Revista Cinema/1977 — 1989/022-CINEMA-anul-XXII-nr-6-1984

zbaterile 
A revistei „Cinema“ 
N 


„Acum 40 de ani România era o ţară agrară, cu o industrie slab 
dezvoltată. În această perioadă istorică scurtă, ea s-a transformat 
într-o ţară industrial-agrară, cu o industrie modernă, dezvoltată, cu o 
agricultură modernă, în plin progres. În ce priveşte industria, am dez- 
voltat — s-ar putea spune — aproape toate ramurile moderne ale aces- 
teia“. 

Nicolae CEAUŞESCU 


Romantism revoluţionar și personaje model la faţa locului, 
la Întreprinderea de Maşini Grele București 


„Cum am devenit activist, Schiţă autobiografică pentru 
rămînînd profesionist“ portretul unui romantic 


— Ce v-a indemnat pe această cale? 

a M-a atras munca cu omul, modelarea 
lui 

— Dacă v-a atras, inseamnă că aveaţi di- 
nainte o inciinajie in acest sens. 

— Amîndoi părinții mei sînt muncitori, așa 
că vreo tradiţie ică aparte nu avem 
în familie, dar avem abil putere de con- 
vingere și încă ceva, încrederea că fiecare 


i 


ca să-l transformi sau să-i ambiţionezi să 
totul deosebit. O echipă sau un 
luate și global, toată lumea la 
ca să dai rezultatul maxim, trebuie 
ideri pe fiecare individ în parte, să-l 
și să-i descoperi secretele de func- 


o obligație a inginerului sau a 
. Dar activist politic cum aţi 

— În activitatea politică, există o selecţie 
naturală, pe care o fac oamenii înșiși, prin 


sag 
Hiri 
PERET 


l 


sau vreo „fabrică“ de activiști, așa că, înainte 
de a ajunge la școala de perfecţionare sau la 
academie, în punctul de plecare, ia bază, ac- 


(e 


Ciîţiva kilometri parcurşi prin uzină 
şi mai multe ore petrecute 
cu un activist U.T.C. 
care cunoaşte bine 1 000 de tineri 


ceput, nici lumina nu se mstaiase încă. 
Mi-am primit bănățeanca cu o iumimare pe 

masă. m ziceți? Romante” Romantic, da! 
ferenţierile, pentru că un activist trebuie să | '49 am venit la ița să urmez. școala profe- Pe urmă, în '68 a venit și mimza — feciorul 
întrunească multe calităţi, să facă față multor | sională. Între 1952 și 55, am lucrat ca oțe- | nostru — minzul, îi spun eu Acum e în clasa 
încercări, multor opțiuni şi mai ales să treacă | lar-topitor. În 1955 am venit la București a X-a, dă treapta la chimie, că ase a vrut el 
examenul din momentele cînd trebuie să ia | să-mi satisfac stagiul militar, la aviaţie, că și eu nu mă amestec. Nu sînt eu omu acela 
decizii. Atunci iese totdeauna la suprafață | mi-au plăcut avioanele. Am fost şi instructor, care să țină morțiș să facă fecčorsi o facul- 


ca realitate cotidiană, în aștepta 


personalitatea lui autentică. Mulţi dintre cei | maistru mecanic, și puteam să rămin în Bu- tate. Eu am zis întotdeauna așa: să fie mese- 
promovați devin însă cu adevărat buni oa- | curești. Colonelul meu mi-a şi propus să rā- | riaș bun. Şi am un fecior fain. Nu-i premiant, 


meni politici, care reușesc nu numai să întăp- | min, dar de ce să nu fiu sincer, eu sînt cu dar printre primii zece tot este... Eu am mun- 
tuiască ei înșiși, în munca lor profesională. | Banatul. Am ţinut foarte mult la Banat, așa | cit ca maistru aici, la I.M.G.B., pina la 1 aprilie 
politica partidului și statului nostru, dar să și | că, în 1958, m-am reintors la C.S.R. = Combi- 1969 cind am tost numit maistru pnincipai. Eu 
transmită celorialţi acest impuls, să fie capa- | natul siderurgic Reșița. La 15 septembrie | unsi loc de muncă am schimbat în viaţa 
bili de a promova această politică. 1959, am fost trimis la școala de maiștri de la mea: de la Reșița aici, atit! Am fost trimis și 


Hunedoara. Am terminat şcoala de maiștri în în R.F.G. și peste un an ies la pensie... De ce 
— În viaţa unui activist, există și momente | 1962 și, ia 30 iunie, am fost încadrat ca mais- m-am făcut oțelar? Tată-meu era miner și 
? De pildă, momentul promo- | tru tot la Reșița. În 1965, am auzit că se des- cînd s-a pus problema ce să fac eu în 
sau al alegerii este un astfel de moment, chide Uzina metalurgică din București, U.M.B. mi-a zis: „fiule, dacă ești bun la carte, te 
îi zicea pe atunci — și am venit și eu. Aveam să înveți. Dacă nu, rămii la o meserie". 
30 de ani. Eram singur, așa că am căpătat o început eu liceul.și odată m-am hotărit să 
cameră, într-o locuință de familiști — că pe ajung fabricant, adică muncitor în fabrică. 
atunci așa era: familiștii primeau un aparta- | M-am înscris la şcoala profesională din Re- 


Ne-au dus, ne-au arătat hala 


1 noaptea. mos. Şi, de ce să nu fiu sincer? Cînd l-am vă- 
i eu filmul, era co- zut pe maistrul principal Stupina pozat, în vi- 
rect, era adevărat, așa se petrecuseră lucru- trina magazinului universal din Reşiţa, mi-am 


„Cînd te bagi în gura focului, 
fără să te oblige nimeni, 
apoi musai ești romantic“ 


