Jules Verne — Testamentul Unui Excentric

Jules Verne 


Jules Verne 


Testamentul unui excentric 


CUPRINS: 

Partea întâi. 

Capitolul 1. 

UN ORAŞ IN SĂRBĂTOARE...5 

Capitolul II. 

WILLIAM J]. HYPPERBONE...13 

Capitolul III. 

OAKSWOODS.21 

Capitolul IV 

«CEI ŞASE ».28 

Capitolul V. 

TESTAMENTIUL...40 

Capitolul VI. 

HARTA PUSĂ ÎN CIRCULAŢIE...49 

Capitolul VII. 

PLECAREA PRIMULUI JUCĂTOR...60 

Capitolul VIII. 

TOM CRABBE TRAS DUPĂ SINE DE JOHN MILNER...73 

Capitolul IX. 

UNU ŞI CU UNU FAC DOI...81 

Capitolul X. 

UN REPORTER LA DRUM...92 

Capitolul XI. 

TEMERILE JOVITEI FOLEY...106 

Capitolul XII. 

A CINCEA PARTENERĂ...118 

Capitolul XIII. 

AVENTURILE COMODORULUI URRICAN...131 

Capitolul XIV. 

URMARE LA AVENTURILE COMODORULUI URRICAN... 
142 


Capitolul XV. 

SITUAŢIA LA 27 MAI...149 

Partea a doua. 

Capitolul 1. 

PARCUL NAŢIONAL...157 

Capitolul II. 

LUAT DREPT ALTUL....165 

Capitolul III. 

CA MELCUL.175 

Capitolul IV. 

STEAGUL VERDE...188 

Capitolul V. 

GROTELE DIN KENTUCKY...197 

Capitolul VI. 

VALEA MORŢII...205 

Capitolul VII. 

CASA DIN SOUTH HALSTEDI STREETI...215 

Capitolul VIII. 

LOVITURA DE PUMN A REVERENDULUI HUNTER...228 

Capitolul IX. 

DOUĂ SUTE DE DOLARI PE ZI...237 

Capitolul X. 

PEREGRINĂRILE LUI HARRIS TI. KYMBALE...249 

Capitolul XI 

«ÎNCHISOAREA» DIN MISSOURI...261 

Capitolul XII. 

UN FAPT SENZAŢIONAL PENTRU «TRIBUNE »...272 

Capitolul XIII. 

ULTIMELE ARUNCĂRI DE ZARURI ALE MECIULUI 
HYPPERBONE.282 

Capitolul XIV. 

CLOPOTUL DIN OAKSWOODS...294 

Capitolul XV. 

ULIIMA EXCENTRICITATE...301 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul 1. 

UN ORAŞ ÎN SĂRBĂTOARE. 

Un străin, sosit în cel mai de seamă oraş din Illinois, în 
dimineaţa de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe 
drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această 
zi şi-ar fi îmbogăţit carnetul cu însemnări deosebit de 
interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea 
unor articole senzaţionale. Şi dacă şi-ar fi prelungit, mai 
întâi cu câteva săptămâni şi apoi cu câteva luni, şederea la 
Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalţi, 
emoţiile, palpitaţiile, trecerile de la speranţă la desperare, 
înfrigurarea şi, la un moment dat, chiar buimăceala acestui 
mare oraş care-şi pierduse stăpânirea de sine. Începând de 
la ora 8, o mulţime imensă, mereu crescândă, se mişca în 
direcţia cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat 
între North Avenue şi Division Street, iar în sensul opus, 
între North Halsted Street şi Lake Shore Drive, scăldat de 
apele lacului Michigan. 

Se ştie că oraşele moderne ale Statelor Unite îşi 
orientează străzile lor după latitudini şi longitudini, 
impunându-le simetria liniilor unei table de şah. 

Ei, zise un sergent al poliţiei municipale, stând de gardă la 
colţul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot 
poporul va invada acest cartier? 

Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, 
ca majoritatea colegilor săi de la corporație, vrednici 
păzitori ai ordinei, care îşi cheltuiesc cea mai mare parte a 
soldei de 1000 de dolari pentru a-şi stinge setea nepotolită, 
atât de obişnuită la băştinaşii din verdele Erin. 

O să fie o zi bună pentru hoţii de buzunare, îi răspunse 
unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat şi tot 
atât de irlandez ca el. 

Aşa că, rosti primul, fiecare să-şi păzească buzunarul dacă 
nu vrea să-l găsească gol când va ajunge acasă, căci noi 


suntem prea puţini ca să-i putem prinde pe răufăcători. 

Şi astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. 
Chiar dacă ar fi numai să oferim braţul doamnelor la 
traversarea străzilor. 

Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentaţi, adăugă 
celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de 
a-şi purta singură de grijă, fără a aştepta de la 
administraţie un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-l 
dea. 

Şi totuşi, ce îmbulzeală ameninţa cartierul 22 dacă o 
jumătate a populaţiei din Chicago se îndrepta spre el! 

Metropola număra pe atunci nu mai puţin de 1 700 000 de 
locuitori. Dealtfel, oraşul nu ocupa încă, aşa cum remarcă 
Elisee Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i 
l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de 
kilometri pătraţi, o suprafaţă aproape egală cu cea a 
departamentului Senei. 

Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru 
nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula 
întinderea aceea de 47 000 hectare. 

Sigur este că în ziua despre care vorbim mulţimea 
curioşilor sosea din trei secţiuni formate de râul Chicago cu 
cele două braţe ale sale din nord-vest şi sud-vest - North 
Side şi South Side - considerate de către anumiţi călători 
primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept 
cartierul Saint-Honore ale marelui oraş din Illinois. 

Este adevărat că şuvoiul de lume nu lipsea nici din partea 
cuprinsă la vest între cele două braţe ale cursului de apă. 

Cei din cartierele mai puţin elegante se arătau la fel de 
dornici să-şi adauge prezenţa la masa publicului, chiar dacă 
veneau din locuinţele mizere din împrejurimile străzilor 
Madison şi Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre 
cartierul 22 gălăgios, năvalnic, şi cele 80 de străzi care-l 
deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei 
asemenea mulţimi. 


În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite 
categorii ale populaţiei - funcţionari de la Federal Building 
şi de la Poşta Centrală magistrați de la Court House, 
membri superiori de la Hotel Comte, consilieri municipali 
de la City Hall, personalul imensului Caravanserai 
Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, 
comisionari de la marile magazine de noutăţi ca şi de la 
prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann şi W. W. 
Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc şi 
margarina care produc un unt de o calitate excepţională cu 
10 cenți sau 10 centime livral, muncitorii atelierelor de 
vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniţi din 
cartierul lor îndepărtat din sud, slujbaşi ai importantei case 
de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 
lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei 
combine, cei de la marile cuptoare şi laminoare unde se 
fabrică în uriaşe cantităţi oţelul Bessemer, cei de la uzinele 
M. ]. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, 
cositorul, zincul, arama şi rafinează aurul şi argintul, cei de 
la industria de încălţăminte, unde utilajul este atât de 
perfecţionat încât un minut şi jumătate ajunge pentru 
confecţionarea unei perechi de pantofi, şi cei 1800 de 
lucrători de la firma Elgin care livrează comerţului 2000 
ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare 
destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel 
dintâi oraş al pieţii mondiale agricole. 

Mai sunt de menţionat feroviarii care pe 27 linii diferite şi 
cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 
călători în acest oraş, cei de la vehiculele cu aburi sau 
electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 
2 000 000 de persoane, în fine populaţia de cârmaci şi 
marinari ai unui port însemnat, a cărui mişcare comercială 
ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare. 

Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulţimi, pe 
directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de 
la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din 


Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenţilor de 
bursă bulls. adică cei care anunţă valorile în urcare, şi 
bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of 
Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Şi în jurul acestei lumi 
gălăgioase se agitau toţi slujbaşii băncilor naţionale sau de 
stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants'-Loane Trust and 
Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust 
and Savings Chicago City, Guarantee of North America, 
Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Şi cum i-am 
putea uita în această demonstraţie publică pe elevii 
colegiilor şi pe studenţii universităţilor Northwestern 
University, Union College of Law, Chicago, Manual- 
trainingschool şi multe altele, pe artiştii celor 23 teatre şi 
cazinouri ale oraşului, cei de la Opera Mare ca şi cei de la 
lacobs' Clark Street Theater, cei de la Auditorium şi 
Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi 
şi hoteluri de mâna întâi, chelnerii şi ajutoarele lor din 
restaurantele spaţioase, gata să primească 25 000 de 
clienţi pe oră, măcelarii şi casapii de la Great Union Stock 
Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris şi 
altele taie milioane de boi şi porci, plătiţi cu 2 dolari de cap 
de vită. Mai e de mirare că Chicago deţine locul al doilea, 
după New York, printre oraşele industriale şi comerciale ale 
Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 
miliarde? 

Se ştie că Chicago, ca şi celelalte mari oraşe americane, se 
bucură de o libertate în acelaşi timp absolută şi 
democratică. Descentralizarea este completă şi, 
îngăduindu-ne un joc de cuvinte, ne putem întreba ce-i 
făcea în acest caz pe oameni să se centralizeze în acea zi în 
jurul străzii La Salle? 

Oare spre City Hall se îndreptau valurile nestăvilite ale 
populaţiei? Era oare vorba de un curent irezistibil al 
speculațiilor, de ceea ce se cheamă un boom, de vreo 
adjudecare de terenuri care înfierbânta toate minţile? Sau 
poate de una din acele campanii electorale care pasionează 


mulțimile, de un meeting unde republicanii, conservatorii şi 
democraţii liberali se luptă la Federal Building? Se duceau 
la inaugurarea unei noi expoziţii mondiale columbiene, 
repetând, sub umbrarele parcului Lincoln, de-a lungul 
bulevardului Midway Plaisance, primirile fastuoase şi 
solemne din 1893? 

Nu, se pregătea o ceremonie de cu totul alt gen, cu un 
caracter foarte trist dacă organizatorii ei nu s-ar fi 
conformat dorințelor personajului în cauză, îndeplinindu-le 
în mijlocul bucuriei generale. La această oră, strada La 
Salle era în întregime liberă datorită sergenţilor plasați în 
număr mare la cele două capete. 

Procesiunea, care trebuia să parcurgă acest drum, putea 
aşadar să treacă nestingherită. 

Dacă bogătaşii americani nu căutau să locuiască pe strada 
La Salle în aceeaşi măsură ca pe bulevardele Prairie, 
Calumet sau Michigan cu clădirile lor impunătoare, ea este 
totuşi una din străzile cele mai populate ale oraşului. Poartă 
numele unui francez, Robert Cavelier de La Salle, unul din 
primii călători veniţi în 1679 să exploreze această regiune a 
lacurilor şi ajuns celebru în Statele Unite. 

Pe la mijlocul străzii La Salle, trecătorul, care ar fi putut să 
răzbată prin dubla baricadă de sergenţi, ar fi văzut la colţ 
cu strada Goethe un car tras de şase cai, staționând în faţa 
unei locuinţe deosebit de frumoase. 

Înaintea şi în urma acestui car, un cortegiu într-o ordine 
perfectă nu aştepta decât semnalul de a se pune în mişcare. 
Prima jumătate a cortegiului se compunea din câteva 
companii de soldaţi, toţi în mare ţinută, conduşi de ofiţerii 
lor, o orchestră de nu mai puţin de 100 de executanţi şi un 
cor bărbătesc cu acelaşi număr de membri, care trebuia în 
mai multe rânduri să intervină în acordurile orchestrei. 

Carul era acoperit de draperii de un roşu aprins, tivite cu 
argint şi aur, pe care se reliefau cu străluciri diamantine 
literele W. ]. H. Deasupra se amestecau nenumărate jerbe şi 
buchete de flori, rare în orice altă parte decât în acest oraş 


supranumit Oraşul Grădină. De la înălţimea vehiculului, 
demn de a figura într-o serbare naţională, atârnau 
ghirlande până la pământ ţinute de către 6 persoane - 3 la 
dreapta, 3 la stânga. La câţiva paşi în urmă se vedea un 
grup de vreo 20 de personalităţi, printre alţii James T. 
Davidson, Gordon S. Allen. Harry B. Andrews, John |. 
Dickinson, Thomas R. Carlisle etc., membri ai clubului 
Excentric din Mohawk Street, al cărui preşedinte era 
Georges B. Higginbotham, membri ai cercului Calumet din 
Michigan Avenue, ai clubului Hyde Park din Washington 
Avenue, ai lui Columbus din strada Monroe, ai ligii Union 
din Custom House Place, ai ligii irlandezo-americane din 
strada Dearborn şi alte 14 cluburi ale oraşului. 

Se ştie că la Chicago se găseşte cartierul general al 
diviziei Missouri şi reşedinţa permanentă a comandantului. 
Este de la sine înţeles că acest comandant, generalul James 
Morris, statul său major, ofiţerii din birourile instalate în 
clădirea Pullman se grăbeau în urma grupului menţionat 
mai sus. Pe urmă venea guvernatorul statului, John 
Hamilton, primarul şi adjuncţii săi, membrii Consiliului 
municipal, comisarii administratori ai ținutului sosiți special 
din Springfield, capitala oficială a statului Illinois, unde se 
află diferitele servicii publice, precum şi magistraţii Curţii 
federale care, spre deosebire de alţi funcţionari, nu sunt 
aleşi prin vot universal, ci numiţi direct de preşedintele 
Statelor Unite. La sfârşitul coloanei, se înghesuiau 
negustori, industriaşi, ingineri, profesori, avocaţi, medici, 
dentişti, judecători, procurori, şerifi, la care urma să se 
adauge o mulţime imensă, în momentul când cortegiul avea 
să iasă din strada La Salle. 

Este adevărat că, pentru a feri convoiul de năvala 
populaţiei, generalul James Morris masase detaşamente 
puternice de cavalerie, care aşteptau cu săbiile scoase şi 
drapelele fâlfâind în briza răcoroasă. 

Lunga descriere a tuturor acestor corpuri civile sau 
militare, a tuturor acestor societăţi şi corporaţii care luau 


parte la extraordinara ceremonie trebuie să fie completată 
de un detaliu semnificativ: toţi cei ce participau, fără 
excepţie, purtau o floare la butonieră, o gardenie care le 
fusese oferită de către majordomul în haină neagră postat 
la intrarea locuinţei. În plus, clădirea căpătase o înfăţişare 
sărbătorească. Râurile de lumină ale candelabrelor cu 
multe braţe şi becurile electrice luptau cu razele puternice 
ale soarelui de aprilie. Ferestrele larg deschise lăsau să se 
vadă tapetele multicolore. Servitorimea, în livrele pentru 
marile primiri, se găsea pe treptele de marmoră ale scării 
de onoare. Saloanele erau aranjate ca pentru o recepţie 
solemnă. Sufrageriile aveau mesele împodobite cu 
strălucitoare vase din argint masiv, cu splendida veselă a 
multimilionarilor din Chicago şi cu pahare de cristal pline 
cu vinurile cele mai bune şi cu şampanie de mărci renumite. 

În sfârşit, la ceasul din City Hall bătu ora 9. Fanfarele 
izbucniră la colţul străzii La Salle. Trei strigăte de «ura!», 
ieşite din toate piepturile, umplură văzduhul. La semnalul 
şefului poliţiei, cortegiul se puse în mişcare cu steagurile 
desfăşurate. 

La început, formidabilele instrumente ale orchestrei lăsară 
să se audă ritmurile înălţătoare ale lui «Columbus March», 
compus de profesorul John K. Paine din Cambridge. Încet şi 
măsurat, defilarea începu urcând strada La Salle. Aproape 
în acelaşi timp, carul se puse în mişcare în pasul celor şase 
cai împodobiţi luxos cu egrete. Ghirlandele de flori fură 
întinse celor şase privilegiați, a căror alegere se datora 
capriciilor fanteziste ale hazardului. Pe urmă, cluburile, 
autorităţile militare, civile şi municipale şi mulţimea care 
urma detaşamentele de cavalerie înaintară într-o ordine 
perfectă. 

Este de prisos să spunem că la porţi, pe balcoane, la 
ferestre, pe streşini se aflau spectatori de toate vârstele, 
care-şi ocupaseră locurile cu o seară înainte. 

Când primele rânduri ale cortegiului ajunseră la capătul 
străzii La Salle, o luară puţin la stânga pentru a trece prin 


bulevardul situat de-a lungul parcului Lincoln. Ce furnicar 
de necrezut pe cei 250 de acri ai acestui parc admirabil, 
scăldat la est de undele înfiorate ale Michiganului, cu aleile 
sale umbroase, boschetele, peluzele, coastele sale 
împădurite, cu atolul Winston, cu monumentele ridicate în 
memoria lui Grant? şi Lincoln3, câmpurile de paradă şi 
grădina zoologică, unde animalele sălbatice urlau iar 
maimuţele ţopăiau pentru a fi la unison cu agitația 
generală. 

Deoarece, de obicei, parcul este aproape pustiu în timpul 
săptămânii, un străin ar fi putut crede că-i duminică! Nu, 
era într-o vineri, tristă şi posomorâtă vineri, care anul 
acesta cădea în ziua de 3 aprilie. 

Curioşilor nu le păsa însă de acest lucru şi schimbau 
păreri la trecerea cortegiului, din care fără îndoială 
regretau că nu fac parte. 

Să ştii, zicea unul, că este tot atât de frumos ca la 
ceremonia de deschidere a Expoziţiei noastre. 

Adevărat, răspundea altul, la fel de impunător ca la 
defilarea de 24 octombrie din Midway Plaisance. 

Uite-i pe cei şase care merg alături de car! strigă un 
luntraş de pe Chicago-river. 

Şi care se vor întoarce cu buzunarele pline, zise un 
lucrător de la uzina Cormick. 

lată câştigătorii lozului cel mare! zbiera un berar uriaş, 
care năduşea bere prin toţi porii. Aş da o avere să fiu în 
locul lor... 

Şi fii sigur că n-ai pierde! îi răspunse un măcelar voinic din 
Stock Yards. 

Ziua asta le va aduce pachete de acţiuni în valoare de 
milioane! se repeta în jurul lor. 

Da, a dat norocul peste €ei...! 

Şi încă ce noroc! 

10 milioane de dolari fiecare... 

Vrei să spui 20 milioane... 

Mai curând 50 decât 20! 


Porniţi cum erau, aceşti oameni vrednici sfârşiră prin a 
ajunge la un miliard, cuvânt des rostit în Statele Unite. Dar 
toate nu erau decât simple presupuneri. Cortegiul urma să 
facă acum înconjurul oraşului? Ei bine, dacă programul ar fi 
stabilit un asemenea traseu, o zi întreagă ar fi fost prea 
puţin. 

Oricum, cu mereu aceleaşi demonstraţii de bucurie, 
însoţiţi de acordurile puternice ale orchestrei şi de corul 
care intona bucata «Io the Son of Art», în strigătele de 
«hip, hip, ura!» ale mulţimii, lunga coloană neîntreruptă 
ajunse la intrarea parcului Lincoln unde începe bulevardul 
Fullerton. Apoi o luă spre stânga şi merse înspre vest 
aproape două mile, până la braţul de nord al râului 
Chicago. 

Între trotuarele ticsite de lume era destul loc ca defilarea 
să se poată desfăşura cum trebuie. După ce trecu podul, 
cortegiul o luă pun Brand Street, pe admirabila arteră care 
poartă numele de bulevardul Humboldt, pe un parcurs de 
11 mile, şi coboară spre sud după ce coteşte spre vest. 
Urmă această direcţie până la colţul şoselei Logan după ce 
sergenţii, nu fără greutate, degajaseră şoseaua de 
mulţimea de curioşi aşezată pe mai multe rânduri. De acum 
încolo, carul merse drept înainte până la Palmer Square şi 
se opri în faţa parcului care poartă numele ilustrului savant 
prusac. 

Era ora 12. Se făcu un popas de o jumătate de oră care 
era foarte binevenit, căci mai aveau un drum lung. 

Mulțimea putea să se împrăştie în voie pe aceste locuri 
înverzite, răcorite de izvoare sprinţare, şi a căror suprafaţă 
depăşeşte 200 de acri. 

Când carul rămase pe loc, orchestra şi corul atacară 
bucata «Star Spangled Banner», care fu primită cu aplauze 
ca un număr de music-hall. 

Punctul cel mai de vest pe care programul îl fixase în 
mersul cortegiului, parcul Garfield, fu atins la ora 2. După 
cum se vede, parcurile nu lipseau în marele oraş din Illinois. 


Se puteau număra peste 15 principale - dintre care acela al 
lui Jackson nu măsoară mai puţin de 586 de acri - iar în 
total ele cuprindeau 2000 de acri4 de crânguri, de hăţişuri, 
de boschete şi pajişti. Când colţul dinspre est al 
bulevardului Douglas a fost depăşit, defilarea continuă în 
aceeaşi direcţie ca să ajungă la Douglas Park şi de acolo, 
prin sud-vest, să treacă braţul de sud al râului Chicago, 
apoi canalul Michigan care merge paralel cu partea 
superioară a acestuia. Nu mai aveau decât să coboare spre 
sud de-a lungul lui Western Avenue, pe o lungime de 3 mile, 
pentru a întâlni parcul Gage. 

Bătu ora trei şi se făcu o nouă oprire, înainte de a se 
reveni la cartierele estice ale oraşului. 

De data aceasta orchestra cântă cu un antren 
extraordinar cele mai vioaie melodii de dans, cele mai 
furtunoase allegro-uri din repertoriul compozitorilor 
Lecocqg, Varney, Audran, Offenbach. Era de mirare că lumea 
nu începu să danseze la auzul acestei muzici ritmate de bal 
popular. În Franţa nimeni nu ar fi stat locului. Dealtfel, 
timpul se arăta frumos, deşi rece. În primele zile de aprilie 
e încă iarnă în Illinois şi navigația pe lacul Michigan şi râul 
Chicago se întrerupe de la începutul lui decembrie până la 
sfârşitul lui martie. Dar, în ciuda temperaturii scăzute, aerul 
era deosebit de pur, cercul soarelui se profila pe un cer fără 
nori şi trimitea raze atât de calde, de parcă se simţea şi el 
«în sărbătoare», cum zic cronicarii presei oficiale; totul 
părea că va merge strună până seara. Dealtfel, mulţimea nu 
se împuţina deloc. Curioşii din cartierele de nord fuseseră 
înlocuiţi de curioşii cartierelor din sud, şi mai că îi întreceau 
pe primii prin demonstrațiile însufleţite şi prin entuziasmul 
uralelor la trecerea cortegiului. 

În ceea ce priveşte diversele grupuri care alcătuiau 
convoiul, ele rămăseseră tot ca la început, în faţa locuinţei 
din strada La Salle, şi nu aveau să se schimbe, fără îndoială, 
până la sfârgitul acestei lungi etape. leşind din Gage Park, 
carul reveni direct spre est prin bulevardul Garfield. 


La începutul acestui bulevard se deschide în toată 
splendoarea sa parcul Washington, având o întindere ae 
371 acri. Mulțimea se înghesuia, aşa cum se întâmplase cu 
câţiva ani înainte cu ocazia expoziţiei organizate în 
preajmă. De la orele 4 la 4 şi jumătate avu loc o oprire, în 
timpul căreia fu executat în mod remarcabil de către corul 
de bărbaţi, în aplauzele frenetice ale numerosului auditoriu, 
imnul de slavă de Beethoven. Pe urmă drumul reîncepu sub 
umbrarele parcului, până la partea care cuprinde, 
împreună cu Midway Plaisance, cartierul de la World's 
Columbian Fair, în vasta incintă a parcului Jackson, chiar pe 
malul lacului Michigan. Carul se îndrepta oare spre acest 
cartier, de acum înainte celebru? Era oare vorba de o 
aniversare, serbată în fiecare an, pentru a nu lăsa să se 
şteargă din analele oraşului Chicago o dată memorabilă? 

Nu. După ce înconjurară Washington Park Club prin 
bulevardul Cottage Grove, primele rânduri ale poliţiei 
staţionară în faţa unui parc împresurat, în acest cartier 
populat, de şinele de tramvai, ca de o reţea deasă de oţel. 
Cortegiul se opri înainte de a pătrunde sub umbra stejarilor 
falnici şi instrumentiştii intonară unul dintre cele mai 
antrenante valsuri de Strauss. 

Acest parc era oare parcul unui cazinou şi o imensă sală 
aştepta să-şi primească oaspeţii, invitaţi la o noapte de 
carnaval? Porţile se deschiseră larg şi poliţiştii nu 
parveneau, decât cu preţul unor mari sforţări, să ţină pe loc 
mulţimea mai numeroasă, mai zgomotoasă şi mai năvalnică 
decât oriunde. De astă dată ea nu mai năpădi parcul, păzit 
de detaşamente ale poliţiei, pentru a permite carului să 
intre la sfârşitul acestei plimbări, după un drum de vreo 15 
mile prin imensul oraş. 

Acest parc nu era un parc. Era Oakswoods Cemetery, unul 
din cele mai vaste din cele 11 cimitire din Chicago. Şi acest 
car era un car funebru, care ducea la ultimul lăcaş 
rămăşiţele pământeşti ale lui William J. Hypperbone, unul 
din membrii clubului Excentric. 


Capitolul II. 

WILLIAM J]. HYPPERBONE. 

Cu toate că domnii James I. Davidson, Gordon S. Allen, 
Harry B. Andrews, John I. Dickinson, Georges B. 
Higginbotham, Thomas R. Carlisle au fost citați printre 
onorabilele grupuri de personaje care urmau îndeaproape 
carul funebru, nu trebuie să se creadă că ei erau cei mai 
notorii reprezentanţi ai clubului Excentric. 

De fapt, la drept vorbind, singurul lucru excentric în felul 
lor de viaţă pe această lume era că făceau parte din sus- 
zisul club de pe strada Mohawk. Poate că aceşti fii înstăriți 
ai lui Jonathan5, îmbogăţiţi în multele şi fructuoasele 
afaceri de terenuri, de peşte sărat, de petrol, de căi ferate, 
de mine, de crescătorii de animale, de abatoare, aveau 
intenţia să uluiască pe compatrioţii din cele 51 de state ale 
Uniunii, Lumea Veche şi Lumea Nouă, prin extravaganţe 
ultra-americane. Dar viaţa lor publică sau particulară, 
trebuie s-o spunem, nu oferea nimic care să atragă atenţia 
Universului. Erau vreo cincizeci, platnici de « mari impozite 
», dând o cotizaţie ridicată; fără a avea legături durabile cu 
societatea înaltă din Chicago, se arătau foarte zeloşi în 
saloanele de lectură şi la jocurile de noroc, citeau 
numeroase jurnale şi reviste, jucau pe sume mai mari sau 
mai mici ca în toate cercurile. Uneori îşi mărturiseau unul 
altuia ce-au făcut în trecut sau ce făceau în prezent. 

«Categoric, nu suntem deloc, dar deloc excentrici!» 

Totuşi, unul dintre membri se părea că are mai mult decât 
colegii săi oarecare predispoziţii spre originalitate! Cu toate 
că încă nu se remarcase printr-o serie de ciudăţenii 
răsunătoare, te puteai aştepta ca în viitor să ajungă să 
justifice numele purtat prematur de celebrul club. 

Dar, din nenorocire, William J. Hypperbone murise. E 
adevărat că ceea ce nu făcuse niciodată în timpul vieţii sale 
realizase într-un anumit fel după moarte, căci, din voinţa lui 
expresă, funeraliile sale se desfăşurau în această zi în 
mijlocul veseliei generale. 


Răposatul William ]. Hypperbone, când şi-a sfârşit în mod 
brusc existenţa, nu avea peste cincizeci de ani. La această 
vârstă era un om frumos, înalt, cu umerii laţi, bine făcut, 
cam scorţos dar nu fără eleganţă, cu un aer de nobleţe. 
Avea părul castaniu, tuns scurt, o barbă în formă de 
evantai, ale cărei fire mătăsoase de aur se amestecau cu 
câteva fire de argint, ochii de un albastru închis, aprinşi şi 
strălucitori sub sprâncenele stufoase, gura cu şirurile de 
dinţi neştirbite şi buzele subţiri puţin strânse. 

Acest splendid tip de american din nord se bucura de o 
sănătate de fier. Niciodată un medic nu i-a luat pulsul, nu i-a 
examinat limba, nu i s-a uitat în gât, nu i-a ciocănit pieptul, 
nu i-a ascultat inima, nu i-a luat temperatura. Şi totuşi nu 
lipseau la Chicago nici medicii, nici dentiştii, cu toţii de o 
mare abilitate profesională; dar n-au avut ocazia să şi-o 
arate în ceea ce îl priveşte. 

Deci se putea spune că nici o maşină, fie ea şi de 100 de 
doctori putere, n-ar fi fost capabilă să-l smulgă din această 
lume pentru a-l duce în cealaltă; şi totuşi murise, murise 
fără ajutorul Facultăţii de Medicină şi, tocmai pentru că 
trecuse de la viaţă la moarte, carul lui funebru stătea 
înaintea porţii din Oakswoods Cemetery. Ca să întregim 
portretul fizic al personajului prin portretul său moral, 
trebuie să mai spunem că William ]. Hypperbone avea o fire 
foarte rece, că era un om cu picioarele pe pământ şi că în 
orice împrejurare rămânea stăpân pe sine. Dacă găsea că 
viaţa are părţile ei bune, aceasta se datora faptului că era 
filosof - şi la urma urmei nu-i greu să fii filosof când posezi o 
mare avere. Scutit de orice boli şi griji fomiliale, poţi fi 
binevoitor şi generos. 

Ne vom întreba, aşadar, dacă era logic să te aştepţi la vreo 
manifestare excentrică de la o fire atât de practică şi atât 
de cumpătată. Era oare în trecutul acestui american ceva 
care să te facă să crezi posibil un asemenea lucru? Da, 
exista un singur indiciu. 


La vârsta de patruzeci de ani, lui William J. Hypperbone i-a 
venit în minte să se însoare în toată regula cu cea mai 
autentică centenară a noului continent, a cărei naştere data 
din anul 1781, chiar din ziua când, în timpul marelui război, 
capitularea lordului Cornwallis obligase Anglia să 
recunoască independenţa Statelor Unite. Dar, în momentul 
când voia s-o ceară în căsătorie, demna domnişoară 
Anthonia Burgoyne muri de o boală a copilăriei, de un acces 
de tuse convulsivă. Totuşi, fidel memoriei venerabilei 
domnişoare, el rămase celibatar, şi acest lucru poate foarte 
bine trece drept o excentricitate. 

De atunci nimic nu mai putu să tulbure viaţa sa, căci el nu 
făcea parte din şcoala marelui poet care a avut îndrăzneala 
să spună aceste minunate versuri: 

Oh moarte întunecată zeiţă în care totul piere, Ia-ţi înapoi 
copiii la sânul tău stelar, Sloboade-i tu de spaţiu, de timp şi 
de durere Şi pacea, de viaţă tulburată, dă-le-o iar. 

Într-adevăr, ce-i veni lui William ]. Hypperbone s-o invoce 
pe întunecata zeiţă? Timpul, durerile, spaţiul l-au stingherit 
vreodată pe acest pământ? Oare nu i-a reuşit totul pe lume? 
Nu era marele favorit al soartei, care 1-a copleşit cu 
binefacerile ei întotdeauna şi în toate împrejurările? 

La 25 de ani, având o oarecare avere, ela ştiut s-o 
dubleze, s-o însutească, s-o înmiască în speculaţii reuşite, la 
adăpostul oricăror necazuri neprevăzute. Originar din 
Chicago, el nu a avut decât să urmeze nemaipomenita 
dezvoltare a acestui oraş cu cele patruzeci şi şapte de mii 
de hectare ale sale care, după cum afirmă un călător, în 
valoare de 2 500 de dolari în 1823, preţuiesc azi opt 
miliarde. În aceste condiţii uşoare, cumpărând la preţ mic şi 
revânzând la preţuri mari terenuri pentru care s-au găsit 
cumpărători la două şi trei mii de dolari suprafaţa de un 
yard pentru construcţii de case cu 28 de etaje, apoi prin 
diverse participări la afaceri de cale ferată, de petrol, de 
zăcăminte aurifere, William J]. Hypperbone putu să se 
îmbogăţească în aşa fel, încât să lase în urmă-i o avere 


enormă. În adevăr, domnişoara Anthonia Burgoyne a greşit 
lăsând să-i scape o căsătorie atât de frumoasă. 

În orice caz, dacă părea firesc ca moartea nemiloasă s-o fi 
răpit pe centenară la acea vârstă, era de mirare că William 
]. Hypperbone, la doar 50 de ani, în plină viaţă, în plină 
putere, s-a dus s-o regăsească într-o lume pe care nu avea 
nici un motiv s-o creadă mai bună. 

Şi acum, când el nu mai exista, cui îi vor reveni milioanele 
onorabilului membru al Excentric-Clubului? 

La început s-a pus problema dacă însuşi clubul nu va fi 
instituit ca moştenitor al celui dintâi dintre membri care a 
murit, de la înfiinţarea lui, ceea ce i-ar îndemna poate pe 
colegi să-i urmeze mai târziu bunul exemplu. 

Trebuie spus că William ]. Hypperbone trăia în cercul din 
Mohawk Street mai mult decât în casa din La Salle Street. 
EI lua acolo masa, se odihnea şi se distra. Cea mai mare 
dintre plăcerile sale, şi e bine să ţinem minte acest lucru, 
era jocul. Nu şahul, nu jocurile jacquet sau trictrac, nici 
jocul de cărţi, nici baccara, nici treizeci şi patruzeci, nici 
lansquenet, nici pocker, nici măcar pichet, ecarte sau whist, 
ci numai acela pe care el însuşi 1-a introdus la club, 
rezervându-i preferința sa. E vorba de «jocul gâştei», 
nobilul joc mai mult sau mai puţin schimbat de cum îl jucau 
elinii. E cu neputinţă să exprimăm în cuvinte cât de mare-i 
era pasiunea pentru el, pasiune pe care ajunseseră să o 
aibă şi colegii săi. Fremăta când trecea dintr-o «căsuţă» în 
alta după capriciile zarurilor, când sărea din «gâscă» în 
«gâscă», pentru a ajunge la ultimul dintre aceşti locuitori ai 
ogrăzii, când se plimba pe «pod», rămânea la «han», se 
pierdea în «labirint», cădea în «puțuri», stătea la 
«închisoare», se împiedica de «capul de mort», pătrundea 
în ascunzişurile, colibele şi vizuinile «marinarului», 
«pescarului», «portului», «cerbului», «morii», «şarpelui», 
«soarelui», «măştii», «leului», «iepurelui», «ghiveciului cu 
flori» etc. 


Se înţelege de la sine că între aceste personaje înstărite 
ale Excentric-Clubului penalizările după regulile acestui joc 
nu erau mici, că ele se cifrau la mii de dolari, iar 
câştigătorul, oricât de bogat era, simţea o adevărată 
plăcere să-şi umple buzunarele cu mari sume de bani. 

Astfel, de vreo zece ani încoace, William ]. Hypperbone, în 
afara câtorva plimbări de-a lungul lacului Michigan, îşi 
petrecea zilele la clubul său. Neavând niciodată dorinţa 
americanilor de a străbate lumea, călătoriile sale se 
mărginiseră la Statele Unite. Atunci, de ce colegii, cu care 
nu avusese decât relaţii excelente, nu l-ar fi moştenit? Nu 
erau ei singurii dintre semenii săi de care să fi fost legat 
prin simpatie şi amiciţie? Nu i-au împărţit ei zi de zi 
nemăsurata lui pasiune pentru nobilul joc al gâştei, luptând 
cu el pe acest teren unde norocul rezerva atâtea surprize? 
Asta în cazul că William ]. Hypperbone nu avusese ideea de 
a fonda un premiu anual în onoarea unuia dintre partenerii 
săi care ar fi câştigat majoritatea partidelor între 1 ianuarie 
şi 31 decembrie. 

E timpul să declarăm că defunctul nu avea familie, nici 
moştenitor direct sau colateral şi nici un fel de rudă care ar 
fi avut drept la averea sa. Or, fiind mort, fără să fi dispus de 
banii lui, aceştia ar fi revenit în mod firesc Republicii 
Federale care, ca şi statele monarhice, i-ar fi acceptat fară 
să se lase prea mult rugată. 

Dealtfel, pentru a şti care au fost ultimele dorinţe ale 
defunctului, nu trebuia decât să te duci în Sheldon Street 
nr. 17, la maestrul Tornbrock, notar, şi să-l întrebi dacă 
exista un testament al lui William ]. Hypperbone, şi, în caz 
că da, care erau clauzele şi condiţiile. 

Domnilor, răspunse maestrul 'Tornbrock lui Georges B. 
Higginbotham, preşedintele clubului, şi lui Thomas R. 
Carlisle, care fuseseră delegaţi cu studierea importantului 
act, mă aşteptam la vizita dumneavoastră... Ea mă 
onorează... 

Şi pe noi ne onorează, rostiră cei doi membri ai clubului. 


Dar, spuse notarul, înainte de a ne ocupa de testament, ar 
trebui să ne ocupăm de funeraliile defunctului. 

Fiindcă veni vorba despre asta, urmă Georges B. 
Higginbotham, nu ar trebui să fie celebrate cu o strălucire 
demnă de colegul nostru? 

Nu am decât să mă conformez instrucţiunilor clientului 
meu, care sunt în acest plic, răspunse maestrul Tornbrock, 
arătând un plic al cărui sigiliu îl rupse. 

Şi aceste funeralii vor fi?... întrebă Thomas R. Carlisle. 

În acelaşi timp fastuoase şi voioase, domnilor, cu 
acompaniament de instrumentişti şi coruri şi de asemenea 
cu participarea publicului, care va cinsti din toată inima, cu 
vesele urale, memoria lui William ). Hypperbone... 

Nu mă aşteptam la altceva din partea unui membru al 
clubului nostru, spuse preşedintele, aprobând din cap. 

Nu putea să vrea să fie îngropat ca un muritor de rând. 
adăugă Thomas R. Carlisle. 

Totodată, continuă maestrul Tornbrock, William ]. 
Hypperbone şi-a manifestat dorinţa ca întreaga populaţie a 
Chicago-ului să fie reprezentată la înmormântarea sa 
printr-o delegaţie de şase membri, traşi la sorţi în condiţii 
speciale. In vederea acestui proiect, el a strâns de câteva 
luni încoace, într-o urnă, numele tuturor cetăţenilor de 
ambe sexe din Chicago, având între douăzeci şi şaizeci de 
ani. Ieri, conform instrucţiunilor sale, am procedat la 
această tragere la sorţi în prezenţa primarului şi a 
adjuncţilor săi, apoi am făcut cunoscut, prin scrisoare 
recomandată, celor dintâi şase persoane ieşite la tragere, 
dispoziţiile defunctului şi i-am invitat să-şi ia locul în primele 
rânduri ale cortegiului, rugându-i să nu se sustragă de la 
datoria de a-i aduce omagiile lor postume... 

Vor face totul ca să nu lipsească, spuse Thomas R. Carlisle, 
căci este de presupus că vor fi răsplătiți în testamentul 
defunctului... chiar dacă nu sunt singurii săi moştenitori... 

E posibil, zise maestrul Tornbrock, şi nu m-ar mira deloc. 


Şi ce condiţii trebuie să îndeplinească aceste persoane pe 
care le-a ales soarta?... voi să ştie Georges B. 
Higginbotham. 

Una singură, răspunse notarul, să fie născuţi şi să 
domicilieze la Chicago. 

Ce... numai atât? 

Nimic altceva. 

Perfect, răspunse Thomas R. Carlisle, şi acum, domnule 
Tornbrock, când trebuie să deschideţi testamentul? 

Cincisprezece zile după deces. 

De-abia peste cincisprezece zile? 

De-abia atunci, cum o indică nota alăturată, deci la 15 
aprilie... 

Şi de ce această întârziere? 

Deoarece clientul meu a vrut, înainte de a pune publicul la 
curent cu ultimele sale dorinţe, să existe certitudinea că el 
a trecut irevocabil de la viaţă la moarte. 

Un om prevăzător, prietenul nostru Hypperbone... spuse 
Georges B. Higginbotham. 

Nu eşti niciodată destul de precaut în aceste grave 
împrejurări, adăugă Thomas Carlisle, decât dacă e să te 
incinereze... 

Şi încă, spuse notarul, rişti să fii ars de viu... 

Fără îndoială, ripostă preşedintele, dar astfel este cel puţin 
sigur că ai murit... 

N-a fost vorba de incinerarea corpului lui William ]. 
Hypperbone şi defunctul a fost aşezat în sicriu, sub 
draperiile cernite ale carului funebru. 

Se înţelege de la sine că atunci când ştirea morţii lui 
William ]. Hypperbone s-a răspândit în oraş, ea a făcut mare 
vâlvă. 

lată ce se află în primul moment. La 30 martie, după- 
amiază, onorabilul membru al Excentric-Clubului era aşezat 
cu doi din colegii săi în faţa mesei cu nobilul joc al gâştei. 
Tocmai făcuse prima mişcare, adică dăduse nouă din şase şi 
trei - început foarte bun - care-l trimitea la căsuţa cincizeci 


şi şase. Deodată faţa i se congestiona şi membrele îi 
înţepeniră. Vru să se ridice, se clătină, întinse mâinile şi ar 
fi căzut jos dacă John I. Dickinson şi Harry B. Andrews nu l- 
ar fi prins în braţe şi l-ar fi culcat pe o canapea. Au fost 
nevoiţi să cheme imediat un medic. Veniră doi. Declaraţia 
lor fu că William ]. Hypperbone încetase din viaţă în urma 
unei congestii cerebrale, decesul fiind absolut sigur. Şi 
Dumnezeu ştie că se pricepeau bine la moarte, atât 
doctorul H. Burnham din aleea Cleveland cit şi doctorul S. 
Buchanan din Franklin Street! 

O oră mai târziu defunctul era transportat acasă, în 
camera lui, unde maestrul Tornbrock, prevenit de îndată, 
sosi fără întârziere. 

Cea dintâi grijă a notarului fu să deschidă plicul cu 
dispoziţiunile defunctului, referitoare la funeraliile sale. În 
primul rând, era poftit să tragă la sorţi cele şase persoane 
care trebuiau să ia parte la cortegiu; numele lor se găsea, 
împreună cu alte sute de mii, într-o urnă enormă aflată în 
mijlocul holului. 

Când această bizară clauză fu cunoscută, ne dăm seama 
cu uşurinţă ce mulţime de ziarişti asaltară pe maestrul 
Tornbrock - atât reporterii de Ia Chicago Tribune, de la 
Chicago Inter-Ocean, de la Chicago Evening Journal, care 
sunt republicane sau conservatoare, cei de la Chicago 
Globe, Chicago Herald, Chicago Times, Chicago Mail, 
Chicago Evening Post, care sunt democrate sau liberale, cât 
şi cei de la Chicago Daily News, Daily News Record, de la 
Freie Presse şi Staats Zeitung. de politică independentă. 

Locuinţa din La Salle Street fu plină de lume toată după- 
amiaza. Şi tot ce aceşti căutători de noutăţi, aceşti furnizori 
de fapte diverse, aceşti redactori de cronici senzaţionale, 
aceşti reporteri - ca să nu zicem «reporteraşi» - voiau să-şi 
smulgă unul altuia, nu erau amănunte despre moartea lui 
William ]. Hypperbone, despre cauzele care au provocat-o 
atât de neaşteptat în momentul faimoasei aruncări de 


zaruri: nouă din şase cu trei... Nu! Voiau numele celor şase 
privilegiați care urmau să fie trase din urnă. 

Maestrul Tornbrock, asaltat, ieşi cu îndemânare din 
încurcătură, cu acel simţ practic pe care îl au în cel mai 
înalt grad compatrioţii săi. El oferi să pună aceste nume la 
licitaţie, să le comunice ziarului care le va plăti cel mai 
scump, cu singura condiţie ca suma încasată să fie împărţită 
între două din cele douăzeci şi unu de spitale ale oraşului. 

Câştigă ziarul Tribune. Zece mii de dolari. Se ajunsese cu 
licitaţia până la zece mii de dolari, după o luptă acerbă cu 
Chicago Inter-Ocean. 

Administratorii spitalelor Charitable Eye and Far Illinois 
Infirmary, 237, strada W. Adams şi cei de la Chicago 
Hospital for Women and Children, W. Adams, Corner 
Paulina îşi frecară mâinile de bucurie! 

Dar şi ce succes, a doua zi, pentru marele ziar şi ce 
beneficiu realiză el cu un tiraj suplimentar de două milioane 
cinci sute de mii de exemplare! 

Trebuiră expediate cu sutele de mii în cele 51 de ţări care 
alcătuiau atunci Statele Unite. 

«Numele, strigau vânzătorii de ziare, numele celor mai 
fericiţi muritori, aleşi de scrutin din populaţia oraşului 
Chicago!» 

Ei erau cei şase «norocoşi» sau «şansarzi» cum fură 
porecliţi - înzestrând cu acest termen dicţionarul pe care 
Academia franceză va sfârşi prin a-l îmbogăţi cu sus- 
numitul cuvânt - sau, pe scurt, «cei şase». 

Dealtfel, Tribune era cunoscut pentru asemenea 
îndrăzneli care făceau vâlvă, ceea ce nu-şi puteau îngădui 
ziarele bine informate ca acela din Dearborn şi Madison 
Street, stând pe un buget de un milion de dolari şi având 
acţiuni emise cu o mie de dolari, ajunse azi la douăzeci şi 
cinci de mii... 

Pe deasupra, în afara numărului acesta de 1 aprilie, 
Tribune publică cele şase nume pe o listă specială, pe care 


agenţii săi o distribuiră din plin până în cele mai 
îndepărtate oraşe ale Republicii Statelor Unite. 

lată, în ordinea în care soarta i-a desemnat, numele 
menite să străbată lumea timp de mai multe luni, în 
viitoarea unor peripeții extraordinare, cu neputinţă de 
închipuit chiar de către cei mai imaginativi romancieri din 
Franţa: 

Max Real. 

Tom Crabbe. 

Hermann Titbury. 

Harris I. Kymbale. 

Lissy Wag. 

Hodge Urrican. 

După cum se vede, din aceste şase personaje cinci 
aparţineau sexului tare şi unul singur sexului slab, în 
măsura în care acest calificativ ar putea fi justificat când e 
vorba de femeile americane. 

Totuşi curiozitatea publicului nu fu complet satisfăcută din 
prima oară. Cine erau purtătorii celor şase nume, unde 
locuiau ei, cărei clase sociale aparţineau? Tribune nu putu 
de la început să-i informeze pe numerogşii săi cititori. Se 
găseau cel puţin în viaţă, la această dată, aleşii scrutinului 
postum?... întrebarea era firească. 

Într-adevăr, numele fuseseră puse în urnă cu câtva timp în 
urmă, acum câteva luni şi, admițând că nimeni, dintre cei 
pe care soarta îi alesese, nu decedase, se putea ca unul sau 
mai mulţi să fi părăsit America. 

În fine, dacă erau în stare, ei vor veni să ia loc în jurul 
carului funebru - nu încăpea îndoială. Se putea să refuze, 
să nu răspundă la invitaţia bizară, dar serioasă, a lui 
William ]. Hypperbone - excentric măcar după moartea sa - 
să renunţe la bogăţia pe care le-o rezerva, fără îndoială, 
testamentul depus în biroul maestrului Tornbrock?... Nu! 
Vor fi toţi acolo, căci puteau, pe drept cuvânt, să se 
considere ca moştenitorii marii averi a defunctului - şi 


moştenirea va scăpa cu siguranţă lacomelor dorinţe ale 
statului. 

Acest lucru se văzu foarte bine, când, trei zile mai târziu, 
«cei şase», fără măcar să se cunoască, se iviră pe treptele 
locuinţei din La Salle Street în faţa notarului care, după ce 
verifică identitatea fiecăruia, le încredința panglicile 
carului. Şi câtă curiozitate şi invidie stârniră! Din ordinul lui 
William ]. Hypperbone, orice semn de doliu fiind interzis la 
aceste funeralii extraordinare, ei s-au conformat clauzei 
publicate în ziare şi s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, 
haine care arătau prin calitatea şi croiala lor că cele şase 
personaje aparţineau unor clase sociale foarte diferite. 

lată în ce ordine au fost aşezaţi: 

În rândul întâi: Lissy Wag la dreapta, Max Râal la stânga. 
În rândul doi: Hermann Titbury la dreapta, Hodge Urrican 
la stânga. În rândul trei: Harris T. Kymbale la dreapta, Tom 
Crabbe la stânga. 

Mii de urale îi întâmpinară, după ce îşi luară locul în 
primire, urale la care unii răspunseră printr-un gest amabil 
şi alţii nu răspunseră deloc. 

Şi astfel ei se puseră în mişcare, la semnalul dat de poliţie, 
şi străbătură timp de circa 8 ore străzile şi bulevardele 
marelui oraş Chicago. 

Cei şase invitaţi la funeraliile lui William ]. Hypperbone nu 
se cunoşteau dinainte, dar nu vor întârzia să facă 
cunoştinţă. 

Şi cine ştie, dat fiind că lăcomia omenească este 
nesăturată, dacă aceşti candidaţi la viitoarea succesiune nu 
se considerau din primul moment ca rivali şi dacă nu le era 
teamă ca averea să nu fie atribuită unui singur moştenitor, 
în loc să fie împărţită la şase. 

S-a văzut cum s-a desfăşurat înmormântarea, cu ce pompă 
s-a mers, în aclamaţiile publicului, din La Salle Street, până 
la cimitirul Oakswoods, ce piese vocale şi instrumentale, 
care nu aveau nimic funebru, au fost executate şi ce urale, 


în onoarea defunctului, au însoţit cortegiul pe tot parcursul 
său. 

De acum nu mai rămâne decât să se pătrundă în lăcaşul 
morţilor şi să fie depus în mormânt, pentru a dormi somnul 
de veci, acela care a fost William ]. Hypperbone de la 
Excentric-Club. 

Capitolul III. 

OAKSWOODS. 

Numele de Oakswoods arată că locul pe care se găseşte 
cimitirul a fost cândva acoperit de o pădure de stejari - 
copacul cel mai des întâlnit pe aceste nemărginite 
singurătăţi din Illinois, care se chema odinioară Prairie 
State din cauza bogăției vegetației. Din toate monumentele 
funerare pe care le avea, multe foarte costisitoare, niciunul 
nu putea fi asemuit cu al lui W. J. Hypperbone. Milionarul îl 
ridicase pentru sine cu câţiva ani înainte. 

Se ştie că cimitirele americane, ca şi cele engleze, sunt 
adevărate parcuri. Nimic nu lipseşte pentru a încânta 
privirea - nici pajişti, nici umbrare, nici ape curgătoare. Se 
pare că sufletul nu se poate întrista aici. Păsărelele ciripesc 
mai vesele ca în altă parte, pentru că sunt în siguranţă în 
acest câmp al odihnei de veci. Pe lângă un mic lac cu ape 
liniştite şi clare, se ridica mausoleul construit după 
planurile şi prin grija onorabilului W. J. Hypperbone. 

Acest monument, în stilul arhitecturii anglo-saxone, avea şi 
toate fanteziile stilului gotic, cu elemente ale Renaşterii. El 
amintea de o capelă prin faţada deasupra căreia se înălța o 
clopotniţă de vreo sută de picioare, şi de vilă prin forma 
acoperişului şi a ferestrelor duble, ca un mirador6 cu 
vitralii. 

Clopotnița, ornamentată cu crose şi motive florale, se 
sprijinea pe contraforturile fațadei şi avea un clopot cu 
puternică sonoritate, care bătea toate orele ceasului 
luminos de la temelia ei. Glasul metalic al acestui ceas, 
trecând prin ferestrele dantelate şi aurite, era auzit dincolo 


de zidurile Oakswoods-ului, până la malurile lacului 
Michigan. 

Monumentul măsura 120 picioare lungime, pe o lăţime de 
60 la transept7?. Pe plan geometric semăna cu o cruce 
latină, terminată printr-o absida în formă de rotondă. 

Grilajul frumos cizelat în aluminiu, se sprijinea din loc în 
loc pe coloanele felinarelor. în jur se grupau arbori falnici 
de un verde veşnic, meniţi să încadreze superbul mausoleu. 

Poarta grilajului, deschisă în acest moment, dădea spre o 
alee mărginită de boschete, tufişuri şi ronduri de flori, care 
ducea până la o terasă cu cinci trepte de marmoră albă. De 
pe terasă se deschidea un portal cu batanţi de bronz, 
împodobit cu motive de fructe şi flori. 

Prin această intrare pătrundeai într-o anticameră cu 
divane bătute în ţinte mari de aur şi cu glastre de porțelan 
chinezesc, pline de flori mereu proaspete. Din plafon atârna 
un candelabru de cristal cu şapte braţe, cu becuri electrice. 
Prin guri de alamă, aşezate la colţuri, caloriferul - întreţinut 
iarna de paznicul cimitirului - răspândea o căldură dulce şi 
constantă în interiorul monumentului. 

Împingând uşile de sticlă, aşezate faţă în faţă cu portalul 
de bronz, intrai în încăperea principală. Era un hol spaţios 
de formă circulară, de un lux extravagant, pe care şi-l 
poate îngădui un arhimilionar pentru a continua şi după 
moarte belşugul vieţii sale. 

Înăuntru, lumina se revărsa prin sticla mată ce închidea 
partea superioară a bolţii. Pe pereţi se înlănţuiau 
arabescuri, ramuri, pătrate mici şi mari, reliefuri, flori şi 
alte ornamentaţii foarte fin desenate şi sculptate, aidoma 
celor de la Alhambra. Partea de jos a ornamentelor 
dispărea în spatele unor divane acoperite cu stofe de un 
colorit viu. Ici şi colo erau aşezate statui de bronz şi 
marmură - fauni şi nimfe. 

Între coloanele de stuc strălucitor, pe care se odihneau 
nervurile bolţii, se puteau admira tablouri de pictori 
moderni, în mare parte peisaje, în rame de aur cu reflexe 


sclipitoare. Covoare groase şi moi acopereau podeaua 
decorată cu mozaicuri strălucitoare. 

După hol, în fundul mausoleului se rotunjea absida, cu un 
luminator mare ale cărui vitralii se aprindeau când soarele 
le atingea cu razele lui oblice. Absida avea tot felul de 
obiecte şi mobile moderne: scaune, fotolii, canapele, 
balansoare, împrăştiate într-o dezordine voită. 

Pe o masă zăceau claie peste grămadă cărţi, reviste şi 
ziare din ţară şi din străinătate. 

În spatele geamurilor sale, un bufet, unde se găsea şi 
vesela necesară, oferea diverse varietăţi de gustări 
totdeauna pregătite, fiind reînnoite zilnic: conserve 
delicate, sandvişuri suculente, fursecuri, vinuri fine, 
lichioruri care scânteiau în sticle cu mărci vestite. Ce loc 
potrivit pentru lectură, odihnă sau luncheon8! 

În centrul holului, scăldat de lumina filtrată prin geamurile 
bolţii, se ridica un mormânt de marmoră albă, ornat cu 
sculpturi fine, ale cărui unghiuri reproduceau figuri de 
animale heraldice. Acest mormânt, înconjurat de un cerc de 
becuri aprinse, era deschis şi lespedea sta ridicată. 

Acolo urma să fie depus corpul lui W. J. Hypperbone, să se 
odihnească în sicriul căptuşit cu mătase albă. 

Desigur, un astfel de mausoleu nu putea să inspire idei 
funebre. El evoca mai mult bucuria decât tristeţea. Prin 
aerul pur care-l umplea nu se simţea fâlfâind aripa morţii, 
ca deasupra mormintelor dintr-un cimitir. Şi, ca să spunem 
tot, nu era oare acest mormânt demn de originalul 
american care alcătuise un program atât de puţin 
întristător al funeraliilor sale, cel în faţa căruia trebuia să se 
termine ceremonia cu cântece vesele, în uralele de bucurie 
ale mulţimii? 

În timpul vieţii. W. ]. Hypperbone venea regulat de două 
ori pe săptămână, marţea şi vinerea, pentru a petrece 
câteva ore în mausoleu. Din când în când, mai mulţi colegi îl 
întovărăşeau. De fapt, era un loc plăcut şi liniştit pentru a 
sta de vorbă. Întinse pe divanele din absidă sau aşezate la 


masă, onorabilele persoane citeau, discutau despre 
evenimentele politice ale zilei, despre cursul acţiunilor şi 
mărfurilor, despre avantajele şi dezavantajele legii Mac 
Kinley care preocupa neîncetat spiritele serioase. Şi în timp 
ce stăteau de vorbă, servitorii aduceau tăvile cu gustări. 
Apoi, după ce petreceau atât de plăcut după-amiaza, 
membrii clubului Excentric se urcau în trăsurile lor, care 
veneau până pe Grove Avenue să-i ia şi să-i ducă pe fiecare 
acasă. E de la sine înţeles că nimeni nu putea pătrunde în 
«cottage-uld de la Oakswoods», cum i se spunea, în afara 
proprietarului. Numai paznicul cimitirului, însărcinat cu 
întreţinerea mausoleului, avea o a doua cheie. 

Dacă W. ]. Hypperbone nu s-a deosebit în nici un fel de 
semenii săi prin faptele vieţii sale publice, cea particulară, 
împărţită între mausoleul din Oakswoods şi cercul din 
Mohawk Street, dovedea oarecare ciudăţenie, ceea ce îl 
îndreptăţea să se numere printre excentricii din vremea lui. 

Atât ar mai fi lipsit, ca o culme a excentricităţii, ca 
defunctul să nu fi murit cu adevărat. Dar moştenitorii săi, 
oricine erau, puteau să fie liniştiţi. Nu era un caz de moarte 
aparentă, ci de moarte definitivă. 

În vremea aceea, dealtfel, începuseră să se aplice razele 
ultra X ale profesorului Friedrich din Elbing (Prusia), 
cunoscute sub numele de «Kritikstrahlen10». Aceste raze 
au o putere atât de mare încât străbat trupul omenesc şi 
posedă ciudata proprietate de a produce imagini 
fotografice diferite, după cum corpul examinat este mort 
sau viu. ]. W. Hypperbone a fost supus încercării, iar 
imaginile obţinute nu lăsau nici o îndoială în mintea 
medicilor. «Defunctuozitatea» - acesta fu cuvântul de care 
se slujiră în raportul lor - era sigură şi nu li se va putea 
imputa eroarea unei prea grabnice înhumări. 

La ora cinci patruzeci şi cinci, carul intră pe poarta 
cimitirului Oakswoods. Monumentul se înălța în centru, la 
marginea apei. Cortegiul, în ordinea sa de nezdruncinat, 
dar sporit de năvala din ce în ce mai mare a mulţimii 


stăvilită cu deosebită greutate de sergenţi, porni în direcţia 
lacului, pe sub copacii înalţi. 

Carul se opri în faţa grilajului. Candelabrele aruncau 
razele orbitoare ale lămpilor cu arc în întunericul care se 
lăsa. 

Numai vreo sută din cei prezenţi puteau intra înăuntrul 
mausoleului. Dacă programul funeraliilor mai număra 
câteva părţi, ele trebuiau executate afară. Şi. într-adevăr, 
aşa aveau să se petreacă lucrurile. După oprirea carului 
rândurile se strânseră, respectând însă locul celor şase 
purtători ai ghirlandelor, care aveau misiunea să însoţească 
sicriul până la mormânt. Din mijlocul mulţimii, dornică să 
vadă şi s-audă, se înălţă un murmur nedesluşit. Dar încetul 
cu încetul rumoarea se linişti, grupurile rămaseră 
nemişcate, vocile se stinseră, tăcerea domni în jurul 
grilajului. Atunci reverendul Bingham, care îl întovărăşise 
pe defunct până la ultimul său lăcaş, rosti cuvintele 
liturghiei. Asistenţa ascultă cu reculegere, şi în această 
clipă, dar numai în această clipă, înmormântarea căpătă un 
caracter religios. 

După cuvintele reverendului, spuse cu un glas pătrunzător 
ce se auzi până departe, se execută celebrul marş de 
Chopin, atât de răscolitor în ceremoniile funebre. Poate 
orchestra îl cânta mai vioi decât sunau indicaţiile 
compozitorului, dar mai în spiritul publicului şi al 
decedatului. Ne găseam în cu totul altă stare sufletească 
decât cea a Parisului atunci când la înmormântarea unuia 
dintre fondatorii Republicii se executase Marseieza, cu 
melodia ei vibrantă, în tonuri stinse. 

După marşul de Chopin se ajunse la punctul culminant al 
programului. Unul dintre colegii lui W. J. Hypperbone, cel cu 
care era mai bun prieten, preşedintele Georges B. 
Higginbotham, se desprinse de grup, veni în faţa carului şi 
într-o caldă cuvântare făcu în termeni apologetici biografia 
amicului său. 


La 25 de ani. în posesia unei averi mijlocii, W.]. 
Hypperbone a ştiut s-o fructifice. Achiziţiile norocoase de 
terenuri, ale căror suprafeţe de un yard valorau acum atât 
cât costa să le acoperi cu aur... Ridicarea sa la rangul 
milionarilor oraşului... cu alte cuvinte, printre cetăţenii de 
vază ai Statelor Unite ale Americii... Activitatea sa de 
acţionar priceput al puternicelor companii de căi ferate ale 
Federaţiei... Speculaţiile chibzuite, lansarea în afaceri care 
i-au adus venituri mari... Generozitatea sa de filantrop, gata 
oricând să subscrie la împrumuturile cerute de ţara sa, în 
ziua în care ţara ar fi avut nevoie de asemenea 
împrumuturi, ceea ce n-a fost cazul... Şi ce coleg distins 
pierdea Excentric-Clubul un membru pe care se bizuia 
pentru a-l reprezenta, omul care, dacă existenţa i s-ar fi 
prelungit peste vârsta de 50 de ani, ar fi uluit Universul... 
Dar se nasc uneori genii ce nu se dezvăluie decât după ce 
nu mai sunt!... Fără a vorbi de funeraliile desfăşurate în 
împrejurările binecunoscute, în mijlocul unei populaţii 
întregi, era de aşteptat ca ultimele dorinţe ale lui W.]. 
Hypperbone să acorde condiţii excepţionale moştenitorilor 
săi... Nu-ncape îndoială că testamentul cuprinde clauze 
menite să trezească admiraţia celor două Americi. 

Astfel vorbi Georges B. Higginbotham, stârnind emoţiile 
adunării. 

Se părea că W. ]. Hypperbone se va ivi înaintea ochilor lor, 
fluturând într-o mână testamentul, întocmit astfel încât să-i 
imortalizeze numele, şi cu cealaltă împrăştiind peste 
capetele «celor şase» milioanele averii sale! 

Publicul primi cuvântarea celui mai bun prieten al 
defunctului cu un murmur măgulitor, care fu reluat puţin 
câte puţin până în ultimele rânduri de întreaga adunare din 
cimitirul Oakswoods. Cei care auziseră îşi împărtăşeau 
impresiile celor care nu putuseră auzi, dar care nu fură din 
această pricină mai puţin mişcaţi. Apoi corul şi orchestra, 
într-un răsunător ansamblu vocal şi instrumental, executară 
formidabilul «Aleluia» din «Messia» de Hândel. 


Ceremonia se apropia de sfârşit, părţile programului se 
terminaseră şi totuşi publicul se aştepta parcă la ceva 
extraordinar, chiar supranatural. 

Dar, de astă dată, legile naturii au rămas imuabile şi 
Universul nu a fost tulburat de fenomene de neînțeles. 

Venise clipa scoaterii coşciugului de pe dric şi ducerii lui 
înăuntru, pentru a fi coborât în mormânt. Trebuia să fie 
purtat de 8 servitori ai mortului, îmbrăcaţi în livreaua de 
gală. Aceştia se apropiară, desfăcură mătăsurile în care era 
drapat sicriul, îl ridicară pe umeri şi se îndreptară spre 
poarta grilajului. «Cei şase» mergeau în ordinea şi pe 
locurile stabilite la plecarea din faţa casei de pe strada La 
Salle. Cei din dreapta ţineau cu mâna stângă iar cei din 
stângă cu mâna dreaptă mânerele de argint ale coşciugului, 
după indicaţiile maestrului de ceremonii. Membrii clubului 
Excentric, autorităţile civile şi militare mergeau în urma lor. 
Pe urmă poarta grilajului se închise şi abia putură să încapă 
toţi în anticamera, holul şi absida mausoleului. Afară se 
îndesau ceilalţi invitaţi ai cortegiului, iar mulţimea se 
răspândi în toate colţurile cimitirului Oakswoods, în timp ce 
ciorchini de oameni se atârnaseră de crengile copacilor 
care înconjurau monumentul. 

În acea clipă sunară atât de tare trompetele miliției, că 
piepturile care le umpleau cu suflul lor erau gata să se 
spargă şi te puteai crede în valea Iosafat, la începutul 
judecății de apoi. 

Se dădu drumul unui uriaş stol de păsări cu panglici 
multicolore legate la picior; ele se împrăştiară deasupra 
lacului, peste frunziş şi, din nou libere, scoaseră strigăte de 
bucurie. Părea că sufletul defunctului, purtat în zbor, se 
ridica în înălțimile văzduhului. 

După ce urcară treptele terasei, cei ce duceau sicriul 
trecură de primul portal, apoi de-al doilea şi se opriră la 
câţiva paşi de mormânt. Vocea reverendului Bingham se 
auzi din nou, rugind pe Domnul să deschidă larg porţile 


cerului, ca să-l primească pe răposatul W. ]. Hypperbone şi 
să-l găzduiască cu drag în «cetatea eternă». 

Slavă preacinstitului Hypperbone! rosti cu un glas limpede 
şi puternic maestrul de ceremonii. 

Slavă... slavă... slavă! repetară de trei ori cei de faţă. Şi, 
luându-se după ei, afară, mii de guri trimiseră în spaţiu 
acest ultim rămas bun! 

Atunci «cei şase» făcură înconjurul mormântului cum 
cerea ritualul şi, după ce fură salutaţi de Georges B. 
Higginbotham în numele Excentric-Clubului, se pregătiră să 
părăsească holul. Nu mai rămăsese decât să se coboare 
greaua lespede de marmoră unde aveau să fie gravate 
numele şi titlurile defunctului. 

Maestrul 'Tornbrock înainta câţiva paşi şi, după ce scoase 
din buzunar dispoziţiile privitoare la funeralii, citi ultimele 
rânduri care sunau astfel: 

Doresc ca mormântul meu să mai rămână deschis vreme 
de douăsprezece zile şi, după trecerea acestui răstimp, în 
dimineaţa zilei a douăsprezecea, cele şase persoane, alese 
de soartă să mă însoţească în cursul funeraliilor, să vină şi 
să depună cărţile lor de vizită pe sicriul meu. Atunci se va 
pune piatra funerară şi maestrul Iornbrock se va duce la 
ora douăsprezece fix a zilei respective în sala Auditorium, 
să dea citire testamentului meu care se află în mâinile sale. 

WILLIAM J]. HYPPERBONE. 

Fără îndoială, defunctul W. ]. Hypperbone era un original şi 
cine ştie dacă această originalitate postumă va fi ultima? 
Lumea se retrase, paznicul cimitirului închise întâi porţile 
monumentului, apoi pe cele ale grilajului. 

Era în jur de opt. Timpul rămăsese frumos. Seninul cerului 
părea şi mai mare când se lăsară cele dintâi umbre ale 
nopţii. Nenumărate stele scânteiau pe boltă, sporind cu 
blânda lor lumină strălucirea felinarelor aprinse în jurul 
mausoleului. 

Mulțimea se împrăştia încet prin diferitele ieşiri ale 
cimitirului, dornică să se odihnească după o zi atât de 


istovitoare. Timp de câteva clipe, zgomotul năvalnic al 
paşilor tulbură străzile învecinate. Apoi liniştea domni în 
sfârşit în îndepărtatul cartier Oakswoods. 

Capitolul IV 

«CEI ŞASE» 

A doua zi Chicago îşi relua numeroasele sale ocupaţii. 
Diversele cartiere aveau din nou aspectul lor obişnuit. Dacă 
populaţia nu se mai revărsa ca în ziua precedentă de-a 
lungul străzilor şi bulevardelor în timpul trecerii carului 
funebru, ea nu se interesa mai puţin de surprizele pe care 
le rezerva testamentul lui William ]. Hypperbone. 

Ce clauze conţinea, ce obligaţii, bizare sau nu, se 
impuneau «celor şase» şi cum vor intra ei în posesia 
moştenirii, admițând că totul nu se va termina cu vreo farsă 
de dincolo de mormânt, demnă de un membru al clubului 
Excentric? 

Ei bine, toţi refuzau să ţină seama de această 
eventualitate. Nimeni nu voia să creadă că domnişoara 
Lissy Wag, domnii Urrican, Kymbale, Titbury, Crabbe şi Real 
vor putea găsi în această împrejurare numai dezamăgire şi 
batjocură. 

Desigur, ar fi existat un mijloc foarte simplu pe de o parte 
de a satisface curiozitatea publică, iar pe de alta de a evita 
celor interesaţi nesiguranța, gata să le taie pofta de 
mâncare şi să le răpească somnul. Era suficient să se 
deschidă testamentul şi să se ia cunoştinţă de cuprinsul lui. 

Dar acest lucru era formal interzis până la 15 curent şi 
maestrul Tornbrock n-ar fi consimţit niciodată să încalce 
condiţiile impuse de defunct. La 15 aprilie, în sala teatrului 
Auditorium, în prezenţa numeroasei mulţimi ce putea 
încăpea acolo, se va da citire testamentului lui William ]. 
Hypperbone - la 15 aprilie, ora 12, nici o zi mai devreme şi 
mici un minut mai târziu. Deci trebuiau să se resemneze - 
ceea ce dealtfel va face să fiarbă şi mai tare creierii 
locuitorilor din Chicago, pe măsură ce se va apropia data 
fatală. În plus, cele două mii două sute de ziare cotidiene, 


cele cincisprezece mii de alte publicaţii săptămânale, 
lunare, bilunare ale Statelor Unite vor întreţine această 
surescitare. De vreme ce nu puteau nici măcar prin 
presupuneri să ghicească secretele defunctului, ei îşi 
propuseră să supună pe fiecare din «cei şase» la tortura 
interviului şi, în primul rând, să stabilească starea lor 
socială. Şi cum fotografii nu se vor lăsa mai prejos de 
ziarişti şi portretele, mari sau mici, reprezentându-i în 
întregime sau numai cap ori bust, nu vor întârzia să fie puse 
în circulaţie cu sutele de mii, se va admite, fără greutate, că 
«cei şase» erau sortii să figureze printre personajele cele 
mai cunoscute din Statele Unite. 

Reporterii de la Chicago Mail care se prezentară la Hodge 
Urrican, la 73 Randolph Street, fură destul de prost primiţi. 
Ce vreţi de la mine? Li se răspunse cu sinceră mânie. Nu 

ştiu nimic! Nu am nimic de spus! Am fost invitat să urmez 
cortegiul şi l-am urmat! Şi mai erau ca şi mine încă cinci, 
unul după altul, lângă carul funebru... cinci fiinţe pe care 
nu le-am văzut înainte niciodată... Şi dacă s-ar întâmpla să 
se sfârşească prost pentru vreunul din ei, asta nu m-ar mira 
deloc! Eram acolo, ca un şlep ţinut în lanţ, spumegând fără 
să-mi pot vărsa furia. Ah, acest William Hypperbone - 
Dumnezeu să-l aibă în pază, şi mai ales să-l ţină acolo - 
dacă m-a înşelat, dacă mă obligă să mă plec faţă de aceşti 
cinci intruşi, o să fie vai de el, aşa mort şi îngropat cum 
este! Chiar dacă ar trebui să aştept până la judecata de 
apoi, voi şti eu să... Unul dintre reporterii potopiţi de un 
asemenea şuvoi obiectă: 

Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi, domnule Urrican, că 
vi s-a întins o cursă... Că aţi avea de regretat din pricină că 
sunteţi unul dintre aleşii soartei... Şi chiar dacă n-aţi primi 
decât o a şasea parte din moştenire... 

A şasea parte!... A şasea parte! ripostă vajnicul intervievat 
cu o voce tunătoare. Şi măcar a şasea parte sunt oare sigur 
că o voi căpăta integral? 

Calmaţi-vă, vă rog... 


Nu mă voi calma. Nu-mi stă în fire să mă calmez! Am 
obişnuinţa furtunilor şi m-am arătat întotdeauna mai 
furtunos ca ele. 

Nu e vorba de furtună, îi atrase atenţia reporterul. 
Orizontul e senin... 

O să vedem noi, domnule, replică supărăciosul american. 
Şi dacă informaţi publicul despre persoana mea, despre 
actele mele, despre gesturile mele, aveţi grijă ce spuneţi... 
sau veţi avea de-a face cu comodorul Urrican! 

Era într-adevăr comodor acest Hodge Urrican, ofiţer din 
marina Statelor Unite, pensionat acum şase luni - lucru de 
care nu se putea consola - un bun şi brav matelot, care a 
ştiut să-şi facă totdeauna datoria sub ploaia de foc a 
inamicului, ca şi sub ploaia de foc a cerului. Cu toţi cei 
cincizeci şi doi de ani ai săi, el nu pierduse nimic din 
impulsivitatea naturală. Închipuiţi-vă un om voinic, înalt, lat 
în spete, cu un cap puternic şi ochii mari sub sprâncenele 
stufoase, fruntea puţin îngustă, părul tuns scurt, bărbia 
pătrată înconjurată de o bărbuţă pe care o netezea tot 
timpul cu o mână febrilă, braţe solide, picioarele bine 
arcuite, imprimând trunchiului acea mişcare legănată 
proprie marinarilor. Având un caracter violent, totdeauna 
gata de ceartă, incapabil să se stăpânească, era nesuferit 
atât în viaţa particulară cât şi în viaţa publică şi nu avea nici 
un prieten. Ar fi fost surprinzător ca un asemenea om să fie 
căsătorit. 

Într-adevăr nici nu era, şi «ce noroc pe soţia lui!», repetau 
cu plăcere gurile rele. El făcea parte din categoria celor pe 
care furia îi face să pălească datorită unui spasm al inimii, 
să-şi aplece trupul înainte ca pentru atac, să li se îngusteze 
ochii scăpărători. Au în voce un ton dur când sunt calmi şi 
răcnesc atunci când nu sunt. 

La ora când cronicarii ziarului Chicago Globe veniră să 
bată la uşa atelierului din South Halstedt Street, la numărul 
3997 - strada este foarte lungă după cum se vede -einu 


găsiră pe nimeni acasă, afară de un tânăr negru de 17 ani 
care era în serviciul domnului Max Real. El le deschise. 

Unde este stăpânul tău? îl întrebară. 

Nu ştiu. 

Şi când a plecat? 

Nu ştiu. 

Şi când se întoarce? 

Nu ştiu. 

Şi într-adevăr Tommy nu ştia, pentru că Max Real plecase 
în zorii zilei, fară să-i spună nimic lui Tommy, fiindcă 
acestuia îi plăcea să doarmă ca un copil, iar stăpânul său nu 
voise să-l trezească aşa devreme. 

Dar pentru că Tommy nu putea să răspundă la întrebările 
reporterilor, nu trebuie să se creadă că lui Chicago Globe îi 
vor lipsi informaţiile în privinţa lui Max Real. Nu! «Cei şase» 
fuseseră dinainte obiectul unor interviuri foarte răspândite 
în Statele Unite. 

Era un tânăr pictor talentat, un peisagist ale cărui tablouri 
începeau să se vândă la preţuri mari în America. Viitorul îi 
hărăzea o frumoasă carieră în domeniul artelor. Se născuse 
la Chicago, dar numele său era de origine franceză fiindcă 
se trăgea dintr-o familie canadiană din Quebec. Acolo 
rămăsese doamna Real, văduvă de câţiva ani, care se 
pregătea să vină să locuiască împreună cu el în metropola 
din Illinois. 

Max Real îşi adora mama care la rândul ei îl adora - o 
mamă excelentă şi un fiu excelent. De aceea el nu vru să 
întârzie nici o zi să o pună la curent cu ceea ce se petrecuse 
şi cum fusese ales pentru a ocupa un loc special la 
tnmormântarea lui William ]. Hypperbone. Îi mărturisi, 
dealtfel, că nu-şi făcea nici un fel de iluzii asupra urmărilor 
testamentului. 1 se părea nostim, atâta tot. 

Max Real abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. Avea din 
naştere graţia, distincţia şi eleganța francezului. Era ceva 
mai înalt peste statura obişnuită, cu părul şi barba castanii 
şi ochii de un albastru închis. Ţinea capul sus fără ostentaţie 


sau mândrie, avea o gură surâzătoare, mersul hotărât, 
semne ale unui echilibru interior de unde izvorăşte o 
încredere în viaţă optimistă şi nezdruncinată. Era la el o 
mare revărsare a acelei puteri vitale care se vădeşte prin 
curaj şi generozitate. 

După ce se făcuse cunoscut ca un pictor de reală valoare, 
el se decisese să părăsească Canada pentru Statele Unite, 
Quebecul pentru Chicago. Tatăl lui, un ofiţer, nu lăsase la 
moarte decât o mică avere, şi dacă voia să devină celebru şi 
bogat, era mai mult pentru mama sa decât pentru sine. 

Aşadar, când se constată că Max Real nu se găsea la 
numărul 3997 din Halstedt Street, nu fu nevoie să se ceară 
de la Tommy date despre stăpânul său. Chicago Globe ştia 
destule pentru a satisface curiozitatea cititorilor cu privire 
la tânărul artist. Dacă Max Real nu se afla azi la Chicago, el 
fusese ieri şi cu siguranţă se va înapoia la 15 aprilie, chiar 
dacă ar fi numai pentru a asista la citirea faimosului 
testament şi a completa grupul «celor şase» în sala 
Auditorium. Mare deosebire când reporterii lui Daily News 
Record se prezentară la domiciliul lui Harris TI. Kymbale. Pe 
acesta nu era nevoie să te duci să-l găseşti la domiciliul său 
din Milwaukee Avenue, 213, căci el ar fi venit singur să se 
înfăţişeze confraţilor săi. 

Harris 'I. Kymbale era gazetar, cronicar principal al 
popularului ziar Tribune. Avea treizeci şi şapte de ani, nici 
prea înalt, nici prea scund, robust, cu figura simpatică, un 
nas iscoditor, ochii mici pătrunzători, urechi fine făcute să 
audă tot, o gură neastâmpărată, gata să repete tot ce se 
vorbea. Era viu ca silitra, activ, descurcăreţ, vioi, vorbăreţ, 
râăbdător, neobosit, energic şi ştia să pună la cale bluff-uri, 
adică «şmecherii americăneşti». Având limpede sentimentul 
puterii sale, fiind totdeauna gata de acţiune, dotat cu o 
voinţă dârză, capabilă să se manifeste energic, el a vrut să 
rămână celibatar, cum se cade să fie un om care se 
amestecă zilnic în viaţa altora. Un bun camarad, de 
nădejde, stimat de confrații săi şi căruia nu i se va invidia 


norocul de a figura printre «cei şase», admițând că aceştia 
şi-ar împărţi într-adevăr bunurile pământeşti ale lui William 
]. Hypperbone. 

Nu! Era de prisos să-i pui întrebări lui Harris T. Kymbale, 
căci dânsul îi întâmpină pe colegii lui strigând: 

Da, dragii mei, eu, chiar eu, în persoană, fac parte din 
Sfatul «celor şase...»! M-aţi văzut ieri când păşeam în rând 
lângă carul mortuar. Aţi observat atitudinea mea demnă şi 
pătrunsă, având grijă să-mi stăpânesc buna dispoziţie, cu 
toate că în viaţa mea nu asistasem la nişte funeralii atât de 
vesele! Şi când mă gândesc că era acolo, aproape de mine, 
culcat în raclă, acest defunct excentric! Ştiţi ce îmi 
spuneam?... «Dar dacă n-o fi mort, preacinstitul, dacă va 
striga din coşciug... dacă va apărea mai viu ca oricând...!» 
Ei bine, credeţi-mă, dacă aşa s-ar fi întâmplat şi William ]. 
Hypperbone s-ar fi ridicat, cât era de lung, ca un nou Lazăr 
ieşind din mormânt, n-aş fi avut gândul rău de a-i purta 
pică, de a-i face mustrări pentru învierea sa neaşteptată. 
Totdeauna ai dreptul, nu-i aşa, să învii, cu condiţia să nu fii 
mort...! 

lată cele ce spunea Harris I. Kymbale, dar trebuia să-l fi 
auzit cum le spunea! 

Şi ce credeţi dumneavoastră, fu întrebat, că se va întâmpla 
la 15 aprilie? 

Se va întâmpla, răspunse el, că maestrul Tornbrock va 
deschide testamentul la douăsprezece fix. 

Şi nu vă îndoiţi că «cei şase» vor fi declaraţi singurii 
moştenitori ai defunctului? 

Nici cât negru sub unghie! De ce, adică, William ]. 
Hypperbone să ne fi adus la înmormântarea sa, dacă nu 
spre a ne lăsa averea...? 

Ce se poate şti...! 

N-ar mai lipsi decât să ne fi deranjat, fără despăgubiri!... 
Gândi-ţi-vă... unsprezece ore de cortegiu... 

Dar nu-i de aşteptat ca testamentul să conţină dispoziţiuni 
mai mult sau mai puţin bizare...? 


Probabil, având în vedere pe cel ce 1-a întocmit. Ei bine, 
dacă vcea ce cere este posibil, acest lucru va fi făcut, şi 
dacă este imposibil, cum se spune în Franţa... se va face. În 
orice caz, dragi prieteni, contaţi pe Harris IT. Kymbale, el nu 
va da cu nici un pas înapoi! 

Nu, pentru onoarea jurnalistului el nu va da înapoi, să fie 
siguri şi cei care-l cunoşteau,şi cei care nu-l cunoşteau, 
dacă s-ar găsi vreunul în stare să se îndoiască în întreg 
Chicago. Indiferent de condiţiile impuse de defunct, 
cronicarul principal de la Tribune le va accepta şi le va 
îndeplini până la capăt!... Dacă ar fi să plece în Lună, el va 
pleca, şi numai dacă se va înăbuşi din lipsă de aer se va opri 
din drum. 

Ce contrast între acest american aşa de hotărât şi 
comoştenitorul său pentru a şasea parte, care purta numele 
de Hermann Titbury şi locuia în cartierul comercial, 
traversat de la sud la nord de lunga arteră a Robey Street- 
ului. Când trimişii lui Staats Zeitung sunară la uşa casei cu 
numărul 77, ei nu reuşiră să treacă pragul. 

Domnul Hermann Titbury, întrebară prin uşa 
întredeschisă, este acasă...? 

Da, răspunse un fel de făptură uriaşă, ciufulită, prost 
îmbrăcată, un fel de femeie-dragon. 

Poate să ne primească...? 

Am să vă răspund după ce voi întreba pe doamna Titbury. 
Căci exista o doamnă Titbury, în vârstă de 50 de ani, adică 
cu doi ani mai mare decât bărbatul ei. Răspunsul pe care-l 
dădu această matroană, şi pe care servitoarea îl transmise 
întocmai, fu următorul: 

Domnul Titbury n-are de ce să vă primească şi se miră că 
vă permiteţi să-l deranjaţi! 

Şi doar nu voiau decât să intre în biroul său, nu în 
sufragerie, să-i ceară câteva lămuriri despre persoana sa şi 
nu să ia loc la masa lui! 

Cu toate acestea, casa rămase închisă şi reporterii de la 
Staats Zeitung trebuiră să se întoarcă cu buzele umflate. 


Hermann Titbury şi Kate Titbury alcătuiau perechea cea 
mai avară care s-a unit vreodată pentru a străbate 
împreună această vale a plângerii, unde dealtfel n-au vărsat 
niciodată vreo lacrimă înduioşându-se de soarta celor 
nenorociţi. Erau două inimi uscate, nesimţitoare, făcute să 
bată la unison. Din fericire, Cerul nu a binecuvântat această 
căsnicie şi neamul lor se va stinge odată cu ei. Bogaţi, 
averea lor nu provenea nici din comerţ şi nici din industrie. 
Amândoi - căci femeia lucrase cot la cot cu bărbatul - s-au 
ocupat cu afacerile suspecte ale micilor bancheri, ale celor 
ce împrumutau pe gaj, ale cumpărătorilor de poliţe la preţ 
de nimic, ale cămătarilor de ultimă speţă, ale acelor lupi 
care-i jefuiesc pe oameni fiind întotdeauna în limitele 
legalităţii, o legalitate despre care un mare romancier 
francez a zis că ar fi o afacere bună pentru nemernici... 
dacă n-ar exista Dumnezeu! 

Când cercetai arborele genealogic al strămoşilor lor, în 
prima linie întâlneai ascendenți de origine germană, ceea 
ce justifica prenumele de Hermann. 

Era un om gras şi scund, cu barba roşie, după cum şi 
nevastă-sa avea părul roşu. O sănătate de fier le-a permis la 
amândoi să nu cheltuiască niciodată o jumătate de dolar 
pentru medicamente sau pe doctor. Având un stomac în 
stare să mistuie orice - aşa cum numai oamenii cumsecade 
ar trebui să-l aibă - trăiau din mai nimic şi servitoarea lor 
se supunea aceluiaşi regim. 

De când domnul Titbury se retrăsese din afaceri, el nu mai 
avea relaţii în afara casei şi se lăsa complet condus de 
doamna Titbury, gospodină cât se poate de rea şi care 
drămuia fiecare dumicat, cum spune o expresie populară. 

Cei doi soţi stăteau într-o locuinţă cu ferestrele înguste ca 
şi ideile lor, zăbrelite cum le era inima şi care semăna cu o 
casă de bani cu cifru secret. Dealtfel, nu deschideau uşa 
nici unui străin, nici unui membru al familiei, căci erau fără 
rude, nici unui prieten, neavând niciodată parte de vreunul. 


Şi de data aceasta ea rămase tot aşa de închisă în faţa 
dezamăgiţilor căutători de informaţii. 

Este adevărat că, şi fără a-i intervieva pe soţii Titbury, 
nimic nu era mai uşor decât să-ţi dai seama de starea lor 
sufletească din ziua în care intraseră în grupul «celor şase». 

Ce uimire când Hermann Titbury citi numele său în 
faimosul număr al ziarului Tribune din 1 aprilie! Dar oare 
nu mai erau alţi cetăţeni din Chicago cu acelaşi nume? 
Niciunul - cel puţin la numărul 77 din Robey Street. Şi nici 
nu putea crede că era obiectul unei farse, nu, în nici un caz! 
Hermann Titbury se şi vedea posesorul unei şesimi a 
enormei averi, şi marele lui regret, ciuda sa chiar, era că nu 
fusese singurul ales al soartei. Aşa că resimțea mai mult 
decât invidie pentru comoştenitorii săi, îi ura ca şi 
comodorul Urrican - şi ceea ce domnul Titbury şi dânsul 
gândeau despre aceşti intruşi, e bine să-i lăsăm pe cititori 
să-şi închipuie singuri. 

Desigur soarta comisese o greşeală grosolană, cum se 
întâmpla ades, alcgând un personaj atât de neinteresant şi 
nesuferit să primească o parte din moştenirea lui William ]. 
Hypperbone, daca într-adevăr asta fusese intenţia 
excentricului. 

Dealtfel, a doua zi după înmormânlare. încă de la cinci 
dimineaţa, domnul şi doamna Titbury au părăsit locuinţa lor 
şi s-au dus la cimitirul din Oakswoods. Acolo ei l-au sculat 
pe paznic şi l-au întrebat; 

Nimic nou... în noaptea aceasta? 

Nimic nou, răspunse paznicul. 

Atunci e mort de-a binelea? 

Atât de mort cât poate cineva să fie, fiţi liniştiţi! declară 
vrednicul om, care aşteptă în zadar un mic dar pentru 
vestea cea bună. 

Liniştiţi da, desigur! Defunctul nu se trezise din somnul de 
veci şi nimic nu a tulburat pacea locuitorilor din cimitirul 
Oakswoods. 


Domnul şi doamna Titbury se întoarseră acasă; dar o data 
după-masă şi încă o dată seara, pe urmă a doua zi 
dimineaţa ei făcură din nou drumul lung până la cavou, ca 
să fie siguri că William ]. Hypperbone n-a revenit în lumea 
vegheată de Lună. 

Ei, s-a vorbit destul de această pereche, destinată să 
figureze în curioasa noastră poveste şi pe care.niciunul din 
vecini nu veni să o felicite pentru marea ei şansă. 

Cei doi reporteri de la Freie Presse ajunseră la Calumet 
Street, nu departe de lacul cu acelaşi nume, situat în partea 
de sud a oraşului, în mijlocul unui cartier industrial 
aglomerat, şi întrebară pe sergenţi unde se găsea locuinţa 
lui Tom Crabbe. La numărul 7 se afla casa lui Iom Crabbe, 
sau mai bine zis a antrenorului său. Într-adevăr, John 
Milner îl asista la celebrele lupte din care stimabilii 
gentlemeni ies de cele mai multe ori cu ochii învineţiţi, falca 
ruptă, plămânii străpunşi de una sau două coaste, gura cu 
câţiva dinţi lipsă, pentru a apăra onoarea boxului într-un 
campionat naţional. Tom Crabbe era deci un profesionist, 
actualmente campionul Lumii Noi, de când îl învinsese pe 
faimosul Fitzsimons, care la rândul lui învinsese în acest an 
pe nu mai puţin renumitul Corbett. 

Ziariştii pătrunseră fără greutate în casa lui John Milner şi 
fură primiţi la parter de renumitul antrenor - un om deo 
statură obişnuită, de o slăbiciune de necrezut, numai piele 
şi os, dar şi numai muşchi, nervos, cu privirea 
pătrunzătoare, dinţii ascuţiţi, spân, sprinten ca o capră 
sălbatică şi cu o îndemânare de maimuţă. 

Tom Crabbe? se interesară ei. 

E pe cale să-şi termine prima masă, răspunse Milner acru. 

Poate fi văzut? 

Pentru ce? 

În chestiunea testamentului lui William ]. Hypperbone. 
Vrem să ne ocupăm de el în ziarul nostru. 

Când e vorba să se publice ceva despre Tom Crabbe, 
replică John Milner, Tom Crabbe poate fi văzut oricând. 


Reporterii intrară în sufragerie şi se găsiră în faţa 
personajului. Tocmai înghiţea a şasea felie de şuncă 
afumată, a şasea bucată de pâine cu unt, al şaselea pahar 
de băutură, aşteptând ceaiul care fierbea în marele ceainic 
şi cele şase păhărele de whisky cu care termina în mod 
obişnuit primul său dejun, servit la şapte şi jumătate 
dimineaţa şi urmat de alte cinci în cursul zilei. Se observă 
rolul important deţinut de cifra şase în viaţa faimosului 
boxer, şi poate că acestei misterioase influenţe i se datora 
faptul că făcea parte din grupul moştenitorilor lui William ]. 
Hypperbone. 

Tom Crabbe era un colos, depăşind cu 10 degetel11 cele 
şase picioare12 englezeşti şi măsurând trei picioare de la 
un umăr la celălalt. Avea un cap mare, cu păr aspru şi 
negru, tuns foarte scurt, ochi mari şi bovini sub sprâncenele 
stufoase, fruntea îngustă şi teşită, urechile blegi, mazxilarele 
pronunţate, în formă de bot, o mustață mare tăiată la colţul 
buzelor şi toţi dinţii întregi, căci formidabilele lovituri de 
pumn nu i-au scos niciunul; trunchiul lui era cât un butoi de 
bere, braţele ca nişte biele, picioarele ca stâlpii făcuţi să 
suporte această enormă construcţie umană. Umană? Oare 
este cuvântul potrivit? Nu, animală, căci nu exista decât 
animalitate în acest produs gigantic. Organele sale lucrau 
ca o maşină când erau puse în funcţiune, o maşină care 
avea ca mecanic pe John Milner. Boxerul era renumit în cele 
două Americi şi nu se îndoia de celebritatea sa. A mânca, a 
bea, a boxa, a dormi, la aceasta se mărginea existenţa lui, 
fără nici un efort intelectual. Înţelegea el oare ceea ce 
norocul făcuse pentru el introducându-l în grupul «celor 
şase»? Ştia el de ce mersese în ajun, cu pasul său greoi, 
lângă carul funebru, în aplauzele publicului? Poate, dar 
într-un fel nelămurit. În schimb antrenorul înţelegea în 
locul lui; şi toate drepturile pe care le-ar datora acestei 
şanse, John Milner va şti să le valorifice în favoarea sa. 

Ca urmare, acesta din urmă răspunse el la întrebările 
reporterilor în privinţa lui Tom Crabbe. Le furniza toate 


amănuntele care puteau să-i intereseze pe cititorii lui Freie 
Presse: greutatea personală - cinci sute treizeci şi trei de 
livre1 3 înaintea mesei şi cinci sute patruzeci după; 
înălţimea - exact cele şase picioare şi 10 degete, aşa cum 
am mai spus; puterea măsurată cu dinamometrul - 
şaptezeci şi cinci kilogrammetri, aceea a unui cal putere; 
forţa maximă de contracție a mazxilarelor - două sute 
treizeci şi patru de livre; vârsta - treizeci de ani, şase luni şi 
şaptesprezece zile; părinţii - tatăl care era casap, sau 
tăietor de animale, la abatoarele casei Armour, iar mama 
care se produsese ca luptătoare de bâlci la circul Swansea. 

Ce s-ar putea cere mai mult pentru a scrie un articol de o 
sută de rânduri despre 'lom Crabbe? 

El nu spune nimic... observă unul din ziarişti. 

Cât mai puţin, răspunse John Milner. De ce să-şi bată 
gura? 

Poate nu gândeşte mai mult decât vorbeşte? 

La ce i-ar servi să gândească?... 

La nimic, domnule Milner. 

Tom Crabbe nu este decât un pumn, adăugă antrenorul, 
un pumn încleştat... tot aşa de iute la atac, ca şi la ripostă! 
După ce ieşiră, reporterii de la Freie Presse comentară: 

O brută!... exclamă unul din ei. 

Şi ce brută! răspunse celălalt. 

Şi desigur că nu vorbeau de John Milner. 

Când te îndrepţi către nord-estul oraşului, după ce ai 
trecut de bulevardul Humboldt, intri în cartierul al douăzeci 
şi şaptelea. Aici agitația e mai mică, lumea mai puţin 
grăbită. Vizitatorul s-ar putea crede în provincie, cu toate 
că acest cuvânt n-are nici o semnificaţie în Statele Unite. 
Din Wabansia Avenue ajungi în partea de jos a străzii 
Sheridan. Mergând până la numărul 19, te găseşti în faţa 
unei locuinţe cu aparenţă modestă, de 17 etaje, având vreo 
sută de locatari. Aici, la etajul 9, Lissy Wag ocupa un mic 
apartament de două camere, unde nu venea decât după 
orele de lucru. Era ajutor de casieră la magazinele de 


noutăţi ale lui Marshall Field. Lissy Wag aparţinea unei 
onorabile, dar nu prea înstărite familii, din care nu mai 
rămăsese nimeni afară de dânsa. Binecrescută şi instruită, 
cum sunt cele mai multe tinere americane, după multe 
lovituri ale soartei şi moartea timpurie a părinţilor, ea 
trebui să muncească pentru a-şi câştiga existenţa. Într- 
adevăr, domnul Wag a pierdut tot ce avea într-o afacere 
nenorocită de asigurări maritime, şi lichidarea, cerută în 
vederea intereselor fiicei sale, nu dădu nici un rezultat. 

Lissy Wag însă, înzestrată cu un caracter energic şi o 
minte chibzuită, cu o inteligenţă pătrunzătoare, calmă şi 
stăpână pe sine, avu destulă forţă morală ca să nu-şi piardă 
curajul. Graţie intervenţiei câtorva prieteni ai familiei sale, 
ea fu recomandată şefului casei Marshall Field şi în 15 luni 
dobândise o situaţie bunicică. 

Era o fată fermecătoare, care abia împlinise 21 de ani, de 
statură mijlocie, cu părul blond, ochii de un albastru închis, 
o carnaţie frumoasă de om sănătos, mersul elegant şi chipul 
puţin prea serios, însufleţit câteodată de un surâs care 
făcea să strălucească dinţii ei de o albeaţă imaculată; 
amabilă, afabilă, îndatoritoare, serviabilă, binevoitoare, ea 
nu avea decât prietene printre colegele sale. 

Având gusturi simple şi foarte modeste, fără ambiţii, fără 
să se lase în voia visurilor unde se rătăcesc atâtea altele, 
Lissy Wag fu desigur cea mai puţin emoţionată din «cei 
şase» când află că soarta a chemat-o să figureze în 
cortegiul funebru. Primul ei gând a fost să refuze. Acest fel 
de exhibiţie nu i se potrivea deloc. Îi inspira o repulsie 
profundă ca numele şi persoana ei să fie expuse curiozităţii 
publice. S-a silit să treacă peste sentimentele sale, cele mai 
onorabile dealtfel, şi, cu inima grea şi plină de ruşine, cu 
fruntea îmbujorată, îşi luă locul lângă carul funebru. 

Trebuie spus că cea mai intimă dintre prietenele ei a făcut 
tot ce i-a stat în putinţă ca să-i înfrângă împotrivirea. Era 
vioaia, vesela, surâzătoarea Jovita Foley, de douăzeci şi cinci 
de ani, nici frumoasă, nici urâtă - şi ea o ştia - darcu o 


figură şăgalnică şi spirituală, foarte fină, foarte degajată, cu 
un caracter extrem de bun. O strânsă afecţiune o lega de 
Lissy Wag. Aceste două tinere locuiau în acelaşi apartament 
şi după ce îşi petreceau zilele în magazinele lui Marshall 
Field, unde Jovita Foley era primă vânzătoare, ele se 
duceau acasă împreună. Rar ai fi văzut-o pe una fără 
cealaltă. Dar dacă Lissy Wag, în această împrejurare, cedă 
în cele din urmă irezistibilelor îndemnuri ale tovarăşei sale, 
ea nu acceptă cu nici un chip să primească pe cronicarii de 
la Chicago Herald, care se prezentară în aceeaşi seară la 
numărul 19 din Sheridan Street. 

În zadar Jovita Foley o rugă pe amica ei să se arate mai 
puţin sălbatică. Aceasta nu voi să dea nici un interviu. După 
reporteri vor veni fotografii care-şi vor îndrepta asupra ei 
obiectivele lor indiscrete. După fotografi vor veni curioşii de 
tot soiul... Nu! Mai - bine era să închidă uşa acestor 
nepoftiţi. Oricum ar socoti Jovita Foley, ăsta era cel mai 
cuminte lucru de făcut şi Chicago Herald fu împiedicat să 
servească cititorilor săi un articol senzaţional. 

Tu, spuse Jovita Foley cinci ziariştii pleoştiţi plecară cu 
mâinile goale, le-ai închis uşa în nas, dar nu vei scăpa de 
curiozitatea publicului! Ah, dacă aş fi fost eu!... Dar te 
previn, Lissy, că voi şti să te silesc să îndeplineşti toate 
condiţiile testamentului... Gândeşte-te... o parte dintr-o 
moştenire de neînchipuit. 

Moştenirea... Nu cred nici cât negru sub unghie, Jovita, 
răspunse Lissy Wag. Dar dacă va fi vorba de capriciul unui 
farsor, să ştii că nu-mi va părea rău. 

Cum, draga mea Lissy, exclamă Jovita Foley îmbrăţişând-o, 
nu ţi-ar părea rău când este vorba de o avere...? 

Oare nu suntem fericite...? 

De acord, dar dacă aş fi fost eu aceea!... repetă tânăra 
ambițioasă. 

Ei bine, dacă ai fi fost tu aceea... 

În primul rând, am împărţi, dragă Lissy. 


Aşa cum aş face-o şi eu, nu te îndoi! răspunse domnişoara 
Wag, râzând de eventualele promisiuni ale entuziastei sale 
prietene. 

Dumnezeule! Cât aş vrea să fiu la 15 aprilie, reluă Jovita 
Foley, şi cât de lung mi se va părea timpul pină atunci... Voi 
număra orele... minutele! 

Nu-mi vorbi şi de secunde!... spuse Lissy Wag. Ar fi prea 
multe! 

Cum poţi să glumeşti când e vorba de o problemă atât de 
serioasă... care trebuie să aducă milioane dc dolari...! 

Sau mai curând milioane de necazuri, de neplăceri, aşa 
cum le-am avut în tot timpul acestei zile! 

Eşti prea greu de mulţumit, Lissy! 

Şi vezi, Jovita, mă întreb cu nelinişte cum se va sfârşi... 

Se va sfârşi cu sfârşitul, ca orice lucru de pe această lume! 
Aşa erau, deci, cei şase moştenitori - nu se îndoia nimeni că 
erau chemaţi să-şi împartă enorma avere - poftiţi de 
William ]. Hypperbone la funeraliile sale. Aceşti muritori 
privilegiați n-aveau decât să mai aibă răbdare cincisprezece 
zile. 

În fine, cele două lungi săptămâni trecură şi sosi 15 
aprilie. 

În această dimineaţă, conform clauzei impuse de 
testament, în prezenţa lui Georges B. Higginbotham, asistat 
de maestrul Tornbrock, Lissy Wag, Max Real, Tom Crabbe, 
Hermann Titbury, Harris I. Kymbale şi Hodge Urrican 
veniră să depună cartea lor de vizită pe mormântul lui 
William ]. Hypperbone. Apoi piatra funerară fu aşezată 
deasupra coşciugului. Excentricul defunct nu va mai avea 
de primit nici o vizită la cimitirul Oakswoods. 

Capitolul V. 

TESTAMENTUL. 

În dimineaţa aceea, chiar de la ivirea zorilor, cartierul al 
19-lea fu potopit de mulţime. Într-adevăr, interesul 
publicului nu părea mai mic decât în ziua când nesfârşitul 


cortegiu îl conducea pe William ]. Hypperbone la ultimul 
său lăcaş. 

Din cele o mie trei sute de trenuri zilnice din Chicago s-au 
revărsat încă din ajun mii de călători în oraş. Timpul 
promitea să fie minunat. Răcoroasă, briza dimineţii 
limpezise cerul de negurile nopţii. Soarele se legăna pe 
linia depărtată a zării care mărginea lacul Michigan, cu 
faţa-i atât de albastră, brăzdată de uşoare încreţituri şi cu 
valurile-i moi mângâind ţărmul. 

Prin Michigan Avenue şi Congress Street sosea mulţimea 
zgomotoasă şi se îndrepta către o clădire enormă, 
terminată la unul din colţuri cu un turn pătrat, înalt de trei 
sute zece picioare. 

Lista hotelurilor din oraş este lungă. Călătorul nu ştie ce 
să aleagă mai întâi. Indiferent unde îl vor duce trăsurile cu 
tariful de 25 de cenți mila14, n-are să se teamă că nu va 
găsi loc. I se va da o cameră în stil european la preţul de doi 
sau trei dolari pe zi, şi american la preţul de patru sau cinci. 

Printre principalele hoteluri se citează Palmer-House din 
State and Monroe Streets, Continental din Wabash Avenue 
and Monroe Street, Commercial şi Fremont-House din 
Dearborn şi Lakc Streets, Alhambra din Archer Avenue, 
Atlantic, Wellington, Saratoga şi alte douăzeci. Dar ca 
importanţă, amenajare, promptitudine, buna ordine a 
serviciilor, lăsând fiecăruia latitudinea de a locui 
americăneşte sau europeneşte, Auditorium era pe primul 
loc. Vast loc de popas cu cele zece etaje ale sale ce se ridică 
la colţul Congress Street-ului cu Michigan Avenue, în faţa 
Lake-Park-ului, imensa clădire nu numai că poate adăposti 
mii de călători, dar are şi un teatru destul de mare, cu o 
sală pentru opt mii de spectatori. 

Deci, în cursul dimineţii, el urma să se umple mai mult 
decât la maximum, şi acest calificativ se aplica şi la încasări. 
Da, încasări, căci după fericita idee de a pune la licitaţie 
numele «celor şase», notarul Tornbrock o avu şi pe aceea 
de a-i face să-şi plătească locul pe cei care voiau să asculte 


citirea testamentului în sala teatrului Auditorium. În felul 
acesta, săracii vor beneficia din nou de vreo zece mii de 
dolari, care urmau să se împartă între spitalele Alexian 
Brothers şi Maurice Porter Memorial for Children. 

Şi cum să nu se fi grăbit să alerge curioşii oraşului, 
bătându-se şi pentru cele mai mici colţuri ale sălii? Pe scenă 
se aflau primarul şi municipalitatea; puţin mai în spate, 
membrii clubului Excentric în jurul preşedintelui lor, 
Georges B. Higginbotham; puţin mai în faţă «cei şase» pe 
un singur rând, aproape de rampă, fiecare într-o atitudine 
conformă cu firea sa. 

Lissy Wag, sincer ruşinată de a fi expusă în felul acesta în 
faţa miilor de ochi avizi, îşi ţinea capul plecat şi şedea 
modestă în fotoliul ei. 

Harris 'I. Kymbale se lăfăia într-al său, salutându-i pe 
numeroşii săi confraţi de la diferitele jurnale de toate 
nuanțele, care se îngrămădeau în mijlocul sălii. 

Comodorul Urrican rotea nişte ochi furioşi şi era gata să 
se certe cu oricine şi-ar fi permis să-l privească în faţă. 

Max Real observa nepăsător, în sala înţesată până la refuz, 
lumea împinsă de o curiozitate pe care el nu o împărtăşea 
deloc, şi trebuie spus că se uita mai ales la fata aşezată nu 
departe de dânsul, iar sfiala ei îi trezea un viu interes. 

Hermann Titbury calcula în petto15 la ce cifră s-ar putea 
ridica încasărileo simplă picătură de apă în mijlocul 
milioanelor moştenirii. 

Tom Crabbe nu ştia pentru ce se găsea aici, aşezat nu într- 
un fotoliu - căci n-ar fi putut cuprinde enorma lui persoană 
- ci pe o canapea lată ale cărei picioare se încovoiau sub el. 

Se înţelege de la sine că în primul rând al spectatorilor se 
găseau antrenorul John Milner, doamna Kate Titbury, care 
făcea soţului ei semne de neînțeles, şi neastâmpărata Jovita 
Foley, fără insistenţele căreia Lissy Wag n-ar fi consimţit 
niciodată să înfrunte acest public teribil. Apoi, în vasta sală, 
în amfiteatru, pe băncile cele mai îndepărtate, în orice 
locşor unde putea să intre un corp omenesc, în toate 


găurile unde putea să pătrundă un cap, se îngrămădeau 
bărbaţi, femei, copii, aparţinând diverselor clase ale 
populaţiei în stare să-şi plătească un bilet. Iar afară, de-a 
lungul lui Michigan Avenue şi Congress Street-ului, la 
ferestrele caselor, pe balcoanele hotelurilor, pe trotuare, pe 
stradă, unde mersul trăsurilor şi al vehiculelor fusese 
întrerupt, se strânsese o lume imensă, asemenea apelor 
umflate ale fluviului Mississippi, ultimele valuri revărsându- 
se dincolo de marginile cartierului. 

S-a socotit că în acea zi Chicago primise un număr de 
cincizeci de mii de vizitatori străini, veniţi din toate colţurile 
Illinois-ului, din statele învecinate şi de asemenea din New 
York, din Pennsylvania, din Ohio şi din Maine. 

Bătu ora douăsprezece. Se auzi un «ah!» formidabil, scos 
de tot Auditorium-ul. 

În acest moment, maestrul Tornbrock se sculă, şi suflul din 
sală înfiora mulţimea de afară aşa cum trece briza prin 
tufişurile dese. 

