Agatha Christie — Dupa Funeralii

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


DUPĂ FUNERALII 


Capitolul 1. 

Cora cea naivă. 

La Enderby Hall, o vilă mare, din epoca victoriană, 
construită în stil gotic, se strecura prin camere bătrânul 
Lanscombe şi ridica draperiile grele de brocart şi catifea; 
din când în când privea pe fereastră cu ochii mijiţi, 
înlăcrimaţi. Curând se vor întoarce stăpânii de la 
înmormântare; şi mai avea încă atât de multe ferestre. 

În Salonul Verde, bătrânul majordom contempla tabloul 
care atârna deasupra căminului. Domnul Richard a fost un 
om tare bun la inimă. Şi totul s-a petrecut atât de brusc, 
chiar dacă el se afla de mai multă vreme în tratament 
medical. Omul onest clătină trist din cap, în timp ce trecea 
grăbit, cu paşi mărunți, în Salonul Alb. El zăbovea cu 
gândul la un timp trecut de mult, pe care-l avea în faţa 
ochilor, clar şi desluşit - mult mai clar decât ultimii douăzeci 
de ani, de care-şi amintea doar vag; nu mai ştia exact cine a 
venit şi cine a plecat în acest răstimp, nici cum arătau 
oamenii, însă de timpurile şi de oamenii de odinioară îşi 
aducea aminte încă foarte bine. Domnul Richard Abernethie 
a trebuit să ţină, pentru fraţii şi surorile sale mai tineri, 
locul tatălui, care a murit când el avea douăzeci şi patru de 
ani. El a condus mai departe firma, zi de zi pleca punctual şi 
a menţinut în casă obişnuitul mod de viaţă generos. A fost o 
casă foarte veselă, cât timp au crescut tinerii domni şi 
doamne. Domnul Richard, cel mai în vârstă, a fost totodată 
şi cel mai sănătos şi a supravieţuit fraţilor şi surorilor sale, 
la fel ca şi domnul Timothy şi mica domnişoară Cora, ce s-a 
căsătorit cu un pictor dezagreabil. Timp de douăzeci şi cinci 


de ani el nu o văzuse pe Cora; când ea a fugit cu acest 
bărbat, era o tânără vioaie, acum el abia a mai recunoscut- 
o, atât de mult se îngrăşase şi atât de bizar era îmbrăcată. 
Soţul ei era francez, sau aşa ceva, şi a te mărita cu un străin 
n-a fost niciodată de bun augur. Însă domnişoara Cora a 
fost mereu puţintel naivă, cum s-ar fi spus, dacă ea s-ar fi 
tras de la ţară. 

Ea l-a recunoscut imediat pe Lanscombe. „Ah, deci acesta 
este Lanscombe”! A spus, şi părea să fie foarte bucuroasă 
că-l revede. Copiii l-au iubit; în timpul marilor petreceri, ei 
se strecurau jos în bucătărie şi el le dădea tort de mere cu 
frişcă. 'Toţi l-au cunoscut bine pe bătrânul Lanscombe şi, 
acum, abia dacă mai era cineva care să-şi aducă aminte de 
el... 

Se strecură. El stătea aici şi visa la timpurile de odinioară 
şi erau atât de multe de făcut. În orice minut puteau să vină 
stăpânii; îşi târî cu înfrigurare picioarele mai departe. 

Automobilele traseră la scară, unul după altul; cam 
şovăitor, cei îndoliaţi de hainele lor negre au mers prin hol 
în salonul cel mare, unde, în căminul uriaş era aprins focul. 
Răcoarea toamnei se făcea deja simțită în mod neplăcut, 
mai ales că a trebuit să se stea foarte mult timp în cimitir, la 
înmormântare. 

Lanscombe intră şi oferi sherry pe o tavă de argint. 

Domnul Entwhistle, şeful vechii şi prestigioasei firme de 
avocaţi „Bollard, Entwhistle, Entwhistle & Bollard”, care se 
încălzea cu spatele la foc, a luat un pahar de sherry şi a 
examinat critic pe cei prezenţi. 

Lanscombe s-a ramolit de tot, bietul bătrân, el trebuie să 
aibă în curând deja nouăzeci de ani, se gândea domnul 
Entwhistle. Acum primeşte o rentă frumoasă, nu trebuie să- 
şi mai facă nici un fel de griji, bietul de el. În ziua de azi nu 
mai există servitori atât de buni. O lume tristă. Poate că a 
fost chiar bine pentru Richard că a murit atât de curând, nu 
mai avea prea multe de aşteptat de la viaţă. 


Domnul Entwhistle, cu cei şaptezeci şi doi de ani ai săi, 
găsea că Richard Abernethie ar fi murit înainte de vreme la 
şaizeci şi opt de ani. El, Entwhistle, se retrăsese la pensie în 
urmă cu doi ani; dar, pentru că Richard era unul din clienţii 
săi cei mai vechi şi un prieten personal, a păstrat 
îndatoririle de executor testamentar şi, prin urmare, a 
trebuit să facă această lungă călătorie. 

Îi studia cu atenţie pe singurii moştenitori şi se gândea la 
dispoziţiile testamentare. 

Pe Helen, văduva lui Leo, fratele lui Richard, o cunoştea 
cel mai bine. Era o femeie încântătoare şi rochia cernită îi 
stătea deosebit de bine. Privirea sa a zăbovit admirativ pe 
înfăţişarea ei încă zveltă. Chipul său bine dăltuit, părul 
vopsit, încărunţit la tâmple, şi ochii albaştri, plini de viaţă, 
care odinioară străluceau ca albăstriţa, îl vrăjeau încă şi 
astăzi. 

Ce vârstă putea să aibă acum Helen? Aproximativ cincizeci 
şi unu de ani, bănuia el. Curios că nu se recăsătorise după 
moartea lui Leo. O femeie care arăta bine! Însă cei doi se 
iubiseră foarte mult. 

Privirile sale se îndreptară acum către Maude, soţia 
unicului frate moştenitor al lui Richard, Timothy; n-o 
cunoştea îndeaproape. Nu-i stătea bine în negru - ei i se 
potriveau costumele rustice grosolane de tweed. Era o 
femeie masivă, cu judecată, vrednică şi o bună soţie care 
veghea cu grijă la sănătatea lui Timothy; desigur că ea 
făcea prea mult caz de aceasta, după părerea sa; căci 
Timothy era, după câte ştia el, un ipohondru inveterat. În 
privinţa banilor, trebuia să-i meargă bine, căci nu a fost 
niciodată un risipitor; totuşi lui nu i-ar veni peste mână ceea 
ce moştenea acum - în aceste vremuri cu impozite mari. 

Entwhistle îşi îndreptă acum atenţia către George 
Crossfield, fiul Laurei, sora decedată a lui Richard; aceasta 
se căsătorise cu un bărbat dubios, nimeni nu ştia ceva sigur 
despre el, şi el însuşi se recomandase ca agent de bursă. 
Tânărul George lucra într-un birou de avocaţi - nu foarte 


cunoscut. Arăta bine, însă părea puţin demn de încredere. 
Desigur că nu stătea pe roze, căci Laura îşi plasase averea 
foarte nechibzuit şi nu lăsase aproape nimic la moartea ei, 
în urmă cu cinci ani. Ea a fost drăguță şi romantică, dar 
fără simţul banului. 

Acum iscodi cu privirea pe cele două tinere femei. Una, 
care tocmai se uita la florile de ceară de pe masa de 
malachit, era Rosamund, fiica lui Geraldine; o femeie 
drăguță, aproape frumoasă, dar cu o faţă de păpuşă! Era 
actriţă şi se căsătorise cu un actor, pe nume Michael Shane. 
Şi el era aici şi părea să fie foarte mândru de înfăţişarea sa. 
Domnul Entwbhistle nu dădea prea multă importanţă 
actorilor şi îi privea mai degrabă dezaprobator. 

Susan, fiica lui Gordon, ar fi arătat mai bine pe scenă 
decât Rosamund, căci ea avea personalitate - chiar ceva 
prea multă pentru traiul zilnic. Domnul Entwhistle o urmări 
pe ascuns cu privirea. Avea părul negru, ochii mari cât 
alunele, cu sclipiri aurii şi o gură îndărătnică, drăguță. 
Lângă ea stătea bărbatul cu care se căsătorise de curând, 
pe nume Gregory Banks, de profesie farmacist, după cum i 
s-a spus. 

Tânărul insignifiant părea că nu prea este în apele lui în 
casa soţiei sale. Domnul Entwhistle se gândi de ce, şi ajunse 
compătimitor la concluzia că el nu simţea probabil plăcerea 
să fie împreună cu atât de multe rude ale soţiei. 

În cele din urmă, Entwbhistle ajunse cu privirea la Cora 
Lansquenet. Cora era cea mai tânără dintre fraţi, un 
adevărat rod târziu. Când ea a văzut lumina zilei, mama sa 
avea cincizeci de ani. 

Sărmana Cora cea mică! Ioată viaţa a fost nedorită, 
pretutindeni; cu un fizic nu prea atrăgător şi stângace, 
întotdeauna ea a reacţionat greşit şi a spus lucruri 
deplasate. 

Nimeni nu a crezut că ea se va căsători. Nu era o 
frumuseţe şi avansurile fără tact pe care le făcea bărbaţilor 
produceau doar impresii dezastruoase. 


Apoi ea a cunoscut la şcoala de artă, unde a urmat un curs 
de pictură, pe Pierre Lansquenet, un francez plin de 
cusururi, şi într-o zi a venit acasă cu noutatea că vrea să se 
căsătorească cu el. 

Richard Abernethie nu a fost în nici un caz entuziasmat de 
Pierre Lansquenet; l-a bănuit că este un vânător de zestre. 
Totuşi, în timp ce el făcea investigaţii în legătură cu trecutul 
acestuia, Cora a fugit cu tânărul. După aceasta, Richard a 
fixat surorii sale o rentă generoasă din care a trăit 
împreună cu soţul ei, cum bănuia domnul Entwhistle, căci el 
nu credea că Lansquenet a câştigat vreodată bani proprii; 
apoi ela murit, în urmă cu doisprezece ani. Şi acum, văduva 
grăsuţă, îmbrăcată în haine de doliu ieftine, gătită cu 
volănaşe şi perle de jais, stătea din nou în casa copilăriei 
sale. Se plimba prin cameră şi scotea exclamaţii de bucurie 
când redescoperea ceva. 

Ea nu lăsa să se vadă mâhnirea pricinuită de moartea 
fratelui său - niciodată nu i-a stat în fire să se prefacă. 

Lanscombe, care intră acum, anunţă încet, aşa cum se 
cuvenea în trista împrejurare: „Masa este servită!” 

După o excelentă supă de pasăre şi friptură rece, într-o 
cantitate îndestulătoare, împreună cu un Chablis excelent, 
atmosfera s-a mai înveselit. 

Niciunul dintre moştenitori nu era cu adevărat întristat de 
moartea lui Richard Abernethie, căci niciunul dintre ei nu 
avusese relaţii apropiate cu el. Se purtaseră potrivit cu 
împrejurarea - în afară de Cora, sinceră, care era într- 
adevăr bine dispusă - dar acum considerau că tradiţia 
fusese respectată de ajuns şi că se putea discuta 
nestânjenit. Domnul Entwbhistle încurajă această 
comportare; el ştia precis cum se schimbau manierele la 
înmormântări. 

După masă, Lanscombe a servit cafeaua în bibliotecă, căci 
el credea că acum ar fi momentul să se treacă la afaceri, 
adică la deschiderea testamentului şi socotea că, în 
biblioteca cu multe rafturi de cărţi şi cu draperiile grele, de 


catifea roşie, ar domni o atmosferă prielnică. După ce a 
turnat cafeaua în ceşti şi a dispărut, domnul Entwhistle i-a 
privit pe toţi nerăbdător. Şi-a scos ceasul şi a explicat: 

— Trebuie să iau trenul de 3,40. Apoi a reieşit că şi alţii 
voiau să plece cu acest tren. După cum ştiţi, continuă 
domnul Entwbhistle, eu sunt executorul testamentar al lui 
Richard Abernethie... 

— N-am ştiut aceasta, l-a întrerupt Cora Lansquenet, 
încântată. Mi-a lăsat ceva prin testament? 

Bătrânul avocat îi aruncă o privire dojenitoare şi vorbi mai 
departe: 

— Acum un an testamentul său era încă simplu; cu 
excepţia unor legate, el lăsa toată averea fiului său 
Mortimer. 

— Sărmanul Mortimer, îl întrerupse din nou Cora, o 
asemenea paralizie infantilă este ceva îngrozitor. 

— Moartea lui Mortimer a fost o lovitură teribilă pentru 
Richard. El a avut nevoie de mai multe luni pentru a-şi 
reveni întrucâtva. Apoi l-am sfătuit să facă un nou 
testament şi a fost de acord. Însă, mai întâi, a vrut să-şi 
cunoască mai bine rudele sale mai tinere. 

— El ne-a lăsat să intrăm aici pentru a ne studia, interveni, 
zâmbind, Susan. Mai întâi George, apoi Greg şi cu mine, şi 
în cele din urmă, Rosamund şi Michael. 

— Mi-a lăsat ceva? Întrebă din nou Cora. 

Domnul Entwhistle tuşi şi vorbi glacial în continuare: 

— Propun să vă trimit tuturor câte o copie dactilografiată 
a testamentului. Eu aş putea să vi-l citesc acum, dacă doriţi, 
însă terminologia juridică nu va fi deloc pe înţelesul 
dumneavoastră. Pe scurt, rezultă următoarele: după 
scăderea unor mici legate şi a unei rente viagere 
considerabile pentru Lanscombe, averea se împarte în şase 
părţi egale. Câte una revine, după plata impozitelor de 
succesiune, fratelui său, Timothy, nepotului său, George 
Crossfield, nepoatelor sale, Susan Banks şi Rosamund 
Shane. Celelalte două părţi intră sub administrarea 


juridică; uzufructul acestui capital revine, pe viaţă, văduvei 
fratelui său, doamna Helen Abernethie, şi surorii sale, 
doamna Cora Lansquenet. După moartea acestora, întregul 
capital va fi împărţit celorlalţi patru moştenitori sau 
urmaşilor lor. 

— Aceasta este extraordinar, declară Cora Lansquenet, 
mulţumită. O rentă pentru mine! Cât de mare? 

— Nu pot să spun încă exact, presupun, trei-patru mii de 
lire sterline pe an. 

— Ce minunat! A exclamat Cora. Atunci plec în Capri. 

Helen Abernethie spuse liniştită: 

— Câtă generozitate din partea lui Richard. Înţeleg din 
aceasta că el m-a simpatizat. 

— V-a simpatizat mult, consimţi Entwhistle. Leo a fost 
fratele său preferat şi, după moartea sa, Richard s-a 
bucurat întotdeauna foarte mult când îi făceaţi vizite. 

— Îmi pare aşa de rău, spuse cu regret Helen, că n-am 
bănuit cât de bolnav era - am fost încă o dată la el, cu puţin 
înainte de moartea sa; ştiam, desigur, că era bolnav, însă nu 
chiar atât de grav. 

— Era grav încă demult, răspunse domnnul Entwbhistle, 
totuşi, el nu voia să se vorbească despre aceasta şi nimeni 
nu credea, bineînţeles, că sfârşitul său este atât de aproape. 
Chiar şi medicul a fost foarte surprins, cum mi-a spus-o. 

— Cu totul pe neaşteptate a decedat la reşedinţa sa...”, 
scria în ziar, spuse Cora. Şi eu am fost foarte surprinsă. 

— A fost o lovitură pentru noi toţi, declară Maude 
Abernethie, sărmanul meu Timothy a fost teribil de nervos. 
„Aşa deodată, spunea el, aşa deodată”. 

— Dar s-a muşamalizat bine, nu-i aşa? Întrebă Cora. 

Toţi au rămas uimiţi, cu privirile aţintite asupra ei, ceea ce 
o stingheri vizibil, şi adăugă agitată: 

— Găsesc că aţi avut dreptate, perfectă dreptate. Cred că 
pentru noi toţi ar fi fost extrem de neplăcut dacă s-ar fi 
aflat. Aceasta trebuie să rămână neapărat între noi. 

Domnul Entwhistle se aplecă. 


— Nu înţeleg deloc, Cora, la ce vă referiţi? 

Ea se uită surprinsă în jur, cu ochii măriţi şi înclină capul 
într-o parte, ca o păsărică. 

— Dar a fost ucis, totuşi, nu? Întrebă în cele din urmă. 

În timp ce călătorea spre Londra, într-un compartiment de 
clasa I, domnul Entwbhistle se gândea profund indispus la 
afirmaţia consternantă a Corei. Desigur că ea era foarte 
stupidă: încă de când era fată devenise de pomină din 
cauza adevărurilor dezagreabile pe care obişnuia să le 
scoată la iveală. „Adevăruri” nu era, ce-i drept, expresia 
nimerită, ci „afirmaţii lipsite de tact”, se potrivea mai 
degrabă. 

Lăsă să-i treacă prin minte consecinţele imediate ale 
acestei afirmaţii. Când ea a văzut oroarea nedisimulată 
întipărită pe feţele celorlalţi, i-a devenit clar că spusese 
ceva îngrozitor. 

Maude strigase: „Dar, Cora!”. George: „Dar, te rog, 
mătuşă Cora!”. Un altul: „Ce vrei să spui cu aceasta?” 

Drept urmare, ea bâigui jalnic: „Oh, îmi pare rău, natural 
că eu n-am crezut aşa ceva - a fost într-adevăr o prostie din 
partea mea, însă din ceea ce el îmi spusese, m-am gândit... 
Da, ştiu, deja, că totul este în ordine, însă moartea sa a 
venit atât de brusc - vă rog să uitaţi ceea ce am spus - ştiu, 
spun mereu enormităţi”. 

Apoi indignarea se potoli şi s-a trecut la întrebări practice 
despre folosirea averii personale a lui Richard Abernethie. 
Curând, afirmaţia nefericită a Corei a fost uitată, căci la 

urma urmei se ştia, deja, că ea, chiar dacă nu anormală, 
totuşi, apelând la un eufemism, era penibil de naivă. 
Domnul Entwhistle se gândi de ce se simţea atât de 
neplăcut. Erau remarcile ridicole ale Corei, care îi 
rămăseseră fixate în subconştient, sursa indispoziţiei sale, 
mai ales cele două remarci: „Din ceea ce el îmi spusese, m- 
am gândit... Şi, însă moartea sa a intervenit atât de 
brusc...”? 

Mai întâi puse sub lupă ultima remarcă. 


LLA 


De acord că moartea lui Richard a venit cam brusc. El 
vorbise cu Richard însuşi şi cu medicul acestuia şi medicul 
părea să nu se gândească nicidecum la o înrăutăţire subită 
a stării sănătăţii sale. 

Medicul se înşelase. Însă toţi medicii spun că tocmai de 
aceasta este vorba, cât de mult poate rezista un pacient, cât 
de mare este voinţa sa de a trăi. 

Şi Richard Abernethie nu o mai avea, deşi era încă energic 
şi viguros. Fiul său mult iubit murise şi nu mai exista nici un 
urmaş care să poarte numele Abernethie. Cine urma să 
moştenească averea sa? Entwhistle ştia că această 
întrebare neliniştea mult pe bătrânul domn. Unicul său 
frate în viaţă era grav bolnav; prin urmare, rămânea doar 
generaţia mai tânără. Deşi nu vorbise niciodată cu el 
despre aceasta, Entwhistle ştia că Richard căutase în 
generaţia mai tânără un moştenitor universal. De aceea au 
fost la el în vizite succesive, în ultima jumătate de an, 
nepotul său, George, nepoata sa, Susan şi soţul ei, precum 
şi cumnata sa, Helen Abernethie. 

Rezultatul a fost testamentul pe care avocatul îl purta în 
mapa cu acte - o împărţire egală a averii, din care trebuia 
să reiasă că nu-i făcuseră o impresie deosebită nici nepotul 
său, nici nepoatele sale sau soţii acestora. 

După câte îşi aducea aminte domnul Entwhistle, Cora 
Lansquenet nu a fost invitată şi aceasta reamintea din nou 
prima ei remarcă bizară: „Din ceea ce-mi spusese, m-am 
gândit...” 

Ce spusese Richard? Şi când a spus el? Deoarece Cora nu 
a fost la Enderby, trebuia ca el să o fi vizitat în satul 
artiştilor, în Berkshire, unde ea avea o căsuţă. Sau ea s-a 
referit la ceva ce-i scrisese Richard? 

Domnul Entwhistle s-a încruntat. Cora era o femeie tare 
naivă; putea uşor să interpreteze greşit o remarcă sau să-i 
răstălmăcească înţelesul; însă tare mult ar fi vrut să ştie 
despre ce fel de remarcă este vorba... 


Într-un compartiment de clasa a III-a al aceluiaşi tren, 
Gregory Banks spuse soţiei sale, Susan: 

— Chiar să-şi fi pierdut minţile mătuşa Cora? 

George Crossfield, care stătea în faţa lor, interveni tăios: 

— Trebuie avut grijă ca o asemenea absurditate să nu fie 
trăncănită prea mult. Ea ar putea astfel să işte la oameni 
idei ridicole. 

Rosamund Shane, care-şi dădea preocupată cu ruj pe 
buzele-i frumos arcuite, bombănea: 

— Nu cred că cineva, care aude aşa ceva, să dea crezare 
vorbelor unei asemenea babe. Cu haine ridicole şi volănaşe 
şi mărgele de jais! 

— Aşa că sunt de părere că trebuie să i se închidă gura, 
replică George. 

— Bine, dragul meu, încuviinţă Rosamund, zâmbind, băgă 
rujul în poşetă şi se privi mulţumită în oglindă. Fă-o. Dar 
dacă unchiul Richard a fost într-adevăr ucis, atunci cine a 
făcut asta? 

Patru chipuri consternate o priveau ţintă, în timp ce ea se 
uita gânditoare în jur. 

— Moartea sa a venit pentru noi toţi tocmai la timp, a 
continuat ea prudentă. Michael şi cu mine eram cu totul 
ruinaţi, acum suntem salvaţi. Noi am putea chiar finanța o 
piesă. Ştiu una cu un rol minunat... 

Ceilalţi nu ascultau divagaţiile înflăcărate ale Rosamundei, 
erau adânciţi în propriile lor planuri de viitor. 

Cât pe-aci s-o încurc, gândea George. Acum pot să duc 
banii înapoi la bancă şi nici un om nu va observa ceva - însă 
a fost în ultimul moment. 

Gregory închise ochii şi se rezemă pe spate. Acum sunt 
independent, se gândea el. 

Susan spuse cu vocea ei clară: 

— Îmi pare rău pentru bunul unchi Richard, dar era foarte 
bătrân. 

Ochii ei duri se îmblânziră în timp ce privea chipul 
gânditor al soţului. Îl adora pe Greg. Simţi vag că el ţinea 


mai puţin la ea decât ea la el - totuşi aceasta îi înteţi 
pasiunea. Greg îi aparţinea. Ea ar face totul pentru el. 
Totul... 

În timp ce Maude Abernethie se schimba - voia să 
înnopteze la Enderby, se gândi dacă nu trebuia să se ofere 
să stea mai mult, pentru a putea să o ajute pe cumnata sa, 
Helen, în ordonarea moştenirii personale, mai ales diverse 
acte şi corespondenţă. 

Dar ea trebuia, într-adevăr, să se întoarcă cât mai repede 
posibil la Timothy; el mârâia dacă nu era acolo ca să-l 
îngrijească. Spera că se va bucura pentru testament şi nu 
se va mai înfuria; oricum, ştia că el sperase să devină 
moştenitor universal, căci, în fond, era unicul Abernethie în 
viaţă. 

Da, probabil că Timothy se va înfuria şi asta i-ar deranja 
digestia. El putea să-şi iasă atât de uşor din fire... Se 
gândea dacă n-ar trebui să vorbească cu dr. Barton. Aceste 
somnifere... Timothy luase, în ultimul timp, prea multe, 
aproape că nu mai erau în cutie. 

Helen Abernethie şedea lângă şemineu în Salonul Verde şi 
o aştepta pe Maude. Privi în jur şi se gândi la vechile 
timpuri, când Leo şi toţi ceilalţi încă trăiau. Întotdeauna a 
fost atât de plăcut la Richard, însă într-o asemenea casă 
trebuia să fie oameni, copii şi mulţi servitori; trebuia să se 
dea mari petreceri; iarna, în şemineuri, focul trebuia să 
ardă vesel, în toate camerele. 

Oare cine va cumpăra casa? Poate că va fi dărâmată şi va 
dispare sub o altă clădire. Gândul o întrista. Această casă şi 
multele ore fericite, şi Richard, şi Leo - totul a fost atât de 
frumos şi acum s-a terminat pentru totdeauna. Oricum, cu 
renta pe care Richard i-a lăsat-o moştenire, avea 
posibilitatea să-şi păstreze vila din Cipru şi-şi putea permite 
tot ceea ce dorea. 

Avusese în ultimul timp, de câteva ori, motive de 
îngrijorare din cauza impozitelor enorme şi a unor investiţii 
riscante. Acum totul a trecut datorită banilor lui Richard. 


Sărmanul Richard. Dar a muri în somn, ca el, este într- 
adevăr un mare noroc. „Cu totul neaşteptat - în douăzeci şi 
doi...”, scria în ziar, şi de aici a răsărit probabil acea idee în 
mintea Corei. Ea a fost întotdeauna imposibilă. Helen îşi 
aminti cum a întâlnit-o odată în Franţa, la scurt timp după 
căsătoria ei cu Pierre Lansquenet. Atunci se comportase 
insuportabil de stupid, înclina capul într-o parte şi spunea 
lucruri absurde despre pictură. 

Privirea Helenei rămase pironită asupra unui buchet de 
flori de ceară, aflat pe o masă rotundă de malachit. Cora 
stătuse lângă această masă, când aşteptau cu toţii să plece 
la biserică. Din momentul în care intrase în casă, îşi 
depănase cu voluptate amintirile şi era mereu încântată, de 
câte ori descoperea vreun vechi obiect de familie, încât, uita 
tristul prilej care o adusese aici. 

„Dar el a fost ucis, totuşi, nu?” Cum o priviseră toţi pe 
Cora atunci, îngroziţi, ba chiar revoltați! Şi totuşi, expresii 
atât de diferite pe chipuri! Şi deodată, când Helen retrăi 
intens această scenă, s-a încruntat. 

Ceva nu era în regulă, acolo. Ceva? Cineva? Era modul în 
care reacţionase unul dintre cei prezenţi? Încordarea de pe 
chip, poate, care era - cum ar putea ea s-o descrie - 
nefirească? 

Nu ştia ce anume nu-şi putea explica - dar ceva, precis 
ceva nu era în regulă. 

În acest timp, o doamnă, într-o haină modestă de doliu şi 
cu un colier de jais în jurul gâtului, mânca în restaurantul 
gării din Swindon cozonac cu stafide şi bea ceai, gândindu- 
se la viitorul ei. Nu se gândea la o nenorocire iminentă. Era 
fericită. 

Aceste călătorii pe linii secundare erau într-adevăr 
obositoare. Ar fi fost mult mai uşor să călătorească înspre 
Lytchett St. Mary prin Londra şi nici n-ar fi fost prea 
costisitor. Ah, acum banii nu mai contează pentru ea! Dar 
atunci ea ar fi călătorit împreună cu rubedeniile şi, probabil 


că tot drumul ar fi trebuit să vorbească, iar aceasta ar fi fost 
prea obositor. 

— Cât de înfumuraţi erau aceşti oameni şi cât de făţarnici. 
Cum se holbaseră la ea, când a vorbit despre crimă! Însă a 
fost bine că a spus asta. Mulțumită de sine, dădu din cap: 
Da, ea avusese dreptate. 

Se uită la ceas. Încă cinci minute până la plecarea 
trenului. Bău ceaiul, chiar dacă nu era prea bun. Preţ de 
câteva secunde visă cu ochii deschişi. Minunate imagini ale 
viitorului îi apăruseră în faţa ochilor. Zâmbi ca un copil 
fericit. În fine, se va mai bucura şi ea încă o dată de viaţă... 
Făurind planuri cu bucurie nerăbdătoare, ieşi pe peron. 

Domnul Entwhistle avu o noapte neliniştită şi dimineaţa 
era atât de obosit şi se simţi atât de rău, că nu se sculă din 
pat. Sora sa, care-i conducea treburile casnice, îi aduse 
micul dejun la pat şi-l dojeni că făcuse, la bătrâneţe şi cu o 
sănătate şubredă, o călătorie din cale-afară de obositoare. 

El răspunse numai că Richard Abernethie a fost un bun şi 
vechi prieten al său. 

— Înmormântări, a replicat sora sa cu o adâncă 
dezaprobare. Înmormântările sunt, evident, dăunătoare 
pentru un om de vârsta ta. Tu vei muri într-o zi tot aşa, 
deodată, ca şi preţiosul tău domn Abernethie, dacă nu ai 
mai multă grijă de tine însuţi. 

La cuvântul „deodată”, domnul Entwhistle tresări şi tăcu. 
Ştiu imediat de ce-l îngrozi cuvântul. Cora Lansquenet! Ce 
dăduse ea de înţeles era cu totul o idee nesăbuită, însă el 
voia să ştie precis de ce spusese aceasta. Da, el s-ar duce la 
ea, la Lytchett St. Mary. Putea pretexta că ar trebui să 
vorbească cu ea din pricina testamentului. Nu ar trebui să 
observe că el ar acorda vreo atenţie vorbelor sale stupide. 

Către orele 17,45 a sunat telefonul; a ridicat receptorul. 
James Parrott, un partener mai tânăr al firmei „Bollard, 
Entwhistle, Entwhistle & Bollard” era la aparat. 

— Auziţi, Entwhistle, spuse Parrott, tocmai am primit un 
telefon de la poliţia din Lytchett St. Mary. 


— Din Lytchett St. Mary? 

— Da. După cât se pare... Parrott tăcu un moment, ca şi 
cum era stânjenit. Este vorba de doamna Cora Lansquenet. 
Nu este una dintre moştenitoarele lui Richard Abernethie? 

— Da. Ieri am fost împreună cu ea la înmormântare. 

— Oh, ea a fost la înmormântare? 

— Fireşte. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Da... Vocea lui Parrott era şi mai nesigură. Ea a fost - 
într-adevăr, este cât se poate de ciudat, ea a fost... 
Omorâtă. 

— Omorâtă? 

— Da, da, din păcate, aşa este. 

— Cum de şi-a permis poliţia să ni se adreseze nouă? 

— Datorită însoţitoarei sau menajerei ei, domnişoara 
Gilchrist. Poliţia a întrebat-o dacă ştie numele rudelor sau al 
avocatului şi atunci ea ne-a numit pe noi. 

— Cum de se crede că a fost ucisă? Întrebă domnul 
Entwhistle. 

Din nou vocea lui Parrott tremură. 

— Pare să nu existe nici o îndoială. S-a întâmplat cu un 
topor sau cu ceva asemănător - o crimă oribilă. 

— Jaf cu asasinat? 

— Aşa se presupune. O fereastră a fost spartă, lipsesc 
câteva bijuterii. Sertarele sunt smulse şi aşa mai departe. 

— La ce oră s-a întâmplat? 

— După-masă, între două şi patru. 

— Unde era menajera? 

— La Reading, a schimbat cărţile la biblioteca de 
împrumut. Când s-a întors, în jurul orei cinci, a găsit-o pe 
doamna Lansquenet moartă. Poliţia vrea să ştie de la noi 
dacă am avea vreo bănuială cine ar fi putut s-o ucidă. Eu le- 
am răspuns - vocea lui Parrott era cea a unui om ofensat - 
că, pornind de la noi, nu s-ar putea afla nici un punct de 
reper. 

— Asta cam aşa e, într-adevăr. 


— Trebuie să fi fost vreun idiot de prin împrejurimi - care 
a vrut să comită o spargere, apoi şi-a pierdut capul şi a ucis- 
o. Aceasta este singura posibilitate - nu sunteţi de aceeaşi 
părere, Entwhistle? 

— Da - da..., spuse absent domnul Entwhistle. 

Parrott are dreptate, îşi spuse. Unica posibilitate. Însă îi 
reveni în auz vocea veselă a Corei: „Dar el a fost ucis, totuşi, 
nu?” 

Domnul Entwhistle şi inspectorul Morton se priviră cu 
atenţie. În felul său clar, precis, domnul Entwhistle i-a 
comunicat inspectorului tot ceea ce era demn de ştiut în 
legătură cu Cora Lansquenet, despre copilărie, căsătorie, 
văduvie, situaţia financiară, rude. 

— Domnul Timothy Abernethie, unicul frate în viaţă, este 
ruda ei cea mai apropiată, însă el trăieşte cu totul retras, 
fiind foarte bolnav şi nu în stare să părăsească locuinţa. El 
m-a împuternicit să-i rezolv toate chestiunile curente. 

Inspectorul dădu din cap. A fost o uşurare pentru el să 
aibă de-a face cu acest bătrân avocat experimentat. 

— Cum am auzit de la domnişoara Gilchrist, spuse el, 
doamna Lansquenet a luat parte cu o zi înainte de moartea 
ei, la înmormântarea fratelui? 

— Desigur, domnule inspector. Am fost şi eu acolo. 

— Hm... Comportarea ei n-a avut nimic neobişnuit? Nimic 
ciudat - nici o tulburare? 

Domnul Entwhistle a ridicat, evident uimit, din sprâncene: 

— Nu înţeleg deloc, domnule inspector. 

— Nici nu este uşor de înţeles, domnule Entwhistle. Cineva 
trebuie să fi observat cum această domnişoară Gilchrist a 
părăsit casa către orele 3, a mers prin sat şi a luat 
autobuzul. Respectivul ia apoi toporul din şopron, sparge cu 
acesta fereastra de la bucătărie, pătrunde în casă, urcă pe 
furiş scările şi o doboară pe doamna Lansquenet cu toporul, 
lovind-o apoi cu sălbăticie. Ea a primit şase până la opt 
lovituri. 

Domnul Entwhistle tresări. 


— Da, este o crimă bestială. Apoi intrusul trage afară 
câteva sertare, şterpeleşte nişte bijuterii, cel mult în 
valoare de niscaiva lire, şi dispare. 

— Ea era în pat? 

— Da. S-a întors, se pare, aseară târziu dintr-o călătorie, 
era obosită şi agitată. Tocmai primise o moştenire mai 
mare, cum am auzit. 

— Da. 

— Noaptea a dormit rău, dimineaţa s-a trezit cu o migrenă 
îngrozitoare, a băut mai multe ceşti cu ceai, a luat câteva 
pastile pentru dureri de cap şi apoi a rugat-o pe menajeră 
să n-o deranjeze înainte de prânz. După aceea, fiindcă nu se 
simţea deloc mai bine, a înghiţit două somnifere şi a trimis-o 
pe domnişoara Gilchrist să-i schimbe cărţile la biblioteca 
din Reading. Ea trebuie să fi fost deja ameţită de somn sau 
să fi dormit buştean când a avut loc efracţia. Individul ar fi 
putut să ia ce voia, dacă ar fi ameninţat-o sau ar fi legat-o 
de mâini şi de picioare. Este ciudat că toporul, după toate 
aparențele, a fost adus de afară. Totul pare să indice că 
asasinul a surprins-o în pat, când dormea. 

Domnul Entwhistle se frământa pe scaun, vădit indispus. 

— Se aude adesea de astfel de crime bestiale, absurde, 
spuse el în cele din urmă. 

— Da, se va dovedi şi acum o crimă de acest gen. Noi am 
dat ordine să se caute cu de-amănuntul în toată regiunea; 
în hanuri au şi început investigaţiile obişnuite. Cei mai mulţi 
oameni sunt la slujbă în timpul zilei. Desigur, casa este 
aşezată în afara satului, deci se poate veni încoace uşor, 
fără a fi văzut. 

Inspectorul scoase acum pe masa de scris o broşă de 
forma unei frunze de trifoi cu mici perle, o broşă de ametist, 
un mic colier de perle şi o brățară cu granate. 

— Acestea sunt piesele care au fost luate din caseta ei cu 
bijuterii. Au fost găsite lângă casă, într-un tufiş. 

Domnul Entwhistle se încruntă. 


— Aceasta este foarte curios, spuse el. Poate că ucigaşul a 
fost cuprins de teamă din cauza faptei sale - sau le-a luat 
doar pentru a induce în eroare. 

— Da, există diferite posibilităţi - chiar şi domnişoara 
Gilchrist ar fi putut s-o facă. Două femei care convieţuiesc 
singure - nu se ştie niciodată ce poate să se işte din invidie, 
certuri sau Dumnezeu ştie ce. Deci noi am avut în vedere şi 
această posibilitate; însă se pare că nu poate fi luată în 
discuţie. Din cele auzite, amândouă s-au împăcat foarte 
bine. 

El se opri o clipă, înainte de-a continua. 

— Cum aţi spus dumneavoastră, obţine cineva un avantaj 
prin moartea ei? 

Avocatul se foia din nou indispus. 

— Nu m-am exprimat chiar aşa. Ea nu putea dispune de 
capital, îi revenea uzufructul doar în timpul vieţii. După 
moartea ei, capitalul respectiv se împarte, conform 
dispoziţiilor testamentare, între ceilalţi cinci moştenitori. 

Inspectorul dădu din umeri. 

— Nu cred că trebuie căutat aici un motiv. Prin urmare să 
vedem mai departe. 

— Când a găsit domnişoara Gilchrist cadavrul? 

— Către ora cinci. Ea s-a întors cu autobuzul de 4,50 de la 
Reading, a intrat, s-a dus la bucătărie şi a pus apă pentru 
ceai. Apoi a văzut geamul de la bucătărie spart: cioburile 
erau împrăştiate pe podea, însă s-a gândit că un băiat o fi 
aruncat o minge sau aşa ceva. După aceea s-a dus şi a intrat 
încet în camera doamnei Lansquenet pentru a vedea dacă 
se sculase. Aproape că a leşinat, apoi a strigat şi a alergat la 
vecinul cel mai apropiat. Istoria ei pare să se potrivească 
exact şi nu s-au găsit urme de sânge nici în cameră, nici în 
baie sau pe hainele ei. Nu cred că menajera are vreo 
legătură cu crima. Medicul a venit în jurul orei 6; el spune 
că moartea s-a produs nu mai târziu de ora 4, probabil 
curând după ora 2. Se pare, deci, că făptaşul aşteptase 


doar până în momentul în care domnişoara Gilchrist a 
părăsit casa. 

Faţa avocatului tresări. 

Inspectorul Morton spuse: 

— Cadavrul este la morgă, dacă vreţi s-o vedeţi. 

Domnul Entwhistle consimţi fără entuziasm. 

Câteva minute mai târziu văzu resturile pământeşti ale 
Corei Lansquenet. Era mutilată cu sălbăticie, părul vopsit 
cu Henna era năclăit de sânge. Buzele îi tremurară, privi 
într-o parte, îngrozit. 

Sărmana Cora, necugetata. Ce planuri frumoase şi-o fi 
făcut pentru viitor! Câte lucruri stupide ar fi putut ea face - 
şi cât de bucuroasă ar fi fost de acestea - cu toţi banii. 

Dar era curios ceea ce spusese ea. Foarte curios! Prea 
curios pentru a-i comunica inspectorului Morton. Poate, 
dacă el vorbea cu domnişoara Gilchrist - probabil că ea, 
deşi era nesigur, ar face puţină lumină în legătură cu ceea 
ce Richard îi spusese Corei... „. Din ceea ce el îmi spusese, 
m-am gândit...” Ce-i spusese Richard? 

Trebuie s-o iscodesc imediat pe domnişoara Gilchrist, 
hotări domnul Entwhistle. 

Anne Gilchrist era o fată bătrână, uscăţivă, ofilită, cu părul 
scurt, încărunţit; avea unul din acele chipuri inexpresive, 
propriu femeilor trecute de cincizeci de ani. Îl salută cordial 
pe domnul Entwhistle. 

— Sunt atât de bucuroasă că aţi venit, domnule 
Entwhistle. Ştiu foarte puţine despre familia doamnei 
Lansquenet şi n-am avut încă niciodată, fireşte, de-a face cu 
o crimă. Este groaznic! 

Domnul Entwhistle merse cu ea în camera de zi unde 
miroasea tare a vopsele de ulei. Casa era excesiv de plină, 
nu cu mobilă, ci cu tablouri; picturi în ulei, întunecate, greu 
de recunoscut din cauza patinei, acopereau pereţii. 

— Doamna Lansquenet obişnuia să le cumpere la licitaţie, 
explică menajera. Se interesa foarte mult de acestea, biata 
doamnă. Mergea la toate licitaţiile. Eu însumi am făcut, de 


altfel, în tinereţe, acuarele şi am o idee vagă despre 
pictură; aceasta i-a plăcut doamnei Lansquenet, aşa că ea 
putea să vorbească cu mine despre pictură. Sărmana, iubea 
atât de mult arta. 

— 'Ţineaţi la ea? 

— O, da, răspunse Anne. Ne împăcam foarte bine. În multe 
privinţe era ca un copil. Spunea tot ce-i trecea prin minte. 
Nu ştiu dacă aceasta este bine întotdeauna. 

— Ea nu prea era o intelectuală, opină domnul Entwhistle. 

— Nu, nu, asta desigur că nu; însă era foarte abilă, 
domnule Entwhistle, într-adevăr, foarte abilă. Adesea eram 
uimită cât de bine o scotea la capăt. 

Domnul Entwhistle o privi cu interes pe menajeră. Găsi că 
nici ea nu era naivă. 

— Sunteţi deja de câţiva ani la doamna Lansquenet? 

— De trei ani şi jumătate! 

— Dumneavoastră eraţi însoţitoarea ei şi... Şi vedeaţi de 
gospodărie? 

Probabil că atinsese un punct delicat, ea se înroşi uşor. 

— O, da, fireşte. Eu găteam aproape mereu - gătesc cu 
multă plăcere - şi ştergeam praful şi făceam treburile 
casnice uşoare. Nu pe cele grosolane, fireşte. 

Tonul ei exprima un principiu ferm. Domnul Entwhistle, 
care nu bănuia ce poate să însemne „nu o muncă 
grosolană”, murmură ceva a încuviinţare. 

— Doamna Panter din sat avea grijă de asta, de două ori 
pe săptămână. Eu nu aş fi consimţit să vin aici ca fată în 
casă. După eşecul cu mica mea ceainărie - ce catastrofă! 