prezintă personaje de activiști, ele se refera | rile. Înainte de asta însă, am fost trimis cu un | zis cê e musai să ajung şi eu ca el... Dacă am 
numai la activitatea strict itică, nu și la | grup de muncitori la Reşiţa să-i calificam. Și aut Şi eu poza la panoul de onoare? 
cea profesională sau $ , personală, a | m-am întors cu ei calificaţi la I.M.GB Acum Towsžsa Georghe Mengher, care mi l-a 
lui. Or, tocmai această imbinare este | să fiu sincer, de ce să nu fiu sincer, eu sam | rmecomemtat pe Munteanu Nicolae drept cel 
că i noastre și celor mai crezut că am să rămîn aici. Eram neinsusst ma veci maistru de ia tumătorie: „A ajuns, 
mulţi dintre activiștii de partid, egal ac sau | n-aveam nimănui de dat socoteală, uzina === a mst) | 
am , dar am rä- | nouă, îmi plăcea, mi-am zis câ siu și = Am ajuns dar acum nu sint, că se mai | 
mas și un om al profesiei doi-trei ani şi mă întorc acasă, în Basset Fe | semi pomie mai sint și alți fruntași în | 
— într-adevăr, unui tip de acti- | urmă însă mi-am intrat în normal M-am c> IRGA Dar de ce să nu fiu sincer? eu am 
vist care nu prea apare in filmele noastre. | sătorit, mi-am adus bânățeanca ac am c> | ipat ieme mot să ajung maistru oțelar. ȘI | 
Încă oscilăm, de regulă, intre imaginea unui | pătat și noi apartament da nimic >+ssem. © | a s35 <a iz Pesta au fost niște maiștri buni 
secretar al județenei care vorbește mult la te- dormeză, o masă, două scame 5$ cam at de ut has ami pe Arcan Mihai și Lupșan 
leton din biroul său și imaginea unui secretar | Că ea zicea: „Să fi adus mobimie de acas =œ Mia care a ios s deputat în Marea Aduna- 
de fabrică sau de cooperativă văzut, de obi la bătrîni, să stăm şi noi ca canen La => Moa Aes de ia cine învăța. Şi vă 
3 iam spus — că re kên ng moise moz 
(Continuare în pag. 10) tre. Şi ne-am luat Da să spum, Pa e » Continuare în pag. 10) 


https://biblioteca-digitala.ro aR 


„La început 
m-a fascinat atmosfera, 


» sinteţi 
rie elec- 


amr i Muțiu Anghel. 
ri Ae 


maistru , 

trică, cea mai veche, prima secţie a 
LM.G.B. . Lucraţi aici din 1968 şi aţi venit 
de la dumneavoastră 


spus. Sinteţi hunedorean? 
— Nu. Sint născut în Alba lulia, dar am ve- 
nit d, copil în București... 


Hunedoara, 
a ra Merz ŞI, mai ales, ga ce 
Că nu este o meserie 


v-aţi tăcut mpi 
ușoară, asta știe și un er a 
— Nu este, e drept. Dar eu am încercat și 
alteie inainte te să ajung oțelar. Am lucrat la 
j ne și nu mi-a plăcut. Aveam 15 


pul 

Hunedoara era mină de lucru puțină. Trei zile 
săptămină făceam școală și trei lucram la 

. Asta a fost: că făceam meseria, ve- 


în evidență, eram tineri, ne mindream, ce 
mai? Cred că și asta m-a legat de meserie. 
La început firește, că de pe la 25—26 de an 
incolo, cind m-am obișnuit, a început să-m 

placă nu cuptoarele, pr tocul, ci meseria în 
sine. Cind am început să cunosc bine proce- 
sul tehnologic și mi-am dat seama că pot sa 


bani. Banii erau a 


acord? 


eamă 
"Și dacă 
după ce l-aţi 


aduc ceva nou, să pun ceva de la mine. Pen- 
tru că trebuie să i. că, într-o oțelărie din 


mii de șarje, n-o să găsești niciodată două la 
fel, două care să decurgă de la cap la coada 
identic. Chiar dacă tehnologia este foarte 
restrinsă. Asta-i frumusețea. Asta m-a s 
Aş fi avut prilejul să plec din oțelărie. Mi s-au 
oferit tot felul de alte meserii, dar n-am pri- 
mit. În tinerețe am jucat și rugby și, la un 
moment dat, mi s-a propus intru într-o 
echipă, dar n-am primit. N-am putut să plec 
GN: tite, Prinsesem gustul meseriei, asta 
era! 
(Tovarășul Munteanu, din afara “cadrului”. 

„Muţiu e unul din cei mai buni maiștri oțelari 
din fară. E printre primii. Munteanu vă spune 


asta.“ 
„gust“ are meseria de oțelar? Cu ce 
se deosebește ea de altele? 
— Acum, să ael i că, paoa din afară, pare 
Dar eu vă spun că oricine 
ar veni Ary după ce-o învaţă, află că este o 
meserie ca oricare alta. Totul e să o Woont. 
— ce vă rog? acem, in date ș 
fapte, rca pa 9 cind o H 
hotărit să 


— E a Dia A E a '53, am rege la Hune- 
doara, cum v-am spus, să fac școala profe- 
sională. Am lucrat întîi la topitorie. În '56 
m-am întors la Bucureşti, am intrat la uzinele 
„23 August“. De-acolo am fost trimis din hgy 
ia Hunedoara, la şcoala de maiștri. În '5€ 
m-am întors la „23 August“, ca maistru, iar în 
'68 am venit aici, la I.M.G.B. 

— ce aţi părăsit „23 August“ pentru 
LM.G.B.? 


— Era mare nevoie de oameni aici, că erau 
la început. Și pe mine m-a atras noutatea. 
Poate era și puţină curiozitate la mijloc — 
aici erau primele cuptoare de 50 de tone... În 


https://biblioteca-digitala.ro 


nici un caz nu am schimbat locul pentru 


i. 
— Dacă vi Ar gaani 
şcoala romantismului revoluționar, aţi fi de 


— Sigur. Dar v-aș spune și eu că romantis- 
mul revoluționar mai muit se făcea decit se 
vorbea. Mulți îl făceam fără să 


cere 
acute atita vreme. 


fără să ştim că 


pu 
noi în oțelărie, este puritatea oțelului. Un por, 
adică o” impuritate microscopică, poate să 
facă sa se rupă o turbină. Şarja pe care o ve- 
deți acolo e pentru utilajul nuclear de la 
Cernavodă. 60 de tone sint în cuptor şi otelul 


trebuie să iasă lacrimă. Asta nu-i o meserie 
sa o faci „după ureche“. 
— Păi, spuneaţi că e „ca oricare alta“... 


— După ce 0 mu Dupa ce o înveți este 
o meserie care sé vede cel mai bine cu ochii 
închiși. Vedeți cum scrieți acolo, să nu se în- 
țeleagă că se face orbește... Vreau să spun 

după ce o cunoști bine, închizi ochii şi 
ii ce se întîmplă în cuptor. Dar ştiţi cum 
vezi? La milimetru. 

— Dumneavoastră cite ore staţi 


lingă cuptor? 


că aţi crescut la 


știm că-l 
o definiție, acum, 


Romantism revoluţionar? 
L-am făcut ani şi ani. 


Mulţi îl făceam 
îl cheamă aşa 


— Eu unul mai puţin de 10 niciodată. Am 
stat şi cîte două schimburi, că ăsta-i cupto- 
rul. O șarjă iese în 7—8 ore. Nu i pleca 
s-o lași schimbului, că e şarja ta, tu nzi 
știți că aici, indiferent cîte ore stai, m 
stai- degeaba. 


mergeţi? 

