Agatha Christie — Cei Patru Mari

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Cei patru mari 


CUPRINS: 

Capitolul I. Vizitatorul neaşteptat 

Capitolul II. Omul de la azil 

Capitolul III. Aflăm multe despre Li Chang Yen 
Capitolul IV. Importanţa unei pulpe de oaie 
Capitolul V. Dispariţia unui savant 

Capitolul VI. Femeia de pe scară 

Capitolul VII. Hoţii de radiu 

Capitolul VIII. În casa duşmanului 

Capitolul IX. Misterul iasomiei galbene 
Capitolul X. Investigăm la Croftlands 

Capitolul XI. O problemă de şah 

Capitolul XII. Cursa cu momeală 

Capitolul XIII. Şoarecele se strecoară 
Capitolul XIV. Blonda oxigenată 

Capitolul XV. Teribila catastrofă 

Capitolul XVI. Agonia chinezului 

Capitolul XVII. „Distrugătorul” mai învinge o dată 
Capitolul XVIII. Labirintul stâncilor 


Capitolul 1. 

Vizitatorul neaşteptat 

Am întâlnit oameni cărora le place traversarea Canalului 
Mânecii; oameni care stau tolăniţi în şezlongurile lor 
aşteptând liniştiţi momentul debarcării şi al strângerii, fără 
grabă a bagajelor, după care coboară. Personal, nu reuşesc 
să mă port aşa. De îndată ce pun piciorul pe vapor, timpul 
mi se pare prea scurt ca să întreprind ceva. Îmi transport 
valizele dintr-un loc într-altul şi, dacă mă duc să iau masa, 


înghit mâncarea cu frică să nu ajungem la țărm tocmai în 
timp ce mă aflu jos în sala de mese. 

În dimineaţa aceea luminoasă de iulie, stând lângă 
balustradă, cu privirea fixată asupra albelor faleze de la 
Dover, ce se apropiau, mă miram văzând pasagerii 
rămânând flegmatici în fotoliu, fără măcar să ridice ochii 
spre ţara lor natală. Cazul lor era, poate, diferit de al meu. 
Mulţi se reîntorceau, probabil, dintr-un weekend la Paris şi 
nu ca mine dintr-o lungă şedere de un an şi jumătate într-o 
fermă în Argentina. Izbutisem în afaceri şi gustaserăm, 
acolo, soţia mea şi cu mine, viaţa liberă şi uşoară a Americii 
de Sud. Anglia îmi va fi, oare, tot atât de binevoitoare? 
Simţeam un nod în gât, văzând-o apropiindu-se puţin câte 
puţin. 

Debarcasem cu două zile înainte în Franţa, unde îmi 
pusesem la punct nişte afaceri, şi eram acum en route spre 
Londra. Îmi propuneam să rămân acolo câteva luni, timpul 
necesar să revăd vechii mei prieteni şi, în special, pe unul 
dintre ei, un omuleţ cu capul în formă de ou şi cu ochi verzi: 
Hercule Poirot. Voiam să-l iau prin surprindere. În ultima 
mea scrisoare, nu suflasem nici o vorbă de întoarcerea mea 
- voiaj, asupra căruia mă hotărâsem precipitat, ca urmare a 
unor complicaţii intervenite în afaceri, este adevărat - şi mă 
bucuram anticipat de plăcerea şi stupefacţia pe care i le vor 
provoca sosirea mea. 

Fără îndoială îl voi găsi pe Poirot acasă. Trecuse timpul în 
care ocupațiile lui îl obligau să alerge de la un capăt la 
celălalt al Angliei. Reputația lui devenise mondială şi nu mai 
admitea ca o afacere să-i absoarbă tot timpul. Nu mai 
intervenea decât ca „detectiv-consultant”, asemenea unui 
doctor celebru din Harley Street. Ironizase întotdeauna 
imaginea populară a copoiului, care recurge la cele mai 
extraordinare deghizări ca să depisteze criminalii şi care se 
opreşte la fiecare urmă de pas, pentru a o măsura. 

— Nu, dragul meu Hastings, îmi spunea el, să lăsăm acest 
gen lui Giraud şi amicilor săi!1 Hercule Poirot are alte 


metode! Creierul înainte de toate, inteligenţa, spiritul, 
micile celule cenuşii! Confortabil instalaţi în fotoliile noastre 
vedem ceea ce scapă altora şi nu e nevoie să sărim la 
concluzii ca bunul nostru prieten, inspectorul Japp. 

Nu, mai mult ca sigur că aveam să-l găsesc acasă. 

Ajuns la Londra, depusei bagajele la hotel şi mă dusei 
direct la simpatica sa locuinţă. Ce de amintiri vii îmi 
redeştepta! Abia am spus bună ziua bătrânei proprietărese 
şi mă precipitai pe scară, urcând câte două trepte deodată, 
pentru a ciocăni la uşa lui Poirot. 

— Intră! Îmi strigă o voce familiară. 

Deschisei uşa. În faţa mea era Poirot. Ţinea o valiză mică 
pe care o scăpă când mă văzu. 

— Prietenul meu Hastings! Exclamă el. Dragul meu 
Hastings! 

Se repezi spre mine şi mă îmbrăţişă frăţeşte. Urmă o 
conversaţie incoerentă, greu de reprodus. Alte exclamaţii, 
frânturi de fraze, întrebări avide, răspunsuri incomplete, 
mesaje de la soţia mea, explicaţii despre călătoria mea - 
toate amestecate. 

— Cred că fostul meu apartament este ocupat? Întrebai în 
sfârşit, când ne calmarăm. Mi-ar fi plăcut să locuiesc din 
nou cu tine! 

Fizionomia lui Poirot se schimbă brusc. 

— Mon dieu! Dar ce chance 6pouvantable. Priveşte în jurul 
tău, prietene. 

Pentru prima oară, văzui ceea ce mă înconjura: de perete 
era sprijinit un geamantan imens bombat, cu un design 
preistoric şi o serie de valize, aranjate minuţios, de la mare 
la cea mai mică. 

— Pleci? 

— Da. 

— Unde? 

— În America de Sud. 

— Cum? 


— O farsă năstruşnică, nu-i aşa? Sunt pe punctul să plec la 
Buenos Aires. În fiecare zi îmi ziceam: Nu trebuie să-i 
vorbesc despre asta lui Hastings în scrisorile mele. Ce 
surpriză pentru el când mă va vedea! 

— Dar când pleci? 

Poirot îşi privi ceasul. 

— Peste o oră. 

— Şi eu care te-am auzit totdeauna spunând că nimic nu 
te-ar convinge să întreprinzi o traversare lungă cu vaporul. 

Poirot închise ochii şi se cutremură. 

— Nu-mi mai vorbi. Doctorul meu m-a asigurat că nu se 
moare din asta. Cred că pot încerca o dată, mă înţelegi... N- 
am... N-am... Să mă mai întorc. 

Îmi oferi un scaun şi continuă: 

— Uite, vreau să-ţi explic cum am ajuns la asta. Cunoşti 
omul cel mai bogat din lume? Mai bogat chiar decât 
Rockefeller? Este Abe Ryland. 

— Regele săpunului din S. U. A.? 

— Exact. Mi s-a prezentat unul din secretarii lui. Acum are 
o încurcătură serioasă cu o societate mare. Mi-a propus să 
vin la faţa locului pentru anchetă. Am refuzat, declarând că, 
dacă faptele mi-ar fi expuse limpede, aş putea să-i ofer 
părerea mea de expert. Dar nu! Domnul a insistat că datele 
nu pot să-mi fie comunicate decât la faţa locului! Normal, 
afacerea s-ar fi putut opri aici. Să-i dictezi lui Hercule Poirot 
e pură impertinenţă. Dar, dragul meu Hastings, el a 
terminat prin a-mi oferi o sumă atât de uriaşă încât, pentru 
prima oară în viaţă, m-am lăsat tentat de bani. Este o avere! 
Şi apoi mai are şi o altă atracţie - tu, prietene. În ultimul an 
şi jumătate, am fost un bătrân singur. 

M-am gândit. De ce nu? Am început să mă plictisesc de 
rezolvarea unor nesfârşite probleme prosteşti. Faima de 
care mă bucur e suficientă. Să încasez banii şi să mă 
stabilesc undeva lângă vechiul meu prieten. 

M-am simţit emoţionat de gestul lui Poirot. 


Aşa că am acceptat şi, într-o oră, trebuia să iau 
transatlanticul. lată una din micile ironii ale vieţii! Îţi 
mărturisesc, Hastings, că, dacă suma n-ar fi fost atât de 
tentantă, aş fi ezitat, mai ales că, de curând, am întreprins, 
pe cont propriu, o mică anchetă. Spune-mi, ce se înţelege, 
în mod obişnuit, prin expresia „Cei patru mari?” 

— Cred că îşi are originea în Conferinţa de la Versailles... 
Şi apoi, mai sunt „Cei patru mari” din lumea filmului şi 
indivizi de speţă proastă. 

— Nu, zise încet Hercule Poirot. Vorbesc de un cvartet 
diferit, peste care am dat - criminal... De o bandă de 
criminali internaţionali, sau - cred - ceva analog; numai 
Căi 

— Fii mai explicit, dragă maestre! 

— Cred că este vorba de o afacere de mare amploare. Este 
o idee a mea şi nimic în plus. Dar, acum, trebuie să-mi 
termin pregătirile. Timpul trece. 

— Nu pleca, insistai. Anulează-ţi biletul şi vei merge mai 
târziu cu mine. 

Poirot îmi adresă o privire plină de reproş. 

— Deci nu m-ai înţeles! Mi-am dat cuvântul. Cuvântul de 
onoare al lui Hercule Poirot. Nimic, doar o chestiune de 
viaţă sau de moarte, m-ar putea reţine acum. 

— Ceea ce n-are cum să se întâmple, am murmurat 
dezamăgit. Doar dacă în ceasul al unsprezecelea uşa s-ar 
deschide şi ar apărea „vizitatorul neaşteptat”. 

Râsei de vechea zicală şi rămăserăm o clipă tăcuţi... Când, 
deodată, un zgomot straniu în odaia vecină ne făcu să 
tresărim. 

— Ce-i acolo? Întrebai. 

— Pe cuvântul meu, replică Poirot, s-ar zice că, în 
dormitorul meu este „vizitatorul neaşteptat” despre care 
vorbeai. 

— Dar cum a intrat pentru că nu se poate ajunge acolo 
decât trecând prin odaia asta? 


— Ai o memorie excelentă, Hastings. Acum, să trecem la 
deducții... 

— Desigur, fereastra! Dar atunci este un spărgător? A 
trebuit să facă o ascensiune grea... Cred că e aproape 
imposibil. 

Mă ridicasem şi înaintam spre uşă când, din interior, am 
auzit pe cineva atingând clanţa. Mă oprii. 

Uşa se deschise încet şi apăru un om. Era plin de praf şi de 
noroi, din cap până în picioare; slab şi înfometat. O clipă 
păru că ne priveşte fix, apoi se clătină şi se prăbuşi. Poirot 
se precipită spre el, strigându-mi: 

— Repede, coniac! 

Turnai, grăbit, nişte coniac într-un pahar. Poirot reuşi să-l 
facă să înghită puţin şi îl transportarăm pe canapea. După 
câteva minute, omul redeschise ochii şi-i roti în jurul lui cu o 
privire inconştientă. 

— Ce doriţi, monsieur? Îl întrebă Poirot. 

Individul mişcă buzele şi zise, mecanic, cu o voce stranie: 

— Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14. 

— Eu suni. 

Necunoscutul nu păru să înţeleagă şi repetă exact pe 
acelaşi ton: 

— Domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14. 

Poirot îi puse mai multe întrebări. Uneori, omul nu 
răspundea nimic, alte ori repeta aceeaşi frază. Poirot îmi 
făcu semn să telefonez. 

— Spune-i doctorului Ridgeway să vină aici. 

Din fericire, doctorul era acasă şi cum locuinţa lui era 
după colţ, veni repede. 

— Ce s-a întâmplat? 

Poirot îi furniză o explicaţie scurtă şi doctorul examină pe 
straniul nostru vizitator, care părea că ignoră complet 
prezenţa lui şi pe a noastră. 

— Hmm! Zise doctorul Ridgeway, când îşi termină 
consultaţia, este un caz curios. 

— Febră cerebrală? Întrebai. 


Dar doctorul răspunse imediat cu dispreţ: 

— Febră cerebrală! Nu există febră cerebrală. Este o 
invenţie de romancier! Nu; acest om trebuie să fi suferit un 
anume şoc. A venit aici sub imperiul unei idei fixe - să-l 
găsească pe domnul Hercule Poirot, Farraway Street 14 - şi 
a repetat aceste cuvinte maşinal, fără să ştie ce înseamnă. 

— Afazie? Am sugerat nerăbdător. 

Doctorul nu respinse ideea cu aceeaşi violenţă ca pe cea 
precedentă. Nu răspunse, dar întinse bolnavului o foaie de 
hârtie şi un creion. 

— Să vedem ce va face, zise el. 

La început omul nu făcu nimic, apoi, ieşind din letargia lui, 
începu să scrie febril. În curând, cu aceeaşi spontaneitate 
se opri şi lăsă să-i cadă creionul şi hârtia. 

Doctorul strânse totul şi clătină din cap. 

— Nimic precis în asta, numai cifra „4”, scrisă de vreo 
duzină de ori şi din ce în ce mai mare. Cred că vrea să scrie: 
Farraway Street 14. Este un caz foarte interesant. Puteţi 
să-l ţineţi aici până după-masă? Acum trebuie să mă duc la 
spital, dar voi reveni să fac toate aranjamentele necesare 
pentru el. Este un caz prea curios ca să nu fie urmărit. 

Îl anunţai de plecarea lui Poirot şi de intenţia mea de a-l 
întovărăşi până la Southampton. 

— Lăsaţi-l aici, căci nu i se va întâmpla nimic. Este total 
epuizat şi va dormi, probabil vreo opt ore. Vreau să-i spun 
câteva cuvinte bunei şi simpaticei proprietărese, ca să-l 
supravegheze puţin. 

Doctorul Ridgeway plecă cu obişnuita-i viteză. Poirot se 
grăbi să-şi termine împachetarea valizelor, cu ochii la 
pendulă. 

— De necrezut cât de repede trece timpul! Cred că nu-mi 
poţi reproşa că te las fără treabă, Hastings! Iată o problemă 
senzaţională de rezolvat: „Necunoscutul”. De unde vine? 
Cine este? Ah, sapristi, aş da doi ani din viaţa mea ca 
pachebotul să nu plece decât mâine în loc de astăzi. E o 
afacere curioasă... Foarte interesantă. Dar trebuie timp, 


mult timp. Zile, poate chiar luni - până ca el să fie în stare 
să ne spună de ce anume a venit să ne mărturisească. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putere, Poirot. Poţi să fii sigur 
de asta. Mă voi strădui să fiu un demn suplinitor. 

— Da, da... 

Replica lui îmi păru lipsită de entuziasm. Apucai foaia de 
hârtie şi spusei distrat: 

— Dacă aş vrea să scriu un reportaj, aş utiliza ca punct de 
plecare, ultima ta preocupare şi l-aş intitula „Misterul celor 
patru mari”. 

În timp ce vorbeam, bătui cu degetele pe cifrele de pe 
hârtie. 

Abia pronunţai aceste cuvinte că bolnavul nostru ieşi subit 
din letargia lui şi, ridicându-se, pronunţă de o manieră 
limpede şi inteligibilă: 

— Li Chang Yen. 

Avea aerul unui om care s-a trezit din somn. Poirot îmi făcu 
semn să nu spun nimic. Necunoscutul continuă să 
vorbească, cu o voce uimitor de precisă, cu intonaţii 
mecanice, ca şi cum ar fi citat un text învăţat pe dinafară: 

— Li Chang Yen poate fi considerat drept creierul „Celor 
patru mari”. El este forţa motrică, şeful intelectual. De 
aceea l-am botezat „Numărul 1”. „Numărul 2” este rar 
desemnat prin numele lui adevărat. Este reprezentat 
printr-un S, barat cu două linii, semnul dolarului, sau prin 
două linii şi o stea. După toate aparențele, este un 
american, care personifică puterea banului. „Numărul 3” 
este o femeie. O franţuzoaică. 

Poate o sirenă de demi-monde, dar nimic nu se ştie precis. 
Poate o stea a înaltei societăţi? „Numărul 4”. 

Vocea îi ezită. Se opri. Poirot se aplecă spre necunoscut, 
privindu-l ţintă în ochi. 

— Ei bine, „Numărul 4”? 

O atmosferă încordată ne apăsa. Faţa bolnavului era 
îngrozitor de convulsionată. Gâfâind, Poirot şi cu mine, 
aşteptam. 


— Este „Distrugătorul”, exclamă bietul om, într-un ultim 
efort: Apoi leşină. 

— Mon dieu! Suspină Poirot. Aveam deci dreptate! 

— Crezi că... 

Mă întrerupse. 

— Transportă-l în patul meu, în dormitor. Nu mai am nici 
un minut de pierdut, dacă vreau să ajung la timp la trenul 
meu. Nu că aş ţine să-l prind. Dimpotrivă, l-aş pierde 
bucuros! Dar mi-am dat cuvântul. Repede, Hastings! 

Lăsându-l pe misteriosul nostru oaspete în grija doamnei 
Pearson, plecarăm tocmai la timp să prindem trenul în 
ultima clipă. Poirot era când tăcut, când vorbăreţ. 
Câteodată pierdut în visare, privea ţintă fereastra, fără să 
pară să audă vreun cuvânt din ceea ce-i spuneam. Apoi, 
brusc se animă, se înfierbântă, copleşindu-mă cu un val de 
recomandări, de ordine date în stil telegrafic. 

După Woking, avu o perioadă mai îndelungată de calm. 
Trenul, normal, nu se mai oprea înainte de Southampton, 
dar tocmai acum, un semnal neaşteptat îl obligă să 
oprească. 

— Ah! Sacre mille tonnerres! Exclamă Poirot deodată, cât 
am fost de stupid! Acum înţeleg! Îngerii noştri păzitori au 
oprit trenul! Repede, Hastings, coborâm! 

Într-o clipă, deschise uşa vagonului şi sări pe linie. 

— Aruncă valizele şi sări şi tu! 

Îl ascultai tocmai la timp, căci abia coborâsem şi trenul 
porni din nou. 

— Şi acum, Poirot, îl întrebai exasperat, poate îmi vei 
explica despre ce este vorba? 

— Că am înţeles, prietene. 

— Asta nu este o lămurire! 

— Ar trebui să fie, spuse Poirot, dar mă tem... lare mă tem 
că nu e. Dacă mi-ai putea duce aceste două valize, cred că 
m-aş descurca cu restul. 

Capitolul II. 

Omul de la azil 


Din fericire, trenul se oprise în apropierea unei gări. După 
câţiva paşi, găsirăm un garaj, de unde puturăm să închiriem 
o maşină şi, o jumătate de oră mai târziu, călătoream rapid 
spre Londra. Abia atunci acceptă Poirot să-mi satisfacă 
curiozitatea. 

— Nu înţelegi? Ei bine, înainte eram ca tine. Dar acum văd 
limpede: Pur şi simplu, au vrut să se debaraseze de mine. 

— Ce? 

— Da. Au lucrat foarte inteligent. Procedeul era de o 
şiretenie remarcabilă şi locul unde trebuia să mă duc a fost 
ales mai mult decât judicios. Se temeau de mine. 

— Cine? 

— Cei patru mari”! Aceste patru genii unite să lucreze în 
afara legii: chinezul, americanul, franţuzoaica şi... Celălalt... 
Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne întoarcem la timp, 
Hastings! 

— Crezi că vizitatorul necunoscut este în pericol? 

— Sunt convins de asta! 

Fără să-i dăm explicaţii doamnei Pearson, stupefiată de 
întoarcerea noastră, o întrebarăm ce se întâmplase în lipsa 
noastră. Nimic neliniştitor. Nu se prezentase nimeni şi 
bolnavul nu se mişcase. 

Ajunserăm în apartamentul nostru cu un suspin de 
uşurare. Poirot intră primul în dormitor. Mă chemă şi vocea 
îi răsună, straniu de emoţionată. 

— Hastings! Omul este mort. 

Mă repezii spre el. Necunoscutul era întins pe pat, aşa 
cum îl lăsasem, dar murise şi încă de ceva timp. Alergai să 
caut alt doctor decât pe Ridgeway. Acesta, o ştiam, nu se 
întorsese încă acasă. Găsii aproape imediat unul şi binevoi 
să mă întovărăşească. 

— Bietul om, este mort! Zise doctorul. Arată a vagabond, 
nu? 

— Din ce cauză crezi că a murit, doctore? 

— Greu de spus. Un fel de sincopă. Sunt şi semne de 
asfixiere. Aveţi gaz deschis pe aici? 


— Nu, numai electricitate, nimic altceva. 

— Şi apoi ambele ferestre sunt deschise. Cred că este 
mort de vreo două ore. Puteţi anunţa decesul. 

Doctorul plecă şi Poirot dădu câteva telefoane necesare. 
Spre marea mea uimire, termină prin a-i telefona vechiului 
nostru prieten, inspectorul Japp, rugându-l să treacă să ne 
vadă. 

Abia terminase Poirot de vorbit, că intră doamna Pearson, 
cu ochii cât cepele, spunând: 

— Jos este un om din partea ospiciului de nebuni din 
Hanwell. Pot să-l aduc sus? 

A fost de acord şi ni se prezentă un individ înalt şi 
puternic, îmbrăcat cu o uniformă reglementară. 

— Bună dimineaţa, domnilor, zise el cu un ton jovial. Am 
toate motivele să cred că una din „păsările” mele este aici. 
A evadat ieri seară. 

— Era aici, răspunse Poirot calm. 

— A plecat din nou? Exclamă gardianul, oarecum 
îngrijorat. 

— A murit. 

Omul păru mai degrabă că se înseninează. 

— Adevărat?! Bietul de el! Dar e mai bine pentru toţi. 

— Era periculos? 

— Criminal? 

— Nu, destul de calm. Suferea rău de tot de mania 
persecuției. Nu vorbea decât de societăţi secrete 
chinezeşti, care l-au internat. Toţi sunt la fel. 

— De cât timp era internat? Întrebă Poirot. 

— De aproape doi ani. 

— Aha, exclamă Poirot fără să renunţe la calmul său. 
Nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap că era sănătos? 

Supraveghetorul începu să râdă. 

— Dacă ar fi fost sănătos, n-ar fi fost internat într-un azil. 
Ştiţi că toţi nebunii se cred normali. 

Poirot nu mai spuse nimic. Îl duse pe gardian să vadă 
cadavrul şi identificarea se făcu repede. 


— El este mort de-a binelea, zise supraveghetorul. Acum 
trebuie să plec să mă ocup de dispoziţiile de luat. Acest 
cadavru nu vă va mai deranja mult. Dacă se va face o 
anchetă, cred că veţi depune şi dumneavoastră mărturie. 
Asta va fi totul. La revedere domnilor. 

Cu o plecăciune stângace părăsi camera. Câteva minute 
mai târziu sosi Japp. Inspectorul Scotland Yard-ului era, ca 
deobicei, grăbit şi vesel. 

— Cu ce ţi-aş putea fi de folos, domnule Poirot? Te 
credeam plecat într-o insulă de corali depărtată. 

— Dragul meu Japp, aş vrea să ştiu dacă l-ai mai întâlnit 
vreodată pe omul pe care am să ţi-l arăt. 

Îl conduse în dormitor unde inspectorul privi corpul întins 
pe pat. 

— Stai puţin, murmură detectivul intrigat... Nu-mi pare 
necunoscut şi am pretenţia că memoria mi-e bună... Da, 
desigur, este Mayerling! Pe cinstea mea dacă mă înşel! 

— Şi cine este sau, mai curând, cine era Mayerling? 

— Un agent al Serviciului Secret. Nu al Scotland Yard-ului. 
A plecat în Rusia acum cinci ani şi nu s-a mai auzit 
vorbindu-se de el. Ne gândeam că l-au suprimat bolşevicii. 

— O dovadă în plus! Îmi spuse Poirot, după plecarea lui 
Japp. Cu excepţia faptului că moartea pare naturală. 

Stătea uitându-se încruntat la silueta nemişcată. Atenţia 
lui Poirot fu atrasă, deodată, de o adiere a vântului care 
agită perdelele şi-şi ridică brusc privirea. 

— Cred, Hastings, că tu ai deschis ferestrele, după ce l-ai 
întins pe pat? 

— Nu. Dacă nu mă înşel erau închise. 

— Cum? Erau închise şi acum sunt deschise? Ce să 
însemne asta? 

— Cred că a intrat cineva aici, în absenţa noastră. 

— Se prea poate, admise Poirot, dar vorbi absent şi fără 
convingere. 

După un minut, reluă: 


— Mai mă gândesc la un lucru: o singură fereastră 
deschisă nu m-ar intriga atât. Dar ceea ce este curios e că 
ambele sunt deschise. 

Apoi, trecând în cealaltă cameră, strigă: 

— Şi fereastra salonului este deschisă. Totuşi, noi am 
închis-o. Ah! 

Se îndreptă, din nou, spre cadavru şi se aplecă să 
examineze atent faţa, gura şi buzele. 

— 1 s-a pus un căluş şi a fost otrăvit, declară Poirot 
ridicându-se. 

— Dumnezeule, exclamai uimit. Autopsia ne va dovedi 
aceasta. 

— Nu vom descoperi nimic în plus. A fost otrăvit prin 
inhalarea puternică de acid prusic. Criminalul i-a apăsat 
tamponul sub nas, apoi a dispărut, după ce a deschis toate 
ferestrele. Acidul cianhidric este extrem de volatil, dar 
degajează un miros foarte pronunţat de migdale amare. 
Neexistând nici o urmă a acestui miros, după care să se 
conducă şi neavând, de altfel, nici o bănuială specială, 
medicii nu pot conchide decât că a fost o moarte naturală. 
Deci, acest om aparţinea Serviciului Secret. Acum cinci ani 
a dispărut în Rusia. 

— A fost internat în ultimii doi ani într-un ospiciu de 
nebuni, dar ce s-a întâmplat în ceilalţi trei ani precedenţi? 
Întrebai. 

Poirot scutură din cap şi mă apucă de braţ. 

— Pendula, Hastings, priveşte pendula. 

Îmi îndreptai privirea spre cămin. Pendula era oprită la 
ora patru. 

— Mon ami, cineva a pus mâna pe ea. În mod normal, ar 
trebui să mai meargă trei zile. Nu o învârtesc decât o dată 
la opt zile. 

— În ce scop ar fi făcut asta? Să se creeze o pistă falsă şi 
să se lase a se crede că crima a avut loc la ora patru? 

— Nu, dragul meu, fă-ţi ordine în idei. Pune-ţi la 
contribuţie micile celule cenuşii! Imaginează-ţi că eşti 


Mayerling. Auzi un zgomot suspect şi poate că soarta ţi-e 
pecetluită. Nu dispui decât de o clipă să laşi un semn 
susceptibil de orientare pentru cercetările de moartea ta: 
Ora 4! Cifra „4”! „Numărul 4”! „Distrugătorul”! Ai înţeles, 
Hastings? 

Şi Poirot, sub imperiul ideii lui, alergă să dea un nou 
telefon. 

— Alo! Ospiciul de nebuni din Hanwell? Am aflat că unul 
din bolnavi a evadat astăzi... Ce spuneţi? O clipă, vă rog... 
Puteţi repeta? Aha... Parfaitement. 

Aşeză receptorul şi se întoarse spre mine. 

— Ai auzit, Hastings? N-a avut loc nici o evadare. 

— Şi supraveghetorul care a venit? 

— Acest paznic nu era... Nu era decât... 

— Cine? 

— Numărul 4” în persoană... „Distrugătorul”. 

Complet uluit, îl privii pe Poirot. Regăsindu-mi, apoi, graiul 
spusei: 

— Un lucru este cert: îl vom recunoaşte oriunde îl vom 
întâlni. 

— Crezi, prietene? Nu sunt de părerea ta. Avea aspectul 
unui bădăran, unui palavragiu, cu faţa lui roşie, mustaţa 
groasă şi vocea-i puternică. Garantat că, în prezent, nu mai 
are niciuna din aceste caracteristici. Cât despre alte semne 
distinctive - ochii, urechile, dantura falsă - sunt 
insignifiante. Identificarea nu este atât de uşoară cum crezi. 
Dar, data viitoare, voi lua toate măsurile de prevedere. 

— Crezi că va mai fi o „dată viitoare”? 

Poirot deveni şi mai grav. 

— Este un duel pe viaţă şi pe moarte acela pe care-l vom 
da, mon ami. Tu şi cu mine pe deoparte „Cei patru mari”, de 
cealaltă parte. Au câştigat prima repriză, dar n-au reuşit în 
planul lor să mă înlăture şi, pe viitor, vor trebui să se 
răfuiască cu Hercule Poirot! 

Capitolul III. 

Aflăm multe despre Li Chang Yen 


Timp de două zile, scontând pe o nouă vizită a falsului 
paznic de la ospiciul de nebuni, am refuzat să părăsesc 
apartamentul vreo clipă. Atât cât puteam să judec, nu exista 
nici un motiv să creadă că l-am recunoscut sub deghizarea 
lui. Credeam că s-ar putea să revină să ia corpul, dar Poirot 
îşi bătu joc de raţionamentul meu. 

— Desigur, mon ami, dacă asta te amuză, poţi rămâne aici 
până ţi se lungesc urechile, dar eu nu-mi voi pierde timpul 
în felul ăsta. 

— Dar, Poirot, cum îţi explici că şi-a asumat, chiar şi o dată, 
riscul de a veni aici? Dacă a făcut-o este pentru că avea 
intenţia să revină să ia cadavrul, spre a îndepărta orice idee 
de culpabilitate împotriva lui, dacă nu, ce ar fi avut de 
câştigat de pe urma primei lui vizite? 

Poirot se mulţumi să dea din umeri şi spuse; 

— Tu nu vezi din postura „Numărul Patru”! Vorbeşti de 
culpabilitate. Dar cum poţi să-l acuzi? Avem aici cadavrul, 
dar nici o dovadă de asasinat. Acidul prusic absorbit prin 
inhalaţie nu lasă nici o urmă. Nu există nici un martor. 
Nimeni nu l-a văzut pe criminal intrând aici, în lipsa 
noastră. Şi apoi n-avem nici o idee despre activitatea 
răposatului nostru amic Mayerling... 

Nu, Hastings, „Numărul Patru” n-a lăsat nici o urmă şi o 
ştie. A venit aici poate numai să se asigure că Mayerling e 
mort şi ceea ce cred a fi mai probabil - a venit să-l vadă pe 
Hercule Poirot şi să discute cu singurul adversar de care, 
pesemne, se teme. 

Raționamentul lui Poirot părea tipic egoist, dar m-am 
abținut să-l contrazic. 

— Dar la anchetă ce se va întâmpla? Sper că vei expune 
limpede faptele şi vei face poliţiei o descriere perfectă a 
„Numărului Patru”? 

— În ce scop? Dispunem de probe susceptibile să 
impresionăm un juriu format din britanicii tăi pretenţioşi? 
Are vreo valoare descrierea noastră a „Numărului Patru”? 
Nu. Atunci să-i lăsăm să constate „moartea accidentală”. În 


felul ăsta, şiretul nostru bandit, deşi nu prea îmi pun mari 
speranţe, se va putea lăuda că l-a învins pe Hercule Poirot 
în prima repriză. 

Ca de obicei, Poirot a avut dreptate. Nu-l mai revăzurăm 
pe gardianul ospiciului de nebuni şi ancheta, în cursul 
căreia depusei eu mărturie, dar la care Poirot nici nu se 
prezentă, trecu neobservată de ziare. 

Înainte de sosirea mea, Poirot îşi lichidase afacerile, în 
vederea plecării sale în America de Sud. N-avea, deci, nici o 
treabă în curs şi rămânea cea mai mare parte din zi acasă. 
Vorbea puţin şi nu făcea nimic. Înfundat într-un fotoliu, 
descuraja toate tentativele mele de conversaţie. 

Într-o dimineaţă, cam după o săptămână de la crimă, îmi 
ceru să-l întovărăşesc într-o vizită. Îmi făcu plăcere, căci 
simţeam că greşeşte, încercând să lucreze - numai pe cont 
propriu, aşa încât doream să discutăm cazul. Era însă atât 
de puţin comunicativ, încât nu putui să aflu unde mergeam. 

Poirot adora misterul. Niciodată nu împărtăşea 
colaboratorilor săi nici cea mai neînsemnată informaţie, 
decât în ultimul moment. În această împrejurare, după ce 
luarăm un autobuz şi două trenuri, ajunşi în apropierea 
unei suburbii dintre cele mai deprimante din sudul Londrei, 
Poirot acceptă să-mi explice: 

— Hastings, mergem să vedem pe omul cel mai bine 
informat asupra vieţii secrete din China. 

— Despre cine-i vorba? 

— Desigur că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de el. Un 
oarecare John Ingles. Sub toate aspectele este perfectul 
funcţionar pensionar. De o inteligenţă mediocră. Casa lui 
este plină de obiecte de artă chinezească - manie cu care-şi 
plictiseşte toţi prietenii şi cunoştinţele lui! Totuşi, am fost 
asigurat, de cei în măsură să le ştie pe toate, că singurul om 
capabil să-mi furnizeze informaţia pe care o caut este John 
Ingles. 

În curând, trecurăm pragul vilei „Laurii”. Nu observai nici 
cel mai neînsemnat boschet de lauri! 


Un chinez, cu faţa impasibilă, ne introduse la stăpânul lui. 
Domnul Ingles era un om bondoc, cu tenul gălbui, cu ochii 
foarte adânciţi în orbite şi straniu de strălucitori. Se ridică 
să ne primească, lăsând din mână o scrisoare deschisă, la 
care făcu aluzie mai târziu. 

— Aşezaţi-vă, vă rog. Hasley mi-a spus că doriţi o 
informaţie şi că aş putea să vă fiu de folos. 

— Exact, monsieur. Aş dori să ştiu dacă aveţi cunoştinţă de 
un oarecare Li Chang Yen? 

— Este extrem de curios. Cum de-aţi auzit vorbindu-se de 
acest om? 

— Atunci, îl cunoaşteţi? 

— L-am întâlnit o dată şi ştiu unele lucruri despre el. Nu 
atât cât aş vrea. Sunt însă mirat că încă cineva, în Anglia, a 
auzit vorbindu-se de el. De felul lui este un om mare - din 
clasa mandarinilor. Dar nu în asta stă puterea lui. Este mai 
mult decât un mandarin este sufletul asociaţiei... 

— Care asociaţie? 

— Aceea de agitaţie mondială, de greve care tulbură toate 
naţiunile, de revoluţii care izbucnesc în unele ţări. Oameni 
bine informaţi pretind că în spatele acestor mişcări, care nu 
urmăresc altceva decât dezintegrarea civilizaţiei, există o 
forţă. După cum ştiţi multe semne au indicat că în Rusia, 
Lenin şi Troțki au fost doar marionete, ale căror acţiuni le- 
au fost dictate de un alt creier. N-am dovezi, dar sunt 
convins că acest creier este Li Chang Yen. 

— Ei, haideţi, am protestat, nu mergeţi prea departe? Cum 
ar putea vreun chinez să facă vreo pârtie în Rusia? 

Poirot se încruntă la mine, iritat. 

— Pentru tine totul merge prea departe, dacă nu provine 
din propria ta imaginaţie, eu sunt de acord cu acest drum. 
Vă rog, continuaţi! 

— Nu ştiu de ce se ocupă Li Chang Yen de toate astea. 
Trebuie să sufere de aceeaşi boală ca alte inteligenţe mari, 
de la Akbar şi Alexandru la Napoleon - setea de putere şi 
supremație. Până în prezent, un cuceritor avea nevoie de 


forţă armată, dar în epoca noastră agitată, un om ca Li 
Chang Yen poate să întrebuinţeze alte mijloace. Am 
certitudinea că dispune de resurse pecuniare nelimitate, 
destinate corupţiei şi propagandei. După unele indicii, el 
deţine secretul aplicării unei descoperiri ştiinţifice de o 
putere superioară celor cunoscute. 

Poirot îl asculta pe Ingles cu cea mai mare atenţie. 

— Şi credeţi că acţionează şi în China? Îl întrebă el. 

Interlocutorul său îi răspunse afirmativ. 

— Nu pot să vă furnizez probe absolute, dar cunosc 
personal pe toţi aceia care joacă un rol influent în China şi 
pot să afirm că, în realitate, nu dispun decât de o putere 
restrânsă, chiar dacă contează în ochii publicului. Nu sunt 
decât nişte marionete care dansează pe sfori trase de o 
mână măiastră. Această mână este a lui Li Chang Yen. El 
este capul care domină Orientul. Nu înţelegem Orientul şi 
nu-l vom înţelege niciodată, dar Li Chang Yen este spiritul 
care îl pune în mişcare. Nu apare niciodată în plină lumină, 
rămâne închis în palatul său din Beijing, de unde dirijează 
toate evenimentele. Ordinele lui sunt executate de la 
distanţă. 

— Nu există nimeni care să-l poată combate? Întrebă 
Poirot. 

Domnul Ingles se aplecă spre noi: 

— Patru oameni au încercat, în cursul ultimilor cinci ani, 
patru bărbaţi energici, oneşti şi extrem de inteligenţi. 
Fiecare dintre ei ar fi putut contracara cu timpul planurile 
lui Li Chang Yen. 

— Şi? Întrebai eu. 

— Şi toţi patru sunt morţi! Primul a scris un articol care 
menţiona numele lui Li Chang Yen în legătură cu tulburările 
din Beijing. Două zile mai târziu a fost găsit înjunghiat în 
stradă. Asasinul n-a fost prins până astăzi. Al doilea, care a 
vorbit de Li Chang Yen într-un discurs, a fost otrăvit. Al 
treilea, în cursul unei convorbiri, şi-a exprimat 
presupunerea că Li Chang Yen ar fi la baza unei mişcări 


oarecare. A doua zi, a murit de holeră (un caz izolat fără 
nici o legătură cu o epidemie). În sfârşit al patrulea a fost 
găsit mort în patul lui. Cauza decesului n-a fost niciodată 
stabilită, dar un doctor care a examinat cadavrul mi-a spus 
că era ars şi contorsionat, ca şi când ar fi fost traversat de o 
descărcare electrică de o putere de necrezut. 

— Şi Li Chang Yen? Întrebă Poirot. Nu există, desigur nici 
cea mai neînsemnată probă împotriva lui? Totuşi, oarecare 
semne trebuie să-l dea de gol. 

Ingles se cutremură. 

— Semne... Evident! La un moment dat, am făcut 
cunoştinţă cu un tânăr chinez, chimist distins, protejat de Li 
Chang Yen. Într-o zi, la capătul forţelor, veni la mine. Era 
într-o stare de depresiune nervoasă. Îmi mărturisi că era 
obligat, în palatul lui Li Chang Yen, să ia parte la experienţe 
făcute asupra unor bieţi oameni, veritabili cobai, trataţi de 
o manieră revoltătoare, fără nici o milă pentru viaţa sau 
suferinţele lor. 'Toate astea sub direcţia mandarinului. 
Nenorocitul tânăr era prada unei groaze indescriptibile. Îl 
liniştii pe cât putui şi-l făcui să se culce într-o cameră la 
primul etaj al propriei mele case, gândindu-mă să-l 
chestionez a doua zi. Pură stupiditate din partea mea! 

— Cum au ajuns la el? Întrebă Poirot. 

— Asta n-am aflat niciodată. 

În mijlocul nopţii m-am deşteptat şi-mi văzui casa în 
flăcări... Am avut norocul de-am scăpat cu viaţă. O anchetă 
a demonstrat că focul s-a declanşat la primul etaj, cu o 
intensitate surprinzătoare. Din tânărul chimist nu se găsiră 
decât nişte resturi calcinate. 

Prin seriozitatea cu care vorbise, Ingles era convingător şi 
propriul elan îl făcu să râdă. 

— Desigur, n-am a vă da probe... Şi ca şi toţi ceilalţi 
interlocutori ai mei puteţi deduce că aiurez. 

— Deloc, răspunse Poirot. Avem motive serioase să vă 
credem. Ne interesează mult Li Chang Yen. 


— E bizar că îl cunoaşteţi. Îmi imaginasem că, în Anglia, n- 
a auzit nimeni despre el. Dacă nu sunt prea indiscret, aş 
vrea să ştiu cum aţi ajuns să aflaţi de existenţa sa? 

— Bucuros, domnule! Acum câtva timp, un necunoscut a 
venit să se refugieze la noi. Părea sub efectul unui şoc 
puternic. Ne-a spus, totuşi, destule ca să ne intrige. Ne-a 
vorbit de patru persoane: „Cei patru mari”, care s-ar găsi în 
capul unei organizaţii până acum nebănuită. După el, Li 
Chang Yen ar fi „Numărul Unu”. „Numărul Doi” este un 
american necunoscut, „Numărul Trei” o franţuzoaică, 
„Numărul Patru” ar putea fi executorul organizaţiei, sau 
„Distrugătorul”. Informatorul meu a murit. Dumneata, 
domnule Ingles, ai auzit vorbindu-se de „Cei patru mari”? 

— Nu în legătură cu Li Chang Yen. Dar acum câtva timp, 
am auzit, sau mai exact am citit ceva care v-ar interesa. 
Cred că-mi amintesc de o afacere foarte stranie. Ah, ştiu. 

Se ridică şi se îndreptă spre un dulăpior frumos lăcuit, de 
unde scoase o scrisoare. 

— Iată misiva unui marinar bătrân întâlnit, într-o zi, la 
Shanghai. Era un bătrân depravat, cu părul alb. Se 
abandonase băuturii şi, de aceea, nu am acordat nici o 
încredere divagaţiilor lui. 

Ne citi scrisoarea cu glas tare: „Dragă domnule, Poate nu 
vă mai amintiţi de mine, dar eu n-am uitat marele serviciu 
pe care mi l-aţi făcut, odată, la Shanghai. Acum vă solicit un 
altul. Am nevoie de bani să plec de aici. Pentru moment, 
sunt bine ascuns, cel puţin aşa cred. Dar ascunzătoarea 
mea poate fi descoperită de pe o zi pe alta, de „Cei patru 
mari”. Viaţa mea depinde de asta. Am avere, dar nu 
îndrăznesc să mă servesc de ea, de teama de a nu trezi 
bănuieli. Vă implor, trimiteţi-mi numai două sute de lire, în 
bancnote. Vă jur că vi le voi înapoia. 

Al d.vs. Devotat, Jonathan Whalley” 

— Această scrisoare este scrisă de Granite Bungalow, 
Hoppaton, Dartmoor. Mărturisesc că am considerat-o ca pe 
un mijloc grosolan de a-mi sustrage 200 de lire, care pentru 


mine nu sunt o bagatelă. Dacă scrisoarea asta vă poate 
servi luaţi-o! 

— Je vous remercie, monsieur, declară Poirot, plec la 
Hoppaton, a lheure meme. 

— Atunci, o luaţi în serios? Mă simt şi eu interesat! Aţi 
accepta compania mea? 

— Aş fi încântat. Dar să plecăm imediat ca să ajungem 
înainte de căderea nopţii, în Dartmoor. 

În două minute, John Ingles fu gata. Ajunserăm repede la 
gara din Paddington, de unde trenul ne duse spre vestul 
țarii la Moretonhamstead. Făcurăm cu o trăsură cei 14 
kilometri care ne separau de Hoppaton, un sat mic, ascuns 
în fundul unei văi. Când ajunserăm la destinaţie, era ora opt 
seara, deci încă în plină zi, pentru că eram în iulie. 

— Granite Bungalow? Repetă cu un aer surprins bătrânul 
pe care-l întâlnirăm pe strada principală şi pe care îl 
întrebarăm asupra drumului nostru. Doriţi să vă duceţi la 
Granite Bungalow? E acolo, jos! 

Şi ne arătă o casă mică, cenuşie la celălalt capăt al străzii. 

— Veniţi să-l vedeţi pe inspector? Continuă el 

— Care inspector? Întrebă Poirot repede. Ce vrei să spui? 

— Deci n-aţi auzit vorbindu-se de crimă? Un lucru oribil! 
Se zice că sângele a curs în valuri. 

— Mon dieu! Murmură Poirot. Trebuie să-l văd numaidecât 
pe acest inspector al nostru. 