— A fost de vină războiul. Era atât de încântătoare! O 
botezasem „La salcia verde”, vesela de porțelan avea 
imprimată în albastru o salcie, într-adevăr adorabilă, şi 
prăjiturile erau delicioase. De atunci eu mă pricep la 
fursecuri şi budincă de ovăz. Da, mergea într-adevăr bine, 
dar apoi a venit războiul cu toate restricţiile, şi aşa s-a dus 
de râpă. Am pierdut bruma de avere moştenită de la tatăl 
meu şi a trebuit să caut o slujbă. N-am învăţat niciodată 


ceva cu adevărat. Aşa am venit la doamna Lansquenet şi, de 
la început, ne-am simpatizat reciproc - soţul ei a fost doar 
un artist, un pictor. 

Cu respiraţia tăiată, făcu o pauză, şi aşa putu domnul 
Entwhistle să strecoare o întrebare: 

— Am aflat de la inspectorul Morton faptele cele mai 
importante. Însă, dacă nu vă oboseşte prea mult, v-aş fi 
recunoscător dacă aţi mai face o relatare. V-a povestit 
doamna Lansquenet ceva despre înmormântare? 

— Puțin. Mi-a povestit că biserica era arhiplină şi că erau 
multe, multe flori şi coroane. Şi a spus că a fost foarte tristă 
fiindcă nu l-a văzut pe celălalt frate al ei - Timothy se 
numeşte, nu-i aşa? 

— Da. Şi mai departe - n-a spus ceva care să vă fi atras 
atenţia în mod deosebit? 

— Ea n-a bănuit nimic, domnule Entwhistle, dacă 
dumneavoastră credeţi asta. Sunt sigură în această 
privinţă. Era, într-adevăr, într-o uimitoare bună dispoziţie, 
trecând cu vederea peste oboseala şi impresia pe care i-o 
făcuse acest deces. M-a întrebat, ce-aş zice dacă noi am 
pleca în Capri. În Capri! Fireşte, am spus că ar fi prea 
frumos, că n-aş fi îndrăznit să visez aşa ceva, şi ea a spus: 
„Vom pleca acolo”. Exact aşa. Săraca! Sunt mulţumită că ea 
a avut cel puţin încă o bucurie anticipată. 

Anne oftă şi a murmurat cu nostalgie: 

— Nu cred că voi ajunge vreodată în Capri. 

— Şi în dimineaţa următoare? O întrerupse domnul 
Entwhistle, prefăcându-se că nu-i aude dezamăgirea. 

— În dimineaţa următoare doamna Lansquenet nu s-a 
simţit deloc bine. Arăta foarte prost şi spunea că s-ar fi 
chinuit să doarmă. A luat micul dejun în pat şi a zăcut toată 
dimineaţa, la prânz mi-a spus că încă nu adormise: „Sunt 
atât de neliniştită. Mă gândesc şi-mi bat capul.” Apoi a zis 
că ar lua câteva somnifere şi că va încerca să adoarmă 
după-amiază, eu trebuia să iau autobuzul către Reading şi 
să schimb două cărţi la bibliotecă. Aşa că am plecat la puţin 


timp după ora două şi aceasta... Şi aceasta... A fost ultima 
oară... 

Începu să plângă cu sughiţuri. 

— Ea trebuie să fi adormit. Poate să nu fi auzit nimic şi 
inspectorul mă asigură că n-a suferit. El crede că ea ar fi 
murit deja după prima lovitură. O, Doamne, mă îmbolnăvesc 
de-a binelea, numai când mă gândesc la aceasta. 

— Vă rog, vă rog. Nu vreau să-mi povestiţi totul încă o 
dată. 

El făcu o mică pauză, înainte de a pune următoarea 
întrebare. 

— N-a povestit ceva deosebit despre niciuna dintre rudele 
ei? 

— Nu, nu pot să-mi aduc aminte. 

— N-a vorbit despre moartea fratelui ei - ce a cauzat-o? 

— Nu. El era de mult timp bolnav, răspunse ea vag, chiar 
dacă trebuie să spun că am fost surprinsă. El arăta aşa 
voinic. 

Domnul Entwhistle interveni repede: 

— L-aţi văzut, când? 

— Când a venit la doamna Lansquenet. Aşteptaţi puţin - 
aceasta a fost cam acum trei săptămâni. Ei nu se mai 
văzuseră de ani de zile, cum mi-a povestit ea. Era 
emoţionată când l-a revăzut şi foarte tristă că era atât de 
bolnav... 

— Ştiaţi că era bolnav? 

— Da, îmi aduc aminte foarte bine. Căci gândeam, numai 
aşa pentru mine, înţelegeţi - dacă domnul Abernethie nu se 
ramolise cumva. O mătuşă de-a mea... 

Domnul Entwhistle dădu cu abilitate mătuşa la o parte: 

— V-a determinat ceva din ceea ce v-a povestit doamna 
Lansquenet să credeţi că este vorba de un ramolisment 
cerebral? 

— Da. Doamna Lansquenet spunea aşa ceva ca „Săracul 
Richard. Moartea lui Mortimer l-a îmbătrânit. El pare să fie 
complet senil. Toate aceste fantezii despre urmăriri şi că 


cineva vrea să-l otrăvească. Bătrânii sunt atât de 
suspicioşi”. Aceasta este, după câte ştiu, foarte adevărat. 
Această mătuşă despre care tocmai vă povesteam... 

Domnul Entwhistle ascultă istoria despre mătuşa Annei ca 
un surd. Era consternat. Richard Abernethie nu fusese 
nicidecum senil, el era în deplinătatea facultăţilor mintale. 
Nu era omul care să fi suferit de mania persecuției. 

Era uimitor să fi vorbit astfel surorii sale. Eventual Cora, 
poate ajutată de şiretenia ei puerilă, a sesizat ceva din 
vorbele lui şi apoi le-a potrivit. 

El se mulţumi cu cele aflate, dar avea impresia că Anne 
ştia mai multe decât mărturisise. La despărţire, a insistat ca 
ea să accepte o mică sumă pentru cheltuielile curente şi-i 
spuse că vor păstra legătura; deocamdată putea să rămână 
în casă, până când îşi va găsi o nouă slujbă. 

Seara, domnul Entwhistle primi un telefon de la Maude 
Abernethie. 

— Slavă Domnului că vă găsesc, în sfârşit, domnule 
Entwbhistle! Timothy este într-o dispoziţie îngrozitoare. 
Ştirea despre uciderea Corei l-a agitat teribil. 

— Aceasta este de înţeles, răspunse domnul Entwhistle. 

— Cu un topor, scriu ziarele. Asta sună totuşi incredibil. 
Sunt, într-adevăr, foarte îngrijorată pentru Timothy. L-am 
dus acum în pat, dar el cere să vă îndemn să veniţi la noi. 
Vrea să ştie o mie de lucruri - dacă are loc întrunirea 
comisiei de constatare a decesului, când va fi 
înmormântarea, dacă sunt bani, dacă Cora trebuie să fie 
incinerată şi dacă există un testament... 

Domnul Entwhistle o întrerupse, înainte ca lista să fi 
devenit prea lungă. 

— Da, un testament există. Timothy este executor 
testamentar, însă firma mea va rezolva toate afacerile 
curente. Testamentul este foarte simplu: ea îşi lasă schiţele 
şi o broşă de ametist menajerei, domnişoara Gilchrist, şi 
restul lui Susan. 


— Susan? Aceasta nu o înţeleg. Ea nu a văzut-o, totuşi, pe 
Susan, chiar niciodată - cel mult, când era în scutece. 

— Probabil că ea a decis aceasta, pentru că auzise că 
familia nu prea era entuziasmată de mariajul lui Susan. Însă 
eu cred că, după plata datoriilor, nu vor rămâne mai mult 
de cinci sute de lire. Apoi continuă: Şi comisia de constatare 
a decesului se va întruni, fireşte. S-a stabilit pentru joia 
următoare. Mă tem că crima va stârni vâlvă în actualele 
circumstanţe. 

— Cât de neplăcut! Şi asta este otravă pentru Timothy! N- 
aţi putea veni încoace, domnule Entwhistle? V-aş fi nespus 
de recunoscătoare. Cred că Timothy s-ar linişti mult, dacă 
ar putea vorbi cu dumneavoastră. 

Domnul Entwhistle tăcu un moment; invitaţia nu i se părea 
inoportună... 

— Desigur că aveţi dreptate, recunoscu el. Şi pentru că 
Timothy este executor testamentar, am nevoie de 
semnătura sa pentru unele documente. Da, asta cred că ar 
fi foarte bine. 

— E chiar minunat şi o uşurare pentru mine. Mâine? 
Aşadar înnoptaţi la noi? Cel mai bun tren este cel de la 
11,30, din gara St. Pancras. 

— Din păcate nu pot veni decât abia după-amiază, 
răspunse domnul Enwhistle, dimineaţa încă mai am ceva de 
lucru. 

George Crossfield l-a întâmpinat cordial pe domnul 
Entwhistle, dar nu putea să-şi ascundă uimirea. Domnul 
Entwhistle spuse clar, chiar dacă aceasta nu lămurea nimic: 

— Tocmai vin de la Lytchett St. Mary. 

— Mătugşa Cora? Ce poveste îngrozitoare! Şi totuşi, ce s-a 
furat este ridicol de puţin. 

— Valoarea banului este întotdeauna relativă, răspunse 
domnul Entwhistle, depinde doar de cât de mult se 
cheltuieşte. 

— Da... Da... Aici aveţi dreptate. 


— Dacă aveţi nevoie urgent de zece lire, cincisprezece lire 
sunt mai mult decât suficient, dacă însă vă trebuie o sută de 
lire, cincizeci de lire sunt cu totul inutile. 

George spuse cu o licărire subită în priviri: 

— Oricum, astăzi orice sumă este binevenită pentru 
oricine, căci se obţine greu. 

— Dar nu nemaipomenit de greu, dădu replica domnul 
Entwhistle, deznădejdea este hotărâtoare. 

Se opri puţin şi apoi continuă: 

— Va dura un timp până când se va efectua împărţirea 
moştenirii. Aţi primi cu plăcere un avans? 

— "Tocmai voiam să vă vorbesc despre aceasta. Azi- 
dimineaţă am fost la banca mea şi m-au trimis la 
dumneavoastră; oamenii mi-ar acorda un credit. 

Din nou îi apăru acea licărire ciudată în priviri şi domnul 
Entwhistle o văzu. Era sigur că George, chiar dacă nu cu 
disperare, avea totuşi urgent nevoie de bani. Situaţia părea 
să confirme ceea ce el bănuise tot timpul, că George nu era 
demn de încredere în privinţa banilor, şi era aproape 
convins că şi bătrânul Richard, ca un bun cunoscător de 
oameni, remarcase aceasta. 

Interpretând vădit greşit tăcerea avocatului, George a 
explicat cu un zâmbet forţat: 

— Pentru a spune adevărul, în ultimul timp nu am avut un 
noroc deosebit în investiţiile mele. Un anumit risc există 
întotdeauna, dar acum a mers chiar prost. Am fost mai mult 
sau mai puţin în pană de bani, dar în viitor pot să fac 
ordine. Cu ceva capital se poate aranja totul. 

Domnul Entwhistle se gândi dacă George speculase 
proprii săi bani sau pe cei ai clienţilor. Dacă George trebuia 
să se teamă de procuror... 

El spuse: 

— Am încercat să vă găsesc în ziua de după înmormântare, 
dar se pare că nu eraţi la birou. 

— Aşa? Nimeni nu mi-a spus nimic. Am fost la curse în 
Hurst Park. Am pariat pe doi câştigători. Ori totul, ori nimic! 


Dacă ai noroc, atunci îl ai. Au fost doar cincizeci de lire, dar 
ajută. 

— O, da, a încuviinţat domnul Entwhistle, totul ajută. Şi 
acum, de pe urma morţii mătuşei Cora, mai primiţi o sumă 
în plus. 

George privi în jur mâhnit. 

— Săraca Cora, spuse el, n-a avut ea oare ghinion? 
Probabil că tocmai îşi făcuse planuri cum se va distra cu 
banii. 

— Să sperăm că poliţia îl va descoperi pe asasin, a 
remarcat domnul Entwbhistle. 

— Cred că-l va găsi. Poliţia noastră este plină de zel. Va 
scoate la iveală pe toţi indivizii suspecți din zonă şi aceştia 
trebuie să dovedească ce au făcut în ziua când s-a comis 
crima. 

— Nu e atât de uşor, după un anumit timp, răspunse 
domnul Entwbhistle, zâmbind şiret, pregătindu-se astfel 
pentru o şotie. Eu, de plidă, am fost în jurul orei 3,30, în 
ziua cu pricina, la librăria Hatchard. Aş mai fi ştiut eu asta 
zece zile mai târziu, dacă mă întreba poliţia? Mă îndoiesc. 
Şi dumneata, George, ai fost în Hurst Park. Ai mai fi ţinut 
minte - să spunem - după o lună, în ce zi ai fost la curse? 

— Oh, aş fi ştiut din cauza înmormântării - o zi după 
aceea. 

— De acord, de acord. Şi apoi ai avut noroc cu două 
gloabe. Încă un ajutor pentru memorie. Rar se uită numele 
unui cal care a adus cuiva bani. Care au fost, de altfel? 

— Un moment, vă rog... „Gaymarck” şi „Frogg II”. Da, nu-i 
voi uita atât de curând. 

Domnul Entwhistle zâmbi sec şi-şi luă rămas bun. 

— Cât de încântată sunt că vă văd, spuse Rosamund, fără 
a-şi arăta entuziasmul. Dar este încă groaznic de devreme, 
foarte de dimineaţă. Era ora 11. Aseară am avut o 
petrecere nebună. Michael are încă o mahmureală 
cumplită. 


Michael Shane apăru în aceeaşi clipă, căscând, cu o ceaşcă 
de cafea neagră în mână. Era zvelt, purta un halat de casă 
elegant în care îi stătea bine şi făcea, ca-ntotdeauna, o 
impresie deosebită cu zâmbetul său. Se părea că Rosamund 
era îmbrăcată doar cu o rochie neagră şi un pulover galben, 
nu prea curat. 

Avocatului corect şi sobru nu-i plăcea câtuşi de puţin felul 
în care trăia tânăra pereche; locuinţa destul de veche de la 
etajul întâi al unei case din cartierul artiştilor, Chelsea, 
sticlele împrăştiate în jur şi paharele pe jumătate pline, 
podeaua înţesată de mucuri, aerul stătut. Cu toată această 
ambianţă dezordonată, Rosamund şi Michael arătau uimitor 
de înfloritori. Erau, într-adevăr, un cuplu atrăgător şi 
Entwhistle avea impresia că se înțelegeau foarte bine. 

— Tocmai vin de la Lytchett St. Mary, le explică domnul 
Entwhistle. 

— Într-adevăr, mătuşa Cora a fost cea ucisă, a strigat 
Rosamund, şi a adăugat, aparent veselă: Două crime, una 
după alta, asta e puţin cam tare. 

— Nu fii stupidă, Rosamund, unchiul Richard nu a fost 
ucis, o dojeni Michael. 

— “Totuşi, Cora credea asta! 

Domnul Entwhistle o întrerupse: 

— Imediat după înmormântare aţi revenit la Londra, nu-i 
aşa? 

— Da, în acelaşi tren cu dumneavoastră. 

— Ah, da, fireşte, întreb doar, pentru că am vrut să vorbim 
a doua zi. Privi către telefon. Am sunat de mai multe ori, dar 
nu am primit nici un răspuns. 

— Oh, dar îmi pare rău. Oare ce-am făcut noi atunci, 
Michael? Asta a fost alaltăieri - până către amiaza am fost 
aici, nu-i aşa? Şi apoi tu ai plecat şi ai încercat să găseşti 
Casa Rozelor şi ai luat prânzul cu Oscar şi eu am plecat la 
vânătoare după nailoane. Trebuia să mă întâlnesc cu Janet, 
dar n-am reuşit. Da, acum ştiu, toată după-amiaza am făcut 


cumpărături, apoi am luat cina împreună, la „Căştile”. Cred 
că în jurul orei zece eram din nou acasă. 

— Cam aşa, a confirmat Michael, şi-l privi gânditor pe 
domnul Entwhistle. 

— De ce ne-aţi sunat, sir? 

— Ah, trebuie să fie lămurite încă unele mici chestiuni în 
legătură cu testamentul; am nevoie de câteva semnături şi 
aşa mai departe. 

Rosmund întrebă: 

— Presupun că putem primi un avans, nu-i aşa? Este 
deosebit de important, din cauza noii piese. 

— Asta va fi uşor de făcut, atât cât vreţi. 

— Atunci este bine. Rosamund răsuflă uşurată. Mă tem că 
nu vreţi să-ncepeţi ziua cu o înghiţitură de şampanie, 
domnule Entwhistle? 

Într-adevăr, domnul Entwhistle nu voia aşa ceva. 

Domnul Entwhistle o studie pe Susan Banks cum s-a 
aplecat peste masă şi vorbea cu însufleţire. Ea nu avea 
nimic din drăgălăşenia Rosamundei, însă chipul îi era 
atrăgător, a cărui putere de atracţie, cum constată bătrânul 
avocat, iradia din vitalitatea sa. Avea o gură cărnoasă, 
frumos colorată şi mişcări graţioase. Într-o anumită privinţă 
îi aducea aminte de Richard Abernethie. Ţinuta, pomeţii, 
ochii gânditori, adânciţi în orbite. Aceeaşi personalitate 
impunătoare, pe care o dovedise excelent şi Richard, 
aceeaşi energie, clarviziune şi prudenţă. 

Descoperise Richard în Susan un spirit înrudit? Domnul 
Entwhistle credea că trebuie să fi fost aşa, dar cu toate 
acestea el n-a favorizat-o în testamentul său. Neîncrezător 
faţă de George - aşa bănuia domnul Entwhistle - fără a o 
simpatiza pe Rosamund, păpuşica adorabilă, Richard 
trebuie să fi descoperit cu adevărat în Susan ceea ce el 
căuta - moştenitoarea ideală, carne din carnea lui, sânge 
din sângele lui. 

Dacă nu, trebuia să existe un motiv care... Da, fireşte, 
soţul! El tocmai stătea în spatele ei şi ascuţea, aparent 


absent, un creion. Un bărbat tânăr, slab, palid, şters, cu 
părul de un roşu spălăcit, care era atât de umbrit de 
personalitatea plină de viaţă a soţiei, încât abia se putea 
constata că există şi el. Înfăţişarea anodină a lui Gregory 
Banks avea ceva neobişnuit de neliniştitor. Era o partidă cu 
totul nepotrivită, dar Susan a insistat atât ca să se 
căsătorească cu el, încât a înlăturat orice împotrivire din 
partea familiei. Era evident că pentru ea lumea se învârtea 
în jurul lui Greg. 

Ea vorbea apăsat şi cu indignare. 

— Ce spuneţi? Poliţia să nu aibă nici o bănuială cine este 
asasinul? 

— Nu susţin asta, a replicat Entwbhistle blajin, dar dacă ar 
şti ceva, foarte greu mi-ar comunica cele aflate, de-abia au 
trecut două zile. 

— Poate să fi fost doar un anumit individ, se gândi Susan. 
Un om brutal, probabil debil mintal - tipul trebuie să aibă 
totuşi un motiv pentru crima sa, sau este un idiot. 

Domnul Entwhistle zâmbi uşor. 

— Atât cât se ştie până acum, dumneavoastră sunteţi 
singura persoană care are un motiv, dragă Susan. 

— Ce înseamnă asta? Greg păşi brusc înainte, de parcă 
abia atunci se trezise. Ochii îi sclipeau răutăcioşi; dintr-o 
dată el nu mai era un figurant în culise. Cum poate Sue să 
aibă de-a face cu aşa ceva? Cum puteţi să spuneţi asta? 

Susan se răsti la el: 

— Ţine-ţi gura, Greg. Domnul Entwhistle nu crede, totuşi, 
în mod serios... 

— Doar o mică glumă, se dezvinovăţi domnul Entwhistle, 
nu prea agreabilă, trebuie să recunosc. Cum ştiţi şi 
dumneavoastră, Cora v-a lăsat toată averea ei, Susan. Dar 
pentru o tânără doamnă, care tocmai a moştenit câteva 
sute de mii de lire sterline, abia dacă poate să fie un motiv 
pentru o crimă moştenirea unei sume ridicole de câteva 
sute. 


— Mă voi duce acolo, spuse ea, şi voi vedea ce există. Este 
cineva în casă? 

— Am convenit cu domnişoara Gilchrist, menajera, ca să 
rămână acolo, până una alta, răspunse domnul Entwhistle. 

El părea că vrea să plece şi privea în jur, în strâmta 
cameră de zi a micii locuinţe. Evident, Greg şi Susan nu 
stăteau pe roze. 

— Am pus ochii pe un magazin din Cardigan Street. Mă 
gândesc că aţi putea să-mi avansați ceva bani, dacă este 
nevoie? Probabil că trebuie să dau un acont. 

— Asta se poate face, spuse domnul Entwhistle. Pentru că 
m-am gândit la aşa ceva, v-am sunat de mai multe ori, a 
doua zi după înmormântare, dar n-am primit nici un 
răspuns. 

— Nu înţeleg asta, răspunse iute Susan, am fost acasă 
toată ziua, amândoi. N-am ieşit deloc din casă. 

Greg spuse prietenos: 

— Ştii, Susan, cred că telefonul nostru a avut ceva în 
neregulă în ziua aceea. Nu-ţi aminteşti că n-am putut să 
obţin legătura, după-masă, cu Hard & Co.? Am vrut să 
anunţ serviciul de deranjamente, dar în dimineaţa 
următoare aparatul funcţiona din nou. 

— Telefonul este foarte nesigur, câteodată, a remarcat 
domnul Entwbhistle. 

Când domnul Entwbhistle a urcat în taxi, puse cu grijă în 
minte un semn de bifare în dreptul numelor lui Susan şi 
Greg. Acum trebuia să-i mai viziteze pe Helen - doamna Leo 
Abernethie - Timothy şi Maude. A doua zi el voia să se ducă 
la Timothy, din nou o călătorie lungă, prea mult pentru un 
om în vârstă. 

Când ajunse în cele din urmă acasă, se duse la telefon şi 
formă un număr. La început dorise să mai aştepte cu acest 
apel telefonic, până ar fi vorbit cu toate părţile implicate, 
dar acum îşi zise iarăşi, ca şi în taxi, că lunga călătorie până 
la locuinţa lui Timothy ar fi prea obositoare pentru un om în 
vârstă ca el, şi de aceea voia să mai răsufle puţin. 


— Alo, a strigat el, pot să vorbesc cu monsieur Hercule 
Poirot? 

Capitolul II. 

Timothy şi Maude 

— Mulţumesc foarte mult că aţi făcut această călătorie 
lungă, spuse Maude în felul ei cam repezit, când îl luă pe 
domnul Entwbhistle de la gara din Bayham Compton. Este 
extrem de important pentru Timothy ca el să poată vorbi cu 
dumneavoastră. Moartea lui Richard a fost cea mai grea 
lovitură pe care a putut-o primi. Ştiţi, el era atât de ataşat 
de fratele său şi, în afară de asta, acum se teme mereu că şi 
moartea sa ar putea să se apropie. Greu bolnav cum este, 
asta-l face, fireşte, deosebit de nervos. 

Merse cu ella un automobil hodorogit, de o vechime 
respectabilă, lesne de ghicit. 

— Acest hârb este îngrozitor, a explicat ea. De ani de zile 
trebuia să avem un automobil nou, dar n-am putut să ne 
permitem. Sper numai că va porni, câteodată trebuie să 
folosesc manivela. 

Maude apăsă de câteva ori pe demaror, totuşi motorul n-a 
pornit. Domnul Entwhistle, care nu şofase niciodată, era 
destul de îngrijorat, însă Maude cobori imperturbabilă, luă 
manivela şi trezi motorul prin câteva învârtituri puternice, 
smucite. Ce noroc, se gândi domnul Entwhistle, că Maude 
este atât de viguroasă. 

— S-a făcut şi asta, mârâi ea. Tărăboanţa îmi face adesea 
asemenea feste. Când am venit de la înmormântare, am 
păţit la fel. A trebuit să merg pe jos trei kilometri până la 
cel mai important garaj şi oamenii n-au putut găsi nimic, 
mult timp; era un garaj tipic de ţară. A trebuit, deci, să 
înnoptez la han, în timp ce ei meştereau la maşină; am dat 
telefon lui Timothy şi i-am spus că voi putea veni acasă abia 
a doua zi. Asta, fireşte, l-a scos şi mai mult din fire, s-a 
înfuriat; totul trebuie ţinut la distanţă de el - dar câteodată, 
asta nu se poate, pur şi simplu. Uciderea Corei, de pildă. A 
venit doctorul Barton să-i dea un calmant. Eu aş putea, 


măcar, să mai ascund ziarele, dar el insistă să le citească şi 
după aceea îşi iese din fire. 

Acum treceau prin poarta de la Stansfield Grange, 
proprietatea lui Timothy Abernethie şi au pătruns într-o 
vastă grădină, desigur, altădată frumoasă, dar care acum, 
făcea o impresie cu totul dezolantă. 

Maude a explicat oftând: 

— În timpul războiului totul a fost neglijat. Cei doi 
grădinari au trebuit să se înroleze şi avem doar un bătrân, 
care este aproape neputincios. Salariile au crescut, şi aşa, 
enorm. Este o adevărată binecuvântare că acum vom fi în 
stare să cheltuim ceva bani şi pentru refacerea proprietăţii. 
Suntem foarte ataşaţi de ea şi am fi fost foarte amărâţi dacă 
trebuia s-o vindem... Fireşte că n-am vorbit niciodată cu 
Timothy în legătură cu aceasta, l-ar fi iritat îngrozitor. 

Opriră în faţa portalului cu coloane al unei case vechi, 
construită într-un fermecător stil georgian, dar care avea 
nevoie urgentă de un strat nou de zugrăveală. 

Maude îl conduse pe domnul Entwhistle în camera de zi, 
unde, lângă cămin, era o masă pentru servirea ceaiului, 
acoperită, şi dispăru după ce el luase loc. 

Reveni imediat cu ceainicul şi samovarul de argint; ceaiul 
era excelent, ca şi prăjiturile, făcute de ea. 

La întrebarea adresată de domnul Entwbhistle: Unde este 
Timothy? Ea răspunse scurt că Timothy şi-a primit ceaiul 
înainte ca ea să plece la gară. Trebuie să fi tras puiul său de 
somn de după-amiază, încât acum aţi putea vorbi cel mai 
bine cu el. Să sperăm că nu se va enerva prea mult. 

Domnul Entwhistle îi promise că va fi atent să nu se 
întâmple asta. Pe când o studia cu privirea în lumina 
pâlpâitoare a focului, simţi că o compătimea. Această 
femeie impunătoare, vrednică, cumpătată, care este atât de 
energică, cu un deosebit bun-simţ, avea însă o mare 
slăbiciune: dragostea sa devotată pentru soţul ei! Era o 
dragoste maternă; fiindcă ea nu avea copii, soţul bolnav 


devenise copilul ei, pe care-l îngrijea şi-l apăra. Şi probabil 
că exagera, fără să-şi dea seama, gravitatea bolii lui. 

Biata Maude, se gândea domnul Entwhistle. 

Timothy s-a ridicat pe jumătate din fotoliul său şi-i întinse 
mâna. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit, domnule 
Entwhistle. 

Timothy era un bărbat masiv, care semăna uimitor cu 
fratele său, Richard; numai că tot ce era viguros la Richard, 
la el era lipsit de vlagă; gura era mai puţin energică, bărbia 
uşor teşită, ochii erau mai puţin adânciţi în orbite şi fruntea 
era brăzdată de cute adânci, care la mânie se închideau. 

Boala sa era vădită de pătura pe care o pusese peste 
genunchi şi de farmacia alcătuită din sticluţe şi cutii, de pe 
măsuţa din dreapta sa. 

— N-am voie să mă enervez, se plânse el. Medicul mi-a 
interzis categoric să mă enervez. A nu te enerva! A spus 
bine el. Dacă ar avea o crimă în familie, s-ar enerva şi el. Vă 
rog! Totuşi, într-adevăr este prea mult pentru un om... Mai 
întâi moartea lui Richard, apoi relatările despre 
înmormântarea sa şi testamentul. Şi ce fel de testament! Şi 
ca un moment culminant, sărmana Cora este ucisă cu un 
topor! Cu un topor! Doamne! În ziua de azi nici un om nu 
mai este sigur pe viaţa sa, peste tot mişună doar gangsterii. 
Departe am mai ajuns! Unde va ajunge nefericita noastră 
ţară? 

Domnul Entwhistle cunoştea acest refren. Aceeaşi 
întrebare i-au pus-o şi lui, cel puţin o dată, mai devreme sau 
mai târziu, de douăzeci de ani, toţi clienţii săi, şi el îşi făcuse 
o obişnuinţă din a răspunde cu vorbe evazive, liniştitoare. 

Dar Timothy nu se lăsă atât de uşor liniştit. 

— Priviţi şi dumneavoastră unde am ajuns: Nu se mai 
poate găsi nici un grădinar onest, nici un servitor! Săraca 
Maude trebuie să se chinuie de moarte în bucătărie... De 
altfel, acum mi-a venit în minte, dragă Maude, că astăseară 
s-ar potrivi bine la limbă-de-mare o budincă cu frişcă. Eu 


trebuie să-mi păstrez forţele, spune doctorul Barton. Unde 
am rămas? Ah, da... la Cora. Este groaznic pentru un om, 
când trebuie să audă că sora sa... Draga sa soră... A fost 
ucisă. Timp de douăzeci de minute am avut palpitaţii. 
Trebuie să rezolvaţi totul pentru mine, domnule Entwhistle. 
Nu pot să asist la întrunirea comisiei de constatare a 
decesului sau să mă interesez de ceea ce a rămas moştenire 
de la Cora. Cel mai bine ar fi să uit toată povestea. Ce se 
întâmplă, de altfel, cu partea de moştenire a Corei? Totuşi 
îmi revine mie? 

Maude a murmurat ceva despre strângerea mesei şi a 
părăsit camera. 

Timothy se întinse pe spate în fotoliu şi spuse: 

— Întotdeauna este bine dacă nu-s de faţă femeile. Acum 
putem vorbi despre afaceri fără întreruperi deranjante. 

— Capitalul al cărui uzufruct trebuia să-l primească Cora, 
a explicat avocatul, se va împărţi în mod egal între 
dumneavoastră, nepoţii şi nepoatele pe care îi aveţi. 

— Dar cum de este posibil aşa ceva? Timothy se înroşise, 
ca un curcan, de mânie. Eu îi eram ei cel mai apropiat, 
totuşi, ca unicul frate rămas în viaţă. 

Domnul Entwhistle i-a explicat pe îndelete dispoziţiile 
testamentului lăsat de Richard şi îi reaminti că el îi 
trimisese deja o copie a testamentului. 

— Ah, nu înţeleg nicidecum acest jargon juridic, a ripostat 
Timothy morocănos. Voi, avocaţii! N-a vrut să-mi intre în 
cap, când Maude a venit acasă şi mi-a explicat testamentul 
în linii mari. Am crezut că ea a auzit greşit. Şi aşa, femeile 
nu pot gândi clar. Maude este cea mai bună femeie din 
lume, dar nu înţelege mai nimic când este vorba de bani. 
Cred că nu i-a fost niciodată clar că noi ar fi trebuit să 
părăsim această proprietate, dacă Richard n-ar fi murit 
acum. Obligatoriu! Însă acum totul este bine... Asta e o 
mare uşurare. Putem să renovăm casa, putem să angajăm 
doi grădinari cu adevărat vrednici - cu bani suficienţi, se 


găsesc ei - şi să plantăm grădina de trandafiri. Şi... Unde 
am rămas? 

— La planurile de viitor. 

— Ah, da... Da, fireşte, dar nu vreau să vă plictisesc cu 
acestea. Ceea ce m-a îmbolnăvit cu adevărat - chiar grav, 
au fost dispoziţiile testamentului lui Richard. 

— Aşa? N-au corespuns aşteptărilor dumneavoastră? 

— Asta pot s-o spun, desigur! Considerasem firesc, ca 
după moartea lui Mortimer, Richard să-mi lase totul mie. 

— V-a sugerat el vreodată aşa ceva? 

— Nu în mod expres. Richard a fost întotdeauna foarte 
rezervat. Iotuşi, el a venit aici din proprie iniţiativă, la puţin 
timp după moartea lui Mortimer, pentru a discuta cu mine 
chestiuni de familie. El vroia să audă părerea mea despre 
tânărul George, cele două nepoate ale noastre şi soţii lor... 
N-am putut să-i spun multe. Sunt un om foarte bolnav şi 
deja de mult nu mai ies din casă; Maude şi cu mine nu 
vizităm pe nimeni. Aceste tinere doamne! Nu înţeleg cum se 
poate face o căsătorie în chip atât de nesăbuit! Şi fireşte, 
am crezut că el o să-mi transmită, în calitate de cap de 
familie, după moartea sa, dreptul de a dispune de avere. La 
urma urmelor, sunt totuşi un Abernethie... Ultimul 
Abernethie! 

Din cauza enervării, Timothy a aruncat pătura şi s-a ridicat 
în picioare, drept ca o lumânare. Toate semnele de 
slăbiciune şi de boală dispăruseră şi domnul Entwhistle găsi 
că el era sănătos tun, chiar dacă din cale-afară de nervos. 
Mai mult, avocatului experimentat i se păru că Timothy, 
dintotdeauna, a nutrit o invidie ascunsă faţă de fratele său, 
Richard. Tocmai pentru că amândoi semănau atât de mult, 
Timothy s-a simţit mereu ofensat de tăria de caracter şi de 
priceperea în afaceri a fratelui său. Când Richard a murit, 
Timothy a triumfat la gândul că el acum, în fine, putea să 
hotărască asupra destinului altor oameni. 

Totuşi Richard Abernethie i-a refuzat această putere. 
Intenţionase Richard aceasta de la început sau s-a 


răzgândit mai târziu? 

Se auzi un miorlăit sonor de pisică şi Timothy sări brusc de 
pe scaun, se repezi la fereastră, o deschise cu furie şi 
strigă: 

— Încetaţi, bestiilor! Apoi luă o carte groasă şi o aruncă 
după ele. Dobi-toace oribile, a mormăit el, întorcându-se 
lângă vizitatorul său. Distrug straturile de flori şi nu pot să 
suport deloc acest mieunat afurisit! 

Maude se întoarse în cameră şi declară energică: 

— Cred, dragule, că domnul Entwhistle a stat suficient cu 
tine, acum trebuie să te odihneşti. Dacă ai discutat totul cu 
dânsul... 

— Da, am discutat. Deci, las totul în seama 
dumneavoastră, Entwhistle. Comunicaţi-mi, vă rog, dacă a 
fost găsit individul... la momentul potrivit! 

Hercule Poirot, arătă, invitându-l, un fotoliu aşezat lângă 
cămin. În cealaltă parte a camerei era o masă acoperită, 
pentru două persoane. Domnul Entwhistle se aşeză, oftând. 

— V-aţi întors azi-dimineaţă din călătorie? Întrebă Poirot. 

— Da. Deja v-am spus la telefon toată chestiunea; din 
păcate, este o poveste încurcată. 

— Atunci aşteptăm cu aceasta până după masă... Georges! 

Vrednicul Georges aduse într-un şerveţel pateu de ficat de 
gâscă cu felii de pâine prăjită. 

— Pateul îl mâncăm aici, lângă cămin, propuse Poirot. 
După aceea ne aşezăm la masă. 

După mai bine de o jumătate de oră, domnul Entwhistle se 
lăsă să cadă într-un scaun confortabil, cu spetează şi oftă 
mulţumit: 

— Ştiţi să trăiţi, Poirot, spuse el. Cu adevărat franţuzeşte. 

— Eu sunt belgian, dar în ce priveşte remarca 
dumneavoastră este justă. Unuia ca mine, aflat la această 
vârstă, bucuriile culinare au rămas cam unica plăcere. Şi 
din fericire, eu am un stomac excelent. 

Începură cu o „Sole Veronique”, apoi au mâncat „Escalope 
de veau ă la Milanaise” şi au trecut la „Poire flambee” cu 


îngheţată. La toate acestea au băut un Pouilly-Fuise şi un 

Corton, iar apoi a fost aşezat lângă domnul Entwhistle un 

pahar cu un excelent vin de Porto, căruia nu-i plăcea vinul 
de Porto, dar sorbea încetişor dintr-o cremă de cacao. 

— Nu ştiu, şopti domnul Entwhistle, încă savurând 
amintiri, cum de reuşiţi să aveţi un asemenea şniţel. Pur şi 
simplu se topeşte în gură. 

— Am un prieten, un măcelar din Franţa, căruia i-am putut 
fi de ajutor într-o mică chestiune familială. Din recunoştinţă, 
el are de atunci grijă de stomacul meu. 

— O chestiune familială, oftă domnul Entwhistle. Doream 
să nu-mi fi adus aminte de asta... Tocmai mă simţeam atât 
de bine. 

— Savuraţi plăcuta senzaţie încă puţin, dragă prietene. 
Bem mai întâi încă o ceşcuţă de Mokka, la aceasta un 
coniac, şi apoi, dacă digestia vă prieşte, puteţi să-mi 
povestiţi totul. 

Bătea de 9,30, când domnul Entwhistle s-a mişcat în 
fotoliul său. Sosise momentul psihologic. Nu-i mai era 
neplăcut să vorbească de grijile sale; dimpotrivă, acum 
ardea de dorinţa de-a o face. 

— Nu ştiu, începu el, dacă nu trebuie să mă consider eu 
însumi un nepriceput. În orice caz, chiar că nu văd nici o 
soluţie. Vă voi relata în amănunt întreaga chestiune şi aş 
vrea să aflu părerea dumneavoastră. Ca jurist bătrân şi 
experimentat, nu i-a fost deloc greu să redea evenimentele 
clar şi desluşit; n-a uitat nici un amănunt important şi nu a 
adăugat nimic inutil. 

Domnul în vârstă, mic de statură, cu capul în formă de ou, 
care ascultase atent, ştia să aprecieze just această manieră 
de relatare, şi, mai întâi, nu puse nici o întrebare, când 
avocatul a terminat; părea a se gândi la cele auzite. 

În cele din urmă spuse: 

— Înţeleg. Bănuiţi că prietenul dumneavoastră, Richard 
Abernethie, a fost ucis. Această bănuială sau presupunere 
se bazează doar pe o observaţie... pe remarca făcută de 


doamna Cora Lansquenet după înmormântare. Dacă este 
lăsată la o parte această remarcă, atunci într-adevăr, nu 
mai rămâne nimic. Faptul că doamna Cora a fost ucisă a 
doua zi, după ce a făcut această remarcă, poate fi o pură 
întâmplare. De acord că domnul Richard Abernethie a 
murit subit, însă un medic renumit, care-l cunoştea bine, l-a 
tratat şi acest medic nu a avut nici o bănuială, ela eliberat 
fără ezitare certificatul de deces. Încă ceva: Richard 
Abernethie a fost incinerat sau înmormântat? 

— Incinerat, după dorinţa sa. 

— Asta înseamnă că un al doilea medic trebuia să semneze 
certificatul de deces... Ceea ce n-a fost greu de fel. Şi aşa 
ajungem la cel mai important aspect, la ce-a spus Cora 
Lansquenet. Aţi fost acolo şi aţi auzit. Ea a spus: „Darela 
fost ucis, totuşi, nu?” 

— Da. 

— Şi hotărâtor este faptul că dumneavoastră credeţi că ea 
ar fi spus adevărul? 

Avocatul a ezitat o clipă, apoi răspunse: 

— Da, cred. 

— De ce? Poate că aţi avut în adâncul sufletului un 
sentiment nesigur, din pricina morţii lui Richard? 

Avocatul dădu din cap. 

— Nu, câtuşi de puţin. 

— Atunci este doar din cauza ei... Din cauza Corei. Aţi 
cunoscut-o bine? 

— N-am mai văzut-o deloc de... de peste douăzeci de ani. 

— Aţi fi recunoscut-o, dacă aţi fi întâlnit-o pe stradă? 

Domnul Entwhistle se gândi. 

— Cred că pe stradă aş fi trecut pe lângă ea fără s-o 
recunosc. Când am văzut-o ultima dată, era o fetişcană 
zveltă şi acum era o bătrână corpolentă. Cum a stat în faţa 
mea la înmormântare, am recunoscut-o imediat; îşi aranjase 
părul la fel ca înainte, lăsat pe frunte şi tăiat în linie 
dreaptă, şi te privea de sub acest breton ca un animal sfios. 


Avea şi un fel agitat, caracteristic de a vorbi, obişnuind să 
lase capul într-o parte, înainte de-a debita idei bizare. 

— Şi pentru că ea credea că Richard Abernethie ar fi fost 
ucis... Şi-a făcut imediat cunoscută această părere. 

Domnul Entwhistle întrebă surescitat: 

— Deci credeţi că el a fost ucis? 

— Nu, nu, dragă prietene, atât de departe nu putem 
merge. Noi am căzut de acord că doamna Cora credea că el 
ar fi fost ucis; ea era sigură că ela fost omorât. Acum 
spuneţi, vă rog: când ea a rostit asta, a existat printre cei 
prezenţi aşa ceva, ca o indignare generală? 

— Da. 

— Şi apoi ea s-a fâstâcit, s-a încurcat, s-a dezis de 
versiunea ei şi a spus, atât cât vă amintiţi, ceva cam aşa: 
„Însă, m-am gândit... Din ceea ce-mi spusese el...” 

Avocatul aprobă, dând din cap: 

— Am dorit să-mi aduc aminte cât mai bine, totuşi sunt 
destul de sigur că ea a folosit cuvintele „el mi-a spus...” 

— Şi cu aceasta, chestiunea a fost aplanată şi toţi vorbeau 
despre altceva? Vă puteţi aminti dacă, după remarca făcută 
de Cora, cineva dintre cei prezenţi s-a schimbat la faţă în 
vreun fel... Sau să spunem... Arăta neobişnuit? 

— Nu. 

— Şi în ziua următoare Cora a fost ucisă şi dumneavoastră 
v-aţi gândit dacă aici n-ar exista ceva ca o cauză şi efect? 

Avocatul răspunse cu o întrebare: 

— Presupun că aceasta vi se pare de necrezut? 

— Deloc, a replicat Poirot. Dacă prima presupunere este 
justă, atunci este logic. Richard Abernethie a fost ucis, totul 
a mers minunat... Deodată, însă, se află că cineva ştie 
adevărul. Deci este cu totul firesc şi necesar ca acest cineva 
să fie adus cât mai repede cu putinţă la tăcere. 

