Agatha Christie — Cartile Pe Masa

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


„CĂRŢILE PE MASA” 


PREFAȚA AUTORULUI. 

Pentru mulţi cititori, un roman poliţist se aseamănă cu 
plecarea unei mari curse de cai, cu mulţi participanţi. 
Fiecare jucător cumpără un buletin, mizând pe calul favorit. 
Orice s-ar întâmpla pe drum, câştigătorul este în cea mai 
mare parte a timpului un outsider. Dibuiţi persoana cea mai 
puţin bănuită de a fi comis crima şi, nouăzeci la sută, veţi 
câştiga. 

Intenţia mea, nefiind de a-i descuraja pe cititori de la 
început, prefer să-i avertizez din capul locului că acest 
roman nu e în genul acesta. 

Nu sunt decât patru bănuiţi şi fiecare din ei, date fiind 
împrejurările, ar fi putu comite crima. Dacă elementul 
surpriză e oarecum micşorat, în schimb pentru toate patru 
personajele va fi aceeaşi curiozitate, toţi având câte. O 
crimă pe conştiinţă, şi fiecare fiind capabil să comită alta. 
Prezint patru criminali de tipuri diferite: fiecare din ei are 
un motiv personal, care-l împinge spre crimă şi fiecare are 
metoda sa. În concluzie, soluţia va trebui să fie, ca atare pur 
psihologică, ceea ce nu răpeşte câtuşi de puţin din interesul 
problemei, căci ceea ce interesează mai presus de orice 
aici, este mentalitatea ucigaşului. 

În sprijinul celor de mai sus, trebuie să adaug că această 
afacere, a pasionat mai mult ca oricare alta pe Hercule 
Poirot. Dar când a povestit-o prietenului meu, colonelul 
Hastings, acesta a găsit-o plicticoasă. 

Care va fi părerea cititorilor? Iată întrebarea ce mio pun. 


CAP 1 

— Scumpul meu domn Poirot! Spuse o voce dulce şi 
prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de 
impulsivitate şi spontaneitate. 

Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângând politicos 
tnâna interlocutorului său. 

În privirea detectivului belgian, apăru o expresie 
neobişnuită. 

S-ar fi spus că întâlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în 
el o emoție de o rară calitate. 

— Scumpul meu doma Shaitana! Răspunse el. 

Amândoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregătesc 
de atac. Erau înconjurați de un elegant public londonez 
care murmura: Încântător, admirabil! 

— Sunt adevărate minuni, nu-i aşa? 

Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la 
Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare: o guinee, în 
beneficiul spitalelor londoneze. 

Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întâlnesc, În 
acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de 
ghilotină E oare sezonul mort în lumea crimei? Sau trebuie 
să se comită vreun furt aici, azi după amiază? M-ar distra 
enorm, eventualitatea aceasta. 

— V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice 
burghez cumsecade. 

O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia 
unei încântătoare fete, având pe-o parte a capului între 
bucle, trei cornuri ale abundenței din pai. Domnul Shaitana 
se repezi înaintea ei: 

— Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magnifica 
mea recepţie? Am avut o mulţime de lume necunoscută, o 
femeie chiar m-a întrebat: „Ce mai faci?”. Şi a adăugat: „La 
revedere şi mulţumesc!”. Săraca, probabil că era de la ţară. 
In timp ce încântătoarea persoană răspundea aşa cum se 
cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea 
buza, supenoară a d-lui Shaitana. 


O mustață frumoasă... O foarte frumoasă mustață, poate 
unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo 
Poirot. 

— Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse 
detectivul hotărât, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. 

Întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe 
bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, 
cu faţa lungă şi melancolică, sprâncenele foarte negre şi 
accentuate, el arbora o mustață cu vârfurile ridicate în sus 
prin cosmetice. 

Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de 
artă, produceau o impresie bizară. 

Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior 
undeva. Şi văzându-l totdeauna bărbaţii spuneau: 

lată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat! 

Dar soțiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar 
bunicele lor, spuneau: 

— Oh! Ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi 
primeşte atât de bine! 

Totdeauna avea pregătită câte o istorie amuzantă şi 
deochiată, despre alţii. 

Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era 
argentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei 
naţionalităţi demne de disprețul oricărui insular britanic. 

Trei fapte erau sigure. 

Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din 
Jark Lane. 

Dădea recepții strălucite: mari serate, dineuri intime, 
macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. 
Înspăimânta puţin pe toată lumea. 

De ce semăna astfel groaza? Imposibil de explicat în 
termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri 
despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al 
umorului. 

Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. 


În după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinându-l 
pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. 

— Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie 
de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă? 

Poirot surâse cu amabilitate. 

— Constat, spuse el, că şi dv. Aţi împrumutat trei 
tabachere la această expoziţie. 

DI. Shaitana făcu un gest vag. 

— Eh! Nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la 
mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am 
preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de 
obiecte. 

— Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surâzând. 

— Chiar aşa e. 

Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scântei, colţurile 
buzelor se ridicară într-un rânjet, şi sprâncenele sale 
desenară un unghi fantastic. 

— Aş putea să vă arăt chiar câteva specialităţi în legătură 
cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. 

— Aveţi un „Muzeu negru” personal? 

— Eh! 

— Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. 

— Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii 
unui celebru hoţ de buzunare... Copilării absurde! Cu 
mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decât 
piese rare - Şi ce înţelegeţi dv. Prin „piese rare” ale 
criminologiei, din punct de vedere artistic? 

D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe 
umărul lui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat 
teatral: 

— Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul 
îşi încreţi uşor fruntea. 

— Ah! Vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. 

Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem 
fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. 


Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un 
asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere 
căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare 
banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins 
e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează 
deloc. 

Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de 
excepţii. 

— Excepţiile? Repetă Poirot. 

— Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel 
care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai 
mică bănuială. 

Trebuie să recunoşti că e amuzant. 

— Eu aş fi întrebuințat cu totul alt adjectiv... 

— Am o idee! Exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui 
Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... Un dineu ca să-ţi 
prezint specimenele mele? Hotărât lucru, proiectul acesta 
mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gândit mai de 
mult la el? 

Da, da, văd de pe acum scena... Exact. Acordă-mi puţin 
timp. Să zicem săptămâna viitoare. Eşti liber? Ce zi ţi-ar 
conveni? 

— Oricare zi din săptămâna viitoare îmi convine, spuse 
Poirot înclinându-se politicos. 

— Foarte bine... Atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O 
clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încântă. 

— N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că 
nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... 

Shaitana îl întrerupse. 

— Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d- 
tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, 
de mentalitatea aceasta strâmtă de poliţist Poirot răspunse 
rar: 

— E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este 
aceea a unui adevărat burghez. 


— Şi de ce, scumpul meu? Evident, când e vorba de o 
afacere stupidă, însângerată capabilă să-ţi provoace 
desgust... Atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, 
poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. 

— Sunt de aceiaşi părere. 

— Şi atunci? Întrebă dl. Shaitana. 

— Artistul dv. Nu e totuşi mai puţin, un asasin. 

— Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecțiunea actului 
justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imaginaţie, 
nu te gândeşti decât să arestezi criminalul, săi pui cătuşele, 
să-l bagi la închisoare şi la nevoie săi atârni laţul de gât. 
După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să 
primească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile 
oamenilor subţiri. 

Poirot dădu din umeri. 

— Oh! Nu sunt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu 
arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş 
admira un tigru. Îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc 
să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune datoria. Căci, 
amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e periculos... 

D. Shaitana isbucni în râs. 

— Înţeleg. Şi asasinul... 

— Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. 

— Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... Tigri? 

— Dimpotrivă, aş fi încântat. 

— Ce bravură! 

— Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu 
cuprind decât un avertisment. 

Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. De a 
vedea o colecţie de asasini. 

— În fine, vă răspund că „amuzant” nu e cuvântul just: 
potrivit ar fi „periculos”. 

— După mine, d-le Shaitana, martora dv. E destul de 
primejdioasă. 

DI. Shaitana izbucni într-un râs mefistofelic şi spuse: 


— Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină 
politicos - Voi veni. O mie de rnulţumiri. 

— Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog 
să veniţi exact la ora opt. 

Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, 
cu un aer gânditor. 


CAP II 
UN DINEU LA DL. SHAIIANA 


Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără 
zgomot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise 
uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul 
şi pălăria invitatului. 

Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă: 

— Pe cine să anunţ, vă rog? 

— DI. Hercule Poirot. 

Un murmur de voci străbătu în vestibul când maitre 
d'hotel deschise uşa şi anunţă: 

— DL. Hercule Poirot. 

DI Shaitana, cu un pahar cu sherry în mână, ieşi înaintea 
detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În 
seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său 
mefistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai 
accentuată. 

— Îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. 

DI. Shaitana, păru foarte încântat de surprinderea d-ul 
Poirot. 

D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de romane 
polițiste şi istorii senzaţionale. 

Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi 
gramatica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de 
a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, 
asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. 

Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai 
importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi 


un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea 
totdeauna: 

Ah! Dacă ar conduce o femeie Scotland Yardul”. Ar avea o 
credinţă de neclintit în intuiţia feminină. 

În fond, era o persoană simpatică, de o vârstă mijlocie, 
frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri 
frumoşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în 
căutarea unei coafuri adecvate. 

Într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei 
complet descoperită şi părul strâns la ceafă într-un mare 
coc. 

A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot 
capul numai bucle uşor în dezordine. În seara aceea; d-na 
Oliver purta coc. 

Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui 
cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. 

— Îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe 
care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. 

Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în 
cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa 
fusese sculptată din lemnul unui vas de război. 

Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni 
copoi ai Scotland Yardului. 

Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stângace, 
de stupid aproape 

— Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se 
încreţi pentru o clipă într-un surâs, după care îşi reluă 
aspectul inexpresiv. 

— Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. 

Poirot nu-l întâlnise încă pe colonelul Race, dar avea 
fizionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu 
chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia câte un avanpost 
al Imperiului. 

Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru 
profani, indică destul de exact natura şi întinderea 
activităţii colonelului Race. 


În prezent, Poirot înţelese şi aprecie simţul umorului pe 
care-l avea gazda sa. 

— Ceilalţi Invitaţi sunt în întârziere, spuse dl. Shaitana. 

Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la 
orele opt şi un sfert. 

În clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) 

— Doctorul Roberts. 

Numitul personaj intră, arătând aerul grăbit al unul doctor 
faţă de bolnavii săi. 

Era un bărbat jovial. Negricios şi de-o vârstă mijlocie. 
Caracteristice: ochii mici din care clipea mereu, o uşoară 
calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor 
bine spălat şi desinfectat. 

Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că 
diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil 
şi folositor... 

„Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută 
convalescenţa”, în rezumat, un om de lume. 

— Nu cumva am întârziat? Întreabă el surâzând. 

Îi strânse mâna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi 
invitaţi. Păru în special încântat de a fi făcut cunoştinţă cu 
Battle. 

— Nu eşti dumneata unul din stâlpii Scotland-Yardului? 
Foarte interesant! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile 
astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pasionat 
afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un 
doctor. Dar mă feresc şi pomenesc aceasta, clienţilor mei 
prea impresionabili. Ha! Râa! 

Uşa se deschise din nou. 

— D-na Lorrimer. 

D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant 
îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil 
coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. 

— Sper că nu sunt în întârziere, spuse ea înaintând spre 
gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe 
care-l cunoştea de mai demult. 


Maitre d'hotelul, continuă să anunţe: 

— Maiorul Despard. 

Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o 
cicatrice uşoară la tâmplă. După ce fu prezentat, se apropie 
de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. 

— Miss Meredith. 

Intră o fată tânără, cam de 20 de ani. De înălţime mijlocie, 
toarte drăguță, părul căzând în bucle castanii îi acoperea 
ceafa; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea 
vorbea încet, cu o voce timidă. 

— Oh! Dumnezeule? Eu sunt ultima? Exclamă ea, Dl. 
Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcându-i un 
compliment plin de galanterie. 

Foarte strict când era vorba de etichetă. Îi plăcea să facă 
prezentări cât mai ceremonioase. 

O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compania 
lui Poirot. 

— Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detectivul 
cu un surâs. 

Tânăra fată aprobă:! 

— Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se 
mulţumesc să spună: „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toată 
lumea”. Câteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate 
formalităţile acestea sunt un adevărat supliciu. 

Ezită o clipă şi reluă: 

— Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea? 

D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar: 

— Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt 
o muţime de lucruri. 

Uitând cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe 
frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. 

— Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot 

— Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca? Chiar ea. 

Miss Meredith încruntă sprâncenele. 

— Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi l-a 
prezentat ca şeful poliţiei 


— Ba da, al Scotland Yardului. 

— Şi d-ta? 

— Eu?l 

— Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit 
misterul crimelor A. B. C. 

— Domnişoară, mă faceţi să roşesc. 

Miss Meredith îşi apropie sprâncenele una de alta. 

— DI. Shaitana... Începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni 
în ajutor. 

— Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecție pentru 
crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre 
acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără 
îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile 
care nu lasă nici o urmă. 

Miss Meredith scoase un suspin uşor. 

— Ce om ciudat! 

— Doctorul Roberts? 

— Nu, dl. Shaitana. 

Ea se cutremură şi adăugă: 

— Are în el ceva înspăimântător. Niciodată nu ştii ce are 
de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. 

— Ca vânătoarea de vulpi, de pildă? Miss Meredith îi privi 
plină de reproşuri. 

— Nu... Mă gândesc la ceva mai oriental. 

— Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. 

— Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Meredith 
cu o voce înceată. 

— Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un 
bucătar excelent. 

Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în râs. 

— Sunteţi plin de indulgență domnule Poirot. 

— De ce nu 

— "Toţi oamenii celebri mă intimidează. 

— Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de 
ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. 


— In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionează! 
Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare istorii 
Totdeauna bărbaţii sunt cei care devorează romanele 
polițiste. 

Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. 

— Vai! Ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o clipă, 
actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. 

Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunțând: 

— Dineul e servit. 

Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu 
delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de 
stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. În 
lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi 
mai diabolic ca de obicei. 

În cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu 
invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. 

La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stânga sa, d-na 
Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi 
maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. 

Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. 

— Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, 
singura domnişoară prezentă. Dvs. Francezii nu prea 
pierdeţi timpul, nu-i aşa? 

— Aflaţi că sunt belgian, rectifică Poirot. 

— Ce are a face? E tot una, când e vorba de femei. 
Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton 
profesional şi începu să vorbească despre ultimele 
descoperiri în domeniul tratamentului bolii somnului 
colonelului Race care se afla în faţa sa. 

D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i 
vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau 
documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în 
domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţionale. 
Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte informată şi 
de o inteligenţă superioară. 


De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe maiorul 
Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte 
rară. 

— Ba da, currara. 

— Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute 
de ori. Aş voi ceva inedit. 

Maiorul Despard răspunse sec: 

— Triburile primitive sunt cele mai demodate. Ele recurg 
la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. 

— Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi 
fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru 
exploratorii de odinioară! Întorşi acasă, puteau să scape de 
bătrânii unchi cu moşteniri, făcându-l să înghită cine ştie ce 
drog necunoscut. 

— Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în 
laboratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de 
microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii 
mortale. 

— Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul 
cititorilor mei, spuse d-na Oliver. 

E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl- 
lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea 
n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atâta. 

Ce părere aveţi d-le Battle? 

— In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se 
sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De 
obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o 
întrebuințare atât de comodă şi care se poate procura atât 
de uşor. 

— Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. Cel de la 
Scotland Yard nu descoperiţi decât o mică parte din crimele 
comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... 

— Dar avem... 

— Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti 
ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurl. Vorbesc de o 


femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea 
s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. 

— Femeile sunt foarte abile criminale, observă şeful 
poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil 
sânge rece şi de o măestrie extraordinară. 

Dl. Shaitana schiţă un surâs: 

— Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie 
să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebănuite 

— Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se generos, 
cu o felie respectabilă de pateu. 

— Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii prielnice, 
continuă dl. Shaitana. 

— Protestez! Strigă doctorul Roberts, râzând cu poftă. 
Când ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din greşeală. 

— Dacă aş vrea să comit o crimă... Începu dl. Shaitana. 

— Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot 
felul de accidente: accidente de vânătoare, de pildă. 


CAP III. 

O PARTIDA DE BRIDGE. 

Când Invitaţii se reîntoarseră în salon, găsiră acolo o masă 
de bridge. Se servi cafeaua. 

— Cine joacă bridge? Întrebă dl. Shaitana. D-na Lorrimer 
ştiu că joacă. Deasemeni doctorul Roberts. Dar d-ta Miss 
Meredith? 

— Da joc, dar vă avertizez că nu ştiu prea bine. 

— Perfect! Şi maiorul Despard. Bine. Jucaţi aici toţi patru? 

— Minunat! Se va juca bridge îi şopti d-na Lorrimer lui 
Poirot. Mă înebunesc după jocul ăsta. Nu accept nici o 
Invitaţie la un dineu, dacă nu se termină cu bridge. Altfel, 
imediat adorm. Mi-e ruşine, dar ce să fac? 

Traseră la sorţi partenerii d-nei Lorrimer îl căzu de 
parteneră Anne Meredith, împotriva maiorului Despard şi 
doctorului Roberts - Femeile împotriva bărbaţilor observă 
d-na Lorrimer aşezându-se pe scaun. Ea amestecă cu 


îndemânare cărţile. Luăm cărţile albastre nu-i aşa? Pot juca 
cu ambele la fel de bine. 

— Încercaţi să câştigaţi, spuse d-na Oliver, făcând apel la 
Instinctele ei feminine. Să arătăm bărbaţilor că nu 
totdeauna sunt cei mai tari. 

— Vai de capul lor, spuse dl. Roberts amestecând celălalt 
pachet de cărţi, nu le mai rămâne nici o speranţă. Rândul 
dv. Domană Lorrimer. 

Maiorul Despard se aşeză încet pe scaun, cu ochii la 'Anne 
Mereduh, ca şi cum abia acum ar fi descoperit că e foarte 
drăguță. 

— Tăiaţi vă rog, ordonă d-na Lorrimer nerăbdătoare. 

Scuzându-se pentru neatenţie, maiorul Despard taie 
pachetul de cărţi care i se întinsese. 

D-na Lorrimer, dădu repede cărţile. 

— In camera alăturată, se găseşte o altă masă de bridge, 
anunţă dl. Shaitana. 

Se îndreaptă spre o uşă şi ceilalţi patru îl urmară într-un 
fumoar confortabil mobilat, unde aştepta o a 2-a masă de 
bridge. 

— Să tragem locurile, propuse colonelul Race. Dl. Shaitana 
clătină din cap. 

— Eu nu joc. Bridge-ul nu mă amuză de loc. Ceilalţi 
protestară, amenințând că nu joacă fără el, dar până la 
urmă trebuiră să se resemneze: Poirot şi d-na Oliver 
împotriva lui Battle şi Race. 

DI. Shaitana îi privi o clipă. In timp ce d-na Oliver anunţa 
două sans atouri, surâsul său mefistofelic îi reapăru pe 
figură. 

Apoi, fără zgomot, trecu în cealaltă cameră. 

Acolo jocul era în toi. Figurile erau serioase şi anunţurile 
se succedau rapid. „O cupă”. „Pas”, „Irei trefle”, „Trei pici”, 
„Patru carale”, „Contra”, „Patru cupe”. 

Dl. Shaitana îi scrută un timp, având acelaşi surâs pe buze. 

Apoi traversă salonul şi se aşeză într-un fotoliu larg, în faţa 
căminului. Pe o măsuţă se afla o tablă cu sticle şi pahare. 


Lumina focului strălucea în dopurile de cristal. 

Cu dibăcie, dl. Shaitana făcuse aşa fel încât salonul să pară 
luminat numai de flăcările din cămin. O mică lampă cu 
abajur aşezată lângă el îi permitea să citească dacă ar fi 
avut ce. 

Din plafon se răspândea cu discreţie, o lumină indirectă, în 
timp ce altă lumină mai puternică, inunda masa de bridge, 
de unde se auzeau vocile jucătorilor. 

— Sans atout! Striga d-na Larrimer cu glas limpede şi 
hotărât. 

— Trei cupe î anunţa doctorul Roberts pe un ton agresiv: 

— Pas! Spunea liniştită Miss Meredith. 

Totdeauna se producea o scurtă pauză, înainte de 
anunţarea lui Despard. Nu fiindcă ar fi jucat încet, ci fiindcă 
totdeauna voia să dea o lovitură sigură. 

— Patru cupe. 

— Contra. 

Cu figura crispată luminată de reflexele căminului, dl. 
Shaitana surâdea. 

Surâdea neîncetat, clipind uşor din ochi. 

Seara aceasta, părea că-l încânta în chip deosebit. 

— Cinci carale, manche şi robec, anunţi colonelul Race aşa 
partener zic şi eu, îi spuse el lui Poirot. N-aş fi crezut, c-o să 
reuşeşti s-o faci. Din fericire, m-au atacat cu o pică. 

— După părerea mea, spuse cu mărinimie şeful poliţiei 
Battle, e cam tot aceea. 

El anunţase o pică. Partenera sa, d-na Oliver, avusese o 
pică, dar atacase cu o treflă... Şi rezultatul a fost 
dezastruos. Colonelul Race îşi consultă ceasul. 

— Douăsprezece şi zece. Avem timp să mai facem o 
partidă? 

— Pe mine să mă iertaţi, spuse şeful de poliţie Battle, dar 
de obicei mă culc devreme. 

— Eu la fel, aprobă Poirot. 

— Să facem socotelile, propuse Race. 


Sexul tare obținuse o victorie zdrobitoare D-na Oliver 
pierdea trei livre şi şapte shilingi. Gel mai mult câştiga 
colonelul Race. 

Cu toate că era o jucătoare slabă, d-na Oliver se dovedi în 
schimb o bună platnică. Ea achită pierderea, cu surâsul pe 
buze. 

— Astă seară am avut o ghină teribilă. Asta mi se întâmplă 
numai rareori, leri de pildă, am avut o şansă superbă. 

Şi d-na Oliver se ridică, îşi luă poşeta de seară brodată şi-şi 
opri la timp gestul de a-şi ridica părul de pe frunte. 

— Stăpânul casei trebuie să fie în camera cealaltă, spuse 
ea. 

Cu toţii, trecură dincolo., 

DI. Shaitana era în acelaşi loc lângă foc, Iar jucătorii erau 
absorbiți de partida lor. 

Gânci trefle contra, spuse d-na Lorrimer cu voce gravă. 

— Gânci sans-atout-url. 

— Contra. 

D-na Oliver se apropie de masa de joc. Partida se anunţa 
palpitantă. 

Şeful poliţiei se apropie de jucători. 

Colonelul Race se îndreptă spre dl. Shaitana urmat de 
Poirot. 

— Vă rog să mă iertaţi d-le Shaitana, dar trebuie să plec 
spuse Race. 

DI. Shaitana nu făcu nici o mişcare. Cu capul în piept 
părea că doarme. Race schimbă o privire cu Poirot şi se 
apropie mai mult. Deodată, cu un strigăt înăbuşit, se apleca 
Poirot îl urmă într-o clipă şi-şi îndreptă privirea spre locul 
pe care i-l arăta colonelul Race. S-ar fi spus, că un buton 
format dintr-un rubin, împodobea cămaşa de seară, dar nu 
era cazul. 

Poirot apucă una din mâinilc d-lui Shaitana şi o lăsă să 
cadă la loc. Race îl întrebă din ochi şi Poirot dădu din cap 
afirmativ. 

— Colonelul spuse tare. 


— D-le Battle, vino o clipă aiciŞeful poliţiei veni la el. D-na 
Oliver continua sa urmărească jocul. 

Şeful de poliţie Battle, cu toată înfăţişarea sa stupidă era 
un om plin de iniţiativă. Înălţând din sprinceană, întrebă în 
şoaptă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Cu un semn discret, colonelul Race îi arătă bărbatul tăcut, 
aşezat în fotoliu. 

Pe când Battle se apleca spre el, Poirot examina gura d-lui 
Shaitana. 

Acum, trăsăturile sale pierduseră orice urmă de 
inteligenţă... Gura era căscată... Şi aspectul diabolic al 
figurii dispăruse. 

Hercule Poirot clătină din cap. 

După ce examina, fără să atingă, obiectul care părea un 
buton suplimentar de pe cămaşa d-lui Shaitana, şeful de 
poliţie Battle se ridică. 

La rândul său ridicase mâna neînsufleţită şi o lăsase să 
cadă la loc. 

Cu corpul drept, înfăţişare marţială şi aer competent, 
Battle se pregătea să preia situaţia în mână. 

— O clipă vă rog, spuse el cu o voce oficială care nu 
semăna de loc cu aceea pe care o avea de obicei. 

Toate capetele se întoarseră spre el şi mâna lui Anne 
Meredith rămase în aer deasupra unui as de pică a 
mortului. 

— Sunt dezolat că trebuie să vă anunţ o veste rea: dl. 
Shaitana, gazda noastră, este mort. 

D-na Lorrimer şi doctorul Robert, se ridicară. Despard, cu 
sprâncenele încruntate, privea fix înaintea lui, Anne 
Meredith care scoase un țipăt înăbuşit. 

— Dar e imposibil. 

Mânat de instinctul profesional, doctorul Roberts străbătu 
camera repede cu pasul doctorului chemat în pripă la un 
C37 grav. 


Fără a părea, cu corpul său masiv, şeful de poliţie Battle îi 
opri trecerea. 

— Aşteptaţi, doctore. Aţi putea să-mi spuneţi cine a intrat 
şi a ieşit de aici astă seară? 

Robert holbă ochii. 

— Cine-a intrat şi a ieşit? Nu ştiu, nu sa mişcat nimeni de 
la locul lui. 

Şeful poliţiei se întoarce: 

— Aşa este, d-nă Lorrimer? 

— Întocmai. 

— Nici maitre d'hotelul, nici ceilalţi servitori? 

— Nu, maitre d'hotelul, a adus tava cu băuturi chiar când 
ne aşezam la masa de bridge şi deatunci n-a mai venit. 

Şeful de poliţie Battle se uită întrebător la Despard. Acesta 
confirmă dând din cap, spusele d-nei Lorrimer. Anne spuse 
cu 0 voce şovăitoare: 

— Da, da. E toarte adevărat. 

— Lăsaţi mă să-l examinez! Strigă doctorul nerăbdător. 
Poate e vorba numai de o sincopă. 

— Vă rog să mă iertaţi, dar nimeni nu atinge cadavru! 
Înainte de sosirea medicului legist. Doamnelor şi domnilor, 
domnul Shaitana a fost asasinat. 

— Asasinat! Repetă Anne Meredith tulburată. Despard 
holbă mereu ochii zăpăcit. 

D-na Lorrimer rosti pe un ton tăios: 

— Asasinat? 

— Dumnezeule! Bâlbâi doctorul Roberts. Şeful de poliţie 
Battle clătină încet din cap. Părea un mandarin chinez din 
porțelan. 

— Înjunghiat! Declară el. Acesta e cuvântul: înjunghiat! 

Şi pe neaşteptate întrebă: 

— A părăsit vreunul din dv. Masa de bridge în cursul serii? 

Patru feţe îşi schimbară înfăţişarea: Battle citi: teamă, 
compătimire, indignare şi teroare, dar afară de acestea, nici 
o altă indicație folositoare. 

— Ei? 


Maiorul Despard se ridică ţeapăn ca un soldat în poziţia de 
drepţi, întorcând spre Battle figura sa fină şi inteligentă. 
După o pauză, răspunse liniştit: 

— Se pare că fiecare din noi a părăsit masa în timpul serii, 
fie pentru a bea ceva, fie pentru a pune un butuc pe foc... 
Personal, am făcut-o de două ori. Când m-am îndreptat spre 
cămin, Shaitana era aţipit. 

— Aţipit? 

— Cel puţin aşa am crezut 

— Posibil, spuse Battle. Sau poate că era deja mort. Vom 
vedea aceasta imediat. Deocamdată, vă rog să vă duceţi în 
camera alăturată. 

Apoi se îndreptă spre bărbatul cu figura serioasă de lingă 
el: 

— D-le colonel Race, vă rog săi întovărăşiţi. 

— Bine. 

Cei patru jucători trecură încet pragul. 

D-na Oliver, în celălalt capăt al camerei, izbucni într-un 
plâns cu sughiţuri. 

Battle ridică receptorul telefonului şi după ce vorbi câtva 
timp, anunţă: 

— Poliţia trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Am 
primit ordin să mă ocup de această afacere. Medicul legist 
ra fi aici într-un minut. După părerea dv. D-le Poirot, de cât 
timp a murit Shaitana? Eu aş zice o oră şi poate şi mai mult. 

— Din nefericire nu putem preciza. Ce bine ar fi să putem 
afirma: „Omul acesta este mort de o oră, douăzeci şi cinci 
de minute şi patruzeci de secunde!” 

— Era în faţa focului, iată ce complică ancheta. Mai mult 
de o oră... Mai puţin de două ore. Pot paria că aceasta va fi 
concluzia doctorului nostru. 

Şi nimeni n-a auzit nimic, nimeni n-a văzut nimic. 
Referitor! La ce risc se expunea asasinul. Shaitana ar fl 
trebuit să strige. 

— Dar n-a făcut-o. Asasinul a profitat de o şansă unică. 
După cum spui şi d-ta prietene, asasinul risca de o mie de 


ori să fie prins. 

— D-le Poirot, aveţi vreo idee despre mobilul crimei? 

Detectivul belgian răspunse rar: 

— Da, pot furniza câteva explicaţii. Dar ia spuneţi-mi: 

„DI. Shaitana nu v-a făcut vreo aluzie asupra recepţiei pe 
care o dădea astă seară? 

Şeful de poliţie Battle îl privi cu curiozitate: 

— Nu, domnule Poirot. Nu mi-a spus nimic. Dar de ce? În 
aceeaşi clipă se auzi o sonerie şi paşi. 

— lată oamenii noştri, anunţă Battle. Mă duc să le deschid 
O clipă, d-le Poirot. Ne veţi spune constatările dv mediat. 
Pentru momet trebuie să îndeplinesc formalităţile necesare. 

Poirot aprobă. 

Battle ieşi din cameră. 

D-na Oliver continua să suspine. Poirot se îndreptă spre 
masa de bridge. Fără să atingă nimic, examina totul. Odată 
sau de două ori, clătină din cap. 

Ce stupid tip! Oriental! Murmură Hercule Poirot. Să te 
travesteşti în diavol ca să înspăimânţi oamenii! Ce copilărie! 

Uşa se deschise. Intră medicul legist cu trusa în mână, 
urmat de inspectorul divizionar care vorbea cu Battle. Apoi 
venea un fotograf. 

În vestibul, păzea un agent. 

Ancheta îşi urma cursul. 


CAP. IV. 
PRIMUL E ASASINUL? 


O oră mai târziu, Hercule Poirot, dna Oliver, colonelul Race 
şi şeful poliţiei Battle luară loc în jurul mesei din sufragerie. 
Cadavrul fusese examinat, fotografiat şi ridicat din salon. 
Un funcţionar din serviclui antropometric luase amprentele 

digitale şi apoi plecase. 

Şeful poliţiei Battle, se întoarse spre Poirot: 

— Înainte de ai interoga pe aceşti patru invitaţi, aş vrea să 
aud ce aveţi să-mi spuneţi. După dv. Această recepţie 


ascundea o intenţie? 

Foarte încet şi cu prudenţă, Poirot repetă convorbirea pe 
care o avusese cu Shaitana la Wessex House. 

Şeful poliţiei îşi muşcă buzele şi fu pe punctul să fluiere 
uimit. 

— Specimene rare, hai? Asasini în carne şi în oase? 
Afirmaţi că aceasta era intenţia sa? Nu cumva ne întindea o 
cursă? 

— Oh! Câtuşi de puţin! Shaitana afecta o atitudine 
mefistofelică. Vanitatea sa era deopotrivă de mare ca şi 
prostia sa. Şi prostia a plătit-o cu viaţa. 

— Acum vă înţeleg, spuse şeful poliţiei. O recepţie de opt 
invitaţi. Patru „copoi” şi... Patru asasini. 

— Imposibil, protestă d-na Oliver. Absolut imposibil. 
Niciunul din aceste persoane, nu par să fi comis o crimă. 

Battle clătină gânditor din cap. 

— Aţi pune mâna în foc, doamnă Oliver. 

Asasinii seamănă perfect cu oamenii cinstiţi şi-n viaţă nu 
se deosebesc cu nimic. 

Foarte adesea sunt oameni încântători, politicoşi şi de 
treabă. 

— În acest caz, n-ar putea fi decât doctorul Robert», 
declară d-na Oliver. De la prima vedere, am intuit că nu 
prea are conştiinţa fără pată. Instinctul meu nu mă înşeală 
niciodată. 

Battle se întoarse spre colonelul Race! 

— Dv. Ce credeţi, domnule colonel? 

Race dădu din umeri. Neasociindu-se la bănuielile d nei 
Oliver, îşi dădu părerea asupra spuselor lui Poirot. 

— Ipoteza aceasta, foarte verosimilă, arată că Shaitana 
ştiuse ceva, cel puţin despre unul din invitaţi. 

li bănuia pe toţi patru, dar n-ar fi putut afirma ceva sigur. 
Moartea sa, arată clar, că a ghicit adevărul. 

— Unuia i-a fost frică. Nu sunteţi de-aceeaşi părere, 
domnule Poirot? 

Poirot dădu din cap afirmativ. 


— Răposatul Shaitana, spuse el, avea o reputaţie ciudată. 
Glumele sale erau cam periculoase şi se spunea că era fără 
milă. Asasinul îşi închipuia fără îndoială că Shaitana îşi 
oferea o seară de distracţie, pe care o va sfârşi dând pa 
vinovat pe mâna poliţiei. El (sau ea) îşi închipuia că 
Shaitana avea probe formale. 

— Dar le-avea chiar? Mmmăd. 

Poirot ridică din umeri. 

— N-o vom şti niciodată. 

- E doctorul Roberts, repetă d-na Oliver cu încăpățânare. 
Un bărbat în aparenţă atât de simpatic. Ca să-şi ascundă 
jocul, asasinii se arată totdeauna simpatici. În locul dv. 
Domnule Battle, l-aş aresta imediat. 

N-am şovăi s-o facem dacă în capul Scotland Yardului s-ar 
afla o femeie, declară Battle, clipind uşor din ochi, dar, 
vedeţi, dat fiind că poliţia e condusă de nişte bărbaţi, 
trebuie să procedăm cu prudenţă şi încetineală. 

— Oh! Bărbaţii! Bărbaţii! Suspină doamna Oliver. Şi 
mental începu să compună un articol de jurnal. 

— Dacă am începe interogatoriul? Propuse şeful de poliţie 
Battle. N-ar aştepta prea mult timp. Colonelul Race schiţă 
un gest să se scoale. 

Battle ezită o clipă în faţa privirii elocvente a doamnei 
Oliver. Recunoştea tituaţia oficială a colonelului Race şt 
Poirot colaborase deseori cu poliţia. Dar a permite doamnei 
Oliver să rămână, era altă chestiune. 

Battle trebui să-şi amintească faptul că d-na Oliver, cu 
toată pierderea ei de trei livre, şapte şilingi, se dovedise o 
bună jucătoare de bridge. 

— Dacă vreţi puteţi rămâne toţi, din partea mea nu văd 
nici un inconvenient... cu condiţia ca nimeni să nu ne 
întrerupă (aruncă o privire elocventă spre doamna Oliver) 
şi să nu se facă nici o aluzie la ce ne-a spus domnul Poirot. 
Era secretul lui Shaitana, pe care l-a luat cu el în mormânt. 
Ne-am înţeles? 

— Perfect, spuse doamna Oliver. 


Battle se îndreptă spre uşă şi chemă-agentul de serviciu 
de pe coridor. 

— Du-te în fumoar. Îi vei găsi pe Anderson cu cei patru 
invitaţi. Roagă-l pe doctorul Roberts să binevoiască să vină 
aici. 

— Eu l-aş fi ascultat ultimul, spuse d-na Oliver. Vreau să 
spun într-un roman, adăuga ea repede, ca o scuză. 

— Viaţa adevărată se deosebeşte puţin de romane, 
doamnă Oliver, replică Battle. 

— Ştiu. Dar nu e prea reuşită. 

Doctorul Roberts intră, ceva mai puţin sigur pe sine ca la 
început. Domnule Battle, afacerea aceasta mi se pare 
complet absurdă. Din punct de vedere profesional, admit cu 
greu că un om poate fi înjunghiat în timp ce alte trei 
persoane găsesc la câţiva metri de el. Brrr... N-aş vrea să 
fiu în pielea celui care a comis crima. Un surâs uşor îi crispa 
colţurile gurii. Cum să vă conving că nu sunt vinovat? 

— Nu comiţi o crimă fără motiv, doctore Roberts. Doctorul 
dădu din cap energic. 

— Asta sare în ochi. N-aş fi avut nici cel mai mic motiv să 
scap de acest sărman Shaitana, pe care-l cunoşteam foarte 
vag. 

Omul acesta mă distra cu excentricităţile sale. Mai aştept 
să vă informaţi despre relaţiile pe care le-am avut cu el. Nu 
sunt un imbecil. O veţi constata. N-am avut nici un motiv să- 
Il suprim pe Shaitana şi nu eu l-am ucis. 

— Bine, doctore Roberts, spuse Battle. După cum ştiţi, 
trebuie să fac o anchetă. Vă rog să răspundeţi la întrebările 
mele: Cunoaşteţi bine pe celelalte trei persoane? 

— Nu prea. Pe Miss Meredith şi pe Despard, l-am întâlnit 
pentru prima oară astă seară. 

Pe Despard îl cunoşteam din auzite, ca autor a unei cărţi 
de călătorie foarte interesantă. 

— Ştiţi cumva dacă el şi Shaitana se vizitau? 

— Nu. Shaitana nu mi-a vorbit niciodată despre acest 
lucru. După cum v-am spus, astă seară l-am întâlnit prim» 


oară, ca şi pe Miss Meredith. O cunoaştem puţin pe doamna 
Lorrimer - Ce ne-aţi putea spune despre ea? 

— E văduvă, foarte bine crescută şi inteligentă, şi joacă 
bridge admirabil. 

— Nici de ea nu v-a vorbit niciodată Shaitana? 

— Nu. 

— lată-ne nu prea avansați. Halal de doctore Roberts, 
aduceţi-vă aminte şi spuneţi-ne de câte ori aţi părăsit masa 
de bridge? Încercaţi să ne spuneţi şi de câte ori au plecat şi 
au venit ceilalţi? 

După câteva clipe de reflexie doctorul Roberts mărturisi 
sincer: 

— Abia îmi pot aminti propriile mele mişcări, destul de 
neprecis. M-am ridicat de trei ori... 

De fiecare dată priveam mortul. Odată m-am dus să pun 
un butuc pe foc, altădată am adus ceva răcoritor celor două 
doamne şi a treia oară am băut un whisky cu apă de Seltz. 

— La ce oră? 

— Nu v-aş putea preciza. Cred că ne-am aşezat la joc, pe 
la 9 şi jumătate. Cam după o oră am îndreptat focul; după 
puţin timp m-am dus să aduc băuturile (cam la penultima 
mână) şi pe la unu jumătate am băut whiskyul. Dar toate 
amănuntele acestea sunt aproximative. Nu pot afirma mai 
precis. 

— Masa cu băuturi era lângă fotollui lui Shaitana, nu-i aşa? 

— Da, ceea ce înseamnă că am trecut de trei ori pe lingă 
el. 

— Şi de fiecare data, aţi crezut că dormea? 

— Aşa am crezut prima dată. A doua oară nici nu i-am mai 
privit, tar a treia oară ţin minte vag că mi-am spus: „Ce 
copleşit pare ticălosul ăsta”. 

Dar nu l-am privit mai de-aproape. 

— Foarte bine. Acum spune-mi, când şi-au părăsit 
partenerii dv. Masa de bridge? 

Doctorul Roberts încruntă sprâncenele. 


— Mie greu... Toarte greu să vă răspund. Desparăd s-a 
ridicat să aducă o scrumieră, apoi a doua oară ca să ia ceva, 
cu puţin timp înaintea mea, într adevăr, ml aduc aminte, că 
m-a întrebat dacă băusem şi eu. 

— Şi doamnele? 

— D-na Lorrimer s-a dus odată să îndrepte focul din 
cămin. Cred că i-a spus ceva lui Shaitana, dar nu sunt sigur. 
In clipa aceea, jucam un sauns-atcut complicat. 

— Şi Miss Meredith? 

— Sunt sigur că a părăsit odată masa de bridge. A venit în 
spatele meu, privindu-mă cum joc... 

Eram partenerul ei. Apoi privi puţin jocul celorlalţi după 
care se plimbă puţin prin cameră. Nu mai ştiu precis ce-a 
făcut. Seful de poliţie Battle, observă gânditor: 

— Eraţi în aşa telaşezaţi la masă, că nimeni nu era în faţa 
mortului. 

— Da, masa era puţin de-acurmezişul şi între noi e o 
vitrină foarte frumoasă. Acum îmi dau seama că Shaitana 
era foarte uşor de înjunghiat. 

— Jucătorii de bndge erau prea absorbiți de partidă, ca să 
mai dea atenţie la ce se petrecea în jurul lor. 

Singura persoană care ar fi putut observa ceva era 
„mortul” şi, în acest caz... 

— In acest caz, nu i nici o îndoială, „mortul” e asasinul, 
completă şeful de poliţie Battle. 

— Trebuie să fi fost un om tare de înger, observă doctorul 
Roberts. Dacă vreunul din jucători ar fi ridicat ochii în 
momentul critic... 

— Desigur, spuse Battle, risca enorm şi asta arată ca avea 
un motiv serios. Tare-aş vrea să-l cunosc. 

— Veţi reuşi, spuse Roberts. Examinaţi cu deamănuntul 
hârtiile lui Shaitana şi e sigur că veţi descoperi o indicație. 

— Să nădăjduim. Dar ia spune doctore Roberts, n-ai vrea 
să-mi spui părerea d-tale, ca de la om la om? 

— De ce nu? 


— Care din trei după părerea d-tale? Doctorul dădu din 
umeri. 

— Foarte uşor. Bănuielile mele cad pe Despard. E un 
bărbat căruia nu-i lipseşte curajul şi a dus o existenţă 
aventuroasă unde trebuie să iei hotărâri rapide. Nu se teme 
de riscuri. Nu cred că o femeie ar fi putut comite crima 
aceasta. Îmi închipui că a fost necesară o anumită forţă. 

— Nu chiar atât de multă. Uitaţi-vă. 

Şi cu dibăcia unui scamator, Battle scoase un instrument 
lung şi foarte subţire, din metal strălucitor, terminat printr- 
o piatră prețioasă rotundă. Doctorul Roberts luă obiectul şi- 
| examina cu un aer competent de profesionist. Îi încercă 
vârful şi fluieră uimit. 

— Ce armă! Ce armă! Jucăria asta e ideală pentru ucis. 
Intră în carne ca în unt... Absolut ca în unt. Fără îndoială, că 
asasinul îl avea la el. Battle clătină din cap. 

— Nu. Aparţinea lui Shaitana şi se găsea pe masa de îngă 
uşă, printre alte obiecte. 

— Adică, asasinul n-a avut decât să se servească de el Ce 
noroc să pună mâna pe aşa instrument! 

— E un punct de vedere, spuse Battle. 

— Evident, norocul n-a fost pentru bietul Shaitana. 

— M-am exprimat greşit, 'doctore Roberts. După mine, 
afacerea se poate vedea dintr-un alt punct de vedere: 
vederea acestei arme, a făcut să se nască în sufletul 
asasinului ideea crimei. 

— Cu alte cuvinte. 

— E vorba de o inspiraţie de moment şi nu de o crimă 
premeditată. Asasinul şi-a pus la punct crima, intrând aici. 
Acesta e punctul d-tale de vedere? 

— Cam acesta ar fi. Battle îşi drese glasul 

— Nu vă mai rețin, doctore. Vă mulţumesc pentru 
bunăvoință. Vreţi să-mi daţi adresa dv.? 

— Desigur, 200, Glouchester 'Terrace, W. 2. Telefon: 
Bayswater 23896. 

— Mulţumesc. Poate vă voi vizita zilele acestea. 


— Încântat, să te prmesc oricând vrei. Nădăjduiesc că 
ziarele nu vor vorbi prea mult de mine, scandalul ar putea 
să displacă clienţilor mei. 

Şeful de poliţie Battle se întoarse spre Poirot. 

— Aveţi vreo întrebare să-i puneţi doctorului Roberts? 
Sunt sigur că vă va răspunde cu plăcere. 

