Revista Cinema/1977 — 1989/021-CINEMA-anul-XXI-nr-4-1983

Filmul este un spectacol 
care pornește de la adevărul cuprins 
în spectacolul imprevizibil al vieţii 


Autorul lui „Mondo umano“: „Viaţa aşa cum e“ 


poate deveni, paradoxal, aşa cum nu e“. 
Depinde de atitudinea cineastului 


— Documentul 
poate constitui decit sursa de inspiraţie a ar- 
tistului care filtrează realitatea brută prin per- 
sonalitatea sa. De aici și delimitarea genurilor 
cinematogratice de bază, în așa-zisele filme 


rămine document, ei nu 


artistice de lungmetraj și documentare; docu- 
mentare care, la rindul lor, pot fi și ele de 
Iuri ital dar rămîn, în cele mai multe ca- 
zuri, ilustrarea și comentarea unui fapt de 
viață concret, strict, veriticabil, și deci, 
neimaginat. Ceea ce nu înseamnă că eu ex- 
clud contribuţia artistică a realizatorului de 
film documentar care e obligat să se canto- 
neze cu cit mai multă fidelitate în documen- 
tul sau faptul de viață abordat. Dar cînd lu- 
crurile se amestecă — și există o atare ten- 
dinţă și la noi — nu putem avea de-a face (cu 
rare excepții), decit cu forme hibride în care 
ori forța documentarului a prevalat, ori fante- 
zia creatorului i s-a subordonat într-un mod 
uneori capitulard. 


— Consideraţi asemenea hibrid un film ca 
„Mondo cane“, de pildă? (mă reter la ei, pen- 
tru că e prezent in această lună intr-o retros- 
pectivă a Cinematecii). 

— Jacopetti s-a subsumat documentului 
fără a i se substitui. Interesant în acest caz 
este tocmai evitarea hibridizării printr-o con- 
cepție artistică originală asupra realității, a 
priori determinată de creator — concepție 
care implică, deci include, propria lui filozo- 
fie = viață. Chiar dacă ea poate fi controver- 
sabilă. 


1 Mai 1983 


- — Aşi fost, cum ştim, prin polemicul dum- 
neavoastră, „ o umano“, 

— N-am dat o. replică prin Mondo umano, 
ci am făcut doar un addagio complementar, 
eu venind cu o concepție proprie şi cu o in- 
terpretare dată documentelor de viață, carac- 
teristică filozofiei mele. Să ne întoarcem la 
ficţiune și la situația scenariului de film. Ci- 
nematograful, mai mult decit toate celelalte 
arte,a fost obligat, prin însuși actul său de 
naștere: imaginea mișcată luată pe viu, la re- 
flectarea realității. Scenariul cinematografic 
ca formă a dramaturgiei nescenice, destinată 
ecranului, dar propunindu-și același impact 
asupra spectatorului (spectator căruia să-i 
provoace, prin puterea sa de convingere, un 
electroșoc emoțional), şi-a căutat mai întot- 
deauna sursele în realitatea înconjurătoare. 
Chiar atunci cînd subiectul e inspirat de ști- 
ințificul fantastic nu avem de-a tace decit cu 
ipostaza hiperbolică a oglindirii unei realități 
posibile. Vorbim însă de scenariul aşa-zis li- 
terar — gen contestat dar imperios necesar 
şi inevitabil în realizarea unui fiim. De cind 
ne-am despărțit de „Intrarea unui tren în 
gară“ sau de „Stropitorul stropit“. Din mo- 
mentul în care cinematogratul și-a propus să 
intre în arena marilor arte, a avut nevoie de 
cuvint și de tot ceea ce solicită arta drama- 
turgică în general. Un regizor de teatru fără 
dramaturgie va face cel mult un happening. 
Dar aceasta nu înseamnă decit intimplare w 
mare dramaturg considera regizorui de teatru 
un rău necesar, dacă nu chiar inutil, spunînd 
că el nu e altceva decit un intrus incapabil să 
se exprime pe sine și care de cele mai multe 
ori ajunge un mutilator al piesei de teatru. Nu 
pot să-i dau dreptate deși, extrapolind, nu 
pot înțelege cum de scenariul devine pentru 
regizorul de cinema- un fel de rău necesar, 
dar inevitabil. Discuţia despre primatul pater- 
nităţii operei — scenarist ori regizor — a de- 
venit caducă. Întotdeauna un film scris de un 
autor reputat îi va aparţine măcar în aceeași 
măsură, dacă nu în primul rînd scenaristului 
şi în consecinţă regizorului. 


— Sint insă frecvente cazurile cind un regi- 
zor de film documentar (ca să revenim la 
obiectul discuţiei noastre) e capabii să imbo- 
gățească intr-ati! cu detalii de viată ce dau 


2 


culoare, un scenariu, incit face și mai evi- 
dentă schema, scheletul dramaturgic. 

— Aceasta doar în cazul cind scenariul 
nu-i oferă izorului detaliile necesare asu- 
pra fundalului social: dar eu nu pot considera 
scenariul — scenariul bun, nu pseudolitera- 
tura — ca o schemă pentru subiect, ci ca un 
echivalent a! textului dramatic pe care în tea- 
tru îl numim piesă. Destinația diferă. De 
aceea îmi e imposibil să fac o deosebire între 
un dramaturg consacrat și un scenarist con- 
sacrat. Deosebirea nu rămine decit între ta- 
lent şi mediocritate — valabilă atit pentru 
scenă cit şi pentru ecran. N-am deloc impre- 
sia că Peter Brook sau Lucian Pintilie sint 
mal putin importanți decit Fellini sau Tarkov- 


— ȘI totuși, ținind seama de arsenalul teh- 
nic-artistic pe care il are de minuit un regisor 
de cinema, arsenal mult mai complicat decit 
acei al unui regizor de teatru, importanța pri- 
'mului apare incontestabilă. 

— Dat fiind arsenalul complicat de care 
vorbeaţi, ca și condiția atit de specială a ci- 
nematogratului, și anume irepetabilitatea mo- 
mentului creator, la film, mai mult ca în tea- 
tru, chezășia succesului îl reprezintă fuziunea 
dintre talente, deplinătatea afinităţii artistice, 
care leagă cuplul scenarist-regizor. 

— Dar să revenim la documentar și ia po- 
sibilitățile oferite de el filmului de ficţiune. 

— incontestabil, cei mai buni regizori de 
film „jucat” au trecut prin școala plină de exi- 
gențe a documentarului. Măcar prin lucrările 
lor din institut... Cei care au știut fructifica 
această școală s-au dovedit neintrecuţi crea- 
tori de ambianţă, de fundal social capabil să 
aibă un roi hotăritor în îmbogățirea substan- 
tei dramatice a filmului. Scenariul, atunci 
cind nu e un simplu pretext pentru izor, 
sau defularea unui gratoman care, văzind 
filme, are impresia că a pătruns instantaneu 
toate tainele celei de-a șaptea arte, e un gen 


atitudinea artistului față de realitatea des- 
crisă, filtrarea acestei realități obiective; do- 
vadă că fiecare din aceste filme înrudite ca 
factură aduce o notă extrem de personală în 
interpretarea „feliei de viață”. Eu o numesc 
mai degrabă document-mărturie a realităților, 
mai ales a celor prezente. Și acest document 
constituie piatra de incercare pentru orice 
creator. 

— Aveţi și dumneavoastră una sau chiar 


- mai multe experienţe in acest sens. „Subiera- 


nui“, după cit știu, ca și „Explozia“ porneau 
de la intimplări petrecute cu citva timp în 


— zia a pornit într-adevăr de la o re- 
latare din presă, dar toată acţiunea filmului 
era imaginată: inclusiv personajele și dezno- 
dămintul. Maniera de povestire a fost cea a 
relatării reportericești. Prin aceasta n-am in- 
ventat nimic; sute de filme s-au realizat în 
aceeași manieră. Singura reușită care a făcut 
ca pină acum filmul să fie difuzat în 41 de 
țări a fost credibilitatea. Voi recurge și cu alte 
ocazii la o asemenea formulă „documentaris- 
tică“, la care am recurs cind am imaginat 
Mastodontul și Subteranul, pentru că este o 
modalitate care mi-e foarte apropiată. Scena- 
riul la care lucrez acum se intitulează chiar 
„Fapt divers“ și e inspirat dintr-o ştire de 
presă. lată-mă, deci, dezvăluindu-mă ca do- 
cumentarist — dovadă că nu consider deloc 
peiorativ termenul. Dar trebuie spus că veri- 
dicitatea faptelor și a ambianţelor, urmărirea 
minuțioasă a modului de comportare a per- 
sonajelor (mai ales a celor contemporane cu 
care ne indentiticâm fiecare in ambianţe ușor 


de recunoscut) nu trebuie confundată nicio- 
dată cu fotografia realității. Eu nu sint parti- 
zanul ideii a vom oglindi mai bine realitatea 
recurgind la procedee naturaliste incercate 
cindva şi în literatură și la care s-a renunțat 
demult. Nu se obține operă de artă prin pia- 
sarea aparatului de filmat la o râspintie de 
străzi ca să prinzi „viața așa cum e". Parado- 
xal, tocmai în atari situații viața poate apârea 
așa cum nu e. 

— ŞI totuși momentul cinâ-vârită ori, ca să 
ne intoarcem ma în ap fane mari lui 
D: Vertov a imbogățit cinematogratui cu 
Dae utile evoluției limbajului. 

— Au fost citeva excepții care, chiar dacă 
s-au ambiționat să facă școală,n-au dăinuit. 
La vremea lor au reprezentat experiențe pro- 
fitabile pentru cinema, dar altele le-au luat 
apoi locul, astăzi noi formule apar la orizont. 
Un lucru sint însă convins că va râmine: cu- 
vintul. Prin el înțeleg arta narațiunii, arhitec- 
tura dramatică, construirea unui subiect. ca- 
pacitatea decianșarii unui conflict, iscusința 
roalizării unui deznodămint pe care filmul îl 
vrea intotdeauna spectaculos. Happy sau 
ne-happy, dar spectaculos. pentru că oricit 
de fanatici ai realității, ai documentului 
ne-am dovedi și în artă, nu trebuie să omitem 
câ cinematogratul este în primul rind un 
spectacol. Urmind spectacolui imprevizibil al 
vieții. 

— „Spectacolul lumii“, ca să inchelem cu 
un a-l de cine-reportaj-eseu care vă apar- 
ine. umim. 

; cop Alice MĂNOIU 


Cum să faci filme despre mineri, 
dacă n-ai coborit niciodată 
în mină? 


Un tînăr regizor, 
laureat pentru documentarul „Seraliştii“, 
consideră scurtmetrajul 
„10 minute de adevăr“ 


E in nioniii a 


r 


Filmul documentar se supune aceleiași 
condiții fundamentale ca orice opera de artă: 
emoția artistică. El presupune totodată din 
partea realizatorului rigoare și cinste. 


În documentar nu poţi inventa existențe, 
nu poți minţi și asta doar pentru simplul mo- 
tiv că tot ce faci este perfect verificabil și, 
mai mult, poți chiar într-o zi avea surpriza 


Munca artistului în dialog 


riguros, cu legi severe, mai dificil de elaborat 
decit o piesă sau un roman. Pentru că nici un 
editor nu-i poate cere unui scriitor să scrie 
un roman numai de 70 de pagini, așa cum 
nici un director de teatru nu va impune dra- 
maturgului cu care colaborează limitarea 
scrisă a spațiului și a timpului spectacolului 
la un număr fix de minute. Or, filmul este 
condamnat să trăiască în patul lui Procust al 
celor 90 de minute cinematografice. Pe acest 
spaţiu restrins, creatorul trebuie să obţină 
substanța emoţională a unei vaste acțiuni. 
Cred că tocmai timpul acesta limitat a menți- 
nut în expectativă mulţi scriitori-virtuali sce- 
nariști, care n-au putut accepta acest pat al 
lui ust. Cu atit mai grav este cind din 
lipsa scriitorilor antrenați la elaborarea aces- 
tui gen atit de dificil, se recu la improviza- 
ţii, la pretexte dramaturgice. estei capcane 
au căzut adeseori victime cineaști care au 
trecut de la filmul documentar la cel artistic. 
Li s-a părut că incontestabila lor capacitate 
de a reflecta o realitate dată se poate substi- 
tui inconsistenței dramaturgice a scenariului. 
Şi iată cum nu într-un singur caz s-a ajuns ca 
bunele intenții să croiască pavajul către infer- 
nul insuccesului. 


— Nu văd insă acest păcat rezervat doar 
documentariștilor migratori spre ficțiune. 

— E drept că avem destui nedocumenta- 
rişti pretinși regizori, care tot debutează de 
cite ori, nereușind niciodată să ne ofere 
un film de reală valoare care să le ateste un 
loc binemeritat în cinematografie. 


— Rezervati, la inceputul 
true ponte: Pand. arca. poate 
re pentru a . EI poa 
determina și o modalitate de tratare, o ma- 
nieră de abordare a realității. Apar și la noi 
filme care nu numai ca de plecare, ci 
şi ca structură dramatică, ca stii cinemato- 
grafic se apropie mult de formula documen- 
ta! 


iei noastre, 
de sursă 


— Am urmărit şi eu cu interes citeva ase- 
menea structuri cinematografice Sst e 
mai de curind, ca Angela merge 
sau Proba de microfon, mai demult. Dar tor- 
mula apropiată documentarului nu exclude 


Cineastul documentarist are la dispoziție 


doar 10 minute de adevâr pentru a capta 


atenția spectatorului și asta trebuie să se în- 
timple chiar din primele cadre ale filmului. 
De aici, observăm că se impune o anumită 
dramaturgie specifică genului. Din start, anu- 
mite subiecte sint pentru filmul documentar, 
altele, nu. Doar că unii regizori vor ca în 10 
minute să spună totul despre subiectul lor şi 
atunci cantitatea mare de informație anulează 
mesajul. În filmul de ficţiune se întimplă ace- 
lași lucru. Subiecte care puteau foarte bine 
să încapă într-un scurtmetraj, sint extinse 
de-a lungul a două ore de proiecție. Şi 
atunci, sigur că ideea se pierde, totul devine 
confuz și plictisitor. 

Pentru a vorbi despre legătura dintre filmul 
documentar și cel de ficţiune (chiar și din mi- 
nima mea experiență) am convingerea că nu 
putem aborda decit două căi: metoda de lu- 
cru și finalitatea artistică. 

Este exclusă interferența unor subiecte 
dintr-un domeniu în celălalt. Sigur că un film 
documentar poate conţine „in nuce“ un su- 
biect pentru un film de ficțiune; dar, oricum, 
prin prelucrarea acestui subiect, în final se va 
naște evident un alt film, o altă operă cine- 


matografică, obligatoriu cu o altă structură, » 


subiect. 

Nu vorbim de calitatea artistică pe care o 
presupunem că există în ambele cazuri, ci 
amintim doar de faptul că un film de 
lung-metraj se supune altor rigori 
dramaturgice care impun această transfor- 
mare. Singurul transfer -posibil intre aceste 
două genuri este doar talentui cineastului 

De multe ori, spectatorul spune: asta nu 
poate fi adevărat! Din acei moment se pro- 
duce ruptura afectivă care-l ține cu ochii la 
ecran și autorul filmului a pierdut definitiv 
partida. Nu mai convinge. 

Documentariștii au privilegiul de a lucra cu 
personaje reale, cu o experienţă foarte clar 
circumscrisă unui anumit spațiu geografic 
temporal și social. Dacă pe mine. documen- 
tarist, mă interesează un personaj și fac un 
fiim despre acesta, nu o fac decit dacă gâ- 
sesc în el acele valenţe care să mă conducă 
la ceva mai mult decit simpla prezentare a 
lui; prin transtigurare artistică acei personaj 
singular capătă caracter de generalitate. 


https://biblioteca-digitala.ro 


să-i întilnești pe. stradă eroul filmului. Și 
atunci ce te faci? 

Revenind la filmul de ficțiune: dacă toţi 
scenariștii şi regizorii ar crede cu adevărat câ 
personajele cărora le dau viaţă ar putea veni 
într-o zi să-i tragă la răspundere pentru falsi- 
tate, minciună, lipsă de adevăr artistic, atunci 
am fi siguri că am vedea numai filme bune. 
Am pomenit de adevăr artistic, care este cu 
totul altul decit adevărul brut. Simpla tran- 
Shuna a realității pe ecran nu inseamnă 
artă. 

La filmul Concurs, realizat de Dan Piţa, to- 
tul se petrece în cel mai nerealist cadru posi- 
bil, dar cită forță de convingere au persona- 
jele, crezi în ele de la inceputul filmului pină 
la sfirșit și în'tot ce se întîmplă în acest film 
de excepţie. Alte filme cu decoruri care de 
care mai realiste: șantiere navale, baraje, sate 
(piinea documentaristului) nu conving. Nu au 
cu ce. 

O altă meteahnă a filmului românesc, înde- 
lung dezbătută, este dialogul, care de multe 
ori parcă și el e din mucava. Or, limba ro- 
mână este de o plasticitate și o bogăţie extra- 
ordinară, cu asociaţii fecunde și neașteptate. 
De pildă, unul din personajele unui film do- 
cumentar, un bătrin de 73 de ani spunea des- 
pre fiul lui, ajuns inginer, că „a avut curajul 
să învețe bine“. Deci pentru a învăța, a ști, 
trebuia să ai curaj! Asta spune tot, e aici o în- 
treagă filozofie de viaţă. Şi o crezi. Oricum, 
cred că e mai interesant decit atunci cînd 
vezi într-un film un personaj care spune „mă 
duc să închid ușa“ și, culmea suprizei, se 
duce și chiar închide ușa... 

S-ar putea propune o revitalizare a filmului 
românesc prin folosirea mijloacelor docu- 
mentare? Cred că e posibil, formula s-a veri- 
ficat și place publicului. Dealtfel, ce altceva 
au făcut în ultimele lor filme Piţa, Tatos, De- 
mian, Daneliuc? Dar aici intervine şi altceva 
care se numește talent și pe care-l bănuiesc 
a fi necesar. La acești realizatori se simte 
acea apetență și dragoste pentru adevăr, 
pentru faptul de viață cu semnificaţii pro- 
funde. Şi mai este ceva. Realizatorul trebuie 
să iubească și să creadă în ceea ce face, să 
creadă el în primul rind în personajele lui, să 
le înțeleagă, să le iubească. Fără asta nu se 
poate face film. Nici un fel de film. Un con- 


cu o tară a muncii 


frate de breaslă spunea despre un film al lui 
cam greu de priceput, că de fapt a vrut să fil- 
meze nu o acţiune, ci o stare. Cum adică o 
stare? Un film poate și trebuie să aibă o 
stare, o atmosferă, dar pentru asta trebuie sa 
existe mai întii filmul, „starea“ nu poate 
exista în afara lui. Cred că niciodată un do- 
cumentarist nu s-ar fi gindit să filmeze o 
stare. Este mult prea legat de realitate ca sa 
poată crede că așa ceva se poate face in 
sine. Alţi regizori sînt tentaţi să introducă în 
filmele lor secvențe-şoc numai din dorința de 
a face ceva ce nu s-a mai văzut încă. Vă dau 
un exemplu: de curind, am citit un scenariu 
(intrat în producție) a cărui acţiune se întim- 
pla la inceputul secolului, dar pe o perioadă 
nedefinită de vreo douăzeci de ani, în care 
era următoarea secvenţă: la un bal al mineri- 
lor manifestele erau transmise participanţilor 
ascunse în... clătite! Eu, personal, cred cà 
scenaristul nu știe nimic despre epoca res- 


Nu atit faptele, 
cit semnificaţia lor interesează arta 


pectivă, și cred că n-a văzut în viaţa lui cum 
arată un miner. Sărăcia ideatică și artistica a 
unui film nu poate fi suplinită cu scene gro- 
tești, spectatorul nu poate fi convins și cuce- 
rit cu asemenea făcâturi. 

Viața e atit de bogată, senzaționalul e în 
fața oricui, trebuie doar să-l culegi. Dar să și 
poţi să-l transpui -artistic. Aici e marele se- 
cret. Cineastul poate stăpini această taină, 
sau nu. Cale de mijloc nu există. 

Documentaristul, dintr-un punct de vedere, 
este avantajat pentru că este permanent în 
contact nemijlocit cu realitățile sociale și 
umane ale epocii. Asta nu înseamna că un 
documentarist ar fi neapărat și- un bun reali- 
zator al unui film de ficțiune (de fapt, exem- 
ple sint şi pro și contra). Soluţia ar fi ca fil- 
mul de ficțiune să se alimenteze faptic de la 
aceeași sursă inepuizabilă și fecundă care 
este realitatea. 


Copel MOSCU 


Nu cred că filmul de ficţiune 
trebuie să se inspire „din documentar“. 
Pentru amîndouă genurile o singură sursă: viaţa 


Nu cred că filmul documentar, ca gen, este 
un izvor foarte generos pentru filmul de fic- 
ţiune; eu cred cå amindouă trebuie să benefi- 
cieze de relaţia directă, nemediată, cu realita- 
tea. Dimpotrivă, socot că documentarul, cu 
rigorile- şi servituţile lui. cu funcţiile lui oare- 


cum oficiale, riscă să-l izoleze pe autor de 
contactul intim și profund, de un tip special, 
pe care filmul de ficțiune trebuie să-l stabi- 
lească cu realitatea. Preocupat mereu să ex- 
plici lumea, nu mai ai timp — şi uneori nici 
criterii — s-o intelegi. Aș putea chiar să spun 


| 


că în ce privește munca mea de „documenta- 
rist', eu am parcurs mai des drumul în sensul 
invers, de la ficţiune spre faptul concret. Ni- 
ciodată nu m-au interesat faptele, ci semnifi- 
cația lor, sau altfel spus: mi-au atras atenţia 
doar acele fapte care-mi confirmau o anu- 
mită idee pe care o aveam despre viață. 

Pe de altă parte, pentru mine semnificația 
unui fapt nu decurge exclusiv din acel fapt, 
ci este rezultatul impactului acelui fapt cu ex- 
periența și ideile pe care le am despre exis- 
tență (apriorice faptului). Or, aceste idei care 
preexistă unui anumit fapt, constituind subli- 
marea unei experiențe de viaţă mai largi,se 
află situate mai aproape de ficțiune decit de 
faptul nud. Ele sint acelea care iluminează 
faptul concret din filmul documentar — şi-i 
dezvăluie, eventual, semnificațiile mai largi 

Din acest motiv eu am refuzat întotdeauna 
noțiuni ca cine-ochiul, sau cine-verite-ul, în 
sensul lor absolutizant, noțiuni care-i mai 
fascinează incă pe unii. Într-o vreme m-a ob- 
sedat, bunăoară, ideea că omenirea pășește 
înainte sprijinindu-se nu neapărat de umerii 
unor atleți, ci foarte des, dacă nu cu precă- 
dere, pe trupuri firave, marcate de suferințe, 
ceea ce mi se părea că sporește infinit uma- 
nismul speciei umane. Era o ideea poetică 
care mă obseda de multă vreme, dar căreia 
nu-i găsisem o expresie concretă într-un fapt 
din realitate, pentru ca s-o exprim. Ea nu era, 
bineînţeles, de natură metafizică, provenea 
tot din experienţă şi poate din lecturi. Mă im- 
presionează destinele unor mari artiști ca 
Mozart, Luchian, Lipatti, Schiller, Chopin, 
Watteau, Maupassant și alţii care au imbogă- 
țit tezaurul de gindire și simțire a omenirii 
trecînd peste suferinţele şi handicapurile fi- 
zice. 

Într-o zi, un coleg operator m-a chemat 
sâ-mi arate o mică bobină de film trasă, din 
întîmplare, la Spitalul de urgenţă. Erau imagi- 
nile unei operaţii efectuate în disperare de 
cauză: un tinăr fusese injunghiat și făcuse un 
blocaj de cord din pricina cheagului de 
singe. Operatorul arătase mai multor coleg: 
această bobină, dar nimeni nu se arătase in- 
teresat de acest fapt divers care li se părea 
irelevant pentru realitatea socialistă. Infor- 
mindu-mă despre agresor și medicii care fa- 
cuseră intervenţia luptind cu moartea clinica 


https://biblioteca-digitala.ro 


abia instalată, am aflat că primul, deţinut 
atunci la închisoare, era un bărbat tînăr, voi- 
nic, plesnind de sănătate, în vreme ce chirur- 
gii care luptaseră din răsputeri ore întregi să 
aducă victima la viaţă, erau, dimpotrivă, oa- 
meni suferinzi, puternic marcați de grele ma- 
ladii (unul suferise două infarcturi, celălalt 
avea stomacul rezecat). Prin contrastul ei iz- 
bitor, această întimplare mi s-a părut revela- 
toare pentru ideea veche care mă preocupă. 
Așa s-a născut filmul Cuţitul. 


Printr-un mecanism asemânâtor s-a născut 
filmul iscusința, in care imi propuneam să in- 
lătur o prejudecată incetăţenită la generaţiile 
mai vechi, potrivit căreia părul lung al tineri- 
lor sau unghiile vopsite ale fetelor ar denota 
neapărat frivolitate sau lipsă de preocupări 
serioase. 


Şi unul şi altul dintre aceste fiime conțin 
structura şi conflictele potențiale ale unui 
film de lungmetraj de ficțiune. 


Craiova văzută din car este un film la hota- 
rul dintre documentar și ficțiune. Documen- 
tar în măsura în care transpune pe ecran po- 
ezia cunoscută a lui Marin Sorescu și jucat, 
deoarece filmul e înscenat, în. rolul mamei 
poetului aflindu-se o soră a sa mai mare, iar 
in rolul poetului la virsta copilăriei, un nepot 
din sat. Bucureștiul văzut de la un metru inăl- 
time este un documentar în care gradul înalt 
de transtigurare prilejuit de desenele copiilor 
de la o școală din cartierul Vitan și textul co- 
mentariului, relatind cu umor despre Bucu- 
rești, îl învecinează în chip imperceptibil de 
filmul de ficțiune. Și aici faptele au venit în 
întimpinarea ficţiunii. Scenariul: era scris in 
momentul în care, intrind în relații mai apro- 
piate cu școala și în urma unor investigaţii 
făcute printre copii, am avut confirmarea îm- 
prejurării că surprindeam bine. stilul si me- 
canismul de gindire a copiilor. Şi exemplele 
ar putea fi inmulțite. 


In concluzie, aş spune deci că relaţia dintre 
documentar şi filmul de ficțiune nu e unidi- 
recţională, de la documentar spre filmul ju- 
cat, ci bidirecţioală, cele două-genuri poten- 
țindu-se reciproc. Autorul filmului de ficțiune 
poate beneficia de practica:sa de documen- 
tarist, cu deosebire în ceea ce privește apro- 
pierea tehnicii de filmare, cunoașterea varia- 
telor ambianţe prin care s-a mișcat, şi prin 
cumului unei experienţe de viață dobindită în 
contact cu întimplările extracinematografice. 
Cu acele întimplări care nu fac niciodată 
obiectul filmului documentar. 


Titus MESAROȘ 
3 


” Colocviile ` 
| revistei 


Anatomia unui succes: 

1 „Buletin de Bucureşti“. 
De ce vin tinerii 

(mai ales tinerii) 

la film 

şi cu ce impresii 


pleacă? 


Vineri, 18 martie, orele 11.15, la cinemato- 
gratul „Scala”, al doilea matineu din aceasta 
zi, cu filmul Buletin de București. Deși e un 
spectacol de dimineaţă, deși ne aflăm la 
aproape trei săptămini de la premieră, sala e 
plină, în timp ce afară, la casă, o coadă im- 
presionantă e compusă din cei care își pro- 
cură bilete pentru după amiază, la un film 
care mai rulează la încă două săli din Bucu- 


ti. 
“După proiecție, în biroul responsabilului ci- 
nematogratului, tovarășul Alexandru Nicu- 
lescu, sint prezenți 31 de cinefili, mult mai 
mulți decit poate cuprinde în mod obișnuit 

esta incăpere, pentru a participa la un 
test și o discuţie, împreună cu interpretui 
pronipa din film, actorul Mircea Diaconu și 
cu criticii Valerian Sava, de la revista „Ci- 
nema", și Nicolae Ulieriu, redactor al In 
prinderii rr app a municipiului Bu- 
curești, cronicar fiim al revistei „Săptă- 
mina”. 


O dată la 13 ani 


Alexandru Niculescu: Ca succes la public, 
dintre filmele românești-proiectate la cinema- 
togratul „Scala“ în ultimii 13 ani, Buletin de 
ag i este de departe cel mai norocos. 

O primă tentativă a descoperi secretul 
acestui succes ia forma unui test r prin- 
tre cei 31 de cinefili voluntari, rugați să răs- 


pundă la întrebarea: 
Ce v-a tăcut să venii la acest fiim, cum aţi 
aliat de ei, ce aţi auzit spunindu-se despre 


Buletin de București? 


1, — Am auzit că e un fiim românesc la 
care se ride 

10 răspunsuri din 31 dau un net ciștig de 
cauză șansei rare de a ride la un film romă- 
nesc: „Am auzit că e o comedie bună, că e 
un film haios, la care se te ride“; „mi-a 
spus o colegă că a fost să-i vadă de două ori 
Și a ris şi a doua oară”; „eu am auzit că e 
unul dintre primele filme românești comice la 
care, într. är, rizi de la un capăt la altul“; 
„prietenul meu ce! mai bun mi-a zis: — Du-te 
şi-l vezi, că e moarte, n-ai ce pierde“. 
Şa.md. 


2—3. Ex-aequo. — mi-au spus 
că s-ar putea să intereseze... 
6 din 31 tatori au venit la acest film 

atrași de ineditul unei problematici realiste și 

imediate, apropiate de experiența de viaţă 
personală: „ le mele mi-au povestit 
despre film că foarte bun și de actuali- 
tate, că ar putea să mă intereseze, fiindcă 
anul ăsta o să termin facultatea da fizică“; 
„am auzit de la fratele meu că este un film 
foarte frumos și de actualitate, un film de ti- 
neret și pentru tineret”; „am venit din cauza 
războiului care s-a iscat la noi la facultate, 
între două tabere: cei din București și cei 
tără buletin de București, primii pe cale să-și 
piardă buletinul la terminarea studiilor, cei- 
mai e cale să și-l ciștige, avind note mai 
mari”; „majoritatea vecinilor și prietenilor 
m-au sfătuit să vin la acest film, pentru că 


Cum să nu ne intereseze succesul 
de public al filmelor noastre? 


arată lucruri din realitate, scene adevărate, 
nu umblă cu diplomaţie”. Ș.a.m.d. 


2-3. Ex-aequo. — Am văzut pe afiș dis- 
t ia și ea am venit 
Alte 6 răspunsuri citează ca element de 
atracție numele actorilor de pe afiș: „În pri- 
mul rind, am văzut afișul și l-am văzut pe 
Mircea Diaconu în fruntea afișului — nu 
ştiam nimic altceva despre film, de la ni- 
meni"; „am venit pentru Mircea Diaconu a 
cărui naturalețe îmi place foarte mult, l-am 
mai văzut și în Mere N și în alte filme”; 
„Sincer să fiu, n-am venit în mod special pen- 
tru Mircea Diaconu, am venit pentru Diana 
Lupescu, Care îmi place în mod deosebit și 
tsi ia colegii că joacă în acest film". 
amd. 


4. — Am văzut cozile imense... 

4 din 31 de spectatori nu invocă nici un fel 
de criterii ale opțiunii lor, ci doar influențe și 
“circumstanţe: „intii am văzut afișul, pe urmă 
am văzut cozile imense și, în sfirit, am auzit 
de la vecini, de la colege, că ar fi vorba de un 
film la care merită să mă duc“, „eu nu știam 
nimic despre subiect, nici despre cine joacă, 
dar prietenii mi-au spus să vin să văd filmul 
pe care probabil l-ași fi văzut oricum, mai de- 
vreme sau mai tirziu. 


5-6. Ex aequo. — Multipleie decepții nu 
m-au t 


-au descuraja! 

2 răspunsuri din 31 atestă perseverența şi 
speranţa răbdătoare cu care sint urmărite, de 
o parte a publicului, toate filmele românești: 
„Sint obișnuit să văd aproape toate filmele 
românești, fiindcă mă interesează resui 
inregistrat. Multiplele decepții nu m-au des- 
iri eră iar unele dintre ele au fost retușate, 
in parte, și de acest film“; „de obicei vin la 
toate filmele românești, n-am venit în mod 
special la filmul acesta, cu toate că am auzit 
că este un film bun și drăguţ“. 


5-6. Ex aequo. — Am auzit că e un fiim 
care iese din tiparele obişnuite 
Ai 2 din 31 spectori par să fi contat pe 
șansa unei calităţi artistice de excepțe: „Am 
auzit că e un film deosebit, care iese din tipa- 
rul celorialte de pe ecrane"; „mi-au spus prie- 
tenii că ar fi un film toarte bun." 


7. Un răspuns din 31 se susține prin ei 
Insuși: — Sint foarte puţine filme bune 
ecrane in momentul de 

doua parte a înfilnirii se poate mai greu 
traduce citric. Ea și-a propus să înregistreze 
măsura în care filmul Buletin de Bucureștii de 
Virgil Calotescu, după scenariul lui Francisc 
Munteanu, a răspuns așteptărilor numerosu- 
lui public care a asaltat intrările cinematogra- 
telor. * 
Citeva prompte intervenţii ale interpretului 
rolului principal Mircea Diaconu au reușit să 
reducă doza de convenţional a discuţiei și să 
stimuleze spiritul critic al interlocutorilor, în 
cea mai mare parte foarte tineri, studenți sau 
elevi. 


tă de tristețe 


Opiniile de după vizionarea filmului — în 
general favorabile, căci nimeni nu s-a decia- 
rat nemulțumit sau dezamăgit — diferă în 
unele privințe de tabloul rezultat din primul 


test. 

În timp ce, la intrarea în sală, grupul cel 
mai numeros de spectatori era minat de gin- 
dul că va asista, „de la un capăt la altul“, la o 
comedie, la ieșirea din sală, buna dispoziţie e 
persistentă, dar prea puţini vorbesc despre 
virtuțile realizării acestei comedii. Se preci- 
zează chiar: „Deși am ris mult, ca și cei din 
jur, totuși am desprins din acest film și o nu- 
anță de tristețe, de nostalgie. Mi-a plăcut 
mult verva filmului, dar cam pe la jumătate ea 
s-a mai domolit“ (Horia Călinescu. inginer). 

Următoarea interlocutoare găsește că nici 
nu se poate vorbi de „vervă” în acest film: 
„Filmul nu excelează prin vervă, poate chiar îi 
lipsește această calitate, dar mă gindesc că e 
mai bine așa, decit o „vervă“ căutată, forțată, 
un film făcut cu măsură, fără nimic, fără ni- 
mic de mina a doua sau vulgar“ (Delia Crețu, 
studentă). 

Dacă pe primul plan al atracției era promi- 
siunea comediei, primul motiv de satisfacție 
se vădesc a fi, mai degrabă, intențiile probie- 
matice ale peliculei: „Filmul acesta conţine 
cite ceva din ce s-ar putea intimpla cu noi in- 
şine, in viața de zi cu zi, poate și pentru că 
aceasta este sugestia pe care ne-o transmit 
actorii, prin naturaletea interpretării, mă refer 
în mod deosebit la Mircea Diaconu și nu mai 
puţin la Catrinel Dumitrescu sau, într-o mă- 
sură, la Draga Olteanu-Matei și Octavian Co- 
tescu. O linie foarte simplă și elegantă de 
joc, o spontaneitate care ne impresionează 
ntotdeauna, deși spre sfirșitul filmului mi s-a 
părut că acţiunea e mai puţin susținută, apoi 
miza e parcă uitată și asistăm, printr-un salt, 
la acel epilog cu happy-end“ (Doinaș Bu- 
zescu, muncitoare). 


Un moment foarte prielnic“ 


Atunci cind filmul e comparat cu alte pro- 
ducţii românești, diferite ca gen, critica de- 
vine mai precisă: „După cite intelegem noi 
ca cinefili, producția cinematografică romà- 
nească a anului trecut a cunoscut un mo- 
ment foarte prielnic, pentru că unii regizori 
au găsit resurse de avint, cum ar fi Alexandru 
Tatos, cu filmul său e. Această tema- 
tică și acest stil, care aduc în prim-plan pro- 


, blemele tineretului, ar trebui, cred, să fie îm- 


brățișate de mai mulţi regizori și scenariști şi 
ne bucură că, iată, încă un film, de comedie 
de astădată, susține acest curent. Sigur, intre 
Secvenţe și Buletin de ti există mari 
diferențe, cu toate că în ambele joacă Mircea 
Diaconu, dar amindouă ies din tiparele obiș- 
nuite cu care ne plictisesc alte filme. Buletin 
de ti e un film bun, nu foarte bun, 
cum este vențe, care mi-a produs o mult 
mai mare impresie decit acesta de astăzi 
Poate că și Buletin de Buc: t ar fi putut 
impresiona mai mult, dacă se insista asupra 
personajelor principale. fiindcă am avut 


Publicul tinăr-cronicar colectiv. Publicul tinăr-faţă în faţă cu un film care i-a 


plăcut şi cu un actor (Mircea Diaconu) 


pe care îl admiră... Și totuşi: un 


public cu spirit critic. 


Pe primul loc 


al atracţiilor: 


comedia. 


Pe primul loc 

al satisfacţiei: 

problematica 
A_ 


uneori impresia că scenele laterale, cum au 
fost cele cu părinții fetei din provincie, tin- 
deau să monopolizeze atenția și să introducă 
alt stil de interpretare, mai îngroșat. Apoi 
Mircea Diaconu însuși nu e totdeauna la fel 
de solicitat de rol. În unele scene, cum este 
aceea în care trebuie s-o bată pe fată, e mai 
bun decit în altele. De ce alte scene nu sint 
tot atit de bune?” (Un anonim). 


Mircea Diaconu: Voi incerca să vă răspund, 
catalogind și eu comicul în două categorii, 
cum împărțiți și dumneavoastră stilurile de 
joc și calitatea interpretării. Deși comicul se 
lasă greu catalogat, există un comic de situa- 
ție şi există un comic verbal. Scena care v-a 
plăcut ținea mai mult de comicul de situație 
și cred că dacă filmul acesta are cite o cali- 
tate, pe ici-pe colo, e tocmai prezența unor 
asemenea momente, cu comic de situație, 
comicul care, după părerea mea, e de tip ci- 
nematografic, în timp ce comicul verbal e 
mai potrivit pentru scheciul de televiziune 
sau pentru o schiţă literară. Dar eu mă întorc 
și zic. Cu tot testui la care am asistat, pentru 
mine rămîne încă un mister nedezlegat suc- 
cesul neobișnuit al acestui film, care eram 
convins că va trece ușor prin viața cinefililor, 
fără a zgudui deloc lumea, așa cum au trecut 
alte filme, în care am jucat, și pe care le-am 
considerat în sinea mea mediocre, pentru că, 
desigur, cele citeva filme foarte bune în care 
am avut prilejul să apar ies din discuție, ştiin- 
du-se că acele filme, socotite poate dificile, 
au succesul de public cel mai mic. 

Adrian Adrian, student: Acest film ne-a ciș- 
tigat pentru că, fără să fie deloc pretenţios, e 
simplu și sincer, fără șarjă, fără ostentaţie 
moralizatoare, fără trucuri, fără efecte pe 
care să se mizeze dinainte, în ideea că facem 
și noi un truc ca să mai smulgem citeva 
aplauze sau risete. 

Dan Laurenţiu Niţă, tehnician: Eu cred câ e 
la mijloc şi un fel de vendetă din partea spec- 
tatorilor, impotriva locurilor comune din alte 
filme, care abuzează de discuţii despre pro- 
blemele tehnice ale producției și pretind să 
ne ofere spre contemplare un fel de super- 
meni: Minerul cu farmec, inginerul Oțel, Ti- 
nărul fără prihană ș.a.m.d. Nu vreau să spun 
că in acest film nu există, de asemenea, 
unele sechele de acest tip, mai ales în finalul 
moralizator şi exterior... 

Cum vi s-a părut finalul filmului? 

— Frumos, dar neadevărat. 

— Dar dumneavoastră? 

— Tot așa. 

Înainte de a mulţumi tuturor celor care au 
răspuns cu atita insuflețire la testul nostru 
fulger și la discuţia improvizată în biroul res- 
ponsabilului sălii „Scala”, actorul Mircea Dia- 
conu a exprimat o dorinţă și o speranță care 
sint și ale noastre: „Am vraa să vă ciștigâm, 
ca partizani mai statomici ai limelor roma 
nești, fie de comedie, fie dramatice, pentru 
că, după cum vedeţi, există șansa să vă placă 
din cind în cînd cite unul". 