Apoi se făcu o linişte adâncă - ca în acele răgazuri între 
fulger şi bubuitul tunetului, atunci când toate sufletele sunt 
apăsate. 

Maestrul Tornbrock, în picioare, în faţa mesei din mijlocul 
scenei, cu braţele încrucişate, cu înfăţişarea gravă, aştepta 
a douăsprezecea bătaie a orologiului. Pe masă se afla un 
plic închis cu trei peceţi roşii purtând inițialele defunctului. 
În acest plic se găsea testamentul lui William ]. Hypperbone 
şi fără îndoială, după dimensiunile lui, conţinea şi alte hârtii 
cu dispoziţii testamentare. Câteva rânduri de pe plic 
indicau că nu trebuie desfăcut decât la cincisprezece zile 
după deces. Ele precizau de asemenea că deschiderea lui 
se va face în sala teatrului Auditorium, la ora douăsprezece. 

Maestrul 'Tornbrock, cu o mână nerăbdătoare, rupse 
peceţile plicului şi scoase mai întâi un pergament, pe care 
apărea scrisul apăsat, binecunoscut al testatorului, apoi o 
hartă împăturită în patru şi în fine o cutiuţă, lungă şi lată de 
un deget şi înaltă de o jumătate de deget. 


Apoi, cu o voce puternică şi care se auzi în cele mai 
depărtate colţuri ale sălii, maestrul Tornbrock, după ce îşi 
aruncă privirile, de după ochelarii cu rama de aluminiu, 
peste primele rânduri ale testamentului, citi cele ce 
urmează: 

Acesta este testamentul meu, scris în întregime de mâna 
mea, făcut la Chicago, la 3 iulie 1895. 

Sănătos la trup şt la minte, în toată plenitudinea 
facultăţilor mele mintale, am redactat acest act unde sunt 
exprimate ultimele mele dorinţe. Aceste dorinţe maestrul 
Tornbrock, cu sprijinul colegului şi amicului meu Georges B. 
Higginbotham, preşedinte al clubului «Excentric», va avea 
grijă să fie executate în întregime, aşa cum au fost 
respectate şi în ceea ce priveşte funeraliile mele. 

În sfârşit, publicul şi cei interesaţi vor şti despre ce este 
vorba! Vor găsi răspuns la toate întrebările ce se puneau de 
cincisprezece zile încoace, la presupunerile, ipotezele care 
se făcuseră în timpul celor două săptămâni de aşteptare 
febrilă! 

Maestrul Tornbrock continuă astfel: 

Fără îndoială, până acum nici un membru al «Excentric- 
Clubului» nu s-a remarcat prin excentricităţi notorii. Chiar 
cel care scrie aceste rânduri n-a ieşit mai mult decât colegii 
săi din banalitatea existenţei! Dar ceea ce a lipsit din viaţa 
sa se va produce după moarte. 

Un murmur de satisfacţie străbătu rândurile auditoriului. 
Maestrul Iornbrock trebui să aştepte ca el să se potolească, 
înainte de a reîncepe lectura întreruptă timp de o jumătate 
de minut. 

Şi iată ce citi: 

Scumpii mei colegi, n-aţi uitat că dacă am avut vreodată o 
pasiune, aceasta a fost numai pentru nobilul joc al gâştei, 
atât de cunoscut în Europa şi mai ales în Franţa, unde se 
spune că a fost adus de greci, cu toate că Elada nu l-a văzut 
jucat nici de Platon, nici de Temistocle, Aristide, Leonidas, 
nici de Socrate şi nici de un alt personaj din istoria sa. Acest 


joc eu l-am introdus în cercul nostru. El mi-a procurat cele 
mai vii emoţii prin varietatea detaliilor sale, neprevăzutul 
aruncării zarurilor, capriciul combinațiilor, unde singur 
norocul îi conduce spre victorie pe cei care luptă pe acest 
câmp de bătaie. 

Ce rost avea nobilul joc al gâştei în testamentul lui William 
]. Hypperbone?... Era firesc să-ţi pui această întrebare... 

Notarul reluă: 

Acest joc, toată lumea din Chicago ştie, este compus dintr- 
o serie de căsuțe juxtapuse şi numerotate de la unu la 
şaizeci şi trei. Paisprezece din căsuţele respective sunt 
ocupate cu poza unei gâşte, acest animal învinuit pe 
nedrept de prostie şi care ar fi trebuit să fie reabilitat din 
ziua când a salvat Capitoliul de atacurile lui Brennus şi a 
galilor săi. 

Câţiva dintre cei prezenţi, mai sceptici, începură să se 
întrebe, dacă într-adevăr răposatul William ]. Hypperbone 
nu-şi bătea joc de lume cu elogiile lui nepotrivite la adresa 
acestui tip din specia palmipedelor. 

Testamentul continua astfel: 

Ca urmare a împărţirii arătată mai sus, în afara celor 
paisprezece căsuțe, mai rămân patruzeci şi nouă, din care 
numai şase obligă pe jucător să plătească penalizări; adică, 
o penalizare la cea de-a şasea - unde se găseşte o punte 
pentru a sări la a douăsprezecea, două penalizări la a 
nouăsprezecea - unde trebuie să aştepte la han până 
partenerii săi vor fi jucat de două ori, trei penalizări la a 
treizeci şi una - unde se află un puț în fundul căruia 
aşteaptă până ce un altul vine să-i ia locul, două penalizări 
la a patruzeci şi doua - aceea a labirintului pe care trebuie 
să-l părăsească imediat pentru a se reîntoarce la a 
treizecea unde se găseşte un buchet de flori, trei penalizări 
la a cincizeci şi doua - unde va sta la închisoare atâta timp 
cât nu va fi înlocuit, şi în fine trei penalizări la a cincizeci şi 
opta căsuţă - unde rânjeşte un cap de mort - cu obligaţia de 
a reîncepe partida. 


Când maestrul Tornbrock se opri după această lungă frază 
pentru a-şi trage răsuflarea, dacă se auziră câteva 
murmure ele fură imediat stăvilite de majoritatea 
publicului, evident favorabil defunctului. 

Şi totuşi, această lume nu venise să se înghesuie la 
Auditorium pentru a asculta o lecţie despre distinsul joc al 
gâştei. 

Notarul continuă în următorii termeni: 

Se va găsi în acest plic o hartă şi o cutie. Harta este aceea 
a nobilului joc al gâştei, stabilită după o nouă folosinţă a 
căsuţelor sale, aşa cum am închipuit-o eu, şi care va trebui 
să fie adusă la cunoştinţa publicului. Cutia conţine două 
zaruri, la fel cu acelea de care mă serveam în mod obişnuit 
la cercul meu. Harta pe de o parte şi zarurile pe de alta vor 
fi destinate unei partide care va fi jucată în condiţiile 
următoare: 

Cum, o partidă?! Era vorba de o partidă a jocului gâştei? 
Cu siguranţă că aveau de-a face cu un farsor! Nu era decât 
un humbug16, cum se spune în America. Strigăte puternice 
de «linişte!» fură adresate celor nemulţumiţi şi maestrul 
Tornbrock urmă lectura sa: 

Iată ce m-am gândit să fac în onoarea ţării mele pe care o 
iubesc cu înflăcărarea unui patriot, cunoscând diversele ei 
state pe măsură ce numărul lor sporea cu tot atâtea stele 
steagul Republicii Americane! 

Aci tripla salvă de urale, repetată de ecourile sălii 
Auditorium, fu urmată de o linişte profundă, căci 
curiozitatea ajunsese la culme. 

Actualmente, fără a ţine seama de Alaska, situată în afara 
teritoriului său, dar care se va alipi în curând, când 
Dominionul Canadei ne-o va înapoia, Statele Unite au 
cincizeci de ţări, repartizate pe o suprafaţă de aproape opt 
milioane de kilometri. Ei bine, luând aceste cincizeci de 
state şi aranjându-le în căsuțe, unele după altele, prin 
repetarea de paisprezece ori a unuia din ele, am obţinut o 
hartă compusă din şaizeci şi trei de căsuțe, la fel cu aceea a 


nobilului joc al gâştei devenit astfel nobilul Joc al Statelor 
Unite ale Americii. 

Acei dintre auditori care se pricepeau la jocul cu pricina 
înţeleseră fără greutate ideea lui William ]. Hypperbone. 
Într-adevăr, o împrejurare fericită îi permisese să împartă 
precis, în şaizeci şi trei de căsuțe, Statele Unite. De aceea 
auditoriul izbucni în aplauze călduroase şi curând toată 
strada aclamă ingenioasa invenţie a defunctului. Maestrul 
Tornbrock continuă să citească: 

Rămânea să stabilesc care din cele cincizeci de state 
trebuie să figureze de paisprezece ori pe hartă. Or, puteam 
oare să aleg altul decât cel căruia apele Michigan-ului ii 
scaldă minunatele coaste, care se mândreşte cu un oraş ca 
al nostru, acest Illinois, regiune privilegiată, mărginită la 
nord de Michigan, la sud de Ohio, la vest de Mississippi, la 
est de Wahash, stat în acelaşi timp continental şi insular, 
aflat azi în fruntea marii Republici federale? 

Noi tunete de «hip-hip-ura!» făcură să se cutremure 
zidurile sălii şi răsunară în tot cartierul, repetate de o 
mulţime în culmea nerăbdării. De data aceasta notarul 
trebui să întrerupă lectura câteva minute. Când se făcu din 
nou linişte, urmă: 

Era vorba acuma să numim partenerii chemaţi să-l joace 
pe imensul teritoriu al Statelor Unite, conformându-se 
hărţii închise în acest plic. Ea va trebui să fie tipărită în 
milioane de exemplare, pentru ca fiecare cetăţean să poată 
să urmărească fazele partidei care va avea loc. Aceşti 
parteneri, în număr de şase, au fost traşi la sorţi din 
populaţia oraşului nostru şi ei trebuie să se afle cu toţii în 
această clipă pe scena teatrului «Auditorium». 

Ei se vor deplasa în persoană în fiecare stat indicat prin 
numărul de puncte câştigate, până la locul precis pe care-l 
va face cunoscut executorul meu testamentar după o notă 
alăturată, alcătuită de mine. 

Aşadar, acesta era rolul «celor şase». Capriciul zarurilor îi 
va plimba pe întinderea Americii... Ei vor fi pionii unei astfel 


de partide de necrezut... Dacă Iom Crabbe nu înţelese 
nimic din ideea lui William ]. Hypperbone, altfel stăteau 
lucrurile cu comodorul Urrican, Harris 1. Kymbale, 
Hermann Titbury, Max Real şi Lissy Wag. Toţi se priveau şi 
erau priviţi din această clipă ca nişte fiinţe extraordinare, 
ieşite din rândurile muritorilor de rând. 

Dar mai erau de aflat ultimele dispoziţii ale defunctului: 

Începând cu cincisprezece zile după citirea testamentului 
meu, zicea el, din două în două zile, în această sală a 
«Auditorium-ului», la opt dimineaţa, maestrul Tornbrock, în 
prezenţa membrilor «Excentric-Clubului», va agita cu 
mâinile sale cornetul de zaruri, va anunţa cifra ieşită şi va 
expedia printr-o telegramă această cifră, la locul unde 
fiecare partener va trebui să se găsească în momentul 
acela, sub sancţiunea eliminării din partidă. Dat fiind 
uşurinţa şi rapiditatea comunicaţiilor pe teritoriul 
Confederaţiei, căreia niciunul din «cei şase» nu va trebui 
să-i depăşească graniţele, în caz contrar fiind descalificat, 
am apreciat că cincisprezece zile ajung pentru orice 
deplasare, cit de lungă ar fi. 

Era evident că dacă Max Real, Hodge Urrican, Harris 1. 
Kymbale, Hermann Titbury, Tom Crabbe, Lissy Wag 
acceptau rolul de parteneri în acest joc nobil, răspândit nu 
de greci ci de francezi, prin William ]. Hypperbone, ei vor ti 
obligaţi să se supună în mod strict regulilor lui. Or, în ce 
condiţii vor avea loc aceste curse nebuneşti prin Statele 
Unite? 

«Cei şase» vor călători pe cheltuiala lor, zise maestrul 
Tornbrock în mijlocul unei linişti desăvârşite, şi vor plăti din 
punga lor penalizările ce trebuie depuse la sosirea în cutare 
sau cutare căsuţă, cu alte cuvinte în cutare sau cutare stat, 
amenda fiind fixată la o mie de dolari una. Dacă nu va plăti 
o singură penalizare, jucătorul, oricare ar fi el, va fi scos din 
concurs. 

O mie de dolari, şi când riscai să-i plăteşti de mai multe ori 
- dacă te păştea ghinionul - asta putea să se ridice la o 


sumă frumuşică. 

Nu era deci de mirare dacă Hermann Titbury strâmbă din 
nas, ceea ce făcu numaidecât şi soţia sa. Nu încape îndoială 
că obligaţia de a depune penalizarea de o mie de dolari, 
când va fi nevoie, puse în încurcătură, dacă nu pe toţi, cel 
puţin pe unii din parteneri. 

E drept că se vor găsi, cu siguranţă, persoane gata să le 
împrumute bani, să vină în ajutorul jucătorilor cu cele mai 
multe şanse. Nu se oferea un nou teren pasiunii pentru 
speculaţii a cetăţenilor americani...? 

Testamentul mai conţinea anumite precizări interesante şi 
în primul rând această declaraţie despre situaţia financiară 
a lui William |]. Hypperbone: 

Averea mea mobila şi imobilă, în valori industriale, în 
acţiuni bancare sau de cale ferată, ale căror titluri sunt 
depuse la notariatul maestrului 'Tornbrock, poate fi evaluată 
la şaizeci milioane de dolari. 

Această declaraţie fu primită cu un murmur de satisfacţie. 
Toţi erau recunoscători defunctului de a fi lăsat o moştenire 
atât de importantă şi această cifră păru respectabilă chiar 
şi în ţara domnilor Gould, Benett, Vanderbilt, Astor, 
Bradley-Marlens, Hatty-Green, Hutchinson, Caroll, Prior, 
Morgan Slade, Lenox, Rockefeller, Shemeorn, Richard King, 
May Gaclet, Ogden Mills, Sloane, Belmont şi altor 
miliardari, regi ai zahărului, grâului, făinii, petrolului, căilor 
ferate, cuprului, argintului şi aurului! 

În orice caz, acela sau aceia, dintre «cei şase», cărora le va 
reveni o asemenea avere, în întregime sau în parte, puteau 
fi mulţumiţi, nu-i aşa?... Dar în ce condițiuni o vor primi? 

La această întrebare răspundea testamentul prin 
următoarele rânduri: 

La nobilul joc al gâştei, după cum se ştie, câştigă 
partenerul care ajunge primul la a şaizeci şi treia căsuţă. 
Această căsuţă nu e definitiv ocupată decât dacă numărul 
de puncte realizat la ultima aruncare de zaruri duce exact 
până la ea. Într-adevăr, dacă o depăşeşte, jucătorul este 


obligat să se întoarcă cu tot atâtea căsuțe câte puncte are 
în plus. 

Deci, conform regulilor jocului, moştenitorul întregii mele 
averi va fi acela dintre parteneri care va putea să ajungă în 
cea de-a şaizeci şi treia căsuţă, cu alte cuvinte, în al şaizeci 
şi treilea stat, care este Illinois. 

Prin urmare, un singur câştigător... primul sosit! Nimic 
tovarăşilor săi de călătorie, după atâtea oboseli, atâtea 
emoţii, atâtea cheltuieli...! 

Eroare! Al doilea trebuia să fie despăgubit şi să i se 
înapoieze într-o oarecare măsură banii investiţi. 

Al doilea, spunea testamentul, adică acela care la sfârşitul 
partidei se va afla cel mai aproape de căsuţa şaizeci şi trei, 
va căpăta, pentru a-i da o bună şi rodnică întrebuințare, 
suma strânsă din vărsămintele penalizărilor de câte o mie 
de dolari, pe care întâmplarea poate să o ridice la o cifră 
considerabilă. 

Această clauză nu fu nici bine, nici rău primită de cei 
prezenţi. Aşa cum era, nu putea fi discutată. 

Apoi William J. Hypperbone adăuga: 

Dacă dintr-o cauză sau alta unul sau mai mulţi parteneri s- 
ar retrage înainte de terminarea partidei, ea va continua să 
fie jucată de acela sau aceia care vor fi rămas în luptă. Şi în 
cazul când toţi ar abandona-o, moştenirea mea va fi 
atribuită oraşului Chicago, devenit legatarul meu universal, 
pentru a fi folosită cit mai bine în slujba intereselor sale. 

În fine, testamentul se termina cu aceste rânduri: 

Acestea sunt dorinţele mele formale, la executarea cărora 
vor veghea Georges B. Higginbotham, preşedintele 
«Excentric-Clubului», şi notarul meu, maestrul Tornbrock. 
Ele vor trebui riguros respectate, cum pretind să fie de 
asemenea şi toate regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale 
Americii. 

Şi acum. Dumnezeu să călăuzească partida, să hotărască 
şansele şi să favorizeze pe cei mai vrednici. 


Un ultim «ura!» întâmpină acest apel final la intervenţia 
Providenţei în favoarea unuia dintre parteneri, şi asistenţa 
era pe punctul de a se retrage, când maestrul Tornbrock, 
cerând printr-un gest imperios să se facă tăcere, adăugă 
următoarele cuvinte: 

Este şi un codicil! 

Un codicil?... Avea el să distrugă toată rânduiala acestei 
opere testamentare şi să dea în sfârşit la iveală farsa pe 
care câţiva neîncrezători o mai aşteptau de la excentricul 
defunct...? 

lată ce citi notarul: 

Celor şase parteneri, desemnaţi de soartă, li se va adăuga 
un al şaptelea, la alegerea mea, care va figura în partidă 
sub inițialele X. K. Z., se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi 
concurenţii săi şi va trebui să se supună aceloraşi reguli. 

Numele său adevărat nu va fi dezvăluit decât dacă va 
câştiga partida, şi rezultatul aruncărilor de zaruri care-l 
privesc îi vor fi trimise numai sub cele trei iniţiale. 

Aceasta este ultima mea dorinţă. 

Lucrul păru ciudat. Ce ascundea cea din urmă clauză a 
codicilului? Dar ea era la fel de indiscutabilă ca şi celelalte 
şi mulţimea, viu impresionată, cum zic cronicarii, părăsi 
sala Auditorium. 

Capitolul VI. 

HARTA PUSĂ ÎN CIRCULAŢIE. 

În ziua aceea, ziarele de seară şi, a doua zi, cele de 
dimineaţă au fost smulse de la două şi trei ori preţul din 
mâinile vânzătorilor de ziare şi din chioşcuri. Dacă opt mii 
de spectatori au putut să asculte lectura testamentului, sute 
de mii de americani din Chicago şi milioane de locuitori în 
Statele Unite, morţi de curiozitate, n-au avut acest noroc. 

Totuşi, cu toate că articolele, interviurile, reportajele au 
fost de natură să satisfacă în mare măsură masele, dorinţa 
generală cerea publicarea grabnică a unei piese care 
însoțea actul testamentar. 


Era vorba de harta nobilului Joc al Statelor Unite, alcătuită 
de William ]. Hypperbone şi care avea o întocmire identică 
cu aceea a nobilului joc al gâştei. Cum a rânduit onorabilul 
membru al Excentric-Clubului cele cincizeci de state ale 
Uniunii?... Care erau cele menite să producă întârzieri, 
opriri momentane sau prelungite, reînceperea partidei, 
mişcări îndărăt cu plata penalizărilor simple, duble sau 
triple...? 

Să nu vă miraţi că, mai mult chiar decât publicul, «cei 
şase» şi prietenii lor personali doreau în mod deosebit să 
capete lămuriri complete în această privinţă. 

Prin grija lui Georges B. Higginbotham şi a maestrului 
Tornbrock, harta, reprodusă exact după aceea a 
defunctului, fu desenată, gravată, colorată, tipărită în mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore, apoi răspândită în câteva 
milioane de exemplare prin toată America, la preţul de doi 
cenți bucata. Ea era astfel la îndemâna tuturor cetăţenilor, 
care vor putea să marcheze cu ace, în mod succesiv, fiecare 
fază şi să urmărească mersul memorabilei partide. 

lată în ce ordine erau dispuse cele cincizeci de state din 
care se compunea la acea epocă Republica Americii, în 
căsuţele înşirate şi numerotate: 

Căsuţa 1 Rhode Island Căsuţa 33 North Dakota , 2 Maine, 
34 New Jersey , 3 Tennessee, 35 Ohio, 4 Utah, 36 Illinois, 5 
Illinois, 37 West Virginia , 6 New York, 38 Kentucky, 7 
Massachusetts, 39 South Dakota , 8 Kansas, 40 Maryland , 
9 Illinois, 41 Illinois , 10 Colorado, 42 Nebraska , 11 Texas, 
43 Idaho , 12 New Mexico, 44 Virginia , 13 Montana, 45 
Illinois , 14 Illinois, 46 District of Columbia , 15 Mississippi, 
47 Pennsylvania , 16 Connecticut, 48 Vermont , 17 lowa, 49 
Alabama , 18 Illinois, 50 Illinois , 19 Louisiana, 51 
Minnesota , 20 Delaware, 52 Missouri , 21 New Hampshire, 
53 Florida , 22 South Carolina, 54 Illinois , 23 Illinois, 55 
North Carolina , 24 Michigan, 56 Indiana , 25 Georgia, 57 
Arkansas , 26 Wisconsin, 58 California , 27 Illinois, 59 
Illinois , 28 Wyoming, 60 Arizona , 29 Oklahoma, 61 Oregon 


„30 Washington, 62 Teritoriu Indian , 31 Nevada, 63 Illinois 
„32 Illinois. 

Acesta era locul fiecărui stat în cele şaizeci şi trei de 
căsuțe - acela al statului Illinois găsindu-se repetat de 
paisprezece ori. în primul rând, trebuia văzut care erau 
statele, alese de William J. Hypperbone, unde se cerea pe 
de o parte plata penalizărilor, iar pe de alta, unde jucătorii 
ghinionişti erau obligaţi la staţionări sau la primejdioase 
mutări îndărăt. Ele erau în număr de şase: 

Căsuţa numărul şase, statul New York, corespundea cu 
aceea a punţii din nobilul joc al găştii. Partenerul, când 
ajungea la ea, trebuia s-o părăsească imediat pentru a se 
duce la căsuţa 12, statul New Mexico, contra unei 
penalizări simple. 

A nouăsprezecea căsuţă, statul Louisiana, corespundea cu 
aceea unde figurează hanul. Partenerul trebuia să stea 
acolo, fără să joace, timp de două aruncări de zaruri, după 
plata unei penalizări duble. 

A treizeci şi una căsuţă, statul Nevada, corespundea cu 
aceea a puţului, în fundul căruia partenerul rămâne până în 
momentul când un altul îl înlocuieşte, după ce a plătit o 
penalizare triplă. 

A patruzeci şi doua căsuţă, statul Nebraska, corespundea 
cu aceea unde se află desenate liniile întortocheate ale unui 
labirint şi de unde, după plata unei duble penalizări, 
partenerul trebuie să se întoarcă la căsuţa treizecea, 
rezervată statului Utah. 

A cincizeci şi doua căsuţă, statul Missouri, corespundea cu 
aceea unde, plătind o penalizare triplă, partenerul e poprit 
la închisoare şi nu poate ieşi decât în momentul când un 
altul îi ia locul, plătind la rândul lui o penalizare de aceeaşi 
valoare. 

A cincizeci şi opta căsuţă, statul California, corespundea 
cu aceea unde se află capul de mort. Odată ajuns aici, 
regula nemiloasă îl obligă pe partener să abandoneze; după 


ce a plătit o penalizare triplă, el are dreptul să reînceapă 
partida la căsuţa întâi, respectiv statul Rhode Island. 

În ceea ce priveşte statul Illinois, aflat de paisprezece ori 
pe hartă, căsuţele ocupate de el - a cincea, a noua, a 
paisprezecea, a optsprezecea, a douăzeci şi treia, a 
douăzeci şi şaptea, a treizeci şi doua, a treizeci şi şasea, a 
patruzeci şi una, a patruzeci şi cincea, a cincizecea, a 
cincizeci şi patra, a cincizeci şi noua şi a şaizeci şi treia - 
toate corespundeau cu cele ale găştii. În ele partenerii nu 
trebuie să se oprească niciodată şi, după regulă, li se 
dublează punctele obţinute, până ce întâlnesc o altă căsuţă 
decât cele rezervate simpaticului palmiped pentru care 
William ]. Hypperbone cerea reabilitarea. E drept că dacă la 
prima aruncare de zaruri jucătorul obținea numărul nouă, 
el putea ajunge din gâscă în gâscă direct la căsuţa şaizeci şi 
trei, adică la potou. lată de ce, cum cifra nu poate să iasă 
decât în două feluri cu cele două zaruri - sau prin trei cu 
şase, sau prin cinci cu patru - partenerul, în primul caz, 
ajunge în căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin, şi în al 
doilea caz în a cincizeci şi treia căsuţă, statul Florida. 

După cum se vede, acest jucător norocos ar avea un avans 
considerabil faţă de concurenţii săi. Dar avantajul este mai 
mult aparent decât real, deoarece trebuie ocupată ultima 
căsuţă cu un număr exact de puncte, şi jucătorul este 
condamnat să facă drumul înapoi dacă depăşeşte acest 
număr. 

În fine, o ultimă observaţie: dacă unul din parteneri este 
ajuns de un altul, trebuie să-i cedeze căsuţa sa şi să revină 
la aceea pe care o ocupa celălalt - după ce va fi plătit o 
penalizare simplă, afară de cazul când el va părăsi această 
căsuţă în ziua când celălalt va sosi în ea. Această derogare 
fusese admisă de testator, având în vedere timpul necesar 
pentru deplasările succesive. 

Rămânea însă o întrebare secundară, dealtfel foarte 
interesantă, la care studierea hărţii nu putea totuşi da un 
răspuns. 


Care era, în fiecare stat, locul unde jucătorul trebuia să 
plece?... Era vorba de oraşul capitală, oraşul de reşedinţă a 
oficialităților, sau de metropolă, de obicei oraşul mai 
important, ori de orice altă localitate mai însemnată din 
punct de vedere istoric sau geografic? Nu era de presupus 
că defunctul, bazându-se pe propriile sale călătorii, alesese 
de preferinţă locurile cele mai renumite? 

O notă alăturată testamentului indica destinaţia, dar ea nu 
putea fi comunicată interesatului decât prin telegrama 
care-i făcea cunoscut rezultatul zarurilor, aruncate pentru 
el. Depeşa avea să fie expediată de către maestrul 
Tornbrock acolo unde jucătorul trebuia să se găsească în 
acel moment. 

Se înţelege că jurnalele americane publicară aceste 
informaţii, reamintind că, după dorinţa expresă a 
defunctului, regulile nobilului joc al gâştei trebuiau să fie 
riguros respectate. 

Cât despre intervalul de timp care va permite să se ajungă 
la fiecare destinaţie, el era mai mult decât suficient, cu 
toate că fiecare aruncare de zaruri va avea loc din două în 
două zile. Cum jucătorii erau în număr de şapte, fiecare din 
ei va dispune de şapte ori câte două zile, deci paisprezece, 
şi nu va avea nevoie de mai mult, chiar dacă ar fi să fie 
trimis dintr-un capăt la celălalt al Americii, ca de exemplu, 
de la Maine în Texas sau din Oregon până la cel mai 
îndepărtat promontoriu al Floridei. În acea vreme, reţeaua 
căilor ferate străbătea întreg teritoriul şi, combinând 
orariile şi graficele, se putea călători foarte rapid. 

Acestea erau regulile care nu admiteau nici o discuţie. 
Cum se spune, le luai aşa cum sunt ori te lăsai păgubaş. 

Şi au fost primite aşa cum erau. 

Nu-ncape îndoială că nu toţi şase le-au acceptat cu aceeaşi 
grabă ori cu aceeaşi lăcomie. În această privinţă, comodorul 
gândea la fel ca Tom Crabbe, sau mai degrabă ca John 
Milner şi Hermann Titbury. Max Real şi Harris TI. Kymbale 
priveau afacerea mai mult din punctul de vedere al 


turistului, unul pentru a face pictură, iar celălalt pentru a 
scrie articole. Cât despre Lissy Wag, iată ce-i declară Jovita 
Foley: 

Draga mea, mă voi duce să-i cer domnului Marshall Field 
să-ţi acorde un concediu şi mie la fel, căci te voi însoţi până 
la căsuţa şaizeci şi trei. 

Asta-i o nebunie! răspunse fata. 

E, din contră, foarte cuminte, replică Jovita Foley, şi cum tu 
vei fi aceea care va câştiga cele şaizeci de milioane de 
dolari ale onorabilului domn Hypperbone... 

Eu?!; 

Tu, Lissy, şi vei avea bunăvoința să-mi dai jumătate pentru 
osteneala mea. 

Totul... dacă vrei... 

Accept... răspunse Jovita Foley cu cea mai mare 
seriozitate. 

Se înţelege de la sine că doamna Titbury va însoţi pe 
domnul Titbury în peregrinările sale, cu toate că aceasta 
însemna de două ori atâtea cheltuieli. Din moment ce nu 
era interzis să plece împreună, vor pleca amândoi. Era mai 
bine şi pentru unul, şi pentru celălalt, în plus, doamna 
Titbury îi pretinsese să-l însoţească, aşa cum îi ceruse şi să- 
şi îndeplinească rolul de partener, căci asemenea deplasări 
şi costul lor îl înspăimântau pe domnul Titbury, la fel de 
fricos pe cât era de avar. Dar autoritara Kate se pronunţase 
răspicat şi Hermann trebui să asculte. 

Într-o situaţie asemănătoare se găsea şi Tom Crabbe, pe 
care antrenorul său nu-l părăsea niciodată şi fără doar şi 
poate avea să-l mâne într-o cursă îndrăcită. 

Iar comodorul Urrican, Max Real, Harris T. Kymbale vor 
călători oare singuri, sau vor lua cu ei un servitor?... Ei nu 
se pronunţaseră încă. Nici o clauză a testamentului nu le 
interzicea să o facă. Oricine era liber să-i însoţească dacă 
voia, şi să parieze pe unul sau pe celălalt, cum se pariază pe 
caii de curse. 


E de prisos să adăugăm că excentricitatea postumă a lui 
William ]. Hypperbone stârni o vâlvă imensă în Lumea 
Nouă, şi chiar în vechiul continent. 

Nu încape îndoială, dat fiind interesul pentru speculaţii al 
americanilor, că ei vor juca sume enorme pentru sorții de 
reuşită ai acestei emoţionante partide. 

Singurii într-adevăr cu resurse personale, Hermann 
Titbury şi Hodge Urrican, foarte bogaţi, precum şi John 
Milner, care câştiga mulţi bani cu Tom Crabbe, nu riscau să 
fie opriţi în drum din neputinţa de a plăti penalizările. 
Pentru Harris TI. Kymbale, Tribune - şi ce reclamă pentru 
jurnal! - era gata să acorde creditele necesare. 

Lui Max Real nu-i păsa de obligaţiile financiare, care, după 
el, nu se vor produce. În caz contrar, va vedea ce-i de făcut. 

Iar Lissyei Wag, Jovita Foley se mulţumise să-i spună: 

Nu-ţi fie teamă de nimic, vom da toate economiile noastre 
pe cheltuielile de călătorie. 

Atunci nu vom ajunge departe, Jovita... 

Foarte departe, Lissy... 

Dar dacă soarta ne obligă să plătim penalizări...? 

Soarta nu ne va obliga... decât să câştigăm! declară Jovita 
Foley cu un glas atât de hotărât, că Lissy Wag nu mai 
îndrăzni să deschidă gura. 

Era foarte probabil ca nici Lissy Wag, nici poate Max Real 
să nu ajungă vreodată favoriţii amatorilor de speculaţii 
americane, pentru că neplata unor penalizări i-ar exclude 
din partidă în beneficiul concurenţilor lor. 

Totuşi, în mintea unora, ceea ce ar fi putut pleda pentru 
Max Real, era că însăşi soarta l-a ales să înceapă jocul - fapt 
pentru care comodorul Urrican se arătă furios până la 
absurd. Nu! Nu putea să înghită jignirea să aibă numărul 
şase, după Max Râal, Tom Crabbe, Hermann Titbury, Harris 
T. Kymbale şi Lissy Wag. Şi totuşi, dacă stăteai să te 
gândeşti, nu avea nici o importanţă. Oare ultimul din serie 
nu putea să-i depăşească pe partenerii săi şi din prima 
aruncare de zaruri, de exemplu, să fie trimis, prin cinci cu 


patru, până în a cincizeci şi treia căsuţă, aceea a Floridei? 
Căci acestea sunt posibilităţile nenumăratelor combinaţii 
ale jocului, datorate, dacă e să credem legenda, simțului fin 
şi atât de poetic al ingenioasei Elade. 

Era evident că publicul, foarte entuziast de la început, nu 
voia să vadă nimic din greutăţile şi cu atât mai puţin din 
oboselile călătoriei. Fără îndoială, dacă nu era cu totul 
imposibil ca ea să se încheie în câteva săptămâni, se putea 
de asemenea să dureze luni şi chiar ani de zile. N-o ştiau 
prea bine membrii Excentric-Clubului, care au fost martorii 
sau jucătorii acelor nesfârşite partide începute în fiecare zi 
de William ]. Hypperbone, în salonul cercului? Prin 
deplasările prelungite în astfel de condiţii de istovire şi de 
locomoţie rapidă, era de temut ca unii din parteneri să se 
îmbolnăvească şi să fie constrânşi să abandoneze toate 
şansele de a ajunge la capăt, în favoarea celor mai energici 
şi mai ocrotiţi de zeul hazardului. 

Asemenea eventualităţi însă nu aveau darul să preocupe 
acum pe nimeni. Toţi erau grăbiţi să înceapă competiţia, şi 
atunci când «cei şase» vor fi plecaţi, să ia parte la emoţiile 
lor, să-i însoţească în gând şi chiar în realitate, cum fac 
cicliştii amatori într-o cursă de profesionişti, şi să-i 
urmărească în multiplele lor plimbări de-a lungul Americii. 

lată ce va satisface lăcomia hotelierilor din statele 
străbătute de itinerar! 

Dar dacă publicul refuza să se gândească la greutăţile de 
tot felul ce se puteau ivi, o idee foarte firească trecu prin 
mintea unora dintre parteneri. De ce nu s-ar înţelege între 
ei ca acela care va câştiga să împartă cu cei pe care soarta 
nu i-a ajutat? Sau, cel puţin, păstrând pentru el jumătate 
din fabuloasa avere, să cedeze cealaltă jumătate 
nenorocoşilor...? 

Treizeci de milioane de dolari pentru el, iar restul 
fiecăruia dintre pierzători era destul de ispititor. Să fii sigur 
de a pune mâna, în orice caz, pe mai multe milioane, părea 


oamenilor practici şi lipsiţi de spirit aventurist o ofertă 
demnă să fie luată în consideraţie. 

În general, o astfel de înţelegere nu avea nimic care să 
vină în contradicţie cu clauzele testamentului, deoarece 
partida începea tot în condiţiunile prescrise şi câştigătorul 
putea să dispună de partea sa după cum credea de cuviinţă. 
Prin urmare, «cei şase» fură convocați la o întrevedere 
oficioasă, organizată de unul dintre ei, evident cel mai 
chibzuit, în scopul de a lua în discuţie propunerea. 
Hermann Titbury era de părere să fie acceptată. «Gândiţi- 
vă la numărul de milioane garantat fiecăruia!», spuse el. Cu 
temperamentul ei de veche jucătoare, doamna Titbury 
şovăia, dar până la urmă se hotări să cedeze. După ce 
chibzui puţin, deoarece avea un caracter aventuros, Harris 
T. Kymbale fu şi el de aceeaşi părere, ca şi Lissy Wag la 
sfatul patronului ei, domnul Marshall Field, şi cu toată 
împotrivirea ambiţioasei Jovita Foley, care voia totul sau 
nimic. John Milner era foarte mulţumit să fie de acord pe 
contul lui Tom Crabbe, şi dacă Max Real făcu unele nazuri 
era pentru că artiştii - se ştie! - au un grăunte de nebunie 
în capul lor. Dealtfel, se declară gata să semneze acest 
angajament cu partenerii săi, numai pentru ai fi pe plac 
Lissyei Wag, a cărei soartă îl interesa deosebit de mult. 

Dar pentru ca înţelegerea să fie definitivă, trebuia ca toţi 
să o fi semnat. Or, dacă cinci s-au declarat de acord, al 
şaselea se arătă de o încăpățânare de neînfrânt. Aţi ghicit 
desigur că era vorba de cumplitul Hodge Urrican, care nu 
voi să ţină seama de nici un argument. El a fost ales de 
soartă să joace partida şi deci o va juca până la capăt. Fură 
deci nevoiţi să întrerupă discuţiile, comodorul punându-se 
pe picioarele dindărăt, cu toată ameninţarea unei 
formidabile lovituri de pumn pe care Tom Crabbe se 
pregătea să i-o dea, la îndemnul lui John Milner, şi care i-ar 
fi rupt patru-cinci coaste. Pe deasupra, se mai uita un lucru: 
anume că, după codicil, jucătorii nu mai erau şase, ci şapte. 
Mai era necunoscutul X. K. Z., ales de William |]. 


Hypperbone. Cine să fie?... Locuia la Chicago? Maestrul 
Tornbrock ştia la ce să se aştepte din partea lui? Codicilul 
decidea ca numele acestui misterios personaj să nu fie 
dezvăluit decât în cazul când ar fi fost el câştigătorul. lată 
ceea ce preocupa spiritele; era un nou fapt menit să-i 
încurce. Cum era imposibil ca X. K. Z. să vină să accepte 
aranjamentul propus, înţelegerea nu se putea încheia chiar 
în cazul când comodorul Urrican şi-ar fi dat 
consimţământul. 

Deci, nu mai rămânea decât să se aştepte prima aruncare 
de zaruri, al cărei rezultat trebuia să fie anunţat la 30 
aprilie în sala teatrului Auditorium. 

Era în 25, cinci zile îi mai despărţeau de data fatală. Cât 
despre pregătirile de drum, timpul nu lipsea nici 
comodorului Urrican, sortit să plece al şaselea, nici 
celorlalţi patru, Hermann Titbury, Harris TI. Kymbale, Iom 
Crabbe şi Lissy Wag, dinaintea lui. 

Nu s-ar crede, dar jucătorul desemnat să înceapă jocul nu 
se prea gândea la apropierea călătoriei. Fantezistul Max 
Real părea destul de puţin sau deloc preocupat de ea, şi 
când doamna Real, care părăsise Quebecul şi locuia acum 
în casa din South Halstedt Street, îi vorbea despre plecare, 
el răspundea: 

Am destul timp. 

Nu, nu prea mult, copilul meu! 

Şi apoi, mamă, la ce bun să mă bag în această absurdă 
aventură? 

Cum, Max, tu n-ai vrea să-ţi încerci norocul...? 

Să ajung mare milionar...? 

Fără îndoială, reluă buna femeie, care visa ceea ce toate 
mamele visează pentru feciorii lor. Trebuie să-ţi faci 
pregătirile de călătorie... 

Mâine, dragă mamă... poimâine, sau mai bine chiar în 
ajunul plecării... 

Dar, dragul meu, spune-mi cel puţin ce ai de gând să iei cu 
tine... 


Pensulele, paletele, pânzele; voi porni cu raniţa în spinare, 
ca un soldat. 

Gândeşte-te că poţi fi trimis la capătul Americii... 

Al Statelor Unite, cel mult, ripostă tânărul, şi numai cu o 
singură valiză aş face înconjurul lumii! 

Era cu neputinţă să scoţi altceva de la el. Apoi se întorcea 
în atelier. Dar doamna Real înţelegea să nu-l lase să scape 
o ocazie atât de frumoasă de a face avere. 

Lissy Wag avea tot timpul, deoarece nu trebuia să plece 
decât zece zile după Max Real. Şi tocmai de asta se plângea 
nerăbdătoarea Jovita Foley. 

Ce ghinion, sărmana mea Lissy, repeta întruna, să iei 
numărul cinci! 

Linişteşte-te, scumpă prietenă, răspundea fata. E tot aşa 
de bun ca şi celelalte... sau poate tot aşa de prost! 

Nu spune asta, Lissy! Nu avea asemenea gânduri... o să ne 
meargă râu... 

Jovita... uită-te bine la mine... crezi cu adevărat... 

Că vei câştiga?... 

Da. 

Sunt sigură, draga mea, tot aşa de sigură cum sunt că mai 
am în gură treizeci şi doi de dinţi! 

Şi atunci Lissy Wag izbucnea într-un asemenea râs, că 
Jovitei îi venea s-o bată. 

N-are rost să insistăm asupra stării de spirit a comodorului 
Urrican. Nu mai trăia. Era hotărât să părăsească Chicago, 
la zece minute după ce zarurile se vor fi pronunţat pentru 
el. Nu se va opri nici o zi, nici o oră, chiar dacă ar fi trimis la 
capătul Evergladelor din peninsula Florida. 

Soții Titbury nu se gândeau decât la penalizările ce 
trebuiau să le plătească dacă aveau ghinion. Mai mult chiar 
decât că vor sta eventual în «închisoarea» din Missouri sau 
în «puţurile» din Nevada! Dar, cine ştie, poate vor avea 
norocul să ocolească aceste locuri funeste...! 

Pentru a termina, un cuvânt despre 'Tom Crabbe. 


Boxerul continua să-şi ia cele şase mese pe zi, fără să se 
gândească la viitor, şi spera să nu schimbe nimic din bunele 
sale obiceiuri în timpul călătoriei. Oricât de mare mâncău 
era, tot va găsi hanuri destul de bine aprovizionate, chiar şi 
în cele mai mici târguri. John Milner va fi acolo şi va avea 
grijă să nu-i lipsească nimic. O să coste scump, fără 
îndoială, dar ce reclamă pentru campionul Lumii Noi! Şi 
oare în drum nu s-ar prezenta ocazia de a se organiza vreo 
întrunire de box, din care celebrul sfărâmător de fălci să se 
aleagă cu glorie şi bani? 

În fine, trebuie spus că se şi înfiinţaseră la Chicago şi în 
numeroase alte oraşe ale Statelor Unite agenţii pentru 
pariuri, cu cote speciale pentru fiecare din parteneri. E de 
la sine înţeles că ele nu puteau să funcţioneze atâta timp 
cât nu începuse partida. Şi dacă nerăbdarea publicului 
fusese mare între 1 şi 15 aprilie - zi în care fusese citit 
testamentul - ea nu scăzu între 15 şi 30 aprilie, când pentru 
prima oară zarurile trebuiau să fie aruncate pe harta 
întocmită de William ]. Hypperbone. Toţi cei ce se ocupau de 
pariuri nu aşteptau decât ora de a face socotelile în 
legătură cu «cei şase», acum «şapte». Ce baze trebuiau 
stabilite pentru cote? Nu puteau fi, ca la caii de curse, nici o 
serie de premii câştigate în trecut, nici ilustra origine 
hipică, nici garanţia unor antrenori renumiţi. 

Nu aveai să te bizui decât pe calităţile personale ale 
partenerilor, pe şanse numai de ordin moral. Max Real se 
purtă în aşa fel încât pierdu toată simpatia celor care 
pariau. Cui i-ar fi venit să creadă că la 29 aprilie, în ajunul 
zilei când zarurile aveau să decidă itinerarul său, el 
părăsise Chicago! De patruzeci şi opt de ore, cu uneltele de 
pictat pe umăr, el plecase la ţară! Mama sa, în culmea 
îngrijorării, nu ştia să spună când se va întoarce. Ah, de-ar 
fi reţinut undeva, sau dacă n-ar fi aici a doua zi, să 
răspundă la strigarea numelui său, ce satisfacţie pentru al 
şaselea partener, care devenea astfel al cincilea! Acest al 
cincilea ar fi fost Hodge Urrican, iar ciudatul individ se 


bucura la gândul că va înainta cu un loc şi că nu va mai 
avea de combătut decât cinci concurenţi...! 

Pe scurt, nimeni nu putea să spună dacă Max Real se 
întorsese din excursia sa, la 30 aprilie, nici măcar dacă se 
găsea în sala Auditorium. 

La 12 fix, în faţa furtunoasei mulţimi a spectatorilor, 
maestrul Tornbrock, asistat de Georges B. Higginbotham, 
înconjurat de membrii clubului Excentric, agită cornetul cu 
o mână fermă şi făcu să se rostogolească cele două zaruri 
pe hartă. 

Patru cu patru, strigă el. 

Opt! răspunse într-un singur glas asistenţa. 

Această cifră era a căsuţei atribuită de defunct statului 
Kansas. 

Capitolul VII. 

PLECAREA PRIMULUI JUCĂTOR. 

A doua zi, în gara mare din Chicago domnea o însufleţire 
deosebită. Ce stârnea această animaţie? Fără îndoială, 
prezenţa unui călător în costum de turist cu uneltele de 
pictor în spinare, urmat de un negru tânăr ducând o valiză 
uşoară şi un sac pe umăr, care se pregătea să ia trenul de 8 
şi 10 dimineaţa. În Republica federală trenuri sunt câte 
vrei. Ele deservesc teritoriul în toate direcţiile, în Statele 
Unite, valoarea căilor ferate depăşeşte cincizeci şi cinci de 
miliarde de franci, şi şapte sute de mii de feroviari sunt 
întrebuinţaţi pentru mersul lor. Numai la Chicago sunt 
transportaţi trei sute de mii de călători zilnic, fără a pune la 
socoteală cele 10 000 tone de ziare şi scrisori expediate 
anual. 

De aici se poate înţelege că oriunde capriciul zarurilor l-ar 
fi trimis de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, fiecare din 
cei şapte parteneri era în stare să ajungă la destinaţie, fără 
greutate şi fără întârziere. Şi mai trebuie să adăugăm la 
numeroasele căi ferate vasele, vaporaşele şi bărcile de pe 
lacuri, canale şi râuri. Cât despre oraşul Chicago, este uşor 
să te duci şi tot atât de uşor să pleci de acolo. 


Max Real, întors cu o zi înainte din excursia sa, se 
ascundea în mulţimea care se înghesuia la Auditorium, când 
cifrele patru şi patru fură strigate de maestrul Tornbrock. 
Nimeni nu-l ştia aici, sosirea lui nu era cunoscută. Şi la 
strigarea numelui său se făcu o linişte îngrijorătoare, căreia 
îi puse capăt vocea răsunătoare a lui Hodge Urrican. 
Comodorul rosti de la locul său: 

Absent. 

Prezent! fu răspunsul. 

Şi Max Real, salutat de aplauze, se urcă pe scenă. 

Gata de plecare?... întrebă preşedintele clubului 
Excentric. 

Gata să plec... şi să câştig, răspunse surâzând tânărul 
pictor. Comodorul Hodge Urrican l-ar fi mâncat de viu ca un 
papuaş canibal. 

În schimb, simpaticul Harris T. Kymbale înainta şi zise fără 
supărare: 

Drum bun! 

Mulţumesc, asemenea, răspunse Max Real, când va veni 
ziua să-ţi faci geamantanul. 

Şi amândoi îşi strânseră mâna prieteneşte. 

Nici Hodge Urrican, nici Iom Crabbe, unul furios, celălalt 
năuc ca de obicei, nu socotiră de cuviinţă să se asocieze la 
urările gazetarului. 

În ceea ce-i priveşte pe soţii Titbury, ei nu aveau decât o 
singură dorinţă, ca toate ghinioanele jocului să se abată pe 
capul primului care pornea la drum - să cadă în «puţurile» 
din Nevada, sau să stea la «închisoare» în Missouri până la 
sfârşitul vieţii sale. 

Trecând prin faţa Lissyei Wag, Max Real se înclină 
respectuos şi zise: 

Domnişoară, îmi permiteţi să vă urez noroc... 

Dar vorbiţi împotriva propriului dumneavoastră interes, 
domnule! protestă ea, puţin surprinsă. 

Nu face nimic, domnişoară, şi fiţi sigură că vă doresc să 
izbutiţi! 


Vă mulţumesc, domnule, răspunse Lissy Wag. 

Iar Jovita Foley şopti la urechea prietenei sale următoarea 
observaţie justă: 

Ce om drăguţ acest Max Real, şi va fi şi mai drăguţ dacă, 
după cum ţi-o doreşte, te va lăsa să ajungi prima. 

După ce totul se termină, sala Auditorium-ului se goli 
încetul cu încetul şi rezultatul aruncării zarurilor se 
răspândi în tot oraşul. 

«Meciul Hypperbone», după expresia adoptată de public, 
putea să înceapă. 

Seara, Max Real îşi termină pregătirile de plecare, foarte 
puţin complicate dealtfel - şi a doua zi dimineaţa îşi 
îmbrăţişa mama, după ce îi făgăduise din toată inima să-i 
scrie cât mai des posibil. Pe urmă părăsi numărul 3997 din 
Halstedt Street, însoţit de credinciosul Tommy, care mergea 
înaintea lui, şi ajunse pe jos la gară, 10 minute înainte de 
plecarea trenului. 

Reţeaua de şine înconjoară ca nişte raze îndreptate în 
toate direcţiile oraşul Chicago. Max Real ştia acest lucru şi 
nu avea decât să aleagă între cele două-trei căi ferate care 
se îndreptau spre Kansas. Acest stat nu se mărgineşte cu 
statul Illinois, dar nu este despărţit de el decât prin statul 
Missouri. 

Călătoria pe care soarta o hărăzea tânărului pictor nu 
cuprindea decât 550- 600 mile, după itinerarul pe care îl 
prefera. 

«Nu cunosc Kansas-ul, se gândi el, şi iată o ocazie să fac 
cunoştinţă cu „deşertul american”, cum i se spunea înainte. 
Şi apoi, printre fermierii din această ţară se numără o 
mulţime de franco-canadieni... Mă voi simţi ca în familie, 
căci cred că am voie să călătoresc după gustul meu pentru 
a ajunge la ţinta stabilită.» 

Da, nu era interzis să mergi pe unde îţi place. Aşa suna 
hotărârea maestrului Tornbrock, consultat în această 
privinţă. După însemnările lui W. J. Hypperbone, Max Real 
avea obligaţia să ajungă la Fort Riley în Kansas şi trebuia 


doar să se găsească acolo a 15-a zi după plecarea sa, ca să 
primească printr-o telegramă cifra celei de a doua aruncări 
de zaruri pentru el. Deci, din cele 50 de state arătate pe 
hartă în ordinea ştiută, în numai trei partenerii erau nevoiţi 
să ajungă în cel mai scurt timp la locul indicat, pentru a 
avea toate şansele să fie înlocuiţi prin aruncarea următoare 
a zarurilor: Louisiana, căsuţa 19 unde se afla «hanul», 
Nevada, căsuţa 31 unde se afla «puţul» şi Missouri, căsuţa 
52 unde se afla «închisoarea». 

Şi acum, de vreme ce lui Max Real îi făcea plăcere să 
ajungă la ţintă pe ocolite, mergând încotro vedea cu ochii, 
cum zice poporul, n-avea decât. 

Se-nţelege că un turbai cum era comodorul Urrican, sau 
un zgârcit ca Hermann Titbury n-au să-şi irosească nici 
răbdarea, nici banii pentru a hoinări pe drum. 

Ei ar porni în grabă, cu maximum de viteză, nefiind dornici 
de transire videndo17. 

lată care era itinerarul adoptat de Max Real: în loc să se 
îndrepte pe drumul cel mai scurt spre Kansas City, 
traversând oblic de la est la vest statele Illinois şi Missouri, 
el va folosi Grand Trunk, o linie ferată care pe o lungime de 
trei mii şapte sute optzeci şi patru de mile duce de la New 
York la San Francisco. 

«De la ocean la ocean», se zice în America. Pe un parcurs 
de aproape cinci sute de mile va ajunge la localitatea 
Omaha, aflată la frontiera cu Nebraska, şi de acolo, la 
bordul unui steamer care coboară pe fluviul Missouri, va 
sosi în capitala Kansas-ului. Aşa, ca turist şi artist, va veni la 
Fort Riley la ziua fixată. 

Când Max Real intră în gară, el găsi o mulţime de curioşi. 
Înainte de a miza sume mari în această partidă pe cale să 
înceapă, cei ce pariau doreau să vadă cu propriii lor ochi pe 
primul care pleca în călătorie. 

Deşi cotele, având în vedere probabilitățile mai mult sau 
mai puţin valabile, nu erau încă stabilite, lumea voia să-l 
urmărească pe tânărul pictor în clipa plecării. Atitudinea lui 


inspira încredere? Va fi oare în formă? Era în stare să 
devină marele favorit, cu toate că din cauza penalizărilor 
posibile te puteai teme să nu se oprească în drum? 

Trebuie să mărturisim că Max Real nu avu darul - şi lui îi 
păsa prea puţin - de a plăcea concetăţenilor săi, datorită 
faptului că îşi lua cu sine uneltele de pictură. Jonathan, ca 
om practic, considera că nu era cazul să umbli hai-hui sau 
să faci tablouri, ci să călătoreşti în calitate de partener şi nu 
de artist. 

După părerea sa, partida închipuită de W. ]. Hypperbone 
se ridica la înălţimea unei probleme naţionale, şi ea trebuia 
jucată în mod serios. Dacă vreunul din «cei şapte» nu 
pornea cu tot zelul de care era în stare, asta însemna o 
lipsă de consideraţie faţă de imensa majoritate a cetăţenilor 
din libera Americă. 

Rezultatul fu că la urcarea lui în tren, dintre cei care 
asistau dezamăgiţi, niciunul nu-l însoţi pe Max Real măcar 
până la prima staţie ca, după cum se spune mai pe şleau, 
să-l vadă plecat şi bun plecat. Vagoanele se umplură doar 
cu călători chemaţi de obligaţii profesionale în afara 
oraşului Chicago. 

Max Real putu să se aşeze deci confortabil pe una din 
banchete cu Tommy lângă el, căci timpul în care albii nu ar 
fi suportat vecinătatea oamenilor de culoare trecuse. În 
fine, se auzi şuieratul trenului şi acesta se puse în mişcare; 
puternica locomotivă scotea prin coşul ei larg jerbe de 
scântei amestecate cu aburi. Şi în mijlocul mulţimii rămase 
pe peron, ai fi putut zări pe comodorul Urrican aruncând lui 
Max Real priviri amenințătoare. 

Ca stare a vremii, călătoria începea prost. Să nu uităm că 
în America, la această latitudine, cu toate că este pe aceeaşi 
paralelă cu Spania septentrională, în luna aprilie mai e 
iarnă. Pe întinsul vastelor ţinuturi, unde nu se găseşte nici 
un munte, anotimpul rece se prelungeşte până la această 
epocă a anului şi curenţii atmosferici veniţi din regiunile 
polare se dezlănţuie în voie. 


Şi cu toate că frigul începea să descrească şi să cedeze 
sub razele soarelui de mai, rafalele de vânt îngheţat mai 
tulburau văzduhul. 

Norii joşi, aversele întunecau orizontul şi-l mărgineau la o 
distanţă scurtă. Era o vreme supărătoare pentru un pictor 
în căutare de privelişti luminoase şi meleaguri însorite. 

Totuşi e mai bine să străbaţi Statele Unite în primele zile 
ale primăverii. Mai târziu căldurile devin de neîndurat. La 
urma urmei, se putea spera că timpul urât nu va ţine mai 
mult de o lună şi câteva semne arătau chiar că vremea 
tinde să se schimbe. 

Un cuvânt acum despre tânărul negru, intrat de doi ani în 
serviciul lui Max Real pe care-l întovărăşea într-o călătorie 
atât de bogată probabil în surprize. Era, după cum se ştie, 
un băiat de 17 ani, în consecinţă născut liber, de vreme ce 
emanciparea sclavilor avusese loc după războiul de 
Secesiune, care se sfârşise cu vreo 30 de ani înainte, spre 
onoarea americanilor şi a umanităţii. 

Mama şi tatăl lui Tommy au trăit în timpul sclavagismului, 
fiind originari din acest stat al Kansas-ului, unde s-a dat o 
luptă atât de cruntă între aboliţionişti şi plantatorii din 
Virginia. 

Părinţii lui lommy, trebuie să insistăm asupra acestui 
aspect, nu au fost supuşi unei soarte prea vitrege şi 
existenţa lor a fost mult mai uşoară ca a celor mai mulţi 
dintre semenii lor. Având un stăpân bun, sensibil şi drept, ei 
s-au considerat ca făcând parte din familie. 

Prin urmare, atunci când fu aprobată legea abolirii 
sclaviei, ei n-au vrut să-l părăsească, aşa cum nici el nu se 
gândea să se despartă de ei. Tommy era deci liber la 
naşterea sa, şi după moartea părinţilor şi a stăpânului lor - 
dintr-o tendinţă atavică sau datorită amintirilor fericite ale 
copilăriei sale - nu prea ştia ce să facă singur în faţa 
greutăților vieţii. Poate tânăra lui minte n-a înţeles 
avantajele marelui act al emancipării atunci când a fost 
nevoit să se bizuie numai pe propriile lui forţe pentru a se 


descurca singur şi să se gândească la ziua de mâine, el care 
nu s-a preocupat niciodată de viitor, el pentru care 
prezentul era totul. Spre norocul lui, lommy a fost 
recomandat lui Max Real. Era destul de inteligent, sincer, 
cu o bună purtare, gata să iubească pe acei care îi arătau 
oarecare afecţiune. El se legă de tânărul artist şi avea să 
găsească la el un loc sigur. 

De un singur lucru îi părea rău şi nu-l ascundea, acela de 
a nu-l sluji pe veci cu trup şi suflet - şi îl repeta adeseori. 

Dar de ce? întreba Max Real. 

Pentru că, dacă aţi fi stăpânul meu, dacă m-aţi fi cumpărat, 
aş rămâne veşnic la dumneavoastră. 

Şi ce ai câştiga, băiete? 

Aş câştiga că n-aţi putea să mă daţi afară, ceea ce se face 
cu un servitor de care nu eşti mulţumit. 

Dar, 'lommy, cine vorbeşte de concediere? Dealtfel, dacă ai 
fi sclavul meu, aş putea să te vând. 

Nu-i acelaşi lucru, stăpâne, e cu totul altceva, şi ar fi mai 
sigur. 

În nici un fel, Tommy. 

Ba da, ba da... şi pe urmă, nici eu nu aş putea să plec când 
mi s-ar năzări. 

Ei bine, fii liniştit, dacă sunt mulţumit de serviciile tale, am 
să te cumpăr într-o zi. 

De la cine, de vreme ce eu nu sunt al nimănui? 

De la tine însuţi, când voi fi bogat, de la tine însuţi... şi la 
orice preţ vei voi. 

Tommy încuviinţa din cap, cu ochii strălucitori în orbitele 
negre, arătându-şi dinţii de o sclipitoare albeaţă, fericit că 
va putea hotări într-o zi să rămână pentru totdeauna lângă 
stăpânul său şi iubindu-l de aceea şi mai mult. 

Ar fi de prisos să spunem cât de mulţumit era să-l 
întovărăşească în această plimbare prin Statele Unite. S-ar 
fi necăjit mult dacă l-ar fi văzut plecând singur, chiar dacă 
ar fi fost o despărţire de numai câteva zile. Şi cine ştie cât 
va ţine partida începută în aceste condițiuni dacă soarta nu 


se va pronunţa după un scurt timp, dacă abia după 
săptămâni, poate luni, câştigătorul va ajunge în cel de-al 63- 
lea stat. 

Fie că avea să dureze mult sau puţin, călătoria a fost 
neplăcută în această primă zi, între ferestrele aburite ale 
vagonului şiroind de ploaie. Trebuia să te resemnezi să treci 
prin ţară fără să vezi nimic. Totul se pierdea în tonurile 
cenuşii, atât de urâte de pictori - cerul, câmpul, oraşele, 
gările. 

Meleagurile statului Illinois se desluşeau cu greu prin 
ceaţă. Nu se zăriră decât coşurile înalte ale morilor de la 
Napiersville şi acoperişurile fabricilor de ceasuri din 
Aurora. Nimic din Oswego, din Yorkville, din Sandwich, din 
Mendoza, din Princeton, din Rock Island, din podul măreț 
de peste Mississippi, ale cărui ape îmbelşugate înconjoară 
insula Rock, nimic din acea proprietate a statului 
transformată în arsenal, unde sute de tunuri îşi înalţă gurile 
între crânguri înverzite şi tufe de flori. 

Max R6al era foarte dezamăgit. Trecând numai prin 
ploaie, nu-i va rămâne nimic în amintirile lui de pictor. Mai 
bine ar fi dormit ziua întreagă, cum făcu conştiincios 
Tommy. 

Spre seară ploaia încetă. Norii se risipiră. Soarele apunea 
în vălurile de aur ale orizontului. Fu o desfătare pentru 
ochii artistului. Dar aproape imediat umbrele amurgului 
cuprinseră graniţa dintre lowa şi Illinois. 

Aşa că străbaterea acestui teritoriu, cu toate că noaptea 
era destul de luminoasă, nu dădu nici o mulţumire lui Max 
Real. Nu trecu mult până închise ochii, şi nu-i deschise 
decât în zorii dimineţii următoare. 

Şi poate avea dreptate să regrete că nu coborâse în ajun 
la Rock Island. 

«Da, am greşit, am greşit, îşi zise când se deşteptă. Timpul 
nu mi-e măsurat şi mai am până la ultimele 24 de ore. Ziua 
pe care mi-am rezervat-o pentru Omaha ar fi trebuit s-o 
petrec la Rock Island. De la Davenport, de pe malul lui 


Mississippi, nu aveam decât să trec dincolo şi l-aş fi văzut în 
sfârşit pe acest măreț părinte al apelor, căruia va trebui 
poate să-i urmez cursul, dacă soarta mă va plimba prin 
toate teritoriile centrale.» 

Dar era prea târziu pentru a se lăsa pradă gândurilor. 
Acum trenul alerga cu toată viteza prin câmpiile statului 
lowa. 

Max Real nu putu zări Iowa City în valea cu acelaşi nume, 
şi care timp de 16 ania fost capitala acestui stat, nici Des 
Moines, capitala actuală, un vechi fort construit la 
confluenţa râului cu acest nume şi Raccon, acum un oraş de 
50 000 de locuitori, nod de cale ferată. 

Soarele răsărea când trenul se opri la Council Bluff, 
aproape de graniţă şi la numai trei mile de Omaha, 
localitate însemnată din Ne-braska, având drept frontieră 
naturală fluviul Missouri. Acolo se ridica altădată «Stânca 
Marelui Sfat», unde se adunau triburile indiene din Far 
West. De acolo porneau expedițiile de cucerire sau 
comerciale, care trebuiau să atragă după ele recunoaşterea 
ținuturilor brăzdate de nenumăratele şiruri ale Munţilor 
Stâncoşi şi ale Noului Mexic. 

Ei bine, nu se va putea spune că Max Real a trecut ca o 
săgeată de prima staţie a lui Union Pacific, cum trecuse în 
fugă prin atâtea oraşe în ajun. 

Să coborâm, grăi el. 

Oare am ajuns? întrebă Tommy deschizând ochii. 

Ai ajuns întotdeauna când eşti într-un loc. 

Şi după acest răspuns atât de limpede, amândoi unul cu 
sacul în spinare şi celălalt cu valiza în mână, săriră pe 
peronul gării. Steam-boat-ul nu trebuia să pornească de pe 
cheiul din Omaha înainte de ora 10 dimineaţa. Or, nu era 
decât 6 şi aveau destul timp pentru a vizita până şi Council 
Bluff de pe malul stâng al fluviului Missouri. Ceea ce şi 
făcură, după o scurtă oprire ca să ia micul dejun. 

Apoi viitorul stăpân şi viitorul sclav merseră între două linii 
ferate care, ajungând la două poduri de peste fluviu, se 


desfac în două căi spre metropola din Nebraska. 

Cerul se înseninase. Soarele arunca o jerbă de raze 
matinale prin spărtura dintre norii muiaţi peste vale de o 
uşoară briză din est. Ce mulţumire, după ce douăzeci şi 
patru de ore eşti întemnițat într-un vagon de tren, să 
hoinăreşti astfel cu pasul liber şi dezmorţit! 

Este adevărat că Max Real nu se gândi să picteze în 
trecere câteva privelişti. Înaintea ochilor săi se întindeau 
maluri sterpe şi nesfârşite, puţin ademenitoare pentru 
penelul unui artist. De aceea merse drept spre Missouri, 
acest mare afluent al fluviului Mississippi, care se chema 
altădată Mise Souri, adică în limba indiană «Fluviul 
mocirlos», în acest loc, cursul său, de la izvor până aici, 
ajunge să măsoare 3 000 mile. 

Max Real avu o idee de neconcepul pentru comodorul 
Urrican sau antrenorul lui Iom Crabbe, sau chiar pentru 
Harris T. Kymbale: să se sustragă cât se putea curiozităţii 
publicului. lată de ce el nu făcuse cunoscut itinerarul său 
când părăsise Chicago. Or, Omaha se interesa la fel de mult 
ca şi celelalte oraşe de partida nobilului Joc al Statelor 
Unite ale Americii şi, dacă ar fi ştiut că primul călător sosise 
în dimineaţa aceea între zidurile sale, l-ar fi primit cu toate 
onorurile cuvenite unui personaj atât de însemnat. Un oraş 
mare, Omaha, cuprinzând împreună cu suburbia sa din sud 
un număr de nu mai puţin de 150 000 de locuitori. Boom-ul, 
adică tocmai ceea ce Reclus numeşte «perioada de reclamă, 
de speculaţii, de afaceri de bursă, dar în acelaşi timp de 
muncă asiduă», 1-a făcut, ca pe multe alte oraşe, să iasă în 
1854 din anonimat, cu industria şi civilizaţia sa. Jucători din 
naştere, cum ar fi putut locuitorii din Omaha să reziste 
nevoii de a paria pentru unul sau altul din partenerii pe 
care destinul orb îi va împrăştia pe toate teritoriile Statelor 
Unite? Şi iată că unul dintre ei se încumeta să nu le 
vestească nici măcar sosirea lui. 

Într-adevăr, Max Real nu făcea nimic pentru a-şi câştiga 
simpatia concetăţenilor săi. El se mărgini să ia masa într-un 


han oarecare, fără a-şi dezvălui identitatea şi a spune ce-l 
aduce aici. Se putea ca hazardul să-l trimeată de mai multe 
ori în Nebraska sau în statele pe care le deserveşte Grand 
Trunk. Or, tocmai la Omaha începe această lungă cale 
ferată, numită «Pacific Union» între Omaha şi Ogden, pe 
urmă «Southern Pacific» între Ogden şi San Francisco. Şi 
ce să mai vorbim, în ceea ce priveşte liniile care fac 
legătura între Omaha şi New York, călătorii au de unde să 
aleagă. 

Nefiind cunoscut de nimeni, Max Real se plimbă prin 
principalele cartiere ale oraşului care are, ca şi vecina sa 
Council Bluff, forma regulată a unei table de şah cu 64 de 
căsuțe juxtapuse şi dreptunghiulare, cu marginile drepte 
impuse de geometrie. 

Era ora 10 când pictorul, urmat de Tommy, reveni spre 
fluviul Missouri prin partea de nord şi cobori cheiul până la 
debarcaderul steamboat-ului. 

Dean Richmond era gata de plecare. Cazanele sale suflau 
ca un beţiv, balansierul18 nu aştepta decât ordinul să se 
pună în mişcare şi să se legene deasupra punţii. 

Ziua era destul de lungă pentru ca Dean Richmond, după 
un parcurs de 150 de mile, să ajungă la Kansas City. 

Max Real şi Tommy se duseră pe covertă. 

Ah, dacă pasagerii ar fi ştiut că unul din partenerii 
faimoasei partide cobora în tovărăşia lor apele missouriene 
până la oraşul Kansas, ce primire entuziastă i-ar fi făcut! 
Dar Max Real continua să nu-şi dezvăluie numele, şi Tommy 
nu şi-ar fi îngăduit să-l trădeze. La ora 10 şi 10 fură 
dezlegate parâmele, puternicele roţi se puseră în mişcare şi 
vasul o luă în direcţia curentului. Fluviul era presărat de 
pietre ponce plutitoare, rupte de izvoarele lui din 
trecătoarea Munţilor Stâncoși. 

Malurile înverzite ale lui Missouri în regiunea de şes a 
Kansas-ului nu au aspectul bizar pe care li-1 dă în susul 
apei încastrarea stâncilor de granit. Aici fluviul galben nu 


mai este întrerupt de cataracte, baraje, ecluze, nici tulburat 
de cascade şi pante înclinate. 

După ce primeşte afluenții veniţi din regiunile depărtate 
ale Canadei, se varsă în el şi alte numeroase cursuri de apă, 
din care principalul este râul Yellowstone. 

Dean Richmond înainta repede printre vasele cu aburi sau 
pirogele care folosesc spre vale cursul fluviului; partea de 
sus nu este navigabilă iarna fiind plină de gheţuri, iar vara 
secând din pricina căldurii. 

Ajunseră la Platte City, pe râul care dă unul din numele 
sale statului care se cheamă Nebraska. Dar, de fapt, Platte i 
se potriveşte mai bine, pentru că meandrele sale se desfac 
între maluri acoperite de iarbă, foarte joase şi însorite, care 
lasă puţină adâncime albiei. După alte 25 de mile, 
steamboat-ul făcu escală la Nebraska City. Acest oraş este 
adevăratul port pentru Lincoln, capitala statului, cu toate că 
se află la vreo 20 de leghe spre est. 

În timpul după-amiezii, Max R6al putu termina câteva 
schiţe ale dealului Atkinson şi o privelişte remarcabilă de 
lângă Leavenworth, acolo unde peste Missouri trece unul 
din cele mai frumoase poduri, în acest loc a fost înălţat în 
1827 un fort menit să apere ţinutul împotriva triburilor 
indiene. 

Era aproape miezul nopţii când tânărul pictor şi Tommy 
debarcară la Kansas City. Le mai rămâneau circa 12 zile ca 
să ajungă la Fort Riley, locul indicat în acest stat de nota lui 
W. ]. Hypperbone. 

În primul rând, Max Râal alese un hotel cu o înfăţişare 
destul de luxoasă, unde petrecu o noapte odihnitoare, după 
24 de ore de tren şi 14 de vapor. A doua zi o consacră 
vizitării oraşului sau mai curând ambelor oraşe, căci există 
două Kansas-uri aşezate pe acelaşi mal drept al fluviului 
Missouri, care face în acest loc o meandră îngustă, dar 
despărțite de râul Kansas. Unul aparţine statului Kansas, 
altul statului Missouri. Al doilea este mult mai însemnat cu 
cei 130 000 de locuitori ai săi, în timp ce primul n-are decât 


38 000. De fapt, dacă s-ar afla într-un singur stat, n-ar 
forma decât o unică aşezare. Dealtfel, Max Real nu avea 
intenţia să rămână mai mult de 24 de ore nici în Kansas-ul 
din Kansas, nici în Kansas-ul din Missouri. Cele două oraşe 
semănau ca două picături de apă şi cine a văzut unul l-a 
văzut şi pe celălalt. Prin urmare, la 4 mai, dis-de-dimineaţă, 
pictorul porni din nou la drum spre Fort Riley, şi de astă 
dată dorea să călătorească cum se potriveşte unui artist. 
Desigur că luă trenul, dar era ferm hotărât să coboare la 
staţiile care îi plăceau, în căutare de peisaje care măcar 
să-l inspire dacă, deşi fiind primul plecat, nu va reuşi să 
sosească primul. 

Priveliştea care se desfăşura înaintea lui nu mai era 
deşertul american de odinioară. Uriaşa câmpie se-ntinde 
spre vest, până la o altitudine de 500 de stânjeni, de-a 
lungul graniţei statului Colorado. Ondulaţiile succesive ale 
solului sunt întrerupte de râpe adânci şi împădurite, 
despărțite de stepe care se aştern cât vezi cu ochii; cu o 
sută de ani în urmă indienii Kansas, Nas-Găurit, Oteas şi 
alte triburi cunoscute sub numele de Piei-Roşii le 
străbăteau în lung şi-n lat. 

Ceea ce schimbase complet ţinutul era dispariţia pădurilor 
de chiparoşi şi brazi, plantarea milioanelor de pomi 
fructiferi pe suprafeţele savanelor ca şi înfiinţarea 
pepinierelor pentru întreţinerea livezilor şi viilor. 

Spațiile nesfârşite pentru culturile de sorg, necesar în 
procesul obişnuit de fabricaţie a zahărului, alternau cu 
câmpurile de orz, secară, hrişcă, ovăz, grâu care fac din 
Kansas una dintre cele mai bogate regiuni din Statele 
Unite. 

Iar florile, într-o mare varietate de specii, cresc în voie, 
mai ales de-a lungul malurilor râului Kansas - cu precădere 
nenumăratele tufe de peliniţă cu frunze păroase, unele 
ierboase, altele ca nişte arbuşti, care răspândesc în aer o 
mireasmă de terebentină. 


Pe scurt, din staţie în staţie, luând-o uneori patru sau cinci 
mile peste câmpuri, schiţând câteva pânze, Max Real avu 
nevoie de o săptămână ca să ajungă la Topeka, unde sosi la 
13 mai, după-amiază. lopeka este capitala Kansas-ului. 
Numele îi vine de la cartofii sălbatici care creşteau puzderie 
pe pantele văilor. Oraşul ocupă malul meridional al apei şi 
este întregit de cartierele mărginaşe de pe malul opus. 

Max Real îşi luă o jumătate de zi de odihnă, necesară atât 
lui cât şi tânărului negru, dar îşi întrerupse repausul ca să 
viziteze a doua zi capitala. Cei 32 de mii de locuitori habar 
n-aveau că printre ei se află celebrul partener al cărui 
nume sta scris pe afişe cu litere de-o şchioapă. 

Era aşteptat, cum se spune, pe traseu. Nimeni nu-şi 
închipuia că pentru a sosi la Fort Riley luase alt tren decât 
cel care merge de-a lungul Kansas-ului şi deserveşte 
Topeka. 

Populaţia însă nu se alese decât cu aşteptarea şi Max Real 
plecă din nou pe data de 14, în zori, fără să i se bănuiască 
nici o clipă prezenţa. Până Ia Fort Riley, la confluenţa 
râurilor Smoky-Hill şi Republican, nu mai avea decât vreo 
60 de mile. 

Pictorul putea deci ajunge în aceeaşi seară dacă dorea, 
sau a doua zi, dacă îi venea să hoinărească pe drum. Asta şi 
făcu după ce cobori din tren la Manhattan. Dar puţin a lipsit 
să nu fie oprit de la începutul partidei şi să nu piardă 
dreptul s-o continue. Ce vreţi, artistul a fost mai tare decât 
pionul de şah purtat de soartă prin aceste ţinuturi. 

După-amiază, Max Real şi Tommy, după ce s-au dat jos la 
penultima staţie, trei sau patru mile înainte de Fort Riley, s- 
au îndreptat spre malul stâng al Kansas-ului. Cum o 
jumătate de zi era destul ca să parcurgă această distanţă 
chiar pe jos, nu aveau de ce să-şi facă griji. De aceea Max 
Real s-a oprit la marginea apei, unde deodată văzu înaintea 
ochilor o privelişte încântătoare. La un cot al râului, în 
jocurile neprevăzute de umbre şi lumini, se-nălţa unul 
dintre ultimii arbori ai unui străvechi codru de chiparoşi. 


Crengile lui se-mpleteau într-un leagăn de la un malla altul. 
La poale se vedeau urmele unei cabane mexicane şi în spate 
o câmpie întinsă smălțuită cu fiori, îndeosebi cu veselele şi 
strălucitoarele floarea-soarelui. Dincolo de râul Kansas se 
zărea un fond de verdeață cu colţuri de umbră prin care 
răzbăteau ici şi colo razele sclipitoare ale soarelui. 
Ansamblul era minunat. 

«Ce privelişte frumoasă! îşi spuse Max R6al. În două ore 
am să isprăvesc o schiţă.» 

Dar, după cum se va vedea, el fu acela gata să fie isprăvit. 

Tânărul pictor se aşeză pe mal cu mica lui pânză prinsă de 
capacul cutiei cu culori. Lucra de 40 de minute, cu totul 
absorbit de munca lui, când un zgomot îndepărtat - acel 
quadrupedante sonitu19 al lui Vergiliu se auzi dinspre 
răsărit. Părea un tropot de copite grozav, venind din câmpia 
de pe malul stâng. Tommy, culcat la poalele unui copac, fu 
trezit din aţipeală, în voia căreia se lăsase cu nesaţ, de acest 
vuiet crescând. Stăpânul său nu auzea nimic, nici măcar nu 
întorcea capul. Atunci Tommy se sculă în picioare, făcu 
câţiva paşi pe mal în sus ca să poată scruta depărtările. 
Zgomotul se mări şi în zare se ridicară nori de praf, împinşi 
spre vest de briza răcoroasă. 

Tommy se întoarse şi, cuprins de groază, îi spuse lui Max 
Real: 

Stăpâne... 

Pictorului, adâncit în contemplare în faţa pânzei sale, nici 
prin gând nu-i trecea să răspundă. 

Stăpâne... repetă Tommy cu glas îngrijorat, punându-i 
mâna pe umăr. 

Ei! Ce te-a apucat, Tommy? exclamă Max Real, foarte 
ocupat să amestece cu vârful pensulei puţin cafeniu cu roşu 
aprins. 

Stăpâne... nu auzi? strigă Tommy. 

Numai un surd n-ar fi auzit vuietul acestui furtunos galop. 
Numaidecât Max Real se ridică, îşi lăsă paleta pe iarbă şi se 
duse până la marginea râului. La 500 paşi de el alerga o 


herghelie uriaşă, ridicând nori de praf şi aburi, ca un soi de 
avalanşă, rostogolindu-se pe suprafaţa câmpiei de unde 
izbucneau nechezaturi furioase. În câteva clipe avalanşa 
avea să ajungă pe mal. Nu puteau fugi decât spre nord. Aşa 
că, după ce-şi strânse uneltele, Max Real o luă la goană într- 
acolo, înainte sau, mai curând, după Tommy. Herghelia care 
galopa cu toată viteza era alcătuită din mai multe mii de cai 
şi catâri pe care statul îi creştea altădată într-un ţarc pe 
malul fluviului Missouri. Dar de când sunt la modă 
automobilele şi bicicletele, aceste hipomotoare - căci aşa au 
ajuns să fie numite - lăsate în voia soartei rătăcesc prin 
câmpii. Cei de faţă galopau desigur, înnebuniţi, de ore 
întregi. Nici un obstacol neputând să-i oprească, lanurile, 
arăturile au fost devastate de trecerea lor şi, dacă apa nu 
însemna pentru ei o stavilă de netrecut, cine ştie unde se 
puteau duce? 

Pe Max Real şi pe Tommy, cu toate că fugeau de le sfirâiau 
călcâiele, erau gata să-i ajungă şi i-ar fi făcut zob sub copite 
dacă amândoi nu s-ar fi căţărat la timp în crăcile joase ale 
unui nuc gros, singurul copac ce se înălţa pe întinderea 
netedă a câmpiei. 

Era ora cinci după-amiază. Puşi la adăpost, aşteptară până 
ce ultimele rânduri ale hergheliei pieriră pe după cotul 
râului. 

Iute, hai, iute! strigă atunci Max Real. 

Tommy nu se prea grăbea să părăsească craca pe care 
încălecase. 

Haide mai iute, îţi spun, sau am să pierd 60 de milioane de 
dolari şi n-am să pot face din tine un sclav păcătos! 

Max R6al glumea, căci nu era nici o primejdie să întârzie la 
Fort Riley. lată de ce, în loc să se întoarcă la staţia de care 
se depărtaseră prea mult şi unde se putea să nu găsească 
nici un tren gata de plecare, merse liniştit pe jos, cu pas 
agale peste câmp, iar când se lăsă seara se călăuzi după 
luminile strălucind în depărtare. 


Astfel se încheie ultima parte a călătoriei şi, înainte ca 
orologiul oraşului să bată de opt, Max Real şi Tommy se 
aflau în faţa hotelului Jackson. Primul pion se găsea aşadar 
în locul ales de William ]. Hypperbone, în căsuţa a opta. 

Ce 1-a făcut pe milionar să aleagă acest oraş? Probabil 
faptul că dacă Missouri, aşezat în centrul geografic al 
Statelor Unite, a putut fi denumit «statul central», Kansas- 
ul, pe de altă parte, poartă şi el pe drept acest nume pentru 
că ocupă mijlocul geometric, iar Fort Riley se află chiar în 
inima ţării, pricină pentru care s-a ridicat lingă el un 
monument în punctul unde se-ntâlnesc râurile Smoky Hill şi 
Republican. 

În sfârşit, indiferent de motivul alegerii, bine că Max Real 
sosi teafăr la Fort Riley. A doua zi, părăsind hotelul Jackson 
unde trăsese, pictorul se duse la Post Office, intră în birou şi 
se interesă dacă n-a primit o telegramă. 

Numele dumneavoastră? întrebă slujbaşul. 

Max Real. 

Max Real din Chicago? 

În persoană. 

Unul din jucătorii marii partide a nobilului Joc al Statelor 
Unite ale Americii? 

El însuşi. 

Era cu neputinţă de astă dată să treacă neobservat; ştirea 
prezenţei sale se răspândi în tot oraşul. 

În mijlocul uralelor care-l stinghereau atât de mult, 
tânărul pictor se-ntoarse la hotel. Acolo i se va aduce, de 
îndată ce va sosi, depeşa cu rezultatul celei de-a doua 
aruncări de zaruri privitoare la el şi care-l va trimite... 
unde oare? Unde vor voi toanele nepătrunsului destin! 

Capitolul VIII. 

TOM CRABBE TRAS DUPĂ SINE DE JOHN MILNER. 

Unsprezece din şase cu cinci nu era, în definitiv, un 
rezultat de disprețuit, atâta vreme cât nici un jucător nu 
realizează nouă din şase cu trei, sau din cinci cu patru, 


pentru a ajunge la căsuţa douăzeci şi şase sau la cincizeci şi 
trei. 

Ceea ce se putea regreta era că statul indicat de numărul 
unsprezece se afla foarte departe de Illinois şi fără nici o 
îndoială că Tom Crabbe sau cel puţin antrenorul său John 
Milner au suferit o oarecare decepţie. Soarta îi trimitea în 
Texas, cel mai vast teritoriu al Statelor Unite, având numai 
el o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei. Acest stat, 
situat la sud-vestul Confederaţiei, se mărgineşte cu Mexicul 
de care nu fusese despărţit decât în 1835, după bătălia 
câştigată de generalul Houston contra generalului Santa- 
Anna. 

Două drumuri principale îi permiteau lui Tom Crabbe să 
ajungă în Texas. El putea, părăsind Chicago, sau să meargă 
la Saint-Louis şi să ia vaporul pe Mississippi până la New 
Orleans, sau să plece cu trenul spre metropola din 
Louisiana, traversând statele Illinois, Tennessee şi 
Mississippi. De acolo va căuta calea cea mai scurtă până la 
Austin, capitala Texasului, locul marcat în nota lui W.]. 
Hypperbone, fie folosind calea ferată, fie unul din acele 
vapoare care fac cursa între New Orleans şi Galveston. 

John Milner preferă trenul, pentru a-l duce pe Tom 
Crabbe în Louisiana. În tot cazul, el nu avea timp de pierdut 
ca Max R6al, nici răgaz să umble hai-hui, pentru că trebuia 
la 16 să ajungă negreşit, în carne şi oase, la capătul 
călătoriei. 

Ei bine, îl întrebă cronicarul de la Freie Presse după ce 
rezultatul tragerii fu proclamat la 3 mai în sala Auditorium, 
când plecaţi...? 

Deseară. 

V-aţi făcut valiza? 

Valiza mea... este Crabbe, răspunse John Milner. E gata 
burduşit, închis, trebuie numai să-l conduc la gară. 

Şi el ce zice...? 

Nimic. Imediat ce va fi terminat a şasea lui masă, vom 
merge împreună să luăm trenul, şi l-aş pune la bagaj dacă 


nu mi-ar fi teamă că depăşeşte greutatea permisă. 

Am presimţirea, reluă cronicarul, că Tom Crabbe va fi 
favorizat de aceeaşi şansă... 

Nu vă îndoiţi, spuse John Milner. 

Drum bun! 

Mulţumesc. 

Antrenorul nu ţinea să tăinuiască în timpul călătoriei 
numele campionului Lumii Noi. O persoană atât de 
impozantă - la propriu - ca Tom Crabbe n-ar fi putut să 
treacă neobservată. Plecarea sa nu se petrecu în secret. O 
mulţime mare se afla în seara aceea pe peroanele gării, 
spre a-l vedea suind în vagonul său în mijlocul uralelor. 
John Milner urcă după dânsul. 

Pe urmă trenul se puse în mişcare şi poate că locomotiva 
simţi un surplus de greutate datorat transportării marelui 
număr de kilograme ale pugilistului. 

În timpul nopţii trenul străbătu trei sute cincizeci de mile 
şi a doua zi ajunse la Fulten, aflat la graniţa statului Illinois 
cu Kentucky. Iom Crabbe nu se sinchisi de ţara prin care 
trecea, a paisprezecea ca însemnătate din Statele Unite. 

Fără îndoială că, în locul său, Max Real şi Harris T. 
Kymbale n-ar fi scăpat prilejul să viziteze Nashville, capitala 
actuală, şi câmpul de bătălie de la Chattanooga, unde 
Sherman a reuşit să croiască drum spre sud armatelor 
federale. Şi apoi, unul ca artist, celălalt ca reporter, de ce n- 
ar fi făcut un ocol de o sută de mile până la Grand Junction, 
cu scopul de a onora Memphis-ul cu prezenţa lor? Este 
singura localitate importantă a acestui stat - pe malul stâng 
al lui Mississippi, şi are un aspect foarte atrăgător - aşezată 
pe faleza care domină cursul frumosului fluviu cu multe 
insule pline de verdeață. Dar antrenorul nu vru să se 
depărteze de itinerarul său pentru a permite celor două 
picioare enorme ale lui Tom Crabbe să calce în oraşul cu 
denumire egipteană. 

Trenul continuă deci să ducă pe al doilea partener şi pe 
nepăsătorul său însoțitor de-a lungul câmpiilor statului 


Mississippi. El trecu prin Holly Springs, Grenada şi Jackson. 
Această ultimă localitate este capitala, nu prea mare, a unui 
teritoriu care din cauza culturii exclusive a bumbacului a 
rămas mult în urmă din punct de vedere comercial şi 
industrial. 

Aici, însă, timp de o oră, în gară, sosirea lui Tom Crabbe 
făcu o mare vâlvă. Mai multe sute de persoane au vrut să-l 
privească pe celebrul distribuitor de pumni. Desigur, el nu 
avea înălţimea lui Adam, căruia i se atribuiau, înainte de 
rectificarea ilustrului Cuvier, nouăzeci de picioare, nici cea 
a lui Abraham, de optsprezece picioare, nici măcar aceea a 
lui Moise, de douăsprezece picioare, dar era oricum un tip 
gigantic al speciei umane. 

Printre curioşi se afla un savant, onorabilul Kil Kirney, 
care, după ce a măsurat cu o precizie extremă pe 
campionul Lumii Noi, crezu de cuviinţă să facă unele 
rezerve şi iată ce nu ezită să declare ex professo20: 

Domnilor, conform cercetărilor istorice cărora m-am 
dedicat, am putut să regăsesc principalele calcule de 
măsurătoare care se referă la studiile gigantografice, 
cifrate după sistemul decimal. În secolul al 17-lea apăru 
Walter Parson, înalt de doi metri douăzeci şi şapte; în 
secolul al optsprezecelea au existat germanul Muller din 
Leipzig, înalt de doi metri patruzeci, englezul Burnsfield, 
înalt de doi metri treizeci şi cinci, irlandezul Magrath, înalt 
de doi metri treizeci, irlandezul O'Brien, înalt de doi metri 
cincizeci şi cinci, englezul Toller, înalt de doi metri cincizeci 
şi cinci şi spaniolul Elacegin, înalt de doi metri treizeci şi 
cinci. În secolul al nouăsprezecelea, au fost cunoscuţi 
grecul Auvassab, înalt de doi metri treizeci şi trei, englezul 
Hales din Norfolk, înalt de doi metri patruzeci, germanul 
Marianne, înalt de doi metri patruzeci şi cinci şi chinezul 
Chang, înalt de doi metri cincizeci şi cinci. Or, de la talpa 
piciorului până la capătul gâtului, voi atrage atenţia 
onorabilului antrenor că Iom Crabbe măsoară numai doi 
metri treizeci. 


Ce vreţi să fac! Răspunse pe un ton destul de acru John 
Milner. Nu pot să-l întind... 

Nu, fără îndoială, reluă Kil Kirney, şi nici nu cer aşa ceva, 
totuşi îi este inferior lui... 

Tom, spuse atunci John Milner, dă o directă în pieptul 
domnului savant, pentru ca să măsoare şi puterea 
bicepsului tău! 

Savantul Kil Kirney nu vru să facă o experienţa care nu i- 
ar fi lăsat numărul reglementar de coaste şi se retrase cu 
un pas demn şi măsurat. Cât despre Iom Crabbe, fu şi mai 
aclamat de public, când John Milner lansă în numele lui o 
provocare amatorilor de box. Dar provocarea nu fu primită 
şi campionul Lumii Noi se urcă din nou în compartiment, în 
timp ce urările de reuşită plouau în jurul lui. 

După ce traversă de la nord la sud statul Mississippi, 
trenul ajunse la frontiera statului Louisiana, la staţia Rocky 
Comfort. 

De-a lungul râului Tangipaoha, coborâră apoi până la lacul 
Ponchartrain, depăşindu-i malul vestic prin îngusta limbă de 
pământ care separă acest lac de lacul Maurepas şi peste 
care se afla viaductul Mauchac. Staţia Carrolton se află 
lângă fluviul lat de aproape patru sute cincizeci de stânjeni, 
ale cărui meandre înconjoară Louisiana. 

Ca New Orleans, Iom Crabbe şi John Milner părăsiră 
definitiv drumul cu calea ferată, după un parcurs de 
aproape nouă sute de mile de la Chicago încoace. Sosiţi aici 
în după-amiaza zilei de 5 mai, le rămâneau însă 
treisprezece zile, vreme destulă chiar dacă surveneau 
întârzieri, pentru a ajunge la Austin, capitala Texasului, fie 
pe linia Southern Pacific, fie pe mare. 

În orice caz, n-ar fi avut rost să-i ceri lui John Milner să-l 
plimbe pe 'lom Crabbe al său prin oraş pentru a-i admira 
frumuseţile. Dacă hazardul l-ar fi trimis aici pe un altul 
dintre «cei şapte», acesta ar fi ştiut mai bine să le guste. 
Austin mai era departe, la mai mult de patru sute de mile, şi 
John Milner nu se gândea decât să plece pe drumul cel mai 


scurt şi cel mai sigur. Cel mai scurt ar fi fost pe drumul de 
fier, pentru că există o linie de legătură între cele două 
oraşe, cu condiţia de a schimba repede trenul. Într-adevăr, 
după ce înaintează spre vest, străbătând Louisiana prin 
Lafayette, Rarelant, Terrebone, Tigerville, Ramos, Brashear 
către capul lacului Grand, calea ferată întâlneşte, la 
depărtare de o sută optzeci de mile de acolo, frontiera 
Texasului. Începând de la acest punct, linia continuă de la 
staţiunea Orange până la Austin, pe un parcurs de două 
sute treizeci de mile. Cu toate acestea - poate făcu o 
greşeală - John Milner dădu preferinţă unui alt itinerar şi 
gândi că este mai bine să se îmbarce la New Orleans pentru 
portul Galveston pe care o cale ferată îl leagă de capitala 
texană. 

Vaporul Sherman părăsea New Orleans cu destinaţia 
Galveston chiar a doua zi dimineaţa. Era o împrejurare de 
care trebuia profitat. Trei sute de mile pe un vapor care 
face douăsprezece mile pe oră însemna o zi şi jumătate, cel 
mult două zile, până şi cu vânt nefavorabil. 

John Milner nu socoti că trebuie să-l consulte pe Iom 
Crabbe în această privinţă, tot aşa cum nu-ţi consulţi valiza, 
după ce ţi-ai făcut-o. După a şasea masă luată într-un hotel 
din port, eminentul boxer trase un pui de somn până 
dimineaţa. 

Era ora şapte, când căpitanul Curtis dădu ordin să se 
dezlege parâmele vasului Sherman, după ce îl primi pe 
ilustrul campion, cu cinstea cuvenită celui de-al doilea 
partener al meciului Hypperbone. 

Onorabile Tom Crabbe, îi zise el, sunt măgulit de onoarea 
prezenţei dumneavoastră pe bordul vasului meu! 

Boxerul avu aerul că nu înţelege ce-i spunea căpitanul 
Curtis şi privirea sa se îndreptă în mod instinctiv către sala 
de mese. 

Credeţi-mă că voi face şi imposibilul, spuse comandantul 
lui Sherman, să ajungeţi cu bine în cel mai scurt timp. Nu 
voi economisi combustibilul şi nici aburii; voi fi sufletul 


cilindrilor, sufletul balansierului, al roţilor, care se vor 
învârti cu toată viteza pentru a vă asigura gloria şi câştigul! 

Gura lui Iom Crabbe se deschise ca să răspundă şi se 
închise imediat, ca să se redeschidă şi apoi să se închidă din 
nou. Aceasta însemna că ora primului dejun sunase la 
orologiul stomacului său. 

Toată magazia de provizii este la dispoziţia 
dumneavoastră, declară căpitanul Curtis, şi fiţi sigur că vom 
debarca la timp în 'Lexas, chiar dacă ar trebui să 
întrebuinţez supapele la maximum, încât să sară vaporul în 
aer. 

Să nu sărim în aer, răspunse John Milner, cu bunul-simţ 
care îl caracteriza. Ar fi o greşeală... în ajun de a câştiga 
şaizeci de milioane de dolari. 

Timpul era frumos şi, în plus, nu exista nici un pericol în 
canalele de la New Orleans, cu toate că sunt supuse unor 
capricioase schimbări, supravegheate de serviciul maritim. 

Sherman naviga pe canalul din sud printre trestiile şi 
stuful malurilor lui joase. Poate că nasul călătorilor fu izbit 
în mod neplăcut de miasmele de hidrogen provenite din 
depunerile pe care le formează fermentările materiilor 
organice de pe fundul apei, dar nu era nici o primejdie de 
eşuare în acest canal, devenit adevăratul estuar al marelui 
fluviu. 

Trecură dinaintea mai multor uzine şi antrepozite situate 
pe ambele maluri: înaintea târgului Algiers, înaintea capului 
Hache, înaintea Jump-ului. Dealtfel, în această perioadă 
nivelul apelor creşte în fiecare an; în aprilie, mai şi iunie, 
Mississippi se umflă şi nivelul apelor sale nu scade la 
minimum decât în noiembrie. Sherman nu trebui deci să 
reducă viteza şi ajunse fără greutate la Port Eads, după 
numele inginerului ale cărui lucrări îmbunătăţiseră această 
trecere spre sud. 

Aci Mississippi se pregătea să se verse în golful Mexic 
după un drum de cel puţin patru mii cinci sute de mile (7 
240 km). 


Sherman o luă spre vest imediat ce ocoli ultimele limbi de 
pământ. 

Cum a suportat Iom Crabbe această ultimă parte a 
traversării?... Foarte bine. După ce mâncă la orele lui 
obişnuite, se duse să se culce. A doua zi apăru proaspăt şi 
bine dispus, atunci când veni să-şi reia locul pe puntea de la 
pupa. Sherman se găsea la cincizeci de mile în larg şi 
coasta joasă abia se mai zărea spre nord. 

Era întâia oară că Iom Crabbe făcea o călătorie pe mare, 
aşa că în primul rând fu mirat de legănarea vasului dus pe 
valuri. Faţa sa, îmbujorată de obicei, căpătă o paloare 
crescândă pe care John Milner. simţitor la tot ce se 
petrecea cu boxerul, nu înlârzie s-o observe. 

«I s-o fi făcut rău?» se întrebă apropiindu-se de banca pe 
care tovarăşul său fusese nevoit să se aşeze. 

Şi scuturându-l de umeri, zise: 

Merge? 

Tom Crabbe deschise gura şi de astă dată nu foamea îi 
puse în mişcare muşchii gâtului, mai ales că ora primei 
mese trecuse. Şi cum nu putu s-o închidă la timp, un şuvoi 
de apă sărată îi pătrunse în gât, în momentul când Sherman 
se înclină din cauza unui val puternic. 

Tom Crabbe fu smuls de pe bancă şi căzu pe punte. Era 
mai bine să fie dus numaidecâl în mijlocul punţii, unde 
clătinăturile se simt mai puţin. 

Vino, Toni, spuse John Milner. 

Tom Crabbe vru să se ridice, dar încercă zadarnic şi se 
prăbuşi din nou cu întreaga lui greutate. 

Căpitanul Curtis, auzind bufnitura, se îndreptă spre pupa 
vasului. 

Văd ce se întâmplă... spuse el. Nu e mare lucru şi 
onorabilul Tom Crabbe se va obişnui. E imposibil ca un 
asemenea om să sufere de rău de mare. De asta se plâng 
mai mult femeiuştile şi ar fi îngrozitor să-l aibă o persoană 
atât de voinică, îngrozitor într-adevăr, şi niciodată pasagerii 
nu asistaseră la un spectacol atât de jalnic. 


Răul de mare, trebuie să recunoaştem, le e dat mai mult 
pricăjiţilor şi suferinzilor. Dar un tip de o asemenea 
corpolenţă şi putere... Cu el nu se întâmplă oare la fel ca şi 
cu clădirea impunătoare care este mult mai zdruncinată de 
un cutremur de pământ decât şubreda colibă a unui 
indian?... Cea din urmă rezistă pe când prima se dărâmă. 

Şi Tom Crabbe, dărâmat, era gata să se prefacă într-un 
morman de ruine. John Milner, foarte necăjit, interveni. 

Trebuie să-l urnim de aici. 

Căpitanul Curtis chemă pe şeful de echipaj şi doisprezece 
marinari pentru această muncă grea. Detaşamentul, cu 
forţe unite, încercă în zadar să-l ridice pe campionul Lumii 
Noi. Fură nevoiţi să-l rostogolească de-a lungul punţii de la 
pupa, ca pe un butoi, pe urmă să-l coboare cu o macara, 
apoi să-l târască până la sala maşinilor, unde balansierul 
părea să-şi bată joc de grămada aceasta de carne 
neputincioasă, care rămase acolo inertă. 

lată, spuse John Milner căpitanului Curtis, ce i-a făcut apa 
aia sărată când 1-a izbit drept în faţă! Dacă cel puţin era 
alcool... 

Dacă era alcool, răspunse pe drept cuvânt căpitanul 
Curtis, de mult marea ar fi fost băută până la ultima 
picătură şi n-ar mai fi fost posibilă nici o navigaţie. 

Aveau într-adevăr ghinion. Vântul care sufla din vest îşi 
schimbă complet direcţia şi începu să bată foarte tare. Vasul 
se clătina din ce în ce mai mult, apoi, mergând contra 
valurilor, viteza lui scăzu considerabil. Durata călătoriei se 
dublă, şaptezeci până la optzeci de ore în loc de patruzeci. 
Pe scurt, John Milner trecu prin toate chinurile îngrijorării, 
în timp ce tovarăşul său trecea prin toate chinurile acestui 
rău cumplit: zdruncinarea intestinelor, tulburarea 
aparatului circulator, amețeli mult mai grozave decât poate 
da vreodată, beţia cea mai mare. Într-un cuvânt, după o 
expresie a căpitanului Curtis, Iom Crabbe era bun doar 
să-l aduni cu făraşul. 


În fine, la 9 mai, după o vijelie care din fericire fu de 
scurtă durată, se ivi, la 3 noaptea, coasta Texasului tivită de 
dune albe de nisip, apărată de un şirag de insule deasupra 
cărora zburau cârduri mari de pelicani. 

Starea campionului făcuse o mare economie bucătăriei 
vasului, căci Tom Crabbe, deşi deschisese gura şi încă 
destul de des, nu mâncase nimic de la ultima sa masă luată 
în dreptul portului Eads. 

John Milner se legăna în iluzia că tovarăşul său îşi va veni 
în simţiri şi va învinge îngrozitoarea boală, că îşi va relua 
înfăţişarea umană, că va fi în sfârşit prezentabil când 
Sherman, la adăpost de flux în golful Galveston, nu va mai fi 
săltat de hulă. Nu, nenorocitul nu reuşi să-şi revină nici în 
apă liniştită! 

Oraşul este situat la capătul unei limbi de pământ nisipos. 
Un viaduct îl leagă de continent şi pe aci se exportă 
mărfurile, printre altele bumbacul, de o importanţă 
considerabilă. 

Sherman, după ce trecu prin canal, se apropie de dana sa. 
John Milner nu putu să-şi stăpânească o înjurătură furioasă. 
Câteva sute de curioşi erau pe chei. Înştiinţaţi telegrafic că 
Tom Crabbe se îmbarcase la New Orleans pentru 
Galveston, îl aşteptau să sosească. Şi ce le va prezenta 
antrenorul său în locul campionului Lumii Noi, al doilea 
jucător care a pornit în meciul Hypperbone? O masă 
informă, semănând mai mult cu un sac gol decât cu o 
făptură omenească. 

John Milner mai încercă să-l pună pe picioare pe Tom 
Crabbe. 

Ei bine, nu te simţi în puteri? 

Sacul rămase sac şi adevărul este că a trebuit să fie 
transportat pe targa la Beach Hotel unde i se reţinuse un 
apartament. 

Câteva glume, câteva zeflemele se auziră la trecerea sa, în 
locul uralelor cu care era obişnuit şi care însoţiseră 
plecarea sa din Chicago. 


Dar, la urma urmei, nu era totul pierdut. Încă de mâine, 
după o noapte de odihnă şi o serie de mese copioase. Tom 
Crabbe va regăsi, fără îndoială, energia sa vitală, vigoarea 
sa normală şi nu se va mai vedea nici o urmă a slăbiciunii 
lui. 

Ei bine, dacă John Milner şi-ar fi spus aceste lucruri, s-ar fi 
înşelat din nou. Noaptea nu aduse nici o schimbare în 
starea sănătăţii tovarăşului său. Zdruncinarea tuturor 
facultăţilor sale fu tot aşa de mare ca şi în ajun, cu toate că 
nu i se cerea nici un efort intelectual de care ar fi fost 
incapabil, ci un simplu efort animal. A fost inutil. 

Gura sa rămase închisă ermetic de când căzuse jos. Ea nu 
cerea hrană şi stomacul nu mai voia de mâncare la orele de 
masă. 

Astfel se scurse ziua de 10 mai, apoi cea de 11, şi 16 era 
ultimul termen când erau obligaţi să ajungă la Austin. 

John luă atunci singura hotărâre pe care o avea de luat. 
Mai bine să sosească prea devreme decât prea târziu. Dacă 
Tom Crabbe trebuia să iasă din starea de prostraţie, el va 
ieşi tot aşa de bine la Austin ca şi la Galveston, şi cel puţin 
se va afla la postul său. 

Tom Crabbe fu aşadar dus la gară cu camionul şi în cele 
din urmă băgat ca un colet într-un vagon. La ora opt şi 
jumătate seara trenul se puse în mişcare, în timp ce 
grupurile celor care pariau, rămaşi pe peron, refuzau să 
rişte cea mai mică sumă, nici măcar douăzeci şi cinci de 
cenți, pe un partener într-o formă atât de proastă. 

Din fericire, campionul Lumii Noi şi antrenorul său nu 
avură de parcurs cele şaptezeci şi cinci de milioane de 
hectare pe care le are suprafaţa Texasului. Ei nu trebuiau 
să meargă decât o sută şaizeci de mile, distanţa între 
Galveston şi capitala statului. 

Desigur că ar fi fost de dorit să te opreşti să vezi regiunile 
scăldate de minunatul Rio Grande şi atâtea alte fluvii ca 
Antonio, Brazos, Trinity, care se varsă în golful Galveston, 


apoi Colorado şi malurile sale dantelate presărate de scoici 
cu perle. 

O ţară minunată Texasul, cu pajiştile sale imense, unde 
altădată poposeau comanşii. El este acoperit la vest de 
păduri virgine, bogate în magnolii şi sicomori, pacanieri, 
salcâmi, palmieri, chiparoşi, stejari şi cedri; cât vezi cu ochii 
se întind câmpiile de portocali, nopali şi cactuşi, cele mai 
frumoase exemplare ale florei. 

La nord-vest, lanţurile montane care vestesc apropierea 
Munţilor Stâncoşi sunt minunate. Texasul produce şi trestia 
de zahăr superioară celei din Antile, tutunul din 
Nocogdoches superior celui din Maryland sau Virginia, un 
bumbac superior celui din Mississippi şi Louisiana; are 
ferme de patruzeci de mii de acri, cu tot atâtea capete de 
vite, în ranch-urile sale se cresc cu sutele de mii cele mai 
frumoase specii de rasă cabalină. Dar întrucât puteau toate 
acestea să-l intereseze pe Tom Crabbe, care nu se uita 
niciodată la nimic, şi pe John Milner care nu se uita decât Ia 
Tom Crabbe? 

Seara trenul se opri două ore la gara Houston, până la 
care pot să urce uşoarele ambarcaţiuni pe un mic curs de 
apă. Aci se găseşte antrepozitul pentru mărfurile aduse pe 
Trinity, Brazos şi Colorado. 

A doua zi, 13 mai, Iom Crabbe cobori foarte devreme în 
gara Austin la capătul călătoriei sale. Centru industrial 
important, deservit de apele fluviului oprit de un baraj, 
această capitală este clădită pe o înălţime la nord de 
Colorado, în mijlocul unei regiuni bogate în fier, cupru, 
mangan, granit, marmoră, ipsos şi argilă. Oraş mai 
american decât multe altele din Texas, ales pentru a fi 
sediul parlamentului, el numără douăzeci şi şase de mii de 
locuitori, aproape toţi de origină anglo-saxonă. Are o 
populaţie uniformă, pe când oraşele de pe Rio Grande sunt 
amestecate, cu case de lemn de o parte a fluviului şi cabane 
de alta - ca EI Paso, El Presidio - pe jumătate mexicane. 


Deci la Austin nu-i întâmpinară decât amatori americani, 
minaţi de curiozitate, sau poate cu scopul de a paria. Ei 
doreau să-l privească pe cel de al doilea partener, pe care 
zarurile îl trimiteau din depărtatele regiuni ale statului 
Illinois, şi fură mai norocoşi decât locuitorii din Galveston şi 
Houston. Punând piciorul pe pavajul capitalei texane, Tom 
Crabbe se trezi în fine din toropeala neliniştitoare de care 
îngrijirile, rugăminţile, ba chiar mustrările lui John Milner 
n-au izbutit să-l scape. Poate că în primul moment 
campionul Lumii Noi păru puţin sleit, puţin moale, puţin 
fleşcăit ca ţinută - şi nu era de mirare, de vreme ce nu 
înghiţise nimic decât aer marin, de când Sherman ieşise în 
larg. Da! Gigantul se văzuse nevoit să se hrănească din el 
însuşi. E drept că, dacă ar mai fi fost obligat să ţină acest 
regim, nu i-ar fi lipsit hrana încă multă vreme. 