Cinci minute mai târziu eram împreună cu inspectorul 
Meadows. Reprezentantul poliţiei se arătă, la început, puţin 
amabil. Dar la numele magic al inspectorului Japp de la 
Scotland Yard se însenină. 

— Da, domnule, crima a fost comisă azi-dimineaţă. Şocantă 
afacere! S-a telefonat la Moreton şi am fost trimis imediat. 
Mister total! Victima, un moşneag de vreo 70 de ani, mare 
băutor, era întins pe parchetul salonului. Avea o plagă la 
cap şi gâtul tăiat de la o ureche la alta. Odaia era inundată 
de sânge. Servitoarea lui, Betsy Andrews, ne-a spus că 
stăpânul ei poseda o colecţie de statuete mici chinezeşti, 


din jad, de mare valoare, care au dispărut. Crima ar putea 
avea furtul drept mobil. Dar această soluţie nu rămâne în 
picioare. Moşneagul avea două persoane în serviciul său: 
Betsy Andrews din Hoppaton şi Robert Grant, un străin, un 
tip morocănos. Azi-dimineaţă, ca de obicei, Grant s-a dus la 
fermă să cumpere lapte. Betsy flecărea afară cu o vecină. 
Ea a lipsit între 10 şi 10:30 adică tocmai în timpul când a 
trebuit să se fi comis crima. Grant a fost primul care s-a 
înapoiat. A intrat prin uşa de serviciu - aici nu se închid 
niciodată uşile ziua - a depus laptele în cămară şi s-a dus în 
camera lui să citească jurnalul şi să fumeze. N-avea nici o 
idee de cele întâmplate, cel puţin aşa spune. Când a revenit, 
Betsy s-a dus în salon. 

La vederea stăpânului ei asasinat a scos un ţipăt care ar fi 
putut trezi şi morţii. Până aici totul este limpede. Cineva a 
venit în lipsa celor doi servitori şi l-a ucis pe bietul om. 
Acest cineva trebuie să aibă mare curaj, căci a trecut pe 
stradă sau a escaladat o grădină comună. Cum vedeţi, 
Granite Bungalow este înconjurat din toate părţile de case. 
Cum se face că n-a fost văzut? 

Inspectorul tăcu, cu aerul satisfăcut. 

— Apoi? Întrebă Poirot. 

— Pe legea mea, domnule, totul mi-a părut dubios şi m-am 
simţit obligat să cercetez totul din jurul meu. Mai întâi, 
valoarea figurinelor de jad putea să frapeze pe un simplu 
vagabond? Nu era o adevărată nebunie să comiţi o crimă în 
plină zi? Dacă moşneagul ar fi strigat după ajutor? 

— Cred, inspectore că, zise domnul Ingles, contuziunea de 
la cap este anterioară morţii. 

— De acord! Asasinul şi-a doborât victima cu o lovitură de 
l-a ameţit, apoi i-a tăiat gâtul. Asta e foarte clar. Dar cum 
dracu a putut să intre şi să iasă? În general, într-un orăşel 
ca acesta un necunoscut este repede observat. Ori, nimeni 
nu l-a văzut! Am cercetat peste tot! Noaptea trecută a 
plouat. Am putut, de aceea, să descopăr, în bucătărie, urme 
de paşi spre interior şi exterior. În salon am remarcat două 


feluri (Betsy Andrews se oprise în prag), acelea ale 
domnului Whalley, care purta pantofi de pâslă, şi acelea ale 
unui alt om care călcase în sânge. Astea mi-au permis să 
ajung uşor până la bucătărie, dar nu mai departe. lată un 
prim punct de acuzare. Pe uşa lui Grant am observat o pată 
uşoară de sânge. Al doilea punct de reper! În sfârşit, al 
treilea mi-a fost furnizat de încălţămintea lui Grant, pe care 
el şi-a scos-o. Pantofii se potriveau perfect urmelor. 
Chestiunea era deci rezolvată! Lam arestat pe Grant. Şi ştiţi 
ce am descoperit în lucrurile lui? Figurinele de jad şi un 
bilet de tren! Robert Grant este unul şi acelaşi cu Abraham 
Biggs, condamnat pentru mărturie falsă şi hoţie, acum cinci 
ani. 

Şi inspectorul, cu un aer victorios, exclamă: 

— Ce părere aveţi de astea, domnilor? 

— Mă gândesc că ne găsim în faţa unei afaceri uimitor de 
simple, zise Poirot. Acest Biggs sau Grant trebuie să fie 
complet prost şi needucat. Nu este şi părerea dumitale? 

— Oh, sunt de acord; este un individ greoi şi foarte 
obişnuit. Pare să nu fi avut nici cea mai mică idee despre 
ceea ce poate însemna urma unui pas. 

— Da, da, nu citeşte romane polițiste! Inspectore, 
permiteţi-mi să vă felicit! Ne autorizaţi să vedem locul 
crimei? 

— Vă voi conduce chiar eu şi mi-ar plăcea să examinaţi 
urmele de paşi. 

— Bucuros, asta mă interesează mult. Da, da, foarte 
ingenios! 

Plecarăm imediat, cu domnul Ingles şi inspectorul în 
frunte. 

Îl reţinui pe Poirot să-i şoptesc la ureche: 

— Pariez că afacerea îţi pare mai complicată decât o crede 
acest brav inspector. 

— Asta-i întrebarea, mon ami. În scrisoarea lui, Whalley 
spune clar că „Cei patru mari” sunt pe urmele lui. Şi noi doi 
ştim că aceştia nu sunt nişte fantome. Desigur, Grant pare 


să fi comis crima. Rămâne de văzut în ce scop. Ca să fure 
figurinele de jad? Sau este un agent al sinistrei bande? 
Mărturisesc că această a doua supoziţie îmi pare mai 
plauzibilă. Este puţin probabil ca un om din categoria lui să 
aibă o noţiune exactă a valorii jadului şi să comită o crimă 
pentru aceste figurine. (Asta, par exemple, ar fi trebuit să-l 
frapeze pe inspector). De altfel, Grant ar fi putut să fure 
statuetele şi s-o şteargă, fără ca, pentru asta să comită o 
crimă atât de sălbatică şi aproape lipsită de motiv. O, da, mă 
tem că prietenul nostru din Devonshire nu şi-a folosit micile 
lui celule cenuşii. El a măsurat urmele paşilor, dar n-a stat 
să reflecteze şi să-şi aranjeze ideile cu ordinea şi metoda 
necesare. 

Capitolul IV. 

Importanţa unei pulpe de oaie 

Inspectorul scoase o cheie din buzunar şi deschise uşa de 
la Granite Bungalow. Ziua fusese frumoasă şi uscată, aşa că 
paşii noştri nu puteau lăsa urme. Totuşi, precauţi, ne-am 
şters bine picioarele la intrare. 

Din întuneric ieşi o femeie şi se apropie de inspector să-i 
spună câteva cuvinte. Adresându-se nouă, acesta din urmă 
spuse: 

— Căutaţi peste tot, domnule Poirot, şi vedeţi ce merită să 
fie văzut. Sunt al dumneavoastră peste zece minute. 
Apropo, iată un pantof al lui Grant, pe care l-am adus să vă 
permit să verificaţi amprentele. 

Intrarăm în salon şi paşii inspectorului se pierdură afară. 
Ingles fu atras imediat de nişte obiecte chinezeşti, puse pe 
o masă într-un colţ al odăii. Începu să le examineze, fără să 
pară a-l mai observa pe Poirot. Cât despre mine, nu-mi 
scăpăm prietenul din ochi. Podeaua odăii era acoperită cu 
un linoleum verde închis, care se preta de minune la 
observarea oricărei urme de paşi. O uşă, la celălalt capăt, 
ducea la bucătărie. Acolo, alte două uşi dădeau - una la 
cămară (prevăzută cu uşa din spate), cealaltă la camera lui 


Grant. După ce cercetă terenul, Poirot începu un monolog, 
cu voce joasă: 

— Cadavrul era aci; locul este marcat de această pată 
mare, întunecată şi prin împroşcăturile de jur împrejur. lată 
paşii lăsaţi de papucii de pâslă şi alţii de pantofi 
bărbăteşti... Numărul 42. Se disting, dar sunt foarte 
amestecați. Apoi două urme de paşi dinspre şi înspre 
bucătărie; oricine ar fi fost ucigaşul a venit de-acolo. Ai 
pantoful, Hastings? Dă-mi-l! Îl compară, cu grijă, cu 
amprentele. Da, sunt urmele lui Robert Grant. A intrat pe 
aici, l-a asasinat pe moşneag şi s-a reîntors la bucătărie. A 
mers prin sânge, dovadă - petele pe care le-a lăsat ieşind! 
În bucătărie e imposibil de văzut ceva. Tot satul a călcat pe 
acolo! Grant s-a dus în camera lui... Nu, s-a întors la locul 
crimei. Oare pentru a pune mâna pe figurinele de jad? Sau 
poate a uitat vreun obiect susceptibil să-l compromită? 

— Poate n-a comis crima decât când a venit a doua oară? 
Sugerai eu. 

— Mais non, nu observi. Peste urmele murdărite cu sânge 
şi care se îndreaptă spre bucătărie sunt altele orientate 
spre această cameră. Mă întreb de ce a revenit? Pentru 
figurinele de jad de care îşi amintise? E ridicol... Stupid! 

— Da, şi s-a mai predat, fără să opună vreo rezistenţă. 

— N'est-ce pas? Îţi mărturisesc, Hastings, că n-are sens. E 
o ofensă adusă micilor mele celule cenugşii. Haide în odaia 
lui. Uite pata de sânge... Nu este nici o greşeală. Robert 
Grant s-a apropiat de corp şi numai el. De altfel, era singur 
în casă. Da, aşa trebuie să fie. 

— Dar bătrâna servitoare? N-a rămas şi ea singură în 
casă, atunci când Grant s-a dus să cumpere lapte? Cine 
dovedeşte că n-a comis crima înainte de a pleca? Paşii ei au 
putut să nu lase urme pentru că ea, nu ieşise afară. 

— Bravo, Hastings! Şi mie mi-a venit acest gând în minte, 
dar l-am îndepărtat. Şi iată de ce: Betsy Andrews este o 
ţarancă, bine cunoscută de vecini. Este imposibil ca ea să 
aibă legături cu „Cei patru mari”. Şi apoi bătrânul Whalley 


era un tip solid. Crima asta nu poate fi decât opera unui 
bărbat, nu a unei femei. 

— Bănuiesc că „Cei patru mari” n-au avut vreun dispozitiv 
diabolic, ascuns în tavan - ceva care să coboare automat, 
să-i taie gâtul bătrânului şi, apoi, să fie tras sus, din nou. 

— Ca scara lui lacob? Ştiu, Hastings, că ai una dintre cele 
mai bogate imaginaţii, dar, te rog, s-o ţii puţin în frâu! 

M-am supus, oarecum ruşinat. 

Poirot continuă să se învârtească prin toate părţile, 
scotocind odăile şi mobilele. Deodată, scoase un strigăt de 
bucurie ca un schelălăit. Mă precipitai spre el şi-l găsii în 
cămară, fluturând o pulpă de oaie. 

— Dragă Poirot, ce s-a întâmplat? Ai înnebunit? 

— Te rog priveşte această ciosvârtă de aproape! Îmi spuse 
el. 

O privii cât de aproape îmi fu posibil, fără să găsesc nimic 
particular. Pentru mine era o ciosvârtă oarecare. Poirot îmi 
aruncă o privire fulgerătoare. 

— Dar nu vezi nimic aici? Şi asta? Şi astălaltă? 

Fiecare pronume demonstrativ era întovărăşit de o 
lovitură în biata bucată de carne, din care ieşeau aşchii de 
gheaţă. 

Poirot mă acuzase că sunt prea imaginativ. Dar acum 
aveam impresia netă că, sub acest raport, mă întrecea cu o 
sută de lungimi. Oare se gândea el serios că bucăţelele de 
gheaţă erau cristalele unei otrăviri mortale? Aceasta a fost 
singura explicaţie pe care am găsit-o pentru agitația sa. 

— Este carne congelată, îi spusei simplu, importată, ştii, 
din Noua Zeelandă. 

Mă privi o clipă şi apoi izbucni în râs. 

— Minunat, Hastings. Cunogşti tot, nimic nu-ţi scapă. Eşti 
precum cartea aia: „Căutaţi şi veţi găsi totul înăuntru”. 
Asta-i prietenul meu, Hastings. 

Poirot aruncă ciosvârtă pe farfuria ei şi părăsi cămara. 

— lată-l pe amicul nostru, inspectorul, zise el, privind pe 
fereastră. E foarte bine. Am văzut tot ce doream. Începu şă 


bată cu degetele în masă cu un aer absent, ca şi cum 
calcula ceva, apoi zise subit: 

— Ce zi e astăzi? 

— Luni, răspunsei uimit. 

— Luni? Zi proastă! A comite o crimă, lunea, e o greşeală. 

Reîntorcându-se în salon, consultă barometrul şi 
termometrul. 

— Timpul e frumos. 70 grade Fahrenheit. Este ceea ce s-ar 
putea numi o zi de vară englezească. 

Ingles continua să examineze diferitele bibelouri de China 
risipite în odaie. 

— Ancheta asta pare să nu vă intereseze de fel, domnule? 
Îi zise Poirot. 

Acesta zâmbi: 

— Vă mărturisesc că nu-i genul meu. Cunosc multe lucruri, 
dar n-am talentul de a conduce o anchetă. Aşa că stau 
deoparte. M-am deprins cu răbdarea în Orient. 

Intrând vijelios, inspectorul se scuză pentru întârziere. 
Insistă să ne facă să mai vizităm o dată în plus toată casa şi 
apoi plecarăm. 

— Trebuie să vă mulţumesc pentru amabilitate, 
inspectore, zise Poirot, în timp ce parcurgeam strada 
satului. Totuşi mai am să vă cer ceva. 

— Doriţi, poate, să vedeţi corpul? 

— Oh, Dumnezeule, nu! Nu mă interesează câtuşi de puţin 
cadavrul. Ceea ce doresc este să-l văd pe Robert Grant. 

— În acest caz trebuie să mergeţi cu mine la Moreton. 

— De acord. Dar aş dori să-i vorbesc singur. 

— Nu pot să vă promit nimic, domnule Poirot. 

— Dacă vreţi, telefonaţi la Scotland Yard. Sunt convins că 
nu se va ridica nici o obiecţie. 

— Oh, desigur! Vă cunosc reputaţia şi ştiu că ne-aţi ajutat 
adesea. Dar este o chestiune cu totul neregulamentară. 

— Posibil, dar trebuie să-i vorbesc, răspunse Poirot liniştit. 
Este indispensabil! Şi ştiţi pentru ce? Pentru că Grant nu 
este ucigaşul. 


— Cum? În acest caz, cine e? 

— După părerea mea, asasinul trebuie să fie un tânăr, care 
s-a dus la Granite Bungalow într-o maşină, pe care a oprit-o 
în faţa uşii. A intrat, a comis crima, a ieşit şi a plecat aşa 
cum a venit. Era cu capul gol şi hainele trebuiau să-i fie 
uşor stropite cu sânge. 

— Dar... Dar l-ar fi văzut tot satul! 

— Asta depinde. 

— Poate că nu l-ar fi văzut, dacă totul s-ar fi petrecut 
noaptea. Dar crima a avut loc în plină zi! 

Poirot se mulţumi să surâdă. 

— Cum aţi ajuns să vă gândiţi la această maşină, domnule 
Poirot? Probabil că au trecut multe prin faţa casei. Dar nu a 
existat niciuna care să fi lăsat semne particulare vizibile. 

— Invizibile pentru ochi, răspunse Poirot, dar vizibile 
pentru ochii minţii, da! 

Inspectorul îşi atinse fruntea, în mod semnificativ, 
zâmbind. Eram complet uimit, dar aveam încredere în 
prietenul meu. Plecarăm spre Moreton. Furăm conduşi, eu 
şi Poirot, la Grant, dar un agent asistă la întrevedere. Poirot 
merse drept la ţintă: 

— Grant, te ştiu nevinovat! Spune-mi sincer ce s-a 
întâmplat. 

Arestatul, de talie mijlocie, avea un aer respingător. Arăta 
ca un puşcăriaş sadea. 

— Nu eu am dat lovitura! Spuse elpe un ton plângăreţ. 
Cineva a pus micile statuete de sticlă printre lucrurile mele. 
Este un aranjament. M-am dus direct în camera mea, când 
m-am întors, şi n-am ştiut nimic până în momentul când a 
început Betsy să strige. Nu sunt amestecat cu nimic, pe 
cinstea mea! 

Poirot se ridică. 

— Dacă nu-mi spui adevărul, rămâi aici aşa cum eşti. 

— Dar, şefule... 

— Ai intrat în odaie. Ştiai că stăpânul tău e mort şi erai pe 
punctul să fugi, când Betsy a făcut descoperirea. 


Omul rămase cu gura căscată. 

— Hai, mărturiseşte! Nu-i adevărat? Singurul mijloc să 
scapi este să vorbeşti sincer. Îţi dau cuvântul meu de 
onoare. 

— Accept riscul, reluă omul brusc. Totul s-a petrecut exact 
cum aţi spus. Reîntorcându-mă, m-am dus direct la stăpânul 
meu şi l-am găsit mort, la pământ, inundat de sânge. Atunci 
am simţit că se apropie o furtună de mine. Se va reconstitui 
întrebuinţarea timpului meu şi, fără îndoială, voi fi acuzat 
de crimă. Singurul meu gând era să mă salvez imediat, 
înainte să fie descoperit cadavrul... 

— Şi figurinele de jad? 

Omul ezită, apoi se decise: 

— Ei bine, iată. 

— Le-ai luat instinctiv? Auziseşi, adesea, pe stăpânul tău 
spunând că erau de mare valoare şi ai ajuns la concluzia că 
le poţi lua. Aşa-i? Acum, răspunde-mi la întrebarea 
următoare: Te-ai reîntors în odaie să iei statuetele? 

— Nu m-am mai întors. Le-am luat de prima oară. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— Bine! Şi acum când ai ieşit din închisoare? 

— Acum două luni. 

— Cum ai intrat în serviciul domnului Whalley? 

— Prin intermediul unei societăţi pentru ajutorarea 
puşcăriaşilor. Când am fost eliberat, s-a ocupat un domn de 
mine. 

— Cum arăta? 

— Semăna cu un preot, dar nu era. Purta o pălărie moale, 
neagră, şi vorbea ca din carte. Avea în faţă un dinte spart şi 
purta ochelari. Se numea Saunders. Mi-a zis că, dacă mă 
căiesc, îmi va găsi un loc bun. În urma recomandaţiei lui, m- 
am dus la bătrânul domn Whalley. 

Poirot se ridică. 

— Acum ştiu tot ce voiam! Ai răbdare! Se opri în pragul 
uşii şi adăugă: Saunders nu ţi-a dat şi o pereche de pantofi? 


— Da. Dar de unde ştiţi? Întrebă Grant uimit. 

— Este meseria mea să ştiu, îi răspunse Poirot grav. 

După ce schimbă câteva vorbe cu inspectorul, ne 
îndreptarăm spre „Cerbul alb” să discutăm, la nişte ouă cu 
şuncă şi un vin de Devonshire. 

— Acum, aveţi ceva lămuriri? Întrebă Ingles surâzând. 

— Da, afacerea îmi pare destul de limpede, dar îmi va fi 
greu să furnizez dovezile. Whalley a fost ucis din ordinul 
„Celor patru mari”, dar nu de Grant. Un individ destul de 
şiret i-a procurat serviciul lui Grant, în scopul de a-l face să 
joace rolul ţapului ispăşitor. Era uşor, date fiind 
antecedentele lui. I-a făcut cadou o pereche de pantofi 
păstrând pentru el o altă pereche absolut identică. Era 
foarte simplu! În lipsa lui Grant şi a lui Betsy (lucru pe care 
ea îl făcea în fiecare zi) banditul a venit încălţat cu pantofii 
duplicat, a intrat în bucătărie, a trecut în salon, l-a doborât 
pe moşneag cu o lovitură aplicată în cap şi apoii-a tăiat 
gâtul. După aceea, s-a întors în bucătărie, s-a descălţat, şi-a 
pus alţi pantofi, a luat încălţămintea murdărită cu sânge la 
subţioară, a ieşit din casă, s-a suit în maşina lui... Şia 
plecat. 

Ingles îl privi pe Poirot cu insistenţă. 

— Totuşi, domnule Poirot, mai sunt unele lucruri confuze! 
Cum vă exmplicaţi că n-a fost observat? 

— În aceasta constă inteligenţa „Numărului Patru”, sunt 
convins! Toată lumea l-a văzut... Fără să-l vadă. Pricepeţi? 
Circula într-o maşină de măcelar. 

Nu-mi putui reprima o exclamaţie: 

— lată explicaţia pulpei de oaie. 

— Exact, Hastings. Toată lumea jură că n-a văzut pe 
nimeni la Granite Bungalow, în dimineaţa crimei. Şi totuşi în 
cămară am găsit o pulpă de oaie, încă îngheţată. Astăzi e 
luni şi livrarea a fost făcută azi-dimineaţă. Acum gândeşte- 
te: dacă livrarea s-ar fi făcut sâmbătă, carnea, pe căldura 
de acum, n-ar fi rămas îngheţată toată ziua de duminică. 
Deci cineva a venit la Bungalow. Şi era, presupun, un om ale 


cărui haine ar putea fi mai mult sau mai puţin pătate cu 
sânge şi totuşi n-ar atrage atenţia nimănui prin aceasta. 

— Drace, iată ceva ingenios! Exclamă Ingles. 

— Da, Numărul Patru este inteligent. 

— Tot atât de inteligent precum Hercule Poirot? Întrebai 
eu. 

Prietenul meu îmi aruncă o privire plină de reproş. 

— Sunt unele glume care n-ar trebui să ţi le permiţi, 
Hastings, zise el sentenţios. N-am salvat un nevinovat de la 
spânzurătoare? E suficient pentru o singură zi. 

Capitolul V. 

Dispariţia unui savant 

— Personal cred că achitarea lui Robert Grant, zis Biggs, 
de către juriu nu a fost suficientă ca să-l convingă pe 
inspectorul Meadows de inocenţa servitorului. Acuzaţia pe 
care o ridicase împotriva lui Grant - antecedentele omului, 
jadul sustras, pantofii care se potriveau perfect cu urmele - 
părea prea completă pentru creierul lui pozitiv ca să fie 
spulberată. Totuşi, logica lui Poirot obligă juriul să se ralieze 
punctului lui de vedere. Se prezentară doi martori, care 
văzuseră maşina măcelarului îndreptându-se spre Granite 
Bungalow, luni dimineaţa. Ori, măcelarul local nu făcea 
cursa cu maşina decât miercuri şi vineri. 

O femeie declară că l-a văzut pe pretinsul măcelar - 
părăsind casa crimei, dar fu incapabilă să furnizeze vreun 
singur semnalment folositor. Îşi amintea că era complet ras, 
de talie mijlocie şi că avea toate aparențele măcelarului. La 
această descriere, Poirot ridică filosofic din umeri. 

— Este aşa cum ţi-am spus, Hastings, îmi declară el după 
proces. Acest individ este un artist. Nu se deghizează cu o 
barbă falsă şi cu ochelari albaştri. Numărul Patru ştie să-şi 
transforme trăsăturile şi ăsta este cel mai neînsemnat 
dintre talentele lui. Când are de interpretat un rol, devine 
ceea ce doreşte să fie. E în pielea personajului. 

Într-adevăr, omul care ni se prezentase ca venind de la 
ospiciul din Hanwell corespundea admirabil ideii care mi-o 


făceam despre gardianul unui ospiciu de nebuni. Niciodată 
n-aş fi crezut că este un impostor. 

Această constatare era cam descurajantă şi intervenţia 
noastră în afacerea de la Granite Bungalow nu ne ajutase 
defel. Poirot, căruia îi comunicasem această reflecţie, nu 
vru să fie de acord cu ea. 

— Înaintăm, zise el, înaintăm. Cu fiecare contact nou, 
învăţăm câte ceva despre spiritul şi metodele acestui om. 
Cât despre existenţa şi planurile noastre, el nu ştie nimic. 

— Cât priveşte planurile, el şi cu tine vă asemănaţi, căci se 
pare că nici n-ai aşa ceva: pari să aştepţi să facă ceva. 

— Bunul meu prieten, îmi zise Poirot surâzând, nu te-ai 
schimbat deloc. Eşti veşnic acelaşi gata să te repezi la gâtul 
adversarilor. Poate, în curând, ţi se va oferi şi ocazia asta... 
Să fie tot Numărul Patru acela care bate la uşa noastră? 
Era inspectorul Japp, întovărăşit de un alt domn şi mirarea 
mea îl făcu pe Poirot să râdă. 

— Permiteţi-mi, domnilor, să vi-l prezint pe căpitanul Kent 
de la C.I.A. 

Căpitanul Kent era înalt, subţire, cu înfăţişarea impasibilă, 
încât ai fi putut spune că este sculptată în lemn. 

— Încântat de cunoştinţă, domnilor, murmură el, 
strângându-ne viguros mâna. 

Poirot mai aruncă un buştean pe foc şi aduse nişte scaune. 
Eu scosei pahare, whisky şi sifon. Căpitanul luă o înghiţitură 
zdravănă şi-şi exprimă aprecierea. 

— Legislaţia din ţara dumneavoastră e încă sănătoasă, 
observă el. 

— Şi acum să vorbim de afaceri! Zise Japp. Domnul 
Hercule Poirot mi-a adresat o cerere. Se interesează de 
afacerea „Celor patru mari” şi mi-a cerut să-l înştiinţez, în 
cazul când voi auzi vorbindu-se oficial de aşa ceva. 
Mărturisesc că nu m-am interesat de atunci. Dar când 
căpitanul a venit în Anglia cu o istorie mai bizară, mi-am 
spus imediat: „Să mergem să-l găsim pe domnul Poirot”. 

Poirot îl privi pe căpitan care-şi începu povestea: 


— Vă aduceţi, probabil, aminte, domnule Poirot, să fi citit 
în ziare că un oarecare număr de torpiloare şi 
distrugătoare au fost sfărâmate de stânci şi s-au scufundat 
în largul coastei americane. Acest eveniment s-a produs 
puţin după cutremurul de pământ din Japonia şi explicaţia 
furnizată atribuia această catastrofă navală unui curent 
puternic al fluxului şi refluxului. Ori, de curând, s-a pus 
mâna pe mai mulţi indivizi suspecți şi s-au descoperit nişte 
hârtii care ne-au furnizat câteva informaţii extraordinare 
referitoare la afacere. Rezultă că există, actualmente, în 
lume, o organizaţie zisă „Cei patru mari”, care dispune de o 
puternică instalaţie - este vorba de o sursă de energie a 
cărei forţă depăşeşte cu mult ceea ce s-a obţinut până în 
prezent. Este posibil, se pare, să se concentreze o rază de o 
foarte mare intensitate asupra unui punct determinat. 
Posibilităţile atribuite acestei invenţii mi-au părut absurde, 
totuşi am comunicat cartierului general, care a încredinţat 
studiul chestiunii unuia dintre tehnicienii noştri cei mai 
distinşi. În acelaşi timp, unul dintre savanții dumneavoastră 
a prezentat o comunicare asupra acestui subiect Asociaţiei 
Britanice. Colegii săi n-au fost prea impresionați, 
considerând această pretinsă invenţie cu totul fantezistă. 
Totuşi, savantul dumneavoastră a rămas la punctul lui de 
vedere şi a declarat că este în ajunul reuşitei în cercetările 
sale. 

— Eh, bien? Întrebă Poirot, interesat. 

— Am fost trimis aici în scopul de a avea o întrevedere cu 
el. E vorba de un om încă foarte tânăr, numit Halliday. Este 
o autoritate în specialitatea lui şi trebuia să aflu de la el 
dacă ceea ce sugerase era, cumva, posibil. 

— Şi e posibil? Îl întrebai în grabă. 

— Este tocmai ceea ce nu ştiu. Nu l-am văzut pe domnul 
Halliday şi este foarte probabil, că nu-l voi vedea. 

— Fapt este, spuse scurt Japp, că Halliday a dispărut. 

— Când? 

— Acum vreo două luni. 


— S-a reclamat dispariţia lui? 

— Desigur, soţia lui ne-a vizitat, în perioada unei mari 
nelinişti. Am făcut tot ce ne-a fost posibil, dar am fost veşnic 
convins că nu vom ajunge la nici un rezultat. 

— De ce? 

— Pentru că aşa se întâmplă cu dispariţiile de acest gen, 
răspunse Japp, făcând cu ochiul. 

— Unde i s-a pierdut urma? 

— La Paris. 

— Halliday a dispărut la Paris? 

— Da, a plecat pentru o lucrare ştiinţifică. Sau cel puţin 
aşa se pretindea! Nu putea invoca un alt motiv. Iotuşi, cred 
că bănuieşti care ar putea fi cauzele dispariţiei la Paris. Din 
două, una: sau este opera unui gangster - şi atunci totul s-a 
terminat - ori este vorba de o dispariţie voluntară. Aşa se 
întâmplă adesea în „Parisul vesel”. Poate Halliday era obosit 
de viaţa lui fami62 3lială? S-a certat cu soţia lui înainte de 
plecare, ceea ce face cazul clar. 

— Tocmai asta mă întreb şi eu, răspunse Poirot cu un aer 
gânditor. 

Americanul îl privi curios: 

— Spuneţi-mi, domnule Poirot, puteţi să explicaţi ce 
semnificaţie are această afacere a „Celor patru mari”? 

— Cei patru mari”, răspunse Poirot, constituie o 
organizaţie internaţională care are drept şef un chinez, 
care este „Numărul Unu”. „Numărul Doi” este un american, 
„Numărul Trei” o franţuzoaică şi „Numărul Patru”, 
supranumit „Distrugătorul”, este englez. 

— Ah, este şi o franţuzoaică în bandă şi Halliday a dispărut 
în Franţa. Poate că aceste puncte au vreo legătură între ele. 
Cum o cheamă? 

— Nu ştiu. Asupra ei n-am date. 

— Dar e un semn mare de întrebare, nu? 

Poirot încuviinţă, aranjând paharele frumos pe tavă. 
Dragostea sa pentru ordine se manifesta la fel ca 
întotdeauna. 


— În ce scop, întrebă Kent, au fost scufundate aceste 
vapoare de război? Îi sprijină pe germani. 

— Cei patru mari” vizează, nici mai mult, nici mai puţin, 
dominarea lumii şi lucrează numai pentru ei, domnule 
căpitan. 

Americanul izbucni în râs, dar se opri imediat în faţa 
seriozităţii lui Poirot. 

— Râdeţi, domnule, îi zise acesta din urmă ameninţându-l 
cu degetul. Dar de ce nu vă gândiţi... De ce nu vă folosiţi 
celulele cenuşii? Cine sunt oamenii care au provocat 
distrugerea unei părţi a flotei dumneavoastră numai pentru 
a-şi experimenta puterea lor? Căci nu e altceva decât o 
încercare a acestei noi forţe de atracţie magnetică pe care 
o deţin. 

— Spune asta altora! Exclamă Japp bine dispus. Am citit, 
adesea, aventurile „super-criminalilor”, dar nu mi s-a 
întâmplat niciodată să-i întâlnesc. Acum, când ai auzit 
povestea căpitanului Kent, pot să-ţi mai fiu de folos cu ceva? 

— Desigur, dragă prietene, poţi să-mi dai adresa doamnei 
Halliday, cu un cuvânt de prezentare a mea. 

Aşa se făcu că, a doua zi, eram în drum spre „Chetwynd 
Loodge”, lângă satul Chobham, în Surrey. 

Doamna Halliday ne primi imediat. Era o femeie înaltă, 
blondă, extrem de nervoasă şi nerăbdătoare. Lângă ea era 
mica ei fiică, un copil fermecător de cinci ani. 

— Oh, domnule Poirot, ne spune ea, cât vă sunt de 
recunoscătoare că binevoiţi să vă ocupați de această 
afacere. Am auzit mult vorbindu-se despre dumneavoastră 
şi am toate motivele să cred că nu veţi fi ca acei funcţionari 
de la Scotland Yard, care nu vor să înţeleagă nimic şi care 
nu încearcă măcar să înţeleagă! Cât despre poliţia 
franceză, nu o cred mai bună. Sunt convinsă că dispariţia 
soţului meu nu este o fugă în tovărăşia unei alte femei! Vă 
rog să mă credeţi că nu e genul lui! Singura lui grijă în viaţă 
era munca. Cea mai mare parte din discuţiile noastre 


proveneau de aici. Ocupațiile lui îl interesau mai mult decât 
eu însămi. 

— Aşa sunt englezii, încercă s-o consoleze Poirot. Dacă nu-i 
absoarbe munca, atunci vânătoarea sau sportul. Şi toate le 
iau au grand serieux! Şi acum, dragă doamnă, vreţi să-mi 
spuneţi exact şi cât mai metodic posibil circumstanţele în 
care s-a produs dispariţia soţului. 

— Soţul meu a plecat la Paris, joi, 20 iulie, în scopul de a 
vizita mai mulţi savanţi la curent cu cercetările lui, printre 
care şi doamna Olivier. 

Poirot făcu semn de aprobare, auzind numele faimoasei 
chimiste franceze, a cărei operă magnifică o eclipsase şi pe 
cea a doamnei Curie. Guvernul francez o decorase şi 
dooamna Olivier devenise una din personalităţile cele mai 
marcante ale epocii. 

— A ajuns la Paris în aceeaşi seară şi a descins la hotelul 
„Castiglione”, din Rue de Castiglione. Vineri dimineaţa avea 
întâlnire cu profesorul Bourgoneau. Au avut o convorbire 
din cele mai interesante şi s-au înţeles ca, a doua zi, soţul 
meu să asiste la nişte experienţe în laboratorul 
profesorului. A dejunat singur la „Cafe Royal”, a făcut o 
plimbare în Bois, apoi s-a dus la doamna Olivier, la vila ei de 
la Passy. Acolo, de asemenea, totul a fost perfect normal. A 
părăsit vila pe la orele şase. Nu se ştie unde a cinat. 
Probabil singur, la un restaurant. A fost văzut intrând în 
hotel pe la 11, a urcat direct în camera lui, după ce a 
întrebat dacă sunt scrisori pentru el. A doua zi dimineaţa a 
părăsit hotelul, fără să se mai întoarcă. 

— La ce oră a părăsit hotelul? La ora la care trebuia să se 
întâlnească în laborator cu profesorul Bourgoneau? 

— Nu ştiu. Nu a fost văzut plecând. Micul dejun nu l-a 
servit la hotel, ceea ce a făcut să se presupună că a ieşit 
devreme. 

— De fapt, poate a ieşit, a doua oară, în aceeaşi seară? 

— Nu cred. Patul îi era deranjat şi portarul şi-ar fi amintit, 
dacă ar fi văzut ieşind pe cineva noaptea. 


— Aşa-i, doamnă. Trebuie, deci, să deducem că a ieşit dis- 
dedimineaţă şi până la un oarecare punct este sigur că n-a 
fost victima unei agresiuni, dată fiind ora. Bagajele i-au 
rămas la hotel? 

Doamna Halliday nu păru grăbită să răspundă, în sfârşit, 
declară: 

— Nu. Trebuie să fi luat cu el o valiză mică. 

— Hm! Făcu Poirot puţin sceptic. Mă întreb unde s-a dus în 
seara aceea? Dacă am şti numai asta ne-ar ajuta. Pe cine a 
întâlnit? Aici e misterul! Credeţi-mă, doamnă, că nu 
împărtăşesc punctul de vedere al poliţiei; pentru ea, este 
veşnica formulă: „Cherchez la femme”. Totuşi, este evident 
că, în noaptea aceea, a trebuit să se întâmple ceva care a 
modificat planurile soţului. Spuneaţi că a întrebat de 
scrisori când s-a întors la hotel. A primit vreuna? 

— Numai una şi aceea scrisă de mine în ziua în care a 
părăsit Anglia. 

Poirot rămase adâncit în gânduri, apoi sări sprinten în 
picioare. 

— Soluţia misterului este la Paris. Voi pleca imediat la faţa 
locului şi voi încerca să găsesc cheia. 

— Dar e o chestiune veche, domnule! 

— Da, o ştiu, dar nu este mai puţin adevărat că numai 
acolo trebuie cercetat. 

În momentul plecării se opri, cu mâna pe clanţa uşii. 

— Încă o întrebare, doamnă! Vă amintiţi să fi auzit pe soţul 
dumneavoastră pronunţând numele de „Cei patru mari”? 

— Cei patru mari”? Repetă ea gânditoare. Nu, nu-mi 
amintesc. 

Capitolul VI. 

Femeia de pe scară 

Acestea au fost singurele informaţii pe care ni le-a furnizat 
doamna Halliday. Ne întoarserăm repede la Londra şi a 
doua zi am plecat pe continent. 

— Cei patru mari” mă ţin sub presiune, mon ami, îmi zise 
zâmbind Poirot. Alerg în dreapta, alerg în stânga, mă duc, 


vin, mă mişc, la fel ca bătrânul nostru amic, „Ogarul”. 

— Poate îl vei întâlni la Paris! Îi spusei, căci ştiam că 
„Ogarul” era Giraud, unul dintre detectivii cei mai bine 
cotaţi cu care lucrase, odinioară, în cursul unei afaceri 
interesante la Surete.2 

— Nu ard de dorinţa să-l revăd, răspunse Poirot, cu o 
grimasă. Nu i-am fost simpatic. 

— Dar misiunea ta nu este prea aridă? Cum să ajungi să 
reconstitui întrebuinţarea timpului unui englez necunoscut, 
într-o seară oarecare, acum două luni? 

— Ei şi? Dacă afacerea nu era dificilă, Hercule Poirot nu s- 
ar fi ocupat de ea. Îmi merge la inimă! 

— Crezi cu siguranţă, Poirot, că Halliday a fost răpit de 
„Cei patru mari”? 

Poirot făcu semn afirmativ. 

Investigaţiile făcute reveneau inevitabil asupra unui teren 
bătătorit şi nu aflarăm decât puţine amănunte pe care să nu 
ni le fi spus doamna Halliday. Poirot avu o lungă întrevedere 
cu profesorul Bourgoneau, în cursul căreia se sforţă să afle 
dacă Halliday i-a făcut vreo aluzie la nişte proiecte oarecare 
pentru acea seară, dar nu află nimic. 

A doua noastră sursă de informaţie era faimoasa doamnă 
Olivier. Eram teribil de impresionat urcând scările vilei ei 
de la Passy. O femeie dobândise o uriaşă reputaţie în lumea 
ştiinţifică! Uimitor! Credeam că numai o minte bărbătească 
era capabilă de o asemenea performanţă. 

Uşa ne fu deschisă de un valet tânăr, de vreo 17 ani. L-aş fi 
putut lua, mai curând, drept un discipol, atât de serioase 
erau privirea şi gesturile lui rituale. Poirot, bineînţeles, 
fixase această întâlnire din ajun, deoarece ştia că marea 
savantă nu acorda oricui favoarea unei audienţe, fiind 
acaparată aproape toată ziua de munca sa. 

Valetul ne introduse într-un salonaş, unde intră şi doamna 
Olivier după câteva clipe. Era foarte înaltă, îmbrăcată cu un 
halat lung şi alb; un fel de legătură de cap ca o maică îi 
înconjura fruntea-i austeră. Ochii ei negrii aveau o 


strălucire fanatică pe faţa prelungă şi palidă. Semăna mai 
curând cu o preoteasă a timpurilor vechi decât cu o 
pariziană modernă. Avea obrazul stâng barat de o cicatrice, 
datorită unei explozii survenite în laboratorul ei, în urmă cu 
trei ani. Soţul ei şi asistentul lui fuseseră ucişi şi ea însăşi se 
alesese cu arsuri cumplite. De la această catastrofă, se 
retrăsese complet din societate, consacrându-se cu o 
energie sălbatică muncii ei ştiinţifice. Ne primi cu o 
atitudine corectă, dar rece. 

— Am fost interogată, în mai multe rânduri, de poliţie, 
domnilor, şi mă îndoiesc că declaraţiile mele v-ar putea fi 
folositoare, dacă nu le-au fost celor de acolo. 

— Doamnă, se poate să nu vă pun aceleaşi întrebări ca 
poliţia. Pentru început, binevoiţi să-mi spuneţi asupra cărui 
subiect aţi discutat cu domnul Halliday? 

Ea păru puţin surprinsă. 

— Desigur, asupra lucrării lui! A lui şi... A mea! 

— V-a împărtăşit teoriile pe care le-a comunicat recent 
Asociaţiei Britanice? 

— Desigur! Tocmai acesta era subiectul principal al 
conversaţiei noastre. 

— Ideile lui sunt într-adevăr atât de extraordinare? 
Întrebă Poirot cu indiferenţă. 

— Asta este părerea multora, dar nu şi a mea. 

— Le consideraţi realizabile? 

— Perfect realizabile. Programul cercetărilor mele are 
puncte comune cu al lui, deşi nu urmărim acelaşi scop. Eu 
am lucrat la razele gamma, emise de radium C, un derivat 
al radium-ului, şi a trebuit să constat fenomene magnetice 
foarte importante. Am păreri personale asupra 
magnetismului, dar n-a venit încă momentul să le fac 
publice. Experiențele şi teoria domnului Halliday sunt 
extrem de interesante pentru mine. 

Poirot o aprobă din cap şi-i puse o întrebare care mă 
surprinse: 

— Unde aţi discutat aceste chestiuni, doamnă? Chiar aici? 


— Nu, în laborator. 

— Îmi permiteţi să-l văd? 

— Desigur. 

Doamna Olivier ne conduse la uşa prin care intrase şi care 
dădea pe un culoar. Trecurăm apoi prin alte două uşi şi 
ajunserăm într-un laborator mare, cu recipiente, tuburi şi 
sute de accesorii ale căror nume nici nu le cunosc. Doamna 
Olivier ne prezentă pe cei doi asistenţi ocupați cu o 
experienţă: 

— Mademoiselle Claude, una dintre asistenţi. O tânără 
înaltă, serioasă, înclină capul. Monsieur Henry, un prieten 
vechi şi de încredere. Tânărul, scund şi brunet, se aplecă 
nervos. 

Poirot privi în jurul lui. În afară de uşa prin care 
intraserăm, mai erau alte două. Una, ne explică doamna 
Olivier, ducea în grădină, iar cealaltă la un al doilea 
laborator mai mic. Poirot reţinu toate acestea şi apoi se 
declară gata să se întoarcă în salon. 

— Eraţi singură cu domnul Halliday în timpul convorbirii? 
Întrebă el. 

— Da. Cei doi ajutori ai mei erau în celălalt laborator. 

— Convorbirea putea fi auzită de ei sau de altcineva? 

Doamna Olivier reflectă şi negă din cap. 

— Nu cred. Sunt aproape sigură că era imposibil să fim 
auziţi. Toate uşile erau închise. 

— Se putea ascunde cineva în odaie? 

— Nu este decât un dulap mare, în colţ, dar ideea îmi pare 
absurdă. 

— Pas tout a fait, madame. Încă o întrebare dacă-mi 
permiteţi: Halliday v-a spus, din întâmplare, ce intenţiona 
să facă seara? 

— Nu, absolut nimic. 

— Îmi rămâne să vă mulţumesc, doamnă, şi să mă scuz că 
v-am deranjat. Vă rog să nu ne conduceţi. Vom găsi singuri 
drumul spre ieşire. 


Am păşit în hol. În acea clipă, o doamnă tocmai intra pe 
uşa principală. Urcă repede scara şi-mi lăsă impresia că 
purta doliu mare, ca văduvele în Franţa. 

— Curioasă femeie! Remarcă Poirot ieşind din vilă. 

— Doamna Olivier? Da, ea... 

— Dar nu vorbesc despre doamna Olivier. Cela va sans 
dire! Sunt puţine genii ca ea în lume. Vorbeam de cealaltă... 
Femeia de pe scară. 

— Nu i-am observat figura şi mă întreb cum ai putut să i-o 
vezi, pentru că nu se uita spre noi. 

— Tocmai de asta o găsesc curioasă! Replică Poirot liniştit. 
O femeie care intră la ea acasă - căci presupun că este la ea 
deoarece are o cheie - şi care urcă scara fugind fără să 
arunce o privire asupra a doi străini ieşiţi în hol, să vadă 
cine sunt, nu este o femeie ca toate celelalte. Este aproape 
nefiresc... Dar, miile tonerres! Ce este asta? 

