Agatha Christie — Misiune periculoasa

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


MISIUNE PERICULOASĂ 


Capitolul | 

Bărbatul aşezat în spatele biroului deplasă cu câţiva 
centimetri spre dreapta un greu press-papiers de sticlă. 
Mai degrabă gânditor decât preocupat, chipul său părea 
lipsit de expresivitate. Avea tenul palid al oamenilor care 
petrec cea mai mare parte a zilei la lumină artificială. Se 
vedea că este un om de cabinet. Un om al dosarelor şi 
fişelor. Chiar şi faptul că, pentru a ajunge la el, trebuia să 
treci prin lungi şi întortocheate culoare subterane, avea 
ceva ciudat şi insolit. Cu greu puteai să-i dai o vârstă. Nu 
părea nici bătrân, nici tânăr. Nu avea riduri, dar în ochii săi 
se putea citi o mare oboseală. 

Celălalt personaj, care se găsea în încăpere, era mai în 
vârstă. Brunet, cu o mică mustață, având o alură militară, 
lăsa să se întrevadă în mod clar excesul de activitate şi de 
energie. Neputând sta locului, se plimba în lung şi lat, 
plasând din când în când, cu o voce scurtă, câte o remarcă 
explozivă. 

— Rapoarte, rapoarte şi iar rapoarte! Şi nici măcar unul 
din toată grămada aceasta în care să poţi găsi totuşi ceva! 

Bărbatul, care era la birou, îşi plecă privirea asupra 
hârtiilor din faţa sa. Deasupra lor, se afla o fişă din carton 
care purta un nume, urmat de un semn de întrebare: 
„Betterton, Thomas Charles?” Clătinând din cap spuse: 

— Aţi studiat aceste rapoarte, aşa-i? Nu conţin nimic 
interesant? 

— Cum aş putea să fac o astfel de afirmaţie? răspunse 
celălalt ridicând din umeri. 


— Desigur nu se ştie niciodată! 

— A fost văzut pe Riviera, a fost întâlnit la Anvers, 
identificat în mod cert la Oslo, zărit la Biarritz remarcat la 
Strasbourg, unde comportamentul său a părut suspect. A 
fost văzut pe plaja de la Ostende, în compania unei blonde 
încântătoare şi plimbându-se pe străzile din Bruxelles, cu 
un superb greyhound*, nu a fost încă întâlnit la Grădina 
zoologică, cu braţul pus pe după gâtul unei zebre, dar va 
veni şi asta, nici o grijă! 

— Dumneavoastră personal, Wharton,. Aveţi vreo idee? În 
ceea ce mă priveşte, aşteptam mult de la pista din Anvers, 
dar ea n-a dus nicăieri. Evident... 

Bărbatul tăcu ca şi cum s-ar fi cufundat într-un abis de 
reflecţii, din care nu ieşi decât pentru a pronunţa cuvintele 
destul de enigmatice: 

— Da, este posibil. În ciuda acestui fapt, mă întreb... 

Colonelul Wharton se aşeză pe braţul unui fotoliu. 

— Trebuie totuşi să terminăm odată! spuse el cu puţină 
exasperare în glas. Există aici un DE CE, un CUM şi un 
UNDE care nu pot rămâne la infinit fără răspuns. Nu putem 
să ne permitem să pierdem în fiecare lună câte un savant 
specializat fără a fi în stare sa spunem CUM dispare, DE 
CE, pleacă şi UNDE pleacă. Se află unde gândim noi sau în 
altă parte? În această privinţă am avut întotdeauna părerea 
noastră, dar nu mai sunt atât de sigur că ar valora ceva. Aţi 
citit ultimele rapoarte despre Betterton care ne-au sosit din 
Statele Unite? 

Bărbatul de la birou clătină din cap. 

— Da. A avut idei de stânga, dar, după câte ştiu, nu prea 
mult timp. A lucrat bine înainte de război, dar nimic 
senzaţional. Când Mannheim a fugit din Germania, 
Betterton 

* greyhound ogar (rasă de câine) 

Îi era adjunct în calitate de asistent şi a sfârşit prin a se 
căsători cu fiica lui Mannheim. După moartea acestuia din 
urmă, a continuat lucrările savantului german şi a devenit 


celebru cu stupefianta descoperire a fisiunii ZE. O 
adevărată revoluţie ştiinţifică ce l-a făcut celebru. 1 se 
prezicea o carieră extrem de strălucitoare, când moartea 
soţiei sale, survenită la puţin timp după căsătoria lor, l-a 
lăsat descumpănit. A venit în Anglia şi, de un an şi jumătate, 
s-a stabilit la Harwell. S-a recăsătorit acum şase luni. 

— Din acest punct de vedere, nu avem nimic? 

— După câte cunoaştem, noi, nimic. Este fiica unui avocat 
din Harwell care, înainte de căsătorie, lucra într-o 
companie de asigurări. După informaţiile pe care le 
deţinem, nu s-a ocupat niciodată de politică. 

— Fisiunea ZE! exclamă Wharton, dezgustat. Mă întreb 
unde găsesc ei aceste denumiri. Cred că sunt depăşit. N-am 
văzut niciodată o moleculă şi, astăzi, ei ajung să împartă 
Universul cu bombe atomice, cu fisiuni nucleare, cu fisiuni 
ZE. şi nu mai ştiu ce! Şi Betterton era unul dintre aceşti aşi! 
Ce se spune despre el, la Harwell? 

— Că avea o personalitate foarte ataşantă. În privinţa 
lucrărilor sale nu prezentau nimic deosebit. Simple variaţii 
asupra aplicaţiilor practice ale fisiunii ZE... 

Cei doi bărbaţi păstrară liniştea o clipă. Vorbiseră mult şi 
fără rezultat. Rapoartele serviciile de securitate formau un 
teanc mare pe birou fără să spună nimic interesant. 

— Desigur, reluă Wharton, când a sosit în Anglia, ne-am 
informat foarte serios asupra lui. 

— Da. Rezultatele anchetei au fost satisfăcătoare. 

— Optsprezece luni! spuse gânditor Wharton. Ştiţi că asta- 
i înspăimântă? Măsuri de securitate, impresia de a te afla 
tot timpul sub microscop, această viaţă retrasă, totul 
sfârşeşte prin a le deveni insuportabil. Devin nervoşi, 
ciudaţi şi, am constatat-o adesea, încep să viseze la o lume 
ideală. Sunt liberi, sunt ca fraţii, nu au secrete unii faţă de 
alţii şi lucrează cu toţii pentru binele omenirii. Ajunşi în 
acest punct intră în scenă cineva, care reprezintă, mai mult 
sau mai puţin, pleava omenirii, cineva care ştie că a venit 
momentul să acţioneze şi care nu-l lasă să-i scape. Nu e 


nimeni mai credul decât savantul, oricine o va spune. De 
ce? Nu ştiu! 

Celălalt avu un surâs plictisit. 

— Nu poate să fie altfel, spuse el. Savantul este sigur că 
ştie şi acest lucru este întotdeauna periculos. Noi facem 
parte din altă tagmă. Noi suntem umili şi nu ne facem iluzii 
că vom salva lumea. Noi ştim ce putem şi încercăm să 
înlăturăm piesele care ar putea împiedica mersul înainte. 
Dacă am cunoaşte numai puţin mai mult decât Betterton! 
Continuă el. Nu vorbesc despre trecutul lui, despre ceea ce 
a putut face, ci de aceste nimicuri care ne-ar putea lămuri 
asupra personalităţii unui individ; glumele care-l amuză, 
lucrurile care-l fac să înjure, oamenii pe care-i admiră şi cei 
care-l exasperează. 

— Aţi văzut-o pe soţia sa? 

— De mai multe ori. 

— Nu v-a fost de nici un ajutor? 

— Până în prezent, nu. 

— Credeţi că ştie ceva? 

— Fireşte, ea pretinde că nu ştie nimic. Atitudinea clasică. 
La care se adaugă: durere, angoasă, „nimic nu lasă să se 
întrezărească”, „soţul meu ducea viaţa cea mai normală, nu 
avea nici o nelinişte, de nici un fel” etc., etc. După părerea 
ei, ar fi fost răpit. 

— Nu sunteţi de aceeaşi părere, nu-i aşa? 

Bărbatul de la birou scoase un suspin. 

— Am un defect: nu cred niciodată pe nimeni. 

— Cum vi se pare? întrebă Wharton. 

— Este o femeie obişnuită, aşa cum întâlniți în fiecare zi la 
prietenii dumneavoastră, jucători de bridge. 

— Am remarcat. Asta face problema şi mai dificilă. 

— În acest moment se află aici. A venit să mă vadă şi vom 
bate împreună acelaşi teren. 

— Aceasta este singura metodă, spuse Wharton. De altfel, 
mie nu mi-ar conveni. Nu aş avea râbdarea s-o fac. 

Se ridică. 


— Plec. Nu am progresat deloc, aşa-i? 

— Din nefericire, nu. Aţi putea să vedeţi mai de aproape 
acest raport din Oslo. S-ar putea foarte bine ca Betterton să 
fie acolo. 

Wharton aprobă printr-o mişcare a capului şi ieşi. Celălalt 
ridică receptorul telefonului. 

— O primesc pe doamna Betterton! Trimiteţi-mi-o! 

Câteva clipe mai târziu cineva bătea la uşă, iar doamna 
Betterton fu introdusă. Era o femeie cu o talie frumoasă, 
având cam vreo douăzeci şi şapte de ani. 

Lucrul cel mai remarcabil la ea, era părul, un minunat păr 
de un brun roşcat, de o splendoare flamboaiantă. Faţa era 
nesemnificativă, cu ochi bleu-vert şi cu gene foarte 
marcate, lucru frecvent la roşcate. Observă că nu era 
machiată şi acest detaliu îl preocupă, în timp ce, după ce-şi 
salutase vizitatoarea, o invită să se instaleze confortabil 
într-un fotoliu foarte apropiat de biroul său. Din cauza 
acestei absenţe de fard, înclina puţin să creadă că doamna 
Betterton ştia mai mult decât pretindea. O femeie într- 
adevăr nefericită şi neliniştită nu-şi neglijează machiajul. 
Dimpotrivă, ea-l îngrijeşte, pentru că ştie că necazul 
urâţeşte. Se întrebă dacă doamna Betterton nu se farda 
intenţionat, în scopul de a juca mai bine rolul de soţie 
înnebunită de durere. 

Abia aşezat, spuse: 

— Sper, domnule Jessop, că aveţi noutăţi şi că pentru 
asta... 

— Sunt dezolat, doamnă, că v-am făcut să veniţi şi că nu 
am nimic nou să vă comunic. 

Olive Betterton surâse cu tristeţe. 

— Ştiu. Scrisoarea dumneavoastră m-a prevenit. Voiam 
totuşi să cred că de când aţi scris-o... Cu toate astea, mă 
bucur că am venit. Să rămân acasă, să mă întreb, să întorc 
pe toate feţele aceleaşi idei, este cel mai rău din tot răul! 
Pentru că realizez faptul că nu se poate face nimic! 

Bărbatul pe care-l numise Jessop reluă pe un ton blând: 


— Nu-mi purtaţi pică, doamnă, fiindcă astăzi trebuie să vă 
pun din nou întrebări pe care vi le-am mai pus, să revenim 
împreună asupra unor fapte pe care le-am mai examinat. 
Este foarte posibil ca un mic detaliu să apară, un detaliu 
care ne-a scăpat până acum, la care nu ne-am gândit şi care 
poate fi încărcat de semnificaţii... 

— Înţeleg foarte bine. Puteţi să mă întrebaţi tot ce doriţi. 

— V-aţi văzut soţul, pentru ultima dată, pe 23 august? 

— Da. 

— Ziua în care a părăsit Anglia, pentru a merge la o 
conferinţă ce avea loc la Paris. 

— Exact. 

— A asistat, continuă Jessop, la reuniunile din primele 
două zile. În a treia zi nu a mai fost văzut. Se pare că în 
acea zi a spus unuia dintre colegii săi că va face o plimbare 
cu bateau-mouche. 

— Cu bateau-mouche? Ce înseamnă un bateau-mouche? 

— Un vaporaş care navighează pe Sena, spuse Jessop 
surâzând. 

Cu privirea fixată asupra interlocutoarei sale, adăugă: 

— Nu vi se pare ciudat acest lucru, din partea soţului 
dumneavoastră? 

— Ba da, spuse ea. După părerea mea, lucrările 
conferinţei îl interesau mai mult decât plimbările pe Sena. 
— Nu mă îndoiesc. E adevărat că în acea zi, problemele, 
înscrise pe ordinea de zi nu erau din cele care-i reţineau în 
mod deosebit atenţia. S-ar putea deci, foarte bine, să-şi fi 
luat liber. După părerea dumneavoastră, nu i s-ar potrivi 

deloc această gândire? 

— Nu. 

— În acea seară, reluă Jessop, nu s-a întors la hotel. Atât 
cât s-a putut stabili, nu a părăsit Franţa, asta cel puţin 
folosindu-se de propriul lui paşaport. E posibil să fi avut un 
altul? 

— Un altul? Ce să facă cu el? 


— Nu aţi văzut niciodată la el vreun paşaport cu un alt 
nume decât al său? 

— Niciodată! Şi niciodată, adăugă ea animându-se brusc, 
n-o să mă faceţi să cred ceea ce gândiţi dumneavoastră cu 
toţii, că ar fi plecat din propria-i voinţă. 1 s-a întâmplat ceva. 
Sau, ei bine, şi-a pierdut memoria! 

— Se purta frumos? 

— Foarte frumos. Deoarece lucra mult, era câteodată 
obosit, dar sănătatea sa era perfectă. 

— Nu aţi avut impresia că ar fi îngrijorat sau deprimat? 

— Niciodată! 

Ea scoase batista din poşetă. Degetele-i tremurau. 

— Este îngrozitor! strigă ea, cu o voce spartă. S-ar spune 
că trăiesc un vis urât. Niciodată nu a absentat fără să mă fi 
prevenit. I s-a întâmplat ceva, sunt sigură! A fost răpit sau a 
fost ucis! Este o idee care mă revoltă, dar, cu cât mă 
gândesc la ea cu atât sunt mai convinsă că la ora actuală 
este mort! 

— Să vedem! Protestă Jessop... Este o ipoteză pe care n-o 
justifică nimic. Dacă aţi avea dreptate, de mult i s-ar fi găsit 
corpul! 

— Nu e sigur! Se poate foarte bine să fi fost aruncat în apă 
sau să fi fost împins într-o canalizare. La Paris, totul este 
posibil. 

— Pot să vă garantez, doamnă, că Parisul este un oraş 
unde poliţia e bine organizată. 

Încetând să-şi tamponeze ochii cu batista, ea replică 
agresiv: 

— Ideea dumneavoastră o cunosc, dar vă înşelaţi. Tom nu 
era omul care să trădeze, sau să vândă secrete. Nu era 
comunist. În viaţa sa nu era nimic de ascuns. 

— Care erau ideile sale politice? 

— În Statele Unite era democrat, cred. Aici, a votat cu 
laburiştii. Dar nu-l interesa politica. Era un om de ştiinţă, 
atâta tot. Şi un mare savant! Adăugă ea, dispreţuitor. 


— Exact, spuse Jessop. Un mare savant... Asta-i toată 
afacerea! 

Se poate foarte bine să i se fi făcut oferte considerabile 
pentru a-l face să se decidă să părăsească Anglia şi să 
meargă să lucreze în altă parte. 

— Fals! spuse ea indignată şi continuă: este tocmai ceea ce 
jurnalele ar vrea să facă să se creadă şi ceea ce credeţi 
chiar dumneavoastră! Dar nu este adevărat! Niciodată nu 
ar fi plecat fără să-mi spună, unde merge sau să-mi spună 
destule, pentru ca eu să pot bănui. 

— Şi nu v-a spus nimic? 

Ea îi înfruntă privirea fără să aibă nici cea mai mică 
şovăire. 

— Nimic. Nu ştiu unde este. După mine, sau a fost răpit 
sau este mort. Numai că, dacă este mort, trebuie să o ştiu! 
Şi cât mai repede posibil. Nu pot să trăiesc aşa! Nu mai 
mănânc, nu mai dorm, sunt bolnavă de grijă şi de nelinişte. 
Nu mai poate dura astfel! Deci, nu puteţi face nimic pentru 
mine? Nimic? 

Jessop se ridică şi veni lângă ea. 

— Sunt dezolat, doamnă. Într-adevăr! Permiteţi-mi să vă 
spun că facem tot ce putem pentru a şti ce a devenit soţul 
dumneavoastră. Rapoarte primim în fiecare zi şi de peste 
tot! 

— Ce spun ele? 

— Ne trebuie timp să le examinăm, să le triem, să facem 
verificări. Dar, în ansamblu nu aş putea să ascund acest 
lucru, rămân foarte vagi. 

— Dar, trebuie să ştiu! Nu se mai poate aşa! 

— Vă iubiţi soţul? 

— Cum, cum, dacă-l iubesc? Doar suntem căsătoriţi de 
numai şase luni! 

— Ştiu. Şi, mă veţi ierta dacă vă întreb, nu au fost 
niciodată dispute între dumneavoastră? 

— Niciodată! 

— Nu aveţi nici un motiv să fiţi geloasa? 


— Niciunul. V-o repet, ne-am căsătorit în aprilie trecut. 

— Credeţi, scumpă doamnă, că eu nu iau drept adevărată 
această supoziţie? Vă asigur că trebuie să o iau în 
consideraţie pentru că ea ar putea explica dispariţia soţului 
dumneavoastră. Mi-aţi spus că nu vi s-a părut, în ultimul 
timp, preocupat, nervos, iritat? 

— Sigur că nu! 

— Ştiţi, doamnă Betterton, că, într-un post ca acela pe 
care-l ocupa soţul dumneavoastră, ai dreptul să ai nervii 
foarte surescitaţi? De fapt, ar fi mai degrabă firesc! Adăugă 
el surâzând. 

Fără a-i răspunde la surâs, ea afirmă: 

— 'Tom era aşa cum l-am cunoscut dintotdeauna. 

— Vă vorbea vreodată de lucrările sale? 

— Niciodată. Nu aş fi înţeles nimic din explicaţiile sale! 

— Nu i se întâmpla, câteodată, să aibă scrupule? Aceste 
arme de distrugere, unii savanţi se întreabă... 

— Nu mi-a vorbit niciodată de aşa ceva! 

Jessop se îndreptă spre biroul său. 

— Scumpă doamnă, spuse el cu o voce care se dorea 
convingătoare, aş dori să înţelegeţi că fac eforturi pentru a- 
mi face o imagine exacta despre soţul dumneavoastră... şi 
că dumneavoastră nu mă ajutaţi deloc. 

— Ce vreţi să spun? Am răspuns la toate întrebările puse. 

— Da şi aproape totdeauna, prin „nu”! Mi-ar trebui ceva 
pozitiv, constructiv. Nu vedeţi ce vreau sa spun? Este cu 
mult mai uşor să cauţi pe cineva când ştii cu ce se 
aseamănă! 

Tăcu, lăsându-i timp să reflecteze. 

— Înţeleg spuse ea. Sau, cel puţin, cred că înţeleg. Vă voi 
spune, deci, că Tom are un caracter frumos, că este amabil 
cu toată lumea şi, fireşte, foarte inteligent. 

Jessop surâse. 

— Sunt calităţi care contează. Să continuăm! Citea mult? 

— Nu puţin. 

— Ce gen de cărţi? 


— Biografii. Titlurile recomandate de „Book society”. Şi, 
când avea nevoie de destindere, romane polițiste. 

— Un cititor, cum sunt în general mulţi. Îi plăcea să joace 
cărţi? 

— Juca bridge. O dată sau de două ori pe săptămână, 
doctorul Evans şi soţia sa veneau la noi să joace. 

— Avea mulţi prieteni? 

— Da. Era foarte sociabil. 

— M-am exprimat prost. Ceea ce aş vrea să ştiu este dacă 
avea prieteni care îi erau foarte dragi. 

— Juca golf cu câţiva din vecinii noştri. 

— Nu era legat de cineva în mod deosebit? 

— Nu. A trăit mult timp în Statele Unite, s-a născut în 
Canada, iar în Anglia nu cunoştea multă lume. 

După ce aruncă o privire fugară pe o hârtie de pe biroul 
său, spuse: 

— În ultimul timp, trei persoane, care soseau din Statele 
Unite, au venit să-l vadă. Am numele lor. Atât cât 
cunoaştem, ele reprezintă singurele contacte pe care le-a 
avut cu... străinătatea şi de aceea noi le-am acordat o 
atenţie deosebită. Mai întâi, Walter Griffiths. V-a vizitat la 
Harwell. 

— Exact. Petrecându-şi vacanţa în Anglia a venit să-i spună 
bună ziua lui 'lom. 

— Soţul dumneavoastră a fost mulţumit că l-a văzut? 

— Surprins, dar foarte mulţumit. În Statele Unite se 
vedeau destul de mult. 

— Ce impresie v-a făcut Griffiths? Spuneţi-mi aşa cum vă 
vine! 

— Dar sunt sigură că îl cunoaşteţi mai bine decât mine! 

— Ştim totul despre el, dar ce aş vrea să ştiu este tocmai 
ceea ce gândiţi dumneavoastră despre el. 

Ea reflectă câteva secunde. 

— Doamne! Mi-a făcut impresia unui domn foarte grav, 
având tendinţa să se asculte vorbind. Cu mine, s-a arătat 
foarte curtenitor şi mi s-a părut că ţinea să-l pună pe Tom la 


curent cu tot ceea ce se petrecuse în Statele Unite de la 
plecarea sa. Cancanuri care nu mă interesau deloc, fiind 
vorba de oameni pe care nu-i cunoşteam. De altfel, în timp 
ce-şi evocau amintirile, le pregăteam cina. 

— A fost vorba cumva de politică? 

— Vreţi desigur să insinuaţi că Griffiths era comunist? 

Iritată, Olive Betterton, continuă: 

— Ei bine, nu! Walter Griffiths este ataşat la cabinetul nu 
ştiu cărui district Attorney, este în fond pentru guvern şi, 
când Tom i-a spus că „la Chasse aux sorcieres” îl lăsa 
indiferent, i-a răspuns că noi nu putem înţelege şi că de 
cealaltă parte a Atlanticului aceasta nu era numai legitimă, 
ba chiar necesară. Ceea ce dovedeşte că nu e comunist. 

— Nu vă ambalaţi, doamnă! La ce bun? 

— Nu mă ambalez. Dar ţineţi neapărat la ideea că Tom a 
fost comunist. Eu mă omor să vă spun că nu şi 
dumneavoastră tot nu vreţi să mă credeți. 

— Vă cred, dar apare o întrebare şi sunt forţat s-o pun. Să 
ajungem la Londra, la Dorset? 

— Da. Petrecusem seara la teatru şi supam la Dorset când 
acest domn Luke sau Lucas a venit la masa noastră pentru 
a-l saluta pe 'Tom. Este chimist şi-l întâlnise pe soţul meu în 
Statele Unite. Este un refugiat german, naturalizat ca 
american. Dar ştiţi toate astea mai bine decât mine. 

— Ştim, dar asta nu înseamnă nimic. Soţul dumneavoastră 
a fost surprins când l-a văzut? 

— Da. Foarte surprins. 

— Şi mulţumit? 

— Da... În sfârşit, cred. 

— Nu sunteţi sigură? 

— Tom mi-a spus, ulterior, că personajul nu-l interesa 
deloc. 

— Întâlnirea lor era deci fortuită? 

— Fără nici o îndoială! 

— Al treilea „contact” a fost o femeie, doamna Carol 
Speeder, care şi ea, venea din Statele Unite. În legătură cu 


ce l-a întâlnit? 

— Era vorba, cred, de o problemă ce privea O.N.U. 
Cunoscându-l pe 'lom în Statele Unite, îi telefonase la 
Londra pentru a-i anunţa prezenţa sa în Anglia şi a-i cere, 
dacă am putea veni, să dejunăm într-o zi cu ea. 

— Şi aţi fost? 

— Nu. 

— Dumneavoastră nu, dar el, a fost! 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea cu stupefacţie. 

— Nu ştiaţi? 

— Nu. 

Devenise pământie. Jessop avea puţină milă faţă de ea, 
dar, pentru prima oară de când o interoga, avea impresia că 
nu era departe de a descoperi ceva. 

— Nu înţeleg, spuse ea pe un ton nesigur. Găsesc ciudat 
faptul că nu mi-a vorbit despre acest lucru. 

— Au dejunat împreună la Dorset, unde doamna Speeder 
coborâse. Era miercuri, 12 august. 

— - 12 august? 

— Da. 

— În acea zi a fost la Londra. Nu mi-a spus niciodată că... 
Lăsându-şi fraza neterminată doamna Betterton întrebă 
brusc: 

— Cum arată această doamnă Speeder? 

— Nu are nimic, se grăbi el s-o asigure, din stilul „vampă”, 
credeţi-mă. Este o femeie de vreo treizeci de ani, nu 
neapărat frumoasă. Cu siguranţă nu era vorba de un flirt 
între ea şi soţul dumneavoastră. Straniu este numai faptul 
că nu v-a vorbit de acest dejun. 

— Înţeleg foarte bine. 

— Acum, doamnă, vă rog să vă amintiţi. Nu aţi observat, în 
acea perioadă, o anume schimbare în comportamentul 
soţului dumneavoastră? Era pe la mijlocul lunii august, cu 
aproximativ o săptămână înainte de deschiderea 
conferinţei. 

— Nu, nu am remarcat într-adevăr nimic. 


Jessop suspină. Pe birou, avertizorul telefonic chema 
discret. Ridică receptorul. 

— Ascult! 

— Se află aici o persoană, domnule, se auzi o voce la 
celălalt capăt, care doreşte să fie primită de cineva care se 
ocupă de afacerea Betterton. 

— Numele său. 

O tuse uşoară precedă răspunsul. 

— Drept să vă spun domnule, nu prea sunt sigur de 
pronunție. Vreţi să-i spun numele pe litere? 

— Dă-i drumul! 

Jessop notă numele pe bloc-notes-ul său, literă cu literă, 
apoi întrebă: 

— Un polonez? 

— N-a spus, domnule. Vorbeşte bine engleza, cu un uşor 
accent străin. 

— Să aştepte! 

— Bine, domnule! 

Jessop puse receptorul în furcă apoi îşi îndreptă privirea 
spre Olivia Betterton. Aceasta nu se mişcase. Smulse din 
blocnotes foaia pe care-şi notase numele vizitatorului şi o 
prezentă tinerei femei. 

— Acest nume, vă spune ceva? 

O expresie de surpriză, amestecată poate cu teamă, apăru 
în ochii Oliviei Betterton. 

— Da, răspunse ea. Mi-a scris. 

— Când? 

— Ieri. Este un verişor al primei soţii a soţului meu. Numai 
ce a sosit în Anglia, iar dispariţia lui Tom îl nelinişteşte 
enorm. Mi-a scris pentru a-mi cere noutăţi, dacă am 
desigur... şi pentru a mă asigura de profunda sa simpatie. 

— Nu v-a scris niciodată până acum? 

— Nu. 

— Soţul dumneavoastră nu v-a vorbit niciodată de el? 

— Niciodată. 

— De altfel, s-ar putea foarte bine să nu fie verişorul său. 


După un scurt moment de reflecţie, ea adăugă: 

— Prima soţie a lui Tom, fiica profesorului Mannheim, nu 
era englezoaică. Dacă ne luăm după scrisoare, acest om 
pare să ştie totul despre ea şi Iom. Stilul este corect, cu 
turnuri care sunt evident ale unei limbi străine. Pe scurt, 
este o scrisoare care „pare” autentică. Dar, admițând că nu 
este, ce ar dovedi acest fapt? 

Jessop avu un surâs vag. 

— Această întrebare, nu încetăm să nu ne-o punem şi 
tocmai de aceea acordăm o importanţă excesivă şi celui mai 
mărunt detaliu. 

— Se înţelege! Este ca şi biroul dumneavoastră, pierdut în 
mijlocul unui labirint de culoare. Aceeaşi impresie am avut- 
O şi în vise: Aceea dea mă găsi într-un ţinut din care n-aş 
mai putea niciodată să ies. 

— Nu ar mai trebui mult pentru a deveni claustrofob, 
spuse Jessop râzând. 

— Nu mai pot! spuse Olive Betterton, trecându-şi mâna 
peste frunte. Din cauza acestei aşteptări fără să fac nimic, 
simt o nevoie imperioasă de a pleca oriunde, în străinătate 
de preferinţă, în orice caz, undeva unde reporterii nu-mi 
mai vor telefona şi unde nu voi mai fi privită de oameni ca 
un animal curios. 

După o clipă de tăcere, continuă: 

— Am impresia că mă scufund. Am încercat să fiu 
curajoasă, dar m-au lăsat puterile. Medicul meu, care este 
de aceeaşi părere, mă sfătuieşte să plec pentru câteva 
săptămâni. Am să vă arăt scrisoarea lui. 

Scotoci în poşetă şi scoase un plic pe care-l întinse lui 
Jessop pe deasupra biroului. 

— Citiţi! 

Jessop citi conţinutul scrisorii aflate în plic, afirmând: 

— Văd. 

— Deci, întrebă ea, cu o voce neliniştită, credeţi că aş face 
bine să plec? 

— Da, desigur! De ce nu? 


Jessop părea foarte surprins de întrebare. 

— Gândeam, răspunse ea, că aţi putea să vă opuneţi 
plecării mele. 

— Să mă opun? Dar de ce? Acest lucru nu vă priveşte 
decât pe dumneavoastră. Fireşte, vă veţi aranja în aşa fel 
încât să pot să vă găsesc în cazul în care aflu ceva nou. 

— Desigur. 

— Unde vă gândiţi să mergeţi? 

— Undeva unde voi găsi soare şi unde nu se vor afla mulţi 
englezi. În Spania sau în Maroc. 

— Frumoase ţări! Călătoria vă va face bine, sunt convins. 

— Mulţumesc! 

Ea se ridică încântată, dar, evident tot nervoasă. Jessop 
merse către ea, îi strânse mâna, apoi apăsă un buton de 
apel, în scopul ca vizitatoarea să fie condusă. Când ea ieşi, 
el se reaşeză în fotoliu şi reflectă timp de câteva clipe. Un 
surâs îi destinse trăsăturile. Ridică receptorul şi dădu ordin 
să fie introdus acest maior Glydr. 

Capitolul Il 

— Maiorul Glydr? 

Jessop ezitase asupra numelui. 

— Dificil, nu-i aşa? spuse vizitatorul cu umor. În timpul 
războiului compatrioţii dumneavoastră îmi spuneau Glyder. 
În Statele Unite, unde trăiesc în prezent, numele meu este 
schimbat în Glyn! E şi mai bine! 

— Veniţi din Statele Unite? 

— Am sosit săptămâna trecută. Sunteţi, scuzaţi-mi 
întrebarea, domnul Jessop? 

— Nici o îndoială, eu sunt Jessop. 

Maiorul îl privi pe Jessop ca şi cum l-ar fi examinat din cap 
până-n picioare. 

— Am auzit vorbindu-se de dumneavoastră. 

— Ah? Pe cine? 

Maiorul surâse. 

— Poate mergem prea repede? spuse el. Înainte ca să mă 
autorizaţi să vă pun câteva întrebări, aş dori să vă dau 


această scrisoare de la ambasada Statelor Unite. 

Ceremonios, cu bustul aplecat, întinse un plic lui Jessop. 
Acesta îl luă, citi scrisoarea ce conţinea câteva rânduri de 
introducere de o curtoazie foarte oficială, apoi, punând 
foaia de hârtie pe birou, îl privi pe vizitator. Era un bărbat 
de 30 de ani, cu o alură puţin gravă, cu părul tăiat scurt „ă 
la prusienne”. Se exprima precaut cu o anumită încetineală 
şi cu toate că engleza sa era de o perfecţiune gramaticală, 
accentul era cu notorietate al unui străin. Atitudinea sa nu 
trăda nici cea mai mică nervozitate. Chipul său, impasibil, 
era acela al cuiva care ştie ce vrea şi de ce o vrea. Jessop 
înţelese imediat că personajul nu era dintre cele pe care le 
manevrezi cu uşurinţă şi pe care le faci să spună mai mult 
decât nu vor. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? se interesă Jessop. 

— Am venit să vă întreb dacă ne puteţi informa despre 
Thomas Betterton, care a dispărut recent într-o manieră 
miraculoasă. Ştiind că nu poţi crede tot ceea ce se scrie în 
jurnale, vin la dumneavoastră în căutare de informaţii 
valabile. Mi s-a spus că numai dumneavoastră aţi putea să 
mi le furnizaţi. 

— Regret, dar nu avem, în ceea ce-l priveşte, nici o 
informaţie precisă. 

— Mă gândeam că este posibil să fi fost trimis în misiune în 
străinătate. 

După un timp, maiorul adăugă, într-o manieră 
surprinzătoare: 

— În misiune ultra confidențială, desigur. 

Jessop părea în dificultate faţă de ceea ce auzea. 

— Betterton, spuse el, era un savant şi nu un diplomat sau 
un agent secret. 

— Nu ştiu, dar nu poţi să te încrezi întotdeauna în 
etichete! Dacă lucrul mă interesează, trebuie să v-o spun, 
este pentru că Thomas Betterton a devenit, prin căsătoria 
sa, una din rudele mele. 

— Sunteţi, cred, nepotul fostului profesor Mannheim? 


— Ştiaţi acest lucru? Sunteţi bine informat. 

— Primim multe vizite şi oamenii ne povestesc o grămadă 
de lucruri! Această informaţie o deţin de la soţia lui 
Betterton. l-aţi scris? 

— Da. Pentru a-i exprima condoleanţele mele şi a o întreba 
dacă are noutăţi. 

— Ceea ce deja ea mi-a spus. 

— Mama mea, sora mică a profesorului Mannheim, îi era 
foarte apropriată. În copilăria mea, la Varşovia, erau tot 
timpul la unchiul meu şi fiica sa, Elsa, era sora mea. La 
moartea părinţilor mei, unchiul meu m-a luat la el şi am 
trăit acolo zile fericite. Apoi, a fost războiul, cu cortegiul său 
de orori, de care prefer să nu vorbesc. Unchiul meu a reuşit 
să plece în Statele Unite, cu fiica să. În ceea ce mă priveşte, 
am rămas în Europa, unde am făcut rezistenţa. Ostilitățile 
odată terminate, am fost însărcinat cu diferite misiuni, 
mergând în special în Statele Unite, unde am putut să-i 
revăd pe unchiul meu şi pe Elsa. Când totul s-a terminat, 
am decis să plec în Statele Unite pentru a mă stabili acolo, 
gândind că-i pot regăsi pe unchiul meu, pe Elsa şi bărbatul 
cu care se căsătorise. Din nefericire, unchiul meu murise, 
ca şi fiica sa, al cărei soţ era în Anglia, unde se recăsătorise. 
Din nou, eram fără familie. Într-o zi, nu de foarte mult timp, 
am citit în jurnale că Thomas Betterton dispăruse... şi am 
trecut Atlanticul să văd dacă aş putea face ceva. 

Maiorul tăcu, întrebând cu privirea pe Jessop. 
Impenetrabil, chipul lui Jessop nu exprima riguros nimic. 
Glydr reluă: 

— De ce a dispărut? 

Jessop surâse. 

— Este exact ceea ce am dorit să ştim! 

— Sunteţi sigur că nu ştiţi! 

Surâsul lui Jessop se accentuă. Situaţia îl amuza. În 
această încăpere, în general el era cel care interoga. 
Vizitatorul său inversa rolurile. 

— Absolut sigur, răspunse. 


— Dar aveţi totuşi vreo idee? 

— Nu este imposibil, spuse Jessop, cântărindu-şi 
cuvintele... ca această dispariţie să reamintească şi altele. 
Sunt precedentele... 

— Se cunosc. 

Maiorul cită vreo jumătate de duzină. 

— În fiecare caz, adăugă el, era vorba de un savant. 

— Exact. 

— "Toţi sunt astăzi de cealaltă parte a „cortinei de fier”? 

— Este posibil, dar nu ştim nimic despre acest lucru! 

— În orice caz, toţi au plecat din propria lor voinţă? 

— Chiar şi acest lucru, e greu să-l afirmăm! 

— Gândiţi că mă ocup de lucruri care nu mă privesc? 

— Vă rog... 

— Şi aveţi dreptate! Ele nu mă interesează decât pentru 
că este vorba de Betterton. 

— Mă scuzaţi, spuse Jessop, dar acest interes pe care îl 
purtaţi, nu mi-l explic foarte bine. Dacă considerăm bine, nu 
este ruda dumneavoastră decât prin alianţă. Nici nu-l 
cunoaşteţi! 

— Este adevărat. Dar pentru noi, polonezii, familia este un 
lucru care contează. Faţă de ea, avem îndatoriri. 

Se ridică, salutând pe Jessop cu o înclinaţie a bustului. 

— Mă scuzaţi că v-am răpit câteva clipe şi vă rog să credeţi 
că sunt sensibil la primirea amabilă pe care mi-aţi rezervat- 
0. 

Jessop se ridică şi el. 

— Sunt dezolat că nu pot fi de vreun folos, dar suntem 
complet în întuneric. Dacă aş afla ceva, unde aş putea să vă 
găsesc? 

— Veţi putea întotdeauna să mă găsiţi prin intermediul 
ambasadei americane. Vă mulţumesc încă o dată. 

Maiorul se înclină din nou, cu aceeaşi rigiditate ca şi mai 
înainte şi se retrase. Jessop ridică receptorul. 

— Rugaţi pe colonelul Wharton să vină să mă vadă! 

Surâdea când Wharton intră în încăpere. 


— În sfârşit, strigă el, începe să mişte! 

— Cum aşa? 

— Doamna Betterton are intenţia să părăsească Anglia. 

Wharton emise un uşor fluierat. 

— Îl va regăsi pe scumpul ei soţ? 

— Sper. Mi-a prezentat un certificat medical: îi trebuie 
repaus şi o schimbare de decor. 

— Bravo! 

— Reţineţi că are, poate, într-adevăr nevoie de repaus! 

— Este o ipoteză, spuse Wharton, dar aici, noi considerăm 
mai degrabă pe celelalte elemente interesante pentru a 
începe! 

— Trebuie să spun că mi s-a părut sinceră şi că ea nu s-a 
încurcat nici o singură dată. 

— Îmi imaginez că n-ai aflat nimic de la ea? 

— În afară de un detaliu, nu. Vă amintiţi acea doamnă 
Speeder, cu care Betterton a dejunat la Dorset? 

— Da. 

— Ei, bine! El nu i-a vorbit niciodată de acest dejun soţiei 
sale. 

— A? Asta vi se pare interesant? 

— Mai ştii? Carol Speeder a compărut în faţa Comisiei de 
ancheta asupra activităţilor anti-americane. Ea a 
demonstrat goliciunea acuzațiilor ce i se aduceau, dar din 
această cauză nu rămâne mai puţin... ca ea să fie suspectă. 
Este posibil să fi servit ca intermediar, ca prin ea Betterton 
să fi luat contact cu „ceilalţi”. 

— Care erau acele „contacte” recente ale doamnei 
Betterton, care ar fi putut-o incita la o plecare în 
străinătate? 

— Direct, ea nu a avut niciunul. leri, a primit o scrisoare 
de la un polonez care este un verişor al primei soţii a lui 
Betterton. A ieşit acum de aici. Venise să ceară informaţii... 

— Ce fel de om este? 

— Un tip caraghios. Nu pare sincer! Foarte curios să 
observe tot. 


— Să nu fie el cel care i-a insuflat doamnei Betterton ideea 
de a pleca? 

— Posibil. Nu ştiu nimic... şi asta mă intrigă! 

— Vei fi cu ochii pe el? 

Jessop surâse. 

— Desigur. La plecarea ta, am sunat de două ori... 

— Vechiul nostru truc... 

Schimbând tonul, devenind brusc serios, Wharton 
continuă: 

— Pe cine alertăm? 

— Pe Janet şi ceilalţi, ca de obicei. Spania şi Marocul. 

— Nu Elveţia? 

— Nu, de data asta! 

— Ciudat. Aş fi crezut că Spania şi Marocul prezentau 
pentru el dificultăţi... 

— Nu trebuie să ne subestimăm adversarii. 

Wharton confirmă dând din cap. 

— Nu există decât două ţări unde nu a fost văzut Betterton 
şi acestea două sunt! 

După un suspin adăugă: 

— În sfârşit, vom vedea! Numai, dacă nu vom eşua... 
Jessop se lăsă în fotoliu. 

— De mult n-am mai luat vacanţă, spuse el şi încep să mă 
satur să stau închis în acest birou. Nu este imposibil să-mi 
ofer şi eu o mică călătorie. 

Capitolul III 

— Pasagerii pentru Air France, destinaţia Paris, pe aici, vă 
rog! 

Se produse o mişcare în holul aeroportului din Hearth 
Row. Hilary Craven ridică sacoşa din piele de şopârlă, pe 
care o pusese lângă fotoliul său şi, urmând pe ceilalţi, ieşi 
din clădire. 

Afară frigul o surprinse. Îşi puse, cuprinsă de frig, mantoul 
de blană şi se îndreptă spre avion fericită! Sosise clipa, în 
sfârşit; momentul în care să evadeze! 'Tlerminase cu 
monotonia vieţii sale mizerabile. Ea pleca spre soare, spre 


un cer totdeauna senin, spre o existenţă nouă. Povara 
moartă a trecutului o lăsa în urma sa. Odată instalată în 
avion, pe locul pe care stewardul i-l indicase, avu impresia 
că respiră mai liber. Pentru sine însăşi, murmură: 

— Plec! Plec! 

Motoarele se puseră în funcţiune, apoi avionul rulă uşor pe 
pistă. Stewardesa invită pasagerii să-şi prindă centura. 
Avionul se opri, aşteptând semnalul de plecare. „Şi dacă nu 
vom reuşi să decolăm” gândea Hilary. „Dacă ne prăbuşim? 
Totul s-ar sfârşit şi toate problemele s-ar rezolva astfel”. 

Semnalul se făcea auzit interminabil. Un gând absurd 
traversa spiritul acestei femei tinere: „Nu vom pleca 
niciodată! Voi rămâne aici, prizonieră!” 

Motoarele, de câteva secunde, funcționau din plin. Avionul 
rula, luând viteză. Hilary îşi dădu seama, curând, că 
părăsise solul. I se părea că nu aparatul se ridica, ci 
pământul se înfunda, ducând cu el toate grijile, toate 
preocupările, toate decepţiile pe care le suferise Hilary. 
Aerodromul semăna acum cu o jucărie de copil. Pe o cale 
ferată minusculă se vedea alergând un tren în miniatură. 
Lumea părea ridicol de mică şi fără importanţă. O masă de 
nori albi o escamota. Probabil, survolau La Manche. Hilary 
închise ochii. 

Evada... 

Lăsa totul în urma ei: Anglia, pe Nigel şi această mică vilă 
care era mormântul lui Brenda. Deschise pleoapele, apoi le 
închise din nou, cu un suspin. 

Puțin după aceea, dormea. 

Când redeschise ochii avionul pierdea din înălţime. Gândi 
că ajungeau la Paris şi, reinstalându-se pe locul său, îşi 
deschise poşeta. Dar nu era vorba de Paris. 
Supraveghetoarea zborului, cu o voce maternă pe care 
mulţi pasageri o găseau exasperată, anunţă că, din cauza 
ceţii, aterizarea va avea loc la Beauvais. 

Hilary, întorcând capul într-o parte, privi prin hublou. Nu 
văzu mare lucru, Beauvais se ghicea vag printr-un strat 


gros de ceaţă. Avionul ateriză după ce se rotise mult timp 
deasupra aerodromului şi pasagerii, mai mult sau mai puţin 
înfriguraţi, fură conduşi într-o baracă din lemn, sumar 
mobilată cu o tejghea şi câteva scaune. Hilary se simţea 
foarte deprimată, dar încercă să reacționeze. 

— Nu trebuie să ne neliniştim! spuse cineva, lângă ea. 
Este un vechi aerodrom de război, care e lipsit de căldură şi 
confort. Dar suntem în Franţa şi se vă aranja ca să avem de 
băut. De fapt, numai ce terminase de vorbit, că un bărbat şi 
venea cu băuturi alcoolizate, capabile să-i remonteze. 
Înţeleaptă precauţie, căci aşteptarea urma să se 
prelungească timp de câteva ore. Şi alte aparate aterizau la 
Beauvais şi veni curând momentul în care sala fu plină de o 
mulţime zgomotoasă de oameni, dintre care majoritatea 
erau într-o dispoziţie foarte proastă. 

Hilary avea impresia că trăieşte un vis, care, din fericire, o 
ocrotea împotriva unei realităţi de care se temea. Se 
aştepta? Lucrul acesta conta puţin, pentru că voiajul său 
continua. Ea evada, acesta era esenţialul! Beauvais sau 
Paris rămânea să meargă spre locul unde viaţa sa va 
reîncepe. Ea nu vedea decât acest lucru şi era destul ca să 
abordeze evenimentele cu filosofie. 

Noaptea căzuse deja de mult timp, când veniră autocare 
ce trebuiau să conducă pasagerii la Paris. Le trebuiră 
câteva ore, căci era mult trecut de miezul nopţii când Hilary 
ajunse la gara Invalizilor. Era moartă de frig şi fu fericită să- 
şi recupereze bagajele, fără prea multe dificultăţi şi să 
meargă la hotelul în care-şi rezervase o cameră. Prea 
obosită pentru a-i fi foame, făcu o baie caldă şi se culcă 
epuizată: 

În principiu, avionul de Casablanca decola a doua zi, la 
orele 10:30, de pe aeroportul Orly. Dar şi acolo confuzia 
domnea. Pe toate liniile avioanele aterizaseră unde 
putuseră, iar orarele erau bulversate, atât la plecare cât şi 
la venire. 


Hilary a avut de-a face cu un funcţionar obosit, care sfârşi 
prin a-i declara că nu trebuie să conteze pe locul pe care-l 
reţinuse, dar că, dacă dorea să aibă răbdare câteva clipe, 
va face tot ce poate pentru a aranja lucrurile. În final, o 
înştiinţă că ar putea să se îmbarce pe avionul de Dakar, 
care în mod excepţional, va face o escală la Casablanca. 

— Dacă socotim, adăugă el, veţi fi acolo cu trei ore 
întârziere, nu mai mult! 

Hilary nu mai protestă, lucru care-l încântă pe 
funcţionarul de la Air France. 

— A vedea pe cineva rezonabil, spuse el, asta îţi face totuşi 
plăcere! Sunt pasageri care nu vor să realizeze că, dacă 
este ceaţă, nu este vina noastră! Trebuie să luăm vremea 
cum este, chiar dacă se opune proiectelor noastre. În 
sfârşit, doamnă, a fi la Casablanca cu trei ore mai devreme 
sau trei ore mai târziu, ce se poate întâmpla? Că soseşti cu 
un avion sau cu altul, este acelaşi lucru! 