Dar şi ce masă luă în dimineaţa aceea - masă care dură 
până seara! Hălci de vânat, ciosvârte de berbec şi carne de 
vită, diferite mezeluri, legume, fructe, brânzeturi şi half and 
half, gin, whisky, ceai, cafea! John Milner se-ngrozi oarecum 
gândindu-se la nota de plată a hotelului care îi va fi 
prezentată la sfârşitul şederii sale. 

Şi asta se repetă a doua zi şi a treia zi, şi în felul acesta 
sosi ziua de 16 mai. Campionul redevenise minunata maşină 
umană în faţa căreia Corbett, Fitzsimons şi alţi boxeri, nu 
mai puţin celebri, au muşcat ţărâna. 

Capitolul IX. 

UNU ŞI CU UNU FAC DOI. 

În dimineaţa aceea, un hotel, sau mai bine zis un han - 
hanul Sandy Bar - şi nu unul din cele mai bune, primea doi 
călători, sosiți cu primul tren la Calais, simplu târg al 
statului Maine. 

Cei doi călători, un bărbat şi o femeie, vizibil istoviţi după 
un drum lung şi greu, se înscriseseră sub numele de 
domnul şi doamna Field. Acest nume, ca şi cel de Smith, 
Johnson şi alte câteva de care ne izbim la tot pasul, sunt 
dintre cele mai obişnuite la familiile de origine anglo- 


saxonă. Trebuie să fii dotat cu calităţi excepţionale, să fi 
ajuns la o situaţie considerabilă în politică, să fii un geniu, 
într-un cuvânt, pentru a putea să atragi atenţia publică, 
atunci când ai un nume atât de comun. Deci numele de 
domnul şi doamna Field nu spunea nimic, nu indica deloc 
personaje marcante, şi hangiul îl înscrise în registrul său 
fără să mai întrebe altceva. În toate Statele Unite, nici un 
nume nu era mai răspândit, mai des repetat de milioane de 
guri, decâl cel al partenerilor şi al fantasticului membru al 
Excentric-Clubului. Or, niciunul din «cei şapte» nu se 
numea Field. Deci la Calais nu se ocupă nimeni de aceşti 
Field mai mult decât de oricare călător. Dealtfel, amândoi 
aveau o înfăţişare pe care nu dădeai nici doi bani şi 
stăpânul hanului se întreba, poate, câţi vor da ei atunci 
când va veni ceasul să plătească nota. 

Ce venea să facă această pereche de străini în orăşelul 
situat la graniţa unui stat, aşezat şi el la capătul de nord-est 
al Statelor Unite?... De ce au adăugat încă două unităţi la 
cele şase sute şaizeci şi unu de mii ale locuitorilor acestui 
stat, a cărui suprafaţă ocupă jumătate din teritoriul numit 
îndeobşte Noua Anglie? 

Camera de la primul etaj, închiriată domnului şi doamnei 
Field la hanul Sandy Bar, era puţin confortabilă: un pat 
pentru două persoane, o masă, două scaune, o măsuţă de 
toaletă. Fereastra dădea spre râul Saint-Croix, al cărui mal 
stâng este canadian. Singurul cufăr lăsat la intrarea 
coridorului fusese adus de un hamal din gară. Într-un colţ 
erau aşezate două umbrele din pânză groasă şi un sac de 
voiaj vechi. 

Când domnul şi doamna Field rămaseră singuri, după ce 
hangiul plecă, imediat ce uşa se închise cu zăvorul tras pe 
dinăuntru, ambii îşi lipiră urechea de canat, voind să fie 
siguri că nimeni n-ar putea să-i audă. 

În fine, spuse unul din ei, iată-ne la capătul călătoriei! 

Da, răspunse celălalt, după trei zile şi trei nopţi întregi de 
la plecarea noastră! 


Credeam că nu se va mai termina, reluă domnul Field, 
lăsând braţele să-i cadă, ca şi cum nu-l mai ţineau muşchii. 

Nu s-a terminat încă, zise doamna Field. 

Şi cât o să ne coste? 

Nu e vorba de ceea ce ar putea să coste, răspunse doamna 
cu glas acru, ci de ceea ce ne-ar putea aduce. 

În fine, adăugă domnul, am avut ideea fericită de a nu 
călători sub numele nostru adevărat. 

O idee de a mea... 

Şi excelentă!... Ne vezi tu la cheremul hotelierilor, 
hangiilor, vizitiilor, al tuturor celor care iau şapte piei de pe 
om, îngrăşaţi de victimele căzute în mâinile lor, şi asta sub 
pretext că milioane de dolari vor umple buzunarul 
nostru...? 

Am făcut bine, replică doamna Field, şi vom reduce şi pe 
viitor cheltuielile noastre cât de mult cu putinţă. Noi nu ne- 
am aruncat banii în restaurantele gărilor în ultimele trei 
zile şi sper că vom continua în felul acesta... 

Oricum, poate am fi făcut mai bine să refuzăm... 

Destul, Hermann! rosti poruncitor doamna Field. N-avem 
şi noi aceeaşi şansă ca şi ceilalţi să ajungem primii? 

Fără îndoială, Kate, dar cel mai cuminte lucru ar fi fost să 
semnăm angajamentul... să împărţim moştenirea... 

Nu sunt de părere. Dealtfel, comodorul Urrican s-a opus, 
şi acel X. K. Z. nu a fost acolo ca să-şi dea consimţământul. 

Ei bine... vrei să-ţi spun ceva? replică domnul Field. Dintre 
toţi, de el mă tem cel mai mult... Nu se ştie cine este... nici 
de unde vine... Nimeni nu-l cunoaşte. Se numeşte X.K.Z... 
Asta-i un nume?... Este cuviincios să te chemi X. K. Z...? 

Domnul Field se arăta indignat. Dar dacă nu-şi ascundea 
numele sub iniţiale, oare nu şi-l prefăcuse şi el din Titbury 
în Field - căci cititorul 1-a recunoscut singur imediat după 
cuvintele schimbate cu falsa doamnă Field, cuvinte care 
dezvăluiau dezgustătoarea lor zgârcenie... 

Da, era în adevăr Hermann 'Titbury, al treilea partener, pe 
care numărul unu cu unu l-a trimis la căsuţa a doua, statul 


Maine. Şi ce ghinion, căci acest zar nu-l apropia decât cu 
doi paşi de şaizeci şi trei, obligându-l în acelaşi timp să 
plece la capătul cel mai îndepărtat al Statelor Unite. 

Într-adevăr, Maine se mărgineşte cu Canada şi New 
Brunswick. Intrat în Confederație din 1820, are la graniţa 
orientală golful Passamagquoddy, în care fluviul Saint-Croix 
îşi varsă apele - tot aşa cum statul, împărţit în 
douăsprezece districte, trimite doi senatori şi cincizeci de 
deputaţi în Congres, acest golf naţional - s-ar putea spune 
cu oarecare emfază - unde se varsă fluviile politice ale 
Statelor Unite. 

Doamna şi domnul Titbury părăsiseră încă în seara de 5 
mai mohorâta lor locuinţă din Robey Street şi ocupau acum 
o odaie în acest jalnic han din Calais. Se ştie ce motive i-au 
făcut să-şi ia un nume de împrumut. Neanunţând pe nimeni 
de ziua şi ora plecării lor, călătoria s-a făcut în cel mai mare 
secret, ca şi aceea a lui Max Real, e drept din pricini cu 
totul diferite. 

Lucrul i-a cam supărat pe cei care pariau căci, trebuie 
recunoscut, Hermann Titbury avea multe şanse în această 
cursă după milioane. Fără îndoială, cota sa se va mări în 
cursul partidei şi va deveni unul dintre favoriţii meciului. 
Nu era el oare unul din acei privilegiați cărora totul le 
reuşeşte pe lumea asta, fiind puţin scrupulos în ce priveşte 
mijloacele întrebuințate pentru a-şi asigura succesul? 
Averea sa îi permitea să plătească eventualele penalizări, 
dacă soarta i le-ar fi impus, şi, oricât de considerabile ar fi 
fost, era gata să le plătească cu bani gheaţă. Dealtfel, el nu 
se va lăsa atras de nici o distracţie sau fantezie în cursul 
deplasărilor lui, cum ar face, poate, Max Real şi Harris T. 
Kymbale. Puteai avea temeri că va întârzia din vina lui, 
ducându-se dintr-un stat în altul? Nu, şi el oferea siguranţă 
absolută că va fi în ziua fixată la locul indicat. Neîndoios, 
erau garanţii serioase acelea ce le oferea Hermann Titbury, 
fără a mai vorbi de şansa sa personală, care nu l-a trădat 
niciodată în existenţa sa de om de afaceri. 


Respectabila familie avusese grijă să întocmească 
itinerarul cel mai rapid şi puţin costisitor din încurcatele 
reţele de căi ferate, întinse ca o imensă pânză de păianjen 
pe ţinuturile Uniunii orientale. Aşa că, fără a se opri, fără a 
se expune să fie jefuiţi în bufetele gărilor sau restaurantelor 
hotelurilor, trăind numai din proviziile lor de drum, trecând 
de la un tren la altul cu precizia unei mingi în mâna unui 
prestidigitator, fără a se interesa de frumuseţile ținutului 
mai mult decât Tom Crabbe, mereu preocupaţi de aceleaşi 
gânduri, mereu urmăriţi de aceleaşi nelinişti, notând 
cheltuielile zilnice, numărând tot timpul suma pe care o 
aveau cu ei pentru nevoile călătoriei, posaci ziua, dormind 
noaptea, domnul şi doamna Titbury străbătuseră Illinois de 
la vest la est, pe urmă statul Indiana, apoi Ohio, apoi statele 
New York şi New Hampshire. Şi astfel ajunseră la frontiera 
statului Maine, în dimineaţa zilei de 8 mai, la poalele 
muntelui Washington, din grupul Munţilor Albi, al cărui pisc 
înzăpezit poartă, în mijlocul ploilor şi grindinelor, la o 
înălţime de cinci mii şapte sute cincizeci de picioare, 
numele eroului Republicii americane. 

De aici domnul şi doamna Titbury ajunseră la Paris, pe 
urmă la Lewiston pe Androscoggin, oraş manufacturier, 
care împreună cu municipiul Auburn rivalizează cu 
importantul oraş Portland, unul din cele mai bune porturi 
din Noua Anglie, adăpostit de golful Casco. Trenul îi duse 
apoi la Augusta, capitala oficială a ținutului Maine, ale cărei 
vile elegante sunt răspândite pe malurile Kennebec-ului. De 
la staţia Bangor trebuiră să urce apoi către nord-est, până 
la Backahogan, unde se termină calea ferată, şi să coboare 
după aceea cu diligenţa până la Princeton, care este legat 
printr-o şosea de Calais. 

lată cum, cu dese şi plicticoase schimbari de trenuri, 
trecuseră prin Maine, unde turiştii vin cu plăcere să vadă 
munţii, câmpiile de morenă, podişurile lacustre, adâncile şi 
nesfârşitele păduri de stejari, de pini de Canada, de arţari, 
de fag, de mesteacăn, bogăţie însemnată a regiunii 


septentrionale care furniza şantierelor lemnul în 
construcţiile navale, înainte de folosirea carcaselor de fier. 

Domnul şi doamna Titbury - alias Field - sosiseră la Calais 
la 9 mai în zori, cu mult înainte de vreme, fiind obligaţi să 
rămână aci până la 19. Aveau de stat 10 zile în acest târg de 
câteva mii de locuitori, în acest simplu port de cabotaj. Cum 
îşi vor petrece timpul, până în momentul când o telegramă 
a maestrului 'Tornbrock îi va sili să plece din nou? 

Şi totuşi, la câte minunate excursii nu te poftea teritoriul 
atât de variat al statului Maine! Către nord-vest se găseşte 
minunata regiune dominată de muntele Khatadin, de trei 
mii cinci sute de picioare, enorm bloc de granit, ivindu-se 
brusc din domul codrilor, în ţinutul platourilor lacustre. Şi 
Portland, aşezare de treizeci şi şase de mii de suflete, în 
care s-a născut marele poet Longfellow2 1, oraş animat de 
marele trafic cu America de Sud şi insulele Antile, cu 
monumentele, parcurile şi grădinile sale, pe care locuitorii 
foarte pricepuţi le întreţin cu atâta bun gust! Şi modestul 
Brunswick, cu celebrul său colegiu Bowdoin, a cărui galerie 
de tablouri atrage numeroşi amatori. lar mai la sud, pe 
țărmurile de-a lungul coastei Atlanticului, acele staţiuni 
balneare atât de căutate în timpul sezonului cald de către 
bogatele familii ale statelor vecine, care, dacă n-ar petrece 
aici câteva săptămâni, s-ar socoti mai prejos de situaţia lor - 
între altele minunata insulă Mount-Desert, cu golful său de 
la Bar Harbor! 

Dar să pretinzi asemenea deplasări de la două moluşte, 
smulse de pe bancul lor natal şi transportate la nouă sute 
de mile depărtare, ar fi fost o osteneală zadarnică. Nu, ei nu 
vor părăsi Calais nici o zi, nici o oră! Vor rămâne mereu 
între patru ochi, cântărind şansele lor, blestemându-i pe 
partenerii lor, după ce vor fi chibzuit de o sută de ori la 
întrebuinţarea noii lor averi, dacă norocul îi va face 
multimilionari. De fapt, oare nu i-ar încurca?... Să-i încurce 
pe ei milioanele?! Fiţi fără grijă, vor şti să le plaseze în 
valori foarte sigure, acţiuni bancare, miniere, ale 


societăţilor industriale, vor încasa enormele lor venituri, nu 
le vor risipi pe opere de binefacere, ci le vor plasa din nou 
fără a sustrage nimic pentru confortul lor, pentru plăcerile 
lor, şi vor trăi, ca şi înainte, concentrându-şi existenţa în 
dragostea pentru bani, roşi de auri sacra fames22; şi vor 
rămâne veşnic la fel de zgârie-brânză, cum se spune, 
zgârciobi, laşi, avari, cărpănoşi, strânşi la pungă, puşi pe 
ciupeli şi învârteli, vânători de franci, membri permanenţi ai 
academiei bogătaşilor care strigă neîncetat că n-au un ban. 

Într-adevăr, dacă soarta ar favoriza acest cuplu oribil, fără 
îndoială ar avea motivele sale. Dar care motive era greu de 
închipuit, şi mai ales în dauna partenerilor mult mai 
vrednici de averea lui William ]. Hypperbone şi care i-ar da 
o întrebuințare mult mai bună - fără a excepta chiar pe Tom 
Crabbe şi comodorul Urrican! 

lată-i deci pe amândoi la capătul teritoriului federal, în 
acest mic orăşel Calais, ascunşi sub numele de Field, 
plictisiţi şi nerăbdători, uitându-se la vasele de pescuit ce 
ieşeau la fiecare maree şi care se întorceau cu încărcătura 
lor de macrouri, heringi şi somni. Pe urmă reveneau să se 
închidă în camera hanului Sandy Bar, tremurând tot timpul 
ca identitatea lor să nu fie descoperită. 

Într-adevăr, Calais nu este un orăşel atât de pierdut în 
statul Maine pentru ca vâlva despre faimosul meci să nu 
ajungă până la locuitorii săi. Ei ştiau că a doua căsuţă este 
atribuită acestui stat din Noua-Anglie şi telegraful le făcuse 
cunoscut că a treia aruncare de zaruri - unu şi cu unu - 
obliga pe partenerul Hermann Titbury la o şedere în oraşul 
lor. 

Astfel trecură 9, 10, 11 şi 12 mai, într-o mare plictiseală în 
târguşorul monoton. Nici chiar Max Real nu ar fi suportat 
şederea aici fără greutate. Când te plimbi de-a lungul 
străzilor mărginite de case de lemn, când hoinăreşti pe 
cheiuri, timpul îţi pare nesfârşit. Şi în aşteptarea telegramei 
indicând noul itinerar, depeşă care nu va fi expediată 


înainte de 19, cu câtă răbdare trebuia să te înarmezi pentru 
a adăsta aşa încă şapte zile lungi. 

Şi totuşi, soţii Titbury aveau o ocazie foarte simplă de a 
face o plimbare în străinătate, traversând fluviul Saint- 
Croix, al cărui mal stâng aparţine Dominionului Canada. 
Aşa îşi spuse şi Hermann Titbury şi, în dimineaţa zilei de 13, 
el făcu o propunere în următorii termeni soţiei sale: 

Să-1 ia dracu' pe acest Hypperbone! De ce-o fi ales cea 
mai neplăcută localitate din Maine, pentru a trimite acolo 
partenerii care au neşansa să aibă numărul doi la începutul 
partidei! 

Bagă de seamă, Hermann! răspunse doamna Titbury cu 
voce joasă. Dacă cineva te-ar auzi... Dacă soarta ne-a trimis 
la Calais, trebuie să rămânem, de voie de nevoie, la Calais... 

Nu ne este oare permis să părăsim oraşul...? 

Fără îndoială... dar cu condiţia să nu ieşim de pe teritoriul 
Statelor Unite. 

Deci nu avem nici măcar dreptul să trecem fluviul? 

În nici un fel, Hermann... Testamentul interzice în mod 
formal să ieşi din Statele Unite. 

Şi cine ar putea să ştie, Kate?... exclamă domnul Tilbury. 

Nu te înţeleg, Hermann! replică matroana, ridicând glasul. 
Tu vorbeşti astfel? Nu te mai recunosc!... Şi dacă mai târziu 
s-ar afla că am trecut frontiera?... Şi dacă vreun accident 
oarecare ne-ar opri acolo?... Şi dacă nu ne-am întoarce la 
timp... în 19?... Dealtfel, nu admit acest lucru! 

Şi avea dreptate să nu vrea autoritara doamnă Titbury! 
Oricum, nu se ştie ce se poate întâmpla! Poate să vină un 
cutremur de pământ... New Brunswick să se rupă de 
continent... această parte a Americii să se disloce... o 
prăpastie să se sape între cele două ţări... Cum să te găseşti 
atunci la biroul poştei în ziua hotărâtă? Există deci riscul de 
a fi scos din joc. 

Nu, nu putem traversa fluviul, declară cu hotărâre 
doamna Titbury. 


Ai dreptate, n-avem voie, replică domnul Titbury, şi nu ştiu 
cum de mi-a venit ideea asta! într-adevăr, de la plecarea 
noastră din Chicago, nu mai sunt acelaşi!... Această 
călătorie blestemată m-a prostit! Pentru nişte oameni care 
nu s-au mişcat niciodată din casa lor de pe Robey Street... 
iată-ne umblând creanga pe drumuri, la vârsta noastră!... 
Eh, n-am fi făcut mai bine să rămânem acasă, să refuzăm 
partida...? 

Şaizeci de milioane de dolari merită osteneala să te 
deranjezi! afirmă doamna Titbury. 

Oricum să fi fost Saint-Stephen, oraşul Dominionului, care 
ocupă malul celălalt al fluviului Saint-Croix, el nu avu 
onoarea să găzduiască familia Titbury. 

Se părea, deci, că nişte oameni atât de precauţi, de o 
prudenţă aşa de excesivă, care ofereau mai multe garanţii 
decât ceilalţi parteneri, ar fi trebuit să fie la adăpost de 
orice neplăceri, că nu vor fi prinşi niciodată cu vreo 
greşeală, că nu li se va întâmpla nimic de natură să-i 
compromită. Dar hazardului îi place să-şi bată joc de cei 
mai pricepuţi, să le pregătească nişte capcane de care toată 
înţelepciunea lor să nu fie în stare să-i ferească - şi nu poţi 
să nu ţii seama şi de el. 

În dimineaţa zilei de 14, doamna şi domnul Titbury avură 
ideea să facă o excursie. Fiţi liniştiţi, ei nu intenționau să se 
îndepărteze mult - doar două sau trei mile în afara oraşului 
Calais. În treacăt trebuie spus că târguşorul a primit un 
nume francez fiindcă este situat la capătul Statelor Unite, 
aşa cum omonimul său se află la marginea Franţei, iar în 
ceea ce priveşte statul Maine, numele său se trage de la 
primii colonişti care s-au stabilit aci sub domnia lui Carol | 
al Angliei. 

Timpul era furtunos, nori negri se ridicau la orizont, 
căldura se pregătea a fi copleşitoare la amiază. Zi prost 
aleasă pentru o plimbare pe jos în susul apei, de-a lungul 
malului drept al fluviului Saint-Croix. 


Domnul şi doamna Titbury părăsiră hanul pe la 9 şi 
merseră de-a lungul apei, pe urmă în afara oraşului, la 
umbra copacilor pe ramurile cărora săreau mii de veveriţe. 

Ei l-au întrebat înainte pe hangiu dacă nici o fiară 
sălbatică nu se găsea în împrejurimi. Nu, nici lupi, nici urşi, 
numai câteva vulpi. Se poate deci aventura oricine cu toată 
încrederea, chiar înăuntrul pădurilor care făceau odinioară 
din statul Maine o uriaşă întindere acoperită de brazi. 

Se înţelege de la sine că domnul şi doamna Titbury nu se 
preocupau deloc de peisajele variate ce li se deschideau în 
faţa ochilor. Ei nu vorbeau decât de partenerii lor, cei care 
plecaseră înainte de ei, cei care vor pleca după. Unde se 
găseau acum Max Real şi Tom Crabbe!... Şi apoi iarăşi 
veşnicul X. K. Z., de care se temeau mai mult decât de 
oricare altul! 

În fine, după ce au mers două ore şi jumătate, apropiindu- 
se amiaza, se gândiră să se întoarcă la hanul Sandy Bar, să 
ia prânzul. Dar, foarte însetaţi de căldura moleşitoare, se 
opriră la o cârciumă de pe mal, la o jumătate milă de oraş. 

Câţiva băutori aflaţi în cârciumă ocupau mese pe care se 
înşiruiau halbe de bere. Domnul şi doamna Titbury se 
aşezară la o parte şi se sfătuiră mai întâi ce să comande. 
Porter sau bere englezească se părea că nu le convine. 

Mi-e teamă să nu fie prea rece, observă doamna Titbury. 
Suntem năduşiţi şi ar fi primejdios. 

Ai dreptate, Kate, şi o pleurezie se capătă repede, 
răspunse domnul Titbury. 

Pe urmă, întorcându-se către cârciumar, ceru: 

Un grog cu whisky! Cârciumarul exclamă pe dată: 

Un grog cu whisky, aţi spus? 

Da, sau cu gin. 

Unde este autorizaţia dumneavoastră? 

Autorizaţia mea?... răspunse domnul Titbury, foarte uimit 
de această întrebare. 

Şi nu ar fi fost atât de mirat dacă şi-ar fi amintit că Maine 
aparţine grupului de state care au stabilit principiul 


prohibiţiei alcoolului. Da, în Kansas, North Dakota, South 
Dakota, Vermont, New Hampshire şi mai ales în Maine e 
interzis să se fabrice şi să se vândă băuturi spirtoase, 
distilate sau fermentate. Singuri agenţii municipali, în 
fiecare localitate, sunt însărcinaţi să le dea, contra bani, 
acelora care le cumpără pentru uz medical sau industrial, şi 
după ce aceste băuturi au trecut prin expertiza unui 
comisar al statului. A călca legea până şi printr-o cerere 
imprudentă era să te expui la pedepse severe, legiferate în 
vederea dispariţiei alcoolismului. 

De aceea, abia rostise domnul Titbury cele câteva cuvinte 
de mai sus, că un om se apropie de el: 

Nu aveţi autorizaţie? 

Nu, nu am... 

Atunci vă fac proces de contravenţie. 

Contravenţie?... Pentru ce anume? 

Pentru a fi cerut whisky sau gin. 

Acest om era un agent, un agent în exerciţiul funcţiunii, 
care făcea controlul obişnuit; el înscrise numele domnului şi 
doamnei Titbury pe carnetul său şi îi preveni că vor trebui 
să se prezinte a doua zi în faţa judecătorului. 

Cei doi soţi se întoarseră foarte plouaţi la han. Şi ce zi şi 
noapte au petrecut! Dacă doamna Titbury era aceea care 
avusese regretabila idee de a intra în cârciumă, domnul 
Titbury a avut ideea, nu mai puţin proastă, să prefere un 
grog unei halbe de bere englezească sau unui porter! La ce 
amendă s-au expus amândoi!... Acuzaţiile şi certurile ţinură 
până în zori. 

Judecătorul, un anume R. I. Ordak, era într-adevăr fiinţa 
cea mai nesuferită, cel mai arţăgos şi totodată cel mai 
supărăcios om din câţi îţi poţi închipui. A doua zi dimineaţă, 
când contravenienţii se înfăţişară în cabinetul său, el nu 
ţinu seama deloc de amabilităţile lor şi îi interogă pe scurt 
şi cu asprime: Numele? Domnul şi doamna Field. Locul 
unde domiciliază? Ei indicară la întâmplare Harrisburg, 
Pennsylvania. Profesia? Rentieri. Pe urmă le trânti o 


amendă de 100 dolari, pentru a fi încălcat prohibiţia cu 
privire la băuturile alcoolice din statul Maine. 

Era prea din cale-afară! Oricât se reţinu şi cu toate 
eforturile soţiei sale, care încercă în zadar să-l calmeze, 
domnul Titbury nu se putu slăpâni. El se înfurie, îl ameninţă 
pe judecătorul R. I. Ordak şi judecătorul Ordak dublă 
amenda - încă o sută de dolari - pentru lipsă de respect faţă 
de justiţie. Acest supliment îl făcu şi mai furios pe domnul 
Titbury. Două sute de dolari în plus la cheltuielile făcute 
până acum pentru a ajunge la capătul acestui blestemat 
stat Maine! Exasperat, contravenientul uită orice prudenţă 
şi merse până acolo încât să sacrifice avantajul că venise 
incognito. 

Şi, cu braţele încrucişate, cu faţa aprinsă, îmbrâncind-o pe 
doamna Titbury cu o violenţă neobişnuită, el se aplecă peste 
biroul judecătorului şi îi spuse: 

Ştii dumneata cu cine aia face? 

Cu un bădăran pe care-l gratific cu trei sute de dolari 
amendă, deoarece continuă pe tonul acesta, replică, nu mai 
puţin exasperat, R. I. Ordak. 

Trei sute de dolari! exclamă doamna Titbury, căzând pe 
jumătate leşinată pe o bancă. 

Da, reluă judecătorul, accentuând fiecare silabă, trei sute 
de dolari pentru domnul şi doamna Field din Harrisburg, 
Pennsylvania. 

Ei bine, urlă domnul Titbury lovind cu pumnul în birou, 
află deci că eu nu sunt domnul Field din Harrisburg, 
Pennsylvania. 

Şi atunci, cine eşti? 

Domnul Titbury din Chicago, Illinois... 

Care va să zică un individ care-şi permite să călătorească 
sub un nume fals! spuse judecătorul, ca şi cum ar fi zis: 
«încă o infracţiune adăugată la atâtea altele!» 

Da, domnul Titbury din Chicago, al treilea jucător în 
meciul Hypperbone, viitorul moştenitor al imensei sale 
averi. 


Această declaraţie păru să n-aibă nici un efect asupra lui 
R. IT. Ordak. Magistratul, tot atât de cârcotaş pe cât era de 
imparţial, înţelegea să nu ţină seama de acest al treilea 
partener mai mult ca de oricare marinar din port. 

Astfel, cu vocea şuierătoare şi ca şi cum ar fi supt fiecare 
cuvânt al său, pronunţă: 

Ei bine, domnul Titbury din Chicago va fi cel care va plăti 
amenda de trei sute de dolari şi, în plus, pentru că şi-a 
permis să se prezinte înaintea justiţiei sub un nume care nu 
este al său, îl condamnăm la opt zile închisoare. 

Asta le-ntrecu pe toate şi domnul Titbury căzu la rândul 
său lângă doamna Titbury, prăbuşită pe bancă. 

Opt zile de închisoare, când în cinci zile va sosi telegrama 
aşteptată, iar în 19 va trebui să plece din nou, pentru a se 
îndrepta poate spre celălalt capăt la Statelor Unite! în caz 
de neprezentare la data respectivă, va fi eliminat din 
partidă... 

lată ceea ce era mult mai grav pentru domnul Titbury 
decât dacă ar fi fost la căsuţa cincizeci şi doi, statul 
Missouri, în «închisoarea» din Saint-Louis. Acolo, cel puţin, 
ar mai fi avut posibilitatea să fie eliberat de către unul din 
partenerii săi, pe când în închisoarea din Calais, din voinţa 
judecătorului R. T. Ordak, el va rămâne închis până la 
expirarea pedepsei. 

Capitolul X. 

UN REPORTER LA DRUM 

«Da, domnilor, da! Consider meciul Hypperbone ca unul 
din cele mai uimitoare evenimente naţionale cu care se va 
îmbogăţi istoria glorioasei noastre ţări! După războiul de 
Independenţă, războiul de Secesiune, proclamarea 
doctrinei Monroe, aplicarea legii Mac Kinley, este faptul cel 
mai marcant impus atenţiei lumii întregi de imaginaţia unui 
membru al Excentric-Clubului» Aşa vorbea Harris 1. 
Kymbale, adresându-se călătorilor din trenul care părăsea 
gara Chicago în ziua aceea de 7 mai. Reporterul Tribunei, 
nebun de bucurie şi plin de încredere, perora umblând 


încolo şi încoace întâi pe culoarul central al vagonului, apoi 
dintr-un vagon în altul, pe platforma dintre ele, apoi de la 
capătul până la sfârşitul garniturii, care, în mers, cu 
maximum de viteză, înconjura malul de sud al lacului 
Michigan. 

Harris 'I. Kymbale plecase singur. După ce mulţumi acelora 
dintre confrații săi care doreau să-l însoţească, nu acceptă 
oferta lor. Nu, nici măcar un servitor - singur, singur de tot. 

El, cum se vede, nu ţinea să treacă neobservat ca Max 
Real sau Hermann Titbury. Făcea mărturisiri tuturor şi ar fi 
scris cu plăcere, pe pălăria sa: Al patrulea partener al 
meciului Hypperbone! Un alai numeros îl conduse la gară, 
însoţindu-l cu urale şi cu urări de drum bun. Era atât de 
entuziast, atât de sigur de victorie! Se ştia că e tot atât de 
descurcăreţ pe cât de îndrăzneţ şi hotărât, aşa că mai multe 
pariuri se şi încheiaseră pentru el. L-au apreciat cu unul 
contra doi, şi chiar contra trei, ceea ce îl măgulea, socotind 
că e de bun augur. 

Totuşi, dacă Harris T. Kymbale refuzase câţiva amici ca 
însoțitori în timpul peripeţiilor prin care avea să treacă în 
deplasările sale prin Statele Unite, nu însemna că se simţea 
silit, după cum se vede, să se izoleze în colţul său, să cadă 
tăcut pe gânduri şi să nu vorbească decât în sinea lui. 
Departe de aceasta! Toţi călătorii cu care va face drumul 
împreună vor deveni tovarăşii săi. El făcea oarecum parte 
din neamul celor care nu pot gândi decât atunci când 
vorbesc şi în cursul itinerarelor nu va fi zgârcit nici la vorbă 
şi nici la pungă. Casieria foarte bogatului ziar Tribune îi era 
deschisă şi va şti să se achite cu multele interviuri, 
descrieri, ştiri, articole de tot felul pentru care peripeţiile 
meciului îi vor furniza un amplu şi interesant material. 

Dar, îl întrebă un gentleman - yankeu din cap până-n 
picioare - nu cumva daţi o importanţă prea mare partidei 
imaginate de W. ]. Hypperbone? 

Nu, domnule, răspunse reporterul, şi cred că o idee atât 
de originală nu putea să ia naştere decât într-un creier 


ultra-american. 

Aveţi dreptate, spuse un mare comerciant din Chicago. Ce 
nebunie a iscat în Statele Unite! în timpul funeraliilor s-a 
putut vedea de câtă popularitate se bucura defunctul, a 
doua zi după moartea sa! 

Domnule, îl întrebă o doamnă bătrână cu proteză dentară 
şi ochelari, ghemuită într-un colţ sub cuverturile ei, oare aţi 
urmat şi dumneavoastră cortegiul? 

Ca şi cum aş fi fost unul din moştenitorii marelui nostru 
cetăţean, replică negustorul din Chicago, cu o undă de 
mândrie în glas, şi sunt cât se poate de onorat să mă 
întâlnesc în drum spre Detroit cu unul din viitorii săi 
moştenitori. 

Mergeţi la Detroit?... întrebă Harris T. Kymbale, care îi 
dădu mâna. 

La Detroit, Michigan. 


Ei bine, domnule, voi avea plăcerea să vă însoțesc până-n 
acest oraş cu un viitor atât de strălucit... dar pe care nu-l 
Cunosc... şi aş dori să-l cunosc. 

Nu veţi avea timp, domnule Kymbale! declară atât de 
aprins yankeul, încât ai fi putut să-l iei drept unul care a 
pariat pe el. Ar fi să lungiţi itinerarul şi, vă repet, nu aveţi 
timpul necesar... 

Totdeauna ai timp să faci totul, răspunse TI. Kymbale pe un 
ton sigur, care nu produse o impresie defavorabilă. 

Într-adevăr, toţi din vagon, mândri să aibă un călător cu 
astfel de temperament, izbucniră în urale ale căror ecouri 
se auziră până la coada trenului. 

Domnule, se informă în acest moment un pastor bătrân, 
care, cu ochelarii pe nas, îl mânca din ochi, sunteţi mulţumit 
de prima dumneavoastră aruncare de zaruri? 

Da şi nu, părinte, răspunse ziaristul cu glas respectuos. 
Da... deoarece partenerii plecaţi înaintea mea n-au depăşit 
a doua, a opta şi a unsprezecea căsuţă, pe când eu sunt 
trimis de doi şi patru la a şasea şi de acolo la a 
douăsprezecea. Nu... pentru că statul New York ocupă a 
şasea căsuţă unde este un «pod», conform jocului, un pod al 
Niagarei! Şi mi-e prea cunoscută Niagara! Am vizitat-o 
până acum de douăzeci de ori! Răsuflată, vă asigur, 
răsuflată şi cascada americană, şi cascada canadiană, şi 
Grota vânturilor, şi insula Caprei!... şi pe urmă, e şi prea 
aproape de Chicago!... Ceea ce vreau este să colind mult, să 
fiu târât în cele patru colţuri ale Statelor Unite, să-mi iau 
picioarele la spinare şi să străbat mii de mile... 

Cu condiţia, totuşi, reluă pastorul, să fiţi prezent la ora 
stabilită... 

Adevărat, părinte, şi, credeţi-mă, nu voi întârzia la 
întâlnire cu nici un minut...! 

Oricum, spuse un negustor de conserve al cărui obraz 
rumen şi sănătos pleda în favoarea produselor sale, mi se 
pare, domnule Kymbale, că trebuie să vă felicitaţi pentru că 


după ce veţi pune piciorul în statul New York plecaţi în 
statul New Mexico... Nu se prea învecinează unul cu altul. 

Aş! exclamă reporterul. Câteva sute de mile... care le 
despart... 

Ba sunt destule, spuse yankeul, şi doar dacă eşti trimis la 
capul Florida sau în ultimul sat al Washington-ului... 

lată ce mi-ar place, declară Harris TI. Kymbale, să 
traversez teritoriile Statelor Unite de la nord-vest la sud- 
est. 

Dar, întrebă pastorul, oare trimiterea la a şasea căsuţă, 
unde este un «pod», nu vă obligă la plata unei prime 
penalizări? 

Eh, o mie de dolari nu va ruina Tribune. De la cascada 
Niagara îi voi trimite telegrafic un cec pe care se va grăbi 
să-l achite... 

Şi asta cu atât mai mult, declară yankeul, cu cât meciul 
Hypperbone este pentru ziar o afacere... 

Care va deveni o afacere bună, răspunse plin de încredere 
în el Harris T. Kymbale. 

Sunt atât de sigur, întări negustorul din Chicago, că, dacă 
aş paria, aş paria pe dumneavoastră. 

Şi bine aţi face! replică reporterul. 

Se va înţelege, după aceste răspunsuri, că încrederea în 
sine a jurnalistului era cel puţin tot aşa de mare ca aceea a 
Jovitei Foley în prietena sa Lissy Wag! 

Totuşi, remarcă pastorul, nu-i aşa că există un concurent 
care, după părerea mea, e mai de temut decât ceilalţi? 

Care, părinte? 

Al şaptelea, domnule Kymbale, cel care este indicat numai 
prin inițialele X. K. Z... 

Acest partener de ultimă oră! exclamă ziaristul. Haida-de, 
el beneficiază de taina care-l înconjoară... E omul mascat 
după care toţi gură-cască se înnebunesc... Dar până la 
urmă misterul va fi pătruns şi, chiar dacă ar fi preşedintele 
Statelor Unite în persoană, nu va fi mai de temut decât 
oricare din «cei şapte»! 


Nu prea era de aşteptat ca preşedintele Americii să fie 
ales drept al şaptelea jucător, dar în America nimeni n-ar fi 
găsit deplasat ca primul cetăţean al Statului să ia pante la o 
astfel de luptă pentru a câştiga, în dauna concurenţilor, o 
avere de şaizeci de milioane de dolari. 

Aproximativ şapte sute de mile despart Chicago de New 
York şi Harris T. Kymbale nu trebuia să străbată decât două 
treimi din ele pentru a ajunge la Niagara, fără să treacă 
prin marea metropolă americană. Nu avea nici un chefsă o 
viziteze pentru că o cunoştea cel puţin tot atât de bine ca şi 
vestita cascadă unde trebuia să se prezinte. 

Părăsind Chicago, după ce înconjură golful inferior al 
lacului Michigan, trenul intră în Indiana, care se mărginea 
cu Illinois la staţia Ainsworth, şi apoi urcă până la Michigan 
City. În pofida numelui său, oraşul nu aparţine acestui stat 
şi este considerat ca unul din porturile statului Indiana. 

Dacă optimistul reporter a ales acest drum din toată 
reţeaua regiunii, dacă a trecut pe la New Bufallo şi s-a oprit 
câteva ceasuri la Jackson, important centru manufacturier 
cu mai mult de douăzeci de mii de suflete, dacă continua să 
se îndrepte spre nord-est era fiindcă a vrut să viziteze 
Detroit-ul unde ajunse în noaptea de 7 spre 8 mai. 

A doua zi, după un somn scurt în confortabila odaie a unui 
hotel de unde numele său s-a împrăştiat în tot oraşul, fu 
salutat în zori de mii de curioşi, ba chiar simpatizanți, care 
în timpul şederii l-au urmat ca propria-i umbră. Poate că 
regreta că nu se putea adăposti sub vălul unui incognito, 
pentru a vizita pur şi simplu oraşul. Dar cum să scapi de 
celebritatea şi neplăcerile ei, când eşti cronicar-şef la 
Tribune, şi unul din «cei şapte» ai meciului Hypperbone? 

Însoţit de o mulţime numeroasă şi gălăgioasă, el vizită 
metropola din Michigan, a cărui capitală este modestul oraş 
Lansing. Acest oraş prosper, născut dintr-un mic fort de 
etapă, fondat de francezi în 1670, îşi trage denumirea de 
Detroit din strâmtoarea, largă în acest loc de patru sute de 
stânjeni, prin care lacul Huron îşi varsă apele bogate în 


lacul Erie. În faţa lui se ridică oraşul canadian Windsor, 
suburbia sa, unde al patrulea călător se feri să pună 
piciorul. Abia avu timp să viziteze această metropolă de 
două sute de mii de locuitori care îl primiră cu entuziasm 
urându-i succes, cum ar fi făcut fără îndoială cu oricare alt 
partener. 

Harris TI. Kymbale plecă seara. Dacă ar fi avut dreptul să 
întrebuinţeze căile ferate din Canada, să treacă prin sudul 
provinciei Ontario, ar fi putut, prin tunelul lung săpat sub 
fluviul Saint-Clair la vărsarea lui în lacul Huron, să ajungă 
mult mai direct la Bufallo şi Niagara Falls. Dar teritoriul 
Dominionului îi era interzis. Trebuia să intre în statul Ohio, 
să coboare până la Toledo, oraş în dezvoltare la capătul de 
sus al lacului Erie, să schimbe direcţia către Sandusky, în 
mijlocul viilor celor mai bogate ale Americii, apoi, de-a 
lungul litoralului estic al lacului, să treacă prin Cleveland. 
Ah, ce mândreţe de oraş, cu populaţia sa de două sute 
şaizeci şi două de mii de suflete, cu străzile sale umbrite de 
arţari, cu bulevardul său Euclide - Champs Elysees al 
Americii - cu cartierele etajate pe coline, cu bogăţiile pe 
care le varsă neîncetat bazinele petrolifere ale regiunii, de 
care până şi Cincinnati ar avea dreptul să fie gelos! 

Pe urmă ajunse la Erie City din Pennsylvania, apoi ieşi din 
acest stat prin staţia Northville, pentru a intra în statul New 
York, zbură ca vântul prin Dunkirk, iluminat de hidrogenul 
puţurilor sale naturale, şi în seara de 10 mai ajunse la 
Buffalo, al doilea oraş ca mărime al statului, unde cu o sută 
de ani înainte ar fi întâlnit mii de bizoni în loc de sute de mii 
de locuitori. 

Desigur, Harris TI. Kymbale făcu bine să nu zăbovească în 
acest frumos oraş, de-a lungul bulevardelor, al aleilor din 
Niagara Park, în jurul macaralelor şi antrepozitelor sale, pe 
malurile lacului care deschide drumul apelor Niagarei. 
Trebuia peste 10 zile să fie în persoană la Santa Fe, capitala 
statului New Mexico, cale de o sută de mile, pe care 
trenurile nu o deserveau peste tot. A doua zi, deci, după un 


drum scurt de aproape douăzeci de mile, el descinse în 
orăşelul Niagara Falls. 

În pofida a tot ce putea spune reporterul despre această 
celebră cădere de apă, prea cunoscută şi industrializată 
acum şi cu atât mai mult în viitor, când vor fi stăpâniţi cei 
şaisprezece milioane de cai putere ai cascadei, nici Poarta 
Adirondaks, acest admirabil ansamblu de defileuri, de 
depresiuni circulare, de păduri, care sunt pe cale să devină 
proprietatea statului, nici împrejurimile lui Hudson, nici 
parcul Central al metropolei, nici Broadway, nici podul din 
Brooklyn, atât de îndrăzneţ construit peste râul din est, nu 
vor fi în stare să rivalizeze cu minunile Horseshoe Falls-ului 
pentru turiştii ce străbat ţinuturile acestea. 

Nu, nimic nu se compară cu tumultuoasa revărsare de ape 
a lacului Erie în lacul Ontario prin canalul niagarian! Saint- 
Laurent trece, spărgându-se de pintenul lui Goat Island, 
pentru a forma de o parte cascada americană şi de cealaltă 
cea canadiană, în formă de potcoavă! 

Şi ce impresionante sunt salturile furioase la piciorul 
ambelor cataracte şi adâncurile verzi în centrul celei de a 
doua, după care râul potolit îşi plimbă apele sale de-a 
lungul a trei mile până la Suspension-Bridge, unde se 
dezlănţuie din nou în puhoaie înfricoşătoare. 

Altădată turnul Terrapine se înălța pe stâncile din capătul 
Goat Islandului, înconjurate de vârtejuri ale căror spume 
pulverizate ajungeau până în vârful lui şi formau ziua 
curcubee în soare, iar noaptea curcubee la lumina lunii. Dar 
a trebuit să fie dărâmat, deoarece căderea de apă s-a retras 
cu o sută de picioare într-un secol şi jumătate, şi turnul ar fi 
căzut în prăpastie. În prezent, un pod îngust aruncat cu 
îndrăzneală peste zgomotosul râu îţi permite să admiri în 
toată splendoarea sa curentul dublu al apei. Harris 1. 
Kymbale, escortat de numeroşi vizitatori americani şi 
canadieni, se aşeză în mijlocul acestei pasarele, având grijă 
să nu pună piciorul în partea care aparţine Dominionului. 
Apoi, după ce stârni uralele miilor de voci entuziaste care 


răzbătură prin zgomotul căderii de apă, el reveni în oraşul 
Niagara Falls, cu împrejurimile lui urâţite de prea multe 
uzine. Ce vreţi, utilizarea unui debit de o sută de milioane 
de tone pe oră nu-i glumă! 

Reporterul nu începu să rătăcească prin crângurile 
înverzite ale insulei Caprei, nu cobori în Grota vânturilor de 
sub masivul insulei, nu se aventură în spatele adâncilor 
pânze de apă ale Horseshoe Falls-ului - ceea ce nu se poate 
face decât de pe malul canadian - dar nu uită să se ducă la 
poşta din sat, de unde expedie un cec de o mie de dolari pe 
numele maestrului 'Tornbrock din Chicago, cec pe care 
casierul de la Tribune se va grăbi să-l plătească la 
prezentare. După-amiază, în urma unui dejun strălucit 
oferit în onoarea sa, Harris T. Kymbale se întoarse la Buffalo 
şi în aceeaşi seară părăsi acest oraş pentru a efectua în 
timpul prescris a doua parte a itinerarului său. 

În momentul când se urcă în vagon, primarul oraşului, 
onorabilul H. V. Exulton, îi zise cu o voce gravă: 

O dată nu-i păcat, dar nu vă mai amuzaţi să hoinăriţi cum 
aţi făcut-o până acum! 

Şi dacă mie-mi place?! replică Harris I. Kymbale, care nu 
prea gusta observaţiile, chiar dacă veneau de sus. Mi se 
pare că am dreptul... 

Nu, domnule... nu mai mult decât îl are un pion pe masa 
de şah... 

Ei! Cred că sunt propriul meu stăpân. 

Eroare profundă, domnule! Aparţineţi acelora care au 
pariat pe dumneavoastră şi eu am pus 5 000 de dolari. 

În fond, onorabilul H. V Exulton avea dreptate şi, în 
propriul său interes, cronicarul lui Tribune, chiar dacă 
reportajele sale ar fi suferit, nu trebuia să aibă decât o 
singură preocupare: să ajungă la postul său cât mai repede 
şi pe căile cele mai scurte. 

Dealtfel, Harris T. Kymbale n-avea ce să mai afle în statul 
New York, vizitat de mai multe ori de el. Între metropola sa 
şi Chicago comunicațiile sunt tot atât de uşoare pe cât sunt 


de numeroase. O singură zi le e de ajuns americanilor, ale 
căror trenuri deţin recordul a mii de mile în douăzeci şi 
patru de ore, să facă această călătorie. 

În fond, Harris T. Kymbale nu avea de ce să regrete 
zarurile de început. După statul New York nu era el oare 
trimis în statul New Mexico, unde curiozitatea sa de turist 
va putea fi satisfăcută? Era de presupus că prin capriciul 
zarurilor vor fi expediaţi aici mai mulţi dintre jucătorii 
meciului - care nu vizitaseră încă acest ţinut - ca de 
exemplu Hermann Titbury, Lissy Wag şi inseparabila ei 
Jovita Foley. 

Statul New York este primul din Confederație ca densitate 
a populaţiei, numărând nu mai puţin de şase milioane de 
locuitori, deşi este al 29-lea ca întindere, cu suprafaţa sa de 
patruzeci şi nouă mii de mile pătrate. «Empire State», după 
cum i se spune uneori, are forma unui triunghi cu laturile 
drepte, alese în mod arbitrar în lipsă de frontiere naturale. 

E adevărat, partenerii care ar veni aici ca şi Harris 1. 
Kymbale n-ar avea posibilitatea să rămână cele două 
săptămâni dintre trageri. Ca şi dânsul, după ce vor fi făcut 
act de prezenţă pe puntea Niagarei, vor fi obligaţi să 
ajungă la Santa-Fe, capitala statului New Mexico. Dacă în 
cel mai bun caz ar merge până la New York, celelalte oraşe 
tot nu vor primi vizita lor. Cu toate acestea, cele mai multe 
meritau să fie văzute. Albany, sediul legislaturii, populat de 
o sută de mii de locuitori, mândru de muzeele sale, de 
şcolile, de parcurile, de palatul său, care nu a costal mai 
puţin de douăzeci de milioane de dolari; Rochester, oraşul 
făinii, manufacturier prin excelenţă şi înlesnit foarte mult în 
producţia sa industrială de către mănoasele căderi de apă 
ale fluviului Genesee; Syracusa, oraş bogat în sare, pe care 
i-o furnizează inepuizabilele saline Onondaga - şi multe 
altele, o întreagă familie de oraşe, pe care statul le poate 
arăta cu o întemeiată mândrie. 

Dacă ai vizitat metropola.şi încă e ceva: «merită drumul», 
cum se spune. Trebuie să vezi New York-ul, între Hudson şi 


East-river, aşezat pe peninsula Manhattan, pe o întindere 
de o sută şase kilometri pătraţi, adică douăsprezece mii de 
hectare, şi care va ocupa trei sute şaizeci - mai mult decât 
Paris şi Londra - când Brooklyn şi Long Island vor fi reunite 
într-un singur municipiu. Trebuie să admiri monumentele 
sale, bulevardele, mia sa de biserici; Fifth Avenue, lung de 
şapte mile, catedrala Saint-Patrice, construită din marmoră 
albă, Central Park, de trei sute patruzeci şi cinci de hectare, 
cu peluze, arbori, curs de apă şi unde ajunge marele 
apeduct din Croton, podul Brooklyn pe East-river, în 
aşteptarea aceluia care va traversa Hudsonul, portul său cu 
un trafic comercial de opt sute de milioane dolari, golful 
vast, plin de insule, între altele Bedloe's Island, unde se află 
gigantica statuie a lui Bartholdi «Libertatea luminând 
lumea». 

Dar, o spunem din nou, toate aceste minunăţii nu ar fi avut 
pentru cronicarul-şet al lui Tribune atracţia noutăţii. După 
vizita la Niagara, se va conforma în mod minuţios 
itinerarului său. fără a se abate de la el. 

Într-adevăr, era 11 mai şi trebuia să fie la Santa-Fe cel mai 
târziu la 21, înainte de amiază. lar două state despărțite de 
o mie cinci sute până la o mie şase sute de mile unul de altul 
nu sunt tocmai învecinate. 

Părăsind Buffalo, Harris T. Kymbale îşi propusese să revină 
la Chicago, pentru a folosi Grand Trunk înspre vest. Dar 
cum nu se bifurca nici o linie ferată care să-l ducă direct la 
Santa-Fe, ar fi fost o greşeală, căci ar fi trebuit să facă un 
drum foarte lung cu diligenta, în mijlocul unei regiuni prost 
deservită din punctul de vedere al transporturilor. 

Noroc de confrații săi de la Tribune care, după un studiu 
amănunţit al acestei părţi a Far Westului. au alcătuit un 
itinerar, indicându-i-l printr-o telegramă expediată la 
Buffalo. Telegrama suna astfel: 

Să revină de ia Niagara Falls la Buffalo, să coboare din nou 
până la Cleveland. Să traverseze oblic Ohio prin Columbus 
şi Cincinnati. Indiana prin Laurencebourg, Madison, 


Versailles şi Vincennes, Missouri prin Salem, Belley şi Saint- 
Louis. Va alege linia din Jefferson pentru Kansas City. Să 
străbată Kansas pe linia ferată de la sud prin Laurence, 
Emporia, Toledo, Newton, Hutehinson, Pitim Bttttes, Fon 
Zarah, Larned, Petersburg, Dodge City, Fort Atkinson, 
Sherbrock, apoi estul Colorado-ului prin Grenada şi Las 
Arimas. Va lua apoi trenul la Pueblo şi prin Trinidad va 
ajunge la Clifton, pe frontiera New Mexic-ului. În fine, prin 
Cimarron, L.as Vegas şi Galateo, va sosi până la mica linie 
ferată care urcă la Santa-Fe. Să nu uite că semnatarul 
acestei telegrame a pariat o sută de dolari pe el şi că orice 
alt itinerar ar putea să-l facă să-i piardă. 

BRUMAN S. BICKHORN Secretarul redacţiei. 

Cum ar fi putut acela din «cei şapte», pe care prietenii săi 
îl serveau cu atâta zel uşurându-i cu atâta precizie 
îndeplinirea misiunii, să nu aibă cele mai mari şanse să 
ajungă primul?... Da, fără îndoială, dar cu condiţia să 
urmeze sfatul onorabilului H. V. Exulton, adică să nu 
zăbovească cu admirarea inoportună a unor privelişti. 

«În regulă, bunul meu Bickhorn, voi urma acest itinerar, îşi 
zise Harris I. Kymbale, şi nu-mi voi permite nici cea mai 
mică abatere! Cât despre trenuri, să n-ai grijă. Fii liniştit, 
amabile secretar de redacţie, dacă vor fi întârzieri ele nu se 
vor datora zăpăcelilor mele, nici neglijenţei, şi cei o sută de 
dolari ai tăi vor fi tot aşa de energic apăraţi ca şi cei cinci 
mii ai înălţimii-sale, primul magistrat din Buffalo! Nu uit că 
port culorile ziarului Tribune!» 

Un jocheu nu s-ar fi exprimat mai bine. Acest jocheu, e 
drept, era mai degrabă un centaur şi alerga pe cont 
propriu. Şi astfel, printr-o judicioasă combinare a mersului 
trenurilor, fără să se grăbească, odihnindu-se noaptea în 
cele mai bune hoteluri, Harris TI. Kymbale traversă în 
şasezeci de ore cele cinci state - Ohio, Indiana, Illinois, 
Missouri, Kansas şi Colorado - şi se opri în 19 seara la staţia 
Clifton, la frontiera statului New Mexico. Acolo, dacă 
reporterul nu schimbă decât cinci sute patruzeci şi şase de 


strângeri de mână, este pentru că nu existau decât două 
sute şaptezeci şi trei de bimani în sătuleţul pierdut în 
imensele şesuri ale Far Westului. 

Era sigur că o să petreacă o noapte odihnitoare la Clifton. 
Dar când cobori din vagon, care nu-i fu dezamăgirea auzind 
că, din cauza unor importante reparaţii, circulaţia 
trenurilor va fi întreruptă timp de câteva zile. Mai erau încă 
o sută douăzeci şi cinci de mile până la Santa-Fe şi nu mai 
dispunea decât de treizeci şi şase de ore pentru ca să le 
parcurgă. Înțeleptul Bruman S. Bickhorn nu prevăzuse 
acest lucru. 

Din fericire, la ieşirea din gară, Harris I. Kymbale se găsi 
în faţa unui individ, jumătate american, jumătate spaniol, 
care îl aştepta. Cum îl văzu pe reporter, el pocni de trei ori 
din bici - întreită detunătură - de care probabil se servea 
de obicei pentru a-i saluta pe oameni. Apoi, într-o limbă 
care o imita mai mult pe cea a lui Cervantes23 decât a lui 
Cooper24, întrebă: 

Harris T. Kymbale? 

Eu sunt. 

Vreţi să vă duc până la Santa-Fe? 

Mai întrebi...?! 

S-a făcut. 

Cum te numeşti? 

Isidorio. 

Isidorio îmi place. 

Uite colo trăsura mea gata de plecare. 

Să plecăm şi nu uita, prietene, că dacă o trăsură merge 
datorită cailor, ea ajunge datorită vizitiului. 

Spaniolul-american înţelesese oare în întregime tâlcul 
acestui aforism? Poate... 

Era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu obrazul 
tuciuriu, cu ochiul ager, cu înfăţişarea mucalită, unul din 
acei şireţi care nu se lasă păcăliţi uşor. Era mândru că duce 
un personaj care avea o şansă din şapte să preţuiască 


şasezeci de milioane de dolari, lucru de care reporterul nu 
se îndoia, cu toate că nimic nu era mai puţin sigur. 

Harris 'I. Kymbale era singur în trăsură. Nu era o diligenţă 
cu şase cai, ci o simplă brişcă, urmând să schimbe caii, la 
popasuri. Porniră pe drumul desfundat al Aubeys'-Trail-ului, 
brăzdat de numeroasele albii ale puhoaielor peste care se 
trece prin păsuri, luând merinde la opriri şi odihnindu-se 
numai câteva ore noaptea. 

A doua zi, în zori, brişca străbătuse patruzeci de mile prin 
Cimarron, de-a lungul poalelor Munţilor Albi, fără să fi avut 
vreo întâlnire neplăcută. Dealtfel, apaşii, comangşii sau alte 
triburi de piei roşii, care mişunau altădată prin regiune, nu 
mai erau de temut, unele căpătând de la guvernul federal 
dreptul de a-şi păstra independenţa. 

După-amiază, trăsura depăşise Fort Union şi Las Vegas şi 
intra în defileurile din Mora Peaks, cărare de munţi grea, 
periculoasă chiar, în orice caz nu prea potrivită unui mers 
iute. Într-adevăr, după ce treci de şesurile joase, trebuie să 
urci şapte-opt sute de stânjeni, Santa-Fe având această 
altitudine deasupra nivelului mării. 

Dincolo de enorma spinare a New Mexic-ului, se întinde 
valea scăldată de numerogşii afluenţi ai fluviului Rio Grande 
del Norte, unul dintre cele mai măreţe cursuri de apă de pe 
versantul de est al Americii. Aici începe calea importantă 
care merge de la Chicago la Denver, înlesnind comerţul cu 
provinciile Mexicului. 

În timpul acelei nopţi, de la 20 la 21, brişca înainta destul 
de încet şi destul de greu. 

Nerăbdătorul călător se temu, nu fără temei, că nu va 
ajunge la timp. Ca urmare, neîncetate îndemnuri şi 
mustrări, adresate flegmaticului Isidorio. 

Văd că stai pe loc... 

Ce vreţi, domnule Kymbale, n-avem decât roţi şi ne-ar 
trebui aripi... 

Dar nu înţelegi că trebuie să fiu la 21 la Santa-Fe...? 

Bun, dacă nu sunteţi atunci, vom ajunge o zi după. 


Dar va fi prea târziu... 

Calul meu şi cu mine vom face tot ce ne stă în putinţă şi nu 
se poate cere mai mult de la un animal şi de la un om... 

Într-adevăr, nu era vorba de rea-voinţă din partea lui 
Isidorio, care nu se cruța deloc. 

Atunci Harris I. Kymbale crezu că trebuie să-l intereseze 
mult mai direct în partida pe care o juca. În timp ce calul se 
istovea cu urcuşul unuia din cele mai abrupte defileuri ale 
lanţului de munţi, în mijlocul unei păduri dese de arbori 
verzi, mergând pe serpentinele unui labirint plin de pietre 
şi trunchiuri doborâte de vreme, el îi zise vizitiului: 

Isidorio, am să-ţi fac o propunere. 

Faceţi-o, domnule Kymbale. 

O mie de dolari pentru tine... dacă sunt mâine dimineaţă la 
San-ta-Fe... 

O mie de dolari, aţi spus? replică hispano-americanul, 
clipind din ochi. 

O mie de dolari... cu condiţia, bineînţeles, să câştig 
partida. 

Aţi spus, rosti Isidorio, cu condiţia să... 

Desigur. 

Fie... e bine şi aşa, şi iuți pasul calului cu o întreită lovitură 
de bici. La miezul nopţii, brişca nu ajunsese încă la 
înălţimea trecătorii şi îngrijorarea lui Harris T. Kymbale 
crescu de două ori pe atât. De aceea, nemaiputându-se 
stăpâni, îl bătu pe umăr pe vizitiu: 

Isidorio, am o nouă propunere... 

Faceţi-o, domnule Kymbale. 

Zece mii... da, zece mii de dolari... dacă ajung la timp... 

Zece mii... aţi spus?... repetă Isidorio. 

Zece mii... 

Şi tot în caz de câştigaţi partida? 

Bineînţeles. 

Pentru a cobori din nou lanţul de munţi, dar nu până la 
Galisteo, spre a da de micul drum de cale ferată - ceea ce l- 
ar fi făcut să piardă din timp - apoi spre a merge de-a 


lungul văii râului Chiquito şi a ajunge la Santa-Fe, adică 
vreo cincizeci de mile, nu mai aveau decât douăsprezece 
ore. 

E drept, drumul era practicabil, cu puţin urcuş, şi era greu 
să ai un cal mai bun decât cel de la popasul Tuos. Aşadar, 
puteau ajunge la timp, cu condiţia însă să nu întârzie nici un 
minut şi dacă vremea rămânea bună. Noaptea era 
minunată, cu o lună mare de parcă ar fi fost comandată 
telegrafic de către binevoitorul Bickhorn, un aer plăcut, o 
briză uşoară şi înviorătoare din nord. Vor porni cu vântul 
din spate, care cel puţin nu bătea împotriva mersului briştii. 
Calul tropăia de nerăbdare la poarta hanului, un animal 
focos din rasa mexican-americană, crescut în ranch-urile 
provinciilor vestice. 

Cât despre cel ce ţinea hăţurile, nu s-ar fi putut găsi unul 
mai bun. Zece mii de dolari curaţi, daţi de o mână darnică! 
Nu întrevăzuse strălucirea unei asemenea sume nici în 
visurile sale cele mai nebuneşti! 

Şi cu toate astea, Isidorio - după cum vedea Harris 1. 
Kymbale - nu părea atât de uluit pe cât ar fi trebuit să fie de 
norocul ce dăduse peste el. De aceea, în momentul plecării, 
reporterul îi şopti la ureche: 

Isidorio, nu mai e vorba acum de zece mii de dolari... 

Vă luaţi înapoi făgăduiala? exclamă cu un glas aspru 
Isidorio. Ia te uită... 

Nu, prietene, nu, dimpotrivă! O sută de mii de dolari să fie 
ai tăi... dacă ajungem înainte de amiază la Santa-Fe... 

O sută de mii de dolari... aţi spus? repetă Isidorio, cu 
ochiul stâng închis pe jumătate. Apoi adăugă: 

Tot... dacă ieşiţi câştigător?... 

Da... dacă ies câştigător. 

N-aţi putea să-mi scrieţi asta pe o bucată de hârtie, 
domnule Kymbale, numai câteva cuvinte... 

Cu semnătura mea? 

Cu semnătura şi parafa dumneavoastră. 


Se înţelege de la sine că, într-o afacere de o asemenea 
importanţă, nişte simple vorbe nu puteau ajunge. Fără să 
şovăie, Harris TI. Kymbale scoase carnetul şi scrise pe una 
din foi că se angajează să dea o sută de mii de dolari 
domnului Isidorio din Santa-Fe, angajament care va fi 
respectat întocmai dacă reporterul devenea unicul 
moştenitor al lui William ]. Hypperbone. Apoi semnă, parafă 
şi dădu hârtia destinatarului ei. Isidorio o luă, o citi, o 
împături cu grijă, o băgă în buzunar şi zise: 

La drum! 

Ah, ce galop nebunesc! Calul zbura ca vântul şi târa într-o 
cursă vertiginoasă trăsura, de-a lungul fluviului Chiquito. Şi 
cu toate aceste eforturi, cu riscul de a sfărâma vehiculul, de 
a-l răsturna în fluviu, n-au ajuns la Sante-Fe decât la 
douăsprezece fără zece minute. 

Capitala nu are mai mult de şapte mii de locuitori. Dacă 
New Mexico era anexat la teritoriul Republicii federale din 
1850, admiterea sa în numărul celor cincizeci de state nu 
data decât de câteva luni - ceea ce permisese excentricului 
defunct să-l plaseze pe harta sa. 

Dealtfel, el rămăsese vădit spaniol prin obiceiuri şi aspect, 
iar caracterul anglo-american nu se impunea repede. În 
ceea ce priveşte Santa-Fe, aşezarea sa în mijlocul 
zăcămintelor de argint îi asigura un viitor prosper. După 
spusele locuitorilor, oraşul se află chiar pe un fundament 
masiv de argint, şi s-a putut extrage din solul străzilor sale 
un mineral care valora până la două sute de dolari tona. 

Oricum o fi, oraşul oferă puţine atracţii turiştilor, în afară 
de ruinele unei biserici,clădită de spanioli înainte cu 
aproape trei secole, şi un «Palat al guvernatorului», clădire 
modestă cu un singur nivel, ornamentat de o galerie 
susţinută de mici coloane de lemn. Casele, spaniole şi 
indiene, sunt construite din adob sau cărămidă nearsă; 
unele din ele nu formează decât un cub de zidărie, în care 
sunt tăiate pervazuri neregulate, cum se pot întâlni în 
aşezările indigene. 


Harris TI. Kymbale se bucură de aceeaşi primire ca pe 
întregul parcurs. Dar nu avu timp să răspundă celor şapte 
mii de mâini întinse spre el decât printr-un «mulţumesc», 
adresat tuturor. Într-adevăr, se făcuse ora unsprezece 
cincizeci şi trebuia să fie la oficiul poştal înainte ca orologiul 
municipal să fi bătut ora douăsprezece. 

Două telegrame îl aşteptau expediate în dimineaţa aceea, 
aproape în acelaşi timp, din Chicago. Prima, semnată de 
maestrul Tornbrock, îi notifica a doua aruncare de zaruri 
care îl privea. Prin zece, din cinci şi cinci, al patrulea 
partener era trimis la căsuţa douăzeci şi doua, South 
Carolina. Ei bine, acest cutezător şi neobosit traveller25, 
care visa itinerare neobişnuite, nu-şi putea dori altceva mai 
bun. Avea o mie cinci sute de mile de străbătut, 
îndreptându-se spre versantul Atlantic al Statelor Unite. El 
îşi permise această reflecţie: 

Până în Florida aş fi avut câteva sute de mile în plus! 

La Santa-Fe, hispano-americanii au vrut să sărbătorească 
prezenţa compatriotului lor, organizând întruniri, banchete 
şi alte ceremonii de acest fel. Dar, spre marele său regret, 
reporterul şef al lui Tribune refuză. Era păţit şi deci hotărât 
să ţină seama de sfaturile onorabilului primar din Buffalo, 
să nu întârzie sub nici un pretext, să călătorească pe 
drumul cel mai scurt, neavând decât să se plimbe după ce 
soseşte la ţintă. În plus, ultima telegramă, trimisă de 
precautul Bickhorn, conţinea un nou itinerar, nu mai puţin 
bine studiat decât cel precedent, pe care confrații săi îl 
rugau să-l urmeze, plecând cât mai devreme. De aceea se 
decise să părăsească în aceeaşi zi capitala statului New 
Mexico. 

Vizitiii oraşului ştiau ce făcuse pentru Isidorio acest 
călător extrem de generos. Nu-i rămase decât să aleagă pe 
cine voia, căci toţi îi oferiră serviciile în speranţa că vor fi la 
fel de bine răsplătiți ca tovarăşul lor. Fără îndoială, e de 
mirare că Isidorio nu a vrut să aibă cinstea - deşi era 
aproape dreptul său - de a-l duce la prima linie de cale 


ferată, şi nu s-a gândit că - mai ştii! - poate va adăuga altă 
sută de mii de dolari la cei făgăduiţi... 

Dar probabil că acest om practic era tot aşa de obosit pe 
cât era de satisfăcut. El veni totuşi să-şi ia rămas bun de la 
ziarist care, după ce se-nţelesese cu un alt vizitiu, se 
pregătea să plece chiar la trei după-masă. 

Ei, dragul meu, îi zise Harris T. Kymbale, cum îţi merge? 

Bine, domnule. 

Uite, nu cred că m-am achitat faţă de tine, doar asociindu- 
te la şansa mea... 

Preabunule domn Kymbale, nu merit... 

Da, da, trebuie să-ţi mulţumesc de mii de ori deoarece fără 
zelul tău, fără devotamentul tău aş fi ajuns prea târziu, aş fi 
fost scos din partidă şi pentru asta n-au lipsit decât zece 
minute. 

Isidorio ascultă aceste laude, liniştit şi zeflemitor cum îi 
era felul, şi zise: 

Dacă sunteţi mulţumit, atunci sunt şi eu... 

Şi unde-s doi puterea creşte, cum se spune, Isidorio... 
Păstrează cu grijă hârtia pe care ţi-am semnat-o. Apoi, când 
vei auzi că sunt proclamat în lumea întreagă învingător în 
meciul Hypperbone - fără îndoială că până atunci calea 
ferată va fi repusă în funcţiune - pleacă la Clifton, ia trenul, 
vino la Chicago şi treci pe la casierie!... Fii fără grijă, voi 
onora semnătura mea! 

Isidorio dădu din cap, îşi frecă fruntea, clipi din ochi cu 
înfăţişarea unui om destul de nehotărât, care vrea să spună 
ceva dar se codeşte s-o facă. 

Vorbeşte, îi spuse Harris T. Kymbale, oare nu te simţi 
destul de răsplătit? 

Ba da, sigur că da, răspunse Isidorio. Dar cei o sută de mii 
de dolari... îi primesc numai... dacă veţi fi câştigător... 

Gândegşte-te, prietene, gândeşte-te! Ar putea fi altfel? 

De ce nu...? 

De! Aş fi oare în stare să-ţi plătesc o asemenea sumă dacă 
n-aş pune mâna pe moştenire...? 


Ah, înţeleg, domnule Kymbale... înţeleg foarte bine. Dar... 
aş prefera... 

Ce anume? 

O sută de dolari peşin. 

O sută în loc de o sută de mii...? 

Da, răspunse liniştit Isidorio. Ce vreţi, nu-mi place să mă 
bizui pe noroc... şi o sută de dolari curaţi pe care mii-aţi da 
imediat... ar fi un lucru serios... 

Pe legea mea - şi poate că în fond regreta generozitatea sa 
- Harris T. Kymbale scoase din buzunar o sută de dolari şi îi 
dădu acestui înţelept, care rupse biletul şi îi înapoie 
bucăţile. 

Reporterul plecă însoţit de zgomotoase urări de drum bun 
şi dispăru în galop pe strada mare a oraşului Santa-Fe. De 
data aceasta, noul vizitiu se va arăta mai puţin filosof decât 
camaradul său dacă se va ivi prilejul. 

Când Isidorio fu întrebat cum de luase o asemenea 
hotărâre, răspunse: 

Ei bine, o sută de dolari... sunt o sută de dolari... Apoi... n- 
am avut încredere! Un om atât de sigur pe el... Vedeţi... n- 
aş paria nici douăzeci de cenți pe capul lui! 

Capitolul XI. 

TEMERILE JOVITEI FOLEY. 

Lissy Wag, datorită numărului său de ordine, trebuia să 
plece a cincea. Nouă zile vor mai trece între data când Max 
Real a părăsit Chicago şi cea când şi dânsa va lăsa în urmă 
metropola din Illinois. 

Vai, în ce stare de nerăbdare petrecu ea această nesfârşită 
săptămână sau, mai bine spus, o petrecu Jovita Foley în 
locul ei! Lissy Wag nu reuşea s-o calmeze. Nu mai mânca, 
nu mai dormea, nu mai trăia. Pregătirile fuseseră făcute 
chiar a doua zi după prima aruncare de zaruri, la 1 ale 
lunii, la opt dimineaţa. 48 de ore mai târziu, ea o obligă pe 
Lissy Wag s-o însoţească până la sala Auditorium, unde a 
doua aruncare trebuia să se facă în prezenţa unui public 
totdeauna la fel dc numeros, totdeauna la fel de emoţionat. 


Pe urmă se anunţă rezultatul aruncărilor a treia şi a patra, 
la datele de 5 şi 7 mai. Mai rămâneau două zile şi soarta se 
va pronunţa cu privire la nedespărţitele prietene care nu 
mai alcătuiau decât o singură fiinţă. Să ne înţelegem totuşi: 
Jovita Foley o trăgea după sine pe Lissy Wag, aceasta fiind 
redusă la rolul de mentor, prudent şi rezonabil, pe care nu- 
1 asculţi niciodată. 

N-are rost să mai spunem că domnul Marshall Field 
dăduse concediu ajutoarei de casieră şi primei sale 
vânzătoare încă de la 16 aprilie, a doua zi după citirea 
testamentului. Ambele domnişoare nu trebuiau să mai 
meargă la magazinul din Madison Street, ceea ce o 
neliniştea oarecum pe cea mai cuminte, căci dacă, nu-i aşa, 
absenţa ţinea săptămâni sau luni de acum încolo, patronul 
se va putea oare lipsi de serviciile lor...? 

Am greşit, rostea mereu Lissy Wag. 

Bineînţeles, răspundea Jovita Foley, şi vom continua să 
greşim, atât cât va fi nevoie. 

Acestea zise, neastâmpărata şi focoasa Jovita nu înceta să 
umble încoace şi încolo în micul apartament din Sheridan 
Street. Ea deschidea unica valiză cu rufărie şi costume de 
călătorie şi se asigura că nu uitase nimic pentru o deplasare 
care putea fi de lungă durată, apoi începea să numere iar şi 
iar banii disponibili - toate economiile lor preschimbate în 
bancnote şi aur, pe care hotelurile, trenul, trăsurile, 
neprevăzutul le vor înghiţi spre marea mâhnire a Lissyei 
Wag. Pe urmă vorbea despre toate acestea cu locatarii, atât 
de numeroşi în uriaşul stup de 17 etaje din Chicago, unde 
locuiau. Cobora cu ascensorul şi urca din nou imediat ce 
auzea vreo ştire, apărută în presă şi strigată de vânzătorul 
de ziare de pe stradă. 

Ah, draga mea, spuse ea într-o zi, domnul Max Real a 
plecat, dar unde o fi... Nici măcar n-a făcut cunoscut 
itinerarul său spre Kansas! 

Şi într-adevăr, cei mai isteţi copoi ai cronicii locale n-au dat 
de urma tânărului pictor, despre care nu se putea şti nimic 


înainte de 15, adică cu o săptămână înainte după ce Jovita 
Foley şi Lissy Wag vor porni să cutreiere marile drumuri ale 
Statelor Unite. 

Ei bine, ca să vorbesc deschis, zise Lissy Wag, dintre toţi 
partenerii noştri cel mai mult mă interesează acest tânăr. 

Pentru că ţi-a urat drum bun, nu-i aşa? răspunse Jovita 
Foley. 

Şi pentru că mi se pare demn să fie alesul soartei. 

După tine, cred... 

Nu, înaintea mea. 

Înţeleg. Dacă n-ai face parte din «cei şapte», răspunse 
Jovita, ai dori să iasă el câştigător. 

Doresc şi-aşa! 

Se înţelege, dar cum faci parte dintre jucători şi eu de 
asemenea, în calitate de cea mai bună prietenă a ta, înainte 
de a te ruga să câştige Max Real, roagă-te pentru mine. 
Dealtfel, ţi-o repet, nu se ştie unde este artistul nostru, nu 
departe de Fort Riley cred... dacă vreun accident nu l-o fi... 

Să sperăm că nu, Jovita... 

Să sperăm că nu, se înţelege... se înţelege, draga mea! 
Adesea Jovita Foley riposta cu aceste cuvinte, ironice în 
gura ei, la remarcile temătoarei Lissy Wag. Apoi, 
provocând-o din nou, îi spunea: 

Nu-mi vorbeşti niciodată de groaznicul Tom Crabbe care a 
plecat la drum cu conducătorul său... spre lexas, parcă. 
Oare te rogi să câştige şi acest crustaceu? 

Mă rog, Jovita, ca soarta să nu ne trimeată în regiuni prea 
depărtate... 

Lissy! 

Vezi, Jovita, nu suntem decât nişte biete femei şi un stat 
vecin ne-ar conveni mai bine. 

De acord, Lissy, şi totuşi dacă soarta nu se va purta cu 
mănuşi într-atât încât să ne cruţe slăbiciunea... dacă ne 
expediază până la oceanul Atlantic... la oceanul Pacific sau 
în golful Mexic, vom fi nevoite să ne supunem. 

Ne vom supune, de vreme ce vrei tu, Jovita. 


Nu că vreau eu, dar pentru că trebuie, Lissy. Tu nu te 
gândeşti decât la plecare, niciodată la sosire... la marea 
sosire... la cea de-a şaizeci şi treia căsuţă, în timp ce eu mă 
gândesc la asta zi şi noapte! Apoi la întoarcerea la 
Chicago... unde milioanele ne aşteaptă în casa de bani a 
excelentului notar... 

Da!... Faimoasele milioane ale moştenirii... zise Lissy Wag, 
surâzând. 

Uite, Lissy, ceilalţi parteneri le-au acceptat fără atâtea 
mofturi! Oare soţii Titbury nu sunt în drum spre statul 
Maine...? 

Sărmanii oameni, îi plâng...! 

Ah, până la urmă mă scoţi din sărite! exclamă Jovita Foley. 

Şi tu dacă nu te linişteşti, dacă continui să te enervezi, 
cum o faci de o săptămână încoace, te vei îmbolnăvi şi voi 
rămâne să te îngrijesc, te previn... 

Eu bolnavâă...?! Eşti nebună!... Nervii sunt cei care mă 
susţin, care îmi dau tărie, şi voi fi nervoasă tot timpul 
călătoriei! 

Fie, Jovita, dar atunci, dacă nu vei cădea tu la pat... voi fi 
eu aceea... 

Tu, tu... ei bine... vezi să nu fii bolnavă! exclamă foarte 
buna şi foarte exuberanta domnişoară, care o îmbrăţişa pe 
Lissy Wag. 

Atunci fii calmă, o rugă Lissy Wag răspunzând sărutărilor 
ei, şi totul va merge bine! 

Jovita Foley, nu fară mare greutate, reuşi să se 
stăpânească, înfricoşată la gândul că prietena ei ar putea fi 
bolnavă în ziua plecării. 

În ziua de 7, dimineaţa, revenind de la Auditorium, Jovita 
Foley aduse vestea că al patrulea partener, Harris 1. 
Kymbale, obţinând cifra şase, va merge întâi în statul New 
York, la podul Niagara şi de acolo la Santa-Fe, New Mexico. 

Lissy Wag făcu observaţia că reporterul de la Tribune avea 
de plătit o penalizare... 

Asta-i un fleac pentru ziarul lui! replică prietena sa. 


Da, Jovita, dar pentru noi nu ar fi, dacă am fi obligate să 
plătim o mie de dolari la începutul... sau chiar în cursul 
călătoriei! 

Cealaltă îi răspunse, ca de obicei, printr-o mişcare a 
capului, care însemna în mod clar: «Aşa ceva nu se va 
întâmpla... Nu! Aşa ceva nu se va întâmpla!»... în fond, o 
asemenea posibilitate o neliniştea cel mai mult, cu toate că 
nu voia să lase să se vadă acest lucru. Noapte de noapte, în 
timpul unui somn neliniştit care îl tulbura şi pe al Lissyei 
Wag, ea visa cu voce tare poduri, hanuri, labirint, puțuri, 
închisori - căsuţele nefaste în care trebuiau plătite 
penalizări simple, duble, triple, pentru a putea juca mai 
departe. 

În fine sosi 8 mai şi a doua zi cele două tinere călătoare 
vor pleca la drum... 

Numai cu cărbunii aprinşi pe care Jovita Foley stătea de o 
săptămână se putea încălzi o locomotivă rapidă, care să le 
ducă la capătul Americii. 

Se înţelege de la sine că Jovita Foley cumpărase un ghid 
general de călătorie prin Statele Unite, cel mai bun şi 
complet dintre Guide-books, pe care-l răsfoia, îl citea, îl 
recitea fără încetare, cu toate că nu avea încă de ce să 
studieze unul sau altul dintre itinerare. 

Dealtfel, pentru a fi ţinut la curent, era destul să consulţi 
ziarele metropolei sau ale oricărui alt oraş. S-au stabilit 
imediat legături cu fiecare stat ieşit la sorţi şi mai ales cu 
fiecare din localităţile indicate în nota lui William ]. 
Hypperbone. Poşta, telefonul, telegraful funcționau la orice 
oră. Ziarele de dimineaţă, ziarele de seară conţineau 
coloane de informaţii mai mult sau mai puţin adevărate, ba 
chiar, trebuie să recunoaştem, mai mult sau mai puţin 
fanteziste. E drept că cititorul, cumpărător ori abonat, este 
totdeauna de acord asupra acestui lucru: mai bine o ştire 
falsă decât nici un fel de ştire. 

În rest, informaţiile depindeau, se înţelege, de parteneri şi 
de modul lor de a proceda. Astfel, în ceea ce-l privea pe 


Max Real, informaţiile puteau să nu fie serioase, căci el nu- 
şi dezvăluise proiectele nimănui, cu excepţia mamei sale. 

Nefiind semnalat cu Tommy la Omaha, apoi la Kansas City, 
la debarcarea sa de pe Dean Richmondy reporterii i-au 
căutat în zadar urma, dar nu se ştia ce se întâmplase cu el. 

Tot aşa, o mare taină învăluia şi pe Hermann Titbury. 
Nimeni nu avea nici o îndoială că plecase cu doamna 
Titbury în ziua de 5, şi în locuinţa din Robey Street nu se 
mai afla decât servitoarea, namila feminină pomenită mai 
înainte. Dar ceea ce nu se ştia era că porniseră la drum sub 
un nume de împrumut, şi cronicarii se străduiau în zadar să 
dea de ei. Probabil nu vor exista ştiri precise despre cei doi 
soţi decât în ziua când vor sosi la poşta din Calais pentru a- 
şi lua telegrama. 

Veştile de la Iom Crabbe erau mult mai numeroase. Plecat 
în 3 din Chicago, în faţa tuturor, Milner şi tovarăşul său au 
fost văzuţi şi intervievaţi în principalele oraşe ale 
itinerarului şi ultima oară la New-Orleans unde se 
îmbarcaseră pentru Galveston în Texas. Freie Presse avu 
grijă să remarce, în această privinţă, că steamer-ul 
Sherman era de naţionalitate americană, adică o parte din 
însăşi patria-mamă. Şi într-adevăr, cum era interzis 
partenerilor să părăsească teritoriul naţional, era bine să 
nu se facă traversarea pe un vas străin, chiar dacă acest 
vapor se găsea în apele Federaţiei. 

Cât despre Harris I. Kymbale, ştirile despre el nu lipseau. 
Ploua cu ele ca în aprilie, căci el nu făcea economie de 
telegrame, articole sau scrisori care puteau să servească lui 
Tribune. A fost cunoscută astfel trecerea lui prin Jackson, 
apoi prin Detroit şi cititorii aşteptau cu nerăbdare detalii 
despre recepţiile care se organizau în onoarea sa la Buffalo 
şi Niagara Falls. 

Sosi ziua de 7 mai. A doua zi maestrul Iornbrock,asistat de 
Georges B. Higginbotham, va proclama în sala Auditorium 
rezultatul celei de a cincea aruncări de zaruri. 


Încă treizeci şi şase de ore şi Lissy Wag îşi va cunoaşte 
soarta. E lesne de închipuit prin ce nelinişte a trecut în 
aceste două zile Jovila Foley, ba chiar se abătură asupra ei 
griji foarte mari. 

Într-adevăr, în noaptea de 7 spre 8, pe Lissy Wag începu s- 
o doară foarte tare gâtul şi, având un acces de febră, trebui 
s-o trezească pe prietena ei care dormea în camera de 
alături. 

Jovita Foley se sculă imediat, îi dădu primele îngrijiri, îi 
prepară o băutură caldă şi calmantă, o acoperi bine să nu-i 
fie frig, repetând cu o voce liniştitoare: 

N-o să fie nimic, draga mea, n-o să fie nimic... 

Sper, răspunse Lissy Wag. căci ar însemna să mă 
îmbolnăvesc într-un moment cu totul nepotrivit. 

Era şi părerea Jovitei Foley. Nici nu s-a mai gândit să se 
culce, ca să poată s-o vegheze pe tânăra ei prietenă al cărei 
somn fu foarte agitat. 

A doua zi, toată casa ştia că a cincea parteneră era destul 
de bolnavă pentru ca să fie nevoie de un medic şi aştepta la 
ora nouă venirea doctorului. 

Toată casa era la curent cu situaţia; apoi strada nu întârzie 
să afle şi ca, pe urmă vestea s-auzi în tot cartierul, în tot 
sectorul şi în tot oraşul, răspândindu-se cu acea viteză 
fulgerătoare cu care se răspândesc îndeosebi ştirile 
proaste. 

De ce să ne mirăm, dealtfel! Domnişoara Wag nu era ea 
femeia zilei... persoana cea mai notorie de la plecarea lui 
Harris T. Kymbale?... Nu spre dânsa era îndreptată toată 
atenţia publicului... singura eroină, între ceilalţi şase eroi ai 
meciului Hypperbone?... Or, iat-o pe Lissy Wag bolnavă - 
poate grav bolnavă - în ajunul zilei în care destinul se va 
pronunţa în privinţa ei. În sfârşit, medicul chemat, dr. M. P 
Pughe, veni puţin după ora nouă. Elo întrebă întâi pe Jovita 
Foley ce fire are pacienta. 

Excelentă, i se răspunse. 


Doctorul se aşeză atunci lângă patul Lissyei Wag, o privi cu 
atenţie, o puse să scoată limba, îi luă pulsul, o examina, o 
ascultă. Nimic la inimă, la ficat, nimic la stomac. În fine, 
după un examen conştiincios, care numai el merita 4 dolari 
vizita, spuse: 

Nu-i nimic grav, cu condiţia să nu survină vreo complicaţie. 

Avem să ne temem de complicaţii? întrebă Jovita Foley, 
tulburată de cuvintele medicului. 

Da şi nu, răspunse dr. M. P Pughe. Nu, dacă boala este 
oprită de la început... Dar dacă nu este oprită şi ia, în ciuda 
îngrijirilor, o dezvoltare pe care medicamentele nu o mai 
pot împiedica... 

Totuşi, reluă Jovita Foley, pe care aceste răspunsuri 
evazive o îngrijorau din ce în ce mai mult, puteţi să vă 
pronunţaţi asupra bolii...? 

Da, şi încă fără nici o şovăire. 

Vorbiţi atunci, doctore! 

Ei bine, am diagnosticat o simplă bronşită... Bazele celor 
doi plămâni sunt prinse. Se aude ceva pulmonar, dar pleura 
nu a fost atinsă. Aşadar, până acum nu există primejdia unei 
pleurezii. 

Dar? , 

Dar bronşita poate să degenereze în pneumonie şi 
pneumonia în congestie pulmonară. E ceea ce numesc eu 
complicaţii. 

Şi doctorul prescrise medicamentele obişnuite - picături, 
siropuri calmante, ceaiuri calde şi odihnă, în special odihnă. 
Apoi, după promisiunea de a reveni seara, părăsi locuinţa, 
grăbindu-se să ajungă la cabinetul său de consultaţii pe 
care reporterii îl şi invadaseră. 

Complicaţiile posibile se vor produce oare - şi dacă se vor 
produce, ce se va întâmpla? În faţa acestei eventualităţi, 
Jovita Foley fu pe punctul de a-şi pierde capul. În timpul 
orelor care urmară, Lissy Wag i se păru mai bolnavă, mai 
moleşită. Zăcea scuturată de friguri care vesteau un al 


doilea acces de febră, pulsul îi bătea neregulat şi starea de 
apatie creştea. 

Jovita Foley, cu moralul la pământ, cel puţin tot atât pe cât 
era bolnava din punct de vedere fizic, nu plecă de lângă 
patul ei, neîncetând s-o privească, să-i şteargă fruntea care 
ardea, să-i dea linguriţele de poţiune, decât pentru a se 
cufunda în gândurile cele mai negre sau pentru a se plânge, 
pe drept cuvânt, de un ghinion atât de vădit. 

«Nu, îşi spuse dânsa, nici un Crabbe, nici un Titbury nu ar 
fi căpătat bronşită în ajunul plecării lor... nici un Kymbale, 
nici un Max Real! Şi nici pe comodorul Urrican nu l-ar fi 
ajuns o asemenea nenorocire! A trebuit să i se întâmple 
sărmanei mele Lissy, atât de plină de sănătate. Şi mâine, da, 
mâine este a cincea tragere!... Şi dacă suntem trimise 
departe... departe, şi dacă o să ne împiedice să ajungem la 
destinaţie o întârziere de numai cinci sau şase zile, şi dacă 
23 ale lunii vor sosi înainte ca noi să fi putut părăsi 
Chicago... şi dacă e prea târziu ca s-o mai facem şi suntem 
eliminate din partidă înainte să o fi început...?>. 

Da! da! aceste gânduri deznădăjduite frământau creierul 
Jovitei Foley şi făceau să-i zvâcnească tâmplele. 

Către ora trei febra scăzu de tot, Lissy Wag ieşi din 
toropeală şi tuşea deveni parcă mai puternică. 

Când i se deschiseră ochii, Jovita Foley sta aplecată asupra 
ei. 

Ei bine, o întrebă, cum te simţi? Mai bine, nu-i aşa? Ce vrei 
să-ţi dau? 

Vreau să beau ceva, răspunse domnişoara Wag cu o voce 
foarte schimbată din cauza durerii de gât. 

lată, draga mea, o băutură calmantă... apă sulfuroasă cu 
lapte cald! Şi apoi... doctorul ţi-a prescris câteva tablete. 

lau tot ce vrei tu, buna mea Jovita. 

Atunci o să treacă de la sine! 

Da... de la sine. 

Arăâţi mai bine. 


Ştii, draga mea, răspunse Lissy Wag, când febra trece eşti 
foarte moleşită, dar nu te mai simţi aşa de rău. 

Asta se cheamă convalescenţă! exclamă Jovita Foley. Mâine 
n-o să se mai vadă nici urmă de boală. 

Convalescenţă... aşa de repede? şopti bolnava încercând 
să surâdă. 

Da... repede, şi când medicul va reveni el va spune că poţi 
să te scoli. 

Între noi... mărturiseşte, buna mea Jovita, că într-adevăr 
n-am noroc! 

N-ai noroc? Tu...? 

Da, eu, şi soarta s-a înşelat amarnic că nu te-a ales în locul 
meu! Mâine ai fi fost la Auditorium... şi ai fi plecat în aceeaşi 
Zi. 

Aş fi plecat... lăsânduc-te în starea asta? 

Aş fi ştiut eu să te silesc! 

Dealtfel, nu e vorba de asta! răspunse Jovita Foley. Nu eu 
sunt a cincea parteneră... Nu eu sunt viitoarea 
moştenitoare a răposatului Hypperbone. Ci tu! Dar 
gândeşte-te, draga mea. Nimic nu e pierdut, chiar dacă 
plecăm cu patruzeci şi opt de ore mai târziu. Ne mai rămân 
încă treisprezece zile să facem călătoria... şi în treisprezece 
zile se poate ajunge dintr-un capăt al Statelor Unite în 
celălalt. 

Lissy Wag nu vru să răspundă că boala sa ar fi putut să se 
prelungească cu o săptămână şi chiar - cine ştie? - peste 
cele cincisprezece zile când expira termenul. Ea se mulţumi 
să spună: 

Îţi promit, Jovita, să mă însănătoşesc cât mai repede cu 
putinţă. 

Şi eu nu-ţi cer mai mult... Dar pentru moment... destul cu 
vorba. Nu te obosi... caută să dormi puţin. Uite, mă aşez 
aici, lângă tine... 

Vei ajunge să te îmbolnăveşti şi tu... 

Eu? Fii fără grijă. Dealtfel, avem vecini buni care mă vor 
înlocui la nevoie... Dormi liniştită, Lissy. 


După ce str?nse mâna prietenei sale, fata se întoarse pe-o 
parte şi aţipi imediat. 

Totuşi, ceea ce o nelinişti şi o supără pe Jovita Foley era că, 
după-masă, o agitaţie neobişnuită însufleţi strada în acest 
cartier liniştit. Era un vuiet de natura să tulbure odihna 
Lissyei Wag, chiar la al nouălea etaj. 

Curioşii mergeau de colo până colo pe trotuare. Mulţi 
dintre ei, preocupaţi, opreau şi îşi puneau întrebări unul 
altuia în faţa numărului 19. Soseau trăsuri cu un huruit 
infernal şi plecau în toată viteza spre marile cartiere ale 
oraşului. 

Cum îi merge? spuneau unii. 

Nu prea bine, răspundeau alţii. 

Se vorbeşte de o febră a mucoaselor. 

Nu... de o febră tifoidă... 

Ah, sărmana domnişoară! Există persoane care, într- 
adevăr, nu au noroc! 

Cu toate acestea, e un noroc să faci parte dintre «cei 
şapte» ai meciului Hypperbone. 

Frumoasă şansă, dacă nu poţi profita de ea! 

Şi chiar dacă Lissy Wag va fi în stare să ia trenul,oare va 
putea suporta oboselile atâtor călătorii? 

Da... dacă partida se termină din câteva aruncări de 
zaruri... ceea ce este posibil... 

Şi dacă durează luni de zile? 

Poţi să ştii vreodată ce-ţi rezervă destinul? Şi mii de vorbe 
de felul acesta. 

E de la sine înţeles că mai mulţi curioşi - poate cei care 
pariau şi, cu siguranţă, un număr de reporteri - se 
prezentară la domiciliul Jovitei Foley. Cu toate insistenţele 
lor, aceasta refuză să-i primească. De aici, ştiri 
contradictorii, pline de exagerări sau pe de-a-ntregul false, 
relative la boală, străbăteau oraşul. Dar Jovita Foley rezista, 
mulţumindu-se să se apropie de fereastră şi să blesteme 
gălăgia de pe stradă. Ea nu făcu excepţie decât pentru o 


funcţionară a casei Marshall Field, căreia îi dădu, dealtfel, 
veşti foarte liniştitoare - o răceală... o simplă răceală. 

Între orele patru şi cinci seara, cum vacarmul deveni mai 
mare, ea scoase capul pe fereastră şi recunoscu în mijlocul 
unui grup foarte zgomotos... pe cine? Pe cine!... Pe Hodge 
Urrican. El era însoţit de un bărbat de vreo patruzeci de 
ani, cu înfăţişare de marinar, viguros, îndesat, agitându-se 
şi gesticulând. Părea mai violent şi mai supărăcios decât 
teribilul comodor. 

Desigur, nu din simpatie pentru tânăra sa parteneră se 
găsea Hodge Urrican în această zi pe Sheridan Street, se 
plimba pe sub ferestrele ei şi nu le pierdea din ochi. 

Jovita Foley observă foarte bine că tovarăşul său, mai 
nestăpânit ca el, ridica pumnul, mânios la culme. 

Pe urmă, cum unii spuneau că boala Lissyei Wag nu era 
decât o simplă răceală, strigă celor din jur: 

Cine este imbecilul care a zis asta? 

Cel interpelat nu căută să se apropie, fiindu-i teamă de o 
încăierare. 

Rău, îi merge rău! declara comodorul Urrican. 

Din ce în ce mai rău... supralicita tovarăşul său... şi dacă 
cineva susţine că nu... 

Hai, Turk, linişteşte-te. 

Să mă liniştesc! replică Turk, rotind nişte ochi de tigru 
furios. E uşor pentru dumneavoastră, comodore, căci 
sunteţi cel mai răbdător dintre oameni! Dar eu... să ascult 
cum se vorbeşte în felul acesta... mă scoate din fire şi nu mă 
mai simt stăpân pe mine! 

Bine, destul! ordonă Hodge Urrican, scuturând braţul 
tovarăşului său, gata să i-l scoată din loc. 

După aceste câteva fraze, trebuia deci să crezi, ceea ce 
nimeni nu ar fi socotit cu putinţă.că există pe pământ un om 
pe lângă care comodorul Hodge Urrican trecea drept un 
înger de blândeţe. 

În orice caz, amândoi veniseră aci sperând să culeagă 
veşti proaste şi să se asigure că meciul Hypperbone nu se 


mai juca decât între şase parteneri. Jovita Foley pricepu şi 
abia se ţinea să nu coboare în stradă. Ah, ce chef avea să-i 
trateze pe cei doi indivizi aşa cum meritau, cu riscul de a fi 
înghițită de fiara aceea cu chip de om! 

Pe scurt, din aceste împrejurări rezultă că informaţiile 
primelor ziare, publicate pe la ora 6 seara, erau pline de 
cele mai ciudate contradicții. După unele, boala Lissyei Wag 
cedase la primele îngrijiri ale medicului şi plecarea ei nu va 
întârzia nici măcar cu o zi. După altele, boala nu prezenta 
nici o gravitate. Cu toate acestea, un anumit timp de odihnă 
va fi necesar şi domnişoara Wag nu va putea să plece la 
drum înainte de sfârşitul săptămânii. Dar tocmai Chicago 
Globe şi Chicago Evening Post, favorabile tinerei fete, se 
arătaseră cele mai alarmante: consultări ale medicilor celor 
mai renumiţi... e nevoie de operaţie. Domnişoara Wag şi-a 
rupt un braţ, spunea primul - un picior, spunea al doilea. În 
fine, că o scrisoare semnată de Jovita Foley fusese adresată 
maestrului Tornbrock, executorul testamentar al 
defunctului, pentru a-l preveni că a cincea parteneră 
renunţă la partea sa eventuală de moştenire. 

Cât despre Chicago Mail, ai cărui redactori păreau să-şi 
însuşească simpatiile şi antipatiile comodorului Urrican, el 
nu se sfii să declare că Lissy Wag şi-a dat ultima suflare 
între ora patru, patruzeci şi cinci şi patru, patruzeci şi şapte 
după-masă. Când Jovita Foley află aceste ştiri, era să i se 
facă rău. Din fericire, doctorul Pughe, la vizita lui de seară, 
o linişti într-o oarecare măsură. Nu... nu era vorba decât de 
o simplă bronşită, repetă el. Nici un simptom al teribilei 
pneumonii, nici al groaznicei congestii pulmonare - până în 
prezent, cel puţin... Vor fi de ajuns câteva zile de calm şi 
repaos. 

Câte...? 

Şapte-opt zile. 

Şapte... opt?! 

Şi cu condiţia ca bolnava să se ferească de curent. 


Şapte sau opt zile! repeta nenorocita Jovita Foley, 
frângându-şi mâinile. 

Dacă nu se ivesc complicaţii! 

Noaptea nu fu prea bună. Febra reveni - un acces care 
dură până dimineaţa şi provocă o transpiraţie abundentă. 
Totuşi durerea de gât cedase şi expectoraţia se restabili 
fără mari eforturi. 

Jovita Foley nu se culcă. Aceste ore nesfârşite ea le 
petrecu la căpătâiul sărmanei sale prietene. Ce infirmieră i- 
ar fi putut întrece îngrijirile, atenţiile şi zelul? 

Dealtfel, nici n-ar fi cedat locul nimănui. 

A doua zi dimineaţa, Lissy Wag se trezi cu o stare de 
agitaţie, dar, după ce se simţi câteva momente rău, adormi 
din nou. 

Era pe 9 mai şi a cincea aruncare de zaruri a meciului 
Hypperbone trebuia să aibă loc în sala Auditorium. 

Jovita Foley ar fi dat zece ani din viaţă să se afle acolo. Dar 
să o părăsească pe bolnavă... nu... nici prin gând nu trebuia 
să-i treacă! Se întâmplă însă lucrul următor: Lissy Wag se 
deşteptă, o strigă pe prietena ei şi îi zise: 

Draga mea Jovita, roag-o pe vecina noastră să vină să te 
înlocuiască lângă mine. 

Vrei să... 

Vreau să te duci la Auditorium... A rămas pentru ora opt, 
nu e aşa? 

Da... ora opt. 

Ei bine, te vei întoarce după douăzeci de minute... Mă simt 
mai bine să te ştiu acolo... şi pentru că ai încredere în şansa 
mea... 

«Dacă am încredere!» ar fi exclamat Jovita Foley cu trei 
zile înainte. Dar acum nu răspunse. O sărută pe bolnavă pe 
frunte şi o chemă pe vecină, o doamnă foarte cumsecade, 
care se aşeză la căpătâiul Lissyei. Pe urmă cobori, se aruncă 
într-o trăsură şi ceru s-o ducă la Auditorium. 

Era şapte şi patruzeci când Jovita ajunse la uşa sălii, încă 
de la ora asta plină de lume. 


Recunoscută de cum intră, fu asaltată de întrebări. 

Cum se simte Lissy Wag? 

Foarte bine, declară dânsa cerând să i se permită să 
înainteze până la scenă - ceea ce şi făcu. 

Moartea tinerei fete fiind anunţată în mod formal de către 
ziarele de dimineaţă, câteva persoane se mirară că cea mai 
intimă prietenă a sa venise şi nici măcar nu era în doliu. 

La ora opt fără zece, preşedintele şi membrii Excentric- 
Clubului, însoţind pe maestrul Tornbrock care-şi purta 
veşnicii ochelari de aluminiu pe nas, sosiră pe scenă şi se 
aşezară în faţa mesei. 

Harta era întinsă sub ochii notarului. Cele două zaruri se 
aflau lângă cornetul de piele. Încă cinci minute şi orologiul 
din sală va bate ora opt. 

Deodată o voce răsunătoare întrerupse liniştea care se 
făcuse cu destulă greutate. Cu toţii o recunoscură după 
timbrul ei de clopot dogit: era vocea comodorului. Hodge 
Urrican ceru să i se dea cuvântul pentru a face o simplă 
observaţie - ceea ce se admise. 

Mi se pare, domnule preşedinte, zise el îngroşându-şi 
glasul pe măsură ce rostea fraza, mi se pare că, pentru a ne 
conforma înseşi dorințelor defunctului, ar fi bine să nu aibă 
loc a cincea aruncare de zaruri, pentru că a cincea 
parteneră nu este în stare... 

Da!... da!... urlară mai mulţi din grupul unde se găsea 
Hodge Urrican şi, cu o voce mai sălbatică decât a celorlalţi, 
omul fioros care-l însoţise în ajun sub ferestrele Jovitei 
Foley. 

Taci... Turk... taci! îi porunci comodorul Urrican, ca şi cum 
s-ar fi răstit la un câine. 

Să tac? 

Numaidecât! 

Turk se resemna să tacă sub privirea fulgerătoare a lui 
Hodge Urrican care urmă: 

Fac această propunere deoarece am motive serioase să 
cred că a cincea parteneră nu va putea pleca nici azi... nici 


mâine... 

Nici măcar peste opt zile... strigă un spectator din fundul 
sălii. 

Nici în opt zile, nici în cincisprezece, nici în treizeci, afirmă 
comodorul Urrican, pentru că a murit azi-dimineaţă la ora 
cinci şi patruzeci şi şapte... 

Un murmur lung urmă acestei declaraţii. Dar el fu imediat 
potolit de o voce feminină care repetă de trei ori: 

Nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu-i adevărat... pentru că eu, 
Jovita Foley, când am părăsit-o pe Lissy Wag, acum douăzeci 
şi cinci de minute, era vie... vie şi nevătămată! 

Atunci începură din nou urletele şi protestele grupului 
Urrican. După declaraţia atât de precisă a comodorului, 
Lissy Wag era lipsită, evident, de orice bună-cuviinţă. Nu 
trebuia să fie moartă, de vreme ce el anunţase moartea 
ei...? 

Orice s-ar spune, era greu să iei în seamă declaraţia lui 
Hodge Urrican. Totuşi, încăpăţânatul personaj stărui 
schimbându-şi totodată argumentele. 

Fie... a cincea parteneră nu-i moartă, dar nici mult nu-i 
lipseşte! Faţă de această situaţie, cer ca aruncarea de 
zaruri pentru mine să se facă cu patruzeci şi opt de ore mai 
devreme şi ca rezultatul tragerii ce se va proclama în 
câteva minute să fie atribuit celui de-al şaselea partener, 
care astfel va fi clasat de acum înainte pe locul cinci. 

Un nou tunet de strigăte şi tropăieli se auzi în urma 
acestei pretenţii a lui Hodge Urrican, susţinut de adepţi 
demni de a naviga sub pavilionul său. În fine, maestrul 
Tornbrock reuşi să calmeze furtunoasa adunare şi, când 
domni iarăşi liniştea, zise: 

Propunerea lui Hodge Urrican se bazează pe o 
interpretare greşită a dorințelor testatorului şi ea este în 
contradicţie cu regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale 
Americii, Oricare ar fi starea sănătăţii celei de-a cincea 
partenere şi chiar dacă această stare s-ar agrava până la a 
o scoate din numărul celor vii, sunt obligat, ca executor 


testamentar al răposatului William |). Hypperbone, să 
procedez la tragerea din 9 mai, şi anume pentru Lissy Wag. 
Dacă în cincisprezece zile ea nu se va fi dus la postul său, 
moartă sau nu, va fi scoasă din drepturile sale şi partida va 
continua să se joace între şase parteneri. 

Se auziră crâncenele proteste ale lui Hodge Urrican. El 
susţinea cu o voce furioasă că dacă există o greşită 
interpretare a testamentului, aceasta îi aparţinea 
maestrului Tornbrock, cu toate că notarul se bucura de 
aprobarea Excentric-Clubului. Aruncând vorbe 
amenințătoare, comodorul, oricât era de roşu, părea palid 
alături de tovarăşul său, a cărui faţă se făcuse stacojie. De 
aceea simţi că trebuie să-l potolească pe Turk, ca să nu se 
întâmple o nenorocire. După ce-l opri, îl întrebă în 
momentul când acesta încerca să se smulgă din strânsoare: 

Unde te duci? 

Acolo... răspunse Turk, arătând scena cu pumnul. 

De ce...? 

Să-1 iau de ceafă pe Tornbrock şi să-l arunc afară ca pe 
un maimuţoi... 

Stai pe loc, Turk, aici! comandă Hodge Urrican. 

Se putu auzi în pieptul lui Turk un răget surd de fiară 
prost domesticită, care n-are dorinţă mai fierbinte decât 
să-l înghită pe îm-blânzitor. 

Bătu ora opt. 

Imediat zgomotului din sală îi urmă o tăcere profundă. Şi 
atunci maestrul Ilornbrock - poate ceva mai nervos ca de 
obicei - luă cornetul cu mâna dreaptă, introduse zarurile cu 
mâna stângă şi îl agită, ridicându-1 şi coborându-l. Se 
auziră micile cuburi de fildeş izbindu-se de pereţii de piele 
şi, când căzură, se rostogoliră pe hartă până la capătul 
mesei. 

Maestrul 'Tornbrock invită pe Gcorges B. Higginbotham şi 
pe colegii săi să verifice numărul format şi cu o voce clară 
strigă: 

Nouă din şase cu trei. 


Cifră cât se poate de norocoasă, deoarece a cincea 
parteneră mergea dintr-un salt la căsuţa douăzeci şi şase, 
statul Wisconsin. 

Capitolul XII. 

A CINCEA PARTENERĂ. 

Ah, dragă Lissy, ce norocoasă... ce minunată aruncare de 
zaruri! exclamă focoasa Jovita Foley. 

Intră în cameră, grăbită, fără să-i pese dacă o deranjează 
pe bolnavă, care poate se odihnea în acest moment. 

Lissy Wag era trează, foarte palidă, şi schimba câteva 
cuvinte cu buna doamnă bătrână care şedea lângă patul 
său. 

După proclamarea rezultatului de către maestrul 
Tornbrock, Jovita Foley părăsi sala Auditorium, lăsând 
mulţimea să vorbească şi pe Hodge Urrican furios că n-a 
putut profita de o asemenea aruncare de zaruri. 

Şi care e numărul de puncte? întrebă Lissy Wag, 
ridicându-se puţin în patul ei. 

Nouă, draga mea, nouă din şase cu trei, ceea ce ne duce 
dintr-un salt la căsuţa douăzeci şi şase... 

Şi această căsuţă? 

Statul Wisconsin... Milwaukee... la două ore... numai două 
ore cu rapidul! 

Adevărul era că pentru un început de partidă nu puteai 
spera ceva mai bun. 

Nu... nu! repetă ea plină de avânt... Ah, ştiu bine, cu nouă 
din cinci şi patru se ajunge direct la căsuţa cincizeci şi trei! 
Dar... acea căsuţă... priveşte harta... este Florida! Şi ne vezi 
tu obligate să plecăm în Florida?... Ar fi, cum s-ar zice, la 
capătul lumii! 

Şi roşie la faţă, gâfâind, se servea de hartă ca de un 
evantai. 

Într-adevăr, ai dreptate, răspunse Lissy Wag. Florida... e 
puţin cam departe... 