— Fără îndoială. Sunt unul din admiratorii dv., la curent cu 
toate succesele pe care le-aţi repurtat. 

Doriţi fără îndoială să-mi puneţi câteva întrebări? 

— Nu, nu. Caut doar să pun în ordine câteva amănunte. De 
pildă, câte robere aţi jucat? 

— Trei, răspunse doctorul. Îl începeam pe al patrulea când 
aţi intrat. 

— Şi cum erau împărţiţi jucătorii? 

— Primul rober: Despard cu mine, împotriva doamnelor. 
Ne-au bătut bine de tot. Noi n-am avut nici un atout. 

Al doilea rober: Miss Meredith şi cu mine, împotriva lui 
Despard şi d-na Lorrimer. 

Al treilea rober: d-na Lorrimer şi cu mine, împotriva lui 
Miss Meredith şi Despard. De fiecare dată, sorții au făcut să 
schimbăm partenerii. 

Al patrulea rober: din nou Miss Meredith şi cu mine. 

— Cine a câştigat? 

— Doamna Lorrimer a câştigat de fiecare dată Miss 
Meredith a câştigat primul rober şi le-a pierdut pe celelalte 
două. Aveam puţin avans: Miss Meredith şi Despard erau 
puşi la amendă. 

Poirot spuse surâzând: 

— Dl. Battle v-a întrebat ce părere aveţi despre partenerii 
dv. Ca aspiranţi la titlu de criminal. Eu vă întreb c «părere 
aveţi despre partenerii dv. Ca jucători de bridge? 

— D-na Lorrimer e o jucătoare de mâna întâi, se grăbi să 
spună doctorul. Nu m-ar mira ca bridge-ul, să-i aducă un 
venit frumos. Despard nu joacă prost, şi-şi cumpăneşte 
totdeauna loviturile. Cât despre Miss Meredith, ea nu face 
greşeli, dar nici nu e o jucătoare strălucita. 


— Şi dumneata doctore? Ochii lui Roberts străluciră. 

— Anunţ poate prea îndrăzneţ, dar am observat că asta nu 
e un defect. 

Doctorul Roberts se ridică. 

— Mai aveţi vreo întrebare să-mi puneţi? Poirot clătină din 
cap, surâzând politicos. 

— Atunci, bună seara domnilor. Bună seara, doamnă 
Oliver. Aveţi un subiect bun. Mai bun decât otrăvurile care 
nu lasă urme, nu-i aşa? 

Doctorul Roberts părăsi camera cu pasul său din nou 
elastic. După ce se închise uşa, doamna Oliver declară cu 
amărăciune: 

— Ce subiect! Ce proşti sunt bărbaţii. Când au chef, 
născocesc o crimă de-o sută de ori mai pasionantă. Nu duc 
niciodată lipsă de subiecte. 

Şi cititorii mei cresc, cu toate otrăvurile care nu lasă urme. 


CAP V 
AL DOILEA E ASASINUL»? 


Doamna Lorrimer, intră în sala de mâncare, cu o 
înfăţişşare distinsă. Puțin palidă, ea rămăsese totuşi perfect 
stăpână pe sine. 

— Îmi cer Iertare că vă deranjez, doamnă, începu şeful 
poliţiei Battle. 

— Datoria d-tale trece mai presus de orice, înţeleg. 
Desigur situaţia nu e prea plăcută, dar la ce bun să încerc 
să mă sustrag? E limpede. Că una din cele patru persoane 
care erau în această cameră, este asasinul. Nu m-aştept de 
loc să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt eu vinovata. 

Ea acceptă fotoliui pe care i-l oferea colonelul Race şi se 
aşeză în faţa lui Battle. 

Ochii săi cenuşii strălucind de inteligenţă, îi întâlniră pe 
cei ai şefului poliţiei. 

Ea aşteptă sa fie întrebată. 

— Îl cunoaşteţi bine pe dl. Shaitana? Întrebă Battle. 


— Nu prea bine. Îl cunosc de câţiva ani, dar nu eram 
prieteni. 

— Unde l-aţi întâlnit pentru prima oară? 

— Într-un hotel, în Egipt: Winter Palace din Luxor. 

— Ce părere aveaţi de el? 

Ridicând uşor din umeri, d-na Lorrimer răspunse: 

— Îl consideram... Acum pot s-o mărturisesc... Puţin 
şarlatan. 

— Iertaţi-mă pentru întrebarea care v-o pun acum: aveaţi 
vreun motiv să scăpaţi de el? D-na. Lorrimer păru amuzată. 

— El nu zău, d-le Battle, dacă aş avea realmente un motiv, 
crezi că ţi l-aş spune? 

— Cine ştie? O persoană Inteligentă prevede că mai târziu, 
adevărul tot iese la iveală. 

D-na Lorrimer dădu gânditoare din cap. 

— Sunt de aceeaşi părere. Nu, domnule Battle, n-aveam 
nici un motiv ca să doresc dispariţia d-lui Shaitana. Moartea 
sa mă lasă complet indiferentă. Îl socoteam un prefăcut şi 
apucăturile lui teatrale, aveau darul să mă scoată din sărite. 
Asta e părerea mea. 

— Acum doamnă Lorrimer, ce ne puteţi spune despre 
ceilalţi trei parteneri? 

— Ce v-aş putea spune? Astă seară i-am întâlnit pentru 
prima oară pe Miss Meredith şi pe maiorul Despard. 
Amândoi, de altfel, foarte simpatici. Îi cunosc ceva mai mult 
pe doctorul Roberts... Şi el foarte simpatic. 

— E doctorul dv. Curant? 

— Oh! Nu. 

— Doamnă Lorrimer, vă rog să-mi spuneţi de câte ori v-aţi 
ridicat de la locul dv. În timpul jocului şi deasemeni, să-mi 
spuneţi acelaşi lucru şi despre partenerii dv. 

Doamna Lorrimer spuse aproape pe nerăsuflate: 

— Mă aşteptam să mă întrebaţi lucrul acesta, aşa că am 
încercat să răspund mental demai înainte. M-am ridicat o, 
singură dată când o făceam pe „mortul' şi m-am dus la 


cămin. În clipa aceea dl. Shaitana încă mai trăia, l-am spus 
câc e de plăcut să priveşti butucii arzând. 

— V-a răspuns ceva? 

— Da. Mia spus că nu poate suferi radiatoarele. 

— A mai auzit cineva convorbirea dv.? 

— Nu cred. Am vorbit pe şoptite, ca să nu-i deranjăm pe 
jucători. 

D-na Lorrimer adăugă pe un ton sec: 

— Domnule Battle, n-am alt martor decât cuvântul meu că 
dl. Shaitana era în viaţă şi mi-a vorbit. 

Şeful poliţiei nu răspunse nimic, ci continuă interogatoriul, 
metodic: 

— Ce oră era? 

— Cred că jucam de vreo oră. 

— Şi ceilalţi? 

— Doctorul Roberts s-a dus să-mi aducă ceva de băut. 
Puțin mai târziu, s-a dus să bea şi el ceva şi, cam pe la orele 
unsprezece şi un sfert, a fost rândul maiorului Despard. 

— O singură dată? 

— Nu... de două ori. Bărbaţii s-au ridicat destul de des, 
dar n-am observat ce făceau. 

Miss Meredith, mi se pare, n-a părăsit masa decât o 
singură dată şi s-a dus să vadă cum joacă partenerul ei. 

— E puţin cam vag, mormăi el. 

Battle execută din nou scamatoria sa, scoțând stiletul 
subţire şi delicat. 

— Vă rog să aruncaţi o privire asupra acestui obiect. 
Doamna Lorrimer luă arma liniştită. 

— L-aţi mai văzut vreodată? 

— Niciodată până acum. 

— "Totuşi se afla pe una din mesele din salon. 

— Nu l-am remarcat. 

— Trebuie să recunoaşteţi doamnă că un bărbat poate fi 
ucis cu uşurinţă de o femeie cu o armă de felul acesteia. 

— Intru totul de aceeaşi părere, spuse liniştită doamna 
Lorrimer, înapoind stiletul şefului poliţiei. 


— Totuşi observă Battle, ea ar fi trebuit să fie împinsă de 
motive serioase, căci îşi asuma un risc enorm. Aşteptă 
câteva clipe, dar d-na Lorrimer tăcea. 

— Cunoaşteţi legăturile dintre ceilalţi trei invitaţi şi dl. 
Shaitana. 

Ea dădu din cap. 

— Câtuşi de puţin. 

— Care din cei trei invitaţi, după dv., ar fi putut comite 
crima. 

— D-na Lorrmer se ridică indignată. 

— Refuz să răspund d-le Battle. Chestiunea dv. E complet 
fără sens. 

Şeful poliţiei, plecă capul ruşinat, ca un ştrengar care a 
făcut o poznă. 

— Adresa dv., vă rog, murmură el scoţându-şi carnetul. 

— LII, Cheyne Lane, Chelsea. 

— Numărul dv. De telefon? 

— Chelsea, 4 56 32. 

D-na Lorrimer se pregăti să plece. 

— Aveţi vreo întrebare de pus d-le Poirot? Întrebă Battle. 

D-na Lorrimer aşteptă cu capul uşor înclinat. 

— Vă rog să-mi spuneţi părerea asupra partenerilor dv., nu 
ca eventuali asasini, ci ca jucători de bridge. 

Ea răspunse cu răceală: 

— Consimt să vă satisfac curiozitatea... Dacă amănuntele 
acestea pot fi de vreun folos... Deşi nu văd nici o legătură. 

— Lăsaţi-mă pe mine să cântăresc folosul şi dv. Binevoiţi 
să-mi răspundeţi. 

Cu tonul unui om mare care se supune capriciilor unul 
copil, doamna Lorrimer declară: 

— Maiorul Despard e un bun jucător ponderat. Doctorul 
Roberts anunţă cam prea îndrăzneţ. In schimb, joacă 
perfect... Miss Meredith e o jucătoare mediocră, dar cam 
prea prudentă Asta-i tot. 

Luându-şi la rândul său aere de scamator, Poirot scoase 
nişte carneţele de bridge, mototolite. 


— Care din acestea e al dv.? 

D-na Lorrimer le examina unul după altul. 

— Iată scrisul meu. E însemnat al treilea rober. 

— Şi acesta? 

— Mi se pare că e al maiorului Despard. E mâzgălit tot. 

— Dar acesta? 

— E al lui Miss Meredith. Are însemnat primul rober. 

— Deci ultimul, trebuie să fie al doctorului Roberts. 

— Da. 

— Mulţumesc doamnă; asta-i tot. 

D-na Lorrimer se întoarse spre d-na Oliver: 

— Bună seara doamnă Oliver, bună seara, colonel Race. 
După ce dădu rriâna cu cele 4 persoane prezente, ea părăsi 
camera. 


CAP VI 

AL TREILEA E ASASINUL? 

— Femeia aceasta nu ne-a spus nimic nou, comentă Battle. 
Şi m-a pus şi la punct. Ea e cam demodată. Plină d 
«simpatie şi prevenire faţă de alţii, dar de-o aroganță 
nemaipomenită. 

N-o cred vinovată, dar cine ştie? În orice car, pare foarte 
stăpână pe sine. Ce faceţi cu carneţelele acelea de bridge, 
domnule Poirot? 

Poirot le puse pe masă. 

— Fie sunt elocvente. Ce căutăm noi în prezent? 

Să determinăm caracterul, dar nu al unuia singur, ci a 
patru persoane. Unde putem găsi cele mai bune indicaţii, 
dacă nu în însemnările astea? Priviţi primul rober: o partidă 
calmă, repede terminată. Cifrele sunt scrise în ordine şi 
vizibil... Adunate şi scăzute cu grijă. E carnetul lui Miss 
Meredith. Ea juca cu doamna Lorrimer. Amândouă aveau 
atout-uri şi au câştigat. 

„în carneţelul acesta, nu mai e aşa de uşor de urmărit 
jocul, cifrele fiind măzgălite şi şterse. Totuşi ne ajută sa 


înţelegem caracterul maiorului Despard: un om care ştie ce 
vrea. Cifrele sunt mici, dar pline de caracter. 

Carneţelul următor este al doamnei Lorrimer. Ea îl are pe 
doctorul Roberts ca partener. O luptă homerică; cifrele se 
îngrămădesc şi deoparte şi de cealaltă, pe deasupra liniei. 

Doctorul licitează slab şi e pus la amendă, dar fiindcă 
amândoi sunt jucători de forţă, nu pierd prea multe puncte. 
Graba doctorului îi face pe ceilalţi să supraliciteze 
nebuneşte, aceasta dă loc la jocuri contra Cifrele arată 
jocurile contra nereuşite. Scris caracteristic, grațios, ferm 
şi foarte citeţ. 

Al patrulea carneţel: rober neterminat. După cum vedeţi, 
am adunat câte o probă din scrisul fiecărui jucător în 
acesta, cifrele sunt mai degrabă mari, dar nu atât de 
ridicate ca în roberul precedent. 

Fără îndoială, fiindcă doctorul o avea drept parteneră pe 
Miss Meredith, o jucătoare timidă, pe care licitaţiile 
doctorului Roberts nu reuşeau s-o facă şi mai timidă. 

Toate acestea vi se par foarte plicticoase. Ei bine, vă 
înşelaţi. Caut să înţeleg caracterul acestor patru jucători, şi 
când îi întreb despre bridge, toţi patru sunt dispuşi să 
vorbească. 

— Departe de mine gândul să vă tratez metodele, domnule 
Poirot, replică Battle. V-am văzut deja la lucru şi fiecare 
lucrează în felul său. Totdeauna dau mâna liberă 
inspectorilor mei. Lăsându i să adopte metoda care le 
convine. 

Pentru moment, să întrerupem însă discuţia şi să o 
chemăm pe Miss Meredith. 

Anne Meredith părea tulburată... Se opri pe prag, cu 
respiraţia tăiată. 

Şeful poliţiei adoptă o atitudine părintească. El se sculă în 
picioare şi o rugă pe tânăra fată să ia loc. 

— Nu vă speriaţi, Miss Meredith. Înţeleg că drama aceasta 
v-a tulburat peste măsură. 


— E îngrozitor, absolut îngrozitor, murmură Miss 
Meredith. Când mă gândesc că unul dintre noi... Sau una 
dintre noi... 

— Vă rog să vă liniştiţi domnişoară, îl spuse Battle pe un 
ton liniştitor. Şi vă rog să mi daţi adresa dv. 

— Vtendon Cottage, Wallingford 

— Nu aveţi nici o adresă la Londra? 

— Nu. De obicei trag la clubul meu, unde stau o zi două. 

— Şi cum se numeşte clubul dv.? 

— L adies' Naval and Milirarv. 

— Bine. Acum Miss Meredith, vă rog să-mi răspundeţi: îl 
cunoaşteţi bine pe dl. Shaitana? 

— Nu. Omul acesta m-a îngrozit totdeauna. 

— De ce? 

— Oh! Surâsul lui oribil şi felul lui de a se înclina spre tine, 
ca şi cum ar fi fost gata să te muşte. 

— Îl cunoşteaţi de mult? 

— Cam de 9 luni. L-am întâlnit în Elveţia, la sporturi de 
iarnă. 

— Nu mi-aş fi închipuit că Shaitana practica sporturi de 
iarnă! Exclamă Battle uimit. 

— Practica numai patinajul, dar era un as. Făcea pe ghiaţă 
tot felul de figuri de dans. 

— Da, în asta îl recunosc! L-aţi mai revăzut de multe ori 
deatunci? 

— Da, destul de des. Mă invita la recepţiile şi dineurile lui, 
care mă amuzau. 

— Dar ca om, vă displăcea? 

— Mă înspăimânta. Battle adăugă: 

— Aveţi vreun motiv special să vă temeţi de el? Anne 
Meredith ridică spre el ochii ei mari, limpezi. 

— Un motiv special? Oh! Nu. 

— Foarte bine. Să ne oprim la seara aceasta. V-aţi părăsit 
locul în timpul jocului? 

— Nu-mi aduc aminte. Oh! Ba da. Odată. M-am ridicat să 
privesc jocul celorlalţi. 


— Dar aţi rămas tot timpul lângă masa de bridge? 

— Da! 

— Sunteţi sigură, Miss Meredith? Obrajii tinerei fete se 
înroşiră puternic. 

— Nu... Nu. Cred că m-am plimbat puţin prin cameră. 

— Perfect. Miss Meredith, vă rog să vă daţi osteneala să ne 
spuneţi adevărul. Ştiu că e normal să fiţi nervoasă Şi că în 
astfel de ocazii, eşti tentat să povesteşti lucrurile aşa cum ai 
fi vrut să fie. 

Dar până la urmă, nu ajungi la nici un rezultat. V-aţi mişcat 
prin cameră. Aţi fost pe lângă dl. Shaitana? Tânăra fată 
ezită puţin, înainte de a răspunde. 

— Ca să fiu foarte sinceră, nu-mi mai amintesc. 

— Bine, să trecem peste asta. Ce ne puteţi spune despre 
ceilalţi trei parteneri? 

Miss Meredith clătină din cap. 

— l-am văzut pentru prima dată 

— Dar ce părere aveţi despre ei? Credeţi că ar putea fi un 
asasin printre ei? 

— Oh! E imposibil. No pot crede. N-ar putea fi în nici un 
caz maiorul Despart şi nici doctorul Roberts. Un doctor 
dispune de mijloace mai practice. Un medicament oarecare. 
O otravă... 

— O bănuiţi mai degrabă pe doamna Lorrimer? 

— Oh! Nu. Cred că e incapabilă să comită o crimă. Atât de 
încântătoare şi atât de bună parteneră de joc! Joacă 
admirabil şi nu te stinghereşte de loc cu observaţii. 

— Totuşi n-aţi pronunţat numele ei, decât la urmă. 

— Fiindcă pumnalul nu pare o armă întrebuințată mai cu 
seamă de femei. 

Battle îşi execută scamatoria. 

Anne Meredith făcu un gest de oroare. 

— Oh! E îngrozitor. Trebuie să-l iau? 

— Da, luaţi. 

Beattle o observă în timp ce ea lua cu stângăcie stiletul, 
având pe figură o expresie de desgust. 


— Instrumentul acesta mic... 

— Intră în carne ca în unt, observă şeful poliţiei cu 
satisfacţie. Şi un copil ar putea ucide cu jucăria asta. 

Doi ochi înspăimântați îl priviră pe Battle. 

— Insinuaţi... Că aş putea fi asasin? Dar nu sunt eu! De ce 
să-l fi ucis pe omul acela? 

— Este exact întrebarea pe care aş vrea să v-o pun. Care e 
mobilul crimei? De ce a trebuit să fie suprimat Shaitana? 
După câte ştiu, omul acesta original, era inofensiv Miss 
Meredith a scos un uşor suspin! Pieptul ei nu s-a mişcat 
uşor? 

— Nu era un şantajist şi nici altceva în felul acesta, 
continuă Battle. În orice caz, nici dv. Nu-mi faceţi Impresia 
unei persoane cu conştiinţa încărcată. 

Liniştită de bunele lui intenţii. Miss Meredith schiţă pentru 
prima oară un surâs. 

— Nu, într-adevăr, n-am nimic de ascuns. 

— Atunci, puteţi dormi liniştită. Miss Meredith. Mai avem 
câteva întrebări de pus, dar fără îndoială numai ca o simplă 
formalitate. Battle se ridică. 

— Acum, puteţi pleca. Agentul meu, vă va aduce un taxi. 
Încercaţi să dormiţi şi luaţi o aspirină înainte de a vă aşeza 
în pat. 

O însoţi până la uşă. Când se întoarse, colonelul Race îi 
spuse pe un ton glumeţ: 

— Battle, eşti un mincinos teribil! Aerele d-tale neruşinate 
părinteşti, întrec orice închipuire. 

— La ce bun s-o necăjesc prea mult, domnule colonel? Sau 
săraca fetiţă e îngrozită, şi în cazul acesta ar fi crud s-o 
chinuiesc... Şi eu nu prea sunt un om crud... Sau e o artistă 
desăvârşită şi tot n-am fi scos nimic de la ea, interogând o 
toată noaptea. 

D-na Oliver scoase un suspin Şi-şi trecu mâna prin păr. 
Imediat i se zbârli părul de pe frunte, dându-i aspectul unei 
femei ameţite de băutură. 


— Şi din fericire, nu e vorba de un roman poliţist. Căci 
cititorului nu-i place ca asasinul să fie o fată tânără şi 
drăguță Totuşi, împotriva ei, pledează totul. Ce părere 
aveţi, d-le Poirot? 

— Eu am făcut o descoperire. 

— 'Tot în carneţelele de bridge? 

— Da. Miss Meredith întoarce foaia şi scrie pe verso. Ei şi 

— E un indiciu de sărăcie sau spirit de economie. 

— Totuşi poartă o rochie destul de scumpă, observă d-na 
Oliver. 

— Introdul pe maiorul Despard, ordonă şeful de poliţie 
Battle. 


CAP. VII 
AL PATRULEA E ASASINUL? 


Despard intră cu pas suplu şi vioi... Atitudinea lui îi 
deşteptă lui Poirot o amintire. 

— Ilertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi atât de mult, îi 
spuse Battle. Am căutat să le dau drumul doamnelor cât 
mai repede. 

— Nu e nevoie să vă scuzaţi... Înţeleg situaţia. Se aşeză 
într-un fotoliu, privind întrebător spre şeful poliţiei. 

— Eraţi în strâse legături cu Shaitana? Îl întrebă Battle. L- 
am întâlnit de două ori 

— Numai de două ori? 

— Asta-i tot. 

— Şi în ce împrejurări? 

— Acum aproape o lună, am fost invitaţi la acelaşi dineu. 
După o săptămâna, m-a invitat la un cocktail party. 

— Aici? 

— Da. 

— In care cameră... Aici sau în salon? 

— În toate camerele apartamentului. 

— Aţi mai văzut acest mic instrument pe undeva? Din nou, 
Battle arătă pumnalul. 


Maiorul Despard, îşi muşcă uşor buzele: 

— Nu, spuse el, nu l-am reperat de mai înainte cu intenţia 
să-l folosesc mai târziu. 

— Nu trageţi o concluzie la care nu m-am gândit. 

— lertaţi-mă, aluzia era prea transparentă. 

Domni o clipă de tăcere, după care Battle continuă 
interogatorlui 

— Aveţi vre un motiv să-l detestaţi pe dl. Shaitana? 

— 'Toate motivele existente. 

— Cum? Făcu şeful poliţiei zăpăcit. 

— Ca să-l detest... Nu ca să-l ucid, preciza Despard. 
Desigur n-aş fi vrut să-l ucid, dar i-aş fi tras cu plăcere un 
picior în spate. Păcat! Acum, e prea târziu! 

— De ce schimbaţi vorba, d-le maior? 

— Fiindcă ticălosul merita o lecţie. De câte ori îi vedeam, 
aveam poftă să-i trimit un picior undeva. 

— Ce motiv aveaţi? 

— Era de o eleganţă complet lipsită de gust... Purta părul 
prea lung şi mirosea de-o poştă a parfum. 

— Totuşi aţi primit invitaţia lui la dineu observă Battle 

— Dacă ar trebui să iau masa numai la persoane 
simpatice, n-aş mai lua niciodată masa în oraş, domnule 
Battle, replică Despard pe un ton sec. 

— Vă place dar numai uneori. După perioade lungi în care 
rabd, îmi place să mă regăsesc în saloane strălucitoare, 
înconjurat de femei frumoase, să dansez, să mănânc 
bunătăţi, să râd... Dar toate acestea îmi plac, dar numai 
pentru moment. Întristat de ipocrizia acestor fantome, mă 
reîntorc în singurătatea mea. 

— Existenţa aceasta în păduri sălbatice, trebuie să aibă 
ceva pericole? 

Maiorul ridică din umeri şi răspunde surâzând: 

— Dl. Shaitana nu ducea o viaţă periculoasă, şi totuşi el e 
mort, iar eu sunt viu! 

— Viaţa, sa era poate mai periculoasă decât credeţi, 
domnule maior. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Răposatul Shaitana avea prostul obicei să se amestece 
în viaţa altora. 

— Se ocupa mai ales de femei. 

— Maiorul Despard izbucni în râs. 

— Oh! Credeţi că o femeie s-ar fi putut uita la paiaţa aceea 

— După dv., cine credeţi că l-a ucis? 

— In orice caz, eu nu. Şi nici micuța Merdith. No prea văd 
nici pe d-na Lorrimer comiţând o crimă. Ea îmi aminteşte 
mai degrabă de una din bătrânele mele mătuşi. Rămâne 
discipolul lui Esculap. 

— Mi-aţi putea spune de câte ori v-aţi ridicat de la loc, în 
cursul serii, dv. Şi ceilalţi parteneri? 

— M-am ridicat de două ori... Odată ca să caut un cleşte ca 
să aţâţ focul... Şi altă dată ca să beau ceva. 

— La ce oră? 

— N-aş putea preciza. Prima dată, trebuie să fi fost cam pe 
la zece jumătate, a doua oară pe la unsprezece. Doamna 
Lorrimer s-a ridicat o singură dată de la loc şi a stat de 
vorbă cu Shaitana. 

N-am auzit răspunsul lui, fiindcă n-am fost atent. Miss 
Meredith s-a plimbat puţin prin salon, dar nu cred să fi fost 
până la cămin. 

Roberts s-a ridicat de mai multe ori de la locul său... Cel 
puţin de trei sau patru ori. 

— Vă voi pune acum o întrebare din partea d-lul Poirot, 
spuse Battle surâzând. Ce părere aveţi despre partenerii 
dv., ca jucători de bridge? 

— Miss Meredith joacă foarte bine. Roberts cam bluf- 
fează. Merita mai multe amenzi decât i s-au dat. Doamna 
Lorrimer e o jucătoare de forţă. 

Battle se întoarse spre Poirot! 

— Nimic altceva, d-le Poirot? Detectivul belgian crătina din 
cap. 

Despard îşi dădu adresa la Hotel Albany şi le ură noapte 
bună, înainte de-a părăsi camera. 


Pe când închidea uşa, Poirot avu o uşoară tresărire. 

— Ce s-a întâmplat! Îi întrebă Battle. 

— Nimic... Am descoperit că bărbatul acesta are 
înfăţişarea suplă, prefăcută... A unui tigru. 

— Hm! Făcu Battle. Ei? Adăugă el, întrebând cu privirea 
pe cei trei. Care din ei a asasinul? 


CAP. VIII 
CARE DIN EI? 


Battle îşi plimbă privirea de la unul la altul. Dintre toţi, 
numai unul răspunse. Doamna Oliver, totdeauna gata să-şi 
dea părerea, nu scăpă ocazia: 

— Tânăra fată sau doctorul. 

Battle îi privi pe ceilalţi doi, întrebător: niciunul, nici 
celălalt nu voia să se pronunţe. Race plecă bărbia în piept. 
Poirot stătea gânditor. 

— Unul din ei a comis crima! Murmură Battle, pe gânduri 
Unul din ei minte ca un diavol. Dar care din ei? Problemă 
arzătoare. 

După o lungă tăcere, reluă: 

— Dacă le dăm crezare, doctorul îl acuză pe Despard, 
acesta, la rândul său îl acuză pe doctor, tânăra fată o 
bănuieşte pe doamna Lorrimer... Şi doamna Lorrimer îşi 
ţine limba. Nu se vede nici o lumină! 

— Posibil, rosti Poirot. Battle îi aruncă o ochiadă. 

— Dumneata vezi vreuna? Poirot făcu un gest vag. 

— Oh...! O scânteiere. Nu prea precisă. Una fără nici o 
bază solidă 

— Dar d-ta colonel Race ce părere ai? 

— Oh! Bărbaţii 

— Nu-i nici o problemă, răspunse Race. 

— Să trecem repede în revistă prezumţiile noastre asupra 
celor patru eventuali vinovaţi, anunţă Mattle după o clipă 
de gândire. Voi începe cu doctorul. Acesta ştie exact unde 
să lovească, dar nimic altceva nu-l acuză. Apoi Despard. E 


un om dotat cu energie impresionantă, posedând obişnuinţa 
primejdiei şi a hotărârilor rapide. Doamna Lorrimer? Nu e 
lipsită de inteligenţă şi aparţine categoriilor de femei care 
pot avea. Un secret în viaţă. Se vede că a suferit. Pe de altă 
parte nu cred că are prejudecăţi... Şi ar îndeplinii admirabil 
funcțiunea de directoare a unui pension de fete. Dar nu ţi-o 
poţi închipui de loc înfigând un pumnal în inima unui 
bărbat. În sfârşit, vine Miss Meredith. Nu ştim despre ea 
decât că e o fată tânără, cu un aer timid. Dar nu ştim 
altceva despre ea. 

— Pardon: ştim că Shaitana o credea vinovată de o crimă, 
rectifică Poirot. 

— Un chip de înger ascunzând un suflet de demon 
murmură doamna Oliver. 

— La ce concluzie ajungem cu toate acestea, Battle? 
Întrebă colonelul Race. 

— După părerea dumitale sunt discuţii plicticoase, nu-i 
aşa? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că într-o afacere de felul 
acesteia se ivesc o mulţime de ipoteze. 

— N-ar fi mai indicat de cercetat viaţa acestor oameni? 
Battle surise. 

— Fără, doar şi poate. Aici ne veţi fi foarte util. 

— Da, dar acum? 

— Să-l luăm pe maiorul Despard. A călătorit mult în 
străinătate. În America de sud, în estul şi sudul Africii Dv. 
Ne puteţi obţine informaţii în direcţia aceasta. 

Race aprobă. 

— Mă însărcinez cu aceasta şi vă voi transmite toate 
informaţiile culese. 

— Oh! Exclamă doamna Oliver. Am o idee. Aici noi suntem 
patru, patru copoi s-ar putea spune... Şi patru de cealaltă 
parte. Fiecare să-şi ia câte unul. Vă convine? Colonelul Race 
se ocupă de maiorul Despard, şeful de poliţia Battle de 
doctorul Roberts, eu cu Anne Meredith şi dl. Poirot de d-na 
Lorrimer. 


Fiecare să-şi urmeze propria sa metodă. Battle clătină 
energic din cap. 

— Lucrul este imposibil, doamnă Oliver. E vorba de o 
anchetă oficială, care mi-a fost încredinţată mie. Trebuie s-o 
duc pe toate fronturile odată. 

Şi pe urmă, de ce să ne oprim la alegerea dvs. 

Doi dintre noi poate mizează pe acelaşi cal! Colonelul Race 
n-a afirmat deloc că-l bănuieşte pe maiorul Despard şi nici 
dl. Poirot, pc d-na Lorrimer. 

Doamna Oliver scoase un suspin. 

— Totuşi planul meu e atât de practic, atât de limpede! 
Apoi ea se aşeză din nou la locul ei şi întrebă: 

— Dar o să-mi daţi voie să fac eu însu-mi o mică anchetă 
personală, nu-i aşa? 

— Nu văd nici un inconvenient, răspunse rar şeful poliţiei. 
De ce m-aş opune? Aţi fost de faţă la seara aceasta fatală şi 
natural că sunteţi liberă să procedaţi cum poftiţi. Totuşi îmi 
permit să vă sfătuiesc la foarte mare prudenţă. 

— Eu sunt discreţia personalităţii spuse d-na Oliver. Nu voi 
sufla un cuvânt nimănui. 

— Cred, doamnă Oliver, că vă înşelaţi asupra celor spuse 
de dl. Battle. 

Ela vrut să spună că aveţi de-a face cu un criminal care, 
după câte ştim, a comis cel puţin două crime. Nu va sta la 
îndoială, vă rog să mă credeţi să ucidă şi-a treia oară, dacă 
e silit la aceasta. 

Doamna Oliver îi privi visătoare. Apoi îi răspunse surâzând 
lui Poirot: 

— Când e avertizat, ştie la ce se aşteaptă. Mulţumesc, 
domnule Poirot, voi fi prudentă. Dar nu primesc să fiu 
înlăturată de la anchetă. 

Poirot se înclină galant: 

— Felicitările mele, doamnă. Dv. Ştiţi ce vreţi. 

— Propun, făcu d-na Oliver, luând aerul unei preşedinte de 
comitet, să nu ascundem unii de alţii, informaţiile obţinute. 


Cât despre deducţiile personale, să fim liberi să le păstrăm 
pentru noi. 

Battle interveni: 

— Aici nu e roman poliţist, doamnă Oliver. 

— "Toate informaţiile vor fi transmise poliţiei, aprobă Race. 

Acestea fiind zise, el adăugă clipind cu şiretenie: 

— Fără îndoială, că vă propuneţi să fiţi sinceră, d-nă Oliver. 
Veţi remite şefului de poliţie Battle, care e de faţă, mănuşa 
pătată, amprenta digitală de pe peria de dinţi şi bucăţile de 
hârtie pe jumătate carbonizate. 

— Poţi să râzi cât vrei, spuse doamna Oliver. Dar intuiţia 
feminină... 

Şi dădu din cap cu hotărâre. Race se ridică. 

— Ne-am înţeles: eu mă voi ocupa de Despard. Cercetările 
însă vor cere timp. Aş putea să aduc şi alte servicii? 

— Nu, nu cred, vă mulţumesc. Aveţi vreo sugestie de 
făcut? Aş primi-o cu bucurie. 

— Hum! În locul d-tale, m-aş teme de un foc de revolver, 
de câteva picături de otravă, sau de vreun accident 
oarecare, dar nădăjduiesc că o să fiţi atent. 

— Vă voi urma sfatul. 

— Eşti un om curajos, d-le Battle. Nu-i treaba mea să te 
învăţ meseria. Noapte bună, doamnă Oliver, noapte bună, 
domnule Poirot. 

Colonelul Race părăsi camera, după ce-i mai strânse odată 
mâna lui Battle. 

— Ce ştii despre colonel? Întrebă doamna Oliver. 

— Are state de serviciu excelente. A călătorit mult... 
Cunoaşte aproape toate ţările. 

— Serviciul secret, fără îndoială? Nu-i nevoie să-mi 
răspunzi: bănuiesc că altfel, nici n-ar fi fost invitat la 
recepţia de astă seară. Patru asasini şi patru copoi: 
Scotland Yard, Serviclui Secret, detectiv particular şi 
autoare de romane polițiste. Originală idee, nu-i aşa? 

Poirot dădu din cap. 


— Nu sunt de aceeaşi părere. Doamnă. Ideea mi se pare 
mai degrabă stupidă. Tigrul alarmat, a atacat. 

— Tigrul? De ce tigrul? 

— Prin tigru înţeleg criminalul, rectifică Poirot. Battle îi 
întrebă pe neaşteptate: 

— După dv., care ar fi cea mai bună tactică de urmat, d-le 
Poirot? Aş vrea să aflu părerea dv. Asupra psihologiei 
acestor patru persoane. 

E o materie în care ştiu că sunteţi tare. 

Ţinând mereu în mână carneţelele de bridge, Poirot 
răspunse: 

— Aveţi dreptate, psihologia are o importanţă capitală. 
Ştim genul de crimă care s-a comis în felul în care sa 
executat. Dacă din punct de vedere psihologic, unul din 
asasinii pomeniţi n-a putut săvârşi acest act, să-l dăm de-o- 
parte. 

Cunoaştem anumite amănunte despre mentalitatea şi 
caracterul acestor oameni, după felul lor de-a juca bridge, 
după scris şi după carneţelele lor. Din nefericire, nu se 
poate trage o concluzie definitivă. Acest asasinat presupune 
curaj şi îndrăzneală. Asasinul ştia dinainte la ce se expune. 
Să-l luăm mai întâi pe doctorul Roberts, un încrezut. 
Amintiţi-vă cum licita mai mult decât ce-avea în mână. Plin 
de încredere în el însuşi. Pericolul nu l-ar fi făcut să şovăie. 

Psihologia va corespunde cu aceea a unui criminal. 

Suntem montați, pentru motive contrare, s-o excludem pe 
Miss Meredith din câmpul observaţiilor noastre. Timidă, 
înspăimântată la gândul să liciteze mai mult decât poate 
juca, grijulie, econoamă şi prudentă, e lipsită de încredere 
în sine. Într-un cuvânt, ultima persoană care ar putea fi 
bănuită de o atare crimă. Dar să nu uităm faptele pe care le 
pot comite unii oameni, sub imperiul fricii. 

Aduşi la disperare, ca şoarecii prinşi în cursă, mânia le 
Insuflă curaj. Dacă Miss Meredith avea o crimă pe 
conştiinţă şi dacă-l bănuia pe Shaitana căi cunoaşte secretul 
şi că are intenţia s-o dea pe mâna poliţiei, ea n-ar fi ezitat să 


scape de un martor atât de primejdios. Cu toate că altele ar 
fi determinantele, în fond rezultatul e acelaşi. Apoi să 
examinăm cazul maiorului Despard. 

Acest om capabil, cu sânge rece. N-ar fi ezitat să lovească, 
silit de necesitate. După ce-ar fi cântărit şansele pro şi 
contra, dacă ar fi prevăzut o portiţă de scăpare, ar fi 
acceptat riscul. 

În stârşit, rămâne d-na Lorrimer, femeie în vârstă, dar în 
deplină posesiune a facultăţilor sale. Persoană calmă şi de 
un spirit matematic, o consider ca cea mai inteligentă 
dintre toţi patru. 

Dacă aş bănui-o, din partea ei m-aş aştepta la 
premeditare. O văd pregătind crima încet şi metodic, 
asigurându-se că nimic din planul ei nu lasă de dorit. Pentru 
acest motiv, îmi apare ca cea mai puţin indicată din toţi 
patru. Dotată cu o voinţă inifexibilă, tot ceea ce întreprinde, 
ea trebuie să execute fără cea mai mică şovâire. Credeţi 
mă, e o femeie remarcabilă. Poirot făru o pauză. 

— După cum vedeţi, n-am prea înaintat. Nu... Nu ne 
rămâne decât o singură cale de urmat: să răscolim trecutul 
acestor oameni. 

Battle suspină: 

— Aţi mai spus-o, domnule Poirot. 

— Domnul Shaitana era convins că fiecare din cei patru 
invitaţi în chestiune avea o crimă pe conştiinţă. Avea vreo 
probă sau numai prezumpţii puternice? lată ceea ce un 
ştim. 

Totuşi, pare puţin probabil că poseda probe formale. 

— In chestiunea aceasta sunt de acord cu dv., zise Battle 
dând din cap. Ar fi într-adevăr o coincidenţă 
nemaipomenită. 

lată, după părerea mea, cum s-au produs lucrurile. La 
masă, s-a vorbit de omoruri comise în diferite feluri şi dl. 
Shaitana a surprins o anumită expresie pe figura unuia 
dintre invitaţi. 


Când un excelent fizionomist, se distra, fără să pară, 
făcând mici sondaje în cursul conversaţiei, în aparenţă 
nevinovată. Nu-i scăpa nimic, o clipire din ochi, o şovăire, 
un efort ca să se schimbe discuţia. E uşor, când bănuieşti un 
secret, să provoci confirmarea. De fiecare dată când o 
reflexie îşi atinge scopul, nimerind în plin... O observa pe 
figura celui vizat. 

_ Iată ce fel de sport făcea răposatul nostru amic, declară 
Battle. 

_ Putem deduce că a procedat astfel odată sau de mai 
multe ori. De îndată ce obținea o probă evidentă împingea 
jocul mai departe. Cât despre cele patru personaje, mă 
îndoiesc că avea certitudini, suficiente ca să se poată adresa 
poliţiei. 

— Poate nu e deloc adevăratul motiv, spune Battle. De câte 
ori se produce o moarte suspectă, imediat bănuielile se 
îndreaptă asupra celor dimprejur şi în felul acesta, până la 
urmă afacerea se clasează. 

Ar trebui să examinăm antecedentele celor patru ca să 
descoperim urmele vreunei crime rămasă inexplicabilă. 
Nădăjduiesc că aţi reţinut cuvintele rostite de Shaitana, în 
timpul dineului. 

— Îngerul negru. Murmură doamna Oliver. 

— O aluzie directă la otravă, Ia tentaţiile unul doctor, la 
accidentele de vânătoare şi la altele. Nu m-ar mira să-şi fi 
semnat condamnarea la moarte, din clipa în care a 
pronunţat această frază. 

— A fost un moment apăsător, declară doamna Oliver. 

— Da, rosti Poirot. Cuvintele acestea trebuie să fi izbit într- 
unul din invitaţi... Şi acesta, bânuindu-l pe Shaitana că ştie 
mai mult decât arată, a văzut în ele preludiul prăbuşirii 
sale. 

A crezut că e o înscenare a lui Shaitana, care trebuia să se 
termine, în ultimul act, prin arestarea senzaţională a 
asasinului. 


După cum aţi spus, Shaitana şi-a semnat sentinţa de 
moarte, jucându-se astfel cu focul. Domniră câteva clipe de 
tăcere. 

— Sarcina va fi lungă şi grea, anunţă Battle cu un suspin 
Pentru moment să acţionăm cu băgare de seamă, pentru ca 
cei patru suspecți să nu ne băânuiască Intenţiile. 
Interogatoriile noastre trebuie să le dea iluzia că nu ne 
interesează moartea lui Shaitana. În felul acesta nu vor 
bănui că noi căutăm mobilul crimei. Scopul nostru va fi să 
regăsim în trecut patru crime eventuale... Şi nu una 
singură. 

Poirot şovăi înainte de-a vorbi. 

— Amicul nostru Shaitana, nu era un om Infailibil, se poate 
să fi comis o eroare. 

— Pentru toţi patru? 

— Nu... Pentru aceasta era prea inteligent. 

— Să zicem atunci pentru jumătate din el? 

— Nici atât chiar. Eu aş spune, pentru unul din patru. 

— Un nevinovat şi trei vinovaţi? Nu-i prea râu. Mai 
plicticos e că dacă reuşim să descoperim adevărul în trecut, 
aceasta n-o să ne facă să înaintăm deloc... Dacă unul din ei 
şi-a împins mătuşa pe scară în 1912, cum ne-ar ajuta 
informaţia aceasta pentru o crimă comisă în 1939? 

— Ba de loc, ne-ar putea fi foarte util, se repezi Poirot. Ştiţi 
de altfel la fel de bine ca şi mine. 

Battle dădu încet din cap. 

— Dacă ghicesc aluzia dv., în cele două crime procedeul ar 
fi identic? 

— Nu e absolut necesar, doamnă Oliver, îi spuse Battle; 
totuşi, în fond, ar fi acelaş fel de crimă. Detaliile pot să 
difere, dar punctele esenţiale rămân aceleaşi. 

Fapt bizar: un criminal se trădează totdeauna în felul 
acesta. 

— Omul e un animal lipsit de originalitate, rosti Poirot cu o 
concluzie. 


— Femeile au un spirit mai inventiv, declară doamna 
Oliver. Cel puţin eu, n-aş comite de două ori aceeaşi crimă. 

— Dar în cărţile dv. Nu repetaţi de două ori aceeaşi intrigă 
întrehă Battle. 

— Crima lotusului, Misterul petei de ceară, murmură 
discret Poirot. 

Doamna Oliver se întoarse spre el satisfăcută: 

— Felicitările mele domnule Poirot, sunteţi un foarte fin 
observator. Desigur, intriga este exact aceeaşi în ambele 
romane, dar sunteţi singurul care aţi recunoscut-o. Primul 
tratează despre un furt de documente în timpul unui week- 
end, iar cel de-al doilea despre o crimă în Borneo, în bun- 
galowul unui plantator de cauciuc. 

— Dar punctul principal pe care se sprijină cartea nu se 
schimbă, Insistă Poirot. Şi e una din cele mai bune cărţi ale 
dv. Plantatorul de cauciuc îşi prepară el singur propria-l 
asasinare... Ministrul premeditează furtul propriilor sale 
dosare, în ultimul moment apare un terţ care transformă 
iluzia în realitate. 

— Mi-a plăcut mult ultimul dv. Roman, doamnă Oliver, îi 
spuse şeful de poliţie Battle, politicos. E vorba de cel în care 
toţi şefii de poliţie sunt ucişi simultan. Aţi strecurat chiar şi 
detalii oficiale. Ştiu că ţineţi mult la exactitudine, aşa că mă 
întreb dacă... 

— In realitate nu dau doi bani pe exactitudinea detaliilor. 
Cine se mai preocupă azi de aşa ceva? Nimeni. Doamna 
Oliver îi întrerupse. 