Fapt pe jumătate adevărat, aşa cum Hilary avea să 
descopere la Casablanca. Ea mergea alături de hamalul 
care-i purta bagajul spre ieşirea din aeroport, când acesta îi 
spuse: 

— Aveţi noroc, doamnă, că nu aţi fost în avionul precedent, 
cel regulat! 

— Ah! spuse ea. De ce? 

— Pentru că s-a izbit de sol, răspunse el, coborându-şi 
vocea. Pilotul şi navigatorul au murit, ca şi majoritatea 
pasagerilor. Nu sunt decât patru sau cinci călători care au 
fost salvaţi. Au fost transportaţi la spital şi există mai mulţi, 
se pare, care sunt grav răniţi... 

Hilary păstră tăcerea. Păcat să n-a fost în acel avion! Ar fi 
murit şi totul s-ar fi terminat! Toţi oamenii, care erau morţi, 
nu doreau decât să trăiască. De ce nu murise ea în locul lor, 
ea, cea pentru care viaţa nu mai reprezenta nimic din acest 
moment? 

După formalităţile de la vamă, tradiţionale şi derizorii, luă 
o maşină care o conduse la hotel. Era o vreme splendidă, 


cerul era senin, aerul uşor, soarele strălucitor. Se simţi 
inundată de o stare de satisfacţie. Lucrurile erau aşa cum 
sperase ea: ceața Londrei departe şi departe şi zilele 
mohorâte! Aici viaţa palpita în lumina caldă a soarelui. 

Merse imediat în camera sa şi deschise obloanele pentru a 
privi în stradă. Apoi, se aşeză pe pat. Un cuvânt, pe care şi-l 
repeta de când plecase din Londra, îi veni pe buze: 
„Evadare”? 

Şi-o spuse de mai multe ori şi îşi dădu seama, cu o 
luciditate care o îngheţa, că el nu corespundea cu nimic, că 
nu era evadare! 

Nimic nu se schimbase. La Casablanca sau la Londra, ea 
era tot Hilary Craven. Ea dorea să scape de Hilary Craven, 
dar orice ar fi făcut, ea era tot Hilary Craven, o Hilary 
Craven care, în Maroc sau în Anglia, rămânea tot aceeaşi. 

— Ce idioată, sunt! Murmură ea. Cum dracu am putut să 
cred că, mi-ar fi suficient să părăsesc Anglia, pentru a nu 
mai fi eu însămi? 

Mormântul Brendei era în Anglia şi curând, tot în Anglia, 
Nigel se va căsători a doua oară. Cum putuse să-şi închipuie 
că aceste lucruri aveau mai puţină importanţă aici decât 
acolo? Ea crezuse acest lucru, pentru că voia să-l creadă, 
dar nu putea să se amăgească la infinit. Realitatea era 
acolo, faptele i se imprimau, trebuia să le privească în faţă. 
Erau lucruri pe care poţi să le suporţi, iar altele nu. Pe 
primele le accepţi atât timp cât ai pentru aceasta un motiv. 
Îndelungata sa maladie, abandonarea lui Nigel, în 
circumstanţe de o brutală cruzime, toate acestea, le 
suportase pentru Brenda. După aceea, a trebuit să ducă, 
pentru viaţa însăşi a Brendei, o luptă disperată. Brenda 
murise. Atunci, pentru ce să mai trăiască? La Londra, se 
gândea că, sub un alt cer, ar fi posibil să uite şi să-şi refacă 
viaţa. Venise, deci, în această ţară, unde nimic nu trebuie 
să-i reamintească trecutul şi care, prezenta atâtea atracţii, 
cu soarele său, cerul său totdeauna senin, peisajele sale de 
vis şi oamenii săi originali. Dar, puţin după sosirea sa, ea îşi 


dădu seama de eroarea sa. Nimic nu se schimbase în fiinţa 
sa; aici ca şi aiurea, ea nu-şi regăsea dorinţa de a trăi. 

Dacă călătoria sa, nu ar fi fost contrariată de ceaţă, dacă 
ea s-ar fi îmbarcat în avionul în care-şi reţinuse loc, ar fi fost 
acum eliberată de toate grijile sale. Ar fi acum în vreo 
capelă luminoasă, cu oasele rupte, desigur, poate 
desfigurată; dar cu pacea în suflet. Această serenitate. 
Putea încă s-o mai obţină. Şi aceasta nu era atât de greu 
de... 

Se gândi la doctorul Grey şi la felul în care o privea când îi 
ceruse un somnifer. 

— Ar fi mai bine să nu!... îi spuse el. Cel mai bun somn, 
este somnul natural. Dacă se face dorit, îl aştepţi. Sfârşeşte 
întotdeauna prin a veni. 

— Se îndoia de ceva? Se întrebă Hilary... 

Apoi, cu o uşoară înălţare din umeri, se ridică. Ceea ce 
doctorul Grey îi refuzase, v-a găsi, desigur, la Casablanca. 

Hilary credea că în străinătate era uşor să cumperi 
droguri „periculoase”. Spre marea sa surpriză, descoperea 
că nu era nimic din ceea ce crezuse. Primul farmacist, la 
care intră, nu-i eliberă decât două casete, spunându-i că nu 
putea să-i dea mai multe fără reţetă. Surâse cu un aer care- 
Il dorea indiferent şi se îndreptă repede spre uşă, izbindu-se 
de un bărbat tânăr, înalt, cu chipul grav, care se scuză în 
engleză. În timp ce ieşea, îl auzi cerând un tub cu pastă de 
dinţi. 

Surâse aproape fără să-şi dea seama. Pastă de dinţi! 
Pentru ceilalţi viaţa continua, obişnuită, banală, prozaică. 
Avu o mică tresărire când, brusc, realiză că pasta de dinţi 
pe care acest domn o ceruse era marca preferată a lui 
Nigel. După ce traversă, intră în altă farmacie. Când ajunse 
la hotel, vizitase deja patru farmacii. Coincidenţă care o 
amuză, în a treia ea revăzu, acest tânăr englez, tot în 
căutare de pastă de dinţi. Fără îndoială, această marcă nu 
se afla în depozitul farmaciştilor francezi din Casablanca. 


Hilary se simţea aproape eliberată de grijile sale când se 
îmbrăca pentru cină. Hotărâse să coboare la restaurant cât 
mai târziu posibil, în scopul de a nu întâlni pe niciuna din 
persoanele cu care călătorise. Ceea ce, în fapt, i se părea 
puţin probabil, căci credea că nici un alt pasager nu 
părăsise avionul la Casablanca. 

Sala era aproape goală când se aşeză la masă. Remarcă 
prezenţa tânărului englez al cărui chip, îşi spuse ea, te 
făcea să gândeşti la o cucuvea. Cufundat în lectura unui 
jurnal francez, îşi terminase deja cina. 

Hilary îşi comandă o masă bogată însoţită de o sticlă de o 
jumătate cu vin. Era chiar veselă, cu impresia pasionantă de 
a trăi ultima sa aventură. Terminând de mâncat, urcă direct 
în camera sa. 

Puțin după aceea, i se aducea sticla cu apă de Vichy pe 
care o ceruse înainte de a părăsi restaurantul. Băiatul 
responsabil de etaj o puse pe noptieră, după ce îi scoase 
capsula; apoi se retrase, urându-i noapte bună lui Hilary. 
După plecarea sa, tânăra femeie scoase un suspin, se duse 
la uşă şi răsuci cheia în broască. Apoi îşi turnă un pahar cu 
apă de Vichy şi scoase din cutiuţa de carton casetele pe 
care le cumpărase. Imediat, le va înghiţi, va bea câteva guri 
de Vichy şi farsa va fi jucată! 

Se dezbrăcă, îşi puse un capot şi se aşeză în fotoliu. Inima 
îi bătea foarte repede. Îi era teamă? Poate puţin, dar o 
teamă amestecată cu curiozitate şi care nu era de natură s- 
o facă să renunţe la proiectul său. Nu va abandona. Se 
simţea stăpână pe sine şi cu spiritul clar. Evada şi se simţea 
bine. Pe masă se afla o călimară cu toc şi hârtie. Să lase 
clasicul bilet? După ce reflectă, gândi că era inutil. Nu avea 
părinţi, prieteni adevăraţi, cărora să le spună adio. Cât 
despre Nigel, nu voia să-l copleşească cu remuşcări inutile. 
Va afla din jurnale că doamna Hilary Craven murise la 
Caşablanca, după înghiţirea unei doze masive de somnifer, 
o va plânge poate puţin şi, în străfundul lui, se va simţi 
eliberat. Căci, ea era convinsă, Nigel când se gândea la ea, 


trebuia să nu fie foarte mulţumit de el, făcând parte dintre 
acei oameni cărora le place să fie împăcaţi cu conştiinţa lor. 

De altfel, Nigel era deja foarte departe de ea şi toate 
acestea i se păreau a nu avea nici cea mai mică importanţă. 
Nu-i mai rămânea de făcut decât să-şi ia caşetele şi să se 
întindă pentru a adormi, fără a se mai trezi. Sentimentele 
sale religioase? Nu mai avea şi nu credea să fi avut 
vreodată. Cu moartea Brendei îşi pierduse credinţa. Era 
pregătită. Ca şi la aerodrom, era o călătoare aşteptându-şi 
plecarea, o călătoare care pleca spre o destinaţie 
necunoscută, fără bagaje şi fără să fi spus adio nimănui. 
Terminase cu trecutul. 

Pentru prima dată în viaţa sa se simţea liberă să decidă 
asupra propriilor acte; absolut liberă... 

Întinse mâna după casete. În acel moment cineva bătu la 
uşă cu câteva ciocănituri discrete. Îşi încruntă sprâncenele 
şi, lăsând gestul neterminat, cu braţul în aer, aşteptă. Era 
vorba de cameristă? Nu, patul era pregătit. Atunci, vreun 
funcţionar de la hotel care venea să-i ceară actele şi 
paşaportul? Ridică umerii. Nu va răspunde. La ce bun? 

Se bătu din nou la uşă. De data asta, puţin maitare. Nu se 
mişcă. Va reveni. În privinţa ei, nu mai era nici o grabă, 
privea cu ochii fixaţi pe uşă. Spre marea sa surpriză, văzu 
cheia întorcându-se uşor în broască, apoi, după o rotaţie 
completă, căzând pe podea, cu un scurt zgomot metalic, 
încet, uşa se deschise şi un bărbat intră. Cu stupoare, 
recunoscu tânărul englez, pe acela pe care-l văzuse prima 
dată în farmacia în care intrase să cumpere pastă de dinţi. 
Mută de uimire, îl privea. El închise uşa, luă cheia, o puse în 
broască şi făcu un tur. După care, venind spre Hilary, se 
aşeză într-un fotoliu, în faţa ei şi, cu o îndrăzneală 
deconcertantă, se prezentă: 

— Mă numesc Jessop. 

Roşie de mânie, stăpânită, Hilary spuse cu o voce tăioasă: 

— Vă daţi seama de ceea ce faceţi! 

El surâse. 


— Ce caraghios! Este exact întrebarea pe care vroiam să 
v-o pun eu! spuse acesta, îndreptându-şi privirea în mod 
semnificativ pe caşete. 

— Nu înţeleg, spuse ea. 

— Sunt foarte sigur de contrariu. 

Hilary păstră tăcerea câteva secunde, întrebându-se ce 
avea să-i răspundă. Sau, mai degrabă, în ce termeni să-şi 
exprime indignarea şi să-l dea afară pe insolent. 

În final, ceea ce-i veni pe buze, fu o întrebare, pe care o 
puse din simplă curiozitate şi aproape fără să-şi dea seama: 
— Cheia, cum aţi făcut pentru a o manevra din exterior? 
O lumină maliţioasă se aprinse în ochii lui Jessop, care-şi 
scoase din buzunar un mic tub de oţel, pe care-l dădu 

tinerei femei pentru a-l examina. 

— Instrumentul, îi explică el, este foarte practic. Îl 
introduceţi în gaura broaştei, el agaţă extremitatea, cheii... 
şi nu aveţi decât să răsuciţi! 

Luând înapoi obiectul şi strecurându-l în buzunarul său, el 
adăugă: 

— Acesta face parte din instrumentarul unui spărgător de 
meserie. 

— Sunteţi spărgător? 

— Să fim drepţi, scumpă doamnă, am bătut la uşa 
dumneavoastră, ceea ce nu face parte deloc din obiceiurile 
spărgătorilor. Nu aş fi recurs la el dacă aş fi avut 
certitudinea că mă veţi invita să intru. 

— Dar ce doriţi de la mine? 

Din nou, privirea lui Jessop se îndreptă spre caşete. 

— În locul dumneavoastră, spuse el, nu aş face aşa ceva. 
Ştiţi că vă faceţi iluzii? Vă închipuiţi că dormiţi, că nu vă 
treziţi şi că totul s-a terminat? Ei bine, nu e deloc aşa! 
Câteodată apar convulsii şi chiar cangrenă. Cu condiţia să 
nu fii refractar la drog, el acţionează atât de lent, încât 
oamenii au tot timpul să sosească pentru a vă salva, cu 
toate supărătoarele consecinţe, pe care aceasta le implică: 


spălarea stomacului, ulei de ricin, cafea fierbinte, palme 
etc. Toate astea nu au nimic plăcut, de acord? 

Tolănită într-un fotoliu, cu ochii pe jumătate închişi, Hilary, 
ale cărei mâini se strângeau cu nervozitate, se forţă să 
surâdă. 

— Mă distraţi! Deci, vă imaginaţi că voiam să mă sinucid? 

— Eu nu-mi imaginez, replică el, sunt sigur. Trebuie să vă 
spun că intrasem la farmacie înaintea dumneavoastră. 
Negăsind acolo pasta de dinţi pe care o doream, am intrat 
într-alta unde v-am revăzut. Şi acolo, cumpăraţi tot un 
somnifer. Mi s-a părut curios şi v-am urmărit. Încă o 
farmacie şi încă un somnifer! Concluzia se impunea. 

Tonul era amical, aproape vesel, dar era evident că Jessop 
era sigur de ceea ce afirma. Hilary socotea inutil să mai 
mintă mult timp. 

— Şi, întrebă ea, nu vi se pare că este foarte deplasat din 
partea dumneavoastră să vă ocupați de o afacere care nu 
mă priveşte decât pe mine? 

După un scurt moment de reflecţie, el clătină din cap. 

— Deloc. Nu aveţi dreptul să faceţi asta! 

Ea ripostă cu vivacitate: 

— Mă veţi împiedica s-o fac pe moment, dacă veţi arunca 
aceste caşete pe fereastră o admit. Dar nu veţi putea să mă 
împiedicaţi să cumpăr altele mâine, sau poate prefer să mă 
arunc în gol din înălţimea unei clădiri sau sub un tren. 

— Exact. Dar o veţi face? Vreau să spun, mâine?! 

— Credeţi că mâine îmi voi schimba părerea? Era, în ton, 
un fel de ironie amară. 

— S-a întâmplat şi la alţii! 

Hilary reflectă. 

— Poate! spuse ea în sfârşit. Fără îndoială disperarea lor 
nu avea cauze durabile. Iar cazul meu este cu totul diferit! 
Hotărârea mea n-am luat-o într-un moment de deznădejde, 
ci la rece, fără grabă şi este irevocabilă. Înţelegeţi, nu mai 
am nici o rațiune să trăiesc! 


Jessop, cu capul înclinat într-o parte, închise ochii pe 
jumătate. 

— Interesant! 

— Nu, nici aşa! Nu sunt o femeie foarte interesantă, îmi 
iubeam soţul, el m-a părăsit. Nu avem decât un copil, o 
fetiţă pe care o meningită mi-a răpit-o. Nu am nici părinţi, 
nici prieteni. Nici o artă nu mă pasionează şi nu am nici o 
meserie. Atunci? 

— Deloc amuzant! Murmură Jessop. 

După o uşoară ezitară, el adăugă: 

— Şi nu aveţi impresia că acest fapt este... rău? 

Ea răspunse cu o voce seacă: 

— Rău? Şi de ce? Viaţa mea îmi aparţine, cred. 

— Desigur, desigur! spuse el foarte repede. Personal nu 
am nici o opinie despre această chestiune, dar sunt oameni 
care consideră... 

Ea-l întrerupse: 

— Nu sunt de părerea lor, asta-i totul! 

Urmă o linişte, pe care ea o rupse. 

— Fie! 

— Nu vi se pare domnule, acum... 

Ea îi căută numele. 

— Jessop... 

— Mulţumesc... Nu credeţi, domnule Jessop, că aţi putea 
să vă retrageţi? 

EI clătină din cap. 

— Nu încă. Mi-aţi dat informaţiile pe care venisem să le 
caut şi văd acum situaţia cu destulă claritate. Existenţa nu 
vă mai interesează, nu mai aveţi chef să trăiţi şi ideea de a 
termina cu viaţa nu vă displace în nici un fel? Aşa e? 

— Exact. 

— Bine. 

Cu o bună dispoziţie, el continuă: 

— Acest punct este cucerit, să mergem mai departe! Ţineţi 
la somnifer? 

— Nu înţeleg. 


— Mă explic. V-am spus deja că este un mod de sinucidere 
penibil. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte 
două procedee despre care mi-aţi vorbit. Te poţi arunca de 
la al cincisprezecelea etaj şi să nu mori imediat. Trebuie să 
vă spun că sunt şi alte mijloace de a-ţi pune capăt zilelor. 

— Vă înţeleg din ce în ce mai puţin. 

— Printre aceste mijloace, cunosc unul care mi se pare 
destul de „sportiv” şi care ar avea, după mine, o latură 
pasionantă. Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc că aţi avea 
o şansă dintr-o sută de a supravieţui. Nu vom ţine cont de 
astă. 

— Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce-mi vorbiţi! 
— E foarte firesc, pentru că încă nu v-am spus nimic. Din 
nefericire, nu pot să vă povestesc totul în două cuvinte. Este 

o întreagă istorie! Vreţi s-o ascultați? 

— Cred că nu am de ales. 

Deşi nu considera răspunsul ca o încurajare, Jessop 
continuă: 

— Îmi închipui că citiţi ziarele şi că sunteţi la curent, în 
mare, cu evenimentele. Trebuie să ştiţi, deci, ca din când în 
când, dispar şi savanţi fără a lăsa urme: un italian, anul 
trecut, dacă vă amintiţi şi aproximativ acum două luni, 
Thomas Betterton... 

— Am văzut aceasta în ziare, într-adevăr. 

— Presa n-a vorbit decât de câteva dispariţii, dar au mai 
fost şi altele: savanţi chimişti, medici şi chiar un avocat! 
Anglia este o ţară a libertăţii şi niciunul nu este forţat să 
rămână aici! Numai că în ceea ce priveşte aceşti „dispăruţi” 
este absolut indispensabil să ştim de ce au plecat, unde au 
plecat şi mai ales, cum au plecat. Au plecat de bună voie? 
Au fost răpiți? S-au exersat presiuni asupra lor? Care este 
organizaţia care a intrat în legătură cu ei şi ce vrea ea? 
Atâtea întrebări la care trebuie să răspundem. Şi 
răspunsurile, aţi putea să ne ajutaţi să le găsim! 

Hilary îl privea pe Jessop cu stupefacţie. 

— Eu? Dar cum? 


— Voi ajunge imediat şi la cazul care ne interesează în 
mod deosebit astăzi: la Thomas Betterton. A dispărut la 
Paris, acum mai mult de două luni, abandonându-şi soţia 
rămasă în Anglia. Ea a jurat că n-o prevenise şi că nu ştia 
nici de ce a plecat, nici unde a plecat. Adevărat sau nu? Eu 
sunt din cei care cred că este adevărat. 

Hilary asculta cu atenţie, aplecată înainte. Povestirea o 
interesa. 

Jessop urmă: 

— Fireşte, fără a lăsa impresia că o facem, n-am slăbit-o 
din ochi pe doamna Betterton. Acum cincisprezece zile a 
venit să mă vadă şi să-mi spună că medicul său o sfătuia să 
meargă în străinătate pentru odihna pe care nu putea s-o 
găsească în Anglia, unde reporterii nu-i dădeau pace, iar 
prietenii foarte amabili nu încetau s-o inoportuneze. 

— Înţeleg foarte bine că a vrut să plece! 

— Era, într-adevăr foarte firesc! 

— Aceasta este şi părerea mea. 

— Numai că, în serviciul din care fac parte, suntem 
bănuitori. Nu am pierdut-o din vedere pe doamna 
Betterton. leri a părăsit Anglia pentru a veni la Casablanca. 

— La Casablanca? 

— Da, nu pentru a rămâne aici, desigur, ci pentru a pleca 
în orice oraş din Maroc. Nu se ascundea, ţin să adaug. Dar 
e posibil ca acest voiaj în Maroc să nu fie decât o etapă şi, 
ca acolo, doamna Betterton să dispară... 

Hilary înălţă din umeri. 

— Nu văd totuşi ce aş face eu în această istorie. 

Jessop surâse. 

— Aveţi, dragă doamnă, un minunat păr roşcat. 

— Credeţi? 

— Şi ceea ce doamna Betterton are mai remarcabil, este 
părul său tot roşcat şi foarte frumos. Ştiţi, fără îndoială, că 
avionul care-l preceda pe al dumneavoastră s-a prăbuşit la 
aterizare? 


— O ştiu, cu atât mai mult cu cât trebuia să fiu la bordul 
lui. În acela îmi rezervasem loc. 

— Doamna Betterton era printre pasageri. Nu a murit pe 
loc. A fost scoasă vie dintre resturi şi transportată la spital. 
Ea respiră încă, dar, după spusele medicilor, va muri mâine 
dimineaţă. 

Hilary începea să înţeleagă. Jessop răspunse la întrebarea 
mută din privirea sa. 

— Aceasta este forma de sinucidere pe care v-o propun. 
Veţi deveni doamna Betterton şi doamna Betterton îşi va 
continua călătoria. 

— Dar e absolut imposibil. S-ar observa imediat că nu sunt 
ea! 

— Totul depinde de cine reprezintă acest „cineva”? Dacă 
reprezintă totuşi o anume persoană, ceea ce noi ignorăm. 
Dacă se referă la oamenii la care ne gândim, sunt persoane 
care, pentru siguranţa personală, sunt obligate să lucreze 
în mici grupuri închise. 

Dacă voiajul doamnei Betterton face parte dintr-un plan, 
dacă a fost dorit, organizat de o putere superioară, pot să 
vă certific că cei care se vor ocupa de doamna Betterton în 
Maroc nu cunosc nimic despre latura englezească a 
afacerii. Vor şti numai că, într-o zi, la o oră oarecare, vor 
trebui să intre în contact cu o anumită femeie, într-un loc 
dat şi s-o conducă în altă parte. Paşaportul o descrie pe 
doamna Betterton ca având 1,69 în, părul roşcat, ochii 
verzi, gura mijlocie, nici un semn particular. Nu s-ar putea 
cere mai mult! 

— Dar autorităţile locale... 

Jessop spulberă obiecţia cu un gest. 

— Nu vor fi dificultăţi din partea asta. Francezii au văzut 
dispărând câţiva din tinerii lor savanţi, dintre cei mai 
distinşi şi putem conta pe întreaga lor colaborare. De fapt, 
iată cum se vor petrece lucrurile. Suferind de o comoţie, 
doamna Betterton a fost transportată la spitalul în care va fi 
adusă şi o altă pasageră a avionului, doamna Craven, grav 


rănită. O zi sau două mai târziu, doamna Craven va muri la 
spital. Doamna Betterton, în schimb, va părăsi spitalul, 
puţin slăbită, dar totuşi destul de refăcută pentru a-şi 
continua călătoria. Catastrofa este autentică, şocul nervos 
nu mai puţin... poate fi foarte util, pentru că el justifică 
toate pierderile de memorie. 

— Dar ar fi o afacere lipsită de sens! strigă Hilary. 

— V-o acord, spuse Jessop. Este o misiune periculoasă şi 
dacă bănuielile noastre sunt fondate, riscăm mult dacă n-o 
câştigăm. Vă vorbesc sincer, căci, dacă cred cele ce mi-aţi 
spus, aceasta este o apreciere care trebuie să vă lase 
indiferentă. Dar recunoaşteţi că, pentru cine s-a săturat de 
viaţă, este mai amuzant să sfârşească astfel, decât să se 
arunce sub roţile unei locomotive. 

Hilary izbucni într-un râs neaşteptat. 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Atunci, da? 

— De ce nu? 

Jessop se ridică. 

— În acest caz, nu mai avem un minut de pierdut! 

Capitolul IV 

Deşi nu era cu adevărat rece, la spital aveai totuşi 
impresia că frigul îţi pătrunde în corp. Un miros de 
antiseptic plutea în aer. Din timp în timp, când o masă 
rulantă trecea pe culoar, se auzeau zgomote de sticle şi 
instrumente metalice care se loveau unele de altele. Hilary 
Carven era aşezată într-un fotoliu tare, de fier, lângă un 
pat. 

În pat, alungită perfect la orizontală, Olive Betterton zăcea 
inconştientă. Un fascicol voalat îi lumina capul, înfăşurat în 
pansamente. Un medic şi o infirmieră se aflau la căpătâiul 
ei, iar Jessop era aşezat într-un colţ al micii încăperi. 
Medicul se întoarse spre el şi îi vorbi în franceză: 

— Nu mai are mult. Pulsul este din ce în ce mai slab. 

— Nu-şi va reveni? 

Medicul înălţă din umeri. 


— Imposibil de ştiut. În ultimul moment, poate... 

— Nu puteţi face nimic? 

— Nimic. 

Medicul se retrase, urmat de infirmieră. O soră o înlocui; 
ea rămase în picioare la capul patului; şi-şi trecea printre 
degete fiecare bob al rozariului. Se ruga. 

Hilary îl privi pe Jessop şi la un semn se îndreptă spre el. 

— Aţi auzit ce a spus doctorul? întrebă el cu o voce 
coborâtă. 

— Da. 

— Daca îşi revine, trebuie sa obţineţi de la ea toate 
informaţiile pe care va putea să vi le dea: o parolă, un semn 
de recunoaştere, un mesaj, orice, înţelegeţi? Se va confesa 
cu mai multă plăcere dumneavoastră decât mie... 

— Astfel, spuse Hilary cu o voce alterată de emoție, vreţi 
ca eu să trădez o nefericită femeie care este în agonie? 

— Aşa vedeţi lucrurile? 

— Desigur. 

El o privi reflectând. 

— Bine, spuse el. În aceste condiţii veţi acţiona cum veţi 
înţelege. În privinţa mea, nu pot să-mi permit să am 
scrupule. Înţelegeţi? 

— Fireşte. Vă faceţi datoria. Îi veţi pune toate întrebările 
pe care le veţi dori, dar nu-mi cereţi s-o fac eu! 

— Sunteţi liberă să refuzaţi şi nu voi insista. 

— Altceva. Îi vom spune că va muri? 

— Nu ştiu nimic. O să mă gândesc! 

Ea se reaşeză în fotoliu, plină de compasiune, acum, 
pentru cea care era în agonie. Biata femeie, ea care plecase 
să-şi găsească bărbatul pe care-l iubea şi care... De fapt, ce 
ştim? Nu era posibil ca ea să fi venit în Maroc pur şi simplu 
pentru a se odihni, fără să încerce să afle despre soarta 
soţului său, dacă murise sau trăieşte? 

Trecură două ore. Sora încetă brusc să-şi mai treacă 
printre degete bobiţele rozariului şi se aplecă spre Hilary: 


— Cred că sfârşitul se apropie, îi spuse dintr-o suflare. Voi 
căuta medicul. 

leşi, Jessop veni lângă pat. Se aşeză lângă perete, în afara 
câmpului vizual al agonizantei. 

Pleoapele Oliviei Betterton se zbătură şi ea deschise ochii. 
Privirea sa păru, pentru început, să nu remarce nimic. Păru 
apoi să exprime o oarecare uimire. 

— Unde... 

Ea era atât de slăbită încât cuvântul abia se auzi şi nu-şi 
termină fraza începută. Medicul, care sosea, îi luă mâna, cu 
degetele pe pumnul său şi el fu cel care îi răspunse la 
întrebare: 

— Sunteţi la spital, doamnă. Avionul dumneavoastră a avut 
un accident... 

— Avionul meu? 

Vocea abia se percepea. 

— Se află în Casablanca, doamnă, cineva pe care aţi dori 
să-l vedeţi sau căruia i-am putea transmite un mesaj? 

Ochii agonizantei se ridicară trist pe faţa medicului, 
aplecat asupra ei. 

— Nu, murmură ea. 

El întoarse privirea spre Hilary. 

— Cine... 

Hilary îi vorbi, foarte blând şi articulând cu grijă: 

— Am venit şi eu din Anglia în acelaşi avion. Pot să fac ceva 
pentru dumneavoastră? Spuneţi, vă rog! 

— Nu... Nimic... Numai dacă... 

— Numai dacă? 

— Nimic... 

Pleoapele Oliviei Betterton se zbătură din nou, apoi se 
închiseră. Hilary ridică fruntea şi ochii ei întâlniră privirea 
imperioasă a lui Jessop. Hotărâtă, scutură din cap. Nu! 

Jessop se plasă aproape de medic. Muribunda redeschise 
ochii. Ea îl recunoscu. 

— Dumneavoastră, murmură ea, vă cunosc! 


— Exact, doamnă Betterton. Aveţi să-mi spuneţi ceva în 
legătură cu soţul dumneavoastră? 

— Nu. Din nou închise ochii. Jessop părăsi încăperea,. 
Medicul o privi pe Hilary. 

— Este sfârşitul! spuse el cu un ton scăzut. 

Agonizanta redeschise ochii şi privirea sa, după ce făcu 
înconjurul încăperii, se fixă asupra lui Hilary. Aceasta îi luă 
mâna într-ale sale. Medicul avu o uşoară ridicare din umeri, 
salută din cap şi se retrase. Cele două femei rămaseră 
singure. Olive Betterton încercă să vorbească. 

— Spuneţi-mi... 

Întrebarea pe care muribunda nu reuşea s-o pună, Hilary 
o înţelese şi, brusc, îi apăru foarte clar datoria ce-o avea. 
Aplecată deasupra patului, cu faţa foarte aproape de aceea 
a Oliviei Betterton, ea spuse: 

— Da, veţi muri. Asta vreţi să ştiţi, nu-i aşa? Acum, 
ascultaţi-mă bine! Voi încerca să-l găsesc pe soţul 
dumneavoastră. Dacă reuşesc, aveţi un mesaj pe care i l-aş 
putea transmite? 

— Spuneţi-i... să fie prudent! Boris... periculos... 

Vocea lui Olive Betterton nu mai era decât un suflu. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi nimic care ar putea să mă ajute 
să-l găsesc pe soţul dumneavoastră? 

— Zăpadă! 

Cuvântul fusese spus foarte încet, dar distinct. Hilary îl 
repetă, surprinsă. Alte cuvinte ieşeau de pe buzele 
muribundei. Versuri! 

— Zăpadă? Zăpadă, zăpadă admirabilă! Tu cazi în fulgi şi 
apoi dispari... 

Hilary asculta stupefiată. 

— Vedeţi-l şi spuneţi-i, pentru Boris. Nu-l credeam. Nu 
voiam să-l cred. Dar trebuie să fie adevărat... Şi atunci... Să 
evite...Un horcăit ieşi din gâtul nefericitei. Buzele sale 
rămaseră întredeschise. 

Olive Betterton murise. 


Cele cinci zile care urmară reprezentară pentru Hilary un 
serios efort intelectual. Închisă într-o cameră mică de spital 
lucra trecând în fiecare seară un fel de examen asupra a 
ceea ce învățase ziua. I s-au dat note foarte detaliate despre 
Olive Betterton şi ea trebuia să le înveţe pe de rost, fără a 
neglija ceva. Trebuia să ştie totul: dispunerea interioară a 
casei acesteia, menajerele pe care le-a avut în serviciu, 
numele părinţilor ca şi al câinelui şi canarului, ceea ce 
fuseseră cele şase luni, timp în care a fost soţia lui 
Betterton, circumstanţele mariajului lor, cum erau toaletele 
domnişoarelor de onoare, culoarea covoarelor şi aceea a 
perdelelor, gusturile şi dezgusturile, mâncărurile care-i 
plăceau şi încă multe alte lucruri. Hilary rămânea stupefiată 
văzând câte informaţii fuseseră culese despre Olivia 
Betterton şi pe deasupra şi lipsite de interes. 

— Nu e posibil ca toate astea să ne ajute! spuse ea într-o 
seară lui Jessop. 

— Aveţi, desigur, dreptate îi răspunse el cu un ton liniştit. 
Dar, dacă trebuie să fiţi Olivia Betterton nu puteţi să vă 
mulţumiţi să fiţi doar parţial! lată cum văd eu lucrurile. 
Presupun că scrieţi şi că vreţi să faceţi o carte despre o 
femeie care este Olive! Descrieţi scene din copilăria sa, 
vorbiţi despre adolescenţa sa, despre căsătoria sa, despre 
viaţa sa. Pe măsură ce lucrarea avansează, personajul 
capătă consistenţă în ochii dumneavoastră. Mai scrieţi unul 
despre acelaşi subiect, dar de data asta, sub formă de 
autobiografie, la persoana întâi. Înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

Ea dădu din cap în sens afirmativ. El continuă: 

— Pentru a vă considera Olive Betterton, trebuie să fiţi 
Olive Betterton. Rezultatul ar fi mai bun dacă aţi putea 
lucra fără grabă, dar suntem presaţi de timp. Astfel sunt 
obligat să vă încălzesc, aşa cum un student este încălzit 
înainte de examene! 

Cu un surâs adăugă: 


— Din fericire, înţelegeţi repede şi aveţi, mulţumesc lui 
Dumnezeu, o memorie excelentă. 

O privea pe Hilary. Dacă, după semnalmentele înscrise în 
paşapoarte, Olive Betterton şi Hilary Craven se asemănau 
mult, în realitate, erau cu totul altfel, cel puţin în privinţa 
chipului. Olive Betterton fusese o fată drăgălaşă, 
insignifiantă şi de o frumuseţe destul de comună. Hilary, 
dimpotrivă, avea o figură „interesantă”, cu ochii bleu-vert, 
strălucind de inteligenţă, sub linia aproape dreaptă a 
sprâncenelor. 

„E multă voinţă în acest chip, gândea Jessop şi curaj! Şi 
apoi, o anumită voioşie mai puţin evidentă, dar totuşi reală, 
care făcea ca această fată să iubească viaţa şi să aibă gustul 
aventurii...” 

— Va merge! spuse el foarte încet. Sunteţi o elevă bună. 

Stimulată de dificultate, Hilary era foarte decisă să-şi vâre 
în cap tot ceea ce memoria sa trebuia să înmagazineze într- 
un timp record. Această decizie luată, ea voia acum s-o 
ducă la îndeplinire. Pentru că îi veniseră în cuget câteva 
obiecţiuni, i le împărtăşi lui Jessop: 

— Îmi spuneţi că voi fi luată drept Olive Betterton, oamenii 
cu care voi avea de-a face neavând despre ea decât o 
descriere destul de vagă. Cum puteţi fi sigur de aceasta? 

Jessop ridică din umeri. 

— Nu suntem siguri de nimic. Numai că, suntem destul de 
informaţi, pe plan internaţional sunt contacte între o ţară şi 
alta. Ceea ce, de altfel, este un avantaj pentru ei. Să 
presupunem că descoperim în Anglia o verigă slabă, aşa 
cum sunt mereu şi pretutindeni. Această verigă slabă, nu 
ştie nimic din ceea ce se întâmplă în Franţa, în Italia, în 
Germania sau aiurea şi nu poate să ne spună nimic! Este 
acelaşi lucru peste tot. Sunt gata să pariez că veriga de aici, 
care se ocupă de Olive Betterton, ştie numai că ea trebuie 
să sosească cu un anume avion şi că îi va da cutare sau 
cutare instrucţiuni. Trebuie să înţelegem bine că personal 
ea nu are nici o importanţă. Dacă este adusă lângă soţul ei, 


numai pentru că ela cerut-o, este că se estimează că acesta 
va face o lucrare mai bună când ea va fi acolo. În afacere, 
ea nu contează. Pe de altă parte, nu uitaţi că această 
substituție este o improvizație! Pentru a gândi la acest 
lucru, a trebuit să fie un accident de avion şi culoarea 
părului dumneavoastră. Iniţial ne-am propus numai să 
„filăm” discret pe Olive Betterton, să vedem unde merge, 
cum va ajunge acolo, pe cine întâlneşte etc. Etc. Ei se 
aşteaptă la asta, desigur şi se feresc. Dar nu se aşteaptă la 
altceva... 

— Nu aţi filat-o şi mai înainte? întrebă Hilary. 

— Ba da, când a plecat în Elveţia. Am urmărit-o foarte 
discret, dar fără rezultate. Dacă acolo a „contactat” pe 
cineva, nu ne-am dat seama. Fireşte, vă gândiţi că „ei” sunt 
foarte siguri că noi nu o pierdem din vedere pe Olive 
Betterton. Ceea ce şi vom face, de altfel. Vom încerca numai 
ca aceasta să nu se prea observe! 

— Mă veţi supraveghea? 

— Desigur. 

— Dar cum? 

El surâse. 

— Nu vă voi spune. E mai bine! Ceea ce nu se ştie, nu se 
povesteşte. 

— Credeţi că aş povesti cuiva? 

O privi, cu capul aplecat pe umăr, aşa cum făcea deseori. 

— Nu ştiu dacă sunteţi o bună comediană, dacă minţiţi 
bine! E dificil, ştiţi. Pentru a te trăda nu e nevoie să 
vorbeşti. E suficient, câteodată, un lucru mărunt. O mişcare 
involuntară de surpriză, un gest pe care-l întrerupi. Braţul 
care se imobilizează când veţi aprinde o ţigara, de pildă. Nu 
trebuie mai mult. S-a înţeles că aţi recunoscut numele care 
tocmai a fost pronunţat în faţa dumneavoastră. Vă veţi 
sesiza imediat, dar este prea târziu! Răul e făcut. 

— Altfel spus, trebuie să fiu tot timpul pe fază? 

— Da. Şi acum să lucrăm! Nu aveţi impresia că aţi revenit 
la vârsta de şcoală? 


Ea surâse, aşteptând prima lui întrebare. Aceasta veni 
urmată de multe altele. În zadar, îi întindea capcane, 
încercând s-o prindă pe picior greşit. Ea le evita cu 
abilitate, sigură pe toate răspunsurile. După câteva 
momente se ridică şi o bătu amical pe umăr, declarându-se 
satisfăcut. 

— Sunteţi o excelentă elevă, Hilary. Ceea ce aş vrea să vă 
amintiţi este: în această aventură, dacă vi se întâmplă să vă 
credeţi singură, spuneţi-vă că probabil nu e nimic adevărat. 
Spun „probabil”, fără să mă angajez mai mult, pentru că 
avem de-a face cu un adversar puternici 

— Şi dacă ating scopul? întrebă Hilary, ce se va întâmpla? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce se va petrece când voi fi faţă în faţă cu Iom 
Betterton? 

Jessop făcu o grimasă. 

— Acesta este un moment dificil! Tot ce pot să vă spun, 
este că, dacă lucrurile au mers bine, dacă totul s-a petrecut 
cum sperăm, cineva ar trebui să fie acolo, pentru a vă 
proteja! Dar trebuie să vă amintesc că încercarea este una 
dintre acelea din care ai puţine şanse să te întorci. 

— Aţi spus, cred, una la sută? 

— Şi poate mai mult. Când v-am spus asta, nu vă 
cunoşteam. 

— Da. 

Gânditoare, ea adăugă: 

— Pentru dumneavoastră era foarte simplu... 

El termină în locul ei: 

— O femeie având un păr frumos, roşcat şi pe care n-o mai 
interesa viaţa. 

Ea roşi. 

— Este o judecată sumară. 

— Da, exact. Nu sunt din cei care compătimesc. Mai întâi, 
este, dezagreabil. Apoi, oamenii care se plâng pe ei înşişi 
nu-mi inspiră milă! Sunt prea mulţi în lumea de azi. 

Ea rămase gânditoare. 


— Poate aveţi dreptate, spuse ea. Exceptând acest fapt, vă 
veţi permite să mă plângeţi puţintel, dacă, în realizarea 
misiunii mele, voi fi „lichidată”? Aşa se spune, nu? 

— Să vă plâng? Niciodată în viaţă! Voi jura ca un păgân, 
pentru că voi fi furios că am pierdut un excelent agent. 

— În sfârşit, un compliment! 

Ea nu voia să lase să se vadă, dar era foarte mulţumită de 
ceea ce el spusese. Pe un alt ton, ea reluă: 

— Altceva. Spuneţi că nimeni nu e susceptibil să descopere 
că nu sunt Olive Betterton, fie! Dar... dacă voi fi 
recunoscută ca fiind Hilary Craven? Nu am relaţii la 
Casablanca, dar oamenii care au călătorit cu mine în avion? 
Şi, printre turiştii care sunt aici, cine ştie dacă nu sunt şi 
prieteni de-ai mei? 

— În privinţa pasagerilor din avion, nici o grijă să nu aveţi. 
Nu erau decât oameni de afaceri pentru Dakar, precum şi 
un tip care a coborât la Casablanca şi care, de atunci s-a 
întors la Paris. leşind de aici veţi merge la hotelul unde 
doamna Betterton reţinuse o cameră. Veţi fi coafată aşa 
cum era ea, veţi purta hainele sale şi veţi avea pe faţă o 
bandă sau două de tifon care vă vor modifica subtil 
fizionomia. Am uitat să vă spun, un chirurg va veni imediat 
şi se va ocupa de dumneavoastră. Cu anestezie locală nu 
veţi simţi nimic! Accidentul nu poate să nu fi lăsat câteva 
urme. 

— Vă gândiţi la tot! 

— Trebuie! 

— De fapt, nu m-aţi întrebat niciodată dacă Olive Betterton 
mi-a vorbit înainte de a muri. 

— Am crezut că trebuie să înţeleg că aveţi scrupule. 

— lertaţi-mă! 

— De loc! Scrupule, le respect! Aş dori să am şi eu. Numai 
că este un lux pe care nu pot să mi-l permit! 

— Mi-a spus ceva ce trebuie să vă raportez cu privire la 
soţul ei: „spuneţi-i să fie prudent, că Boris este periculos!” 

— Boris? 


Jessop repetă numele cu satisfacţie. Adăugă: 

— E vorba de maiorul Boris Glydr. 

— Îl cunoaşteţi? Cine este? 

— Un polonez. A venit să mă vadă la Londra. Ar fi un 
verişor prin alianţă cu Iom Betterton. 

— Ar fi? 

— Să spunem, pentru a fi mai corecţi, că, dacă a zise 
adevărul, este un verişor al defunctei prime doamne 
Betterton. Aşa spune el, dar nimic n-o dovedeşte. 

— Olive Betterton se temea de el. Descrieţi-mi-l. Aş dori 
să-l pot recunoaşte... 

— Un metru şi 80 cm, sau nu prea departe, 80 kg 
aproximativ. Blond cu ochii albaştri. Cam dur ca alură, cu o 
faţă de lemn. Aer militar. Vorbeşte o engleză corectă, dar cu 
un accent pronunţat. 

După o scurtă linişte, Jessop adăugă: 

— Desigur, când a ieşit din biroul meu, am pus să fie 
urmărit. N-am obţinut nimic. S-a dus direct la ambasada 
SUA. Se prezentase la mine cu o scrisoare de introducere 
semnată de ambasadă, o scrisoare de pură curtoazie, 
neangajând responsabilitatea nimănui. Îmi închipui că a 
părăsit ambasada într-o maşină sau pe o uşă de serviciu. 
Cert e că l-am pierdut. Ceea ce m-ar face să cred că Olive 
Betterton are dreptate şi că Boris Glydr este un om 
periculos. 

Capitolul V 

În micul salon al hotelului Saint-Louis trei doamne erau 
aşezate, toate fiind ocupate cu altceva. 

Mică, planturoasă şi cu părul de un bleu frumos, doamna 
Calvin Baker scria scrisori cu energia pe care o punea în tot 
ceea ce făcea. Era imposibil să nu recunoşti în ea, de la 
prima vedere, o americană cu venituri confortabile, şi, pe 
deasupra, curioasă. 

Instalată într-un fotoliu, domnişoara Hetherington care, nu 
putea fi decât englezoaică, tricota unul din acele veşminte 
obişnuite şi informe care par scumpe tuturor englezoaicelor 


de o anumită vârstă. Domnişoara Hetherington era slabă, 
cu un gât de găinuşă, cu o coafură fără graţie şi un aer 
dezgustat. 

Domnişoara Jeanne Maricot era aşezată lângă fereastră şi 
căsca în timp ce privea în stradă. Era o blondă nu tocmai 
frumoasă, dar bine machiată, îmbrăcată elegant şi se părea 
că celelalte două doamne, care se găseau în încăpere, nu 
existau pentru ea. Jeanne Maricot reflecta la o schimbare în 
viaţa sa sentimentală, iar turiştii străini nu o interesau 
deloc. 

Domnişoara Hetherington şi doamna Calvin Baker, fiind de 
două nopţi sub acoperişul hotelului, făcuseră deja 
cunoştinţă. Doamna Calvin Baker, cu cordialitatea obişnuită 
a compatrioţilor săi, vorbea cu toată lumea. Domnişoara 
Hetherington, deşi îi plăcea mult conversaţia, nu se adresa 
decât englezilor şi americanilor de un anumit rang. În 
privinţa francezilor îi ignora, cu excepţia cazului în care 
onorabilitatea vieţii lor familiale era atestată, în sala de 
mese, de prezenţa copiilor la masa părinţilor. 

Un francez având aerul unui industriaş sau al unui 
comerciant aruncă o privire în salon şi, pe drept cuvânt, 
îngheţă la vederea domnişoarei Hetherington şi a doamnei 
Baker; făcu stânga-mprejur, nu fără a fi lăsat să se 
strecoare o privire încărcată de regrete în direcţia 
domnişoarei Jeanne Maricot. 

Domnişoara Hetherington socotea ochiurile cu jumătate 
de voce: 

— - 38, 39... Nu mai ştiu unde am ajuns! 

O femeie destul de înaltă cu părul roşcat se opri o clipă în 
uşa salonului, ezită, apoi se îndreptă pe culoar spre sala de 
mese. 

Doamna Calvin Baker şi domnişoara Hetherington se 
animară. Prima întoarse capul spre cea de-a doua. Ochii săi 
străluceau de plăcere. 

— Aţi văzut-o pe această femeie, domnişoară 
Hetherington? întrebă ea cu o voce joasă. Cred că este 


supravieţuitoarea accidentului de avion de săptămâna 
trecută. În emoția sa, domnişoara Hetherington lăsă să-i 
scape un ochi. 

— Eram la hotel în după-amiaza când a sosit, spuse ea. 
Într-o ambulanţă. 

— Venea direct de la spital, aşa mi-a spus directorul. Poate 
a ieşit prea devreme. A suferit o serioasă comoţie. l-aţi 
văzut pansamentul de pe faţă? Cioburi de geam, fără 
îndoială. A avut totuşi şansa de a nu fi fost arsă. 

— Prefer să nu mă gândesc la aşa ceva! Biata femeie! 
Soţul său a dispărut poate în accident. 

