Montmartre şi din 
Batignolles se întorsese acasă sau se adunase în 
numeroasele cârciumi aflate în partea locului. 

Birjarul era unul din acei oameni care dacă era plătit, 
transporta şi un cadavru în trăsura sa, fără să se mire 
câtuşi de puţin. 

Timoleon îl alesese după figură şi-i spusese: 

— Vei câştiga douăzeci de franci. Restul nu te priveşte. 

— Sunt surd când vreau, răspunse birjarul. 

— Trebuie să fii surd, adăugă Timoleon. 

Vanda era legată solid. 

Cu toate acestea, Timoleon îi pusese un pumnal în gât, 
spunându-i: 

— Pentru moment, cel puţin, n-am de gând să te ucid, 
dar dacă vei face pe răutăcioasa voi avea puterea s-o fac. 

Vanda era eleva lui Rocambole şi ştia că sângele rece, 
răbdarea şi o aparenta resemnare sunt singurele arme ce 
se pot opune unei forţe superioare. 

Ea stătu deci liniştită şi nu manifestă nici o opunere. 

Trăsura merse pe bulevardele de centură până la 
Villette, şi acolo o luă la stânga, apucând-o pe strada 
Lafayette. 

Spre această stradă, care intră în Paris în linie dreaptă, 
sosesc o grămadă de străzi singuratice, pe care se înalţă 
case înconjurate de ziduri mari, ce închid grădini. 


Pâtissier cunoştea perfect de bine drumul şi i-l arăta 
birjarului. 

Când trăsura ajunse la capătul străzii Lafayette, intră în 
una din acele străzi de care am vorbit. Era cea mai directă 
dintre toate. Trăsura o porni pe strada indicată. Deodată, 
Pâtissier spuse: 

— Opreşte aici! 

Se aflau pe câmp, unde zgomotul marelui oraş, aflat în 
spatele lor, ajungea ca un depărtat murmur. Timoleon tăie 
frânghia ce lega picioarele Vandei. 

Dar nu-i dezlegă braţele şi gura. 

— Coboară! Zise el. 

În acelaşi timp Madeleine o luă de braţ, pentru a nu 
încerca să fugă. 

Timoleon dădu douăzeci de franci birjarului, spunându-i: 

— Poţi pleca. 

Apoi, adresându-se tovarăşilor săi, zise: 

— Acum la drum! Iar tu, mititico, gândeşte-te la ce ţi-am 
spus; te ucid cu acest pumnal dacă te gândeşti să fugi. 

Capitolul XLI. 

Am spus că noaptea era întunecoasă. 

Aşa de întunecoasă, încât dacă Pâtissier n-ar fi cunoscut 
perfect de bine drumul, s-ar fi rătăcit desigur pe câmpuri. 

Pâtissier o luase pe o cărare strâmtă, ce ducea drept în 
vale. 

Cărarea era noroioasă şi Vanda, pe care Timoleon o 
împingea înainte, iar Madeleine o ţinea de braţ, alunecă de 
mai multe ori. 

Dar Madeleine o susţinu. 

Tăcerea era adâncă; nu se auzea în depărtare decât 
şuieratul locomotivelor. 

„Unde mă conduc, unde mă aflu?” se întreba Vanda, şi 
nu putea să găsească un răspuns la aceste două întrebări. 

După un sfert de oră, Pâtissier se opri din mers. 

— Ce e? Întrebă Timoleon. 

— Mă gândesc la un lucru. 


— La ce? 

— Că dacă mergem la „Puţul comisarului”, vom găsi mai 
mulţi tovarăşi decât dorim. 

— Să nu mergem acolo, răspunse Timoleon. 

— Dar unde? 

— La „Dab de la Gigogne”. 

— Nu cunosc. 

— Sunt multe alte lucruri pe care nu le cunoşti, răspunse 
Timoleon; mergi înainte. 

Ajunseră în vale. 

Timoleon se opri la rândul său. 

— Crezi că tu ai descoperit carierele din Pantin? Îl 
întrebă pe Pâtissier. 

— Desigur că nu. 

— Atunci e firesc să nu le cunoşti aşa de bine ca mine. 

— Cunosc „Puţul Comisarului”. 

— Ei! Zise Timoleon cu dispreţ, acolo se duc hoţii cei 
mărunți şi vagabonzii. 

— Cunosc „Marele Tivoli”... 

— Un puţ unde poliţiei îi e scârbă să coboare. 

— De ce? 

— Fiindcă găseşti numai hoţi de vârsta copilăriei. 

— Şi capela „Saint-Crispin”, zise Pâtissier, numită astfel 
fiindcă e foarte cald şi se găseşte întotdeauna multă lume. 

— Mie nu-mi place, zise cu dispreţ Timoleon. Vreau să fiu 
la mine. 

— Bine. 

— De aceea mergem la „Dab de la Gigogne”. 

— Acolo suntem singuri? 

— Da. 

— Camarazi nu vin? 

— Niciodată. 

— De ce? 

— Fiindcă nu-i pot găsi intrarea. 

— Oh! Oh! Zise Pâtissier din ce în ce mai uimit. 


— Vezi, continuă Timoleon, nu sunt de ieri în această 
meserie. 

— Asta o ştiu. 

— Am fost hoţ, am fost agent de poliţie şi uneori am făcut 
amândouă meseriile deodată. Cum plouă, şi e greu de 
umblat, e bine să convorbim, căci nu ni se pare drumul aşa 
de lung. Îţi voi povesti cum am descoperit acest „Hotel Dab” 
cum l-am numit eu. 

Vanda asculta acest straniu dialog şi-şi spunea: „Dacă 
reuşesc să le scap, e probabil ca Rocambole să tragă foloase 
din toate astea”. 

Timoleon urmă: 

— Atunci eram agent şi poliţia avea încredere în mine. 

Într-o zi, şeful siguranţei îmi spune: „A fost arestat un 
om bănuit că a furat cincizeci de mii de franci de la un 
încasator. Avem hoţul, dar vrem să avem şi cei cincizeci de 
mii de franci. Du-te de fă-l să vorbească.” 

M-am dus în închisoare şi hoţul nu s-a lăsat mult rugat. 

— Ascultă, îmi spuse el, dacă-mi înlesneşti evadarea îţi 
voi spune unde sunt banii şi-i vom împărţi.” 

Am primit. După două zile mă duc iar la închisoare. Omul 
meu era într-o celulă din Mazas. 

Îi dau o pilă şi o frânghie. 

— În noaptea asta, i-am spus, vei pili un drug de la 
fereastră şi apoi, cu ajutorul acestei frânghii, fugi.” 

lar el mi-a spus: 

— Am descoperit un puț pe care nimeni nu-l cunoaşte, în 
cartierul din Pantin. Acolo sunt banii.” 

Şi mi-a dat indicaţii aşa de precise, încât şi un copil ar fi 
găsit calea. 

— Atunci ai găsit puţul? Întrebă Pâtissier. 

— Bineînţeles. 

— Şi banii? 

— Desigur. 

— lar hoţul şi-a avut partea sa? 


— Nu, zise 'Timoleon râzând, căci i s-a întâmplat un 
accident. 

— Cum asta? 

— Când s-a lăsat noaptea, a pilit drugul de la fereastră şi 
a legat frânghia. 

— Bun... 

— Apoi s-a lăsat jos pe frânghie. 

— Şi a fost arestat? 

— Nu, dar noaptea era la fel de întunecoasă ca cea de 
azi. Când a ajuns la capătul, frânghiei şi-a dat drumul, 
crezând că e la pământ. 

— Şi atunci... 

— Atunci a căzut la pământ de la o mare înălţime şi a 
rămas mort pe loc. 

— Eşti un om inteligent, zise Pâtissier. 

— De cât timp se frecventează carierele? Întrebă 
Timoleon, căruia îi plăceau prea mult elogiile. 

— De câteva luni. 

— Ei bine! Sunt sigur că nimeni n-a găsit intrarea 
puţului meu. 

— Unde e? 

— Mergi înainte. 

Mai merseră vreo zece minute, apoi deodată Timoleon 
zise: 

— Vezi un zid vechi, acoperit de muşchi, la stânga? 

— Da, la zece paşi... 

— Acolo e. 

Şi Timoleon, recomandându-i Madeleinei să aibă grijă de 
Vanda, se alătură lui Pâtissier. 

Ei ajunseră lângă un zid, care împresura o grădină 
părăsită. 

În mijlocul grădinii se afla un puț. Puţul era probabil 
lipsit de apă, căci era acoperit cu scânduri vechi, iar peste 
ele se afla pământ şi pietre, neatinse de nimeni de mai mulţi 
ani. 


— La lucru! Zise Timoleon, ai cărui ochi se obişnuiseră 
cu întunericul. 

Începu să dea pietrele şi pământul la o parte. Scoaseră 
apoi scândurile una câte una. 

— Să vedem acum. 

Scoase din buzunar o bucată de vată gudronată şi o 
cutie de lumânări de ceară. 

Cu un chibrit, dădu foc vatei, care căzu învârtindu-se 
până la fundul puţului, unde nu se stinse. Puţul n-avea apă. 

Avea abia şapte sau opt picioare adâncime şi, agăţându- 
se cu mâinile de margine, Timoleon îşi dădu drumul cel 
dintâi înăuntru, spunând: 

— Vegheaţi asupra domnişoarei. 

— Fii liniştit, zise Chivotte, ţinând-o pe Vanda. 

— Drace, strigă Pâtissier, e mai rău decât capela „Saint- 
Crispin” şi aici nu încap nici patru oameni. 

— Dobitocule, răspunse Timoleon, vei vedea că nu e 
decât anticamera „Hotelului Dab”. 

Şi Timoleon îşi plimbă mâna pe pereţii puţului. 

Capitolul XLII. 

Vata care ardea în fundul puţului era, după cum am 
spus, plină de răşină. 

E un fel de torţă, care poate dura mai bine de o oră. 

Pâtissier şi Madeleine urmăreau cu curiozitate mişcările 
lui Timoleon. 

Vanda însăşi, cu toate că simţea că se pregătea ceva 
teribil pentru ea, nu se putuse reţine să nu se aplece asupra 
puţului. 

Mâna lui Timoleon, după ce pipăi câteva minute, întâlni 
desigur ceea ce căuta. 

Din peretele puţului începură să cadă pietre. 

Înălţând capul, Timoleon spuse cu veselie: 

— Ştiam eu că n-a descoperit nimeni hotelul meu. Mi s- 
au lăsat chiar uneltele şi totuşi sunt mai mult de zece ani de 
când n-am venit aici. 

Cu vata în mână, scoase mai multe unelte. 


De bună seamă ele îi serviră la căutarea celor cincizeci 
de mii de franci furaţi. 

Pietrele care cădeau deschiseseră o spărtură în zid atât 
de largă, încât putea trece un om. 

— Acum daţi-mi-o pe domnişoara, zise banditul râzând. 

Pâtissier o luă pe Vanda în braţe şi îi dădu drumul în puț. 

Vanda căzu în picioare, fără a păţi ceva. 

— Acum, coborâţi şi voi, zise Timoleon. 

Madeleine şi Pâtissier se lăsară şi ei în puț şi se pomeniră 
la intrarea unei subterane care avea înălţimea unui om, dar 
care era foarte strâmtă şi părea că se înfundă din ce în ce în 
pământ. 

— Vegheaţi asupra domnişoarei, repetă Timoleon. 

— Trebuie s-o strâng de gât? Întrebă Madeleine. 

— Nu încă. 

Timoleon scoase din buzunar o altă bucată de vată, pe 
care o aprinse după ce stinse pe cea dintâi cu piciorul, 
deoarece se consumase. 

Apoi, înarmat cu această torţă, intră în subterana a cărei 
intrare o găsise. 

— Haide! Zise Madeleine, împingând-o pe Vanda. 

Aceasta se hotărâse să nu opună nici o rezistenţă. Porni 
deci după Timoleon. 

Madeleine venea după dânsa şi o înjura continuu. 
Pâtissier era cel din urmă. 

Timoleon merse timp de patru sau cinci minute, cu torţa 
în mână, aici aplecându-se, aici mergând drept, după cum 
era canalul mai înalt sau mai scund. 

Apoi, deodată se opri şi Vanda, care mergea după 
dânsul, îl văzu în faţa unei uşi. 

O adevărată uşă de lemn, cu broască. 

Cheia era în broască şi Timoleon zise: 

— Nimeni n-a umblat pe aici după mine. El întoarse 
cheia şi deschise uşa. 

Un aer nesănătos o izbi pe Vanda. Se pomeni în pragul 
unui fel de sală destul de spațioasă, de formă rotundă, de 


fapt o carieră pe jumătate plină. 

Ridicând capacul se putea vedea la o înălţime 
considerabilă un fel de schelă. 

Cariera trebuie să fi fost părăsită de mai mulţi ani, iar 
intrarea ei primitivă, cu totul astupată, nu mai era 
cunoscută de nimeni. 

În momentul când Timoleon şi cei care îl urmau 
pătrunseră în puţ, o mulţime de guzgani o rupseră la fugă. 

— Domnişoara va avea societate, zise batjocoritor 
Timoleon. 

— Ah! Bătrânule, zise Madeleine, eşti un om deştept. 
Ghicesc acum. Amanta lui Rocambole va fi îngropată de vie. 

Vanda nu-şi putu opri un fior. 

Timoleon făcu un semn către Pâtissier. 

Acesta îi dădu Vandei un brânci, care o puse la pământ. 

— Leag-o la loc, ordonă Timoleon, pe când Pâtissier şi 
Madeleine se repeziră la ea spre a o opri să se ridice. 

Asta dură un minut. Picioarele Vandei fură legate solid şi 
ea rămase culcată pe spate, în imposibilitatea, de a se scula. 

Apoi Timoleon îi scoase batista din gură, zicându-i: 

— Poţi zbiera acum cât pofteşti. 

Vanda îl privi cu dispreţ. 

— Haide, zise ea, nu mi-e frică. 

— Dacă ţi-e foame, îi zise Madeleine, vei mânca guzgani. 

— Sunteţi nişte mizerabili! Răspunse Vanda. Dar am 
încredere în Rocambole. El mă va căuta, mă va găsi, şi 
atunci va fi vai de voi. 

— Până atunci, noapte bună. 

Şi Timoleon ieşi, luându-i cu sine şi pe cei doi complici. 

Vanda aflată în întuneric, auzi uşa închizându-se. Apoi 
paşii celor trei mizerabili se depărtară. 

În cele din urmă se lăsă liniştea. 

— Moşule, îi zise Madeleine lui Timoleon, după ce 
ajunseră la suprafaţa primului puț, ai avut o idee frumoasă, 
dar mie mi-ar fi plăcut mai mult s-o strâng de gât. 

— De ce? 


— Asta era mai sigur. 

— Dar ea n-ar fi suferit. 

— Da... dar cine ştie! Rocambole... 

Pâtissier surâse misterios. 

— Vreau să-l prind în cursă, zise el. 

— Pe dânsul! 

— Şi cursa e Vanda. 

Plecară fără ca Timoleon să mai dea vreo lămurire. 

Capitolul XLIII. 

A doua zi dimineaţa, adică după câteva ore de la 
sechestrarea aproape simultană a Vandei şi a lui sir James 
Niwely, prima căzută în puterea lui Timoleon, celălalt într-a 
lui Rocambole, vânzătorul de fructe din strada Vert-Bois 
deschise prăvălia, când doi comisionari trăgând o căruţă 
după ei, se opriră în faţa casei. 

În căruţă se afla un birou vechi, un pat de fier, o saltea, o 
plapumă şi câteva scaune de paie. Era mobilierul omului 
care închinase apartamentul pentru un birou de plasare. 

În urma căruţei venea locatarul. 

Acesta avea în mână două pălării la fel de vechi ca aceea 
pe care o avea pe cap, o pereche de ghete vechi, o lampă şi 
o legătură, în care părea că sunt rufe. La subsuoară avea 
mai multe dosare, iar de gât îi atârnau mai multe haine. 

Văzându-l, vânzătorul de fructe începu să râdă. 

— Nu arăţi ca un om, zise el. Arăţi ca o veritabilă 
prăvălie. 

— Face fiecare ce poate, răspunse bătrânul. 

Ceru cheia apartamentului pe care vânzătorul de fructe 
se grăbi să i-o dea. 

Comisionarii urcară sus mobilele. 

Vânzătorul de fructe îi zise: 

— Te aşteptam ieri. 

— Aşa e, zise el, dar pentru a te muta trebuie să-ţi 
plăteşti chiria. Abia ieri am primit nişte bani pe care trebuia 
să-i încasez. 


— Ai dreptate, zise vânzătorul de fructe, pe care această 
sinceritate îl captivă. Bem un pahar? 

— Bucuros, zise el. 

Îi lăsă pe comisionari să-i aranjeze mobilele, şi-l urmă pe 
vânzătorul de fructe în odaia în care se serveau băuturi. 

Dar în timp ce bea se uita prin toate părţile pentru a-şi 
da seama de starea locului. 

Uşa de la pivniţă nu-i scăpă din vedere. 

Iarna, în cafenele, în cârciumi, peste tot unde intră şi 
iese o mulţime de lume, există obiceiul de a arunca, pe timp 
noroios, un fel de nisip galben pe jos. 

Asemenea nisip se afla şi în prăvălia vânzătorului de 
fructe. 

Omul nostru, căruia nu-i scăpă nimic din vedere, observă 
urma mai multor paşi pe nisip. 

Asta nu era nimic extraordinar, avându-se în vedere că 
seara în cârciumă intrase probabil mai multă lume. 

Dar natura acestor urme merita a fi studiată. Era mai 
întâi urma unui picior încălţat cu pantofi. 

Aceasta trebuia să fi fost a vânzătorului de fructe, care, 
la dânsul acasă, purta tot timpul pantofi. 

Apoi era o urmă marcată de cuie. 

Piciorul care o lăsase trebuie să fi fost al unui uriaş, al 
unui Hercule, mergând greu şi având poate şi o sarcină. 

În mijlocul celorlalte urme, era una lăsată de un picior 
fin, încălţat cu o gheată la fel, cum desigur nu o purtau 
vizitatorii obişnuiţi ai acelei cârciumi. 

După aceste observaţii, omul nostru zise: 

— Acum e rândul meu să fac cinste. 

Şi scoase douăzeci de franci, punându-i pe masă. 

După ce bău, se îndreptă spre uşă, urmat de vânzătorul 
de fructe. 

Era abia ora şapte dimineaţă şi măturătorii sosiseră deja 
pe stradă, dar nu ajunseră încă în faţa prăvăliei. 

Pe trotuar, omul nostru văzu urma ghetei aristocratice şi 
a celei cu cuie. 


Cele două urme traversau trotuarul. 

Omul nostru le căută şi în mijlocul drumului, dar nu le 
găsi. 

În schimb se vedeau urmele roţilor unei trăsuri care 
desigur se oprise în faţa prăvăliei. 

Făcând aceste reflecţii, omul îi zise vânzătorului de 
fructe. 

— Crezi că acest cartier va fi tot aşa de bun ca cel din 
strada Grenetat. 

— Pe onoarea mea! Răspunse vânzătorul de fructe, nu 
cunosc cartierul unde ai stat, dar ieri am văzut două 
servitoare oprindu-se la poartă şi citind firma dumitale. 

— Adevărat? Răspunse cu bucurie omul nostru. 

Apoi plecă adăugând: 

— Mă duc să mă instalez. 

Cei doi comisionari terminaseră de transportat bagajul. 

Unul din comisionari îi zise celuilalt: 

— lată plata ta. Poţi să pleci. Fac singur patul. 
Comisionarul luă banii şi-l lăsă pe camaradul său împreună 
cu bătrânul. 

Cei doi oameni schimbară o privire. 

— Aştept ordine, zise comisionarul, care nu era altul 
decât Pâtissier. 

— Numai un moment, zicea 'Timoleon, să vedem dacă 
păsărelele sunt tot în colivie. 

Şi, după ce închise uşa, în faţa căreia se aşeză Pâtissier 
pentru ca nimeni să nu se poată uita pe gaura cheii, 
Timoleon ridică hârtia ce astupa gaura pe care o făcuse în 
perete. 

Apoi se uită pe acea gaură. 

Gipsy dormea încă. 

În celălalt capăt al odăii, se zărea Marmouset, stând la o 
masă, cu o carte înainte şi cu capul rezemat în mâini. 

EI studia cu ardoare limba engleză, spre a putea vorbi cu 
iubita Gipsy. 

— Acesta e Marmouset? Îl întrebă Timol&on pe Pâtissier. 


Acesta se apropie şi privi la rândul său, zicând: 

— Da, e dânsul. 

Apoi Timoleon astupă la loc gaura. 

— Acum, zise el, când avem pasărea în mână, trebuie să 
ne silim a-l găsi pe cumpărător. 

— Cine ştie ce a făcut cu el Rocambole? Murmură 
Pâtissier. 

— Cred că ştiu, răspunse Timoleon. 

— Ei... 

— Rocambole a venit aici noaptea trecută, împreună cu 
Milon şi a intrat în cârciumă. 

— De unde ştii asta? Întrebă Pâtissier. 

— Dobitocule! Zise el. Nu există agent de poliţie şi hoţ, 
fără să aibă un nas fin. Ascultă şi vei vedea. 

Falsul comisionar şi bătrânul luară fiecare câte un scaun 
şi începură să vorbească pe şoptite. 

Capitolul XLIV. 

Timoleon începu astfel: 

— Îţi aduci aminte că în momentul când soseam aseară, 
în strada Marignan, am văzut o trăsură staționând lângă 
grădină? 

— Da. 

— Era trăsura lui Rocambole şi cu ea l-a răpit pe englez. 
N-am fost în stare să ne opunem acelei răpiri şi ne-am 
mărginit să punem mâna pe frumoasa Vanda. 

— Ah! Zise Pâtissier, eu rămân la părerea Madeleinei. 

— Adevărat? Zise Timoleon. 

— Era mai bine să ne scăpăm de dânsa îndată. 

Timoleon dădu din umeri. 

— Ţi-am spus că am planul meu. Prin urmare, nu-mi bate 
capul. 

Pâtissier făcu un semn de supunere. 

— Să ne întoarcem la trăsură, zise Timoleon. Într-o 
trăsură l-a dus Rocambole pe englez. 

— Da. 

— Ei bine, jos la poartă se află urmele unei trăsuri. 


— Şi în cârciumă se văd urmele unui pas, unul greu, acel 
al lui Milon, fără îndoială, care-l ducea pe englez pe umeri, 
şi altul subţire, care nu poate aparţine decât lui Rocambole. 

— Atunci, aici crezi că au venit? 

— Sunt sigur de asta. 

— Vânzătorul de fructe să fie oare un complice? 

— Da. 

— Am priceput... Dar unde l-au ascuns pe englez? 

— Nu ştiu; dar voi afla diseară. Acum, ascultă. 

— Vorbeşte. 

— Te vei întâlni cu Madeleine. 

— Mă aşteaptă în colţul bulevardului şi al străzii Saint- 
Martin. 

— Domnişoara e prea bine legată pentru a se putea 
mişca, continuă Timoleon, făcând aluzie la Vanda; ea va 
avea oarecare lupte cu guzganii, dar nu putem să 
prevedem totul. Numai că, nu vreau ca ea să moară de 
foame. Din contră, am nevoie de ea vie. 

— Dar. 

— Pâtissier, zise cu răceală Timoleon, vrei să te răzbuni 
pe Rocambole? 

— Oh! Da. 

— Ei bine, bagă de seamă. Dacă ordinele mele nu sunt 
executate punct cu punct, nu răspund cu nimic. Ceva mai 
mult, te las şi mă împac cu Rocambole. 

Această afirmaţie îl înfioră pe Pâtissier. 

— Explică-te! Zise el. 

— Astă seară te vei duce cu Madeleine la „Hotel Dab”. 
Veţi duce de mâncare şi nu veţi pleca până ce dânsa nu va 
mânca tot. 

— Trebuie să-i dezlegăm mâinile? 

— Fireşte. Dar înainte de a pleca, i le veţi lega din nou. 

— Bine. 

— Acum, mai ascultă. Vei lua cu tine un pistol. 

— Pentru ce? 


— Ca s-o împuşti pe Madeleine dacă-i va face cel mai mic 
rău acelei femei. 

— Aşa voi face. 

Timoleon păru că se gândeşte un moment. 

— Observi că aici sunt două ferestre? 

— Da. 

— Aceea care e mai aproape de strada Saint-Martin va fi 
toată ziua închisă. Aproape de miezul nopţii, vei trece pe 
stradă. 

— Şi mă voi uita la fereastră? 

— Da. Dacă o vezi întredeschisă, te apropii de poartă şi o 
vei deschide. Nu trebuie decât s-o împingi ca să intri. Îţi 
scoţi ghetele apoi şi te urci aici fără zgomot. Apoi îl vom 
căuta pe englez. Până atunci eu voi studia planul casei şi 
obiceiurile locatarilor. 

Falsul comisionar plecă având toate instrucţiunile. 
Timoleon termină de aranjat mobilierul, după care îşi 
puse pe cap, în locul pălăriei, o caschetă, care-l făcea şi mai 

de nerecunoscut. 

El îşi petrecu o parte din zi la fereastra pe care i-o 
indicase lui Pâtissier, sperând să-l vadă fie pe Rocambole, 
fie pe Milon. 

Dar niciunul, nici celălalt nu apărură. 

Trei sau patru bone, crezând că se află în faţa unui birou 
serios de plasare se prezentară pe rând. 

Timoleon le înscrise într-un registru şi le spuse cu 
gravitate: 

— Veniţi mâine dimineaţă. 

Pe la amiază, el cobori la vânzătorul de fructe şi mâncă 
ceva. 

Apoi urcă în biroul său. 

— Iată un om de treabă, îi zise vânzătorul de fructe 
nevestei sale, care nu face mult zgomot. 

— Numai să plătească, zise femeia. 

— Vom vedea asta peste trei luni. 

Spre seară Timoleon ieşi din casă. 


EI îl găsi pe vânzătorul de fructe şi partea de jos a scării 
ocupată. 

Doi negustori de vinuri din Bercy voiau să coboare un 
butoi în pivniţă, nu pe uşa pe care 'Timoleon o observase, ci 
pe scara pentru locatari. 

Butoiul era greu. La un moment dat vânzătorul de fructe 
cobori în pivniţă spunând: 

— Staţi, să vă ajut eu. 

— Pot să vă dau şi eu o mână de ajutor? Întrebă 
Timoleon. 

— Nu pot să vă refuz. Ia lumânarea şi arată-ne puţin 
calea. 

Timoleon luă lumânarea şi cobori. 

Nescăpându-i nimic din vedere, Timoleon observă că 
scara a doua dădea drept în prăvălia negustorului de 
fructe. 

„Bun, gândi el, nu va fi nevoie să trec prin cârciumă”. 

Apoi privind la uşa de comunicaţie, îşi zise: 

— Uşa asta trebuie să se deschidă cu un fir de pai. 

În fine, el observă în pivniţă, pe solul umed, o urmă de 
paşi, la fel cu aceea de dimineaţă. 

Gheata, pe care o credea a fi a lui Rocambole, trecuse şi 
ea pe acolo. 

— Vino să-ţi fac cinste cu un pahar de vermut, îi zise 
vânzătorul de fructe vrând să răsplătească gentileţea 
locatarului său. 

După ce bău paharul de vermut, Timoleon anunţă că se 
duce să mănânce prin apropiere. 

Şi plecă. 

Când să dea colţul din strada Vert-Bois, se află faţă în 
faţă cu un om care mergea repede şi care chiar îl lovi 
trecând. 

— Scuză-mă, bătrâne! Zise el cu o voce mişcată. 

Era Milon. Milon nu-l recunoscu pe 'Timoleon. Dar acesta 
îl recunoscu. 


„Bun! Gândi el, Rocambole şi el sunt în căutarea Vandei 
şi vin să afle dacă nu a fost văzută în strada Vert-Bois.” 

Şi-şi văzu de drum, râzând sub cascheta lui. 

Noul locatar nu se întoarse acasă decât pe la ora zece 
seara şi luă din prăvălie o lumânare şi cheia sa. 

Doi oameni se aflau acolo şi jucau cărţi la o masă. 

Timoleon care cunoştea pe toţi hoţii din Paris îi 
recunoscu pe Chanoine şi pe Moartea Bravilor. 

„Garda domnului Marmouset”, îşi zise el. 

Şi se urcă în apartamentul său, după ce spuse noapte 
bună vânzătorului de fructe şi soţiei sale. 

Apoi, aşezându-se la fereastră, stinse lumânarea şi 
murmură: 

— Acum să aşteptăm închiderea prăvăliei. 

Capitolul XIV. 

În timpul zilei, Timoleon observase o mulţime de lucruri. 

El văzu urcând şi coborând locatarii şi era deci la curent 
cu obiceiurile lor. 

Ştia că la zece seara toţi se aflau în casă, afară de un 
lucrător care ocupa o odăiţă la catul al şaselea, care lucra 
noaptea şi nu se întorcea decât la ziuă. 

Prăvălia negustorului de fructe era deschisă până la 
miezul nopţii. 

Timoleon aştepta cu nerăbdare la fereastra lui. 

Locatarii se întoarseră acasă unul câte unul. 

Timoleon îi auzi urcând pe scări. 

Apoi uşa din dos a prăvăliei se deschise. 

Timoleon trase cu urechea. 

Vânzătorul de fructe le spunea noapte bună lui Chanoine 
şi lui Moartea Bravilor, care dormeau într-o odaie deasupra 
celei ocupate de Marmouset, fără îndoială spre a fi gata să-i 
vină în ajutor la primul semnal, în fine şi lumina din odaia 
lor se stinse. Moartea Bravilor şi Chanoine se culcaseră. 
Doar asupra unui singur om din banda lui Rocambole, 
Timoleon nu avea veşti. 


Dar Milon, fără îndoială, se afla cu stăpânul său. Liniştea 
cea mai desăvârşită domnea acum în casă. Timoleon 
deschise fără zgomot fereastra indicată. Pâtissier, nu 
întârzie să apară la extremitatea străzii. Atunci Timoleon se 
descălţă şi cobori încet scara. El deschise uşa şi Pâtissier 
intră. 

— Scoate-ţi ghetele, zise Timoleon luându-l de mână, şi 
nu face nici un zgomot. 

După două minute, amândoi erau închişi la etajul întâi şi 
vorbeau în şoaptă. 

— Ei bine! Întrebă Timolâon, ai văzut-o pe prizoniera 
noastră? 

— Da. 

— N-a murit? 

— Nu. 

— Guzganii n-au mâncat-o? 

— Oh! Zise Pâtissier, e o femeie teribilă. S-ar putea 
spune că e de oţel. 

— Cum adică? 

— Ştii că am legat-o zdravăn şi am culcat-o la pământ? 

— Da. 

— Nu ştiu cum a făcut, dara reuşit să se scoale în 
picioare. 

— Fără să rupă frânghiile? 

— Fără. Era tot legată, dar guzganii o plictisiseră 
probabil şi unul chiar o muşcase de faţă. 

— Mititica! Zise batjocoritor Timoleon. 

— S-a ridicat în picioare şi a ucis mai mulţi guzgani, 
strivindu-i cu picioarele. 

— Şi n-au muşcat-o? 

— Afară de muşcătura de pe faţă, n-are nimic. 

— Era disperată? 

— Era la fel de liniştită ca mine şi ca dumneata. 
Madeleine a vrut s-o necăjească, dar m-am opus. 

— A mâncat? 


— Cu poftă. I-am dezlegat mâinile şi, după ce a mâncat,i 
le-am legat la loc, fără ca ea să opună cea mai mică 
rezistenţă. 

— Prea bine. Dar zise 'Timoleon, are aerul că ar spera să 
fie salvată? 

— N-a spus nimic. E liniştită. 

— Bine, murmură Timoleon. Trebuie să ne grăbim. 
Acum, băiete, la lucru. 

— Ştii unde e englezul? 

— Aproape. 

Timoleon, care până atunci stătuse în întuneric, aprinse 
o lumânare şi deschise cutia biroului său. 

Se afla acolo o adevărată prăvălie de lăcătuşerie. 
Timoleon luă toate acele obiecte apoi stinse lumânarea. 

— Drace! Zise Pâtissier. lei multe precauţii! 

Timoleon se aplecă spre dânsul şi apropiindu-şi buzele 
de urechea lui, îi spuse: 

— Ascultă bine la cele ce-ţi spun. 

— Vorbeşte... 

— Ne jucăm viaţa în acest moment, ca într-o partidă de 
„ecarte”. 

— Hm! Răspunse Pâtissier. 

— Adversarii noştri, urmă Timoleon, au trei puncte şi au 
scos şi popa. E vorba de a câştiga partida. 

— Mă rog. 

— Dacă ţi-e frică, du-te. Numai că atunci nu ne vom 
răzbuna pe Rocambole, iată totul. 

— Să mergem! Zise Pâtissier. 

Şi strânse în întuneric mâna lui Timoleon în semn de 
învoială. 

Acesta deschise uşa. 

O deschise fără zgomot, cu mii de precauţii. 

Apoi simțind nevoia de a expune lui Pâtissier gravitatea 
împrejurărilor zise: 

— Casa e plină de oameni din banda lui Rocambole. 

— Ah! 


— Deasupra noastră se află doi oameni care ar sări la 
gâtul tău şi te-ar ucide, dacă te-ar recunoaşte. Vrei să afli 
numele lor? 

— Da. 

— Chanoine şi Moartea Bravilor. 

Pâtissier îi cunoştea şi se înfioră. 

Timoleon urmă: 

— Jos doarme vânzătorul de fructe pe care l-a scăpat de 
puşcărie Rocambole, şi îi este devotat cu totul. 

— Şi toţi sunt aici, murmură Pâtissier cu necaz. 

— La cel mai mic zgomot, ei se pot deştepta, vor cobori 
pe scară şi... 

— Să mergem! Repetă Pâtissier. Vreau să mă răzbun. 

— Coborâră. 

La fiecare treaptă Timoleon se oprea şi trăgea cu 
urechea. 

Casa era cufundată în tăcere şi întuneric. Ajungând jos, 
se opriră din nou. 

Timoleon pipăi cu mâna zidul şi căută, intrarea în 
pivniţă. 

Uşa comună tuturor locatarilor, se deschidea printr-o 
broască. 

Dar Timoleon constatase că broasca era aşa de veche 
încât scârţâia. 

De aceea deschise cu cea mai mare precauţie. 

La spatele lui, Pâtissier îşi ţinea răsuflarea. 

Un sforăit puternic, pe care îl auziră, le dădea curaj. 

Era vânzătorul de fructe, care dormea, şi a cărui 
sforăitură se auzea prin pereţi. 

Dacă vânzătorul de fructe dormea, totul mergea de 
minune. 

În fine, uşa pivniţei se deschise. 

Timoleon, care cunoştea oamenii, îl luă pe Pâtissier de 
mână şi, împingându-l pe scară, îi zise: 

— Coboară, drept înainte. 


Apoi închise uşa cu aceeaşi băgare de seamă, fără să 
facă cel mai mic zgomot. Cobori şi Timoleon. 

— Unde eşti? Întrebă el. 

— Aici, răspunse Pâtissier. 

Timoleon întinse mâna şi îl atinse. 

— Bine! Zise el. Acum să facem puţină lumină. 

Şi aprinse o lumânare. 

Capitolul XLVI. 

Mergând pe urmele de paşi, ajunse la uşa pivniţei 
particulare a vânzătorului de fructe. 

La uşa acesteia, îi dădu lumânarea lui Pâtissier s-o ţină. 

Apoi, căutându-se în buzunar adăugă: 

— Dacă am putea să fugim, după asta aş sparge uşa; dar 
cum trebuie să mai stau în această casă, unde am treabă, 
încă două-trei zile, trebuie să nu ne trădăm. 

Luă legătura de chei şi cu o răbdare de înger, pe când 
Pâtissier ţinea lumânarea, încercă cheile una câte una. 

În fine, una din ele se potrivi şi uşa se deschise. 

Timoleon scoase cheia din broască, după ce intră cu 
Pâtissier, încuie uşa la loc. 

— Niciodată omul nu ia destule precauţii, zise el. 

Pivniţa, după cum s-a putut vedea când Rocambole şi 
Milon îl aduseseră pe sir James leşinat, era împărţită în mai 
multe compartimente. 

Dar Timoleon zări urma ghetei subţiri la uşa unui 
compartiment. 

Acolo, după dânsul, trebuia să fie închis englezul. 

Se mai opri însă odată să tragă cu urechea. 

Sosind prea târziu, în ajun, spre a împiedica răpirea 
baronului, Timoleon nu ştia că sir James se afla sub 
influenţa unui narcotic. 

Credea deci că se mulţumiseră să-l lege şi să-i astupe 
gura ca să nu strige. 

Însă oricât de bine ar fi cineva legat la gură, se aud 
totuşi câteva gemete înăbuşite. 

De aceea Timoleon trăgea cu urechea. 


Dar nu auzi nimic. 

— Să-l fi ucis? Se întrebă el. 

Şi simţi sudoarea curgându-i pe frunte. 

Pâtissier ţinea lumânarea în mână. 

Timoleon reluă legătura cu chei şi făcu acelaşi lucru ca la 
prima uşă. 

După ce o deschise, rămase înmărmurit. Se afla în 
pragul unei celule cu totul goale. 

„Unde să fie sir James?” 

Un moment, crezând că s-a înşelat, Timoleon vru să facă 
cale întoarsă. 

Dar el găsi urma ghetei fine şi în această celulă. 

Timoleon încercă zidul în speranţa că descoperă vreo 
cavitate misterioasa. 

Peste tot zidul era intact. 

Începu să examineze pe jos. 

Observă că nisipul era aşezat de curând. 

Începu să-l dea la o parte. 

Curând apăru piatra ce astupa puţul. 

Dând-o la o parte, apăru puţul. 

„Sunt deştepţi, murmură Timoleon, făcând aluzie la 
Rocambole şi la complicii săi.” 

Pâtissier se aşeză în genunchi, la marginea puţului şi se 
uită ţinând în mână o lumânare. 

— L-au ucis, murmură el. 

Timoleon se înfioră, dar nu-şi pierdu curajul. 

— Cine ştie, zise el. 

Luând sforile pe care le adusese cu dânsul, începu să 
lege un capăt de mijlocul lui Pătissier. 

— Ce faci? Întrebă acesta. 

— 'Ţine-te bine. Vei vedea imediat. 

Timoleon prinse celălalt capăt al sforii şi se lăsă să 
alunece în puț. 

Ajuns jos, atinse corpul lui sir James. Corpul nu se mişca. 
Timoleon îl pipăi. Era rece. 


„Rocambole să-mi fi zburat răzbunarea?” se întrebă el 
cu emoție. 

Dar 'Timoleon nu-şi pierdea niciodată capul. 

„Să judecăm, zise el. Dacă Rocambole l-ar fi ucis pe sir 
James, l-ar fi lăsat pe loc şi nu l-ar mai fi adus aici.” 

În acelaşi timp, ridică ochii în sus. 

Văzu la distanţă gura de aerisire. 

„Bine! Zise el. Dacă aici e aer, e semn că trebuie să 
trăiască”. 

Şi deodată o amintire îi fulgeră prin minte. 

Îşi aminti cum odinioară Rocambole o scosese pe 
Antoinette din Saint-Lazare, şi se gândi că sir James luase şi 
el din acel narcotic puternic, care paralizează corpul cu 
totul. 

Din acel moment vru să se asigure că bănuiala lui era 
fondată. 

Întredeschise gura lui sir James şi observă că gingiile îi 
erau roşii. Era un semn bun. 

„Vom examina toate astea mai cu de-amănuntul, când 
vom fi sus”, îşi zise el. 

Apoi, luând sfoara, îl legă de mijloc pe sir James. După 
care îi şopti lui Pâtissier, care era aplecat pe marginea 
puţului: 

— 'Ţine-te bine, căci urc. 

Şi, agăţându-se de sfoară reveni sus. 

— E mort? Îl întrebă Pâtissier. 

— Nu ştiu. 

— E uşor de cunoscut. 

— Nu ştiu, repetă Timoleon. 

Apoi, apucând sfoara cu amândouă mâinile adăugă: 

— Ajută-mă să-l urcăm sus. 

Un om neînsufleţit, spun oamenii din popor, e mai greu 
decât altul viu. Să fie adevărat? Nu putem şti. 

E sigur însă, că Pâtissier şi Timoleon scoaseră cu mare 
greutate pe sir James din puț şi-l lungiră la pământ. 

— E mort, repetă Pâtissier. 


Şi, aplecându-se, puse mâna pe inima baronului. 

Inima nu bătea şi pieptul îi era rece, ca şi faţa. 

Timoleon îi puse mâna pe braţe şi pe picioare. 

Membrele nu aveau acea rigiditate pe care o au morţii. 

Cu toate astea erau douăzeci şi patru de ore de când sir 
James se afla acolo. 

— Nu-i mort! Zise Timoleon. 

— Ei! Exclamă Pâtissier, e rece. 

— Asta nu face nimic. 

— Totuşi... 

Timoleon îl privi cu un aer de compătimire. 

— Se vede, zise el, că nu-l cunoşti pe Rocambole. 

La aceste cuvinte Pâtissier se înfioră. 

Rocambole se juca deci şi cu moartea? 

Capitolul XLVII. 

Timoleon observă uimirea, chiar spaima pe care o 
produseseră aceste din urmă cuvinte asupra lui Pâtissier. 

— Ah! zise el, să nu crezi că asociindu-te cu mine spre a-l 
extermina pe Rocambole, ai intrat într-o partidă uşoară. 

— Dar... 

— Dacă ţi-e frică, mai e încă timp... Pleacă! Adăugă 
Timoleon. 

— Niciodată! Răspunse Pâtissier. 

Timoleon îngenunchease în faţa lui sir James şi îl 
examina cu atenţie. 

— Da, zise el în fine. Antoinette Miller era tot aşa când a 
fost scoasă din Saint-Lazare, într-un coşciug. 

— Antoinette! Exclamă Pâtissier uimit. 

— Da, e o istorie cam lungă. N-avem timp acum de 
povestit. 

— Atunci nu crezi că e mort? 

— Nu, zise Timoleon. 

— Ei bine! Şi acum ce facem? 

— Asta mă întreb şi eu, murmură Timoleon. Dar repede 
el luă o hotărâre. 


— Ştiu, zise el, că cel mai cuminte lucru ar fi să-l luăm de 
umeri şi să-l scoatem din această casă. Dar ce va spune 
birjarul? Şi apoi, nu vom întâlni vreun poliţist de oraş din 
cale afară de curios? Cine ştie când îşi va reveni! Pe de altă 
parte, nu putem să-l lăsăm aici... 

După aceste cuvinte, adăugă: 

— "Ţine-mă, cobor iar în puț. 

Nu se ţinea de frânghie decât cu mâna dreaptă. 

Când se află în faţa gurii de aerisire se opri. 

„Să vedem, gândi el, când te lupţi cu Rocambole trebuie 
să-ţi iei toate măsurile. E sigur că nu-l lăsau pe englez în 
puț fără să-l vadă din când în când. Deci, dacă vin şi nu-l 
mai găsesc trebuie să afle pe unde a putut să fugă”. 

Se apucă apoi şi desfăcu cu mare precauţie o piatră de la 
gura de canal, făcând o gaură prin care putea să treacă 
corpul unui om. 

Apoi, Timoleon urcă sus, spunându-şi: „Când Rocambole 
şi tovarăşii săi vor veni, vor crede că, englezul a fugit prin 
canale.” 