— Atunci consideraţi că este vorba de o crimă? 

Poirot răspunse gânditor: 

— Mon cher, la fel ca şi dumneavoastră sunt de părere că 
acest caz trebuie cercetat. Aţi făcut deja paşi în această 


privinţă? V-aţi adresat cumva poliţiei? 

— Nu. Domnul Entwbhistle clătină din cap. Consider că 
aceasta nu ne-ar fi fost de prea mare folos. Eu sunt 
reprezentantul familiei. Dacă Richard Abernethie a fost 
ucis, atunci aceasta putea să se întâmple doar într-un fel. 

— Cu otravă? 

— Desigur. Şi cadavrul a fost incinerat. Deci nu mai este 
posibilă nici o dovadă. Şi de aceea am venit la 
dumneavoastră, Poirot. 

— Cine era în casă când a murit? 

— Un servitor bătrân care era de ani de zile în serviciu la 
el, apoi o bucătăreasă şi o fată în casă. Prin urmare, ar fi 
trebuit ca unul dintre aceştia să... 

— Oh, nu mă zăpăciţi! Chiar dacă Cora ştia că Richard 
Abernethie a fost ucis, ea şi-a retras imediat vorbele, 
spunând: „Cred că aveţi perfectă dreptate.” Astfel ea 
trebuie să fi vizat pe cineva din familie; cineva pe care chiar 
şi cel ucis n-ar fi vrut să-l învinovăţească. Altminteri, Cora, 
care-şi iubea fratele foarte mult, n-ar fi fost de acord ca 
asasinul să fie lăsat în pace. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Şi eu am bănuit asta... Mărturisi domnul Entwhistle. 
Dar cine din familie ar fi avut posibilitatea... 

Poirot îl întrerupse: 

— Dacă este vorba de otravă, există multe posibilităţi. S-ar 
putea să fi fost un narcotic, dacă ela murit în somn şi n-au 
existat nici un fel de simptome suspecte. Probabil că lui i s- 
au recomandat de către medic anumite narcotice. 

— În orice caz, spuse domnul Entwhistle, „acest cum” abia 
dacă mai este hotărâtor, nu-l vom putea dovedi niciodată. 

— În cazul lui Richard Abernethie nu, însă uciderea Corei 
Lansquenet este cu totul altceva. Dacă noi ştim mai întâi 
„cine”, atunci ar urma să obţinem şi dovada. Îl privi 
pătrunzător pe domnul Entwhistle şi adăugă: Şi 
dumneavoastră i-aţi întrebat pe toţi...? 

— Am vrut mai întâi să stabilesc cine nu intră în discuţie. 
Mă înfior la gândul că un membru al familiei Abernethie ar 


putea fi asasinul. Pur şi simplu nu vreau să concep aşa ceva. 
Am sperat că printr-o serie de întrebări, aparent 
întâmplătoare, să scot de sub bănuială câţiva membrii ai 
familiei. Cine ştie, poate chiar pe toţi. În acest caz, Cora n- 
ar fi avut dreptate cu presupunerea şi ucigaşul ei ar putea 
să fie o haimana. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a 
fost: „Ce-au făcut unii membrii ai familiei în ziua în care a 
fost ucisă Cora Lansquenet?” 

— Eh bien, întrebă Poirot, ce au făcut? 

Domnul Entwhistle îşi drese glasul. 

— George Crossfield a fost la curse în Hurst Park. 
Rosamund Shane a făcut târguieli în oraş, soţul ei a avut o 
întâlnire de afaceri în legătură cu drepturile de 
reprezentaţie a unei piese. Susan şi Gregory Banks au stat 
toată ziua acasă. Timothy Abernethie, care este bolnav, a 
fost la reşedinţa sa din Yorkshire şi soţia sa a condus 
singură automobilul de la Enderby către casă. 

Hercule Poirot dădu din cap meditativ. 

— Şi totul se confirmă? 

— Nu ştiu, Poirot. George poate să fi fost la curse, dar nu 
cred. El se lăuda că a câştigat la doi cai. Când l-am întrebat 
de numele lor, mi i-a numit imediat, fără să ezite. Cum am 
aflat ulterior, s-a mizat foarte mult pe cei doi cai în ziua 
aceea şi unul, într-adevăr, a ieşit învingător, celălalt însă, 
deşi un favorit, nu s-a clasat nicidecum. 

— Foarte interesant. Avea mare nevoie de bani acest 
George în momentul morţii unchiului său? 

— După părerea mea, foarte urgentă. N-am nici o dovadă 
în acest sens, dar sunt aproape convins că ela pierdut prin 
speculaţii banii clienţilor şi că descoperirea acestei situaţii 
era iminentă. 

— Şi ceilalţi? Întrebă Poirot. 

— Rosamund este o păpuşă fără minte. Nu pot să-mi 
închipui că ea putea s-o lovească pe Cora în cap cu un 
topor. Soţul ei, actorul Michael Shane, fără să fie un 
cetăţean ireproşabil, este desigur foarte ambițios şi 


exagerat de vanitos, dar, în fond, ştiu puţine despre el. N- 
am avut nici o ocazie de a-l bănui de vreo crimă violentă sau 
de o omucidere prin otrăvire, pusă la cale cu grijă. Însă, 
înainte de a mă convinge că ela făcut în acea după-amiază 
ceea ce susţine, nu pot să-l şterg de pe lista suspecţilor. 

— Şi sigur că soţia sa nu intră în discuţie? 

— Nu, nu. Ce-i drept, ea este de o placiditate uimitoare - 
dar agitând un topor, nu pot să mi-o închipui, cum am mai 
spus - este o fiinţă deosebit de delicată! 

— Şi frumoasă! Interveni Poirot, zâmbind cinic. Şi cealaltă 
nepoată? 

— Susan? Ea este cu totul altfel decât Rosamund - este 
foarte dinamică. Ea şi soţul au fost toată ziua acasă. Am 
susţinut, ceea ce nu este adevărat, că aş fi încercat în după- 
amiaza respectivă să vorbesc cu ei la telefon, după care 
Gregory a declarat cu o grabă nefirească că aparatul ar fi 
fost defect. 

— Va să zică, tot nici o dovadă. Nu puteţi să-i excludeţi pe 
cei cinci, cum aţi sperat. Şi cum s-a desfăşurat vizita 
dumneavoastră la generaţia mai vârstnică? 

Avocatul descrise amănunţit vizita sa la Timothy şi Maude 
şi Poirot a prezentat concis rezultatul: 

— Doamna Abernethie are, prin urmare, înclinații pentru 
tehnică şi se pricepe la motoare de automobil, iar domnul 
Abernethie nu este atât de bolnav, cum pretinde. Face 
plimbări şi este capabil de fapte energice, aşa cum aţi 
constatat. Este un tip egoist şi l-a invidiat pe fratele său din 
cauza succeselor sale şi a caracterului său superior. Şi ce 
este cu cea de-a şasea moştenitoare? 

— Helen? Este văduva lui Leo Abernethie şi pe ea n-am 
bănuit-o nici un moment. În afară de aceasta, nevinovăția sa 
este uşor de dovedit: ea era la Enderby şi trei servitori se 
aflau acolo, în casă. 

— Eh bien, dragă prietene, spuse Poirot. Prin urmare, ce 
doriţi de la mine? 


— Aş vrea să aflu adevărul, Poirot. Ştiu că dumneavoastră 
nu mai acceptaţi nici un caz, dar vă rog să faceţi o excepţie. 
Socotiţi aceasta, vă rog, doar ca o afacere, voi avea grijă să 
primiţi onorariul. 

Poirot se apără zâmbind. 

— Bani... Dar trebuie să mărturisesc că mă interesează 
cazul. De aceea mă voi ocupa de el. Doar un lucru, dragă 
prietene, puteţi să-l faceţi mai bine decât mine, anume să-l 
căutaţi pe medicul care l-a tratat pe domnul Richard 
Abernethie; cred că el vă va vorbi mai deschis decât mie. 
Întrebaţi-l despre boala pe care a avut-o domnul 
Abernethie, încercaţi să aflaţi ce medicamente a luat când a 
murit şi cu puţin mai înainte. Mai aflaţi dacă Richard 
Abernethie şi-a mărturisit vreodată în faţa lui teama că ar 
putea fi otrăvit. De altfel, este oare domnişoara Gilchrist 
foarte sigură că el a folosit în discuţia cu sora sa cuvântul 
„otrăvit”? 

Domnul Entwhistle se gândi. 

— Ea folosea cuvântul... Dar seamănă acelor martori care 
încurcă adesea cuvintele rostite, de fapt pentru că este 
convinsă că a reţinut sensul corect. Să zicem că Richard ar 
fi spus că el s-ar teme să nu fie ucis, iar domnişoara 
Gilchrist putea să se fi gândit la otravă, numai pentru că o 
mătuşă de-a ei credea că ar fi fost gata să moară din cauza 
mâncării otrăvite. Dar eu pot să mai discut încă o dată cu ea 
despre aceasta. 

— Da, sau o voi face eu, spuse Poirot şi apoi adăugă cu 
vocea schimbată: De altfel, v-aţi gândit măcar o dată, dragă 
prietene, că domnişoara Gilchrist a dumneavoastră ar 
putea fi în vreo primejdie? 

— Domnişoara Gilchrist în primejdie? Doamne! Agitat, 
domnul Entwhistle se înclină puţin. Credeţi cu adevărat? 

Poirot dădu din cap necăjit. 

— Şi încă cum. Cora şi-a exprimat bănuiala ei în ziua 
înmormântării. Asasinul se va întreba dacă ea a mai vorbit 
cu cineva despre aceasta. Şi omul cu care ea ar fi putut să 


discute este domnişoara Gilchrist, mai ales. Cred, mon cher, 
că ar fi mai bine să nu fie lăsată singură în casă. 

— Susan voia să plece acolo pentru a arunca o privire 
printre lucrurile Corei. 

— Ah, aşa... Ah, aşa... Acum, dragă prietene, faceţi ce v-am 
spus. Şi comunicaţi-i, vă rog, doamnei Helen Abernethie că 
poate voi veni la Enderby. De acum încolo mă ocup eu 
însumi de toate. 

Şi Poirot îşi răsuci mustaţa foarte energic. 

Domnul Entwhistle îl observă gânditor pe dr. Larraby. 

— Aş dori să discut cu dumneavoastră într-o chestiune 
foarte delicată, începu el. Poate că veţi fi jignit, dar sper că 
nu. Iotuşi sunteţi un om inteligent. Este vorba de clientul 
meu, de domnul Abernethie, care a murit, şi îmi permit a vă 
întreba foarte deschis dacă sunteţi absolut sigur că a avut o 
moarte naturală. 

Dr. Larraby întoarse surprins faţa lui roşie, blajină, către 
avocat. 

— Ce înseamnă asta? Desigur că el a avut o moarte 
naturală. Din moment ce am eliberat certificatul de deces! 
Dacă aş fi avut vreo îndoială... 

Domnul Entwhistle îl întrerupse politicos: 

— Bineînţeles, bineînţeles. Vă asigur că nu mi-aş fi permis 
niciodată să presupun contrariul. Însă mi-ar place - având 
în vedere zvonurile care circulă - să am confirmarea 
dumneavoastră categorică... 

— Zvonuri? Ce fel de zvonuri? 

— Nu se ştie niciodată, cum şi unde se nasc asemenea 
clevetiri, minţi domnul Entwhistle. După părerea mea, ar 
trebui să se pună capăt pentru totdeauna unor asemenea 
zvonuri, printr-o lămurire competentă. 

— Abernethie a fost un om bolnav. El avea o afecţiune 
care, credeam eu, îi va provoca moartea în cel puţin doi ani. 
Mărturisesc că nu m-am aşteptat să moară atât de curând, 
sau mai corect spus, nu aşa subit. Dar întotdeauna există 
factori individuali care nu pot fi anticipaţi. 


— Înţeleg şi desigur că nu mă mai îndoiesc de diagnosticul 
pe care l-aţi pus. Domnul Abernethie era - s-o spunem ca 
într-o dramă - condamnat la moarte. Aş vrea să-mi 
confirmaţi, dacă ar fi posibil ca un om, care ştie sau 
bănuieşte că zilele îi sunt numărate, să-şi scurteze viaţa din 
proprie iniţiativă? Sau dacă altcineva ar putea să facă asta 
pentru el? 

Dr. Larraby s-a încruntat. 

— Credeţi că a fost o sinucidere? Richard Abernethie nu 
era un asemenea om. 

— Înţeleg. Deci, puteţi să mă asiguraţi, din punct de 
vedere medical, că o asemenea bănuială este nefondată? 

Medicul se frământă, vădit indispus. 

— N-aş vrea să folosim cuvântul „nefondat”. Ela murit în 
somn, ceea ce se întâmplă adesea. Nu a existat nici un 
motiv pentru a presupune sinuciderea. Dacă, de fiecare 
dată, când un om grav bolnav moare în somn, s-ar dori 
efectuarea unei autopsii... 

Faţa medicului se înroşi intens şi domnul Entwhistle se 
grăbi să-l liniştească: 

— Bineînţeles. Dar dacă ar exista dovezi, dovezi de care nu 
aveţi cunoştinţă? Dacă el, de pildă, ar fi spus cuiva... 

— Să fi făcut vreo aluzie că el era obsedat de ideea 
sinuciderii? Să fi făcut el aceasta? Ar fi extrem de 
surprinzător! 

— Dar dacă el ar fi... Eu vorbesc pur ipotetic - ce-ar fi 
putut să-i provoace moartea? Ce medicament, adică? 

— Mai multe. Ar fi fost posibil vreun narcotic. El nu 
prezenta nici un simptom de otrăvire cu acid prusic. 

— Lua somnifere? 

— Da, i-am prescris Sedormid, o substanţă inofensivă şi cu 
efecte verificate. Nu lua în fiecare seară şi primea la 
momentul respectiv doar o mică cutie cu tablete. 

— Şi ce i-aţi mai prescris? 

— Diverse: un medicament care conţine în doză mică 
morfină, pe care îl luă când avea dureri mari; apoi capsule 


cu vitamine... Un preparat pentru digestie... 

Domnul Entwhistle îl întrerupse. 

— Capsule cu vitamine? Cred că şi mie mi-au fost prescrise 
o dată; capsule gelatinoase, mici, rotunde? 

— Da, ele conţin adexolină. 

— S-ar putea introduce în aceste capsule şi altceva? 

— Vreţi să spuneţi, ceva cu efect mortal? Medicul era tot 
mai uimit. Dar la aceasta nu s-ar fi gândit niciodată, totuşi, 
un om... Ce vreţi să spuneţi de fapt, domnule Entwhistle? 
Vă gândiţi la crimă? 

— La ce mă gândesc nu este aşa de important - aş vrea să 
ştiu doar ce a fost posibil, îl lămuri domnul Entwbhistle, 
obosit. Eu nu am nici o dovadă. Domnul Abernethie este 
mort - şi omul cu care ela vorbit este de asemenea mort. 
Totul este doar un zvon... Un zvon vag, şi eu aş vrea să-i 
pun capăt. Dacă îmi daţi asigurări că a fost imposibil ca 
Abernethie să moară otrăvit, atunci ar fi pentru mine de-a 
dreptul o satisfacţie, v-o spun, mi-aţi lua o povară grea de 
pe suflet. 

Medicul se ridică şi se plimbă de colo până colo prin 
cameră. 

— Din păcate, nu vă pot face pe plac, spuse el în cele din 
urmă. Aş vrea, aş putea. Uleiul de ricin se poate extrage cu 
uşurinţă din capsulă şi înlocui cu nicotină pură sau altceva. 
Sau cineva ar fi putut să-i introducă ceva în mâncare sau în 
băuturile sale. Deci, chestiunea se pune cam în felul 
următor, domnule Entwhistle: cineva afirmă - o femeie, 
probabil - că Abernethie ar fi spus că s-ar urmări uciderea 
sa. Am dreptate? 

Încolţit, domnul Entwhistle dezvălui, în cele din urmă, 
ceea ce spusese Cora la înmormântare. Faţa doctorului 
Larraby se lumină. 

— Dar, dragă prietene, asta poate, totuşi, să nu însemne 
chiar nimic. Femeile la o anumită vârstă sunt dornice de 
senzaţional, schimbătoare, nu prea de nădejde, vorbesc cât 
e ziua de lungă. 


Domnul Entwhistle îl luă pe medic în nume de rău că voia 
să termine atât de superficial cu această chestiune şi spuse, 
ridicându-se: 

— Se poate să aveţi dreptate, dar din păcate noi nu mai 
putem s-o îndreptăm, pentru că a fost omorâtă. 

— Ce? Omorâtă? Dr. Larraby avea aerul că s-ar îndoi de 
judecata avocatului. 

— Probabil că aţi citit în ziare: Doamna Lansquenet din 
Lytchett St. Mary, în Berkshire. 

— Am citit asta, dar n-am bănuit că ea se înrudea cu 
Richard. 

Dr. Larraby era profund neliniştit. 

Când domnul Entwhistle s-a întors la Enderby, a vorbit cu 
Lanscombe. Mai întâi îl întrebă pe bătrânul majordom de 
planurile sale. 

— Doamna Helen m-a rugat să rămân aici până când se 
vinde casa, sir, şi o fac, fireşte, cu cea mai mare plăcere. Noi 
toţi o preţuim pe doamna Helen tare mult. El oftă. Sunt 
foarte trist, dacă pot să spun asta, sir, că vila va fi vândută. 
Am stat aici cu domnul Richard de la... 

— Ştiu, îl întrerupse domnul Entwhistle, această lume 
nouă nu mai înseamnă nimic pentru noi, holteii bătrâni. Am 
dorit ca măcar să-l fi văzut mai des pe vechiul meu prieten 
înainte de moarte. Oare ce-a făcut în ultimele luni? 

— Nu mai era cel de dinainte, sir. De la moartea domnului 
Mortimer s-a schimbat complet. 

— Da, era distrus. Şi apoi, era atât de bolnav şi oamenii 
bolnavi au câteodată idei ciudate. Aş putea să-mi imaginez 
că domnul Abernethie suferea o asemenea transformare în 
ultima perioadă, cu puţin înaintea morţii. N-a vorbit 
vreodată de duşmani şi că cineva i-ar fi vrut răul? N-a 
crezut chiar că i s-ar fi pus ceva în mâncare? 

Bătrânul Lanscombe îl privi uluit - uluit şi ofensat. 

— Nu pot să-mi aduc aminte de aşa ceva, sir. 

Fără a lăsa să se observe ceva, domnul Entwhistle a 
schimbat tema. 


— Cu puţin înainte de moartea sa, au fost aici în vizită 
nepotul său şi cele două nepoate cu soţii lor, nu-i aşa? 

— Desigur, sir. 

— S-a bucurat de aceste vizite, sau era dezamăgit? 

Lanscombe deveni circumspect, în ţinuta sa era vizibilă o 
crispare. 

— Aceasta nu pot s-o spun cu adevărat, sir. 

— Cred că puteţi, zău, îl contrazise prietenos domnul 
Entwhistle. Vreţi să spuneţi, desigur, că nu aveţi căderea 
de-a vă exprima părerea despre aceste chestiuni. Dar există 
situaţii deosebite, când trebuie să se reprime întrucâtva 
simţul bunei-cuviinţe. Am fost unul din cei mai vechi 
prieteni ai stăpânului dumneavoastră. De aceea, vă rog să 
răspundeţi la întrebările mele ca persoană privată, pur 
personal, nu ca majordom. 

Lanscombe tăcu un moment, apoi zise: 

— Este doar părerea mea strict personală. 

— Da, da, pe aceasta aş dori s-o ascult. 

— Stăpânul meu era foarte dezamăgit de domnul 
George... El sperase, cred, ca domnul George să semene cu 
domnul Mortimer. Dar domnul George nu aduce, dacă pot 
să spun aşa, în nici o privinţă cu domnul Mortimer. 

Lanscombe se opri o clipă, apoi continuă: 

— După aceasta au venit tinerele doamne cu soţii lor. De 
doamna Susan i-a plăcut imediat - o tânără drăguță şi 
spirituală, dar, după părerea mea, stăpânul meu nu-l putea 
suporta pe soţul ei. Tinerele fac adesea, în zilele de azi, o 
alegere curioasă. 

— Şi celălalt cuplu? 

— Despre acesta nu pot să spun prea multe. O pereche 
tânără, simpatică şi plăcută la înfăţişare. Cred că stăpânului 
meu îi plăcea să-i vadă aici... Dar... 

Bătrânul ezita. 

— Înţeleg. După aceste vizite, domnul Abernethie a 
călătorit... Întâi la fratele său şi apoi la sora sa, doamna 
Lansquenet. 


— N-am ştiut asta, sir. Cred că vă referiţi la ceea ce ela 
pomenit doar, că ar pleca la domnul Timothy şi apoi într-o 
localitate cu numele St. Mary, cu încă un cuvânt după 
acesta. 

— Exact. Vă amintiţi ceva din ce-a spus după reîntoarcerea 
sa? 

Lanscombe se gândi. 

— Nu, sir. Fireşte, el era bucuros să fie din nou acasă. 
Călătoriile şi vizitele l-au istovit... Asta a spus el, asta o ştiu 
încă. 

— Şi altceva nimic? 

Lanscombe îşi încreţi fruntea. 

— Stăpânul meu obişnuia... Da, să vorbească cu el însuşi... 
Înţelegeţi ce vreau să spun... El vorbea către mine şi, totuşi, 
mai mult lui însuşi, adesea, abia observa că eram acolo, 
pentru că mă cunoştea aşa de bine. 

— Vă cunoştea şi avea încredere în dumneavoastră. 

— Dar îmi aduc aminte doar vag, ce rostea... Ceva cam 
aşa, că el n-ar pricepe ce-ar face acesta cu banii, făcând 
aluzie, cu aceste vorbe, la domnul Timothy, bănuiesc. Şi 
apoi spunea ceva despre femei, care pot fi în nouăzeci şi 
nouă de cazuri stupide, dar în cei de-al o sutălea deosebit 
de abile. Ah, da, şi apoi spunea: „Se poate discuta ceea ce 
într-adevăr gândeşti doar cu oameni din aceeaşi generaţie, 
căci ei nu se gândesc, cum fac cei tineri, doar să 
contrazică”. Şi mai târziu zicea, dar nu ştiu în legătură cu 
ce: „Nu este cuviincios să atragi în cursă semeni de-ai tăi, 
dar nu ştiu ce altceva ar trebui să fac”. Este posibil, sir, să 
se fi gândit în acest caz la ajutoarele grădinarului - tocmai 
se furaseră piersici din grădină. 

Domnul Entwhistle nu credea că Richard se gândise la 
ajutoarele grădinarului. După ce puse alte câteva întrebări 
lui Lanscombe, îi dădu voie să plece şi căzu pe gânduri. Nu 
aflase nimic, căci nimic înseamnă ceea ce nu introdusese 
încă în înşiruirea deducţiilor sale. Dar existau, oricum, 
unele puncte relevante: Nu era cumnata sa, Maude, ci sora 


sa, Cora, cea la care se referise Richard, când a făcut 
remarca despre femeile care pot fi stupide, dar şi abile. Şi 
ei îi mărturisise ceva ce ea numise „a face aluzie”. Şi cui, 
oare, i-a întins el o capcană? După ce reflectă un timp la cât 
de multe trebuia să-i spună Helenei, se hotări să-i 
destăinuie totul. 

Se plimbau agale pe terasă şi el îi mulţumi mai întâi 
pentru faptul că ea a făcut ordine printre lucrurile 
personale ale lui Richard şi a avut grijă de gospodărie. Apoi 
îi spuse: 

— Aş vrea să vă întreb dacă aţi putea să rămâneţi aici 
până se vinde casa. Sau v-ar fi prea incomod? 

— Nu, chiar îmi convine foarte mult. N-aş putea să plec 
înainte de luna mai în Cipru şi aici mă simt mai bine decât la 
Londra. Cum ştiţi, iubesc această casă. Şi Leo a iubit-o, 
pentru noi a fost o perioadă fericită, când eram aici, 
împreună. 

— Am un motiv precis pentru a vă ruga să rămâneţi aici: 
un prieten de-al meu, Hercule Poirot... 

Helen îl întrerupse tulburată: 

— Hercule Poirot? Atunci credeţi că... 

— Ştiţi cine este? 

— Da. Prieteni de-ai mei... Dar am crezut că a murit. 

— O, nu, este foarte vioi. Fireşte, nu cu tinereţea de 
altădată. 

— Nu, nu mai poate fi tânăr. 

Ea vorbea mecanic. Faţa îi era palidă şi crispată, şi cu 
vizibilă dificultate, adăugă: Dumneavoastră credeţi, prin 
urmare, că... Cora a avut dreptate? Că Richard... A fost 
ucis? 

Domnul Entwhistle îşi uşură inima. Era o plăcere de a face 
asta faţă de Helen, cu judecata ei limpede, liniştită. 

— Poirot, îi povesti el, este un om foarte original, aproape 
un geniu. El înţelege exact ce vrem noi: certitudinea că 
toată chestiunea este o poveste stupidă. 

— Şi dacă nu este? 


— Cum puteţi spune asta? Întrebă domnul Entwhistle cu 
severitate. 

— Nu ştiu. Ceva mă nelinişteşte... Nu ce a spus Cora 
atunci... Altceva. Am simţit la deschiderea testamentului 
că... Ceva nu este în regulă. 

— Că ceva nu este în regulă? În ce privinţă? 

Ea dădu din cap. 

— “Tocmai asta este, că nu ştiu. 

— Credeţi, cumva, că această senzaţie viza pe vreunul din 
cei prezenţi? 

— Da... Cam aşa ceva, dar nu ştiu, cine sau ce... Ah, sună 
atât de ridicol! 

— Deloc. Este interesant... Foarte interesant. Nu sunteţi 
naivă, Helen. Dacă observați ceva, atunci acest „ceva” este 
foarte important. 

— Da, dar nu-mi pot aduce aminte ce era. Cu câtmă 
gândesc mai mult... 

— Nu vă gândiţi! Este complet greşit când cineva vrea să- 
şi aducă aminte de ceva cu tot dinadinsul. Mai devreme sau 
mai târziu vă va veni în minte, sigur. Însă atunci să-mi 
aduceţi la cunoştinţă imediat, vă rog. 

— Da. 

Capitolul III. 

Susan trage la locuinţa Annei Gilchrist. 

Anne Gilchrist îşi apăsă energic pe cap pălăria neagră, de 
fetru, şi-şi ascunse sub bor, cu grijă, o şuviţă de păr cărunt. 
Întrunirea comisiei de constatare a decesului fusese fixată 
pentru ora 12 şi era abia 11,20. 1 se părea că bluza neagră, 
recent cumpărată, se potrivea bine cu rochia şi pardesiul ei 
de culoare gri. Desigur că ar fi plecat cu plăcere complet 
îmbrăcată în negru, dar nu şi-ar fi permis aşa ceva. 

Se uită în micul dormitor pus în ordine, pe ai cărui pereţi 
se aflau acuarele care înfăţişau Brixton Harbour, Polflexan 
Harbour şi alte peisaje engleze; toate cu semnătura, arcuită 
cu eleganţă, „Cora Lansquenet”; privirile ei poposiră cu 
deosebită plăcere asupra acuarelei „Polflexan Harbour”. 


Soneria de la intrare o trezi din reverie. 

„Doamne, murmură ea, cine poate să fie?” 

Părăsi dormitorul şi cobori treptele destul de şubrede. 
Soneria se auzi din nou, urmată de ciocănituri puternice. 

Era nervoasă. Se opri o clipă, apoi îşi spuse să nu fie 
stupidă şi deschise uşa. O tânără doamnă, îmbrăcată 
elegant în negru, cu un mic geamantan în mână, stătea pe 
treptele de la intrare. Când văzu expresia de teamă 
împietrită pe faţa Annei, se prezentă repede: 

— Eu sunt nepoata doamnei Lansquenet... Susan Banks. 
Dumneavoastră sunteţi probabil domnişoara Gilchrist? 

— Doamne, nici n-am bănuit. Intraţi, vă rog, doamnă 
Banks. Să nu vă loviți de cuier, ocupă cam mult loc. Aici, 
înăuntru, vă rog. N-am ştiut că veţi veni la întâlnirea cu 
comisia de constatare a decesului, altfel v-aş fi pregătit 
ceva... Cafea sau altceva. 

Susan spuse cu însufleţire: 

— Mulţumesc, dar nu este nevoie. Îmi pare rău că v-am 
speriat aşa tare. 

— Da, într-adevăr. Este o prostie din partea mea, altfel nu 
sunt nervoasă şi nici acum nu sunt, de fapt, doar... Poate 
din cauza convocării în faţa comisiei de constatare a 
decesului şi a faptului că mă gândesc la atâtea; şi aşa, toată 
dimineaţa, am fost atât de neliniştită. Chiar cu o jumătate 
de oră mai înainte a sunat cineva şi abia m-am putut hotări 
să deschid. Era o călugăriţă care strângea donaţii pentru 
copiii orfani. Am fost atât de mulţumită că i-am dat doi 
şilingi. Dar, vă rog, luaţi loc doamnă... Doamnă... 

— Banks. 

— Da, fireşte, Banks. Aţi călătorit cu trenul? 

— Nu, cu automobilul. Însă şoseaua spre casă mi s-a părut 
atât de îngustă, că am luat-o pe un drum de ţară care duce 
la o carieră părăsită, în care am intrat în marşarier. 

— Şoseaua este desigur îngustă, pe aici circulă doar 
puţine maşini, este o regiune izolată. Anne se înfioră puţin 
când spuse aceasta. 


Susan examină camera. 

— Draga de ea, biata mătuşă Cora, zise Susan. Mi-a lăsat 
totul. Ştiţi asta, nu? 

— Da, domnul Entwhistle mi-a spus. Bănuiesc că vă veţi 
bucura de mobilă, totuşi sunteţi de curând căsătorită, cum 
am auzit, şi mobila este atât de scumpă în zilele de azi. 
Doamna Lansquenet are unele lucruri foarte drăguţe. 

Susan nu era de aceeaşi părere. 

— Nu vreau mobila, răspunse ea, o am pe a mea. Voi lăsa 
să fie pusă la licitaţie - adică, dacă n-aţi dori să luaţi vreo 
piesă de mobilier - eu cu plăcere v-aş... 

Se opri o clipă, puţin stânjenită, totuşi Anne Gilchrist nu 
era nicidecum încurcată, ea iradia de bucurie. 

— Asta, într-adevăr, este foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră, doamnă Banks, foarte drăguţ! Dar eu am 
propriile mele lucruri la o firmă de expediţie. Şi unele 
tablouri pe care mi le-a lăsat tatăl meu se află printre 
acestea. Eu am avut o mică ceainărie, dar apoi a venit 
războiul şi a trebuit, din păcate, să renunţ la ea. Dar n-am 
vândut întreg mobilierul, pentru că am sperat mereu că, 
într-o zi, voi avea din nou propria mea căsuţă. Dacă, într- 
adevăr, nu v-ar deranja cu nimic, mi-ar face o plăcere 
teribilă să am această măsuţă decorată. Este atât de 
plăcută şi buna doamnă Lansquenet servea mereu ceaiul 
împreună cu mine, la această măsuţă. 

Susan privi cu uşoară emoție masa verde pe care era 
pictată o bogată viţă de vie sălbatică, de un verde deschis, 
şi spuse iute că ar fi foarte bucuroasă dacă domnişoara 
Gilchrist ar accepta-o. 

— Vă mulţumesc, doamnă Banks. Mi se pare că sunt pur şi 
simplu lacomă. Am primit toate tablourile frumoase ale 
doamnei Lansquenet, ştiţi, şi o minunată broşă de ametist, 
dar poate că ar trebui să v-o dau înapoi? 

— Cum puteţi să vă gândiţi la aşa ceva! În nici un caz! 

— Vreţi să vă uitaţi la lucruri? Poate după ce venim de la 
comisie? 


— Aş vrea să rămân două zile pentru a mă uita printre 
lucruri şi a face ordine. 

— Vreţi să înnoptaţi aici? 

— Da. Deranjez? 

— Dar nu, doamnă Banks, bineînţeles că nu. Schimb 
aşternutul în patul meu şi pot să dorm bine aici, pe sofa. 

— Nu pot să dorm în camera mătuşii Cora? 

Anne Gilchrist făcu ochii mari. 

— Aceasta... Aceasta nu v-ar supăra cu nimic? 

— Credeţi asta pentru că ea a fost ucisă acolo? Dar nu, nu 
mă deranjează. Sunt rezistentă, domnişoară Gilchrist. 
Camera este totuşi - cred - este, totuşi, din nou în deplină 
ordine? 

Anne înţelese. 

— O, da, doamnă Banks. Am dat aşternutul la curăţat iar 
doamna Parker şi cu mine am făcut o curăţenie temeinică în 
cameră. Avem şi destule alte aşternuturi. Vreţi să mergeţi 
cu mine sus şi să vă uitaţi? 

Începu să urce pe scări; Susan o urmă. Camera în care 
Cora Lansquenet şi-a găsit sfârşitul era curată şi aerisită; şi, 
în mod ciudat, aici nu stăpânea nicidecum vreo atmosferă 
sinistră. În cameră exista, ca şi în salonaş, un amestec de 
mobilă modernă utilitară şi obiecte de lux, decorate cu 
măiestrie. Era tipic pentru firea veselă a Corei şi lipsa ei de 
gust. Deasupra căminului atârna o pictură în ulei înfăţişând 
o fată planturoasă, care tocmai se pregătea să coboare în 
baie. Susan tresări când o privi cu atenţie şi Anne Gilchrist 
îi explică: 

— Aceasta este o lucrare a soţului doamnei Lansquenet; 
jos, în sufragerie, sunt multe tablouri de-ale lui. 

— Şi unde sunt tablourile personale ale mătuşii Cora? 

— În camera mea. V-ar face plăcere să le vedeţi? 

Plină de mândrie, Anne îşi arătă comorile. 

Susan constată că mătuşa Cora trebuie să fi avut o 
preferinţă pentru staţiunile balneare de pe malul mării. O, 
da. Ea a locuit chiar mulţi ani, cu domnul Lansquenet, într- 


un mic sat de pescari din Bretania. Bărcile pescarilor sunt 
atât de pitoreşti, nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Evident, murmură Susan. Şi gândea în sinea sa: Mătuşa 
Cora picta doar într-un stil de carte poştală, penibil de 
exact, fotografic şi nu s-ar fi mirat dacă totul ar fi fost 
copiat, de fapt, de pe cărţi poştale. 

Totuşi, când a îndrăznit să-şi exprime această bănuială, 
Anne o contrazise indignată; doamna Lansquenet ar fi 
pictat „întotdeauna” după natură. O dată chiar a făcut 
insolaţie pentru că voia să picteze neapărat un subiect atât 
timp cât lumina era favorabilă. 

— Doamna Lansquenet a fost o adevărată artistă, a 
declarat ea dojenitoare. 

Se uită la ceas şi Susan spuse repede: 

— Da, acum trebuie să mergem la comisia de constatare a 
decesului. Este departe de aici? Trebuie să aduc maşina? 

Deoarece Anne Gilchrist o asigură că ar fi doar la cinci 
minute de casă, plecară pe jos. 

Domnul Entwhistle, care venise cu trenul, îi ieşi în 
întâmpinare şi o conduse într-o sală mare a primăriei. Acolo 
erau prezenţi mulţi străini; dar nu era nimic senzaţional. 
Identitatea decedatei a fost stabilită, medicii au constatat 
rănile mortale. Decedata, care probabil era sub influenţa 
narcoticului, ar fi fost complet ameţită; moartea n-ar fi 
survenit mai târziu de 4,30. S-a acceptat fără dubii 
intervalul cuprins între 2 şi 4,30. Anne Gilchrist declară 
cum găsise cadavrul. Un poliţist şi inspectorul Morton au 
dat de asemenea declaraţii. După ei a vorbit concis medicul 
legist şi curând a urmat verdictul comisiei de constatare a 
decesului: „Crimă comisă de una sau mai multe persoane 
necunoscute”. 

Totul s-a terminat. Când ieşiră afară, la soare, ţăcăniră 
vreo jumătate de duzină de aparate de fotografiat. 

Domnul Entwhistle le conduse pe Susan şi Anne Gilchrist 
la „King's Arms”, cel mai bun han din sat, unde comandă, 
într-un separeu, trei prânzuri. 


— N-am bănuit că veţi veni, Susan, spuse el. Am fi călătorit 
împreună. 

— De fapt, nici n-am vrut să vin, totuşi am considerat că nu 
este corect ca nimeni din familie să nu fie prezent. Am 
telefonat lui George, dar el pretindea că ar fi foarte ocupat; 
Rosamund are o probă şi unchiul Timothy este prea bolnav. 
Prin urmare, nu mi-a rămas nimic altceva de făcut. 

— Soţul n-a venit? 

— El trebuie să verifice nişte socoteli în trista sa prăvălie, 
pe care acum, slavă Domnului, o poate abandona, răspunse 
ea şi explică, când văzu privirea mirată a Annei Gilchrist: 
Soţul meu lucrează într-o farmacie. 

Un bărbat care stătea, ca să spunem aşa, în spatele unei 
tejghele, i se părea lui Anne că nu se potrivea cu eleganța 
vădită a Susanei, dar nu-şi pierdu cumpătul şi spuse: 

— Ah, aşa! Ca marele nostru romantic, Keats. 

— Doar că Greg nu este poet, dădu replica Susan. Avem 
mari planuri de viitor: un elegant salon de cosmetică şi de 
înfrumusețare cu un laborator pentru reţete speciale. 

— Asta va fi mult mai drăguţ, spuse Anne aprobator. Aşa 
ceva ca Elizabeth Arden, care este o contesă autentică, 
după cum am auzit - sau e vorba de Helen Rubinstein? 

Domnul Entwhistle căzu pe gânduri şi Susan îl întrebă 
ceva de două ori, fără să primească vreun răspuns, după 
care el se grăbi să-i explice: 

— Nu fiţi supărată pe mine, Susan, dar tocmai mă 
gândeam la unchiul Timothy; îmi fac griji din pricina sa. 

— Pentru unchiul Timothy? Eu nu mi-aş face. Nu cred că 
este într-adevăr bolnav, este pur şi simplu ipohondru. 

— Da... Poate să fie aşa. Dar nu din cauza sănătăţii lui îmi 
fac griji. Este vorba de soţia sa. Se pare că a căzut pe scară 
şi şi-a fracturat piciorul. Ea trebuie să stea în pat şi unchiul 
dumneavoastră este disperat. 

— Pentru că trebuie şi el măcar o dată, acum, pe 
neaşteptate, să vadă de ea. Asta-i prinde foarte bine, 
declară Susan. 


— Da... Da... Aici aveţi multă dreptate. Dar va avea biata 
mătuşă parte de o brumă de îngrijire? Asta este întrebarea. 

— Viaţa este, într-adevăr, pentru oamenii mai în vârstă, un 
iad, fu de părere Susan. 

Apoi părăsiră prudenţi hanul, dar reporterii păreau să se fi 
retras. Abia la intrarea în locuinţa Corei, Susan a fost oprită 
de mai mulţi reporteri şi a dat, asistată de domnul 
Entwhistle, declaraţii neutre şi evazive. Apoi, ea şi Anne au 
intrat în casă, iar domnul Entwhistle s-a întors la „King's 
Arms” unde-şi luase o cameră. Înmormântarea urma să 
aibă loc a doua zi. 

— Maşina mea se află încă în carieră, spuse Susan, 
uitasem complet; o voi aduce în sat mai târziu. 

Anne îi atrase atenţia îngrijorată: 

— Dar nu prea târziu. Totuşi nu veţi ieşi, dacă este 
întuneric? 

Susan o privi zâmbitoare. 

— Doar nu credeţi că mai dă târcoale pe aici vreun asasin? 

— Nu... Nu, nu cred, răspunse Anne, stânjenită. 

Cu toate acestea, Susan era convinsă că Anne credea aşa 
ceva. 

— Sigur n-aţi vrea mai curând să beţi un ceai? Se interesă 
Anne. V-ar conveni într-o jumătate de oră, doamnă Banks? 

Susan consideră exagerat să bea ceai la 2,30, dar îi făcu 
pe plac, deoarece sesiză că o ceaşcă de ceai însemna 
pentru Anne un remediu pentru liniştea nervilor. De aceea 
răspunse: 

— Când vreţi, domnişoară Gilchrist. 

Curând răsună din bucătărie un clinchet vioi de vase, în 
timp ce Susan se plimba prin salonaş. Câteva minute mai 
târziu se auzi soneria. Susan merse în hol şi Anne apăru în 
uşa bucătăriei; avea un şorţ pe care-şi ştergea mâinile pline 
de făină. 

— Doamne, oare cine poate să fie? 

— Probabil încă nişte reporteri, răspunse Susan. 

— Doamne, şi tocmai voiam să fac prăjituri pentru ceai. 


Susan deschise uşa de la intrare şi Anne rămase şovăind în 
spate, ca şi când se temea că un bărbat cu un topor ar sta 
în faţa uşii. 

Vizitatorul era totuşi un domn în vârstă, care-şi scoase 
pălăria, şi întrebă zâmbind ca un unchiaş: 

— Doamna Banks? 

— Da. 

— Numele meu este Guthrie... Alexander Guthrie. Eu am 
fost un prieten... Un foarte vechi prieten al doamnei 
Lansquenet. Sunteţi probabil nepoata ei, fosta domnişoară 
Susan Abernethie? 

— Exact. 

— Deoarece acum ştiu cine sunteţi, pot, oare, să intru? 

— Vă rog. 

Îşi şterse cu grijă pantofii de covoraşul de papură, intră, îşi 
dădu jos pardesiul, îl aşeză împreună cu pălăria pe o mică 
comodă de stejar şi o urmă pe Susan în salonaş. 

— Este o ocazie tristă, declară domnul Guthrie, care mai 
degrabă părea de la natură dispus să zâmbească radios 
decât să fie mohorât. O ocazie foarte tristă. Am trecut 
întâmplător pe aici şi am considerat că măcar aş putea să 
asist la întrunirea comisiei de constatare a decesului şi, 
fireşte, la înmormântare. Biata Cora... Am cunoscut-o la 
scurt timp după nuntă. Era o femeie plină de viaţă, capabilă 
să se entuziasmeze şi ea l-a luat, într-adevăr, în serios pe 
Pierre Lansquenet, ca artist, este părerea mea. Nu avea 
nici cea mai vagă idee despre artă, sărmana Cora, deşi în 
unele privinţe, asta pot să vă asigur, dovedea în mod 
uimitor multă înţelegere. 