— Nu cred. I-ar fi apărut numele în jurnal. 

— Într-adevăr, îmi amintesc. Doamna Beverly? Nu, 
Betterton! Asta el Betterton. 

Cu fruntea uşor încreţită, domnişoara Hetherington 
continuă: 

— Este un nume care-mi spune ceva, un nume pe care l- 
am citit undeva... 

Domnişoara Jeanne Maricot se ridică. Se hotărâse „cu atât 
mai rău pentru Pierre, îşi spunea. Este într-adevăr 
insuportabil. Jean, cel puţin este amabil. Tatăl său are o 
situaţie foarte bună”. 

Nu fără graţie, domnişoara Maricot ieşi din salon şi, în 
mod nesemnificativ, din povestire. 

Doamna Betterton părăsise spitalul într-o după-amiază la 
cinci zile după accident. O ambulanţă o condusese la hotelul 
Saint-Louis. Era palidă şi avea o parte a feţei ascunsă sub 
un bandaj. Directorul ţinu s-o însoţească, chiar el în 
cameră, întrebând-o cu solicitudine dacă-i plăcea 
încăperea, apoi, după ce aprinse fără să fi fost necesar 
toate luminile, îi spuse că era încântat s-o primească la el. 

— Aţi trăit momente terifiante şi este un adevărat miracol 
că mai sunteţi încă în viaţă. Dacă sunt bine informat, există 
numai trei persoane salvate. Se pare că mai există încă una 
care este în pericol. 


— Da, am avut o mare şansă, spuse ea alunecând cu toată 
greutatea într-un fotoliu. Câteodată mă întreb dacă nu 
cumva visez. Nu-mi amintesc nimic. Nu am decât o vagă 
idee despre ceea ce s-a petrecut în cele douăzeci şi patru 
de ore care au precedat catastrofei. 

— Asta e comoţie! Aprobă directorul cu o oarecare 
simpatie. Am avut o soră care a trecut prin aşa ceva. S-a 
întâmplat la Londra în timpul războiului. În urma unui 
bombardament a căzut. După ce şi-a revenit, a pornit-o pe 
străzi, a luat trenul la gara din Euston şi s-a trezit la 
Liverpool, fără să-şi fi amintit nimic. Curios, nu-i aşa? 

Hilary îl aprobă. 

După plecarea directorului, Hilary se privi în oglindă. Aşa 
de mult intrase în pielea noii sale personalităţi, încât se 
simţea slăbită întocmai ca cineva care ieşea din spital după 
operaţie. 

Întrebase la birou dacă sosise scrisori pe adresa sa ori 
dacă îi fusese lăsat vreun mesaj. 1 se răspunsese că nu. Îşi 
juca rolul orbeşte. Olive Betterton primise instrucţiuni şi 
trebuia să întâlnească pe cineva la Casablanca sau să sune 
la un telefon anume? Hilary ignora acest lucru. Trebuia să 
se descurce numai cu ceea ce poseda, altfel spus, 
paşaportul Olivei Betterton, scrisoarea acesteia de credit şi 
carnetul agenţiei Cook, biletul de tren şi „rezervări” la 
hotel: două zile la Casablanca, şase la Fez şi cinci la 
Marrakech. Fireşte, aceste „rezervări” nu valorau mare 
lucru. Va vedea ce este de făcut. În privinţa paşaportului, 
scrisorii de credit şi de identificare ce îl însoțeau, totul era 
în ordine. Fotografia de pe paşaport era acum aceea a lui 
Hilary, scrisoarea de credit semnată „Olive Betterton” cu 
scrisul lui Hilary, toate aceste acte erau în regulă. Nu-i 
rămânea decât să aştepte derularea evenimentelor, fără să 
comită vreo imprudenţă şi fără să uite că avea un important 
atu: accidentul de avion, cu consecinţele sale; pierderea 
memoriei şi oboseală generală. Catastrofa avusese loc, iar 
Olive Betterton se afla la bordul avionului. Comoţia, în urma 


căreia nu se refăcuse încă, putea explica eventual faptul că 
uitase instrucţiunile pe care fusese posibil să le fi primit. 
Era firesc ca Olive Betterton să aştepte noi ordine şi să se 
odihnească. 

Hilary se întinse pe pat şi timp de două ore îşi trecu în 
revistă tot ceea ce învățase în cele cinci zile. Bagajele Olivei 
fuseseră distruse în accident. Hilary nu poseda decât câteva 
mărunţişuri care-i fuseseră date la spital. Îşi trecu 
pieptenele prin păr, îşi puse ruj pe buze şi cobori pentru 
cină. 

Remarcă faptul că prezenţa sa nu trecea neobservată. Mai 
multe mese erau ocupate de oameni de afaceri care nu-i 
acordară decât o privire fugară: Avu însă impresia că la 
celelalte mese, acelea ale turiştilor, se vorbea despre ea, în 
şoaptă, fiind privită discret. 

După masă luă loc în micul salon fiind curioasă să afle dacă 
cineva va veni la ea. Se aflau acolo trei sau patru doamne, 
printre care şi una mică şi durdulie, cu părul bleu. Cum o 
văzu, aceasta îşi deplasă fotoliul, apropiindu-se de Hilary şi 
adresându-i-se pe un ton amabil cu un accent american: 

— Scuzaţi-mă, dar nu pot să nu vă adresez două cuvinte! 
Dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa, aceea care aţi supravieţuit 
în mod miraculos teribilului accident de avion? 

— Eu sunt, într-adevăr, spuse Hilary lăsând alături revista 
magazin pe care o citea. 

— Dumnezeule! Şi nu sunt, se pare, decât trei 
supraviețuitori! Nu-i aşa? 

— Numai doi. Mai este un deces la spital. 

— Este îngrozitor! Aş fi indiscretă, doamnă... 

— Betterton... 

— Mulţumesc. Pot să vă întreb pe ce loc vă aflaţi exact 
aşezată în avion? În faţă sau în spate? 

Întrebarea n-o încurcă pe Hilary. Cunoştea răspunsul. 

— În spate, spuse ea. 

— Se pare că, cu cât eşti mai în spate cu atât mai puţine 
sunt riscurile în caz de accident. Eu, insist întotdeauna să 


fiu plasată în spate. Aţi auzit domnişoară Hetherington? 

Întorcându-şi capul spre englezoaica cu chip hipofagic, 
care tricota la trei metri de ea, adăugă: 

— Exact ceea ce vă spuneam, ieri! Când călătoriţi în avion 
să nu vă instalaţi niciodată în faţă. 

— Aceste locuri din faţă trebuie totuşi să fie ocupate de 
cineva! spuse Hilary cu un surâs discret. 

— Lăsaţi-le celor care le vor! Replică americanca. Scuzaţi- 
mă, nu m-am prezentat. Mă numesc Baker, doamna Calvin 
Baker. Vin din Mogador, iar domnişoara Hetherington din 
Tanger, continuă ea, fără a-i lăsa timp de replică lui Hilary. 
Ne-am cunoscut aici. Mergeţi la Marrakech? 

— Mă gândeam să merg, dar acest accident mi-a dat peste 
cap tot programul. 

— Fireşte. Nu este însă un motiv să rataţi vizitarea 
oraşului Marrakech. Nu credeţi, domnişoară Hetherington? 

— Dar este îngrozitor de scump, spuse englezoaica. Aceste 
restricţii privind exportarea devizelor complică totul! 

— Se află acolo un hotel excelent, Mamounia, reluă 
doamna Baker. 

— Este excesiv de scump! Declară englezoaica, cel puţin 
pentru mine. Pentru dumneavoastră desigur, doamnă 
Baker, este cu totul altfel. Când ai dolari... Din fericire, mi s- 
a dat adresa unui hotel mic, bun, foarte curat şi unde, se 
pare, nu s-ar mânca deloc rău. Doamna Baker se întoarse 
către Hilary. 

— Doamnă Betterton veţi vizita şi alte oraşe? 

— Aş vrea să văd Fez-ul. Trebuie să mă înţeleg cu agenţia. 

— Trebuie să vedeţi neapărat Fez-ul şi, de asemenea 
Rabatul. 

— Le-aţi vizitat? 

— Nu încă. O vom face însă curând. 

— Conversaţia mai continuă câteva momente, apoi, 
pretinzând că este obosită, Hilary se ridică şi urcă în 
camera ei. 


Această seară nu-i oferise nimic nou. Cele două femei cu 
care se întâlnise păreau a fi turiste: Era greu să le atribui 
vreun rol. Decise ca a doua zi dimineaţa, dacă nu-i va 
parveni nici un mesaj, să meargă la agenţia Cook, pentru a- 
şi organiza viitoarele sejururi la Fez şi la Marrakech. 

— A doua zi spre unsprezece se afla la agenţie. Trebui să 
stea la o coadă destul de mult timp, dar, când în sfârşit îi 
veni rândul, un funcţionar de o vârstă incertă îl înlocui pe 
tânărul căruia tocmai îi explica de ce venise. 

Surâzându-i din spatele ochelarilor, acesta i se adresă cu o 
foarte mare amabilitate: 

— Doamna Betterton, cred? Toate „rezervările” 
dumneavoastră sunt făcute, doamnă. 

— Erau, corectă Hilary. Însă, cu acest accident, mă tem... 

— Fiţi liniştită, doamnă şi permiteţi-mi să vă felicit că aţi 
scăpat atât de miraculos de la moarte! De cum am primit 
telefonul dumneavoastră am şi făcut noi „rezervări”... şi 
totul este pregătit. 

Hilary remarcă cum se accelerau bătăile pulsului său. 
După câte ştia nu telefonase la agenţie. Dacă s-a telefonat 
deja, asta însemna o dovadă certă că cineva dirija şi 
„superviza” călătoria Olivei Betterton. 

— Nu eram sigură că s-a telefonat 

— S-a telefonat, doamnă. lată biletele de tren şi iată 
rezervările pentru hotel. 

Hilary află astfel că trebuia să plece a doua zi la Fez. 

Doamna Calvin Baker nu apăru în sala de mese, nici la 
dejun, nici la cină. Domnişoara Hetherington răspunse cu o 
mişcare de cap la salutul lui Hilary, fără a încerca să 
angajeze o conversaţie. 

A doua zi, după ce a cumpărat lenjerie şi haine, Hilary luă 
trenul pentru Fez. 

În aceeaşi zi, doamna Calvin Baker se întoarse la hotel cu 
pas hotărât când fu oprită de domnişoara Hetherington, 
care, cu privirea strălucind de satisfacţie, o anunţă că ştia, 
în sfârşit, ceea ce îi amintea numele de „Betterton”. 


— Betterton este un tânăr savant englez care a dispărut. 
Toate ziarele au vorbit de asta. Acum aproape două luni. 

— Aveţi dreptate, îmi amintesc. Plecase la Paris, pentru o 
conferinţă ştiinţifică? 

— Aşa este! Mă întreb dacă această doamnă Betterton nu 
este cumva soţia sa! Am consultat registrul de hotel şi am 
văzut că a dat drept adresă localitatea Harwell. Ori, 
Harwell este centrul de cercetări atomice. Eu sunt absolut 
împotriva acestor bombe atomice şi împotriva bombelor cu 
cobalt! Un atât de frumos bleu, cobaltul! Şi ei fac bombe cu 
el şi cele mai nimicitoare! Cu ele se pare nu rămân 
supraviețuitori. De altfel, lumea întreagă este condamnată. 
Una din prietenele mele mi-a spus recent că verişorul său, 
care este bine plasat pentru a şti acest lucru, i-a mărturisit 
că lumea ar putea foarte bine să devină radioactivă, nu 
peste mult timp. 

— Doamne! Murmură doamna Calvin Baker. 

Capitolul VI 

Hilary fusese oarecum decepţionată de Casablanca. Dacă 
misteriosul Orient abia se făcea remarcat, Europa era 
prezentă în mod vizibil! De aceea pleca cu plăcere spre 
nord. 

Aşezată lângă fereastră, Hilary privea peisajul care fugea. 
Cerul era senin, timpul minunat. În faţa ei se afla un francez 
scund, care părea a fi un comis-voiajor. O călugăriţă, care-şi 
spunea rugăciunea cu un aer reprobator, ocupa un colţ al 
compartimentului în care se găseau doi arabi, încărcaţi de 
pachete şi care discutau cu animaţie. 

După ce i-a oferit loc lui Hilary, care-şi dusese ţigara la 
buze, francezul angajă conversaţia. Cunoştea bine regiunea 
şi tânăra femeie îl găsea inteligent şi interesant. 

— Ar trebui să mergeţi la Rabat, spuse el. Trebuie să 
vedeţi Rabatul. 

— Voi încerca, dar nu am mult timp, spuse Hillary care, în 
timp ce surâdea, adăugă: 


— Şi apoi nu prea am bani! Nu putem lua cu noi niciodată 
atât cât am vrea. 

— Se poate aranja cu un prieten rezident în această ţară! 

— Din păcate se întâmplă să nu cunosc pe nimeni în 
Maroc. 

— Data viitoare, doamnă, mă aveţi pe mine. Vă voi da 
cartea mea de vizită. Merg adesea în Anglia, mi-i veţi 
rambursa acolo. Este simplu! 

— Vă mulţumesc anticipat şi voi profita de oferta 
dumneavoastră, mai ales că doresc să revin în Maroc. 

— Este o ţară care diferă vizibil de a dumneavoastră. E 
atât de frig în Anglia! Cu ceaţă... Reţineţi că la Paris, unde 
mă aflam încă acum trei săptămâni, era aproape acelaşi 
lucru! Când am plecat, era mohorât. Sosesc aici! Soare 
peste tot! O să remarcaţi faptul că aici aerul este destul de 
tare câteodată. Dar este totdeauna curat! Asta contează! 
Cum era vremea când aţi părăsit Anglia? 

— Aşa cum aţi descris-o. Frig şi ceaţă. 

— Este şi sezonul. Aţi văzut zăpadă în acest an? 

— Zăpadă? Nu, Hilary, amuzată, se întreba dacă acest mic 
francez, care părea să fi călătorit mult, realiza că se 
comporta absolut ca un englez, purtând o conversaţie 
aproape exclusiv despre vreme. Ea îi puse două sau trei 
întrebări despre situaţia politică din Maroc şi din Anglia, iar 
el îi răspunse cu bunăvoință şi ca un om bine informat. 

Când au ajuns la Fez se înnoptase. 

Hilary numai ce pusese piciorul pe peronul gării, că 
hamalii arabi îi şi luară bagajele. Puțin zăpăcită din pricina 
zgomotului, tânăra femeie nu prea ştia ce să facă. Tovarăşul 
său de călătorie îi veni, din fericire, în ajutor. 

— Coborâţi, îmi închipui, la Palais Jamail? 

— Da. 

— Perfect. Ştiţi că este la opt kilometri de aici? 

— Opt kilometri! Atunci înseamnă ca este în afara 
oraşului? 


— Este lângă vechiul oraş. Eu sunt obligat să mă instalez 
în cartierul comercial al noului oraş, dar, dacă aş călători 
pentru plăcerea mea, m-aş instala la Palais Jamail. Este o 
fostă reşedinţa seniorială, cu minunate grădini şi vechiul 
Fez, care a rămas aproape la fel ca cel de altă dată, este 
alături. Nu cred că hotelul să fi trimis o maşină la gară. 
Dacă doriţi însă vă procur un taxi. 

— Sunteţi foarte amabil. 

Câteva minute mai târziu Hilary era instalată într-un taxi, 
cu bagajele lângă ea. Francezul îi spuse cât trebuie să dea 
hamalilor arabi şi, pentru că aceştia protestau împotriva 
modestei retribuţii, se angajă să-i disperseze el însuşi, 
adresându-se acestora în limba lor, pe un ton fără replică. 
După care, scoțând o carte de vizită din portofelul său, i-o 
dădu lui Hilary. 

— Dacă vă pot fi util, doamnă, nu ezitaţi să apelaţi la mine. 
Sunt la Grand Hotel pentru patru zile. 

Salută şi se îndepărtă. De îndată ce maşina demară, Hilary 
profită de luminile din gară şi aruncă o privire pe cartea de 
vizită. Amabilul francez se numea Henri Laurier. 

Taxiul ieşi din oraş şi se îndreptă spre Palais Jamail. Hilary 
încercă să privească prin geamurile maşinii, dar era prea 
întuneric pentru a putea distinge ceva, cu excepţia, din 
când în când, a unui building luminos. Hilary cugeta. Oare 
aici călătoria sa înceta să fie o banală plimbare, oare aici 
pătrundea în necunoscut? Domnul Laurier era un simplu 
comis-voiajor sau reprezentantul misterioasei organizaţii 
care, l-a putut face pe Thomas Betterton să-şi abandoneze 
lucrările, căminul, soţia şi ţara? Hilary se simţea oarecum 
neliniştită. Unde o ducea acest taxi? 

O ducea pur şi simplu şi pe drumul cel mai scurt, la Palais 
Jamail. Ea descoperi cu încântare că era o somptuoasă 
reşedinţă orientală, cu divanuri lungi, cu măsuţe joase şi cu 
covoare indigene. De la biroul de recepţie fu condusă pe o 
terasă înflorită, după ce trecu printr-o serie de săli, iar de 
acolo, pe o scară ajunse în camera sa, o încăpere vastă, 


mobilată în stil oriental, de un „confort modern” 
indispensabil călătorului secolului XX. 

Servitorul, care o conduse, o informă asupra orei la care 
se servea cina: începând cu orele şapte şi jumătate. 
Deschise una din valize, se aranjă şi cobori în restaurant, 
care dădea spre terasă. 

Hilary avu o cină excelentă. Destul de obosită, nu-şi dădu 
osteneala să examineze mai bine persoanele care erau la 
celelalte mese, dar câteva îi reţinură totuşi atenţia. 
Remarcă în special un domn în vârstă, cu un ten foarte 
palid, care avea cioc şi pe care personalul îl servea cu un 
zel ce nu putea să treacă neobservat. Ea se întrebă cine 
era. Ceilalţi păreau să fie toţi turişti. Era un german, care 
ocupa singur o masă mare. În mijlocul restaurantului se 
găsea o tânără femeie frumoasă, care trebuie să fi fost 
suedeză sau daneză, însoţită de un domn destul de în 
vârstă. Mai erau câţiva englezi, americani şi trei familii 
franceze. 

Servi cafeaua pe terasă. Aerul era proaspăt, răcoros, iar 
florile răspândeau un parfum pătrunzător. Se culcase 
devreme. 

A doua zi dimineaţă, aşezată la umbra unei umbreluţe pe 
terasa inundată de soare, Hilary cugeta la neadevărul 
privind identitatea sa. Preluând identitatea unei moarte ea 
se afla acolo, aşteptând evenimentele excepţionale în timp 
ce era posibil ca nimic să nu survină. De ce biata Olive 
Betterton nu ar fi fost foarte simplu o femeie nefericită 
care, încercată de viaţă, venea în Maroc numai pentru a 
găsi linişte şi peisaje care s-o distragă de la gânduri 
sumbre? 

Dacă stăm să ne gândim, cuvintele pe care le rostise 
înainte de a muri nu spuneau nimic deosebit. Ea voia să-i 
spună soţului să fie prudent faţă de un oarecare Boris. Mai 
mult decât firesc nu poate fi. Delirând pe jumătate, ea 
recitase două versuri, apoi spuse: „Nu voiam să cred!” Să 
creadă ce? Desigur că soţul său sfârşise prin a asculta pe 


cei care îl sfătuiseră să părăsească Anglia şi să dispară. Cu 
cât se gândea la asta, cu atât Hilary se convingea că Olive 
Betterton nu ştia nimic. 

În grădina din partea inferioară a terasei nişte copii se 
jucau şi alergau sub supravegherea mamelor lor. Timpul 
era minunat. Blonda suedeză se aşeză la masă, destul de 
departe de Hilary şi căscă, după care îşi scoase din poşetă 
un ruj foarte pal şi-şi făcu, fără să fi fost necesar, câteva 
retuşuri la buzele deja perfect desenate. Însoţitorul său - 
poate soţul său, sau poate tatăl său - veni lângă ea. 
Răspunse sec la salut, apoi aplecată spre el, îi vorbi, în mod 
vizibil cu indispoziţie. Hilary avu impresia că el se scuza. 

Venind dinspre grădini, omul în vârstă, cu chipul palid şi 
cu cioc, apăru pe terasă. Se aşeză lângă zidul din spate, 
încă nu apucase să ia loc în fotoliu că un şef de sală şi apăru 
pentru a-i lua comanda. 

Hilary ceru un Martini. Reţinându-şi pe chelner, îl întrebă 
pe un ton coborât cine era domnul în vârstă cu cioc. 

— Este domnul Aristides. Este foarte bogat. Foarte! 

Chelnerul pronunţase numele cu respect şi făcuse aluzie la 
averea personajului cu un fel de extaz. Hilary îl privi pe 
omul vârstnic. Un biet eşantion de umanitate! Ridat, slab, 
precum o mumie. Dar bogat! Banii săi te făceau să uiţi tot. 
Un semn făcut de el şi întregul personal al hotelului se 
prosterna la picioarele sale! făcu o mişcare şi ochii săi 
întâlniră pe cei ai lui Hilary. Chiar la distanţă, ea fu frapată 
de strălucirea şi inteligenţa privirii sale. Omul, desigur, nu 
era banal. 

Suedeza şi însoţitorul său se ridicară pentru a intra în 
restaurant. Chelnerul, care o informase pe Hilary, îi spusese 
despre ei, deşi n-o ceruse: 

— El este suedez, un industriaş foarte bogat. Şi femeia o 
vedetă de cinema, o altă Garbo, după cât se, pare. Foarte 
frumoasă, dar insuportabilă. Nimic nu-i place şi nu 
încetează de a-i face scene. Ea spune că s-a săturat să tot 
stea la Fez. Probabil, pentru că nu sunt magazine de 


bijuterii şi destule femei pentru a-i invidia toaleta. În orice 
caz, se plictisea şi a decis să plece mâine. Pe el îl 
contrariază această decizie, dar cedează. „Ah - nu este 
suficient să ai bani pentru a avea linişte!” 

Pe această reflecţie filosofică, chelnerul demară brusc, ca 
un adevărat campion de atletism, pentru a lua comanda 
domnului Aristides. Omul foarte bogat îl chemase cu o 
mişcare a arătătorului. 

Majoritatea musafirilor de la Palais Jamail erau acum în 
restaurant. Dar Hilary, care-şi luase micul dejun destul de 
târziu, nu se grăbea să se aşeze la masă. Comandă un al 
doilea aperitiv. Un tânăr francez, îmbrăcat foarte elegant, 
ieşi din bar şi se îndreptă spre grădini. Trecând pe lângă 
tânăra femeie, o privi cu insistenţă. Se îndepărtă fredonând 
două versuri dintr-o operă franceză, pe care Hilary o 
recunoscu: 

La long des lauriers-roges, Revant de douces chosses... 

Ea-şi încruntă sprâncenele. LAURIER? Nu era numele 
francezului pe care-l întâlnise în tren? Coincidenţă sau?... 
Scotocind în poşetă, căută, cartea de vizită pe care el i-o 
lăsase. HENRI LAURIER, 3 RUE DU CROISSANI, 
CASABLANCA. Pe dosul cărţii, câteva cuvinte fuseseră 
scrise cu creionul, apoi şterse cu guma destul de imperfect. 
Ea le descifră pe primele două: „Unde sunt” şi pe 
penultimul: „Altă dată”. Un mesaj? Se îndoia. Era mai 
degrabă un citat, pe care Laurier îl notase, apoi îl şterse. În 
picioare, lângă balustrada care domina grădinile, domnul 
Aristides privea în depărtare colinele care închideau 
orizontul. Surprins, se întoarse şi, cu un gest 
neîndemânatic, răsturnă paharul care se găsea pe masa lui 
Hilary. Se scuză în franceză. Ea îi replică amabilă că nu era 
o mare nenorocire. 

— Îmi permiteţi, doamnă, să vă înlocuiesc aperitivul? 
Comanda făcută chelnerului, domnul Aristides îşi reînnoi 
scuzele faţă de Hilary, o salută foarte curtenitor, apoi plecă 

spre restaurant. 


Tânărul francez revenea dinspre grădini tot fredonând. 
Trecând pe lângă Hilary, încetini în mod vizibil pasul. 
Constatând că ea nici măcar nu-i observase prezenţa, avu o 
uşoară ridicare din umeri şi-şi continuă drumul spre bar. 
Chelnerul sosea aducându-i lui Hilary un nou Martini. Ea îl 
întrebă dacă domnul Aristides călătorea singur. Întrebarea 
păru să-l şocheze. 

— O, doamnă; cum! Singur, un om atât de bogat? Are cu el 
pe valetul său, doi secretari şi şoferul. 

Domnul Aristides nu călătorea neînsoţit, dar la restaurant 
mânca singur. Hilary remarcă, la o masă vecină cu a sa, doi 
bărbaţi tineri, care trebuiau să fi fost secretarii săi, 
judecând după atitudinea lor. Ei nu-l slăbeau din ochi pe 
domnul Aristides şi erau pregătiţi să alerge la el la cel mai 
mic semn. Domnul Aristides părea să nu-i observe. Un 
secretar pentru domnul Aristides era numai o fiinţă umană? 

După-amiaza trecu ca un vis. Coborând din terasă în 
terasă, Hilary făcu o lungă plimbare în grădini. Cu 
artezienele lor strălucind în soare, cu verdeaţa lor, ca şi cu 
parfumurile lor, aceste grădini erau exact ceea ce trebuiau 
să fie grădinile, o incintă liniştită pe care pereţii săi o 
protejează de zgomotele şi de agitația din afară. Ar fi vrut 
să rămână acolo mereu... Ceea ce o încânta, era mai puţin 
decorul decât ceea ce el simboliza în ochii săi: calm şi o 
linişte sufletească. Un calm şi o linişte sufletească ce îi 
fuseseră mult timp refuzate şi care îi veneau chiar în 
momentul în care ea se aruncase într-o aventură plină de 
pericole. Numai dacă nu ar fi aventură. Poate va rămâne 
acolo un timp pentru a constata că nu se va întâmpla nimic. 
Când spre seară se întoarse la hotel, Hilary avu surpriza să 
întâlnească în hol pe doamna Calvin Baker, cu părul său 
blond, tot şic şi tot volubilă. 

— Am venit cu avionul, spuse ea lui Hilary. Am oroare de 
trenuri! Nu numai că nu avansează, dar pe deasupra mai 
transportă şi oameni care ignoră total ceea ce este igienă. 
Aţi remarcat norii de muşte care se aşează pe carnea 


vândută în bazare? Este de necrezut! Dar, să vorbim de 
dumneavoastră! Îmi închipui că aţi vizitat deja vechiul oraş? 

Hilary mărturisi că n-a văzut nimic din ceea ce trebuie să fi 
văzut. 

— M-am mulţumit să lenevesc la soare. 

— Am uitat că abia ce-aţi ieşit din spital. 

Pentru doamna Calvin numai o maladie trebuia să scuze o 
astfel de indiferenţă vis-ă-vis de lucrurile pe care nu ai 
dreptul să nu le vezi. Ea urmă: 

— Sunt stupidă! După şocul pe care l-aţi avut, ar fi trebuit 
să rămâneţi lungită în întuneric de dimineaţă până seara. 
Vom face împreună câteva expediţii. Veţi vedea! Mie îmi 
plac mult zilele încărcate. Totul este prevăzut, totul este 
organizat. Nu pierdem un minut. 

Era puţin ca o prefigurare a infernului, asta cel puţin 
pentru Hilary. 

— Mărturisesc că pentru o femeie de vârsta mea, mă ţin 
foarte bine, spuse americanca. Nu mă simt niciodată 
obosită. Dar, v-am spus că domnişoara Hetherington 
soseşte astă seară? Ştiţi, englezoaica aceea care era la 
Casablanca. A preferat să ia trenul... Vă las. Trebuie să mă 
ocup de camera mea. Cea care mi s-a dat nu-mi place şi 
este de la sine înţeles că trebuie să-mi găsesc alta. 

Toate acestea fiind zise, doamna Calvin Baker, tourbillon în 
miniatură, plecă. Prima persoană pe care Hilary o remarcă 
în acea seară, când intră în restaurant, fu domnişoara 
Hetherington. Aceasta nu ascundea deloc faptul că blonda 
vedetă suedeză şi bătrânul său cavaler nu-i inspirau nici o 
simpatie. 

— Este evident, adăugă ea, că nu sunt căsătoriţi. Este 
dezgustător! Din fericire, nu întâlneşti decât cupluri. 
Familia franceză, care se află la masa vecină, este foarte 
bine. Copiii mi s-au părut încântători. Ceea ce mă uimeşte 
mereu, este faptul că îşi culcă copiii foarte târziu. După 
părerea mea, un copil trebuie să fie în pat la orele zece, 
maximum. De asemenea, consider că seara nu trebuie săi 


se dea decât biscuiţi înmuiaţi în lapte. Aceşti copii francezi 
au mâncat din toate. 

— Regimul pare să le priască, spuse Hilary râzând. 

Domnişoara Hetherington dădu din cap. 

— Vor plăti mai târziu. Închipuiţi-vă, au băut vin! Şi chiar 
părinţii le-au turnat în pahare! 

Domnişoara Hetherington era afectată de acest fapt. 

— Ar trebui să ne gândim la ceea ce vom face mâine, 
spuse doamna Calvin Baker. Nu cred să vizitez din nou 
vechiul oraş. Este foarte interesant, dar l-am vizitat ultima 
dată când am venit aici. Este un adevărat labirint şi, fără 
ghidul meu, niciodată n-aş putea să mă întorc la hotel. Era 
un băiat fermecător, care mi-a spus o mulţime de lucruri 
interesante. El are un frate în Statele Unite, la Chicago, 
dacă-mi amintesc bine. După plimbarea noastră în oraş m-a 
condus într-un han-salon aproape de vârful colinei unde se 
serveşte ceai. De acolo ai o panoramă minunată asupra 
tuturor împrejurimilor. Fireşte, nu am putut să nu beau 
puţin din ceaiul lor cu mentă. Era oribil! Şi voiau să mă 
convingă să cumpăr amintiri. Se aflau şi din cele care nu 
erau deloc urâte. Dar altele! Din fericire nu m-a clintit. Nu 
trebuie să te laşi antrenată, nu credeţi? 

— Oh, ba da, strigă domnişoara Hetherington. Şi adăugă 
cu amărăciune: 

Cu atât mai mult cu cât este greu să cumperi amintiri cu 
puţinii bani cu care ni se aprobă să ieşim din Anglia! 

Capitolul VII 

Hilary spera să nu fie nevoită să viziteze bătrânul oraş Fez, 
în deprimanta companie a domnişoarei Hetherington. Avu 
noroc: întâmplarea făcu ca doamna Baker s-o invite pe 
domnişoara Hetherington într-o excursie cu maşina, care, 
văzând că-i scad fondurile vertiginos, acceptă repede 
invitaţia, mai ales că americanca luase asupra sa toate 
cheltuielile. 

Însoţită de un ghid, prin amabilitatea hotelului, Hilary 
porni la drum pentru o vizită pe care era încântat s-o facă 


singură... Dincolo de poarta vechiului Fez, Hilary avu 
impresia că pătrunde într-un alt univers. În jurul ei simţea 
oraşul arab, care clocotea de viaţă. Hoinărind pe străduţele 
sinuoase, populate de o mulţime zgomotoasă şi pestriță, 
Hilary uită drama care-i bulversase existenţa şi, cucerită de 
pitorescul unui spectacol din care nu voia să piardă nimic, i 
se părea că se plimbă într-o lume de vis. Un singur lucru 
umbrea tabloul: vorbăria permanentă a ghidului său, care 
insista s-o convingă să intre în diverse boutique-uri în care, 
ea gândea că nu ar avea ce să facă. 

— Acest om, doamnă, are lucruri frumoase, o să vedeţi! 
Vechi şi deloc scumpe. Are şi rochii şi ţesături de mătase. Vă 
plac perlele? 

Nu mai trebuia ca lui Hilary să-i dispară orice plăcere de a 
se plimba. Deja se simţea „pierdută”, neştiind în ce direcţie 
merge, incapabilă chiar de a spune dacă nu cumva se 
regăsea pe o stradă pe care o parcursese mai înainte. 
Începea să se simtă obosită, când ghidul său îi dădu o 
ultimă sugestie, bineînţeles, inclusă în programul obişnuit. 

— Doriţi să vă conduc, acum, într-o frumoasă casă, unde 
veţi bea ceai cu mentă? Sunt prietenii mei şi or să vă arate 
lucruri frumoase. 

Bănui să era vorba de acel han-salon unde se servea ceai, 
loc despre care îi vorbise doamna Baker. Acceptă totuşi, 
angajându-se în sinea ei să revină a doua zi, dar fără ghid, 
pentru a hoinări după propria-i fantezie pe străzile 
vechiului Fez. Trecură printr-o poartă şi, urmând o potecă 
ce urca pieptiş, se găsiră curând pe o colină, în afara 
zidurilor vechii cetăţi. Sosiră, în sfârşit, la o frumoasă casă, 
înconjurată cu grădini imense. 

Hilary rămase într-o încăpere vastă, de unde privirea 
descoperea întregul oraş. I se aduse imediat o ceaşcă cu 
ceai de mentă. Pentru ea, care nu-şi îndulcea niciodată 
ceaiul, a sorbi această băutură fu o încercare penibilă. 
Totuşi, spunându-şi că nu era ceai ceea ce ea bea, ci un fel 
de limonadă necunoscută, ea îl suportă onorabil. Încercă o 


oarecare plăcere văzând cum defilează sub ochii ei covoare, 
mătăsuri şi coliere care i se prezentau. Făcu chiar câteva 
mici cumpărături, din simplă politeţe. 

— Acum, îi spuse ghidul, desigur neobosit, vom face o 
scurtă plimbare de o oră cu maşina. Veţi vedea peisaje 
minunate şi după aceea ne vom întoarce la hotel. Apoi, 
plecându-şi cu pudicitate privirea, adăugă: 

— Mai întâi, această tânără vă va conduce la toaletă. 
Tânăra care servise ceaiul o aştepta pe Hilary. Surâzătoare, 
ea spuse într-o engleză corectă, dar chinuită: 

— Dacă doriţi să mă urmaţi. Toaletele noastre sunt curate. 
La fel ca şi cele de la New York sau Chicago. Veţi vedea. 

Amuzată şi disimulând un surâs, Hilary o urmă pe tânără. 
Ghidul exagerase vizibil, dar instalaţia era acceptabilă; era 
şi apă caldă. Hilary îşi spălă mâinile şi gândind că prosopul 
aşezământului era de o curăţenie îndoielnică şi le şterse cu 
propria-i batistă. După care se îndreptă spre uşă şi constată 
cu surprindere că era imposibil s-o deschidă. În zadar 
scutură de mâner. S-ar fi putut ca cineva să fi închis uşa din 
exterior? Ideea i se părea absurdă. Privind în jurul ei, zări o 
altă uşă. Aceasta se lăsă deschisă fără a opune rezistenţă. 
Hilary se trezi într-o încăpere mobilată „ă l'orientale” şi 
iluminată prin fante lungi, foarte sus tăiate în zid. Pe un 
divan jos era aşezat un bărbat care fuma. Ea îl recunoscu 
pe micul francez pe care-l întâlnise în tren, domnul Henri 
Laurier. 

— Bună ziua, doamnă Betterton! 

Nu se ridică pentru a o saluta şi ea avu impresia că 
timbrul vocii sale era schimbat. 

Stupefiată, rămase câteva clipe incapabilă de a face o 
mişcare. Îşi reveni repede... Înţeleg! îşi spuse ea. Ceea ce 
aşteptai a venit. Nu ai decât să te comporţi cum s-ar fi 
comportat „ea”. Înaintând un pas spuse, cu o voce 
neliniştită: 

— Aveţi să-mi daţi veşti? 

— El clătină din cap. 


— Mi se pare, doamnă, răspunse el, pe un ton de reproş, 
că, în acel tren, n-aţi dat dovadă de o inteligenţă foarte vie. 
Fără îndoială, prea aveţi obiceiul să vorbiţi de timp. 

Ea nu înţelegea ce spusese, deci, despre vreme, în tren? 
Fusese vorba de frig, despre ceaţă, despre zăpadă... 
Despre zăpadă? Se gândi la Olive Betterton, la acele două 
versuri pe care le murmurase înainte de a-şi da sufletul! 

Zăpadă, zăpadă, zăpadă admirabilă! 

Tu cazi în fulgi şi-apoi dispari... 

Ea le repetă cu voce tremurătoare. 

— Iată, strigă Laurier. De ce nu le-aţi spus în tren? Aveţi 
totuşi instrucţiuni! 

— Trebuie să înţelegi că am fost bolnavă, replică ea. Eram 
în acel avion care s-a avariat, la Casablanca şi am suferit o 
depresie nervoasă, fiind nevoită să mă internez. De atunci 
am tulburări de memorie. Îmi amintesc foarte bine lucruri 
din trecut, dar am „găuri” teribile... Ducându-şi mâinile la 
frunte, ea continuă cu o emoție ce părea sinceră: 

— Nu puteţi să înţelegeţi! Este îngrozitor! Am sentimentul 
să am uitat lucruri importante, extrem de importante. Şi cu 
cât încerc să-mi amintesc, cu atât mai mult constat că nu-mi 
vor reveni niciodată în memorie. Este neplăcut! 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, spuse el cu o voce 
foarte calmă, acest accident este foarte regretabil. 
Problema este de a şti dacă aveţi sau nu destulă voinţă şi 
curaj pentru a vă putea continua călătoria. 

— Dar, înţeleg, desigur, o s-o continui! strigă ea. Soţul 
meu!... 

Vocea sa se întrerupse. El surâse mai mult neliniştit decât 
simpatic. 

— Soţul dumneavoastră, după câte ştiu, vă aşteaptă cu 
nerăbdare 

— Nu vă puteţi închipui ce a fost viaţa mea după plecarea 
sa! 

— După părerea dumneavoastră, autorităţile britanice au 
ajuns la o concluzie definitivă în privinţa a ceea ce ştiţi sau 


nu ştiţi? 

Ea îndepărtă, mâinile într-un gest de ignorare. 

— Ce să vă spun? Păreau satisfăcute. 

— Totuşi... 

— Cred că este foarte posibil, reluă Hilary, să fi fost 
urmărită până aici. Nu am reperat pe nimeni, dar am avut 
impresia, în repetate rânduri, de când am părăsit Anglia, că 
am fost supravegheată. 

— Evident. Ne aşteptam la aşa ceva. 

— Am considerat că trebuie să v-o spun. 

— Dragă doamnă Betterton, nu suntem copii. Noi ştim 
ceea ce facem. 

— Scuzaţi-mă! spuse ea umil. Sunt foarte recunoscătoare. 

— Nici o importanţă. Esenţial este să fiţi ascultătoare. 

— Voi fi. 

— Aţi fost supravegheată în Anglia, sunt convins de asta, 
din ziua plecării soţului dumneavoastră. În ciuda acestui 
fapt, mesajul nostru v-a parvenit, nu-i aşa? 

— Da. 

— Bine. 

— Tonul era al unui businessman care trata o afacere. 
Urmă: 

— Acum vă voi da instrucţiunile, doamnă. 

— Vă rog. 

— Poimâine veţi părăsi Fez-ul pentru Marrakech. Este, 
cred, ceea ce socoteaţi să faceţi? 

— Exact. 

— A doua zi de la sosirea dumneavoastră la Marrakech, 
veţi primi o telegramă care vine din Anglia. Ceea ce va 
conţine, nu ştiu, dar va trebui imediat, să vă întoarceţi la 
Londra. 

— Trebuie să mă întorc la Londra? 

— Lăsaţi-mă să termin, vreţi? Veţi reţine un loc în avionul 
care părăseşte Casablanca în ziua următoare. 

— Şi dacă este imposibil? Dacă toate locurile sunt 
reţinute? 


— Nu vor fi. Totul este prevăzut. Aţi înţeles bine 
instrucţiunile? 

— Da. 

— Atunci, nu vă mai rămâne decât să vă regăsiţi ghidul De 
fapt sunteţi în relaţii amicale, cred, cu o englezoaică şi o 
americană care au coborât la Palais Jamail? 

— Exact. Nu am putut face altfel. Am greşit? 

— Deloc! Dimpotrivă, ne avantajează. Dacă veţi putea 
convinge pe una din aceste doamne să vă însoţească la 
Marrakech, va fi perfect! 

— La revedere, domnule! 

— Dacă vreţi, spuse el cu indiferenţă. Dar mă îndoiesc că 
ne vom reîntâlni. 

Hilary ieşi pe unde intrase. De data asta, uşa toaletelor se 
deschise fără dificultate. 

— Deci, spuse domnişoara Hetherington, mergeţi la 
Marrakech mâine? Nu veţi rămâne mult timp la Fez! Nu aţi 
fi fost interesată să începeţi cu Marrakech-ul, pentru a veni 
apoi la Fez, înainte de a vă întoarce la Casablanca? 

— Cred, răspunse Hilary. Numai că, nu-ţi planifici 
întotdeauna călătoriile aşa cum ai dori. Este atâta lume în 
hoteluri şi în avioane! 

— Atâta lume, poate. Dar nu englezi! Poţi să mergi 
oriunde, nu întâlneşti mai mulţi! 

Plimbându-şi privirea circular în jurul salonului, 
domnişoara Hetherington adăugă, cu un ton de regret: 

— Nimic decât francezi! 

Hilary surâse. Că Marocul fusese pământ francez, 
domnişoara Hetherington nu-şi făcea probleme câtuşi de 
puţin. Pentru ea, unde se afla un hotel trebuia să fie populat 
de englezi. Doamna Baker avu un râs scurt. 

— Nimic decât francezi, printre care disting germani, 
greci şi americani. Acel bătrân, acolo, de exemplu, este 
grec. Cel puţin, aşa cred. 

— Mi s-a spus că este american, remarcă Hilary. 


— În acest caz, reluă Baker, este un personaj important. 
Personalul se ocupă cu promptitudine de el. 

— Se vede că nu este englez, spuse domnişoara 
Hetherington, tricotând cu energie furioasă. Englezii nu 
sunt destul de bogaţi pentru ca cineva să se ocupe într-atât 
de ei. 

— Aş vrea să vă conving şi pe una şi pe cealaltă, să mă 
însoţiţi la Marrakech, spuse Hilary. Sunt atât de fericită că 
v-am cunoscut şi este plicticos să călătoreşti singură. 

— Dar, la Marrakech am fost deja, strigă domnişoara 
Hetherington. 

Doamna Calvin Baker părea să fi primit sugestia cu 
simpatie. 

— Este o idee, declară ea. Eram la Marrakech acum o 
lună, dar voi reveni cu plăcere şi voi fi bucuroasă să vă fac 
să vizitaţi oraşul, ceea ce vă va scuti de neplăcerea de a 
avea ghizi indigeni, care sunt nişte hoţi. Să spunem ca ne- 
am înţeles! Voi merge la birou să aranjez. 

După plecarea doamnei Baker, domnişoara Hetherington 
remarcă pe un ton înţepat că aceste americance sunt toate 
la fel. 

— Ele nu stau locului şi le este imposibil să rămână 
undeva. Astăzi sunt în Egipt, mâine în Palestina şi poimâine, 
aiurea. Câteodată ajung să mă întreb dacă ele ştiu în ce 
ţară se găsesc. 

Brusc, se ridică şi strângându-şi lucrul lângă piept, se 
retrase, nu înainte de a o saluta pe Hilary cu o scurtă 
mişcare de cap. 

Hilary îşi privi ceasul. Nu avea chef să-şi schimbe rochia 
pentru dineu, aşa cum făcea întotdeauna. Nu se mişcă. Un 
chelner intră şi aprinse două lămpi. Ele nu răspândeau în 
încăpere decât o lumină discretă şi locul avea un fel de 
intimitate foarte amuzantă şi foarte orientală. Tolănită pe 
pernele divanului, Hilary gândea. 

În ajun încă se întreba dacă nu se lansase într-o aventură 
lipsită de sens. Astăzi nu se mai punea problema: adevărata 


sa călătorie începea şi venise timpul să fie atentă! Nu putea 
să-şi permită nici cea mai mică eroare. Trebuia să fie 
doamna Olive Betterton, o tânără femeie, nu foarte 
instruită, complet indiferentă la lucrurile de artă şi 
literatură, foarte îndrăgostită de soţul său. 

Îşi dădu brusc seama că domnul Aristides era la doi paşi 
de ea. O salută foarte curtenitor, înainte de a se aşeza într- 
un fotoliu, lângă divan. 

— Îmi permiteţi, doamnă? 

— Vă rog. 

Îi oferi o ţigară, pe care ea o primi. El îi dete foc şi, timp de 
o clipă, fumară în tăcere. 

— Vă place această regiune, doamnă? spuse el deodată. 

— Nu sunt decât de puţin timp aici, răspunse ea, dar până 
în prezent mărturisesc că mă încântă. 

— Aţi vizitat oraşul vechi? 

— Da. E minunat! 

— Sunt de aceeaşi părere. Se regăseşte acolo trecutul, 
misterul său, intrigile sale, măreţia sa. Ştiţi la ce mă 
gândesc, doamnă, când mă plimb pe străzile Fez-ului? 

— Cum aş putea şti? 

— Mă gândesc la Londra şi mai precis la Great West Road, 
pe care-l revăd seara, cu building-urile sale iluminate. Nu 
sunt perdele la ferestre, şi, când treci cu maşina, zăreşti 
oamenii care sunt în case. Nimic nu e ascuns, nimic nu este 
secret! Toată lumea poate să privească, toată lumea poate 
să vadă. 

— Îmi închipui, spuse Hilary, interesată, că ceea ce vă 
frapează este contrastul. 

— Exact. Căci, la Fez, totul este umbră şi mister. Nu vezi 
nimic, dar... 

Aplecat înainte şi lovind cu arătătorul pe măsuţa joasă, 
repetă: 

— Nu se vede nimic, dar, aici ca şi acolo totul se petrece 
strict în aceeaşi manieră. Aceleaşi ambiţii, aceleaşi 
negoţuri, aceleaşi cruzimi... 


— Vreţi să spuneţi că natura umană este aceeaşi 
pretutindeni? 

— Chiar aşa! Nu au fost niciodată în lume decât două 
forţe, răutatea şi bunătatea. Când una, când cealaltă 
domină. Totuşi, câteodată ele coexista... 

Aproape pe acelaşi ton, el continuă: 

— Mi s-a spus, doamnă, că v-aţi aflat în acel avion care s-a 
izbit de sol, la Casablanca? 

— Este exact. 

— Vă invidiez. 

Cum ea-l privea cu oarecare stupoare, el adăugă: 

— Este o experienţă pe care poţi s-o invidiezi, credeţi-mă! 
Să simţi moartea atingându-te şi să supravieţuieşti, merită 
să trăieşti acele clipe. De la acel accident, vă simţiţi... 
diferită? 

Hilary avu un surâs. 

— Diferită, dacă vreţi! Am migrene atroce şi tulburări de 
memorie. 

— Mă gândeam la altceva. Vedeţi altfel viaţa? 