Nu era de ajuns ceea ce făcuseră până atunci. 

Trebuia să restabilească lucrurile în starea lor dinainte, 
aşa fel încât să nu se bănuiască de loc că sir James ar fi 
putut fugi prin altă parte decât prin gura de aerisire. 

Timoleon se puse pe lucru. 

Aşeză piatra la loc la gura puţului. 

Apoi întinse nisipul. 

După aceea, împreună cu Pâtissier îl luă pe sir James 
unul de mâini, celălalt de picioare, şi-l scoaseră din celulă. 

În sfârşit Timol&on încuie uşa, scoțând cheia din broască. 

Sir James a fost apoi transportat în culoarul subteran 
după care uşa a doua a fost închisă ca cea dintâi. 

Lumânarea era pe sfârşite. 

— Iată că s-a ivit un pericol, zise Timoleon. 

— Ce? Întrebă Pâtissier. 

— Dacă încercăm să urcăm scara pe întuneric, ne putem 
lovi de ceva şi vom face zgomot. Atunci suntem pierduţi. Pe 


de altă parte, lumina se poate vedea. 

— Ascultă, zise Pâtissier, iau eu mortul, căci e mort, sunt 
sigur, şi-l duc pe umerii mei. E greu, dar asta nu face nimic. 

— Fie. 

Şi Timoleon urcă scara pivniţei, pe când Pâtissier, cu sir 
James pe umeri, venea după dânsul. 

În fine, ei ajunseră în apartamentul ocupat de Timolon. 

— Pune-l pe patul meu zise Timoleon. 

Apartamentul lui se compunea din trei odăi, una mare, 
chiar la intrare şi în care îşi instalase biroul de plasare. 

Urmau o bucătărioară, apoi odaia de dormit, care n-avea 
decât o fereastră ce dădea în curte. Acolo îşi aşezase patul 
Timoleon. Pe acel pat Pâtissier îl puse pe sir James. 
Timoleon începu să examineze din nou corpul. 

— Nu, repetă el cu convingere, nu-i mort. 

— Atunci, zise Pâtissier, să-l readucem la viaţă. 

— Asta nu se poate. 

— De ce? 

— Îşi va reveni singur în fire. 

— Când? 

— Peste douăzeci şi patru sau treizeci şi şase de ore, zise 
Timoleon, care îşi amintea câte ore dormise Antoinette. 

— Şi până atunci? Întrebă Pâtissier. 

— Până atunci avem alte lucruri de făcut. 

— Ei! 

— Trebuie să ne ocupăm de Rocambole. 

În privirea lui Pâtissier apăru un fulger sălbatic. 
Timoleon descheie haina lui sir James, căută în buzunare şi 
scoase un portofel. 

În el se afla o mie de franci, în bilete de bancă. 

— După dreptate, zise el, englezul trebuie să plătească 
cheltuielile de război. 

În acelaşi timp îi întinse lui Pâtissier trei hârtii de câte o 
sută, spunându-i: 

— Pleci pe unde ai venit, închid eu poarta după aceea. 

— Bine! 


— Mâine dimineaţă, te duci în strada Bellefond. 

— Ce fac acolo? 

— 'Te adresezi portarului. El va pricepe că vii din partea 
mea. Îi vei da aceşti bani şi-i vei spune că îmi trebuie un 
butoiaş cu iarbă de puşcă. 

— Ce să facem cu el? 

— Vei afla mai târziu. 

— Asta e tot? 

— Nu. Mai mergi la o femeie bătrână, pe care o cunoşti 
sau trebuie să o cunoşti, şi care locuieşte în strada Filles- 
Dieu. 

— Cum se numeşte? 

— Philippette. 

— O cunosc. 

— O vei trimite la mine... am nevoie de dânsa. 

— Şi când trebuie să mă întorc? 

— Noaptea următoare, la aceeaşi oră. 

Şi Timoleon socoti că ar fi de prisos să-i mai facă alte 
destăinuiri lui Pâtissier. 

Acesta plecă şi Timoleon rămase singur, lângă sir James 
în letargie. 

Capitolul XLVIII. 

În timp ce Timoleon se gândea numai la răzbunarea sa, 
căreia îi consacrase toată viaţa torcând firele dramei sale 
tenebroase, Vanda continua să se afle în acea carieră 
părăsită în mijlocul câmpiei Montfaucon. 

Se ştie cum fusese dusă acolo. 

Vă amintiţi că 'Timoleon o legase înainte de a o părăsi. 

Vă amintiţi de asemenea, că el îi ordonase lui Pâtissier 
să-i aducă de mâncare a doua zi. 

Acest ordin le păruse fără noimă Madeleinei şi lui 
Pâtissier. 

Madeleine, mai ales, spunea mereu: 

— Dacă trebuie s-o ucidem, de ce să nu facem asta 
îndată? 

Oare 'Timoleon vrea să aştepte ca Rocambole s-o scape? 


Pâtissier nu dăduse niciodată vreun răspuns Madeleinei 
la această întrebare, fiindcă el nu cunoştea planurile lui 
Timoleon. 

Dar el executase ordinul pe care i-l dăduse acesta din 
urmă, adică s-o apere pe Vanda de violențele Madeleinei. 

Vanda, după cum povestise Pâtissier a doua zi seara lui 
Timoleon, reuşise cu toate legăturile, să se ridice în picioare 
şi să se apere de guzgani. 

Ea petrecuse o zi teribilă. 

Oricare alta în locul ei ar fi murit; oricare alta ar fi scos 
ţipete de disperare şi ar fi chemat moartea în fundul acestui 
mormânt unde era îngropată de vie. 

Vanda nu dispera deloc. 

Ea se apără contra guzganilor cum putu; apoi aşteptă. 

Rocambole n-o scăpase pe Antoinette? 

N-o scăpase pe Madeleine? 

N-o smulsese pe Gipsy de pe rug? 

Vanda îşi spunea: „Ei nu m-au ucis, nu mă vor ucide. 
Fără îndoială vor să mă lase să mor de foame... dar voi 
răbda cel puţin trei sau patru zile, poate şi mai mult. Până 
atunci... Rocambole îmi poate da de urmă”, căci era sigură 
că la ora aceea elo căuta. 

Şi Vanda socotea că Rocambole trebuie să se fi dus în 
casa din Marignan, în aceeaşi dimineaţă, şi că acolo, 
negăsindu-o, va fi ghicit tot sau o parte din adevăr. 

Dacă avea doar un fir singur conducător era de ajuns 
pentru Rocambole. 

Vanda rezista la ororile întunericului ce o înconjura; ea 
sfârşise prin a se obişnui cu contactul guzganilor. 

De câte ori nenorocita nu se aflase în acea situaţie? 

I-ar fi fost cu neputinţă să precizeze. 

Deodată, auzi un zgomot îndepărtat la început, dar care 
se apropia şi devenea din ce în ce mai distinct. 

Vanda recunoscu paşii. 

Spera că veneau să o scape. 

Un moment şi-l va vedea pe Rocambole apărând. 


Vai! Iluzia sa fu curând spulberată. 

Uşa se deschise şi Pâtissier apăru. 

După el venea Madeleine. 

„De astă dată, gândi Vanda, vin să mă ucidă.” 

Avea picioarele şi mâinile legate, dar Timoleon îi 
destupase gura, deci putea să facă uz de dinţi şi se gândea 
să facă din ei o armă teribilă, să-şi vândă viaţa cât mai 
scump, când auzi pe Pâtissier zicând: 

— Am adus mâncarea doamnei ducese. 

În acelaşi timp, văzu un coş în mâinile Madeleinei. 

— Ah! Canalie! Zise aceasta, ce nenorocire pe mine să 
fiu nevoită să-ţi aduc de mâncare, în loc să te strâng de gât. 

Vanda nu răspunse decât printr-o privire plină de 
dispreţ. 

Pâtissier scoase un revolver din buzunar şi-i spuse 
Madeleinei: 

— Ştii ordinul şefului, dacă n-o respecţi pe doamna, te 
ucid. 

— Bine! Voi aştepta, murmură Madeleine cu furie. 

Acest fapt îi dovedea un lucru Vandei, că Timoleon nu 
hotărâse încă moartea ei şi că putea mânca fără teamă de a 
fi otrăvită. 

Pe când Pâtissier îi dezlega mâinile, Madeleine 
deschisese coşul şi îl pusese lângă lanterna pe care o avea 
în mână. 

Lumina puse guzganii pe fugă. 

Făcând din nou apel la energia şi forţa pe care le poseda, 
Vanda îndură înjurăturile Madeleinei şi mâncă cu poftă, ca 
şi cum ar fi fost la ea acasă. 

Hrana ce i se adusese era foarte bună. 

Pe când se hrănea, Pâtissier şi Madeleine nu conteniră 
cu insultele. 

Mâncă, fără să le răspundă şi nici nu-i privi măcar. 

Reuşi să ascundă sub dânsa o bucată de slănină din ceea 
ce i se adusese. 


După masă cei doi mizerabili îl legară din nou mâinile şi 
plecară. 

Pentru a doua oară, Vanda se află cufundată în întuneric, 
cu mâinile şi picioarele strâns legate. 

Dar pe când mânca cu multă poftă şi pe când Pâtissier şi 
Madeleine o insultau cu multă patimă, Vanda privise în jurul 
ei. 

Ea observă mai multe găuri în pereţi, iar sus una mai 
mare... 

Atunci îi veni gândul evadării. 

Cei doi mizerabili o lăsaseră cu spatele lipit de unul din 
pereţii carierei. 

Ea se lungi singură la pământ. 

Se culcă pe spate, astfel ca mâinile să i se afle în contact 
cu pământul. 

Tot pipăind, mâinile dădură peste bucata de slănină. 

Cu greu unse cu bucata de slănină frânghia cu care-i 
erau legate mâinile. 

Apoi, cu vioiciunea ce-i era caracteristică se sculă în 
picioare. 

Lumina dispăruse şi guzganii reapăruseră. Vanda îi simţi 
învârtindu-se în jurul ei şi certându-se pentru firimiturile de 
pâine căzute la pământ. Curând simţi că unii se agăţaseră 
de rochia ei. Dar ea nu se mişcă spre a-i goni. 

Atraşi de mirosul slăninii ce exala din frânghie, guzganii 
se urcară până la mâinile ei. 

Cu degetele rămase libere fu obligată să ucidă doi 
guzgani, care o muşcaseră. 

Dar alţi doi începură să roadă frânghia, şi Vanda aştepta 
cu nerăbdare, suportând hidosul contact, în speranţa că va 
profita de opera lor distructivă. 

În fine, se scutură cu putere. Guzganii fugiră. 

Frânghia, pe jumătate roasă, se rupse. 

Mâinile Vandei erau libere! 

A dezlega frânghia cu care-i erau legate picioarele a fost 
pentru dânsa treabă de un minut. 


De aici înainte se putea ajuta de membrele ei şi putea să 
se apere contra guzganilor. 

Vanda era însă tot prizonieră şi cufundată în întuneric. 

Deodată auzi chiţăituri ascuţite. 

Erau guzganii care fugeau, ca şi cum ar fi fost surprinşi 
de un inamic neaşteptat. 

Vanda înălţă capul şi văzu în colţul carierei două puncte 
luminoase, ca nişte cărbuni aprinşi. 

Erau ochii unui tigru sau ai unei pisici. 

Vanda nu sesiză dintru început. 

Dar pricepu că poate cerul îi trimitea un ajutor. 

Capitolul XLIX. 

Cele două puncte luminoase nu statură mult timp 
nemişcate. 

Deodată se agitară şi făcură o săritură. 

În acelaşi timp Vanda auzi un țipăt ascuţit. 

Era un guzgan care fusese prins. 

Vanda făcu, fără voie, o mişcare. 

Pisica, căci era o pisică, o rupse la fugă. 

O văzu sărind şi, urmărind cu privirea în direcţia acelei 
priviri care strălucise ca nişte cărbuni aprinşi, pricepu că 
pisica urca pe pereţii carierei. 

La o oarecare înălţime pisica se opri. 

Vanda făcu un pas înainte. 

Pisica urcă şi mai sus. 

Mai făcu un pas şi deodată cei doi ochi dispărură. Vanda 
începuse să se obişnuiască cu întunericul ce o înconjura. 

Chiar după ce pisica dispăruse, ei i se păru că vede 
drumul urmat de dânsa. 

Cu mâinile întinse, se îndreptă spre locul unde dispăruse 
pisica. 

Pereţii încăperii nu erau netezi. 

Nu mai încăpea nici o îndoială, era locul pe care ea, la 
lumina lanternei lui Pâtissier, observase găuri destul de 
adânci pentru a-şi putea introduce mâinile şi picioarele. 


Locul pe unde dispăruse pisica era tocmai gaura pe care 
o observase şi pe unde putea trece un corp omenesc. 

Pentru Vanda începu o muncă cu totul ciudată: aceea de 
a escalada o stâncă în mijlocul celui mai desăvârşit 
întuneric. 

Mâinile ei întâlniră o crăpătură şi se agăţară, pe când 
picioarele ei căutară un loc de sprijin. 

Puțin câte puţin, cu o răbdare foarte mare, Vanda ajunse 
la oarecare înălţime. 

Calea urmată de pisică se afla înaintea ochilor ei şi dânsa 
avea impresia că vede încă urma luminoasă pe care o 
zărise. 

Pe măsură ce urca, găurile din perete se înmulţeau şi 
urcarea devenea mai lesnicioasă. 

Deodată Vanda simţi o răsuflare în părul ei, înălţă capul 
şi revăzu cei doi ochi strălucitori. 

Era pisica; oarecum se familiarizase cu ea şi revenise. 

„Ah! lată-te!” zise Vanda. 

Glasul ei o sperie şi pisica dispăru din nou. 

Vanda pricepu că ajunsese la gaura pe care o observase. 

În fine, urcându-se încă puţin, simţi aer rece. În acelaşi 
timp zări cei doi ochi, la o mare distanţă, în direcţia 
orizontală. 

Urcându-se încă, se pomeni într-un fel de canal. Atunci 
bătu din palme. 

Pisica fugi şi, după ce dispăru, Vanda văzu o lumină la 
extremitatea canalului. 

Oare de unde provenea lumina? 

Vanda avu o speranţă. Poate era o ieşire necunoscută de 
Timoleon. 

Poate că-şi va recăpăta libertatea. 

Strecurându-se târâş prin canal, ea înainta, ţinând 
mâinile întinse. 

Vanda nu se înşelă decât pe jumătate. 

Lumina pe care o vedea era lumina zilei. Dar pentru că 
acel canal făcea o cotitură, Vanda nu vedea decât reflexul 


acelei lumini. 

Când ajunse la o cotitură, zări o lumină mai puternică. 
Ea văzu atunci destul de distinct, la vreo zece paşi în faţa ei, 
o gaură pe unde pătrundea lumina şi pe unde trebuie să fi 
ieşit pisica. 

În acelaşi timp canalul se lărgea tot mai mult şi Vanda nu 
mai fu obligată să înainteze pe brânci. 

Ea ajunse până la acea gaură şi-şi dădu seama că dădea 
într-o altă carieră, care n-avea acoperiş, căci se vedea 
lumina cerului. 

Numai că acea gaură era prea mică pentru ca un corp 
omenesc, oricât de subţire ar fi fost, să poată trece. 

Vanda recunoscu cu disperare că aceasta era opera 
naturii, nu a oamenilor şi că era făcută într-o stâncă, dură. 
Or ea nu avea nici o unealtă, nici un cuţit, nici vreun alt 
instrument care să-i permită să spargă această stâncă. 

Tot ceea ce putea face era să privească în carieră, al 
cărei sol era aproape la nivelul găurii. 

Ea văzu o grămadă de cenuşă, o oală spartă şi două sau 
trei scânduri într-un colţ. 

Era o dovadă că acea carieră era locuită uneori. De cine? 

Fără îndoială de hoţi sau vagabonzi, care se refugiau 
aici. 

Şi Vanda îşi spuse: „Dintr-un moment într-altul, ei pot 
veni... Am să le vorbesc... am să le făgăduiesc bani.” 

Trecură mai multe ore. 

Vanda tot aştepta, aspirând cu voluptate aerul curat care 
pătrundea de afară. 

De altfel ea scăpase de guzgani şi asta era mult. Lumina 
slăbea încetul cu încetul. Vanda pricepu că se însera. 

Apoi lumina dispăru cu totul, se înnoptase. 

Un moment Vanda se gândi să coboare din nou în cariera 
unde fusese închisă, de teamă ca Timoleon şi tovarăşii săi să 
nu revină. 

Dar deodată auzi un zgomot şi rămase nemişcată. 

Era un zgomot de paşi. 


Curând văzu agitându-se o formă neagră şi o voce aspră 
murmură: 

— Numai să mai fie foc. 

Vanda ghici că oaspetele necunoscut, pe care ea îl 
aşteptase cu nerăbdare, răscolea prin cenuşă, spre, a găsi 
un cărbune încă aprins. 

Într-adevăr, puţin după aceea auzi un suspin de uşurare 
şi, la lumina cărbunelui ce se aprindea, Vanda zări o faţă 
oribilă. 

Capitolul L.. 

Cine era fiinţa cu faţa aceea oribilă pe care o zărise 
Vanda? 

Înainte de a vă spune, să revenim la Timoleon, pe care l- 
am lăsat singur cu sir James Niwely aflat în letargie. 

Timoleon îi dăduse două ordine lui Pâtissier. 

Primul, s-o găsească pe femeia numită Philippette şi s-o 
trimită la dânsul. 

Al doilea să revină noaptea următoare la aceeaşi oră. 


Odaia în care sir James se afla era foarte departe de uşa 
apartamentului şi, prin urmare, de scară, pentru ca, dacă 
englezul deschidea ochii, Timoleon să aibă timp să-l 
oprească să strige ori să-şi manifeste prea zgomotos 
surprinderea când îi va explica unde se află, înainte de a fi 
auzit de cineva de-al casei. 

Această situaţie îl puse pe Timoleon în situaţia de a nu 
mai părăsi apartamentul. 

Altfel, în lipsa lui, dacă baronul şi-ar fi revenit în fire şi s- 
ar găsi singur, într-un loc necunoscut putea să facă un 
zgomot infernal şi totul putea fi descoperit. 

Timoleon, foarte preocupat de această idee, uitase să-i 
spună lui Pâtissier că trebuie în aceeaşi seară şi la aceeaşi 
oră să-i ducă de mâncare Vandei. 

Timoleon încuiase bine uşa, de teama unei surprinderi, 
apoi se instalase lângă pat, cu privirea aţintită asupra 
baronului şi în aşteptarea Philippettei. 

Dacă vă amintiţi, Philippette era acea cerşetoare bătrână 
care îi servise odinioară domnului de Morlux drept 
mesageră, lăsându-se arestată şi ducând la Saint-Lazare 
otrava destinată Antoinettei. 

Philippette n-avea domiciliu; ea se culca oriunde, dar o 
puteai întâlni iarna la orele şase dimineaţa şi vara la orele 
patru în vreo cârciumă de lângă Hale. 

Pâtissier ştia foarte bine asta şi nu consumă mult timp 
căutând-o. 

La orele zece dimineaţa Philippette sosea în strada Vert- 
Bois cu informaţii pozitive. 

Ea ştia că Timoleon avea un birou de plasare. Timoleon îi 
deschise uşa şi se încuie cu dânsa. 

— Ce faci acum? Îi zise el. 

— Acelaşi lucru, răspunse dânsa. Dar timpurile sunt 
grele. 

— Unde stai deocamdată? 

— Săptămâna trecută, m-am culcat la „Carrieres 
d'Amerique”. 


— Şi... acum? 

— Acum, pentru că poliţia a făcut o descindere 
săptămâna trecută, mă culc la Pantin. 

— Ah! Ah! Zise Timoleon, în ce carieră? 

— Într-una unde nu vine încă nimeni. lacă, trei nopţi de 
când fac foc acolo şi nimeni n-a venit să-mi ţină de urât. 

— Unde e cariera asta? 

Vă închipuiţi că Timoleon a primit-o pe Philippette în 
odaia din faţă, aşa că ea nu l-a văzut pe sir James. 

Timoleon luă o bucată de cretă şi desenă un fel de hartă 
geografică. 

Era planul văii din Montfaucon şi Pantin. 

— lată, zise el, priveşte aici. 

— Mă pricep la asta, răspunse Philippette. 

Timoleon făcu un punct, care trebuia după el să indice 
locul exact al unei cariere. 

— Aici e? Întreabă el. 

— Nu. 

Făcu un alt punct. 

— Aici? 

— Nu, dar e alături. 

— Atunci, zise Timoleon, a cărui faţă se întunecă, trebuie 
să fie acolo. 

— Da, răspunse Philippette. 

— N-ai văzut o gaură în stâncă? 

— Nu m-am uitat. 

— Te-ai culcat acolo ultimele trei nopţi la rând? 

— Da. 

— Şi n-ai auzit nici un zgomot? 

— Niciunul. 

— Ciudat, zise Timoleon. Aş fi putut paria că ai auzit 
nişte ţipete de femeie chemând într-ajutor. 

— De unde să fi venit aceste strigăte? 

— De sub pământ. 

— N-am auzit nimic, reluă Philippette. Apoi, noaptea, 
sunt foarte obosită. 


— Şi beată... 

— Nu zic nu, moşule. 

— De aceea ai somnul greu. 

— Aşa e. 

— Dacă vrei să facem o afacere, zise Timoleon, nu 
trebuie să bei. 

— Multă vreme? 

— Nu, numai două zile. 

— E cam mult, suspină Philippette. 

— Da, dar vei câştiga ceva galbeni. 

— Bine, am să beau apă. Ce trebuie să fac? 

Timoleon avea bucata de cretă încă în mână. 

— lată, zise el, priveşte bine. 

— Da. 

— Aici trebuie să se afle o grădină părăsită. 

— Da, e adevărat. 

— În această grădină este un puț acoperit cu scânduri. 

— Îl văd aici. 

— Între acest puț şi cariera în care te-ai culcat, se află o 
altă carieră, în care intri prin puț, şi în carieră se află o uşă 
încuiată cu cheia. 

Philippette asculta cu multă atenţie; făgăduiala banilor o 
înviorase şi-i stimulase perspicacitatea. 

— În această carieră se află o crăpătură: această 
crăpătură se continuă printr-un canal subteran, până la 
cariera unde te-ai culcat. Căutând bine, vei găsi o gaură 
largă cât mâna. 

— Bun. 

— Nici un om, nici o femeie n-ar putea trece pe acolo şi 
stânca e aşa de tare, încât abia după două zile de muncă s- 
ar putea lărgi gaura. 

Philippette continua să asculte. 

— În cariera, care are o uşă ce se încuie, am închis o 
femeie. 

— Ah! 

— E sigur că această femeie va striga, iar tu ai s-o auzi. 


— Şi nu voi spune nimic. 

— Din contră, vei pleca din cariera ta şi vei cobori în puț. 
Uşa e închisă şi nu vei putea s-o deschizi. 

— Atunci la ce bun să cobor? Întrebă Philippette. 

— Ca să încerci s-o zgâlţăi. 

— Bine! 

— lar femeia închisă înăuntru, care are braţele şi mâinile 
legate, va face apel la tine, îţi va da poate o însărcinare... să 
te duci să cauţi pe cineva în strada Saint-Lazare. 

— Şi mă duc? Întrebă Philippette. 

— Desigur. 

— Dar să vin să-ţi spun? 

— Nu aici, dar mâine vii la colţul străzii, pe la orele 7 
dimineaţa. 

— Şi apoi? 

— Apoi te duci acolo unde-ţi spune femeia aceea. 

— Asta-i tot? 

— Da, tot. 

— Dumneata ai închis-o pe femeie? 

— Da. 

— Şi vrei ca altul să-i dea drumul? 

— Desigur. 

— E ciudat, zise bătrâna. Nu pricep nimic. 

— Nu-i nevoie să pricepi, răspunse Timoleon. 

Şi o concedie pe Philippette. 

Apoi, după plecarea ei, murmură: „Sper că în treizeci şi 
şase de ore să-l am în mână pe Rocambole”. 

Capitolul LI. 

Era, desigur, după cum aţi ghicit, faţa Philippettei care 
se vedea din fundul carierei. 

Philippette se ţinuse de cuvântul dat lui Timoleon; ea nu 
băuse toată ziua decât apă, prin urmare, ducându-se la 
carieră, era stăpână pe toate facultăţile ei. 

Philippette fusese o fată de moravuri uşoare în tinereţea 
ei, o femeie de încredere la vârsta maturității şi hoaţă la 
bătrâneţe. 


Cât timp fusese o putere misterioasă la Paris, adică cât 
timp, ca agent de poliţie, avusese putere asupra hoţilor, 
Timoleon n-avusese pe nimeni mai credincios ca această 
femeie. 

După lupta înverşunată pe care poliţia o duce contra 
hoţilor s-ar putea crede că aceştia sunt nişte inamici teribili. 

Ar fi o greşeală să se creadă aşa ceva. 

Hoţii, toţi aceşti oameni trăiesc din tâlhărie, n-au decât o 
ambiţie; ca mai curând sau mai târziu să intre în serviciul 
poliţiei. 

Trecuse mult timp de când Timoleon nu mai apelase la 
Philippette. 

Acesta nu era însă un motiv ca dânsa să nu-l servească 
cu şi mai mult devotament. 

Ea nu ştia nimic de nenorocirile lui; nu ştia că 
Rocambole îl zdrobise cu totul şi că fusese izgonit din 
poliţie. 

Faptul că Timoleon se afla într-un apartament pe strada 
Vert-Bois, transformat în birou de plasare, era pentru dânsa 
dovada că el tot în urmărirea hoţilor se afla şi că întrebuința 
pentru asta hoţi în care avea încredere. 

Philippette era sătulă de puşcărie; ea petrecea în 
închisoare opt luni din douăsprezece, căci nimeni nu se mai 
ostenea s-o judece, ci era condamnată pe cale 
administrativă, când la două, când la trei luni, uneori chiar 
la 14 zile. 

Timoleon avea nevoie de dânsa şi-i dădea de lucru. 

Asta era o asigurare că va câştiga ceva bani şi că, nu va 
merge la puşcărie multă vreme. 

Făcând această judecată, Philippette ar fi trădat şi pe 
dracul, dar pe Timoleon nu. 

De aceea, ea nu băuse nimic, spre a fi stăpână pe 
facultăţile sale. 

Philippette fusese o femeie foarte inteligentă şi era încă 
dacă beţia n-o abrutiza. Astfel ea pricepuse foarte bine 
planul topografic schiţat de 'Timoleon cu creta. 


Îşi dădea exact seama de situarea găurii din stâncă, de 
canalul subteran săpat între cele două cariere, poate de 
natură, de posibilitatea de a auzi ţipetele de disperare ale 
femeii îngropate acolo de vie. 

Venind la acel azil părăsit unde timp de trei zile îşi 
petrecuse noaptea, Philippette trecu pe lângă zidul în 
ruine; pe lângă puţul acoperit cu scânduri şi pe lângă 
grădina părăsită. 

Sosind la carieră, se aşteptă să audă ţipete. Dar nu auzi 
NIMIC. 

De altfel, se făcuse noapte, şi întunericul cel mai adânc 
domnea în carieră. 

Vanda, nemişcată de cealaltă parte a găurii, îşi reţinea 
răsuflarea, în vreme ce Philippette aţâţa focul. 

Această femeie nu-i era necunoscută. 

Unde o văzuse? lată de ce nu-şi putea aminti. 

După ce ezită un moment, Vanda se hotări să facă apel la 
dânsa. 

Începu mai întâi să tuşească. 

La acest zgomot, Philippette tresări şi înălţă capul. 

— E cineva acolo? Întrebă ea mirată. 

— Da, răspunse Vanda, o sărmană femeie care moare de 
foame. 

Philippette luă un lemn aprins şi se apropie de gaură. 
Torța improvizată lumină faţa Vandei. 

— Cine eşti? Întrebă Philippette. 

— 'Ţi-am spus, o femeie închisă aici şi care moare de 
foame. 

În acelaşi timp, Vanda o privea pe Philippette cu acel aer 
melancolic şi dominator care avea, ca şiţelal lui 
Rocambole, o oarecare putere magnetică. 

Philippette avea mult sânge rece. 

În acel moment ea pricepu totul. 

Femeia pe care o zărea era aceea închisă de Timoleon şi 
care reuşise să se dezlege. 


Asta era cu atât mai verosimil cu cât Vanda scosese 
mâinile pe gaură, şi făcu să se vadă semnul făcut de 
frânghie pe ele. 

Şi Philippette cu un aer cât se poate de uimit şi de naiv, 
zise Vandei: 

— Dar cum de te afli acolo? Prin gaura asta n-ai fi putut 
trece. 

— Nu, zise Vanda. Am. Fost închisă într-o carieră plină 
de guzgani. Aceştia au ros frânghia cu care eram legată şi 
mi-am recăpătat libertatea mişcărilor. Apoi am găsit o 
deschizătură şi am ajuns aici. Speram să pot ieşi. Dar, după 
cum spui, gaura aceasta e prea mică. 

— Şi cine te-a închis, drăguţa mea? 

— Oamenii care mă urăsc. 

— Şi ce plan aveau cu tine? 

— Să mă lase să mor de foame... 

— Mititica! 

Philippette avea o bucală de pâine în buzunar pe care o 
scoase şi-o întinse Vandei. 

— Nu vei muri în noaptea asta, zise ea. Dar nu există 
vreun mijloc, să te scap de aici? 

— Eşti bătrână, zise Vanda şi nu ai destulă putere 
singură, căci uşa carierei unde sunt închisă e foarte masivă. 
Dar n-ai vrea să te duci să-l cauţi pe amantul meu? 

— Ah! Ai un amant? 

— Da, care e bogat, şi care-ţi va da atâta aur, încât să ai 
cu ce trăi tot restul vieţii dumitale. 

Philippette tresări. 

În acelaşi timp o amintire trecu prin mintea Vandei. Ea 
era îmbrăcată în aceeaşi rochie cu care fusese răpită. N-o 
căutaseră. Prin buzunare şi trebuia să aibă încă punga în 
care se aflau câteva piese de aur. Philippette murmură cu 
lăcomie: 

— Ah! Mi se va da mult aur. 

— Da, răspunse, regăsindu-şi punga. 

Capitolul LII. 


Philippette privi cu lăcomie. 

Vanda deschise punga şi-i arătă bătrânei femei trei piese 
de aur. 

Philippette întinse repede mâna. Dar Vanda şi-o retrase, 
spunând: 

— Oh! Nu acum! 

Vanda redevenise Vanda, adică femeia plină de răbdare, 
de sânge rece şi de inteligenţă. 

— Ascultă-mă, zise ea. 

— Vorbeşte, răspunse Philippette, care uitase în acel 
moment recomandările lui Timoleon. 

— Vezi doar că nu sunt o cerşetoare şi că am aur. 

— Desigur, zise Philippette. 

— Amantul meu e milionar. 

— Adevărat? 

— Îţi va da cincizeci de poli, îndată ce voi fi eliberată. 

— Cincizeci de poli, răspunse Philippette emoţionată. 

— Chiar două sute, adăugă Vanda. 

Philippette nici nu se mai gândea la Timoleon, care-i 
făgăduise zece poli. 

— Spune, drăguță, unde e amantul dumitale, căci vrei, 
desigur, să mă duc la dânsul? 

— Da. 

— Unde e? 

— In Paris, str. Saint-Lazare, numărul 52. 

— Cum se numeşte? 

— Ele rus, maiorul Avatar. 

— E un nume ciudat, dacă-l voi uita? 

Vanda smulse o foaie din carnetul pe care-l avea în sân 
şi-i spuse Philippettei: 

— Apropie lemnul acela aprins. 

Ea scoase un creion şi scrise numele de Avatar şi 
cuvintele: str. Saint-Lazare, numărul 52; apoi adăugă: 
„Urmeaz-o pe această femeie”. 

— lată! Zise ea, du-te repede. 

— Dar... observă Philippette, dacă nu-i acasă? 


— Vei găsi desigur, un servitor, un om înalt şi bătrân. 

— Ah! 

— Care va şti unde e şi care te va conduce la el. 

— Bine, zise Philippette, mă duc. 

Apoi, aruncând tăciunele şi întinzând mâna, zise: 

— Nu îmi dai una din acele monede de aur? 

— Nu, răspunse Vanda. 

— De ce? 

— Fiindcă o vei cheltui pe drum la toţi cârciumarii şi vei 
fi beată când vei sosi la amantul meu. 

— Asta se poate! Zise eu naivitate Philippette. 

— Când te vei întoarce, adăugă Vanda, îţi voi da tot ce 
am la mine, afară de aceea ce-ţi va da amantul meu. 

— Bine, răspunse Philippette, care în sinea ei luase o 
hotărâre. 

Aerul ei de francheţă, nu-i stârni nici cea mai mică 
bănuială Vandei. 

Apoi, luând hârtia, adăugă: 

— Mă duc repede. 

— Ce oră e acum? Întrebă Vanda. 

— Aproape unsprezece noaptea. 

Vanda respiră uşurată. 

Nu i se adusese de mâncare. 

Nimeni nu va mai veni de acum încolo. 

Dacă Timoleon, Madeleine şi Pâtissier ar fi venit ca în 
ajun, era de presupus că aveau să observe dispariţia ei, s-o 
caute şi de bună seamă, ar fi găsit-o sub canalul subteran în 
care se refugiase. 

Astfel că după ce plecă Philippette, Vanda începu, să 
spere. 

În acest timp, Philippette ieşise din carieră. 

Ameţită un moment de vederea pieselor de aur şi de 
făgăduielile Vandei, plecase la drum pe gânduri, dar când fu 
afară îşi aminti de Timoleon. 

Ce să facă? 


Timoleon îi spusese: „Ile aştept mâine dimineaţă, cum se 
va lumina de ziuă, la colţul străzilor Saint-Martin şi Vert- 
Bois, şi vei avea zece napoleoni”. 

Vanda, la rândul ei, îi spusese: „Aleargă la amantul meu 
din strada Saint-Lazare, şi ţi se va da două sute de 
napoleoni.” 

Trebuia să nu ezite nici o clipă în faţa unei asemenea 
disproporţii. 

Cu toate acestea, Philippette ezită. 

Pentru ea, 'Timoleon reprezenta poliţia. 

Poliţia atotputernică care putea s-o trimită la închisoare 
şi să-i confişte cei două sute de napoleoni, înainte să fi avut 
timp să-i ascundă. 

Şi Philippette, după ce făcu vreo sută de păşi, se opri 
murmurând: „lată o situaţie foarte încurcată!” 

Dar pe când ea gândea astfel, o umbră neagră se mişcă 
lângă dânsa. 

Philippette făcu un pas înapoi. 

Umbra înainta şi o strigă: 

— Philippette! 

Era vocea lui Timoleon. 

Acesta avea o ţigară în gură şi fuma liniştit. 

Philippettei i se făcu frică. 

— Ah! Zise ea, ţi-era teamă să nu te trădez? 

— Nu, zise 'Timoleon, dar mi s-a întâmplat un lucru la 
care nu mă gândeam şi care mi-a permis să ies. Atunci, am 
venit pe aici. Ei bine, ai auzit-o ţipând? 

— Am auzit chiar ceva mai mult. 

— Adică? 

— Mititica mi-a vorbit. 

— Ah! 

— Şi am văzut-o. 

— Asta nu e cu putinţă. Tu n-ai putut să treci prin gaură. 

— Nu, dar ea a venit până la gaură. 

— Ea! 

— Da, căci guzganii i-au ros frânghiile. 


— Ei bine? Zise Timoleon încruntând sprâncenele. 

— Şi mi-a făgăduit mulţi bani dacă o eliberez. 

— Nu mai spune! 

— Două sute de napoleoni. 

Timoleon îşi schimbă repede atitudinea. 

— Ce-ai spus? Întrebă Philippette mirată. 

— Nu câştigam decât treizeci de napoleoni ca s-o 
închidem. Acum avem un câştig mai bun. 

Philippette crezu că pricepe. 

— Atunci zise ea, trebuie să mă duc? 

— Unde? 

— Să înştiinţez pe amantul ei, în strada Saint-Lazare nr. 
52. Am un bilet pentru dânsul. 

Şi-i arătă hârtia scrisă de Vanda. 

— Ia să vedem, zise Timoleon. 

Luă hârtia şi la lumina ţigării, citi. 

Capitolul LIII. 

Cum se face că Timoleon, care nu avea voie să-l 
părăsească pe sir James, se afla în acel moment la carierele 
din Pantin? 

N-avusese încredere în Philippette sau se petrecuse un 
eveniment neaşteptat? 

Această din urmă variantă era mai plauzibilă, căci 
Timoleon nu i-ar fi acordat încredere Philippettei fără s-o fi 
cunoscut-o de multă vreme. 

Evenimentul neaşteptat, era că brusc sir James îşi venise 
în fire şi deschisese ochii. 

Aceasta se petrecuse cu vreo două ore în urmă. 

Toată ziua 'Timoleon stătuse închis în casa din strada 
Vert-Bois, dând mereu la o parte perdelele patului, spre a 
se uita la englez, care avea înfăţişarea unui cadavru. 

Totuşi, făcând apel la amintirile sale, Timoleon îşi spunea 
că Antoinette Miller, care fusese desigur adormită prin 
acelaşi procedeu, nu se deşteptase decât după trei zile. 

Însă, calculând bine, Timol&on nu găsea că trecuseră 
doar treizeci şi şase de ore. 


Nu era însă exclus ca organismul unui om mai robust să 
iasă din catalepsie mai repede. 

În vreme ce Timoleon făcea aceste reflecţii, auzi deodată 
un suspin. 

Odaia nu era decât slab luminată printr-o lumânare pusă 
pe noptieră. 

Timoleon tresări şi se aplecă spre sir James. 

Buzele, până atunci strânse ale englezului, se deschiseră 
deodată. 

El îi puse mâna pe inimă. 

Inima începuse să bată. 

Îşi revenea deci la viaţă. 

Timoleon nu mai ezită. 

El turnă câteva picături de oţet într-o farfurioară, înmuie 
colţul batistei şi începu să-i frece tâmplele. 

În acelaşi timp, îşi scoase peruca rămânând aşa cum se 
prezentase în casa lui sir James. Acesta deschise ochii şi-l 
privi. 

Timoleon se aştepta să-l vadă mai întâi uimit, după care 
să urmeze scena de recunoaştere. Nu fu însă aşa. 

Deschizând ochii, sir James începu să surâdă. 

— Ştiu cine eşti, zise el, ţi-am recunoscut vocea. 

Timoleon, mirat peste măsură, făcu un pas înapoi. 

Sir James continuă: 

— Din clipa în care am căzut în catalepsie, un singur simţ 
mi-a rămas, auzul. Am auzit totul. 

— Într-adevăr? Exclamă Timoleon. 

— Prin urmare, urmă sir James, ştiu tot ce s-a petrecut, i- 
am auzit vorbind pe Vanda şi pe Rocambole. Apoi, am 
priceput că acesta din urmă m-a luat şi am reţinut cuvânt 
cu cuvânt convorbirea lui cu Milon, în trăsură. Mai ştiu că 
strada pe care ne aflăm se numeşte Vert-Bois; că în această 
casă se află Gipsy şi un tânăr numit Marmouset. Mai ştiu că 
am fost vârât într-un puț şi că tu m-ai scos de acolo. Pe când 
corpul meu era cu totul lipsit de simţire, sufletul şi mintea 
mea trăiau. 


Mirarea lui Timoleon creştea din ce în ce. 

În acest timp sir James reuşise să se scoale puţin din pat. 

— Acum, zise el, să stăm de vorbă, am auzit o convorbire 
pe care ai avut-o cu o femeie, pe care o numeşti Philippette, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Din această convorbire, ceea ce mă interesează pe 
mine, urmă sir James cu mult sânge rece, este că Vanda se 
află în puterea ta. 

— Da, zise Timoleon. 

— Ce vrei să faci cu ea? 

— Să mă servesc de dânsa spre a-l atrage pe Rocambole. 

— Ah! 

— Şi, în consecinţă, să-i suprim pe amândoi. 

— Când? 

— Aştept să te întremezi de-a binelea în acest scop. 

— Foarte bine, zise sir James cu o linişte sălbatică. Deci 
ai nevoie de mine. 

— Nu tocmai. 

— Poate doreşti să-mi faci cunoscute condiţiile tale. 

Şi sir James surâse. 

— Milord, răspunse Timoleon, ţi-am spus acum două zile 
că m-aş socoti destul de recompensat în ziua când 
Rocambole va fi mort. Cu toate acestea, sunt bătrân şi sărac 
şi dacă vrei să-mi asiguri bătrâneţile... 

— Ce sumă doreşti? 

— O sută de mii de franci. 

— Vei avea aceşti bani, zise sir James. Asta e totul? 

— Le vei da cât vei crede de cuviinţă şi acelora care m- 
au servit. 

— Vor fixa ei înşişi suma de care au nevoie. Asta-i tot? 

— Mai e ceva, zise Timoleon. Deoarece, când erai lipsit 
de viaţă, ai auzit tot ceea ce se petrecea în jurul dumitale, 
trebuie să fi priceput că această casă în care ne aflăm e 
plină de inamicii noştri. 

— Da. 


— De aceea e necesar să fim liniştiţi, să nu ne mişcăm 
până ce nu vom scăpa de Rocambole. 

— Desigur, zise sir James. 

— Teama să nu se întâmple ceva m-a determinat să stau 
lângă dumneata. Acum, însă, e momentul să trecem la 
treabă. 

— Cred şi eu, zise sir James. 

Se auzi o fluierătură în partea cealaltă a străzii. 

— Ah! Ah! Zise 'Timoleon. Acesta e Pâtissier. 

— Omul căruia i-ai dat întâlnire pentru diseară? 

— Da. 

— Explică-mi un lucru, zise sir James. 

— Care? 

— De ce i-ai cerut un butoi cu iarbă de puşcă. 

— Cum, zise cu răceală Timoleon, ca să-l azvârl pe 
Rocambole în aer. 

Şi, punându-şi peruca pe cap, adăugă: 

— Cred că e nevoie să ies în întâmpinarea lui Pâtissier. 

— Fă ce vrei, răspunse sir James. Eşti prea îndemânatic 
ca să nu te las să lucrezi după voia ta. 

Partea a doua. 

D. MILIOANELE ŢIGĂNCII 

(Les Millions de la Bohemienne) 

Capitolul 1 

— Să ne întoarcem la Rocambole, pe care l-am lăsat plin 
de temeri în casa de pe Champs-Elysees unde o lăsase pe 
Vanda în ajun. 

Pe Vanda, despre care i se spunea că ieşise din casă şi pe 
care el nu o găsea. 

Îi întrebă şi pe ceilalţi servitori, după cum îl întrebase şi 
pe valet. 

Toţi răspunseră acelaşi lucru. 

Li se dădură voie să iasă în ajun. Ei plecaseră înainte de 
ora zece, lăsându-i pe sir James şi pe Vanda în 
apartamentele lor. 

Când reveniseră, casa era goală şi uşile deschise. 


Rocambole ştia foarte bine ce devenise sir James Niwely. 

Dar unde era Vanda? 

Aceasta avea obiceiul de a executa întotdeauna punct cu 
punct instrucţiunile pe care i le dădea. 

Rocambole îi spusese: „Vei rămâne aici, căci mâine vom fi 
vizitaţi de milady şi trebuie să fie cineva care s-o 
primească.” 

Cum putuse dânsa să-şi părăsească postul? 