Alexandru NICULESCU 
Valerian SAVA 


Nicolae ULIERIU 


n 
F: 


De la cronica de premieră 
la perspectiva critică 


LA Concurs, Secvențe, Năpasta, La capă- 
tul liniei, iată (în ordinea programării pe 
ecrane) filme care ridică simţitor nivelul artei 
cinematografice românești, oferind publicului 
momente de interes uman și artistic, dînd cri- 
ticului sentimentul unei mai mari demnități a 
profesiei sale. 

Emblematic sub unele aspecte, filmul lui 
Al. Tatos reflectă dorința cineastului român 
de a pune în discuţie obiectivele, calitatea și 
profunzimea refiectării, de a medita la şansa 
relevării adevărului, la calitatea impactului cu 
realitatea și (nu în ultimă instanță) la posibili- 
tatea artei filmului de a influența lumea. (Şi 
mi se pare semnificativ că Secvenţe a susci- 
tat atitea comentarii entuziaste și pătrunză- 
toare din partea confraților de breaslă ai regi- 
zorului). 

Pe de altă parte, creațiile lui Alexa Visa- 
rion, Dan Piţa, Dinu Tănase ori, pe terenul 
propriu, filmul lui lon Popescu Gopo, Quo 
vadis homo sapiens? (la care am putea 
adăuga peliculele lui Mircea Daneliuc, losif 
Demian, Mircea Veroiu, Tudor Mărăscu șa. 
din stagiunile precedente) oferă citeva răs- 
purun răspicate la interogația lansată de 

ajos. Filmele lor, substanțiale, puternice, 
poartă, alături de amprenta profesionalismu- 
lui și talentului, marca personalităţii, a simțu- 
lui civic și conștiinței politice a autorilor. Ele 
exprimă voinţa de a tace film pentru a spune 
ceva și a determina ceva, pentru a emite un 
punct de vedere asupra lumii, asupra stărilor 
și devenirii contemporane, asupra aspectelor 
ce frinează sau, dimpotrivă, stimulează atin- 
gerea idealurilor comuniste. Fie că pornesc 
de la clasici (obsedați însă de impactul cu 
existența, mai presus decit de cel cu opera). 
fie că propun scenarii originale ori chiar 
filme de autor, realizatorii sint solidari în ace- 
eași voință, de a face o artă lucidă, de esența 
realistă. Definiţi prin formaţii, temperamente, 
gusturi, înclinații diferite, propunind structuri 
estetice variate, ei se intilnesc în tendința de 
a merge la rădăcina unor fenomene, înlătu- 
rind aparențe înșelătoare şi perspective con- 
fortabile. Ei sint uniți sub semnul aspirației 
de a stabili interdeterminările dintre individ și 
lumea în care el trăiește, de a adinci legătu- 
rile dintre psihologic ori etic și social-politic. 
În sfiit, dar nu în ultimul rînd, filmele lor au 
originalitate artistică, propun felurite modali- 
țâți de tratare, cel mai adesea organice inten- 
ţiilor, atestă stăpinirea mijloacelor de expre- 
sie și rezultate remarcabile în „munca cu in- 
terpreții“-actori, care ating, firesc, perfor- 
manţe. 


profesiunea 


Din nou despre 


filmele românești ale stagiunii 


A face film 
pentru a spune ceva 


1. Care sint, după dumneavoastră, evoluţiile 
calitative ale actualei stagiuni de filme româneşti? 


2, Cum susţin filmele medii preocupările tema- 
tico-artistice ale producţiilor de virf? 


3. Aţi putea identifica filmele mai slabe ale ulti- 
melor luni şi cauzele lor? 


2-3. În genere, optimismul meu se înte- 
meiază pe realizările de virf (numeroase — 
dimmmoment ce am putut cita cinci pe parcur- 
sul a șase luni). În ceea ce privește producția 
medie, trebuie însă remarcat că, fără a fi nea- 
părat foarte slabe ori slabe, cele mai multe 
din filmele medii nu au totuși soliditatea unei 
temelii. Lipsește conștiința estetică elevată, 
fermitatea angajării social-politice. intențio- 
nalitatea ce stă la baza unora dintre aceste 
producții este palidă. Idei substanţiale și clar- 


de spectator 


0 idee printre altele 


lumea a vă seri 

incheiat acum trei saptamini, Pasăre 
de pradă. Un film de simbata seara 
şi nimic mai mult. Există insa aco! 

o idee care depașește cu mult ca- 
dru! povestirii. O idee indeajuns de 
puternica pentru a susține, ca un 
sistem de grinzi şi coloane, o con- 
structie masiva, un roman care ar 
putea fi extraordinar. Nu discut fil- 
mul. E bine făcut, fireşte. protago- 
nistul, unul gras, greoi, o celebritate 
dealtfel (numele imi scapa în clipa 
cind scriu şi nici nu-l caut în dictio- 
nar sau in memorie nu e important 
pentru digresiunea mea) e un mare 
actor. In poveste el e un funcţionar 
conştiincios, o piesă anonimă în 
monstruosul angrenaj financiar 
Ideea iese din gura lui în clipa cind 
smuls de la locul sâu și intrat fara 
voie între roțile dințate ale mecanis- 
mului, nu mai poate ieși, nici nu mai 
vrea şi, din perspectiva lui „n-am în- 
cotro”, ia totul pe cont propriu. Şi 
spune cam aşa (dar fără incrince- 
nare. sarmanul, fară, aş spune, tem- 
perament, dar cu o hotărire plecata 
direct din bun simț): nu subestimați 
omul marunt nimerit într-o situație 
limita lată ideea! Neprevăzuta 
energie potențială. Ce se ascunde in 
umilul anonim? Pină unde poate 
merge puterea lui, odata declanșata! 
Foarte departe. Chiar dincolo de 
unde reuşesc s-o ducă eroii de pio- 
țesie, mereu curajoși, simpatici in 
tond, iubiți de spectator și, pe buna 
dreptate, „modele“ de urmat... Aşa 
dar, funcţionărașul reușește în cele 
din urmă să deruteze colosul. Sa-l 


o clipă a lui Goliat, atunci cind 
is. dă seama câ mărunțelul cara- 
ghios David, în loc să o ia la fuga 
işi pregătește praștia, o învirte dea- 
supra capului... Singur, neştiind ma- 
car să tragă cu pistolul, la care 
renunță cu un fel de sila şi nepu- 
tința, poliția insâş: ridicind din 
umeri, facindu-se câ ploua, umilu 
slujbaș iese viu în cele din urma,i 
preuna cu consoarta, dintr-un mor- 
man de cadavre. Crezi ca am scâpat 
într-adevar de ei? întreabă ea îngri- 
jorată. Pe scurt timp, spune el, vreo 
doi-trei ani, pină vor reuşi sa anihi- 
leze probele de calculator, pina 
atunci nu ne pot face nimic. Cum, 
șoptește îngrozita femeia, sā trâim 
în teroarea asta?... cum o sa rezis- 
tām? lar e! raspunde, zimbetul lui 
bun, resemnat, candid, nu lipsit de 
umorul specific: te vei obişnui draga 
mea, totul ți se va parea la fel de co- 
mun ca și achitarea notelor de plata 
la curentul electric... Acesta este fi- 
nalul, eșuarea de fapt intr-un com- 
promis tragic, nu lipsit de mareție 
Curajul de a nu renunța, de a duce 
totul la capăt, fie şi terorizat de o 
continuă ameninţare. Târia de ca- 
racter poate ingenunchea o clipă 
oarba putere? Din cind în cind, 
iata Fiara este și ea vulnerabila 
Cu cit tinde spre absolut, se pare, 
puterile ei scad în adinc. Sentiment, 
oricum, reconfortant 


George BĂLĂIŢĂ 


văzătoare sint pierdute şi rarefiate pe drum, 
cu b nonşalanţă surprinzătoare robleme 
majore sint abordate „in minor’, conventio- 
nal. Miza limpede și densă a altora e lipsită 
de accentul necesar. Destule filme din pro- 
ducția numită medie conţin prea multe impu- 
rități şi chiar goluri, în vecinătatea unor ele- 
mente realmente prețioase. Filmele noastre 
sint inegale în multe privințe. Între părțile cu- 
taror pelicule sesizezi mari decalaje (de gust, 
de invenţie), de mee n-ar fi fost realizate de 
aceiași oameni. În alte cazuri, subtile preocu- 


Un moment 

al stagiunii: 

Secvenţe 

de Alexandru Tatos 

cu Emilia Dobrin Besoiu 
- . > 

„şi Geo Barton 


pări creatoare sint diminuate de slaba com- 
petență profesională, de neștiința de a in- 
druma actorii. 

Toate acestea nu înseamnă că, refiectind la 
filmele din producția medie, nu putem con- 
stata orientări interesante, pe care ar fi de 
dorit să le găsim continuate, reluate și susti- 
nute superior. Binevenită, salutară chiar, mi 
se pare — astfel — diversificarea speciilor ci- 
nematogratice. Producţia ultimelor șase luni 
continuă să adauge pagini necesare epopeii 
naționale prin filmul istoric, și mi s-a părut 
stimabilă ambiția autorilor Plecări aa A 
de a realiza o frescă de mare amploare. În 
domeniul filmului de actualitate, am urmărit 
portrete cinematografice (Femela din Ursa 
Mare); pătrunzătoare radiografii etice (Cine 
iubește și lasă) fiime de confruntare, de dez- 
batere etică; fiime de notație realistă, în care 
suprinderea comportamentelor constituia o 
cale de adincire a psihologiilor individuale și 
a relaţiilor morale și sociale. Alături de, felia 
de viață” am aflat încercări de a sugera dite- 
mele vieții interioare prin simbol ( de 
urs), alegorii morale. În vecinătatea genului 
clasic al comediei spumoase și relaxante, am 
putut sesiza interesul spre comedia proble- 
matică. 

Este de apreciat, de asemenea, mai marea 
varietate tematică. Nu au fost uitaţi copiii, ti- 
nerii. Dar, din păcate, tocmai filmele pentru 
şi despre ei au fost cele mai slabe, de un 
sentimentalism și de o teatralitate vetustă 
(Un saltimbanc la Polul Nord), de o vizibilă 
stingăcie stilistică (Prea tineri riduri). 

Este bine că s-a încercat mai mult și mai 
bine decit in alte stagiuni (direcţie ce ar tre- 
bui a parora explorarea valorilor morale 
ale lumii satului. Aceasta, parale! cu surprin- 
derea realităților unei noi calităţi a muncii, cu 
reflectarea solicitărilor de inteligență, dăruire, 
personalitate umană ce le propune revoluția 
agrară. Este bine că în filmul nostru au înce- 
put să se oglindească noi și noi categorii 
(umane, socio-profesionale) din mulţimea ce- 
lor pină acum ignorate. Marele deziderat ră- 
minind investigația de adincime. După cum 
este bine că aceste filme vehiculează (nu 
apodictic, ci invitind la dialog, la meditație) o 
nouă morală, superioară, a muncii și a vieții 
personale, cineaștii pledind pentru un auten- 
tic A pie te moral. 

sperăm că pașii făcuţi nu se vor dovedi 
pe nisip şi că valorile se vor impune la bilan- 
ţul viitor, cind vom putea constata, o dată cu 
consolidarea temeliilor, proliferarea realizări- 


lor de vir. 
Natalia STANCU 


limba românească în filmul românesc 


Scoateți piticul 


Limba filmelor noastre e la nivelul fil- 
melor, nici mai bună, nici mai proastă. În 
fond banalitățile întotdeauna se exprimă 
cu mijloace lingvistice banale, involuntar 
banale pentru că numai în împrejurarea 
în care artistul autentic vrea să descrie 
banalitatea apelează pentru eroii lui ba- 
nali la un limbaj banal. Nu e cazul în fil- 
mele noastre unde cu foarte rare excepții 
banalitatea este nu expresia unei atitu- 
dini, ci chiar expresia neputinței și mai 
ales a conformismului. Ce fapte grave au 
pus în lumină filmele noastre în ultimii 
ani încit să pleci cutremurat de la cine- 
matograt? viață călduţă, siropoasă, 
ipocrit și oportunist zgilţiită de vreun mic 
seism care evident e şters rapid cu bure- 
tele tămăduitor, pentru că la noi, am mai 
spus, dacă ar fi să ne luăm după filmele 
de actualitate nimeni nu moare, nimeni 
nu se îmbolnăvește, nimeni nu divor- 
tează nimeni nu fură, nimeni nu bate, ni- 
meni nu greșește in fond și așa intimpla- 
tor, nimeni nu e carierist, nimeni nu e 
prost, toţi sintem, vorba lui Caragiale, 
mai mult sau mai puţini onești, e undeva 
o mină salvatoare care ni se întinde exact 
cind să se producă ceva grav și ne scapă 
de necazuri. 

Așa e și limba filmelor noastre, marea 
lor majoritate, o limbă cuminte, de litur- 
ghie, pentru că, dacă nu afirmi ceva cate- 
goric, dacă nu infirmi ceva cu patimă, 
dacă nu spui ceva anume ci numai mi- 
mezi, și limbajul este o mimare de limbaj, 
exact ca în bancul acela idiot cu dresorul 
care a prezentat la circ o pisică pianistă 
care acompania un papagal ce cinta arii 
din opere și după ce a luat concursul și 
locul intii, întrebat de patronul circului 
cum a ajuns la acea performanță, s-a 
aplecat la urechea acestuia și i-a spus: 
domnule, e -un secret, insă dacă m-ai an- 
gajat, ţi-l dezvălui, papagalul mimează, 
tot pisica interpretează şi aria. Cam asa e 


https://biblioteca-digitala.ro 


și cu limbajul filmelor noastre, eroii mi- 
mează, de vorbit vorbește scenaristul în 
numele lor o limbă falsă ca și viața des- 
crisă. 

Dacă faptele ar fi ca viața și limbajul ar 
fi obligat la adevărul ei, însă deocamdată 
mai ales mimăm viața după principiul pe 
care l-aș numi acum „scoate piticul“. Am 
văzut un film excepțional de Schlessinger 
despre tragedia artistului într-o lume co- 
ruptă financiar și deci și moral, deși eu 
cred că e mai gravă corupția pe gratis 
fără bani, numai moral, pentru că aici nu 
mai există nici măcar suportul materialist 
vulgar care să justifice o decădere mo- 
rală. În sfirșit, în film apare un pitic jucat 
firește extraordinar de un pitic de mare 
talent și în timpul vizionării un prieten 
scriitor care a și scris o piesă cu un pitic, 
zice trăgind cu coada ochiului la mine, ce 
părere ai de pitic? — Ce să zic? Parcă 
aud un glas vigilent: Scoate piticul“. Asta 
erogen noi så arătâm din lumea noas- 
trå 

Și atunci apare și limbajul din film, co- 
respunzător, cum ar zice Titus Popovici 
care a scris o parafrază la „O noapte fur- 
tunoasă" și a intitulat-o „O noapte cores- 
punzătoare”, iar cineva l-a întrebat: așa 
vorbim noi, ca eroii dumitale, și într-ade- 
văr piesa e bună, insă dacă limbajul n-ar 
fi corespunzător cu adevărul vieţii și nu 
cu ce ne imaginăm noi despre viaţă, n-ar 
mai fi bun. Vreau să zic că e o strinsă le- 
gătură între ce povestim ca fapte și lim- 
bajul cinematografic. 

Ce e mai amuzant e că pe noi ne preo- 
cupă, dacă se vorbește mult sau puțin în 
filmele noastre și cum e mai bine. Mai 
bine ar fi să se vorbească omenește, fi- 
indcă la teorie, se știe, am reușit să fa- 
cem revista „Cinema“ mai frumoasă ca 
filmele noastre. ` Dacă filmele ar fi ca în 


revistă... 
Difiu SĂRARU 


în premieră: 


(Dai Condurache 
3 şi“ Mircea Albulescu)” 


O-curte de Ùzinā, imagine gri — peisajul | 
industrial nu e roz decit in. filmele roz — tra- 
versată de o siluetă masivă, gri și ea, cocir- 
jată, copleşită, oare de ce?, un strigăt copila- 
ros: „nea Crişane, nea Crişane'“, care precede 
fuga țopaăită, disperat-caraghioasă peste bal- 
toace, pe sub botul unui camion, fuga tinâru- 
lui în câmașă cadrilată. „Nea Crișane, te-a! 
supărat, dom'le? Nea Crișane..." Spatele ma 
siv se decide să se întoarcă, privirea lui Nea 
Crişan promite lung o palmă scurtă peste re- 

lica: „A fost o glumă, nea Crișane, zâu' 

iatul în cămașă cadrilată nu se lasă, se ri- 
dică, vine ca boxerul ameţit de propriu! 
singe, spre cea de-a doua palmă, neinţele- 
gind nici palmele, nici acel: „Rămii acolo! Ra- 
mii acolo!” Acolo, unde? Jos, în praf. unde se 
prăbușește in fine, acolo, unde? Oamenii sar 
în ajutorul tinărului, oamenii sar cu gura la 
Virstnic: nu ţi-i — rușine? Ai putea să-i fii 
tată! virstnicul nu reacţionează, e din nou o 
siluetă masivă, cocirjată, care traversează un 
„peisaj industrial” lăsind în urmă un peisaj 
uman, jalnic, tinărul plin de singe doborit la 
pamint. Excelent inceput pentru un film des- 
pre prietenie — că asta este! — despre soli- 
daritate, că asta este — despre nevoia omului 
de om — cå asta este — despre dragoste — 
ca asta este — şi asta este, La capătul liniei. 


interpreț 


| sine. Spaima de sine. „Viaţa nu e 


Pusa in vorbe — scenariul Radu F. Alexan- 
dru, debut cu dreptul, cum bine spunea regi- 
zorul Andrei Blaier, în frumoasa prezentare 
de la premieră — povestea pe care ne-o 
spune regizorul Dinu Tanase e simplă: un 
barbat serios, ușor trecut de floarea virstei, 
Nea Crișan (Mircea Albulescu) și un tinâr zâ- 
natic Cicea (Dan Condurache), simpatic de-i 
vine să-l iei la palme, agresiv liber, cu osten- 
taţie liber, pentru că, dacă s-a eliberat măcar 
sa se știe, doi bărbaţi care s-au împrietenit 
Acolo", vin într-un orășel fără nume, „la ca- 
patul liniei" unde-i -nu-i cunoaște nimeni, să 


se angajeze intr-o uzină, „s-o ia de la capăt". - 


De la capăt, pentru că şi-au ispășit pedeapsa. 
Are cineva ceva împotrivă? Nu. Nimeni. Dim- 
potrivă. Aici, la capatul liniei, e nevoie de ei. 
Nea Crișan este meșter turnător. Cicea — 
strungar de elită. Culmea, pentru virstnicul și 
'nsinguratul nea Crişan apare la orizont și in- 
credibilul, dar adevăratul ultim tren: Any, OS- 
patărița cu aere de cu totul altceva, în fond 
tată Bună și atit de singură incit şi pentru ea 


nea Crișan este ultimul tren. Datele princi- -~ 


pale împing story-ul câtre happy-end-ul cine- 
matogratic. Autorii îl trag în viața cea de 
toate zilele, acolo unde happy-endul nu ca- 
pâtă totdeauna aviz favorabil. Şi aici intră în 
scenă „şeful de orchestră”, regizorul. De la 
„ce se vede” (decoruri Mihai lonescu, cos- 
tume Doina Costache) la ce se aude în pla- 
nul doi al coloanei sonore, dialogurile „întim- 


plătoare“ suprapuse dialogului scris, la cum | 


se vede (imaginea Doru Mitran) un alb-negru 
„colorat', nuanţat, de la tăciune la alburiu 
prăfos, imaginile transparente sau opace, 
limpezi sau imbicsite după cum cere sec- 
venţa, și pină la atenția mărită, cu plăcere 
mărita pentru planul doi, ambianța vizuală și 
sonoră care invăluie întimplarea, totul trà- 


dează dorința regizorului de a aduce datele 
filmului cit mai aproape de datele vieții. Dinu | 


Tânase nu vrea o poveste cu eroi ca in filme, 
el vrea o poveste cu oameni ca-n viaţă. lar in 
viață principiile nu pot fi puse să sune la ora 
exactă, oamenii nu pot fi puși să acţioneze 


„așa cum cere scenariul, în viață oamenii nu 


au de-a face numai cu neințelegerea mediu- 
lui înconjurător, ei nu dau cu capul numai de 
zidul exterior al neacceptării, dar și de pro- 
priile ziduri, zidurile interioare. Neimpăcarea 
cu sine. Neiertarea de sine. Neincrederea în 


spune Nea Crișan, care a ucis fără voia lui și 
tara alta vina decit aceea de a Îi ascultat un 
„trebuie“. Nea Crișan nu mai poate sa tran- 
sporte oale cu metal topit cite zile are, mai 
bine o ia de la capât, aici la capătul liniei, ca 
strungar rabotor. Dar aici e nevoie de un 


meșter turnâtor. Strungarul calificat, vedeta 


strungului este Cicea. El execută o piesă in 
pași de dans, și în aplauzele asistenței, el ar 
putea să rămină. aici, pe locul lui („râmii 
acolo, rămii acolo” vasăzică acolo nu era in 


praf, la pămint, ci la un loc de muncă), dar 


cum så râmină el fără nea Crişan? Ce sà taca 


i şi roluri 


Trei căpitani de cursă lungă 


Cred că primul gind al unui regizor care 
pleacă la drum cu un film numit — dacă ni se 
„permite jocul de cuvinte — chiar astfel, „de 
“drum” („road movie“) este acela de a-și apro- 

ia companioni capabili să țină piept curselor 

ungi, să alungă cu bine La capătul liniei. Nu 
“aș numi îndrăzneală gestul lui Dinu Tânase 
-de a se însoți de un „monstru sacru” (timpul 
a mai imblinzit formula) precum Mircea Albu- 
lescu și un actor încă netrecut prin marea 
poartă de foc a cinematogratului, Dan Con- 
durache (partiturile -din Avaria, Punga cu li- 
belule, Calculatorul mărturisește erau mai 
“mult antrenamente inaintea decisivului zbor). 
Cine l-a văzut pe Condurache in spectacolele 
“Teatrului Mic, în „Maestrul și Margareta“, 


„Diavolul şi bunul Dumnezeu”, „Doi pe un 


balansoar", „Ca frunza dudului..., nu se 
poate să nu se fi gindit la ziua cind filmul ii 
va lansa adevărata provocare. Incitantă — nu 
_mă îndoiesc că va stirni discuţii — este insă 


conviețuirea a două stiluri de joc care, în | 


be” «i 


aparenţă, vin din lumi diferite. Am spus inci- 
tantă, nu incompatibilă. Albulescu este, nu 
de ieri, de azi, actorul „otrăvit de cinemato- 
graf. Sint mulţi interpreţi care cunosc bine 
complicata alchimie a ceea ce numim „fi- 
resc", dar el ştie, poate mai exact decit ahii, 
să-și supună întreaga ființă noului său perso- 


na: Cred că intr-o bună dimineaţă inainte de 


a fi x sau y, îşi descoperă în alt chip miinile, 


- mersul, privirea și din această uimire îndure- 
rată se naște un alt erou. Priviţi-l pe acest 


nea Crișan, cu umerii săi apăsaţi de o neș- 
tiută povară, cu umbletul greoi, atit de tema- 
tor nu de oamenii de care fusese despărţit o 
vreme, ci de el insuși, nu cumva să le strice 


liniștea și rostul cu o singură mișcare greșită. 


Bărbatul vrea să-și recucerească locul in 
„lume”, nu „să i se găsească“ de aici, acea 
demnă, blindă impotrivire în fața a ceea ce ar 
putea să indemne o existenţă incropită... So- 
maţiei, fie și amicale, „este ultimul cuvint?”, 
nu-i răspunde decit printr-un dat din cap, 


eca-digitala.ro an 


încercate” 


«l tara nea Cnşan? „Nu ea are nevoie de 
mine, eu am nevoie de ea, poți să ințeleg! 
asta?" — spune Any, ospâtărița cu mamă la 
|ara şi apartament elegant la oraș, iar Crişan 
intelege. El cunoaște poezia asta, este poezii 
lui cu Cicea, cu „nebunul care ar trebui ținut 
in zgardă şi cu botniţă”, iar zgarda şi botnița 
este el, Crişan. Aşa încit, la o adică, acolo, in 
casa bătrină în care s-a nâscut Any (cu 
'grec) casă, în care mama nu vrea să plece la 
oraș, pentru că aici a trăit, aici a nascut co- 
pii, aici are bărbatul (mort de zece ani — 


soptește, Any), Crișan realizează că l-a pără- ` 


sit pe Cicea și pleacă, în toiul nopţii cu Any 
după el, sa-l scoată pe băiat din belea, pen- 
tru că precis a intrat intr-o belea. Nea Crișan 
severul, calmul, sobrul nea Crișan (minuna- 
tul Mircea Albulescu) face pe dracu în patru 
acolo, la miliţie, se roagă, se prostește, urla, 
soptește, se jură că băiatul n-a furat, el nu 
tură, lui Îi plac maşinile. Nea Crișan, seriosul, 
se pomenește vorbind ca Cicea, țipind ca Gi- 
cea, purtindu-se ca Cicea, devenind Cicea, 
rar Cicea asistă la show-ul lui Nea Crișan și 
are dovada suprema a prieteniei. Cicea vrea 
să dea și el dovada suprema a prieteniei, 
„Rămii acolo” de la început rimează cu „râmii 
aici”, de acum, aici, la capătul liniei, lingă 
Any cea părăsită de un gurist, Any care-l 
roagă cu lacrimi: în ochi și vocea, frintā, cum 
numai loana Crăciunescu știe să roage så fa- 
„că orice ca nea Crișan să nu plece. Și Cicea 
tace: Nu orice. Totul. : 
Materia primă a filmului este cinstit melo- 
dramatică. Regizorul a tăiat melo-ul, a păstrat 
drama, dar a „jucat-o' mascat, machiată cu 
comedii şi travestită uneori in comedie. Piesa 
principală: Cicea. Cu dinţii lui de viplă, cu 
limbajul de miștocar, cu reacţiile neașteptate, 
între agresivitate şi infantilism, intre vulnera- 
bilitate și impertinenţă, golanul, devenit brusc 
patetic, „nebunul“ devenit brusc rezonabil, 
copilul teribil în stare de orice, deci şi de sa- 
crificiu. Un personaj pe care Dan Condura- 
che așa il și construiește: ca pe un personaj. 
Cicea este fermentul şi pigmentul întregii po- 
vești. El inlesnește, fără voie, firește. dragos- 
tea dulce-amară dintre Any și Crișan; prin el 


se sugerează legătura intimă, de destin, din- 


tre cei doi insinguraţi, care nu mai au nevoie 
de nimeni, dar de care incă mai are nevoie 
cineva, Crișan și mama Anei, interpretată cu 


subtilă și reținută emoție de Livia Baba; el. 


rastoamă drama Matildei (irezistibilă, vulca- 
nică apariția Mariei Duimitrache-Caraman) 
intr-o tragicomedie nebună; el „servește” par- 
titura lui Crişan, il obligă să pluseze pe nota 
gravă, îi pune în valoare structura de cinstit 
pină în pinzele albe și pierzător tot pină 
acolo. Așa stind lucrurile, ar fi fost de aștep- 
tat ca el, Cicea, să fie „unghiul de vedere” a! 
filmului. Simţul regizoral i-a șoptit lui Dinu 
Tänase cà asta ar fi minima rezistenţă, așa 
incit „unghiul“ nu este Cicea, ci nea Crișan. 


Fereastra prin care ni se arată peisajul acesta 


tulburător al unor vieţi ciocnite cap în cap. 


preferabil cuvintelor, oricum mai inșelâtoare. 
Nu numai viața tinărului său tovarăș pare a o 
iua sub protecţie eroul lui Mircea Albulescu, 
ci parcă viața tuturor celor care îi ies în cale, 
ca o ispășire a unei vini a cărei umbră nu o 
poate alunga. Splendidă sugestie a cheii unu: 
personaj! Spre deosebire de el, pe care îl mai 
așteaptă poate și alte „Capete de linie”, Ci- 
cea, interpretat de Dan Condurache, are, 
parcă, premoniţia stiitului. Exuberanța voit 
teatralizată a mişcărilor, neastimpărul, frene- 
zia cu care dizlocă aerul, extravaganţa atitu- 
dinilor sînt modalităţile sale de a se reinstala 


într-o libertate pe care o absoarbe prin toji 


porii şi de care se va despărți tragic. L-am 
văzut pe Condurache în Wolland din „Maes- 
trul şi Margareta“, nu spun că unele râsucir: 


şocante nu ni l-au amintit pe cel de pe scena. 


cred însă că jocul „nevrozat' (să nu se su- 
pere, expresia îi aparţine lui Cybulski şi mi se 
pare adecvată unei anumite realităţi actori- 
cești) se. întilnește cu esența personajului 
său. Primul semn al regăsirii de sine este, 
pentru Cicea, ingăduinţa de „a se juca“, fie- 
care om intilnit este un posibil partener de 
joc, obiectele sint prilej de mirate descoperiri 


(şervetul în care i se aduce șampania este - 
dus cind la un ochi cînd la celălalt, căldura - 


unei sobe este încercată tacticos),propriile 
sale gesturi se cheamă unele altele un 
lanţ, ca într-o adevărată bucurie a mișcării 
ivrea să aplaude la un moment dat, dar con- 
stată imediat „ce minuni” se pot scoate din 
două miini, puse una într-alta). A nu-i da 


seama de histrionismul de Puck tragic al in- | 


terpretului înseamnă a nu înțelege de ce, 
uneori, o privire se ascunde, cu îndărătnicie, 
i E reda unei perechi de ochelari fumurii. 


vor cădea ei, se va spulbera şi masca. 


„Joaca“ lui Cicea — Dan Condurache mi se 
pare un fel de tiflă dată morții ce pindește pe 
aproape. Nu altfel simțea unul din eroii Pă- 
durii de mesteceni, cind înaintea „marii câlă- 


torii" se grimează în clovn. z 


Cit despre femeia de „la capătul liniei”, | 


aproape sint tentată să scriu că, fiind eroina 
„O pierzătoare“, nu se putea să fie interpre- 
tată de altcineva decit de loana Crăciunescu. 
Atita demnitate a despărțirii de incă un capat 
de speranţă, atita trudă pentru a ţine la dis- 
tanţă scorojirea sufletească, presupun și råb- 
dătorul exerciţiu e 
„curajul de fiecare zi". 


Magda MIHĂILESCU 


| anume, cu un stil anume. O pe 
į l-au trebuit șapte ani ca să ajungă aici. E 


al trimiterii gindului către 


“um numai viața ştie, nu este Cicea. ci nea 
Crişan. Pe mina şi pe mintea lui merge regi- 
zorul atunci cind „rupe“ povestea acestei 
prietenii pe viață şi pe moarte, nu în fârime, 
ci în fragmente de flash-back-uri. Cicea pro- 
voacă întimplarea. Nea Crișan o trăiește. O 
retrăiește în cecuri concentrice de memorie, 
inchise, la rindul lor, într-un cerc mare care 
„e forma tilmulu' Un megaton din care raz- 
bat fornaieli cu pretenții de anunțuri, ii in- 
tumpina pe cei doi sosiți la capatui iii. ace- 
laşi megafon cu aceeași, evident, fornaiala, le 
hotărăște plecarea; ceteristul fără umor care, 
la inceputul filmului, s-a „jignit de intrebarea 
nevinovată a lui Cicea: „cum te cheamă”? se 
află evident, pe peron, la plecare; un teleton 
public îl tenteaza pe Cicea — ar suna la ci- 
neva, la cine? — la venire, ca și la plecare. 
Sosirea in orăşel se nimereşte in mijlocul 
unei nunți, o nuntă petrece și la „Minerva“, 
localul în care servește Any; discuţia despre 
angajarea lor se poartă intr-un marș nebun 
pe un culoar nesfirşit, discuţia dintre Cicea şi 
nea Crișan în același fel şi in același ritm. dar 
De o pasarelă. Casa Iliescu napadită de milie- 
un, perdaluța. fiori de plastic Și portrelu! So- 
tului în vitrina printre cești şi pahare este re- 
plica citadină și avută a casei mărunte de la . 
țară, sofocată și ea sub perdeluțe şi milieuri, 
așa cum soacra Matildei (microrecital Marieta 
Rareș), surdă și curioasă, este replica nega- 
tivă a mamei lui Any. Legea filmului este pe- 
rechea. Perechea de personaje, perechea de 
medii, perechea de idei. Ele se inlânțuie în 
acel cerc de flash-back-uri, dau formă și con- 
ținut filmului, îl ordonează în jurul ideii prin- 
cipale, sugerată de titlu și fixată în acea ul- 
timă imagine incremenită, albicioasă, pornită 
spre topire: sintem de tot la capătul liniei. 
inTrei zile și trei nopți, filmul de debut, 
Dinu Tănase se propunea ca regizor, iar noi 
nu reușeam să uitam că este un minunat 
operator. Doctorul Poenaru, dar mai ales. 
Mijlocaș la deschidere, ni-l promiteau ca regi- 
zor şi estompau uşor imaginea operatorului. 
Întoarce-te și mai privește o dată întărea pro- 
misiunea într-un mod ciudat, e adevărat, pen- 
tru că, scăpat de sub fascinația imaginii şi pi- 
cat in raza de acţiune a fascinaţiei scenice. 
Dinu Tânase se apropia, de fapt, de regie La 


| capătul liniei nu mai promite nimic, el ım- 


pune — impune este cuvintul — un regizor 
de film, un regizor anume cu un timbru 
rsonalitate. 


mult? E puţin? Să nu ne tocmim. O persona- 


litate în plus înseamnă un „umăr“ în plus. lar 


in lumea filmului. dar mai ales în lumea fil- 


| mului de actualitate, nimic nu e mai de pret 


acum decit un umâr în plus. x 
Eva SÎRBU 


Producţie a Casei de filme Unu. Scenariul: Radu F. 
Alexandru, Regia: Dinu Tanase. Imaginea: Doru Mi- 
tran. Decorurile: Mihai Ionescu. Costumele: Doina 
Costache. Muzica: Marius Pop. Cu: Mircea Albu- 
wscu, Dan Condurache, loana Crăciunescu, Maria 
Dumitrache-Caraman, Livia Baba, Paul Lavric, Ge- . 
oge Corneanu, Marieta Rareș, Zaharia Volbea. Film 
realizat in studiourile Centrului de producţie cinema- 
togratică „București“. 


cronica  . 
documentarului 


Vasilică și Mărioara 


Meșteșuguri şi arte ce pier, tradiții ce nu 
mai încap în perimetrul modern, dar cițiva 
devotați se încâpăținează să le mai prelun- 
yească viața, măcar o vară, măcar un val, 
macar un hohot. Un hohot de ris inocent in 
tata celei mai inocente arte populare _ 
stră-stră-bunica teatrului cult: jocul păpușari- 
lor. Măști grotești plimbate prin bilciuri, pic- 
tate pe lemn ca în Vrancea, animate de chiva 
vrednici păpușari din tată în fiu — vreo cinci 
familii cit au mai rămas cu toate ca să co- 
linde iarmaroacele, povestind cu vervă pâța- 
nille lui Vasilică, frate mai mic al lui Păcală şi 
al lui Țândărică, dar fără vigoarea lor sati- 
ric-socială — o caricatură îngroșată, cu vagi 
ecouri din Turbincă, atunci cind îşi omoară 
moartea și o alătură altei victime a bastona- 
dei sale: diavolul. Măștile groteşti infioară co- 
piii sau îi înveselesc, şi reacţiile lor urmărind 
pățania rudimentară reinsufletesc existența 
obosită a păpușii şi a animatorului său, tinind 
tot mai greu pasul („în zile de vară, cind nu 
plouă ajungem și la 30 de spectacole pe zi”). 
„Merita să fi venit să-l filmaţi pe Vasilică 
atunci cind era mai tinăr, cind vocea nu era 
dogită“. Într-adevăr, vocea lui Vasilică e tot 


mai greu inteligibilă în condiţiile zgomotosu- | 


lui bilci cu avioane zburătoare şi motociclete 
la zidul morţii, „concurența“ cum o prezintă. z 
cu haz trist păpușarul. Aparatul fixează frea- 


mătul micilor privitori și citeodată al maturi- - 


lor ce se lasă antrenați în jocul acestui Burat- 
tino vioi. La umbra feericelor „roți zbură- 
toare“ cu neon, prins în caruselul vertiginos 
al timpului, hazul tot mai puţin gustat al pă- 
pușii tradiționale își prelungește respirația 
cind firavă, cind revitalizată de pasiunea în- 
deminaticilor minuitori. k = 
Reanimatorul cinematografic, cel care-i 
oprește pentru o clipă de celuloid existența 
pâpușii: Jean Petrovici. K 


Alice MĂNOIU 


Lunga suită de ipoteze pentru realiza- 
rea unui film, concentrate în această 
peliculă — ipoteze tentante sau contra- 
riante, dar mai ales numeroase și destul 
de vagi pentru a fi, în bloc, invulnera- 
bile — această lungă suită de ipoteze 
vagi, dar imbatabile, începe de la ti- 
tlu. 

Titlul — Țapinarii — nu vrea să spună 
că ar fi vorba de un documentar sau de 
o monografie socio-etnografică, nici de 
ilustrarea oratorică a vieții tăietorilor de 
lemne. Dar el, titlul, ar putea creà 
unora iluzia, iar altora temerea că vor 
avea de-a face cu un documentar, o 
monografie sau un oratoriu. Bizară și 
fericita cutezanță la debutantul loan 
Cârmazan, de a infrunta şi iluzia și te- 
merea, luptind pe două fronturi deo- 
dată, nu fără rezultat, de vreme ce fil- 
mul există. Şi anume exista „pe deo 
parte" și „pe de altă parte , in aşa fel 
încit decepția unora și bucuria altora 
(nu e documentar, nu e monografie, nu 
e oratoriu) se vor fi anulat reciproc, 
fără a fi lăsat alt sentiment în loc. Dar 
absența unui sentiment sau a unei idei 
pentru spectator e, pare-se, râul cel 
mai mic, dintre toate cite sint cu pu- 
tință, atita timp cit filmul, cum spuneam, 
s-a făcut. 

Este o ecuaţie strategică pe care o 
putem descifra (nu fără dificultate) in 
însăși structura peliculei (atit cit există) 
și printre modalitățile de realizare (nu- 
meroase) la care recurge autorul. „Ac- 
iunea“ (într-un sens generic, fiindcă e 
un film fără story — motiv de revendi- 
care a noutății) se desfășoară la locul 
de producţie al unei echipe de munci- 
tori forestieri din zilele noastre, toto- 
dată prezentat ca spaţiu mitic, în spe- 
cial prin baladele lui Dorin Liviu Zaha- 
ria din coloana sonoră („Sus la munte“ 
— motiv de satisfacție pentru toţi). Fun- 
dalul acţiunii îl constituie scenele de 
muncă și viața în colectiv, ca sens tute- 
lar şi ultim, dar pentru alt tip de exi- 
gențe, munca e filmată din unghiuri şi 
cu obiective care conferă gesturilor şi 
figurilor muncitorilor o propensiune di- 
namic-monyumentală, respectiv so- 
lemn-reflexivă, prin frecventele ralen- 
ti-uri, în timp ce momentele din baraca 
țapinarilor sau din jurul familiarei ba- 
răci sint înălțate într-un spațiu poetic, 
prin pandantul mijloacelor dinamice, 
prin efecte speciale de ecleraj progresiv 
sau regresiv, cu sugestia extatică a re- 
velaţiei sau a tainei. In așa fel încit abu- 
zul de trucuri, ca în filmele studențești 
din anul | și Il, e repede uitat, tocmai 
pentru că ele sint prea multe şi diverse, 
mai ales că intervin mereu date noi, atit 
în dramaturgie cit și în tratarea imagi- 
nii, contrariante, dar la fel de echili- 
brate. De pildă, evenimentele principale 
ale filmului, o moarte și o nuntă, trimit 
direct la mit, prin dilatarea pe care o 
cunosc cele două secvenţe, dar contex- 
tul lor nu e cel mitologic, tradițional, e 
chiar unul demitizant. Inscenarea morţii 
și a înmormintării bătrinului, ca și a 
nunții celor doi tineri, dă ciștig de 
cauză unei viziuni distilat-buriești asu- 
pra ritualurilor respective, cu citarea în 
planuri-detaliu a obiceiului ancestral, 
păgin, al tăierii cocoșului la înmormin- 
tare şi efectul metaforic al spargerii 
oglinzii la nuntă. Se adaugă la acestea 
etalarea în ambianţă și tipologie (și dis- 
tribuție) a nefotogenicului, anostului, 
derizoriului şi sordidului, cu contribuţia 
unui decupaj și a unui montaj sinco- 
pate, seci. 