Dacă un reporter ar scrie că o blondă drăguță de 22 de 
ani s-a sinucis deschizând robinetul de gaz. După ce a 
aruncat o privire de adio mării şi l-a sărutat de rămas bun 
pe clinele ei Labrador, Bob, cine ar protesta descoperind că 
din cameră se vedea privelişte de câmpie şi că în privinţa 
câinelui, acesta era un terrier Sealyman cu numele Bonnie? 
Şi dacă un gazetar îşi poate permite atare libertăţi, ce 
inconvenient vedeţi în faptul că am amestecat poliţia 
oficială cu ceea ce se cheamă un revolver automat, un 


dyctograf şi că întrebuinţez o otravă care îţi mai lasă exact 
timpul necesar să pronunţi o frază, înainte de a da ochii 
peste cap? 

Esenţialul este să fie multe cadavre. Dacă istoria se 
lungeşte, cu puţin sânge redevine interesantă. Un personaj 
e pe punctul să dezvăluie un secret. 

Ei bine, suprim flecarul şi-i închid gura. Episodul acesta se 
mistuie foarte bine. Îl folosesc în toate romanele mele... 
Bineînţeles, camuflat totdeauna altfel. Cititorii mei se 
înnebunesc după otrava care nu lasă nici o urmă, după 
inspectorii de poliţie imbecili, după tinerele fete sechestrate 
şi legate burduf în pivnițele în care se urcă o apă 
dezgustătoare, loc foarte bun dealtfel ca sa ucizi pe cineva) 
şi după eroi capabili să învingă trei până la şapte oameni. 
Până acum am scris, 32 de romane, toate exact la fel, aşa 
cum a remarcat dl. Poirot - dar numai el - şi singura mea 
părere de rău, este că am dat detectivului meu 
naționalitatea finlandeză. Nu ştiu absolut nimic despre 
Finlanda şi primesc de-acolo o avalanşă de scrisori,. 
Reproşându-mi că l-am făcut pe detectivul meu să facă sau 
să spună lucruri imposibile în Finlanda se pare că cititorii 
umblă morţi după romane polițiste. 

Fără îndoială că aceasta e din cauza iernilor lungi, fără 
soare. Dar în Bulgaria şi în România nimeni nu citeşte aşa 
ceva. Aş fi fost mai bine inspirată să-l face pe detectivul meu 
bulgar Doamna Oliver întrerupse 

— Ah! Vă rog să mă iertaţi. Fu vorbesc de cărţile mele... Şi 
aici e vorba de o crimă adevărată. 

— Obrazul ei se lumină. 

— Ce surpriză ar fi, ca nict-unul din cei patru să nu fi 
comis crima. Dacă Shaitana ia invitat pe toţi patru şi s-a 
sinucis ca să facă o farsă poliţiei? 

Poirot aprobă dând din cap. 

— O soluţie admirabilă: atât de limpede, atât de ironică! 

Vai! D-l Shaitana însă nu era un astfel de farsor. 'Ținea prea 
mult la viaţă ca să se suprime el însuşi. 


— Nu cred că strălucea prin bunătate, observă dna; 
Oliver. 

— Nu, spuse Poirot, dar ţinea la viaţă si, iată-l mort. 

Aşa cum i-am mai spus, în fata morţii eu adopt o atitudine 
burgheză. Nu pot deci decât să-l dezaprob. Adăugă cu voce 
înceată. 

— Şi astea fiind spuse, sunt gata să intru în cuşca 
tigrului... 


CAP. IX 

DOCTORUL ROBERTS 

— Bună ziua, domnule Battle. 

Doctorul se ridică şi întinse o mână frumoasă, mirosind a 
săpun şi puţin a acid carbonic. 

— Cum merge ancheta? Întrebă el. 

Înainte de-a răspunde, şeful poliţiei aruncă o privire de jur 
împrejurul elegantului cabinet medical. 

— Ca să fiu sincer, doctore Roberts, nu prea merge deloc. 

Nu înaintăm nici cu o palmă. 

— Îmi place să constat că presa s-a arătat foarte discretă. 

„Moartea subită a faimosului Domn Shaitana în cursul 
unui dineu, la locuinţa sa particularăs. Pentru moment, s-au 
oprit aici. S-a făcut autopsia cadavrului şi am la mine 
raportul medicului legist. V-ar interesa. 

— Sunteţi foarte amabil, dar, hâm, da. Pare a fi foarte 
Interesant. 

Îi dădu hârtia. 

— L-am vizitat pe notarul lui Shaitana. Cunoaştem clauzele 
tratamentului său, dar n-au în el nimic particular. Are rude 
în Siria, mi se pare. I-am cercetat şi hârtiile sale 
particulare... 

E o iluzie... Sau figura aceea proaspăt rasă, pare dintr-o 
dată obosită, ca sub povara unui penibil efort mintal? 

— Ei şi? Întrebă doctorul Roberts. 

— Nimic, rosti Battle observându-l atent. 


Nici un oftat de uşurare, doctorul pare însă că se simte în 
largul său. 

— Şi atunci, aţi venit să mă vedeţi? 

— Exact. Am venit să vă văd. 

Doctorul clipi uşor din gene şi ochii şireţi se îndreptară 
spre Battle. 

— Doriţi să examinaţi şi hârtiile mele personale, nu-i aşa? 

— Aceasta e intenţia mea. 

— Aveţi vreo împuternicire? 

— Nu... 

— Nu v-ar fi. Prea greu să vă faceţi rost de una, aşa că no 
să văfac nici o dificultate. Nu e deloc plăcut să fii acuzat de 
crimă, dar vă felicit pentru felul cum vă faceţi datoria. 

— Mulţumesc doctore, răspunse şeful poliţiei. Preţuiesc 
mult atitudinea dv. Sper că şi ceilalţi se vor arăta la fel de 
rezonabili. 

— Împotriva forţei nu se poate rezista, replică doctorul în 
glumă. 

Apoi continuă: 

— Terminându-mi consultaţiile, trebuie să fac vizitele. Vă 
voi încredința cheile şi voi avertiza pe secretara mea. Deci 
puteţi face percheziţia în linişte. 

— Sunteţi foarte amabil, spuse Battle. Dar înainte de a 
pleca, aş voi să vă pun câteva întrebări. 

— Cu privire la seara aceea? Nu v-am spus tot ce vă 
interesa? 

— Nu, nu e vorba de seara aceea, ci de dv. Înşivă. 

— Foarte bine. Ce doriţi să aflaţi? 

— Aş dori un mic rezumat al carierei dv.: naştere, 
căsătorie şi ce urmează. 

— Foarte bine, acestea îmi va uşura sarcina de a-mi 
compune biografia pentru Who's Who, spuse doctorul cu un 
ton sec. Cariera mea e din cele mai drepte. M-am născut la 
Shropshire, în Ludlow, unde tatăl meu era medic. Tata a 
murit când aveam cincisprezece ani. Mi-am continuat 
studiile la Shrewsbury şi am urmat la rândul meu medicina. 


Am făcut stagiu la spitalul Saint-Christophe... Dar cred că 
amănuntele acestea vă sunt cunoscute. 

— Da, într-adevăr. Aţi fost singurul copil, sau mai aveţi fraţi 
şi surori? 

— Sunt singurul fiu. Tata şi mama sunt morţi, iar eu sunt 
celibatar. Amănuntele acestea vă sunt suficiente. 

M-am asociat cu doctorul Emery. El s-a retras de 15 ani şi 
trăieşte în Islanda. Dacă doriţi, vă pot da adresa lui. 

Locuiesc aici şi am bucătăreasă, cameristă şi femeie de 
serviciu. Secretara mea vine zilnic. Câştig bine şi în fiecare 
an, nu ucid decât o cantitate modestă de bolnavi. 

E limpede? 

Battle schiţă un surâs. 

— Foarte limpede, doctore Roberts. Văd că aveţi simţul 
umorului. Şi acum o ultimă întrebare. 

Domnule şef de poliţie, purtările mele sunt fără pată din 
toate punctele de vedere. 

— Oh! N-am făcut nici o aluzie la aceasta. Voiam să vă rog 
să-mi daţi numele a patru dintre prietenii dv... oameni care 
să vă cunoască bine de mulţi ani. 

Numai cu titlu de informaţie. 

— Înţeleg. Preferaţi prieteni care locuiesc în Londra? 

— Mi-ar uşura cercetările, dar nu e absolut necesar. 
Doctorul se gândi câtva timp, apoi luându-şi stiloul scrise 
patru nume şi adrese pe o foaie de hârtie pe care o împinse 

pe birou, către Battle. 

— E suficient? Pentru moment nu văd ceva mai bun. Battle 
citi lista cu atenţie, aprobă din cap şi puse foaia de hârtie în 
buzunarul vestei. 

— E numai o probă eliminatorie, spuse el. Cu cât voi 
elimina mai repede o persoană, ca să trec la alta, va fi cu 
atât mai bine pentru toată lumea. 

Ma întâi trebuie să mă asigur că eraţi în termeni buni cu 
răposatul Shaitana, că nu aveaţi cu el niciun. Fel de 
legătură de afaceri sau particulară care ar fi putut duce la 
duşmănie. 


Vreau să cred din tot sufletul că îl cunoşteaţi foarte puţin, 
dar nu prea contează ce cred eu. Trebuie să am probe. 

— Oh! Înţeleg foarte bine punctul dv. De vedere. Pe fiecare 
din noi îi socotiți un mincinos până când sinceritatea sa este 
dovedită. lată cheile, domnule Battle. Aceasta de la sertarul 
de la birou, cealaltă de la dulapul cu medicamente. 

Vă rog să le încuiaţi însă la loc. Aş face bine, poate, săi 
spun un cuvânt şi secretarei mele. 

Apăsă pe un buton care se afla pe birou. 

Aproape imediat, se deschise uşa şi apăru o fată tânără. 

— Aţi sunat, domnule doctor? 

— Vă prezint pe Miss Burgess... Domnule şef de politie 
Battle, de la Scotland Yard. 

Miss Burgess îi privi cu răceală pe Battle, ca şi cum ar fi 
vrut să spună: „Ce soi de animal, o mai fi şi ăsta. 

— Miss Burgess, vă rog să răspundeţi la toate întrebările 
dl. Battle şi să-l ajutaţi de câte ori. Vă va cere un serviciu. 

— Voi face întocmai, domnule doctor. 

— Este timpul să plec, Roberts ridicându-se de la birou. 
Mi-ai pus morfina în trusă? Am nevoie de ea, pentru unul 
din bolnavi, dl. Lockhart. 

Se îndepărtă repede vorbind şi Miss Burgess îi urmă. 
După câteva clipe ea se înapoie şi spuse: 

— Dacă veţi avea nevoie de mine, d-le Battle, vă rog să 
apăsaţi pe buton. 

Şefui poliţiei îi mulţumi şi se puse pe treabă. 

Începu o cercetare metodică, cu toate că nu nădăjduia să 
descopere ceva important. 

Graba lui Roberts de ai pune la dispoziţie. Îi avertizare 
Robert nu era în nici un caz un imbecil. Prevăzuse această 
percheziţie şi-n prealabil îşi luase toate măsurile. 

Totuşi îi mai rămăsese o umbră de nădejde. Necunoscând 
obiectul vizitei sale, poate scăpase ceva din vedere. 

Şeful poliţiei închise şi deschise sertarul, goli dosarele, 
răsfoi un carnet de cecuri, socoti facturile neplătite, îşi 
însemnă natura lor, răsfoi carnetul de bancă examina 


agenda lui cu pacienţi, într-un cuvânt, nu scăpă nici o hârtie 
necercetată. Rezultatul nu fu deloc îmbucurător. 

Apoi se uită în dulapul cu medicamente şi îşi notă numele 
furnizorilor de produse farmaceutice cu care Roberts era în 
relaţii, examina ambalajul, închise dulapul cu cheile şi trecu 
la sertarele de la birou. Cu toate că aici erau lucruri 
particulare, curiozitatea profesională a lui Battle, nu fu 
deloc satisfăcută. 

Dădu din cap dezamăgit, se aşeză în fotoliul de la birou şi 
apăsă pe buton. 

Miss Burgess apăru cu o promptitudine lăudabilă. 

Battle o rugă politicos să ia loc, studiind-o puţin înainte de- 
a o întreba. 

Imediat îi ghici ostilitatea şi se întrebă dacă să o facă să 
vorbească aţâţându-i sentimentele acestea puţin 
binevoitoare faţă de el, sau dacă nu era mai bine să 
folosească o metodă mai diplomatică. 

— Fără îndoială, Miss Burgess, cunoaşteţi obiectul vizitei 
mele, îi spuse el. 

— Doctorul Roberts m-a pus la curent, răspunse scurt Miss 
Burgess. 

— E o afacere destul de delicată, declară şeful poliţiei. 

— Adevărat? 

— Pe legea mea, crima aceasta e foarte complicată. 
Bănuielile planează asupra a patru persoane, din care una 
e asasinul. Aş voi să ştiu dacă l-aţi întâinit vreodată pe dl. 
Shaitana? 

— Niciodată 

— Pe doctorul Roberts l-aţi auzit vorbind de el? 

— Niciodată... Ah! Nu, mă-nşel. Acum vreo săptămâna, 
doctorul Roberts m-a rugat să trec în agenda sa, un dineu 
la dl. Shaitana, în ziua de 18, la ora 8 şi 15. 

— Era pentru prima oară când auzeaţi rostindu-se numele 
lui dl. Shaitana. 

— Da. 


— N-aţi întâinit niciodată numele lui în ziare? Figura 
deseori la cronica mondenă. 

— Sunt prea ocupată, ca să citesc cronica mondenă. 

— Sigur, sigur, se grăbi să răspundă şeful poliţiei cu 
politeţe. Toţi cei patru susţin că-l cunosc pe dl. Shaitana 
foarte vag. Şi totuşi, unul din ei îl cunoştea suficient de bine 
ca să-l ucidă. Trebuie să descopăr care din ei. 

Domni o tăcere care nu aduse nimic nou. Miss Burgess 
părea că se interesează foarte puţin, de eforturile lui Battle. 
Ascultând de ordinele patronului său ea se mulţumi să-l 
asculte vorbind pe şeful poliţiei şi să-i răspundă la întrebări. 

Battle reluă: 

— Dacă aţi şti ce greutăţi întâmpinăm în meseria mea. Nu 
putem crede un cuvânt din ceea ce ne spun oamenii şi 
totuşi trebuie să ţin seama de ei, mai ales într-un caz ca 
acesta. N-aş voi să bârfesc sexul slab, domnişoară, dar 
odată puse pe flecăreală, deseori femeile spun vrute şi 
nevrute. Acuză fără nici o probă fac tot felul de aluzii mai 
mult sau mai puţin întemeiate şi provoacă tot felul de 
scandaluri care n-au nici o legătură cu ancheta. 

— Vreţi să mă faceţi să înţeleg că una din persoanele de 
faţă l-a vorbit de rău pe doctorul Roberts? Întrebă Miss 
Burgess. 

— Nu chiar întocmai, răspunse Battle încurcat. Totuşi, în 
prezenţa mea s-au făcut anumite aluzii asupra 
circumstanțelor suspecte, în care a decedat unul din 
pacienţii doctorului sunt vorbe goale. Şi, chiar am scrupule 
dacă să-i spun doctorului. 

— Fără îndoială e vorba tot de povestea aceea cu d-na 
Graves! Striga Miss Burges, furioasă. 

— E ruşinos! Oamenii ar face bine să nu se mai amestece 
unde nu le fierbe oala! E vorba de câteva babe cu gură 
mare, care-şi închipuiesc totdeauna că cineva vrea să te 
otrăvească. Se feresc de rude, de servitori şi chiar de 
doctorul lor curant. 


Înainte de al chema pe doctorul Roberts, doamna Graves a 
mai schimbat trei doctori, şi când a început să-l bănuiască şi 
pe el, doctorul Roberts a sfătuit-o să se adreseze doctorului 
Lee. In atare caz, nu vedea altă soluţie. 

După doctorul Lee, doamna Graves l-a chemat pe doctorul 
Stelle, apoi, pe doctorul Farmer... Până când, în sfârşit, a 
murit săraca! 

— Ai fi mirată să constaţi proporţiile gigantice pe care le ia 
faptul cel mai banal, spuse Battle. 

Totdeauna când un doctor moşteneşte ceva de la un 
pacient al său, imediat îi ia în primire gura lumii. Totuşi ce e 
mai natural, decât ca un pacient recunoscător să-i lase 
moştenire o sumă, chiar importantă, celui care l-a îngrijit cu 
devotament? 

— In general, calomniile pornesc de la rudele mortului. 
Nimic nu răscoleşte mai mult instinctele rele omeneşti, 
decât un deces. Membrii aceleiaşi familii se ceartă ca să ştie 
ce le revine moştenire, înainte chiar ca mortul să se 
răcească. 

Din fericire, doctorul Roberts n-a cunoscut neplăceri de 
acestea. Totdeauna spune că niciodată n-ar primi o 
moştenire de la vreunul din pacienţii săi. Cred că într-o zi, 
unul din pacienţii săi ia lăsat prin testament, acţiuni în 
valoare de 50 de livre, dar el n-a primit până la urmă decât 
două bastoane şi un ceas de aur. 

— Profesiunea de doctor nu prea e de invidiat, făcu Battle 
suspinând. Totdeauna e expus să fie şantajat. Faptele cele 
mai banale, sunt arătate sub aparenţe scandaloase. Un 
doctor trebuie să le evite... Sau cu alte cuvinte, să ţie 
prudent. 

— E foarte adevărat, mai ales când doctorul îngrijeşte 
persoane dezechilibrate. 

— Dezechilibrate. Foarte just. Chiar mă gândeam că bârfa, 
nu putea avea alt motiv. 

— Va gândiţi fără îndoială la îngrozitoarea doamnă 
Craddock? 


Battle se făcu că se gândeşte. 

— Stai puţin. Au trecut trei ani de atunci, nu-i aşa? 

— Ba chiar patru sau cinci ani. Femeia aceea era complet 
scrintită la cap. Am fost foarte mulţumiţi, şi eu şi doctorul 
Roberts, când a plecat în străinătate. Ia spus soţului ei 
minciunile cele mai nemaipomenite. Sărmanul om şi-a 
pierdut capul şi a căzut bolnav. A murit dintr-o intecţie, 
contractată dintr-o lamă de ras infectată. 

— Uitasem amănuntul acesta, minţi Battle cu neruşinare. 

— După moartea soţului, ea a plecat în străinătate unde a 
murit după puţin timp. Iotdeauna mi-a făcut impresia unei 
femei rele... Una din cele care se agăța de bărbaţi. 

— Cunosc genul acesta. Sunt cele mai periculoase femei. 
Un doctor trebuie să le ocolească cu orice preţ. Unde a 
murit? Stai, cred că-mi aduc aminte... 

— In Egipt... de o infecţie în sânge... Boală indigenă. 

— Altă chestiune delicată pentru un doctor, spuse Battle, 
încercând să dea altă întorsătură convorbirii, este bănuiala 
că unul din membrii familiei şi-a otrăvit pacientul, dacă 
ulterior, moartea naturală e pusă la îndoială. Cazul acesta 
nu s-a prezentat în cariera doctorului Roberts. 

— Nu cred. N-am auzit vorbindu-se de aşa ceva. 

— Din punct de vedere pur statistic, ar fi interesant de 
cunoscut numărul deceselor anuale în clientela unui medic. 
De pildă, lucrau cu doctorul Roberts, de... 

— De şapte ani. 

— Şapte ani. Ei bine, mi-aţi putea spune aproximativ, câţi 
morţi au fost în perioada aceasta. 

— Cam câţi au de obicei toţi doctorii. Pe de altă parte, 
clientela sa, care e dintre cele mai distinse, îi urmează 
prescripţiile cu sfinţenie. 

— Se bucură de o reputaţie excelentă. Şi mai ales e 
cunoscut ca un diagnostician sigur. 

Battle se ridică suspinând. 

— Mă tem să nu mă fi depărtat de la scopul vizitei mele, 
care constă în a descoperi ce legături au fost între doctorul 


Roberts şi domnul Shaitana. 

Sunteţi sigură că nu se număra printre clienţii doctorului? 

— Ahsolut sigură. 

— Poate sub alt nume, insistă Battle întinzându-i fotografia 
dispărutului. Nu-l recunoaşteţi? 

— Ce personaj teatral! Nu, nu l-am văzut niciodată pe aici. 

— Atunci, asta-i tot, oftă Battle. Mulţumesc foarte mult 
doctorului pentru marea lui amabilitate. 

— Vă rog să-i transmiteţi aceasta şi să-i comunicaţi că trec 
la numărul doi. La revedere, Miss Burgess, şi vă mulţumesc 
pentru amabilitate. 

[i strânse mâna şi se depărta. Mergând pe stradă, scoase 
un carnet din buzunar şi scrise câteva cuvinte sub litera R. 
Doamna Graves? Puțin probabil. Doamna Craddock? Nici o 
moştenire. Necăsătorit (păcat) De cercetat moartea 
bolnavilor. Anevoios. 

Îşi închise carnetul şi intră în sucursala lui London and. Ce 
poate face? Dacă nu are nici o certitudine intolerabilă, 
Wesscx Bank, din Lancaster Gate. 

Trimiţând cartea sa de vizită directorului, obţinu o 
întrevedere particulară. 

— Bună ziua, domnule. Îi aveţi de client pe dl. Roberts? 

— Desigur, domnule şef al poliţiei. 

— Aş dori să consult contul acestui domn, pe o perioadă de 
câţiva ani. 

— Vă voi face toate înlesnirile posibile. 

Urmă o jumătate de oră de activitate. La sfârşit Battle 
scoase un oftat de uşurare, strecurând în buzunar o foaie 
de hârtie acoperită de cifre scrise cu creionul. 

— Ai obţinut informaţia dorită? Întrebă directorul. 

— Din păcate nu, dar vă mulţumesc totuşi. 

În acelaşi timp, doctorul Roberts, spălându-şi mâinile în 
cabinetul de consultaţii, o întrebă pe Miss Burgess: 

— Ei, a răscolit bine casa polițistul acela stupid? 

— În orice caz, n-a reuşit să mă tragă de limbă. 


— Dar, draga mea, nimic nu te obligă să taci ca un peşte. 
Te rugasem să răspunzi la toate întrebările lui. Ce voia să 
afle? 

— Repeta mereu că trebuie să-l cunoaşteţi pe acel domn 
Shaitana... A ajuns până acolo, că, a declarat că Shaitana ar 
fi putut veni aici sub alt nume. Mi-a arătat şi o fotografie a 
mortului. Ce aer de cabotin! 

— Shaitana? Făcea pe Mefisto modern, şi în definitiv, ii 
prindea oarecum. Ce te-a mai întrebat Battle? 

— Nu, mare lucru. Ah! Cineva i-a povestit istoria cea 
idioată cu doamna Graves... 

Graves? Graves? Ah, da, bătrâna doamnă Graves. Ce 
caraghios, spuse doctorul izbucnind în râs. Asta-i bună! Şi 
foarte bine dispus, plecă la masă. 


CAP X 
DOCTORUL ROBERTS (urmare) 


Hercule Poirot, lua masa cu şeful de poliţie Battle. Acesta 
avea un aer plouat. 

— Dimineaţa aceasta, după câte văd, nu v-a adus rezultate 
prea apreciabile, încercă să-l consoleze Poirot. 

Battle clătină din cap. 

— Afacerea asta îmi dă destulă bătaie de cap, domnule 
Poirot. 

— Ce părere aveţi despre omul dv.? 

— Despre doctor? Cred că Shaitana nu se înşela. Roberts e 
un asasin. Mi-l aminteşte pe Westway, ca şi pe avocatul 
acela din Norfolk. Aceleaşi maniere distinse, aceeaşi 
încredere în sine, aceeaşi aptitudine de a se face simpatic. 
Amândoi erau la fel de şireţi ca şi Roberts. Desigur, 
concluzia nu se impune în mod absolut, că l-ar fi ucis pe 
Shaitana... Nici nu cred asta. Dar el ştia la ce risc se expune 
Shaitana s-ar fi putut deştepta şi striga ajutor. Nu, nu cred 
că Roberts a comis această crimă. 

— Cine altul, atunci 


— Poate mai mulţi, ca Westway. Dar o să avem de furcă, 
până vom descoperi adevărul. I-am cercetat contul de la 
bancă. Dar n-am găsit nimic suspect. La credit nu sunt 
sume mari. S-ar putea spune că în ultimii şapte ani, n-a 
moştenit pe nici un client. 

lată ceea ce îndepărtează ideea crimei din interes. N-a 
fost căsătorit niciodată. Regretabil! Ce e mai uşor pentru un 
doctor, decât să-şi ucidă soţia? E bogat, dar are o clientelă 
din cele mai distinse. 

— In rezumat, se pare că a dus o viaţă exemplară? 

— Poate. Dar prefer să-mi închipui tot ce-l mai rău. Se 
vorbeşte de un scandal în legătură cu o femeie... O pacientă 
a sa cu numele Craddock. Amănuntul acesta merită să fie 
reţinut. Voi pune imediat pe cineva să cerceteze. D-na 
Craddock a murit în Egipt, de o boală indigenă. Nu cred să 
descoperim mare lucru, dar totuşi informaţiile obţinute 
poate vor arunca o rază de lumină asupra caracterului şi 
moralității doctorului. 

— Femeia aceea era măritată? 

— Da. Soţul ei a murit în uima unei infecţii. 

— O infecţie? 

— Da, din cauza unei lame de ras. Pe vremea aceea 
magazinele erau pline de lame de ras ieftine... Din care, 
una a fost infectată. Dacă vă amintiţi, a fost un mare 
scandal. 

— Iată ce mă gândesc. Dacă soţul era supărător... Dar ne 
bazăm numai pe supoziţii. Nu ştim nimic sigur. 

— Curaj, prietene. Vă cunosc răbdarea. Fără îndoială c-o 
să-i vii de hac. 

— Şi dv., domnule Poirot, ce aveţi de gând? 

— De ce nu i-aş face eu o mică vizită doctorului Roberts?! 

— Două-n aceeaşi zi, i-ar putea deştepta bănuielile. 

— M aş arăta cum nu se poate mai discret. Nu l-aş întreba 
nimic din trecut. 

— Aş vrea să ştiu exact ce linie de conduită urmaţi. Dar 
dacă vedeţi în aceasta vreun inconvenient, nu insist. 


— De loc... de loc. Sunt gata să vă satisfac curiozitatea. i 
voi vorbi despre bridge, iată totul. 

— Iar despre bridge. Ţineţi atât de mult la asta, domnule 
Poirot? 

— Subiectul acesta mi se pare foarte oportun. 

— Chestie de gust. Eu nu practic introduceri de acestea în 
stil fantezist: nu sunt genul meu. 

— Care e genul dv., domnule Battle? Poirot făcu cu ochiul 
şi şeful poliţiei surâse vesel. 

— Ofiţer de poliţie, plin de zel, conştiinciozitate şi 
iniţiativă... lată genul meu, domnule Poirot. 

Nici înflorituri, nici copilării. Un om cinstit care asudă din 
greu. Nu prea şiret, aş putea spune chiar puţin stupid ăsta- 
seu. 

Poirot îşi ridică paharul. 

— Beau în onoarea metodelor noastre diferite... Şi pentru 
succesul eforturilor noastre reunite. 

— Să sperăm că colonelul Race, ne va furniza informaţii 
utile asupra maiorului Despard, spuse Battle. Dispune de 
multe surse de informaţii. 

— Şi doamna Oliver? 

— Aici e numai chestie de noroc. Scriitoarea aceasta nu-mi 
displace de loc. Vorbeşte vrute şi nevrute, dar nu e lipsită 
de inteligenţă. 

O femeie vede mai limpede jocul celorlalte femei, şi poate 
descoperi indicii preţioase. 

Se despărţiră. Battle se reîntoarse la Scotland Yard ca să 
dea instrucţiuni oamenilor săi, iar Poirot se duse la nr, 200, 
Gloucester Terrace. 

Primindu-şi musafirul, doctorul Roberts ridică sprâncenele 
amuzat. 

— Doi copoi în aceeaşi zi şi - bănuiesc - o pereche de 
cătuşe, nu-i aşa? 

Poirot râse. 

— Doctore Roberts, va pot asigura că bănuielile se 
îndreaptă în mod egal, faţă de toţi patru. 


— Vă rămân recunoscător. Fumaţi? 

— Dacă-mi permiteţi, voi fuma dintr-ale mele. Poirot trase 
câteva clipe tăcut, din ţigară. În sfârşit rosti: 

— Doctore Roberts, dv. lrebuie să cunoaşteţi bine sufletul 
omenesc? 

— Fără îndoială. Un doctor trebuie să ştie să observe 
oamenii. 

— Este exact ce mi-am spus şi eu: „Un doctor trebuie să-şi 
cunoască bolnavii... Expresia lor, figura, felul lor de-a 
respira, gesturile lor dezordonate... Un doctor observă 
detaliile acestea maşinal, fără să-şi dea seama! Doctorul 
Roberts e exact omul care-mi trebuie”. 

— Vă stau cu plăcere la dispoziţie. Ce doriţi să aflaţi? 

— Poirot scoase din elegantul său portofel, trei carneţele 
de bridge, împăturite cu grijă. 

— lată primele trei robere de atunci seara explică ei. 
Primul, e al lui Miss Meredith. Ajutându-vă cu aceste cifre, 
mi-aţi putea face bilanţul licitaţiilor şi să detaliaţi fiecare joc 
în parte? 

Roberts îi privi mirat. 

— Cred că glumiţi, dl. Poirot. Cum credeţi că mi-aş aduce 
aminte? 

— Adevărat? V-aş fi atât de recunoscător, dacă aţi face un 
mic efort de memorie! Să luăm primul rober. Prima levată 
trebuie să se fi terminat printr-o cerere de cupă sau de 
pică, sau una din echipe a fost amendată cu 50 de puncte. 

— Staţi puţin. Am cerut o pică. 

— Şi levata următoare? 

— Unul din noi trebuie să fi fost amendat cu 50 de puncte. 
Dar nu-mi amintesc cine. Zău, îmi cereţi prea mult, 
domnule Poirot. 

— Vă amintiţi cel puţin câteva anunţuri sau câteva levate? 

— Am făcut un mare şiem. De asta îmi aduc aminte. Ei au 
pierdut o mulţime de levate. 

— Ce partener aveţi? 


— Doamna Lorrimer. Făcea o figură caraghioasă. Cred că 
felul meu de-a anunţa, nu-i plăcea deloc. 

— Şi nu vă mai amintiţi de loc alte anunţuri sau alte 
levate? 

Roberts începu să râdă. 

— Scumpul meu domn Poirot, dar ce vreţi de la mine? S-a 
comis o crimă... Asta e de-ajuns ca să mă facă să uit cele 
mai faimoase levate... Şi, în definitiv, deatunci am mai jucat 
vreo duzină de robere. 

Poirot păru dezamăgit. 

— Sunt dezolat, făcu Roberts. 

— Oh! Nu face nimic! Socoteam că mi-aţi fi putut repeta 
una sau două levate. Aceste puncte de reper, ar fi putut 
ajuta alte amintiri. 

— Care? 

— Aţi fi putut remarca, de pildă, că partenerul dv., a 
sabotat în mod cu totul Inexplicabil un sans-atout fără 
importanţă, sau că, adversarul dv., v-a făcut cadou două 
levate neaşteptate; omiţând să joace cartea care trebuia. 

Doctorul Roberts se posomori dintr-odată, aplecându-se 
înainte. 

— Ah! Acum înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

La început propunerile dv. Mi se păreau încâlcite şi 
stupide. Credeţi că crima... Sau cel puţin completa reuşită a 
crimei... ar fi adus tulburări în jocul vinovatului? 

Poirot aprobă cu vioiciune. 

— Aţi pătruns pe de-a întregul ideea mea. Ar fi fost de un 
ajutor nepreţuit, jucătorul care şi-ar fi observat cu atenţie 
partenerii. O schimbare bruscă în felul de-a anunţa sau de a 
juca, o întârzicre, o greşeală... ar fi fost uşor de remarcat la 
unul din jucători. Din nefericire, eraţi cu totul străini unul 
de altul şi o schimbare în felul de a juca a străini unul de 
altul şi o schimbare în felul de a juca a putut trece cu totul 
neobservată. 

Dar doctore, ce-ar fi să vă gândiţi puţin. Vă amintiţi vreo 
stângăcie oarecare? O greşeală grosolană în jocul 


celorlalţi? 

După o clipă de tăcere doctorul clătină din cap. 

— Oricât m-aş gândi, nu ajung la nici un rezultat, răspunse 
el cu sinceritate. Nu pot decât să vă repet ceea ce v-am mai 
spus: Doamna Lorrimer a jucat perfect de la început până 
la sfârşit; n-am observat la ea nici cea mai mică prostie. 

Despard, deasemeni s-a arătat bun, dar după părerea 
mea, e un jucător prea mediocru. Anunţurile sunt strict 
convenţionale, niciodată nu face un pas dincolo de regulile 
jocului. Niciodată nu se bazează pe hazard. Cât despre 
Mis» Meredith... 

Şovăi o clipă. 

— Ei? 

— A făcut câteva greşeli... Una sau două... Către sfârşitul 
jocului. Dar poate din cauza oboselii şi din lipsă de 
experienţă, îi tremura mâna... 

Roberts făcu o pauză. 

— Cam în ce moment? 

— Încerc să-mi amintesc... Se datora, bănuiesc, stări sale 
nervoase. Domnule Poirot, mă faci să spun nişrte lucruri... 

— Iertaţi-mă. Aş voi să vă cer părerea în altă privinţă. 

— Vă ascult. 

— E destul de greu de explicat. Dar cred că osămă 
înţelegeţi. Dacă vă pun o întrebare directă, răspunsul dv. Îşi 
pierde orice valoare. 

Îngăduiţi-mi să întrebuinţez alt mijloc. Doctore Roberts, aţi 
voi să fiţi amabil, şi să-mi descrieţi camera în care s-a jucat 
bridge la Shaitana? 

Roberts rămase uimit. 

— Felul cum era mobilată? 

— Vă rog. 

— Nu ştiu de unde să încep... 

— De unde vreţi. 

— Pe legea mea, salonul acela era plin cu mobile... 

— Nu, nu. Vreau ceva precis. 

Doctorul Roberts scoase un suspin. 


Apoi anunţă, ironic, pe tonul unui comisar de licitaţie 

— Un mare divan acoperit cu brocard ivoire... Alt divan cu 
brocard verde... Patru sau cinci fotolii largi... Opt sau nouă 
covoare persane... O garnitură de 12 scaune aurite Empire. 
Un birou William şi Mary. (Parcă aş fi la licitaţie). O 
splendidă vitrină japoneză. Un pian cu coadă. 

Mai erau şi alte mobile pe care nu le-am remarcat. Şase 
stampe japoneze de toată frumuseţea. Două picturi murale 
chinezeşti. Cinci sau şase tabachere frumoase. Statuete 
japoneze de fildeş, aşezate pe un scrin. Ceşti de argint 
vechi, din epoca lui Carol I. Una sau două piese de email 
Battersea... 

— Bravo, bravo strigă Poirot. 

— O pereche de păsări, o statue de Ralph Wood... Câteva 
bibelouri orientale... Încrustate cu argint. Câteva bijuterii 
(aici nu sunt prea tare). Păsări de Chelsea. Câteva miniaturi 
într-o vitrină... Destul de frumoase, pe legea mea. Şinue 
gata. Erau mai multe, dar pentru moment nu-mi amintesc 
altele. 

— Splendid, declară Poirot. Aveţi un remarcabil spirit de 
observaţie. 

Doctorul întreabă curios: 

— Am citat obiectul care vă interesa? 

— Aici e buba. Dacă l-aţi fi citat, m-ar fi surprins foarte 
mult. Cum mă aşteptam, nu-l puteţi cita. 

— De ce? 

Poirot clipi din ochi. 

— Fiindcă nu era acolo. 

Roberts clipi la rândul său din ochi. 

— Îmi amintiţi de cineva, domnule Poirot. 

— De Sherlock Holms, nu-i aşa? 

Aventura cu câinele în noapte. Câinele nu lătrase. E 
poanta aventurei. 

Hm... Ce voiţi? Câteodată, împrumut metodele altora. 

— Şi totuşi nu văd unde vreţi să ajungeţi. 


— Mă felicit. Între noi fie vorba, iată cum procedez. Şi în 
faţa doctorului uimit, Poirot se ridică şi declară surâzând: 

— Cel puţin să vă alegeţi cu atât: ceea ce mi-aţi spus îmi va 
servi enorm de mult pentru viitoarea întrevedere. 

Doctorul se ridică şi el de pe scaun. 

— Nu văd cum, dar vă cred. 

Cei doi bărbaţi, îşi strânseră mâinile. Poirot cobori scara şi 
chemă un taxi. 

— Cheyne Lane, Chelsea, spuse el şoferului 


CAP XI 

DOAMNA LORRIMER. 

Doamna Lorrimer locuia într-o căsuţă curată şi bine 
întreţinută, pe o stradă liniştită, |Il Cheyne Lane. La uşa 
vopsita în negru, ajungeai urcând nişte trepte de-o albeaţă 
strălucitoare. Mânerul soneriei şi clanţa, de aramă, 
străluceau viu în soarele după amiezii. 

O cameristă bătrână, cu boneta şi şorţul de un alb 
imaculat veni să deschidă. 

' Ti spuse lui Poirot, că stăpâna ei e acasă. Apoi o luă 
înainte pe o scară strâmtă. 

— Pe cine trebuie să anunţ? 

— Domnul Hercule Poirot. 

Poirot fu introdus într-un salon frumos mobilat şi bine 
întreţinut. Fotoliile şi canapelele erau acoperite cu învelitori 
din pânză de Persia. Pe pereţi erau câteva fotografii în rame 
de argint. În rezumat, era o cameră mare şi bine luminată, 
într-un vas, erau nişte crizanteme superbe. 

Doamna Lorrimer veni să-şi salute musafirul. 

Ea îi întinse mâna fără să se arate de loc surprinsă, îi rugă 
să ia loc, se aşează şi ea şi vorbi despre timpul frumos de 
afară. 

Apoi urmă o pauză. 

— Nădăjduiesc doamnă, că-mi veţi ierta această vizită. 
Doamna Lorrimer, îi întrebă, privindu-l în faţă: 

— E o vizită profesională? 


— Trebuie să v-o mărturisesc. 

— Cred că înţelegeţi domnule Poirot, că dacă sunt gata să-i 
dau toate informaţiile şefului de poliţie Battle şi agenţilor 
săi, în schimb nimeni nu mă poate sili să răspund la 
întrebările din cadrul unei anchete particulare. 

— Împărtăşesc întocmai punctul dv. De vedere, doamnă, şi 
dacă îmi veţi arăta uşa, mă voi supune fără murmur. 

Doamna Lorrimer schiţă un surâs. 

— N-am deloc intenţia aceasta, domnule Poirot. Vă acord 
însă numai zece minute, căci trebuie să mă duc la o partidă 
de bridge. 

— Zece minute îmi sunt prea de-ajuns, doamnă. Vă rog să 
fiţi amabilă şi să-mi descrieţi camera în care aţi jucat bridge 
atunci seara, salonul în care a fost ucis dl. Shaitana. 

Doamna Lorrimer ridică sprâncenele mirată. 

— Ce chestiune bizară! Nu văd ce scop urmăriţi. 

— Iată: dacă în timpul unei partide de bridge, vi s-ar 
spune: „De ce jucaţi asul acesta, sau de ce depuneţi valetul 
care va fi luat cu dama şi nu regele care ar fi făcut levata? 
Răspunsul dv. Ar fi desigur lung şi plictisitor, nu-i aşa? 

— Bine înţeles că în atare joc, dv. Sunteţi specialistul şi ea 
doar o novice... Spuse ea surâzând. Foarte bine. 

Şi după ce păru că se gândeşte o clipă: 

— Salonul era vast şi bogat mobilat. 

— Nu mi-aţi putea da unele detalii? 

— Erau vase de flori.,. Moderne... Destul de frumoase. 
Cred că am remarcat şi stampe chinezeşti sau japoneze. 
Într-o cupă se aflau şi lalele mici roşii... Uimitor de mici. 

— Asta e tot! 

— Mă tem că da. 

— Şi mobila? Vă mai amintiţi culoarea tapiţeriilor? Îmi 
aduc aminte vag, de o stofă mătăsoasă. 

— Şi bibelourile? 

— Oh! Erau aşa de multe, că mi-a făcut impresia unul 
muzeu. 

După o clipă de tăcere, doamna Lorrimer adăugă: 


— Amănuntele acestea n-o să-ţi folosească la nimic, 
domnule Poirot. 

— Să trecem la altceva. 

li arătă carneţelele de bridge. 

— Iată primele trei robere. Mă întreb, dacă folosindu-vă de 
carneţelele acestea, aţi putea reconstitui primele trei 
levate? 

— Aşteptaţi. 

Cu un aer foarte interesat, d-na Lorrimer studie 
carneţelele. 

— Iată primul rober. Miss Meredith şi cu mine, împotriva 
celor doi bărbaţi. 

Primul joc a fost anunţat la patru pici. Le-am făcut, plus o 
levată suplimentară. Jocul următor s-a făcut la două carale 
şi doctorul Roberts fu amendat cu o levată. La cel de-al 
treilea joc, au fost anunţuri multe. Miss Meredith a spus 
pas, Maiorul Despard anunţă o cupă. Am spus şi eu pas! 
Miss Meredith anunţă trei pici şi maiorul Despard patru 
carale. Am jucat contra. Atunci, doctorul Roberts ceru patru 
cupe, dar nu făcu decât o levată. 

— Uimitor! Spuse Poirot. Ce memorie! 

Doamna Lorrimer continuă: 

— La următoarea levată, maiorul spuse pas, eu am a- 
nunţat un sans-atout şi doctorul Roberts trei cupe. 
Partenerul meu spuse pas. 

Despard dădu cea de-a 4-a cupa, partenerului său. Am 
jucat contra, şi de data asta că au intrat cu doua levate. 
Apoi, am făcut eu ieşirea cu pici. 

Ea luă carneţelul următor. 

— Acesta mi se pare cam complicat, spuse Poirot. Maiorul, 
şterge cu o linie cifrele, îndată ce le scrie... 

— Cred că cele două partide au început fiecare, prin a 
pierde 50 de puncte... Apoi doctorul Roberts ceru cinci 
carale; noi am jucat contra şi el a pierdut trei levate. 

Pe urmă noi am făcut trei trefle, dar şi el a făcut o manşe 
de pică. În partida următoare, am pierdut o sută. Adversarii 


făcură o cupă, noi două sans-atout-uri şi în sfârşit roberul |- 
am câştigat noi cu patru trefle. 

Doamna Lorrimer luă carneţelul următor. 

— Roberul acesta a fost o adevărată luptă. A început foarte 
liniştit. Maiorul Despard şi Miss Meredith, anunţară o cupă. 
Noi am pierdut de două ori, încercând patru cupe şi patru 
pici. Ceilalţi au făcut manşe la pică. Ar fi fost zadarnic să-i 
centrăm. Noi am pierdut iarăşi, de trei ori la rând, dar fără 
să fim jucaţi contra. Pe urmă am reuşit să facem a doua 
manşe la sans-atout. 

Atunci, a început o luptă teribilă. Doctorul Roberts a făcut 
cereri îndrăzneţe, şi deşi a fost amendat de vreo două ori, 
totuşi sistemul i-a reuşit, căci a intimidat-o tot timpul pe 
Miss Meredith. Apoi a anunţat o deschidere cu două pici, eu 
l-am supralicitat cu trei carale, şi el a mers cu patru sans- 
atout-uri. Eu am anunţat cinci pici şi el a sărit de-odată la 
şapte carale. 

Natural, am fost supralicitaţi. Numai printr-o minune am 
câştigat. Niciodată n-am fi crezut că i-am putea ţine piept, 
când a început să joace. Dacă ne-ar fi atacat cupa, am fi 
pierdut trei levate. Dar el ne-a atacat Regele de treflă, şi 
ne-a reuşit jocul. 

A fost într-adevăr o luptă pasionantă. 

— Cred şi eu! Un mare şiem foarte vulnerabil, jucat 
contra. Era destul de emoţionant. Cât despre mine, 
mărturisesc că nu îndrăznesc niciodată să mă gândesc la 
şiem. 

— N-ai dreptate! Exclamă d-na Lorrimer. Trebuie să joci 
raţional. 

— Riscând? 

— Nu rişti nimic, dacă anunţi corect. Rezultatul este 
matematic. Din nefericire, puţini jucători anunţă cum 
trebuie. La început merge de minune, dar pe urmă, îşi pierd 
capul. Nu mai ştiu să facă deosebirea între cărţile 
câştigătoare şi cele necâştigătoare... 


Dar nu e deloc momentul să vă dau lecţii de bridge, 
domnule Poirot. 

— Felul meu de-a juca, cred că nu-mi poate căşuna cu 
nimic, doamnă. 