Poirot mă trase repede înapoi, tocmai la timp ca să evităm 
un copac, care căzu pe trotuar. Încă puţin şi ne-ar fi zdrobit. 
Poirot, palid dar calm, îl privi ţintă. 

— Am scăpat ca prin urechile acului! Cam stângaci din 
partea lor... Totuşi nu mă aşteptam... Nici nu bănuiam! Fără 
privirea mea rapidă, fără ochii mei de pisică, Hercule Poirot 
n-ar mai fi fost, poate, în acest moment, pe lume! Ce 
dezastru pentru umanitate! Fără să mai vorbesc şi de tine, 
Hastings, deşi n-ar fi fost o catastrofă naţională. 

— Mulţumesc, i-am zis rece. Şi acum ce vom face? 

— Să facem! Exclamă Poirot. Să raţionăm! Să medităm! Să 
lucreze materia cenuşie! Acum începem. Acest domn 
Halliday a venit într-adevăr la Paris? Da, pentru că 
profesorul Bourgoneau, care-l cunoaşte, l-a văzut şi a vorbit 
cu el. 

— Unde naiba vrei să ajungi? Exclamai. 

— Convorbirea lor a avut loc vineri dimineaţa şi a fost 
văzut, ultima oară, vineri seară, la ora 11, dar a fost văzut 
cu adevărat? 

— Portarul... 


— Un portar de noapte care nu-l văzuse niciodată înainte! 
Un om care seamănă cu Halliday - de exemplu, „Numărul 
Patru” a putut să joace rolul lui - intră în holul hotelului, 
întrebă dacă are scrisori... Urcă, prepară o valiză mică şi se 
strecoară afară a doua zi dimineaţa. Nimeni nu l-a văzut pe 
Halliday în seara aceea, nu, deci era în mâinile duşmanilor 
săi. Acum, doamna Olivier l-a primit pe Halliday? Da, căci, 
deşi nu-l cunoştea din vedere, un impostor n-ar fi reuşit s-o 
înşele vorbindu-i de domeniul ei de activitate. Aşadar 
Halliday a venit la ea şi după convorbirea lor a ieşit din vilă. 
Ce s-a întâmplat de atunci? 

Poirot mă apucă de braţ şi mă trase din nou spre vilă. 

— Acum, mon ami, imaginează-ţi că suntem a doua zi după 
dispariţie şi că cercetăm urmele paşilor, îţi place, nu-i aşa? 
Aceste urme, cele de acolo, să zicem, sunt acelea ale unui 
om, ale lui Halliday... A apucat-o la dreapta şi merge 
repede... Dar iată altele pe urmele lui. Sunt mici şi 
urmăritoarea e o femeie. Uite, îl ajunge! Este o tânără 
zveltă, în doliu mare. „Scuzaţi-mă domnule, doamna Olivier 
vă roagă să reveniţi” Halliday, bineînţeles, o urmează. 
Unde-l va duce? Ea nu doreşte să fie văzută cu el. Este o 
coincidenţă că l-a ajuns tocmai în locul unde începe aleea 
care separă grădina vilei Olivier de grădina vecină? „Luaţi-o 
pe aleea aceasta, domnule, e mai scurt!” La dreapta, este 
grădina doamnei Olivier, la stânga, aceea a vilei vecine. De 
acolo, bagă de seamă, a fost doborât copacul care ar fi 
trebuit să ne ucidă... Aceste două grădini au fiecare o 
intrare pe alee. Halliday trece prin faţa grilajului grădinei 
din stânga. Oameni se reped asupra lui, îl înconjoară, îl 
doboară şi îl transportă în vila necunoscută. 

— Dumnezeule! Poirot, exclamai eu, crezi într-adevăr că 
vezi toate astea? 

— Da, dragul meu, în mintea mea. Aşa şi nu altfel s-au 
petrecut lucrurile. Urmează-mă, ne vom întoarce la vilă. 

— Doreşti s-o revezi pe doamna Olivier? 

Poirot surâse bizar. 


— Nu, Hastings, vreau să văd numai chipul doamnei de pe 
scară. 

— Cine crezi că poate fi? O rudă a doamnei Olivier? 

— Mai curând o secretară... O secretară pe care a angajat- 
o de curând. 

Acelaşi servitor ne deschise uşa. 

— Poţi să-mi spui numele doamnei în doliu, a văduvei, care 
a intrat acum câteva minute? Întrebă Poirot. 

— Doamna Veroneau! Secretara doamnei Olivier! 

— Exact. Vrei să ai amabilitatea s-o întrebi dacă poate să 
vorbească cu noi o clipă? 

Valetul dispăru şi se întoarse numaidecât. 

— Regret, doamna Veroneau trebuie să fi plecat din nou. 

— Nu cred, zise Poirot liniştit. Vrei să-i comunici numele 
meu: Hercule Poirot şi transmite-i că trebuie s-o văd de 
urgenţă, înainte de a mă duce la prefectură. 

Mesagerul nostru plecă din nou. De astă dată, doamna 
cobori şi ne rugă s-o urmăm în salon, întorcându-se spre 
no0i, îşi ridică voalul. Spre marea mea uimire, recunoscui pe 
vechea noastră adversară, contesa Rossakoff, care fusese 
amestecată în abilul furt al unor bijuterii la Londra.3 

— De îndată ce v-am observat în hol, domnule Poirot, am 
avut o teamă grozavă, zise ea cu un suspin. 

— Draga mea contesă Rossakoff... 

Ea scutură din cap: 

— Acum sunt Inez Veroneau, murmură ea. O spaniolă 
măritată cu un francez. Ce doriţi, domnule Poirot? Sunteţi 
un om teribil! M-aţi gonit din Londra. Mărturisiţi că vreţi să 
mă denunţaţi minunatei doamne Olivier şi voi fi expulzată şi 
din Paris. Totuşi, nu ignoraţi că şi noi, ruşii săraci, avem 
nevoie să trăim! 

— Este vorba de o afacere mai serioasă, doamnă, răspunse 
Poirot. Am intenţia să intru în vila din faţă şi să-l eliberez pe 
Halliday, dacă mai trăieşte. Vedeţi că ştiu totul? 

Doamna Veroneau rămase uimită. Apoi, deodată, se decise 
să vorbească, cu fermitatea ei obişnuită. 


— Mai trăieşte, dar nu este în vilă. Să facem un târg, 
domnule Poirot. Acordă-mi libertatea şi Halliday îţi va fi 
redat teafăr. 

— Accept! Zise Poirot! Eram pe punctul să vă fac aceeaşi 
propunere. Aşa-i că suntem în serviciul „Celor patru mari”. 

O paloare cadaverică acoperi obrazul contesei, dar se feri 
să răspundă. În schimb întrebă: 

— Îmi permiteţi să telefonez? În aşteptarea legăturii, 
adăugă: Este numărul vilei în care este închis prietenul 
dumneavoastră. Puteţi să-l indicaţi poliţiei, căci nu va mai fi 
nimeni acolo, când vor veni să-l caute. În sfârşit! Am căpătat 
legătura! Alo! Eşti tu, Andre? Da, da, sunt eu Inez! Micul 
belgian ştie totul. Trimite-l pe Halliday la hotel şi evaporaţi- 
vă! 

Puse receptorul jos şi se îndreptă spre noi surâzând. 

— Vreţi să mă întovărăşiţi la hotel, doamnă? O întrebă 
Poirot. 

— Desigur, mă aşteptam la asta! 

Urcarăm toţi trei într-un taxi. După fizionomia lui, văzui că 
Poirot era perplex. Totul devenea prea simplu. La hotel, 
portarul veni înaintea noastră şi ne zise: 

— A venit un domn. L-am condus în camera 
dumneavoastră. Pare foarte bolnav. Îl însoțea o infirmieră, 
dar ea a plecat. 

— Foarte bine, răspunse Poirot, este unul din prietenii mei. 

Urcarăm împreună şi găsirăm într-un scaun, aproape de 
fereastră, un om slab care părea pe punctul să leşine de 
epuizare. Poirot se duse drept spre el. 

— Sunteţi John Halliday? 

Omul răspunse printr-un semn afirmativ cu capul. 

— Arată-mi braţul stâng! John Halliday are o aluniţă sub 
cotul stâng. 

Omul întinse braţul, aluniţa era acolo. Poirot o salută pe 
contesă, care se retrase imediat. 

Un păhărel de coniac îl mai fortifică pe Halliday. 


— Dumnezeule! Murmură el, prin ce perioadă infernală 
am trecut... Aceşti oameni sunt adevăraţi demoni! Unde 
este soţia mea? Ce spune ea? M-au lăsat să înţeleg că ea 
crede că... 

— Nu este adevărat, îi răspunse Poirot cu fermitate. 
Încrederea ei în dumneata nu s-a diminuat. Te aşteaptă... ca 
şi copilul. 

— Slavă Domnului! Abia îmi vine să cred că mi-am 
recăpătat libertatea. 

— Acum, când ţi-ai revenit puţin, monsieur, aş vrea să-mi 
povesteşti toată aventura de la început. 

Halliday îl privi cu o expresie greu de descris. 

— Nu-mi amintesc... Nimic, zise el. 

— Cum? 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se de „Cei patru mari”? 

— Vag, răspunse Poirot sec. 

— Nu ştiţi cine sunt. Au o putere fără margini. Dacă nu 
spun nimic sunt salvat... Dacă rostesc un singur cuvânt... 
Nu numai eu, dar şi fiinţele care-mi sunt cele mai dragi şi 
mai apropiate vor suferi martirajul. Să nu mai discutăm. 
Eu... Eu... Nu-mi amintesc nimic! 

Spunând acestea, Halliday se ridică şi ieşi. 

Poirot păru deconcertat. 

— Va să zică, aşa! „Cei patru mari” câştigă o dată în plus? 
Dar ce ai în mână, Hastings? 

Îi întinsei un bilet. 

— Contesa l-a scris înainte de a pleca, îi spusei. 

Biletul nu avea decât două cuvinte şi semnătura: 

La revedere. 

—1.V 

— Este semnat cu inițialele ei: I. V Dar este numai o 
coincidenţă că aceste două iniţiale mai înseamnă şi „4”? 
lată ce mă întreb, Hastings! 

Capitolul VII. 

Hoţii de radiu 


Halliday îşi petrecu prima lui noapte de libertate la hotel, 
într-o cameră învecinată cu a noastră şi, fără încetare, îl 
auzii plângându-se şi zbătându-se în somn. Încercarea la 
care fusese supus în vilă îi măcinase nervii şi, în dimineaţa 
următoare, nu vorbi mai mult ca în ajun. Se mulțumea să 
facă, continuu, aluzie la imensa putere a „Celor patru mari” 
şi la răzbunarea care l-ar strivi, dacă ne-ar spune ceea ce 
ştia. 

După dejun, ne părăsi să-şi regăsească soţia în Anglia, în 
timp ce Poirot şi cu mine râmaserăm la Paris. Mă simţeam 
mai pregătit ca oricând de luptă şi partizan al manierei 
forte. Mutismul lui Poirot mă exaspera. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Poirot, să facem ceva! Să 
ne ocupăm de ei, exclamai. 

— Eşti pur şi simplu admirabil, mon ami. Ce să facem? Şi 
de cine să ne ocupăm? le rog, precizează! 

— Ei bine, îţi vorbesc de „Cei patru mari” 

— Cela va sans dire. Dar te întreb cum vrei să-i ataci? 

— Poliţia? Spusei eu la noroc. 

Poirot surâse. 

— Vom fi categorisiţi drept nişte tipi din roman. N-avem 
nimic palpabil - absolut nimic. Trebuie să mai aşteptăm. 

— Ce să aşteptăm? 

— Să se mişte. Uite, în Anglia, cu toţii înţelegeţi şi adoraţi 
boxul. Dacă un om nu face nici o mişcare, celălalt e nevoit s- 
o facă şi, permiţând adversarului să atace, afli ceva despre 
el. Acesta este rolul nostru: Trebuie să aşteptăm ca cealaltă 
parte să ne atace. 

— Îi vom face? Întrebai, cuprins de îndoială. 

— Sunt convins. Pentru început, au încercat să mă facă să 
părăsesc Anglia. N-au reuşit. Apoi, în afacerea de la 
„Granite Bungalow”, am venit la timp să salvăm victima lor 
de la spânzurătoare. În sfârşit, ieri, o dată în plus, le-am 
răsturnat planurile. Vei vedea că vor riposta. 

Tocmai când reflectam la asta, cineva bătu la uşă. Fără să 
aştepte răspunsul, intră un bărbat, care puse zăvorul după 


el. Înalt, slab, palid, cu nasul coroiat, purta un pardesiu, 
încheiat până la bărbie şi o pălărie neagră, trasă cu grijă 
peste ochi. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, spuse el cu o voce înceată, pentru 
intrarea mea precipitată, dar am să vă vorbesc de lucruri 
foarte ciudate. 

Înaintă spre masă şi se aşeză surâzând. Eram pe punctul 
să mă reped la el, dar Poirot mă reţinu cu un gest. 

— După cum am remarcat, aţi intrat cam precipitat! Vreţi 
să-mi spuneţi, domnule, ce doriţi? 

— Dragul meu domn Poirot, este ceva foarte simplu: îmi 
plictiseşti prietenii! 

— În ce mod? 

— Hai, hai, domnule Poirot, nu vreţi să vorbim serios? Ştiţi 
tot aşa de bine ca şi mine despre ce e vorba. 

— Depinde, monsieur, care sunt prietenii dumneavoastră. 

Fără să spună un cuvânt, vizitatorul îşi scoase tabachera şi 
trase din ea patru ţigări pe care le aruncă pe masă. Apoi, 
încet, încet, le strânse şi le repuse în tabacheră, pe care o 
vâri la loc în buzunar. 

— Ah, înţeleg! Zise Poirot. Şi ce-mi propun prietenii 
dumneavoastră? 

— Vă propun să vă folosiţi talentul - de altfel, remarcabil - 
în detectarea criminalilor. Reluaţi-vă ocupațiile obişnuite, 
domnule Poirot, şi rezolvaţi problemele doamnelor din 
societatea londoneză. 

— O activitate liniştită, interveni Poirot. Şi dacă nu accept? 

Omul avu un gest elocvent. 

— Desigur, vom regreta foarte mult şi cu noi, toţi prietenii 
şi admiratorii marelui Hercule Poirot. Dar regretele, oricât 
de profunde, nu reînvie un mort. 

— Foarte delicat exprimat. Acum să ne imaginăm că 
accept? 

— În acest caz, sunt însărcinat să vă ofer o compensație. 

Scoase un portofel şi aruncă pe masă zece bancnote, 
fiecare de zece mii de franci francezi. 


— Aici nu este decât o garanţie a bunei noastre credinţe, 
adăugă el. Vi se va plăti de zece ori această sumă. 

— Dumnezeule! Strigai eu, cum îndrăzneşti să te gândeşti 
că... 

— Aşează-te, Hastings! Zise Poirot sever. Reprimă-ţi 
frumoasele elanuri de cinste şi stai liniştit. Cât despre 
dumneavoastră, domnule, mă întreb ce mă împiedică să 
telefonez poliţiei şi să vă predau ei? Prietenul meu, prezent 
aici, v-ar împiedica să fugiţi. 

— Încercaţi, dacă vi se pare recomandabil, răspunse calm 
vizitatorul nostru. 

— Destul! Exclamai. lelefonează poliţiei, Poirot, şi să 
terminăm. 

Mă ridicai şi mă dusei la uşă, blocând-o cu spatele. 

— Ar fi lucrul cel mai inteligent de făcut, zise Poirot, ca şi 
cum ar fi discutat cu el însuşi. 

— Dar mai aveţi o oarecare îndoială, nu? Replică 
vizitatorul degajat. 

— Vezi, Poirot? Am intervenit. 

— Îţi asumi responsabilitatea, mon ami. 

Prietenul meu ridică receptorul. În aceeaşi clipă, individul 
sări asupra mea ca o pisică. Dar eram pregătit să-l primesc. 
Ne luptam în cameră. Deodată, îl simţii alunecând şi 
slăbind. Îmi dublai eforturile. El căzu jos în faţa mea. Şi, în 
momentul când începusem să mă gândesc la victoria mea, 
se produse un lucru extraordinar. Mă simţii proiectat 
înainte şi mă lovii de perete. Gând reugşii să mă ridic, uşa se 
închidea după adversarul meu. Încercai să ies, dar uşa era 
încuiată pe dinafară. Alergai la telefon şi-i smulsei 
receptorul lui Poirot. 

— Alo! Recepţia? Opriţi un om care va voii să iasă. Este 
înalt, slab, poartă un pardesiu încheiat până la bărbie şi o 
pălărie moale, trasă peste ochi. Este căutat de poliţie. 

Câteva minute mai târziu, cheia scârţâi în broasca ei. Uşa 
se deschise şi în prag apăru directorul hotelului. 

— Aţi pus mâna pe el? Întrebai eu. 


— Nu, domnule, n-a coborât nimeni. 

— Probabil, l-aţi lăsat să treacă! 

— N-am lăsat pe nimeni să treacă, domnule. Este imposibil 
să fi fugit. 

— Dar cine a ieşit afară! Zise Poirot amabil. Poate cineva 
din personalul hotelului? 

— Numai un chelner care ducea o tavă, domnule. 

— Ah! Exclamă Poirot, pe un ton care spunea multe. lată 
de ce pardesiul lui era atât de bine încheiat, zise el, după 
plecarea directorului cel agitat. 

— Sunt mâhnit, murmurai ruşinat. Credeam că l-am pus la 
podea. 

— Dar, cred că ţi-a făcut o figură japoneză. Nu te necăji, 
mon ami. lotul s-a desfăşurat după un plan - al lui. E, de 
altfel, ceea ce doream şi eu. 

— Dar asta? Întrebai, repezindu-mă spre un obiect de pe 
jos. 

Era un portmoneu subţire, din piele maronie, care, 
evident, căzuse din buzunarul vizitatorului, în timpul luptei 
noastre. Conţinea două facturi achitate pe numele de Felix 
Laon şi o foaie de hârtie îndoită, pe care o desfăcui cu 
emoție. Pe ea erau scrise câteva cuvinte: 

Viitoarea adunare a Consiliului va avea loc vineri, la ora 
11, în Rue des Echelles 34. 

Era semnată cu o cifră „4” mare. 

Şi azi era vineri, iar pendula de pe cămin arăta ora zece şi 
jumătate: 

— Ce şansă! Exclamai. Să plecăm imediat! Este un noroc 
neaşteptat! 

— Iată pentru ce a venit, zise Poirot. Acum înţeleg totul. 

— Ce înţelegi? Haide, Poirot! Ce mai stai pe gânduri? 

Poirot îmi aruncă o privire şi clătină din cap, surâzând. 

— Vrei să vii la mine în salon, zise păianjenul muştei... 
Cred că aşa începe micul vostru catren englezesc. Nu, nu, 
sunt şireţi, dar nu atât de şireţi ca Hercule Poirot. 

— Ce naiba vrei să spui? 


— M-am întrebat: care este motivul acestei vizite 
matinale? Şi l-am găsit. Crezi că musafirul nostru spera 
într-adevăr să mă corupă, sau să mă facă să abandonez 
lupta ameninţându-mă? Puțin probabil. Atunci, de ce a 
venit? Acum văd întregul plan - tare drăgălaş - întâi, să 
încerce să mă corupă, apoi să provoace o luptă şi, în acelaşi 
timp, să lase să-i scape portmoneul. Cursa era întinsă! Rue 
des Echelles, la orele 11. Nu, pentru nimic în lume! Hercule 
Poirot nu va fi înşelat aşa de uşor! 

— Dumnezeule, m-am speriat. 

Şi ilustrul meu prieten adăugă, încruntând sprâncenele. 

— Mai este un lucru pe care nu-l înţeleg: ora! Dacă ar fi 
avut intenţia să mă atragă noaptea, ar fi fost de preferat. 
De ce la orele 11? Este pe punctul să se producă un 
eveniment, în această dimineaţă? Un eveniment pe care vor 
să ni-l ascundă? Vom vedea. Voi rămâne aici. Nu vom ieşi şi 
vom aştepta evenimentele pe loc. 

La orele 11 şi jumătate ne veni o invitaţie, sub forma unui 
bileţel albastru. Poirot îl deschise şi mi-l dădu să-l citesc. 
Era de la doamna Olivier, celebra savantă pe care o 
vizitasem ieri, în legătură cu cazul Halliday. Ne ruga să 
trecem numaidecât pe la ea. 

Ne executarăm şi doamna Olivier ne primi în acelaşi 
salonaş. M-a uimit din nou forţa minunată a acestei femei, 
cu faţa ei prelungă de maică - această strălucită urmaşă a 
lui Becquerel şi a soţilor Curie. Ea trecu repede la subiect. 

— Domnilor, m-aţi întrebat ieri despre dispariţia domnului 
Halliday. Am aflat că aţi revenit aici şi că aţi cerut s-o vedeţi 
pe secretara mea, Inez Veroneau. Ea a plecat cu 
dumneavoastră şi n-a mai revenit de atunci. 

— Asta-i tot, doamnă? 

— Nu. Noaptea trecută, s-a pătruns, prin spargere, în 
laboratorul meu. Mi-au fost furate hârtii şi studii valoroase. 
Hoţii au încercat să pună mâna pe ceva mai preţios, dar, din 
fericire, n-au putut să deschidă seiful cel mare. 


— Doamnă, iată faptele: fosta secretară, doamna 
Veroneau, era, în realitate, contesa Rossakoff, expertă în 
furturi. Ea a luat parte la răpirea lui Halliday. De cât timp 
era la dumneavoastră? 

— De cinci luni, domnule. Ceea ce-mi spuneţi mă uluieşte. 

— Totuşi, este adevărat. Hârtiile furate erau uşor de găsit? 
Sau credeţi că era necesară o perfectă cunoaştere a 
locurilor? 

— Este desigur curios că hoţii au ştiut exact unde să caute. 
Credeţi că Inez... 

— A furnizat indicii hoţilor? Sunt sigur! Dar care este 
lucrul preţios pe care n-au putut pune mâna? Bijuterii? 

Doamna Olivier făcu un semn negativ. 

— Ceva mult mai preţios. Ea privi în jurul ei, apoi se aplecă 
spre noi şi şopti: Radiu, monsieur. 

— Radiu? 

— Da. Sunt la punctul de răscruce al experienţelor. Posed 
o oarecare cantitate de radiu şi mi s-a mai împrumutat 
pentru a-mi continua cercetările. Atât de infimă cât este 
această cantitate, ea reprezintă o mare parte din stocul 
mondial şi are o valoare de mai multe milioane de franci. 

— Unde este radiul? 

— În cutiuţa lui de plumb, în seiful cel mare. Acesta, pe 
dinafară, este un model vechi şi prăpădit, dar, în realitate, 
este prevăzut cu toate perfecţionările moderne: o minune 
de securitate. De aceea hoţii nu l-au putut deschide. 

— Cât timp mai păstraţi acest radiu? 

— Încă două zile, domnule Poirot. După care, experienţele 
mele vor fi terminate. 

Privirea lui Poirot se însufleţi. 

— Inez Veroneau este la curent? Dacă da, atunci prietenii 
noştri vor reveni. Nu vorbiţi nimănui despre mine şi fiţi 
sigură că vă voi salva radiul. Aveţi o cheie a uşii 
laboratorului, care dă în grădină? 

— Iat-o! Mai am una pentru mine. De asemenea, poftiţi şi 
cheia uşii grădinei, care dă în aleea care separă casa mea 


de cea din faţă. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Culcaţi-vă astă-seară ca de 
obicei, nu vă temeţi de nimic şi lăsaţi-mă să lucrez. Dar nu 
uitaţi: nici un cuvânt despre mine nimănui. Nici chiar celor 
doi asistenţi: mademoiselle Claude şi monsieur Henri. Lor 
mai puţin ca oricui. 

Poirot părăsi vila, frecându-şi mâinile de satisfacţie. 

— Acum ce vom face? Îl întrebai. 

— Vom părăsi Parisul pentru a pleca spre Anglia. 

— Ce? 

— Ne vom împacheta lucrurile, vom mânca şi ne vom duce 
la Gare du Nord. 

— Dar... Radiul? 

— Am spus că vom pleca spre Anglia. Dar n-am zis că vom 
ajunge acolo. Reflectează puţin, Hastings. Precis suntem 
supraveghiaţi şi trebuie ca adversarii noştri să ne creadă 
plecaţi spre Anglia. Ca să ajungă la această certitudine, ne 
vom sui în tren. 

— Vrei să spui că vom renunţa la plecare în ultimul 
moment? 

— Nu, Hastings, duşmanii noştri nu vor fi satisfăcuţi decât 
dacă le vom oferi o adevărată plecare. 

— Dar trenul nu se opreşte până la Calais? 

— Se va opri dacă vom plăti. Ei, hai, Poirot n-o să plăteşti 
un expres ca să se oprească... Vor refuza. 

— Dragul meu, n-ai observat niciodată instrumentul 
denumit signal d'arret şi a cărui întrebuințare nemotivată 
costă cam 100 franci? 

— Şi tu vei face asta? 

— Nu eu! Unul din prietenii mei, Pierre Combeau. În timp 
ce va parlamenta cu şeful de tren făcând tapaj şi toţi 
călătorii se vor strânge curioşi în jurul lor, noi vom profita 
de aceasta ca să dispărem. 

Planul lui Poirot fu realizat întocmai. Pierre Combeau, un 
vechi prieten al lui Poirot, care-i cunoştea perfect metodele, 
acceptă combinaţia. Semnalul de alarmă fu tras în 


momentul când ajunserăm la marginea Parisului. Combeau 
organiză o „punere în scenă” impresionantă în cel mai 
apreciabil stil franțuzesc în timp ce Poirot şi cu mine 
părăsirăm trenul neobservaţi. Prima noastră grijă fu să ne 
deghizăm cât mai bine cu putinţă. 

Poirot adusese hainele necesare într-o valijoară. 

În curând devenirăm două haimanale cu bluze albastre, 
murdare, care cinară într-un han obscur şi o luară înapoi 
spre centru. 

Abia pe la orele 11 am ajuns în faţa vilei doamnei Olivier. 
După ce ne-am uitat atent în toate părţile, ne-am strecurat 
pe aleea care părea pustie. Eram siguri că n-am fost 
observați de nimeni. 

— Încă nu-i aştept, îmi şopti Poirot. Poate nu vor veni decât 
mâine seară, dar ştiu perfect că radiul nu va mai fi aici 
decât două zile. 

Am deschis uşa grădinii cu cea mai mare grijă şi am intrat 
fără nici cel mai mic zgomot. 

Atunci se produse lovitura de teatru. Într-un minut, furăm 
doborâţi, legaţi şi ni se puseră căluşe în gură. Erau pe puţin 
zece inşi, aşa că orice rezistenţă ar fi fost inutilă. Am fost 
duşi ca nişte pachete în casa doamnei Olivier şi nu în vila 
vecină. Cu ajutorul unei chei deschiseră uşa laboratorului şi 
ne depuseră acolo. Unul dintre aceşti indivizi îşi făcu de 
lucru la seif a cărui uşă se deschise imediat. Mărturisesc că 
o clipă mi se făcu frică. Mă întrebam dacă nu vroiau să ne 
vâre înăuntru să murim asfixiaţi. 

Spre marea mea surpriză, seiful era altceva. În fund erau 
trepte care duceau în jos. Am fost împinşi într-o cameră 
subterană şi depugşi într-un colţ. Acolo se afla, în picioare, o 
femeie înaltă şi maiestoasă. O mască neagră de catifea îi 
ascundea obrazul. La un gest al acestei creaturi 
misterioase, oamenii ieşiră. Rămaserăm singuri cu ea. Nu 
mai exista nici o îndoială: era franţuzoaica cunoscută drept 
„Numărul Trei” dintre „Cei patru mari”. 


Se aplecă asupra noastră şi ne scoase căluşele, dar ne lăsă 
legaţi. Apoi, îndreptându-se şi privindu-ne ţintă, îşi scoase 
brusc masca. 

Era doamna Olivier! 

— Domnule Poirot, zise ea pe un ton teribil de batjocoritor. 
Marele, unicul, extraordinarul domn Poirot! V-am adresat 
un avertisment, ieri dimineaţă. Aţi preferat să nu ţineţi 
seama de el. Aţi crezut că aţi putea să ne opuneţi NOUA 
geniul dumneavoastră. Acum, iată-vă aici, în puterea 
noastră! 

O cruzime rece, care mă înfioră, contrasta cu privirea 
arzătoare a ochilor ei. Era nebună... Nebună... Un geniu 
nebun... 

Poirot nu zicea nimic. Cu gura deschisă, o contempla pe 
această femeie. 

— Ei bine, zise ea încet, este sfârşitul. NOI nu putem 
permite să ni se contracareze planurile. Aveţi să-mi adresaţi 
vreo ultimă cerere? 

Niciodată, nici înainte, nici apoi, nu m-am simţit mai 
aproape de moarte. Poirot era admirabil. Fără să 
crâcnească, fără să pălească, continua s-o privească în faţă 
cu un interes sincer. 

— Psihologia dumneavoastră mă interesează enorm, 
madame, zise el liniştit. Regret numai că am atât de puţin 
timp la dispoziţie să o studiez. Da, am o rugăminte să vă 
adresez. Un condamnat la moarte este autorizat, 
întotdeauna, să fumeze o ultimă ţigară. Tabachera mea este 
la mine şi dacă aţi vrea să-mi permiteţi... 

Aruncă o privire asupra legăturilor care-l imobilizau. 

— Desigur, zise ea râzând, aţi vrea să vă dezleg mâinile? 
Sunteţi şiret, domnule Hercule Poirot, dar eu ştiu asta şi mă 
voi feri să vă ascult. Veţi avea însă ţigara! 

Ea îngenunche lângă el, scoase din buzunarul lui 
tabachera şi-i vâri o ţigară între buze. 

— Acum vă trebuie un foc, zise ea, ridicându-se. 

— Nu este necesar, doamnă. Vă mulţumesc. 


Ceva din vocea lui Poirot mă făcu să tresar. 

Doamna Olivier păru de asemenea surprinsă. 

— Nu vă mişcaţi, vă rog, doamnă! Dacă nu mă veţi asculta 
veţi regreta. Cunoaşteţi proprietăţile curarei? Indienii din 
America de Sud o întrebuinţează să otrăvească săgețile lor, 
ca să producă moartea instantanee. Unele triburi se 
servesc de un tub mic în care suflă făcând din el un 
vaporizator. Am o ţigară făcută în acelaşi scop. N-am decât 
să suflu... Ah! Tresăriţi! Nu vă mişcaţi, doamnă! 
Mecanismul acestei ţigări este foarte ingenios. Se suflă 
încet şi o săgeată minusculă, cât un os de peşte zboară spre 
ţinta aleasă... Vreţi să muriţi, doamnă? Nu? În acest caz, 
dezlegaţi-l pe prietenul meu Hastings. Desigur, am 
membrele imobilizate, dar pot să întorc capul. Am deci 
posibilitatea să vă ating, doamnă. Nu uitaţi asta! 

Cu mâini tremurătoare, cu faţa convulsionată de mânie şi 
ură, ea se aplecă şi execută ordinul lui Poirot. Eram liber. 
Poirot îmi dădu instrucţiuni. 

— Frânghiile tale îţi vor servi pentru doamna, Hastings. Ai 
legat-o bine? Acum vino să mă dezlegi şi pe mine. Ce bine 
că ea şi-a expediat acoliţii. Cred că vom avea destul noroc 
ca să nu ne găsim retragerea tăiată. 

Înainte de a pleca, Poirot se înclină curtenitor şi zise: 

— Hercule Poirot nu poate fi ucis atât de uşor, madame. 
Noapte bună! 

Căluşul o împiedica să răspundă, dar strălucirea 
ucigătoare a ochilor ei mă îngrozi. Îmi doream din toată 
inima să nu-i mai cădem niciodată în mâini. 

Din fericire, nu întâlnirăm pe nimeni. Grădina era pustie. 
În curând ne regăsirăm pe străzile Parisului. 

Abia atunci, Hercule Poirot dădu curs liber mâniei sale: 

— Merit ceea ce mi-a spus această femeie. Sunt un triplu 
imbecil, un idiot, de treizeci şi şase de ori un idiot. Eu care 
eram atât de mândru că nu cad în cursa lor. Şi nici nu era o 
cursă, cu excepţia modului în care m-am rostogolit în ea. 
Ştiau că o să înţeleg... S-au bazat pe faptul că am să 


înţeleg. Asta explică totul: uşurinţa cu care l-au predat pe 
Halliday... Totul! Madame Olivier este spiritul conducător. 

— Vera Rossakoff doar locotenentul ei. Doamna avea 
nevoie de ideile lui Halliday - ea însăşi avea geniul de a 
umple golurile, ceea ce l-a uluit. Da, Hastings, acum ştiu 
cine este „Numărul Trei”! Femeia care este, probabil, cel 
mai mare savant din lumea întreagă! Îţi dai, acum, seama 
de puterea lor? Creierul Orientului, ştiinţa Occidentului şi 
alţi doi necunoscuţi. Dar vom afla! Mâine dimineaţă, 
Hastings, ne întoarcem la Londra şi ne apucăm de treabă. 

— Nu te duci s-o denunţi pe doamna Olivier poliţiei? 

— Nu voi fi crezut! Această femeie este venerată aici ca un 
idol. Dealtfel, n-avem nici o dovadă. Dimpotrivă, putem să 
ne socotim fericiţi dacă nu ne denunţă ea justiţiei. 

— Cum? 

— Desigur. Reflectează puţin! Suntem găsiţi, noaptea, în 
vilă, cu chei pe care ea arjura că nu ni le-a dat niciodată. 
Ne surprinde în faţa seifului, noi o legăm îi vârâm un căluş 
în gură şi fugim! Nu-ţi face iluzii Hastings! Ne aflăm prinşi 
între ciocan şi nicovală - aşa spuneţi voi? 

Capitolul VIII. 

În casa duşmanului 

După aventura de la vila din Passy, ne-am întors urgent la 
Londra. Scrisori numeroase îl aşteptau pe Poirot. Citi una 
cu un surâs bizar şi mi-o întinse: 

— Citeşte-o, mon ami! 

Privii, mai întâi, semnătura: Abe Ryland îmi aminti 
cuvintele lui Poirot: „Omul cel mai bogat din lume”. 
Scrisoarea domnului Ryland era scurtă şi tăioasă. Se arăta 
profund nemulţumit de pretextele invocate de Poirot pentru 
a refuza, în ultimul moment, propunerea lui de a pleca în 
America de Sud. 

— Asta dă de gândit, Hastings? 

— Dar este foarte natural ca acest om să fie furios! 

— Nu, nu mă înţelegi. Aminteşte-ţi de vorbele lui 
Mayerling, omul care se refugiase aici... ca să moară, la noi, 


de mâna duşmanilor săi: „Numărul Doi” este reprezentat 
printr-un S barat cu două linii, semnul dolarului, sau prin 
două linii şi o stea. Deducţia: este un american şi reprezintă 
puterea banului. Adaugă la asta faptul că Ryland mi-a oferit 
o sumă formidabilă să mă facă să părăsesc Anglia în 
momentul... Acum înţelegi, Hastings? 

— Vrei să spui că-l bănuieşti pe Abe Ryland, 
multimilionarul, de a fi „Numărul Doi” al „Celor patru 
mari”? 

— Inteligența ta e sclipitoare, Hastings. Da, aşa cred. 
Tonul cu care ai pronunţat „multimilionarul” a fost elocvent, 
dar permiteţi-mi să subliniez un lucru: afacerea e condusă 
de oameni de vârf şi domnul Ryland are reputaţia de a nu fi 
un îngeraş în tranzacţiile sale. Un bărbat abil, fără 
scrupule, care posedă toţi banii necesari şi râvneşte putere 
nelimitată. 

Neîndoielnic, era ceva de comentat în legătură cu acest 
punct de vedere. 

— Dar, Poirot, cum ai ajuns la această concluzie? Unde-ţi 
sunt dovezile? Ai vreo certitudine? 

— Aş face, nu ştiu. Aş da orice s-o am. Cu titlul de ipoteză, 
îl consider pe Abe Ryland ca „Numărul Doi” şi ne vom 
apropia de ţintă. 

— După scrisoarea lui, Ryland a venit la Londra. Ie vei 
duce să-l vezi şi să-i prezinţi scuze? 

— Poate. 

Două zile mai târziu, Poirot se întoarse într-o stare de 
excitație extremă şi îmi spuse, apuncându-mă cu mâinile, de 
o manieră impulsivă. 

— Dragul meu, ni se oferă o ocazie fantastică, o şansă fără 
precedent şi cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Dar 
este foarte periculoasă şi nu îndrăznesc să-ţi propun s-o 
înfrunţi. 

Dacă Poirot credea că mă intimidează se înşela. 
Stăpânindu-şi emoția, maestrul îmi expuse planul său. 


Abe Ryland căuta un secretar englez manierat şi 
prezentabil. Poirot gândea că eu aş putea solicita acest 
post. 

— Aş face-o eu, bucuros, îmi explică el, ca să se justifice, 
dar îmi este aproape imposibil să mă deghizez aşa cum ar 
trebui. Desigur, vorbesc foarte bine englezeşte - în afară de 
cazul când sunt agitat - dar accentul meu le-ar atrage 
atenţia; chiar dacă mi-aş sacrifica mustaţa, tot l-ar 
recunoaşte pe Hercule Poirot. 

Asta era şi părerea mea şi mă declarai dispus să joc rolul 
ca să pătrund în intimitatea lui Ryland. 

— Pariez zece contra unu că nu mă va accepta ca secretar, 
adăugai eu. 

— Sunt sigur că da. Îţi voi procura nişte recomandări 
formidabile! Vei fi recomandat de ministrul de interne, în 
persoană. 

Asta părea să împingă lucrurile prea departe, dar Poirot 
mă întrerupse: 

— Ba o va face. Am avut ocazia să mă ocup, pentru el, deo 
mică afacere, care ar fi putut provoca un mare scandal. Am 
rezolvat-o cu discreţie şi delicateţe, aşa că acum îmi 
ciuguleşte din palmă! 

Începurăm prin a recurge la serviciile unui expert în 
machiaj şi travestire. Era un omuleţ cu un tic alcapului, 
asemănător cu al lui Poirot. Mă studie o vreme în tăcere şi, 
apoi se apucă de lucru. O jumătate de oră mai târziu, când 
mă privii în oglindă rămăsei stupefiat. Nu mă mai 
recunoşteam. Pantofii speciali mă înălţau cu vreo cinci 
centimetri şi haina era croită ca să mă facă înalt şi 
slăbănog. Sprâncenele, abil modificate, îmi dădeau o altă 
expresie. Aveam obrajii umflaţi pe dinăuntru cu nişte 
tampoane de vată şi tenul meu negricios dispăruse în neant. 
În sfârşit, mi se răsese mustaţa şi, când vorbeam, mi se 
vedea un dinte de aur. 

— De acum înainte, îmi zise Poirot, te vei numi Arthur 
Neville. Dumnezeu să te ocrotească! Poate vei avea 


primejdii de înfruntat. 

Cu inima strânsă, mă prezentai la hotelul „Savoy”, la ora 
fixată de domnul Ryland, şi cerui să-l văd pe marele om. 

După două minute de aşteptare, am fost condus în 
apartamentul său. 

Ryland era aşezat la o masă. În faţa lui văzui scrisoarea 
ministrului de interne. Pentru prima oară, îl vedeam pe 
milionarul american şi, fără voia mea, fui impresionat. Înalt, 
zvelt, cu bărbia proeminentă, nasul uşor coroiat şi părul 
grizonat, Ryland avea ochii cenuşii şi reci, care sclipeau sub 
nişte sprâncene arcuite. Fuma trabuc, pus în colţul gurii (de 
care nu se despărţea niciodată, am aflat mai târziu). 

— Luaţi loc, mormăi el. 

Mă aşezai. Îmi arătă scrisoarea din faţa lui şi continuă: 

— Dacă aş da crezare ministrului aţi fi perfect şi n-aş mai 
avea nevoie să mai caut pe altcineva. Dar sunteţi într- 
adevăr la curent cu uzanţele societăţii? 

Îi răspunsei că eram sigur că aş putea să-l satisfac în 
această privinţă. 

— Dacă aş primi duci, conți, viconţi sau alte personalităţi 
de acest gen la proprietatea mea de la ţară, aţi şti să-i 
primiţi şi să-i aşezaţi, la masă, la locul care ar trebui să-l 
ocupe? 

— Fără nici o îndoială! Spusei eu surâzând. 

Mai schimbarăm câteva cuvinte şi mă angajă. Domnul 
Ryland dorea un secretar familiarizat cu societatatea 
engleză, căci avea un secretar american şi o stenografă. 

Două zile mai târziu am plecat la Hatton Chase, castelul 
ducelui de Loamshire, pe care milionarul îl închiriase 
pentru şase luni. 

Funcţiunile mele nu-mi dădură nici o bătaie de cap. Mai 
fusesem, cândva, secretarul particular al unui membru 
marcant al Parlamentului, aşa că nu-mi asumam atribuţii 
peste competenţa mea. Domnul Ryland primea, de obicei, 
invitaţii în weekend, dar restul săptămânii era relativ calm. 
Nu-l vedeam decât rar pe domnul Appleby, secretarul 


american, care-mi părea un tânăr eficient, destul de 
simpatic. Vorbeam mai mult cu domnişoara Martin, 
stenografa, o tânără frumoasă roşcată, de vreo 23 sau 24 
de ani, cu nişte ochi negrii, de cele mai multe ori aplecaţi, 
dar prin care treceau, uneori, luciri răutăcioase. Aveam 
impresia că nutrea faţă de patron ură şi antipatie, pe care, 
desigur, se ferea să le etaleze, dar veni vremea, când, pe 
neaşteptate, devenirăm destul de intimi ca să putem vorbi 
despre aceasta. 

Studiasem cu grijă toţi membrii personalului. Un valet şi o 
cameristă fuseseră angajaţi recent. Majordomul, 
intendentul şi şeful servitorilor făceau parte din personalul 
ducelui şi consimţiseră să rămână cu noul ocupant al 
castelului. Servitoarele nu prezentau nici un interes; îl 
observai mai de aproape pe James, al doilea valet, recent 
angajat de majordom, dar nu era decât un simplu valet şi 
nimic mai mult. Cel pe care îl suspicionam era Deaves, 
valetul de cameră al lui Ryland, pe care acesta îl adusese 
din New York. Englez prin naştere, cu o purtare 
ireproşabilă, tocmai el îmi inspira bănuieli vagi. 

Eram de trei săptămâni la Hatton Chase şi nu se 
produsese încă nici un incident. Nu exista cea mai mică 
probă în sprijinul teoriei noastre. Nici o urmă despre 
activităţile „Celor patru mari”. Domnul Ryland era un om de 
un caracter şi o personalitate remarcabile şi începeam să 
cred că Poirot se înşelase luându-l drept un membru al 
teribilei organizaţii. Lam auzit chiar menţionând, la 
întâmplare, de Poirot, la un dineu. 

— Se spune că e un omuleţ minunat, dar te lasă baltă. De 
unde ştiu? l-am dat o treabă şi a renunţat la ea în ultima 
clipă. Nu mă mai las păcălit de monsieur Hercule Poirot al 
dumneavoastră. 

În asemenea momente, vata din obraji mă stânjenea. 

Atunci, domnişoara Martin îmi spuse o poveste tare 
ciudată. 


Ryland plecase la Londra pentru o zi, întovărăşit de 
Appleby. Domnişoara Martin veni, după ceai, să facă o 
plimbare cu mine prin grădină. Această tânără îmi plăcea 
foarte mult - era aşa de modestă şi naturală! Mi s-a părut 
preocupată de ceva şi în cele din urmă, îmi mărturisi: 

— Ştiţi, domnule maior Neville, că am intenţia să-mi 
părăsesc serviciul? 

O privii foarte mirat şi ea continuă în grabă: 

— Ştiu că, din punct de vedere material, locul este foarte 
bun şi că este ridicol să-l părăsesc. Dar nu mai suport să fiu 
insultată. Un adevărat gentleman nu s-ar comporta în felul 
acesta. 

— V-a înjurat domnul Ryland? 