— Mai rar. Cind prind timp liber, cind ies 
din tura de noapte şi mai umblu după cum- 
părături, dacă văd că-i un film bun, intru. 

— Dar cum vedeţi că-i bun inainte să-l ve- 


— E, mai cunosc şi actorii, şi regizorii... 
mai une și re ti ceva, i nu totul. 
ci ce văzut, cum îl judecaţi, 
după ce criterii? 
— Întii trebuie să-mi placă. Dacă mi-a plă- 
cut „mă A pd din ce punct de vedere mi-a 
că mi-a arătat ceva din care , nu 


eu, dar în orice caz să deprind și ceva peruu 
mine, să pot compara măcar ceea ce gindesc 
și fac eu, cu ceea ce gindeşte și face perso- 


(Continuare în pag. 10) 


3 


documentarul 


Congresul 


al XIli-lea 
al P.C.R. 


R aa tocmai filmul 40 de trepte, după 
un scenariu al poetului Nicolae Dragoș, pro- 
ducţie a Casei de filme 5 în colaborare cu 
studioul „Al. Sahia“, film sinteză. care-și pro- 
pune să prezinte drumul parcurs în viața 
României de la „anul 0“ — momentul revolu- 
ției de eliberare naţională și socială, antifas- 
cistă și antiimperialistă — pină la 23 August 
1984. Așa cum este specific unui asemenea 
fiim care abordează cele mai diverse laturi 
ale vieții materiale și spirituale, căutînd să su- 
blinieze tot ceea ce s-a realizat mai deosebit 
şi revoluționar în construcţia socialistă a țării 
și în conștiința oamenilor, este firesc să folo- 
sim cele mai felurite materiale începînd cu 
documentele filmate de-a lungul celor 40 de 
ani, pînă la publicistica vremii; de la mărturi- 
ile arheologice care atestă așezarea străve- 
che, multimilenară pe aceste meleaguri a po- 
porului român pină la păstrarea tradiţiilor 
cultural artistice prin alăturarea acestora la 
patrimoniul literelor, științei, artei și culturii 
socialiste. Desigur că nu este deloc ușor de 
realizat un asemenea film, cu atit mai mult cu 
cît ne propunem ca documentul scris sau de 
viaţă să capete acele calități capabile sá şi 
emoţioneze spectatorul. Aș putea afirma că 
este filmul miilor, chiar zecilor de mii de 
filme, realizate de studioul „Al. Sahia“, filme 
care, în cei 40 de ani de istorie, au contribuit 
la reflectarea adevărată a realității românești, 
la scrierea istoriei noastre în imagini — miș- 
cătoare — pe celuloid, cu patos și sinceritate. 
Este, de fapt, un film la care, în mod direct 
sau indirect, participă întregul colectiv al stu- 
dioului nostru. De altfel și istoria studioului 
afirmă ritmul din ce în ce mai rapid al realiză- 
rilor socialiste: de la un film, în 1950, ia peste 
300 de filme în. 1984. Treptele construcţiei 
socialiste, din ce în ce mai bogate în fapte, 
au obligat studioul, realizatorii lui, să-și potri- 
vească pasul înzecindu-și eforturile pentru a 
putea să cuprindă peisajul larg al societății 
socialiste multilateral dezvoltate românești. 
Un loc aparte în acest film-sinteză îl ocupă 
dezvoltarea materială și spirituală din ultimii 
20 de ani cind, sub conducerea secretarului 
eneral al partidului, tovarășul Nicolae 
Ceaugescu, s-a înfăptuit unitatea de faptă, 
conștiință și sentiment a poporului. O unitate 
indestructibilă, ca răspuns la gindirea și ini- 
țiativele creatoare ale președintelui ţării. 
Spuneam, mai înainte, că filmul acesta în- 
seamnă producţia studioului „Al. Sahia“ în 
„desfășurare“, pentru că tot ceea ce a filmat 
cinematografia documentară de-a lungul ce- 
lor 40 de ani va fi prezent în acest film. O is- 
torie în 70 de minute. Lucru greu, dar nu im- 
posibil. Să ne reamintim: ziua de 23 August 
1944 a fost filmată de cîțiva operatori de 
front; imagini puţine, dar emoționante prin 
valoarea lor. de document. Aceiași reporteri 
cinematografici, unii azi pensionari, alții dis- 
păruţi, s-au atașat idealurilor comuniștilor şi 


40 de ani 
în 70 de minute de film 


In întîmpinarea Congresului al XIII-lea, 
documentariștii restituie pe peliculă, 
imaginea-martor 


a 40 de ani de 


au continuat să filmeze marile demonstrații și 
mitinguri populare organizate de Partidul Co- 
munist Român, precum și jertfele glorioase 
de pe frontul de vest pînă la victoria finala 
asupra fascismului; au imortalizat, apoi, pri- 
mele imagini ale reco: iei, ale reformei 
agrare, ale instaurării primului guvern demo- 
crat, ale primelor alegeri libere, ale abolirii 
monarhiei și proclamării Republicii Populare 
Române, La chemarea Uniunii Tineretului 
Comunist şi a secretarului ei general, tova- 
rășul Nicolae Ceauşescu, au apărut entuzias- 
tele brigăzi de tineret de pe marile şantiere 
naţionale. „Hei rup“-ul de la Bumbești-Live- 
zeni, Salva Vişeu, Agnita-Botorca sau Apaca 
a fost înregistrat pe peliculă în imagini care, 
și astăzi, după atiţia ani, ne emoţionează pe 
noi, virstnicii, şi însuflețesc tineretul, reînno- 
dind tradiția brigadierilor o dată cu apariţia 


istorie socialistă 


marilor șantiere Canalul Dunăre—Marea Nea- 
gră, Rovinari, Zimnicea—Răzmirești, laşi- 
—Gorbani, Capul Midia etc. — Actul naționa- 
lizării, ca şi cel al cooperativizării agriculturii 
își un loc pe măsură în Arhiva naţio- 
nală de filme, arhiva noastră sentimentală. 

Din 1950, o dată cu înființarea Studioului 
cinematografic „Al. Sahia“, prezența cineaști- 
lor în viața ţării devine o permanenţă. Prin 
Jurnalele cinematografice de actualități, agri- 
cole și sportive, dar și prin documentarele 
sale din ce în ce mai numeroase. Toate ma- 
rile construcţii, toate marile prefaceri din 
viața materială și spirituală reflectate pe peli- 
culă au lansat și afirmat personalități cinema- 
tografice. Să ne reamintim: Pentru industriali- 
zare, pentru socialism și Un minut de lon 
Bostan; Bicazul de Mirel llieșiu, 4000 de 
trepte spre cer (Hidrocentrala de pe Argeș) 


Foto: Victor STROE 


în lucru: 


Pietele ei 
ca razele 
soarelui 


Un destin feminin, 
o biografie 
marcată 
de istorie, 

o temă constantă 
în filmografia 
regizoarei 
Malvina Urşianu 
(scenariul şi regia). 
Cu: Irina Petrescu şi 
Gheorghe Dinică. 