Fie ca toate şansele, draga mea, strigă Jovita, să fie de 
partea ta şi ceilalţi să aibă numai ghinioane. 


Fii mai generoasă... 

În afară de Max Real, dacă vrei, căruia tu îi ţii pumnii... 

Fără îndoială... 

Dar să revenim la oile noastre, Lissy... Căsuţa douăzeci şi 
şase... vezi şi tu ce avans avem! Până acum în frunte se afla 
ziaristul Harris T. Kymbale şi el n-a ajuns decât la căsuţa a 
douăsprezecea, pe când noi... încă treizeci şi şapte de 
puncte... nu mai mult de treizeci şi şapte de puncte... şi am 
sosit la ţintă! 

O dezamăgea oarecum că Lissy Wag nu era la acelaşi 
diapazon cu ea şi de aceea exclamă: 

Dar nu prea ai aerul că te bucuri... 

Ba da. Jovita, ba da... vom pleca la Wisconsin... la 
Milwaukee... 

Oh, avem tot timpul, draga mea Lissy... nu mâine, nici poi- 
mâine... Peste cinci sau şase zile, când vei fi vindecată... ba 
chiar peste cincisprezece, dacă e nevoie... numai să fim 
acolo pe 23 înainte de prânz. 

Atunci totul e cum nu se poate mai bine, dacă tu eşti 
mulţumită... 

Sunt, draga mea, tot aşa de mulţumită pe cât de 
nemulţumit este comodorul!... Acesl om josnic a vrut să te 
scoată din concurs, să-l oblige pe maestrul Tornbrock să-i 
atribuie a cincea aruncare, sub pretextul că tu nu vei putea 
să te foloseşti de ea... fiindcă nu vei părăsi patul multe 
săptămâni... Şi după spusele lui, nici nu mai erai pe lumea 
asta!... Ah, ticălosul lup de mare!... Tu ştii că nu doresc răul 
nimănui... Totuşi lui îi doresc să se rătăcească în «labirint», 
să cadă în «puț», să putrezească în «închisoare», să aibă de 
plată penalizări simple, duble şi triple... în fine, toate 
neplăcerile care-i pândesc pe ghinionişti în acest joc, fiindcă 
nici nu merită să aibă nici o şansă! Dacă l-ai fi auzit pe 
maestrul Tornbrock când i-a răspuns! Ah, prea-bunul notar, 
îmi venea să-l sărut! 

Lăsând la o parte obişnuitele ei exagerări, desigur că 
Jovita Foley avea dreptate. 


Rezultatul de nouă din şase cu trei era unul din cele mai 
bune pe care-l puteai avea la început. Nu numai că-i dădea 
un avans asupra celor patru parteneri de dinaintea sa, dar 
lăsa Lissyei Wag şi timpul de a-şi redobândi sănătatea. 

Într-adevăr, statul Wisconsin se mărgineşte cu Illinois, de 
care e despărțit la sud aproape numai de linia celei de-a 
patruzeci şi doua paralele. El este încadrat la vest de cursul 
lui Mississippi, la est de lacul Michigan, al cărui mal 
occidental îl formează, în partea de nord de Lacul Superior. 
Madison este capitala sa, Milwaukee, metropola. Situată pe 
malul lacului, la mai puţin de 200 de mile de Chicago, 
această metropolă are mijloace de comunicaţie dese, 
regulate şi rapide cu toate centrele comerciale din Illinois. 
Deci, această zi de 9, care ar fi putut să se desfăşoare atât 
de prost, începu de minune. E adevărat că emoția pe care o 
avusese provocă oarecari tulburări bolnavei. Astfel, când dr. 
M. P. Pughe veni s-o vadă a doua zi dimineaţa, el o găsi 
puţin mai agitată decât în ajun. Tuşea uneori de-şi rupea 
pieptul, iar accesele erau urmate de oboseală şi de câteva 
linii de febră. Nimic de făcut, totuşi, în afară de a urma cu 
medicaţia prescrisă. 

Linişte... în special linişte... recomandă doctorul Jovitei 
Foley, în timp ce ea îl însoțea la plecare. Vă sfătuiesc, 
domnişoară, să evitaţi orice oboseală domnişoarei Wag... să 
rămână singură... să doarmă... 

Domnule, nu-i nimic îngrijorător? întrebă Jovita Foley, care 
fu cuprinsă de noi temeri. 

Nu, o repet... atâta vreme cât nu e decât o bronşită care-şi 
urmează cursul! Nimic la plămâni... nimic la inimă... Şi, în 
special, feriţi-o de curent. Are să se întărească, şi cu puţină 
hrană... silindu-se dacă trebuie! Lapte... supe... 

Dar, doctore... dacă nu se ivesc complicaţii... 

Care e bine să fie întotdeauna prevăzute, domnişoară... 

Da... ştiu... se poate spera ca bolnava noastră să fie 
vindecată în vreo opt zile...? 


Medicul nu vru să răspundă decât printr-o clătinare a 
capului, care nu era prea liniştitoare. Jovita Foley, destul de 
necăjită, consimţi să nu stea în camera Lissyei Wag şi 
rămase într-a ei, lăsând uşa întredeschisă. Aci, în faţa 
mesei, unde se întindea harta nobilului Joc al Statelor Unite 
ale Americii, răsfoind tot timpul ghidul, ea nu încetă să 
studieze statul Wisconsin până la cele mai mici orăşele şi 
sate, sub raportul climei, al curăţeniei, al obiceiurilor, al 
moravurilor, ca şi cum ar fi visat să se instaleze acolo 
pentru tot restul vieţii. 

Ziarele Federaţiei au publicat, cum era şi firesc, rezultatul 
celei de-a cincea aruncări de zaruri. Mai multe se ocupară 
chiar de incidentul Urrican, unele pentru a sprijini 
reclamaţiile furiosului comodor, altele pentru a înfiera 
pretenţiile sale. În total, majoritatea îi fu mai curând ostilă. 
Nu, el nu avea dreptul să ceară al cincilea rezultat al 
zarurilor pentru el, şi bine a făcut maestrul Tornbrock că a 
aplicat regulile jocului în toată rigoarea lor! Dealtfel, orice 
ar fi spus Hodge Urrican, Lissy Wag nu era moartă, nici 
aproape de a-şi da ultima suflare. Se făcu, chiar, în favoarea 
ei, o schimbare de opinie a publicului, obişnuită în 
asemenea cazuri... Ea deveni mult mai interesantă, cu toate 
că era greu să se creadă că va putea să suporte până la 
sfârşit oboseala unor asemenea călătorii. Cât despre boală, 
nu era nici măcar o bronşită, nici o laringită şi în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore nici nu se va mai pomeni de ea. 

Şi totuşi, cum cititorul este exigent în materie de ştiri, un 
buletin despre sănătatea celei de a cincea partenere fu 
publicat dimineaţa şi seara, nici mai mult, nici mai puţin 
decât dacă ar fi fost vorba de o principesă de sânge regal. 

Ziua de 9 nu a adus nici o schimbare în starea bolnavei. Ea 
nu se înrăutăţi în cursul nopţii, nici în ziua de 10 mai. Jovita 
Foley trase imediat concluzia că opt zile vor fi suficiente să 
o pună pe prietena ei pe picioare. Şi chiar dacă restabilirea 
ei ar avea nevoie de zece zile... unsprezece... 
douăsprezece... chiar treisprezece... chiar cincisprezece 


zile!... Nu era vorba decât de o călătorie de două ore... 
numai să fie amândouă pe 23 la Milwaukee... înainte de 
prânz... conform cu clauzele meciului Hypperbone... Şi pe 
urmă, dacă va fi nevoie de puţină odihnă, se vor odihni în 
metropolă. 

Noaptea de zece spre unsprezece fu destul de calmă. Lissy 
Wag mai avu două sau trei frisoane şi se părea că perioada 
de febră a luat sfârşit. Deşi tuşea continua să fie foarte 
obositoare, pieptul se limpezea încetul cu încetul, 
răsuflarea era mai puţin aspră şi respira mai uşor. Deci nici 
o nouă oomplicaţie. Ca urmare, Lissy Wag se simţea mult 
mai bine când, dimineaţa, Jovita Foley se întoarse după ce 
lipsise o oră. Unde fusese plecată? Nu i-a spus nici măcar 
vecinei, care la întrebarea domnişoarei Wag nu putu da nici 
un răspuns. 

Imediat după ce Jovita Foley intră în cameră, ea veni, fără 
măcar să-şi scoată pălăria, să o sărute lung pe frunte pe 
Lissy Wag care, văzându-i faţa atât de însufleţită, ochii atât 
de şăgalnici, nu putu să se stăpânească să nu-i zică: 

Ce ai în dimineaţa asta? 

Nimic, draga mea, nimic! Mă bucur că te găsesc ceva mai 
bine... Şi pe urmă e atât de frumos... un soare dulce de 
mai... ştii... razele acelea minunate pe care le sorbi... pe 
care le respiri! Ah, dacă ai putea sta măcar o oră la 
fereastră!... Hai... o doză bună de soare! Sunt sigură că 
asta te-ar vindeca imediat... Dar fără imprudenţe... din 
cauza complicaţiilor... 

Şi unde ai fost, draga mea Jovita? 

Unde am fost? Mai întâi la magazinele Marshall Field, să le 
dau ştiri despre tine... Patronii noştri trimit după ele în 
fiecare zi şi am vrut să le mulţumesc... 

Ai făcut foarte bine, Jovita. Au fost destul de amabili să ne 
acorde acest concediu... şi când el se va termina... 

Se înţelege... se înţelege... draga mea... nu vor angaja pe 
nimeni pe locurile noastre! 

Şi pe urmă? 


Pe urmă? 

Nu te-ai dus în altă parte? 

În altă parte? 

Se părea că Jovita Foley ezită să vorbească. Dar deodată îi 
scăpă o vorbă, cum se spune: dealtfel, n-ar mai fi putut să 
se stăpânească multă vreme. Afară de asta, Lissy Wag o şi 
întrebă: 

Nu e azi ll mai? 

Da, 11, draga mea, răspunse ea răspicat, şi încă de două 
zile ar fi trebuit să fim instalate la hotel, în acest frumos 
oraş Milwaukee... dacă n-am fi ţintuite aici de bronşită... 

Ei bine, reluă Lissy Wag, dacă suntem în 11...aavutloca 
şasea aruncare de zaruri. 

Fără îndoială... 

Şi atunci...? 

Şi atunci... Nu, zău aşa, niciodată n-am avut o plăcere atât 
de mare... niciodată!... Hai... să te sărut! N-am vrut să-ţi 
povestesc... pentru că nu trebuie să-ţi fac emoţii... Nu, e 
peste poate, trebuie să-ţi spun! 

Atunci spune, Jovita... 

Închipuieşte-ţi, draga mea... a dat nouă şi el... dar din 
patru cu cinci! 

Cine... el? 

Comodorul Urrican. 

Eh... mi se pare că această aruncare e mai bună. 

Da, pentru că de la început merge la căsuţa cincizeci şi 
trei... cu un mare avans faţă de toţi ceilalţi... Dar e şi foarte 
proastă... 

Şi Jovita Foley se lăsă pradă unei bucurii, pe cât de 
extraordinară pe atât de inexplicabilă. 

Şi de ce e proastă?... întrebă Lissy Wag. 

Deoarece comodorul e trimis la dracu... 

La dracu? 

Da! în fundul Floridei. 

Acesta fusese, într-adevăr, rezultatul tragerii din această 
dimineaţă, proclamat cu o vizibilă satisfacţie de maestrul 


Tornbrock, încă supărat pe Hodge Urrican. Cum 1-a primit 
comodorul?... Turbând de furie, fără îndoială, şi probabil că 
a şi trebuit să intervină ca să-l împiedice pe Turk să se 
dezlănţuie. În această privinţă, Jovita Foley nu putu spune 
Nimic, căci ea părăsise imediat sala Auditorium. 

În fundul Floridei, repetă ea, în colţul cel mai îndepărtat al 
Floridei... La mai mult de două mii de mile de aici! 

Oricum ar fi fost, ştirea nu stârni bolnavei o emoție atât de 
mare pe cât credea prietena sa. Firea ei cea bună o făcea 
mai degrabă să-l deplângă pe comodor. 

lată cum iei tu lucrurile! exclamă nestăpânita ei tovarăşă. 

Da, sărmanul om... murmură Lissy Wag. 

Ziua nu fu rea, cu toate că nu începuse încă convalescenţa. 
Însă mai erau de temut complicațiile, a căror eventualitate 
o prevede orice medic prudent. 

Începând de a doua zi, în 12, Lissy Wag putu să mai 
amelioreze starea ei mâncând câte ceva. Dar întrucât nu-i 
fu permis să părăsească patul, deşi îi trecuse febra, şi cum 
timpul le părea celor două prietene foarte lung - mai ales 
Jovitei Foley - aceasta veni să stea în cameră şi conversaţia 
nu lâncezea, dacă nu sub formă de dialog, cel puţin sub 
formă de monolog. 

Şi despre ce putea vorbi Jovita Foley, dacă nu despre 
Wisconsin, care era, după părerea ei, cel mai frumos, cel 
mai interesant dintre statele Confederaţiei. Cu ghidul în 
faţa ochilor, ea nu mai înceta să vorbească! Şi dacă Lissy 
Wag va întârzia până în ultima zi şi nu va rămâne acolo 
decât câteva ore, cel puţin va cunoaşte ţinutul ca şi cum şi- 
ar fi petrecut acolo câteva săptămâni. 

Închipuie-ţi, draga mea, zicea Jovita Foley cu un glas plin 
de admiraţie, că se numea altădată Mesconsin, din cauza 
unui râu cu acest nume, şi că nicăieri nu există ţară care să 
se poată compara cu el. În nord se mai văd rămăşiţele 
acelor vechi păduri de pin care acopereau tot teritoriul! 
Apoi are şi izvoare termale, superioare celor din Virginia, şi 
sunt sigură că bronşita ta... 


Dar, observă Lissy Wag, noi nu trebuie să mergem la Mil- 
waukee? 

Da... Milwaukee, principalul oraş al statului, al cărui nume 
înseamnă în vechea limbă indiană «ţinut frumos»... un oraş 
de două sute de mii de locuitori, draga mea, mulţi germani 
de exemplu!... De aceea se mai cheamă şi Atena germano- 
americană. Ah, dacă eram acolo, ce plimbări splendide sunt 
de făcut pe faleze, unde se înalţă clădiri superbe chiar pe 
malul fluviului... Numai cartiere elegante şi curate... numai 
construcţii de cărămidă, albe ca laptele - de unde şi numele 
de... Ei, nu ghiceşti? 

Nu, Jovita. 

Cream City, draga mea, Oraşul smântână... îţi vine să moi 
pâinea în el!... Ah, de ce trebuie blestemata asta de 
bronşită să ne împiedice să mergem acolo! 

Apoi, Wisconsin avea numeroase alte oraşe, pe care 
amândouă ar fi avut timp să le viziteze dacă ar fi putut 
pleca pe ziua de 9. Era Madison, clădit pe istmul ca o punte 
între lacurile Mendota şi Monona, care se varsă unul în 
celălalt. Apoi alte târguri cu nume bizare: Fundul-lacului, 
pe malul Râului vulpii, pe un pământ găurit de fintâni 
arteziene ca un ciur... 

Şi încă un ţinut frumos, care se cheamă «Eau-Claire», cu 
un torent admirabil care îi îndreptăţea numele... şi lacul 
Winnebago... şi Golful verde... şi micul port de coastă, 
numit Doisprezece apostoli, în faţa golfului Ashland... şi 
Lacul dracului, una din frumuseţile naturale ale acestui 
minunat Wisconsin. 

Jovita Foley citea cu o voce entuziastă paginile ghidului 
său şi povestea diversele transformări ale acestui stat, 
odinioară străbătut de triburile indiene, descoperit şi 
colonizat de către franco-canadieni, în perioada când era 
cunoscut sub numele de Badger State - Statul bursucului. 

În dimineaţa zilei de 13, curiozitatea publicului din 
Chicago crescu şi mai mult. Ziarele aţâţaseră dealtfel 
spiritele în ultimul grad. Sala Auditorium era arhiplină ca în 


ziua când se citise testamentul lui William ]. Hypperbone. 
Într-adevăr, la ora 8 trebuia să fie proclamată a şaptea 
aruncare de zaruri pentru misteriosul şi enigmaticul 
personaj, indicat cu inițialele X. K. Z. 

În zadar se făcuseră încercări de a descoperi identitatea 
acestui partener. Cei mai abili reporteri, cei mai şireţi dihori 
ai cronicii locale eşuaseră. De mai multe ori li se păru că 
sunt pe o urmă serioasă, care se dovedi însă întotdeauna 
greşită. Mai întâi se credea că, prin codicilul adăugat 
testamentului, defunctul a vrut să-l includă pe unul din 
colegii săi de la Excentric-Club şi să-i dea a şaptea parte de 
şansă în meci. Se pronunţă chiar numele lui Georges B. 
Higginbotham, dar onorabilul membru dădu o dezminţire 
categorică. 

Cât despre maestrul Tornbrock, când i se puseră întrebări, 
declară că nu ştie nimic şi că n-are altă misiune decât să 
trimită la oficiile poştale ale localităţilor, unde al şaptelea 
jucător trebuia să aştepte, rezultatul tragerilor privind pe 
«omul mascat» - expresie adoptată de mulţime. 

Cu toate acestea, se spera - nu fără temei poate - ca 
domnul X. K. Z. să răspundă în dimineaţa asta la strigarea 
iniţialelor sale, în sala Auditorium. De unde toată această 
mulţime, din care numai o mică parte găsise loc înaintea 
scenei, pe care se înfiinţară notarul şi membrii clubului 
Excentric. Spectatorii se înghesuiau cu miile pe străzile 
învecinate şi sub copacii din Lake Park. 

Dar curioşii avură o mare decepţie. Mascat sau nu, nici un 
individ nu se prezentă când maestrul Tornbrock rostogoli 
zarurile pe hartă şi proclamă cu voce tare: 

Nouă din şase cu trei, căsuţa douăzeci şi şase, statul 
Wisconsin. 

Situaţie neobişnuită: era acelaşi număr pe care-l obținuse 
Lissy Wag, rezultat şi el din şase cu trei. Dar - împrejurare 
extrem de gravă pentru dânsa - după regula stabilită de 
defunct, dacă se mai găsea încă la Milwaukee în ziua când 
X. K. Z. ar sosi, ea trebuia să-i cedeze locul şi să revină la el 


ei, ceea ce echivala, în acest caz, cu reînceperea partidei. Şi 
să nu poţi pleca, să fii țintuit la Chicago! 

Mulțimea nu voia să iasă, aştepta. Nimeni. Trebui să se 
resemneze. Dar dezamăgirea era generală, iar ziarele de 
seară o exprimau prin articole lipsite de simpatie pentru 
necuviinciosul X. K. Z. Nu-ţi baţi astfel joc de o întreagă 
populaţie! 

În fine, zilele trecură. Din patruzeci şi opt în patruzeci şi 
opt de ore, tragerile se făceau regulat, în condiţii normale, 
şi rezultatele erau trimise telegrafic celor interesaţi, acolo 
unde trebuiau să fie la termenele stabilite. 

Se ajunse în felul acesta la 22 mai. Nici o ştire despre X. K. 
Z., care nu apăruse încă în Wisconsin. E adevărat că era 
destul să sosească pe 27, la oficiul poştal din Milwaukee. Ei 
bine, Lissy Wag nu putea să plece imediat la Milwaukee şi, 
conformându-se regulii jocului, să părăsească oraşul înainte 
ca X.K. Z. să fi sosit? Da, pentru că era aproape restabilită. 
Dar atunci se ivi pericolul ca Jovita Foley, care căpătă o 
criză de nervi puternică, să se îmbolnăvească la rândul ei. 
După un acces de febră, ea căzu la pat. 

Te-am prevenit, sărmana mea Jovita... îi zise Lissy Wag. Nu 
eşti rezonabilă... 

Nu va fi nimic, draga mea... Dealtfel, situaţia nu este 
aceeaşi... Eu nu fac parte din partidă şi, dacă nu voi putea 
pleca, vei pleca singură... 

Niciodată, Jovita! 

Va trebui, totuşi. 

Niciodată, îţi spun! Cu tine, da... cu toate că povestea asta 
n-are nici cap, nici coadă... Fără tine, nu! 

Şi neîndoielnic că dacă Jovita Foley nu putea s-o 
însoţească, Lissy Wag era decisă să piardă toate şansele de 
a deveni unica moştenitoare a lui William J. Hypperbone. Să 
fim liniştiţi, Jovita Foley scăpă cu o zi de dietă şi repaus, în 
22 după-amiază, putu să se scoale şi închise pentru ultima 
oară valiza celor două călătoare care aveau să străbată 
Statele Unite. 


Ah, exclamă ea, aş da zece ani din viaţa mea să fiu la 
drum! Cu cei zece ani pe care-i dăduse până acum de 
câteva ori şi cu alţi zece ani pe care-i va da din nou, şi nu o 
dată, în timpul călătoriei, nu-i mai rămânea decât foarte 
puţină vreme de petrecut pe lumea asta! 

Plecarea era fixată pentru a doua zi, 23, la opt dimineaţa, 
cu trenul care soseşte în două ore la Milwaukee, unde Lissy 
Wag va găsi la prânz telegrama maestrului Tornbrock. 

Această ultimă zi s-ar fi terminat fără nici un incident, 
dacă, puţin înainte de ora cinci, cele două prietene n-ar fi 
primit o vizită la care nu se aşteptau deloc. 

Lissy Wag şi Jovita Foley la fereastră, aplecate în afară, 
priveau spre stradă unde se găsea un număr de curioşi care 
stăteau şi se uitau tot timpul la ele. 

Sună la uşă şi Jovita se duse să deschidă. Un individ urcase 
cu ascensorul şi se oprise pe palierul etajului nouă. 

Domnişoara Wag? întrebă el, salutând-o pe tânăra fată. 

Locuieşte aici, domnule. 

Mă poate primi? 

Dar... răspunse şovăitor Jovita Foley, domnişoara Wag a 
fost foarte bolnavă... şi... 

Ştiu... ştiu... zise vizitatorul, am însă toate motivele să cred 
că este complet vindecată... 

Fără îndoială, domnule, de vreme ce trebuie să plecăm 
mâine dimineaţă. 

Ah! Cu domnişoara Jovita Foley am onoarea să vorbesc? 

Chiar cu dânsa, domnule; în ceea ce vă priveşte, pot s-o 
înlocuiesc pe Lissy? 

Aş prefera s-o văd... cu ochii mei... dacă e posibil... 

Aş putea să vă întreb pentru ce anume? 

Nu am de ce să vă ascund ceea ce mă aduce aici... 
domnişoară... Am intenţia să pariez în meciul Hypperbone... 
să pun o sumă mare; pe a cincea parteneră şi, înţelegeţi, aş 
vrea... 

Sigur că Jovita Foley înţelegea... şi era mai mult decât 
încântată! În fine era cineva căruia şansele Lissyei Wag îi 


păreau destul de serioase pentru a voi să rişte pe dânsa mii 
de dolari. 

Vizita mea va fi scurtă... foarte scurtă, adăugă domnul 
înclinându-se. 

Era un om de vreo cincizeci de ani, cu barba puţin 
încărunţită, cu ochi vii în spatele ochelarilor, mai vii decât te 
aşteptai la vârsta sa, cu un aer de gentleman, cu figura 
distinsă, ţinuta dreaptă, vocea deosebit de blândă. Tot 
stăruind s-o vadă pe Lissy Wag, el o făcea cu o perfectă 
politeţe, scuzându-se că o deranjează tocmai în ajunul unei 
călătorii atât de importante... 

«În definitiv, îşi zise Jovita, ce neajuns ar fi să-l primească, 
de vreme ce vizita nu se va prelungi prea mult!» 

Pot să cunosc numele dumneavoastră, domnule? 

Humphry Weldon din Boston, Massachusetts, răspunse 
gentlemanul. 

Şi intră în prima cameră, după ce Jovita Foley îi deschise 
uşa, apoi se îndreptă spre cea de-a doua, în care se găsea 
Lissy Wag. Zărindu-l pe vizitator, aceasta vru să se ridice. 

Nu vă deranjaţi, domnişoară...zise el, mă veţi scuza că am 
venit într-un moment nepotrivit, dar doream să vă văd - oh, 
numai o clipă...! 

Totuşi trebui să ia loc pe scaunul pe care Jovita Foley îl 
împinse spre el. 

O clipă... numai o clipă! repetă el... Aşa cum am spus, 
intenţia mea este de a paria pentru dumneavoastră o sumă 
importantă şi voiam să mă asigur că sănătatea 
dumneavoastră... 

Sunt complet restabilită, domnule, răspunse Lissy Wag, şi 
vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acordaţi... 
Dar... şansele mele... sunt într-adevăr... 

Chestie de presimţire, domnişoară, răspunse domnul 
Weldon pe un ton ferm. 

Da... presimţire... adăugă Jovita Foley. 

Acest lucru nu se discută... afirmă onorabilul gentleman. 


Ceea ce credeţi despre prietena mea Wag, cred şi eu! 
exclamă Jovita Foley. Sunt sigură că va câştiga... 

Şi eu sunt tot atât de sigur... din moment ce nimic n-o mai 
împiedică să plece, declară domnul Weldon. 

Mâine, afirmă Jovita Foley, vom fi amândouă la gară şi 
trenul ne va duce la Milwaukee, înainte de prânz. 

Unde vă veţi odihni câteva zile, dacă e nevoie... spuse 
domnul Weldon. 

Da de unde!... replică Jovita Foley. 

Şi dece? , 

Pentru că nu mai trebuie să fim acolo în ziua când ar putea 
ajunge domnul X. K... Z. în caz contrar am fi obligate să 
reîncepem partida. 

E adevărat. 

Dar unde ne va trimite a doua aruncare... zise Lissy Wag, 
asta mă preocupă. 

Eh, ce importanţă are, draga mea! exclamă Jovita Foley, 
avântându-se ca şi cum ar fi avut aripi. 

Să sperăm, domnişoară Wag, reluă gentlemanul, că a doua 
aruncare de zaruri va fi tot atât de norocoasă pentru 
dumneavoastră ca şi prima! 

Apoi excelentul om vorbi despre precauţiuni ce trebuie 
luate în timpul călătoriei, de obligaţia de a le conforma 
orarului, de a schimba cu foarte mare precizie trenurile 
atât de numeroase ale acestei reţele care acoperă teritoriul 
Confederaţiei. 

Dealtfel, adăugă el, văd cu mare satisfacţie, domnişoară 
Wag, că nu plecaţi singură... 

Nu... prietena mea mă însoţeşte... sau, pentru a spune 
adevărul, mă trage după sine. 

Şi aveţi dreptate, domnişoară Foley, răspunse domnul 
Weldon. E mai bine să plecaţi amândouă... E mai plăcut... 

Şi este mai prudent, când e vorba să nu pierzi trenul... 
declară Jovita Foley. 

Contez pe dumneavoastră, adăugă domnul Weldon, pentru 
a o face să câştige pe prietena dumneavoastră Wag... 


Bizuiţi-vă pe mine, domnule... 

Atunci, toate urările mele de succes, domnişoarelor, căci 
succesul dumneavoastră îl garantează pe al meu. 

Vizita durase douăzeci de minute şi după ce ceru 
permisiunea să strângă mâna Lissyei Wag, apoi pe cea a 
amabilei sale prietene, domnul Humphry Weldon fu 
recondus la ascensor, de unde le trimise ultimul său salut. 

Sărmanul om, zise atunci Lissy Wag, şi când mă gândesc 
că eu voi fi aceea care îl va face să-şi piardă banii...! 

În regulă, replică Jovita Foley. Dar ţine minte ce îţi spun. 
draga mea, oamenii în vârstă sunt plini de bun-simţ. Au un 
fler care nu-i înşală niciodată! Şi acest demn gentleman, în 
jocul tău, este un talisman care aduce noroc! 

Pregătirile fiind terminate - şi se ştie de când - nu le mai 
rămânea decât să se culce de cum se făcu noapte, pentru a 
se putea scula în zori. Totuşi aşteptară ultima vizită a 
medicului, care promisese să vină în cursul serii. Domnul dr. 
M. P Pughe sosi fără întârziere şi putu să constate că starea 
pacientei sale nu mai putea provoca nici o îngrijorare şi că 
orice teamă de complicaţii era, în fine, înlăturată. 

A doua zi, 23 mai, la ora cinci dimineaţa, cea mai 
nerăbdătoare dintre cele două călătoare era în picioare. 

Şi iat-o pe teribila Jovita Foley, într-o ultimă criză de nervi, 
cum îşi imagina o serie întreagă de obstacole şi ghinioane, 
întârzieri şi accidente... Dacă trăsura care le ducea la gară 
se va răsturna în drum... dacă o aglomeraţie le va împiedica 
să treacă... dacă s-a schimbat mersul trenurilor... dacă se 
va întâmpla o deraiere... 

Calmează-te, Jovita... calmează-te, te rog!... nu înceta să 
repete Lissy Wag. 

Nu pot... nu pot, draga mea! 

Vei fi într-o asemenea stare tot timpul călătoriei? 

Tot timpul! 

Atunci rămân... 

Trăsura aşteaptă jos... Lissy. Să mergem... să mergem. 


Într-adevăr, trăsura aştepta, chemată cu o oră înainte dea 
fi nevoie. Cele două prietene coborâră, însoţite de urările 
întregii case, la ferestrele căreia, cu toate că era atât de 
devreme, apărură câteva sute de capete. 

Trăsura o luă prin North Avenue până la North Branch, 
cobori din nou pe malul drept al râului Chicago, traversă 
podul la capătul străzii Van Buren şi le lăsă pe cele două 
fete în faţa gării, la ora şapte şi zece. 

Poate că Jovita Foley avu o oarecare decepţie când văzu că 
plecarea celei de-a cincea partenere nu atrăsese un mare 
număr de curioşi. Desigur Lissy Wag nu era favorita 
meciului Hypperbone. Modesta fată nu se plângea şi 
prefera să părăsească Chicago fără a atrage atenţia 
publicului. 

Nici măcar domnul Weldon nu este aici! nu putu să se 
reţină să remarce Jovita Foley. Şi într-adevăr, vizitatorul din 
ajun nu venise s-o conducă la tren pe partenera care-l 
interesa atât de mult. 

Vezi, grăi Lissy Wag, şi el mă părăseşte! 

În fine, trenul plecă fără măcar ca prezenţa Lissyei Wag să 
fie salutată. Nici un «ura!», nici un «hip-hip!» decât acelea 
pe care Jovita Foley le rosti în petto în onoarea ei! 

Înconjurară lacul Michigan. Lake View, Evanston, Glenoke 
şi alte staţii fură depăşite cu toată viteza. Timpul era 
minunat. Apele străluceau în larg, brăzdate de vase cu 
aburi şi vase cu pânze - acele ape care din lac în lac, 
Superior, Huron, Michigan, Erie, Ontario, se vor vărsa, prin 
marea arteră Saint-Laurent, în oceanul Atlantic. După ce 
părăsiră Vankegan, oraş important de pe litoral, trenul ieşi 
din Illinois la staţia State Line, pentru a intra în Wisconsin. 

Ceva mai la nord, făcu o haltă la Racine, mare cetate 
manufacturieră, şi era aproape zece când se opri în gara 
Milwaukee. 

Am ajuns... am ajuns! exclamă Jovita, scoțând un 
asemenea suspin de uşurare că voaleta ei se întinse ca o 
pânză în bătaia vântului. 


Şi chiar cu două ore înainte... spuse Lissy Wag, uitându-se 
la ceas. 

Nu... cu paisprezece zile întârziere! ripostă Jovita Foley, 
care sări pe peron. 

Apoi se preocupă să-şi găsească valiza în mijlocul grămezii 
de bagaje. Valiza nu se rătăcise - nu se ştie de ce Jovita 
Foley se temuse că se va pierde. 

O trăsură se apropie. 

Cele două călătoare se suiră şi dădură adresa unui hotel 
convenabil găsit în ghid. 

Întrebate dacă rămân mai mult timp la Milwaukee, Jovita 
Foley spuse că o să dea răspunsul după ce va reveni de la 
poştă, dar probabil că vor pleca mai departe în aceeaşi zi. 

Apoi, întorcându-se, spuse Lissyei Wag: 

Nu ţi-e foame? 

Aş lua masa bucuros. 

Ei bine, să mâncăm şi pe urmă să facem o plimbare. 

Dar ştii că la douăsprezece... 

Eu să nu ştiu, draga mea? 

Se aşezară la masă la restaurant, dar nu rămaseră mai 
mult de o jumătate de oră. 

Cum încă nu-şi trecuseră numele în registru, voind s-o facă 
după ce vor reveni de la poştă, Milwaukee nu putea să ştie 
că a cincea parteneră a meciului Hypperbone se afla între 
zidurile sale. 

Pe scurt, la douăsprezece fără un sfert, cele două 
călătoare intrară în oficiul poştal şi Jovita Foley îl întrebă pe 
slujbaş dacă a sosit vreo telegramă pentru domnişoara 
Lissy Wag. 

La auzul acestui nume, funcţionarul îşi înălţă capul şi ochii 
săi exprimară o vie satisfacţie. 

Domnişoara Lissy Wag?... întrebă el. 

Da... din... Chicago... răspunse Jovita Foley. 

Telegrama vă aşteaptă, adăugă funcţionarul, predând 
depeşa destinatarei. 


Dă-mi-o, Lissy... dă-mi-o, zise Jovita Foley. Va ţine prea 
mult timp până s-o deschizi tu şi voi căpăta un atac de 
nervi. 

Cu degetele tremurând de nerăbdare, ea rupse plicul şi 
citi aceste cuvinte: 

Lissy Wag, oficiul poştal Milwaukee. Wisconsin. Douăzeci 
din zece şi zece dublat, căsuţa patruzeci şi şase, statul 
Kentucky, Mammouth. 

TORNBROCK. 

Capitolul XIII. 

AVENTURILE COMODORULUI URRICAN. 

Comodorul Urrican, înştiinţat de numărul de puncte al 
celei de-a şasea trageri care îl privea, la 11 mai, ora 8 
dimineaţa, părăsi Chicago la nouă şi douăzeci şi cinci de 
minute. 

N-a pierdut timpul, după cum se vede, căci nici nu avea 
timp de pierdut, fiind obligat să se afle înainte de expirarea 
celor cincisprezece zile la capătul peninsulei Florida. 

Nouă din patru cu cinci, una dintre cele mai bune aruncări 
de zaruri ale partidei! Din primul salt, norocosul jucător era 
trimis la a cincizeci şi treia căsuţă. E drept că pe harta 
întocmită de William ]. Hypperbone această căsuţă o ocupa 
Florida, statul cel mai îndepărtat din sud-estul Republicii 
Nord-Americane. 

Prietenii lui Hodge Urrican - mai bine zis adepţii săi, căci 
nu avea prieteni, deşi anumite persoane credeau în şansa 
unui om atât de ursuz - voiră să-l felicite la ieşirea din 
Auditorium. 

Şi de ce, mă rog? întrebă el pe tonul acru care dădea atâta 
farmec conversaţiei sale. Să mă încarc şi cu complimentele 
voastre în momentul plecării? Am şi-aşa destul de dus. 

Domnule comodor, i se spunea întruna, cinci cu patru e un 
început minunat... 

Minunat... îmi închipui, mai ales pentru cei care au treabă 
în Florida...! 


Remarcaţi, domnule comodor, că depăşiţi cu mult pe 
concurenţii dumneavoastră... 

Aşa e şi drept, cred, deoarece soarta mă face să plec 
ultimul...! 

Evident, domnule Urrican, şi ar fi destul acum să mai aveţi 
zece puncte pentru a ajunge la ţintă şi să câştigaţi partida 
din două aruncări... 

Într-adevăr, domnilor! Şi dacă am doar nouă, nu voi putea 
să câştig nici măcar la tragerea viitoare; şi dacă am mai 
mult de zece, voi fi nevoit să mă întorc cine ştie până unde! 

N-are importanţă, domnule comodor, oricine în locul 
dumneavoastră ar fi mulţumit... 

Poate... dar eu nu sunt! 

Gândiţi-vă, şaizeci de milioane de dolari... poate... la 
înapoierea dumneavoastră... 

Pe care i-aş fi câştigat tot aşa de bine dacă cea de-a 
cincizeci şi treia căsuţă ar fi fost a unui stat vecin cu al 
nostru! 

Nimic mai exact; şi cu toate acestea, deşi comodorul 
refuza să fie de acord, avantajul său faţă de ceilalţi cinci 
parteneri era Real. Era cu neputinţă ca aceştia să ajungă la 
ultima căsuţă din tragerea următoare, pe când pe el zece 
puncte l-ar fi făcut să atingă ţinta. 

În fine, pentru că Hodge Urrican se arăta surd la glasul 
raţiunii, probabil că până şi în cazul că ar fi fost trimis în 
vreun stat învecinat cu Illinois - în Indiana sau Missouri - 
tot n-ar fi recunoscut că are un rezultat bun. 

Mormăind şi bombănind, comodorul se întoarse la locuinţa 
sa din Randolph Street, cu Turk, ale cărui proteste 
deveneau atât de violente, încât stăpânul său trebui să-i 
ordone categoric să tacă. Stăpânul său? Hodge Urrican era 
oare stăpânul lui Turk, atunci când pe de o parte America 
proclamase abolirea sclavajului şi, pe de alta, numitul Turk 
- cu toate că avea obrazul smead - nu ar fi putut trece 
drept negru?... Era poate servitorul său? Da şi nu. 


Mai întâi Turk, cu toate că era în serviciul comodorului, nu 
primea nici o plată şi când avea nevoie de bani - 
întotdeauna extrem de puţini! - cerea şi i se dădeau. Era 
mai mult, cum s-ar zice, un «om de companie», aşa cum se 
numeau doamnele din suita principeselor. Dealtfel, distanţa 
socială care-l separa pe Hodge Urrican de Turk nu-i 
permitea să-l considere tovarăşul său. 

Turk se numea în adevăr Turk şi era un vechi marinar care 
se angajase în marina federală şi deci nu navigase decât pe 
bastimentele de stat. Fusese pe rând, trecând prin toată 
filiera, mus, ajutor de marinar, marinar şi caporal de 
marină. 

Îşi făcuse serviciul la bordul aceloraşi nave ca şi Hodge 
Urrican, care fusese succesiv elev, miciman, locotenent, 
căpitan şi comodor. Aşadar, amândoi se cunoşteau foarte 
bine şi Turk era singurul din semenii săi cu care aprigul 
ofiţer putuse să se înţeleagă vreodată. Şi poate că lucrurile 
stăteau aşa pentru că Turk era mai supărăcios ca dânsul, 
ţinându-i partea în toate ciocnirile, totdeauna gata să se 
războiască cu cei care n-aveau norocul să-i fie pe plac. 

În cursul drumurilor sale pe mare, Turk a fost deseori în 
serviciul personal al lui Hodge Urrican, care-i aprecia 
calităţile şi nu se mai putea lipsi de el. Când ieşi la pensie, 
Turk, al cărui timp reglementar de serviciu trecuse, părăsi 
marina, îl regăsi pe comodor şi îl urmă în condiţiile descrise 
mai sus. Astfel, de trei ani încoace, în locuinţa din Randolph 
Street, el ocupa situaţia unui administrator care nu 
administra nimic, sau - cum s-ar spune - acela de intendent 
onorific. 

Dar ceea ce nu s-a spus - ceea ce nimeni nu bănuia - era 
că 'Turk era pur şi simplu cel mai blând, cel mai inofensiv, 
cel mai puţin certăreţ, cel mai prietenos dintre oameni. Pe 
bord nu se răstea la nimeni, nu lua parte la încăierările 
dintre mateloţi, niciodată n-a ridicat mâna asupra cuiva, 
chiar când băuse câteva pahare de whisky sau gin fără să le 


numere, şi-şi vedea netulburat de drum ca un vas cu 
pânzele sus. 

De unde îi venise atunci ideea, lui, omul blajin şi liniştn, de 
a întrece sau de a părea să întreacă în violenţă pe omul cel 
mai violent din lume? Turk avea o reală afecţiune pentru 
comodor, în ciuda mizantropiei acestuia. Era ca unul din 
acei câini credincioşi care, atunci când stăpânul lor se 
înfurie contra cuiva, latră cu o furie şi mai mare. Numai că 
în vreme ce câinele ascultă de firea sa, Turk se împotrivea 
temperamentului său. Obiceiul de a izbucni la orice cuvânt, 
şi mult mai tare decât Hodge Urrican, nici măcar nu a 
schimbat blândeţea lui obişnuită. Se prefăcea mânios, juca 
un rol, dar atât de bine că - după o zicătoare populară - 
«intrase în pielea omului» după care se lua. 

Aşadar, din pură afecţiune pentru stăpânul său şi cu 
scopul de a-l face să se stăpânească, el îl întrecea şi îl 
speria arătându-i urmările pe care violențele sale puteau să 
le aibă. Şi într-adevăr, când intervenea să-l calmeze pe 
Turk, Hodge Urrican sfârşea prin a se calma el însuşi. Când 
comodorul îl trimitea să spună vreo două de la obraz câte 
unui prost-crescut, celălalt striga c-o să se ducă să-l bată; 
sau c-o să-l omoare pe loc când Urrican ameninţa pe 
cineva doar cu o palmă. Atunci stăpânul căuta să-l 
cuminţească pe Turk şi astfel acest băiat cumsecade a stins 
deseori diferende din care comodorul n-ar fi ieşit 
nepăgubit. Şi acum, cu prilejul trimiterii sale în Florida, 
când Hodge Urrican voi să-l atace pe notar, ca şi cum 
maestrul Tornbrock ar fi avut vreo vină, Turk strigă sus şi 
tare că odiosul notar a trişat, că jură să-i rupă urechile şi să 
le dea în dar stăpânului său. * 

Aşa se purta acest original, destul de îndemânatic ca să nu 
lase sa se întrevadă jocul său. El îl însoțea în această 
dimineaţă, la gara centrală din Chicago, pe comodorul 
Urrican. La plecarea celui de-al şaselea partener, mulţimea 
se îngrămădea pe peron şi printre ei, o repetăm, avea, dacă 
nu prieteni, cel puţin un număr de oameni care erau decişi 


să-şi rişte banii mizând pe capul lui. Nu era de sperat ca un 
om atât de aprig să fie capabil să forţeze şi norocul? 

Şi acum, care era itinerarul ales de comodor? Desigur cel 
ce oferea cele mai puţine riscuri de întârziere, fiind în 
acelaşi timp şi cel mai scurt. 

Ascultă, Turk, spuse el imediat ce sosi în locuinţa sa din 
Randolph Street, ascultă şi priveşte. , 

Ascult şi privesc, stăpâne. 

Ţi-am pus în faţă harta Statelor Unite. 

Foarte bine... harta Statelor Unite. 

Da... aici este Illinois cu Chicago... acolo este Florida... 

Oh, ştiu, răspunse Turk, care continua să mormăie. Pe 
timpuri, am navigat şi ne-am luptat pe acolo, domnule 
comodor. 

Înţelegi, Turk, că dacă era vorba să merg la Thallahassee, 
capitala Floridei, sau la Pensacola, sau chiar la Jacksonville, 
aş fi ajuns uşor, schimbând diversele trenuri care te duc 
acolo. 

Uşor şi repede, repetă Turk. 

Şi, reluă comodorul, când mă gândesc că această Lissy 
Wag, această neroadă, nu trebuie decât să se deplaseze de 
la Chicago la Milwaukee... 

Ticăloasa! bombăni Turk. 

Şi că acest Hypperbone... 

Oh, dacă n-ar fi mort, domnule comodor!... exclamă Turk 
ridicând pumnul ca şi cum ar fi vrut să-l zdrobească pe 
extravagantul defunct. 

Calmează-te, Turk, e mort... Dar de ce trebuia să aibă 
această absurdă idee, să aleagă din toată Florida punctul 
cel mai îndepărtat al statului... capătul cozii acestui istm 
care se scaldă în golful Mexicului... 

O coadă cu care ar merita să fie biciuit până la sânge! 
declară Turk. 

Căci, ce să mai vorbim, va trebui să ne trambalăm până la 
Key West, pe această insuliţă din Pine Islands... O insuliţă, 


ba chiar un «os rău», cum zic spaniolii, bună cel mult 
pentru un far şi pe care a crescut un oraş întreg. 

Afurisite meleaguri, domnule comodor! răspunse Turk. 
Farul l-am văzut de multe ori, înainte de a intra în 
strâmtoarea Floridei... 

Ei bine, cred, reluă Hodge Urrican, că cel mai bine, mai 
scurt şi mai iute va fi să facem prima jumătate a călătoriei 
pe uscat şi a doua pe mare... adică nouă sute de mile 
pentru a sosi la Mobile şi cinci până la şase sute, pentru a 
ajunge la Key West. 

Turk nu avea nimic de spus şi pe drept, căci proiectul era 
bine chibzuit, în treizeci şi şase de ore cu trenul, Hodge 
Urrican va fi la Mobile, în Alabama, şi îi mai rămâneau 
douăsprezece zile pentru traversarea, de la Mobile la Key 
West. 

Şi n-am ajunge la timp, declară comodorul, numai dacă 
vasele n-ar mai merge pe apă. 

Sau dacă nu ar mai fi apă în mare! răspunse Turk cu un 
glas ameninţător la adresa golfului Mexic. 

Cele două eventualităţi, trebuie să recunoaştem, nu prea 
erau de temut. 

Nu era nici o problemă de a găsi la Mobile un vas care să 
plece spre Florida. Portul era foarte frecventat, avea un 
trafic de navigaţie considerabil şi, pe de altă parte, graţie 
aşezării sale între golful Mexic şi oceanul Atlantic, Key West 
a devenit o escală pentru toate vasele. 

În fond, acest itinerar era până la un punct acelaşi cu al lui 
Tom Crabbe. Campionul Lumii Noi coborâse bazinul 
fluviului Mississippi până la New Orleans din statul 
Louisiana; comodorul îl va cobori până la Mobile din statul 
Alabama. Odată ajuns în port, primul s-a îndreptat spre 
vest, spre coasta Texasului, iar al doilea se va îndrepta spre 
est, spre coasta Floridei. 

Deci,luând cu ei o valiză mare, Hodge Urrican şi Turk s-au 
dus la gară de la nouă dimineaţa. Costumul lor de călătorie 
- bluză, cingătoare, cizme, şapcă - trăda pe oamenii de 


mare. În plus, erau înarmaţi cu acel Derringer cu şase 
focuri care se găseşte totdeauna în buzunarul pantalonilor 
unui american adevărat. 

Dealtfel, nici un incident nu se întâmplă la plecarea lor, 
care fu însoţită de uralele obişnuite, în afară de o explicaţie 
foarte aprinsă a comodorului cu şeful de gară, pentru o 
întârziere de trei minute şi jumătate. 

Trenul plecă în mare viteză şi călătorii traversară tot aşa 
statul Illinois. La Cairo, aproape de frontiera statului 
Tennessee, unde 'Tom Crabbe a mers pe linia care se 
termină la New Orleans, ei o luară pe aceea care merge de- 
a lungul frontierei lui Mississippi cu Alabama şi se termină 
la Mobile. Principalul oraş pe care-l întâlniră fu Jackson din 
Tennessee, care nu trebuie confundat cu aşezările cu 
acelaşi nume din Mississippi, Ohio, California sau Michigan. 
Apoi, după staţia State Line, trenul lor trecu de hotarul 
Alabamei în după-masa zilei de 12, la aproape o sută de 
mile înainte de sfârşitul liniei. 

După cum prea bine vă daţi seama, comodorul Urrican nu 
călătorea pentru a călători, ci pentru a ajunge în cel mai 
scurt timp la locul şi data fixate. Deci n-avea nici o 
preocupare de turist. Dealtfel curiozităţile uscatului - 
privelişti, peisaje, oraşe şi altele - nu puteau să-l intereseze 
pe bătrânul lup de mare, iar pe Turk nici pe-atât. 

La zece seara trenul se opri în gara Mobile, după ce a 
efectuat fără accidente sau incidente acest lung parcurs. 
Trebuie chiar remarcat că Hodge Urrican nu avu nici măcar 
o singură ocazie să se certe cu mecanicii, şoferii, 
conducătorii, slujbaşii căilor ferate, nici chiar cu ceilalţi 
călători. 

Dealtfel, el nu ascundea deloc cine era şi tot trenul ştia că 
în persoana sa zgomotoasă era transportat al şaselea 
partener al meciului Hypperbone. Comodorul trase la un 
hotel lângă port. Era prea târziu să se intereseze de un vas 
care pleca. Mâine dis-de-dimineaţă, Hodge Urrican îşi va 
părăsi camera, Lurk o va părăsi pe a sa, şi dacă se va găsi 


un vas gata să se-ndrepte în direcţia strâmtorii Florida, ei 
se vor îmbarca numaidecât. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, ambii se aflau pe cheiurile 
din Mobile. 

Montgomery este capitala oficială a statului Alabama, stat 
care şi-a tras numele de la bazinul acestui fluviu. El are 
două regiuni, una muntoasă unde declină către sud-vest 
ultimele ramificații ale munţilor Apalaca, cealaltă formată 
din şesuri întinse, pe jumătate mlăştinoase în partea 
meridională. Pe vremuri aici nu se cultiva decât bumbac. 
Acum, graţie căilor ferate, se exploatează în mod avantajos 
minele de cărbune şi fier. 

Dar nici Montgomery, nici chiar Birmingham, un oraş 
înfloritor din interiorul statului, nu pot să rivalizeze cu 
Mobile care are treizeci şi două de mii de locuitori. El se 
ridică pe o terasă, în fundul golfului de la care îşi trage 
numele, şi oferă uşor acces în orice anotimp vaselor venite 
din larg. Acest oraş, cu casele joase, foarte înghesuite în 
cartierul comercial, are o suprafaţă prea mică pentru 
nevoile sale maritime, adică exportul de trabuce, de 
bumbac şi de legume. De aceea posedă şi suburbii care se 
întind până departe în mijlocul boschetelor de verdeață. 

Pe drept cuvânt comodorul Urrican s-a gândit că nu-i vor 
lipsi mijloacele de a ajunge pe mare la Key West. Atât de 
mare este importanţa portului Mobile, încât primeşte anual 
cel puţin cinci sute de vase. 

Dar există oameni pe care fatalitatea nu-i cruţă, care nu 
pot scăpa de ghinion, şi de data aceasta Hodge Urrican avu 
ocazia să se înfurie pe bună dreptate. Căci iată că sosise la 
Mobile în plină grevă - o grevă generală a lucrătorilor 
portuari, declarată în ajun! - şi ea ameninţa să dureze mai 
multe zile!... Şi, din vasele care trebuiau să plece, niciunul 
nu va putea ieşi în larg înainte ca acordul să fie încheiat cu 
armatorii, care nu voiau să cedeze la revendicările 
greviştilor!... Astfel, zadarnic aşteptă comodorul în zilele de 
13,14 şi 15 ca un vas să încarce şi să plece. Mărfurile 


zăceau pe chei, focurile cazanelor nu se mai aprindeau, 
baloturile de bumbac umpleau docurile şi navigația n-ar fi 
încremenit mai mult dacă golful Mobile ar fi fost prins de 
gheţuri. Această stare neobişnuită putea să se 
prelungească toată săptămâna, ba chiar mai mult... Ce era 
de făcut? 

Adepţi de-ai comodorului îi sugerară atunci ideea foarte 
bună de a pleca la Pensacola, unul din importantele oraşe 
ale Floridei, care se învecinează cu Alabama. Urcând cu 
trenul până la graniţa de nord şi coborând până la litoral, 
era uşor de ajuns la Pensacola în douăsprezece ore. 0 

Hodge Urrican - trebuie să-i recunoaştem această calitate 
- era un om decis şi ştia să găsească neîntârziat o soluţie. 

Astfel, în ziua de 16 dimineaţa, se urcă în tren cu Turk şi 
ajunse în aceeaşi seară la Pensacola. Îi mai rămâneau nouă 
zile şi în realitate erau mai multe decât avea nevoie pentru 
traversarea de la Pensacola la Key West, până şi la bordul 
unui vas cu pânze. 

Florida, peninsulă care pătrunde în golful Mexic, măsoară 
aproximativ patru sute cincizeci de mile lărgime şi aproape 
trei sute cincizeci în lungime. Porțiunea lată se află în 
partea de nord, la baza peninsulei ce se întinde de la sud de 
Alabama şi Georgia până la malul oceanului Atlantic. Dacă 
Thallahassee este capitala şi sediul parlamentului, 
Pensacola egalează Jacksonville, metropola statului. Legat 
printr-o reţea de cale ferată de centrul Federaţiei, 
Pensacola, cu cei douăsprezece mii de locuitori ai săi, este 
un oraş înfloritor şi - ceea ce îl interesa pe Hodge Urrican 
în căutarea unui vapor - mişcarea sa maritimă ocupă 
aproape o mie două sute de nave. Ei bine, ghinionul 
continua totuşi să-l urmărească! La Pensacola, fără 
îndoială, nu se declarase grevă, dar nu era nici un vas care 
se pregătea să părăsească portul-cel puţin în direcţia sud- 
est - nici către arhipelagul Antilelor, nici spre Atlantic şi, în 
consecinţă, nu exista nici o escală posibilă la Key West. 


Hotărât, observă Hodge Urrican muşcându-şi buzele, stăm 
prost! 

Şi n-ai cui să ceri socoteală! răspunse tovarăşul său, 
aruncând o privire cumplită jur împrejur. 

Nu putem totuşi să ancorăm aici timp de o săptămână... 

Nu, trebuie să pornim, orice ar fi, domnule comodor! 
declară Turk. 

Hodge Urrican nu pierdu nici un ceas, mergând din vas în 
vas, indiferent dacă era vapor sau navă cu pânze, dar nu 
obţinu decât vagi promisiuni... Se va pleca... după ce se vor 
încărca mărfurile sau se va completa încărcătura... Nimic 
sigur, cu tot preţul ridicat pe care comodorul îl oferea 
pentru traversare. Atunci căută pricină, cum se spune, 
acelor blestemaţi căpitani şi chiar şi căpităniei portului, cu 
riscul de a fi arestat. 

Pe scurt, două zile trecură până în seara de 18 şi atunci nu 
mai rămânea decât să încerce drumul pe uscat, dacă nu-l 
puteau face pe mare. Dar în afară de oboseli, mai mult sau 
mai puţin suportabile, de câte întârzieri nu aveai să te 
temi!... Judecaţi! Trebuie - cu trenul, se înţelege - să 
traversezi Florida, aproape în toată lărgimea ei, de la vest 
la est, prin Thallahassee până la Live Oak, apoi să cobori din 
nou până în sud, spre a ajunge la Tâmpa sau Punta Gorda, 
pe golful Mexic, adică aproape şase sute de mile cu trenuri 
al căror mers nu este regulat. Şi ar fi fost cum ar mai fi fost 
dacă de-acolo reţeaua de căi ferate ar fi deservit partea de 
sud a peninsulei... Ei bine, nu! 

Dacă nu se va găsi repede un vas care să plece, va rămâne 
de parcurs un drum lung şi în condiţii din cele mai proaste! 

Este o regiune tristă, puţin locuită, această parte a 
Floridei, scăldată de apele golfului de la Cedar Key încolo. 
Vor fi acolo mijloace de transport, diligente, trăsuri, cai, 
care să le permită să ajungă în câteva zile până la capul 
peninsulei? Şi admițând că se pot procura cu mulţi bani, ce 
drum lung, anevoios, primejdios chiar, în mijlocul acestor 
păduri nesfârşite, sub bolțile chiparoşilor întunecaţi, de 


nepătruns câteodată, pe jumătate năpădite de bălți, la 
cheremul terenurilor mişcătoare ale solului ierbos, care-ţi 
fuge de sub picioare, prin desişurile de ciuperci gigantice, 
care plesnesc la orice atingere ca o ploaie de artificii, prin 
labirintul potecilor mlăştinoase şi al întinderilor lacustre, 
unde mişună şopârlele şi lamantinii, unde colcăie cei mai 
periculoşi şerpi de specie ofidiană, trigonocefali a căror 
muşcătură este mortală. Aşa arată acest ţinut groaznic al 
Evergladelor, ultim refugiu al triburilor seminole, indieni 
frumoşi şi sălbatici, care sub şeful lor Oiseola au luptat 
vitejeşte contra cotropirii federale. Numai indigenii pot găsi 
cu ce să trăiască, sau cel puţin să-şi tragă zilele pe 
asemenea meleaguri cu clima umedă şi caldă, bântuite de 
frigurile palustre care în câteva ore doboară pe oamenii cei 
mai voinici - chiar şi comodori de teapa lui Urrican! 

Ah, dacă această parte a Floridei ar fi fost la fel cu cea 
care se află la est până la paralela douăzeci şi nouă, dacă ar 
fi fost cazul să mergi de la Fernandina la Jacksonville şi la 
Saint-Augustine, în regiunea unde nu lipsesc nici târgurile, 
nici oraşele şi nici căile de comunicaţie! Dar să pleci de la 
Punta Gorda şi să vrei să pătrunzi până la capul Sabie... 

Veni ziua de 19 mai. Nu mai rămâneau decât şase zile şi 
era imposibil să te gândeşti că poţi face drumul pe uscat. 

Dimineaţa, comodorul Urrican fu acostat pe chei de unul 
din patronii, pe jumătate americani, pe jumătate spanioli, 
care fac micul cabotaj de-a lungul coastelor Floridei. 

Numitul patron, pe care-l chema Huelcar, îi spuse, 
salutându-l cu mâna la beretă. 

Tot nici un vas pentru Florida, domnule comodor? 

Nu, răspunse Hodge Urrican, şi dacă ştii vreunul, ai zece 
piaştri! 

Ştiu unul. 

Care? 

Al meu... 

Al dumitale? 


Da... Chicâla, o goeletă frumoasă de patruzeci şi cinci de 
tone, cu un echipaj de trei oameni, care merge de obicei cu 
9 noduri pe oră pe timp bun şi... 

Sub pavilion american? 

American. 

Gata de plecare? 

Gata de plecare, la ordinele dumneavoastră, răspunse 
Huelcar. Cinci sute de mile, aproximativ, de la Pensacola la 
Key West —adevărat, în linie dreaptă - cu o medie de numai 
cinci noduri şi ţinând seama de devierile de drum sau de 
vânturile potrivnice, puteau fi străbătute în şase zile. Zece 
minute mai târziu, Hodge Urrican şi Turk se aflau la bordul 
Chicolei, pe care o examinară ca nişte cunoscători. Era un 
vas de cabotaj de mic pescaj, făcut pentru a naviga de-a 
lungul coastei, dar cu carcasa destul de mare pentru a avea 
o velatură puternică. 

Doi marinari, cum erau comodorul şi fostul caporal de 
marină, nu erau oameni care să se teamă de pericolele 
mării. În definitiv, patronul Huelcar străbătea aceste locuri 
de douăzeci de ani cu goeleta sa, de la Mobile la insulele 
Bahama prin strâmtoarea Floridei, şi se oprise deseori la 
Key West. 

— Cât vrei pentru traversare? întrebă comodorul. 

O sută de piaştri pe zi. 

Cu hrana asigurată? 

Da. 

Era scump şi Huelcar profita de situaţie. 

Plecăm imediat... porunci Hodge Urrican. 

De îndată ce bagajul dumneavoastră va fi pe bord. 

La ce oră e refluxul? 

Începe acum şi înainte de o oră vom fi în larg. 

A face traversarea cu Chicdla era singurul mijloc de a 
ajunge la Key West, unde al şaselea partener trebuia să fie 
pe data de 25 cel mai târziu, înainte de prânz. 

La ora 8, după ce plătiseră hotelul, Hodge Urrican şi Turk 
se îmbarcară. Cincizeci de minute mai târziu, goeleta ieşea 


din golf, între forturile Mac Rae şi Pickens, construite 
odinioară de francezi şi spanioli, şi se îndrepta spre larg. 

Capitolul XIV. 

URMARE LA AVENTURILE COMODORULUI URRICAN. 

Timpul era schimbător. Briza sufla destul de rece din est. 
Marea, apărată de barajul peninsulei Florida, nu se 
resimțea încă de valurile mari ale Atlanticului şi Chicâla 
mergea bine. 

Dealtfel, nimic de temut, nici pentru comodor, nici pentru 
Turk în ce priveşte răul de mare de care Tom Crabbe 
suferise atât de groaznic. Cât despre manevrarea goeletei, 
vor fi gata să vină în ajutor patronului Huelcar şi celor trei 
oameni ai săi dacă vasul va trebui să ţină piept unei furtuni. 

Chicola, cu vântul în faţă, mergea în aşa fel încât să fie la 
adăpostul coastei. Din această cauză, traversarea va fi fără 
îndoială mai lungă, dar furtunile golfului sunt puternice şi o 
ambarcaţie uşoară nu poate să se aventureze departe de 
porturi, de golfurile mari sau mici, de gurile fluviilor sau ale 
râurilor, atât de numeroase pe litoralul Floridei şi atât de 
accesibile vapoarelor de mic tonaj. În plus, Chic6la ar avea 
totdeauna un liman, un intrând unde să se refugieze pentru 
câteva ore. E adevărat că se pierdea vreme, şi Hodge 
Urrican avea foarte puţină de irosit. 

Vântul ţinu toată ziua şi toată noaptea, cu tendinţa de a se 
linişti. Dacă îşi schimba direcţia, aceasta ar permite să se 
facă drumul într-un ritm mai susţinut,cu o viteză mai mare. 
Din nenorocire, a doua zi slăbi din ce în ce, până când 
încetă să bată. La suprafaţa mării nemişcate, Chicdla, deşi 
cu toate pânzele întinse, nu putea să străbată decât vreo 
douăzeci de mile spre sud-est. Trebuiră chiar să folosească 
lopeţile, pentru a nu fi târâţi spre largul golfului. Astfel 
trecură patruzeci şi opt de ore, fără să fi înaintat aproape 
deloc. Comodorul îşi muşca mâinile de nerăbdare, fără a 
vorbi cu nimeni - nici măcar cu Turk. 

Totuşi, în 22, mânată de curentul golfului, Chic6la trecea 
în dreptul aşezării Tampa, un port cu cinci până la şase mii 


de locuitori, unde navele de un anumit tonaj găseau un 
adăpost sigur, mergând de-a lungul coastei plină de recife şi 
bancuri de nisip. Dar acest port mai era la vreo cincizeci de 
mile spre est şi goeleta n-ar fi putut să ajungă acolo, pentru 
a se ţine până la capăt de coasta Floridei, fără să sufere 
întârziere. 

Dealtfel, după liniştea din ajun era de prevăzut, după cum 
arăta cerul, o apropiată schimbare a vremii. 

Comodorul Urrican ca şi marinarii goelelei nu se înşelară 
în această privinţă. 

Vine furtuna, zise, de dimineaţă, comodorul Urrican. 

Nu poate decât să ne fie de folos, răspunse Turk, dacă 
vântul va bate spre vest. 

Marea simte ceva, grăi patronul Huelcar. Uitaţi-vă la 
valurile lungi şi mari şi la hula care începe să înverzească 
apa în larg. 

Apoi, după ce scrută cu atenţie orizontul, clătină din cap şi 
adăugă: 

Nu-mi place vântul din partea aceea... 

E cel bun totuşi, zise Turk, şi n-are decât să sufle 
năprasnic, dacă ne împinge unde vrem să ajungem! 

Hodge Urrican tăcea, vizibil neliniştit de aceste semne 
care se accentuau, între vest şi sud-vest. E de dorit să aiun 
vânt bun. dar mai trebuie să nu te răstorni, şi în această 
ambarcaţiune de patruzeci de tone, încărcată numai pe 
jumătate... Nu!... Niciodată nu se va şti ce se petrecea în 
capul înfierbântat al comodorului şi dacă furtuna de pe 
mare nu era în sufletul lui Hodge Urrican. 

După-masă, vântul, care bătea acum spre vest, începu să 
sufle în rafale mari, întrerupte de scurte răgazuri. Fu 
necesar să se strângă pânzele de sus. Pe marea aceasta, 
care devenea agitată şi amenințătoare, goeleta se ridica 
asemeni unui fulg pe valurile învolburate. 

Acum Chicola se vedea împinsă către coasta Floridei mai 
mult decât era nevoie. Pentru că nu mai era timp să cauţi 


un refugiu, trebuia cu orice preţ să menţii direcţia sud-est, 
spre vârful peninsulei. 

Patronul manevra ca un marinar încercat. Turk, cu mâna 
pe bară, ferea pe cât posibil mersul goeletei de devierile ce 
se puteau produce din cauza ruliului. Comodorul ajută 
echipajul să ia terţarola de la velă şi pânza mare şi nu lăsă 
decât focul mic. 

Era destul de greu să rezişti în acelaşi timp vântului şi 
curentului care te ducea spre uscat. 

Şi într-adevăr, în dimineaţa zilei de 23, coasta, deşi era 
joasă, apăru în mijlocul ceţurilor învălmăşite ale orizontului. 

Huelcar şi oamenii săi o recunoscură destul de greu, dar o 
recunoscură. 

Este golful Whitewater, spuseră ei. 

Acest golf taie neregulat şi adânc litoralul şi nu e despărţit 
de Florida decât de o limbă de pământ, apărată de fortul 
Poinsett, la capătul capului Sabie. Încă zece mile şi goeleta 
va eşua acolo. 

Mă tem să nu fim nevoiţi să ne oprim, rosti Huelcar. 

Să ne oprim... pentru a nu mai putea ieşi pe vânturile 
astea!... exclamă Turk. Hodge Urrican tăcea. 

Dacă nu ne adăpostim, reluă patronul, şi dacă în dreptul 
capului Sabie curentul ne aruncă în strâmtoare, nu vom 
ancora la Key West, ci la Bahama, în largul oceanului 
Atlantic! 

Comodorul continua să tacă şi poate că nu putea să scoată 
nici un cuvânt, atât îşi simţea de încleştat gâtlejul şi atât de 
tare îşi strângea buzele. 

Cât despre patron, el înţelegea bine că, dacă se 
adăposteşte în golful Whitewater, Chicola va fi blocată aici 
mai multe zile în şir. Or, era în 23 mai şi trebuia să ajungă la 
Key West înainte de patruzeci şi opt de ore. Atunci echipajul 
se întrecu în îndrăzneală şi îndemânare, pentru ca 
vaporaşul să ţină piept vijeliei din larg, cu riscul de a frânge 
catargul sau de a se răsturna sub pânzele sale. Încercară să 
menţină direcţia cu focul mic şi cu randa din spatele 


vasului. Goeleta mai pierdu încă trei sau patru mile din 
viteză în timpul zilei şi nopţii următoare. Dacă vântul nu o 
împinge spre nord sau sud, nu va mai putea rezista şi va fi 
aruncată a doua zi dimineaţă pe coastă. Acest lucru deveni 
mai mult ca sigur când, din primele ore ale zilei de 24, 
pământul plin de stânci, cu o centură de recifi, îşi înălţă la 
cinci mile depărtare vârfurile amenințătoare ale capului 
Sabie. Peste câteva ore Chicola va fi târâtă prin 
strâmtoarea Florida. Totuşi, cu noi eforturi, profitând de 
fluxul mării, ar fi putut să intre în golful Whitewater. 

Trebuie!... declară Huelcar. 

Nu! răspunse Hodge Urrican. 

Ei! Nu vreau să risc să-mi piară vasul şi noi cu el, 
încăpăţânân-du-mă să rămân în larg... 

Îţi cumpăr vasul... 

Nu e de vânzare. 

Un vas e totdeauna de vânzare, când îl cumperi peste 
preţul pe care-l merită. 

Cât îmi daţi? 

Două mii de piaştri... 

În regulă, răspunse Huelcar, încântat de un târg atât de 
bun. 

E de două ori cât merită, zise comodorul Urrican. Ai, 
aşadar, o mie de piaştri pentru corpul vasului şi o mie 
pentru al tău şi al oamenilor tăi. 

Plătibile...? 

De îndată, cu un cec pe care ţi-l voi da la Key West. 

Bine, domnule comodor. 

Şi acum, Huelcar, direcţia largul mării! 

Toată ziua Chicola luptă vitejeşte, câteodată acoperită 
aproape în întregime de valuri, cu bastingajele pe jumătate 
sub apă. Dar Turk o menținea cu o mână fermă şi echipajul 
manevra cu tot atâta curaj câtă îndemânare. 

Goeleta reuşi să se îndepărteze de coastă, datorită mai 
ales unei uşoare schimbări în direcţia vântului care bătea 


puţin spre nord. Totuşi, când sosi noaptea, briza începu să 
scadă şi atmosfera se umplu de neguri dese. 

Nimeni nu ştia ce să facă. Fusese imposibil să calculezi 
poziţia în timpul zilei. Goeleta se găsea oare în dreptul Key 
West-ului, sau trecuse de şirul de stânci nevăzute, care 
prelungesc vârful peninsulei spre Marguesas şi Tortugas?... 
După părerea patronului Huelcar, Chicola trebuia să fie 
foarte aproape de acest şirag de insulițe, în spatele cărora 
se răspândesc, împreună cu curenţii rapizi din adâncurile 
strâmtorii Florida, apele calde ale Gulfstream-ului. 

Am vedea cu siguranţă farul din Key West, dacă n-ar fi 
ceaţă, zise el, şi trebuie să băgăm de seamă să nu dăm 
peste stânci. După părerea mea, ar fi bine să aşteptăm să se 
facă ziuă, şi dacă ceața se risipeşte... 

Nu voi aştepta, răspunse comodorul. 

Şi într-adevăr, nu putea să aştepte dacă voia să fie la Key 
West a doua zi dimineaţa. Chicola continua deci să ţină, în 
mijlocul ceţurilor, direcţia spre sud, pe o mare care devenea 
din nou calmă, când spre ora cinci dimineaţă simţiră o 
primă izbitură şi apoi a doua. 

Goeleta se lovise de o stâncă. 

Ridicată a treia oară de un val năprasnic, pe jumătate 
distrusă, cu coca desfundată în faţă, se răsturnă spre 
babord, în momentul acesta se auzi un strigăt. Turk 
recunoscu vocea comodorului. Îl chemă, dar nu primi nici 
un răspuns. 

Negura era atât de deasă, că nu se vedeau stâncile din 
jurul goeletei. Patronul şi cei trei oameni putură să ajungă 
pe una din ele, împreună cu ei, Turk, desperat, strigându-l 
tot timpul, îl căuta pe comodor. 

Chemări zadarnice, căutări zadarnice. 

Dar poate că ceţurile se vor ridica şi Turk îl va găsi în viaţă 
pe stăpânul său. Nu îndrăznea să spere. Lacrimi mari îi 
curgeau de-a lungul obrajilor... 

Către ora şapte, cerul începu să se lumineze în partea de 
jos şi marea se văzu pe o distanţă de câteva cabluri26. 


Chicola se izbise de o grămadă de roci albicioase şi se 
sfărâmase. Barca vasului, strivită în ciocnire, era de 
neîntrebuinţat. La est şi la vest, pe distanţă de un sfert de 
milă, bancul se prelungea într-un şir de stânci dinţate şi 
printre ele se rostogoleau valurile înspumate. 

Îşi reluară fără zăbavă cercetările. În sfârşit unul din 
marinari descoperi corpul comodorului Urrican prins între 
doi colţi de piatră. 

Turk alergă, se repezi la stăpânul său, îl cuprinse în braţe, 
îl ridică, îi vorbi. Dar nu primi nici un răspuns. 

Cu toate acestea, o răsuflare uşoară mai ieşea dintre 
buzele lui Hodge Urrican şi i se mai auzeau bătăile inimii. 

Trăieşte! Trăieşte! exclamă Turk. 

De fapt, Hodge Urrican era într-o stare jalnică. În cădere, 
capul i se izbise de muchia unei roci. Totuşi, sângele nu mai 
curgea. Îi legară rana, care se închisese de la sine, cu o 
fâşie de pânză, după ce fusese spălată cu apă dulce adusă 
de pe goeletă. Apoi comodorul fără să-şi recapete 
cunoştinţa, fu transportat pe o înălţime a insulei, unde 
marea în creştere nu putea să ajungă. 

După ce se ridică ceața, cerul complet luminat îngădui să 
se vadă la câteva mile în largul mării. 

Era ora nouă şi douăzeci şi, în acel moment. Huelcar, 
întinzând braţul spre vest, exclamă: 

Farul de la Kcy West! 

Într-adevăr, farul de la Key West sc găsea la numai patru 
mile în acea direcţie. Dacă noaptea ar fi fost senină, 
luminile sale s-ar fi putut vedea la vreme şi goeleta n-ar fi 
ajuns să se sfarme de aceste stânci periculoase. 

Marinarii au a se teme pe drept cuvânt de coastele 
Floridei dc Sud. De aceea este de dorit ca guvernământul 
federal să realizeze cât mai curând un proiect pe care l-a 
studiat, adică un canal care ar tăia peninsula între 
Fernandina şi Cedar Key. Acest canal ar scuti vasele de a 
parcurge, între golful Mexic şi ocean, o distanţă de aproape 


cinci sute de mile printr-una din cele mai anevoioase 
strâmtori din lume. 

Şi acum al şaselea partener al meciului Hypperbone nu 
trebuia oare să considere partida ca definitiv pierdută?... 
Nu mai avea nici un mijloc să străbată distanţa care 
desparte insula, de care Chicâla se sfărâmase, de ţinta sa. 
Aşadar, era nevoie să rămână aici, aşteptând să treacă vreo 
ambarcaţiune şi să-i ia pe naufragiaţi pentru a-i transporta 
la Key West. 

Tristă situaţie pentru sărmanii oameni aflaţi pe grămada 
albicioasă de stânci, asemănătoare unui cimitir de oase, ce 
se înălța, în timpul fluxului, doar cu cinci-şase picioare 
deasupra apei!- împrejur şerpuiau sargase în mii de culori, 
ierburi marine gigantice, mici alge smulse din fundul mării 
de curentul Gulfstream-ului. În adâncilurile stâncii mişunau 
sute de specii de peşti de toate mărimile şi de toate formele 
- teleosteni, peşti buzaţi, vulpi de mare, cleflice în culori 
minunate, sardele argintii, cavaleri vărgaţi în dungi 
multicolore. Moluştcle, crustaceele, crevetele, palemoniile, 
homarii, racii şi langustele foiau de jur împrejur. 

La suprafaţa apei, atraşi de naufragiu, se apropiau şi 
dădeau târcoale între recife rechini lacomi, mai ales cei 
denumiți rechini-ciocan lungi de şase-şapte picioare, cu 
fălci enorme, monştri dintre cei mai primejdioşi. 

Iar păsările zburau în cârduri nenumărate: egrete, stârci, 
bâtlani, pescăruşi, cufundari, rândunele de mare, 
cormorani. Câţiva pelicani foarte mari, stând pe jumătate în 
apă, pescuiau cu tot atâta seriozitate, dar cu mai mult 
succes decât pescarii cu undiţa, şi scoteau cu o voce 
cavernoasă, aşa cum a spus un drumeţ francez, ţipătul 
«hoenkorr!> 

Dealtfel, puteai să te hrăneşti pe aceste stânci dacă vânai 
numai mulţimea de broaşte țestoase, fie în apă, fie pe micile 
plaje de nisip, până la insulele care poartă numele acestor 
animale târâtoare. 


Între timp, vremea trecea şi, cu toate îngrijirile ce i se 
dădeau neîncetat, bietul comodor nu-şi venea în simţiri. 
Prelungirea acestei stări îl neliniştea foarte tare pe Turk. 

Dacă ar fi putut să-l ducă pe stăpânul său la Key West, să-l 
arate unui medic, poate că ar fi fost salvat, ţinând seama de 
constituţia acestui viguros om al mării. Dar câte zile vor 
trece până ce naufragiaţii vor părăsi insula? Căci era 
imposibil să pună goeleta pe linia de plutire să repare 
carcasa, crăpată dedesubt, căreia orice furtună i-ar 
spulbera rămăşiţele pe aceste meleaguri. 

Se înţelege de la sine că Turk nu-şi mai făcea nici o iluzie 
asupra rezultatului meciului Hypperbone. Partida era 
pierdută pentru Hodge Urrican. Ce furie teribilă l-ar apuca 
dacă şi-ar veni în fire! Şi de data aceasta oare n-ar fi de 
iertat mânia sa în faţa unui ghinion atât de infernal? 

Era puţin după ora zece când unul din mateloţii vasului 
Chicola, de strajă pe stânci, striga: O barcă... o barcă! 

Într-adevăr, o şalupă dc pescuit; împinsă de o briză 
uşoară, se apropia de insulă. De îndată, Huelcar făcu semne 
care fură observate de oamenii din barcă şi o jumătate de 
oră mai târziu, cu naufragiaţii la bord. ea se îndreptă spre 
Key West. Atunci Turk reîncepu să spere şi poate ar fi 
început şi Hodge Urrican, dacă ar fi putut să iasă din starea 
de inconştientă şi sa ştie ce se petrece în jurul său. 

Pe scurt, luată de vânt, şalupa străbătu repede distanţa de 
patru mile şi la ora unsprezece şi cincisprezece minute 
ancora în port. 

Oraşul s-a ridicat pe micuța insulă Key West, lungă de 
două leghe şi largă de o leghe, cum cresc plantele supuse 
unei culturi intensive. E un oraş destul de mare, legat de 
statele centrale prin linii telegrafice şi de Havana printr-un 
cablu submarin. Oraş de mare viitor, prosperitatea sa 
creşte mereu datorită unei mişcări maritime de 300 de mii 
de tone. Împodobit cu magnolii şi alte minunate tufe 
înmiresmate ale zonei tropicale, are o populaţie pe 
jumătate spaniolă. 


Şalupa acostă în fundul portului şi imediat mai multe sute 
de locuitori - Key West avea optsprezece mii la acea epocă - 
îi înconjurară pe naufragiaţi. Ei erau în aşteptarea 
comodorului Urrican - şi în ce condiţii se prezenta, sau mai 
bine zis era prezentat în faţa lor! 

Nu încape îndoială că marea nu-i răsfăţa pe partenerii 
meciului Hypperbone! Tom Crabbe ajunsese la 'Texas ca o 
masă inertă, iar comodorului puţin îi lipsea să fie în stare de 
cadavru. 

Hodge Urrican fu adus în biroul portului unde un medic, 
chemat imediat, sosi fără întârziere. 

Al şaselea partener mai respira şi, dacă inima sa bătea 
slab, se părea totuşi că nici un organ nu fusese atins. Cu 
toate acestea, când fusese aruncat din goeletă, i se 
spărsese capul de muchia unei stânci, sângele cursese 
şiroaie şi se putea să se fi produs vreo leziune a creierului. 

Cu toate îngrijirile, cu toate viguroasele masaje la care îl 
supuseră - şi Turk bineînţeles nu se cruța - comodorul, deşi 
scosese două, trei suspine, nu-şi recapătă cunoştinţa. 

Medicul propuse atunci ca pacientul să fie transportat în 
camera unui confortabil hotel, dacă nu chiar la spitalul din 
Key West, unde ar fi putut fi îngrijit mai bine decât oriunde. 

Nu... răspunse Turk... nici la spital... nici la hotel... 

Unde atunci? 

La poştă! 

Devotatul Turk avu o idee pe care o înţeleseră şi şi-o 
însuşiră toţi cei din jurul lui. De vreme ce Hodge Urrican 
sosise înainte de prânz la Key West, în această zi de 25 mai 
- şi aceasta împotriva valului, cum s-ar spune - de ce 
prezenţa sa n-ar fi constatată oficial la locul unde trebuia să 
se găsească la acea dată? 

Se aduse o brancardă, se puse o saltea, comodorul fu 
întins pe ea şi se îndreptară spre poştă, în mijlocul unei 
mulţimi mereu sporite. Mare mirare pe funcţionarii de la 
oficiul poştal, care crezură întâi că-i vorba de o greşeală. 
Oare biroul lor era confundat cu morga? Dar când aflară că 


acest trup este al comodorului Urrican, unul din 
participanţii meciului Hypperbone, mirarea lor se 
transformă în emoție. Era deci acolo, în faţa ghişeului de 
telegraf, cel pe care aruncarea de zaruri, cinci cu patru, îl 
trimisese la o depărtare atât de mare... Şi în ce hal! 

Turk înainta şi apoi cu o voce tare, auzită de toţi, rosti: 

Este vreo telegramă pentru comodorul Urrican? 

Nu încă, răspunse impiegatul. 

Ei bine, domnule, reluă Turk, veţi binevoi să certificaţi că 
noi am fost aici, înainte de sosirea ei. 

Şi acest lucru fu trecut pe loc într-un registru, în faţa a 
numeroşi martori. 

Era ora unsprezece şi patruzeci şi cinci şi nu mai rămânea 
mult până să sosească telegrama care, fără îndoială, 
trebuia să fi plecat în aceeaşi dimineaţă din Chicago. Nu 
aşteptară multă vreme. 

La ora unsprezece şi cincizeci şi trei, clinchetul aparatului 
telegrafic începu să se audă, mecanismul se puse în mişcare 
şi banda de hârtie se derula. Imediat ce impiegatul o 
scoase, citi adresa şi spuse: 

O telegramă pe numele comodorului Urrican. 

Prezent, răspunse Turk în locul stăpânului său, la care 
medicul nu putu nici în acest moment să întrevadă vreun 
semn de înţelegere. Telegrama era redactată în următorii 
termeni: 

Chicago, Illinois 8 şi 13 dimineaţa,25 mai. 

Cinci, din trei şi doi, căsuţa cincizeci şi opt. Statul 
California, Death Valley. 

TORNBROCK. 

Statul California la celălalt capăt al teritoriului federal, 
care trebuia traversat de la sud-est la nord-vest! 

Şi nu era vorba numai că o distanţă de două mii de mile 
desparte California de Florida, dar a cincizeci şi opta căsuţă 
era aceea a nobilului joc al găştii unde figurează capul de 
mort... Şi după ce se va fi prezentat în persoană la această 


căsuţă, jucătorul era obligat să se reîntoarcă din nou la 
prima, pentru a reîncepe partida. 

Ei, zise 'Turk, mai bine ar fi ca sărmanul meu stăpân să nu- 
şi revină, căci n-ar putea să îndure niciodată o asemenea 
lovitură! 

Capitolul XV. 

SITUAŢIA LA 27 MAI. 

N-am uitat că la început, după actul testamentar al lui 
William T. Hypperbone, numărul jucătorilor nobilului Joc al 
Statelor Unite ale Americii fusese fixat la şase, traşi la sorţi. 
Cei şase, după instrucţiunile maestrului Tornbrock, au 
însoţit în timpul funeraliilor carul excentricului defunct. 

Nu s-a uitat de asemenea că în şedinţa din 15 aprilie, când 
notarul dădu citire sus-zisului testament în sala Auditorium, 
un codicil neaşteptat făcu să intervină al şaptelea partener, 
indicat numai prin inițialele XKZ. Biletul cu numele acestui 
nou personaj fusese scos din urnă ca şi numele celorlalţi 
concurenţi, sau prezenţa lui fusese impusă prin simpla 
voinţă a defunctului?... Nu se ştie. Oricum ar fi fost, nimeni 
nu se putea gândi să ocolească această, atât de precisă, 
clauză a codicilului. Domnul XKZ - omul mascat - se bucura 
de aceleaşi drepturi ca şi primii şase şi în cazul când ar fi 
câştigat enorma moştenire, nimeni nu era în drept să i-o 
conteste. 

Prin respectarea acestei clauze, la 13 curent, la ora 8 
dimineaţa, maestrul Tornbrock a procedat la a şaptea 
aruncare de zaruri, şi, după cum ne amintim, numărul de 
puncte obţinut, nouă din şase cu trei, obliga pe XKZ să 
plece în Wisconsin. Dacă partenerul necunoscut nu era 
înzestrat cu acel gust înnăscut pentru călătorii, cu acea 
dragoste pentru drumeţie care-l stăpânea pe reporterul de 
la Tribune, dacă era potrivnic dorinţei de mişcare, trebuia 
să se declare satisfăcut. După câteva ore de tren, va ajunge 
la Milwaukee şi în caz că la sosire ar mai găsi-o pe Lissy 
Wag acolo, fata ar trebui să-i cedeze locul şi să reînceapă 
partida. Nu se ştie dacă omul mascat s-a grăbit să ajungă în 


Wisconsin imediat ce a cunoscut rezultatul celei de-a şaptea 
trageri, deşi avea cincisprezece zile timp să plece. 

La început, publicul fusese foarte mirat de introducerea în 
meci a acestui nou personaj. Cine era el?... Un locuitor al 
oraşului Chicago, deoarece defunctul nu admisese decât 
participanţi născuţi în această metropolă. Dar nu se ştia mai 
mult şi curiozitatea era cu atât mai mare. Astfel, la 13 ale 
lunii, ziua celei de-a şaptea trageri, o mare mulţime a fost la 
gară la orele de plecare ale trenurilor din Chicago spre 
Milwaukee. Lumea spera să-l recunoască pe XKZ după 
mers, după purtări, după vreo ciudăţenie, după vreo 
originalitate... Dar decepţia fu totala; nu se vedeau decât 
acele figuri obişnuite de pasageri din toate clasele sociale, 
cu nimic deosebiți de muritorii de rând. Totuşi, în momentul 
plecării, un călător oarecare fu luat drept omul mascat şi, 
foarte zăpăcit, deveni obiectul unor ovaţii pe care nu le 
merita. 

A doua zi mai veni un număr destul de mare de curioşi, a 
treia zi mai puţini, şi foarte puţini în zilele următoare. Nu 
văzură pe nimeni care să fi avut aerul de a concura pentru 
marele premiu al meciului Hypperbone. 

Ceea ce se putea face, şi aşa procedară oamenii atraşi de 
misterul ce-l înconjura pe XKZ şi dornici de a risca pe 
dânsul mari sume, era să se intereseze de el la maestrul 
Tornbrock. 

Dumneavoastră trebuie să ştiţi ceva despre acest XKZ! i se 
spunea. 

În nici un fel, răspundea notarul. 

Dar îl cunoaşteţi? 

Nu-l cunosc şi, chiar dacă l-aş cunoaşte, n-aş avea 
probabil dreptul să-i trădez taina. 

Dar trebuie să ştiţi unde locuieşte... dacă are domiciliul în 
Chicago sau în altă parte, de vreme ce i-aţi trimis rezultatul 
aruncării de zaruri? 

Nu i-am trimis nimic. L-a cunoscut probabil din ziare sau 
afişe, ori l-a auzit proclamat în sala Auditorium. 


Dar va trebui totuşi să-i expediaţi o telegramă pentru a-l 
informa de rezultatul tragerii care-l privesc, din 27 ale 
acestei luni. 

O voi expedia, fără nici o îndoială. 

Unde? 

Unde va fi, adică unde va trebui să fie... La Milwaukee... 
Wiscon-sin... 

La ce adresă...? 

Post-restant, pe inițialele XKZ. 

Şi dacă nu-i acolo? 

Dacă nu-i acolo, cu atât mai rău pentru el, va pierde orice 
drept. Cum se vede, la atâţia «dacă» ai celor care întrebau, 
maestrul Tornbrock dădea acelaşi răspuns: nu ştia nimic şi 
nu putea spune nimic. 

Astfel interesul, atât de viu stârnit la început de omul din 
codicil, nu întârzie să slăbească şi fu lăsată viitorului grija 
de a stabili identitatea lui XKZ. În fond, dacă va câştiga, 
dacă va deveni unicul moştenitor al milioanelor lui William ]. 
Hypperbone, aceasta nu se va întâmpla fără ca numele său 
să nu răsune în cele cinci părţi ale lumii. Din contră, dacă 
nu câştiga, era oare important să se ştie dacă era tânăr sau 
bătrân, înalt sau scund, gras sau slab, blond sau brun. 
bogat sau sărac şi sub ce nume fusese înscris în registrele 
parohiei sale? 

Până atunci, peripeţiile jocului erau urmărite cu o extremă 
atenţie în lumea unde se speculează, la căutătorii de noroc, 
la vânătorii de întâmplări, la doritorii de înavuţiri. 
Buletinele financiare dădeau filiaţia zi de zi, aşa cum 
publicau cursul bursei. Nu numai la Chicago, pe care un 
cronicar îl boteză «oraşul prinsorilor», nu numai în toate 
oraşele mari ale Federaţiei, dar şi în târguri şi până în cele 
mai mici sate jucătorii pariau cu mult zel. 

Principalele oraşe - New York, Boston, Philadelphia, 
Washington, Albany, Saint-Louis, Baltimore, Richmond, 
Charleston, Cincinnati, Detroit. Omaha, Denver, Salt Lake 
City, Savannah. Mobile. New Orleans, San Francisco, 


Sacramento - aveau agenţii speciale, ale căror afaceri 
mergeau strună. 

Era de aşteptat ca numărul lor să se dubleze, să se 
tripleze, să se împătrească, să se înzecească pe măsura 
incidentelor provocate de capriciul zarurilor, făcând din 
Max Real, Tom Crabbe, Hermann Titbury, Harris 1. 
Kymbale, Lissy Wag, Hodge Urrican şi XKZ beneficiari sau 
victime. Se înfiinţară adevărate burse, cu agenţi şi cote, 
unde se făceau cererile şi ofertele, unde se cumpărau, unde 
se vindeau la preţuri variabile şansele unuia sau altuia. 

Se înţelege de la sine că acest curent nu se formase numai 
în Statele Unite ale Americii. El trecuse frontiera şi 
străbătea Dominionul - Quebec, Montreal, Toronto şi alte 
oraşe importante ale Canadei. De asemenea, el ajungea 
până spre Mexic, în micile state scăldate de apele golfului. 
Apoi se revărsă în America de Sud, Columbia, Venezuela, 
Brazilia, Republica Argentina, Peru, Bolivia, Chile. Febra 
jocului va sfârşi prin a deveni endemică în toată Lumea 
Nouă. 

Dealtfel, de cealaltă parte a Atlanticului, în Europa: 
Franţa, Germania, Anglia, Rusia; în Asia: India, China şi 
Japonia; în Oceania: Australia şi Noua Zeelandă 
participaseră la nebuniile acestui meci într-o proporţie 
considerabilă. 

Hotărât lucru, dacă în timpul vieţii nu se auzise de 
defunctul membru al clubului Excentric din Chicago, ce 
mare zarvă făcea după moarte! 

Onorabilul Georges B. Higginbotham şi colegii săi nu 
puteau decât să fie mândri de a fi asociaţi la atâta glorie 
postumă. 

La ora actuală, cine era favoritul acestor curse de cai de 
un tip nou? Dacă era greu să te pronunţi până acum, 
deoarece nu se cunoştea decât un număr foarte mic de 
aruncări de zaruri, se părea totuşi că al patrulea partener, 
Harris T. Kymbale, reunea în clipa de faţă cei mai mulţi 
adepţi. Atenţia era îndreptată în special spre persoana sa. 


Despre dânsul vorbeau mai ales ziarele, căci îl urmăreau 
pas cu pas, ţinute la curent prin corespondenţele sale 
zilnice. Max Real, cu discreţia la care nu renunţase, 
Hermann Titbury, care călătorise la început sub un nume 
fals, Lissy Wag, a cărei plecare fusese întârziată până în 
ultima zi, nu puteau rivaliza în faţa publicului cu strălucitul 
şi exuberantul reporter al ziarului Tribune. Trebuie ţinut 
totuşi seama că Iom Crabbe, ajutat de publicitatea făcută 
de John Milner, atrăsese multe pariuri. Părea normal ca 
uriaşa avere să revină tot atât de uriaşei brute. Norocului îi 
plac aceste contraste sau, dacă vreţi, analogii şi, chiar dacă 
nu există vreo regulă, cel puţin sunt capricii de care eşti 
dator să ţii seama. 

Cât despre comodorul Urrican, el fusese mai întâi în 
urcare pe pieţele de pariuri. Ce debut minunat! Numărul 
de puncte nouă, din cinci cu patru, care-l transporta la 
căsuţa cincizeci şi trei! Dar după a doua aruncare de zaruri, 
trimis la a cincizeci şi opta căsuţă, în California, şi obligat să 
reînceapă partida, el pierduse favoarea publicului, în plus, 
se ştia că naufragiase lângă Key West, că debarcarea fusese 
făcută în condiţii jalnice, că în 25, la prânz, încă nu-şi 
recăpătase cunoştinţa. Va fi el în stare să plece la Death 
Valley şi nu era oare de două ori mort, o dată ca om şi o 
dată ca partener...? 

Rămânea în fine al şaptelea partener, XKZ, şi era de 
prevăzut că şireţii, îndemânatecii, cărora o dispoziţie 
specială a creierului le permite să presimtă afacerile 
bănoase, vor sfârşi prin a se îndrepta spre el. Dacă nu se 
afla pe primul plan în acest moment, e fiindcă nu se ştia 
încă dacă era sau nu în drum spre Wisconsin. Dar situaţia 
va fi lămurită când se va prezenta la poşta din Milwaukee 
spre a-şi lua telegrama. 

Şi această zi nu mai era departe. Se apropia 27 mai, data 
celei de-a patrusprezecea trageri care-l privea pe omul 
mascat. În acea zi, după aruncarea zarurilor, maestrul 
Tornbrock îi va expedia o telegramă la poşta din Milwaukee, 


unde va trebui să vină în persoană, înainte de prânz. E uşor 
de imaginat că se va afla o puzderie de curioşi la acest 
oficiu, dornici să cunoască pe domnul cu iniţiale. Chiar de 
nu-i aflau numele, cel puţin îl vor vedea şi instantaneele vor 
prinde repede imaginea sa fotografică pe care ziarele o vor 
publica în aceeaşi zi. 

E bine de ştiut că William |]. Hypperbone a distribuit pe 
harta sa diversele state ale Federaţiei, într-un fel arbitrar. 
Într-adevăr, statele nu erau rânduite nici în ordine 
alfabetică, nici în ordine geografică. Astfel, Florida şi 
Georgia, care sunt învecinate, ocupau una căsuţa douăzeci 
şi opta, cealaltă a cincizeci şi treia. Texas şi South Carolina 
erau numerotate cu a zecea şi a unsprezecea, cu toate că 
între ele era o distanţă de opt-nouă sute de mile. La fel şi 
pentru celelalte. Această distribuire nu părea să fie făcută 
după un criteriu raţional şi poate că testatorul a tras 
locurile la sorţi. 

Oricum, misteriosul XKZ trebuia să aştepte la Wisconsin 
telegrama vestindu-i rezultatul tragerii a doua. Cum Lissy 
Wag şi Jovita Foley n-au putut să ajungă la Milwaukee decât 
în 23 dimineaţa, ele s-au grăbit să plece imediat mai 
departe, pentru a nu se întâlni cu al şaptelea partener când 
acesta va apare la oficiul telegrafic al oraşului. 

În fine, 27 mai sosi şi atenţia fu din nou atrasă de 
personajul care, din nu se ştie ce motive, se ferea să 
destăinuie publicului numele său. Mulțimea se înghesuia 
deci în această zi în sala Auditorium şi fără îndoială că 
aglomeraţia ar fi fost şi mai mare dacă mii de curioşi n-ar fi 
luat dimineaţa trenul spre Milwaukee, ca să fie la poştă 
pentru a-l vedea pe misteriosul XKZ. 

La ora opt, solemn ca de obicei, înconjurat de membrii 
Excentric-Clubului, maestrul Tornbrock agită cornetul, 
răsturnă zarurile pe masă şi, în mijlocul liniştii generale, 
proclamă cu o voce sonoră: 

A paisprezecea tragere, număr de puncte zece, din patru 
cu şase. 


Şi iată care erau urmările acestei aruncări: 

XKZ fiind la a douăzeci şi şasea căsuţă, Wisconsin, cele 
zece puncte l-ar fi trimis la a treizeci şi şasea, dacă nu ar fi 
trebuit să fie dublate, deoarece căsuţa treizeci şi şase era 
ocupată de Illinois. Trebuia deci să plece la a patruzeci şi 
şasea, părăsind Wisconsin. 

Pe harta lui William |]. Hypperbone această căsuţă era 
reprezentată de Columbia. Într-adevăr, norocul îl favoriza 
în mod deosebit pe acest enigmatic personaj. La prima 
aruncare, un stat limitrof cu Illinois, la a doua - de traversat 
numai trei state, Indiana, Ohio şi Virginia occidentală, 
pentru a ajunge în Columbia şi la Washington, capitala sa, 
care este şi capitala Statelor Unite! Ce diferenţă între el şi 
cei mai mulţi dintre concurenţii trimişi până la capătul 
teritoriului federal! 

Desigur, n-aveai ce pierde dacă pariai pe un asemenea 
norocos - dacă el exista într-adevăr... 

Or, în aceasta dimineaţă, la Milwaukee se dovedi că nu mai 
era cazul să te îndoieşti de existenţa lui. Puțin înainte de 
prânz, în jurul şi în interiorul poştei, curioşii făcură loc, 
pentru a putea trece, unui om de statură mijlocie, robust, 
cu barba căruntă şi cu ochelari. Era în costum de voiaj şi 
ţinea în mână o mică valiză. 

Aveţi o telegramă pentru inițialele XKZ? întrebă el pe 
impiegat. 

Iat-o, i se răspunse. 

Atunci, al şaptelea partener, căci chiar el era, ia 
telegrama, o deschide, o citeşte, o închide din nou, o pune 
în portofel, fără să fi arătat nici un semn de satisfacţie sau 
de nemulţumire, şi se retrage trecând prin mulţimea 
emoţionată şi tăcută. 

A fost văzut, în fine, ultimul jucător al meciului! Exista! Nu 
era o închipuire! Aparţinea speciei umane... Nu se ştia cine 
este, numele său, calităţile, poziţia sa socială! Sosit fără 
zgomot, el pleca tot aşa! Dar ce importanţă avea, de vreme 
ce s-a aflat la data stabilită la Milwaukee şi se va afla în ziua 


hotărâtă la Washington! E oare nevoie să se cunoască 
starea lui civilă?... Nu!... Ceea ce este sigur este că el 
îndeplineşte integral condiţiile înscrise în testament, dat 
fiind că fusese desemnat chiar de testator. La ce bun să 
cauţi să ştii mai mult! Jucătorii pot paria pe el fără ezitare! 
El poate deveni marele favorit căci, ţinând seama de 
primele rezultate ale zarurilor, se pare că zeul norocului îl 
va însoţi în tot cursul călătoriei sale! Pe scurt, iată care era 
situaţia partidei la data de 27 mai: 

Max Real, la 15 mai, a părăsit Fort Riley din Kansas, 
pentru a se duce la căsuţa a douăzeci şi opta, statul 
Wyoming. 

Tom Crabbe, la 17 mai, a părăsit Austin din lexas, pentru 
a pleca spre căsuţa a treizeci şi cincea, statul Ohio. 

Hermann Titbury, după ce-şi ispăşise pedeapsa, a părăsit 
la 19 mai Calais din Maine, pentru a pleca la căsuţa a patra, 
statul Utah. 

Harris 'I. Kymbale a părăsit, la 21 mai, Santa-Fe din New 
Mexico, pentru a se îndrepta spre căsuţa douăzeci şi doi, 
statul South Carolina. 

Lissy Wag, la 23 mai, a părăsit Milwaukee din Wisconsin, 
spre a pleca la căsuţa a treizeci şi opta, statul Kentucky. 

Comodorul Urrican, dacă nu era mort - şi era de dorit să 
nu fie - a primit acum patruzeci şi opt de ore, la 25 mai, 
telegrama care-l trimitea la căsuţa cincizeci şi opt, statul 
California, de unde va trebui să revină la Chicago, pentru a 
reîncepe partida. 

În fine, XKZ, la 27 mai, a fost trimis la căsuţa patruzeci şi 
şase, Columbia. 

Universul nu mai are de aşteptat decât evenimentele 
următoare şi rezultatul viitoarelor aruncări de zaruri, care 
vor avea loc din două în două zile. 

O idee lansată de Tribune a obţinut un mare succes şi a 
fost adoptată nu numai în America, dar chiar şi în lumea 
întreagă. 


Pentru că partenerii sunt în număr de şapte, de ce - aşa 
cum se practică în lumea jocheilor pe hipodrom - să nu se 
atribuie fiecăruia o culoare specială?... Şi nu ar fi nimerit să 
se aleagă cele şapte culori ale spectrului, în ordinea pe care 
o au în curcubeu? 

Astfel, Max Real va purta violetul, Tom Crabbe indigoul, 
Hermann Titbury albastrul, Harris 'I. Kymbale verdele, Lissy 
Wag galbenul, Hodge Urrican portocaliul şi XKZ roşul. Şi 
fiecare cu culoarea sa va fi reprezentat de mici drapele, 
care se pot înfige în locurile ocupate zilnic de partenerii 
meciului Hypperbone, pe harta nobilului Joc al Statelor 
Unite ale Americii. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul 1. 

PARCUL NAŢIONAL. 

Pe 15 mai, la prânz, la oficiul poştal din Fort Riley, Max 
Real primi telegrama trimisă în aceeaşi zi din Chicago. 
Zece, din cinci cu cinci, acesta era numărul de puncte, ieşit 
la tragerea care-l privea, în al doilea tur, pe deschizătorul 
jocului. 

Pornind de la a opta căsuţă, statul Kansas, cu zece puncte, 
jucătorul ajungea la una din căsuţele statului Illinois. 
Regula îl obliga deci să dubleze numărul, astfel încât, cu 20 
de puncte, pictorul trebuia să se îndrepte spre căsuţa 
douăzeci şi opt, statul Wyoming. 

Am noroc! zise Max Real, când se întoarse la hotel 
împreună cu Tommy. 

Dacă stăpânul meu e mulţumit, răspunse tânărul, sunt şi 
eu. 

Este, declară Max Real, din două motive: primul pentru că 
drumul nu va fi lung, deoarece Kansas şi Wyoming se ating 
aproape la unul din capete, al doilea fiindcă vom avea timp 
să vizităm cea mai frumoasă regiune din Statele Unite, 
fermecătorul Parc Naţional din Yellowstone, pe care încă 
nu-l cunosc. E un adevărat noroc să-mi iasă tocmai zece, 


care îmi dublează numărul de puncte şi aşază Wyomingul 
pe itinerarul meu. înţelegi, Tommy, înţelegi? 

Nu, stăpâne, răspunse Tommy. 

Şi adevărul era că Tommy nu ajunsese încă să înţeleagă 
regulile nobilului Joc al Statelor Unite ale Americii, care-l 
încântau pe tânărul pictor. 

Dealtfel, acest fapt nu avea mare importanţă şi Max Real 
nu putu decât să se felicite pentru a doua tragere, cu toate 
că rămăsese în urma Lissyei Wag şi a comodorului Urrican; 
însă cel din urmă, după cum ştiţi, era condamnat să 
reînceapă partida. 

Într-adevăr, nu numai că noua călătorie nu-l supunea la 
nici o oboseală, dar permitea primului partener să viziteze 
un admirabil colţ al statului Wyoming. Deci, vrând să-i 
dedice cât mai mult timp cu putinţă şi având numai 15 zile, 
de la 15 mai la 29 mai, el hotări să părăsească imediat 
micul oraş Fort Riley. 

La Cheyenne, capitala statului Wyoming, Max Real urma 
să găsească telegrama pentru următoarea tragere, în caz 
că partida nu fusese câştigată până atunci. 

Era destul ca Hodge Urrican să ajungă cu zece puncte la 
căsuţa şasezeci şi trei şi ultima, deoarece la prima aruncare 
de zaruri el fusese mult înaintea tuturor celorlalţi 
concurenţi şi se găsea la căsuţa a cincizeci şi treia. 

Ar fi în stare de aşa ceva omul ăsta fioros, zise Max Real 
când ziarele publicară rezultatul. Atunci adio moştenire, nu 
te voi mai putea cumpăra, bietul meu Tommy! În sfârşit, tot 
am fost în câştig vizitând regiunea Yellowstone... Haide, 
sclav urâcios, închide valizele şi o pornim spre Parcul 
Naţional... 

Sclavul urâcios, nespus de încântat, făcu în grabă 
pregătirile de plecare. 

Dacă Max Real s-ar fi mulţumit să facă drumul de la Fort 
Riley la Cheyenne, ar fi parcurs cu trenul cele patru sute 
cincizeci de mile între cele două oraşe într-o singură zi. Dar 
pentru că intenţia sa era de a urca până în unghiul de nord- 


vest al Wyoming-ului, unde se găsea Parcul Naţional, avea 
de făcut cel puţin de două ori pe atâta. Nu se va mira deci 
nimeni că, imediat după primirea telegramei, Max Real se 
uită în mersul trenurilor pentru a găsi drumul cel mai scurt. 

Două linii ale Union Pacificului ofereau legături aproape la 
fel de rapide. Prima începe la Kansas din Nebraska şi, prin 
Marysville, Rearney City, Norlh Platle, Ogalalla, Antelope, 
ajunge până-n sud-estul Wyoming-ului şi duce la Cheyenne. 
A doua, prin Salina, Ellis, Oakley, Monument, Wallaee, trece 
frontiera în Colorado la Monolony, se îndreaptă spre 
Denver, capitala statului, şi prin Jersey, La Salle, Dover 
ajunge la graniţa cu Wyoming-ul şi se opreşte la Cheyenne. 

Pictorul, adică Steagul violet, care era după cum se ştie 
culoarea primului partener, preferă itinerarul din urmă. 
Când va fi la Cheyenne. va schimba trenul pentru a ajunge 
în cel mai scurt timp în patrulaterul Parcului National. 

În după-amiaza zilei de 16 mai se urcară în tren, Max Râal 
ducând ustensilele de pictor şi Tommy valiza. 

Nemărginite, fără urcuşuri şi povârnişuri, şesurile 
occidentale din Kansas sunt udate de Arkansas care 
coboară din White Mountains din Colorado. 

Cât de uşoară a fost aici construcţia feroviară! Pe măsură 
ce şinele erau aşezate pe traverse, înainta şi locomotiva şi 
astfel se făceau pe zi mai multe mile de cale ferată. E 
adevărat că aceste stepe nesfârşite nu trezeau nici un 
interes în ochii unui artist, dar priveliştile vor deveni 
variate, stranii, minunate în partea muntoasă a statului 
Colorado. 

Noaptea trenul trecu frontiera convenţională dintre cele 
două state şi se opri în plină zi la Denver. 

Max Real nu avu timp să vadă acest oraş nici măcar un 
singur ceas. Trenul pentru Cheyenne pleca imediat şi, dacă 
nu-l lua, ar fi avut o întârziere de o zi întreagă. Cele o sută 
de mile fură străbătute, lăsând în partea de vest minunata 
privelişte a munţilor Snowy Ranges, dominată de crestele 
Long's Peak. 


Ce este Cheyenne? Este denumirea unui râu, a unui oraş 
şi de asemenea a locuitorilor de altădată ai ținutului, 
indienii cheyenne sau «chiens» (câinii) de unde le venea 
numele, pe care limbajul popular 1-a schimbat în cheyenni. 
Cât despre oraş, el s-a născut dintr-una din taberele unde 
forfoteau primii căutători de aur. Corturilor le-au urmat 
colibele, colibelor casele de o parte şi de alta a străzilor şi 
pieţelor, în jur se construi calea ferată şi azi Cheyenne are 
aproape douăsprezece mii de locuitori. Clădit pe o înălţime 
de o mie de stânjeni, el este un important nod de cale ferată 
a marii lirii ferate a Pacificului. 

Statul Wyoming nu are graniţe naturale. El este cuprins 
între limitele fixate de geodezie, adică între nişte linii 
drepte ale unui mare dreptunghi. E un ţinut cu munţi înalţi 
şi văi adânci din care izvorăsc fluviile Colorado, Columbia şi 
Missouri. Şi când ai dat naştere la aceste trei ape, atât de 
considerabile în hidrologia americană, ai dreptul să adaugi 
o stea la cele ce strălucesc pe steagul Statelor Unite! 