Rocambole era îmbrăcat, aşa cum trebuie să fie îmbrăcat 
un om de lume, un erou de roman, ca maiorul Avatar. 

EI îi chemă pe servitori şi le ţinu acest discurs: 

— Sunt prietenul intim al lui sir James Niwely, stăpânul 
vostru şi sunt tot aşa de îngrijorat ca şi voi de dispariţia lui. 
Prin urmare cum trebuie să-l regăsim, şi pe dânsul şi pe 
femeia care se aflau aici, vă veţi supune mie. 

Servitorii nu văzură nici un inconvenient în aceasta. 

Rocambole continuă: 

— Am grave bănuieli şi spre a ajunge la un rezultat bun, 
trebuie ca în cartier să nu se ştie nimic din ceea ce s-a 
petrecut aici. 

Servitorii făgăduiseră tot ceea ce cerea Rocambole. 

Acesta se aşeză pe un scaun şi aşteptă. După un sfert de 
oră sosi Milon. 

Rocambole îşi recăpătase nepăsarea şi se mărgini să-i 
spună lui Milon: 

— Cred că în momentul în care ne credeam cei mai tari 
am fost bătuţi. 

Milon deschise ochii mari. 

— Unde e Vanda? Reluă Rocambole. 

— Dar ea trebuie să fie aici... 

— Nu, n-a fost văzută de azi-noapte. 

Milon fu foarte neliniştit. 

— E de prisos să-ţi spun, reluă Rocambole, că a fost 
răpită. 

— Răpită! 


— Da. De cine? Asta trebuie să aflăm, iar până atunci 
urmează-mă. 

Şi-l duse pe Milon în budoarul Vandei. 

Era odaia în care sir James căzuse în stare de letargie în 
cursul nopţii. 

— Priveşte, zise Rocambole. Nu vezi aici urme de luptă? 
Pe parchet sunt urme de noroi. 

— Adevărat, zise Milon. 

— Vanda a fost răpită, continuă Rocambole, asta e sigur. 
La uşa de afară se află aceleaşi urme. În stradă am observat 
urme de trăsură. Vanda a fost desigur legată spre a fi 
transportată. 

— Să fie tot englezul care a dat lovitura? Observă Milon. 

— Nu poate fi dânsul, zise Rocambole, dar are oameni la 
ordinele sale, iar oamenii au executat un plan poate făcut 
mai dinainte. 

— Atunci, zise Milon, cum se face că englezul după ce a 
dat ordine, n-a aşteptat executarea lor şi a vrut s-o ucidă pe 
Vanda? 

Această observaţie, de o logică riguroasă îl uimi pe 
Rocambole. 

— Cu toate acestea, zise el, oamenii care au pătruns aici 
spre a pune mâna pe Vanda trebuie să fi fost de conivenţă 
cu sir James. Căci, fără asta, cum ar fi intrat aici? 

— Dar, răspunse Milon, dacă e aşa, stăpâne, atunci 
trebuie să presupunem că cel ce le-a deschis a fost sir 
James. 

— Da. 

— Atunci de ce n-au venit în ajutorul lui sir James când 
noi l-am răpit? 

— Aşa e, murmură Rocambole. Pe cine presupui atunci? 

— Pe acel german. 

— Maiorul Hoff? 

— Da. 

Rocambole păru că se gândeşte un moment. 


— Dacă ceea ce spui e adevărat, zise el, acest om n-a 
putut lucra singur. 

— E posibil. 

— E o femeie la mijloc, şi această femeie este milady. 

— Neîndoios, zise Milon. 

— Milady va veni aici. 

— Da, repetă Milon, deoarece sir James i-a dat întâlnire. 

Pe când Milon vorbea astfel, se auzi clopoţelul de la 
poartă sunând. 

Rocambole se duse până la fereastră şi zări un cupeu 
oprit la poartă. 

O femeie cobori şi intră repede în curte. 

Cu toate că avea un voal gros pe faţă, Rocambole o 
recunoscu imediat. Era milady. 

Alergând în sală îi spuse valetului: 

— Introdu pe această doamnă în salon şi roag-o să 
aştepte. 

Milady care se aştepta să fie primită de sir James Niwely, 
reprezentantul teribilului Ali-Remjeh, pătrunse în salon cu 
încredere. 

Abia se aşezase şi Rocambole intră. 

Milady îşi înăbuşi un țipăt de surprindere văzându-l, căci 
îl recunoscuse într-însul pe personajul care-i spusese că e 
amicul lui Lucien şi-o anunţase pe Marie Berthoud despre 
duelul tânărului om cu marchizul de Rouquerolles. 

— Cum, zise ea, dumneata aici, domnule? 

— Da, milady. 

— Cunoşti deci pe sir James Niwely? 

— El m-a însărcinat să te primesc. 

— Pe mine? 

Şi milady avu un gest de surprindere. Dar ea se linişti 
repede. 

— Fără îndoială, domnule, zise ea, sir James a fost silit să 
plece şi te-a însărcinat să mă rogi să-l aştept. 

— Nu tocmai, milady. 

Ea răspunse cu mirare: 


— Nu pricep. 

— Milady, reluă Rocambole, privind-o drept în ochi, sir 
James nu se află aici, ela trebuit să plece azi dimineaţă la 
Londra. 

— Atunci, zise ea, pot să mă retrag. 

— Mă rog, zise Rocambole, am împuterniciri de la sir 
James, ba, mai mult, de la Ali-Remjeh. 

La acest din urmă nume, milady tresări şi se ridică în 
picioare. 

— Ce spui dumneata? Întrebă emoţionată. 

— Am spus că sunt împuternicitul lui Ali-Remjeh. 

Milady îl privea speriată. 

— Asta nu trebuie totuşi să te mire, reluă Rocambole, că 
şeful sugrumătorilor din India are reprezentanţi 
pretutindeni. 

— Cum te numeşti dumneata? Întrebă ea. 

— Eu sunt maiorul Avatar... 

Acest nume răsună pentru prima oară la urechile lui 
milady. 

Rocambole continuă: 

— Milady, în două cuvinte te voi face să pricepi că îţi 
cunosc toate secretele. 

Ea continuă să-l privească cu nelinişte. 

— Tatăl copilului dumitale este Ali-Remjeh, urmă 
Rocambole. 

— Altceva? Zise ea. 

— Mâinile dumitale sunt pătate cu sângele tatălui 
dumitale. 

Ea deveni foarte palidă. 

— Apoi? Mai spuse ea. 

— În momentul de faţă, continuă Rocambole, între Ali- 
Remjeh şi dumneata există o comunitate de secrete care le 
face să i te supui. 

— Ce ordonă el? Întrebă ea cu supunere. 

— Îţi voi spune peste trei zile. 

— Ah! 


— Ieri ţi s-a dat voie să-ţi vezi copilul. 

— Da. 

— Şi l-ai văzut? 

— Da, l-am văzut! Răspunse ea cu entuziasm. 

— Peste trei zile, tot la această oră, mă vei găsi la dânsul, 
şi acolo vei afla ce vrea Ali-Remjeh. 

În aceiaşi timp, Rocambole făcu un gest care voia să 
spună: „Pentru astăzi întrevederea noastră s-a terminat.” 

Milady se ridică în picioare. 

Capitolul II. 

Maiorul Avatar o conduse pe mama lui Lucien cu cel mai 
mare respect. 

Când se aflau în curte, el îi spuse: 

— Încă un cuvânt, milady... 

— Te ascult, domnule. 

— Pentru tot Parisul sunt maiorul Avatar, iar pentru fiul 
dumitale sunt omul care i-a servit de martor. 

— Ei bine! 

— Dacă nu vrei să se întâmple vreo nenorocire fiului 
dumitale, milady, vei ţine secretă întrevederea noastră. 

— Oh! Zise milady, recomandarea este de prisos. Fiul 
meu nu trebuie să ştie... 

— Nu vorbesc numai despre fiul dumitale, zise 
Rocambole. 

— Dar despre cine? 

— Despre Frantz. 

La acest nume milady roşi foarte tare. 

— Ştii şi asta? Întrebă ea. 

— Ştiu totul, zise el cu linişte, de aceea bagă de seamă. 

Şi, oferindu-i mâna, o ajută să urce în trăsură. 

După ce milady a plecat, Rocambole se întoarse la Milon, 
pe care-l lăsase în budoarul Vandei. 

— Ei bine? Spuse acesta îngrijorat. 

— Această femeie credea că-l găseşte aici pe sir James. 

— Bine! 

— Şi nici măcar nu ştia că Vanda există. 


— Atunci nici dânsa, nici complicii ei n-au dat lovitura? 

— Sunt convins de asta. 

Şi Rocambole gânditor, îşi luă capul în mâini. 

— Stăpâne, zise Milon, Wasilika a murit, sir James este în 
puterea noastră... Dacă cineva a putut răpi pe Vanda... 

— Ei bine? 

— Nu poate fi altul decât Timoleon. 

La acest cuvânt Rocambole tresări din cap până în 
picioare. 

— Oh! Zise el, ce nume ai rostit? 

— Numai el poate să te urască... 

— Pie. Dar el nu se află în Franţa. 

— Cine ştie? 

— Şi chiar de-ar fi, cum ar fi putut să dea de urma 
Vandei? 

— Nu ţi-a spus Vanda că noaptea trecută sir James a vrut 
s-o ucidă? 

— Ba da... 

— Cine dar, l-ar fi putut înştiinţa pe sir James despre 
trădarea Vandei, de care el încă dimineaţa era amorezat la 
nebunie? 

Un fulger teribil trecu prin ochii lui Rocambole. 

— Ah! Zise el, nenorocire lui, dacă a îndrăznit din nou să 
se amestece în afacerile mele! 

Milon dădu din cap. 

— Stăpâne, zise el, cred că Timoleon nu se teme de 
dumneata. 

— De ce? 

— Fiindcă nu mai are nimic de pierdut în ultima partidă 
pe care o joacă cu dumneata. 

— Ce vrei să spui? 

— Fata lui e moartă. 

Rocambole făcu un pas înapoi. 

— Eşti sigur de asta? Întrebă el. Şi de unde ştii? 

— Am aflat acest lucru în timpul şederii noastre la 
Londra. 


Rocambole rămase un moment pe gânduri. 

Milon îl smulse din reveria lui spunându-i! 

— Dacă e dânsul, zise el, n-avem nici un moment de 
pierdut. 

— Crezi? 

— Poate că a şi asasinat-o pe Vanda. 

Câteva picături de sudoare se iviră pe fruntea lui 
Rocambole. 

— Trebui s-o regăsim... trebuie să-l găsim pe Timoleon, 
adăugă Milon. 

— Mai întâi, trebuie să aşteptăm aici, zise cu răceală 
Rocambole. 

— Aici! 

— Fără îndoială. Dacă Timoleon a răpit-o pe Vanda, el 
era complicele lui sir James. 

— Crezi? 

— Şi va reveni în speranţa că-l va găsi. 

— Ai dreptate, zise Milon; dar dacă, în acest timp... 

Şi vocea lui Milon tremura. 

— Vei rămâne aici, zise Rocambole. 

— Şi dumneata, stăpâne? 

— Eu mă voi sili să găsesc urma Vandei. 

Poliţia, oricât de puternică ar fi, adesea nu reuşeşte în 
investigaţiile sale, dacă nu are un punct de plecare. 

Rocambole era, desigur, la fel de îndemânatic ca cea mai 
bună poliţie din lume; l-am văzut de atâtea ori la lucru. 

Dar de astă dată îi lipsea cu totul punctul de plecare. 

Milon îi vorbise despre Timoleon, dar asta nu era decât o 
presupunere, nu o certitudine. 

Desigur că Vanda fusese într-adevăr răpită, nimic nu 
dovedea că Timoleon era răpitorul. 

Trebuia deci să fie cu băgare de seamă spre a nu se 
rătăci în investigaţii lungi şi infructuoase; căci singura cale 
de urmat era căutarea firului conducător, care răspundea la 
numele de Vanda. 


Rocambole se adresă unui comisionar ce staţiona la 
colţul aleii Gabriolee. 

Comisionarul, susţinu că în cursul nopţii precedente, pe 
la miezul ei, pe când el ieşea dintr-o cârciumă, văzuse o 
birjă stând la mijlocul aleii Marignan; că, puţin după aceea, 
birja trecuse pe lângă dânsul şi auzise pe unul ce stătea 
lângă birjar, spunându-i: 

— Mergem la Romainville. O vei lua pe bulevardele de 
centură. 

Dar comisionarul nu se gândise să se uite în trăsură. 

Această informaţie era prea vagă pentru ca Rocambole 
să poată trage vreun folos dintr-însa. 

Pe când el se depărta, comisionarul îl rechemă şi 
adăugă: 

— Cred că felinarele erau roşii şi că cei doi cai erau 
pereche. Unul era negru şi celălalt roib. 

Aceste două culori sunt foarte comune la trăsurile de 
piaţă. 

Totuşi Rocambole spuse: „Au trebuit să ia trăsura de la 
una din staţiile vecine; să căutăm. 

Se afla o staţie de trăsuri, chiar pe Champs-Elysees. 

Rocambole se îndreptă într-acolo. 

Trăsura din faţă avea doi cai la fel cu cei descrişi de 
comisionar. 

Rocambole observă că, deşi trăsura fusese spălată, avea 
încă pe spate noroi galben, care nu era asemenea noroiului 
de pe străzile Parisului. 

Aceasta trebuie să fi fost trăsura care a făcut o excursie 
nocturnă. 

Rocambole deschise uşa şi birjarul, care moţăia pe 
capră, se deşteptă. 

— Cu ora, zise Rocambole. 

— Unde mergem? Întrebă birjarul, supărat că fusese 
deşteptat din somn. 

Rocambole îl privi cu severitate şi cu ochiul investigator 
pe care-l posedă numai agenţii de poliţie. 


— Mergem la prefectură, răspunse el. 

Birjarul se arătă foarte surprins. 

— Ei bine! Zise Rocambole, dorm şi caii? 

Birjarul luă hăţurile şi dădu bici cailor. Trăsura porni. 

Pe când coborau Champs-Elysees, Rocambole lăsă 
geamul din faţă şi-l trase pe birjar de haină. Acesta întoarse 
capul. 

— Mergem la prefectură, zise Rocambole, şi cursa ar 
putea fi cu mult mai lungă decât crezi tu. 

— De ce? Întrebă birjarul. 

— Ai face poate mai bine să mă conduci la Romainville. 

La acest cuvânt, birjarul nu putu să se stăpânească şi se 
sperie. 

— Bine! Zise Rocambole, văd că m-ai priceput. Opreşte 
puţin. 

Şi când birja se opri, Rocambole se dădu jos şi se urcă pe 
capră. 

— Avem de vorbit puţin, camarade! 

Birjarul era aşa de încurcat, încât atitudinea lui confirmă 
pe loc bănuielile lui Rocambole. 

Acesta adăugă scoțând o ţigară din buzunar. 

— Îmi place să fumez la aer, mergi înainte. 

Capitolul III. 

Dintre oamenii supuşi mai direct autorităţii poliţieneşti, 
birjarul are mai multă frică, fiindcă poate, e mai vinovat. 

Faptul divers din ziare anunţă uneori că un birjar cinstit 
a adus la poliţie o pungă găsită în trăsura lui; dar nu se 
pomeneşte nicicând dacă birjarul a fost grosolan şi brutal. 

Când birjarul calcă un om, dă bice cailor şi dispare. 
Birjarul nemulţumit de bacşişul ce i se dă îl înjură pe 
călător. 

Cu toate acestea, ei au o mare frică de poliţie. 

Acela lângă care se urcase Rocambole crezu că vede 
într-însul un înalt reprezentant al autorităţilor. 

De aceea el tăcu chitic când îl văzu urcându-se pe capră. 

Rocambole îi spusese: 


— Nu-i nevoie să mergi aşa repede. Dacă nu te conduc la 
prefectură, e fiindcă mai avem timp. În caz contrar vom 
câştiga timpul pierdut. 

Între timp, birjarul, stăpânindu-se puţin, încercă să fie 
îndrăzneţ. 

— Eşti un om foarte ciudat! Zise el. 

— Crezi? 

— Drace! Nici nu ştiu unde vrei să mergi. 

— Asta depinde de mine. 

— Trebuie să cred, adăugă birjarul, că vrei să iei aer, aşa 
de dimineaţă, şi să-ţi fumezi ţigara? 

— Întâi asta... 

— Şi că ţi-e egal unde mergem? 

Dar Rocambole se uită la dânsul liniştit şi rece. 

— Dragul meu, zise el, dacă vrei să mă iei peste picior, şi 
să faci pe şiretul, te anunţ că încerci în zadar. În două 
cuvinte te voi pune la curent. 

— Să auzim! Zise birjarul. 

— Dacă te voi duce la prefectură, vei sta acolo până ce 
afacerea ta va fi luminată. 

— Dar, zise birjarul cu spaimă, nu se arestează oamenii 
cinstiţi. 

— Când dovedesc că sunt cinstiţi. 

— Asta nu-mi va fi greu. 

— Vom vedea şi-ţi voi dovedi că poţi să le înşeli. Ai 
circulat azi-noapte, nu-i aşa? 

— Da. Trebuie să câştig. Din ce să trăiesc? 

— Depinde de ce fel de serviciu faci. 

Şi Rocambole, pe care atitudinea încurcată a birjarului îl 
întărea în bănuielile sale, adăugă: 

— Fiindcă nu vrei să-mi spui ce ai făcut azi noapte, îţi voi 
spune eu. 

— Ah! Zise birjarul tresărind. 

— Ai plecat din strada Marignan. 

— E cartierul meu. 

— Şi te-ai dus la Romainville. 


Mutra mirată a birjarului nu-i mai lăsă nici un dubiu lui 
Rocambole. 

— Aveai în trăsură, continuă Rocambole, o femeie legată. 

Birjarul păli. 

— Acum, continuă Rocambole, văd că în loc să mergem 
la prefectură, vom merge la Romainville. 

— Dar... domnule... 

Rocambole scoase ceasornicul şi-i spuse: 

— N-am decât două ore de pierdut. Haide la Romainville 
şi bagă de seamă să nu iei altă cale decât aceea urmată azi 
noapte. 

— Domnule, zise birjarul, văd că eşti un poliţist deştept şi 
că nu poţi fi păcălit. 

— Da, răspunse Rocambole surâzând. 

— Dar îţi jur că nu cunosc pe cei doi bărbaţi sau pe 
femeia pe care au dus-o zise birjarul. 

— Ah! Erau doi bărbaţi? 

— Da. 

— Şi o femeie? 

— Ştii tot aşa de bine ca şi mine. 

— Poate... zise Rocambole, dar vreau să văd dacă încerci 
să mă minţi. 

Birjarul tremura, de-abia mai putea ţine hăţurile în 
mână... 

Rocambole continuă: 

— Cum erau cei doi oameni? 

— Unul era înalt şi gras, cu părul aproape alb. 

— Şi care se numea Timoleon, zise Rocambole la 
întâmplare. 

— Admit că aşa e, zise birjarul. 

— Celălalt cum se numea? 

— Avea un nume ciudat, şi femeia de asemenea! 
Bărbatul se numea Pâtissier. 

Rocambole tresări, dar pe faţa lui nu se trăda nici o 
emoție. 

— Şi femeia? 


— Femeia se numea Madeleine, zise birjarul, care avea o 
memorie bună. 

Câteva picături de sudoare se iviră pe fruntea lui 
Rocambole. 

Ce devenise Vanda în mâinile acestor trei bandiți? 

— Ascultă-mă, reluă Rocambole, după un moment de 
tăcere, şi să ştii că soarta ta depinde de sinceritatea ta. Poţi 
să mergi la eşafod. 

Birjarul îşi înăbuşi un țipăt de spaimă. 

— Căci, urmă Rocambole, te-ai făcut în noaptea asta 
culpabil de un asasinat. 

— Domnule, îţi jur... credeam... că era vorba de o 
afacere de amor. 

Rocambole îl privi pe birjar şi spaima zugrăvită pe faţa 
lui dovedea că era sincer. 

— Haide la Romainville, zise el, acolo... vom vedea. 

Cuvântul asasinat şi complicitate îl zăpăciseră în aşa 
măsură pe birjar, că el nici n-ar fi încercat să fugă, dacă ar 
fi avut ocazia. 

El porni pe aceeaşi cale pe care o făcuse în cursul nopţii. 

Apoi, deodată, se opri în câmp şi zise: 

— Aici m-am oprit... 

Rocambole se dădu jos şi se putu convinge că birjarul 
spunea adevărul. 

Se vedeau urmele roţilor trăsurii ce întorsese acolo. 

Apoi urme de paşi, care porneau pe cărare. 

Rocambole recunoscu urma lăsată de piciorul mic al 
Vandei. 

Se afla deci pe urmele ei. 

Dar unde conducea acea cărare? 

Rocambole cunoştea din fericire perfect de bine Parisul, 
şi-şi spuse îndată: „Dacă n-au asasinat-o, au închis-o în 
carierele din Pantin.” 

Sosesc prea târziu sau prea devreme. 

Prea târziu, dacă Timoleon şi-a răzbunat pe dânsa ura pe 
care o are împotriva mea. 


Prea devreme dacă trebuie s-o scap. 

Într-adevăr, în costumul în care se afla Rocambole nu se 
putea aventura în acele cuiburi de bandiți. 

„Trebuie să aştept până diseară” îşi zise el. 

Şi, cu inima îngrijorată, dar tot rece, urcă din nou în 
trăsură, spunând: 

— Întoarce la Paris, şi acolo voi vedea ce să fac cu tine. 

Capitolul IV. 

Rocambole se înapoie deci la Paris. 

— Unde să te conduc? Întrebă birjarul tremurând. 

— La prefectură, răspunse Rocambole. 

Spaima birjarului se mări. 

— Băiete, îi spuse Rocambole, nu-ţi poţi ascunde că, fără 
să vrei ai fost, îmi place să cred, complice într-un atentat. 

— Persoana răpită a fost asasinată? 

— Nu ştiu încă, dar voi şti în curând. 

— Dar domnule, zise birjarul, îţi jur că sunt nevinovat... 

— Se poate. Dar eşti implicat. Unde locuieşti? 

— Strada Goute d'Or, numărul 2. 

— Numele tău? 

— Ambroise Giraud. 

Rocambole scoase carnetul şi-şi notă numele şi adresa 
birjarului. 

Acesta tremura din tot corpul. 

— Mergi înainte. Vom vedea... 

Birjarul ajunse pe strada Lafayette şi o luă pe ea până în 
forburgul Saint-Martin. Dar când vru să întoarcă spre a lua 
drumul cel mai scurt la prefectură, Rocambole îi spuse: 

— Du-mă în strada Marignan. 

Birjarul scoase un suspin de uşurare şi porni spre 
Champs-Elys6es. 

Pe drum Rocambole cugeta. 

Birjarul se opri la poarta la care staţionase în cursul 
nopţii precedente, când Timoleon, Madeleine şi Pâtissier o 
răpiseră pe Vanda. 

Rocambole îi spuse: 


— Aşteaptă-mă! Şi se repezi în casă. 

Milon se afla acolo. Când Rocambole îi dădea un ordin, 
călăul nu-l călca nici dacă s-ar fi aflat în faţa eşafodului. 

— Ei bine? Întrebă el nerăbdător. 

— Sunt pe urmele ei, răspunse Rocambole. 

— Ah! 

Şi stăpânul îi povesti cum găsise pe birjar şi cum fusese 
până la locul unde Timoleon şi complicii săi o dăduseră pe 
Vanda jos din trăsură. 

— Ei bine! Zise Milon, trebuie să mergem la Pantin. 

— Bineînţeles. 

— Şi asta cât mai repede. 

— Nu, răspunse Rocambole. Sau mizerabilii au asasinat- 
o deja pe Vanda, sau o ţin sechestrată. În acest din urmă 
caz, dacă vrem să o eliberăm, trebuie să mergem la noapte, 
să ne amestecăm printre bandiții din acele cariere. 

— Ai dreptate, murmură Milon. Dar mai e mult până la 
noapte. 

— Trebuie. 

— Şi ce vom face până atunci? 

— Cine ştie? Poate Timoleon ne va ieşi în cale. El n-a 
răpit-o pe Vanda fără a avea vreun plan asupra casei în care 
ne aflăm... 

— E drept, zise Milon... 

Rocambole se duse la birjar. 

— Poţi să pleci, îi zise. Dar te sfătuiesc să te duci acasă şi 
să stai acolo sub pretext că eşti bolnav. 

— De ce? Întrebă cu naivitate birjarul. 

— Fiindcă dintr-un moment într-altul se poate avea 
nevoie de tine, ca martor, şi trebuie să ştim unde te găsim. 
Aş putea să te arestez, dar ai aerul unui om prost şi cinstit 
şi mi-e milă de tine. 

Birjarul îl crezu pe Rocambole şi începu să plângă de 
bucurie. 

Rocambole adăugă: 

— Acum să-ţi dau un ultim sfat. 


— Oh, domnule, murmură birjarul, care era convins că 
se află în faţa unui înalt agent de poliţie, vorbeşte. Voi face 
tot ce vrei. 

— Întâmplarea te-ar putea pune în faţa unuia din cei trei 
bandiți. 

Birjarul se înfioră. 

— Poliţia are ochii asupra ta. Dacă ne vei trăda, vei 
deveni de-a binelea complice. Unii din ei sunt deja prinşi, 
dacă va trebui să vii, am să te înştiinţez. 

Birjarul plecă plin de recunoştinţă. 

Cele de mai sus se petreceau în seara zilei în care 
Timoleon lua măsuri spre a-l elibera pe sir James. 

L-am văzut ieşind noaptea sub pretext că se duce să 
mănânce, iar la colţul străzii Saint-Martin s-a întâlnit cu un 
alt om, care mergea repede. 

Acest, om, vă amintiţi, era Milon, care nu l-a recunoscut. 

„Bun! Îşi spusese Timol&on surâzând, se duce în strada 
Vert-Bois să vadă dacă nu sunt veşti despre Vanda”. 

Timoleon se înşela. 

Milon se dusese în strada Vert-Bois, din ordinul lui 
Rocambole, să afle dacă nimeni nu se învârtise în jurul casei 
şi dacă nu se întâmplase nimic nou. 

Cum Timoleon îşi jucase de minune rolul, lucrând şi el în 
cel mai mare mister, vânzătorul de fructe îi spusese că totul 
era în ordine şi Milon plecă. 

Rocambole îi dăduse întâlnire la bariera Belleville, într-o 
cârciumă. 

Milon nu mai era îmbrăcat ca de obicei. 

El se deghizase în vagabond, care se duce noaptea să 
caute refugiu prin cariere... 

Rocambole, aşa cum se travestise, nu mai semăna de loc 
cu maiorul Avatar. 

Cârciuma în care Milon îl întâlni era plină de o lume la 
fel cu dânşii. 

Erau de tot soiul: muncitori cinstiţi, câteva fete pierdute 
şi vagabonzi. 


Toţi beau şi făceau o gălăgie infernală. 

— Să stăm aici un moment, îi spuse Rocambole, vom afla 
poate ceva despre Pantin. 

Într-adevăr, când Milon se aşeză pe scaun, uşa cârciumii 
se deschise şi intră o femeie spunând: 

— Mulţumesc! M-am săturat de cariere! Bandiţii de 
acolo erau gata să mă omoare. 

— Iată-te, zise o femeie, care bea în fundul cârciumii, eşti 
tu, Nora? 

— Da, eu sunt. 

— Ce eşti aşa de năucă şi de învineţită la ochi? 

— Cei din Pantin mi-au făcut asta, răspunse ea. 

— Să ascultăm, îi zise Rocambole pe şoptite lui Milon. 

Capitolul V. 

Femeia care intrase nu era alta decât Nora Pitanchel, 
figurantă la teatrul din Montparnasse, acum fără 
angajament, dar foarte îngrijorată, căci poliţia o căuta de 
mult pentru diferite fapte străine de profesiunea ei. 

Am văzut-o acum câteva zile la „Carrieres d'Amerique” 
ţinând discursuri şi enumerând diferiţii prinți ruşi şi 
austrieci, care-şi disputaseră inima ei. 

Dar, dacă se uita cineva la faţa ei, timpul despre care 
vorbea trebuie să fi fost foarte îndepărtat. 

Femeia care-i vorbise când intrase nu exagerase 
spunând că ochiul ei era învineţit. 

— Ai primit o frumoasă lovitură! Îi zise femeia. 

— De la canalia de Leon, răspunse Nora Pitanchel. 

— Fostul tău amant? 

— Da. 

— V-aţi certat? 

— Adică m-a părăsit pentru o dobitoacă pe nume Zelie. 

— Zelie, de pe strada Vert-Bois? 

— Chiar ea. 

Auzind vorbindu-se de Vert-Bois, Milon şi Rocambole 
ascultară cu mai multă atenţie. 

— Halal cunoştinţă! Zise femeia. 


— Lucrul mi s-a întâmplat la „Carrieres d'Amerique”. 

— Cum? 

— Într-o seară, acum opt zile, ne aflam la „Eldorado”. 
Leon nu era acolo. Zelie, pe care proprietarul ei, vânzătorul 
de fructe din strada Vert-Bois, o dăduse afară că nu-şi 
plătise chiria, venise şi ea acolo. 

— Nimeni nu o cunoştea, dar la „Eldorado” toată lumea 
e acasă. 

Deodată începe să povestească despre un băiat pe nume 
Marmouset. 

Milon îşi înăbuşi un țipăt... dar Rocambole îl mască şi 
nimeni nu-l luă în seamă. 

Nora continuă: 

Era acolo un amic, anume Pâtissier. 

— E vestit! Ziseră câţiva muşterii. 

— Pâtissier voia să afle adresa lui Marmouset. Zelie n-a 
vrut să i-o dea. Pâtissier a ameninţat-o cu bătaia. Atunci am 
intervenit în favoarea ei. 

— Aşa începe totdeauna. 

Nora reluă: 

— A doua zi, vine Leon şi ne spune: Amicilor, poliţia va 
face o descindere în noaptea asta aici. Deci trebuie să 
dispăreţi cu toţii. Am plecat şi am luat-o şi pe Zelie cu mine. 
După trei zile ei erau împreună iar eu eram aruncată ca o 
zdreanţă. 

Dar timp de trei zile am muncit ca să-i găsesc. 

— Şi i-aţi găsit? 

— Da, la carierele d'Amerique, la Hotel Dab. 

— Şi apoi? 

— Apoi, n-am mai fost cea mai tare. Leon m-a bătut şi toţi 
câţi erau acolo au fost contra mea. Ah! Bandiţii! Când te 
gândeşti că nu s-a găsit unul care să mă apere... 

La aceste din urmă cuvinte, Rocambole se apropie şi 
zise: 

— Asta din cauză că sunt toţi nişte laşi. 

EI se postă în faţa Norei ca să-şi arate talia. 


Nora îl privi. 

— Ai aerul unui băiat bun, zise ea. 

— Şi solid, răspunse Rocambole. 

— Îmi placi, zise Nora Pitanchel. 

— Şi tu mie. 

— Vrei inima mea? 

— Nu-ţi cer altceva; dar trebuie mai întâi să-l extermini 
pe Leon. 

Nora fu încântată de aerul războinic pe care îl luase în 
acel moment Rocambole. 

În acelaşi timp toţi se strânseră în jurul său şi deveni 
centrul tuturor privirilor. 

— De unde vii? Întrebă unul din acei vagabonzi. 

— Vin din America, răspunse Rocambole. 

Asta însemna: „Vin din ocnă”. 

— Şi te-ai achitat de pedeapsă? Întrebă Nora. 

— Pentru moment, dar asta nu va dura mult timp, nu-i 
aşa camarade? 

Şi Rocambole îl privi pe Milon. 

Bătrânul colos se sculă la rândul său şi-şi arătă umerii 
herculeeni. 

Toţi bătură din palme. 

— Domnul pe care-l vedeţi acolo, zise Rocambole, ucide 
un bou cu un pumn. 

— Asta se poate, murmurară toţi. 

— Dacă vrei să vii cu noi, drăguță, reluă Rocambole, 
adresându-se Norei Pitanchel, vei fi bine primită de 
carierele din Pantin. 

— Şi-l vei zdrobi pe Leon? 

— Pe Leon şi pe toţi acei care vor dori să-l apere. 

— Asta îmi place, zise Nora. 

— Ei bine! Trebuie să baţi fierul până e cald. 

— Ai dreptate. 

— Să mergem! 

Şi Rocambole plăti consumaţia. 

Nora se agăţase deja de braţul său. 


— Bună seara, camarazilor! Zise Milon. 

Şi câteşitrei ieşiră în aplauzele tuturor. 

Când fură afară, Rocambole îi spuse Norei: 

— Eşti lefterăâ? 

— Da. 

— lată, două piese. 

Şi-i dădu 10 franci. Nora îl luă de gât. 

— Ascultă, urmă Rocambole, voi extermina pe oricine îţi 
va plăcea, dar mai e cineva cu care am o socoteală de 
lichidat. 

— Cine? 

— Pâtissier. 

— Ah! Zise Nora Pitanchel, mă îndoiesc că-l vom întâlni 
la cariere. 

— De ce? 

— N-a venit încă. 

— Cine ştie? Zise Rocambole. 

Şi porniră la drum. 

Milon îşi spunea: „Dacă stăpânul a luat-o pe aceasta 
fiinţă şi s-a făcut cavalerul ei, trebuie să aibă vreun plan.” 

Capitolul VI. 

Rocambole tresări văzând că Nora Pitanchel după cea 
trecut prin forburgul Belleville, a apucat-o la stânga, pe 
strada Moulins. 

Această stradă duce la Chaumont, şi putea să fie sigur că 
Nora va lua drumul urmat în noaptea precedentă de 
trăsură, la capătul căreia Timoleon o dăduse jos din trăsură 
pe Vanda. 

Rocambole nu se înşelă. 

Nora luă acest drum şi, câteşitrei, coborâră în câmpie, 
pe acea cărare noroioasă şi alunecoasă pe care Vanda 
alunecase de mai multe ori. 

Noaptea era întunecoasă şi ploioasă, vântul violent. 

Dar Nora cunoştea perfect valea din Pantin. 

Ea nu ezită nici un minut pe drum şi-l conduse pe 
Rocambole la Hotel Dab. 


Acolo avusese loc bătaia; acolo spera ea să-l regăsească 
pe Leon şi să-lpună să facă cunoştinţă cu pumnii viguroşi ai 
lui Rocambole şi cu umerii herculeeni ai lui Milon. 

Dar, intrând în carieră, Nora scoase un țipăt de necaz. 

Leon şi Zelie dispăruseră. 

Când hoţii şi vagabonzii, culcaţi pe pământ, o văzură pe 
Nora cu cei doi oameni, începură să râdă. 

— Te-ai dus după ajutoare, ziseră ei. Dar asta n-o să-ţi 
folosească la nimic. 

— Unde e? Întrebă Nora Pitanchel cu mânie. 

— Caută-l, dar nu aici, câănu e. 

Şi izbucniră în noi hohote de râs. 

Rocambole se aplecă la urechea ei şi-i spuse: 

— Dacă vrei, amicul meu şi cu mine le dăm o bătaie 
acestor domni; dar cred că e mai bine să începem cu Leon. 

— Ai dreptate dragă, zise Nora. Toţi aceşti oameni sunt 
nişte laşi, care nu merită să te ocupi de dânşii... să mergem! 

— Drum bun, le strigară vagabonzii. 

Ei se duseră la toate celelalte cariere, dar nu-l întâlniră 
pe Leon. 

Rocambole, observase totul, examinase totul, vorbea 
uneori de Pâtissier, şi, cum vorbea în dialectul hoţilor, toţi îl 
luau drept unul de-al lor. 

Astfel nimeni nu se ferea de dânsul şi, dacă nu i se putu 
da veşti despre Pâtissier e că nimeni nu-l văzuse. 

Cariera unde Timoleon o condusese pe Vanda era 
necunoscută. 

Milon şi Rocambole trecură foarte aproape de faimosul 
puț, şi nu bănuiră că aceea pe care o căutau se află la 
câteva sute de paşi sub pământ. 

Noaptea trecu în cercetări infructuoase. 

Nora credea că-l urmăreşte pe necredinciosul ei amant, 
cu rivala sa. 

Rocambole, din contră, nu se gândea decât la Vanda. 

Lumina zilei îi găsi tot la Pantin. 


Cu toate acestea, chiar în acea noapte, Madeleine şi 
Pâtissier duseseră de mâncare Vandei. 

Dar soarta n-a vrut ca ei să-l întâlnească pe Rocambole. 

Acesta din urmă, văzând că începe să se lumineze de 
ziuă, se aplecă la urechea lui Milon şi-i spuse: 

— Trebuie să scăpăm de această femeie. 

— Cum! Întrebă Milon. 

— Vom vedea. 

Nora era zdrobită de oboseală. 

Rocambole îi spuse: 

— Fiindcă Leon nu e la Pantin, se cheamă că se află la 
Paris, cu amanta sa. Să ne întoarcem deci. 

— Bine, zise Nora Pitanchel. 

— Îl vom găsi în vreo cârciumă din Belleville său Villette. 

— Haide, zise Nora care abia se mai putea ţine pe 
picioare. 

Porniră la drum, şi, deodată Rocambole le spuse: 

— Dacă am bea un pahar de vin? 

Şi intră cu Nora şi Milon într-o cârciumă care tocmai se 
deschidea. 

Nora era moartă de sete şi de foame. Rocambole ceru 
vin şi brânză. Nora bău cu poftă. 

După o oră ea îşi puse coatele pe masă şi adormi. 

— Să mergem! Zise Rocambole. 

Şi amândoi ieşiră în vârful picioarelor, după ce lăsară o 
piesă 5 franci cârciumarului, spunând că se întorc. 

Restul zilei îl folosiră în cercetări la fel de infructuoase. 

După ce-şi schimbară hainele, se duseră în casa de pe 
Champs-Elys6es. 

Servitorii erau peste măsură de miraţi. 

Ei nu văzură nici pe sir James Niwely, nici pe Vanda. 

Milon se duse în strada Vert-Bois. 

Vânzătorul de fructe îl luă la o parte şi-i spuse cu un aer 
misterios: 

— A venit aseară o femeie care se numeşte Zelie. 

— Şi a întrebat de mine? 


— Nu, zise vânzătorul de fructe, dar voia să-l vadă pe 
băieţandrul nostru. 

— Pe Marmouset? 

— Da. 

— Ei bine? 

— Am dat-o afară. E o fostă chiriaşă a mea. N-am 
încredere într-însa. 

Milon îi aduse la cunoştinţă lui Rocambole care-l aştepta 
în bulevardul Saint-Martin. 

Rocambole îi spuse: 

— Te vei instala în strada Vert-Bois. Această femeie va 
reveni, fără îndoială. Îi vei vorbi şi, dacă are vreo veste 
despre Pâtissier, mi-o aduci în strada Saint-Lazare, 
făgăduindu-i oricâţi bani îţi va cere. 

Milon, credincios ordinului pe care-l primise, se instala în 
prăvălia vânzătorului de fructe şi o aşteptă pe Zelie. 
Rocambole se întorsese în strada Saint-Lazare. El conta 
mult pe inteligenţa şi îndrăzneala Vandei. Ea era ori 
moartă, ori prizonieră. 

În al doilea caz, oricât de groase ar fi fost zidurile 
închisorii, oricât de bine păzită ar fi fost, ea găsea mijlocul 
să-i trimită o scrisoare lui Rocambole. 

Era aşa de convins de asta încât se instală acasă şi 
aşteptă. 

Trecu ziua. 

Milon nu venise. Dovadă că Zelie nu apăruse pe strada 
Vert-Bois. 

Apoi se înnopta şi trecură câteva ore. 

Rocambole începea să dispere, când auzi un zgomot în 
anticameră. 

Micul grom, fostul servitor al lui milady la Rochebrune, 
se pusese în calea unei cerşetoare care voia cu orice chip să 
intre. 

Rocambole apăru. 

Cerşetoare era Philippette. 


Ea avea în mână biletul pe care Vanda scrisese în limba 
rusă aceste cuvinte: „Prizonieră... în puterea lui Timoleon... 
urmează pe femeia care-ţi aduce acest bilet... i-am făgăduit 
două sute de napoleoni...” „În fine”, murmură Rocambole, 
care nu mai putea să-şi stăpânească teribila emoție care-l 
sufoca de treizeci şi şase de ore. 

Şi se pregăti s-o urmeze pe Philippette. 

Capitolul VII. 

Să ne reîntoarcem la Timoleon, pe care l-am lăsat 
încercând la lumina produsă de ţigară sa să descifreze 
biletul Vandei. 

L-am văzut mergând în întâmpinarea lui Pâtissier, după 
ce-i recomandase lui sir James Niwely să nu se mişte şi să 
nu facă zgomot. 

Pâtissier îl aştepta la colţul străzii Saint-Martin. 

— Ei bine? E gata? Întrebă Timoleon. 

— Da, butoiul şi fitilul sunt în puț. Timoleon scoase 
ceasornicul din buzunar. 

— Nu e decât ora 9, zise el, vom ajunge înainte de 
plecarea Philippettei. 

Şi luară o trăsură care-i conduse la Chaumont. 

De aici o porniră pe jos. 

Pâtissier rămase lângă puț, pe când Timoleon se apropia 
fără zgomot de cariera unde trebuia să se afle Philippette. 

Ne amintim cum se întâlnise aceasta cu Timoleon. 

Philippette nu ştia ce vrea să facă Timoleon precum nu 
ştia nici cine era maiorul Avatar. 

Ştiind câteva cuvinte ruseşti Timoleon putuse să traducă 
biletul Vandei. 

Vanda scrisese: „Urmează pe femeia care-ţi va aduce 
acest bilet!” 

— Merge strună! Murmură Timoleon, dând înapoi biletul 
Philippettei. 

— Ei bine? Întrebă aceasta. Ce să fac? 

— Drace! Să duci biletul la adresă. 

— Şi crezi că voi avea cele două sute de napoleoni? 


— Desigur, fiindcă ne-am înţeles să-i împărţim. 

— Oh! Zise Philippette, dacă voi avea partea mea, vreau 
să mă îmbăt şase luni de-a rândul. 

Timoleon începu să râdă. 

— Dar pentru ca totul să meargă de minune, zise el, 
trebuie să faci ce-ţi voi spune. 

— Adică? 

— Să asculţi bine sfaturile mele. 

— Să auzim! 

— Vei veni mai întâi cu mine. 

— Unde? 

— Pe aici. 

Şi Timoleon o luă pe bătrâna femeie de braţ şi o duse la 
un deal, care se afla la distanţă aproape egală de puțuri şi 
de cariera în care Philippette făcuse foc. 

Pe acest deal se afla un tufiş, iar acest tufiş ascundea o 
mică săpătură. 

— Ascultă bine ce-ţi spun, zise Timoleon. Persoana pe 
care o voi aduce s-o elibereze pe acea damă, va avea grijă 
să ia o frânghie şi un târnăcop. 

— Ce să facă cu ele? 

— Vezi această gaură? 

— Da. 

— Asta era prima intrare a carierei în care am închis-o 
pe femeia aceea. 

— Bun! 

— Cu trei lovituri de târnăcop, va săpa o gaură, iar cu 
frânghia pe care o va lega de o piatră va putea cobori. 

— Şi tot pe acolo vor urca sus? 

— Desigur, zise Timol&on. Îţi voi mai da un sfat. 

— Care? 

— Ai face bine să ceri plata dinainte. 

— De ce? 

— Nu se ştie ce se poate întâmpla. Se poate să-şi frângă 
gâtul când va cobori. 