Sub semnul Festivalului național „Cîntarea României“ 


cineclub MTTC Bucureşti 


Un termen tehnic uzual: lucrări de artă 


C. dacă n-o spune (fiindcă, adesea, 
nici ei n-o știe lămurit), de fapt, cineamatorul 
este insul din public care n-a văzut încă fil- 
mul desăvirșit; pe acela ar urma să-l facă el. 
Ochiul contemplind jur-împrejur, o părere 
personală despre „frumos“ (expresivitate, 
adevăr, congruență) și un aparat de filmat, 
multora la îndemină — par să fie suficiente 
scopului. Nu şi succesului. Nu tot ceea ce 
mișcă în realitate devine și mișcător, o dată 
proiectat pe ecran, semn că invizibilul — 
ideea inspirată, talentul care „privește“, se- 
lectează și fixează viața în imagini — este o 
forță cu legi proprii. La cineciubul MTTC, 
(Ministerul transportului și telecomunicaţiei) 
am urmărit de curînd un film realizat de artiș- 
tii amatori, IPTANA '45, color, trecere în re- 
vistă a activităţii de trei decenii a Institutului 
de Proiectări transporturi Auto, Navale și Ae- 
riene — care avea toate caracteristicile unei 
pelicule antrenante — ritm, nerv, contra- 
punct, patos — deși mișcarea era numai a 
aparatului, secvențele ce se succedau pe 
ecran stăruind cu precădere asupra unor... 
poduri (elemente destul de imobile!). Film 
tehnic, comentind expert diferite tipuri de lu- 
crări şi, deopotrivă, turistic, desenind harta 
României în peisaje de frumuseţe unică, ară- 
tindu-ne locuri din nordul ţării, unde podurile 
și viaductele par crescute din piatra muntelui 
sau orizonturi marine, pe care cercurile de 
amplă deschidere ale construcției (recent 
inauguratul pod de ia Medgidia) repetă, în 


„Cind proiectez un 
sint concentrat 
pină la insomnie. 
Cînd îl filmez, 

sint fericit“ 


metal, suplețea liniei trasate în tuș, documen- 
tar sobru, omagiu adus muncii oamenilor din 
sectorul transporturi și telecomunicații. oa 
de ce e atit de sărac decorul industrial în fil- 
mul de ficțiune și de ce competenţa și îndirji- 
rea unui erou din mediul „producţiei“ se 
exercită mai adesea asupra unei vetuste ma- 
șini semănind cu o locomotivă?). O paran- 
teză ce se închide ivită însă nu fără rost. 
Cind în timpul proiecției, inginerul Popa Vic- 
tor, unul dintre cei 5 membri ai cineclubului, 
ne arată un pod ce traversează riul Cerna, 
spunind: „Asta eu l-am făcut, eram stagiar“ 
— putem crede că e o precizare asupra acti- 
vităţii sale de proiectant. Cel mai cunoscut 
eră repara fa a premiul | — 
1981 în cadrul Festivalului „Cintarea Româ- 


https://biblioteca-digitala.ro 


niei” și cîştigător al „Cupei de cristal“ și al 
Diplomei de onoare acordată de Studioul 
„Alexandru Sahia“, onorat cu multe alte dis- 
tincţii — o peliculă alb-negru, 6' (De altfel, 
din 1978, de la înfiinţare, cineclubui MTTC a 
luat numeroase premii la „Cintarea Româ- 
niei“, festivalul cinecluburilor bucureștene 
etc.). Cu ochi alert şi părere formată despre 
ceea ce poate crea ideea de „frumos“ într-o 
lucrare tehnică, cineamatorii de la MTTC au 
ştiut să facă un documentar bun, tocmai fi- 
indcă ştiu ce înseamnă (sau cum se constru- 
iește) un pod bun. Dacă e adevărat că un 
creator află în procesul de lucru ceea ce nu 
ştia pină la amănunt cind și-a început munca, 
e ia fel de adevărat că el trebuie să știe esen- 
țialul despre ceea ce vrea să comunice de la 
început. Filmările suprastructurii de fier au o 
solemnitate, ca şi cînd ar urmări silueta unor 
tuburi de orgă, omagiere implicită a marelui 
înaintaș, a, carol Saligny, iar ritmul zilei de 
azi e prins în imaginea simbol — gestul unui 
om ce îi timăcopul într-un cimp de pia- 
tră, spărgind încremenirea unui peisaj vechi. 
S-a „tras“ în două săptămini (Trifan Gheor- 
ghe, responsabilul cineclubului a dormit ci- 
teva nopți într-o barcă la piciorul podului, 
pindind cea mai potrivită lumină), s-a ales cu 
exigenţă tot ce a fost mai expresiv pentru de- 
monstrația produsă. Muzica adecvată ne lasă 
să înțelegem că unul (sau toţi) dintre mem- 
brii cineclubului știu şi „audă” un film nu 
numai să-l vadă. Pe nu sint trecute 
nume pentru fiecare compartiment în parte. 
La IPTANA, tehnicianul Lucian Petcu și ing. 


— Titus Mesaroș; Porţile de Fier — Mircea 
Popescu; Hunedoara și Galaţi — Al. Boiangiu 
şi Gheorghe Visu; vizarea — lon 
Moscu și Eric Nussbaum; Liniorii (electrifica- 
rea) — Dumitru Done sînt citeva nume doar 
din prima generaţie de documentariști care 
au imprimat peliculei fiorul ultimilor 34 de ani 
din cei 40 de istorie socialistă. Generaţiile 
care au urmat, au contribuit în viziuni noi, 
personale, proprii timpului lor la crearea epo- 
peii celor 40 de ani. 