Ca de obicei, Max Real nu-şi dădu nicăieri numele. 
Cheyenne nu ştia că în această zi în oraş se află unul dintre 
jucătorii meciului Hypperbone, pe care nu-l aştepta atât de 
curând. căci avea să se prezinte la postul său pe 29. El evită 
în felul acesta recepţiile, banchetele indigeste, ceremoniile 
obositoare, pe care ar fi trebuit, fără îndoială, să le suporte 
din partea populaţiei gata să se entuziasmeze şi de unde cu 
siguranţă n-ar fi lipsit femeile, care au dreptul la vot în 
fericitul stat Wyoming. 

Sosit în dimineaţa zilei de 16 mai, Max Real se pregătea să 
meargă fără întârziere la Parcul Naţional. Dacă ar fi avut 
mai mult timp, ar fi putut face călătoria cu trăsura sau cu 
diligenţa, oprindu-se la întâmplare, hoinărind de-a lungul 
regiunii Laramie Ranges, cu şesurile ei înalte, al căror 
pământ argilos fusese cândva căldarea unui lac imens. Apoi 
ar fi trecut uşor peste nenumăratele şuvoaie, afluenţi 
capricioşi ai râurilor North Forth şi Platte River, vizitând 
depresiunile minunatei aşezări muntoase, cu văi 


întortocheate, păduri dese şi reţeaua deasă a apelor ce se 
varsă în râul Columbia, în fine, întreg ţinutul dominat la 
peste două mii de stânjeni de Union Peak, Hayden Peak, 
Fremont Peak şi posomorâtul Ouragans din lanţul munţilor 
Wide Water, de unde poate i s-a tras şi numele de Oregon. 
Acest pisc, bântuit de vijelii şi furtuni, putea să se ia la 
întrecere cu nu mai puţin posomorâtul comodor Urrican. 

Dar, să colinzi cu trăsura, călare, pe jos, să umbli în voie, 
să te opreşti când vrei în faţa priveliştilor frumoase ale 
acestor meleaguri, să-ţi aşezi cortul ici sau colo, fără să ţii 
seama de timp, ce putea fi mai ispititor pentru un artist şi 
cu câtă bucurie ar fi făcut-o acum Max Real!... Dar el nu 
putea să uite că nu era numai pictor, dar şi partener, că deci 
nu era propriul lui stăpân, că era jucăria hazardului, la 
cheremul întâmplării, că depindea de aruncarea zarurilor, 
că era obligat să se mişte în limita unor date anumite şi să 
fie tratat ca un pion de şah!... în fond, acest lucru nu înceta 
să-l stânjenească. 

«Un pion pe care soarta îl mână după gustul ei, îşi zise, nu 
sunt altceva! Asta înseamnă pierderea oricărei demnități 
omeneşti - şi totul pentru o şansă de unu la şapte, pentru a 
putea câştiga moştenirea unui defunct excentric!... îmi 
crapă obrazul de ruşine când mă priveşte Tommy cel 
tuciuriu. Aş fi fericit să-l dau dracului pe Tornbrock, să nu 
mai iau parte la această partidă din care ar trebui să mă 
retrag spre marea satisfacţie a soţilor Titbury, a lui Crabbe, 
Kymbale şi alde Urrican! Nu vorbesc de dulcea şi modesta 
Lissy Wag, căci mi s-a părut foarte puţin încântală că se află 
printre «cei şapte»! Da, aş da dracului jocul chiar acum şi 
aş rămâne în Wyoming cât vreau eu, dacă n-ar fi buna mea 
mamă care nu mi-ar ierta dacă aş dezerta!... în fine, pentru 
că sunt în minunatul ţinut al Yellow-stone-ului, să vedem ce 
se poate vedea în zece zile!» 

Astfel gândea Max Real şi nu era rău gândit, după ce 
studie cel mai bun itinerar potrivit, cu împrejurările. 
Dealtfel, dacă ar fi călătorit cum voia, s-ar fi expus nu numai 


la întârzieri, dar şi la pericole. Câmpiile şi văile din centrul 
statului Wyoming nu sunt deloc sigure dacă mergi fără 
însoțitor. În afară de animale sălbatice - urşi şi alte fiare 
care le populează - sunt de temut şi atacuri ale indienilor, 
triburi de siucşi nomazi, care nu stau în rezervaţiile lor. 

De aceea, când guvernul federal a organizat cercetări în 
1870, pentru a explora ţinutul Yellowstone, domnii 
Langford şi doctorul Hayden au avut escorte militare 
pentru a-şi putea duce la capăt misiunea. Şi după doi ani, la 
1 martie 1872, Congresul declară Parcul Naţional o regiune 
demnă din multe puncte de vedere să fie denumită a opta 
minune a lumii. 

Două linii transcontinentale leagă New York de San 
Francisco: prima, Union Pacific, poartă numele de Oregon 
Short Line şi pleacă din Granger: lungă de trei mii trei sute 
optzeci de mile, trece prin Ogden; a doua, lungă de cinci mii 
trei sute mile, trece prin Topeka, Denver şi se întâlneşte la 
Cheyenne cu prima linie. Plecând din acest oraş, calea 
ferată traversează statele Wyoming, Utah, Nevada, 
California şi ajunge la oceanul Pacific. Din Utah la Ogden, 
se ramifică o linie care ajunge Union Pacificul la Pocatello, 
de unde Oregon Shat Line urcă până Ia Helena City în 
Montana. Această linie trece la scurtă distanţă de Parcul 
Naţional, al cărui teritoriu aparţine în mică parte celor 
două state de mai sus, dar pe cea mai mare porţiune unui al 
treilea stat. 

De la Cheyenne la Ogden distanţa este de cinci sute 
cincisprezece mile şi de la Ogden la Monida, staţia cea mai 
apropiată de Parcul Naţional, de numai patru sute cincizeci 
- în total mai puţin de o mie de mile. Era deci foarte indicat 
ca Max Real să aleagă acest itinerar - pentru a putea 
ajunge pe drumul cel mai scurt în unghiul de nord-vest al 
statului Wyoming - pe care, dacă-l mai prelungea puţin, i- 
ar fi fost cu putinţă să viziteze şi Ogden. 

În aceeaşi seară, tot aşa de necunoscuţi la plecare ca şi la 
sosire, Max R6al şi Tommy se instalară în tren, traversară 


lungile câmpii ale Laramiei şi dormeau duşi când ajunseră 
la staţia Benton City, unul din oraşele care cresc în Far West 
ca ciupercile - la început sălbatice, dar curând civilizate. 
Fără ca ei să se fi deşteptat, trenul lăsă în urma sa Laramie, 
Rawlins, Halville, Granger, Separation, Buttes-Noires, 
Green River care se uneşte cu Grand River pentru a forma 
împreună fluviul Colorado. Apoi, mergând pe lingă cursul 
râului Muddy Fork până la staţia Aspen, aproape de 
frontiera statului Utah, pătrunse pe teritoriul cu acest 
nume şi în dimineaţa zilei de 27 se opri la Ogden. Aici, cum 
s-a mai spus, Union Pacificul, înainte de a înconjura Great 
Salt Lake, pe la curba sa superioară, pentru a se îndrepta 
spre vest, îşi întinde o ramificaţie de patru sute cincizeci de 
mile până la Helena City. În acelaşi punct, a doua 
ramificaţie uneşte Ogden cu Great Salt Lake City, capitala 
statului, marele oraş mormon de care s-a vorbit de atâtea 
ori şi nu totdeauna de bine. 

Ce ocazie ar fi avut Max Real să viziteze acest oraş atât de 
faimos, fără să trebuiască să se depărteze mai mult de 
treizeci şi şase de mile! El nu o făcu totuşi şi cine ştie dacă 
hazardul partidei îl va mai aduce vreodată la Cetatea 
sfinţilor, de unde s-a dus faima isprăvilor matrimoniale ale 
lui Birgham Young şi ale compatrioţilor săi poligami...! 

Întreaga zi de 17 trenul urcă spre Idaho, lăsând la est 
frontiera statului Wyoming, şi luând-o pe la poalele 
muntelui Bear River, prin Utah Hot Springs, trecu hotarul 
statului Idaho la Oxford. 

Idaho aparţine bazinului Columbia, bogat în zăcăminte 
miniere care atrag zgomotoasa mulţime a căutătorilor de 
aur şi unde agricultorii vor face să rodească într-un viitor 
destul de apropiat câmpiile meridionale. Boise City, cu cei 
două mii cinci sute de locuitori ai săi, este capitala acestui 
teritoriu unde sunt şi câteva rezervaţii pentru Picioare- 
negre, Nasuri-găurite, în afară de chinezi care s-au 
amestecat în cea mai mare parte cu populaţia albă. 


Montana este un teritoriu muntos, aşa cum o indică şi 
numele său. Vast teritoriu al Federaţiei, impropriu pentru 
agricultură, dar bun pentru creşterea vitelor, el este bogat 
în aur, argint şi aramă. Dintre toate statele, aici se găseşte 
numărul cel mai mare de indieni, care ocupă şi cele mai 
întinse meleaguri din Far West. 

Se înţelege de la sine că între Parcul Naţional şi staţia 
Monida, unde se oprise primul partener, existau cele mai 
rapide şi confortabile mijloace de comunicaţie şi că ele se 
vor înmulţi în viitor pentru legiunile de turişti din Lumea 
Veche şi Nouă, invitaţi de guvernul federal să viziteze 
domeniul Yellowstone. Max Real putu deci să plece imediat 
din Monida, graţie unui perfect serviciu de diligente şi, 
câteva ore mai târziu, ajunse la destinaţie însoţit de Tommy. 

Parcurile naţionale s-ar putea zice că sunt pentru teritoriul 
Republicii ceea ce sunt grădinile pentru marile oraşe. Altele 
în afară de Yellowstone s-au creat sau se vor crea în scurt 
timp, ca acela din Crater Lake în regiunea vulcanică din 
nord-vest, sau Elveţia americană, supranumit şi «Grădină a 
zeilor» cu o splendidă aşezare în zona muntoasă a 
Colorado-ului. 

La sfârşitul lui februarie 1872, Senatul şi Camera 
reprezentanţilor ascultară citirea unui raport asupra unei 
propuneri de înaintat Congresului. Era vorba să se confişte 
de la particulari şi să se pună la dispoziţia statului o parte 
din pământul Federaţiei, o suprafaţă de cincizeci şi cinci pe 
şasezeci de mile, situată spre izvoarele râurilor Yellowstone 
şi Missouri. Această regiune va fi de-acum înainte un Parc 
Naţional, a cărui deplină şi întreagă folosinţă să aparţină 
poporului american. 

După ce arătă că spaţiul cuprins intre limitele indicate nu 
era propriu nici unei culturi productive, raportul adăugă: 
«Legea propusă nu va aduce nici o micşorare a venitului 
statului şi va fi primită de toată lumea, ca o măsură 
conformă cu spiritul de progres şi ca un titlu de onoare 
pentru Congres şi Națiune». 


Concluziile raportului fură adoptate. Parcul Naţional din 
Yellowstone trecu sub administraţia locală şi dacă până 
acum nu a fost vizitat de toată lumea, putem fi siguri că 
viitorul va împlini dorinţa Congresului. 

Se pare că acest colţ privilegiat al vastului ansamblu al 
Statelor Unite nu-i cultivabil nici pe platouri, nici în văi şi 
nici pe câmpii, care se găsesc la o înălţime medie de şapte 
mii de picioare. Clima este foarte aspră şi nu e lună pe an 
fără îngheţ. Astfel, nu e bun pentru creşterea vitelor care 
nu ar rezista la asemenea temperaturi joase şi nu există nici 
o bogăţie minerală într-un sol în general vulcanic, plin de 
roci eruptive, arse de activitatea vulcanilor, fiind în 
întregime încercuit de munţi ai căror piscuri sunt la o mie 
de stânjeni deasupra nivelului mării. 

Regiunea poate fi socotită deci cea mai nefolositoare parte 
a lumii. Cu toate acestea, este una dintre cele mai vestite, 
datorită frumuseţilor sale, monumentelor sale naturale, pe 
care mâna omului nu mai are cum să le întregească. 
Această mână a intervenit totuşi în scopul de a atrage 
turişti din toate părţile globului, lucru prevăzut şi iniţiat 
chiar de raportul oficial. Circulaţia este uşurată de drumuri 
bune care traversează acest labirint plin de obstacole. S-au 
ridicat clădiri care se întrec în eleganţă şi confort. Poţi 
străbate domeniul în toată siguranţa. Te pândeşte doar 
primejdia să nu se transforme într-o staţiune termală, într-o 
imensă localitate balneară, unde să mişune bolnavii atraşi 
de sursele de apă caldă de la Fire Hole şi Yellowstone. 

Dealtfel, aşa cum spune Elisee Reclus, aceste parcuri 
naţionale au şi devenit nişte imense terenuri de vânătoare 
pentru directorii societăţilor financiare, care posedă căile 
ferate de acces şi principalele hoteluri. Astfel, 
întreprinderea din Terrasse Mammoth este centrul unui 
adevărat principat. Cine ar fi crezut?... Un principat în 
marea Republică Nord-Americană. 

Max Real îşi petrecu aici tot timpul disponibil, dar, din 
păcate, în mijlocul unui mare număr de vizitatori care în 


această epocă a anului umpleau toate hotelurile. Din 
fericire, nimeni nu bănui că el ar fi unul din jucătorii 
meciului Hypperbone, căci ar fi fost întovărăşit, ba chiar 
escortat, de sute de pisălogi. El putu deci să meargă în 
toate părţile, admirând ciudăţeniile naturii care nu-l prea 
entuziasmau pe Tommy şi pictând diverse pânze pe care 
negrul le găsea mult mai reuşite decât priveliştile înfăţişate. 

Nu, niciodată Max Real nu va uita minunăţiile Parcului 
Naţional! Şi totuşi îşi spunea uneori: «Să nu pierd termenul 
de 29 când trebuie să fiu la Cheyenne! Dumnezeule!... Ce- 
ar spune buna mea mamă...?». 

Este într-adevăr splendidă această vale a Yellowstone-ului, 
presărată de masive de bazalt, din care s-ar putea ciopli un 
întreg palat, cu piscurile sale dinţate care se ridică de jur 
împrejur, cu crestele albe de unde zăpezile se scurg în mii 
de râuleţe şi şuvoaie prin pădurile de pini, cu canioanele 
sale cu pereţii verticali foarte apropiaţi - nesfârşite 
coridoare ce brăzdează acest domeniu. Ici se văd 
convulsiunile unei naturi sălbatice, colo se întind câmpiile 
de lavă unde se adună revărsările vulcanice. Ici se înalţă 
colonade tăiate în falezele negricioase, vărgate cu dungi 
galbene şi roşii, modele bune de imitat pentru arhitectura 
policromă; colo se îngrămădesc rămăşiţele unor păduri 
împietrite de lava aruncată din craterele acum stinse. 

Şi ce să mai spui de lacul Yellowstone cu țărmurile sale, 
care şi-a săpat albia la peste şapte mii de picioare 
altitudine! Acest bazin, de trei sute treizeci de mile pătrate, 
cu apele limpezi cum e cristalul, are insule muntoase şi în 
unele locuri se ridică coloane de aburi, nu numai pe 
malurile sale, dar chiar şi pe suprafaţa sa. 

Şi astfel, Max Real, neţinând seama de orele şi de zilele ce 
se scurgeau, adună amintiri nepieritoare din contemplarea 
acestor splendori. El vizită, ca un turist neobosit. 
împrejurimile lacului Yellowstone, bazinele învecinate cu 
apă purpurie, pline de alge în culori vii. Apoi se îndreptă 
spre nord până la splendida desfăşurare a fintânilor 


naturale din Mammoth Springs. Se scăldă în piscinele lor 
de bazalt aşezate în semicerc, umplute cu apă călduţă, 
peste care se încolăcesc aburii. Il ameţiră vuietele celor 
două cataracte spumegătoare ale Yellowstone-ului, care, 
de-a lungul unei jumătăţi de milă, prin căderi, bulboane şi 
cascade, se strecoară printr-o albie strimtă plină de roci de 
lavă, pentru a se frânge într-o pulbere lichidă de o sută 
douăzeci de picioare înălţime. Circulă printre gropile 
arzânde care mărginesc torentul Fire Hole. În această vale, 
erodată de năvalnicul afluent al Madison-ului, se găsesc 
sute de surse fierbinţi, fântâni de nămol, gheizere 
neîntrecute nici de cele din Islanda. Şi ce privelişte se 
desfăşoară înaintea ochilor, de-a lungul malurilor acestui 
întortocheat şi neastâmpăral Fire Hole care se naşte dintr- 
un ghiol şi se îndreaptă spre nord. Pe toate treptele 
masivelor, care se prelungesc până la albia sa, se succed 
cratere de unde ţâşnesc gheizere cu denumiri grăitoare. 
Aici este Old Faithful «Bătrânul credincios» - cu jeturile lui 
regulate, a cărui fidelitate începe să scadă fiindcă 
intermitenţa acestor jeturi devine mai puţin precisă. 
Dincolo. «Castelul medieval», pe malul unui lac mlăştinos, 
are formă de vechi donjon ai cărui pereţi sunt inundaţi de o 
ploaie de vapori condensaţi. Apoi «Stupul», fintână 
monstruoasă ale cărei ghizduri se ridică deasupra solului ca 
un trunchi de turn. «Marele gheizer» care face câte o 
pauză de treizeci şi două de ore între erupțiile sale, 
«Uriaşul», ale cărui jerbe de apă se ridică la o sută de 
picioare, mai puţin puternice însă decât ale «Uriaşei» care 
le aruncă pe ale sale la o înălţime mai mult decât dublă. 

În bazinul de sus se desfăşoară «Evantaiul» cu jeturile sale 
în toate nuanțele curcubeului, atunci când refractă razele 
solare. Puțin mai departe, «Excelsior» a cărui coloană 
centrală, pe o circumferință de vreo 30 de stânjeni, se 
ridică la 60, împrăştiind cu salvele formidabilei sale jerbe 
rămăşiţe de pietre şi lavă, smulse scoarţei pământului. O 
milă mai încolo se află «Gheizerul grotei», sau mai bine zis 


«al Izvorului», care încununează cu egretele sale uriaşe 
blocuri în formă de arcadă, orificii ale întunecatelor 
adâncuri unde lucrează neîncetat puterile plutonice. În 
sfârşit, «Ploodgeiser» scuipat dintr-un crater cu pereţi de 
argilă roşietică, pe care-l spală în trecere, pare o jerbă de 
sânge. 

Acesta este domeniul fără pereche în lume, cu văile, 
canioanele, adâncimile sale lacustre, pe care-l colinda Max 
Real, mergând din minune în minune, din uimire în uimire. 
În acest colţ al Wyoming-ului, scăldat de Fire Hole şi 
Yellowstone-ul de sus, al cărui sol tremură sub picioare cum 
fierbe un cazan, substanţele telurice se amestecă, se 
amalgamează, se combină sub acţiunea focurilor 
subpământene, alimentate continuu de un focar central de 
unde ies răgete prin mii de guri. Acolo se produc 
fenomenele cele mai neaşteptate, asemănătoare efectelor 
scenice ale unei feerii provocată de bagheta unui vrăjitor în 
mijlocul miracolelor neasemuitului Parc Naţional din 
Yellowstone. 

Capitolul II. 

LUAT DREPT ALTUL. 

Nu cred să fi sosit. 

Şi de ce nu crezi? 

Pentru că ziarul meu n-a scris nimic. 

Prost informat ziarul dumitale, căci ştirea a apărut pe larg 
în al meu. 

Atunci voi renunţa la abonament. 

Şi vei avea dreptate. 

Desigur, căci nu este permis, când e vorba de un fapt atât 
de important, ca un ziar să nu fie informat şi cititorii săi să 
nu afle... 

E de neiertat. 

Această convorbire avea loc între doi cetăţeni din 
Cincinnati. care se plimbau pe podul suspendat peste Ohio, 
lung de o sută şase-zeci de stânjeni, aproape de gura râului 


Lacking, între metropolă şi cele două suburbii, Newport şi 
Covington, de pe teritoriul statului Kentucky. 

Ohio, «Frumosul fluviu», separă sudul şi sud-estul statului 
cu acelaşi nume de Kentucky şi de Virginia occidentală. 
Longitudinile geodezice îi sunt comune la est cu 
Pennsylvania, la nord cu Michigan şi la vest cu Indiana, iar 
malul nordic îi e scăldat de apele lacului Erie. 

Traversând acest pod, la fel de elegant pe cât de 
cutezător, ţi se desfăşoară în faţa privirilor oraşul în plină 
activitate, care se întinde nouă mile pe malul drept al 
fluviului, până la creasta Colinelor care-l mărginesc în 
această parte. Apoi priveliştea se întinde dincolo de parcul 
Eden, la est, spre un cartier de vile şi aşezări pierdute sub 
frunzişul înverzit. Ohio a putut fi comparat, pe bună 
dreptate, cu fluviile din Europa - cu grădinile şi aşezările 
sale în stil european. Alimentat pe cursul său superior de 
Alleghany şi Monowghila, pe cursul mijlociu de Muskingum, 
Sicoto, cele două Miami şi de Licking, pe cursul său inferior 
de Kentucky, Green River, Wabash, Cumberland. Tennessee 
şi alţi afluenţi, el se va uni la Cairo cu fluviul Mississippi. 

Tot vorbind, cei doi cetăţeni, pe care posteritatea va 
regreta să nu-i cunoască nici după nume şi nici după starea 
lor socială, priveau, printre miile de împletituri ale podului, 
vapoarele care brăzdau apa, vasele cu aburi, şlepurile care 
suiau sau coborau, trecând sub viaductul de la amont şi sub 
cele două viaducte de la aval, ale căror căi ferate făceau 
legătura cu cele două state învecinate. 

În plus, în această zi de 28 mai, alţi cetăţeni, tot aşa de 
necunoscuţi ca şi cei dinainte, vorbeau cu însufleţire în 
toate colţurile oraşului, în cartierele industriale sau 
comerciale, în uzini sau fabrici, care sunt în număr de 
aproape şapte mii în Cincinnati, în braserii, mori mecanice, 
rafinării, abatoare, în pieţe, în jurul gărilor unde se 
adunaseră grupuri de oameni gălăgioşi. 

Dar aceşti onorabili orăşeni nu păreau să aparţină elitei 
intelectuale de savanţi şi artişti care frecventează cursurile 


universitare şi marile biblioteci, care vizitează colecţiile 
preţioase şi muzeele metropolei. Nu! Forfota se vedea mai 
ales în partea de jos a oraşului şi nu se întindea până la 
cartierele bogate, până la străzile moderne, la scuarurile, la 
parcurile umbroase străjuite de copaci minunaţi, de castanii 
care au făcut ca Ohio să se numească Buckeye-State. 

Dacă te strecurai printre grupuri, ascultând discuţiile, 
puteai auzi vorbe de felul acesta: 

L-aţi văzut...? 

Nu. A debarcat târziu noaptea, a fost urcat într-o trăsură 
închisă şi dus... 

Unde? 

Nu se ştie, deşi ăsta-i lucrul cel mai însemnat. 

Oricum... doar n-a venit la Cincinnati ca să nu se arate... 
Va fi prezentat, cred... 

Da... poimâine, se zice... la marele concurs din Spring 
Grove. 

Va fi o lume...! 

Se vor călca în picioare. 

Totuşi, nu toţi aveau aceeaşi părere despre eroul zilei. 
Mulţi dintre lucrătorii voinici de la abatoare, unde sunt 
apreciate mai mult calităţile fizice decât cele morale sau 
intelectuale, adică statura, vigoarea, forţa muşchiulară. 
ridicau din umeri. 

Un renume exagerat... rosti unul. 

Avem noi destui care preţuiesc cât el... zise altul. 

Mai mult de şase picioare, după cum spune reclama... 

Picioare care nu au douăsprezece degete27, poate... 

Se va vedea... 

Se pare totuşi că, până în prezent, are şansa să-i bată pe 
toţi concurenţii... 

Eh! Spun că deţine recordul... Un mijloc de a atrage 
publicul... şi de a-l înşela după aceea... 

Aici nu ne vom lăsa traşi pe sfoară. 

Nu cumva vine din Texas?... întrebă un casap tânăr şi 
voinic, lat în spate, cu braţe puternice, mânjite de sânge. 


Ba da, pică drept din Texas, răspunse un camarad, nu mai 
puţin vânjos. 

Atunci să aşteptăm... 

Da, să aşteptăm... Au fost ei câţiva care ne-au sosit din 
afară şi care ar fi făcut mai bine să rămână la ei acasă... 

La urma urmelor, dacă o să câştige... Nu-i exclus, şi zău 
dacă m-ar mira! 

După cum se vede, părerile erau contradictorii, ceea ce 
nu-l putea satisface pe John Milner, debarcat în ajun la 
Cincinnati cu Iom Crabbe, pe care cea de-a doua aruncare 
de zaruri 1-a trimis din capitala 'Texasului, în metropola 
statului Ohio. 

La Austin, în 17 mai, la prânz, John Milner primise 
telegrama relativă la tragerea pentru Steagul indigo, adică 
pentru faimosul pugilist al oraşului Chicago. 

Desigur, Iom Crabbe putea să considere că avea baftă mai 
multă decât Max Real, cu toate că acesta făcuse un mare 
pas înainte, după dublarea numărului său de la ultima 
tragere. Pentru el, numărul de puncte era doisprezece, cel 
mai mare ce se poate obţine cu două zaruri. Şi cum acesta 
cădea în acelaşi timp într-una din căsuţele statului Illinois, 
era cazul să fie şi el dublat şi numărul douăzeci şi patru îl 
aducea pe Tom Crabbe de la a unsprezecea la a treizeci şi 
cincea căsuţă. 

Mai trebuie spus că, datorită acestei trageri, se îndrepta 
spre provinciile cele mai populate din centrul Statelor 
Unite, unde mijloacele de comunicaţie sunt rapide şi 
uşoare, şi nu spre periferiile teritoriului federal. 

lată de ce, înainte de a pleca din Austin, John Milner fu 
felicitat călduros. În acea zi pariurile se înmulţiră; cota 
pentru Tom Crabbe urcă nu numai în 'Texas, dar şi în multe 
alte state, mai ales la agenţiile din Illinois, unde ele putură 
să-l plaseze cu unu contra cinci, cotă mai ridicată decât 
aceea a lui Harris TI. Kymbale, favoritul de până atunci. 

Şi cruţaţi-l... cruţaţi-l! i se recomanda lui John Milner. Nu-l 
expuneţi, sub pretextul că are o constituţie de fier şi muşchi 


de oţel. Trebuie să ajungă la ţel, fără avarii... 

Bizuiţi-vă pe mine, răspunse scurt antrenorul. În pielea lui 
Tom Crabbe nu e Tom Crabbe, ci John Milner. 

Şi nici o traversare pe mare, se mai adăugă, căci răul de 
mare îl aduce într-o stare de descompunere fizică şi 
morală... 

Care n-a ţinut mult, replică John Milner. Dar nu vă fie 
teamă! Nu vom face călătoria pe mare între Galveston şi 
New Orleans. Vom ajunge la Ohio cu trenul, în etape scurte, 
plimbându-ne, de vreme ce avem cincisprezece zile până la 
data când trebuie să fim la Cincinnati. 

Într-adevăr, această metropolă, conform alegerii 
testatorului, ocupa pe harta sa căsuţa a treizeci şi cincea şi 
Tom Crabbe se afla în fruntea celorlalţi parteneri, cu 
excepţia comodorului Urrican. 

În aceeaşi zi, încurajat, răsfăţat, alintat de adepţii săi. Tom 
Crabbe fu condus la gară, urcat în vagon şi acoperit cu 
nişte pleduri groase, ca măsură de prevedere pentru 
diferenţa de temperatură ce există între Ohio şi Texas. Apoi 
trenul se puse în mişcare şi o luă direct spre frontiera 
statului Louisiana. Ambii călători se odihniră douăzeci şi 
patru de ore la New Orleans, unde fură primiţi cu mai 
multă căldură decit prima oară. Aceasta se datora cotării 
faimosului boxer, care era tot timpul în urcare. 

Tom Crabbe era solicitat în toate agenţiile, ploua cu 
pariuri pentru el, în toate oraşele Federaţiei era un delir, o 
nebunie. Ziarele anunțau că sumele angajate pe capul celui 
de-al doilea partener ajunseseră, în cursul itinerarului său 
între capitala Texasului şi metropola din Ohio, la cifra de un 
milion şi jumătate de dolari. 

«Ce succes! îşi zicea John Milner. Şi ce primire ne aşteaptă 
la Cin-cinnati!... Ei bine, trebuie să fie un triumf!... Am o 
idee!» 

Şi iată ideea lui John Milner - care n-ar fi fost dezaprobată 
nici de ilustrul Barnum - pentru a stârni la culme 


curiozitatea şi a mări şi mai mult entuziasmul publicului 
pentru 'lom Crabbe. 

Nu era vorba, cum s-ar putea crede, să anunţe cu surle şi 
tobe, cu ajutorul unei publicităţi grozave, sosirea 
campionului Lumii Noi şi de a provoca pe cei mai îndrăzneţi 
boxeri din Cincinnati la vreun meci din care Tom Crabbe ar 
fi ieşit cu siguranţă victorios, pentru ca s-o ia apoi din nou la 
drum. Poate că, dealtfel, John Milner avea s-o facă şi pe asta 
dacă s-ar prezenta vreodată ocazia. 

Ceea ce voia era, din contră, să ajungă în mare taină, să 
lase mulţimea de jucători fără nici o ştire despre favoritul ei 
până în ultima zi, să se creadă că a dispărut şi că nu va mai 
ajunge la timp pe data de 31... Şi atunci îl va face să apară 
în aşa fel încât va fi aclamat ca şi Elie, dacă profetul ar 
reveni cumva din ceruri să-şi caute mantia pe pământ. 

John Milner tocmai aflase din ziare că va fi o mare 
expoziţie de vite la 30 ale lunii, la Cincinnati, expoziţie unde 
cornutele şi alte animale vor fi onorate cu premii, cărora ele 
par să le acorde o deosebită importanţă. Ce ocazie de a-l 
aduce pe 'Tom Crabbe la Spring Grove, în mijlocul acestei 
serbări de bâlci, după ce lumea va fi pierdut orice speranţă 
de a-l revedea - şi asta în ajunul zilei când va trebui să se 
găsească la poşta metropolei. N-are rost să mai spunem că 
John Milner nu se sfătuise în această privinţă cu tovarășul 
său, şi pe drept cuvânt! Şi astfel, cei doi plecară noaptea 
fără să fi prevenit pe nimeni, după ce luară trenul la prima 
staţie de lângă New Orleans. Ce se întâmplase cu ei? lată 
ce se întreba tot oraşul a doua zi. 

John Milner nu alese itinerarul pe care-l urmase când a 
părăsit Illinois spre a merge în Louisiana. Dealtfel, reţeaua 
de căi ferate este atât de deasă în regiunile acestea din 
estul Statelor Unite, că pare a acoperi harta indicatoarelor 
ca o pânză de păianjen. Fără să se grăbească, fără ca 
prezenţa lui Iom Crabbe să fi fost semnalată undeva, 
călătorind noaptea, odihnindu-se ziua, având grijă să nu 
atragă atenţia, Steagul indigo şi antrenorul său traversară 


statele Mississippi, Tennessee şi Kentucky şi se opriră la 27 
în zori la un modest hotel al suburbiei Covington. Nu mai 
trebuia decât să treacă Ohio pentru a călca pe pământul 
oraşului Cincinnati. Astfel, planul lui John Milner reuşise. 
Ajunşi la porţile metropolei. Tom Crabbe trecuse 
neobservat. După cum scriau ziarele cele mai bine 
informate, nu se ştia ce s-a întâmplat cu dânsul... Se 
pierduseră urmele lui dincolo de New Orleans. Se pune 
aşadar întrebarea: ce însemna convorbirea relatată mai sus 
şi ce ar fi gândit John Milner dacă ar fi auzit-o...? 

Desigur, avea dreptate să conteze pe o mare impresie 
asupra populaţiei din Cincinnati, care aproape nu mai spera 
să-l vadă pe campion la locul său pe 31 ale lunii, asupra 
acelor care pariau investind în el sume considerabile, când 
- în ajunul zilei când trebuia să se prezinte la poştă şi după 
ce vor fi căutat în zadar ştiri despre el în toate zvonurile 
care circulau în Federație - el va veni în mijlocul mulţimii la 
concursul din Spring-Grove! 

Şi totuşi, cine ştie dacă John Milner n-ar fi făcut mai bine 
dacă ar fi întrebuințat cele două săptămâni de care 
dispunea la plecarea din 'Texas spre a-l plimba pe 
fenomenul său de-a lungul teritoriului din Ohio?... Oare 
acest stat nu deţine al patrulea loc în Republica Nord- 
Americană, cu populaţia sa de trei milioane şapte sute de 
mii de suflete?... Atunci, atât pentru situaţia sa în meciul 
Hypperbone, cât şi pentru lumea amatorilor de box, n-ar fi 
fost bine să-l poarte din oraş în oraş, din târg în târg, să-l 
expună în principalele oraşe din Ohio?... Şi ele sunt 
numeroase şi bogate, şi Tom Crabbe ar fi avut cea mai bună 
primire... Dacă John Milner n-ar fi ţinut la lovitura sa de 
teatru, ar fi avut cu siguranţă interes să-l ducă pe superbul 
său boxer la Cleveland, un minunat oraş aşezat pe malul 
lacului Erie, să-l plimbe pe bulevardul său Euclide, cel mai 
frumos dintre toate bulevardele Federaţiei, să străbată cu 
el străzile largi şi drepte, umbrite de arţari superbi. Acest 
oraş s-a îmbogăţit prin exploatarea surselor sale de ulei 


mineral, ale căror rezervoare sunt puse în legătură cu 
portul, unul dintre cele mai active din Erie: traficul său 
comercial depăşeşte două sute de milioane de dolari. Din 
Cleveland, Iom Crabbe ar fi plecat la Toledo şi Sandusky. de 
asemenea porturi lacustre, unde se adună flotilele de 
pescuit; apoi în toate centrele industriale care-şi trag viaţa 
din cursul fluviului Ohio. precum organele corpului 
omenesc din sângele arterelor: Starbenville. Marietta, 
Gallipolis şi atâtea altele! 

Trebuie să adăugăm că un loc însemnat îl are comerţul de 
vite, acestea fiind furnizate în mari cantităţi uzinelor din 
Chicago, Omaha, Kansas City - ceea ce explică importanţa 
târgurilor şi, între altele, a expoziţiei de specii bovine, ovine 
şi porcine care urma să se ţină la 30 ale lunii. 

În fine, nu era cazul să se revină asupra hotărârii luate de 
John Milner. Tom Crabbe nu va fi expus în principalele 
oraşe. El a ajuns la frontiera cu Kentucky fără accidente, 
fără oboseli, călătorind cum s-a spus mai sus. În timpul 
şederii sale în 'Tlexas, el şi-a recăpătat toată forţa sa fizică, 
vigoarea sa obişnuită. N-a pierdut nimic pe drum, era în 
formă bună şi când va apărea în faţa celor prezenţi la 
Spring Grove va fi un adevărat triumf. 

A doua zi, John Milner voia să dea o raită prin oraş, 
bineînţeles fără să fie însoţit de numărul său de circ. Înainte 
de a părăsi hotelul, îi spuse: 

Tom, te las aici şi ai să mă aştepţi. 

Cum nu pentru a-i cere părerea îi făcea această 
recomandare, lom Crabbe nu avea ce să răspundă. 

Nu vei ieşi din camera ta sub nici un pretext, adăugă John 
Milner. 

Tom Crabbe ar fi ieşit dacă i s-ar fi spus să iasă. 1 se 
spunea să nu iasă, deci nu va ieşi. 

Dacă voi întârzia, adăugă John Milner, ţi se va aduce sus 
primul tău dejun, apoi al doilea, pe urmă prânzul, apoi 
gustarea şi apoi masa de seară. Voi da dispoziţiile necesare 
şi nu va fi cazul să te îngrijeşti de hrana ta. 


Nu, Tom Crabbe nu se va îngriji şi în aceste condiţii va 
aştepta răbdător întoarcerea lui John Milner. Îndreptându- 
şi trupul uriaş către un mare rocking-chair, se aşeză şi, 
imprimând un uşor legănat scaunului, se cufundă în neantul 
gândurilor sale. 

John Milner cobori la biroul hotelului, făcu lista meselor 
substanţiale care vor trebui să fie servite tovarăşului său, 
ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Ohio de-a lungul străzilor din 
Covington, trecu fluviul cu ferry-boat-ul, debarcă pe malul 
drept şi, cu mâinile în buzunare, plimbându-se, o luă prin 
cartierul comercial al oraşului. 

John Milner constată că domneşte o agitaţie destul de 
mare. Căută aşadar să audă în trecere vorbele ce se 
schimbau. El nu se îndoia că lumea era preocupată de 
apropiata sosire a celui de-al doilea partener. lată-1 deci pe 
John Milner preumblându-se dintr-o stradă într-alta, printre 
oameni ocupați, oprindu-se lângă grupuri, înaintea 
prăvăliilor, în pieţe, unde însufleţirea era mai zgomotoasă 
datorită discuţiilor care aveau loc. Până şi femeile se 
amestecau în vorbă, şi în America ele sunt tot aşa de 
gălăgioase ca în orice ţară a vechiului continent. John 
Milner fu foarte satisfăcut, dar el ar fi vrut să afle până 
unde ajunsese nerăbdarea de a nu-l fi văzut încă pe Tom 
Crabbe la Cincinnati. lată de ce, văzându-l pe onorabilul 
Dick Wolgod, cârnăţar de meserie, cu joben, în haină 
neagră şi cu şorţul de lucru, care stătea în pragul uşii, el 
intră în prăvălie şi ceru o şuncă de care avea să-l scape cu 
uşurinţă, după cum se ştie, lom Crabbe. Apoi. după ce-o 
plăti fără să se tocmească, zise în momentul când voia să 
plece: 

Mâine este expoziţia. 

Da... o sărbătoare frumoasă, răspunse Dick Wolgod, care 
va face cinste oraşului nostru. 

Va fi, fără îndoială, multă lume la Spring Grove... rosti John 
Milner. 


Tot oraşul va fi acolo, domnule, zise Dick Wolgod, cu acea 
politeţe pe care orice cârnăţar serios o datorează 
cumpărătorului care vine să ia un jambon. Gândiţi-vă, 
domnule, un asemenea spectacol!... 

John Milner ciuli urechile. Era uluit. Cum de se putea 
bănui că avea intenţia să-l scoată la iveală pe Iom Crabbe 
la Spring Grove? Atunci zise: 

Aşadar... lumea nu e neliniştită de întârzierile... care ar 
putea surveni. 

Deloc. 

—V; 

Şi cum o călugăriţă intră în acest moment, John Milner 
plecă năucit. Puneţi-vă în situaţia lui... 

Nu făcuse decât câţiva paşi, când la colţul străzii a cincea 
se opri deodată, ridică mâinile spre cer şi lăsă să-i cadă 
jambonul pe trotuar. 

Pe zidul unei case era un afiş pe care sta scris cu litere de- 
o şchioapă: 

SOSEŞTE! SOSEŞTE! SOSEŞTE! A SOSIT! 

Ei bine, asta le-ntrecea pe toate!... Cum, se cunoştea deci 
prezenţa lui Iom Crabbe la Cincinnati!... Se ştia că nu era 
nimic de temut în ceea ce priveşte data indicată 
campionului Lumii Noi! lată aşadar explicaţia bucuriei care 
anima oraşul şi a mulţumirii pe care o arătase cârnăţarul 
Dick Wolgod...! 

Desigur, e destul de greu unui om celebru să scape de 
neajunsurile celebrităţii şi trebuia să renunţe de-acum 
încolo la vălul tainei, aruncat pe umerii lui Tom Crabbe 
pentru a-l face nevăzut. 

Dealtfel, alte afişe mai clare nu se mărgineau să spună 
numai că a sosit, dar că venea direct din lexas şi că va 
figura în concursul de la Spring Grove. 

Asta-i prea din cale-afară!... exclamă John Milner. Planul 
meu de a-l duce acolo pe Iom Crabbe este cunoscut!... Cu 
toate acestea... n-am suflat nimănui nici un cuvânt! Haida- 
de!... Oi fi spus ceva de faţă cu Crabbe... şi Crabbe, care nu 


vorbeşte niciodată, o fi vorbit pe drum!... Altfel nu se 
explică...! 

Acestea zise, John Milner se întoarse în cartierul 
Covington, se duse la hotel să ia al doilea dejun, nu-i spuse 
nimic lui Tom Crabbe despre indiscreţia pe care cu 
siguranţă că o făcuse şi, hotărât să nu dezvăluie încă 
prezenţa campionului, rămase tot restul timpului împreună 
cu dânsul. 

A treia zi, la ora opt, ambii se îndreptară spre fluviu, 
traversară podul suspendat şi o luară pe străzile oraşului. 

Se aflau în nord-vestul lui Cincinnati, în piaţa de la Spring 
Grove, unde urma să se ţină marea expoziţie naţională a 
vitelor. Populaţia începuse să sosească în masă şi - ceea ce 
John Milner fu nevoit să constate - nu vădea nici cea mai 
mică nelinişte. Din toate părţile se grăbeau pâlcuri de 
oameni veseli şi zgomotoşi, a căror curiozitate va fi curând 
satisfăcută. Poate că John Milner credea că înainte de a sosi 
la Spring Grove, Tom Crabbe va fi recunoscut după statura, 
după înfăţişarea, după chipul, după toată persoana sa pe 
care fotografiile au reprodus-o de mii de ori şi au făcut-o 
populară până în cele mai mici târguri ale Federaţiei?... Ei 
bine, nu! Nimeni nu se ocupa de el, nimeni nu întoarse 
capul când trecea, nimeni n-avea aerul să ştie că acest 
colos, care mergea în pas cu John Milner, era celebrul 
pugilist şi totodată unul din partenerii meciului 
Hypperbone, acela pe care numărul de puncte douăzeci şi 
patru îl expediase la căsuţa a treizeci şi cincea, statul Ohio, 
Cincinnati. Ei ajunseră la Spring Grove la nouă fix. Încă de 
la această oră locul expoziţiei era înţesat de lume. La 
freamătul mulţimii se adăugau mugetele, behăitul, 
grohăitul animalelor, din care cele mai renumite vor figura, 
spre marea lor onoare, pe paginile palmaresului oficial. 

Erau adunate admirabile exemplare de specii bovine, 
ovine şi porcine - numeroase oi şi porci din rasele cele mai 
vestite, vaci cu lapte, boi, din care America furnizează 
Angliei mai mult de patru sute de mii de capete pe an. Aici 


erau aduse, însoţite de regii crescătoriilor, acei «cattle- 
kings»28 cotaţi printre cei mai onorabili cetăţeni ai Statelor 
Unite. În centru se găsea o platformă pe care trebuiau să 
fie expuse produsele. Lui John Milner îi veni ideea să-şi 
croiască drum prin mulţime, să vină lângă platformă, să-l 
urce pe ea pe tovarăşul său şi să strige către asistenţă: 
«lată-l pe Tom Crabbe, campionul Lumii Noi, al doilea 
partener al meciului Hypperbone!» 

Ce efect ar avea această revelaţie neaşteptată, în prezenţa 
eroului zilei, punând stăpânire pe publicul înfierbântat! 

Atunci, împingându-l în faţă pe Iom Crabbe şi parcă tras 
de acest remorcher puternic, el îşi croi drum prin valurile 
mulţimii şi vru să se urce pe platformă... 

Dar locul era ocupat. Şi ghiciţi de cine? De un porc, un 
porc enorm, uriaşul produs a două rase americane Polant 
China şi Red Jersey - un porc vândut, la trei ani, cu două 
sute cincizeci de dolari, când ajungea să cântărească o mie 
trei sute cincizeci de livre - un porc fenomenal, cu lungimea 
de aproape opt picioare, înălţimea de patru, gâtul de şase, 
gros de şapte şi jumătate, având o greutate actuală de o 
mie nouă sute cincizeci şi patru de livre...! 

El era acela a cărui sosire o anunţaseră afişele. El era 
acela care atrăgea toată atenţia publicului! El era acela pe 
care fericitul proprietar îl prezenta aplauzelor mulţimii. 

John Milner se retrase zdrobit. Apoi, făcând semn lui Tom 
Crabbe să-l urmeze, luă drumul hotelului său prin străzi 
dosnice şi dezamăgit, umilit, după ce se închise în cameră, 
nu mai vru să iasă. Şi dacă vreodată Cincinnati avu ocazia 
să-şi recapete porecla de Porcopolis pe care i-o răpise 
Chicago, atunci aceasta se întâmplă, pe drept cuvânt, în 
ziua de 30 mai 1897! 

Capitolul III. 

CA MELCUL.. 

Am primit de la domnul Hermonn Titbury din Chicago 
suma de trei sute de dolari, ca plata a amenzii la care a fost 
condamnat prin judecata din 14 mai curent, pentru 


încălcarea legii împotriva băuturilor alcoolice. Calais, 
Maine, în 19 mai 1897. 

Grefier, WALTER HOEK. 

Deci Hermann Titbury din Chicago a trebuit să se execute, 
deşi se împotrivise din toate puterile până la 9 mai. Apoi, 
după ce plăti această sumă, identitatea celui de-al treilea 
partener fiind stabilită şi dovada făcută că el şi soţia sa erau 
într-adevăr domnul şi doamna Titbury, care călătoreau sub 
numele de domnul şi doamna Field, judecătorul R. IT. Ordak, 
la capătul a trei zile de închisoare, îl iertă de restul 
pedepsei. Era şi timpul. 

În ziua de 19, la ora 8 dimineaţa, maestrul Tornbrock 
procedase la a şasea aruncare de zaruri şi i-o telegrafiase la 
Calais celui în cauză. 

Locuitorii acestui orăşel, jigniţi că unul din participanţii 
meciului Hypperbone s-a ascuns sub un nume fals, nu se 
arătară prea primitori şi râseră chiar de păţania lui. 
Încântaţi la început că din tot statul Maine răposatul 
Hypperbone alesese Calais, ei nu-i iertară Steagului 
albastru că la sosire nu şi-a făcut cunoscut numele. Ca 
urmare, când l-au aflat, au rămas nepăsători. Imediat ce fu 
pus în libertate, Hermann Titbury se îndreptă spre han. 
Nimeni nu-l însoţi, nimeni nu întoarse capul după el. 
Dealtfel, cei doi soţi nu ţineau la uralele mulţimii, care erau 
atât de căutate de Harris T. Kymbale, şi nu aveau decât o 
dorinţă: să părăsească cât mai repede Calais-ul. 

Era nouă dimineaţa şi mai trebuiau să treacă trei ore până 
în momentul când aveau obligaţia să se prezinte la poştă. 
Astfel, în timpul mesei compusă din ceai şi friptură, domnul 
şi doamna Titbury îşi puseră în ordine contabilitatea. 

Cât am cheltuit de la plecarea noastră din Chicago? 
întrebă soţul. 

Optzeci şi opt de dolari şi treizeci şi şapte de cenți, 
răspunse soţia. 

Atât de mult?! 


Da, şi asta cu toate că n-am aruncat cu banii. Dacă n-aveai 
sânge de Titbury în vine, era dimpotrivă de mirare cum de 
s-au putut reduce atât de mult cheltuielile. E adevărat că 
această sumă creştea cu trei sute de dolari amendă - ceea 
ce ridică la o cifră destul de însemnată gaura făcută în 
buzunarul Titbury-ilor. 

Şi dacă cel puţin telegrama ce-o vom primi din Chicago nu 
ne-ar obliga să plecăm în celălalt capăt al teritoriului... 
suspină domnul Titbury. 

Va trebui totuşi să ne hotărâm! declară ritos doamna 
Titbury. Aş prefera să renunţ... 

Iarăşi! exclamă matroana, autoritară. Să fie pentru ultima 
oară, Hermann, că mai spui să renunţăm la şansa de a 
câştiga şaizeci de milioane de dolari! 

În fine, cele trei ore trecură şi la douăsprezece fără 
douăzeci perechea aştepta în sala poştei cu o nerăbdare 
lesne de închipuit. Veniseră să-i vadă doar jumătate de 
duzină de curioşi. 

Ce diferenţă faţă de atenţia de care s-au bucurat 
partenerii lor la Fort Riley, Austin, Santa-Fe, Milwaukee, 
Key West, când s-au prezentat la ghişeul oficiului telegrafic! 

O telegramă pentru domnul Titbury din Chicago, zise 
impiegatul. Personajul astfel strigat fu gata să leşine în 
momentul când avea să i se hotărască soarta. I se muiară 
picioarele, i se încleie limba în gură şi nu putu să răspundă. 

Prezent! zise doamna Titbury, zgâlţâindu-şi soţul, pe care- 
1 luă de umeri şi-l împinse spre ghişeu. 

Dumneavoastră sunteţi destinatarul telegramei? urmă 
impiegatul. 

Mai încape vorbă! exclamă doamna Titbury. 

Mai încape vorbă! răspunse în fine al treilea partener. 
Întrebaţi-l pe judecătorul Ordak!... M-a costat destul de 
scump ca să nu mai fiu sâcâit cu identitatea mea...! 

Într-adevăr, nu era nici o îndoială în această privinţă. 
Telegrama fu deci predată doamnei Titbury şi deschisă de 
ea, căci mâna tremurândă a soţului n-ar fi putut-o face. 


Şi iată ce citi cu o voce din ce în ce mai înceată, care se 
stinse fără a articula ultimele cuvinte: 

Hermann Titbury, număr de puncte doi, din unu cu unu, 
Great Salt Lake City, Utah. 

TORNBROCK. 

Li se făcu rău, în mijlocul zeflemelelor nestăpânite ale 
celor prezenţi, şi trebuiră să se aşeze pe una din băncile 
sălii. 

Prima oară, prin unu cu unu, trimis în căsuţa a doua, în 
fundul statului Maine, a doua oară, iar prin unu cu unu, 
trimis la a patra căsuţă, în plin Utah!... Patru puncte în 
două aruncări de zaruri! Şi, culmea, după ce ajunsese din 
Chicago într-un capăt al Federaţiei, acum să se ducă în 
celălalt capăt, spre vest! 

După trecerea celor câteva momente de slăbiciune, pe 
drept cuvânt foarte de înţeles, doamna Titbury îşi reveni şi, 
arătându-se din nou femeia-bărbat care domina menajul, îşi 
luă soţul de braţ şi-l trase spre hanul Sandy Bar. 

Nu, ghinionul era într-adevăr prea mare! Ce avans aveau 
ceilalţi parteneri, Tom Crabbe, Max Real, Harris T. Kymbale, 
Lissy Wag, fără să-l mai punem la socoteală pe comodorul 
Urrican! Ei fugeau ca iepurii şi Titbury-i se târau ca melcii... 

La miile de mile parcurse între Chicago şi Calais, se vor 
adăuga acum cele două mii două sute de mile, care separă 
Calais de Great Salt Lake City...! 

În fine, dacă soţii Titbury nu se resemnau să abandoneze 
meciul, trebuiau să nu mai întârzie la Calais şi să se 
odihnească doar câteva zile la Chicago, deoarece răgazul 
pentru a ajunge la Utah era între 19 mai şi 2 iunie. Şi cum 
doamna Titbury nu înţelegea să renunţe la partidă, plecară 
în aceeaşi zi, cu primul tren din Calais, însoţiţi de toate 
urările de succes pe care populaţia le făcea pentru 
concurenţii lor. După o asemenea neşansă, cota celui de al 
treilea partener - dacă mai avea vreuna - nu putea decât să 
scadă la un preţ derizoriu. Steagul albastru nu va mai fi nici 
clasificat, nici plasat. 


Nefericita pereche n-avea de ce să mai studieze itinerarul 
deoarece era acelaşi, parcurs până în statul Maine. 

Ajunşi la Chicago, vor avea la dispoziţie trenurile societăţii 
Union Pacific, care prin Omaha, Granger şi Ogden ajung în 
capitala statului Utah. 

După-amiază, micul oraş se descotorosi de aceste 
persoane puţin simpatice care s-au prezentat atât de jalnic. 
Se spera ca întorsăturile nobilului Joc al Statelor Unite ale 
Americii să nu-i mai aducă pe aici niciodată, speranţă pe 
care fără îndoială o împărtăşeau şi dânşii. 

După patruzeci şi opt de ore, soţii Titbury debarcau la 
Chicago, destul de istoviţi, desigur, în urma unor deplasări 
care nu se potriveau cu vârsta şi cu tabieturile lor. Trebuiră 
chiar să rămână câteva zile în locuinţa lor din Robey Street. 
Domnul Titbury suferi în drum de o criză de reumatism, 
cum au oamenii de cincizeci de ani. O trata de obicei cu 
dispreţ - tratament ieftin care se potrivea cu zgârcenia sa 
înnăscută. Adevărul este însă că picioarele sale refuzară 
să-l mai slujească şi de la gară au trebuit să-l transporte 
până acasă. 

Se înţelege că ziarele au anunţat sosirea sa. 

Reporterii de la Staats Zeitung, care-l sprijineau, îi făcură 
o vizită. Dar văzându-i în halul acesta, îl lăsară cu ghinionul 
său; agenţiile nu mai găseau jucători dispuşi să mizeze pe 
el, nici măcar la procentajul de şapte la unu. 

Dar socotiseră fără Kate Titbury, o femeie şi jumătate, şi ea 
le arătă în curând de ce era în stare. Trată reumatismul 
soţului ei nu cu indiferenţă, ci cu violenţă. Ajutată de 
balaurul de servitoare, ea îl fricţionă pe bolnav cu atâta 
putere că era să-i ia şi pielea de pe picioare. Niciodată un 
măgar sau un cal nu fusese ţesălat astfel. De prisos să 
spunem că n-a mai fost nevoie de doctor sau farmacist şi 
poate din cauza asta pacientul se făcu mai bine. În fine, 
întârzierea s-a mărginit la patru zile. În 23 totul era gata 
pentru continuarea călătoriei. Scoaseră din casă câteva mii 
de dolari şi, în dimineaţa zilei de 24, în zori, amândoi soţii o 


luară din nou la drum, având tot timpul să sosească în 
capitala mormonă. 

Într-adevăr, calea ferată leagă direct Chicago de Omaha; 
apoi, plecând din acest punct, Union Pacificul ajunse la 
Ogden şi, sub numele de Southern Pacific, îşi continuă linia 
până la San Francisco. 

Şi dacă stai să te gândeşti, soţii Titbury au avut noroc până 
la urmă că nu fuseseră expediaţi în California, căci călătoria 
s-ar fi lungit cu o mie de mile. În după-amiaza zilei de 28, ei 
ajunseră la Ogden, staţie importantă, pusă în legătură cu 
Great Salt Lake City printr-o ramificaţie de linie. Aici a avut 
loc o întâlnire nu între două trenuri - ne grăbim s-o spunem 
- ci între doi parteneri, întâlnire menită să aibă urmări 
curioase. În această după-amiază, Max R6al, întorcându-se 
din Parcul Naţional, tocmai intra în Ogden. De aici pleca a 
doua zi, în 29, la Cheyenne, unde urma să afle rezultatul 
celei de-a treia aruncări de zaruri. 

Pe când se plimba pe peronul gării, iată că se găsi faţă în 
faţă cu Titbury, alături de care urmase cortegiul lui William 
]. Hypperbone şi urcase pe scena Auditorium-ului când i se 
citise testamentul excentricului defunct. De data aceasta, 
perechea se ferise să călătorească sub un nume de 
împrumut. Nu mai voiau să aibă neplăceri, cum păţiseră la 
Calais. Dacă n-au dorit să se afle cine sunt în timpul 
călătoriei, sigur că la hotelul din Great Salt Lake City se vor 
înscrie sub numele lor adevărat. N-avea rost ca domnul 
Titbury să dezvăluie în drum că e viitorul moştenitor a 
şaizeci de milioane. Va fi suficient s-o arate în capitala 
statului Utah, şi acolo, dacă vor voi să-l exploateze, va şti să 
se apere. 

Judecaţi deci ce neplăcută surpriză pentru Steagul 
albastru când, în faţa unui număr de persoane care coborau 
din tren, îl auzi pe Steagul violet întrebându-l1: 

Dacă nu mă înşel, am onoarea să vorbesc cu domnul 
Hermann Titbury din Chicago, concurentul meu în meciul 
Hypperbone? 


Cei doi soţi tresăriră la unison. Domnul Titbury, 
nemulţumit de a fi semnalat atenţiei publice, întoarse capul 
şi, deşi îl recunoscu foarte bine, se prefăcu a nu-l fi văzut 
niciodată pe supărătorul călător: 

Nu ştiu, domnule, răspunse el. Vorbiţi... din întâmplare cu 
mine? 

Să-mi fie cu iertare, reluă tânărul pictor, dar e cu 
neputinţă să mă înşel! Am fost împreună la faimoasa 
înmormântare... la Chicago... Max Real... jucătorul care a 
plecat primul. 

Max Real... replică doamna Titbury, ca şi cum auzea 
pentru prima oară acest nume... 

Max Real, care începea să se enerveze, rosti: 

Ei, asta-i acum, domnule, sunteţi sau nu sunteţi domnul 
Hermann Titbury din Chicago...? 

Dar, domnule, i se răspunse cu o voce acră, cu ce drept vă 
permiteţi să mă întrebaţi? 

N-am crezut c-o s-o luaţi în felul acesta, zise Max Real, 
înde-sându-şi pălăria în cap. Dacă nu vreţi să fiţi domnul 
Titbury, unul din «cei şapte», trimis întâi în Maine şi apoi în 
Utah, fie, vă priveşte...! 

Cât despre mine, eu sunt Max Real, care mă întorc din 
Kansas şi din Wyoming... Şi-acum, bună seara! 

Apoi, cum trenul spre Cheyenne pleca în clipa aceea, el 
urcă într-un vagon cu lommy, lăsându-i pe cei doi soţi 
năuciţi de această întâmplare şi blestemându-i pe oamenii 
de nimic, cărora li se spune artişti. 

Atunci se apropie un om care urmărise mica discuţie cu 
mult interes. Individul, în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
era bine îmbrăcat, avea o înfăţişare deschisă şi putea 
inspira încredere chiar şi celor mai bănuitori. 

Ah, spuse el înclinându-se în faţa doamnei Titbury, ce tip 
impertinent! Ar fi meritat o lecţie pentru obrăznicia lui! Şi 
dacă nu mă temeam să mă amestec în lucruri care nu mă 
privesc... 


Vă mulţumesc, domnule, răspunse domnul Titbury, care fu 
măgulit să vadă că este apărat de un om atât de distins. 

Dar, reluă omul atât de distins, Max Real este într-adevăr 
partenerul dumneavoastră? 

Da, cred... în fine... replică domnul Titbury, cu toate că 
abia îl cunosc. 

Ei bine, adăugă călătorul, îi doresc toate neplăcerile 
posibile, pentru că a putut vorbi cu neobrăzare unei 
persoane atât de respectabile ca dumneavoastră, domnule; 
vă doresc să-l învingeţi în această partidă... pe el şi pe 
ceilalţi, bineînţeles! 

Ar fi trebuit să fii un adevărat sucit şi să răstălmăceşti 
orice ca să nu răspunzi cu bunăvoință unui om atât de 
politicos, linguşitor chiar, unui gentleman care se interesa 
atât de mult de succesul domnului şi doamnei Titbury. 

Cine era acest personaj?... Domnul Robert Ingliş din Great 
Salt Lake City unde tocmai se-ntorcea în această zi - fiind 
un agent de comerţ dintre cei mai umblaţi şi cunoscând 
perfect provincia fiindcă o străbătuse timp de mulţi ani. 
După ce îşi declină numele şi profesiunea, el se oferi foarte 
amabil să-i conducă pe soţii Titbury, însărcinându-se să le 
găsească un hotel care să le convină. Cum să refuzi 
serviciile domnului Robert Ingliş, care le spuse, dealtfel, că 
pariase o sumă foarte mare pe şansele celui de-al treilea 
partener. El luă micile pachete ale doamnei Titbury şi le sui 
într-unui din vagoanele care trebuiau să plece din Ogden. 
Domnul Titbury se arătă foarte mulţumit, mai ales că 
domnul Robert Ingliş îl tratase cum merita pe Max Real, 
haimanaua asta! Pe deasupra, nu putea decât să se bucure 
că a întâlnit un tovarăş de călătorie atât de amabil, care-i va 
servi şi de ghid în capitala Utah-ului. Totul se arăta deci 
cum nu se poate mai bine. Călătorii urcară în vagon şi se 
poate spune că niciodată timpul nu a trecut atât de repede 
ca de-a lungul acestui parcurs, care nu era decât de 
cincizeci de mile. 


Domnul Ingliş se dovedi un vorbitor interesant şi cu o 
vervă nesecată. Ceea ce a părut să placă excelentei doamne 
e că el era al patruzeci şi treilea copil al unei căsnicii 
mormone - bineînţeles înainte ca poligamia să fi fost 
interzisă printr-un decret al preşedintelui Statelor Unite. 

Şi nu era de mirare, pentru că şi apostolul Hebert Kimball, 
prim-consilier al bisericii, murise lăsând treisprezece femei 
şi cincizeci şi patru de copii. Să sperăm că dacă Harris 1. 
Kymbale, cronicarul Tribunei, va fi vreodată nevoit să vină 
în Utah, el nu va urma exemplul omonimului său. Apoi cele 
două nume nu se scriu la fel şi, în plus, nu mai este permisă 
poligamia la Great Salt Lake City, chiar dacă eşti unul din 
«Credincioşii coranului». 

Dacă o asemenea conversaţie plăcu soţilor Titbury, aceasta 
se datora faptului că era greu să găseşti un povestitor mai 
plăcut decât domnul Îngliş. Fără îndoială că el regreta 
timpul când biserica mormonă slujea în toată splendoarea 
ei. El lăuda desăvârşirea acestei religii, descoperită de 
«Spiritul Domnului». Le istorisi despre Joseph Smith, care 
se simţise devenind profet în 1839, regăsind tablele de aur 
pe care erau înscrise divinele legi mormoniene, şi pe urmă 
fusese asasinat. Povesti exodul «Sfinţilor zilelor din urmă» 
stabiliţi la New York, în Illinois, apoi în Ohio şi în Missouri; şi 
deodată iată-1 că începe să vorbească, în termeni 
emoţionanţi şi elogioşi, despre Brigham Young, papă şi 
preşedinte al bisericii, care, înfruntând oboselile şi 
pericolele, condusese comunitatea pe pământurile de lângă 
Marele Lac Sărat, unde fondase în 1847 Noul Ierusalim. 

Ah, prieteni, exclamă atunci Robert Ingliş cu o voce atât de 
înduioşătoare încât era gata să stoarcă lacrimi doamnei 
Titbury, dacă l-aţi fi cunoscut pe Brigham Young, veneratul 
nostru papă, cu părul său ca o creastă, cu barba sa 
încărunţită care-i încadra obrajii şi bărbia, cu ochii săi 
pătrunzători, pe George Smith, vărul profetului şi istoric al 
bisericii, pe Hunter, preşedintele episcopilor, pe Orson 
Hyde, preşedintele celor doisprezece apostoli, pe Daniel 


Wels, al doilea consilier, pe Elisa Snow, una din soțiile 
spirituale ale papei... 

Era frumoasă? întrebă doamna Titbury. 

Extrem de urâtă, doamnă, dar ce e frumuseţea la o 
femeie?... Şi cea căreia i se adresă Robert Ingliş avu un mic 
surâs aprobator. 

Ce vârstă are acum celebrul Brigham Young?... întrebă 
domnul Titbury. 

Nu mai are pentru că e mort!... Dar, dacă artrăi, ar avea o 
sută doi ani. 

Si dumneavoastră, întrebă cu oarecare sfială doamna 
Titbury. sunteţi însurat...? 

Eu, scumpă doamnă!... La ce bun să te căsătoreşti, de 
când poligamia este interzisă! O singură femeie este mai 
greu de strunit decât cincizeci! Şi domnul Ingliş râse atât 
de tare de gluma făcută, încât cei doi soţi luară şi ei parte la 
veselia sa. 

Teritoriul pe care-l traversează ramificaţia Ogden-ului 
este o regiune de şes sterp, de nisip şi argilă amestecate cu 
săruri alcaline, care-l acoperă cu excrescenţe albicioase ca 
pe marele deşert din vestul lacului. Nu cresc decât 
cimbrişori, salvie, rosmarin, arbuşti sălbatici şi cantităţi 
imense de floarea-soarelui cu petalele ei galbene. La est se 
ridică crestele depărtate şi învăluite în ceaţă ale munţilor 
Wahsatch. 

Era ora şapte şi jumătate când trenul se opri în gara Great 
Salt Lake City. 

Un oraş minunat, spusese Robert Ingliş şi cu siguranţă că 
nu-i va lăsa să plece pe noii săi prieteni înainte de a-l fi 
vizitat. E un oraş de cincizeci de mii de locuitori, îi îmbia el - 
exagera cu cinci mii - un oraş splendid, împresurat la est de 
munţi măreţi şi pe care admirabilul Jourdain îl pune în 
legătură cu admirabilul Lac Sărat, un oraş deosebit de 
curat, cu clădirile şi vilele sale înconjurate de mulţi copaci 
înverziţi, cu livezile şi grădinile lui de zarzavaturi... Şi de-a 
lungul străzilor comerciale, minunate clădiri de piatră... cu 


o înfăţişare minunată!... Şi monumentele sale magnifice, 
opere ale arhitecturii mormone, magnificul Palat 
prezidenţial unde-şi avea reşedinţa Brigham Young, 
magnificul Templu mormon, magnificul Tabernacol, o 
construcţie minunată în care puteau să încapă opt mii de 
credincioşi... Şi altădată ce ceremonii magnifice, cu papa şi 
apostolii pe o estradă magnifică, având împrejur mulţimea 
de sfinţi, bărbaţi, femei, copii, câtă frunză şi iarbă, care 
asistau la citirea bibliei scrisă de însăşi mâna 
Mormonului!... în fine, totul era magnific. 

Adevărul este că domnul Robert Ingliş se cam întrecea cu 
laudele, în dragostea pentru urbea lui natală. Oraşul Great 
Salt Lake City nu merită astfel de elogii. El este prea întins 
pentru populaţia sa şi dacă are câteva frumuseți ale naturii, 
e lipsit în schimb de orice operă artistică. Cit despre 
faimosul 'Tabernacol, nu este altceva decât capacul unui 
uriaş cazan pus de-a dreptul pe pământ. 

În orice caz, nici vorbă să viziteze Great Salt Lake City în 
seara asta. Cel mai urgent era să tragă la un hotel şi cum 
domnul Titbury nu voia să-l coste prea scump, ghidul său îi 
propuse unul afară din oraş: Cheap Hotel, adică «Hotel 
ieftin». 

Numai la auzul acestui nume, cei doi soţi fură încântați şi 
liniştiţi. Apoi, după ce lăsară valiza la gară, urmând s-o 
scoată dacă găseau Cheap Hotel pe gustul lor, ei îl urmară 
pe domnul Ingliş, care ţinuse să ducă el însuşi geanta de 
voiaj şi pătura «onorabilei doamne». 

Coborâră spre cartierele joase ale oraşului, din care soţii 
Titbury nu putură să vadă nimic deoarece se făcuse noapte, 
ajunseră pe malul drept al unei ape pe care domnul Ingliş o 
numi Crescent River şi apoi umblară cam vreo trei mile. 
Poate că soţii Titbury găsiră că drumul e cam lung, dar nu 
se plânseră, la gândul că hotelul va fi cu atât mai ieftin cu 
cât este mai departe de oraş. În fine, pe la opt şi jumătate, 
pe o beznă de nepătruns, căci cerul era acoperit, călătorii 


ajunseră în faţa unei clădiri de al cărei aspect nu putură să- 
şi dea seama. 

Câteva minute mai târziu, hotelierul - un tip cu o înfăţişare 
fioroasă - îi duse într-o cameră de la parter cu pereţii daţi 
cu var, având drept mobilă doar un pat, o masă şi două 
scaune. Dar hotărâră că n-au nevoie de mai mult şi 
mulţumiră domnului Ingliş, care plecă cu promisiunea de a 
reveni a doua zi dimineaţă. Domnul şi doamna Titbury, 
foarte obosiţi, se culcară după ce luară cina, alcătuită din 
câteva provizii rămase în sacul de voiaj. Apoi adormiră unul 
lingă altul şi visară că prezicerile amabilului domn Ingliş se 
realizau şi că apropiata aruncare de zaruri îi va face să 
câştige douăzeci de căsuțe. Ei se treziră la ora opt, după o 
noapte bună şi odihnitoare. S-au sculat fără grabă şi, 
neavând de făcut altceva mai bun, îşi aşteptară călăuza 
spre a vizita împreună oraşul. Nu erau curioşi de felul lor, 
dar cum puteau să refuze serviciile oferite de domnul 
Robert Ingliş, care voia să le arate splendorile marii 
localităţi mormone...? 

Până la ora 9 nu veni nimeni. Domnul şi doamna Titbury, 
îmbrăcaţi, gata de plecare, se uitau pe fereastra care dădea 
spre şoseaua din faţa hotelului Cheap. 

Acest drum, după cum le spusese în ajun amabilul lor ghid, 
era vechiul «drum al emigranților». El mergea dc-a lungul 
râului Crescent. Pe acolo treceau altădată furgoanele 
încărcate cu mărfuri destinate taberelor de colonişti. Ele 
erau trase de boi mânaţi de boar şi îţi trebuiau pe-atunci 
mai multe luni pentru a ajunge de la New York până la 
teritoriile din vestul ţării... 

Cheap Hotel părea izolat, căci, chiar aplecat peste pervaz, 
domnul Titbury nu vedea nici o clădire pe ambele maluri ale 
râului. Nu se zărea altceva decât întunecata pată a 
pădurilor verzi de pini care creşteau pe coasta unui munte 
înalt. 

Până la ora 10 nu veni nimeni. Domnul şi doamna Titbury 
începură să devină nerăbdători, mai ales că le era şi foame. 


Să ieşim, spuse unul din ei. 

Să ieşim, răspunse celălalt. 

Şi deschizând uşa camerei, pătrunseră într-o sală centrală, 
o adevărată sală de cabaret, a cărei uşă dădea spre şosea. 
În prag erau doi oameni prost îmbrăcaţi, cu o înfăţişare 
îngrozitoare, cu ochii injectaţi din pricina ginului, care 
păzeau intrarea. 


Nu se trece! 

Astfel sună porunca dată cu o voce aspră domnului 
Titbury. 

Cum... nu se trece? 

Nu fără plată. 

Din toată limba engleză acest cuvânt îi plăcea cel mai 
puţin domnului Titbury, când îi era adresat: 

Plată... repetă el... plată ca să ies? Glumeşiti... 

Dar doamna Titbury, cuprinsă deodată de nelinişte, nu lăsă 
lucrurile nelămurite şi întrebă: 

Cât...? 

Trei mii de dolari. 

Ea recunoscu această voce... Era vocea lui Robert Ingliş, 
care se ivi în uşa hotelului. 

Între timp, domnul Titbury, mai puţin ager ca soţia sa, vru 
să ia totul în glumă. 

Ei, exclamă el, iată-l pe prietenul nostru...! 

În persoană, răspunse acesta. 

Şi bine dispus ca de obicei. 

Ca de obicei. 

Într-adevăr, cererea aceasta de trei mii de dolari e destul 
de nostimă... 

Ce să-i faci, dragă domnule, răspunse domnul Ingliş, atâta- 
i preţul pentru o noapte la Cheap Hotel. 

Vorbeşti serios?... întrebă doamna Titbury, care pălea. 

Foarte serios, doamnă. 

Domnul Titbury vru să se repeadă spre ieşire, într-o 
pornire de furie. Două braţe puternice se abătură pe umerii 
săi şi-l ţintuiră locului. 

Robert Ingliş era pur şi simplu un răufăcător, cum se 
întâlnesc încă prea mulţi în aceste regiuni îndepărtate ale 
Federaţiei, indivizi care pândesc tot timpul ocazii, dealtfel 
destul de dese. Nu era prima oară când diverşi călători 
fuseseră jefuiţi de acest pretins al patruzeci şi treilea copil 
al unei căsătorii mormone, ajutat de complici asemenea 


celor doi indivizi ai fiorosului hotel Cheap, un îngrozitor 
cuib de bandiți sau cel puţin de hoţi. 

Pus pe urma cea bună, după schimbul de cuvinte cu Max 
Real, el oferise serviciile sale soţilor Titbury. Apoi, afiând de 
la ei că aveau asupră-le o sumă de trei mii de dolari - 
declaraţie desigur foarte imprudentă - el îi condusese la 
acest han izolat, unde să fie la cheremul lui. 

Domnul Titbury înţelese acum totul, dar prea târziu. 

Domnule, zise el, vreau să mă lăsaţi să plec imediat... Am 
treabă în oraş... 

Nu înainte de 2 iunie, zi în care trebuie să sosească 
telegrama, răspunse surâzând domnul Ingliş, şi nu suntem 
decât în 29 mai. 

Atunci aveţi pretenţia să ne reţineţi aici cinci zile? 

Şi chiar mai mult, chiar mult mai mult... răspunse amabilul 
gentleman, afară de cazul când îmi înmânaţi trei mii de 
dolari în bancnotele Băncii din Chicago... 

Ticălosule! 

Steag albastru, îi atrase atenţia domnul Ingliş, eu sunt 
politicos cu dumneata şi te rog să fii şi dumneata cu mine! 

Dar aceşti bani... sunt tot ce am... 

Va fi uşor bogatului Hermann Titbury să ceară şi să 
primească de la Chicago oricât va avea nevoie! Dealtfel, 
scumpul meu oaspete, ai la dumneata aceşti trei mii de 
dolari şi aş putea uşor să ţi-i scot din buzunar. Dar, pe 
Jonathan! Nu suntem hoţi. Ăsta e preţul la Cheap Hotel şi 
vă rog să vă achitaţi datoria. 

Niciodată! 

Cum doriţi. 

Odată cu aceste vorbe, uşa fu încuiată din nou şi soţii 
rămaseră închişi în sala de jos. 

Câte mustrări nu-şi făcură apoi cei doi cu privire la 
blestemata călătorie cu necazurile şi chiar pericolele ei! 
După amenda din Calais. furtul din Great Salt Lake City... 
Ce ghinion să fi dat de banditul de Ingliş!... 


Şi totul ni se trage de la afurisitul de Max Real!... exclamă 
domnul Titbury... Noi am vrut ca numele nostru să fie 
cunoscut numai la sosire şi acest netrebnic 1-a strigat în 
plină gară, la Ogden! Ce-i de făcut...? 

Să sacrificăm cei trei mii de dolari, zise doamna Titbury. 

Niciodată... niciodată! 

Hermann!... Hermann!... se mulţumi să spună autoritara şi 
ursuza soţie. 

Dealtfel, tot vor fi nevoiţi să ajungă la această tristă 
soluţie. Chiar dacă domnul Titbury se va încăpăţâna să 
refuze, răufăcătorii vor şti să-l constrângă. Şi dacă ar voi să- 
i ia banii cu forţa şi apoi să-l arunce în fundul râului 
Crescent împreună cu doamna Titbury, cine s-ar sinchisi de 
nişte străini a căror prezenţă în oraş nici măcar nu era 
cunoscută? 

Domnul Titbury rezistă totuşi. Poate că-i va veni de undeva 
vreun ajutor... Speranţă zadarnică! Căci un minut mai 
târziu amândoi fură conduşi într-o cameră cu fereastra spre 
o curte interioară. Sălbaticul hangiu le lăsă apoi ceva de 
mâncare. 

Douăzeci şi patru, patruzeci şi opt de ore trecură în aceste 
condiţii. E cu neputinţă de spus până la ce stare de furie 
ajunseseră prizonierii. Dealtfel, nici nu mai avură ocazia 
să-l revadă pe domnul Ingliş care, din discreţie şi pentru a 
nu părea că vrea să exercite presiuni asupra oaspeţilor săi, 
se ţinea deoparte. 

În fine, calendarul Federaţiei arătă 1 iunie. Al treilea 
partener trebuia să se afle în persoană a doua zi, înainte de 
prânz, la biroul telegrafului din Great Salt Lake City. Dacă 
nu se prezintă în persoană, el pierde toate drepturile să 
continue această partidă, care se dovedise atât de 
dezastruoasă până acum pentru Steagul albastru. 

Nu! Domnul Titbury nu voia să cedeze... şi nu va ceda! Dar 
doamna Titbury, neavând răgaz din cauza termenului, 
interveni cu o deosebită forţă pentru a-şi impune voinţa. 
Presupunând că domnul Titbury, printr-un capriciu al 


zarurilor, ar fi fost trimis la «han», în «labirint», în «puț», la 
«închisoare», oare n-ar fi avut de plătit o penalizare dublă 
sau triplă? Ar fi ezitat să plătească? Nu!... Ei bine, era tot 
aşa de obligator în împrejurările actuale căci, dacă e bine 
să iubeşti banul, e mult mai bine să ţii la viaţă, şi existenţa 
lor era acum în mâna acestor răufăcători. În fine... trebuia 
plătit. 

Domnul Titbury rezistă până la ora 7, în speranţa unui 
ajutor neprevăzut, care nu veni. În schimb, exact la şapte şi 
jumătate se ivi, amabil şi politicos, domnul Ingliş. 

Mâine este ziua cea mare, spuse el. Ar fi bine, scumpul 
meu oaspete, să fiţi în seara aceasta la Great Salt Lake City. 

Şi cine mă împiedică, dacă nu dumneata! exclamă domnul 
Titbury cu glasul gâtuit de furie. 

Eu? răspunse surâzător domnul Ingliş. Dar e suficient să 
vă decideţi să vă plătiţi nota. 

lată, zise doamna Titbury, întinzând domnului Ingliş 
teancul de bancnote pe care soţul său i-l dăduse cu 
moartea în suflet. 

Domnul Titbury era cât pe ce să-şi dea duhul când văzu 
cum ticălosul ia teancul, numără biletele, şi nu mai putu să 
spună nimic când banditul adăugă: 

E inutil să vă mai dau chitanţă pentru banii aceştia, nu-i 
aşa?... Dar nu vă fie teamă, am s-o trec în contul 
dumneavoastră, scumpul meu oaspete. Şi acum nu-mi mai 
rămâne decât ca, după un călduros bună seara, să vă urez 
toate şansele ca să câştigaţi milioanele meciului 
Hypperbone. 

Uşa era deschisă şi, fără să mai aştepte, cei doi soţi o 
zbughiră afară. Era aproape noapte şi locul va fi greu de 
recunoscut. Atunci cum vor putea arăta poliţiei teatrul 
acestei scene tragi-comice? În fine, cel mai urgent era să 
ajungă la Great Salt Lake City ale cărui lumini se zăreau la 
trei mile de aici, în susul râului Crescent. Şi astfel, după o 
oră, domnul şi doamna Titbury ajunseră la Noul Sion unde 


traseră la primul hotel. Oricum, nu-i va costa atât de scump 
ca Cheap Hotel! 

A doua zi, 2 iunie, domnul Titbury se duse la biroul 
şerifului spre a depune plângere şi a cere ca agenţii să-l 
caute pe Robert Ingliş. Poate mai era timp să recapete cei 
trei mii de dolari... Şeriful primi cu mare amabilitate 
plângerea păgubaşului împotriva hoţului. Din păcate acesta 
nu putu să dea decât informaţii vagi asupra hanului. Fusese 
condus noaptea, plecase noaptea... Când vorbi despre 
Cheap Hotel de pe malul râului Crescent, şeriful îi spuse că 
nu ştia de nici un hotel cu un asemenea nume şi că nici nu 
există în regiune un râu numit Crescent. Răufăcătorul, care 
dealtfel trebuie să fi fugit cu complicii lui, va fi deci foarte 
greu de prins. 

Ziceţi, domnule Titbury, că pe acest individ îl chema... 

Ingliş... ticălosul!... Robert Ingliş. 

Da! Acesta este numele pe care vi 1-a spus! Dar, gândindu- 
ne mai bine, sunt sigur că e vorba de vestitul Bill Arrol... Îi 
recunosc felul de a lucra. Dealtfel, nu e la prima lui 
încercare... 

Şi încă nu l-aţi arestat? exclamă furios domnul Titbury. 

Încă nu, răspunse şeriful. Abia l-am pus sub urmărire. Va 
cădea în capcană într-o zi... sau alta... 

Dar eu n-am timp să aştept până i-o veni sorocul. 

Ei... sorocul lui vine... şi o să fie electrocutat... dacă nu 
spânzurat... 

Şi banii mei, domnule, banii mei? 

Ce vreţi... trebuie mai întâi să-l prindem pe dracul de Bill 
Arrol. şi nu e lucru uşor! Tot ce pot să vă promit, domnule 
Titbury, este să vă trimit o bucată de frânghie dacă va fi 
spânzurat, şi dacă partida nu va fi încă terminată, o veţi 
câştiga sigur cu un asemenea talisman...! 

Asta fu tot ce putu obţine domnul Titbury de la acest 
original şerif al oraşului mormon! 

Capitolul IV. 

STEAGUL VERDE. 


Steagul verde era Harris TI. Kymbale. Steguleţul verde ce 
se înfigea pe hartă, pentru a marca sosirea sa în cutare sau 
cutare stat, îi fusese atribuit celui de-al patrulea partener, 
ţinând seama de locul pe care această culoare o ocupă în 
spectrul solar. Cronicarul-şef al Tribunei se arătă foarte 
satisfăcut. Nu era aceasta culoarea speranţei? 

Dealtfel, ar fi fost nedrept să se plângă de soarta care-l 
favoriza ca turist şi jucător. După ce fusese trimis cu primul 
număr de puncte, douăsprezece,la New Mexico, iată că 
punctajul de zece, din patru cu şase, îi rezerva a douăzeci şi 
doua căsuţă, South Carolina, la frontierele teritoriului 
federal, şi exact în metropola sa Charleston. El ştia că 
jucătorii îl preferau în agenţii, că era solicitat pe toate 
pieţele lumii - se paria pe el cu unu contra nouă, cotă pe 
care niciunul din concurenţi n-a atins-o niciodată - şi era 
considerat pretutindeni drept marele favorit. 

Din fericire, reporterul, când părăsise Santa-Fe, nu-l 
auzise pe Isi-dorio, chibzuitul vizitiu, rostind că nu ar vrea 
să rişte nici douăzeci şi cinci de cenți pe şansele sale şi era 
foarte încrezător în viitor. 

Cum putea uşor să ajungă de la 21 mai până la 4 iunie în 
Carolina de Sud şi cum de la staţia Clifton călătoria se va 
face cu trenul, timpul nu-i lipsea. Harris T. Kymbale părăsi 
deci Santa-Fe pe 21 şi scăpă de astă dată numai cu un 
bacşiş bun, nemaiavând nevoie să-l ademenească pe noul 
său vizitiu cu sute de mii, sau chiar cu sute de dolari. Sosi 
seara la Clifton, de unde trenul, după ce trecea paralela 
care mărgineşte la sud statul Colorado, îl duse până la 
Denver, capitala acestui stat. 

Harris TI. Kymbale se gândi bine şi se opri la următorul 
proiect, fără a ţine seama de recomandările făcute de 
onorabilul primar din Buffalo care-l prevenise că nu-şi 
aparţinea şi că aparţinea numai celor ce pariază pe el: 

lată-mă ajuns într-una din cele mai frumoase provincii ale 
Federaţiei: la vest, Munţii Stâncoşi... la est, câmpii extrem 
de fertile... un sol plin cu plumb, aur şi argint, din care 


petrolul curge în valuri, un teritoriu unde vin emigranții 
atraşi de bogăţiile sale naturale şi cei care n-au nici o 
treabă, atraşi de oraşele luxoase ale staţiunilor balneare, de 
aerul curat, de puritatea climei. Eu nu cunosc încă acest 
ţinut superb şi am ocazia să-l cunosc... Să mă bizui că 
hazardul mă va trimite din nou aici în cursul partidei?... 
Nimic nu e mai puţin probabil! Pe de altă parte, pentru a 
ajunge în South Carolina, am de străbătut trei sau patru 
state pe care le cunosc. Ele nu-mi vor oferi nici o noutate. 
Cel mai bun lucru este să-mi petrec tot timpul în Colorado, 
ceea ce voi şi face. De vreme ce voi fi la 4 iunie, înainte de 
prânz, la Charleston, nu ştiu ce i-ar supăra pe adepţii mei... 
Dealtfel, fac ce vreau şi cui nu-i place, etc. etc... 

Şi iată pentru ce, în loc să-şi continue călătoria pe linia 
care duce la Oaklay, Iopeka şi Kansas, Harris I. Kymbale se 
instala, în ziua de 21, într-un confortabil hotel din capitala 
statului Colorado. 

El nu rămase decât cinci zile în acest stat, adică până la 25 
seara. Dar nu-i nimic surprinzător ca un reporter să poată 
face în acest scurt popas ceea ce alţi semeni ai lui n-ar fi 
putut face într-un timp de două ori mai lung. Este o 
chestiune de antrenament profesional. 

Şi ca să vă convingeţi, n-aveţi decât să priviţi puţin notele 
din carnetul de care Harris TI. Kymbale se servea pentru a-şi 
scrie articolele pentru Tribune; 

22 mai. Vizitat Denver, oraş elegant, străzi largi, 
umbroase, magazine superbe ca la New York sau 
Philadelphia, biserici, bănci, teatre, sală de concert, mare 
aşezământ universitar din Far-West, antrepozite vaste, 
hoteluri şi restaurante de lux, «Cafe Franqais». Foarte 
plăcut la «Cafe Francais». Am fost foarte bine primit de 
guvernatorul statului, senatorul Evans. Încurajări şi laude. 
A pariat pe mine o sumă mare, şi pe bună dreptate. 

mai. Mers până la satele miniere, devenite oraşe - Auroria, 
Golden City, Golden Gate, Oro City, nume frumoase, mai 
puţin însă ca acela de Leadville, oraşul plumbului, a cărui 


extracţie anuală se cifrează la unsprezece mii de tone. Oraş 
nou, prea depărtat ca să-l pot vizita. 

mai. Fost cu rail-road-ul până la Pueblo (Colorado de Sud), 
mergând de-a lungul marelui lanţ muntos. Important centru 
industrial, alimentat de minele de huilă şi sursele de petrol. 
Voi cumpăra una sau două dacă voi câştiga partida. Trecut 
prin Colorado Springs, poreclit «Oraşul milionarilor», 
renumit pentru băile lui, foarte căutate de bolnavii 
adevăraţi şi de bolnavii închipuiţi. 

mai. Mă întorc din Elveţia - din Elveţia americană, 
bineînţeles - pe coasta orientală a lanţului de munţi 
Colorado. E tot atât de frumos ca în Parcul Naţional din 
Wyoming, mai frumos decât în Elveţia europeană. E drept 
că vorbesc ca un cetăţean american. Se găsesc acolo 
parcuri nemaipomenite, în nord, în centru şi în sud. Ce 
amintire frumoasă păstrez despre parcul Pair Play, 
înconjurat de munţi măreţi, pe care îi domină muntele 
Lincoln având o înălţime de patrusprezece mii de picioare 
deasupra nivelului mării! Văzut Lacurile Gemene într-o 
trecătoare prin care curge Arkansas-ul. Sunt separate de o 
şosea de morene, unul lung de două mile şi jumătate şi larg 
de o milă şi jumătate şi celălalt cu o întindere dublă ca a 
celui dintâi. Mi-ar plăcea să stau 15 zile într-un hotel bun 
din Derry. Hotărât să cumpăr, cu viitoarele mele milioane, o 
vilişoară la Denver şi două mine de huilă la Colorado!... De 
ce să mă zgârcesc şi să nu-mi cumpăr o casă pe malul 
Lacurilor Twin...? 

Zărit înalte piscuri în Munţii Stâncoşi - ale lanţului Sierra 
Madre - în partea cea mai ridicată a Americii, cu baza pe o 
suprafaţă de cel puţin trei sute şaptezeci şi cinci de leghe. 
Foarte puţine state din Europa, afară de Rusia, ar putea să-i 
adăpostească. Veritabilă coloană vertebrală a Americii de 
Nord şi care cu întreaga întindere muntoasă din vest 
cuprinde un sfert din Statele Unite. Dacă aţi pune la un loc 
Alpii. Pirineii şi Caucazul şi încă n-aţi putea făuri Munţii 
Stâncoși. 


După-amiaza zilei de 26 Steagul verde o petrecu în 
frumoasa capitală. Se organiză o recepţie în onoarea sa la 
reşedinţa guvernatorului. Se ştie că în Statele Unite un om 
are valoarea averii sale, şi în minţile celor din Colorado, ca 
şi în a lui dealtfel. Harris T. Kymbale preţuia şasezeci de 
milioane de dolari. El fu sărbătorit după cum merita de 
aceşti americani bogaţi, care au aur nu numai în casele lor 
de bani, în buzunarele lor, în pământul lor, dar şi în 
denumirea oraşelor lor. 

A doua zi, la 27 mai, al patrulea partener îşi luă rămas bun 
de la guvernator, în mijlocul unui mare număr de adepţi 
care-l aclamară. Trenul plecă din Denver şi trecu frontiera 
prin Fort Wallace, străbătu Kansas-ul de la vest la est, apoi 
Missouri, cu capitala Jefferson City, şi la graniţa sa de est se 
opri la gara Saint-Louis, în seara de 28. 

Intenţia lui Harris T. Kymbale nu era să rămână în acest 
mare oraş pe care-l cunoştea, şi spera că soarta nu-l va 
trimite niciodată aci, deoarece el reprezenta căsuţa 
cincizeci şi doi şi ocupa, în nobilul joc al gâştei, locul unde 
se afla «închisoarea». În plus, statele Tennessee, Alabama şi 
Georgia, pe care trebuia să le străbată înainte de a ajunge 
în South Carolina, îi ofereau excursii atrăgătoare. 

Aşadar, simțindu-se destul de obosit, îşi propuse să aleagă 
unul dintre cele mai bune hoteluri din Saint-Louis şi să se 
odihnească bine o noapte întreagă, pentru a pleca a doua zi 
dis-de-dimineaţă cu primul tren. Se părea că nimic nu poate 
tulbura călătoria sa, nici să-l împiedice să fie la data exactă 
la Charleston. 

Şi cu toate acestea, era cât pe ce să nu poată ajunge şi 
chiar să fie pus în situaţia de a nu mai călători niciodată, în 
urma incidentului neprevăzut de care ne vom ocupa. 

Pe la şapte şi jumătate, Harris TI. Kymbale umbla grăbit pe 
peronul gării, spre a se interesa de mersul trenurilor, când 
se ciocni de o persoană care ieşea dintr-unul din birouri. 

Pe loc fură schimbate următoarele amabilităţi: 

Bădăranule...! 


Nesimţitule...! 

Vezi unde calci! 

Uită-te în urma ta! 

În fine, vorbe care ies ca din puşcă la oamenii nervoşi sau 
nestăpâniţi. Unul din ei avea ambele păcate, şi încă în mare 
măsură, căci nu era altul decât Hodge Urrican. 

Harris 'I. Kymbale îl recunoscu pe concurentul său. 

Comodorul! exclamă el. 

Ziaristul! i se răspunse cu o voce tunătoare. 

Era într-adevăr comodorul Urrican, de astă dată fără 
fidelul său Turk, ceea ce era mult mai bine, căci Turk ar fi 
mers până-n pânzele albe. 

După cum se vede, Hodge Urrican nu numai că a 
supravieţuit naufragiului Chicolei, dar a găsit şi mijlocul să 
părăsească Key West... Cum? în orice caz, trebuie să fi făcut 
foarte repede călătoria de vreme ce era în Florida la data 
de 25. O adevărată înviere, desigur, căci, după starea în 
care fusese debarcat la Key West, partenerii săi credeau că 
meciul «celor şapte» va continua numai în şase. 

Pe scurt, Hodge Urrican se afla în carne şi oase la Saint- 
Louis, aşa cum putea să constate izbindu-se de el 
concurentul, însă şi mai prost dispus ca de obicei. Nu era 
oare în drum spre California cu obligaţia de a se întoarce la 
Chicago, spre a reîncepe partida - după plata unei 
penalizări triple? 

Cu toate acestea, Harris I. Kymbale, cum era un om 
cumsecade, îi spuse ca unei cunoştinţe: 

Felicitările mele, domnule comodor Urrican, văd că n-aţi 
murit... 

Nu, domnule, nici măcar după ciocnirea cu un 
neîndemânatic şi sunt gata să-i înmormântez pe cei care se 
bucurau că nu mă vor mai vedea... 

Vă referiţi la mine? întrebă reporterul încruntând 
sprâncenele. 

Da, domnule, răspunse Hodge Urrican, care se uita ţintă 
în ochii adversarului său, da, domnule mare favorit! 


Şi se părea că mestecă vorbele acestea, că le striveşte 
între dinţi. Harris TI. Kymbale, care nu era prea răbdător din 
fire, începu să se supere. 

Se pare că cine trebuie să treacă prin California ca să se- 
ntoarcă la Chicago nu străluceşte prin politeţe. 

Asta-l atinse pe comodor unde-l durea... 

Mă insulţi, domnule!... exclamă el. 

la-o cum vrei! 

Ei bine, o iau de rău şi o să-mi plăteşti pentru obrăzniciile 
dumitale... 

Imediat, dacă doreşti... 

Da, dacă aş avea timp, urlă Hodgc Urrican, dar n-am. 

N-ai decât să-ţi faci... 

Ceea ce voi face va fi o călătorie cu trenul ăsta care pleacă 
acum şi pe care nu-l pot pierde. 

Într-adevăr, un tren pufăia, învăluit de fum, gata de 
plecare. Nu mai era nici o secundă de pierdut. Aşadar, 
comodorul, sărind pe o platformă între două vagoane, 
strigă cu o voce tunătoare: 

Domnule jurnalist, veţi mai auzi de mine. veţi mai auzi... 

— Când? 


Chiar în seara asta, la Hotel Europa. 

Voi fi acolo, răspunse Harris I. Kymbale. 

Dar abia pornise trenul, că ziaristul făcu următoarea 
remarcă: 

Ia te uită... S-a înşelat, dobitocul! Nu s-a urcat în trenul 
spre Omaha! Se duce unde n-are ce căuta... în definitiv, îl 
priveşte! 

Într-adevăr, trenul alerga spre est, exact încotro trebuia să 
plece Harris 'I. Kymbale spre a ajunge în Charleston. 

Nu, Hodge Urrican nu se înşelase. El se întorcea pur şi 
simplu la prima staţie, la Herculanum, unde-l aştepta Turk. 
O explicaţie violentă se iscase între comodor şi şeful staţiei 
Herculanum în legătură cu bagajul său rămas în urmă. În 
cursul discuţiei, Turk îl ameninţase pe şef că-1 va arunca de 


viu în cazanul unei locomotive. Stăpânul său îl calmase, 
apoi, prinzând un tren care pleca, venise să facă în 
persoană reclamaţia în gara Saint-Louis. Lucrurile se 
lămuriră uşor, valiza urma să fie cerută telegrafic, dar 
tocmai în momentul când Hodge Urrican ieşea din birou, să 
se întoarcă la Herculanum. iată că avu loc întâlnirea cu 
cronicarul. 

Harris 'I. Kymbale nu se mai ocupă de acest incident după 
plecarea adversarului său. El se întoarse la Hotel Europa 
unde trăsese. După masa de seară, făcu o lungă plimbare 
prin oraş şi, în momentul când se întoarse, primi o scrisoare 
sosită din Herculanum cu ultimul tren. 

Nu! Era nevoie de un creier ca acela care fierbea în 
craniul lui Hodge Urrican, pentru ca acest om bizar să fi 
scris o asemenea epistolă. 

Domnule al patrulea partener, aveţi desigur un revolver, 
aşa cum îl am şi eu pe al meu. Voi lua mâine dimineaţă la 
şapte trenul care pleacă din Herculanum la Saint-Loius. Vă 
somez să luaţi la aceeaşi oră trenul care pleacă din Saint- 
Louis la Herculanum. Acest lucru nu va schimba nici 
itinerarul dumneavoastră, nici pe al meu! 

Cele două trenuri se vor încrucişa la ora şapte şi 
şaptesprezece minute. Dacă sunteţi în stare să răspundeţi 
de faptul de a îmbrânci oamenii şi de a-i insulta pe 
deasupra, fiţi singur în exact acel moment pe platforma 
care leagă ultimul vagon de vagonul de bagaje, cum voi fi şi 
eu pe platforma ultimului vagon al trenului meu. Vom avea 
astfel ocazia să schimbăm câteva focuri. 

comodor HODGE URRICAN. 

Asta-i era firea: mereu îi sărea ţandăra; şi încă nu-i 
spusese nimic lui Turk despre această ceartă, de teamă să 
nu învenineze lucrurile. 

Dar dacă voia un adversar demn de dânsul, nu putea găsi 
unul mai bun decât cronicarul Tribunei. Acesta fu la 
înălţime în împrejurarea de faţă. 


Ei bine, exclamă el, dacă marinarul ăsta de apă sărată îşi 
închipuie că voi da înapoi, se înşală! Voi fi pe platformă la 
ora fixată, de vreme ce şi el va fi pe a lui! Şi Steagul verde 
al unui ziarist nu se va închina în faţa Steagului portocaliu 
al unui comodor! 

Recunoaşteţi că nimic nu-i de mirare în surprinzătoarea 
ţară a Americii! 

Deci, a doua zi, cu puţin înainte de ora şapte, Harris. 
Kymbale veni la gară pentru a lua trenul spre Columbus, 
care trece prin Herculanum la frontiera statului Tennessee. 
După aceea, se instala în ultimul vagon care comunica 
printr-o platformă cu vagonul de bagaje. Şaptesprezece 
minute trebuiau să treacă înainte de a-şi lua în primire 
postul său de luptă. 

Dimineaţa era friguroasă, aerul rece şi nimeni nu dorea să 
stea afară în timpul mersului. În vagonul lui Harris T. 
Kymbale se aflau vreo doisprezece călători. Când reporterul 
se uită prima oară la ceas, era ora şapte şi cinci. Nu mai 
avea de aşteptat decât douăsprezece minute şi aştepta cu 
un calm de care, cu siguranţă, adversarul său nu era în 
stare. 

La şapte şi patrusprezece se ridică, se duse pe platformă 
cu revolverul scos din buzunarul pantalonului şi, după ce 
controla încărcătura, aşteptă din nou. La şapte şi 
şasesprezece se auzi de pe cealaltă linie vuietul crescând al 
trenului care venea din Herculanum în direcţie opusă, cu 
toată viteza. 

Harris T. Kymbale ridică revolverul la înălţimea frunţii, 
gata să-l coboare orizontal. 

Locomotivele se încrucişară, lăsând în urmă un vârlej de 
aburi albi. O jumătate de secundă după aceea, două 
detunături răsunară în acelaşi timp. Harris T. Kymbale simţi 
vâjâitul unui glonte care-i trecu pe lângă ureche şi răspunse 
numaidecât. Apoi, ambele trenuri se depărtară, fiecare în 
direcţia sa. 


Să nu credeţi că vreun călător din vagon s-a sculat la auzul 
acestor focuri de revolver. Aşa ceva n-avea darul să-i 
impresioneze. Şi Harris T. Kymbale îşi reluă locul liniştit, 
fără să ştie dacă îl nimerise pe comodor. Călătoria continuă 
prin Nashville, actuala capitală a statului Tennessee aşezată 
pe râul Cumberland, oraş industrial de şaptezeci şi şase de 
mii de suflete, prin Chattanooga, nume care în limba 
cherokee înseamnă «Cuib de corb», un cuib strategic de 
prim ordin la intrarea trecătorilor pe care Sherman reuşise 
să le străpungă cu armata federală. Pe urmă străbătu statul 
Georgia a cărui aşezare geografică i-a dat numele de 
«Cheie de boltă a Sudului», cum Pennsylvania e denumită 
«Cheia de boltă a Nordului». 

După ce traversă statul Georgia până la oraşul Augusta de 
pe râul Savannah, unde se găsesc importante filaturi de 
bumbac, trenul trecu prin teritoriul statului South Carolina, 
o luă prin Hamburg, care se află în faţa oraşului Augusta, şi 
se opri la capătul liniei ferate, în oraşul Charleston. 
Reporterul ajunse în acest vestit oraş în seara zilei de 2 
iunie, după un drum de aproape o mie cinci sute de mile de 
la Santa-Fe din New Mexico, călătorie în timpul căreia 
avusese loc întâlnirea cu Hodge Urrican. 

Aici află din ziare de soarta celor doi nedespărțţiţi, 
comodorul şi Turk, care trecuseră prin Ogden în ziua de 31 
mai, îndreptându-se cu toată viteza către depărtatele 
regiuni ale Californiei. 

«Pe legea mea, totul e cât se poate de bine, îşi zise el. Nu- 
mi pare rău că nu l-am nimerit. E un urs, ba chiar un urs 
marin cu înfăţişare umană!» 

Dealtfel, ziarele nu făceau nici o aluzie la duelul de pe rail- 
road, cunoscut numai de cei doi combatanți, şi nimeni nu va 
şti niciodată de el decât dacă unul dintre ei ar vorbi... E 
drept, e cam greu să te bizui pe discreţia unui fabricant de 
cronici...! 

Harris T. Kymbale nu cunoştea Charleston-ul, care îşi 
merita proasta reputaţie de a fi considerat metropola 


sclavajului. Dar oraşul avea o astfel de vitalitate încât a 
rezistat la numeroase calamităţi ca: inundaţii, incendii, 
cutremure de pământ şi chiar friguri galbene. 

Ar fi prea puţin să spunem că Harris I. Kymbale a fost 
primit cu entuziasm. S-a iscat un fel de delir pentru 
partenerul în care oraşul vedea pe cel mai calificat din «cei 
şapte». Ceilalţi nici nu mai contau. Pentru cei din 
Charleston nu exista decât unul singur - acela pe care 
numărul de puncte zece l-a trimis aici. Cât despre 
milioanele răposatului Hypperbone, era ca şi cum le-ar fi 
avut în buzunar. 

Timp de patruzeci şi opt de ore sosiră deci invitaţii peste 
invitaţii, pe care popularul reporter nu putu să le refuze - 
cum, dealtfel, nu putu refuza plimbările prin parcurile din 
împrejurimi, presărate cu portocali la tot pasul. Pe toate 
zidurile, acoperite de afişe enorme, numele lui Harris 1. 
Kymbale figura în litere de-o şchioapă care seara erau 
trasate de becuri electrice. Un reporter atât de bine primit 
avea o datorie de recunoştinţă faţă de oraş. Astfel el declară 
că, dacă va câştiga partida, va fonda în Charleston un azil 
pentru săracii fără familie. Şi, lucru lesne de înţeles, o 
mulţime de sărmani veniră să se înscrie la primărie, pentru 
a-şi rezerva primele locuri în această instituţie filantropică. 
După cum se vede, viitorul câştigător se arătă mai generos 
la Charleston din Carolina de Sud decât la Denver din 
Colorado. 

În fine, în mijlocul acestor sărbători, sosi şi seara de 3 
iunie. Se organiză un splendid banchet printr-o listă de 
subscripţie. El avu loc în afara oraşului, sub copacii 
înfrunziţi, în apropiere de estuarul Ashtley. Mulțimea se 
îndreptă într-acolo într-o procesiune cu steaguri 
desfăşurate, de culoarea celui care-l reprezenta pe eroul 
zilei. Nu e locul să insistăm asupra acestei reuniuni, căci ar 
fi imposibil să ne închipuim rafinamentele culinare şi fastul 
serviciului. 


E destul să ştim că partea principală a fost o plăcintă 
enormă, cântărind opt mii de livre, coaptă într-un cuptor 
imens, pe care un car tras de doisprezece cai a adus-o la 
locul banchetului. În prepararea acestei plăcinte au intrat 
două mii patru sute de livre de carne de vacă, patru sute de 
vițel, patru sute de oaie, cinci sute şasezeci de porc, o sută 
douăzeci de unt, o sută optzeci de pui de găină, trei sute 
şasezeci de livre de slănină, şaptezeci şi şase de iepuri, 
două mii de porumbei, două mii opt sute de livre de făină, 
două sute patruzeci de bucăţi de vânat. Acest monstruos 
aliment avea patrusprezece picioare lărgime, douăzeci şi 
patru lungime şi şase înălţime. Douăzeci de bucătari îl 
împărţiră cu nişte cuțite lungi de cinci picioare, în aşa fel 
încât să ajungă la mai multe mii de persoane, care în plus se 
mai puteau înfrupta din cinci mii de cârnaţi. 

Deodată răsunară aclamaţiile pe care briza de vest le duse 
până în largul mării: «Ura pentru Harris T. Kymbale!... Ura 
pentru al patrulea partener!... Ura pentru Steagul verde!... 
Ura pentru marele favorit al meciului Hypperbone...!». 

Capitolul V. 

GROTELE DIN KENTUCKY. 

După pariurile de pe piaţa din 26 mai la Chicago - şi apoi 
în alte oraşe - cererile pentru Lissy Wag deveniră mai 
insistente şi cotele se urcară la trei contra şapte. 

Dacă la început urcarea cotelor nu fusese în favoarea ei, 
aceasta se datora temerilor că o tânără fată nu va putea să 
reziste la oboselile unor deplasări succesive, neavând 
destulă putere; în plus, boala contribui şi ea să micşoreze 
puţina încredere pe care o inspira. 

Dar starea sănătăţii celei de-a cincea partenere era acum 
foarte bună. Pe deasupra, a doua aruncare a zarurilor, 
numărul de puncte doisprezece, a fost deosebit de 
favorabilă, căci prin şase cu şase era trimisă în Kentucky. Pe 
de altă parte, călătoria se mărginea la numai câteva sute de 
mile şi pe de alta, Kentucky ocupa pe hartă căsuţa treizeci 
şi opt. Deci Lissy Wag, în două salturi, parcursese mai mult 


de o jumătate din cele şasezeci şi trei de căsuțe. Astfel, nu 
era de mirare că Jovita Foley agita triumfal steagul galben 
atribuit prietenei sale şi că-1 şi vedea înfipt în milioanele lui 
William ]. Hypperbone! 

Presupunând că Lissy Wag ar fi fost preocupată de ceea ce 
se prevestea despre şansele sale, de schimbarea care îi 
adusese favoarea publicului, ea ar fi putut fi mândră la 
întoarcerea la Chicago. 

Pe 23, cum se ştie, Lissy Wag şi Jovita Foley se grăbiră să 
părăsească Milwaukee, pentru ca să nu-l întâlnească pe 
misteriosul XKZ, ceea ce le-ar fi obligat în primul rând să 
plătească o penalizare simplă, apoi să cedeze locul celui de- 
al şaptelea partener şi să reînceapă partida. Cele două 
prietene reveniră în metropola din Illinois sănătoase tun şi. 
întoarcerea lor fiind anunţată în ziare, câţiva reporteri se 
prezentară la locuinţa din Sheridan Street. Ca urmare a 
acestei vizite, în aceeaşi seară, Chicago Herald publică un 
interviu din care reieşea că fetele sunt în «plină formă» - 
căci acum amândouă apăreau sub steagul galben, ceea ce 
nu-i displăcea deloc zvăpăiatei Jovita Foley. Cu toate 
dojenile acesteia, rămaseră încă cinci zile la Chicago. N- 
avea rost să se ruineze cu cheltuielile de hotel şi le revenea 
mai ieftin să stea acasă. Era chiar mai cuminte să rămână 
până în ajunul zilei când telegrama maestrului Tornbrock 
trebuia să ajungă la Kentucky. Dar în 27 Jovita Foley nu mai 
putu răbda şi zise: 

— Când plecăm? 