D-na Lorrimer continuă să cerceteze carneţelele. 

— După partida aceea furtunoasă, levatele au fost liniştite. 
Ai şi pe cel de-al patrulea carneţel? A, da! O bătălie calmă, 
foarte echilibrată. 

— Aceasta se întâmplă deseori, spre sfârşitul serii. 

— Se anunţă cu prudenţă, dar toate cărţile sunt jucate 
prost. 

Poirot strânse carneţelele şi se înclină. 

— Aveţi toată admiraţia mea, doamnă! Memoria dv. La 
cărţi, este extraordinară! Extraordinară! Ca să spun aşa în 
mai toate cărţile jucate. 

— Cred că da. 

— Memoria este un dar preţios. Când o posezi, trecutul nu 
mai există. Faptele trecute, cred că dăinuiesc în spiritul dv., 
tot atât de proaspete, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Aşai? 

Doamna Lorrimer, înălţă spre Poirot, ochii ei mari şi negri. 

Asta nu dură însă decât o clipă. Imediat redeveni femeia 
de lume, dar Poirot înţelese: lovitura nimerise în plin. 
Doamna Lorrimer se ridică. 

— lertaţi-mă, domnule Poirot, dar trebuie să plec. Mă tem 
să nu fiu în întârziere. 

— Vă rog să mă iertaţi pe mine, fiindcă v-am răpit timpul. 

Îmi pare rău că nu v-am putut fi mai mult de folos. 

— Dimpotrivă, protestă Poirot, mi-aţi dat un ajutor preţios. 

— Nu prea cred. 

— Ba da! Ba da! Mi-aţi spus un lucru pe care voiam să-l 
aflu. 

Ea se feri să-l întrebe care e acela, şi îi întinse mâna. 

— Încă odată, vă mulţumesc doamnă, pentru amabilitatea 
dv. 

Strângându-i mâna, doamna Lorrimer îi spuse detectivului 
belgian: 


— Domnule Poirot, sunteţi un om extraordinar! 

— Cred că exageraţi, scumpă doamnă. Sunt aşa, cum m-a 
făcut Dumnezeu! 

— Fără îndoială, toţi suntem aşa. 

— Nu chiar toţi, doamnă. Câţiva dintre noi, au crezut că 
trebuie să îndrepte opera creatorului: dl. Shaitana, de 
pilda. 

— In ce sens? 

— Poseda un oarecare gust de obiecte vechi. În loc să se 
oprească aici însă, s-a apucat să colecţioneze şi alte lucruri. 

— Care? 

— Senzaţii... Dacă se poate spune. 

— Nu credeţi că nevoia aceasta era ceva înăscut în el? 

— Juca foarte bine rolul Satanei, în fond însă nu era un 
demon... ci un prost. De asta a şi murit. 

— Din cauza prostiei? 

— Da... Un păcat care nu iartă, doamnă. După o clipă de 
tăcere, Poirot adăugă: 

— La revedere, doamnă şi încă odată multe mulţumiri.! N- 
o să viu la dv., decât atunci când mă veţi chema. 

Doamna Lorrimer păru surprinsă. 

— Pentru Dumnezeu domnule Poirot, de ce v-aş deranja? 

— Cine ştie? E o idee a mea. La cel mai mic semn, voi veni. 

Nu uitaţi. 

Detectivul belgian se mai înclină odată şi ieşi pe uşă. În 
stradă se gândi: 

— Nu m-am înşelat... Sunt sigur că ea este! 


CAP, XII 

MISS MEREDITH. 

Doamna Oliver ieşi cu greu de la volanul micului ei 
automobil de două locuri. Fabricanţii de automobile îşi 
închipuie că la început, automobiliştii conduc cu sfială ca s-ă 
poată să se acomodeze cu moda scaunelor joase, punând la 
grea încercare persoanele mai în vârstă şi de anumite 
proporţii, care încearcă să iasă din automobil. Cel de-al 


doilea scaun era plin cu hărţi automobilistice, o mapă cu 
trei romane şi un coş cu mere. 

Doamna Oliver se înebunea după mere. 

Toată lumea aflase că atunci când compusese introducerea 
şi acţiunea principală a cărţii „Moartea în mocirlă, s-a 
consumat cinci livre cu mere. 

O durere puternică în stomac îi aminti de un dejun care se 
dădea în onoarea ei, acum o oră. 

Cu o ultimă sforţare şi cu o lovitură de genunchi în 
portiera recalcitrantă, doamna Oliver ateriza cam pe 
neaşteptate pe trotuar, în faţa gardului lui Wendon Cottape 
împrăştiind în jurul ei o ploaie de coji de cotoare de mere. 

Ea suspină uşurată, îşi aşeză pălăria pe cap fără nici o 
grijă de eleganţă, îşi privi cu satisfacţie taiorul de stofă de o 
culoare închisă, apoi încruntă sprâncenele, observând că-şi 
luase din greşeală pantofi cu tocuri înalte. Deschizând 
poarta grădinii, păşi pe dalele aleii, până la uşa casei unde 
execută un fel de rag-limc cu minerul sonerii, terminat cu 
un cap de broscoi. 

Neprimind nici un răspuns, ea repetă performanţa. Apoi 
săturându-se de aşteptat, doamna Oliver făcu ocolul casei, 
cu pas viu. 

În spatele locuinţei, se afla o grădiniţă de modă veche, cu 
margarete de toamnă şi crizanteme; mai încolo se întindea 
o peluză, la capătul căreia susura un râuleţ. Afară erai 
destul de cald. Cerul era senin. Când ajunseră în grădiniţă, 
una din ele se opri deodată. Doamna Oliver se îndreptă spre 
ea. 

— Bună ziua, Miss Meredith. Iţi mai aminteşti de mine? 

— Oh! Desigur! 

Anne Meredith, uimită, îi întinse mâna şovăind. După o 
clipă însă, îşi reveni: 

— Vă prezint pe prietena mea, care locuieşte aici, cu 
tnine... Miss Dawes, Rhoda, iat-o pe doamna Oliver. 

Cealaltă fată, o brunetă strălucind de sănătate, exclamă cu 
vioiciune: 


— Oh! Dv. Sunteţi doamna Oliver? Ariana Oliver? 

— Eu însumi. 

Apoi adresându-se lui Anne: 

— Dacă ne-am aşeza undeva, draga mea? Am să-ţi spun o 
mulţime de lucruri. 

— Să luăm un ceai, atunci. 

Anne le conduse spre câteva scaune de grădină, cam 
stricate! 

Doamna Oliver alese la iuţeală pe cel mai solid, având 
experienţa câtorva accidente supărătoare, din trecut. 

— Acum scumpa mea, spuse ea pe un ton hotărât, să nu 
umblăm după doi iepuri. Să ne ocupăm imediat de crima 
din seara aceea. Trebuie numai decât să facem. Ceva. 

— Să facem ceva? Repetă Anne. 

— Absolut. Nu ştiu ce gândeşti, dar eu ştiu cine e asasinul. 
E doctorul... Cum îi spune? Ah! Da! Roberts. Un nume 
galic! Francezii nu-mi prea inspira încredere! Am avut o 
guvernantă franţuzoaică. Într-o zi, ea m-a luat la Harregate 
şi m-a uitat acolo, întorcându-se singură acasă. Nu te poţi 
bizui pe oamenii aceştia uşurateci şi nehotărâţi. Dar pentru 
moment să lăsăm deoparte femeia aceea. Roberts a săvârşit 
crima... Nu-i nici o îndoială. Să ne unim ca să obţinem 
dovezile. 

Rhoda Dawes izbucni în râs... Apoi se înroşi. 

— Vă rog să mă iertaţi. Dar vă găsesc atât de diferită de 
felul cum vă vedeam înainte de-a vă cunoaşte... 

— Eşti dezamăgită? Spuse d-na Oliver liniştită. Nu-i nimic. 
Sunt obişnuită cu asta. Mai înainte de orice, trebuie să 
demascăm pe Roberts! 

— Dar cum e posibil? 

— Haide, Anne, nu fii atât de pesimistă! O certă Rhoda ves. 
Doamna Oliver e pur şi simplu admirabilă. Ea cunoaşte 
toate dedesubturile acestei afaceri. Şi va proceda ca Sven 
Hjerson. 

Înroşindu-se uşor, când auzi pomenindu-se de celebrul 
tetectiv olandez, doamna Oliver declară: 


— Trebuie să ne unim cu orice preţ. Vă voi explica de 
draga mea. De altfel n-ai vrea să fii acuzată, nu-i aşa? 

— Dar de ce să fiu acuzată? 

— Nu ştii cum sunt bărbaţii? Bănuielile se îndreaptă 
asupra celor trei nevinovaţi, cât şi asupra vinovatului! 

— Nu înţeleg încă de ce vă adresaţi mie în special, d-nă 
Oliver, spuse rar Anne Meredith. 

— Fiindcă ceilalţi doi nu mă Interesează. Doamna Lorreler 
e una din femeile care-şi petrec timpul jucând bridge în 
cluburi. De altfel e foarte tare şi se apără de minune, 
pentru o fată tânără ca dumneata, care ai viitorul în faţă? 
Asta schimbă chestia. 

— Şi maiorul Despard? Întrebă Anne. 

— Eh! Ele bărbat! Poate să se descurce şi singur. E 
nebunit după primejdie şi-şi petrece timpul căutându-le în 
Anglia, în loc să le caute pe Irrawadis... Sau pe Limpopo..., 
fluvlui acela african, care le place atât de mult bărbaţilor! 
Nu, aceştia doi nu mă interesează deloc. 

— Vă mulţumesc pentru bunăvoința dv., făcu Anne. 

— Ce dramă îngrozitoare! Exclamă Rhoda. Sărmana, e 
grozav de tulburată, doamnă Oliver. Şi aprob întrutotul 
punctul dv. De vedere. Mai degrabă să faci ceva decât să 
stai pe loc şi să te gândeşti. 

— Nu-i aşa? Aprobă doamna Oliver. Ca să fiu sinceră, m- 
am ocupat niciodată de o crimă adevărată şi nu cred să fiu 
prea tare. Dar am scris atât de mult în felul ăsta... Şi 
înţelegeţi, nu! Pentru nimic în lume, n-aş fi lăsat toate 
prerogativele celor trei poliţişti. Totdeauna am susţinut că 
că o femeie ar conduce Scotland Yardul... 

— E] bine? Întrebă Rhoda, aplecându-se înainte. Ce-ar 
face o femeie dacă ar conduce Scotland Yardul... 

— Dar vai! Scotland Yardului nu-i pasă de serviciile mele, 
se jelui doamna Oliver, retrăgându-se cu prudenţă dintr-un 
teren periculos. Eu nu însemn nimic. 

— Oh! Nu vă subapreciaţi, protestă Rhoda, voind s-o 
măgulească. 


— lată-ne trei femei slabe, continuă d-na Oliver. Să vedem 
ce-am putea face. 

Anne Meredith, spuse clătinând gânditoare din cap: 

— De ce-l credeţi vinovat pe doctorul Roberts? 

— Are figura unui asasin. 

— Nu vedeţi... Anne şovăi. Un doctor. Vreau să spun... Ar fi 
putut să se folosească mai degrabă de o otravă. 

— Câtuşi de puţin. Otrava... Un drog oarecare, ar trăda 
imediat pe un doctor. Nu ştiţi cât de uşor pierd cutiile cu 
droguri în automobile la Londra, şi cât de uşor îi fură? Nu, 
tocmai fiindcă e doctor, Roberts s-a ferit să întrebuinţeze 
otrava. 

— Înţeleg, făcu Anne. Apoi adăugă: 

— Dar de ce l-ar fi ucis pe dl. Shaitana? Aveţi vreo Idee? 

— O idee? Dar am la idei, că le-aţi mai putea face şi cadou! 
Aici, însă constă dificultatea: nu mă pot concentra numai 
asupra unui singur subiect... Concep totdeauna cinci sau 
şase subiecte odată şi trec prin chinurile iadului ca să mă 
pot fixa la unul. 

Îţi pot da şase motive pentru crimă. Dar n-am nici un 
mijloc să-l pot alege pe cel adevărat. 

Mai întâi, s-ar putea ca Shaitana să fi fost un cămătar. 
Avea apucături prea mieroase. 

Îl ţinuse pe Shaitana în ghiare şi poate la ucis fiindcă, nui 
putea plăti datoria. Sau poate Shaitana a necinstit pe Cora 
sau pe fiica doctorului? 

Ori Shaitana a, descoperit că Roberts e bigam? Sau 
Roberts e bigam? San Roberts s a căsătorit cu vreo vară a 
lui Shaitana prin, care i-ar moşteni toată averea? Sau... 
Câte motive v-am dat? 

— Patru, răspunse Rhoda. 

— Da... Şi acesta e destul de serios... Shaitana cunoştea 
cine ştie ce secret din viaţa lui Roberts. Poate n-ai observat 
draga mea, dar Shaitana a pronunţat o frază destul de 
curioasă în timpul mesei... Exact înainte de a se face 
tăcerea aceea jenantă. 


— N-am remarcat, spuse Anne. 

— Ce-a spus? Întrebă Rhoda. 

— A spus... Stai, ce-a spus? A, da; ceva despre un accident 
şi despre otravă. Nu-ţi aminteşti? 

Mâna stângă a lui Anne, se crispa de răzămătoarea 
fotoliului de paie. 

— Adevărat, îmi aduc aminte, răspunse ea calmă. Rhoda 
interveni, brusc: 

— Draga mea trebuie să-ţi pui un pulover. Nu mai este 
vară. Hai, du-te şi ţi-l ia. 

Anne clătină din cap. 

— Oh! Mulţumesc! Nu mi-e frig. Totuşi în timp ce vorbea, 
tremura uşor. 

— Înţelegi unde vreau s-ajung, continuă doamna Oliver. 
Un client al doctorului s-ar fi putut otrăvi din greşeală, dar, 
în realitate, e opera doctorului însuşi. Cred cu tot 
dinadinsul că în felul acesta a trimis pe lumea cealaltă un 
număr considerabil de oameni. 

Obrajii lui Anne se colorară puternic: 

— Doctorii au într-adevăr interes să-şi suprime bolnavi în 
masă? Întrebă ea. Cred că aceasta ar avea un efect 
dezastruos asupra clientelii lor. 

— Şi totuşi perspectiva aceasta e plauzibilă, spuse doamna 
Oliver. 

— Socotesc ideea dv. Absurdă şi atât de melodramatică... 

— Oh! Anna! Protestă Rhoda ca un fel de scuză faţă de 
romancieră. 

Ea o privi pe doamna Oliver cu privirea unui căţel poznaş 

— Încercaţi să înţelegeţi! Încercaţi să înţelegeţi! Părea să 
spună privirea aceea. 

— Cred, dimpotrivă, că ideea dv. E minunată. 

În plus, un doctor îşi poate procura o otravă care nu lasă 
nici o urmă vizibilă, nu-i aşa? 

Oh! Exclamă Anne. 

Cele două femei se întoarseră spre ea. 

— Îmi amintesc de alt amănunt, spuse Anne. 


Dl. Shaitana a spus ceva despre „uşurinţele la care e 
expus un doctor în laboratorul său. Prin aceasta cred că 
făcea o aluzie neplăcută pentru doctorul Roberts. 

— Nu domnul Shaitana a făcut aluzia aceasta, observă 
doamna Oliber, ci maiorul Despard. 

Paşi care răsunau pe aleea grădinii, le făcură să întoarcă 
capul. 

— la te uită, exclamă ea. Vorbeşti de Lup... Maiorul 
Despard, venea dinspre casă. 

CAP XIII 

CEL DE-AL DOILEA VIZITATOR. 

Văzând-o pe doamna Oliver, maiorul Despard, păru 
stingherit. Obrajii săi de obicei palizi, luară o culoare de un 
roşu-cărămiziu. Foarte încurcat, el se îndreptă spre Anne şi- 
i spuse cu vocea sacadată: 

— lartă-mă, Miss Meredith. Am sunat şi nu mi-a răspuns 
nimeni. Treceam tocmai pe-aici şi-am crezut că fac bine să 
văd ce mai faci. 

— Oh, îmi pare atât de rău că aţi sunat în zadar, Dar tot 
personalul nostru casnic se reduce la o femeie, care vine 
numai dimineaţa. 

Ea o prezentă pe Rhoda, care propuse: 

— Ce-ar fi să intrăm, să luăm ceaiul? Începe să se facă 
rece. În casă ne-am simţi mai bine. 

Intrară cu toţii în casă şi Rhoda dispăru la bucătărie. 
Doamna Oliver socoti că e bine să observe: 

— Ce nostimă coincidenţă, să ne întâlnim toţi trei aici. 

— Da, se mulţumi să răspundă Despard, privind-o 
gânditor. 

— Venisem la Miss Meredith să-i spun că e absolut necesar 
să facem un plan de luptă, spuse doamna Oliver. Mă refer la 
asasinarea domnului Shaitana. Pentru mine, nu-i nici o 
îndoială: doctorul. 

Nu sunteţi de-aceeaşi părere? 

— Destul de greu să te pronunţi. Pe ce probe să te sprijini? 


Expresia d-nei Oliver păru că vrea să însemne: „Asta sigur, 
e un bărbat”. 

Cele trei persoane, erau vizibil stingherite. 

Doamna Oliver, băgă de seamă imediat. 

Cmd Rhoda aduse ceaiul, ea se ridică anunțând că trebuie 
să se reîntoarcă imediat la Londra. 

Se scuză că nu mai poarte rămâne şi mulţumi celor două 
fete pentru amabilitate. 

— Vă voi lăsa cartea mea de vizită cu adresa, le spuse ea. 
Vă rog să veniţi pe la mine, când mai treceţi prin Londra. 
Vom relua discuţia noastră, încercând să străpungem vălul 
misterului. 

— Vă întovărăşesc până la poartă, anunţă Rhoda. Pe când 
mergeau pe alee, Anne Meredith le ajunse din urmă, 
alergând. 

— M -am gândit, declară ea gâfâind şi cu figura palidă. 

— La ce scumpa mea? O întrebă Rhoda. 

— Sunteţi foarte amabilă, doamnă Oliver, să vă bateţi 
capul atât, dar eu prefer să nu mă amestec în afacerea asta. 
Drama a fost prea oribilă şi prefer s-o uit. 

— Scumpa mea copilă, se pune o întrebare: îţi va fi 
îngăduit? 

— Oh! Ştiu prea bine că poliţia continuă cercetările şi că 
voi fi interogată. M-aştept la aceasta, dar în acelaş timp, 
caut să uit seara aceea şi nu vreau să mai aud vorbindu-se 
de ea. 

Poţi să mă crezi proastă, dar asta e hotărârea mea. 

— Anne! Strigă Rhoda Dawes. 

— 'Te înţeleg copila mea, dar mă întreb dacă atitudinea 
negativă pe care-o adopţi, e justă. Poliţia singură n-o să 
descopere niciodată pe adevăratul vinovat. Anne Meredith 
dădu din umeri. 

— Ce importanţă are asta? 

— Ce importanţă? Strigă Rhoda. Dar are chiar, mare 
importanţă, nu-i aşa doamnă Oliver? 

— Exact, declară romanciera pe un ton sec. 


— Ei bine, aflaţi că nu sunt deloc de aceeaşi părere spuse 
Anne cu încăpățânare. 'Ioţi cei care mă cunosc ştiu bine că 
nu eu l-am ucis pe d. Shaitana. Atunci de ce să mă amestec? 
Treaba poliţiei să afle adevărul. 

— Oh! Anne nu spune prostii! Zise Rhoda. 

— Prefer să spun sincer ce gândesc. Şi întinzând mâna 
romancierii: Mulţumesc foarte mult doamnă Oliver, că ţi-ai 
dat osteneala pentru mine. 

— Bine înţeles că nu te contrazic. Cât despre mine, n- 
aştept să-mi crească iarbă pe tălpi. La revedere, 
domnişoară. Dacă-ţi schimbi părerea, vino pe la mine, la 
Londra. 

Doamna Oliver se sui în maşină, puse motorul în mişcare şi 
porni, făcând cu mâna celor două fete. Rhoda sări pe scara 
maşinei: 

— Invitaţia dv. Mi se adresează şi mie? Doamna Oliver 
încetini. 

— Desigur. 

— Vă mulţumesc doamnă. Nu vă mai rețin. Poate mă veţi 
vedea într-una din zilele astea. Nu, nu opriţi. Cobor. 

Sări cu îndemânare şi alergă spre prietena ei. 

— Ce dracu? Făcu Anne. 

— Femeia aceasta e gentileţea personificată. Mi-e foarte 
simpatică. Ai observat ciorapii ei desperechiaţi? Cred că e 
foarte inteligentă. Dealtfel e şi natural să fie aşa... ca să 
scrie toate cărţile acelea! 

Ce nostim ar fi să descopere adevărul şi poliţia să moară 
de necaz! 

— Ce-a căutat aici? Întrebă Anne. Rhoda deschise ochi 
mari. 

— Dar ţi-a explicat, dragă! 

Anne făcut un gest vag de nerăbdare. 

— Să ne întoarcem. L-am lăsat singur. 

— Maiorul Despard? E un bărbat foarte bine. 

— Da... Relativ. 


Maiorul Despard stătea în picioare, lângă cămin, cu o 
ceaşcă-n mână. 

Tăie scurt scuzele lui Anne. 

— Miss Meredith, te rog să-mi dai voie să-ţi explic do ce m- 
am introdus atât de indiscret aici. 

— Oh! Dar... 

— Am spus că treceam pe-aici din întâmplare... Nu e chiar 
atât de adevărat. Am venit cu un scop precis. 

— Cine v-a dat adresa mea? 

— Şeful poliţiei Battle. 

Auzind acest nume. Anne nu-şi putu opri un gest de 
surprindere. 

Despard continuă: 

— Battle trebuie să sosească aici dintr-o clipă-n alta. Din 
întâmplare, l-am întâinit în gara Paddington. 

Mi-am luat maşina şi am venit aici, ştiind că o să ajung 
înaintea trenului. 

— De ce aţi procedat astfel? Despard şovăi. 

— Poate mă înşel, dar aveam sentimentul, după expresia 
obişnuită, că sunteţi singură pe lume. 

— Dar eu nu sunt aici? Protestă Rhoda. 

Despard aruncă o privire amuzată, fetei acesteia cu 
apucături băeţeşti, care rezemată de cămin, îi asculta cu 
atâta atenţie. Păreau două prietene foarte simpatice. 

— Sunt convins că n-ar putea avea o prietenă mai devotată 
ca dv., spuse el curtenitor, dar m-am gândit că în actualele 
împrejurări, sfaturile unui bărbat cu puţină experienţă, n-ar 
fi inutile. 

lată cum se prezintă exact situaţia: 

Miss Meredith e bănuită de a fi comis o crimă. Eu şi 
celelalte două persoane care au fost atunci seara la dl. 
Shaitana, suntem în aceeaşi, oală. O atare situaţie nu are 
nimic plăcut în ea, şi prezintă chiar oarecare pericole, de 
care o fată tânără şi fără experienţă ca dv., nu ştie cum să 
se apere. 


După părerea mea, trebuie să vă încredinţaţi unui avocat 
serios şi competent. 

Anne Meredith clătină din cap. 

— N-am avut niciodată ocazia să mă adresez unui avocat. 

— Îi cunosc foarte bine pe dl. Burry, făcu Rhoda, dar are 
aproape 102 ani şi e ramolit complet. 

— Dacă-mi permiteţi, să vă dau un sfat Miss Meredith, vă 
recomand să vă adresaţi avocatului meu, dl. Myherne, din 
biroul Jacobs, Peel şi Jacobs. 

E un birou de mâna întâi, versat în toate secretele 
procedurii. 

Anne se îngălbeni. Se aşeză pe un scaun. 

— E absolut necesar? Întrebă ea cu voce înceată. 

— Chiar indispensabil! În afaceri de felul acesta întâlneşti 
curse la fiecare pas. 

— Dar onorariile avocaţilor nu sunt prea mari? 

— E o chestie secundară, interveni Rhoda. Domnule maior, 
aveţi dreptate. Trebuie absolut să se recurgă la un avocat. 

— Oamenii aceştia sunt destul de pricepuţi, spuse 
Despard. Credeţl-mă, Miss Meredith, e tot ce aveţi mai bun 
de făcut. 

— Foarte bine, spuse Anne, voi proceda întocmai. 

— Perfect! 

— Domnule maior, nu ştiu cum să vă mulţumesc! Strigă 
Rhoda entuziasmată. 

— Eu deasemeni, se grăbi să spună Anne. Nu ne-aţi 
anunţat dv. Vizita d-lui Battle? 

— Da. Dar nu vă speriaţi. Era inevitabilă. 

— Ca să fiu sinceră, mă aşteptam la ea. 

— Sărmană copilă, spuse Despard. Toată istoria asta te-a 
tulburat din cale-afară. 

— Într-adevăr, e cam plicticos, ca o fată tânăra să fie 
amestecată într-o atare afacere. Vinovatul ar fi putut alege 
alt loc şi alt moment. 

— Dv. Pe cine bănuiţi? Întrebă Rhoda. Pe doctorul Roberts, 
sau pe doamna Lorrimer? 


Maiorul surâse fin. 

— Cine ştie dacă nu sunt chiar eu asasinul? 

— Oh! Nu! Exclamă Rhoda. Anne şi cu mine ştim prea bine 
că nu puteţi fi dv. Vinovatul. 

Despard le privi amuzat pe cele două fete. În fond, nişte 
copii încântători! Plini de candoare şi încredere l Micuța 
Meredith e timiditatea personificată. Dar Myneherne are să 
ştie s-o scape de bucluc! Prietena ei e mai combativă, se 
gândi Despard, întrebându-se dacă în locul lui Anne ea ar 
capitula atât de uşor. 

Apoi spuse cu glas tare: 

— Să nu dramatizăm lucrurile, miss Dawes. Dau mai 
puţină importanţă valorii vieţii umane, decât, majoritatea 
semenilor mei. 

De ce să te temi de pericolele expedițiilor îndepărtate? 

Moartea te pândeşte în orice clipă: pe stradă te pândeşte 
circulaţia maşinilor, microbi infecţioşi şi o mie de alte 
pericole. Te interesează cauza morţii? Din moment ce 
trebuie să te înconjuri cu atâtea precauţii, după părerea 
mea aceasta nu mai prezintă nici o importanţă. 

— Oh! Împărtăşesc întru totul punctul dv. De vedere, 
exclamă Rhoda. Ar trebui ca în viaţă să nu te sinchiseşti de 
primejdie... Dar o existenţă lipsită astfel de neprevăzut, 
devine monotonă. 

— Nu totdeauna. 

— Vorbiţi pentru dv. Care călătoriţi în ţinuturi cu fiare 
sălbatice, unde te pişcă ţânţarii şi te ameninţă şerpii. Viaţa 
aceasta de aventuri. Lipsită de confort, te face să te 
cutremuri. 

— După părerea mea, Miss Meredith nu are de cemă 
invidia. Nu se întâmplă prea des ca o fată tânără să se afle 
în aceeaşi cameră în care s-a comis un asasinat. 

— Vă rog nu mai vorbiţi de aceasta! Îi imploră Anne. 

— Iertaţi-mă, rosti maiorul. Dar Rhoda declară suspinând: 

— 'Toată lumea va recunoaşte că momentul acela a fost 
tragic,. Dar şi pasionant! Anne se pare că nu şi-a dat seama. 


Doamna Oliver, dimpotrivă, e în culmea fericirii că a fost de 
faţă. 

— Doamna... Ah...! Da. Femeia cea grasă care scrie 
romane polițiste în care totdeauna e un detectiv finlandez 
cu un nume pocit? Are de gând să-şi încerce norocul şi-n 
viaţa reală? 

— E dorinţa ei cea mai vie. 

— Îi urez noroc. Ce lovitură de teatru dacă l-ar bate pe 
Battle & Comp.! 

— Ce fel de om e şeful poliţiei Battle? Întrebă Anne 
curioasă. 

— E un bărbat foarte abil. 

— Oh! Exclamă Rhode, Anne îmi spunea că are aerul unui 
imbecil. 

— Acesta e unul din trucurile lui profesionale. Dar să nu ne 
înşelăm. E un copoi de forţă. Maiorul se ridică. 

— O ultimă recomandaţie, înainte de a pleca. Anne se 
ridicase şi ea. 

— Despre ce e vorba? Întreabă ea înrinzându-i mâna. 

Despard păstrându-i mai mult decât trebui mâna, îi spuse 
alegându-şi cuvintele şi privindu-i insistent ochii ei frumoşi, 
cenuşii: 

— Vă rog să nu vă supere, domnişoară, sfatul pe care o să 
vil dau. S-ar putea să voiţi să ţineţi ascuns un aspect al 
relaţiilor dv. Cu dl. Shaitana. In acest caz... Nu vă supăraţi 
(ea îşi retrase instinctiv mina), mai ales sunteţi în drept să 
refuzaţi să răspundeţi la întrebările lui Battle, cerând să fie 
şi avocatul dv. De faţă. 

De data aceasta, ochii mari ai lui Anne, se întunecară de 
furie: 

— N-a fost nimic între noi, absolut nimic... Abia l-am 
cunoscut pe omul acela. 

— lertaţi-mă. Am crezut că e de datoria mea să vă. Previn. 

— Anne a spus adevărul. Ea nu-l cunoştea deloc pe dl. 
Shaitana şi îi era profund antipatic. Dar dădea recepții atât 
de strălucite! 


— Se pare că singura lui rațiune în viaţă, era nevoia de a-şi 
etala-bogăţia. 

Anne declară cu răceală: 

— Şeful poliţiei poate să mă întrebe ce-o pofti. Nu am 
nimic de ascuns. Nimic! 

Despard se cufundă din nou în scuze. Mânia Annei se 
risipise şi ea îi zâmbi cu prietenie. 

— Fiţi liniştit. Ştiu că aţi voit numai să fiţi bun cu mine. 

Ea îi întinse din nou mâna. El io strânse şi-i spuse: 
Fierbem amândoi în aceeaşi oală. De ce nu ne-am ajuta 
reciproc? 

Anne îi conduse până la poartă. Când se întoarse, Rhoda 
se uita pe geam fiuierând: 

— E un bărbat bine maiorul, declară ea întorcându-se spre 
Anne. 

— Nu-i aşa? 

— Îl găsesc foarte şic. Aproape că am prins slăbiciunea de 
el. De ce n-am fost eu în locul tău la dineul acela faimos? Aş 
fi savurat atât de mult emoția... De-a fi prinsă-n plasa 
justiţiei şi de a vedea ridicându-se înaintea mea spectrul 
eşafodului. 

— Nu spune prostii, o întrerupse Anne brusc. Apoi 
continuă liniştită. Nu ştiu ce l-o fi făcut pe maior să se 
deranjeze... Pentru o necunoscută... O fată pe care o vedea 
pentru prima oară. 

— I-ai plăcut, Anne. Evident, bărbaţii nu sunt niciodată 
dezinteresaţi. Nu cred c-ar fi venit până aici dacă te-ai uita 
Cruciş, sau dacă ai fi plină de coşuri pe faţă. 

— Exagerezi, dragă Rhoda. 

— Ba câtuşi de puţin, prostuţă scumpă! Doamna Oliver îmi 
pare mult mai generoasă. 

— Nu pot să-mi dau seama. Nu ştiu de ce, dar faţă cla ea, 
am 0 ezitare instinctivă. Mă întreb cu ce gânduri a fost 
aici... 

— Le consideri pe celelalte femei, ca pe nişte inamice 
personale, observă Rhoda. Fiindcă suntem la capitolul 


acesta, sunt înclinată să cred că maiorul Despard avea o 
răspundere de îndeplinit. 

— 'Te înşeli desigur, protestă Anne. Şi obrajii i se înroşiră 
puternic, în timp ce Rhoda izbucni în râs. 


CAP XIV 
CEL DE-AL TREILEA VIZITATOR. 

Şeful de poliţie Battle sosi la Wallingford pe la şase, cu 
intenţia de a culege informaţii în micul orăşel, înainte de a 
avea o întrevedere cu Miss Meredith, sarcina lui a fost 
destul de uşoară. Fără să se compromită, el lăsă 
interlocutorilor săi impresii diferite asupra rangului său 
social. 

Cel puţin două persoane erau convinse că e un arhitect 
venit din Londra ca să studieze posibilitatea adăugirii aripi 
noi la Cottage; o altă persoană, era convinsă că e unul din 
domnii care caută o vilă mobilată în care să-şi petreacă 
sfârşitul săptămânilor, şi în sfârşit alte două erau sigure că 
e vorba de reprezentantul unei antreprize de terenuri de 
tenis. 

Toate informaţiile culese de Battle erau favorabile lui, 
Meredith. 

— Wendon Cottage? Da, acela e... pe drumul către bury. 
Nu vă înşelaţi. Da, două fete tinere admirabile: Dawes şi 
Miss Meredith. Încântătoare şi foarte liniştite. 

— Dacă sunt aici de mult? Oh! De doi ani. S-au mutat în 
Septembrie, în pavilionul acela pe care l-a vândut dl. 
Pickersgill. Acesta n-a voit să-l locuiască după ce i-a murit 
soţia. 

Interlocutorul lui Battle, nu ştia că cele două fete veneau 
din Northumberland şi bănuia că sunt din Londra, erau 
simpatice la toată lumea din vecinătate, cu excepţia câtorva 
fete bătrâne care socoteau că două fete nu trebuiau să 
locuiască singure. 

Dar ele erau atât de cuminţi şi semănau atât de puţin cu 
descreeratele care-şi petreceau week-endul bând cock- 


teiluri! 

Cea mai îndrăzneață era Miss Rhoda iar cea mai timidă, 
Miss Meredith. Da. Miss Rhoda plătea facturile... Ea ţinea 
punga. 

Cercetările şefului poliţiei îi conduseră în sfârşit la 
inevitabila Doamnă Astwell, care făcea menajul 
domnişoarelor de la Wendon Cottage. 

Doamna Astwell avea limba cam lungă. 

— Ei bine, nu domnule. Nu cred că ele sunt hotărâte să 
vândă. Cel puţin nu încă. Locuiesc aici de doi ani. De la 
început fac treabă la ele, de la ora 8 dimineaţa până la 
prânz, în fiecare zi. 

Foarte drăgălaşe domnişoare, mereu gata să glumească şi 
să râdă. Şi deloc, cu nasul pe sus. 

Natural, n-aşi putea afirma că e aceeaşi Miss Dawes pe 
care o cunoaşteţi dv. Domnule, vreau să spun, din aceeaşi 
familie. Cred că-mi amintesc că ea e născută la Devonshire. 

Din când în când scrie să i se trimită smântână de-acolo şi 
asta spune că-i aduce aminte de-acasă. 

„Chiar, domnule, e trist pentru multe fete din ziua de azi, 
că trebuie să-şi câştige existenţa. Ele nu-s prea bogate, dar 
s-au aranjat ca să poată trăi plăcut. Banii îi are Miss Dawes, 
Miss Anne e - cum s-ar spune - un fel de damă de 
companie. Casa îi aparţine lui Miss Dawes. 

Nu ştiu când şi de unde a venit Miss Anne. Am auzit-o 
vorbind de insula Wight şi ştiu că nu-i place nordul Angliei. 
Amândouă trebuie să fi trăit în Devon, fiindcă le-am auzit 
vorbind de râuri, coline şi golfuleţe. 

Morişca aceea nu mai putea fi oprită. Din când în când 
Battle reţinea câte un amănunt şi mai târziu mâsgăli ceva în 
carnet. 

La orele 8 şi jumătate, în aceeaşi seară, el străbătu aleea 
până la uşa lui Wendon Cottage. 

Îi deschise o fată înaltă, brună, într-o rochie de creton 
orange. 

— Aici locuieşte Miss Meredith? Întrebă şeful poliţiei. 


— Îşi compusese o figură cât mai impasibilă. 

— Da, domnule. 

— Aş vrea să-i vorbesc. Anunţaţi vă rog pe şeful de politie 
Battle. 

— Da, datorită lui Rhoda am obţinut locul acesta. Mă 
simţeam foarte bine. Rhoda venea dân când în când să 
petreacă câteva zile la mătuşa ei şi ne distram foarte bine. 

— Eraţi damă de companie? 

— Da, dacă vreţi să-i spuneţi aşa. 

— Mai degrabă ajutor de grădinar explică Rhoda. Mătuşa 
mea e nebună după grădina ei. Anne îşi petrecea jumătate 
din timp plivind şi răsădind. 

— Aţi părăsit-o pe doamna Deering? 

— Sănătatea ei înrăutăţindu-se, a trebuit să-şi angajeze o 
infirmieră. 

— Are cancer, preciză Rhoda. Sărmana bătrână Tot timpul 
trebuie să-i facă injecții cu morfină. 

— S-a arătat foarte bună cu mine şi am plecat cu regret. 

— Pe-atunci, tocmai căutam un pavilion de vânzare, şi 
voiam să găsesc pe cineva care să stea cu mine. Tatăl meu 
s-a recăsătorit... cu o femeie care nu prea e pe gustul meu. 
Deci am invitat-o pe Anne să locuiască cu mine şi deatunci 
stăm împreună. 

— Iată, într-adevăr, o viaţă exemplară, făcu Battle. Dar să 
precizăm puţin datele. Aţi stat 2 ani la doamna Eldon. 
Apropos, care e adresa ei actuală? 

— Această doamnă se afiă-n Palestina, unde soţul ei 
îndeplineşte o misiune oficială. Nu sunt însă absolut sigură. 

— Nu e greu de controlat. Pe urmă aţi intrat la doamna 
Deering? 

— Unde am rămas doi ani, se grăbi să adauge Anne. Ea 
locuieşte la Marsh Dene, Little Hembury, Devon. 

— Bine. Acum aveţi 25 de ani, Miss Meredith. Mi-aţi putea 
da numele şi adresa a doi locuitori din Cheltenham, care l- 
au cunoscut pe tatăl dv. Şi pe dv. Înşivă? 

Anne îi împlini dorinţa. 


— Şi acum ajungem la călătoria aceea în Elveţia, în cursul 
căreia l-aţi cunoscut pe dl. Shaitana. Aţi fost singură... Sau 
în compania lui Miss Dawes? 

— Eram împreună. Întâinisem alţi prieteni şi eram un grup 
de 8 persoane. 

— Vorbiţi-mi de întâinirea cu dl. Shaitana. Anne încruntă 
sprâncenele. 

— Oh! Nu prea am despre ce vorbi. L-am întâlnit pur şi 
simplu la un bal mascat unde a luat premiul întâi. Era 
costumat ca Mefisto. 

Battle suspină. 

— Da. E impresia pe care a căutat totdeauna să o producă 
altora. 

— Domnişoară, care dintre dv., îl cunoştea mai bine? Anne 
şovăi, Rhoda răspunse: 

— II cunoşteam la fel şi una şi alta, dar nu, prea mult. 
Făceam parte dintr-o bandă de skiori; toată ziua o 
petreceam în zăpadă, iar seara dansam. Dl. Shaitana părea 
că se interesează în mod special de prietena mea. 

Îi făcea tot felul de complimente, pentru care o necăjeam. 

— Cred că proceda astfel ca să mă plictisească, spuse 
Anne. 

Nu-mi plăcea de loc şi el simţea o deosebită plăcere să mă 
sâcâie. 

— Odată i-am vorbit Annei de perspectiva unei partide 
strălucite şi ea a fost grozav de furioasă. 

— Puteţi să-mi spuneţi numele persoanelor din grupul dv.? 
Întrebă Battle. 

— Nu prea sunteţi încrezător, se plânse Rhoda. Vă 
închipuiţi că ceea ce spuneam noi sunt numai minciuni? 

Şeful poliţiei făcu cu ochiul. 

— În orice caz, vreau să mă conving. 

— Ce neîncrezător sunteţi! 

Rhoda scrise câteva nume pe-o foaie de hârtie şi i le dete. 

Battle se ridică. 


— Vă rămân recunoscător, Miss Meredith. După cum îi 
place să spună prietenei dv., aţi dus până acum o viaţă din 
cele mai exemplare. Nu vă neliniştiţi degeaba. Atitudinea lui 
Shaitana faţă de dv. Mi se pare foarte ciudată. 

lertaţi-mă pentru întrebarea care-o să v-o pun: V-a cerut 
în căsătorie sau v-a făcut alt soi de propuneri? 

— N-a încercat s-o seducă, interveni Rhoda. Anne se înroşi 
puternic. 

— N-a existat nimic de felul acesta între noi. Dl. Shaitana 
s-a arătat tot timpul politicos şi corect. Mi-era antiptatic 
pentru manierele lui prefăcute. 

— Şi micile lui subînţelesuri? 

— Da... Sau mai degrabă nu. Nu mi-a vorbit niciodată cu 
subînţeles. 

— Mă mir'. E obiceiul favorit al don-juanilor. 

Ei bine, atunci bună seara Miss Meredith. Mulţumesc 
pentru excelenta cafea. Bună seara, Miss Dawes. 

— Gata! Îi spuse Rhoda lui Anne care se întoarse în 
cameră, după ce închise uşa în urma lui Battle. S-a sfârşit. 
Vezi că n-a fost prea greu. E un bunic inofensiv şi nu te 
bănuieşte de loc. Totul s-a petrecut mai bine decât 
nădăjduiam. 

Anna căzu într-un fotoliu suspinând. 

— Convorbirea a fost din cele mai banale. Am fost ridicolă 
să mă sperii atât. Mă temeam să nu încerce să mă 
intimideze, aşa cum procedează poliţiştii la teatru. 

— Asta dovedeşte că e un om cu cap, care a înţeles că tu 
nu eşti o femeie care să comită o crimă. 

Rhoda şovăi puţin, apoi continuă: 

— la spune Anne, de ce nu i-ai vorbit de şederea ta la 
Croftway. A fost o scăpare din vedere? 

Anne răspunse încet: 

— Oh! N-am rămas decât câteva luni şi nimeni nu-şi mai 
aminteşte de mine acolo. Dacă crezi că e util, pot să-i scriu 
lui Battle, dar nu văd nici un motiv. Să nu mai vorbim de 
asta... 


— Dacă vrei tu... 

Rhoda se ridică şi deschise aparatul de radio. Se auzi o 
voce spunând: 

— Veţi auzi pe „Blanck Nubianss cântând: „De ce mă minţi, 
scumpo? 


CAP XV 
MAIORUL DESPARD. 

Maiorul Despard părăsi Hotelul Albany, coti în Regent 
Street şi sări într-un autobuz. 

La ora aceea liniştită a dimineţii, pe Imperială erau puţini 
călători. Despard se urcă şi ocupă un scaun din faţă. 

Autobuzul se opri, luă câţiva pasageri şi urcă mai departe 
pe Regent Street. 

Un al doilea călător urcă scara şi se aşeză pe un scaun de 
lângă Despard. Acesta nu-i dădu nici o atenţie, dar după 
câteva minute, auzi o voce prietenoasă: 

— Frumoasă privelişte a Londrei, de pe autobuz, nu-i aşa: 

Maiorul întoarse capul, rămas puţin intrigat apoi îşi 
recunoscu interlocutorul. 

— Scuză-mă, domnule Poirot. Nu te-am recunoscut, într- 
adevăr, de-aici ai o privelişte frumoasă, dar era mai frumos 
odinioară când Imperiala era descoperită şi nu existau 
cuştile astea de sticlă. 

— Desigur, dar pe timp de ploaie nu era prea plăcut. Şi pe- 
aici plouă destul de des. 

— Ploaia na făcut niciodată rău la nimeni. 

— Eroare, domnul meu. 1 se pot imputa o mulţime de boli 
de piept. 

Despard surise. 

— După câte văd, domnule Poirot, faceţi parte din cei ce se 
tem de răceală. 

De fapt, Poirot era îmbrăcat ca să poată înfrunta o zi 
răcoroasă de toamnă. Avea un pardesiu gros şi un fular. 

— Ce bizar să vă întâlnesc aici! Făcu Despard. 


— Nu observă surâsul pe care-l ascundea fularul. În 
această întâlnire, nu era nimic extraordinar. 

Informându-se de ora la care Despard obişnuia să iasă, 
Poirot îl urmărise. Prudent, nu sărise odată cu el în autobuz, 
în plin mers, ci aşteptase ca vehicolul să se oprească în 
staţie. 

— E adevărat, nu ne-am mai întâinit de la recepţia dată de 
dl. Shaitana. 

— E adevărat că vă ocupați în mod oficial cu afacerea 
aceasta? 

Poirot se scărpină delicat, după ureche. 