— "Toţi spun asta despre ea, încuviinţă Susan. Eu însămi 
abia am cunoscut-o. 

— Ştiu, s-a ţinut departe de familia ei pentru că aceasta nu 
ştia să-l preţuiască pe măreţul ei Pierre. N-a fost niciodată 
drăguță... Dar avea un „ceva” anume şi era întotdeauna 
veselă şi vivace. Desigur, nu se ştia niciodată ce ar fi putut 
să spună în clipa următoare, şi la fel de puţin, dacă 


naivitatea ei era autentică sau simulată. Noi am râs adesea 
cu poftă de ea. Copilul etern... Aşa ni s-a părut nouă, tot 
timpul. 

Susan îi oferi o ţigară, dar bătrânul domn clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc, nu fumez. Vă miraţi, desigur, de ce am 
venit? Ca să vorbesc pe şleau: pentru că am o mustrare de 
conştiinţă. Am promis Corei înainte cu câteva săptămâni că 
o să-i fac o vizită. Marota ei era, totuşi, de a cumpăra 
tablouri la licitaţiile din provincie şi vroia să apreciez unele 
dintre ele. Eu sunt de profesie critic de artă. Cele mai multe 
dintre achiziţiile Corei erau tablouri mari şi proaste, dar 
per total nu este o speculație rea. La aceste licitaţii rustice 
se poate pune mâna, pentru nimica toată, pe tablouri şi, de 
cele mai multe ori, doar ramele singure preţuiesc mai mult 
chiar decât tabloul cumpărat. Ea mi-a scris foarte 
entuziasmată despre un primitiv italian pe care-l 
cumpărase şi i-am promis să vin încoace şi să-l examinez. 

— Probabil cel de acolo, spuse Susan şi arătă către un 
tablou de pe peretele din spatele ei. 

Domnul Guthrie se ridică, îşi puse ochelarii şi privi tabloul. 

— Sărmana, buna Cora! Spuse după un timp. 

— Acolo sunt încă şi mai multe, explică Susan. 

Domnul Guthrie supuse comorile de artă, pe care doamna 
Lansquenet le cumpărase plină de speranţă, unei examinări 
încete. Din când în când făcea „ţţ, ţţ, ţţ”, uneori ofta. 

În cele din urmă băgă ochelarii din nou în buzunar şi zise: 

— Murdaăria este ceva minunat, doamnă Banks. Dă şi 
cârpăcelilor oribile din pictură o patină romantică. 

— Şi în sufragerie sunt tablouri, îl încurajă Susan, dar 
acestea provin, cred, toate, de la soţul ei. 

Domnul Guthrie se scutură uşor şi ridică mâna ca pentru a 
se apăra. 

— Nu mă siliţi, vă rog, să le văd din nou. Clasele „nud” din 
academiile de artă au multe pe conştiinţă. M-am străduit 
mereu să menajez simţămintele Corei. O soţie devotată, o 


soţie afectuoasă... Dar, dragă doamnă Banks, n-aş vrea să 
vă rețin acum mai mult. 

— Oh, rămâneţi totuşi şi beţi cu noi o ceaşcă de ceai, 
trebuie să fie gata imediat. 

— Foarte amabil, răspunse domnul Guthrie şi se aşeză din 
nou. 

— Scuzaţi-mă un moment, vreau să văd doar dacă ceaiul 
este deja pregătit. 

În bucătărie, Anne tocmai scotea din cuptor ultima tavă cu 
prăjituri. Serviciul era deja aranjat pe platou şi capacul 
samovarului sălta sprinten. 

— Dincolo este un domn, Guthrie, l-am invitat să bea ceai 
cu noi. 

— Domnul Guthrie? Ah, da, era un bun prieten al dragei 
doamne Lansquenet. Este renumitul critic de artă. Asta 
chiar că se potriveşte de minune; aici sunt multe prăjituri şi 
am, de asemenea, dulceaţă de căpşuni făcută de mine. Mai 
trebuie doar să opăresc ceaiul, cana este deja încălzită 
dinainte... Dar, vă rog, doamnă Banks, nu duceţi 
dumneavoastră tava aceasta grea? Pot face restul singură! 

Aşadar Susan luă tava şi Anne Gilchrist o urmă cu 
ceainicul şi samovarul. Ea îl salută pe domnul Guthrie şi 
apoi se aşeză. 

— Prăjituri calde, dar asta este un deliciu! Strigă domnul 
Guthrie, şi ce dulceaţă minunată! În zilele noastre primeşti, 
când cumperi, chiar numai lucruri oribile. 

Faţa Annei se lumină la acest compliment. Prăjiturile erau, 
într-adevăr, excelente şi tustrei se serveau cu râvnă. 
Atmosfera de la „Salcia verde”, mica ceainărie pe care Anne 
o avusese înainte de război, îi învăluise. Anne era în 
elementul ei. 

— Mulţumesc mult, mă servesc, spuse domnul Guthrie, 
când ea îi oferi ultima bucată de prăjitură. Dar am 
conştiinţa încărcată să savurez aici delicatesuri, când, 
totuşi, săraca Cora a fost ucisă atât de îngrozitor. 

Anne reacţionă pe un neaşteptat ton victorian: 


— Oh, doamna Lansquenet ar fi dorit sigur ca 
dumneavoastră să primiţi un ceai de calitate. Trebuie să 
rămâneţi în puteri! 

— Da, da, aici aveţi desigur dreptate. Dar nu se poate 
concepe, pur şi simplu, pentru ce un om cunoscut, prea 
bine cunoscut, să fi fost ucis. 

— Adevărat, aprobă Susan, mi se pare de-a dreptul 
incredibil. 

— Şi s-o ucidă vreo haimana ordinară, care de fapt voia 
doar să comită o spargere. Îţi pot trece prin minte anumite 
motive pentru care Cora s-ar putea să fi fost ucisă... 

— Cum? Îl întrerupse brusc Susan. Ce fel de motive? 

— Ea n-a fost discretă, explică el. Cora n-a fost niciodată 
discretă. Îi făcea plăcere... Cum să mă exprim...? Să 
spunem, să-şi arate dinţii. Era ca un copil care a aflat o 
taină. Dacă Cora afla de un secret, ea trebuia să-l 
povestească peste tot. Chiar dacă promitea că nu face asta, 
totuşi o făcea; nu putea să ţină nimic pentru sine. 

Susan tăcu, la fel şi Anne. Domnul Guthrie spuse: 

— Da, o mică doză de arsenic în ceai... Asta nu m-ar fi 
surprins, sau o cutie cu praline prin poştă. Dar o crimă, cu 
jaf... A sfârşi aşa, nu era pentru ea. Se poate să mă înşel, 
dar m-am gândit că ea nu o fi fost aşa bogată ca să merite o 
spargere; totuşi nu avea mulţi bani ghiaţă în casă, nu-i aşa? 

— Doar puţini, confirmă Anne. 

Domnul Guthrie se ridică oftând. 

— De la război încoace a crescut criminalitatea. Totul s-a 
schimbat. 

Apoi mulţumi pentru ceai, se despărţi politicos şi Anne îl 
însoţi afară. De la fereastra salonaşului, Susan îl văzu cum 
mergea cu elan către poarta de la grădină. 

Anne veni înapoi cu un pachet mic în mână. 

— Poştaşul trebuie să fi fost aici, când noi eram la comisie. 
El l-a împins prin deschizătura cutiei poştale şi a căzut într- 
un colţ, în spatele uşii. Sunt tare curioasă... Arată ca... Un 
tort de nuntă! 


Cu faţa radioasă rupse hârtia... Un carton mic, alb, legat 
cu o bandă argintie ieşi la iveală: Aşa este! Îndepărtă banda 
şi ridică capacul. Se putea vedea un tort cu migdale, pudrat 
cu zahăr: Adorabil! Dar de la cine? Luă în mână cartea de 
vizită. „John şi Mary!” strigă ea. Cine poate să fie? Ce 
prostie să nu scrie ciumele de familie! 

Susan se smulse din meditaţiile ei şi răspunse distrată: 

— Este cam neplăcut că astăzi oamenii îşi scriu doar 
prenumele. Recent am primit o carte poştală cu semnătura 
„Joan”. Am numărat pe degete opt persoane cu acest nume, 
pe care le cunosc... Măcar dacă ar da telefon, căci scrisul 
de mână al prietenilor se recunoaşte mult mai greu. 

Anne înşiră dintre cunoştinţele sale, cu plăcere, pe cei cu 
numele de John şi Mary. 

— Ar putea fi fiica lui Dorothy... Ea se numeşte Mary, dar 
n-am auzit despre o logodnă şi încă mai puţin despre o 
nuntă. Apoi este micul John Banfield care s-ar putea, la 
urma urmei, să fi atins vârsta suficientă pentru a se 
căsători. Sau tânăra Enfield... Nu, aceea se numeşte 
Margaret. Nici o adresă, nimic. Ah, o să mă lămuresc eu... 

Luă tava şi se duse la bucătărie. 

Ridicându-se în grabă, Susan spuse: 

— Va trebui acum, în fine, să-mi garez automobilul undeva. 

Îl scoase din carieră şi-l aduse în sat, unde exista o 
benzinărie, dar nici un garaj; a fost sfătuită să-l ducă la 
„King's Arms”. Acolo era loc în garaj; ea îl trase lângă un 
automobil mare, „Daimler”, al cărui şofer tocmai avea 
intenţia de a ieşi. În spate stătea un domn mai în vârstă, 
străin după înfăţişare, cu o mustață mare. Mecanicul foarte 
tânăr, cu care Susan vorbea despre automobilul ei, o privea 
atât de intens, că părea să înţeleagă doar pe jumătate din 
ce-i spunea ea. 

În cele din urmă, el reuşi să rostească cu vocea 
tremurândă de admiraţie: 

— Dumneavoastră sunteţi, aşadar, nepoata ei? 

— Ce? 


— Nepoata celei ucise! Preciză el entuziasmat. 

— Ah, aşa - da - eu sunt aceea. 

— Aha! Parcă v-am mai văzut o dată! 

„Palavre” se gândi ea, când se întoarse. 

— Slavă Domnului că sunteţi din nou aici, nevătămată, o 
salută Anne, atât de vizibil uşurată că Susan se supără, 
drept care Anne o întrebă apoi îngrijorată: Mâncaţi totuşi 
macaroane? M-am gândit, pentru astă-seară... 

— Da, mulţumesc, mi-e indiferent, nu am nici o poftă de 
mâncare. 

— Sunt mândră în special de faptul că prepar minunat 
macaroane au gratin. 

Asta nu era o lăudăroşenie. Anne era, constată Susan, într- 
adevăr o excelentă bucătăreasă. Susan se oferi să-i ajute la 
spălatul vaselor, dar Anne o asigură, deşi era evident 
onorată de propunere, că ea singură va termina treaba cu 
bine. 

Ceva mai târziu, a venit cu cafeaua - care nu era pe 
măsura mâncării, fiind prea slabă - şi-i oferi zadarnic lui 
Susan din tortul de nuntă. 

— Este, într-adevăr, excelent, îi aduse la cunoştinţă 
domnişoara Gilchrist. 

Între timp ea se liniştise cu explicaţia că tortul trebuie să 
vină de la fiica prietenei sale dragi, Ellen, de a cărei 
logodnă auzise, dar nu putea să-şi aducă aminte de numele 
ei. 

Susan o lăsă încă un timp să ciripească despre aceasta 
până când reuşi să conducă discuţia acolo unde vroia, şi 
întrebă: 

— Unchiul meu Richard a fost, totuşi, aici, cu puţin înainte 
de moartea sa? 

— Da. 

— Când? 

— Cam cu două-trei săptămâni înainte de a muri. 

— Lăsa impresia unui om bolnav? 


— Nu, dimpotrivă, părea să fie sănătos şi vesel. Doamna 
Lansquenet a fost foarte uimită, când a venit aşa, pe 
neaşteptate, şi a strigat. „Nu, chiar aşa ceva, Richard! După 
atâţia ani!” El a spus doar: „Am vrut să mă conving 
personal cum îţi merge”. Şi doamna Lansquenet a zis: „Îmi 
merge bine”. Cred că era puţin ofensată că a venit aşa, ca 
din întâmplare - după atâta timp. Dar domnul Abernethie a 
continuat: „Iotuşi, hai să îngropăm vechile noastre certuri. 
Tu, eu şi Timothy, noi suntem singurii supraviețuitori şi cu 
Timothy nu se poate vorbi despre nimic altceva decât 
despre sănătatea lui”. Şi apoi a adăugat: „Pierre pare să te 
fi făcut fericită, înseamnă că m-am înşelat. Acum, tu eşti 
mulţumită?” El s-a exprimat foarte drăguţ. Era un domn 
foarte prezentabil, în ciuda vârstei sale. 

— Cât timp a stat aici? 

— A rămas până la prânz. Eu pregătisem carne de vită cu 
măsline. Din fericire, tocmai în ziua aceea a venit măcelarul. 

Memoria Annei părea să se orienteze exclusiv către 
plăceri culinare. 

— Aţi avut impresia că se înţeleg bine? 

— O, da. 

După o mică pauză, Susan întrebă din nou: 

— Şi părea mătuşa Cora a fi uimită, când ela murit? 

— O, da, asta a survenit aşa pe neaşteptate. 

— Da, el nu făcuse nici o aluzie la boala sa? 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Ea mi-a spus că el ar fi 
îmbătrânit foarte mult, cred că a spus senil... 

— Dar dumneavoastră personal l-aţi găsit senil? 

— Nu făcea impresia asta, după cum arăta. Dar n-am 
vorbit mult cu el, i-am lăsat singuri, fireşte. 

Susan o privi gânditoare pe menajeră. A auzit ea de femei 
care trag cu urechea pe la uşi? Era cinstită, Susan era 
sigură de asta, ea nici n-ar fi furat, nici n-ar fi trişat la 
cheltuielile curente din gospodărie, nici n-ar fi deschis 
scrisorile. Dar curiozitatea se poate ascunde sub mantaua 
onestităţii. Putea să fi găsit de cuviinţă să lucreze în 


grădină, în apropierea unei ferestre, sau să deretice prin 
hol şi apoi, ea ar fi putut să audă ceva „fără să vrea”. 

— N-aţi auzit nimic din conversaţia lor? Întrebă Susan. 

Era clar. Anne părea indignată şi se înroşise: 

— Fireşte că nu, doamnă Banks. Nu-mi stă deloc în 
obişnuinţă să ascult pe la uşi. 

Asta înseamnă că a făcut-o, se gândi Susan, altfel ar fi spus 
simplu „Nu”. 

Rosti cu glas tare: 

— Scuzaţi-mă, vă rog, domnişoară Gilchrist, n-am vrut să 
afirm aşa ceva. Dar, câteodată, este inevitabil în aceste 
căsuțe, construite din materiale uşoare, să auzi totul chiar 
fără să vrei şi acum, fiindcă amândoi sunt morţi, pentru 
familie ar fi foarte important să se ştie ce-au discutat ei. 

Casa părea să fie uşoară din construcţie, ca toate celelalte 
- dar era dintr-o epocă în care lucrurile se făceau temeinic 
- însă Anne muşcă din momeală. 

— Aveţi multă dreptate, doamnă Banks, este o casă foarte 
mică şi reuşesc să înţeleg că aţi dori mult să aflaţi ce s-a 
petrecut între cei doi, dar, din păcate, nu ştiu nimic. Cred că 
au vorbit despre sănătatea domnului Abernethie şi despre 
ceea ce, cum spunea ea, devenise o obsesie pentru el. Nu 
arăta, dar trebuie să fi fost bolnav şi cum se întâmplă 
frecvent în asemenea cazuri punea starea şubredă a 
sănătăţii sale pe seama unor influenţe din afară. Asta se 
întâmplă des. Mătuşa mea... 

Anne o descrise amănunţit pe mătuşa sa, dar Susan 
îndepărtă cu dibăcie discuţia despre mătuşă şi spuse: 

— Da, chiar aşa ne-am gândit şi noi. Servitorii unchiului 
meu erau foarte ataşaţi de el şi sunt descumpăniţi de faptul 
că el se gândea... 

Se opri. 

— Fireşte, servitorii sunt, într-un asemenea caz, foarte 
sensibili. Îmi amintesc că mătuşa mea... 

Susan o întrerupse din nou. 

— Îi suspecta pe servitori că voiau să-l otrăvească? 


— Aceasta, ştiu eu... de fapt, nu... 

Susan sesiză zăpăceala ei. 

— Prin urmare, nu servitorii. Atunci cine? 

— Nu ştiu, doamnă Banks. Zău, nu ştiu... 

Dar îşi ferea privirea şi Susan era sigură că aflase mai 
multe decât mărturisise. Poate cunoştea chiar destul de 
multe. Dar Susan nu mai voia acum să se ţină de capul ei şi, 
prin urmare, o întrebă: 

— Ce planuri de viitor aveţi, domnişoară Gilchrist? 

— Tocmai voiam să vă vorbesc în această privinţă, doamnă 
Banks. I-am făgăduit domnului Entwhistle că voi rămâne 
aici până când casa va fi în ordine. 

— Ştiu asta şi vă sunt foarte recunoscătoare. 

— Atunci aş vrea să vă întreb, cam cât va dura, pentru că 
trebuie, fireşte, să-mi caut altă slujbă. 

Susan se gândi. 

— Nu este foarte mult de făcut. În două zile voi pune totul 
în ordine şi pot să-l chem pe agentul care conduce licitaţia. 
Totuşi nu va interveni nici o dificultate pentru a închiria 
casa? 

— Deloc, oamenii vor sta la coadă, cu siguranţă. Căci 
există atât de puţine case mici, ca aceasta, de închiriat, 
aproape întotdeauna se vând rapid. 

— Deci, aceasta este simplu de făcut, spuse Susan şi a 
ezitat un moment, înainte de a continua: Sunteţi de acord, 
dacă vă dau salariul pe trei luni? 

— Este foarte generos din partea dumneavoastră, doamnă 
Banks, desigur, ţin să apreciez acest gest. Şi dacă aţi... 
Vreau să spun, pot să vă rog, să mă... Dacă va fi nevoie... 
Recomandaţi? Să spuneţi că am fost la o rudă a 
dumneavoastră şi că a fost mulţumită de mine. 

— Bineînţeles. 

— Nu ştiu dacă mi-este permisă această rugăminte. 
Mâinile Annei începură să tremure şi ea se străduia să-şi 
stăpânească vocea. Dar, dacă ar fi posibil, să nu fie 
menţionate împrejurările... Şi, de asemenea, nici numele? 


Susan o privi cu uimire. 

— Nu vă înţeleg deloc. 

— Pentru că nu v-aţi gândit la asta, doamnă Banks. A avut 
loc o crimă, o crimă despre care ziarele au scris şi despre 
care au citit toţi. Înţelegeţi? Oamenii se vor gândi: Din două 
femei care au convieţuit, una a fost ucisă, poate că a făcut-o 
chiar menajera. Nu înţelegeţi, doamnă Banks? Sunt sigură 
că eu, dacă aş vrea să angajez pe cineva, m-aş gândi de 
două ori, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Totuşi, nu se ştie 
niciodată! Asta-mi provoacă o mare îngrijorare, doamnă 
Banks. Noaptea nu pot să dorm, când mă gândesc că poate 
n-o să-mi găsesc niciodată vreo altă slujbă - în orice caz, nu 
una ca aceasta. Şi ce-aş putea să fac altceva? 

Susan era foarte impresionată. Întrebarea suna a 
dezamăgire şi ea ajunse să-şi dea seama de situaţia acestei 
fete bătrâne prietenoase, a cărei existenţă depindea de 
sentimentele şi capriciile stăpânilor. Şi ce spunea ea era 
adevărat. Oricine ar evita pe cât posibil să ia o femeie în 
casă care, deşi nevinovată, era amestecată într-un caz de 
crimă. Spuse: 

— Dar dacă s-ar descoperi asasinul... 

— Oh, atunci fireşte, atunci totul este în ordine. Dar va fi el 
descoperit? Cred că poliţia bâjbâie cu desăvârşire în 
întuneric. Şi dacă nu-l prinde atunci asta rămâne agăţată 
de mine - nu chiar ca în cazul oamenilor cei mai suspecți, 
dar, oricum, ca de un om care ar fi putut s-o facă. 

Susan dădu din cap, gânditoare. Într-adevăr, Anne nu era 
avantajată de moartea Corei Lansquenet - dar cine mai ştia 
asta? Şi mai există atât de multe istorioare. 

— Istorioare dezgustătoare - despre ura care se poate 
naşte între două femei care convieţuiesc - despre motive 
patologice, bizare ale unor brutalităţi neaşteptate. S-ar 
putea imagina că între Cora şi Anne Gilchrist ar fi existat 
asemenea relaţii. 

— Nu vă mai faceţi griji, domnişoară Gilchrist, spuse ea, 
binevoitoare şi decisă. Sigur o să vă găsesc o slujbă la 


prietenii mei, asta se va face fără nici o dificultate. 

— Îmi pare rău, răspunse Anne, din nou pe tonul ei firesc, 
că nu pot face nici o muncă grea. Doar gătitul şi treburi 
casnice uşoare... 

Telefonul sună şi Anne sări de pe scaun: 

— Doamne, oare cine să fie? 

— Probabil soţul meu, răspunse Susan, ridicându-se şi ea, 
voia să mă sune astă-seară. 

Se duse la telefon. 

— Da, da, aici este doamna Banks... 

Apoi făcu o pauză şi vocea ei s-a schimbat, deveni blândă şi 
tandră: 

— Bună seara dragule, da, eu sunt, mulţumesc, foarte 
bine... Crimă comisă de o persoană necunoscută - ca de 
obicei - numai domnul Entwbhistle... Cum? Este greu de 
spus, dar cred... Da, exact, cum ne-am gândit. Voi vinde 
totul. Aici nu este nimic care ne-ar putea folosi... Cam într-o 
zi, două... Dar nu face nimic. Ştiu ce am de făcut... Greg, 
cum poţi... Măcar ai fost atent? Nu, nu este nimic, absolut 
nimic. Noapte bună, dragule. 

Puse receptorul în furcă. Anne o cam deranjase, căci 
probabil ea a putut să audă convorbirea şi din bucătărie, 
unde se retrăsese discret. L-ar mai fi întrebat pe Greg cu 
plăcere şi altele, dar a trebuit să renunţe. Preocupată şi 
încruntată, stătea lângă telefon. 

Apoi faţa ei se lumină brusc; îi venise o idee straşnică. 
Fireşte, murmură ea, asta trebuie făcut. 

A ridicat iar receptorul şi a cerut o convorbire 
interurbană. Cam după un sfert de oră, domnişoara de la 
centrală a explicat obosită: 

— Îmi pare rău, abonatul nu răspunde. 

Susan spuse energic: 

— Vă rog, insistaţi. 

Auzi ţârâitul îndepărtat în aparat. Apoi în receptor o voce 
de bărbat, morocăânoasă şi uşor iritată: 

— Da, da, dar ce este? 


— Unchiul Timothy? 

— Ce? Cum? Nu înţeleg. 

— Unchiul Timothy? Aici este Susan Banks, nepoata ta, 
Susan. 

— Oh, Susan, tu eşti? Dar ce s-a întâmplat? De ce mă suni 
în toiul nopţii? 

— Dar este încă foarte devreme. 

— Nu. Eram deja în pat. 

— Dar te duci devreme la culcare. Ce face mătuşa Maude? 

— M-ai sculat din pat ca să mă întrebi asta? Mătuşa ta are 
mari dureri şi nu poate să facă chiar nimic. Nimic. Este 
complet neajutorată. Aici totul este o harababură. Medicul 
ăsta este un măgar, pretinde că nu poate aduce nici o soră. 
A vrut s-o ducă pe Maude la spital. N-am acceptat. Acum 
încerc să găsesc pe cineva. Eu nu pot să fac nimic, nu vreau 
să mă expun pericolului unui surmenaj. O femeie neroadă 
din sat rămâne aici peste noapte, dar vrea înapoi la 
bărbatul ei. Nu ştiu ce trebuie să facem. 

— Chiar de aceea îţi dau telefon. N-ai vrea s-o iei pe 
domnişoara Gilchrist? 

— Cine-i asta? N-am auzit de ea niciodată. 

— Menajera mătuşii Cora. Este foarte drăguță şi vrednică. 

— Ştie să gătească? 

— Foarte bine şi ar putea s-o îngrijească pe mătuşa 
Maude. 

— Ar fi chiar prea bine, dar când poate veni? Sunt aici 
singur-singurel şi o am doar pe această nevastă de ţăran 
neroadă, care vine şi pleacă, după cum îi convine. Şi asta e 
rău pentru mine, am palpitaţii teribile. 

— Voi avea grijă ca ea să vină cât mai curând posibil. 
Poimâine ar fi bine? 

— Da, mulţumesc, răspunse el, dar încă uşor iritat. Este 
drăguţ din partea ta, Susan, mulţumesc mult. 

Susan lăsă receptorul jos şi se duse în bucătărie. 

— Aţi merge în Yorkshire pentru a avea grijă de mătuşa 
mea? Şi-a fracturat glezna şi unchiul meu este complet 


neajutorat. Este cam supărăcios, dar mătuşa Maude este o 
femeie bună. Au o servitoare din sat, dar dumneavoastră ar 
trebui să gătiţi şi s-o îngrijiţi pe mătuşa Maude. 

De emoție, Anne era cât pe-aici să scape ibricul de cafea 
din mână. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă, este, într- 
adevăr, minunat din partea dumneavoastră. Pot să afirm, 
fără ca să mă laud, că sunt o bună infirmieră, şi cu unchiul 
mă voi înţelege, desigur. Îi voi găti mâncăruri apetisante. 
Este foarte drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă 
Banks, sunt recunoscătoare pentru acest gest. 

Noaptea, Susan se culcă în pat şi aşteptă să adoarmă. 
Fusese o zi grea şi era atât de obosită încât crezuse că va 
adormi imediat, ea dormea întotdeauna bine. Dar acum 
stătea întinsă acolo, oră după oră, lucidă, învăluită în 
gânduri. 

Spusese că n-ar deranja-o să doarmă în această cameră, în 
care mătuşa ei, Cora - nu, nu, nu are voie să se gândească 
la asta. A fost mereu mândră de nervii ei de oţel. De ce să 
se gândească la crima care fusese comisă cu câteva zile în 
urmă? Ea trebuia să se gândească la viitor, la viitorul ei şi al 
lui Greg. Acest magazin din Cardigan Street era exact de ce 
aveau ei nevoie - spaţii pentru activitatea zilnică la parter şi 
o locuinţă adorabilă la etaj. Camera cea mare din spate era 
laboratorul ideal pentru Greg. Greg şi-ar reveni şi s-ar simţi 
bine. Nu va mai avea acele izbucniri de furie îngrozitoare şi 
nici acele accese, când se uita fix la ea, fără a o mai 
recunoaşte. Şi şeful său, bătrânul farmacist, Cole, dăduse 
de înţeles, ameninţase: „Dacă asta se mai întâmplă o 
dată...” Şi asta s-ar mai putea întâmpla o dată, sigur s-ar 
mai fi întâmplat o dată, dacă unchiul Richard n-ar fi murit 
chiar la momentul potrivit. 

Unchiul Richard - da - dar viaţa nu mai avea pentru el 
chiar nici un sens, era bătrân şi obosit şi fiul său era mort. 
De fapt, asta a fost pentru el o salvare. Să mori în somn, 
complet liniştit - în somn - dacă ar putea şi ea măcar să 


adoarmă! Era o prostie să stai aşa întinsă, fără să dormi, să 
auzi mobila scârţâind, să tragi cu urechea la foşnetul 
copacilor şi la un țipăt, răsunând din când în când, probabil 
al unei bufniţe. Cât de straniu este aici la ţară, cu totul altfel 
decât în marile oraşe, zgomotoase, impersonale. Acolo te 
simţi atât de sigur, în mijlocul oamenilor nu eşti niciodată 
singur. Dar aici... 

În casele în care a avut loc o crimă umblă câteodată stafii. 
Poate să fi devenit şi această casă o locuinţă a fantomelor, în 
care bântuia spiritul Corei Lansquenet. Mătuşa Cora! 
Curios, de când a venit aici a avut senzaţia că mătuşa Cora 
ar fi în preajma ei - de vină erau, însă, doar nervii ei. Cora 
Lansquenet este moartă, mâine va fi înmormântată. Şi aici 
în casă, se află doar ea şi Anne Gilchrist. De ce avea atunci 
senzaţia că ar fi cineva în cameră, foarte aproape de ea? 
Aici, în acest pat a stat ea, când toporul a căzut... Dormea 
liniştită, nu presimţea nimic, până când toporul a căzut şi 
acum ea n-o lăsa pe Susan să doarmă. 

Din nou scârţâi mobila. Nu era cumva un pas uşor? Susan 
se ridică în capul oaselor şi-şi încordă auzul - nimic! Nervii, 
nimic altceva decât nervii. Relaxează-te, închide ochii! Dar 
acum se auzi un geamăt - un geamăt sau un vaiet uşor. Un 
om în chinuri, în luptă cu moartea... „N-am voie să cred în 
nimic, n-am voie, n-am voie!” îşi şopti Susan. 

Moartea este definitivă, nu există nici o viaţă după moarte. 
Nici un mort nu se întoarce înapoi pe pământ. Sau ea trăia 
o scenă din trecut: o femeie muribundă, care geme? 

Ascultă din nou, gemetele erau mai clare, se auzeau de 
parcă un om se zvârcolea în chinuri. 

Dar - dar chiar asta era, sigur! Aprinse lumina, se ridică în 
pat şi ascultă cu atenţie - auzea geamătul prin perete, 
venea din camera alăturată. 

Susan sări din pat, aruncă pe ea halatul de casă, se duse 
grăbită în hol, ciocăni la uşa Annei şi intră în cameră. 

Capitolul IV. 

O ambulanţă pentru Anne Gilchrist. 


În camera Annei lumina era aprinsă; ea stătea dreaptă în 
pat şi arăta îngrozitor, faţa îi era descompusă de durere. 
Susan strigă: 

— Domnişoară Gilchrist, ce aveţi? Sunteţi bolnavă? 

— Da, nu ştiu ce, eu... 

Încercă să se ridice, dar fu cuprinsă de greață şi căzu 
înapoi pe pernă. 

— Vă rog chemaţi medicul, şopti ea, trebuie să fi mâncat 
ceva... 

— Vă dau bicarbonat. Dacă nu vă va fi mai bine putem să-l 
aducem mâine pe medic. 

Anne dădu din cap. 

— Nu, chemaţi-l imediat, vă rog. Îmi este groaznic de rău. 

— Ştiţi numărul său? Sau trebuie să mă uit în cartea de 
telefon? 

Anne abia îi dădu numărul de telefon, că fu cuprinsă din 
nou de un acces de greață. 

La apelul lui Susan răspunse o voce de bărbat, 
somnoroasă. 

— Cine? Gilchrist? În Mead's Lane? Da, cunosc. Vin 
imediat. 

Când Susan auzi, zece minute mai târziu, maşina în faţa 
casei, cobori şi deschise uşa. În timp ce urcau scara, ea 
explica: 

— Cred că trebuie să fi mâncat ceva ce nu-i prieşte. Pare 
să-i fie foarte rău. 

Medicul lăsase la început impresia că nu prea credea în 
gravitatea cazului - sigur că noaptea el fusese chemat 
adesea inutil, dar, după ce a consultat-o pe bolnava care 
gemea, atitudinea lui s-a schimbat. Îi dădu lui Susan unele 
scurte indicaţii şi cobori la telefon. Apoi veni în salonaş: 

— Am cerut o ambulanţă, trebuie dusă imediat la spital. 

— Prin urmare, este ceva serios? 

— Da. l-am făcut o injecție cu morfină. Dar arată... Se opri 
o clipă. Ce a mâncat? 


— Noi am avut macaroane au gratin la cină şi o budincă cu 
vanilie, apoi cafea. 

— Aţi mâncat şi dumneavoastră acelaşi lucru? 

— Da. 

— Şi vă simţiţi bine. Nici o indispoziţie? 

— Nu. 

— Ea n-a consumat şi altceva? Nici o conservă de peşte? 
Sau cârnăciori? 

— Nu. La prânz am mâncat la „King's Arms” - după 
întrunirea comisiei de constatare a decesului. 

— Ah, da, sunteţi nepoata doamnei Lansquenet? Sper să-l 
prindă pe făptaş. 

— Şi eu sper asta. 

Ambulanţa sosi. Anne a fost dusă pe targă la maşină, 
medicul plecă cu ea şi Susan se duse la culcare. De data 
aceasta, de cum se întinse în pat, şi adormi. 

La înmormântarea Corei au venit mulţi oameni, aproape 
întreg satul. Domnul Entwhistle s-a interesat de Anne şi 
Susan i-a relatat în şoaptă întâmplarea. 

— Foarte curios, spuse el încruntat. 

— Acum îi este mai bine. De la spital s-a dat telefon mai 
înainte. Asemenea crize biliare au loc frecvent. 

Domnul Entwhistle tăcu. Intenţiona ca imediat după 
înmormântare să se întoarcă la Londra. 

Susan plecă singură către casa mătuşii sale, unde bătu 
câteva ouă şi-şi pregăti o omletă. Apoi începu să facă ordine 
printre lucrurile Corei. După un timp apăru medicul. El 
spuse că Anne ar fi mult mai bine, dar părea încă 
neîngrijorat. 

— În câteva zile se va putea scula. Noroc că am fost 
chemat atât de repede, altfel ar fi putut lua o turnură 
tragică. 

Susan întrebă mirată: 

— Era, cu adevărat, chiar aşa râu? 

— Doamnă, n-aţi dori să-mi mai spuneţi o dată, vă rog, cea 
mâncat şi ce a băut domnişoara Gilchrist ieri? 


Susan se gândi şi spuse tot ce au servit, dar medicul 
clătină neîncrezător din cap. 

— N-a luat ea nimic altceva, din care dumneavoastră n-aţi 
mâncat? 

— Nu cred - prăjituri, pâine prăjită, dulceaţă, ceai - şi 
cina. Nu, nu pot să-mi aduc aminte de altceva, din care ea 
să fi mâncat, ceva alterat? 

Medicul o privi pătrunzător şi declară în cele din urmă: 

— Este o otrăvire cu arsenic! 

— Arsenic? Susan îl privi ţintă. Cineva i-a dat arsenic? 

— Aşa se pare... Nu poate să fi luat chiar ea arsenic? De 
bună voie, vreau să zic? 

— Sinucidere? Ea neagă şi ar trebui să ştie asta. Dar dacă 
ea voia să se sinucidă, probabil că n-ar fi fost nevoie sa 
procure arsenic. În casă există somnifere, ar fi trebuit să ia 
doar o doză mare. Nu s-ar fi putut aduce otrava în ceva, aşa 
din nebăgare de seamă? 

— "Tocmai asta aş dori să ştiu. Este foarte improbabil, dar 
există asemenea cazuri. Însă, dacă dumneavoastră şi 
domnişoara Gilchrist aţi mâncat aceleaşi feluri... 

Susan plecă capul şi spuse: 

— Asta aşa e, dar... 

Se opri un moment şi apoi strigă deodată: 

— Desigur, tortul de nuntă! 

— Ce fel de tort? 

Susan explică şi doctorul o ascultă cu încordare. 

— Curios. Şi ea nu a ştiut cine a trimis tortul? A mai rămas 
ceva din el? Sau cartonul o fi aruncat pe undeva? 

— Nu ştiu, mă uit îndată. 

Căutară împreună şi găsiră, în cele din urmă, în bucătărie, 
cartonul alb, în care se mai aflau câteva firimituri. Medicul 
îl împachetă cu grijă. 

— Îl iau. Aveţi vreo bănuială unde ar putea fi hârtia în care 
era împachetat? 

De asta n-au avut noroc să dea şi Susan îşi exprimă 
părerea că Anne, desigur, o fi ars-o. 


— Încă nu plecaţi, doamnă Banks? 

Puse întrebarea pe un ton neutru, dar Susan se simţi cam 
stânjenită. 

— Nu, trebuie să mă uit printre lucrurile mătuşii mele. Mai 
stau câteva zile. 

— Bine. Probabil că poliţia vă va pune unele întrebări. Nu 
ştiţi, cine... cine i-ar fi putut trimite domnişoarei Gilchrist 
tortul? 

Susan scutură din cap. 

— Eu de-abia o cunosc. A fost mai mulţi ani la mătuşa mea 
- asta este tot ce ştiu despre ea. 

— Aşa, deci! Oricum, pare să fie o domnişoară bătrână 
foarte amabilă, modestă - foarte discretă. Nu pot să-mi 
închipui că are duşmani. Un tort de nuntă prin poştă! De 
asta ar putea fi capabilă o femeie geloasă, dar cine ar putea 
fi în stare să o invidieze pe domnişoara Gilchrist? Asta este 
greu de crezut. Dar acum trebuie să plec. Nu ştiu ce se 
întâmplă de la o vreme aici, în micul şi liniştitul nostru 
Lytchett St. Mary? Întâi o crimă oribilă şi apoi o încercare 
de otrăvire prin poştă. Curios, şi una după alta, la un 
interval atât de scurt. 

Se despărţi de Susan. În casă era zăpuşeală şi Susan lăsă 
uşa casei deschisă, înainte de a urca la etaj pentru a-şi 
continua treaba. 

Cora Lansquenet nu fusese o femeie ordonată. În 
dulapurile şi comodele ei era o harababură de neînchipuit. 
Într-un sertar stăteau obiecte de toaletă alături de scrisori, 
batiste vechi, pensule. Între desuuri Susan a găsit un teanc 
de scrisori vechi şi facturi, iar într-un alt sertar, sub 
puloverele de lână, o cutie cu zulufi falşi. Ceva mai încolo, 
un alt sertar plin până la refuz cu fotografii vechi şi carnete 
de schiţe. Susan privi îndelung o fotografie în grup, care, 
evident, fusese făcută cu mulţi ani înainte, undeva în 
Franţa, şi care arăta o Cora mai tânără, zveltă, braţ la braţ 
cu un bărbat masiv, cu o barbă stufoasă, îmbrăcat într-o 


haină de velur. Ea bănui că era Pierre Lansquenet, cel 
decedat. 

Fotografiile o interesau, ce-i drept, dar le puse de-o parte 
şi începu să citească scrisorile cu luare-aminte. După un 
timp descoperi o scrisoare pe care o citi de două ori; pe 
când privea preocupată această scrisoare, o voce răsună în 
spatele său. Speriată de moarte, sări în sus şi scoase un 
țipăt. 

— Oare ce ai aşa grozav acolo, Susan? 

Ea se înroşi de mânie. Ţipătul îi scăpase involuntar şi-i era 
neplăcut să dea o explicaţie pentru aceasta. 

— George! Dar m-ai speriat! 

Vărul ei zâmbi. 

— Aşa mi se pare şi mie. 

— Dar cum ai intrat aici? 

— Uşa de la intrare era deschisă şi atunci m-am plimbat 
puţin pe aici. De altfel am venit pentru a asista la 
înmormântare. 

— Dar nu te-am văzut. 

— Tărăboanţa mi-a jucat o festă, conducta de benzină era 
înfundată. Am meşterit mult la ea şi în cele din urmă a 
funcţionat din nou, dar pentru înmormântare era prea 
târziu şi atunci m-am gândit că aş putea veni încoace. Ştiam 
că eşti aici. Greg mi-a spus când i-am dat telefon. 

— Totuşi, spune drept, de ce ai venit aici, George? Întrebă 
ea. 

— Poate pentru a jucă puţin rolul detectivului. Am meditat 
mult la înmormântarea unchiului Richard. Mătuşa Cora ne- 
a pus pe gânduri, Dumnezeu ştie. Nu mi-e clar, dacă ea a 
spus asta din pură prostie şi din dorinţa de palavre băbeşti 
sau într-adevăr ştia ceva. Ce scria, de altfel, în scrisoarea pe 
care o citeai cu atâta râvnă, când am intrat? 

Răspunse încet: 

— Este o scrisoare pe care unchiul Richard a trimis-o 
mătuşii Cora, după ce a vizitato. 


Cât de negrii erau ochii lui George! Ea crezuse 
întotdeauna că sunt căprui, dar erau negri şi ochii negrii au 
ceva adânc, ascund gândurile care sunt în spatele lor. 

— Este ceva interesant în ea? Întrebă George, cu o voce 
tărăgănată. 

— Nu, nu direct... 

— Pot s-o văd? 

Întinse mâna. Ea ezită un moment, apoi îi dădu scrisoarea. 
E] citi cu jumătate de voce: „M-am bucurat mult să te revăd 
după atâţia ani... Tu arăţi foarte bine... La întoarcere a fost 
plăcut şi nu eram prea obosit când am sosit acasă.” 

George citi deodată mai tare: „le rog să nu spui nimănui 
nici un cuvânt din ceea ce ţi-am încredinţat. Poate să fie o 
greşeală. Al tău frate iubitor, Richard”. 

George o privi întrebător pe Susan. 

— Ce înseamnă asta? 

— Tot felul de lucruri. Poate să fie vorba de sănătatea sa, 
sau poate să fie o bârfă despre o cunoştinţă comună. 

— Da, poate să însemne multe... Ce i-a spus Corei? Ştie 
asta vreun om? 

— Poate Anne Gilchrist, răspunse Susan, care căzuse pe 
gânduri. Cred că ea a tras cu urechea. 

— Ah, da, menajera. Dar ea unde este? 

— La spital, a fost otrăvită cu arsenic. 

George o privi uimit, cu gura căscată. 

— Dar este imposibil! 

— Şi totuşi! Cineva i-a trimis un tort de nuntă otrăvit. 

George se aşeză pe scaun şi scoase un fluierat. 

— Situaţia arată ca şi când unchiul Richard nu s-ar fi 
înşelat. 

În dimineaţa următoare veni inspectorul Morton. Era un 
om liniştit, de vârstă mijlocie, care vorbea cu un accent cam 
rustic; comportarea sa era calmă şi potolită, dar ochii săi 
priveau pătrunzător. 

— Vă este clar ce înseamnă asta, doamnă Banks? Întrebă 
el. Doctorul Barton v-a comunicat deja ce s-a întâmplat cu 


domnişoara Gilchrist? Câteva firimituri din tortul de nuntă 
pe care le-a luat cu sine au fost analizate, ele prezintă urme 
de arsenic. 

— Deci cineva a vrut s-o otrăvească? 

— Aşa se pare. Puteţi să faceţi lumină în această afacere? 