Avem tot timpul, răspunse Lissy Wag. Gândeşte-te... până 
la 6 iunie, şi nu suntem decât în 27 mai. Asta înseamnă zece 
zile şi ştii că în douăzeci şi patru de ore putem ajunge în 
Kentucky. 

Fără îndoială, Lissy, dar nu mergem numai în Kentucky sau 
la Francfort, capitala sa. Mergem la Mammoth Caves, una 
din minunile Statelor Unite şi chiar, se pare, a celor cinci 
părţi ale lumii! Ce ocazie să vizităm aceste grote, draga 


mea, şi ce idee excelentă a avut onorabilul domn 
Hypperbone să ne trimită acolo...! 

Nu el a fost acela, ci zarurile cu numărul de puncte 
douăsprezece... 

Ei lasă... nu ela ales Mammoth Caves din statul 
Kentucky?... Aşa că îi voi fi recunoscătoare toată viaţa 
mea... ba chiar şi toată viaţa lui, dacă nu s-ar odihni în 
cimitirul de la Oakswoods! E drept că, dacă n-ar fi pe lumea 
cealaltă, noi n-am putea să alergăm după moştenirea sa. În 
fine... când plecăm...? 

Când vrei... 

Atunci, mâine dimineaţă. 

Fie... dar, adăugă Lissy Wag, trebuie să facem o ultimă 
vizită domnului Marshall Field... 

Ai dreptate, Lissy. 

În cursul acestei vizite, domnul Marshall Field şi 
personalul magazinelor sale nu mai conteniră cu 
amabilităţile şi încurajările pentru cea de-a cincea 
parteneră şi tovarăşa ei. 

A doua zi plecară cu un expres cu care străbătură o sută 
treizeci de mile prin Illinois până la Danville, aproape de 
frontiera occidentală a statului Indiana. După-masă trecură 
şi această frontieră şi coborâră să ia cina la Indianapolis, un 
oraş de o sută de mii de locuitori şi capitala statului. În locul 
Jovitei Foley şi al tovarăşei sale, Harris. Kymbale şi-ar fi 
întrebuințat timpul pentru a cerceta acest stat, unde în 
secolul trecut fuseseră exterminați indigenii şi unde 
coloniştii francezi fondaseră diverse instituţii. Dar Jovita 
Foley fu de părere să se mărginească numai la Indianapolis 
- străbătut de White River înainte de a se vărsa în Wabash 
unul din oraşele cele mai bine întreţinute de Federație şi a 
cărui curăţenie trezeşte admiraţie. 

În holelul foarte confortabil unde trăseseră, călătoarele, 
după ce-şi declaraseră numele, erau foarte des confundate 
una cu alta. În marea partidă, se părea că Jovita Foley era 


mult mai aptă, decât modesta Lissy Wag, să joace rolul 
principal. 

În ziua de 29,1a opt şi cincisprezece, ele plecară cu primul 
tren la Louisville - situat pe malul slâng al fluviului Ohio, la 
frontiera dintre Indiana şi Kentucky - stat care fusese 
marele apărător al cauzei aboliţionismului. La unsprezece şi 
cincizeci şi nouă, călătoria se termină. 

În zadar i s-ar fi spus Jovitei Foley că merită să viziteze 
statul Kentucky, care este unul dintre cele mai bogate ale 
Federaţiei de când cesiunea Louisianei i-a asigurat gurile 
fluviului Mississippi - ea ar fi ţinut-o una: Mammoth Caves! 
- că este bogat în tot felul de cereale şi de crescătorii de 
animale, că produce cei mai buni cai ai Americii şi a treia 
parte din tutunul Statelor Unite - ea, ar fi ţinut-o una: 
Mammoth Caves! - că posedă mari oraşe industriale pe 
malurile fluviului Ohio şi mine de huilă în regiunea 
Alleghanys. Mammoth Caves şi iar Mammoth Caves! 
Desigur că, fascinată de acele vestite grote. Jovita Foley nu 
se mai gândea la Covington şi la Newport, două cartiere din 
Cincinnati, dar care aparţin statului Kentucky, vizitate 
înainte de Crabbe şi John Milner, sau la Middlesborough, 
aşezare nouă care se pregătea să devină un oraş mare, nici 
la Francfort, capitala actuală a statului, sau la Lexington, 
vechea capitală. Şi totuşi, acest oraş este atât de frumos cu 
reţeaua sa de străzi largi, cu copacii săi umbroşi, de unde 
vine o pală de aer proaspăt, cu celebra sa Universitate 
cunoscută în toată regiunea de sud, cu hipodromul pe care 
aleargă cei mai buni cai din Lumea Nouă. Dar se putea oare 
compara acest hipodrom, cu o suprafaţă restrânsă, cu 
imensul câmp de curse al întregii Republici americane pe 
care luptau partenerii meciului Hypperbone sub cele şapte 
culori ale curcubeului? 

Nu! în această după-masă, cele două prietene se 
mărginiră să parcurgă principalele wards29 din Louisville, 
să treacă peste podul de opt sute doisprezece stânjeni de 
peste Ohio, care uneşte oraşul cu suburbiile din New 


Albany şi Jefferson de pe teritoriul Indianei şi care 
împreună au o populaţie de o sută de mii de locuitori. Totuşi 
ele nu se aventurară până în cartierele industriale unde 
sunt uzinele, fabricile de tutun, tăbăcăriile, filaturile, 
distileriile, şantierele de şlepuri şi fabricile de maşini 
agricole. 

Dealtfel, Louisville domină fluviul Ohio de pe platoul unui 
țărm abrupt, la o sută de picioare înălţime. De acolo se 
poate vedea cursul neregulat al fluviului, canalul de-a 
lungul malului stâng, insulele Sand şi Coose, liniile ferate 
care-l întretaie şi frumoasele căderi de apă ale valurilor 
sale spumegânde. 

În fine, foarte obosite, Jovita Foley care nu voia s-o 
recunoască şi Lissy Wag care o mărturisi, se reîntoarseră la 
hotel pe la noua seara. 

Noapte bună, zise Jovita Foley culcându-se. 

Şi când plecăm?... întrebă Lissy Wag. 

Mâine dimineaţă. 

Aşa de repede, când avem nevoie numai de câteva ore să 
ajungem în Kentucky? Avem tot timpul. 

Niciodată n-ai destul timp când e vorba de Mammoth 
Caves, răspunse Jovita Foley... Somn uşor, draga mea, te voi 
trezi eu... 

Nu trebuie deci să ne mire că a doua zi, pe 30, trenul cu 
cele două călătoare se îndrepta spre sud - un parcurs de 
vreo sută cincizeci de mile până la celebrele grote - printr- 
un ţinut aproape neted, acoperit de păduri dese, între care 
se iveau câmpuri de cereale şi mai ales plantaţii de tutun. 

Dincolo de orăşelul Maufort, singurul prin care trece calea 
ferată în această parte a regiunii, se desfăşoară frumoasa 
vale a lui Green River. Acest afluent al lui Ohio îşi poartă 
apele limpezi sub o tapiserie de plante acvatice, de 
nelumbos verzi şi pontederias cu flori galbene şi albastre - 
culori care aminteau pe cele ale lui Hermann Titbury, 
Harris TI. Kymbale şi Lissy Wag. 


Înainte de amiază prietenele coborâră la Mammoth Hotel, 
stabiliment de clasa întâi, situat lângă intrarea grotelor, în 
mijlocul unei încântătoare pajişti. 

Cu toate că o rodea curiozitatea, Jovita Foley trebui să 
amâne pe a doua zi vizita la Mammoth Caves, căci toţi ghizii 
erau plecaţi la această oră. Dar putea să întrebuinţeze 
timpul liber pentru a se plimba prin împrejurimi, de-a 
lungul unei văi minunate, urcând pe malul umbros al râului 
care prin mii de cascade se vărsa în Green River. 

Hotelul era foarte bine amenajat pentru confortul 
turiştilor care veneau în număr mare. El era compus din 
mai multe vile, dispuse foarte convenabil pentru diverse 
servicii. O cameră cu vedere spre valea râului fu pusă la 
dispoziţia călătoarelor care - ceea ce era pe placul uneia 
din ele - erau aşteptate cu oarecare nerăbdare. 

În această epocă a anului soseau numeroşi excursionişti 
doritori de a explora Mammoth Caves, după cum constată 
Jovita Foley pe la şase seara când fură chemate la masă de 
bătăile teribilului gong întrebuințat în toate hotelurile 
americane. 

John Hamilton, guvernatorul statului Illinois, care se afla 
acolo în calitate de turist, a vrut ca Lissy Wag să fie aşezată 
în dreapta şi Jovita Foley în stânga sa. Nu era o invitaţie în 
stare s-o zăpăcească pe simţitoarea persoană? Dealtfel, 
dacă guvernatorul din Illinois, cercul său şi ceilalţi turişti 
întâmpinaseră cu atâta căldură pe cea de a cincea 
parteneră şi pe tovarăşa sa, ele fură la fel de bine primite şi 
de doamnele sosite să viziteze grotele din Kentucky. Se 
vede cât de mult se urcaseră acţiunile Lissyei Wag, şi nu era 
oare o prevestire a succesului ei final? Să nu-i iertăm 
aşadar Jovitei Foley că, din cauza atenţiilor şi atitudinilor 
binevoitoare ce se răsfrângeau şi asupra ei, se identifica din 
ce în ce mai mult cu scumpa ei Lissy Wag?... Dealtfel, a 
cincea parteneră nu se gândea nici un moment să i-o ia în 
nume de rău. Masa, bine servită, preparată de un bucătar 
francez, a fost excelentă şi copioasă, cu toate că nu avea 


numeroasele feluri obişnuite la mesele americane. A fost 
alcătuită din: supă cu gomboş - mici flori portocalii — 
păstrăvi proaspăt pescuiţi în apele frumosului afluent al lui 
Green River, în locul unde se desface într-un ghiol liniştit, 
roast-beef-ul tradiţional, cu diferite sosuri care-ţi ardeau 
gura, şuncă afumată, cozonacul naţional cu stafide, legume 
şi fructe de toate felurile. 

Să nu se uite cupele cu şampanie trimise celor două 
prietene de mai mulţi comeseni. Fără îndoială, ele se 
mulţumeau numai să-şi moaie buzele, dar răspundeau cu 
un grațios salut la aceste atenţii. Apoi răsunară urările 
entuziaste pentru viitoarea izbândă a fermecătoarei 
favorite a meciului Hypperbone. 

Niciodată Jovita Foley nu luase parte la o asemenea 
sărbătorire. 

Dealtfel, Lissy Wag şi cu dânsa păstrară o atitudine demnă, 
nu fără o uşoară deosebire, căci, dacă una primea aceste 
amabilităţi cu obişnuita-i rezervă, cealaltă le accepta cu o 
vizibilă satisfacţie. 

Şi când, pe la zece seara, se întoarseră în camera lor, 
Jovita Foley întrebă: 

Ei bine, ce zici? 

Nu zic nimic, grăi Lissy Wag. 

Cum... răspunse ea, nu te-a mişcat primirea care ni se 
face... felul cum ne-a tratat guvernatorul... amabilitatea 
acestor turişti... care cu siguranţă vor paria pe noi? 

Bieţii oameni! 

Şi nu ai dorinţa să le arăţi recunoştinţa ta câştigând 
partida...? 

Doresc să dorm, atâta tot, declară Lissy Wag, şi mă voi 
culca, ceea ce ar fi bine să faci şi tu. 

Să dorm!... Parcă pot? 

Noapte bună, Jovita...! 

Fie... noapte bună, mică zână a milioanelor! răspunse 
Jovita Foley, care probabil nu se mărginise să-şi moaie 
buzele în cupele de şampanie. 


Apoi adăugă cu un căscat: 

Ah, cum aş vrea să fie Maine! 

«Maine» nu întârzie să sosească şi soarele răsări cu două 
ore înainte ca Jovita Foley să se fi trezit. 

Lissy Wag nu putu să reziste la îndemnul stăruitor de a se 
da jos din pat şi a se îmbrăca, astfel că la ora opt amândouă 
erau gata să părăsească hotelul. Pentru cercetarea în 
întregime a grotelor din Kentucky - cel puţin ceea ce este 
cunoscut din ele - e nevoie de şapte până la opt zile. Artera 
principală se întinde pe o lungime de trei până la patru 
leghe şi imensa cavitate are unsprezece milioane de metri 
cubi. Ea este brăzdată în toate direcţiile de două sute de 
alei, culoare, galerii, pasaje, tuneluri şi, trebuie repetat, e 
vorba numai de partea descoperită până acum. 

Acum era 31 mai şi până la 6 iunie dimineaţa Lissy Wag nu 
mai dispunea decât de şase zile întregi. Dar, bine 
întrebuințat, acest timp putea satisface pe cea mai curioasă 
călătoare, chiar dacă era vorba de avântata Jovita Foley. 
Dealtfel, vizitările succesive se făceau în diverse grupuri 
organizate, sub conducerea celor mai buni ghizi în serviciul 
grotelor din Kentucky. 

Îmbrăcaţi gros, căci temperatura în fundul peşterilor era 
rece, turiştii de ambe sexe o porniră la ora nouă pe cărarea 
care şerpuieşte printre stânci până la grote. Ei ajunseră 
înaintea deschizăturii înguste a unui munte, simplă intrare 
a unui coridor, lăsat aşa cum îl crease natura şi pe unde 
oamenii mai înalţi nu puteau trece fără să se aplece. 

Ghizii erau însoţiţi de negri cu felinare şi torţe care fură 
imediat aprinse şi, printre jocurile de lumini de pe ziduri, 
vizitatorii înaintară până la o scară tăiată în stâncă. Această 
scară, în prelungirea unei galerii mai largi, duce direct la 
marea sală a Rotondei. 

Din acest punct se ramifică o mulţime de culoare, ale căror 
întortocheri trebuiesc bine cunoscute, pentru a nu te rătăci 
dacă faci economie de ghid. Nu există alt labirint mai 
complicat, afară de cel din Lemnos sau din Creta. Printr-un 


culoar larg, turiştii ajunseră într-una din grotele cele mai 
mari din Mammoth Caves, denumită «Biserica gotică». 
Gotică?... Găseşti oare la această arhitectură a construcţiei 
subterane ceva comun cu stilul ogival?... Ce importanţă 
are! Ea este, oricum, minunată cu podoabele sale, 
stalagmite şi stalactite, cu coloanele ei bizar răsucite, cu 
formele ce le iau stâncile suprapuse, ale căror straturi 
cristalizate sunt scoase în relief de luminile torţelor, cu 
aşezarea naturală şi plină de fantezie a stâncilor: aici un 
altar unde par să se îngrămădească toate ornamentele 
liturgice, colo o îndrăzneață orgă, ale cărei tuburi se înalţă 
până la nervurile arcelor, ceva mai încolo un balcon, sau 
mai degrabă un amvon, de la care de multe ori predicatori 
de ocazie vorbeau în faţa asistenţei de cinci-şase mii de 
credincioşi. Se înţelege de la sine că întreg grupul de 
excursionişti împărtăşea uimirea Jovitei Foley într-un cor de 
exclamaţii entuziaste. 

Lissy, regreţi această călătorie...? 

Nu, Jovita, e foarte frumos. 

Dă-ţi seama, toate acestea sunt opera naturii... mâna 
omului n-ar fi putut săpa asemenea grote... iar noi am 
coborât până în măruntaiele pământului. 

Şi mi-e teamă, răspunse Lissy Wag, la gândul că am putea 
greşi drumul... 

Te cred, draga mea, şi îţi închipui ce s-ar întâmpla dacă ne- 
am rătăci în grotele din Mammoth Caves şi am pierde 
sosirea telegramei preabunului Tornbrock! 

Făcuseră o jumătate de leghe de la intrare până la 
Biserica gotică. Mergând mai departe, ele fură obligate de 
mai multe ori să se aplece şi să se caţăre pe cărările înguste 
spre Sala strigoilor. Aici o aştepta o mare dezamăgire pe 
Jovita Foley, căci nu văzu nici o stafie din cele pe care, în 
imaginaţia sa, visase să le întâlnească în aceste grote 
subterane. 

În realitate, Sala strigoilor era un loc de popas, luminat de 
torţe, unde se găsea un bar foarte plăcut. Se servea masa 


preparată de personalul hotelului Mammoth. 

Această sală merită mai degrabă numele de «Sanatoriu», 
căci aici se strângeau şi bolnavii care credeau că atmosfera 
grotelor din Kentucky are o valoare terapeutică. Veniseră 
vreo douăzeci şi se instalaseră în faţa unui gigantic schelet 
de mastodont, care poate că a dat vastelor încăperi 
subterane numele de Mammoth. 

Prima excursie se mărgini la această parte a grotelor. Ea 
fu urmată apoi de altele, când turiştii se mai opriră într-o 
micuță capelă care arăta ca o bisericuţă gotică. Ea era 
aşezată pe buza unei prăpăstii fără fund, în care ghizii 
aruncă hârtii arzânde pentru a-i lumina adâncimile 
întunecoase. Este Bottomless-Pit, al cărui perete săpat 
formează Scaunul diavolului. Pe seama lui circulă mai multe 
legende şi ar fi cu neputinţă să fie altfel. 

După această zi obositoare, turiştii se grăbiră să se 
întoarcă la galeria care-i ducea la intrarea grotei; ea era de 
preferat altei ieşiri mai apropiată de hotel, prin domul 
Annualh, dar până unde trebuiau să facă multe ocoluri. O 
masă excelentă şi o odihnă de o noapte refăcură puterile 
celor două prietene, pentru explorarea de a doua zi. 

Dealtfel, Jovita Foley mărturisi că vizitarea acestei 
minunate grote - o plimbare în lumea celor O mie şi una de 
nopţi - chiar fără să fi întâlnit demoni sau gnomi30, era un 
spectacol care depăşea imaginaţia omenească şi merita cu 
prisosinţă toate oboselile. 

lată de ce, timp de cinci zile, această persoană energică, 
făcând dovada unei rezistenţe istovitoare pentru ceilalţi 
excursionişti şi chiar pentru ghizi, se sili să cerceteze tot ce 
se cunoaşte despre celebrele grote, cu regretul de a nu 
putea să se lanseze şi în necunoscut... Dar ceea ce 
întreprinsese ea nu putu face şi Lissy Wag, nevoită să se 
oprească după cea de a treia zi. Căci să nu uităm că fusese 
de curând foarte bolnavă şi nu trebuia să rişte să-şi 
întrerupă călătoria. 


Aşadar, n-o mai însoţi pe Jovita Foley în ultimele ei excursii. 
Aceasta vizită singură grota Domul uriaş, plafonată la o 
înălţime de şaptezeci şi cinci de stânjeni, Camera înstelată, 
cu pereţii parcă încrustaţi cu diamante şi alte pietre 
scumpe care străluceau în lumina torţelor, Bulevardul 
Cleveland, tapisat cu broderie de dantele şi flori minerale. 
Sala de bal cu pereţii ca zăpada, brăzdaţi de prelingeri 
albicioase, Munţii Stâncoşi, aglomerare de blocuri şi 
piscuri, încât te face să crezi că lanţurile de munţi din Utah 
şi Colorado se continuă în interiorul pământului. Grota 
zânelor, atât de bogată în formaţiuni sedimentare, 
întreţinute de sursele de apă subterane, cu bolți, stâlpi şi 
chiar un fel de arbore gigantic, un palmier de piatră, care 
se înalţă până la cupola acestei săli, situată la o depărtare 
de patru leghe de intrarea principală a grotelor Mammoth. 

Şi ce amintire trebuie să fi păstrat vizitatoarea când, după 
ce trecu de portalul Goran, cobori din nou cu barca pe râul 
Styx, care, ca şi un Iordan al adâncurilor pământului, se 
varsă într-o Mare Moartă. Dar dacă este adevărat că în 
apele râului biblic nu poate trăi nici un peşte, nu tot aşa se 
întâmplă în acest mare lac subpământean. Aici se pot pescui 
cu miile siredonii şi cypronidoni, lipsiţi de orice aparat 
vizual, asemănători cu anumite specii de peşti fără ochi din 
apele Mexicului. 

Aşa arătau minunile fără pereche ale acestor grote, care 
n-au dezvăluit încă decât o parte din secretele lor. Cine ştie 
ce mai rezervă ele curiozităţii Universului şi poate că se va 
descoperi într-o zi o întreagă lume extraordinară în 
adâncurile pământului. 

În fine, cele cinci zile pe care Jovita Foley şi tovarăşa ei 
voiau să le petreacă la Mammoth Caves se apropiau de 
sfârşit. Tlelegrama trebuia să sosească la biroul hotelului, în 
ziua de 6 iunie. Din cauza interesului arătat de mulţimea de 
turişti celei de-a cincea partenere, dimineaţa zilei 
următoare avea să se scurgă într-o aşteptare febrilă - 


nerăbdare pe care poate numai Lissy Wag nu o resimțea 
într-o măsură foarte mare. 

În ultima seară, masa fu însoţită de urări mai călduroase 
ca în ajun. Şi cu câtă putere izbucniră uralele când John 
Hamilton, conform regulei prin care femeile puteau fi 
admise în statul major al guvernatorilor, o numi pe Lissy 
Wag colonel şi pe Jovita Foley locotenent-colonel în miliția 
din Illinois. 

Dacă una din aceşti noi ofiţeri, totdeauna modestă, se simţi 
puţin încurcată de atâtea onoruri, cealaltă le primi ca şi 
cum ar fi purtat dintotdeauna uniforma. Şi seara, când 
amândouă se retraseră în camera lor, Jovita Foley exclamă 
cu un salut milităresc: 

Ei bine, totul merge strună, domnule colonel...! 

E curată nebunie, răspunse Lissy Wag, şi mi-e teamă că se 
va sfârşi prost. 

Te rog să taci, dragă prietenă, sau uit că eşti superiorul 
meu şi mă port obraznic! 

Apoi, după ce o sărută, se culcă şi curând visă că a fost 
numită general! 

A două zi, încă de la opt dimineaţa, lumea din hotel se 
grăbea către biroul de recepţie, în aşteptarea telegramei 
trimise din Chicago de maestrul Tornbrock. Ar fi greu de 
descris emoția pe care acest public simpatic o resimțea 
pentru cele două prietene. Unde le va duce soarta? Vor fi 
trimise la capătul Americii? Vor avea un mare avans asupra 
celorlalţi concurenţi...? 

O jumătate de oră mai târziu, se auzi ţăcănitul aparatului 
telegrafic. 

O depeşă sosea pe adresa: Lissy Wag, Kentucky, Mammoth 
Hotel, Mammoth Caves. 

O tăcere profundă, aproape religioasă, domnea înăuntru, 
ca şi în faţa biroului. 

Şi ce uimire, ce dezamăgire şi chiar desperare îi cuprinse 
pe toţi când Jovita Foley citi cu glas tremurător: 


Paisprezece, din şapte cu şapte, căsuţa cincizeci şi doi, 
Saint-Louis, Missouri. 

TORNBROCK. 

Era căsuţa cu «închisoarea», unde biata Lissy Wag, după 
ce plătea o triplă penalizare, avea să rămână până când un 
alt partener, cu acelaşi ghinion, va veni s-o «elibereze», 
ocupându-i locul! 

Capitolul VI. 

VALEA MORŢII. 

La 1 iunie, la ieşirea din Stakton, mic orăşel californian 
situat în bazinul lacustru San Joaquim, un tren trecea în 
plină viteză în direcţia sud-est. Acest tren, compus numai 
dintr-o locomotivă, un vagon de călători şi unul de bagaje, 
plecase, în afară de mersul obişnuit al trenurilor, cu trei ore 
înaintea celui ce străbate teritoriile meridionale ale 
Californiei, pe linia de la Sacramento la frontiera Arizonei. 

Statul California este al doilea ca importanţă în 
Confederaţia americană, cu o suprafaţă de o sută cincizeci 
şi opt de mii de mile pătrate. Este mărginit la nord şi la sud 
de două linii de latitudine, la est de o linie frântă al cărei 
unghi atinge lacul Tahoe şi fluviul Colorado, la vest de 
oceanul Pacific, care scaldă coasta pe o întindere de şase 
sute de mile. Dacă socoteşti că pe acest teritoriu întins nu 
se află decât un milion două sute de mii de locuitori de 
origină europeană, americană şi asiatică, care au emigrat 
aici la descoperirea minelor de aur, după ce Mexicul a cedat 
prin tratatul din 1848 acest teritoriu Republicii federale, 
înseamnă că densitatea populaţiei este destul de mică. 

Regiunea, străbătută de trenul special cu cea mai mare 
viteză, părea că nu-i interesează pe călătorii lui. Dar, ia să 
vedem, avea pasageri?... Desigur, căci, din când în când, 
apăreau două capete la fereastră, apoi dispăreau imediat. 
Două figuri aspre sau, mai bine zis, sălbatice. Câteodată pe 
geam ieşea o mână păroasă care scutura o mică pipă şi se 
retrăgea numaidecât. 


Poate că în partea septentrională a statului călătorii s-ar fi 
uitat mai bine la ţinutul pe care-l străbăteau. Câmpiile sunt 
cultivate cu grijă şi produc în mari cantităţi mai ales grâu şi 
orez, cu spicele de 12 - 15 picioare, dar şi porumb, sorg şi 
ovăz. Se văd livezi de piersici, peri, cireşi - adevărate 
păduri de pomi fructiferi, apoi vii, atât de bogate încât 
California singură produce a treia parte din recolta 
americană. 

Şi toate aceste bogății sunt roadele unui pământ darnic, 
întreţinut de un admirabil sistem de irigaţii. 

Dar nici acest bazin, scăldat de San Joaquim şi afluenții lui, 
nu este neproductiv. Apele i-au asigurat un serios 
randament agricol. Totuşi călătorii nu-l priviră, ca şi cum ar 
fi fost sterp ca acum 50 de ani, când nu se făcuse simțită 
mâna omului. California are o climă deosebită, căldurile 
sunt mai mari în septembrie ca în iulie. Liniile izotermice nu 
urmează aceleaşi paralele ca în restul Statelor Unite, iar 
uraganele dinspre uriaşa arie a Pacificului nu-i ating toată 
suprafaţa. Multe sunt oprite de munţii de pe coastă, iar 
altele se izbesc de lanţul Sierrei Nevada. Aici se transformă 
în ploi bune pentru creşterea coniferelor - pini, brazi, cedri, 
chiparoşi - care de la o înălţime de 5-6 sute de stânjeni 
acoperă coamele munţilor. Câţiva din aceşti arbori, ca 
seguoia sau bixtrul, numit wellingtonian de englezi şi 
washingtonian de americani, nu au mai puţin de 60 de 
picioare circumferință şi 300 înălţime. 

Cine erau oare călătorii aceştia nepăsători?... De unde 
veneau şi încotro mergeau?... Erau californieni înflăcăraţi, 
atraşi de descoperirea unor noi bogății minerale, căutători 
de zăcăminte aurifere - căci fiecăruia îi e dat să spere că n- 
au secat şi ultimele resurse ale acestui sol aurifer, chiar 
dacă s-a extras în ultimii patruzeci de ani aur în valoare de 
şase miliarde de franci. 

Dealtfel are şi alte mine preţioase, mai ales la poalele 
şirurilor muntoase de pe litoral: de cinabru, sulfura roşie de 
mercur, vermion nativ, care în exploatările din New 


Almaden, între 1850 şi 1886, au dat nu mai puţin de 100 
milioane de livre, adică 50 de mii tone. Poate călătorii 
făceau parte dintre fondatorii asociaţiei «Bonanza Farms», 
fiind membri ai marilor sindicate de exploatări agricole, 
oameni primejdioşi pentru micii proprietari din cauza 
marilor capitaluri pe care le primesc din Anglia. Şi cum n-ar 
atrage banul aceste meleaguri unde viile dau ciorchini de 
mai multe livre şi părul fructe uriaşe? De aceea, aşa cum 
Texasul arc ferme de un milion de hectare, şi în California 
unele au o suprafaţă de 1200 kilometri pătraţi. 

În orice caz, cei doi călători trebuiau să fie oameni foarte 
bogaţi şi totodată foarte grăbiţi, pentru a-şi permite luxul 
unui tren special atunci când aveau la dispoziţie trenurile 
obişnuite ale Companiei South Pacific. Acestea nu i-ar fi 
întârziat decât cu o jumătate de zi şi nu i-ar fi costat câteva 
mii de dolari pe care au crezut de cuviinţă să nu le 
economisească. 

Locomotiva mergea cu toată viteza şi cum trenurile nu 
sunt atât de numeroase pe această linie, se putea foarte 
uşor stabili direcţia ei. În plus, era vorba de un parcurs 
relativ scurt, pe ramificaţia care se desface de la Beno, 
trece prin Carson City, capitala statului Nevada, pătrunde 
în statul California prin staţia Bentom şi se termină la 
Keeler - aproximativ două sute patruzeci de mile care vor fi 
făcute în şase până la şapte ore. Într-adevăr, atâta dură 
călătoria fără ca un incident să işte vreo întârziere. 

Era ora unsprezece dimineaţa când locomotiva, scrâşnind, 
se opri la un sfert de milă înaintea gării Keeler. 

Doi oameni săriră pe peron cu un bagaj conţinând strictul 
necesar, o valiză şi o lădiţă cu provizii, încă neatinsă. 
Fiecare din ei mai purta câte un sac de voiaj şi o carabină în 
bandulieră. 

Unul se apropie de locomotivă şi zise mecanicului 
«Aşteaptă!» ca şi cum s-ar fi adresat unui vizitiu când te dai 
jos din trăsură ca să faci o vizită. 


Mecanicul încuviinţă din cap şi se ocupă să gareze trenul 
pe o linie moartă, spre a nu stânjeni circulaţia. 

Călătorul, urmat de tovarăşul său, se îndreptă apoi spre 
ieşire şi se opri în faţa unui individ care-l aştepta. 

Automobilul este aici?... îl întrebă cu glas aspru. 

De ieri. 

Gata de plecare? 

Gata. 

Să plecăm. 

Puțin după aceea, cei doi călători, instalaţi înăuntrul unei 
maşini confortabile cu un motor puternic, se îndreptară ca 
fulgerul spre est. 

Cred că aţi recunoscut într-unul din pasageri pe 
comodorul Urrican, iar în celălalt pe credinciosul Turk, cu 
toate că n-au avut nici o ieşire contra mecanicului de la 
trenul special, aflat în gară la ora stabilită, şi nici împotriva 
şoferului care a fost la timp la Keeler. 

Dar prin ce minune Hodge Urrican, pe jumătate mort la 
oficiul poştal din Key West, la 25 mai, reapărea opt zile mai 
târziu într-un orăşel californian, la aproape o mie cinci sute 
de mile departe de Florida?... În ce condițiuni, într-adevăr 
excepţionale, s-a făcut acest drum într-un timp alât de 
scurt?... Cum, în fine, cel de-al şaselea partener, atât de 
ghinionist, care părea că nu va mai putea continua partida, 
era acum aici, mai hotărât ca oricând s-o joace până la 
capăt? 

N-am uitat că naufragiatul Chicolei fusese transportat, 
fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa, la poşta din Key West. 
Telegrama expediată în aceeaşi dimineaţă din Chicago 
ajunsese la ora douăsprezece fix. Şi ce rezultat jalnic 
anunţa!... O aruncare nenorocită - numărul de puncte cinci, 
din doi şi trei! 

Din cauza acestui punctaj, comodorul ajungea de la căsuţa 
cincizeci şi trei la căsuţa cincizeci şi opt, din Florida în 
California, şi avea de parcurs lot teritoriul Federaţiei, de la 
sud-est la nord-vest!... Şi, pe deasupra, era căsuţa «morţii», 


aleasă astfel de William ]. Hypperbone, iar partenerul 
trebuia să se deplaseze în persoană în Valea Morţii, de 
unde, după ce plătea tripla penalizare, trebuia să revină la 
Chicago! Şi asta după ce avusese atâta noroc la început...! 

Prin urmare, când Hodge Urrican, readus la viaţă graţie 
energicelor fricţiuni şi medicamentelor nu mai puţin tari, 
află de conţinutul telegramei, fu atât de zdruncinat încât 
căpătă cel mai teribil acces de furie pe care Turk îl văzuse 
vreodată. Acest lucru îl puse pe picioare. 

Din fericire pentru persoanele prezente, comodorul nu 
mai întâlni pe nimeni pe care putea să-şi verse mânia şi 
Turk nu trebui, conform obiceiului, să-l mai întreacă în 
violenţă. 

Hodge Urrican nu scoase decât un cuvânt, unul singur, dar 
dintre cele care capătă valoare istorică. 

Haide! 

EI fu primit cu o tăcere profundă. Turk trebui să-i spună 
stăpânului său unde era şi în ce hal. Abia atunci acesta află, 
ceea ce nu ştia până atunci, despre naufragiul goeletei, 
aducerea pasagerilor şi echipajului la Key West, unde nu se 
găsea nici un vapor pentru unul din porturile din Alabama 
sau Louisiana. 

Hodge Urrican era țintuit pe stâncă precum Prometeu şi 
inima sa urma să fie sfâşiată de vulturul nerăbdării şi al 
neputinței. 

Într-adevăr, trebuia ca în cele cincisprezece zile ce le avea 
la dispoziţie să ajungă din Florida în California şi din 
California în Illinois. Desigur, cuvântul «imposibil» se 
găseşte în toate limbile, chiar şi în limba americană, cu 
toate că se spune că el ar fi fost şters din dicţionar de 
îndrăzneţii yankei! 

Şi gândindu-se la consecinţele partidei pierdute, neputând 
să părăsească Key West în aceeaşi zi, pe Hodge Urrican îl 
apucă o a doua criză de nervi, cu răcnete, înjurături, 
ameninţări care făcură să se cutremure ferestrele oficiului 


poştal. Dar Turk îl potoli dezlănţuindu-se cu o asemenea 
furie, încât stăpânul său se strădui să-l calmeze. 

Groaznică situaţie şi mai groaznică jignire a amorului 
propriu: să te retragi din luptă, iar steagul tău portocaliu să 
se închine în faţa steagurilor violet, indigo, albastru, verde, 
galben şi roşu! 

Ei bine, se spune pe drept cuvânt că pe lumea asta nu 
există decât fericire şi nenorocire! Şansa şi neşansa se 
ating de multe ori şi se succed câteodată cu o repeziciune 
uimitoare! Şi iată cum, printr-o schimbare într-adevăr 
providenţială, situaţia atât de desperată a putut fi salvată. 

La douăsprezece şi treizeci şi şapte, semaforul portului 
Key West semnală un vapor la cinci mile în larg. 

Mulțimea de curioşi din faţa poştei, având pe Hodge 
Urrican şi pe Turk în frunte, se urcară pe o înălţime de 
unde se putea vedea marea, până departe în larg. Un vapor 
se zărea în zare, un vas din coşurile căruia ieşeau trâmbe 
negre de fum. 

Şi atunci, cei ce se interesau de soarta comodorului se 
întrebară: 

Acest vas vine oare spre Key West...? 

Şi dacă vine, se va opri aici şi va pleca tot azi...? 

Şi dacă pleacă, se va îndrepta spre un port din Alabama 
ori Mississippi, sau din Louisiana, New Orleans, Mobile, 
Pensacola...? 

Şi, în fine, dacă pleacă spre unul din aceste porturi, merge 
cu o viteză destul de mare, ca să efectueze traversarea în 
patruzeci şi opt de ore? 

După cum se vede, erau de îndeplinit patru condițiuni 
necesare. 

Ele fură toate îndeplinite. Presidem Gram nu rămânea la 
Key West decât câteva ore, pleca în aceeaşi seară la Mobile 
şi era un vas cu viteză mare, unul dintre cele mai rapide din 
flota comercială a Statelor Unite. 

De prisos să adăugăm că Hodge Urrican şi lurk fură 
primiţi ca pasageri şi căpitanul Humper se interesă de 


persoana comodorului, aşa cum se interesase căpitanul de 
pe Sherman de Iom Crabbe. President Grant porni cu toată 
viteza pe o mare liniştită, cu o briză uşoară din sud-est şi, 
făcând douăzeci de mile pe oră, ajunse la Mobile în noaptea 
de 27. 

După ce se arătă larg la plata drumului, Hodge Urrican, 
urmat de Turk, sări în primul tren care străbate în douăzeci 
de ore cele şapte sute de mile de la Mobile la Saint-Louis. 

Aici se-ntâmplară cele ştiute: greutăţile cu şeful din gara 
Herculanum, obligaţia pentru Hodge Urrican de a pleca la 
Saint-Louis să reclame valiza, întâlnirea cu Harris T. 
Kymbale, provocarea adresată reporterului, întoarcerea în 
aceeaşi seară la Herculanum, plecarea a doua zi, focurile de 
revolver schimbate la încrucişarea trenurilor şi sosirea la 
Saint-Louis. De acolo cei doi ajunseră cu trenul la Topeka, în 
30, la Ogden, pe linia Union Pacific, la 31 şi apoi la Reno, de 
unde plecară la şapte dimineaţa spre staţia Keeler. 

Dar pentru comodor sosirea la Keeler nu însemna că va fi 
la timp la ţintă, adică în Valea Morţii din statul California. 
Chiar dacă exista o şosea mai mult sau mai puţin bună între 
Keeler şi Valea Morţii, nu exista nici un fel de serviciu de 
transporturi, nici o staţie, nici o diligenţă. Va trebui oare să 
facă întreaga distanţă călare, şi într-o vreme atât de scurtă 
să străbată cele aproape patru sute de mile dus şi întors?... 
Şi, din cauza întortocherilor şoselei, pe un drum atât de 
accidentat?... Ar fi fost imposibil. 

Pe când era la Saint-Louis, Hodge Urrican avu buna idee 
de a întreba telegrafic la Sacramento, dacă se putea pune 
la dispoziţia sa un automobil care să-l aştepte în gara 
Keeler. 

Răspunsul fu afirmativ. Un automobil perfecţionat îl va 
aştepta pe comodorul Urrican în gara Keeler. Două zile vor 
fi suficiente să ajungă la Valea Morţii şi două zile să se 
întoarcă; în felul acesta, se va afla la Chicago în ziua de 8 
iunie. Şansa părea să-i surâdă din nou bătrânului lup de 
mare. 


Şi iată cum automobilul se găsea la 1 iunie, la sosirea 
trenului, în staţia Keeler şi părăsi orăşelul pe şoseaua din 
est, în direcţia Văii Morţii. 

Ţinând seama de graba cu care se făcea această călătorie, 
se va înţelege uşor de ce comodorul Urrican nu simţea 
curiozitatea unui turist. Union Pacific îl dusese prin 
Nebraska, Wyoming, Munţii Stâncoşi, prin trecătoarea 
Truckee, la o mie de stânjeni altitudine, apoi prin Utah, la 
capătul statului Nevada. La Ogden nici măcar nu se dăduse 
jos din tren pentru a vedea Great Salt Lake City, nici la 
Carson pentru a vizita această capitală. Nici nu se gândi să 
admire Sacramento, capitala Eldorado-ului californian - 
clădită pe o înălţime din cauza inundaţiilor fluviului 
Arkansas, care a pricinuit atâtea dezastre. Da! A fost ridicat 
un rambleu care să fie deasupra nivelului celor mai mari 
revărsări, iar casele au fost construite la o înălţime mai 
mare cu zece-cincisprezece metri. 

Totuşi, dacă un Max Real sau un Harris T. Kymbale ar fi 
regretat să nu fi «făcut» Sacramento, cu cât mai mari ar fi 
fost aceste regrete cu privire la San Francisco, metropola 
statului. Ea numără trei sute de mii de locuitori şi constituie 
o privelişte unică în lume, în faţa golfului de o sută de 
kilometri pătraţi, mare ca lacul Leman, situat în pragul 
Porții de Aur care se deschide spre Pacific. Trebuie să 
parcurgi cartierele sale elegante, străzile sale largi 
forfotind de lume, cum sunt: strada Sacramento, strada 
Montgomery, unde se află Occidental Hotel, gata să 
găzduiască o colonie întreagă, sau acea stradă splendidă, în 
acelaşi timp Broadway, Picadilly şi Rue de la Paix a 
frumosului Frisco, cu casele sale de un alb strălucitor, care 
au balcoane şi turnuri în stil mexican şi ornamente de flori 
şi frunze, cu grădinile sale unde cresc cele mai frumoase 
specii ale florei tropicale, chiar şi cu cimitirele, care sunt ca 
nişte parcuri unde se plimbă oamenii. Şi la opt mile se vede 
popasul Cliff House, în toată splendoarea sa, în mijlocul 
naturii. Apoi, din punct de vedere al importului şi 


exportului, nu este această metropolă egală cu Yokohama, 
Hong-kong, Shanghai, Singapore, Sydney, Melbourne, 
reginele mărilor orientale...? 

Şi comodorul Urrican, chiar dacă ar fi sosit într-o 
duminică, tot n-ar fi găsit oraşul mort cum sunt atâtea altele 
în Statele Unite. De când elementul francez are o oarecare 
preponderență, Frisco a căpătat o înfăţişare cu mult mai 
mondenă. 

Apoi, în acest mediu californian, comodorul ar fi întâlnit 
jucători frenetici, făcând pariuri în meciul Hypperbone. 
Căci San Francisco este prin excelenţă oraşul speculațiilor, 
oraşul trusturilor, al confederaţiilor financiare de acaparare 
a tuturor industriilor mijlocii de acelaşi fel, unde pasiunea 
jocului se manifestă sub formele cele mai variate, unde 
averile se fac şi se pierd în câteva lovituri de bursă, ca o 
aruncare de zaruri, unde pulsul bate la fel ca şi acum 
cincizeci de ani, în epoca febrei pentru aur...! 

Şi tocmai aceşti îndrăzneţi californieni să nu fi aplaudat 
întrebuinţarea automobilului de către al şaselea partener? 
Hodge Urrican, un om care nu se lăsa doborât, nu ar fi 
devenit favoritul lor, cu toate că trebuia să reînceapă 
partida în condițiuni atât de dezavantajoase...? 

În general, ceea ce-l scuza pe comodorul Urrican e că nu 
avea nici o oră de pierdut şi, dealtfel, ştiindu-i firea, vă daţi 
seama că nu s-ar fi gândit câtuşi de puţin să viziteze 
California. Aceste dorinţe de turist, dacă timpul ar fi permis, 
le-ar fi avut Max Real sau poate Harris 1. Kymbale. 
Numeroasele trenuri sau vase i-ar fi dus la Mariposa, lângă 
incomparabila vale a Yosemitei, unde vin mulţi vizitatori, la 
Oakland, în faţa Frisco-ului pe marginea golfului, unde 
podul lung de aproape o milă uneşte ambele maluri la 
strâmtoarea Carquinez, la Benicia, unde bacurile cu aburi 
prelungesc linia ferată transportând trenuri întregi în 
fermecătoarea Santa Clara care nu va întârzia să se 
unească cu vecina sa San Jose, la celebrul observator de pe 
muntele Hamilton, la Monterey-ul spaniol, ajuns o staţiune 


balneară foarte căutată pentru umbrarul său de chiparoşi 
de o specie unică, la Los Angeles pe coasta meridională, al 
doilea oraş al statului, unde este o climă minunată datorită 
copacilor de tot soiul - eucalipţi, arbori de piper, ricin, 
cafea, ceai, cauciuc, portocali, bananieri - având fructe 
întreg anul şi un sanatoriu foarte apreciat de americanii din 
vest. Şi poate că tânărul pictor şi cronicarul de la Tribune 
ar fi putut, printr-o ingenioasă combinare de trenuri, să 
ajungă până la frontiera meridională a statului, unde 
frumosul oraş San Diego, cu aer curat şi sănătos, pe malul 
unui estuar în care pot veni vase de mare tonaj, aşteaptă 
exploatarea minelor sale de borat şi carbonat de sodiu, în 
stare să facă din el unul din cele mai însemnate porturi din 
Pacific. 

Nu! Hodge Urrican n-a văzut nimic, nu s-a gândit să vadă 
ceva şi probabil nici nu dorea să vadă nimic în timpul 
trecerii sale prin California centrală. Îşi spunea că era 
destul să străbaţi regiunea cuprinsă între Keeler şi Valea 
Morţii. 

Un vehicul excelent acest automobil trimis din 
Sacramento, având o reglare perfectă, după ultimul model 
al sistemului Adamson, utilizat în toată America. El 
funcţiona cu petrol şi putea să ducă cu el carburant pentru 
o săptămână. Aşadar, chiar dacă nu va avea cum să se 
aprovizioneze în drum, automobilul va putea parcurge uşor 
cele trei sute de mile dus şi întors cu această rezervă. 

Hodge Urrican şi Turk erau instalaţi confortabil în spate, 
iar în faţă mecanicul cu un ajutor manipulau volanul şi 
frânele. De data aceasta, contrar obiceiului, comodorul se 
închisese în sine şi Turk nu reuşea să-l facă să vorbească. 
El nu se gândea la nimic altceva decât la țelul final, 
hipnotizat de căsuţa şasezeci şi trei, atât de îndepărtată 
acum, deşi la început fusese atât de aproape de ea. Şi nu 
fiindcă îl preocupa costul ultimei trageri: cheltuiala pentru 
trenul special, pentru automobil, în afară de tripla 


penalizare de trei mii de dolari, pe care o va plăti la 
Chicago înainte de a reîncepe partida. 

Nu! Era vorba de onoarea şi amorul lui propriu, de 
ruşinea - da! - de ruşinea de a se vedea întrecut de ceilalţi 
şase parteneri şi - trebuie să recunoaştem - de teama de a 
pierde moştenirea lui William ]. Hypperbone. 

Pe scurt, automobilul mergea repede şi sigur spre Valea 
Morţii, pe un drum destul de bun de la Keeler încolo, pe 
care şoferul îl mai făcuse şi-n alte dăţi. El depăşi câteva 
târguri răzlețe prin văile munţilor Sierra Nevada, dominate 
de muntele Whiney, al cărui vârf se înalţă la aproape 
patrusprezece mii de picioare. 

După ce trecu cu uşurinţă prin păsurile mai multor 
şuvoaie, automobilul porni spre sud-est, o luă peste râul 
Chay-o-poo-wapah, până la satul Indian Wells, la ieşirea din 
trecătoarea Walker. 

Până aici locurile nu erau chiar atât de pustii. Se-ntâlneau 
ferme, e drept la mare distanţă una de alta. Se vedeau 
plugari mergând de la aşezarea lor la alta învecinată, sau 
pâlcuri de indieni mohaws, odinioară proprietarii 
teritoriului. Şi ca nişte oameni care nu se mai miră de 
nimic, locuitorii priveau fără uimire acest vehicul mecanic. 
Solul încă nu era sterp, creşteau tufişuri de creosote şi 
mezchite, desişuri de yuccas, de cactuşi enormi, din care 
unii măsurau până la opt stânjeni - toată gama 
arborescentă a bătrânelor păduri din Nevada. 

Însă nu găseai, ca în vestitul teritoriu din Calaveras şi 
Mariposa, arbori fenomene cum sunt «Tatăl pădurii» şi 
«Mama pădurii», giganţi înalţi de peste trei sute de 
picioare. 

Şi dacă în loc de a fi trimis în Valea Morţii Hodge Urrican 
ar fi trebuit să plece în valea Yosemite, la est de San 
Francisco, către partea centrală a munţilor Sierra Nevada, 
sau mai curând dacă pe Max Rial l-ar fi adus aici jocul 
întâmplării, ce amintire ar fi păstrat - chiar după minunile 
Parcului Naţional din Wyoming - despre parcul care 


străjuieşte muntele Syell, la altitudinea de două mii de 
stânjeni, despre aceste frumuseți naturale cu denumirile lor 
semnificative: «Cascada cea Mare», de cinci sute de 
picioare. «Cascada Primăverii», «Lacul Oglinzii», «Bolile 
regale», «Catedrala», «Coloana lui Washington», atât de 
admirate de mii de turişti. 

În fine, automobilul ajunse în deşertul mărginit de 
depresiunile Văii Morţii. Aici domneşte imensa singurătate. 
Nu se zăreau nici oameni, nici animale. Un soare arzător 
cădea peste ţinutul nesfârşit. Abia se vedeau câteva urme 
de vegetaţie rudimentară. Nici caii şi nici asinii nu s-ar fi 
putut hrăni aici şi era o fericire că maşina propulsată nu 
avea nevoie decât de vapori de petrol pentru a acţiona 
vehiculul. Ici şi colo, nişte «mameloane» - coline de mică 
înălţime, înconjurate de câteva desişuri sărace de arbuşti. 
După căldura înăbuşitoare a zilei urmează nopţile 
californiene, uscate şi reci, pe care roua nu le-ndulceşte 
niciodată. 

Astfel, comodorul Urrican ajunse la 3 iunie la capătul sudic 
al Telescope Range-ului, care mărgineşte la vest Valea 
Morţii. 

Era trei după-amiază. Călătoria ţinuse cincizeci de ore, 
fără odihnă şi fără incidente. 

Într-adevăr, pe drept cuvânt, acest trist ţinut cu sol 
argilos, câteodată acoperit de o pulbere salină, a fost numit 
Valea Morţii. Valea propriu-zisă, care sfârşeşte la capătul 
Nevadei, nu este decât un canion, o fâşie largă de 
nouăsprezece mile, lungă de o sută douăzeci de mile, 
ciuruită de prăpăstii al căror fund ajunge până la treizeci 
de stânjeni sub nivelul mării. Pe marginile lor nu cresc în 
acest arid teritoriu decât plopi pitici, sălcii cu frunze de o 
gălbejeală bolnăvicioasă, yuccaşi uscați cu frunze ascuţite, 
pelini piperniciţi şi mii de tufe de cactuşi, numiţi în 
California «petalinas», fără frunze, numai ramuri, veritabile 
candelabre funerare aşezate pe Valea Morţii. 


Death Valley, aşa cum spunea Elisee Reclus, a fost într-o 
epocă geologică anterioară albia fluviului care se pierde azi 
în Soda Lake, străbătută în prezent numai de şuvoiul 
Amargoza. Povârnişurile îi sunt acoperite cu ace de sare, 
boraxul se adună în gropile ei şi câteva dune de nisip sunt 
spulberate din timp în timp de curenţii atmosferici care se 
dezlănţuie câteodată cu mare violenţă. 

Da! Valea Morţii a fost bine aleasă de excentricul testator, 
pentru a-l trimite acolo pe nenorocosul partener oprit în 
plin elan la căsuţa cincizeci şi opt! 

Comodorul Urrican ajunsese deci la capătul grelei 
călătorii. El se opri la poalele munţilor Funeral, denumiți 
astfel în amintirea caravanelor care au pierit pe aceste 
triste meleaguri. Avu grijă să scrie pe loc o dovadă a 
prezenţei sale în Valea Morţii la 3 iunie, document care fu 
îngropat sub o stâncă, după ce a fost semnat şi de Turk, 
împreună cu cei doi mecanici ai automobilului. 

Hodge Urrican zăbovi numai o oră în Valea Morţii. Nu-i 
mai rămânea nimic de făcut decât să părăsească acest 
jalnic ţinut, pentru a se reîntoarce la Keeler pe acelaşi drum 
pe care venise. Atunci, deschizând gura pentru prima oară, 
el pronunţă cuvântul: 

Haidem! 

Şi automobilul porni, pe vreme bună, prin regiunea de 
nord a deşertului Mohaws, coborând prin trecătorile 
Nevadei, şi sosi fără obstacole la staţiunea Keeler, patruzeci 
şi patru de ore de la plecare, la 11 dimineaţa, în ziua de 5 
iunie. 

În trei cuvinte, dar trei cuvinte călduroase, comodorul 
Urrican mulţumi mecanicului şi însoţitorului său, care 
arătaseră atâta zel şi pricepere în împlinirea misiunii lor 
obositoare, şi, întorcându-se spre Turk, rosti: 

Haidem! 

Trenul special se afla în gară, gata de plecare, aşteptând 
reîntoarcerea comodorului. Hodge Urrican merse drept 
spre mecanic: 


Haidem! îi strigă. 

După ce fluieră, locomotiva se puse în mişcare şi, mergând 
cu cea mai mare viteză, se opri la Reno şapte ore mai 
târziu. 

Pe Union Pacific se circulă fără greş. Dealtfel, supus unor 
orarii de o desăvârşită precizie, trenul nu putea nici să 
micşoreze, nici să mărească durata drumului. El traversă 
Munţii Stâncoşi, statele Wyoming, Nebraska, Iowa, Illinois 
şi ajunse la Chicago pe 8 iunie, la nouă şi treizeci şi şapte 
dimineaţa. 

Ce primire frumoasă îi făcură comodorului Urrican cei ce-i 
rămăseseră credincioşi, în ciuda tuturor piedicilor! Desigur, 
această plecare pe picior greşit, obligaţia de a reîncepe 
partida însemnau o mare neşansă. Dar se părea că norocul 
îi zâmbea din nou Steagului portocaliu, cu aruncarea de 
zaruri din ziua în care el sosi la Chicago. 

Nouă, din şase cu trei - acest număr de puncte se repeta a 
treia oară în meciul Hypperbone: prima oară pentru Lissy 
Wag, a doua pentru necunoscutul XKZ şi a treia oară pentru 
comodor. 

Şi după ce fusese trimis în Florida, apoi în California. 
Hodge Urrican nu trebuia să facă decât un pas spre a 
ajunge la căsuţa douăzeci şi şase, statul Wisconsin, care se 
mărgineşte cu Illinois şi care nu era ocupată atunci de 
niciunul din parteneri. Cota sa se urcă pe tabelele agenţiilor 
şi el fu apreciat din nou la valoarea lui Tom Crabbe şi Max 
Real. 

Capitolul VII. 

CASA DIN SOUTH HALSTEDT STREET. 

În ziua de 1 iunie, uşa casei din South Halstedt Street nr. 
3997 din Chicago se deschise la 8 dimineaţa în faţa unui 
tânăr care-şi purta în spate trusa de pictor, urmat de un 
tânăr negru cu valiza în mână. 

Ce mare fu surpriza şi bucuria doamnei Real când fiul său 
intră în cameră şi putu să-l strângă în braţe. 

Tu, Max. cum... tu eşti...? 


Chiar eu, mamă! 

Şi iată-te la Chicago în loc să fii... 

La Richmond? exclamă Max Real. 

Da... la Richmond...! 

Fii liniştită, bună mamă!... Am tot timpul să ajung la 
Richmond, şi, cum Chicago se găsea în drumul meu, am 
avut, cred, dreptul să mă opresc câteva zile şi să le petrec 
cu tine... 

Dar, scumpul meu copil, rişti să pierzi... 

Ei bine, măcar n-am pierdut ocazia să te pot îmbrăţişa, 
dragă mamă!... Gândeşte-te că nu te-am mai văzut de două 
săptămâni nesfârşite. 

Ah, Max, cât aş vrea să se termine odată partida! 

Si eu! 

În favoarea ta... se înţelege! 

Fii fără grijă! E ca şi cum aş fi posesorul cifrului casei de 
bani a onorabilului Hypperbone!... răspunse râzând Max 
Real. 

În fine, sunt fericită că te văd, scumpul meu fiu, foarte 
fericită! 

Max Real se găsea la Cheyenne în statul Wyoming când, la 
întoarcerea sa din excursia la Parcul Naţional din 
Yellowstone, în ziua de 29 mai, primi telegrama de la a treia 
tragere - rezultat opt din cinci cu trei. Or, căsuţa a opta, 
după a douăsprezecea ocupată de Wyoming, era atribuită 
statului Illinois. Trebui deci să se dubleze acest număr de 
puncte. Şasesprezece îl ducea pe pictor la căsuţa patruzeci 
şi patru în Virginia, la Richmond City. 

În plus, între Chicago şi Richmond există o reţea de căi 
ferate care permite să parcurgi în douăzeci şi patru de ore 
distanţa care separă cele două metropole. Deci, cum Max 
Real avea înaintea lui cincisprezece zile, adică de la 29 mai 
la 12 iunie, el putea să facă cc-i plăcea şi i se păru cel mai 
potrivit să se odihnească o săptămână în casa părintească. 

Plecat din Cheyenne imediat după-masă, ajunse douăzeci 
şi patru de ore mai târziu la Omaha, apoi a doua zi cu bine 


la Chicago, însoţit de devotatul Tommy. 

În timpul şederii sale aici, Max Ral îşi propunea să 
termine două pânze pe care le schiţase în drum: o privelişte 
de pe Kansas River, lângă Fort Riley, şi alta, o vedere a 
cascadelor Fire Hole din Parcul Naţional. Încredinţat că va 
vinde aceste două tablouri la un preţ bun, va avea cu ce 
plăti mai multe penalizări, dacă nenorocul îl va urmări în 
cursul călătoriilor sale. Doamna Real acceptă toate aceste 
argumente, fericită că poate fi împreună cu fiul ei timp de 
câteva zile. 

Statură de vorbă de una şi de alta şi luară masa în doi - 
ceea ce avea întotdeauna farmec pentru mamă şi fiu. 
Tânărul pictor se apucă să mănânce cu poftă, după felurile 
de hrană de care avusese parte în Kansas şi Wyoming. Cu 
toate că-i scrisese doamnei Real de mai multe ori, el trebui 
să reia descrierea călătoriei sale, să-i istorisească diversele 
incidente, întâmplarea cu miile de cai rătăcind pe câmpiile 
din Kansas şi întâlnirea cu soţii Titbury la Cheyenne. Atunci 
abia mama sa îi relată necazurile avute de cei doi la Calais 
din statul Maine, cum, încălcând legea băuturilor alcoolice, 
domnul Titbury plătise o amendă şi la cât se urca aceasta... 

Şi acum care e situaţia partidei...? 

Pentru a-i explica mai bine, doamna Real îl conduse în 
camera sa şi-i arătă o hartă întinsă pe masă, pe care erau 
înfipte mici steguleţe de diferite culori. 

Cât călătorise prin ţară, Max Real nu se interesase de 
partenerii săi şi nici nu citise ziarele din hoteluri sau din 
gări. Dar cunoscând culoarea fiecăruia din cei şapte, va fi 
suficient să examineze harta pentru a fi la curent cu 
situaţia. Dealtfel, mama lui urmărea de la început 
peripeţiile meciului Hypperbone. 

În primul rând, al cui este steagul indigo, care se află pe 
locul cel mai bun? 

Al lui Tom Crabbe, dragul meu, pe care tragerea de ieri, 
31 mai, îl trimite la căsuţa patruzeci şi şapte, statul 
Pennsylvania... 


Ei, mamă, tare trebuie că se mai bucură antrenorul său, 
John Milner! Cât despre dobitocul de boxer, marele 
fabricant de lovituri de pumni, dacă înţelege ceva, fie ca pe 
paleta mea galbenul să se schimbe în roşu aprins. Şi steagul 
roşu? 

E steagul lui XKZ, înfipt în căsuţa patruzeci şi şase, 
districtul Columbia. 

Într-adevăr, graţie numărului de puncte zece - dublat, 
adică douăzeci, omul mascat făcuse un salt de douăzeci de 
căsuțe, din Milwaukee, statul Wisconsin, la Washington, 
capitala Statelor Unite ale Americii, deplasare uşoară şi 
rapidă în această parte a teritoriului, unde reţeaua de căi 
ferate este atât de deasă. 

Nu se bănuieşte cine este jucătorul necunoscut?... întrebă 
Max Real. 

În nici un fel, dragul meu. 

Sunt sigur, mamă, că este bine cotat la agenţii şi că se fac 
pe el pariuri mari... 

Da... Mulţi cred că va câştiga şi... eu însămi mă tem de el. 

lată ce înseamnă să fii un personaj misterios! declară Max 
Real. 

Nimeni nu putea să spună dacă acum XKZ se mai găsea la 
Chicago sau dacă plecase spre districtul Columbia. Şi cu 
toate acestea, Washington - deşi nu este decât un centru 
administrativ, fără industrie şi comerţ - merită ca vizitatorii 
să-i rezerve câteva zile. 

Cu o aşezare frumoasă la confluenţa dintre Potomac şi 
Anacostia, făcând legătura cu oceanul prin golful 
Chesapeake, această capitală numără nu mai puţin de două 
sute de mii de suflete, chiar când nu se adună Congresul, 
epocă în care-şi dublează populaţia. 

E adevărat că districtul federal are o suprafaţă mică şi că 
ocupă ultimul loc ca mărime între statele Republicii 
americane, dar oraşul nu e mai puţin demn de înalta sa 
menire. Începând prin construcţiile sale măreţe pe 


teritoriile triburilor tuscaroras şi monacans, el a şi înglobat 
câteva aşezări învecinate. 

Al şaptelea partener, dacă nu cunoştea încă Washington- 
ul, putea admira aspectul arhitectural al Capitoliului de pe 
colina ce coboară spre Potomac, cu cele trei corpuri ale 
clădirilor destinate Senatului, Camerei deputaţilor şi 
Congresului unde se adună trimişii naţiunii, cu înalta cupolă 
de fier având în vârf statuia Americii, cu peristilurile, cele 
două şiruri de coloane, basoreliefurile care-l împodobesc şi 
statuile din interior. 

Dacă nu cunoştea Casa Albă, putea alege dintre 
bulevardele care pornesc de la Capitoliu pe acela al 
Pennsylvaniei şi putea merge drept spre reşedinţa 
Preşedintelui - modestă şi democratică locuinţă ridicată 
între clădirile 'Tezaurului şi ale diferitelor ministere. 

Dacă nu cunoştea monumentul lui Washington, obelisc de 
marmoră înalt de o sută cincizeci şi şapte de picioare, îl 
putea vedea de departe în mijlocul grădinilor de pe malul 
Potomac-ului. 

Dacă nu cunoştea Direcţia Poştelor, se putea duce să 
admire un edificiu de marmoră albă, în stil antic, cel mai 
frumos din oraş. 

Câte ore plăcute şi instructive se pot petrece în bogatele 
galerii de istorie naturală şi etnografie ale celebrei Instituţii 
Smithson, instalată în Patent Office, în muzeele cu 
nenumărate statui, tablouri, bronzuri, şi în Arsenal unde se 
înalţă o coloană în onoarea marinarilor americani, morţi 
într-o luptă navală în faţa Algerului, pe care se citeşte 
inscripţia răzbunătoare: Schingiuiţi de englezi! 

Capitala Statelor Unite are o climă sănătoasă. Apele 
Potomac-ului o scaldă din belşug. Cele cincizeci de leghe ale 
străzilor sale, parcurile şi grădinile sunt umbrite de peste 
şasezeci de mii de arbori, cum sunt cei care înconjoară 
Palatul Invalizilor, Universitatea Howard, Droit Park sau 
Cimitirul Naţional, cu pâlcurile lui de verdeață, unde 


mausoleul lui William ]. Hypperbone ar fi avut o aşezare tot 
aşa de bună ca şi în ţintirimul din Oakswoods din Chicago. 

În fine, dacă XKZ ar fi crezut de cuviinţă să rezerve o mai 
mare parte din timpul său capitalei Confederaţiei, el n-ar fi 
părăsit districtul înainte de a merge într-un patriotic 
pelerinaj la Mount Vernon, la distanţă de patru leghe de 
aici, unde o asociaţie de doamne întreţin casa în care 
Washington şi-a petrecut o parte din viaţă şi unde a murit în 
1799. În orice caz, dacă partenerul de ultim moment sosise 
în capitala Federaţiei, nici un ziar nu semnalase prezenţa 
sa. 

Şi steagul galben? întrebă Max Real, arătând spre cel din 
mijlocul căsuţei treizeci şi cinci. 

Este steagul Lissyei Wag, dragul meu. 

Da, steagul fetei mai flutura pe căsuţa Kentucky, căci la 
data de 1 iunie nu avusese încă loc funesta tragere care o 
trimitea pe Lissy Wag în închisoarea din Missouri. 

Ah, fermecătoarea tânără! exclamă Max Real. O văd încă, 
sfioasă, roşind mereu, când a luat parte la funeraliile lui 
William ]. Hypperbone, apoi pe estrada de la Auditorium!... 
Drept să-ţi spun, dacă aş fi întâlnit-o în drum, i-aş fi urat din 
nou succes...! 

Şi ţie, Max...? 

Şi mie, mamă. Să câştigăm amândoi partida! Ne-am 
împărţi moştenirea!... Ar fi grozav! 

Se poate? 

Nu, nu se poate... dar se întâmplă în lumea asta atâtea 
lucruri extraordinare... 

Ştii, Max, s-a crezut că Lissy Wag nu va putea să plece... 

Da, sărmana fată a fost bolnavă şi câţiva dintre «cei şapte» 
se şi bucurau! Oh! Nu, mamă, eu nu!... Din fericire a avut o 
prietenă care a îngrijit-o bine şi a vindecat-o... una, Jovita 
Foley... tot atât de hotărâtă, în felul ei, ca şi comodorul 
Urrican! Şi când va fi următoarea tragere pentru Lissy 
Wag...? 

Peste cinci zile, la 6 iunie. 


Să sperăm că frumoasa mea parteneră va şti să evite 
pericolele drumului, «labirintul» din Nebraska, 
«închisoarea» din Missouri, Valea Morţii din California!... îi 
urez noroc... da... i-l doresc din tot sufletul! 

Era limpede că Max Real se gândea câteodată la Lissy Wag 
- chiar foarte des - şi fără îndoială prea mult după doamna 
Real, puţin mirată de căldura cu care vorbea fiul ei de 
această fată. 

Şi nu întrebi, Max, cine este Steagul verde?... reluă ea. 

Cel ce fâlfâie pe căsuţa douăzeci şi doi, scumpă mamă? 

Da, este steagul domnului Kymbale. 

Băiat bun, ziaristul, spuse Max Real, şi după cât am aflat, 
foloseşte acest prilej spre a vizita ţara... 

Da, copilul meu, şi Tribune îi publică zilnic cronicile. 

Ei bine, mamă, cititorii săi trebuie să fie mulţumiţi şi, dacă 
va explora Oregon-ul şi Washington-ul, le va povesti lucruri 
foarte interesante. 

Dar a rămas mult în urmă. 

Asta n-are nici o importanţă în jocul nostru, răspunse Max 
Real, un număr norocos te face să înaintezi repede! 

Ai dreptate, băiatul meu... 

Şi al cui este acest steag care atârnă aşa de trist la căsuţa 
a patra...? 

Al lui Hermann Titbury. 

Ah, ce individ îngrozitor!... exclamă Max Real. Trebuie să 
turbeze că a fost întrecut, ba e chiar ultimul! 

E de plâns, Max, căci n-a făcut decât patru paşi în două 
aruncări de zaruri şi, după ce a fost la capătul statului 
Maine, a trebuit apoi să plece în Utah! 

La data de 1 iunie încă nu se ştia că soţii Titbury fuseseră 
jefuiţi de tot ce aveau asupra lor, după sosirea la Great Salt 
Lake City. 

Şi totuşi, nu-i pot compătimi... spuse Max Real. Nu! De 
zgârciţii ăştia nu mă sinchisesc deloc şi îmi pare rău că n-au 
de plătit din buzunar vreo penalizare mai mare... 


Dar nu uita că au trebuit să achite o amendă la Calais, 
spuse doamna Real. 

Cu atât mai bine, şi n-au avut decât ce-au meritat, ei care 
iau şi pielea de pe om. lar ceea ce le doresc este să mai 
capete o dată cel mai mic număr de puncte, unu cu unu! 1- 
ar duce la Niagara şi vama «podului» i-ar costa o mie de 
dolari! 

Eşti crud cu familia Titbury, Max... 

Oameni îngrozitori, mamă, care s-au îmbogăţit din camătă 
şi nu merită nici o milă! Atât ar mai lipsi, ca soarta să-i facă 
moştenitorii generosului Hypperbone! 

Tot ce se poate, răspunse doamna Real. 

Dar, ia spune-mi, mamă, nu zăresc steagul faimosului 
Hodge Urrican. 

Steagul portocaliu!... Nu mai fâlfâie nicăieri, de când 
ghinionul 1-a trimis pe comodor în Valea Morţii, de unde se 
va întoarce la Chicago spre a reîncepe partida. 

E greu pentru un ofiţer de marină să-şi coboare steagul! 
exclamă Max Real. Ce furii trebuie să-1 fi cuprins, şi cum se 
va fi cutremurat vaporul său de la chilă până la vârful 
catargelor! 

Nu-ncape îndoială, Max. 

Şi XKZ, când are loc tragerea pentru dânsul? 

Peste nouă zile... 

Ciudată idee a avut defunctul, să nu dea în vileag numele 
ultimului din «cei şapte». 

Acum Max Real era la curent cu situaţia meciului. 

După această aruncare de zaruri care-l trimitea în 
Virginia, ştia că ocupă locul al treilea. Îl întrecea Tom 
Crabbe, aflat în frunte, şi XKZ. pentru care a treia tragere 
nu se efectuase încă. 

De fapt, lui nu-i prea păsa, în pofida dorințelor doamnei 
Real şi ale lui Tommy. Astfel că timpul cât rămase la Chicago 
şi-l petrecu în atelier, unde termină cele două peisaje, a 
căror valoare - date fiind condiţiile în care au fost pictate - 
creştea în ochii unui amator american. 


Ca urmare, Max Real, aşteptând apropiata sa plecare, nu 
se mai gândi la meci, nici la cei pe care acesta îi pusese pe 
drumuri de-a lungul Statelor Unite. În fond, el nu-şi 
asumase rolul de partener decât pentru a nu o necăji pe 
buna sa mamă - tot aşa cum Lissy Wag participa pentru a 
nu o supăra pe Jovita Foley. 

Totuşi, în timpul şederii sale la Chicago, luă cunoştinţă de 
celelalte trei rezultate ale tragerilor de la Auditorium. Cea 
din 2 se arătă dezastruoasă pentru Hermann Titbury, 
deoarece îl obliga să plece în a nouăsprezecea căsuţă, 
statul Louisiana, menit să fie locul «hanului», unde trebuia 
să aştepte două trageri fără să ia parte la ele. Tragerea din 
4 îl bucură pe Harris T. Kymbale, căci, dacă nu-l trimitea 
decât la căsuţa treizeci şi trei, North Dakota, îi asigura cel 
puţin o călătorie interesantă. În fine, pe 6 iunie, ora opt, 
maestrul Tornbrock aruncă zarurile pentru Lissy Wag. În 
dimineaţa aceea, Max Real, care se interesa atât de mult de 
soarta fetei, se duse la Auditorium, de unde se întoarse cât 
se poate de necâjit. 

De la căsuţa treizeci şi opt, statul Kentucky, Lissy Wag - 
prin numărul de puncte şapte dublat, deci patrusprezece - 
era trimisă la căsuţa cincizeci şi doi. Acolo, în statul 
Missouri, nefericita trebuia să stea la «închisoare», până 
când un alt partener venea să-i ia locul. 

Cum era de aşteptat, cele trei trageri avură un efect 
considerabil în lumea jucătorilor din toate agenţiile. Pentru 
Tom Crabbe şi Max Real se făcuseră cereri mai multe ca 
oricând. Norocul era vădit de partea lor şi părea greu de 
ales între aceşti doi favoriţi ai soartei. 

Cât de îndurerat se simţi Max Real când se întoarse acasă 
şi o văzu pe maică-sa înfigând sleguleţul galben în mijlocul 
statului Missouri. transformat în «închisoare» de voinţa 
excentrică a defunctului - şi pentru Lissy Wag de voinţa 
destinului! Era foarte necăjit şi nu-şi ascunse mâhnirea. 
Rezultatul cu «închisoarea» sau cel cu «puţul» erau cele 
mai proaste ale partidei. Da, mai grave chiar decât cel cu 


Valea Morţii, a cărui victimă fusese Hodge Urrican! Cel 
puţin comodorul suferise numai o întârziere şi putea 
continua lupta!... Dar cine ştie dacă meciul Hypperbone nu 
se va încheia înainte ca prizoniera să fi fost eliberată...? 

În fine, a doua zi, la 7 iunie, Max R6al se pregăti să plece 
din Chicago. Mama sa stătu multă vreme să-l povăţuiască, 
iar el îi făgădui că nu va întârzia pe drum. 

Şi fie ca telegrama ce-o vei primi la Richmond, fiul meu, să 
nu te trimită... la capătul lumii... 

De-acolo te mai întorci, mamă, te întorci, în timp ce de la 
«închisoare...»! Recunoaşte că toate acestea sunt o bătaie 
de joc. Să fii socotit un cal de curse, să pierzi din cauza unei 
jumătăţi de lungime... Da... o bătaie de joc...! 

Nu, copilul meu, nu-i aşa!... Du-te, dar, şi Dumnezeu să te 
ajute! 

Şi buna femeie punea tot sufletul în aceste cuvinte. 

Se înţelege de la sine că Max Real, în timpul şederii sale, 
n-a putut să se ferească uşor de agenţii, reporterii, cei ce 
pariau şi care-l căutau mereu în Halstedt Street. Ce să te 
mire? Era pe picior de egalitate cu Tom Crabbe... Ce 
onoare!... Max Real îi făgăduise desigur mamei să plece în 
Virginia pe drumul cel mai scurt. Dar, cu condiţia să fie pe 
12 la Richmond, cine ar fi avut ceva de spus dacă drumul 
său, în loc să urmeze linia dreaptă, o lua pe o linie frântă 
sau curbă. Cu toate acestea, el se hotări să nu iasă din 
statele pe care avea să le traverseze - Illinois, Ohio, 
Maryland, Virginia occidentală, până în Virginia şi 
metropola sa Richmond. 

Doamna Real primi după patru zile, Ia 11 iunie, o scrisoare 
în care fiul ei îi povestea pe scurt toate peripeţiile călătoriei. 
În afara remarcilor despre ţinuturile străbătute, oraşele 
vizitate, întâlnirile avute, ea mai trăda însă şi o stare 
sufletească deosebită, care o puse pe gânduri. 

Richmond, 11 iunie, Virginia. 

Buna şi draga mea mama, lată-mă ajuns - nu la ţinta 
acestei mari şi stupide partide, ci la destinaţia unde m-a 


trimis a treia aruncare de zaruri... După Fort Riley din 
Kansas, după Cheyenne dai Wyoming, Richmond din 
Virginia! Deci, nu-fi face griji pentru fiinţa pe care o iubeşti 
mai mult decât orice pe lume şi care te iubeşte din toată 
inima: fiul tău se găseşte la postul său, şi este sănătos. 

Aş vrea să pot spune acelaşi lucru şi despre biata Lissy 
Wag, pe care o aşteaptă paiele umede ale «închisorii» din 
marele oraş missourian. Nu pot să-ţi ascund, dragă mamă, 
cât sunt de mâhnit de nenorocul ei, cu toate că n-ar trebui 
să văd în ea decât o rivală. Dar e atât de fermecătoare şi 
atrăgătoare! Cu cât mă gândesc mai mult la nefericita 
tragere - şapte din trei şi patru, dublat - cu atât sunt mai 
mâhnit şi regret mai mult că steagul galben trebuie să 
fluture pe zidurile <închisorii>, după ce a fost purtat 
vitejeşte până acum, pentru amica sa, de neobosita Jovita 
Foley! Şi până când va rămâne acolo...? 

Am plecat pe data de 7, în zorii zilei. Calea ferată merge 
de-a lungul malului de sud al lacului Michigan, de unde se 
zăresc frumoasele privelişti ale acestui lac. Dar, între noi fie 
vorba, cunosc prea bine lacul, cât şi locurile care-l 
înconjoară! Dealtfel, în această parte a Statelor Unite, ca şi 
în Canada, te cam plictisesc lacurile cu ape albastre, care 
nu sunt totdeauna albastre, şi domoale, fără să fie domoale 
totdeauna. Avem prea multe şi mă întreb de ce Franţa, care 
nu e atât de bogată în terenuri lacustre, nu cumpără unul la 
alegere, aşa cum noi i-am cumpărat Louisiana în 1803? 

În tot cazul, eu am privit la dreapta şi la stânga prin gaura 
paletei mele, în timp ce mormolocul de Tommy dormea dus. 

Fii liniştită, mamă, nu ţi-am trezit negrişorul! Poate că visa 
că am câştigat destule milioane de dolari pentru a-l ţine 
veşnic! Să-l lăsăm să fie fericit! 

Reiau în parte drumul făcut de Harris I. Kymbale când a 
plecat din Illinois în statul New York, din Chicago la 
Niagara. Dar, ajuns la Cleveland City din Ohio, las acest 
drum şi mă îndrept spre sud-est. Dealtfel, trenuri sunt 


puzderie încât n-ai pe unde să calci dacă vrei să mergi pe 
jos. 

Nu-mi cere, dragă mamă, să-ţi înşir orele mele de sosire şi 
de plecare din cursul acestei călătorii. N-ar putea să te 
intereseze. Îţi voi vorbi numai de câteva localităţi, pe unde 
locomotiva noastră a împroşcat trâmbe de aburi. Ele se- 
ngrămădesc în această zonă industrială tot atât de multe ca 
şi fagurii unui stup de albine! Îţi voi descrie numai pe cele 
mai importante. Din Cleveland am plecat la Warren, un 
mare centru din Ohio, aşa de bogat în petrol că şi un orb l- 
ar recunoaşte, numai să aibă nas, atât de dezgustător este 
mirosul. Ai impresia că aerul ia foc dacă aprinzi un singur 
chibrit. Şi apoi, ce ţinut! Pe câmpii, cât vezi cu ochii, numai 
sonde şi puțuri, aşijderi pe dealuri şi văi. Par nişte lămpi 
uriaşe de treizeci - patruzeci de picioare înălţime. Nu le 
lipseşte decât fitilul...! 

Dragă mamă, acest ţinut nu se poate compara cu poeticele 
noastre câmpii din Far-West, nici cu văile sălbatice din 
Wyoming, cu depărtatele privelişti ale Munţilor Stâncoşi, 
sau cu zările nesfârşite ale marilor lacuri şi oceanelor. 
Realizările industriale sunt frumoase, nu zic nu, dar mai 
frumoase sunt operele artistice, şi nimic nu le întrece pe 
cele naturale... 

Între noi, draga mamă, aş fi dorit să te iau cu mine dacă as 
fi fost favorizat de ultima tragere, adică favorizat să fiu 
trimis într-un ţinut frumos. Da, doamnă Real, de exemplu în 
Far-West. Şi nu pentru că nu ar fi interesante priveliştile din 
lanţul munţilor Alleghany pe care i-am străbătut. Dar nu se 
pot compara, pe cinstea mea de pictor, cu Montana, 
Colorado, California sau Oregonul. 

Da! Am fi călătorit împreună şi dacă am fi întâlnit-o pe 
Lissy Wag. cine ştie... din întâmplare... Ei bine, ai fi făcut 
cunoştinţă cu ea. E drept că acuma e la «închisoare» sau în 
drum spre ea, sărmana fată...! 

Ah, dacă la următoarea tragere ar veni s-o elibereze un 
Titbury, Crabbe sau Urrican! Ţi-l închipui pe acest grozav 


comodor căzând în căsuţa cincizeci şi doi, după tot ce-a 
păţit! Ar fi în stare să-l lase pe Turk să-şi manifeste în voie 
instinctele sale de tigru feroce!... La nevoie, dragă mamă, 
Lissy Wag ar fi putut fi trimisă, oricât de trist ar fi fost, la 
«han» sau în «labirint»... Dar «puţul»... îngrozitorul «puț», 
sau «închisoarea»... oribila «închisoare»... sunt încercări 
făcute pentru sexul tare! Cu siguranţă că destinul n-a prea 
fost curtenitor în ziua aceea! 

Dar să nu o luăm razna şi să continuăm cu călătoria. Am 
depăşit Warren de-a lungul Ring River-ului şi, după ce am 
trecut de frontiera statului Ohio, am intrat în Pennsylvania. 
Primul oraş important este Pittsburg, aşezat pe fluviul Ohio 
cu anexa sa Alleghany, Cetatea de Fier sau Cetatea de Fum 
cum este denumit, datorită miilor de conducte subterane 
prin care trec gazele naturale. Cât este de murdar!... [i se 
înnegresc mâinile şi faţa în câteva minute... capeţi mâini şi 
faţă de negru! Ah, pajiştile mele răcoroase şi luminoase din 
Kansas! 

Am pus pe fereastră puţină apă pe fundul unui pahar şi a 
doua zi am găsit cerneală. Cu acest amestec chimic îţi scriu 
acum, draga mea mamă. 

Am citit în ziar că tragerea din 8 îl trimite pe violentul 
nostru comodor Urrican în Wisconsin. Din păcate, la 
următoarea tragere, dacă are numărul de puncte 
doisprezece, chiar dublat, nu va putea ajunge la căsuţa 
cincizeci şi doi, unde tânăra prizonieră stă atât de 
mâhnită... 

În fine, am continuat să cobor spre sud-est. Numeroase 
gări s-au perindat de o parte şi de alta a căii ferate, oraşe, 
târguri şi sate, dar în tot acest ţinut nici un colţ de natură n- 
a fost lăsat neatins. Peste tot văd mâna omului şi maşinile 
sale zgomotoase. E drept că şi în Illinois-ul nostru se 
întâmplă acelaşi lucru şi nici Canada nu va avea altă soartă, 
într-o zi, arborii vor fi de metal, câmpiile de pâslă şi plajele 
din pilitură de fier... Acesta e progresul. 


Totuşi am avut câteva ore frumoase călătorind prin 
trecătorile munţilor Alleghany. Un lanţ de munţi capricios, 
sălbatic, acoperit de conifere negricioase, brăzdat de 
povârnişuri abrupte, cu prăpăstii adânci, văi întortocheate, 
şuvoaie învolburate pe care industriaşii încă nu le-au 
zăgăzuit şi care formează cascade naturale. 

Apoi am trecut prin acel colţişor al Maryland-ului scăldat 
de Potomac şi am ajuns la Cumberland, mai important decât 
capitala, modesta Annapolis, neînsemnată faţă de năvalnicul 
şi mândrul Baltimore unde este concentrată întreaga viaţă 
comercială a statului. Aici câmpiile sunt verzi, căci ţinutul e 
mai mult agricol decât industrial. Iarba creşte peste un 
strat de fier şi cărbune, iar câteva lovituri de sapă înlătură 
imediat solul vegetal. 

În fine, iată-mă în West Virginia şi fii liniştită, bună mamă, 
Virginia nu-i prea departe. Aş fi venit aici mai demult dacă 
problema sclaviei n-ar fi împărţit statul în două în timpul 
războiului de Secesiune. Da, în vreme ce răsăritul apăra 
doctrinele antiumane ale sclaviei - Tommy doarme, nu ne 
aude - apusul, dimpotrivă, se desprindea de Confederație 
ca să treacă sub drapelul federal. 

E un ţinut povârnit, dacă nu muntos, străbătut la est de 
lanţul munţilor Appalaches, cu mine de fier şi huilă, cu ocne 
de sare care veacuri întregi ar fi putut îndestula 
Confederaţia. Nu m-am dus la Charleston, capitala Virginiei 
occidentale, care bineînţeles nu e acelaşi Charleston din 
Carolina de Sud, unde a fost trimis Harris TI. Kymbale, nici al 
treilea Charlestown despre care voi vorbi mai încolo. M-am 
oprit însă o zi la Martinsburg City, cel mai mare oraş de pe 
coasta Atlanticului. Da, o zi întreagă, şi nu mă certa, dragă 
mamă, căci am avut timp să ajung după aceea în câteva ore 
la Richmond. De ce m-am oprit la Martinsburg? Ca să fac 
un pelerinaj la mormântul lui John Brown care a ridicat 
primul, la începutul războiului, steagul împotriva sclaviei. 
Plantatorii din Virginia l-au hăituit ca pe o fiară. N-avea cu 
sine decât vreo douăzeci de oameni şi voia să ocupe 


arsenalul din Harpers Ferry. Acesta e numele unui orăşel 
aşezat la poalele unei coline, între râurile Potomac şi 
Shenandoah, un colţişor minunat, dar mai ales vestit prin 
teribilele evenimente care au avut loc aici. Eroicul apărător 
al marii şi dreptei cauze se refugiase în 1859 în această 
localitate. Miliția îl ataca neîncetat. După minuni de vitejie, 
grav rănit şi dezarmat, a fost prins, târât până la aşezarea 
învecinată Charlestown, unde a fost spânzurat la 2 
decembrie 1859. Moartea lui glorioasă nu va fi uitată şi 
numele lui va răsuna din veac în veac31. Acestui martir al 
libertăţii şi emancipării umane am vrut să-i aduc omagiul 
meu de patriot. 

Deci iată-mă sosit în Virginia, stat prin excelenţă sclavagist 
şi care a fost teatrul principal al războiului de Secesiune. 
Voi lăsa geografilor grija de a-ţi spune, dacă te interesează, 
că el ocupă locul al treizeci şi treilea ca suprafaţă în 
Federație, că este împărţit în nouăsprezece districte, că - 
deşi a fost trunchiat în partea de vest - este încă unul dintre 
cele mai puternice state ale Republicii Nord-Americane, că 
numărul de cerbi şi opposumi scade, că prepeliţele, cocorii 
şi vulturii îi brăzdează cerul, că produce în abundență grâu, 
porumb, secară, ovăz, hrişcă şi mai ales bumbac - lucru 
îmbucurător, fiindcă port cămăşi din el - şi tutun, care nu 
mă interesează căci nu fumez. 

Cât despre Richmond, e un oraş frumos, fosta capitală a 
Americii separatiste, cheia statului Virginia, pusă în cele din 
urmă în buzunar de Guvernul federal. El e aşezat între 
şapte coline, pe malul râului James, şi întinde mâna 
Manchester-ului de pe malul opus; aşadar, un oraş dublu, 
ca atâtea altele în Statele Unite, după exemplul unor 
anumite stele. Îţi repet că e un oraş care merită să fie văzut 
cu Capitoliul său, un fel de templu grec, căruia îi lipseşte 
cerul Aticei şi orizontul atenian al Acropolei, cum îi lipsesc şi 
Partenonului din Edinburgh. Are în schimb prea multe 
fabrici şi uzine, pentru gustul meu, cel puţin o sută numai 
pentru prepararea tutunului. 


Are şi un cartier al înaltei societăţi, numit Leonard Height, 
unde se înalţă un monument în memoria lui Lee, generalul 
confederaţilor, care merită această onoare nu pentru cauza 
pe care a apărat-o, ci pentru calităţile sale personale. 

Îţi mărturisesc, dragă mamă, că n-am vizitat alte oraşe ale 
statului. Dealtfel, se aseamănă oarecum între ele, ca mai 
toate oraşele americane. Nu-ţi voi vorbi deci nici de 
Petersburg, care a apărat poziţiile separatiştilor la sud, ca 
şi Richmond la nord, nici de Yorktown, unde cu optzeci de 
ani înainte se termina războiul de Independenţă prin 
capitularea lordului Cornwallis, nici de acele câmpuri de 
bătaie unde Mac Clellan a fost mai puţin norocos contra lui 
Lee decât Grant, Sherman şi Sheridan. Trec sub tăcere 
Lynchburg, acum un oraş industrial cu o vie activitate, unde 
s-au refugiat armatele secesioniste şi de unde au fost 
nevoite să se retragă în Appalaches, ceea ce a adus sfârşitul 
războiului la 9 aprilie 1865. În nord-vest las la o parte 
Norfolk, Roanoke, Alexandria, golful Chesapeake şi 
numeroasele staţiuni termale. Tot ce-ţi pot spune este că 
două cincimi din populaţia Virginiei sunt oameni de culoare, 
foarte frumoşi, şi că aproape de orăşelul Luray există grote 
subterane, poate mai grozave decât Mammoth Caves din 
Kentucky. 

Şi fiindcă veni vorba, mă gândesc că acolo sărmana Lissy 
Wag a aflat de nedreapta hotărâre a soartei care a trimis-o 
în Missouri şi mă întreb cum va putea plăti tripla penalizare 
de trei mii de dolari!... Acest lucru mă întristează nespus... 
Da... şi tu trebuie să mă înţelegi... 

Citesc pe un afiş din Richmond rezultatul tragerii din 10 
iunie. Numărul de puncte cinci, din doi cu trei, desemnează 
Minnesota pentru faimosul nostru necunoscut XKZ. De la 
căsuţa patruzeci şi şase el sare acum la a cincizeci şi una, şi 
iată-l în frunte!... Dar cine dracu o fi acest om? Îmi pare 
deosebit de norocos şi nu cred că aruncarea de zaruri 
pentru mine, care va avea loc Maine, mă va face să-l întrec! 


Cu asta închei lunga mea scrisoare, care nu te poate 
interesa decât pentru că vine de la fiul tău. Te sărut din 
toată inima, iscălind cu numele meu, care nu mai e decât 
acela al unui cal de curse de pe hipodromul Hypperbone. 

MAX REAL. 

Capitolul VIII. 

LOVITURA DE PUMN A REVERENDULUI HUNIER. 

Cel mai puţin îndreptăţit să ajungă în căsuţa patruzeci şi 
şapte, statul Pennsylvania, şi la Philadelphia, principalul 
oraş al statului, cel mai important din Federație după New 
York şi Chicago, era desigur Tom Crabbe, brută din naştere 
şi boxer de meserie. 

Dar soarta nu alege, zice o vorbă populară, şi în loc de 
Max Real, Harris TI. Kymbale sau Lissy Wag, făcuţi pentru a 
admira frumuseţile acestei metropole, ea trimisese aici o 
fiinţă stupidă, în tovărăşia antrenorului John Milner. 
Niciodată defunctul membru al Excentric-Clubului n-ar fi 
prevăzut aşa ceva. 

Dar n-aveai ce face. Zarurile hotărâseră aşa încă din 
primele ore ale zilei de 31 mai. Numărul de puncte 
doisprezece, din şase cu şase, era anunţat telegrafic pe firul 
dintre Chicago şi Cincinnati. Astfel, al doilea partener luă 
măsuri să părăsească imediat vechiul Porcopolis. 

Da, Porcopolis! exclamă cu dispreţ la plecare John Milner. 
Cum altfel s-ar fi îndreptat în masă populaţia la expoziţia de 
vite, când avea cinstea să-l găzduiască pe celebrul Tom 
Crabbe! Acel porc a atras toată atenţia publicului şi nimeni 
nu l-a mai aclamat pe campionul Lumii Noi!... Ei bine, să 
punem mâna pe comoara lui Hypperbone şi voi şti cum să 
ne răzbunăm! 

Era cam nedesluşit cum voia să se răzbune John Milner. 
Înainte de toate trebuia câştigată însă partida. De aceea, 
Tom Crabbe se grăbi să ia primul tren spre Philadelphia 
după indicaţiile telegramei primită în dimineaţa aceea. 

Ar fi avut destul timp pentru această călătorie, deoarece 
statele Ohio şi Pennsylvania se-nvecinează. Imediat ce ai 


trecut frontiera orientală a unuia, te găseşti pe teritoriul 
celuilalt. Între cele două metropole distanţa este de nici 
şase sute de mile şi mai multe linii ferate deservesc pe 
călători. Puteai ajunge în douăzeci de ore. 

Un asemenea noroc nu-i era dat comodorului Urrican, iar 
tânărul pictor sau reporterul Tribunei, în căutare de 
drumuri cât mai lungi, nici nu l-ar fi dorit. 

John Milner, furios, înţelegea să nu mai rămână nici o zi în 
Cincinnati, acest oraş ahtiat după curiozităţile fenomenale 
ale rasei porcine. Da, când va păşi pe platforma trenului, el 
îşi va scutura cu dispreţ praful de pe pantofi. Într-adevăr, 
nimeni nu-l băgase în seamă pe Tom Crabbe la Cincinnati, 
nimeni nu-i luase vreun interviu la hotelul său din cartierul 
Covington, jucătorii nu mai veniseră grămadă să parieze ca 
aceia din Austin sau Texas şi sala poştei fu goală în ziua 
când se prezentă să primească telegrama maestrului 
Tornbrock! 

Totuşi, graţie numărului de puncte doisprezece, Iom 
Crabbe întrecea cu trei căsuțe pe Max Real şi cu o căsuţă 
pe omul mascat. 

John Milner, rănit în amorul lui propriu, jignit de 
atitudinea populaţiei din Cincinnati, scos din minţi de atâta 
nepăsare, părăsi hotelul la orele douăsprezece treizeci şi 
şapte şi urmat de Tom Crabbe, care tocmai terminase a 
doua masă, plecă spre gară. Trenul porni şi, după ce coti la 
Columbus, trecu frontiera orientală formată de fluviul 
Ohio... 

Pennsylvania îşi trage numele de la ilustrul quaker englez 
William Penn, care la sfârşitul secolului XVII a cucerit 
pământurile de pe malul Delawar-ului şi iată cum: William 
Penn creditase Anglia cu o sumă mare de bani. Carol al II- 
lea îi oferise în schimb o parte din teritoriile engleze din 
America. Penn primi şi după câţiva ani, în 1681, începu să 
pună temeliile Philadelphiei. Regiunea era acoperită pe 
atunci de păduri nestrăbătute şi de aceea o numi Sylvania, 
adăugind şi numele său, de unde Pennsylvania. Harris 1. 


Kimbale, dacă ar fi fost trimis pe aceste meleaguri, ar fi 
povestit faptul istoric însoţindu-l cu legende ale ţării prin 
care trecea. Ar fi zugrăvit cu pana sa vioaie înfăţişarea 
statului, asemănător cu Ohio, străbătut de lanţul Munţilor 
Alleghany, de la sud-est la nord-vest. Ar fi descris pădurile 
de stejari, păşunile unde pasc numeroase turme şi caii de 
rasă pe care bicicletele îi vor face să dispară ca în Oregon şi 
Kansas. Ar fi adus laude în cuvinte înaripate şi spirituale 
livezilor de duzi, unde se cresc viermii de mătase. În 
Pennsylvania iarna e frig, dar vara clima devine tropicală. 
Ar fi vorbit, sprijinindu-se pe cifre, de solul bogat în huilă, 
antracit, minereu de fier, petrol şi gaze naturale, şi atât de 
nesecat încă dă un număr de tone de oţel şi fier superior 
producţiei din tot restul Statelor Unite. Poate ar fi povestit 
vânătorile de elani, cerbi, pisici sălbatice, lupi, vulpi şi urşi 
care colindă marile păduri, căci era un mare amator de 
peripeții cinegetice. Bineînţeles, reporterul ar fi vizitat 
marile oraşe, bucurându-se de o primire călduroasă din 
partea locuitorilor, s-ar fi oprit în cele două localităţi 
îngemănate dintre Alleghany şi Pittsburg, de unde trecuse 
Max Real spre Richmond. Şi-ar fi petrecut o parte din timp 
la Harrisburg, capitala statului, care are patru poduri peste 
Susquehanna, şi s-ar fi plimbat prin cimitirul din 
Gettysburg, teatrul luptelor din 1863, unde au fost înfrânți 
soldaţii confederați în ziua când Mississippi, după căderea 
fortăreței de la Wicksburg, fu ocupat de generalul Grant. Pe 
cărările cimitirului ar fi întâlnit numeroşi pelerini veniţi de 
pretutindeni să-şi cinstească morţii care dorm sub crucile 
de piatră. L.-ar fi interesat şi alte oraşe ca Serquton, 
Reading, Erie, pe lacul cu acelaşi nume, Lancaster, Altona, 
Wilkesbare cu o populaţie de peste 30 de mii de suflete. În 
fine, cronicarul Tribunei ar fi făcut desigur o excursie pe 
valea Leight, la muntele Ursul, înalt de 100 de stânjeni, 
unde trenul a ajuns prima oară în 1827. Max Real, deşi nu-i 
plăceau regiunile industriale, ar fi găsit şi el multe privelişti 
pitoreşti pe care le-ar fi putut picta. Dar, din păcate pentru 


posteritate, ei n-au fost trimişi în acest frumos ţinut. La ce 
te puteai aştepta de la Tom Crabbe sau mai degrabă de la 
John Milner? Ei nu se vor duce decât la Philadelphia. De 
astă dată vor atrage atenţia asupra lor. Iom Crabbe va fi 
eroul zilei. La nevoie, antrenorul va şti cum să facă oraşul 
să-l sărbătorească din plin. 

În 31 mai, pe la zece seara, Tom Crabbe îşi făcu intrarea în 
Philadelphia, «Oraşul dragostei frăţeşti», capitala 
Pennsylvaniei, unde el şi antrenorul său îşi petrecură 
noaptea fără ca nimeni să ştie de ei. 

A doua zi John Milner voia să vadă cam dincotro bate 
vântul. Era oare un vânt prielnic şi împrăştiase numele 
ilustrului boxer până la malurile Delawar-ului?... După 
obiceiul său, John Milner îl lăsase la hotel pe Tom Crabbe, 
după ce luase toate măsurile pentru mesele sale din cursul 
dimineţii. 

Şi de data aceasta, ca la Cincinnati, el nu înscrisese 
numele şi profesia lor în registrul călătorilor. Milner voia 
mai întâi să dea o raită prin oraş. Deoarece rezultatul 
ultimei trageri trebuia să fie cunoscut încă din ajun, el va 
afla dacă populaţia era preocupată de venirea lui Tom 
Crabbe. 

Dacă e vorba să străbaţi un oraş de categoria a treia sau a 
patra, cu un spaţiu restrâns, o poţi face în câteva ore. Dar 
acest lucru nu este posibil pentru o aglomerare urbană, 
care, împreună cu anexele Manaynak, Germanstown, 
Camden şi Gloucester, numără nu mai puţin de două sute 
de mii de case şi un milion o sută de mii de suflete. Aşezată 
de la nord-est la sud-vest, de-a lungul fluviului Delaware, 
Philadelphia se întinde pe o lungime de şase leghe, aproape 
cât Londra. Locuitorii ei stau fiecare în câte-o casă şi 
enormele clădiri, care ca la Chicago sau New York pot 
adăposti sute de oameni, sunt foarte rare. El se arată prin 
excelenţă un oraş «al căminului». 

În realitate, această metropolă este imensă, minunată, cu 
aerul pur, construită geometric, cu străzi largi de o sută de 


picioare. Casele cu faţada din cărămizi şi marmoră sunt 
străjuite de copaci bătrâni din epoca marilor păduri; are 
grădini îngrijite, scuaruri, parcuri - din care unul dintre 
cele mai vaste ale Statelor Unite, Fairmount Park, cu o 
suprafaţă de o mie două sute de hectare, situat de-a lungul 
râului Schuylkill, şi-a păstrat aspectul sălbatic. 

În tot cazul, în această primă zi, John Milner nu putu să 
viziteze decât o parte a oraşului, aşezată pe malul drept al 
Delawar-ului şi urcă apoi spre cartierul de vest, mergând 
de-a lungul râului Schuylkill, un afluent al fluviului, care 
curge de la nord-vest spre sud-est. De cealaltă parte a 
Delawar-ului se întinde New Jersey, unul din micile state ale 
Federaţiei, cu anexele Camden şi Gloucester, care, în lipsa 
podurilor, comunică cu metropola prin ferry-boat-uri. 

În această zi, deci, John Milner nu putu trece prin centrul 
oraşului de unde pornesc principalele străzi în jurul 
Primăriei, vastă construcţie din marmoră albă, care a costat 
multe milioane. În vârful turnului, la o înălţime de aproape 
şase sute de picioare, urma să fie aşezată statuia lui William 
Penn. În timpul şederii sale la Philadelphia, John Milner nu 
făcu decât să zărească monumentele oraşului, căci 
niciodată nu-i trecuse prin gând să le viziteze. La urma 
urmelor nu venise să vadă Philadelphia. Nimeni nu aştepta 
de la el picturi sau articole de ziar. El avea misiunea să-l 
conducă pe Iom Crabbe acolo unde indica ultima tragere. 
Dar înţelegea să facă din această călătorie o reclamă 
pentru Tom Crabbe în cazul când va fi obligat să-şi continue 
meseria, dacă nu va câştiga cele şasezeci de milioane de 
dolari. 

La Philadelphia nu lipsesc amatorii de box, căci sunt sute 
de mii de lucrători în uzinele metalurgice, în atelierele de 
construcţii de maşini, în rafinării, în fabricile de produse 
chimice, în ţesătoriile de covoare şi stofe, mai mult de şase 
mii de ateliere de tot felul - şi mai există şi muncitorii din 
portul de unde se expediază cărbuni, petrol, grâne şi 


manufactură, şi care are o însemnătate comercială 
neîntrecută decât de portul New York. 

John Milner băgă de seamă cu satisfacţie că târgul de vite 
de pe Market Street din Philadelphia, cel mai bun din toate 
cele cinci părţi ale lumii, nu se pregătea pentru nici o 
expoziţie de animale. Deci tovarăşul său nu avea, din acest 
punct de vedere, să se teamă de nici un fel de rival, cum se 
întâmplase în îngrozitorul Spring Grove din Cincinnati, 
unde Steagul indigo a fost nevoit să se plece în faţa 
maiestăţii unui porc fenomenal. 

Nu-i vorbă, John Milner fu de la început liniştit în această 
privinţă. Ziarele din Philadelphia anunţaseră prin articole 
răsunătoare că statul Pennsylvania aştepta sosirea 
apropiată a celui de-al doilea partener, în perioada celor 15 
zile dintre 31 mai şi 14 iunie. Şi agenţiile de pariuri se 
puseseră pe treabă. Curtierii încălziseră lumea jucătorilor 
în favoarea lui Tom Crabbe, arătând că era înaintea tuturor 
concurenţilor şi că-i erau suficiente două aruncări de zaruri 
favorabile, pentru a ajunge la ţintă... etc... 

Şi când a doua zi Iom Crabbe fu scos la plimbare de 
antrenorul său pe străzile cele mai frecventate, ar fi avut 
toate motivele să fie mulţumit, dacă ar fi ştiut să citească! 
Pretutindeni, afişe enorme - ce-i drept, în felul celor despre 
porcul din Cincinnati - cu numele partenerului numărul doi 
în litere de-o şchioapă şi cu semne de exclamaţie însoţindu- 
1 ca o gardă de onoare, fără să mai vorbim de prospectele 
împărţite de către curtierii gălăgioşi ai agenţiilor! 

TOM CRABBE! TOM CRABBE! TOM CRABBE! 

Ilustrul Tom Crabbe, campionul Lumii Noi! 

Marele favorit al meciului Hypperbone! 

Tom Crabbe care i-a învins pe Fitzsimmons şi Corbet! 

Tom Crabbe care îi bate pe Real, Kymbale, Titbury, Lissy 
Wag, Hodge Urrican şi XKZ. 

Tom Crabbe e în frunte! 

Tom Crabbe are numai şasesprezece căsuțe până la ţintă! 


Tom Crabbe care va împlânta steagul indigo pe înălțimile 
din Illinois! 

Tom Crabbe este în mijlocul nostru! 

Trăiască! Trăiască Tom Crabbe! 

E de la sine înţeles că alte agenţii, care nu-l considerau pe 
cel de-al doilea partener ca favorit, răspundeau cu afişe 
împânzite de nu mai puţine semne de exclamaţie, opunând 
culorile sale pe cele ale lui XKZ, Max Real şi Harris T. 
Kymbale. Din păcate, ceilalţi concurenţi, Lissy Wag, 
comodorul şi Hermann Titbury erau consideraţi ca scoşi din 
joc. 

Se va înţelege deci ce sentiment de mândrie resimțea John 
Milner când îl plimba pe impunătorul său boxer pe străzile 
Philadelphiei, prin pieţele principale, prin scuaruri, prin 
Fairmount Park şi chiar prin târgul din Market Street. Ce 
revanşă faţă de dezamăgirea din Cincinnati! Ce garanţie 
pentru succesul final...! 

Totuşi, în ziua de 7, în mijlocul acestei bucurii ameţitoare, 
John Milner avu o strângere de inimă provocată de 
următorul incident neprevăzut, gata să dezumfle balonul, 
pe care sta să se înalțe, cu o singură înţepătură de ac. 

Un afiş colosal fusese lipit de un rival, sau poate chiar de 
un concurent din meciul Hypperbone: 

CAVANAUGH ÎMPOTRIVA LUI CRABBE! 

Cine era Cavanaugh? Binecunoscut în oraş, era un boxer 
renumit care cu trei luni înainte fusese învins în luptă de 
Tom Crabbe, fără să fi putut obţine până acum revanşa, cu 
toate cererile sale stăruitoare. De aceea, de vreme ce Tom 
Crabbe se afla în Philadelphia, pe afiş, după numele de 
Cavanaugh, se citeau următoarele: 

PROVOCARE PENTRU CAMPIONAT! 

PROVOCARE! 

PROVOCARE! 

Recunoaşteţi că Iom Crabbe avea altceva mai bun de făcut 
decât să răspundă la această provocare: el trebuia să 
aştepte liniştit, într-un dolce farniente, tragerea următoare. 


Dar Cavanaugh - sau mai degrabă cei care-l împingeau să 
stea în calea campionului Lumii Noi - nu privea lucrurile cu 
aceiaşi ochi, nu înţelegea să-1 lase în pace. 

Cine ştie dacă nu era o lovitură urzită de o agenţie rivală, 
o încercare de a opri înaintarea jucătorului care se afla în 
frunte? 

John Milner ar fi trebuit să se mulţumească să dea din 
umeri. Adepții lui Tom Crabbe interveniseră, dându-i sfatul 
să nu ţină seama de provocările acestea lansate cu un scop 
bine determinat. 

Dar pe de o parte John Milner cunoştea superioritatea 
indiscutabilă de boxer a omului său faţă de Cavanaugh, şi 
pe de altă parte îşi făcea următoarea socoteală: la urma 
urmelor, dacă Tom Crabbe nu câştiga partida, dacă nu se 
îmbogăţea cu milioanele testamentului, dacă trebuia să 
continue să boxeze în faţa publicului, nu şi-ar fi pierdut 
reputaţia refuzând această revanşă cerută atât de făţiş...? 

Noi afişe şi mai provocatoare tindeau să păteze onoarea 
campionului Lumii Noi. Atunci a doua zi apăru pe zidurile 
Philadelphiei: 

RĂSPUNS LA PROVOCARE! 

CRABBE ÎMPOTRIVA CAVANAUGH! 

Vă închipuiţi ce zarvă! 

Cum? Iom Crabbe acceptă lupta! Iom Crabbe, în fruntea 
«celor şapte», îşi riscă situaţia pentru o revanşă la box...?! 
Uita oare în ce partidă se angajase şi că erau atâţia jucători 
care au pariat pe el? Ei bine, da!... Dealtfel, John Milner îşi 
zise, pe bună dreptate, că o falcă sfărâmată sau un ochi 
rănit nu-1 vor împiedica pe Tom Crabbe să-şi reia călătoria 
şi să facă faţă în meciul Hypperbone! 

Deci revanşa va avea loc şi era mai bine mai curând decât 
mai târziu. Dar mai surveni ceva: deoarece luptele de acest 
gen nu sunt îngăduite nici măcar în America, poliţia din 
Philadelphia le interzise celor doi eroi să se întâlnească, în 
caz contrar fiind pasibili de amendă şi închisoare. E 
adevărat că a fi deţinut în Penitentiary Western - unde 


condamnaţii sunt siliţi să înveţe să cânte dintr-un 
instrument toată ziua - şi ce concert asurzitor, în care ce se 
aude mai tare e acordeonul! - nu constituia o pedeapsă 
prea severă. Dar să fii închis însemna să nu pleci când e 
nevoie, să ajungi cu întârziere, aşa cum era să păţească 
Hermann Titbury în statul Maine... 