Fata făcu un semn afirmativ cu capul. 

— De felul lui este foarte irascibil. Se înţelege, din princina 
muncii. Dacă ar şti cel puţin să se stăpânească, ar mai 
merge. leri s-a mâniat însă aşa de tare pentru un lucru de 
nimic, încât m-a îngrozit! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Cum ştiţi eu desfac, totdeauna, toată corespondenţa 
domnului Ryland. Unele scrisori le dau lui Appleby, iar 
celelalte le rezolv eu. Procedând la acest triaj, mi se 
întâmplă să găsesc plicuri albastre, notate într-un colţ cu un 
4 Mic... Aţi spus ceva, domnule Neville? 

Clătinai din cap şi o rugai să-şi continue povestirea. În 
realitate însă, ceea ce-mi spusese îmi smulsese o 
exclamaţie. 

— Aceste scrisori, marcate cu un mic 4, trebuie să fie 
remise intacte domnului Ryland. Ceea ce şi fac. Ieri însă, 
corespondenţa era foarte bogată şi, în graba mea de ao 
deschide, desfăcui, din greşeală, una din aceste scrisori 
albastre. Dându-mi seama, m-am dus imediat cu acest plic 
la domnul Ryland şi-i explicai cum se produsese eroarea. 
Spre marea mea uimire, s-a înfuriat îngrozitor şi, 
literalmente, m-a înfricoşat. 


— Ce putea conţine această scrisoare ca să-l aducă într-o 
asemenea stare? 

— Nimic deosebit. Tocmai asta-i mai curios. O citisem, 
înainte de a observa greşeala mea. Era atât de scurtă, încât 
textul mi-a rămas gravat în memorie, încă mă mai întreb ce 
era atât de important ca să-l supere. 

— Într-adevăr, îţi mai aminteşti textul? Murmurai cu un 
ton încurajator. 

După o clipă de reflecţie, repetă încet: 

Dragă, domnule, Este necesar să veniţi personal să ne 
vedem la proprietate. Dacă cariera va fi inclusă, 
şaptesprezece mii pare rezonabil. 11% comision este mult, 
4% este destul: 

Al dumneavoastră, Arthur Leversham 

Ridicând umerii, domnişoara Martin continuă: 

— Trebuie să fie vorba de o proprietate pe care doreşte s- 
o cumpere domnul Ryland, dar persist să cred că un om 
care se comportă în felul acesta este un om periculos. Ce 
credeţi că trebuie să fac, domnule Neville? Dumneavoastră 
aveţi mai multă experienţă. 

O liniştii, spunându-i că Ryland suferea, probabil, de boala 
rasei sale: dispepsia. Când ne despărţirăm, fata era complet 
calmă, dar nu aceeaşi era situaţia cu mine. De îndată ce 
rămăsei singur, notai şi recitii textul faimoasei scrisori. Ce 
putea să însemne, în ciuda conţinutului ei aparent 
nevinovat? Poate o simplă tranzacţie comercială a lui 
Ryland, pe care nu voia s-o divulge până nu era încheiată? 
Explicaţia era plauzibilă. Dar atunci de ce era acel „4” în 
colţul plicului? În sfârşit, am simţit că descoperisem o urmă. 

Am studiat textul toată noaptea şi a doua zi dimineaţa, 
brusc, îmi apăru soluţia. Era, de altfel, foarte simplă. Cifra 4 
era cheia enigmei. Într-adevăr, citirea cuvintelor din patru 
în patru dădea misivei o semnificaţie cu totul diferită. 

„Necesar să ne vedem carieră, şaptesprezece, 
unsprezece, patru”. 


Cifra şaptesprezece trebuia să corespundă datei de 17 
octombrie, adică a doua zi. Unsprezece era ora, iar patru 
semnătura „Numărului Patru” - misteriosul „Distrugător”, 
sau semnul convenit al „Celor patru mari”. Aluzia la carieră 
era clară. La şapte sute de metri de castel, chiar pe 
proprietate, era o carieră abandonată, un loc pustiu foarte 
indicat pentru o întâlnire secretă. 

O clipă am fost pe punctul să mă însărcinez singur cu 
această afacere. Tare mi-ar fi plăcut să mă împăunez în faţa 
lui Poirot. 

Dar, după o matură chibzuinţă, îmi schimbai părerea. 
Responsabilitatea era prea mare şi nu aveam dreptul să 
compromit şansele noastre de succes. Pentru prima dată, 
eram în avantaj faţă de duşmani. Trebuia să reuşim şi, 
oricum, Poirot era mai deştept. 

Îi scrisei imediat lui Poirot, pentru a-i expune faptele. Îl 
făcui să înţeleagă că eram dispus să mă însărcinez singur să 
surprind ce se va discuta, totuşi îi furnizai toate amănuntele 
necesare ca să găsească cariera, de la gară, în cazul în care 
ar socoti că este mai preferabil să intervină personal. 

M-am dus în sat şi am expediat scrisoarea. Îi mai 
scrisesem, dar el nu-mi răspundea ca să nu fim controlaţi. 

A doua zi eram foarte emoţionat. Nu aveam nici un invitat 
şi a trebuit să rămân toată seara cu domnul Ryland în biroul 
său. Prevăzusem că s-ar putea să nu-l aştept pe Poirot la 
gară, dar speram să-mi dea drumul. 

La ora zece şi jumătate, Ryland privi pendula şimi spuse: 
„Pentru astă-seară este destul”. Nu am aşteptat să-mi mai 
spună odată. Mă urcai în camera mea, ca şi cum aş fi avut 
intenţia să mă culc, dar coborâi curând pe o scară de 
serviciu, fără zgomot, în grădină. 

La o oarecare distanţă de casă, aruncai o privire în spatele 
meu şi-l văzui pe Ryland ieşind din birou. Se ducea, desigur, 
la întâlnire. Grăbii pasul, ca să-mi păstrez avansul, şi 
ajunsei la carieră puţin sufocat. Împrejurimile păreau 


pustii. M-am ascuns într-un tufiş des, să aştept 
evenimentele. 

Zece minute mai târziu, la orele 11 fix, apăru Ryland, cu 
pălăria trasă pe ochi şi cu inevitabilul lui trabuc în gură. 
Aruncă o privire în jur şi dispăru în carieră. În curând auzii 
un zgomot de voci înnăbuşite. Celălalt sau ceilalţi se găseau 
la locul întâlnirii. M-am târât de-a lungul unui drum şi, în 
final, nu mai eram separat de duşmanii mei decât de o 
stâncă, în spatele căreia mă ascunsei. Simţindu-mă perfect 
în siguranţă, mă aplecai să aud mai bine şi. Observai în faţa 
mea ţeava neagră a unui revolver! 

— Sus mâinile! Zise Ryland. Vă aşteptam. 

Era în umbră şi nu-i vedeam faţa, dar tonul era neplăcut. 
Am simţit la ceafă contactul oţelului rece. În aceeaşi clipă, 
Ryland îşi lăsă jos revolverul şi spuse: 

— Foarte bine, George! Adu-l aici! 

Fierbând de mânie, a trebuit să mă las dus legat şi să-mi 
vâre căluşul de către George, care nu era altul decât 
impecabilul Deaves. 

Ryland reluă discuţia, însă cu o voce atât de aspră că abia 
i-o recunoscui: 

— A venit timpul să terminăm cu voi doi. Aţi contracarat 
prea des planurile „Celor patru mari”. Aţi auzit de alunecări 
de teren. A fost una acum doi ani, va mai avea loc o alta. 
Totul e pregătit. Prietenul dumneavoastră nu este punctual 
la întâlnire! 

Mă simţeam ros de remuşcări la gândul că Poirot va veni, 
la rândul lui, să cadă în această cursă. Poate m-a lăsat însă 
să rezolv singur această afacere. Poate n-a părăsit Londra, 
altfel ar fi ajuns până acum. 

Pe măsură ce treceau minutele, speranţele mele creşteau. 

Dar vai! Un zgomot abia perceptibil mă readuse la 
realitate. Am auzit mergându-se încet, foarte încet... Mai 
aproape, din ce în ce mai aproape. Mă cuprinse disperarea. 
Paşii veneau de pe drum. În sfârşit apăru o siluetă neagră, 
care-şi aplecă capul, scrutând întunericul. 


Cu un mormăit de satisfacţie, Ryland îşi ridică revolverul: 

— Sus mâinile! 

În aceeaşi clipă, Deaves sări asupra lui Poirot şi-l apucă de 
la spate. Marele detectiv era prins. 

— Sunt fericit că vă văd, domnule Poirot, spuse americanul 
ameninţător. 

Sângele rece al lui Poirot era minunat. Nici nu clipi. 

— Prietenul meu este aici? Întrebă el, scotocind 
întunericul cu privirea. 

— Desigur, sunteţi prinşi amândoi în cursă - cursa „Celor 
patru mari”. 

Poirot începu să râdă. 

— Despre ce cursă vorbiţi? 

— Nu o vedeti? 

— Într-adevăr este o cursă replică, cu blândeţe, Poirot, dar 
faceţi o greşală, domnule. Dumneavoastră sunteţi prins în 
ea, nu eu şi prietenul meu. 

— Ce spui? Exclamă Ryland ridicând arma, cu privirea 
rătăcită. 

— Dacă trageţi, comiteţi o crimă, căci zece perechi de ochi 
vor fi martore. Şi veţi fi spânzurat. Locul unde suntem este 
încercuit de Scotland Yard, de mai mult de o oră. Şah şi 
mat, domnule Abe Ryland! 

Poirot fluieră şi, ca prin farmec, ieşiră poliţişti din toate 
părţile. Într-o clipă, Ryland şi valetul lui fură dezarmaţi. 
După ce schimbă câteva cuvinte cu ofiţerul care comanda 
detașamentul, Poirot mă apucă de braţ şi mă scoase afară. 

Abia ieşirăm din carieră că primul lui gest fu să mă 
îmbrăţişeze şi să se convingă că nu eram rănit. 

Apoi, mă felicită şi-mi comunică toate remuşcările lui că 
mă lăsase să joc acest rol. 

— Totul e bine când se termină cu bine, dragul meu Poirot. 
Dar cum dracu ai putut ghici că ne întind o nouă cursă? 

— Mă aşteptam la asta! Pentru ce altceva te-am trimis 
aici? Crezi că numele tău fals sau deghizarea ta îl puteau 
înşela pe Ryland? 


— Cum? Şi nu mi-ai spus nimic? 

— După cum ţi-am spus adesea, Hastings, eşti aşa de bun 
şi cinstit încât, dacă tu însuţi nu eşti înşelat, nu-i poţi înşela 
pe alţii. După previziunile mele, ai fost reperat de la 
început, de la intrarea ta în funcţie. S-au servit de tine ca 
de o momeală ca să pună mâna pe mine. Cât despre 
dactilografă... Dar apropo, o chestiune psihologică: nu are 
părul roşu? 

— Dacă faci aluzie la domnişoara Martin, îi răspunsei sec, 
părul ei este de cel mai frumos castaniu auriu şi... 

— Aceşti indivizi sunt extraordinari! Au studiat chiar şi 
punctele tale slabe! Dragul meu, domnişoara Martin era în 
complot. Ea a insistat asupra mâniei lui Ryland, ţi-a citat 
textul scrisorii... Cifrul este inteligent combinat, suficient de 
greu, fără a fi însă prea dificil. Hastings reflectă, găseşte 
soluţia enigmei şi o trimite imediat lui Poirot. 

Până aici totul a mers bine, dar ceea ce ei ignoră este 
faptul că Poirot a prevăzut asta! La primirea scrisorii tale, 
am alergat la Japp şi am montat totul pentru a obţine 
rezultatul triumfal la care ai fost martor! 

Eram foarte nemulţumit de rolul pe care mă făcuse Poirot 
să-l joc şi i-am spus-o. Ne-am întors la Londra cu un tren de 
dimineaţă foarte neconfortabil. 

A doua zi dimineaţa, ieşind din baie, mă gândeam cu 
plăcere la micul dejun care mă aştepta, când am auzit 
vocea lui Japp în salon. M-am grăbit să-l văd. 

— Poţi să te lauzi că ne-ai făcut să dăm peste o mistificare 
frumoasă, spunea Japp. Te-ai înşelat şi dumneata, domnule 
Poirot. E prima dată când iei plasă! 

Fizionomia lui Poirot merita să fie văzută. 

Japp continuă: 

— Ne-ai făcut să luăm pe acest lacheu drept stăpânul său. 

— Care lacheu? Îl întrebai, sufocat de surpriză. 

— James, al doilea valet al lui Ryland. A pariat cu ceilalţi 
servitori că va face să treacă drept patronul în faţa 


fraierilor - era vorba de dumneata, Hastings - şi îi va preda 
nişte spioni a unei bande a „Celor patru mari”; 

— Este imposibil, repetai eu. 

— Bietul meu Hastings, m-am dus în compania acestui 
servitor la castel şi l-am găsit pe autenticul Ryland, culcat 
liniştit în patul său. Intendentul, şeful servitorilor şi toţi 
ceilalţi au jurat că era vorba de un rămăşag. Doar o farsă 
stupidă, nimic altceva. Desigur că l-am repus în libertate pe 
valet. 

— Iată de ce a rămas în umbră, mormăi Poirot. 

Când Japp plecă, ne privirăm. 

— Iată-ne, în sfârşit, lămuriţi! Spuse prietenul meu. Abe 
Ryland este „Numărul Doi” dintre „Cei patru mari”. 
Mascarada la care s-a pretat valetul trebuia să ofere o 
portiţă de salvare, în eventualitatea unui pericol. Şi acest 
valet este... „Numărul Patru”! Conchise grav Poirot. 

Capitolul IX. 

Misterul iasomiei galbene 

Cu toate că Poirot pretindea că adunam informaţii tot 
timpul şi ne cunoşteam din ce în ce mai bine duşmanii 
noştri, eu aş fi preferat succese ceva mai palpabile! 

De când auziserăm de „Cei patru mari”, comiseseră două 
crime, îl răpiseră pe Halliday şi fuseseră pe cale să ne 
trimită pe lumea cealaltă, pe mine şi pe Poirot, singura 
noastră victorie era că ne mai aflam în viaţă. 

Poirot nu împărtăşea pesimismul meu. 

— Până în prezent au râs de noi. Sunt de acord. Dar cine 
va râde la sfârşit, va râde mai bine! Aşteaptă sfârşitul, 
Hastings! Şi spuneţi mereu că nu este vorba de un criminal 
comun, ci de a doua mare inteligenţă din lume. 

Încercam, de altfel, fără succes, să ştiu ce avea Poirot de 
gând să facă. După obiceiul lui, de la ultima noastră 
aventură, nu-mi mai comunicase nimic, totuşi, aflasem că 
intrase în legătură cu agenţi ai serviciilor secrete din India, 
China şi Rusia şi, ocazional, se lăuda că progresa în maniera 
sa favorită de a se familiariza cu mentalitatea inamicului. 


Îşi abandonase aproape complet clientela lui particulară şi 
ştiu că, în această perioadă, a refuzat nişte onorarii 
deosebit de mari. Este adevărat că, uneori, investiga unele 
cazuri care îl intrigau, dar, de obicei, renunţa la ele, în 
momentul în care se convingea că nu aveau nici o legătură 
cu activitatea „Celor patru mari”. 

Acest fel de a proceda era foarte profitabil pentru amicul 
nostru Japp, care obţinu numeroşi lauri, graţie indicaţiilor 
pe care i le dădea Poirot, mai mult în derâdere. 

În schimb, Japp procura micului belgian toate amănuntele 
cu care credea că-l poate ajuta şi când afacerea, botezată 
pompos de ziare: „Misterul iasomiei galbene”, fu 
încredinţată lui Japp, acesta îi telegrafiă lui Poirot pentru a-i 
cere o consultaţie. 

Ca răspuns la această telegramă şi aproape la o lună după 
aventura mea din casa lui Ryland ne găseam în tren, 
părăsind fumul şi praful din Londra în direcţia orășelului 
Market Handford, din Worcestershire, locul misterului. 

Confortabil instalat într-un colţ al compartimentului, Poirot 
mă întrebă: 

— Ce crezi despre afacerea asta, Hastings? 

Nu i-am răspuns imediat; simţeam nevoia să fac pe 
indiferentul. 

— Totul pare atât de complicat... Murmurai eu. 

— Crezi? Îmi zise Poirot, cu o mină veselă. 

— Deoarece ne grăbim aşa să ajungem la Market 
Handford, este limpede că atribui moartea lui Paynter unei 
crime şi nu unei sinucideri sau unui accident. 

— Nu, nu, nu mă înţelegi, Hastings. Admiţând că domnul 
Paynter ar fi mort, în urma unui accident teribil de curios, 
tot ar mai rămâne un oarecare număr de circumstanţe 
misterioase de elucidat. 

— Tocmai la asta mă gândeam când am spus că afacerea 
este complicată... 

— Să trecem faptele principale în revistă, liniştit şi 
metodic. Povesteşte-mi-le, Hastings, dar limpede şi cu 


precizie! 

Am început, încercând să satisfac exigenţele severului meu 
prieten: 

— Domnul, Paynter, „globe-trotter” bogat şi cultivat, în 
vârstă de 55 de ani. În ultimii doisprezece ani s-a aflat puţin 
în Anglia se declară, deodată, obosit de atâtea călătorii. Îşi 
cumpără o mică proprietate în Worcestershire lângă 
Market Handford şi se instalează. Primul gest - îi scrie 
nepotului, Gerald Paynter, singura rudă care o mai avea, 
fiul fratelui său mai mic să vină să locuiască cu el la 
Croftlands (numele proprietăţii). Gerald Paynter, un tânăr 
pictor, fără mijloace, este bucuros să accepte propunerea. 
Şapte luni după mutarea lui la Croftlands se produce 
tragedia. 

— Povestirea ta este perfectă, zise Poirot. S-ar zice că 
vorbeşti ca din carte, nu ca Hastings! 

Fără să acord vreo atenţie lui Poirot, m-am înfierbântat 
singur pentru întâmplarea asta: 

— Domnul Paynter trăia pe picior mare la Croftlands. Avea 
şase servitori, fără să mai socotim pe propriul lui valet, un 
chinez, numit Ah Ling. 

— Propriul lui valet, numit Ah Ling, sublinia Poirot cu voce 
joasă. 

— Marţea trecută, după cină, domnul Paynter se plânse că 
nu se simte prea bine şi unul dintre servitori se duce după 
doctor. Paynter, refuzând să se culce, îl primeşte în 
cabinetul lui de lucru. Nu se ştie ce s-a petrecut, între ei, 
dar înainte de a pleca, doctorul Quentin a cerut s-o vadă pe 
intendentă şi i-a spus că i-a făcut o injecție hipodermică 
domnului Paynter, deoarece are inima foarte slăbită. I-a 
recomandat să nu-l deranjeze pe bolnav şi apoi i-a pus 
câteva întrebări destul de stranii, privitoare la servitori: de 
cât timp erau în serviciul domnului Paynter? De unde 
proveneau? Etc. Intendenta, intrigată, răspunse cât putu de 
bine. A doua zi dimineaţa, una din cameriste, coborând, 
simţi un miros îngrozitor de carne arsă, venind din 


cabinetul de lucru al stăpânului ei. Încercă să deschidă uşa, 
dar aceasta era încuiată pe dinăuntru. Cu concursul lui 
Gerald Paynter şi al chinezului, uşa fu repede scoasă din 
toc. Li se oferi un spectacol oribil: domnul Paynter căzuse 
pe radiatorul cu gaz şi avea capul complet carbonizat. 
Obrazul îi era de nerecunoscut. 

Pe moment, nu se iscă nici o bănuială. Nenorocirea a fost 
atribuită unui accident îngrozitor. Dacă era cineva de 
blamat acela era doctorul Quentin, care nu obligase 
bolnavul să se culce după narcotic. Dariată că avu loco 
descoperire: Pe parchet se găsi un jurnal, care căzuse, 
probabil, de pe genunchii bătrânului. Examinându-se acest 
ziar, se constată că pe margine erau scrise nişte cuvinte. 
Mâna care scrisese aceste cuvinte era slabă. Biroul se afla 
lângă scaun şi se observă că degetul arătător al mâinii 
drepte a victimei era pătat cu cerneală până la falanga a 
doua. Incapabil să ţină un toc, domnul Paynter îşi muiase 
degetul în călimară şi se străduise să scrie aceste două 
vorbe: „lasomia galbenă”, pe marginea jurnalului pe care-l 
citise. Dar ce însemnau aceste cuvinte fantastice - ele şi 
doar atât? 

Zidurile Croftlands-ului sunt acoperite cu o vegetaţie 
magnifică de iasomie galbenă. S-a presupus că amintirea 
lor a sugerat mesajul muribundului, a cărui minte era 
înceţoşată. Ziarele veşnic în goană după un fapt 
senzaţional, au pus mâna pe acest eveniment şi l-au 
supranumit pompos: „Misterul iasomiei galbene”, când 
aceste cuvinte puteau foarte bine să nu aibă nici o 
importanţă. 

— Le crezi într-adevăr fără interes? Întrebă Poirot. S-ar 
putea să fie adevărat, Hastings, pentru că o spui tu. 

Îl privii mirat, dar nu am descoperit nici cea mai mică 
urmă de ironie în privirea lui. 

— Apoi, continuai eu, începu o anchetă palpitantă. 

— Observ că te pasionează... 


— Bănuielile au căzut asupra doctorului Quentin. El nu era 
medicul obişnuit al casei, ci înlocuitorul doctorului Bolitho, 
plecat în concediu pentru o lună. Neglijenţa lui părea să fie 
cauza directă a accidentului. Dar mărturia sa a stârnit 
senzaţie. Domnul Paynter se simţea suferind de la venirea 
lui Croftlands. Doctorul Bolitho îl trata de o vreme. Când 
doctorul Quentin îl văzu, pentru prima oară a fost surprins 
de unele simptome. Înainte de seara fatală, Quentin nu-l 
examinase decât o singură dată. Cum rămaseră singuri, 
domnul Paynter îi povesti ceva surprinzător: începu prin a 
declara că nu se simţea deloc bolnav, dar gustul mâncării i 
se părea curios. De accea îl trimise pe Ah Ling afară şi 
turnă conţinutul de curry din farfuria sa într-un pahar, pe 
care-l încredinţă doctorului să-l analizeze. 

Medicul pretinde că pacientul lui, fără să fie bolnav, era 
atât de slăbit de şocul bănuielilor încât inima abia îi mai 
bătea. Se impunea o injecție nu cu narcotic, ci cu stricnină. 
Cred că-ţi voi spune totul, dacă adaug rezultatul analizei: 
curry-ul nemâncat conţinea o cantitate de opium-pudră, 
suficientă să ucidă două persoane. 

— Care sunt concluziile tale, Hastings? Mă întrebă liniştit 
Poirot. 

— Este dificil de spus. Poate să fi murit din cauza 
accidentului suferit. Tentativa de otrăvire din aceeaşi seară 
ar fi o simplă coincidenţă. 

— Dar nu crezi? O crimă pare mai verosimilă! 

— Asta-i părerea ta, Poirot? 

— Mon ami, tu şi cu mine nu raţionăm la fel. Eu nu încerc 
încă să aleg între două soluţii opuse - crimă sau accident, 
deoarece nu a fost rezolvată cealaltă problemă - „Misterul 
iasomiei galbene”. Dar ai uitat un amănunt. 

— Cred că faci aluzie la cele două trăsături ale unui unghi 
drept care se găseau sub cuvintele scrise cu cerneală pe 
marginea ziarului. Mărturisesc că nu le atribui nici o 
importanţă! 


— "Tot ce-ţi trece prin cap e foarte important! Dar dacă 
abandonăm „Misterul iasomiei galbene” pentru misterul 
curry-ului? 

— Desigur! Cine a turnat otrava? În ce scop? Se pot pune 
o sută de întrebări. Se ştie că mâncărurile au fost preparate 
de Ah Ling. Dar pentru care motiv ar fi încercat să-şi 
otrăvească stăpânul? Face el parte dintr-un tong sau „clan” 
criminal? De exemplu: „Clanul iasomiei galbene”? Şi apoi 
mai e Gerald Paynter. 

M-am oprit brusc. 

— Da, da, confirmă Poirot. Este moştenitorul unchiului său. 
Totuşi, în seara aceea, a cinat în oraş. 

— Ar fi avut acces la ingredientele întrebuințate pentru 
prepararea mâncării. Personal a cinat în oraş, ca să evite 
curry-ul otrăvit. 

Raționamentul meu îl impresionă pe Poirot, care-mi 
acordă, lucru rar, o atenţie neobişnuită. 

Mă simţii încurajat şi-mi continuai ipoteza: 

— Gerald Paynter se întoarse târziu, observă lumina din 
biroul unchiului său şi, constatând că planul său eşuase, îl 
împinge pe bătrân peste foc. 

— Supoziţia ta nu este plauzibilă, îmi zise Poirot. Admiţi că 
un om de 55 de ani, încă viguros, se va lăsa împins peste foc 
fără să se apere? 

— Bine, Poirot! Atunci spune-mi punctul tău de vedere! 

Poirot surâse, îşi umflă pieptul şi începu cu un aer 
magistral: 

— Admiţând că a avut loc o crimă, se impune imediat o 
întrebare: pentru ce s-a ales această metodă deosebită? Nu 
văd decât un singur motiv: să se facă imposibilă orice 
identificare. Faţa e complet carbonizată. 

— Cum? Îl întrerupsei eu. Te gândeşti că... 

— Ai răbdare o clipă, Hastings. Nu este decât o supoziţie. 
Este cazul să te gândeşti că trupul nu este, al lui Paynter? 
Poate fi al altcuiva? Am examinat aceste întrebări şi 
răspund negativ. 


— Atunci? Spusei năucit. 

Poirot reluă, cu ochi strălucitori: 

— Atunci îmi zic că este ceva care-mi scapă şi că ar fi bine 
de studiat subiectul. Nu trebuie să mă las acaparat numai 
de „Cei patru mari”. Dar iată că ajungem! Unde mi-e 
periuţa de haine? Uite-o! Perie-mă, te rog, amice, şi apoi te 
perii şi eu pe tine. 

— Da, continuă Poirpt, gânditor, lăsând peria, mă las, 
poate, absorbit de o singură idee... Uite, aceste două 
trăsături ale unghiului drept despre care ai vorbit, ce pot 
semnifica dacă nu începutul unui „4”? 

— Cum de-ai ajuns la asta? Exclamai râzând. 

— Recunosc că este ridicol să fii obsedat mereu de aceeaşi 
afacere. Văd mâna „Celor petru mari” peste tot. Ar fi bine 
să schimb atmosfera... De aceea am şi venit aici... Un milieu 
diferit. Ah! Uite-l pe Japp! 

Capitolul X. 

Investigăm la Croftlands 

Inspectorul de la Scotland Yard ne aştepta pe peron şi ne 
întâmpină cu multă căldură. 

— Ei bine, domnule Poirot, iată ceva foarte interesant. M- 
am gândit că ţi-ar plăcea să te ocupi de afacerea asta. De 
astă dată, suntem în faţa unui mister. 

Japp, se simţea complet încurcat şi spera să primească 
indicaţii de la Poirot. 

Japp avea o maşină la dispoziţie, care ne-a dus la 
Croftlands... 

Croftlands era o casă albă, pătrată, fără pretenţii, tapisată 
cu plante agăţătoare şi iasomie galbenă. Cu toţii am studiat- 
0. 

— lasomia a trebuit să-l chinuie pe bietul moşneag, 
remarcă Japp. În prada halucinaţiilor de muribund, se 
credea în grădina lui... 

Poirot nu zâmbi. 

— Ce gândeşti tu, bunul meu Japp: este accident sau o 
crimă? Întrebă Poirot. 


Întrebarea păru să-l încurce pe inspector. 

— Dacă nu era povestea aceea cu încercarea de otrăvire 
aş crede că este vorba de un accident. Cu toate acestea ar fi 
dificil de conceput, că... Capul unui om sănătos ar putea fi 
ţinut în foc. La ţipetele victimei ar fi fost alarmată toată 
casa. 

— Ah, spuse Poirot în şoaptă. Ce prost am fost Japp, eşti un 
om mai deştept decât mine. 

Aceste complimente îl surprindeau mult pe Japp căci 
Hercule Poirot nu şi le făcea de obicei decât lui. 

Se roşi şi bolborosi modest câteva cuvinte... 

Ne arătă drumul spre camera unde se produsese tragedia, 
biroul domnului Paynter. Era o odaie mare, cu biblioteci, de- 
a lungul pereţilor şi cu fotolii mari de piele. 

Poirot îşi îndreptă imediat privirea spre fereastra care 
dădea pe o terasă. 

— Fereastra era închisă? Întrebă el. 

— Tocmai aici este problema. Când doctorul a părăsit 
odaia, a tras uşa după el. A doua zi dimineaţa a fost găsită 
încuiată. Cine a zăvorât-o? Chiar Paynter? Ah Ling afirmă 
că fereastra era zăvorâtă. Doctorul Quentin pe de altă 
parte, are impresia că fereastra nu era decât împinsă, dar 
nu este absolut sigur de această afirmaţie. Dacă Paynter a 
fost asasinat, criminalul a intrat pe uşă sau pe fereastră. În 
primul caz cercetările trebuie orientate spre ocupanţii 
casei. În al doilea caz, crima a putut fi comisă de oricine. 
Când au spart uşa, primul gest al cameristei a fost să 
deschidă geamul larg. Ea crede că drugul nu era pus, dar 
nu este un martor pe care ne putem bizui. 

— Şi cheia? 

— Era la pământ, printre sfărâmăturile de lemn. Se poate 
să fi căzut din broască sau s-o fi pierdut una din persoanele 
care au intrat în cameră, sau poate a alunecat de afară pe 
sub uşă. 

— De fapt, totul este posibil? 

— Da, exact, domnule Poirot. 


Poirot privi împrejur, încruntat. 

— "Totul este foarte confuz. Pentru o clipă, apare o lumină, 
apoi totul recade în obscuritatea cea mai profundă. Nu 
reuşesc să găsesc nici cea mai neînsemnată pistă, nici cel 
mai neînsemnat mobil. 

— Se pare că tânărul Gerald Paynter are motive destul de 
plauzibile, zise Japp brusc. Ducea o viaţă agitată şi 
extravagantă. Ştii că artiştii nu simpatizează totdeauna 
morala. 

Poirot nu luă în seamă remarcile lui Japp asupra 
temperamentului artiştilor. 

— Dragul meu Japp, este posibil să încerci să mă orbeşti? 
Ştiu perfect că chinezul este obiectul tuturor bănuielilor 
tale. 

Eşti atât de şiret încât, chiar cerându-mi să te ajut, îţi 
ascunzi punctul de vedere! 

Japp izbucni în râs. 

— Eşti perspicace, ca de obicei, domnule Poirot! 
Mărturisesc că îl bănuiesc pe chinez. Numai Ah Ling a 
putut să pună opiu în mâncare şi, din moment ce a încercat 
o dată să scape de stăpânul său, se poate să fi încercat şi a 
doua oară. 

— Mă întreb dacă ar fi făcut-o, murmură Poirot. 

— Ceea ce-mi scapă pentru moment este motivul... 
Presupun să fie o răzbunare? Nu altceva. 

— Mă întreb, spuse Poirot din nou, s-a furat ceva? N-a 
dispărut nimic? Nici bijuterii, nici bani, nici hârtii? 

— Nu... Adică... Nu exact. 

Devenii atent şi prietenul meu la fel. 

— Vreau să spun că n-a fost un furt, explică Japp, dar 
Paynter scria o carte. Am aflat printr-o scrisoare primită 
azi-dimineaţă de la editorul său, care cere manuscrisul. 
Această carte, după el, trebuie să fie terminată. Gerald 
Paynter şi cu mine am căutat-o peste tot, dar, fără succes. 
Trebuie s-o fi ascuns pe undeva. 

O lumină, pe care o cunoşteam, trecu prin ochii lui Poirot. 


— Cum se chema cartea? Întrebă el. 

— Mâna ocultă din China”, dacă-mi amintesc bine. 

— Ah, ah, exclamă Poirot. Chemaţi imediat pe Ah Ling. 

Fizionomia orientalului nu trăda nici o emoție. Stătea în 
faţa lui Poirot cu ochii aplecaţi. 

— Ah Ling, îl întrebă Poirot, eşti întristat de moartea 
stăpânului tău? 

— Oh, mult, el a fost stăpân bun! 

— Ştii cine l-a ucis? 

— Nu-i ştiu. Eu spun la inspector dacă ştiut. 

Întrebările şi răspunsurile continuară. Cu aceeaşi faţă 
inexpresivă chinezul explică cum preparase mâncarea. 
Nimeni nu se atinsese de ea, asigură el, dintre ceilalţi 
servitori ai casei. Mă întrebam dacă îşi dă seama unde ar 
putea să-l ducă această mărturisire. Fereastra, declară el, 
era zăvorâtă în acea seară. Stăpânul său o fi deschis-o mai 
târziu. 

— Poţi să te retragi, Ah Ling, îi zise Poirot. 

Dar în momentul când chinezul se pregătea să părăsească 
odaia, prietenul meu îl rechemă pentru a-l întreba: 

— Eşti sigur că nu ştii nimic despre iasomia galbenă? 

— Nu! Nu ştiu! 

— Nu ştii ce înseamnă liniile trase sub aceste două 
cuvinte? 

Punând această întrebare, Poirot se aplecă deasupra unei 
mese mici şi trasă cu degetul, pe praful care o acoperea, un 
„4” mare. Faţa chinezului se convulsionă, dar aproape 
imediat îşi recăpătă impasibilitatea, declarând că nu ştie 
NIMIC. 

Profitând de scurta absenţă a lui Japp, care se dusese să-l 
caute pe tânărul Paynter, Poirot exclamă: 

— Cei patru mari”! Hastings. Din nou şi veşnic „Cei patru 
mari”! Paynter călătorise mult, trăise câţiva ani în China şi 
am toate motivele să cred că lucrarea lui cuprindea 
revelații asupra activităţii „Numărului Unu”, Li Chang Yen, 
stăpânul bandei. 


— Dar... Dar... 

— Taci, Hastings. lată-i! 

Gerald Paynter era un tânăr amabil, dar excentric. Purta o 
barbă brună şi o cravată lavalieră. Răspunse curtenitor 
întrebărilor lui Poirot. 

— În seara aceea, am cinat în oraş cu nişte vecini, familia 
Wycherly, explică el. La ce oră m-am întors? Pe la 11. Am 
cheia mea la mine şi n-am deranjat pe nimeni. Toţi servitorii 
erau culcaţi şi-mi închipui că şi unchiul meu dormea. În 
fundul holului am crezut că-l văd trecând ca o umbră pe 
acest chinez, cu paşii înăbuşiţi. Din nenorocire nu sunt 
sigur de aceasta. 

— Înainte de a veni să locuieşti la unchiul dumitale, 
domnule Paynter, când l-ai vizitat ultima oară. 

— Pe la vârsta de zece ani. Tatăl meu şi cu el erau certaţi. 

— Dar te-a regăsit uşor, în ciuda anilor care au trecut? 

— Da, printr-o întâmplare fericită am dat peste anunţul 
notarului. 

Poirot nu-i mai puse alte întrebări. 

A doua mişcare a fost vizita la doctorul Quentin. Dar el nu 
avea nimic de adăugat la depoziţiile lui. 

Ne primi în cabinetul unde tocmai terminase consultaţiile. 
Părea un om inteligent. 

— Aş vrea să-mi amintesc cât mai precis dacă fereastra 
era deschisă sau închisă, spuse el sincer, dar este foarte 
periculos să-ţi aminteşti un lucru care n-a fost atent 
remarcat. În felul acesta rişti să afirmi sau să negi un fapt 
care n-a existat niciodată. Este un fenomen de ordin 
psihologic. Nu-i aşa domnule Poirot? Am citit tot ceea ce vă 
priveşte. Mărturisesc că sunt unul din marii dumneavoastră 
admiratori! După mine, chinezul este acela care a pus 
praful de opiu în mâncare: dar el n-o va mărturisi niciodată, 
după cum nu va spune motivul care l-a făcut să acţioneze în 
felul acesta. Cât de a împinge un om pe foc, nu-i stă în 
caracter. lată părerea mea. 


Mergând pe strada principală din Market Handford, în 
tovărăşia lui Poirot, întrebai: 

— Crezi că putem să-i încredinţăm lui Japp grija de a-l 
supraveghea pe doctor? (Inspectorul era la poliţie cu nişte 
treburi). Emisarii „Celor patru mari” sunt foarte activi. 

— Japp este însărcinat cu această supraveghere de la 
descoperirea cadavrului, răspunse Poirot. Şi asta nu l-a 
ajutat. 

— În orice caz, îl ştim pe Gerald Paynter nevinovat! 

— Ştii mai mult decât mine, Hastings. Te admir. 

— Vulpoi bătrân, şi spusei râzând, sunt sigur că vezi clar, 
deşi nu vrei să vorbeşti. 

— Ei bine, da! Afacerea îmi apare acum foarte limpede, în 
afară de chestiunea cu iasomia galbenă. Poate, într-adevăr, 
aceste cuvinte n-au nici o legătură cu crima. Într-o afacere 
de acest gen trebuie, mai întâi, să ştii câţi martori ne mint 
sau ne ascund ceva. Ori acest lucru este făcut. Totuşi... 

Întrerupându-se brusc, prietenul meu intră într-o librărie 
prin faţa căreia treceam. leşi de acolo câteva minute mai 
târziu cu un pachet la subsuoară. Japp, care ne părăsise ca 
să se ducă la biroul său, veni să ne conducă la hotel. 

A doua zi dimineaţa mă sculai destul de târziu şi când 
coborâi îl găsii pe Poirot în salonul care ne fusese rezervat. 

— Nu-mi vorbi! Exclamă el dând agitat din mână. Nu până 
voi şti că totul merge bine şi că arestarea a avut loc. Am fost 
lipsit de arta psihologiei. Când un om scrie ceva înainte de a 
muri, este un lucru important. Ioată lumea a zis: „iasomia 
galbenă”? Dacă creşte iasomia galbenă pe casă nu 
înseamnă nimic. Ei bine, nu! Am descoperit semnificaţia. 
Ascultă-mă! 

Şi Poirot deschizând o carte mică pe care o ţinea în mână, 
îmi citi cu glas tare: 

— Gelsemine rad.it. Sempervirins. lasomia galbenă. 
Compoziţia: Gelsemină alcaloidă C22H26N203, toxic 
puternic acţionând ca coniina; gelsemină E12H14NO02 
acţionând ca stricnina. Gelsemină este un puternic 


deprimant al sistemului nervos central. În ultimul stadiu al 
acţiunii ei paralizează extremităţile nervilor. Absorbită în 
cantitate mare, dă amețeli, urmate de pierderea întregii 
forţe musculare. Moartea care rezultă este cauzată prin 
paralizarea sistemului respirator. Acum înţelegi, Hastings? 
De la început, am simţit că Japp are dreptate şi că era 
imposibil să se ţină un om cu capul pe foc. De aici am dedus 
că era un cadavru acela care a ars. 

— Dar de ce? În ce scop? 

— Presupune, dragul meu prieten, că ai înjunghia sau 
împuşca un om mort. S-ar putea demonstra că rănile sunt 
posterioare morţii. Dar dacă are capul carbonizat, nimeni 
nu va încerca să cunoască cauzele obscure care au 
provocat moartea. De altfel, nimeni n-ar crede că un om 
care, aparent, a scăpat de o tentativă de otrăvire este 
susceptibil să fie otrăvit imediat după aceea. Cine ne-a 
minţit? Veşnic aceeaşi întrebare! M-am hotărât să-l cred pe 
Ah Ling... 

— Cum? Exclamai eu. 

— Eşti surpsins, Hastings? Ah Ling cunoştea existenţa 
„Celor patru mari”. De altfel, este mai mult ca sigur că nu 
ştia că această crimă a fost comisă de ei. Nu şi-a dat seama 
decât în momentul aluziei mele. Dacă s-ar fi oţelit dinainte, 
nu s-ar fi trădat pălind şi tresărind la vederea cifrei 4. Am 
decis să-l cred pe chinez şi să trec toate bănuielile mele 
asupra lui Gerald Paynter. M-am gândit că „Cei patru mari” 
ar fi putut să improvizeze uşor un nepot, pierdut de multă 
vreme din vedere. 

— Ce! Am exclamat. „Numărul Patru” din nou? 

— Nu, Hastings, nu este „Numărul Patru”. De îndată ce am 
aflat definiţia ştiinţifică a iasomiei galbene, am descoperit 
adevărul. El sare în ochi. 

— Nu şi în ai mei! Spusei cu răceală. 

— Pentru că nu faci să-ţi lucreze materia cenuşie. După 
tine, cine a putut atinge mâncarea? 

— Ah Ling şi nimeni altcineva. 


— Nimeni altcineva? Şi doctorul? 

— Dar asta nu s-a întâmplat decât după! 

— De acord. În mâncarea servită lui Paynter nu era urmă 
de opiu! Numai sub influenţa medicului; care-i inspirase 
bănuieli - de la vizita lui precedentă - bătrânul a decis să nu 
se atingă de mâncare şi să facă să fie analizată. L-a chemat 
pe medic pentru a-i remite mâncarea. Sub pretextul de a-l 
calma, doctorul Quentin i-a făcut o injecție nu cu stricnină ci 
cu iasomie galbenă. Bineînţeles, mortală! În momentul în 
care începuse să se manifeste efectul, Quentin pleacă, după 
ce deschisese fereastra, ca să poată intra, în timpul nopții, 
să pună mâna pe manuscris. El profită de această nouă 
vizită să împingă cadavrul lui Paynter în foc. Dar nu acordă 
nici o importanţă ziarului alunecat pe jos. Nu există nici o 
îndoială că, în ultimul moment, victima lui - într-o 
străfulgerare de luciditate - a recunoscut efectul otrăvirii 
injectate şi a ghicit mâna „Celor patru mari”. Într-un efort 
suprem, muribundul a încercat, scriind câteva cuvinte la 
marginea ziarului, să-i denunțe pe asasinii săi. Lui Quentin 
i-a fost uşor să toarne opiu în mâncare, înainte de a-i face 
analiza. Cred că eşti convins. Cât despre versiunea sa 
privitoare la convorbirea care a avut-o cu Paynter, ea este, 
desigur, imaginară. Quentin a vorbit de injecţia cu stricnină 
pentru cazul când semnul lăsat de ac ar fi atras atenţia. 

— Doctorul Quentin nu poate fi „Numărul Patru”. 

— Şi de ce nu? Există, fără îndoială, un veritabil doctor 
Quentin, căruia „Numărul Patru” i-a împrumutat, pur şi 
simplu, personalitatea. Aranjamentul cu doctorul Bolitho a 
fost făcut prin corespondenţă, căci înlocuitorul pe care-l 
alesese la început s-a îmbolnăvit în ultimul moment. 

Aici ajunsese Poirot cu explicaţiile lui când Japp intră brusc 
în odaie, cu figura congestionată. 

— Ai pus mâna pe el? Strigă Poirot în culmea agitaţiei. 

Japp scutură din cap, incapabil să vorbească. În sfârşit, 
recăpătându-şi respiraţia, ne zise: 


— Doctorul Bolitho s-a reîntors din concediu azi-dimineaţă, 
rechemat printr-o telegramă al cărui expeditor nu se ştie 
cine este. Cât despre înlocuitorul lui a plecat de ieri-seară. 
Fii sigur că vom pune mâna, curând, pe el. 

— Nu cred, zise el, şi îngândurat desenă un patru mare cu 
furculiţa, pe masă. 

Capitolul XI. 

O problemă de şah 

Adesea cinam cu Poirot la un mic restaurant din Soho. Ne 
aflam acolo într-o seară, când am observat un prieten la 
masa alăturată. Era inspectorul Japp şi, întrucât mai era 
loc, se aşeză lângă noi. Trecuse ceva timp de când niciunul 
nu-l mai văzuserăm. 

— N-ai mai trecut deloc pe la noi să ne vezi, îi reproşă 
Poirot. Tocmai de la afacerea cu iasomia galbenă şi se 
împlineşte luna! 

— Am fost în nord, de aceea. Cum vă merg afacerile? „Cei 
patru mari” devin tot mai puternici, da? 

Poirot îi făcu semn cu degetul, ameninţător. 

— Ah! Vă bateţi joc de mine... Dar „Cei patru mari”. Există. 