Numai simpla enumerare a unor obiective 
construite din 1965 și pînă în prezent poate 
sa reamintească filmele care le-au fixat și im- 
pus memoriei noastre: 1965: Uzina de alumi- 
niu — Slatina; Combinatul chimic Craiova şi 
Combinatul de ingrăşaminte azotoase — Tirgu 
Mureş; 1966. |.M.GB., Laminorul de la com- 
binatul siderurgic Galaţi; 1968: „Dacia'-Pi- 
teşti şi Combinatul Petrochimic-Piteşti; 1969: 
Aeroportul internaţional Otopeni şi Podul de 
la Giurgeni—Vadul Oii; 1970: inaugurarea Hi- 
drocentralei Porţile de Fier |; 1972: Inaugura- 
rea Teatrului din Tirgu Mureș; 1973: Intre- 
prinderea de aluminiu Tulcea; 1974: Transfă- 
gărășanul; 1975: prima platformă de foraj Ma- 
rin „Gloria“; 1978: Combinatul de utilaj greu 
lași, Termocentrala Turceni, Spitalul, clinic 
Municipal și Combinatul de utilaj greu, Cluj; 
1979: inaugurarea pasajului rutier Obor și 
Inaugurarea primului tronson al metroului; 
1981: inaugurarea noului pod Grand. 1982: 
Combinatul de fibre artificiale Brăila, Noua 
fabrică de zahăr din municipiul Arad și Fila- 
tura de mătase din Suceava; 1983: inaugura- 
rea podului rutier al Canalului Dunăre—Ma- 
rea Neagră de la Agigea; 1984: 26 mai. Inau- 
gurarea Canalului Dunăre—Marea Neagră. 

Trebuie să spun că la acest tablou al con- 
strucției material-monumentale, filmul va 
adăuga tabloul sintetic al vieţii spirituale a ţă- 
rii. Va prezenta activități din lumea literelor, a 
științei, a învățămintului, a gîndirii novatoare, 
a progresului tehnic. Un loc aparte își va găsi 
în filmul nostru Festivalul naţional al muncii 
şi creaţiei „Cintarea României“, precum și 
Daciada”, uriașă manifestare sportivă de 
masă. Şi, bineînțeles, un loc deosebit îl va 
avea politica internațională de colaborare, 
prietenie şi pace cu toate popoarele lumii 
dusă de țara noastră sub conducerea secre- 
tarului general al partidului și președintele ță- 
ră tovarășul Nicolae Ceaușescu. După cum, 
larga democratizare a vieții din toate domeni- 
ie de activitate, indestructibiia unitate a po- 
porului în jurul partidului și a conducătorului 
sâu, vor fi marcate prin imagini înregistrate 


sajul frumos expresiv al ţării, al naturii ei ge- 


cum prezentul articol nu poate epuiza 
ani de film documentar, nici filmul 
să epuizeze imaginile marilor în- 


află în film însă, se află sub ochii noștri, sub 
ivi noastre, sînt noile realizări, care toc- 
împlinesc și sintem conștienți de fap- 

ā ele sint produsul minţii şi sufletelor 
noastre. Ceea ce încercăm noi cu acest film 


noi să-și regăsească și revadă, propria 
treaptă urcată în acești glorioși 40 de ani. 


Virgii CALOTESCU 


Sencovici Cristian semnează imaginea şi 
montajul — deși inginerul face și actorie în 
filmul 16 februarie alb/negru — abia terminat, 
al cărui scenariu de sobră evocare metaforică 
e realizat de ing. Vlad Pelin, iar în pelicula 
tehnică Barete în comunică ter- 
meni de specialitate cu o dicţie de crainic 
profesionist. Filmările la Gara de Nord, docu- 
mentar alb/negru, 17' care au ţinut citeva 
anotimpuri, au fost făcute de toţi, mai putin- 
du-se numi și „gară pentru cinci“, după fiorul 
de subtilă melancolie ce-l străbate. Inginerul 
Viad Pelin, ajuns proiectant CFR din fost 
candidat la IATC, și-a invitat colegii de 
muncă la o vizionare, după care cea mai des 
auzită apreciere suna cam astfel: „Ce chestie! 
Eu ceferist şi n-am văzut gara așa, nicio- 
dată“. E o vedere a realului prin competență 
și iubire; o blindă ironie comentează, cu 
amănunte bine surprinse, raportul călătorului 
cu bagajul, al unora imens, cît o casă, al al- 
tora trecător și subțire cit un ziar, băgat în 
buzunarul hainei, avere și imagine despre 
sine a fiecăruia, descitrabilă în lucruri, figu- 
rile, tipurile diferite de grabă, de ocupare a 

spaţiului în tren — sînt inspirat alese. 
Motive întemeiate ne fac să așteptăm cu in- 
teres terminarea unui film aflat în lucru, Cen- 
tenarul Orient ca și pelicula Ne- 
vetișiii care anunță o manieră nouă de abor- 
dare a subiectului, multora familiar. Nescutiți 
de înțepături amicale printre colegi, „ăia cu 
cineciubul“ se bucură de sprijinul constant al 
comitetului sindical: aparatul de proiecție e 
una din dovezi. Întrebat cum se simte cînd 
proiectează un pod și cînd îl filmează, ingine- 
rul Popa Victor (în particular, cinefil amator 
de comediii) mărturisește: „cind îi desenez 
sint concentrat pină la insomnie, anticipez 
plăcerea realizării. Cînd îl filmez, sînt fericit: 
îl văd din iuri pe care ochiul obișnuit nu 
le ştie și-l arăt în amploare; inspiră încredere 
şi e frumos. Construcțiile noastre, de mare 
complexitate, unice fiind, se mai numesc și 
lucrări de artă. Este un termen tehnic uzual“. 
Tita CHIPER 


Vii 


„La 23 August vom sărbători 40 de ani de la victoria revoluţiei 
de eliberare socială şi naţională, moment care a pus capăt pentru 
totdeauna dictaturii militaro-fasciste, dar şi dominaţiei imperialiste, şi 
a deschis calea marilor transformări revoluţionare din patria noastră, a 
trecerii puterii politice în mîinile clasei muncitoare în alianță cu ţărăni- 
mea, intelectualitatea şi celelalte forţe progresiste, a transformării po- 
porului nostru într-un popor stăpin pe destinele sale, constructor con- 


Ştient al socialismului, făuritor liber al propriului său viitor comunist“ 


Nicolae CEAUȘESCU 


23 August 1944 - 23 August 1984 


Filme care au învins timpul 


neri, amindoi aproape „la început de drum“ 
— al meu, cinematografic, însemna primul rol 
mare — amindoi aşteptam prilejul să ne mă- 
surăm puterile și să dovedim o anume înzes- 
trare, să împlinim ceva. Amindoi ne măsurăm 
bine și chibzuit pașii pentru „săritura“ hotări- 


toare. 