Mai rămânea un mijloc de a te feri de intervenţia şerifului. 
Să te deplasezi într-o mică localitate din vecinătate, ţinând 
secret ziua şi ora întâlnirii şi să pui capăt, în afara 
Philadelphiei, marii probleme a campionatului. Aşa vor face. 
Încredinţară taina numai martorilor şi câtorva amatori 
dintre cetăţenii de frunte ai oraşului. Lucrurile se vor 
petrece astfel între oameni de meserie şi, când se vor 
înapoia, autorităţile din metropolă nu vor avea cum să se 
mai amestece. Veţi recunoaşte că acest lucru nu era mai 
puţin nesăbuit... Ce să-i faci! Când este în joc amorul 
propriu... 

După ce căzură de acord, cum nu se mai afişară provocări, 
se răspândi zvonul că revanşa fusese amânată până după 
terminarea meciului şi toată lumea crezu că lupta nu va mai 
avea loc. 

Totuşi, în ziua de 9, la opt dimineaţa, în micul orăşel 
Arondale, la o distanţă de vreo 30 de mile de Philadelphia, 
câţiva gentlemeni se întruniră într-o sală închiriată în 
ascuns pentru această ceremonie. 

Fotografi şi operatori de cinema îi însoțeau, pentru a 
putea păstra pentru posteritate toate fazele unei lupte atât 
de palpitante. 

Printre personaje figura Tom Crabbe, în plină formă, gata 
să-şi repeadă braţele formidabile spre capul adversarului 
său, şi Cavanaugh, ceva mai scund, dar la fel de lat în 
umeri, de o vigoare excepţională - doi luptători capabili să 
ajungă până la douăzeci, treizeci de runde, adică douăzeci, 
treizeci de reprize. Primul era asistat de John Milner, al 
doilea de antrenorul său particular. Erau înconjurați de 
amatori şi profesionişti, dornici de a judeca loviturile şi 


contra-loviturile acestor două maşini de patru pumni 
putere. 

Dar de-abia îşi luară poziţia de luptă când îşi făcu apariţia 
şeriful din Arondale, Vincent Bruck, însoţit de pastorul 
Hugh Hunter, preotul metodist al parohiei, mare negustor 
de biblii, în acelaşi timp antiseptice şi antisceptice. 
Preveniţi, datorită unor indiscreţii, alergară amândoi pe 
arenă pentru a împiedica această întâlnire imorală şi 
înjositoare, unul în numele legilor din Pennsylvania, iar 
celălalt în numele legilor divine. 

Nu era de mirare că au fost prost primiţi, atât de cei doi 
campioni cât şi de martorii şi spectatorii iubitori ai acestui 
sport şi care făcuseră pariuri considerabile. 

Şeriful şi pastorul încercară să vorbească, dar nu-i ascultă 
nimeni. Când au vrut să-i despartă pe combatanți, au fost 
împiedicaţi. Ce puteau face în faţa unor oameni spătoşi şi 
muşchiuloşi, destul de puternici ca să-i zvârle cu dosul 
palmei la douăzeci de metri depărtare?... 

Cei doi intruşi erau, fără îndoială, inviolabili. Ei 
reprezentau autorităţile celeste şi terestre, dar le lipsea 
ajutorul poliţiei, care de obicei intervine ultima. În 
momentul când Tom Crabbe şi Cavanaugh se puneau în 
poziţie de atac şi apărare, Vincent Bruck strigă: 

Opriţi-vă! 

Băgaţi de seamă!... exclamă pastorul Hugh Hunter. 

În zadar! Pumnii loviră însă în gol datorită unei retrageri 
dibace a celor doi adversari. Atunci avu loc o scenă 
uimitoare care stârni admiraţia celor prezenţi. 

Nici şeriful, nici pastorul nu erau înalţi, cu grumazul 
puternic, ci oameni slăbuţi, de statură mijlocie. Totuşi, ceea 
ce le lipsea ca vigoare se compensa, cum se va vedea, prin 
supleţe, pricepere şi vioiciune. 

Într-o clipă, Vincent Bruck şi Hugh Hunter se repeziră 
asupra boxerilor. John Milner, care încercase să-l oprească 
în trecere pe pastor, primi o palmă grozavă care-l aruncă 
la pământ pe jumătate leşinat. 


După aceea, Cavanaugh încasă de la şerifun pumn în 
ochiul stâng, în timp ce pastorul învineţi ochiul drept al lui 
Tom Crabbe. 

Cei doi profesionişti voiră să-i omoare pe atacanţi. Dar 
aceştia, ca să se ferească, săreau făcând tumbe cu agilitate 
de maimuţă şi reuşiră de minune să evite cele mai violente 
riposte. 

Şi din această clipă - ceea ce nu e de mirare, având în 
vedere că spectatorii erau cunoscători - aplauzele, uralele 
şi strigătele de «hip! hip!» îi răsplătiră pe Vincent Bruck şi 
Hugh Hunter. 

Pe scurt, metodistul se arătă foarte metodic în felul său de 
a lucra după toate regulile artei şi, după ce îl chiorâse pe 
Tom Crabbe, printr-o nouă lovitură în ochiul stâng îl orbi 
de-a binelea. 

În fine sosiră câţiva poliţişti şi cel mai bun lucru era ca 
pugiliştii s-o şteargă cât mai repede, ceea ce şi făcură. 

Astfel se termină această luptă memorabilă, spre cinstea şi 
avantajul unui şerif şi a unui pastor. 

Cât despre John Milner, cu falca umflată şi ochiul vânăt, îl 
însoţi pe Tom Crabbe la Philadelphia, unde amândoi, închişi 
într-o cameră de hotel ca să-şi ascundă ruşinea, aşteptară 
sosirea viitoarei telegrame. 

Capitolul IX. 

DOUĂ SUTE DE DOLARI PE ZI. 

Un talisman pentru soţii Titbury?... Sigur că aveau nevoie 
de aşa ceva şi ar fi fost bun chiar şi un capăt din ştreangul 
în care ar fi atârnat banditul Bill Arrol. Dar, aşa cum 
declarase magistratul din Great Salt Lake City, trebuia întâi 
capturat şi apoi spânzurat. 

Fireşte că acest talisman, care i-ar fi asigurat lui Hermann 
Titbury câştigarea partidei, n-ar fi fost plătit prea scump cu 
cei trei mii de dolari furaţi la Cheap Hotel. Dar până atunci 
Steagul albastru nu mai avea nici un ban şi părăsi postul de 
poliţie spre a o întâlni pe doamna Titbury, pe cât de furios 
pe atât de dezamăgit de răspunsurile ironice ale şerifului. 


Ei bine, Hermann, îl întrebă dânsa, ce se aude cu ticălosul 
de Ingliş?... 

Nu-l cheamă Ingliş, răspunse Titbury, prăbuşindu-se pe 
scaun, îl cheamă Bill Arrol... 

A fost arestat? 

Va fi... 

Când? 

Când vor putea pune mâna pe el. 

Şi banii noştri?... Cei trei mii de dolari... 

N-aş da pe ei nici o jumătate de dolar! 

Doamna Titbury, zdrobită, se prăbuşi şi ea pe un scaun. 
Totuşi, cum această femeie autoritară avea reacţii prompte, 
ea se ridică şi când soţul îi zise foarte abătut: 

Ce-i de făcut? 

Să aşteptăm, răspunse ea. 

Să aşteptăm... ce? Ca acest bandit de Arrol... 

Nu, Hermann... să aşteptăm telegrama maestrului 
Tornbrock, care nu va întârzia... Apoi vom vedea ce avem 
de făcut... 

Şi bani...? 

Avem tot timpul să ne parvină, chiar dacă am fi trimişi la 
capătul Statelor Unite... 

Ceea ce nu m-ar mira cu ghinionul care nu ne cruţă deloc. 

Urmează-mă! răspunse hotărât doamna Titbury. 

Şi amândoi ieşiră din hotel spre a se duce la oficiul 
telegrafic. 

Se înţelege că tot oraşul află de păţaniile familiei Titbury. E 
drept, Great Salt Lake City părea că nu are pentru ei mai 
multă simpatie decât târgul Calais, de unde veniseră. Nu se 
bucurau nici de simpatie, nici de încredere. Cine ar mai fi 
vrut să se bizuie pe şansa unor oameni cărora li se întâmplă 
lucruri atât de neplăcute, nenorocoşi, ajunşi după două 
trageri abia la căsuţa a patra... rămaşi în urmă, în timp ce 
concurenţii lor aveau un avans aşa de mare, încât cei care 
pariau nu-i mai acceptau nici cu cincizeci contra unu...? 


Dacă totuşi la oficiul poştal se aflau câteva persoane când 
sosiră cei doi soţi, erau doar nişte curioşi sau nişte mucaliţi 
având chef să râdă de «codaş», cum era poreclit nefericitul 
Titbury. 

Dar zeflemeaua îi lăsa rece şi pe domnul şi pe doamna 
Titbury. Puțin le păsa dacă erau bine sau prost cotaţi la 
agenţii, căci cine ştie dacă nu se vor redresa printr-o 
lovitură norocoasă. Într-adevăr, studiind harta, doamna 
Titbury calculase că dacă zarurile le-ar aduce numărul de 
puncte zece, de exemplu, acesta, trebuind să fie dublat la a 
patrusprezecea căsuţă ocupată de statul Illinois, i-ar duce 
dintr-o săritură la căsuţa douăzeci şi patru, adică statul 
Michigan, mărginit cu statul Illinois, deci vor ajunge la 
Chicago. Acesta ar fi, fără îndoială, punctajul cel mai bun pe 
care l-ar putea dori... îl vor obţine oare...? 

La ora nouă şi patruzeci şi şapte, cu o exactitate 
matematică, telegrama ieşi din aparat. Numărul de puncte 
era dezastruos. 

N-aţi uitat că în ziua de 2 iunie Max Real, care se găsea 
lângă mama sa, l-a aflat imediat, aşa cum în zilele 
următoare cunoscu şi celelalte punctaje, care trimiteau pe 
Harris T. Kymbale la North Dakota, pe Lissy Wag în Missouri 
şi pe comodorul Urrican în Wisconsin. În fine, o asemenea 
aruncare de zaruri, pe cât era de jalnica pentru Hermann 
Titbury, pe atât părea de neobişnuită şi trebuia să ai un 
ghinion blestemat ca să ţi se întâmple aşa ceva. 

Gândiţi-vă numai, cinci, din doi cu trei, ceea ce te ducea de 
la căsuţa a patra la căsuţa a noua. Or, a noua era o căsuţă a 
statului Illinois, deci punctele se dublau, şi a 
patrusprezecea fiind tot în Illinois, punctele se triplau. 
Rezultatul de cincisprezece puncte în total duceau la căsuţa 
nouăsprezece, Louisiana, New Orleans, menită pe harta lui 
William ]. Hypperbone să reprezinte «hanul», într-adevăr, 
era imposibil să fii mai nenorocit! 

Domnul şi doamna Titbury se întoarseră la hotel urmăriţi 
de glumele celor prezenţi, ca nişte oameni loviți cu măciuca 


în cap. Dar doamna Titbury avea un cap mai solid decât al 
soţului ei şi nu rămăsese ca el doborâtă de lovitura primită. 

Louisiana, la New Orleans! repetă domnul Titbury, 
rupându-şi părul din cap. Ah, de ce am fost atât de nerozi să 
alergăm în felul acesta... 

Şi vom alerga mai departe, spuse doamna Titbury, 
încrucişând braţele. 

Ce-ţi trece prin minte...? 

Să plecăm la Louisiana, Dar avem de străbătut cel puţin o 
mie trei sute de mile... 

Le vom străbate. 

Dar, avem de plătit o penalizare de o mie de dolari... 

O vom plăti. 

Dar va trebui să rămânem pe loc timp de două trageri, 
fără să luăm parte la ele... 

Nu vom lua parte. 

Dar va trebui să stăm patruzeci de zile în acest oraş, unde 
se pare că viaţa este foarte scumpă... 

Vom sta. 

Dar nu mai avem bani... 

Vom face rost. 

Dar nu vreau... 

Nu-i nimic, vreau eu! 

Cum se vede, Kate Titbury avea răspuns la orice. Cu 
siguranţa că la dânsa ieşea la lumină o pornire nestăpânită 
de veche jucătoare Apoi mirajul milioanelor de dolari o 
atrăgea, o fascina, o hipnotiza... 

Hermann Titbury nu încercă să se-mpotrivească. Ar fi fost 
în zadar. De fapt, urmările pe care prevedea că le va aduce 
după sine nenorocita aruncare de zaruri nu erau decât 
prea adevărate: după cum atrăsese atenţia, însemnau o 
lungă şi costisitoare călătorie, străbaterea întregii 
Confederații de la nord-est la sud-vest şi scumpetea vieţii 
din bogatul şi ruinătorul New Orleans în timpul şederii lor 
acolo, deoarece regula îi obliga să aştepte două trageri 
înainte de a putea lua din nou parte la joc... 


Poate că soarta va trimite pe altul în locul nostru, spuse 
doamna Titbury, şi atunci noi vom ocupa căsuţa sa. 

Şi pe cine?! exclamă domnul Titbury, dacă toţi ne-au luat-o 
înainte...? 

Adică de ce nu s-ar putea să fie obligaţi să se întoarcă 
după ce au depăşit ţinta... Şi să reînceapă partida, ca 
îngrozitorul Urrican...? 

Fără îndoială, lucrul era posibil. Dar perechea din Chicago 
avea puţine şanse! 

Şi, adăugă domnul Titbury, culmea nenorocirii este că nici 
măcar nu avem dreptul să ne alegem hotelul unde vrem să 
locuim! 

Într-adevăr, telegrama buclucaşă anunţa: «Căsuţa 
nouăsprezece, Louisiana, New Orleans, Excelsior Hotel». 

Nu încăpea nici o discuţie. Indiferent dacă acest hotel era 
de primul sau al douăzecilea rang, le era impus de voinţa 
autoritarului defunct. 

Vom merge la Excelsior Hotel... asta-i tot! se mulţumi să 
răspundă doamna Titbury. 

Aşa era această femeie, pe cât de avară pe atât de 
hotărâtă. Ce mult trebuie că suferea gândindu-se la 
pierderile de până acum, amenda de trei sute de dolari, 
furtul de trei mii de dolari, cheltuielile avute şi cele viitoare. 
Dar moştenirea strălucea în faţa ochilor ei, aproape s-o 
orbească. 

Al treilea partener avea timp berechet să sosească la locul 
indicat - patruzeci şi cinci de zile. Era 2 iunie şi ar fi fost de 
ajuns ca la 15 iulie steagul verde să fie desfăşurat în 
metropola Louisianei. Totuşi, aşa cum spusese doamna 
Titbury, trebuia să te găseşti în căsuţa nouăsprezece, 
pentru a-ţi putea da locul dacă un altul din «cei şapte» va fi 
trimis acolo, ceea ce se putea întâmpla de la o zi la alta... 

Deci era mai bine să nu-şi piardă timpul la Great Salt Lake 
City. Soții Titbury se hotărâră aşadar să pornească la drum, 
imediat ce vor sosi banii ceruţi telegrafic la First National 


Bank din Chicago, Dearborn and Monroe Street, unde 
domnul Titbury avea un cont curent. 

Acest lucru nu le luă decât două zile. Domnul Titbury putu 
să încaseze pe 4 iunie, la Banca din Great Salt Lake City, 
cinci mii de dolari, care - vai! - nu-i vor mai aduce nici o 
dobândă. 

Pe 5 iunie, doamna şi domnul Titbury părăsiră Great Salt 
Lake City în mijlocul indiferenţei generale şi, din 
nenorocire, fără să ia cu dânşii capătul de ştreang care ar fi 
putut să schimbe roata norocului, dacă Bill Arrol ar fi fost 
spânzurat. 

Ei aleseră Union Pacificul - cum obişnuiau toţi partenerii 
meciului Hypperbone - pe care străbătură statul Wyoming 
până la Cheyenne şi prin Nebraska până la Omaha City. 

De-aici călătorii luară un vas cu aburi pe fluviul Missouri, 
cu vaporul fiind mai ieftin decât cu trenul, şi ajunseră în 
oraşul Kansas, aşa cum făcuse şi Max Real la prima sa 
deplasare; apoi din Kansas plecară la Saint-Louis, unde 
Lissy Wag şi Jovita Foley nu vor întârzia să se adăpostească 
pentru a executa pedeapsa lor cu «închisoarea». 

Spre a intra pe apele fluviului Mississippi, părăsind cele 
ale lui Missouri care este principalul său afluent, era nevoie 
de o simplă transbordare. 

Vapoarele cu aburi sunt foarte numeroase pe aceste fluvii 
şi, dacă ştii să te mulţumeşti cu ultima clasă, se poate 
călători la preţuri destul de modeste. În plus, dacă îţi 
procuri alimente ieftine, lesne de găsit la diferite escale, e 
uşor să-ţi mai reduci cheltuielile zilnice. Aşa făcură şi soţii 
Titbury, economisind, pe cât posibil, în vederea viitoarelor 
note de plată din timpul, poate lung, ce-l vor petrece la 
Excelsior Hotel din New Orleans. 

Steamboat-ul Black-Warrior primi la bordul său pe cei doi 
soţi, pe care trebuia să-i transporte în metropola statului 
Louisiana. N-aveai decât să urmezi cursul «Părintelui 
apelor» între statele Illinois, Missouri, Arkansas, Tennessee, 
Mississippi şi Louisiana, pentru care fluviul este o graniţă 


mai naturală decât gradele de longitudine sau latitudine 
care formează frontiera lor geodezică. 

Nu e de mirare că această superbă arteră, de peste patru 
mii cinci sute de mile, a primit câteva denumiri succesive: 
«Misi Şipi», adică «Apa mare» în limba algonchină; spaniolii 
îi spuneau «Rio d'El Spiritu Santo», iar Cavelier de la Salle, 
la mijlocul secolului al XVII-lea, i-a dat numele de «Colbert»; 
apoi exploratorul Joliet, pe cel de «Bu-ade», ca pe urmă să 
devină «Meschacebe» sub pana poetică a lui 
Chateaubriand. 

Dealtfel, toate aceste denumiri, înlocuite de cea de 
Mississippi, nu aveau decât un interes geografic de care nu 
se preocupau soţii Titbury, aşa cum nu-i interesa întinderea 
bazinului său de trei milioane şi două sute unsprezece mii 
de kilometri pătraţi. Importam era că-i ducea, cu un preţ 
scăzut, acolo unde trebuiau să ajungă. Drumul era uşor. 
Ceea ce se cheamă Mississippi industrial, umflat de 
numeroşi afluenţi - Minnesota, Cedar, Turkey, lowa, Saint- 
Croix, Chippewa, Wisconsin - începe în amont de Saint- 
Louis, din Minnesota şi în aval de vijelioasele cascade Saint- 
Antoine. Ultimele două poduri care leagă malul său drept 
de cel stâng, la capătul a o mie două sute de mile, se găsesc 
chiar la Saint-Louis. 

Mergând de-a lungul coastei statului Illinois, Black- 
Warrior trecea pe lângă țărmurile calcaroase, înalte de 
şasezeci de stânjeni, având pe o parte ultimele ramificații 
ale munţilor Ozark, iar pe cealaltă colinele pământurilor din 
Illinois. 

Aspectul se schimbă complet dincolo de Cairo. Începe o 
imensă câmpie nisipoasă străbătută de Ohio, unul din 
afluenții mari ai lui Mississippi. Cu toate că primeşte apele 
lui, ca şi pe Arkansas şi Râul Roşu, debitul fluviului 
Mississippi este mai mic la New Orleans decât la Saint- 
Louis, adică la gurile spre golful Mexic. Fenomenul se 
întâmplă din cauză că surplusul se scurge în văile din 
apropierea malurilor sale joase. De aceea Sunk Country, 


«Ţinutul scufundat», este aproape în întregime inundat, 
formând o regiune vastă brăzdată de lagune, acoperită de 
mlaştini, străbătută de ape domoale sau stătătoare şi care 
pare să se fi scufundat în timpul cutremurului de pământ 
din 1812. 

Black-Warrior, bine şi prevăzător manevrat, aluneca 
printre numeroasele insule de nisip mişcătoare care se 
schimbă şi se deplasează, luate de revărsările şi curenţii de 
apă, sau se formează în câteva luni datorită unor baraje 
care opresc nisipul şi pământul. Astfel, navigația pe 
Mississippi se face cu mari dificultăţi, înfruntate cu succes 
de pricepuţii piloţi ai Louisianei. 

Soții Titbury trecură de Memphis, vestitul oraş din 
Tennessee, unde curioşii putuseră să-l vadă câteva ore pe 
Tom Crabbe în timpul primei sale călătorii. Apoi de Helena, 
aşezată pe panta unui deal, târg care va deveni fără 
îndoială oraş, căci vasele fac dese escale acolo. Pe ţărmul 
drept, după gurile lui Arkansas, lăsat în urmă, depăşiră un 
alt ţinut de depresiuni şi mlaştini, cu terenuri mişcătoare 
unde dispăruse într-o zi satul Napoleon. Black-Warrior 
trecu prin dreptul Vicksburg-ului, unul din puţinele oraşe 
industriale de pe Mississippi, dar nu făcu haltă din cauză că 
necredinciosul fluviu se retrăsese mai la sud cu câteva mile, 
în urma unei mari revărsări. Totuşi vaporul se opri pentru o 
oră la Natchez, port cu numeroase şlepuri care deservesc 
întreaga regiune. Apoi Mississippi devine mai capricios, 
înmulţindu-şi şerpuirile, ocolurile, meandrele, revenind apoi 
în albie în aşa fel încât, privind harta, pare un tipar cu mii 
de pui mişunând în juru-i. 

Malurile sale sterpe din ce în ce mai joase şi roase de ape, 
contopindu-se cu câmpiile aluvionare, sunt pline de bancuri 
de nisip şi cu taluzuri acoperite de trestii. În fine, Black- 
Warrior, la trei sute de mile de mare, trecu de gura Râului 
Roşu în locul unde se întâlnesc cele două state, lângă Fort 
Adam, şi intră pe teritoriul Louisianei. Aici vuiesc şi 


spumegă şuvoaie tumultoase, căci lărgimea fluviului de la 
Cairo până la delta sa a scăzut incontinuu. 

Dar cum apa atingea atunci nivelul mijlociu, Black-Warrior 
putu să treacă fără riscul de a se împotmoli. 

După Natchez nu mai întâlneşti oraşe importante înainte 
de New Orleans, afară de Baton-Rouge care nu e nici el 
decât un târg mai mare, de zece mii cinci sute de locuitori. 
Dar aici este sediul legislaturii statului, capitala 
parlamentară a Louisianei, pe când New Orleans nu este 
decât metropola sa ca atâtea alte mari oraşe ale Federaţiei. 
Baton-Rouge se găseşte într-o regiune plăcută, cu aer 
curat, ceea ce nu este de disprețuit într-un ţinut unde 
epidemiile de friguri galbene fac ravagii destul de des. În 
fine, după Donaldsonville nu se mai vedeau decât cătune 
sau un număr de vile şi vilişoare, situate pe ambele maluri 
până la New Orleans. 

Statul Louisiana, pe care primul Imperiu l-a vândut 
Americanilor cu douăzeci de milioane de franci, deţine ca 
suprafaţă locul treizeci între ţările Republicii federale. 
Populaţia sa, în majoritate negri, trece de un milion o sută 
de mii de suflete. A fost nevoie, spre a-l feri de revărsările 
lui Mississippi, să se ridice baraje solide în partea de jos, 
unde producţia de zahăr este atât de mare încât îl situează 
în fruntea acestei industrii. Terenurile mai înalte, aşezate în 
nord-vest şi udate de Râul Roşu şi afluenții săi, sunt ferite 
de inundaţii şi sunt bune pentru agricultură. Louisiana 
produce de asemenea fier, cărbune, ocru, ghips; câmpiile 
de trestie de zahăr, plantațiile de portocali şi lămâi sunt 
numeroase; are de asemenea vaste păduri de nepătruns, 
unde se adăpostesc urşi, pantere şi pisici sălbatice, precum 
şi o reţea întreagă de mlaştini pline de crocodili. 

În seara de 9 iunie, New Orleans primi în fine pe soţii 
Titbury, după o călătorie de şapte zile de la plecarea lor din 
Great Salt Lake City. Între timp se anunţaseră tragerile din 
4, 6 şi 8 iunie, privindu-i pe Harris TI. Kymbale, Lissy Wag şi 
Hodge Urrican. Ele nu erau de natură să amelioreze 


situaţia lui Hermann Titbury, pentru că nu-i trimiteau 
înlocuitor la «hanul» din căsuţa nouăsprezece. Ah, dacă n- 
ar fi fost obligat să se ducă în acest oraş costisitor şi să 
rămână aici şase săptămmi, poate că după alte şapte zile 
zarurile i-ar fi hărăzit un număr de puncte mai favorabil, ca 
să poată ajunge în rând cu partenerii cei mai avansaţi...! 

La ieşirea din debarcader, domnul şi doamna Titbury 
zăriră o trăsură cu un echipaj superb, care aştepta fără 
îndoială nişte pasageri de pe Black-Warrior. Ei aveau de 
gând să meargă pe jos la Excelsior Hotel şi să ia un hamal 
să le ducă bagajele. Dar vă închipuiţi surpriza lor - surpriză 
însoţită însă de o strângere de inimă - când un valet negru 
se apropie şi le zise: 

Domnul şi doamna Titbury, mi se pare...? 

În persoană... răspunse domnul Titbury. 

Desigur ziarele anunţaseră plecarea din Utah, trecerea 
prin Omaha, călătoria lor pe Black-Warrior şi sosirea lor 
iminentă la New Orleans. Ei, care sperau să nu fie primiţi 
cu atâta pompă, vor putea oare să scape de neplăcerile, 
totdeauna scumpe, ale celebrităţii...? 

Şi ce vrei de la noi? întrebă aspru domnul Titbury. 

Acest echipaj stă la dispoziţia dumneavoastră. 

Noi n-am comandat nici un echipaj... 

Nu se merge altfel la Excelsior Hotel, răspunse negrul, 
înclinându-se. 

Începe bine! murmură domnul Titbury, cu un adânc 
suspin, în sfârşit, dacă nu exista alt mijloc mai ieftin de a 
ajunge la hotel, nu le rămânea decât să se urce în acest 
landou superb. Cei doi luară loc, în timp ce o altă trăsură 
încărca bagajele şi-i urma. Ajunseră în Canal Street, 
înaintea unei frumoase clădiri, un adevărat palat, cu un 
frontispiciu unde străluceau literele Excelsior Hotel 
Company Limited şi un hol inundat de lumini. Aici landoul 
se opri şi valetul se grăbi să deschidă portiera. 

Dealtfel, soţii Titbury, foarte obosiţi şi zăpăciţi, abia îşi 
dădură seama de primirea ceremonioasă ce le-o făcu 


personalul hotelului. Un majordom în haine negre îi 
conduse la apartamentul lor. Buimăciţi şi cu o privire năucă, 
nici nu văzură luxul din jur şi amânară pe a doua zi gândul 
la urmările pe care le va avea şederea la un asemenea 
hotel. 

Dimineaţa, după o noapte odihnitoare petrecută într-o 
cameră confortabilă, cu ferestre duble spre a nu lăsa să se 
audă zgomotul străzii, ei deschiseră ochii la lumina blândă a 
unei veioze, care se alimenta cu electricitate de la centrala 
hotelului. Cadranul transparent al unei pendule scumpe 
arăta ora opt. La căpătâiul patului larg, în care se 
odihniseră atât de bine, se aflau la îndemână o serie de 
sonerii care nu aşteptau decât o apăsare pentru a chema 
îngrijitoarea sau valetul. Alte butoane erau pentru a 
comanda baia, micul dejun, ziarele de dimineaţă şi trezirea 
în zori pentru călătorii grăbiţi să se scoale devreme. 

Pe acest buton apăsă doamna Titbury cu degetul ei ca o 
gheară. Imediat storurile se ridicară automat, draperiile se 
strânseră şi razele soarelui pătrunseră valuri-valuri în 
odaie. Domnul şi doamna Titbury se priviră. Nu îndrăzniră 
să scoată nici o vorbă, temându-se să nu-i coste fiecare 
cuvânt câte un piastru. Camera era de un lux nebun, de un 
fast fără pereche: mobile, tapete, covoare şi pereţi 
capitonaţi cu mătase broşată. 

Cei doi se sculară şi trecură într-o cameră alăturată, de un 
confort uluitor: baia cu robinete de apă caldă şi rece după 
dorinţă, pulverizatoare gata să împrăştie stropi parfumaţi, 
săpunuri colorate, de diferite mirosuri, bureţi moi şi 
catifelaţi şi prosoape albe ca zăpada. 

De îndată ce se îmbrăcară, intrară şi în camerele celelalte 
care făceau parte dintr-un apartament complet: sufrageria, 
cu o masă strălucind de argintărie şi porţelanuri, salonul de 
primire mobilat cu o eleganţă nemaipomenită, cu lămpi şi 
aplice, picturi ale unor artişti celebri, bronzuri, perdele de 
brocart auriu, buduarul doamnei cu un pian şi partiturile 
cuvenite, romane la modă şi albume cu vederi din Louisiana 


aşezate pe o măsuţă, biroul domnului, unde se găseau 
reviste americane, ziarele cele mai cunoscute ale 
Federaţiei, hârtie de scrisori şi chiar o mică maşină de scris, 
ale cărei clape erau gata să funcţioneze sub degetele 
călătorului. 

E peştera lui Ali Baba!... exclamă doamna Titbury, cu totul 
fascinată. 

Şi cei patruzeci de hoţi nu sunt departe... adăugă domnul 
Titbury, vor fi cel puţin o sută! 

În acest moment, ochii lui zăriră pe perete o listă într-un 
cadru aurit, cu diversele servicii ale hotelului şi ora meselor 
pentru cei ce nu doreau să fie serviţi în apartamentele lor. 

Dedesubt sta scris: «Rezervat jucătorilor meciului 
Hypperbone de către Excelsior Hotel Company». 

Sună, Hermann, se mulţumi să spună doamna Titbury. 
Aproape numaidecât se prezentă la uşa salonului un 
gentleman în haine negre, cu cravată albă. 

În primul rând, în cuvinte alese, el le transmise urările 
Societăţii Excelsior Hotel şi ale directorului său, onoraţi să 
aibă ca oaspete pe unul dintre cei mai simpatici parteneri ai 
marelui meci naţional. De vreme ce era nevoit să rămână 
un timp în Louisiana, şi mai ales în New Orleans, cu 
onorabila sa soţie, vor căuta să le procure tot confortul 
posibil şi cât mai multe distracţii. În ceea ce priveşte 
mesele, dacă sunt de acord să le ia la hotel, ele se 
compuneau din ceaiul de dimineaţă, la ora opt, prânzul la 
unsprezece, gustarea la ora patru, cina la şapte şi ceaiul de 
seară, la zece. La alegere - bucătăria engleză, americană 
sau franceză. Vinurile cele mai alese din Europa. Ioată ziua 
un echipaj va fi la dispoziţia marelui bancher din Chicago 
(sic!) şi un iaht elegant va sta tot timpul gata de plecare 
pentru a face excursii până la gurile lui Mississippi, sau 
plimbări pe lacurile Borgne sau Ponchartrain. O lojă la 
Operă, unde cântă acum o celebră trupă franceză. 

Cât costă?... întrebă brusc doamna Titbury. 

O sută de dolari. 


Pe lună...? 

Pe zi. 

De persoană, fără îndoială... adăugă doamna Titbury pe un 
ton în care ironia era întrecută de furie. 

Da, doamnă, aceste preţuri au fost stabilite în condiţiile 
cele mai acceptabile, imediat ce am aflat din ziare că al 
treilea partener şi doamna Titbury vor veni să stea câtva 
timp la Excelsior Hotel. 

lată unde i-a adus ghinionul pe aceşti nenorociţi... şi nu 
puteau merge în altă parte... iar doamna Titbury nu avea 
nici măcar tăria să-şi mute persoana într-un mic han. 

Hotelul Excelsior era impus de William ]. Hypperbone, şi 
nu-i de mirare pentru că el era unul din principalii 
acţionari... Da, două sute de dolari pe zi pentru amândoi, 
şase mii de dolari pe treizeci de zile, dacă trebuiau să 
rămână o lună întreagă în această vizuină... 

Oricum, de voie, de nevoie trebuiau să se supună. A pleca 
de la Excelsior Hotel însemna a abandona partida ale cărei 
reguli nu îngăduiau nici o abatere. Ar fi dat cu piciorul 
oricărei speranţe de a-şi scoate pârleala şi de a moşteni 
averea defunctului. 

Şi totuşi, imediat ce ieşi majordomul, domnul Titbury 
exclamă: 

La drum!... Să ne luăm valiza şi să ne întoarcem la 
Chicago... Nu mai rămân nici un minut aici... la preţul de 
opt dolari pe oră...! 

Rămâi! răspunse autoritara matroană. 4 «Oraşul 
semilunei» - cum era denumită metropola louisiană, 
fondată în 1717 pe curba marelui fluviu care o mărgineşte 
la sud - absoarbe, ca să zicem aşa, aproape întregul stat 
Louisiana. Abia dacă alte oraşe, Baton-Rouge, 
Donaldsonville, Shreveport, au mai mult de unsprezece sau 
douăsprezece mii de suflete. Situat la cinci sute şaptezeci şi 
patru de leghe de New York şi patruzeci şi cinci de gurile 
fluviului Mississippi, e deservit de două linii de cale ferată şi 
o mie cinci sute de vase parcurg reţeaua sa fluvială. 


Câştigat la cauza Confederaţiei la 18 aprilie 1862, a fost 
bombardat timp de şase zile de amiralul Farragut şi ocupat 
de generalul Butler. 

În acest mare oraş de două sute patruzeci şi două de mii 
de locuitori, foarte deosebiți din pricina amestecului de 
sânge, unde negrii n-au ajuns la egalitate socială, deşi se 
bucură de toate drepturile politice, în acest mediu pestriţ 
de francezi, spanioli, englezi, anglo-americani, în plină 
metropolă a unui stat care numeşte treizeci şi doi de 
senatori, nouăzeci şi şapte de deputaţi şi este reprezentat 
în Congres de patru membri; unde se găseşte sediul 
Episcopatului catolic în mijlocul dizidenţilor baptişti, 
metodişti, episcopali; în această inimă a Louisianei, soţii 
Titbury vor trebui să ducă o existenţă cum niciodată nu şi- 
ar fi închipuit, departe de locuinţa lor din Chicago. Dar dacă 
o soartă rea îi obliga la o asemenea viaţă, cel mai bun lucru 
- dacă nu puteau să se întoarcă acasă - nu era să profite cel 
puţin de banii cheltuiţi?... Astfel judeca doamna. 

Deci în fiecare zi echipajul venea să-i plimbe cu mare fast. 
O bandă de derbedei gălăgioşi îi însoțea cu uralele lor 
zeflemitoare, căci erau cunoscuţi ca nişte avari înrăiţi care 
nu inspiraseră nici o simpatie la Great Salt Lake City sau 
Calais, cum nu-i putea suferi nimeni nici la Chicago. Dar lor 
nu le păsa! Nici nu băgau în seamă şi nimic nu-i împiedica, 
cu toate eşecurile lor, să se creadă marii favoriţi ai meciului. 

Aşa că se afişară în partea de nord a oraşului, prin 
Lafayette, Jefferson, Carrolton, aceste cartiere elegante 
unde se-nalţă hoteluri, vile şi vilişoare la umbra portocalilor, 
magnoliilor şi altor copaci în floare, în piaţa Lafayette şi în 
piaţa Jackson. 

Apoi se plimbară pe marele dig, larg de cincizeci de 
stânjeni, care fereşte oraşul de inundaţii, pe chei, unde pe 
patru rânduri se vedeau vapoare, vase mai mici, 
remorchere, corăbii cu pânze, nave de coastă şi de unde se 
expediază anual până la un milion şapte sute de mii de 
baloturi de bumbac. Şi nu e de mirare, pentru că mişcarea 


comercială a New Orleans-ului se cifrează la sute de 
milioane de dolari. 

Ei fură văzuţi în suburbiile Algiers, Gretna, Mac 
Daroughville, după ce trecură pe malul stâng al fluviului 
unde s-au construit cu precădere uzinele, fabricile şi 
antrepozitele. 

Se mai plimbară în fastuosul lor echipaj de-a lungul 
străzilor elegante cu case de cărămidă şi piatră, care au 
înlocuit casele de lemn distruse de numeroase incendii, şi 
mai ales pe străzile Royale şi Saint-Louis, care se întretaie 
în formă de cruce în cartierul francez. Ce case frumoase se 
găseau pe-aici, cu jaluzele verzi şi curţi unde murmură 
fântânile arteziene şi unde înfloresc minunate plante de tot 
felul! Apoi onorară cu vizita lor Capitoliul la întretăierea 
dintre străzile Royale şi Saint-Louis, un vechi edificiu 
transformat în timpul războiului de Secesiune în palat 
legislativ şi unde funcţionează Senatul şi Camera 
deputaţilor. Dar pentru hotelul Saint-Charies, unul dintre 
cele mai importante din oraş, nu aveau decât dispreţ, lucru 
explicabil din partea unui oaspete care locuia la 
incomparabilul Excelsior Hotel. 

Vizitară arhitecturalul palat al Universităţii, catedrala în 
stil gotic, clădirea vămii şi Rotonda cu sala ei imensă. Aici 
cititorul găseşte o bibliotecă din cele mai bine înzestrate, 
drumeţul poate hoinări sub bolta aleilor, speculatorii de 
valori şi bunuri publice au o bursă foarte animată, în care 
se agită febrili curtierii agenţiilor strigând cursurile atât de 
variabile ale cotelor Hypperbone! 

Mai făcură excursii pe bordul elegantului lor yaht, pe 
apele liniştite ale lacului Ponchartrain şi până la vadurile lui 
Mississippi. 

Seara, amatorii de mari opere lirice îi văzură la Operă, 
lăfăindu-se în loja pusă la dispoziţia lor şi ciulind desperaţi, 
la acordurile muzicii, urechile lor lipsite de orice simţ 
muzical. 


Astfel trăiră ca-n vis. Dar ce prăbuşire îi aştepta când se 
vor trezi la realitate! 

Dealtfel, se întâmplă un fenomen ciudat. Da, aceşti hoţi, 
aceşti zgârie-brânză, aceşti avari se obişnuiră cu noua lor 
viaţă, fură zăpăciţi de această situaţie anormală şi se 
ameţiră la propriu în faţa meselor îmbelşugate din care nu 
voiau să lase nici o fărâmitură, cu riscul de a se-mbolnăvi la 
vârsta lor de stomac. Dar trebuiau să nu piardă nimic din 
cei două sute de dolari plătiţi zilnic Excelsior Hotelului. 

Între timp, vremea trecea, cu toate că soţii Titbury abia îşi 
dădeau seama. Deoarece rămânerea lor la «han» nu părea 
că va fi întreruptă de altcineva, patrusprezece trageri 
trebuiau să treacă înainte ca ei să aibă dreptul să-şi reia 
călătoria. Din două în două zile, aceste trageri erau 
anunţate la Rotondă după rezultatele de la Auditorium. 
Tragerea din 8 iunie, după cum se ştie, trimisese pe 
comodorul Urrican în Wisconsin. Se ştie de asemenea că 
cea din 10 trimisese pe misteriosul XKZ în Minnesota. 

Louisiana nu ieşise nici în 12 pentru Max Real, nici în 14 
pentru Tom Crabbe. În 16 - dată rezervată lui Hermann 
Titbury, înainte ca nenorocul să-1 fi oprit la căsuţa 
nouăsprezece - nu avu loc nici o tragere. În 18, maestrul 
Tornbrock aruncă zarurile pe masa de la Auditorium, 
pentru al patrulea partener, Harris TI. Kymbale. 

Oare ambii soţi erau condamnaţi să ducă această viaţă 
plăcută, dar distrugătoare pentru punga şi sănătatea lor, 
timp de şase săptămâni, la cât îi obliga excluderea din joc şi 
rămânerea lor în Louisiana? Şi înainte de a putea relua ei 
partida, oare ea nu se va sfârşi, câştigătorul ajungând la 
căsuţa şasezeci şi trei...? 

Acesta era secretul viitorului. Până atunci zilele se 
scurgeau, şi dacă meciul se termina, domnului şi doamnei 
Titbury nu le rămânea decât să se întoarcă în Illinois, după 
ce vor fi plătit formidabila notă a Excelsior Hotelului. Atâta 
risipă adăugându-se la cheltuielile avute până atunci, vă 


închipuiţi cât trebuia să-i coste nebunia de a figura printre 
«cei şapte» ai meciului Hypperbone! 

Capitolul X. 

PEREGRINĂRILE LUI HARRIS T. KYMBALE. 

Dacă soţii Titbury sau comodorul Urrican se plângeau pe 
drept cuvânt că ghinionul se ţinea de ei, se pare că 
reporterul-şef al Tribunei avea şi el dreptul să se plângă 
într-o anumită măsură. O dată aruncarea zarurilor de la 
începutul partidei îl obligase să plece la podul de pe 
Niagara, statul New York, şi să plătească o penalizare, apoi 
de acolo la Santa-Fe, capitala statului New Mexico. Şi iată 
că această nouă tragere îl silea să plece întâi la Nebraska şi 
apoi în statul Washington, situat la capătul de vest al 
teritoriului Confederaţiei. 

Într-adevăr, la 4 iunie, telegrama pentru Harris T. Kymbale 
sosise la Charleston din Carolina de Sud, unde reporterul 
fusese primit atât de călduros. Numărul de puncte zece, din 
şase cu patru, dublat, îl trimitea de la căsuţa 22 la căsuţa 
42. 

Această ultimă căsuţă era cea din Nebraska, aleasă de 
defunct pentru a fi «labirintul» nobilului joc al gâştei. Dar 
ceea ce era grav era faptul că partenerul, după ce se 
deplasa acolo şi plătea o penalizare dublă, trebuia să se 
întoarcă la căsuţa 30, ocupată de statul Washington. E 
adevărat însă că traseul de la South Carolina la Washington 
trecea prin Nebraska. 

Se înţelege că, la anunţarea rezultatului, adepţii săi, 
adunaţi în număr mare la oficiul poştal din Charleston, se 
arătară deznădăjduiţi. Reporterul era în primejdie să 
piardă situaţia de mare favorit pe care i-o atribuiseră, cu 
multă uşurinţă e drept, mare parte din agenţiile de pariuri. 

Dar acest om, tot aşa de descurcăreţ pe cât era de 
hotărât, îi linişti pe cei ce credeau în şansele lui: 

Ei, dragi prieteni, nu deznădăjduiţi! Ştiţi că nu mi-e teamă 
de călătoriile lungi... De la Charleston la Nebraska, de la 
Nebraska la Washington sunt două salturi şi am 


cincisprezece zile, de la 4 la 18, pentru a străbate patru mii 
de mile!... Merg tot timpul cu trenul! Cât despre 
penalizarea pe care trebuie s-o plătesc, asta îl priveşte pe 
casierul Tribunei şi cu atât mai rău pentru el dacă va face 
nazuri! Partea proastă nu este că plec de la Nebraska la 
Washington, ci că mă întorc de la căsuţa 42 la căsuţa 30! 
Dar nu merită discuţie darea înapoi cu 12 puncte şi voi 
recâştiga repede ceea ce zeul hazardului m-a făcut să 
pierd...! 

Cum să n-ai deplină încredere într-un om care se arată 
atât de sigur pe sine?... Cum să eziţi să rişti pe el sume 
enorme?... Cum să nu-i primeşti cuvintele cu aplauzele pe 
care le merită, pe drept cuvânt?... Şi într-adevăr, ele 
răsunară din plin şi această dimineaţă văzu cum se 
reînnoiesc succesele lui din ajun de la banchetul dat la 
Ashtley, unde s-a servit plăcinta uriaşă de opt mii de livre, 
care a pricinuit o mie cinci sute de indigestii în marea 
metropolă. Totuşi, Harris TI. Kymbale greşea când afirma că 
se putea merge de la Charleston la Olympia, capitala 
statului Washington, indicată de telegramă, folosind toate 
posibilităţile oferite de reţeaua federală a căilor ferate. Nu, 
exista însă o soluţie cum să-şi urmeze drumul şi aceasta îi fu 
semnalată de Bruman S. Bickhorn, secretarul redacţiei 
Tribunei. Dar jumătatea călătoriei până la Nebraska se 
putea face repede pe liniile ferate care erau legate de 
aceea a Union Pacificului. 

Cu toate acestea, n-avea timp de pierdut, nici de hoinărit, 
pentru a preveni întârzierile posibile. Era deci prudent să 
părăsească Charleston-ul în chiar seara aceasta, ceea ce 
Steagul verde şi făcu. Adepții săi entuziaşti îl aclamară până 
în momentul când trenul se puse în mişcare pentru a 
străbate şesurile Carolinei de Sud. Prima parte a 
itinerarului o parcurseseră înainte câţiva din «cei şapte» 
trecând prin aceste ţinuturi, şi o vor mai parcurge probabil 
în cursul jocului. Harris T. Kymbale lăsă în urmă Tennessee 
şi în seara de 5 ajunse la Saint-Louis din Missouri, unde vor 


fi <întemniţate» Lissy Wag şi Jovita Foley. Apoi, temându-se 
că va pierde prea mult timp dacă va urca cu vaporul până la 
Omaha, el combină orarul căilor ferate pentru a ajunge cu 
trenurile rapide şi accelerate, prin Kansas City, la 
metropola statului Nebraska - unde sosi în seara de 6. 

El avea să petreacă noaptea în oraşul Omaha, unde şi Max 
Real rămăsese câteva ore în timpul primei sale călătorii. 

Aici primi telegrama trimisă pe adresa lui de secretarul de 
redacţie al Tribunei. Această depeşă îi organiza zi cu zi 
etapele, în aşa fel încât să aibă posibilitatea să sosească la 
Olympia din Washington în 18 înainte de amiază. lată ce 
conţinea: 

— Vei părăsi Omaha City în dimineaţa zilei de 7, cu trenul 
Union Pacificului de opt treizeci şi cinci, pentru a ajunge 
după nouăzeci de mile la Julesburg-Jonction, în seara 
aceleiaşi zile, la şase şi jumătate. 

— Ai de găsit aci o diligenţă gata de plecare, cu provizii şi 
având popasuri pe drumul de 100 de mile spre Bad Lands 
din Nebraska. Vei ajunge a doua zi dimineaţa, îţi vei 
oficializa prezenţa şi vei reveni cu diligenţa la Julesburg. 

— Vei lua în seara de 10 trenul la Julesburg, care se 
îndreaptă spre California pe liniile Union şi Southern 
Pacific, vei sosi la Sacramento în seara de 12 şi vei înnopta 
în acest oraş. 

— A doua zi, la 13, vei lua trenul care urcă spre nord şi te 
vei opri la Shasta din California de Sus, la trei sute de mile 
de Sacramento, lucrări de refacere întrerupând circulaţia 
până la staţia Roseburg din Oregon. 

— În această regiune, unde diligenţele nu pot circula 
decât încet, vei străbate distanţa de două sute patruzeci de 
mile călare, pentru a ajunge cel mai târziu la 17 la staţia 
Roseburg. Călătoria se va face în patru zile, câte 25 de 
leghe pe zi. Inclusiv odihna. 

— În după-amiaza zilei de 17, vei lua din Roseburg spre 
Olympia trenul care se opreşte tn acest oraş a doua zi 
dimineaţa, după un drum de trei sute cincizeci de mile. 


notă - Harris TI. Kymbale este rugat să nu piardă nici o 
clipă din timpul care-i este strict măsurat şi să nu uite de 
importantele sume ce sunt angajate la ziar pe şansele 
Steagului verde. 

Telegrama era lungă, dar clară, desluşită şi categorică. 
Destinatarul nu avea decât să se conformeze indicaţiilor şi 
va ajunge la locul stabilit, în ziua hotărâtă, pentru a primi 
rezultatul celei de-a patra trageri. Era de sperat că nu va 
surveni nici o întârziere, căci chiar de-ar fi fost de numai o 
jumătate de zi, era de ajuns să compromită rezultatul 
călătoriei. 

Fiţi liniştiţi, Harris T. Kymbale era hotărât să-şi dea toată 
osteneala. Dacă a rămas o noapte la Omaha, cauza era că 
primul tren nu pleca decât a doua zi. Îl luă deci şi seara 
cobori la Julesburg-Jonction, lângă locul unde drumul trece 
foarte aproape de frontiera cu Colorado, nu departe de 
South-Platte River. De data aceasta, părăsind Charleston-ul, 
ziaristul avu grijă să nu se arate, pentru a evita recepţiile şi 
urmările lor supărătoare. Totuşi, la Julesburg nu putu să 
treacă neobservat, deoarece diligenţa comandată aştepta 
sosirea sa în acest oraş. 

Dealtfel, adepţii săi veniţi la gară înţeleseră că nu trebuiau 
să-l reţină cu nici un chip, că orele-i erau măsurate, că 
această călătorie la Bad Lands din Nebraska trebuia făcută 
într-un timp foarte scurt. Ei fură deci primii care, atunci 
când îl întâmpinară pe peronul gării, îl sfătuiră să plece 
imediat Şi chiar vreo 12 dintre anglo-americanii care 
împreună cu emigranții şi un anume număr de indieni 
sioux, deveniți cetăţeni ai Statelor Unite, formează 
populaţia Nebraskăi se hotărâră să-1 însoţească. Această 
escortă nu era de disprețuit prin ţinuturile neumblate, unde 
se mai pot întâlni fiare în două picioare sau patru labe. 

Cum doriţi, domnilor, răspunse Harris I. Kymbale 
strângând mâinile ce i se întindeau, numai să puteţi încăpea 
toţi în diligenţă... 


Avem locuri şi dacă ne înghesuim... răspunse unul din 
adepţii entuziaşti. 

Ca întindere, statul Nebraska deţine al cincisprezecelea 
loc în Federație. La Platte, sau Nebraska River îl străbate 
de la vest la est şi se varsă în Missouri, lângă Platte City. 
Malul stâng al fluviului merge paralel cu Union Pacific până 
la Julesburg-Jonction. Stat înfloritor, mai mult agricol decât 
industrial, are o populaţie în neîncetată creştere. Lincoln, 
capitala, oraş aşezat în interior, a ajuns reşedinţă 
administrativă la un an de la înfiinţare, iar portul Nebraska 
este situat pe Missouri, la o distanţă de 15 mile. 

Era într-adevăr păcat că Harris TI. Kymbale trebuia, pe 
teritoriul Californiei şi Oregon-ului, să străbată călare 
drumul de la Shasta la Roseburg, în loc să-l poată face cu 
diligenţa. Şesurile nu lipsesc pe platoul nebraskian Great 
Band, pe care l-a explorat Waren în 1857 şi Cole în 1865. 
Diligenţa, după ce trece La Platte cu ferry-boat-ul şi 
depăşeşte Fort Gratlan, merge lin pe drumurile netede. E 
vorba de diligenţa transcontinentală cu loc pentru bagaje, a 
companiei Wells şi Fargo, care străbătea altădată teritoriul 
federal. Arăta ca un fel de trăsură vopsită în roşu aprins, 
suspendată pe curele de piele. Nu avea decât un 
compartiment cu nouă locuri, dispuse câte trei pe 
banchetele din faţă, mijloc şi spate, având centuri de 
siguranţă pentru curajoşii călători. 

Se înţelege de la sine că locurile dinăuntrul diligenţei erau 
ocupate de al patrulea partener şi opt dintre adepţii săi; ei 
se schimbau pe rând cu alţi patru, doi cocoţaţi pe scaunele 
exterioare din spate şi alţi doi lângă vizitiul care, cu biciul 
desfăşurat, mâna cei şase cai puternici ai echipajului. 

Alte drumuri decât urmele lăsate de convoaiele de căruţe 
nu existau. Şi era oare nevoie de ele pe aceste şesuri 
nesfârşite, unde calea ferată nu trebuia decât să aşeze 
traverse? Din timp în timp se întâlneau diverse pâraie în 
preajma ghiolurilor Raymond şi Cole, Bourdman, Niobrara 
River, pe care le treceai uşor prin vad, şi câte un cătun 


unde îi aşteptau caii de schimb. Şi astfel, în seara zilei de 8, 
după un parcurs de patruzeci de ore, pe o vreme frumoasă, 
diligenţa sosi în districtul Bad Lands. Aici nu aflai nici un 
sat, numai păşuni unde caii puteau să pască în voie. Cât 
despre Harris I. Kymbale şi însoțitorii săi, nu avem ce le 
purta de grijă. Lăzile diligenţei erau pline de conserve fine 
şi urările nu se vor face fără a ridica paharul de whisky sau 
gin. 

După o noapte petrecută sub copaci, trăsura fu lăsată în 
paza vizitiului şi coborâră primele trepte ale sălbaticei văi. 

Ah, câtă dreptate a avut William ]. Hypperbone să aleagă 
această regiune a statului Nebraska, pentru a face din ea, 
«labirintul» căsuţei 42! Între contururile şerpuitoare ale 
Stâncoşilor, în apropiere de Black Hills acoperite de 
conifere, se întindea această depresiune adâncă a solului, 
largă de treizeci şi şase mile şi lungă de optzeci şi cinci, 
care ajunge până la teritoriul Dakota. În toate părţile, 
căldări înconjurate de piramide, vârfuri şi ridicături de 
piatră. E într-adevăr un labirint, şi încă din cele mai 
încurcate, acest domeniu Bad Lands care-şi înalţă culmile, 
coloanele şi stâlpii rocilor prismatice pe mii de mile pătrate, 
de-a lungul straturilor de argilă şi al nisipurilor feruginoase. 
Ici şi colo parcă vezi bastioane, forturi sau castele a căror 
culoare cărămiziu-roşcată contrastează puternic cu alba 
suprafaţă a solului. 

S-a putut spune într-adevăr despre acest colţ al Americii 
de Nord că formează o lume aparte. În timpurile preistorice 
ţinutul a fost poate străbătut de turme de elefanţi, mamuţi 
şi mastodonţi uriaşi, iar oseminte se mai găsesc şi acum, 
pietrificate sau ajunse pulbere. Ceea ce pare însă o ipoteză 
admisibilă este că depresiunea a fost altădată acoperită de 
apele ce coborau din Munţii Stâncoşi şi Black Hills, demult 
infiltrate în crăpăturile solului, căci altitudinea regiunii este 
mult ridicată peste nivelul mării. Acest rezervor golit a 
devenii un cimitir unde resturile fosile s-au adunat în 
cantităţi surprinzătoare. Cât despre fauna actuală - puţin 


numeroasă din cauza dificultăţilor de a se hrăni - este 
formată din bizoni, bivoli lăţoşi, berbeci cu coarnele lungi şi 
antilope graţioase. Dar nu aici găsesc vânătorii ce să 
vâneze. Harris T. Kymbale şi însoțitorii săi nu avură ocazia 
să tragă nici un foc. lar armele ce le aveau asupra lor le 
luaseră mai mult pentru a se apăra contra tâlharilor care 
mişunau în această regiune, sau pentru a alunga haitele de 
coioţi, aceşti lupi ai câmpiilor, ale căror urlete fuseseră 
auzite noaptea trecută. 

Nu era nevoie să pătrundă prea adânc în întortocherile 
Bad Lands-ului. Era suficient ca al patrulea partener să se 
prezinte în persoană la intrarea labirintului şi ca prezenţa 
sa să fie constatată printr-un act semnat. Nici nu se 
osteniră să îngroape acest document, aşa cum făcuse 
comodorul Urrican înainte de a părăsi Valea Morţii. Actul fu 
întocmit de Harris T. Kymbale şi pe el puseră douăsprezece 
semnături însoțitorii săi, ceea ce era o mărturie suficientă 
pentru a dovedi sosirea sa în regiunea nebraskiană. Luară o 
ultimă masă la umbra copacilor şi urările fură pe cât de 
numeroase, pe atât de zgomotoase. 

În sănătatea cronicarului şef al Tribunei! În sănătatea 
favoritului meciului!... În sănătatea moştenitorului celor 
şaizeci de milioane de dolari ale lui William ]. Hypperbone! 

Desigur, Harris T. Kymbale avea dreptul să fie încrezător. 
Adepții săi nu-l vor părăsi niciodată. Uitară, voiau să uite, 
că a te duce de la Nebraska la Washington însemna să 
mergi înapoi, dacă nu pe harta Statelor Unite cel puţin pe 
harta defunctului. 

În realitate, chiar când se va fi întors la a 30-a căsuţă, el 
nu va fi întrecut decât de Max Real, aflat la căsuţa 44, XKZ 
la căsuţa 46 şi Tom Crabbe la căsuţa 47. 

Ridicară cortul la ora trei după-masă. Harris I. Kymbale şi 
însoțitorii săi, încălziţi de paharele de whisky, îşi reluară 
locurile în şi pe diligenţă. A doua zi, la zece dimineaţa, se 
întoarseră la Julesburg-Jonction. Trenul Union Pacificului 
sosea după o oră, având aci o oprire de zece minute. Dacă 


ar fi venit doar cu cele zece minute mai târziu, Harris TI. 
Kymbale pierdea trenul - dar nu şi partida, căci prin 
această haltă trec două trenuri pe zi. Desigur, în principiu 
nu era de pierdut nici un minut. 

Se ştie care state sunt deservite de linia Union Pacific, căci 
Max R6al le-a traversat în drumul spre Cheyenne, Hermann 
Titbury spre Great Salt Lake City şi comodorul Urrican spre 
Valea Morţii. Reporterul trebui deci să străbată statele 
Wyoming, Utah, Nevada şi apoi o parte a Californiei, spre a 
putea ajunge în capitala ei. Aici el cobori în noaptea de 11 
spre 12 iunie, vesel, bine dispus şi încrezător, fără a-şi 
pierde faima. 

I se făcu o primire frumoasă. Numeroşi adepţi îl aclamară, 
dar nu-l reţinură nici un moment, căci trenul pleca din 
Sacramento la unu după-amiază. Între alte persoane care-l 
întâmpinară pe Harris TI. Kymbale, din interes sau simpatie, 
era în primul rând Will Walter, corespondentul Tribunei. El 
îi zise: 

Domnule, am fost informat că sosiți azi şi vă felicit sincer 
că nu aţi avut nici o întârziere. 

Într-adevăr, scumpe confrate, răspunse Harris T. Kymbale, 
nici cea mai mică întârziere între Charleston şi Sacramento 
şi sper că tot aşa va fi şi între Sacramento şi Olympia. 

Nici o teamă, afirmă Will Walter. Fără îndoială, e supărător 
că linia este momentan întreruptă, dar trenul vă va duce 
până la staţia Shasta, unde veţi găsi caii gata de plecare. O 
călăuză, care cunoaşte bine ţinutul, vă va duce în cel mai 
scurt timp la Roseburg unde veţi lua din nou trenul 
Southern Pacificului, spre Olympia. 

Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc pentru amabilitatea 
dumneavoastră, domnule Walter... 

Nu, deloc, domnule Kymbale, eu trebuie să vă mulţumesc 
că am pariat pe dumneavoastră... 

Pe cât? întrebă bucuros ziaristul. 

Unu contra cinci. 


Ei bine, dragă confrate, iată cinci calde strângeri de mână 
drept recunoştinţă... 

Vă întorc de două ori pe atâtea, domnule Kymbale, şi acum 
drum bun... 

Locomotiva fluieră şi trenul se puse în mişcare, dispărând 
la o cotitură spre Marysville, unde ajunse în apropiere de 
Feather River. Un lucru supărător era că trenul mergea 
încet. El se oprise la toate staţiile, la Ewings şi Woodland. 
Este adevărat că drumul urca tot timpul, pentru a putea 
ajunge în această regiune a Californiei de Nord care se află 
mult deasupra nivelului mării. 

Trenul se opri la Marysville, oraş care decade ca şi Oroville 
şi Placerville, de când căutătorii de aur, golind ţinutul de tot 
metalul preţios, au fost atraşi de teritoriile de nord şi 
Alaska. Numai Marysville se mai opune oarecum părăsirii 
deoarece, fiind aşezat la confluenţa râurilor Yuba şi 
Feather, asigură o mişcare de vase care activează comerţul 
întregii regiuni. 

Trenul mai staţiona la Gridley, Nelson, Chico şi Tehama, 
unde urcuşurile foarte accentuate ceruseră locomotivei 
mari eforturi în dauna vitezei sale. Pe scurt, nu ajunseră la 
Shasta înainte de ora opt dimineaţa, oră dealtfel 
reglementară. Era 13 iunie. Desigur că n-aţi uitat că, 
începând de la această staţie, circulaţia era întreruptă. 
înainte de a putea folosi din nou calea ferată la Roseburg, 
Harris TI. Kymbale avea de urcat vreo sută de leghe spre 
nord, cu ajutorul ghidului şi al cailor pregătiţi de 
corespondentul Tribunei. 

Nu-i mai rămâneau decât cinci zile pline spre a ajunge la 
Olympia, patru fiind necesare pentru drumul calare ce se 
făcea cu o medie de 24 la 25 leghe în douăzeci şi patru de 
ore. Lucrul nu era deloc imposibil, dar atât caii cât şi 
călăreţii aveau de îndurat o călătorie istovitoare. 

Trei cai aşteptau lângă gară, unul pentru Harris T. 
Kymbale şi ceilalţi doi pentru ghid şi un grăjdar care-i 


însoțea. Nu-i nevoie să spunem că reporterul avea obiceiul 
să practice călăria, ca şi tot felul de sporturi. 

Călăuza Fred Wilmot era un om în toată puterea celor 40 
de ani ai săi. 

Sunteţi gata? îl întrebă Harris TI. Kymbale. 

— Gata. 

Şi vom ajunge la timp? » 

Da, dacă sunteţi un călăreț bun. Cu diligenţa v-ar fi trebuit 
de două ori pe-atita. 

Răspund de mine. 

Atunci încălecarea! 

Caii porniră în galop. Cu hrana n-aveau bătaie de cap, căci 
târguri şi sate se găsesc în drum câte vrei. 

Timpul părea să rămână frumos, mai răcoros pe măsură ce 
urcau spre regiunea muntoasă. Ziua călătoria va fi 
întreruptă de o oprire de două ore şi se vor odihni o parte 
din noapte. 

Drumul mergea de-a lungul malului drept al râului 
Sacramento şi după un popas la o fermă unde mâncară, 
Fred Wilmot se opri la Butter, în plin ţinut de izvoare 
minerale, cum se găsesc atâtea în America. 

După şapte ore de somn într-un han, călătorii plecară în 
zori pentru a putea lua masa la Yreca. La o sută de mile 
spre est ar fi putut întâlni muntele Shasta al cărui crater se 
adânceşte la douăsprezece mii de picioare între două 
creste. Trunchiul său puternic e mărginit la poale de 
viroage înverzite. El trece drept unul dintre cei mai frumoşi 
munţi ai Statelor Unite, «cu lava sa trandafirie smălțuită de 
gheaţă», cum a zis un călător entuziast. Harris TI. Kymbale 
trebui însă să-şi păstreze admiraţia pentru altă călătorie. 
Stat mare, Oregon-ul, al nouălea din Statele Unite, cu o 
populaţie rară, posedă păşuni vaste, dar venitul principal 
provine din pescuitul somonului care se găseşte din 
abundență în apele sale. De asemenea, terenurile fertile din 
vest sunt foarte căutate pentru agricultură. 


În ziua aceea, Harris T. Kymbale îşi bucură ochii cu atâtea 
privelişti minunate! Din păcate, nu putea arunca decât o 
privire în trecere, în el turistul făcuse loc jucătorului. Seara, 
după ce trecură de Pilot Rock, istoviţi, oamenii şi animalele 
se odihniră în târgul Jackson - care nu trebuie confundat cu 
omonimii săi din Statele Unite: patru Jackson în Michigan, 
Mississippi, Tennessee şi Ohio şi două Jacksonville: unul în 
Illinois, celălalt în Florida, la mai multe mii de mile 
depărtare de California. 

A doua zi, în 16, după o ultimă etapă pe care caii o 
parcurseră uşor, deşi se prelungi până la 12 noaptea, zăriră 
luminile oraşului Roseburg. Astfel fusese străbătut tot acest 
drum cu exactitatea unui expres, fără incidente sau 
accidente. Reporterul nu făcu economie nici de dolari, nici 
de mulţumiri pentru Fred Wilmot şi a doua zi în zori «sări» 
- cuvântul este întrebuințat de corespondentul Tribunei - în 
primul tren care pleca spre Olympia. 

Acest tren deserveşte principalele oraşe şi târguri ale 
bogatei văi Villamette: Vinchester, Eugene City, Harrisburg, 
Albany, Salem, capitala statului, semănând cu un coş cu flori 
proaspete şi verdeață. Canb, Oregon City, cel mai 
industrializat graţie puternicelor căderi de apă care-i 
alimentează fabricile de hârtie şi zahăr şi filaturile. Portland 
cu şaptezeci şi cinci de mii de locuitori, cel mai însemnat 
centru comercial al Oregon-ului, şi Columbia, port unde se 
desfăşoară o intensă activitate. 

În fine, trenul trecu peste râul care separă Oregon-ul de 
Washington şi se opri pe malul drept, în susul afluentului 
Villamettei, la Vancouver, în ziua de 18, ora 8 dimineaţa. 

Harris 'I. Kymbale nu mai avea decât şase ore disponibile, 
dar nu mai era decât la o sută douăzeci de mile de Olympia. 

Ah, dacă ar fi avut timp, câtă plăcere i-ar fi făcut să 
viziteze în amănunţime Oregon-ul pe care-l părăsise, 
Washington-ul unde punea piciorul pentru prima oară! 

Stat cu trei sute cincizeci de mii de locuitori, Washington- 
ul este înfloritor, cu toate că se află la marginea teritoriului 


federal la care s-a alipit în 1859 şi unde ocupă locul al 18- 
lea. Capitala sa este Olympia, unde navele pot ajunge pe 
Puget-Sound, dar Seattle o întrece prin reţeaua comercială, 
iar Ilacoma prin traficul său cu Japonia şi China; această 
ultimă odraslă a familiei washingtoniene dă cele mai mari 
speranţe pentru viitor. 

Harris T. Kymbale plecă la ora 8 şi zece dimineaţa, în 
ultima parte a călătoriei sale, din Vancouver - bineînţeles 
din oraşul cu acest nume al statului Washington şi nu din 
Columbia engleză, situată la o sută de mile mai la nord. 

N-avea să se teamă de nici o întârziere sau obstacol. După 
nouă staţii, trenul va ajunge, puţin după ora unsprezece, în 
gara Olympia. Fură lăsate în urmă staţiile Holbrook, Waren, 
Kalama, Stockport, Sopenah, Chealis, Centralia. Trenul 
mergea destul de repede prin această regiune scăldată de 
numeroşii afluenţi şi multele pâraie care se varsă în râul 
Columbia. În fine, la unsprezece şi trei minute, se opri la 
târguşorul Tenino, la douăzeci şi patru de mile de capitală, 
adică circa cincisprezece leghe. Aici se auzi o ştire proastă 
pentru călători şi zdrobitoare pentru Harris TI. Kymbale - 
avusese loc un accident pe care meticulosul Bickhorn de la 
Tribune nu putuse să-l prevadă. Era cu neputinţă ca trenul 
să înainteze dincolo de Tenino. La zece mile de staţie se 
prăbuşise un pod cu o oră mai înainte şi circulaţia a trebuit 
să fie întreruptă pe această linie. 

Lovitură mai grea nici că se putea, şi al patrulea partener 
n-avea să-şi revină! 

Ghinion blestemat, exclamă el sărind din vagon, mă faci să 
mă înec la mal! 

Ei bine nu, şi poate că va ieşi din încurcătură. Trei tineri 
coborâră din tren şi se apropiară de el. 

Domnule Kymbale, îi zise unul din ei, ştiţi să mergeţi cu 
bicicleta? 

Da. 

Atunci veniţi. 


Nu se schimbară alte cuvinte. Cum se vede, se trecea 
direct la partea practică, cum se cuvine între oamenii 
practici ai Statelor Unite. 

Nu era vorba de o bicicletă, ci de o tripletă, adusă de la 
vagonul de bagaje pe peronul gării. 

Domnule Kymbale, spuse tânărul, unul din noi va lăsa locul 
de la mijloc, altul va merge în spate şi eu în faţă. Avem 
şanse să ajungem în Olympia la ora douăsprezece! 

Numele dumneavoastră domnilor? 

Will Stanton şi Robert Flock. 

Şi al dumneavoastră, domnule, care-mi cedaţi locul? 

John Berry. 

Ei bine, domnilor Stanton, Flock şi Berry, vă mulţumesc... 
şi acum la drum... şi fie ca sfântul Cycle, patronul 
bicicliştilor, să ne ocrotească...! 

Cincisprezece leghe în mai puţin de o oră!... Acest record 
nu era încă deţinut de nici un profesionist, înainte de a 
pleca, Harris TI. Kymbale zise: 

Domnilor, nu ştiu cum v-aş putea arăta recunoştinţa mea. 

Câştigând, răspunse simplu Will Stanton. 

Noi am pariat pe dumneavoastră, adăugă Robert Flock. 
Tripleta ieşise din atelierele Cambden and Co. din New York 
şi, înzestrată cu un lanţ de douăzeci şi şapte de picioare şi 
două degete, luase parte la un concurs internaţional chiar 
pe velodromul din Chicago. Vestiţii Will Stanton şi Robert 
Flock, originari din Washington, erau aşi ai bicicletei, cu 
mari performanţe şi capabili de maximum de randament în 
acest sport. 

Harris TI. Kymbale, aşezat pe şaua din mijloc, putea să se 
lase dus numai de ei, dar el înţelese să adauge puterea 
muşchilor săi la aceea a sprijinitorilor lui - acesta e cuvântul 
potrivit - şi să pedaleze şi el. 

Will Stanton încălecă în faţă, Robert Flock în spate, şi 
Harris 'I. Kymbale între ei doi. Câteva persoane amabile, 
care ţinuseră tripleta pe şosea, o împinseră cu putere şi ea 
porni salutată de urale zgomotoase. 


Acest start fu minunat. Vehiculul rapid mergea ca un 
«fulger uns», expresie specific americană - pe o şosea bine 
întreţinută, o veritabilă pistă de velodrom, fără viraje şi 
foarte netedă în această parte a Washington-ului învecinată 
cu litoralul. Cei trei biciclişti nu vorbeau, ţineau gura 
închisă şi între buze îşi puseseră un tub din pană de pasăre 
care, fără a permite aerului să ajungă prea brusc în 
plămâni, îi ajuta totuşi să respire pe nas. 

Nu ezitară să accelereze de la început în această cursă 
vertiginoasă. Roţile tripletei se învârteau cu viteza unui 
dinam acţionat de un motor puternic, şi de data aceasta 
motorul erau cei trei oameni ale căror picioare, 
transformate în biele, mişcau aparatul cu toată forţa lor. 
Tripleta stârnea un nor de praf în urma ei şi când trecea 
peste vreun şuvoi ridica un val de apă care cădea pe 
apărătoarele roţilor... Claxonul suna tot timpul pentru a 
avea şoseaua liberă şi oamenii se trăgeau pe margini ca să 
lase loc acestei maşini-fulger. 

Astfel, după primul sfert de oră, cum le spuse Will Stanton 
care citea kilometrajul pe bornele de pe şosea, străbătuseră 
cinci leghe şi era suficient să păstreze aceeaşi viteză ca să 
ajungă la ţintă cu câteva minute înainte de ora 
douăsprezece. Se părea că nici un obstacol nu se putea ivi, 
când, puţin după ora unsprezece, pe când tripleta străbătea 
o câmpie întinsă, se auziră nişte urlete fioroase. Robert 
Flock scoase un strigăt şi lăsă să-i scape tubul de pană. 

Coioţii! 

Da, coioţi, vreo douăzeci dintre primejdioşii lupi ai 
câmpiei. Fără îndoială turbaţi de foame, se apropiată cu o 
iuţeală şi mai mare decât aceea a bicicliştilor şi se repeziră 
asupra lor. 

Aveţi un revolver? întrebă Will Stanton, fără a încetini un 
moment mersul tripletei. 

Da, răspunse Harris I. Kymbale. 

Fiţi gata să trageţi - şi tu, Flock! Eu nu dau drumul 
ghidonului... Să pedalăm toţi trei şi poate că vom scăpa de 


haită... 

Să scape?... Curând văzură că nu era cu putinţă. 

Coioţii urmăreau în salturi tripleta, gata să se arunce 
asupra reporterului şi însoţitorilor săi, care ar fi fost 
pierduţi dacă se răsturnau. 

Răsunară două detunături şi doi lupi răniţi de moarte se 
rostogoliră urlând pe şosea. Ceilalţi, în culmea furiei, se 
repeziră la roţile tripletei care nu se putea feri decât printr- 
un ocol brusc, gata-gata să-l dezechilibreze pe Harris 1. 
Kymbale. 

Pedalaţi!... Pedalaţi! strigă Will Stanton. 

Picioarele apăsară cu atâta putere, că dinţii lanţului 
trosniră de parcă s-ar fi rupt. 

În al doilea sfert de oră străbătură alte cinci leghe. Dar 
trebuia, mai mult ca oricând, să alunge coioţii care săreau 
pe axul roţilor şi zgâriau spiţele de oţel. Traseră cu 
revolverele până la ultimul glonte şi haita înjumătăţită lăsă 
vreo zece leşuri în urma ei. 

Atunci Harris T. Kymbale, luând mâinile de pe ghidon, 
reuşi să încarce din nou revolverul. Şase gloanţe puseră 
coioţii pe fugă. În acel moment era douăsprezece fără zece 
minute. La vreo două leghe depărtare se zăreau primele 
case din Olympia. 

Tripleta parcurse această distanţă cu viteza unui expres, 
ajunse în oraş şi, fără a ţine seama de regulile de circulaţie, 
cu riscul de a strivi câţiva din cei cinci mii de locuitori, se 
opri în faţa poştei în clipa când bătea ora douăsprezece. 

Harris 'I, Kymbale se dădu jos. La capătul puterilor, abia 
putând să respire, îşi croi drum prin mulţimea de curioşi 
care aştepta pe al patrulea partener şi se repezi în sală la a 
10-a bătaie a ceasului. 

A sosit o telegramă pentru Harris T. Kymbale... strigă 
funcţionarul de la telegraf. 

Prezent! răspunse cronicarul şef al Tribunei, care se 
prăbuşi fără cunoştinţă pe o bancă. 


Ocrotitul sfântului Cycle ajunsese la timp graţie 
devotamentului şi energiei însoţitorilor săi. Cât despre 
domnii Will Stanton şi Robert Flock, cu cele cincisprezece 
leghe străbătute în patruzeci şi şase de minute şi treizeci şi 
trei de secunde, ei băteau recordul vitezei în cele cinci părţi 
ale lumii! 

Capitolul XI 

«ÎNCHISOAREA» DIN MISSOURI. 

La 6 iunie, la Mammoth Hotel, după cele şase zile 
petrecute la grotele din Kentucky, Lissy Wag primise ştirea 
fatală. Numărul de puncte şapte, din patru cu trei, dublat, o 
trimitea la căsuţa 52, Missouri. Călătoria nu va fi nici 
obositoare, nici lungă. Cele două state se mărgineau. 
Distanţa de la Mammoth Caves la Saint-Louis era de numai 
două sute cincizeci de mile, opt până la zece ore cu trenul, 
nu mai mult. Dar ce dezamăgire, ce prăbuşire! 

Nenorocire!... Nenorocire! exclamă Jovita Foley. Era mai 
bine să fi fost trimise, ca Urrican, la capătul Floridei, sau, ca 
domnul Kymbale, la Washington. Cel puţin nu eram silite să 
renunţăm la această oribilă partidă... 

Da, oribilă, acesta este cuvântul, sărmana mea Jovita! 
răspunse Lissy Wag. Dar de ce doreşti s-o joci...? 

Jovita, mâhnită, nu răspunse. Ce putea să răspundă?... 
Chiar dacă ar fi vrut să nu abandoneze meciul, să plece în 
Missouri şi să aştepte ca unul din parteneri - printr-un 
punctaj nenorocit pentru el, dar fericit pentru dânsa - să 
vină s-o elibereze din «închisoare» pe Lissy Wag, luându-i 
locul, ea nu putea face acest lucru decât după ce plătea o 
penalizare triplă, pentru fondurile care aparţineau celui de- 
al doilea sosit la ţintă! De unde să aibă ea trei mii de 
dolari?... Putea să şi-i procure?... Nici gând. Într-adevăr, 
numai câţiva bogătaşi, care pariaseră mult pe Lissy Wag, ar 
fi fost în stare poate să avanseze această penalizare, cu 
condiţia ca şansele Steagului galben să nu fi fost atât de 
împuţinate. Când Hodge Urrican trăsese numărul «morţii», 
nu avea decât să ia partida de la capăt. De asemenea 


Hermann Titbury, la data fixată, va părăsi «hanul» din 
Louisiana şi va reîncepe jocul. Niciunul, nici celălalt nu erau 
excluşi din partida pe un timp nedeterminat, pe când 
sărmana Lissy Wag... 

Nenorocire... nenorocire... rosti Jovita Foley, care nu mai 
repeta decât acest, cuvânt funest. 

Ei bine... ce facem?... întrebă prietena ei. 

Să aşteptăm... să aşteptăm, draga mea! 

Să aşteptăm... ce? 

Nu ştiu... Dealtfel... avem 15 zile înaintea noastră pentru a 
merge la «închisoare»... 

Dar nu pentru a plăti penalizarea, Jovita, şi asta mă 
încurcă cel mai mult... 

Da... Lissy... da!... în fine... să aşteptăm... 

Aici? 

Nu, asta în ruptul capului. 

Şi acest «nu», ieşit din inima Jovitei, era pricinuit de 
schimbarea în purtarea oaspeţilor hotelului Mammoth faţă 
de a cincea parteneră. 

Într-adevăr, Lissy Wag se văzu părăsită după această 
jalnică aruncare de zaruri. Favorita de ieri nu mai era 
favorita de Maine. Cei care pariau şi alergau după noroc, 
pontând pe ea, cu siguranţă că ar fi blestemat-o. La 
«închisoare»! Nenorocita va intra la «închisoare» şi partida 
se va termina înainte de ieşirea ei de-acolo! Ca urmare, din 
primul moment se făcu un gol în jurul ei. Acest lucru îl 
observă imediat Jovita Foley - şi era omenesc, nu-i aşa? 

Pe scurt, din acea zi, cei mai mulţi turişti plecară, şi 
printre ei guvernatorul din Illinois. Şi probabil că John 
Hamilton regreta acum gradele onorifice acordate celor 
două prietene. Atât colonelul Wag cât şi locotenent- 
colonelul Foley nu mai erau bineveniţi în sânul miliției din 
Illinois. 

În aceeaşi zi, după-masă, ele plătiră nota hotelului 
Mammoth şi luară trenul pentru Louisville, pentru a aştepta 
acolo... ce...? 


Draga mea Jovita, spuse atunci Lissy Wag când coborâră 
din tren, ştii ce ne rămâne de făcut? 

Nu, Lissy, mi-am pierdut capul!... Nu mai ştiu încotro s-o 
apuc. 

Ei bine, ar trebui să ne continuăm călătoria până la 
Chicago, să ne întoarcem liniştite acasă şi să ne reluăm 
slujba la magazinele Marshall Field... N-ar fi cel mai 
cuminte...? 

Foarte cuminte, draga mea, foarte cuminte!... Dar... e 
peste puterile mele... aş dori mai curând să surzesc decât 
să ascult vocea înţelepciunii! 

Asta este o nebunie... 

Fie... sunt nebună! Sunt aşa de când a început partida şi 
vreau să fiu până la sfârşit... 

Da... dar ăsta-i sfârşitul pentru noi, Jovita! 

Nu se ştie, şi aş da zece ani din viaţa mea să fiu cu o lună 
mai bătrână! 

Dădea din nou aceşti ani, cum îi mai dăduse de atâlea ori 
şi, făcând o socoteală, îşi sacrificase zadarnic până acum o 
sută treizeci de ani din viaţă. Jovita Foley mai avea aşadar 
vreo speranţă? În orice caz, ea obţinu de la Lissy Wag, care 
avu slăbiciunea s-o asculte, să nu abandoneze partida. 
Ambele vor rămâne câteva zile la Louisville. Nu aveau oare 
tot timpul, de la 6 la 20 iunie, ca să se ducă în Missouri? 

Ele îşi tăinuiră deznădejdea într-un modest hotel din 
Louisville, mai ales Jovita Foley, căci prietena ei se 
resemnase uşor, deoarece nu crezuse niciodată în succesul 
final. 

Trecură zilele de 7, 8 şi 9 iunie. Situaţia fiind aceeaşi, Lissy 
Wag insistă atât de mult încât Jovita Foley consimţi să se 
întoarcă la Chicago. 

Dealtfel, ziarele - până şi Chicago Herald, care o susţinuse 
întotdeauna pe a cincea parteneră - o părăsiseră. Jovita 
Foley turba de mânie citindu-le, apoi le făcea bucăţi cu o 
mână, ca să nu zicem cu o gheară, furioasă. Lissy Wag nu 
mai interesa pe nimeni la agenţii, unde cota ei scăzu la zero 


şi chiar sub zero. În dimineaţa zilei de 8, cele două prietene 
aflară ca Hodge Urrican atinsese punctajul nouă, din şase 
cu trei, ceea ce-l făcea să ajungă dintr-un salt în stalul 
Wisconsin, căsuţa 26. 

Din nou a pornit-o foarte bine!... exclamă nefericita Jovita 
Foley. 

Şi în ziua de 10, când telegraful anunţă că omul mascat 
era trimis la Minnesota, căsuţa 41 cu numărul de puncte 
10, ea îşi dădu cu părerea: 

Nu-ncape îndoială că omul acesta are cele mai mari şanse 
şi va fi moştenitorul milioanelor lui Hypperbone! 

Se vede că excentricul defunct scăzuse mult în stima ei de 
când zarurile făcuseră o prizonieră din scumpa ei Lissy 
Wag! 

În fine, se hotărâră ca în aceeaşi seară să ia trenul spre 
Chicago. Cu toate că ziarele din Louisville făcuseră 
cunoscut la ce hotel trăseseră Lissy Wag şi Jovita Foley, nu 
mai e nevoie să spunem că nici un reporter nu veni să le 
viziteze. Dacă lipsa de publicitate o bucură pe una din ele, 
fu o mare decepţie pentru cealaltă, pentru că, repeta ea, 
muşcându-şi buzele, «e ca şi cum n-am mai exista!» 

Dar le fusese scris să nu plece încă în metropola lllinois- 
ului. O împrejurare din cele mai neprevăzute le permise să- 
şi găsească o parte din şanse, reintrând în meciul pe care 
ar fi trebuit să-l abandoneze dacă nu plăteau penalizarea. 

La ora trei după-masă, factorul bătu la uşa celor două 
prietene, îndată ce i se deschise, întrebă: 

Domnişoara Lissy Wag? 

Eu sunt, răspunse fata. 

Am o scrisoare cu valori pe adresa dumneavoastră şi dacă 
îmi semnaţi de primire... 

Dă-mi-o! rosti Jovita Foley, a cărei inimă bătea să se 
spargă... După ce formalităţile fură îndeplinite, factorul 
plecă. 

Ce este în scrisoarea aceasta?... zise Lissy Wag. 

Bani, Lissy... 


Şi cine poate să ni-i trimită...? 

Cine? replică Jovita Foley. 

Ea rupse sigiliile plicului şi scoase o scrisoare care avea 
înăuntru o hârtie împăturită. Scrisoarea nu conţinea decât 
următoarele rânduri: 

Alăturat un cec de trei mii de dolari către banca din 
Louisville, pe care domnişoara Lissy Wag este rugată să-l 
accepte pentru a-şi plăti penalizarea - din partea lui 
Humphry Weldon. 

Bucuria Jovitei ţâşni ca un foc de artificii. Ţopăia şi râdea 
până i se tăia răsuflarea şi învârtindu-se de i se înfoiau 
fustele repeta: 

Cecul... Cecul de trei mii de dolari!... De la domnul acela 
care a venit să ne vadă când erai bolnavă, draga mea... De 
la domnul Weldon! 

Dar, spuse Lissy Wag, nu ştiu dacă se cade... dacă pot să 
primesc... 

Mai e vorbă dacă se cade... sau dacă poţi! Nu-ţi dai seama 
că domnul Weldon a pariat sume importante pe tine...?! Ne- 
a spus-o, dealtfel, şi vrea să joci mai departe partida! Vezi, 
cu toată vârsta sa respectabilă, m-aş mărita cu el... dacă m- 
ar cere!... Hai să încasăm cecul! 

Şi se duseră să încaseze cecul, care le fu plătit imediat. Să- 
i mulţumească onorabilului, excelentului şi respectabilului 
Humphry Weldon nu puteau, fiindcă nu-i cunoşteau adresa. 

În aceeaşi seară, Lissy Wag şi Jovita Foley părăsiră 
Louisville, fără să destăinuie nimănui nimic despre 
scrisoarea primită la momentul oportun, şi a doua zi, pe 1], 
coborâră la Saint-Louis. 

Desigur, dacă te gândeai bine, situaţia Lissyei Wag nu era 
mult mai bună, pentru că tot nu putea să ia parte la trageri, 
atâta timp cât unul din parteneri nu o va fi înlocuit în căsuţa 
52. Dar acest lucru - dacă o credeai pe încrezătoarea, 
preaîncrezătoarea Jovita Foley - nu va întârzia să se 
întâmple şi, în orice caz, Lissy Wag nu va mai fi eliminată 
din partidă pentru neplata penalizării. 


Missouri, unul dintre cele mai importante state ale 
Republicii americane, al 17-lea ca suprafaţă şi al cincilea ca 
număr de locuitori, e cel dintâi în producţia de zinc. 
Mărginit de liniile de longitudine şi latitudine la sud şi la 
vest, are în partea de est şi nord fluviile Mississippi şi 
Missouri, ale căror ape se unesc, mai sus de Saint-Louis, 
într-un unghi unde se află orăşelul Columbia. E lesne de 
înţeles cât de mult se dezvoltă comerţul datorită celor două 
căi fluviale pe care se transportă grâu şi făină, cânepă - 
cultivată pe mari suprafeţe - porci şi vile cornute. 

Metalele nu lipsesc, nici zăcămintele de zinc şi plumb. În 
districtul Washington, se află Iron Mountains şi Pilot Kirol, 
mase enorme de trei mii de picioare, pe care americanii vor 
avea poate într-o zi ideea să le transforme în doi 
electromagneţi de o putere formidabilă. 

Statul Missouri era altădată un district al Louisianei, dar a 
intrat cu autonomia lui în Federație din 1821 şi oraşul 
Saint-Louis a fost întemeiat de francezi în 1764. 

În acest stat trebuie să amintim cel puţin unsprezece 
oraşe pentru valoarea lor comercială sau industrială, din 
care trei au mai mult de o sută de mii de locuitori. Unul din 
ele, Kansas, situat în faţa lui Kansas City din statul Kansas, 
a fost, după cum se ştie, vizitat până acum de Max Real, 
când în prima sa călătorie el a coborât pe râul Missouri de 
la Omaha până la acest oraş dublu. Dar sunt şi altele ca 
Jefferson City, capitala statului, menit să atragă atenţia 
turiştilor prin aşezarea sa pitorească pe o înălţime care 
domină valea missouriană. 

Totuşi, primul loc se cuvine, fără doar şi poate, oraşului 
Saint-Louis care ocupă o suprafaţă de zece mile pe malul 
drept al marelui fluviu. Această metropolă se numea 
altădată Mount City, pentru că este înconjurată de o serie 
de coline calcaroase de culoare albă. Ea ocupă o arie cuo 
pătrime mai mare decât a Parisului şi i se mai adaugă 
suburbiile East-Saint-Louis, Brooklin, Cahokia, Prairie of 
Port, cu toate că ele se găsesc pe teritoriul statului Illinois. 


Acesta era deci oraşul, indicat de către răposatul membru 
al Excentric-Clubului spre a servi de «închisoare» 
jucătorilor meciului, fireşte întreg oraşul cu suburbiile sale. 
Se înţelege de la sine că nu era vorba să fii închis între 
zidurile unei celule! Nu! Lissy Wag nu era pusă în rând cu 
răufăcătorii. Nici ei, nici Jovitei Foley nu li se va răpi 
libertatea... Ele vor putea să se plimbe în voie în acest 
superb oraş, unde sunt optsprezece grădini publice, din 
care una are nu mai puţin de o sută cincizeci de hectare. 

Cele două prietene trebuiră să aleagă un hotel şi se 
deciseră pentru Lincoln Hotel, unde ocupară aceeaşi 
cameră amândouă în după-amiaza zilei de 11 iunie. 

Ei bine, ne găsim în această oribilă «închisoare», exclamă 
Jovita Foley, şi mărturisesc că, pentru o «închisoare» oribilă, 
Saint-Louis îmi pare destul de plăcut. 

O «închisoare» nu poate fi plăcută, Jovita, din moment ce 
nu ai voie s-o părăseşti. 

Fii liniştită, vom ieşi din ea, draga mea! 

lată că Jovita Foley îşi recăpătase încrederea de altădată 
şi.în acelaşi timp şi buna dispoziţie - de când sosiseră cei 
trei mii de dolari trimişi de simpaticul Humphry Weldon, 
care fuseseră expediaţi în aceeaşi zi printr-un cec la 
Chicago maestrului Tornbrock. 

Dar această încredere nu părea să fi revenit în lumea 
jucătorilor care pariau şi nici în aceea a curtierilor din 
agenţii. Într-adevăr, deşi ziarele din Saint-Louis 
semnalaseră prezenţa celei de-a cincea parteneră la 
Lincoln Hotel, nici un reporter nu se prezentase pentru 
vreun interviu. Ce mai putea aştepta de la Lissy Wag care 
avusese ghinionul să cadă în căsuţa Missouri? 

Dar poate că această «întemniţare» se va sfârşi mai 
repede decât se credea. A doua zi, 12, o altă tragere va 
avea loc şi apoi vor urma altele, din două în două zile... Şi 
cine ştie?... «Cine ştie?... Cine ştie...?» repeta fără încetare 
Jovita Foley. f. 


Cele două prietene îşi întrebuinţară timpul liber de după- 
masă vizitând câteva cartiere ale oraşului, pe care o vale 
paralelă cu Mississippi îl taie în două părţi inegale. 
Magazinele luxoase ale străzilor principale îţi luau ochii. 
Femeile, mai ales, puteau vedea nu numai bijuterii 
minunate, dar şi vitrine cu blănuri de toată frumuseţea. 
Rochiile elegante erau lucrate cu garnituri de opposum, 
piele de căprioară, vulpe, lutru, wolverenă şi pisică 
sălbatică, cu care indienii de aici fac un comerţ intens. Şi nu 
era de mirare, căci se mai întâlnesc, cu miile, până şi bizoni 
şi bivoli, vânaţi neîncetat de lupi pe câmpiile întinse de pe 
malurile fluviilor. 

În fine, cele două prietene nu-şi pierdură vremea în zadar. 

A doua zi, vă închipuiţi ce nerăbdare o stăpânea pe Jovita 
Foley, care se sculă în zori pentru că la ora opt maestrul 
Tornbrock trebuia să arunce zarurile. 

Jovita Foley o lăsă pe Lissy Wag să doarmă şi ieşi din hotel 
să afle ce se-ntâmplă. 

Două ore... da, lipsi două ore încheiate! Deodată a cincea 
parteneră se trezi sărind în sus la zgomotul uşii deschise 
năvalnic. Jovita Foley intră strigând de răsună întreaga 
casă: 

Eliberate... draga mea, eliberate...! 

Ce spui? 

Opt din cinci cu trei, el... 

— El?...” ivi. 

Şi cum era la căsuţa 44, iată-l expediat la a 52-a. 

Cine el...? 

Şi cum a 52-a este «închisoarea», el va veni să ne ia locul... 

Dar cine...? 

Max Real, draga mea... Max Real... 

Ah, bietul băiat! răspunse Lissy Wag. Mai bine rămâneam 
eu aici... 

Asta-i bună! exclamă triumfătoare Jovita Foley, pe care 
regretul Lissyei o făcu să sară în sus ca o capră neagră. 


Nimic mai adevărat. Această aruncare de zaruri punea în 
libertate pe Lissy Wag. Ea va fi înlocuită la Saint-Louis de 
Max Real al cărui loc îl va lua la Richmond, statul Virginia, 
la şapte sute cincizeci de mile, adică douăzeci şi cinci de ore 
de drum... Dar pentru a ajunge acolo avea destul timp de la 
12 la 20. Ceea ce nu o împiedică pe nerăbdătoarea ei 
prietenă, nemaiputând de bucurie, să exclame: 

La drum! 

Nu... Jovita, nu!... răspunse hotărât Lissy Wag. 

Nu!... De ce...? 

Găsesc că se cuvine să-l aştept aici pe Max Real... Măcar 
atăt îi datorăm nefericitului tânăr! 

Jovita Foley se învoi, cu condiţia ca prizonierul să nu 
întârzie mai mult de trei zile, pentru a trece pragul 
«închisorii» sale. 

Dar chiar a doua zi, în 13, Max Real cobori în gara Saint- 
Louis. Între dorinţele celor doi tineri exista desigur o 
legătura tainică, pentru că dacă ea nu voia să plece înaintea 
sosirii lui, el voia să ajungă cât ea se mai afla acolo. 

Biata doamnă Real! în ce stare trebuia să fie această 
preabună mamă, la gândul că fiul său era oprit de atâta 
nenoroc, în drumul spre succes! 

Se înţelege de la sine că Max Real ştia din ziare că Lissy 
Wag locuia la Lincoln Hotel. Se duse imediat acolo şi fu 
primit de cele două prietene, în timp ce Tommy aştepta 
întoarcerea stăpânului său într-un hotel din apropiere. 

Lissy Wag, mai emoţională decât voia să pară, îl întâmpină 
pe tânărul pictor: 

Ah, domnule Real, zise ea, cât vă plângem...! 

Din adâncul inimii... adăugă Jovila Foley, deşi nu-l 
compătimea deloc şi ai cărei ochi nu reuşeau să exprime 
mila. 

Nu... domnişoară Wag... răspunse Max Real, după ce îşi 
recapătă răsuflarea care i se tăiase, deoarece urcase prea 
repede, nu!... Nu sunt de compătimit, sau cel puţin nu 
vreau să fiu, pentru că am fericirea să vă redau libertatea... 


Şi câtă dreptate aveţi!... declară Jovita Foley, care nu se 
putu stăpâni să nu dea acest răspuns, pe cât de sincer, pe 
atât de nepotrivit. 

Scuzaţi-o pe Jovita, spuse atunci Lissy Wag. Vorbeşte 
nechibzuit, domnule Real, dar, în ce mă priveşte, credeţi- 
mă, sunt profund întristată. 

Fără îndoială, reluă Jovita Foley. Dealtfel, nu trebuie să 
desperaţi, domnule Re6al!... Ceea ce ni se întâmplă nouă 
poate să vi se întâmple şi dumneavoastră!... Desigur, ar fi 
fost preferabil ca alţii şi nu dumneavoastră să fi fost trimişi 
la «închisoare», ca de pildă Tom Crabbe, comodorul Urrican 
sau Hermann Titbury!... Am fi primit cu mai multă plăcere 
vizita lor... decât pe a dumneavoastră... adică... mă- 
nţelegeţi... în fine... vor veni poate ei să vă elibereze... 

E posibil, domnişoară Foley, replică Max Real, dar nu mă 
bizui prea mult. Vă rog însă să credeţi că privesc cu multă 
filosofie acest necaz. N-am crezut niciodată că voi câştiga 
partida... 

Nici eu, domnule Real, se grăbi să spună Lissy Wag. 

Ba da... ba da... o întrerupse Jovita Foley, sau cel puţin eu 
am crezut...! 

Eu mai sper şi acum, domnişoară Wag, că veţi câştiga, 
adăugă tânărul. 

lar eu vă doresc dumneavoastră acest lucru, domnule 
Real, răspunse fata. 

Stap puţin, interveni Jovita Foley, nu puteţi câştiga 
amândoi... 

E imposibil, într-adevăr, zise râzând Max Real... Nu poate 
fi decât un câştigător... 

Haida-de! exclamă Jovita Foley, din ce în ce mai pornită... 
Dacă Lissy câştiga, ea va avea milioanele... şi dacă 
dumneavoastră ajungeţi al doilea... veţi avea totalul 
penalizărilor... 

Cum le aranjezi tu pe toate, sărmana mea Jovita! observă 
Lissy Wag. 


Să aşteptăm, spuse atunci Max Real, şi să lăsăm soarta să 
decidă! Vă doresc să vă fie favorabilă, domnişoară Wag... 

Găsea într-adevăr din ce în ce mai încântătoare pe tânăra 
fată!... Aceasta se vedea destul de limpede... 

Şi Jovita Foley, care nu era proastă, îşi zise în sine: «Ei, şi 
de ce nu?... Asta ar simplifica situaţia şi ar fi totuna dacă 
unul sau celălalt ar ajunge la ţintă...!». 

Ah, cât de bine cunoştea ea sufletul omenesc şi mai ales pe 
cel al prietenei sale! Toţi trei începură să vorbească despre 
peripeţiile meciului, de incidentele întâmplate în cursul 
călătoriei, de frumuseţile naturii pe care le-au putut admira 
mergând dintr-un stat în altul. Max Real nu va uita 
niciodată minunăţiile Parcului Naţional din Yellowstone, iar 
grotele din Kentucky vor fi pentru Lissy Wag şi Jovita Foley 
o veşnică amintire. 

Apoi ele povestiră ce s-a întâmplat cu cei trei mii de dolari. 
Fără cecul trimis cu generozitate de domnul Humphry 
Weldon, în termeni care nu permiteau nici un refuz, Lissy 
Wag ar fi trebuii să se retragă din partidă. 

Şi cine este acest domn Humphry Weldon?... întrebă puţin 
neliniştit Max Real. 

Un domn bătrân şi mărinimos, care se interesează de 
noi... răspunse Jovita Foley. 

Ca jucător care, fără îndoială, a pariat... adăugă Lissy 
Wag. 

Şi care e sigur că nu-şi va pierde banii! declară Jovita 
Foley. 

Ceea ce Max Real nu spuse, era că şi dânsul avusese ideea 
să dăruiască prizonierei această sumă... Dar în ce fel ar fi 
putut dânsa s-o accepte...? 

În fine, Max Real şi cele două prietene petrecură 
împreună această zi şi cea următoare, stând de vorbă şi 
plimbându-se. Dacă Lissy Wag se arătă foarte necăjită de 
ghinionul lui Max Real, acesta era foarte fericit că ea 
scăpase datorită lui. 


Şi într-adevăr, în ultimele douăzeci şi patru de ore se 
produsese o schimbare la agenţii, în favoarea celei de-a 
cincea partenere. Reporteri stăruitori veneau s-o 
intervieveze pe Lissy Wag la Lincoln Hotel, deşi ea nu-i 
primea, şi cei care pariau începură să părăsească pe 
vechiul favorit pentru noua favorită! Din situaţia partidei 
reieşea că dacă Lissy Wag revenea în Virginia la căsuţa 44 
părăsită de Max Real, nu mai era depăşită decât de 'Tom 
Crabbe aflat la căsuţa 47 şi de X. K. Z. în căsuţa 51. 

Şi acest om bizar cu iniţiale, întrebă Jovita Foley, s-a 
descoperit în sfârşit cine €...? 

Nu, nu se ştie, răspunse tânărul pictor, şi rămâne mai 
misterios ca oricând! 

E de la sine înţeles că Max Real, Lissy Wag şi Jovita Foley 
nu vorbeau numai despre meciul Hypperbone. Ei vorbiră 
despre familiile lor, despre tânăra fată care nu mai avea pe 
nimeni pe lume... de doamna Real, care se găsea la Chicago 
şi va fi fericită s-o cunoască pe Lissy Wag... de Sheridan 
Street, care nu era prea departe de South Halstedt Street 
etc. 

Totuşi Jovita Foley încerca tot timpul să aducă din nou 
vorba despre partidă şi despre tragerile care trebuiau să 
mai aibă loc. 

În fine, spuse dânsa, poate că la viitoarea tragere, draga 
mea, vei împlânta steagul galben în ultima căsuţă. 

Cu neputinţă, domnişoară Foley, cu neputinţă! declară 
Max Real. 

Şi de ce...? 

Pentru că domnişoara Wag va lua locul meu în căsuţa 44. 

Ei şi... domnule Real? 

Ei bine, cel mai mare număr de puncte pe care l-ar putea 
obţine domnişoara Wag ar fi zece, care, dublat, adică 
douăzeci, ar face-o să treacă de căsuţa 63 şi să revină la 
62... Şi atunci, imposibil să câştige cu aruncarea următoare 
de zaruri, deoarece un punct nu poate fi realizat cu două 
zaruri... 


Aveţi dreptate, domnule Real, răspunse Lissy Wag. Deci, 
Jovita, trebuie să te resemnezi să aştepţi... 

Dar, reluă tânărul pictor, există un alt punctaj care ar 
putea fi foarte prost pentru domnişoara Wag. 

Care? 

Dacă zarurile ar totaliza opt puncte, pentru că ar trimite-o 
din nou la «închisoare»... 

Asta... niciodată!... exclamă Jovita Foley. 

Şi totuşi, răspunse surâzând tânăra fată, aş avea la rândul 
meu fericirea să-l eliberez pe domnul Real! 

Cinstit vă spun, domnişoară Wag, nu doresc acest lucru, 
afirmă tânărul... 

Nici eu... declară neastâmpărata Jovita Foley... 

Atunci, domnule Real, întrebă Lissy Wag, care este 
punctajul cel mai bun pe care mi l-aş putea dori? 

Doisprezece, căci v-ar trimite la căsuţa 56, statul Indiana, 
şi nu în depărtatele regiuni ale vestului sălbatic. 

Perfect, îl aprobă Jovita, şi la tragerea următoare am 
putea ajunge la ţintă...? 

Da, cu punctajul de 7. 

Şapte, strigă Jovita, bătând din palme. Şapte, şi prima din 
«cei şapte»! 

În orice caz, adăugă Max Real, nu trebuie să vă fie teamă 
de căsuţa 58, aceea a Văii Morţii, unde a sucombat 
comodorul Urrican, pentru că ar trebui să aveţi punctajul 
14, ceea ce nu se poate. Şi acum reînnoiesc, domnişoară 
Wag, sincerele mele urări pe care vi le-am făcut la început. 
Să fiţi victorioasă este ceea ce doresc cel mai mult pe lume! 

Lissy Wag nu răspunse decât cu o privire în care se citea o 
vie emoție. 

«Nu-ncape îndoială, gândi Jovita Foley, că domnul Real e 
un om bine şi un artist de viitor, plin de talent!... Şi să nu 
vină cineva să-mi spună că Lissy Wag nu-i decât o fiinţă 
simplă, de origine modestă. Ea este încântătoare, 
încântătoare şi încă o dată încântătoare şi de o mie de ori 
mai bună decât fiicele milionarilor care merg în Europa să 


se mărite, ca să aibă un blazon, cu prinți fără principate, cu 
duci fără ducate, conți ruinaţi sau marchizi în mizerie.» 

Astfel judeca bătăioasa Jovita, cu firea ei dreaptă, deşi cam 
zăpăcită. Totuşi socoti că nu e cuminte să prelungească 
peste măsură şederea lor la Saint-Louis. Atunci aduse din 
nou vorba despre plecare. 

Fireşte, Max Real stărui ca să mai rămână. Cele două 
prietene puteau să aştepte până la 18 iunie înainte de a 
ajunge la Richmond, şi a doua zi nu era decât în 14... Poate 
că şi Lissy Wag simţea că plecarea este prea apropiată. Ea 
nu vru însă să mărturisească nimic şi se lăsă în voia Jovilei 
Foley. lpar Max Real nu căută să ascundă amărăciunea 
care-l cuprindea la despărţire. Dar îşi dădu seama că nu 
trebuia să insiste mai mult şi în cursul serii le conduse la 
gară pe cele două călătoare. Acolo el repetă pentru ultima 
oară: 

Toate urările mele vă însoțesc, domnişoară Wag... 

Mulţumesc, mulţumesc... răspunse fata care-i strânse 
mâna cu sinceră căldură. 

Şi eu?... întrebă Jovita Foley. Nici un cuvânt pentru mine? 
— Da, da... domnişoara Foley, răspunse Max, căci aveţi un 
suflet de aur!... Aveţi grijă de prietena dumneavoastră până 

la întoarcerea noastră la Chicago... 

Trenul se puse în mişcare şi tânărul rămase pe peronul 
gării până ce luminile ultimului vagon pieriră în noapte. 

Era mai mult ca sigur acum. lubea, iubea pe blânda şi 
gingaşa Lissy Wag, pe care mama lui o va adora când i-o va 
prezenta la întoarcere. Nu-i păsa defel că pentru el partida 
era ca şi pierdută şi că este închis în această metropolă 
până la o foarte nesigură eliberare viitoare! 

Se întoarse foarte întristat la hotel. Cât se simţea de 
singur! Dealtfel şi el din cauza jalnicei situaţii de prizonier, 
fusese părăsit, nu mai avea adepţi şi cota sa scădea la 
agenţii ca şi coloana barometrului când bat vânturile din 
sud-vest, cu toate că se achitase de obligaţia de a plăti 
tripla penalizare... 


Tommy, în schimb, era desperat. Stăpânul său nu va mai 
încasa milioanele meciului. Nu va mai putea să-l cumpere, 
spre a-l reduce la cea mai «crudă», dar şi cea mai dorită 
servitute. 

Dar este totdeauna greşit să nu pui şi norocul la socoteală. 
Dacă nu are reguli, cum s-a observat pe drept cuvânt, are 
cel puţin capricii şi acest lucru se întâmplă din nou în 
dimineaţa de 14. 

De la ora nouă, mulţimea celor care pariau asedie biroul 
telegrafului din Saint-Louis, pentru a afla cât mai repede 
punctajul obţinut în această zi de cel de-al doilea partener. 

Rezultatul pe care suplimentele ziarelor îl publicară 
imediat fu acesta: cinci, din trei cu doi, Tom Crabbe. Şi cum 
Tom Crabbe, găsindu-se atunci în Pennsylvania, ocupa 
căsuţa 47, numărul de puncte cinci îl trimitea la căsuţa 52 
în Missouri, Saint-Louis, adică la «închisoare»... 

Gândiţi-vă la impresia produsă de această neaşteptată 
aruncare de zaruri...! 

Max Real, care luase locul Lissyei Wag, înlocuit 
numaidecât de Tom Crabbe, pe care-l va înlocui la rândul 
său în Pennsylvania!... Ca urmare, se petrecu o bruscă 
răsturnare a situaţiei la agenţii, ceea ce făcu ca suporterii şi 
curtierii să alerge la hotelul unde se afla tânărul pictor; iată 
că din nou cota sa urcă, iar adepţii lui, în faţa acestui noroc 
de necrezut, îl proclamară iarăşi mare favorit al meciului...! 

Dar cât de mare trebuia să fie furia lui John Milner, căruia, 
hotărât lucru, nu-i mai ieşea nimic!... Tom Crabbe în 
«închisoare» la Saint-Louis şi având de plată o triplă 
penalizare! Cum vedeţi, fondul Hypperbone creştea văzând 
cu ochii şi dolarii se înmulţeau pentru cel de-al doilea 
sosit...! 

Cât despre Max Real, el avea timp să ajungă la Richmond 
între 14 şi 28 iunie, însă nu se grăbi să plece. De ce?... 
Pentru că voia să cunoască tragerea din 20 pentru Lissy 
Wag. Poate că tânăra fată va fi trimisă într-unul din statele 


vecine, unde ar fi atât de plăcut să petreacă şi el câteva 
zile... 