Ea dădu din cap. 

— Mă aflu în faţa unei enigme, a ripostat. Nu se poate 
descoperi nimic cu ajutorul ştampilei poştale sau al scrisului 
de mână? 

— Aţi uitat că hârtia în care era învelit pachetul a fost 
probabil arsă. Şi nu se ştie precis dacă pachetul a sosit într- 
adevăr cu poşta. Tânărul Andrews, care conduce maşina 
poştală, nu poate să-şi aducă aminte dacă a dus pachetul la 
destinaţie. 

— Atunci ce s-ar mai putea lua în discuţie? 

— Se presupune că a fost folosită o coală veche de hârtie 
maronie, pe care se aflau adresa domnişoarei Gilchrist şi un 
timbru poştal imprimat şi că cineva a aruncat acest pachet 
în cutia poştală sau l-a pus în spatele uşii pentru a da 
impresia că a sosit cu poşta. 

Susan răspunse calm: 

— Domnişoara Gilchrist s-a tot gândit cine să-i fi trimis 
pachetul, dar nu manifesta nici cea mai mică neîncredere. 
Era încântată şi chiar... Da... se simţea măgulită. Era 
suficientă otravă în acest tort pentru a 0... omori? 

— Asta este greu de spus, înainte de a şti cât de mult a 
consumat din tort, dacă l-a mâncat pe tot sau doar o parte. 
Nu vă puteţi aduce aminte? 

— Nu, nu ştiu precis. Mi-a oferit o bucată, am refuzat, apoi 
ea a mâncat din aceasta şi a spus că ar fi excelentă, dar nu 
ştiu dacă a consumat tot tortul. 

— Aş dori mult să văd camera domnişoarei Gilchrist, dacă 
nu aveţi nimic împotrivă, doamnă Banks. 

— Dar, vă rog. 

Ea îl conduse în camera Annei şi explică, scuzându-se: 


— Arată rău, dar m-am gândit că ar fi mai bine să las totul 
aşa cum a fost. 

— Foarte inteligent din partea dumneavoastră, doamnă 
Banks. 

EI s-a apropiat de pat, luă perna, ridicând-o prudent, şi 
spuse cu multă satisfacţie: Bună treabă! Pe cearşaf era o 
bucată de tort, turtită binişor. 

— Ce curios! Exclamă Susan. 

— Nicidecum. Generaţia dumneavoastră nu mai cunoaşte, 
probabil, acest obicei; dacă se pune o bucată din tortul de 
nuntă sub pernă, apare în vis viitorul soţ. 

— Dar, Anne Gilchrist este... 

— N-a vrut să ne spună nici nouă, pentru că ar fi părut 
ridicolă la vârsta ei, totuşi am avut imediat senzaţia că 
acesta ar putea fi motivul. Faţa sa deveni din nou gravă. Şi 
datorită acestei superstiții stupide, domnişoara Gilchrist a 
scăpat cu viaţă. 

— Dar cine ar putea să aibă interes s-o ucidă? 

Privirile li se întâlniră şi căutătura ciudat de scrutătoare a 
inspectorului îi trezi un sentiment neplăcut. 

— Nu ştiţi? Întrebă el. 

— Nu, fireşte că nu. 

— Atunci noi trebuie să descoperim, fără îndoială, a 
declarat el. 

Doi domni în vârstă stăteau într-o cameră mobilată într-un 
stil de ultimă oră. Nu exista nimic rotund în acest spaţiu, 
totul era în unghiuri. Unica excepţie o reprezenta Hercule 
Poirot însuşi, care era numai rotunjimi: abdomenul său era 
agreabil bombat, capul său în formă de ou, mustaţa sa se 
arcuia în sus într-un superb elan. El îşi muia buzele într-o 
ceaşcă de sirop şi-l privea gânditor pe domnul Goby. 

Acesta era scund, uscăţiv, smochinit. Dintotdeauna el a fost 
insignifiant, dar acum era atât de insignifiant, de parcă, 
într-adevăr, nici nu mai exista. El nu-l privea pe Poirot, el nu 
privea niciodată în ochii cuiva, părea că ar vorbi către colţul 


stâng, de jos, al căminului acoperit cu un strat subţire de 
crom. 

Domnul Goby era renumit pentru abilitatea sa de a obţine 
informaţii, rapid şi prompt. Doar foarte puţini oameni îl 
cunoşteau şi doar foarte puţini apelau la serviciile sale, însă 
aceştia erau deosebit de bogaţi. 

De fapt el se retrăsese din afaceri şi manifesta bunăvoință 
doar ocazional faţă de clienţii vechi. Hercule Poirot era unul 
dintre aceştia. 

— Am făcut ce-am putut, spuse Goby către cămin, pe un 
ton şoptit, intim, blând. Mi-am trimis băieţii pe teren. Ei fac 
tot ce le stă în putinţă - băieţi buni, toţi băieţi buni, dar nu 
mai sunt ce au fost înainte. Nu vor să mai înveţe, asta este. 
Cred că ştiu totul, dacă au lucrat doi ani. Şi îşi încetează 
lucrul seara, punctuali. Nu este groaznic? 

Clătină trist din cap şi-şi îndreptă privirea către o priză 
electrică. 

— Asta este vina guvernului, explică el. Totul este 
organizat. Desigur, trebuie să recunosc - domnul Goby se 
lăsă acum în fotoliul său şi vorbea către abajur - că ei nu 
trebuie să fie certaţi. Ce ne-am face fără ei! Azi se poate 
merge pretutindeni, înarmat cu un carnet de însemnări şi 
un creion, bine îmbrăcat, şi se poate invoca că cei de la 
radio te-ar fi trimis şi oamenii pot fi întrebaţi despre cele 
mai intime amănunte ale vieţii lor, prezente şi trecute, de 
pildă, ce au mâncat ei la prânz, la 23 noiembrie, pentru că 
este ultima zi a unui sondaj în legătură cu situaţia 
veniturilor păturii mijlocii a populaţiei... Să întrebi orice din 
ceea ce vrei să afli. 

Vorbind întruna către abajur, domnul Goby a continuat: 

— Pot să vă asigur, monsieur Poirot, aceasta este cea mai 
bună şi cea mai potrivită metodă pe care noi am folosito 
vreodată; mult mai bună decât citirea contorului electric, 
verificarea cablului telefonic sau intrarea într-o locuinţă ca 
o călugăriţă, cercetaş ori cercetaşă, cu o listă de 
subscripţie. Vechile metode le mai folosim, ce-i drept, dar 


curiozitatea guvernului este pentru noi un adevărat dar 
ceresc. 

Poirot tăcea. Domnul Goby devenise cu vârsta ceva mai 
vorbăreţ, oricum el, avea să ajungă, la momentul potrivit, şi 
la chestiunea care-l interesa. 

— Aha, se tânguie domnul Goby acum, scoase un carneţel 
de însemnări uzat din buzunar, umezi degetul şi-i răsfoi 
filele. Aici: domnul George Crossfield. Hai să-l luăm pe el, 
mai întâi, la rând. De mai mult timp are dificultăţi 
financiare. Se află în această situaţie mai ales din cauza 
cailor şi apoi a jocului preferat... Femeile îl interesează mai 
puţin. Că el ar fi fost în ziua respectivă în Hurst Park, nu 
este adevărat. El depune bani mereu la două persoane 
cunoscute că ţin registrele de pariuri la curse şi care nu l- 
au văzut la faţă în acea zi. După toate probabilitățile, el a 
plecat din gara Paddington într-o direcţie necunoscută. Un 
şofer de taxi, care în acea zi a circulat în zona gării 
Paddington, crede că-l recunoaşte după fotografie, dar nu 
este sigur. La hamalii din Paddington sau din gara Cholsey, 
care este cea mai apropiată de Lytchett St. Mary, n-am avut 
nici un succes. El poate să fi coborât la Reading şi să fi luat 
autobuzul. N-a fost văzut la Lytchett St. Mary. 

Domnul Goby îşi umezi din nou degetul şi răsfoi în 
continuare: Domnul Michael Shane, actor. Ar putea deveni 
un star şi chiar într-un timp scurt. lubeşte banul şi are 
nevoie de mulţi. Are mare succes la femei. Acum umblă cu 
Sorrel Dainton, interpreta rolului principal în ultima piesă 
în care a apărut el. Soţia sa nu ştie nimic. Se pare că, într- 
adevăr, nu ştie prea multe despre el. O actriţă fără vocaţie, 
cum aud, dar atractivă. Este nebună după soţul ei. Au 
circulat zvonuri că între ei s-ar fi terminat totul, dar se pare 
că neînțelegerile au fost îndepărtate... de la moartea 
domnului Richard Abernethie. Domnul Goby accentuă 
ultimele cuvinte, dând din cap cu înţeles către o pernă de 
pe sofa. 


În ziua cu pricina, domnul Shane doreşte să se ştie că ela 
avut convorbiri cu un domn Rosenbaum şi un domn Oscar 
Lewis, în legătură cu finanţarea unei piese. Dar el n-a fost 
înpreună cu ei, ci le-a telegrafiat că nu poate veni. În 
schimb, a închiriat, către ora 12, un automobil şi a venit 
acasă abia pe la ora 6. După kilometraj, el a străbătut o 
distanţă care ar confirma ipoteza noastră. Nici o semnalare 
la Lytchett St. Mary, dar pe acolo sunt unele locuri unde el, 
ar fi putut parca neobservat. 

Domnul Goby îşi frecă nasul. Doamna Shane pretinde că 
ar fi făcut cumpărături. N-a fost în magazinele de unde ia 
de obicei. 

Domnul şi doamna Banks spun că ar fi stat toată ziua 
acasă. În orice caz, la ei nu se potrivesc vorbele cu faptele! 
Ea s-a dus la garaj, şi-a scos automobilul şi a plecat în jurul 
orei 1. Direcţie necunoscută. A revenit către ora 5. 
Numărul de kilometri n-a putut fi aflat pentru că în ziua 
aceea a circulat mereu cu automobilul şi nimeni nu poate să 
mai verifice odată kilometrajul. 

Despre domnul Banks noi am aflat ceva ciudat. Mai întâi 
trebuie, desigur, să amintesc că nu ştiu ce-a făcut în ziua 
respectivă. Nu s-a dus la farmacie, după cât se pare; şi-a 
luat două zile libere din cauza înmormântării. Şi după aceea 
a renunţat la slujbă. La farmacie, colegii nu-l prea 
agreează. Căci are, din când în când, stări ciudate. Accese 
de furie. Trecutul său este deosebit de interesant. Domnul 
Goby îl privi acum drept în faţă pe Poirot, ceea ce el făcea 
doar foarte rar. Până acum circa patru luni - cu puţin 
înainte de a face cunoştinţă cu soţia sa - s-a aflat într-un 
sanatoriu de boli nervoase. N-a fost declarat nebun - el 
avusese o aşa numită criză de nervi. Se pare că făcuse o 
gravă greşeală în prepararea unei reţete. Atunci lucra la o 
farmacie din Mayfair. Femeia a scăpat cu viaţă, dar el, după 
aceea, a căzut într-o stare deplorabilă. S-a spus că ar fi 
vinovat, că a făcut-o premeditat. Femeia ar fi fost, în 
farmacie, impertinentă şi arogantă faţă de el, a reclamat că 


ultima ei reţetă ar fi fost preparată prost. El i-ar fi luat asta 
în nume de rău şi de aceea i-ar fi dat, intenţionat, o doză 
aproape mortală dintr-un alt medicament. El a spus: 
„Trebuia pedepsită pentru că a îndrăznit să mă trateze 
aşa”. Apoi a plâns şi a zis că ar fi prea rău să mai trăiască şi 
încă multe asemenea istorii. Medicii folosesc o denumire 
lungă pentru această stare - complex de vinovăţie sau cam 
aşa ceva - ei nu cred că a fost vreo intenţie, doar neglijenţă 
şi că el ar dori să se remarce. 

— Ca se peut, spuse Hercule Poirot. 

— Cum, vă rog? În orice caz s-a aflat sigur în acest 
sanatoriu, a fost îngrijit şi apoi i s-a dat drumul ca vindecat. 
La scurt timp, a cunoscut-o pe domnişoara Abernethie şi a 
primit o slujbă în această farmacie respectabilă, dar 
complet anodină. Acolo nu există nimic împotriva lui, dar se 
povesteşte o istorie despre un client care i-a spus în glumă: 
„Aş vrea un medicament cu care să-mi pot otrăvi soţia”, la 
care Banks a răspuns domol şi liniştit: „Aş putea să fac asta, 
v-ar costa două sute de lire”. Omul s-a indispus vădit şi el a 
râs. Fireşte, asta poate să fi fost o glumă, dar Banks mi se 
pare că nu prea are mult umor. 

Poirot spuse recunoscător: 

— Mon ami, din nou sunt uimit, ca-ntotdeauna, cum aţi 
obţinut aceste informaţii. Cele mai multe sunt de natură 
strict confidențială. 

Domnul Goby privea împrejur în cameră şi trăgând cu 
coada ochiului la uşă, parcă aşteptând ceva, mormăia că ar 
exista posibilităţi... 

— Acum ajungem la zona rurală. Domnul şi doamna 
Timothy Abernethie. Au o casă frumoasă, dar au nevoie 
urgent de bani pentru a o întreţine. Par să fie în mare jenă 
financiară. Din cauza impozitelor şi a investiţiilor 
nenorocoase. Domnul Abernethie se complace în a face pe 
bolnavul, dar are un apetit binecunoscut şi pare să fie 
foarte viguros, când vrea. 


Domnul Goby făcu o pauză şi îşi studie notițele: El era într- 
o foarte proastă dispoziţie în dimineaţa aceea de după 
înmormântare. A urlat la doamna Jones, femeia angajată cu 
ziua la curăţenie. A mâncat doar puţin la micul dejun şi a 
precizat că n-ar vrea să servească prânzul. A doua zi era 
într-o dispoziţie şi mai proastă, a spus că cina ar fi fost 
execrabilă şi încă multe asemenea lucruri. A rămas singur 
în casă, dar nimeni nu l-a văzut de la 9,30 dimineaţa până a 
doua zi. 

— Şi doamna Abernethie? 

— Ea a plecat cu automobilul din Enderby la ora indicată 
de dumneavoastră. A venit pe jos la un mic garaj din 
Cathstone şi a explicat că automobilul ei ar fi în pană la o 
depărtare de trei kilometri. A luat cameră la un han şi a 
cerut doar câteva sandvişuri, căci spunea că ar vrea să vadă 
regiunea - satul se află la marginea unor întinderi 
necultivate. A revenit la han abia seara, târziu. 

— La ce oră? 

— A primit sandvişurile la ora 11 dimineaţa. Dacă a mers 
la şoseaua aflată la o distanţă de un kilometru şi a făcut 
autostopul până la Wallcaster, ar fi putut prinde expresul de 
sud care opreşte la Reading West. S-ar fi putut afla în 
Lytchett St. Mary tocmai la ora crimei. 

— Medicul a indicat un interval care nu trece de ora 4,30, 
spuse Poirot. 

Domnul Goby dădu din umeri. 

— Se înţelege, n-am pretins că aşa a fost. Ea pare o 
doamnă amabilă, îndrăgită de toţi, şi soţul reprezintă tot ce 
are mai scump pe lume. Îl tratează ca pe un copil. Este 
vrednică şi puternică ca un urs, taie lemne şi le cară adesea 
înăuntru în coşuri mari. Este foarte pricepută la motoare de 
automobile şi aşa mai departe. 

— Tocmai la asta voiam să ajung. Ce s-a întâmplat de fapt 
cu automobilul? 

— Se pare că a fost greu de stabilit cauza defecţiunii şi 
depanarea s-a dovedit la fel de dificilă, dar putea fi 


provocată şi de cineva care se pricepe la automobile. 

— C'est magnifique! Spuse Poirot cu amărăciune. lotul se 
potriveşte atât de bine, totul este posibil. Bon dieu, oare nu 
putem să scoatem pe nimeni de sub acuzare? Şi doamna 
Helen Abernethie? 

— Cel decedat, Richard Abernethie, o aprecia foarte mult. 
Ea l-a vizitat cu circa două săptămâni înainte de moartea 
sa. 

— După ce ela fost la sora sa, în Lytchett St. Mary? 

— Nu, cu puţin înainte. Fiindcă veniturile i-au scăzut 
simţitor după război, a renunţat la casa ei de la ţară şi a 
luat o mică locuinţă la Londra. Mai are o vilă în Cipru, unde 
locuieşte câteva luni pe an. Are un nepot tânăr, de educaţia 
căruia se ocupă, şi susţine unul sau doi pictori tineri. 

— St. Helena imaculata”, spuse Poirot. Şi îi era cu totul 
imposibil să părăsească Enderby în ziua respectivă, fără 
ştirea personalului? Spuneţi da, vă conjur! 

Din nou domnul Goby privi împrejur prin cameră şi apoi 
fixă pantofii de lac strălucitori ai lui Poirot. 

— Îmi pare rău că nu pot să spun asta, monsieur Poirot. 
Doamna Abernethie a plecat cu automobilul la Londra 
pentru a-şi mai aduce nişte îmbrăcăminte şi alte lucruri, 
căci se înţelesese cu domnul Entwhistle să mai rămână o 
perioadă pentru a face ordine. 

— Il ne manquait que ca! Izbucni Poirot iritat. 

Când i se aduse cartea de vizită a inspectorului Morton de 
la poliţia din comitatul Berkshire, Hercule Poirot îşi ridică 
mirat sprâncenele. 

— Conduceţi-l înăuntru, Georges, conduceţi-l înăuntru. Şi 
aduceţi... Ce preferă poliţia? 

— Aş spune bere, sir. 

— Ce oroare! Dar tipic englezesc! Deci, aduceţi bere! 

Inspectorul Morton trecu direct la scopul vizitei sale. 

— Am avut de lucru prin Londra, a explicat el şi mi-am 
procurat adresa dumneavoastră, monsieur Poirot. Spre 


marea mea surpriză v-am văzut joi la o şedinţă a comisiei de 
constatare a deceselor. 

Monsieur Poirot încuviinţă. 

— Nu vă mai aduceţi aminte de mine, monsieur Poirot, dar 
eu vă ţin minte bine. De la cazul Pangbourne. 

— Ah, aţi avut de-a face cu acest caz? 

— Într-o funcţie minoră, eram încă foarte tânăr. Este deja 
mult de-atunci, dar nu v-am uitat niciodată. 

— Şi m-aţi recunoscut imediat deunăzi? 

— N-a fost greu, sir. Inspectorul Morton îşi reţinu un uşor 
zâmbet. Apariţia dumneavoastră este destul de neobişnuită. 
Privirea sa examină ţinuta lui Poirot, îmbrăcat impecabil, şi 
poposi, în cele din urmă, pe mustaţa sa răsucită. La ţară 
atrageţi atenţia. 

— Se poate, consimţi Poirot, mulţumit de sine. 

Inspectorul a continuat: 

— Aş vrea să aflu de ce aţi fost acolo. Delicte ca jaf şi crimă 
nu vă interesează, aşa în general. 

— A fost o crimă ordinară, brutală? 

— Asta mă întreb şi eu. 

— V-aţi întrebat de la început, nu-i aşa? 

— Da, monsieur Poirot. Nu în legătură cu ceea ce s-ar 
putea caracteriza ca o crimă „ordinară, brutală”. Criminalul 
a vrut să lase această aparenţă. Ar putea fi această 
Gilchrist, dar nu văd nici un motiv şi, de asemenea, nu a 
existat nici un factor afectiv pentru aceasta. De altfel, s-a 
încercat otrăvirea ei. 

El relată în detaliu tentativa de otrăvire cu un tort de 
nuntă. 

Poirot respiră şuierând: 

— Foarte debaci... Da... Foarte dibaci... Îl avertizasem pe 
domnul Entwbhistle, îi recomandasem să aibă grijă de 
domnişoara Gilchrist. Un atentat la viaţa ei era posibil. Dar 
trebuie să recunosc că nu mă gândisem la otravă, ci că se 
va recurge din nou la topor. Credeam doar că n-ar fi bine 


pentru ea să meargă pe întuneric, singură, pe drumuri 
pustii. 

— Cum de-aţi prevăzut un atentat la viaţa ei, monsieur 
Poirot? 

Poirot nu răspunse, căci Georges intrase cu un pahar mare 
cu bere. 

— O mică înviorare, domnule inspector? Nu, nu, eu nu 
servesc. 

— Nu vreţi să-mi ţineţi companie? 

— Nu beau bere, dar aş dori un păhărel cu lichior de 
coacăze... Englezii nu agreează această băutură, cum am 
constatat. 

Inspectorul Morton se uita mulţumit la berea sa. 

Poirot, care bea încet din păhărelul său un lichid roşu 
întunecat, a început să explice: 

— Cazul a început cu o înmormântare sau mai corect spus, 
după o înmormântare. 

Expresiv, cu multe gesturi, ela repetat ceea ce-i relatase 
domnul Entwbhistle, dar cu înflorituri, pe măsura firii sale 
exuberante. 

Când a terminat, inspectorul Morton a întrebat: 

— Acest domn Abernethie, deci, poate să fi fost otrăvit? 

— Poate. 

— Şi corpul neînsufleţit a fost incinerat, aşa că nu mai 
există nici o posibilitate de a dovedi ceva? 

— Exact. 

Inspectorul se gândi. 

— În afară de aluzia pe care se pare că o făcuse doamna 
Cora Lansquenet - şi ea este moartă. 

— Aşa este, a confirmat Poirot domol. Nu ştim cu cine a 
putut ea să discute despre aceasta şi poate că nici asasinul 
nu ştie. 

— Apoi este încercarea de ucidere a domnişoarei Anne 
Gilchrist... 

— Asta era de aşteptat. După ce Cora a fost redusă la 
tăcere, probabil că asasinul s-a temut că menajera ei ar fi 


putut să afle ceva. Dacă asasinul ar fi fost inteligent, s-ar fi 
limitat, în ciuda acestei îndoieli, doar la o crimă, dar asasinii 
nu sunt decât rareori inteligenţi. Ei urzesc, se simt în 
nesiguranţă, ar dori să fie siguri, foarte siguri. Sunt 
entuziasmați de propria lor inteligenţă şi aşa îşi bagă 
singuri, în cele din urmă, capul în laţ. 

Inspectorul zâmbi. 

Poirot a continuat: 

— Încercarea de a o reduce pe domnişoara Gilchrist la 
tăcere a fost deja o greşeală. Căci acum ar exista două 
posibilităţi de a continua investigaţiile. Este scrisul de pe 
cartea de vizită trimisă împreună cu tortul de nuntă. Păcat 
că ambalajul a fost ars. 

— Da, atunci s-ar fi ştiut dacă pachetul a fost trimis cu 
poşta sau nu. 

— Aveţi motive de a accepta ultima variantă amintită? 

— Doar din ceea ce spune poştaşul - el nu este sigur. Am 
verificat memoria sa şi nu este deloc demnă de încredere. 
Dacă el a dus pachetul la destinaţie; mi se pare curios că 
pachetul a fost observat doar după ce acest domn - care 
era numele său? 

— Guthrie. 

— Da... Doar după ce a fost acolo domnul Guthrie. L-am 
luat sub observaţie, monsieur Poirot. Fireşte că este uşor, 
cu o explicaţie plauzibilă, să te prezinţi ca un prieten al 
doamnei Lansquenet şi să intri în casă. Doamna Banks, 
desigur, că n-a ştiut dacă aşa este. Făcu o pauză şi apoi 
adăugă: Şi există încă alte posibilităţi. 

Poirot dădu din cap. 

— Credeţi... 

— Domnul George Crossfield a fost de asemenea în 
regiune, dar abia în ziua următoare. Ela vrut să asiste la 
înmormântare, dar pe drum a avut o mică pană. Ştiţi ceva 
despre el, monsieur Poirot? 

— Am strâns unele informaţii despre el şi ceilalţi membri 
ai familiei care vă stau la dispoziţie. Fireşte că n-am nici un 


drept să pun întrebări domniilor lor şi n-ar fi inteligent din 
partea mea. 

— Voi proceda cu băgare de seamă. Trebuie să-ţi dai 
cărţile pe faţă doar atunci când eşti sigur pe situaţie. 

— Asta sună aşa de tehnic. Dragă prietene, cu experienţa 
de care dispui şi cu întreg angrenajul poliţiei la dispoziţie, 
aveţi deja toate posibilităţile. Merge încet, dar sigur. Eu... 

— Da, monsieur Poirot? 

— Eu călătoresc către nord. Mă voi deghiza puţin şi apoi 
mă îndrept spre Enderby - am intenţia să achiziţionez o 
casă pentru refugiații străini. Eu reprezint „UNARCO”. 

— Şi ce este UNARCO? 

— United Nations Aid for Refuggee Centres Old Age” - 
Asistenţa ONU pentru Azilele de Refugiaţi Bătrâni. Sună 
bine, nu? Voi interpreta rolul excelent. 

Inspectorul Morton rânji. Era sigur că Poirot va face asta 
şi ar fi vrut tare mult să-l vadă în acţiune. 

Capitolul V. 

Alias Pontarlier. 

Hercule Poirot îi spuse lui Janet, care arunca priviri 
furioase: 

— Mulţumesc mult, într-adevăr aţi fost foarte amabilă, 
după care Janet părăsi camera cu un zâmbet acru. 

Aceşti străini! Şi întrebările pe care le punea acest om! Ce 
impertinenţă! Vine şi spune că el ar fi un specialist şi că l-ar 
interesa mai ales ciudatele dureri de inimă pe care trebuie 
să le fi avut domnul Abernethie. S-ar putea, ce-i drept, să 
fie ceva în toate astea - el a murit subit, stăpânul. Chiar şi 
doctorul a fost surprins. Dar ce-i pasă de asta unui medic 
străin? Cum de apare aşa, deodată, şi-şi bagă nasul în 
toate? Şi doamna Helen a spus pur şi simplu: „Vă rog, 
răspundeţi-i la întrebări, este foarte important ca el să 
obţină informaţii”. 

Întrebări, întrebări! Ce fel de medicamente a luat domnul! 
Unde erau păstrate! Ca şi cum ai mai ţine minte toate 
aceste amănunte! Domnul ştia ce face. Şi ce întrebare 


stupidă, dacă aceste medicamente s-ar mai afla în casă! 
Fireşte că ei au aruncat totul. Dureri de inimă - şi cuvintele 
străine lungi, comice, pe care le folosea! Ah, aceşti medici! 

Cel care se autointitula medic practicant începu să-l caute, 
oftând, pe Lanscombe, majordomul. De la Janet n-a reuşit 
să scoată multe, desigur că nici nu se aşteptase la aşa ceva. 
Intenţia sa era doar să compare informaţiile obţinute de la 
ea cu cele care i le oferise Helen Abernethie. 

De fapt, el constatase că se putea bizui pe declaraţiile 
Helenei, dar din fire şi în urma unei bogate experienţe, nu 
avea încredere în nici un om, înainte ca acesta să-l fi 
convins temeinic. Oricum, informaţiile erau neînsemnate şi 
nesatisfăcătoare. Doar un singur fapt era cert, că Richard 
Abernethie luase vitamine în capsule cu ulei de ricin, dintr- 
un mic flacon, care, în momentul morţii sale subite era pe 
terminate. Oricine ar fi putut să injecteze otravă într-una 
sau mai multe capsule şi să dozeze conţinutul flaconului 
astfel ca până la îngurgitarea capsulei fatale de către 
pacient să fi trecut câteva săptămâni. Pe de altă parte, 
cineva putea să se strecoare în casă în ziua dinaintea morţii 
lui Richard Abernethie şi să pună la cale crima prin 
otrăvire. 

Hercule Poirot făcu experienţe pe cont propriu. Uşa de la 
intrare era, ce-i drept, mereu închisă, dar o uşă din spate 
care ducea în grădină, era închisă, de obicei, abia seara. În 
jurul orei două fără un sfert, în timp ce personalul era la 
masă, el a intrat din grădină în casă pe această uşă şi s-a 
strecurat neobservat la etajul întâi, în dormitorul lui 
Richard Abernethie. 

Deci era posibil ca cineva, venit din afară, să ajungă la 
etajul întâi. Dar s-a întâmplat aceasta? Foarte greu se putea 
stabili dacă a fost aşa. Poirot nu căuta doar dovezi - el voia 
să fie sigur de toate posibilităţile. Dacă Richard Abernethie 
într-adevăr a fost ucis, era deocamdată doar o ipoteză, dar 
în legătură cu moartea Corei Lansquenet era nevoie, totuşi, 
de dovezi. În acest scop dorea să studieze oamenii la faţa 


locului, adică pe cei care se adunaseră aici după 
înmormântare. Pregătise în această privinţă un plan, dar 
mai întâi voia să vorbească încă o dată cu Lanscombe. 

Bătrânul majordom a fost politicos, dar rezervat. Chiar 
dacă mai puţin reticent decât Janet, el îl privea pe străinul 
sosit val-vârtej cu adâncă neîncredere. El puse deoparte 
bucata de piele cu care curăţase afectuos o cană de ceai din 
epoca georgiană şi se ridică ceremonios. 

— Da, vă rog, sir, spuse el politicos. 

Poirot se aşeză prevăzător pe un scaun de bucătărie. 

— Doamna Abernethie mi-a spus că aţi vrea să vă mutaţi în 
casa portarului de la intrarea dinspre nord, atunci când vă 
veţi retrage la pensie? 

— Da, sir. Desigur că acum a intervenit o schimbare, căci 
dacă proprietatea se vinde... 

Poirot îl întrerupse repede: 

— Asta n-ar schimba nimic. Pentru grădinari există deja 
căsuțe. Noii locatari şi personalul lor de îngrijire n-or să 
aibă nevoie de casa portarului. S-ar putea ajunge la o 
înţelegere în privinţa dumneavoastră. 

— Mulţumesc foarte mult pentru oferta amabilă, sir, dar 
cred... Cei mai mulţi locatari vor fi străini? 

— Da. Printre refugiații de pe continent există mulţi care 
sunt bătrâni şi bolnavi. Organizaţia internaţională de 
asistenţă pe care o reprezint în Anglia a procurat banii 
necesari pentru a achiziţiona unele reşedinţe de ţară, 
potrivite pentru cămine de bătrâni şi aceasta de aici este 
tocmai ideală în acest scop. Cumpărarea s-a perfectat deja. 

Lanscombe oftă. 

— Gândul că locuinţa stăpânului meu nu va mai fi în 
proprietate particulară mă întristează, mă înţelegeţi, sir, 
chiar dacă ştiu că urmează să servească unui scop benefic. 
Noi am acordat întotdeauna în ţara noastră azil celor 
persecutați, sir, suntem mândri de asta; vom trăi în 
continuare după acest principiu. 


— Mulţumesc, Lanscombe, răspunse Poirot prietenos. 
Moartea stăpânului trebuie să fi fost o grea lovitură. 

— Desigur, sir. Am fost în serviciul său din primii ani ai 
tinereţii. Am avut mare noroc, sir, deoarece nu a existat un 
alt stăpân mai bun decât el. 

— Am discutat cu prietenul şi... Colegul meu, doctorul 
Larraby. Ne-am întrebat dacă nu cumva domnul Abernethie 
nu a avut o emoție deosebită în preziua morţii sale... Vă mai 
amintiţi, dacă el a primit pe cineva în vizită în acea zi? 

— Nu cred, sir... Lanscombe se gândi. Cu o zi înainte 
pastorul a venit la ceai, apoi au sosit câteva călugăriţe, care 
făceau o colectă în vreun scop de binefacere, şi la intrarea 
din spate, un tânăr ţinea cu orice preţ să vândă perii şi 
spălătoare de tigăi; Marjorie abia a putut scăpa de el, era 
foarte insistent. Asta este tot. 

Bătrânul avea lacrimi în ochi şi Poirot nu-l mai deranjă cu 
întrebările. Îşi îmbrăcă mantaua, aruncă în jurul gâtului un 
fular gros şi apoi ieşi, astfel înarmat împotriva vântului 
aspru de nord, pe terasă, unde Helen Abernethie tăia 
trandafiri de toamnă. 

— Aţi aflat ceva nou? Întrebă ea. 

— Nimic, dar nici nu m-am aşteptat la altceva. 

— Ştiu. De când domnul Entwhistle mi-a spus că veţi veni 
încoace, eu însămi am adulmecat în jur ca un copoi, dar n- 
am putut descoperi nimic. Se opri o clipă şi apoi adăugă cu 
speranţă în glas: Poate că totul este doar o vorbărie fără 
rost? 

— Să fie ucisă cu toporul? 

— Nu mă gândeam la Cora. 

— Însă eu da. De ce cineva a crezut necesar ca ea să fie 
ucisă? Domnul Entwhistle mi-a spus că aţi avut senzaţia că 
ceva n-ar fi fost în regulă atunci când Cora a făcut acea 
remarcă conştientă. Aşa este? 

— Da, da... Dar nu ştiu... 

Poirot o întrerupse. 


— Ce nu era în regulă? Ce fel de senzaţie aţi avut? Aţi fost 
surprinsă? Sau - cum să spun - aţi avut presimţiri rele... Aţi 
crezut că ceva straniu, primejdios plutea în aer? 

— Nu, asta nu. Doar ceva... Ah, nu ştiu. Nu pot să-mi aduc 
aminte, dar nu era important. 

— Cum de nu puteţi să vă aduceţi aminte? Poate că v-a 
descumpănit altceva? Ceva mai important? 

— Da, da, cred că aveţi dreptate. A fost remarca Corei că 
ar putea fi vorba de o crimă, bănuiesc. Aceasta i-a 
descumpănit pe toţi. 

— Poate a fost reacţia unuia dintre cei prezenţi la cuvântul 
„crimăâ”? 

— Poate, dar nu pot să-mi aduc aminte dacă cineva mi-a 
atras atenţia în mod deosebit. Noi toţi o priveam pe Cora 
consternaţi. 

— Poate că a fost ceva care v-a izbit auzul - ceva ce a căzut 
cu zgomot sau s-a spart? 

Helen s-a încruntat, încordată şi preocupată. 

— Nu, nu cred asta... 

— Bine. Într-o zi vă veţi aduce aminte. Şi poate că n-o să vi 
să pară atât de important. Acum, vă rog, să-mi spuneţi ceva, 
madame: după câte ştiu doamna Timothy Abernethie a 
rămas aici peste noapte, după înmormântare. A comentat 
remarca făcută de Cora? 

— Da, a spus că era revoltător şi tipic pentru Cora. 

— N-a luat în serios remarca ei? 

— Nu, nu, sunt sigură că n-a luat-o în serios. 

Poirot găsi că al doilea „nu” a sunat cam îndoielnic. 

— Şi dumneavoastră madame, aţi luat-o în serios? 

Helen Abernethie, ai cărei ochi de un albastru limpede 
aveau de sub şuviţele de păr cărunt, ondulate, un efect 
uimitor de tineresc, răspunse gânditoare: 

— Da, monsieur Poirot, cred că am luat-o în serios. 

— Pentru că aţi avut senzaţia că ceva n-ar fi în ordine? 

— Poate. 

El aşteptă. Deoarece ea nu mai spunea nimic, o întrebă: 


— Doamna Lansquenet se afla de mulţi ani în relaţii reci cu 
rudele sale? 

— Cu toţii nu puteam să-l suportăm pe soţul ei; din această 
cauză ea era foarte afectată şi aşa înstrăinarea s-a 
accentuat. 

— Şi apoi cumnatul dumneavoastră a mers aşa deodată în 
vizită la ea. De ce? 

— Nu ştiu. Cred că ela ştiut sau a simţit că nu va maitrăi 
mult şi atunci a vrut să se împace cu ea. 

— El nu v-a spus nimic? 

— Mie? 

— Da. Eraţi doar aici, când s-a dus la ea. Nu v-a vorbit 
despre intenţia sa? 

Lui Poirot i se păru că ea ar fi devenit ceva mai reţinută. 

— Mi-a spus că ar vrea să-i facă o vizită cumnatului meu, 
Timothy - ceea ce a şi făcut. De Cora n-am pomenit deloc. 
Vreţi să intrăm în casă? Este vremea prânzului. 

Merseră împreună înăuntru; Helen luase cu sine şi 
trandafirii tăiaţi. 

Poirot întrebă la uşă: 

— Sunteţi sigură, absolut sigură că domnul Abernethie nu 
v-a spus nimic despre vreun membru al familiei, în timpul 
şederii dumneavoastră aici, ceva care ne-ar putea oferi o 
rază de lumină? 

Când intrară în Salonul Verde, Helen zise oftând: 

— Richard a fost dezamăgit de nepoatele şi nepotul său. 
Şi-a exprimat opinia nefavorabilă despre ei, dar n-a spus 
nimic, chiar absolut nimic - înţelegeţi - care să poată indica 
un motiv de comitere a crimei. Luă o vază de porțelan şi 
aranjă trandafirii cu tandreţe. 

— Aşezaţi florile minunat, madame. Sunt sigur că tot ce 
faceţi este desăvârşit. 

— Mulţumesc. lubesc florile foarte mult. Cred că vor arăta 
bine dacă le aşez pe masa verde de malachit. 

Pe masă se afla un buchet de flori de ceară protejate de un 
glob de sticlă. Când ea l-a ridicat, Poirot întrebă brusc: 


— I-a spus cineva domnului Abernethie că soţul nepoatei 
sale, Susan, era cât pe-aici să otrăvească o clientă din cauza 
unei reţete preparate greşit... Oh, scuze... 

EI sări în sus. Obiectul din epoca victoriană a alunecat din 
mâinile Helenei, Poirot nu putu să-l prindă, acesta căzu pe 
podea şi se sparse. Helen scoase un strigăt de supărare. 

— Ce prostie din partea mea! Dar cel puţin florile au 
rămas întregi. Le voi băga în dulapul cel mare de sub scară 
şi voi comanda un nou glob de sticlă. 

Dar după ce Poirot i-a ajutat să ducă florile în dulap şi au 
revenit în salon îşi ceru scuze: 

— A fost vina mea. N-ar fi trebuit să vă sperii aşa tare. 

— De fapt ce m-aţi întrebat? Am uitat complet. 

— Oh, nu era important, nici nu mai ştiu. 

Helen îşi aşeză mâna pe braţul său. 

— Monsieur Poirot, există oare vreun om a cărui viaţă să 
reziste la cercetarea cea mai amănunţită? Trebuie implicaţi 
în această afacere oameni, chiar dacă n-au nimic de-a face 
cu ea, vreau să spun, cu... 

— Cu moartea Corei Lansquenet? Da. Pentru că trebuie 
cercetat totul, nimic trecut cu vederea. Sigur că sunt de 
acord - este un vechi adevăr - că orice om are ceva de 
ascuns. Asta este valabil pentru noi toţi, chiar şi pentru 
dumneavoastră, madame. De aceea prietenul 
dumneavoastră domnul Entwhistle, mi s-a adresat, căci eu 
nu sunt de la poliţie. Eu sunt discret şi ceea ce obţin în 
urma investigaţiilor nu mă interesează personal. Trebuie 
doar să ştiu tot. Şi pentru că în acest caz nu există alte 
dovezi decât oamenii - trebuie să mă ocup de aceşti 
oameni. Sunt obligat să vorbesc cu toţi cei care au fost la 
înmormântare. Ar fi un mare avantaj din punct de vedere 
strategic, asta ar fi foarte oportun - dacă aş putea să 
vorbesc cu ei aici, la faţa locului. 

— Mă tem, răspunse Helen încet, că asta va fi foarte 
dificil... 


— Nu atât de greu pe cât credeţi. Deja am născocit ceva. 
Totuşi casa este de vânzare - eh bien domnul Entwhistle va 
face cunoscut că ar fi deja vândută şi va invita pe toţi 
membrii familiei să vină încoace, la un sfârşit de săptămână, 
pentru a mai căuta unele piese de mobilier deosebite, 
înainte de licitaţie. Vedeţi, este foarte simplu, nu găsiţi? 

Helen îl privi pătrunzător. Ochii ei albaştri erau reci. 

— Vreţi să-i întindeţi cuiva o cursă, monsieur Poirot? 

— Oh, din păcate pentru aceasta încă nu am informaţiile 
necesare. Nu, aş dori să-i supun la unele probe, să zicem, să 
fac experienţe. 

— Probe? Ce fel de probe? 

— Nici eu nu ştiu încă exact, ele vor apare de la sine. Şi 
oricum, madame, va fi mai bine dacă dumneavoastră nu ştiţi 
nimic despre aceasta. 

— Pentru ca să mă supuneţi şi pe mine unei probe? 

— Aţi aruncat deja o privire în culise. Acum există, înainte 
de toate, o dificultate: tinerii vor fi de acord, probabil fără 
multă vorbă; dar pentru ca domnul Timothy Abernethie să 
vină încoace va fi dificil. Cum aud, el nu-şi părăseşte 
niciodată locuinţa. 

Helen zâmbi brusc. 

— Cred că aici veţi avea noroc. Maude mi-a telefonat ieri. 
Au meseriaşi în casă, locuinţa va fi vopsită şi Timothy suferă 
cumplit din cauza mirosului de vopsea. El pretinde că 
sănătatea sa va fi serios afectată din această pricină. De 
aceea cred că va veni încoace cu Maude, chiar cu plăcere - 
pentru o săptămână, două. Maude încă nu poate să se 
ocupe serios de el şi de gospodărie... Ştiaţi că ea şi-a 
fracturat glezna? 

— Nu. Ce ghinion! 

— Din fericire au putut s-o angajeze pe menajera Corei, 
domnişoara Gilchrist. Ea pare că s-a dovedit a fi o 
adevărată perlă. 

— Ce? Întrebă Poirot pe un ton foarte tăios. 
Dumneavoastră aţi făcut propunerea? Sau cine? 


— După câte ştiu, Susan a pus totul la cale, Susan Banks. 

— Aşa! Simpatica Susan a pus totul la cale, spuse Poirot 
tărăgănat. Aţi auzit, de fapt, că domnişoara Gilchrist a 
scăpat, ca prin urechile acului, de moarte? I s-a trimis o 
bucată de tort de nuntă otrăvit şi ea a mâncat din el. 

— Nu! Helen avea o privire speriată. Acum mi-am adus 
aminte ce mi-a spus Maude la telefon, că domnişoara 
Gilchrist tocmai a ieşit din spital, dar n-am avut nici o idee 
de ce a fost internată. Otrăvită? Dar, monsieur Poirot, chiar 
de ce? 

— Chiar, nu puteţi să vă închipuiţi? 

Helen răspunse iritată: 

— Bine. Toţi trebuie să vină încoace! Dumneavoastră 
stabiliţi adevărul! Nu mai trebuie să se comită o altă crimă! 