— Reflectez... Reflectez enorm de mult. Dar cât despre 
anchete-n dreapta şi-n stânga, nu. Mulţumesc. Treaba 
altora. Aceasta nu se potriveşte deloc nici cu vârsta, nici cu 
temperamentul şi nici cu silueta mea. 

Despard făcu o remarcă neaşteptată: 

— Reflectaţi? Pe legea mea, v-aţi putea întrebuința şi mai 
rău timpul. Dacă oamenii s-ar gândi înainte de-a face ceva, 
nu s-ar mai face atâtea stupizenii. 

— E felul dv. De a concepe viaţa, d-le maior? 

— De-obicei, da, răspunse celălalt simplu. 

Fă-ţi socotelile pro şi contra, stabileşte itinerarlui, 
hotărăşte-te şi... Dă-i drumul. 

Trăsăturile sale se contractară într-o strâmbătură. 

— Nimeni nu v-ar putea abate, nu-i aşa? 

— Oh! Domnule Poirot, există totuşi şi nuanţe. Niciodată 
nu trebuie să te încăpăţânezi. Dacă ai comis o greşeală, 
recunoaşte-o. 

— Am impresia că nu prea comiţi greşeli, d-le maior. 

— Nimeni nu e infailibil. 

— Unii se înşeală mai mult ca alţii, spuse Poirot cu răceală. 

Despard îi privi surâzând. 

— N-ai cunoscut nici o dezamăgire, domnule Poirot? 

— Ba da, ultima am avut-o pe la 18 ani. Şi încă şi-a-tunci 
am avut circumstanţe. Dar să trecem peste asta. 


— Meritaţi nota zece... Dar moartea lui Shaitana.? Sau nu- 
l luaţi în seamă, fiindcă nu vă priveşte în mod oficial? 

— Nu nu mă priveşte. Totuşi mă simt cam lovit în amorul 
meu propriu. Omorul acesta comis sub nasul meu de 
detectiv, mă cam supără. 

— Nu numai sub nasul dv., dar şi sub acela al şefului 
Scotland Yardului însuşi. 

— Asasinul a fost foarte imprudent. Bunul nostru prieten 
Battle, poate avea o înfăţişare de imbecil, dar nu e de loc 
ceea ce pare. 

— Împărtăşesc întru totul părerea dv. Aparenţa aceasta de 
imbecil, nu e decât un paravan. 

E un poliţist abil şi competent, observă Despard. 

— Şi se ocupă în mod serios de afacere. 

— În privinţa aceasta e foarte activ. Vedeţi pe tânărul acela 
foarte calm cu înfăţişare milităroasă, aşezat în fund? 

Poirot privi peste umăr. 

— Pentru moment suntem singuri pe Imperială. 

— Probabil a coborât. Se ţine scai de mine. Din când în 
când îşi schimbă înfăţişarea. Un adevărat artist şi un tip dat 
dracului. 

— Dar nici dv. Nu puteţi fi înşelat. Aveţi un ochi de vultur. 

— Nu uit niciodată un chip, chiar de-ar fi negru. Nu 
oricine ar putea spune aceasta. 

— Sunteţi exact omul care-mi trebuie, exclamă Poirot. Ce 
noroc să vă întâinesc tocmai azi! 

Căutam exact pe cineva dotat totodată cu o bună memorie 
şi cu un ochi excelent. Din nefericire, foarte rar găseşti 
ambele calităţi întrunite la un loc. În zadar am pus O 
întrebare doctorului Roberts şi doamnei Lorrimer. Vă rog 
să-mi permiteţi să vă pun şi dv. Aceeaşi întrebare. 

Gândiţi vă la salonul unde jucaţi bridge la dl. Shaitana şi 
spuneţi-mi ce v-a izbit mai mult. 

Despard păru încurcat. 

— Nu ştiu prea bine. 

— Descrieţi-mi camera, mobilierul, bibelourile... 


— Nu cred să reuşesc prea mult la astfel de încercări, 
spuse încet Despard. După părerea mea salonul era dintre 
cele mai ridicole, plin de vechituri. 

— Dar n-aţi observat nimic deosebit? Despard clătină din 
cap. 

— Mă tem că nu. Erau covoare frumoase. Două bukha-ra şi 
patru persane excelente, afară de un Hamadan şi un Icbriz. 
Un cap frumos de antilopă... Ah! Nu acesta se afla în 
vestibul. Provenea fără îndoială din Rowiand Ward. 

— După părerea dv., răposatul Shaitana nu era un om care 
să vâneze fiare sălbatice? 

— Oh! Nu. Fără doar şi poate cel mult îi regret. Ei, dar ce 
mai era în cameră? Sunt dezolat, că nu-ţi pot răspunde aşa 
cum doreşti. În toate părţile erau bibelouri. 

Mesele erau încărcate. Singurul care mi-a atras atenţia, a 
fost un idol din lemn pictat, provenit din insula Paştelui. 
Acestea sunt destul de rare. 

Am văzut şi câteva piese malaeze. lată tot ce vă pot spune. 

— Cu atât mai rău, spuse Poirot dezamăgit. Apoi adăugă: 
Doamna Lorrimer posedă o memorie extraordinară când e 
vorba de cărţile de joc. Mi-a putut repeta anunţurile şi 
cărţile fiecărui invitat. 

Despard dădu din umeri. 

— E aptitudinea femeilor care-şi petrec timpul jucând 
bridge. 

— Dv. N-aţi putea face la fel? Maiorul clătină din cap. 

— Îmi amintesc numai de două levate. Într-una, aş fi putut 
face manşă la caro, şi Roberts voind să tragă o cacialma, m- 
a împiedicat să ies. El însuşi a pierdut, dar noi nu-l 
contrasem. 

Mi-amintesc şi de un sans-atout foarte delicat. Toate 
cărţile erau proaste. Am pierdut două levate şi parcă am 
avut noroc. 

— Jucaţi des bridge, domnule maior? 

— Nu prea des, dar îi consider un joc interesant. 

— Poate preferaţi pokerul? 


— Personal, da. Dar în poker e prea mult hazard. Poirot 
spuse gânditor: 

— Nu cred că Shaitana juca vreun joc de cărţi. 

— Shaitana nu juca decât un singur joc. 

— Care? 

— Un joc foarte vulgar. 

Poirot reflectă câteva clipe, după care spuse: 

— Sunteţi absolut sigur? Sau e o simplă prezumție? 
Despard se înroşi ca un rac. 

— Cu dumneata, nu poţi spune nimic fără să intri în detalii. 
Fără îndoială, ai dreptate. 

Pot să-mi probez afirmaţiile, dar refuz s-o fac, căci deţin 
informaţia din sursă particulară. 

— E vorba de o femeie... Sau de mai multe femei? 

— Da. Canalia aceea de Shaitana, atacă de preferinţă 
femeile. 

— Îi consideraţi un şantajist? Despard dădu din cap. 

— Nu, nu mă înţelegeţi. Shaitana era o specie cu totul 
aparte de şantajist. 

Nu umbla după bani. Era, dacă se poate spune aşa, un 
şantajist spiritual. 

— Şi cu ce se alegea? 

— Savura cu sadism, voluptatea de a vedea oamenii 
înspăimântați şi pierzându-şi capul. Faptul de a inspira 
teama, îi făcea să crească în proprii săi ochi. 

Această atitudine impresiona totdeauna femeile. 

N-avea decât să le facă aluzii că le cunoaşte anumite părţi 
din viaţa lor intimă, pentru ca nenorocitele alea să se apuce 
să-i mărturisească toate secretele. 

EI se distra luând înfăţişarea lui mefistofelică: „Ştiu totul”! 
Eu sunt marele Shaitanas. 

Tn fond era un maimuţoi sinistru. 

— Deci, credeţi că a înspăimântat-o astfel şi pe Miss 
Meredith? Întrebă Poirot. 

— Miss Meredith? Nu m-am gândit deloc la ea. 

— Pardon. Atunci vorbeaţi de doamna Lorrimer? 


— Nu! Nu! Nu! Nu mă-nţelegeţi. Vorbeam în general. 
Doamna Lorrimer nu s-ar lăsa intimidată. Şi nici nu e una 
din femeile pe care ţi le închipui cu o pată pe conştiinţă. 

Nu m-am gândit la nimeni în special. 

— Faceţi numai aluzie la manevrele lui obişnuite? 

— Desigur. 

— Fără îndoială, indivizii de soiul acesta, posedă o 
cunoştinţă aprofundată despre femei, ştiu cum să le ia şi 
cum să le smulgă secretele. 

Poirot făcu o pauză. Despard îşi pierdu răbdarea. 

— Raționamentul dv. Nu stă în picioare. Omul acesta era 
un şarlatan vulgar, puţin-periculos în sine, dar femeile se 
temeau de el. 

Era un tip ridicol. Apoi sări în sus. 

— Am pierdut staţia mea. Subiectul m-a pasionat prea 
mult. La revedere d-le Poirot. Priviţi în jos şi veţi vedea 
umbra mea credincioasă, părăsind autobuzul odată cu 
mine. 

Cobori în fugă scara. Se auzi soneria conducătorului. 
Poirot privi în stradă şi-l văzu pe Despard mergând cu paşi 
mari, urmărit de un alt bărbat. 

Dar pe Poirot îi preocupa altă chestiune. 

— Nimeni, în special, repetă el în gând. Rămâne de văzut. 


CAP. XVI 
MĂRTURIA LUI ELSIE BATT 


Sergentul O'Connor fusese poreclit de colegii săi de la 
Scotland Yard: „Seducătoruls”. 

Şi într-adevăr era un bărbat foarte chipeş, înalt, suplu, cu 
umerii laţi, cu trăsături regulate şi în plus cu privire de 
şmecher, care-l făcea să fie irezistibil pentru sexul slab. Căci 
sergentul O'Connor, se pricepea de minune să vorbească 
femeilor. 

Cam la 4 zile după asasinarea lui Shaitana, sergentul 
O'Connor asista la o revistă de music-hall, instalat într-un 


fotoliu de trei shilingi şi şase pence, alături de Miss Elsie 
Batt, fostă cameristă la doamna Craddock, din ll7 North 
Autlley Street. 

Desfăşurându-şi cu grijă manevrele preliminare, sergentul 
O'Connor se pregătea să dezlănţuie atacul său principal. 

— Tipul acela îmi aduce aminte de unul din foştii mei 
stăpâni numit Craddock, un tip cam aiurea, dacă vrei să afli. 

— Craddock? Ia te uită! Si eu am servit la Craddock. 

— Ai mei locuiau în North Audley Street. 

— Ai mei plecau la Londra când i-am părăsit, se grăbi să 
explice O'Connor. Cred că-mi aduc aminte că se duceau să 
locuiască în North Audley Street. Doamna Craddock cam 
avea slăbiciune după bărbaţi. 

Elsie aprobă cu voiciune. 

— 'Te scotea din sărite, nu alta! Mereu mă certa şi-mi căuta 
pricină. Nimic nu-i plăcea. 

— O cam încasa şi bărbatu-său, nu-i aşa? 

— Îi scotea mereu ochii c-o neglijează şi că no înţelege. 
Toată ziua stătea în pat şi se plângea că-i bolnavă. 

O'Connor îşi dădu o palmă pe genunchi. 

— La stai! N-a fost o poveste întreagă cu ea şi un doctor 
prea priceput? 

— Vrei să spui cu doctorul Roberts? Era un bărbat şic 

— "Toate femeile sunt la fel. Mor după secături. Mă pricep 
la felul ăsta de indivizi. 

— Nu. Cred că te înşeli cu el. Nu-i vina lui dacă doamna 
Craddock. Îi chema în fiecare clipă. Un doctor nu poate 
refuza. Dacă vrei să mă crezi, el nici nu se gândea să-i facă 
curte. Se purta cu ea ca şi cu o bolnavă. Ea e vinovată. Nu-l 
lăsa o clipă-n pace, bietul om! 

— Perfect, Elsie. Îmi dai voie să-ţi spun pe nume, nul aşa? 
Parcă te cunosc de când lumea. 

— Ei, ia te uită? Elsie... Dar nu ţi se pare că eşti cam 
îndrăzneţ? 

— Cum doriţi, Miss Batt. Cum vă spuneam toate ar fi fost 
bune, dacă soţul n-ar fi fost gelos, nu-i aşa? 


— Într-o zi chiar şi-a ieşit din sărite, recunoscu Elsie. Dar 
era şi el bolnav şi nu după mult timp a murit. 

— Dacă-mi amintesc, era atins de o boală bizară. 

— Da, ceva japonez, din cauza unei lame de ras. Ce idee, 
să vinzi lame de ras infectate? Totdeauna n-am avut 
încredere în japonezi. 

— Cumpăraţi de la englezi! lată deviza mea, declară 
solemn sergentul O'Connor. Spuneai că doctorul şi stăpânul 
s-au certat? 

— Ah! Făcea să fii de faţă, spuse Elsie savurând amintirea 
aceasta. Cel puţin, stăpânul nu-şi alegea deloc cuvintele. 
Doctorul Roberts în schimb, îi asculta liniştit şi se mulțumea 
să-i răspundă: „E o glumă”. Cine v-a băgat aşa ceva în cap? 

— Asta se întâmpla la stăpânii dv., nu-i aşa? 

— Da. Doamna îl chemase. Doctorul a venit tocmai când se 
certau doamna şi cu domnul. 

Atunci stăpânul l-a luat deoparte. 

— Ce i-a spus? 

— Vai de mine, păi ce, am ascultat la uşă? 

Scena s-a petrecut în dormitorul doamnei. Simţind că oala 
începe să fiarbă, mi-am luat mătura şi cârpele şi am început 
să curăţ scara. Înţelegeţi, nu puteam pierde aşa ocazie. 

Sergentul O'Connor se felicită în gând pentru abilitatea sa. 
Dacă Elsie ar fi fost interogată la poliţie, s-ar fi jurat că n-a 
auzit nimic. 

— Cum îţi spuneam, continuă Elsie, doctorul Roberts era 
foarte liniştit. În schimb, stăpânul făcea un tărăboi cât trei. 

— Dar ce spunea? Întrebă O'Connor, luând pentru a doua 
oară în discuţie punctul esenţial. 

— L-a acoperit cu injurii. 

— Ce înţelegeţi prin aceasta? 

— Ca să fiu sinceră, n-am înţeles mare lucru, mărturisi 
Elsie. Spunea lucruri complicate ca „manevre infame de 
doctor”, „abuz de încredere” şi aşa mai departe. Pe urmă l- 
am auzit ameninţându-l c-o să facă să fie şters din anuarul 
medical, sau ceva în genul ăsta. 


— Plângere la coleglui medical, spuse O'Connor. 

— Da, asta a spus. Între timp, pe doamna o apucase o criză 
de nervi şi striga: „Nu m-ai iubit niciodată”! M-ai neglijat! 
M-ai părăsit. Doctorul Roberts a fost pentru mine un 
adevărat înger. Pe urmă doctorul Roberts l-a dus pe domnul 
în cabinetul de toaletă şi s-au închis amândoi acolo. Am 
auzit foarte bine ce-au vorbit: „Dragă domnule, a spus 
doctorul, nu vedeţi că soţia dv. Suferă de nervi”? Nu ştie ce 
spune. Ca să vă vorbesc pe faţă, cazul său este foarte dificil, 
şi aş fi renunţat demult s-o tratez... Dacă o astfel de 
atitudine n-ar fi fost incom... Am uitat cuvântul... Ah! Da... 
Incompatibilă cu îndatoririle mele profesionale. Pe urmă i-a 
vorbit de distanţa pe care un doctor demn de acest nume, 
trebuie s-o păstreze faţă de clienţii săi, ceea ce l-a mai 
liniştit puţin pe domnul. Apoi a adăugat: „Veţi întârzia la 
birou. Cel mai bine ar fi să plecaţi imediat. Şi gândiţi-vă în 
linişte la toate astea. Veţi înţelege că e poveste plicticoasă. 
Eu mă voi spăla pe mâini, înainte de a pleca să vizitez un 
bolnav. Vă recomand să cântăriţi bine vorbele mele şi vă 
veţi convinge că totul se datoreşte imaginaţiei bolnave a 
soţiei dv. 

Atunci domnul a spus: „Nu ştiu ce să mai cred”! Şia 
plecat. Natural, eu am început să mătur mai grăbită ca de 
obicei. De altfel nici nu mi-a dat vreo atenţie. Avea o figură 
suferindă. Cât despre doctor, îşi spăla mâinile fluierând, ca 
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe urmă a plecat cu trusa 
la subţioară şi ca de obicei, a glumit cu mine. 

Cum vezi, n-avea nimic să-şi reproşeze. Doamna era de 
vină. 

— După asta, Craddock a căpătat infecția? 

— Ba cred că o avea. Doamna l-a îngrijit cu mult 
devotament. Dar el a murit. Ah! Câte flori au fost la 
înmormântare. 

— Şi după aceea? Doctorul Roberts a mai venit? 

— Nu! Dar curios mai eşti! Nu zău, parcă ai avea ceva de 
împărţit cu doctorul Roberts. 


Nu s-a petrecut nimic între ei, altfel s-ar fi căsătorit după 
înmormântare, nu-i aşa? S-a păzit bine. Nu era prost! Ştia 
ce-l aşteaptă de la doamna. Ea îl suna mereu la telefon dar 
el punea mereu pe cineva să spună că e plecat. 

Atunci, ea şi-a vândut casa, pe noi ne-a concediat şi a 
plecat în Egipt. 

— Deatunci, nu l-ai mai întâlnit pe doctorul Roberts? 

— Nu, dar ea s-a dus la el să-i facă... Ah! Cum se spune... 
O noculaţie contra febrei tifoide. 

— S-a întors cu mâna umflată. Şi dacă vrei să afli, elia dat 
de înţeles că să nu se aştepte la nimic din partea lui. 

Deatunci, doamna nu i-a mai telefonat şi a plecat foarte 
bine dispusă, cu un cufăr întreg de rochii noi... Toate în 
culori deschise, cu toate că eram în plină iarnă, dar acolo, 
spunea ea, totdeauna era vară şi cald. 

— Chiar prea cald, se pare. Acolo a şi murit. Ştiai, nu? 

— Nu! Cum se poate? Sărmana femeie, era poate mai 
bolnavă decât părea. Apoi Elsie adăugă suspinând: Mă 
întreb ce s-o fi ales de rochiile acelea frumoase? Negrii 
sigur că nu le puteau purta. 

— Ce drăguță ai fost, se extazie sergentul O'Connor. 

— Ştii că eşti îndrăzneţ? Exclamă Elsie. 

— În orice caz n-o să te supere prea mult îndrăzneala mea 
domnişoară, căci trebuie să plec într-o călătorie de afaceri. 

— Şi o să lipseşti mult? 

— Se poate să mă duc în străinătate. Figura lui Elsie arată 
o tristeţe vizibilă, şi ea se gândi! 

„Ce păcat că n-ai niciodată noroc cu bărbaţii frumoşi. 
Noroc că-l am pe Fred!” 

Aceasta dovedeşte că trecerea sergentului O'Connor prin 
viaţa lui Elsie, n-a lăsat urme prea adânci. Cine ştie? Poate a 
fost norocul lui „Fred”! 


CAP XVII 
MĂRTURIA LUI RHODA DAWES 


leşind dintr-un mare magazin, Rhoda Dawes se opri o 
clipă gânditoare, pe trotuar. 

Pe figura ei se citea nehotărârea. Figura ei expresivă, 
reflecta cea mai mică emoție şi se schimba mereu. 

În clipa aceea părea să spună: „Să mă duc, sau să nu mă 
duc?” Aş vrea să mă duc... Dar poate aş face mai bine să nu 
mă duc. 

— Taxi, Miss? 

Rhoda dădu din cap negativ. 

Deodată, o lovi o femeie enormă, purtând pachete de 
provizii pentru Crăciun. Dar Rhoda, nehotărâtă, încerca să 
se decidă. 

Îi treceau prin cap tot felul de gânduri, unul mai ciudat ca 
altul. 

— Dar la urma urmei, de ce nu m-aş duce? Doar ea m-a 
invitat... Dar poate e o politeţe pe care o foloseşte faţă de 
toţi Poate nici nu crede că am luat-o în serios. Pe de altă 
parte, Anne se ascunde de mine. Ea m-a făcut să înţeleg 
limpede că ar prefera să se ducă la avocat singură sau 
însoţită de maiorul Despard. Şi de ce nu? Trei ar fi poate 
prea mulţi. Şi afacerea aceasta nici nu mă priveşte pe mine. 
S-ar putea bănui că alerg după maiorul Despard... Bărbatul 
acesta atât de încântător... Bănuiesc că are slăbiciune 
pentru Anne. 

Bărbaţii nu se prea ostenesc după o femeie care le e 
indiferentă... Nu fac niciodată nimic din pură filantropie. 

Un comisionar se lovi de Rhoda şi-i strigă pe un ton de 
imputare 

— Pardon, domnişoară! 

— Şi haide, se gândi ea, n-o să rămân aici toată ziua. Sunt 
o proastă şi o şovăitoare! Mantoul şi rochia aceasta îmi vin 
foarte bine, dar mă întreb dacă maronul n-ar fi fost mai 
practic decât verdele. Nu, nu cred, şi mâine, trebuie să 
plec. Trei şi jumătate. O oră excelentă pentru vizită. 

N-am aerul că am venit la masă. Deci, mă duc. 


Rhoda traversă cu pas hotărât strada, coti la dreapta apoi 
la stinga ajunse în Harley Street şi se opri în faţa unei case 
arătoase. 

— Hai, că nu o să mă mănânce, îşi spuse Rhoda intrând în 
casă. 

Apartamentul doamnei Oliver, era la ultimul etaj. Un băiat 
din ascensor o conduse până acolo, depunând-o pe un preş 
de paie frumos, nou nouţ, în faţa unei uşi vopsită î» verde 
deschis. 

Ah! Ce politicos e. Mai rău ca la dentist. Dar nu mai pot da 
înapoi. 

Îmbujorată de emoție, Rhoda apăsă pe butonul soneriei îi 
deschise o servitoare bătrână. 

— Nu ştiu... N-aşi putea? Doamna Oliver e acasă? Se 
bâlbâi Rhoda. 

— Oh! Miss Dawes... Miss Rhoda Dawes: Servitoarea 
plecă. După un timp, care Rhodeii se păru un secol, deşi nu 
trecuse decât un minut, ea reapăru: 

— Vă rog să poftiţi, domnişoară. 

Mai roşie ca întotdeauna, Rhoda urmă servitoarea pe un 
coridor. În mijlocul vacarmului acestuia, Rhoda observă o 
masă veche de bucătărie, pe care se afla o maşină de scris. 
Podeaua era plină de foi scrise, şi d-na Oliver, cu părul 
vâlvoi, se ridică de pe un scaun care se învârtea. 

— Scumpă prietenă, ce plăcere să te revăd! Exclamă ea, 
întinzându-i Rhodei o mână murdară de indigo şi silindu-se, 
cu cealaltă mână să-şi aranjeze părul rebel, efort de altfel 
întru totul inutil. 

O pungă de hârtie pe care-o lovi cu cotul, căzu de pe masă 
şi din ea se rostogoli pe parchet, o mulţime de mere. 

— Nu te deranja, draga mea, lasă că le strâng eu imediat. 

Rhoda se ridică cu cinci mere în mână. 

— Oh! Mulţumesc... Nu le, mai pune în pungă, trebuie să 
fie lovite. Pune-le mai bine pe masă. Foarte bine! Acum la 
loc şi să stăm de vorbă. 


Rhoda acceptă un scaun la fel de puţin comod ca şi al 
gazdei sale şi o privi atent pe d-na Oliver. 

— lertaţi-mă, doamnă, nu vă deranjez cumva? 

— Da şi nu. După cum vezi, sunt în plină activitate. Dar 
finlandezul ăsta afurisit, nu reuşeşte de loc s-o scoată la 
capăt. Prin remarcabile deducţii reuşise să descopere 
otravă într-o farfurie cu mazăre verde, când deodată am 
observat că la Sfântul Mihail, nu mai există mazăre verde. 

Încântată să asiste, la elaborarea unui roman poliţist, 
Rhoda observă: 

— Poate era mazăre conservată. 

— Foarte adevărat. Dar aceasta mi-ar putea atrage 
neplăceri. Totdeauna mă încurc la capitolul agricultură. 
Cititorii mei se plâng că mă înşel totdeauna asupra 
anotimpurilor. Ca şi cum amănuntul acesta ar avea vreo 
importanţă! La florărie nu găseşti flori în orice sezon? 

— Evident, spuse Rhoda Oh! Doamnă Oliver, ce minunat 
lucru să poţi scrie! 

Doamna Oliver se scărpină pe frunte cu un deget murdar 
de indigo şi întrebă: 

— De ce? 

Oh! Făcu Rhoda puţin dezorientată, pentru că... Pentru 
că... Trebuie să fie interesant să scrii un roman din scoarţă- 
n scoarță. 

— Nu-i chiar aşa uşor, cum crezi. Mai întâi se cere să 
inventeze, să născoceşti o intrigă. Din timp în timp se 
încurcă iţele şi nu mai ştii cum s-o scoţi la capăt, dar 
sfârşeşti prin a ieşi cu obraz curat. E o muncă la fel de grea, 
ca orice altă muncă. 

— Eu n-aşi numi-o muncă. 

— Fiindcă nu eşti silit s-o faci replică doamna Oliver. 

— Pentru mine e altceva. Uneori, n-am alt stimulent decât 
speranţa că romanul meu o să se cumpere. Mai ales când 
mi se cam termină banii. 

— N-aşi fi crezut niciodată că dv. Înşivă, vă scrieţi 
romanele la maşină. Credeam că aveţi o secretară. 


— Am avut una, dar era atât de cultă şi cunoştea atât de 
bine gramatica şi punctuaţia, încât mă simţeam umilită. 

Pe urmă am angajat o incultă, dar n-a mers. 

— Cât de distractiv trebuie să fie, să născoceşti atâtea 
situaţii. 

— Da, dar trebuie să le aşterni pe hârtie. Totdeauna crezi 
c-ai ajuns la capăt şi când numeri paginile, vezi că eşti abia 
la jumătate. 

Atunci, trebuie să mai introduc o crimă sau un furt. Şi 
toate acestea sunt grozav de obositoare! 

Rhoda o privi pe doamna Oliver cu respectul tinereţii faţă 
de o mare celebritate. Totuşi era puţin dezamăgită. 

— Cum îţi place menajeria mea? Întreabă d-na Oliver 
făcând un mic gest. Mă înnebunesc după păsări. 

Vegetaţia aceasta tropicală îmi dă iluzia căldurii, chiar 
când e ger afară. Nu pot lucra decât dacă e foarte cald, în 
timp ce eroul meu finlandez Sven Hjerson trebuie să spargă 
gheaţă în fiecare dimineaţă, ca să facă baie în râu. 

— Doamnă Oliver, sper că vizita mea nu vă deranjează. 

— Dimpotrivă. Vom bea împreună o ceaşcă de cafea 
neagră, cu prăjituri. 

D-na Oliver deschise uşa şi strigă un ordin către 
servitoare. Apoi, o întrebă pe Rhoda: 

— Cu ce ocazie ai venit la Londra? Cumpărături? 

— Da, am fost prin magazine. 

— V-a însoţit şi Miss Meredith? 

— Da, ea s-a dus cu maiorul Despard la un avocat. 

— La un avocat? 

Doamna Oliver ridică sprâncenele mirată. 

— Maiorul Despard a sfătuit-o să se adreseze unul avocat. 
S-a arătat cum nu se poate mai îndatoritor. 

— Şi eu am voit s-o îndatoresc, dar degeaba. Prietena dv. 
Nu părea prea încântată de vizita mea. 

Foarte stingherită, Rhoda se agită pe scaun. 

— Oh! Vă înşelaţi. De aceea am şi venit azi la dv. Aţi 
interpretat greşit atitudinea ei, desigur, n-a fost prea 


prietenoasă cu dv., dar trebuie s-o atribuiţi frazei nefericite 
pe care aţi pronunţat-o. 

— Eu? Dar ce-am spus? 

Poate nu vă mai ammtiţi. Aţi vorbit de otravă şi de 
accidente. Adevărat? 

— Îmi închipuiam, că aţi uitat. lată, mai de mult, Anne a 
suferit neplăceri de la o persoană care a murit otrăvită. 
Persoana aceea a băut din greşeală sodă caustică. Deatunci, 
Anne nu mai poate suferi să i se pomenească de otravă. Şi-a 
manifestat nemulţumirea. Aşi fi vrut să vă previn, dar cum 
s-o fac de faţă cu ea? Totuşi n-aşi fi vrut să rămâneţi cu o 
impresie proastă. Doamna Oliver o privi fix pe Rhoda, care 
se înroşi. 

— Acum, înţeleg, rosti ea. 

— Anne e foarte simţitoare şi se-teme totdeauna să 
privească adevărul în faţă. După părerea mea nu face bine, 
închizând ochii ca să nu vadă primejdia, dar treaba ei. Cât 
despre mine prefer s-o, înfrunt, oricât ar fi de greu. 

— Ah! Da. Dumneata eşti curajoasă ca un soldat. Ceea ce 
nu e cazul cu Miss Meredith. 

Rhoda se înroşi. 

— Dar Anne e atât de drăguță. 

— N-am susţinut contrariul, spuse d-na Oliver surâzând. 
Am spus doar că nu are bravura dv. 

Ea suspină şi-o întrebă pe Rhoda pe neaşteptate: 
Dumneata domnişoară, crezi în valoarea morală a 
adevărului 

— Evident, doamnă. 

— O afirmi, dar n-ai reflectat suficient. Adevărul câte- 
odată răneşte şi distruge iluziile. 

— N-are aface! Îmi place mai bine să-l cunosc. 

— Sunt de-aceeaşi părere, dar mă-ntreb dacă avem 
dreptate, replică romanciera. 

Rhoda, se grăbi să adauge: 

— Mai ales să nu-i repetaţi lui Anne ce v-am spus. S-ar 
putea să se supere. 


— Puteţi conta pe discreţia mea absolută. Istoria aceea, 
cam de cât timp s-a întâmplat? 

— Aproape patru ani. Există fenomene bizare. O mătuşă a 
mea totdeauna nimerea în naufragii, şi iat-o pe Anne 
martoră a două morţi tragice... Dar, de data aceasta e mai 
rău: e vorba de crimă. 

În aceeaşi clipă apăru cafeaua neagră şi prăjiturile de 
casă, calde. Rhoda bău şi mâncă, cu o poftă copilărească. 
Simţea o bucurie specială să mănânce cu o celebritate. 

După ce termină cafeaua, se ridică şi spuse: 

— Nădăjduiesc că n-am abuzat prea mult de timpul dv. 
Preţios. O să-mi permiteţi să vă trimit una din cărţile dv., ca 
să-mi daţi o dedicație? 

— Aşteaptă o clipă. Şi deschizând un dulap din fundul 
camerei: pe care o vrei? Eu am slăbiciune penru „Cel de-al 
doilea peşte roşu”. Poate e mai puţin stupidă ca celelalte. 

Puțin scandalizată de a auzi un autor calificându-şi astfel 
operele, Rhoda o primi cu recunoştinţă. 

D-na Oliver luă cartea, o deschise şi scrise o dedicație 
căutând să scrie cât mai citeţ. 

— Poftim, o întinse ea lui Rhoda. 

— Vă mulţumesc foarte mult, doamnă. Şi vă sunt 
recunoscătoare pentru minunatele clipe petrecute cu dv. 

— Sunteţi prea bună, domnişoară. La revedere şi fiţi foarte 
prudentă. 

„De ce naiba oi fi adăugat eu ultimele cuvinte?” se întrebă 
doamna Oliver după ce Rhoda închise uşa. 

Ea clătină din cap, încercă să-şi domesticească părul şi 
reveni la savantele raționamente ale detectivului Sven 
Hjerson, asupra mazării verzi la Sfântul Mihail. 


CAP XVIII 

UN INTERMEZZO. 

Doamna Lorrimer ieşi dintr-o vilă de pe Harley Street. 
Şovăi o clipă, după care. Cobori încet scările. 


Pe figura ei era zugrăvită o expresie bizară: un amestec de 
hotărâre fermă şi şovăială. Încruntă sprâncenele, ca şi cum 
ar fi voit să se concentreze asupra unei probleme care-o 
absorbea în întregime. 

Exact în aceeaşi clipă, o zări pe Anne Meredith pe 
trotuarul de vis-a-vis. Tânăra fată privea o casă gigantică 
din colţul străzii. 

Doamna Lorrimer traversă strada. 

— Oh! Bună ziua Miss Meredith. Anne se întoarse repede. 

— Bună ziua, doamnă. Ce mai faceţi? 

— Foarte bine, mulţumesc. Sunteţi de mult la Londra? 

— Nu. Am venit numai pentru ziua de azi, cu treburi. Ea 
privea mereu giganticul imobil. 

Doamna Lorrimer o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? Anne păru stingherită. 

— Nimic. De ce mă întrebaţi? 

— Priviţi mereu în partea aceea, cu aer foarte preocupat. 

— Într-adevăr, dar asta n-are nici o importanţă. E o simplă 
curiozitate, adăugă ea râzând. 

Am crezut că o văd pe prietena mea... O fată tânăra la 
care locuiesc... Intrând în casa aceea, şi mă întrebam dacă 
ea s-a dus s-o vadă pe doamna Oliver. 

— Acolo locuieşte romanciera? 

— Da. A venit să ne facă o vizită într-o zi şi ne-a lăsat 
adresa, invitându-ne s-o vizităm. Oare o fi fost Rhoda? 

— De ce nu intraţi să vă convingeţi? 

— Nu, n-aşi îndrăzni. 

— Atunci vino cu mine să luăm ceaiul, o invită doamna 
Lorrimer. Cunosc, la doi paşi de-aici, un local foarte 
simpatic. 

— Sunteţi foarte amabilă, răspunse Anne. Coborâră 
împreună strada, cotiră şi intrară într-o cofetărie unde ii se 
servi ceai şi prăjituri. 

Nu vorbiră deloc, fiecare părând că apreciază tăcerea 
celeilalte. 

— V-a vizitat şi pe dv., doamna Oliver? 


— Nu, până acum nu m-au vizitat decât dl. Poirot şi şeful 
poliţiei Battle. 

— Ce v-a întrebat acesta? Rosti Anne şovăitoare. 

— Amănunte banale... Simple formalităţi. De altfel, s-a 
arătat foarte corect. 

— Fără îndoială că a vizitat pe toată lumea? 

— Mar mira contrariul. Pentru a doua oară se făcu tăcere. 

— Doamnă Lorrimer, întrebă Anne, dv. Credeţi... Că 
vinovatul va fi descoperit? 

Anne, privind fix în farfurie, nu observă deloc privirea 
ciudată pe care i-o aruncă bătrâna doamnă. 

Doamna Lorrimer răspunse rar: 

— Oh! Habar n-am. 

— E îngrozitor, murmură Anne. 

Cu o curiozitate amestecată cu simpatie, doamna Lorrimer 
întrebă: 

— Ce vârstă aveţi, domnişoară? 

— Eu... Eu? Am douăzeci şi cinci de ani. 

— Şi eu şaizeci şi cinci, continuă încet doamna Lorrimer. 
Eşti încă în pragul vieţii. 

Anne tresări. 

— Aşi putea fi strivită de un autobuz, ieşind de-aici. 

— Foarte just. S-ar putea ca eu să trăiesc mai mult decât 
d-ta. 

Ea pronunţă cuvintele acestea pe un ton atât de bizar, 
încât Anne o privi mirată. 

— Viaţa e o luptă grea, continuă bătrâna doamnă. Vă veţi 
da seama când o să ajungeţi la vârsta mea. Cere o 
capacitate maximă de curaj şi suferinţă. Şi când ajungi la 
capătul drumului te întrebi: „A meritat oare?” 

— Oh! Vă rog, doamnă! 

D-na Lorrimer izbucni în râs, redevenind ea însăşi. 

— E foarte uşor să te arăţi pesimist. Apoi chemă chelneriţa 
la plată. 

Pe când ieşeau din cofetărie tocmai trecea un taxi. 
Doamna Lorrimer îi făcu semn să stea. 


— Vrei să mergi cu mine? O întrebă pe Anne. Merg în 
sudul Parcului. 

Figura lui Anne se lumină: 

— Nu, mulţumesc. O văd tocmai pe prietena mea făcând 
colţul. Nu voi uita timpul plăcut petrecut cu dv. La revedere. 

Doamna Lorrimer se urcă în taxi, iar Anne alergă spre 
Rhoda. Figura acesteia din urmă se lumină de bucurie, 
pentru ca în clipa următoare trăsăturile să i se întunece. Se 
simţea cu musca pe căciulă. 

— Rhoda, ai fost la doamna Oliver? O întrebă Anne. 

— Chiar acum am plecat de-acolo. 

— Aha! Te-am prins. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. Să coborâm strada ca să luăm 
un autobuz. Tu însăţi ai plecat cu maiorul. Cel puţin ţi-a 
oferit un ceai? 

Anne nu răspunse. li răsuna o voce în urechi. Maiorul 
propusese „Hai s-o căutăm pe prietena dv., şi să luăm ceaiul 
împreună. 

Ea răspunsese repede: „Vă mulţumesc foarte mult, dar 
suntem aşteptate împreună la ceai, la o prietenă. 

O minciună... O minciună stupidă! Voise pur şi simplu s-o 
îndepărteze pe Rhoda şi să-l păstreze pe Despard numai 
pentru ea. Era geloasă pe Rhoda. Rhoda ştia să vorbească 
atât de spiritual. 

Atunci seara. Maiorul fusese foarte drăguţ cu Rhoda, şi 
venise doar pentru ea. Asta-i Rhoda. Fără nici o intenţie, te 
lasă totdeauna pe planul al doilea. 

Grăbită să scape de Rhoda, Anne răspunsese foarte puţin 
abil maiorului. Dacă ar fi fost mai diplomată, acum s-ar fi 
aflat în tovărăşia maiorului, la clubul său sau în altă parte. 

Îi era ciudă pe Rhoda. Ce căutase la doamna Oliver? 

Anne o întrebă: 

— De ce te-ai dus la doamna Oliver? 

— Dar nu ne-a invitat chiar ea? 

— Dar nu cred că se aştepta s-o luăm în serios. Probabil 
aşa invită ea pe toată lumea. 


— Ba da, conta pe vizita noastră. A fost cum nu se poate 
mai gentilă şi mi-a dat unul din romanele ei. Uite-l! 

Rhoda agită triumfătoare volumul cu dedicație. Annie o 
întrebă bănuitoare: 

— Aţi vorbit de mine? 

— Ei asta-i! Nu te cam crezi? 

— Nu, spune-mi sincer, Rhoda. Aţi vorbit de... Crimă? 

— Am vorbit de crimele ei. În momentul acesta scrie un 
roman în care asasinul ucide cu otravă, în timpul 
carnavalului de Sfântul Mihail. 

Foarte prietenoasă, ea mi-a explicat cât e de greu să scrii, 
şi am băut împreună o cafea neagră cu prăjituri, încheie 
Rhodat riumfătoare. Apoi adăugă: 

— Anne, tu n-ai luat ceaiul? 

— Ba da, cu doamna Lorrimer. 

— Doamna Lorrimer? Doamna aceea care juca bridge la 
Shaitana? 

Anne clătină din cap afirmativ. 

— Gum ai întâinit o? Ai fost pe la ea? 

— Nu. Ne-am întâinit pe Harley Street. 

— Cum arăta? 

— Nu ştiu cum să spun... Cam caraghioasă. In orice caz cu 
totul altfel decât atunci seara. 

— O crezi vinovată? 

Anne şovăi înainte de-a răspunde. 

— Nu ţi-aşi putea spune. Dar mai bine să schimbăm vorba. 
Ştii ce penibil e pentru mine subiectul ăsta. 

— Bine dragă Anne. Cum s-a arătat avocatul? Sever ca 
justiţia personificată? 

— Un evreu, cam zăpăcit. 

— Dar maiorul Despard? 

— Foarte amabil, ca totdeauna. 

— Îi placi Anne, sunt sigură. 

— Rhoda, te rog încetează cu prostiile. 

— Cum pofteşti. 


Rhoda începu să fredoneze o melodie, gândindu-se: 
„Sigur, că e mort după ea. Anne e drăguță, dar cam lipsită 
de energie. N-ar fi capabilă să-l urmeze în călătoriile lui. S- 
ar speria văzând un şarpe. Bărbaţii aleargă totdeauna după 
femeile care nu li se potrivesc. Apoi spuse cu glas tare: 

— Să luăm autobuzul pentru gara Paddington. Ajungem 
exact la timp, ca să prindem trenul de 4,48 de minute. 


CAP XIX 
CONSULTAŢIA 


Soneria telefonului răsună, în camera lui Poirot. În 
receptor se auzi o voce respectoasă. 

— Sergentul O'Connor vă trimite salutări din partea 
sefului poliţiei Battle. Domnul Poirot ar putea veni la 
Scotland Yard la orele unsprezece şi jumătate? 

Poirot răspunde afirmativ şi sergentul O'Connor agăţă 
receptorul. 

La jumătate precis, Poirot coborâ tocmai din taxi în faţa 
Scotland Yardului, când doamna Oliver se repezi înaintea 
lui. 

— Domnul Poirot! Ce noroc! Aţi voi să mă scăpaţi dintr-un 
necaz? 

— Încântat, doamnă. Ce pot face pentru dv.? 

— Vă rog să fiţi bun şi să-mi împrumutaţi bani să plătesc 
maşina. Închipuiţi-vă: am ieşit luând din greşeală poşeta în 
care ţin banii străini şi şoferul n-a voit să primească nici 
franci, nici lire, nici mărci! 

Galant, Poirot plăti taxiul, după care pătrunseră amândoi 
în impunătorul edificiu. 

Fură conduşi în biroul personal al şefului de poliţie Battle. 
Acesta părea mai nepăsător ca totdeauna. 

— O statue modernă, îi şopti d-na Oliver lui Poirot. Battle 
se ridică, le strânse mâna şi-i rugă să ia loc. 

— Am socotit că o mică întrevedere ar fi oportună, spuse 
Battle. Probabil că vă interesează să aflaţi până unde am 


ajuns cu ancheta şi aş fi curios să aflu şi eu la ce rezultat aţi 
ajuns şi dv. Cu cercetările. 

Nu-l aşteptăm decât pe colonelul Race. 

În aceeaşi clipă se deschise uşa şi apăru colonelul. 

— Iartă-mă. Battle, am întârziat puţin. Ce mai faceţi, 
doamnă Oliver? Bună ziua, domnule Poirot. Vă rog să mă 
iertaţi că v-am făcut să mă aşteptaţi, dar trebuie să plec 
mâine şi am avut de aranjat câteva afaceri. 

— Unde plecaţi? Întrebă doamna Oliver. ' 

— Să vânez puţin... În Belucistan. 

— După cât se pare, partea aceea a Asiei e totdeauna în 
fierbere. Fiţi prudent. 

— Voi fi, răspunse grav Race, dar făcând cu ochiul. 

— Ne-aduceţi vreo noutate? Întrebă Battle. 

— Vă aduc informaţiile asupra lui Despard. Iată-le. Îi 
întinse lui Battle un vraf de hârtii. 

— Sunt o mulţime de date şi de oraşe. Nimic concludent, 
dar nici un raport defavorabil. 

_ Despard e un om fără pată, ducând o viaţă corectă. Pe 
oriunde trece, inspiră încredere şi dragoste indigenilor. În 
Africa, unde se obişnuieşte să se dea porecle, a fost 
supranumit: „Omul cel drept care ştie să tacă”. Vânător de 
forţă, plin de sânge rece, foarte perspicace şi pe care se 
poate conta. 

Fără să pară impresionat de aceste laude, Battle întrebă: 

— Nu aţi descoperit vreo condiţie subită în legătură cu el? 

— Am făcut cercetări speciale în direcţia aceasta, dar n-am 
găsit nimic suspect. In schimb, am aflat că şi a salvat un 
prieten de la moarte. Un prieten al său rănit de un leu. 

— Din nefericire, nici vorbă nu poate fi de vreo salvare, 
suspină Battle. 

— Regret, Battle, dar e un simplu incident. 

lată însă ceva care te-ar putea interesa: călătoria lui 
Despard în interiorul Americii de sud., în tovărăşia 
profesorului Luxmore, celebrul botanist şi a soţiei acestuia. 


Profesorul a murit de un atac de febră şi a fost înmormântat 
undeva pe Amazonul superior. 

— De febră? 

— Da. Dar ca să fiu sincer, unul din hamalii negri (care a 
fost concediat pentru furt), povesteşte că profesorul n-a 
murit de febră ci dintr-un glonte de puşcă. Dar fiecăreala- 
aceasta, n-a fost luată niciodată în serios. 