Capitolul XII. 

UN FAPI SENZAŢIONAL PENTRU «TRIBUNE» 

Harris T. Kymbale se afla, după cum ştim, în persoană la 
oficiul telegrafic din Olympia, înainte ca amiaza din 18 iunie 
să se fi pierdut în tainiţele trecutului. Se găsea deci la locul 
indicat, rupt de oboseală, istovit moraliceşte şi fiziceşte, 
ceea ce nu-i deloc de mirare după minunata performanţă a 
cicliştilor profesionişti Will Stanton şi Robert Flock. Deşi se 
prăbuşise pe o bancă a oficiului poştal aproape leşinat, el 
putu totuşi să răspundă «Prezent» când funcţionarul rosti: 
«O telegramă pentru Harris TI. Kymbale». 


Câteva minute mai târziu, după ce îşi veni în fire în urma 
unui puternic amestec de whisky şi gin, el putu să ia 
cunoştinţă de telegrama care suna astfel: 

Chicago 8 şi 13' 

Kymbale, Olympia, Washington. 

Nouă din cinci şi patru. South Dakota, Yankton. 

TORNBROCK. 

Astfel, tragerea din 18 iunie se menţinuse la această dată, 
deşi putea fi făcută cu patruzeci şi opt de ore înainte, lui 
Hermann Titbury. Dar Hermann Titbury era obligat să 
rămână la New Orleans pentru tot timpul prevăzut de 
regulile jocului, şi cei doi soţi căutau să se ameţească 
pentru a uita situaţia în care se aflau, la preţul de două sute 
de dolari pe zi, plătiţi la Excelsior Hotel. Li s-a părut logic, 
maestrului Tornbrock şi membrilor Excentric-Clubului, să 
nu modifice datele tragerilor, pentru a nu micşora 
termenele acordate pentru deplasarea diverşilor parteneri, 
interpretând just intenţiile lui William ]. Hypperbone. 

Cronicarul şef al Tribunei nu avea de ce să se plângă de 
această ultimă aruncare de zaruri. El nu era obligat să 
revină în partea prea cunoscută a teritoriului federal, ci va 
străbate o regiune nouă pentru el, în drum spre South 
Dakota, la aproape o mie trei sute de mile departe de statul 
Washington. 

Dealtfel, trebuie observat că Harris TI. Kymbale, intrând în 
căsuţa 39, nu mai era întrecut decât de X. K. Z., primul, 
care se găsea în Minnesota, de Max Real, al doilea, care se 
găsea în Pennsylvania şi de Lissy Wag, a treia, care se găsea 
în Virginia. El era deci al patrulea, înaintea comodorului 
Urrican care aştepta la Wisconsin viitoarea sa plecare. Cât 
despre Hermann Titbury, el mai era țintuit în Louisiana 
douăzeci şi opt de zile şi Iom Crabbe se vedea condamnat 
să putrezească în «închisoarea» din Saint-Louis până la 
terminarea meciului, dacă niciunul din partenerii săi nu 
venea să-i ia locul. 


Nu se putea spune că Harris T. Kymbale îşi recăpătă 
încrederea în succesul său final, fiindcă nu o pierduse 
niciodată, dar împreună cu partizanii săi se arătă mai 
avântat ca oricând. Fără îndoială, trei obstacole grele se 
aflau în drumul său: «labirintul» din Nebraska, prin care 
trecuse, «închisoarea» din Saint-Louis şi Valea Morţii. E 
adevărat că din aceste trei pericole unul îl mai ameninţa şi 
pe X.K. Z. şi două pe Lissy Wag şi Max Real. Dealtfel, 
hazardul juca un rol atât de mare în meciul Hypperbone!... 
Singurele două punctaje de care trebuia să se teamă 
reporterul erau cel de doisprezece, care l-ar fi făcut să reia 
drumul spre Nebraska, şi cel de zece dublat, care l-ar fi 
trimis să-i ducă omagiile şi complimentele sale lui Tom 
Crabbe în «închisoarea» din Missouri. 

Între timp, cu toate că dispunea de cincisprezece zile, de 
la 18 iunie la 2 iulie, pentru a ajunge la South Dakota, 
Harris TI. Kymbale nu vru să piardă nici o zi. Fără să aştepte 
de data aceasta ca amabilul secretar al Tribunei, Bruman S. 
Bickorn, să-i trimită itinerarul la Olympia, el şi-l alcătui 
singur în chip foarte satisfăcător. 

Teritoriul din South Dakota şi North Dakota este despărţit 
de acel al statului Washington de două state: Idaho şi 
Montana. În acel timp, linia ferată Northern Pacific fusese 
dată în folosinţă. Traversând Wisconsin, Minnesota, North 
Dakota, Montana şi Idaho, ea punea Chicago şi New York-ul 
în legătură directă cu capitala statului Washington. Din 
Olympia la Fargo, situat pe frontiera de est a statului 
Dakota septentrional, sunt o mie trei sute de mile şi alte 
patru sute pentru a cobori din Fargo la Yankton, în sudul 
Dakotei meridionale - adică în total o mie şapte sute de 
mile. 

În mod obişnuit, trenurile americane parcurg, şi nu 
rareori, o mie de mile în treizeci şi două de ore şi unele din 
ele au străbătut această distanţă chiar în douăzeci şi patru 
de ore. Dar trebuia ţinut seama de trecerea peste Munţii 
Stâncoşi şi avură în vedere posibilitatea unor mari 


întârzieri. Dealtfel, Harris 'I. Kymbale va avea timp să se 
odihnească la Yankton, în aşteptarea tragerii din 2 iulie. 
Prin urmare, hotărârea să părăsească Olympia chiar a doua 
zi dimineaţa era foarte înţeleaptă. 

Patru sute de mile despart capitala Washington-ului de 
primele dealuri ale Munţilor Stâncoşi, apoi două sute 
cincizeci din vestul în estul masivului, ceea ce se cheamă că 
sunt aproape şase sute de mile între Olympia şi Helena, 
capitala statului Montana. Această parte septentrională a 
Statelor Unite până la Chicago era deservită de Northern 
Pacific, aproape paralel cu linia Grand Trunk, la şase grade 
mai la nord. Reporterul, având timp cincisprezece zile 
pentru a ajunge la South Dakota, va sosi la Yankton cu mult 
înaintea telegramei care, nu se îndoia, îi va asigura un loc 
favorabil. În orice caz, linia Northern Pacific ar avea 
avantajul să-l ducă prin Idaho, Montana şi North Dakota şi 
să-i prilejuiască articole interesante pentru Tribune, spre 
mulţumirea cititorilor săi. La ieşirea din Olympia, după ce 
urcă spre Tacoma în nord-est, trenul cobori din nou, 
străbătând lanţul Cascade Mountains prin Hotspring, 
Clealum, Ellensburg, loppenish şi Pace-Pasco, unde trecu 
Columbia River. 

Harris I. Kymbale stătea mai mult pe platforma vagonului 
său şi privea acest ţinut minunat, al cărui aspect se schimba 
la fiecare stâlp de telegraf, cum s-ar spune, traversând 
prăpăstii adânci unde fierb şuvoaiele munţilor Cascade. 
Ochii săi nu fură mai puţin uimiţi când trenul, lăsând la 
nord muntele Stuart, trecu peste râul Columbia care se 
întinde de la nord la sud până la cotul pe care-l face pentru 
a se vărsa în Pacific, formând astfel frontiera meridională a 
statului Washington. 

Marele râu este puţin navigabil în această parte a cursului 
său din cauza numeroaselor vârtejuri, ca acelea din 
Buckland, Gualquil, Islands şi Priest. Mai departe, 
locomotiva străbătu marele deşert columbian, lipsit de ape, 
între Salt Lake şi Silkatwa Lake şi brăzdat încă de 


drumurile de căruţe. Aceste drumuri au fost folosite fără 
oprelişti de indienii Nas Găurit, şi Pujallups - acum strânşi 
în câteva rezervaţii. 

Statul Idaho, care aparţine bazinului Columbia, 
mărginindu-se la nord cu Canada, este încă bogat în păduri 
şi păşuni, cum era şi altădată, înainte de exploatarea 
zăcămintelor aurifere. Capitala sa, Boise City, aşezată pe 
râul cu acelaşi nume, este un oraş de două mii trei sute de 
suflete şi metropola sa Idaho City, aşezată pe un afluent al 
râului Snake, domină partea meridională a acestui teritoriu. 
Aici chinezii reprezintă un procent foarte mare al 
populaţiei, de asemenea şi mormonii, cărora li se refuză 
dreptul de alegători dacă nu jură că au renunţat la bigamie 
şi poligamie. 

Dincolo de Idaho, în Montana, de-a lungul acestei regiuni 
fără pereche a Munţilor Stâncoşi, Harris TI. Kymbale fu uimit 
de noile privelişti, deşi ochii săi ar fi trebuit să fie blazaţi de 
atâtea frumuseți naturale ale lanțurilor de munţi din New 
Mexico şi Washington, între viroagele şi trecătorile acestui 
teritoriu, căruia meridianele şi paralelele îi servesc de 
frontieră geodezică, curg spre nord mii de pâraie, şuvoaie 
şi râuri, scăldând vastele păşuni bune pentru creşterea 
vitelor. Împreună cu zăcămintele miniere, ele alcătuiesc cea 
mai însemnată bogăţie, căci clima este prea aspră pentru 
culturi de cereale, în afara masivului de munţi, acest stat 
are un număr de oraşe principale, deservite de Northern 
Pacific: Missoula, Helena, Butte, toate situate într-o regiune 
minieră unde se găseşte aur, argint şi cupru. 

După ce trece de Charles-Forke River, de piscurile înalte 
Wiessner şi Stevens, apoi de Eagle Peaks care le domină, 
trenul coboară din nou spre Helena, capitala statului Idaho. 

În această regiune muntoasă trebuia desigur să ai geniul 
îndrăzneţ al americanilor pentru a fi construit o cale ferată. 
Solul este sterp, accidentat în partea de nord a teritoriului, 
având cu totul altă înfăţişare decât acolo unde a fost 
construită linia Union Pacific, la patru sute de mile mai la 


sud. De aceea, Harris T. Kymbale, după ce străbătuse 
drumul de la Omaha la Sacramento pe cea de-a doua linie, 
socoti, comparându-le, că prima e mai avantajoasă. 

Din păcate, timpul se-nrăutăţi şi cerul se acoperi de nori 
ameninţători, în ultimele douăzeci şi patru de ore atmosfera 
era din ce în ce mai încărcată. Nori grei de furtună se 
ridicau la orizont şi Harris T. Kymbale putu să ia parte la 
unul din acele teribile uragane, atât de impresionante în 
asemenea ţinuturi muntoase. 

Furtuna nu întârzie să ia proporţii înfricoşătoare - un 
«blizzard», adică un vânt puternic însoţit de ploaie şi 
zăpadă, îi ţintuia pe locuitori în casele lor. Călătorii erau 
neliniştiţi cu toate că trenurile în mers sunt de obicei mai 
puţin primejdioase, căci apa găseşte o scurgere uşoară 
printre şine. Totuşi, desele fulgere, din secundă în secundă, 
bubuiturile teribile ale tunetului, repetate de ecou într-un 
vuiet nesfârşit, trăsnetele lovind stânci şi arbori de-a lungul 
drumului, blocuri de piatră desprinse, rostogolindu-se în 
avalanşe formidabile, animalele speriate - bivoli, căprioare, 
antilope, urşi negri - fugind în toate părţile, toate acestea 
erau un spectacol de neînchipuit pentru călătorii care 
putură să-l vadă în după-amiaza zilei de 20. Reporterul 
Tribunei avu atunci prilejul să trimită ziarului său o 
observaţie din cele mai neaşteptate, dar în acelaşi timp şi o 
curioasă descoperire care să rămână în istoria zoologică a 
Munţilor Stâncoși. 

Pe la cinci, trenul urca o pantă foarte abruptă, în timp ce 
furtuna era în plină dezlănţuire. Harris IT. Kymbale 
rămăsese pe platformă pe când însoțitorii săi nu se mişcau 
de pe locurile lor din vagon. În acest moment el zări un urs 
superb, un grizzly enorm cu blană neagră, înnebunit de 
lupta dintre stihiile naturii care nelinişteşte atât de mult 
animalele. El mergea în două labe de-a lungul căii ferate. 
Dar iată că ursul, orbit de un fulger violent, ridică laba 
dreaptă, o duce la frunte şi îşi face repede semnul crucii. 


Un urs care face semnul crucii!... exclamă Harris 1. 
Kymbale. Nu e cu putinţă... N-am văzut bine...! 

Nu, văzuse bine şi în mijlocul fulgerelor orbitoare ursul îşi 
făcu semnul crucii de mai multe ori, arătându-se 
înspăimântat. 

Apoi trenul, ajuns în vârful defileului, îşi mări viteza şi lăsă 
ursul în urmă. 

Imediat, reporterul scrise această notă în carnetul său: 

Grizzly, o nouă specie de plantigrad. Face semnul crucii pe 
timp de furtuna. A fi numit pentru fauna Stâncoşilor «Ursus 
christianus». 

Şi această notă figură în scrisoarea expediată din Helena a 
doua zi câtre redacţia Tribunei. 

Depăşind staţiile Missoula, Bonita, Drummond, Garrison, 
locomotiva, după ce străbătu un tunel lung al masivului, 
aflat sub defileul Mullan, se opri la peronul gării din Helena 
în dimineaţa zilei de 21. 

Acest oraş, aşezat la o altitudine de o mie de stânjeni pe 
versantul oriental al Munţilor Stâncoşi, pe marginea unui 
torent care se varsă în fluviul Missouri, formează un depozit 
vast pentru produsele miniere ale regiunii şi numără 
patrusprezece până la cincisprezece mii de locuitori. Trenul 
Northern Pacificului nu se opri aici decât câteva ore. Apoi 
cobori spre câmpiile brăzdate de cursul fluviului 
Yellowstone şi al numeroşilor săi afluenţi. 

Regiunea fusese locuită altădată de triburile Capete- 
turtite, Pântece-mari, Picioare-negre, Corbi, Cheyenne, 
Modoc şi Assiniboine, izgonite în diverse rezervaţii a căror 
vecinătate e chiar şi ea nedorită de unii albi. 

După ce trenul se îndreptă spre sud-est prin Loquart şi 
Bozeman, el întâlni fluviul Yellowstone la Livingstone, apoi 
diverse staţii: Lauri, de unde se bifurcă o linie spre Parc 
National, Howard, Miles City, apoi trecu din Montana în 
North Dakota şi pe la Beach, situat pe al şaptezeci şi 
patrulea grad de longitudine. 


Northern Pacific deserveşte Dakota de Nord, mergând 
prin vastele câmpii puţin mai înalte din apropierea Heart 
Buttes-ului, după Fort Lincoln. În fine, el trece în statul 
Missouri la Edwinton, capitala, căreia populaţia germană îi 
spune mai bucuros Bismarck. Oraşul nu-i mai puţin izolat ca 
purtătorul acestui nume, detestat în singurătatea sa din 
Friedrichsruhe. 

Harris T. Kymbale ar fi putut să ia la staţia Jamestown un 
tren care cobora direct la Yankton. Dar, împins de 
imaginaţia sa, el se îndreptă spre Valley City, Oriska, 
Cassilton, până la Fargo, unde ajunse în dimineaţa zilei de 
23, pe frontiera occidentală a statului Minnesota. 

Aici, aproape de graniţa acestui stat, se găsea atunci, după 
aruncarea de zaruri din 10, fantasticul X. K. Z. aşteptând la 
Saint-Paul, capitala, ca tragerea din 24 să-l trimită... La ce 
căsuţă?... Fără îndoială foarte aproape de ţintă, dacă nu 
chiar drept acolo - ceea ce-l făcea furios pe cronicarul 
Tribunei, cu toată încrederea pe care o avea în sine. 

Dakota, despărţit de Minnesota în 1861, este împărţit în 
două cadrilatere aproape egale, unul la sudul celuilalt. 
Acest teritoriu la mare altitudine, puţin muntos, se 
deosebeşte de vecinul său din vest. Populaţia albă s-a aşezat 
de preferinţă în partea sud-orientală pentru a cultiva 
tutunul, porumbul, ovăzul şi legumele pe un pământ 
excelent, nordul fiind plin de lacuri şi iazuri numeroase. 
Fluviul Missouri îl străbate oblic până dincolo de Yankton, 
de unde coboară spre Omaha, în timp ce Râul Roşu îl 
separă la est de statul Minnesota. 

Calea ferată care pleacă din Fargo urmează în parte 
cursul acestui fluviu, pentru a putea trece prin Yankton, 
vechea capitală a statului South Dakota, înlocuită de Pierre 
City, cu o aşezare centrală mai potrivită pentru planul 
administrativ al Confederaţiei. 

Harris 'I. Kymbale petrecu la Fargo toată ziua de 23, fără 
să-şi dezvăluie prezenţa. Poate făcându-şi gustul de turist 
ar fi vizitat cele câteva orăşele situate pe malul stâng al 


Râului Roşu şi pe cele din faţa lor, aşezate pe malul drept, 
dacă o întâmplare neaşteptată nu l-ar fi împins să-şi 
schimbe intenţiile. 

Pe când se plimba după-amiaza în împrejurimile micului 
oraş, fu oprit de un individ, probabil american, de vreo 
cincizeci de ani, de statură mijlocie, cu nasul ca un sfredel şi 
ochii mici ce clipeau tot timpul - având în totul un aer destul 
de nesuferit. 

Domnule, zise acest om, dacă nu mă înşel, v-am văzut azi- 
dimineaţă coborând din trenul Northern Pacificului. 

Într-adevăr, domnule, răspunse Harris T. Kymbale. 

Mă numesc Horgarth, urmă individul, Len Horgarth, Len 
William Horgarth... 

Ei bine, domnule Len William Horgarth, ce doriţi de la 
mine...? 

Probabil plecaţi la Yankton? întrebă personajul în 
chestiune. 

Exact... la Yankton... 

Atunci permiteţi-mi să vă ofer serviciile mele... 

Serviciile dumneavoastră... Pentru ce...? 

O simplă întrebare, înainte de toate, domnule... Aţi venit 
singur...? 

Singur... răspunse Harris I. Kymbale, destul de mirat... 
Da... singur! 

Doamna nu v-a însoţit...? 

Doamna? 

Fie. O să ne lipsim de ea. Nu-i neapărat nevoie de 
prezenţa ei ca să divorţezi... 

Dar, ca să divorţezi, trebuie să fii căsătorit... şi, credeţi-mă, 
eu nu sunt! 

Nu sunteţi căsătorit şi mergeţi la Yankton?... exclamă Len 
Horgarth, care păru uimit la culme. 

Asta-i! Dar cine sunteţi dumneavoastră, domnule 
Horgarth...? 

Sunt vânător de divorţuri şi martor în ele. 


Atunci, regret, răspunse Harris TI. Kymbale, dar nu am 
nevoie de serviciile dumneavoastră. 

În definitiv, reporterul nu putea fi prea mirat de 
propunerile onorabilului Len William Horgarth. Dacă în 
Illinois divorţurile sunt curente, dacă se poate striga 
călătorilor: «Chicago, zece minute oprire, timp suficient 
pentru a divorța», trebuie totuşi ca acest act să fie însoţit de 
anumite garanţii. Dar în South Dakota lucrurile se petrec 
cu totul altfel. Este prin excelenţă ţara divorţurilor şi e 
suficient ca un martor să declare că te-ai stabilit aici de 
şase luni, ca să beneficiezi de toate avantajele. 

Ca urmare, meseria de vânător de divorţuri şi martor la 
dispoziţia oamenilor legii. El recrutează clientul, depune 
mărturie în favoarea sa, îi găseşte un înlocuitor - dacă nu 
vrea să vină în persoană şi preferă să acţioneze prin 
procură - în fine, îi oferă toate înlesnirile imaginabile. 
Recordul acestei destrămări matrimoniale aparţine târgului 
Sioux Falls, mai mult chiar decât oraşului Yankton. 

Ei bine, domnule, adăugă foarte politicos domnul 
Horgarth, regret foarte mult că nu sunteţi căsătorit... 

Şi eu, răspunse Harris I. Kymbale, pentru că aş fi avut o 
ocazie atât de frumoasă să desfac căsătoria! 

Dar pentru că vă duceţi la Yankton, încercaţi să ajungeţi 
Maine, înainte de ora trei, pentru a fi de faţă la marele 
miting care se va ţine. 

Un miting... cu privire la ce? 

E vorba să se ceară ca termenul de stabilire a domiciliului 
să fie redus la trei luni ca în statul Oklahoma, care ne face o 
concurenţă supărătoare. Acest miting trebuie să fie 
prezidat de onorabilul domn Heldreth... 

Nu mai spuneţi, domnule Horgarth! Şi cine este acest 
domn Heldreth...? 

Un respectabil comerciant... care a divorţat până acum de 
şaptesprezece ori... şi se zice că are de gând să continue... 

Domnule Horgarth, nu voi întârzia şi voi fi la timp la 
Yankton. 


Vă las, deci, domnule, punându-mă la dispoziţia 
dumneavoastră dacă în viitor... veţi avea nevoie de mine. 

În regulă, domnule Horgarth, răspunse Harris T. Kymbale. 
Şi se despărţi de acest preacinstit martor, dublat de un 
vânător care lucra pentru avocaţii din Dakota. 

Rămânea de văzut dacă la Yankton mitingul prezidat de 
onorabilul domn Heldreth va obţine preţioasele înlesniri de 
care se bucura statul Oklahoma. În fine, a doua zi, în 24, la 
şase dimineaţa, cronicarul şef al Tribunei se urcă în trenul 
care pleca spre South Dakota. 

Acolo există o foarte complicată reţea de câi ferate de la 
un stat la altul. Dar cum nu sunt decât două sute cincizeci 
de mile între Fargo şi Yankton, Harris I. Kymbale era sigur 
că va ajunge în oraş înainte de ora de deschidere a 
mitingului. 

Din fericire, construirea ultimei porţiuni de cale ferată 
între staţia Medary şi Sioux Falls City se terminase şi ea 
trebuia să fie dată în folosinţă în această zi. Astfel, Harris T. 
Kymbale nu va fi nevoit să facă această parte a drumului în 
trăsură sau călare, aşa cum fusese obligat să călătorească 
la timpul său între New Mexico şi California. 

EI trecu deci graniţa convenţională care despărţea cele 
două Dakote, dar la ora unsprezece trenul se opri aproape 
de micul orăşel Medary de pe malul râului Big Sioux, unde 
văzu coborând toţi călătorii. Adresându-se atunci unui 
feroviar de serviciu, întrebă: 

Trenul opreşte aici? 

Chiar aici, răspunse feroviarul. 

Deci nu se inaugurează azi porţiunea de cale ferată între 
Medary şi Sioux Falls City? 

Nu, domnule. 

Şi atunci, când...? 

Maine. 

Acest lucru îl cam necăji pe Harris T. Kymbale: cele două 
staţii erau la distanţă de vreo şasezeci de mile una de alta 


şi, plecând cu trăsura, ar fi ajuns prea târziu pentru a lua 
parte la mitingul onorabilului domn Heldreth. 

Dar iată că observă în gara Medary un tren gata să 
pornească în direcţia Yankton. 

Şi trenul acesta?... întrebă el. 

Ah, acest tren... răspunse feroviarul pe un ton cam ciudat. 

Nu pleacă...? 

Da... la 12 şi treisprezece minute. 

Spre Yankton...? 

Oh, Yankton! rosti feroviarul clătinând din cap. 

În acest moment, chemat de şeful gării, omul nu putu să 
dea până la capăt informaţiile pe care i le cerea Harris T. 
Kymbale. În plus, trenul nu părea a fi de călători şi nu era 
format decât din două vagoane de bagaje şi o locomotivă 
sub presiune. 

«Pe legea mea, îşi spuse Kymbale, iată ce-mi trebuie, de 
vreme ce nu se inaugurează secţiunea decât Maine. Şi ce 
dacă-i un tren de marfă, bine că merge de la Medary la 
Sioux Falls City... Dacă pot să mă strecor fără să fiu văzut 
într-unul din aceste vagoane, voi lămuri situaţia la 
coborâre...» 

Şi încrezătorul reporter nu se îndoi că vor fi primite cu 
amabilitate explicaţiile date de unul din celebrii parteneri ai 
meciului Hypperbone, când îşi va dezvălui numele şi 
funcţia, plătind totodată şi preţul acestei călătorii 
nereglementare. 

Proiectul lui Harris TI. Kymbale se realiză mai uşor prin 
faptul că în acel moment gara din Medary era goală, căci 
toţi călătorii se grăbiseră s-o părăsească. Nici un feroviar 
nu se mai afla pe peron. Singuri numai mecanicul şi 
conducătorul trenului erau ocupați să umple cazanul 
locomotivei cu lopeţi mari de cărbuni. 

Fără să-l vadă nimeni, Harris TI. Kymbale putu deci să 
pătrundă în vagon, aşteptând plecarea trenului. 

La 12 şi treisprezece minute, trenul se puse în mişcare cu 
o smucitură neobişnuită. 


După zece minute, viteza lui începu să crească şi deveni 
apoi excesivă. Lucru curios, când trenul trecea pe dinaintea 
staţiilor, mecanicul nu fluiera. Harris T. Kymbale, ridicându- 
se, privea printr-o ferestruică zăbrelită din partea din faţă a 
vagonului. 

Nimeni nu se vedea pe locomotiva care scotea trâmbe de 
fum şi de aburi, nici conducător, nici mecanic. 

«Ce înseamnă toate astea?... se întrebă Harris T. Kymbale. 
Să fi căzut amândoi... sau blestemata asta de locomotivă a 
scăpat singură din gară ca un cal din grajd»... Deodată el 
scoase un strigăt de groază. 

Pe aceeaşi linie, la un sfert de milă depărtare, se ivi un alt 
tren care venea în sens invers, având şi el o viteză 
vertiginoasă. 

Câteva minute după aceea se produse o ciocnire 
groaznică. Cele două locomotive se izbiră cu o violenţă de 
nedescris, fărâmând vagoanele ce intrară unul în altul. 
Apoi, după o explozie formidabilă, rămăşiţele celor două 
cazane zburară în aer. 

Şi deodată, la bubuitul exploziei se adăugară uralele şi 
«hip-hip»-urile miilor de persoane aflate pe ambele părţi ale 
căii ferate, la o depărtare suficient de mare pentru a fi la 
adăpost de formidabila ciocnire. 

Erau nişte originali care-şi oferiseră acest spectacol 
senzaţional al ciocnirii a două trenuri în plină viteză, 
organizat pe cheltuiala lor - spectacol mai american ca 
oricare. 

Astfel fu inaugurată porţiunea de cale ferată între Medary 
şi Sioux Falls City, paradisul divorţurilor americane. 

Capitolul XIII. 

ULTIMELE ARUNCĂRI DE ZARURI ALE MECIULUI 
HYPPERBONE. 

E de prisos să mai descriem starea sufletească a Lissyei 
Wag, când se despărţi de Max Real pentru ca să-şi ia locul 
la Richmond. Plecată în seara zilei de 13, ea nu putu bănui 
că, a doua zi chiar, soarta va face pentru Max Real ceea ce 


făcuse pentru dânsa - adică să-l pună în libertate şi să-i 
dea posibilitatea «să ajungă din nou în pluton», pe vastul 
hipodrom al Statelor Unite ale Americii. 

Pradă unor emoţii atât de mari, cufundată în gânduri, 
Lissy Wag se ghemui într-un colţ al vagonului, iar Jovita 
Foley, aşezată lângă dânsa, nu o tulbură cu vorbe fără rost. 

De la Saint-Louis la Richmond sunt cel mult şapte sute de 
mile de-a lungul statelor Missouri, Kentucky, Virginia 
occidentală şi Virginia orientală. Cele două călătoare 
ajunseră în dimineaţa zilei de 14 la Richmond, unde urmau 
să aştepte viitoarea telegramă a maestrului Tornbrock. Se 
ştie, pe de altă parte, că Max Real decisese să nu 
părăsească Saint-Louis decât în ziua când se va fi ţinut 
tragerea din 20, cu gândul că ar putea să întâlnească în 
drumul său pe Lissy Wag, când va pleca la Philadelphia să-l 
înlocuiască pe 'Iom Crabbe. 

E uşor de ghicit bucuria celor două prietene - bucurie 
intensă, dar rezervată la una şi demonstrativă la cealaltă - 
când, la sosirea lor, ziarele din Richmond anunţară 
«eliberarea» lui Max Real. 

Vezi tu, draga mea, declară emoţionată Jovita Foley, există 
o soartă!... Unii pretind că nu există... nebunii!... Dacă n-ar 
fi existat Iom Crabbe, ar fi avut vreodată numărul de 
puncte cinci? Nu! Soarta ştie ce face şi noi trebuie să-i 
mulţumim. 

Din tot sufletul! spuse Lissy Wag, adânc mişcată. 

La urma urmelor, fericirea unuia este de multe ori 
nefericirea altuia, reluă Jovita Foley. De aceea am gândit 
întotdeauna că pe pământ există o anumită cantitate de 
fericire la dispoziţia oamenilor şi că oricine ia o parte din ea 
o face în detrimentul altuia...! 

Ia te uită ce persoană uimitoare cu vederile ei filosofice! În 
orice caz, dacă există o anumită cantitate de voioşie pe 
acest pământ, ea probabil că nu lăsa nimic altora, căci o lua 
mai toată pentru dânsa...! 


Deci, continuă Jovita Foley, iată-1 închis pe Crabbe în locul 
lui Max Real! Pe legea mea, cu atât mai rău pentru dânsul, 
în afară de cazul când comodorul Urrican l-ar elibera... Dar, 
dacă se va întâmpla aşa ceva, n-aş vrea să mă găsesc în 
calea acestei bombe marine! 

Acum nu le mai rămânea decât să aştepte liniştite data de 
20. În timpul celor şase zile timpul le va trece în mod 
plăcut, vizitând Richmond, metropolă a cărei frumuseţe le-o 
lăudase Max Real. Şi desigur, ea le-ar fi părut şi mai 
frumoasă dacă tânărul pictor le-ar fi însoţit în plimbările lor. 
Cel puţin aşa susţinea Jovita Foley şi este mai mult ca sigur 
că şi Lissy Wag îi împărtăşea părerea. 

Dealtfel, ele şedeau cât mai puţin în hotel, ceea ce le 
permise să evite pe reporterii ziarelor din Virginia, care 
anunţaseră cu mare vâlvă prezenţa la Richmond a celei de- 
a cincea partenere. Spre marea supărare a Lissyei Wag, 
mai multe ziare îi publicaseră portretul, şi pe cel al Jovitei 
Foley, lucru care nu displăcea alter-egoului ei. Şi cum 
puteau să nu răspundă la semnele de simpatie cu care erau 
întâmpinate în plimbările lor? 

Da, lumea le saluta ca pe două moştenitoare bogate, de 
când nu mai erau întrecute decât de extraordinarul X. K. Z., 
de existenţa căruia mulţi se îndoiau. Pariurile pentru Lissy 
Wag se înmulţeau din ce în ce pe diversele pieţe ale 
Statelor Unite. În agenţii se putea auzi: 

Vrem să pariem pe Lissy Wag...! 

Înregistrez Kymbale contra Lissy Wag...! 

Am de vânzare Titbury! 

Cine vrea Titbury...? 

Poftim Titbury...! 

Şi Crabbe câteva pachete. 

Cine are de vânzare R6al...? 

Cine a pariat pe Lissy Wag...? 

Nu se auzea decât asta şi sumele angajate pe partenera a 
cincea, atât în Statele Unite cât şi în străinătate, erau de 
neînchipuit. În două aruncări de zaruri favorabile, ea putea 


să atingă ţinta şi să devină astfel, chiar împărțind cu 
devotata sa prietenă, una din cele mai bogate moştenitoare 
ale acestei ţări a dolarului, care figurează în cartea de aura 
Americii. 

Când sosi ziua de 16 cum nu mai era cazul să se ocupe de 
Hermann Titbury, osândit să guste încă o lună din plăcerile 
oferite de Excelsior Hotel, câţiva interesaţi - cum ne 
amintim - avuseseră pretenţia ca tragerea să fie făcută 
pentru Haris TI. Kymbale, al patrulea partener, şi ca fiecare 
aruncare de zaruri să aibă loc cu patruzeci şi opt de ore 
înainte. Dar nici Georges B. Higginbotham, nici ceilalţi 
membri ai Excentric-Clubului şi nici maestrul Tornbrock nu 
fură de acord. 

În ziua de 18, după cum se ştie, cronicarul Tribunei fusese 
trimis de la Olympia la Yankton şi a doua zi ziarele anunţară 
că el părăsise capitala Washington-ului, luând trenul 
transcontinental de pe Northern Pacific. 

Prin trecerea sa de la căsuţa 30 la căsuţa 39, el nu 
ameninţa cu nimic situaţia Lissyei Wag care ocupa căsuţa 
44. 

În fine, în ziua de 20, înainte de ora 8, Jovita Foley, silind-o 
pe prietena sa s-o urmeze, se duse la oficiul poştal din 
Richmond. Apoi, după o jumătate de oră, telegraful le 
comunică numărul de puncte doisprezece, din şase cu şase 
- cel mai mare pe care-l pot da două zaruri. Era o înaintare 
cu douăsprezece căsuțe, care le transporta la căsuţa 56, 
statul Indiana. 

Cele două prietene se întoarseră în grabă la hotel, pentru 
a scăpa de ovaţiile prea mari ale publicului, şi Jovita Foley 
exclamă: 

Ah, draga mea!... Indiana şi Indianapolis capitala sa! Este 
permis să ai o asemenea şansă...?! lată că ne apropiem de 
Illinois-ul nostru şi acum eşti în frunte şi l-ai depăşit cu o 
căsuţă pe nepoftitul X. K. Z., iar Steagul galben bate 
Steagul roşu! Nu mai ai nevoie decât de şapte puncte 
pentru a izbândi! Şi de ce n-ar ieşi numărul şapte?... Nu 


este cel al braţelor candelabrului biblic... al zilelor 
săptămânii... al Pleiadelor32 (nu îndrăznea să spună şi al 
păcatelor capitale)... şi, în acelaşi timp, cel al partenerilor în 
cursa pentru moştenire!... Dumnezeule, fă ca zarurile să 
dea şapte şi să câştigăm partida!... Dacă ai şti, şi trebuie s-o 
ştii, ce întrebuințare bună vom da acestor milioane!... Am 
face bine... am face bine tuturor. Vom înfiinţa instituţii de 
binefacere, ateliere de lucru, un spital!... Da, spitalul Wag- 
Foley pentru bolnavii din Chicago - cu litere mari!... Şi eu 
voi construi o instituţie pentru tinerele fete fără avere care 
nu se pot mărita şi voi fi directoarea, şi vei vedea cum o voi 
conduce!... Ah, fii sigură că tu, domnişoară milionară, nu vei 
intra aici niciodată... pentru că... ştiu eu ce ştiu... Şi, 
dealtfel, marchizii, ducii şi prinții îţi vor cere mâna...! 

Nu-ncape îndoială că Jovita Foley aiura!... Şi o îmbrăţişa 
pe Lissy Wag care asculta cu un zâmbet uşor pe buze toate 
aceste vise de viitor, pe când Jovita le sucea şi le învârtea ca 
pe un titirez mânuit de un copil! 

Pentru moment trebuiau să se decidă dacă să părăsească 
imediat Richmond-ul, deşi mai aveau timp până la 4 iulie să 
ajungă la Indianapolis. Dar cum ele se găseau de şase zile 
în oraşul virginian, Jovita Foley spuse că ar fi mai bine dacă 
ar pleca Maine la noua destinaţie. 

Lissy Wag încuviinţă, mai ales că indiscreţiile publicului, 
insistenţele reporterilor deveneau din ce în ce mai 
supărătoare. Şi apoi, dacă Max Real nu se afla la Richmond, 
la ce bun să-şi mai prelungească şederea aici?... La acest 
ultim argument al Jovitei Foley, repetat stăruitor spre 
plăcerea prietenei ei, ce ar fi putut obiecta Lissy Wag...? 

Deci, în ziua de 21, dimineaţa, ambele plecară la gară. 
Trenul, după ce va traversa Virginia occidentală şi Ohio - un 
parcurs de patru sute cincizeci de mile - le va duce în 
aceeaşi seară în capitala Indianei. 

Dar se întâmplară următoarele: ele fură întâmpinate pe 
peronul gării de un gentleman politicos care le zise 
înclinându-se: 


Am onoarea să vorbesc cu domnişoara Lissy Wag şi 
domnişoara Jovita Foley? 

Da, răspunse cea mai grăbită din amândouă. 

Eu sunt majordomul doamnei Migglesy Bullen şi doamna 
Migglesy Bullen ar fi fericită dacă domnişoara Lissy Wag şi 
domnişoara Jovita Foley ar accepta să urce în trenul 
domniei-sale, care le va duce la Indianapolis...! 

Vino, zise Jovita Foley, fără să-i dea răgaz Lissyei Wag să se 
gândească. 

Majordomul le însoţi spre o altă linie pe care aştepta un 
tren compus dintr-o locomotivă care strălucea de curăţenie, 
un vagon-salon, un vagon servind de sufragerie, un vagon- 
dormitor şi un vagon de bagaje la urmă. Iot aşa de elegant 
pe afară ca şi pe dinăuntru, părea un adevărat tren regal, 
imperial sau prezidenţial. Aşa călătorea Mrs. Migglesy 
Bullen, una dintre cele mai bogate americane ale 
Federaţiei. Rivală a familiilor Whitman, Stevens, Gerry, 
Bradley-Nartens, Sloane, Belmont etc., care nu călătoreau 
decât cu propriile lor iahturi şi nu luau decât propriile lor 
trenuri - până să-şi construiască propriile lor căi ferate - 
doamna Migglesy Bullen era o văduvă simpatică, în vârstă 
de vreo cincizeci de ani, proprietara unor nesecate mine de 
petrol, sau, mai bine-zis, a unor nesecate mine de dolari. 

Lissy Wag şi Jovita Foley trecură pe lângă numerosul 
personal de serviciu rânduit pe peron şi fură întâmpinate 
de două doamne de companie, care le conduseseră în 
vagonul de primire unde se afla miliardara. 

Domnişoarelor, le spuse cu multă amabilitate gazda, vă 
mulţumesc că aţi primit invitaţia mea şi că sunteţi de acord 
să mă însoţiţi în timpul acestei călătorii. O veţi face în 
condițiuni mult mai bune decât într-un tren obişnuit şi sunt 
bucuroasă să-mi arăt astfel interesul pentru a cincea 
parteneră, cu toate că nu am mizat nimic în această 
partidă... 

Suntem extrem de onorate... de onoarea pe care ne-o 
faceţi, doamnă Migglesy Bullen... răspunse Jovita Foley. 


Şi vă exprimăm via noastră recunoştinţă, adăugă Lissy 
Wag. 

Nu-i nevoie, răspunse surâzând amabila doamnă, şi sper, 
domnişoară Wag, că tovărăşia mea vă va aduce noroc. 

Călătoria a fost încântătoare şi, în ciuda milioanelor ei, 
doamna Migglesy Bullen s-a dovedit o femeie foarte bună. 
Ele au petrecut ore plăcute împreună, fie în vagonul de 
primire, fie în sufragerie. Uneori fetele se plimbau de la un 
capăt la altul al trenului, elegant mobilat şi înzestrat cu un 
număr de instalaţii de neînchipuit. 

Şi când te gândeşti, zise Jovita Foley către Lissy Wag, într- 
un moment când se găseau singure, că am putea în curând 
să călătorim şi noi în trenul nostru... 

Fii serioasă, Jovita! 

Vei vedea! 

De fapt aceeaşi era şi convingerea absolut dezinteresată a 
doamnei Migglesy Bullen şi anume că Lissy Wag va atinge 
prima ţinta «celor şapte». 

În fine, spre seară trenul se opri la Indianapolis şi, cum el 
îşi continua drumul spre Chicago, cele două prietene 
trebuiră să coboare, în amintirea acestei călătorii, doamna 
Migglesy Bullen le rugă să primească fiecare câte un inel 
frumos, cu o mică montură înconjurată de diamante; apoi, 
după ce mulţumiră nu fără oarecare emoție, îşi luară rămas 
bun, foarte mişcate de această ospitalitate princiară. 

Încercând pe cât posibil să nu fie recunoscute, se 
îndreptară spre Sherman Hotel, cum li se recomandase. 
Totuşi ziarele anunţară a doua zi sosirea lor aici. 

Indianapolis, ca şi cea mai mare parte a capitalelor, e 
aşezată spre centrul teritoriului şi din acest punct se 
îndreaptă trenurile în toate direcţiile din jur. Dacă priveşti 
harta statului Indiana, ai spune că arată ca o pânză de 
păianjen, cu firele sub formă de linii ferate ţesute între 
gradele geodezice care-i servesc de frontieră pe trei laturi: 
Ohio la est, Illinois la vest, Kentucky la sud, iar la nord colţul 
lacului Michigan. 


Altădată, dacă acest stat justifica numele de «Pământ 
Indian», el este acum foarte american, cu toate că primii săi 
colonişti au fost emigranţi francezi. Max Real n-ar fi putut 
să găsească în această regiune privelişti pitoreşti. Ţinutul 
este mai degrabă neted, puţin vălurit de coline. Foarte 
prielnic pentru construirea căilor ferate, el s-a pretat la o 
mare dezvoltare comercială. Solul este bun pentru toate 
varietățile de produse agricole, bogat în terenuri arabile, 
nu mai puţin bogat în zăcămintele de petrol, cărbune şi 
gaze naturale. 

Statul Indiana, cu cei două milioane de locuitori, nu ocupă 
decât locul al 37-lea ca suprafaţă, dar are oraşe foarte 
importante, active şi prospere: alături de Indianapolis - 
Jeffersonville şi New Albany pe care Louisville din Kentucky, 
situat pe malul sting al râului Ohio, le consideră ca suburbii 
ale sale; Evansville, al doilea din stat, la intrarea frumoasei 
văi a Green River-ului, legat de lacul Erie printr-un canal de 
aproape cinci sute de mile, şi altele, ca Fort Wayne, deservit 
de linia Pittsburg-Chicago, Terre-Haute unde se 
concentrează comerţul agricol, Vincennes, care a fost câtva 
timp capitala Indianei. 

Nu se poate spune că Indianapolis n-ar merita atenţia 
turiştilor. Dar cu toate că e unul din marile oraşe ale 
Republicii americane, în zadar îi cauţi surprizele şi 
pitorescul. Dealtfel, cele două prietene îl vizitaseră înainte, 
când fuseseră trimise în Kentucky. 

Desigur, în cele cincisprezece zile de care dispuneau, ele 
ar fi putut drumeţi prin principalele ţinuturi sau să facă o 
excursie la grotele Wandyott, între Evansville şi New 
Albany, care concurează cu Mammoth Caves. Dar Jovita 
Foley prefera să rămână cu amintirea minunăţiilor din 
Kentucky. Nu în acele locuri încântătoare obținuse ea 
gradul de locotenent-colonel al miliției din Illinois?... 
Chibzuiau câteodată, nu fără să le vină a râde, la obligaţia 
pe care o aveau amândouă ca, imediat ce vor ajunge la 


Chicago, să se pună - în calitate de cadre militare - la 
dispoziţia guvernatorului... 

Şi când o vedea pe prietena ei că, fără a fi mâhnită, cade 
pe gânduri, Jovita îi spunea: 

Lissy, nu te înţeleg,., sau, mai curând, te înţeleg prea 
bine!... E un tânăr de ispravă... simpatic... amabil... are 
toate calităţile... şi între altele aceea de a nu-ţi displace!... 
Dar, în fine, de vreme ce nu-i aici, pentru că se află probabil 
la Philadelphia în locul nefericitului Crabbe, care nu se 
poate mişca nicăieri ca şi crustaceul al cărui nume îl poartă, 
resemnează-te şi, dacă ţii la reuşita lui Max Real, ţine şi la a 
noastră... 

Jovita, exagerezi... 

Hai, Lissy, fii sinceră... mărturiseşte că-l iubeşti...! 

Fata nu răspunse - ceea ce bineînţeles era un fel de a 
răspunde. 

În ziua de 22 ziarele publicară rezultatul tragerii pentru 
comodorul Urrican. 

Nu s-a uitat că Steagul portocaliu a trebuit să reînceapă 
partida revenind din Valea Morţii şi că un număr favorabil 
de puncte îl trimisese în căsuţa a 26-a, statul Wisconsin. 
Aceasta dovedeşte că la fel ca zilele, aruncările de zaruri se 
urmează, dar nu seamănă deloc între ele. Desigur, maestrul 
Tornbrock n-a avut mână bună de astă dată, căci punctajul 
cinci, din unu cu patru, îl trimitea pe Hodge Urrican la 
căsuţa 31, statul Nevada. Tocmai acolo William Hypperbone 
plasase «puţul», în fundul căruia va rămâne nefericitul 
comodor atâta timp cât unul din parteneri nu va veni să-l 
scoată. 

S-ar crede că o face dinadins acest Tornbrock!... exclamă 
Hodge Urrican, în culmea unei groaznice izbucniri de 
mânie. 

Iar când Turk declară că la prima ocazie îi va suci gâtul 
maestrului Tornbrock, stăpânul său nu mai încercă să-l 
liniştească. În afară de asta, al şaselea partener va fi nevoit 


să scoată din buzunar o penalizare triplă, adică trei mii de 
dolari. 

Lissy Wag, cu inima ei bună, nu putu decât să plângă pe 
nenorocitul lup de mare. 

Să-1 plângem, sunt de acord, răspunse Jovita Foley, cu atât 
mai mult cu cât numai domnul Titbury l-ar putea elibera 
dacă, ieşind din «hanul» său, el va mai avea parte şi de 
numărul de puncte doisprezece... În definitiv, important 
este că Max Real a ieşit din «închisoare» şi am impresia 
că-l vom revedea mai curând şi nu mai târziu. 

Această persoană ageră nici n-ar fi putut s-o nimerească 
mai bine. 

Într-adevăr, după ce se întoarseră din plimbarea făcută în 
dimineaţa aceea, ajungând în faţa hotelului Sherman, Lissy 
Wag nu-şi putu stăpâni un strigăt de mirare. 

Ei, ce-ai păţit?... întrebă Jovita Foley. Apoi, la rândul ei, 
exclamă: 

Dumneata, domnule Real! 

Tânărul pictor se afla în faţa uşii hotelului, însoţit de 
Tommy. Puțin emoţionat, chiar stânjenit, el căuta să-şi 
explice prezenţa. 

Domnişoarelor, rosti, mă duceam la postul meu din 
Philadelphia şi cum Indiana se află din întâmplare în drumul 
meu... 

O întâmplare geografică, răspunse râzând Jovita Foley, şi 
în orice caz o întâmplare fericită! 

Şi cum acest lucru nu-mi prelungea călătoria... 

Căci, domnule Real, dacă ar fi prelungit-o, nu v-aţi fi expus 
să nu ajungeţi... 

Ah, până la 28, domnişoară Wag... încă şase zile libere... 
Şi... 

Şi când dispui de şase zile libere în care nu ştii cu ce să 
începi, e mai bine să le petreci cu nişte persoane cu care-ţi 
face plăcere... multă plăcere... 

Jovita... zise încet Lissy Wag. 


Şi întâmplarea, tot această fericită întâmplare, continuă 
Jovita Foley, a vrut ca dumneavoastră să alegeţi tocmai 
Sherman Hotel... 

De vreme ce ziarele anunţaseră că aici a tras a cincea 
parteneră cu credincioasa ei însoţitoare... 

Şi, răspunse credincioasa însoţitoare, din moment ce a 
cincea parteneră a tras la Sherman Hotel, e firesc să vină şi 
primul partener... Ah! Dacă ar fi fost al doilea sau al 
treilea... dar nu! Era exact al cincilea! Şi în toate acestea, 
întâmplarea... 

N-a avut nici un amestec... o ştiţi prea bine, domnişoară 
Wag... mărturisi Max Real, strângând lung mâna pe care i-o 
întinsese tânăra fată. 

Spune aşa, exclamă Jovita Foley, şi atunci vom spune şi noi 
deschis că suntem foarte bucuroase de vizita dumitale, 
domnule Max Real!... Dar vă previn că nu veţi rămâne nici o 
oră mai mult decât trebuie şi că nu vă vom lăsa să pierdeţi 
trenul spre Philadelphia! 

N-are rost să mai adăugăm că Max Real a aşteptat la 
Saint-Louis ca ziarele să anunţe sosirea Lissyei Wag şi 
Jovitei Foley în capitala Indianei, şi că înţelegea să petreacă 
cu ele tot timpul liber de care dispunea. 

Stătură de vorbă ca «vechi prieteni», după cum spunea 
Jovita Foley, hotărâră plimbări prin oraşul care, graţie 
prezenţei lui Max Real, va fi cu siguranţă mult mai 
interesant de vizitat. Cu toate acestea, trebuiră să discute 
puţin şi despre partidă, în urma insistențelor «credincioasei 
însoţitoare»... Lissy Wag se găsea acum în frunte, şi nu X. K. 
Z. va fi acela care s-o depăşească!... Pentru a ajunge primul 
la viitoarea aruncare de zaruri, norocosul personaj ar fi 
avut nevoie de doisprezece... dar acesta nu se putea obţine 
decât într-un singur fel, prin şase cu şase, pe când numărul 
de puncte şapte, care i-ar permite steagului galben al 
Lissyei Wag să fie înfipt în căsuţa 63-a, se poate obţine în 
trei feluri: trei cu patru, doi cu cinci şi unu cu şase... De 
aici, trei şanse contra uneia - cum pretindea Jovita Foley. 


Max Real nu se preocupa dacă acest raţionament era bun 
sau nu. Lissy Wag şi el nu pomeneau deloc de meci. Vorbeau 
despre Chicago, de întoarcerea lor apropiată, de plăcerea 
pe care o va avea doamna Real să le cunoască pe cele două 
prietene; printr-o scrisoare, preabuna mamă - fără îndoială, 
după ce luase informaţii despre ele - le invita cu multă 
căldură să vină să o vadă. 

Aveţi o mamă iubitoare, domnule Real, zise Lissy Wag, ai 
cărei ochi se umplură de lacrimi, luând cunoştinţă de 
scrisoare. 

Cea mai bună dintre mame, domnişoară Wag, şi care nu 
poate decât să iubească pe cei ce-mi sunt dragi... 

Şi ce soacră bună va fi! exclamă Jovita Foley, izbucnind în 
râs. A doua parte a acestei zile trecu în plimbări prin 
frumoasele cartiere ale oraşului, care se aflau mai ales pe 
malurile lui White River. Să fugi departe de nepoftiţii care 
asaltau Sherman Hotel şi voiau cu toţii să se căsătorească 
cu viitoarea moştenitoare a lui William ]. Hypperbone - 
după spusele Jovitei Foley - devenise absolut necesar. 
Strada nu se mai golea de lume. Prevăzător, Max Real, 
judecind bine lucrurile, nu spusese cine este, căci altfel 
adepţii lor s-ar fi adunat cu miile. 

Astfel, pictorul aşteptă să se facă noapte înainte de a se 
înapoia la hotel şi după ce luară ultima masă - supeul - nu 
le mai rămase decât să se odihnească, după o zi petrecută 
atât de plăcut. 

La ora zece, Lissy Wag şi Jovita Foley se întoarseră în 
camera lor, Max Real în a sa şi Tommy într-o odăiţă 
învecinată. Şi în timp ce una adormea având vise «ţesute 
din fir de argint şi brodate cu aur», pe ceilalţi doi îi 
frământau aceleaşi gânduri, fără să-şi poată găsi odihna. 
Da, amândoi n-aveau în minte decât întoarcerea la Chicago, 
realizarea celor mai scumpe dorinţe ale lor... Şi îşi spuneau 
că această partidă nu se mai termină... că dura de mai mult 
de şapte săptămâni... că în câteva zile vor fi din nou siliţi să- 
şi facă bagajele... că iar îi vor despărţi sute de mile... că ar 


fi mai bine să renunţe... Din fericire, nici Jovita Foley şi nici 
doamna Real nu-i puteau auzi... 

Max Real, studiind harta meciului, făcuse o remarcă destul 
de îngrijorătoare: anume că din cele şapte state, aşa cum 
erau dispuse pe harta Hypperbone între Indiana şi Illinois- 
ul final, se găseau cinci în regiunea occidentală a 
Federaţiei, la mari distanţe, în mijlocul unor ţinuturi 
insuficient înzestrate cu căi ferate - Oregon, Arizona şi 
Teritoriul Indian - fără a mai vorbi de căsuţa 58, aceea a 
Văii Morţii, unde avuseseră loc peripeţiile comodorului 
Urrican. Or, era destul ca Lissy Wag să aibă numărul de 
puncte doi, pentru a fi obligată să reînceapă partida, după 
un drum chinuitor până în California. Deci, dacă nu obținea 
la tragerea următoare şapte, ea risca să fie trimisă foarte 
departe de Indiana şi să se expună la nenumărate 
pericole... 

Lissyei Wag nu-i treceau prin minte aceste complicaţii 
îngrijorătoare. Ea nu era preocupată decât de prezent, nu 
de viitor. Se gândea doar că-l avea pe Max Real alături... E 
drept, numai pentru câteva zile, după care soarta îi va 
despărţi din nou... 

În fine, ultimele ore ale nopţii trecură şi a doua zi, la 
deşteptare, gândurile neliniştitoare se risipiră. 

Ce vom face azi?... întrebă Jovita Foley, când se întâlniră 
toţi trei la micul dejun. Se vesteşte o zi splendidă... Briza şi 
soarele te poftesc la plimbare... Ce-ar fi să ieşim din 
Indianapolis?... E adevărat că este un oraş cu străzi drepte, 
foarte îngrijit şi curat... dar se spune că împrejurimile au 
privelişti minunate... N-am putea să plecăm cu un tren şi să 
ne întoarcem cu altul...? 

Propunerea merita să fie luată în seamă. Max Real 
consultă un mers al trenurilor şi rândui plecarea. S-a 
stabilit că vor lua trenul care urca de-a lungul lui White 
River până la staţia Spring Valley, la vreo douăzeci de mile 
de Indianapolis, şi apoi se vor întoarce pe alt drum. Veselul 
trio porni, lăsând de data aceasta pe Tommy la hotel. 


Deoarece Max Real şi Lissy Wag erau prea ocupați unul cu 
altul ca să mai vadă ceva în jur, Jovita Foley ar fi trebuit să 
observe că cinci indivizi i-au urmărit de la plecarea lor. Şi 
nu numai că aceşti indivizi s-au luat după ei până la gară, 
dar se şi urcară în acelaşi tren, dacă nu în acelaşi vagon, 
apoi coborâră imediat după ce Max Real şi cele două 
prietene se dăduseră jos pe peronul de la Spring Valley. 

Toate acestea nu atraseră atenţia Jovitei Foley care se uita 
tot timpul pe fereastră, când nu privea spre Max Real şi 
Lissy Wag. 

E adevărat că indivizii se arătară destul de prudenţi şi, 
temându-se să nu fie văzuţi, se despărţiră la ieşirea din 
gară. 

Pe scurt, Max Real, Lissy Wag şi Jovita Foley porniră pe un 
drum care trebuia să-i ducă pe malul lui White River. 
Puteau să se rătăcească? Nu, fără îndoială. 

Merseră astfel timp de o oră prin roditoarea câmpie 
scăldată de pâraie, ici cu semănături, colo cu păduri dese, 
rămăşiţe ale vechilor codri doborâţi de toporul civilizator al 
tăietorilor de lemne. Această plimbare fu foarte plăcută, pe 
un timp frumos şi călduţ. Jovita Foley alerga fără astâmpăr, 
când înainte, când în urmă, mustrând tânăra pereche care 
nu se ocupa de ea. Şi n-avea ea dreptul la atenţiile datorate 
unei mame «şi chiar unei bunici», pe care le înlocuia? 

Era ora trei când trecură cu bacul pe malul celălalt al 
White River-ului. Dincolo, sub frunzişul pădurii, şerpuia un 
drum care ducea la staţia uneia din numeroasele linii spre 
Indianapolis. Max Real şi însoţitoarele sale îşi făgăduiră să 
mai facă până în ajunul zilei de 28 şi alte excursii în jurul 
capitalei. Apoi, în seara zilei de 27, spre marea lui 
neplăcere, ca şi aceea a prietenelor sale, Max Real se va 
urca în trenul de Philadelphia. Apoi... dar mai bine era să 
nu te mai gândeşti... 

După o jumătate de milă de drum pe cărarea mărginită de 
copaci frumoşi, dar foarte pustie în timpul când oamenii 
erau la câmp, tot alergând încoace şi încolo, Jovita Foley, 


obosită, propuse câteva minute de odihnă. Aveau timp 
destul să ajungă la Sherman Hotel înainte de masa de 
seară... Se opriră la un cot al drumului între două şiruri de 
copaci, în plină umbră şi răcoare. 

În acel moment, cinci oameni se repeziră asupra lor. Erau 
aceiaşi care coborâseră în staţia Spring Valley. Ce voiau 
aceşti indivizi?... Ceea ce voiau - căci nu erau asasini sau 
hoţi de meserie - era pur şi simplu s-o răpească pe Lissy 
Wag, s-o ducă într-un ascunziş şi s-o ţină acolo pentru a nu 
se putea prezenta la oficiul poştal din Indianapolis la 4 iulie, 
la sosirea telegramei. Astfel ea va fi scoasă din joc, ea care 
se afla în fruntea celorlalţi şase parteneri şi era pe punctul, 
poate, să ajungă la ţintă... 

lată până unde îi mâna patima pe jucătorii angajaţi în 
pariuri enorme de sute de mii de dolari! Da! Aceşti 
răufăcători - cum i-am putea numi altfel?! - nu se dădeau 
înapoi în faţa unor asemenea fapte...! 

Trei din cei cinci oameni se aruncară asupra lui Max Real 
pentru a-l împiedica să le apere pe cele două prietene. Al 
patrulea o ţinea pe Jovita Foley, în timp ce ultimul încerca s- 
o târască pe Lissy Wag în adâncul pădurii, unde ar fi fost cu 
neputinţă să i se mai găsească urma. 

Max Real se zbătu şi reuşind să scoată revolverul, pe care 
orice american îl poartă întotdeauna la el, trase. Unul din 
oameni căzu rănit. 

Jovita Foley şi Lissy Wag strigară după ajutor, fără 
speranţă că vor fi auzite... 

Dar la ţipetele lor, din spatele unui desiş din stânga, de 
unde răsunară mai întâi voci, se iviră câţiva fermieri din 
împrejurimi. Erau vreo 12 şi veniseră în pădure pentru o 
vânătoare. Un adevărat noroc îi adusese în preajma locului 
unde se săvârşea agresiunea. 

Cei cinci oameni făcură o ultimă încercare. Pentru a doua 
oară Max Real trase asupra aceluia care o ducea pe Lissy 
Wag în partea stângă a potecii şi răpitorul fu silit să dea 


drumul fetei. Dar tânărul pictor primi o lovitură de cuţit în 
piept, scoase un strigăt şi se prăbuşi leşinat la pământ. 

Vânătorii se apropiară, şi agresorii, dintre care doi răniţi, 
înțelegând că totul era pierdut, fugiră în pădure. 

Oamenii aveau ceva mai bun de făcut decât să-i 
urmărească pe răufăcători: ei se gândiră să-l transporte pe 
Max Real la staţia cea mai apropiată unde să trimită după 
un medic, apoi să-l ducă la Indianapolis dacă starea sa ar fi 
permis. 

Lissy Wag, cu ochii rătăciţi şi înlăcrimaţi, îngenunche 
lângă Max Real. El respiră, pleoapele i se zbătură şi putu să 
îngaime următoarele cuvinte: 

Lissy... dragă Lissy... Nu-i nimic... nimic. Şi tu... tu?... 
Ochii i se închiseră din nou... Dar trăia... O recunoscuse pe 
Lissy... îi vorbise... 

O jumătate de oră mai târziu, în gara unde îl aduseseră 
vânătorii, un medic se prezentă aproape imediat. După ce 
examină rana, el afirmă că nu este mortală, apoi făcu un 
pansament şi dădu asigurarea că rănitul va suporta fără 
pericol drumul până la Indianapolis. 

Max Real fu deci aşezat într-unul din vagoanele trenului 
care trecea la ora cinci şi jumătate. Lissy Wag şi Jovita Foley 
luară loc lângă dânsul. El nu-şi pierduse cunoştinţa şi nu se 
simţea prea rău. La ora şase se odihnea în camera sa de la 
Sherman Hotel. 

Dar vai! Cât timp va trece până să poată ieşi! Şi nu era 
oare sigur că nu va putea fi în ziua de 28 la oficiul poştal din 
Philadelphia...? 

Ei bine, Lissy Wag nu-l va părăsi pe acela care fusese lovit 
pe când o apăra... Nu! Va rămâne lângă el... şi îl va îngriji... 

Şi trebuie să mărturisim, spre cinstea ei - cu toate că 
aceasta însemna spulberarea speranţelor sale - Jovita Foley 
aprobă purtarea nefericitei ei prietene. 

În plus, un al doilea medic care veni să-l vadă pe Max Real 
nu putu decât să confirme cele spuse de confratele său. 
Plămânul nu fusese decât uşor atins de vârful cuţitului, dar 


nu lipsise mult ca rana să fi fost mortală. Totuşi, acest medic 
declară că Max Real nu va fi pe picioare înainte de 15 zile. 
Ce importanţă avea!... Ce-i păsa lui acum de averea lui 
William ]. Hypperbone! Iar Lissy Wag se sinchisea prea 
puţin că trebuia să sacrifice şansele pe care le avea dea 
deveni moştenitoarea originalului defunct!... Nu, ei visau 
amândoi la cu totul alt viitor, un viitor de fericire care va şti 
să se lipsească de milioanele acestui meci...! 

Totuşi, după ce chibzui îndelung, Jovita Foley îşi zise: «în 
cele din urmă, deoarece sărmanul Max Real va rămâne la 
Indianapolis 15 zile, Lissy va fi şi ea aici la 4 iulie, data 
viitoarei trageri, şi dacă din fericire ar ieşi numărul de 
puncte şapte... Dumnezeule, fă-1 să iasă!... ar câştiga 
partida»... 

Era un raţionament just şi, după ultimele încercări prin 
care trecuse, Cerul îi datora desigur o răsplată celei de-a 
cincea partenere. 

Trebuie spus că s-a ţinut seama de recomandările făcute 
de Max Real, să nu se scrie nimic mamei sale despre cele 
întâmplate. El nu-şi dăduse numele la hotel, după cum se 
ştie, şi când ziarele povestiră despre atentat, arătând 
motivele care l-au determinat, nu vorbiră decât de Lissy 
Wag. 

Când se răspândi ştirea, vă închipuiţi vâlva pe care o făcu 
în lumea jucătorilor. Şi era oare de mirare că Steagul 
galben fu aclamat în toată America?... Dealtfel lucrurile, 
după cum se va vedea, urmau să se desfăşoare mult mai 
repede şi cu totul altfel decât aştepta marea majoritate a 
publicului. 

A doua zi, în 24, la ora opt şi jumătate, vânzătorii de ziare 
străbăteau străzile Indianapolis-ului cu copii de telegramă 
în mână şi vesteau, sau mai bine-zis urlau, rezultatul 
tragerii din dimineaţa aceea la Chicago, pentru cel de-al 
şaptelea partener. 

Numărul de puncte obţinut era doisprezece - şase cu şase 
- şi cum acest partener ocupa atunci căsuţa 51, statul 


Minnesota, el era câştigătorul partidei. Or, acest câştigător 
nu era altul decât enigmaticul personaj indicat sub inițialele 
X.K.Z... 

Şi acum steagul roşu fâlfâia deasupra statului Illinois, de 
14 ori repetat pe harta nobilului Joc al Statelor Unite. 

Capitolul XIV. 

CLOPOTUL DIN OAKSWOODS. 

Un bubuit de tunet, care s-ar fi auzit în toate părţile 
globului terestru, n-ar fi avut mai mare răsunet ca această 
aruncare de zaruri, rostogolite din cornetul maestrului 
Tornbrock în ziua de 24 iunie, ora 8 dimineaţa fix, în sala 
Auditorium. Miile de spectatori care asistau la tragere - cu 
gândul că ar putea fi ultima din meciul Hypperbone - 
răspândiră rezultatul în toate cartierele oraşului Chicago şi 
mii de telegrame îl făcură cunoscut în cele patru colţuri ale 
Lumii Noi şi ale vechiului continent. 

Omul mascat, partenerul de ultimă oră, intrusul din 
codicil, într-un cuvânt, sau mai bine-zis în trei litere, X. K. Z. 
câştiga partida şi odată cu ea cele şasezeci de milioane de 
dolari! 

Nu s-ar cădea să urmărim cum s-a desfăşurat mersul 
acestui favorit al norocului?... în timp ce ceilalţi şase 
concurenţi erau victimele câtorva lovituri ale soartei: unul 
închis la «han», altul obligat să plătească vamă la «podul» 
Niagara, unul pierdut în «labirint», altul aruncat în fundul 
«puţului», trei din ei condamnaţi la «închisoare», toţi având 
de dat penalizări, X. K. Z. trecuse tot timpul cu un pas sigur 
din Illinois în Wisconsin, din Wisconsin în districtul 
Columbia, din districtul Columbia în Minnesota şi din 
Minnesota la ţintă, fără a fi penalizat şi într-o rază de 
ţinuturi restrânsă, de unde economie de oboseală şi 
cheltuieli în cursul unei călătorii uşoare! 

Aceasta nu dovedea o şansă puţin obişnuită, ba chiar 
extraordinară? S-ar spune norocul unui privilegiat căruia 
totul îi reuşeşte în viaţă! 


Rămâne de văzut cine era X. K. Z. şi el nu va întârzia să se 
arate, fără îndoială, chiar dacă numai pentru a intra în 
posesia imensei moşteniri. 

Sigur că la epocile indicate pentru tragerile sale, când se 
prezentase la oficiile poştale din Milwaukee-Wisconsin, din 
Washington-Columbia, din Minneapolis-Minnesota, curioşii 
se adunaseră grămadă, dar o dată zăriseră un om de vârstă 
mijlocie, altă dată unul de peste sasezeci de ani care 
dispăru imediat, fără să-i mai fi putut găsi urma. În fine, în 
curând se va şti totul despre prenumele, numele şi starea 
sa şi, după ce i se va stabili identitatea, Federaţia va avea 
un nou nabab în locul lui William J. Hypperbone. 

lată acum care era situaţia celorlalţi şase în ziua de 3 iulie, 
nouă zile după ultima tragere. 

Mai întâi trebuie să spunem că toţi se întorseseră la 
Chicago, da toţi, unii desperaţi, alţii furioşi - e uşor de ştiut 
care - şi doi cu totul nepăsători în ce priveşte rezultatul 
final al meciului - şi nici pe aceştia nu e nevoie să-i numim. 

Puțin după sfârşitul săptămânii, Max Real, cu rana 
aproape vindecată, reveni în oraşul său natal însoţit de 
Lissy Wag şi de Jovita Foley. El se înapoie în locuinţa sa din 
South Halstedt Street, în timp ce ambele partenere se 
întoarseră în casa din Sheridan Street. 

Şi atunci doamna Real, care cunoştea atentatul comis 
contra Lissyei Wag, află împreună cu toată lumea numele 
tânărului care o salvase. 

Ah, copilul meu, copilul meu!... exclamă strângându-l în 
braţe pe Max. Tu erai acela... tu erai...! 

De vreme ce sunt vindecat, dragă mamă, ce rost mai are 
să plângi!... Ceea ce am făcut, am făcut pentru ea... 
înţelegi... pentru ea... pe care o vei cunoaşte şi o vei iubi cât 
te iubeşte şi ea şi cât o iubesc eu! 

În orice caz, în această zi Lissy Wag, însoţită de Jovita 
Foley, veni să facă o vizită doamnei Real. Tânăra plăcu 
foarte mult preabunei doamne, cum şi ea îi plăcu fetei. 
Doamna Real o copleşi cu dezmierdări fără s-o uite nici pe 


Jovita Foley, atât de deosebită de prietena sa şi totuşi atât 
de drăguță în felul ei... 

Astfel se cunoscură aceste trei persoane şi ceea ce se 
întâmplă mai departe vom afla după ce vor trece câteva 
zile. 

Tom Crabbe ajunsese la Saint-Louis după plecarea lui Max 
Real. De prisos să vă spunem în ce hal de furie şi ruşine era 
John Milner! Atâţia bani cheltuiţi în van - nu numai preţul 
călătoriilor, dar şi tripla penalizare pe care a trebuit s-o 
plătească în «statul-închisoare» Missouri! Apoi reputaţia 
campionului Lumii Noi compromisă în întâlnirea cu nu mai 
puţin umilitul Cavanaugh, când adevăratul învingător 
fusese reverendul Hugh Hunter din Arondale! Cât despre 
Tom Crabbe, el continua să nu înţeleagă nimic din rolul pe 
care-l juca, mergând unde-l ducea antrenorul său. Oare 
animalul din el nu era satisfăcut din moment ce i se 
garantau şase mese pe zi?! Şi câte săptămâni va mai fi 
închis John Milner în metropola missouriană...? 

Dar chiar a doua zi fu lămurit în această privinţă: 
terminându-se partida, nu mai avea decât să se întoarcă la 
locuinţa sa din Calumet Street din Chicago. 

Acelaşi lucru făcu şi Hermann Titbury. lrecuseră 
patrusprezece zile de când cei doi soţi ocupau 
apartamentul rezervat jucătorului din meciul Hypperbone 
la Excelsior Hotel din New Orleans, patrusprezece zile în 
care timp, în definitiv, mâncaseră bine, băuseră bine, având 
trăsură şi iaht, la dispoziţie, lojă la teatru, în fine se 
bucuraseră de avantajele oamenilor cu venituri mari şi care 
ştiu să cheltuiască. E drept că acest fel de viaţă îi costa 
două sute de dolari pe zi şi când primiră nota de plată, ce 
lovitură de măciucă! Ea se ridica la suma de două mii opt 
sute de dolari şi, adăugând penalizările din Louisiana, 
amenda din Maine, furtul din Utah, plus cheltuielile 
necesare pentru deplasări, pe cât de depărtate pe atât de 
costisitoare, totalul se ridica la aproape opt mii de dolari! 


Loviţi în inimă, adică la pungă, domnul şi doamna Titbury 
se dezmeticiră la ultima tragere. După ce se întoarseră la 
locuinţa lor din Robey Street, izbucniră între ei certuri de o 
rară violenţă, în timpul cărora doamna îşi mustra soţul de a 
se fi lansat în această aventură distrugătoare, cu toate că 
ea se împotrivise, şi îi demonstra că el era vinovat de toate. 
Şi domnul Titbury, ca de obicei, se convinse de vina sa, cu 
atât mai mult cu cât teribila slujnică era - tot ca de obicei - 
de partea stăpânei. Se hotări ca, drept urmare, cheltuielile 
de menaj să fie reduse. Dar aceasta nu împiedică pe cei doi 
soţi să rămână obsedaţi de amintirea zilelor petrecute la 
Excelsior Hotel - şi ce decepţie pentru ei când se trezeau 
azvârliţi de pe aripile visului la crunta realitate! 

Un monstru acest Hypperbone, un monstru groaznic!... 
exclama câteodată doamna Titbury. 

Trebuia ori să puneţi mâna pe milioanele sale, ori să nu vă 
amestecați în afacerea asta!... adăuga slujnica. 

Da, să nu ne amestecăm, striga matroana, asta-i spuneam 
şi eu tot timpul domnului Titbury! Dar du-te şi fă-l să 
înţeleagă, pe un asemenea... 

Nu se va şti niciodată cum fusese calificat în ziua aceea 
soţul doamnei Titbury! 

Harris TI. Kymbale?... Ei bine, Harris TI. Kymbale a scăpat 
teafăr din ciocnirea premeditată pentru inaugurarea 
porțiunii de cale ferată dintre Medary şi Sioux Falls City. 
Înainte de ciocnire putuse să sară pe linie şi, rostogolindu- 
se, rămăsese fără cunoştinţă la poalele pantei, fiind la 
adăpost de explozia celor două locomotive. Desigur, se 
întâmplă ca şi în America trenurile să se ciocnească şi să se 
sfarme, dar e rar s-o afli dinainte, pe când de astă dată 
spectatorii, care se găseau la o bună distanţă de ambele 
părţi ale căii ferate, reuşiseră să-şi ofere această privelişte 
incomparabilă. Din nefericire, Harris T. Kymbale, în starea 
în care se afla, n-avusese cum să se bucure de spectacol. 

Trei ore mai târziu, când echipele veniră să curețe linia, fu 
găsit la capătul pantei un om fără cunoştinţă. îl ridicară şi-l 


duseră până la o casă din apropiere, unde fu chemat un 
medic care constată că necunoscutul nu era grav rănit. 
Când îşi veni în simţiri, aflară că era al patrulea partener al 
meciului Hypperbone, precum şi că se urcase în acest tren 
experimental, menit de la început distrugerii complete, îl 
mustrată cum merita şi-l puseră să plătească preţul 
călătoriei, căci pe căile ferate americane poţi plăti în timpul 
mersului sau la sosirea trenului. Apoi telegrafiară 
întâmplarea directorului Tribunei şi imprudentul reporter 
fu expediat pe calea cea mai scurtă la Chicago, unde la 25 
se găsea acasă, în Milwaukee Avenue. Curajosul Harris TI. 
Kymbale se declară bineînţeles gata să-şi reia călătoria, să 
continue meciul şi să străbată din nou, dacă era nevoie, 
Statele Unite dintr-un capăt la altul. Dar auzind că partida 
se terminase în ajun în favoarea lui X. K. Z., nu-i mai 
rămânea decât să stea liniştit locului şi să-şi scrie 
interesantele cronici despre ultimele peripeții la care 
participase, în orice caz, nu pierduse degeaba timpul şi 
osteneala, căci adunase amintiri de neuitat din călătoriile 
sale prin New Mexico, South Carolina, Nebraska, 
Washington, South Dakota şi mai ales despre felul original 
cum se inaugurase porţiunea de cale ferată între Medary şi 
Sioux Falls City. Se simţi însă rănit în amorul său propriu de 
reporter bine informat, din cauza unei destăinuiri care 
provocă glumele şi ironiile unor ziare de mâna a doua. Era 
vorba despre ursul pe care-l întâlnise în trecătorile din 
Idaho, acel grizzly care-şi făcea semnul crucii la fiecare 
tunet, ursul pe care-l denumise aşa de frumos «Ursus 
christianus». S-a văzut mai târziu că era vorba, pur şi 
simplu, de un locuitor de prin partea locului, care luase de 
la blănar pielea unui superb plantigrad şi o ducea acasă. 
Cum ploua torențial, el se acoperise cu ea şi, fiindu-i teamă, 
se crucea la fiecare trăsnet, ca un bun creştin ce era. 

În cele din urmă, Harris T. Kymbale râse de aventura sa, 
dar râsul era de culoarea steagului pe care Jovita Foley nu 
putuse să-l desfăşoare victorios pe cea de-a 63-a căsuţă. 


Cât despre a cincea parteneră, se ştie în ce condiţii se 
întorsese la Chicago cu devotata ei prietenă, cu Max Real şi 
cu Tommy, tot atât de necăjit de insuccesul stăpânului său 
ca şi Jovita Foley de acela al Lissyei Wag. „fţ. 

Dar resemnează-te odată, sărmana mea Jovita!... îi tot 
spunea Lissy Wag. Ştii bine că niciodată n-am crezut... 

Dar eu am crezut! 

Greşeai. 

La urma urmei, n-ai de ce să te plângi! 

Păi, nici nu mă plâng... răspunse surâzând Lissy Wag. 

Dacă ai pierdut moştenirea Hypperbone, totuşi nu mai eşti 
o fată fără avere... 

Cum asta...? 

Fără îndoială, Lissy!... După X.K.Z., care a ajuns primul la 
ţintă, tu eşti aceea care te-ai apropiat cel mai mult de ea, şi 
deci suma penalizărilor îţi revine în întregime. 

Pe legea mea, nu mă gândisem deloc... 

Dar eu gândesc pentru tine, nepăsătoare Lissy, şi e vorba 
de o sumă nu prea mare, dar nici de disprețuit, care îţi va 
aparţine ca proprietară legitimă! 

Într-adevăr, mia de dolari pentru Niagara, cele două mii 
de la «hanul» din New Orleans, două mii de la «labirintul» 
Nebraska, trei mii de la Valea Morţii din California şi cele 
nouă mii plătite la «închisoarea» Missouri făceau 
şaptesprezece mii de dolari care aparţineau, după clauza 
testamentului şi fără nici un drept de contestare, celui de-al 
doilea sosit în cursă, adică partenerei a cincea. Dar, aşa 
cum spusese, Lissy Wag nu era preocupată de câştigul ei, ci 
de cu totul altceva. 

Totuşi mai exista o persoană pe care Max Real nu putea fi 
gelos, deşi logodnica sa se gândea uneori la ea - căci e de 
prisos să spunem că pictorul şi tânăra fată hotărâseră să se 
căsătorească. Această persoană, după cum vă închipuiţi, 
era respectabilul Humphry Weldon, care în timpul bolii 
Lissyei Wag o onorase cu vizita sa la locuinţa din Sheridan 
Street şi trimisese suma de trei mii de dolari pentru plata 


penalizării la «închisoarea» din Missouri. Chiar dacă nu era 
decât un simplu jucător care pariase şi «alerga după banii 
săi», cum se zice, totuşi o îndatorase şi încă foarte 
mărinimos pe prizonieră; dealtfel, Lissy voia să-i înapoieze 
banii din câştigul ei. Avea pentru el o firească recunoştinţă 
şi ar fi fost bucuroasă să-l revadă. Dar aceasta nu se 
întâmplase încă. 

Pentru a termina cu înfăţişarea întregii stări de lucruri, nu 
mai rămâne decât să ne amintim de situaţia lui Hodge 
Urrican. 

La 22 iunie se ţinuse pentru el tragerea, pe când se găsea 
la Wis-consin. N-aţi uitat că numărul de puncte cinci, din 
unu cu patru, îl trimitea la căsuţa 31, statul Nevada. O nouă 
călătorie de aproape o mie două sute de mile, dar o va face 
pe linia Union Pacific. Nevada, unul din ţinuturile, cele mai 
populate din Confederație, cu toate că suprafaţa sa deţine 
locul şase, este cuprinsă între statele Oregon, Idaho, 
Arizona şi California. Dar, culmea ghinionului, în acest stat 
William ]. Hypperbone a plasat «puţul», în fundul căruia 
trebuia să se arunce nefericitul jucător. Furia comodorului 
nu cunoscu margini. El se hotări să ceară socoteală 
maestrului 'Tornbrock. Se va răfui cu el când se va termina 
partida şi Turk declară că-l va sugruma, că-l va sfâşia cu 
dinţii şi-i va despica burta, şi-i va mânca ficatul... 

Dealtfel, grăbit cum era în toate, Hodge Urrican părăsi în 
22 Milwaukee, se sui în tren cu nedespărţitul său tovarăş, 
după ce trimisese notarului cei trei mii de dolari cât îl costa 
ultima aruncare de zaruri, şi se îndreptă cu toată viteza 
spre Nevada. 

Steagul portocaliu trebuia să se găsească înainte de 6 iulie 
la Carson City, capitala statului. Se cuvine să spunem că 
menirea Nevadei pe harta meciului, după voinţa 
defunctului, se explică fiindcă puţurile sunt numeroase 
acolo - se înţelege că e vorba de puțuri pentru mine de 
extracţie, Nevada deţinând al patrulea loc în ceea ce 
priveşte producţia de argint şi aur. Denumită în mod 


impropriu astfel, deoarece lanţul de munţi Nevada se 
găseşte în afara teritoriului său, ea are ca oraşe principale 
Virginia City, Gold Hill, Silver City - nume care se 
întemeiază pe zăcămintele sale. Aceste oraşe sunt 
construite peste filoanele de argint cum e Comstock Lode şi 
există puțuri care intră în pământ până la două mii şapte 
sute de picioare adâncime. 

Puţuri de argint, dacă vreţi, dar puțuri care justifică 
alegerea teritoriului şi de asemenea furia îndreptăţită a 
celui trimis aici de soartă. El nu apucă să ajungă! Află 
marea noutate în dimineaţa zilei de 24, la Great Salt Lake 
City. Partida se terminase în favoarea lui X. K. Z., 
învingătorul meciului Hypperbone. 

Comodorul Urrican se întoarse deci la Chicago, şi în ce hal 
e mai uşor de închipuit decât de scris. Nu exagerăm dacă 
afirmăm că, de ambele părţi ale Atlanticului, în sfârşit 
oamenii respirară în voie. Agenţiile se vor odihni şi curtierii 
îşi vor trage sufletul. Pariurile vor fi plătite cu sfinţenie, 
ceea ce va face cinste lumii atât de pestriţe a speculatorilor. 
Totuşi, pentru toţi cei ce se interesaseră de această partidă 
naţională - chiar şi platonic - se mai cerea satisfăcută o 
curiozitate, şi nu cea mai mică. 

Cine era X. K. Z. şi îşi va dezvălui el oare identitatea? Nici 
o îndoială în această privinţă... Când e vorba să încasezi 
şasezeci de milioane de dolari, nu ţii să rămâi necunoscut... 
nu te ascunzi sub nişte iniţiale!... Fericitul câştigător 
trebuie să se prezinte în persoană, şi se va prezenta. Nici 
un termen nu fusese fixat de testament... Totuşi nu credea 
nimeni că deznodământul va întârzia mai mult decât câteva 
zile. Numitul X. K. Z. se afla în Minnesota când telegrama 
cu ultima tragere îi fusese expediată, şi jumătate de zi era 
de ajuns pentru a sosi de la Minneapolis la Chicago. 

Dar trecu o săptămână, apoi încă una, şi nici o ştire despre 
necunoscutul nostru. 

Una dintre cele mai nerăbdătoare - se înţelege de la sine - 
era Jovita Foley. Neastâmpărată cum o ştim, voia ca Max 


Real să alerge de zece ori pe zi după informaţii, să stea în 
permanenţă la Auditorium, unde cel mai norocos din «cei 
şapte» îşi va face cu siguranţă prima apariţie. Dar Max Real 
avea capul la cu totul altele. 

Şi atunci Jovita Foley exclamă: 

Ah, dacă aş pune eu mâna pe câştigător!... 

Stăpâneşte-te, draga mea, îi spuse Lissy Wag. 

Nu... nu mă voi stăpâni, Lissy, şi când voi pune mâna pe el, 
îl voi întreba cu ce drept şi-a permis să câştige partida... un 
domn al cărui nume nici măcar nu este cunoscut. 

Dar, draga mea Jovita, răspunse Max Real, dacă îl vei 
întreba, înseamnă că va fi acolo şi nu va mai fi necunoscut. 

Nu trebuie să ne mirăm că cele două prietene nu se 
întorseseră încă la magazinele domnului Marshall Field 
spre a-şi relua slujba. Mai întâi, Lissy Wag va trebui să fie 
înlocuită, iar Jovita Foley aştepta ca întreaga poveste să ia 
sfârşit înainte de a reveni la raionul său ca primă 
vânzătoare, căci cele întâmplate o zăpăciseră cu totul. 

De fapt, nerăbdarea oglindea exact starea opiniei publice 
din Statele Unite şi din alte părţi. Pe măsură ce trecea 
timpul, imaginaţia lucra. Presa - în special cea sportivă - 
era înnebunită. Numeroşi oameni veneau la maestrul 
Tornbrock, dar primeau mereu acelaşi răspuns. Notarul 
afirma că nu ştie nimic în ceea ce priveşte pe purtătorul 
steagului roşu... nu-l cunoştea, nu putea spune unde 
plecase când a părăsit Minneapolis după ce telegrama îi 
fusese predată în mână... Şi când stăruiau potopindu-l cu 
întrebări, se mărginea să răspundă: 

Va veni când va avea chef. 

Atunci partenerii, în afară de Lissy Wag şi Max Real, 
crezură de cuviinţă să intervină, oarecum pe drept. Într- 
adevăr, de vreme ce câştigătorul nu se prezenta, nu aveau 
motive să pretindă că partida nu era câştigată şi că ar 
trebui reluată şi continuată...? 

Comodorul Urrican, Hermann, Titbury, John Milner, 
împuternicitul lui 'Tom Crabbe, sfătuiţi de avocaţii lor, 


refuzară orice discuţii şi anunţară intenţia lor de a da în 
judecată pe executorul testamentar al defunctului. Ziarele, 
care-i susţinuseră în timpul meciului, nu-i părăsiră. În 
Tribune, Harris I. Kymbale publică un articol fulminant 
împotriva lui X. K. Z., căruia i se nega existenţa, iar Chicago 
Herald, Chicago Inter-Ocean, Daily New Record, Chicago 
Mail şi Freie Presse apărară cu o violenţă nemaipomenită 
cauza partenerilor. Toată America lua parte pătimaş la 
acest conflict. Imposibil, dealtfel, să se vadă ce-i cu 
pariurile, atâta timp cât identitatea câştigătorului nu era 
constatată printr-un act autentic, atâta timp cât nu va exista 
certitudinea că meciul se terminase definitiv. Toţi erau de 
această părere, se auzea chiar că se va face o manifestaţie 
monstră şi se va ţine un miting la Auditorium. Dacă X. K. Z. 
nu se va prezenta în termen de..., maestrul Tornbrock va fi 
somat să reia tragerile. Tom Crabbe, Hermann Titbury, 
Harris T. Kymbale, comodorul Urrican, până şi Jovita Foley, 
dacă i se va îngădui s-o înlocuiască pe Lissy Wag, erau gata 
să plece în oricare parte a Statelor Unite, unde soarta va 
voi să-i trimită. 

În fine, agitația atinse o asemenea intensitate, că 
autorităţile trebuiră să ia măsuri. Mai ales la Chicago a fost 
nevoie să fie apăraţi membrii Excentric-Clubului şi notarul, 
care erau făcuţi răspunzători. 

Dar la 10 iulie, trei săptămâni după ultima aruncare de 
zaruri care-l făcuse câştigător pe omul mascat, avu loc o 
întâmplare dintre cele mai neaşteptate. 

În această zi, la ora zece şi şaptesprezece minute 
dimineaţa, se răspândi zvonul că bătea clopotul la 
monumentul funerar al lui William ]. Hypperbone, din 
cimitirul Oakswoods. 

Capitolul XV. 

ULTIMA EXCENTRICITATE. 

E de neînchipuit cu câtă repeziciune se răspândi această 
ştire. Chiar dacă fiecare casă din Chicago ar fi avut o 
sonerie în comunicaţie cu un aparat instalat la gardianul 


Oakswoods-ului, cei un milion şapte sute de mii de locuitori 
ai metropolei din Illinois tot nu ar fi aflat-o mai iute şi 
simultan. 

Mai întâi, în câteva minute cimitirul fu invadat de 
populaţia din cartierele învecinate. Apoi mulţimea sosi de 
pretutindeni. După o jumătate de oră, circulaţia începând 
din Washington Park fu complet întreruptă. Guvernatorul 
statului, John Hamilton, chemat în grabă, trimise 
detașamente puternice de miliţie care pătrunseră, nu fără 
greutate, în cimitir şi evacuară pe numeroşii curioşi în aşa 
fel ca intrarea să rămână liberă. 

Şi clopotul bătea fără întrerupere în clopotniţa superbului 
monument al lui William ]. Hypperbone. 

E de la sine înţeles că printre primii care sosiră în cimitir 
se număra Georges B. Higginbotham, preşedintele 
Excentric-Clubului, şi colegii săi, precum şi notarul 
Tornbrock. Dar cum au putut ei să ajungă înaintea mulţimii 
enorme şi zgomotoase, dacă nu fuseseră preveniţi 
dinainte?... Sigur e că sosiseră acolo la cele dintâi bătăi ale 
clopotului tras de gardianul din Oakswoods. 

O jumătate de oră mai târziu, veniră şi cei şapte parteneri 
ai meciului Hypperbone. Nu era de mirare că se grăbiră 
încoace comodorul Urrican, Iom Crabbe, remorcat de John 
Milner, Hermann Titbury, împins de doamna Titbury, şi 
Harris T. Kymbale. Dar dacă Lissy Wag împreună cu Max 
Real se găseau şi ei acolo şi Jovita Foley alături de dânşii, 
era pentru că aceasta din urmă o ceruse atât de imperios 
încât fuseseră obligaţi s-o asculte. 

Toţi partenerii se aflau deci aici, înaintea monumentului 
păzit de trei rânduri de soldaţi din miliţie, pe care ar fi avut 
tot dreptul să-l comande cele două prietene, una cu gradul 
de colonel şi cealaltă de locotenent-colonel, deoarece aceste 
grade le fuseseră acordate de guvernatorul statului. 

În fine, clopotul încetă să bată şi uşa cavoului se deschise 
larg. 


Înăuntru lămpile şi candelabrele scânteiau. În plină 
lumină, splendidul catafalc apăru aşa cum rămăsese cu trei 
luni şi jumătate înainte, când porţile cavoului se închiseseră 
după înmormântarea la care luase parte tot oraşul. 

Membrii Excentric-Clubului, cu preşedintele în frunte, 
pătrunseră în cavou. Maestrul Tornbrock intră în urma lor, 
cu haină neagră, cu cravată albă şi, ca de obicei, cu 
ochelarii pe nas. Cei şase parteneri îi urmară, împreună cu 
toţi spectatorii care mai puteau încăpea în holul funerar. 

O tăcere adâncă domnea atât înăuntru cât şi afară - 
dovadă a unei emoţii la fel de adânci. Jovita Foley nu era 
cea mai puţin mişcată din toată asistenţa. Se simţea 
nedesluşit că dezlegarea enigmei, căutată în zadar de la 
tragerea din 24, va fi în sfârşit cunoscută, că ea purta un 
nume - numele câştigătorului meciului Hypperbone. 

Era ora unsprezece şi treizeci şi trei de minute când se 
auzi un zgomot înăuntrul cavoului. Acest zgomot venea 
dinspre catafalc, al cărui linţoliu alunecă până la pământ, ca 
şi cum ar fi fost tras de o mână nevăzută. 

Şi atunci, ce minune! în timp ce Lissy Wag se strângea la 
braţul lui Max Real, capacul sicriului se ridică şi trupul 
dinăuntru se înălţă... Apoi un om se ivi în picioare, viu, 
teafăr şi nevătămat, şi acest om nu era altul decât defunctul 
William ]. Hypperbone! 

Dumnezeule! exclamă Jovita Foley, al cărei strigăt fu auzit 
numai de Max Real şi Lissy Wag, în mijlocul zarvei generale 
a întregii asistenţe. 

Şi ea adăugă cu mâinile întinse: 

Dar e venerabilul domn Humphry Weldon! 

Da, venerabilul domn Humphry Weldon, dar de o vârstă 
mai puţin venerabilă decât aceea pe care o avusese în 
timpul vizitei sale la Lissy Wag... Acest gentleman şi William 
]. Hypperbone erau una şi aceeaşi persoană... 

lată în câteva cuvinte povestea pe care o reproduseră 
ziarele din lumea întreagă şi care explica tot ce părea 
inexplicabil în istoria acestei fantastice aventuri. 


În ziua de 1 aprilie, la hotelul din Mohawk Street, în timpul 
unei partide a nobilului joc al gâştei, William J. Hypperbone 
fusese lovit de o congestie. Transportat la locuinţa sa din La 
Salle Street, el muri câteva ore mai târziu, sau, mai bine- 
zis, fu declarat mort de medici. 

Ei bine, în pofida doctorilor şi de asemenea a faimoaselor 
raze ale profesorului Friedrich din Elbing, care confirmase 
spusele lor, William ]. Hypperbone nu era decât într-o stare 
de catalepsie, nimic mai mult, dar având toate aparențele 
unui om care şi-a dat duhul, într-adevăr, a fost o întâmplare 
fericită că nu şi-a manifestat prin testament dorinţa de a fi 
îmbălsămat după moarte, căci, cu siguranţă, dacă această 
operaţie ar fi fost făcută, el nu şi-ar mai fi venit în simţiri. Şi 
în asta a fost un om norocos...! 

Frumoasele funeralii s-au desfăşurat după cum se ştie. 
Apoi, la data de 3 aprilie, porţile cavoului se închiseră în 
urma celui mai distins membru al Excentric-Clubului. 

Dar în seara aceea, gardianul, care stingea ultimele lumini 
ale cavoului, auzi un zgomot în interiorul catafalcului. 
leşeau din el nişte gemete... răzbăteau chemările unui glas 
înăbuşit. 

Gardianul nu-şi pierdu capul. Alergă să-şi aducă sculele, 
deşurubă capacul sicriului şi primele cuvinte pe care le 
rosti William ]. Hypperbone, trezit din somnul său letargic, 
fură acestea: 

Nici o vorbă... şi te îmbogăţesc...! 

Apoi, cu o prezenţă de spirit extraordinară pentru un om 
revenit de atât de departe, adăugă: 

Tu singur vei şti că trăiesc... tu singur şi cu notarul meu, 
maestrul Tornbrock, pe care te vei duce să-l chemi 
imediat... 

Gardianul, fără a mai aştepta alte explicaţii, ieşi din cavou 
şi alergă în grabă la notar. Şi ce surpriză - dintre cele mai 
plăcute - avu maestrul Tornbrock o jumătate de oră mai 
târziu, când se găsi în faţa clientului său, mai sănătos ca 
oricând. 


lată la ce se gândise William ]. Hypperbone de când 
înviase şi la ce anume se decisese, ceea ce nu era de mirare 
de la un astfel de personaj. 

Pentru că el hotărâse prin testament faimoasa partidă 
care trebuia să dea naştere la atâtea frământări, decepţii şi 
surprize. Înţelegea ca ea să se joace între partenerii ieşiţi la 
sorţi, el suportând toate consecinţele. 

Atunci, reluă maestrul Tornbrock, veţi fi cu siguranţă 
ruinat, de vreme ce unul din «cei şase» va câştiga... E 
adevărat că deoarece nu sunteţi mort - lucru pentru care 
vă felicit din toată inima - testamentul dumneavoastră 
devine nul şi dispoziţiile lui rămân fără efect. Atunci de ce 
să lăsaţi să se joace partida? 

Pentru că voi lua şi eu parte. 

Dumneavoastră? 

E Ut 

Şi cum? 

Voi adăuga un codicil la testamentul meu şi voi introduce 
un al şaptelea partener, care va fi William ]. Hyyperbone 
sub inițialele X. K. Z. 

Şi veţi juca... 

Voi juca, la fel ca şi ceilalţi. 

Dar va trebui să vă conformaţi regulilor stabilite... 

Mă voi conforma... 

Şi dacă pierdeţi... 

Voi pierde... şi întreaga mea avere va aparţine 
câştigătorului. 

Rămâne hotărât...? 

Da... Pentru că nu m-am remarcat prin nici o 
excentricitate până acum, cel puţin mă voi arăta excentric 
sub taina falsei mele morţi. 

Se poate ghici ce a urmat. Gardianul din Oakswoods, bine 
recompensat, cu promisiunea de a primi o răsplată mai 
mare dacă va şti să tacă până la sfârşitul acestei aventuri, i- 
a păstrat secretul. William ]. Hypperbone părăsind cimitirul 
- înaintea judecății de apoi - se duse pe ascuns la maestrul 


Tornbrock, adăugă la testament codicilul cunoscut şi indică 
locul unde se va adăposti, pentru ca notarul să poată 
comunica cu el la nevoie. Apoi se despărţi de acest om 
vrednic, având încredere în şansa sa extraordinară care nu- 
1 părăsise niciodată în cursul vieţii şi care-i va rămâne 
credincioasă şi după moartea sa, cum s-ar spune. Restul se 
cunoaşte. 

După ce partida începu în condiţiunile stabilite, William ]. 
Hypper-bone avu prilejul să-şi facă o idee despre fiecare din 
«cei şase». Nu putură să-l intereseze nici cusurgiul Hodge 
Urrican, nici zgârcitul Hermann Titbury sau bruta de Tom 
Crabbe. Poate simţi o oarecare simpatie pentru Harris 1. 
Kymbale, dar dacă era vorba să ţină la reuşita cuiva, în 
afară de persoana sa, desigur că ar fi fost cea a lui Max 
Real, Lissy Wag şi devotata ei Jovita Foley. Se poate înţelege 
de ce în timpul bolii celei de-a cincea partenere s-a dus s-o 
vadă sub numele de Humphry Weldon şi apoi i-a trimis cei 
trei mii de dolari la «închisoarea» din Missouri. De 
asemenea, era lesne de priceput satisfacția mărinimosului 
jucător, prima oară când fata fu eliberată de Max Real şi a 
doua oară când acesta fu eliberat la rândul său de Tom 
Crabbe! 

Cât despre dânsul, el urmase cu un pas sigur şi regulat 
diversele peripeții ale jocului, ajutat de nesecata şansă pe 
care se bizuia pe bună dreptate şi care nu-l părăsi nici o 
clipă. Astfel ajunse la ţintă el, cel din afara celor aleşi în 
partidă, bătând pe diverşii favoriţi de pe acest hipodrom 
naţional. 

lată ceea ce se întâmplase, iată ceea ce se spuse şi se 
răspândi imediat în toată asistenţa. Şi iată de ce colegii 
acestui excentric personaj îi strânseră cu căldură mâna, de 
ce Max R6al făcu la fel, de ce primi mulţumirile Lissyei Wag 
şi acelea ale Jovitei Foley - care îi ceru şi obţinu 
permisiunea să-l îmbrăţişeze - şi iată cum, purtat de 
mulţime, străbătu întregul Chicago, tot atât de triumfal ca 


şi cu trei luni înainte, când fusese dus la cimitirul 
Oakswoods. 

Şi acum nu mai era nimeni în toată metropola care să nu fi 
ştiut cum s-a terminat acest mister atât de pasionant. 

Dar partenerii se resemnară în cele din urmă...? 

Da, câţiva, nu toţi. Dar acest sfârşit neprevăzut trebuia 
acceptat. 

Hermann Titbury însă nu înţelegea să fi cheltuit degeaba 
atâta bănet pentru a alerga dintr-un capăt la celălalt al 
Confederaţiei. De aceea, nu se mai gândea decât cum ar 
putea să-şi recupereze banii. De acord cu doamna Titbury, 
care-l împingea pe la spate, el se hotări să-şi reia afacerile, 
cu alte cuvinte să redevină cămătarul îngrozitor de altădată 
- şi vai de sărmanele victime încăpute în ghearele lui de 
fiară sângeroasă! 

Tom Crabbe nu înţelesese niciodată nimic din toate aceste 
aventuri, decât că avea să ia o revanşă, şi John Milner spera 
că într-o luptă apropiată îşi va recâştiga titlul de primul 
între pugilişti şi va face să se uite faimosul pumn primit de 
la pastorul Hugh Hunter. 

Harris T. Kymbale îşi privi cu filosofie înfrângerea, căci 
păstrase amintirea interesantelor sale călătorii. EI nu 
deţinea însă recordul lor, căci nu parcursese decât 
aproximativ zece mii de mile, pe când Hodge Urrican 
străbătuse mai mult de cincisprezece mii. Dar aceasta nu-l 
împiedică pe reporter să publice în Tribune un articol 
dintre cele mai elogioase despre înviatul de la Excentric- 
Club. Cit despre comodor, el se duse la William ]. 
Hypperbone şi îi spuse cu bunăvoința sa obişnuită: 

Aşa ceva nu se face, domnule! Nu... nu se face. Când eşti 
mort, apoi eşti mort de-a binelea şi nu laşi oamenii să alerge 
după moştenirea ta când mai eşti încă pe lumea asta... 

Ce vrei, domnule comodor, răspunse amabil William ]. 
Hypperbone, nu puteam totuşi... 

Puteai, domnule, şi trebuia s-o faci! Mai ales că dacă, în loc 
de sicriu, te-ar fi băgat în cuptorul crematoriului, altfel s-ar 


fi petrecut lucrurile... 

Cine ştie, domnule comodor... Am atâta noroc... 

Şi fiindcă m-aţi înşelat, reluă Hodge Urrican, iar eu nu 
îngădui niciodată aşa ceva, îmi veţi da socoteală... 

Unde şi când doriţi! 

Şi cu toate că Turk jură pe sfântul Jonathan că va mânca 
ficatul domnului Hypperbone, stăpânul său nu mai căută de 
astă dată să-l calmeze şi-l trimise chiar pe el să fixeze cu 
fostul defunct ziua şi ora întâlnirii. 

Dar iată că, de la început, Turk se mărgini să spună lui 
William ]. Hypperbone: 

Vedeţi dumneavoastră, domnule, comodorul Urrican nu 
este chiar atât de rău pe cit ar vrea să pară... în fonde un 
om cumsecade, pe care-l linişteşti cu uşurinţă... 

Şi vii din partea lui... 

Să vă spun că regretă ieşirea de ieri şi vă roagă să primiţi 
scuzele sale! 

Pe scurt, diferendul se opri aici, căci Hodge Urrican 
recunoscu în cele din urmă că s-ar face de râs dacă ar 
stărui. Dar, din fericire pentru Turk, mâniosul lup de mare 
nu ştiu niciodată în ce fel îşi îndeplinise acesta însărcinarea. 

În fine, în ajunul zilei când avea să se celebreze căsătoria 
lui Max Real cu Lissy Wag, pe data de 29 iulie, ei primiră 
vizita nu a unui Humphry Weldon, puţin încovoiat de povara 
anilor, ci aceea a lui William ]. Hypperbone, mai fercheş şi 
mai tânăr ca niciodată, după cum observă Jovita Foley. 
Simpaticul gentleman, după ce se scuză că n-o lăsase pe 
domnişoara Wag să câştige partida, căci cu siguranţă ar fi 
ajuns prima, declară că, fie că voia sau nu, fie că aceasta 
era sau nu pe placul soţului ei, el depusese un nou 
testament la maestrul Tornbrock prin care împărțea averea 
sa în două, o parte fiind atribuită Lissyei Wag. 

N-are rost să mai stăruim asupra celor ce i se răspunse 
acestui om, pe atât de generos pe cât era de original. 

Şi iată-l pe Tommy asigurat că va fi cumpărat de stăpânul 
său la un preţ convenabil. 


Rămânea Jovita Foley. Ei bine, această sprintenă, vioaie şi 
sănătoasă persoană nu resimţi nici o invidie faţă de 
împrejurările fericite din viaţa tovarăşei ei dragi. Şi ce 
bucurie pentru prietena sa de a se căsători cu cel pe care-l 
adora şi de a găsi în William ]. Hypperbone un unchi bogat 
pe care să-l moştenească! Cât despre dânsa, după nuntă se 
va duce să-şi reia locul de primă vânzătoare în magazinul 
domnului Marshall Field. 

Nunta avu loc a doua zi, se poate spune în faţa întregii 
metropole. 

Guvernatorul John Hamilton şi William ]. Hypperbone voiră 
să-i asiste pe tinerii căsătoriţi la această ceremonie 
magnifică. 

Apoi, când mirii şi prietenii lor se înapoiară la doamna 
Real, iată că William ]. Hypperbone, adresându-se Jovitei 
Foley, încântătoarea sa domnişoară de onoare, zise: 

Domnişoară Foley... am cincizeci de ani... 

Vă lăudaţi, domnule Hypperbone, răspunse aceasta 
râzând... cum ştia ea să râdă... 

Nu... am cincizeci de ani - nu-mi stricaţi socotelile - şi 
dumneavoastră aveţi douăzeci şi cinci... 

Da, douăzeci şi cinci. 

Or, dacă n-am uitat primele noţiuni de aritmetică, douăzeci 
şi cinci este jumătate din cincizeci... 

Unde voia să ajungă acest gentleman, tot atât de 
enigmatic pe cât de priceput în ale matematicii...? 

Ei bine, domnişoară Jovita Foley, pentru că aveţi jumătate 
din vârsta mea, dacă cumva aritmetica nu este o ştiinţă 
zadarnică, de ce nu aţi deveni jumătatea mea...? 

Ce-ar fi avut de răspuns Jovita Foley la o propunere aşa de 
original formulată, dacă nu ceea ce ar fi răspuns oricare în 
locul ei...? 

Şi, în definitiv, căsătorindu-se cu simpatica şi seducătoarea 
Jovita, dacă se arăta aşa de excentric pe cât o cerea situaţia 
lui de membru al Excentric-Clubului, nu făcea totodată şi un 
act de bun-gust şi de înţelepciune...? 


Şi drept încheiere în privinţa faptelor, poate de necrezut, 
arătate în povestirea de faţă, cititorul nu trebuie să uite 
circumstanţa atenuantă, că acestea s-au petrecut în 
America. 


SFÂRŞIT 


1 O livră - 453 grame. 

2 U. S. Grant, preşedintele Statelor Unite, 1868-1876. 

3 Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite, 1860- 
1865. 

4 2000 acri - In jur de 400 ha. 

5 Jonathan - nume simbolizând poporul american şi care 
pare să provină de la Jonathan Tnimbul! guvernatorul 
statului Connecticut, prieten şi consilier al lui Washington. 

6 Mirador - pavilion la unghiul unei terase pe acoperişul 
caselor spaniole. 

7 Transept - galerie spre naos. 

8 Luncheon - gustare (în limba engleza în text). 

9 Cottage - vilă, conac (în limba engleză în text). 

10 Krilikstrahlen - raze critice (în limba germană în text). 

11 1 deget - măsură de lungime engleza = 25.4 mm. 

12 1 picior - 304.7 mm lungime. 

13 1 livra = 453 grame 

14 1 mila - 1812 metri. 

15 In petto - în sinea lui (in limba latină în text). 

16 Humbug - înşelătorie. 

17 Transire videndo - a trece privind (în limba latina în 
text). 

18 Balansier - piesa care reglementează mersul unei 
maşini. 


19 Quadrupedante sonitu - zgomot făcut de patrupede (în 
limba latină în lext). 

20 Ex professo - ca specialist (în limba latină în text). 

21 H. W. Longfellow - poet romantic american (1807- 
1884). 

22 Auri sacra fames - foamea sfântă de aur (în limba 
(latină în text). 

23 Cervantes Miguel - scriitor spaniol (1547-1616), 
autorul nemuritorului roman «Don Quijotte de la Mancha». 
24 Cooper Fenimore - romancier american (1789-1851), 
autorul unor romane de aventuri, printre care «Ultimul 

mohican». 

25 Traveller - călător (în limba engleză în text). 

26 Cablu - lungime de circa 200 metri. 

27 Deget-pouce - măsură dc lungime = 27.7 mm. 

28 Cattle-kings - regi ai vitelor (in limba engleză în text). 

29 Ward - district (în limba engleză în text). 

30 Gnom - duh al pământului. 

31 lată ce a spus marele geograf francez Elisec Reclus şi 
speram că se va ţine seama de cererea lui: «Fiecare din 
comandanții trupelor federale din timpul războiului de 
Secesiune îşi are statuia în pieţele Washington-ului sau ale 
marilor oraşe din nord. Dar locul unde a căzut Brown, al 
cărui suflet mergea în fruntea armatelor şi care prin pilda 
sa a făcut mai mult pentru victoria finală decât toate 
planurile generalilor, a rămas o grămadă de ruine, 
necunoscut de popor». (N. A.) 

32 Pleiade - numele celor şapte fiice ale lui Atlas. 
Îndurerate de suferinţele tatălui lor, ele s-au omorât şi s-au 
preschimbat în stele. Grupul Pleiadelor constituie o 
constelație din emisfera boreală.