Philippette privi pe Timoleon. Noaptea nu era luminoasă, 
dar ea văzu strălucind ochii mizerabilului de o bucurie 
infernală. 

— Ah! Cred că pricep, moşule, zise ea. 

— Bine! Zise Timoleon. Numai să fii cu băgare de seamă, 
căci altfel vom fi păcăliţi şi nu vom căpăta nimic. 

— Ele totuşi un burghez, spuse Philippette, făcând 
aluzie la maiorul Avatar. 

— Da, dar e foarte şiret; deci fii cu băgare de seamă. 

— Bine! Murmură Philippette, n-am petrecut degeaba 
jumătate din viaţa mea în închisoarea Saint-Lazare... îi 
păcălesc eu pe burghez. 

Şi Philippette plecă. 

Timoleon cobori spre puțuri. 

Pâtissier găsise puţul şi se culcase alături. 

— Haide! Zise Timoleon şi cobori cel dintâi. 

Apoi, când Pâtissier ajunse lângă dânsul, aprinse o torţă, 
spunând: 

— Să verificăm obiectele. 

— Dar, zise Pâtissier, ne poate vedea frumoasa noastră. 

— Nu, zise 'Timoleon. 

— Cu toate acestea, se va vedea lumină pe sub uşă. 

— Ea nu mai e în carieră. 

— Ce spui? 

— E într-un canal care conduce la o altă carieră, dar nu 
poate ieşi pe acolo. 

În acelaşi timp, Timol&on contemplă obiectele aduse de 
Pâtissier în fundul puţului. 

Era, mai întâi, un sfredel din acelea de care se servesc 
tâmplarii spre a face o gaură în scândură. 

— Nu pricep ce vrei să faci cu ăsta, zise Pâtissier. 

— Ai să vezi mai târziu. 

Se afla apoi un fitil lung uns cu sulf, apoi un butoiaş care 
ar fi putut conţine 15-20 litri de vin, dar care era plin cu 
praf de puşcă. 


— Iată ce ajunge să sară în aer jumătate din Pantin, zise 
Timoleon. 

— Şi asta pentru... Rocambole? 

— Desigur. 

Ochii lui Păâtissier străluceau de o bucurie sălbatică. 

— Acum, dragul meu, nu mai avem decât un singur lucru 
de făcut, adăugă Timoleon. 

— Care? 

— Să ne încrucişăm braţele pe piept şi să aşteptăm. 

— Ce să aşteptăm? 

— Ca vânatul să cadă în cursa pe care i-am întins-o. 

— Dar, zise Pâtissier, aproape ghicesc ce vrei să faci, 
numai... 

— Numai nu poţi să pricepi mijloacele... 

— Da. 

— Ei bine! Râbdare şi vei vedea că numai dacă 
Rocambole ar fi dracul în persoană ar putea scăpa. 

În acelaşi timp Timoleon stinse torţa şi amândoi se pitiră 
în fundul puţului. 

Capitolul VIII. 

Prin urmare Philippette se prezentase la maiorul Avatar 
şi Rocambole apăruse în anticameră în momentul în care 
micul grom vorbea cu acea femeie bătrână, care voia să 
intre cu orice preţ. 

Dintr-o aruncătură de ochi, Rocambole o cercetă pe 
Philippette. 

Era una din acele femei care coborâse pe cea mai joasă 
treaptă socială. 

Dar hârtia pe care o aducea era scrisă de Vanda şi lui 
Rocambole puţin îi păsa de mesagera care i-o adusese. 

De altfel, era un lucru care îl lumina pe deplin pe 
Rocambole. 

Vanda era în puterea lui Timoleon. 

Prin urmare, dacă ea reuşise să corupă pe cineva şi s-o 
facă să se intereseze de soarta ei, acea persoană nu putea fi 


decât una din creaturile abjecte de care se servea 
Timoleon. 

Dacă Rocambole ar fi bănuit o cursă, atitudinea pe care 
o avea Philippette l-ar fi lămurit pe deplin. 

— Dragul meu, zise ea, venind aici îmi risc viaţa, căci 
oamenii care ţi-au răpit amanta m-ar ucide dacă ar şti că i- 
am trădat. Dar amanta dumitale mi-a spus că eşti generos. 

— Adică, zise Rocambole, ea ţi-a făgăduit două sute de 
napoleoni. 

— Da. 

— Fii liniştită, îi vei avea. 

— Dar Philippette nu uitase recomandarea lui Timoleon. 

— Aş fi mai încântată dacă aş primi această sumă îndată, 
zise ea. 

— Nu, mai întâi s-o regăsesc pe aceea care o caut, zise 
Rocambole. 

Philippette nu se mişcă. 

Rocambole pricepu că nu va pleca dacă nu va vedea 
banii. 

— Vino pe aici, îi zise el. 

Şi o pofti în cabinetul său, unde deschise sertarul unei 
mese. 

În acest sertar se aflau o mulţime de bilete de bancă de 
câte o mie de franci. 

Rocambole luă în buzunar patru mii de franci. Apoi 
închise sertarul spunându-i Philippettei: 

— După ce mă vei conduce acolo, îţi voi da banii. 

EI vorbea, cu atâta francheţă, încât complicea lui 
Timoleon pricepu că îi va da banii după ce-o va regăsi pe 
Vanda, dar cu nici un preţ înainte. 

— Bine, zise ea, să plecăm. 

— Unde mergem? Întrebă Rocambole. 

— La Pantin. 

E] tresări aducându-şi aminte de cercetările sale 
infructuoase. 

— Ah! Zise Philippette, sunt şireţi! 


— Cine? 

— Acei care au închis-o pe amanta dumitale. Au băgat-o 
într-o carieră pe care nu o cunoştea nimeni. 

Cuvintele femeii confirmau bănuielile lui Rocambole. 

Pe când Philippette vorbea, el se îmbrăcase cu o 
redingotă veche şi-şi pusese pe cap o caschetă, ceea ce-i 
dădea aerul unui lucrător. 

Apoi, fără să fie văzut de Philippette, puse în buzunare 
două pistoale şi un pumnal. 

— Asta nu-i tot; adăugă Philippette. 

— Dar ce mai trebuie? 

— Îţi închipui că dacă n-aş fi fost aşa de bătrână şi de 
slabă în loc să fi venit să te caut, aş fi eliberat-o eu pe acea 
femeie, dar acolo e de lucru şi trebuie un târnăcop şi o 
frânghie. 

— Le vom lua în drum, haide acum! 

Şi ieşi cu ea, spre marea uimire a gromului, care nu 
putea pricepe cum un om de valoarea şi rangul maiorului 
Avatar putea să plece cu acea femeie. 

Pe drum Rocambole luă o trăsură şi, urcându-se cu 
Philippette, îi spuse birjarului: 

— Haide la Buttes Chaumont, dar pe drum opreşti în 
strada Vert-Bois, la numărul 19. 

Philippette tresări. 

Ce căuta maiorul Avatar în casa locuită de Timoleon? 

— Vom lua un târnăcop şi o frânghie, zise Rocambole. 

Trăsura porni. 

După un sfert de oră, ajunse în strada Vert-Bois. Strada 
era pustie, prăvălia vânzătorului de fructe închisă. 

Dar prin uşă se zărea o rază de lumină. Rocambole bătu. 

Vânzătorul de fructe veni să-i deschidă. În prăvălie se 
aflau trei persoane: Milon, Moartea Bravilor şi o femeie. 

Milon ieşi înaintea lui Rocambole. 

— Ei bine! Zise el. 

Femeia se întoarse şi murmură: 

— Stăpânul! 


Rocambole făcu un gest de uimire, căci o recunoscu pe 
fosta arestată din Saint-Lazare, pe frumoasa Marton, pe 
femeia cu câinele. 

Într-adevăr câinele, acest câine cu instinct minunat, care 
ajutase la salvarea Antoinettei Miller, era culcat sub masă. 

EI îl recunoscu pe Rocambole şi se gudură pe lângă 
dânsul. 

— Ce cauţi aici? O întrebă Rocambole. 

Philippette rămase în trăsură şi nu putea auzi ceea ce se 
petrecea în prăvălie. 

— Stăpâne, zise Marton, am venit din partea unei femei, 
pe nume Zelie. 

— Bine! Răspunse Rocambole. 

— Vreau să-l înştiinţez pe tânărul care se ascunde aici, 
că Pâtissier vrea să-i joace o festă. 

— Ştiu, zise cu răceală Rocambole. 

— Zelie a mai fost pe aici, dar stăpânul casei a dat-o 
afară: atunci ea m-a trimis şi, din fericire, l-am găsit pe 
Milon. 

— Stăpâne, îi şopti Milon, ai veşti despre Vanda? 

— Da. 

Şi Rocambole, care părea foarte liniştit, îi zise 
vânzătorului de fructe: 

— Trebuie să-mi dai o frânghie lungă, din acelea cu care 
cobori butoaiele în pivniţă. 

— Bine, răspunse vânzătorul de fructe, asta-i simplu. 

— Apoi un târnăcop. 

— Dar unde te duci, stăpâne? Întrebă Milon. 

— S-o eliberez pe Vanda. 

— Atunci ai venit să mă iei? 

— Nu, tu vei rămâne aici. 

— De ce? 

— Fiindcă Pâtissier şi Timoleon se învârtesc în jurul casei 
şi trebuie să veghem asupra fetei. 

Vânzătorul de fructe se întoarse după câteva minute 
aducând un târnăcop şi o frânghie. 


— Stăpâne, murmură Milon, nu ajunge Moartea Bravilor, 
şi amicul nostru, vânzătorul de fructe, spre a o păzi pe 
Gipsy? 

— Nu. 

— Cum, te descurci singur? 

— Da. 

— Stăpâne... mi-e frică... 

— Dobitocule! Răspunse Rocambole. 

Şi-i arătă pistoalele, adăugând cu glas tare: 

— Mă veţi aştepta cu toţii aici. 

Şi se urcă din nou în trăsură, unde îl aştepta Philippette. 

— La Buttes-Chaumont, zise el birjarului. 

Capitolul IX. 

După cum am menţionat, Philippette devenise foarte 
îngrijorată când îl văzuse pe maiorul Avatar ducându-se în 
strada Vert-Bois. 

N-ar fi fost exclus ca în cazul când dânsa ar fi pus mâna 
pe cei două sute de napoleoni să fi fugit în timp ce 
Rocambole se afla în prăvălia vânzătorului de fructe. 

Dar judecând mai matur, ea se liniştise puţin, făcând 
acest calcul: „Nu ştiu de ce 'Timoleon a închis-o pe acea 
femeie în carieră; nu ştiu, de asemenea, de ce el doreşte ca 
ea să fie eliberată; ce mă interesează pe mine sunt motivele 
pentru care acest maior a venit aici. lot ceea ce ştiu şi asta 
îmi e de ajuns, e că sunt două sute de napoleoni de 
împărţit!” 

Rocambole, care nu putea ghici reflecţiile bătrânei 
doamne, începu să-i pună câteva întrebări. 

Philippette îi povesti cu naivitate că, neavând adăpost se 
dusese să se culce la carierele din Pantin; dar că acolo 
fusese gonită, spunându-i-se că e prea bătrână; apoi, tot 
căutând, găsise o carieră părăsită, unde o auzise pe Vanda. 

Philippette descrise cât putu mai bine cariera şi canalul 
prea strâmt prin care Vanda încercase să scape. 

Ea îi povesti că Vanda îşi schiţase amănunţit intrarea în 
cariera unde fusese închisă. 


Rocambole ascultă toate aceste amănunte cu atenţie. 

Philippette îi spuse apoi: 

— După chipul în care mi-a vorbit, am priceput că numai 
un singur om era în stare să facă asta, acest om e Timoleon. 

— 'Tu-l cunoşti aşadar, zise Rocambole. 

— Am lucrat pentru dânsul, pe vremuri, dar e un 
mizerabil. Nu-ţi da nici apă să bei, dar face parte din poliţie. 
Femeia aceea mi-a spus că-mi vei da mulţi bani. Drace! Mi- 
am pus condiţiile... cu două sute de napoleoni am cu ce bea 
şi ce mânca pentru tot restul vieţii. 

Rocambole nu răspunse. Trăsura sosise la Buttes- 
Chaumont. Rocambole dădu zece franci birjarului, 
spunându-i că poate să plece. 

Apoi îi spuse Philippettei: 

— Haide! Eu ştiu drumul. 

„Încă ceva ciudat, gândi beţiva”. 

Coborâră pe cărarea pe care Rocambole mai fusese o 
dată. 

Cu toate că noaptea nu era prea luminoasă, apărură 
totuşi pe cer câteva stele, aşa că acum era mai multă, 
lumină decât cu două ore în urmă. 

Rocambole o urmă pe Philippette, care-i spunea: 

— Haide repede. Sărmana femeie trebuie să fie 
disperată. 

Rocambole înainta cu precauţie, uitându-se în jurul lui, 
cu acea privire căreia nu-i scăpa nimic. 

Câmpia era pustie şi încremenită. 

Trecură pe lângă puţul în care se aflau ascunşi Timoleon 
şi Pâtissier. 

Un moment, acest puț îi atrase atenţia lui Rocambole, 
dar Philippette mergea înainte. 

De altfel, natura n-a dăruit oamenilor acea putere a 
mirosului pe care a dat-o animalelor. 

Un câine ar fi simţit prezenţa celor doi bandiți în puț. 

Rocambole, însă, trecu înainte. 


După câteva minute se afla în cariera unde se adăpostea 
Philippette, şi Vanda scoase un țipăt de bucurie. 

Philippette luă câţiva tăciuni aprinşi şi, la lumina lor 
Rocambole se convinse că nu-i era cu putinţă să lărgească 
gaura din stâncă de unde o zărea pe Vanda. 

Aceasta îi spuse: 

— Nu pe aici am intrat. 

Şi ea îi descrise cum e puţul şi culoarul subteran, care 
era închis cu o uşă masivă, solidă. 

— Bine, zise Rocambole, o voi sparge cu târnăcopul. Dar 
Philippette îi spuse. 

— Ştiu un mijloc mai simplu spre a o scăpa pe doamna. 

— Care? 

— Ai văzut, reluă bătrâna adresându-se Vandei, un fel de 
schelă deasupra carierei? 

— Da, răspunse Vanda. 

— Ei bine! Cu două lovituri de târnăcop se poate 
deschide prima intrare a carierei, şi cu frânghia pe care 
domnul a adus-o. 

— Această femeie are dreptate, zise Rocambole. 

Philippette luă un tăciune aprins şi zise: 

— Vino, îţi voi lumina calea. 

Rocambole o urmă, în acest timp Vanda porni prin 
canalul subteran, pentru a cobori în carieră. 

Intrarea primitivă a carierei era, am spus, la egală 
distanţă de puț şi de cealaltă carieră, în care dormea 
Philippette. 

Rocambole găsi curând o gaură puţin adâncă, în care 
cobori. 

Apoi, lovind cu piciorul, pricepu că dedesubt se afla o 
cavitate. 

Cu târnăcopul dădu câteva pietre la o parte şi făcu o 
gaură. 

— Vanda! Strigă el. 

O voce răspunse din acel adânc. 

— Sunt aici! 


Rocambole desfăcu frânghia şi o legă de o stâncă ce se 
afla în apropiere. 

Apoi când fu sigur că frânghia era bine legată, el zise 
Philippettei; 

— Păzeşte aici; eu cobor; sărmana femeie trebuie să fie 
zdrobită de oboseală şi de foame ca să mai poată urca 
singură. 

Philippette avu poftă în acel moment să ceară banii. 

Dar teama ca Rocambole să nu priceapă cursa ce i se 
întinsese o reţinu. 

Rocambole se agăţă de frânghie, şi cobori cu mare 
uşurinţă. 

Philippette vedea frânghia mişcându-se din cauza 
greutăţii corpului său. 

Deodată la spatele ei apăru un om. Era Timoleon. 

— Dumneata! Zise bătrâna. 

— Eu! Taci! 

Şi Timoleon, care avea un topor în mână, tăia frânghia 
cu o singură lovitură. 

Se auzi imediat căderea unui corp, apoi un țipăt de 
durere ieşi din prăpastie. 

Capitolul X. 

Frânghia de care era atârnat se desfăcu şi înainte să fi 
ajuns la pământ, Rocambole căzu de la o înălţime de 
cincisprezece - douăzeci de picioare. 

Ar fi putut să moară sau, cel puţin să-şi rupă un picior. 

Dar pământul carierei era umed, astfel că el căzu pe sol 
moale. 

Ţipătul care-i scăpase era mai mult de spaimă decât de 
durere. 

Oricât de curajos ar fi un om, şi Rocambole dăduse 
numeroase dovezi de curaj, nu poate să nu aibă un moment 
de spaimă căzând într-o prăpastie necunoscută şi în 
mijlocul unui întuneric adânc. 

La ţipătul său, răspunse un altul, acel al Vandei. 


Dar Rocambole rosti aproape imediat o înjurătură şi 
adăugă: 

— Mizerabila bătrână, trebuie să fi desfăcut frânghia! 

— Dumnezeul meu! Zise Vanda, nu eşti rănit, cel puţin? 

— Nu cred, dar sunt cu totul năuc. 

Şi în mijlocul acestui întuneric, Rocambole începu să-şi 
pipăie tot corpul, apoi îşi mişcă membrele unul după altul, 
spre a se asigura că n-avea nici un os rupt. 

Fiind în picioare, începu să facă câţiva paşi. 

Dar deja Vanda îl cuprinsese cu braţele pe după gât. 

— În fine! Zise ea, în fine! Iată-te. 

— lată-mă prizonier la fel ca tine, zise Rocambole. Mi s-a 
întins o cursă şi am căzut într-însa, ca un dobitoc. Şi, rosti 
cu amărăciune, sunt oameni care cred în mine! 

Un om inteligent ca Rocambole nu se putea înşela nici un 
minut asupra accidentului a cărui victimă era. 

Acest accident fusese pregătit; şi era o trădare. 

— Am fost păcăliţi, murmură el; acum să vedem cum 
putem scăpa. 

Şi, căutând în buzunare, scoase o cutie de chibrituri de 
ceară. 

Un pericol pe care poţi să-l vezi este pe jumătate evitat. 
La lumina chibritului, Rocambole examina locul unde se 
afla. 

El văzu deasupra lui, la o înălţime de treizeci de picioare, 
o gaură rotundă. 

Era gaura pe care el singur şi-o făcuse, ca şi cum şi-ar fi 
săpat mormântul. 

Cariera semăna perfect de bine cu un clopot şi gaura 
prin care Rocambole căzuse se afla drept în mijlocul acestui 
soi de cupolă. 

Frânghia căzuse la picioarele lui. 

A se urca până la acea gaură era cu neputinţă; o pisică, 
nu un om, ar fi putut ajunge până acolo. 

Ochii lui Rocambole se opriră la uşa ce închidea culoarul 
puţului. 


Dar Rocambole, în acea zi, făcuse toate imprudenţele. 

EI lăsase sus târnăcopul. 

N-avea alt instrument, cu care să fi putut sparge uşa, 
decât cele două sau trei pietre care căzuseră de sus, când 
făcuse gaura. 

Îşi regăsise însă minunatul sânge rece şi-i spuse Vandei: 

— Suntem împreună, asta e mult. A ieşi de aici nu-i mare 
lucru. 

— Acest mizerabil de Timoleon, murmură Vanda, nu te-a 
atras aici fără să-şi fi luat precauţiile. 

— Sunt înarmat, răspunse Rocambole, şi vom vedea. Dar 
mai înainte trebuie să văd bine locul. 

El îi dădu Vandei cutia cu chibrituri. 

— Să-mi faci lumină, zise el. 

Vanda pricepu de minune ce urmărea Rocambole. 

Ea aprinse un al doilea chibrit şi Rocambole, studie din 
nou configuraţia carierei. 

Pricepu astfel că toate sforţările sale trebuiau 
concentrate asupra uşii. 

Dădu o lovitură puternică cu umărul, dar uşa nici nu se 
clinti. 

La lumina unui al treilea chibrit, luă una din cele mai 
mari pietre. 

Dar uşa era aşa de masivă, încât, după câteva minute 
piatra se sparse în bucăţi. 

Rocambole luă o a doua piatră care, curând, avu aceeaşi 
soartă. 

Deodată Vanda îi puse mâna pe umăr: 

— Taci! Zise ea. 

— Ce e? Întrebă Rocambole. 

— N-auzi? 

— Ce? 

— Un zgomot... acolo... la spate... 

Ea scăpase chibritul din mână. Se făcu din nou întuneric 
beznă. 


Trăgând cu urechea, Rocambole auzi într-adevăr după 
uşă un zgomot surd. 

El puse mâna pe unul din pistoale, spunându-i Vandei: 

— Stai în spatele meu şi să nu ne mişcăm. 

Zgomotul ce se auzea era acel al unui burghiu. Deodată 
se zări o lumină. Se aprinsese o lampă sau o torţă. 

În acelaşi timp burghiul străbătu uşa şi apăru o gaură. 
Rocambole îi şopti Vandei la ureche: 

— Cine ştie, poate e Milon, care m-a urmărit şi munceşte 
acum să ne scape. 

Vanda nu-i răspunse. 

Pe măsură ce burghiul lucra, lumina de dincolo se 
mărea. 

În uşă apăru o gaură de mărimea unei farfurii, în acelaşi 
timp, o voce batjocoritoare strigă: 

— Rocambole, cred că jucăm ultima noastră partidă şi că 
tu ai pierdut. 

Şi în gaura uşii apăru faţa lui Timoleon. 

— Nu încă, zise Rocambole care, luând din buzunar unul 
din pistoale, trase un foc... 

Capitolul XI. 

Cariera răsună de detunătura pistolului, făcând un 
zgomot infernal. 

În acelaşi timp capul lui Timolon dispăru. 

Lumina, care strălucea în partea cealaltă, se stinse. 

Timoleon murise? 

Rocambole spera acest lucru, totuşi nu se mişcă. 

Dar speranţa îi fu de scurtă durată. 

Un hohot de râs batjocoritor se auzi şi Rocambole puse 
mâna pe celălalt pistol. 

Timoleon, în momentul în care Rocambole trăsese focul, 
se aplecase repede şi glonţul trecuse pe deasupra capului 
său. 

— Trăgeai mai bine altădată! Zise mizerabilul! Mâna îţi 
tremură în ultimul moment al vieţii tale, Rocambole! 


— Ultimul meu moment e încă departe! Răspunse 
acesta. 

Şi trase un nou foc. 

De astă dată auzi un țipăt de durere, urmat de cuvântul: 

— Atins! 

Rocambole se repezi din nou la uşă, vâri mâna prin 
gaură şi zgudui cu putere. Dar uşa nu se mişcă. 

— Atins! Rănit! Repetă Timoleon, dar voi fi răzbunat! 
Rocambole... ultimul tău ceas a sosit. 

— Vom fi răzbunaţi amândoi! Rosti o altă voce cu un 
accent de ură sălbatică. 

— Nu încă! Răspunse Rocambole, zgâlţâind uşa. 

Vanda, încremenită în spatele lui, nu pricepea în ce fel se 
va răzbuna Timoleon, dar ea prevedea ceva teribil şi 
sinistru. 

— Rocambole, continuă Timoleon, nu te mai gândeai la 
mine, nu-i aşa? Nu credeai să mai revin? Ah! Ah! Ah! Te 
înşelai! Fata mea a murit. Mai aveam vreun motiv să mă 
tem de tine? Te-am urmărit pas cu pas din umbră, 
spionându-te zi de zi, distrugând cu răbdare opera ta. Te 
interesai de Gipsy, vroiai să te scapi de sir James? Ei bine! 
L-am eliberat pe sir James şi acesta o va ucide pe Gipsy. 
Vreau să ştii toate astea, înainte de a muri, căci vei muri. 
Ah! Ah! Ah! Vei muri! 

Şi 'Timoleon se rostogolea pe pământ în galeria 
subterană, dar după voce, deşi era grav rănit se simţea că 
va mai trăi câteva ore. 

Rocambole puse mâna pe cutia de chibrituri pe care o 
avea Vanda. 

Aprinzând un chibrit, întinse mâna afară prin gaură spre 
a lumina galeria. 

Atunci un spectacol straniu i se oferi ochilor. 

În galerie, care dacă avea o lărgime de trei picioare, se 
aflau doi oameni şi un obiect, pe care Rocambole nu-l 
putuse zări bine la început, deoarece era mascat de cei doi 
oameni. 


Unul dintre aceştia căuta să-l ridice pe celălalt. Acesta 
era Pâtissier. 

Celălalt, Timoleon, făcea zadarnice sforţări să se scoale 
în picioare, dar recădea de fiecare dată scoțând ţipete de 
mânie. 

— Ah! Zicea Timoleon, totuşi ai pierdut partida, 
Rocambole! 

EI se dădu la o parte şi Rocambole putu să vadă acel 
obiect. Era butoiul. 

Rocambole, la rândul său, scoase un țipăt de furie. 

Timoleon, adresându-i-se lui Pâtissier, spuse: 

— Dă foc fitilului şi ridică-mă pe umăr să mergem! 

Rocambole îndată ghici ce conţinea butoiul! 

Pâtissier execută ordinul primit. 

El aprinse torţa pe care o stinsese un moment mai 
înainte. 

Din contră, Rocambole aruncase chibritul, aşa că acum 
în carieră era întuneric, iar în galerie lumină. 

— Să ne grăbim, zise Timoleon, adresându-i-se lui 
Pâtissier. Să ne grăbim, să nu-l lăsăm pe Rocambole să 
aştepte. 

Fitilul avea o lungime de aproape cinci picioare şi putea 
să ardă o jumătate de oră. 

— Să plecăm imediat, zise Timoleon, nu mai avem ce 
face aici. Adio, Rocambole. 

Pâtissier îl luă pe 'Timoleon în braţe şi-l aruncă pe umeri, 
repetând: 

— Noapte bună, Rocambole! Îţi făgăduiesc că va fi vai de 
protejatul tău Marmouset. 

Rocambole, sinistru dar liniştit, o strângea pe Vanda în 
braţele sale. 

Fitilul ardea încet. 

El îi văzu depărtându-se şi nu scoase nici un sunet. După 
câteva secunde se auzi un nou țipăt al lui Timoleon, urmat 
de o înjurătură. 

Rocambole şi Vanda deveniră atenţi. 


— Laşule! Laşule! Strigă Timoleon. 

— N-am frânghii şi nu te pot urca sus. 

— Nu e vina mea că eşti prea greu. 

— Vrei să mă laşi aici? Strigă Timoleon. 

— N-am încotro, răspunse Pâtissier, a cărui voce anunţa 
că se depărtase. Peste un sfert de oră cariera va sări în aer 
şi atunci... noapte bună. 

— Laşule! Laşule! Urla 'Timoleon. 

Rocambole, cu faţa lipită de gaură îl văzu pe Timoleon 
târându-se pe pământ. 

El avu un moment speranţa că instinctul de conservare 
va domina ura sălbatică ce umplea inima mizerabilului şi că 
el va scoate fitilul din butoi... 

Dar această speranţă fu de scurtă durată. 

Timoleon se culcă lângă butoi şi zise cu furie: 

— Ei bine! Vom muri împreună. 

Fitilul continua să ardă şi Rocambole, strângând-o pe 
Vanda la pieptul lui, zise: 

— Trebuie să murim! 

Capitolul XII. 

Pe când fitilul ardea, pe când Rocambole, Vanda şi 
Timoleon aşteptau momentul fatal în care butoiul avea să 
facă explozie, alte evenimente se petreceau pe strada Vert- 
Bois. 

După cum am văzut, Rocambole refuzase să-l ia cu 
dânsul pe Milon, cu toate presimţirile sinistre ale acestuia. 

Milon avea ordin să vegheze asupra ţigăncii. 

Cu toate acestea, dacă Milon avusese vreodată poftă să 
nu asculte pe Rocambole, era sigur că acest moment sosise. 

— Nu ştiu, murmură el pe când vânzătorul de fructe 
închidea din nou prăvălia, dar nu-mi iese din cap gândul căi 
se va întâmpla o nenorocire stăpânului. 

— Oh! Zise frumoasa Marton, ce idee! 

— Avem din nou de-a face cu Timoleon, zise Milon, mi-ar 
plăcea de o mie de ori mai mult să avem în faţa noastră pe 
toţi sugrumătorii de pe pământ. 


— Aş! Zise vânzătorul de fructe, sugrumătorii nu sunt 
periculoşi. Cel puţin acela pe care îl avem în pivniţă n-a dat 
încă nici un semn de viaţă. Am coborât adineauri să aduc 
târnăcopul şi nimic nu s-a mişcat. 

— El doarme încă, fără îndoială, adăugă Milon. 

Pe când Milon pronunţa aceste cuvinte, se auzi o bătaie 
la uşa ce da din prăvălie în curte. 

Vânzătorul de fructe deschise şi rămase uimit văzându-l 
pe Marmousei. 

Acesta era în picioarele goale şi în cămaşă. 

Fără îndoială vreun eveniment neaşteptat îl smulsese din 
patul său. 

Mai mult, el duse în chip misterios un deget la buze. 

— Ce e? Întrebă vânzătorul de fructe din ce în ce mai 
uimit. 

— Este, zise Marmouset intrând, că am fost păcăliţi şi 
stăpânul de asemenea. 

Milon se înfioră la auzul acestor cuvinte. 

Marmouset reluă: 

— Pe englez l-aţi pus în pivniţă? 

— Da. 

— Şi credeţi că e tot acolo? 

— Drace! 

— Ei bine! Nu mai e acolo, adăugă Marmouset. 

— Oh, zise vânzătorul de fructe, asta e cu neputinţă. 

— A scăpat... 

— Dar pe unde? 

— Nu ştiu. 

— Scăpat? Strigă Milon speriat. 

— Din fericire, zise Marmouset, vom pune din nou mâna 
pe dânsul. 

— Unde e? 

— Aici în casă. 

Marmouset vorbea tot pe şoptite. 

— Dar, adăugă el, nu trebuie să faceţi zgomot şi să vă 
scoateţi ghetele. 


— De ce? Întrebă vânzătorul de fructe. 

— Ascultaţi, zise Marmouset. 

Şi, adresându-se vânzătorului de fructe, îl întrebă: 

— Ai un nou locatar de două zile? 

— Da. Un bătrân care are un birou de plasare. 

— Ei bine! Englezul e la dânsul. 

Asta părea atât de extraordinar, încât vânzătorul de 
fructe îl privi pe Marmouset de parcă acesta ar fi înnebunit. 

— Ascultaţi, reluă Marmouset. 

— Vorbeşte. 

— Gipsy doarme în odaia din fund, aceea care nu e 
despărțită decât printr-un perete de scânduri de 
apartamentul bătrânului. 

— Da. Şi? 

— Mă culcasem abia de o oră, şi eram aproape, să 
adorm. Mi s-a părut că Gipsy plângea şi am intrat în odaia 
ei în vârful picioarelor. 

De când a înnebunit ea plânge adesea în somn şi are 
visuri urâte. 

M-am apropiat deci de patul ei, dar dormea, fără vise. 

Eram gata să mă retrag, când vad un punct luminos în 
fundul odăii. 

Lumina venea de la o gaură făcută în zid. 

Un sentiment de curiozitate m-a atras într-acolo. 

M-am uitat pe gaură, întrebându-mă: 

Ce poate face vecinul meu la acea oră? 

Un om stătea la o masă, adică în apartamentul 
bătrânului. 

Acest om era cu faţa întoarsă spre mine. 

— Ei bine? 

— Nu era bătrânul, ci englezul! Dacă vă îndoiţi, veniţi cu 
mine... 

Milon şi vânzătorul de fructe îşi scoaseră ghetele şi 
amândoi urcară scara fără zgomot. Marmouset lăsase uşa 
crăpată. Gipsy continua să doarmă. 


Marmouset pătrunse în odaie şi privi din nou pe gaura 
din perete. 

Apoi, luându-l pe Milon de mână, îl duse la gaură spre a 
se putea uita. 

Milon privi şi, dându-se înapoi cu un pas, murmură: 

— E dânsul! 

Marmouset îl luă din nou pe Milon de braţ. 

— Da, repetă acesta, ele. 

Şi ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie înşelat de proprii 
ochi, se întoarse spre vânzătorul de fructe şi îl împinse spre 
gaura din perete. 

Vânzătorul de fructe nu-l văzuse pe sir James decât 
adormit şi, prin urmare, ca mort. 

Acum era cu ochii deschişi şi stătea în atitudinea unui 
om, care se crede singur. 

Cu toate acestea, vânzătorul de fructe îl recunoscu. 

— Da, zise el, e dânsul. 

— Ce trebuie să facem? Întrebă Milon. 

— Foarte simplu, răspunse Marmouset. 

— Adică! 

— Ce a vrut stăpânul? Să-l suprime pentru câtva timp, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine! Zise Marmouset, să mergem. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

— Un moment, zise vânzătorul de fructe. Ei au 
totdeauna asupra lor un revolver în buzunar. 

— Se poate, răspunse Marmouset. 

— Mă duc să-mi iau ciocanul, adăugă vânzătorul de 
fructe. 

— De ce? Întrebă Milon. 

— N-am încredere în englezi, zise vânzătorul de fructe. 

— Poate că ai dreptate, răspunse Marmouset. 

— Mă duc să-mi iau ciocanul, repetă vânzătorul de 
fructe. 


Cu ciocanul său putea să ucidă un om, dintr-o singură 
lovitură. 

Capitolul XIII. 

Pe când vânzătorul de fructe se dusese să-şi aducă 
ciocanul, Milon şi Marmouset se strecuraseră afară şi se 
aşezară ca nişte santinele la uşa apartamentului lui 
Timoleon, în aşa chip încât să-i taie orice retragere lui sir 
James Niwely, care ar fi putut să audă vreun zgomot şi să 
aibă dorinţa de a fugi. 

Vânzătorul de fructe sosi. 

— Mă veţi lăsa, zise Marmouset, să vorbesc eu întâi cu 
englezul. 

— Cum vrei, răspunse Milon. 

Marmouset bătu în uşă. 

Un zgomot de scaun arătă că sir James se sculase în 
picioare. 

Dar ei nu căpătară nici un răspuns şi uşa nu se deschise. 

— Trebuie să dai o lovitură cu umărul, şopti Marmouset 
la urechea lui Milon. Uriaşul nu se lăsă rugat. 

EI lovi uşa cu umărul şi aceasta se deschise cu zgomot. 

Sir James scoase un țipăt de uimire şi poate chiar de 
spaimă văzându-i pe cei trei oameni intrând în odaia lui. 

EI îi recunoscu pe Marmouset şi pe Milon. 

La un semn al lui Marmouset, vânzătorul de fructe se 
repezi la sir James, îl înhaţă de gât şi, ridicând teribilul său 
ciocan, îi zise: 

— Dacă scoţi un țipăt, eşti mort! 

Sir James poseda un admirabil sânge rece şi, oricât de 
disperată i se păru situaţia, se hotări să-i ţină piept. 

EI făcu semn cu mâna că nu vrea să opună nici o 
rezistenţă. 

— Lasă-l, zise Marmouset, căci avem de vorbit. 

Milon, la un gest al lui Marmouset, se duse să închidă 
uşa, când apăru frumoasa Marton cu câinele ei. 

— Vreau să fiu şi eu cu voi, zise Marton. 


Sir James îşi încrucişase braţele pe piept şi-i privea pe 
toţi liniştit. 

— Ce vreţi de la mine? Zise el. 

— Închide uşa, Milon, zise Marmouset. 

Apoi, adresându-i-se lui sir James: 

— Milord, zise el, n-avem nevoie să te întrebăm de nume. 
Eşti sir James Niwely, şeful sugrumătorilor din Londra, dar 
dorim să ştim cum se face că fiind îngropat de viu, acum 
patruzeci şi opt de ore, într-o pivniţă, te găsim aici? 

— Foarte simplu, răspunse sir James, amicii mei m-au 
scăpat. 

— Cred şi eu, replică Marmouset, numai că au greşit 
când te-au lăsat aici, fiindcă iată-te recăzut în puterea 
noastră. 

— De aceea, zise cu răceală englezul, sunt gata să cedez 
forţei. 

— Adevărat? 

— Şi să mă întorc în pivniţă. 

— Ah! Nu, zise Marmouset. 

— Vă voi urma oriunde aveţi plăcerea, mai spuse sir 
James. 

— Asta este o greşeală, zise Marmouset. 

— Nu pricep. 

— Un om care, ca dumneata, iese dintr-o pivniţă în stare 
de letargie, e cam greu de păzit. Stăpânul nu ne-a dat încă 
ordine relativ la dumneata, căci nu ştie despre evadare, dar, 
desigur, ne va aproba. 

În acelaşi timp Marmouset făcu un nou semn spre 
vânzătorul de fructe. 

— Tu eşti voinic, zise el, dă-i ciocanul tău lui Milon şi 
strânge-l de gât pe milord. 

Sir James păli, dar nu rosti nici un cuvânt. Milon scoase 
ciocanul şi vânzătorul de fructe începu să-l strângă de gât 
pe sir James. 

— Un moment, spuse Marmouset. 


Vânzătorul de fructe se opri şi ciocanul, gata să cadă pe 
capul lui sir James, căzu într-o parte. 

— Milord, zise Marmouset, dacă vrei să câştigi o oră sau 
două şi să aştepţi, prin urmare reîntoarcerea stăpânului, 
care va decide despre soarta dumitale, fă-ne ceva 
destăinuiri. 

— Cum? Zise sir James liniştit, care părea că aşteaptă 
moartea cu nepăsarea orientalilor. 

— Care sunt amicii care te-au scos din pivniţă? 

— Nu ştiu. 

— Cum de te afli aici? 

— Nu ştiu... 

— la, seama zise Marmouset, n-avem vreme de glumit. 

— Dar, în fine, strigă Milon, în mintea căruia se iscă o 
bănuială, dacă domnul se află aici, înseamnă că locatarul 
apartamentului s-a învoit la acest lucru. 

— Probabil, zise el. 

Un surâs flutură pe buzele lui sir James. 

— Cum, exclamă vânzătorul de fructe, acel bătrân? 

— Acel bătrân, zise Milon, e desigur un complice al 
englezului, care ne-a păcălit ne toţi. 

— Atunci, zise Marmouset, domnul ne va spune numele 
lui. 

Sir James dădu din umeri răspunzând: 

— Nu-l ştiu. 

— Ia seama, repetă Marmouset, dacă te încăpăţânezi, te 
ucid cu lovituri de ciocan. 

— Nu, zise Milon, stăpânul nu ne-a spus asta. 

— Dar, strigă Marmouset, stăpânul e poate în pericol în 
acest moment. 

Sir James nu răspunse; dar o sclipire de bucurie 
sălbatică străluci în ochii săi, şi Marmouset o surprinse. 

În acelaşi timp, câinele care, de două minute se învârtea 
prin odaie, începu să urle. 

El găsise pe un fotoliu o haină a lui Timoleon şi o muşca 
cu furie. 


— E haina unui inamic! Zise frumoasa Marton. 

Milon îl întrebă pe vânzătorul de fructe: 

— Cum arată bătrânul? 

Vânzătorul îl descrise cât putu mai bine. 

— E Timoleon! Zise Milon. 

În acelaşi timp, sir James făcu fără voie o mişcare. 

— Precis, murmură Marmouset, care sesizase mişcarea. 

Câinele urla din ce în ce mai tare. 

— Prieteni, zise Marmouset, împărtăşesc părerea lui 
Milon. Stăpânul se află în pericol şi trebuie să-l salvăm. 
Omul care a închiriat această odaie nu e altul decât 
Timoleon. Unde e? Trebuie ca domnul să ne spună. Dacă nu 
vrea, va muri. 

Milon îşi reluase ciocanul şi vânzătorul de fructe, 
înhăţându-l de gât, îl trântise pe sir James la pământ. 

— Ucideţi-mă, zise sir James, dar nu veţi afla nimic... şi 
voi muri răzbunat! 

— Loveşte, Milon, zise Marmouset! 

Dar frumoasa Marton opri braţul lui Milon. 

— Nu-i nevoie, zise ea, n-avem nevoie de domnul spre a 
şti unde se află Timoleon. 

Câinele, care auzea pentru a doua oară acest nume, 
lătra cu furie. 

— Şi cum îl găsim? Întrebă Milon. 

— Câinele meu e aici, zise Marton. Şi adresându-se 
câinelui, spuse: 

— Caută pe Timoleon! 

Câinele se repezi la uşă. 

Marmouset se întoarse spre Milon şi-i zise: 

— Această femeie are dreptate. Vânzătorul de fructe şi 
Moartea Bravilor îl vor păzi pe englez ca pe ochii din cap 
până ce ne întoarcem. De fapt ar face mai bine să-l lege şi, 
dacă va face zgomot... 

— Să facă uz de ciocan? Întrebă vânzătorul de fructe. 

— Da. 

— Dar noi? Întrebă Milon. 


— Noi, zise Marmouset, o vom urma pe Marton, adică pe 
câinele ei, şi, dacă-l regăsim pe Timoleon, trebuie să ne 
spună ce a făcut cu stăpânul. 

Frumoasa Marton luase haina lui Timoleon şi o duse la 
nasul câinelui, care urla cu furie. 

Capitolul XIV. 

Marmouset îşi recucerise acea autoritate de care se 
bucurase la plecarea din Londra, prin voinţa lui Rocambole. 

Milon, vânzătorul de fructe, Moartea Bravilor şi 
frumoasa Marton, care îl vedeau pentru prima oară, se 
puseseră sub ordinele sale. 

În câteva momente sir James Niwely a fost legat şi dus 
din nou în pivniţă. Dar în loc să fie aruncat în puț, a fost 
culcat jos şi Moartea Bravilor se instală lângă dânsul. 

Apoi, Marmouset îi zise vânzătorului de fructe: 

— Nu uita că răspunzi de Gipsy. 

— La drum! Le zise lui Milon şi frumoasei Marton. 

Frumoasa Marton legase câinele cu o batistă, căci el voia 
cu orice chip s-o ia la fugă. 

— Cred că vei lua pistoalele, îi zise Milon lui Marmouset. 

— Asta face zgomot, răspunse Marmouset, dar, în fine, 
nu se ştie. 

Şi băgă un revolver în buzunar. 

O dată cu revolverul, luă şi un pumnal, spunând: 

— Ăsta e mai bun. 

— Am poftă să iau ciocanul de la Moartea Bravilor, spuse 
Milon... 

— Nu, n-are rost. Să nu pierdem timpul, să plecăm. 

— Dar unde mergem? 

— În căutarea lui Timol&on, răspunse Marmouset. 

— N-ar fi mai bine să-l căutăm pe stăpân? Zise Milon. 

— Nu. 

— De ce? 

— Din două lucruri una, zise Marmouset. Sau stăpânul 
nu e în nici un pericol, şi e mai bine să punem mâna pe 


Timoleon, sau stăpânul e ameninţat într-adevăr de acest 
pericol de care te temi şi atunci Timoleon e autorul. 

— E drept, răspunse Milon. 

— Prin urmare punând mâna pe Timoleon, îl scăpăm pe 
Rocambole. 

— Ai dreptate, băiete. La drum! 

Frumoasa Marton era deja la poartă. 

— Îi dăm drumul câinelui, întrebă ea? 

— Desigur, spuse Marmouset, dar o să-l putem urmări? 

— Când o ia prea repede, îl chem eu. 

Începu în chiar inima Parisului una din acele vânători 
stranii şi nemaivăzute. 

Câinele mergea înainte, cu capul ridicat. 

Uneori lătra, ceea ce însemna că era pe calea cea bună. 