— O! Nici nu mă îndoiesc... Dar nu sunt buricul 
universului, aşa cum vreţi să pară. 

— Tare te înşeli, prietene. Cea mai mare putere a răului 
din lumea de astăzi o reprezintă „Cei patru mari”. Nimeni 
nu ştie ce scop urmăresc, dar n-a mai existat vreodată o 
asemenea organizaţie criminală. O conduc omul cel mai 
inteligent din China, un milionar american, o savantă 
franceză şi al patrulea... 

Japp îl întrerupse: 

— Ştiu, ştiu. O ţii morţiş. A devenit mica dumitale manie, 
monsieur Poirot. Hai să vorbim şi despre altceva. Vă 
interesează şahul? 

— Da, joc. 

— Aţi văzut ce lucru curios s-a întâmplat ieri? La meciul 
dintre cei doi jucători de renume mondial, unul a murit în 
timpul partidei. 


— Am citit ştirea. Dr. Savaronoff, campionul Rusiei, era 
unul dintre jucători şi celălalt, care a murit de inimă, era 
tânărul american strălucitor, Gilmour Wilson. 

— Exact. Savaronoff l-a învins pe Rubinstein şi a devenit 
campionul Rusiei acum câţiva ani. De Wilson se spunea că 
ar fi un al doilea Copablanca. 

— Stranie întâmplare, murmură Poirot. Mi se pare, sau vă 
interesează în mod deosebit chestiunea? 

Japp râse cam stânjenit. 

— Aţi nimerit-o, monsieur Poirot. Sunt uluit. Wilson era 
sănătos tun... N-avea nici o urmă de afecţiune cardiacă. 
Moartea lui e greu de explicat. 

— Îl suspectaţi pe dr. Savaronoff că l-a exterminat? Am 
exclamat eu. 

— Nici vorbă, replică Japp sec. Nu cred că un rus l-ar 
omori pe un alt om ca să nu fie învins la şah... Şi, oricum, 
din ceea ce am putut afla, victima probabilă ar fi trebuit să 
fie supravieţuitorul. Doctorul este o somitate... al doilea 
după Lasker, se zice. 

Poirot dădu din cap gânditor. 

— Atunci la ce te gândeşti? Întrebă el. De ce ar fi trebuit 
Wilson otrăvit? Căci, bănuieşti, desigur, că e vorba de 
otravă. 

— Fireşte. Infarct înseamnă că inima se opreşte să bată. 
Asta susţine un doctor, în mod oficial, în momentul 
respectiv, dar în particular ne dă a înţelege că nu este 
satisfăcut. 

— Când are loc autopsia? 

— Diseară. Wilson a decedat pe neaşteptate. El arăta ca de 
obicei şi tocmai muta una dintre piese când a căzut brusc în 
faţă, mort! 

— Sunt foarte rare otrăvurile care acţionează astfel, 
obiectă Poirot. 

— Ştiu. Sper ca autopsia să ne dea un indiciu. Dar ceea ce 
aş vrea să aflu e de ce ar fi dorit cineva să-l elimine pe 


Gilmour Wilson? Un tânăr modest, nevinovat. Abia sosit aici 
din Statele Unite şi, aparent, fără nici un duşman pe lume. 

— Pare incredibil, am mormăit eu. 

— Deloc, zâmbi Poirot. Cred că Japp are propria sa teorie. 

— O am, monsieur Poirot. Nu cred că otrava îi era 
destinată lui Wilson, ci celuilalt. 

— Lui Savaronoff? 

— Da. Savaronoff i-a trădat pe bolşevici la izbucnirea 
revoluţiei. S-a raportat chiar că a murit. În realitate a 
scăpat şi, timp de trei ani, a îndurat chinuri incredibile în 
ţinuturile sălbatice din Siberia. Suferințele sale au fost atât 
de mari, încât acum e un om cu totul schimbat. Prietenii şi 
cunoştinţele sale declară că nu l-ar fi putut recunoaşte. Are 
părul alb şi întreaga sa înfăţişare este cea a unui om foarte 
îmbătrânit. Este semiinvalid, rareori iese din casă, trăieşte 
singur cu o nepoată, Sonia Daviloff, şi o servitoare rusoaică, 
într-un apartament pe lângă Westminster. E posibil ca să se 
considere încă un om urmărit. Ceea ce e sigure cănua 
dorit deloc să participe la această întrecere şahistă. A 
refuzat de mai multe ori categoric şi numai când ziarele au 
început să se ocupe de asta şi să facă atâta caz de „refuzul 
său nesportiv”, el a cedat. Gilmour Wilson a jucat cu o 
ofensivă tipic americană şi, în cele din urmă, şi-a găsit 
naşul. Acum, vă întreb, monsieur Poirot, de ce nu vroia să 
joace? Să nu atragă atenţia. Ca să nu-i găsească cineva 
urma. Asta-i soluţia mea: Gilmour Wilson a fost lichidat din 
greşeală. 

— Există cineva care să aibă vreun motiv personal să 
câştige de pe urma morţii lui Savaranoff? 

— Nepoata, cred. Recent a primit moştenire o avere 
imensă pe care i-a lăsat-o doamna Gospoja al cărei soţ a 
profitat de pe urma vechiului regim. Cred că au fost amanți 
într-o vreme şi ea a refuzat categoric să creadă că el ar fi 
murit. 

— Unde a avut loc partida? 


— În apartamentul lui Savaronoff. Cum v-am spus, e 
invalid. 

— Erau mulţi oameni care o urmăreau? 

— Vreo duzină... Poate mai mulţi. 

Poirot făcu o grimasă expresivă. 

— Dragă Japp, sarcina ta nu e deloc uşoară. 

— De îndată ce ştiu sigur că Wilson a fost otrăvit, pot să 
mă apuc de lucru. 

— Nu ţi-a trecut prin cap că, între timp, presupunând că 
ipoteza ta referitoare la uciderea lui Savaronoft ar fi 
corectă, ucigaşul ar putea încerca din nou? 

— Ba da. Doi oameni supraveghează apartamentul lui 
Savaronoff. 

— Măsura asta ar fi foarte utilă dacă cineva l-ar căuta cu o 
bombă sub braţ, observă Poirot ironic. 

— A început să vă intereseze, monsieur Poirot, spuse Japp, 
făcând cu ochiul. Vreţi să trecem pe la morgă şi să vedeţi 
cadavrul lui Wilson, înainte ca doctorii să-i facă autopsia? 
Cine ştie, poate că acul lui de la cravată stă strâmb şi asta 
va oferi un valoros cluu, care să soluţioneze misterul. 

— Dragă Japp, tot timpul cinei, m-au furnicat degetele să-ţi 
îndrept propriul dumitale ac de cravată, îmi permiteţi? Aşa! 
E mai plăcut vederii. Acum, neapărat, să mergem la morgă. 

Am remarcat că Poirot îşi îndreptase toată atenţia asupra 
acestei noi probleme. Trecuse atât de mult timp de când nu 
mai manifestase nici un interes faţă de un alt caz, încât 
aproape mă bucuram să-l văd înapoi, la vechea lui 
îndeletnicire. 

În ceea ce mă priveşte, am simţit o milă nesfârşită, când 
am privit trupul nemişcat şi faţa convulsionată ale 
nefericitului tânăr american, care sfârşise într-un mod atât 
de straniu. Poirot examină cadavrul cu atenţie. Nu exista 
nici un alt semn, cu excepţia unei mici cicatrici pe mâna 
stângă. 

— Şi doctorul susţine că este o arsură, nu o tăietură, ne 
explică Japp. 


Poirot îşi îndreptă atenţia spre conţinutul buzunarelor 
mortului, pe care un poliţist ni le prezentă pentru a le 
inspecta. Nu era mare lucru: o batistă, chei, un blocnotes 
plin cu notițe şi nişte scrisori fără importanţă. Dar un obiect 
singular îi stârni interesul lui Poirot. 

— O piesă de şah! Exclamă el. Un nebun alb. Se afla în 
buzunarul lui? 

— Nu, încleştat în mâna sa. Ne-a fost chiar foarte greu să 
i-l descleştăm dintre degete. Odată va trebui să-l returnăm 
domnului Savaronoff. Face parte dintr-un set foarte frumos 
de piese de şah sculptate în fildeş. 

— Permiteţi-mi mie să i-l duc. Va fi un pretext pentru a mă 
prezenta acolo. 

— Aha! Strigă Japp. Aşadar vrei să pui mâna pe cazul 
ăsta? 

— Recunosc. Cu atâta abilitate mi-ai stârnit interesul! 

— Splendid! Te-am scos din meditaţiile dumitale. Văd că şi 
căpitanul Hastings e mulţumit. 

— Aşa e, am zis râzând. 

Poirot se reîntoarse la cadavru. 

— Nu mai există nici un alt mic detaliu pe care aţi putea să 
mi-l spuneţi despre el? 

— Nu cred. 

— Nici chiar... Că era stângaci? 

— Sunteţi un vrăjitor, monsieur Poirot. Cum de-aţi ştiut? 
Era, într-adevăr, stângaci. Dar asta nu are nimic de-a face 
cu cazul. 

— Absolut nimic, răspunse Poirot în grabă, văzând că Japp 
era uşor iritat. Doar o glumă. Ştiţi, am vrut să glumesc. 

Ne-am despărţit în termeni amicali. 

A doua zi de dimineaţă eram în drum spre apartamentul 
domnului dr. Savaronoff din Westminster. 

— Sonia Daviloff, e un nume drăguţ, am murmurat eu. 

Poirot îmi aruncă o privire disperată. 

— Întotdeauna te gândeşti la poveşti de iubire! Eşti 
incorigibil. Ai merita ca Sonia Daviloff să se dovedească a fi 


prietena şi duşmana noastră, contesa Vera Rossakoff. 

La amintirea contesei, faţa mi s-a întunecat. 

— Poirot, doar nu bănmeşti că... 

— A, nu, nu! A fost o glumă! Orice ar spune Japp, nu sunt 
obsedat în aşa măsură de „Cei patru mari”. 

Uşa apartamentului ne-a fost deschisă de un servitor cu o 
figură neobişnuit de inexpresivă. Era greu de crezut că 
acea faţă ar fi putut trăda vreo emoție. 

Poirot îi arătă o carte de vizită, pe care Japp scrisese 
câteva cuvinte de prezentare, aşa că am fost conduşi într-o 
cameră joasă, lungă, mobilată cu draperii bogate şi lucruri 
de consignaţie. Vreo două icoane minunate atârnau pe 
pereţi şi covoare persane splendide acopereau duşumeaua. 
Un samovar se afla pe masă. 

Examinam una dintre icoane, care mi se părea deo 
valoare considerabilă, când, întorcându-mă, îl văzui pe 
Poirot aplecat deasupra covorului. Oricât era de frumos, nu 
prea mi se părea c-ar fi necesitat asemenea atenţie 
deosebită. 

— E un exemplar chiar atât de minunat? 

— Poftim? O, covorul? Nu, nu cercetam covorul. Dar este 
un exemplar frumos, chiar prea frumos în care să baţi un 
cui mare în mijlocul lui. Nu, Hastings, cuiul nu mai este 
acolo, acum, dar gaura a rămas. 

Un sunet brusc în spatele nostru mă făcu să mă răsucesc 
şi Poirot sări pe dată în picioare. O fată stătea în prag. Ochii 
ei ne priveau cu cea mai adâncă suspiciune. Era de înălţime 
mijlocie, cu o faţă frumoasă, cam posomorâtă, ochi de un 
albastru închis şi păr foarte negru tăiat scurt. Când vorbi, 
vocea îi era gravă şi clară, dar cu accent complet străin. 

— Mă tem că unchiul meu nu poate să vă primească. Este 
invalid şi bolnav. 

— Mare păcat, dar poate ne ajuţi dumneata. Sunteţi 
mademoiselle Daviloff, nu-i aşa? 

— Da, Sonia Daviloff. Ce doriţi să ştiţi? 


— Fac anumite cercetări privind tristul eveniment de 
alaltăseară - moartea lui Gilmour Wilson. Ce-mi puteţi 
spune despre ea? 

Fata făcu ochii mari. 

— A murit de inimă... Când juca şah. 

— Poliţia nu este sigură că a fost infarct, mademoiselle. 

Fata păru îngrozită. 

— Atunci, e adevărat, strigă ea, Ivan a avut dreptate. 

— Cine este Ivan şi de ce spuneţi că a avut dreptate? 

— Ivan e cel care v-a deschis şi el mi-a spus că, după 
opinia sa, Gilmour Wilson n-a murit de moarte bună..., cia 
fost otrăvit din greşeală. 

— Din greşeală. 

— Da, otrava îi era destinată unchiului meu. 

Neîncrederea aproape o părăsise şi acum vorbea aţâţată. 

— De ce spuneţi asta, mademoiselle? Cine ar fi dorit să-l 
otrăvească pe dr. Savaronoff? 

Ea clătină din cap. 

— Nu ştiu. Habar nu am. Şi unchiul meu nu are încredere 
în mine. Poate că e un lucru firesc. Ştiţi, abia mă cunoaşte. 
M-a văzut când eram mică şi de atunci niciodată până am 
venit să locuiesc cu el, aici la Londra. Dar ştiu precis că se 
teme de ceva. Avem multe societăţi secrete în Rusia şi, într- 
o zi, am surprins o discuţie care m-a făcut să mă gândesc că 
tocmai de o asemenea societate se teme. Spuneţi-mi, 
monsieur. 

— Ea se apropie şi vorbi mai încet - aţi auzit vreodată de o 
societate numită „Cei patru mari”? 

Poirot se cutremură ca trăsnit. Ochii îi ieşiseră pur şi 
simplu din orbite de uimire. 

— Ce... Ce ştiţi despre „Cei patru mari”, mademoiselle? 

— Deci există o astfel de asociaţie! Am surprins o referire 
făcută la adresa lor şi apoi l-am întrebat pe unchiul meu 
despre asta. Niciodată n-am văzut un om mai speriat. S-a 
făcut alb ca varul şi a început să tremure. Îi e teamă de ei, 


monsieur, îi e tare teamă, sunt sigură. Şi, din greşeală, l-au 
ucis pe american, pe Wilson. 

— Cei patru mari”, murmură Poirot. Mereu „Cei patru 
mari”! 

O coincidenţă uimitoare, mademoiselle. Unchiul dumitale 
este încă în pericol. Trebuie să-l salvezi. Acum povestiţi-mi 
exact evenimentele din seara aceea fatală. Arătaţi-mi tabla 
de şah, masa, cum stăteau cei doi bărbaţi - totul. 

Se duse într-o parte a camerei şi aduse o măsuţă. 
Suprafaţa acesteia era splendidă, încrustată cu pătrate 
argintii şi negre, reprezentând o tablă de şah. 

— I-a fost trimisă unchiului meu acum câteva săptămâni 
drept cadou, cu rugămintea de-a o folosi la următoarea 
partidă. Se afla în mijlocul camerei aşa! 

Poirot examină masa cu o atenţie exagerată. Nu conducea 
ancheta deloc, cum aş fi făcut-o eu. Multe din întrebările 
sale mi se păreau inutile şi lăsa impresia că nu are vreo 
intenţie să cerceteze cu adevărat probleme vitale. 

Am ajuns la concluzia că neaşteptata menţiune a „Celor 
patru mari” îl dezorientase complet. 

După o examinare minuțioasă a mesei şi a poziţiei exacte 
pe care o ocupase, a cerut să vadă piesele de şah. Sonia 
Daviloff le-a adus într-o cutie. A examinat vreo două 
superficial. „Excepţional set”, murmură el distrat. 

Încă nici o întrebare privitoare la răcoritoarele servite, sau 
la oamenii prezenţi. 

Am tuşit semnificativ. 

— Nu crezi, Poirot, că... 

Mă întrerupse nerăbdător. 

— Nu cred, prietene. Lasă totul în seama mea. 
Mademoiselle, este chiar imposibil să-l văd pe unchiul 
dumitale? 

Un zâmbet slab îi înflori pe faţă. 

— Da, vă va primi. Înţelegeţi, rolul meu este să stau eu mai 
întâi de vorbă cu toţi străinii. 


Dispăru. Am auzit un murmur de voci în camera alăturată 
şi un minut mai târziu se înapoie şi ne făcu semn să trecem 
acolo. 

Bărbatul care zăcea întins pe sofa era de o talie 
impunătoare. Înalt, slab, cu uriaşe sprâncene stufoase şi 
barbă albă, cu o faţă care purta însemnele înfometării şi 
greutăților, dr. Savaronoff era o personalitate aparte. Am 
observat forma deosebită a capului, fruntea neobişnuit de 
înaltă. Ştiam că un mare şahist trebuie să fie inteligent. Am 
înţeles de îndată de ce dr. Savaronoff era al doilea mare 
jucător din lume. 

Poirot se înclină. 

— Monsieur le docteur, pot să vă vorbesc în particular? 

Savaronoff se întoarse spre nepoata sa. 

— Lasă-ne, Sonia! 

Dispăru ascultătoare. 

— Aşadar, sir, despre ce este vorba? 

— Doctore Savaronoff, aţi intrat recent în posesia unei 
enorme averi. Dacă aţi muri, pe neaşteptate, cine o 
moşteneşte? 

— Mi-am făcut un testament prin care las totul nepoatei 
mele, Sonia Daviloff. Doar nu sugeraţi... 

— Nu sugerez nimic, dar nu v-aţi văzut nepoata de când 
era mică. Oricui i-ar fi fost uşor să se prezinte drept ea. 

Savaronoff păru trăsnit de această idee. Poirot continuă: 

— E suficient în privinţa asta. Doar vă previn. Ceea ce aş 
dori să faceţi acum e să-mi descrieţi jocul de şah din seara 
aceea. 

— Cum adică... Să-l descriu? 

— Mă rog, eu însumi nu joc şah, dar ştiu că există diferite 
moduri de a începe - deschiderea, cum se numeşte. 

Dr. Savaronoff zâmbi uşor. 

— Ah, vă înţeleg acum. Wilson a folosit deschiderea Ruy 
Lopez - una dintre cele mai bune şi frecvent folosite în 
turnee şi partide. 

— Şi de cât timp jucaţi când a avut loc tragedia? 


— Trebuie să fi fost a treia sau a patra mişcare când 
Wilson a căzut deodată pe masă, mort. 

Poirot se ridică să plece. Mai puse o ultimă întrebare, ca şi 
cum nu ar fi avut absolut nici o importanţă, dar eu ştiam 
mai bine. 

— A mâncat sau a băut ceva? 

— Un whisky cu sifon, cred. 

— Vă mulţumesc, dr. Savaronoff. Nu vă mai deranjez. 

Ivan era în hol ca să ne conducă. Poirot mai întârzie puţin 
pe prag. 

— Ştii cine locuieşte în apartamentul de dedesubt? 

— Sir Charles Kingwell, membru al Parlamentului. Dar 
abia l-a mobilat. 

— Mulţumesc. 

Am ieşit în lumina sărăcăcioasă a iernii. 

— Dar bine, Poirot, am izbucnit eu, nu cred că ţi-a reuşit, 
de data asta. Întrebările tale au fost cu totul nepotrivite. 

— Aşa crezi, Hastings? Poirot mă privea rugător. Da, am 
fost boulverse. Tu ce-ai fi întrebat? 

Am cântărit problema cu grijă şi apoi mi-am etalat 
procedeul. Mă ascultă cu ceea ce părea a fi de deosebit 
interes. Monologul meu a durat până ce ne apropiasem de 
casă. 

— Excelent, încuietoare întrebări, Hastings, spunea, în 
timp ce introducea cheia în broască. Dar cam inutile. 

— Inutile! Am exclamat contrariat. Dacă omul a fost 
otrăvit... 

— Aha, strigă Poirot, îndreptându-se spre o hârtie care 
zăcea pe masă. De la Japp. Exact cum mă aşteptam. Mi-o 
azvârli. Era scurtă şi la obiect. Nu fusese găsită nici o urmă 
de otravă şi nimic nu indica modul în care omul murise. 

— Vezi, comentă Poirot, întrebările noastre ar fi fost cam 
inutile. 

— Ai ghicit tu asta dinainte? 

— Prevedeţi rezultatul probabil al ofertei”, cită Poirot 
dintr-o recentă problemă de bridge cu care îmi petrecusem 


mult timp. Mon ami, când faci ceva care-ţi reuşeşte, nu îl 
numeşti ghicit. 

— Hai să nu despicăm firul în patru, am spus nerăbdător. 
Ai prevăzut acest lucru? 

— Da. 

— De ce? 

Poirot scoase din buzunar un nebun alb. 

— Vai, am exclamat, ai uitat să i-l înapoiezi lui Savaronoff. 

— Te înşeli, amice. Nebunul acela se mai află încă în 
buzunarul meu stâng. L-am luat şi pe-al doilea din cutia cu 
piese de şah pe care mademoiselle Daviloff a avut 
bunătatea să-mi permită s-o examinez. Pluralul de la un 
nebun este doi nebuni. 

A subliniat literele finale, lucru care m-a uimit. 

— Dar de ce l-ai luat? 

— Parbleu, am vrut să văd dacă sunt identici. 

I-a aşezat pe masă unul lângă celălalt. 

— Sigur că sunt exact la fel, am zis eu. 

Poirot îi privi cu capul lăsat uşor pe umăr. 

— Recunosc că seamănă, dar nu trebuie să iei un lucru de 
bun până nu se confirmă. Adu-mi, te rog, mica mea balanţă. 

Cu infinită grijă îi cântări pe cei doi nebuni, apoi se 
întoarse spre mine cu o faţă luminată de izbândă. 

— Am avut dreptate. Vezi, am avut dreptate. Imposibil să-l 
înşeli pe Hercule Poirot! 

Se repezi la telefon... Aştepta nerăbdător. 

— Dumneata eşti Japp? Ah! Dumneata eşti. Aici Hercule 
Poirot. Supraveghează pe servitorul Ivan. În nici un caz să 
nu-l laşi să-ţi scape printre degete. Da, da, e aşa cum îţi 
spun. 

Trânti receptorul şi se întoarse spre mine. 

— Nu înţelegi, Hastings? Am să-ţi explic. Wilson nu a fost 
otrăvit, ci electrocutat. Un fir subţire de metal trece prin 
mijlocul unuia dintre nebuni. Masa a fost pregătită dinainte 
şi aşezată într-un anumit loc pe duşumea. Când nebunul a 
fost plasat pe unul din pătratele din argint, curentul a 


trecut prin trupul lui Wilson, omorându-l instantaneu. 
Singura urmă este arsura de pe mâna sa stângă... Pentru 
că era stângaci. „Masa specială” a fost un mecanism extrem 
de ingenios. Masa pe care am examinat-o este un duplicat 
cu totul inofensiv. Substituirea s-a produs imediat după 
crimă. S-a lucrat din apartamentul de dedesubt care, dacă 
îţi aminteşti, e în curs de mobilare. Dar cel puţin un 
complice s-a aflat în apartamentul lui Savaronoff. Fata este 
o agentă a „Celor patru mari”, care urmăreşte să 
moştenească banii lui Savaronoff. 

— Şi Ivan? 

— Tare bănui că Ivan nu e altcineva decât faimosul 
„Numărul Patru”. 

— Ce? 

— Da. Individul este un actor absolut desăvârşit. Poate 
interpreta orice rol îi place. 

M-am întors cu gândul la aventurile trecute - paznicul de 
la azilul de nebuni, măcelarul, suavul medic - toţi fuseseră 
acelaşi om şi niciunul nu semăna câtuşi de puţin cu celălalt. 

— Fantastic! Totul se potriveşte. Savaronoff a bănuit 
complotul şi de aceea s-a opus atât de mult partidei. 

Poirot mă privi fără să comenteze. Apoi se răsuci brusc şi 
începu să patruleze prin cameră. 

— Ai cumva vreo carte despre şah, mon ami? Întrebă el pe 
neaşteptate. 

— Cred că am pe undeva. 

Mi-a luat ceva timp s-o depistez, dar, până la urmă, i-am 
adus-o lui Poirot, care se cufundă într-un fotoliu şi începu s- 
o lectureze cu cea mai mare atenţie. 

După vreun sfert de oră sună telefonul. Am răspuns eu. 
Era Japp. Ivan părăsise apartamentul ducând cu elo 
legătură mare. Sărise într-un taxi care aştepta şi 
vânătoarea începuse. Încerca evident să scape de 
urmăritori. În cele din urmă, îşi imaginase că reuşise şi se 
îndreptase spre o casă goală, mare din Hampstead. Aceasta 
era înconjurată. 


I-am povestit toate astea lui Poirot. Mă privea, ca şi cum 
abia dacă pricepea ce-i spuneam. Îmi întinse cartea de şah. 

— Ia uită-te la asta, prietene: deschiderea Ruy Lopez - 1P- 
K4, P-K4; 2Kt-KB3, Kt-QB3; 3B-Kt5? Apoi urmează 
întrebarea celei mai bune mutări pe care putea s-o facă 
Negrul. Are de ales dintre mai multe apărări. A treia 
mutare a Albului l-a ucis pe Gilniour Wilson, 3B-Kt54. 
Numai a treia mutare... Nu-ţi spune mimic? 

N-aveam nici cea mai mică idee la ce se referea. 

— Să presupunem, Hastings, că în timp ce stăteai în acest 
fotoliu, ai auzi uşa de la intrare deschizându-se şi 
închizându-se. La ce te-ai gândi? 

— M-aş gândi că cineva a plecat. 

— Da, dar există întotdeauna două modalităţi de a privi 
lucrurile, Cineva care a ieşit - cineva care intră - două 
situaţii total diferite. Dar dacă presupui greşit, imediat se 
strecoară o discrepanţă care-ţi va arăta că ai greşit. 

— Ce înseamnă toate astea, Poirot? 

Poirot sări în picioare, cuprins de o energie subită. 

— Înseamnă că am fost de trei ori imbecil. Iute, la 
apartamentul din Westminster! Poate ajungem la timp. 

Ne-am aruncat într-un taxi. Poirot nu-mi răspunse la 
întrebările mele curioase. Am urcat în fugă treptele. Am 
sunat şi am bătut în repetate rânduri, fără nici un rezultat, 
dar ascultând cu atenţie, am putut distinge un geamăt slab 
dincolo de uşă. 

Portarul avea o cheie universală, dar numai după multe 
tergiversări, a consimţit s-o folosească. 

Poirot intră primul. Ne izbi un val de cloroform. Pe 
duşumea zăcea Sonia Daviloff, cu căluş la gură, legată şi cu 
o bucată mare de faşă îmbibată peste nas şi gură. Poirot o 
dezlegă şi luă primele măsuri ca s-o ajute să-şi revină. Sosi 
imediat un doctor şi i-o încredinţă, retrăgându-se într-o 
parte cu mine. Nu era nici o urmă a domnului Savaronoff. 

— Ce înseamnă toate astea? Am întrebat uimit. 


— Asta înseamnă că din două deducţii egale, am ales-o pe 
cea greşită. Mai auzit spunând că i-ar fi uşor oricui să 
treacă drept Sonia Daviloff întrucât unchiul ei n-o văzuse de 
foarte mulţi ani. 

— Şi? 

— Ei bine, şi varianta opusă e valabila. Era la fel de uşor 
pentru oricine să treacă drept unchiul său. 

— Poftim? 

— Savaronoff a murit, de fapt, când a izbucnit revoluţia. 
Omul care a pretins c-ar fi scăpat după atâtea greutăţi 
teribile, omul atât de schimbat încât „proprii săi prieteni cu 
greu l-ar fi putut recunoaşte”, omul care a intrat în posesia 
unei averi enorme... 

— Da. Cine a fost el? 

— Numărul Patru”. Nu e de mirare că s-a speriat când 
Sonia a declarat că a auzit una din conversațiile lui 
particulare despre „Cei patru mari”. Din nou mi-a scăpat 
printre degete. A ghicit că voi da de urma adevărată, aşa că 
a scăpat de Ivan, a ameţit-o cu cloroform pe fată şi-a plecat, 
punând mâna, fără îndoială, pe majoritatea bunurilor lăsate 
moştenire de madame Gospoja. 

— Dar... Dar cine a încercat să-l ucidă atunci? 

— Nimeni nu a încercat să-l ucidă pe el personal. 'Tot 
timpul Wilson a fost victima vizată. 

— Dar, de ce? 

— Prietene, Savaronoff a fost al doilea mare şahist din 
lume. După toate probabilitățile „Numarul Patru” nu ştia 
nici măcar elementele de bază ale jocului. Sigur că nu 
putea să improvizeze la o astfel de partidă. A încercat să 
evite, cu orice preţ, confruntarea. Când a eşuat, Wilson era 
condamnat la moarte. El trebuia împiedicat să descopere că 
marele Savaronoff nici măcar nu ştia să joace şah. Lui 
Wilson îi plăcea deschiderea Ruy Lopez şi era aproape sigur 
că avea s-o folosească. „Numărul Patru” a aranjat ca 
moartea să survină la a treia mutare, înaintea apariţiei unor 
complicaţii în apărare. 


— Dar, dragă Poirot, am insistat eu, avem de-a face cu un 
dement? Ţi-am urmărit raţionamentul şi admit că trebuie să 
ai dreptate, dar să omori un om numai pentru a-ţi păstra 
rolul! În mod sigur, există căi mai simple de a ieşi dintr-o 
situaţie dificilă, decât aşa. Ar fi putut pretinde că doctorul 
său i-a interzis stresul unui meci. 

Poirot se încruntă. 

— Certainement, Hastings, erau şi alte căi, dar nu atât de 
convingătoare. Apoi, tu crezi că uciderea unui om este un 
lucru evitabil, nu-i aşa? Mintea „Numărului Patru” nu 
funcţionează în acest fel. Mă pun în situaţia lui - un lucru 
imposibil pentru tine. Îmi imaginez ce gândeşte. Se bucură 
de calitatea de profesor la acel meci. Nu mă îndoiesc că s-a 
dus la turnee de şah ca să-şi studieze rolul său. Stă 
cufundat adânc în gânduri; lasă impresia că face mari 
combinaţii, pe când el râde în sinea sa tot timpul. Este 
conştient că nu cunoaşte decât două mutări şi că ele îi sunt 
suficiente. Din nou se decide să pregătească evenimentele 
şi să-l facă pe adversar propriul său călău, exact în 
momentul care îi convine „Numărului Patru”. Oh, da, 
Hastings, încep să-l înţeleg pe prietenul nostru şi psihologia 
sa. 

M-am cutremurat. 

— Da, cred că ai dreptate, dar nu pot înţelege pe cineva 
care îşi asumă un risc aşa uşor de evitat. 

— Risc! Mormăi Poirot. În ce constă riscul? Ar fi rezolvat 
Japp problema? Nu; dacă „Numărul Patru” n-ar fi făcut 
doar o mică greşeală, nu ar fi riscat nimic. 

— Şi care-i greşeala lui? Am întrebat, deşi bănuiam 
răspunsul. 

— Mon ami, el a subapreciat micile celule cenuşii ale lui 
Hercule Poirot. 

Poirot îşi are calităţile lui, dar modestia nu este una dintre 
ele. 

Capitolul XII. 

Cursa cu momeală 


La jumătatea lui ianuarie, într-o adevărată zi de iarnă 
londoneză, umedă şi murdară, Poirot şi cu mine eram 
aşezaţi la gura sobei. Simţeam că prietenul meu mă privea 
cu un surâs caraghios, dar nu ghiceam cauza. 

— Aş da o avere să ştiu la ce te gândeşti! 

— Mă gândeam că, la venirea ta, dragul meu Hastings, în 
plină vară, mi-ai spus că ţi-ai propus să nu rămâi în Anglia 
mai mult de două luni. 

— Am spus eu asta? Am întrebat puţin încurcat. Nu-mi mai 
amintesc. 

Poirot zâmbi larg. 

— Aşa ai afirmat, mon ami, dar de atunci ţi-ai schimbat 
planurile, nu-i aşa? 

— Mda, mi le-am schimbat. 

— Dar de ce, mă rog. 

— Uită toată chestia asta, doar nu crezi că am să te 
abandonez când te lupţi contra chestiei cu „Celor patru 
mari”. 

Poirot mă aprobă gentil. 

— Eram sigur. Eşti un prieten devotat, Hastings! O să-mi 
folosească că vei rămâne cu mine. Dar soţia ta, „Mica 
cenuşăreasă” cum o numeşti tu, ea ce spune? 

Nu am intrat în detaliu, dar, desigur ea mă înţelegea 
perfect. Ar fi fost ultima care să-mi ceară să abandonez un 
prieten! 

— Da, da, ea de asemenea este un prieten loial. Probabil 
va fi o afacere de lungă durată. 

Am aprobat cam descurajat. 

— lată, au trecut şase luni şi unde am ajuns? Spusei eu cu 
voce joasă. Ştii, Poirot cred că ar trebui... Să facem şi noi 
ceva. 

— Întotdeauna eşti atât de energic, Hastings. Cu precizie, 
ce ai vrea să fac? 

Asta era un fel de capcană, dar nu aveam de gând să 
cedez. 


— Ar trebui să luăm ofensiva, am sugerat. Până acum ce 
am făcut? 

— Mai mult decât crezi, prietene. După ce am stabilit 
identitatea „Numărului Doi” şi a „Numărului Trei” am 
învăţat puţin mai mult din mijloacele şi metodele 
„Numărului Patru”. 

M-am luminat puţin. După cum spusese Poirot, lucrurile nu 
sunau prea rău. 

— E drept că încă nu pot acuza formal pe Ryland sau pe 
doamna Olivier; cine m-ar crede? 

Îţi aminteşti o dată am crezut că l-am încolţit cu succes pe 
Ryland. Totuşi am împărtăşit bănuielile mele unor personaje 
sus-puse, printre care este lord Aldington, am lucrat cu el în 
afacerea furtului planurilor submarinelor. Cunoaşte toate 
informaţiile mele despre „Cei patru mari” şi dacă unele 
persoane se mai îndoiesc, el mă crede. Ryland, doamna 
Olivier şi Li Chang Yen îşi pot urma drumul, dar este un 
reflector fixat pe toate mişcările lor. 

— Şi „Numărul Patru”? Am întrebat eu. 

— Cum ţi-am spus, am început să-i înţeleg şi să-i cunosc 
metodele. Poţi să surâzi, Hastings, dar pentru a penetra 
personalitatea unui om, a şti exact cum va reacţiona, în 
diferite circumstanţe, acesta este începutul succesului. Este 
un duel între noi şi, în timp ce el îmi dezvăluie constant 
mentalitatea sa, eu mă strădui să ştiu cât mai puţin sau 
nimic despre mine. El este în lumină, eu sunt în umbră. Îţi 
spun, Hastings, cu fiecare zi, se tem mai mult de mine 
pentru inactivitatea mea aparentă. 

— Oricum, am observat că ne lasă în pace. Nu au mai avut 
loc atentate la viaţa ta sau alte feluri de ambuscade. 

— Nu, spuse Poirot gânditor. De fapt mă surprinde asta, 
mai ales că există una sau două căi clare de a ajunge la noi, 
care cu siguranţă, cred că le-a trecut prin minte. Probabil 
înţelegi ce vrei să spun? 

— Vreo maşină infernala? 

Poirot făcu un gest de nerăbdare. 


— Nu, Hastings, nu aşa! Eu fac apel la imaginaţia ta decât 
la bombe puse în şemineu. Ei bine, ai mai avea nevoie de 
câteva chibrituri. Voi face o plimbare, în ciuda vremii. 
Scuză-mă, prietene, este posibil să citeşti „Ihe Future of 
the Argentine”, „Mirror of Society”, „Cattle Breeding”, „Ihe 
Clue of Crimson” şi „Sport în the Rockies” în acelaşi timp? 

Am râs şi am recunoscut că „Ihe Clue of the Crimson” îmi 
acaparase toată atenţia. Poirot dădu întristat din cap. 

— Dar pune-le pe celelalte pe raft! Niciodată, dar 
niciodată, n-am să te văd îmbrăţişând ordinea şi metoda. 
Mon dieu, la ce mai foloseşte o bibliotecă? 

M-am scuzat şi Poirot, după ce a ordonat volumele, fiecare 
la locul său, a ieşit şi m-a lăsat să savurez, în continuare, 
cartea pe care o alesesem. 

Trebuie să recunosc că eram pe jumătate adormit, când 
doamna Pearson a bătut la uşă, trezindu-mă. 

— O telegramă pentru dumneavoastră, căpitane! 

Am desfăcut plicul portocaliu fără mare interes, dar 
conţinutul său mă pietrifică. 

Telegrama îmi era adresată de Bronsen, administratorul 
fermei mele din Argentina. Ea era astfel redactată: „Dna 
Hastings a dispărut ieri. Mă tem să nu fi fost răpită de 
banda numită „Cei patru mari,. Telegrafiaţi instrucţiuni. Am 
avizat poliţia. Nici o urmă. Bronsen”. 

I-am făcut semn doamnei Pearson că poate pleca şi am 
rămas năucit, recitind, fără încetare, telegrama lui Bronsen. 

„Cenuşăreasa” răpită! „Cenuşăreasa” în mâinile „Celor 
patru mari”! Ce-i de făcut? 

Îmi trebuia Poirot să mă sfătuiască. Să mă calmez! Va 
reveni dintr-o clipă într-alta! Numai el poate da şah-mat. 

Din nou bătu cineva la uşă şi doamna Pearson îşi făcu a 
doua apariţie. 

— Un plic pentru dumneavoastră, căpitane. L-a adus un 
comisionar chinez... Aşteaptă jos. 

Apucai scrisoarea, care era limpede şi concisă: „Dacă 
doriţi să vă revedeţi soţia, urmaţi imediat purtătorul acestei 


scrisori şi nu-l preveniţi pe prietenul dumneavoastră; dacă 
nu, soţia va suferi”. 

Era semnată cu un 4 mare. 

Dar ce trebuie să fac? Ce aţi face dumneavoastră, care 
citiţi, în locul meu? 

Dispuneam de puţin timp să reflectez şi nu vedeam decât 
un singur lucru: „Cenuşăreasa” în mâinile bandiţilor. 

M-am supus. Nu aş fi îndrăznit să risc nici un fir de păr din 
capul ei. Trebuia să-l urmez pe acest chinez oriunde m-ar fi 
condus el. Era o capcană şi ar fi însemnat, cu siguranţă, o 
capturare şi o posibilă moarte, dar momeala era persoana 
cea mai dragă din toată lumea şi nu îndrăzneam să ezit. 

Ceea ce mă supăra cel mai mult era faptul că nu-i puteam 
lăsa de ştire lui Poirot. Odată pus pe urmele mele totul s-ar 
rezolva. Să risc oare? Deşi nu mă urmărea nimeni, totuşi 
şovăiam. Ar fi foarte posibil ca chinezul să urce şi să se 
asigure dacă am respectat instrucţiunile din scrisoare. 
Această reţinere a lui mă făcu şi mai suspicios. Văzusem 
multe din omnipotenţa „Celor patru mari”, încât îi credeam 
aproape înzestrați cu puteri supranaturale. Cine ştie, poate 
mizerabila de proprietăreasă este o agentă a lor! 

Nu, nu îndrăzneam să risc, dar un lucru puteam face - să 
las o telegramă din care Poirot să afle de dispariţia 
„Cenuşăresei” şi cine este responsabil de această răpire. 

Toate aceste idei se încrucişau în mintea mea, în mai puţin 
timp decât îmi trebuie să le povestesc. 

Două minute după ce primisem scrisoarea, coboram să-l 
întâlnesc pe cel care mă aştepta. 

Comisionarul era un chinez înalt, corect îmbrăcat, cu toate 
că hainele-i erau uzate. Mă salută şi mă întrebă într-o 
engleză perfectă, dar cu o intonaţie cântată. 

— Căpitanul Hastings? 

— Da, am răspuns. 

— Daţi-mi scrisoarea, vă rog. 

Mă aşteptam la asta şi i-am înmânat bucata de hârtie fără 
vreun cuvânt. 


EI continuă: 

— Aţi primit astăzi o telegramă. Da? Venită din Argentina. 
Da? 

Am admirat încă o dată excelentul lor sistem de spionaj 
sau ar fi putut fi o întrebare subtilă. Bronsen era obligat să- 
mi telegrafieze. 

— Da, am răspuns, am primit o telegramă. 

— Vă duceţi s-o căutaţi imediat. Da? 

Tremurând de mânie a trebuit să mă execut. Am fugit sus. 
Pe drum m-am gândit să-i încredinţez vestea dispariţiei 
Cenuşăresei doamnei Pearson. Dânsa era pe palier, dar 
puţin în spatele ei se afla mica servitoare şi am ezitat. Dacă 
ea ne spiona. Cuvintele de pe scrisoare îmi dansau prin faţa 
ochilor: „ea va suferi”. Am trecut în camera de zi fără să 
scot un cuvânt. 

După ce am luat telegrama şi mă pregăteam să cobor, îmi 
veni un gând. Nu puteam lăsa vreun indiciu capabil de a-l 
pune pe Poirot pe calea cea bună? Un indiciu care să treacă 
neobservat de duşmanii mei? Am alergat la bibliotecă şi am 
lăsat să cadă pe parchet patru cărţi. Prietenul meu le va 
vedea, desigur, şi această dezordine îl va şoca imediat. Mai 
mult, am aruncat o lopată de cărbuni în foc, având grijă să 
las să cadă patru bucățele în faţa căminului. Altceva nu mai 
puteam face. Nu-mi mai rămăsese decât să urez ca aceste 
semne să fie bine interpretate de Poirot. 

M-am grăbit să cobor. Chinezul luă telegrama, o citi, apoi o 
vâri în buzunar şi, cu un gest, mă invită să-l urmez. 

După ce am mers mult timp pe jos, am luat un autobuz şi 
apoi un tramvai. Îndreptându-ne spre est, am traversat 
cartiere stranii, a căror existenţă n-o bănuisem niciodată. 
Ajungând la docuri am înţeles că eram în plin cartier 
chinezesc. 

Am străbătut un labirint de străduţe, al căror aspect 
lamentabil mă îngrozi. În sfârşit, ne-am oprit în faţa unei 
case dărăpănate. După patru lovituri în uşă, un alt chinez 


veni să ne deschidă şi se dădu la o parte să ne lase să 
intrăm. 

Acele ultime bătăi în uşă reprezentau ultima mea şansă. 
Eram într-adevăr în mâinile duşmanului. 

Al doilea chinez m-a făcut să cobor câteva trepte care se 
mişcau şi care se terminară într-o pivniţă umplută cu 
baloturi care degajau un miros puternic de mirodenii. Mă 
simţeam înconjurat de atmosfera Orientului de necinste, 
viclenie, treburi sinistre... 

Conducătorul meu dădu la o parte două din numeroasele 
baloturi şi am văzut, în perete, o deschizătură joasă, în 
formă de tunel. Îmi făcu un semn să intru acolo şi am urmat 
un culoar lung şi atât de scund încât nu puteam să ridic 
capul. În curând, am ajuns într-o altă pivniţă. 

Chinezul bătu de patru ori la unul din pereţi, care alunecă 
ca un decor de teatru. 

Vederii mele i se oferi un palat din „O mie şi una de nopţi”. 
Odaia, lungă şi joasă, tapisată cu bogate broderii orientale, 
era luminată ca ziua. Parfumuri stranii încărcau aerul. Cinci 
sau şase divane şi covoare admirabile constituiau toată 
mobila. 

Din dosul unei perdele se auzi o voce: 

— Aţi adus invitatul? 

— Excelenţă, este aici! Răspunse ghidul meu. 

— Să intre! Fu răspunsul. 

Perdeaua se ridică. În alcovul pe care-l ascundea se găsea 
un divan imens, înecat într-o avalanşă de perne, printre 
care trona un oriental înalt, subţire, îmbrăcat în nişte 
veştminte splendid brodate. După lungimea unghiilor lui, 
am înţeles că eram în prezenţa unui om de mare rang. 

— Luaţi loc, vă rog, căpitane Hastings, îmi zise el. Sunt 
fericit că aţi binevoit să veniţi imediat ce v-am adresat 
invitaţia. 

— Sunteţi Li Chang Yen? L-am întrebat. 

— Pe legea mea, nu! Sunt unul din cei mai umili servitori ai 
săi. Execut numai ordinele sale, aşa cum fac colegii mei în 


alte ţări. De exemplu, America de Sud. 

Am înaintat un pas. 

— Unde este soţia mea? Ce aţi făcut cu ea? 