Pe de altă parte, această privare de 
vibraţie a miticului folcloric autohton e 
răscumpărată printr-o transparentă pa- 
rodiere a unor citate din artele culte 


' universale, cu nonșalante colaje moder- 


niste, în care sint implicate Cina cea de 
taină, reconstituită sus, la munte, în ba- 
racă (cu economie de personaje și de 
ferestre față de modelul clasic) și Beet- 
hoven (Beethoven, compozitorul?! ar 


; solicita lămuriri un personaj din Ma- 


zilu), acesta sub formă de mini-bust de 
ghips, ciștigat la tombola bufetului din 
vale și utilizat ca fanion auto, într-o 
cursă solitară pe cele patru roți ale 
unui vehicul dezmembrat, filmat binein- 
teles cu obiectivul grandangular şi 


Două 


puncte de 


| asupra unui debut | 


Mai aproape de baladă... 
(Ion Andrei și Remus Mărgineanu în 7apinarii). 


acompaniat de Oda bucuriei, pe un 
plai, în schimb, neaoș. Ș.a.m.d. 
Ambiţia într-un fel admirabilă a debu- 
tantului de a duce pină la extrem 
această strategie polivalentă (și înca 
n-am numit parabola finală, absurd! - 
metică, dar cu naratorul filmat expre- 
sionist, parabola despre cireşul cu o 
singură cireaşă, spusă la nuntă și care 
se lasă cu bătaie, nu pentru că a fost 
spusă, cum ne-am aștepta, ci pentru ca 
povestitorul ar fi tăiat cireșul), anver- 
gura intimidantă a acestei polivalențe 
caleidoscopice (in care s-ar include şi 
suprarealismul magic din final, pe ma- 
lul mării) creează în cele din urmă im- 
presia că am fi în fața unui film experi-: 
mental, care ar ține de un nou cinema, 
Deși lucrurile relativ noi și cele citeva 
cadre care atestă siguranța de sine a 
relizatorului (secvența de după iubirea 
din cring) sint mult mai puţine deci! 
cele efectiv vechi, desuete în naivitatea 
lor postliceală. Debutantul are însă 35 
de ani, zice programul de sală. Dar și 


In lucru; 


Viaşinii, aşa cum ne-au promis, se 


de filmare. Scenariul: Mircea Drăgan. 


Cezara Datinescu și Karoly Şinka 


DO CE 


mai bine zice — ca să facem și noi un 
racord formal — un prof. univ. numit 
Tudor Vianu care fără a descuraja de- 
butantul, tare de înger, după cum se 
vede şi deci recuperabil, ar conchide: 
„Unde avem haos, întilnire întimpla- 
toare şi nemotivată de lucruri etero- 
gene, acolo nu poate să fie artă: 


Valerian. SAVA 


Producţie a Casei de filme Cinci. Scenariul. Radu 
Aneste Petrescu, loan Cărmazan, Regia: loan Car- 
mazan. Costume: Rodica Petrescu. Decoruri: Nicolae 
Schiopu. Muzica și versurile: Dorin Liviu Zaharia. 
imaginea: Anghel Deca. Cu: Remus Mărgineanu, 
Mariana Buruiană, Șerban Ionescu, Zoltan Vadasz, 
lon Andrei, lion Săsăran, Avram Birâu. George 
Apostu, Vasile Ciucanu, !loana Dragan, Constantin 
“ihenescu. Film realizat in studiourile Centrului de 
producție cinematogratică „București. 


_ “Întoarcerea Vlaşinilor 


întorc. Deocamdata, doar pe platourile 
Cu Florina Luican, Silviu Stănculescu, 


i 


„https://biblioteca-digitala.ro . 


Cronica 
personajului secunda 


Principal și secundar sint cuvinte ace 
cu gămâlie pe care le folosim pentru a 
clarifica sau a clasifica uneori simplifi- 
cator, aportul explicit pe care îl aduce 
un personaj la purtatul tăvii cu mesajul 
bine tranșat, exact porționat al filmului, 
niciodată ferm convinși de obiectivita- 
tea demersului nostru sistematizator. 

În cazul insolit al Ţapinarilor (scena- 
riul Radu Aneste Petrescu și lon Căr- 
măzan, regia loan Cărmăzan), soco- 
teala de acasă nu este cea mai potrivita 
cu putinţă. 

Să revedem prima secvență: cheia 
acestui film de debut, la drept vorbind 


cam incomod prin curaj, orgolios prin 


densitate, dar şi tulburător şi cursiv în 
simplitatea și adevărul său. Un om își 
reflectă chipul într-un ochi de apă, dim- 
preună cu lumina lunii şi umbra tremu- 
râtoare a pădurii. Apa se tulbură cind 
cizma lui noroioasă ii sfarmă oglinda; 
oglinda cunoașterii de sine, oglindă în 
care privim şi noi, spectatorii. 

Ni se propune, deci, o parabolă cine- 
matografică, în care imaginea, cintul 
(muzica și versurile — Dorin Liviu Za- 
haria) și, mai la urmă cuvintul, se in- 
cheagă strins, condensind semnele și 
sensurile nașterii unei lumi, ce-și are 
rădăcinile într-o imemorialitate mitică, 
naștere cu dureri, dar plină de speranța 
reașezării în rosturi străvechi, uitate sau 
tulburate. 

Dorinţa autorilor nu e de a nara, ci 
de a transcende adincimile acestei 
lumi. Chipurile țapinarilor se inseriază 
voit într-o tipologie îndelung chibzuită. 
Aparatul de filmat scormoneşte figurile, 
se plimbă de pe una pe alta, izbutește 
să le surprindă căutările lăuntrice, stă- 
rile de iluminare. 

Dar în raza aparatului mai răsare un 
personaj aparte, ca ultim venit, ca oas- 
pete-surpriză la masa nuntașilor, 
omul-casetofon, portretul în patru di- 
mensiuni (a patra, aţi ghicit-o, este cea 
sufletească), personajul metaforă al „ci- 
vilizaţiei' de jos. 

Fragil și agil, cu aerul lui de greieraș, 
îmbrăcat elegant, cu cămașa cu guler 
mic, cravată șnur, pantaloni înguști, 
haină de piele, pantofi cu toc inalt, el 
face totul altfel decit țapinarii gazde: 
mănincă delicat, urează cind şi ce 
trebuie, dansează vals cu figuri, e plă- 
cut, solicitant manierat. În lumea as- 
pră, directă a celor de sus a intrat 
printr-o reverență de salon. „Aveţi bate- 
rii?" — întreabă, confundind universul 
său utilitar cu lumea celor ce-și fac cu 
pricepere proprie focul, hrana, muzica, 
soarta. 

Strâinul pare că înlocuiește pe cineva 
cu ceva. Obiectul l-a substituit. El reia 
la nesfirşit „Invitaţie la vals“, incongru- 
entä, în acel loc. La chef însă, omul mai 
spune ce-l doare, ce a mai fâcut la viața 
lui, cum e una, cum e alta. Cintind po- 
pește pe nas, „orășeanul“ istoriseşte, ca 
să mai anime masa, povestea cireșului 
sădit în mijlocul bălții și tăiat fără milă 
cind a devenit sterp, cînd s-a dovedit a 
fi inutil, într-o ordine fabricioasă a lu- 
mii. Între dragostea osmotică a tapina- 
rului pentru copac și pragmatismul vio- 
lent al omului-casetofon se cască pră- 
pastia a două mentalități, a două filoso- 
fii, a două lumi. Eliminarea brutală și 
decisă a intrusului devine firească, le- 
gică. Ea capătă aprobarea coiectivităţii, 
prin înţelegere gradată, mutuală. Gra- 
nița străjuită de riuleţul curat de munte 
este apărată. 3 

Cota de autentic conferită acestui 
personaj „secundar' de câte actorul 
Constantin Ghenescu este ridicată și 
merită elogiată. Mimica alunecoasă, 
continuu zimbitoare, gest rotund, stu- 
diat, priviri cintăritoare. Actorul pare 
concentratul întregii sale lumi. Relaţia 
interpret-personaj devine biunivocă. 

Mădălina STĂNESCU 


Întiinirea actorului Valentin Uritescu cu fil- 
mul s-a intimplat tirziu, dar spornic. De trei 
ani incoace, de la Șaptelraţi din „Lumini și 
umbre“ aproape că nu există film important 
care să nu-l aibă pe generic. Șase roluri in 
trei ani, iată o „recuperare“ de invidiat — și 
„motivul“ care l-a adus la rubrica „Actorii 
noștri”. Bucuros de solicitare, dar modest, te- 
mător (oare e bine, oare e timpul, oare are el 
ce spune?) mi-a trimis, in scris, citeva „păreri 
despre anumite probleme“ ale meseriei de 
actor in general, ale experienţei lui in parti- 
cular. Despre profesie: „Nu intotdeauna un 
actor talentat obligatoriu trebuie să fie și cu- 
noscut, aș zice că talentul nu este direct pro- 
portional cu reușita unui actor. Dar dacă ai 


pre sine: „La 25 de ani cind pereţii camerei 
mele erau plini de imperative: Vreau! Trebuie! 
Sint puternic! Voi izbuti! — poate unde mă 
simțeam vulnerabil — mi-am spus că dacă 
pină la 45 de ani nu voi reuși să am casa 
mea, familia mea, realizări importante ca ac- 
tor într-un teatru de prestigiu, citeva roluri iz- 
butite în citeva filme bune mă voi retrage în 
Transilvania, in comuna Vinerea unde m-am 


ic, e o necesitate, un fel dea må 
vin cuvintele ușor ca o binefa- 
cere... În ciuda unui accident teribil care mi-a 
zguduit ființa şi mi-a lăsat cu ce să lupt pen- 
tru tot restul zilelor, am reușit, la 40 de ani, 
să-mi realizez planul. Am casa mea, am o fa- 
milie, sint actor într-un teatru de prestigiu, 
teatrul „Bulandra“, am avut roluri importante 
pe scenă și in filme semnate de regizori ta- 
lentaţi ca Blaier, Pita, Stere Gulea, Nicolae 
Mărgineanu. Pentru reușita mea în film tre- 
buie să râmin veșnic indatorat lui Titus Popo- 
vici, care m-a „vrut' în Şaptetraţi, lui Andrei 
Blaier și Dan Piţa, oameni minunaţi și prie- 
teni de nâdejde. lar pentru rolurile extraordi- 
nare de pe scenă trebuie să fiu recunoscător 
lui Petrică Gheorghiu pentru felul său de a fi 
și regizorilor Sanda Manu şi Al. Tocilescu” 
Despre munca lui: „Eu urăsc profesia asta in 
aceeași măsură in care o găsesc sublimă și o 
iubesc. O urăsc pentru că mă obligă să co- 
trobăâi în intimitatea mea, printre complexele 
și slăbiciunile, emoțiile și durerile mele, și 
poate n-am chef întotdeauna s-o fac. Nu-mi 
place acest exibiționism”. 

Am putea porni de la ideea imbietoare de 
dragoste și ură pentru profesie tăcută una in 
ființa unui actor, dar ceva mă trage inapoi la 
mărturisirea din vremea in care tinărul, pe 
atunci, Val Uritescu, trăia sub sabia lui: 
„Vreau“ „Trebuie!“ „Voi izbuti De ce atita 
inverșunare? De ce se simțea vulnerabil? 

— Asta este o poveste mai complicată. Eu 
în institut am fost un student foarte bine co- 
tat, dar foarte bine. Și fiind, pesemne, prost, 
mi s-a urcat la cap. N-am avut lingă mine un 
bătrin să-mi spună ce să fac, dar mai ales ce 
să nu fac. Ar fi trebuit să termin anul IV cu 
Scapin și l-am terminat cu un personaj de 
şapte replici. Căzusem râu de tot. Simțeam 
nevoia atunci să dovedesc tuturor, dar mai 
“ ales mie, că nu contează, eu trebuie, orice ar 
“ți, trebuie să mă realizez ca om, ca actor. De 
aici înverșunarea... 


— D terminarea institutului v-aţi dus la 
Piatra ? 


— Nu. La Brâila. Îmi plăcea balta și auzi- 
sem că acolo sint femei frumoase — dovadă 
că la Brăila m-am şi căsătorit. Cinci ani am 
stat. Dar n-am fost mulțumit. Am făcut un 
studiou experimental — Romulus Vulpescu 
şi-a pus acolo în scenă piesele într-un act 
Rochia și Curierul de seară, incercârile erau 
interesante, dar eu nu eram liniştit în sinea 
mea. Şi adevărul este că abia după ce am 
ajuns la Piatra Neamţ a început cariera mea 


Un om 
a știut 

să | 
mă vadă ®% 
dincolo 

de | 
aparenţă 
şi ăsta 
a fost 
norocul 


„Omul cel bun din Si-ciuan”, „Noaptea in- 
curcâturilor”, „Dosarul Andersonville". Cind 
am jucat în „Dosarul ...”, rolul unui fost co- 
mandant de lagar, o epava, imobilizat intr-un 
scaun de paralitic, eu abia ieșisem din spital 
după un accident. Eram dărimat, fizic și psi- 
hic, și pot spune că m-am jucat pe mine. 
Mi-am jucat chinul. Poate că asta e: săi ex- 
ploatezi ultima fibră, să scoţi la vedere toată 
suferința. Fără rușine. Totul de vinzare, nu? 
cum spunea Wajda... Pe urmă, au început 
concursurile pentru București. Am reușit la 
Giulești, dar eram trei din Piatra Neamţ, cum 
să plecâm? N-am plecat. Am dat apoi alte 
concursuri.dar n-am reușit. Mai exact, oame- 
nii n-au vrut să se complice, şi aveau si ei 
dreptatea lor. Ce le trebuia un actor „cu pro- 
bleme?" M-am întors la Piatra hotărit să nu 
mai încerc cite zile am să dau un concurs. Să 
muncesc acolo unde sint acceptat și apre- 
ciat. Și am muncit. 


— ȘI la fiim cum aţi ajuns? 


— Printr-o intimplare. Repetam Molière în 
„Cabala bigoţilor“ la Piatra, cind am fost che- 
mat să dau probe pentru un rol în O lacrimă 
de fată. M-am dus cam speriat. Încurcasem 
repetițiile, plecasem fără voia lui Emil Man- 
dric — așa mare era in mine dorința de a 
tace film. Proba a ieșit prost. M-am întors la 
Piatra, învins. Pierdusem orice speranță în 
tiim, dar tot pe linia acelei înverşunări în si- 
nea mea, așa, parcă nu-mi venea să capitu- 
lez. Mi-am lăsat mustață, și, ca să-mi fac cu- 
raj, am hotărît că voi fi chemat curind Ja film. 
Peste două luni, chiar m-a chemat Blaier 
pentru Şaptefraţi și, o să rideţi, dar intii 
tii, mustața i-a convenit. Rolul trebui ° 
joace Mereuţă. Toată viața noastră e un şir 
de intimplări. Totul este care anume dintre 
ele te gâsesc la locul și. momentul potrivit. 
Cind filmam Lumini și umbre, m-am intilnit 
intr-o zi, în holul hotelului, cu Caramitru care 
m-a întrebat dacă știu că se dă concurs la 
„Municipal. Nu stiam. -dar nici nu mă inte 


clubul criticii 


Ochi de 


Regizorul cu trei filme la activ, larba verde 
de acasă, Castelul din Carpaţi și recentul 
Ochi de urs, Stere Gulea, întruntind tradiţia 
conform căreia realizatorii vin la Clubul criti- 
cii blindaţi întotdeauna cu cîțiva colaboratori, 
a venit singur singurei. În schimb, l-a avut 
alături (la propriu și la figurat), pe invitatul de 
onoare al serii, distinsul critic literar Alexan- 
dru Paleologu, peste care, în materie de Sa- 
doveanu, după volumul „Treptele lumii sau 
calea câtre sine a lui Mihail Sadoveanu“, im- 
posibil e de trecut. 

Alexandru Paleologu a vorbit despre modi- 
ficările operate de Stere Gulea în textura tex- 
tului, despre „caracterul numinos al nuvelei, 
transferat în film prin mijloace care îl tran- 
sformă dintr-o aventură în microcosm într-o 
aventură în macrocosm“. În definitiv, con- 
chide Alexandru Paleologu, e foarte riscant 
să iei o capodoperă ca punct de plecare al 
unui film; foarte rar se întimplă ca ceea ce 
rezultă să fie tot o capodoperă; cunosc un 
singur exemplu: Ghepardul lui Visconti. „Un 
anume decorativism — opinează Valerian Sa- 
va — curmă frisonul dramatic, ideea de insin- 
gurare se diluează, starea de tensiune „simu- 


critici 


lată“, cu care începe filmul, nu e susținută pe 
parcurs nici de peisajul interior, nici de cel 
exterior.” „Eu am văzut filmul ca o tragedie 
—. afirmă Nicolae Mateescu — extrasă din 
opera unui scriitor care nu e deloc dramatic; 
există, cred, o mare afinitate intre universul 
cinematografic al lui Stere Gulea și universul 
sadovenian'. Cinematograful mondial re- 
marcă Ecaterina Oproiu, fuge de capodo- 
pere; nu e deloc la indemina oricui acel ne- 


proşa ecranizării lui Gulea o prea mare preci- 
zie a contururilor, o lumină prea puternică 
pusă pe poveste, anihilind orice tremur al 
muchiilor, orice fibră de mister."... 

La întrebarea „care sint problemele de scri- 
itură pe care vi le-aţi pus?" regizorul răspun- 
de: „Am încercat, împreună cu operatorul 
Florin Mihăilescu, un stil voit prozaic, un ci- 
nema extrem de simplu. Am incercat să ve- 
dem de-aproape lumea lui Sadoveanu, în mo- 
dul cel mai firesc, cu obiectivele cele mai 
normale, cit mai neutru”. Ce fiime aţi vizionat 
pentru documentare? Răspuns: „in speciai 


Val Uritescu: 


actorii 
noştri 


resa. Renunțasem, v-am spus. „Faci o mare 
greșeală” — atit mi-a spus Caramitru, și cu 
asta m-a pus pe ginduri. Am făcut o cerere, 
dar mai mult nu m-am ostenit. Mi-am văzut 
de filmări la Lumini și umbre. În ziua concur- 
sului am filmat opt ore așa că faţă de mine 
eram scuzat: n-am dat concursul pentru cà 
am avut filmare. Penibil, nu? Numai că Blaier 
nu m-a lăsat. După filmare m-a suit în mașină 
și m-a dus să-mi dau concursul. Eu eram 
convins că s-a terminat. Dar cind am ajuns, 
mai erau trei concurenți. Eram obosit, indife- 
rent, nu-mi mai păsa de nimic și am reușit. 
Ca-n basme, nu? Și evoluția mea în film 
poate să pară ciudată. leri, nimic, azi chemat 
peste tot. Pentru că sint chemat peste tot, și 
la film, și la radio, și la televiziune. Pentru 
mine este foarte stimulator. 


— Nu vă trezește nici o neliniște solicita- 
rea asta dintr-odată, sn de insistentă și des- 
tul de asemănătoare? În film, cel puţin, sin- 
teți folosit in roluri, ca să zic așa, surori, ju- 
decind după ce-am văzut pină acum, nu știu 
cum e in celelalte. 


— Şi Întunericul alb și Întoarcerea din iad 
sint roluri diferite de ce-am făcut pină acum. 
Dar așa este: pericolul repetării există, el 
există în viața oricărui actor. Avem destule 
exemple, din păcate, de actori deveniți „recu- 
zită vie”, mi se poate intimpla și mie oricind. 


— Vi se putea intimpla și să nu devenii 
actor? 


— O, da. În liceu am recitat și eu, ca tot 
copilul pe vremea aceea, o elegie kilometrică 
de Ovidiu și am jucat chiar rolul ursului 
intr-o piesă de serbare de sfirșit de an. Dar 
contactul meu cu actoria aici s-a oprit. N-a 
veam cheinare decit pentru natură şi, ca sa 


Bergman (A șaptea pecete, izvorul fecioarei) 
şi Tarkovski... Pentru că, mărturisește în fina! 
Stere Gulea, și eu cred într-un fantastic de 
sorginte folclorică“... in loc de concluzie, 
două întrebări (à reflechir): 1. Care sint ṣan- 


fiu serios, mă pregăteam să devin profesor 
de română-istorie. Tatăl meu însă se gindea 
câ n-ar fi rău să fac teatru. Nu știu pe ce se 
baza el, dar dorea asta. Pînă la urmă, tot din 
intimplare, a învins tata. În '59, cind m-am 
dus la Hunedoara să mă înscriu prin bursă 
de sfat popular la română-istorie (așa era pe 
atunci, sfatul îți dădea bursă, și dupa ce ter- 
minai studiile, te intorceai la cei care te-au ți- 
nut la învățătură și îţi făceai meseria), la ghi- 
șeul cu pricina era o tovarășă care mă vazuse 
în unica mea apariţie pe scenă în rolul... ur- 
sului și m-a întrebat de ce nu dau eu la tea- 
tru? Nu știu de ce, dar m-am hotărit pe loc. 
Am venit foarte serios acasă — eu sint în ge- 
neral un om serios — şi m-am apucat să-mi 
pregătesc niște poezii cit mai grele de Alec- 
sandri, poezii eroice care s-ar fi potrivit să le 
spună unul făcut să joace eroi, nu eu. Eram 
patru pe un loc. Am căzut cu succes. Dar eu, 
fiind cinstit în ce spuneam, și crezind în 
acele poezii, am fost convins că e o greșeală 
și chiar m-am dus să le cer socoteala oame- 
nilor. Se uitau la mine ca la un nebun. Mi-au 
și spus: „Du-te, domnule, acasă, dumneata 
nu auzi cum vorbești?' Vorbeam ardele- 
neşte... Taică-meu era cu mine, el m-a sfătuit 
să mă înscriu la celălalt examen, fără bursă, 
unde erau două sute pe un loc. M-am înscris, 
am învățat alte poezii, Pușkin de data asta, și 
m-am prezentat la examen. Eu spuneam Puș- 
kin şi comisia ridea să se prăpâdească. Fin- 
teșteanu chiar mi-a spus: „Drăguţă, dar dum- 
neata nu știi nici una de comedie?" Ştiam 
„Două poloboace"” şi au fost mai mulţumiţi, 
așa că m-au trimis la clasa lui lon Cojar care 
se ocupa cu „catindanții' cu care nu prea 
ştiau ce să facă. Cind mi-a venit rindul, 
mi-am spus și eu poeziile. Cojar nici nu se 
uita la mine, citea un ziar. Numai cînd am 
terminat și-a ridicat ochii și cind m-a văzut, 
îmbrăcat într-un costum de 340 de lei, maro, 
cu dungi mari albe, costum de gangster, 
eram ca o sperietoare, numai Vitcu, cel care 
venise de-a dreptul de pe tractor la examenul 
de actorie mai arăta ca mine, Cojar m-a pus 
să-i povestesc ceva din copilărie. Pesemne 
că i-a plăcut pentru că m-a examinat mai de- 
parte. Era și o probă de dans, ritm și aptitu- 
dini muzicale. La proba asta ar fi trebuit să 
dansez ceva, și eu am cerut profesorului de 
la pian să cinte o „virtită”. Cum omul se uita 
lung la mine, n-am mai pierdut timpul să-i 
explic și am dansat-o fără muzică. Eram pe- 
nibil. Dar în sinea mea, nu eram. Țișnea din 
mine o sete nebună de a demonstra că pot şi 
ştiu și eu ceva. Mă dezlănțuisem și ăsta a fost 
norocul meu. De fapt, norocul a fost că asta 
mi se intimpla în prezența lui Cojar care a 
ştiut să vadă dincolo de aparența mea de ca- 
raghios. Pină în ziua de azi mi-a rămas un 
strat serios de complexe. Mereu mi-e teamă 
că nu sint destul de pregătit, că n-am cunoș- 
tințele sau mijloacele necesare pentru a rea- 
liza ceea ce trebuie... 


— Dar aţi realizat. Oricum, v-aţi realizat 
planul de la 25 de ani. Spuneţi-mi, dincolo de 
realizări, ce vă este mai important pe lume? 


— Viaţa. Şi cum o trăiesc. De dorit ar fi s-o 
pot trăi ca și cum fiecare clipă ar fi ultima. 
Dar nu prea se poate. Este eroic să ducio 
viață banală. Să te căsătorești, să crești copii, 
să-i duci la rostul lor și pe urmă să mori. Dar 
oare ajunge? Mă gindesc la intensitatea trăi- 
rii, mă gindesc la profesia mea, care cere „in- 
tensitatea trăirii”. Oare ajunge? Nu vă întreb, 
mă întreb, să știți... 


ti știut ce să vă răspund. ȘI vă mulțumesc și 
pentru interviu. 


Eva SÎRBU 


sele celei de-a șaptea arte de a fi sau a nu fi 
şi o-„artă a glosării“? și 2. Care sint, invaria- 
bil, şansele şi neşansele oricărei „aventuri 


ecranizatoare"? 
Eugenia VODĂ 


Alexandru Paleologu și regizorul Stere Gulea 


| 
| 


— În continuarea dialogului inceput cu 
două numere in urmă in revista noastră, va 
propunem, stimate Paul Everac, să discutăm, 
acum, despre ecranizări in general. Credeţi 
ru o transpunere cinematogratică e 


Paul Everac 3h 
q 


ricire în alte genuri. Romanul e demult ieșit 3 


dintr-o asemenea zodie, dramaturgia a avut 
şi ea în ultimii ani o emancipare de sub 1 tutela 
schemei. doar cinematografia i-a rămas in 
bună parte tributară, ca într-un minorat din 
care nu se ştie cînd va ieși. Nu avem nici de- 


că pent 
„mai indicată o piesă de teatru decit o proză 
literară? 


terminarea de a scormoni mai adinc în niște 
resorturi sociale sau politice, nici în adevâru- 
rile de viaţă de fiecare zi, decit dacă sint pre- 
zentate cu un uşor avantaj n cadrul unei 
dezvoltări generale a societăţii, nimic nu îm- 
piedică eșecul individual, eşecul parțial, eşe- 
cul provizoriu sau chiar eşecul fără intoar- f 
cere... Ele nu anulează perspectiva mare Ma 
societăţii noastre. Cu toate acestea, noi ne 
comportăm ca şi cum fiecare personaj ar tre- 
bui să cunoască beneficiul (sau mai exact 
maleficiul) tipizării, şi să-i as me, + destinul 
rangului din care face parte, al profesiunii 
sale. Dacă e tinăr, el e tineretul român, cate 
e medic, el e medicina română, şa.md. Și 
această tipicizare — cum să-i spun altfel? — il 
- @'din păcate instalată în aparatul de decizie 
- critică. De aceea mi se pare mie cå- „n-are de 
ce să tenteze prea tare apropierea de film pe 
un scriitor. 


— Fiecare dintre ele este altceva, fiecare iși 
are o altă rațiune de a fi. E adevărat, filmul poate 
lumina unele părţi ale operei — fie roman, fie 
„piesă de teatru — pe fețele actorilor se pot 
vit mte Stari de spirit care in roman nu se 
vad sau in piesă trec neobservate, dar pe an- 
samblu şi romanul şi piesa au nişte legitaţi 
interne care nu pot fi nici mutilate, nici dis- 
„torsionate, nici ignorate, nici aruncate într-un 
alt registru, fără o anume pagubă. Că această 
"pagubă se mai însoțește uneori și cu un 

„neașteptat cîştig... se mai intimpla! Mă, g 

„desc că piesa mea „Un pahar cu sifon" 

y» piesă relativ filmică. Cu un foarte mic Sacriti. 

ciu, şi cu o foarte mică investiţie, ar putea fi . 
un lungmetraj de calitate. Piesa lui Arbuzov 

Comedie. de modă veche“ am văzut-o făcută 


Ta 


_ film şi am urmărit-o cu aceeași plăcere ca și 


— Sinte 


h 
3 
Ş 
z 
` 
F. 

? 


„Un aa cu sifon"? 


Mihail Sebastian. Nu judec filmul în sine, - 


git că eu n-am dreptul să nu mă raportez 
a piesă. Pentru mine filmul a fost o suferință, 
„deși, fără nici o îndoială; valori de film exis- 
„tau, niște relaţii, nişte așezări în peisaj, mă 
rog, o transpunere cinematogratică, dar eu 
_m-am simţit tot timpul în pierdere cu acest 


film. Atunci cînd același regizor s-a ocupat - 


pe cont propriu de un scenariu cum e Sep- 
tembrie, reușita lui mi s-a părut evidenta. 


„v-ar putea determina să faceţi filmui 


important mi se pare să mă 
m-ar opri. Teama ca nu cumva 
scenariul e gata, eventual : şi aprobat, . 
spre public, cineva să aibă năstruș- 
i så renunţe . la sfimşitul tragic — 
moartea eroinei — să spună „pină aici e bine, 
dar aici ne oprim, o lăsăm în viaţă, facem alt 
sfimit“. În momentul în care s-a vi o aseme- 
nea ipoteză, filmul se anulează, pentru că el 
are, aşa cum spuneam, o legitate și o grada- 
ţie care conduc spre acel final. E foarte greu 
„să spui „e bună epigrama asta, de patru rin- 
duri, trei rinduri şi trei “Sferturi, scoa- 
tem numai ultimele două cuvinte di 


; Dacă cineva mi-ar garanta că ar respecta pe 


FT 


dusă 


AI 


„de-a-ntregul curgerea dramatică 
Fiag piesa, aș fi incintat să scriu acest 


j s-au făcut — vorbesc de cele 


ce copilărie ai putut să faci atunci... 


„cam şontoroagă, 


"de unul, LU 


E mian, am impresia că e foarte serios, deș: am 


pe care o 


— Din scenariile care scris i nu 
pe e SP rea 
adaptările după piese — ae i pe 
care ai relua az? 


=, Aproape în fiecare exista un subiect de 
film la care m-am gindit cu plăcere cind l-am 
scris şi la nici unul timpul n-a venit să-mi 
amendeze intenţia, spunindu-mi: „dom'le, A 
[i 
unele dintre ele au zece ani sau chiar mai 
mult. Unele dintre aceste scenarii au nişte 
certificate de bună purtare. teribile. Po m 


- nunţat chiar cuvintul „excelent”, de câtre oa- 


meni ca Ciulei, Pintilie... Dar asta nu le-a 
schimbat “destinul. Părerea mea, este că 


această necesitate : a aducerii scriitorilor în Ci- 


nematograție e factice, o. proclama dumnea- 
voastră, revista „Cinema“. În momentul în 


|. care scenaristul, fie cine-o ti, se apropie de 


acest teren, dintr-odată se aţintesc. asupra lui 
niște ochi „maj vine şi ăsta? nu sintem des- 


4 tui?” La un moment dat a fost vorba să faca 


un film 00 0 Cojar după 
nevăzută“. S-a dus la ACIN, 


jesa mea „Ștefata 
dar i s-a spus câ 


“ decupajul nu e destul de cinematografic. Nu 


demult a venit cu aceeași idee, cu un alt de- 


„ cupai, Timotei Ursu. „De, ce insiști? — i-am 


spus — a fost odată respins”. „Da, dar eu 
vreau să fac altceva“. „O să vedem“... Am 
văzut. A venit şi Demian, pentru piesa „Urme 
pe zăpadă", tot cu decupajul făcut. S-a vinzo- 


- lit cu el, i s-a spus că nu e suficient de tonic 
„şi de potrivit momentului comemorativ. Dar, 


jesă comemorativă, fes- 
fac altceva din ea. lată, 
dar, că. peţitori vin- mereu; iau respectiva 
piesă, se duc pină la ofiterul stării civile cu 
ea, şi acolo li se spune: „Vezi că e cam cirnă, 
las-o, du-te acasă”. Și se 
duc... După treaba asta, firește, cînd mai vine 
cite unul, pun trei văluri | de scepticism în loc 
imi scriu piesele în continuare. 


eu nu scrisesem o 
tivă. Şi nu înțeleg 


— Eu spun că e foarte bine așa și vorbele 
nu ascund nici un fel de ironie. Vorbele mele 
ascund conștiința unui om care știe că faptul 
de a fi în momentul de față pe citeva scene 


ale Bucureștiului și pe mai multe ale ţării, 


este rezultatul unei munci asidue, întreprinse 
pe o singură direcţie, scrupulos, concentrăt 
şi tără multe aventuri în domenii vecine. 
"Dacă mă apuca fiirtul ăsta cu cinematografia 
cred că-mi rupeam „picioarele acolo de multă 
vreme. Sint extrem de mulțumit că n-am fā- 
cut-o. Stau liniștit acasă și dac 
cineva să-mi ceară o piesă pentru un scena- 
riu, bine. Nu-mi cere, iarăși bine. Mai e ceva. 
Cred că nici n-am găsit tandemul, acel omal 
cărui spirit să fie apropiat de al me , sau 
comp plementar. Am încredere, de pildă, în De- 


A 


3 
k 


;_decupajul lui. 

Er că am găsit pină acum în cinemato- 

rafie — poate şi din cauza vieţii mai retrase 

+ care o duc — comunicarea pe care am 
sit-o în mira, cu Horea 


ren pe 
miră iba FA a enama a lui 
Popescu şi lon Băieș 
— înțeleg, « nu de la dumneavoas- 


scenariu de Paul Evera 


— Nu, în nici un caz. N-am de ce. Sint 


prea angajat în teatru, în primul rînd ca 
structură. Nu mai spun că şi sediul e altul. 
Sediul teatrului e un portal cu o friză, cu un 
fronton triunghiular, datează de peste 2000 


| de ani... ș 


ce scriaţi scenarii, 
odată raze de a face și reg 


— Pe la 40 de ani aș fi făcut-o. Pe la 50 aș 


pi fi încercat. Dar acum, apropiindu-mă de 


„60, parcă n-aş mai face-o, pentru că e totuși 
`o meserie „de tirșală, de dirvală, nu e ușor sa 
creezi cu 20: ori. 200 de oameni pe-cap, şă ii 

spui fiecăruia ce aștepți de la el. În teatru, 
unde am fost multă vreme cirmit de la ideea 
| „de a face regie cu „piesele mele, aflindu-ma 


acum la a şaptea, sau la a opta.montare cu | 


„Cartea lui loviță“ la Naţional, am constătat 
că nu-mi este” ge atit de străină aceasta 
materie; probă că la „Cintarea României“ a 
luat premiul intii. Regia, nu piesa, , 


cunoscute din teatru, 
şi FI 


Everac după 


Dar nu pot | 


deci, « că 
tră va pomi demersul unul viitor; fiim; cuun 


simi vre- j 


n Piersic în Un a 


— Da. Am ajuns la Di Daneliuc, Dinu Tanase, 
Dan Piţa, Timotei Ursu, la generaţia mai 
nouă, care nu mi se pare deloc rău înzes- 
trată, peee mai puțin sub raportul — cum så 
zic eu? — al ataşelor culturale, al fineţii 
„ profunzimii. 
deauna extraordinara fluență cinematogra- 


şi al 


. ticã. (Despre Tatos am scris recent în revista 


„Cinema”). 


— Pentru că vorbim de filmele noastre, de 
momentul actual al cinematografiei, unde 
credeţi că s-ar afia un punct nevraigic? i 


“Fiecare dintre modurile de ‘expresie ale 


— Mergeţi la fiim? Flime românești vedeți? 


La Daneliuc mi-a plăcut întot- 


gindurilor noastre despre viață are un gabarit 


oarecare și o ureche a acului prin care tre- 
. buie să treacă. Vrem să îngrămădim în 
această ureche a acului adevărul despre 


chea asta a acului, e foarte strimtă. Așa că 
„prin ea pot intra. o sumă de mici adevăruri, 


o mai expresă a 


"viaţă, așa cum o înţelegem noi. Ei bine, am 
impresia că în cinematografie, poarta, ure- 


"porturile veridice Aaa erii noastre; e pātatā | 


de un anume convenţionalism. De cele mai 
multe ori din filmele noastre se poate deduce i 
cu o ușurință flagrantă. un soi de învățătură, | 


mai mult sau mai puţin didactică, premisele 
fiind confecționate de la „bun început. Ori 
asta omoară orice fior de adevăr. Nu are fil- 


| mul nostru modulaţia vieţii, nici bărbâţia de - 


ton, de investigaţie, pe care am întilnit-o in 
alte cinematografii. „Are, în schimb, un soi de 
glazură, un soi de polietilenă care se întinde 
peste povestea filmului, și-i dă un aer, hai sa 


schemă. Lucrul acesta nu se intimplă din fe- 


int rpret ări noi pe ecran: Rodica 
scenariul Paul 
Mureşan 


nu spun de irealitate, dar în orice caz de | 


“şi care reprezintă, „să 
mă i 


3 i ins care 


- pălărie. Trebuie insă 
cul de teatru A cel de > til 
> mai 


care ilustrează mai degrabă nişte convenţii | 


prealabile. Îi lipsește cinematografiei noastre H | 
re resorturile și ra- 


adevărată bucurie... 


„la teatru, Dar amputarea e tot amputare, miș- d 
“carea dintr-un registru în altul e tot mișcare. contestabii L-a " pubiic, in T S ingloba" şi 
„De pildă, Timotei Ursu a tăcut un film după critica... 


— Nu trebuie s-o inglobaţi. Pentru, ca de 
multe ori adeziunea costat Mu oătipide 
cu „critica. > 


=M înteresează mal mult Publicul? 


— Mă interesează inevitabil adeziunea co- 
manditarului, fară de care o ) piesă ! nu a jon e 
pe scenă, sau un film nu ajunge în p 
m Aa) o Heg 


dis 
rectoare. Apoi sează a ui ci 
ticii, în măsura în care „creditez | Ep însumi 

rerea critică; nu numai din „punct. de cea 
intelectual, dar și moral. 


Înţeleg prin aceasta nu numai atitudinea 
dezinteresată a unui critic, dar și o anumită 
consecvență de mai mulţi ani, dacă nu chiar 
de decenii, cu niște „puncte „de vedere critice. 
e, de` pildă, un volte face 

ctaculos i din "dogmatic devine liberalist, 

Sr din liberalist devine _neaoşist și apoi avan- 
PER nu mai e de creditat, de luat in se- 
rios. Poate så spună lucrurile cele mai gro- 
zave despre piesa sau filmul meu, pe mine nu 
ma mai interesează. În sfirșit, dar nu în cele 
din urmă. mă interesează foarte mult. din ce 
in ce mai mult, parea publicului. De ce? 
Puntru că acest care îi tralai de 
multe. ori grosso modo, a dovedit a 
pentru mine greu de bănuit. N-aș fi crezut ni- 
ciodată că o piesă cum e „Cartea lui lovița” 


- care ţine trei ore şi jumătate, : şi unde nu se 


face altceva decit se vorbeşte, să aibă o ase- 

menea adeziune a publicului. N-am crezut. a 

ducindu-mă la hidrocentrala de la Pecineaç 

cu nişte piese scurte — reprezentate de ` 

trul Giulești — să intilnesc o imensă sete 5 

perioada romantică a teatrului. Această bu- 

curie se transmite, „este una din cele mai mari 
— fără să fac demagogie — cu care poate fi 

plătit un autor. Nu mai doresc să am presti- 

giul marelui autor intelectual, neînțeles. din 


cauza 'subtilității lui. Nu. Subiilitatea „trebuie D 


comuni 


tă în forme digerabile, în forme de 
tranziențā. Altfel Amino un simplu panaș la la 
ui 


i spun 
î nu Intra. rul că tot ce 
se petrece acolo — fornăiturile, sei minţele, 
butadele, tot ce se aude, e de natură a te. ex- 
pedia urgent acasă. dc 


— - Dar spectatorul ideal? La c ce public ei 


ndii pentru viitoarea premieră „Un acci- 


gi 
dent numit Duty? Cu ce ginduri să vină 
spectatorul in sală? idie 


— E: gieu de spus, cu ce să vină! Mai 
important e cu ce se duce acasă. E: greu de 
spus ce-i propunem noi cu acest film. Dacă-i 
propunem o povestioară e una, şi dacă-i pro- 
punem o înțelepciune e alta. Eu vreau să-i 
propunem o înțelepciune asupra vieţii, să-i 


- dám sentimentul unei complexității a vieţii, 
pe mai multe straturi. Și dacă acest lucru se 


va intimpla în film, nici nu e nevoie så mai 
definim spectatorul, pentru că el va fi recep- 
tiv și ca atare, relativ ideal. Singurul accident 
care poate interveni în recepţia unui film e 
goroni recepției și ea trebuie invalidată. 

i e ceva. La teatru, spectacolul e în fiecare 


seară altul. De „pildă, pentru mine, e o imensă 


aptitudin 


n că între publi- 
o ie Pu- 
E 


plăcere să urmăresc jocul, de fiecare dată al- 


tui, al acestui mare actor care este Ștefan Mi- 
hăilescu-Brăila, în piesa „Ordinatorul“; joacă 
atit de personal, variind la semiton, incit nu 
mă satur urmărindu-l în acest rol. Pe cind, 
dacă stai a doua şi a treia oară să vezi un 
film în aceeași zi, ai un sentiment de respin- 
gere şi de sastisire. iți pare deodată un lucru 
mort. Dacă la film, dintr-un motiv sau altul se 


„strică, de pildă, coloana sonoră, îi vezi pe ac- 


tori gesticulind in van, și apare un penibil 


"uriaș, carei dă sentimentul confecţiunii in- 


dustrioase, nedesăvirșite. Acest lucru nu se 


” poate intimpla în teatru, unde cuvintul S 


parcă născut atunci, magmatic, proaspăt. O 


— E starea pe care v-o dorim la o viitoare 
— lata metem _ colaborare cu filmul. 