Hilary se gândea la o anumită sticlă cu apă de Vichy şi la o 
cutiuţă cu somnifer. 

— Poate, spuse ea. 

— Vedeţi! 

Domnul Aristides se ridică, se înclină din nou în faţa tinerei 
femei şi se retrase. 

Capitolul VIII 

De aproape o jumătate de oră, Hilary era în sala de 
aşteptare a aeroportului şi, tot de atâta timp, doamna 
Calvin vorbea aproape fără oprire. Hilary, care-i răspundea 
mai mult sau mai puţin maşinal, remarcă deodată că 
doamna Backer nu i se mai adresa, dar că părea acum să 
acorde întreaga sa atenţie celor doi călători aşezaţi alături. 
Ei erau şi unul şi celălalt, înalţi, tineri şi blonzi. Cu surâsul 
său larg şi cordial, primul nu putea fi decât un american. Al 
doilea, destul de înţepat, trebuia să fie un danez sau un 
norvegian. Se exprima într-o engleză studiată, lent, 


articulând exagerat. Americanul părea încântat să fi întâlnit 
pe una din compatrioatele sale. 

Doamna Calvin Baker se întoarse către Hilary. 

— Doamnă Betterton, trebuie să vă prezint pe domnul... 

— Andrew Peters, Andy, pentru prieteni. 

Al doilea tânăr se ridică, salută cu o anumită rigiditate şi 
se prezentă: 

— Torquil Ericsson. 

Doamna Calvin Baker ţinu să sublinieze. 

— Deci, cunoştinţele sunt făcute! strigă ea cu cordialitate. 
Mergem cu toţii la Marrakech, cred? Prietena mea merge 
prima dată... 

— Şi eu, spuse Ericsson. 

— Şi eu, adăugă Peters. 

Difuzorul începu deodată să urle răguşit în franceză, 
cuvinte greu de înţeles, din care se ghicea totuşi că invitau 
călătorii să se îndrepte spre avion. 

Acesta ducea, în afară de Hilary, doamna Calvin Baker, 
Andrew Peters, Ericsson şi alţi pasageri: un francez înalt şi 
slab şi o călugăriţă cu un aspect sever. 

Soarele strălucea pe un cer senin şi condiţiile atmosferice 
erau excelente. Aşezată în fotoliul său, cu ochii pe jumătate 
închişi, Hilary îşi studia însoțitorii de călătorie, singurul 
mijloc de a scăpa de întrebările angoasante care îi veneau 
mereu în minte. 

Chiar în faţa ei, pe cealaltă parte, era doamna Baker, în 
costumul său gri de călătorie, americana semăna unui răţoi 
îndopat şi satisfăcut de soarta sa. O pălăriuţă, ornată în 
mod curios cu două pene de porumbel, era agăţată pe părul 
său bleu. Ea citea o revistă magazin de lux şi, din timp în 
timp, îl lovea pe umăr pe călătorul care ocupa locul aflat în 
faţa ei, pentru a-i atrage atenţia. Era Peters. El îşi întoarse 
frumosul său chip către ea şi, surâzător, asculta remarca pe 
care ea ţinea să i-o facă, răspunzând cu politeţe. 

Hilary nu putu să se împiedice, încă o dată, de a admira 
aerul fericit al americanilor, total diferiţi de englezi 


totdeauna foarte rezervaţi mai ales în călătorii. De pildă, n- 
o vedea pe domnişoara Hetherington conversând în avion 
cu un tânăr abia cunoscut, chiar admițând c-ar fi fost 
englez. 

Ericsson era de cealaltă parte, în spatele doamnei Calvin 
Baker. Întâlnindu-i privirea lui Hilary, el o salută cu o scurtă 
mişcare de cap şi îi oferi o revistă pe care abia o închisese. 
Ea o primi şi îi mulţumi. Francezul era aşezat în spatele lui 
Ericsson, cu picioarele întinse şi cu braţele încrucişate pe 
piept, părea că doarme. 

Întorcând uşor capul, Hilary privi în spatele ei. Călugăriţa 
era acolo, imobilă, ţeapănă, cu mâinile împreunate în poală. 
Faţa sa nu exprima nimic, privirea sa vidă părea să nu vadă 
nimic. Hilary gândi că viaţa era curioasa, că ea reunea, 
pentru câteva ore, la bordul aceluiaşi avion, şase călători 
care, sosiți la o destinaţie comună, se vor separa probabil şi 
nu se vor mai revedea poate niciodată. Citise un roman în 
care o observaţie similară servea ca punct de plecare. Şase 
persoane, fără legătură între ele, a căror existenţă autorul 
o cunoştea. Hilary presupuse că francezul, care părea 
foarte obosit, trebuie să fie în vacanţă, tânărul american, un 
student şi Ericsson, un inginer care urma să-şi ia postul în 
primire. În privinţa călugăriţei, ea se întorcea la mănăstire. 
Aceasta îşi închise ochii şi, uitând de însoțitorii săi, începu 
să se gândească la instrucţiunile pe care le primise de 
curând. Îi păreau lipsite de sens. Să se întoarcă în Anglia! 
Nu era o nebunie? Numai dacă n-o fi comis vreo eroare! 
Poate nu furnizase parola pe care adevărata doamnă 
Betterton ar fi pronunţat-o la momentul dorit? Ea suspină şi 
se consolă, zicându-şi că făcuse totul şi că nu putea mai 
mult. 

Îi veni o altă idee. Henri Laurier părea să găsească firesc 
că fusese urmărită şi „filată”. Era posibil ca această 
întoarcere în Anglia să aibă ca obiect faptul de a dovedi că 
bănuielile, care puteau fi în privinţa ei, sunt fără 
fundament. Doamna Betterton, întoarsă brusc la Londra, 


demonstra că nu plecase în Maroc pentru a dispărea acolo, 
cum făcuse soţul ei. Nu va mai fi suspectată, va fi lăsată să 
călătorească în voie. Şi, într-o zi, avionul Air France o va 
duce la Paris. Şi acolo... 

Nu se înşela. Aceasta era. La Paris, Tom Betterton 
dispăruse. Imensitatea oraşului facilita lucrurile. Poate 
Betterton era încă acolo... 

Obosită de-a construi ipoteze inutile, Hilary sfârşi prin a 
adormi. Când se trezi, avu impresia că avionul descrise 
mari cercuri şi pierdea din înălţime. Se uită la ceas; era 
departe de a fi ora prevăzută pentru sosire la Marrakech. 
Privi prin hublou; nici cea mai mică urmă de aerodrom. Se 
simţi puţin neliniştită. 

Francezul se ridică în picioare, se destinse printr-un 
căscat, privi în afară şi spuse, în limba sa maternă, câteva 
cuvinte pe care ea nu le înţelesese. 

— Coborâm, constată Ericsson. Aş vrea să ştiu de ce? 

— S-ar părea că aterizăm. 

Ţinutul era deşertic. După câteva cercuri, avionul se 
aşeză. Roţile atinseră solul destul de brusc şi, după ce 
aparatul făcu două sau trei salturi, se opri. Avarie? Pană de 
benzină? Se întrebă Hilary când pilotul francez ieşi din 
cabina din faţă. 

În limba franceză invită pasagerii să iasă din avion. Se 
regăsiră afară, un mic grup, tremurând în vântul rece ce 
sufla dinspre munţii care se zăreau în depărtare. Pilotul 
veni şi el. 

— Toată lumea este aici? Perfect! Cred că va trebui să 
aşteptăm puţin. Nu fiţi supăraţi! Dar, nu! lată camionul... 

Degetul său arătă la orizont un mic punct negru, care 
creştea. 

— Dar de ce am aterizat? întrebă Hilary. Ce se petrece? 
Vom rămâne aici mult? 

— Dacă înţeleg bine, îi spuse pasagerul francez, ceea ce 
soseşte este un camion cu care noi ne vom continua 
călătoria. 


— Am avut pană de motor? 

Întrebarea lui Hilary îl făcu pe Andy Peters să surâdă. 

— Mă îndoiesc, răspunse el. Dacă urechea mea nu mă 
înşeală, motorul torcea rotund. Ceea ce nu înseamnă că nu 
se poate vorbi de pană de motor... Ea îl privi fără să 
înţeleagă. 

— E răcoare, murmură doamna Calvin Baker. Ce apăsător 
este acest climat. Din momentul în care soarele apune, 
temperatura devine glacială. 

Pilotul înjura printre dinţi şi Hilary crezu că-l aude 
exprimându-şi nemulţumirea cu privire la „întârzieri 
insuportabile”. 

Camionul ajunse cu toată viteza. Se opri lângă grup, 
printr-un scrâşnet de frâne. Şoferul, un berber, sări jos şi 
începu imediat o conversaţie animată cu pilotul; spre marea 
surprindere a lui Hilary. Doamna Baker, vorbind 
franţuzeşte, interveni în dezbatere. 

— Inutil să pierdem timp! Declară ea cu autoritate. La ce 
bun să mai discutăm? Nu ţinem să rămânem o veşnicie aici! 

Şoferul ridică din umeri şi întorcându-se la camion, 
deschise obloanele din spate. În interior era o ladă mare, pe 
care o puse jos cu ajutorul pilotului, al lui Peters şi Ericsson. 
Judecând după eforturile lor, era grea. Cum berberul se 
pregătea să-i scoată capacul, doamna Calvin Baker îşi 
strecură braţul pe sub cel al lui Hilary. 

— În locul dumneavoastră, draga mea, nu aş privi. Nu este 
ceva frumos de văzut! 

O îndepărtă puţin pe Hilary de partea cealaltă a 
camionului. 

Francezul şi Peters le însoţiră. 

— Ce se întâmplă? întrebă francezul. 

— Sunteţi doctorul Barron? se interesă doamna Baker. 

Francezul încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Încântată că vă cunosc, spuse americana, luându-i 
mâna. 


Se putea spune că este stăpâna casei ce-şi primeşte 
invitaţii la un garden party. Hilary privea stupefiată scena. 

— Dar ce se află în acest cufăr şi de ce este mai bine să nu 
privesc? îi puse ea întrebarea lui Andy Peters. 

Tânărul îi era simpatic, privirea sa emana sinceritate. 

— Pilotul m-a informat, răspunse el. Încărcătura este 
destul de macabră, dar nu putem face nimic. 

Cu o voce calmă adăugă: 

— În acest cufăr sunt cadavre. 

— Cadavre? 

Hilary abia mai putea vorbi. 

— Oh! reveniţi-vă! Reluă el. Nu este vorba de oameni care 
au fost asasinați! Aceste corpuri au fost obţinute legal. Au 
fost date la medicii care aveau nevoie pentru lucrările lor... 
lucrări de disecţie. 

— Nu înţeleg, murmură Hilary. 

— Reflectaţi! Reluă Andy Peters. Aici se termină 
călătoria... 

— Călătoria? 

— Înţeleg prin asta, pe cea cu avionul. Corpurile vor fi 
instalate în aparat şi restul îl priveşte pe pilot, care va face 
ceea ce este necesar, în timp ce noi vom fi departe. De 
departe noi nu vom vedea decât strălucirile incendiului. 
Sesizaţi? Un avion? Un avion a căzut în flăcări şi nu mai 
este nici un supravieţuitor. 

— Dar este fantastic! 

— În sfârşit, dragă doamnă, îmi închipui că ştiţi încotro 
mergem? 

Cel care vorbea era doctorul Barron. 

— Desigur că o ştie! strigă doamna Calvin Baker cu bună 
dispoziţie. Numai că evenimentele o surprind puţin. Nu se 
credea atât de aproape de final! 

Hilary se întoarse spre americancă. 

— Vreţi să spuneţi că... toţi... 

Îşi plimbă privirea în jurul ei. 


— Dar, da, spuse blând Peters, suntem tovarăşi de drum 
până la capăt. 

Ca un erou cu o voce pe care entuziasmul o făcea să 
vibreze, Ericsson repetă: 

— Da, tovarăşi de drum, până la capăt! 

Capitolul IX 

Pilotul veni spre ei. 

— Dacă doriţi, spuse el, puteţi pleca acum. Cu cât mai 
devreme, cu atât mai bine! mai sunt multe de rezolvat şi 
suntem în întârziere în privinţa orarului. 

Hilary se îndepărtase de micul grup. Cu nervozitate îşi 
duse mâna la gât. Trase de colierul său de perle, le puse în 
buzunar şi veni lângă ceilalţi. Urcară cu toţii în camion. 
Hilary era aşezată pe o bancă, între Peters şi doamna 
Baker. 

— Deci, spuse ea americancei, dumneavoastră sunteţi 
ofiţerul de legătură? 

— Exact, şi, deşi n-ar trebui s-o afirm eu însămi, trebuie 
să-ţi mărturisesc că alegerea este bună. Nimeni n-ar putea 
să se arate surprins că vede o americană, care călătoreşte 
tot timpul. 

Hilary o observa. Doamna Baker era tot timpul 
surâzătoare, dar nu mai era chiar aceeaşi. Nu mai era o 
oarecare femeie fără importanţă, vorbăreaţă şi 
nesemnificativă. Se ghicea în ea o femeie de acţiune într- 
adevăr lipsită de scrupule. 

— Ştiţi, urmă ea râzând, că veţi fi pe prima pagină a 
ziarelor? Da, dumneavoastră! Pentru că vor vedea în 
dumneavoastră o nefericită urmărită de neşansă, rănită la 
Casablanca într-un prim accident de avion şi arsă de vie 
într-un al doilea. 

Hilary îşi dădu seama că planul fusese bine pus ia punct. 
Coborând vocea, ea o întrebă pe americană dacă „ceilalţi” 
erau cei care pretindeau să fie. 

— Desigur, răspunse doamna Baker. Doctorul Barron. Este 
un bacteriolog, cred. Domnul Ericsson, un tânăr fizician 


foarte strălucit şi domnul Peters, un chimist specializat în 
cercetări. Evident, domnişoara Needheim nu este o 
călugăriţă. Ea se ocupă de endocrinologie. În ceea ce mă 
priveşte nu sunt aşa cum aţi ghicit, decât un ofiţer de 
legătură. Eu nu fac parte din trupa ştiinţifică. 

Izbucnind în râs, adăugă: 

— Biata domnişoară Hetherington! Nu are clasă! 

— Domnişoara Hetherington? Deci ea... 

Doamna Calvin Baker dădu din cap cu încetineală. 

— Pentru că vreţi s-o ştiţi şi pe asta, vă voi mărturisi că o 
interesaţi teribil. Succedând nu ştiu cui, căci fireşte aţi fost 
urmărită la plecarea din Anglia, ea a început să vă fileze la 
Casablanca. 

— Dar a refuzat să vină cu noi la Marrakech! Iotuşi am 
insistat să ne însoţească. 

— Nu putea să accepte, dat fiind că fusese deja la 
Marrakech. Personajul său îi interzicea să se întoarcă acolo 
şi ea a trebuit să se mulţumească să trimită, prin telegramă 
sau prin telefon, instrucţiuni unuia dintre colegii săi pentru 
a vă lua urma imediat ce veţi fi la Marrakech. Riscă să vă 
aştepte mult timp. Nu vi se pare amuzant? Repede! Priviţi 
într-acolo! 

Hilary întinse gâtul pentru a zări ceva pe geamul 
camionului. Ea văzu o lumină roşiatică ce îmbrăţişa cerul. 
În acelaşi timp, auzea foarte departe zgomotul surd al unei 
explozii. Andy Peters se întoarse. 

— Avionul de Marrakech se zdrobeşte de sol. Şase morţi! 

Râdea. 

— Este teribil! Murmură Hilary. 

— Să intri în necunoscut? întrebă Peters. Sunt de acord, 
dar este singura soluţie. Întoarcem spatele trecutului şi 
mergem spre viitor. 

Cu o voce ardentă, el adăugă: 

— Trebuie să terminăm cu vechiturile, cu guvernele 
corupte şi cu cei care sprijină războaiele. Noi vrem să 


construim o lume nouă, care va fi curată şi imaculată, lumea 
ştiinţei! 

Hilary respiră profund. 

— Soţul meu spunea acelaşi lucru, declară ea pe un ton 
sigur. 

— Soţul dumneavoastră? 

EI o privi. 

— Aţi fi, oare, soţia lui Iom Betterton? 

Ea răspunse printr-un semn cu capul. 

— Dar e nemaipomenit! strigă el. În Statele Unite, nu l-am 
văzut niciodată, deşi ar fi trebuit să ne întâlnim de multe 
ori. Fisiunea ZE este una din marile descoperiri ale epocii şi 
îmi scot pălăria în faţa lui. Lucrase cu bătrânul Mannheim, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Mi se pare chiar că mi s-a spus că se căsătorise cu fiica 
lui Mannheim. Nu este posibil să fiţi dumneavoastră! 

Hilary roşi uşor. 

— Nu, spuse ea. Eu sunt a doua soţie. Prima, Elsa, a murit 
în America. 

— Îmi amintesc, acum. După ce a rămas văduv, a plecat să 
lucreze în Anglia, pentru ca în final să-i înşele dispărând. A 
plecat la Paris pentru nu ştiu ce conferinţă şi acolo, hop! S-a 
volatilizat. 

— Chestiune de organizare. Trebuie să recunoaştem că 
„ei” sunt puternici. 

Hilary conveni asupra acestui fapt. Însăşi perfecțiunea 
acestei organizări făcea s-o treacă mii de fiori. La ce mai 
putea să mai servească acum dispoziţiile reţinute atât de 
minuţios înainte de plecarea sa? La ce bun coduri, parole şi 
semne de recunoaştere din moment ce pista fusese 
întreruptă? Se aranjase astfel încât toţi pasagerii avionului 
să fie în drum pentru această „destinaţie necunoscută”, 
aceea a lui Iom Betterton. Călătorii dispăruseră cu toţii fără 
a lăsa urme. Se va găsi un avion distrus de foc şi câteva 
cadavre calcinate. Jessop şi oamenii săi vor descoperi că 


Hilary nu era printre pseudovictimele unui accident 
„regizat'? Se îndoia. Regizarea fusese bine făcută. 

— Ceea ce aş dori să ştiu, spuse deodată Peters, este ceea 
ce se va întâmpla când vom ajunge! 

Se simţea în tonul lui un fel de entuziasm copilăresc. 
Peters avea sufletul liniştit. Ceea ce lăsa în spatele lui nu-l 
mai interesa, dar se grăbea să ştie ce avea să-i rezerve 
viitorul. 

Hilary împărtăşea curiozitatea sa, dar pentru cu totul alte 
raţiuni. 

— Adevărat! spuse ea. Ce se va întâmpla cu noi? Ce vom 
deveni? 

Întrebarea se adresa doamnei Calvin Baker şi Hilary 
avusese grijă s-o pună pe un ton foarte liniştit. 

— O să vedeţi! Răspunse americana. 

Vorbise cu amabilitate, dar Hilary se gândi că fraza era 
încărcată de ameninţare. 

— Soarele cobora spre orizont. Curând noaptea căzu. 
Camionul rula mereu, pe drumuri proaste care nu erau 
adesea decât piste. Hilary rămase trează mult timp. Sfârşi 
prin a cădea într-un somn din care fu smulsă de douăzeci 
de ori de zdruncinăturile camionului, dar numai pentru 
scurt timp. Era teribil de obosită. 

Peters o scutură blând pe Hilary de braţ. 

— Treziţi-vă! Cred că am ajuns undeva. 

Cu membrele greoaie şi înţepenite, călătorii coborâră. 
Camionul se oprise în faţa unei case înconjurate de 
palmieri. La o oarecare distanţă se zăreau lumini. Un sat, 
desigur. Conduşi de un ghid indigen, care avea o lanternă, 
intrară în casă. Două femei berbere, foarte agitate, 
măsurară cu insistenţă şi curiozitate pe doamna Calvin 
Baker şi pe Hilary. Călugăriţa nu părea să le intereseze. 
Cele trei femei fură conduse la primul etaj, într-o cămăruţă 
în întregime goală. Pe jos erau trei saltele şi o grămadă de 
cuverturi. 


— Sunt rigidă ca o bucată de lemn, declară doamna Baker. 
O călătorie ca aceasta, nimic mai bun pentru a avea 
crampe. 

— Confortul, îi răspunse călugăriţa, contează? 

Vocea sa era răguşită şi guturală; engleza sa era corectă, 
dar cu un accent defectuos. 

— Sunteţi perfect în pielea personajului dumneavoastră, 
domnişoară Needheim, spuse americana. Vă văd foarte bine 
într-o mănăstire, îngenunchiată pe dalele din chilia 
dumneavoastră, la ora patru dimineaţa! 

Domnişoara Needheim avu un surâs dispreţuitor. 

— Religia, replică ea, a ridiculizat femeia. Ea a glorificat 
slăbiciunea lor, iar ele au acceptat prosteşte această 
umilire. Femeile păgâne erau puternice. Le plăcea să 
comande, să domine. O satisfacţie care merită toate 
sacrificiile! Pentru a o obţine trebuie să înduri totul! 

Doamna Baker căscă. 

— Pentru moment, spuse ea, ceea ce mi-ar place, ar fi să 
mă aflu la Fez, la Palais Jamail, în patul meu. Ce părere 
aveţi doamnă Betterton? Îmi închipui că această plimbare, 
într-un camion cu o proastă suspensie, n-a făcut prea bine 
durerilor dumneavoastră de cap! 

— Desigur că nu! 

— Vom mânca puţin şi, după aceea, veţi lua nişte aspirină 
ca să petreceţi, totuşi, o noapte liniştită. 

Puțin după aceea, cele două femei arabe intrară în 
încăpere. 

Ele aduceau masa: peşte şi carne fiartă. Puseseră 
platourile pe jos, dispărură o clipă şi reveniră curând cu un 
lighean plin cu apă şi cu un prosop. Pipăind stofa din 
mantoul lui Hilary, prima dintre ele schimbă câteva cuvinte 
rapide cu cealaltă, care-i răspunse cu un torent de cuvinte 
şi începu să pipăie şi ea. Doamna Baker le goni cu câteva 
onomatopee şi cu gesturi largi de mână. Ele se retraseră 
râzând şi vorbind. 


— Nu sunt rele, spuse doamna Baker, dar mă agasează. În 
viaţă, ele par să nu fie interesate decât de copii şi de haine. 
— Nu sunt bune decât de aşa ceva, se lansă domnişoara 
Needheim cu un ton viu. Ele aparţin unei rase de sclave. 

Sunt utile pentru că îşi servesc stăpânii, dar asta-i tot! 

— Nu credeţi că sunteţi prea dură? întrebă Hilary, puţin 
iritată de aerele de superioritate ale pretinsei călugăriţe. 

— Nu-mi plac sentimentalismele, replică domnişoara 
Needheim. Pentru mine există cei care comandă, şefii, care 
sunt puţini: Şi apoi ceilalţi, aceia care sunt făcuţi pentru a 
servi... 

— Totuşi... 

Cu autoritate, doamna Calvin Baker puse capăt discuţiei: 

— În această privinţă fiecare dintre noi are propriile sale 
idei, dar nu e momentul să le confruntăm. Mai bine să ne 
odihnim. 

Femeile arabe reapărură. Ele aduceau ceaiul de mentă. 
Hilary înghiţi câteva caşete de aspirină fără a se lăsa 
rugată, căci migrena sa era perfect autentică. Cele trei 
călătoare se întinseră pe saltele şi adormiră pe loc. 

Se treziră târziu, a doua zi având în faţa lor o zi lungă, 
urmând să pornească la drum spre seară. Din camera unde 
dormiseră, urca o scară ce ducea la o terasă de pe care se 
putea descoperi o bună parte a ținutului. Satul nu era prea 
departe, dar casa în care se aflau era izolată, în mijlocul 
unei plantaţii cu palmieri. Ele văzură lângă uşă trei pachete 
cu haine. 

— Lăsăm aici ceea ce am purtat ieri, explică doamna 
Baker. Pentru etapa următoare, vom fi femei indigene... 

Despre această nouă apariţie vorbiră pe terasă o mare 
parte din zi. 

— Domnişoara Needeheim era mai tânără decât gândea 
Hilary. Nu avea mai mult de treizeci şi trei sau treizeci şi 
patru de ani. Era ceva pur în ea, dar, în pupilele sale cu 
privire de oţel se aprindea câteodată o flacără neliniştită. 
Vorbea cu o anume brutalitate şi atitudinea ei lăsa să se 


înţeleagă clar că ea le considera pe doamna Baker şi pe 
Hilary ca fiind nedemne de a se afla împreună la acest 
drum. Această atitudine părea să-i scape doamnei Baker, 
dar Hilary o găsea exasperantă. Era, de altfel, evident că 
nemţoaica nu-şi făcea griji de ceea ce se putea gândi 
despre ea. Se ghicea la ea o nerăbdare pe care o disimula 
prost. Pe Hilary n-o interesa doamna Baker. Se grăbea doar 
să-şi continue călătoria. În privinţa doamnei Calvin, 
problema era mult mai complexă. Lângă această nemţoaică 
quasi inumană, doamna Baker dădea mai întâi impresia de 
a fi o persoană comună şi inumană. Dar, în timp ce privea 
soarele coborând spre asfinţit, Hilary se întreba dacă 
doamna Baker nu-i era şi mai antipatică decât Helga 
Needheim. În rolul de gazdă, care i se potrivea puţin, ea 
atingea perfecțiunea unui robot: comentariile sale, 
remarcile sale erau ceea ce trebuiau să fie şi de o banalitate 
evidentă. Cu timpul însă, îi veni o bănuială. Nu se ascundea 
în ea o comediană, care-şi juca rolul ţinut poate de sute de 
ori? O actriţă dând replici, care nu erau nicidecum 
reflectarea propriilor gânduri sau adevăratele sale 
sentimente? Hilary îşi punea întrebări. Care era adevărata 
stare civilă a doamnei Baker? Era şi ea, ca Helga, o 
fanatică? Visând la o societate ideală, dorea şi ea revoluţia 
care avea să demoleze sistemul capitalist? Oare din 
convingere politică renunţase la viaţa normală pentru a 
duce o existenţă aventuroasă? Imposibil de răspuns, 
imposibil de ghicit. 

La căderea nopţii porniră la drum, nu cu camionul, ci cu 
un autocar turistic. Toată lumea purta costum indigen; 
bărbaţii purtau djellaba albă şi femeile aveau faţa 
acoperită. Au călătorit până în zori. 

— Cum vă simţiţi, doamnă Betterton? 

Hilary surâse lui Andy Peters. Soarele începea să răsară, 
iar ei se opriră pentru un breakfast: ouă, pâine şi ceai, 
pregătite pe un reşou cu petrol. 


— Ca cineva care ar avea impresia că trăieşte un vis, 
răspunse ea. 

— Este şi puţin vis. 

— Unde ne aflăm? 

EI ridică din umeri. 

— Cine ne-ar putea spune? Doamna Baker, desigur. 

— Practic suntem în deşert! 

— S-a dorit acest lucru! 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să se piardă urma. Trebuie să fim de 
acord că totul a fost magistral organizat. Fiecare etapă a 
periplului nostru a fost, în realitate, independentă de aceea 
care a precedat-o. Un avion se prăbuşeşte în flăcări. Un 
camion vechi rulează noaptea: O plăcuţă vizibilă indică 
aparenţa la o expediţie arheologică ce face săpături în 
regiune. A doua zi un autocar turistic plin cu arabi. Se 
găsesc multe pe aici. Care va fi etapa de mâine şi cum o 
vom face? Mister. 

— Dar unde mergem? 

Andy Peters clătină din cap. 

— De ce să ne întrebăm? Vom vedea. 

Doctorul Barron veni lângă ei. 

— Vom vedea, spuse el, dar de ce nu am căuta să aflăm? 
Suntem occidentali, nu avem dreptul să spunem „destul 
pentru astăzi”! Toate gândurile noastre trebuie să fie 
întoarse spre mâine. Noi trebuie să-l lăsăm pe ieri în 
spatele nostru şi să mergem spre viitor. 

— Dacă înţeleg bine, doctore, găsiţi că lumea nu evoluează 
destul de repede? 

— Sunt atâtea de făcut şi viaţa este atât de scurtă; ar 
trebui să avem timp! Să avem timp! 

Peters se întoarse spre Hilary. 

— Amintiţi-mi, deci, cele patru condiţii ale fericirii, despre 
care se vorbeşte în ţara dumneavoastră! A fi eliberat de 
necesitate, eliberat de teamă... 


— Şi mai ales, spuse francezul, eliberat de imbecili! În 
ceea ce mă priveşte este tot ceea ce cer. Nu pentru mine, ci 
pentru lucrările mele. Pentru că am nevoie să termin odată 
pentru totdeauna cu economiile nesemnificative, cu toate 
restricţiile idioate care-i împiedică pe savanţi să-şi continue 
opera! 

— Sunteţi bacteriolog, doctore? 

— Da. Bacteriologia este o ştiinţă pasionantă, într-un grad 
pe care nu-l puteţi nici măcar bănui. Numai că ea necesită o 
răbdare infinită, experienţe repetate şi bani, mulţi bani! 
Probleme, laboratoare, asistenţi, materiale. Din momentul 
în care vi se dă tot ceea ce trebuie, nu devine oare totul 
posibil? 

— Chiar şi fericirea? Riscă o întrebare Hilary. 

Preţ de o clipă doctorul deveni om. 

— Este o întrebare specifică femeilor, spuse el cu un surâs. 
Numai femeile cer fericirea. 

— Şi o obţin rar? 

— Posibil! 

— Fericirea individului contează mai puţin, declară Peters. 
Ceea ce contează este fericirea colectivităţii. Ceea ce noi 
vrem, este o societate cu muncitori liberi şi uniţi, care vor 
poseda mijloacele de producţie şi se vor găsi eliberaţi de cei 
ce vor război şi de toate persoanele nesătule şi sordide care 
conduc în prezent lumea! Descoperirile ştiinţei aparţin 
întregii omeniri şi nu trebuie să rămână privilegiul exclusiv 
al unei puteri sau alteia. 

— Întru totul de acord, spuse Ericsson. Savanţii trebuie să 
conducă lumea. Sunt oameni superiori şi numai asta 
contează. Sclavii trebuie trataţi bine, dar nu ar putea fi 
decât sclavi. 

Hilary se depărtase de grup. Peters o ajunse. 

— S-ar spune ca vă este teamă? îi spuse el râzând. 

— S-ar putea foarte bine! Răspunse ea. Evident, doctorul 
Barron are perfectă dreptate: nu sunt o intelectuală şi, cum 


a spus-o doctorul, singurul lucru care mă interesează este 
fericirea mea! 

— Şi atunci? Este perfect normal! 

— Da, poate. Dar fac notă discordantă cu cei în a căror 
companie sunt acum. Ce vreţi? Nu sunt decât o femeie 
care-şi va regăsi soţul. 

— Bravo! Reprezintă ceva esenţial. 

— Sunteţi amabil că mi-o spuneţi! 

— Este o simplă constatare. 

Coborând vocea, el adăugă: 

— Vă iubiţi soţul? 

— Dacă nu l-aş iubi, m-aş mai afla aici? 

— Probabil că nu. Împărtăşiţi ideile sale? Dacă sunt bine 
informat, este comunist? 

Ea evită întrebarea. 

— În legătură cu comunismul nu există ceva care v-a 
frapat în micul nostru grup? 

— Ce anume? 

— Nu aţi remarcat că, deşi călătoria trebuie să-i ducă pe 
toţi în acelaşi loc, însoțitorii noştri sunt departe de a avea 
gânduri comune? 

— Nu mă gândeam la asta, dar trebuie să fie un adevăr în 
ceea ce spuneţi? 

— Nici un dubiu, reluă Hilary, politica, de pildă, nu-l 
interesează pe doctorul Barron. Nu are decât o idee în cap: 
a găsi bani pentru a-şi continua cercetările. Helga 
Needheim vorbeşte ca şi cum ar fi fascistă şi nu comunistă. 
În privinţa lui Ericsson... 

— Referitor la Ericsson? 

— Mă înfricoşează. Mă face să mă gândesc la acei savanţi 
nebuni pe care-i vedem la cinema... 

— În ceea ce mă priveşte, eu cred în fraternitate umană; 
dumneavoastră sunteţi o soţie iubitoare şi fidelă iar doamna 
Calvin Baker?... Cum o catalogaţi? 

— Nu pot spune nimic. E dificil s-o fac. 

— Nu este şi părerea mea. 


— Ce gândiţi despre ea? 

— Că mica sa grijă este banul şi că ea nu este decât o 
rotiţă... bine unsă din organizaţie. 

— Îmi provoacă teamă şi ea. 

— Glumiţi? Nu are nimic înfricoşător! 

— Exact, este foarte comună, este la fel ca toată lumea şi 
ca oricine... dar este amestecată în toate aceste acţiuni 
misterioase. 

— Partidul are simţul realităţii, spuse cu gravitate Peters. 
Când cineva este calificat pentru un post, i se dă! 

— Era ea bine calificată, ea care nu se gândeşte decât la 
bani? Ea poate să dezerteze şi să trecă la inamic. 

— Periculos. Doamna Calvin Baker nu e nebună. Este un 
risc pe care nu şi-l va asuma. 

Hilary tremura. 

— Vă este frig? 

— Aproape. 

— Atunci să mergem puţin. 

Făcură câţiva paşi în lung şi-n lat. Peters se aplecă să ia 
ceva de jos. 

— 'Ţineţi-o, spus el, era s-o pierdeţi! 

Ea luă perla pe care eli-o întinse. 

— Mulţumesc. Alaltăieri mi-am rupt colierul. Vreau să 
spun „ieri”. Încep să nu mai am noţiunea timpului. 

— Sper că nu sunt perle veritabile? 

Hilary avu un uşor surâs. 

— Bineînţeles că nu! În fond e vorba de o bijuterie banală 
de teatru... 

Peters îşi scoase din buzunar un etui cu ţigări. 

— Fumaţi? 

— Cu plăcere! Ce caraghios etui aveţi! 

— E de plumb. O amintire de război. A fost făcut dintr-o 
bucată de bombă care era să mă coste viaţa. 

— Aţi făcut războiul? 

— Făceam parte dintr-o echipă a cărei misiune era de a 
manipula lucruri pentru a vedea dacă ele sfârşesc prin a 


face „bum”. Dar să nu mai vorbim despre asta! Să ne 
gândim la ziua de mâine! 

— Unde vom fi conduşi? Nu ni se spune nimic şi nu ştim 
NICI... 

— Ipotezele nu sunt recomandate, spuse Peters. Mergeţi 
unde vi se spune şi faceţi ceea ce vi se spune, asta-i tot! 

Hilary fu indignată. 

— Şi dumneavoastră vă place acest lucru? Să primiţi 
ordine şi să nu aveţi dreptul de a spune orice aţi dori? 

— Accept inevitabilul şi acest lucru este inevitabil. Pentru 
ca lumea să cunoască pacea, trebuie să admită disciplina. 

— Credeţi... 

— Cred că trebuie să terminăm cu mocirla în care ne 
bălăcim. Orice ni se va da, va fi oricum mai bine decât ceea 
ce avem! Nu împărtăşiţi aceeaşi părere? 

Ea trebui să răspundă că nu, să-i spună că lumea nu-i 
părea atât de rea, că sunt mulţi oameni buni, că libertatea 
individuală e preţul pe care contează şi că ea ar prefera 
întotdeauna umanitatea, cu imperfecţiunile şi tarele sale 
unor roboţi dotați cu o inteligenţă superioară, dar lipsiţi de 
suflet şi fără milă. Îşi dădu seama că era mai bine să 
păstreze aceste idei pentru sine. 

— Aveţi dreptate, spuse ea. Nu avem decât un lucru de 
făcut: să ne supunem şi să mergem acolo unde suntem 
conduşi. 

Surâzând, el spuse simplu: 

— lată, ce este mai bine să şi facem! 

Capitolul X 

Hilary avea, acum, impresia că a călătorit „dintotdeauna” 
cu bizarii însoțitori pe care destinul i-i oferise. 

Continuau s-o neliniştească. Erau cinci, foarte diferiţi unul 
de celălalt, toţi în urmărirea unui ideal care le absorbea 
toate gândurile. Doctorul Barron, de pildă, nu avea decât o 
ambiţie: să se găsească din nou într-un laborator unde ar 
putea să-şi reia cercetările, dispunând de resurse 
nelimitate. Ce spera el să descopere? Nici ea nu era prea 


sigură dacă el ştie, cu adevărat, ce doreşte. Într-o zi îi 
vorbise lui Hilary de o bombă, nu mai mare decât un flacon 
de parfum, a cărei putere ar fi suficientă să distrugă un 
întreg continent. 

— Şi, îl întrebase, această bombă aţi putea într-adevăr s-o 
fabricaţi? 

EI o privi puţin surprins. 

— Desigur, răspunse el. Dacă acest lucru ar fi necesar... 

Şi, fără patimă, adăugase: 

— Ar fi extraordinar de interesant să vedem cum s-ar 
petrece lucrurile. Avem încă atâtea de aflat! 

Hilary nu insistase. Oricât de inuman ar fi fost punctul de 
vedere al savantului, ea îl înţelegea şi chiar recunoştea că 
nu-i lipsea o oarecare măreție. Pentru Barron sacrificarea 
câtorva milioane de vieţi omeneşti nu avea importanţă. 
Numai ştiinţa conta. 

Atitudinea arogantă a Helgăi Needheim o îndepărtă pe 
Hilary de tânăra femeie. Se simţea în largul sau cu Peters, 
care nu-i displăcea deloc, în ciuda flăcării neliniştite care i 
se aprindea câteodată în ochi. 

— Nu ţineţi cu tot dinadinsul să construiți o lume nouă, îi 
spusese ea într-o zi. Dar aţi încercat o mare bucurie s-o 
distrugeţi pe cea care există. 

EI îi răspunse că se înşeală. 

— Deloc! îi replicase ea. În privirea dumneavoastră se 
citeşte ura. Se simte. Vă place să distrugeţi! 

Şi Ericsson o intriga. Vedea în el un visător animat de un 
curios fanatism. 

— Trebuie să cucerim mai întâi lumea! Repetă el cu 
plăcere. După aceea îi vom impune legea noastră. 

Într-o zi, ea îl întrebă la cine se referă acest „noi”. 

— Câteva creiere, răspunse el. Restul nu contează. 

Hilary îi considera pe toţi tovarăşii săi de drum ca fiind 
atinşi de un fel de nebunie, care-i conducea spre miraje 
diferite de la unul la altul. Excepţie făcea doamna Baker în 
care nu vedea nici fanatism, nici ură, nici ideal, ci o femeie 


fără suflet, fără conştiinţă, devenită agentul eficace şi 
devotat al unei mari forţe necunoscute. 

A treia zi seara, călătorii ajunseră într-un orăşel şi 
petrecuseră noaptea într-un han indigen. Hilary află de la 
doamna Baker că a doua zi îşi vor pune din nou hainele, 
europene. Dimineaţa americanca veni s-o scoale. 

— Grăbiţi-vă! Plecăm! Avionul aşteaptă! 

— Avionul? 

— Desigur. Revenim, în sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu, 
la mijlocul de transport al oamenilor civilizaţi! 

Găsiră avionul la o oră distanţă de oraş, un aparat care 
aparținuse armatei şi pilotat de un francez. Survolară un 
lanţ de munţi, apoi o regiune pe care nu putea s-o 
identifice. Călătoriră apoi pe deasupra norilor. La începutul 
după-amiezii aterizară. 

Terenul părea să fie un aerodrom. Se îndreptară spre o 
clădire mare, albă. Două automobile aşteptau, având 
fiecare şoferul său. Nici un funcţionar nu se zărea, fapt 
pentru care Hilary concluzionă că era vorba de un 
aerodrom privat. 

— Călătoria noastră se apropie de sfârşit, declară voioasă 
doamna Baker. Ne aranjăm puţin ţinuta, după care la 
maşini! 

— Dar nu am survolat marea? 

Uimirea tinerei femei păru să amuze americana. 

— Unde vă imaginaţi că mergem? 

— Nu prea ştiu, dar mi se părea... 

Hilary roşi pentru confuzia ce-o făcea şi nu mai spuse 
NIMIC. 

— Nu sunteţi prima care-şi face iluzii, reluă doamna Baker 
cu bună dispoziţie. Se spun multe prostii referitoare la 
„cortina de fier”. Ca şi cum n-ar putea fi oriunde! Este 
evidenţa însăşi, dar nimeni nu gândeşte în acest sens. 

Primiţi de doi servitori arabi, călătorii îşi făcură toaleta, 
apoi luară o gustare: cafea, sandvişuri, biscuiţi. Doamna 
Baker îşi consultă ceasul. 


— Vă părăsesc! Anunţă ea sec. 

— Vă întoarceţi în Maroc? întrebă Hilary contrariată. 

Americana surâse. 

— Uitaţi că am pierit carbonizată într-un accident de 
avion? 

— Dar, unde o să mergeţi, riscaţi să fiţi recunoscută de 
oamenii întâlniți la Casablanca, la Fez sau aiurea? 

— S-ar înşela, asta-i tot! Răspunse doamna Baker. 
Paşaportul meu va dovedi acest lucru, dacă este nevoie. Li 
se va demonstra că era sora mea, o doamnă Calvin Baker 
cu care semănam mult şi care a murit în accidentul în 
chestiune. De altfel, pentru oamenii pe care îi întâlnesc în 
hoteluri nu există nimic care să semene mai mult unei 
americance în călătorie decât unei alte americance în 
călătorie. 

Hilary trebui să recunoască sincer că doamna Baker avea 
dreptate. Fizionomia doamnei Baker era admirabilă. 
Semnalmentele sale le găseai la mulţi dintre compatrioţii 
săi. În zadar s-ar căuta în ea ceva care să dea vreo indicație 
asupra adevăratei sale personalităţi! Nu avea nici semne 
particulare. Cine era în realitate? Imposibil de ghicit. Cum 
cele două femei erau la o oarecare distanţă de ceilalţi 
călători, Hilary nu putu să se reţină de a face cunoscut 
americancei că nu ştia nimic despre ea. 

— Ce importanţă are? întrebă doamna Baker. 

— Nimic, desigur, dar e caraghios! Am călătorit împreună 
şi nu ştiu nimic din ceea ce vă interesează... În sfârşit, 
NIMIC! 

Doamna Baker surâse. 

— Vă place să înţelegeţi! spuse ea. În locul dumneavoastră 
n-aş cultiva această tendinţă. 

— Gândiţi-vă, nu ştiu nici măcar din ce regiune a Statelor 
Unite sunteţi! 

— Ce importanţă are acest lucru? Cu atât mai mult cu cât 
am renunţat la ţara mea şi am avut motive temeinice de a fi 


făcut acest lucru. Am o socoteală cu ea şi voi fi întotdeauna 
încântată să o prejudiciez. 

Chipul americancei căpătă o expresie de ură, iar vocea îi 
deveni aspră şi dură. Îşi regăsi amabilitatea obişnuită 
pentru a adresa lui Hilary un ultim la revedere. 

— Şi unde mai pui că nu ştiu nici măcar unde mă aflu, 
murmură tânăra englezoaică! 

— Asupra acestui punct, spuse doamna Baker, nu mai e 
nimic de ascuns. Sunteţi într-un colţ pierdut din înaltul 
Atlas. Ca precizare, este suficient... 

Doamna Baker merse să-şi ia la revedere de la ceilalţi 
călători, după care, salutându-i pentru ultima dată, ieşi. 
Hilary simţi în inimă o mică înţepătură. Momentul în care va 
fi izolată definitiv de lume, nu mai întârzia. În picioare, 
alături de ea, Peters părea să ghicească ceea ce ea simţea. 

— Călătorie fără întoarcere, spuse el cu o jumătate de 
voce. 

— Regretaţi? întrebă doctorul Barron, adresându-se şi el 
lui Hilary. Vă simţiţi destul de puternică să continuaţi, 
doamnă, vreţi să alergaţi după prietena dumneavoastră 
americancă pentru a lua împreună avionul şi să ajungeţi în 
lumea pe care tocmai aţi părăsit-o? 

— Dacă aş dori-o, ar mai fi posibil? 

Francezul ridică din umeri. 

— Mă întreb şi eu. 

— Vreţi s-o chem? 

Cel care punea întrebarea era Andy Peters. 

— Desigur ca nu! Răspunse Hilary sec. 

— Nu avem decât să fim slabi! Declară Helga Needheim. 

— Dacă ne întrebăm, asta nu înseamnă că suntem slabi, 
interveni doctorul Barron. A gândi este specific oricărei 
femei inteligente. 

Insistase asupra ultimului cuvânt, dar Helga ştia cât 
valorează şi-i dispreţuia pe francezi. Insinuarea n-o putea 
afecta. 


— Când, în sfârşit, am găsit „iertarea”, spuse Ericsson, 
este oare posibil să gândim să ne întoarcem? 

— Dacă nu putem să ne întoarcem, dacă nu avem dreptul 
să alegem, putem oare vorbi de libertate? 

Întrebarea lui Hilary rămase fără răspuns. Un servitor 
arab veni să-i prevină că ora plecării sosise. Se instalase 
într-un Cadillac. Pe drum, Hilary schimbă câteva cuvinte cu 
şoferul ce se afla lângă ea. Era un francez fericit să 
vorbească cu cineva care se exprima destul de bine în limba 
sa. 

— Este departe? îl întrebă pe şofer. 

— Spitalul? răspunse el. Două ore de drum, nu mai mult. 

„Spitalul”. Cuvântul o surprinse pe Hilary într-un mod 
destul de neplăcut. Remarcase că Helga Needheim se 
îmbrăcase ca o infirmieră, dar nu trăsese din acest 
amănunt nici o concluzie. 

— Vorbiţi-mi despre spital! spuse ea. 

— O minune, doamnă! Cel mai modern echipament din 
lume! Vin medici de pretutindeni şi pleacă entuziasmați de 
ceea ce au văzut aici. Ceea ce s-a făcut acolo pentru 
omenire, doamnă, este uluitor! 

— Într-adevăr? 

— Gândiţi-vă că aceşti bieţi oameni erau trimişi altădată să 
moară într-o insulă! Noi, cu noul tratament al doctorului 
Kolini, noi, îi salvăm pe toţi. Chiar şi atunci când maladia 
este foarte avansată... 

— Dar, a instala un spital în plin deşert... 

— Nu era deloc posibil să facem altfel. În altă parte ni s-ar 
fi refuzat autorizaţiile. În rest, aerul aici este excelent. 

Drumul părăsise câmpia pentru a escalada primele 
contraforturi ale unui lanţ de munţi. Cu degetul, şoferul îi 
arătă lui Hilary o imensă clădire albă adăpostită după o 
colină. 

— Iată spitalul! spuse el. O astfel de construcţie într-un loc 
ca acesta, vă daţi seama ce reprezintă? Din fericire, marii 
filantropi nu sunt la fel de economi aşa cum sunt guvernele. 


Trebuiau milioane şi milioane! Au fost cheltuite fără a se 
ezita. Patronul, desigur, este unul dintre oamenii cei mai 
bogaţi din lume, dar poate să se laude că a făcut ceva 
pentru omenire! 

Maşina mai rulă câteva momente, apoi se opri în faţa unei 
enorme porţi de fier. 