— Deci mă veţi ajuta? 

— Da, o voi face. 

Anne Gilchrist aruncă o privire de cunoscătoare în 
bucătărie. 

— Linoleumul străluceşte chiar ca o oglindă, doamnă 
Jones, cât de frumos l-aţi făcut! Şi cana de ceai de pe masă 
arată atât de îmbietor. Vin imediat înapoi, după ce-i duc 
domnului Abernethie cafeaua de ora unsprezece. 

Urcă treptele încet, cu o tavă apetisantă pe braţe. Ciocăni 
la uşa lui Timothy şi intră când auzi un mârâit. 

— Cafeaua şi prăjiturile, domnule Abernethie. Sper că azi 
vă simţiţi mai bine, este o zi atât de minunată. 

Timothy mormăi suspicios: 

— Şi laptele n-are nici un fel de caimac? 

— Cum aşa domnule Abernethie, l-am dat la o parte cu 
multă grijă şi pentru cazul că s-a format din nou un strat 
proaspăt, am adus o mică sită. Unii oameni preferă desigur 
caimacul, spun că ar fi smântână şi chiar aşa este. 

— Idioţi! Pufni Timothy. Ce fel de biscuiţi sunt aceştia? 

— Din cei foarte uşor digerabili. 

— Ce înseamnă asta? Turta dulce este singura prăjitură 
care-mi place. 


— Îmi pare rău, dar brutarul n-a avut, în această 
săptămână, nici un fel de turtă dulce. Dar biscuiţii aceştia 
sunt cu adevărat buni. Doar încercaţi! 

— Cunosc, vă mulţumesc... Dar ce tot umblaţi la draperii? 

— M-am gândit că v-ar face plăcere să aveţi ceva soare. 
Este o zi aşa de minunată! 

— Vreau să am camera întunecată, am o migrenă 
îngrozitoare. Acest miros de vopsea este de vină! Am fost 
mereu sensibil la vopsele, sunt o adevărată otravă pentru 
mine! 

Anne trase aer pe nas şi apoi declară radioasă: 

— Aici de-abia miroase. Vopsitorii lucrează acum deja în 
cealaltă aripă a clădirii. 

— Dumneavoastră n-aveţi nervii olfactivi atât de sensibili 
ca ai mei. Chiar trebuie să-mi luaţi toate cărţile pe care le 
citesc? 

— Oh, scuzaţi-mă, vă rog, domnule Abernethie, n-am ştiut 
că le citiţi pe toate. 

— Unde este soţia mea? N-am văzut-o deloc de mai bine 
de o oră. 

— Doamna Abernethie se odihneşte pe sofa, în salon. 

— Spuneţi-i că ar putea să vină aici să se odihnească. 

— Îi voi comunica imediat, domnule Abernethie. Dar poate 
că a adormit. Hai să spunem, într-un sfert de oră? 

— Nu, spuneţi-i că am nevoie de ea acum. Şi lăsaţi 
plapuma în pace, stă aşa cum vreau. 

— Iertaţi-mă, vă rog, m-am gândit că va aluneca. 

— Nu mă deranjează deloc. Acum mergeţi şi aduceţi-o pe 
soţia mea. Am nevoie de ea. 

Anne cobori şi intră în salon în vârful picioarelor unde 
Maude stătea cu piciorul bolnav ridicat pe o pernă şi citea. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, doamnă Abernethie, spuse ea 
smerită, dar domnul Abernethie are tare nevoie de 
dumneavoastră. 

Maude dădu cartea la o parte cu un sentiment de 
vinovăţie. 


— Doamne, mă duc imediat sus. 

Îşi luă bastonul. De-abia intră în cameră, că Timothy se 
răsti la ea. 

— În fine, ai venit! 

— lartă-mă, te rog, dragule, n-am ştiut că ai nevoie de 
mine. 

— Această persoană pe care ai angajat-o mă scoate din 
minţi. Cotcodăceşte şi dă din aripi în jurul meu ca o găină 
bezmetică. Mă tratează de parcă aş fi un copil prost. Este o 
situaţie enervantă! 

— Da, îmi închipui. Dar te rog, te rog dragă Timothy, 
străduieşte-te să nu fii prea aspru faţă de ea. Eu sunt chiar 
cu totul neajutorată, până... Şi recunoaşte, totuşi, că ea 
găteşte bine. 

— Ştie să gătească, recunoscu el fără plăcere. Da, găteşte 
foarte bine, dar trebuie să rămână doar la bucătărie. Nu 
trebuie să se agite în jurul meu. 

— Nu, dragule, fireşte că nu. Dar cum îţi merge? 

— Foarte rău. Spune-i lui Barton să vină imediat, el 
trebuie să mă consulte. Acest miros greu de vopsea îmi 
pune inima la încercare. Şi cafeaua este rece, continuă 
bolnavul, privind indignat ceaşca din care încă nu băuse. De 
ce nu pot să am şi eu parte de o cafea cu adevărat 
fierbinte? 

— O încălzesc din nou. 

Anne începuse să bea ceai la bucătărie şi discuta amabilă, 
deşi cu un aer de uşoară superioritate, cu doamna Jones, 
femeia care făcea zilnic curăţenie. 

— Fac tot ce-mi stă în putinţă ca s-o scutesc de orice efort 
pe doamna Abernethie, explica ea. Această alergătură în 
sus şi în jos pe scară este atât de chinuitoare pentru dânsa. 

— Ea-i citeşte în ochi orice dorinţă, a consimţit doamna 
Jones, amestecându-şi zahărul în ceaşcă. 

— E rău să fii atât de bolnav ca el. 

— Nu este atât de bolnav, o contrazise doamna Jones. îi 
place pur şi simplu să stea în pat, să tot sune şi să 


poruncească să fie mereu servit. Dar dacă el vrea, poate 
foarte bine să se ridice şi să alerge încolo şi încoace. L-am 
văzut chiar şi în sat, plimbându-se, când doamna 
Abernethie era plecata. Merge atât de vioi ca oricare altul. 
De ceea ce are el nevoie cu adevărat, ca tutun sau o marcă 
poştală, îşi aduce singur. Şi de aceea am refuzat, când ela 
vrut să rămân aici peste noapte, când ea nu s-a întors la 
timp de la înmormântare. „Îmi pare rău, sir, am spus, dar 
trebuie să am grijă de soţul meu. Dimineaţa pot să vin, dar 
trebuie să fiu acasă când se întoarce de la muncă.” Şi am 
refuzat. Asta poate să-i prindă bine, m-am gândit că trebuie 
şi el odată să se îngrijească singur. Atunci poate şi el să 
vadă de câtă muncă este nevoie pentru orice. Şi am rămas 
tare pe poziţie. Toate mârâiturile nu i-au fost de nici un 
folos. 

Doamna Jones a respirat adânc şi sorbi o lungă şi 
binefăcătoare înghiţitură din ceaiul de culoare închisă. 

— Voi deretica în bucătărie aşa cum trebuie şi apoi plec. 
Cartofii sunt curăţaţi - se află lângă chiuvetă. 

Deşi cam afectată de tonul lipsit de jenă al doamnei Jones, 
Anne era totuşi bucuroasă că atât de mulţi cartofi aşteptau 
deja curăţaţi. Înainte ca ea să poată răspunde ceva, a sunat 
telefonul şi a alergat pentru a ridica receptorul. 

Maude Abernethie apăru în capul scărilor. Anne o anunţă: 

— Doamna Helen Abernethie este la telefon. 

— Spuneţi-i, vă rog, că vin imediat. 

Maude cobori încet, şchiopătând, scările, cu dureri 
vizibile. 

Anne îi spuse încet: 

— Îmi pare atât de rău că trebuie să coborâţi, doamnă 
Abernethie. Domnul Abernethie a terminat micul dejun? Mă 
duc să iau tava. Îi întinse receptorul. 

Bolnavul o primi pe Anne cu o privire supărată şi întrebă 
iritat, când ea luă tava: 

— Cine este la telefon? 

— Doamna Helen Abernethie. 


— Oh! Iar vor sta la taifas mai bine de o oră. Femeile pierd 
la telefon orice simţ al timpului. Nu se gândesc niciodată 
cât costă asta. 

Anne interveni cu remarca judicioasă că doar doamna 
Helen ar trebui să plătească convorbirea. 

El mârâi: 

— Trageţi, vă rog, draperia. Nu, nu pe aceea. Nu vreau să- 
mi bată lumina direct în ochi... Aşa este mai bine. Chiar 
dacă sunt bolnav, nu trebuie să stau, în definitiv, toată ziua 
în întuneric. Şi aduceţi-mi din bibliotecă cartea... Şi acum 
ce mai este? De ce alergaţi aşa? 

— Sună cineva la intrare, domnule Abernethie. 

— N-am auzit nimic. Dar îngrijitoarea este jos, nu? Ea 
trebuie să deschidă. 

— Desigur, domnule Abernethie. Ce carte doriţi? 

Bolnavul închise ochii. 

— Nu mai pot să-mi aduc aminte, mi-aţi risipit gândurile. 
Acum plecaţi! 

Anne luă tava şi ieşi grăbită, se duse la bucătărie şi apoi 
alergă la uşa de la intrare. Maude vorbea încă la telefon. 
Anne reveni imediat şi spuse încet: 

— Iertaţi-mă, vă rog, că vă întrerup. Afară este o 
călugăriţă care susţine că strânge donaţii pentru „Fundaţia 
Sf. Maria Magdalena”, spuse ea. Are o listă. Cei mai mulţi 
oameni par să fi dat doi până la cinci şilingi. 

Maude spuse încet: 

— O clipă, Helen, şi-i răspunse pe un ton sever: Nu da 
nimic. Aici avem propriile noastre aşezăminte filantropice. 

Anne ieşi grăbită; ea îi făcuse lui Maude o impresie bizară, 
tulburătoare. 

Maude termină convorbirea după câteva minute cu 
următoarele cuvinte: „Voi vorbi cu Timothy despre aceasta.” 
După care puse receptorul jos, o privi pe Anne, care stătea 
ca împietrită în uşa salonului şi tresări când Maude o 
întrebă: 


— Dar ce s-a întâmplat? Vă lipseşte ceva, domnişoară 
Gilchrist? 

— O, nu, doamnă Abernethie. Doar mă gândesc la ceva. O 
mare prostie din partea mea, când sunt atâtea de făcut. 

Anne se consacră din nou treburilor casnice cu o hărnicie 
de albină şi Maude urcă cu mare greutate scările către 
camera soţului ei. 

— Helen a fost la telefon. Se pare că vila a fost vândută 
acum... Unei organizaţii internaţionale de ajutorare a 
refugiaților. 

Ea nu mai adăugă nimic, în timp ce Timothy îşi manifesta 
nemulţumirea cu expresii tari, că locuinţa în care se 
născuse şi crescuse urma să fie năpădită de o adunătură de 
refugiaţi. 

— Nu mai există nici o bună-cuviinţă în ţara noastră! 
Vechea mea casă părintească! Nici nu pot să mă gândesc la 
aşa ceva! 

Maude a relatat în continuare: 

— Helen bănuieşte starea ta actuală şi propune ca noi să 
mai mergem o dată acolo. Ea îşi face griji pentru sănătatea 
ta. Se teme că vopsitul locuinţei te-a afectat mult şi se 
gândeşte că poate ar fi mult mai bine pentru tine să mergi 
la Enderby, decât să tragi la un hotel. Personalul vilei este 
încă acolo, aşa că ai putea avea tot confortul cu care te-ai 
obişnuit. 

Timothy care tocmai deschisese gura să dea o replică, 
tăcu. Avu dintr-o dată o privire şireată şi dădu aprobator 
din cap. 

— Foarte prevenitoare, Helen, spuse el, foarte 
prevenitoare. Trebuie să mă odihnesc. Nici o îndoială că 
aceste vopsele mă otrăvesc... Toate vopselele conţin 
arsenic, din câte ştiu. Cred că am auzit asta cândva. Pe de 
altă parte, s-ar putea ca această călătorie să mă obosească. 
E greu de hotărât ce este cel mai bine. 

— Poate că ar fi mai bine să mergi la un hotel, dragule, 
răspunse Maude. Un hotel bun, ce-i drept, este foarte 


scump, dar dacă este vorba de sănătatea ta... 

EI o întrerupse: 

— Aş vrea, aş putea să-ţi spun limpede, Maude, că noi „nu 
suntem milionari”. De ce ar trebui să mergem la un hotel, 
când Helen ne propune binevoitoare să tragem la Enderby? 
Nu că ea ar avea căderea să ne propună vila de la Enderby, 
în fond nu-i aparţine. Nu mă pricep la tertipurile avocăţeşti, 
dar bănuiesc că vila ne aparţine, este a tuturor, până când 
este vândută şi împărţită suma obţinută. Refugiaţi străini! 
Bunicul s-ar răsuci în mormânt! Da, oftă el, aş vrea tare 
mult să mai văd odată vechea casă înainte de a muri. 

Maude scoase cu multă amabilitate ultimul ei atu: 

— Şi domnul Entwhistle a propus ca toţi membrii familiei 
să mai caute, înainte de licitaţie, mobile, porţelanuri, sau ce 
vor ei. 

Timothy se ridică brusc în capul oaselor. 

— Bineînţeles că trebuie să mergem acolo. Trebuie să se 
stabilească exact ce să aleagă fiecare. Aceşti bărbaţi care s- 
au căsătorit cu fetele... Din tot ce-am auzit despre ei, n-am 
încredere în niciunul. S-ar putea să se trişeze acolo. Helen 
este mult prea îngăduitoare. În calitate de cap de familie, 
este de datoria mea să fiu prezent. 

Se sculă şi începu să se plimbe prin cameră cu paşi 
energici, viguroşi: 

— Da, o idee excelentă! Scrie-i Helenei că sosim. Înainte 
de toate, mă gândesc la tine, copila mea. Va fi o salvare 
agreabilă pentru tine şi poţi să te refaci. Tu ai avut, în 
ultimul timp, multe, prea multe de făcut. Vopsitorii pot să-şi 
vadă de treabă, în timp ce noi suntem plecaţi şi această 
persoană, această Gillespie, trebuie să rămână aici şi să 
aibă grijă de casă. 

— Gilchrist, îl corectă Maude. 

Timothy dădu plictisit din mână şi spuse: 

— Este totuna cum o cheamă. 

Anne Gilchrist a strigat îngrozită: 

— Nu, asta nu pot! 


Maude o privi uimită. Tremurând toată, Anne i-a explicat: 

— Este stupid din partea mea, ştiu... Dar nu pot, pur şi 
simplu, să rămân singură în casă. N-ar putea să doarmă şi 
altcineva aici? Nu rămân singură în casă! 

Ea o privea implorator pe Maude, care dădu din cap, căci 
ştia că nici o femeie din sat n-ar fi rămas acolo peste 
noapte. 

Anne se văita întruna disperată: 

— Desigur, credeţi că sunt isterică şi nici eu nu mi-aş fi 
închipuit că mă voi comporta aşa. N-am făcut niciodată o 
criză de nervi, dar acum este cu totul altceva. Doar la 
gândul că trebuie să rămân singură în casă mă trec fiorii. 

— Vă înţeleg, îi replică Maude, încercând s-o liniştească, 
după toate prin câte aţi trecut acolo, la Lytchett St. Mary. 

— Aşa o fi... Nu este logic, ştiu. Şi, în primul rând, nici n- 
am avut această stare. Nu mă deranja cu nimic să rămân 
singură în căsuţa doamnei Lansquenet, după ce... S-a comis 
crima. Asta a venit treptat. Veţi găsi că este ridicol, doamnă 
Abernethie, dar, abia de când mă aflu aici, am această 
senzaţie, am această teamă, vreau să spun. Nu mi-e frică de 
ceva anume, pur şi simplu am o teamă. Este o prostie şi din 
cauza asta mi-e ruşine. Mi-e frică tot timpul că se va 
întâmpla ceva îngrozitor... Chiar această călugăriţă mi-a 
inspirat teamă. Oh, Doamne, sunt într-o stare atât de 
jalnică... 

— Poate să fie doar şocul aşa-numit tardiv, spuse Maude, 
vădit interesată. 

— Poate! Nu ştiu. Este extrem de penibil pentru mine să 
par nerecunoscătoare, după ce aţi fost atât de bună faţă de 
mine... 

Maude o linişti: 

— Desigur că vom găsi noi o soluţie. 

George Crossfield se opri o clipă nehotărât, când zări pe 
cealaltă parte a străzii o femeie; el îi vedea doar spatele, 
care tocmai dispărea pe uşa unui magazin cu două vitrine. 
Apoi dădu din cap gânditor şi traversă. 


Magazinul cu pricina era dezafectat, dincolo de vitrine se 
zărea un spaţiu pustiu, dezolant. George bătu precipitat la 
uşa care tocmai se închisese. Un tânăr cu ochelari şi cu o 
faţă inexpresivă deschise şi-l aţinti cu privirea. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, spuse George, dar cred că verişoara 
mea tocmai a intrat aici. 

Tânărul se dădu un pas înapoi şi George strigă: 

— Bună ziua, Susan. 

Susan care stătea pe o cutie şi mânuia o riglă de măsurat, 
se întoarse surprinsă: 

— Hallo, George, cum de-ai ajuns aici? 

— Ţi-am văzut doar spatele, dar am fost sigur că tu eşti. 

— Cât de inteligent din partea ta! Probabil că tocmai un 
spate are caracteristicile lui deosebite. 

— Chiar mai mult decât un chip, se declară el de acord. Se 
poate lipi o barbă şi obrajii pot fi bombaţi, părul vopsit, dar 
să eviţi să întorci spatele. 

— Am să-mi aduc aminte. Poţi ţine minte, doi metri 
patruzeci şi unu, până notez? 

— Fireşte. Ce este asta? Un raft de cărţi? 

— Nu, sunt dimensiunile camerei... Doi metri cincizeci şi 
şapte înălţime... Un metru douăzeci şi şapte lăţime... 

Tânărul cu ochelari, care se lăsa de pe un picior pe altul, 
tuşi şi spuse sfios: 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă Banks, dar dacă doriţi să 
staţi mai mult aici... 

— Da, vreau, răspunse ea. Lăsaţi-mi cheia acolo, închid eu 
şi o dau la birou, când termin. E bine? 

— Da, mulţumesc, doamnă Banks. În această dimineaţă noi 
nu suntem prea mulţi, altfel eu aş... 

Susan îl scuti de alte scuze şi el părăsi magazinul. 

— Sunt bucuroasă că am scăpat de el, exclamă ea. 
Asemenea oameni sunt o calamitate. Vorbesc fără încetare 
tocmai când vrei să calculezi ceva... 

— Hm, spuse George, crimă într-un magazin pustiu. Cât de 
palpitant ar fi pentru trecători să vadă dincolo de vitrină 


cadavrul unei femei frumoase. Se vor holba ca peştişorii 
aurii. 

— Ce motiv ar trebui să ai ca să mă ucizi, George? 

— Păi, aş primi a patra parte din moştenirea ta. Când nu 
mai ai bani, ar fi suficient un asemenea motiv. 

Susan îşi întrerupse lucrul şi-l privi cu atenţie; ochii ei 
erau dilataţi. 

— Tu arăţi schimbat, George. Într-adevăr, este... Uimitor. 

— Schimbat? Cum aşa? 

Ea se aşeză pe o ladă şi-şi aprinse o ţigară. 

— Ai avut nevoie atât de urgent de partea ta de moştenire 
din averea unchiului Richard, George? 

— Nici un om nu va susţine în zilele noastre că n-ar avea 
nevoie de bani, răspunse el glacial. 

— Ai fost într-o mare încurcătură, nu-i aşa? 

— Ce-ţi pasă? 

— Doar mă interesez. 

— Vrei să faci un magazin aici? Întrebă el. 

— Cumpăr toată casa. 

— Plăcut să ai atâţia bani, nu-i aşa, Susan? 

În ciuda tonului său maliţios, ea a ripostat, respirând 
adânc: 

— Trebuie să recunosc deschis, eu găsesc că e minunat. 
Rugile mele au fost auzite. 

— Rugăciuni ca să moară rudele bătrâne? 

Susan nu-i acordă nici o atenţie. 

— Această casă este de-a dreptul ideală pentru noi. La 
primul etaj voi amenaja o locuinţă ca-n poveşti. 

— Şi ce vrei să faci aici, jos? Haute couture? 

— Nu, un salon de cosmetică. Preparate din plante, creme 
de faţă. 

— Tot tacâmul! 

— Chiar şi asta face parte din afacere. Şi se face plătind. 
Doar trebuie să dai afacerii o notă personală! 

George îşi examină verişoara. Îi admiră trăsăturile ei cam 
neregulate, gura frumos arcuită, culorile de o mare 


prospeţime. Dar mai presus de orice, o faţă neobişnuită, o 
faţă plină de viaţă, energică. Susan va avea sigur succes! 

— Da, spuse el, cred că tu ai calităţile necesare. Ai avut în 
gând aşa ceva mai demult? 

— De peste un an. 

— De ce nu i-ai spus bunului şi bătrânului nostru unchi? 
Poate că el te-ar fi finanţat? 

— l-am făcut propunerea. 

— Şi n-a muşcat? Asta mă miră. Ar fi trebuit să observe că 
tu eşti din acelaşi aluat ca şi el. 

George văzu cu ochii minţii apărând imaginea unui alt 
bărbat, un bărbat tânăr, subţire, nervos, cu o privire 
neîncrezătoare - soţul Susanei. 

— Şi ce va face Greg al tău în această situaţie? Întrebă el. 
Vrea să renunţe la spiţerie? 

— Fireşte. În partea din spate vom construi un laborator. 
Vom face propriile noastre preparate cosmetice. 

George îşi reprimă un rânjet. Ar fi spus cu plăcere: „Deci 
copilaşul va avea o jucărie”, dar îşi înghiţi remarca. El nu şi- 
a înnăbuşit aceste vorbe din considerente legate de 
rudenie, ci pentru că avea senzaţia că dragostea 
manifestată de Susan faţă de soţul ei trebuia tratată cu 
băgare de seamă. Sigur, erau de temut izbucniri 
primejdioase. Acest Gregory îi stârnise mereu uimirea. Un 
tip ciudat, atât de insignifiant - şi totuşi în spatele lui 
trebuia să se ascundă ceva... O privi pe Susan, care zâmbea 
liniştită. 

— Tu eşti o Abernethie autentică, spuse el, singura din 
familie. Pentru unchiul Richard a fost sigur o mare decepţie 
că eşti femeie. Mă prind că ai fi moştenit totul, dacă ai fost 
un tânăr. 

Susan îi spuse încet: 

— Da, cred şi eu - desigur, dar acum totul este în cea mai 
bună ordine, totul s-a brodit aşa cum am vrut. 

Aceste cuvinte au trezit în George o senzaţie de 
stânjeneală. Nu-i plăceau femeile la care iscusinţa era 


însoţită de un aşa sânge rece. Schimbând subiectul 
discuţiei, o întrebă: 

— Te-a invitat Helen la Enderby la acest sfârşit de 
săptămână? 

— Da, se pare că toată familia vrea să se adune. 

George râse sarcastic: 

— Poate pentru că unul ar putea să aleagă o piesă de 
mobilier mai prețioasă decât celălalt? 

Şi Susan a râs: 

— Ah, cred că se va evalua totul exact. Aş dori cu multă 
plăcere câteva amintiri de la întemeietorul averii noastre. 
În plus, ar fi amuzant să avem în locuinţă nişte obiecte de 
lux autentice din epoca victoriană. Acolo era, de pildă, în 
salon, o masă verde de malachit. În jurul acesteia s-ar putea 
desfăşura o simfonie de culori. Vii şi tu acolo? 

— Fireşte, doar pentru a fi atent ca totul să se facă corect. 
Poate că Rosamund ar dori să aibă masa ta verde de 
malachit pentru un decor pe scenă. 

Susan nu a râs, ci s-a încruntat. 

— Ai văzut-o pe Rosamund în ultima vreme? 

— De când ne-am întors toţi împreună de la 
înmormântare, într-un compartiment de clasa a III-a, n-am 
mai văzut-o pe frumoasa verişoară. 

— Eu am fost împreună cu ea o dată sau de două ori... Mi 
s-a părut cam ciudată. 

— Poate că era copleşită de gândul de a avea bani 
suficienţi pentru un spectacol înfiorător, în care Michael al 
ei să devină ridicol. 

— Michael, oricum, este un actor bun care captivează 
oamenii. Spre deosebire de Rosamund, care este frumoasă, 
dar fără speranţă de a avea talent. 

— Sărmana, frumoasa, netalentata Rosamund! 

— Şi nici nu este atât de naivă, cum s-ar putea crede. 
Spune câteodată lucruri care sunt surprinzător de 
profunde şi de care n-ai crede-o în stare. Într-adevăr, este o 
enigmă. 


— Aşa, ca şi răposata noastră mătuşă, Cora... 

— Da... 

Pe amândoi îi cuprinse deodată un sentiment neplăcut, 
provocat de amintirea Corei Lansquenet. Apoi George 
spuse cu o indiferenţă prost disimulată: 

— Pentru că tocmai vorbeam de Cora, ce-o mai fi cu 
menajera ei? Cred că ar trebui să se facă ceva pentru ea. 

— Să se facă ceva pentru ea? Ce vrei să spui cu asta? 

— După părerea mea, este de datoria familiei. Cora a fost, 
totuşi, mătuşa noastră şi m-am gândit că această femeie îşi 
va găsi foarte greu o altă slujbă. 

— Te-ai gândit la asta? Ce drăguţ! 

— Da, fiecare are grijă de pielea sa. Nu vreau să spun că 
cei care i-ar da de lucru ar fi cuprinşi de teamă că această 
domnişoară Gilchrist s-ar năpusti asupra lor cu un topor - 
dar, în fond, fiecare va face o legătură între ea şi această 
poveste fioroasă. Oamenii sunt acum cam superstiţioşi. 

— Ce curios, George, că tu ţi-ai făcut probleme din această 
pricină? 

— Curios? Ce este curios în asta? Consider că ar trebui să 
facem ceva pentru ea, să-i dăm o mică rentă sau aşa ceva, 
pentru a o ţine pe linia de plutire. N-ar trebui s-o pierdem 
cu totul din vedere. 

— Atunci nu-i nevoie să-ţi mai faci griji, răspunse Susan; 
vocea ei suna sec. M-am îngrijit deja de ea, este în serviciu 
la Timothy şi Maude. 

George îi aruncă o privire uimită. 

— Dar este... Este înţelept, Susan? 

— A fost lucrul cel mai bun care mi-a venit în minte pe 
moment. 

O privi pătrunzător. 

— Oare eşti foarte sigură de ceea ce spui, Susan? Ştii tu ce 
faci şi nu ai nici 0... Mustrare de cuget? 

Ea răspunse superficial: 

— Este o pierdere de timp pentru aşa ceva. 

Capitolul VI. 


Vizită la Enderby. 

Michael puse scrisoarea pe masă şi întrebă: 

— Ce trebuie să facem? 

— Să mergem acolo. Nu eşti de părere? Răspunse 
Rosamund. 

El dădu replica gânditor: 

— Da, bine. Aş vrea mai ales să fac câteva schiţe la 
Enderby - mai ales în salon; căminul, de pildă şi acea sofa 
arcuită. Ele ar fi tocmai bune pentru „Progresele Înălţimii 
Sale” - în caz că o punem din nou în scenă. 

Se ridică şi se uită la ceas. 

— Acum trebuie să plec, trebuie să fiu la Casa Rozelor. Voi 
întârzia, mănânc cu Oscar la cină. 

— Dragul de Oscar. El se va bucura să te revadă după 
atâta timp. Salută-l din partea mea. 

Michael o privi cu asprime. 

— Ce înseamnă asta - după atâta timp? Sună ca şi cum nu 
l-aş mai fi văzut de luni de zile. 

— Şi nu este aşa? Murmură Rosamund. 

— Nu. Am luat prânzul abia acum o săptămână. 

— Ce curios, el trebuie să fi uitat asta de tot. leria dat 
telefon şi a spus că nu te-ar mai fi văzut de la premiera cu 
„Tilly”. 

— Bătrânul imbecil nu mai este în toate minţile, a răspuns 
Michael râzând. 

Rosamund se uită la el ironică, cu ochii măriţi. 

— Probabil că mă crezi tare proastă, Mick? 

— Dar, dragă, sigur că nu. 

— Ba da. Ştiu că tu nu te-ai întâlnit recent cu Oscar. Ştiu 
de asemenea, cu cine ai fost. E o prostie din partea ta să mă 
minţi în halul ăsta. 

— Dar, Rosamund... Strigă el înfuriat, însă se opri, când 
soţia sa îi spuse cu blândeţe: 

— Deci noi vrem să prezentăm această piesă, nu-i aşa? 

— Vrem? Este rolul vieţii mele. 


— Da, asta cred şi eu, este un rol minunat pentru tine. Dar 
nu ne este permis a accepta prea multe riscuri. 

EI o privi foarte concentrat şi spuse încet: 

— Sunt banii tăi, ştiu. Dacă tu nu vrei să rişti... 

— Sunt banii noştri, dragule! Îl corectă Rosamund. Şi asta 
este, după câte se pare, destul de important. 

— Ascultă, dragă. Rolul lui Eileen ţi se potriveşte de 
minune. 

Ea zâmbi. 

— Nu vreau să-l interpretez. 

— Draga mea copilă! Michael era consternat. Ce se 
întâmplă cu tine? 

— Nimic. 

— Ba da. Te-ai schimbat de la un timp - eşti cam 
deprimată, nervoasă. Ce se întâmplă? 

— Nimic. Doresc doar să te sfătuiesc insistent... Să fii 
prudent, Mick. 'Tu îţi închipui totdeauna că poţi să izbuteşti 
mereu şi că oricine crede ce spui. A fost o prostie din partea 
ta să susţii adineauri că ai fi fost împreună cu Oscar. 

Michael se înroşi fără să vrea. 

— Şi tu? Ai spus că ai fi făcut târguieli împreună cu Jane. 
Şi nu este aşa. Jane este în America... de câteva săptămâni. 

— Da, asta a fost o prostie de-a mea, recunoscu ea. Am 
făcut doar o plimbare - în Regent 's Park. 

— În Regent's Park? Dar nu te-ai plimbat niciodată în viaţa 
ta în Regent's Park. Ce înseamnă asta? Ai un prieten? Poţi 
să spui ce vrei, Rosamund, dar în ultima vreme te-ai 
schimbat. De ce? 

— M-am gândit la multe. Ce trebuie să facem noi - totuşi 
situaţia noastră s-a schimbat complet. Trebuie să chibzuim 
şi să făurim planuri. N-am scăpat încă de greu, suntem abia 
la început... 

— Rosamund... 

Rosamund stătea acolo ca dusă pe gânduri; cu ochii larg 
deschişi, cu privirea aţintită asupra lui, dar părea că nici 


nu-l vede. Abia când o strigă pe nume a treia oară, ea 
tresări uşor şi se trezi din reverie. 

— M-am gândit, şopti ea, dacă trebuie să mă duc la acea 
locuinţă - la Lytchett St. Mary, pentru a vorbi cu această 
domnişoară - dar cum o cheamă? 


— Cu menajera mătuşii Cora. 

— Dar de ce? 

— Totuşi ea va pleca în curând la rude, sau îşi va lua o 
nouă slujbă şi sunt de părere că n-ar trebui s-o lăsăm să 
plece mai înainte de a-i pune câteva întrebări. 

— Ce întrebări? 

— Cine a omorât-o pe mătuşa Cora? 

Michael se holbă la ea năucit. 

— Tu crezi că ea ştie? 

— Presupun, totuşi a fost în casă, răspunse ea. 

— Păi, atunci ar fi spus poliţiei. 

— Nu cred că ea ştie asta sigur, dar, cu certitudine, are 
unele bănuieli. Înainte de toate, ea ar putea şti ce-a spus 
unchiul Richard, când a fost acolo. 

— Dar ea o fi auzit foarte greu ce-a spus el. 

— Nu, dragule. Rosamund vorbea ca şi cum voia să explice 
ceva unui copil neştiutor. Bănuiesc că a ascultat la uşă. 

— A tras cu urechea, vrei să spui? 

— Presupun mai mult, sunt sigură. 

Michael puse o întrebare stupidă: 

— Rosamund, cine crezi tu că a ucis-o pe Cora? Şi pe 
bătrânul Richard? 

Ea îl privi din nou pătrunzător. 

— Dragule - nu fii atât de naiv - tu ştii asta la fel de bine ca 
şi mine. Dar este mult, mult mai bine să nu mai vorbim de 
asta. Aşa că renunţăm la discuţie. 

Hercule Poirot stătea în bibliotecă, lângă cămin şi-i privea 
pe cei de faţă. El dorise ca toţi să vină aici şi aşa s-a 
întâmplat. Dar acum se întreba cum ar trebui să procedeze 
cu ei. 

Oftând, îşi bău cafeaua. Pentru el nu exista nici o cale 
directă către adevăr. Ştia că poate folosi doar o metodă 
complicată, dar mai sigură. Va trebui să aibă discuţii, multe 
discuţii. Şi, în cele din urmă, printr-o minciună sau printr- 
un adevăr, ei se vor da de gol. Helen a făcut prezentările şi 
el a trebuit să înfrunte nemulţumirea generală pe care o 


stârnise prezenţa sa - prezenţa unui intrus şi pe deasupra a 
unui străin - la acest consiliu de familie. Cu dibăcie, el făcu 
posibilă situaţia de a avea cu fiecare în parte o discuţie tete- 
ătâte pe terasă, pentru a face constatări şi a trage concluzii. 
A fost o surpriză pentru el s-o găsească aici pe Anne 
Gilchrist, a conversat cu ea despre strălucirea dispărută a 
ceainăriei pe care o avusese şi despre prepararea corectă a 
brioşelor şi a eclerurilor de ciocolată. A mers cu ea până şi 
în grădină, pentru a discuta despre folosirea diferitelor 
plante. 

Apoi a ascultat cel puţin o oră văicăreala lui Timothy 
despre starea sănătăţii lui şi reproşurile în legătură cu 
„duhoarea” provocată de vopsirea locuinţei. 

Culori? Pictură? Poirot se încruntă. Cineva spusese, totuşi, 
ceva despre pictură - a fost domnul Entwbhistle? 

S-au spus mai multe despre pictură. Despre Pierre 
Lansquenet ca pictor. Despre tablourile Corei, admirate de 
domnişoara Gilchrist şi desconsiderate de Susan. „Întocmai 
ca în cărţile poştale”, spuse ea. „Sunt sigură că ea a copiat 
pur şi simplu cărţi poştale ilustrate.” 

Anne Gilchrist a protestat şi a răspuns pe un ton tăios că 
scumpa doamnă Lansquenet a pictat întotdeauna după 
natură. 

— Nu-i adevărat, Cora a trişat, îi spuse Susan lui Poirot, 
după ce Anne ieşise din cameră. 

— De unde ştiţi asta? Poirot se uită la bărbia ei energică. 
„Ea va fi întotdeauna sigură de situaţia ei” se gândea el, 
„dar poate că într-o zi va fi prea sigură...” 

Susan a continuat: 

— Ascultaţi, dar să nu-i spuneţi acestei Gilchrist. Unul 
dintre peisajele ei redă portul Polflexan - golful, farul şi 
cheiul - tabloul obişnuit pe care-l pictează toţi amatorii. Dar 
cheiul a fost distrus complet de bombardament în timpul 
războiului şi fiindcă mătuşa Cora a făcut schiţe abia acum 
doi ani, ea nu putea să le facă după natură. Cărţile poştale 
ilustrate, care se vând acolo, au şi acum imaginea cu cheiul, 


cum era înainte de război. Am găsit o asemenea carte 
poştală în dormitorul ei, în comodă. Este foarte amuzant 
când se descoperă tertipurile scumpilor tăi semeni. 

— Da, într-adevăr, este amuzant. El chibzui şi se hotări s-o 
încolţească. Dumneavoastră nu vă amintiţi de mine, 
madame, începu el, dar eu nu v-am uitat. Noi nu ne vedem 
pentru prima oară! 

Ea îl privi uimită şi Poirot a dat din cap spre ea binevoitor. 

— Da, da, aşa este. Eram într-un automobil, bine deghizat. 
Dumneavoastră vorbeaţi cu mecanicul de la un alt garaj. N- 
aţi luat act de prezenţa mea - ceea ce este explicabil. Deci, 
eu eram într-un automobil - un străin mai în vârstă, 
deghizat. Dar v-am observat, căci sunteţi tânără şi drăguță, 
o apariţie reconfortantă, şi stăteaţi în soare. Când am sosit 
aici şi v-am văzut, m-am gândit: „Liens! Ce întâmplare!” 

— Într-un garaj? Unde? Când? 

— Nu de mult, poate acum o săptămână. Pe moment nu 
pot să-mi aduc aminte unde era, am cutreierat atât de mult 
prin ţară, minţi el; avea în minte imaginea clară a garajului 
de la „King's Arms”. 

— Pentru a căuta o casă potrivită pentru refugiaţi? 

— Da. Pentru aceasta trebuie să ai atâtea în vedere: preţ, 
regiune, posibilităţi de extindere şi aşa mai departe. 

Apoi schimbă subiectul discuţiei şi a acceptat ca Susan să-i 
dezvăluie planurile de viitor. Ea făcu aceasta atât de 
amănunţit, încât destăinui, fără să vrea, multe lucruri 
legate de persoana sa. 

— Ce noroc, spuse el, că nu trebuie să vă impuneţi nici o 
restricţie, cum fac atâţia oameni loviți de sărăcie. Fără 
capital nu se ajunge departe în ziua de azi. Să ai idei 
creatoare şi să nu poţi să le realizezi din lipsă de mijloace - 
asta poate fi aproape insuportabil. 

— Eu n-aş suporta. Dar aş fi făcut rost de bani - şi oricine 
mi-ar fi împrumutat. Trebuie folosită orice ocazie! Ea 
răsuflă adânc: Asta trebuie să se facă! 

Poirot, care privise dincolo de ea, spuse bine dispus: 


— Oh, iată că vine soţul dumneavoastră, el poate să ia 
parte la mica noastră discuţie - tocmai vorbeam despre 
ocazii, domnule Banks. Ocaziile de aur - care trebuie prinse 
cu amândouă mâinile. Cât de departe se poate merge cu 
conştiinţa curată? Ce părere aveţi? 

Dar nu-i era dat să afle părerea lui Gregory Banks despre 
ocazii sau despre altceva. El se văzu pus în imposibilitatea 
de-a purta vreo discuţie cu Gregory Banks. Acesta avea un 
fel bizar de a se eschiva. Ori din propria-i dorinţă, ori din 
dorinţa soţiei sale, el părea că n-are chef pentru un tete-ă- 
tete sau o conversaţie liniştită. 

Dar Poirot a discutat cu Maude Abernethie - despre 
vopsele - despre mirosul acestora - despre faptul că era un 
noroc că Timothy a putut veni la Enderby şi ce drăguţ a fost 
din partea lui Helen să o accepte printre invitaţi şi pe Anne 
Gilchrist. 

— Căci ea este, într-adevăr, de mare folos, a explicat 
Maude. Cred că a fost un dar al providenţei, atunci când i- 
au cedat nervii şi n-a vrut să rămână singură în locuinţa 
noastră, chiar dacă trebuie să mărturisesc că asta m-a 
supărat puţin la început. 

— Şi-a ieşit din fire? Întrebă Poirot interesat. 

A ascultat cu luare-aminte când Maude i-a povestit cum 
Anne Gilchrist şi-a pierdut brusc stăpânirea de sine. 

— Îi era teamă, spuneţi? Şi ea n-a putut spune exact din ce 
cauză? Asta este interesant, extrem de interesant. S-a 
întâmplat ceva deosebit în acea zi? 

— Nu, după câte ştiu, nu. Se pare că a fost cuprinsă de 
această stare doar după ce a plecat din Lytchett St. Mary, 
aşa spunea ea. Cât timp a fost acolo, nici n-ar fi luat seama 
la aşa ceva. 

Şi pentru că era atât de curajoasă, i s-a trimis o felie de 
tort de nuntă otrăvit, se gândi Poirot. Că ea a fost cuprinsă 
de teamă din acel moment, desigur că nici nu era de 
mirare... Şi când s-a stabilit în regiunea liniştită de la 
Stansfield Grange, teama nici vorbă să dispară, dimpotrivă, 


s-a accentuat. De ce? Poate că îngrijirea unui ipohondru 
pretenţios, cum era Timothy, ar fi trebuit să alunge teama 
sau s-o transforme într-o simplă neplăcere. 

Dar ceva din casa lui Timothy i-a inspirat teamă. Ce? Oare 
ştia şi ea ce? 

Când Poirot s-a aflat scurt timp, înainte de cină, singur cu 
Anne, a adus discuţia la această temă, parcă împins de 
curiozitatea nestăvilită a străinului. 

— Este imposibil, înţelegeţi, să vorbeşti despre crimă cu 
membrii familiei. Totuşi mă preocupă şi nu e greu de 
înţeles. O crimă înfiorătoare - o artistă sensibilă să fie ucisă 
în propria-i căsuţă. Groaznic pentru familie. Dar şi pentru 
dumneavoastră, îmi închipui, căci, aşa cum mi-a spus 
doamna Maude Aberhethie, aţi fost atunci acolo? 

— Da, am fost, dar vă rog să mă scuzaţi, monsieur 
Pontarlier, n-aş dori să vorbesc despre aceasta. 

— Înţeleg, doar înţeleg prea bine! 

După ce-a rostit aceste cuvinte, Poirot a aşteptat. Aşa cum 
prevăzuse, Anne începu imediat să vorbească. Şi abia după 
ce a relatat foarte amănunţit cum se simţise ea însăşi, ce 
spusese medicul, cât de prietenos a fost domnul Entwhistle 
faţă de ea, Poirot a trecut, cu prudenţă, la următorul punct. 

— Consider că a fost inteligent şi înţelept că n-aţi rămas 
singură în casa doamnei Lansquenet. 

— Oh, mi-ar fi fost imposibil, monsieur Pontarlier, n-aş fi 
suportat. 

— Înţeleg. Înţeleg, de asemenea, că n-aţi vrut să rămâneţi 
singură nici în casa domnului Timothy Abernethie. 

Anne îşi feri privirea, ruşinată. 

— Este groaznic de neplăcut pentru mine. Este atât de 
stupid. Am fost cuprinsă brusc de un fel de panică, nu ştiu 
deloc de ce. 