În plin război, în conspirativitate, de cele 
mai multe ori faci ceea ce n-ai mai făcut. 
Trebuie să faci ceea ce nu ai mai făcut. Nu 
se găsesc prea mulți „specialiști“ de aruncat 
camioanele cu muniții în aer. Există însă cau- 
za care îţi cere, care te obligă să încerci, să 
înveţi și chiar să reușești. În iureșui luptei se 
pierd nu numai clipe, dar și vieţi. lar sacrifi- 
ciul nu mai e „o şansă“, ci o „trebuinţă“ cum 


altor colegi, care între timp s-au „specializat“ 
dacă se te spune așa, în ale filmului. Măr- 
turisesc însă că la Procesul alb nu mi-a venit 
acest gind; dimpotrivă, am privit toate porso- 
najele cu admirație și bucurie, căci mi se 

rea că așa trebuie să fie și nu altfel. Am im- 
presia, chiar certitudinea, că rolul Marthei, 
rol pe care l-am iubit mult şi pe care îl pun și 
acum în fruntea preferințelor mele, are chiar 
o undă de lirism, de buimăceală, cind veselă, 
cind tristă, de fatalism în faţa vieţii și care 
mi-a reușit actoricește (spun fără falsă mo- 
destie, pentru că a trecut timp și privesc 
acum rolul cu detaşare, ca şi cum ar fi vorba 
de aita persoană), numai pentru ca l-am 
jucat atunci și acolo, în acele clipe și cu 


. poate 
| cel mai interesant 
şi mai pregnant 
nostru 


film al 

despre evenimentele 
J i acea echip spune ardeleanul. 

din August 44 Eroul meu, hai să nu ne dăm după vorbe, 

i ci după fapte, era frumos dar nu fizi „era „ja 

virsta dragostei“ (tot un fiim de Francisc 

Munteanu), dar nu fizicul ocupa loc în gindul 


nostru cei mare, cei profund, ci frumusețea 
de caracter. Mihai era un ofițer ca profesie, 
revoluțio- 


EN are la nesfirșit? pe față | dar era nu numai un ofițer, era un 
! patra groa Dl. Meta A-N YE Dima „Ca nar, chiar dacă neexperimentat. Și, vrind-ne- 

sul alb decit pe secvenţe, pe anumite scene. | în filme“, am încasat 1 3; palma te vrind; rar ai i cere mapa ea Ae DO: 
bineinţeles acelea în am tumat, în care | atinge perfecțiunea. Şi s-a ales dubla a fesie“. Nevoit să treacă „În rezervă“ nu mai 
am fost direct implicată. În faţa ochilor mi se ozn, „cca triere ea E era „în activitate“, dar lupta continua. Așa se 
perindă, cînd lulian Mihu, în mare formă la | teatru, cu falca umflată. Credeţi că m-am | naște încă un luptător. Pentru că dragostea 
filmui ăsta (cred, cel mai reuşit, mai rotund, | plins cuiva? Nici gind. Dar azi aș mai face-o | ce se înfiripă există sau nu, durează sau nu, 
mai în forţă, din toate filmele lui), cind lurie | oare? Nu ştiu. Sau în noapte pe cim- dar lupta nu se poate întrerupe, ea continuă, 
Darie, june-prim sensibil, plin de naturalete, | puri, în rochie lungă, de seară, cînd mă îm- | ea trebuie să continue. 
cind Dinică, dur, tăios, excelent în rolul Du- cai cu tocurile da în toate muşu- Subiimul se atinge în filmul lui Francisc 
mitrana și mai ales Toma Caragiu, Teică și | roaiele și vălurile rochiei i agățau de tufișuri | Munteanu pentru că dragostea se naște în şi 
Jean Constantin, apariţii savuroase de neui- | in beznă? Să nu credeţi că reproșez cu asta | din revoluție. Frumusețea filmului, adevărul 
tat. Dar de George Constantin, ce să mai | greutăţile turnării. Nu. = Eno m pe $ lui chiar dacă e dezvăluit, paradoxal, printr-o 
spun? Un adevărat regal, apariția lui. Dacă | simplu. Privesc înapoi, cruzime — cruzimea mamei care denunță 
am uitat poate pe alți parteneri, să fiu iertată nostalgie chiar, ta dulcea nu. on nol Ga este grăitor pentru că, în chieri cinne pieirii 
au trecut ani de atunci. Nu pot s-o uit pe eroului, știm, vedem, că rămine nu doar un 
Gina Patrichi, cu care am avut multe sec- semn, ci un om, un urmaș... 
vențe în comun și în timpul cărora, orice s-ar 
fi intimplat, ea știa să se amuze copios cu Silviu STĂNCULESCU 
umorul care o caracterizează. 

Mi întimplă uneori, revăzind filme tur- 
peer e pepe e aa L A nAi 
gret: „Cred momentul ăsta uca mai | cum e viaţa... i 
bine acum, în orice caz l-aș juca altfel“. Și tot ala. Un film popular 
așa mi se întimpiä să gindesc privind și jocu! 


și plin de tilc 


Privind inainte cu tandreţe 
Marga Barbu in Procesul alb 
„e al ceea = tza ea Secvenţele sale 

cele mai bune 
au astăzi parfumul 


= LA vinului vechi 
Ofiţer de profesie, 
revoluționar 
prin convingere 


M ărturisirile despre acest film au 
ajuns acum amintiri vagi ap capi încît poate că 
de 


nu este nici cazul să de repetare, 
altfel, nu este o peliculă răsfăţată, în 
sensul că un timp foarte at a fost 
aruncat în uitare, așa cum se întîmplă destul 
7 de des cu filmele mele. Procesul alb a fost un 
ilele erau fierbinţi. istoria se scria | proces lung de elaborare și re și a 
repede şi oamenii — cei mai mulți — nu ştiau | cuprins, în istoria sa, inti care se pot 


ce-i așteaptă. Uni știau. Luptau pentru o 
cauză. Aveau un ideal. Printre ei, Mihai, tină- 
rul ofițer, vine într-un oraș de provincie c cu o 
misiune, poate prima mare, prima misiune 
grea. conspirativă, suspectărie fi- 
rești, imn organe verificările, rezervele u- 
nea, efectele - şi... întimplarea! Şansa... 


pe existat nişte coincidențe, niște asemă- 
nări, nişte apropieri intre mine și personajul 
din La patru pași de infinit. Amindoi eram ti- 


la îndemină actorilor de clasă pe care i-am 
avut în acest fiim, Toma Caragiu, George 
Constantin, Jean Constantin, Marga Barbu 


https://biblioteca-digitala.ro 


Gheorghe Dinică sau lurie Darie care făcea 
prima dată un rol altfel decit cel de ju- 
per 

Povestirea era, de asemenea, extrem de 
bogată în întîmplări și avea o viziune cir ar 
exactă asupra stării de spirit a citadinului 
mediu în prezileie actului de la 23 August. Ea 
— povestirea — prin Eugen Barbu oferea și o 
bogăţie de e extrem de colorate și 
subtil stilizate, adică reprezentante a diferite- 
lor medii sociale care intrau în contact, în îm- 


e > 


frumusețea 
Stănculescu 


Importantă era și este 


de caracter 


(Silviu 
în Za patru 7 


prejurări stranii, pitorești, cu rezolvări ca în 
teatrul italian, de mult umor și picanterie; 
fără să cadă în trivial. 