— Ar fi poate ocazia să se facă cercetări. Race dădu din 
cap. 

— V-am enumerat faptele aşa cum m-am angajat, dar sunt 
sigur că Despard n-a comis crima atunci seara. Despard e 
un om cinstit. 

— Incapabil de crimă? Colonelul şovăi: 

— Incapabil să comită ceea ce se cheamă o crimă... Ei 
bine, da! 

Dar care n-ar sta la gânduri să suprime un individ, dacă ar 
avea motive suficiente s-o facă? 

— Ar trebui să aibă motive foarte puternice, Fu rândul lui 
Battle să dea din cap: 

— Un om nu are dreptul să-şi judece semenul, 
substituindu-se legii. 

— Totuşi, câteodată, faptul se produce, Battle. 

— E o eroare. Dv. De ce părere sunteţi d-le Poirot? 

— Sunt exact de părerea dv. Iotdeauna am condamnat 
omorul. 

— Posibil! 

— Atunci? 

— Nu mă înţelegi. Nu mă interesează atât de mult victima, 
cât efectul crimei asupra ucigaşului. 

— Şi războiul? 

— La război nu ai tu însuţi dreptate judecată. De când un 
om îşi arogă dreptul de a deosebi binele de rău, devine 
primejdios... Poate deveni un criminal vulgar, care ucide nu 
în vederea unui profit, ci pentru o idee. Acest om uzurpă 
funcțiunile bunului Dumnezeu. 

Colonelul Race se ridică. 


— Regret că nu mai pot rămâne cu dv., dar sunt foarte 
ocupat cu plecarea. Mi-ar place să dăm de rostul acestei 
crime dar e foarte greu. 

— V-am expus informaţiile ce mi le-aţi cerut, dar, Despard 
nu e vinovatul. Probabil că ceea ce s-a vorbit pe socoteala 
morţii profesorului Luxmore, a ajuns, la urechile lui 
Shaitana; eu, susţin că Despard e un om cinstit care n-a 
comis nici o crimă. Asta e părerea mea, şi eu mă pricep la 
oameni. 

— Ce fel de femeie e doamna Luxmore? Întrebă Battle. 

— Vă puteţi convinge în persoană. Locuieşte la Londra, în 
cartierul South Kensington. Veţi găsi adresa ei în hârtiile 
acestea. Dar încă odată, Despard e nevinovat spuse Race 
părăsind camera cu un pas suplu de vânător. 

În timp ce se închidea uşa, Battle dădu gânditor din cap. 

— Fără îndoială că are dreptate. Se pricepe de minune la 
oameni. Totuşi nu trebuie să juri pentru nimeni. 

Răsfoi hârtiile încredințate de Race, luând din când în 
când note. 

— Ei, domnule Battle, ne spuneţi şi nouă ce rezultate aţi 
obţinut? 

Şeful poliţiei ridică privirea, schiţând un surâs. 

— Doamnă, întrebarea dv. E foarte indiscretă. 

— Ştiu, domnule Battle, dar ne veţi spune numai ce credeţi 
dv. De cuviinţă. 

— Câtuşi de puţin. Cărţile pe masă: Iată deviza mea în 
afacerea aceasta. Voi juca pe faţă. 

Doamna Oliver îşi apropie scaunul. 

— Ei bine, daţi-i drumul odată, se rugă ea. Battle începu 
rar: 

— Mai întâi să-mi daţi voie să vă fac o mărturisire: în 
privinţa morţii lui Shaitana sunt la fel de înaintat ca şi în 
prima zl. Hăârtiile sale nu ne-au furnizat nici un fel de 
indiciu. Cât despre cei patru jucători, i-am filat pe fiecare, 
se înţelege de la sine, dar în zadar. 


Era şi de aşteptat. Şi atunci, cum spune dl. Poirot, nu mai 
rămâne decât o speranţă: trecutul. Trebuie să descoperim, 
ce fel de crime (bine înţeles dacă există... Căci Shaitana le- 
ar fi putut inventa, ca să-l impresioneze pe d-l Poirot) au 
comis oamenii aceştia... Şi vom descoperi poate asasinul. 

— Care e rezultatul cercetărilor dv.? 

— Am câteva presumpţii asupra unuia dintre ei. 

— Care? 

— Doctorul Roberts. 

Doamna Oliver îi privi emoţionată. 

— După cum ştie deja dl. Poirot, m-am asigurat că niciuna 
din rudele sau prietenii doctorului, n-au murit pe 
neaşteptate. Cercetări amănunțite în acest domeniu, mi-au 
arătat că acum câţiva ani, Roberts s-a făcut vinovat faţă de 
una din clientele sale. Poate în fond nu era nimic rău, căci 
femeia era o nevropată foarte emotivă şi având o predilecție 
pentru scene. Soţul, în orice caz s-a sesizat şi l-a ameninţat 
pe doctorul Roberts că-l va reclama colegiului medical... 
Ceea ce i-ar fi distrus cariera. 

— Şi mai departe? Întrebă doamna Roberts avidă. 

— După toate aparențele, dl Roberts a venit să-l liniştească 
pentru moment pe soţ, care, după puţin timp, a murit dintr- 
o infecţie - O infecţie. Şeful poliţiei surâse 

— Exact, doamnă Oliver. In cazul de faţă, nu e vorba deloc 
de săgețile otrăvite ale indienilor din America de sud. Dacă 
vă amintiţi, în epoca aceea a fost un adevărat scandal cu 
lamele de ras ieftine. Se pare că Graddock s-a infectat 
răzându-se cu o astfel de lamă. 

— L-a îngrijit doctorul Roberts? 

— Oh! Nu. E prea şiret. Şi nici Craddok n-ar fi admis asta. 
'Singurul fapt acuzator - şi nu apasă prea greu în balanţă - 
este că printre clienţii doctorului, atunci se găseau o 
mulţime atinşi de acest fel de infecţie. 

— Oare doctorul însuşi o fi infectat lama? 

— Iată întrebarea cea mare. Dar e o simplă întâmplare... 

— După aceea s-a căsătorit cu doamna Graddock? 


— Oh nu! Mai degrabă ea alerga după el. A plecat să-şi 
petreacă iarna în Egipt şi acolo a murit de o otrăvire vagă a 
sângelui, boală destul de obişnuită la indigeni şi a cărui 
nume interminabil nu ţi-ar spune nimic. 

— Deci nu doctorul a otrăvit-olpar 

— N-aşi putea spune precis, răspunse gânditor Battle. Am 
cerut statul unui prieten de-al meu un eminent bacteriolog,. 
Dar e greu sa scoţi ceva precis de la oameni de aceştia. Nu 
răspund niciodată nici da nici nu. Dar după cât am dedus 
din explicaţiile sale microbul ar fi putut fi introdus în sânge, 
înainte de plecarea doamnei. Simptomele nu-şi fac apariţia 
decât după un timp. Poirot întrebă. 

— Doamna Craddock a fost vaccinată contra tifoidei, 
înainte de plecarea în Egipt? E O precauţie destul de 
uzitată. 

— Bravo, domnule Poirot! 

— Doctorul Roberts a vaccinat-o? 

— Da, dar cu asta nu obţinem nici o probă. 1 s-a făcut cele 
două injecții obişnuite. Prima injecție ar fi putut fi făcută cu 
ser antitific, iar a doua, cu altceva. Astea-s numai simple 
ipoteze însă. 

— Dar concordă perfect cu observaţiile lui Shaitana, spuse 
Poirot. El exalta crima perfect reuşită... Aceea care nu lasă 
nici un fel de urme. 

— Cum a putut cunoaşte Shaitana faptele? Întrebă 
doamna Oliver. 

— N-o vom şti niciodată, făcu Poirot dând din umeri. El 
însuşi, într-un timp călătorea în Egipt, căci acolo a întâlnit-o 
pe doamna Lorrimer. 

Probabil un medic din partea locului i-o fi vorbit de cazul 
ciudat al doamnei Craddock. 

Shaitana i-o fi pus câteva întrebări şi o fi remarcat o 
tulburare semnificativă, dar şi aceasta e doar o ipoteză. 

Anumiți oameni se pricep să ghicească secretele. Se pare 
că Shaitana poseda această aptitudine. Putem doar să ne 
închipuim că a ghicit... Dar de data aceasta o fi ghicit bine? 


— Ei bine, eu o cred, exclamă Battle. Am impresia că 
politicosul şi veselul doctor Roberts, nu prea e plin de 
scrupule. După părerea mea, omul ăsta n-ar şovăi să comită 
o crimă. El l-a ucis pe Craddock şi e posibil că a căutat să 
scape şi de doamna Craddock, ca să scape de scandal. Dar 
tot el l-a ucis şi pe Shaitana? 

lată întrebarea esenţială. Felul cum s-a lucrat, mă face să 
mă îndoesc. În cazul Craddock, s-a întrebuințat o metodă 
medicală. Ambele decese par a se datora unor cauze 
naturale. Dacă l-ar fi ucis pe Shaitana, ar fi recurs la 
mijloace profesionale: s-ar fi servit de microbi şi nu de 
pumnal. 

— Nici o clipă nu l-am bănuit pe Roberts, spuse d-na 
Oliver. Nici o singură clipă. 

— Exit Roberts, murmură Poirot. Ceilalţi la rând. Battle 
făcu un gest de nerăbdare. 

— N-am avut de loc o mână fericită. Declară el. Doamna 
Lorrimer e văduvă de 20 de ani. Ea locuieşte în majoritatea 
timpului la Londra şi câteodată îşi petrece iarna pe Riviera 
sau în Egipt. N-am descoperit nici un fel de moarte 
misterioasă printre prietenii sau rudele ei. 

A dus o viaţă normală şi onorabilă de femeie de lume. 
Fiecare o respectă şi o stimează. Singura bârfeală ce se 
spune despre ea, este că nu poate suferi prostia. 

Vă spun cu ruşine că n-am reuşit să descopăr nimic în 
legătură cu ea, dar trebuie să existe ceva. Cel puţin aceasta 
era părerea lui Shaitana. 

Şeful poliţiei oftă descurajat şi continuă: 

— La rând, vine Miss Meredith. Am un raport foarte clar 
cu privire la antecedentele ei: fiică de ofiţer din armata 
britanică, orfană, săracă şi nu prea cultivată, a trebuit să-şi 
câştige existenţa singură. Copilăria şi-a petrecut-o la 
Cheltenham. Nimic suspect. Toată lumea o compătimea. A 
intrat ca guvernantă-menajeră, la o familie din insula Wight. 
Oamenii aceia, trăiesc acum în Palestina, dar am vorbit cu 
sora doamnei Eldon. 


O iubea mult pe Anne Meredith. 

„După plecarea d-nei Eldon, Anne Meredith a intrat ca 
damă de companie la o mătuşă bătrână a uneia din colegele 
ei de şcoală, undeva în Devonshire. 

Prietena aceasta e Miss Rhoda Dawes, la care locuieşte în 
prezent. A ocupat postul mai mult de doi ani, până când 
îmbolnăvindu-se - bătrâna doamnă a trebuit să-şi angajeze 
o infirmieră. 

Ia trăieşte, dar suferă de cancer şi i se fac injecții cu 
morfină. Îşi mai aminteşte des „Anne”. O fată bună, cum 
spune ea. 

— După aceea, o călătorie în Elveţia. Credeam că o să 
găsesc vreo urmă, dar în zadar. 

— Deci o absolviţi şi pe Anne Meredith? Întrebă Poirot. 

— Nu merg chiar până acolo... Totuşi este ceva care mă 
intrigă. l-am găsit anumite apucături de spaimă ascunsă, 
nejustificate numai de starea nervoasă produsă de moartea 
lui Shaitana. E mereu în stare de alarmă... Puțin. Cam 
exagerată, după părerea mea. Aşi putea să jur că există un 
motiv obscur. Iotuşi, viaţa ei pare ireproşabilă. 

Doamna Oliver respiră profund... cu o fericire nespusă. 

— Anne Meredith era la o doamnă bătrână, care a luat din 
greşeală otravă şi a murit. 

Această declaraţie îşi produse efectul dorit. Şeful de poliţie 
Battle sări ars de pe scaun, privind-o stupefiat pe 
romancieră. 

— E adevărat? Cine v-a spus. 

— Am întreprins şi eu o mică anchetă. De obicei, reuşesc 
să inspir încredere fetelor tinere. Am fost pe la cele două 
fete şi le-am făcut să creadă că bănuielile mele se îndreaptă 
spre doctorul Roberts. 

Rhoda s-a arătat foarte impresionată, dat fiindcă se în faţa 
unei celebrităţi. În schimb mica Meredith, mi-a arătat 
limpede că vizita mea n-o încântă deloc. De ce? Fiindcă 
ascundea un secret. Le-am invitat pe amândouă să mă 
viziteze la Londra, Miss Rhoda sa ţinut de-cuvânt şi mi-a 


povestit totul, rugându-mă să iert proasta dispoziţie a 
prietenei ei faţă de mine. 

O vorbă nelalocul ei din partea mea, îi amintise Lui Miss 
Meredith un accident penibil, pe care Rhoda mi l-a descris 
pe larg. 

— "Ţi-a spus la ce dată s-a produs? 

— Acum trei ani, la Devonshire. 

Battle mormăi ceva în timp ce scria grăbit în block-notesul 
său. Liniştea sa fusese sfărâmată. Doamna Oliver îşi savura 
din plin triumful. 

Battle se aşeză iar la locul său. 

— Domna Oliver, mă-nchin în faţa dv. De data aceasta ne- 
aţi dat lovitura de graţie. Informaţiile dv. Sunt extrem de 
preţioase. Ne-aţi arătat cât e de uşor să scapi o urmă bună. 
In acelaşi timp, Miss Meredith n-a rămas prea mult acolo... 
Cel mult două luni, între serviciul de pe insula Wight şi cel 
de la mătuşa lui Miss Dawes. 

Da aceasta coincide destul. Sora d-nei Eldon îşi aminteşte 
că Miss Meredith s-a dus în Devon, dar nu ştie exact unde. 

— Ia spuneţi-mi, îi întrerupse Poirot. Această doamnă 
Eldon, e o femeie dezordonată? 

Battle, îi privi intrigat. 

— Întrebarea dv., e destul de bizară, d-le Poirot. Cum au 
ajuns la concluzia aceasta? Sora d-nei Eldon, mi-a furnizat 
toate precizările dorite. 

Între altele, mi-a spus: „Doamna Eldon e atât de 
dezordonată! Dar cum aţi bănuit? 

— Fiindcă, avea nevoie de o damă de companie? Întrebă d- 
na Oliver. 

— Nu, nu, nu! Vă înşelaţi. Dar amănuntul acesta nu 
prezintă nici un interes. Din partea mea este însă o simplă 
curiozitate. Vă rog să continuaţi, domnule Battle. 

— În ceea ce mă priveşte credeam că Miss Meredith, 
părăsind insula Wight, s-a dus la mătuşa lui Miss Dawes. 
Şireata aceea m-a minţit pe toată linia. 

— Minciuna, nu e chiar totdeauna un semn de vinovăţie. 


— Ştiu, domnule Poirot. Exista mincinoşi inăscuţi, care 
povestesc totdeauna faptele în lumina cea, mai favorabilă. 
Dar e destul de periculos să falsifici astfel adevărul. 

— Ea nu şi-a închipuit că o să-i suspectaţi trecutul, spuse 
doamna Oliver. 

— Un motiv, în plus ca să nu suprimăm nimic. Acest deces 
a fost socotit o moarte naturală, deci Miss Meredith n-avea 
de ce se teme... Doar dacă nu era vinovată. 

— Doar dacă nu era vinovată de moartea aceasta, aprobă 
Poirot. 

Battle se întoarse spre el. 

— Chiar dacă moartea aceasta n-a fost accidentală, nu 
înseamnă că Miss Meredith l-a ucis pe Shaitana. 

Bineîţeles însă că aceasta nu ne împiedică să urmărim pe 
vinovatul celeilalte crime. 

— DI. Shaitana pretindea că acest tur de forţă e irealizabil, 
remarcă Poirot. 

— Nu în privinţa doctorului Roberts. Rămâne de văzut 
dacă se aplică şi pentru Miss Meredith. Chiar mâine plec în 
Devonhire. 

— Da ştiţi unde să vă duceţi? Întrebă d-na Oliver. N-am 
îndrăznit să insist pe lângă Rhoda ca să-mi spună numele 
orăşelului. 

— Şi chiar vă felicit. Sarcina mea va fi uşoară. Este sigur 
că a avut loc o anchetă şi voi găsi procesul verbal în 
registrul colonelului. E o simplă chestie de rutină. 

— Şi maiorul Despard? Întrebă doamna Oliver. 

— Aşteptăm raportul colonelului Race. Bineînţeles că am 
pus să fie urmărit maiorul. Fapt interesant: s-a dus s-o vadă 
pe Miss Meredith la Weliingbad. Dacă vă aduceţi aminte a 
cunoscut-o atunci seara la Shaitana. 

— E o fată drăguță, murmură Poirot. Battle isbucni în râs. 

— Da şi eu cred că de data asta i-a făcut o vizită Despard. 
Fie vorba între noi, maiorul e un bărbat prudent: s-a 
asigurat deja de asistenţa unui avocat. Asta înseamnă că se 
teme de neplăceri. 


— Despard nu lasă nimic la întâmplare, spuse Poirot. E 
gata să înfrunte orice eventualitate. 

— Deci nu e un tip gata să ucidă pe cineva cu 
premeditare? 

— Doar dacă nu e silit de împrejurări. Însă e obişnuit cu 
hotărârile rapide... 

Battle îi privi. 

— la spuneţi-ne domnule Poirot, ce mai aşteptau ca să dau 
cărţile pe faţă? 

Poirot surâse. 

— Jocul meu e atât de mediocru! Vă închipuiţi că vă 
ascund anumite fapte? Eroare. N-am aflat mare lucru. Am 
stat de vorbă cu doctorul Roberts, doamna Lorrimer, 
maiorul Despard (trebuie s-o văd şi pe Miss Meredith) şi cu 
ce m-am ales? 

Cu asta: doctorul Roberts e un fin observator, doamna 
Lorrimer, dimpotrivă, e oarbă la tot ce se petrece în jurul ei, 
clar posedă o remarcabilă putere de concentrare. Ea adoră 
florile. Cât despre Despard, observă numai obiectele care-l 
interesează: covoare, trofee de vânătoare. 

Viziunea sa e limitată la ce concordă şi se armonizează cu 
spiritul său. 

— Şi dv. Le numiţi acestea fapte? Spuse Battle. 

— Perfect... Poate în ochii dv. Sunt lipsite de importanţă, 
dar totuşi există. 

— Şi Miss Meredith? 

— O rezerv pentru final, dar o voi întreba ce-a remarcat în 
salon. 

— Curioasă metodă, observă Battle. Şi credeţi că acest 
interogatoriu pur psihologic, vă va furniza cheia misterului? 

— Nu, ar însemna să-mi cereţi prea mult. Totuşi fie că 
ascund sau că încearcă să ne ajute oamenii aceştia îşi 
trădează fără voie fondul caracterului lor. 

— Poate s-aveţi dreptate. Cât despre mine, n-aşi putea 
întrebuința o atare metodă de lucru. 

Surâzând încă, Poirot adaugă 


— Recunosc mediocritatea cercetărilor mele, comparate 
cu rezultatele celor ale dv., ale d-nel Oliver şi ale colonelului 
Race. Cărţile pe care le dau pe faţă, nu sunt într-adevăr 
prea strălucite. 

Poirot făcu cu ochiul plin de maliţie. 

— Evident, domnule Poirot, atuul e o carte nu prea 
strălucită, dar ea poate lua pe oricare din cei trei aşi. Vă voi 
încredința o misiune specială. 

— Care? 

— Vă veţi duce s-o vedeţi pe văduva profesorului Luxmore. 

— De ce nu vă duceţi dv. Înşivă? 

— Fiindcă, aşa cum v-am spus, plec în Devonshire... 

— De ce nu vă însărcinaţi totuşi dv. Cu misiunea aceasta? 
Insistă Poirot. 

— Ei bine, să vă mărturisesc adevăratul motiv. 

— Fiindcă veţi obţine de la această femeie mai mult decât 
mine. 

— Fiindcă sunt mai puţin brutal? 

— Dacă voiţi, făcu Battle râzând. Inspectorul Japp m-a 
prevenit că aveţi un mod cu totul special de a gândi. 

— Ca şi răposatul Shaitana? Poirot răspunse rar: 

— Cred chiar că i-a şi spus câteva secrete. 

— Ce vă face să credeţi aceasta? 

— O reflecţie pe care a scăpat-o maiorul Despard. 

— Deci s-a trădat? Mar mira, din partea lui. 

— Dragul meu, într-o zi sau alta, tot sfârşeşti prin a te 
trăda, doar dacă te decizi să nu mai descleşti niciodată 
dinţii. 

Ce poate fi mai primejdios decât vorba? 

— Chiar pentru mincinoşi? Întrebă doamna Despard. 

— Da doamnă, fiindcă ghiceşti Imediat gradul de minciună 
de care sunt capabili. 

— Mă înspăimântați, spuse d-na Oliver ridicându-se. Şeful 
poliţiei o întovărăşi până la uşă şi-l strânse călduros mâna. 

— V-aţi întrecut pe dv. Însăşi, doamnă Oliver. Sunteţi un 
detectiv mult mai bun decât deşelatul cela de lapon din 


romanele dv. 

— Finlandez, rectifică doamna Oliver. Sunt şi eu de părere 
că e idiot, dar le place cititorilor mei. La revedere. 

— Plec şi eu, anunţă Poirot. 

Battle scrise o adresă pe o bucată de hârtie şi o strecură în 
mâna micului belgian. 

— lată. Vă duceţi la doamna ceea. 

— Ce informaţie să vă aduc? 

— Adevărul asupra morţii profesorului Luxmore. 

— Scumpul meu Battle! Oare se poate afla vreodată 
adevărul? 

— În orice caz voi încerca să-l aflu, în privinţa omorului din 
Devonshire, declară şeful poliţiei pe un ton hotărât. 


CAP XX 
MĂRTURISIRILE DOAMNEI LUXMORE 


Camerista care veni să deschidă uşa doamnei Luxmore, 
din South Kensington, îl privi pe Poirot cu duşmănie. Nu 
Părea deloc dispusă să-l lase să treacă pragul. 

Fără să se tulbure, Poirot îi întinse cartea sa de vizită. 

— Dă te rog aceasta, stăpânei d-tale. Ea mă va primi... Era 
una din celebrele sale cărţi de vizită. Cuvintele „detectiv- 
particular”, figurau într-un colţ. 

Le tipărise în mod special, să poată pătrunde mai uşor la 
pretinsul sex slab. 

Aproape toate femeile, fie că au sau nu conştiinţa curată, 
sunt curioase să vadă un detectiv particular şi să cunoască 
scopul vizitei sale. 

Lăsat fără ruşine în prag, Poirot privi cu indignare soneria 
de alamă, care-şi pierduse luciul. 

— Ah! Dacă aşi avea unsoare belgiană: şi o cârpă! Mormăi 
Poirot indignat. 

Servitoarea apăru într-un suflet şi rugă pe domnul Poirot 
să binevoiască a intra. 


Ea îl conduse la primul etaj, introducându-l într-o cameră 
cam întunecoasă, în care plutea un miros de flori veştejite şi 
de scrum de ţigară uitat în scrumiere. 

Peste tot erau perne de mătase în culori exotice, dar de o 
curăţenie îndoelnică. 

Pereţii erau vopsiți cu un verde smarald, iar plafonul era 
imitație de aramă. 

Lângă cămin, se afla o femeie înaltă şi frumoasă care 
întrebă rece. 

— Domnule Hercule Poirot? 

Detectivul se înclină, adoptând maniere care nu erau chiar 
ale sale. Exagera mult înfăţişarea sa străină şi gesturile sale 
semănau puţin, foarte puţin, cu cele ale lui Shaitana - Ce 
doriţi de la mine domnule? Poirot se înclină din nou. 

— Nu s-ar putea să iau loc? Sunt cam multe de spus. 
Nerăbdătoare, ea îi arătă un scaun şi se aşeză şi ea pe 
capătul unei canapele. 

— Foarte bine, vă ascult, domnule. 

— lată. Doamnă. Eu fac cercetări... Cercetări particulare, 
înţelegeţi doamnă? 

Din ce în ce o făcea tot mai curioasă. 

— Da... Şi? 

— Fac o anchetă asupra morţii profesorului Luxmore. Ea 
scoase un suspin. Consternarea ei era vizibilă. 

— Dar de ce? Ce vă priveşte şi pe dv.? Înainte dea 
continua, Poirot o studie îndelung. 

— Un autor e pe cale să scrie o biografie a soţului dv, 
merituosul profesor Luxmore. Clientul meu, bine înţeles, 
vrea să cunoască toate faptele cu precizie. De pildă în 
privinţa morţii profesorului... 

Ea îl întrerupse: 

— Soţul meu a murit de febră... pe Amazon. Poirot se 
rezemase comod de spătarul fotoliului, încet, foarte încet, 
clătină capul de la dreapta la stânga, cu monotonie. 

— Doamnă, doamnă... Protestă el. 

— Eu ştiu ce spun. Doar am fost de faţă. 


— Da, e adevărat. Eraţi de faţă. Informaţiile mele se 
confirmă. 

— Ce informaţii? Exclamă ea. Privind-o fix, Poirot 
răspunse: 

— Informaţiile pe care le deţin de la răposatul dl. 
Shaitana. 

Ea tresări ca şi cum ar fi fost arsă cu un fier înroşit. 

— Shaitana? Murmură ea. 

— O adevărată fântână de înţelepciune. Un bărbat 
remarcabil. La curent cu multe secrete. 

— Cred şi eu, făcu ea înghițind în sec. Aplecându-se 
înainte. Poirot îşi permise să-i dea o mică lovitură pe 
genunchi. 

— El ştia sigur că soţul d-tale n-a murit de febră. Ea îl privi 
înspăimântată, cu ochii ieşiţi din orbite. Poirot se instală 
comod în fotoliu, ca să constate efectul produs de vorbele 
sale. 

Doamna Luxmore, încercând să se stăpânească pronunţă 
fără convingere: 

— Nu ştiu... Despre ce vorbiţi. 

— Doamnă, reluă Poirot, vă voi vorbi fără înconjur şi cu 
cărţile pe faţă. Soţul dv. N-a murit de febră, ci împuşcat. 

— Oh! 

Doamna Luxmore îşi acoperi faţa cu mâinile, pradă unui 
acces de disperare. 

Dar Poirot în sinea sa, era sigur că doamna Luxmore 
savura clipa aceasta de emoție. 

— Nimic nu vă împiedică să-mi povestiţi toată istoria, 
spuse Poirot convingător. 

Luându-şi mâinile de pe faţă, ea îi spuse: 

— Nu s-a întâmplat aşa cum credeţi. 

Poirot se înclină din nou, dându-i o mică lovitură pe 
genunchi. 

— Vă înşelaţi doamnă. Eu ştiu că nu dv. L-aţi ucis. Maiorul 
Despard a făcut-o... Dar pentru dv. 


— Nu ştiu! Nu ştiu! Poate că da. Drama aceasta m-a 
zdruncinat profund. Mă urmăreşte un fel de fatalitate. 

— Ah! Cât e de adevărat, doamnă! De câte ori n-am 
întâlnit femei urmărite de-aceeaşi soartă! Oriunde se duc 
răspândesc nenorocirea, şi asta fără vina lor. 

Doamna Luxmore suspină adânc. 

— Înţelegeţi... Văd. Totul se petrecu atât de natural. 

— Călătoreaţi împreună în. Interiorul ţării, nu-i aşa? 

— Da, soţul meu scria o lucrare asupra diverselor plante 
rare. Maiorul Despard ne-a fost prezentat ca un bărbat 
cunoscând regiunea şi capabil să organizeze expediţia. 
Soţul meu s-a împrietenit imediat cu el. Am plecat 
împreună. 

Se făcu o pauză. Poirot murmură ca şi cum ar vorbi cu el 
însuşi: 

— Da. Văd de aici scena: râul şerpuitor... Noaptea 
tropicală. Zumzetul insectelor, tânărul maior cu înfăţişare 
marţială... Femeia frumoasă... 

Doamna Luxmore suspină: 

— Soţul meu era mult mai bătrân ca mine. M-a luat în 
căsătorie când eram un copil fără nici o experienţă a vieţii. 
Poirot clătină uşor din cap. 

— Ştiu. Ştiu. Cât de nefericite sunt cazurile acestea! 

— Amândoi ne-am ascuns sentimentele continuă doamna 
Luxmore. John Despard nu mi-a spus niciodată nimic. Ele 
cinstea personificată. 

— Dar o femeie simte totdeauna lucrurile acestea. 

— Sunteţi psiholog. Da, o femeie ştie totdeauna... Dar nu i- 
am arătat niciodată că i-am citit în suflet. Ferm decişi să nu 
călcăm onoarea, am rămas unul faţă de celălalt. Maiorul 
Despard şi Doamna Luxmore... 

Ea tăcu, pierdută-n admiraţia acestei nobile atitudini. 

— Da' onoarea... Onoarea... Repetă Poirot: 

— Niciunul, nici celălalt, n-am fi pronunţat cu nici un preţ, 
cuvântul fatal. Pe urmă... 

— Continuaţi. 


— Noaptea ceea sinistră... Spuse fremătând doamna 
Luxmore. 

— Ei bine? 

— Probabil s-au certat... John şi Timothy. Am ieşit din 
cort..., am ieşit din cort. 

— Da. Şi pe urmă? 

Doamna Luxmore deschise ochii ei întunecoşi. Ea re-trăia 
scena în toate amănuntele. 

— Am ieşit din cort, repetă ea. John şi Timothy erau... Oh! 

Nu-mi amintesc prea bine. Am vrut să-l liniştesc şi i-am 
spus soţului meu: „Nu, nu; nu-i adevărats. 

Timothy n-a voit să audă nimic şi-l ameninţă pe John. John, 
ca să-şi scape viaţa, a trebuit să tragă. Au... Doamna 
Luxmore scoase un răcnet, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 
Era mort... Înţepenit... cu Inima străpunăsă de un glonte. 

— O clipă tragică pentru dv., doamnă! 

— Nu o voi uita niciodată. John, plin de nobleţe, a spus că 
se predă autorităţilor. Dar eu m-am opus. Am vorbit toată 
noaptea. L-am Implorat în numele dragostei care mi-o 
purta. În sfârşit, pentru a evita un scandal, a adoptat 
punctul meu de vedere. Gândiţi-vă la titlurile ziarelor: Doi 
bărbaţi şi o femeie în junglă. O tragedie amoroasă. 

I-am expus lui John toate aceste consecinţe şi a trebuit să 
cedeze. Hamalii noştri nu ştiau nimic. 

Fiindcă Timothy suferise un atac de febră, le-am spus că a 
murit din cauza aceasta. L-am îngropat pe soţul meu, pe 
malurile Amazonului. 

Doamna Luxmore era pradă unei emoţii violente. 

— Pe urmă eu şi John, întorcându-ne în Europa ne am 
despărţit pentru totdeauna. 

— Era indispensabil, doamnă? 

— Da, da, Timothy mort, se pusese între noi, ca şi în timpul 
vieţii... E poate chiar mai mult. 

Ne-am luat rămas bun pentru totdeauna. Câte odată, în 
lume, îl mai întâlnesc pe John Despard. Ne surâdem, 
schimbăm câteva fraze banale. Nimeni n-ar bănui 


îngrozitoarea drama care s-a petrecut între noi, dar eu 
citesc în ochii lui... Şi el într-ai mei... Că n-o vom uita 
niciodată. 

Urmă o lungă pauză, pe care Poirot o respectă. 

Doamna Luxmore luă o cutie de pudră şi-şi pudră obrajii. 
Farmecul se rupsese. 

— Ce dramă! Exclamă Poirot, cu un ton aproape plictisit. 

— Înţelegeţi, domnule, că adevărul acesta nu poate fi 
dezvăluit. 

— Ar fi penibil,. 

— Spuneţi imposibil. Prietenul dv. Scriitorul acela ar 
consimţi să târască o femeie în noroi? 

— Sau să ducă la spânzurătoare un bărbat nevinovat? 

— Sunt fericită că vedeţi lucrurile din punctul acesta de 
vedere. Da. Maiorul Despard e nevinovat. O crimă pasională 
nu e numai decât o crimă. Şi dacă John a tras, a făcut-o fiind 
în legitimă apărare. 

Trebuie de păstrat versiunea morţii de febră! 

— Câteodată scriitorii sunt nemiloşi, murmură Poirot. 

— Prietenul dv. E misoghin? Nu-l lăsaţi s-o facă domnule 
Poirot. Dacă trebuie, voi lua toată vina asupra mea. Voi 
declara că eu l-am ucis pe Timothy. 

Poirot se ridică. 

— Doamnă, spuse el. Luându-i mâna, o atare jertfă e de 
prisos Voi folosi toată influenţa mea pentru ca adevărul să 
rămână în urmă. 

Un surâs slab lumină faţa doamnei Luxmore. Ea ridică 
puţin mâna şi fie că Poirot intenţiona sau nu, trebui să io 
sărute. 

— O femeie nefericită vă mulţumeşte, domnule Poirot, 
murmură ea. 

Era un fel de invitaţie să plece. Poirot, se supuse şi plecă. 
În stradă, aspiră cu nesaţ aerul curat şi proaspăt. 


CAP. XXI 
MAIORUL DESPARD 


— Ce femeie! Murmură Hercule Poirot. Cât trebuie să fi 
suferit, sărmanul Despard! Ce călătorie îngrozitoare! 

Deodată izbucni în râs. Şi fiindcă mergea pe Brompton 
Road, se opri, scoase ceasul şi socoti în gând: 

— Păi sigur, că am tot timpul. Dar n-o să-i facă rău să mai 
aştepte, până reglez o mică socoteală. 

Care-o fi melodia pe care o fredona întruna confratele meu 
de poliţie englez... Acum 40 de ani? 

„O bucăţică de zahăr pentru păsărică. 

Fredonând melodia uitată de mult, Hercule Poirot intră 
într-un luxos magazin de lenjerie feminină, îndreptându-se 
spre raionul ciorapilor. 

Acolo, explică unei vânzătoare ce dorea. 

— Ciorapi de mătase? Desigur, avem un întreg asortiment 
garantat de ciorapi de mătase pură. 

El respinse însă marfa ce i se oferea şi redeveni elocvent. 

— Ciorapi de mătase? Cu vama care se plăteşte, devin 
foarte scumpi, îi replică vânzătoarea. 

Ea aduce alte cutii. 

— Foarte bine domnişoară, dar aş vrea o calitate mai fină. 

— Avem de toate calităţile... Dar ciorapii extrafini, se vând 
pe cel puţin 35 de şilingi perechea. Şi natural, că nu sunt 
mai rezistenți ca o pânză de păianjen. 

— Asta e... exact ce-mi trebuie. 

După o lungă absenţă, vânzătoarea se întoarse. 

— In realitate costă 37 şilingi şi 6 pence perechea, dar 
priviţi vă rog, cât sunt de frumoşi! 

Ea scoase dintr-o anvelopă de celofan o pereche de ciorapi 
de-o fineţe de pânză de păianjen. 

— În sfârşit, iată, ce-mi trebuie. 

— Nu-i aşa că sunt frumoşi. Domnule? Câte perechi? 

— Stai puţin... Dă-mi 19 perechi. 

Yânzătoarea era gata să cadă jos de surpriză, dar nu-i 
arată aceasta ciudatului client. 

— Dacă luaţi două duzini, vă facem o reducere, îi spuse ea. 

— Nu, vreau 19 perechi şi de culori puţin diferite, vă rog. 


Vânzătoarea le alese, le împachetă şi-i dădu nota de plată. 
Pe când Poirot se îndepărta, ea îi spuse unei colege: 

— Ce noroc are ăsta? Cine-o fi? Probabil vreun crai bătrân. 
Bine trebuie să-l mai joace ea. Poftim: ciorapi de 37 şilingi şi 
6 pence! 

Fără să afle disprețul pe care-l primise din partea 
vânzătoarelor de la casa Harvey Robinson, Poirot se 
îndreptă grăbit spre casă. 

Abia ajuns, auzi soneria şi după câteva clipe îşi făcu 
apariţia maiorul Despard. Părea în culmea furiei. 

Poirot surise. 

— Am voit să cunosc versiunea exactă a morţii profesorului 
Luxmore. 

— Versiunea autentică? O crezi pe femeia aceea capabilă 
să spună vreun cuvânt adevărat? Întrebă Despard sufocat. 

— E exact chestiunea pe care mi-am pus-o ascultând-o, 
spuse Poirot calm. 

— Nu-i nici o mirare: femeia aceea e o exaltată. Poirot 
şovăi. 

— În privinţa aceasta, cred că te înşeli. Are pur şi simplu o 
imaginaţie fierbinte. 

— La dracu cu imaginaţia. E o mincinoasă care sfârşeşte 
prin a-şi crede propriile ei minciuni. 

— Posibil... 

— Ce femeie îngrozitoare! M-a făcut să mă treacă toate 
nădugşelile în timpul călătoriei. 

— Nu ştiu dacă vă pot crede. 

— Ascultă, domnule Poirot. O să-ţi spun adevărul. 

— Cu alte cuvinte, vreţi să-mi oferiţi versiunea dv.? 

— Da, adevărata versiune. Continuă pe un ton sec: îmi dau 
seama că acum nu mai are nici o valoare. Dar ţi-o spun, 
fiindcă pentru moment nu văd nici o scăpare. Poţi să mă 
crezi dacă vrei, dar nu-ţi pot dovedi cu nimic spusele mele. 

Făcu o mică pauză şi continuă: 

— Eu însumi am organizat expediţia Luxmore. El era un 
bătrânel simpatic care alerga toată ziua după plante şi flori. 


Ea era... Dar cred că ai putut s-o judeci şi dumneata. 
Călătoria a fost un veritabil coşmar. 

Femeie aceasta nu mă interesa câtuşi de puţin... Mai 
degrabă îmi era antipatică. Exaltată şi sentimentală dincolo 
de limite, simpla ei prezenţă era de ajuns ca să mă scoată 
din sărite. Câteva zile totul a mers de minune. Pe urmă toţi 
am fost atinşi de febră, şi eu mai uşor, dar bătrânul profesor 
foarte grav. Ascultă bine ce-ţi spun: într-o noapte, pe când 
stăteam în faţa cortului, l-am văzut pe Luxmore în 
îndepărtare, îndreptându-se cu paşi şovăielnici către râu. 
Inconştient, nu-şi dădea seama că era pe punctul de a 
cădea în apă. Ce să fac ca să-l salvez? N-aveam timp să 
alerg, ca să-l scap. Ca de obicei, aveam puşca la îndemână. 
Am luat-o imediat. Sunt un ţintaş excelent şi am voit să-l fac 
să cadă, trimiţându-i un glonte în picior. Exact în clipa în 
care apăsam pe trăgaci, femeia asta stupidă a ieşit nu ştiu 
de unde şi s-a aruncat asupra mea urlând: „Nu trage! 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu trage! 

Mi-a dat peste mână şi când a pornit glontele, a intrat în 
spatele profesorului, ucigându-l pe loc. 

„Poţi să-ţi închipui ce clipe am trăit. Şi femeia aceea care 
nu-şi dădea seama ce făcuse! În loc să-şi dea seama că era 
vinovată de moartea bătrânului, şi-a închipuit că l-am ucis 
din dragoste pentru ea. Atunci izbucni între noi o scenă 
violentă... Ea insistă să declarăm că profesorul a murit în 
urma unui acces de paludism. Şi în acelaşi timp o 
compătimeam în sinea mea, văzând-o că nu-şi dă seama de 
evidenţă. Ea credea mereu că mor după ea şi că mă tem să 
nu se afle adevărul. Atunci, m-am hotărât să n-o mai 
contrazic. În definitiv, ce importanţă avea febră sau 
accident? 

N-aş fi voit să-i atrag neplăceri, chiar dacă era nebună. A 
doua zi, am anunţat că profesorul murise de febră, şi l-am 
înmormântat,. Hamalii, erau bineînţeles la curent cu 
adevărul, dar îmi erau devotați şi erau gata să jure că sunt 
nevinovat. 


De-atunci, numai eu ştiu cât m-am luptat s-o ţin pe femeia 
aceea la distanţă. 

După o nouă pauză, adăugă liniştit: 

— Aceasta e versiunea mea, domnule Poirot. Detectivul 
răspunse încet: 

— Nu la incidentul acesta a făcut Shaitana aluzie atunci 
seara? 

— Da, probabil că a tras-o de limbă pe doamna Luxmore. 
Nimic mai uşor de altfel. Cred că mărturisirile astea l-au 
distrat bine. 

— Ar fi putut deveni periculoasă, dacă un om ca Shaitana 
s-ar fi servit de mărturisirile ei. 

Despard dădu din umeri. 

— Nu mă temeam de Shaitana. Vă rog şi de data asta să 
mă credeţi pe cuvânt. Desigur, aveam un motiv să scap de 
el. În orice caz, v-am povestit întreg adevărul. Sunteţi liber 
să-l primiţi. 

Poirot îi întinse mâna: 

— Vă cred, domnule Despard. Nu mă îndoiesc că faptele s- 
au petrecut exact cum mi le-aţi descris. 

Despard se lumină la faţă. 

— Mulţumesc! Se mulţumi el să spună. Şi strânse cu 
căldură mâna lui Poirot. 


CAP XXII 
ANCHETA LA COMBEACRE. 

Battle se găsea la postul de poliţie din Combeacre. 
Inspector Harpeiy se exprima cu accentul leneş şi plăcut 
din Devonshire. 

— lată cum s-au petrecut lucrurile, domnule. Totul părea 
să meargă de minune. Doctorul era satisfăcut, ca toată 
lumea. Şi de ce nu? 

— Vă rog să-mi povestiţi tot ce e în legătură cu cele două 
flacoane de la început. 

— Într-un flacon, era siropul de smochine pe care bătrâna 
doamnă îl bea regulat. Tn alta, era sodă caustică. 


Mai rămăsese puţină, când într-o zi flaconul s-a spart din 
greşeală. Atunci d-na Benson însăşi a spus: „Pune restul în 
flaconul acela vechi... Flaconul de sirop de de smochine. 
Servitoarele au auzit bine vorbele bătrânei doamne. Miss 
Meredith, bucătăreasa şi camerista, cad toate de acord 
asupra acestei chestiuni. 

_ Soda caustică e pusă într-o sticlă veche de sirop de 
smochine şi aşezată pe etajera de sus a sălii de baie, la un 
loc cu alte lucruri. 

— Eticheta n-a fost schimbată? 

— Nu. O regretabilă neglijenţă, comentă colonelul. 

— Continuaţi. 

— Într-o noapte. Răposata doamnă Benson se duce la baie. 
Ia flaconul cu sirop de smochine, îşi pune o porţie bună într- 
un pahar de apă şi o bea. Dându-şi seama de greşeala 
comisă, trimite imediat după doctor. Acesta, fiind plecat la 
un pacient, nu veni imediat. 

Intre timp i se dau toate îngrijirile posibile, dar ea muri. 

— Ea credea că e un accident? 

— Natural, ca toată lumea de altfel. Flacoanele e posibil să 
fi fost schimbate de cameristă, când a curăţat baia, dar ea 
s-a jurat că nu. 

Şeful poliţiei tăcu... se gândea. Explicaţie prea simplă: un 
flacon luat de pe etajera de sus şi pus pe cea de jos: Cum să 
găseşti vinovatul? 

El a putut folosi mănuşi, şi ca atare ultimele amprente sunt 
ale doamnei Benson. Metodă simplă. Fără îndoială că e 
vorba de o crimă... O crimă perfectă. 

Dar pentru ce? Chestiunea aceasta îl intriga în cel mai 
înalt grad. Pentru ce? 

— Tânăra damă de companie, figura printre moştenitorii 
doamnei Benson. 

Inspectorul Harper clătină negativ din cap. 

— Nu. Ea nu intrase în slujbă decât de şase săptămâni. Se 
pare că postul era destul de dificil. Fetele tinere nu prea 
rămâneau mult timp. 


Bătrâna doamnă trebuie să fi fost insuportabilă. Dacă lui 
Anne nu i-ar fi plăcut postul, l-ar fi putut părăsi ca şi 
celelalte dinaintea ei. Inutil să ucidă... Doar dacă n-a existat 
o ură iraţională şi încăpăţânată. El clătină din cap. Ipoteza 
aceasta nu i se părea deloc plauzibilă. 