Ş „Roxana PANĂ 


i 


p — 
prezențe românești ~ 
peste hotare 


11 filme românești și o retrospectivă 
comentate de critica italiană 


Am adresat actriței Silvia Popovici şi regi- 
zorului Mircea Daneliuc, abia intori de la 
Roma și Bergamo unde au prezentat trei pro- 
grame de filme românești clasice, recente și 
o retrospectivă Gopo, o intrebare foarte sim- 
plă care aștepta insă răspunsuri cit mai cu- 
prinzătoare. 

— Cum a fost receplionat filmul românesc 
de către publicul și critica Italiană? 

Mircea Daneliuc: Cred că filmele noastre 
au trezit destul interes ținind seama că Italia 
a ajuns o țară unde nu se mai merge la ci- 
nema. Cauza stă în multiplicarea reţelelor de 


Du oggi all Archimede una rasuna 
dedicata alla produzione di Bucarest 


Per una settimana 
il cinema rumeno 


televiziune, de stat și particulare, prezentind 
cumulat nu mai puţin de 50 de filme pe zi! 
Nu numai prin numărul lor, dar uneori și prin 
calitate, filmele de pe micul ecran acoperă 
aproai integra! apetitul cinematografic. În 
săli, filmele rulează în fața citorva spectatori 
Chiar și producţiile extrem de comerciale, 
din această competiție a comercialului — ni- 
velul s-a degradat din ce in ce mai mult — nu 
mai au vad. Să dau un singur exemplu. La 
Bergamo, un film de Steno, al cărui titlu voit 
„atrăgător divulgă conţinutul „Bonnie și 
Ciyde à l'italienne“ făcuse la 2 spectacole 36 
de spectatori. 

Silvia Popovici: Poate că prin contrast, dar 
sper că nu numai, gazetarii italieni au fost cit 
se poate de interesați să afle că la noi cine- 
matogratele sint pline, că nu se fac concesii 
în privința repertoriului și că publicul cu- 
noaște și apreciază filmele de autor, cu mari 
actori. 

Mircea Daneliuc: Critica italiană este con- 
ştientă de impasul în care se află dialogul 
film-public, dar nu întrevede soluții posibile, 
căci banii încep să lipsească peste tot și nu 
poţi obliga pe cineva să investească într-un 
film despre care știe că va fi perdant. În acest 
context, criticii italieni cu care am stat de 
vorbă au fost impresionați și au apreciat se- 
riozitatea și gradul de profesionalism al fil- 
melor noastre. Dealtfel, cred că selecția a 
fost extrem de bună. 

— Citez din caietui-program, de fapt o 


Felice «intrusione» 
questi film romeni 
,_ Quali sconosciuta. la produzione di Bucarest in halia 


¢ un'occasione non facilmente ripetibile - Tre serate all Arlecchino 
dopo l'inaugurazione con «Prova di misrofomw» 


Maşini zdrobite în ciocniri brutale, conturul 
în cretă al victimelor căzute pe șosea, monta 
jul de fotografii arătindu-i pe accidentaţi 
„inainte“ şi „după“ sint citeva dintre argu- 
mentele de şoc ale filmului de propagandă 
rutieră. Deşi emoția privitorului este resimțită 
uneori ca o lovitură în plex, efectul acestor 
imagini este cel scontat. Oripilaţi de desfigu- 
rările oamenilor și obiectelor, vom fi mai 
atenţi cum circulăm. Cu mai multă sau mai 
puţină pricepere, autorii acestor pelicule in- 
cearcă să ne convingă „să fim cu ochii în pa- 
tru“. Documentariști de renume au realizat 
astfel de comenzi. Ne-am obișnuit ca ele så 
poarte antetul studioului „Alexandru Sahia” 
Multe sint insă creaţia sectorului film utilitar 
al „Animafilmului”. curența își dovedește 
fericitele consecințe artistice și autorii care 
lucrează aici își dau silința și reușesc adesea 
să acorde genului un plus de elocvenţă și de 
atracţie. Cum este și firesc, ei mizează mai 
ales pe farmecul animației. Secvenţe dese- 
nate sint uneori inserate alături de cele fil- 
mate în manieră reportericească sau véritė 
Cei mai adesea, peliculele sint insă realizate 


In «Prova di microlono» di Daneliuc 
Occhio alla realtà 
ma anche ai caratteri 


mică carte dedicată filmului românesc și edi- 
tat cu acest prilej de către Direcţia lilor 
culturale din Ministerul Afacerilor Externe 
italian sub semnătura reputatului critic și is- 
toric de film, Giacomo , următoare- 
le: „Chiar dacă cinematograful românesc 
este din punctul de vedere al organizării 
circuit de lucru, case de producție etc. - ase- 
mănător cu cel al altor cinematogratii din tå- 
rile din răsăritul Europei, în esență operele 
sale sint autonome și pe deplin originale. Ele 
mi s-au părut că se dezvoltă în principal pe 
două direcţii: una a cinematogralului de au- 
tor și alta a cinematogralului ca spectacol, 
ceea ce nu înseamnă că între ele nu există o 
gormananti interferență cit se poate de profi- 
tabilă". 

Silvia : Aș vrea să spun că avem in 
criticul Giacomo Gambetti nu numai un 
toarte exigent cunoscător, dar și un iubitor al 
cinematografului nostru. Așteptăm cu interes 
să citim și articolele contraţilor sâi pe mag 
nea Săptâminii filmului românesc din Italia, 
articole care fireşte urmau să apară după in- 


Settimana cinematografica 
Romeni a Roma 
Linizialiva e palrocmata dalla Farnesina 


chiderea manifestării şi deci după plecarea 
noastră. 

— Dar văd că și in timpul Să nii 
scris destul de mult. În Unita, N è 
Paese Sera, La Republica, Corriere della 
Sera, Il Tempo, Il Manifesto, Avanti, Cinema 
d'oggi, Ii Giomale delio spectacollo ca și in 
Bergamo Oggi și L'eco di Bergamo. 

Popovici: Desigur, pentru că la gala 
cu Proba de microfon de la Roma au partici- 
pat peste o sută de gazetari. lar la Bergamo. 
ace! oraș patriarhal cu o viață culturală atit 
de aleasă care mi-a reamintit de atmosfera 
Clujului nostru, un oraș obișnuit cu festivalu- 
rile de muzică clasică și de jazz, de teatru și 
de cinema — la gala noastră au participat de 
asemenea numeroase personalităţi din viața 
culturală, pazei! şi critici de film. 

Mircea Daneliuc: Opinia generală care s-a 
desprins în urma celor două conferinte de 
presă de ia Roma şi Bergamo a fost că cine- 


matografia românească, asemenea altor tàri 
din răsăritul Europei, se află intr-o ascen- 
siune marcată. De asemenea, s-a observat cà 
există o formă specifică a modului ei de a 
povesti, și anume o structură filmicăa mai pu- 
țin directă, bazată pe parabolă și metaforă 


La setumana del cinema romeno 


Proba de microfon» 


gura la rasse 


«Sun Marco» apre il ciclo un film del regista Mircea Daneliuc] 
amane la delegazione ospite, guata Jdall'ambasciatore di Bucares 


a Roma, sară ricevuta dal sindaco a Palazzo Frizzoni 
` 


Această modalitate a fost apreciată drept o 
structură caracterizantă a cinematografiei 
noastre care aduce altceva, mai exact ceva 
nou în peisajul universal al filmului. 

Silvia Popovici: Gazdele noastre și-au ma- 
nifestat interesul și pentru cadrul organizato- 
ric al cinematografiei noastre in ansamblul ei 
şi pentru condiţia actorului. Au fost interesaţi 
să afle cum se îmbină la noi activitatea tea- 
trală cu cea cinematografică, dind posibilita- 
tea unei varietăți tematice şi de genuri mult 
mai largi fiecărui actor; și au fost de-a drep- 
tul încîntaţi să afle cit de bine e cunoscut la 
noi filmul italian serios, și cum la IATC la 
cursul de istorie a teatrului și filmului, capito- 
lul italian este deosebit de important 

Mircea Daneliuc: Desigur că schimburile de 
idei prilejuite de o asemenea manitestare se 
cer prelungite prin alte colaborari. in acest 
sens, producătorii italieni și-au arătat intere- 
sul de a realiza filme în coproducție cu noi; 
organizatorii festivalului de la Taormina își 
propun in urma acestei Săptămini să pre- 
zinte, în parale! cu competiţia lor tradițională, 
o selecţie de filme românești. De altfel și-au 
manifestat nedumefirea în privința absenței 
filmelor noastre la multe festivaluri internaţio- 
nale. Cum știm și noi, și cum ne-au spus-o și 
confrații italieni, nu premiile contează (atri- 
buite nu întotdeauna pe merit, căci intervin 
tot felul de influente, conjuncturi și interese) 


Nella rassegna di Roma 


Una prova 
positiva 
del cinema 
romeno 


cronica animației 


Atenţie, nu sinteţi oamepi de zăpadă! 


integral prin tehnica „imagine cu imagine” 
Metamorfozele rapide și caraghioase și per- 
sonajele cu tușă afectuoasă se dovedesc cele 
mai convingătoare argumente ale propagan- 
dei rutiere adresate celor mai mici spectatori 
Un exemplu concludent este Cine a furat 
omul de film pentru care regizorul 
Zaharia Buzea a fost răsplătit cu o „Cupă de 
cristal”. 

Autorul şi-a conceput lecţia de circulație 
ca pe o feerică poveste de iarnă. Cei doi eroi 
iRoboței și Creionel) se pricep de minune să 
cinte și să danseze şi se bucură, ca orice co- 
pii. de jocurile anotimpului acoperit de nin 


https://biblioteca-digitala.ro 


soare. Într-o bună dimineaţă, ei descoperă 
insă cu amărăciune dispariția din curte a 
omului de zăpadă pe care l-au clădit impre- 
ună. Deveniţi detectivi de ocazie, ei pornesc 
in căutarea lui. Vecinii le dau amănunte care 
ii duc la descoperirea tristului adevăr. Deși 
nimeni nu l-a furat, prietenul lor nu se va mai 
intoarce niciodată, Mare iubitor de patinaj, 
neastimpăratul omuleţ de nea a pornit să-şi 
arate măiestria pe străzile circulate ale orașu- 
lui. Dornic să demonstreze să știe figuri de 
bază ale acestui sport, el execută cu dexteri- 
tate „dublu Axel" şi „dublu Lutz“ printre ma- 
şinile în viteză. Una dintre ele nu-l poate 


la palatul cinematografiei din Roma l Întilnire la Asociaţia generală italiană de spectacole 


Programul de retrospectivă: Pădurea spin- 
zurațĵilor, Prin cenușa Imperiului, Maria Mira- 
bela, Dulos Anastasia trecea, Lumina palidă a 
durerii, O lacrimă de lată, și Scurtă istorie, 
Şapte arte, Alo, alo!, Intermezzo pentru dra- 

ste eternă, Homo sapiens, Studiu opus 1, 

magic, Ecce homo, Sărutări. Documenta- 
rele: Cintecele Renașterii, Liniştea picturii, A 
doua premieră, Tradiţii și obiceluri de iarnă, 
Constantin Brâncuși, Curajul marilor spații, 
Arta ouălelor incondelate. 

Programul de filme inedite: Proba de mi- 
crofon, Ştefan Luchian, Întoarcerea lui Vodă 
Lăpușneanu, Între oglinzi paralele, Quo vadis 
homo spaiens. 


participarea cinematografiei și a țării res- 
pective la o întilnire internaţională. Important 
seci e să continuăm dialogul in așa fel incit 
„ceastă atit de tonitiantă intilnire să nu rā- 
nină doar o picătură într-un ocean, într-o 
tarå bombardată de atitea influenţe culturale. 

Silvia Popovici: Necesitatea schimburilor 
ulturale ritmice este un fapt evident. Dar 
creg că pentru.o constantă cunoaștere și re- 
cufoaștere a cinematografiei noastre ar tre- 


CONFERENZA STAMPA ALL'AZIENDA AUTONOMA 


Alla scoperta del cinema romeno 


La pruduzione limitata a tranta pumcole aW'anno . Pravalgono i Him ut 
pohzmachi Gh attori tutti prowenienii shal teatro. perce 


bui să reamintesc aici de necesitatea reluări! 
testivalului nostru naţional de film, a cărui 
lipsă a făcut obiectul a numeroase întrebări 
ia aceste conferințe de presă. 

Am muțumit Silviei Popovici și lui Mircea 
Daneliuc pentru amabilitatea cu care s-au fă- 
cut purtătorii ecourilor intiinirilor cu criticii 
pediatra ra 
așa cum reiese numeroasele articole apă- 
rute in presa italiană, incontestabilui lor suc- 
ces personal a fost în primul rind succesul 
cinematografiei românești. 

Adina DARIAN 


Festivaluri 


e Milano (Italia) — Festivalul filmului pen- 
tru copii. Participă. Saltimbancii în regia Eli- 
sabetei Bostan 

è Los Angeles (SUA) — Festivalul filmului 
de lung-metraj. Participă Stop cadru la masă, 
In ia Adei Pistiner 

e Tunis (Tunis) — Retrospectiva cinemato- 
grafiilor europene. Participă Lumina palidă a 
durerii în regia lui lulian Mihu 


e Regizorul Mihai Constantinescu și sce- 
ogratul Dodu Bălășoiu au fost oaspeţii „Fes- 
"valului naţional al filmului artistic ceh și slo- 
vac“ aflat la cea de a 21 ediţie, care a avut 
loc la Ostrova. 


avita insă pe ambițiosul patinator și-l spul- 
beră ca pe un om de zăpadă ce este. Deși 
necăjiţi de pierderea prietenului lor, Roboţel 
şi Creione! vor construi un altul, prevăzut ca 
si celălalt cu nas din morcov și pălărie 
dintr-o tingire. Autorul nu uită misiunea edu- 
cativă a filmului său şi formulează o conclu- 
zie pe un ton afectuos povățuitor. Copiii sint 
îndemnați să nu se joace pe stradă și să nu 
uite „că ei nu sint făcuți din zăpadă“. lată un 
argument cu adevărat cuceritor. Ce-i drept, 
micuţilor noștri jucăuși nu le-ar prinde rău 
mai multă prudenţă. 

Priceput realizator de filme pentru copii, 
Zaharia Buzea și-a dovedit în Cine a furat 
omul de zăpadă insușirile forte ale stilului 
său: o animație de mare mobilitate, o minuire 
sigură a povestirii cinematogratice și o rară 
capacitate de a inventa personaje atașante. 
Cind filmul comanda se bizuie pe asemenea 
meseriași, el reușește să contrazică prejude- 
caţile legate de statutul său marginal. 


Dana DUMA 


Misterul perfect 


Serialul pe care ni-l-oferă în ultimele 
săptămini, simbătă seară, televiziunea 
seamănă foarte puţin cu celelalte pro- 
duse ale genului. Pasăre de pradă nu di- 
vulgă dedesubturile marilor scandaluri 
politice (Wattergate), nu prezintă culisele 
unor evenimente internaționale (crahul 
bursei din New York, in 1929, aruncarea 
bombei atomice asupra Hiroshimei), nici 
nu se fac cunoscute intimităţile vieți 
magnaţilor petrolului (Dallas). Dacă e să 
spunem lucrurilor pe nume, intrigă de la 
început, fiindcă iși alege drept obiect o 
zonă a vieții sociale foarte plicticoasă, lu- 
mea financiară, chiar şi atunci cind de- 
vine teatrul celor mai abile fraude fiscale 

lată un prim merit al serialului, dintr-o 
zonă eminamente anostă (cine are râb- 
dare să urmărească încilcitele mistere 
contabile?) să scoţi o poveste senzaţio- 
nală. Şi în privința aceasta, Pasăre de 
pradă într-adevăr e. 

Nici nu apucă cineva sâ-şi bage mai 
adinc nasul în registre. că ajunge să fie 
găsit mort, cu capul căzut asupra lor. Ra- 
poartele dispar şi orice insistență arătată 
verificării operaţiilor financiare suspecte 
are iarâși efecte fatale: indiscretul capătă 
un concediu nelimitat, ca să poată fi 
transportat, fără scanda! și într-o ladă 
mare, direct la morgă. Martorii indezira- 
bili sint suprimaţi fulgerător, în drum spre 
spital, chiar dacă ambulanța care-i tran- 
sportā aparține poliției. Mașinile explo- 
dează la introducerea cheii de contact, 
omul n-are liniște, nici acasă, indivizi 
obraznici năvălesc inarmaţi cu un mandat 
de percheziție și „descoperă“ scotocind 
apartamentul, reviste şi fotografii porno 

Dacă în alte seriale forțele malefice cu 
care au de luptat protagoniștii sint „Ma- 
fia", „sindicatul crimei“ sau „marile fami- 
lii", stăpine pe pirghiile economice și po- 
litice, aici adversarul cel mai redutabil e 
ordinatorul. Se vorbește — e adevărat de 
O „putere' misterioasă care ar sălășiui 
undeva în sfere sus-puse, internaționale, 
dar, practic, eficacitatea ei teribilă rezultă 
din accesul la supercomputerele bancare. 
De acolo își extrage informaţii nelimitate 
asupra tuturor persoanelor şi instituțiilor 
incomodante, inclusiv posibilitatea influ- 
enţării lor, pe o cale invizibilă. Ordinato- 
rul ajunge zeitatea supremă, impenetra- 
bilă, a societăţilor industriale evoluate 
De calculele lui fantastic de complicate și 
reverificabile cu bietele noastre creiere 
omenești depinde soarta nenumăraţilor 


O lumină dură 


asupra unei lumi dure 


„Paulista Avenue” din Sao Paolo se 
aseamănă (cel puțin de la mare distanță) 
cu Wall Street-ul new-yorkez... Sint ase- 
mănătoare și buildings-urile din beton şi 
sticlă, sînt parcă trase la indigo și recia- 
mele luminoase, circulația mașinilor este 
la fel de intensă, de aiuritoare. Dar ceea 
ce este mai tulburător, se aseamănă între 
ele ca două picâturi de whisky, fabuloa- 
sele afaceri ale trusturilor de tot felul, 
metodele sofisticate de stors profituri, sa- 
fe-urile tixite ale marilor magnați. Tot de 
la distanță, Bulevardul Paulista seamană 
foarte bine cu Dallas... Se mizează pe alți 
cai la Sao Paolo, dar jocul de-a plusatul 
este la fel. În locul infatigabilului J.R., 
personaj intrat și în mitologia micului 
ecran (nu chiar ca Tarzan, deşi nici J.R 
nu este tocmai strâin de ideea „su- 
per-man'-ului), sforile sint trase de un la 
fel de infatigabil Scorza, care ştie la fel 
de bine că nu e sănătos să scoţi casta- 
nele din foc cu mina ta. Drept pentru 
care, ca o respectabilă pasăre de prada 
ce este, recurge la metodele omologate 
ale șantajului, ale tentativei de corupere, 
ale presiunilor asupra conștiinței. De aici 
mai departe incep fel de fel de maşina- 
ţiuni complicate, vinzări și cumpărări de 
suflete, răpiri, ameninţări şi, peste toate 
acestea, glazura tradiţională, adica intru- 
niri mondene, serate, dueluri verbale 
(unele „în stil brazilian“, adică marcate de 
temperamente mai aprinse citeodată, sfir- 
şite chiar cu lovituri aspre cind verbul iși 
epuizează argumentele). Se bea mai pu- 
tin decit în Dallas, e drept, dar băuturile 
sint şi ele foarte asemănătoare. În rest 
prea multe sclipiri de spirit nu sint in 
acest film „dintr-o bucată” și cam butucă- 

care arunca 0 ura asupra 


realităților dure dintr-o societate dura 


lumină 


oricine-i sta în cale, fie el gangster, direc- 
tor. ministerial, agent secret sau jurnalist. 
Un singur lucru nu reușește, să-i vină de 
hac grasunului incâpăţinat. Serialul are 
ceva dement, care-mi place. În ministerul 
unde lucrează eroul, oricine intră, ca la 
gară. O gazetăriță umblă imbrăcată parcă 
ar fi streapteaseuză. Apartamentul ei 
arată ca o galerie de artă; printre tot felul 
de bibelouri se găsește şi un computer. 
Nu numai că funcţionarul amator detectiv 
face o anchetă sui generis, dezvăluind di- 
verșilor inşi necunoscuţi ce urmărește, 
dar aceștia ii furnizează informaţii pre- 
țioase, în loc să-l trimită la plimbare. 

Şi încă ceva: cu cit serialul înaintează, 
lucrurile se încurcă tot mai mult. Cei care 
păreau că luptă împotriva „puterii“ fac 
impresia a fi instrumentele ei. Persoane, 
la început cu un evident rol de acoperi- 
tori ai fraudatorilor, îi oferă pe neaștep- 
tate ajutor eroului. itele se încilcesc com- 
plet. Nu pricepeam de ce au fost omoriți 
X și Y. inexplicabil e și motivul pentru 
care a fost cruțat W și Z. intr-un cuvint, 
totul răminind nelămurit, neințelegin- 
du-se nimic, serialul atinge o culme a fil- 
mului polițist: misterul desâvirșit. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


Pasăre de pradă: 
nici un serial de televiziune 
nu a suscitat atitea semne de nedumerire, 
dar și atita interes prin 
performanţele inteligenţei în acţiune 


Un 


funcționar 


cu 


cotiere 


lansat 


pe Precizare 


de Filmul serial Pasăre de pradă face parte 
dintr-o serie relativ recentă de producții 
occidentale — care incepind din 
1979—80 — au deschis o nouă arie tema- 
tică: cea a spărgătorilor de bănci moderni 
care nu mai folosesc „gura de lup“, ci da- 
tele computerizate pe care le transferă 
(odată ce cunosc cifrul bâncii respective) 
dintr-un cont străin în propriul lor cont. 
Recent, în cinematografe a rulat un film 
canadian, Pe căi nelegale, pe această 
temă. De asemenea, în primul episod al 
noului serial de simbătă seara, Bulevardul 
Paulista se face chiar la început aluzie la 
un mare furt pe care eroul viitoarei ac- 
țiuni îl înfăptuise tot pe această cale. Ast- 
fel, noua metodă de furt din bănci est de- 
nunțată ca fenomen caracteristic societă- 
ţii capitaliste contemporane. 

Filmul serial Pasăre de pradă implică 
însă mai mult decit niște simpli spărgă- 
tori, înalți funcţionari guvernamentali pre- 
cum și trustul multinațional pe care-l slu- 
jeau. interpreții principali sint reputați ac- 
tori englezi de teatru, film şi televiziune, 
cel mai cunoscut de pe marele ecran fi- 
ind Nigel Davenport, dar eroul principal 
Henry Jay este interpretat de Richard 
Griffiths, excelent actor de teatru și film, 
președinte al sindicatului actorilor brita- 


nici. 
Eugen ATANASIU 


James 


Bond 


(Richard 


Griffiths) 


amploiați care lucrează, ca niște anonime 
furnici, în imensa mașinărie economică 
modernă. El e şi instanța ultimă pentru 
eroul serialului nostru; sa ajungă la ordi- 
nator, să-i incredinţeze datele anchetei și 
să obțină astfel numele răufăcătorilor ne- 
văzuţi, iată marea speranţă! 

Original e și acest personaj principal. 
Nu numai că nu are pistol, nu știe karate 
şi nu arată ca un tipic funcționar mărunt, 
amărit, e grăsun, miop şi timorat, dar 
n-are nici o urmă de talent detectivistic 


Umbiă după persoanele suspecte și le in- 
treabă direct ce ştiu despre escrocheriiie 
și crimele în care s-au băgat. Surpriza e 
că această candoare incredibilă îl scapă 
pe omul nostru de toate capcanele, in 
timp ce alţii, infinit mai avizaţi, nu reu- 
șesc să le evite şi o pățesc. 
Ordinatorul știe tot, un singur lucru nu 
poate afia, unde se ascunde micul func- 
ționar incoruptibil, care pur și simplu a 
plecat de-acasă și a inchiriat o cameră 
mobilată în oraș. The Power strivește pe 


primelor zboruri prin viață şi cite fantas- 
tice saituri cu liane nu s-au petrecut, 
atunci, în somnul fără de somn al copila- 
riei?), pentru toți copiii de ieri și de alal- 
tăieri, reintilnirea cu Tarzan, chiar și in 
telecinemateca de ghiozdan, poartă desi- 
gur. semnul unei întoarceri la o dragoste 
dintii. Pentru copiii de azi, poate că intil- 
nirea cu Tarzan inseamnă altceva, cel pu- 
țin aşa sintem tentaţi să spunem „la 
prima vedere”, date fiind circumstanțele 
mai... tehnologice ale copilăriei contem- 
porane: dar „ideea de Tarzan“ n-are 
moarte, copiii de azi nu se poate sā nu 
simtă aceasta, şi sub semnul acestei per- 
manente stau şi vor sta întilnirile cu fan- 
tasticul personaj de basm modern care 
este și va fi intotdeauna Tarzan, fiul jun- 
glei... Cu Tarzan se descoperă şi se re- 
descoperă lumea: întoarcerea la gesturile 
esențiale va fi intotdeauna „un pas 
inainte” spre cunoaștere și spre ințele- 
gere, chiar şi pentru cei care au trecut 
prin filozofia de viață a „omului-vineri 
Fireşte, așa cum cow-boys-ii au apărut 
inaintea lui Tom Mix, așa cum James 
Bond l-a precedat pe Sean Connery, Tar- 
zan a existat inaintea lui Jonny Weis- 
smulier. Dar acesta din urmă nu numai 
că l-a învâțat pe Tarzan să inoate crowi 
(cum numai primul om din lume care a 
coborit sub un minut suta de metri putea 
s-o facă), dar i-a insuflat cu toată modes- 
tia, mai bine decit oricine, sentimentul de 
super-man, care avea să-l transforme pe 
fiul junglei într-un invincibil seducător. 
Acolo, printre elefanţi, lei, zebre și anti- 
lope gnu, alături de simpatica și credin- 
cioasa Cheeta, cei doi eroi ai basmului 
cu supermani, Tarzan și Jane (Margaret 
Sullavan, „expresie a femeii brave, cin- 
stite, casnice“, cum spun dicționarele), 
deveniți pur şi simplu mituri, redescoperă 
la rindul lor lumea, întorcindu-se mereu 
și mereu la gesturile de viață esențiale. 
Pină la replica esenţială rostită de Jane: 
„Nu mă tem și nu regret nimic“... 


Călin CĂLIMAN 
11 


Octavian 


Sava: 


o piesă 
dedicată 


aniversi 


90 de ani 
de la 
nțarea 
rtidului 
Social- 

Democrat 

din 

Romånia 

Protagonist: 
Adrian 
Pintea 


Copiii de toate virstele se reintilnesc cu 
Tarzan. Pentru generaţiile care au co- 
pilărit cu acest fantastic, pur și haluci- 
nant — de ce, nu?— produs al junglei (în 
visele cui n-a apărut, oare, Tarzan în anii 


Tarzan... la cinemateca 
de ghiozdan 


https://bibliotica-digitala.ro 


festivaluri" 83 


Noul val al filmelor vechi 


Deși greu de crezut, marturisesc ca în ziua 
aceea, strecurindu-mă printre vitrinele cine- 
matografelor berlineze ce afişau răsunător ul- 
timele premiere ale stagiunii, m-am surprins 
obsedat de o întrebare bizară, confuză, o în- 
trebare aruncată timid cu vreo zece zile în 
urmă, într-o sală retrasă de pe una din cele 
mai pașnice străzi bucureștene. Acolo, la în- 
trunirea lunară a cercului de studiu al istoriei 
cinematografiei, nedumerirea creată de mo- 
mentul Feuillade se exprimase naiv, dar reto- 
ric: „Cum de puteau să placă, pe vremea 
aceea, asemenea filme?" 

Figura necunoscutei care lansase întreba- 

rea mi se ștersese din memorie, zimbetul in- 
dulgent cu care fusese intimpinată de câtre 
ceilalţi sufocase posibilitatea unei discuţii şi 
totuși — iată! — problema må urmărea aici în 
plin Kurturstendamm, pe cind ieşeam de la 
una din proiecţiile retrospectivei Festivalului. 
Organizată din nou de câtre reputatul istoric 
vest-german Ulrich Gregor, retrospectiva, 
adevărat eveniment al Festivalului, fusese de- 
dicată de astă dată citorva dintre cineaștii 
care, acum cincizeci de ani, refuzaseră cu 
fermitate orice colaborare cu „noua ordine“ 
hitleristă. Între aceștia, nu numai regizorul 
Max Ophuls, ci și actorii Hertha Thiele (pro- 
tagonista celebrului Kuhle Wampe de Siatan 
Dudow), Elisabeth Bergner, Dolly Haas, Paul 
Andor și alţii. Un public de toate virstele in 
care — paradoxal! — predomina tineretul, 
asalta entuziast acest cinematograf al „priviri- 
lor intoarse inapoi”, pentru a vedea... Pentru. 
a vedea ce? Filme de la sfirșitul deceniului 
trei, istorii perimate cu savanți plăsmuind 
„monștri și apoi aruncindu-i, sceleraţi, prin 
lume, fete pierdute, sacrificîndu-se pe altarul 
dragostei lor mistuitoare, soții fidele condam- 
nate pe nedrept de opinia publică, o colecţie 
exhaustivă de povești erodate de timp. Rever- 
berată parcă de ropotul îndelung al aplauze- 
lor care încheiau aproape fiecare proiecţie, 
întrebarea imi revenea în memorie, într-o for- 
mulare adaptată noii situaţii: „Cum de mai 
plac azi asemenea filme?" 


Intrigile erau, doar, prăfuite, derizorii, lip- | 


site de interes pentru spectatorul contempo- 
ran. Dar multe dintre filmele de „ultima oră“, 
producţiile anului 1982 care întrețineau „fri- 
sonul” de actualitate al Festivalului nu erau 
oare la fel de anacronice? 


Farmecul discret al retrospectivel... 


Cinematogratului de odinioară i se ane- 
xează adesea, pe drept cuvint, (des)caliticati- 
vul „uzină de vise”. Definiţie exactă, sugerind 
mecanismul comercial care a dominat și îna- 
bușit avintul artistic preț de citeva decenii. 
Ma tem însă că nici „uzina de coșmare“ in 
care tind unii, să transforme cinematograful 
de azi nu reprezintă un ciștig! Nu vreau sa 
mă refer la Enigma celor trei coroane, film 
care avea privilegiul să-și lanseze monștrii „in 
trei dimensiuni”, fiindcă acesta este un caz 
declarat comercial. Dar numeroase dintre til- 
mele prezente în Festival afișau același infan- 
tilism pe care-l imputam altădată comerțului 
cu vise. Atita doar că distracţia a inceput sa 
se ia pe sine în serios, disimulindu-și gratui- 
tatea prin stil, prin performanțe formale, prin 
fringerea comunicării afective dintre ecran și 
sală, îngheţ vindut drept detașare, distanțare 
analitica, exerciţiu intelectual. Din ce în ce 
mai des intilnim pe ecranele „oficiale“ o cate- 
gorie de film „cult“, „testivalier', care pare a 
aluneca in derivă, câtre improvizație, simu- 
lind semnificații și sensuri pentru a-și masca ` 
lipsa de logică și sărăcia spirituală. 

lată, de pildă, Hecate, filmul elveţianului 
Daniel Schmid, un soi de „Atlantidă" colo- 
nială în care misterul unei femei (Laureen 
Hutton) se împletește arbitrar cu cel al lumii 
orientale dominată, fără posibilitate de comu- 
nicare, de câtre europeni; iată vampirii Fru- 
moasei captive, ultimul basm pentru copii 
snobi realizat de către Alain Robbe-Grillet, în, 
care autorul „Gumelor“, înneacă în singe tul- 
burâtoarea frumusețe a actriței Cyrille Claire; 
iată Strada oglinzilor, film polițist al Giovan- 
nei Gagliardo a cărui originalitate constă în 
faptul că eroina, procuror de profesie, desco- 
perind in cursul anchetării unei crime pasio- 
nale că autorul nu e altul decit propriul ei 
poi piena de furie la gindul că a tost in- 
șelată și ceea ce ni se oferă pe ecran nu este, 
așa cum ne-am aștepta, o. comedie deziănțu- 
ită, ci un cit se poate de grav și anost simula-. 
cru de dramă psihologico-polițistă. 

Şi dacă filmele retrospectivei, în pofida 
convenționalismului intrigii și caracterelor, 
puteau opune totuși ceva acestor gălăgioși 
nou-născuţi ai cinematografiei, ele o făceau 
delia ger prin capacitatea de a folosi 
maginea sugestiv nu ostentativ, tinzind mai 
mult spre poezie decit spre șoc. Într-o sală 
însufiețită de solidara bucurie a revelaţiei, am 
urmărit Alraune, fiim realizat în 1928 de 
Henryk Galeen, scenaristul faimosului Nos- 
feratu. Eroina Brigittei Heim, plăsmuită din 
viciu şi crimă, devine o orbitoare imagine a 
pasiunii care devoră, a nebuniei existențiale, 
un soi de Mefisto feminin, afectind, ironic, 
virtutea atunci cind nu-și dezvăluie, fățiș, ten- 


In cinematograf, ca 


și în celelalte arte, 


noul în sine nu garantează valoarea. 


Există opere monumentale ultravechi 


care 
prin noblețea i 


taţiile. Ambiguitatea se naște organic, din per- 
sonaj, iar filmul devine pasionant tocmai pen- 
tru câ autorul său nu adaugă, ci dezvoltă in- 
teligent datele convenţionale ale story-ului. 
Aceeași actriță iși confirmă încă mai nuanţat 
înalta clasă de interpretă, intr-o capodoperă 
inexplicabil de necunoscută pină acum, Min- 
cluna Ninel Petrovna, despre al cărui regizor, 
Hans Schwartz, cele mai docte dicţionare nu 
ne comunică nimic. Carl Hofiman, operator 
faimos în epocă, fixează fascinat ochii Brigit- 
tei, fiuturarea unei pleoape, privirea care ex- 


- primă succesiv, sau chiar concomitent, iro- 


nie, minie, pasiune, orgoliu, docilitate inșela- 
toare sau viciu, totul filtrat însă de o ușoara 
tentă umoristică, de parcă actrița s-ar au- 
to-parodia. Filmul e îmesa! de dialog, dar nu 
cel obișnuit, al replicilor çc; schimbul mut de 
mesaje transmise din priviri, din chip, din 
gest. Nu-ţi poți scălda niciodată privirea în 
aceeași expresie a Brigittei Helm; ca unda 
apelor lui Heraclit, ea este de fiecare dată 
alta. Imaginile sint, ce-i drept, de un puternic 
erotism. dar nu unul mecanic, direct, al dez- 
vâluiți, Lupului şi mimării ritualurilor amoru- 
lui, ci unul poetic,al sugestiei și detaliului re- 
velator 


Confruntare cu spectatorul anului 2000" 


Revenind, așadar, la întrebarea obsesivă 
„Cum de la plăceau asemenea filme?” tre- 
buie să ne impăcâm cu gindul că aveau de 
ce să pleacă; erau pelicule ce închideau în 
ele atita artă, atita forță de sugestie și uneori 
atit noncontormism autentic, incit mai pot re- 
zista și azi. Dar ce va spune oare, nu neapă- 
rat peste cincizeci de ani, ci — iată! — peste 
nici douăzeci, spectatorul anului 2000 în fața 
unui film încropit pentru festivaluri, precum 
În orașul alb de Alain Tanner? Va fi el intere- 
sat de eforturile cineastului de a atribui sen- 
suri fictive unei poveşti create doar spre a 
surprinde fotogenia unui oraș ca Lisabona și 
a unui actor ca Bruno Ganz (excelent altmin- 
teri!)? Mă tem că la o asemenea întrebare, 
răspunsul poate fi dat încă de pe acum. 

Se cade sa subliniem, insa, ca in imensul 
magazin universal „Filmtestspiele”, mai bogat 
ca oricind anul acesta, in care zeci de sali 


propuneau simultan zeci de titluri — într-o 


singură zi, la 21 februarie, am numărat cifra 
impresionantă de 101! — au fost expuse și 
destule filme a căror rezistenţă în timp n-ar 
trebui să ne facă griji. Între acestea, pe unul 
dintre primele locuri aș situa Hai, Brazilia de 
Roberto Faria (distins cu premiul Federaţiei 
* Internaționale a Cinematogratfelor de Arta). 
Cineastul brazilian ne intoarce privirea cu un 


sfidează 
ii si curajul e 


timpul 
presiei artistice 


deceniu în urmă, în momentul in care in ţara 
sa se dispută gălăgiosul circ al unei competi- 
ţii mondiale de fotbal. În timp ce toţi ochii 
par fixaţi pe ecranele televizoarelor, în stratu- 
rile adinci ale societăţii se dispută mocnit, un 
duel infinit mai important: cel dus impotriva 
terorismului de dreapta, a faimoaselor „esca- 
droane ale morţii”. intr-o epocă în care crai- 
nicii sportivi par a ineca cu retorica lor goală 
orice gind viu, eroii filmului se zbat între op- 
țiuni dureroase, într-o incercare mult mai res- 
ponsabilă decit cea a balonului dat de-a ros- 
togolul. Faria crede în capacitatea cinemato- 
grafului de a impulsiona conștiințele, umple 
o sală de cinema cu „microbişti” atrași de ti- 


tlu și de promisiunea evenimentului fotbalis- - 


tic, pentru a-i implica pe neașteptate într-o 
poveste, în egală măsură pasionantă și răsco- 
litoare, pentru a le provoca revelația faptului 
ca sint ei înșiși manipulaţi, în viața de toate 
zilele, de câtre un uriaş mecanism publicitar. 
Filmul lui Faria este o demonstraţie vie a po- 
sibilităților inepuizabile ale cinematografului 
angajat. 

rintr-o coincidenţă, aceeași pendulare in- 
tre sport şi politică este abordată din cu totul 
altă direcţie, în filmul Sezonul campionilor, 
tentativă a dramaturgului american Jason 
Miller de a-și ecraniza el însuși piesa omo- 
nimă, acoperită cu lauri cu un deceniu în 
urmă. Eroii săi, politicieni corupți, trâgători 
de sfori electorale într-un oraș oarecare din 
Statele Unite, se adună jubiliar în jurul antre- 
norului fostei lor echipe de base-ball studen- 
tesc (Robert Mitchum), evocind nostalgic anii 
- „fair-play-ului” sportiv, cind lupta se dădea 
pe faţă și impunea răspunderi solidare. Spre 
deosebire de filmul brazilian, aici sportul nu 
mai apare ca mecanism anesteziant, ci de- 
vine o alternativă vitală: a trăi demn, integru, 
în opoziție cu existența cenușie, viciată de 
compromis, pe care o duc cele citeva perso- 
naje ale piesei. Scriu „piesei“, pentru că, din 


pacate, Miller, om de teatru, n-a elaborat și 


expresia cinematogratică a peliculei sale care 
ar fi ciștigat mult în viziunea unui adevărat 
profesionist al ecranului. 

Între sutele de pelicule care au luat cu 
asalt „Tirgul de filme”, am consemnat „Cinte- 
cul de lebădă“ al celebrului regizor suedez 
Ingmar Bergman, „film de retragere”, cum 
continuă să-l anunțe creatorul său. Este 
vorba de Fanny și Alexandra, amplă „tapise- 
rie” familială (mai bine de trei ore de proiec- 
ţie), evocind prin ochii a doi copii pragul se- 
colului al XX-lea. Se pare că tentaţia autobio- 
grafică nu este străină acestei cuceritoare 
cronici de familie. A 

interesant în pofida lungimilor sale, confir- 
mind din nou calitatea filmului turc, Un se- 
zon la Hakkari de Erden Kiral. Acest adevărat 


„Ursul de aur” a revenit spaniolului Mario Camus si satirei sale 7w 
nicarul. O comedie care lasă un gust amar şi sălciu. De cenușă 


Si filmul luptă împotr 


Eboli asiatic, istorie a eforturilor unui învăța- 
tor într-un sat impietrit de înapoiere, şi-a ad- 
judecat Premiul specia! al juriului și Premiul 
FIPRESCI. Tulburător și cel mai recent film 
al regizorului ceh Jaromil Jires, Eclipsă par- 
țială, povestire de inefabilă poezie despre fră- 
mintările unei adolescente care-și pierde ve- 
derea într-un accident, dobindind, in schimb, 
o lume interioară incomparabil mai bogata. 