— Este într-un loc sigur, unde nimeni nu o va găsi. Până 
acum nu i s-a făcut nici un rău. Mă auziţi bine: PÂNĂ ACUM. 

Fruntea îmi era scăldată de o sudoare rece, în timp ce îl 
priveam pe acest diavol zâmbăreţ. 

— Ce vreţi? Exclamai eu. Bani? 

— Dragul meu căpitan Hastings, nu vrem să vă lipsim de 
micile dumneavoastră economii, vă asigur. 

— Cred atunci că aţi vrut să mă prindeţi în plasa voastră. 
Ei bine, aţi reuşit. Trataţi-mă cum vreţi, dar eliberaţi-mi 
soţia. Ea nu este la curent cu nimic şi nu poate să vă fie de 
folos. V-aţi servit de ea ca să mă prindeţi. Acum când aţi pus 
mâna pe mine, daţi-i drumul! 

Interlocutorul meu îşi mângâia, încet, obrazul, privindu- 
mă ţintă cu micii săi ochi oblici. 

— Vă grăbiţi, îmi spuse el. Şi vă înşelaţi asupra intenţiilor 
noastre. Nu aţi fost ţinta noastră. Dar graţie 
dumneavoastră vom pune mâna pe prietenul, Hercule 
Poirot. 

— Mă tem că nu, am replicat râzând. 

— lată propunerea mea, continuă el, ca şi cum nu m-ar fi 
auzit: Veţi trimite o scrisoare lui Hercule Poirot, rugându-l 
să vină să vă întâlnească. 

— Niciodată nu voi face aşa ceva! Am spus supărat. 

— Consecințele acestui refuz pot fi dezagreabile... 

— La dracu cu amenințările voastre! 

— Alternativa ar fi moartea. 

Încercam să nu las să mi se vadă groaza. 

— La ce bun să mă intimidaţi? [ineţi-vă amenințările 
pentru laşii de chinezi. 

— Ameninţările mele sunt foarte reale, căpitane Hastings. 
Vă întreb din nou: vreţi să scrieţi această scrisoare? 

— Nu o voi face, şi mai mult, nu veţi îndrăzni să mă 
omorâţi. Poliţia va fi imediat pe urmele voastre. 


Discipolul lui Li Chang Yen bătu din palme şi doi dintre 
servitorii săi apărură ca prin farmec. Fiecare mă apucă de 
un braţ. Stăpânul lor le dădu un ordin în chinezeşte şi ei mă 
traseră într-un colţ al încăperii. 

Unul dintre ei se aplecă şi, brusc, fără cel mai mic 
avertisment, pământul îmi fugi de sub picioare. Dacă al 
doilea chinez nu m-ar fi ţinut, m-aş fi prăbuşit în prăpastia 
care se deschise şi din fundul căreia urca vacarmul unei 
căderi de apă. 

— Acesta-i zgomotul fluviului, reluă omul de pe divan. 
Reflectaţi bine, căpitane Hastings! Dacă persistaţi în a 
refuza, veţi trece în eternitate. Valurile vă vor înghiţi pentru 
totdeauna. Pentru ultima oară: acceptaţi să scrieţi această 
scrisoare... 

Nu sunt mai curajos decât majoritatea bărbaţilor. Trebuie 
să recunosc că eram speriat de moarte, de-a dreptul 
îngrozit, iar diavolul de chinez nu glumea. Ar fi însemnat să- 
mi iau la revedere de la o lume minunată, în pofida voinţei 
mele, vocea îmi tremura când i-am răspuns: 

— Nu! Să vă ia dracul cu scrisoarea voastră! 

Apoi, involuntar, închisei ochii şi făcui o scurtă rugăciune. 

Capitolul XIII. 

Şoarecele se strecoară 

Nu prea des într-o viaţă se poate afla un om la marginea 
eternității. Când îmi treceau aceste gânduri prin minte, 
eram sigur că reprezentau ultimele mele cuvinte pe 
pământ. Mă pregăteam pentru şocul cu apele întunecate ce 
spumegau la picioarele mele şi îmi imaginam oroarea 
căderii în gol. 

Spre marea mea surpriză, auzii un râs scurt. Am deschis 
ochii şi l-am văzut pe omul de pe divan făcând un semn 
celor doi paznici să mă readucă lângă el. 

— Sunteţi un om curajos, căpitane Hastings, îmi zise el. 
Este o calitate pe care noi, orientalii, o apreciem mult. De 
altfel, mă aşteptam la asta. lată-ne însă la actul al doilea al 
micii noastre drame. V-aţi înfruntat propria dumneavoastră 


moarte, cum vă veţi confrunta cu moartea unei alte 
persoane? 

— Ce vreţi să spuneţi? L-am întrebat. 

O frică îngrozitoare mă cuprinse din cap până-n picioare. 

— Cred că n-aţi uitat-o pe doamna care este ostateca 
noastră? Trandafirul grădinii? 

Îl privii, pradă unei frici care mă amuţise. 

— Cred, căpitane Hastings, că veţi scrie imediat această 
scrisoare. Am aici un formular de telegramă al cărui text va 
depinde de dumneavoastră, adică viaţă sau moarte pentru 
soţie. 

Veşnic cu cel mai mare sânge rece şi cu acelaşi ton amabil, 
călăul meu continuă: 

— Căpitane, uite un toc. Scrieţi, dacă nu... 

— Dacă nu? 

— Femeia pe care o iubiţi va muri... Încet. Atroce. 
Stăpânul meu, Li Chang Yen, în timpul liber, se amuză 
inventând noi metode de tortură. 

— Dumnezeule! Am exclamat. Mizerabile! Nu veţi face 
asta... 

— Să vă relatez câteva din aceste metode? 

Fără să mai aştepte vreun cuvânt din partea mea, începu, 
liniştit, să-mi descrie atrocitățile. Finalmente mi-am astupat 
urechile cu un strigăt de oroare. 

— Vă este de ajuns, căpitane Hastings? Ei bine, luaţi tocul 
şi scrieţi! 

— Nu veţi îndrăzni... 

— Orice cuvânt în plus este în zadar, luaţi tocul şi scrieţi! 

— Şi în acest caz? 

— Soţia îşi va recăpăta libertatea. Telegrama care va 
ordona să i se dea drumul va pleca imediat. 

— Cum pot fi sigur că vă veţi ţine promisiunea? 

— Vi-o jur pe mormintele sfinte ale strămoşilor mei. 
Reflectaţi: pentru ce aş încerca să-i fac vreun rău, din 
moment ce scopul nostru ar fi atins? 

— Şi Poirot? 


— Îl vom ţine într-un loc sigur, până la sfârşitul 
operaţiunilor noastre. Apoi va putea pleca. 

— Îmi juraţi şi aceasta? 

— V-am făcut jurământul! Asta să vă ajungă. 

Eram pe cale să-mi trădez prietenul... Pentru a-l oferi 
pradă cărei sorţi? Am mai avut o ezitare, apoi teribila 
consecinţă a refuzului meu îmi reveni în minte, ca un 
coşmar. Cenuşăreasa în mâinile acestui diavol chinez, 
murind lent, torturată. 

M-am decis să scriu. Poate că, compunând abil scrisoarea 
mea, voi reuşi să-i strecor lui Poirot un avertisment, care-i 
va permite să evite cursa. Era ultima mea speranţă. Fu însă 
de scurtă durată, căci vocea suavă se auzi din nou: 

— Permiteţi-mi să vă dictez. 

Consultă nişte foi etalate în faţa lui şi începu: „Dragul meu 
Poirot. 

Cred că sunt pe urmele „Celor patru mari”. Un chinez a 
venit să mă vadă, azi după-amiază şi m-a atras aici printr-un 
mesaj falsificat. Din fericire, i-am descoperit jocul şi am 
reuşit să jug. Am schimbat rolurile, l-am urmărit şi cred că 
am făcut o treabă bună. Îţi parvine acest bilet printr-un 
tânăr ştrengar, căruia vei binevoi să-i dai un bacşiş bun 
pentru osteneala lui. I l-am promis, dacă îţi va remite plicul. 
Supraveghez casa şi nu îndrăznesc s-o părăsesc. Te voi 
aştepta până la ora şase. Dacă la această oră nu vei ji aici, 
voi încerca să pătrund singur în interior. Ocazia este prea 
bună s-o las să-mi scape, chiar dacă purtătorul acestui bilet 
nu te va găsi. Dacă va avea şansa să te vadă, lasă-te condus 
imediat aici. Camuflează-ţi mustăţile. Dacă cineva ar sta la 
pândă la una din ferestrele casei, ai putea fi recunoscut. 
Salutări: AM”. 

Fiecare cuvânt marca disperarea mea. Treaba asta era 
diabolic de şireată. Am constatat că fiecare amănunt al 
vieţii noastre le era familiar. Faptul că menţiona vizita 
chinezului care mă „atrăsese” distrugea toate precauţiile 


mele: cele patru cărţi aruncate pe parchet, înainte de 
plecare, nu vor mai servi la nimic. 

Mi se întinsese o cursă şi o observasem la timp. lată care 
va fi concluzia lui Poirot. Ora era, de asemenea, bine 
calculată. Primind scrisoarea, Poirot va avea tocmai timpul 
să vină fugind, întovărăşit de ghidul nevinovat. Poirot nu va 
ezita o clipă să preia conducerea operaţiunii, nevrând să 
mă lase să intru singur în casă. El îmi ridiculizează 
întotdeauna capacităţile mele. Ar fi sigur că mă arunc în 
braţele pericolului fără să-mi dau seama de situaţie. 

Dar nu mai era nimic de făcut. Scrisesem cum îmi 
poruncise. Adversarul meu luă biletul, îl citi, îl aprobă cu un 
semn din cap şi-l dădu unuia dintre servitori, care dispăru 
în spatele unei perdele de mătase ce masca o intrare. 

Surâzând amabil, omul care-mi impusese voinţa sa, apucă 
formularul telegramei, îl completă şi mi-l întinse. 

Citi: „Daţi drumul imediat păsării albe, cu toate scuzele”. 

Am suspinat uşurat. 

— O expediaţi acum? 

Chinezul surâse, scuturând din cap. 

— O voi trimite de îndată ce Hercule Poirot va fi în mâinile 
mele. Nu înainte. 

— Totuşi, mi-aţi promis... 

— Dacă planul meu n-ar reuşi, aş putea să mai am nevoie 
de soţia dumitale ca să vă încurajez la alte demersuri. 

Devenii palid de mânie. 

— Dacă vreodată... 

Chinezul ridică o mână. 

— Nu vă neliniştiţi. Nu cred ca planul nostru să eşueze şi- 
mi voi ţine promisiunea! 

— Dacă n-o veţi ţine... 

— Am jurat pe mormântul strămoşilor mei. Nu vă temeţi. 
Rămâneţi aci. Servitorii mei se vor ocupa de dumneavoastră 
în lipsa mea. 

Am fost lăsat singur în această vizuină subterană, stranie 
şi luxoasă. Unul dintre servitori reveni cu o tavă cu mâncare 


şi băutură. Eram însă prea îngrozit ca să pot să mă ating de 
ceva. 

În curând reveni stăpânul, maestuos în hainele lui de 
mătase. Conform ordinelor sale am fost recondus prin 
culoar în casa pe unde intrasem. M-au instalat într-o 
cameră de la parter, ale cărei obloane erau lăsate. Dar prin 
crăpăturile lor vedeam strada. 

Un om bătrân, cu haine zdrenţuite, se învârtea pe 
trotuarul opus. Când îl văzui făcând un semn în direcţia 
casei, înţelesei că era postat acolo ca santinelă. 

— Am reuşit! Spuse prietenul meu chinez. Hercule Poirot a 
căzut în cursă. lată-l că se apropie, întovărăşit de tânărul 
ghid. Acum, căpitane Hastings, mai aveţi un rol de jucat. El 
nu va intra dacă nu vă veţi arăta în pragul uşii să-i faceţi un 
semn să se apropie. 

— Cum? Am strigat eu revoltat. 

— Veţi fi singur, căpitane, dar amintiţi-vă de ceea ce o 
aşteaptă pe soţie, dacă nu vă achitaţi de misiune. Dacă 
Hercule Poirot are cea mai mică îndoială şi nu intră, soţia 
dumneavoastră va muri după mii de torturi. Atenţie, lată-l! 

Inima îmi bătea şi simţeam cum mă cuprinde deznădejdea. 
L-am recunoscut printre obloane pe prietenul meu, care se 
plimba în faţa casei. 

Gulerul îi era ridicat şi un fular mare, galben, îi acoperea 
partea de jos a obrazului său. Nu mă puteam înşela. Era 
mersul lui, alura lui, capul lui în formă de ou. Bravul Poirot 
venea în ajutorul meu, fără să ştie de trădarea mea. Lângă 
el, un puşti autentic londonez îi indica clădirea. 

leşii în hol şi, la un semn al stăpânului său, unul dintre 
chinezi îmi deschise uşa. 

— Amintiţi-vă de preţul pe care-l va plăti soţia 
dumneavoastră, îmi zise duşmanul meu cu o voce joasă. 

Eram afară şi, cu un gest, îl chemai pe Poirot, care se 
grăbi să traverseze strada. 

— Ah, bunul meu Hastings, eşti teafăr. Începeam să mă 
neliniştesc! Ai reuşit să intri? Casa este goală? 


— Da, spusei eu cu o voce care mă străduiam s-o fac 
normală. Trebuie să aibă o ieşire secretă. Intră şi o vom 
căuta. 

Mă dădui înapoi de pe prag şi Poirot se pregăti să mă 
urmeze. 

În clipa aceea, ceva parcă se sfărâmă în capul meu, rolul 
pe care eram nevoit să-l joc era cel al lui luda. 

— Înapoi, Poirot! Înapoi, dacă vrei să rămâi teafăr! Este o 
cursă! Nu te ocupa de mine. Fugi! 

În timp ce vorbeam sau mai degrabă urlam, mă apucară 
nişte mâini aspre. Unul dintre servitorii chinezi se repezi în 
stradă să-l înjunghie pe Poirot. Acesta din urmă sări înapoi, 
cu braţul ridicat. Brusc, mă văzui înconjurat de un nor 
imens de fum care mă sufoca... Care mă ucidea... Mă simţii 
căzând... Era moartea... 

Mi-am revenit, încet, dureros, şi am distins chipul 
prietenului meu Poirot aplecat asupra mea, cu nelinişte. 
Când mă văzu deschizând ochii, scoase un strigăt de 
bucurie. 

— Ah, îţi revii... Bietul meu prieten! 

— Unde mă aflu? Am întrebat cu greutate. 

— La tine! La noi! 

Am aruncat o privire în jurul meu şi am recunoscut, cu 
mirare, apartamentul nostru. În faţa căminului am revăzut 
cele patru bucățele de cărbune. 

Poirot îmi urmărise privirea. 

— Da, a fost o idee faimoasă din partea ta... Ca şi cea cu 
cărţile! Dacă vreodată cineva îmi va spune că nu eşti un 
mare gânditor, îl voi trata drept mincinos! 

— Atunci ai înţeles ce voiam să semnifice? 

— Sunt eu un imbecil? Desigur că am înţeles! A fost un 
avertisment bun, care mi-a dat timp să-mi pun planurile la 
punct. Am înţeles că ai fost răpit de „Cei patru mari”. În 
care scop? Nu pentru ochii tăi frumoşi. Şi nu pentru că se 
temeau şi voiau să scape de tine! Nu! [inta era limpede. 
Aceşti domni se serveau de tine ca de o momeală, să pună 


mâna pe marele Hercule Poirot. De mult timp mă aşteptam 
să recurgă la ceva în genul ăsta. Mi-am făcut, de aceea, 
micile mele pregătiri şi puţin după asta, aşa cum am 
prevăzut, a venit micul comisionar, un copil nevinovat luat 
de pe străzile Londrei. Am înghiţit hapul şi m-am grăbit să 
urmez ghidul pe care ai avut buna idee să mi-l trimiţi... Ce 
noroc că ţi-au permis să aştepţi în pragul uşii! Mi-era teamă 
că-i aranjam înainte de a ajunge la locul unde te ţineau şi că 
te-aş fi căutat, poate, în zadar. 

— Să-i suprimi? Întrebai eu. Dar cum? Singur? 

— Oh, nu era un tur de forţă. Aveam totul pregătit 
dinainte. Nu de mult am cunoscut un chimist celebru care 
s-a ocupat, în timpul războiului, de gaze asfixiante. El mi-a 
preparat o bombă mică, simplă şi uşor de transportat. Este 
suficient s-o arunci, să-i respiri fumul şi urmează 
inconştienţa completă... Odată bomba aruncată, am 
fluierat. Oameni de-ai lui Japp, activi şi inteligenţi, care mă 
urmăriseră fără să fi fost observați, veniră în ajutorul meu. 

— De ce nu te-a incomodat fumul şi pe tine? 

— Încă un truc mic! Prietenul tău „Numărul Patru” (căci 
fără îndoială, el a redactat textul acestei scrisori 
ingenioase) îşi permisese, dacă-ţi aminteşti, o glumă cu 
privire la mustaţa mea. Ei bine, nu pe ea am ascuns-o sub 
fular ci un inhalator. 

Brusc, îmi reveniră în minte toate amenințării oribile la 
adresa soţiei mele. Mă cuprinse o ceaţă sângeroasă şi 
leşinai. 

Când îmi revenii din nou, Poirot mă forţă să beau puţin 
coniac. 

— Ce ţi s-a întâmplat, mon ami? 

Cu încetul, îi povestii ceea ce trebuisem să îndur. Teribil de 
mişcat, Poirot exclamă: 

— Bietul meu prieten, cât trebuie să fi suferit! Şi eu care 
nu ştiam nimic despre toate astea. Te rog linişteşte-te. Totul 
va fi bine. 


— Vrei să spui că o vei regăsi? Dar ea este în America de 
Sud şi cu mult înainte de sosirea noastră va fi moartă. 

— Nu, nu mă înţelegi! Ea este teafără. Niciodată n-au 
răpit-o! 

— Dar am primit o telegramă de la Bronsen. 

— Nu-i adevărat! Ai primit o telegramă semnată Bronsen, 
ceea ce este cu totul altceva. Nu te-ai gândit niciodată că o 
organizaţie ca a „Celor patru mari” având ramificații în 
lumea întreagă, ar putea să te lovească uşor prin 
intermediul „Cenuşăresei” care-ţi este atât de dragă? 

— Nu, niciodată! 

— Eu însă m-am gândit şi dacă nu ţi-am vorbit niciodată de 
asta era să nu te neliniştesc inutil. Lucrul nu m-a împiedicat 
să iau măsuri. Toate scrisorile tale păreau că vin de la fermă 
dar, în realitate, „Cenuşăreasa” trăieşte, de trei luni, într-un 
loc sigur, pe care i l-am desemnat eu. 

Îl privii lung şi aproape incredul. 

— Eşti sigur de asta? 

— Parbleu! Poţi să mă crezi, Hastings! Te-au torturat cu o 
minciună. 

Mi-am întors capul. Poirot îmi puse mâna pe umăr. Avea în 
voce o intonaţie pe care nu o mai auzisem niciodată. 

— Nu-mi place să te îmbrăţişez, Hastings. Ei bine, fără să 
mă las dus de efuziuni sentimentale, îţi voi spune numai că, 
în această ultimă aventură, toate onorurile sunt pentru tine. 
Este fericit acela care posedă un prieten cum am eu! 

Capitolul XIV. 

Blonda oxigenată 

Am fost, foarte dezamăgit de rezultatele atacului cu 
bombă al lui Poirot asupra clădirilor din cartierul chinezesc. 
Pentru început, şeful bandei fugise. Când oamenii lui Japp 
se precipitară la fluierul lui Poirot găsiră în hol patru 
chinezi în stare de inconştienţă. Dar acela care mă 
ameninţase cu moartea nu era printre ei. Acum îmi 
amintesc că, în momentul în care am fost postat pe pragul 
uşii să-l atrag pe Poirot, stăpânul lor se retrăsese în fundul 


holului. Desigur, rămăsese în afara zonei de gaz răspândit 
de bombă şi se salvase prin una din numeroasele ieşiri 
secrete, pe care mai târziu le-am descoperit. 

Prinşii nu putură furniza nici o informaţie într-adevăr 
folositoare. Nu ştiau absolut nimic despre „Cei patru mari”. 
Erau locuitori obişnuiţi ai cartierului chinezesc, care n- 
auziseră de numele lui Li Chang Yen. Un domn chinez îi 
luase în serviciul lui şi ei nu cunoşteau afacerile personale. 

A doua zi după aventura mea eram complet restabilit, în 
afară de o uşoară durere de cap. Ne duserăm în cartierul 
acela rău famat să revedem casa de unde fusesem salvat. 
Imobilul se compunea din două clădiri pe jumătate ruinate, 
legate între ele printr-un culoar subteran. Parterul şi 
etajele erau goale şi ferestrele cu geamuri sparte, erau 
protejate de obloane în stare proastă. 

Japp cobori ca să percheziţioneze pivnițele şi descoperi 
mecanismul secret care dădea acces în subterana unde 
petrecusem o jumătate de oră atât de dezagreabilă. O 
inspecţie minuțioasă confirmă impresia mea din ajun: 
perdelele de mătase, divanele, pernele, covoarele, toate 
erau foarte frumoase. Fără să fiu un cunoscător, vedeam în 
fiecare obiect o operă de artă. 

Ajutaţi de Japp şi de oamenii lui, trecurăm la o scotocire în 
toată regula. Speram să descoperim documente 
importante, o listă a agenţilor principali ai „Celor patru 
mari”, sau unele din planurile lor. Nu găsirăm însă nimic, în 
afară de notițele de care se servise chinezul să-mi dicteze 
scrisoarea către Poirot. Ele constituiau un raport foarte 
complet asupra ocupaţiilor, caracterului şi punctelor 
noastre slabe. 

Poirot se amuză ca un copil în faţa acestei descoperiri. 

Personal nu vedeam ce valoare ar avea, mai ales că, din 
anumite puncte de vedere, greşeau. 

— Dragul meu Poirot, ştii ce gândeşte duşmanul nostru 
despre noi. Se pare că au o părere exagerată despre 
capacitatea ta cerebrală şi una, absurd de meschină, în 


ceea ce mă priveşte, dar, totuşi nu înţeleg de unde ar putea 
şti atâtea amănunte. 
Poirot chicoti, plin de el. 


— Nu înţelegi, Hastings? Abia acum putem concepe un 
plan de atac, după ce ne cunoaştem greşelile. De exemplu, 
dragul meu prieten, ştim că ar trebui să gândeşti înainte să 
acţionezi. Apoi, dacă întâlneşti o tânără roşcată aflată la 
ananghie, s-ar cuveni să fii circumspect, nu? 

Notiţele lor conţineau referiri absurde la o anume 
impulsivitate a mea şi lăsau să se înţeleagă că aş fi sensibil 
la farmecele tinerelor cu o anumită nuanţă de păr. 

Insinuările lui Poirot mi s-au părut de prost gust şi, din 
fericire, am putut să contraatac. 

— Dar despre tine ce părere ai? L-am întrebat. Ai de gând 
să te vindeci de „vanitatea copleşitoare”? De „ordinea 
meticuloasă”? 

Citam din notițe şi puteam remarca ce nu-i convenea din 
observaţiile mele. 

— O, fără îndoială, Hastings, în anumite privinţe, s-au 
înşelat - tant mieux! O să afle la timpul potrivit. Până 
unaalta, am învăţat ceva şi trebuie să ştim să fim pregătiţi. 

Aceasta era una din cele mai reuşite axiome favorite ale 
sale; o auzisem atât de des că mi se urâse. 

— Ştim totuşi ceva, Hastings, continuă el. Da, ştim ceva - 
ceea ce este bine - dar nu cunoaştem suficient. Trebuie să 
aflăm mai multe. 

— În ce sens? 

Poirot se aşeză bine în fotoliul său, îndreptă o cutie de 
chibrituri, pe care o aruncasem neglijent pe masă şi adoptă 
o atitudine pe care i-o cunoşteam prea bine. Se pregătea 
pentru o lungă dizertaţie. 

— Vezi Hastings trebuie să luptăm împotriva a patru 
adversari foarte diferiţi. Mai întâi „Numărul Unu”. N-am 
venit niciodată în contact cu el şi nu-l putem judeca decât 
după activitatea lui. Toate proiectele şi comploturile care le- 
am cunoscut au fost gândite de el: Li Chang Yen, creierul 
fin, subtil, ascuţit. „Numărul Doi” şi „Numărul Trei” sunt 
atât de puternici şi atât de sus situaţi că, pentru moment, se 
află la adăpost de atacurile noastre. Dar, tocmai prin 


aceasta, se expun, aşa că faptele şi gesturile lor trebuie să 
rămână ireproşabile. În sfârşit, vine ultimul din bandă, 
„Numărul Patru”. 

Poirot cobori vocea, ca de obicei, când vorbea despre acest 
personaj. 

— Numărul Doi” şi „Numărul Trei” pot reuşi să-şi continue 
activitatea lor graţie reputației lor mondiale şi situaţiei lor 
asigurate. „Numărul Patru” îşi datoreşte succesul unor 
motive contrarii. El reuşeşte graţie obscurităţii care-l 
înconjoară. Cine este? Nimeni nu o ştie! Cum arată? De 
asemenea nu se ştie. De câte ori l-am văzut eu şi cu tine? 
Cred că de cinci ori. Niciunul dintre noi nu s-ar putea lăuda 
că l-ar recunoaşte. 

Am fost obligat să scutur negativ capul în timp ce, în 
memorie, îmi apăreau aceşti cinci indivizi diferiţi care, 
totuşi, nu erau decât unul şi acelaşi! Corpolentul gardian al 
ospiciului, vizitatorul parizian cu gulerul ridicat, James 
valetul, tânărul doctor din afacerea „iasomiei galbene” şi 
profesorul rus. 

— Nu, am spus eu descurajat, nimic nu ne poate face să-l 
recunoaştem. 

Poirot surâse. 

— Nu te lăsa pradă disperării! Ştim unul sau două lucruri. 

— De exemplu? Am întrebat sceptic. 

— Ştim că „Numărul Patru” este de talie mijlocie şi că este 
şaten sau blond. Într-adevăr, dacă era înalt şi brun nu ar fi 
putut trece drept doctorul Quentin, care era bondoc şi are 
tenul deschis. În schimb, trebuie să convenim că-i era uşor 
lui James sau profesorului să se mărească cu doi trei 
centimetri. Pe de altă parte, trebuie să aibă un nas scurt şi 
drept. Un machiaj abil poate face ca un nas să pară mai 
mare decât este în realitate. Dar este mult mai dificil să-l 
micşorezi. În sfârşit, nu trebuie să aibă mai mult de 35 de 
ani. Dacă recapitulăm, semnalmentele simt următoarele: 
tenul deschis, talie mijlocie, vârsta 35 de ani. Particularităţi: 
are un mare număr de dinţi falşi. 


— Ce? 

— Bineînţeles Hastings, adu-ţi aminte că gardianul 
ospiciului avea dinţi stricaţi şi galbeni; parizianul îi avea albi 
şi regulaţi, doctorul Quentin îi avea uşor scoşi în afară. Ştii 
care-i concluzia? 

— Nu prea, am spus prudent. 

— Se zice că indivizii poartă pe obrazul lor reflexul 
meseriei... 

— Este un criminal, am ţipat. 

— Da, însă un expert al machiajului... 

— Este cam acelaşi lucru. 

— Nu crezi că individul nostru este sau a fost actor? 

— Desigur, el are întreaga tehnică la degetul cel mic. Deci, 
sunt două feluri de actori: acei care intră în pielea rolului şi 
acei care, dimpotrivă, dau propria lor personalitate rolului 
pe care-l joacă. În general, această din urmă categorie 
furnizează marii artişti, în timp ce prima nu dă decât 
imitatori. Între aceştia trebuie să-l căutăm pe „Numărul 
Patru”! Imitaţiile lui sunt nişte capodopere! 

— Dacă te înţeleg bine, Poirot, crezi că ai să descoperi 
urma acestui bandit în lumea teatrului. 

— Raționamentul tău este întotdeauna sclipitor, Hastings! 

— Păcat că această idee nu ţi-a venit puţin mai devreme. 
Am fi pierdut mai puţin timp. 

— Greşeşti, prietene. Agenţii mei sunt la lucru de mai 
multe luni. Unul dintre ei, Joseph Aarons, a alcătuit o listă 
de indivizi care corespund, mai mult sau mai puţin, 
semnalmentelor care ţi le-am spus şi care, în particular, 
sunt dotați pentru imitații de persoane. În cea mai mare 
parte actori care au părăsit scena în cursul ultimilor trei 
ani. Lista este lungă. Pentru moment însă n-am reţinut 
decât patru nume. lată-le. 

Poirot îmi aruncă o foaie de hârtie cu următorul text: 

Ernest Luttrell fiul unui preot dintr-un mic orăşel din 
Nord. I-a făcut să dispere pe părinţii săi prin imoralitatea 
lui. A fost dat afară din liceu. A debutat în teatru la 23 de 


ani. (Urmă o întreagă listă cu piese în care jucase, cu date 
şi locuri). la stupefiante. Se crede că a plecat în Australia 
acum patru ani. N-a mai revenit în Anglia. Vârsta: 32 ani; 
talia: 5 picioare şi 10,5 inci, proaspăt ras, brunet, nas drept, 
ten deschis, ochi cenuşii. 

John St. Maur. Pseudonim, numele real nu este cunoscut, 
de origine engleză, joacă de mic copil. S-a preocupat mai 
mult cu music-hall-urile. Nu se mai ştie nimic de el, de trei 
ani. Este în vârstă de aproximativ 33 de ani, talie: 5 picioare 
10 inci, subţirel, ochi albaştri. 

Austen Lee. Nume adoptat, numele adevărat este Austen 
Foly. De origine bună. Întotdeauna a avut predilecție spre 
actorie şi s-a pregătit în acest sens la Oxford. Excelentă 
activitate de război. A jucat în (şi urma o listă care includea 
un repertoriu larg), îndrăgeşte criminalistica. A avut o 
depresiune nervoasă gravă, ca urmare a unui accident de 
motocicletă, în urmă cu trei ani şi jumătate. De atunci n-a 
mai apărut pe scenă. Nu îi este cunoscută actuala 
reşedinţă. Vârsta, 35 de ani, talie: 5 picioare şi 9,5 inci, ten 
deschis, brunet. 

Claud Darrel. Probabil numele real. Mister în legătură cu 
originea. A avut apariţii scenice în music-hall-uri cât şi în 
piese de teatru. Se pare că nu are prieteni apropiaţi. A fost 
în China în 1919, iar apoi a plecat în America, unde a jucat 
la New York. Într-o seară nu a apărut pe scenă, iar de 
atunci n-a mai apărut niciodată. Poliţia din New York 
susţine că a fost cea mai misterioasă dispariţie. Vârsta: 33 
de ani, brunet, ten deschis, ochi cenuşii, talie: 5 picioare şi 
10,5 inci. 

— Foarte interesant, am spus, în timp ce puneam pe masă 
hârtiile. Deci ăsta este rezultatul a luni de investigaţie, doar 
patru nume? Pe care îl suspectezi? 

— Mon ami, deocamdată este o întrebare deschisă. 
Trebuie doar să reținem că Claud Darrell a fost în China şi 
în America, dar nu trebuie să ne bazăm pe acest fapt. Poate 
fi doar o coincidenţă. 


— Şi care este următorul pas? Am întrebat nerăbdător. 

— În fiecare zi poate apărea un semn. Prietenilor sau 
rudelor lor li s-a cerut să ia legătura cu avocatul meu. Chiar 
şi astăzi am putea... Aha telefonul! Poate este ca de obicei o 
greşeală şi se vor scuza că ne-au deranjat, dar poate fi 
totuşi ceva. 

Am traversat camera şi am ridicat receptorul 

— Da, da, apartamentul domnului Poirot. Da, la aparat 
căpitanul Hastings. A, dumneavoastră sunteţi domnule 
Mcneil! (Mcneil şi Hodson erau avocaţii lui Poirot). Îi voi 
transmite. Da, venim imediat. 

Am pus receptorul la loc şi m-am întors spre Poirot. 

— La domnul Mcneil a venit o femeie, o prietenă de-a lui 
Claud Darrell, domnişoara Flossie Monro. Mcneil vrea să vii 
de îndată. 

— Imediat! 'Ţipă Poirot disperat din dormitorul său, de 
unde reapăru cu o pălărie. 

Un taxi ne-a dus de îndată la destinaţie şi am fost introduşi 
în biroul domnului Mcneil. În faţa avocatului, pe un fotoliu, 
stătea aşezată o doamnă palidă, trecută de prima tinereţe. 
Părul era de un blond imposibil, cârlionţat, ochii îi erau 
strident fardaţi cu negru, iar buzele intens rujate. 

— A, iată-l pe domnul Poirot! Spuse Mcneil. Domnule 
Poirot, dânsa este domnişoara... Ă. Monro, care a fost foarte 
amabilă şi ne-a sunat dorind să ne dea câteva informaţii. 

Ne-am apropiat şi am salutat-o pe doamnă. 

— Domnişoara este ca o floare în acest decor rece şi 
mohorât al biroului meu, adăugă domnul Mcneil. 

Acest compliment exagerat nu-şi întârzie efectul, 
domnişoara Monro înroşindu-se şi hlizindu-se. 

— O, începeţi, domnule Poirot! Exclamă ea. Ştiu cum 
sunteţi voi, francezii. 

— Domnişoară, nu suntem muţi precum englezii în faţa 
frumuseţii. Vedeţi, nu sunt francez, ci belgian. 

— Şi eu am fost la Ostende, spuse domnişoara Monro. 

Întreaga afacere mergea splendid, cum ar fi spus Poirot. 


— Aşadar, ne puteţi spune ceva despre Claud Darrell? 
Continuă Poirot. 

— L-am cunoscut odată foarte bine pe domnul Darrell. 

V-am văzut anunţul într-o revistă şi, cum eram liberă, mi- 
am zis: „Poftim, vor să ştie despre bietul Claudie - aveaţi, 
pesemne - poate cineva, moşteneşte o avere, poate ar fi 
bine să mă prezint imediat”. 

Domnul Mcneil se ridică. 

— Ei bine, domnule Poirot, să vă lăsăm să staţi puţin de 
vorbă cu domnişoara Monro? 

— Sunteţi atât de amabil. Dar staţi... Am o mică idee. Se 
apropie ora prânzului. Mademoiselle îmi face poate onoarea 
să ia masa cu mine? 

Ochii domnişoarei Monro străluciră. Îmi trecu prin cap că 
stătea prost de tot cu banii şi că perspectiva unui prânz pe 
cinste nu era de disprețuit. 

Câteva minute mai târziu, eram cu toţii într-un taxi, în 
direcţia unuia dintre cele mai scumpe restaurante 
londoneze. Odată ajunşi acolo, Poirot a comandat un menu 
delicios şi apoi se întoarse spre invitata sa. 

— Ce vin preferaţi, domnişoară? Vă place şampania? 

Precis, domnişoara Monro îl adora pe Poirot. 

Marele detectiv îi umplea paharul cu o asiduitate care 
spunea multe. Încetul cu încetul, o făcu să vorbească 
despre subiectul care-l interesa. 

— Ce păcat că bietul domn Darrell nu este cu noi! 

— Într-adevăr! suspină domnişoara Monro. Bietul băiat! 
Mă întreb ce i s-a întâmplat? 

— Lipseşte de mult? 

— O eternitate! Era foarte tăcut şi vorbea puţin despre 
afacerea lui. Dar acum despre ce este? O moştenire, un 
titlu? 

— O mică moştenire, zise Poirot fără să roşească. Pentru 
moment, însă, este o chestiune de identificare. Trebuie să 
vorbim cu cineva care l-a cunoscut bine. Căci dumneata, 
cred, l-ai cunoscut bine? 


— Foarte bine, domnule Poirot! Vi-o mărturisesc, căci 
sunteţi un gentleman. Ştiţi să comandaţi o masă pentru o 
doamnă... Nu ca pomanagiii de astăzi. Splendidă! Şi, ca 
francez, n-o să fiţi şocat. Ah, voi francezii sunteţi daţi naibii! 
Şi-i făcu semn cu degetul. Claudie şi cu mine eram doi 
tineri... Ce putea fi mai natural? Am păstrat şi astăzi o 
slăbiciune pentru el. Şi totuşi nu s-a purtat totdeauna 
frumos cu mine! N-a avut deloc respectul pe care un 
gentleman trebuie să-l aibă faţă de o femeie de societate. 
Aşa se întâmplă când este vorba de bani. 

— Nu spuneţi asta, protestă Poirot, umplându-i din nou 
paharul. Fiziceşte cum era acest domn Darrell? 

— N-avea nimic particular, zise Flossie Monro. Nu era 
înalt, nici scund, dar bine clădit, cu ochii albaştrii-cenuşii, 
părul blond şi tenul deschis. Dar ce artist! Niciodată n-am 
văzut vreunul asemănător! Ar fi fost celebru de mult, dacă 
nu s-ar fi făcut intrigi în jurul lui. Ah, domnule Poirot, n-o să 
credeţi cât suferim noi, artiştii, din cauza invidiei. Îmi 
amintesc, odată, la Manchester... 

Ne-am dat toată silinţa să ascultăm o poveste lungă şi 
complicată despre pantomimă şi purtarea infamă a 
principalului actor. Cu menajamente, Poirot o readuse pe 
interlocutoarea noastră la subiectul asupra lui Claud 
Darrell. 

— 'Tot ce spuneţi despre Darrell este foarte interesant. 
Femeile sunt observatoare excelente. Ele văd totul şi 
notează, uneori, amănunte care scapă oricăruia dintre noi. 

Am văzut o femeie identificând un bărbat printre alţi 
doisprezece. Cum a reuşit asta? Foarte simplu! El avea 
mania de a-şi freca nasul când era preocupat. Niciodată un 
bărbat n-ar fi acordat atenţie unui asemenea gest! 

— Asta nu mă surprinde, răspunse domnişoara Monro. 

Cred într-adevăr, că avem darul de a observa. Mă faceţi să 
mă gândesc la mania lui Claudie de a se juca cu pâinea lui 
când era la masă. Făcea bile de pâine sau cu o bucată de 


miez strângea firimiturile. L-am văzut făcând asta de-o sută 
de ori. După acest gest, l-aş recunoaşte ori unde. 

— Femeile sunt extraordinare! Lui i-aţi spus că aţi 
remarcat această manie? 

— Nu, niciodată. Cunoaşteţi bărbaţii! Nu le plac 
observaţiile. Niciodată n-am făcut aluzie la aceasta. Mă 
mulţumeam să râd în sinea mea. Din partea lui era un gest 
cu totul inconştient. 

Poirot făcu un semn de aprobare. Am observat că mâna lui 
tremura uşor când îşi duse paharul la gură. 

— Mijlocul de identificare cel mai curent este după 
descriere. Desigur că aţi păstrat vreo scrisoare de la 
domnul Darrell? 

— Nu-i plăcea să scrie! Niciodată nu mi-a scris vreun 
cuvânt, spuse Flossie Monro cu părere de rău. 

— Este regretabil, zise Poirot. 

— Totuşi vreau să vă spun ceva, reluă brusc actriţa. Am o 
fotografie, dacă asta v-ar putea fi folositoare. 

— Aveţi o fotografie? Zise Poirot, aproape sărind de 
bucurie. 

— Da, însă este foarte veche... Datează de vreo opt ani... 

— Ca ne fait rien! Ce noroc! Sper că-mi veţi permite s-o 
examinez? 

— Desigur, domnule Poirot! 

— Mă autorizaţi să fac un clişeu după ea? Asta n-ar cere 
prea mult timp. 

— Bucuroasă! 

Domnişoara Monro se ridică: 

— Trebuie să plec, zise ea. Sunt foarte încântată că v-am 
întâlnit, domnule Poirot, pe dumneavoastră şi pe prietenul 
dumneavoastră. 

— Când puteţi să-mi încredinţaţi fotografia? 

— O voi căuta astă-seară. Cred că-mi amintesc unde este şi 
o vă voi trimite imediat. 

— Mii de mulţumiri. Sunteţi cât se poate de amabilă. Cred 
că vom avea, în curând, plăcerea să dejunăm din nou 


împreună. 

— Întreaga plăcere este de partea mea. 

— Îmi permiteţi să vă întreb adresa dumneavoastră? 

Cu un aer demn, domnişoara Monro scoase din geantă o 
carte de vizită, puţin cam murdară, şi o întinse prietenului 
meu. Fosta adresă fusesa ştearsă şi înlocuită cu una nouă, 
scrisă cu creionul. 

După multe reverenţe şi gesturi din partea lui Poirot, ne 
despărţiserăm. 

Odată ajunşi acasă, îl întrebai pe Poirot: 

— Crezi, într-adevăr că această fotografie ne poate servi? 

— Desigur, mon ami, o fotografie nu minte. O vom mări şi 
vom vedea anumite amănunte care altfel ar putea să ne 
scape. De exemplu, forma urechilor pe care n-o poate 
descrie nimeni. Este un atu formidabil care ne cade în 
mâini. Acum să ne luăm precauţiile noastre. 

Poirot ceru la telefon numărul unei agenţii de detectivi 
particulari, la care recurgea din când în când. 
Recomandările lui fură precise: doi oameni trebuiau să se 
ducă la adresa pe care o va da şi să vegheze să nu i se 
întâmple ceva domnişoarei Monro. 

— Crezi că este necesar? 

— Nu se ştie niciodată nimic. În orice caz, tu şi cu mine 
suntem desigur filaţi şi se va şti cu cine am dejunat astăzi. 
„Numărul Patru” ar putea să miroase pericolul. 

Douăzeci de minute mai târziu sună telefonul şi se auzi o 
voce repezită: 

— Domnul Poirot? Aici e spitalul St. James. Ni s-a adus o 
femeie, acum vreo zece minute. Un accident de circulaţie. 
Ea se numeşte Flossie Monro şi insistă să vă vadă. Veniţi 
imediat căci se poate să nu mai trăiască mult. 

Transmisei comunicarea lui Poirot, care deveni palid de 
emoție. 

— Repede, Hastings, să plecăm numaidecât. 

Zece minute mai târziu, un taxi ne lăsă în faţa spitalului. O 
maică, îmbrăcată în alb, veni să ne întâmpine în faţa 


salonului de urgenţe. 

Poirot înţelese îndată. 

— Totul s-a terminat? 

— A murit acum şase minute. 

Poirot fu literalmente năucit. 

Maica, înşelându-se asupra emoţiei lui, îi zise cu blândeţe: 

— N-a suferit. Spre sfârşit şi-a pierdut cunoştinţa. Un 
automobil a răsturnat-o. Şoferul a dispărut. Nu-i îngrozitor? 
Să sperăm că i s-a notat numărul. 

— Totul este împotriva noastră, zise Poirot cu voce joasă. 

— Doriţi s-o vedeţi? 

Infirmiera ne conduse la sărmana Flossie Monro cu rujul şi 
părul vopsit. S-ar fi zis că dormea, cu un surâs uşor pe 
buze. 

— Da, murmură Poirot, cerul este împotriva noastră. 

Apoi, ridicând capul, întrebă: o fi un accident? Oh, 
Hastings, dacă este altceva, jur că nu voi avea nici un pic de 
milă pentru aceste bestii! 

— Ce vrei să spui? 

Poirot se întoarse spre călugăriţă şi-i ceru precizări. 
Obţinu lista obiectelor găsite în geanta victimei. Poirot 
exclamă: 

— Vezi, Hastings, vezi? 

— Nu, nu văd nimic. 

— Pe această listă nu există nici o cheie şi totuşi, fără 
îndoială, avea una la ea. E clar că a fost strivită cu sânge 
rece şi prima persoană care s-a aplecat asupra ei a luat 
cheia din geantă. Poate vom ajunge la timp înainte să fi 
găsit ce caută. 

Un alt taxi ne conduse la adresa pe care ni-o dăduse 
Flossie Monro. Era o casă nesănătoasă într-un cartier 
neplăcut. Avurăm oarecare dificultăţi să pătrundem în 
apartament, dar cel puţin ne consolam la gândul că nimeni 
nu putuse ieşi fără să-l fi văzut. 

Din păcate, însă, am fost devansaţi. Mobilele fuseseră 
sparte, rufele şi bibelourile zăceau la pământ, încuietorile 


forţate, măsuţe răsturnate mărturiseau graba aceluia care 
ne precedase. 