— Atunci cine a moştenit-o pe doamna Benson? 

— Cred că nişte nepoți. Dar fiecare a primit o sumă destul 
de modestă. Se spune că bătrâna îşi plasase banii în rentă 
viajeră. 

Deci, nimic suspect. Totuşi, doamna Benson murise 
otrăvită. Şi Miss Meredith nu-i spusese nimic Lui Battle de 
şederea ei la Combeacre. 

Fără a fi deloc satisfăcut, Battle reluă ancheta de unde 
plecase. 

Doctorul îi făcuse declaraţii hotărâte şi vehemente. După 
el, era vorba de un accident. Miss... Nu-şi mai amintea 
numele ei... O persoană drăguță, dealtfel, fusese foarte 
tulburată de moartea aceasta. Pastorul îşi amintea ultima 
damă de companie a doamnei Benson... O fată tânără, 
agreabilă şi modestă, care venea totdeauna cu stăpâna ei la 
biserică. Doamna Benson, foarte credincioasă şi ţinând mult 
la principii, se arăta cam aspră cu cei tineri. 

Battle mai interogă câteva persoane, dar fără să afle nimic 
interesant. Oamenii aceia, abia dacă-şi aminteau de Miss 
Meredith. Ea nu stătuse decât câteva luni printre ei şi nu 
lăsase cu personalitatea ei ştearsă, o impresie durabilă. 

Cât despre doamna Benson, ea lăsase câteva amintiri. Un 
adevărat grenadier, făcând să tremure oamenii din serviciul 
ei şi schimbând des servitorii. Într-un cuvânt, o femeie deloc 
simpatică! 

Totuşi, Battle părăsi Devon cu ferma convingere că, pentru 
un motiv necunoscut, Anne Meredith îşi otrăvise în mod 
cert stăpâna. 


CAP XXIII J 
O PERECHE DE CIORAPI DE MATASE 


În timp ce trenul îi ducea pe şeful poliţiei Battle în estul 
ţării. Anne Meredith şi Rhoda Dawes se aflau în salonul lui 
Hercule Poirot. 

La început, Anne nu voia de loc să primească invitaţia 
sosită cu poşta de dimineaţă, dar Rhoda izbutise s-o 
convingă. 

— Anne eşti o fricoasă. De ce să te ascunzi ca struţul cu 
capul în nisip, ca să nu vezi primejdia? 

S-a comis o crimă şi tu figurezi pe lista suspecţilor... Poate 
ultima. 

— Aceasta mi-ar agrava cazul, observă Anne prost dispusă. 
Totdeauna cel mai puţin suspect e bănuit de a fi comis 
crima. 

— Fiindcă eşti bănuită, continuă prietena ei fără să fie 
descumpănită, la ce bun să pretinzi că afacerea aceasta nu 
te priveşte. 

— N-am nimic de-aface cu ea, insistă Anne. Sunt la 
dispoziţia poliţiştilor, dar acest Hercule Poirot nu face parte 
din Scotland Yard. 

— Ce-ar putea crede, dacă te vei retrage în turnul tău de 
fildeş? Probabil te-ar socoti vinovată. 

— Nu sunt vinovată. 

— Ştiu, scumpa mea. Tu nu poţi face rău nici unei muşte. 
Dar străinul acesta nu te cunoaşte. 

După părerea mea, cel mai înţelept ar fi să te duci să-l 
vezi. Altfel, va veni el însuşi aici şi va încerca să tragă de 
limbă servitorii. 

— Noi n-avem servitori. 

— Şi ce te faci cu mama Astwell? Ea are o limbă de viperă. 
Haide Anne, hotărăşte-te. Dacă vrei, merg şi eu cu tine şine 
distrăm un pic. 

— Nu înţeleg de ce vrea să mă vadă, făcu Anne 
încăpăţânată. 

— Cu speranţa să întreacă poliţia oficială. Toţi amatorii 
sunt la fel. Îşi închipuie că Scotland Yardul e o adunătură de 


proşti. 

— Crezi că acest Poirot e atât de competent? 

— Fără îndoială, nu prea are aerul unui Sherlock Holmes. 
Dar se spune că odinioară a dat dovadă de multă pricepere. 
Acum, e cam ramolit. Trebuie să aibă cel puţin 60 de ani. 
Nu zău Anne, hai să mergem amândouă. Cel puţin o să ne 
dea amănunte înfiorătoare despre ceilalţi. 

— Bine, se hotări Anne. Văd că afacerea aceasta, îţi 
provoacă un interes deosebit. 

— Poate, findcă nu sunt în cauză. Eşti o proastă, Anne. Ar 
fi fost suficient să ridici ochii la momentul oportun şi graţie 
şantajului ai fi dus o existenţă de ducesă în restul vieţii. 

lată în ce împrejurări se aflau Rhoda Dawes şi Anne 
Meredith, în elegantul salon al lui Poirot, în aceeaşi după 
amiază, pe punctul de a bea sirop din nişte pahare de 
cristal vechi. 

Nu le plăcea de loc siropul de mure, dar îl primiseră din, 
politeţe. 

— Sunteţi foarte amabilă că aţi răspuns la invitaţia mea 
domnişoară, spuse Poirot. 

— Aş fi îneântată să vă pot fi de vreun folos pe măsura 
posibilităţilor mele. 

— Nu vă cer decât să faceţi apel la memoria dv. 

— La memoria mea? 

— Da, am pus aceeaşi întrebare doamnei Lorrimer, 
doctorului Roberts şi maiorului Despard. 

Dar - vai! 

— Niciunul nu mi-a dat răspunsul dorit. Anne continuă să-l 
privească întrebătoare. 

— Vă rog, domnişoară, să binevoiţi a vă aminti de seara 
aceea de la domnul Shaitana. 

Pe faţa lui Anne trecu o umbră. Nu va scăpa niciodată de 
coşmarul acela. 

Poirot observă. 

— Domnişoară, spuse el, ştiu că ceea ce vă cer, vă este 
foarte penibil. La vârsta dv., să fiţi amestecată într-o 


tragedie atât de oribilă... Probabil că ssânteţi pentru prima 
oară martoră la o moarte neaşteptată? 

Rhoda mişcă nervoasă piciorul pe parchet. 

— Ei şi? Întrebă Anne. 

— Vă rog să căutaţi să vă amintiţi, ce-aţi remarcat în 
camera aceea. 

Anne îi privi bănuitoare. 

— Nu vă înţeleg întrebarea. 

— Ba da, uitaţi la ce mă refer: scaune, mese, podoabe, 
tapete, perdele, covoare. 

Le-aţi văzut? Mi le puteţi descrie pe toate? 

— Oh! E foarte greu. Nici nu-mi amintesc măcar de ce 
culoare era tapetul... Parcă era o culoare neutră. 

Parchetul era acoperit cu covoare şi se afla şi un pian. 
(Anne clătină din cap). Altceva nu mai ţin minte. 

— Mai încercaţi, domnişoară. Nu vă amintiţi de bibelouri 
sau de ornamente? 

— Cred că am văzut un scrin cu bijuterii egiptene... Lângă 
fereastră. 

— Oh! Da, în celălalt capăt al camerei, plecând de la masa 
unde se găsea micul pumnal. 

Anne îi privi chiorâş. 

— Nu ştiam că se găsea pe o masă. 

„Nu-i proastă fetiţa, îşi spuse Poirot. Dar Hercule Poirot 
nu-i nici el prost. Dacă m-ar cunoaşte mai bine, şi-ar da sea- 
m că eu nu sunt omul care să întindă o cursă atât de 
grosolană”. 

Apoi rosti tare: 

— Vorbeaţi de un scrin cu bijuterii egiptene? Anne 
răspunse entuziasmată: 

— Oh! Da. Câteva erau foarte frumoase. Coliere albastre şi 
roşii... Inele, scarabei... Nici aceştia nu erau urâţi. 

— Shaitana era un colecţionar celebru, murmură Poirot. 

— Da. Camera era un adevărat muzeu: nu ştiai unde să-ţi 
îndrepţi mai întâi ochii. 


— Astfel că nimic nu v-a reţinut atenţia? Anne schiţă un 
surâs şi replică: 

— Nu, cu excepţia unui vas de crizanteme a cărui apă era 
nevoie să fie schimbată. 

— Ah! Servitorii totdeauna neglijează detaliile. Poirot, tăcu 
o clipă. Anne îi întrebă timidă: 

— Mă tem că n-am remarcat obiectul la care ţineţi dv. 

— Nu importă, domnişoară, o consolă Poirot cu un surâs 
binevoitor. Contrariul ar fi fost un pur hazard. 

Ia spuneţi-mi: v-a vizitat de curând maiorul Despard? Elo 
văzu pe Anne roşind uşor. 

— A promis c-o să mai vină pe la noi în curând. Rhoda 
exclamă cu voiciune: 

— Il aşteptăm mereu! Poirot făcu cu ochiul. 

— Trebuie să se bucure ca a reuşit să convingă două fete 
atât de încâncătoare, că e nevinovat! 

„Oh! Dumnezeule, se gândi Rhoda. Iată-l că ne face 
complimente în felul francezilor. Unde să mă bag ca să 
scap. 

Ea se ridică de la locul ei pentru a contempla câteva 
stampe agăţate pe pereţi. 

— Gravurile acestea sunt minunate, spuse ea. 

— Da, nu sunt chiar aşa de proaste, făcu Poirot politicos. 
Ezită şi apoi se întoarse spre Anne: 

— Domnişoară, rosti el ezitând, v-aşi putea cere un mare 
serviciu? Oh! Liniştiţi-vă, nu are nimic a face cu crima. E 
vorba de o chestiune cu totul personală. 

Anne păru uşor surprinsă şi Poirot continuă cu o ezitare 
simulată 

— Se apropie Crăciunul şi trebuie să ofer un cadou 
nepoatelor mele. Sunt foarte încurcat, căci nu mă prea 
pricep. 

— Şi? Făcu Anne. 

— Ciorapii de mătase... E un cadou care se poate oferi? 

— De ce nu? Iotdeauna e plăcut să primeşti ciorapi 
frumoşi. 


— Îmi luaţi o piatră de pe inimă. Acum, vreau să vă cer un 
mic serviciu. Mi-am procurat ciorapi de diferite culori... 
Cincisprezece sau şaisprezece perechi. N-aţi voi să alegeţi 
şase perechi care v-ar plăcea mai mult? 

— Cu plăcere. 

— Anne se ridică râzând. 

Poirot o conduse într-o odaie a cărei dezordine contrasta 
ciudat cu ordinea obişnuită a detectivului. Dar ea nu-l 
cunoştea atât de bine pe Poirot, ca să-i sară în ochi aceasta. 
Pe o masă, se aflau ciorapi amestecați cu calendare şi cutii 
de bomboane. 

— De obicei darurile mele de Crăciun le trimit cu mult 
timp înainte, explică el. Iată, domnişoară, ciorapii de care v- 
am vorbit. Vă rog să alegeţi şase perechi. 

E] se întoarse şi închise calea lui Rhoda. 

— Cât despre Miss Dawes, îi voi arăta un obiect care cred 
că i-ar produce emoție lui Miss Meredith. 

— Despre ce e vorba? Întrebă Rhoda. Poirot cobori vocea. 
— Un cuţit cu care douăsprezece persoane au înjunghiat 
un om. Compania Internaţională de vagoane cu paturi, mi l- 

a dat ca amintire. 

— Oribil! Strigă Anne. 

Vorbind, Poirot o conduse pe Rhoda în altă cameră. 

— Mi-a fost dat ca amintire fiindcă... După câteva minute 
se reîntoarseră. Anne le ieşi înainte. 

— Domnule Poirot, iată după părerea mea, cele mai 
frumoase şase perechi. Acestea sunt foarte potrivite pentru 
seară iar acestea pentru serile de vară când se lasă 
întunericul foarte târziu. 

— Multe mulţumiri, domnişoară. 

Le propuse încă un pahar de sirop, dar ele refuzară. Apoi 
le conduse politicos până la uşă. 

După plecarea celor două fete. Poirot se întoarse în salon 
şi se îndreptă drept spre masa cu ciorapi. 

Poirot clătină gânditor din cap. 


Cumpărase nouăsprezece perechi de ciorapi şi nu mai 
erau decât şaptesprezece. 


CAP XXIV 
TREI ASASINI ELIMINAŢI? 


Întorcându-se la Londra şeful poliţiei Battle se duse la 
Poirot. Anne şi Rhoda părăsiseră salonul detectivului, cu o 
oră înainte. 

Fără nici o introducere, Battle Il raporta lui Poirot 
rezultatul anchetei sale din Devonshire. 

— Suntem pe calea cea bună. Nu rămâne nici o îndoiala, 
spuse el ca o concluzie. lată la ce se referea Shaitana când 
vorbea de „mici accidente”. Ceea ce nu înţeleg însă, e 
mobilul... 

— De ce naiba o fi ucis pe femeia aceea? 

— În privinţa aceasta, prietene, cred că te pot lămuri. 

— Vă ascult domnule Poirot. 

— Am încercat tocmai o mică experienţă. Am rugat-o pe 
Miss Meredith şi pe prietena ei să mă viziteze. Procedând 
ca şi cu ceilalţi, am întrebat-o pe Miss Anne dacă-şi amintea 
de obiectele aflate în salonul lui Shaitana, în seara crimei. 

— Battle îl privi pe Poirot cu curiozitate. 

— Ah! Tot mai ţineţi la amănuntele astea? 

— Perfect. Ele au utilitatea lor. Miss Meredith s-a arătat 
foarte bănuitoare... Extrem de bănuitoare Fata aceasta nu 
se lasă păcălită. Atunci Hercule Poirot, ia făcut una din 
micile lui scamatorii, întinzându-i o cursă grosolană. 

Ea a menţionat un scrin cu bijuterii. „Obiectul acela nu se 
găsea în celălalt capăt al camerei în faţa mesei unde se afla 
pumnalul”? Am întrebat-o eu. Dar Miss Anne n-a căzut în 
cursă. A înconjurat-o chiar cu multă iscusinţă. Dar 
satisfăcută de ea însăşi, a părăsit-o vigilenţa. 

O întrebasem cu intenţia s-o fac să mărturisească faptul 
că, cunoştea locul unde se afla pumnalul şi că ea îl 
remarcase. 


Cred că în sinea ei se felicita, căci a început să vorbească 
fără s-o silesc, de bijuteriile pe care le remarcase. Nu-şi mai 
amintea de altceva, cu excepţia... Unui vas cu crizanteme a 
cărui apă trebuia schimbată. 

— Ei şi? Făcu Battle. 

— Amănuntul acesta merită reţinut. Dacă n-am şti nimic 
despre fata aceasta, amănuntul acesta ne-ar arăta 
caracterul ei. Ea observă florile. Deci le iubeşte? 

Nu prea, fiindcă ea nu pomeneşte de un vas mare. Cu 
lalele mici, care ar fi trebuit să atragă imediat atenţia unei 
femei care iubeşte florile. Nu. Dama de companie vorbeşte. 

Tânăra fată însărcinată să schimbe apa din vasele cu flori, 
şi, în plus, o tânără fată care-i plac bijuteriile. Atitudinea ei, 
nu e semnificativă? 

— Încep să pricep unde vreţi să ajungeţi, domnule Poirot. 

— Cum vă spuneam în altă zi, eu joc cu cărţile pe masă. 
Când mi-aţi spus povestea ei şi când doamna Oliver făcu o 
declaraţie senzaţională, spiritul meu se concentră asupra 
unui punct important. Crima n-a putut fi comisă din interes, 
dat fiind că Miss Meredith a trebuit să continue să-şi câştige 
existenţa. Am studiat caracterul lui Miss Meredith, aşa cum 
îmi apărea el în mod superficial. O fată tânără destul de 
timidă, săracă, dar elegant îmbrăcată, iubind lucrurile 
frumoase... Mai degrabă având temperamentul unei hoaţe 
decât al unei asasine. 

V-am întrebat atunci, dacă doamna Eldon era o femeie 
ordonată. Mi-aţi răspuns negativ. Atunci am construit o 
ipoteză: să admitem că găsim un punct slab în cuirasa lui 
Miss Anne Meredith... Că fură prin magazine. 

Săracă şi iubind luxul, fără îndoială că a furat mici obiecte 
de la stăpâna ei, o broşa poate, bani, un colier de perle. 
Doamna Eldon, dezordonată şi nechibzuită, o fi crezut că le- 
a pierdut. Niciodată nu şi-ar fi bănuit guvernanta cea 
drăguță. 

Acum să ne închipuim o stăpână exact opusă celei dintâi. 
Ea n-ar întârzia să observe dispariţia unei bijuterii şi ar 


acuza-o pe Miss Meredith. lată un motiv plauzibil de 
asasinat. 

Cum vă spuneam, atunci seara, Miss Meredith, n-ar fi 
putut ucide decât de frică. Un singur lucru o putea salva: 
moartea stăpânului ei. 

Deci va schimba locul flacoanelor... Doamna Benson va 
muri... Şi, amănunt destul de nostim, va muri convinsă că 
ea însăşi a comis eroarea şi nu se va gândi O clipă s-o 
bănuiască pe mica ticăloasă, înspăimântată de actul ei. 

— Posibil, spuse Battle, dar nu e decât o ipoteză. 

— O ipoteză... Şi chiar o probabilitate... Căci azi după 
amiază i-am întins o cursă foarte fină după nereuşita primei 
încercări. Dacă prezumţiile mele se confirmă... Niciodată 
Anne Meredith n-a putut-rezista faţă de o frumoasă 
pereche de ciorapi. După ce i-am dat a înţelege că nu ştiam 
numărul exact al perechilor de ciorapi de pe masă, am 
lăsat-o singură în cameră. Rezultatul: în loc de 19 perechi 
de ciorapi, nu mai am decât şaptesprezece. Deci lipsesc 
două perechi, care actualmente se găsesc în poşeta lui Miss 
Meredith. 

— Ah! Ce risc a înfruntat. 

— Ba de loc. De ce-aş fi bănuit-o? De omor? Îşi închipuia 
că luând una sau două perechi de ciorapi, nu risca nimic. 
Nu sunt pe urmele unei hoaţe. Pe de altă parte hoaţa, adică 
cleptomana, e totdeauna convinsă că o să scape cu obrazul 
curat. 

— Asta-i şi părerea mea, spuse Battle dând din cap. 
Femeile sunt proaste şi ulciorul nu merge de multe ori la 
apă... Intre noi fie zis, cred că am pus mâna pe ea. Anne 
Meredith a fost prinsă cu mâţa-n sac. Ea a schimbat 
flaconul de la locul lui. 

Ştim că a comis o crimă... Dar cum s-o probăm? 

Crima nedescoperită nr. Doi. Roberts iese cu faţa curată. 
Miss Meredith de asemeni. Şi Shaitana? Anne Meredith l-a 
ucis? 

După o scurtă tăcere reluă: 


— Sunt cu totul zăpăcit. Anne Meredith nu e pe măsura 
unei atare lovituri. Să schimbi locul unui flacon, mai merge. 
Ea ştia că nimeni n-o poate acuza. Oricine din casa: ar fi 
putut-o face. Stratagema risca însă, la fel de mult să dea 
greş. Doamna Benson ar fi putut observa înainte de a bea 
otrava şi poate n-ar fi murit. 

Pentru Shaitana, cazul se prezenta altfel. Crima aceasta 
îndrăzneață a fost comisă cu sânge rece. 

— Sunt de acord cu dv., îi spuse Poirot. Aceste două crime 
nu seamănă de loc una cu alta. 

— In al doilea caz, deci o putem şterge pe Anne Meredith. 
Să eliminăm deci pe Miss Meredith şi pe doctorul Roberts. 
Dar Despard? Ancheta dv., la doamna Luxmore a dat vreun 
rezultat? 

Poirot relată vizita din după amiaza precedentă. Battle 
făcu o strâmbătură. 

— Am avut de-a face cu acest fel de femei. Imposibil să 
scoţi adevărul de la ele. 

Poirot descrise apoi întrevederea sa cu Despard, şi-i 
repetă lui Battle versiunea exploratorului. 

— Îl credeţi? Întrebă brusc Battle. 

— Pe legea mea, da. Battle suspină. 

— Şi eu. Nu e omul care să ucidă pe un altul ca să-iia 
femeia. Şi pe urmă, la ce serveşte divorţul? Cheltuielile 
procesului l-ar fi ruinat? Nu, eu cred că nenorocitul de 
Shaitana s-a înşelat: asasinul nr. Trei nu era în realitate un 
asasin. 

Battle îl întrebă pe Poirot din ochi. 

— Rămâne? 

— Doamna Lorrimer, spuse Poirot. 

Soneria telefonului răsună şi Poirot se ridică să răspundă. 
Pronunţă câteva cuvinte şi aşteptă. 

Apoi puse la loc receptorul şi se întoarse spre Battle. 

— E doamna Lorrimer anunţă el cu un aer grav. Mă roagă 
să trec pe la ea pentru o clipă. 

Battle clătină încet din cap. 


— Oare mă înşel? Am impresia că aşteptaţi o comunicare 
în felul acesta. 

— Da, vag, spuse Poirot. 

— Atunci, nu pierdeţi timpul. Poate veţi reuşi să 
descoperiţi în sfârşit, adevărul. 


CAP XXV 
MĂRTURISIRILE DOAMNEI LORRIMER 


În ziua aceea apartamentul doamnei Lorrimer părea 
întunecos şi trist. Ea însăşi părea mai îmbătrânită de la 
ultima vizită a lui Poirot. 

Îi primi totuşi plină de amabilitate, cu stăpânirea ei de sine 
obişnuită. 

— Vă mulţumesc că aţi venit să mă vedeţi, domnule Poirot. 
Ştiu că sunteţi un om foarte ocupat. 

— La ordinele dv. Doamnă, răspunse Poirot înclinându-se 
politicos. 

Doamna Lorrimer apăsă pe butonul unei sonerii, aflat 
lângă cămin. 

— Ni se va aduce imediat ceaiul. Nu ştiu dacă împărtăşiţi 
punctul meu de vedere, dar e nevoie de oricare preliminarii 
înainte de a aluneca pe panta mărturisirilor. 

— Deci îmi veţi face mărturisiri doamnă? Doamna 
Lorrimer nu răspunse, în aceeaşi clipă intră camerista ei. 

Când aceasta plecă, primind ordinele stăpânei ei, d-na 
Lorrimer rosti sec: 

— La ultima dv. Vizită, mi-aţi spus că veţi veni imediat ce 
vă voi chema. Fără îndoială, aveţi intuiţia că voi avea nevoie 
de dv. Fără întârziere. 

Se aduse ceaiul şi în timp ce-l servea, doamna Lorrimer 
vorbi de lucruri banale. 

Profitând de o pauză, Poirot remarcă: 

— Mi se pare că dv. Şi Miss Meredith, aţi luat zilele astea 
ceaiul împreună. 

— Exact. Când aţi văzuto? 


— Chiar azi după amiază. 

— A venit ea la Londra, sau ati fost dv. La Wailingford? 

— Ea şi prietena ei, au avut bunăvoința să-mi facă o vizită. 

— Ah! Prietena ei... N-am întâlnit-o încă. 

— Poirot rosti surâzând: 

— Omorul acela pare să fi apropiat oamenii. Astfel dv. Şi 
Miss Meredith aţi luat ceaiul împreună, iar maiorul Despard 
cultivă prietenia lui Miss Meredith. 

Numai doctorul Roberts poate, rămâne un singuratec. 

— Am jucat cu el bridge, de curând. Părea la fel de bine 
dispus ca de obicei. 

— E la fel de pasionat după bridge? 

— Da... Continuă să anunţe în felul lui extravagant... Şi sâă 
scape cu obraz curat. 

După o tăcere, ea reluă: 

— L-aţi văzut de curând pe dl. Battle? 

— L-am văzut şi pe el azi după amiază. Era la mine, în 
clipa în care mi-aţi telefonat. 

— Cum merge ancheta? 

— Bravul Battle nu prea înaintează, dar o s-o scoată el la 
capăt, doamnă: 

— Rămâne de văzut. 

Pe buze îi apăru umbra unui surâs ironic. 

— S-a interesat mult de mine zilele acestea, şi mi-a răscolit 
trecutul până în frageda copilărie. 

Mi-a întrebat prietenii şi a vorbit cu servitorii, cu cei pe 
care-i am acum şi cu cei pe care i-am avut. 

Nu prea ştiu ce-a urmărit, dar şi-a dat destul osteneala. Ar 
fi putut să se oprească la declaraţiile mele. Îl cunoşteam 
foarte puţin pe Shaitana. 

După cum v-am spus, îl întâlnisem la Luxor, fără ca 
relaţiiile noastre să se extindă. Şeful poliţiei nu va descoperi 
nimic altceva. 

— Tot ce se poate. 

— Aţi făcut şi dv. O anchetă, domnule Poirot? 

— Asupra dv. Doamnă? 


— Da asupra mea. 

Poirot clătină încet din cap. 

— N-ar fi servit la nimic. 

— Ce vreţi să spuneţi cu aceasta; 

— Voi fi foarte sincer doamnă. De la început mi-am dat 
seama că din cele 4 persoane care se aflau în seara aceea în 
salonul lui Shaitana, eraţi aceea care posedaţi cea mai 
multă inteligenţă, sânge rece şi logică. Dacă ar trebui să 
pariez pe cel mai capabil din cei patru invitaţi, de a comite, 
crima şi a scăpa nepedepsit de justiţie, v-aşi alege pe dv. 
Doamnă. 

— E un compliment? Întrebă ea ridicând sprâncenele. 
Poirot continuă, fără să dea importanţă acestei întreruperi. 
— Pentru ca o crimă să rămână nepedepsită, câteodată e 

necesar să prevezi toate amănuntele şi eventualităţile 
necesare. Trebuie să loveşti la momentul ales şi în locul voit, 
Doctorul Roberts ar da greş prin grabă şi prea multă 
încredere în sine, maiorul Despard are probabil prea multe 
scrupule, ca să comită o crimă, cât despre Miss Meredith, 
ea şi-ar pierde capul şi s-ar trăda imediat. 

Dv. Doamnă, n-aţi cădea în niciuna din greşelile acestea. V- 
aţi păstra ideile, aveţi o mare prudenţă şi pe deasupra nu 
păreţi a fi acea femee care să se sperie. 

Doamna Lorrimer rămase o clipă tăcută, cu un surâs 
ciudat în colţul buzelor. Însfârşit, luă cuvântul:  Atunci', 
aceasta e părerea dv. Despre mine domnule Poirot? În ochii 
dv., aşi fi femeea predestinată să comit o crimă perfectă? 

— În orice caz, cred că supoziţiile mele, nu vă vor supăra. 

— Ah! Exclamă Poirot privind-o cu atenţie. 

— Le găsesc chiar foarte interesante. Prin urmare aşi fi 
singura persoană din cei patru, datată cu calităţile necesare 
pentru a-l ucide pe Shaitana fără a fi descoperită? 

— Nu m-aşi putea pronunţa chiar definitiv. 

— Adevărat? Vorbiţi vă rog mai limpede. 

— Mai înainte am rostit o frază care s-ar rezuma astfel: 
pentru ca o crimă să rămână nedescoperită e necesar 


câteodată să se prevadă toate detaliile. 

Vă atrag în special atenţia asupra cuvântului câteodată. 
Căci într-adevăr, există şi altfel de crimă reuşită. Cred că vi 
s-a întâmplat să-i spui cuiva pe neaşteptate: „încearcă să 
atingi arborele cela cu o piatră”. Interpelatul se execută şi - 
lucru curios - aproape totdeauna nimereşte arborele. 

Pe urmă, dacă vrea să încerce aceeaşi ispravă, nu mai 
reuşeşte decât foarte greu, fiindcă începe să se gândească: 
„Tare... Nu aşa tare... Puțin mai la dreapta... la stânga. 
Primul act a fost săvârşit aproape inconştient, corpul 
ascultând în chip instinctiv, ca la animale. Ei, bine doamnă, 
acest fel de reflexe există-n crimă: o crimă comisă sub 
impulsia momentului... O inspiraţie... Un gând de moment. 

Asasinul lui Shaitana a acţionat sub imperiul unei 
inexorabile necesităţi de moment. 

Şi aceasta doamnă, nu corespunde, deloc 
temperamentului dv. Dacă l-aţi fi ucis pe Shaitana, aţi fi 
premeditat crima. 

Doamna Lorrimer agită slab mâna, ca şi cum ar fi vrut să 
înlăture căldura ce venea dinspre cămin. 

— Înţeleg raţionamentul dv. Asasinatul nefiind premeditat, 
prin urmare n-aşi putea fi vinovată nu-i aşa, domnule 
Poirot? 

Detectivul înclină din cap. 

— Aşa e, doamnă. 

Ea se plecă înainte, imobilă. 

— Şi totuşi, domnule Poirot, eu l-am ucis pe Shaitana. 


CAP. XXVI 
ADEVĂRUL 


Domni o tăcere care se prelungi. 

În cameră se lăsase încet, încet, întunericul. 

Doamna Lorrimer şi Hercule Poirot nu se priveau. Ochii lor 
erau îndreptaţi spre focul din cămin. S-ar fi spus că timpul 
se oprise în loc. 


În sfârşit, Poirot suspinând se mişcă în fotoliu. 

— Deci, dv. Sunteţi doamnă! De ce l-aţ omorât? 

— Ştiţi la fel de bine ca şi mine, domnule Poirot. 

— Fiindcă cunoştea un secret din trecutul dv.? 

— Da. 

— O altă crimă. Nu-i aşa doamnă? Ea plecă capul. Poirot o 
întrebă. 

— De ce-mi faceţi aceste mărturisiri? Ce va îndemnat să 
mă chemaţi? 

— Nu mi-aţi prezis într-o zi că o voi face? 

— Da, o nădăjduiam. Ştiam că veţi mărturisi adevărul în 
momentul ales de dv. Dacă n-aţi fi vrut să vorbiţi, aţi fi putut 
păstra tăcerea, dar socoteam că într-o zi sau într-alta va 
trebui să vorbiţi. 

Doamna Lorrimer aprobă dând din cap. 

Vocea ei se stinse brusc. Poirot o privi cu curiozitate. 

— Aţi, bănuit foarte bine că oboseala, singurătatea... 

— Ah! Da, acum înţeleg... 

— Singură... Absolut singură... Reluă doamna Lorrimer. 
Numai dacă ai trecut prin asta, poţi înţelege ce înseamnă să 
trăeşti singură cu remuşcările. 

— Vă rog să acceptaţi simpatia mea, doamnă. 

— Mulţumesc, domnule Poirot, spuse femeea plecând 
capul. 

Poirot continua pe un ton mai viu: 

— Trebuie să înţeleg doamnă că vorbele pronunţate de dl. 
Shaitana împotriva dv., le-aţi luat ca pe o ameninţare 
directă la adresa dv.? 

Ea făcu un gest afirmativ din cap. 

— Mi-am dat imediat seama că făcea aluzie la mine. Aluzia 
sa la arma preferată a femeii, otrava, era îndreptată 
împotriva mea. Nu mă mai îndoiam că ştia. În altă 
circumstanţă, vorbind despre un proces foarte celebru, mă 
privise tot timpul. Simţea o voluptate diabolică. Nu mai 
exista nici o îndoială. 

— Bănuiaţi care ar fi putut fi intenţiile sale? 


— Prezenţa dv. Şi a şefului poliţiei, nu mi au lăsat nici o 
urmă de îndoială. Am dedus că Shaitana pentru a-şi arăta 
abilitatea, voia să vă lase să bănuiţi că el descoperise o 
crimă pe care n-o bănuia nimeni. 

— În ce moment v-aţi hotărât să acţionaţi, doamnă? 

— Asupra acestui punct e greu să dau preciziuni. 
Remarcasem pumnalul înainte de a ne aşeza la masă Când 
ne-am reîntors în salon, am luat arma şi am strecurat-o în 
nânecă. În prealabil, m-am asigurat că nimeni n-a observat 
gestul meu. 

— Aţi dat dovadă de o mare îndemânare, doamnă. 

— Ştiam exact ce aveam de făcut. Nu aveam decât să-mi 
pun planul în aplicare. Desigur riscam mult, dar socoteam 
că făcea să risc. 

— ' înţeleg, atunci au intrat în joc sângele rece şi 
perspicacitatea dv. 

— Partida de bridge începu, continuă d-na Lorrimer cu 
voce liniştită. Însfârşit, mi s-a oferit prilejul. Era un joc la 
care eu făceam pe „mortul”. M-am plimbat prin cameră 
până la cămin. Shaitana aţipise. l-am privit pe ceilalţi 
jucători. Toţi erau foarte absorbiți de joc. M-am aplecat şi l- 
am străpuns cu pumnalul. 

O clipă vocea femeii tremură, dar imediat ea îşi recăpătă 
stăpânirea de sine. 

— I-am vorbit, cu scopul de a-mi creia un eventual alibi. 
Am făcut câteva remarci asupra jocului. Am lăsat să se 
creadă că mi-a răspuns şi m-am dus la locul meu zicându-i: 
„Sunt de-aceeaşi părere. Nici eu nu pot să sufăr 
radiatoarele. 

— N-a scos nici un strigăt? 

Nu! Doar un geamăt înfundat, care de la distanţă, ar fi 
putut părea un răspuns. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă m-am întors la masa de bridge. 

— V-aţi aşezat şi aţi continuat jocul? 

— Da. 


— Şi aţi fost atât de interesată de joc, încât după două zile 
mi-aţi putut anunţa toate anunţurile şi levatele? 

— Da, răspunse simplu doamna Lorrimer. 

— Uimitor! Exclamă Hercule Poirot. 

Se răsturnă în fotoliu, clătinând de câteva ori din cap. 

— Mai rămâne un punct întunecos, doamnă. 

— Care? 

— O femeie chibzuită ca dv., vă hotărâți deodată să. 
Comiteţi un act pentru care înfruntaţi un risc enorm. 

Vă încercaţi norocul cu o reuşită complicată şi două 
săptămâni mai târziu, dv. Înşi-vă vă denunţaţi. 

Sincer vorbind doamnă, în toată afacerea aceasta rămâne 
un fond misterios. 

Pe buzele doamnei Lorrimer apăru umbra unui surâs 
ciudat. 

— Nu vă înşelaţi, domnule Poirot. Există un amănunt pe 
care nu-l cunoaşteţi: Miss Meredith v-a spus că m-a întâlnit 
acum câteva zile? 

— Dacă nu mă înşel, aceasta s-a întâmplat prin apropiere 
de locuinţa d-nei Lorrimer. 

— Aşa e, dar voiam să văd dacă cunoaşteţi numele străzi... 
Am întâlnit-o pe Miss Meredith în Harley Street, înţeleg. 

— Natural. Consultasem un specialist care mi-a confirmat 
ceea ce bănuiam numai pe jumătate. 

Surâsul d-nei Lorrimer îşi pierdu toată tristeţea, pe figura 
ei se răspândise acum o imensă bunătate. 

— Nu voi mai juca mult timp bridge, domnule Poirot. 
Doctorul mi-a ascuns puţin adevărul. Dacă m-aş îngriji 
foarte bine, mi-a spus el, aş mai putea trăi încă ani de zile. 
Dar eu nu sunt o femeie care să urmeze un regim plicticos. 
Atunci am început să văd cazul meu într-o lumină nouă. O 
lună, două... Nu mai mult. 

Şi pe când ieşeam de la specialist, am găsit-o pe Miss 
Meredith pe trotuarul din faţă. Am invitat-o să ia ceaiul cu 
mine. 

După o scurtă pauză, ea continuă: 


— În definitiv, eu n-am un suflet rău. În timp ce luam 
ceaiul, m-am gândit: prin actul meu de atunci seara, nu 
numai că i-am luat viaţa lui Shaitana (ireparabilul fusese 
comis), dar într-un fel tulburasem şi viaţa altor trei oameni: 
doctorul Roberts, maiorul Despard şi Anne Meredith, care 
nu-mi făcuseră nici un rău şi care sufereau o mulţime de 
neplăceri din cauza mea. Cel puţin, puteam îndrepta starea 
aceasta de lucruri. Nu m-a mişcat prea mult soarta 
doctorului Roberts şi a maiorului Despard. Ei sunt bărbaţi şi 
se pot apăra singuri, dar mi-a fost milă de Anne Meredith... 

După o clipă de şovăire, ea continuă încet: 

— Anne Meredith e o fată tânără, cu întreaga viaţă 
înaintea ei. Afacerea aceasta i-ar putea strica întreg 
viitorul... 

„Gândul acesta m-a turburat”. 

Atunci domnule Poirot, am înţeles că venise momentul să 
fac mărturisiri. Nu mai putem păstra secretul. lată de ce v- 
am telefonat. 

Se scurseră câteva minute. 

Privind-o fix pe doamna Lorrimer, într-un târziu Poirot luă 
cuvântul: 

— Doamnă Lorrimer sunteţi... Foarte sigură (îmi veţi 
spune tot adevărul nu-i aşa?), că asasinarea lui Shaitana n-a 
fost premeditată? N-aţi pregătit cumva crima înainte de a 
veni la dineu? 

Doamna Lorrimer îl privi o clipă şi clătină violent din cap. 

— Nu! 

— Susţineţi că n-aţi pregătit crima de mai înainte? 

— Vă jur că nu! 

— Atunci, atunci... Minţiţi. Trebuie să minţiţi. 

Vocea doamnei Lorrimer deveni tăioasă: 

— Domnule Poirot, nu vă permit. 

Micul detectiv se ridică deodată din fotoliu. Traversă dintr- 
o săritură camera şi deschise lumina. 

Apoi se aşeză din nou în fotoliu, puse mâinile pe genunchi 
şi privi pe gazda sa pătrunzător. 


— Rămâne de văzut, doamnă, dacă Hercule Poirot poate să 
se înşele. 

— Nimeni nu e infailibil, replică sec doamna Lorrimer. 

— Eu însă sunt, afirmă Poirot. Nu mă înşel niciodată. De 
data aceasta s-ar părea că evidenţa m-a doborât. 

În cazul acesta însă, e fantastic că Hercule Poirot ştie mai 
bine de cât dv. Care vă acuzaţi, felul cum s-a comis crima 
aceasta. 

— Fantastic şi absurd, rosti cu răceală, doamna Lorrimer 

— Nu mai rămâne decât că sunt nebun, nebun de legat. 
Totuşi, pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt nebun. Am 
dreptate. Trebuie să am dreptate. Sunt dispus să admit că l- 
aţi ucis pe Shaitana, dar în felul descris. E imposibil să 
acţionezi altfel decât ţi-e firea. 

Făcu o pauză. Doamna Lorrimer îşi muşcă buzele. 
Deschise gura, dar Poirot i-o luă înainte: 

— Asasinatul comis asupra lui Shaitana a fost premeditat, 
sau nu sunteţi dv. Vinovată. 

Doamna Lorrimer răspunse pe un ton fără replică: 

— Încep să cred că sunteţi nebun, domnule Poirot. Din 
moment ce mărturisesc crima, de ce v-aşi ascunde felul cum 
am procedat? Nu văd cu ce scop aşi putea-o face. 

Poirot se ridică din nou şi făcu câţiva paşi prin salon. Când 
se aşeză din nou în fotoliu, nu ma era acelaşi. Îi spuse 
doamnei Lorrimer plin de curtoazie: 

— Acum, văd că nu dv. L-aţi ucis pe Shaitana. Înţeleg totul. 
HarleyStreet şi mica Anne Meredith descurajată pe trotuar. 
Văd şi o altă femeie... În trecut, o femeie care a trăit 
singură... Lamentabil de singură. Oh, înţeleg toate acestea, 
dar rămâne totuşi o enigmă: de ce sunteţi atât de sigură că 
Anne Meredith e ucigaşa? 

—- într-adevăr, domnule Poirot, depăşiţi... 

— E inutil să mai protestaţi, să continuaţi să mă minţiţi, 
doamnă, căci vă spun că cunosc adevărul. 

Înţeleg foarte bine emoția dv. De atunci, din Tlarley Street. 
N-aţi fi procedat la fel pentru dl. Roberts şi nici pentru 


maiorul Despard, dar v-a fost milă de mica Anne Meredith, 
fiindcă a comis un act identic cu cel comis de dv. Odinioară. 

Îmi închipui că nici nu ştiţi ce mobil a împins-o. Dar când v- 
a întrebat şeful poliţiei, ştiaţi la ce să vă aşteptaţi. Vedeţi şi 
dv. Că ştiu totul. La ce bun să mai continuaţi cu minciuna? 

Poirot aşteaptă în zadar un răspuns. Cu un aer satisfăcut 
continuă: 

— Purtarea dv., doamnă, merită toate laudele. Asumaţi 
toate riscurile, mărturisind o crimă pentru a scăpa un 
sărman copil. 

— Uitaţi că eu însumi nu sunt o femeie fără pată. Cu mulţi 
ani în urmă, domnule Poirot, mi-am ucis bărbatul. 

Pentru o clipă domni tăcerea. 

— În definitiv sunteţi logică şi posedaţi simţul justiţiei. 
Sunteţi gata să ispăşiţi o greşeală, a trecutului. O crimă e o 
crimă, oricare ar fi victima. Dv. Doamnă sunteţi curajoasă şi 
aveţi o minte luminată. Dar vă pun din nou întrebarea: Cum 
puteţi afirma că Anne Meredith l-a ucis pe Shaitana? 

Un suspin adânc scăpă de pe buzele doamnei Lorrimer. 
Poirot îl învinsese ultimele ei rezistenţe. Ea răspunse cu 
simplicitatea unui copil: 

— Fiindcă am văzut-o eu! 


CAP XXVII 

MARTORUL OCULAR. 

Poirot nu se mai putu stăpâni. Azvârli capul pe spate şi 
râsul său vesel, franțuzesc, umplu salonul. 

— Iertare, doamnă, spuse el, ştergându-şi ochii, nu m-am 
mai putut stăpâni. lată-ne discutând, argumentând, 
întrebând, făcând apel la psihologie - şi când colo, există un 
martor ocular a crimei. Vă rog să-mi expuneţi faptele. 

— Era către sfârşitnl serii, Anne Meredith era „mortul” la 
bridge. Ea se ridică: privi cărţile partenerilor săi şi se 
plimbă prin cameră. 

Partida nu era deloc interesantă şi ştiam dinainte care va fi 
rezultatul: deşi n-am socotit necesar să mă concentrez. M- 


am uitat spre cămin: Anne Meredith era aplecată către 
Shaitana. Deodată se ridică şi ceeace mă miră, mâna ei 
atinse pieptul bărbatului. Atunci am văzut pe figura ei o 
expresie de groază. 

Natural, neştiind ce era, m-am mulţumit să mă întreb ce s- 
o fi întâmplat. Mai târziu, am înţeles. 

— Dar ea nu ştia, c-o văzusem. 

— Sărmanul copil, spuse doamna Lorrimer. Atât de ... 
tânără. Având întreaga viaţă înaintea ei: Tăcerea mea nu vă 
poate mira, domnule Poirot. 

— Nu, nu câtuşi de puţin. 

— Mai ales fiindcă ştiţi că şi eu... Ea se cutremură. Nu euo 
puteam trăda. Era treaba poliţiei. 

— Sunt de aceeaşi părere. Dar azi v-aţi depăşit intenţiile. 

— N-am fost niciodată o femeie prea sensibilă, dar acesta 
vine cu vârsta. Credeţi-mă, domnule Poirot, că nu mă 
înduioşez prea uşor. 

— Mila e rareori o bună călăuză. Miss Meredith e tânără, 
delicată, are o înfăţişare timidă şi sperioasă. Oh! Desigur, e 
capabilă să inspire compătimire. Dar eu nu împărtăşesc 
felul dv. De a vedea. 

Vreţi să vă spun doamnă, de ce l-a ucis Miss Anne 
Meredith pe Shaitana? Deoarece el ştia ca ea suprimase pe 
o bătrâna la care fusese guvernantă şi care o prinsese în 
flagrant delict de furt. 

Doamna Lorrimer păru uimită. 

— E posibil, d-le Poirot? 

— Nu mai rămâne nici o îndoială. Cu aerele ei prefăcute, 
micuța Meredith e foarte periculoasă. 

De când siguranţa ei e ameninţată, ea nu mai cunoaşte 
nici un scrupul... Şi loveşte mişeleşte. 

Miss Anne, nu s-ar opri la aceste două crime. 

Dacă scapă cu obraz curat, capătă şi mai mare încredere 
în sine... 

— E oribil ceea ce spuneţi, domnule Poirot, oribil. Micul 
detectiv belgian, se ridică. 


— Doamnă, vă rog să-mi daţi voie să mă retrag, şi 
reflectaţi bine la tot ce v-am spus. 