Este un film al actorilor și al textului și gă- 
sim de aceea în el creaţii care nu s-au mai 
repetat la unii actori — nu vreau să numesc 
cazurile, ca să nu intru eu într-o polemică, 
pe care nu mi-o doresc la aceasta oră — cert 
e că am fost uneori nevoiți să tragem o scenă 
şi de 20 de ori, ca să iasă bine, lucru pe care, 
desigur, astăzi nu ni-l mai putem permite. 

Procesul alb e un film at în notații so- 
ciale, istorice şi de atmosferă în general, dar 
are şi umor și dramatism și o anumită vi- 
goare care place și publicului larg, descrie 
bine psihologia românească a acelor timpuri 
şi, cu toate că întreg subiectul este o ficțiune, 
valorează mai mult decît alte scenarii 
așa-zise document. 

Este un film popular, plin de tilc, fără subti- 
lităţile pe care sintem nuiţi să 'le mai pre- 
sărăm ici și colo, în filmele care au scenarii 
lipsite de vigoare... 

Aici, de la început, ştiam unde voi ajunge 
cu el. Mă asigurasem și de mulți interpreţi de 
calitate și vreau să-i remarc încă o dată aici. 
George Constantin și pe regretatul Toma Ca- 
ragiu care au creat două tipuri memorabile. 

ilmul are o demarare mai dificilă, specta- 
torul este rar obișnuit cu rea pe patru 
sau cinci trepte în tot atitea acțiuni paralelo, 
dar în curînd te obișnuiești cu genul și pa 
curgi filmul destul de ușor față de duta p D 
care o are. 

Criticii noștri au vorbit mult mai puţin des- 
pre el decit despre Valurile Dunării și mai pu- 
țin bine şi au greșit, cred eu, deoarece Pro- 
cesul alb e mai bun — nu trebuie să se su- 
pere nimeni din cauza asta. Vitam impendere 
vero. 

Pedala pm gali pt CE LON 

iu și secvențele sale cele mai bune au astăzi 
gutui vinului vechi de calitate, iar cele mai 
slabe... cite sint... nu alterează prea mult an- 

sambiul. 
lulian MIHU 


5 A 


O baladă dedicată 


celor care au luptat 


în vara lui '44 


Scenariul: 


Rodica 0Ojos-Brayoveunu 


Regia: Ovidiu Ionescu 
© 


F... de zi. Pe o strada bucureşteana se 
trage secvența „ieșirea din pivniţă dupa 
bombardament” 

În timp ce supraveghează montarea trave!- 
lingului intr-o casă, operatorul Aurel Kostra 
kiewicz îmi spune că-l cunoaște demult 
regizorul Ovidiu  lonescu, aflat acum 
la debut, dar cu state vechi de se- 
cund in Buftea. Experienţa își spune cuvîntul: 
Se filmează repede. În timp ce vorbim, s-au 
şi agăţat două reclame de epocă pe un coit 
de perete și se trage „peste plan“ încă un ca- 
dru, dată fiind ambianța existentă. „Atmo- 
sfera are mare importanţă în acest film, con- 
tinuă operatorul. Nu avem scene de masă, 


țiune“... 

— pe suspans? 

— ŞI!... intervine Ovidiu lonescu. Nici nu 
se putea altfel fiind vorba despre adaptarea 
unei cărţi de Rodica Oșog Brașoveanu, repu- 
tată autoare a genului. Ceea ce nu înseamnă 
că va fi un film în primul rind 
defini mai curind ca pe o baladă romantică, 
modernă, închinată comuniștilor, celor mulți 
care au luptat în ilegalitate pentru înfăptuirea 
actului de la 23 August. 


— n că specificul micului ecran își 
spune cuvintul în scriitura filmului... 

— În probleme de tehnică în special, de 
ecleraj, -de înregistrare sonoră, folosim și o 
peliculă specială de care mizanscena trebuie 
să țină seama. Desi prim-planul și planul 
apropiat sint preponderente — specificul 
TV — am acordat o atenție permanenta pla- 
nului doi şi chiar trei. in crearea unei atmo- 


tuie piatra de încercare a oricărui profesio- 
nist stimabil. 
— Dar „principalii“ filmului? 


Si SETE E A Pa E 6 RR a AD ete e 
Traseul 
mai important 
decit finișul 
Scenariul: 
\felania Chiriacescu 
Regia: Mircea Drăgan 


ăi acţiunii: portul Călărași. Se 
filmează — norocul reporterului — una dintre 
cele mai spectaculoase secvenţe ale filmului: 
o periculoasă cascadă cu „Dacia“ partici- 
ntă la viitorul RALIU. Eroii sint Constantin 
şi studenta în anul | la IATC, Diana 
Gheorghian. intrarea pe bac este blocată de 
mașinile care își așteaptă răbdătoare rindul. 
„Motor!“ se aude comanda regizorului Mircea 
Drăgan. Și banda ghid înregistrează sunetul 
motorului nervos al mașinii care, într-o viteză 
sfidind legile elementare ale fizicii, urcă pe 
parapet, virează scurt și intră pe bac, unde 
frinează într-un spaţiu incredibil. izbucnesc 
aplauzele emoţionate ale echipei, adresate 
cascadorului Constantin Ciucă (in viaţa parti- 
culară campion naţional la circuit viteză). 
„Am fost pilot de încercare la prototipuri. 
Ceea ce fac acum nu are nimic deosebit; sint 
situaţii ce se pot ivi oricind într-un concurs. 
Asta poate fi cauza pentru care nici nu prea 
înțeleg termenul de cascador, noi nu riscăm. 
Totul este dinainte calculat și grefat pe re- 
_ flexe perfecte. Încercăm să schimbăm opinia 
lumii despre cascadori: nu sîntem nici zăpă- 
ciți, nici isa pl doar niște oameni obiș- 
nuiţi, pasionaţi de munca lor“ — declară cu 
modestie Constantin Ciucă. Se trage dubla 
de siguranță. Aceleași manevre, aceeași emo- 
ție în echipă. Totul merge pertect. Mircea 
Drăgan cere schimbarea unghiului de fil- 
mare. Operatorul lon încearcă 
acum „să vadă“ altfel tot ce se întîmplă la in- 


accentul cade mai mult pe psihologie, pe ac- 


liţist. L-aș- 


sfere veridice, aceste planuri „secundare“- 
joacă un mare rol şi, după mine, ele consti-: 


fierbinte a anului 
Castel Con- 


Una din numeroasele situatii-limită din vara 
1944( Radu Dunăre ni I Hli Puti hi SCU lon C UPIEN i 
stantin, în filmul TV A doua variantă) 


În luna august, pe micul ecran, serialul pentru copii și tineret Fata 
5 strada Florilor. Scenariul: Francisc Munteanu. Regia: Mihai 
Dorel 