— Coborâţi, aici, doamnă! spuse şoferul. Maşina nu merge 
mai departe, garajul este la un kilometru de aici. 

Toţi călătorii coborâră. Deja porţile se şi deschideau încet. 
Un negru, îmbrăcat într-o robă albă, se înclină în faţa celor 
sosiți şi, cu un surâs, îi invită să intre. Aceştia se supuseră. 

După ce trecu dincolo de poartă, Hilary întoarse capul 
spre dreapta. Zări în spatele unei bariere metalice o curte 
vastă în care nişte oameni se duceau şi veneau. Văzu câteva 
feţe şi păli îngrozită. 

Aceşti oameni erau leproşi. 

Capitolul XI 

Porţile spitalului de leproşi se închiseră în spatele 
călătorilor. Hilary tremura, în timp ce un vers din Dante îi 
veni în minte. 

„Abandonaţi orice speranţă voi cei care intraţi 

Acum totul se sfârşise. Retragerea era imposibilă. Era 
singură, înconjurată de duşmani şi, peste puţin timp, va fi 
demascată şi învinsă. Ea îşi dădea seamă că, în sinea sa, era 
deja de multă vreme convinsă de acest lucru şi că numai 
optimismul incurabil, inerent naturii umane, o împiedica de 
a şi-o fi mărturisit mai devreme. S-ar putea crede vreodată 
că momentul în care aş înceta să mai exist se apropie? La 
Casablanca ea îi spusese lui Jessop: „şi ce se va întâmpla 
când voi fi faţă în faţă cu 'lom Betterton?” El îi răspunsese 
că acela era momentul în care situaţia ar putea deveni 
critică. Adăugase că spera să fie în măsură să-i asigure 
protecţia, dar acum, avea categoric impresia că el nu 
putuse să facă nimic în acest sens. Dacă „domnişoara 
Hetherington” era agentul pe care el contase, se lăsase 


LLA 


manevrată şi, la Marrakech, eşuase în misiunea sa. În plus, 
ce-ar fi putut să facă domnişoara Hetherington? 

Hilary era la capătul călătoriei, jucându-se cu moartea şi 
pierzând. Trebuia să recunoască sincer că Jessop avusese 
dreptate: nu mai simţea nici cea mai mică dorinţă de a 
muri. Dorea să trăiască. Se gândea, tot cu aceeaşi tristeţe, 
la Nigel şi la înmormântarea Brendei, dar n-o mai încerca 
aceeaşi sumbră disperare care o împinsese la sinucidere. 
„Trăiesc, îşi repetă Hilary, clar sunt ca un şoricel prins într-o 
capcană. Numai dacă aş putea să găsesc un mijloc de a 
scăpa de aici!” Dar acest mijloc nu există, iar ea prea 
reflectase la această problemă pentru a n-o şti. Când îl va 
vedea pe Betterton, totul se va termina pentru ea. El ar 
privi-o şi ar spune: „Dar nu este soţia mea!” şi nu va trebui 
nimic mai mult. Ochii s-ar întoarce spre ea. Se va înţelege 
că este o spioană... şi urmarea va veni de la sine. 

Există un alt deznodământ? Poate... Ea putea s-o ia 
înaintea lui Betterton, să nu-i lase timp să plaseze nici 
măcar un cuvânt, iar din momentul în care l-ar vedea să 
strige: „Cine sunteţi? Nu sunteţi soţul meu!” Ar trebui să 
simuleze cu abilitate, să joace surprinderea, indignarea, iar 
comedia putea să reuşească. O îndoială s-ar ridica totuşi. 
Oare Betterton era chiar Betterton? Sau un alt savant care 
se dădea drept Betterton? Dar ce importanţă ar avea, dacă 
bărbatul ar fi un trădător gata să vândă secretele ţării sale? 
Dar era el un trădător? Se putea presupune, dar nimic n-o 
confirma. 

Toate aceste gânduri Hilary le răsucea în capul ei, în timp 
ce-şi urma tovarăşii de drum. Un bărbat înalt, distins, le ura 
acum, „bine aţi venit”. Un poliglot, fără îndoială, căci se 
adresa fiecăruia în propria sa limbă. După ce a strâns mâna 
doctorului Barron, s-a întors către Hilary. 

— Sunt fericit, doamna Betterton, să vă văd printre noi! 
Soţul dumneavoastră este sănătos şi nu mai e nevoie să vă 
spun că vă aşteaptă cu nerăbdare. Cu un surâs adăugă: îmi 


închipui că şi dumneavoastră sunteţi nerăbdătoare să-l 
întâlniți! 

Hilary îşi simţea tâmplele zvâcnind. Ochii i se înceţoşară şi 
crezu că i se va face rău. Andy Peters, care era lângă ea, îi 
prinse cotul pentru a o susţine. 

— Doamna Betterton, replică el, a avut un teribil accident 
de avion la Casablanca, călătoria a obosit-o... şi cred că 
ceea ce-i va face bine în acest moment ar fi să se întindă în 
întuneric... 

Peters vorbise pe un ton blând. Hilary închise ochii. 
Tentaţia era mare. Nici un efort de făcut. A se abandona 
pur şi simplu. A cădea în genunchi, a simula o prăbuşire. 
Astfel ar fi transportată într-o cameră cu obloanele închise. 
Ar fi câştigat câteva clipe de destindere. Foarte puţin de 
altfel. Betterton prevenit, ar alerga la căpătâiul ei, s-ar 
apleca asupră-i şi, imediat, în ciuda penumbrei, şi-ar da 
seama că ea nu este soţia lui... 

Hilary se încrâncenă şi deschise ochii. Curajul îi revenea 
încet, încet, şi-şi ridică bărbia. Chiar învinsă s-ar lupta până 
la capăt. Când Betterton ar acuza-o de impostură, ar merge 
către el cu încăpățânare şi ar încerca o ultimă minciună: 
„Desigur, nu sunt Olive Betterton”! Iar spune. Sunt dezolată 
să v-o spun, dar biata dumneavoastră soţie a murit în urma 
unui groaznic accident. Eram lângă ea când şi-a dat sufletul 
şi i-am promis să vin până la dumneavoastră pentru a vă 
transmite mesajul pe care mi l-a lăsat. Sunt de acord cu 
dumneavoastră, înţelegeţi? Împărtăşesc aceleaşi idei 
politice. Vreau să servesc şi eu... Acest plan nu era foarte 
solid şi multe detalii foarte dificile erau de explicat, ca falsul 
paşaport, de pildă. Dar minciunile cele mai îndrăzneţe pot 
să reuşească, dacă le spui cu siguranţă, cu accentul 
sincerităţii. 

Hilary vroia să cadă luptând. Vorbi pe un ton ferm: 

— Nu, spuse ea. Vreau să-l văd pe Iom! Imediat, dacă e 
posibil! 


Bărbatul, care-i primea pe călători, luă această declaraţie 
ca fiind normală şi sinceră. 

— vă înţeleg sentimentele, doamnă. Ah! Iat-o pe 
domnişoara Jennson... 

O tânără femeie cu ochelari intră în cameră. 

— Domnişoară Jennson, continuă el, vi-i prezint pe doamna 
Betterton, Frâulein Needheim, doctorul Barron, domnul 
Peters şi doctorul Ericsson. Conduceţi-i, vă rog, la Fichier. 
Vin şi eu peste o clipă. Numai s-o conduc pe doamna 
Betterton la soţul ei şi revin. 

Se întoarse spre Hilary. 

— Dacă doriţi să veniţi cu mine, doamnă... 

Hilary îl urmă. În momentul părăsirii încăperii, aruncă o 
privire în spate. Ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Peters. 
Părea neliniştit şi ea, avu impresia fugitivă că el se întreba 
dacă n-ar trebui s-o însoţească. Ea îşi spuse că el trebuia să 
realizeze „că ceva nu merge” şi că desigur se întreba ce 
putea fi acest „ceva”. Gândi că nu-l va revedea niciodată. 
Adresă un semn de adio tuturor şi ieşi. 

În timp ce mergeau, ghidul îi vorbea cu o amabilitate 
vizibilă. 

— Pe aici, doamnă. Toate aceste culoare se aseamănă între 
ele: La început, puteţi să vă pierdeţi, o să vedeţi. 

Hilary surâse forţat. 

— Nu mă aşteptam să debarc într-un spital! 

— Dar ce v-aţi închipuit atunci? 

El adăugă: 

— Mă numesc Van Heidem... Paul Van Haidem. 

Hilary îşi continuă gândul. 

— Aceşti leproşi... 

EI râse: 

— Pitoresc, nu-i aşa? şi neaşteptat! Când ajungi aici eşti 
surprins. Dar te obişnuieşti. În ceea ce mă priveşte, găsesc 
că este o glumă excelentă. 

Se aflau la piciorul unei scări. 

— Reveniţi-vă doamnă Betterton! Încă un etaj şi ajungem! 


În timp ce urca, Hilary număra maşinal treptele. Fiecare 
din paşii care-i făcea o apropiau de moarte. 

Van Heidem se oprise în faţa unei uşi. Bătu, aşteptă câteva 
secunde, apoi, împingând anunţă: 

— Betterton, v-am adus soţia! 

Se retrase pentru a-i face loc lui Hilary să treacă. Ea 
avansă, cu capul sus, fermă. 

Un bărbat blond şi mărunt era în picioare, în faţa ferestrei. 
Deşi era cu lumina în ochi, ea îşi dădu seama că era un 
bărbat foarte frumos şi nu semăna deloc cu Iom Betterton, 
a cărui fotografie îi fusese arătată. Surprinsă, decisă să 
joace comedioara la care se gândise deja, îşi luă avânt 
pentru a alerga spre el şi, după doi paşi, rămase locului. 

— Dar nu este Tom! Ce înseamnă asta? 

Îl chestionă din privire pe Van Heidem. Era mulţumită de 
ea: tonul adevărat, atitudinea perfect normală. 

Brusc se întoarse. Betterton izbucni în râs. 

— Ce spuneţi de asta Van Heidem. Nu-i rău, nu-i aşa? Soţia 
mea nu mă mai recunoaşte! 

Încă nu-şi revenise din stupoarea ce-o cuprinsese, că el o 
şi strângea în braţe. 

— Olive, scumpa mea!... Linişteşte-te! Nu mai am chiar 
acelaşi chip, dar „eu sunt”! Îmbrăţişează-mă! 

Îi adăugă într-un suflet! 

— Pentru Dumnezeu spune ca mine! Îmi risc pielea. 

Hilary îi simţea buzele aproape de urechea sa. 

După ce slăbi strânsoarea, el zise din nou: 

— Scumpo! E atâta timp! 

O ţinu îmbrăţişată îndelung, apoi, în timp ce o îndepărta 
de el şi-o contempla, cu cele două mâini puse pe umerii ei, 
spuse cu un surâs ciudat: 

— Nu-mi vine să cred! Totuşi, acum, mă recunoşti? 

În privirea lui se putea citi o rugăminte. 

Hilary nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea, dar 
pentru că un miracol părea că trebuie să o salveze, 
comportarea ei fu conformă cu instructajul primit. 


— Tom! Murmură ea cu o voce strangulată de emoția, pe 
care nu avea de ce s-o simuleze. Tom al meu! Dar îmi vei 
explica... 

— Chirurgie estetică, dragostea mea! Herz, din Viena, este 
aici. Este minunat! Să nu-mi spui că regreţi nasul meu de 
pugilist! 

O mai sărută o dată, apoi, întorcându-se spre Van Heidem, 
se scuză: 

— lertaţi-mă, Van! Aceste efuziuni... 

Olandezul surâse. 

— Sunt foarte fireşti! 

Hilary îşi trecu dosul mâini peste frunte. Ea se clătină. 

— Picioarele nu mă mai ascultă! 

Betterton se grăbi să-i ofere un scaun. 

— Eşti frântă, scumpa mea şi ai de ce! O astfel de 
călătorie, după accident de avion... Ai scăpat cu bine! Când 
mă gândesc... 

Deci Betterton era la curent. Ştirile ajungeau până aici. 

— Am rămas cu migrene îngrozitoare, spuse Hilary. Uit 
lucruri, confund totul! 

Cu discreţie Van Heidem se retrase. 

— Mă scuzaţi, da? Betterton, o conduceţi pe doamna la 
birou. Nu vă supăraţi dacă rămâneţi singuri, pentru 
moment... 

leşi închizând uşa după el. Betterton căzu în genunchi şi 
ascunse faţa în umărul tinerei femei. 

— Scumpa mea... 

Mâna sa o strângea pe a lui Hilary. 

— Jucaţi comedia, murmură el. Poate există un microfon. 
Nu se ştie niciodată. 

Avertizarea lui n-o surprinse. El continuă cu jumătate de 
voce. 

— Este atât de minunat să te revăd! Am impresia că 
trăiesc un vis. Eşti fericită că eşti aici? 

— Îndrăzneşti să mă întrebi? 


Ea îi surâse. Se simţea foarte liniştită în prezenţa acestui 
bărbat torturat de teamă, pe care se părea că nu poate s-o 
domine. Era evident că nu putea să facă mai mult. O 
zdreanţă? Nu chiar, dar un învins. În privinţa ei, foarte 
fericită de a fi trecut cu bine o probă atât de dificilă, era 
mai mult ca niciodată să rămână Olive Betterton. Ea era 
Olive Betterton şi trebuia să se comporte aşa cum ar fi făcut 
Olive. Hilary Craven îşi găsise moartea într-un accident de 
avion. 

Ea făcuse apel la toate „amintirile” pe care şi le însuşise la 
Casablanca. 

— Fairbanks, spuse ea, mi se pare atât de departe! Îţi 
aminteşti de Whiskers? Ea a avut pisici imediat după 
plecarea ta. Ah! Voi avea multe să spun. Sunt fără 
importanţă, dar ca tu să nu le ştii, mi se pare atât de 
amuzant... 

— Ce vrei? am rupt cu o existenţă pentru a începe o alta! 

— Şi... eşti mulţumit? Totul e-n ordine? 

Întrebare firească. Logic, o soţie trebuia s-o spună. Faţa lui 
Tom se lumină de un surâs la comandă. Afişa o bucurie 
strălucitoare, dezminţită de tristeţea din privirea sa. 

— Este pur şi simplu minunat! Avem toate facilităţile, nimic 
nu este prea scump şi lucrăm în condiţii ideale. În privinţa 
organizării, este perfecțiunea însăşi. 

— Nu mă îndoiesc. Cum ai venit? Călătoria ta şi a mea... 

— Despre aceasta nu vom mai vorbi! Nu o spun pentru a 
te supăra şi nu trebuie să-mi porţi pică. Numai că, înţelegi, 
ai multe de aflat! 

— Într-adevăr, aici este o colonie de leproşi? 

— Desigur! Cu o echipă de medici care fac o muncă 
excelentă. De altfel, fii sigură, nu ai de ce să te temi! 
Spitalul de leproşi este separat. Nu este decât un abil 
camuflaj... 

— Am înţeles. 

Hilary aruncă în jurul ei o privire circulară. 

— Este... apartamentul nostru? întrebă ea. 


— Da. Această mare încăpere, o sală de baie, acolo în 
spate, dormitorul. Vino, să-ţi arăt totul! 

Sala de baie era foarte bine instalată. În dormitorul destul 
de spaţios erau două paturi, o masă, etajere pentru cărţi şi, 
în zid, două dulapuri mari. Hilary deschise pe unul dintre 
ele. 

— Nu am mare lucru de pus înăuntru, remarcă ea. 'Iot ce 
am pe mine! 

— Fii liniştită, vei găsi aici tot ceea ce vei dori. Rochii, 
creme, parfumuri, tot ce poţi să-ţi doreşti! Avem totul la 
discreţie. Nu ai niciodată nevoie să ieşi! 

În tonul său se observă o bună dispoziţie afectată. Hilary 
avea un simţ prea fin pentru a nu înţelege: niciodată nevoie 
de a ieşi. Şi, de asemenea, nici cea mai mică şansă de a ieşi. 

„Abandonaţi orice speranţă voi cei care intraţi!” 

O cuşcă confortabilă, dar o cuşcă! Pentru asta, deci, ei toţi 
abandonaseră totul! Toţi, doctorul Barron ca şi Andy Peter, 
îngâmfata de Helga Needheim ca şi blândul Ericsson! 
Venind aici, ştiau şi ei ceea ce vor găsi? Această cuşcă era 
chiar ceea ce ei îşi doriseră? întrebările îi veneau pe buze, 
dar se ferea să le spună. Cineva, poate, îi asculta. Personal 
ea nu credea, dar Betterton părea sigur de contrariu. Oare 
mai era el sigur pe sine? Nu lăsa impresia. Aceasta viaţă 
ciudată îl obosise mult. „Peste şase luni, gândi ea cu 
amărăciune, poate voi fi ca el...” 

O întrebare a lui Tom o smulse din meditaţie. 

— Vrei să te întinzi puţin? 

Ea ezită înainte de a spune nu. 

— Atunci, reluă el, poate am face bine să mergem la Fişier. 

— Fişier? 

— Este serviciul care centralizează toate datele privind pe 
cei care trăiesc aici. Totul este notat. Starea de sănătate, 
tensiunea, grupa sanguină, gusturile lor, aversiunile lor, 
aptitudinile, preferinţele, etc. 

— 'Toarte milităresc... sau aş spune medical? 

— Ambele! ca organizare este formidabil! 


— Da, spuse Hilary. Dincolo de „cortina de fier” ai geniul 
organizării. Hilary se silise să facă, această declaraţie pe 
tonul unui entuziasm convenabil. După toate probabilitățile, 
Olive Betterton, fără să fie înscrisă în partid, era probabil 
comunistă convinsă. 

— Vei descoperi multe lucruri, spuse Tom. Nu încerca să 
înţelegi totul dintr-o dată! 

Îi dădu o sărutare, foarte tandru în aparenţă, dar în 
realitate cu răceală glacială. 

Capitolul XII 

La Fişier, femeia care dirija operaţiunile semăna cu o 
guvernantă demnă şi austeră. Ea purta un lornion, iar cocul 
său era de un ridicol incontestabil. Clătină din cap a 
satisfacţie, în momentul în care Betterton intră în încăpere. 

— Mi-o aduceţi pe doamna Betterton, doctore? Vă 
aşteptam. 

Engleza sa era corectă, dar articulată cu o precizie 
mecanică ce revela că nu era limba sa maternă. De fapt era 
de naţionalitate elveţiană. Ea o aşeză pe Hilary pe un scaun, 
luă o fişă medicală dintr-un sertar al biroului său şi începu 
să scrie. 

Tom Betterton nu ştia ce să facă. 

— Micuța mea Olive, spuse el în sfârşit, te las! 

Femeia ridică privirea. 

— Este de preferat, doctore. Vom termina imediat cu toate 
formalităţile... 

După ce plecă Betterton, ea mai scrise câteva clipe, apoi 
cu o voce impersonală începu un interogatoriu interminabil. 
— Numele şi prenumele? Data şi locul naşterii? Numele 
părinţilor? Maladii grave? Titluri universitare? Profesii 

succesive? Gusturi? Distracţii? Chestionarul nu se mai 
termina şi Hilary era bucuroasă că a fost bine instruită de 
Jessop la Casablanca. Răspunsurile îi veneau aproape 
automat, fără a fi nevoită să reflecteze. 

— Am terminat, spuse femeia, după o ultimă întrebare. Vă 
voi conduce la doctorul Schwartz, pentru examenul 


medical... 

— Credeţi că este necesar? 

— Indiscutabil. Ne facem datoria cu seriozitate şi nu 
trebuie să lipsească nimic din dosarul dumneavoastră. Sunt, 
de altfel, sigură că doctorul Schwartz vă va fi simpatic. 
Apoi, veţi vedea pe doctorul Rubec. 

Doctorul Schwartz era o frumoasă blondă, foarte amabilă, 
care se achita cu conştiinciozitate de misiunea sa. 

— Acum, spuse ea, vă voi duce la doctorul Rubec. 

— Încă un medic? 

— Un psihiatru. 

— Un psihiatru? Am oroare de psihiatri. 

— Nu vă enervaţi, doamnă Betterton! Nu este vorba de 
nici un tratament, ci doar de aprecierea calităţii 
dumneavoastră intelectuale şi de determinarea grupei 
psihice. 

Doctorul Rubec era un elveţian de vreo 40 de ani, înalt şi 
melancolic. O salută pe Hilary curtenitor, aruncă o privire 
pe fişa pe care doctorul Schwartz i-o dăduse şi spuse: 

— Sunt fericit să constat că sunteţi sănătoasă. Aţi avut un 
accident recent, nu? 

— Da, la Casablanca. Am rămas patru-cinci zile la spital. 

— Patru sau cinci zile nu este suficient. Aţi fost lăsată să 
ieşiţi prea devreme. 

— Mă grăbeam să-mi continui călătoria. 

— Înţeleg foarte bine, dar după un dezechilibru nervos, 
trebuie repaus, mult repaus. le crezi perfect sănătos şi nu-i 
chiar aşa: De aceea, constat că reflecţiile dumneavoastră nu 
sunt chiar ceea ce ar trebui să fie. Aveţi dureri de cap? 

— Da, migrene groaznice. Cu pierderi de memorie, 
câteodată... 

Psihiatrul aprobă. 

— Nu aveţi de ce să vă neliniştiţi. Va trece. Acum, dacă 
vreţi, vom proceda la câteva teste, bazate pe asocierile de 
idei... Ele îmi vor permite să vă clasez din punct de vedere 
psihiatric. 


Hilary se resemnă. Testele erau, de altfel, simple şi totul se 
termină cu bine. Doctorul Rubec, care nu încetase să ia 
notițe, îşi puse jos stiloul. 

— Este o plăcere, scumpă doamnă, să ai de-a face cu 
cineva ca dumneavoastră. Vreau să spun - iertaţi-mă şi nu 
mi-o luaţi în nume de rău - cu cineva care nu are nimic 
dintr-un geniu! 

Hilary nu se putu opri să nu râdă. 

— Oh! Nu sunt un geniu! 

— Şi este foarte bine pentru dumneavoastră! Cel puţin 
dumneavoastră să trăiţi în pace şi linişte. 

Scoase un suspin şi continuă: 

— Aici, îmi închipui că v-aţi dat seama, nu se întâlnesc 
decât indivizi care toţi sunt lipsiţi de echilibru şi mai mult, 
de serenitate. Omul de ştiinţă calm, flegmatic, ponderat, nu 
există decât în romane. În viaţă, în raportul 
hipersensibilităţii nu există, practic, nici o diferenţă între un 
jucător de tenis internaţional, o mare primă doamnă şi un 
specialist în fizică nucleară. Constatăm acest lucru zilnic cu 
ocazia neînțelegerilor de tot felul în care suntem 
amestecați. Gelozii, susceptibilităţi, nimic nu lipseşte aici. 
Din fericire veţi face parte dintr-o mică minoritate, după 
părerea mea, foarte favorizată. 

— Care? 

— Aceea a soțiilor. Ele nu sunt numeroase, dar, din 
fericire, nu au geniu. 

— Şi ce fac ele aici? 

— Distracţiile nu le displac, veţi vedea! Sper să vă placă. 

Întrebarea era îndrăzneață şi, o secundă, Hilary se întrebă 
dacă nu comise o imprudenţă. Dar doctorul Rubec amuzat 
se mulţumi să surâdă. 

— Desigur, spuse el, duc o viaţă calmă şi extrem de 
interesantă. 

— Nu regretaţi Elveţia? 

— Nu. E adevărat că eu sunt un caz puţin particular. M-am 
căsătorit, am avut copii, dar nu eram făcut pentru viaţa de 


familie. Este mai bine aici, unde sunt bine plasat să fac 
asupra sufletului omenesc anumite cercetări care mă 
interesează, în vederea unei cărţi ce urmează s-o scriu. 
Scap de grijile familiale, de distracţii, de oameni inoportuni. 
Totul mă avantajează admirabil. 

Se ridică. Hilary îl imită. 

— Şi acum cui mă predaţi? 

— Domnişoarei Laroche, care se ocupă de departamentul 
„Haine”. Vă va place, sunt convins. 

Domnişoara Laroche fu pentru Hilary o surpriză fericită. 
Lucrase ca vânzătoare la Paris, într-o mare casă de modă şi 
era femeie până în vârful unghiilor. 

— Sunt fericită să vă cunosc, spuse ea lui Hilary şi sper că 
veţi fi mulţumită de mine. Cum călătoria v-a obosit, nu ne 
vom ocupa azi, dacă sunteţi de acord, decât de ceea ce este 
indispensabil şi, în rest, vom vedea mâine şi în zilele 
următoare. Consider că ne decidem întotdeauna foarte 
repede noi femeile. După părerea mea, pentru a gusta 
plăcerea de a ne îmbrăca, ne trebuie timp. Pentru astăzi vă 
voi sugera doar puţină lenjerie, o rochie pentru dineu şi 
poate un taior. 

Hilary era încântată. 

— Nu puteţi şti, strigă ea, cu câtă bucuria vă ascult! Nu vă 
puteţi închipui cât poate fi de jenant să afirmi că nu ai decât 
o perie de dinţi şi o mănuşă de toaletă. 

Domnişoara Laroche râse din inimă, apoi, după ce luă 
câteva măsuri rapide, o conduse pe Hilary într-o încăpere 
mare, dotată cu dulapuri mari care conţineau haine de 
toate felurile şi de toate taliile, toate de o calitate excelentă. 
Hilary alese, apoi trecu în departamentul „Parfumuri”, unde 
o negresă, îmbrăcată cu o bluză de un alb imaculat, îi oferi 
tot ce putea să-şi dorească în materie de pudre, creme, 
loţiuni şi accesorii de toaletă. 

— Totul, doamnă, va fi depus în apartamentul 
dumneavoastră... 

Hilary credea că trăieşte un vis. 


— Şi sper, adăugă domnişoara Laroche, că ne vom revedea 
curând. Voi fi atât de fericită să vă arăt modelele noastre. 
Între noi fie spus, munca mea nu este totdeauna amuzantă. 
Aceşti oameni de ştiinţă nu se interesează deloc de toaletă. 
Nu este o jumătate de oră de când am avut aici o doamnă 
care a călătorit cu dumneavoastră. 

— Helga Needheim? 

— Exact! Pentru o nemţoaică nu arată râu. Numai că nu-i 
pasă. Dacă ar lua lucruri care-i vin, ar fi bine, dar ea se 
îmbracă oricum. După câte am înţeles, ar fi medic specialist 
de nu ştiu ce! Cred că se interesează mai mult de şobolanii 
ei decât de hainele sale. 

Domnişoara Jennson, tânăra femeie cu ochelari care-i 
primise pe călători la sosirea lor, intră în salon. Venea să-i 
comunice doamnei Betterton că directorul adjunct o 
aştepta. Hilary o abandonă pe domnişoara Laroche şi o 
urmă pe domnişoara Jennson. 

— Cum se numeşte directorul adjunct? O întrebă ea în 
scurtul traseu făcut împreună. 

— Doctorul Nielson. 

— Medic? 

— Oh! Nu. El se ocupă numai de administraţia Unităţii! Se 
întreţine întotdeauna cu noii sosiți, ca apoi, să nu-i mai 
revadă. Cel puţin dintr-un motiv extraordinar... 

Hilary îşi stăpâni un surâs: domnişoara Jennson o pusese 
cu amabilitate la punct. 

După ce traversară două anticamere, Hilary şi ghidul său 
ajunseră la sanctuarul doctorului Nielson. La intrarea 
doamnei Betterton, directorul se ridică. Era un om cu o 
talie frumoasă, cu tenul colorat şi cu maniere de curtoazie. 
Accentul său american, mai mult decât lejer, lăsă să se 
ghicească originea sa. Veni în întâmpinarea lui Hilary. 

— Sunt încântat, doamnă Betterton, să vă urez bun venit 
printre noi! Am aflat de accident cu tristeţe şi sunt fericit că 
nu a avut urmări grave. Se poate spune că aţi avut şanse. 


Multă şansă! Soţul dumneavoastră vă aştepta cu o 
nerăbdare legitimă şi sper să fiţi fericită aici. 

— Vă mulţumesc, doctore! 

Hilary se aşeză într-un fotoliu pe care i-l oferise doctorul. 
Reinstalându-se la birou, acesta reluă pe un ton amabil: 

— Există vreo întrebare, pe care aţi dori să mi-o puneţi? 

Hilary avu un surâs scurt. 

— Îmi este foarte dificil să vă răspund, spuse ea. Sunt 
atâtea lucruri despre care aş dori să vă întreb, dar nu ştiu 
de unde să încep! 

— Nu sunt deloc surprins. În locul dumneavoastră, dacă 
îmi permiteţi un sfat, pe care aveţi dreptul să nu-l urmaţi, 
eu n-aş pune nici o întrebare. Instalaţi-vă şi adaptaţi-vă noii 
dumneavoastre existenţe! Nu este, repet, decât un sfat, dar 
credeţi-mă este bun! 

— Sunt sigură, spuse Hilary. Dar mă aşteptam atât de 
puţin... 

— Nu eşti prima care mi-o spune. Majoritatea timpului 
oamenii, care sosesc aici, îşi închipuie că voiajul lor trebuia 
să se termine la Moscova. Ei sunt foarte uimiţi că se află în 
mijlocul deşertului! Ce vreţi? Nu putem să le spunem prea 
multe lucruri de la început. Unii ar putea avea limba puţin 
ascuţită, iar aici, suntem pentru discreţie. Totul fiind spus, 
veţi descoperi repede că puteţi şi aici, să vă organizaţi o 
existenţă foarte confortabilă. Dacă ceva vă displace, 
semnalaţi-mi! Dacă veţi dori ceva, faceţi-ne cunoscut, vom 
încerca să vă oferim acel ceva. Dacă veţi dori să pictaţi, să 
sculptați sau să faceţi muzică, avem un departament 
„Artistic” unde veţi găsi tot ceea ce vă place. 

— Nu am avut niciodată nici cea mai mică activitate 
artistică. 

— Preferaţi sporturile? Avem centre de tenis. În linii mari 
noii sosiți au nevoie de o săptămână sau două pentru a se 
adapta. Desigur, soţul dumneavoastră, care are munca sa, 
nu va avea posibilitatea să vă consacre mult timp; în scurt 


timp vă veţi înţelege foarte bine cu alte femei, soţii de 
savanţi şi ele, pe care le veţi găsi aici. 

— Dar... rămânem... tot timpul aici? 

— Rămânem? Nu înţeleg prea bine întrebarea 
dumneavoastră, doamnă Betterton. 

— Vreau să spun... voi rămâne tot timpul aici, sau voi 
merge în altă parte? 

Răspunsul fu vag. 

— Depinde mult de soţul dumneavoastră, spuse Nielson. 
Posibilităţile sunt diverse şi, desigur, este preferabil să nu le 
examinăm, pentru moment. Dacă veţi dori, puteţi veni să 
mă revedeţi peste trei săptămâni. Îmi veţi spune cum v-aţi 
aranjat... 

— Dar se... poate ieşi? 

— Să ieşim! Doamnă Betterton? 

— Da. Se poate ieşi din incită? Să trecem dincolo de porţi? 

Doctorul Nielson surâse cu bunăvoință. 

— Întrebarea este foarte frumoasă, spuse el, toţi noii veniţi 
mi-o pun. Le răspund că ceea ce caracterizează Unitatea 
noastră, este tocmai faptul că ea însăşi constituie o lume în 
miniatură şi cei care vin aici nu au nici un motiv să „iasă”. În 
plus, unde ar merge? Dincolo de ziduri se află deşertul. 
Notaţi, dragă doamnă. Că nu vă jignesc! Această nevoie de 
a ieşi au mai încercat-o şi alţii înaintea dumneavoastră şi, 
după părerea doctorului Rubec, nu este decât o uşoară 
manifestare de claustrofobie. Ea dispare foarte repede. Aţi 
văzut vreodată un furnicar, doamnă Betterton? Este un 
studiu foarte interesant şi foarte instructiv. Sute şi sute de 
mici insecte negre, care merg şi vin, întotdeauna foarte 
grăbite, foarte preocupate, ca şi cum ar şti foarte exact 
ceea ce vor să facă. Totuşi, furnicarul, când îl examinezi, 
este o dezordine şi o mocirlă. Este exact imaginea acestei 
lumi vechi pe care aţi părăsit-o de curând. Aici, noi ştim ce 
facem şi avem eternitatea în faţa noastră. 

Cu un suspin concluzionă: 

— Pe scurt, este un paradis terestru. 


Capitolul XIII 

— Am impresia că mă aflu din nou la colegiu, spuse Hilary. 
Se întorsese în apartamentul său şi-şi aranjă în dulap 
hainele pe care domnişoara Laroche i le adusese. 

— Această impresie va trece, răspunse Betterton. 

Cuvintele lor rămâneau prudente. Nu credeau să fie vreun 
microfon ascuns în încăpere, dar, de comun acord, preferau 
să nu rişte. 

Hilary reuşea cu greu să accepte că nu era jucăria unui 
coşmar fantastic. Împărţea camera cu un străin şi se 
simțeau şi unul şi celălalt, înconjurați de astfel de pericole, 
încât admiteau amândoi această intimitate, neprevăzută, 
fără ca ea să-i stânjenească. 

— Trebuie să te obişnuieşti, reluă Betterton. Să trâim ca şi 
cum am fi încă acasă! 

Ea înţelese că el continua să joace rolul. Rațiunea o cerea. 
Nu în această cameră. Betterton putea să explice de ce 
părăsise Anglia, să-i spună deziluziile sale şi, dacă avea, 
speranţele sale. 

— Am fost supusă la tot felul de formalităţi, spuse ea. 
Examen medical, psihologic şi altele. 

— Acesta-i obiceiul. Destul de firesc, de altfel. 

— Apoi am fost primită de directorul adjunct. Acesta este 
titlul său? 

— Da! Are mână liberă peste tot. Este un administrator 
remarcabil. 

— Dar nu el este marele şef? 

— Deasupra lui este directorul. 

— Am să-l văd? 

— Posibil, într-o zi. Dar nu se arată decât foarte rar. Din 
când în când vine să ne vorbească. Este de un dinamism 
extraordinar. Personalitatea sa are ceva stimulativ. 

Betterton părea îngrijorat. După expresia feţei sale, Hilary 
îşi dădu seama că subiectul era dintre acelea care ar trebui 
mai bine să fie evitate. Aruncând o privire asupra ceasului 
de mână el spuse: 


— Cina se serveşte între orele douăzeci şi douăzeci 
treizeci. Dacă eşti gata putem cobori. 

Hilary îşi luă una din „achiziţiile” sale de după amiază, o 
rochie de o tentă gris-vert, care-i evidenția frumuseţea 
părului său roşcat. Îşi puse în jurul gâtului un frumos colier- 
fantezie şi câteva minute mai târziu, domnul şi doamna 
Betterton erau în sala de mese. Domnişoara Jennson îi 
întâmpină. 

Tom, se adresă lui Betterton, spunându-i că a fost instalat 
la o masă puţin mai mare. 

— Veţi fi cu doi dintre tovarăşii de călătorie ai doamnei 
Betterton şi cu familia Murchinson, bineînţeles. 

Încăperea era mare, având mese de patru, de opt şi zece 
persoane. Se îndreptară spre cea pe care domnişoara 
Jennson le-o desemnase. Andy Peters şi Ericsson deja 
aşezaţi se ridicară la apropierea lor. Hilary le prezentă pe 
„soţul” ei. Puțin după aceea sosiră doctorul Murchinson şi 
soţia sa. Betterton făcu prezentările, adăugând: 

— Simon şi cu mine lucrăm în acelaşi laborator. 

Foarte subţire şi de o paloare anemică, Simon 
Murchinson, care trebuie să fi avut în jur de douăzeci şi 
şase de ani, contrasta cu soţia sa, o brunetă destul de 
puternică, al cărei prenume era Bianca, pronunţat cu un 
uşor accent italian. Hilary remarcă faptul că, deşi se arăta 
politicoasă, Bianca îi arăta o oarecare răceală. 

— Mâine, spuse Bianca lui Hilary, o să vi le prezinte şi pe 
celelalte doamne. Sunteţi om de ştiinţă, nu? 

— Nu. Când m-am căsătorit eram secretară. 

— Bianca a urmat studiile juridice, declară Murchinson. S- 
a interesat în special de economie politică şi de drept 
comercial. "Ține discursuri, dar cu toate astea, i se pare 
dificil să se ocupe de acest lucru. 

Bianca ridică din umeri. 

— Se va aranja, spuse ea. Nu am venit aici decât pentru a 
fi cu tine. Ar fi multe lucruri de ameliorat, sub raportul 
organizării, iar acum, tocmai acest lucru îl studiez. Poate 


doamna Betterton, dacă nu va avea nimic mai bun de făcut, 
va putea să mă ajute. 

Hilary se grăbi să afirme că va fi încântată s-o facă. Andy 
Peters făcu pe toată lumea să râdă, spunând că i se pare a fi 
un băieţandru care venea la colegiu şi că ar fi fost fericit să 
se întoarcă acasă. Mai adăugă faptul că ar vrea să înceapă 
lucrul. 

— Veţi vedea, locul este minunat pentru lucru! Se 
entuziasmă Simon Murchinson. Niciodată nu eşti întrerupt 
şi ţi se pune la dispoziţie tot materialul de care ai nevoie. 

— De ce vă ocupați? întrebă Andy Peters. 

Conversaţia celor doi bărbaţi luă o turnură tehnică pe care 
Hilary o considera descurajantă. Se întoarse către Ericsson, 
care părea că visează. 

— Şi dumneavoastră? spuse ea. Sunteţi tot un băieţel 
care-şi regretă familia? 

El reveni pe pământ. 

— Nu. Nu am nevoie de familie. Părinţii, copiii, căminul, 
toate astea nu sunt făcute pentru oameni de ştiinţă. Pentru 
a lucra trebuie să fii liber. 

— Credeţi că aici veţi fi liber? 

— Încă nu ştiu nimic. Sper. 

Bianca se adresă lui Hilary. 

— După cină, avem posibilitatea de a alege între diferite 
distracţii. Există un salon de jocuri, pentru bridge. Există un 
cinematograf şi, de trei ori pe săptămână, avem teatru. 
Câteodată se şi dansează. 

Ericsson îşi încruntă sprâncenele dezaprobator. 

— Aceste lucruri sunt inutile. Ele înmoaie. 

Bianca protestă. 

— Femeilor le sunt totuşi necesare. 

El nu răspunse, dar privirea îi trăda gândurile. Bianca era 
în ochii săi o creatură nesemnificativă, lipsită de interes. 

Hilary căscă şi anunţă că se va culca devreme. 

— Nu am chef nici să joc bridge, nici să văd un film. 


— 'Te înţeleg, spuse Betterton. O noapte bună îţi va face 
bine. Nu uita ca ai făcut o călătorie foarte obositoare! 

Ridicându-se de la masă adăugă: 

— Este foarte frumos astă seară! În general, după cină, 
înainte de a ne ocupa seara într-un fel sau altul, vom lua 
puţin aer pe terasă. Vreau să ţi-o arăt şi ţie. După aceea vei 
putea să te odihneşti... 

Manevrat de un superb negru îmbrăcat într-o robă lungă, 
albă, un ascensor îi duse pe terasă. Aici fuseseră amenajate 
grădini, a căror frumuseţe o lăsară pe Hilary mută de 
admiraţie. Aceste splendori, demne de „1001 de nopţi”, 
costau, desigur, o avere. Printre palmieri şerpuiau poteci, 
iar murmurul numeroaselor izvoare se adăuga la magia 
decorului. Pe jos era mozaic reprezentând gigantice flori 
din Persia. 

— Este de neînchipuit! spuse în sfârşit, Hilary. Asemenea 
minunăţii în mijlocul deşertului! 

— Aprob uimirea dumneavoastră declară Murchinson. Dar, 
trebuie s-o ştiţi, oriunde ar fi, nimic nu este imposibil când 
ai apă şi bani! Multă apă şi mulţi bani. 

— Dar această apă de unde vine? 

— Din izvoarele captate în munte. 

Se plimbară prin grădini, după care familia Murchinson îşi 
ceru permisiunea să se retragă. Trebuiau să asiste la o 
reprezentaţie de balet. Nu mai rămăsese aproape nimeni 
pe terasă. Betterton o luă pe Hilary de braţ şi o duse într-un 
colţ mai depărtat al terasei. Deasupra lor pe cer se 
aprindeau stelele. Hilary se aşeză pe o bancă de piatră, 
Betterton era în faţa ei. 

— Şi acum, întrebă el pe un ton surd, îmi veţi spune cine 
sunteţi? 

Ea îl privi lung, fără a zise nimic, gândindu-se că nu putea 
să-i răspundă, înainte ca şi ea să-i pună o întrebare. 

— De ce n-aţi spus că nu sunt soţia dumneavoastră? 

Urmă o tăcere care se prelungi. Niciunul dintre ei nu voia 
să vorbească primul. Voinţele lor se înfruntau. Hilary 


aşteptă, fiind sigură că-l va domina. De luni şi luni, 
Betterton nu mai dăduse dovadă de voinţă. Viaţa sa era 
dirijată de alţii. Îi era suficient să se supună. Hilary trebuise 
să lupte pentru a începe o nouă existenţă. Ea era cea mai 
tare... 

De fapt, după câtva timp el fu cel care cedă. 

— O idee ca asta, spuse el cu o voce înceată, nu-i impuls. 
Am gândit că cineva vă trimite pentru... a mă scoate de aici. 

— Vreţi deci să ieşiţi de aici? 

— Mă mai întrebaţi?! 

— Dar cum aţi ajuns aici de la Paris? 

El surâse fals. 

— Să nu credeţi că m-au răpit sau că m-au forţat. Am venit 
pentru că am vrut să vin. Am vrut-o cu încăpățânare şi 
entuziasm. 

— Când aţi părăsit Parisul, ştiaţi că plecaţi în Africa? 

— Nu. Am fost îndoctrinat cu minciunile obişnuite. Visam 
la pacea universală, la o lume în care savanții vor pune în 
comun toate descoperirile lor, la o societate debarasată de 
capitalism şi de susţinătorii războiului. Aceleaşi „gogoşi” le- 
au vândut şi lui Peters, cel care a venit cu dumneavoastră! 

— Şi v-aţi dat seama, abia aici, că aţi fost victima... unui 
miraj. 

El avu un surâs stupid. 

— Veţi judeca şi dumneavoastră înşivă după câtva timp. În 
ceea ce priveşte, afirm numai că nu am găsit ceea ce 
speram. Nu am găsit libertatea! 

Se aşeză şi continuă. 

— Ceea ce m-a dezgustat în Anglia, vedeţi, este tocmai 
această impresie de a fi continuu supravegheat, spionat. Mi 
se cerea socoteală de toate gesturile mele, de toţi cei 
frecventaţi, de prieteniile mele. Este necesar, nu pretind 
contrariul, dar cu timpul această tutelă devine 
insuportabilă. Atunci când apare cineva, care are să-ţi facă 
o ofertă, îl asculţi. Găseşti lucrul acesta interesant... şi 
sfârşeşti prin a ajunge aici! 


— Dacă înţeleg bine, spuse ea cântărindu-şi cuvintele, vă 
regăsiţi aici, în însăşi situaţia de care voiaţi să scăpaţi? 
Sunteţi supravegheați, sunteţi spionat, exact la fel? 

EI îşi trecu mâna prin păr. 

— Nu ştiu nimic. Cinstit, nu ştiu nimic. Nu sunt sigur de 
acest lucru. Poate imaginaţia mea este de vină. Nu pot să 
afirm că sunt supravegheat. De ce ar face-o? Ei nu au de ce 
să-şi facă griji. Mă aflu aici. Ei mă ţin în închisoare!... 

— Nu este deloc ceea ce v-aţi închipuit a fi? 

— Vi se va părea ciudat, dar dintr-un punct de vedere, 
cred că da. Se lucrează în condiţiile ideale. Dispui de toate 
facilităţile, de tot materialul dorit. Lucrezi cât vrei, te 
opreşti când vrei. Griji materiale, nu se pune problema lor. 
Eşti hrănit, cazat, îmbrăcat. Ai totul, dar nu poţi nici măcar 
o clipă să uiţi că eşti în închisoare! 

— Vă înţeleg. Am simţit un fior rece pe spinare la venirea 
noastră aici, după ce s-au închis porţile. 

Betterton suspină. 

— Acum, pentru că tot am răspuns la întrebarea 
dumneavoastră, reluă el, dacă aţi răspunde la a mea? De ce 
vă daţi drept Olive? 

— Olive... 

Ea se opri, căutând modalitatea de a-i explica ceea ce avea 
de spus. 

— Da, Olive! Ce vă împiedică să vorbiţi? I s-a întâmplat 
ceva? 

Ea îl privi cu tristeţe. 

— De când sunt aici m-am temut de acest moment. 

— A avut un... Accident? 

Adunându-şi întreg curajul Hilary spuse: 

— A murit! E teribil. Venea să vă caute. Avionul său s-a 
zdrobit de sol. A fost transportată la spital şi a murit două 
zile mai târziu. 

Betterton nu avu nici măcar o tresărire. Rămase imobil, cu 
ochii ficşi, hotărât să nu lase să se vadă nimic din 
sentimentele ce-l frământau. 


— Bine, spuse el după o lungă tăcere. Olive a murit. De ce 
i-aţi luat locul? 

Hilary avea răspunsul gata pregătit. Betterton îşi 
imaginase, desigur, că ea venise să-l smulgă din ceea ce el 
numea închisoare. Dar nu era nimic din toate astea! Ea 
venea să culeagă informaţii, nu să ajute la evadarea unui 
om, care ajunsese singur în situaţia în care se afla. În plus, 
ea nu avea nici un mijloc de a-l elibera. Ca şi el şi ea se afla 
în „închisoare”. Faptul că el dorea să fugă nu era un motiv 
suficient pentru ca ea să-i acorde încrederea. Epuizat deja, 
el putea să se prăbuşească brusc, dintr-un moment în altul. 
Ar fi fost o nebunie să te aştepţi la elcă ar putea să 
păstreze un secret. 

— Mă aflam la spital în acelaşi timp cu soţia 
dumneavoastră, fapt pentru care m-am oferit să-i iau locul 
pentru a vă găsi. Ţinea mult să vă parvină un mesaj. 

EI îşi încruntă sprâncenele. 

— Dar... 

Ea se grăbi să continue, în speranţa că el nu-şi va da 
seama de fragilitatea povestirii sale. 

— Este mai puţin incredibil decât se parfe. Aceste idei 
despre care mi-aţi vorbit sunt demult, mai mult sau mai 
puţin şi ale mele, fapt pentru care nu am căutat să fug de 
ele. Apoi, aveam vârsta Oliviei şi eram roşcată ca şi ea. 
Puteam să trec drept Olive. Soţia dumneavoastră a insistat. 
Am decis să încerc lovitura. Ea ţinea mult la acest mesaj. 

— De fapt, da, acest mesaj! Ce era? 

— Trebuia să vă recomand prudenţă, să vă spun că sunteţi 
ameninţat, că sunteţi ameninţat de un anume Boris. 

— Boris? Boris Glydr, vreţi să spuneţi? 

— Da. Îl cunoaşteţi? 