Timoleon mersese pe jos până în bulevard, dar în 
foburgul Saint-Martin luase o trăsură. 

Acolo câinele se cam încurcă. 

Sărea pe loc şi lătra neliniştit. 

— Caută, Phanar, caută! Spunea frumoasa Marton. 

Şi ea îi dădea să miroasă haina lui Timoleon, pe care o 
luase cu dânsa. 

Trecuse de miezul nopţii şi trecătorii erau rari. Iotuşi 
unii din ei întrebară despre ce era vorba. 

— Vânăm guzgani, răspunse Milon. 

Trecătorii îşi văzură de drum. 

Phanar coborâse, mirosea trotuarul, apoi pavajul din 
mijlocul drumului. 

Era sigur că acolo nu mai călcase pe pământ. 

Milon şi Marmouset îl priveau cum se ducea şi se 
întorcea în acelaşi loc şi era foarte neliniştit. 

Se bizuiră prea mult pe inteligenţa câinelui? 

Numai Marton nu era îngrijorată şi spunea: 

— Câinele îi va găsi urma. 

Într-adevăr, începu deodată să latre şi porni pe o urmă 
misterioasă, prin mijlocul drumului. 

Marmouset se luă pe urmele câinelui şi zise: 


— Ela priceput şi am priceput şi eu. 

— Ce? Întrebă Milon. 

— Timoleon s-a urcat într-o trăsură. Vino să vedem. 

Şi se întoarse spre acel loc al trotuarului unde câinele 
ezitase atâta timp şi unde se vedeau urmele roţilor unei 
trăsuri. 

— Ei bine! Zise Milon. 

— Ei bine, câinele va urma trăsura, aşa cum s-a luat 
după urmele omului. 

— Dar e eu neputinţă... 

— De ce? 

— Fiindcă au trecut sute de trăsuri pe această stradă. 

— Fii pe pace, zise Marmouset. Un câine bun nu se 
înşeală niciodată. 

Prin mersul său, câinele părea să-i dea dreptate lui 
Marmouset. 

El se duse drept înainte, cu botul în sus, urcând foburgul 
Saint-Martin. 

— Da, zise Marton, putem să-l urmăm, e pe urmele lui 
Timoleon. 

— Să-l urmăm, strigă Milon, căci trebuie să-l salvăm 
Rocambole! 

Capitolul XV. 

Pe măsură ce urcau foburgul Saint-Martin, trecătorii 
deveneau tot mai rari iar prăvăliile închise. 

Din când în când, Milon dădea din cap şi spunea: 

— Nu cred să se poată lua pe urmele trăsurii. 

— Oh! Zicea frumoasa Marton cu încredere, el a făcut 
multe altele. 

Dar Milon schimbă deodată vorba. 

Câinele sosise în strada Lafayette. 

Animalul nu ezită de loc. Elo apucă pe această stradă, 
care ducea la Buttes-Chaumont. 

Şi Milon îşi aminti că era drumul pe care îl făcuseră în 
ajun. 

Deodată câinele se opri din nou. 


De bună seamă Timoleon dăduse drumul trăsurii în acel 
loc. 

— Caută! Caută! Zise Marton. Şi ea îi dădu să miroasă 
haina lui Timoleon. Câinele, după ce mirosi, scoase deodată 
un urlet. 

— Să mergem, spuse Marmouset. 

— Am mai fost aici, zise Milon. 

— Când? 

— Noaptea trecută. 

În acelaşi timp, Milon aprinse un chibrit şi se uită la 
pământ, la urmele lăsate de trăsură. 

Dar Marmouset strigă: 

— Pe aici n-a trecut o trăsură, ci două. 

— A noastră de ieri, zise Milon. 

— Nu, astă-seară au fost două. 

— Ei bine? 

— Aceea a lui Timoleon şi aceea a stăpânului. 

Şi Marmouset chemă câinele zicându-i: 

— Caută! Caută! 

Inteligentul câine mirosi mai întâi una din urmele 
trăsurii şi nu făcu nici o mişcare, dar la cea de a doua 
începu să urle. 

— Asta e trăsura lui Timoleon, zise Marmouset. 

— Bine, răspunse Milon, care tot nu pricepea. 

— Iar aceasta a trecut înaintea celeilalte; dovadă e că 
trăsura a doua, când a întors, a călcat pe urmele celei 
dintâi. 

— Ce dovedeşte asta? Întrebă Milon. 

— Asta dovedeşte, răspunse Marmouset, din două una: 
sau că Rocambole îl urmăreşte pe Timoleon, sau că acesta 
din urmă i-a întins o cursă lui Rocambole. Oricum, trebuie 
să ne grăbim. 

Ei ajunseră în vasta câmpie de la Pantin, pe care Milon şi 
Rocambole o exploraseră în zadar cu o noapte înainte. 

Câinele o porni spre puț. 

— Unde dracu ne duce? Zise Marmouset. 


Câinele cobori spre puț. 

Marmouset scosese revolverul, iar Milon avea pumnalul 
Deodată nişte strigăte confuze, ajunseră până la urechile lui 
Marmouset. 

Strigătele păreau că vin de sub pământ. 

— Să ne culcăm, zise Marmouset. 

Şi câteşitrei se aruncară cu faţa la pământ, lângă gaura 
din tufiş. 

Câinele se apropiase de puț. 

Deodată ieşi un om de acolo, fugind din răsputeri. 

Câinele îl lătră, dar nu se luă după el. 

Din contră, se repezi la puț, urlând cu furie. 

Omul fugea. 

Dar la o sută de metri de puț, Milon îl înhaţă de gât. 

— Pâtissier? Exclamă Marmouset, recunoscându-l pe 
fostul său şef. 

— Lasă-mă! Lasă-mă! Zise Pâtissier, încercând să fugă. 

Dar bătrânul uriaş îl trântise la pământ zicându-i: 

— Dacă nu-mi spui unde e Rocambole, eşti mort. 

— Rocambole! strigă Pâtissier pe jumătate înăbuşit. 
Rocambole! Ah! Ah! Ah! 

— Vorbeşte, sau te ucid! Zise Milon punându-i pumnalul 
în gât. 

— Nu ştiu! Zise Pâtissier. 

— Minţi! 

Când vârful pumnalului îl înţepase puţin la gât, scoase 
un țipăt. 

— Spune! Repetă Milon, unde e Rocambole? 

— E pierdut, răspunse Pâtissier. 

— Pierdut? 

— Şi voi de asemenea, adăugă mizerabilul, dacă nu mă 
lăsaţi să fug... şi dacă nu fugiţi cu mine. 

Milon îl privi înmărmurit. 

— Explică-te! Zise el. 

— Peste 5 minute, praful de puşcă va lua foc şi vom sări 
cu toţii în aer. 


Aceste cuvinte produseră asupra lui Milon o emoție aşa 
de puternică, încât îl lăsă liber pe Pâtissier. Acesta se sculă, 
vrând s-o ia din nou la fugă. Dar mâna de fier a lui Milon îl 
opri. 

— Lasă-mă... sau suntem pierduţi! Repetă Pâtissier, ai 
cărui dinţi clănţăneau de frică. 

Şi, cum Milon nu-i dădea drumul, zise: 

— Rocambole şi Timoleon sunt într-o carieră sub 
picioarele noastre... unde e un butoi cu praf de puşcă şi un 
fitil care arde... Totul va sări în aer. 

Marmouset scoase un țipăt şi se repezi la puţul de unde 
dispăruse câinele. 

— Ei bine, zise Milon beat de durere, tu nu vei vedea 
explozia! 

Şi-i împlântă pumnalul în piept. 

Pâtissier căzu scoțând un țipăt. Apoi, zvârcolindu-se, zise 
cu o bucurie sălbatică: 

— Rocambole va muri! sunt răzbunat! 

Capitolul XVI. 

În acest timp teribilul fitil ardea. 

Timoleon, culcat lângă butoi, aştepta liniştit moartea. 
Rocambole, după ce se sili în zadar să biruie uşa, îşi simţi 
inima înduioşându-se. 

Nu-i păsa că moare, dar vroia s-o salveze pe Vanda. 

— Timoleon! Strigă el. 

— Ce vrei? Întrebă rănitul, întorcând capul. 

— Că vrei moartea mea, pricep şi nu-ţi cer îndurare 
pentru mine, zise Rocambole cu o voce rugătoare, dar vei 
lăsa tu să moară o femeie? 

Timoleon nu răspunse. 

— Ascultă, urmă Rocambole, care urmărea îngrijorat 
progresele focului de-a lungul fitilului, dacă vrei să iei acel 
fitil, îţi jur că-mi voi împlânta pumnalul în gât până în 
plasele. 

Timoleon hohoti de râs. 

— Tu ai noroc răspunse el, şi vei scăpa. 


— Aşteaptă până mor şi apoi deschizi uşa, se mai rugă 
Rocambole. 

Dar Vanda se aruncă de gâtul lui şi-i zise: 

— Vreau să mor cu tine! 

Rocambole urmă: 

— Admit să mă urăşti, dar îţi pot păta mâinile cu sângele 
unei femei? 

Rocambole îşi aplecă fruntea. 

— Tu ai avut milă de fata mea? Zise Timoleon. 

Fitilul ardea cu o iuţeală înspăimântătoare. 

Rocambole scoase pumnalul. 

— Mă voi sinucide, zise el. Când voi fi mort, poate vei 
avea milă de dânsa. 

Dar Vanda îi luă pumnalul şi, aruncându-l prin gaura uşii, 
zise eu hotărâre: 

— Vreau să murim împreună. 

Rocambole scoase un țipăt înăbuşit şi Timoleon continuă 
să aştepte moartea cu recea lui nepăsare. 

Dar deodată Vanda se lipi de Rocambole. 

— Auzi? Zise Rocambole. 

Un lătrat se auzea deasupra lor. 

Era câinele frumoasei Marton. 

— Poate că vin în ajutorul nostru, murmură Vanda. 

— Cine vrei să vină? Zise Rocambole. 

— Nu ştiu... dar tot mai sper... 

Se auzi un al doilea lătrat, dar mai slab şi mai depărtat. 

— Speranţă zadarnică, zise Rocambole. Dar deodată 
apăru o umbră în culoarul luminat de fitil. Umbra căzu ca 
fulgerul peste Timoleon. 

— Câinele! Câinele! Strigă Vanda. 

Câinele îl înhăţase pe Timoleon de gât şi urla cu furie. 

— Câinele frumoasei Marton, strigă Vanda 
recunoscându-l. 

— El nu va stinge fitilul, murmură Rocambole. 

Câinele îşi înfipse dinţii în carnea lui Timoleon. 


Durerea dădu acestui om resemnat să moară instinctul 
suprem al conservării. 

EI încercă să scape, să lupte; la un moment dat mâinile 
lui întâlniră pumnalul pe care Vanda îl smulsese din mâinile 
lui Rocambole şi îl aruncase. 

Începu atunci o luptă stranie şi sălbatică între om şi 
câine. 

Timoleon lovea cu o mână nesigură; câinele, exasperat 
de durere, îl muşca cu furie. 

Omul scotea strigăte înăbuşite. Câinele urla. 

Rocambole şi Vanda asistau la această luptă ciudată şi 
aproape uitaseră de fitilul ce ardea. 

Un moment totuşi ei avură o stranie speranţă, în 
mişcările sale, câinele fu gata să scoată fitilul din butoi. 

Dar Pâtissier îl băgase aşa de adânc încât fitilul rezistă. 
Deodată Timoleon nu mai mişcă. Apoi scăpă pumnalul din 
mână. Animalul triumfase asupra omului. Câinele frumoasei 
Marton îl ucisese pe Timoleon. Sărmanul animal se culcă 
sângerând peste cadavrul inamicului său. 

— Cel puţin! Murmură Rocambole, vom muri răzbunaţi. 

Fitilul nu mai avea decât două degete până la butoi. 

— Numai e nici o speranţă... murmură Rocambole. 

— Eu tot mai sper, răspunse Vanda cu o energie 
disperată. 

Rocambole se lăsă în genunchi şi-i cerea iertare lui 
Dumnezeu pentru crimele sale. 

Fitilul înainta cu o iuţeală uluitoare. 

— În genunchi! Îi strigă Rocambole Vandei, în genunchi! 
Şi roagă-te! 

Dar în acel moment o umbră sări în puţ strigând: 

— Salvaţi! 

Era Marmouset, care smulse fitilul în ultima clipă. 
Câinele se ridică urlând şi Rocambole simţi că Vanda leşină 
în braţele sale. 

„, Dumnezeu nu vrea să mor!” murmură el. 

Capitolul XVII. 


Trecuseră două zile de la evenimentele pe care le-am 
relatat şi patru zile de când servitorii casei din strada 
Marignan nu mai auziseră vorbindu-se nici de sir James 
Niwely, nici de Femeia care trecea drept soţia sau logodnica 
lui, nici, în line, de acel personaj care se prezentase a doua 
zi după dispariţia lor, le vorbise cu autoritate, spunând că e 
prieten cu sir James şi recomandându-le cea mai mare 
discreţie. 

Timp de două zile, servitorii se conformaseră cu stricteţe 
recomandării lui Rocambole. 

Unul dintre ei avusese un mare respect pentru Milon, 
care petrecuse o zi întreagă în casă. 

Dacă avem în vedere că sir James se afla în Paris de 
numai câteva zile, că oamenii pe care îi luase în serviciul 
său nici nu-l cunoşteau, că, prin urmare, nu puteau să ţină 
la dânsul, se va înţelege indiferența lor. 

Cu toate acestea, în a treia zi, pentru că nu mai apăruse 
nimeni, începuse să intre discordia între ei. 

Bucătarul şi fata din casă vorbeau că ar fi bine să se 
ducă să anunţe comisarul de poliţie. 

Vizitiul, din contră, le amintea recomandările lui 
Rocambole. 

Valetul spuse la rândul său: 

— Dacă diseară nu se întâmplă nimic nou, plec după ce 
îmi iau plata zilelor de serviciu. 

Casa nu avea decât mobile. 

Dar Vanda lăsase bijuterii, iar sir James ceva hani, toate 
erau aşa de bine încuiate, încât fata din casă, care îşi 
permisese o mică percheziţie, nu găsise nimic. 

Dar valetul avea probabil informaţii mai serioase, pe 
care le ţinea pentru dânsul. 

Sosi şi ziua a patra şi nimeni nu apăru. 

Bucătarul pomeni din nou despre comisarul de poliţie. 

— Ce să facă comisarul? Întrebă vizitiul. 

— Drace! Răspunse bucătarul, îi voi declara că stăpânii 
noştri au dispărut. 


— Şi ce-i cu asta? 

— Nimic, dar îmi datorează leafa pe zece zile, câte zece 
franci pe zi. Vreau să fiu plătit. 

— Plăteşte-te singur, zise fata din casă. 

— Cum? 

— Adu un telal şi vinde-i lucrurile din bucătărie. 

— Ca apoi, într-o dimineaţă, sir James, să apară. 

— Tot ce se poate. 

— Şi să mă denunțe ca hoţ. 

— Eu, zise fata din casă, mai aştept opt zile. Dacă nimeni 
nu vine, voi lua toaleta cucoanei. 

Valetul dădu din umeri. 

— Sunteţi nişte dobitoci, zise el. 

— De ce? 

— D-aia... 

— Pentru ce, mă rog? 

— Nu ne este bine aici? 

— Fără îndoială, dar nu avem bani. 

— Ştiu eu unde sunt banii. 

— Tu? Întrebă vizitiul. 

— Eu! 

— Şi nu ne spui? 

— M-am gândit mai întâi să păstrez totul pentru mine. 
Dar dacă vreţi să mă ascultați, îi vom împărţi. 

— Suma e mare? 

— Trei hârtii de câte o mie de franci. 

— Unde sunt? Zise fata din casă; am căutat peste tot şi 
n-am găsit nimic. 

— Chiar în biroul care e în odaia englezului. 

— Cheia e în cutie. Am căutat şi eu acolo şi n-am găsit 
NIMIC. 

— Sunt totuşi sigur că sunt trei mii de franci. 

— Dar unde? 

— Într-o ascunzătoare pe care n-ai văzut-o. Numai, 
prieteni, fiecare să ia după munca sa. Cum eu am 
descoperit banii, vreau partea leului. 


— Aşa e drept, zise bucătarul. 

— Deci păstrez o mie de franci pentru mine. 

— Mă rog! Zise camerista. 

— E cam mult, răspunse birjarul. 

— Nu e, dacă vă gândiţi că aş fi putut lua totul. 

— Bine! Zise bucătarul, după ce vom lua aceşti bani, ce 
vom face? 

— Vom fugi. 

— Şi dacă suntem prinşi? 

— N-avem de ce să ne temem, căci stăpânii ne-au 
părăsit. 

— Dar furtul celor trei mii de franci? 

— Nu e un furt. 

— Cum? 

— Este plata pentru serviciile noastre; n-am spart 
sertarul de la birou; era deschis. 

— Serviciile noastre vor fi plătite! Zise vizitiul. 

— Ei bine! Când punem mâna pe bani? 

— Diseară... 

— Dar, zise fata din casă, dacă acel domn, care e prieten 
cu englezul, va reveni? 

— Dacă va reveni şi acela care pare a fi un Hercule, 
adăugase bucătarul... 

— Ei bine! Nu ne vor mai găsi. 

Valetul, după cum se vede, avea răspuns la toate; dar un 
zgomot de la poartă, îl scoase din visurile lui de fericire. 

O trăsură se oprise. 

Nu era o birjă, ci un cupeu de casă, tras de doi cai 
frumoşi. 

Un vizitiu şi un fecior se aflau pe capră. 

De când stăpânii plecaseră, servitorii nu mai stăteau în 
odăile lor. 

Ei şedeau toată ziua în salon. 

Fata din casă se duse la fereastră. 

— Ah, Doamne! Strigă ea speriată. 

— Cine e? 


— Doamna. 

Într-adevăr, consternaţi servitorii văzură coborând din 
cupeu o femeie elegant îmbrăcată, care puse mâna pe 
sonerie cu autoritatea unei persoane ce vine acasă la dânsa. 

Era Vanda. 

Servitorii se refugiară fiecare pe unde putură. 

Fata din casă veni să deschidă. 

Vanda intră total indiferentă, ca şi cum n-ar fi lipsit atâta 
vreme de acasă şi nici nu întrebă dacă cineva trecuse pe 
acolo. 

Capitolul XVIII. 

Dacă Vanda era sau nu soţia lui sir James, servitorii nu 
ştiau, dar ea pentru dânşii era stăpâna lor. 

Astfel la vederea ei, toate frumoasele lor planuri de fugă 
şi de furt dispăruseră şi totul reintră în ordine. 

Înainte de a intra Vanda, dăduse drumul trăsurii care o 
adusese. 

Ea se duse drept la odaia de culcare şi-i spuse 
servitoarei: 

— Dezbracă-mă! 

După o jumătate de oră, într-o haină de casă, se aşeză pe 
un scaun la gura sobei, în atitudinea femeii care aşteaptă 
pe omul iubit. 

Servitorii se priveau buimaci, iar vizitiul îi spunea 
valetului că fusese un prost că nu luase mai înainte cei trei 
mii de franci. 

După ooră o altă trăsură se opri la poartă. 

Din ea cobori un bărbat. 

Servitorii îl recunoscură pe acela care le spusese că e 
amicul lui sir James şi îi dominase cu privirea sa; adică pe 
Rocambole. 

Maiorul Avatar era într-o ţinută foarte elegantă. 

Tot aşa de liniştit ca Vanda, el părea că nici nu-şi mai 
aduce aminte de pericolul în care se aflase cu patruzeci de 
ore înainte. 


Rocambole intră în casă ca stăpân şi, de astă dată nu mai 
întrebă despre sir James. 

Pusese în schimb această întrebare: 

— Doamna e în salon sau în odaia ei? 

— În odaia ei, răspunse fata din casă. 

Rocambole se îndreptă fără greş spre acea odaie şi, 
după ce sărută mâna Vandei, se aşeză lângă dânsa. 

După câteva minute fata din casă cobori la bucătărie şi 
spuse: 

— Pricepeţi ceva din toate astea? 

— Nimic, răspunseră cu toţii. 

— "Totuşi eu, zise vizitiul, am o idee. 

— S-o auzim. 

— Doamna nu e măritată cu sir James. 

— Bun! 

— Ea l-a dat afară. 

— Bine! 

— Şi celălalt i-a luat locul. 

— Şi eu cred tot aşa, zise fata din casă. Adineauri am 
tras cu urechea la uşă să aud ce-şi vorbesc. 

— Ei bine! 

— N-am priceput un singur cuvânt. 

— Vorbeau în engleză? 

— Nu, nemţeşte sau ruseşie, nu ştiu sigur. 

— Deci, zise valetul, acum nu mai suntem în serviciul 
doamnei. 

— Nu. 

— Atunci suntem în serviciul acestui om, care parcă te 
arde când te priveşte? 

— Da. 

— E totuşi ciudat. 

— Nu, zise vizitiul, fiindcă doamna e la dânsa acasă, şi ea 
ne-a tocmit la început. 

— E drept. Numai să ne plătească. 

Valetul suspină gândindu-se la cele trei bilete de câte o 
mie de franci. 


lată convorbirea dintre Rocambole şi Vanda în limba 
rusă. 

— Stăpâne, zise Vanda, s-au petrecut lucruri aşa de 
stranii de patru zile, încât mă întreb dacă nu visez. 

— E sigur că am scăpat ca prin urechile acului, zise 
Rocambole. Fără Marmouset eram pierduţi. 

— În fine, zise Vanda, nu mai avem de ce să ne mai 
temem din partea lui Pâtissier sau a lui Timoleon. 

— Acesta a murit şi Pâtissier nu mai e mare lucru. 

— Cred că e rănit de moarte, zise Vanda. 

— Cel puţin asta e părerea medicilor din spitalul unde a 
fost transportat. În orice caz, dacă trăieşte, va rămâne idiot, 
şi nu mai avem a ne teme de revoltele sale. Dar, adăugă 
Rocambole, care nu-şi putu reţine un fior, Marmouset a 
smuls la timp fitilul. Zece secunde mai mult şi am fi fost 
morţi. 

— Stăpâne, reluă Vanda, îmi vei spune acum de ce ai 
ţinut să revin aici? 

— E foarte simplu. Casa aceasta e a ta, contractul de 
vânzare nu e pe numele tău? 

— Da... dar... sir James? 

— Ei bine! Sir James va locui tot aici. 

Vanda îl privi cu mirare pe Rocambole. 

— Cum! Zise ea, nu-l laşi în pivniţa din strada Vert-Bois? 

— Nu. 

— Vrei să-i redai libertatea? 

— Nu. 

— Atunci nu pricep. 

— E totuşi foarte simplu: sir James va fi prizonierul tău. 

— Pe cuvânt? Zise Vanda cu un aer de îndoială: 

— Dar sub paza lui Milon. 

— Şi servitorii? 

— Ah! Servitorilor, răspunse Rocambole, le vei da 
drumul astă-seară, plătindu-le pe o lună înainte. 

— La toţi? 

— Desigur. 


— Sub ce pretext? 

— Pretextul cel mai natural din lume. Nu-l mai iubeşti pe 
sir James şi l-ai gonit. 

— Bine! 

— Mă iubeşti şi iau locul lui sir James. 

— Atunci dau servitorii afară spre a-ţi fi pe plac? 

— Da. Şi luăm ca servitori pe oamenii noştri, pe Noel şi 
pe Moartea Bravilor, pe Milon şi pe Chanoine. Frumoasa 
Marton devine fata ta din casă. Gipsy va trece ca o soră mai 
tânără a ta, Marmouset e nepotul meu. Astfel casa e 
completă şi Champs-Elyses devine cartierul nostru 
general. 

— Apoi? Zise Vanda. 

— Cum, apoi? Tu nu ştii că opera noastră nu-i terminată? 

— Aşa e. 

— Şi că ne mai trebuie milioanele ţigăncii? 

— Da, dar cum le vom avea? 

— Pentru moment, e încă secretul meu, răspunse 
Rocambole. 

Capitolul XIX. 

Ce devenise sir James Niwely? 

Marmouset şi Milon, plecând pe urmele câinelui spre a-l 
căuta pe Timoleon, şi implicit pe Rocambole, îl lăsase sub 
paza Morţii Bravilor şi vânzătorului de fructe. 

Sir James avea un sânge rece uimitor. 

EI avu înţelepciunea de a nu opune nici o rezistenţă şi de 
a lăsa cu o nepăsare englezească ca evenimentele să-şi 
urmeze cursul. 

De altfel, el nu avea arme, iar gardienii posedau o 
asemenea forţă încât îl puteau ucide cu un singur pumn. 

El nu căută să rupă sforile cu care era legat şi stătu 
culcat pe parchet, cu resemnarea unui fachir indian. 

Trecu noaptea. Nimeni nu veni. 

Moartea Bravilor şi vânzătorul de fructe se priveau 
îngrijoraţi. 

Ce devenise stăpânul? 


Aceasta era întrebarea pe care şi-o puneau. 

În fine, pe la ora opt dimineaţa sosi Milon, urmat de 
Marmouset. 

După chipul lor înduioşat, dar triumfător, vânzătorul de 
fructe şi Moartea Bravilor pricepură că stăpânul scăpase. 

Milon vru să spună ceva dar nu reuşi. 

Marmouset fu cel care povesti acea noapte plină de 
emoţii, care fu cât pe ce să fie ultima noapte a lui 
Rocambole. 

Sir James nu pierdu nici un cuvânt din povestire. 

Timoleon era mort, faptul era sigur; Rocambole ieşise 
învingător şi, prin urmare, dânsul, sir James, nu se mai 
putea bizui decât pe el însuşi spre a continua o luptă 
inegală. 

Dar acest om era foarte tare, nu se descuraja niciodată 
şi avea o încredere oarbă în steaua sa. 

Marmouset zise vânzătorului de fructe: 

— Stăpânul nu va veni, dar aduc instrucţiunile sale. 

— Ce are a ordona? Întrebă Moartea Bravilor. 

— Îl veţi cobori pe englez în pivniţă. 

— Bine! 

— Şi-l veţi păzi ca pe ochii din cap până ce stăpânul va 
lua o hotărâre în privinţa lui. 

Voinţele lui Rocambole fură executate punct cu punct. 

— Sir James, aşa tot legat cum era, fu transportat în 
pivniţă. Vânzătorul de fructe şi Moartea Bravilor se 
instalară lângă dânsul. 

Îi fură dezlegate mâinile, spre a mânca, şi apoi fu legal la 
loc. 

După prima zi Moartea Bravilor fu înlocuit cu vânzătorul 
de fructe, care-şi petrecu noaptea lângă prizonier. 

A doua zi dimineaţă Moartea Bravilor îşi reluă postul de 
sentinelă. 

Trecură astfel trei zile. 

Sir James nu era mai abătut ca în prima zi; el conta pe 
întâmplare, ca un adevărat fatalist ce era. 


În fine, în seara celei de a treia zile, în locul vânzătorului 
de fructe apăru Milon. 

Colosul ducea în spinare o ladă mare pătrată, la fel cu 
acelea ce servesc pentru împachetarea mobilelor. 

E] puse lada jos şi-i zise lui Moartea Bravilor: 

— lată noul domiciliu al prizonierului nostru. 

Sir James privi cu uimire lada. 

— Te vom duce într-o călătorie, îi zise Milon. 

— Unde mă duceţi? 

— Stăpânul-doreşte să vorbească cu dumneata. Să te 
conducem cu o trăsură e periculos, căci s-ar putea să ţipi şi 
să atragi atenţia vreunui poliţist. Te vom duce în chip de 
bagaj. 

Lada avea trei sau patru găurele pentru a lăsa să 
pătrundă aerul în interior. 

Sir James făcu jurământul să nu opună nici o rezistenţă. 

El se lăsă legat la gură şi vârât în ladă. 

Se puse capacul deasupra. 

Apoi sir James simţi o violentă zguduitură şi pricepu că 
Milon şi Moartea Bravilor duceau lada. 

Zgomotul din afară ajungea până la dânsul, graţie 
găurilor făcute pentru aerisire. 

EI îl auzi pe vânzătorul de fructe spunând: 

— Nu veţi întâlni multă lume. Sunt orele două după 
miezul nopţii şi plouă torențial. 

La poartă se afla un camion plin de lăzi, deasupra cărora 
puseră şi pe aceea în care se afla sir James. 

Apoi Milon se urcă alături de vizitiu, care nu era altul 
decât Noel. 

— La drum! Zise el. 

Pe drum zgâlţăiturile fură atât de puternice încât crezu 
că-şi va pierde cunoştinţa. 

Dar era legat la gură şi nu putea ţipa. 

Afară de asta Noel trosnea din bici şi făcea un zgomot 
aşa de asurzitor, încât dacă ar fi ţipat, n-ar fi fost auzit. 

Dar el era resemnat. 


Asemenea tigrului prins în cursă, nu aştepta decât 
ocazia de a evada. 

Camionul merse timp de aproape o oră. După ooră se 
opri. 

Atunci lada fu luată şi dusă în interiorul unei case. 

În fine, sir James auzi o voce care spuse: 

— Desfaceţi lada. Trebuie să se înăbuşe acolo înăuntru. 

Capacul sări la a treia lovitură de ciocan. 

Sir James, culcat pe spate, deschise ochii şi văzu un 
tavan aurit, pe care îl recunoscu îndată. 

Era tavanul camerei lui de culcare, din casa de pe strada 
Marignan. 

În acelaşi timp Milon îl luă în braţe şi îl scoase din ladă. 

Sir James se pomeni în faţa lui Rocambole, care-i spuse: 

— Îţi cer de o mie de ori iertare pentru chipul excentric 
în care te-am făcut să călătoreşti. 

Şi-i făcu semn lui Milon, care dezlegă mâinile şi 
picioarele baronului. 

Rocambole avea în mână acelaşi pumnal cu care sir 
James încercase s-o lovească pe Vanda cu cinci zile înainte. 

— Vezi, zise el, te-ai reîntors acasă la dumneata. 

Sir James se înclină în tăcere. 

— Şi dacă vrei, adăugă Rocambole, vom sta de vorbă. 
Poate ne vom înţelege. 

— Doresc şi eu, zise cu răceală sir James. 

Şi aşteptă. 

Capitolul XX. 

Sir James şi Rocambole schimbaseră între dânşii acea 
privire pe care o schimbă doi adversari în momentul în care 
îşi încrucişează săbiile pentru lupta supremă. 

— Milord, zise Rocambole, a trebuit să suferi mult zilele 
acestea şi-ţi cer mii de scuze, dar oamenii pe care îi am în 
serviciul meu sunt lipsiţi de educaţie. Ei nu ştiu că un om nu 
trebuie legat fără a fi învinovăţit; ei nu ştiu decât să se ia la 
luptă cu dânsul şi să-l trântească la pământ, să-i rupă 
hainele. 


Sir James ascultă cu mult sânge rece. 

Rocambole continuă: 

— Pentru că, convorbirea noastră poate se va lungi şi 
desigur, trebuie să-ţi fie sete şi foame, permite-mi să cer să 
ţi se aducă de mâncare. 

El sună şi îndată se deschise uşa. Milon şi Noel intrară. 

Ei erau îmbrăcaţi cu câte o frumoasă livrea galonată, o 
adevărată livrea pentru casa unui gentilom englez care vine 
în Franţa cu întreaga sa gospodărie. 

Ei aduceau o masă gata pregătită. 

— Milord, mai spuse Rocambole, trebuie că ai nevoie să 
te primeneşti de rufe şi de haine; de cabinetul dumitale 
nimeni nu s-a atins, deci nu te jena. 

În acelaşi timp, el se aşeză lângă sobă. 

Sir James mulţumi cu un gest şi primi în grabă. 

Cabinetul de toaletă dădea în camera de culcare şi era o 
odaie pătrată, luminată printr-o fereastră ce dădea în 
grădină. 

Acolo se afla un garderob în care sir James îşi aminti că 
ascunsese o pereche de revolvere de fabricaţie foarte bună. 
Amintirea acestora trecu prin creierul lui sir James cu 
iuţeala fulgerului. 

Dar faţa lui nu manifestă nici o emoție şi el răspunse cu 
răceală: 

— Îţi mulţumesc, domnule, de atenţia dumitale, mai ales 
că mă simt rău în aceste haine rupte şi cu rufe de care nu 
m-am primenit de câteva zile. 

— Bine, zise Rocambole, făcând un semn. 

Sir James deschise uşa cabinetului de toaletă cu mare 
indiferenţă şi apoi o închise la loc. El luă o lumânare de pe 
masă. 

Cel care l-ar fi văzut pe sir James în acel moment n-ar fi 
bănuit că el nutrea speranţa unei evadări. 

Într-adevăr, el se reîntoarse la uşa pe care tocmai o 
închisese şi, vărsând nişte apă în lighean cu o mână, cu 


cealaltă încuie uşa, aşa că oricine ar fi vrut să intre în 
cabinetul de toaletă ar fi trebuit să spargă uşa. 

Odaia se afla în starea în care o lăsase şi nimic nu arăta 
că cineva pătrunsese acolo. 

Garderobul era încuiat. 

Sir James avea obiceiul să pună cheia sub un vas ce se 
afla pe o etajeră. 

El ridică vasul şi găsi cheia. 

Din acel moment putea conta pe revolverele sale. 

După cum am mai spus, fereastra acelei odăi, dădea în 
grădină. 

Sir James îşi făcuse planul de evadare. 

A încerca să treacă peste corpul lui Rocambole, ar fi fost 
nebunie. El putea să-l ucidă cu un foc de revolver; dar 
Milon şi No€l ar fi alergat îndată; şi, cu toate că putea 
dispune de viaţa a doisprezece oameni, împuşcăturile ar fi 
pus tot cartierul în picioare. 

Evadarea pe fereastră era un lucru mai sigur şi 
revolverele sale nu trebuiau să-i servească decât pentru a-i 
proteja fuga. 

Sir James deschise garderobul, băgă mâna înăuntru şi-şi 
găsi revolverele. 

El le băgă în buzunar şi alergă la fereastră. 

Dar acolo îl aştepta o surpriză cu totul neplăcută. 

După ce ridică perdelele, văzu că la fereastră se pusese 
nişte obloane solide. 

Pentru a fugi, trebuia deci să iasă pe uşă, cu pistoalele în 
mână. 

Sir James nu ezită. 

El se primeni şi se îmbrăcă foarte elegant. Cele două 
revolvere erau în buzunarele sale. 

După ce termină, deschise uşa. 

Rocambole, stând lângă sobă, fuma liniştit o ţigară. 

Milon, cu un şervet în mână, stătea lângă masă. 

— Poţi să te duci să te culci, îi zise Rocambole, eu am de 
vorbit mai mult timp cu milord. 


Milon făcu un pas spre uşă. 

— Spune-i şi lui Noel să se culce, adăugă Rocambole. 

Sir James tresări. 

— La masă, milord, mai zise acela pe care Milon îl numea 
stăpânul. 

„Se pare, gândi sir James, aşezându-se la masă, că afară 
de obloanele de la fereastră, s-au luat şi alte precauţii.” 

Făcea această reflecţie, ţinând în mână cuțitul de pe 
masă. 

Acest cuţit cu vârful ascuţit era bun doar de tăiat o 
bucata de pâine şi sir James nu se putea gândi să-l împlânte 
în pieptul lui Rocambole. 

„Dar, îşi zise el, nu s-au gândit la revolverele mele.” 

Şi se aşeză în faţa lui Rocambole, astfel ca masa să se 
afle între el şi adversarul său. 

Apoi, cu multă eleganţă, zise: 

— Acum, domnule, sunt dispus să vă ascult. 

Capitolul XXI. 

Rocambole îl servise pe sir James, cu un pahar de vin de 
Porto. Acesta e vinul preferat al englezilor şi era un act de 
curtenie să-l servească cu un asemenea vin. 

— Spre a te face să pricepi bine ceea ce doresc, milord, 
zise el, pe când baronul mânca cu poftă, să-mi dai voie să 
rezum puţin situaţia. 

— Ascult, zise sir James. 

— Erai la Londra şeful Ştrangulatorilor... 

— Sunt încă. 

— Desigur, însă nu par să se îngrijească prea mult de 
dispariţia şefului lor. 

Sir James îşi muşcă buzele. 

— O smulsesem pe Gipsy din mâinile lui sir George 
Stowe; dumneata, în virtutea împuternicirilor avute, l-ai 
destituit pe sir George şi i-ai luat locul. 

— E adevărat. 

— Sir George Stowe a plecat din Londra şi n-ai ştiut 
nimic, sau mai bine zis ai fost mai puţin inteligent decât 


dânsul, căci ai căzut într-o cursă. 

Sir James nu răspunse. 

— Ai crezut în ura Vandei împotriva mea şi te-ai 
amorezat la nebunie de dânsa. Ai urmat-o la Paris şi aici au 
început nenorocirile dumitale. 

— Lasă asta la o parte, zise baronul. 

— Mă rog, e absolut necesar, să continui spre a te face să 
înţelegi ceea ce-ţi voi spune. La Paris, întâmplarea îţi vine în 
ajutor, cu care ştii ce s-a întâmplat. lată-te deci singur, 
aşteptând pe ştrangulatori, care nu mai sosesc şi, prin 
urmare, riscând să rămâi prizonierul meu până la sfârşitul 
zilelor dumitale, afară de cazul când mi-o veni chef să te fac 
să dispari. 

— Apoi, zise sir James. 

— 'Ţi-am dovedit deci neputinţa dumitale... 

Sir James nici nu clipi. 

— Lasă-mă, continuă Rocambole, să-ţi pun şi condiţiile 
mele. Sir George Stowe era un fanatic, care credea că 
sufletul tatălui său era închis în corpul unui peşte roşu; elo 
servea pe pretinsa zeiţă Kali; dumneata, din contră, sir 
James, eşti un spirit tare, un sceptic, iar vederile politice 
domină în dumneata instinctul religios, dumneata n-ai vrut 
s-o arzi pe ţiganca Gipsy nu pentru că n-a rămas castă, ci 
fiindcă ea are dreptul la o avere imensă. 

— Ah! Ştii şi asta? Întrebă sir James. 

— Această avere, furată de miss Ellen şi de amantul ei 
Ali-Remjeh, şeful suprem al thugilor din India, trebuia să fie 
împărţită între dânşii. 

— Continuă, zise sir James cu nepăsare. 

— Am regăsit-o pe miss Ellen şi ea va fi în puterea mea 
ori de câte ori voi dori. Îţi aminteşti de castelul din Picardia, 
unde ai petrecut o noapte cu Vanda? 

— Da, zise sir James. 

Era locuinţa lui miss Ellen. Vanda s-a culcat în odaia 
unde venea fantoma. Aceasta nu era altul decât Bob, fostul 
valet al comandorului. El a crezut că vorbeşte cu milady. 


Pricepi acum în ce împrejurare istoria lui miss Ellen şi a lui 
Ali-Remjeh ne-a devenit cunoscută. 

— Dar unde vrei să ajungi? Întrebă sir James, privindu-l 
pe Rocambole. 

— La asta: pe miss Ellen o am în mână prin fiul ei. 

— Miss Ellen va înapoia totul. 

— Ah! 

— Adevărat? 

— Şi doresc ca să nu te opui în nici un fel. 

Un surâs flutură pe buzele lui sir James. 

— Am luat-o pe Gipsy sub protecţia masa, precum am 
luat-o pe Nadeia, fiica generalului Komistroi. Vreau să fac 
un pact cu dumneata. 

— Să auzim. 

— Sugrumătorii să renunţe la orice drept asupra acestor 
femei. 

— Bine! 

— În schimb vei fi liber să te întorci în Anglia şi-ţi jur că 
nu mă voi amesteca în afacerile dumitale. 

Sir James se juca cu cuțitul, făcând pe faţa de masă nişte 
figuri ciudate. 

— Milord, mai spuse Rocambole, îţi cer iertare dacă 
stărui, dar sunt grăbit. 

— Ah! 

— Am nevoie să-mi spui hotărârea dumitale înainte de a 
se face ziuă. 

— O vei şti îndată, răspunse sir James. Refuz. 

— Adevărat? 

— Mai întăi fiindcă n-am dreptul să nu mă supun lui Ali- 
Remjeh. 

— Şi apoi? 

— Apoi, fiindcă voi ieşi de aici. 

— În orice caz, zise Rocambole, nu vei face asta pe 
fereastră. 

Şi, ridicând perdelele de la ferestre, arătă că se 
puseseră obloane în toate părţile. 


— Bine, zise sir James, dar în loc să ies pe fereastră, 
găsesc că e mai simplu să ies pe uşă. 

Şi repede ca fulgerul scoase cele două revolvere din 
buzunar. 

Rocambole sări şi se aşeză în dreptul uşii. 

— Loc! Strigă sir James. Loc! Sau trag! 

— Milon! Strigă Rocambole arătându-se neliniştit. 

— Va veni prea târziu! Zise sir James. 

Şi apăsă pe trăgaci. 

Se aprinse doar capsa. 

Trase un al doilea foc. 

Sir James scoase un țipăt de furie. 

Rocambole izbucni într-un hohot de râs şi zise: 

— Nu te mai osteni degeaba. La ambele revolvere am 
scos gloanţele. 

În acelaşi timp el repetă: 

— Milon! Milon! 

Acesta intră. 

— Văd, zise Rocambole cu răceală, că trebuie să ne 
scăpăm de domnul. 

De astă dată sir James pricepu că era pierdut! 

Capitolul XXII. 

Să ne întoarcem acum la acel palid şi frumos tânăr, care 
nu ştia nimic despre originea lui misterioasă, cu o lună 
înainte de evenimentele pe care le-am povestit, şi care se 
numea Lucien de Haas. 

Lucien era în convalescenţă. 

Socrul şi logodnica lui, acea frumoasă Marie Berthoud, 
se instalaseră la căpătâiul lui. 

În fine, într-o zi, adică a treia zi după ce-l ucisese pe 
marchizul de Rouquerolles şi primise şi dânsul o lovitură de 
spadă care îi pusese viaţa în pericol, o femeie se prezentase 
la dânsul. 

Era milady. 

Vă amintiţi că milady leşinase la Tuileries, auzindu-l pe 
maiorul Avatar anunțând tinerei fete că logodnicul ei se 


bătuse în duel. 

Acest leşin o trădase pe mamă: 

De atunci o vie afecţiune le unise pe milady cu Marie 
Berthoud. 

Englezoaica, după ce primise autorizaţia lui sir James, în 
numele lui Ali-Remjeh, de a-şi vedea fiul, se aruncase în 
braţele tinerei fete spunând: 

— Fiul meu e încă prea slab spre a putea suporta o 
asemenea întrevedere. Trebuie să mă duci la dânsul ca pe o 
rudă a ta. 

Marie Berthoud consimţise la această nevinovată 
păcăleală. 

Dar vocea naturii este atât de puternică încât dejoacă 
toate planurile omului. 

Abia intrase milady în odaia tânărului şi acesta strigă: 

— Tu eşti mama mea! 

Bucuria l-ar fi putut ucide pe Lucien, dar ea îl salvă. 

După trei săptămâni, Lucien era în picioare şi căsătoria 
lui era fixată peste cincisprezece zile. 

Dar un nor întuneca fericirea tânărului şi oricât se silea 
să-şi ascundă tristeţea, ea devenea din zi în zi tot mai 
vizibilă. 

Lucien era trist, fiindcă simţea că un mister teribil 
domnea asupra naşterii sale şi prin urmare asupra numelui 
său. 