Poirot îşi începu cercetările în mijlocul acestei dezordini. 
Brusc se ridică scoțând un țipăt şi ţinând în mână un obiect 
Mic... O veche ramă de fotografie... Goală! 

Poirot o întoarse uşor. Pe dos era lipită o mică etichetă 
rotundă indicând preţul obiectului. 

— A costat patru şilingi, spusei eu. 

— Mon Dieu! Hastings, deschide-ţi ochii. Această etichetă 
este nouă! A fost lipită ca o provocare. Acela care a trecut 
pe aici înaintea noastră ca să pună mâna pe fotografie ştia 
că vom veni. Este Claud Darrell, alias Numărul Patru! 

Capitolul XV. 

Teribila catastrofă 

După tragica moarte a lui Flossie Monro, constatai o 
schimbare la Poirot. Până la acest eveniment, încrederea 
nelimitată în el rezistase tuturor încercărilor, dar acum 
lungul lui efort începea să-l coste. Nervii îi erau întinşi la 
culme şi starea lui de excitație se manifesta prin tresăriri 
subite, ca acelea ale unei pisici. Evita cât era posibil orice 
aluzie la „Cei patru mari” şi părea prins de ocupațiile lui 
curente, în timp ce, în secret, lucra activ la această afacere 
tenebroasă. Remarcai că primea frecvent vizita unor slavi 
şi, cu toate că nu-mi furniza nici cea mai mică explicaţie, 
înţelesei că edifica un nou sistem de apărare; aceşti străini 
cu alură stranie trebuiau să-i servească drept instrumente. 
Într-o zi, prietenul meu îmi ceru să examinez carnetul lui de 
conturi ca să verific unele cheltuieli. Constatai că plătise o 
sumă importantă (chiar pentru el care câştiga extrem de 
considerabil) unui rus oarecare, al cărui nume părea să 
conţină toate literele alfabetului. 

Totuşi, Poirot căuta să-mi ascundă noul sistem. Se 
mulțumea să repete adesea că „cea mai mare greşeală era 
de a-ţi subestima adversarul” şi conchisei că era ferm decis 
să nu comită o asemenea eroare şi să cadă în cursă. 


Lucrurile merseră aşa până la sfârşitul lui martie, când 
într-o dimineaţă frumoasă, Poirot declară ceva ce mă frapă: 
— Azi-dimineaţă, trebuie să ne îmbrăcăm în mare ţinută! 

Vom merge la ministrul de interne. 

— Adevărat? Ceea ce îmi spui este foarte interesant. Te-a 
însărcinat cu vreo afacere? 

— Eu i-am solicitat o întrevedere. Ţi-am povestit că i-am 
făcut, cândva, un mic serviciu? De atunci a rămas unul din 
admiratorii mei cei mai mari şi vreau să pun în valoare 
sentimentele pe care le are faţă de mine. Cum ştii, şeful 
guvernului francez, domnul Desjardeaux, este actualmente 
la Londra. La cererea mea, ministrul de interne l-a rugat să 
asiste la convorbirea noastră. 

Sydney Crowther, ministrul de interne, era o personalitate 
foarte cunoscută. Acest om în vârstă de vreo 50 de ani, cuo 
expresie simpatică şi ochi cenuşii pătrunzători, ne primi cu 
simplitatea pe care i-o recunoştea toată lumea, ca fiind o 
mare calitate. 

Primul ministru francez, subţire, înalt, cu bărbuţă neagră 
şi o faţă expresivă, era în picioare, lângă cămin. 

— Domnule Desjardeaux, zise Crowther, permiteţi-mi să vi- 
l prezint pe domnul Hercule Poirot, de care - poate - aţi 
auzit vorbindu-se. 

Premierul strânse mâna marelui detectiv. 

— Într-adevăr, cunosc numele domnului Hercule Poirot, 
spuse el. Cine nu a auzit vorbindu-se de dânsul? 

Poirot, roşindu-se de satisfacţie, se înclină în faţa lui. 

— Amicilor vechi nu li se spune nimic? Întrebă o voce 
discretă. Era vechea noastră cunoştinţă, domnul Ingles, 
căruia Poirot fu bucuros să-i strângă mâna. 

— Vă ascultăm, domnule Poirot, zise Crowther. Cred că am 
înţeles că aveţi să ne comunicaţi o ştire din cele mai 
importante. 

— Exact, domnule ministru. Există în lume astăzi, o vastă 
organizaţie criminală a cărei conducere este asigurată de 
patru indivizi. Această bandă este cunoscută sub numele de 


„Cei patru mari”. „Numărul Unu” este un chinez, numit Li 
Chang Yen; „Numărul Doi” este multimilionarul american, 
Abe Ryland; „Numărul Trei” este o franţuzoaică; cât despre 
„Numărul Patru” am toate motivele să cred că este un 
obscur actor englez, numit Claud Darrell. Aceşti patru 
indivizi au intenţia de a distruge ordinea socială existentă şi 
de a instaura în lumea întreagă anarhia în care ei vor 
conduce ca dictatori. 

— Dar e de necrezut, murmură prim-ministrul. Cum să se 
fi amestecat Ryland într-o afacere de genul ăsta? Fantastic! 

— Permiteţi-mi, monsieur, să vă povestesc unele dintre 
faptele extravagante ale „Celor patru mari”. 

Poirot îşi începu povestirea. Fu scurt, dar explicit. Eu 
cunoşteam, desigur, toate amănuntele, dar am fost mişcat 
auzind expuse numeroasele noastre aventuri şi toate 
peripeţiile luptei noastre contra „Celor patru mari”. 

Când Poirot termină, domnul Desjardeaux îl privi pe 
Crowther fără să spună vreun cuvânt. Acesta din urmă 
înţelese privirea întrebătoare care-i fusese adresată. 

— Da, domnule Desjardeaux, cred că trebuie să admitem 
existenţa „Celor patru mari”. La început, Scotland Yard a 
fost tentat să râdă, dar apoi a trebuit să recunoască că 
domnul Poirot avea dreptate în mai multe puncte: totul este 
să ştim în ce măsură sunt fondate ipotezele lui. Eu sunt 
dispus să cred că domnul Poirot... Poate exagerează puţin. 

În loc de orice răspuns, prietenul meu expuse zece fapte 
principale. Am fost rugat să nu le dezvălui publicului nici 
chiar acum. Totuşi, sunt autorizat să spun că era vorba de 
catastrofele submarine care se produseseră, într-o anumită 
lună, de accidentele senzaţionale de aviaţie. După Poirot, 
toate acestea erau opera „Celor patru mari” care 
dispuneau de mijloace ştiinţifice complet ignorate de restul 
lumii. 

În sfârşit, şeful guvernului francez puse întrebarea la care 
ne aşteptam: 


— Spuneţi că al treilea membru al acestei organizaţii este 
o franţuzoaică. Îi cunoaşteţi numele? 

— Este un nume celebru, domnule! „Numărul Trei” nu 
este altcineva decât faimoasa doamnă Olivier. 

La menţionarea celebrei savante, urmaşă a soţilor Curie, 
domnul Desjardeauzx sări în sus: 

— Doamna Olivier? Dar e imposibil! Absurd! Este o 
insultă! 

Poirot clătină liniştit din cap şi nu spuse nimic. 

Desjardeausx îl observă, stupefiat, timp de câteva secunde, 
apoi privindu-l pe ministrul de interne, zise: 

— Domnul Poirot este foarte cunoscut, desigur. Dar 
oamenii mari au uneori manii mici. A dânsului n-ar fi aceea 
de a-şi imagina comploturi şi de a le atribui personalităţii 
importante? Nu credeţi, domnule Crowther? 

Acesta reflectă o clipă, apoi răspunse încet cântărindu-şi 
vorbele: 

— La drept vorbind, nu ştiu. Am avut întotdeauna şi mai 
am încă cea mai mare încredere în domnul Poirot. Dar 
recunosc că acest caz pare de necrezut. 

— A auzit cineva vorbindu-se de acest Li Chang Yen? 
Continuă domnul Desjardeaux. 

— Eu, interveni domnul Ingles, care tăcuse până atunci. 

Francezul îl privi ţintă, imposibil, ca o statuie chinezească. 

— Domnul Ingles, spuse ministrul englez, este cea mai 
mare somitate pe care o avem cu privire la China. 

— Şi dumneavoastră aţi auzit vorbindu-se de acest Li 
Chang Yen? 

— Până în ziua în care domnul Poirot a venit să-mi 
vorbească despre acesta, îmi închipuiam că sunt singurul 
din Anglia care-l cunosc. Domnule Desjardeaux, un singur 
om contează astăzi în China şi acest om este Li Chang Yen. 
Poate este omul cel mai inteligent din lume la ora actuală! 

Desjardeaux, năucit, reflectă timp de câteva clipe. Apoi 
zise pe un ton mai calm: 


— Este foarte posibil ca afirmaţiile dumneavoastră să fie în 
cea mai mare parte fondate, domnule Poirot. Dar în ceea ce 
o priveşte pe doamna Olivier, este cert că faceţi o greşeală. 
Este o fiică devotată a Franţei şi o mare savantă care şi-a 
consacrat viaţa studiului. 

Poirot ridică uşor din umeri, descurajat, şi tăcu. După unul 
sau două minute de tăcere, se ridică şi, cu un aer demn, 
spuse: 

— Asta este tot ceea ce aveam să vă spun, messieurs - să 
vă avertizez. Mă aşteptam să nu fiu crezut. Deci nu sunt 
surprins. Dar am ţinut să vă pun în gardă. Din ceea ce v-am 
povestit vă vor rămâne unele lucruri şi, dacă se va produce 
un nou eveniment, amintiţi-vă de ele. Era absolut necesar 
să vă fac acum această expunere, căci poate că nu voi mai 
putea face personal mai târziu. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Crowther, impresionat de 
gravitatea lui Poirot. 

— Vreau să spun că, de când am stabilit identitatea 
„Numărului Patru” viaţa mea nu mai valorează mult! El se 
străduieşte să mă facă să dispar, cu orice mijloace. De altfel, 
şi-a binemeritat numele de „Distrugătorul”! Permiteţi-mi, 
domnule Crowther, să vă remit această cheie şi plicul 
alăturat. Am adunat toate însemnările mele asupra acestei 
afaceri şi am indicat mijloacele care le cred cele mai bune 
pentru combaterea pericolului ce ameninţă omenirea. În 
cazul când voi muri, vă autorizez să întrebuinţaţi aceste 
hârtii. Şi acum, domnilor, permiteţi-mi să mă retrag. 

Desjardeaux îl salută rigid. Crowther se ridică şi întinse 
mâna vechiului său prieten. 

— M-ai convins, domnule Poirot! Chiar aşa neverosimilă 
cum pare această afacere, am încredere în dumneata. 

Ingles plecă cu noi. 

— Nu sunt dezamăgit, zise Poirot, căci nu mă gândeam să-l 
conving pe Desjardeaux. Această vizită mi-a dat cel puţin 
siguranţa că toată munca mea nu va fi pierdută, în cazul 


când aş dispare. Şi am reuşit să convertesc pe unul, dacă 
nu pe amândoi. Pas şi mal! 

— Sunt din toată inima de partea dumitale, domnule 
Poirot! Cred că o ştiţi, declară Ingles, acum mă reîntorc în 
China. 

— Credeţi că este prudent? 

— Nu, zise Ingles cinstit. Dar trebuie. Fiecare are datoria 
să facă ce poate. 

— Sunteţi un om curajos! Exclamă Poirot cu emoție. Dacă 
n-am fi pe stradă v-aş îmbrăţişa. 

Mi s-a părut că Ingles arăta uşurat. 

— Nu cred că în China va fi mai periculos decât la Londra. 

— E posibil, admise Poirot. Singura mea dorinţă este să 
nu-l asasineze pe Hastings. Asta m-ar dobori! 

Întrerupsei această veselă conversaţie, facându-l atent pe 
Poirot că intenţia mea era să nu mă las asasinat. 

După ce ne despărţirăm de Ingles, parcurserăm o bucată 
de drum în tăcere. Deodată Poirot făcu o remarcă din cele 
mai neaşteptate: 

— Mă gândesc serios să-l amestec şi pe fratele meu în 
această poveste. 

— Cum fratele tău? Exclamai eu uimit. Nu ştiam că aiun 
frate. 

— Mă surprinde, Hastings! Nu ştii că toţi detectivii celebri 
au fraţi care ar putea fi şi mai celebri, dacă n-ar fi lenevia 
lor înnăscută? 

Poirot are uneori un stil de a vorbi, încât nu ştii dacă e 
serios sau glumeşte. Ca în cazul de faţă. 

— Care este prenumele fratelui tău? Îl întrebai, 
străduindu-mă să mă obişnuiesc cu această nouă idee. 

— Achille Poirot, preciză el grav. Locuieşte lângă Spa, în 
Belgia. 

— Cu ce se ocupă? Continuai eu, împins de curiozitate şi 
fără să fac vreo aluzie la gusturile antice ale răposatei 
doamne Poirot, care-şi botezase fiii cu nume atât de eroice. 


— Nu face nimic. Asta-i nenorocirea lui. O indolenţă 
detestabilă îl pierde. Dar, în fond, este tot atât de dotat ca şi 
mine - ceea ce spune mult. 

— Vă asemănaţi fiziceşte? 

— Da, însă nu e atât de frumos şi n-are mustață. 

— Care dintre voi este mai mare? 

— Suntem gemeni... Şi acum să ne ocupăm puţin de 
această mică istorie a colierului ducesei. 

Dar colierul ducesei trebuia să mai aştepte încă mult, căci 
ne solicită o altă afacere. 

Abia ajunserăm acasă şi doamna Pearson, proprietăreasa, 
ne anunţă că o infirmieră îl aştepta pe Poirot. 

O femeie plăcută, îmbrăcată în uniforma ei de un albastru 
închis, era aşezată în fotoliul cel mare din faţa ferestrei. 
Părea să ezite, dar Poirot îi redădu încrederea, cu tactul lui 
obişnuit şi ea începu: 

— Vin să vă cer un sfat, domnule Poirot! S-a produs un 
lucru extraordinar. Am fost trimisă de „Asociaţia sorelor de 
caritate” din Lark la un bolnav din Hertfordshire. Era vorba 
de un domn în vârstă, lempleton. Casa şi familia sa sunt 
foarte simpatici. Doamna Templeton este mult mai tânără 
decât soţul ei şi acesta are, din prima căsătorie, un fiu care 
locuieşte la el. Nu sunt sigură dacă acest tânăr şi mama lui 
vitregă se înţeleg întotdeauna. Bietul băiat nu-i în toate 
minţile, nu retardat, ci cam încet. De la început, boala 
domnului Templeton mi s-a părut foarte misterioasă. În 
general, dădea impresia a fi sănătos. Apoi, brusc, îl apuca 
crampe de stomac, întovărăşite de vomitări. 

Totuşi, doctorul părea să găsească totul normal şi n-ar fi 
fost cazul de a emite o părere dacă, într-o zi... 

Ea se opri şi roşi; 

— Nu s-ar fi produs ceva care a trezit bănuielile dumitale, 
continuă Poirot. 

— Da. Aşa-i! 

Fata tăcu. Apoi reluă povestirea ei. 

— Am observat că şi servitorii făceau remarci. 


— Cu privire la boala domnului Templeton? 

— O, nu! Cu privire la... Altceva! 

— Asupra doamnei lempleton? 

Poirot avea un „flair” extraordinar pentru acest gen de 
lucruri. Infirmiera îi aruncă o privire recunoscătoare şi 
continuă: 

— Da, servitorii făceau remarci şi, într-o zi, o văzui chiar 
eu pe doamna Templeton şi pe doctor... Împreună... În 
grădină... 

Explicaţiile se opriră aici. Vizitatoarea noastră era atât de 
indignată că nu i s-ar fi putut cere să povestească ceea ce 
văzuse în grădină. Desigur că văzuse destul ca să-şi facă o 
părere asupra situaţiei. 

— Crizele merg progresând. Doctorul Treves ne asigură că 
aşa este evoluţia obişnuită a bolii şi că domnul Templeton 
nu va mai trăi mult. Niciodată, în cursul carierei mele de 
infirmieră, n-am văzut ceva asemănător. Aceste crize mă fac 
să cred că este vorba de... 

Ea ezită din nou. 

— De o otrăvire cu arsenic? Întrebă Poirot. 

Infirmiera făcu un semn afirmativ cu capul şi continuă: 

— Într-o zi, bolnavul meu a făcut o reflecţie pe care n-am 
înţeles-o bine. El a zis: „Mă vor avea! Cei patru vor răzbi”. 

— Cum? Întrebă Poirot repede. 

— Sunt propriile lui cuvinte, domnule Poirot. Trebuie să 
adaug că suferea teribil şi poate nu-şi dădea prea bine 
seama de ceea ce spunea. 

— După părerea dumitale, ce vroia să spună prin „cei 
patru”? Întrebă Poirot. 

— Nu ştiu. Am crezut că se gândea la soţia, fiul lui, la 
doctor şi, poate, la domnişoara Clarck, dama de companie a 
doamnei Templeton. Poate îi crede pe toţi patru uniţi 
împotriva lui. 

— Da, da, este posibil, zise Poirot cu un aer îngrijorat. 
Puteţi să-i supravegheați alimentaţia? 


— Fac ce pot, dar, adesea, doamna lempleton insistă să-i 
aducă ea singură mâncarea. În plus, sunt ore în timpul 
cărora nu sunt de gardă. 

— Fireşte! Dar nu eşti atât de sigură de toate acestea ca 
să anunţi poliţia? 

La numai simpul cuvânt de „poliţie”, faţa infirmierei 
exprimă o groază teribilă. 

— Uite ce-am făcut, domnule Poirot. Domnul Templeton a 
avut un atac foarte puternic, după ce luase o ceaşcă de 
supă. Am luat ceea ce a rămas pe fund şi l-am adus aici. 
Astăzi am fost învoită să plec să-mi văd mama bolnavă, de 
îndată ce a adormit domnul Templeton. 

Ea scoase din geantă un flacon mic, pe care-l încredinţă lui 
Poirot. 

— Foarte bine, mademoiselle, vom analiza asta imediat. 
Dacă vă este posibil, treceţi peste o oră pe aici şi vom putea 
să vă comunicăm rezultatul. 

După ce o întrebă asupra numelui şi antecedentelor, Poirot 
o reconduse în vestibul. Apoi scrise o notă şi trimise 
flaconul, care şi fusese încredinţat, la laboratorul unuia 
dintre prietenii săi. 

Aşteptând rezultatul analizei, Poirot verifică datele 
infirmierei, ceea ce mă surprinse. 

— Este foarte natural, dragul meu, am toate motivele să 
fiu circumspect. Nu uita că „Cei patru mari” mă pândesc! 

O infirmieră cu numele de Mabel Palmer, membră a 
Institutului din Lark, fusese într-adevăr trimisă pe lângă 
bolnavul în chestiune. 

— Până acum, toate sunt bune, zise el. Ia uită-te, se 
întoarce infirmiera şi, în acelaşi timp, ni se aduce rezultatul 
analizei... 

Infirmiera şi cu mine aşteptam nerăbdători ca Poirot să ne 
facă cunoscut rezultatul. 

— S-au găsit urme de arsenic? Întrebă infirmiera. 

Poirot clătină negativ din cap, împăturind hârtia: 

— Nu! 


Am fost amândoi extrem de surprinşi. 

— Nu există arsenic, insistă Poirot, dar este antimoniu. 
Vom pleca imediat la Hertfordshire. Să sperăm că vom 
ajunge la timp. 

Am făcut un plan de bătaie: Poirot se va prezenta ca 
detectiv, în scopul de a o întreba pe doamna Templeton 
despre o fostă servitoare, aşa-zis amestecată într-un furt de 
bijuterii. 

Având grijă de a o lăsa pe infirmieră să sosească înaintea 
noastră cu 20 de minute, ca să nu trezim bănuieli, am ajuns 
destul de târziu la „Elmstead”, cum se numea casa. 

Doamna Templeton, o femeie înaltă, brunetă, ne primi 
politicos, dar gesturile şi privirea ei denotau o oarecare 
nervozitate. Când Poirot îşi dezvălui profesiunea, ea tresări. 
Totuşi răspunse calm la întrebările privitoare la fosta ei 
servitoare. Ca să studieze reacţiile ei, Poirot începu 
povestirea unei otrăviri. O femeie fusese găsită culpabilă. 
Prietenul meu n-o scăpa din ochi pe doamna Templeton, 
care-şi stăpânea, cu greu, agitația. În mijlocul povestirii, se 
retrase brusc, bolborosind un cuvânt de scuză. 

Nu rămaserăm multă vreme singuri. Un bărbat bine clădit, 
cu o mustață mică, roşcată şi un monoclu îşi făcu apariţia. 

— Doctorul Treves, se prezentă el. Doamna Templeton vă 
roagă s-o scuzaţi. Nu se simte prea bine. Nervii îi sunt 
zdruncinaţi din cauza bolii soţului ei. l-am prescris să stea 
în pat şi să ia bromură. Speră că veţi cina la noi şi mi-a 
încredinţat mie rolul de amfitrion. Am auzit multe despre 
dumneavoastră, domnule Poirot, şi suntem fericiţi că vă 
avem printre noi. lată-l şi pe Micky! 

Un tânăr îşi făcu intrarea cu un pas tărăgănat. Avea un 
chip rotund şi sprâncene ridicate care-i dădeau un aer 
permanent uimit. Făcu o schimonoseală care vroia să fie un 
surâs şi ne strânse mâna. Nu părea posibilă o eroare: era 
fiul neajutorat al pacientului! 

Furăm conduşi în sufragerie. Doctorul Treves ne părăsi 
pentru un moment. Subit, fizionomia tânărului se schimbă. 


Aplecându-se şi fixându-l pe Poirot, şopti: 

— Aţi venit pentru tatăl meu? Cunosc o sumedenie de 
chestiuni cu care nu este nimeni în curent... Mama va fi 
mulţumită când va muri tatăl meu, căci aceasta îi va 
permite să se mărite cu doctorul Treves. Ea nu este mama 
mea adevărată şi nu o iubesc. Doreşte ca tata să moară. 

Această povestire avea ceva oribil. Dar doctorul Treves se 
reîntoarse şi furăm obligaţi să susţinem o conversaţie de 
circumstanţă. 

Brusc, Poirot se rezemă de spetează şi începu să geamă. 
Pe faţă îi era întipărită durerea. 

— Dragul meu domn, sunteţi suferind? Întrebă doctorul 
speriat. 

— O criză puternică, aşa cum mi se întâmplă din când în 
când. Nu vă neliniştiţi, n-am nevoie de nimic, decât să mă 
întind într-o cameră. 

Bineînţeles, doctorul consimţi, l-am întovărăşit pe Poirot la 
etaj, unde se trânti gemând pe pat. 

Pentru început, am crezut şi eu că e serios. Dar, curând, 
am înţeles că Poirot juca o comedie şi că vroia numai să se 
găsească în imediata apropiere a camerei pacientului. 

De îndată ce rămăserăm singuri, sări jos din pat. 

— Repede, Hastings, să ne salvăm. Afară este iederă, aşa 
că putem fugi fără să fim văzuţi. 

— Să fugim? 

— Da, trebuie să părăsim imediat această casă. L-ai văzut 
în timpul cinei? 

— Pe cine? Doctorul? 

— Nu, pe tânărul Templeton. N-ai remarcat mania sa de a 
se juca cu pâinea? Îţi aduci aminte ceea ce ne-a spus Flossie 
Monro înainte de a muri? Obiceiul pe care-l avea Claud 
Darrell de a strânge firimiturile de pe masă cu o bucată de 
miez de pâine. Hastings, suntem în prezenţa unui vast 
complot şi acest tânăr cu figura naivă nu este altul decât 
principalul nostru duşman: „Numărul Patru”! Să ne grăbim 
să plecăm. 


Nu am mai stat la discuţii. Atât de incredibil cum îmi 
apărea totul, am socotit că este mai prudent să nu ezit. Ne 
lăsarăm să alunecăm, de-a lungul peretelui, ţinându-ne de 
iederă, şi, în fugă, ajunserăm la gară, exact la timp să 
prindem trenul de 8:34, care trebuia să ajungă la Londra 
pe la orele 11. 

— Era un complot, zise Poirot. Toţi membrii familiei 
Templeton trebuie să fie agenţi ai „Celor patru mari”! Aveau 
oare numai intenţia să ne atragă într-o cursă sau planul lor 
era mai subtil? Poate se gândeau să ne ţină acolo tot timpul 
necesar până să execute... Ce? 

Prietenul meu rămase gânditor o bună bucată de vreme. 

— Atenţie, Hastings, îmi zise el, nu am încredere. Lasă-mă 
să intru primul în casă. 

Ceea ce şi făcu şi, spre marele meu amuzament, îl văzui 
apăsând comutatorul cu ajutorul unui galoş vechi. Se învârti 
prin odaie ca o pisică, cu grijă, precaut, gata pentru orice 
eventualitate. 

— Este ridicol! Îi spusei. Lasă-mă să aprind focul şi să 
fumăm câte o pipă. Cred că este rândul meu să-ţi ţin o 
predică. Te-ai servit de chibrituri ultima oară şi nu le-ai pus 
la loc. În momentul în care puneam mâna pe cutie, Poirot se 
repezi spre mine, cu un strigăt de avertisment. Era însă 
prea târziu! 

În aceeaşi clipă, izbucni un vacarm asurzitor, o flacără 
mare, albastră, apoi se făcu întuneric complet. 

Când redeschisei ochii, văzui, aplecat asupra mea, chipul 
familiar al vechiului nostru prieten, doctorul Ridgeway. 

— Nu te mişca, îmi zise blând, îţi merge mai bine. Ce 
catastrofă! 

— Şi Poirot? Întrebai eu. 

— Eşti la mine. Totul e în regulă. 

Mă cuprinse o frică îngrozitoare. Răspunsul lui prea vag 
trezi în mine un presentiment oribil. 

— Poirot? Repetai eu. Ce s-a întâmplat cu el? 


Ridgeway înţelese că ţineam neapărat să ştiu şi că era 
inutil să uzeze de trucuri. 

— Ai scăpat printr-un miracol... Poirot - nu! 

— E mort? 

Doctorul aplecă capul. Buzele-i tremurau. 

Adunându-mi toată energia m-am ridicat în capul oaselor. 

— Dacă Poirot este mort, spiritul lui va supravieţui. 

Voi continua misiunea lui... Moarte „Celor patru mari”! 

Şi recăzui, din nou, în inconştienţă. 

Capitolul XVI. 

Agonia chinezului 

Chiar şi acum, abia pot să suport să descriu acele zile de 
martie. 

Poirot... Unicul, inimitabilul Hercule Poirot... Mort! Fusese 
ceva diabolic la cutia de chibrituri, ce nu se afla la locul ei, 
ceva ce el observase şi se grăbise să îndrepte... Ceea ce ar 
fi împiedicat explozia. Faptul că eu precipitasem catastrofa 
mă umplea de remuşcări. Doctorul Ridgeway spusese că 
fusese un adevărat miracol că nu murisem, ci scăpasem cu 
o uşoară comoţie. 

Deşi am crezut că îmi revenisem imediat, în realitate, 
trecuseră 24 de ore. Abia, a doua zi seara, putui să mă scol 
cu un pas şovăitor, să mă duc în odaia vecină, să mă reculeg 
în faţa modestului sicriu care conţinea rămăşiţele unuia din 
oamenii cei mai extraordinari ai timpului nostru. 

Singurul meu gând era să-l răzbun pe Poirot şi să mă 
lansez în urmărirea „Celor patru mari”, să-i fac să plătească 
scump această crimă. 

Îmi imaginasem că Ridgeway mă va susţine, dar, spre 
marea mea mirare, doctorul era straniu de rece. 

— Întoarce-te în America de Sud, îmi repeta el. De ce să 
încerci imposibilul îi ghicii gândul: din moment ce Poirot, 
Poirot cel unic, eşuase, aveam eu şanse de reuşită? 

Dar eram tenace şi nici nu mă întrebam dacă aveam 
calităţile necesare să continui misiunea. Îi cunoşteam 


metodele şi vroiam să-l răzbun. Doctorul mă ruga, în 
amintirea lui Poirot, să abandonez. 

Îmi trebui nu mai puţin de o lună să mă restabilesc şi, spre 
sfârşitul lui aprilie, solicitai şi obţinui o audienţă la ministrul 
de interne. 

Atitudinea domnului Crowther fu exact aceea a lui 
Ridgeway. Cu multă amabilitate şi tact îmi refuză concursul 
care i-l ofeream. Mă asigură că fuseseră luate toate 
precauţiunile, conform instrucţiunilor pe care le lăsase 
Poirot. 

Ne despărţirăm cu această rece consolare, care era 
departe de a mă satisface. 

Cred că e momentul potrivit să descriu funeraliile lui 
Poirot. A fost o ceremonie solemnă, mişcătoare, cu un 
considerabil număr de coroane drept omagiu. Proveneau de 
la oameni sus-puşi şi modeşti, dovedind prețuirea pe care 
şi-o câştigase în ţara sa de adopţie. Lângă mormântul său, 
stăteam copleşit de emoție, gândindu-mă la zilele noastre 
fericite. La începutul lui mai, planul meu de luptă rămase 
acelaşi. Decisei să mă conformez planurilor lui Poirot şi să 
inserez anunţuri în ziare pentru a obţine informaţii asupra 
lui Claud Darrell. Într-o dimineaţă, instalat într-un mic 
restaurant din Soho, îmi reciteam propriile mele anunţuri. 
Dar, când întorsei pagina să arunc o privire asupra 
noutăţilor zilei, scosei o exclamaţie. 

În puţine cuvinte, ziarul relata dispariţia „miserioasă a 
domnului Ingles, de pe bordul vasului Shanhai”, puţin după 
plecarea din Marsilia. Erau temeri că bietul om să nu fi 
căzut în mare. Ştirea se termina printr-o scurtă aluzie la 
serviciile aduse de dispărut în China. 

Ştirea era neplăcută. Vedeam în moartea lui Ingles un 
semn sinistru. Nu credeam nici o clipă teoria accidentului. 
Ingles fusese omorât şi sfârşitul lui era cât se poate de clar 
tot opera „Celor patru mari”. 

Cum stăteam acolo, încremenit de lovitură, gândindu-mă 
la întreaga afacere, m-a surprins purtarea ciudată a cuiva 


de lângă mine. Până atunci nu-i acordasem nici o atenţie. 
Era un bărbat subţire, brunet, de vârstă medie, negricios, 
cu bărbuţă. Se aşezase atât de liniştit lângă mine, încât nici 
nu observasem când sosise. 

Dar mişcările sale deveniseră percutante. Aplecându-se, 
mă servea cu sare, în mod deliberat, aşezând patru 
grămăjoare de sare pe marginea farfuriei mele. 

— Mă scuzaţi, rosti pe un ton moale. Se spune că a servi 
sare unui străin înseamnă să-l ajuţi la necaz. Poate e o 
necesitate urgentă. Sper, totuşi, că nu, veţi fi rezonabil. 

Apoi, premeditat, repetă operaţiunile cu sarea pe propria 
sa farfurie. Simbolul 4 era prea evident ca să-mi scape. L- 
am privit pătrunzător. Nu semăna în nici un fel cu tânărul 
Templeton, cu James, valetul, sau cu vreunul din celelalte 
personaje întâlnite. Eram convins că aveam de-a face cu 
redutabilul „Număr Patru”. În vocea sa am distins o 
oarecare asemănare cu străinul care ne căutase la Paris. 

M-am uitat în jur, nehotărât cum să acţionez. Ghicindu-mi 
gândurile, zâmbi şi clătină uşurel din cap. 

— Nu v-aş sfătui, remarcă el. Amintiţi-vă cum s-a încheiat 
ultima dumneavoastră acţiune pripită de la Paris. Vă asigur 
că retragerea mea e bine asigurată. Sunteţi predispus să 
fiţi puţin crud, căpitane Hastings. 

— Diavole, i-am zis, sufocat de mânie. Drace împieliţat! 

— V-aţi cam aprins. Fostul dumneavoastră prieten demn 
de plâns ar fi trebuit să vă înveţe că cine îşi păstrează 
calmul e întotdeauna în avantaj. 

— Mai îndrăzneşti să vorbeşti de el! Am strigat. De cel pe 
care l-au ucis ca un mizerabil! Şi mai vii aici... 

Mă întrerupse: 

— Am venit cu un scop paşnic şi frumos. Să vă sfătuiesc să 
vă întoarceţi imediat în America de Sud. Dacă procedaţi 
aşa, „Cei patru mari” nu se mai amestecă. Dumneavoastră 
şi familia nu veţi mai avea nimic de suferit. Vă dau cuvântul 
meu. 

Am râs dispreţuitor. 


— Şi dacă refuz să dau curs ordinului? 

— Nu este tocmai un ordin. Hai să-i spunem... 
Avertisment? 

Se simţea o ameninţare rece în vocea sa. 

— Primul avertisment, zise moale. Aţi face bine să nu-l 
subapreciaţi. 

Apoi, înainte de a-mi da seama de intenţia sa, se ridică şi 
se strecură spre uşă. Într-o clipă, am sărit şi m-am luat 
după el, dar, spre ghinionul meu, un obez mi-a blocat 
drumul. Când am reuşit să-l dau la o parte, prada mea 
ajunsese la uşă, dar am fost din nou oprit de un ospătar 
încărcat de farfurii, care s-a lovit de mine fără să-mi dau 
seama. De la uşă n-am mai zărit nici urmă de bărbat subţire 
şi cu barbă neagră. 

Chelnerul îşi ceru mii de scuze, grăsanul se aşezase liniştit 
la masă, comandându-şi prânzul. Nimic nu indica vreo 
legătură neaccidentală între cele două gesturi. Dar eu eram 
de altă părere. Ştiam prea bine că agenţii „Celor patru 
mari” se aflau peste tot. 

Nu mai e nevoie să spun că n-am dat ascultare 
avertismentului. Trăiam sau muream pentru o cauză bună. 
Am primit doar două răspunsuri la anunţurile mele. 
Niciunul nu-mi furniza vreo informaţie valoroasă. Ambele 
proveneau de la actori care jucaseră cu Claud Darrell cu 
diferite ocazii. Niciunul nu-l cunoştea în mod intim, aşa 
încât n-am elucidat problema identităţii şi preocupărilor lui 
prezente. 

Alt semn îmi parveni din partea „Celor patru mari” zece 
zile mai târziu. Traversam Hyde Park, pierdut în gânduri, 
când o voce cu inflexiuni străine mă opri: 

— Căpitanul Hastings, nu-i aşa? 

O mare limuzină tocmai oprise lângă trotuar. O femeie se 
aplecase în afară. Îmbrăcată elegant în negru, cu perle 
minunate, doamna ne fusese prezentată, la început, drept 
contesa Vera Rossakoff, iar apoi, în diferite ipostaze, ca 
agent al „Celor patru mari”, Poirot, pentru nu ştiu ce motiv, 


avusese întotdeauna o anume slăbiciune faţă de contesă. 
Ceva în aerul ei foarte extravagant îl atrăgea pe omuleţ. În 
momente de entuziasm, el declara că era o femeie dintr-o 
mie. 

Faptul că era împotriva noastră, de partea celor mai înrăiţi 
duşmani ai noştri, nu părea să-i schimbe părerea. 

— Stai! Spuse contesa. Trebuie să-ţi transmit ceva foarte 
important. Şi nu încerca să mă opreşti că ar fi o prostie. Ai 
fost întotdeauna cam naiv, da, da, asta-i! Acum eşti chiar 
prost, continuând să ignori avertismentul. Eu ţi-l aduc pe-al 
doilea. Părăseşte imediat Anglia! Nu poţi face nimic aici - ţi- 
o spun deschis. N-o să rezolvi niciodată nimic! 

— În acest caz, am răspuns eu înţepat, mi se pare 
extraordinar că sunteţi cu toţii atât de nerăbdători să 
părăsesc ţara. 

Contesa ridică din umeri - un gest de magnifică toleranţă. 

— Şi eu cred că faci o prostie. N-ai decât să rămâi să te 
joci bucuros. Dar, ştii, şefii se tem că vreun cuvânt de-al tău 
le-ar putea fi de folos altora mai inteligenţi. Aşa că... 
Şterge-o! 

Contesa părea să aibă o părere cam proastă despre 
capacităţile mele. Mi-am ascuns supărarea. Fără îndoială, 
îşi asumase rolul de a mă agasa şi a-mi imprima ideea că 
sunt inutil. 

— Ar fi, desigur, foarte uşor să te elimine, continuă ea, dar, 
uneori sunt sentimentală. Am pledat în favoarea ta. Ai o 
soţioară undeva, nu-i aşa? Şi ar fi pe placul bietului omuleţ, 
care a murit, să nu fii ucis. Ştii, întotdeauna mi-a fost 
simpatic. El era deştept... Deştept, nu glumă! Dacă n-ar fi 
fost un caz de patru contra unu, sinceră să fiu, cred că ne- 
ar fi venit de hac! Mărturisesc că pentru mine era un 
maestru! lam trimis la înmormântare o coroană - una 
enormă de trandafiri roşii, ca semn al admiraţiei mele... 
Trandafirii roşii îmi exprimă temperamentul. 

O ascultam în tăcere, cu un dispreţ crescând. 


— Arăţi ca un catâr care şi-a dat urechile pe spate şi e 
gata să lovească cu copita. Ei bine, eu am transmis 
avertismentul. Ţine minte, al treilea ţi-l va aduce 
„Distrugătorul”. 

Făcu un semn şi maşina porni urgent. Am reţinut numărul 
în mod mecanic, dar nesperând că ar putea conduce la 
ceva. „Cei patru mari” nu-şi permiteau să neglijeze detaliile. 

M-am dus acasă puţin abătut. Un lucru reieşea din şuvoiul 
de cuvinte al contesei - că eram în pericol de moarte. Deşi 
nu intenţionam să renunţ a lupta, mi-am dat seama că 
trebuia să calc cu grijă şi să adopt toate măsurile de 
precauţie necesare. 

În timp ce mă gândeam şi căutam cea mai bună cale de 
acţiune, sună telefonul. 

— Da, alo! Cine e? 

— Aici e spitalul St. Giles. Avem un chinez înjunghiat pe 
stradă şi adus nouă. Nu mai are mult de trăit. V-am sunat 
pentru că am găsit în buzunarul lui o foaie de hârtie cu 
numele şi adresa dumneavoastră. 

Am fost foarte uimit. Totuşi, după un moment de gândire, 
le-am spus că voi sosi imediat. Spitalul St. Giles, după câte 
ştiam, se afla în apropierea docurilor şi mi-a trecut prin cap 
că acel chinez, probabil, tocmai sosise cu un vapor. 

Pe drum, am devenit suspicios. Totul era o cursă? Oriunde 
se afla un chinez, putea fi şi mâna lui Li Chang Yen. Mi-am 
reamintit aventura cursei cu momeala. Toată afacerea 
fusese născocită de duşmanii mei? 

Mă hotărâi că, în orice caz, o vizită la spital nu strica. 
Probabil că nu era vorba de un complot, ci de ceea ce mai 
vulgar e cunoscut sub numele de „ţeapă”. Chinezul 
muribund mi-ar putea revela ceva pe baza căruia să 
acţionez şi care ar avea drept rezultat să ajung în mâinile 
„Celor patru mari”. Trebuia să fiu lucid, să mă prefac 
credul, dar să fiu tot timpul în gardă. 

Ajuns la spital, mă conduseră la căpătâiul muribundului. 
Era absolut imobil, cu ochii închişi şi numai o uşoară 


mişcare a pieptului indica că mai trăieşte. Un doctor era 
acolo şi-i ţinea pulsul. 

— Este la capătul puterilor sale, îmi murmură el. Îl 
cunoaşteţi? 

Scuturai negativ capul. 

— Nu l-am văzut niciodată! 

— Atunci pentru ce avea numele şi adresa dumneavoastră 
la el? Sunteţi căpitanul Hastings? 

— Da, dar nu-mi pot explica ce voia cu mine? 

— Este curios. După hârtiile lui, acest chinez ar fi fost 
servitorul unui oarecare domn Ingles, un funcţionar la 
pensie. Îl cunoaşteţi? Adăugă el imediat, văzând 
surprinderea mea. 

Servitorul lui Ingles! În acest caz îl văzusem o dată. Este 
adevărat că niciodată n-am putut deosebi un chinez de 
altul. Îl acompaniase, probabil, pe Ingles spre China. După 
accidentul survenit patronului său, revenise în Anglia, 
purtând un mesaj, care îmi era destinat. Afacerea devenea 
importantă! 

— Credeţi că m-ai poate vorbi? Îl întrebai pe doctor. 
Domnul Ingles era un amic vechi şi acest biet chinez a avut, 
poate, să-mi transmită un mesaj. Ştiţi că domnul Ingles a 
pierit, acum vreo zece zile, căzând peste bord. 

— E conştient, dar mă îndoiesc că are puterea să 
vorbească, după o hemoragie atât de teribilă. Am să-i mai 
administrez un stimulent, dar am întreprins totul. 

În timp ce doctorul făcea o injecție muribundului, rămăsei 
la căpătâiul lui să pot culege vreun cuvânt sau un semn 
susceptibil să mă lămurească. Dar minutele se scurgeau 
fără ca el să vorbească. 

Un gând descurajator mă cuprinse. Nu căzusem în cursă? 
Acest chinez pretindea a fi servitorul lui Ingles dar, în 
realitate, poate, nu era decât un agent al „Celor patru 
mari”. Ştiam că unii preoţi chinezi simulau perfect moartea. 
De altfel, Li Chang Yen dispunea, poate, de o bandă de 


fanatici gata să-şi pună viaţa lor în serviciul său. Trebuia să 
fiu prudent. 

În momentul în care mă preocupau aceste gânduri, omul 
se mişcă în patul lui, ochii i se deschiseră şi murmură 
câteva cuvinte incoerente. O clipă mă privi ţintă. Simţeam 
că voia să îmi vorbească. Fie că-mi era prieten sau duşman, 
trebuia să-l aud! 

Mă aplecai asupra patului lui, dar sunetele disparate care- 
mi parveneau n-aveau pentru mine nici o semnificaţie. Am 
crezut că disting, mai întâi, cuvântul „hand”, dar în ce 
context nu ştiam. Apoi un alt cuvânt „Largo”. 

Aceste două cuvinte semnificau ceva prin juxtapunere? 

— Handel's Largo? Îl întrebai. 

Chinezul clipi din pleoape, ca pentru a confirma supoziţia 
mea, apoi pronunţă un al treilea cuvânt italian: „Carrozza”. 
Un murmur a două-trei cuvinte în italiană şi capul îi căzu pe 
spate. 

Doctorul mă îndepărtă. Se terminase. Omul murise. 

„Hândel's Largo” şi „Carrozza”? Ce puteau însemna 
aceste cuvinte. „Carrozza” în italiană înseamnă trăsură. Dar 
omul era chinez şi nu italian. De ce se exprimase în limba 
aceasta? Dacă ar fi fost servitorul lui Ingles, ar fi vorbit în 
engleză. Sau mai curând? Dumnezeule, totul era atât de 
complicat. Oh, dacă ar fi trăit Poirot să rezolve el problema, 
cu ingenuitatea sa sclipitoare! 

Întorcându-mă acasă, găsii pe masă o scrisoare. Abia 
aruncai o privire asupra ei şi mă simţii cuprins de o emoție 
puternică. 

O firmă de avocaţi îmi scria: 

Scumpe domn, Conform instrucţiunilor răposatului nostru 
client, domnul Hercule Poirot, vă transmitem scrisoarea 
alăturată. Această misivă ne-a fost încredinţată de el, cu o 
săptămână înaintea morţii lui, cu ordinul de a face să vă 
parvină la o anumită dată după decesul său. Binevoiţi a 
primi, etc, etc... 


Mă uitai la plicul din mâinile mele. Fără îndoială, provenea 
de la Poirot. Îi cunoşteam prea bine scrisul ca să mă înşel. 
Emoţionat, îl desfăcui cu o mână tremurătoare. 

Mon cher ami, Când îţi va fi remisă această scrisoare, eu 
voi fi părăsit această lume. Nu mă plânge ci urmează-mi 
bine sfaturile. De îndată ce vei primi aceste rânduri, 
întoarce-te în America de Sud. Nu te încăpăţâna să urmezi 
această afacere. Sfatul ăsta nu este de ordin sentimental. 
Este necesar. Face parte din planul lui Hercule Poirot! Îmi 
pare inutil să spun mai mult unui om de inteligenţa 
prietenului meu Hastings. 