EI clătină din cap. 

— Nu l-am văzut, dar îl cunosc după nume. Este o rudă din 
partea primei mele soţii. 

— Din ce punct de vedere poate el să fie periculos pentru 
dumneavoastră? 


Betterton părea să nu înţeleagă. Ea repetă întrebarea. 

— Nu-l ştiu deloc, spuse el ca şi cum revenea de foarte 
departe. Dar, după câte mi s-au spus despre el, este într- 
adevăr un personaj periculos. 

— În ce sens? 

— În sensul că este unul dintre aceşti idealişti pe jumătate 
nebuni, care nu ar ezita să masacreze jumătate din omenire 
dacă, pentru un motiv sau altul, şi-ar imagina că ar fi bine 
să facă acest lucru. 

— Văd genul ăsta de oameni. Îl cunosc... 

Ea nu avu timp să se întrebe ce o determinase oare să facă 
această afirmaţie. Betterton reluă. 

— Olive l-a văzut? 

— Nu ştiu. Ea nu mi-a spus nimic altceva... Ba, da, totuşi. 
Ea mi-a spus şi „că ea nu putea să creadă”. 

— Să nu creadă ce? 

— Nu ştiu. 

După o scurtă ezitare, Hilary adăugă: 

— Înţelegeţi... deja agoniza. 

El avu un rictus dureros. 

— Da, desigur. Voi fi prudent. Numai că, pentru moment, 
nu-mi dau încă bine seama... 

Pe un alt ton spuse: 

— Ceea ce mă intrigă este faptul cum ar putea fi Boris un 
pericol pentru mine, din moment ce sunt aici. Îmi închipui 
că el se afla la Londra, căci Olive trebuie să-l fi văzut. 

— Era la Londra. 

— Atunci, nu înţeleg... Şi apoi, ce se poate întâmpla? Nimic 
n-are importanţă, nimic... Suntem aici, blocaţi în această 
sacră murdărie a Unităţii, înconjurați de roboţi fără 
măruntaie... 

Lovind cu pumnul închis banca de piatră adăugă: 

— Şi nu putem să scăpăm de aici! 

— Oh! Ba da. 

EI o privi stupefiat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


— Că vom găsi mijlocul de a scăpa. 

El avu un zâmbet amar. 

— Micuța mea fetiţă, nu aveţi nici cea mai mică idee de 
ceea ce poate fi închisoarea asta! 

Hilary înălţă din umeri. Nu se lăsa descurajată. 

— În timpul războiului au fost prizonieri care au evadat 
din lagărele cele mai păzite, replică ea. Vom săpa un tunel 
sau vom aranja altceva.,. 

— Cum să săpăm un tunel în rocă? Şi, pentru a merge, 
unde? De jur împrejurul nostru se află deşertul. 

— Dacă tunelul va fi imposibil de realizat, vom găsi altceva, 
asta-i tot! 

Hilary surâdea, afişând o încredere mai mult falsă decât 
reală. 

— Sunteţi o fată extraordinară! spuse el. Păreţi atât de 
sigură de dumneavoastră... 

— Sunt. Să ieşim de aici, este posibil, o repet. Va necesita 
timp, va trebui să facem, nişte planuri... 

EI o întrerupse: 

— Timp! Este tocmai ce nu am! 

— De ce? 

— Este greu de explicat. Ca să spun drept, aici, eu nu sunt 
eu însumi. 

— Ceea ce înseamnă? 

— Că nu reuşesc pur şi simplu să lucrez. În cercetarea 
ştiinţifică gândirea este evident un element esenţial. Numai 
ea este creatoare. Ori, de la sosirea mea aici, nu mai pot să 
mă concentrez. Ca şi cum, acest lucru nu m-ar mai interesa! 
Lucrez cinstit, desigur, dar oricine ar putea s-o facă în locul 
meu, dar eu nu pentru asta am fost adus aici. De la mine se 
aşteaptă altceva, exact ceea ce nu pot să dau! Îmi dau 
seama! Sunt exasperat şi nu este departe momentul în care 
nu voi mai fi bun de nimic. Când vor fi convinşi că nu au 
nimic de scos de la mine, decizia lor nu va întârzia. Mă vor 
lichida! 

— Dar nu se poate! 


— Ştiu ce spun. Aici, nu e loc de sentimente. Ceea ce m-a 
salvat până acum, a fost această poveste cu chirurgia 
estetică. Nu se poate cere o lucrare serioasă unui tip care 
merge din operaţie în operaţie. Numai că acum s-a 
terminat! 

— De fapt, de ce aţi suportat aceste operaţii? 

— Pentru că ţin la pielea mea! Eram „căutat”. 

— Căutat? 


— Nu ştiaţi? E adevărat că Olive nu ştia. În orice caz, asta- 
i! Eram căutat şi încă mai sunt. 

— Pentru trădare? Pentru că aţi vândut secrete atomice? 

Evitând privirea lui Hilary, el protestă: 

— Nu am vândut nimic! Am adus ceea ce ştiam din 
anumite procedee de fabricaţie şi am făcut-o fără să fiu 
constrâns, pur şi simplu că vroiam s-o fac. Dacă vrei să pui 
în comun cunoştinţele ştiinţifice ale întregii lumi trebuie s-o 
faci! Nu înţelegeţi deci? 

Ea înţelegea foarte bine. Nu-i era greu să şi-l închipuie pe 
Andy Peters cedând secretele din ţara sa. Şi Ericsson, 
pentru a-şi servi idealul, ar fi trădat cu bucurie. Dar nu-l 
vedea în acest rol pe Tom Betterton, care, câteva luni mai 
devreme sosise în Unitate şi Betterton de azi, care învins, 
nervos, anihilat, nu mai era decât un om foarte obişnuit. 
Paralizat de un fel de teamă împotriva căreia nici măcar nu 
se mai apăra. 

— Toată lumea a coborât, spuse brusc Betterton. Ar fi 
poate mai bine... 

Ea se ridică. 

— Dacă doriţi! Dar, faptul că am întârziat puţin nu va uimi 
pe nimeni, fiind date circumstanţele. 

— Desigur, ştiţi că va trebui să continuăm să ne jucăm? 
Suntem soţ şi soţie... 

— Eh! Da... 

— Vom împărţi acelaşi apartament. Fiţi liniştită, nu vă voi 
plictisi... 

Ea surâse. 

— Nu vă neliniştiţi! Important este să ieşim de aici şi să 
ieşim vii! 

Capitolul XIV 

În camera sa de la Motelul Mamounia, la Marrakech, 
Jessop se întreținea cu domnişoara Hetherington. 

O domnişoară Hetherington destul de diferită de aceea pe 
care Hilary o cunoscuse la Casablanca şi la Fez. Fizic, nu se 
schimbase, dar alura sa era cu totul alta. Domnişoara 


Hetherington părea mult mai tânără, iar manierele sale 
erau acelea ale unei tinere femei. În cameră se mai afla şi 
un al treilea personaj, un bărbat brunet, destul de gras, cu 
privire vie şi inteligentă. Fredona uşor un refren dintr-o 
şansonetă franceză, în timp ce, cu mâna, lovea braţul 
fotoliului. 

— Şi, atât cât cunoaşteţi, spuse Jessop, acestea sunt 
singurele persoane cu care a vorbit la Fez? 

Janet Hetherington confirmă printr-o, mişcare uşoară a 
capului. 

— Mai era şi acea doamnă Calvin Baker pe care am 
întâlnit-o deja la Casablanca. Vă mărturisesc sincer că nu 
prea ştiu ce să vă spun despre ea. A făcut pe dracu-n patru 
pentru a deveni prietenă cu Olive Betterton şi cu mine, de 
altfel, dar asta nu dovedeşte nimic. Americanii sunt cordiali, 
în hoteluri intră în discuţii cu toată lumea şi adoră să vă 
invite să participaţi la excursiile lor... În plus şi ea se afla în 
avion. 

— Păreţi să susţineţi că acest accident de avion a fost 
provocat, spuse Jessop. 

Cu capul pe jumătate întors spre bărbatul care se afla în 
fotoliu, adăugă: 

— Părerea dumneavoastră Leblanc? 

Leblanc se opri din fredonat. 

— Posibil, spuse el. Se prea poate ca aparatul să fi fost 
sabotat, aceasta fiind şi cauza catastrofei. Nu vom şti 
niciodată adevărul. Unica certitudine este că avionul a luat 
foc şi că toţi acei care erau la bord au pierit. 

— Ce ştiţi despre pilot? 

— Alcadi? Un băiat care-şi cunoştea meseriar tânăr şi 
prost plătit. 

Ultimele două cuvinte urmară după o scurtă pauză. 

— În consecinţă, spuse Jessop, o persoană susceptibilă de 
a accepta oferta unui nou patron, dar nu de a se sinucide. 

— Se aflau acolo şapte corpuri, replică Leblanc. Calcinate, 
de nerecunoscut, dar şapte la număr. Nu avem cale de 


ieşire! 

Jessop se întoarse spre Janet Hetherington. 

— Spuneţi deci? 

— La Fez, reluă ea, doamna Betterton a schimbat câteva 
cuvinte cu o familie franceză care se găsea acolo. Se mai 
aflau şi un bogat suedez, în compania unei frumoase tinere 
şi, desigur, domnul Aristides, magnatul petrolului. 

— Un tip extraordinar! spuse Leblanc. M-am întrebat 
adesea ce aş face dacă aş fi milionar şi, ca să fiu sincer, 
trebuie să mărturisesc că mi-aş oferi cai de curse, femei şi 
toate plăcerile pământului. Bătrânul Aristides vede lucrurile 
altfel. Are în Spania un castel în care a reunit, se pare, o 
minunată colecţie de vase chinezeşti, din perioada Sung. E 
adevărat, are scuza de a avea şaptezeci de ani, dacă nu 
chiar mai mult. 

— Dacă e să credem filosofii chinezi, spuse Jessop, între 60 
şi 70 de ani omul gustă cel mai bine satisfacţiile existenţei. 

Leblanc păru sceptic. 

— La Fez, continuă Janet Hetherington, se mai aflau câţiva 
germani, dar, după câte ştiu, Olive Betterton nu le-a vorbit 
deloc. 

— Mi-aţi spus că a vizitat singură vechiul oraş, nu-i aşa? 

— Singură, cu un ghid indigen. Se poate ca, în acea zi, 
cineva să fi intrat în contact cu ea. 

— În orice caz, s-a decis brusc să meargă la Marrakech. 

— Nu brusc, „rezervările” fuseseră făcute cu câtva timp 
înainte. 

— Mă înşel, spuse Jessop. Doamna Calvin Baker este cea 
care s-a decis brusc s-o însoţească. 

Ridicându-se, el continuă, măsurând camera în lung şi-n. 
Lat. 

— Deci, ia avionul pentru Marrakech. Aparatul se izbeşte 
de sol. Când la bord se află o persoană care se numeşte 
„Olive Betterton”, s-ar putea spune că era de neevitat 
catastrofa. Accident real sau provocat? Nu ştim, dar mi se 


pare că, dacă cineva dorea s-o suprime pe Olive Betterton, 
putea s-o facă prin mijloace mai simple. 

— Sunteţi sigur? întrebă Leblanc. Este mai puţin complicat 
să te strecori în avion şi să pui o bombă sub scaunul unui 
pasager, decât să-ţi urmăreşti victima la colţul unei străzi, 
pe o noapte fără lună, pentru a-i împlânta lama cuţitului în 
corp. Veţi obiecta că, folosind primul procedeu, se provoacă 
moartea mai multor persoane. Când ai decis să nu pui preţ 
pe viaţa omului, ce mai contează? 

— Mai este, interveni Jessop, o a treia ipoteză: aceea a 
unui accident trucat. 

— E sigur, admise Leblanc, după un rapid moment de 
reflecţie, că nu este inimaginabilă. A aterizat şi a dat foc 
avionului, este posibil. Numai că, dragul meu Jessop, faptele 
rămân fapte. În acest avion se aflau pasageri, iar cadavrele 
lor erau foarte reale. 

— Ştiu, recunoscu Jessop, suntem în faţa unui zid şi nu 
este nimic de făcut. Ceea ce mă deranjează, însă, este 
faptul că această poveste se termină foarte bine, de o 
manieră foarte clară şi definitivă. Cel puţin pentru noi. Nu 
ne mai rămâne decât să scriem R. I. P* pe marginea 
raportului nostru şi să ne întoarcem acasă. Pista se opreşte, 
vânătoarea a luat sfârşit. Această anchetă, de fapt, aţi pus 
să se facă, Leblanc? 

— Este deja în curs de 48 de ore, răspunse Leblanc. Am 
încredinţat-o unor excelenți agenţi. Aştept veşti de la ei. 
Avionul s-a prăbuşit într-un colţ de deşert. V-am spus că nu 
se afla pe ruta normală? 

— Da. Trebuie să reținem şi acest fapt. 

— Oamenii mei vor merge cu investigaţiile în profunzime. 
Ştiu că afacerea este foarte importantă. Şi Franţa a pierdut, 
ca prin farmec, câţiva tineri savanţi de viitor, despre care 
nu ştim ce au devenit, nimeni nu este mai credul decât un 
om de ştiinţă! Tipi remarcabili, pe care-i stăpâneşti cu 
poveşti de adormit copii! O istorioară bine însăilată şi gata, 
sunt îmbarcaţi! îi compătimesc, trebuie să fi căzut de sus. 


— Dacă am revedea lista pasagerilor? sugeră Jessop. 

Francezul îşi scoase din buzunar o foaie de hârtie. Jessop o 
citi cu voce tare. 

— Doamna Calvin Baker, americană; Doamna Betterton, 
englezoaică, Iorquil Ericsson, norvegian... de fapt, ce ştiţi 
despre acesta? 

— Nimic. Este tânăr, asta-i tot ce ştiu. Douăzeci şi şapte de 
ani sau douăzeci şi opt. 

Jessop se încruntă. 

— II ştiu după nume şi cred că-mi amintesc bine că a 
prezentat o comunicare la Royal Academy. 

Jessop îşi continuă lectura. 

— Apoi, o avem pe buna soră... Andrew Peters, încă un 
american şi pe doctorul Barron. O celebritate, un mare 
bacteriolog. 

— Dar, totuşi, un acru... 

Soneria telefonului se auzi cu putere. Leblanc ridică 
receptorul. 

— Alo? Spuneţi? Foarte bine, conduceţi-l! 

Puse receptorul în furcă şi întoarse spre Jessop o faţă care 
radia. 

— Este unul din agenţii mei, vine să-mi raporteze. Nu mă 
angajez, dragul meu coleg şi nu promit nimic, dar este 
foarte posibil ca optimismul nostru să fie justificat. 

Câteva momente mai târziu, doi bărbaţi intrau în încăpere. 
Primul îi semăna lui Leblanc; aceeaşi siluetă, acelaşi ten, 
aceeaşi inteligenţă în privire. Era îmbrăcat europeneşte. 
Însoţitorul său, un indigen, avea demnitatea nativă a 
oamenilor din deşert. 

— Le-am spus că vor fi recompensaţi, spuse francezul şi 
oamenii din regiune au început imediat să caute, cu mare 
seriozitate. Acest om a găsit ceva şi l-am adus pentru ca el 
însuşi să vi-l dea, în cazul în care veţi avea să-i puneţi şi 
întrebări. 

Leblanc se întoarse spre arab. 


Exprimându-se în limba acestuia, îi spuse că a lucrat bine, 
şi-i ceru să-i arate ce a găsit. Arabul puse pe masă o perlă 
mare, sintetică, de un gris frumos, bătând în roşu. „Este 
exact ca aceea care mi s-a arătat”, declară el. „Valorează 
foarte mult şi eu am descoperit-o”. 

Jessop o luă pentru a o compara cu alta, pe care o 
extrăsese din portofel. Cele două perle erau identice. 
Apropiindu-se de fereastră pentru a le examina cu lupa 
spuse: 

— Nici un dubiu! 

Adăugă pe un ton coborât: 

— Brav flăcău! 

În acelaşi timp între arab şi Leblanc se angajă un rapid 
dialog. În final Leblanc se întoarse spre Jessop. 

— Regret, dragul meu coleg, dar această perlă nu a fost 
culeasă lângă resturile avionului, ci la aproape o jumătate 
de milă de acesta. 

— Ceea ce dovedeşte, declară Jessop, că Olive Betterton a 
supravieţuit accidentului şi că, deşi s-au găsit şapte 
cadavre, care par să aparţină celor şapte persoane ce s-au 
îmbarcat la Fez ea nu poate face parte dintre victime. 

— Vom extinde câmpul investigaţiilor, spuse Leblanc. 

El reluă conversaţia cu arabul, apoi, surâzând, acesta se 
retrase cu agentul care-l adusese aici. 

— Este încântat! Observă Leblanc. Nu numai de 
confortabila recompensă pe care o va primi, ci şi de cele 
care este posibil să le câştige în continuare. Aceste perle 
vor fi căutate în toată regiunea. Arabii au ochi de lynx şi 
sunt convins, dragul meu coleg, că vom obţine rezultate. E 
de dorit numai ca „ei” să nu-şi fi dat seama de ceea ce „ea” 
făcea! 

— Mi se pare puţin probabil, răspunse Jessop. O femeie îşi 
rupe colierul, adună perlele, le pune în buzunar şi se pare 
că buzunarul său este găurit. Sunt lucruri care se întâmplă. 
În plus, să nu uităm că „ei” nu aveau nici un motiv s-o 


suspecteze pe Olive, o micuță femeie amabilă, a cărei grijă 
unică era de a-şi revedea soţul cât mai repede. 

Leblanc reluă lista cu pasageri. 

— Consider că am avea de ce s-o mai examinăm încă o 
dată. Olive Betterton, doctorul Barron. Nici o ezitare pentru 
acesta, mergea bine unde mergea. Doamna Calvin Baker, 
americanca. În privinţa ei, nimic sigur. Torquil Ericsson, îmi 
spuneţi că a prezentat o comunicare la Royal Academy. 
Peters, americanul, este un chimist, dacă ne luăm după 
înscrisul de pe paşaport. Referitor la soră, haina religioasă 
este o excelentă deghizare. Pe scurt, o întreagă încărcătură 
de oameni veniţi de peste tot, dirijaţi cu dibăcie spre acelaşi 
avion. Aparatul ia foc, în interiorul lui se găseşte numărul 
dorit de cadavre. Este foarte tare procedeul şi mă întreb 
cum au reuşit „ei” această performanţă. 

Jessop conveni că era o lucrare frumoasă. 

— Şi acum, întrebă el, ce facem? Mergem pe urme? 

— De ce nu? [inem o pistă, e posibil să ne ducă undeva! 

— Să sperăm! 

Pe drept cuvânt, pista era greu de urmat, iar cercetările 
implicau calcule delicate, referitor la viteza de deplasare a 
autocarului, viteză care trebuia determinată cu o anumită 
precizie pentru a stabili punctele în care a avut loc 
alimentarea cu benzină şi satele în care călătorii ar fi putut 
petrece noaptea. Jessop şi Leblanc cunoscură multe 
momente de descurajare, dar şi clipe exaltate. Din când în 
când, găseau într-adevăr câte ceva. 

— Această perlă a fost găsită de căpitanul meu în casa 
unui anume Abdul Mohhamed. Era într-un mic bulgăre de 
chewing-gum, în colţul cel mai obscur ale unei minuscule 
încăperi. Abdul Mohhamed a fost interogat, ca de altfel şi 
fiii săi. La început nu ştiau nimic! În final, au recunoscut că 
au cazat pentru o noapte şase persoane, sosite cu maşina şi 
care spuneau că fac parte dintr-o expediţie arheologică 
germană, aflată în prezent în regiune. Au fost bine plătiţi şi 
li s-a recomandat să fie discreţi, sub pretextul că era vorba 


de săpături care, de regulă, nu erau autorizate. Alte două 
perle au fost găsite de copii în satul El Kaif. Acum, ne aflăm 
pe drumul urmat de autocar. Altceva căpitane. Mâna lui 
Fatma s-a văzut, aşa cum aţi spus. Acest tip vă va explica ce 
este... 

Agentul lui Leblanc desemnă cu un gest ciobanul care-l 
însoțea. 

— Era seară, spuse arabul şi mă aflam cu turma când a 
trecut un autocar. Pe lateralul maşinii am văzut semnul, o 
mână a lui Fatma, care strălucea în obscuritate. 

— Magnifică această maşină impregnată cu fosfor! strigă 
Leblanc. Ideea este excelentă, dragul meu coleg şi vă felicit 
de a fi avut-o. 

— Trucul este practic, declară Jessop, dar periculos. Ei 
puteau să vadă această mână... 

Leblanc ridică din umeri. 

— Ziua este invizibilă. 

— Da, dar când şoferul opreşte la căderea nopţii pentru a 
aprinde focurile... 

— Am înţeles! Numai că mâna lui Fatma face parte din 
superstiţiile arabe şi o găsim adesea pictată pe caroseriile 
camioanelor. Aceea care ne interesează nu ar putea fi mai 
suspectă decât o alta... 

— Aş vrea să fie aşa, dar în cazul în care duşmanii noştri 
au reperat-o, nimic nu le-ar fi mai uşor, decât să ne lanseze 
spre o pistă falsă. O mână a lui Fatma fosforescentă şi 
mergem încotro vor ei să ne trimită. 

— Sunt de acord cu acest punct de vedere. Nu trebuie să 
ne lăsăm manevratţi. 

A doua zi dimineaţă, un indigen aducea lui Leblanc încă 
trei perle: erau lipite în triunghi pe o mică bucăţică de 
chewing-gum. 

— Dacă înţeleg bine spuse Jessop, această dispunere ar 
însemna că etapa care urmează va fi parcursă cu avionul. 
Aveţi aceeaşi părere, Leblanc? 


— Absolut. Cu atât mai mult cu cât aceste trei perle au fost 
culese de pe un fost teren militar, pe care oamenii mei au 
remarcat urme ce dovedesc că un avion a făcut recent 
escală. Un avion necunoscut, fireşte, despre care nimeni nu 
ştia încotro se îndrepta. Astfel, sarcina noastră se complică. 
Unde să mergi să cauţi pista, acum? 

Capitolul XV 

„Mă aflu aici deja de zece zile, îşi repeta Hilary. Este 
incredibil!” 

Ceea ce o neliniştea era mai puţin scurgerea timpului, 
decât uşurinţa cu care putea să se adapteze la noua sa 
existenţă. La început, ideea că era prizonieră o neliniştea. 
Apoi, puţin câte puţin, se obişnuise cu această viaţă pe care 
începea s-o găsească aproape „normală”. Fără îndoială, 
Hilary avea impresia că se afla în afara realităţii, dar i se 
părea că acest coşmar dura de foarte, foarte multă vreme şi 
că trebuia să se prelungească încă foarte mult timp. 
Întotdeauna poate... 

Controlându-şi propriile şi alarmantele sale reacţii, Hilary 
se interesa şi de trăirile „noilor” veniţi la Unitate, în acelaşi 
timp cu ea. Pe Helga Needheim n-o vedea decât la mese. 
Când se întâlneau, schimbau saluturi distante, nimic mai 
mult. Atât pe cât Hilary putea să judece, Helga Needheim 
părea fericită, satisfăcută de soarta sa. Unitatea era aşa 
cum şi-o închipuise înainte de a o cunoaşte. Făcând parte 
dintre acele femei care se dăruiesc în întregime muncii lor 
şi crezând că savanții, printre care se socotea şi ea, 
constituiau o tagmă superioară, ea nu visa la fraternitate, la 
libertate sau la pacea universală. Pentru ea, viitorul era 
triumful acestei omeniri de elită din care făcea parte şi care 
va impune legea sa celorlalţi oameni, cu riscul de a-i trata 
cu o condescendenţă amabilă, dacă ar merita-o. Îi era 
indiferent dacă ceilalţi savanţi aveau vederi diferite de ale 
sale; dacă erau comunişti sau fascişti. Erau utili, deci 
necesari. Ideile lor aveau să se schimbe mai târziu. 


Doctorul Barron, mai inteligent decât Helga Needheim, 
discuta cu Hilary. Deşi încântat de minunatul material ce i 
se pusese la dispoziţie, nu prea putea să se reţină şi asta 
pentru că era un latin, să filosofeze şi să critice câteodată. 

— Între noi, mărturisi el într-o zi lui Hilary, pot să vă 
destăinui că mă aşteptam la cu totul altceva, în timp ce 
veneam aici. 

— Ce căutaţi aici, libertatea? 

— Nu! Sunt un om civilizat, iar omul civilizat ştie că 
libertatea nu există. Numai naţiunile încă tinere fac să 
figureze acest cuvânt pe stindardele lor. Nu, am venit aici 
din motive pur financiare; ceea ce m-a atras, o spun foarte 
deschis, a fost banul. 

Hilary surâse puţin surprinsă. 

— La ce-ar putea să vă servească banii aici? 

— Cu banii, răspunse doctorul Barron, se pot echipa 
laboratoare. Nu e nevoie să bag mâna în buzunar pentru a 
le avea şi aici, pot, dintr-un foc, să servesc cauza ştiinţei, 
satisfăcându-mi, în acelaşi timp şi curiozitatea intelectuală. 
Îmi iubesc meseria, se înţelege, dar nu pentru că aş vrea să 
fac un serviciu omenirii. Las asta pe seama imbecililor şi 
incapabililor. Cercetarea îmi dă o bucurie egoistă, pur 
intelectuală şi tocmai asta mă interesează! În privinţa 
banilor, în sensul în care înţelegeţi dumneavoastră, am 
primit înainte de a părăsi Franţa o sumă importantă, pe 
care am depus-o la bancă sub un alt nume şi pe care o voi 
regăsi, când va sosi momentul să nu mai fiu aici. 

— Dar când veţi pleca de aici... Şi, chiar veţi pleca 
vreodată? 

— Oamenii care au bun simţ, replică Barron, ştiu că nimic 
nu este veşnic. Am venit aici convins fiind că întreaga 
afacere a fost pusă pe picioare de un nebun. Este - voi, cei 
care judecaţi logic, nu ignoraţi acest fapt - un nebun. Un 
nebun, dacă dispune de o imensă avere, poate, cel puţin 
pentru un timp, să transpună în realitate visele sale cele 
mai lipsite de sens. Dar va veni o zi când totul va eşua! Ceea 


ce se va întâmpla şi aici şi eu sper să vă daţi seama de acest 
lucru, este că suntem în afara rezonabilului. Rațiunea 
învinge întotdeauna. Concluzionaţi! Aşteptând, repet, totul 
mă avantajează. Cum nu se poate mai bine. 

Contrar previziunilor lui Hilary, Ericsson nu fusese 
decepţionat de unitate şi se acomoda foarte uşor cu 
atmosfera de aici. 

Mai puţin practic decât francezul, el trăia într-o lume a sa, 
într-un fel de fericire austeră, urmând calcule matematice 
extrem de complicate şi deloc reînnoite. Avea viziunea sa 
personală asupra lucrurilor şi, foarte calm, întrezărea 
pentru viitorul omenirii, ipoteze care o făceau pe Hilary să 
se cutremure. În ochii ei, el reprezenta tipul însuşi de 
idealist care ar sacrifica trei sferturi din locuitorii globului 
pentru a asigura fericirea ultimului sfert. Un utopist fără 
răutate, dar redutabil. 

Hilary se simţea mult mai apropiată de americanul Andy 
Peters, probabil pentru că nu avea geniu, ci numai talent. 

După cele ce aflase de la colegii lui de muncă, Andy putea 
fi considerat drept un excelent chimist, dar nu şi un pionier 
al ştiinţei. Ca şi Hilary, el detestă Unitatea chiar din prima 
Zi. 

— La drept vorbind, îi spusese el într-o seară, nu ştiam 
unde merg, credeam că ştiu, dar mă înşelam. Unitatea nu 
este o organizaţie comunistă, aici nu suntem în contact cu 
Moscova. Înclin mai degrabă să cred că fasciştii sunt cei 
care conduc jocul. 

— Nu acordaţi prea mare importanţă etichetelor? 

— Poate, răspunde el, după ce reflectă. Aceste cuvinte nu 
înseamnă mare lucru. Ceea ce contează pentru mine este 
faptul că vreau să plec de aici şi voi pleca. 

Coborând vocea ea spuse: 

— Nu va fi deloc uşor. 

— De acord, dar nimic nu este imposibil! 

După cină, se plimbau pe terasă, în vecinătatea fântânilor. 
Sub bolta înstelată a cerului ei se puteau crede a fi în 


grădinile palatului unui sultan. 

— Îmi place să vă aud spunând asta. Nici nu bănuliţi, spuse 
Hilary. 

EI o privi cu simpatie. 

— Sunteţi descurajată? 

— Puțin. Dar, mă tem, mai ales! 

— Nu? Şi de ce anume? 

— De a nu mă obişnui cu acest tip de existenţă. 

El rămase tăcut o clipă. 

— vă înţeleg, spuse el în cele din urmă. Aici suntem supuşi 
unui fel de sugestie colectivă... 

— Oare n-ar trebui ca cei de aici să se revolte? Ar fi foarte 
firesc! 

— Asta este şi părerea mea. 'Tocmai de aceea mă întreb 
dacă nu suntem, cu subtilitate drogaţi. 

— Drogaţi? 

— Da. E posibil. S-ar putea foarte bine amesteca în 
alimentele noastre un produs care ne-ar incita la a ne 
arăta... docili şi ascultători. 

— Există, un astfel de drog? 

— Nu-mi aparţine şi nu pot afirma nimic, dar ştiu că există 
droguri care stăpânesc voinţa. Sunt folosite câteodată în 
spitale, pentru a convinge bolnavul să consimtă la o 
operaţie care îi este necesară. S-ar putea administra un 
produs de acest gen cuiva, încontinuu, fără a i se diminua 
randamentul pe plan profesional? Chestiunea nu este de 
competenţa mea. E posibil, de altfel, ca ei să se 
mulţumească să acţioneze doar asupra spiritului nostru. 
Ceva în genul hipnozei. În acest domeniu stăm foarte bine, 
lucrăm şi, poate la sfârşit ne vom lăsa convinşi. Oamenii lor 
îşi cunosc bine meseria şi pot obţine rezultate 
surprinzătoare în acest domeniu. 

— Deci, interveni Hilary foarte fermă, nu trebuie să 
cedăm. Atunci când ne vine ideea că nu este chiar atât de 
rău aici, trebuie s-o alungăm cu fermitate! 

— Ce spune soţul dumneavoastră de toate astea? 


— Tom? Nu ştiu nimic. E atât de dificil, atât... 

Fraza rămase în suspensie. Hilary se simţea incapabilă să 
explice această viaţă ciudată pe care o ducea de zece zile 
alături de un străin. Împărţeau aceeaşi cameră, iar 
noaptea, când somnul o ocolea, auzea respiraţia acestui om 
ce dormea în patul vecin şi care, ca şi ea, acceptase un 
aranjament inevitabil. Poziţia ei era de neînțeles. Făcându-şi 
meseria de spioană, îşi juca rolul, oricare ar fi fost el. În 
privinţa lui Tom, nu putea să-l înţeleagă. Îi apărea ca un 
teribil exemplu de ceea ce putea să facă deprimanta 
atmosferă a Unităţii dintr-un strălucit savant tânăr. Îl mai 
interesa meseria sa? 

— S-ar spune că nu mai sunt capabil să gândesc, 
mărturisea el câte o dată, cu regret. Ca şi cum i s-ar fi golit 
creierul! 

Pentru Hilary, Iom Betterton era un geniu ale cărui daruri 
nu puteau să se dezvolte într-o închisoare. Pentru a crea, 
avea nevoie de libertate. Nu se ocupa deloc de Hilary. 
Pentru el, ea nu era nici femeie, nici prieten. Se întreba 
dacă el îşi dădea seama că Olive murise şi dacă suferea din 
această cauză. Un singur lucru părea să-l preocupe: 
captivitatea sa. Trebuie să plec, repeta el, trebuie! Altă dată 
spunea: 

— Dacă aş fi ştiut! Puteam, oare, să mă îndoiesc de ceea ce 
aveam să găsesc aici? Trebuie să plec? Dar cum? 

Nici Andy Peters nu spunea altceva, dar tonul nu era 
acelaşi. Peters vorbea ca un om decepţionat, dar energic, 
sigur de el, decis să lupte cu toate forţele inteligenţei sale 
împotriva celor care îl ţineau prizonier. În schimb, revolta 
lui Tom nu era decât aceea a unui biet om ajuns la capătul 
puterilor, obsedat de ideea fixă a unei posibile evadări. 
Această diferenţă nu-i scăpa lui Hilary. Ea nu provenea 
oare, pur şi simplu, din faptul că Betterton se afla acolo de 
mult timp? Poate peste şase luni, descurajaţi, constatând 
zădărnicia eforturilor lor, vor ajunge şi ei, Peters şi Hilary, 
să-şi proclame voinţa de a pleca, având în străfundurile lor 


convingerea că vor fi de acum înainte incapabili să încerce 
ceva? 

Toate astea ar fi vrut să i le poată zice lui Peters. Ce 
uşurare ar fi fost pentru ea să-i poată spune că nu era soţia 
lui Tom Betterton, că nu cunoştea nimic despre el şi că nu 
putea să-i fie de nici un ajutor, neştiind ce să facă sau ce să 
spună! Această confesiune fiind posibilă de făcut, îşi alesese 
cuvintele cu grijă pentru a răspunde lui Andy. 

— Am impresia că Iom este acum foarte departe de mine, 
spuse ea. Nu mi se confesează. Mă întreb dacă această 
privare de libertate nu va sfârşi prin a-l face să-şi piardă 
raţiunea. 

— Ipoteză adevărată. 

Urmă un moment de linişte. 

— Păreţi foarte sigur că veţi putea să evadați într-o zi. Este 
într-adevăr posibil? 

— Desigur, răspunse el. Nu vreau să spun că vom putea să 
plecăm liniştiţi mâine sau poimâine. Trebuie să ne pregătim 
fuga din timp, asta nu înseamnă că este nerealizabilă. În 
timpul războiului lagărele germane erau bine păzite. 
Totuşi... 

— Nu e acelaşi lucru! 

— De ce? Din moment ce se poate intra, se poate şi ieşi. 
Evident, n-ar fi vorba aici de a săpa o galerie, dar asta nu 
face problema de nerezolvat. Când este o intrare, repet, 
este şi o ieşire. O evadare, acest lucru îl studiez. Cere timp 
şi gândire, dar nu este imposibil. Voi dispare de aici, puteţi 
fi sigură. 

— Nu mă îndoiesc, spuse Hilary. Dar eu? 

— Dumneavoastră, doamnă, este altceva... El răspunse cu 
oarecare dificultate. 

Ea se întrebă ceea ce ar putea însemna fraza. Fără 
îndoială, el credea că, venită aici pentru bărbatul pe care-l 
iubea, nu ţinea neapărat să fugă din Unitate. Fu pe punctul 
de a-i spune adevărul, însă un fel de prudenţă instinctivă o 
reţinu. 


Hilary îi ură noapte bună, după care părăsi grădinile. 

Capitolul XVI 

— Bună seara, doamnă Betterton. 

— Bună seara, domnişoară Jennson. 

Ochii tinerei femei străluceau mai mult decât ca de obicei, 
în spatele sticlei groase a ochelarilor. 

— Astă seară avem o mare reuniune, ne va vorbi chiar 
directorul însuşi! 

Domnişoara Jennson coborâse vocea pentru a anunţa 
vestea. 

— Un lucru bun! spuse Andy Peters. De mult doream să-l 
cunosc. 

Domnişoara Jennson îi aruncă o privire reprobatoare, 
declară scurt că directorul era un om remarcabil, apoi se 
îndepărtă spre căpătui, culoarului. Americanul emise un 
fluierat fin, ondulat, apoi zise: 

— Nu credeţi că „Heil Hitler” era subînţeles? 

— Ar fi foarte posibil! 

Peters scoase un suspin. 

— Cel mai tâmpit lucru în viaţă este că nu ştii niciodată 
încotro mergi. Când am părăsit Statele Unite, plin de 
entuziasm şi cu capul încărcat de idei generoase despre 
marea Fraternitate a Popoarelor, dacă mi s-ar fi spus că 
mergeam pur şi simplu să mă arunc în ghearele unui 
dictator damnat... 

— Permiteţi! Avansaţi cam mult! Nu ştiţi nimic sigur! 

— Aceste lucruri ce sunt! 

— Ah?! 

Imediat Hilary adăugă. 

— Sunt foarte mulţumită că mă aflu aici. 

EI o privi puţin ironic. 

— Da, reluă ea, roşind uşor. Sunteţi atât de amabil şi atât 
de comun! 

Peters surâse amuzant. 

— Obişnuit? În ţara mea, asta sună mai degrabă a idiot, 
ştiaţi? 


— Ştiţi bine că nu asta am vrut să spun, ci că sunteţi, pur 
şi simplu, ca toată lumea... Nu mi-o luaţi în nume de rău! 
Vreau să spun... 

— Că sunt un om normal, am înţeles, am înţeles bine. 
Geniile, în general, v-aţi săturat de ele, aşa-i? 

— Exact. Şi apoi, de când ne aflăm aici, v-aţi schimbat... 
Eraţi acru, plin de ură... 

Faţa americanului se înnegri. 

— Vă înşelaţi! această ură mai există, este însă ascunsă. 
Sunt mereu capabil de ură. Şi, credeţi-mă, există lucruri pe 
care trebuie să le urăşti! 

Reuniunea anunţată de domnişoara Jennson avu loc în 
marea sală de conferinţe, după cină. 

Asistau toţi cei care trăiau în Unitate cu excepţia celor 
care s-ar putea numi personalul „muncitor”, adică: băieţii 
din laborator, domnişoarele din corpul de balet, servitorii şi 
câteva frumuseți de meserie care duceau, într-un cartier 
special al unităţii o existenţă discretă, monotonă şi aurită. 

Aşezată lângă Betterton, Hilary aştepta cu mare 
nerăbdare ca marele director să apară pe estradă. Îi ceruse 
lui Tom informaţii asupra personalităţii quasi mistice, dar 
răspunsul o decepţionase. 

— Este un tip formidabil. Nu l-am văzut decât de două ori. 
Simţi imediat că este cineva! Şi de ce nu aş spune-o aşa? 

După felul reverenţios în care auzise vorbindu-se despre 
acest important personaj pe domnişoara Jennson şi pe alţii, 
Hilary îşi făcu despre el o imagine destul de clară. Îl vedea 
mare, cu o barbă blondă, îmbrăcat tot în alb. La sosirea lui, 
fu surprinsă să constate că era mai degrabă de talie mică şi 
construit solid. Cam de vreo patruzeci de ani, brunet, cu 
părul negru, lipsit de distincţie şi putea foarte bine să 
treacă un cumsecade om de afaceri din Midlans. Nimic nu-i 
dezvăluia naționalitatea! Se exprima perfect în trei limbi: 
engleză, franceză, germană, trecând cu uşurinţă de la una 
la alta, fără a repeta în mod exact ceea ce se spunea 
anterior. 


— Înainte de toate, spuse el, permiteţi-mi să urez un bun 
venit noilor colegi sosiți la noi în ultimul timp. 

Avu pentru fiecare dintre ei cuvinte elogioase. Vorbi apoi 
despre Unitate, despre ceea ce reprezenta ea, despre ceea 
ce era şi despre ceea ce trebuia să devină în viitor. 

Încercând mai târziu să-şi aducă aminte cuvintele pe care 
el le folosise, Hilary descoperi că era perfect incapabilă să 
le regăsească. Sau, mai degrabă, dacă le regăsea, i se 
păreau că se goliseră de sensul lor între timp. Nu mai erau 
fraze încărcate de înţelepciune, suculente, ci de lucruri 
comune, de o ridicolă platitudine. 

Hilary îşi aminti că una dintre prietenele sale, care trăise 
în Germania în anii de dinainte de război, îi povestise că 
avusese într-o zi curiozitatea de a asista la o reuniune a 
acestui imbecil de Hitler şi că-l ascultase răvăşită şi 
emoţionată până la lacrimi. A doua zi, ea a: citit discursul: 
gândirea era slabă, forma şi mai mult încă. Hilary îşi 
mărturisi că, probabil, fusese victima vreunui sortilegiu de 
acelaşi, gen. Fără să-şi dea seama se lăsase prinsă de 
elocvenţa directorului... 

Exprimându-se fără nici o emfază, în cuvinte foarte simple, 
el vorbi mai întâi despre tineret. Despre tineret ca viitor al 
omenirii. 

— Domnia banului se termină. Astăzi, viitorul este în 
mâinile tinerilor, iar ora inteligenţei a sosit! Puterea nu mai 
stă în bogăţiile acumulate, ci în creierul chimiştilor, 
fizicienilor, medicilor. În laboratoare au loc lucrări care 
conferă putere! Puterea de a distruge! Aceea care permite 
să se spună: „Înclinaţi-vă, sau nu veţi mai fi!” Această 
putere nu trebuie să fie a unei naţiuni sau alteia! Ea 
aparţine celor care o creează. Şi tocmai acest lucru justifică 
existenţa Unităţii! Veniţi din toate colţurile lumii! Aduceţi cu 
voi, nu numai cunoştinţele voastre ştiinţifice, puterea 
voastră creatoare dar şi tinereţea! Aici, nimeni nu are mai 
mult de patruzeci şi cinci de ani, când va veni timpul vom 
crea un trust, Trustul Creierelor, iar viitorul ne va aparţine. 


Vom comanda capitaliştilor, regilor, armatelor, întregii 
omeniri. Vom dărui lumii Pax Scientifica! 

El urmă, ascultat cu patimă de un auditoriu căruia magia 
verbului său îi anula toate facultăţile critice. Discursul 
terminat, Hilary părăsi sala datorită unei profunde emoţii. 
În jurul ei, ochii străluceau neobişnuit. 

Andy Peters o luă pe Hilary spre ascensoare. 

— Veniţi pe terasă! Avem nevoie de aer! 

Ea îl urmă. Peters aşteptă să ajungă în grădină pentru a 
putea vorbi. După ce respiră îndelung aerul nopţii spuse: 

— Ne face bine! 

Făcură câţiva paşi pe sub palmieri. Hilary era tot tăcută. El 
o scutură cu politeţe. 

— Ei, Olive, nu vă reveniţi? 

Ea suspină. 

— Adunaţi-vă, ce dracu! reveniţi pe pământ! Vi s-au 
administrat câteva recipiente cu gaz otrăvit, dar, când vă 
veţi reveni în fire, veţi realiza că n-a făcut decât să-şi bată 
joc! 'Toate aceste baliverne nu au nimic inedit. 

— "Totuşi, acest ideal despre care directorul a vorbit... 

— Lăsaţi să cadă idealul şi priviţi faptele! Tinerețe şi 
inteligenţă! lată programul! la-ţi văzut pe reprezentanţii 
„tinereţii şi inteligenţei”? Helga Needheim, o egoistă 
murdară! 'Torquil Ericsson, un visător treaz! Barron care-şi 
punea bunica în cui pentru a-şi cumpăra eprubete! Şi chiar 
eu însumi, un tip obişnuit, cum a-ţi spus-o, capabil să se 
descurce cu un microscop, dar care nu ar putea pretinde că 
face să meargă un compartiment şi, pe bună dreptate, 
întreaga lume! mai este şi soţul dumneavoastră, care e cu 
nervii la pământ şi care moare de teama. Vă vorbesc de cei 
pe care îi cunoaştem mai bine, dar şi ceilalţi sunt la fel, cel 
puţin toţi cei pe care i-am întâlnit. În mare există genii, tipi 
care-şi cunosc admirabil trucul, dar pe care nu-i văd deloc 
în rolul de Stăpân al Universului! Să fim serioşi, vreţi şi 
conveniţi că am auzit o frumoasă colecţie de prostii şi 
inepţii! 


Hilary se aşeză pe o bancă de ciment şi-şi trecu mâna 
peste frunte. 

— Cred că aveţi dreptate. Totuşi... credeţi că este sincer? 

— Sincer sau nu, cu ce schimbă situaţia acest fapt? În final 
este acelaşi lucru. Este tot un nebun care se dă drept Bunul 
Dumnezeu. 

— Poate fi aşa. Totuşi, el nu vorbeşte fără un oarecare bun 
simţ. 

— Tocmai de aceea este periculos! Altfel nu ar stăpâni 
oamenii. În seara asta a trebuit să mă convingă! Şi v-a 
convins şi pe dumneavoastră! Dacă nu v-aş fi răpit pentru a 
vă aduce aici... 

Schimbând brusc tonul, adăugă: 

— Poate m-am înşelat. Ce va spune Betterton? Va găsi că e 
bizar, desigur. 

— Nu cred. Nu-şi va da nici măcar seama. 

— Scuzaţi-mă. Trebuie să fie teribil să-l vezi cum se 
rostogoleşte pe pantă... 

— Trebuie să plecăm de aici! Trebuie! spuse ea ridicând 
privirea către el. 

— Vom pleca! 

— Nu e prima oară când o spuneţi... Şi am rămas tot în 
acelaşi punct. 

— Eroare, draga mea. Am lucrat... 

Ea îl privi surprinsă. 

— Nu e încă vorba de un plan de evadare, relua el, ci 
numai de punere în mişcare. Sunt aici mulţi nemulţumiţi, 
chiar mult mai mulţi decât şi-ar putea închipui Herr 
Direktor. În principal, în personalul de jos. Banii, luxul, 
femeile, nu reprezintă totul! Vă repet, Olive, vă voi scoate 
de aici. 

— Şi pe Iom? 

— Ascultaţi-mă şi credeţi ce spun! Tom ar face mai bine să 
rămână pe loc. Aici riscă mai puţin decât oriunde în altă 
parte, adăugă el după o scurtă ezitare. 

— Riscă mai puţin? 


— Am zis bine, ceea ce am spus. 

— Nu înţeleg, insistă ea. Tom nu este... Nu vreţi să spuneţi 
că n-ar mai avea judecata întreagă? 

— Nici vorbă! Este obosit, deprimat, dar sunt sigur că este 
la fel se sănătos mintal pe cât putem fi şi noi. 

— Atunci, de ce afirmaţi că riscă mai puţin aici? 

— Într-o colivie eşti în siguranţă, zise el foarte lent. 

— Nu mai spuneţi asemenea lucruri! N-o să vă lăsaţi 
convins că e mai bine aici! Când eşti în închisoare, revolta 
este o datorie! Trebuie să-ţi doreşti libertatea! 

— Ştiu, dar... 

— Tom, pot să v-o garantez, vrea să evadeze. O vrea cu 
disperare. 

— Se poate ca Iom să nu ştie unde este adevăratul său 
interes. 

Hilary îşi aminti de ceea ce Tom o făcuse să înţeleagă. 
Dacă ar fi livrat informaţii care puteau fi considerate 
secrete de stat, legea permitea să fie urmărit şi condamnat. 
Desigur, la asta făcea aluzie Peters. Dar, în ochii lui Hilary 
chiar şi închisoarea era de preferat Unităţii. 

— Trebuie neapărat ca şi Iom să plece de aici, spuse ea 
ferm. 

— Cum vreţi! Răspunse el. V-am prevenit. Dar pe dracu, 
nu înţeleg de ce-i purtaţi atâta interes. 