— Dar asta este chiar firesc. Tocmai v-aţi revenit 
întrucâtva dintr-o ticăloasă tentativă de a fi ucisă prin 
otrăvire... 


Anne oftă acum şi îi explică clar că nu înţelege, pur şi 
simplu. De ce a vrut cineva s-o otrăvească? 

— Dar asta este clar, stimată doamnă, pentru că acest 
răufăcător, acest criminal s-a gândit că dumneavoastră ştiţi 
ceva ce-ar putea să ducă la arestarea sa de către poliţie. 

— Dar ce trebuia să ştiu? Vreun vabagond ordinar sau un 
individ pe jumătate nebun, periculos, o fi comis crima. 

— Dacă a fost un vabagond? Nu cred că este aşa... 

— Dar monsieur Pontarlier, răspunse Anne, dintr-o dată 
vizibil neliniştită, aşa ceva nu puteţi să spuneţi, nu cred 
asta. 

— Ce nu credeți? 

— Nu pot să cred că nu un - vreau să spun -cănu... 

Tăcu încurcată. 

— Şi totuşi, interveni Poirot tăios, credeţi! 

— Nu, nu cred. Nu cred! 

— Credeţi! Şi de aceea vă e frică, neîncetat, nu-i aşa? 

— Nu, nu, de când sunt aici nu mai mi-e frică. Aici sunt 
atât de mulţi oameni şi domneşte o atmosferă atât de 
fermecătoare, reconfortantă. O, nu, aici mă simt foarte bine. 

— Mi se pare, trebuie să-mi scuzaţi curiozitatea, dar sunt 
un om bătrân şi cam şubred şi folosesc mult timp pentru a 
ajunge la idei vanitoase despre lucrurile care tocmai mă 
preocupă - deci, mi se pare că vă comportaţi de parcă la 
Stansfield Grange o anumită întâmplare, poate vreun 
amănunt nesemnificativ, a făcut ca teama dumneavoastră să 
fie şi mai mare. Nu puteţi să vă amintiţi deloc ce a fost? 

Anne se gândi o clipă, apoi spuse iute: 

— Ştiţi, monsieur Pontalier, mă tem că ar fi fost o 
călugăriţă. 

Înainte ca Poirot să fi putut înţelege corect cuvintele ei, au 
intrat în cameră Susan împreună cu soţul ei, urmaţi de 
Helen. 

O călugăriţă? Se gândi Poirot. Unde am mai auzit eu ceva 
despre o călugăriţă în această împrejurare? 


Familia era foarte drăguță faţă de monsieur Pontarlier, 
reprezentantul UNARCO. Şi câtă dreptate avusese să se 
folosească de aceste iniţiale. Toţi le acceptaseră ca pe o 
noţiune, dăduseră chiar impresia că ar şti ceva despre 
aceasta. El devenise oarecum ceva demn de a fi văzut, 
străin de aceste meleaguri. De fapt, era predominantă 
părerea că Helen ar fi trebuit să evite să-l aducă în casă, 
tocmai la sfârşit de săptămână, dar pentru că acum se afla 
aici, s-a impus acceptarea situaţiei. 

Din fericire, acest străin, de statură mică, comic, lăsa 
impresia că nu ştie prea multă engleză. Adesea nu înţelegea 
ce i se spunea şi când discutau între ei, părea că se zbate ca 
peştele pe uscat. 

Mai mult sau mai puţin uitat de toţi, Hercule Poirot stătea 
confortabil într-un fotoliu, îşi bea încet, savurând, cafeaua 
şi-i observa pe cei prezenţi, ca o pisică ce urmărea zborul 
încoace şi încolo al unui stol de păsări. Pisica încă nu era 
pregătită pentru salt... 

După ce moştenitorii lui Richard Abernethie scotociseră şi 
inspectaseră meticulos casa, timp de douăzeci şi patru de 
ore, fiecare ştia cam ce-ar vrea să aibă şi era gata să lupte 
pentru aceasta. 

La început discuţia s-a învârtit în jurul unui serviciu de 
desert, din porțelan Spode, pe care tocmai îl folosiseră. 

— Eu nu voi mai avea prea mult de trăit, a anunţat 
Timothy cu o voce slabă, melancolică, Maude şi cu mine nu 
avem copii. Din această pricină de-abia merită să ne mai 
împovărăm cu lucruri nefolositoare, dar din motive 
sentimentale aş dori cu multă plăcere să am acest serviciu 
de desert; îmi aduce aminte de zilele bune de altădată. Aş fi 
cu totul mulţumit să am pe lângă acesta, poate, şi biroul 
Louis XIV din Budoarul Alb. 

— Vii prea târziu, unchiule, spuse George cu o nonşalanţă 
amicală. Azi-dimineaţă am rugat-o pe Helen să-mi rezerve 
serviciul. 

Timothy se făcu roşu ca racul. 


— Ce înseamnă asta? Totuşi, până acum, nu s-a stabilit 
încă nimic. Şi ce vrei să faci cu un serviciu de desert? Nici 
nu eşti căsătorit? 

— Fac colecţie de porţelanuri Spode. Şi acesta de aici este 
un serviciu deosebit de frumos. Dar biroul poţi să-l păstrezi, 
unchiule, nu l-aş lua chiar dacă mi-ar fi dăruit. 

Timothy refuză biroul cu un gest dispreţuitor. 

— Ascultă tinere, totuşi nu fii îndărătnic! Sunt mai în 
vârstă decât tine şi unicul frate rămas în viaţă al lui 
Richard. Serviciul de desert îmi aparţine! 

Când George a cedat, în cele din urmă, cu un zâmbet 
crispat, Timothy era ameninţat de un atac de apoplexie. 

— Dar nu te enerva, unchiule. la serviciul de desert, doar 
am glumit! 

— Straşnică glumă! Credincioasa Maude era indignată. 
Unchiul tău ar putea face un infarct. 

— Nu cred, se opuse George bine dispus. Unchiul Timothy 
va trăi, probabil, mai mult decât noi toţi. 1 se potriveşte 
proverbul: „Cine tuşeşte mult, trăieşte mult!” 

Acum Timothy era atât de furios, că rămăsese fără grai. 

— Vino, Timothy! Maude s-a ridicat fermă, calmă, era o 
coloană vibrândă de energie. Ai avut o seară tensionată; 
trebuie să-ţi vezi de sănătate. Nu vreau să mite 
îmbolnăveşti din nou. Vino sus, ia un calmant şi te culci 
imediat. Deci Helen, Timothy şi cu mine vom lua ca amintire 
de la Richard serviciul de desert şi biroul Louis XIV. Sper că 
nu există nici o obiecţie. 

Ea îi privi provocator pe cei prezenţi. Deoarece niciunul 
dintre ei n-a intervenit, plecă din cameră, sprijinindu-l pe 
Timothy, şi-i făcu semn Annei, care stătea nehotărâtă în uşă, 
s-o ajute. 

George rupse primul tăcerea după această ieşire din 
scenă: 

— Femme formidable! Asta o caracterizează perfect pe 
mătuşa Maude. Niciodată nu m-aş fi gândit să-i perturb 
marşul victorios. 


Anne reveni vizibil stânjenită şi spuse încet: 

— Doamna Abernethie este întotdeauna atât de bună. Dar 
această remarcă n-a fost luată în seamă. 

Michael Shane râse deodată şi spuse: 

— Totul mi se pare o glumă sinistră. De altfel, profit de 
ocazie pentru a vă atenţiona că Rosamund şi cu mine vrem 
masa de malachit din salon. 

— Nu, a strigat Susan, pe aceea o vreau eu! 

— Poftim bucluc, spuse George şi privi spre plafon. 

— Nu ne vom certa din această cauză, a explicat Susan, 
am nevoie de masă pentru salonul meu de cosmetică. Va 
aduce o notă cromatică plăcută - voi pune pe ea un buchet 
mare de flori de ceară, va arăta minunat. Pot să fac rost 
uşor de flori de ceară, dar nu este atât de simplu să intru în 
posesia unei mese de malachit verde. 

— Dar, dragă Susan, interveni Rosamund, tocmai de aceea 
vrem să avem această masă. Pentru piesa cea nouă. Cum 
spui tu, o notă cromatică - şi este din perioada... 

— 'Te înţeleg, Rosamund, se opuse Susan, fă una care 
poate să arate exact ca asta de aici, dar pentru salonul meu 
am nevoie de o masă de malachit autentică... 

Anne se simţi obligată să intervină împăciuitoare: 

— Această casă este atât de plină de lucruri frumoase. 
Masa verde va arăta minunat oriunde. N-am văzut încă 
niciodată una asemănătoare, trebuie să fie valoroasă. 

— Valoarea va fi scăzută din partea mea de moştenire, 
fireşte, a spus Susan. 

— Oh, scuzaţi-mă, vă rog, n-am... N-am vrut să spun asta... 
se bâlbâi Anne, complet încurcată. 

— Achităm valoarea din partea noastră de moştenire, a 
declarat Michael, şi florile de ceară. 

— Ele produc o impresie atât de plăcută şi locul lor este 
acolo, pe masă, a remarcat Anne, au un efect, într-adevăr 
artistic, pur şi simplu fermecător. 

Nimeni nu luă în seamă banalităţile bine intenţionate ale 
Annei. 


Greg a strigat cu vocea sa impunătoare, nervoasă: 

— Dar Susan trebuie să aibă această masă! 

Toţi tresăriră, ca şi când s-ar fi auzit o notă falsă. 

Helen a schimbat repede subiectul, întorcându-se către 
oaspetele străin. 

— Îmi pare rău, monsieur Pontarlier, că discuţia trebuie să 
fie plictisitoare pentru dumneavoastră. 

— Nicidecum, madame. Mă simt onorat că pot să iau parte 
la viaţa dumneavoastră de familie. El s-a înclinat. Aş vrea să 
spun - nu pot să exprim bine ce simt - aş vrea să-mi arăt 
regretul că această casă trebuie să intre pe mâini străine. 
Am auzit că ar fi vorba să se deschidă aici o şcoală. O şcoală 
mănăstirească - condusă de călugăriţe. Poate că aţi prefera 
asta? 

— Ah, ce vă trece prin gând! Interveni George. 

— Fundaţia Sf. Maria Magdalena, a continuat Poirot. Din 
fericire, noi putem să facem, mulţumită generozităţii unui 
donator anonim, o ofertă mai avantajoasă. Acum se adresă 
direct Annei: Nu prea le simpatizaţi pe călugăriţe, nu-i aşa? 

Anne se înroşi şi tăcu stingherită. 

— Nu pot să-mi închipui cum poţi ajunge călugăriţă, a 
exclamat Susan. 

— Veşmântul vine foarte bine, spuse Rosamund. Vă 
amintiţi piesa „Miracol” de anul trecut? Sonia Wells arăta 
nespus de frumoasă îmbrăcată în călugăriţă. 

— Mă surprinde doar, interveni şi George, că 
Atotputernicul a trebuit să pună mare preţ pe acest 
veşmânt medieval. Căci straiele de călugăriţă sunt grele, 
neigienice şi nepractice. 

— Şi toate călugărițele arată aproape la fel, spuse Anne. 
Este o prostie, dar m-am speriat când deunăzi, la doamna 
Abernethie, a venit o călugăriţă la uşă pentru a colecta 
donaţii. Mi se părea că era aceeaşi care venise în casa 
sărmanei doamne Lansquenet, din Lytchett St. Mary, în ziua 
când s-a întrunit comisia de constatare a decesului. Am avut 
senzaţia că ea m-ar fi urmărit! Dar, fireşte, că nu putea fi 


aceeaşi călugăriţă, pentru că una strângea donaţii pentru o 
orgă la biserica St. Barnaba, cred, şi aceasta cerea cu totul 
altceva: era ceva cu copiii. 

— Dar amândouă arătau la fel? Întrebă Hercule Poirot. 

Întrebarea trăda un interes deosebit. Anne se întoarse 
către el. 

— Cred că da, răspunse ea. Aceeaşi buză de sus - aproape 
ca şi când ea ar fi avut odată mustață. Ştiţi, cred că aceasta 
m-a neliniştit, pentru că şi aşa eram cu nervii zdruncinaţi. 
M-am gândit la istorisirile din perioada războiului, când 
erau lansați paraşutişti travestiţi în călugăriţe. Natural că 
asta a fost o prostie din partea mea. Acum ştiu. 

— A te travesti în călugăriţă este o idee excelentă, spuse 
Susan gânditoare, se pot ascunde atât de bine picioarele. 

— În general, cei mai mulţi au darul de a-i observa cu 
atenţie pe oameni, interveni în discuţie George. De aceea 
declaraţiile martorilor în faţa completului de judecată diferă 
întotdeauna exagerat de mult. De-abia dacă există un 
observator credibil, dar este greu de găsit. 

— De asemenea, este foarte ciudat, a explicat Susan, când 
te vezi pe ne-aşteptate în oglindă şi nu ştii cine este acolo; 
faţa ţi se pare oricum cunoscută. Şi spui în sinea ta: „Acesta 
este cineva pe care-l cunosc foarte bine...”. Până când, 
deodată, îţi devine clar că eşti tu însuţi. 

— Şi mai dificil ar fi, spuse George, dacă te-ai putea vedea 
în realitate, ci nu în oglindă. 

— Cum aşa? Întrebă Rosamund. 

— Pentru că nu te vezi niciodată aşa cum te văd oamenii 
de lângă tine, te vezi întotdeauna distorsionat. 

— Dar oare în acest caz arăţi altfel? 

— Şi încă cum! Răspunse Susan. Dar asta este clar. Pentru 
că nici un om nu are faţa simetrică. Sprâncenele sunt 
diferite, gura este într-o parte mai ridicată şi nu există nici 
un nas complet drept. Asta se poate constata cu un creion. 
Cine are un creion? 


S-a adus un creion şi ei se amuzau cu acesta, fiecare 
ridicându-l în dreptul nasului. 

Revenise buna dispoziţie, toţi erau volubili. Doar Helen 
Abernethie era liniştită, distrată. 

Hercule Poirot se sculă oftând şi a urat ceremonios gazdei 
sale noapte bună. 

— Mai bine, madame, mă despart de pe acum de 
dumneavoastră. Trenul meu pleacă mâine dis-de-dimineaţă, 
la ora nouă, asta este foarte devreme pentru mine. Aşa că 
aş dori să vă mulţumesc acum pentru amabilitate şi 
ospitalitate. Ziua luării în primire a vilei o stabilim împreună 
cu minunatul domn Entwhistle. Fireşte că mă conformez 
întrutotul dorinţei dumneavoastră. 

— Poate fi oricând, monsieur Pontarlier, eu... Eu sunt gata 
cu toate. 

— Vă veţi întoarce acum în Cipru, la locuinţa de acolo? 

— Da. Un zâmbet uşor înflori pe buzele Helenei. 

— Vă bucură acest gând? Întrebă Poirot. Nu vă pare rău? 

— Să părăsesc Anglia? Sau casa de aici, vreţi să spuneţi? 

— Am vrut să spun casa de aici. 

— Nu, nu. Nu este bine să te ataşezi prea mult de trecut. 
Trebuie odată şi odată să-l laşi în urma ta. 

— Dacă e posibil. Poirot a zâmbit către feţele politicoase 
din jurul său. Uneori trecutul nu acceptă să fie învăluit de 
uitare. Îţi dă un ghiont şi spune: „Încă nu sunt sfârşit.” 

Susan a zâmbit sceptică. 

— Sunteţi de părere, spuse Michael, că refugiații care 
sosesc aici nu vor fi în stare să uite cu totul suferinţele pe 
care le-au îndurat? 

— Nu mă refer la refugiații mei. 

— El face aluzie la noi, dragule, spuse Rosamund, vrea să 
spună că unchiul Richard şi mătuşa Cora şi toporul şi toate 
astea. Ea se întoarse către Poirot. Nu-i aşa? 

Poirot se uită ţintă la ea şi o întrebă: 

— De ce spuneţi asta, madame? 


— Pentru că sunteţi un detectiv. Asta sunteţi, nu-i aşa? De 
aceea vă aflaţi aici. Această organizaţie, UNARCO, sau cum 
vreţi s-o numiţi, este o evidentă aberaţie. 

Încordarea care domnea acum în încăpere era aproape 
palpabilă. Poirot o simţi, chiar dacă nu-şi luă privirea de pe 
faţa drăguță, calmă a Rosamundei. Spuse cu o uşoară 
plecăciune: 

— Aveţi o privire foarte perspicace, madame. 

— Nicidecum, îl contrazise Rosamund. Mi-aţi fost arătat 
odată, într-un restaurant. Şi, brusc, mi-am adus aminte. 

Michael spuse cu o voce care-i scăpase de sub control: 

— Rosamund, ce înseamnă...? 

Acum Poirot îşi îndreptă privirea către el. Michael era 
furios. Furios sau îngrijorat? Privirea lui Poirot se roti mai 
departe în jurul mesei: Susan, de asemenea furioasă, era 
evident cu ochii în patru; Gregory avea o figură 
impenetrabilă; Anne Gilchrist arăta stupid şi rămăsese cu 
gura căscată; George stătea cu privirea la pândă; Helen era 
nervoasă, deprimată. 

Totul era cât se poate de normal în această situaţie. Poirot 
ar fi dorit să fi văzut toate aceste chipuri cu o fracțiune de 
secundă mai înainte, când Rosamund a rostit cuvântul 
„detectiv”. Căci acum, bineînţeles, nu mai era acelaşi 
lucru... 

Dând din umeri, el făcu o reverență. Accentul său sună 
dintr-o dată mai puţin străin. 

— Da, răspunse el, sunt detectiv. 

— Cine v-a trimis? Întrebă George răstit. 

— Am fost însărcinat să cercetez împrejurările în care a 
murit domnul Richard Abernethie. 

— A murit de moarte bună. Cine a susţinut altceva? 

— Doamna Cora Lansquenet a spus-o. Şi doamna 
Lansquenet este de asemenea moartă. 

— Ea a spus-o aici - în această cameră, a strigat Susan, 
dar nu m-am gândit că ea într-adevăr... 


— Nu te-ai gândit, Susan? George o privi şi zâmbi 
sarcastic. De ce trebuie să ne mai prefacem? Şi aşa nu va 
avea nici un efect asupra oaspetelui nostru, monsieur 
Pontarlier. 

— Numele său corect nu este Pontarlier, se făcu auzită 
Rosamund, se numeşte Hercules sau aşa ceva. 

— Hercule Poirot, dacă-mi permiteţi, o corectă Poirot, 
înclinându-se. 

Se aşternu tăcerea. 

— Pot să vă întreb la ce concluzii aţi ajuns? Întrebă 
George. 

— Dragul meu, el nu ţi se va dezvălui, îşi spuse părerea 
Rosamund, şi dacă-ţi va spune ceva, o va ticlui bine. 

Ea părea să fie singura dintre cei prezenţi care se amuza. 
Hercule Poirot o privea gânditor... 

Helen Abernethie încă nu se culcase. Stătea meditând în 
faţa mesei de toaletă şi privea ţintă în oglindă, fără a se 
vedea. A fost silită să-l primească pe Hercule Poirot. La 
început n-a vrut să ştie nimic de asta, dar domnul 
Entwhistle a perseverat până când ea a fost de acord. Şi 
acum toată povestea a ieşit la iveală. Nimeni n-a mai stăruit 
ca odihna veşnică a lui Richard Abernethie să nu fie 
tulburată. Şi toţi au invocat cele câteva vorbe ale Corei. 

După înmormântare - cum arătaseră ei toţi? Cum o 
priviseră ei pe Cora? Cum arătase ea însăşi? Ce spusese 
George despre modul în care se vede fiecare pe sine? Şi nu 
fusese amintit un citat? „Ar trebui să te vezi pe tine însuţi, 
aşa cum te văd ceilalţi...!” 

Ochii ei, care până atunci erau aţintiţi în oglindă fără a 
vedea ceva, văzură deodată clar. Se văzu pe sine - dar în 
realitate nu pe ea însăşi, nu aşa cum o vedeau ceilalţi. Nu, 
cum 0 văzuse Cora pe ea în acea zi. 

Sprânceana ei dreaptă - nu, era ceva mai sus decât 
cealaltă. Gura? Nu, gura ei era conturată simetric. Dacă ar 
sta faţă-n faţă cu ea însăşi, desigur că nu ar constata nici o 


mare diferenţă faţă de această imagine din oglindă. Spre 
deosebire de Cora. 

Cora - imaginea îi apărea clar în faţa ochilor. Cora, în ziua 
înmormântării, capul dat într-o parte, punând cunoscuta 
întrebare, privind-o pe Helen... 

Deodată Helen ridică mâinile la frunte şi îşi spuse: „Pur şi 
simplu nu corespunde - imposibil să poată corespunde... 

— Alo, aici Entwhistle. Cine este la” telefon? Oh, 
dumneavoastră, Helen. 

— Da, îmi pare teribil de rău că v-am sculat. Dar mi-aţi 
spus că trebuie să vă sun imediat ce-mi aduc aminte de 
ceea ce mi s-a părut atunci nefiresc - în ziua înmormântării, 
când Cora a întrebat dacă Richard n-ar fi fost ucis... 

— Da, şi v-aţi adus aminte? 

Helen spuse nesigură: 

— Da, dar oricum nu se potriveşte. 

— Lăsaţi-mă pe mine să decid aceasta. Aţi observat ceva 
deosebit la cineva dintre cei care au fost acolo? 

— Da. Pare să fie complet absurd. Cuvintele sunau de 
parcă ea ar fi vrut să se scuze. Mi-am adus aminte când m- 
am privit aseară în oglindă. Oh... 

Strigătului slab de spaimă îi urmă un sunet în aparat - un 
sunet nedesluşit, înăbuşit, pe care domnul Entwhistle nu 
putea să şi-l explice. Ela strigat nerăbdător: 

— Alo! Alo! Sunteţi încă acolo? Helen...! Sunteţi încă 
acolo...? Helen...! 

LIPSĂ DOUĂ PAGINI 

— Nu v-a spus despre cine? 

— Dacă mi-ar fi spus, poate că de-abia m-aş fi putut abţine 
să nu vă comunic, răspunse domnul Entwhistle cu 
amărăciune în glas. 

— lartă-mă, te rog, mon ami, aveţi dreptate. 

— Va trebui să aşteptăm până îşi revine, înainte ca să 
putem afla despre ce e vorba. Ea nu se află încă la 
Enderby? 


— Nu, am considerat că este mai sigur să fie dusă la spital 
cu ambulanţa; acolo primeşte o îngrijire excelentă şi 
nimeni, nici un membru al familiei sau altcineva, nu are voie 
s-o viziteze. 

Domnul Entwhistle spuse, răsuflând uşurat: 

— Îmi luaţi o piatră de pe inimă. O apreciez în mod 
deosebit pe Helen Abernethie, este o femeie cu un caracter 
remarcabil. 

— Şi eu sunt de această părere, consimţi Poirot. Acum am 
o rugăminte. Trebuie să întreprindeţi o mică călătorie, nu e 
nevoie să vă faceţi griji, nu este departe, doar până la Bury 
St. Edmunds - ma foi! Ce nume au oraşele englezeşti - 
acolo închiriaţi un automobil şi mergeţi până la Forsdyke 
House. Acesta este un sanatoriu de boli nervoase. 
Interesaţi-vă la medicul-şef, doctor Penrith, de un pacient 
externat de curând, pe nume Gregory Banks. Aflaţi de ce a 
fost în sanatoriu. 

— Deci este bolnav psihic? 

— Pst! Fiţi prudent, mon ami. Luaţi aminte. Aveţi la ora 
douăsprezece un tren excelent către Bury St. Edmunds. 
Dacă aflu mai înainte ceva nou, vă telefonez. Aţi înţeles? 
Bien! Şi acum - la revedere - pe curând! 

Poirot auzi cum se puse receptorul în furcă la celălalt 
capăt al firului şi apoi răsună un al doilea clic uşor -el 
zâmbi. Cineva, în hol, puse receptorul jos. leşi. Nu era 
nimeni. În vârful picioarelor, se strecură până la dulapul de 
sub scară şi privi înăuntru: era gol. 

Câteva minute mai târziu, după ce părăsise casa pe uşa 
din spate, se duse repede la poşta aflată la jumătate de 
kilometru, unde a comandat o convorbire telefonică 
interurbană. Curând răspunse domnul Entwhistle. 

— Da, aici Poirot. Nu mai contează ce v-am spus mai 
înainte. C'etait une blague! Cineva a ascultat. Acum, mon 
vieux, vine misiunea adevărată. Trebuie să luaţi un tren, ce- 
i drept, dar nu către Bury St. Edmunds, ci aş dori să 
călătoriţi până la locuinţa lui Timothy Abernethie. 


— Dar Timothy şi Maude se găsesc la Enderby. 

— Tocmai. Acolo nu se află decât îngrijitoarea, doamna 
Jones, care păzeşte casa. Aş dori să aduceţi ceva de acolo. 

— Dragul meu Poirot! Dar nu pot să comit o spargere. 

— Nu va arăta a spargere. Îi veţi spune doamnei Jones, 
care este de treabă, că domnul sau doamna Abernethie v-ar 
fi rugat să luaţi un anumit obiect şi să-l duceţi la Londra. Ea 
nu va avea nimic împotrivă. 

Cu o voce chinuită, domnul Entwhistle întrebă: 

— Şi despre ce fel de obiect este vorba? 

Poirot i-a explicat. 

— Dar Poirot, realmente, nu înţeleg... 

Poirot îl întrerupse pe bătrânul avocat: 

— Nu e nevoie să înţelegeţi, înţeleg eu. 

— Şi ce trebuie să fac cu afurisitul ăsta de obiect? 

— Îl veţi duce la cineva la Londra, în Elm Park Gardens. 
Luaţi, vă rog, un creion şi notaţi-vă adresa. 

După ce făcu aceasta, domnul Entwhistle spuse: 

— Sper că ştiţi ce faceţi, Poirot. 

Sună sceptic, dar Poirot răspunse sigur pe sine: 

— Fireşte că ştiu. Curând totul se va lămuri. 

Domnul Entwhistle oftă: 

— Măcar dacă am bănui ce-a vrut să spună Helen. 

— Ştiu. 

— Ştiţi? Dar dragul meu Poirot... 

— Acum nu este timp pentru explicaţii. Dar pot să vă 
asigur că ştiu ce-a descoperit ea, când s-a privit în oglindă. 

Micul dejun a fost dezagreabil; nu apăruseră nici 
Rosamund, nici Timothy şi ceilalţi discutau între ei doar cu 
jumătate de glas şi au mâncat mai puţin decât de obicei. 

— Nu înţeleg, spuse Susan, de ce Helen a trebuit să dea 
telefon în toiul nopţii şi cu cine a vorbit. 

— l-a fost rău, a explicat Maude convinsă. 

— Probabil că s-a trezit, s-a simţit bolnavă şi a vrut să 
cheme medicul. Atunci a cuprins-o ameţeala şi a căzut. Aşa 
trebuie să fi fost. 


— Dar ce ghinion, să se lovească cu capul de prag, îşi 
spuse părerea Michael Shane. Dacă ar fi căzut alături, pe 
covorul gros de velur, n-ar fi păţit nimic. 

Uşa se deschise şi Rosamund îşi făcu apariţia. 

— Nu reuşesc să găsesc acele flori de ceară, spuse ea 
încruntată. Care erau pe masa de malachit în ziua 
înmormântării unchiului Richard. O privi acuzatoare pe 
Susan. Le-ai luat tu? 

— Ce-ţi trece prin minte? Cum de ţi-a venit această idee, 
Rosamund... 

Se opri o clipă, căci Lanscombe apăruse în uşă pentru a se 
uita dacă ei terminaseră micul dejun. 

— Puteţi să strângeţi masa, Lanscombe, a strigat George şi 
s-a ridicat. Oare ce-o fi cu amicul nostru străin? 

— A cerut în camera sa cafea şi pâine prăjită. 

— Petit dejeuner pentru UNARCO, spuse Rosamund şi-l 
întrebă pe Lanscombe: Ştiţi unde sunt florile de ceară care 
au stat întotdeauna pe masa verde din salon? 

— Recent doamna Helen le-a scăpat din mână şi globul de 
sticlă s-a spart. A vrut să comande altul, dar cred că n-a 
reuşit s-o facă. 

— Şi unde sunt florile? 

— Probabil în dulap, sub scară. Acolo sunt duse toate 
lucrurile care trebuie reparate. Să mă uit? 

— Mulţumesc, pot s-o fac singură. Vino, dragă Michael, 
acolo este întuneric şi după ceea ce i s-a întâmplat mătuşii 
Helen, nu mai merg singură prin ungherele întunecoase ale 
casei. 

Toţi o priviră uimiţi. 

— Ce vrei să spui cu asta, Rosamund? Întrebă Maude cu 
vocea ei joasă. 

— Dar poate că ea a fost lovită. 

Gregory Banks s-a opus vehement. 

— Şi-a pierdut brusc cunoştinţa şi a căzut. 

Rosamund a râs. 


— Ţi-a spus ea? Dar nu fii stupid, Greg, fireşte că ea a fost 
lovită. 

George îi spuse dojenitor: 

— N-ar trebui să spui aşa ceva, Rosamund. 

— Prostii, a ripostat Rosamund. Aşa trebuie să fi fost. Totul 
se potriveşte. Un detectiv în casă care face investigaţii. 
Unchiul Richard a fost otrăvit, Cora a fost ucisă cu un topor, 
domnişoara Gilchrist a primit prin poştă un tort de nuntă 
otrăvit şi mătuşa Helen a fost lovită. Veţi vedea că va 
continua povestea. Noi toţi vom fi ucişi pe rând şi acela, 
acela care rămâne ultimul, a fost - adică el este asasinul. 
Dar eu nu voi fi - aceea care să fie ucisă, vreau să spun. 

— De ce ar vrea cineva să te ucidă, frumoasă Rosamund, o 
întrebă George într-o doară. 

Rosamund îşi îndreptă privirea ţintă asupra lui. 

— Pentru că ştiu prea multe, fireşte. 

— Dar ce ştii tu? Maude Abernethie şi Gregory Banks 
puseseră întrebarea în acelaşi timp. 

Rosamund zâmbi angelic, dusă pe gânduri. 

— V-ar face mare plăcere să aflaţi, nu-i aşa? Întrebă ea cu 
blândeţe. Vino Michael! 

La ora unsprezece se prezentară toţi, la rugămintea lui 
Hercule Poirot, în bibliotecă, pentru o discuţie. Poirot privi 
gânditor pe cei prezenţi. 

— Ieri seară, începu el, doamna Shane v-a dezvăluit că eu 
sunt detectiv particular. Sperasem, ce-i drept, să-mi fi 
păstrat incognito-ul mai mult timp, dar nu face nimic, în 
orice caz, azi, sau cel mai târziu mâine, v-aş fi spus 
adevărul. Acum, vă rog, să mă ascultați cu atenţie. 

Tuşi uşor şi privi în jur, sigur pe sine: Sunt prieten cu 
domnul Entwhistle de mai mulţi ani... 

— Aha, deci el se ascunde în spatele acestei poveşti! 

— Dacă vreţi s-o luaţi aşa, domnule Crossfield! Cum am 
spus, domnul Entwhistle şi eu suntem prieteni şi el m-a 
însărcinat să clarific împrejurările în care a survenit 
moartea lui Richard Abernethie. 


Făcu o pauză. 

Am început asta... lar urmă o pauză; toţi tăceau. Poirot îşi 
azvârli capul pe spate. Eh bien, veţi auzi cu satisfacţie că, în 
urma investigaţiilor, am ajuns la convingerea că domnul 
Richard Abernethie a avut o moarte naturală. Bănuiala că el 
ar fi fost ucis este cu totul neîntemeiată. El zâmbi şi-şi ridică 
mâinile triumfător. Este o veste bună, nu-i aşa? 

După felul în care ei o primiseră, desigur că nu era vorba 
de aşa ceva. Toţi îl priveau cu atenţie şi în ochii tuturor, cu 
excepţia unuia dintre auditorii săi, el citea îndoială şi 
neîncredere. Excepţia era Timothy Abernethie, care dădea 
cu putere din cap, aprobator. 

— Fireşte că Richard n-a fost ucis, ripostă el iritat. Sunt 
bucuros că aţi avut atâta minte şi aţi ajuns la unica 
concluzie corectă, domnule... Cum vă cheamă? Găsesc că a 
fost o impertinenţă din partea lui Entwhistle să vă trimită 
aici şi să spionaţi. Dacă el crede că poate să împovăreze 
masa succesorală cu cheltuielile dumneavoastră, atunci s-a 
înşelat amarnic. O neobrăzare de necrezut! Cum de a ajuns 
aici? Ce-şi închipuie el, de fapt? Când familia este 
convinsă... 

— Asta nu prea a fost o familie, unchiule Timothy, îl 
întrerupse Rosamund. 

— Poftim? Ce înseamnă asta? Timothy îşi privea nepoata 
cu indignare. 

Izbucni din nou o ceartă în familie, şi în timp ce valurile 
discuţiei se ridicau, Poirot se furişă afară. 

Poirot, care stătea în chioşcul victorian din grădină, îşi 
scoase ceasul cel mare din buzunar şi-l puse pe masă. 

Înainte de a părăsi biblioteca, el anunţase în treacăt că va 
pleca cu trenul de ora douăsprezece. Deci mai avea o 
jumătate de oră. 

O jumătate de oră în care cineva ar fi putut să ia o 
hotărâre şi să vină la el, poate chiar mai mulţi... 

Anne Gilchrist a venit prima. Era agitată şi atât de 
descumpănită, că abia mai putea vorbi coerent. 


— Oh, monsieur Pontarlier... Celălalt nume îl uit mereu, 
începu ea. Trebuie să vă spun ceva, chiar dacă nu-mi face 
plăcere, dar am senzaţia că trebuie s-o fac. Cred că ceea ce 
i s-a întâmplat sărmanei doamne Helen azi-dimineaţă... Nu 
pot să-mi închipui că a fost apoplexie, căci tatăl meu a avut 
apoplexie, şi a fost cu totul altfel, mai ales că şi medicul a 
spus că ar fi comoţie cerebrală. 

S-a oprit o clipă, a respirat adânc şi l-a privit imploratoare 
pe Poirot. 

— Doriţi să-mi dezvăluiţi ceva? Întrebă el prietenos şi 
încurajator. 

— Cum v-am spus deja, o fac cu cea mai mare neplăcere - 
pentru că a fost atât de drăguță cu mine. Ea mi-a făcut rost 
de slujbă la doamna Abernethie şi altele. 

— Vreţi să spuneţi că doamna Banks? 

— Da, vedeţi... Anne lăsase ochii în jos şi-şi frământa 
mâinile, jenată. Apoi şi-a ridicat privirea şi a spus, răsuflând 
din nou adânc: Ştiţi, am ascultat la uşă. 

— Aţi auzit o convorbire...? 

— Nu! Ea a scuturat din cap cu o fermitate eroică. Vreau 
să vă spun adevărul, am ascultat intenţionat la uşă - atunci 
când domnul Richard Abernethie a vizitato pe doamna 
Lansquenet. Eram curioasă, ştiţi, pentru că el venise după 
atâţia ani, deodată, cu totul surprinzător. Şi am vrut să ştiu 
- când ai o viaţă monotonă şi nu prea multe bucurii, te 
interesezi - înţelegeţi - vreau să spun... 

— Asta este foarte firesc, a încurajato Poirot. 

— Da, era firesc - chiar dacă nu este corect, dar am făcut- 
o. Şi am auzit ce-a spus el. Cam aşa ceva: „Cu Timothy nu se 
poate vorbi. Tot ce nu-i convine, respinge dispreţuitor, pur 
şi simplu nu te ascultă. De aceea vreau să-mi uşurez inima 
faţa de tine. Totuşi, noi trei suntem singurii care am rămas 
în viaţă. Şi chiar dacă te prefaci cu plăcere că eşti naivă, tu 
ai bun simţ. Aşadar, ce-ai fi făcut în locul meu?” 

N-am putut să aud exact ce-a răspuns doamna 
Lansquenet, dar am înţeles cuvântul „poliţie”, şi după aceea 


domnul Abernethie a spus foarte tare: „Asta nu pot s-o fac, 
doar ea este nepoata mea, la urma urmelor.” Şi apoi a 
trebuit să fug la bucătărie, căci ceva dădea în foc şi când 
am venit înapoi, domnul Abernethie spunea: „Chiar dacă voi 
avea o moarte nefirească, aş vrea să nu fie anunţată poliţia, 
oricum, aşa ceva trebuie evitat. Dar tu înţelegi asta, nu-i 
aşa, draga mea copilă? Dar nu fii tristă. Acum, fiindcă ştiu, 
voi lua toate măsurile preventive necesare.” Şi apoi ela zis, 
în continuare, că ar fi făcut un nou testament şi ea, doamna 
Cora, nu mai trebuie să-şi mai facă griji. 

Anne tăcu o clipă şi Poirot mormăia: 

— Înţeleg, înţeleg... 

— Dar n-am vrut să vorbesc niciodată, de fapt. Nu cred că 
i-ar fi convenit doamnei Lansquenet. Dar acum, după ce 
doamna Helen a fost agresată azi-dimineaţă şi după ce aţi 
declarat că domnul Abernethie ar fi avut o moarte 
naturală... 

Poirot a zâmbit. 

— Vă mulţumesc, doamnă Gilchrist, este foarte important 
că aţi vorbit cu mine. 

Nu a avut ce face, a trebuit să scape de ea, căci aştepta şi 
alte confesiuni. 

Şi avusese dreptate. Abia plecase Anne, că Gregory Banks 
a venit, călcând pe gazon şi a dat buzna în chioşc. Era 
foarte palid, fruntea îi era acoperită cu broboane, ochii săi 
aveau o sclipire neliniştitoare. 

— În sfârşit! A strigat el. Chiar mi-a fost teamă că această 
persoană neroadă va sta aici o veşnicie. Tot ce-aţi spus azi- 
dimineaţă este fals. Richard Abernethie a fost ucis - eu l-am 
ucis! 

Hercule Poirot, liniştit şi cu sânge rece, îl examina cu 
privirea de sus până jos pe tânărul agitat. 

— Aşadar dumneavoastră l-aţi ucis? Cum aţi făcut-o? 

Gregory Banks zâmbi. 

— N-a fost greu pentru mine. Probabil că vă puteţi 
închipui. Puteam să-mi procur, fără nici o problemă, 


cincisprezece până la douăzeci de medicamente adecvate. 
Cu mult mai dificil a fost folosirea lor corectă, dar, în cele 
din urmă, am avut o idee genială. Şi cea mai bună idee era 
ca să nu mă aflu nicidecum în preajma sa la momentul 
respectiv. 

— Foarte abil, a spus Poirot. 

— Da. Gregory Banks privi în jos cu modestie. Evident că 
era mulţumit de sine. Da, a fost cu adevărat genial, asta pot 
s-o spun. 

Poirot îl întrebă cu interes: 

— De ce l-aţi ucis? Pentru banii pe care i-ar fi moştenit 
soţia? 

— Nu, nu, la ce vă gândiţi! Greg era indignat. Nu sunt 
lacom după bani, nu m-am căsătorit cu Susan din pricina 
banilor ei. 

— Nu, domnule Banks? 

— El n-a crezut asta, se opuse Greg cu amărăciune. 
Richard Abernethie! El o iubea pe Susan, aştepta multe de 
la ea, era mândru de ea ca de o adevărată Abernethie! Dar 
a considerat că s-a căsătorit cu o persoană de condiţie 
inferioară - i se părea că nu sunt destul de bun pentru ea, 
mă dispreţuia, mă trata ca pe un incult - găseacămă 
îmbrac execrabil. Era un snob - un snob scârbos! Şi de 
aceea l-am ucis! 

— O crimă reuşită, l-a felicitat Poirot sec. Dar de ce 
mărturisiţi acum? 

— Pentru că aţi afirmat că aţi descoperit totul. Aţi spus că 
el n-ar fi fost ucis. Şi am vrut să vă dovedesc că nu sunteţi 
atât de inteligent, cum credeţi - şi în afară de asta - în afară 
de asta... 

— Da? Întrebă Poirot. Şi în afară de asta? 

Deodată Greg se lăsă moale pe bancă, faţa-i strălucea, 
părea a fi în extaz. 

— A fost foarte rău, a fost o ticăloşie din partea mea. 
Trebuie să fiu pedepsit - trebuie să fiu dus înapoi la locul 
ispăşirii. Pentru a mă pocăi! A face penitenţă! Ispăşire! 


Poirot îl privi cu atenţie câteva clipe, apoi întrebă: 

— Probabil că aveţi o mare dorinţă de a fugi de Susan? 

Gregory s-a schimbat la faţă. 

— Susan? Susan este minunată - minunată! 

— Da, Susan este minunată; dar ea vă este o grea povară. 
Susan vă iubeşte cu devotament. Şi asta nu este o povară 
pentru dumneavoastră? 

Gregory privea ţintă în faţa sa. Apoi a spus ca un copil 
îndărătnic: 

— De ce nu mă lasă ea în pace? El se ridică brusc. Iat-o că 
vine-acolo, pe gazon. Acum plec. Dar spuneţi-i ce v-am 
dezvăluit. Spuneţi-i că m-am dus la poliţie - pentru a 
mărturisi. 

Susan a intrat cu sufletul la gură. 

— Unde este Greg? A fost aici! L-am văzut! 

— Da. Poirot făcu o mică pauză, înainte de a continua să 
vorbească. El mi-a declarat că l-a otrăvit pe Richard 
Abernethie... 

— O absurditate atât de îngrozitoare! Sper că nu-l credeţi. 
El era la multe mile depărtare când unchiul Richard a 
murit. 

— Poate. Unde a fost el când Cora Lansquenet a fost 
ucisă? 

— La Londra. Amândoi am fost acolo. 

Poirot clătină din cap. 

— Nu puteţi să-mi povestiţi aşa ceva. Dumneavoastră, de 
pildă, aţi fost plecată toată după-amiaza cu automobilul. 
Ştiu unde aţi fost: la Lytchett St. Mary. 

— Nu este adevărat. 

El zâmbi. 

— Când v-am cunoscut aici, madame, nu vă vedeam, aşa 
cum v-am spus, pentru prima dată. După stabilirea cauzei 
decesului doamnei Lansquenet, aţi fost în apropierea 
garajului de la hanul „King's Arms”. Acolo aţi vorbit cu un 
mecanic şi aţi stat lângă un automobil în care se afla un 
turist străin în vârstă. Nu m-aţi observat, dar eu v-am văzut. 


— Nu vă înţeleg. Asta a fost totuşi în ziua întrunirii 
comisiei de constatare a decesului. 