A bas cu „Cei patru mari”! Te salut de pe lumea cealaltă! 
Al tău pentru eternitate, Hercule Poirot 

Citii şi recitii această scrisoare surprinzătoare. Un lucru 
era evident: acest om admirabil prevăzuse atât de bine 
toate eventualităţile, că nici propria lui moarte nu trebuie 
să-i anihileze planurile! Rămânea geniul conducător şi eu 
mă voi mulţumi bucuros cu rolul meu de executant. Fără 
îndoială, dincolo de ocean, mă aşteptau instrucţiuni precise. 
În acest timp, duşmanii mei, convinşi de faptul că m-au 
învins, vor înceta să se ocupe de mine. În felul acesta, voi 
putea reveni fără să fiu bănuit şi le voi distruge proiectele 
lor. 

Am decis să plec fără întârziere şi, o săptămână mai târziu, 
mă găseam pe bordul vasului „Ansonia”, în drum spre 
Buenos Aires. 

În momentul în care pachebotul părăsea ţărmul, un 
steward îmi aduse un plic. Îi fusese remis de un om gras 
într-o haină de blană, care părăsise vaporul în momentul în 
care se ridicau punţile. 

Conţinutul acestui plic era scurt şi precis: „Sunteţi 
cuminte” Semnătura era un 4 mare. 

Acest bilet mă făcu să surâd. 

Marea era relativ calmă. Cinai liniştit, amuzându-mă să 
observ pe unii din tovarăşii mei de călătorie. Ca să termin, 


jucai timp de o oră bridge şi apoi mă dusei să mă culc. Ca 
întotdeauna când eram la bord, am dormit buştean. 

În plină noapte, am fost trezit în chipul cel mai straniu. 
Scuturat violent, deschisei ochii şi observai, cu stupoare, pe 
unul dintre ofiţeri. 

— Slavă Domnului! Credeam că nu vă veţi trezi niciodată! 
Întotdeauna dormiţi aşa? 

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat încă năucit. Arde 
vaporul? 

— Trebuie să ştiţi mai bine decât mine despre ce este 
vorba, îmi răspunse sec ofiţerul. Am primit ordine speciale 
de la ministrul marinei. Un distrugător vă aşteaptă să vă 
preia. 

— Ce? Am strigat. În mijlocul oceanului? 

— Mi se pare o afacere cât se poate de misterioasă, dar nu 
e treaba mea. Au trimis un tânăr la bord să vă înlocuiască şi 
noi am jurat să păstrăm secretul. Îmbrăcaţi-vă! 

Mă executai, în prada ideilor cele mai extravagante. O 
şalupă mă conduse la distrugător. Comandantul mă primi 
curtenitor, însă fără să-mi dea cea mai mică explicaţie. Era 
însărcinat să mă debarce într-un loc anumit pe coasta 
belgiană. După care nu mai avea nici o responsabilitate. 

Mai visam? Nu, toate acestea trebuiau să facă parte din 
planul lui Poirot. De altfel, nu aveam cum alege. Cel mai 
bine era să mă supun orbeşte şi cu o încredere absolută în 
prietenul meu cel dispărut. 

Am fost coborât pe pământ într-un loc pustiu, unde mă 
aştepta un automobil. Acesta mă duse prin câmpiile 
flamande. Îmi petrecui noaptea într-un hotel mic din 
Bruxelles şi a doua zi dimineaţa ne reluarăm cursa. Peisajul 
devenea mai accidentat, mai împădurit. Acest gând îmi 
amintea existenţa fratelui lui Poirot, care locuia lângă Spa. 

Dar părăsirăm şoseaua şi înţelesei că mergeam spre o altă 
destinaţie. În sfârşit, maşina se opri într-un cătun, în faţa 
unei case izolate, albe, pe panta unui deal. 


Uşa verde a vilei se deschise şi un bătrân servitor mă ajută 
să cobor din maşină. 

— Monsieur le capitane Hastings? Mă întrebă în franceză. 
Domnul căpitan este aşteptat... Dacă domnul vrea să mă 
urmeze... 

Traversarăm holul, îmi deschise o uşă şi se dădu la o parte 
să mă lase să intru. 

Odaia era atât de însorită încât clipii din ochi. În sfârşit, 
observai pe cineva care mă aştepta, cu braţele întinse. 

Era... Nu! Visam! Şi totuşi! 

— Poirot! Strigai eu, abandonându-mă îmbrăţişării lui 
frăţeşti. 

— Da! Eu sunt! Hercule Poirot nu este omorât atât de 
Uşor! 

— Dar... Dar... Cum? 

— Un ruse de guerre, prietene, un ruse de guerre. Totul e 
de-acum pregătit pentru marea noastră lovitură. 

— Dar ar fi trebuit să-mi spui! 

— Nu, Hastings, nu puteam. Niciodată în viaţa ta n-ai fi 
jucat rolul de la înmormâtare. Ai fost la înălţime. I-ai 
convins pe „Cei patru mari”. 

— Dar prin câte am trecut... 

— Nu mă considera prea nesimţit. Am înscenat decesul 
mai ales de dragul tău. Eu eram gata să-mi risc viaţa, dar 
aveam continuu remuşcări să ţi-o pun pe-a ta în primejdie. 
Aşa că, după explozie, mi-a venit o idee sclipitoare. Bunul 
Ridgeway m-a ajutat s-o pun în practică. Eu eram mort, tu 
te întorceai în America de Sud. Dar, mon ami, tocmai asta 
nu vroiai să faci. În cele din urmă, am aranjat o scrisoare ca 
fiind de la nişte avocaţi şi o alta ca din partea mea. Dar, nu 
mai contează, bine că eşti aici! lată-ne ascunşi... Perdu... 
Până vine momentul marii lovituri... Răsturnarea finală a 
„Celor patru mari”. 

Capitolul XVII. 

„Distrugătorul” mai învinge o data 


Din calma noastră ascunzătoare din Ardeni observam tot 
ceea ce se petrece în lume. Primeam o mulţime de ziare şi, 
în fiecare dimineaţă, lui Poirot îi sosea un plic bine garnisit, 
conţinând probabil un raport. Cu toate că păstra tăcere 
asupra acestuia, puteam să spun totdeauna, numai uitându- 
mă la mina lui, dacă ştirile erau satisfăcătoare sau nu. Nu 
se îndoise nici o clipă că planul va fi încununat de succes. 

— Să-ţi spun drept, Hastings, remarcă el într-o zi, trăiam 
cu spaima că am să te găsesc odată mort la uşa mea. Şi asta 
mă făcea să mă simt nervos - ca o pisică gata să sară. Dar 
acum sunt satisfăcut. Chiar dacă vor descoperi că Hastings, 
care a debarcat în America de Sud este un impostor (şi nu 
cred că o vor descoperi, puţin probabil să trimită acolo un 
agent care te cunoaşte personal), vor crede că încerci să-i 
păcăleşti într-o manieră de-a ta deşteaptă şi nu vor acorda 
atenţie serioasă preocupărilor tale. De singurul lucru vital - 
presupusa mea moarte - sunt pe deplin convinşi. Vor 
continua să-şi desăvârşească planurile. 

— Şi apoi? Am întrebat curios. 

— Apoi, mon ami, marea înviere a lui Hercule Poirot! În al 
unsprezecelea ceas, îmi fac reapariţia, toţi rămân 
consternaţi şi eu obţin victoria supremă, în maniera mea 
unică! 

Mi-am dat seama că orgoliul lui Poirot era dintre cele mai 
puternice, capabil să înfrunte orice atac. I-am reamintit 
totuşi că, o dată sau de două ori, adversarii noştri ne 
învinseseră. Dar trebuia să prevăd că era imposibil să-i 
diminuez lui Hercule Poirot entuziasmul faţă de propriile 
sale metode. 

— Vezi, Hastings, seamănă cu micul şiretlic de la cărţi. Îl 
cunoşti, fără îndoială! Iei patru valeţi, îi împărţi, unul 
deasupra pachetului, altul dedesubt, ş.a.m.d. - tai, amesteci 
cărţile şi iar ajung împreună. Acesta e scopul meu. Până 
acum m-am luptat când cu unul, când cu celălalt dintre „Cei 
patru mari”. Dar să-i strângem laolaltă, ca pe cei patru 


valeţi din pachetul cu cărţi, şi atunci, dintr-o singură 
lovitură, îi distrug pe toţi! 

— Şi cum ai de gând să-i aduni pe toţi? 

— Voi aştepta momentul suprem în care se vor grupa în 
vederea unei acţiuni comune. Până atunci voi continua s-o 
fac pe mortul. 

— Cât timp trebuie aşteptat? 

— Veşnic grăbit, Hastings! Dar linişteşte-te; nu va dura 
mult. Singurul om din lume de care le era frică este mort. 
Le acord două-trei luni, cel mult. 

Prin asociaţie mă gândii la moartea lui Ingles şi-i povestii 
lui Poirot istoria chinezului de la spitalul St. Giles. 

Povestirea mea păru să-l intereseze. 

— Servitorul lui Ingles? Şi spui că a pronunţat câteva 
cuvinte în italiană? Este curios! 

— De aceea am bănuit că ar fi o cursă. 

— Ai raţionat greşit, Hastings. Foloseşte-ţi micile celule 
cenuşii! Dacă duşmanii tăi ar fi vrut să te păcălească, ar fi 
avut grijă că acel chinez să vorbească în engleza stâlcită din 
Extremul Orient. Nu, mesajul a fost adevărat. Ce a rostit? 

— La început a pronunţat ceva ca: „Handel's Largo”, apoi, 
„Carrozza”. 

— Altceva? 

— La sfârşit, am crezut că am auzit „Cara” şi un nume de 
femeie „Zia”. Dar asta nu cred să aibă vreo legătură cu 
restul. 

— Faci greşeli, Hastings! „Cara Zia” este, dimpotrivă, 
foarte important! 

— Nu văd de e?! 

— Dragul meu prieten, tu nu vezi niciodată nimic! Şi în 
plus, englezii nu cunosc geografia. 

— Ce are de-a face geografia cu asta? 

— Thomas Cook ar fi mult mai la înălţime. 

După obiceiul lui, Poirot se feri să-mi spună mai mult - un 
obicei al lui foarte enervant. Dar îl simţeam cu totul vioi şi 


vesel. Această veselie, ştiam, era un indiciu: copoiul 
mirosise o pistă nouă. 

Zilele se succedară plăcute, cu toate că erau cam 
monotone. Desigur, biblioteca vilei era foarte bine garnisită, 
se puteau face excursii delicioase în împrejurimi, dar 
inactivitatea momentană mă exaspera. Eram uimit de 
liniştea în care se complăcea Poirot. Nimic nu tulbură 
cursul calmei noastre existenţe până la sfârşitul lunii iunie, 
termenul - limită pe care-l acordase Poirot. 

Într-o dimineaţă, devreme, o maşină se opri în faţa vilei. 
Evenimentul era de o asemenea raritate în viaţa noastră 
liniştită că mă grăbii să cobor pentru a-mi satisface 
curiozitatea. Îl găsii pe Poirot discutând cu un tânăr, cu un 
aspect foarte simpatic, cam de vârsta mea. 

— Hastings, ţi-l prezint pe căpitanul Harvey, unul din 
membrii cu cea mai bună reputaţie de la Intelligence 
Service. 

— A, nu, râse tânărul. 

— Cu reputaţie pentru cei ce-l cunosc. Prietenii îl 
consideră amabil, dar bun numai la foxtrot. Aţi spus că a 
sosit momentul? 

— Suntem convinşi. Izolarea politică a Chinei este un fapt 
petrecut ieri. Nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo. Nu se 
primeşte nici un fel de ştire, nici măcar prin radio. 

— Li Chang Yen şi-a dat la iveală existenţa. Şi unde sunt 
ceilalţi? 

— Abe Ryland a sosit în Anglia acum o săptămână şi ieri a 
plecat pe continent. 

— Şi doamna Olivier? 

— A părăsit Parisul noaptea trecută. 

— Pentru Italia? 

— Da, pentru Italia. Şi unul şi celălalt se duc, probabil, la 
locul pe care ni l-aţi indicat... Dar cum l-aţi aflat? 

— Meritul nu-mi revine mie! Este opera prietenului meu 
Hastings. El este modest şi-şi ascunde talentul. 


Harvey se întoarse spre mine cu admiraţie, ceea ce-mi 
pricinui o oarecare jenă. 

— A venit momentul, zise Poirot, palid şi sobru. Au fost 
date toate dispoziţiile necesare? 

— 'Toate instrucţiunile dumneavoastră au fost urmate 
întocmai. Guvernele Italiei, Franţei şi Angliei susţin şi 
colaborează frăţeşte. Este vorba să apere civilizaţia. 

— Este vorba, de fapt, de o nouă Antantă, observă Poirot 
sec. Mă bucur că Desjardeausx s-a convins. Eh bien, atunci 
pornim... Mai bine-zis, eu pornesc. Hastings, rămâi aici, te 
rog! Pe cinstea mea, prietene, vorbesc serios. 

L-am crezut, dar nu aveam de gând să mă las dat la o 
parte în felul acesta. Discuţia noastră a fost scurtă, dar 
categorică. 

În trenul care ne ducea la Paris îmi mărturisi că, în fond, 
era fericit că mă avea lângă el. 

— Va trebui să joci un rol important, Hastings. Era datoria 
mea să te previn, dar dacă nu mă vei asculta reuşita 
operaţiunilor noastre va fi serios compromisă. 

— Este vreun pericol? 

— Dragul meu, totdeauna este un pericol când este vorba 
de „Cei patru mari”. 

Ajunşi la Paris, ne lăsarăm conduşi la Gare de l'Est. Numai 
în acel moment Poirot îmi spuse că plecăm la Bolzano şi 
apoi în Tirolul italian. 

Profitând de absenţa lui Harvey, care părăsise 
compartimentul pentru câteva minute, îl întrebai pe Poirot 
de ce îmi atribuise descoperirea locului de întâlnire. 

— Pentru că aşa şi este, dragul meu! De unde o fi ştiut 
Ingles? Dar faptul este că a aflat şi că ne-a înştiinţat prin 
servitorul său. Locul unde ne ducem se numeşte Karersee, 
al cărui nou nume italian este „Lago di Carezza”. Acum 
înţelegi ce însemnau „Cara Zia”, „Carozza” şi „Largo”? Cât 
despre cuvântul Handel sau „mână” este fructul imaginaţiei 
tale, afară doar dacă chinezul nu o fi vrut să se refere la 
„mâna celor patru mari”. 


— N-am auzit, niciodată vorbindu-se de Karersee! 

— Ţi-am mai spus că voi, englezii, nu cunoaşteţi geografie. 
Află că este vorba de o staţiune minunată, bine cunoscută, 
de altfel, situată la o înălţime de 1200 metri, în Dolomiţi. 

— Acolo este cartierul lor general. Alarma a fost dată şi 
singura lor dorinţă este să dispară din lume. Din fundul 
cetăţuiei lor, ascunsă în munţi, vor continua să dea ordine. 
M-am informat. Este vorba de o carieră de piatră, 
actualmente în exploatare. Afacerea este, în aparenţă, a 
unei societăţi italiene. Dar, în realitate, aparţine lui Abe 
Ryland. Pariez că acolo, în inima muntelui, este o citadelă 
subterană! Din această vizuină, şefii organizaţiei pot adresa 
instrucţiunile lor prin radio! Subordonaţii lor, care se 
cifrează la mii în fiecare ţară, se însărcinează să le execute. 
Dar dictatorii lumii vor ieşi la iveală. Şi aceasta datorită lui 
Hercule Poirot! 

— Chiar crezi serios în toate astea? Dar armatele şi 
mecanismul general al civilizaţiei? 

— Dar ce zici de Rusia, Hastings? Va fi o Rusie la o scară 
infinit mai mare... Şi cu această ameninţare suplimentară... 
pe care experienţele doamnei Olivier au dezvoltat-o mai 
mult decât a făcut cunoscut... Cred că, într-o anumită 
măsură, ea a reuşit să folosească energia atomică în 
scopurile sale. Experiențele ei cu nitrogenul din aer sunt cu 
totul remarcabile; a experimentat şi o concentrare a 
energiei undelor radio, aşa încât o undă de mare intensitate 
poate fi îndreptată spre un anume loc. Nimeni nu ştie cât de 
departe a ajuns, dar e cert că nu toate progresele sale au 
fost publicate. Femeia aceea e un geniu - soţii Curie nici nu 
se pot compara cu ea. Adaugă geniului ei averea aproape 
nelimitată a lui Ryland şi, împreună cu creierul lui Li Chang 
Yen - cel mai diabolic de pe pământ, capabil să conducă, să 
organizeze şi să ucidă - ei bine, omenirea, cum s-ar zice nu 
stă pe roze. 

Cuvintele sale mă puseră pe gânduri. Deşi, uneori, Poirot 
se lansa într-un limbaj extravagant, nu era, de felul lui, un 


alarmist. Pentru prima dată, mi-am dat seama în ce luptă 
disperată ne angajaserăm. 

Întoarcerea lui Harvey în compartiment puse capăt 
discuţiei noastre. 

Ajunserăm la Bolzano pe la prânz şi luarăm o maşină să 
urcăm la Karersee. Cu toată căldura, Poirot rămase 
îmbrobodit până la ochi. 

Era vorba de o precauţiune sau îi era teamă să nu capete 
vreun guturai? Drumul cu maşina dura două ore. Peisajul 
era într-adevăr admirabil. După ce traversarăm o vale 
fertilă, care se întindea pe mai mulţi kilometri, urcarăm 
spre masivii stâncoşi. La fiecare cotitură, ni se oferea o 
nouă perspectivă. 

Drumul urca printre stânci abrupte, într-un veritabil 
labirint de pini. În sfârşit, automobilul se opri în faţa unui 
hotel mare, admirabil situat. 

Ni se rezervaseră camere care dădeau spre munte. 
Vederea vârfurilor stâncoase şi a coastelor acoperite de pini 
era feerică. 

— Aici? Întrebă Poirot cu vocea joasă. 

— Da, răspunse Harvey. Este un loc numit „Labirintul 
stâncilor”; nimic altceva decât stânci enorme de forme 
fantastice. Cariera este la dreapta, dar credem că intrarea 
trebuie să se găsească chiar în acest labirint. 

Poirot îmi făcu un semn. 

— Haide, prietene, să coborâm pe terasă, să profităm de 
soare. 

— Crezi că procedăm cuminte? 

În loc de răspuns, ridică din umeri. 

Lumina era atât de intensă, încât ochii mei abia o 
suportau. Luarăm o cafea şi, apoi, urcarăm să desfacem 
valizele. Poirot părea cufundat într-un vis. În vreo două 
rânduri îl văzui clătinând din cap şi suspinând. 

Când coborâserăm din tren la Bolzano, remarcasem un 
pasager care fusese aşteptat de o maşină. Ceea ce îmi 
atrăsese atenţia la el era faptul că arăta tot atât de înfofolit 


ca şi Poirot, dacă nu mai mult! În afară de un pardesiu larg 
şi un fular voluminos, purta nişte imenşi ochelari albaştri. 
Eram convins că mă aflam în prezenţa unui emisar al „Celor 
patru mari”. Poirot, căruia îi povestii, nu păru deloc 
impresionat. Puţin mai târziu îl anunţai că voiajorul în 
chestiune se plimba în faţa hotelului. Îl văzusem de la 
fereastră şi atunci a admis că ar putea fi ceva la mijloc. 

Cu toate mustrările mele violente, Poirot ţinu să coboare în 
restaurant, unde ni se dădu o masă lângă fereastră. Chiar 
în momentul când luarăm loc, o exclamaţie violentă şi un 
zgomot de farfurii sparte ne atrase atenţia. Un chelner 
stângaci răsturnase o farfurie cu fasole verde pe umerii 
unui client instalat la o masă vecină cu a noastră. 

Chelnerul şef se repezi spre client şi începu să se scuze. 

Îndată ce chelnerul vinovat ne servi supa, Poirot i se 
adresă: 

— Nefericită întâmplare, dar n-a fost vina dumitale. 

— Monsieur a văzut? Nu, aşa e, nu am fost de vină. 
Domnul acela sărise ca ars de pe scaun... Parcă îl apucase 
ceva. N-am putut evita catastrofa. 

Prin ochii lui Poirot trecu o licărire verzuie pe care o 
cunoşteam prea bine. După ce se îndepărtă chelnerul, se 
aplecă spre mine şi-mi spuse: 

— Ce spui de efectul produs de apariţia mea în carne şi 
oase? 

— Cum... Crezi că...? 

Nu avui timp să-mi termin fraza, căci Poirot îmi puse mâna 
pe genunchi şi spuse încet, dar nu fără emoție: 

— Priveşte, Hastings, mania lui să se joace cu pâinea! Este 
„Numărul Patru”! 

Era exact. Vecinul nostru plimba, maşinal, pe faţa de masă, 
o bucată de miez de pâine. 

Îl observai atent. Obrazul lui avea un aspect nesănătos. 
Pungi mari îi atârnau sub ochi şi riduri adânci porneau de la 
nas, făcându-l mai dezagreabil. Putea să aibă între 35 şi 45 
de ani şi nu semăna cu niciunul din personajele ale căror 


roluri le jucase. Dacă Poirot nu m-ar fi făcut să-i remarc 
mania, aş fi jurat că nu l-am întâlnit niciodată. 

— Te-a recunoscut, murmurai eu. N-ar fi trebuit să cobori. 

— Dragul meu Hastings, tocmai în scopul acesta am făcut 
pe mortul, timp de trei luni! 

— Ca să pui mâna pe „Numărul Patru”? 

— Da, ca să-l surprind într-un moment în care trebuia să 
acţioneze imediat sau deloc. Pentru moment, beneficiam de 
un mare avantaj: ignoră complet că este reperat. Se crede 
în siguranţă în noul lui rol. Cum o binecuvântez pe Flossie 
Monro că ne-a dezvăluit mania lui! 

— Ce se va întâmpla acum? Am întrebat 

— Ce să se întâmple? Îl recunoaşte pe singurul om de care 
se teme, înviat din morţi, tocmai când planurile „Celor 
patru mari” atârnă greu în balanţă. Madame Olivier şi Abe 
Ryland au luat azi prânzul aici şi se crede că au plecat la 
Cortina. 

Cunoaştem doar că s-au retras în ascunzătoarea lor. Cât 
de multe ştim? Asta se întreabă acum „Numărul Patru”. Nu 
îndrăzneşte să rişte. Trebuie să fiu suprimat cu orice preţ. 
Eh bien, să încerce să-l suprime pe Hercule Poirot! Îl 
aştept! 

În momentul în care Poirot termina de vorbit, vecinul de la 
masa alăturată se ridică şi ieşi. 

— A plecat să-şi ia micile lui instrucţiuni, spuse Poirot 
liniştit. Luăm cafeaua pe terasă? Ar fi mai plăcut. Mă urc în 
cameră să iau un pardesiu. 

leşii pe terasă puţin tulburat. Aparenta siguranţă a lui 
Poirot nu mă satisfăcea. Decisei să rămân în alertă. 

Poirot reveni după cinci minute, înfofolit până la urechi. Se 
instală lângă mine şi începu să-şi bea cafeaua, mulţumit. 

— Numai în Anglia cafeaua e aşa groaznică, remarcă el. Pe 
continent se ştie ce importantă e pentru digestie să fie bine 
făcută. 

Brusc îşi făcu apariţia pe terasă şi omul nostru, care, fără 
vreo ezitare, se îndreptă spre noi. 


— Îmi permiteţi să mă aşez la masa dumneavoastră? 
Întrebă el. 

— Desigur! Îi răspunse Poirot. 

Cu toată lumea care ne înconjura, mă simţeam prost, 
presimţind un pericol iminent. 

„Numărul Patru”, cu tonul cel mai natural din lume, ne 
vorbea de excursii şi plimbări. Era imposibil să-l consideri 
altceva decât un simplu turist, bun cunoscător al 
împrejurimilor. 

Îşi scoase o pipă din buzunar şi o aprinse. Poirot, la rândul 
lui, îşi scoase tabachera cu ţigări. În momentul când îşi duse 
o ţigară la gură, străinul se aplecă spre el cu un chibrit. 

— Permiteţi-mi să vă servesc un foc! 

Abia pronunţă aceste vorbe că, fără nici cel mai mic 
avertisment, toate luminile se stinseră. Auzii un şuierat uşor 
un clinchet de sticlă şi un miros teribil mă sufocă... 

Capitolul XVIII. 

Labirintul stâncilor 

Nu-mi pierdui cunoştinţa decât pentru unul sau două 
minute. Când îmi revenii, simţii că doi oameni mă duceau 
fiecare de câte un braţ. În gura, aveam un căluş. Domnea 
un întuneric complet, înţelesei că traversam hotelul. Din 
toate părţile, în limbile cele mai diverse, auzeam punându- 
se întrebări: pană de electricitate? Accident? Răpitorii mei 
mă făcură să cobor câteva trepte şi ne continuarăm drumul 
printr-un gang subteran. Apoi trecurăm printr-o uşă şi ne 
trezirăm afară. Puțin după aceia, ajunserăm la pădurea de 
pini. 

Observai un alt individ, care era târât ca şi mine, şi 
dedusei că şi Poirot era victima acestei lovituri îndrăzneţe. 

Graţie curajului său, „Numărul Patru” triumfase. Trebuie 
să fi utilizat un anestezic fulgerător, probabil din clorură de 
etil, spărgând o fiolă sub nasul nostru. Apoi, în întuneric, 
complicii lui instalaţi la o masă vecină, ne vârâseră căluşe în 
gură şi ne scoaseră în grabă din hotel pentru a nu fi 
urmăriţi. 


Îmi este imposibil să descriu drumul nostru de-o oră. 
Urcarăm, urcarăm, urcarăm până ce, pe o coastă a 
muntelui, în faţa noastră, pe culme se ridică o masă 
amenințătoare şi fantastică. 

Acesta trebuie să fie „Labirintul stâncilor”, despre care ne 
vorbise Harvey. După asta ne purtară pe nişte cărărui 
şerpuitoare diabolice. 

Ne oprirăm în faţa unui bloc enorm, care bara drumul. 
Unul dintre ei se aplecă să împingă ceva. Fără cel mai mic 
zgomot, masa stâncoasă se învârti în jurul ei şi descoperi un 
tunel mic, care se înfunda în munte. 

Furăm împinşi înăuntru şi urmarăm un tunel strâmt, care 
se lărgea pe măsură ce înaintam. Ajunserăm într-o cameră 
mare, luminată cu electricitate. Ni se scoaseră căluşele. 
„Numărul Patru”, care ne privea cu un aer batjocoritor, 
ordonă oamenilor lui să ne percheziţioneze. Buzunarele 
noastre au fost golite de tot conţinutul lor, luându-se şi 
micul revolver al lui Poirot. 

M-a îngrozit gândul că nu ne mai rămânea nici un mijloc 
de apărare. Răpitorii noştri erau mult mai numeroşi decât 
noi. Trebuia abandonată orice speranţă. Sosise sfârşitul. 

— Fiţi bine veniţi în cartierul general al „Celor patru 
mari”, domnule Hercule Poirot, zise „Numărul Patru” cu un 
ton batjocoritor. Ce plăcere neaşteptată de a vă revedea! 
Dar fie vorba între noi: merita osteneala să înviezi ca să 
ajungi aici? 

Poirot nu-l învrednici cu nici un răspuns. Cât despre mine 
nu îndrăzneam să ridic ochii la el. 

— Binevoiţi să intraţi, continuă „Numărul Patru”. Venirea 
dumneavoastră îi va surprinde pe colegii mei! 

Printr-o deschizătură mică, făcută în perete, trecurăm în 
odaia vecină la extremitatea căreia se găseau patru scaune 
şi o masă. Unul dintre scaune, neocupat, era acoperit cu o 
capă de mandarin. Pe al doilea, fumând din trabuc, trona 
Abe Ryland. Pe al treilea, doamna Olivier, rezemată de 


spetează, cu ochi strălucitori şi faţa ei de călugăriţă. 
„Numărul Patru” îl luă în stăpânire pe al patrulea. 

Apăream în faţa „Celor patru mari”. 

Cu toate că Li Chang Yen era absent, cu toate că scaunul 
lui era neocupat, cu toate că se găsea departe, în China, 
personalitatea lui puternică domina această nefastă 
organizaţie. 

Observându-ne, doamna Olivier nu putu să-şi reprime un 
țipăt de surprindere. Ryland, mai stăpân pe sine, se 
mulţumi să-şi mute trabucul dintr-un colţ într-altul al gurii 
şi să ridice sprâncenele lui cenuşii. 

— Ce plăcere să vă revedem, domnule Poirot, zise Ryland 
încet. Şi noi care vă credeam înmormântat! Acum însă, nu 
mai contează. Comedia s-a terminat! Vocea lui nu promitea 
nimic bun. Doamna Olivier nu spuse nimic, dar ochii şi 
surâsul ei erau suficient de elocvenţi. 

— Madame et messieurs, vă spun bună-seara! Zise Poirot 
liniştit. 

Ceva neaşteptat, straniu, mă surprinse în vocea 
prietenului meu şi nu mă putui împiedica să nu privesc spre 
el. Părea perfect de calm şi totuşi, în atitudinea lui, era 
schimbat un nu ştiu ce. 

Se auzi un foşnet de draperii în spatele nostru şi-şi făcu 
intrarea contesa Vera Rossakoff. 

— Ah! Exclamă „Numărul Patru”, iată-l pe preţiosul şi 
fidelul nostru locotenent. Unul din vechii dumneavoastră 
prieteni este aici, scumpă doamnă! 

— Dar este omuleţul! Are nouă vieţi ca o pisică! Sărmane 
omuleţ, ce ţi-a venit să te amesteci în chestiunea asta?! 

Prietenul meu o salută şi-i răspunse foarte calm: 

— Madame, eu, ca şi măreţul Napoleon, sunt de partea 
marilor batalioane. 

La sunetul vocii lui, contesa îi aruncă o privire 
neîncrezătoare şi presentimentul meu deveni, imediat, o 
certitudine. 

Omul de lângă mine nu era Hercule Poirot! 


Îi semăna într-un chip extraordinar. Acelaşi cap, în formă 
de ou, aceeaşi atitudine afectată. Numai vocea, expresia, nu 
erau aceleaşi; ochii nu erau verzi ci negri, cât despre 
mustață, faimoasa mustață... 

Contesa mă smulse din reflecţiile mele. Înaintă şi spuse 
emoţionată: 

— V-aţi lăsat înşelaţi o dată în plus! Acest om nu este 
Hercule Poirot! 

„Numărul Patru” exclamă neîncrezător, dar contesa, 
înaintând spre Poirot, îi apucă mustaţa şi i-o smulse. De astă 
dată adevărul era clar. Buza superioară a acestui om era 
deformată de o cicatrice care-i modifica expresia obrazului. 

— Dacă nu este Hercule Poirot, atunci cine poate fi? 
Murmură „Numărul Patru”. 

— Eu ştiu! Exclamai şi mă oprii îngrozit, temându-mă să 
nu fi compromis totul. 

Falsul Poirot se întoarse spre mine şi-mi zise cu un ton 
încurajator: 

— Vorbiţi dacă vreţi. Asta nu va mai schimba nimic! Trucul 
a reuşit! 

— Este Achille Poirot, spusei încet, fratele geamăn al lui 
Hercule Poirot. 

— Imposibil, zise Ryland cu un aer tranşant, care nu-i 
ascundea totuşi îndoiala. 

— Planul fratelui meu s-a dovedit minunat, spuse Achille, 
fără să se tulbure. 

„Numărul Patru” se apropie, amenințând: 

— Eşti sigur? Nu uita că, în curând, veţi fi morţi! 

— Oh! Mă aştept la asta! Răspunse Achille grav. Dar 
ignoraţi că un om se poate sacrifica pentru cauza lui? Au 
murit oameni în război! Voi salva lumea de dictatura 
voastră, fie chiar cu preţul vieţii mele! 

Deşi mi-aş fi dat bucuros viaţa, m-am gândit că ar fi trebuit 
să fiu şi eu consultat în problema aceasta. Apoi mi-am 
amintit că Poirot îmi ceruse să nu vin şi m-am liniştit. 


— În ce măsură va ajuta lumea sacrificiul vieţii dumitale? 
Întrebă Ryland, sarcastic. 

— Văd că nu sesizaţi planul lui Hercule în toată amploarea 
lui. Permiteţi-mi să vă spun că vizuina voastră este 
cunoscuă de mai multe luni şi că toţi turiştii şi toţi membrii 
personalului hotelului sunt agenţi ai serviciilor secrete. S-a 
stabilit un cordon de supraveghere în jurul muntelui şi 
chiar dacă aveţi mai multe ieşiri secrete veţi fi, cu 
siguranţă, prinşi. Poirot personal dirijează operaţiunile. 
Astă-seară, înainte de a cobori pe terasă, în locul fratelui 
meu, mi-am uns bine patofii cu un preparat pe bază de 
anason, ca să permit câinilor să-mi ia urmele. Vor descoperi, 
precis, stânca situată la intrarea în labirint. Acum, faceţi cu 
noi ce vreţi! Plasa nu este mai puţin strânsă în jurul vostru. 
Puteţi abandona orice speranţă de fugă! 

Doamna Olivier râse scurt. 

— Faceţi o greşeală, spuse ea, dispunem de un alt mijloc 
de scăpare: acela pe care l-a întrebuințat şi Samson! 

Cu aceeaşi lovitură ne vom zdrobi şi duşmanii. Ce părere 
aveţi, domnilor? 

Ryland, care-l fixa pe Achille Poirot, întrebă cu o voce 
răguşită: 

— Omule, tot ce-ai spus nu-i o minciună? 

Achille ridică din umeri: 

— Într-o oră se va lumina şi vă va fi uşor să verificaţi 
exactitatea vorbelor mele. Acum urma mea trebuie să fi fost 
găsită, precum şi intrarea în labirint. 

Abia îşi termină fraza Achille că se auzi un zgomot 
neobişnuit şi un om veni fugind, ţipând incoerent. Ryland se 
ridică dintr-un salt şi ieşi. Doamna Olivier, dându-se înapoi, 
deschise o uşă pe care n-o observasem şi prin deschizătura 
căreia văzui un laborator admirabil, utilat, care mi l-a 
amintit pe cel din Paris. „Numărul Patru” se ridică, la 
rândul lui, în grabă şi ieşi. Reveni puţin după aceea cu 
revolverul lui Poirot, pe care-l dădu contesei. 


— Nu există vreun pericol să scape, zise el, cu un aer 
sălbatic, dar este prudent să ai această armă în mână! 

Apoi dispăru din nou. 

Contesa, timp de o clipă, îl privi atent pe tovarăşul meu. 
Apoi începu să râdă. 

— Eşti, într-adevăr, foarte deştept, domnule Achille Poirot! 
Zise ea râzând batjocoritor. 

— Doamnă, să vorbim de afaceri. Este un noroc că ne-au 
lăsat singuri! Care vă este preţul? 

— Nu înţeleg. Ce preţ? 

— Puteţi să ne ajutaţi să fugim. Cunoaşteţi ieşirile secrete. 
De aceea vă întreb preţul. 

Ea izbucni din nou în râs: 

— Mai mult decât poţi plăti, omuleţule! Mai bine zis, tot 
aurul din lume nu m-ar cumpăra! 

— Nu m-aţi înţeles. N-am vorbit de bani. Fiecare dintre noi 
are valoarea lui şi eu pretind a fi destul de inteligent ca în 
schimbul vieţii şi libertăţii noastre, să vă îndeplinesc o 
dorinţă. 

— Vă socotiți magician? 

— Da, dacă vreţi! 

Contesa abandonă tonul ei ironic. Cu o privire plină de 
nostalgie, murmură: 

— Nebun ce sunteţi! Dorinţa mea cea mai scumpă? Puteţi 
să mă răzbunaţi. Puteţi să-mi redaţi tinereţea, frumuseţea 
şi setea de viaţă? Puteţi să înviaţi morţii? 

Achille Poirot o observă curios. 

— Care dintre acestea trei o doriţi mai mult? Alegeţi! 

Ea râse batjocoritor. 

— Vrei să-mi vinzi elixirul vieţii? Ei bine, să facem un târg! 
Aveam un copil. Dă-mi-l înapoi şi veţi fi liberi! 

— De acord! Accept şi vă veţi revedea fiul. Aveţi cuvântul 
de onoare... al lui Hercule Poirot însuşi. 

Această femeie stranie avu o nouă criză de râs isteric. 

— Scumpul meu domn Poirot, mă tem că Te-ai prins în 
cursă. Eşti foarte gentil că vrei să-mi regăseşti fiul. Dar ştiu 


că nu vei reuşi aceasta. Ar fi un târg în care aş fi trasă pe 
sfoară. 

— Doamnă, în faţa lui Dumnezeu, vă jur să vă regăsesc 
copilul. 

— Te-am întrebat, mai întâi, dacă poţi învia morţii? 

— Atunci copilul este... 

— Da, e mort... 

EI înaintă un pas şi o apucă de mână. 

— Doamnă, mai jur încă o dată că îl voi învia. 

Contesa îl privea fascinată. 

— Văd că nu mă credeţi. Atunci, permiteţi-mi să vă ofer o 
dovadă. Căutaţi în portofelul pe care mi l-au luat. 

Ea părăsi camera şi reveni puţin după aceea, ţinând 
portofelul într-o mână şi revolverul într-alta. Impresia mea 
era că bluff-ul lui Poirot avea puţine şanse de reuşită. 
Contesa Vera Rossakoff nu putea fi înşelată. 

— Deschideţi-l, doamnă, şi căutaţi în stânga... Asta-i... 
Scoateţi fotografia; priviţi-o! 

Ezitând, ea trase afară din portofel o fotografie mică de 
amator. Abia o observă că scoase un țipăt şi se precipită 
spre prietenul meu. 

— Unde? Unde? Spune-mi! Unde? 

— Îţi aduci aminte de târgul nostru, doamnă! 

— Da, da, voi avea încredere în voi, dar grăbiţi-vă, înainte 
ca ei să revină. 

Luându-l de mână, ea îl trase repede şi fără zgomot afară 
şi eu îi urmai. Ne conduse în tunelul prin care veniserăm, 
dar în altă direcţie. În multe locuri, subterana se ramifica. 
Dar, sigură de drum, contesa ne conduse fără să ezite, cu 
un pas rapid. 

— De-am putea ieşi la vreme! Zise ea gâfâind. Trebuie să 
fim afară înaintea exploziei. 

După drumul pe care-l parcurgeam, înţelesei că traversam 
muntele, ca să ieşim prin partea cealaltă. Plini de sudoare, 
alergam mereu. 


În sfârşit, observai în depărtare lumina zilei. Încă câţiva 
paşi. Vedeam tufişuri verzi. Le-am dat la o parte şi ne-am 
croit drum. Întregul munte era scăldat în lumina răsăritului 
de soare. 

Cordonul de supraveghere nu şoma. Abia ieşiserăm din 
subterană şi trei oameni ne apucară. Dar ne dădură drumul 
imediat, scoțând un strigăt de surpriză. 

— Repede, spuse tovarăşul meu, repede! Să fugim! Nu 
avem nici un minut de pierdut... 

Nu-şi termină fraza. Pământul tremură sub picioarele 
noastre, ne simţirăm proiectaţi în aer şi o detunătură 
extraordinară zgudui tot muntele care părea să se dizolve. 

Îmi recăpătai cunoştinţa. Mă aflam într-un pat ciudat, într- 
o cameră stranie. Cineva stătea la fereastră. Se întoarse şi 
se aşeză lângă mine. 

Era Achille Poirot... Sau Hercule? 

Bine cunoscuta voce ironică îmi risipi îndoielile. 

— Sunt eu, prietene Hastings! Sunt eu! Fratele meu 
Achille a plecat din nou... În ţara mitului, căci n-a existat 
decât în imaginaţia mea. Nu numai „Numărul Patru” ştie să 
joace un rol. Puţină beladonă în ochi, sacrificarea mustăţii 
mele şi o cicatrice adevărată, care m-a făcut să sufăr acum 
două luni - căci nu mă puteam gândi să ofer o imitație 
ochiului de vultur al „Numărului Patru”. Adaugă la asta 
propria ta certitudine, căci erai convins că Achille Poirot 
exista, şi treaba era gata! Mi-ai fost de mare ajutor. Reuşita 
noastră ţi se datorează cel puţin pe jumătate! Toată 
dificultatea consta în a-i face să creadă că Hercule Poirot 
era afară, ocupat să dirijeze operaţiunile. Era, de altfel, 
singura minciună! Restul a fost exact: întrebuinţarea 
anasonului, cordonul de supraveghere, etc., etc... 

— De ce n-ai trimis o dublură în locul tău? 

— Doar n-ai fi vrut să te trimit la moarte fără să te urmez 
chiar eu! Frumoasă părere ai despre mine! De altfel, am 
simţit, totdeauna, că mă puteam folosi de contesă ca s-o 
scot la capăt. 


— Cum ai putut s-o convingi? Cam debilă povestea aia cu 
copilul mort. 

— Contesa este mai perspicace decât tine, dragul meu 
Hastings. Pentru început, ea s-a lăsat înşelată de 
deghizarea mea, dar n-a întârziat s-o descopere. În 
momentul în care mi-a spus: „Sunteţi într-adevăr foarte 
deştept domnule Achille Poirot” am înţeles că venise 
momentul să-mi joc atuul. 

— Dar unde voiai să ajungi cu povestea aceea a copilului 
înviat din morţi? 

— Exact... Dar ştii... L-am avut tot timpul. 

— Poftim? 

— Bineînţeles! Îmi cunoşti mottoul: fii pregătit! De îndată 
ce am aflat că doamna contesă Rossakoff era amestecată în 
afacerea „Celor patru mari”, m-am informat asupra 
antecedentelor ei. Am aflat că a avut un copil care-i fusese 
răpit. Ea îl credea mort. Dar nu era aşa. Am reuşit să 
regăsesc urma acestui copil, care mi-a fost remis contra 
unei recompense bune. Bietul copil era aproape mort de 
foame. Lam încredinţat unor oameni de treabă. Nu mi-a mai 
rămas decât să-l fotografiez în noua lui familie şi mica mea 
lovitură de teatru era gata! 

— Eşti extraordinar, Poirot! Formidabil! 

— Mărturisesc că m-am bucurat. O admiram pe contesa 
Rossakoff. Mi-ar fi părut rău s-o văd pierind în explozie. 

— Abia îndrăznesc să te întreb care a fost soarta „Celor 
patru mari”? 

— Toate cadavrele au fost regăsite. Acela al „Numărului 
Patru” era de nerecunoscut. Capul îi fusese făcut praf. Aş fi 
preferat... Să-l pot recunoaşte... Să fiu sigur... Dar cu atât 
mai rău! Priveşte aici, adăugă Poirot. 

Îmi întinse un ziar în care era subliniat un paragraf. Se 
anunţa sinuciderea lui Li Chang Yen a cărui lovitură de stat 
eşuase lamentabil. 

— Era principalul meu adversar, zise grav Poirot. Deşi nu 
ne-am întâlnit niciodată, era una dintre inteligenţele cele 


mai rare. Când a aflat de dezastrul de aici, a ales calea cea 
mai uşoară. Regret că n-am putut să-i văd faţa „Numărului 
Patru”, căci dacă vreodată... Dar nu! Am prea multă 
imaginaţie! Este, sigur, mort! Noi doi, Mon ami, Hastings, 
am înfruntat şi am învins pe „Cei patru mari”; acum te vei 
întoarce la încântătoarea ta soţie! Cât despre mine... Vreau 
să mă retrag definitiv. Marele caz al vieţii mele s-a terminat. 
Pe lângă el, oricare altul mi s-ar părea fad. Mă voi duce să... 
Cultiv dovlecei! Poate chiar mă însor şi mă aşez la casa 
mea! 

Şi Poirot râse din toată inima, dar şi oarecum încurcat. Am 
remarcat adesea slăbiciunea pe care o au oamenii de 
statură joasă pentru femeile înalte, impunătoare. 

— Să mă însor şi să mă aşez la casa mea, repetă el. Cine 
ştie? 


SFÂRŞIT