Uşor schimbată în convingerile ei, doamna Lorrimer 
încercă să-şi recapete tonul ei obişnuit. 

— Dacă voi crede de cuvinţă, domnule Poirot, voi nega 
convorbirea pe care am avut-o. Amintiţi-vă că nu aveţi nici 
un martor. Rămâne între noi deci, tot ce v-am spus. 

Poirot răspunse grav: 

— Nu se va face nimic doamnă, fără consimţământul dv 
Fiţi pe pace. Am metodele mele personale. Acum ştiu la ce 
să mă aştept. 

Apoi îşi duse mâna la buze. 

— Doamnă vă rog să-mi daţi voie să vă exprim toată 
admiraţia mea. Cred că nu mai există femeie ca dv. 
Nouăzeci şi nouă la sută, în cazul dv. N-ar fi putut rezista 
tentaţiei de a... 

— De a? 

— De a-mi spune pentru ce motiv v-aţi ucis soţul... Şi de ce 
n-aţi tăcut. 

Doamna. Lorrimer adoptă o atitudine rigidă. 

— Domnule Poirot, motivul acela mă priveşte numai pe 
mine. 

— Admirabil! Exclamă Poirot sărutându-i din nou mâna şi 
părăsi camera. 

Afară se lăsase frig. Poirot căuta din ochi un taxi. 

Nevăzând niciunul, se hotări să pornească în direcţia 
King's Road. Reflectă, dând din când în când din cap. 
Odată, clătină din cap negativ. 

Se întoarse şi văzu pe cineva ureând scările casei doamnei 
Lorrimer. Silueta, semăna cu aceea a lui Anne Meredith. Se 
întrebă o clipă, dacă s-o oprească sau nu, pe urmă, îşi 
continuă drumul. 

Ajuns acasă, află că Battle plecase fără să-i lase nici un 
mesaj. 

Se îndreptă spre telefon şi chemă pe şeful poliţiei. 

— Allo! Răspunse Battle. Aveţi vreo noutate? 


Cred şi eu. Prietene. Trebuie s-o arestezi imediat pe Anne 
Meredith. 

— Bine. Mă duc... Dar de ce atâta grabă? 

— Fiindcă domnişoara aceasta poate deveni periculoasă. 
După un timp, Battle spuse: 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Dar nu e cazul. Oricum, e 
inutil, să precipităm lucrurile. 

I-am trimis deja o înştiinţare oficială, anunţându-i vizita 
mea pentru mâine. Va fi poate excelent s-o tulburăm puţin. 

— Se poate să vă însoțesc? 

— O. Voi fi onorat, domnule Poirot. Poirot, închise telefonul. 

„Avea o figură gânditoare şi preocupată. Rămase mult 
timp în faţa focului, cu fruntea încreţită. 

În sfârşit, alungându-şi temerile şi îndoielile, se duse la 
culcare. 

— Vom vedea aceasta mâine, spuse el. Dar nu bănuia ce-i 
rezerva ziua următoare. 


CAP, XXVIII 

SINUCIDEREA. 

Soneria telefonului răsună chiar în clipa în care Poiroti se 
pregătea să-şi bea cafeaua cu lapte. 

EI ridică receptorul şi auzi vocea lui Battle: 

— Domnul Poirot, la aparat? 

— Da, eu sunt. Ce s-a întâmplat? 

După vocea şefului poliţiei, înţelese că se întâmplase ceva 
grav. Îşi aminti de vagile sale presimţiri din ajun. 

— Spune repede, prietene. 

— E vorba de doamna Lorrimer. 

— Lorrimer... Ei bine? 

— Ce dracu, i-aţi povestit ieri... Sau ce v-a mărturisit? Nu - 
miaţi spus nimic, lăsându-mă să cred că trebuie să ne 
ocupăm mai degrabă de Anne Meredith. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Poirot calm. 

— O sinucidere. 

— S-a sinucis doamna Lorrimer? 


— Exact. Se pare că de o bucată de vreme era foarte 
deprimată. Doctorul său îi prescrisese un somnifer şi ieri 
seara a luat o doză prea mare. 

Poirot suspină adânc. 

— Nu cumva e vorba... de un accident? 

— Câtuşi de puţin. Ea şi-a pus planul în aplicare şi a scris 
celor trei 

— Care trei? 

— Roberts, Despard şi Miss Meredith. I-a anunţat că a ales 
calea cea mai bună ca să scape de neplăcerile pricinuite O 
scrisoare dintre cele mai calme şi mai pozitive, oglindea 
admirabil felul de-a fi a acestei femei bizare. 

Poirot nu răspunse imediat. 

Deci acestea erau ultimele dorinţe ale doamnei Lorrimer. 
Ea vroia, cu orice preţ, s-o scape pe Anne Meredith. 

O moarte rapidă şi fără suferinţe, în locul unui final 
dureros. Ultimul său act era un act de altruism. Ea o salva 
pe tânăra fată, de care o unea o legătură secretă de 
simpatie, îşi pregătise cu grijă sinuciderea şi o anunţase 
celor trei interesaţi Ce femeie! Admiraţia lui Poirot crescu. 
Această promptă hotărâre şi această voinţă de neclintit, o 
oglindea perfect. 

EI şi-a închipuit că a convins-o, dar ea preferase să 
procedeze aşa cum socotise că e mai bine. 

Gândurile lui Poirot, fură întrerupte de vocea lui Battle. 

— Ce naiba i-aţi spus ieri? Fără îndoială că aţi demascat-o 
şi iată rezultatul. Şi totuşi mi-aţi dat a înţelege, că gândurile 
dv., se îndreptau spre Anne Meredith. 

Poirot tăcu o clipă. D-na Lorrimer moartă, îl silea să-i 
îndeplinească dorinţele, mai bine decât dacă ar fi fost în 
viaţă. 

Declară, încet, cu neplăcere: 

— Am greşit... 

— Ah! V-aţi înşelat! Exclamă Battle. Probabil şi-a închipuit 
că vă pregătiţi s-o arestaţi. Păcat că aţi lăsat-o să ne 
alunece astfel printre degete. 


— Nu avem nici un fel de probă împotriva ei, replică 
Poirot. 

— Nu, şi poate e mai bine aşa. Dar nu cumva aţi pregătit 
dv. Lovitura aceasta de teatru, domnule Poirot? 

Poirot protestă indignat. Apoi întrebă: 

— Povestiţi-mi exact cum s-a întâmplat. 

— Roberts şi-a cercetat scrisorile, puţin înainte de ora opt. 
Fără să piardă o clipă, a sărit în maşină, însărcinându-şi 
servitoarea să ne înştiinţeze, ceea ce ea a făcut imediat. 
Când ajunse, i se spuse că doamna Lorrimer nu se sculase 
încă. 

Atunci se repezi în camera ei de culcare, dar era prea 
târziu. În zadar, îi făcu respiraţie artificială. 

Medicul nostru legist, care sosi după puţin timp, nu putut 
decât să constate evidenţa. 

— Despre ce fel de somnifer e vorba? 

— Cred că de veronal. Pe noptieră s-a găsit un tub cu 
pastile. 

— Şi ceilalţi doi? Au luat legătura cu dumneata? 

— Despard e plecat şi nu şi-a citit încă scrisorile. 

— Şi Miss Meredith? 

— 'Tocmai i-am telefonat. 

— A citit scrisoarea cu câteva minute înainte de a vorbi cu 
ea. Acolo poşta vine ceva mai târziu. 

— Cum a reacţionat? 

— Foarte natural. O vie uşurare, puţin deghizată. Era 
tulburată şi mişcată... 

— Unde sunteţi acum? Întrebă Poirot. 

— În Chene Lane, la doamna Lorrimer. 

— Bine. Vin şi eu acolo imediat. 

În holul vilei, Poirot îl întâlni pe doctorul Roberts pe 
punctul de a pleca. În dimineaţa aceea, doctorul Roberts 
părea că-şi pierduse buna sa dispoziţie obişnuită. Era palid 
şi tulburat. 

— Ce lamentabilă întâmplare, domnule Poirot! 


Nu pot să-mi ascund uşurarea şi totuşi e lovitură grea. 
Nici o clipă n-am bânuit-o pe doamna Lorrimer. Nu pot să- 
nii revin. 

— Nici eu. 

— Femeia aceasta liniştită şi distinsă, atât de stăpână pe 
ea însăşi! N-o văd comiţând o crimă. De ce l-o fi omorât? N- 
o vom şti niciodată. Mărturisesc că aş fi fost curios s-o ştiu. 

— Moartea ei aduce o mare uşurare! 

— Fără îndoială. Ar însemna să fiu un ipocrit ca să susţin 
contrariul. Nu e de loc plăcut să ştii că te bânuieşte poliţia. 
Cât despre femeia aceasta nefericită, ea a ales cea mai 
bună soluţie. 

— Remugşcările au hotărât-o, spuse Roberts părăsind vila. 

Poirot dădu gânditor din cap. Doctorul se înşela: nu 
remuşcările o duseseră pe doamna Lorrimer la sinucidere. 

Şi suind scara, Poirot se opri ca să adreseze câteva cuvinte 
de consolare bătrânei servitoare care plângea în tăcere. 

Ce nenorocire, domnule! Ce nenorocire! O iubeam atât de 
mult cu toţii! Şi când te gândeşti că ieri îşi bea ceaiul 
liniştită cu dv.! Azi, iat-o, că nu mai este! Niciodată nu voi 
uita ce s-a petrecut în dimineaţa asta. Domnul a sunat de 
patru ori, înainte de a veni să-i deschid. „Unde-ii stăpâna d- 
tale? A strigat el. Eram aşa de zăpăcită, că n-am putut să-i 
răspund. Înţelegeţi nu intram niciodată înainte de a suna 
ea. 

Atunci doctorul a întrebat: „Unde e camera ei? Şi s-a urcat 
pe scară pe urmele mele. 

Sosit la uşa doamnei, o deschise fără să bată şi aruncă o 
privire asupra patului: „Prea târziu! A exclamat. Ea murise, 
domnule. 

Mă trimise să caut spirt, apă caldă şi făcu imposibilul ca s- 
o însufleţească. Pe urmă sosi poliţia. De ce poliţia? Mă 
întreb. Dacă doamna a luat o doză prea puternică de 
veronal, e din greşeală. 

Fără să-i răspundă, Poirot o întrebă: 


— Ieri seară, stăpâna d-tale era ca de obicei? Părea 
plictisită, îngrijorată? 

— Nu, n-am observat domnule. Părea obosită şi suferindă. 
De câtva timp, sănătatea ei lăsa de dorit. 

— O ştiu. 

Tonul de simpatie a lui Poirot o încuraja pe brava femeie să 
continuie. 

— Niciodată nu se plângea, domnule, dar eu şi 
bucătăreasa eram foarte îngrijorate de ea. 

Pierduse rezistenţa de odinioară şi vizita tinerei fete care 
a venit după dv., trebuie s-o fi obosit. 

Cu piciorul pe prima treaptă, Poirot se întoarse: 

— Tânăra fată? A venit o tânăra fată ieri seara? 

— Dva, domnule. Îndată după ce aţi plecat dv. Se numea 
Miss Meredith. 

— A stat mult? 

— Aproape o oră, domnule. 

— Şi după aceea? 

— Stăpâna noastră s-a dus să se culce. 1 s-a adus dineul în 
pat. Se plângea că e foarte obosită. 

— Nu ştii cumva dacă stăpâna d-tale a scris scrisori 
aseară? 

— După ce s-a aşezat în pat?' Nu cred, domnule. 

— Dar nu eşti sigură? 

— Pe masa din hol se găseau nişte plicuri lipite, gata de 
pus la cutie. Le-am pus aseară, înainte de a închide uşa 
pentru noapte. Dar parcă le văzusem din timpul zilei. 

— Câte erau? 

— Două sau trei. Nu sunt sigură. Cred că trei. 

— Dumneata, sau bucătăreasa, sau cine le-a pus la cutie... 
N-aţi observat cui erau adresate? 

Nu-mi luaţi în nume de rău întrebarea aceasta, dar e de 
cea mai mare importanţă. 

— Eu însumi le-am pus la cutie, domnule. Am văzut pe cea 
de deasupra... Era pentru Purtum şi Mason. Celelalte, nu 
ştiu. 


Femeia vorbea cu o voce sinceră. 

— Eşti sigură că nu erau mai mult de trei scrisori? Poirot 
dădu din cap cu gravitate, urcând câteva trepte, apoi spuse: 

— Ştiai că stăpâna d-tale lua un somnifer? 

— Da, domnule. Urma reţeta doctorului Lang. 

— Unde se afla somniferul? 

— Într-un mic dulăpior din camera doamnei. 

Fără să pună altă întrebare, Poirot urcă scara. La primul 
etaj, îl întâmpină Battle. Şeful poliţiei părea plictisit şi 
descurajat. 

— Mă bucur că vă văd, domnule Poirot. Vă prezint pe 
doctorul Davidson. 

Doctorul legist îi strânse mâna. Era un bărbat înalt, cu 
înfăţişare melancolică. 

— Ne urmăreşte ghinionul, spuse el. Să fi venit cu o oră 
mai devreme, am fi putut-o salva. 

— Hm! Făcu Battle. N-o spun în chip oficial, dar nu sunt 
supărat pe ea. Era o persoană de familie bună. Nu ştiu de 
ce l-a ucis pe Shaitana, dar fără îndoială că avea motive 
serioase, s-o facă. 

— Orice ar fi, făcut Poirot, mă îndoiesc să fi trăit până la 
proces, căci era foarte bolnavă. 

Doctorul legist aprobă din cap. 

— E adevărat ceea ce spuneţi. Poate e mai bine aşa. El 
cobori scara, urmat de Battle. 

— O clipă, doctore. 

Poirot, cu mâna pe clanţă întrebă: 

— Pot intra? 

— Da, spuse Battle. Am terminat constatările. Poirot intră 
şi închise cu grijă uşa în urma lui. Se îndreptă spre pat şi 
privi figura calmă a moartei. 

Foarte mişcat, se întrebă dacă sărmana femeie părăsise 
lumea aceasta de bună voie pentru a scăpa o fată tânăra de 
moarte şj ruşine, sau dacă există o altă explicaţie mai 
sinistră. 

Anumite fapte... 


Se aplecă brusc şi examina o pată întunecată pe braţul 
moartei. 

Apoi se ridică cu o stranie lumină, felină în ochi: prietenii 
săi ar fi ştiut ce înseamnă aceasta. 

El părăsi grăbit camera şi cobori scara. Battle şi unul din 
subordonații săi erau la telefon. 

Omul puse la loc receptorul spunând: 

— Nu s-a întors, domnule. 

— E vorba de Despard, îi explică Battle lui Poirot. Am 
încercat să vorbesc cu el. Are o scrisoare purtând ştampila 
poştei din Chelsea. 

Poirot puse o întrebare neaşteptată. 

— Înainte de a veni aici azi dimineaţă, doctorul Roberts a 
luat micul dejun? 

Battle căscă ochii mirat. 

— Nu, mi-aduc aminte că a spus că a venit aici nemâncat. 

— Atunci, acum trebuie să fi ajuns acasă. Îi putem telefona. 

Poirot formă numărul pe cadran. 

— De ce aceasta? 

— Doctorul Roberts? Întrebă el. Da, aici Poirot. Vă rog o 
întrebare, cunoaşteţi scrisul doamnei Lorrimer? 

— Scrisul doamnei Lorrimer? Cred că azi l-am văzut 
pentru prima oară. 

— Vă mulţumesc. Poirot depuse receptorul. Battle îl privi 
fix. 

— Ce idee genială aţi avut, domnule Poirot? 

Poirot îl luă la braţ. 

— Ascultă bine, prietene. Ieri seara, la câteva minute după 
plecarea mea, Anne Meredith a venit aici. Am văzut o eu 
însumi urcând treptele, dar atunci nu eram sigur că e ea. 

După ce a plecat, doamna Lorrimer s-a dus imediat la 
culcare, şi după cum spune servitoarea, n-a scris nici un fel 
de scrisori. Pentru motive pe care le veţi înţelege când vă 
voi povesti întrevederea noastră, nu cred că doamna 
Lorrimer a scris aceste scrisori înainte de vizita mea. 

Deci, când le-a scris? 


— Poate după ce s-au culcat servitoarele, sugeră Battle. S- 
o fi sculat şi le-o fi dus ea însăşi la cutie. 

— Posibil, dar se pune altă eventualitate: poate n-a scris ea 
scrisorile acelea. 

Battle scoase un uşor fluierat. 

— Dumnezeule! Vrei să spui că... 

Se auzi sunând telefonul. Sergentul duse receptorul la 
ureche, ascultă şi se întoarse spre Battle. 

— Sergentul O'Connor vă vorbeşte din apartamentul 
maiorului Despard, domnule. Se crede că Despard s a dus 
la Wallingford-on-Thames. 

Poirot îl luă de braţ pe Baatle. 

— Repede, prietene. Trebuie să ne ducem şi noi la 
Wallingford. Vă mărturisesc că sunt neliniştit. 

N-am ajuns la sfârşitul surprizelor. Vă repet, prietene, că 
fata aceea e periculoasă. 


CAP. XXIX 
ACCIDENTUL 

— Anne, spuse Rhoda. 

— Mm? 

— Te rog, Anne, şi nu-mi răspunzi ca şi cum ai fi pe cale să 
dezlegi o problemă de cuvinte încrucişate. Vreau să mă 
asculţi. 

— Nici nu fac altceva. 

Anne se ridică, punând de-oparte ziarul. 

— Aşa mai merge. la spune, Anne - Rhoda şovăi - domnul 
acela pe care-l aşteptăm... 

— Şeful poliţiei Battle? 

— Da, Anne. Aş vrea să-i vorbeşti de şederea ta la doamna 
Benson. 

— Aiurezi. De ce să-i vorbesc? 

— Fiindcă ai aerul că. Vrei să faci un mister din asta. După 
mine, ar fi mai bine să-l pui la curent. 

— Acum, e prea târziu. 

— Ar fi trebuit, să-i vorbeşti de la început. 


— Îţi repet: acum e prea târziu. 

— Bine, făcu Rhoda deloc convinsă. Anne replică enervată: 

— În orice caz, nu văd necesitatea. Asta n-are nimic de- 
aface cu afacerea actuală. 

— Sigur că nu. 

— În plus, n-am stat acolo decât două luni... Şi două luni 
nu contează. 

— De acord. O să mă găseşti stupidă, dar sunt puţin 
neliniştită. Te asigur, că ai face bine să vorbeşti. Gândeşte- 
te ce s-ar întâmpla dacă Battle ar afla că l-ai minţit. 

— Nu văd, cum ar afla. Nimeni nu ştie, afară de tine. 

— Nu... Nu. 

Observând uşoara ezitare a Rhodei, Anne o întrebă: 

— Cum asta? Cine. Mai ştie? 

— Păi... Toţi locuitorii din Combeacre. Anne. Ridică din 
umeri. 

— M-aş mira ca Battle să afle ceva pe calea aceasta. 

— 'Teme-te de coincidenţe. 

— Rhoda, nu te mai recunosc. Ce-i cu tine? 

— lartă-mă draga mea. Ştii ca şi mine, ce neplăceri am 
avea din partea poliţiei, dacă s-ar descoperi că îi ascunzi o 
parte din adevăr. 

— Nu are de unde să afle. Cine să le spună? Numaitu ai 
putea. 

Anne suspină, stingherită: 

— Oh! Dragă, treaba ta cum o să te descurci, în gânduri. 

Tulburată, îşi privi prietena, dar Anne părea cufundată 

— Din fericire, sosirea maiorului Despard, ne va distra 
puţin, spuse Rhoda. 

— Cum? 

— E admirabil Anne, şi dacă ţi-e nu-ţi place, trecemi-l mie. 

— Oh! Eşti absurdă, Rhoda. El nu face deloc caz de mine. 

— Atunci, cum îţi explici toate vizitele lui? Ba da, e mort 
după tine. Tu eşti exact frumuseţea delicată şi fragilă, care 
are nevoie să fie protejată. 

— Se arată la fel de drăguţ cu tine, ca şi cu mine. 


— E o simplă politeţe din partea lui. Dar dacă tu îi respingi 
omagiile, eu voi juca faţă de el rolul prietenei capabile. Şi 
poate o să-l cuceresc. Cine ştie? Trase concluzia Rhoda. 

— ȚŢi-l dau cu plăcere, spuse Anne râzând. 

— Mă înebunesc după obrazul lui bronzat. 

— Nu fii vulgară, Rhoda. 

— 'Ţie nu-ţi place? 

— Ba da. 

— Şi noi mai facem şi fasoane! Cred că te place mai mult 
pe tine. 

„Apropo, la ce oră soseşte copoiul nostru?! întrebă Rhoda. 

— Pe la prânz şi e abia zece şi jumătate. Ce-ar fi să ne 
ducem la râu? 

— Dar Despard n-a promis că vine pe la 11? 

— De ce să-l aşteptăm aici? Să-i lăsăm răspuns la d-na 
Astwell unde ne poate găsi. 

— Trebuie să te faci dorită, cum spunea mama, observă 
Rhoda râzând. Hai să plecăm. 

Cele două prietene, traversară grădina. Zece minute mai 
târziu, maiorul Despard sosi la Wendon Cottage. 

Sosi cu puţin înainte de ora fixată şi fu puţin cam mirat să 
afle că cele două fete plecaseră. 

Traversă grădina, ieşi în câmp şi apucă pe drumul de, care 
Doamna Astwell, în loc să-şi vadă de treburi, zăbovi câteva 
minute ca să-l privească pe maior. 

— £ mort după una din ele, se gândi ea. Trebuie să umble 
după Miss Anne, dar n-aş putea să pun mâna-n foc. Cât 
despre el, ce e drept n-o arăta de loc. E la fel de galant cu 
amândouă. Nu m-aş mira ca amândouă să fie îndrăgostite 
de el. În cazul ăsta, s-a zis cu prietenia. 

Cu perspectiva acestei idile, d-na Astwell intră în casă să 
spele vasele, când sună iar la uşă. 

— S-o ia dracu de sonerie! Blestemă servitoarea. Pe legea 
mea, c-o fac înadins. O fi un pachet, ori o telegramă? 

Ea se duse la uşă. 


Pe prag, se aflau doi domni: un bărbat micuţ cu înfăţişare 
de străin şi un voinic englez sută-n sută. D-na Astwell îşi 
aminti că pe acesta din urmă îl mai văzuse. 

— Miss Meredith e acasă? Întrebă englezul. D-na Astwell 
dădu din cap. 

— Chiar acum a plecat. 

— Ah! În ce parte? N-am întâlnit-o pe drum. Doamna 
Astwell, studiind uimitoarea mustață a celuilalt vizitator, 
dădu cele mai multe explicaţii. 

— S-a dus la... 

Battle o întrerupse 

— Şi prietena ei, Miss Dawes 

— S-au dus împreună. 

Ah! Mulţumesc, făcu Battle, ia spune, pe unde putem 
ajunge la râu? 

— O luaţi la stânga, pe drumul de care. Ele au spus, 
plecând că o s-o ia pe drumul ăsta. Au plecat abia de un 
sfert de oră. Le veţi ajunge imediat. 

„Mă întreb, îşi spuse ea închizând uşa, cine or mai fi şi 
ăştia. Mutrele lor nu mi-s de loc cunoscute. 

— Doamna Astwell se întoarse la vasele ei, în timp ce 
Battle şi Poirot se îndreptau spre stânga, apucând pe o 
cărare care-i duse la drumul de care. 

Poirot iuți pasul. Battle îl privi cu curiozitate. 

— De ce graba asta, domnule Poirot? Păreţi foarte grăbit? 

— E adevărat, prietene, sunt foarte neliniştit. 

— Nimic suspect. Poirot dădu din cap. 

— Nu, dar parcă poţi să ştii... 

— Cred că aveţi un gând ascuns, replică Battle. Azi 
dimineaţă, a trebuit să plecăm fără să pierdem o clipă şi - 
ca să vă fac plăcere - Turner a mânat cu toată viteza. De ce 
vă temeţi? 

Poirot nu răspunse. 

— Vă temeţi de ceva? Insistă Battle. 

— De ce se poate teme în astfel de ocazie. 

— Aveţi dreptate, spuse Battle. Mă întreb chiar... 


— Ce prietene? 

— Mă întreb dacă Miss Meredith ştie că ia dezvăluit 
secretul, doamnei Oliver. 

— Să ne grăbim, prietene, să ne grăbim, insistă Poirot. Pe 
râu nu se vedea nici un fel de barcă, dar Poirot se opri de- 
odată-n loc. 

Battle îl imită şi spuse: 

— Ia te uită, maiorul Despard! 

Cu 200 de metri înaintea lor, maiorul mergea şi el pe malul 
râului. 

Ceva mai departe, cele două fete se aflau într-o barcă cu 
fundul plat. Rhoda pescuia cu undiţa, iar Anne, lungită în 
barcă, râdea privindu-şi prietena. 

Niciuna din ele nu privea spre mal. 

Şi atunci... Surveni accidentul. Anne întinse mâna, Rhoda 
se clătină, căzu peste margine şi se agăţă disperată de 
mâneca prietenei ei. Barca se răsturnă şi cele două fete se 
zbăteau în apă. 

— Ai văzut! Poirot alergând. Mica Meredith a împins-o pe 
cealaltă, azvârlind-o în apă. Dumnezeule! A comis a patra 
crimă! 

Cei doi alergară cât putură de repede, dar cineva îi 
întrecu. Se văzu că niciuna din cele două fete nu şi se ştia 
să înoate. Despard sări în apă şi se îndrepta înotând spre 
ele. 

— Dumnezeule, cât e de interesant! Strigă Poirot 
apucându-l pe Battle de braţ. Spre care din ele se va 
îndrepta mai întâi? 

Cele două fete erau la distanţă de 20 de metri una de alta. 
Fără cea mai mică ezitare, maiorul înotă spre Rhoda. 

La rândul său, Battle se aruncă în apă. Despard se urcă cu 
Rhoda pe mal. O aşeză pe iarbă, se aruncă din nou în apă şi 
înotă spre locul unde dispăruse Anne. 

— Atenţie la ierburi! Strigă Battle. 

Cei doi bărbaţi ajunseră în acelaş timp, la locul unde 
dispăruse Anne. 


Reuşiră s-o găsească şi o traseră la mal, Poirot îi dădu 
primele îngrijiri lui Rhoda, care respiră greu. 

Despard şi Battle o aşeză pe Anne Meredith pe iarbă. 

Începu să-i mişte braţele metodic, Poirot fiind gata să-l 
înlocuiască. 

Despard îngenunche lângă Rhoda. 

— Vă simţiţi mai bine? Întrebă el neliniştit. 

— M-aţi salvat... M-aţi salvat... Murmură ea. El îi luă mâna 
şi ea izbucni în plâns. 

— Rhoda! 

Despard avu deodată viziunea unui peisaj african cu 
Rhoda veselă şi setoasă de aventuri lângă el. 


CAP XXX 

CRIMA 

— Susţineţi, spuse Rhoda neîncrezătoare, ca Anne a vrut 
să mă arunce în apă? Am avut impresia vagă. Totuşi Ştia că 
nu ştiu să înot. 

Dar... A făcut-o înadins? 

— Absolut, făcu Poirot. 

Se îndreptau cu maşina spre Londra. 

— Dar... de ce? 

Poirot nu răspunse imediat. Credea că ştie unul din 
motivele care o împinseseră pe Anne la crimă, şi-l privea pe 
omul care era lângă Rhoda. 

Şeful poliţiei Battle tuşi. 

— Miss Dawes fiţi pregătită pentru lucruri penibile. 
Doamna Benson, în serviciul căreia a fost prietena dv., n-a 
murit accidental, aşa cum părea... Cel puţin, şi avem motive 
întemeiate s-o credem. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Credem, spuse Poirot, că Anne Meredith a schimbat 
locul celor două flacoane. 

— Oh! Nu, e prea îngrozitor. Niciodată n-aş putea-o 
admite. De ce-ar fi făcut Anne aceasta? 


— Avea motivele ei, explică Battle. Pe de altă parte, sunteţi 
singura persoană care ne puteţi furniza amănunte asupra 
acestui accident. 

Ştie c-aţi povestit faptul doamnei Oliver? 

— Nu. M-am temut să nu se supere. 

— Sigur. Nu e rău. Dar ea îşi închipuia că primejdia, venea 
din partea dv. Şi iată de ce s-a hotărât să vă suprime. 

— Să mă suprime? Pe mine? Oh! E oribil. Nu poate fi 
adevărat. 

— Battle! Acum ea nu mai e pe lume. S-o lăsăm în pace. În 
orice caz, să ştiţi, Miss Dawes că nu vă era o bună 
prietenă... lată cel puţin un fapt indiscutabil. 

Maşina se opri în faţa unei uşi. 

— Să intrăm, la dl. Poirot, spuse şeful poliţiei şi să 
discutăm puţin. 

În salonul lui Poirot, fură primiţi de d-na Oliver care stătea 
de vorbă cu doctorul Roberts. Ei băuseră câte un pahar de 
sherry. 

Doamna Oliver purta o rochie de catifea cu un nod mare 
pe piept. 

— Poftim, poftim, exclamă doamna Oliver, ca şi cum ar fi 
fost salonul ei şi nu al lui Poirot. După ce mi-aţi telefonat, l- 
am anunţat eu însumi pe dl. Roberts şi am venit aici 
împreună. Suntem curioşi să aflăm amănuntele. 

— Bineînţeles. Dar pentru moment, nu ştiu ce se petrece. 

— Ei bine, anunţă Poirot, aflaţi că l-am descoperit pe 
asasinul lui Shaitana. 

— Asta mi-a spus şi d-na Oliver. Micuţa Anne Meredith? N- 
aş fi crezut-o niciodată. 

— Asta n-o împiedică să aibă trei morţi pe conştiinţă... Şi 
nu e vina ei, dacă nu l-a putut avea şi pe al patrulea, replică 
Battle. 

— De necrezut, murmură Roberts. 

— Cel care pare mai nevinovat, e asasinul observă d-na 
Oliver. Viaţa reală seamănă foarte mult cu romanele. 


— Ce zi zbuciumată, exclamă Roberts. Mai întâi scrisoarea 
doamnei Lorrimer. Un fals, nu-i aşa? 

— Exact. Un fals în trei exemplare. 

— V-a trimis şi dv. Unul? 

— Desigur. Imitaţia era foarte bună... Evident, n-ar fi putut 
înşela un expert... Dar cine s-ar fi gândit să cheme un 
grafolog? Totul făcea ca sinuciderea d-nei Lorrimer să pară 
reală. 

După o scurtă pauză, Roberts adăugă: 

— Vă rog să-mi iertaţi curiozitatea, d-le Poirot, dar ce v-a 
făcut să vă îndoiţi de sinuciderea doamnei Lorrimer? 

— O mică. Convorbire pe care am avut-o cu camerista, 
defunctei. 

— V-a vorbit de vizita lui Anne Meredith, cu o seară 
înainte? 

— Da, printre altele. Dar deja îmi formasem părerea 
despre identitatea celui care l-a ucis pe Shaitana. Nu era 
doamna Lorrimer. Un ştergător de geamuri cu o scară sosi 
odată cu d-ta. A sprijinit scara de zid şi s-a pus pe lucru. 
Prima fereastră pe care-o începu, fu aceea a d-nei Lorrimer. 

Când observă ce se întâmplă, se duse la alt geam dar 
fusese martor la ceva. Omul acela, mi-a povestit ce a văzut. 
Poirot traversă camera, deschise uşa şi chemă: 

— Stephens! Vino 'ncoa! 

Apăru un grăsun, întorcând stânjenit în mână o şapcă pe 
care scria Asociaţia ştergătorilor de geamuri din Chelsea. 
Poirot îl întrebă: 

— Recunoaşteţi pe cineva de-aici? 

Omul se uită timid la fiecare şi arătă cu capul spre 
Roberts: 

— Pe dumnealui 

— Ia spune-ne când l-ai văzut şi ce făcea? 

— Era azi dimineaţă. La opt m-am apucat de treabă la o 
casă din Cheyne Lane. Am început cu geamurile de sus. În 
pat, era culcată o cucoană care părea bolnavă. Ea se mişcă 
şi l-am luat pe domnul de colo drept doctor. El a ridicat 


mâneca cocoanei şi a înţepat cu ceva în mână... În locul 
ăsta, adăugă el făcând un gest cu mâna. 

Cucoana a căzut pe pernă şi am socotit că e mai bine să m- 
apuc de alt geam. 

Cred că am făcut bine, nu-i aşa? 

— Foarte bine, îl aprobă Poirot. Apoi cu voce calmă: ei, ce 
spuneţi doctore Roberts? 

— Un simplu stimulent, bâlbâi Roberts. O ultimă încercare 
de a o readuce la viaţă. E monstruos... 

— Un simplu stimulent? N-metil-ciclohexc-nil-metil- 
malonil-urea, pronunţă Poirot, cunoscut sub numele de 
evipon şi întrebuințat în operaţii ca anestezic. 

În injecţiile intravenoase cu acest produs în doze 
puternice, produce insensibilitate instantanee. E periculos 
de administrat după veronal. Am observat pe braţ, locul 
unde a fost făcută înţepătura. Am şoptit un cuvânt 
doctorului legist şi otrava a fost descoperită de eminentul 
şef de laborator, Sir Charles Imphrey. 

— Iată ce-o să-ţi închidă gura, îi spuse Battle lui Roberts. 
Orice probă e inutilă în afacerea Shaitana. Totuşi, daca e 
nevoie, pentru a furniza o altă acuzare cu privire la 
moartea lui Charles Craddock... Şi poate şi a soţiei sale. La 
auzul acestor cuvinte, Roberts căzu zdrobit într-un fotoliu. 

— M-aţi prins, spuse el. Domnul acela de la Shaitana, m-a 
denunţat atunci seara, înainte de venirea dv. Şi eu care 
credeam că l-am redus la tăcere. 

— Onoarea nu-i revine lui Shaitana, ci d-lui Poirot, care e 
de faţă, spuse şeful poliţiei. 

Apoi deschise uşa şi intră doi oameni de-ai săi. Pe când una 
se închidea în urma vinovatului, doamna, Oliver spuse 
veselă. 

— Totdeauna am spus că ele. 


CAP XXXI 
CĂRŢILE PE MASA 


Poirot triumfa. Toţi se întoarseră spre el, aşteptând. 

— Sunt un flecar incorigibil, spuse Poirot surâzând. Ştiţi cu 
toţii că trebuie să ţin acum mica mea conferinţă instructivă. 

După părerea mea, această afacere e una din cele mai 
interesante, din toate cele cu care m-am ocupat până acum. 

De la început, nu posedam nici un fel de indiciu. Din cele 
patru persoane, numai una comisese crima. Dar care era 
vinovatul? Nu exista nici un fel de hârtie sau un document 
compromiţător... Numai patru personaje în carne şi oase... 
Şi... Carneţelele de bridge. 

După cum vă amintiţi; chiar de la început am avut un 
interes special pentru aceste carneţele. Ele mi-au furnizat 
unele amănunte asupra caracterului fiecărui jucător. Ba şi 
mai mult, ne-au furnizat o indicație prețioasă: în a treia 
manşă, am remarcat imediat cifra 1 500, scrisă deasupra 
liniei. Cifra aceasta nu putea fi decât anunţul unui mare 
şiern. Ori dacă o persoană se hotăra să comită aceasta 
crimă în circumstanţe atât de extraordinare (adică în cursul 
unei partide de bridge), ea se expunea la două riscuri 
serioase; mai întâi victima putea să strige, şi pe urma chiar 
dacă n-o făcea, unul din ceilalţi trei jucători, ar fi ridicat 
ochii din întâmplare, în momentul pshihologic şi să devină 
astfel martor ocular. 

Cu privire la primul risc nu se putea face nimic, era o 
simplă chestie de noroc, dar al doilea putea fi înlăturat. În 
cursul unei partide pasionante, atenţia celor trei jucători se 
concentrează în întregime asupra jocului, pe când dacă 
partida nu e interesantă jucătorii distraţi, se uită în jurul 
lor. 

Anunţul unui mare şiem, e totdeauna pasionant. Deseori, 
ca şi în cazul de faţă de altfel, el este contrat. Fiecare din 
jucători se sileşte să joace cât mai bine... Cel care a contrat 
ca să reuşească, adversarul ca să-l pună la amendă. 
Asasinul ar fi putut deci comite crima, în timpul levatei de 
care e vorba, ca atare, am urmărit cum s-au făcut 
anunţurile. 


Şi în curând am descoperit că în partida de care e vorba 
„mortul” a fost doctorul Roberts. "Ţinând seama de acest 
detaliu, am examinat, problema... Din punct de vedere 
psihologic. Printre cei patru suspecți, doamna Lorrimer mi 
s-a părut cea mai capabilă să elaboreze un plan şi să-l 
execute fără greş. Dar n-o vedeam acţionând sub impulsia 
momentului. 

Pe de altă parte, atitudinea ei din seara aceea, mă uimi., 
Ea dădea a înţelege că intenţionase ea însăşi să comită 
crima şi că în orice caz, ştia cine e vinovatul. Miss Meredith, 
maiorul Despard şi doctorul Roberts, erau toţi „posibilităţi 
psihologice” cu toate că aşa cum am spus-o, fiecare din el ar 
fi comis crima în felul său deosebit. 

Atunci, am făcut a doua experienţă. Am întrebat pe fiecare 
din jucători, ce-şi amintea din ce văzuse în cameră. 
Interogatoriul acesta, mi-a procurat indicii preţioase. Din 
capul locului, personajul care părea cel mai indicat să 
remarce pumnalul, era doctorul Roberts. Nimic nu scăpa 
acestui om, care era un observator înăscut. Totuşi, el uitase 
levatele la bridge. Nu mă aşteptam la detalii, dar şovâăiala 
sa, m-a făcut să văd că în cursul serii el avusese gândurile 
aiurea. Deci, doctorul Roberts se impunea din nou. 

Îmi place să constat, că doamna Lorrimer, a dat dovadă de 
o memorie minunată, şi avea o atare putere de concentrare, 
încât cineva ar fi putut fi ucis sub nasul ei, fără ca ea să 
observe. 

Indicaţiile pe care mi le-a furnizat ea, au fost nespus de 
preţioase. Marele şiem a fost anunţat de doctorul Robert 
(cu intenţie, după părerea sa) şi anunţurile lui nechibzuite, 
au permis doamnei Lorrimer să-l câştige. 

A treia experienţă. Grele şi lungi eforturi ne-au permis, 
şefului de poliţie Battle şi mie, să descoperim crimele 
precedente şi să stabilim o similitudine de metodă la cei 
patru suspecți. Onoarea acestei anchete, îi revine d-lui 
Battle, doamnei Oliver şi colonelului Race. În cursul unei 
discuţii cu prietenul meu Battle, colonelul îşi mărturisi 


dezamăgirea constatării că nu există nici un fel de 
similitudine între cele trei crime precedente şi aceea 
comisă' asupra lui Shaitana. 

În realitate, se înşelă. Două crime atribuite doctorului 
Roberts, după un serios examen şi având în vedere punctul 
psihologic şi cel material, s-au arătat aproape identice. Aş 
putea să le calific chiar crime publice. 

„O lamă de ras, infectată cu intenţie în cabinetul de 
toaletă a victimei, în momentul în care doctorul se spăla pe 
mâini. 

Omorul comis asupra d-nei Craddock sub aspectul unei 
inoculări anti-tifice... Crimă săvârşită pe faţă, în vederea 
tuturor, s-ar putea spune. Aceeaşi reacţie din partea 
vinovatului demascat el blufează cu îndrăzneală, ca şi la 
bridge. Alege momentul cel mai potrivit şi dă lovitura. 

Dar când mă convinsesem de vinovăția d-nului Roberts, 
doamna Lorrimer m-a chemat la ea. Ea se acuză în chip atât 
de convingător de crimă, încât terminai prin a o crede., Din 
fericire, micile mele celule cenuşii, se pun pe lucru. 
Declaraţia doamnei Lorrimer nu poate fi adevărată: Nu 
această femeie a comis crima. 

Dar ceea ce-mi mărturisi pe urmă, mă zăpăci complect: ea 
susţinu că a văzut-o pe Anne Meredith, omorându-l pe 
Shaitana. 

A doua zi dimineaţă, pe când stăteam lângă patul moartei, 
am înţeles, că dacă raţionamentul meu era just, doamna 
Lorrimer spusese totuşi adevărul. 

Anne Meredith, s-a dus spre cămin şi a constatat că 
Shaitana era mort. Ea se aplecă asupra lui şi poate căa 
întins mâna spre piatra prețioasă care împodobea stiletul. 

Miss Meredith deschise gura să cheme ajutor, dar se răs- 
gândi. Ea îşi aminti de cuvintele lui Shaitana însăşi, Anne 
Meredith, avea un motiv să-i dorească moartea. 

Toată lumea va crede că ea l-a ucis. Tremurând de frica de 
nelinişte, ea se duce la locul ei, la masă. 


Deci doamna Lorrimer nu minţise, crezând că a văzut-o 
comițând crima... Dar şi eu am dreptate fiindcă în realitate, 
doamna Lorrimer s-a înşelat. 

Dacă ulterior, Roberts s-ar fi arătat la fel de strălucitor la 
joc, ar ii fost greu să-l descopăr. Dar el îşi pierduse 
stăpânirea de sine anunțând mai mult decât putea juca. De- 
acum înainte, îl părăseşte norocul şi nu face altceva decât 
să piardă. 

Fără îndoială, îi stingherea prezenţa lui Battle. Ela 
presimţit situaţia actuală, cercetările poliţiei şi poate 
descoperirea crimelor sale precedente. 

Atunci i-a venit ideea să se servească de doamna Lorrimer. 
Ochiul său de doctor, a ghicit că pe biata femeie o rodea 
boala. Ce ar putea fi mai natural pentru ea, decât să aleagă 
un mijloc rapid de a sfârşi cu viaţa, după ce ar fi făcut 
mărturisiri complete? 

Reuşind să-şi procure un model din scrisul ei, fabrică trei 
scrisori şi a doua zi dis de dimineaţă năvăleşte devreme în 
casa ei, cu o scrisoare pe care pretinde că a primit-o chiar 
atunci, de la ea. 

Aşteptând sosirea lui Battle, are timp suficient ca să-şi 
pregătească înscenarea. Povesteşte nereuşita întrebării 
respirației artificiale, totul pare plauzibil şi perfect normal. 

Departe de el de a arunca bănuelile asupra lui Anne 
Meredith. El nu ştia de viizta fetei, din ajun, la doamna 
Lorrimer. Roberts nu se gândi decât să facă să se admită 
sinuciderea doamnei Lorrimer. 

E foarte neliniştit când îi telefonez, ca să-l întreb dacă 
cunoaşte scrisul doamnei Lorrimer. 

Dacă falsul se descoperea, Roberts trebuia să pretindă, ca 
să scape cu obraz curat, că nu cunoştea scrisul acestei 
doamne. 

De la Walbngford am telefonat doamnei Oliver. Aceasta şi- 
a jucat rolul de minune şi-i risipeşte bănuielile. 

— Dar - tocmai când se felicita că le aranjase pe toate atât 
de bine - lovitura se abate asupra lui din senin. 


Apare Herculei Poirot. Şi jucătorul nu va mai face levate 
de acum înainte. A aruncat cărţile pe masă. Partida sa 
terminat. 

Tăcerea fu întreruptă de Rhoda printr-un suspin. 

— Ce noroc neaşteptat că a fost de faţă spălătorul de 
geamuri. 

— Noroc? Nu e chiar noroc, domnişoară. Nu trebuie 
atribuit totul norocului, ci micilor celule cenuşii ale Lui 
Hercule Poirot. Ia te uită, cât pe ce să uit. 

EI se îndreptă spre uşă. 

— Intră, intră prietene. V-aţi jucat rolul admirabil! Se 
întoarse întovărăşit de spălătorul de geamuri care, acum, îşi 
ţinea peruca blondă în mână şi părea total transformat. 

— Daţi-mi voie să vă prezint pe prietenul meu, dl. Gerald 
Hemmingway, un tânăr actor de mare viitor. 

Da. N-a fost nici un martor la crima doctorului Roberts? 
Da. N-a fost nici un martor la crima doctorului Roberts? 

— Ba da, eu, rosti Poirot. Cu ochii minţii, vezi mai bine 
decât cu cei ai trupului. 

Nu rămâne decât să te Instalezi bine în fotoliu şi să închizi 
ochii... 

Maiorul Despard, exclamă vesel: 

— Să-l ucidem, Rhoda. Să vedem dacă fatoma a descoperit 
cine l-a omorât. 


SFÂRŞIT