— Da, dar mai ştiţi ce v-a spus mecanicul? El v-a întrebat 
dacă sunteţi o rudă a celei ucise şi dumneavoastră aţi 
răspuns că aţi fi nepoata ei. 

— Dar asta a fost o pură curiozitate. Toate astea sunt 
bârfeli! 

— Şi apoi ela spus: „V-am mai văzut deja odată, dar nu-mi 
amintesc unde.” Unde vă mai văzuse el deja odată, 
madame? Asta trebuie să fi fost la Lytchett St. Mary, căci el, 
oricum, stabilise o legătură între dumneavoastră şi mătuşa 
Cora. V-a văzut în apropierea casei mătuşii? Şi când? 

Susan îl fixă cu privirea. Respira mai repede, dar nu lăsa 
să se vadă nici o emoție. 

— Totuşi este absurd, monsieur Poirot. V-am spus deja... 

— Da, madame, mi-aţi spus că Gregory n-ar fi părăsit 
Londra în acea zi, dar asta nu puteaţi s-o ştiţi pentru că nu 
eraţi acolo. De ce aţi fost atunci la Lytchett St. Mary, 
doamnă Banks? 

Susan a respirat adânc. 

— Bine, dacă vreţi să ştiţi totul: Remarca făcută de Cora 
după înmormântare mă neliniştise şi nu puteam să mi-o scot 
din minte. Aşa că m-am hotărât să mă duc la ea şi s-o întreb 
de ce spusese aşa ceva. În jurul orei trei am ajuns la casa ei, 
am bătut la uşă, am sunat şi, fiindcă nu mi-a deschis nimeni, 
m-am gândit că ea s-o plimba prin împrejurimi sau o fi 
plecat într-o călătorie şi m-am întors direct la Londra. Asta 
este tot. 

Cu o faţă inexpresivă, Poirot întrebă: 

— Cum se face că soţul se acuză de crimă? 

— Pentru că lui... Un cuvânt îi stătea pe limbă, dar ea nu-l 
rosti. 

— Aţi vrut să spuneţi „că-i lipseşte o doagă”. Aşa se spune 
la disperare - dar, în acest caz, disperarea este foarte 
aproape de adevăr. Ela fost, înainte de a-l întâlni 


dumneavoastră, câteva luni, în sanatoriul de boli nervoase 
Forsdyke House, nu-i aşa? 

— El n-a fost dus, s-a tratat acolo de bunăvoie. 

— Aşa este. Nu poate fi considerat de-a dreptul nebun, dar 
este, să spunem din punct de vedere psihologic, 
dezechilibrat, are un complex de vinovăţie, probabil din 
copilărie. 

Susan l-a aprobat cu ardoare: 

— El ar vrea mult să fie ceva mare - nu doar un ajutor de 
farmacist, căruia să i se se comande mereu. Acum totul va fi 
altfel, va avea laboratorul său, poate să-şi prepare reţetele 
proprii. 

— Da, da, îl veţi readuce la realitate - pentru că-l iubiţi, 
dar cu toate acestea el va fi ceva ce nu vrea să fie... 

— Ce? 

— Soţul lui Susan! 

— Cât de crud sunteţi! Şi ce enormităţi spuneţi! Se 
întoarse furioasă şi ieşi val-vârtej din chioşc. 

Monsieur Poirot zâmbea de unul singur. Totul mergea 
după dorinţa sa. Când apăru următorul vizitator, el privea 
preocupat în jur. 

— Trecând pe-aici, am vrut să vă văd şi să-mi iau rămas 
bun, explică Michael Shane într-o doară. 

Poirot simţi farmecul pe care-l degaja actorul şi-l privi 
câteva clipe în tăcere. El constată că-l cunoştea cel mai 
puţin pe acest om, dintre cei prezenţi în casă, căci Michael 
Shane întorcea mereu doar acea faţă pe care voia s-o arate. 

— Soţia dumneavoastră, începu Poirot, este o 
personalitate bine conturată. Ea ştie ce vrea. El oftă. Şi asta 
o ştiu atât de puţini oameni. 

— Aha! Michael zâmbea. Vă gândiţi la masa de malachit? 

— Poate. Poirot făcu o pauză şi apoi adăugă: Şi la ceea ce 
stătea pe ea. 

— Florile de ceară, vreţi să spuneţi? 

— Da, florile de ceară. 

Michael îşi încreţi fruntea. 


— Nu prea vă înţeleg, monsieur Poirot. Dar cu toate 
acestea, vă sunt - acum zâmbea din nou - nespus de 
recunoscător că ne-aţi ajutat să ieşim din încurcătură. A 
fost, eufemistic vorbind, neplăcut să ne gândim că unul 
dintre noi l-ar fi ucis pe unchiul Richard. Unchiul cel bun - 
cred că el nu m-a simpatizat prea mult. 

— Poate că nu vă considera statornic în sentimente? 

Michael a râs. 

— Cât de demodat! 

— Dar nu este aşa? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Poirot îşi apropie vârful degetelor. 

— Au fost făcute diverse investigaţii, cum ştiţi, mormăi el. 
De pildă, poliţia s-a interesat mai ales de ceea ce au făcut 
rudele doamnei Lansquenet în ziua morţii sale. 

— Asta este extrem de neplăcut. Michael o spuse pe un ton 
şarmant, confidenţial, aproape cu regret. Exact în acea zi i- 
am oferit soţiei un pretext, că aş lua prânzul cu un oarecare 
Oscar Lewis. În realitate m-am dus la Sorrel Dainton - o 
actriţă cunoscută. Cu câtva timp în urmă am apărut cu ea 
pe scenă. 

— Da, înţeleg că poate fi neplăcut - şi această domnişoară 
Dainton ar confirma asta? 

— Nu cu plăcere, dar pentru că este vorba de o crimă, ea 
o va face de bună seamă. 

— Poate că ar face-o şi chiar dacă n-aţi fost la ea. 

— Ce înseamnă asta? Michael arătă deodată ca o furtună 
amenințătoare. Vreţi să spuneţi că nu mă credeţi? 

— Nu e vorba de asta, dacă vă cred sau nu. Nu eu trebuie 
să mă declar mulţumit cu mărturisirea. 

— Atunci cine? 

Poirot a zâmbit. 

— Inspectorul Morton, care tocmai a apărut pe terasă. 

Puțin mai târziu, monsieur Poirot şi inspectorul Morton se 
plimbau împreună de colo până colo pe terasă. 


— Am auzit că sunteţi aici, monsieur Poirot, a spus 
inspectorul. Am călătorit împreună cu inspectorul-şef 
Parwell din Matchfield. Doctorul Larraby i-a telefonat în 
legătură cu doamna Helen Abernethie şi el a venit pentru a 
face investigaţii. Medicul este de părere că ceva nu este în 
regulă. 

— Şi dumneavoastră, prietene, întrebă Poirot, cum de-aţi 
venit încoace? Din regiunea natală, Berkshire, până aici 
este o călătorie lungă. 

— Am vrut să pun unele întrebări - şi oamenii pe care 
vreau să-i chestionez par să se fi adunat, practic cu toţii 
aici. Se opri o clipă şi apoi întrebă: Aţi început ceva? 

— Da. 

— Şi drept urmare, doamna Helen Abernethie a fost 
lovită... 

— Nu trebuie să-mi reproşaţi asta. Dacă ea ar fi venit la 
mine - dar n-a făcut-o, ci s-a hotărât să-i dea telefon 
avocatului ei la Londra. 

— Ea era pe punctul să-i comunice ceva important, când - 
tronc! A putut să-i spună măcar ceva? 

— Nu multe. Ajunsese doar să-i spună că s-a privit în 
oglindă. 

— Da, da, a remarcat inspectorul, tocmai acest obicei îl au 
femeile în sânge. Îl privi pătrunzător pe Poirot. Şi asta v-a 
spus ceva? 

— Da, pot să-mi închipui ce-a vrut ea să-i comunice. Dar..., 
el se apără de întrebarea inspectorului cu o mişcare a 
mâinii, aş dori să vă rog, prietene, să-mi lăsaţi un răgaz de 
încă câteva ore. Dacă am dreptate, atunci voi putea să vă 
ofer o dovadă concretă. 

— Asta ne-ar face plăcere, răspunse Morton, plin de 
speranţă. De altfel, noi am primit o ştire foarte curioasă de 
la stareţa unei mănăstiri: două dintre călugărițele ei au 
făcut colectă. Se pare că ele au ajuns la casa doamnei 
Lansquenet cu o zi înainte de uciderea ei, dar nimeni n-a 
deschis, deşi au bătut la uşă şi au sunat. N-ar fi nimic 


surprinzător - căci ea era deja plecată, în acea zi, la 
înmormântarea lui Richard Abernethie, iar această Gilchrist 
avea ziua ei liberă şi se dusese într-o excursie la 
Bornemouth. Dar ciudăţenia este că aceste călugăriţe au 
susţinut că cineva ar fi fost în casă, căci ele au auzit clar 
suspine şi gemete. Şi dacă este aşa, cine era? Pentru că 
toată familia era la înmormântare. 

Poirot puse o întrebare aparent străină de această 
discuţie: 

— Călugăriţele care au strâns colectă acolo în regiune şi- 
au mai încercat norocul şi în altă zi la casa doamnei 
Lansquenet? 

— Da, cam o săptămână mai târziu, în ziua în care s-a 
întrunit comisia de constatare a decesului, cred. 

— Se potriveşte, spuse Hercule Poirot, asta se potriveşte 
excelent. 

Morton îl privi surprins. 

— De ce vă interesaţi aşa deodată de călugăriţe? 

— Ele m-au silit să le acord atenţie, vrând-nevrând. N-o fi 
scăpat atenţiei dumneavoastră, domnule inspector, faptul 
că a doua vizită a acestor călugăriţe a avut loc în ziua în 
care a sosit şi tortul de nuntă otrăvit. 

— Dar nu cumva vă gândiţi - nu, într-adevăr, dar asta este 
absurd! 

— Ideile mele nu sunt absurde, se opuse Poirot cu 
fermitate. Şi acum, mon cher, trebuie să vă las timp 
interogatoriilor şi investigaţiilor legate de cazul doamnei 
Abernethie. Eu sunt nevoit să pornesc în căutarea 
frumoasei Rosamund. 

Poirot o găsi pe Rosamund stând pe o bancă, pe malul unui 
pârâu, care acolo forma o mică cădere de apă. Dusă pe 
gânduri, ea avea privirea aţintită asupra apei. 

— Sper că nu deranjez o Ofelie, a spus el şi s-a aşezat pe 
bancă. Poate că vă pregătiţi chiar rolul? 

— Am jucat doar odată Shakespeare, a răspuns ea, pe 
Jessica, în „Neguţătorul din Veneţia”. Un rol sărăcăcios. Am 


crezut că aţi plecat, spuse ea cu un reproş discret şi se uită 
la ceas. Deja este trecut de douăsprezece. 

— Am pierdut trenul. Ştiţi, madame, şedeam în micul 
chioşc din grădină şi am sperat că poate vă plimbaţi pe 
acolo. 

Ea îl privi îngândurată. 

— A trebuit să mă gândesc la multe, la lucruri importante. 
Trebuie să iau o decizie. 

— Din cauza soţului? 

— Da, oarecum. Săracul Michael. El crede că n-aş şti că în 
ziua aceea a fost cu o femeie. 

— În care zi? 

— În care a fost ucisă Cora. 

— De unde ştiţi asta? 

— Am sesizat-o după felul în care a spus că ar merge să 
mănânce împreună cu Oscar. Asta trebuia să sune ca ceva 
ocazional, ştiţi, şi atunci a mişcat puţin din nas, aşa cum 
face mereu când minte. 

— Poate că nu este un soţ prea fidel, spuse Poirot prudent. 

— Nu. 

— V-a fost teamă că s-ar putea să vi-l ia altă femeie? 

— Nu, răspunse ea sigură, mai ales acum. Pentru Michael 
scena este întotdeauna pe primul plan. Şi de acum înainte 
el are toate posibilităţile - chiar poate să scoată propria-i 
piesă, poate să o regizeze şi chiar să joace rolul principal. 
Nu, nu-mi fac nici un fel de griji din pricina lui Michael, căci 
doar există banii mei. 

Poirot o privi liniştit. Se gândea cât de curios este faptul că 
ambele nepoate ale lui Richard Abernethie iubeau cu atâta 
pasiune nişte bărbaţi care nu puteau să le împărtăşească 
dragostea. 

— Chestiunea este aceasta, a continuat Rosamund, că 
trebuie să iau o hotărâre importantă - din cauza viitorului. 
Michael încă nu ştie. Ea zâmbea. A aflat că în ziua cu 
pricina n-am făcut nici un fel de cumpărături şi este teribil 
de suspicios din cauza plimbării în Regent's Park. 


— Cum aşa? Întrebă Poirot mirat. 

— Am fost acolo după ce-am trecut prin Harley Street. 
Vroiam doar să meditez în linişte. Dar Michael crede că am 
avut o întâlnire. Zâmbind satisfăcută, ea a adăugat: Şi asta 
nu-i place deloc. 

Poirot s-a uitat la ea câtva timp, în tăcere, şi în cele din 
urmă a spus: 

— Cred, madame, că trebuie să cedaţi masa verde de 
malachit verişoarei Susan. 

Ea îl privi foarte surprinsă. 

— De ce trebuie s-o fac, totuşi am nevoie de masă. 

— Ştiu, ştiu. Dumneavoastră vă veţi păstra soţul, dar 
sărmana Susan şi-l va pierde. 

— Să-l piardă? Vreţi să spuneţi că Greg pleacă cu alta? Nu 
l-aş fi crezut capabil de aşa ceva, nu arată deloc. 

— Un soţ poate fi pierdut şi altfel, nu doar din cauza 
infidelităţii, madame. 

— Doar nu credeţi... Ea-l străpunse cu privirea, uluită. 
Doar nu credeţi, cumva, că Greg l-a otrăvit pe unchiul 
Richard, că a ucis-o pe mătuşa Cora şi aproape că i-a spart 
capul mătuşii Helen? Dar asta este ridicol, aici mă pricep 
mai bine. 

— Atunci cine a făcut-o? 

— George fireşte. George este un individ dubios. Este 
amestecat în afaceri necurate cu devize - asta o ştiu de la 
prietenii din Monte Carlo. Presupun că a aflat şi unchiul 
Richard şi a vrut să-l dezmoştenească. Mulțumită de sine, a 
mai adăugat: Deja ştiu de mult că a fost George. 

Poirot a deschis telegrama sosită către ora şase seara, fără 
să mai recurgă la obişnuitele sale gesturi ceremonioase - 
erau cinci cuvinte şi o semnătură. Oftă uşurat, scoase o 
hârtie de o liră sterlină şi o dădu mesagerului, care rămase 
ca trăsnit. 

— Există momente, i-a explicat lui Lanscombe, în care nu 
trebuie să te uiţi la bani. 

— Prea bine, sir, a consimţit politicos bătrânul venerabil. 


— Unde este inspectorul Morton? A întrebat Poirot. 

— Unul din domnii de la poliţie - Lanscombe vorbea uşor 
dispreţuitor, sugerând discret că lui i-ar fi imposibil să ţină 
minte aşa ceva, precum numele unor poliţişti - a plecat. 
Celălalt se află în bibliotecă, cred. 

— Excelent, a spus Poirot, mă duc imediat la el. 

A intrat în încăperea destinată bibliotecii şi a dat 
telegrama inspectorului Morton, fără să scoată un cuvânt. 

Morton o citi uimit. 

— Nu înţeleg nici un cuvânt. 

— Acum a sosit momentul când pot să vă explic totul. 

Morton zâmbi sarcastic. 

— Vorbiţi ca o tânără domnişoară dintr-o patetică dramă 
victoriană. Dar este timpul să spuneţi ceva. Confuzia asta 
mă calcă tot mai mult pe nervi. Acest Banks susţine întruna, 
sus şi tare, că l-ar fi otrăvit pe Richard Abernethie şi se 
făleşte cu ideea că noi nu vom afla niciodată cum a comis 
crima. Deci, pentru numele lui Dumnezeu, daţi-i drumul! 

De această dată, Hercule Poirot i-a adunat pe toţi în 
salonul cel mare; ei îl priveau mai degrabă amuzaţi decât 
încordaţi. Pentru că acum forţa publică, poliţia, în persoana 
inspectorului Morton şi a inspectorului-şef Parwell, domina 
evident situaţia, monsieur Poirot, detectivul particular, 
devenise pentru cei prezenţi aproape o figură dintr-o fiţuică 
umoristică. 

Timothy a dat glas acestei păreri generale, când a şoptit 
soţiei sale, dar suficient de tare pentru a auzi şi cei din jur: 
Un mic fanfaron ridicol! Entwhistle trebuie să se fi ramolit 
de-a binelea... 

Totul arăta că lui Hercule Poirot îi va fi greu să obţină 
efectul dorit. 

EI începu, dându-şi importanţă: 

— Pentru a doua oară pe ziua de azi îmi anunţ plecarea. 
Dimineaţă am anunţat plecarea cu trenul de douăsprezece, 
acum vă aduc la cunoştinţă că m-am hotărât pentru trenul 


de nouă şi jumătate, imediat după cină. Plec, pentru că aici 
nu-mi mai rămâne nimic de făcut. 

— Asta v-aş fi putut spune şi eu mai demult, îl ironiză 
Timothy. Niciodată n-ar fi avut ce să caute aici. A fost o 
impertinenţă din partea flăcăului. 

Poirot îşi privi cercetător publicul. El a subliniat dramatic: 

— Am venit aici pentru a dezlega o enigmă - acum enigma 
este rezolvată. Mai întâi aş vrea să-mi amintesc încă o dată 
diferitele puncte, asupra cărora mi-a atras atenţia 
admirabil domnul Entwbhistle. 

Cel dintâi: domnul Richard Abernethie a murit subit. Al 
doilea: După înmormântare, sora sa, Cora Lansquenet, a 
spus: „Dar ela fost ucis, totuşi, nu-i aşa? Al treilea: doamna 
Lansquenet a fost ucisă. Problema se pune dacă există vreo 
legătură între aceste trei evenimente. Hai să vedem ce s-a 
întâmplat în continuare: Domnişoara Gilchrist, menajera 
celei ucise, se îmbolnăveşte după ce a mâncat o bucată de 
tort de nuntă care conţinea arsenic. Asta este următoarea 
verigă din lanţ. 

V-am declarat, încă de azi-dimineaţă, că n-am putut găsi 
nici o dovadă că domnul Abernethie ar fi fost otrăvit. 
Desigur, trebuie să mai recunosc, n-am putut dovedi 
ireproşabil că el n-ar fi fost otrăvit. Dar dacă urmărim 
evenimentele în continuare, explicaţia va deveni mai 
uşoară. Fără îndoială că doamna Cora Lansquenet a pus 
întrebarea senzaţională. Şi fireşte că ea a fost ucisă în ziua 
următoare. Acum, hai să cercetăm al patrulea eveniment. 
Poştaşul susţine destul de sigur - dar el nu poate să jure - 
că n-a adus pachetul cu tortul de nuntă. Dacă asta se 
confirmă, altcineva trebuie să fi adus pachetul. Nu puteam 
să excludem o persoană necunoscută, dar trebuie să 
întrebăm, înainte de toate, pe acele persoane care au fost la 
faţa locului şi care au avut posibilitatea să pună pachetul 
acolo unde a fost găsit. Ar fi următoarele persoane: 
domnişoara Gilchrist bineînţeles; doamna Susan Banks, 
care a sosit în casă în ziua în care s-a întrunit comisia 


amintită; domnul Entwbhistle - da; trebuie să-l luăm şi pe el 
în considerare, căci a fost de faţă când Cora a făcut 
remarca ei neliniştitoare - şi încă alte două persoane: un 
domn în vârstă, care s-a prezentat drept domnul Guthrie, 
un critic de artă, şi o călugăriţă, sau mai multe, care au 
venit în dimineaţa zilei respective cu o listă de donaţii. 

EI s-a oprit un moment şi apoi a continuat: domnişoara 
Gilchrist nu avea nici un fel de avantaje de pe urma morţii 
lui Richard Abernethie şi trăgea doar foarte mici foloase din 
dispariţia Corei Lansquenet. În afară de aceasta, a trebuit 
transportată la un spital, ca urmare a unui otrăviri cu 
arsenic. Doamna Susan Banks trăgea foloase din moartea 
lui Richard Abernethie, dar şi moartea doamnei Lansquenet 
îi aducea avantaje, mai modeste - deşi motivul ei putea fi, 
înainte de toate, acesta: dorinţa de-a se pune la adăpost. A 
avut un motiv întemeiat de a bănui că domnişoara Gilchrist 
a tras cu urechea la o discuţie între doamna Cora 
Lansquenet şi fratele acesteia, Richard, care se referea la 
ea, la doamna Banks, şi, de aceea, s-ar putea să se fi hotărât 
s-o înlăture pe domnişoara Gilchrist. Chiar ea a refuzat, 
dacă vă amintiţi, să mănânce din tortul de nuntă şi a vrut, 
atunci, noaptea, când s-a îmbolnăvit domnişoara Gilchrist, 
să cheme medicul doar câtre dimineaţă. 

Domnul Entwhistle nu trăgea foloase directe în urma 
morţii celor doi fraţi, Richard Abernethie şi Cora 
Lansquenet, dar era executorul testamentar al celui dintâi, 
trebuia să-i rezolve afacerile şi era custode al acelor bunuri 
patrimoniale, din care unii moştenitori aveau doar 
uzufructul. Deci o bucată foarte grasă pentru el. De aceea, 
el ar fi putut să dorească moartea grabnică a lui Richard 
Abernethie. Dar veţi obiecta că domnul Entwhistle, dacă el 
ar fi vinovatul, nici nu mi-ar fi încredinţat acest caz spre 
elucidare. Dar există o replică şi la aceasta: N-ar fi prima 
dată când un asasin este prea sigur. 

Acum ajungem şi la aceia pe care aş putea să-i numesc 
outsideri, la domnul Guthrie şi la o călugăriţă. Dacă domnul 


Guthrie este cu adevărat cunoscutul critic de artă Guthrie, 
atunci el este în afara oricăror bănuieli, la fel ca şi 
călugăriţa, dacă ea este cu adevărat o călugăriţă. 

Desigur, este curios că în cursul acestor evenimente apar 
mereu călugăriţe: o călugăriţă vine la uşa locuinţei 
domnului Timothy Abernethie şi domnişoara Gilchrist crede 
că ar fi aceeaşi pe care a văzut-o la Lytchett St. Mary. Şi din 
nou o călugăriţă, sau mai multe, au trecut pe aici, la 
Enderby, în ziua morţii lui Richard Abernethie... 

George Crossfield a murmurat: 

— Pariez zece contra unu pe călugăriţă. 

Dar Poirot nu se lăsă influenţat de această intervenţie: 
Prin urmare, avem verigile lanţului nostru - moartea lui 
Richard Abernethie, uciderea doamnei Cora Lansquenet, 
tortul de nuntă otrăvit, călugăriţa. 

Aş putea să menţionez şi alte puncte care mi-au atras 
atenţia: vizita unui critic de artă, mirosul de vopsele, o carte 
poştală cu imaginea portului Polflexan, şi, în cele din urmă, 
un buchet de flori de ceară aflat pe o masă de malachit, 
unde acum vedem o vază de porțelan. Când am reflectat cu 
multă atenţie asupra acestor lucruri, am ajuns la 
dezlegarea enigmei - pe care n-aş vrea s-o ascund faţă de 
dumneavoastră. 

El şi-a netezit mustaţa: Primul meu rezultat vi l-am 
comunicat deja, azi-dimineaţă: Richard Abernethie a murit 
subit. Dar n-ar fi existat nici cea mai mică bănuială, dacă 
sora sa, Cora, n-ar fi făcut după înmormântare acea 
faimoasă aluzie. Bănuiala că Richard Abernethie a fost ucis 
se bazează pur şi simplu pe vorbe. Voi toţi aţi crezut în 
aceste vorbe, că ar fi avut loc o crimă şi aţi crezut nu doar 
din pricina vorbelor, ci pentru că ştiaţi caracterul Corei 
Lansquenet. Şi acum ajung la întrebarea pe care mi-am 
pus-o de curând: „Cât de bine o cunoşteaţi, voi toţi, pe Cora 
Lansquenet?” 

Tăcu o clipă şi Susan întrebă tăios: 

— Ce înseamnă asta? 


Poirot a continuat: O cunoşteaţi foarte puţin - acesta este 
răspunsul. Cei mai tineri membrii ai familiei, mai ales, n-o 
văzuseră încă niciodată, sau doar atunci când erau foarte 
mici. În acea zi erau prezente aici doar trei persoane care, 
într-adevăr, o cunoscuseră: Lanscombe, majordomul, care 
este pe jumătate orb, doamna Maude Abernethie, care o 
văzuse doar de câteva ori în perioada celebrării căsătoriei 
sale cu Timothy şi doamna Helen Abernethie, care o 
cunoştea bine, ce-i drept, dar n-o mai văzuse de peste 
douăzeci de ani. 

Prin urmare, m-am întrebat: Dacă nu Cora Lansquenet a 
venit la înmormântare, atunci cine a fost în locul ei? 

— Vreţi să spuneţi că mătuşa Cora n-ar fi fost mătuşa 
Cora? A întrebat Susan neîncrezătoare. Şi vreţi să mai 
spuneţi că nu mătuşa Cora a fost ucisă, ci altcineva? 

— O, nu, doamna Cora Lansquenet a fost ucisă; dar nu 
Cora Lansquenet a fost cea de la înmormântarea fratelui ei. 
Femeia care a fost aici, în acea zi, a venit doar pentru a 
profita de situaţia creată în urma morţii subite a lui Richard 
Abernethie şi a trezi printre rudele acestuia bănuiala că el 
ar fi fost ucis. Şi persoana respectivă a reuşit aceasta 
excelent! 

— Absurd! De ce? Ce rost are asta? Îl întrerupse brutal, cu 
un strigăt, Maude. 

— De ce? Pentru a abate atenţia de la o altă crimă. De la 
uciderea Corei Lansquenet. Căci dacă Cora susţine că 
Richard ar fi fost ucis, în ziua următoare ea însăşi este 
ucisă, între cele două morţi se poate stabili o legătură ca de 
la cauză la efect. Doar dacă se pătrunde prin efracţie în 
locuinţa Corei şi ea este ucisă în această împrejurare; 
poliţia însă are serioase îndoieli că este vorba de un atac 
tâlhăresc şi atunci pe cine poate bănui? Fireşte pe cei din 
imediata apropiere a Corei, deci pe femeia care a locuit 
împreună cu ea. 

Anne Gilchrist a protestat cu o voce aproape veselă: 


— Dar, monsieur Pontarlier, doar nu vreţi să susţineţi că aş 
fi comis o crimă pentru a moşteni o broşă de ametist şi 
câteva schiţe fără valoare? 

— Nu, a răspuns Poirot, dar pentru ceva mai mult decât 
toate acestea. Una din aceste schiţe, domnişoară Gilchrist, 
aceea care oferă o imagine a portului Polflexan, a fost, aşa 
cum a constatat doamna Banks, dovedind perspicacitate, 
copiată după o carte poştală care reprezenta vechiul chei 
de dinainte de război. Dar doamna Lansquenet a pictat 
întotdeauna după natură. Apoi mi-am amintit că domnul 
Entwhistle îmi povestea că a simţit un miros de vopsea de 
ulei, când a intrat, pentru prima dată, în locuinţa Corei 
Lansquenet. Doar ştiţi să pictaţi, nu-i aşa domnişoară 
Gilchrist? Tatăl dumneavoastră a fost pictor, şi înţelegeţi 
multe din pictură. Dacă unul din tablourile pe care Cora le- 
a cumpărat ieftin la licitaţii era de mare valoare? Dacă ea 
însăşi nu-şi dăduse seama, dar dumneavoastră aţi sesizat? 
Ştiaţi că ea urma să primească cât de curând vizita unui 
vechi prieten, a unui cunoscut critic de artă; atunci a murit 
subit fratele Corei şi v-aţi făcut un plan. Era uşor pentru 
dumneavoastră să-i turnaţi în ceaiul de dimineaţă un 
somnifer puternic, aşa că era căzută în nesimţire în ziua 
înmormântării lui Richard Abernethie, în timp ce personal 
aţi jucat la înmormântare rolul Corei Lansquenet... 

Cunoşteaţi Enderby din relatările Corei. Aşa cum fac 
oamenii în vârstă, cu plăcere şi ea v-a povestit multe despre 
copilăria la Enderby Hall, încât aţi putut interpreta cu 
uşurinţă rolul ei. Nimeni n-a avut nici cea mai vagă bănuială 
că n-aţi putea fi Cora. Aţi îmbrăcat hainele ei, aţi reuşit să 
arătaţi ceva mai împlinită şi pentru că ea purta un breton 
fals, bineînţeles că aţi putut face la fel. Cei din familie n-o 
mai văzuseră de douăzeci de ani şi în douăzeci de ani 
oamenii se schimbă adesea atât de mult, că de cele mai 
multe ori se aude expresia: „Eu n-aş fi recunoscut-o 
niciodată”. Dar unele particularităţi nu se uită şi Cora avea 
câteva, pe care le-aţi studiat atentă în faţa oglinzii. 


Dar aţi făcut prima greşeală, într-un mod ciudat: V-a 
scăpat din vedere că o oglindă redă invers orice imagine. 
Când aţi exersat, în faţa oglinzii, poziţia înclinată a capului, 
cum îl ţinea ea câteodată, din obişnuinţă, nu v-aţi gândit că 
aţi greşit, lăsând capul în partea opusă. N-aţi remarcat că 
ea obişnuia să-şi lase capul spre dreapta, dar i-aţi văzut 
această poziţie a capului doar în oglindă şi aţi uitat că 
dumneavoastră aţi lăsat de fapt capul spre stânga, adică 
într-o poziţie greşită. 

Şi asta a surprins-o în mod neplăcut şi a neliniştit-o pe 
doamna Helen Abernethie, când aţi înscenat faimoasa 
mistificare. Ea a găsit că ceva nu e „în regulă”. Asta mi-a 
devenit clar aseară, când doamna Rosamund Shane a spus 
că imaginea din oglindă poate face ca omul să apară 
schimbat. Când pretinsa Cora a făcut remarca ştiută, după 
înmormântare, toţi cei prezenţi, au privit-o involuntar pe 
vorbitoare. Deoarece doamna Helen avea senzaţia amintită, 
ceva a trebuit, deci, să nu fie „în regulă” la Cora 
Lansquenet. După discuţia despre imaginile din oglindă, 
doamna Helen s-a privit probabil în oglindă, înainte de a 
merge la culcare. Pentru că faţa ei este aproape simetrică, 
a văzut-o pe Cora, desigur, cu ochii minţii şi brusc şi-a adus 
aminte că aceasta obişnuia să încline capul spre dreapta; 
acum a făcut şi ea acest gest şi a descoperit fulgerător ceea 
ce a surprins-o ca fals la Cora. 

Ea a meditat asupra acestei descoperiri: ori Cora căpătase 
obişnuinţa să încline altfel capul - ceea ce era foarte 
neverosimil - ori Cora nu era Cora. Niciuna, nici alta nu i se 
părea a fi posibil, dar s-a hotărât să-i comunice imediat lui 
Entwhistle descoperirea sa. Cineva, care este obişnuit să se 
scoale devreme, s-a strecurat după ea în bibliotecă şi a 
doborât-o cu un retevei găsit în spatele uşii de la intrare, 
din cauza fricii provocate de destăinuirea pe care ea ar fi 
făcut-o. 

Poirot se opri o clipă şi apoi vorbi în continuare: Vă va 
interesa ştirea, domnişoară Gilchrist, că starea mentală a 


doamnei Abernethie nu este gravă. În curând ea va putea 
să ne relateze personal întâmplarea. 

— N-am făcut asta, a strigat Anne, este o minciună josnică! 

— Totuşi aţi fost aici în acea zi, interveni brusc Michael 
Shane, după ce-o privise atent pe Anne. Ar fi trebuit să 
descopăr asta ceva mai devreme. Am avut vaga senzaţie de 
a vă fi văzut deja odată, dar, fireşte, nu eşti atent la... El 
tăcu. 

— Nu, asta nu se face, nu trebuie să te osteneşti să priveşti 
mai îndeaproape o menajeră, l-a completat Anne cu vocea 
tremurată. Un cal de bătaie, un spirit servil! Dar povestiţi în 
continuare aberaţii fantastice! 

— Aluzia din ziua înmormântării, că s-ar putea să fi fost 
comisă o crimă, a fost doar primul dumneavoastră pas, 
domnişoară Gilchrist. Mai aveaţi multe în rezervă. De pildă, 
eraţi pregătită să mărturisiţi, la momentul potrivit, că aţi 
tras cu urechea la o convorbire a lui Richard cu sora sa. Se 
poate ca el să-i fi spus, de fapt, că n-ar mai avea mult de 
trăit, ceea ce explică şi o remarcă neclară din scrisoarea pe 
care a trimis-o Corei, după ce s-a întors acasă. Istoria cu 
călugăriţa a fost o altă manevră de-a dumneavoastră. 
Călugăriţa sau călugărițele care au venit la locuinţa Corei în 
ziua ştiută v-au inspirat şi aţi ajuns la ideea de a povesti 
despre o călugăriţă care v-ar „urmări” şi v-aţi folosit de 
acest pretext pentru a trage cu urechea la convorbirea 
telefonică a doamnei Maude Abernethie cu cumnata sa, 
Helen, aflată la Enderby. Şi aţi vrut neapărat s-o însoţiţi pe 
noua stăpână pentru a vedea cine era suspectat. A te otrăvi 
singur nu este foarte periculos, este un truc vechi; în 
treacăt fie zis, asta l-a făcut pe inspectorul Morton să vă 
bănuiască. 

— Dar tabloul, a întrebat Rosamund, ce fel de tablou era? 

Poirot desfăcu încet o telegramă: 

— Azi-dimineaţă l-am chemat la telefon pe domnul 
Entwhistle, un om cu conştiinţa responsabilităţii şi l-am 
rugat să meargă la Stansfield Grange şi acolo, chipurile, din 


însărcinarea domnului Abernethie - Poirot îl privi 
pătrunzător pe Timothy - să ia din camera Annei Gilchrist 
un anumit tablou, o vedere cu portul Polflexan, pentru a fi 
din nou înrămat - o mică atenţie faţă de domnişoara 
Gilchrist. Domnul Entwbhistle a dus tabloul la Londra, la 
domnul Guthrie, pe care-l înştiinţasem telegrafic. Imaginea, 
care fusese pictată în grabă peste tabloul originar, a fost 
îndepărtată, aşa că originalul a ieşit la iveală. 

El a ridicat telegrama şi a citit cu glas tare: „Fără îndoială 
un Vermeer autentic. Guthrie”. 

Anne a sărit de pe scaun ca electrizată şi un torent de 
cuvinte, neavând nici o intenţie de a-l opri, i-a izvorât din 
gură: 

— Ştiam că era un Vermeer. Ştiam! Ea n-a ştiut. Ea vorbea 
mereu despre creaţiile lui Rembrandt şi despre primitivii 
italieni, dar nu era în stare să descopere un Vermeer pe 
care-l avea sub nas. Pălăvrăgea fără încetare despre artă, 
dar n-avea nici cea mai vagă idee. A fost o persoană deo 
prostie nemărginită. Ea nu ştia cât de plictisitor este să fii 
obligată să asculţi aceeaşi vorbărie inutilă, ceas de ceas, zi 
de zi şi să fii silită să spui: „O, da, doamnă Lansquenet” şi 
„Într-adevăr, doamnă Lansquenet”? Mereu să fii silită să te 
prefaci că eşti interesată, dar în realitate să te plictiseşti de 
moarte. Şi nici cea mai mică perspectivă că s-ar putea 
schimba ceva, nimic, ceva care să promită un viitor mai 
bun... Şi apoi - un Vermeer! Am citit în ziare că recent un 
Vermeer a fost vândut cu peste zece mii de lire sterline. 

— Aţi omorât-o într-un mod atât de îngrozitor... Pentru 
zece mii de lire sterline? Vocea lui Susan suna 
neîncrezătoare. 

— Cu zece mii de lire sterline, a spus monsieur Poirot, se 
poate cumpăra şi amenaja o minunată ceainărie... 

Anne se întoarse către el. 

— Măcar dumneavoastră mă înţelegeţi. Era unica ocazie 
care mi se oferea. Aveam nevoie de capital. Vocea-i tremura 
din cauza obsesiei. Am vrut s-o numesc „La palmieru',,. 


Voiam să prind meniurile pe mici ilustraţii cu cămile. 
Ceainăria aş fi deschis-o într-un orăşel încântător, unde aş fi 
putut avea clienţi cu adevărat simpatici. M-am gândit la 
vechea aşezare a artiştilor, Rye, sau poate la Chichester... 

Inspectorul Morton risipi vraja. Anne a răspuns demnă şi 
politicoasă: 

— Bineînţeles, vin imediat cu dumneavoastră. N-aş vrea să 
vă fac greutăţi. Dacă tot nu pot să am „La palmieru',, restul 
îmi este indiferent... 

A ieşit liniştită din încăpere, urmată de inspector şi Susan 
spuse cutremurată: 

— Este de neînchipuit - o criminală cumsecade! 

Rosamund îl privea cu reproş pe Poirot, cu ochii ei mari, 
albaştri. 

— Dar nu înţeleg ce-aţi vrut să spuneţi cu florile de ceară? 

Ei se aflau în apartamentul lui Helen, din Londra. Helen 
stătea pe sofa, iar Rosamund şi Poirot îşi luau ceaiul 
împreună cu ea. 

— Nu înţeleg ce legătură există între florile de ceară şi 
această poveste, spuse din nou Rosamund, şi masa de 
malachit. 

— Masa de malachit n-avea nimic de-a face cu acest caz, 
dar florile de ceară au dezvăluit a doua greşeală a Annei 
Gilchrist. Ea a spus cât de frumoase arătau pe masa de 
malachit. Dar ea n-ar fi putut să le vadă, căci globul de 
sticlă se spărsese şi ele fuseseră deja luate de acolo, înainte 
ca ea să vină la Enderby, împreună cu domnul şi doamna 
Abernethie. Prin urmare, ea n-ar fi avut cum să le vadă 
decât atunci, când a fost acolo sub înfăţişarea Corei 
Lansquenet. 

— A fost o mare prostie din partea ei, murmură 
Rosamund. 

Poirot ridică ameninţător arătătorul. 

— Asta vă dovedeşte, madame, cât de periculoase pot fi 
discuţiile. 


— Voi ţine minte, a spus ea gânditoare şi apoi a întrebat 
radioasă: 

— Dar asta o ştiţi? Aştept un copil. 

— Aha, de aceea plimbarea prin Harley Street şi Regent's 
Park? 

— Da. Eram atât de uimită şi surprinsă că trebuia să mă 
duc undeva, unde să pot chibzui. Trebuia să iau o hotărâre 
pentru viitor. Şi m-am decis să părăsesc scena şi să fiu doar 
mamă. 

— Un rol care vi se va potrivi de minune. Deja văd imagini 
mişcătoare ale mamei şi copilului în „Sketch” şi în „Iatler”. 

Rosamund zâmbea fericită. 

— Da, este minunat. Şi Michael este entuziasmat; chiar că 
nu m-am aşteptat din partea lui. Se opri o clipă şi apoi 
spuse: Susan poate să ia masa de malachit. M-am gândit, 
pentru că eu am un copil... Nu şi-a terminat fraza. 

— Salonul de cosmetică deschis de Susan trebuie să arate 
splendid, a spus Helen. 

— Cred că ea poate să spere într-un mare succes. 

— Da, este născută pentru succes. Şi soţul ei? 

— Greg urmează undeva un tratament, mi-a spus ea, 
răspunse Rosamund. 

Poirot dădu din cap, a mai luat un ecler de pe tava aşezată 
în faţa sa şi a întrebat-o pe Helen: 

— Şi dumneavoastră, plecaţi în Cipru? 

— Da, cam peste două săptămâni. 

— Atunci pot să vă urez o călătorie plăcută. 

Când el şi-a luat rămas bun, Helen l-a însoţit afară şi i-a 
spus de-a dreptul: 

— Aş vrea să vă mai spun, monsieur Poirot, că banii pe 
care mi i-a lăsat Richard înseamnă pentru mine mai mult 
decât pentru ceilalţi. 

— Cum aşa, madame? 

— În Cipru mă aşteaptă un copil. Soţul meu şi cu mine ne- 
am iubit nespus, dar am fost tare amărâţi că n-am avut un 
copil. După moartea sa m-am simţit îngrozitor de singură. 


La sfârşitul războiului am lucrat ca infirmieră într-un spital 
din Londra şi am cunoscut un bărbat - era mai tânăr decât 
mine şi căsătorit, chiar dacă nu prea fericit. Am fost doar 
puţin timp împreună, apoi el s-a reîntors în Canada, la soţia 
şi copiii săi. El nu ştie nimic despre... Fiul nostru. Cu banii 
lui Richard pot să-mi trimit aşa-zisul nepot la o şcoală bună 
şi la universitate... Ea tăcu un moment. Dumneavoastră ştiţi 
atâtea despre noi toţi, că trebuie să aflaţi şi asta despre 
mine. 

Poirot s-a înclinat adânc deasupra mâinii întinse de Helen 
Abernethie. 

Când a intrat în casă, el constată că fotoliul din stânga 
căminului era ocupat. 

— Bună seara, Poirot, l-a salutat domnul Entwhistle. Vin 
direct de la proces. Fireşte că a fost declarată vinovată. Dar 
bănuiesc că ea îşi va sfârşi zilele într-un ospiciu. În 
închisoare şi-a pierdut minţile. Este atât de fericită şi foarte 
prietenoasă şi face planuri despre întemeierea unui 
concern de ceainării cu numeroase filiale. Una din ceainării 
trebuie să se numească „La tufa de soc” şi să se deschidă 
foarte curând. 

— S-ar putea spune că ea încă de atunci era cu mintea 
zdruncinată, dar nu cred. 

— În nici un caz! Era la fel de normală, ca noi doi, când a 
pus la cale crima şi a comis-o cu sânge rece. 

Poirot s-a înfiorat. 

— Mă gândesc la o remarcă făcută de Susan Banks: „O 
criminală cumsecade - asta este de neînchipuit”. 

— De ce? A întrebat domnul Entwhistle. Există asasini de 
toate felurile. 

Ei tăcură şi Poirot se gândea la asasinii pe care-i 
cunoscuse... 


SFÂRŞIT