Milady îi spusese: 

— Lucien, sunt mama ta; dar mi-e cu neputinţă să-ţi spun 
numele meu şi, prin urmare, pe acel al tatălui tău. 

Lucien îşi plecase fruntea. Cu toate acestea, el mai puse 
o întrebare: 

— Tata a murit? 

— Nu, zise milady. 

— Trăieşte? Strigă el cu o mişcare de bucurie. 

— Da, răspunse milady, dar mă tem că nu îl vei cunoaşte 
niciodată. 


Lucien păli, dar nici un murmur, nici un suspin nu ieşi 
din pieptul lui. 

Frantz o însoțea adesea pe milady. 

Trecutul criminal al acestor două fiinţe îi unise. 

Frantz o iubea pe milady cu o gelozie plină de furie, iar 
milady îi iubea pe acest mizerabil. 

Lucien surprinse într-o zi o privire a lui Frantz, care nu 
era nici privirea unui servitor, nici aceea a unui amant. 

Când fu singur cu mama sa, îi spuse: 

— Maiorul Hoff este tatăl meu. 

— Te înşeli, zise milady. 

— Îţi jur. 

Lucien îşi plecă fruntea şi din acea zi n-o mai chestionă 
pe milady. 

El pricepuse că Frantz se afla în bunele graţii ale mamei 
sale şi că nu el era tatăl său. 

Deveni şi mai melancolic. 

Milady avea ore de bucurie şi ore de tristeţe. 

Uneori se putea intui că dânsa se temea de un viitor, 
poate, foarte apropiat, că se temea de vreun eveniment 
teribil. 

Lucien şi Marie Berthoud, care se iubeau nespus, îşi 
mărturisiseră toate astea. 

Într-o zi, milady fu mai neliniştită ca de obicei. 

Când plecă, îşi anunţă fiul că poate a doua zi nu va putea 
veni. 

A doua zi, într-adevăr, nu veni. 

Era ziua în care sir James îi dăduse întâlnire. 

Se ştie că în locul lui sir James îl găsise pe Rocambole, 
care-i spusese: 

— Vino mâine dimineaţă. Ordinul de la Ali-Remjeh. 

Convinsă, într-adevăr, că maiorul Avatar era 
plenipotenţiarul teribilului ei amant, milady venise a doua zi 
în casa din strada Marignan. 

I se răspunse că maiorul Avatar plecase. 

Reveni seara. 


Dar nici maiorul, nici sir James nu apăruseră. De atunci, 
milady tot aşteptase să i se dea o altă întâlnire. 

Dar nici a doua zi, nici în zilele următoare maiorul Avatar 
nu dăduse nici un semn de viaţă. 

Această tăcere, în loc de a o linişti, îi mărise dimpotrivă 
neliniştea. 

Cu toate acestea ea nu îndrăznea să spună nimic lui 
Frantz. 

Maiorul Avatar, după cum vă amintiţi, îi spusese: 

— Orice destăinuire îi vei face maiorului Hoff poate să fie 
fatală fiului dumitale. 

Ea nu îndrăzni de asemenea să-i vorbească lui Lucien 
despre maiorul Avatar. 

Şi zilele treceau, iar milady devenea din ce în ce mai 
neliniştită, pe măsură ce sănătatea fiului ei se îmbunătăţea 
şi ziua căsătoriei se apropia... 

Ea se temea ca Ali-Remjeh sa nu sosească în ultimul 
moment. 

În fine, într-o seară, când bătrânul profesor, fiica sa şi 
milady se aflau în odaia lui Lucien, se anunţă maiorul 
Avatar. 

Intră surâzând, întinzând mâna lui Lucien şi spunându-i: 

— Ai crezut probabil că sunt uituc, scumpul meu amic. 
Dar de când nu ne-am mai văzut am fost la Londra şi m-am 
întors. 

— Eşti scuzat mai dinainte, zise Lucien. 

Maiorul şi milady se salutaseră cu răceală, ceea ce nu 
putea să-i dea de bănuit lui Lucien ca ar fi putut exista între 
dânşii vreo relaţie misterioasă. 

Rocambole petrecu două ore la Lucien. 

Dar, înainte de a se retrage, el găsi ocazia să-i şoptească 
la ureche lui milady: 

— Te aştept la poartă, trebuie să-ţi vorbesc chiar astă- 
seară. 

Milady făcu un semn de supunere. 


Maiorul Avatar se retrase; şi nici Marie Berthoud, nici 
Lucien nu bănuiră un moment că el o aştepta pe milady în 
stradă. 

Capitolul XXIII. 

Fruntea lui milady se încărcase de nori după plecarea 
maiorului Avatar. 

Totuşi avu puterea să se stăpânească şi să stea până la 
orele unsprezece şi jumătate. 

Aceasta era ora la care ea se retrăgea de obicei. 

— Pe mâine, mamă, îi zise Lucien. 

— Pe mâine, repetă ea. 

Era cuprinsă de triste presimţiri. 

Când ieşi din odaia fiului ei, se reîntoarse ca şi cum ar fi 
călcat pentru ultima oară acel prag şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

Maiorul Avatar o aştepta, într-adevăr, la poartă. 

Când milady se apropie de trăsură, el îi deschise uşa. 

Milady se urcă şi Rocambole se aşeză lângă dânsa, după 
ce-i spuse vizitiul să meargă în strada Marignan. 

Milady era atât de mişcată, încât, la început, nu putu 
pronunţa nici un cuvânt. 

Rocambole îi spuse: 

— Să nu crezi doamnă, că am minţit; sosesc tocmai din 
Londra. 

— Ah! Zise milady. 

Dar ea nu îndrăzni să-l întrebe dacă îl văzuse pe Ali- 
Remjeh. 

Trăsura ajunse după câteva minute în strada Marignan. 

— Doamnă, îi spuse Rocambole, întrevederea noastră va 
fi lungă. Dă drumul trăsurii dumitale, căci te voi conduce eu 
într-o birjă. 

Acest om exercita asupra acelei femei o stăpânire tot aşa 
de mare, ca aceea pe care o avusese odinioară asupra ei 
Ali-Remjeh. 

Ea nu îndrăzni să insiste şi-i dădu ordin vizitiului să 
plece. 


Casa era tăcută şi nici o lumină nu se vedea la ferestre. 

Rocambole deschise uşa cu o cheie şi, dându-i mâna lui 
milady, îi spuse: 

— Urmează-mă! 

Intrară într-un vestibul, care era cufundat în întuneric. 

Dar milady nu se mai temea de fantome şi îl urmă cu 
curaj. 

În fundul vestibulului, Rocambole aprinse o lumânare şi 
o conduse pe milady la catul întâi, în odaia în care sir James, 
cu revolverele sale, încercase să devină stăpânul situaţiei. 

Odaia, cochet mobilată, n-avea nimic înspăimântător. 
Rocambole avea de asemenea un aer liniştit. Emoţia lui 
milady dispăru încetul cu încetul. 

Rocambole o pofti pe un scaun, iar el rămase în picioare 
în faţa ei. 

— Doamnă, reluă el, sosesc într-adevăr din Londra. 

— L-ai văzut? Întrebă repede milady. 

— Pe cine? 

— Pe „dânsul”. 

Şi ea apăsă asupra acestui cuvânt cu un fel de spaimă. 
Rocambole nu răspunse direct la întrebare. 

— Ali-Remjeh, zise el, va fi la Paris cel mult peste opt zile. 

Milady deveni palidă ca o moartă. 

— Doamnă, reluă Rocambole, lasă-mă să-ţi spun ce se 
petrece la Londra. Acesta e singurul mijloc spre a afla ce 
aştept de la dumneata. 

— Vorbeşte, zise mama lui Lucien. 

Rocambole reluă: 

— La Londra a avut loc o schimbare de minister. Noul 
secretar de stat la departamentul marinei şi al coloniilor 
este un om activ, curajos şi hotărât. În acord cu vice-regele 
Indiei, care e tot aşa de energic, el a jurat să distrugă cu 
desăvârşire acea vastă asociaţie care se numeşte a 
sugrumătorilor şi care are ramificații şi adepţi până în sânul 
aristocrației engleze. 

Milady nici nu clipi. 


— Ah! Au jurat ei asta? Zise ea cu un ton baţjocoritor. 

— Da, milady. Lordul secretar de stat nu ştie totuşi un 
lucru. 

— Care? 

— Că va fi nevoit să târască înaintea înaltei Curţi de 
justiţie, împreună cu nişte criminali vulgari, oameni care 
poartă nume mari şi posedă averi imense. 

— Şi mai departe... zise cu răceală milady. 

— Secretele asociaţiei tenebroase, al cărei şef este Ali- 
Remjeh, au fost trădate. 

— De cine? 

— De un om care ştie istoria lui Ali-Remjeh, aceea a lui 
miss Ellen Perkins... 

Milady făcu o mişcare de surprindere. 

— EL ştie, continuă Rocambole liniştit, în ce scop mai 
multe tinere fete din aristocrația engleză au fost marcate în 
mod misterios, pe piept sau pe umeri, cu semne nu mai 
puţin misterioase, consacrate zeiţei Kali. 

— Adevărat, zise milady, acest om ştie toate acestea. 

— Da, şi el i-a spus tot secretarului şi lordul secretar a 
spus că se va face dreptate. 

— Va fi greu, zise milady. 

— Crezi? 

— Fără îndoială, şi asta pentru mai multe motive. 

— 'Te ascult la rândul meu, zise Rocambole. 

— Mai întăi, reluă milady, asociaţia de care vorbeşti e 
imensă. 

— Da, dar ea nu are decât un cap, pe Ali-Remjeh. 

— Apoi Ali-Remjeh nu se află la Londra. 

— Nu, dar trebuie să vină la Paris. 

— La Paris poliţia engleză e neputincioasă, fără 
autorizarea Franţei. 

— Chiar fără a nu se cunoaşte de către poliţia franceză 
că Ali-Remjeh a venit în Paris. 

— Acest om a făgăduit mai mult decât va putea să facă, 
zise cu răceală milady. 


— El s-a mai angajat, apoi, continuă Rocambole, s-o 
predea pe miss Ellen Perkins. 

— Oh! Asta e nostim! 

— Precum şi un act important, care va dovedi că ea l-a 
asasinat pe tatăl ei, comodorul, în complicitate cu Ali- 
Remjeh, şi un oarecare valet german, anume Frantz. 

— lată un lucru, zise milady, pe care desfid să-l 
dovedească. 

— 'Te înşeli, milady. 

— Nu are probe. 

— Ba da. Are una. 

— Care? 

— Un lung memoriu scris de Bob, fostul dumitale 
intendent, şi pe care-l posedă omul de care-ţi vorbesc. 

— Ei bine, dacă-l posedă, zise ea tot liniştită, cred că ai 
depline puteri, de la Ali-Remjeh. 

— Ca să fac ce? 

— Să parezi lovitura ce ne ameninţă. 

— 'Te înşeli, milady, căci acest om, care trebuie să-l 
predea pe Ali-Remjeh, pe miss Ellen, pe Frantz şi pe 
principalii şefi ai sugrumătorilor... 

— Ei bine? 

— Acest om sunt eu, zise cu răceală Rocambole. 

Milady scoase un țipăt şi-l privi pe Rocambole cu o 
spaimă atât de mare ca şi cum o prăpastie s-ar fi deschis la 
picioarele ei. 

Capitolul XXIV. 

Milady îl privea pe Rocambole cu uimire. 

Acest om vroia s-o încerce. Oare nu era, aşa cum îl 
crezuse, emisarul lui Ali-Remjeh? 

Se gândi un moment la această alternativă. 

Dar Rocambole n-o lăsă mult timp în această iluzie. 

— Doamnă, zise el, aveai o soră, miss Anne. 

— Ah! Zise milady, ştii şi asta. 

— Ştiu că ai pus s-o sugrume. 

— Nu eu, ci Ali. 


— Ali-Remjeh sau dumneata, nu e acelaşi lucru? 

Milady îşi aplecă ochii şi nu răspunse. 

Rocambole reluă: 

— Miss Anne a lăsat o fată, pe Gipsy. 

— Ei şi? Zise milady cu o voce înecată. 

— Acestei fete i se cuvine imensa avere furată de la 
mama ei. 

Dar milady se sculă ca o tigroaică şi răcni: 

— Averea este a fiului meu! 

Rocambole începu să râdă. 

— Eşti sigură? Întrebă el. 

— Este a lui, repetă milady cu pasiune, căci am dobândit- 
o cu preţul unei vieţi pline de crime şi disperare. 

— Aşteptam această mărturisire, doamnă... 

Milady îl privi pe acest straniu personaj. 

— Domnule, zise ea, nu mă pricep să ghicesc enigmele. 

— Mă voi explica, continuă Rocambole. 

— Vorbeşte... 

— Fiul dumitale este un gentilom. E onest, frumos şi 
brav... el merită să fie fericit. 

— Oh! Fiul meu... murmură milady cu orgoliu. 

— De aceea, continuă Rocambole, nu va fi în stare să se 
atingă de o avere pătată. 

— Domnule! 

— Dacă i s-ar spune fiului dumitale: „Strălucita educaţie 
pe care ai primit-o, luxul care te înconjoară, cadourile de 
nuntă ale logodnicei tale chiar, toate astea îţi sunt date cu 
banii crimei!” Ce crezi că ar răspunde? 

Milady scoase un țipăt surd şi-şi ascunse faţa în mâini. 

— Doamnă, urmă Rocambole, ascultă-mă bine, ascultă- 
mă cu toată seriozitatea, căci ora e solemnă... E un târg pe 
care ţi-l ofer şi trebuie să te învoieşti îndată. 

Din nou ea ridică ochii la dânsul şi se simţi foarte 
speriată. 

— Ştiu toată istoria dumitale şi am probe despre crimele 
dumitale. Nimic nu mi-ar fi mai uşor decât să te dau mâine 


pe mâna justiţiei engleze. Totuşi nu voi face asta decât dacă 
nu am altă alternativă. 

Milady regăsi puţin din acea energie sălbatică de care 
miss Ellen Perkins dăduse atâtea dovezi. 

— Adevărat! Zise ea cu răceală. Şi de ce atâta 
bunăvoință din partea dumitale? 

— Pentru fiul dumitale. 

Acest cuvânt o lovi drept în inimă pe milady, care se simţi 
din nou doborâtă. 

— Aş fi fost fără milă fată de dumneata, continuă 
Rocambole, dacă n-ai fi fost mama lui Lucien. 

— Deci nu mă vei preda? 

Şi se uită fir jurul ei, ca şi cum ar fi vrut să fugă. 

Rocambole nu se putu opri să surâdă. 

— Oh! Linişteşte-te, doamnă, n-am deloc intenţia să te 
ţin prizonieră. Numai că ai face foarte râu dacă ai pleca de 
aici înainte de a ne fi înţeles. 

Milady îşi recăpătase sângele rece. 

— Ce vrei, dar? Întrebă ea. 

— O femeie ca dumneata, doamnă, înzestrată cu atâta 
energie, obişnuită să domine situaţiile cele mai grele, ar fi 
capabilă să le ţină piept judecătorilor, să nege totul, cu 
toate probele cele mai zdrobitoare şi chiar să devină 
martiră. Justiţia oamenilor, te-ar putea condamna, dar fiul 
dumitale nu. Asta nu vreau. 

— Continuă, zise milady liniştită. 

— Vreau să-ţi dau un singur judecător, pe fiul dumitale. 

Milady se înfioră: 

— Oh! Zise ea, nu vei face asta! 

— O voi face, dacă nu vei restitui averea furată. 

— Să-l despoi pe fiul meu! 

— Trebuie. 

— Niciodată! Zise ea cu tărie. 

— Ascultă-mă liniştită, doamnă. Tatăl dumitale, 
comandorul Perkins, a lăsat o avere imensă. Această avere, 


destinată surorii dumitale, nenorocita miss Anna, se află 
întreagă în mâinile dumitale. 

Milady dădu din umeri. 

— Ceea ce spui se poate, zise ea, dar e o împrejurare pe 
care poate nu o ştii. 

— Să vedem? 

— Am alienat această avere. 

— Ştiu! 

— Şi am ascuns-o aşa de bine, încât nici justiţia engleză, 
nici dumneata, nici chiar Ali-Remjeh, care n-a atins 
niciodată decât partea sa de venit, nu ar putea s-o 
descopere. 

— Tocmai fiindcă ştiu asta, zise Rocambole, m-am gândit 
să întrebuinţez unicul mijloc care să te poată sili să 
vorbeşti. 

— Fiul meu! Zise ea cu un gest de nepăsare. 


— Fiul dumitale, care te va dispreţui şi se va smulge din 
braţele dumitale pentru totdeauna, când îţi va cunoaşte 
crimele, fiul dumitale, termină Rocambole, care nu va vrea 
poate să mai trăiască, după această ruşine şi-şi va căuta 
refugiul în moarte. 

Milady scoase un țipăt. 

Dar slăbiciunea şi spaima ei avură doar durata unui 
fulger. 

— Şi cine îţi garantează, zise ea, că fiul meu te va crede? 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole când zise: 

— Cu asta mă însărcinez eu. 

Apoi, cum milady stătea nepăsătoare, adăugă: 

— Noaptea înaintează şi nu vreau să am aerul că îţi 
întind o cursă. Oameni ca noi trebuie să lupte piept la piept, 
pe faţă, şi să se servească de toate armele lor. 

— Mi-ai vorbit de armele dumitale, dar nu mă tem de ele, 
zise milady, poţi să-i spui totul fiului meu, el nu te va crede! 

— Îţi dau timp până mâine, zise Rocambole. 

— Şi dacă mâine... refuz? 

— Mâine fiul dumitale te va dispreţui, te va blestema... 

— Fie, pe mâine, zise milady. 

Şi se sculă. 

Rocambole sună şi Milon apăru. 

— Adu o trăsură pentru milady, zise stăpânul. 

După un sfert de oră, milady se depărta, cu mânia în 
inimă, dar gata să lupte şi nevoind să restituie o avere pe 
care o destinase pentru fiul ei. 

După ce ea plecă, Vanda intră în odaia unde se afla 
Rocambole. 

— Stăpâne, zise ea, nu pricep ce vrei să faci. 

— Ora violenţei n-a venit încă, zise Rocambole. 

— De ce? 

— Fiindcă milady e o femeie în stare să se lase târâtă la 
eşafod fără să spună ce a făcut cu milioanele ţigăncii; şi 
aceste milioane ne trebuiesc, rosti apăsat Rocambole. 

Capitolul XXV. 


Aproape în momentul în care Rocambole o conducea pe 
milady în casa de pe strada Marignan, trenul expres de Bah 
sosea la Paris. 

Un om cu faţa bronzată, cu părul negru, presărat ici colo 
cu un fir alb, dar cu dinţii de o albeaţă strălucitoare, 
privirea înfocată şi talia zveltă, cobori dintr-un cupeu însoţit 
de alţi doi oameni, cu faţa la fel de bronzată, dar care, deşi 
erau bine îmbrăcaţi, păreau totuşi servitorii lui. 

Acest personaj, care venea din Constantinopol, pe uscat, 
şi care, prin urmare, după ce se urcase pe Dunăre până la 
Viena, luase trenul, călătorea cu un paşaport turcesc, care îi 
conferea titlul de Effendi, adică colonel, şi numele de 
Rostuck-Paşa şi ziceau că e însoţit de doi servitori sau ofiţeri 
de ordonanţă. 

Unul din aceştia, din urmă, care servea şi ca interpret, 
luă o birjă, încărcă bagajul şi indică ca loc de destinaţie 
Grand-Hotel. 

După douăzeci de minute Rostuck-Paşa sosea la Grand- 
Hotel şi cerea, tot prin interpretul său, un apartament 
luxos. 

În timp ce se transportau bagajele şi cei doi secretari 
vizitau apartamentul şi-l aranjau, turcul, sau cel care se 
dădea ca atare, aprinse o ţigară şi începu să se plimbe în 
sus şi în jos pe Bulevardul Capucinilor. 

Fiind îmbrăcat europeneşte, cu o distincţie perfectă şi 
nepurtând nici fes, nu atrase nimănui atenţia şi trecătorii îl 
luară drept un distins călător. 

Unul din secretari veni şi-i spuse că apartamentul era 
gata. 

Rostuck-Paşa se mărgini să răspundă printr-un semn, 
care se putea traduce astfel: 

— Îmi place mai mult aici la aer. 

Şi el continuă să se plimbe în sus şi în jos, aruncând o 
privire distrată asupra trăsurilor care intrau şi ieşeau din 
curtea hotelului. 

Dar deodată el tresări. 


O trăsură intrase în curte. 

În trăsură străinul observă o femeie palidă, care părea 
într-o stare de maximă surescitare. 

— Miss Ellen, murmură el în limba engleză. 

Apoi în loc să se grăbească s-o întâmpine el se ascunse 
după poartă şi aşteptă. 

Trăsura se opri la scară şi milady, căci ea era, cobori. 

Un valet îi ieşi înainte. 

— Maiorul Hoff s-a întors? Întrebă milady. 

— Nu încă, i se răspunse. 

Milady era aşa de agitată încât nu văzu pe nimeni în 
jurul ei, nici chiar pe străinul cu ochi de foc, care tresărise 
foarte tare auzind pronunţându-se numele maiorului Hoff, 
încât obrazul său brun devenise alb, ca acelal unui 
european de la Nord. 

Condusă de valet, milady urcă la dânsa. 

În faţa lui Rocambole se stăpânise. 

Dar, o dată singură îşi repetă întrebările la care nu 
putuse să răspundă. Era evident că dacă fiul ei afla 
adevărul avea s-o renege de mamă. 

Poate chiar, după cum spusese Rocambole, se va 
sinucide. 

Dar a înapoia imensa avere dobândită în schimbul atâtor 
crime şi pe care ea le ascunsese aşa de bine încât nimeni nu 
le putea descoperi, nu era un sacrificiu peste puterile ei? 

Şi apoi, cum să-şi anunţe fiul, care o cunoştea acum, şi 
căreia dânsa îi spusese: „Vei fi cel mai bogat om din 
Franţa!” că era ruinat? 

Ea sesizase în maiorul Avatar pe unul din acei adversari 
cu care nu se poate juca decât o singură partidă, 
întotdeauna pierdută. 

Trebuia deci să pareze cât mai repede teribila lovitură 
ce o ameninţa sau totul era pierdut. 

Un singur om putea să o servească şi acest om era 
Frantz. 

Acesta însă nu se întorsese încă. 


Pretinsul maior Hoff petrecea foarte adesea o parte a 
nopţii la clubul Asperges şi nu se întorcea decât foarte 
târziu. 

Milady cu toate că era de multă vreme amanta lui, ştiuse 
să înconjoare legătura lor cu oarecare speranţe. 

Maiorul avea în hotel un apartament separat. 

Milady îi ordonă servitorului care o însoţise să nu se 
culce până la reîntoarcerea maiorului şi să-i spună că îl 
aştepta. 

După ce servitorul plecă, milady deschise fereastra şi 
aspiră aerul rece al nopţii. 

„Fiul meu! Fiul meu!” repetă ea într-un fel de delir. 

Trecu o oră. 

Milady căuta un mijloc de a fugi de Rocambole, de a-l 
smulge pe Lucien, de a scăpa de urmărirea lui, şi nu-l 
găsea. 

În cele din urmă se auzi un pas în coridor. 

— În fine! Murmură milady, iată Frantz... 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, zise ea. 

Dar deodată milady se dădu înapoi, tot aşa cum făcuse 
odinioară, când Rocambole se demascase. 

Nu era totuşi maiorul Avatar cel care intrase! 

Nu era nici Frantz. 

Era personajul misterios sosit sub numele de Rostuk- 
Paşa şi care înainta încet spre milady, cu braţele încrucişate 
pe piept. 

— Mă recunoşti, miss Ellen? Întrebă el. 

— Ali-Remjeh! Murmură dânsa. 

Şi căzu aproape fără cunoştinţă într-un fotoliu aflat 
lângă sobă. 

— Da, răspunse indianul scoțând un pumnal, sunt eu 
care am venit să-i pedepsesc pe vinovaţi. 

Şi înainta încet spre dânsa. 

Capitolul XXVI. 


Ali-Remjeh, căci el era, se apropie la doi paşi de milady, 
care se uita la dânsul zdrobită. 

— Miss Ellen, zise el, ce au devenit jurămintele tale? Cu 
cine m-ai trădat? 

Ea nu răspunse. 

— Miss Ellen, continuă Ali-Remjeh, ştiu totul. Unui altuia 
i-ai dăruit acum inima ta şi ai încetat, să mă iubeşti. 

— Iertare! Murmură ea, iertare! 

— Nu, zise Ali-Remjeh, tu şi Frantz sunteţi condamnaţi la 
moarte, dar mai înainte vreau să ştiu unde e fiul meu. 

Şi pe când pronunţa acest cuvânt, vocea lui aspră se 
înduioşă şi furia lui se linişti ca prin farmec. 

Milady îl privea cu spaimă; şi totuşi pe lângă spaimă se 
vădea şi oarecare admiraţie. 

Ali-Remjeh era tot frumosul indian de odinioară şi 
soarele torid care-i arsese capul timp de douăzeci de ani nu 
fusese în stare să-l îmbătrânească. 

— Fiul meu! Unde e fiul meu? Repetă el. 

În vocea lui, deşi avea pumnalul în mână, se afla un 
accent de rugă. 

Milady văzu în aceasta salvarea ei. 

— Fiul meu? Zise ea, îl văd în fiecare zi şi îşi adoră 
mama! 

Ali-Remjeh aruncă pumnalul, ca şi cum s-ar fi temut că 
nu va rezista setei de răzbunare. 

Milady căzu în genunchi: 

— Da, zise ea, ai dreptate... sunt vinovată... mi-am călcat 
jurământul... dar această crimă trebuie să-mi fie imputată 
numai mie? Nu m-ai părăsit timp de douăzeci de ani, 
trimiţându-mi prin sclavii tăi ordinele cele mai crude? Timp 
de douăzeci de ani nu mi-ai interzis să-mi văd copilul? Şi n- 
am trăit în completă izolare, aşteptând în zadar 
reîntoarcerea ta? 

— Eu nu îmi aparţineam, zise Ali-Remjeh. 

— În schimb eu, continuă milady, eram singura... pradă 
remuşcărilor mele... fără un prieten... fără o afecţiune 


adevărată în jurul meu... Un om din care făcuseşi 
complicele meu, un mizerabil, dacă vrei, s-a amorezat de 
mine, m-a urmărit... a devenit stăpânul meu, amintindu-mi 
mereu de crimele mele... 

Şi milady se târa la genunchii acestui om care 
recăpătase asupra ei supremaţia sa sălbatică, fatală şi pe 
care, cu opt zile înainte, ea credea că nu-l mai iubeşte. 

— Da, spunea dânsa, sub imperiul unui delir, te-am 
trădat... sunt infamă... merit moartea... ucide-mă! dar, 
înainte, lasă-mă să-l văd pe copilul nostru. 

Această coardă vibrase deja; milady atingând-o încă o 
dată, îl înduioşa cu totul pe Ali-Remjeh. El o sculă, o privi 
lung şi-i zise: 

— Eşti tot frumoasă! 

Milady era salvată. 

— Dar, reluă el după un moment de tăcere, vreau să-l 
ucid pe acest om; vreau să-l ucid! 

Milady îşi aplecă capul. 

Ea îl părăsise pe maiorul Hoff. 

Ali-Remjeh continuă: 

— Sunt liber acum, am dat în alte mâini puterea teribilă 
pe care am exersat-o aşa de mult timp şi care m-a ţinut 
douăzeci de ani departe de Europa. 

Nu mai sunt Ali-Remjeh, şeful sugrumătorilor, sunt 
Rostuck-Paşa, un om pe care vice-regele Indiei şi întreg 
guvernul britanic nu-l vor putea recunoaşte. Eşti bogată, 
precum sunt şi eu... Am venit să te găsesc... 

— Unde vrei să mă conduci? Întrebă milady. 

— În America. O navă care-mi aparţine ne aşteaptă la 
Havre. 

— Şi fiul nostru? 

— Îl vom lua cu noi. 

— Dar e mare şi frumos şi se va însura curând. 

— O vom lua şi pe logodnica lui. 

Şi pe când Ali-Remjeh vorbea, milady îşi aminti... 


Ea îşi aminti de maiorul Avatar şi de teribilele lui 
ameninţări, de condiţiile pe care i le pusese cuooră 
înainte. 

Sculându-se în picioare şi luând mâna indianului, ea îi 
spuse: 

— Ah! Te crezi liber? 

— Sunt. 

— Te înşeli. Peste două zile poate, vom fi amândoi 
prizonieri. 

— Prizonieri! 

— Da. 

— Ai cui? 

— Ai guvernului britanic. Vom fi târâţi în fata unei Curți 
de justiţie şi vom fi condamnaţi, tu ca şef al sugrumătorilor, 
eu ca paricidă. 

Ali-Remjeh izbucni într-un hohot de râs. 

— Aş! Zise el, ştii doar că Anglia a pus un premiu pe 
capul meu, şi n-aş putea fi în siguranţă în Anglia... 

— Nu este nici aici, zise milady. 

— Am un paşaport turcesc, răspunse Ali-Remjeh şi nu voi 
putea fi extrădat. 

— Te înşeli... 

Şi milady, care era încă sub impresia terorii produsă de 
convorbirea ei cu maiorul Avatar, îi povesti acestui om tot 
ceea ce el îi spusese, tot ceea ce dânsa ştia. 

Strangulatorul reapăru în omul care nu mai voia să 
trăiască decât pentru femeia şi pentru copilul sau. 

— Ah! Zise el râzând, există deci un om care îndrăzneşte 
să se lupte cu mine? 

— Da. 

— Îl voi zdrobi. 

— Sau te va zdrobi, zise milady cu spaimă. 

Dar Ali-Remjeh îşi regăsise sângele rece. 

— Şi acest om, zise el, ţi-a dat douăzeci şi patru de ore 
de gândire? 

— Da. 


— Ei bine! Peste douăzeci şi patru de ore vom fi departe 
de Paris. 

— Dar fiul nostru? 

— Îl vom lua cu noi, ţi-am spus. 

Şi pe când Ali-Remjeh vorbea astfel se auziră nişte paşi 
în sală. 

Milady păli şi începu să tremure. 

Uşa se deschise şi maiorul Hoff intră. 

Ali-Remjeh îşi reluase pumnalul şi milady, înspăimântată 
îşi ascunse capul în mâini. 

Capitolul XXVII. 

Frantz se opri speriat la vederea lui Ali-Remjeh. 

Şi dânsul îl recunoscuse pe teribilul indian. 

Acesta se repezi la uşă şi o încuie. 

Apoi se aşeză în faţa pretinsului maior german, spre a-i 
tăia calea. 

Frantz aruncă o privire spre milady. 

Aceasta stătea cu capul plecat. 

Frantz pricepu că strania putere de fascinaţie exersată 
odinioară de Ali-Remjeh asupra ei lucrase din nou. 

— Sclavule, zise Ali-Remjeh, ai îndrăznit să ridici ochii 
asupra femeii pe care o iubeam? Vei muri. 

Dar Frantz era un om curajos şi-şi regăsi toată 
îndrăzneala. 

Şi el era voinic şi puternic, gata pentru orice încercare. 

Ghemuindu-se într-un colţ al odăii, scoase la rândul său 
pumnalul. 

— Ali-Remjeh, zise el, te înşeli, nu mai sunt un sclav. 

— Ah! Zise Ali-Remjeh cu dispreţ, ce eşti atunci? 

— Sunt un om pe care milady l-a ridicat până la dânsa. 

— Adevărat? Zise indianul. 

— Şi pe care dragostea l-a făcut egalul ei. 

Indianul, dădu din umeri; dar nu se mişcă. 

Adresându-i-se lui milady, îi zise: 

— Îl auzi, doamnă? 

Milady tremura şi continua să ţină ochii aplecaţi. 


— Acest om se laudă că este iubit de tine... miss Ellen, 
continuă Ali-Remjeh cu un accent ce voia să spună că nue 
decât un sclav mizerabil şi un asasin plătit. 

— Milady, zise la rândul său Frantz, spune-i lui Ali- 
Remjeh că, de peste zece ani, buzele mele s-au unit cu ale 
dumitale, că inima dumitale a bătut pe inima mea, că am 
avut aceeaşi viaţă, că am îndurat aceleaşi dureri şi am avut 
aceleaşi bucurii. 

Milady continuă să tacă. 

Ridicând pumnalul, Frantz zise cu furie: 

— Da, înţeleg, acest om te sperie, Ellen. El te-a 
ameninţat în numele puterii sale misterioase şi teribile. Dar 
eu nu mă tem de dânsul. 

Ali-Remjeh dădea din umeri şi-l privi pe Frantz cu un 
desăvârşit dispreţ. 

— Dar spune-i că mă iubeşti! Strigă Frantz cu un accent 
plin, de ură şi gelozie, şi-i voi împlânta pumnalul în inimă. 

Aceste ultime cuvinte scoaseră pe milady din toropeala 
ei. 

Ea înălţă deodată capul; cu privirea fulgerând de 
mândră, fiica pairilor din Scoţia zise: 

— Sclavule, minţi ca un lacheu ordinar! Nu te-am iubit 
niciodată... nu te iubesc; te dispreţuiesc! 

Frantz scoase un țipăt. 

Un moment el rămase ca un om lovit de trăsnet. 

Apoi scoase un țipăt teribil şi ochii lui se injectară de 
sânge. 

Şi, pe când Ali-Remjeh, liniştit, părea cu se bucură de 
acest triumf neaşteptat, disprețul lui milady pentru Frantz, 
acesta din urmă, beat de furie se repezi la dânsa, cu 
pumnalul ridicat. 

— Vei muri cea dintâi, zise dânsul. 

Dar înainte ca braţul lui să lovească pieptul lui milady, se 
auzi o şuierătură în aer şi teribilul laţ al sugrumătorilor 
aruncat de mâna dibace a lui Ali-Remjeh, se înfăşură de 
gâtul lui şi îl culcă neînsufleţit la pământ. 


Frantz căzu grămadă, scoțând un țipăt înăbuşit, se agită 
convulsiv câteva secunde, apoi rămase nemişcat. 

Atunci, Ali-Remjeh o luă în braţele sale pe milady, 
nebună de spaimă, şi-i zise: 

— Haide să-l luăm pe fiul nostru şi să fugim! 

În acest timp, sufletul maiorului Hoff se găsea încă în 
corpul său încremenit. 

Era mort sau trăia încă? 

Nici el singur n-ar fi putut spune, cu toate că mintea nui 
se stinsese în totul. 

Laţul adusese poate moartea în corp, dar sufletul, care e 
nemuritor, nu părăsise ura lui plină de gelozie. 

Se petrecu atunci un fenomen imposibil de explicat, dar 
care nu e unic în felul său. Sufletul maiorului Hoff, ca şi cum 
ar fi fost jucăria unui vis, traversă spaţiul şi-l urmă pas cu 
pas pe Ali-Remjeh şi pe milady. 

Cât timp dură această călătorie? 

Mister. 

Noaptea trecu, veni ziua; se pătrunse în odaia părăsită 
de milady şi fu găsit maiorul Hoff fără cunoştinţă. 

Un doctor chemat în grabă declară că el încetase din 
viaţă. 

Dar un străin, un rus care se afla din întâmplare la 
Grand-Hotel, unde venise să facă o vizită, auzind zvonul 
iscat de acest misterios eveniment, intră în odaia care era 
plină de lume, se apropie de pretinsul mort şi-l examină cu 
atenţie. 

Apoi, întorcându-se către doctor, îi zise: 

— Cred, doctore, că te înşeli. Acest om n-a murit. 

Doctorul făcu o schemă dispreţuitoare, ca orice medic 
conştiincios care-şi vede părerea combătută. 

— Îţi repet, zise rusul, acest om nu e mort. 

— Eşti doctor? Întrebă cu aroganță medicul. 

— Mă numesc Avatar, şi sunt medic la ocazie. 

Şi Rocambole, căci dânsul era, se instală la căpătâiul 
maiorului Hoff şi-i spuse: 


— Îl voi învia eu! 

Capitolul XXVIII. 

Seara, după plecarea mamei sale, Lucien se simţise mai 
trist ca de obicei. Acest mister care domnea asupra naşterii 
sale, grijile în prada cărora se afla mama lui, îl chinuiau. 

Cu o lună înainte, plin de dragoste pentru Marie 
Berthoud, Lucien privea viitorul cu bucurie. 

Acum când o cunoştea pe mama lui, viitorul îl speria. 

De multe ori după ce tânăra fată şi bătrânul profesor se 
retrăgeau, el încerca în zadar să adoarmă. 

Avea friguri, ca în primele zile al rănii sale, şi se agita în 
zadar pe pat. 

Două ore de dimineaţă, apoi ora trei sunară pe rând. 

Negrele presimţiri ale lui Lucien sporeau. 

Avea impresia că ceva teribil i se va întâmpla. 

În unele momente ale vieţii spiritul pare a fi înzestrat cu 
o luciditate supranaturală, adică cu alte cuvinte, cuoa 
doua vedere. 

În timp ce era pradă celor mai stranii halucinaţii, uitând 
aproape pe logodnica lui spre a nu se mai gândi decât la 
mama lui tânără şi frumoasă încă, dar care părea că poartă 
pe frunte stigmatul fatalităţii şi suferise deja chinurile unei 
vieţi agitate, auzi un zgomot. 

Noaptea, cei agitaţi de febră, au un auz de o fineţe 
uimitoare. 

Zgomotul pe care-l auzise Lucien era foarte natural. 

Era acela al porţii care se deschide şi se închide. 

Era un lucru cât se poate de firesc; totuşi Lucien îşi simţi 
inima bătându-i mai cu putere. 

O voce tainică părea a-i spune: „Pentru tine se deschide 
această poartă.” 

Urechea lui, supunându-se, spre a spune astfel, gândului 
său, se transportă pe scară. 

Un pas uşor se auzi urcând spre dânsul. 

Pasul grăbit al unei femei. 

Apoi se auzi clopoţelul. 


Lucien sări din pat. 

De când intrase în convalescenţă, de când ar fi fost de 
prisos să vegheze cineva lângă dânsul, dormea singur în 
apartamentul său, iar valetul în mansarda lui. 

Lucien îmbrăcă repede un halat, nu aprinse lumânarea 
şi, se repezi în anticameră. 

El deschise uşa şi, cu tot întunericul, cu toate că nu-l 
văzuse pe vizitator sau pe vizitatoare zise: 

— Mamă! 

— Da, eu sunt, copilul meu, zise cu o voce mişcată 
milady. 

Şi ea intră. 

Lucien o luă în braţe şi-i spuse: 

— Oh! Vino, te aşteptam... 

— Mă aşteptai? Întrebă milady surprinsă. 

— Da, când poarta s-a deschis, ceva în mine mi-a spus: 
„Vine mama ta!” 

Şi o duse pe milady în odaie. 

Un rest de foc ardea în cămin, luminând puţin odaia, aşa 
că Lucien nu se mai gândi să aprindă o lumânare. 

Milady căzu pe un scaun şi-i zise: 

— Lucien, copilul meu, am venit să îmi iau adio. 

— Mamă! 

— Da, adio! Repetă dânsa. 

Lucien, disperat, îngenunche în faţa ei. 

— Dar unde pleci, mamă? 

— Plec. 

— Oh! Nu poţi să faci aşa ceva. 

— Şi nu ne vom mai revedea niciodată... 

EI scoase un țipăt şi, luându-i mâinile, le strânse într-ale 
sale. 

— Vrei deci să mor? O întrebă el. 

— Nu, vreau să fii fericit. 

— Fericit! Fericit fără tine? Ah, mamă, mamă! Zise el cu 
durere. 

— Vei fi fericit cu tânăra ta soţie, urmă milady. 


— Mamă, mamă, strigă Lucien disperat, chiar vrei dar să 
mă ucizi? 

Dar milady îl privi şi-i spuse cu o voce mişcată: 

— Lucien, am venit în mijlocul nopţii fiindcă vroiam să 
am cu tine o întrevedere solemnă şi supremă. Ştii că sunt 
mama ta, dar nu ştii numele meu şi ţi-am spus că nu-l vei şti 
niciodată pe tatăl tău. 

Lucien îşi aplecă fruntea şi nu răspunse. 

— Lucien, continuă milady, în ora supremă a despărțirii... 

— Oh! Mamă, de ce vorbeşti astfel? 

— În această oră supremă, continuă ea, nu vreau ca fiul 
meu să mă dispreţuiască. 

— Să te dispreţuiesc! 

— Lucien, copilul meu, tatăl tău trăieşte şi te iubeşte... 

— Tata trăieşte, tata mă iubeşte! Strigă Lucien cu delir. 

— Tatăl tău se află la Paris. 

Lucien scoase un țipăt. 

— Dar înainte de a se face ziuă, el va părăsi acest mare 
oraş, termină milady, şi nu-l vei vedea niciodată. 

— Oh! Zise Lucien disperat, tot ceea ce spui e cu 
neputinţă, mamă! Cum, tatăl meu se află în Paris... şi nu-l 
pot vedea? 

Milady încuviinţă din cap. 

— Îţi repet, zise ea, tatăl tău şi cu mine vom părăsi 
Parisul înainte de a se face ziuă. 

— Oh! 

— Şi crede-mă trebuie să fie un motiv foarte puternic 
pentru ca un tată să treacă pe lângă fiul său fără să-i 
deschidă braţele, pentru ca o mamă să se despartă de 
dânsul pentru totdeauna... 

Şi milady izbucni în lacrimi. 

— Mamă! Mamă! Zise Lucien îngenunchind în faţa ei, mă 
simt jucăria unui vis oribil... 

— Mai puţin oribil decât realitatea, zise ea, ştergându-şi 
lacrimile. 

Şi cum el o privea cu spaimă, ea adăugă: 


— Lucien, tatăl tău este condamnat la moarte! 

Lucien se sculă în picioare, se clătină şi fu cât pe ce să 
cadă. 

Dar Dumnezeu îi dădu, fără îndoială, în acel moment o 
putere supraomenească, pentru că el spuse: 

— Mamă, oricât de teribil ar fi adevărul, vreau să-l ştiu. 

— ŢIi-l voi spune... murmură milady. 

Capitolul XXIX. 

Milady era cu faţa scăldată în lacrimi. 

— Da, copilul meu, zise ea, ai dreptate să-mi ceri 
adevărul şi-l vei afla... 

În acelaşi timp, îşi şterse lacrimile, păru să facă o 
sforţare spre a se calma şi începu astfel povestirea micului 
roman pe care îl pregătise: 

— Copilul meu, sunt englezoaică. Tatăl tău este indian. 
Prin strămoşii mei descind, dintr-una din cele mai mari 
familii din Scoţia; prin tatăl tău, tu eşti moştenitorul unui 
rajah strangulat de englezi. 

La aceste cuvinte, Lucien respiră. 

— Ah! Zise el, tata nu e deci un criminal? 

— Tatăl tău e cel mai nobil dintre oameni, continuă 
milady. Rebel faţă de Anglia, care voia să-l supună, el s-a 
bătut cu disperare spre a apăra tronul strămoşilor săi. La 
douăzeci de ani era general, şi a ţinut un moment piept 
întregii armate a Companiei Indiilor. A căzut rănit pe 
câmpul de luptă, a fost ridicat, fiind încă în viaţă; i s-a 
refuzat moartea pe care o cerea, şi a fost adus prizonier la 
Londra. 

Milady se opri un moment şi-l privi pe fiul său, a cărui 
faţă se transfigurase. 

Lucien se simţea renăscând. 