În domeniul, mai ingrat din punct de ve- 
dere comercial, al documentului, revelaţia a 
constituit-o serialul televiziunii din R.D.G, 
Cintă Bush, care a țintuit in scaune sute de 
spectatori intr-o proiecţie maraton de şase 
ore incheiate, la Forumul Tineretului. Bush 
Singt este un film muzical, dar unul neobiş- 
nuit, o biografie a celebrului trubadur militant 
Ernst Bush, proiectată pe fundalul mărturiilor 
unui secol de frămintări revoluționare. 
Film-testament, lăsat de cel mai valoros ci- 
neast de la DEFA, Konrad Wolf, dispărut pre- 
matur anul trecut, este o imensă frescă de 
montaj în care documentul cinematografic 
capătă vibrații poetice. Filmul lasă o puter- 
nică impresie de perenitate, de operă clasică, 
îi captivează pe spectatorii de azi și-i va emo- 
ționa, cu siguranţă. și pe cei de miine. Într-un 
remarcabil efort de abandonare la cald a ac- 
tualității imediate, cinci dintre cei mai repre- 
zentativi creatori ai noului cinematograf din 
R.F.G. (Heinrich Boll, Alexander Kluge, Vol- 
ker Schlondorit, Stefan Aust și Axel En- , 
gstfeld) au evocat în Război și pace, film de 
scheciuri-manitest cu cele mai diverse for- 
mule artistice, chemările puternicei mișcari 
pentru dezarmarea nucleară. 


= Comedia: pe podiumul de onoare 


Explicind intr-o conferința de presa, de ce 
a preferat så nu participe în competiție cu ul- 
tima sa comedie, Sidney Pollack observa că 
juriile festivalurilor nu par a agrea genul co- - 
mic.  Aserţiunea distinsului cineast american 
a fost însă infirmată sever de câtre arbitrii 
competiţiei berlineze, care au decernat „Ur- 
sul de aur' satirei spaniolului Mario Camus 
— Fumicarul. Camus, unul dintre cei mai fe- 
cunzi cineaști iberici, din păcate prea puţin 
cunoscut la noi (din toată filmografia sa, pu- 
blicu! nostru n-a văzut — cred — decit melo- 
drama Cind tu nu ești cu Rafael), a ecranizat. 
de astădată, un celebru roman de Camillo 
Jose Cela — „La Colmena“ — urmărind un 
grup de intelectuali hâmesiţi de la începutul 
anilor '40. lronizind savuros lichelismul eroi- 
lor săi, prăpastia dintre itosul „obrazului sub-: 
tire" și compromisurile cu care-și dobindesc 
ceașca de ceai în toiul dictaturii franchiste; 
filmul lasă un gust de cenușă. 

Cu salve dezlânţuite de ris a fost salutată și 
noua comedie a regizorului sovietic Serghei 
Mikaelian, Îndrăgostit la comandă. Mikaelian 
binecunoscut celor care au apucat să vadă 
admirabilul său Premiul, ridică acum, sub 
aparența unui cinematograf ușor accesibil, 
problematica subtilă a afinităţilor sufletești și 
a modului de a le realiza în viaţă. Numele ac- 
triței Evghenia Glușcenko a fost rostit cu 
greu, la decernarea premiilor, de câtre prezi- 
denta -Jeanne Moreau, dar oricit de dificilă 
i-ar fi pronunția, el s-a impus publicului bine- 
meritind premiul celei mai bune interprete a . 
Festivalului... ` 

Paleta umorului a mai fost completată și de 
amabila comedie a lui Eric Rohmer, Pauline 
la plajă, premiu de regie deosebit de contes- 
tat de critică, fluierat chiar în timpul solemni- 
tății decernării. La drept vorbind, spiritul ga- 
lic fusese mai onorabil reprezentat de irezisti- 
bilul şi originalul film al lui Jean Marboeuf 
Tes heureuse? Moi, toujours! programat in 
bogata săptămînă a filmului francez. În sfiit, 
mai merită menţionată ciudata coincidență 
care a făcut ca pe ecranele berlineze să se 
contrunte, în acest februarie festivalier, două 
filme evocind Revoluţia Franceză. Unul, abia 
terminat și așteptat ca un eveniment de ad- 
miratorii marelui regizor polonez Andrej Waj- 
da: Danton, celălalt, un monument al cinema- 
tografiei clasice franceze rechemat la o nouă . 
viață după mai bine de jumătate de secol: 
Napoleon de Abel Gance. Celebra frescă re- 
constituită în poliviziune de către entuziastul 
istoric englez al cinematografiei Kevin Brow- 
nlow cu sprijinul material al lui Francis Ford 
Coppola, a fost prezentată in afara Festivalu- 
lui propriu-zis, dar în primele zile ale aces- 
tuia, pe imensul ecran al Palatului Congrese- 
lor; Danton a inchis seria evenimentelor cine- 
matografice a sărbătorii lui Berlinerfilmtes- 
tspiele. În favoarea lui Danton au pledat ar-. 
gumente din cele mai puternice: un interpret 
de mare ioni; Gérard Depardieu, un bun. 
operator — Igor Luther — izbutind să dea _ 
strălucire unei mizanscene uneori teatrale, un 
scenariu (Jean-Claude Carriére) în care ana-. 
liza nu destramă tensiunea. Totuși se poate 
spune din nou că Gance l-a dominat pe 
Wajda nu numai prin romantismul avintat al 
evocării ci mai ales prin expresivitatea mijloa- 
celor cinematografice, prin inventivitate și 
virtuozitate tehnică. „Spectatorul anacronic" 
remarcă din nou, cu satisfacție, că noul în 
sine, nu reprezintă-și nu garantează valoare, 
că şi în cinematograf, ca în celelalte arte, - 
există perenitate, există opere monumentale 
care rămin pietre de hotar și la care ne in- 
toarcem mereu cu surprindere și recunoș- 
tință. Sint operele care sfidează timpul prin 


| noblețea gestului ideatic şi curajul expresiei 


artistice. 7 
T. CARANFIL 


iva înarmării nucleare! 


De-a lungul istoriei filmului au fost la modă 
tot felul de comici: mai corpolenţi (Oliver 
Hardy, „Fatty' Arbuckle, W.C. Fields. Lou 
Costello) ori mai slăbânogi (Stan Laurel, Bug 


Abbott), de regulă alcătuind un tandem inse- „Să aşteptam un minut, 
parabil (nimeni nu-l poate azi gindi pe Laurel 


farà Hardy şi invers); cu mustață. gambeta, pina se termină atacul atomic, 


haine ponosite şi bastonaş de trestie (Charle ` H -A îiaci 

pei) ori tot cu mustață, dar cu joben, ȘI apoi sa leșim 
rac impecabil și baston cu măciulie aurită i ă ff ă 

(Max Linder); cu nasul lung (Jimmy Durante, ȘI să îndreptăm 
Theo Linden, ca să nu mai' vorbim de nemu- 
riturul nostru Tănase, erou şi e! al unul film 
Visul lui Tânase, care s-a bucurat de succes 
internaţional), cu ochii cruciș (Ben Turpin), 
sau cu privirea nătingă (fraţii Ritz), cu dinţi 
ca de cal (Fernandel), cu gura pină la urechi 
(Joe Brown) ori cu urechile clâpâuge (Larry 
Semons, vestitul Zigotto, un adevărat geniu 
în materie de gaguri, pe nedrept dat astazi 
uitării); cu ochelari (Harold Lloyd, Woody Al- 
ien); cu trabuc (Groucho Marx), ori cu trom- 
petă-clacson (Harpo Marx, „mutul“ din cele- 
brul trio); cu chipul angelic (Harry Langdon) 
sau simiesc (Jerry Lewis); cu trăsăturile feţei | 
imobile (Buster Keaton, nemuritorul „Ma- 
lec"), ori într-un perpetuu neastimpăr (Louis 
de Funès). Şi lista este, evident, departe de a 
ți completă. Pentru a aduce „la zi”, să pfeci- 
zăm că în prezent la această Mecca a filmului 
care este Hollywoodu-ul se „poartă“ comicii 
mai degrabă scunzi și a căror înfățișare nu se ` 
distinge prin nici o trăsătură ieșita din co- 
mun, neputind fi deosebiți, din acest punct 
de vedere, de omul de pe stradă. lar prototi- 
pul acestui gen de comic „la modă" este fara 
îndoiala, actorul, Dudley Moore. 


o inconștiență deliberată- 


pete, manierismele sale au inceput să fie re- 
simţite ca obositoare și, ca atare, după cit se 
pare, a cedat locul la box office lui Dudley 
Moore. Întrebarea este dacă aceeași capcană 
a manierismului nu îl pindește și pe noul idoi 
comic al Hollywood-ului, mai ales dacă vor 
continua să îi fie oferite aceleași scenarii mo- 
„_nocorde. 


ora le piace 
altora rolurile in traves ai când să 

În orice caz, ar putea să-i dea de gindit re- 
protilarea spre genul comic al lui Dustin Hof- 
îman (Krammer contra Krammer), și el un 
actor scund de statură și cu o înfățișare din 
7 cele mai obișnuite (un alt exemplu de comic 
acum comici 

redus 


Se „poar cu gabarit 
Alan Arkin, pe care publicul nostru l-a văzut, 
„ tYoarte recent in Pe căi netegale). Hoffman, 
„care dispune de un J ti 
foarte larg, a acceptat un dublu pariu riscant, 
-pe de o parte făcind o cotitură neașteptată 


Daca la vremea ei s-a spus despre Brigitte 
Bardot că este „cel mai câutat articol de ex- 
port al Franţei”, despre Dudley Moore se 
poate afirma că reprezintă pentru americani 
unul din „importurile“ cele mai profitabile do 
peste Atlantic. Există, de altfel, în aceasta 
privință o adevărată tradiție: nu trebuie uitat 
că Charlie Chaplin şi Stan Laurel și-au făcut 
debutul pe scena music-hall-urilor londoneze 
înainte de a traversa oceanul și a deveni ce- 
lebri în America, un alt exemplu strălucit fi- 
ind comicul cu privirea holbată și gesturile 
sacadate Marty Feldman (spectatorii noştri 
i-au putut admira remarcabilul talent în Co- 
medie mută, Silent Movie), dar care, din pa- 
cate, a încetat brusc din viață la sfirșitul anu- 
lui trecut, tocmai cind terminase o nouă co- 
medie Yellow beard (Barbă galbenă). 

Ca și Marty Feldman, Dudley Moore a de- 
venit cunoscut mai intii pe scena teatrelor de 
varieteu, apoi la televiziunea britanică, pentru 
ca din 1977 să-și incerce norocul la Hol- 
lywood, unde, pe lingă „gabaritul” său redus, 
care trezește instinctiv un sentiment de sim- 
patie în rindurile spectatorilor (aceștia i-au și 
gasit un nume de răsfâț „Cuddiy' Dudley, 
adică Dudley, cel pe care îţi vine să-l string: 
în braţe), l-au ajutat și chipul său cu nimic 
deosebit de chipul anonimilor din sală (care 
se identifică mai ușor cu „anonimul" de pe 
ecran), ca și incontestabilul său talent de pia- 
nist și compozitor. Și tocmai rolul unui com- - 
pozitor, aflat deopotrivă în „pană” temporară 
de inspiraţie și intr-un moment de criză con- 
jugală. i-a fost încredinţat în filmul 10, care 
-a adus celebritatea. Filmul se voia, de fapt. 
un „vehicul“ pentru Bo Derek, prezentată cu 
surle și trfimbiţe de marii specialiștii în re- 
clamă ai da iu caca drept intruchiparea 
„pertecţiunii” in materie de frumuseţe temi- 
nină (de unde și titlul, în aparenţă bizar, ai 


dic puterile), iar pe de altă parte declarin- 
du-se dispus să joace un rol în travesti. Toot- 
sie (Bombonica, trimitere la numele unor 
bomboane de supt, „Tootsie rolls", după care 
americanii se dau în vint) este povestea unui - 
actor de teatru pe care norocul îl ocolește. 
pină cind, în disperare de cauză, se prezinta. | 
asumind identitatea unei femei, la un concurs 
pentru... actrițe; spre marea sa surprindere il 
ciștigă, pomenindu-se, peste noapte, starul 
(feminin, firește!) al unui serial TV de mare 
succes. ; 


Rolurile în travesti au o tradiție bine stabi- 


Curtis care apăreau la un moment dat, în 

Unora le zzul, deghizați în temei; | comedii în premieră, 

cele mai reușite comedii produse de Hol- 

] a fost Charley 's Aunt (Mătușa lui 
arley), rolul titular fiind jucat de un foarte | 

apreciat — pe vremuri (filmul datează din 


O recunoașteţi? 
Sau mai bine-zis 
îl recunoaşteţi? i 
Este... Dustin Hoffman, £ 


părintele atit E 
de grijuliu din s 

Kramer w 
contra Kramer 


filmul, 10% iad nota cara ce poate f în rolul 

i lată pe un fel de scară Richter a frumuseţii) ular din Tootsie 
din păcate, talentul fascinantei Bo — de care, (ii ăbonici 
potrivit scenariului, compozitorul se îndră- A (Bombonica) 


gosteşte pină peste urechi — nu a fost deloc 
pe măsura farmecului său fizic și pină la 
urmă (socoteala de acasă nu se potrivește cu 
cea din tirg!), filmul s-a dovedit un perfect 
„vehicul” pentru lansarea răsunătoare a lui 
Dudiey Moore. A urmat apoi Arthur (conside- 
rată una din cele mai reușite comedii ameri- ` 
cane ale anului 1981), unde „Cuddly“ Dudiey 
a apărut, de data aceasta, alături de o parte- 
neră de marcă, Liza Minnelli, în rolul unui mi 
lionar excentric, ca în prezent să fie solicita! 
în nu mai puţin de trei producții: Lovesick f 
(Bolnav de dragoste) — un psihiatru care se x 3 
îndrăgostește de o tinără pacientă — Roman- 
tic Comedy, după o piesă de succes jucata | 
pe Broadway și, în fine, Untaithtuliy Yours (A | 
ta infidelă), un remake după o comedie cele- 
bră din 1948 a lui Preston Sturges, în acest 
din urmă film interpretind „partitura“ unui di- 
rijor care este incredinţat (pe nedrept) că so- 
ţia sa, mult mai tinără decit el (Nastassia Kin- 
ski), îl înşeală. i 
Tematica tuturor acestor pelicule — avata- 
rurile erotice ale unui bărbat între două virste 
— se aseamănă mult cu cea a filmelor altui 
comic american făcind parte din aceeaşi ca- 
tegorie (mic de statură, înfățișare comună), 
Woddy Allen, cineast total (regizor, actor. 
„coscenarist), care a obținut, de-a lungul ani- 
lor, un şir de remarcabile succese (Annie 
Hall, de pildă, fiind încununat cu un Oscar), . 
dar, în ultimul timp a cam început să se re- 


à 
TR 3 


isteria atomică - subiect de pamflet 


pidă de a-i pătrunde cu orice preţ în casă. PI 


tablourile de pe pereți“: me 
hohotele — dar şi indignarea — spectatorilor 
sancţionează fără drept de apel, 


1941) — comic, Jack Benny, de asemenea 
travestit în femeie. Asemenea roluri în tra- - 
vesti sint insă totdeauna pe muche de cuţit, 
există la tot pasul riscul grotescului, dacă nu 
chiar al vulgarității. Un risc pe care, din pă- 
cate, o foarte recentă altă comedie pe care 
ni-l propune același Hollywood, Victor, Victo- 
ria, nu izbuteşte să-l ocolească. Este vorba 
de un fel de Tootsie în sens invers: Victoria 
- (Julie Andrews) o cintăreață urmărită de ghi- 
| nion, izbutește să obțină un angajament nu- 
i se deghizează in bărbat (de unde și 
- titlul filmului: Victor e în realitate Victoria, 

după cum și „Bombonica“ era, de fapt, 
| „Bombonel”) punindu-i-se însă condiţia să 
apară pe scenă travestit (ã) în... femeie. Pra- 
gul, ogum nui în astfel de cazuri, între 
apartinind aceluiași „tip“ astăzi la modă este |. pan et origin virale ia 
t Resh încerca un ninem de nostalgie 
r é N upă spumoasele „sere comedies” 
istru interpretativ |. medii trăznite) ale anilor '30, al căror prototip 


neegalat rămine Bringing up Baby (care a ru- 


lat pe ecranele bucureștene sub titlul Leopar- 
iz și Katharine 
Hepburn, sau după combdiile polițiste din 
aceeași perioadă, avind ca eroi celebrul cu- 
plu detectivistic Nick și Nora Charles, inter- 
”pretaţi cu eleganţă și distincție de William 
Powell şi Myrna Loy. 


spre comedie (unde își încercase doar spora- | dui Suza i), cu Cary Grant 


îi Misterele gusturilor publicului specta- 
A tor sint insondabile" 


comentează laconic criticul. Vincent Canby 
(despre ale cărui păreri comj à 
0 avut prilejul să vorbim), referindu-se la filme 
litá în cinematografia americană. Să ne amin- | ca Victor, Victoria, sau chiar la unele din pe- 
tim de hazul stiit de Jack Lemmon și Tony | liculele avindu-l pe generic pe Dudley Moore. 
Şi Canby mai aduce ca exemplu alte două 


mulţi critici americani consideră că una din | care este vorba de un personaj înzestrat cu | 
puterea de... a tace obiectele să plutească în 
spațiu, și Neighbors (Vecinii) — întimplările 
unui pașnic cetățean continuu asaltat de doi 
vecini care sint urmăriți de ideea fixă și stu- 


Un nou Woody Allen? Dudley Moore, unul dintre comicii cei mai „e 
vogue“ ai Hollywood-ului (aici alături de Liza Minnelli) 


în direct din New York 


Pentru criticul newyorkez este inexplicabil 
cum asemenea scenarii total lipsite de har 
comic primesc aviz favorabil, filmele respec- 
tive fiind, pină la urmă, acceptate de public 
producâtorii avizi de profit ar putea sa dea 
un răspuns!). E 


Trel tineri indrăzn un film-averti 
Cafeneaua atomică“ 


Aceasta nu înseamnă, totuşi, ca nu se pro- 
duc şi pelicule de valoare, că nu există pro- 
ducatori în măsură să deschisă containerele 
sigilate în interiorul cărora sint păstrate re- 
sursele de prospețime și inventivitate. Numai 
ca asemenea producători se găsesc, de re- 
gulă, în afara circuitului marilor studiouri și 
exemplul cei mai concludent îl constituie 
acel grup de temerari care au cutezat să se 
apropie de un subiect la prima vedere cituşi 
de puţin susceptibil de a fi tratat printr-o | 
„grilă“ comică: războiul atomic. Concret este 
cazul a trei tineri, doi bărbaţi, frații Kevin și 
Pierce Rafferty. și o femeie Jayne Loader: 
care au realizat un film-antologic Cafeneaua 
atomică (The Atomic Cate), alcătuit din frag- 
mente din puzderia de pelicule turnate în 
America în anii '50, sub egida organismelor 
militare ori de apărare civilă și care își propu- 
neau să „inveţe” populația cum să se apere 
în cazul unui atac atomic. 4 
„Iniţial, cei trei se gindeau la un film care să 
demaște ponciturile, locurile comune ale pro- 
ducțiilor-de propagandă, în general. Vizio- 
nind însă, rind pe rind, peliculele amintite 
- şi-au dat seama că multe din ele incercau nu 
numai să obișnuiască oamenii cu ideea posi- 
> bilităţii unui război atomic, dar și să demon- 
streze că un asemenea război nu s-ar deo- | 
-sebi prea mult de unul clasic — şi au rămas 
ingroziţi. Şi au luat atunci singura decizie 
care se impunea: va fi un film care să pună în 
lumină absurditatea criminală a unui aseme- 
nea mod de gindire. Un film care, tratind un 
subiect din cele mai grave, să combată acest 
mod de gindire cu arma risului, dar nu un ris 
gratuit, ci un ris care să trezească revoltă și, 
mai ales, care să indemne la acţiune. 

Comentariul l-au redus la minimum, lăsind 
exemplele singure să vorbească. Ca acel 
fragment dintr-un desen animat cu tema „ce 
trebuie făcut dacă are loc o explozie ato- 
mică”. Eroul — o broscuţă țestoasă; in „off 
un cor de voci cristaline intonează, pe o me- 
lodie săltăreață, „Capu' la cutie, capu' la cu- ` 
` tie"; şi imediat apoi, o secvență realizată ` 
într-o școală primară: la comanda învăţătoa- 
rei, copiii se ascund, chicotind sub bânci. 
„ Desigur, totul li se pare o joacă. Sau un alt 
fragment, de data aceasta dintr-un film cu 
personaje reale: o familie iese så dejuneze la 
iarbă verde; deodată se produce o lumina or- 
bitoare (explozia atomică) și toți membrii ta- 
miliei se viră sub pâtura pe care erau așter- 
nute coșulețele și farturiile cu mincare, aces- 
tea zburind care încotro... Şi un alt exemplu: 
| un tată care se îndreaptă tacticos, cu copiii 
"de mină, spre adăpostul antiatomic al blocu- 
lui, spunindu-le: „Dacă se va produce o ex- 
plozie, să așteptăm mai întii un minut și apoi 
să ieşim şi să punem din nou lucrurile din ` 
apartament la locul lor în caz că se vor de- 
plasa din cauza zguduiturilor'. 


“(co- 


tente am mai 


„În 


Realizatorii se abțin — repetam — de la 
orice comentariu și lasă PE spoctaiori să se 
întrebe ei singuri: cum a fost, cum este posi- 
bil ca cineva să creadă că o sârmană pătură 
poate oferi protecție impotriva unei explozii 
termonucleare? Reacţia este spontană și ime- 
diată: spectatorii izbucnesc în hohote de ris, 
un ris amar, ca expresie a unei nemărginite 
indignări în fața unei asemenea inconștienţe. 
„În mare măsură, încrederea pe care am 
avut-o în spectatori s-a justificat”, a declarat 
Jayne Loader. Spectatorii gindesc şi mai ales 
spectatorii reacționează”. Și intr-adevār, la | 
New York și la Washington, la Dallas, Seattle, 
Los Angeles şi San Francisco, spectatorii au 
reacţionat, ei au dat dovada că au înțeles me- 
sajul limpede al filmului şi anume că impotriva 
holocaustului nuclear nu există mijloc de 
apărare în afara dist rii arsenalelor morţii. 
Cateneaua atomică a prezentată nu nu- 
mai în sălile din rețeaua cinematografică 
obișnuită, ci şi cu prilejul marilor manifestații 
antinucleare care au avut şi au toc pe tot cu- 
prinsul Americii, inclusiv cu prilejul sesiunii 
speciale de anul trecut a O.N.U. consacrată 
„dezarmării. Se dovedește din nou că risul se 
poate transforma într-o armă politică cu bå- 
taie lungă. A ride poate deveni, într-adevăr, 
citeodată o treabă foarte serioasă. ; 
„Cit despre cei trei producători, în prezent 
ei intenționează să realizeze un alt film, care 
| nu va mai avea insă un caracter satiric. „Un 
“film, după cur declară Kevin Rafferty, care 
să întăţișeze cit mai veridic, într-un spirit ri- 
guros științific, efectele bombelor _termonu- 
„cleare“. Un film care, fără îndoială, va fi o 
armă şi mai puternică în mina mişcării anti- 


nucleare. tă 
Romulus CĂPLESCU 


Filmul, pe cînd se filma 


Despre război, 
fără a arăta frontul 


„Primăvara belalie/ Cu nopţi reci de echi- 
nox“, spune poetul (lon Barbu),„de februa- 
rie" ar putea spune regizorul loan Cărmăzan 
-„ (afinităţile matematice „fiind mai demult 
stabilite). Primul tur de fanivelă al filmului 
Lișca (scenariul: Fănuș Neagu și Vintilă Or- 
naru): Un soare strălucitor, de care aparatul 
operatorului Anghe! Deca știe să profite din 
plin, și o temperatură despre care ia Brănești 
în pădure, nu poți spune că e tocmai priete- 
noasă. Povestea filmului (purtind marca lite- 
raturii lui Fănuş Neagu) este simplă: într-un 
sat, o femeie (mult prea tinără) își așteaptă 
bărbatul să se întoarcă de pe front — ne 
aflăm la sfirşitul celui de-al doilea război 
mondial; îl așteaptă cu neliniște, îl așteaptă 
cu credinţă, pină la speranță; pină la dispe- 
rare... Se va intoarce? Cum? Și cum o va 
găsi? 

„Nu mă Înteresează șirul evenimenţial, ci 
atmosfera“, răspunde regizorul cu vorbe și cu 
fiecare din cele șase cadre pe care le-am vă- 
zut construindu-se in prima zi de filmare. Îm- 
pinzind pădurea, echipa se agită cu rost; fie- 
care cu rostul său: 


hiul actorului 


„E o fată 
ca oricare...“ 


Era încă studentă cind a apărut pe scena 
Teatrului Mic în Efectul razelor gama asupra 
anemonelor'. Acum Rodica Negrea e una din 
actrițele cunoscute de teatru. Roluri memoră 
bile pe aceeaşi scenă în „Lecţia de engleză” 
„Nişte țărani“, „Miriiala”, „Ca frunza dudului 

Cineaştii au descoperit-o mai tirziu. Prima 
apariție în E atit de aproape fericirea (regia 
Andrei Cătălin Băleanu). Au urmat tot roluri 
secundare (unele din ele ne-au retinut aten- 


tia) în Din nou impreună, mul pămin- 


pe ecran: 
E Rodica Negrea | 


e iubirea 


„celui de-al doilea. 

război mondial... 
{Lişta cu Car 
E Paraschive 
| Ecaterina Nazari 


E a 


tului, bi Cine ilu- 
beşte și lasă-În Mult mai de prej e iubirea, 
film gata de premieră, în regia lui Dan Marcoci 


în Mult mai de prej: 


es 


VA, 


A 


Vittorio Holtier — decorurile. Ce decoruri, 
aici, în pădure? Fiecare pom, fiecare movilă 
se cercetează cu atenţie și este ales doar 
ceea ce corespunde încadraturii „perfecte“. 

Dorin Liviu Zaharia — muzica. Abia de 
l-am zărit; repeta cu Lișca (Ecaterina Nazare 
— de trei ani absolventă a I.A.T.C. şi actriță 
la teatrul din Ploiești) un descintec ce urma 
să fie filmat în ziua următoare. 

Bărbatul Lișcăi e așezat cuminte pe un 
trunchi: „— Trebuie să fii mai tinăr, gine- 
rică..." Răbdător, cu pălăria în mină; Papil 
Panduru așteaptă să i se cânească mustaţa și 
perciunii. 

Pe o movilă (aleasă cupri din nenumă- 
rate) loan Cărmăzan repetă cu Valentin Uri- 
tescu un cadru foarte greu: într-un minut, 
personajul lui trebuie treacă prin patru 
stări diferite, iar trecerea să nu fie nici vul- 
gară, nici forțată, ci firească. Valentin Uri- 
tescu se confesează (după opt ore de filmare 
și frig) seara, în cabina unui camion al echi- 


LE . 

„Este al șaptelea rol în film (în trei ani și ju- 
mătate — n.n.) și urmează după colaborarea 
cu Andrei Blaier, Dan Pita, Stere Gulea și 
Nicolae Mărgineanu. „Nebunul“ este de o 
sensibilitate speriată: de jucat pe muchie de 
cuţit — straniu, neliniștit. Ştie multe, dar nu 
poate răspunde. Nebunia lui este lucidă și cu 
atit mai tristă. Pentru mine e o ambiţie și tre- 
buie, vreau să fie o demonstraţie (Sună orgo- 
lios? — mă întreabă sincer, cu mare grijă). 
Un actor nu trebuie să intre în șabloane"... 

loan Cărmăzan, obosit și. zgircit la vorbă, 
mi-a spus doar că acum, la al doilea film (du- 
pă Tapinarii), lucrurile par a merge mai 
4906. Marina ROMAN 


(co-scenarist alături de Nicolae Ţic) Rodica 


Negrea se intilnește cu primul rol principal 7 


pe ecran: 

„O absolventă de liceu care n-a intrat la fa- 
cultate şi care, poate, o să mai încerce, dar 
nu asta e important. Nu povestea pro+ 
priu-zisă a fost cea care m-a interesat în 
acest film, ci conflictul psihologic al persona- 
jului. Fata — o cheamă Emilia — a crescut 
numai cu mama ei, are nostalgia tatalui, a 
unui tată. Dar atunci cind aude că mama ei 
vrea să se recăsâtorească, protitind de un 
concurs de împrejurări — ciştigă la loto! — 
va pleca de acasă. Ajunsă într-un alt oraș, in- 
chiriază un apartament... deja închiriat unui 
tinăr inginer (Dinu Manolache). Incepută așa, 
povestea pare simplă și previzibilă. Am încer- 
cat să urmăresc reacțiile acestei fete, deter- 
minările ei, nu doar în confruntările exte- 
rioare, ci mai ales în zonele ei intime, lăun- 
trice. Nu e un personaj apropiat de ceea ce 
am făcut pină acum, deși „îmi joc“ chipul și 
virsta. Conflictul — atit interior cit și exterior 
— mi s-a părut inedit. Inedit pentru mine, nu 
pentru ceea ce am făcut eu pină acum în tea- 
tru sau în film. Pentru că nu consider că am 
tăcut pină acum ceva...“ 


a Ie 


e 


- 


igeca-digitala.ro 


Stop-cadru la filmare 


Radiografii 
în actualitate 


La spitalul sectorului patru e mai multă 
animaţie ca de obicei, exact la secția de rea- 
nimare: aparatură de filmare şi medicală! 
Toată lumea poartă halate albe și șoșoni de 
pinză sterilizată, se vorbește în șoaptă și... nu 
se fumeză. Cu totul altfel decit la o echipă 
obișnuită. de filmare. Regizorul Tudor Mă- 
răscu, în halat alb, pare cel mai „doctor“. De 
data aceasta (la al treilea film, după Bună 
seara, irina și În torul, acesta din urmă 
premiat la Avelino), regizorul este și cosce- 
narist, alături de Dumitru Lazăr Fulga. Sce- 
nariul a fost selecționat la primul concurs de 
scenarii, iniţiat anul trecut de Consiliul Cultu- 
rii şi Educaţiei Socialiste în colaborare cu 
Asociaţia cineaștilor. Perioada de pregătire a 
fost lungă. Scenariul a fost gata din martie și 
trebuia să intre în filmări în vară. Dar lui Tu- 
dor Mărăscu îi place să-și pregătească la mi- 
limetru decupajul, nu-i place să improvizeze, 
așa cum nu-i place să vorbescă despre filmul 
său, și nu (doar) dintr-o superstiție. „Declara- 
tiile cele mai sincere şi mai complete ale unui 
regizor se fac în film”. Vorbim despre foști 
colegi, despre Zanussi care „este un tip for- 
midabil”, l-a cunoscut la Varșovia, despre fil- 
mul acestuia Constanţă, despre atmosfera, 
sensul, finalul lui deschis, lăsindu-mă să bă- 
nuiesc niște eventuale filiaţii. Încet, din trin- 
turi, ca la un joc de cuvinte încrucișate, ima- 
ginea viitorului film, Singur de cart, aşa cum 
îl gindește regizorul, se conturează. „Este 


Bunul obicei — 
inflexiune a vocii... ( 


Prefată regizorală 


Încă o întîlnire cu 
„Marele singuratic“ 


Întiinirea din păminturi este un film cu cai, 
şi în același timp debutul meu în film. Ca 
scriitor am debutat cu povestirea „Sonata do- 
rului călare”, iar în volum cu „Robert Calul". 
Mai tirziu am aflat că intru-n zodia chine- 
zească a calului. Asta vă spune ceva? Mie nu, 
nimic. În 1979, am stat mai multe luni la Mo- 
goşoaia, Camera mea era alături de a lui Ma- 
fin Preda. Într-o noapte tirziu mi-a bătut la 
uşa „Aici e vecinul, mi-a spus. Şi n-avea 
somn. Am stat de vorbă indelung. 

Acum fac Întiinirea din păminturi: un stri- 
găt de dragoste ca de pasăre-n zori, o lumea 
universurilor paralele în care intră fragmente 
din povestirea cu numele acesta și un mo- 
ment din Marele singuratic. Bătrinul Moro- 
mete, ajuns acum foarte aproape de limită, 
ani lungi după evenimentele din Moromeţii, 
respiră cu greu aerul sfirșitului, scăldat me- 
reu în amintirile care-s mai importante decit 
prezentul. Aici insă, în prezent, povestea de 
dragoste între fiul lui, Nicolae, și pictorița Si- 
mina, urmează legi potrivnice. 

Totuși un film despre cai, despre caii din 
amintire, despre goana nebună a anilor, care 
trec in galop dement şi râmin preistorici apoi 
în picături înghețate de timp, care uneori se 
mai și dezgheaţă. 

Un film despre întiiniri, incercarea de epui- 


vorba despre un tinâr care intr-un accident 
de mașină şi-a omorit tatal. Are deci de ispă- 
șit o vină tragică, aș zice. Prin intermediul 
mijloacelor cinematografice aș vrea ca spec- 
tatorul să poată intra perfect în atmosfera fil- 
mului, să poată împărtăși starea de spirit a 
eroului, intensitatea dramei sale psihice. 
Dacă pină acum am făcut două filme în care 
atmosfera, evoluția psihologică a personaje- 
lor erau determinate de niște întimplări nor- 
male, obișnuite, aici tocmai acest joc secund 
al unui film este în prim plan". 

Intre timp, Dragoș Pislaru, interpretul tină- 
rului, abia bandajat, cu o mină imobilizată, 
încearcă să-şi pună șoșonii de pinză. Abia a 
sosit de la teatru, e foarte obosit, diseară are 
spectacol; îmi aruncă în treacăt că a făcut ar- 
mata la vinători de munte (vinător l-am văzut 
de curind și în Ochi de urs), ca să inteleg că 
„nu se mai sperie de nimic în viață!“ Tudor 
Mărăscu îi explică scena, care se va filma, lui 
Valentin Uritescu. „E un rol care amintește 
într-un fel de Şaptetraţi dar este reversul lui! 
De data asta joc o canalie cu mască blajină, 
de om cumsecade.” Apoi îmi povestește cit 
de mult îl pasioneză cinematograful care „sti- 
mulează ambiția de a nu rata in momentul în 
care se aude comanda „motor“, atunci cind 
aparatul începe să toarcă în apropierea ta, în- 
registrind — indiferent și obiectiv — jocul 
tău“. Dar teatrul?... „e mai cald, mai viu, mai 
sincer. Cele mai vii satisfacţii le ai pe scenă 
atunci cind simţi că publicul e cu tine, că l-ai 
prins şi îl ţii bine.“ Apoi sare de pe scaun și 
explicindu-mi cum rezolvă el o scena în 
„Luna dezmoșteniților“ tace o mișcare care în 
hochei s-ar numi „Bodicec“. Abia atunci ob- 
serv că toată figuraţia este în jurul ati 
Tudor Mărăscu sta in ușă zimbind râbdator şi 
așteaptă să se termine „show-ul Uritescu” 
pentru a-i chema la cadru. Urmează o repeti- 
ție, două, trei, regizorul de teatru Tudor Mā- 
râscu iese la iveală și retușează, migâlește 
fiecare gest, inflexiune a vocii, fiecare nu- 
anţă. Apoi încă o probă, două, trei și în sfiit 


comanda: „motor! 
Georgeta DAVIDESCU 


y tar 


adus din teatru — de a migăli fiecare gest, fiecare 
igur de cart cu lrinu Petrescu şi Dragoş Pis- 
laru) 


zare a cronotopului întiinirii, de la intilnirea 
de dragoste a adolescenților, la întilnirile dra- 
matice între generaţii și la întilnirile fantas- 
tice, în prag de moarte, cu momentele cele 
mai frumoase ale vieţii. 

Un film însă despre intoarcerea la izvoare, 
la sat, acolo unde totuși s-a născut veșnicia, 
acolo unde-n secole s-a creat și desăvirșit 
sufletul românesc, puterea lui de-a rezista și 
de a-și crea poveștile și limba, ca singe și co- 
loană vertebrală. 

Totuși nu un film de „iaurt folcloric“, nu 
privind ca pe ceva exotic universul țărănesc. 
A privi dealtfel exotic înseamnă a privi să zi- 
cem ca un colonialist european un băștinaș 
african, sau oceanic. Se privește de multe ori 
așa realitatea noastră primordială care este 
satul purtător al ființei naționale. Mi se pare 
această privire pur și simplu dezgustătoare 


- ca şi incercarea de a aduce în sprijinul lipsei 


de talent girul unui mare scriitor. Eu sper și 
cred că n-am luat paginile lui Preda în focul 
aparatului de filmat pentru a sustrage un gir 
postum. 

Tot în vara aceea, la Mogoșoaia, intr-o 
seară, Marin Preda, întins într-un fotoliu, pe 
terasă, în întuneric, fumind alene, spuse deo- 
dată: „dacă-mi pare rău că viaţa asta se ter- 
mină, este pentru mirosul âla cind ajungi un- 
deva la munte. Despachetezi, deschizi fereas- 
tra și intră aerul... aerul“. Aerul pe care și l-a 
descris intr-o variantă de la „Risipitorii”, aerul 
mereu prezent, în care respirațiile noastre se 
risipesc, predind în astfel de rate, datoria de 
suflet, care vine așa, parcă de la sine. 

Și iată de ce și Întiinirea din păminturi e un 
fiim cu cai, cu cai care fornăie și respiră, 
care calcă-n copite păminturile universurilor 
paralele, în care uneori predomină mineralul, 
după cum spun unii, dar unde e loc și de or- 
ganic și de spiritual și chiar de totalitate. 


Dumitru DINULESCU 


Violeta Andrei este o actriţă care 
ştie să cinte. Chiar foarte bine. 
(Ca-n filme de Manole Marcus) 


Restituiri culturale 


oo. 1912. Sala de cinema „Eforie“ cu- 
noaște un succes răsunător: pe pinza ecranu- 
lui se succed imagini ale luptei de apărare a 
neamului şi ființei naţionale, Războiul inde- 

ei — 1877, în realizarea lui Grigore 
Brezeanu, cu o pleiadă de nume strălucite 
ale scenei românești: C. Nottara, Demetriad, 
Brezeanu. Aristizza Romanescu, Elvira Po- 
pescu. Momentul va fi evocat, cu tot ecoul pe 
care l-a avut în epocă, în noul episod al se- 
rialului regizat de Alexandru Gașpar, consul- 
tant 8.7. Râpeanu. O succintă şi instructivă 
istorie a unui drum ce incepe cu Amor fatal, 
Oţelul răzbună, Înșir-te mărgărite, cu proiecții 
cinematogranice „puse in scena , cu societa 
tea „Filmul de artă” înființată de Leon Popes- 
cu şi Marioara Voiculescu, marcind jaloanele 
apariţiei filmului jucat în România. 

e9e Un nou film dedicat vieţii şi creaţiei lui 
Ciprian Porumbescu (scenariul și regia 
Nicolae Corjos) omagiind centenarul celui 
care a pus pe note un cintec drag românilor, 
Imnul naţional. 