Ea îl privi cu stupoare. Pe buze îi veneau cuvintele pe care 
nu putea să le pronunţe. Putea să-i spună că Iom nu 
însemna nimic pentru ea, că ea nu veghea asupra lui decât 
pentru că se simţea legată printr-o promisiune făcută unei 
muribunde şi că, dacă există cineva pe care să-l iubească, 
acela nu era Tom, ci el, Andrew? 

— Deci, aţi petrecut câteva momente agreabile în 
compania fermecătorului american? 

Cu aceste cuvinte o primi Tom Betterton pe Hilary când 
intră în cameră. El fuma, lungit pe patul său. Ea roşi. 

— Am ajuns aici împreună, răspunse ea şi vedem la fel 
multe lucruri. 


El începu să râdă. 

— Dar nu îţi fac nici un reproş! 

Apoi, privind-o pentru prima dată cu un simpatic interes, 
adăugă: 

— Ştii că eşti foarte frumoasă Olive? 

Încă de la început ea îi ceruse să i se adreseze cu 
prenumele soţiei lui. 

— Foarte frumoasă, continuă el, în timp ce o examina cu 
privirea. Altă dată mi-aş fi dat seama pe loc. Dar acum, 
aceste lucruri, se pare că nu le mai sesizez. 

— Poate e mai bine aşa! 

— Poate. Totuşi, altădată eram un om ca toţi oamenii. 
Dumnezeu mai ştie ce am devenit acum! 

— Să vedem Tom, ce nu merge? Trebuie să-mi spui, 
adăugă ea aşezându-se lângă el. 

— 'Ţi-am mai spus-o. Nu reuşesc să-mi concentrez 
gândirea. Ca om de ştiinţă, sunt spălat. Această 
închisoare... 

— Dar ceilalţi, majoritatea dintre ei cel puţin, rezistă, ţin 
piept! 

— Ei reacţionează altfel decât mine, asta-i tot! 

Urmă o tăcere. 

— Ceea ce îţi lipseşte, reluă ea, este un prieten, unul 
adevărat! 

— II am pe Murchinson, deşi este destul de închis. Şi, de 
puţin timp, pe Iorquil Ericsson. 

— Ericson? 

Ea păru contrariată. 

— Da. Este un tip extrem de strălucitor. Aş da mult să fiu la 
fel de inteligent ca el! 

— Eu, spuse Hilary, îl găsesc ciudat. Îmi provoacă puţină 
teamă. 

— Torquil? Un tânăr care este blândeţea însăşi! Un copil, 
din multe considerente. Nu cunoaşte nimic din ceea ce este 
pe lume... 

— Posibil! Dar mă înspăimântă! 


— Sunt nervii care cedează Olive! 

— Va veni şi asta, desigur, dar nu am ajuns încă acolo. 
Crede-mă Iom, fereşte-te de Torquil Ericsson! 

EI o privea oarecum stupefiat. 

— Dar de ce, Olive? 

— Nu ştiu, spuse ea. O idee pe care o am... 

Capitolul XVII 

Leblanc înălţă din umeri. 

— Au părăsit Africa, este sigur! 

— Nu tocmai sigur! 

— Să spunem, probabil. După toate informaţiile pe care le 
avem cunoaştem destinaţia lor definitivă! Suntem de acord 
asupra acestui punct! 

— Dacă călătoria lor trebuia să se termine unde gândim 
noi, de ce să plece în Africa? Europa era mai indicată. 

— Exact. Dar mai e un alt aspect al chestiunii. Am putea să 
ne închipuim vreodată că joncţiunea lor ar fi avut loc în 
Africa şi că de acolo şi-au luat zborul? 

— Nu mi se pare prea convingător. 

Insistând cu amabilitate, Jessop continuă: 

— În plus, numai un avion mic putea să aterizeze pe un 
teren ca acesta. l-ar mai fi trebuit carburant pentru a putea 
traversa Mediterana şi oricare ar fi fost locul unde ar fi 
făcut plinul, i-am fi descoperit urma. 

— Oamenii noştri au căutat peste tot. 

— Cei care operează cu calculatoarele Geiger nu pot să nu 
ajungă la un rezultat. Numărul aparatelor de examinat nu 
este atât de mare. O urmă de radioactivitate şi aparatul 
este identificat... 

— Cu condiţia ca agentul dumneavoastră să fi putut să vă 
urmeze instrucţiunile. 

Jessop nu voia să-şi piardă încrederea. 

— Vom reuşi, spuse el. Mă întreb, totuşi... 

— Ce anume? 

— Am presupus că ei urcau spre nord, spre Mediterană. Şi 
dacă s-au îndreptat spre Sud? 


— Unde ar fi mers? Nu se află prin zonă decât munţii Haut 
Atlas şi dincolo de ei, nisipurile deşertului! 

— Domnule, îmi juraţi că vă ţineţi promisiunea? Voi avea o 
staţie de benzină în America, la Chicago? Este sigur? 

— Este sigur Mohhamed. Cu condiţia, desigur, ca să ieşim 
de aici. 

— Succesul depinde de voinţa lui Allah! 

— Atunci, să sperăm că Allah vrea ca tu să ai o staţie de 
benzină la Chicago. De fapt, de ce Chicago? 

— Domnule, fratele soţiei mele a plecat în America şi are o 
staţie de benzină la Chicago. Şi eu să rămân, până la 
sfârşitul zilelor mele, într-o ţară înapoiată? Nu-mi lipseşte 
nimic aici, dar nu este viaţa modernă, nu este America! 

Peters privi gânditor la interlocutorul său, un negru cu 
chip frumos în lunga sa robă albă. 

— Nu ştiu dacă decizia ta este înţeleaptă, spuse el, dar îmi 
menţin promisiunea. Fireşte, dacă suntem descoperiţi... 

Mohhamed surâse, arătându-şi între buzele sale groase, 
două rânduri de dinţi minunaţi de un alb strălucitor. 

— Pentru mine va însemna moartea, cu siguranţă. Pentru 
dumneavoastră, domnule, nu este sigur, dumneavoastră 
sunteţi o valoare! 

— Se omoară destul de uşor aici, nu-i aşa? 

Mohhamed ridică din umeri cu dispreţ. 

— Moartea este un lucru atât de mărunt! Şi ea este tot 
după voinţa lui Allah! 

— Ştii ce ai de făcut? 

— Ştiu domnule. Cum cade noaptea, vă conduc pe terasă. 
Trebuie să pun în camera dumneavoastră haine 
asemănătoare cu ale mele şi cu ale celorlalţi servitori. După 
care, vom urma alte instrucţiuni. 

— Perfect! Acum, du-mă jos! S-ar putea ca cineva să 
remarce că de câtva timp ascensorul nu face decât să urce 
şi să coboare. 

Se dansa. Andy Peterson valsa cu domnişoara Jennson. O 
ţinea strâns lipită de pieptul lui şi-i vorbea la ureche. 


Trecând prin apropierea lui Hilary îi surâse, făcându-i cu 
ochiul într-o manieră totalmente lipsită de distincţie. Hilary, 
care-şi muşcă buza pentru a nu izbucni în râs, îşi întoarse 
cu vioiciune capul, pentru a privi aiurea. De cealaltă parte a 
sălii zări pe Tom Betterton, care discuta cu Iorguil 
Ericsson. 

— Îmi acordaţi acest dans, Olive? 

Era Murchinson. 

— Desigur, Simon! 

— Vă previn că nu sunt un campion... 

Hilary făcea eforturi ca partenerul său să n-o calce pe 
picioare. 

— Aveţi o rochie frumoasă! 

Olive surâse. Nu numai că Murchinson dansa prost, 
consumându-se inutil, dar şi conversaţia sa părea dintr-un 
roman de altădată. 

— Găsiţi? întrebă ea. Sunt mulţumită că vă place. 

— De aici o aveţi? 

— Fireşte. 

Murchinson suflă puţin, dar era prea educat pentru a 
întrerupe dialogul. 

— Trebuie să recunoaştem, reluă el, că suntem foarte bine 
trataţi. I-am spus-o şi Biancăi, în ciuda asigurărilor sociale, 
englezii pot să ne invidieze. Nici un fel de grijă în privinţa 
banilor, nici un impozit, nici o chirie, nici o cheltuială cu 
întreţinerea! Nici o grijă casnică pentru o femeie, toate 
acestea înseamnă o viaţă de vis. 

— Crezi că este părerea Biancăi? 

— La început n-a prea mers! Dar, acum că se ocupă de 
două trei comitete şi organizează conferinţe, merge mai 
bine. Ea regretă că aceste iniţiative vă interesează mai 
puţin decât spera ea... 

— Nu am avut niciodată gusturi moderne. 

— Am înţeles. Dar trebuie ca femeile să se distreze, să se 
ocupe de ceva. Femeia modernă nu trebuie să rămână 
inactivă. Ştiu de altfel că Bianca şi dumneavoastră aţi făcut 


un mare sacrificiu venind aici. Nu sunteţi savanţi, 
mulţumesc lui Dumnezeu!... îi spuneam ieri Biancăi despre 
dumneavoastră: „Dă-i doamnei Olive timpul să se 
obişnuiască” Trebuie să-ţi însuşeşti modul de viaţă de aici. 
La început încerci senzaţia de a fi închis, s-ar putea spune 
ca este vorba de puţină claustrofobie. Dar toate astea trec! 

— Credeţi? 

— Mai mult sau mai puţin repede. Există oameni care nu 
se obişnuiesc. 'Tom pare neliniştit. De fapt, unde este el în 
seara asta, acest brav Iom? Ah, iată-l acolo, cu Ericsson! 
Devin inseparabili cei doi. Regret. Vreau să spun că nu aş fi 
crezut că ar exista între ei atâtea afinități... 

Soţul dumneavoastră pare că l-a cucerit pe tânărul 
Torguil, acesta îl urmează peste tot. 

— Deja am remarcat şi mă întreb ce urmăreşte. 

— Presupun că vrea pur şi simplu să-şi exprime teoriile 
sale. Asta-l linişteşte. Pentru el, eu nu sunt decât un 
auditoriu dificil. Ştiţi că nu posedă o engleză perfectă. Tom 
îl ascultă cu răbdare şi vreau să cred că înţelege ce i se 
povesteşte. 

Dansul se sfârşise. Andy Peters îi ceru lui Hilary să-i 
acorde următorul dans. 

— Am remarcat că aţi dovedit spirit de sacrificiu, spuse el. 
Cred că v-a călcat pe bătături. 

— Nici chiar aşa. Mă feream. 

— M-aţi văzut la datorie? 

— Cu Jennson? 

— Da. Pot sa spun, fără falsă modestie, că în acest sector 
particular, m-am impus în mod strălucit. Aceste fete urâte, 
slabe şi mioape răspund pe loc atunci când li se aplică 
tratamentul corespunzător. 

— Dădeaţi impresia că sunteţi foarte îndrăgostit de ea. 

— Trebuia! Ea poate să ne facă mari servicii, dacă ştim s-o 
manevrăm. Aici, ea este la curent cu toate. Astfel m-a 
informat că mâine se aşteaptă vizita câtorva persoane 


importante: medici, înalţi funcţionari guvernamentali, poate 
miniştri şi doi sau trei clienţi foarte bogaţi... 

— Vă gândiţi că am avea vreo şansă de... 

— Nu, Olive. E mai bine să nu ne facem iluzii. Vom şti 
numai cum au loc vizitele şi, cu prima ocazie, vom găsi 
mijlocul de a face ceva. Cât de mult o voi avea în mână pe 
Jennson, voi obţine de la ea tot felul de informaţii, dintre 
care unele pot fi preţioase. 

— Ce ştiu aceşti oameni care vor veni? 

— Despre noi... vreau să spun despre Unitate? Nimic 
altceva. Cel puţin asta am înţeles eu. Ei vor veni pentru a 
inspecta centrul medical şi laboratoarele de cercetare. 
Deoarece s-au îngrijit să construiască Unitatea ca un 
labirint, este greu să-ţi faci o ideea asupra dimensiunilor 
sale şi poţi să vizitezi o parte a sa fără să bănuieşti pe cele 
care ne sunt ascunse. Cred că există pereţi glisanţi care 
permit izolarea cartierului nostru. 

— Totul pare incredibil» ? 

— Da. Spuneam că nu este posibil, că trebuie să fie un vis. 
Printre alte lucruri ciudate aţi remarcat că nu se află aici şi 
copii? Din fericire, de altfel... Trebuie să vă felicitaţi că nu 
aveţi. 

Ei dansau de câteva momente. Hilary închise pleoapele. La 
acest gest, ca şi la brusca încordare a corpului tinerei 
femei, Andy înţelese că spusese un cuvânt nefericit. 

— lertaţi-mă, spuse el. 

Ei părăsiră pista de dans şi se aşezară într-un colţ al sălii. 

— Sunt dezolat, reluă el. V-am supărat, nu-i aşa? 

— Nu aveţi de unde să ştiţi... Am avut o fetiţă, a murit... 

— Aţi avut o fetiţă? spuse el foarte surprins. Credeam că 
Betterton şi dumneavoastră nu sunteţi căsătoriţi decât de 
şase luni! 

Hilary îşi simţi obrajii aprinzându-se. 

— Exact! Primul meu mariaj s-a terminat printr-un 
divorţ... 

— Înţeleg... 


După o scurtă tăcere el adăugă: 

— Cel mai chinuitor lucru aici este faptul că nu ştii nimic 
despre trecutul oamenilor cu care trăieşti! Atunci mergi, 
mergi şi, fireşte, gafezi! Oricât de caraghios s-ar părea, nu 
ştiu nimic despre dumneavoastră! 

— Acelaşi lucru pot să-l spun şi eu. Nu ştiu unde aţi 
crescut, nici cine sunt părinţii dumneavoastră, nici... 

— Vă voi informa. Am crescut într-un mediu ştiinţific şi aş 
putea spune că biberoanele mele au fost eprubetele. Acasă 
nu erau decât savanţi. Eu făceam excepţie. Geniul era 
aiurea. 

— Unde, mai precis? 

— O fată. Extrem de strălucitoare. Ea ar fi fost o altă Mărie 
Curie. 

— Ce a devenit ea? 

Pe un ton răspicat el spuse: 

— A murit. 

Hilary gândi că era vorba despre o tragedie de război; 

— Ai iubit-o mult? 

— Mai mult decât orice pe lume. 

Însufleţindu-se, el continuă. 

— Dar să lăsăm asta! Ne ajung grijile noastre de acum! 
Să-l privim pe amicul nostru norvegian! În afară de ochi, s- 
ar spune că este de lemn! Foarte rigid, foarte sec! Ca şi 
cum ar fi tras prin inel. 

— Deoarece este înalt şi subţire! 

— Nu este chiar atât de înalt. Are talia mea: 1,78 - 1,80 
metri nu mai mult! 

— Talia, este înşelătoare! Ca şi semnalmentele din 
paşaport. Mi-l închipui pe cel al lui Ericsson: 1,80 metri, păr 
blond, ochi albaştri, faţă alungită, nas mijlociu, gură 
obişnuită. Dacă aş adăuga ceea ce nu se găseşte în 
paşapoarte, că vorbeşte corect engleza, dar cu un 
pronunţat accent străin, nu ar fi suficient pentru a vă face o 
idee cu adevărat exactă despre el, aşa cum este în realitate! 
Dar ce aveţi? 


— Nimic. 

Ficsându-l, ea-l privea pe Ericsson, care se afla la celălalt 
capăt al sălii. Semnalmentele care i se dăduseră nu erau 
numai ale lui Ericsson, ci şi ale lui Boris Glydr! 
Corespundeau, aproape cuvânt cu cuvânt, cele pe care 
Jessop i le dăduse! Să fi fost acesta motivul pentru care nu 
se simţea în largul ei cu Ericsson? 

Brusc, se întoarse spre Andy. 

— Acest Ericsson, nu ar putea fi altul? 

Andy surâse puţin surprins. 

— Cine aţi vrea să fie? 

— Nu ştiu. Ar putea fi cineva care se dă drept Ericsson. 

Nemulțumirea se citea pe chipul lui Peters. 

— Greu de spus. Ericsson este un savant autentic, este 
recunoscut. 

— Aici nimeni nu pare să-l fi întâlnit vreodată mai înainte. 
De altfel, ar putea fi Ericsson, dar şi oricare altul! 

— Un tip care ar fi avut o viaţă dublă? Este posibil, dar, 
după părerea mea, puţin probabil. 

— Trebuie să aveţi dreptate. Este puţin probabil! 

Hilary admitea această părere doar cu vârful buzelor. 
Ericsson nu era Boris Glydr. Dar atunci, de ce Olive 
Betterton ţinea atât de mult să-i facă cunoscut lui Iom că 
trebuie să se ferească de Boris? Fa ştia desigur că Boris era 
pe drum, că se îndreptă spre Unitate. Deci, în privinţa 
bărbatului care se dăduse la Londra ca fiind Boris Glydr, 
nimic nu dovedea că era într-adevăr Boris Glydr! Ar fi putut 
foarte bine să fie Torquil Ericsson. Practic, cei doi bărbaţi 
aveau aceleaşi semnalmente. În plus, chiar de la sosirea sa 
în Unitate, Ericsson nu se ocupa decât de Tom. Personajul 
era periculos. Hilary nu se îndoia de asta. De altfel, privirea 
ştearsă a ochilor îl trăda... 

Dansul încetase şi toate capetele s-au întors spre estrada 
orchestrei pe care tocmai apăruse doctorul Nielson, 
reprezentant şi purtător de cuvânt al direcţiunii. Se aşeză 


în spatele microfonului, cerând să fie linişte pentru a face 
un anunţ, după care spuse: 

— Doamnelor, dragii mei prieteni, dragii mei colegi: Veţi 
petrece ziua de mâine în clădirile aşa-zisei Aripi-de- 
urgenţă. Un apel va avea loc la ora 11 dimineaţa, în sala de 
conferinţe. Direcţiunea regretă măsurile pe care este 
obligată să le ea, dar acestea nu vor fi aplicate decât timp 
de 24 de ore. Mici afişe expuse în locuri obişnuite vă vor 
furniza detalii suplimentare. Salută şi se retrase surâzând. 
Orchestra reîncepu să cânte. 

Andy Peters se ridică. 

— O voi ataca din nou pe Jennson. Sunt curios să aflu ce 
este cu această Aripă de urgenţă. 

Hilary îl lăsă să se îndepărteze fără să spună un cuvânt. Ea 
se gândea la cu totul altceva. 

Era oare posibil ca Tourquil Ericsson să nu fie altul decât 
Boris Glydr? 

A doua zi la ora 11:00, toată lumea se adunase în marea 
sală de conferinţe. Fiecare, după ce răspunsese la apel, 
pornea la drum. Culoarele se succedau unele altora, având 
curbe imprevizibile, Hilary, care mergea lângă Peters, 
remarcă faptul că acesta avea în căuşul mâinii o busolă 
minusculă. 

— Aş dori să ştiu măcar atât, spuse el dintr-o suflare, dacă 
mergem spre nord sau spre sud. Pentru moment, acest 
detaliu nu ne ajută să progresăm, dar e posibil să ne 
servească cândva. 

Se opriră în faţa unei uşi. Peters îşi scoase din buzunar 
etuiul cu ţigări. Vocea lui Van Heidem se auzi imediat: 

— Nu fumaţi, vă rog! Vi s-a cerut deja acest lucru. 

— Scuzaţi-mă! spuse Peters. 

Îşi păstră etuiul în mână şi începură să meargă mai 
departe. 

— Da, îi spuse Peters cu o voce care abia se auzea, dar ca 
o turmă în, care se află şi oi turbate... 

Hilary îi zâmbi. 


Coloana se împărţi în două grupuri: bărbaţii spre dreapta, 
femeile spre stânga; şi unii şi alţii spre nişte camere care te 
făceau să gândeşti la saloanele de spital. Perdele din 
material plastic asigurau o izolare relativă fiecărui pat. 
Lângă pat se afla şi un micuţ dulap. 

— E foarte simplu, spuse domnişoara Jennson, dar 
acceptabil. Acolo în spate se află duşurile. Dincolo de 
această uşă se află sala comună. Nu peste mult timp ne vom 
reuni cu toţii acolo. Locul nu era deloc dezagreabil. Se aflau 
cărţi, un bar şi fotolii. Ziua trecu în mod plăcut, întreruptă 
de o proiecţie cinematografică pe un ecran portabil. Sala 
era luminată „a giorno”, astfel încât nu se prea remarca 
faptul că nu era prevăzută cu ferestre. Spre seară se 
aprinseră câteva becuri suplimentare, care modificară 
calitatea luminii. 

— Nu-i rău! Remarcă Peters. În acest mod îţi dai mai puţin 
seama că eşti închis. 

Hilary se gândea cu disperare la neputinţa lor, a tuturor. 
Nu departe de ei se găseau oamenii veniţi din lumea unde 
trăiai liber. Era imposibil să comunici cu aceştia! Ca 
întotdeauna, „Ei” se gândeau la toate! 

Peters se afla lângă domnişoara Jennson. Hilary propuse 
familiei Murchinson o partidă de bridge. Iom Betterton 
refuză să joace, însă doctorul Barron acceptă să fie al 
patrulea. 

Spre marea sa surpriză, Hilary prinse plăcerea jocului. 

Era ora 11:00, când se termină a treia rundă. Ea şi 
doctorul Barron câştigaseră. 

— M-am simţit foarte bine, spuse ea. 

Îşi privi ceasul şi adăugă: 

— Este târziu. Presupun că înaltele personalităţi au şi 
plecat. Numai să nu petreacă noaptea aici! 

— Nu ştiu, spuse Simon Murchinson. Îmi închipui că se 
află printre ei şi unul sau doi specialişti care vor ţine să 
rămână. În orice caz, mâine la prânz, vor fi cu toţii plecaţi. 

— Şi abia atunci vom fi repuşi în circulaţie? 


— Da. Nu va fi însă prea devreme! Toată această 
trambalare va da peste cap lucrurile... 

Bianca se ridică. Hilary o urmă. Urară noapte bună celor 
doi bărbaţi şi se îndreptară spre dormitor. Bianca mergea 
înainte, spre sala acum slab luminată. Hilary simţi o mână 
care se aşeză pe antebraţul său. Se întoarse. Un servitor 
negru, care se afla în faţa ei, îi spuse în franceză: 

— Vreţi să mă urmaţi, doamnă? 

— Să vă urmez? Pentru a merge unde? 

— Vă rog, doamnă! 

Negrul vorbise foarte încet. Hilary îl privi, ezitând în 
privinţa a ceea ce trebuia să facă. Bianca dispăruse. În sală, 
cele câteva persoane care rămăseseră discutau, fără să-i 
dea nici cea mai mică atenţie. Din nou, negrul o prinse de 
braţ. 

— Veniţi, doamnă! 

Ea avu o ultimă ezitare, dar se supuse. Negrul avansa în 
faţa ei la câţiva paşi. Observă că era mai bine îmbrăcat 
decât ceilalţi servitori indigeni. Roba sa avea minunate 
broderii de aur. 

Trecură printr-o uşiţă care dădea într-un lung culoar. O 
clipă ea încercă să se orienteze... Renunţă imediat, punând 
o întrebare ghidului său care păru să nu audă. El se opri în 
sfârşit, în faţa unui perete complet alb şi apăsă pe un buton 
pe care ea nu-l văzuse. Un panou alunecă lăsând privirii 
cabina strâmtă a unui ascensor în care intrară. Unde mă 
conduceţi? întrebă ea îndată ce ascensorul începu să urce. 

— La Stăpân, doamnă. Este o mare onoare. 

— Vreţi să spuneţi „director”? 

— La Stăpân, doamnă! 

Ascensorul se opri. Negrul deschise uşa. Ea ieşi din 
cabina. Încă un lung culoar şi apoi o uşă. El bătu. Li se 
deschise din interior. Un alt servitor indigen şi el îmbrăcat 
cu aceeaşi somptuozitate - o robă albă şi broderii de aur - 
se înclină în faţa lui Hilary şi-i făcu un semn să-l urmeze. 


În spatele lui, ea traversă o anticameră, decorată luxos în 
stil oriental. Servitorul îndepărtă o perdea. Hilary avansa 
un pas. Încăperea în care ea pătrundea era discret 
luminată. Nu văzu, mai întâi, decât covoarele în culori calde 
care atârnau de-a lungul pereţilor. Ea observă apoi o 
măsuţă joasă şi, în spatele ei, aşezat pe un divan, un 
personaj pe care-l privi tulburată, ca şi cum ar fi înşelat-o. 
Bătrânul său chip palid şi ridat îi surâdea. 

Era domnul Aristides! 

Capitolul XVIII 

— Luaţi loc, scumpă doamnă. 

Cu mica sa mână uscată şi osoasă, domnul Aristides îi 
arătă lui Hilary un al doilea divan, foarte aproape de al său. 
Ca într-un vis, ea se aşeză. El avu un râs gutural. 

— Sunteţi surprinsă, nu-i aşa? Nu vă aşteptaţi să mă găsiţi 
aici? 

— Mărturisesc că nu m-am gândit niciodată la asta... 

Ea nu minţea, dar îşi revenise deja din uimire. Această 
lume ireală în care trăia de câteva săptămâni, ei bine, era 
într-adevăr ireală. Ireală, această Unitate care era altceva 
decât pretindea să fie. Ireală era şi acest Herr Direktor 
care nu se afla acolo decât pentru a masca adevărul. 
Adevărul era aici, în misterul acestui decor oriental. Era 
acest bătrân care râdea cu blândeţe. Cu domnul Aristides în 
tablou totul căpăta sens. Asta era realitatea. Cea mai dură, 
cea mai implacabilă, cea mai feroce. 

— Acum, spuse ea, înţeleg... Aici vă aparţine totul? 

— Da, doamnă. 

— Şi directorul? Aşa zisul director? 

— Există, declară domnul Aristides. Îl plătesc foarte 
scump. 

Domnul Aristides trase câteva fumuri din ţigară. Hilary 
păstră tăcerea. 

— Sunt un filantrop, reluă el. Aşa cum ştiţi, sunt bogat. 
Foarte bogat, poate omul cel mai bogat din lume. Consider 
că imensa mea avere mă îndatorează în faţa omenirii. De 


aceea, am fondat în acest colţ pierdut al globului o colonie 
de leproşi şi un centru de cercetări microbiene. Anumite 
tipuri de lepră sunt curabile. Altele au rezistat, chiar şi 
până astăzi, la toate tratamentele, dar nu încetăm să 
muncim, având chiar şi rezultate bune. Malaria nu e deloc 
dintre acelea care se transmite cu uşurinţă. Este mai puţin 
contagioasă decât, de pildă, variola, tifosul sau ciuma. 
Totuşi, când vorbeşti oamenilor dintr-o colonie de leproşi, ei 
simt un fior strecurându-li-se pe spate. Supravieţuirea unei 
frici milenare, la care se face aluzie în Biblie. Această frică 
mi-a servit. 

— Datorită ei se află aici această colonie de leproşi. 

— Da. Avem şi un centru de cercetare asupra cancerului, 
precum şi specialişti care se ocupă de tuberculoză. În ceea 
ce priveşte studiile asupra virusurilor microbiene, deşi este 
un obiectiv pur medical nu aş putea afirma că ele tind cu 
toatele să amelioreze soarta omenirii. Orice s-ar spune, 
suntem periodic vizitaţi de savanţi eminenţi, chimişti, 
medici, chirurgi. Chiar astăzi, după cum ştiţi, avem o vizită. 
Clădirile sunt astfel construite încât o mare parte a lor 
rămân invizibile, chiar şi pentru un aviator care nu poate 
decât s-o survoleze, fără măcar să-i bănuiască existenţa. 
Laboratoarele noastre cele mai secrete sunt instalate în 
galerii săpate în rocă. Nu uitaţi, de altfel, că sunt în afara 
oricărei bănuieli. 

Adăugă surâzând: 

— Sunt atât de bogat! 

— Dar, întrebă Hilary, de ce această dorinţă de distrugere? 

— Această dorinţă de distrugere, doamnă? Mă judecaţi 
greşit! Nu vreau să distrug nimic. 

— Atunci, nu înţeleg. 

— Sunt, reluă domnul Aristides, un om de afaceri şi un 
colecţionar. Când aduni o avere pe care nu mai ştii cum s-o 
foloseşti, începi să colecţionezi. Am început cu obiecte: 
tablouri, ceramică, timbre. Dar vine o zi când o colecţie, 
oricare ar fi ea, să nu mai fie susceptibilă de a fi îmbogăţită. 


Am constatat acest lucru cu diferite ocazii, fapt pentru care 
m-am hotărât să colecţionez inteligenţe! 

— Inteligenţe? 

— Da. Este foarte interesant, credeţi-mă! Încetul cu 
încetul, adun aici cele mai mari creiere din întreaga lume, 
creiere tinere, acelea care sunt bogate în promisiuni şi 
posibilităţi. Într-o bună zi naţiunile vor realiza cu stupoare 
că toţi savanții sunt bătrâni şi epuizați, că toate 
inteligenţele tinere ale globului se află aici, sub conducerea 
mea. Dacă în acel moment au nevoie de un om de geniu, 
trebuie să mi se adreseze mie. Şi eu am să i-l vând! 

Hilary ascultă stupefiată. 

— Dacă înţeleg bine, întrebă ea, nu e vorba decât de o 
enormă operaţie financiară, nu? 

Domnul Aristides râse amuzat. 

— Fireşte. Altfel n-ar avea nici un sens întreaga afacere. 

Hilary suspină. 

— În plus, urmă el, sunt un om al finanţelor, deci, îmi fac 
meseria! 

— Afacerea nu are cumva şi o latură politică? Nu urmăriţi 
să dominați lumea? 

El ridică ambele mâini într-un gest de negare. 

— Sunt prea religios pentru a dori să mă substitui lui 
Dumnezeu. Las această ambiţie dictatorilor. La ei este o 
maladie curentă. Până în prezent n-am contactat-o... 

După câteva clipe de reflecţie, adăugă: 

— Poate mă voi contamina şi eu, dar, din fericire, nu am 
ajuns încă până acolo! 

— Dar, reluă Hilary, cum faceţi de-i convingeţi pe toţi 
aceşti savanţi să vină aici? 

— Se găsesc pe piaţă, ca oricare altă marfă, doamnă, iar 
eu îi cumpăr. Cu bani sau altfel. Tinerii sunt adesea visători 
luminaţi. Ei au un ideal, convingeri. Mai sunt şi cei cărora le 
asiguri pur şi simplu securitatea, cei care sunt căutaţi de 
justiţie. 


— Iată cum totul începe să se clarifice! exclamă Hilary. 
Acum înţeleg lucruri care m-au intrigat pe tot parcursul 
călătoriei. 

— Concret, ce anume? 

— Diversitatea însoţitorilor mei de călătorie: Andy Peters, 
americanul, era de stânga, lucru foarte evident. Ericsson, 
dimpotrivă, credea în supraom. Helga Heedheim nu-şi 
ascundea simpatiile sale fasciste. Cât despre doctorul 
Barron... 

Hilary ezită. 

— Banii l-au atras, spuse domnul Aristides. Barron este un 
cinic, care nu trăieşte decât prin lucrările sale şi care, 
pentru a le continua, are nevoie de sume considerabile. 
Sunteţi foarte inteligentă doamnă. Mi-am dat seama de 
acest lucru la Fez. Fiţi sigură de asta, mă aflam acolo numai 
pentru a observa mai bine şi am primit venirea 
dumneavoastră aici cu satisfacţie. Nu sunt prea multe 
persoane aici cu care să pot discuta. Înţelegeţi bine, nu? 
Aceşti savanţi, aceşti chimişti, sunt remarcabili, pot fi 
consideraţi chiar genii în ţara lor, dar conversaţia lor e 
lipsită de interes. 

Adăugă gânditor: 

— În ceea ce le priveşte pe soțiile lor, în general, sunt 
banale. Nu ţinem neapărat să le avem printre noi, aici. Nu 
autorizez venirea lor decât pentru o singură şi unică 
rațiune. 

— Care? 

— Atunci când nu mai reuşeşte să se achite corect de 
sarcină, înseamnă că gândul savantului la soţie a pus 
stăpânire pe el. Acest lucru este, se pare, valabil pentru 
soţul dumneavoastră. Betterton e considerat în lumea 
întreagă drept un fel de geniu. Totuşi, de când se află aici, 
nu a făcut decât lucruri mediocre. Mărturisesc sincer că m- 
a decepţionat. 

— Trebuie să aveţi şi astfel de surprize! În plus, aici, 
oamenii sunt ca într-o închisoare. Trebuie să se revolte din 


când în când, nu? Cel puţin, la început. 

— Întocmai şi este firesc, în general. Inevitabil, într-o 
oarecare măsură. Şi pasărea pe care o închizi în colivie 
pentru prima oară vrea să-şi ia zborul. Dar dacă voliera 
este destul de încăpătoare, dacă are tot ceea ce trebuie. 

— Apă, seminţe - cu timpul uită că a cunoscut vreodată 
libertatea. 

— Mă îngroziţi! spuse Hilary cu sinceritate. 

— Aceste idei, scumpă doamnă, vor sfârşi prin a vă părea 
foarte fireşti. Toţi aceşti oameni veniţi aici din toate colţurile 
lumii, având ideologii diverse, sunt, în general, decepţionaţi 
de ceea ce găsesc aici, fapt pentru care sunt înclinați spre 
rebeliune. În cele din urmă, ei devin cu toţii ceea ce dorim 
noi să fie! 

— Sunteţi, sigur de acest lucru? 

— În această lume, vă mărturisesc sincer, nu eşti niciodată 
sigur de nimic. La un procent de 95 ai totuşi o certitudine! 

Hilary îşi simţea gâtul uscat. Ea spuse: 

— Pe scurt, aţi realizat aici un trust de creiere? 

— Nimic nu poate fi mai exact! 

— Acest trust vă va permite, într-o bună zi, să furnizaţi 
savanţi ţării care vă va face cea mai bună ofertă? 

— În linii mari, cam aşa stau lucrurile! 

— Dar, ce va deveni savantul pe care l-aţi vândut dacă va 
refuza să lucreze pentru noul său stăpân? În acel moment 
va fi liber! 

— E adevărat până la un anumit punct. Aţi auzit vorbindu- 
se de lobotomie, scumpă doamnă? 

Hilary interveni: 

— Este o operaţie pe creier? 

— Da. Iniţial s-a recurs la ea pentru a elibera bolnavul de 
obsesiile sale de omucidere. După operaţie, bolnavul este 
vindecat, dar cu o voinţă sensibilă diminuată. 

— Şi mai cred că operaţia nu reuşeşte sută la sută, nu? 

— Aveţi dreptate, altădată poate, dar în prezent am făcut 
progrese în acest domeniu. Avem aici trei chirurgi, un rus, 


un francez şi un austriac care, printr-o succesiune de 
operaţii delicate, pot să aducă treptat un subiect la o stare 
de docilitate absolută, fără ca facultăţile sale mintale să fie 
afectate. Omul rămâne un savant cu creierul intact şi 
îndrăznesc s-o confirm, numai că acceptă cu o docilitate 
exemplară toate sugestiile care i se fac. 

— Dar este oribil! 

Cu o voce blândă, el rectifică: 

— Acest lucru este util! Şi, consider sub un anumit aspect, 
operaţia este benefică pentru pacient. Nu mai are griji, nici 
angoase, imaginaţia sa nu-l mai torturează, într-un cuvânt 
este fericit! 

Hilary protestă. 

— Nu mă veţi putea convinge că un om, redus astfel la o 
viaţă pur animalică, ar, putea să facă o muncă de creaţie de 
o anumită valoare. 

Aristides ridică din umeri. - 

— Sunteţi inteligentă, o repet şi este foarte posibil să aveţi 
dreptate. Vom afla mai târziu: experienţele continuă... 

— Experiențele! Şi le faceţi pe oameni? 

— Există întotdeauna şi inadaptabili, aceea care refuză 
orice colaborare. Trebuie să fie folosiţi şi ei! 

Hilary îşi înfigea degetele în divanul pe care se aşezase. 
Acest bătrânel palid şi surâzător o îngrozea. Şi cu atât mai 
mult cu cât nu spunea decât lucruri rezonabile şi logice! Nu 
era deloc nebun. Vorbea ca un om de afaceri şi pentru el 
oamenii puteau foarte bine să fie transformați în simplu 
material experimental. 

— Nu credeţi, deci, în Dumnezeu? întrebă ea. 

EI înălţă din sprâncene, ca şi cum l-ar fi şocat întrebarea. 

— Cred în Dumnezeu, replică el. V-am mai spus-o, sunt 
credincios. 

Dumnezeu mi-a dat puterea, acordându-mi averea... şi 
înţelepciunea. 

— Aţi citit, din întâmplare, Biblia? 

— Desigur, doamnă! 


— Vă amintiţi ceea ce Moise şi Aaron i-au spus faraonului? 
„Lasă-mi poporul să plece”? 

— Deci, eu sunt faraonul? Şi dumneavoastră sunteţi Moise 
şi Aaron la un loc? Fie! În acest moment vă gândiţi la toţi 
cei care sunt aici, sau faceţi aluzie la un caz particular? 

— Mă gândesc la toţi! 

— Vă daţi seama, scumpă doamnă, că nu poate fi vorba de 
aşa ceva! De ce nu vă mulţumiţi să pledaţi numai, cauza 
soţului dumneavoastră? 

— Realitatea este că nu vă poate fi de nici un folos. Îmi 
închipui că v-aţi dat seama ele asta! 

— M-a dezamăgit, v-am mai spus-o. Mă gândeam că 
prezenţa dumneavoastră îl va schimba, că va deveni 
strălucitul savant de ale cărei servicii am dorit să mă 
folosesc, dar sosirea dumneavoastră aici n-a schimbat 
nimic. Nu eu sunt cel care a constatat-o, asta reiese din 
referate. El se străduieşte, lucrează conştiincios, dar asta-i 
tot cam ceea ce se poate spune. 

— Există păsări care nu cântă în captivitate. De ce nu şi 
anumiţi savanţi n-ar fi atinşi de sterilitate atunci când sunt 
privaţi de libertate? Ipoteza este plauzibilă. 

— Nu o contest. 

— Atunci admiteţi că, în cazul special al lui Tom Betterton 
v-aţi înşelat. Lăsaţi-l să plece! 

— Foarte greu, scumpă doamnă. Încă nu a sosit momentul 
de a face cunoscută lumii întregi existenţa acestei 
organizaţii. 

— Puneţi-l să jure că va ţine secretul! Va jura! 

— Nu mă îndoiesc de astă. Îşi va ţine cuvântul? Este cu 
totul altceva! 

— Sunt convinsă, că da! 

— Sunteţi sinceră, dar nu uitaţi că sunteţi soţia lui. 
Mărturia dumneavoastră este ca şi cum n-ar fi... 

Se lăsă pe pernuţe, îşi puse degetele mâinilor sale 
deschise unele peste altele, după care continuă cu un aer 
gânditor: 


— Evident, dacă mi-ar lăsa o garanţie, nu s-ar putea spune 
că nu şi-ar ţine limba! 

— Ceea ce înseamnă? 

— Că dacă dumneavoastră aţi rămâne aici, afacerea s-ar 
putea aranja. Ce spuneţi? 

Ea-l privi, dar el nu putea ghici imaginile ce defilau prin 
faţa ochilor tinerei femei. Se revedea într-un salon de spital, 
aşezată la căpătâiul unei femei agonizând. Şi lângă Jessop. 
Ea-şi rememora instrucţiunile pe care acesta i le dăduse. 
Misiunea cu care o însărcinase nu ar putea fi considerată 
realizată, dacă Iom Betterton nu şi-ar căpăta libertatea, 
chiar dacă ar trebui să şi-o sacrifice pe a sa? Ea avea un 
avantaj, pe care nu-l putea bănui, asupra lui Aristides. 
Acesta îşi imagina, desigur, că ea era soţia lui Thomas 
Betterton... 

Îşi ridică capul şi-l privi drept în ochi pe bătrânul domn. 

— Aş putea fi de acord cu propunerea pe care mi-o faceţi. 

— Sunteţi, scumpă doamnă, o soţie curajoasă, devotată şi 
iubitoare. Sunt calităţi de apreciat. Vom mai vorbi despre 
toate astea! 

Hilary îşi ascunse faţa în mâini. 

— Mă torturați! Nu mai pot! 

Vocea bătrânului deveni extraordinar de blândă, aproape 
mângâietoare. 

— Să vedem, micuță doamnă, liniştiţi-vă şi nu mai puneţi 
totul la inimă. Astă seară mi-am oferit plăcerea de a vă 
informa asupra a ceea ce aş dori să realizez aici. Am dorit 
să văd cum reacţionează o tânără femeie inteligentă, 
echilibrată şi nu lipsită de bun simţ. Sunteţi îngrozită, cu 
toate astea continui să cred că nu am greşit vorbindu-vă 
deschis. Concepţiile mele vă înspăimântă, dar, când le veţi 
examina, după ce vă veţi odihni, veţi reveni asupra primei 
dumneavoastră impresii şi le veţi găsi absolut fireşti. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Regăsesc în pasiunea dumneavoastră acea pasiune care 
animă roşcatele! Cea de-a doua soţie a mea avea, ca şi 


dumneavoastră, părul ca de foc. Era foarte frumoasă şi mă 
iubea. Bizar, nu? Şi eu o iubeam. Întotdeauna am iubit 
roşcatele şi, poate, din cauza minunatei culori a părului 
dumneavoastră, vă găsesc atât de simpatică! Îmi place felul 
în care gândiţi, curajul de a vă exprima opţiunile. Din 
nefericire, femeile ca dumneavoastră nu mă mai 
interesează deloc. Există aici câteva tinere persoane a 
căror companie îmi este destul de plăcută, dar o prietenie 
spirituală are în ochii mei o cu totul altă valoare. Credeţi- 
mă, scumpă doamnă, am fost fericit de a mă fi întreţinut cu 
dumneavoastră. 

— Şi dacă aş repeta... Soţului meu tot ceea ce mi-aţi spus? 

El o privi cu un surâs în acelaşi timp amuzant şi indulgent. 

— Întrebarea, chestiunea, este să ştiu dacă o veţi face! 

Ea roşi. 

— Eu... nu ştiu nimic despre această întrevedere. 

— Sunt lucruri pe care femeile trebuie să le păstreze 
pentru ele, spuse el. Dar nu vreau să insist... Sunteţi 
obosită şi puţin decepţionată. Ne vom revedea. La viitoarea 
mea vizită vă voi chema şi vom discuta. 

— Lăsaţi-mă să plec de aici, vă implor! 

Ea şi împreunase mâinile, într-un gest de rugăciune. El îşi 
ridică capul. 

— Nu faceţi pe copilul! Cum doriţi să vă acord ceea ce-mi 
cereţi? Vă închipuiţi că ţin să se ştie că aţi fost aici? 

— Dar dacă v-aş jura că nu voi vorbi? 

— Nu v-aş crede! Nu sunt nebun. 

— Dar nu e posibil să mai rămân în această închisoare. 
Vreau să plec! 

— Ar trebui să ştiţi ce vreţi. Aţi venit aici pentru a vă 
regăsi soţul. Îl aveţi. Atunci? 

— Nu ştiam unde ajung! 

— V-aţi imaginat că mergeţi la Moscova? Credeţi că ar fi 
mai bine să fiţi dincolo de „Cortina de fier”? Aici aveţi tot 
ceea ce puteţi să vă doriţi! Un climat ideal, distracţii, lux... 


Se ridică şi-şi puse mâna pe umărul lui Hilary, apoi 
concluzionă: 

— Credeţi-mă, micuța pasăre seducătoare, care sunteţi 
dumneavoastră, se va obişnui cu noua sa existenţă. Nu vor 
trece doi ani şi veţi constata că veţi fi foarte fericită aici. 

Capitolul XIX 

În plină noapte, Hilary se trezi sărind în sus. Se sprijini pe 
un cot, ascultă, apoi îl strigă pe Betterton. 

— Tom, mă auzi? 

— Da. Un avion zboară destul de jos. Nimic grav. Se 
întâmplă din când în când... 

— Mă întrebam... 

Ea lăsă fraza neterminată. 

Tom adormi din nou. Ea rămase trează, retrăind cu gândul 
curioasa conversaţie pe care o avusese cu Aristides. 
Indiscutabil, bătrânelul o simpatiza. Ar putea oare să 
profite de acest lucru? Să-i încurajeze sentimentele pentru 
a obţine eliberarea din această închisoare? 

Data viitoare când o va chema, îl va face să-i vorbească din 
nou despre cea de-a doua soţie a lui, aceea roşcată pe care 
încă o mai iubea atât de mult. Bătrânilor le place nespus să- 
şi amintească. Ca şi unchiul George, care locuia la 
Cheltelham... 

În noapte, Hilary surâdea fără să vrea. S-ar putea face o 
apropiere între unchiul George şi bogatul Aristides! Apriori, 
nu. Totuşi, există şi un punct comun între ei. Unchiul 
George se certase cu întreaga familie deoarece se 
căsătorise, în ciuda opoziţiei tuturor, cu o menajeră urâtă, 
dar avea în ochii lui o calitate care-i echivala toate 
imperfecţiunile: îi plăcea să-l asculte vorbind, nu mai 
obosea să-l asculte. 

Ce-i spusese ea lui Tom? „Voi găsi un mijloc de a pleca de 
aici”. 

Ea-şi spuse că ar fi caraghios ca acest mijloc să-i fie 
furnizat chiar de Aristides, apoi adormi. 

— Un mesaj, spuse Leblanc. În sfârşit! 


Desfăcu hârtia pe care un agent i-o adusese, luă 
cunoştinţă de conţinut, apoi i-o întinse lui Jessop. 

— Este raportul unuia dintre piloţii noştri de recunoaştere. 
El a survolat un teritoriu din munţii Haut-Atlas unde a 
reperat un semnal luminos, transmis de la sol, în etape 
succesive. Un semnal în morse: COGLE PRO SE RIESL. 

Jessop îi înapoie hârtia, după ce aruncă o privire peste ea. 

Leblanc o puse pe masă şi începu să bifeze cu creionul 
ultimele două litere. 

— SL, explică el, în codul nostru, înseamnă: „Nu semnalaţi 
recepţie”. 

— Iar în codul nostru, LA NOI, adăugă Jessop, COG vrea să 
spună: „Atenţie, mesaj!” 

— Ceea ce înseamnă, reluă Leblanc, subliniind cu o linie 
literele rămase, că mesajul se citeşte LEPROSERIE, deci 
spital de leproşi. Asta vă spune ceva? 

— Spital de leproşi? întrebă Jessop. 

— Ceea ce ar vrea să spună?... 

— Nu există pe aici o colonie de leproşi? 

Leblanc desfăşură pe birou o hartă mare, de stat major pe 
care, cu arătătorul îngălbenit de nicotină, trase un cerc 
destul de aproximativ. 

— lată sectorul survolat de pilotul nostru! Mi se pare că-mi 
aminteşte... 

leşi din încăpere pentru a reveni aproape imediat. 