— Apoi, mamă, apoi? Zise el cu nerăbdare. 

— La Londra l-am cunoscut, l-am iubit şi am fost adorată 
de dânsul. 

Şi vocea lui milady redeveni mişcată. 


— Tată! Meu, continuă ea, s-a războit mult timp în India; 
el dispreţuia această mare rasă a indienilor şi maharhilor, 
sau mai bine zis îi ura. 

El m-ar fi ucis dacă ar fi ştiut că cedasem amorului 
tatălui tău. 

— Încep să pricep, murmură Lucien plecându-şi capul. 

— Nu, nu pricepi, reluă milady. Un preot catolic ne-a unit 
în secret. 

Lucien avu o explozie de bucurie. 

— Nu sunt deci un bastard! Strigă el. 

— Nu, zise milady, dar eşti fiul unui proscris. Tatăl tău a 
putut să scape. Ascuns pe bordul unei nave de comerţ, ela 
părăsit pe furiş Anglia, s-a dus în India, şi, adunând 
rămăşiţele partizanilor săi, a reînceput lupta. Această luptă 
a durat douăzeci de ani. În curs de douăzeci de ani, aci 
învins, aci respingându-i pe englezi spre marginea mării, 
aci obligat să se refugieze în munţi, el a dus la disperare 
Compania Indiilor. 

— Şi a murit? Întrebă cu tristeţe Lucien. 

— Nu. A trebuit să părăsească, în fine, acest pământ al 
Indiei, unde nu mai avea soldaţi. Pe capul său s-a pus mare 
preţ în Anglia. Oriunde îl vor găsi vor pune mâna pe dânsul. 

— Chiar în Franţa. 

— În acest moment, zise milady, sunt oameni la Paris, 
care aşteaptă sosirea lui spre a pune mâna pe dânsul. 

— Se ştie deci că el trebuie să vină? 

— Da, spre a-şi revedea femeia şi copilul. 

— Dar atunci, zise Lucien cu bucurie, îl vom vedea. 

— Nu, căci e obligat să fugă chiar în noaptea asta. 
Numai la Havre, pe bordul unei nave care îl va transportă 
în America, el va fi în siguranţă. 

— Oh, tată! Murmură Lucien. 

— De aceea, copilul meu, reluă milady, am venit să-mi iau 
adio. 

— Mamă! Pleci? 

— Îmi urmez soţul. 


Lucien scoase un țipăt, apoi, luând-o pe milady în braţe, 
întrebă: 

— Şi dacă aş pleca şi eu cu voi? 

— Tu? 

— Da. 

— În America? 

— Desigur. 

— Dar logodnica ta? 

— O vom lua şi pe ea. 

— Va consimţi dânsa să vină cu noi? 

— Mâine va face tot ce vom voi. 

Milady dădu din cap. 

— Nu, zise ea, e cu neputinţă! 

— Mamă, repetă Lucien, vin cu voi. 

— Dar gândeşte-te, copilul meu, că trebuie să părăsim 
Parisul înainte de a se face ziuă. 

— Şi ce-i cu asta! 

— Cum vrei tu ca logodnica ta să ne poată urma? şi chiar 
tu, care eşti încă suferind... 

Milady se opri brusc. Un zgomot de trăsură se auzi la 
poartă. 

— Adio! Zise milady. 

— Ce e mamă? Întrebă Lucien. 

— Este fără îndoială tatăl tău, care vine să mă caute, 
răspunse ea. 

Şi se repezi la o fereastră, pe care o deschise. Fereastra 
dădea drept spre poartă. 

O trăsură, într-adevăr, staţiona acolo. Din această 
trăsură, Lucien văzu coborând un om înalt, înfăşurat într-o 
manta. 

— E dânsul! Murmură milady. 

Şi, aplecându-se, murmură câteva cuvinte în limba 
indiană. 

Inima lui Lucien bătea cu putere. 

Omul înalt înălţă capul şi păru a fi prada unei vii emoţii. 


Apoi se apropie de uşă şi sună. Atunci milady, 
întorcându-se către Lucien, îi zise: 

— Îl vei vedea pe tatăl tău! 

După cinci minute, acest om straniu, numit Ali-Remjeh, 
strângea în braţele sale pe Lucien şi exercita asupra lui 
ciudata sa putere de fascinaţie. 

Lucien vedea în el nu un bandit şi un asasin, ci un erou, 
un martir al libertăţii. 

Mama sa devenise un înger de resemnare şi de 
devotament. 

Tânărul om entuziasmat strigă: 

— Oh! Plec cu voi şi vă voi urma până la capătul lumii. 

— Tu şi logodnica ta... zise milady. 

— Ea mă va urma. 

— Ei bine! Zise ea, redevenind deodată mişcată şi 
speriată, atunci să plecăm mai repede! 

Ea se gândea la maiorul Avatar, care îi acordase o zi de 
gândire şi care, peste câteva ore, nu numai că se va opune 
plecării sale grăbite, dar îi va spune lui Lucien: 

— 'Te crezi fiul unui erou; ei bine, eşti copilul unei 
paricide şi al unui bandit. 

Capitolul XXX. 

Să revenim la maiorul Hoff, pe care l-am lăsat pe un pat 
la Grand-Hotel, lipsit de orice simţire, între un doctor care 
pretindea că murise şi maiorul Avatar, care afirma 
contrariul. 

Instalându-se la căpătâiul maiorului Hoff, maiorul Avatar 
ceru să fie lăsat singur cu dânsul. 

Luând un flacon din sărurile sale magice, Rocambole îl 
puse sub nasul maiorului. 

Reactivul fu aşa de violent, încât pretinsul mort se agită 
convulsiv. 

Rocambole luă câteva bucățele din sarea aceea, o 
sfărâmă între degetele sale, apoi le puse într-un pahar cu 
puţină apă şi, deschizând cu sila gura lui Frantz, îi turnă 
conţinutul paharului. 


Apoi îl luă în braţe şi îl ridică pe jumătate, pentru ca 
băutura să poată ajunge mai repede în stomacul său. 

Maiorul Hoff începu să se agite pe patul său şi, în fine, 
scoase mai multe suspine. 

Rocambole încuie uşa. 

De fapt maiorul Hoff nu se deşteptă şi nici nu deschise 
ochii. 

Dar buzele sale se agitară şi scoaseră un sunet. Acest 
sunet era un nume abia articulat. 

— Milady. 

Rocambole ascultă. 

Fără îndoială sufletul maiorului Hoff era deşteptat cu 
totul, dar letargia îi stăruia încă în corp, în vreme ce sufletul 
se bucura de acea luciditate numită somnambulism, căci 
după numele de milady urmară alte cuvinte pe care 
Rocambole le ascultă cu atenţie. 

— Milady, zicea maiorul fără să deschidă ochii şi cu o 
voce întretăiată, ai fugit dar te voi ajunge... Ai părăsit 
Parisul... ştiu... ştiu... Dar pământul nu e aşa de mare încât 
să nu-l pot ocoli... 

Rocambole nu se înşela. Frantz era sub efectul unui 
acces de somnambulism. 

Rocambole îşi aminti de rezultatele uimitoare, obţinute 
odinioară de Baccarat, devenită doamna Charmet, asupra 
Micii evreice. 

Luând atitudinea unui hipnotizator, el începu să încarce 
cu fluid fruntea maiorului adormit. 

Frantz se agită sub influenţa acelui fluid misterios, ca un 
cal nărăvaş la pintenii călăreţului. 

Dar fluidul dominator triumfă şi-l reduse la neputinţă. 

Rocambole îi puse mâna pe frunte şi îi zise: 

— Vezi! 

Frantz făcu câteva mişcări bruşte, dezordonate şi 
murmură: 

— Îi văd! îi văd pe amândoi. 

— Pe cine? Întrebă Rocambole 


— Pe milady. 

— Bine. Şi apoi? 

— Pe Ali-Remjeh. Ei au părăsit Parisul. 

— Când? 

— În noaptea asta. 

— Unde se duc? 

— Spre mare. 

— Vezi o navă? Întrebă Rocambole. 

— Da. 

— Cum e? 

— E un bric. 

— Cu pânze roşii? 

— Da... Ah! Aşteaptă... 

Şi Frantz păru că face o sforţare supremă spre a vedea 
prin spaţii. 

— Ce mai vezi? Îl întrebă Rocambole. 

— Milady e pe bordul unui bric. 

— Singură? 

— Nu, cu Ali-Remjeh... şi apoi... 

— Ah? Mai e cineva cu dânşii? 

— Da... un bărbat şi o femeie... 

— Îi recunoşti? 

Frantz tăcu un moment, apoi spuse: 

— E Lucien... şi logodnica sa... îi văd... 

— Nava se mişcă? 

— Nu, e ancorată. 

De ce nu pleacă? 

— Fiindcă pe mare e furtună şi nici un pilot nu vrea să 
iasă din radă. 

— Asta e tot ceea ce vroiam să ştiu, murmură 
Rocambole. 

Apoi îşi trecu din nou amândouă mâinile pe fruntea 
maiorului: 

— Trezeşte-te! Îi zise. 

Deodată, Frantz suspină, apoi deschise ochii şi se uită în 
jurul său cu privirea speriată a omului care nu-şi aduce 


aminte de nimic. 

Maiorul Avatar se aşezase din nou pe scaun. 

— Cum! Zise Frantz recunoscându-l, dumneata eşti, 
maiorule? 

— Da, eu. 

— Cum de eşti aici şi ce caut eu? 

— Dragul meu, răspunse Rocambole, caută să-ţi 
aminteşti ce s-a petrecut azi noapte, şi îţi voi completa 
amintirile. 

— Oh! Strigă deodată maiorul Hoff, da, ştiu... un om... 

— Un om şi-a petrecut laţul de gât şi te-a strangulat... 
Ridică-te şi priveşte în oglindă semnul vânăt pe care-l ai în 
jurul gâtului. 

— Mizerabilul! Murmură Frantz pălind. 

— Acest om, zise cu răceală Rocambole, este Ali-Remjeh, 
şeful Strangulatorilor, tatăl lui Lucien, şi prin urmare 
primul amant al lui milady. 

Frantz se sculă speriat pe patul său. 

— De unde ştii asta? Strigă el. 

— Aşteaptă... milady şi Ali-Remjeh au părăsit Parisul. 

— Când? Întrebă Frantz, înroşindu-se. Dar îi voi ajunge. 

— Asta va fi uşor, căci ştiu unde sunt. 

— Ştii? Dar cum? 

— Dumneata mi-ai spus în somn. Scuză-mă că te-am 
hipnotizat. 

Şi cum maiorul Hoff îl privea pe Rocambole cu spaimă, 
acesta din urmă îi spuse: 

— Dragul meu, fără mine erai îngropat, căci un doctor 
care a plecat de aici a constatat decesul dumitale. 

Frantz nu-şi putu stăpâni un fior. 

Rocambole adăugă: 

— "Ţi-am făcut deci un serviciu. Dar asta încă nu-i nimic... 
Căci nu depinde decât de dumneata spre a mă lua şi pe 
mine în goană după răpitorul dumitale şi după amanta 
dumitale, care nu te mai iubeşte. Ascultă-mă. 


Şi Rocambole, care se sculase pentru un moment, se 
aşeză într-un fotoliu la căpătâiul maiorului Hoff. 

Capitolul XXXI. 

Vanda locuia tot în casa de pe strada Marignan. 

De cincisprezece zile această casă, cu aparenţă 
aristocratică şi liniştită, totuşi fusese martoră multor 
evenimente misterioase. 

De mai multe ori noaptea la ora când Champs-Elys6es 
devine pustiu, o birjă se oprea în faţa porţii. 

Aici cobora un om. 

Aici cobora o femeie. 

Uneori, şi unul, şi celălalt. 

În timpul zilei, vecinii zăreau adesea o femeie tânără, 
plimbându-se prin grădină. 

Era Vanda. 

Nu o dată, se vedea intrând şi ieşind un servitor bătrân, 
cu părul alb, având o statură de uriaş; acesta era Milon. 

Nimeni nu bănuia că în acea casă se mai aflau şi alţi 
oaspeți. 

Totuşi, Moartea Bravilor, Noel, Marmouset şi Gipsy se 
aflau acolo şi nu se mişcau din casă. 

Poate că Milon ar fi putut spune că sir James Niwely, 
şeful sugrumătorilor era închis în pivniţă şi aştepta în zadar 
ora liberării sale. 

Această oră nu mai suna. 

În fine, a doua seară după ce maiorul Avatar îl vizitase pe 
Lucien, Vanda auzi o cheie deschizând poarta. Era 
Rocambole care se întorcea. El se duse drept la odaia 
Vandei şi-i zise: 

— Îţi comunic instrucţiunile mele. 

— Cum, stăpâne, zise ea, pleci din nou? 

— Da. 

— Unde anume? 

— Nu ştiu. 

Ea îl privi cu mirare. 


— Nu ştiu acum, zise el, dar voi şti peste două zile, Plec 
şi-l iau cu mine pe Milon, Moartea Bravilor şi pe Noel. 

— Şi eu? 

— 'Ţie îţi încredinţez să-i păzeşti pe Marmouset şi pe 
Gipsy. 

— Şi cu englezul ce faci? 

— Il iau cu mine. 

Şi Rocambole sună clopoţelul. 

Milon alergă. 

— Să fi gata de plecare peste o oră, zise el. 

— Cu dumneata, stăpâne? 

— Da, răspunse Rocambole. 

Apoi, adresându-se din nou Vandei: 

— Ce mai face Gipsy? 

— Cred că cel mult peste opt zile îşi va redobândi 
luciditatea. De altfel ea nu mă va mai părăsi. De când e aici 
petrece ore întregi ţinându-mă de mână şi privindu-mă în 
ochi. 

— Marmouset şi-a pierdut deci influenţa? 

— Oh! Nu... se simte că ea îl iubeşte! 

— Dacă Marmouset e iubit de Gipsy, iar ea îşi va 
recăpăta raţiunea şi-l va lua de soţ, va putea spune căa 
avut un vis, zise Rocambole surâzând. 

— Dar n-are încă milioanele. 

— Mă duc să le caut. 

Şi Rocambole scoase din buzunar un plic mare sigilat pe 
care i-l întinse Vandei. 

— Ce e asta? Întrebă ea. 

— Ascultă bine. Dacă peste opt zile nu m-am reîntors, vei 
deschide această scrisoare. 

— Bun. Şi? 

— Şi pe urmă punct cu punct instrucţiunile cuprinse în 
el. 

— 'Te voi asculta, stăpâne, zise Vanda cu nelinişte. Dar 
oare de ce să nu te reîntorci peste opt zile? 

— Fiindcă mă voi îmbarca la Havre. 


— Pentru Anglia? 

— Nu ştiu... nu voi şti decât în momentul când voi fi la 
bord. 

Vanda îşi plecă fruntea şi nu mai făcu nici o obiecţie. 

Sir James, trântit la pământ de Milon cu câteva zile 
înainte, stătea legat în pivniţa casei. 

De două ori pe zii se ducea de mâncare. 

După ce trecuse prin toate fazele terorii şi ale disperării, 
sfârşise prin a cădea în acea resemnată prostraţie, comună 
raselor fataliste ale Orientului. 

Captivitatea lui dura de cincisprezece zile când, într-o 
seară, poarta închisorii sale se deschise şi intră Milon, 
paznicul lui obişnuit. 

Dar Milon nu era singur. 

Un om îl însoțea şi, la vederea acestuia sir James tresări. 

EI îl recunoscu pe Frantz, adică pe maiorul Hoff, 
servitorul devotat al lui milady. 

Frantz scoase din buzunar o pungă plină cu aur pe care 
i-o întinse lui Milon zicându-i: 

— lată plata serviciilor tale. 

Milon luă punga cu atâta grabă încât sir James crezu că 
într-adevăr fusese cumpărat de Frantz. 

Apoi plecă, lăsând pe acesta din urmă cu sir James. 

Baronul îl privi pe maiorul Hoff cu o explozie de bucurie. 

— Dumneata aici! Zise el în sfârşit. 

— Da, zise maiorul Hoff, am venit să te eliberez. 

— Să mă eliberezi! 

— L-am corupt pe gardianul dumitale şi vei putea pleca 
de aici. 

— Dar Rocambole? 

— El lipseşte. 

— Această casă e totuşi plină de oamenii lui. 

— Te înşeli. Toată lumea a plecat. Milon i-a depărtat pe 
toţi. 

— Ah! 


În acelaşi timp, Frantz îl dezlegă pe sir James, 
adăugând: 

— N-avem nici un minut de pierdut. 

— Spre a ieşi de aici? 

— Mai întăi, şi apoi pentru a părăsi Parisul. 

Dacă vrei să fii liber, trebuie să-mi faci un jurământ. 

— Care? 

— Acela de a mi te supune timp de patruzeci şi opt de 
ore, oricât de stranii ţi s-ar părea dorinţele mele. 

— Mă supun, răspunse sir James, care era însetat de 
libertate. 

— Atunci, urmează-mă. 

Şi Frantz îl târi pe sir James luând şi lumânarea pe care 
i-o lăsase Milon. 

Ei se urcară în hol. 

Casa era tăcută şi părea pustie. 

La poartă staţiona un cupeu. 

Frantz deschise uşa şi-i spuse lui sir James: 

— Urcă! 

— Dar unde mergem? Întrebă baronul. 

— La gară, să luăm trenul care pleacă la miezul nopţii 
din Paris şi ajunge la Havre la orele 6. 

— Mergem la Havre? Dar, zise James cu un fulger de ură 
în privire, aş fi vrut totuşi să mă răzbun! 

— Pe cine? 

— Pe Rocambole. 

— Obiectul răzbunării se află acolo, răspunse Frantz. 

Şi se urcă în cupeu lângă baron. 

Acesta din urmă nu putea presupune că maiorul Hoff 
părăsise pentru totdeauna cauza lui milady şi avea într- 
însul o încredere oarbă. 

Capitolul XXXII. 

Portul Havre avea o înfăţişare ciudată. 

De opt zile nici o navă nu ieşise din radă, şi niciuna n-a 
intrat. 


E vânt şi furtună pe mare, iar piloţii refuză să-şi 
îndeplinească atribuţiile. 

Navele joacă în port şi adesea chiar sunt spălate de 
valuri, ca şi cum s-ar afla în mijlocul mării. 

Curioşii sunt foarte rari în port, căci vântul suflă cu 
violenţă şi pe uscat. 

Totuşi, în cârciuma „Fille-Sauvage” din port, vreo 
treizeci de persoane examinează cu curiozitate prin 
geamuri un mic bric. 

— Este bricul indian, zise un stăpân de echipaj, care şi-a 
restabilit cartierul de iarnă în acea cârciumă şi e ascultat de 
toţi ca un oracol, deoarece Mahorec este un vechi lup de 
mare, care a navigat prin toate părţile şi care nu mai are 
nimic de învăţat. 

— Copiii mei, adăugă el, marea e aşa de rea, încât nici 
peste opt zile nu se va putea pleca; şi asta pare că pune 
bețe în roate bricului indian. 

— De ce, Mahorec? Întrebă un tânăr. 

— Hm! Eu ştiu sau mai bine zis, bănuiesc... dar asta îmi 
ajunge... căci nu priveşte pe nimeni. 

— Mahorec, întrebă un alt matelot, l-ai văzut pe 
căpitanul bricului? 

— Da, pe punte 

— El nu coboară niciodată pe uscat? 

— Niciodată. 

— Şi nici secundul? 

— Ba da, acesta a venit chiar azi de dimineaţă aici să 
caute provizii; dar nu se duce niciodată în oraş, aici îşi face 
toate târguielile. 

— Se ştie câţi oameni sunt pe bord? 

— Doisprezece marinari, un bucătar, un mecanic, un 
chirurg, secundul şi căpitanul, doi bărbaţi şi două femei, în 
total douăzeci şi două de persoane. 

— Mahorec, zise un tânăr care tocmai intrase în 
cârciumă, pari bine informat. 


Mahorec privi pe cel ce-i vorbea, pe care îl vedea pentru 
prima oară. 

După aspect acesta din urmă se vedea a fi marinar şi 
între marinari se naşte repede încredere. 

— Mă cunoşti? Întrebă Mahorec. 

Necunoscutul îi răspunse surâzând: 

— De la Rochefort la Brest şi de la Lorient la Tulon, cine 
se poate lăuda că e marinar, dacă nu l-a cunoscut pe moş 
Mahorec? 

— Adevăr grăieşti băiete, zise Mahorec măgulit. 

Şi, luându-şi halba de bere, se aşeză la masa 
necunoscutului. 

Apoi, luând un aer confidenţial îi zise pe şoptite: 

— Toţi oamenii de aici sunt nişte brute care nu înţeleg 
nimic. De aceea e nevoie să le explic de ce vremea cea rea îl 
contrariază pe căpitan şi întreg echipajul bricului indian. 

— Ai dreptate, zise acel om. 

— He! He! Continuă Mahorec, făcând cu ochiul, o fi pe 
bord o frumoasă schimbare? De contrabandă la adresa 
Angliei, care nu m-ar uimi de loc. 

— Nici pe mine, moş Mahorec. 

— Trebuie să-ţi spun că e mai mult de o lună de când 
bricul e la Havre. 

— Adevărat? 

— Secundul îl comanda. El vorbeşte limba la fel de bine 
ca mine şi ca dumneata. 

Necunoscutul surâse. 

— E un mulatru înalt, foarte bun băiat. În fiecare zi el şi 
cu mateloţii veneau pe uscat. Poate chiar guvernul le-a dat 
ajutor, sfătuindu-i pe oamenii din port spre a nu fi prea 
vigilenţi. 

— Crezi? 

Mahorec continuă: 

— Am totdeauna în minte ideea că vom avea un război 
crâncen cu Anglia. 


— Atunci, după ideea dumitale, acest bric ar putea fi un 
corsar? 

— Se poate. Dovadă e căpitanul pe care nimeni nu-l 
cunoaşte şi nu l-a văzut niciodată la bord, şi care a sosit din 
Paris. 

— Când? 

— Acum trei zile: se pare că e foarte supărat de vremea 
asta rea. 

— Deci, nimeni nu l-a văzut pe căpitan în oraş? 

— Nu, dar secundul mi-a spus că este un indian care îi 
urăşte de moarte pe englezi şi pe care guvernul francez îl 
apără. 

Necunoscutul îi mai puse câteva întrebări lui Mahorec, 
dar în zadar, căci acesta din urmă spusese tot ce ştia. 

Alţi mateloţi intrară în cârciumă şi necunoscutul se 
despărţi de Mahorec fără să-şi spună numele. 

Trecu ziua. 

Spre seară cârciuma se goli. Unii se duseră să se culce la 
bordul navelor lor, alţii o porniră pe străzile întortocheate 
din port. 

Seara necunoscutul se întoarse şi ceru de mâncare. 

Fata cârciumarului îi spuse: 

— 'Ţi-ar plăcea să mănânci în societate? 

— Desigur, răspunse el, fără ca întrebarea să-l mire. 

— Vrei să mănânci cu secundul bricului indian? 

— Nu cer altceva. Unde se află? 

— Sus în cabină. 

Necunoscutul urcă scara şi pătrunse în cabină, unde, 
într-adevăr, un om se afla la masă. 

La vederea noului venit, acest om se sculă şi-l salută cu 
tot respectul datorat unui superior. 

— Ei bine? Întrebă necunoscutul, închizând uşa. 

— "Totul e pus la punct. 

— Oamenii noştri sunt pe bord? 

— Da. 

N-au fost recunoscuţi. 


— Niciunul. Milady a trecut de trei ori pe lângă Frantz, 
care fuma pe punte, şi nici nu l-a privit. 

— Şi Milon? 

— Are o faţă bronzată şi şi-a vopsit părul negru. 

— Răspunzi de restul echipajului? 

— Ca de mine însumi. 

— No&l, zise necunoscutul, care avea cercei în urechi, tu 
eşti un băiat inteligent. 

— Stăpâne, răspunse secundul bricului indian, n-am stat 
zece ani la Toulon fără să devin puţin marinar. 

— Plecăm mâine? 

— Marea e rea. Da asta e tot una. 

— Şi apoi furtuna mă cunoaşte pe mine, zise omul cu 
cercei, care nu era altul decât Rocambole. 

Nol, căci dânsul era secundul bricului indian, surâse şi 
zise: 

— Când te gândeşti că Ali-Remjeh n-aşteaptă decât un 
singur lucru pentru a putea pleca. 

— Ce anume, un pilot? 

— Da. 

— Ei bine! Mâine îl va avea. 

Şi Rocambole se aşeză la masă. 

Capitolul XXXIII. 

E noapte, vântul continuă să bată cu putere şi cheiurile 
portului sunt pustii. 

Totuşi, pe bordul navei numită bricul indian, doi oameni 
vorbesc pe şoptite, culcaţi unul lângă altul, la cârmă. 

Aceşti doi oameni sunt Noel şi Milon. 

Amândoi ar putea să intre în prăvălia vânzătorului de 
fructe din strada Vert-Bois, dar ei n-ar fi recunoscuţi. 

Milon a devenit un mulatru desăvârşit. 

Faţa bronzată îi stă de minune unui om ca dânsul, de o 
statură herculeană. 

Noel a devenit un adevărat anglo-indian, de rasă roşie. 
Chiar Ali-Remjeh s-a înşelat. 


Cum s-au săvârşit toate aceste minuni şi cum a devenit 
Noel secundul unui vas indian? 

Tocmai asta îi explica Milon în acel moment. 

— Ascultă bine, îi zise Noel. 

— Ascult, răspunse Milon. Stăpânul şi cu tine aţi plecat 
în Anglia, acum trei săptămâni. 

— A doua zi după ce stăpânul a scăpat din carierele de la 
Pantin... 

— Şi unde a fost salvat de Marmouset? 

— Da. 

— Dar ce a căutat la Londra? 

— S-a dus să vadă pe şeful Amiralității, ceea ce e acelaşi 
lucru cu ministrul marinei. 

— Bine, zise Milon. Şi apoi? 

— Atunci el i-a spus lordului: Aţi oferit un premiu aceluia 
care vă va preda pe Ali-Remjeh, şeful suprem al 
sugrumătorilor. Da, i-a răspuns lordul. Dă-mi acel premiu, i- 
a răspuns stăpânul. 

— Dar? răspunse Milon uimit. 

— Aşteaptă! Stăpânul i-a povestit lordului o sumă de 
lucruri relative la sugrumători, şi se pare că s-a avut o mare 
încredere într-însul, căci i s-au dat depline puteri. 

I s-au pus la dispoziţie oameni şi bani, iar de la Brighton 
am venit drept aici. 

— Toate astea nu-mi spun... 

— Dar ascultă. Până acum, nu poţi pricepe... i s-au dat 
stăpânului, pe când se afla la Londra, o mulţime de 
informaţii. Astfel, de exemplu, că o navă sub pavilion englez, 
cu un echipaj indian, va veni la Havre, sub comanda unui 
căpitan secund, dar cu misiunea de a lua pe bordul său, cu 
destinaţia New-York, un căpitan. 

— Şi acest căpitan e acela care a sosit alaltăieri 
dimineaţa? Întrebă Milon. 

— Da. Numai că, după cum vezi el are societate şi 
călătoreşte în familie. 


— Dar, reluă Milon, cu toate astea, nu mi-ai spus cum ai 
luat locul secundului, şi noi, oamenii lui Rocambole, locul 
echipajului. 

— Asta e foarte simplu, zise Noel. 

— Cum asta? 

— Îţi aduci aminte de Gurhi? 

— Da. 

— Şi de sir George Stowe? 

— Da. 

Gurhi îl iniţiase pe stăpân în bună măsură în secretele 
sugrumătorilor. 

— Bun! 

— Sir George Stowe a completat opera, însă, sir George 
Stowe, deposedat de puterea sa la Londra, a jurat o ură de 
moarte lui Ali-Remjeh şi lui sir James Niwely. 

— Ştiu asta. 

— Ela devenit sclavul lui Rocambole şi îl va servi până la 
moarte. Mai trebuie să-ţi spun că sir George Stowe, 
deposedat de către sir James de autoritatea sa, a rămas 
totuşi şeful aparent al sugrumătorilor din Londra. El are 
însemnele care-l indică pe comandant. Când am sosit la 
Londra, stăpânul i-a trimis o telegramă lui sir George 
Stowe. Acesta a sosit în aceeaşi seară. El s-a dus la bordul 
bricului indian şi a fost recunoscut. Secundul l-a primit cu 
mult respect. Ah! Se întrerupse No&l, uitam să-ţi spun un 
lucru... 

— Care? 

— Că Ali-Remjeh, care a părăsit India de mai multe luni, 
îi scrisese lui sir George Stowe spre a-i da ordine. Sir 
George Stowe fiind înlocuit de sir James, ordinele sosite, la 
Londra i-au fost expediate acestuia din urmă. Dar pentru că 
sir James se afla în mâinile noastre, ordinele au fost primite 
de Rocambole. 

— Bun! Zise Milon, încep să pricep. 

— Sir George Stowe, continuă Noel, după ce a vorbit cu 
secundul, a fost convins că el nu l-a văzut niciodată pe Ali- 


Remjeh, şi că el nu cunoştea la Calcutta, de unde venea 
vasul, decât pe sugrumătorii subalterni. El i-a dat ordin să 
pornească în cursul nopţii cu şalupa pe urmele bricului, şi 
să ia comanda ambarcaţiunii. Marea era deja agitată, dar 
totuşi se putea naviga. Şalupa îi avea la bord pe secund şi 
opt oameni de echipaj. Ceilalţi patru rămăseseră la bordul 
bricului, în cală. Sir George Stowe avea depline puteri de la 
Ali-Remjeh, şeful suprem; secundul nu putea decât să se 
supună. Destinația era necunoscută. Şalupa a luat drumul 
spre Fecamp. Vântul era puternic, marea agitată, dar 
şalupa înainta. Din ordinul lui sir George Stowe, şalupa s-a 
apropiat de un bric, ce se afla pe mare. Vasul aflat sub 
pavilion englez, văzând şalupa, a lansat o ambarcaţie pe 
mare. Şalupele au acostat. Aceea a bricului era plină de 
mateloţi englezi, care s-au aruncat asupra indienilor, i-au 
legat, împreună cu secundul, şi i-au dus la bordul navei lor. 
Sir George Stowe a rămas în şalupă, cu doi mateloţi ai navei 
engleze: unul era Moartea Bravilor, celălalt... 

— Erai tu? Întrebă Milon. 

— Da. Ne-am reîntors la Havre, în timp ce bricul englez, 
care fusese trimis de amiralitatea engleză în urma cererii 
lui Rocambole, îl ducea pe secund şi pe cei opt oameni ai 
echipajului indian. La Havre am recrutat echipajul meu. Am 
revenit noaptea la bordul bricului: cei patru oameni, rămaşi 
din fostul echipaj au fost puşi în fiare şi aruncaţi în fundul 
vasului. Şi iată cum, termină Noel, Ali-Remjeh, care se 
crede pe teren propriu, se află pe terenul neutru. 

— În fine, când plecăm? 

— Mâine. 

— Şi Rocambole vine cu noi? 

— Ele pilotul, care a venit azi de dimineaţă la bord. 

— Numai stăpânul e în stare să se metamorfozeze astfel, 
murmură Milon. Nici nu l-am recunoscut. 

— Tăcere! Zise Noel. Şi făcu semn spre Milon. O formă 
neagră apăruse. 

Capitolul XXXIV. 


Noel şi Milon rămaseră nemişcaţi. Noaptea era 
întunecoasă, vântul bătea. Forma neagră, care apăruse, fu 
curând întâmpinată de o altă formă. 

Nol, care avea privirea pătrunzătoare şi dobândise 
capacitatea de a vedea distinct în întuneric, îl recunoscu pe 
Ali-Remjeh în cea dinţii umbră şi pe milady în cea de a doua. 
Aceasta din urmă îl luă de braţ pe Ali-Remjeh şi amândoi se 
îndreptară spre prora. 

Ei erau în acel loc la o distanţă destul de mare de Milon 
şi Noel, pentru ca aceştia, chiar şi pe timp liniştit, să poată 
auzi ceea ce-şi vorbeau. 

Dar cum vântul bătea dinspre prora, convorbirea lor 
ajunse până la cei doi falşi indieni. 

Milady spunea: 

— Crezi dar, iubitul meu, că vom putea pleca? 

— Da. 

— Marea e totuşi foarte rea. 

— Pilotul care a urcat la bord astă seară pretinde că vom 
găsi un timp mai prielnic. 

— Ah! Murmură milady, sunt nerăbdătoare să plecăm. 

— "Te temi aşa de mult de acel om? 

— Mă înfior gândindu-mă la dânsul. 

Ali-Remjeh o cuprinse în braţele sale pe milady şi zise: 

— Scumpă prietenă, încă câteva ore şi orice pericol a 
dispărut. Nu-l avem cu noi pe iubitul nostru copil şi 
logodnica sa? 

— Oh! Copii binecuvântaţi, murmură milady cu emoție, 
ei sunt gata să ne urmeze până la capătul lumii! 

— Şi sărmanul bătrân, care din dragoste pentru fiica sa 
se expatriază la vârsta lui! Zise Ali-Remjeh. 

Milady păstră un moment tăcerea. 

— Eşti sigur de cei doi oameni pe care i-ai lăsat la Paris? 
Zise ea în fine. 

— Ca de mine însumi. 

— Vor putea ei, cu semnăturile noastre, să retragă 
enormele sume de bani depuse la casa David-Humphry? 


— Fără îndoială. 

— Şi le vor aduce la New York. 

— Îţi jur, aceşti oameni sunt sclavii noştri. 

Milady se uita la cer, care începuse să se lumineze. 

— Peste două ore, zise Ali-Remjeh, vom părăsi Havre. 
„Peste două ore, se gândi milady, cu bucurie, nu mai 
avem de ce să ne temem de Rocambole.” Apoi zise cu glas 

tare: 

— Ah! Dacă ai şti cât am suferit în aceste trei zile. Mi se 
părea că acest om care a salvat-o pe Gipsy, a dat de urma 
noastră. Fiecare barcă ce pornea din port mi se părea că-l 
aduce pe el. La fiecare om, care apărea pe chei, eram gata 
să strig: „Ele!” 

— Nebuno! Zise indianul, ai pierdut încrederea pe care o 
aveai în mine? Nu mai sunt tot Ali-Remjeh? 

Milady nu răspunse. 

Presimţirile cele mai teribile o chinuiau. 

Ali-Remjeh reluă: 

— L-am anunţat pe Lucien că bricul va ridica ancora la 
ziuă. El vrea să fie pe punte când vom pleca, spre a spune 
un ultim adio Franţei. 

— Ei bine? Zise milady, mă duc la dânsul. Am văzut 
lumină sub uşa cabinei sale. Desigur, el nu doarme. 

Şi milady plecă. 

Într-adevăr, Lucien veghea. 

Singur, visător şi melancolic, tânărul stătea pe jumătate 
culcat, cu capul rezemat de una din mâinile sale. 

„Ciudat destin mai am, murmură el. Am încercat 
douăzeci de ani pentru a găsi o familie, şi în ziua în care o 
găsesc, ea e proscrisă, şi dacă tatăl meu vrea să-şi păstreze 
capul pe umeri, trebuie să pună între Europa şi dânsul 
lărgimea oceanului; şi dacă nu vreau să mă despart pentru 
totdeauna de dânsul şi de mama mea, trebuie ca şi eu să mă 
expatriez şi să părăsesc această scumpă Franţă, unde mi- 
am petrecut copilăria.” 

Milady intră. 


Lucien o cuprinse în braţele sale. 

— Ei bine, mamă, plecăm? 

— Peste o oră, copilul meu, răspunse ea cu emoție. 

— O oră... zise Lucien. 

Şi vocea lui se schimbă puţin. 

— Scumpul meu copil, reluă ea, dacă eziţi să faci această 
călătorie lungă, mai e timp... Să ne despărţim... întoarce-te 
la Paris cu logodnica ta... 

— Mamă, zise Lucien cu tărie, datoria mea este să vă 
urmez şi această datorie îmi este dictată de inima mea. 
Marie mi-a spus ieri că oriunde voi fi, ea va trăi fericită... 
Ce-mi trebuie mai mult? lubesc destul Parisul spre a nu-l 
uita, dar nu-l voi regreta. 

— Fie aşa cum spui, murmură milady, cu o bucurie pe 
care nu o putu ascunde. 

În acest moment bricul imobil oscilă uşor şi un zgomot 
oarecare se făcu pe punte. 

— Încep pregătirile. 

— Să urcăm, zise Lucien, vreau să văd pentru ultima 
oară pământul Franţei. 

După o oră începu să se lumineze de ziuă şi bricul indian 
îşi ridică ancorele. 

Un om se urcă pe puntea de comandă. Acest om era 
marinarul, cu cercei, care făcuse cunoştinţă cu Mahorec la 
cârciuma „Fille-Sauvage”. 

El comanda cu o voce plină şi sonoră, în limba engleză, şi 
această voce ajungea până la chei, care începuse să se 
umple de curioşi, nerăbdători să vadă un vas pornind pe un 
asemenea timp, căci furtuna nu se liniştise. 

Mahorec, bătrânul lup de mare, se afla printre dânşii cu 
luneta în mână. 

— Ah! Drace! Strigă el deodată, asta e nostim! 

— Ce? 

— Omul meu de ieri serveşte drept pilot. Frumos m-a 
păcălit el. 


Bricul îşi făcu drum printre celelalte nave şi în curând 
ieşi afară din chei. 

El se clătină în toate părţile, ca o coajă de nucă. 

Liniştit, nepăsător, stăpânind furtuna, pilotul comanda; şi 
acest pilot, Noel, îi spusese lui Milon, era Rocambole. 

Capitolul XXXV. 

Când furtuna domneşte pe Canalul Mânecii, nu găseşti o 
altă mare mai agitată. 

Nava se mişcă în zadar, fără a înainta, şi numai un bun 
pilot o poate conduce în siguranţă. 

Erau cincisprezece ore de când bricul indian ieşise din 
portul Havre. 

Din când în când, catargele trosneau sub bătaia vântului. 
Pilotul nu-şi părăsise deloc postul său şi vocea lui domina 
uraganul. 

Întunericul era foarte dens şi ploua torențial. 

Milady se afla în cabina tinerei fete, care avea să devină 
soţia lui Lucien. 

Marie Berthoud şi tatăl său se aflau în ghearele răului de 
mare. Milady şi Lucien îi îngrijeau: Lucien, temător, milady 
neliniştită de cele mai negre presimţiri. 

Oare nava nu se va sfărâma, oare n-a expus viaţa 
copilului ei pentru a salva averea pe care i-o rezervase? 

În plus, o vagă spaimă pe care ea n-a destăinuit-o nici lui 
Ali-Remjeh o cuprinse încă de la plecare; i se părea că 
indienii pe care Ali-Remjeh îi credea sclavii săi, nu i se vor 
supune; i s-a părut, chiar că surprinde între ei semne de 
înţelegere de prost augur. 

Pilotul mai ales, a cărui voce domina furtuna, îi inspira o 
mare spaimă. 

Ali-Remjeh n-a părăsit puntea în vreme ce pilotul dădea 
comenzi. 

Cu toate acestea, în cele din urmă, şeful sugrumătorilor, 
surprins de o mare sete, cobori în cabină să bea un pahar 
de rom. 

Milady veni lângă dânsul. 


Palidă, obosită, se aruncă de gâtul lui Ali-Remjeh, zicând 
cu spaimă: 

— Doamne! Nu vom naufragia?... 

— Nu, răspunse Ali-Remjeh, marea se linişteşte încetul 
cu încetul. Peste o oră vom fi afară de orice pericol. Trebuie 
să te culci, Ellen, trebuie să te odihneşti puţin. Mâine, la 
deşteptare, vei vedea soarele strălucind peste valurile 
mării. 

Ali-Remjeh luă locul lui milady lângă cei doi bolnavi, şi 
milady se închise în cabină, încercând să doarmă. 

Ali-Remjeh tresări şi recunoscu în acel pretins căpitan 
indian un om de rasă albă. 

„Sunt trădat!” murmură el. 

Un moment puse mâna pe revolverul său, gata să tragă 
foc. Dar Ali-Remjeh era un om deştept şi cu mult sânge 
rece. 

Cum a luat acest om locul secundului venit din Calcutta? 
Şi dacă aşa stau lucrurile nu se află tot echipajul la ordinele 
sale? 

Ali-Remjeh îşi puse revolverul la loc şi se depărtă, fără ca 
Noel să-l zărească. 

Un singur om l-a văzut pe Ali-Remjeh şi a ghicit, poate, 
ceea ce se petrece într-însul. 

Acest om era pilotul, care nu se sculase de la locul său. 

Indianul părăsi din nou puntea şi cobori în interiorul 
navei. 

Oamenii închişi nu erau cei din fostul echipaj? 

După ce-i va elibera, Ali-Remjeh va vedea ce are de 
făcut. 

El cobori în cală. 

Acolo gemetele erau distincte. 

Ali-Remjeh se îndreptă spre uşa închisorii cu o lanternă 
în mână. Dar uşa era închisă. 

Şi pe când şeful Strangulatorilor se uita în jurul său spre 
a găsi ceva cu care să spargă uşa, un om apăru în faţa lui. 


Ali-Remjeh se dădu înapoi, scoțând un țipăt, ca şi cum ar 
fi văzut un om mort ieşind din mormântul său. 

Capitolul XXXVI. 

Omul care apăruse deodată în faţa lui Ali-Remjeh era 
maiorul Hoff. Adică Frantz, pe care teribilul laţ îl răsturnase 
mort pe parchetul apartamentului lui milady de la Grand- 
Hotel. 

Înainte de a deveni şeful suprem al misterioasei asociaţii 
a thugilor, Ali-Remjeh fusese un simplu Sugrumător. 

În această calitate, niciodată nu-şi greşise lovitura; 
niciodată un om asupra căruia aruncase laţul nu se mai 
sculase. 

Apoi, admițând contrariul, presupunând că Frantz nu 
era mort, cum de se afla pe vas? 

De aceea, oricât de tare era Ali-Remjeh, fu cuprins un 
moment de o spaimă superstiţioasă, ceea ce-l făcu să dea 
înapoi, convins că avea înaintea sa fantoma victimei sale. 

Facultatea morţilor de a ieşi din mormintele lor se afla în 
numărul primelor credinţe indiene. 

— Înapoi, fantomă, strigă Ali-Remjeh, dându-se de-a- 
ndăratelea până lângă perete. 

Dar Frantz făcu un pas spre dânsul. 

Ali-Remjeh avea un revolver şi un pumnal în buzunar. 
Dar era atât de convins că în faţa lui avea umbra lui Frantz, 
încât nu se gândi să facă uz de armele sale. 

Văzând aceasta, Frantz se repezi la dânsul, scoțând în 
acelaşi timp o şuierătură. 

Şi pe când îl înhăţa pe indian de gât, doi oameni veniră 
în ajutorul lui Frantz. 

Aceşti doi oameni erau Milon şi Moartea Bravilor. Toate, 
acestea se petrecură aşa de repede, atât de brusc, încât Ali- 
Remjeh, revenit din eroarea lui superstiţioasă, n-avu timpul 
să se apere. 

El fu răsturnat la pământ, Milon îi puse un genunchi pe 
piept, iar Frantz, luându-i revolverul, îl îndreptă asupră-i, 
spunându-i: 


— La cel mai mic țipăt pe care-l vei scoate, frumosule 
răpitor de femei, am ordinul să te împuşc. 

Frantz era cel mai tare, cel puţin pentru moment. Ali- 
Remjeh se resemnă cu firea flegmatică a oamenilor din rasa 
sa. 