Beatrice COMÂNESCU 
totogratii de Victor STROE 


„Pornind de 


Maftei şi Mitică 


nest 


in 


Actori şi personaje 


.... 0 comedie 
ca-n viaţă, 
nu ca-n filme 


O secretară care bate la mașină, Ortansa, o 
femeie ștearsă, coalura neglijență. ochelari 
cu multe dioptrii, imbrăcăminte oarecare, 

intre două apeluri telefonice, are timp să 
mânince pe furiș un iaurt. Aceeași secretară 
care bătea la mașină, în secvența următoare 
bate... la tobă, cintă jazz într-un bar, rochie 
lungă, neagră, boa roz, bijuterii, strălucire, 
popar nu, nu e cu putință să fie aceeași. 

i totuși, sint două fațete ale aceluiași rol — 
cu atit mai interesant, mărturisește interpreta 
rolului, Violeta Andrei. Unde, cum şi de ce se 
produce miraculoasa transtormare? Din 
cauza scenaristujui în câutare de „povești ci- 
nematografice", În imaginația lui febrilă se 
petrece momentul din bar de pildă, dar sce- 
naristul e și el unul din personajele principale 
ale comediei pe care o realizează Manole 
Marcus, pe, un scenariu de Liviu Timbus 
Ca-n filme. in rolul scenaristului: Ion Carami- 
tru 


„Animafilm “ 


Serialele continuă 


eoe Rovine. Un nou film istoric de lon 
Truică (scenariul şi regia). lată cum și-l pre- 
zintă autorul: „Faimoasa bătălie de la Rovine, 
in care Mircea cel Bătrin l-a învins pe Baia- 
zid, este un eveniment cu aură legendară. 
N-am vrut să fac o reconstituire istorică, ci 
am vrut să arăt că românii însoţiţi „cu riul, ra- 
mul“, au reușit să infringă o armată cu repu- 
tația invincibilității. Limbajul cinematografic 
ales este esențializat, intreaga acţiune desfă- 
şurindu-se neutru, în două tonuri, care fac de 
neconfundat cele două armate care se con- 
fruntă. Turcii sint desenaţi în negru iar româ- 
nii în alb, a treia culoare, roșul, intervenind în 
momentele dramatice. Am incercat o stilizare 
a personajelor în spiritul graficii orientale și a 
celei din manuscrisele româneşti. Se vor 
simţi bineinţeles și ecouri din „Scrisoarea a 
treia” 
ee Noi, oamenii. (Scenariul și regia: Călin 
Cazan, Mircea Toia) Ultimul episod al seria- 
lului ştiinţifico-tantastic Misiunea spațială 
Deita. Protagoniștii Dan. Oana, Yashiro şi 
ziarista extraterestră Alma îşi duc la bun sfir- 
şit acțiunea de recuperare a stației automate 
al cărei creier electronic s-a dereglat. După 
înfruntări dramatice, eroii izbutesc să decu- 
pleze computerul rebel și se întorc acasă, pe 
pămint. inteligenţa umană o învinge pe cea 
artificială. Civa îndrăgiți actori împrumută 
personajelor desenate vocile lor. Adrian Pin- 
tea, Diana Lupescu, Dan Condurache, Ileana 
Stana Ionescu, Marcel lureș. 
Dana DUMA 


la o proză consacrată, literatu 


* Parfumul epocii 
| în fiecare 
detaliu, 

fiecare gest... 
Misterele 
Bucureştilor 
Marga Barbu 
şi! Olga Delia 
Mateescu 


Prim plan: scenografia 


Decorul 
ca „interlocutor“ 


invitat la o colaborare — se pare prima — 
de câtre izorul Doru Năstase în realizarea 
filmului sterele Bucureștilor, arhitectul 
Nicolae Drăgan, indrăgostit — cum singur 
declară — de scenariul lui Eugen Barbu şi 
Nicolae Paul Mihail, de epoca şi situaţiile 
dramaturgiei, și-a propus ca dominantă a 
concepției și viziunii sale scenografice, atmo- 
sfera. De fapt, însuși titlul acestui film incor- 
porează organic ideea de atmosferă. Am pu- 
tea spune chiar că „misterul“, în cazul de 
față, se cere a fi exprimat plastic în primul 
find prin ambianţă, prin ceea ce se numește 
„spațiul și recuzita- de joc“. „Misterioase“ și 
ele — ca şi întimplările la care participă — 
personajele au nevoie de interioare, de spaţii 
care să le reprezinte, în care să se poată re- 
găsi și defini. lar dacă spaţiul, ca delimitare 
arhitecturală — respectiv pereții unei încă- 
peri, fie ea construcție reală sau de platou — 
poate fi realizat scenografic în citeva linii 
esenţiale, detaiiul — atit sub aspectul mobi- 
lierului, cît, mai ales, al obiectelor — într-un 
film de o atare factură, are menirea și trebuie 
să se constituie in proiecția structurii intime 
a eroului, oferindu-i-se ca „interiocutor' sub- 
til — mut, dar sugestiv. 

Mă voi limita să comentez, pe scurt, doar 
două decoruri — adevărate bijuterii sceno- 
grafice: interiorul „Gonfalone” și interiorul 
„Elisafta“, ambele semnificative, cred, pentru 
atmosfera viitorului film. 

Cintăreţ italian de operă, ratat, pripășit pe 
malurile Dimboviţei, Gonfalone (David Oha- 
nesian) locuiește la mansarda somptuoasei 
case a Agathei Slătineanu (interpretată de 
Marga Barbu). Dușumeaua mansardei, reali- 


De vorbă cu scenaristui 


Acei tineri minunați 
din anii '33 


Un nou film despre tineri. Despre anume ti- 
neri. Acei tineri minunaţi care, într-o pe- 
rioadă (anii '33—'34), crucială pentru desti- 
nele viitoarei Românii, au aderat la mişcarea 
revoluționară comunistă. Vorbim  des- 
pre film cu Mihai Diaconescu, student in anui 
IV la regie de film, IATC, considerat o promi- 
siune a viitoarei generaţii de cineaști, mai cu- 
noscut deocamdată ca... Anghel Mora. 
Acesta este pseudonimul sub care s-a afirmat 
în domeniul literaturii, practicind cu egal suc- 
ces poezia și proza (a dobindit și importante 
premii), pseudonim sub care figurează și pe 
genericul acestui prim scenariu Să mori rănit 
de de viață. Regia: Mircea Veroiu. O 
primă intrebare pentru scenarist: ideea de la 
care s-a plecat in elaborarea scenariului. 

„În esență, ideea de prietenie, făurită și 
modelată pe parcursul unor întimplări legate 
de perioada amintită (pe fundalul crizei și al 
ascensiunii tot mai fățișe a legionarilor, cu 
implicațiile atit de nocive pentru viața ţării), 
întimplări pe care le trăiesc doi tineri uteciști, 


https://biblioteca-digitala.ro 


zind o denivelare într-o treaptă, sugerează 
prătuitului personaj scena marilor teatre lirice 
în care probabil a visat sa cinte; draperiile 
destrămate, din brocart greu, cu tonuri pati- 
nate de vreme, „imbracă“ încăperea, confe- 
rindu-i o resemnată căldură; și, in sfiit, 
obiectele distribuite pe mobilierul poetic des- 
perecheat (o, cită nostalgie în macheta unei 
gondole!)... totul „vorbeşte“ despre o viaţă a 
cărei aură — dacă a avut-o vreodată, in mod 
real — s-a stins demult, lăsind să pulseze 
doar, slab și trist, ecouri și străluciri de aur 
vechi. În-tot acest spațiu, acest mic și ultim 
regat al său, Gonfalone iși topește cu un pa- 
har de vin (bea pe furiș, să nu-l vadă 
Agatha!) rugina de pe coardele vocale, incăl- 
zindu-și glasul, atacind „in forţă” „O, sole 
mio!... 

Celălalt decor — misteriosul budoar secret 
al Elisaftei, vară capricioasă și duplicitară a 
locotenentului Deivos — interpret George 
Motoi — sugerează orice, în afară de o cit de 
mică senzație de primejdie. Realizat într-o 
casă veche, boierească, de pe strada Oţetari, 
interiorul respiră, „prin toți porii”, dorință, 
tandrete, un suav parfum de catea aburindă, 
totul îmbiind la dulci răsfățuri... 

Oglinda mare, venețiană, scaldă adinc în 
apele ei chipul suav al Elisaftei (Enikâ Szilag- 
yi); plușul covoarelor persiene atirnate pe pe- 
reți ii stinge foșnetul malacovului, pașii preci- 
pitaţi și ciripitul învăluitor a! glasului. Contra- 
riat și mișcindu-se ca un vultur într-o colivie 
de sticieți în acest spaţiu strimt, Mărgelatu 
(bineînţeles, Florin Piersic!) vrea să-nțeleagă 
ce se petrece. Înlănţuit de braţele subțiri şi 
grațioase ale Elisaftei, „ameţit' de sărutările 
puma ale- acestei ciudate „demoazele“, 

rgelatu se apărat pl pe din înrobitoarele 
mreje ale clipei, intuind că ar fi mai înțelept 
să plece. Dar... nu, nu vom dezvălui finalul 
secvenței! 

Merita să fie văzut, în aceste zile de fil- 
mare, regizorul Doru Năstase — îi place mult 
decorul, se simte, chiar dacă n-o declară! — 
compunind cadrul cu voluptate, „cu poftă”. 
Penelul de lumină, tușele delicate, discrete, 
dar sugestiv relevante, aplicate pe aceste „ta- 
blouri; de câtre operatorul Ion Anton, conferă 
decorului respirație și puls, însullețindu-l ca 


un corp omenesc... 
pe Lidia POPIȚA 


în virtutea crezului politic comun de care 
și-au legat soarta — crearea în România a 
unei lumi noi. Altfel spus, o prietenie născută 
şi inchegaiă in avintul mișcării muncitorești 
din țara noastră, de la începutul dece- 
niului àl treuea, prietenie în felul ei reprezen- 
tativă pentru acei tot mai mulți tineri care, 
dornici de schimbări profunde în societatea 
românească, optaseră fără șovăire pentru ca- 
lea luptei revoluționare. 

Doi tineri, două temperamente diferite: 
unul — activ, plin de forță, cu o bogată expe- 
riență de viață (hamal în port, artist de circ, 
zidar etc.) celălalt, un ins sensibil, cultivat, cu 
o putere de judecată pătrunzătoare. Cei doi 
— omul de acțiune și omul de idei — se 
completează și se resping reciproc, prin acea 
atracţie a contrariilor ce face ca tot ceea ce 
întreprind să le re scă, iar situaţiile prin 
care trec să le întărească prietenia. 

„Ce-aţi dori să reprezinte acest film?" — a 
fost o ultimă întrebare. „De comun acord cu 
regizorul Mircea Veroiu, vedem acest film 
realizat sub forma unei fresce a perioadei 
respective, din care să nu lipsească suspen- 
sui, tensiunea psihologică, momentele de tra- 
gism și de mare trumuseţe moraia şi care sa 
propună unui public cit mai larg, și cu atit 
mai mult tinerilor de azi, imaginea unor mo- 
dele de viaţă animate de credinţa într-un 
ideal nobil. În prezent, Mircea Veroiu și 
echipa au terminat perioada de p: tire, in- 
clusiv prospecţiile, preconizindu-se inceperea 
propriu-zisă a filmărilor pentru luna eee - 
distribuţia, pentru ?blurile principale au fost 
aleși Gheorghe Visu și Claudiu Bleont“ 


Dan OZERANSCHI 


Filmul, document al epocii 


agendă cronica 


de cinefil j festivalurilor 


© Episod dintr-un serial care poate avea 
loc în fiecare zi: în '70, cind Victoria Principal 
nu știa că va fi Pamela Ewing, actrița se ho- 
tărește să se prezinte la probele unui film re- 
gizat de John Huston. Convinsă că norocul a 
căzut pe capul ei, ea se avintă pe pista unu; 
concurs de mașini — bine dotat cu premii 

tara sa-şi pună casca de protecție. fără cen 
tură de siguranţă. Cu 120 km/h, mașina Prin- 
cipale: lovește la ieşirea dintr-un viraj, o altă 
mașină imobilizată pe pista. Fracturata, „su 
dată”, în gips — de cum își revine, cere sce 
nariul, chiar pe patul de spital, avind o sin- 
gură liniște: că nu s-a destigurat. Norocul to- 
tuși n-o părăsește, Huston aminind probele 
timp de trei luni, fiind în prospecţie intre Te- 
xas şi New Mexico. În trei luni, Victoria se în- 
sănătoșește și obține rolul visat: parteneră a 
lui Paul Newman în Judector și răufăcător. 

e Gerard Doauu. cel mai proaspa! 
Danton din ist cinematografului: „Sint so- 
cotit un dur cind de fapt sint un fragil. Sint 
pi de neliniști, intr-un mod foarte periculos 
n timpul filmărilor, mi-a fost o frică ingrozi- 
toare la scena ghilotinării: mi-am închipuit cå 
figurantul care trebuie să manevreze ghilo- 
tina îmi va tăia gitul. Tâișul era adevărat, ca 
și gitul meu"... 

© În această lună aprilie, la New York, în 
Central Park, se va inaugura un spaţiu dedi- 
cat memoriei lui John Lennon; vor fi adunate 
aici, pietre și plante trimise din lumea in- 
treagă: Yoko Ono proiectează ca ziua de 9 
octombrie, ziua nașterii lui Lennon, să fie 
consacrată ca o zi a păcii. 

e Chartes Trenet, candidat la un loc între 
nemuritorii Academiei franceze, a fost intre 
bat: „Cintecele dumneavoastră sint, mai mult 
ca sigur, nemuritoare — atunci de ce vă tre- 
buia această a doua imortalitate?. Răspuns 
„Fiindcă niciodată nu poţi fi sigur de nimic” 


Filmele Africii 
în curs de dezvoltare 


Caracteristica celui de-al IX-lea festival de 
la Cartagina (Tunis), consacrat filmelor pro- 
duse de regizori africani, a fost izbinda unor 
realizatori din așa-zisa Atrică subsahariană. 
Este pentru prima oară din 1966 incoace — 
atunci, la prima ediţie, a fost aureolat sene- 
galezul Sembene Ousmane — cind marile 
premii cartagineze revin altor țări decit celor 
din nordul continentului, aflate între Medite- 
rana şi Sahara. ` 

Juriul prezidat de cineastul indian Mirnal 
Sen a decernat Marele premiu filmului Vintul, 
aparținind regizorului malian Suleiman Cissé, 
descris de trimisul special al revistei „Jeune 
Afrique” asftel: „Avind ca fundal revòlta unor 
liceeni impotriva abuzurilor unui guvern miti- 
tar tiranic, dintr-o țară africană nedetermi- 
nata, Cisse ne propune cu generozitate şi ri- 
goare o uimitoare meditație asupra Africii ac- 
tuale, fără să-i ascundă contradicţiile, evitind 
orice schematism demonstrativ, dindu-ne mai 
mult să simţim decit să vedem“. În Mali, fil- 
mul a întrecut toate recordurile de încasări, 
la Cartagina dealtfel e! obţinind și premiile 
oficiului catolic, ale criticii internaţionale și 
ale criticilor arabi. Al doilea premiu, cel de 
argint, a revenit tot unei țări subsahariene, 
unei poveşti pentru copii realizate de un regi- 
zor din Volta Superioară, Gaston Kadore. O 
mențiune specială a fost atribuită filmului gu- 
ineez Naitou, Orfelina a regizoarei Moussa 
Kemoko Diakite, „o surpinzătoare tragedie 
muzicală în care cîntul, dansul și mimica per- 
mit depășirea unei barieri lingvistice pentru a 
da unui film african o valoare universală” 

Se subliniază că juriul s-a dovedit extrem 


O actriţă 
= # 
T eare declară 
că nu maj stie 


cz m 


regizori italieni — va relua filmările la Balul, era un bal la vremea Frontului Popular, in 


intrerupte în august 1982, datorită unui in- | 1936, la Paris. Al doilea — aceiași actori f de sever, neacordind medalia de bronz și su- 
cronica farct produs chiar în timpul lucrului. Scena- ceva mai batrini, trăiesc balul de după război, a! ÎN primind premiile pentru scurt metraje, ceea 
riul acestui film este de interes incontestabil 


aniior '50, in pivnițele din Saint-Ger 
main-de-Pres. Al treilea — aceiași actori, şi 
mai maturizaţi, se prind în balul războiul din 
Algeria, cind criza unui sistem colonial care 
parcă n-ar avea de ce să se vadă într-o Jawa 
izbucnește în scurte fulgerări, chiar printre 
dansatori: în sfirșit, balul „comitetelor de în 
treprindere” în anii cind politicienii încep sa 
se agite și să se preocupe de problemele 
gestiunii capitaliste. Epilogul ar fi acela ai! 
„unui bal de așteptare“, mai spre zilele noas- 
tre, cind aceiași actori, în aceeași piesă, dan- 
sind, aud aceeași poveste, plină de zgomot, 
furie, speranţă și indoieli, rostită de aceeași 
străină gură a istoriei. Frumusețea ideii este 
evidentă: „se propune spectatorilor un bal în 
timp real, pentru a juxtapune diferite genera- 
ţii, diferite virste care creează, printr-o remi- 
mscență individuală, un moment de memorie 
colectivă”. 

„Ceea ce m-a-atras în acest bal e caracte- 
rul lui universal, a explicat Scola. Istoria 
Franței e foarte apropiată de cea a Italiei 
chiar dacă unii au cunoscut Frontul Popular 
iar alții, din păcate, la aceeași vreme, fascis- 
mul. Dar războiul, nemţii, eliberarea și, ca ur- 
mare, colonizarea americană prin muzică și 
îmbrăcăminte, ne-au făcut să trăim aceleași 
experiențe“. Problema grea a fost insă a 
ecranizării unei asemenea piese în care nu 
există vorbă, ci doar un comportament, care 
sfidează intriga cinematografică, subiectul 
spectaculosul, oricit ar fi e! de dansant. La 
urma urmei, nu toți caii se impușcă, nu-i 
așa?, în cadrul unui maraton al dansului 

Scola a colaborat la scenarizarea balului 
cu doi dintre cei mai pricepuţi experţi italieni 
ai genului: vestiții Scarpeli și Macari, avind și 
lungi discuţii cu regizorul francez al piesei 
După aceea, și-a asigurat colaborarea trupei 
teatrale Le Campagnol, a acelor actori necu- 
noscuţi pe marele ecran, „deși, în general 
cind adaptezi o piesă pentru cinema, chiar 
dacă a fost interpretată magistral pe scenă, 
schimbi actorii. În balul meu, toţi actorii de 
pe scenă au rămas, căci mi s-a părut absurd 
să-i înlocuiesc cu nume cunoscute“. Scola e 
atit de prins de proiectul său — intrerupt de 
boală — că el iși poate permite să fie opti- 
mist, socotind chiar infarctul său un bine 
pentru film: , Ştiţi că a te opri din filmări, 
pentru a privi ce-ai făcut, pentru a reflecta și 
a digera materia, este nu o dată de dorit, şi 
doar cei „mari“, ca Fellini, își pot ingădui 
asta. Acum am putut profita și eu de un ase- 
menea prilej. In convalescenţă, am montat tot 
ce am filmat. Am cerut actorilor doar să nu 
se ingrașe, iar artistelor să nu rămînă însărci- 
nate". 


ce Ferid Boughedir, trimisul revistei, soco- 
tește o exagerare, avind în vedere că aceste 
premii secundare încurajau de obicei tendin- 
tele curajoase ale unor cineaști noi: „Pentru 
cinematograții abia născute, deseori subesti- 
mate chiar în țara lor impa tul unor aseme 
nea premii n-avea semnificația mondenă din 
ccident... Cu atit mai mult cu cit recolta '82 
a tost mai bogată în opere promițătoare decit 
de obicei”. Ziaristul aduce numeroase exem- 
ple de filme care meritau distincţii, printre 
care: Frumoasele zile ale Șeherazadei, al ma- 
rocanului Moustapha Derkaoui, „poem vizual 
şi sonor”, operă lucrată într-un limbaj mo- 
dern, evocind destinul unei cîntărețe adulate 
și năpăstuite de public, interpretată de o ac- 
triță, Naima Lemchergui, care ar fi meritat 
premiul de interpretare feminină. S-a acordat 
doar premiul de interpretare masculină, acto- 
rului algerian Fawzi Saichi, pentru rolul prin- 
cipal dintr-o comedie de vină neorealistă, Un 
acoperiș, o familie. Mai sint citate ca realizări 
merituoase Umbra pămintului a tunisianului 
Taieb Luohichi — o poveste realistă inspirată 
din viaţa cotidiană a unei familii nomade „ui- 
tată de progres“ și Frizerul din cartierul săra- 
cilor al marocanului Mohammed Reggab — 
premiul pentru imagine — care ar aborda în 
descrierea vieții dintr-un cartier popular 
„tema kafkiană — frecventă în cinematograful 
marocan — a individului strivit de torţe care-l 
depășesc”. 

r citeva pagini de revistă despart ru- 
brica de cinema din „Jeune Afrique" de o 
alta: „Vorbe şi oameni“ care propune cititori- 
lor maxime, proverbe și aforisme ale unor 
personalități culturale de pe continentul afri- 
can dar şi din alte continente. Cităm, con- 
vinși că nici un cinefil nu va simţi ca străine 
de arta lui, asemenea idei: „Bănuiesc că nu 
există cultură, fără toate celelalte culturi” (E. 
Glissant, scriitor martinican); „Trebuie să știi 
a fi prudent ca gazela care niciodată nu se 
duce orbește pe cărarea elefantului“ (proverb 
PACORgO) „intre doi amanţi/atinși/de o epi- 
demie/ce! care pare sănâtos/este cei de ne- 
vindecat“ Kateb Yacine, poet algerian). 


el pleacă de la o piesă, să-i zicem așa, de 
teatru, care în 1981 a cunoscut un triumf la 
Paris, intitulată tot Balul, și interpretată de o 
trupă necunoscută pină atunci, „Le Campag- 
nol". În ce constă piesa? În patru baluri pot 
ulare. in muzica și dansul lor, fără alte re- 
plici și intrigi. Patru baluri în patru epoci isto- 
rice, definind doar prin mișcare și melodie, 
ideologii, sensibilităţi și atitudini. istoria râs- 
frintă, ca nicăieri altundeva, în felul de a se 
distra al unor oameni oarecare. Primul act 


regizorilor 


Istoria răsfrintă în dans 


Luna viitoare, Ettore Scola — poate cel mai 
puternic talent din generaţia postteiliniană de 


Fttore Scola filmind B său. Înainte de un infarct 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 


este realizată 
de Radu Cosașu 


Documentul.sursă a filmului 


filmele 
zilelor noastre 


Tineri 
la răscruci de viaţă 


Studiourile de la Gottwaldov (Cehoslova- 
cia) au incredințat realizarea a două lungme- 
traje unor tineri debutanţi în cinematografie, 
absolvenţi ai facultăţii pragheze de cinema. 
Unul dintre fiime — Ultima Jawa — s-ar pu- 
tea spune că aparţine tineretului de la scena- 
rist și regizor pină la membrii echipei teh 
nice, toți studenți ai acelei inalte şcoli Celà 
talt Un cocteil cu zmeură e regizat de 
debutantă, avind scenariul unei incercate pu- 
bliciste de radio şi televiziune ambele 
filme, ceea ce frapează sint caracterele eroi- 
lor, atmosfera psihologică) — mai puţin su- 
biectele care, așa cum ne așteptâm cind e 
vorba de un cinema tinăr, au acel realism cu- 
noscut al „scenelor rupte din viață”. Eroii, 
surprinși pe stradă, la școală, în barurile de 
zi, în forfota cotidiană şi în micile intimplări 
ale unui „il posto" — sint, de fapt, la răscruci 
de viaţă, cind trebuie să-și aleagă o morală, 


cinefilia 
ca omenie 


„dacă dorim respectul 
copiilor noștri“ 


Obișnuim să cerem tuturor corespondenți- 
lor noștri adresa exactă și numele, cel puțin 
numele întreg și clar. Ne deciarăm foarte ho- 
tăriți - şi o și facem - să nu publicăm scrisori 
semnate cu inițiale, nici cum anonime. Fa- 
cem de data asta o excepție, fiindcă, după 
cum se va vedea, avem în fața noastră o scri- 
soare cu totul deosebită, cum rubrica noas- 
tră n-a publicat. Şi cind te gindești că la un 
moment dat, omul ne roagă să nu-i luăm în 
nume de rău, patetismul: 


cronica 
genurilor 


Melocomedia 
înfringe melodrama 


Ce-i trece prin cap, la 76 de ani, celui care 
a tăcut nici mai mult, nici mai puțin decit 
olmul maltez, Comoara din Sierra Madre, 

y, , Regina Africană — omul lui Bo- 
gart! — 


ra n precum şi The Misfits, 
ultimul Marilyn onroe, Clark Gable, 
Montgomery Clift, dar și Freud, cu același 
impenetrabil Clift, dar și Noaptea iguanei, pa- 
triarh cu o fil rafie demnă de arca lui 
Noe, om dintre cei citiva aleși care știu ce-i 
aceea privire în cinema, ce idee îi vine tră- 
gind din trabuc acestui nabab al inspiraţiei 
numit John Huston? Să facă o comedie mu- 
zicală — prima din cariera lui — dintr-un sce- 
nariu la care orice regizor, zis serios, ar fi dat 
bir cu fugiii, de cum ar fi văzut despre ce 
este vorba: „Annie, mica orfelină“! Din 1924, 
de cind a apărut in benzile desenate ale lui 
„New York Daily News", Annie micuța a făcut 
să bizie mari și mici. Cum a trecut hohotul 
de plins şi groază al crizei '29, Annie a rupt 


un fel de a fi. Poate că nu-i doar o coinci- 
denţă, inspirația comună care aduce în 
prim-plan destinul unor fete și nu al unor 
băieţi. 

Ultima Jawa descrie și analizează caracte- 
rul unei Cristine, a cărei inocenţă este pusă 
la încercare de vulgaritatea unei prietene, 
Alena, tipul de fată frumoasă care nu vrea să 
rateze nici una din ispitele discotecilor și ale 
vieții trăite în spuma zilelor. Filmul se înscrie 
în acea dezbatere — niciodată inutilă în lu- 
mea adolescenților — care pune faţă în față 
consistenţa cu superticialitatea, cenușăreasa 
cu vampa.. E virsta confuziilor de valori 
onestitatea e acuzată de mediocritate, can 
doarea de prostie, șmecheria e luată drept 
deșteptăciune, deșteptăciunea măsurindu-se 
în bani și obiecte. 

Eroina Coctelului cu zmeură e prezentată 
astfel de realizatoarea filmului Ladislawa 
Siberowa: „Are 19 ani. Nu a reușit să intre la 
facultate și începe să studieze şcoala vieții, 
lucrind într-un snack-bar. Aici întilnește oa- 
meni care „studiază“ cursurile acestei școli 
de mulţi ani. Este o fată care obișnuiește sē 
amine pentru a doua zi luarea de decizii im- 
portante. Ea trăiește un fel de existenţă pro- 
vizorie. Ceea ce se petrece acum este provi- 
zoriu și nu contează. Ea nu va începe să-și 
trăiască viața decit de miine încolo...” 

Recunoaștem și aici, în problemele provi- 
zoratului moral, durabila pasiune a cineaști- 
lor cehoslovaci pentru nesfirşitele jocuri 
grave ale adolescenţei, de care ne-au legat 
pe viață o blondă, un pianist, un zidar câutin- 
du-şi o parteneră de dans, într-o seara de 
simbâtaă. 


din nou_inima tirgului purtind ideologia lu 
Shirley Temple și filozofia roosseveit-iana 
new-deal-ului: fetița care răzbește printr 
adulţi, dindu-le umor, optimism, replici deș- 
tepte, drăgălășenie — oameni mari, învăţaţi 
de la această copiliță cum să nu vă lăsaţi co- 
pleșiți de nenorociri! Ce l-o fi apucat pe bà- 
trin? Să se fi zaharisit? Să-și fi pierdut sar- 
casmul, răutăţile şi pesimismul? Presa e una- 
nimă că Huston iar a pocnit-o! Melodrama fe- 
titei care în orfelinat visează la părinţi neștiuți 
a devenit comedie truculentă, dată dracului, 
foarte obraznică faţă de adulți, ridiculizind 
răii, fără să-i demaște, ci punindu-i chiar să 
danseze, parodiind virtuțile celor buni, toate 
Într-o montare care omagiază geniul celui ce 
a fost Busby Berkeley, inventatorul comediei 
muzicale văzute cu ochi de Eisenstein. Vi- 
clean și hitru, „hoț bătrin”, care știe că în ci- 
nema nu contează doar filmul ci și ce e în ju- 
rul lui, Huston a făcut un mare tâmbălău pină 
a găsit fetița care să înfrunte, ca orice feti- 
tă-minune, mitul lui Shirley Temple — şi-a 
găsit-o: Eileen Quinn, în virstă de zece ani, 
actriță profesionistă de la cinci ani. Cealaltă 
bombă a distribuției a fost a rea lui Albert 
Finney (exact, interpretul lui Tom Jones, în 
filmul memorabil al lui Tony Richardson) 
pentru rolul unui bogătaș filantrop și bombă- 
nitor, pe care, desigur, l-a pus și pe el să 
danseze, după ce l-a ras în cap. Chel și plin 
de energie, incintătorul Tom Jones — cine 
nu și-aduce aminte cum devora el o friptură, 
uitindu-se drept în ochii Samanthei York — 
bate step și cintă, lingă puștoaica aceea, per- 
mițindu-și însă — şi el, pehlivan! — să paro- 
dieze și să imite multe din bombănelile şi 
răutăţile lui John Huston. Melodrama și gli- 
cerina ei se duc pe apa simbetei, râmine me- 
lo-melodia și se fin(e)isează o comedie plină 
de drăcușori, cu copii mai simpatici decit 
adulții dar care, oricum, se știe, sint mai deș- 
tepți decit copiii. 


A, Doi debutanţi 
— (Roman Skamene 
şi Tereza Pokorna) 

în. filmul 
a doi debutanţi: 
Ultima Jawa 


„Am văzut de curind Nimic nou pe frontul 
de vest, ecranizare mai veche a romanului lui 
E.M. Remarque. Nu despre calitatea filmului 
aș vrea să vă vorbesc, ci despre un fapt pe- 
trecut în sala de cinema. Există in film o sec- 
venţă în care grupul de proaspeţi voluntari 
germani sint puși să facă instrucţie în noroi, 
de acel tiranic și caraghios caporal. Ideea de- 
căderii și a înjosirii umane este zguduitoare, 
şi totuși sala a ris. Firește, m-am indignat în 
sinea mea, dar am constatat cu uimire, că și 
eu, la rindul meu, zimbeam! Întrebarea „de 
ce" m-a frămintat un timp și am revăzut fil- 
mul.. Reacţia a fost aceeași și a trebuit să re- 
cunosc că scena era totodată tragică și cara- 
ghioasă. Ba, în primul rind caraghioasă, fă- 
cută parcă să miște ceva in spectator. Și 
m-am întrebat atunci: de ce, dacă omenirea 
și-a păstrat simţul umorului chiar și în astfel 
de cazuri, a pierdut însă simţul ridicolului? 
Oare n-a învățat destul din războaiele care au 
“acut durerea acestui secol? 


Quo vadis homo sapiens: 
obsedanta problemă 

a destinului omenirii, 

in viziunea lui Gopo 


„7 E aa Re E EESTI: 


La stadiul de evoluţie pe care l-am atins, ar 
trebui ca perspectiva unui război ne pară 
nu numai absurdă dar și ridicolă! Dacă ținem 
la demnitatea de oameni şi de ființe supe- 
rioare. Cum altfel ar putea fi considerate 
aceste pretenţii de „echilibru prin înarmare”? 
În aceste secole, omenirea n-a evoluat decit 
tehnic? Ar trebui să fim mai stăpini pe noi, 
dacă dorim respectul copiilor noștri. Ce tel 
de lume le lăsâm moştenire? 


Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău pate- 
tismul acestei scrisori. Dar consider că indig- 
narea semenilor mei ar trebui să fie mai pro- 
fundà în fața unei astfel de perspective. Mai 
sint incă cetățeni ai acestei planete care so- 
cotesc că toate acestea nu-i privesc, că se in- 
timpiă în altă parte? Cum e posibil? Sint tinăr 
şi aceste întrebări mă frâmintă. Vă scriu dum- 
neavoastră cu convingerea că filmul trebuie 
să fie (și în multe cazuri este) purtătorul idei- 
lor care ne frămintă pe toţi”. 


C.L. - Mangalia 


Inutil să insistăm pe larg cit am dori ca 
acest corespondent - intimidat, probabil, de 
propriul său patetism - să ne spună măcar 
cum îl cheamă. 


ka (killen Quinn) ar vrea să fie Shirley Temple. FI însă 
a fost Tom Jones — nu cîntăreţul... (Albert Finnes) 


plen S 


https://biblioteca-digităla. a 


u 


cineaștii noştri: 
lon Popescu Gopo 


(Urmare din pag. 24) 

— Pentru că vorbeaţi de „Pași spre Lună”. 
Vă propun un subiect: i filmul dumnea- 
voastră care ar merita să fle trimis locuitorilor 
din altă planetă. 


(Sună telefonul: în timp ce vorbesc, Gopo 
se bucură; jucîndu-se „de-a trei linii și Omu- 
iețul). 

a E că a sunat telefonul şi am avut 
timp să mă gindesc. Nu e o problemă de 
„greutate“. Pe o videotecă mi-ar încăpea 
toate desenele animate pe care eu le-am fa- 
cut. 


— Totuși? 


Atunci sa ne gindim impreuna. Nu 
Scurtă istorie nu e bună, nici. S-a furat o 
bombă; chestia cu bombele e trecătoare, sint 
convins de luciditatea omenirii, se va 
rezolva... e o chestie trecătoare.. 


— Poate-ar trebui un film cu un... extrate- 
restru, ca să. țină” și pe alte galaxii... 


— Nenorocirea e că mai toți colegii mei 
spun că în fiecare film am folosit cite un ex- 
tratorostru 


— Întrebarea aceasta e cea mai grea 


— De cind aşteptam un „impas... 


— În momentul în care cineva mi-ar tace 
această ofertă şi mi-ar da această formidabilă 
posibilitate, ei bine, aș cere timp și aș face un 
fiim nou. 


— Tot desen animat? 


— Tot desen animat! Pentru că, dacă ar fi 
sa aleg intre toate meseriile pe care le fac 
cred cå tot desenul este ceea ce imi place 
ma! mult 


— ŞI care ar fi „ideea“? 


— lat-o: S-a trimis, cum se ştie, o placheta 
de platină cu însemnele noastre, ale Terrei. 
Aș pune niște umanoizi un te! ae pitecan- 
tropi, s-o gaseasca și să prăjească cu ea 
nişte cartofi 


— E o imagine cam... „cruda... 


— Este. Dar pe undeva și o satiră la adresa 
ingimfarii unora de pe planeta noastră, in 
gmim care nu poate duce la ceva bun 

red in sinceritate, prietenie, înțelegere. !r 
omenie 


Li 


— Se pare ca perfectiunea frumosului, cin 
tată de toţi artiștii tuturor timpurilor, a fost 
figura unui personaj pe care nu la vazul 
meni niciodată. Și in toate timpurile s-a nu- 
mit zeu sau dumnezeu. De asemenea, figura 
uritului este apanajul unul alt personaj pe 
care de asemenea nu l-a văzut nimeni nicio- 
dată: diavolul. Am citit undeva că Luther l-ar 
fı vazut pe diavol şi i-a aruncat cu câlimara în 
cap. Cred că daca adâugâm uritului si pata 
asta de cerneala, trebuie så fie groaznic. 

Trebuie sa spun ca m-am izbit de problema 
frumosului mai ales atita timp cit am vrut sa-i 
imit pe Disney, adică să fac frumoase imagi» 
nile, mișcările, perfecțiune, ce mai, pină cind 
am fost obligat să renunţ, dar să nu desenez 
nici uritul, ci numai cerneala de pe fața lui 
Vreau să spun că uritul este prin mișcare, 
prin ceea ce se adauga urițeniei sale. Frumo- 
sul poate îi descoperit, prin aceeași mișcare, 
chiar şi în cipul lui Quasimodo 


— Cum aplicăm frumosul și uritul in cazul 
„Omuleţului“? 


— Omulețul meu nu e frumos și cred că 
desenat static, pe o hirtie, prezentat cuiva 
care nu l-a văzut pe ecran nu-i va face o im- 
presie prea... estetică. Mama mea spunea ca 
Omuleţul este urit — iar prietenii ziceau ca 
seamănă cu mine. 


— O ...politețe? 

— Cred mai degrabă că eu pot să seman 
cu Omuleţul, iar cu timpul voi semâna din ce 
în ce mai mult cu filmele mele, decit cu mine 
insumi. 


— Cu timpul... adică, cit aţi vrea să mergeţi 
in timp? 


Timpul apropiat a devenit prezentul, Lu- 
crez la un film cu actori; se numește Galax. 


— Asta imi amintește mai mult de spațiu 
decit de timp. 


— E advârat. Galax e un robot. Galaxis-în- 
seamnaă „Calea laptelui“, și din pornire, robo- 
tul meu are ceva de papă-lapte. 


— ŞI tehnica realizatorului? 


- 


8 


— Am inventat o păpuşă electronică, are 
înalțimea unui om și, practic, e nemuritoare, 
pentru că orice piesă uzată poate fi înlocuita 
cu una nouă 


— Din păcale, oamenii nu se nasc cu piese 
de schimb. 


— În schimb,urmele lăsate de oameni — 
dacă sint urme cu adevărat — sint nemuri- 
toare. 


— Va îi un fiim „colorat: sau plin de „cu- 
loare"? 


— Va avea prospețime colorată, pentru că. 
din păcate, noi încă nu ne-am obișnuit sà 
consumâm idei concentrate și le -cosumâm 
cu multă pline (citește: a colora — a adăuga). 
culoarea — cum am învăţat incă din școală — 
este ceva suplimentar desenului 


— Ce etect are, sau poate avea, acest film 
la care lucraţi asupra spectatorului? 


— Am întrebat odată, intr-o sală cu 400 de 
copii, dacă poate cineva să povestească un 
desen animat. Nu am găsit nici un povestitor 
Erau cunoscute ideile, faptele izolate, dar ni- 
ciodată povestea întreagă... 


punde. Continuă). 


— Am întrebat copiii pe cine simpatizează, 
pe Tom sau pe Jerry? Toţi au răspuns în cor 


— Cred că spectatorul e un receptiv-atec 
tiv, deci un subiectiv. Sarcina noastră este de 
a forma afecțiunea colectivă a spectatorilor 


V-aţi referit la Tom și Jerry. L-aţi cunos- 
cut ar, me pe alți titani ai desenului ani- 
mat. Ce roi au avut metodele in activitatea 


dumneavostră? 


— Cred că este extrem de important ca 
atunci cind privești în jurul tău, din momentul 
cind ai mintea cea mai fragedă, să descoperi 
modelele pe care să le transformi în idealuri 
și să le realizezi. Un astfel de model a fost 
pentru mine tată! meu şi sint mindru cind pot 
A spun câ-i semân atit de mult, încit i-am 
pastrat și defectele. Un model sigur de con- 
duită, pot să spun că l-am avut din familie 
Afirm acest lucru pentru că și eu şi fratele 
meu semânâm cu modelele propuse de pă- 
nnţii_noștri. Disney a fost un model de prote- 
sie. Era necunoscută, în România, arta filmu- 
lui de animaţie. Și pot spune că noi „Popeș- 
"i" am inventat-o, deși ea era deja inventată 
de mult; am inventat-o după modelele „necu- 
noscute“, confecționind aparate din cutii de 
conserve, sau folosind celuloidul radiogratii- 
ior medicale, spălate cu sodă și sâpun, pe 
are apoi desena Astăzi există un studiou 
de filme de desen animat, Animatilm, care 
produce in mod curent filme (sint aproape” 
300 de cineaști care au devenit astazi mari 
profesioniști in filmul de animaţie) 


— Credeţi in „modă” in desenul animat? 


— Da, „modă“, sau s-ar putea spune un fel 
de preistorie, antichitate, ev-mediu, renaș- 
tere, contemporaneitate. in mod curent se 
poate spune in legătură cu desenul animat 
inaite de Disney, dupa Disney; e! a devenit 
o dată de reterință, de câutare, „avangardă 
aceste: arte. in anul 195/, Scurtă istorie a 
luat premiul la Cannes, realizind altceva deci! 
Disney, altceva față de filmele cu iepuraşi si 
albinuţe și chiar față de McLaren , aducind o 
noutate in desenul animat mondial 


— Au trecut 25 de ani. Cum v-aţi caracte- 
riza activitatea din acest sferi de veac? 


— N-aș vrea să alunece interviul nostru în 
caracterizări. Mi se, pare important că noi ro- 
mânii am izbutit să aducem acel ce emines- 
cian care a determinat o primire câlduroasa, 
mai ales in rindul tinerilor și pretențioșilor 
spectatori din lume. 


— Se vorbeșie de „moartea“ unor genuri, 
unor discipline... 

— Bânuiesc că vreţi să mă întrebaţi despre 
„moartea“ filmului de animaţie, nu? Ei bine, 
suprapunerea desenului animat pină la inde- 
vficarea cu fotografia ar insemna moartea 
animației. Dar eu nu am auzit de arte care sa 
dispară peste noapte. Desenul animat, am 
mai spus-o, are incă multe câi nebanuite 


— Peste mai puţin de 17 ani va bate gon- 
ul arsa Ili. în noaptea aceea, ce veți 
ace 


— Voi asista la premiera unui nou film 
chiar în ultima zi a acestui mileniu... 


— ŞI? 