— Cred că înţeleg! spuse el. Se află, în această regiune de 
deşert, un centru de cercetări medicale, destul de cunoscut, 
fondat de câţiva filantropi notabili. El cuprinde o colonie de 
leproşi, unde s-au făcut lucruri minunate. Mai este şi un 
institut al cancerului şi un sanatoriu pentru tuberculoşi. 
Este vorba de o lucrare foarte serioasă, de reputaţie 
internaţională, patronată de înalte personalităţi şi, chiar 
dacă nu exagerez, de preşedintele Republicii Franceze. 
Frumoasă lucrare! spuse Jessop. 

— Institutul este deschis tuturora. Medicii care sunt 
interesaţi de aceste cercetări pot să-l viziteze oricând le 


face plăcere. 

— Şi nu le arată decât ceea ce trebuie să vadă? Nimic 
decât o operă filantropică pentru a camufla un trafic 
îndoielnic! 

— 'Tot ce este posibil. Totuşi, m-ar mira! 

— Cine ştie? În epoca în care trăim un spital de leproşi îmi 
apare ca un anacronism. Lepra se poate vindeca şi acasă! 

— În ţări civilizate. Dar în Africa? 

— Chiar şi în Africa, leproşii nu mai poartă ia gat un 
clopoțel prin care să-i avertizeze pe trecători că trebuie 
evitaţi! Ideea de a crea actualmente o colonie de leproşi mi 
se pare o ofensă adusă bunului simţ! Să-mi închipui că sunt 
puţini medicii care merg să viziteze un spital de leproşi? De 
fapt cui aparţine? Cine sunt aşa zişii filantropi care l-au 
fondat? 

— Mă voi informa. Un minut şi revin. 

Leblanc părăsi din nou încăperea, reapăru destul de 
repede, cu un anuar medical în mână. 

— Este vorba, spuse el, de o întreprindere privată, 
administrată de un grup pe care-l prezidează celebrul 
Aristides, financiar extrem de bogat, după cum ştiţi şi bine 
făcător al omenirii, pe deasupra. După câte remarc, ceilalţi 
membri binefăcători ai ospiciului sunt oameni care 
prezidează cu el în diferite consilii de administraţie. 

— Ce să mai discutăm! Afacerea aparţine acestui Aristides. 
Şi Aristides se afla la Fez în acelaşi timp cu Olive Betterton! 

Afirmația era încărcată de un înţeles care nu putea să-i 
scape lui Leblanc. 

— Dar, strigă el, ceea ce avansați este fantastic! 

— Este fantastic! 

— Aş zice chiar formidabil! 

— Nu spun contrariul. 

Leblanc, la fel de agitat ca şi colegul său britanic, continuă 
cu gesturi largi: 

— Nu vă daţi seama de ceea ce poate fi formidabil, Jessop! 
Acest Aristides se află peste tot! Cel mai adesea, în culise, 


dar cu mâna peste tot! Totul îl interesează: băncile, 
armamentul, transporturile, oţelul, bumbacul, totul! Nu-l 
vezi, abia dacă se vorbeşte despre el, nu se mişcă din 
castelul pe care l-a cumpărat nu ştiu unde în Spania, 
rămâne acolo foarte calm, zgârie din când în când câteva 
cuvinte pe o bucată de hârtie pe care o aruncă jos, unul 
dintre secretari o adună... şi 48 de ore mai târziu un 
bancher parizian sau londonez, dacă nu belgian se sinucide. 
Nu exagerez. Aşa este! 

— Şi asta vă uimeşte? întrebă flegmatic Jessop. Nu găsesc 
că este chiar aşa de surprinzător. Oamenii de stat fac 
declaraţii, bancherii, instalaţi în somptuoase cabinete, le 
comentează şi adaugă numai ceea ce cred ei de cuviinţă, iar 
când se află ceea ce se petrece în culise, le ignoră fiindcă 
toate astea nu sunt decât regie şi că adevăratul 
coordonator al jocului nu este decât un bonhomme, pe care 
nimeni nu-l cunoaşte, însă conduce o lume întreagă. Dacă 
am fi fost mai isteţi, l-am fi descoperit mai demult pe acest 
Aristides! Am fi descoperit imediat că această afacere nu 
avea nimic politic şi că nu era vorba decât de o simplă 
întreprindere comercială. Acum suntem convinşi de asta. 
Rămâne de ştiut ceea ce avem de făcut! 

Leblanc îşi scărpină ceafa. 

— Greu de spus! Declară el. Dacă ne vom înşela, prefer să 
nu mă gândesc la ceea ce se va întâmpla. Şi, dacă am văzut 
limpede. Ne mai rămâne s-o dovedim! Ancheta nu va fi 
uşoară. Va trebui s-o facem în medii în care nu e simplu să 
pui întrebări şi unde poţi face uşor o gafă. 

Tăcu, îşi introduse mâinile în buzunare şi adăugă foarte 
simplu: 

— Numai să facem, această anchetă! 

Capitolul XX 

Patru maşini se opriră în faţa porţii. Ocupanţii din prima 
erau un ministru francez şi un ambasador american, cei din 
a doua, un consul britanic, un deputat de la Comune şiun 
înalt funcţionar de la poliţie. În a treia erau doi eminenţi 


jurnalişti. Fiecare din aceste distinse personaje era însoţit 
de cel puţin unul din colaboratorii săi. Căpitanul Leblanc şi 
Jessop călătoreau singuri, în cea de-a patra maşină. 

Ministrul cobori primul. 

— Vreau să sper, spuse el, că vom fi scutiţi de orice contact 
cu bolnavii. 

Unul din secretarii săi îl asigură: toate precauţiunile au 
fost luate. Se vizita spitalul de leproşi, dar aceştia vor fi 
ţinuţi la distanţă. 

Uşa deschizându-se, călătorii fură primiţi de director, 
escortat fiind de o suită de medici şi chimişti. 

— Şi ce mai face scumpul meu prieten, Aristides? întrebă 
ministrul. Îl vom vedea, nu? 

— A sosit din Spania ieri, răspunse directorul. Vă aşteaptă 
domnule ministru. Dacă vreţi să mă urmaţi... 

Cortegiul defila printre două rânduri de leproşi, aliniaţi în 
spatele unor gărduleţe metalice. Excelenţa sa, care avea 
despre coloniile de leproşi ideile unui om din Evul Mediu, 
respiră uşurat. 

Domnul Aristides îşi aşteptă oaspeţii într-un salon mobilat 
în stil european. Se schimbară replici de politeţe, în timp ce 
aperitivele frapate oferite de servitori îmbrăcaţi ă 
l'orientale erau savurate. 

— Sunteţi admirabil instalat! spuse unul dintre jurnaliştii 
lui Aristides. 

— Într-adevăr, recunoscu filantropul şi voi adăuga fără 
modestie că sunt destul de mândru de această instituţie, 
Este cântecul meu de lebădă. Am vrut să las moştenire 
omenirii o operă exemplară. Pentru a putea amenaja, nu m- 
am uitat la bani! 

— Nimic mai exact, declară un medic. Niciunul dintre noi 
n-a visat condiţii mai bune de muncă. Avem, în Statele 
Unite, câteva centre de cercetare echipate onorabil, care n- 
ar putea fi comparate cu cele cu care avem şansa să lucrăm 
aici; şi aici obţinem rezultate. 


— Ţin, spuse ambasadorul american, să aduc un omagiu 
acestei iniţiative private, încununată de succes! 

— Dumnezeu m-a ajutat! Murmură domnul Aristides, cu 
modestie. 

Înghesuit în fotoliul său, te făcea să te gândeşti la un 
bătrân broscoi gălbejit. Deputatul de la Comune se aplecă 
spre vecinul său, unul din cei doi membri ai comitetului 
instituit de regina Angliei, şi-i spuse la ureche: Este, orice s- 
ar spune, un paradox viu. 

— Această bătrână canalie a ruinat milioane de persoane, 
iar astăzi, nemaiştiind ce să facă cu banii pe care i-a furat, 
li-i restituie fără să aibă aerul de a o face! 

Celălalt, care era evident surd, răspunse că omul arată ca 
un animal minunat, susceptibil de a face lucruri mari, din 
nimic. 

Aristides anunţă pe invitaţii săi că le fusese pregătită o 
masă. 

— Sper, adăugă el, că o veţi onora cu prezenţa 
dumneavoastră. Amfitrionul dumneavoastră va fi doctorul 
Van Heidem, deoarece eu ţin regim şi nu mai mănânc, dacă 
pot spune aşa. Veţi putea vizita instalaţiile noastre... 

Călătoria - două ore cu avionul şi o oră cu maşina - le 
stârnise apetitul. Vinuri excelente însoțeau o carne 
suculentă, iar când vizita începu, fiecare se găsea în cea 
mai bună dispoziţie. Vizita dură două ore, care părură lungi 
ministrului, obosit de a fi admirat laboratoarele unde totul 
strălucea şi de a fi ascultat, cu un interes simulat, 
explicaţiile ştiinţifice, din care nu înţelegea nimic. 

Alţii, mai curioşi, încercau în mod sincer să se 
documenteze asupra condiţiilor de muncă. Van Heidem 
răspundea cu solicitudine la toate întrebările lor, grijuliu, se 
pare de a arâta tot ceea ce era de văzut. Leblanc şi Jessop 
pătrunseră ultimii în salonul-fumoar unde se şi încheie 
vizita. Se ţinură puţin mai departe de ceilalţi, într-un colţ 
mai îndepărtat al încăperii. În momentul în care intră, 
Jessop îşi scoase ceasul pentru a-şi nota ora. 


— Nu am remarcat nimic suspect, îi şopti Leblanc, a cărui 
voce, oricât de jos ar fi vorbit, trăda neliniştea. 

— Nici eu! spuse Jessop. 

— Este îngrozitor! Dacă nu vom găsi nimic, va fi o 
catastrofă! Să lucrezi săptămâni întregi pentru a organiza 
această călătorie şi să te întorci cu buzele umflate ar fi o 
calamitate! În ceea ce mă priveşte, desigur, cariera mea va 
lua sfârşit! 

— Nu suntem încă bătuţi! Replică Jessop. Prietenii noştri 
se afla aici, sunt convins! 

— Nu am văzut nimic care să vă permită să spuneţi asta. 

— Contrariul ar fi surprinzător. În aceste vizite oficiale se 
arată doar ceea ce se vrea să fie văzut! 

— Atunci, cum să dovedim acel ceva? Fără probe, nimeni 
nu va mişca un deget! Toţi sunt sceptici, toţi! Ministrul, 
ambasadorul american, consulul englez... Pentru ei un om 
ca Aristides se află în afara oricărei suspiciuni. 

— Nu vă enervaţi, Leblanc! Credeţi-mă, nu suntem încă 
înfrânți. 

— Invidiez optimismul vostru! De ce râdeţi? 

— Pentru că mă gândesc la minunile ştiinţei şi, mai precis, 
la ultimele perfecţionări aduse calculatorului Geiger. 

— Nu sunt la curent. Nu sunt om de ştiinţă. 

— Nici eu. Numai că acest aparat ultrasensibil la radiaţiile 
radioactive ne confirmă că prietenii noştri sunt aici. Aceste 
clădiri au fost construite de maniera să înşele pe oricine 
pătrunde aici. Toate culoarele se aseamănă, toate încăperile 
sunt la fel, nu se ştie niciodată unde eşti şi nu ai nici cea mai 
mică idee asupra planului de ansamblu. Pot totuşi să afirm 
că există o întreagă porţiune a clădirii pe care n-am văzut-o, 
pentru că nu ne-a fost arătată. 

— Radioactivitatea vă autorizează să faceţi această 
afirmaţie? 

— Exact! 

— Încă o poveste în genul perlelor? 


— Dacă vreţi. Dar, de data asta nu este vorba de perle 
pierdute sau de mâini fosforescente. E ceva mai subtil! Nu 
este nimic de văzut. Ceea ce căutăm, nu putem găsi decât 
cu detectorul despre care vă vorbeam... 

— Va fi suficient? 

— Ar trebui să fie suficient. Mă tem că da... 

Leblanc termică fraza pe care Jessop o lăsase neterminată. 

— Ghicesc, spuse el. Vă temeţi de reaua voinţă a 
însoţitorilor noştri, care nu au nici cea mai mică dorinţă să 
ne creadă, am constatat pe loc. Până la consulul 
dumneavoastră care afişează o rezervă prudentă... 
Guvernul englez a recurs adesea la serviciile lui Aristides. 
Cât despre al nostru... 

Avu o mişcare descurajantă a umerilor. 

— Va fi greu să-l convingem pe ministru, v-o garantez! 

— De acord! Declară Jessop. Guvernul are mâinile legate. 
Avem nevoie aici de reprezentanţii lor, pentru că ei sunt 
singurii care pot să decidă, dar, în rest, nu contez pe ei şi nu 
le acord încredere. 

— Nu? 

— Nu. Când ei adulmecă o informaţie interesantă, nu 
renunţă la pistă şi nu-i poţi face s-o abandoneze. Oricât de 
incredibil li s-ar părea un lucru, ei sunt totdeauna gata să-l 
creadă, dacă este posibil. Am încredere în ei şi în acel surd 
pe care-l vedeţi acolo. 

— Acela care pare deja să aibă un picior în groapă? 

— Da. Este surd, pe jumătate orb şi îşi târăşte piciorul. Dar 
este pasionat de adevăr. El a fost Lord Chief Justice şi oricât 
de obosit ar fi fizic, rămâne o inteligenţă strălucitoare, cu 
acest simţ înnăscut de dreptate, care-i însoţeşte pe marii 
magistrați. Dacă cineva va face manevre astfel încât să 
împiedice descoperirea adevărului, îşi va da seama imediat 
şi, din acel moment, va fi aliatul nostru. 

Aperitivele circulau. Într-o alocuţiune destul de 
bombastică, ministrul îi mulţumi domnului Aristides pentru 
ospitalitate şi-l felicită pentru opera realizată. Ambasadorul 


american adăugă câteva cuvinte, apoi ministrul, puţin 
nervos, luă cuvântul: 

— Cred domnilor, că nu ne mai rămâne decât să ne luăm la 
revedere, de la gazda noastră: Am văzut tot ce era de 
văzut... 

Insistase pe aceste ultime cuvinte în mod semnificativ. 
Simulă o pauză şi continuă: 

— Opera prietenului nostru este deasupra oricărui elogiu. 
Nu putem decât să ne exprimăm încă o dată admiraţia 
înainte de a ne retrage, spunându-i „la revedere”. Suntem 
de acord cu toţii? 

Privirea sa parcurgea adunarea şi sensul ascuns al 
cuvintelor sale nu scăpară la nimeni. De fapt spunea: „Aţi 
putut să vă daţi seama, domnilor, că nu e nimic aici care să 
fie suspect şi de care să ne temem. Este o adevărată 
destindere pentru noi şi putem pleca cu conştiinţa liniştită”. 

Urma să facă un prim popas spre uşă, când, în liniştea 
care se aşternuse, se ridică o voce. Era vocea respectuoasă, 
calmă şi hotărâtă a lui Jessop. Se exprimă într-o franceză 
simplă, dar corectă. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule ministru, aş 
dori să cer o favoare gazdei care ne-a primit cu atâta 
amabilitate. 

— Da, desigur, domnule... Jessop. 

Fără să se adreseze direct lui Aristides, cu privirea câtre 
Van Heidem, Jessop vorbi. 

— Am întâlnit multe persoane care trăiesc aici, spuse el. 
Există totuşi una pe care n-am văzut-o şi aş dori să schimb 
câteva cuvinte cu ea. Mă întreb dacă ar fi posibil s-o văd 
înainte de plecarea mea. Este vorba de un vechi prieten. 

— Unul din prietenii dumneavoastră? spuse Van Heidem, 
pe un ton de surpriză politicoasă. 

— Aş fi putut să spun doi dintre prietenii mei: o femeie, 
doamna Olive Betterton şi Iom, soţul ei. Cred că el lucrează 
aici. Se afla la Harwell cândva şi mai înainte în Statele 


Unite. Aş vrea să-i văd şi pe unul şi pe celălalt, înainte de a 
pleca de aici. 

Doctorul Van Heidem îşi juca rolul foarte bine. Uimirea i se 
citea pe faţă. 

— Betterton? Nu mi se pare că am avea aici pe cineva cu 
acest nume! 

— Se află şi un american, reluă Jessop, Andrew Peters. Un 
chimist, dacă nu greşesc. Nu mă înşel, nu-i aşa domnule 
ambasador? 

Se întoarse spre diplomat, un bărbat de vreo 40 de ani, 
cinstit şi subtil. Răspunsul întârzie puţin, dar veni: 

— Exact. Andrew Peters, aş fi mulţumit să-l văd. 

Van Heidem părea din ce în ce mai surprins. Jessop îl 
observa pe Aristides cu coada ochiului. Bătrânul nu lăsa să 
pară nici uimit, nici neliniştit. Ca şi cum discuţia nu-l 
interesa. 

— Andrew Peters? răspunse Van Heidem. Nu înţeleg... Mi- 
e teamă excelenţă, să nu fie o eroare. Nu cunosc aceste 
nume. 

— Dar, lansă Jessop, numele de Tom Betterton îl 
cunoaşteţi? Nu? 

Van Heidem ezită o secundă. Rezistând tentaţiei de aş 
consulta stăpânul cu privirea, spuse: 

— Thomas Betterton? Da, cred... 

Unul din jurnalişti interveni: 

— Nu puteţi să nu-l cunoaşteţi! S-a vorbit destul despre el 
în jurnale acum şase luni, când a dispărut! Timp de câteva 
săptămâni nu a fost vorba decât despre el şi poliţia l-a 
căutat peste tot. După câte am înţeles, s-ar afla aici? 

— Desigur că nu! Răspunse sec Van Heidem. Mi-e teamă 
domnilor că aţi fost greşit informaţi. Aţi văzut astăzi toate 
persoanele care lucrează la Unitate. 

— Nu toate! Răspunse Jessop calm. Nu am văzut nici pe 
doctorul Barron, nici un anume Ericcson. S-ar putea foarte 
bine să se afle şi o doamnă Calvin Baker... 

Van Heidem păru că se destinde. 


— Vorbiţi despre victimele unui accident de avion, destul 
de recent şi acum îmi amintesc perfect. Cel puţin în ceea 
ce-l priveşte pe Ericsson şi pe doctorul Louis Barron. Au 
murit şi unul şi celălalt, în catastrofă şi Franţa a avut în 
acea zi o mare pierdere. Nu se prea înlocuieşte cu uşurinţă 
un Louis Barron. 

Dădu din cap cu tristeţe şi continuă: 

— În privinţa acestei doamne Baker, despre care vorbiţi, 
nu cred să-mi amintesc că ar fi fost o americană sau o 
englezoaică în aparat. Sau, atunci poate era vorba de 
această doamnă Betterton la care vă refereaţi. 

Întors către Jessop şi adresându-se în mod special lui, 
spuse: 

— Avionul s-a prăbuşit în teritoriul marocan, dar nu văd de 
ce gândiţi, domnule, că aceste persoane ar fi venit aici. 
Doctorul Barron poate spusese că va profita de călătoria sa 
în Africa de Nord pentru a ne vizita şi aceasta ar putea 
explica eroarea dumneavoastră. 

— Căci, după părerea dumneavoastră, întrebă Jessop, m- 
aş înşela? Niciuna din aceste persoane nu ar fi aici? 

— După cum stau lucrurile... pentru că au suferit un 
accident? Corpurile, cred, au fost găsite. 

— Atât de calcinate încât identificarea a fost imposibilă! 

Jessop pronunţase aceste ultime cuvinte foarte uşor, 
articulând cu grijă! În spatele său se auzi o voce. 

— Adică victimele acestui accident nu au fost formal 
identificate? 

Jessop se întoarse către cel care vorbea. Era Lord 
Alverstoke. Îşi ţinea mâna sa dreaptă pâlnie la ureche iar 
ochii săi, care abia vedeau, îi căutau pe cei ai lui Jessop. 

— Din punct de vedere material identificarea era 
imposibilă, spuse polițistul şi am motive să cred că aceste 
persoane trăiesc încă. 

— Să crezi? 

Jessop rectifică: 


— Ar fi trebuit să spun că am dovadă că aceste persoane 
n-au murit. 

— Ce probă domnule Jessop? 

— Când a plecat spre Marakech, părăsind Fez-ul, doamna 
Betterton purta un colier din perle false. Una din aceste 
perle a fost adunată de la mai bine de o jumătate de milă de 
locul unde a ars avionul. 

— Sunteţi sigur că această perlă provenea din colierul 
doamnei Betterton? 

— Absolut sigur. Ca şi toate celelalte, de altfel, ea purta un 
marcaj invizibil de observat cu ochiul liber, dar foarte 
distinct sub microscop. 

— Acest marcaj cine l-a făcut? 

— Eu însumi, Lord Alverstoke. În faţa domnului Leblanc, 
colegul meu france'z, aici de faţă. 

— Şi aveaţi motive speciale... să însemnați aceste perle? 

— Da. Eram convins că doamna Betterton mă va conduce 
până la soţul său, Thomas Betterton, pentru care am 
mandat de arestare. Alte perle au fost găsite pe traseul 
care merge de la locul în care avionul s-a prăbuşit la cel în 
care ne aflăm acum. Ancheta a stabilit că, acolo unde a fost 
recuperată o perlă au fost văzuţi şase călători, ale căror 
semnalmente corespund în mod sensibil cu cele ale 
persoanelor care ar fi pierit în accident. Noi dădusem unuia 
dintre ei o mănuşă fosforescentă. Această mână luminoasă 
a fost văzută pe un vehicul în care mica trupă în discuţie a 
făcut o parte din drum. 

— Curios, spuse Lord Alverstoke. 

În fotoliul său, domnul Aristides se agita. Pleoapele sale 
băteau. Puse o întrebare: 

— Unde a fost relevată pentru ultima dată urma acestor 
călători? 

— Pe un fost teren de aviaţie. 

Jessop preciză locul. 

— La mai multe sute de mile de aici, spuse domnul 
Aristides. Să admitem că ipoteza dumneavoastră este 


fondată, că, pentru un motiv pe care-l ignor, acest accident 
a fost... trucat, rămâne ca pasagerii avionului să-şi fi luat 
zborul, puţin mai târziu, de pe acest teren afectat. Acest 
teren era foarte departe de aici, nu văd ce vă determină să 
gândiţi că aceşti oameni ar fi venit aici. Şi ce să facă aici? 

— Mă faceţi să afirm că mă înşel, răspunse Jessop. Dar 
reţineţi că unul din avioanele noastre de recunoaştere a 
primit un mesaj, transmis lui Leblanc. Textul preciza că 
persoanele pe care le căutăm se află în acest spital de 
leproşi. 

— Ceea ce este ciudat, declară domnul Artistides. Înclin să 
cred că cineva s-a străduit să vă lanseze pe o pistă falsă, în 
ceea ce mă priveşte, vă pot certifica un lucru: aceste 
persoane nu se află aici. 

Tonul era definitiv. 

— În plus, vă autorizez să faceţi toate cercetările pe care 
le doriţi. 

— Ştiu unde ar trebui să înceapă. 

— Unde? 

— În al patrulea culoar, după laboratorul II, în micul pasaj 
care se deschide în stânga. 

O mişcare bruscă a lui Van Heidem făcu să cadă două 
pahare pe podea. Jessop se întoarse spre neîndemânatic. 

— Vedeţi, doctore, că sunt informat! 

Van Heidem replică pe un ton acru: 

— Supoziţie absurdă. Insinuaţi că reținem aici persoane 
împotriva voinţei lor. Este fals. Dezminţirea mea este 
formală. 

Ministrul nu se simţea în apele sale. 

— Se pare, spuse el, că am ajuns într-un impas. 

Domnul Aristides surâse. 

— Ipoteza nu este lipsită de interes, dar nu este decât o 
ipoteză. 

Îşi privi ceasul. 

— Mă scuzaţi, domnilor, că vă sfătuiesc să plecaţi acum! 
Aeroportul este destul de departe şi desigur se vor nelinişti 


dacă avionul va întârzia... 

Leblanc şi Jessop îşi dăduseră seama că partida nu putea fi 
folosită prea mult timp. Aristides se lansa în luptă, cu toată 
forţa puternicei sale personalităţi. Îşi despreţuia adversarii 
care se opuneau mai mult voinţei sale. Ori se înclinau şi 
totul era în ordine, ori refuzau şi intrau în necunoscut. Fidel 
observator al consemnelor, ministrul nu avea decât dorinţa 
de a capitula. Înalţii funcţionari care-l însoțeau doreau 
numai să-i fie pe plac... Nemulțumit de turnura pe care o 
luase dezbaterea, dar cu grijă să evite complicațiile, 
ambasadorul american prefera să considere incidentul ca 
închis. Consulul englez era cu majoritatea. Rămâneau 
jurnaliştii. 

Aristides îi prefera. Cu ei era sigur că se putea aranja. 
Preţul lor se va ridica, dar era gata să plătească. Şi, dacă nu 
erau de vânzare, avea alte mijloace să-i reducă la tăcere. 
Evident, Leblanc şi Jessop ştiau. Dar singuri nu dovedeau 
nimic. Mai era şi acest bătrân, care tocmai vorbişi, acest 
Lord, care nici el nu putea fi cumpărat, dar... 

Totuşi vocea precisă şi fermă a lordului Alverstoke îl 
smulse pe Aristides din reflecţiile sale. 

— Cred, spuse bătrânul, că nu ne-am face datoria noastră, 
dacă ne-am grăbi plecarea. Ne aflăm în faţa unei afaceri, 
care în ochii mei reclamă un supliment de anchetă. Au fost 
aduse grave acuzaţii. Nu putem pur şi simplu să le 
excludem şi, pe bună dreptate, trebuie celor pe care-i 
vizează să le dăm posibilitatea să demonstreze că ele nu se 
sprijină pe nimic. 

Domnul Aristides, cu un gest grațios, se adresă 
vizitatorilor. 

— Dumneavoastră, domnilor, sunteţi cei care trebuie să 
dovediţi. Mă rezum doar să repet că aceste acuzaţii sunt 
gratuite şi nefondate. 

— Sunt fondate. 

Van Heidem se întoarse stupefiat. Cel care vorbise se afla 
în spatele său. Era un marocan cu faţa neagră şi uleioasă, 


cu un turban şi o tocă albă, ornate cu broderii multicolore. 
Toate capetele se întorseseră spre el şi pe chipul fiecăruia 
se citea surpriza: bărbatul, evident indigen, n-avea accent 
american. 

— Sunt fondate, repetă el. 

Apoi, exprimându-se într-o excelentă engleză, urmă: 

— Aceşti domni pretind că Thomas Betterton, lourquil 
Ericsson, Andrew Peters, Olive Betterton şi doctorul Barron 
nu sunt aici. Mint, toţi sunt aici şi eu vorbesc în numele lor. 

Avansând câţiva paşi, se duse la ambasadorul american. 

— Vă e destul de greu domnule ambasador să mă 
recunoaşteţi sub această deghizare, sunt Andrew Peters! 

Impasibil, domnul Aristides contempla scena. 

— Veţi găsi aici, reluă Peters, nu numai persoanele care au 
fost numite aici mai înainte, dar şi multe altele: Schwarz, de 
Munchen, Helga Needheim, Jefferis şi David son, chimişti 
englezi, americanul Paul Wade, Murchinson, italienii 
Ricochetti şi Bianco. Sunt aici închişi în clădiri a căror 
existenţă este aproape imposibil s-o bănuieşti. Există o 
întreagă reţea de laboratoare secrete săpate chiar în rocă. 

Ambasadorul surâse. 

— În zadar vă privesc, nu reuşesc să vă recunosc! 

— Mi-am injectat parafină sub buze şi tenul meu... 

— Dacă sunteţi în realitate Andrew Peters, care este 
numărul vostru matricol la FE. B. 1.? 

— - 813-417. 

— Exact. Şi care sunt inițialele adevăratului vostru nume? 

—B.A.PG. 

Ambasadorul clătină din cap. 

Acest bărbat este chiar Andrew Peters. 

Se întoarse către ministru. Acesta îşi drese vocea, apoi, 
după o ultimă ezitare, se adresă lui Peters. 

— Pretindeţi că se află aici persoane care au fost reţinute 
contrar voinţei lor? 

— Da, domnule ministru. Mai sunt şi altele care rămân aici 
cu plăcere. 


— În acest caz suntem obligaţi să culegem mărturii... 

Ministrul părea să ceară din privire aprobarea poliţiştilor 
din suita sa. 

Aristides ridică mâna. 

— O clipă, spuse el, cu o voce blândă şi amabilă. Cred că 
înţeleg că s-a abuzat aici teribil de încrederea mea. 

Ochii săi se fixară imperios şi îngheţaţi pe Van Heidem şi 
pe director. 

— Ignor încă, domnilor, ceea ce în entuziasmul 
dumneavoastră pentru opera întreprinsă aici, aţi crezut că 
puteţi să vă permiteţi. Am cheltuit imense sume de bani 
pentru a crea acest centru de cercetări. Nu m-am ocupat 
de organizarea sa efectivă, materială. V-aş sfătui, domnule 
director, daca acuzaţiile pe care le-aţi auzit se sprijină pe 
ceva, să faceţi cunoscute imediat persoanele care sunt 
bănuite a fi reţinute aici ilegal. 

— Dar, domnule, este imposibil. Ar fi... 

— Am spus-o. 

Aristides se întoarse din nou spre vizitatorii săi: 

— Este nevoie să vă precizez, domnilor, că dacă s-a 
petrecut aici ceva ilegal, nu ştiu absolut nimic. 

Fiecare înţelese. Orice s-ar fi întâmplat, deoarece era 
bogat şi puternic domnul Aristides, mare financiar 
internaţional, nu va fi compromis în afacere. Era învins, 
trebuia să renunţe la acest trust al creierelor din care spera 
să scoată profituri imense, dar înfrângerea sa, un accident 
în fabuloasa sa carieră, nu va avea consecinţe grave pentru 
el. O accepta cu filosofie. Viitorul îi oferea revanşa. 

— Sunt liber de orice responsabilitate, mai spuse domnul 
Aristides. Domnilor, aveţi câmp liber! 

Ministrul schimbă o privire cu şeful poliţiştilor pe care-i 
adusese cu el. Celălalt nu mai aşteptă. Era acoperit. 

— Prima noastră datorie, spuse el, este să deschidem o 
anchetă. Nu voi permite să fie pus vreun obstacol 
investigaţiilor noastre. 

Foarte palid Van Heidem spuse către el: 


— Dacă doriţi sa mă urmaţi, domnule... 

Capitolul XXI 

Hilary se destinse. 

— Am impresia că ne-am trezit dintr-un coşmar. 

Se afla la Tanger pe terasa hotelului, cu Tom Betterton. 

— Toate acestea s-au întâmplat cu adevărat? Reluă ea. Mă 
întreb adesea! 

— Şi eu, spuse Tom. A fost un frumos coşmar! Să nu ne 
mai gândim! Important este că am ieşit... 

Jessop veni şi se aşeză lângă ei. 

— Andrew Peters nu este cu dumneavoastră? Se nelinişti 
Hilary. 

— Va veni. Are o lucrare de terminat... 

— Ştiţi că nu-mi mai revin? Reluă ea. Nici o secundă n-am 
bănuit că este unul dintre agenţii dumneavoastră, care 
realizează minuni cu fosfor sau cu acest etui de țigarete în 
plumb care să-i permită să detecteze masele radioactive! 

— Trebuie să vă mulţumesc amândurora, spuse Jessop, că 
aţi ştiut să vă arătaţi discreţi. Adaug că Peters nu este, s-o 
spun drept, unul din agenţii mei. El lucrează pentru Statele 
Unite. 

— La el vă gândeaţi când îmi spuneaţi că, dacă voi reuşi să 
ajung la Tom, acesta s-ar afla acolo pentru a mă proteja? 

Jessop răspunse printr-o mişcare a capului. 

— Sper, spuse el pe un ton puţin amabil, că nu-mi purtaţi 
pică pentru a nu-mi fi ţinut în totalitate promisiunea. 
Aventura nu s-a sfârşit aşa cum credeţi dumneavoastră. 

Ea îl privi mirată. 

— Cum aşa? 

— Nu v-o propusesem ca pe un mod de sinucidere original 
şi util? 

Ea surâse. 

— Nu-mi mai amintesc. Încă un lucru despre care îmi vine 
greu să cred că a existat în realitate! Sunt Olive Betterton 
de multă vreme, încât mă obişnuiesc cu greu să fiu din nou 
Hilary Craven. 


— Ah! Iată-l pe prietenul meu Leblanc. Scuzaţi-mă, am 
două cuvinte să-i spun! 

Jessop se ridică pentru a vorbi cu francezul care se afla în 
celălalt capăt al terasei. 

— Olive, spuse Tom, vrei să-mi faci un serviciu? Te 
deranjează dacă insist să-ţi spun în continuare Olive? 

— Deloc. Despre ce este vorba? 

— Vom face câţiva paşi pe terasă, apoi tu vei reveni să te 
aşezi şi dacă vei fi întrebată unde sunt, spui că am plecat să 
mă întind puţin în camera mea. 

— Şi ce vei face? 

— O să plec: atâta timp cât calea este încă liberă. 

— Dar unde vei merge? 

— Nu are importanţă unde! 

— Dar de ce să pleci? 

— Gândeşte-te, scumpa mea copilă! Ceea ce mi se poate 
întâmpla aici, nu ştiu, deoarece Tanger este un oraş 
internaţional, cu statut foarte special. Ştiu însă ce mi se va 
întâmpla dacă voi rămâne cu voi în Gibraltar. Îndată ce voi 
pune piciorul pe sol, voi fi înhăţat! 

Trăsăturile lui Hilary căpătară o expresie tristă. În bucuria 
libertăţii pe care o regăsise, uitase de neplăcerile personale 
ale lui Tom. 

— Dar, Tom, unde vei pleca? 

— 'Ţi-am spus: oriunde! 

— Ai bani? 

— Da. Sunt în siguranţă, depuşi undeva unde nu voi 
întâmpina nici o dificultate pentru a-i retrage, chiar şi dacă 
îmi voi schimba numele. 

— Deci ai primit bani? 

— Fireşte! 

— Dar vei fi găsit de poliţie! 

— Nu atât de uşor pe cât crezi! Poliţia are semnalmentele 
mele, dar nu mai corespund cu noul meu chip. Datorită 
chirurgiei estetice şi banilor voi fi liniştit până la sfârşitul 
zilelor, cu condiţia să nu mă întorc niciodată în Anglia. 


Hilary îi răspunse cu scepticism. 

— Cred că ai comite o mare greşeală şi consider că ar fi 
mai bine să te întorci la Londra, indiferent de consecinţe. În 
plus, nu mai suntem pe timp de război! Ai primi o foarte 
mică pedeapsă de privare de libertate! Şi după aceea. 
Preferi să fii un om urmărit pentru tot restul vieţii? 

— Nu înţelegi. Vino! Nu mai e timp de pierdut. 

— Cum vei reuşi să ieşi din Tanger? 

— Mă voi descurca. Nu-ţi fă griji. 

Ea se ridică, neştiind ce să mai spună. Acest serviciu pe 
care 'lom i-l cerea, avea să i-l facă. Deşi trăise alături de un 
străin. Nu avea pentru el nici un sentiment prietenesc, nici 
o adevărată simpatie. 

Se opriră la capătul terasei, lângă o uşă ce dădea spre o 
potecă ce şerpuia pe flancul colinei coborând spre port. 

— Mă voi strecura pe acolo, spuse Betterton. Mulţumesc... 
şi la revedere! 

— Mult noroc! 

EI, deschise uşa şi dădu înapoi doi paşi. Trei bărbaţi erau 
de cealaltă parte a uşii barându-i trecerea. Doi dintre ei 
intrară pe terasă. 

— Thomas Betterton, spuse primul, pe un ton oficial, am 
asupra mea un mandat de arestare pentru tine. Am 
misiunea de a vă păzi până când vor fi terminate 
formalităţile privind extrădarea dumneavoastră. 

Odată trecut prin momentul de surpriză. Tom îşi reveni. 

— Nu este decât un impediment! strigă el. Acela că nu 
sunt Iom Betterton... 

Al treilea bărbat se alătură primilor doi. Tom recunoscu în 
acel moment pe Andrew Peters. 

Tom izbucni în râs. 

— Să ne explicăm! Deoarece m-aţi cunoscut sub numele 
de Thomas Betterton, vă închipuiţi desigur că sunt Thomas 
Betterton. Ori, repet, nu sunt Thomaş Betterton. Am întâlnit 
pe Betterton la Paris şi m-am substituit lui. Dacă nu mă 
credeţi, întrebaţi-o pe această doamnă! A venit să mă caute, 


dându-se drept soţia mea, iar eu am recunoscut-o efectiv ca 
atare. Am dreptate? 

Întrebarea se adresa lui Hilary, care răspunse printr-un 
semn al capului. 

— Şi, dacă am spus că este soţia mea, a fost tocmai pentru 
că nefiind Thomas Betterton nu o cunoşteam pe doamna 
Betterton. Fireşte, când ea m-a interogat, i-am povestit cu 
totul altceva. Ceea ce vă spun dumneavoastră este purul 
adevăr! 

Râzând din nou concluzionă: 

— Nu sunt Iom Betterton! Să luăm oricare fotografie a lui 
Betterton pentru a o compara cu chipul meu. Vă veţi 
convingi că am dreptate. 

Andrew Peters veni lângă el. 

— Am văzut fotografii de-ale lui Betterton, spuse el pe un 
ton tranşant şi sunt de acord că nu-i mai semănaţi, dar asta, 
nu înseamnă că nu sunteţi Tom Betterton. Şi o voi dovedi! 
Dacă sunteţi Betterton aveţi pe antebraţul drept o cicatrice 
în formă de Z! 

Cu câteva gesturi rapide înlătură vestonul lui Betterton. 
Cu vioiciune îi suflecă mâneca de la cămaşă. 

— Iată cicatricea! strigă el. În Statele Unite există doi 
asistenţi de laborator care o vor recunoaşte. În ceea ce mă 
priveşte, deţin informaţia de la Elsa. 

Tom Betterton pălise. 

— Elsa? Ce amestec are ea. 

— Vreţi să cunoaşteţi motivul pentru care sunteţi acuzat? 
Vi se va spune! 

Andy se întoarse spre poliţiştii care-l însoțeau. 

— Tom Betterton, spuse unul dintre ei, sunteţi acuzat de 
omor cu premeditare a Elsei Betterton, soţia 
dumneavoastră. 

Capitolul XXII 

— Sunt dezolat Olive, Nu pentru el, ci pentru 
dumneavoastră! Pentru dumneavoastră aş fi vrut să-i acord 
o şansă. Am încercat. Amintiţi-vă. V-am spus, cândva, că ar 


fi mai bine pentru el să nu părăsească niciodată Unitatea. V- 
am spus acest lucru, deşi am traversa jumătate din glob 
pentru a-l face să plătească pentru crima comisă! 

— Nu mai înţeleg! mai întâi, cine sunteţi? 

— Credeam că aţi ghicit. Mă numesc Boris Andrei Pavlov 
Glydr şi sunt verişorul Elsei. Am părăsit Polonia, ţara mea 
natală, pentru a merge în Statele Unite să-mi continui 
studiile. La sfatul unchiului meu, care vedea, nu fără 
nelinişte, evoluţia evenimentelor din Europa, am cerut 
naturalizarea mea americană, luând numele de Andrew 
Peters. A survenit războiul care m-a adus în Europa. 
Lucram pentru rezistenţă şi astfel, am reuşit să-i trimit în 
Statele Unite pe unchiul meu şi pe Elsa. V-am vorbit deja 
despre ea. V-am spus că ar fi devenit o altă Marie Curie. 
Numai ei, absolut numai ei, i se datorează descoperirea 
fisiunii ZE. Betterton era un tânăr canadian, care lucra în 
laboratoarele lui Mannhein, un om care-şi cunoştea 
meseria, dar nimic mai mult. I-a făcut curte Elsei şi s-a 
căsătorit cu ea, nu din dragoste, ci dintr-un singur interes, 
acela de a-i fi asociat la lucrările ei. Atunci când ea şi-a 
terminat practic cercetările, iar el a avut certitudinea că 
fisiunea ZE va fi o descoperire senzaţională, a asasinat-o pe 
Elsa, deliberat, cu sânge rece. Cu otravă. 

— Nu! Nu pot să cred! 

— Trebuie să mă crezi, Olive. În acea perioadă nu a fost 
bănuit. Moartea Elsei părea să-l fi marcat foarte mult. S-a 
pus pe lucru cu încăpățânare, apoi, după un timp, a anunţat 
descoperirea fisiunii ZE. Şi-a revendicat-o în întregime. 
Aceasta i-a adus ceea ce spera: era de acum un savant de 
renume mondial. O anume prudenţă l-a determinat să 
părăsească Statele Unite pentru Anglia. S-a instalat la 
Harwell. Războiul terminându-se, am rămas în Europa unde 
cunoşteam germani, ruşi şi polonezi. Mă grăbeam totuşi să 
mă întorc în S. U. A... Elsa îmi scrisese cu puţin timp înainte 
de a muri. Maladia despre care îmi vorbise în scrisoare mi 
se părea inexplicabilă, misterioasă. Când m-am întors în 


Statele Unite am început o anchetă, de ale cărei detalii vă 
scutesc acum, dar din care am aflat tot ceea ce voiam să 
ştiu. Am obţinut autorizaţia de exhumare a corpului lui Elsa 
şi a urmat o autopsie care a fost concludentă. Unul din 
prietenii mei, care lucra în biroul District Attorney, a plecat 
în Europa în acelaşi timp în călătorie de agrement şi, cred, 
că întâlnindu-l pe Betterton, i-a vorbit despre exhumare. 
Betterton şi-a dat seama că-şi risca reputaţia. Îmi închipui 
că trimişii lui Aristides l-au contactat şi că atunci i-a venit 
ideea că numai în acest fel se va putea salva. A avut grijă să 
se precizeze în contractul său că medicii chirurgi 
specializaţi ai Unităţii îi vor crea un nou chipr după care a 
dispărut. Nu se aştepta, este foarte evident, să găsească 
acolo o adevărată închisoare, în care situaţia sa devenea 
periculoasă, deoarece era incapabil să furnizeze, pe plan 
ştiinţific, ceea ce se aştepta de la el. Fisiunea ZE 
presupunea Geniul. Or, el nu poseda acest geniu... 

— Şi aţi decis... 

— Să-l găsesc, da. Decizia mea a fost luată a doua zi după 
dispariţia sa; m-am dus în Anglia. Anumite deschideri 
fuseseră facilitate de doamna Speeder, care lucra în cadrul 
O. N. U. La Londra, am aflat că această doamnă îl întâlnise 
pe Betterton. Am aranjat să-i fiu prezentat. Am încercat s-o 
determin să se confeseze, spunându-i că sunt de stânga şi 
insistând asupra cunoştinţelor mele ştiinţifice, pe care le 
exageram, desigur. Îl credeam pe Betterton în spatele 
Cortinei de Fier, unde el credea că nimeni nu-l va mai 
căuta. Eu eram însă hotărât s-o fac. Elsa, pe lângă valoarea 
sa profesională, era o foarte frumoasă şi fermecătoare 
femeie. Să ştiu că omul pe care-l iubise, pe lângă faptul că-i 
furase descoperirile, a mai şi asasinat-o! Un astfel de om, 
dacă aş putea, l-aş omori cu propriile mele mâini! 

— Vă înţeleg. 

— De la sosirea mea în Anglia v-am scris, explicându-vă 
totul. Am semnat cu numele meu polonez. 


O privi pe Hilary, aşteptând câteva cuvinte care nu veniră 
însă. Continuă. 

— Cred că nu m-aţi crezut, deoarece nu mi-aţi răspuns 
niciodată. După aceea, am fost să văd pe cei care lucrau la 
Inteligence Service, cărora le-am jucat o comedie. Eram 
tipul perfect al ofițerului polonez. De o politeţe însă puţin 
seacă, teribil de „străin”. Nu am inspirat nimănui încredere. 
Jessop şi cu mine am sfârşit prin a ne înţelege totuşi. 

După câteva clipe de tăcere continuă: 

— În această dimineaţă misiunea mea s-a încheiat. 
Betterton va fi extrădat şi dus în Statele Unite, unde va fi 
judecat. Dacă va fi achitat, nu voi avea nimic de obiectat. 

Adăugă cu un aer sumbru: 

— Dar va fi condamnat! Există prea multe dovezi! 

Urmă un nou moment de linişte. Amândoi priveau 
grădinile inundate de soare, coborând panta blândă spre 
mare. 

— Ceea ce mă frământa, reluă el, este că aţi venit să-l 
căutaţi şi că, de la prima noastră întâlnire, m-am îndrăgostit 
de dumneavoastră. Este lamentabil, dar nu pot să fac nimic. 
Vă iubesc şi eu sunt cel care vă trimite soţul pe scaunul 
electric! Poate mă veţi ierta, dar nu veţi uită niciodată. 

Se ridică. 

— Asta-i tot! Concluzionă el. Această istorie voiam s-o 
auziţi direct de la mine. Adio! 

Se îndepărtă. 

— O clipă! spuse ea. Există ceva ce nu ştiţi. Nu sunt soţia 
lui Betterton. Olive Betterton a murit la Casablanca. Jessop 
m-a convins să mă substitui ei. 

E] se întoarse. În picioare, în faţa ei, o privea cu stupoare. 

— Nu sunteţi Olive Betterton? 

— Nu. 

— Asta-i bună! 

El se lăsă să cadă cu greutate pe fotoliul de pe care tocmai 
se ridicase. 

— Olive! micuța mea Olive! 


— Nu mă numiţi Olive! Numele meu este Hilary! Hilary 
Craven. 

— Hilary? V-a trebui să mă obişnuiesc! 

Mâna sa se aşeză pe cea a tinerei femei... 

La cealaltă extremitate a terasei, Jessop, care discuta cu 
Leblanc anumite dificultăţi de ordin tehnic, îşi întrerupse 
colegul în mijlocul unei fraze: 

— Spuneaţi? 

— Spuneam, dragul meu prieten, că eforturile noastre nu 
vor fi totalmente finalizate: Aristides nu va fi urmărit! 

— Ştiu. Cei că Aristides câştigă întotdeauna. Reuşesc să se 
strecoare printre degete. Singura mea consolare este că 
omul va pierde mulţi bani cu această aventură, ceea ce nu-i 
cade tocmai bine. Am impresia că va fi chemat, nu peste 
multă vreme, să dea socoteală unui judecător, în faţa căruia 
minciunile sale nu vor mai convinge. 

— Ce priviţi cu atâta atenţie? 

— Spuneţi mai bine „pe cine”. Nu vedeţi acolo pe Hilary 
Craven şi pe Andrew Peters? Am lansat-o pe Hilary spre o 
„destinaţie necunoscută”, dar mi se pare că această 
călătorie se termină, după toate câte au fost, în mod 
obişnuit. 

Leblanc îşi încruntă sprâncenele, reflectând. 

— Am găsit! strigă el. Este din Shakespeare! 

Jessop surâse. 

— Francezii, spuse el, sunt foarte cultivați. 


SFÂRŞIT