— Milon, spuse Frantz, ţine-l sub genunchi: dar nu-i 
pune mâna pe gură. l-am interzis să ţipe, dar dacă vrea să 
vorbească cu mine şi să mă întrebe lucruri care îl pot 
interesa, nu văd nici un inconvenient. 

Ali-Remjeh se uită la maior şi-i zise: 

— Ah! Deci n-ai murit? 

— Nu, răspunse Frantz. 

— Şi primeşti ordine care mă privesc? 

— De la un om care comandă aici? 

— Da. 

— Poate... 

— De la secund? 

— Nu, zise Frantz râzând, de la pilot. 

Ali-Remjeh tresări. 

Şi cum gemetele se auzeau venind din cală, Ali-Remjeh 
fără voia lui, întoarse capul. 

— Ah! Zise Frantz, te miră, nu-i aşa? 

— Trădătorule, zise Ali-Remjeh, încep să ghicesc. Tu şi ai 
tăi aţi pus mâna pe nava mea. 

— Aşa e. 

— Şi tovarăşii mei, mateloţii mei, cei care-mi erau 
devotați, aceia sunt închişi acolo? 

— Da. 

— Dar indianul e răbdător, continuă Ali-Remjeh. Ei vor 
sparge în cele din urmă uşa. 

— Crezi? Întrebă batjocoritor maiorul. 

— Ei vor veni în ajutorul meu. 

— Şi ne vei ucide? Zise Frantz în derâdere. 

Ali-Remjeh nu răspunse, dar ochii îi străluciră plini de 
ură. 

Frantz reluă: 


— Din nenorocire, numărul tovarăşilor tăi e mult mai mic 
decât presupui. Câţi mateloţi aveai? 

— Doisprezece, zise Ali-Remjeh. 

— Nu ţi-au mai rămas decât patru. 

— Mizerabililor! Zise Ali-Remjeh, i-aţi aruncat pe ceilalţi 
în mare? 

— Nu, au fost conduşi la bordul unei nave engleze. 

Indianul se înfioră. 

— Ei se află acum în Anglia, continuă Frantz, unde 
mergem şi noi, şi unde mi s-a făgăduit graţia în schimbul 
mărturiilor mele. 

Un geamăt de furie ieşi din pieptul lui Ali-Remjeh. 

— Bagă de seamă, zise Frantz, am ordine precise. 

— Cum se numeşte mizerabilul căruia i te supui? Strigă 
indianul. 

— Îţi va spune el însuşi. 

Pe când Frantz pronunţa aceste cuvinte, apăru un nou 
personaj, în care Ali-Remjeh îl recunoscu pe pilot. Acesta îi 
lăsase comanda lui Noel 

— Vrei să ştii cine sunt, Ali-Remjeh? Zise el. Pentru 
milady, mă cheamă maiorul Avatar, pentru tine mă numesc 
Rocambole. 

În acelaşi timp îi făcu semn lui Milon, care ridică 
genunchiul de pe pieptul indianului. 

— Scoală-te, Ali-Remjeh, zise el. 

Indianul nu mai avea revolverul, dar mai avea pumnalul. 

Punând mâna pe el, se gândi un moment să opună 
acestor oameni o rezistenţă disperată. 

Rocambole dădu din umeri şi îi spuse surâzând: 

— la seama, căci te joci cu viaţa fiului tău. 

În vocea lui era atâta hotărâre, încât Ali-Remjeh se 
înfioră şi scăpă pumnalul din mână. 

— Ali-Remjeh, continuă Rocambole, milady şi cu tine aţi 
furat o avere, care aparţine unei femei ce se află sub 
protecţia mea. Nici tu, nici dânsa, nu vreţi să înapoiaţi 
această avere? 


— Niciodată, zise indianul cu energie. 

— Atunci a trebuit să iau o hotărâre care mă va pune în 
posesia unei sume aproape echivalente. 

Cu toată spaima şi furia sa, Ali-Remjeh nu se putu opri 
să-l privească pe Rocambole cu curiozitate. 

— Am hotărât să câştig premiul de două sute de mii livre 
sterline pe care îl oferă amiralitatea engleză aceluia care-l 
va preda pe Ali-Remjeh şi pe ai săi. 

Ali-Remjeh deveni foarte palid. 

— Haide! Ordonă Rocambole, puneţi pe acest om în fiare 
şi duceţi-l unde e închis sir James Niwely. 

Şi pe când se executa acest ordin, nu fără o rezistenţă 
disperată din partea lui Ali-Remjeh, Rocambole se urcă din 
nou pe punte. 

Capitolul XXXVII. 

Când Ali-Remjeh ieşise din cabină, o lăsase pe milady 
îngrijorată de gemetele confuze care păreau că vin din 
fundul vasului. 

Odinioară, în urmă cu douăzeci de ani, entuziasta miss 
Ellen ar fi dat din umeri dacă i s-ar fi spus că cineva îl putea 
învinge pe acela în care ea avea o încredere oarbă, pe Ali- 
Remjeh. 

Acum însă ea pierduse această credinţă. 

Indianul îmbătrânise. 

El mai păstra încă firea sa sălbatică; dar milady 
surprinsese la dânsul mii de ezitări. Şi milady se temea. 

Totuşi nu ieşi din cabină îndată. Ba chiar aşteptă o oră 
întreagă. Ea tot credea ca Ali-Remjeh se va întoarce. 

Dar acesta nu revenea. 

Milady se hotări să se urce pe punte. 

Furtuna se liniştise puţin câte puţin, şi la orizont norii se 
depărtau. Ziua nu era departe. 

Echipajul era tot la postul său. 

Numai pilotul îşi părăsise locul. 

Unde era dânsul? 


Milady îl căută în zadar cu privirea şi pe el, şi pe Ali- 
Remjeh. 

Dar niciunul, nici celălalt nu erau pe punte. 

Milady se gândi că Ali-Remjeh coborâse în interiorul 
navei şi că se înapoiase probabil prin altă parte în cabină. 

De aceea porni într-acolo. 

Uşa era întredeschisă. Un om se afla înăuntru, cu spatele 
la uşă. 

Milady crezu că era Ali-Remjeh. 

Ea intră şi închise uşa. 

Omul întoarse capul. 

Milady se dădu înapoi speriată. 

Acel om era pilotul. 

Iar în acest pilot, milady îl recunoscu pe teribilul ei 
adversar, pe maiorul Avatar. 

— Te aşteptam, doamnă, îi zise cu răceală Rocambole. 

Şi-i dădu un scaun. 

— Dumneata! Dumneata! Murmură milady cu o spaimă 
crescândă. 

— Doamnă, zise Rocambole, binevoieşte să te linişteşti şi 
să faci apel la toată prezenţa de spirit, căci îţi jur că ai cea 
mai mare nevoie de asta. 

Şi cum ea continua să se uite la dânsul înspăimântată, el 
urmă: 

— Milady, te prevenisem, totuşi, la Paris şi n-ai ţinut cont 
de vorbele mele. Sau mai bine zis aţi crezut că puteţi să 
scăpaţi; dumneata şi complicele dumitale, indianul Ali- 
Remjeh, aţi părăsit Parisul, în toiul nopţii, luându-l pe fiul 
vostru, pe logodnica şi pe tatăl logodnicei lui. 

Milady îşi aplecă fruntea sub privirea dominatoare a 
acestui om, dar ea nu luase loc pe scaunul oferit de dânsul. 

— Pentru ca să pricepi, doamnă, gravitatea situaţiei, 
reluă Rocambole, lasă-mă să-ţi spun în câteva cuvinte ce s-a 
petrecut. 

Ea îl privi şi începu încetul cu încetul să-şi recapete 
sângele ei rece. 


— 'Te afli, continuă Rocambole, pe bordul unei nave 
venită anume din India, spre a-l lua pe Ali-Remjeh şi a-l 
duce în America. Această navă a intrat în portul Havre cu 
un echipaj devotat. Un om a venit la bord înaintea 
dumneavoastră cu douăzeci şi patru de ore; acest om era 
sir George Stowe, până ieri fanaticul servitor al lui Ali- 
Remjeh, dar inamicul lui de moarte astăzi. lar mateloţii 
indieni i s-au supus. Din doisprezece oameni ai echipajului, 
opt au coborât într-o şalupă din ordinul lui sir George 
Stowe. Şalupa a ieşit în mare şi s-a apropiat de o navă 
engleză. Cei opt oameni ai echipajului, recunoscuţi ca 
sugrumători, sunt astăzi în mâinile Amiralității. Ceilalţi 
patru, care rămăseseră să păzească nava, au fost puşi în 
fiare şi aruncaţi în fundul calei. Nu le-ai auzit până acum 
ţipetele? Acum e de prisos să-ţi mai spun că nu mai e decât 
un singur căpitan, şi acesta sunt eu şi un echipaj care mi se 
supune. E zadarnic de asemenea, să-ţi spun că bricul a 
pornit spre Anglia. 

— Ah! Zise milady înfiorându-se. 

— Şi că îmi voi ţine făgăduiala făcută Amiralității, 
predându-l pe Ali-Remjeh, şeful sugrumătorilor din India, 
pe sir James Niwely, locotenentul său, pe miss Ellen 
complice la asasinatul comandorului Perkins şi a lui miss 
Anna, fiica sa. 

Milady era palidă ca o statuie. 

— Oh! Strigă ea deodată, te lauzi, poate, domnule, 
dumneata nu ştii ce fel de om este Ali-Remjeh. 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole. 

— 'Te asigur, continuă milady, că Ali-Remjeh vă va ţine 
piept tuturor şi vă desfid în numele lui 

— Doamnă, zise Rocambole liniştit, te amăgeşti singură. 

— Eu? 

— În acest moment, Ali-Remjeh, pus în fiare, e culcat în 
fundul calei, alături de tovarăşii săi. 

Milady scoase un țipăt. 

Apoi, privind fix pe Rocambole, zise deîndată: 


— Oh! Asta e cu neputinţă! Minţi! 

Rocambole se sculă, deschise uşa şi zise: 

— Maiorule, vino şi confirmă lui milady că îi spun 
adevărul! 

Şi milady, îngrozită, avu tendinţa să fugă. 

La aceste cuvinte intră un om. 

Acest om era Frantz, pe care şi dânsa îl văzuse mort. 
Frantz intrând, închisese uşa. Milady, disperată, căzu în 
genunchi. 

Omul care îi cunoştea crimele, omul pe care ea îl iubise, 
pe care îl trădase, nu venea s-o ucidă. Ea îşi împreună 
mâinile şi-i ceru iertare; Frantz începu să râdă. 

— Doamnă, nu pot să-ţi dau nici un ajutor. Nu eu sunt 
stăpân aici, şi soarta dumitale nu e în mâinile mele; m-ai 
părăsit pentru Ali-Remjeh, care n-a ştiut să te apere. Eu m- 
am mărginit să devin sclavul inamicilor dumitale şi, ceea ce 
dânşii îmi vor comanda, aşa voi face. 

Milady, în culmea spaimei, privea rând pe rând la 
Rocambole şi la maiorul Hoff, părând că se întreabă ce va 
deveni în mâinile lor. 

Rocambole zise, după un moment de tăcere: 

— Îţi oferisem mijlocul de a te salva, doamnă, de a avea o 
viaţă liniştită şi fericită, dacă îţi vor permite remuşcările, 
lângă fiul dumitale şi lângă tânăra lui soţie, şi n-ai ascultat 
de sfaturile mele. 

Milady îşi regăsi deodată energia. 

— Vrei să-l despoi pe fiul meu! Strigă ea. 

— De o avere care nu-i aparţine, zise cu răceală 
Rocambole. 

— Niciodată! Zise ea cu putere. Nimeni nu ştie unde e 
această avere şi nimeni nu va şti... 

— "Te înşeli, milady, zise Frantz, eu ştiu unde se află. 

— Tu! Tu! Exclamă ea cu furie. 

— N-am trăit douăzeci de ani cu dumneata, răspunse 
maiorul Hoff, fără să-ţi fi pătruns toate tainele. 

— Şi tu ştii, mizerabile? 


— Ştiu că va fi de ajuns să prezint unui magistrat, pe 
nume sir John Mac-Ferson, care locuieşte la Edinburg, un 
medalion pe care îl porţi întotdeauna la gât, pentru a 
remite purtătorului titlurile de proprietate ale acestei averi 
prefăcută în monedă, care se află la casa de bancă David- 
Humphry et C-ie. 

S-ar fi zis că e o tigroaică căzută în cursă. 

Milady îi privea pe rând pe aceşti doi oameni în puterea 
cărora se afla. 

— Fiul meu! Murmură ea, fiul meu! 

— Vorbeşte încet, doamnă, îi spuse Rocambole, căci fiul 
dumitale e aproape şi ar putea să ne audă şi atunci... 

— Atunci? Întrebă ea ameninţător. 

— Atunci, vom fi siliţi să-i spunem adevărul. 

— El nu te va crede! 

— Se poate, zise Rocambole, dar peste opt luni, când vei 
fi judecată de o curte militară împreună cu complicii 
dumitale, sugrumătorii, şi vei fi spânzurată în faţa închisorii 
din Newgate, fiul dumitale va trebui să se convingă că i-am 
spus adevărul. 

Aceste ultime cuvinte o înspăimântară pe milady. 

— Oh! Zise ea, căzând în genunchi în faţa lui Rocambole, 
eşti fără milă, domnule. 

— Nu, milady, răspunse Rocambole cu o voce gravă, am 
o misiune de îndeplinit. 

— Misiunea de a-l despuia pe fiul meu, nu-i aşa? 

— Milady, reluă Rocambole, timpul e preţios; peste 
câteva ore ne vom apropia de coastele Angliei şi va fi prea 
târziu. 

— Ce însemnează asta? Întrebă ea, privindu-l cu spaimă. 

— Dacă tac, dacă îţi las dragostea şi veneraţia copilului 
dumitale; dacă din această avere imensă pe care trebuia să 
ţi-o iau, îţi las câteva sute de mii de franci. 

— Vei face asta? Zise ea cu bucurie. 

— E un drept pe care nu-l am; dar am convingerea că cei 
cărora trebuie să le înapoiez averea furată mă vor aproba. 


— Apoi? Zise ea, apoi? 

— lată condiţiile mele, reluă Rocambole. 

— Îmi vei da medalionul. 

— Apoi? Mai întrebă dânsa. 

— În ziua când ne vom apropia de coastă, o şalupă va 
porni pe uscat. Vei cobori în ea dumneata, fiul dumitale, 
logodnica sa, tatăl logodnicei sale şi credinciosul meu Milon, 
care va fi purtătorul medalionului. Milon va avea ordinul de 
a vă conduce în Anglia, şi de a nu vă părăsi nici un singur 
pas, până în momentul când vă veţi îmbarca din nou pentru 
Franţa, unde te vei înapoia cu fiul dumitale. Cu fiul 
dumitale, care va continua să iubească şi să venereze pe 
mama lui şi care nu va şti nimic din trecut. 

— Dar, strigă milady, ezitând încă, dacă îţi dau 
medalionul? 

— Milon se va servi de dânsul spre a cere averea ţigăncii 
Gipsy, şi din această avere, când se va reîntoarce la Paris, îţi 
va da un milion. 

Milady îşi aplecă fruntea. 

Încă un moment ea se luptă strângând în mâini 
medalionul ce-l avea la gât. 

Dar Rocambole puse capăt ezitărilor, rostind aceste 
cuvinte: 

— Preferi deci să fi spânzurată şi să mori blestemată de 
fiul dumitale? 

Ea scoase un ultim țipăt şi smulse de la gât medalionul 
care era legat cu un şiret de mătase. 

Apoi îl aruncă pe masă, întorcând capul şi suspinând. 

Rocambole luă medalionul şi murmură. 

— În fine! 

Dar deodată milady păru că iese dintr-un vis oribil, îl 
privi şi-i zise; 

— Şi Ali-Remjeh? 

— Nu-l vei mai revedea niciodată 

— Niciodată? 

— Am făgăduit să-l predau. 


— Angliei? 

— Ah! Zise surâzând Rocambole, acum când ai devenit 
cuminte, nu-l voi mai conduce în Anglia. 

— Dar unde? Întrebă milady îngrijorată. 

— La Calcutta. Vice-regele, guvernator al Indiilor, va fi 
încântat să-l revadă. 

Milady tremura din tot corpul. 

Rocambole se întoarse spre Frantz. 

— Maiorule, zise el, suntem la două mile de coastă, dacă 
instrumentele mele nu mă înşeală. Urcă-te pe punte şi 
spune-i secundului meu să pregătească şalupa. Frantz se 
supuse şi ieşi din cabină. 

— Dar cum, mai spuse milady, îl vei despărţi pe fiul meu 
de tatăl său? 

EI surâse şi replică: 

— Vei vedea, totul e prevăzut... 

Milady îşi aplecă fruntea şi două lacrimi străluciră în 
ochii ei. 

Capitolul XXXVIII. 

Se lansă o şalupă pe mare. 

Rocambole spusese adevărul. Coastele engleze se 
zăreau deja în ceața transparentă a dimineţii, căci furtuna 
mai încetase şi cerul se luminase puţin câte puţin. 

Din ordinul lui Rocambole, se transportase la şalupă tot 
ce aparţinea lui milady şi copiilor ei. Aceştia dormeau. 

Spre a combate răul de mare, bucătarul le adusese un 
ceai în care Rocambole le pusese un narcotic puternic. 

Tânăra fată, bătrânul şi, în fine, Lucien, adormiseră pe 
rând. 

Nici tunurile bricului nu i-ar fi putut deştepta. Când 
toate pregătirile ordonate de Rocambole fură executate, 
Milon cobori în cabina căpitanului. 

— Stăpâne, zise el, totul a gata. 

— Ah! Zise Rocambole, iată ora despărțirii. 

— Stăpâne, stăpâne, murmură Milon cu vocea mişcată, 
această despărţire va fi lungă? 


— Nu ştiu, răspunse el. 

— Dar ne vom mai vedea cel puţin? 

— Nu ştiu, răspunse Rocambole. Acum ascultă 
instrucţiunile mele. 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— lată două scrisori pentru Londra, una adresată lui 
miss Cecilia căreia îi mulţumesc pentru concursul pe care 
mi l-a dat contra sugrumătorilor. 

— Desigur murmură Milon, ea ne-a fost de mult ajutor. 

— Cealaltă e pentru celebrul doctor chimist Kerschoff, 
un german stabilit la Londra. 

— Şi după ce voi duce aceste două scrisori? Întrebă 
Milon. 

— Vei însoţi pe milady până în port şi nu o vei părăsi 
până ce nu se va îmbarca împreună cu copiii ei. 

— Apoi? 

— Apoi te vei duce în Scoţia, aşa cum ne-am înţeles şi vei 
scoate titlurile de proprietate ale averii ce aparţine 
sărmanei Gipsy din mâinile doctorului Mac-Ferson. 

— Şi mă voi reîntoarce în Franţa? 

— Desigur. 

— Dar, zise Milon mişcat, la ce-i va folosi această avere 
sărmanei fete, care e nebună? 

— Mai târziu, zise Rocambole, ea se va vindeca. 

— Crezi stăpâne? 

— Sunt sigur. Când va fi vindecată, se va căsători cu 
Marmouset. 

— Oh! Zise Milon. 

— Şi am convingerea, adăugă Rocambole, că Marmouset 
va întrebuința cu folos averea pe care i-o va aduce Gipsy. 

— Stăpâne, stăpâne, murmură Milon cu o emoție 
crescândă, am nişte presimţiri negre. 

— Care, bunul mea Milon? 

— Ceva îmi spune că părăseşti Europa. 

— Da. 

— Pentru totdeauna. 


— Nu, zise Rocambole. Şi eu sunt fatalist şi o voce 
secretă îmi spune că mă voi reîntoarce să mor la Paris. 

Apoi maiorul Avatar, cu o voce profetică, adăugă: 

— Ascultă-mă, Milon, tu, inocentule, care ai stat mult 
timp în ocnă. 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Am fost cel mai rău dintre sceleraţi. Dumnezeu însă, 
mi-a dat căinţă; dar mi-a acordat această graţie cu condiţia 
ca restul vieţii mele să fie consacrat oră cu oră şi minut cu 
minut spre a face binele. Odată chiar am crezut misiunea 
mea e împlinită, şi am vrut să caut odihna în moarte. Chipul 
miraculos în care am fost salvat mi-a dovedit că Dumnezeu 
nu vroia ca eu să mor. Această luptă începută la Londra, 
continuată la Paris cu sugrumătorii, trebuie s-o termin în 
India. 

Milon îşi ascunse capul în mâini şi plângea ca un copil. 

— Nu, zise Rocambole, trebuie să rămâi în Europa spre a 
executa ordinele mele. 

Milon se înclină în semn de supunere. Rocambole îi 
înmână lui Milon împreună cu cele două scrisori şi un mare 
plic sigilat, pe care se aflau cuvintele: „Pentru Marmouset”. 

— Bine! Zise bătrânul uriaş. 

— Şi acum, prietene, termină Rocambole, întinzându-i 
mâinile, a sosit momentul să ne spunem adio. 

— La revedere, vrei să spui, stăpâne? Strigă Milon, 
sărutându-i mâna. 

— Sper! Zise acesta din urmă surâzând melancolic. 

După câteva minute fură coborâţi în şalupă Lucien, 
Marie Berthoud şi tatăl ei, câteşitrei adormiţi. Rocambole 
asistă la îmbarcare. El se întoarse spre milady. 

Aceasta, stând în picioare, se uita în jurul ei cu privirea 
unei luptătoare învinse de fatalitate. 

— Doamnă, îi spuse Rocambole, peste o lună Milon îţi va 
preda un milion. 

Ea se înclină fără să răspundă. 


— Mulţumeşte lui Dumnezeu doamnă, adăugă el, că ţi-a 
dat un fiu brav şi onest; caracterul şi virtutea lui au pledat 
cauza dumitale sus în cer. Dumnezeu nu va pedepsi pe 
mama culpabilă, căci nu vrea să zdrobească inima fiului. 

Milady nu răspunse. 

Mândră, tăcută şi cu capul sus, ea cobori în şalupă. 

Rocambole văzu şalupa depărtându-se de navă. Mult 
timp el o urmări cu privirea; apoi, când fu la orizont, se 
întoarse spre Nol şi-i spuse: 

— Acum la drum, spre India! 

Şi urcându-se pe puntea de comandă, începu să dea 
ordine cu voce tare. 

Capitolul XXXIX. 

A sosit primăvara, arborii au înverzit şi malurile Senei s- 
au acoperit de verdeață. 

Nu departe de Sevres, aproape de Bellevue, la Bas- 
Mendou, cum se spune, o vilă albă şi cochetă se află 
ascunsă pe jumătate într-un tufiş de castani. 

Grădina e umbroasă şi numai păsărelele produc zgomot 
în această singurătate. 

Totuşi această casă este locuită. 

Pe un fotoliu veţi putea zări o fată tânără, stând cu ochii 
pe jumătate închişi, în prada unei reverii pline de dulceaţă. 

Pe această tânără fată, obişnuiţii din taverna „La Regele 
George” ar fi putut cu greu s-o recunoască. 

Ea e Gipsy; Gipsy ţiganca, Gipsy dansatoarea din 
Wapping, misterioasa amantă a lui sir Arthur Newil, 
nenorocita victimă a sugrumătorilor, scăpată ca prin 
minune de pe rug. 

Gipsy, nebună de mult timp, despre care se credea că nu 
se va mai vindeca. 

La câţiva paşi de acel fotoliu, stând pe o bancă verde, 
alte două persoane, un bărbat şi o femeie, vorbeau pe 
şoptite. 

Femeia era Vanda, credincioasa însoţitoare a fetei, de la 
plecarea lui Rocambole. 


Omul nu era altul decât acel medic psihiatru căruia 
Rocambole îi scrisese şi care se hotărâse să părăsească 
Londra spre a veni la Paris să îngrijească pe acea fată 
bogată. 

— Deci, doctore, murmură Vanda, o crezi vindecată? 

— Oh! Pe deplin, doamnă. 

— Şi crezi că putem, fără pericol, să-l aducem lângă 
dânsa pe omul pe care îl iubeşte? 

— Acesta e singurul mijloc, după mine, pentru a risipi 
ceața care întunecă încă puţin memoria ei. 

Vanda se sculă, se duse spre casă şi strigă: 

— Milon! Milon! Uriaşul alergă. 

— Trebuie să-l aduci pe Marmouset, îi zise Vanda. 

Milon tresări. 

— Ah, doamnă, zise el, nu ţi-e teamă ca Gipsy să nu 
înnebunească din nou? 

— Doctorul spune că nu mai e nici un pericol. 

— Îţi aminteşti, totuşi, emoția ce-a simţit-o dânsa acum 
opt zile, când i-am spus că era bogată şi că avea 
douăsprezece milioane... 

— Ei bine! Zise Vanda, deoarece acea emoție n-a ucis-o, 
cealaltă o va vindeca. Uiţi că îl cheamă mereu pe „amicul” 
ei? 

— Atunci trebuie să-l aduc? 

— Da. 

— Bine, zise Milon, peste două ore voi fi cu dânsul aici. 

Şi, străbătând grădina, făcu pe jos drumul de la Sevres 
la Versailles, pe unde trec numeroase omnibuzuri din zece 
în zece minute. 

După o oră Milon sosi la Paris şi se duse în casa de pe 
strada Marignan. 

Acolo, din ordinul doctorului german, Vanda îi spusese 
lui Marmouset să stea mai bine de trei luni. 

Dar Marmouset se schimbase mult şi niciunul din 
bandiții care se adunau odinioară la ordinele lui Pâtissier nu 
l-ar fi recunoscut. 


Ştrengarul din Paris, distrugătorul, devenise un tânăr de 
19-20 ani, îmbrăcat cu o perfectă eleganţă. 

Vanda, căreia Rocambole îi dăduse instrucţiuni, voise ca 
Marmouset să profite de timpul liber pe care i-l lăsa 
tratamentul la care doctorul german o supusese pe Gipsy. 
Marmouset continua să se instruiască şi frecventa 
manejurile şi sălile de arme. 

În decurs de trei luni el făcuse în toate progrese aşa de 
mari, încât era de nerecunoscut. 

Marmouset, când sosi Milon, descăleca tocmai de pe cal. 
EI se întorcea de la pădure. 

— Ei bine, ce mai face, îl întrebă repede pe Milon. 

— E vindecată. 

— Vindecată! 

Şi Marmouset se făcu palid de emoție. 

— Am venit să te iau, adăugă Milon. 

— Pot deci s-o văd fără nici un pericol? 

— Da. Aceasta e părerea doctorului. 

Marmouset nu voi să audă mai mult. El încălecă din nou, 
uită de Milon şi porni în galop. Când ajunse la vilă, Vanda îl 
aştepta. Şi ea îl conduse spre fotoliul pe care stătea Gipsy. 

— Vino, copilul meu, vino repede... 

Doctorul se afla la o oarecare distanţă. 

Auzind paşi, Gipsy întoarse capul. 

Văzându-l pe Marmouset, ea tresări din tot corpul. 

Apoi o vie roşeaţă îi acoperi fruntea; vru să se scoale şi 
nu putu, aşa de mare îi era emoția. Întinse mâna spre 
Marmouset şi-i spuse: 

— Vino, amicul meu, vino; nu mai sunt nebună şi îmi 
amintesc tot ceea ce s-a petrecut. 

Şi cum Marmouset, emoţionat, îngenunchea în faţa ei, 
Gipsy continuă: 

— Tu ai salvat pe sărmana ţigancă; tu m-ai adus în 
Franţa şi ai vegheat asupra mea, pe când eram nebună, cu 
iubirea unui frate. 


Şi îl atrase spre dânsa, sărutându-l pe frunte şi 
spunându-i cu emoție: 

— Oh! Te iubesc! 

— Doamnă, şopti medicul psihiatru la urechea Vandei, 
pericolul a dispărut, dar poate să revină. 

— Ce vrei să spui, doctore, zise Vanda îngrijorată. 

— Aceşti copii se iubesc... 

— Ştiu. 

— Trebuie ca ei să se căsătorească... şi cât se poate mai 
repede. 

— Ah! Zise Vanda. 

— Când Gipsy va deveni mamă, adăugă doctorul, îşi va 
recăpăta raţiunea pentru totdeauna. 

— Tăcere! Zise ea, în acest caz vom grăbi preparativele. 
De altfel aceasta e şi voinţa stăpânului. 

Şi Vanda suspină, gândindu-se la Rocambole, care de 
cinci luni părăsise Parisul şi de la care nu avea nici o veste. 

Capitolul XL. 

Trecuse peste o lună de când Marmouset se reîntorsese 
la vilă. Totuşi cei doi tineri nu se căsătoriseră încă. 

Doctorul german plecase la Londra. 

Gipsy nu mai era nebună; ea îl iubea pe Marmouset din 
tot sufletul. Totuşi o mare tristeţe stăruia pe chipul ei. De 
ce? 

Gipsy e tânără, e frumoasă, foarte bogată, Marmouset o 
iubeşte şi-l iubeşte şi dânsa... 

Nici Vanda, nici tânărul nu pricep nimic din această 
melancolie care o cuprinsese. 

De mai multe ori Vanda a întrebat-o pe tânăra fată. Dar 
Gipsy s-a mulţumit să izbucnească în lacrimi şi nu şi-a dat 
pe faţă secretul. 

Când credincioasa tovarăşă a lui Rocambole îi vorbea 
tinerei fete despre apropiata ei căsătorie cu Marmouset, 
Gipsy suspina fără să răspundă. Dar într-o zi tânărul se 
bătu pe frunte, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva. 

— Oh! Zise el, pricep acum. 


Era seară; Gipsy intrase în vilă şi se vedea încă lumină în 
odaia ei. 

Marmouset şi Vanda erau singuri în grădină. 

— Da, murmură Marmouset, cu o voce timidă, pricep 
acum totul. 

— Dar ce este? Întrebă Vanda neliniştită. 

— Gipsy tot îl mai iubeşte pe sir Arthur Newil. 

— E o nebunie. 

— Îl iubeşte, îţi spun eu. 

— Nu poate iubi pe cine dispreţuieşti, copilul meu. 

— Cine ştie? 

— Nu ţi-a sărit ea de gât când te-ai reîntors? Nu ţi-a 
spus: „le iubesc”. 

— Aşa a crezut... 

Vanda, uimită, îl privi pe Marmouset. Tânărul era foarte 
palid şi un tremurat nervos îi cuprinse tot corpul. 

— Da, repetă el, ea aşa a crezut atunci. Poate că mă 
iubeşte ca pe un frate, dar desigur că o înfioară încă 
amintirea lui sir Arthur. 

— Acel laş care a părăsit-o? 

— Ce contează! Murmură Marmouset cu o convingere 
aşa de mare, încât Vanda se întrebă dacă nu cumva ela 
ghicit adevărul. 

Văzându-l pe Marmouset într-o astfel de stare de 
exaltare, îi spuse: 

— Copilul meu, mai bună siguranţa unei nenorociri decât 
nesiguranța ei. Pleacă astă-seară la Paris şi întoarce-te 
mâine. Îţi spun eu că până atunci Gipsy îmi va spune tot 
adevărul. 

Vanda avea asupra lui Marmouset o parte din acea 
autoritate pe care o exersa Rocambole asupra lui. 

Marmouset încălecă şi părăsi vila în galop. Toată seara şi 
o parte din noapte el rătăci ca un suflet chinuit pe 
bulevarde, spre a omori timpul. Era atât de grăbit să se 
facă ziuă mai curând! 


Marmouset ştia că Vanda se va ţine de cuvânt şi că a 
doua zi îi va spune adevărul. 

Abia plecase Marmouset şi Vanda urcă cu hotărâre în 
odaia fetei. 

Ea bătu la uşă. 

— Intră, se auzi vocea tinerei fete. 

Gipsy nu se culcase. 

Stând la o masă, ea scria. 

Vanda se aşeză lângă dânsa. 

— Copilul meu, zise ea, luând-o de mână, îl iubeşti pe 
Marmouset? 

— Din tot sufletul meu, răspunse Gipsy. 

— Ca pe un frate, sau ca pe un amant? 

Gipsy se roşi şi îşi ascunse faţa în mâini. 

— Ah! Zise ea cu o voce înăbuşită. 

— Îl iubeşti, murmură Vanda, şi totuşi, pe măsură ce se 
apropie ora fixată pentru unirea voastră, tu păleşti şi 
privirea ţi se stinge, încât s-ar spune că eşti condamnată la 
un sacrificiu. 

Gipsy se sculă şi o privi pe Vanda. Ea nu plângea şi vocea 
ei, mişcată cu un moment înainte, redeveni hotărâtă. 

— Doamnă, zise ea Vandei, ai avut pentru mine iubirea 
unei mame şi te rog să mai ai această iubire încă câteva 
ore. 

— Ce vrei să spui? 

— Mâine, reluă Gipsy, vei reveni aici, în această odaie, şi 
vei avea explicaţia purtării mele. 

Cum în aceste cuvinte ale tinerei fete era o oarecare 
exaltare, Vanda se sperie. Ei îi fu teamă să nu-i revină 
nebunia şi socoti prudent să se retragă şi să n-o mai întrebe 
NIMIC. 

— Pe mâine, deci, zise ea. 

Şi o luă pe Gipsy în braţe. 

— Adio, doamnă, răspunse Gipsy cu dragoste. 

În acelaşi timp Vanda văzu curgând lacrimi din ochii 
tinerei fete. 


Şi ea plecă socotind că nebunia dădea o ultimă luptă 
contra acestui sărman creier tulburat. 

Vanda petrecu o noapte foarte agitată. 

De mai multe ori se sculă în vârful picioarelor şi-şi lipi 
urechea de uşa odăii fetei. 

Dar aceasta terminase de scris şi se urcase în pat. 

Se făcu ziuă. 

— Oh! Doamnă, zise Milon, vi s-a întâmplat o nenorocire 
desigur. 

Vanda tresări. 

— Am visat-o pe mama, zise Milon, şi de câte ori o visez 
pe mama e semn de moarte. 

Vanda se urcă tremurând şi bătu la uşa fetei. 

Gipsy nu răspunse. 

Ea bătu a doua oară, dar tot nu căpătă nici un răspuns. 
Atunci intră în odaie. 

Gipsy era culcată pe pat, îmbrăcată, cu mâinile 
încrucişate pe piept. S-ar fi zis că dormea. 

Dar Milon, care intrase după Vanda, strigă: 

— Moartă! Moartă! Ea a murit! 

Capitolul XLI. 

Milon nu se înşelase. Gipsy era moartă. 

Vanda îi luă mâna. Mâna îi era rece. 

Dar faţa ei era aşa de liniştită, încât moartea trebuie să fi 
fost instantanee. 

Lângă pat se afla masa la care tânăra fată scrisese seara 
în ajun. 

Pe această masă se afla o scrisoare adresată Vandei, şi 
alta lui Marmouset. 

Lângă ea se afla un inel, pe care dânsa îl purta 
întotdeauna pe deget, şi pe care spunea că-l are de la 
părinţii el adoptivi, ţiganii. Acest inel avea o piatră, care 
acum era deschisă. 

Asta fu un fulger de lumină pentru Vanda. Inelul 
cuprindea vreo otravă puternică, pe care Gipsy o luase. 


Milon ţipă. Vanda, palidă şi tremurând, luă scrisoarea 
adresată ei şi o deschise. 

Scrisoarea era astfel concepută: „lartă-mă doamnă, că 
nu mi-am deschis inima dumitale. Mi-a lipsit curajul. 

Mor de disperare şi de amor. 

Iubesc cu pasiune, cu delir, pe tânărul pe care ieri îl 
numeam logodnicul meu. 

Şi fiindcă îl iubesc, simt că îmi lipseşte curajul de a 
deveni soţia lui. 

Gipsy, ţiganca, putea să primească pe primul venit. Fata 
lui miss Anne, moştenitoarea unui nume aparţinând 
aristocrației engleze, trebuie să fie pură pentru omul care o 
va lua de soţie. 

Revelându-mi adevăratul meu nume, mi s-a revelat 
infamia mea trecută. 

Am dansat prin cârciumi; am fost amanta lui sir Arthur 
Newil. 

Această dublă ameninţare mă chinuieşte şi, spre a scăpa 
de ea, caut refugiu în moarte. 

Las toată averea mea aceluia căruia de mult i-am dat 
inima mea. 

Contez pe dumneata, doamnă, spre a-i îndulci durerea şi 
spre a domoli disperarea lui. 

E tânăr, inima lui rănită se va vindeca. 

E bogat, şi va fi iubit. 

Aceasta e dorinţa sărmanei moarte şi ceva la pragul 
mormântului îmi spune că această dorinţă a mea se va 
realiza într-o zi... 

Adio, doamnă, încă o dată te rog iartă-mă. 

Şi roagă pe Dumnezeu să mă ierte... 

Gipsy” 

Scrisoarea scăpă din mâinile Vandei. 

În picioare, înăbuşindu-şi suspinele, tovarăşa lui 
Rocambole contemplă pe sărmana moartă, ca pe un copil 
adormit în leagănul său. 

— Sărman copil! Murmură ea în fine. 


— Ştiam eu bine că ea nu era vindecată! Strigă Milon. 

— Poate, murmură Vanda. 

Şi pe când amândoi se aflau în faţa acestui cadavru, se 
auzi galopul unui cal. 

Era Marmouset, care se reîntorcea. 

Milon se repezi afară. 

În vreme ce Marmouset urca scara, el îi ieşi înainte 
spunându-i: 

— Nu intra. 

În unele momente spiritul omenesc e înzestrat cu un fel 
de divinitate. 

Marmouset strigă: 

— Ah! Gipsy e moartă! 

Şi, îmbrâncindu-l pe Milon, intră în odaia fetei. Vanda era 
îngenunchiată lângă sărmana moartă. Marmouset nu vărsă 
nici o lacrimă şi nu scoase nici un țipăt. 

Sunt unele disperări fără margini, pentru care ochii n-au 
lacrimi. 

EI luă scrisoarea ce-i era destinată, o deschise şi o citi. 

Gipsy îşi lua adio de la dânsul, îl ruga să primească 
milioanele ei şi îi spuse să facă bine în numele ei; apoi Gipsy, 
pe pragul mormântului îi vorbea de viitor şi de fericire... 

După ce citi scrisoarea Marmouset îngenunche în faţa 
moartei. 

El luă una din mâinile sale îngheţate şi o duse la buze. 
Apoi, sculându-se ieşi din acea odaie şi se duse într-a sa. 

În camera sa avea o pereche de pistoale atârnate de 
perete. Marmouset luă un pistol şi-şi lipi ţeava de tâmplă. 
Dar când apăsă pe trăgaci, o mână nervoasă îi împinse 
braţul. 

Glonţul porni, dar în loc să-i sfărâme ţeasta, intră în zid. 

Era Vanda, care ghicise sinistrul său gând şi se repezise 
după dânsul. 

— Lasă-mă să mor! Strigă Marmouset, care vroia să 
pună mâna pe al doilea pistol. 

Dar Vanda i-l smulse din mâini. 


— Nu, zise ea, nu vei muri, căci n-ai dreptul să mori. 
Stăpânul nu vrea asta! 

La aceste cuvinte, faţa lui Marmouset deveni palidă. 

— Stăpânul! Murmură el, stăpânul a lăsat asta pentru 
tine, răspunse Vanda. 

În acelaşi timp, ea îi dădu lui Marmouset un plic sigilat, 
pe care se aflau scrise aceste cuvinte: „Această scrisoare 
cuprinde instrucţiunile mele către Marmouset. În cazul în 
care peste un an nu mă voi fi reîntors la Paris” 

Capitolul XLII. 

În Journal du Havre, se putea citi: „Vasul Marthe-et- 
Marie, avându-l căpitan pe Baudurand, şi care venea din 
insula Reunian, încărcat cu coloniale, a găsit lângă insula Sf. 
Elena o sticlă sigilată, care conţinea următoarele rânduri: 
„Pe bordul bricului indian „Sivah” aflat sub pavilion englez, 
căpitan Avatar. 

„Extras din jurnalul meu de bord, astăzi 14 iulie 186... 
şapte ore seara. 

De patruzeci şi opt de ore pompele funcţionează într- 
una. 

Pe bord e incendiu. 

S-a declanşat în pivniţă, unde se află hrana, şi înaintează 
încet. 

Timpul e liniştit, marea seamănă cu un lac. 

După socotelile mele suntem la 45 de leghe de uscat, 
prin dreptul Senegalului. 

De ieri dimineaţă acalmia e completă. Nava nu mai 
înaintează. 

O navă trece la o foarte mare distanţă. 

Ieri la amiază am avut un moment de speranţă. 

Am tras un foc de tun cerând ajutor. 

Un moment nava mi s-a părut că se apropie. Par apoia 
dispărut şi n-am mai văzut-o. 

Focul, cu toate pompele noastre, îşi continuă opera sa 
distructivă. 


Peste patruzeci şi opt de ore cel mai târziu vom sări în 
aer şi totul va fi sfârşit...” „15 iulie, 6 ore dimineaţa. 

Descurajarea domneşte pe bord. Pompele nu mai 
funcţionează. Echipajul, zdrobit de oboseală, nu mai vrea să 
lucreze. El aşteaptă moartea cu resemnare. 

A început să sufle vântul, dar e prea târziu, şi suntem la 
patruzeci de leghe de coastă. 

Focul e foarte aproape de depozitul de praf de puşcă. 

Dintr-un moment într-altul, aşteptăm să sărim în aer. 

Dacă aceste rânduri vor sosi în Europa, acei care le vor 
citi sunt rugaţi de a le publica în ziare. 

Numele căpitanului Avatar e foarte puţin cunoscut; dar 
va deştepta, poate, oarecari amintiri la Paris.” „Aceeaşi zi, 
la amiază. 

Încă o speranţă spulberată. O pânză se vede la orizont. 
Am înălţat din nou pavilionul de ajutor. 

Vasul a dispărut şi n-am fost văzuţi. Am pus pe mare 
mica noastră ambarcaţiune, o luntre. 

Am pierdut, acum o lună, şalupa noastră pe furtună. 

Luntrea nu poate conţine decât şase persoane şi suntem 
nouăsprezece pe bord. 

S-au tras numele la sorţi, afară de al meu, bineînţeles. 
Un căpitan trebuie să rămână până la urmă la postul său. 

Cei şase oameni desemnaţi coboară în luntre. Ei se 
depărtează de noi plângând. 

Vor ajunge la uscat? Numai Dumnezeu ştie!” „Aceeaşi zi, 
şase ore seara. 

Luntrea s-a depărtat, am urmărit-o mult timp din ochi. 
Acum nu se mai vede. 

Tâmplarul, care a rămas la bord, a vrut să se coboare 
încă o dată în cală. 

Ela urcat sus abia respirând. După părerea lui, peste o 
oră vom sări în aer. 

Să se împlinească voia Domnului. 

Avatar, căpitan. Noel, secund” 


Journal du Havre, adaugă: „Se spunea ieri la Cafeneaua 
Amiralității că la 15 iulie, bricul „Mouette”, care se afla la 
orele zece seara pe lângă Senegal, a auzit o puternică 
detunătură. 

Timp de câteva momente cerul a părut a fi în flăcări. 

Căpitanul vasului „Mouette” dormea. 

Dar secundul, care era de cart în acel moment, a socotit 
că detunătura putea să fie cauzată de explozia unei nave. 

I-a fost cu neputinţă de a preciza la ce distanţă a avut loc 
sinistrul.” 


SFÂRŞIT