„ȘI... poate mă voi gindi la interviul pe“ 
care va trebui să-l dau în ziua următoare... 


https://biblioteca-digitala.ro 


Unul din primel€” locuri 
în topul publicului 

în pltima vre 
*(Despărţlre temporară) 


Despărţire temporară 


Citâm dintr-o scrisoare sosită la curierul 
revistei: „Filmele indiene la care sint cozi in 
terminabile la bilete sint considerate de du- 
zină și nu merita atenţia. La dumneavoastra 
ce înseamna un film bun? Nu cel care tace 
sali pline?' (Mihaela Hură din București). Nu 
nu credem ca salile pline presupun intorte 
auna un film bun, după cum reciproca nu 
trebuie luată ca axiomă. Cu siguranţă, insa 
că filmele indiene de mare succes la public 
merită toată atenția — în primul rind din per 
spectivă sociologică chiar daca marea ma 


Promisiuni de vis 
livrate 


„la cererea publicului” 


joritate dintre ele (așa cum este şi acest Des- 
părțirea temporară) sint, într-adevăr. „de du- 
zinā". Nu e aici locul şi nu ne propunem sa 
analizâm complicatele conexiuni și determi- 
nari ale acestor filme — „vise de vinzare” 
cu structura și mai ales cu suprastructura 
unei țări care cunoaște o seamă de contra 
dicţii interne şi unde filmul e pentru zecile de 
mii de analfabeți (vorbind o sumedenie de 
dialecte) singurul acces la cultură, singura 
posibilitate de a evada pentru citeva ceasuri 
intr-un real făra nici o speranță. O precizari 
se impune însă din capul locului. filme in- 
diene sint şi filmele lui Satyajit Ray şi Mirnal 
Sen (Vinatoarea, a acestuia din urma, ă run 
și pe ecranele noastre), filme care au facut 
«unoscută in lume, in marile festivaluri inter 
naționale, o altă faţă — râscolitoare — a In 
diei contemporane, și un alt chip al cinema 
tografiei indiene în care există și artă, nu nu 
mai industrie, producţie de serie 


Copiii bătrînei Vera 


Să fi existat undeva, in Bielorusia, o „baba 
Vera” care în plină teroare, sub nasul nazişti- 
lor s-a apucat să adune copiii rāmaşi singuri 
pe lume sau cu părinți partizani în munți, o 
mică armată de ţinci la inceput sâlbâticiţi de 
spaimă apoi readuși la starea virstei lor, dar 
așa cum putea să arate virsta lor pe timp de 
razboi, de ea, de „baba Vera“? Se poate. Sa fi 
existat şi un „funcţionar“ la primărie, „bine- 
voitor” (rețineţi ghilimelele, sint importante) 
dispus s-o ajute și s-o protejeze pe bătrina 
inimoasâ? Şi asta se poate. Sigur este cà a 
existat teroarea nazistă și partizani au înfrun- 
tat-o; sigur este că printre partizani au fost şi 
femei; sigur este ca au existat oameni care 
odată prinşi, n-au suflat o vorbă despre cei 


Războiul văzut 
e cineastii 


născuți după război 


ascunși în munţi și au ales moartea, trădării; 
sigur este că au existat trenurile bou vagon 
incârcate cu de toate, dar și cu copiii, care 
au luat drumul Germaniei hitleriste — de ce 
n-ar fi fost printre ei şi copiii bătrinei Vera? 

Cu o mină de date reale sau cu existența 
posibilă, regizoarea Natalia Troscenko a con- 
struit un film duios-patetic, simplu-eroic, 
eroismul de fiecare zi în zile de război, dar in 
care a fâcut să sune o mică notă palpitanta, 
probabil în ideea că filmul se adresează unui 
public care nu a văzut războiul nici măcar de 
departe, din depărtarea virstei fragede. Copiii 
bătrinei Vera este o punere în temă adusă la 


Povestea fetei frumoase care se câsate- 
teste- cu baiatul iubit (slefuitor de diamante’; 

respectind toate ritualurile tradiţionale dar 
și voiajul de numă pe tipic european — care 
ma 4poi se desparte de tinar dintr-o neime 
legere, orbita de orgoliu; demnitatea cu ca- 
ro-Și crește singură copilul, acceptind condi- 
ta de om sărac după ce cunoscuse deliciile 
bogăției și în sfirșit... reimpăcarea, regăsirea 
peste ani, cu coincidențele de rigoare, iata 
incă una din sutele de povești căreia i se pot 
aduce toate amendamentele subprodusului, a 
filmului kitsch, a  maculaturii (pentru ca 
există, și nu numai în India, o maculatură ci- 
nematografică așa cum exista pe vremuri co- 
lecţia submarinului Dox, să spunem). Totul 
tortat. îngroșat, telefoanele sint albe, sariurile 
roz — diafane, diamantele cit oul de porum- 
bel, linia povestirii e ultrasentimentală, ultra- 
povestibila, ultramuzicală, deci și ultrapri- 
mară. Dragostea invinge toate piedicile, bi- 
nele in cele din urma e triumfător, cu cit mai 
ocolite și mai pline de stavili cărările lui, cu 
atit mai bine. Clişeul — aici, mai bine spus 
canonul — e la el acasă. E și aceasta una din 
servituţile accepţată o data cu invenţia frați 
lor Lumiere. Arareori artă, cel mai adesea 
marfa vandabilă de la un meridian la altul, fil 
mul presupune in efortul de comercializare 
coborirea la un stadiu de comunicare cit mai 
elementar, vulgarizarea. Dar numai atunci 
cind filmul e tăcut de negustori, in absența 
artei 

Privit din acest unghi, Despărțirea tempo- 
rară — unul din primele locuri în topul publi- 
cului în ultima vreme — iși onorează din plin 
promisiunile: muzica, dans, melodramă, pito- 
resc exotic. O marfă „cinstită“, livrata de un 
negustor — și el cinstit — care-și cunoaște 
publicul (și mai ales interesul). Și un public 
care nu vrea să fie contrariat, care ține la 
obiceiurile sale, la contortul variantelor pe o 
formulă cunoscută. fie ea de minimă rezis 
tența 


Roxana PANĂ 


le a studiourilor indiene. Un fiim de: Esmu 
yeel Shroti. Cu: Rajesh Khanna, Suhant Ray, Sha 
pana Azmi, Shreeram Lasoo. 


temperatura de contact necesară scinteii de 
ințelegere la o asemenea virsta. Un basm 
trist, cu simburele de adevar mare și amar 
Un film modest, dar care respiră o mare și 
respectuoasă dragoste față de ideea de sacri- 
ficiu, idee de care nu poate fi străin nici unul 
din filmele pe care le-a inspirat războiul. $: 
pentru că, uneori, ideile trebuie să poarte un 
nume, Natalia Troscenko i-a spus: Bâtrina 
Vera. Şi copiii ei. 


Viad PAULIAN 


Producţie a studioului Lenfilm: Un tim de Natala 
)oscenko. Cu: Galina Makarova, iriña Reznihuv 
At Tolubeev, Ivan Sidorov. 


Roberto Carlos 
şi diamantul roz 


_ Roberto Carlos e numele unei vedete brazi- 
liene de muzică ușoară. Decorurile ce-i gàz- 
duiesc nemaipomenitele aventuri începute în 
Orient — un Tokio în mărime (şi inghesuialâ) 
naturala, trecind prin incintâtoarele peisaje 
nipone cu cireși întloriți ajungind chiar şi în 
Cezareea. tosta colonie romana in Tyrul de 
altadata, pentru a sfirși pe mirifica plaja de 
linga Rio de Janeiro — toate sint absolut au- 
tentice incit aproape le atingi cu mina din 
goana mașinii (sau a fregatei argonauţilor 
moderni in căutarea [inii de aur — recte a 
diamantului roz). Chiar și melodiile lui don 
Carlos şi ale amicilor sai sint cunoscute dis- 
curi de mare succes, orimelodii orientale ri- 
mind cu ambianţele lascive, sau bucaţi bine 
ritmate à lamericaine (ca in concertul lui 


umbră adevaratul scop (evident comercial) al 
tabulosului film turistico-muzical. Cind alergi 
dupa doi iepuri deodată, riști sa nu mai prinzi 
nici unul; nici măcar un diamant roz. Sigur 
ca folosind pretextul, cronicarul ar putea co- 
menta genu! turistic şi modelele (evident ci- 


Cind turismul 
si muzica usoară 
iși dau întilnire 
pe micul ran 


tate in acest traseu brazilian) cum a fost Sfin- 
xul de azi-vara. Doar că acela era un film tu- 
ristic de aventuri (sau un film de aventuri tu- 
nstice) datorat unei echipe ce-şi cunoștea 
impecabil meseria, in timp ce aici, in atara 


>a 
DIAMANTUL 
ROZ s 


Colecția de perle peisagistice văzute cu... 300 km/h 
(Roberto Carlos şi diamantul roz) 


Carios filmat cu nerv și alternat cu peisaje) 
melodii provenind probabil din niste LP-ur: 
telebre, la indemina tuturor. Ce n-ar mai îi dı 
ici în colo e povestea; povestea acestui nou 
Aa şi a lămpii (respectiv statuete!) sale 
miraculoase in care Mahrebinul cel rau 
poartă mustață și o recuzită demna de James 
Bond, recuzita cu care vrea să pună mina pe 
statueta inăuntrul căreia se găsește comoara 
ascunsă de un navigator fenician cu trei mii 
de ani in urmă. Există și un geniu al statuetei 
(„Eugenio" îi zic brazilienii care nu l-au citit 
pe Aladin ca să alle că un duh al comorii nu 
poate fi alintat cu un nume comun), duh care 
știe să foloseasca spada ca un brav samurai 
ce fusese cu trei mii de ani în urmă, pe vre 
mea cind Badesir îi incredințase comoara. 
Din această fantasmagorică mixtură de 
rock și spadă, de tir și iolă, de duh-samurai și 
duh-jucâtor de şah ce-şi face mat adversarul, 
— reiese un comic (involuntar) ce pune în 


Un respectuos omagiu 
faţă de idees de sacrificiu 


Copii: bătrînei Vera) 
(Sepi age, 
A - > 


cintărețţilor transformați in detectivi de oca- 
zie, şi a operatorului culegâtor de perie pei- 
sagistice (dar şi acelea dezvăluite cu viteza 
de 300 km/h, cum suna titlul unui alt film cu 
Roberto Carlos realizat de aceeași companie) 
nimeni nu prea are de-a face cu meseria de 
cineast. Ba, nu, greșesc: duhul comorii, bine 
machiat și antrenat la spadă și karate, ce 
apare și dispare la cerere, facindu-și mat ad- 
versarul. Și, în ultimă instanță spectatorul 
Chiar şi pe cel mai indulgent 


Alice MÂNOIU 


Producţie a studiourilor braziliene. Un fiim de ARo- 
berto Farias. Cw: Roberto Carios, Erasmo Carlos, 
isabel Fernandes. Wanderléa. 


Familia trăznită 


Există cineaști care și-au fācut o profe- 
siune de credință din aducerea cu consec- 
venţă în centrul operei lor, a universului copi- 
ilor şi a adolescenților. Cehoslovacul Karel 
Kachyna surprinde, cu fiecare nouă pelicula, 
un nou chip al purității; colegul său, regizorul 
ungar Gyorgy Palasthy este preocupat cu 
precădere de inserarea armonioasă a genera- 
țiilor într-o lume a bunelor sentimente Arma 
sa este umorul tandru, infailibil atunci cind 
este declanşat de prezența micilor personaje 
care judecă lumea dupa chipul și asemana- 
rea lor. Cit de frumos și înţelept este, uneori. 
acest chip! Membrii minori ai Familiei trăznite 
demonstrează că „omul sfințește locul”, ca 
micile dezagremente provocate de lipsa tem- 
porară a unui spaţiu locativ adecvat, pot fi 
transtormate în surse de haz dacă in sus-nu- 
mita familie domnesc armonia și blinda com- 
plicitate a micilor speranţe. 


Magda MIHĂILESCU 


je a studiourilor ungare. Un fiim de: Gyorgy 
Palăsthy. Cu Bela Arnyei, Andrea Drahota, Anita A 
bol, János Szanyi, Lăszio Toth. 


lemerarul, din yla. 


Şi echipa sa de pe &ran. 
David Niven Michael! Yo 


Un comando 
pentru apă grea 


In urmă cu un an și jumătate am vazut pe 
micul ecran unul dintre serialele ce poarta 
marca BBC-ului. Temerarul rezuma în citeva 
episoade fragmentele uneia dintre biografiile 
cele mai palpitante din cite au foist scrise in 
zilele celui de-al doilea război mondial. 
Atunci cind, luate pe nepregătite, statele eu- 
ropene, agresionate de escalada nazistă, au 
trebuit sâ-şi organizeze apărarea, a aparut 
evident că în ajutorul frontului deschis, la lu- 


Cind suspensul real 
depăşeşte cu mult 
pe cel imaginar 


mina zilei, trebuia organizat un al doilea 
front, invizibil, apt să procure acele informații 
fară de care nici o victorie nu este posibilă 
Temerarul a fost dedicat bărbatului căruia i-a 
revenit misiunea să organizeze cea mai mare 
rețea de informații și contraspionaj care a 
existat vreodată, adevarată armată formata 
din mii și mii de bărbaţi și femei care au dus 
„razboiul din umbră”. 

Într-o formā mai restrinsă, Un comando 
pentru apă grea reia pe marele ecran citeva 
dintre acţiunile prezentate in serial. 

Ca in mai toate filmele ce scot la lumina 
războiul secret, suspensul vine de la sine, şi 
cred că filmul lui Peter Carter, cu tot drama- 
tismul eroic și emoţional remarcabil susținut 
de Barbara Hershey și Michael York, are 
toate șansele să fie recepționat drept încă un 
tilm de spionaj de război. Dar miza sa nu sta 
în originalitatea redării artistice, cit în docu- 
mentația oferită, documentaţie care nu a avut 
nevoie să fie agrementata de imaginaţia nic: 
unui scenarist. Căci in cazul dat, realitatea a 
depășit cu mult suspensul imaginar. lată de 
ce cred că pentru spectatorii filmului ar fi in- 
teresant să cunoască citeva dintre aceste 
date senzaţionale, dar reale, din biogratia Te- 
merarului. 

La 11 ianuarie 1896 se nâștea în Canada, 
William Stephenson. Rămas orfan de tată 
(căzuse in razboiul dus de britanici împotriva 
burilor) la 5 ani, băiatul se arată de mic ex- 
trem de pasionat de tehnică: radioul, locomo- 
tiva cu aburi, aeroplanul, și visează să se faca 
constructorul lor. Dar inainte de a fi terminat 
liceul e trimis să lupte în Flandra pe frontul 
primului război mondial, asemeni autorului şi 


Un tovarâş director cu un trecut ireproșabi! 
şi cu un prezent nu mai puţin ireproșabil, de- 
clară brusc, într-o bună zi, câ: „acum 30 de 
ani mi-am schimbat numele, prenumele și 
alte date biografice”! Operaţiune cu binecu- 
noscute circumstanțe atenuante de calibru 
istoric. Și totuși-stupoare. Ajutat de violenţa 
ne-obosită in nici un obsedant deceniu a 
unui anchetator minunat de tinăr, ajutat și de 
onctuozitatea unui coleg care evită să mai 
tacă jogging „impreună“, ajutat de toată lu- 
mea, tovarășul director ia direct cunoștință de 
mișcătoarele fețe ale suspiciunii și constata 


„Am ajuns să fiu suspectat ca ultimul neno- 
rocit'... Va să zică o simplă „declaraţie for- 
malá” poate să dinamiteze un prezent irepro- 
şabil? Va să zică mai important decit adevă- 
rul unei vieţi poate să fie neadevărul unui do- 
sar? Un film zgrunţuros şi opac rostogolin- 
du-se greoi pe urmele unui Adevar — argint 
viu. Concluzia sună aşa: „Trebuie să avem 


eroilor sai din Pe frontul de vest nimic nou 
Numai că spre deosebire de ei, Stephensc 
teprinde gustul riscului. Dupa primele 12 
luni e inaintat la gradul de căpitan şi cind in 
urma unor atacuri repetate cu gaze astixiante 
e socotit inapt pentru luptă și e trimis la va- 
tra, el nu se resemnează. Asemeni eroilor 
dintr-un alt film britanic (vă mai amintiţi de 
Aripi?) el se înrolează voluntar în aviația mil: 
tară britanică și după numai 5 ore de instruc- 
ție se inapoiază pe front unde devine unul 
dintre așii înălțimilor. În palmaresul sâu, 30 
de avioane inamice doborite. În iulie 1918 
avionul său, atacat din greșeală de câtre un 
pilot francez, e doborit. Stephenson e facut 
prizonier, 'dar cu 3 sâptămini inainte de in- 
cheierea armistițiului. evadează. Decorat cu 
cele mai inalte ordine și medalii britanice, 
americane, canadiene și franceze, Stephen- 
son se intoarce la viața civilă ca profesor de 
matematică și fizică. Dar lipsa pericolului 
într-o viaţă tihnită nu-l mai mulțumește. Se 
lansează intr-o activitate de cercetare ştiinţi- 
ficā în domeniul radioului, televiziunii, rada- 
rului, laserului. Este campion de box la cate- 
goria uşoară. Ajunge industriaș. Călătorește 
neobosit intre noul și vechiul continent. Da- 
torită acestor activităţi, el vine în contact cu 
oameni politici de prim rang. și prin opțiunile 
sale se alatură celor potrivnici ascensiunii hi- 
tleriste. Probabil că tot această opțiune l-a 
determinat să se înroleze voluntar și perma- 
nent in serviciul de contrainformaţii britanic 
Intelligence Service. Pertormanţele sale îl de- 
termină pe Winston Churchill, proaspăt ales 
șelul Cabinetului. sâ-l numească şel! al b 
roului de coordonare a securitaţii britanice, 
funcție care i-a adus denumirea de Intreprid, 
Temerarul. 

Cind dupa trei decenii embargo-ul asupra 
secretelor acțiunilor „armatei invizibile” a tost 
ridicat, un fost coleg de școală, pe nume din 
coincidența tot Wiliam Stepenson (singura 
deosebire fiind de ortogratie, tace din Teme 
rarul şi viața sa un reportaj real pe 500 de pa 
gini. Devenit best-seller in 25 de țări, volumul 
„Un bărbat, pe nume „Inteprid" nu a întirziat 
sa fie transpus pe ecranele de ambele dimen- 
siuni. Datorită impactului imaginii, cel ce 
mulţi ani și-a ascuns numele real sub cel al 
Temerarului va continua să poarte pentru 
mult timp de aici inainte, ca intr-o predesti- 
nare, un alt chip, şi anume cel al remarcabi- 
lului actor David Niven 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor engleze. Scenariul: David 
Ambrose - dupa cartea lui William Stepensun A 
Man Called intreprid” : Peter Carter. . 
nea: Brian West. Muzica: Robert Farnon. Cu: Michao! 
York, David Niven, Barbara Hershey, Gayle Hunn' 
cutt, Paul Harding, Peter Gilmore, Renee Asherson 
Nigel Stock, Larry, Reynolds. Colin Fox. 


perfectă incredere unii in alţii dacă vrem sa 
colaborăm fructuos". Explicit. Prea explicit? 

te a studiourilor ze. Un fiim de Roman 
Zaluski. Cu Zygmunt Hubner, Anna Milewska, Lidia 
Korsakowna, Bozena Baranowska. 


Al şaselea 


Unde? Într-un sat de stepă. Gind? Imediat 
după Marea Revoluţie. Ce? Apărarea unui 
tren, în stepa deschisă. Cine? O brigadă de 
șase magnifici. Cum? Cu viața fiecăruia, pe 
rind de la unu la şase. Toate atu-utile unui 
film eroic, exploatate „paradoxal, în serviciul 
unui film „antieroic”, decrispat, bă chiar jo- 
vial. Un moment: la magnifici vine un violo- 
nist care le promite deconspirarea unui ban- 
dit, seara, la cârciumă. „Mă opresc lingă el și 
cint pizzicato“, le spune. violonistul. „Ce 
tace?!?' Violonistul le explică ce inseamnă 
pizzicato, seara cintă pizzicato și, firește, a 
doua zi moare. Pizzicato. 


Eugenia VODĂ 
Producţie a studiourilor M. Gorki. Un fiim de Sam 


ve: Gasparov. Cu Serghei Nikonenko. Vladimir Gra- 
matikov, Mihail Pugovkin, Evgheni Bakalov 


e în priză directă... e în priză directă... 


instantaneul lunii 


calendar pe celulpid 


istoria filmului în... 
aprilie 


e 1895 — În fața membrilor Academiei de 
ştiinţe franceze, Louis Lumiere susține o con- 
ferință referitoare la procedeul de obținere a 
imaginilor fotografice color. 

e 189% — rges Melies, proprietarul 
unui teatru parizian specializat în numere de 
iluzionism, realizează şi introduce în progra- 
mul zilnic „fotografii însufleţite în mărime na- 
turală”. Astfel începe frămintata carieră a 
„Primului cineast din istoria filmului”, inven- 
tatorul supraimpresiunilor și trucajelor, al re- 
giei și spectacolului cinematografic, de dra- 
gul căruia iși va sacrifica sănătatea și milioa- 
nele, sfirșind in mizerie, ca vinzător de dul- 
Ciuri în gara Montparnasse. 

e 1921 — București, 4 aprilie — se proiec- 
tează la cinematograful „Cercul militar”, pri- 
mul desen animat românesc: Păcală in lună, 
realizat de criticul cinematografic, regizorul 
și caricaturistul Aurel Petrescu. 

e 1925 — Greva, debutul în lungmetraj al 
tinărului de numai 27 de ani, Serghei Mihai- 
lovici Eisenstein, vede lumina ecranelor mos- 
covite la 28 aprilie, stirnind vii discuţii în con- 
tradictoriu. 

e 1927 — Tot în aprilie, dar în ziua de... 13, 
același regizor incepe filmările la Octombrie. 

e 1928 — La Hollywood, pentru prima 
oară, se acordă premiile Oscar. Din aprilie 
1953, televiziunea va transmite în direct festi- 
vitatea decernării statuetei de bronz suflat cu 
aur, inaltă de 28 de centimetri. 

e 1929 — Revista „Cinema“ publică, în nu- 
mărul 4, recensămintul cinematografelor ro- 
mânești: totalul de 549 include 32 de săli și 
10 grădini bucureștene. 

e 1929 — Pe strada Antim nr. 77, ia ființă 
în București o școală de artă şi tehnică cine- 
matogratică denumită „Studio“. Conducătorii 
ei: regizorii Horia Igiroșanu și Jean Mihail. 
Dorind să încurajeze dezvoltarea cinemato- 
grafiei autohtone, comisia i-a admis pe taţi 
cei 100 de candidaţi înscriși la „examenul“ 
din aprilie! 

e 1931 — Cinematogratul „Vox“ (azi „Ca- 
pitol“) prezintă la 25 aprilie „versiunea — ro- 
mânească“ a filmului american-francez: Tele- 
viziune, considerat la acea vreme „ştiințifi- 
co-fantastic“. George Vraca, Gheorghe Storin 
şi Jean Georgescu participă în calitate de 
„actori-vorbitori“, adică asigură dublajul. 

e 1943 — La 22 aprilie, Eisenstein incepe 
filmările la ivan cel Groaznic. În condiţiile ne- 
obișnuite ale unei arșițe de 60 de grade, ma- 
chiat și îmbrăcat cu o haină vătuită, deasupra 
câreia poartă armură metalică, actorul princi- 
pal, Nikolai Cerkasov, va aștepta 16 zile în șir 
apariția pe cer a unui nor salvator, necesar 
compoziţiei cadrului conceput de exigentul 
regizor. 


Din aniversările lunii aprilie: 


e 1889 — 16 aprilie — se naşte actorul, 
compozitorul, regizorul și producătorul Char- 
tes Spencer Chaplin, nemuritorul Charlot. 

e 1893 — 1 aprilie, se naște operatorul de 
renume mondial Eduard Tisse realizator al 
imaginii tuturor filmelor lui Eisenstein. 

e 1898 — 26 aprilie — se naște teoreticia- 
nul și regizorul englez John Grierson, părinte 
al documentarului artistic, cel ce va influența 
în mare măsură neorealismul italian. Fraza 
sa, „Cinema din orice, dar nu oricum”, ră- 
mine valabilă și astăzi. 


Au debutat in aprilie: 


Alexandru Tatos (Mere roșii, 1975) şi 
Nicolae pa mea (Un om în loden, 1979) 
Premierele filmelor au avut loc la o distanţă, 
în timp, de 3 ani și... 3 zile 4 


S-au născut _in_aprilie; 


Actorii: Bette Davis (1908), Gregory Peck 
(1916), Spencer Tracy fieoo): Anna nani 
eri , Anthony Quinn (1915) și Amza Pellea 
Regizorii: Norman Mc. Laren (1914), Lind- 
mila (1923), Sergiu Nicolaescu 
), Francisc Munteanu (1924), Mircea 
âucan (1928). 
torii preferaţi ai lui Wajda și Veroiu: 
ere eat (1922) și respectiv Călin Ghibu 


Coincidenţa lunii: 
În a patra zi a celei de a patra luni a acelu- 
iași an, s-au născut roizorul Andrei Tarkoy- 
ski și actorul Anthony ins: 4 aprilie 1932. 
` Consemnează, in direct din biblioteca 
1ATC-ului, Cornel Medvedov. 


é în priză directă... e în priză directă... 


20 


in memoriam 


Pe cind un premiu de 
imagine „Ovidiu Gologan“?> 


Un fragment dintr-o scrisoare trimisă nouă 
de studenţii anului III imagine de la IATC: 
„Să nu uităm, dar cum am putea să uităm?, 
la 25 aprilie se împlineşte un an de la moar- 
tea marelui nostru operator Ovidiu Gologan.. 
Nașterea unor filme atit de importante ca 
Moara cu noroc și Pădurea spinzuraților se 
leagă hotărit de harul acestui „prinț al lumi- 
nii", comparabil cu marii operatori ai istoriei 
filmului — Urusevski, Toland, Rotuno, Tiss6... 
Odată, in tinerețe, mergind să-l filmeze pe 
George Enescu, Gologan i-a pari „Maestre, 
aș vrea să vă filmez sufletul!'. Enescu i-a răs- 
puns: „dar i?"... Mai apoi, timp de peste 
40 de ani, logan a demonstrat, cu fiecare 
film că „filmarea sufletului“ e posibilă... 
Ne-am gindit că ar fi firesc și frumos ca un 
premiu al ACIN-ului, un cinematograf și o 
clasă de imagine de la IATC, să primească 
numele Ovidiu Gologan”. De trei ori „da* 


colocv 


Copilăria, 
o lume a păcii 


Copilăria, o lume a păcii s-a intitulat coloc 
viul (organizat de ACIN) care a reunit nume- 
roși realizatori iubitori ai filmului pentru copii 
(regizori de filme artistice de lungmetraj, de 
animaţie, documentariști); invitaţi la, colocviu: 
doi cineaști din Republica Democrată Ger- 
mană — documentaristul Jochen Krauser și 
scenarista Karin Sedier. Despre importanța 
filmului pentru copii, despre problemele mici- 
lor spectatori și ale marilor creatori au vorbit 
Vasilica Istrate, Paula și Doru al, Florica 
Holban, Gheorghe Naghy, David Reu, Tereza 
Barta, Olimpiu Bandalac, Lajos Naghy, Zeno 
Bogdânescu, Radu igazsag. Doar o replică a 
cunoscutei noastre maestre internaționale a 
filmului pentru copii, Elisabeta Bostan: „Cind 
filmul pentru copii devine o lecție, paradoxal, 
el nu-și mai atinge scopul educativ; trebuie 
i za ferim de didactic, de kitsch, de dulce- 

rie". 


expoziti 


Spectaculosul accesoriu 


Harnașamente, steaguri, coifuri, atelaje, 
şei, armuri, scuturi, valtrapuri și alte „acceso- 
rii“ care ne-au obișnuit să se involbureze şi 
să se topească în focul bătăliilor din filmele 
noastre istorice, se lasă acum contemplate, 
alături de schițe minuţioase, în expoziţia une: 
tenace autoare: Olga Adamescu. O expoziţie 
specială și spectaculoasă, găzduită de Casa 
de cultură din Buftea. Două puncte pe i: 1) 
expoziția ar merita să „galopeze" și în Bucu- 
rești; 2) expoziția ar fi dorit să stimuleze un 
șir de expoziţii ale unor creatori dintr-o zonă 
nu îndeajuns de cunoscută marelui nostru 
public: scenografia de film. 


una pe lună 


În direct din studioul „Animafilm“, 
regizorul Dinu Şerbescu ne transmite: 


https://biblioteca-digitala.ro 


Mircea Albulescu, în vizită 
la redacția revistei noastre 
răspunzînd (pe lung) la o anchetă 


Rubrică realizata de 
Eugenia VODĂ 


Dialogurile filmelor noastre sint, în ge- 
neral, așa cum s-a și observat, lipsite de 
firesc, de autenticitate, de verosimilitate 
Personajele vorbesc ori ca la ședință, ori 
ca la școală, ori ca la Academie, numai 
ca în viaţă nu; unii pretind că și instituti- 
ile sau împrejurările mai sus amintite ar 
face parte din viață, dar li s-ar putea răs- 
punde că una e viața academică sau șco- 
lară și alta e viața de toate zilele, răspun- 
sul, casă fim sinceri, nefiind lipsit de un 
oarecare bun simţ. O remarcă şi mai sub- 
tilă e aceea că în filme (-le) noastre se 
vorbește ca în proză, ca în poezie, ca în 
teatru, numai ca în filme nu. Dar cine știe 
oare cu precizie cum trebuie să se vor- 
bească în filme? Unde se învaţă arta dia- 
logului de film? Nu se învață — se va răs- 
punde — dar se simte. Unii actori au 
acest simţămint, iar intervenţia lor sal- 
vează multe replici -de schematism, nes- 
pecific și ridicol. 

Vorbește scenaristul prin gura persona- 
jului: „Asupra acestui agregat vom avea 
de discutat. Dinsul nu corespunde nece- 
sității optimizării fluxului producției, ridi- 
cării productivităţii muncii şi reducerii 
preţului de cost". Nui vine să-i astupi 
urechile? Ba da. Mai intii, rime involun- 
tare: agregat-discutat. Apoi, dinsul (adică 
agregatul). Apoi, stilul gazetăresc-șablon 
al replicii. Şi cite și mai cite. lată insă că 
vine actorul, care, cu simţul autenticului, 
al firescului, transformă această replică 
(imposibil de rostit și de ascultat într-o 
sală de cinema) intr-un moment cu ade- 
vărat cinematografic. În gura actorului, 
replica va suna credibil, natural, convin- 
gător. „Păi... asupra acestui agregat, hm, 
vom avea, dă, de discutat, Vreau să spun 
adică că dinsul nu corespunde... ehe- 
hei!... necesității optimizării fluxului pro- 
ducţiei, ridicării, ...nu- așa... a productivi- 
tății muncii... și... mda... reducerii prețului 


perle mai mult sau mai puţin veritabile 


e în priză directă... 


cartea de vacanță 


Din marile culise 
ale micului ecran 


O nouă apariţie în colecția „Cartea de va- 
canță" a editurii Sport-turism: „Intimplări su- 
rizătoare (din culisele micului ecran)" de Fla- 
via Buref. Culise încăpătoare: descoperi zeci 
de întimplări și sute de personaje hazoase — 
pe platou, la sunet, la laborator, la montaj, la 
fonotecă, la filmotecă, la electrică, la lumini, 
la telerecording, la MGS etc., etc. — desco- 
peri, de fapt, din suris în suris, o surprinză- 
toare cantitate de energie vitală, investită, 
cum spune autoarea, „Chiar și în cea mai 
neinsemnată emisiune“. 

Dacă ar fi să imprumutăm tonul unei re- 
clame T.V., am zice: nu așteptați vacanţa ca 
să citiți această carte de vacanţă! 


semnal din Brăila 


Memoria peliculei 


La Brăila o lună a culturii cinematografice, 
intitulată pe bună dreptate „Memoria pelicu- 
lei“. Doar pentru simpla enumerare a filmelor 
din repertoriu, a invitaţilor, a dezbaterilor cu 
public, a galelor festive, a expozițiilor, a 
spectacolelor de diaporame n-ar ajunge o 
pagină de revistă. Totuși, citeva titluri: „Inter- 
preţi de seamă ai filmului românesc — meda- 
lion Constantin Codrescu", „Gala umorului” 
(de la Comedia mută la... „Nea Mărin miliar- 
dar') „Realizatori de prestigiu ai filmului ro- 
mânesc“ — colocviu cu scriitorul Titus Popov: 
ici (un punct de maxim interes al lunii) și o 
întilnire cu regizorii Mircea Drăgan și Nicolae 
Mărgineanu. N-au lipsit nici filmele pentru 
copii, nici scurtmetrajele produse de studen- 
ţii de la IATC, nici filmeie documentare (pre- 
miate în festivalul „Cupa de cristal”). 

Așteptăm asemenea luni cinematografice și 
în alte centre culturale ale ţării. 


de cost, măi tovarășe“. E cu totul altce- 
va!- Replica mustește acum de autentici- 
tate și e cinematografică pină la ultima 
silabă. 

Dar sint și alte cazuri în care interven- 
ţia actorului scoate din marasm dialogul 
de film. Astfel o replică moartă precum: 
„Aut Caesar, aut nihil", se va umple de 
viaţă într-o rostire firească: „Hm, aut Cae- 
sar... md... aut nihil, ce mai înco- 
lo-ncoace!' După cum a spune pur și 
simplu: „Corb la corb nu-și scoate ochii” 
ar însemna să reproduci un proverb 
vechi, fără nici un respect pentru specifi- 
cul cinematografic. În gura actorului cu 
simţ cinematografic el va suna cu totul 
altfel: „Ascultă-mă pe mine: corb la corb 
ha-hă-hâ!...” E același lucru? Sau, în lim- 
baj cinematografic: Păi, ia să vedem, e 
același lucru, dom'le?" 

Actorul cu instinct cinematografic va 
înlocui întotdeauna pe „da“, cu „ihi“, pe 
„NU, Cu 4”, sau „i, pe „nu știu“ cu 
„hm”, pe „nu-mi place" cu „pf', pe „asta-i 
situația” cu „dé“, în așa fel încit dialogul 
să devină o alternare de ă,i, m, t, hī, hă, 
e, păi, adică oho, ehe, ihi, și alte sunete 
filmice. 

Paradoxal, dacă, în scenariu, replica 
personajului va suna „hm“, pur şi simplu 
„hm“, actorul cu bun simţ cinematografic 
va solicita, va insista, se va lupta pentru 
îmbogățirea replicii, pentru a-i da miez, 
substanță, consistență, culoare, plastici- 
tate, filosofie și, bineințeles, specific. Și, 
în cele din urmă, va obține ca replica să 
capete o formă demnă de a se rosti 
într-un film. ceva în genul: „D-apăi.. la 
urma urmei... așa o fi... numai ca să ve- 
dem, adică, mai precis, hm, știu eu“. 

Greu de spus... mde... cum trebuie să 
arate un dialog de film... nu-i așa... cit de 


cit bun. 
Dumitru SOLOMON 


e în priză directă... 


40 de ani în 50 de comedii 


Cind comedia era rege... și după aceea 


În 1893, Thomas Edison punea un actor de 
vodevil să strănute în fața primului său aparat 
de luat vederi, și astfel, istoria filmului ameri- 

can începea cu... Strănutul dătător de bună 
dispoziție. În 1895, printre imaginile mişcă- 
toare proiectate pentru prima oară la Paris, 
frații Lumiere prezentau şi o mică intimplare 
veselă, Stropitorul stropit. Componente 
inerente ale vieţii noastre de oameni, ele- 
mentul sau împrejurarea comică iși făcea 
deci intrarea în cinematograf încă de la 
început. lar istoria celei de-a șaptea arte, 
de la silabisire și pină la fraza meş- 
teșugit articulată, de la faptul brut la meta- 
foră, este intrinsec ată de evoluţia come- 
diei cinematografice. Dacă limbajul filmic s-a 
străduit să devină universal, limbajul come- 
diei n-a avut nevoie să depună nici un efort 
în această direcţie, genul râspunzind unei ne- 
cesități umane funciare. (Au demonstrat-o 
dealtfel celebri oameni de știință, și filozofi, 
au dovedit-o și o dovedesc zilnic spectatorii 
ce se inghesuie la un film despre care nu știu 
nimic altceva decit câ... este o comedie) 

Sigur, cei care s-au apucat, la inceputul 
acestui secol să facă filme comice, numai la 


filme la cererea spectatorilor 


Dacă prin filmele sale revoluționare, Cli- 
nele andaluz ṣi Virsta de aur, Buñuel îi reda 
cinematografului toata capacitatea de inven- 
ție, de nesupunere la regulii, dreptul de a se 
mișca liber de co xul story-ului, al litera- 
turii între real ş aginar, s-ar putea spune 
că Tristana (1970, fim realizat după Belle du 
jour şi Calea inciee și inainte de Farmecul 
discret al burgheziei) i aduce regizorului im- 
păcarea cu traditia. cu un anume tip de ci- 
nema „Clasic”. Ceea ce nu înseamnă că ar fi 
mai puţin subversiv, sau că nu regăsim in el 
obsesiile cineastulu. între care relativitatea 
valorilor şi a judecăților morale e cel mai 
ades invocată. Valoarea demistificatoare, atit 
de manifestā în Îngerul exterminator ca și în 
Viridiana, se ma: pastrează, dar aici e difuză, 
implicită 

Alegind deliberat o scriitură tradițională, de 
o simplitate tulburătoare (pe care numai un 
mare artist o poate atinge, în film ca și în lite- 
ratură), Buñuel spune povestea Tristanei şi a 
lui Don Lope ră efort, fără a apela la nici 
un efect cinematografic, fără a insista nici o 
clipă pe insoitul sau morbiditatea întimplări- 
lor, fără spaima că ar putea aluneca in melo- 
dramă sau absuri treudiene, fără dorința de 
a demonstra, ci doar de a arăta. Această su- 
punere la fapte, acest ton neutru și neimpii- 
cat nu fac decit să sporească ambiguitatea 

Se poate îndelung analiza tehnica atit de 
e stăpinită: construcția secvențelor de o 
logică interă inexorabilă; puterea de suges- 
tie a unui cadru (de pildă, argintăria vindută 
şi apoi râscumpărată); montajul de o fluidi- 
tate nonşalantă — chiar cind elipsele sint de 


dincolo de ecran 


Remake-uri 


artă nu se gindeau. Adevăratul lor mobil — 
banul (comedia se vindea cel mai bine) — 
era probabil atit de imperios încit acești pio- 
nieri ai hazului peliculă și-au luat foarte în 
serios munca. Strădaniei lor neostenite de a 
găsi, de a născoci noi conjuncturi comice, i 
se datorește trecerea de la acumularea intim- 
plătoare de gaguri la faza (superioară) în 
care gagurile derivă din situaţie și i se subor- 
donează. 

Unic, irepetabil în istoria cinematogratului, 
acest act inverșunat de gindire colectivă, ală- 
turind producători şi regizori, actori şi sceno- 
grafi — gagul mecanic este inlocuit astfel de 
gagul cu schepsis, iar rezultatele acestui salt 
s-au văzut, și s-au re-văzut, cu Încintare de 
atunci încoace. Formule verbale ca „virsta de 
aur a comediei" sau „cind comedia era rege” 
— cum pentru alte genuri nu s-au inventat, 
nu fac decit să reflecte prețuirea de care se 
bucură risipa frenetică de inteligenţă ce ca- 
racterizează comedia cinematografică a ani- 
lor '20, cea cu care începe, dealtfel, retros- 
pectiva de la Cinematecă. Subintinzind un 
arc de patru decenii (1960 fiind socotit un fel 
de bornă în istoria cinematogratului), progra- 


Un anticonforriism echilibrat 
(Tristana cu Catherine Deneuve 
şi Fernando Rey) 


be 


ani; subtilitatea coloanei sonore (in întregime 
creaţia regizorului); excelența interpretării: 
(Fernando Rey și Catherine Deneuve), perso- 
najele secundare cu valoare embiematica 


Dacă Cei șapte samurai, socotit mult timp ca cel mai bun 
fiim al lui Kurosawa, a prilejuit un remake cunoscut și recu- 
noscut (Cei gopa magnifici a devenit un clasic al genului 


western), Yi 


, în schimb face parcă şi mai valabilă teza 


circulării motivelor lui Kurosawa preluate, declarat sau nu, 
uneori la distanță de ani. Subiectul a fost reeditat cu fideli- 
tate dar într-o ambianţă mexicană, realizată in Spania de cà- 
tre regizorul italian, Sergio Leone. A rezultat, firește, o co- 


producţie italo-spaniolo-vest 
tru un 
modelul inspirator al Pumnului... Y 
samurai pot fi văzute la Cinema 


> 


mană, un fals western: Pen- 
pumn de dolari, distribuit și la noi. Spre comparare, 

, ca și Cei şapte 
luna aceasta. 


mul cuprinde filme ale celor mai vestiți auto- 
ri-aducători de comic pe ecran: actori, regi- 
zori, sau şi una și alta. (Cei foarte mari sint 
de obicei și una și alta). 

40 de ani de comedie cinematografică in 
50 de filme nu e lucru de... glumă, iar abona- 
ţii vor fi deseori puși în dilemă. Dar, indite- 
rent la care din reprezentații vor intra, îi stå- 
tuiesc să urmărească ce fac obiectele, cum 
se comportă ele atunci cind apare eroul fil- 
mului. Şi vor observa că atunci natura nein- 


La 70 de ani, un 


(menajera Saturna)... dar important rămine 
faptul că ele nu se percep ca atare, fiind doar 
mijloace pentru a exprima lumea acestui film 
şi, prin ea, racordul la ceea ce am putea 


va 


Un comic pentru toate, genurile 
(AL. Giugaru în „ 


sufiețitā prinde parcă să vibreze, sa palpite 
de o viață tainică, pină atunci ignorată. Orice 
regulă/lege/fizică este anulată, obiectele in- 
cepind sa se comporte ca niște ființe vii cu 
simpatiile și antipatiile lor. Aceasta este 
proba, acesta este semnul că actorul nu e un 
simplu comic, ci unul hărăzit cu genialitate 
co(s)mică. 

Dar despre aceasta și alte semne de recu- 
noaștere ale genului comic, poate într-unul 
din numerele viitoare. Aura PURAN 


mai puțin subversiv 


numi „universul Buñuel”. Astfel, viața lui Don 
Lope, cu tot nonconformismul și anticlerica- 
lismul ei afișat (de fapt, robită multor altor 
convenienţe și habitudini), ca și viața Trista- 
nei (cu iluziile, coșmarurile și frustrările ei), 
incetează a mai fi doar file dintr-o cronică a 
micii burghezii provinciale, cum probabil 
erau în nuvela originară (a scriitorului spaniol 
Benito Perez Galdos), devenind destine me- 
morabile, bufiuelești. Repunerea în discuţie a 
ideii de compromis, de maculare, de gest 
iconoclast, ar fi tot atitea câi de acces in sta- 
bilirea unor filiaţii ce trimit la întreaga filmo- 
grafie. Ca şi translaţia imperceptibila — fără 
nici un avertisment prealabil între real și ima- 
ginar: capul tăiat al lui don Lope care se bă- 
lângăne în interiorul clopotului — coșmar 
apartinind visului și halucinaţiei deopotrivă — 
şi care se transmite din subconștientul Tris- 
tanei în visul de muribund al bătrinului. 

Atmosfera orașului (Toledo anilor 1920, 
oraş și epocă pentru care regizorul a nutrit o 
adevărată pasiune), cu străduţele lui cotite și 
ramificate, cu clopotele și austeritatea minăs- 
țirilor, cu morga promenadei duminicale, 
după liturghie, cu lumea pitorească a cafene- 
lei — exclusiv bărbaţi — cu cofetăria a cărei 
vitrină e suficientă pentru a ne imagina inte- 
riorul, are un partum greu de definit dar 
persistent, ca de altfel aburul — farmec dis- 
cret — al intregului film. 

Cind a realizat Tristana (proiect mai vechi, 
din 1963, aminat după interzicerea Viridianei 
în Spania franchistă), Buñuel avea 70 ani. 


Roxana PANĂ 


Medalionul lunii” 


r> 


stop-cadru pe „Lacombe Lucien“ 


Mersul pe sirmă 


S-a spus, și pe bună dreptate, că Lacombe Lucien este cel 
mai bun film al lui Louis Malle. De ce? Nu pentru efortul de 
reconstituire a unei epoci (în Hoţul această reconstituire era 
mult mai spectaculoasă). Nu pentru știința de a conduce o 
povestire bazată mai puţin pe acțiune, cit pe analiză psiholo- 
gică: un băiat de la țară, sărac cu duhul, lipsit de educaţie 
morală și de cultura cea mai elementară, devine colaboraţio- 
nist, se îndrăgostește la modul său primitiv de o tinără 
evreică, pe care încearcă să o salveze de la deportate (în Fo- 
cul fatidic acest demers era însăși rațiunea filmului). Nu 
pentru că își alege drept principal personaj un tip marginal, 
asocial, amoral — aceasta este o trăsătură caracteristică 
aproape tuturor filmelor lui Malle, de la Ascensor 


Focul fatidic, Hoţul și pină la Pretty Baby. Nu 


ntru 


eșafod, 

arta alcătuirii unei distribuții perfecte în care profesioniștii 
(Holger, Lowenander, Therese Giehse) se amestecă cu ne- 
profesioniștii (Pierre Blaise) — să nu uităm că Malle a lucrat 
cu Jeanne Moreau, Brigitte Bardot, Maurice Ronet, Philippe 
Noiret, Jean Paul Beimondo și că tot el a descoperit talentul 

unei Catherine Demongeot sau al unei Brooke Shields. 
Deci nu numai prin aceste date, Lacombe Lucien este cel 
mai bun film al lui Malle. Ci în primul rind prin capacitatea 
autorului (Malle este aici regizor și scenarist) de a merge pe 
7 sirmă, de a dist tabu-urile iconoclaste, de a vorbi despre 
Sa s fenomenul trădării (intr-o țară care în timpul ocupației a avut 
s t: 3 : 30 de mii de colaboraţioniști) incercind să-i re me- 
şi canismul, de a tace portretul unei mici brute fără creier, ne- 

lipsindu-l de sentimente, fie ele şi primare. 

S-ar putea pune întrebarea: unde sint rezistenți, acea „ar- 
mată a umbrelor”, de care ne-am obișnuit să legăm întotde- 
auna episodul francez al celui de-a! doilea război mondial? 
Timp de trei decenii ei au fost eroii a nenumărate filme ex- 
celente, bune sau mai puţin bune, este momentul, pare a 
spune Malle, să pună obiectivul de cealaltă parte a barica- 
dei, și să vedem ce se intimpla acolo. Pentru că, ne averti- 
zează autorul, „cei care nu-și pot aminti trecutul sint con- 

i ; pe Geg x damnaţi la a-l repeta“, iar amintirea nu trebuie să fie nicide- 
aa Ste seră £ cum selectivă. 


O revelație a deceniului şase ce nu se dezminte 
nici în deceniul opt: filmul nipon (Omul cu ricsaj) 


https://biblioteca-digitala.ro * 


Omul cu a, filmul lui Hiroshi Inagaki, și aproape in 
egală măsură al interpretului său principal Toshiro Mifune, a 
obținut în 1959 „Leul de aur” la Veneţia. Distinsul premiu ve- 
nea să întărească prestigiul unei cinematogratii care depă- 
şise statutul de insolită noutate exotică încă din 1951 cind, 
ia același festival, Rashomon, realizat de Akira Kurosawa 
după cunoscutul prozator Rynosuke Akutagawa și interpre- 
tat de același Toshiro Mitune obținuse tot marele premiu. 


Caie două gesturi de recuperare culturală erau menite să 
impună pe plan mondial recunoașterea unei cinematogratii 
care câpâtase statura artistică și intelectuală a maturității 
mult înainte de descoperirea ei de la Veneţia. În 1943, de 
exemplu, cel mai bun film al anului a fost socotit tot un Om 
cu ricșa realizat de același Inagaki și avindu-l ca interpret pe 
Heroshi Aia fiul celebrului prozator. „Omul cu ricșa 
luat în 1 , aplaudat atunci de public și de critica de 
se nu era deci decit un remake al frumosului film 
dn 1943. 


Georgeta DAVIDESCU. Cristina CORCIOVESCU 


O revedere plăcută: Irin: 


Alferova — 


aici în film de epocă — alături de Di- 


2 


mitri Zoltuhin 


Studioul de filme pentru copii și tineret 

Maxim Gorki" a oferit spectatorilor fil- 
mul Vasili Busiaev, de fapt o legenda 
despre un erou popular al vechiului Nov- 
gorod. La baza noii producţii se află un 
poem scris de poetul contemporan Ser- 
ghe: Narovceatov, care de altfel a și cola- 
borat la elaborarea scenariului împreună 
cu regizorul Ghenadi Vasiliev. 

In cadrul pe care il publicăm, apar doi 
dintre interpreţii principali ai filmului, Di- 
mitri Zolotuhin și Irina Alterova pe care 
telespectatorii noștri au urmărit-o și au 
admirat-o in serialul de televiziune Calva- 


rul 
Olimpiada se apropie 


Mai sint multe luni pină să aibâ loc to- 
tuși la Los Angeles marea intilnire spor- 
tivă denumită Olimpiadă, dar studiourile 
cinematogratice americane au și inceput 
licitația pentru drepturile exclusive ale fil- 
mului olimpiadei californiene. „20th Cen- 
tury Fox" a și semnat un contract cu CO- 
mitetul olimpic în acest sens. Competiţia 
se pare că este dură, mai ales între reţe- 
lele de televiziune în ce privește retran- 
smiterea directă a jocurilor iar aici com- 
pania ABC este deocamdată favorită 


Nu numai pe micul ecran 


Toată lumea s-a obișnuit să-l intii- 
nească pe Charles Aznavour la televizor 
in transmisiune directă sau in reluari de 
la faimoasele sale gale. Toată lumea i! 


in memoriam 


De curind s-a revăzut — de astă dată pe 
micul ecran — My fair Lady al unui realizator 
dispărut și el de curind: George Cukor. (Naâs- 
cut în ultimul an al secolului trecut la New 
York și plecat din această lume în 1983) 
Dacă ii priveşti filmografia, primul lucru care 
te intimpină este longevitatea artistică: 51 de 
ani între primul tilm, din 1930, şi Bo- 
gate și celebre, din 1981. De reținut și acest 
prețios amănunt (foarte preţios cind este 
vorba de un realizator de film care trebuie să 
organizeze o producţie ce angajează multă 
lume pe un platou de filmare), de reținut, 
deci, că la 82 de ani tăcea film. Dar cind intri 
în amănunte descoperi că numele lui Cukor 
este legat de nenumărate sonorități ale vieţii 
cinematografice a lumii: Fetele vorbesc 
despre ir | O oră cu tine, Hollywood-ul, dar 
cu ce preți, Dineu la 8, Cele patru fiice ale 
doctorului March (anul trecut, televiziunea 
noastră ne-a oferit un serial care este, de 


Bama 


Cukor a cedat regia filmului după unul din 
cele mai celebre scandaluri intimplate pe un 
platou de filmare american cind — caz iarăşi 
foarte rar — nu actorul (este vorba despre 


ştie cu microfonul în mină, cu fața puţin 
marcată de trecerea anilor, cu creștetul 
„degarni', adică cu podoaba capilară ma: 
mult simbolică. Puţini totuşi şi-l amintesc 
ca actor de film și încă bun actor (Un taxi 
pentru Tobruk: etc.). Claude Lelouch a ți- 
nut să-i ofere un rol greu, după cum se 
spune, un rol piatrâ-de-incercare, care 
să-l solicite pe Aznavour ca actor de pro- 
funzime şi fineţe, un rol care evoluează 
într-o atmosferă ce nu are nimic comun 
cu aceea a galelor de la „Olympia“ sau 
„Bobino“ sau chiar Dallas (Texas). pe 
unde a trecut și s-a bucurat de un imens 
succes. În filmul lui Lelouch, Aznavour 
dă viață unui personaj foarte grav și 
foarte prezent, filmul chemindu-se Edith 
și Marcel, despre cintăreața Piaf și boxe- 
rul Cerdan, despre povestea lor de dra- 
goste deloc banată...(Bineinţeles, Azna- 
vour nu este nici indragostitul de Edith 
Piaf și nici boxer.) 


Cinci zile dintr-o vară 


Recentul film al lui Fred Zinnemann 
Cinci zile dintr-o vară, marchează o in- 
toarcere a cineastului la povestea de dra- 
goste sau cum s-a luat acum obiceiul sa 
se spună de parcă n-ar fi același lucru 
un „love-storism“. Zinnemann are 45 de 


sondaj di 
Isabelle Adjani a iesit totusi pe 
locul trei. După Annie Girardot 
si Alain Delon 


La un popularitate, 


ani de carieră cinematogratica în care 
timp a turnat nu mai mult de 20 de filme 
dar între acestea descoperi Trenul va şu- 
iera de trei ori, Cit timp vor exista oa- 
meni, Julia și incă altele demne de a fi 
pomenite. 

Deci Cinci zile dintr-o vară este o ase- 
menea poveste în care rolul principal îl 
deține fostul James Bond, adică Sean 
Connery (creatorul pe ecran al persona- 
jului după care alţii l-au preluat dar Con- 
nery rămine „modelul” Bond.) Aici în fil- 
mul lui Zinnemann, acțiunea se desfa- 
șoară prin anii '30 undeva în Elveţia, mai 
exact în Engadine, pe atunci mai puţin 
batuta de turişti decit este astăzi. Intr-un 
peisaj paradisiac. Douglas (adică Sean 
Connery). un bărbat între două virste și 
Kate (rol încredințat unei cintârețe în 


periscop 


O realizare de care se vorbește foarte 
mult în ultima vreme în presă (dar a se 
vorbi foarte mult nu înseamnă intotdea 
una că se vorbește și de bine, nu in 
seamnă consens critic) este fără indoiala 

comediei — filmul semnat de 
Martin Scorsese, avindu-i ca interpreţi pe 
Robert De Niro și pe Jerry Lewis. Prima 
reacție pe care ai avea-o este să-ți ex- 
primi uimirea în fața unei asemenea for- 
mule de cuplu comic: De Niro-Jerry Le- 
wis. În al doilea rind ai fi tentat să te in- 
trebi, dacă nu cumva a fost un act de 
mare curaj pentru Scorsese însuși să 
atace un gen considerat în criză — come- 
dia cinematogratică (și poate că ar fi şi 
un al treilea rind, dar pe acesta îl pun în 
paranteză, pentru că nu poate funcţiona 
ca intrebare decit in caz de eșec — ceea 
ce se pare că nu este deloc cazul: să-l 
pui pe De Niro, un actor care în cele mai 
glumeţe scene din New York, New York, 
de pildă, sau în situaţiile prin care trece 
campionul mondial de box pe care l-a 
adus pe ecran, virează intotdeauna tonul 
glumei spre tristețe — să-l pui alături de 
un Jerry Lewis obsedat de succesul ga- 
gului și numai al gagului chiar cind efec- 
tul acestuia este involuntar trist. Nu ar fi 
aceasta o hazardare? lată că nu a fost). 

Pe scurt De Niro — Rupert, pe numele 
lui din film — este un obsedat de succes, 
este un idolatru, un „fan“ cum se spune 
(şi „fan“ vine de la fanatic, nu-i așa?), dar 
în viața de toate zilele este un umili, un 
anonim care iubește show-ul și chiar 
show-biz-ul ca să ne exprimăm în slongul 
profesiei lui Rupert. De Niro nu știe cum 
să facă să iasă din anonimat. Hotărâște 
că singurul mod ar fi să-l răpească pe 
Jerry Landtord (adică pe Jerry Lewis), 
vedetă de faimă mondială, iar prețul ras- 
cumpărării să fie şi aducerea lui intr-un 
show. Dar in felul acesta „comedia“ lui 
Scorsese după scenariul lui Paul Zimmer- 
man devine un fel de anatomie a unei 
manii moderne. „| comediei, spune 
comentatorul Jack Kroll, aruncă o privire 
dură şi necruțătoare asupra unei obsesii 
americane — celebritatea — și asupra fa- 
niilor ca simptom social şi ca amenințare 
socială. ne relevă acea 
patologie reciprocă ce infestează lumea 
vedetelor și pe aceea a fanaticilor lor“ 

După opinia amintitului comentator, 
acest al cincilea film al lui De Niro în re- 
gia lui Scorsese devine o comedie neagră 
dar și de inimă albastră, în care fiecare 
zimbet este atins de aripa morţii 


' cu Audrey Hepburn, Rex Harisson 
dar si cu Cukor în mare formă 


https://biblioteca-digitala.ro 


viața de toate zilele, pe numele ei Betsy 
Brandley) s-au refugiat aparent să-şi in 
cerce forțele ca alpiniști debutanţi, în rea 
litate să-și pună la incercare. propriile 
sentimente. În seara sosirii lor, hangiul le 
prezintă o câlăuză alpină, un oarecare 
Johann (în rol apare fiul unui vestit actor 
francez, George Wilson, fiul numindu-se 
Lambert Wilson). Priviri se incrucișeaza 
Douglas sesizează o oarecare preocupare 
a tinerei calâuze pentru Kate, şi așa 
odată cu ascensiunea incepe și proba 
sentimentelor. 


În film 
De- Niro 


e un „fan“. 


În viață 
fuge 
de fani 


Clark Gable) ci regizorul, adică Cukor, a tre- 
buit să părăsească echipa. Femeia cu două 
chipuri, Femeia idolatrizată, Gaslight, O viață 
dublă, M-am născut ieri, S-a născut o stea, 
Giris, Seceră vintul sălbatic, apoi un film în 
care o dirija pe platou pe Marilyn Monroe, 
dar pe care l-a întrerupt din cauza morţii 
acesteia, și care s-a intitulat Trebuie să se in- 
timple ceva, My fair lady, Călătorie cu mă- 
tușa mea, Pasărea albastră și, în sfirșit, mai 
sus pomenitul film Bogate și celebre din 
1981. Şi n-am făcut astfel decit să selecționez 
titlurile unor filme de care mulţi iși aduc 
aminte dar, poate, nu toți știu că ele ii aparţin 
lui Cukor. S-a spus despre el că ar fi fost „re- 
gizorul femeilor, că ar fi fost cel mai price- 
put realizator în dirijarea actrițelor pe platoul 
de filmare. Biografii lui pomenesc de „scan- 
dalurile” pe care le-ar fi avut cu studiourile şi 
cu producătorii etc. Un lucru pare însă sigur 
pentru cel care îi sondează filmografia (și ca 
orice sondaj, evident, emitea o părere mai 
mult schițată decit amplu documentată) este 
clar deci că George Cukor a fost un produs 
tipic hollywoodian, ba chiar de la un anumit 
moment al creaţiei sale, s-ar putea face afir- 
maţia că el devenise expresia unei anumite 
dimensiuni hollywoodiene a filmului: marea 
montare, presupunind mijloace financiare și 
de distribuţie puţin comune altor regizori 
Oricum, în jumătatea de secol în care ara- 
reori a plecat din cetatea filmului (şi cind a 
facut-o a făcut-o cum s-ar spune „în depla- 
sare“ tot pe contul ei), Cukor a lăsat și el o 
pecete pe istoria acestei cetăți. 


scrisoarea lunii 


————— 


de film. Ceea ce m-a frapat e că nu prea 


ti iertată dacă sinteți de altă părere. 


seara irina, Detaș 


Cititorii şi revista 


e _Găsesc deosebit de interesantă cronica 
documentarului Orgile din Transilvania, 
scrisă patetic de Ecaterina Oproiu (nr. 1/83) 
Am wăzut acest rarisim documentar semnat 
de Doru Segal. A nu știu cita oară vă întreb 
de ce asa de rar apare documentarul pe ma- 
rele ecran” Filmelor noastre artistice de lung 
metraj ie *psește acea „completare“ (cum îi 
spun um spectatori, in mod nedrept) de zile 
mar. De asemenea mi-a plăcut și mi-au mers 
la inimė croewcile la documentarele Seraliştii 
şi Şuriie, semrate de Alice Mănoiu și Eva 
Simu iaw. X83). În sfirșit, am citit cu atenţie 
rubrice de colocvii ale revistei Cinema — 
„Student de az, cineaștii de miine“, discuție 
reašzstė de crbcul Valerian Sava (nr. 2/83). 
Cred ca de muit timp revista Cinema n-a mai 
dezbi probieme atit de interesante ca la 
aces! coocwu. cu şi despre studenții noștri 
de ia IATC M-a plăcut stilul de lucru în pre- 
luarea um „sare de foc cinematografic“, ai 
ums rege de anul IV (Mihai Diaconescu), 
precum opinäie lui Gabriel Kosuth și ale 
ums regzor din anul trei, Nicolae Caranfil.” 
(Nicole Cazscovschi, strada Vasile Roaită, 
bi. 3. sc A ap 7 — Bacău). 

e „Am ss spun citeva titluri celebre de pe 
acra” "astre care, după părerea mea, au 
ştim Zmbete prea disprețuitoare din partea 
unor comtan ai revistei dumneavoastră, deși 
aceste Sme au făcut săli pline: Pe aripile vin- 
tului ica nu înţeleg cum poate fi criticat!) 
— MR: unde l-ați văzul criticat în revista 
noastr? Războiul stelelor, imperiul contraa- 
că. Mică ă (N.R.: în ce număr din re- 
wste moestră ați găsit „zimbete disprețui- 
toar" la adresa acestor filme? Opinii critice, 
ca”) La dumneavoastră ce înseamnă un film 
bun? Nu cei care face săli pline? Nu cel care 
se succes la public? Pină şi filmele romă- 
mes se bucură de aceiași tratament. (N.R.: 
27) Smgurul film care în ultimul timp a um- 
piut săie a fost Alo, aterizează străbunica! și 
totusi a fost și el făcut praf. Acum rulează la 
Scaa. Butetin de București, la care iarăși sint 
coz formidabile. Ce surpriză ne mai așteaptă 
čna partea presei? Amintind de Competiţia, 
să spun că au fost și filme bune, just apre- 
cate, ca Yankeii, Kramer contra Kramer, Că- 
restui electric; totuși...” (N.R.: Totuși, fiindcă 
a urmă v-aţi făcut ceva mai blindă, vă intre- 
dëm şi noi: la dumneavoastră ce înseamnă 
un critic bun? Doar cel care laudă un film 
care face sală plină?) (Mihaela Humă, bd. 
Metalurgiei 37, bl. 01, sc. 2, ap. 72 — Bucu- 
rești). 


Filmul străin 


e „Vă scriu după ce am văzut Competiţia 
de n ori. Cred că e cel mai bun film pe care 
l-am văzut vreodată și nu mă jenez a spune 
că Joel Olianski este unul din marii regizori 


ai cinematografiei mondiale. Recunosc în e! 
o mare forţă, nu numai artistică dar și mo- 
rală, estetică, chiar și filosofică. Mi-e greu să 
cred că presa lumii n-a înălțat pe mari culmi 
acest joc actoricesc din Come ia: Filmul 
acesta ar fi meritat cu prisosinţă toate premi- 
le posibile, toate Oscarurile, tot, tot. E trist 
cînd våd ce filme le primesc (N.R.: Margareta 
Humă se plinge mai sus de critica noastră 
Dumneavoastră de juriile Oscarurilor... Stâm 
dine). (Dr. Nela Nemaș, Calea 23 August, 
ne. 44 — lași). 

e „Un film în care nu se lăcrimează, nu se 
oteaza și totuși oamenii sint cuprinși de un 
ñor de bucurie și înălțare spre înţelegerea 
sepia a frumosului. La acest film, omenia și 
*mmosul reinvie în oameni. Ascultind Impe- 
"au de Beethoven, concertele de Prokofiev, 
Sænt Saens, Mozart, mă întrebam ce rost mai 
šu aceste acțiuni de înarmare nucleară? Fi- 
„că, iată, Competiţia demonstrează încă o 
“at, puterea spirituală și creatoare a omului, 
pe care nimic n-ar trebui s-o pericliteze” 


Filme învingătoare 


„Am citit multe păreri exprimate in revistă, ale unor regizori, actori, scenariști, critici 
i găsi două care să se asemene. Unele sint 
radical opuse. Acest lucru mă încurajează (N.R.: E foarte bine că vă incurajează acest 
fenomen pozitiv care, pe alții, ii scandalizează...) să-mi spun părerea cu speranţa că voi 


Am văzut citeva filme românești care mi-au plăcut foarte mult: Învingătorul, Bună 
amentul Concordia, Proba de microfon, Ana și hoțul, lancu Jianu 
zapciul, lancu Jianu haiducul, Grăbește-te incet, lon, blestemul pămintului, bie: 
iubirii. De ce să nu fiu mulțumită? De ce să arunc cu pietre...? De ce un film ca Învin- 
poora a trecut aproape neobservat? De ce filmul Angela merge mai departe, in care 

rina Lazăr a fost superbă, îşi va găsi curînd sfirşitul într-un raft prăfuit? Ca toți oa- 
menii, tindem desigur spre mai mult, spre mai bine. Asta însă nu ne dă dreptul să în- 
toarcem spatele prezentului. Avem actori talentaţi, regizori pe măsura lor. Românul s-a 
născut poet, și din atita poezie e imposibil să nu se nască scenarii valoroase." 


Mioara Curpaș, strada Plaiului, nr. 34 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


mul 


loc. Tinca, jud. Bihor 


(Valentin Dobre, loc. Mărăcineni — jud. Ar- 
geș — corespondent care ne-a impântâșit en- 
tuziasmul lui şi pentru serialul lui Țopescu 
despre E! Mundial: „Meciul dintre R.F.G. şi 
Franța poate fi asemuit unor mari momente 
de artă. Meciul a fost extraordinar iar imagi- 
nea din final cu Platini în primul plan, abătut 
și singur, mi s-a părut de o frumusețe ome- 
nească impresionantă. O imagine pentru un 
fiim mare”). 


e ..... Cel mai adevarat personaj mi s-a pă- 
rut profesoara (Lee Remick) care rămine un 
mister tot timpul. Un film incredibil de fru- 
mos și adevărat, care mi-a provocat un ade- 
vărat şoc. O stare perpetuă de beatitudine 
spirituală, aducindu-mi aminte de nenuma- 
rate „serate muzicale" ale televiziunii noastre, 
poate una dintre cele mai serioase emisiuni 
dominată de calitate și sobrietate”. (Doru Po- 
pescu, Calea Griviței 144 — București). 


Cinemateca — Ciasa muncitoare merge in 
paradis: „Revăzut; îl descopăr efectiv pe Elio 


mă mir! 


Sint perfect conștient că o rubrică micà 
și ascuţită este un mod de a vorbi nein- 
trebat. Mă mingile doar faptul că prece- 
dentui a mai fost creat, chiar de mine 
Vreau să spun, pentru telespectatorii care 
au deschis mai tirziu revista „Cinema”, câ 
această rubrică a mai existat cu cițiva ani 
în urmă, bineinţeles că fără nici un folos 
real, în afară de un fel de terapie perso- 
nală (popular: răcorire a sufletului). Toc- 
mai de aceea, adică din lipsă de vreun fo- 
los, am s-o și continui, mai ales cå m-am 
schimbat mult între timp. am şi vreme 
mai multă pentru că mi s-au impuţinat 
prietenii, mulţi mă ocolesc, din respect, 
bineinteles. Am priceput că nici o per- 
soană sau colectivitate artistică nu do- 
rește să afle nimic din cele ce i-ar putea 
tulbura liniștea și, oricum, in clipa cind i 
se pronunţă numele se crispează, consi- 
derindu-se deja injurată. Am înțeles, in 
sfirşit, dansul premierelor de cinema, mă 
bucură enorm că toate filmele ajunse 
acolo sint nemaipomenite şi aproape 
sâptămina! sintem martorii unor mo- 
mente cruciale. Pe scurt, am înţeles cum 
trebuie scrisă o rubrică, adică, bucuria 
nemaiincăpindu-mi în piept, tac icter me- 
canic dacă nu scriu ce senzaţional e tot 
ce văd și tot ce aud în cinematograf. Ar fi 
un pericol acela de a da un stat. Sfatul ca 
gen literar, fiind rezervat pentru cei cu 
părul alb, nu există nici un risc, căci, ori- 


Petri. Acest film plus Ancheta asupra unui 
cetățean mai presus de orice bănuială imi 
dau imaginea unui analist al vieţii social-poli- 
tice, într-un fel unic. O analiză a detaliilor, a 
resorturilor dintre cauză și efect — totul reie- 
şind din analiza psihologică. O cotă artistică 
înaltă. Însă Ancheta asupra unul cetățean... 
m-a impresionat mai mult”. (Filip Ralu, bd. 
Nicolae Titulescu 92, bl. B, sc. 1, ap. 10 - 
Bucureşti). 


Frazele lunii 


e „Eu nu cred că un băiat sau o fată, cind 
vizionează un film de aventuri, nu știu să ob- 
serve și să deosebească părțile pozitive de 
cele negative“ (Daniel sat, str. Lacu! 
Greaca 101 — București). 

e „iubesc filmul și nu-mi plac proștii care 
acceptă orice fel de filme, numai pentru ca 
sint comice” (Adina Eros, Aleea Posada, nr 
1, bl. 35, sc. b, ap. 29 — București). 


O precizare: jn numărul 2/83 a apărut o to- 
tografie a fetei lui Elvis Presley despre care 
ați scris că o cheamă Linda și abia a trecut 
de 14 ani. Vă rog să-mi permiteţi să vă con- 
trazic, deoarece, după cite știu eu, pe fata lui 
Elvis o cheamă Liza Maria și a implinit 15 ani, 
fiind născută pe data de 1 februarie 1968 (ora 
17.01)" (Comella Mădălina Vlăsceanu, str 
Soldat Niţă Ene, nr. 11 — București) (N.r.: 
Mai ales precizarea orei ni s-a părut esen- 
țială). 


În două vorbe 


irina Popescu (București); Excepţionala 
analiza dumneavoastră la filmul Secvenţe, 
sosită — din păcate — cu intirziere. Reveniți 
neapărat, ne-ar face plăcere să vă avem prin- 
tre corespondenţii noştri. 


cum, pină îmi va albi părul, voi uita ce 
aveam de sfătuit. 

Așa câ, mulţumit și fericit, mă voi bu- 
cura azi de cascada de idei și soluţii care 
au făcut ca teatrul să fie accesibil din 
toate punctele de vedere, se poate gusta 
oriunde, avantajul fiind câ nu mai este o 
problemă să faci rost de un bilet, cetâțea- 
nul simplu nu se mai înjosește, cerșind 
un bilet în plus, iar miracolul artistic se 
poate mai bine desfășura cind între spec- 
tator şi actor e o distanţă de citeva zeci 
de metri şi vestitele trucuri teatrale ca ful- 
ger, trăznet, tren, vint şi moarte nu pot fi 
observate de spectatorul fascinat. 

Aș face numai o singură observaţie, ab- 
solut nemaipomenită: am senzația că de 
la o vreme s-a înmulțit praful şi nu știu cu 
ce ar putea fi stirpit. Ar fi, poate, o reac- 
ție impotriva aspiratorului, din cauza teh- 
nicităţii sporite natura reacționind astfei 
şi nu cred că putem râmine nepăsâtori 
câci dinsul (adică praful) așezindu-se pe 
orice estompează si ironizează orice 
obiect sau realizare. O să spuneți că tea- 
trul fiind foarte vechi, e firesc acest lucru, 
dar eu spun că tocmai în teatru prejudici- 
ile sint mai mari. Chiar în aceste condiţii, 
ar fi de preferat ca din mantia ce contele 
o aruncă degajat pe umeri să nu iasă un 
nor de praf, un praf de cea mai bună cali- 
tate, filtrat de gusturi şi generații, ce-i 
drept. Mai ales, acum, cind şi alte noțiuni 
clasice, ca de exemplu șampania 
happy-end-ului, au ajuns un poc pe 
bandă, iar descoperitorul acestei soluții 
lăudat și recompensat, acum zic, chiar 
dacă rugămintea mea pare minoră, aș 
vrea să nu mai iasă praf din conte. 


Mircea DIACONU 


Ea 


ng, actrița principală a Com- 


tiei, film care s-a bucurat de un 
mare succes atit la critică cit si la pu- 
blic, ba chiar si la exigenţii nostri citi- 


tori. Moment ra 


(Urmare din pag. 24) 


laurii consacrării — pentru cel mai bun rol 
masculin secundar (in filmul An Officer and a 
Gentleman), distincția corespunzătoare pen- 
tru rolurile feminine revenind Jessicăi Lange 
pentru creația sa din Tootsie. 

Premiul pentru cel mai bun film străin (fil- 
mele vorbite in engleză nu sint considerate 
strâine) a fost acordat peliculei spaniole Vol- 
ver a empezar (A lua-o din nou de la înce- 
put), povestea unui antifascist care, după 40 
de ani de exil, se intoarce in patrie, o dată cu 
moartea lui Franco. 

Mickey Rooney a primit „hors concours" 
un Oscar special pentru intreaga sa carieră 
artistică care însumează nu mai puţin de 60 
de ani din cei... 62 ciți are popularul actor 

In fine, premiul pentru cel mai bun docu- 
mentar de scurtmetraj a fost decernat pelicu- 
lei canadiene If You Love This Planet (Daca 
iubiți această planetă), care dezvăluie primej- 
diile cumplite ale unui eventual război ato- 
mic. Nu de mult, Ministerul american al justi- 
tiei denunţase acest documentar ca un film 
de propagandă răuvoitoare. Acum... Acum, 
primind statueta, replică demnă dată acestei 
nedrepte aprecieri, unul din cei doi realizatori 
canadieni, Eduard le Lorrain a ridicat-o dea- 
supra capului și a rostit simplu: „Un Oscar 
pentru pace". 

In general, se poate spune că, prin palma- 
resul său, cea d-a 55-a ediţie a premiilor Os- 
car a fost un triumf al filmului politic, în de- 
trimentul filmului de divertisment gen E.T., 
sau Tootsie pelicule care au concurat şi ele la 
titlul suprem, trebuind să se consoleze cu 
distincţii secundare. 

Dar despre Oscarul '83 și surprizele sale — 
mari sau mici — mai pe larg în numărul viitor 
al revistei. 


cinema 
Anul XXI (244) 


Bucureşti, aprilie 1983 


Ecaterina Oproiu 


loana Crăciunescu și Dan Condurache, 
doi tineri și foarte talentaţi actori, parte- 
neri în filmul lui Dinu Tănase, „La capătul 
liniei”. 


fotografie de Victor Stroe 


https://biblioteca-digitala.ro 


AAA HU ĂÂĂÂ RA 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică 
Anamaria Smigelschi 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
E:.emplarul 8 lei 


Prezentarea grafică 
loana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


23 


Luaţi o bucată de hirtie: acum trageţi, spre 
mijlocul ei, trei linii. ori cît de întortocheate 
vreti 

Şi din cele trei linii, drepte. curbe, strimbe, 
aruncate ca niște fulgere pe ce după ce 
calculează într-o frintura de clipa posibilita- 
tile oferite de spațiul foii de hirtie - mina de- 
senează un splendid Omuleţ. „Alte trei linii” 
- alt omule| - altă poziţie. Și jocul poate 
continua la nesfirșit 

„Dați-mi un punct în spațiu“... ceruse un 
savant; iar un rege dorea un cal, oferind un 
regat. Fiecare cu gindul lui și cu treaba lui. 
Gindul devine la Gopo animaţie; iar patima 
harului se cheamă desen animat. 

Matematica formelor, liligranarea arhaică, 
alchimia rabdarii și cumulul experienţei au 
betonat un drum al izbinzii care a trecut de- 
mult in arena cinematografului internaţional. 

Gopo este prea binecunoscut criticii, publi- 
cului. De aceea convorbirea noastră nu va 
urmări astăz! palmaresul său. 


— Autor total — scenarist, regizor, sceno- 
ra, desenator, actor, in toate genurile de 
iim (artistic, științitico-tantastic, de aventuri, 
documentar, de desen animat și mixt), am 
impresia că cel mai la inimă — și care v-a 
adus sufragii internaţionale — este filmul de 
animaţie. În această calitate, v-aș intreba: ce 
facem cu teoreticienii clasiticatori ai artelor, 
și cu marile enciclopedii și dicționare? in- 
drăznim să răsturnăm opiniile? Animaţia este 
o prezumlivă „a opta artă“, ori este „a şaptea 
artă-bis"'? 


— Daca-ar fi sa spunem bis, ne-ar trebui 
cam multe... bisuri. Pentru filmul de animați 
pentru filmul combinat, pentru filmul de tele 
viziune etc. Mā refer la artele legate de un in 
treg proces industrial in infaptuirea lor. Aş 
zice, de aceea, câ desenul animat face parte 
ori va face parte, dintr-o grupă distinctă. Şi 
spun asta cu ingimfarea și fericirea de autor 
de filme de desen animat. Caci, in fond 
ideea de a „anima“ este, ca sa zic așa. „preis 
torică”, in orice caz, dinaintea .inventarii” ci 
nematogratului. lar in ceea ce privește dest: 
nul ei, cred că are un viitor pe care nu-l pu 
tem prevedea. Din pacate, a fost abordata in 
sensul de „caricatura“, de unde tratarea ge 
nului drept „ușor' și trimis în categoria bis. 


— Cred că desenul animat folosește in cel 
mai inalt grad combinaţia tuturor artelor. 


Oscar'83 


Cea de-a 55-a ediție a premiilor Osca 
desfășurată la „Music Center" (Los Angeles 
s-a soldat cu un strălucit invingator, fiimu 
britanic Gandhi, care a întrunit in total op! 
distincții: cea mai bună realizare; ce! mai bur 
regizor — Richard Attenborough; cel mai bun 
actor — Ben Kingsley; precum și premiile 
pentru scenariu original, imagine, montaj, de 
coruri, costume. După Charriots of fire, incu- 
nunat cu Oscarul de anul trecut estè a do 
oara consecutiv cind un film turnat de cê 


Meryl rva 3 


„În România, noi, „Popeş 


lo Popescu -G 


i“ am inventat 


arta animației, 
i ea era inventată demult“ 


intr-un complex de „corespondențe“, plus 
tehnica cea mai avansată, pină la compulteri- 
zare, ceea ce susține ideea de ars-nova. 


— Intr-adevar, filmul de animaţie, folosește 
din plin literatura, teatrul, muzica. arhitec- 
tura, coregrafia, iar din artele plastice in spe- 
cial „caricatura”, ceea ce ii dā distincţie și 
viginalitate 


— ŞI... mai presupune o diferenţă lață de 
filmul cu actori. 


— Da, filmul cu actori este îngrozitor de 
aproape de realitate.. 


laită parte a Atlanticulu: obține consacrarea 
supremă, ceea ce vorbește de la sine despri 
nivelul valoric atins in prezent de cinematr 
grafia britanica 

O mare surpriza o constituie premiul primi! 
te Ben Kingsley, actor de teatru, specializa! 
ın roluri shakespearene, care, la debutul sa 
cinematografic, realizeaza o extraordinar 
creație in rolul copleșitor al lui Mahatm; 
Gandhi, parintele spiritual al libertatii Indie 
moderne (o precizare absolut necesara: act 


— Chiar și cind este science-fiction 


Chiar.. De unde şi numarul mare de 
filme care, deși „artistice“, nu au contingeni 
cu arta 

(Trag cu coada ochiului: Gopo vorbe 
serios și mă întreb unde este umorul său 
«lunci îl iscodesc) 


— Caricatura e un gen al umorului in de- 
sen — dar nu intreaga animaţie este umoris 
tică. 

MORE ——— 

— Sint convins ca se poate tace „Hamie 
în desen animat, iar „Lucealarul” "lui Er 
nescu este o tentație permanenta şi numa 


rul este indian dupa lata, numele sau adeva 
rat fiind Krishna Bhanji). 

In schimb, Oscarui decernat actriței Meryl 
Streep pentru rolul titular din filmul Sophie's 
Choice (Opţiunea Sotiei), dupa romanu 
omonim al scriitorului american Willian 
Styron (viața zbuciumată a unei tinere imi 
grante poloneze, care a cunoscut ororile la 
gărului nazist, în timpul celui de al doilea 
razboi mondial) nu a produs nici O surpriza 
Dimpotriva a confirmat un talent probat cu 


secândar 
tihul 


ladi 
a 


teama câ nu mă pot ridica la maiestria pe 
care o rivnesc, m-a făcut să tot amin tratarea 
unui asemenea subiect. Dar, intr-adevar 
umorul colorează universul „delicat și tonic 
cum spunea Arghezi, ai filmului de animaţie 

(Da, sigur. Gopo nu vrea să aibă în viața 
cea de toate zilele umor: il păstreaza numai 
pentru tiime?) 


— Filmul cu actori nu are acest univers 
„delicat și tonic”? 


— Numai câ spaţiul pe care-i toiosește cu 
mai multă maiestrie este drama sociala; nu- 
mărul de comedii — in cinematografia lumii 
— este mult mai mic în raport cu dramele 


— Să incercăm să punem in ecuație un 
film scris al filmelor dumneavoastră. 


— Un film al filmelor mele? Am făcut: Quo 
vadis... Acum aș fi preferat sa mă puneţi sā 
desenez 


— Mai bine povestii-ie. 


— Scurtă istorie a cuprins viața lumii și nu 
numai trecutul şi prezentul, ci chiar şi viito- 
ful. In 7 are am concentrat fiecare artă în 
cite un minut! Este mai strinsă „enciclo- 
pedie” a artelor din cite cunosc eu... În dese- 
nul animat. scurtmea este piatra de încer- 
are a reuşite n anmaţie se poate trata 
ice subiect, spatia n-are hotar, artele 
pot sta pe prcsoareie lor sau „răsturnate“, to- 
iul este să se "ge intr-o finalitate care 
este apogeu 


— Aşa ați procedat și in filmele „cu actori” 
sau „mire 


cu actori am abordat idei 
De exemplu, ideea unei 
perdute pe care o plimbă un 
mea unei bucăţi de piine; am 
vO ore: omului de a zbura — 
Pai spre lumă, sau am descris comporta 
- care! cunoaște viitorul 
care-l ştie de la inceput 
n Harap Alb. Ca să nu ma 
ñime, de fapt in toate am 
ie mai frumoase ginduri 
du-mă din gindurile și vi 
ewa pentru el., 


nuare in pag. 18) 
Victor CRĂCIUN 


prsosnia in kba locotenentului francez 
Kramer contra Kramer sa din aceasta 


x% land ces re cu un Oscar 


actor de cuicare Louis Gosset jr. â p 


ae pè 


Romulus CĂPLESCU 


nul XXI (244)! 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti. aprilie 1983 ai