Mironescu. Cu: Visan şi Emil Hossu 


trarea pe bac. Sint momente în care echipă, 
figurație, aparate, fac corp comun cu „Dacia“ 
vedetă a Raliului, sub mina sigură a regizoru- 
lui. Pină și vremea înțelege necesitățile 
filmării. „Motor!“ lon Marinescu, de astădată 
cu aparatul fixat pe mașină, reia traseul, fil- 
mînd din unghiul eroilor. Reacţiile celor din 
jur prevăd parcă reacţiile spectatorilor. Sec- 
vența continuă. Ochiul atent al scenogratului 
lon Nedelcu urmărește pregătirea cadrului 
următor. Acum toate mașinile sint pe bac. Se 
fac fotografii de racord, se reface machiajul 
actorilor, se repetă. Mircea Drăgan e zgircit 
la duble: nu „trage“ pină cind totul nu merge 
„ca pe roate“. Și „merge“ într-adevăr. Minuţia 
cu care se pregătește totul, ritmul alert în 
care se filmează, plăcerea cu care lucrează 
întreaga echipă „impresionează“ pelicula pe 
care 0 vot vedea s torii... 

- După opt. gre de. filmări grele, unele ris- 
cante (trebuie s-o recunoască și Constantin 
Ciucă), oamenii nu par încă obosiţi. Același 
ritm, aceeași tensiune, aceeași atenție care 
certifică lucrul bine făcut. După Viașini, regi- 
zorul Mircea Drăgan se întoarce la actualitate 
cu o energie pe care știe să o transmită fie- 


cărui colaborator: „Nu mă simt catalogat 
într-un gen anume, ne mărturisește. Fiecare 
dramaturgie cere alt stil de abordare, alt de- 
cupaj, alt ritm. Şi regizorul trebuie să se 
adapteze coordonatelor partiturii. Filmul 
acesta împletește două fire epice. Unul, spec- 
taculos, dacă vreţi, este raliul cu peripețiile 
lui. Celălalt urmărește cîțiva ani din viața unei 
tinere, cu evenimentele și mișcările de senti- 
mente pe care le implică. Din punct de ve- 
dere formal, am recurs la flash-uri. Portretul 
fetei se construiește pe întrebările unui zia- 
rist. Vreau ca povestea să fie firească. De 
aceea și spectaculosul îl păstrez în limitele 
veridicului. Filmăm numai în condiţii natu- 
rale: răsturnările de mașini, manevrele peri- 
culoase, întregul raliu nu necesită amenajări 
speciale — filmăm, în acest context și pe 
„viu“. Dorim un film antrenant, pilduitor, cu 
ecou puternic în rindul tineretului și, în gene- 
ral, cu mare audienţă la public“. 

Din distribuția Raliului mai fac parte Mo- 
nica Ghiuţă, Eugen Ungureanu, Florin Tăna- 
se și mulți tineri, unii dintre ei încă studenţi 


la LA.T.C. 
Marina ROMAN 


Spectaculos în limitele verosimilului 
(Diana. Gheo ( 


plan 


i 


23 August 1944-23 Aug: 


— Am şansa de a lucra la primul meu film 
cu actori de marcă: lon Caramitru, Costel 
Constantin, loana Pavelescu, Radu Dună- 
reanu, pe care-i întilnesc pentru prima oară, 
deși am lucrat la atitea filme ca secund. Re- 
gizorii. cu care am lucrat? Mircea Drăgan, 
Manole Marcus, Geo Saizescu, Gheorghe 
pe pad mai recent Constantin Vaeni și n 
ta. 


Între timp au apărut şi actorii de la ma- 
chiaj. 


Costel Constantin, alias Loss, maior SS, 
periculos, fanatic, viclean, strecurat cu abili- 
tate în rîndurile unui comando al comuniști- 
lor care trebuie să... dar să nu răpim nimic 
din firul palpitant al acţiunii. Este la al 32-lea 
rol de fiim, poate de aici și încrederea cu 
care vorbeşte despre reușită. ÎI bucură reîntii- 
nirea ca adversar în dramaturgia filmului cu 
fostul coleg de clasă lon Caramitru, îi con- 
vine faptul că joacă un rol negativ — are pu- 
ține la activ — „compoziţia te solicită profe- 
ar e un excelent antidot impotriva ruti- 
nei“ 


lon Caramitru, alias Trestian, alias escrocul 
Chat-Noir, „Omul cu două fețe“ (chiar cu 
trei, reiese din scenariu): un personaj pus în 
situații neobișnuite. Latura aventuros specta- 
culoasă a destinului său. în film i se pare 
ofertantă actorului pentru un joc cît mai nu- 
anțat, fără „șârjele“ obișnuite ale unor ase- 
menea partituri. „Important e să fie verdic în 
ciuda datelor sale extraordinare.“ 


loana Pavelescu, alias Magda Banu, tînără 
comunistă, strecurată la comandamentul ger- 
man ca funcționară: „Cinstită și re roze. 
nota rolurilor mele — nouă la număr — de 
pină acum. Cinematografia noastră este încă 
săracă în personaje feminine..." O umbră de 
tristețe întunecă chipul şi aşa înnegrit artistic 
de funingine ca și al celorlalți parteneri (au 
trecut în secvența anterioară prin foc!) 

Cind un regizor își rezervă o săptămînă de 
repetiții cu actorii înaintea filmărilor, cînd 
același regizor e preocupat și de importanța 
planului doi (și chiar trei), te simți contami- 
nat de optimismul, de siguranța echipei de 
filmare, ai brusc o senzaţie de confort. > 

Cea mai mare dorința a regizorului? Ca fil- 
mul să fie gata la timp, în seara de 23 August 


pe micile ecrane! E 
: Georgeta DAVIDESCU 


Fotografii de Victor STROE 


Un film educativ, 
dar hotărit să lupte 
cu didacticismul 
Scenariul! 
Mireca {Vidinu 
Regia: Josif Demian 


— Despre ce e vorba in acest tilm? 


— Despre un copil... Piciul, așa-i spune... 
cl e principalul. f 


— $i? Ce se intimpia cu el? 
— Păi, el e într-o clasă de copii care vin în 
pădure, se joacă, şi unul se agaţă într-un 


spin de la o tufă, Sorinel, așa îl ci „şi 


acolo în tufă e un uan Piciul se duce și-l 
scoate pe Sorinel și îl ează... ȘI... atit. Mai 
departe nu ne-a spus tovarășul regizor. 


— Nu, n-ai spus bine. E o clasă care iese 


la iarbă verde să ia o eclipsă de soare. 


— Cum s-o la? (risete) i 
— Nu, nu s-o ia. S-o vadă printr-o bucăţică 
de geam dat cu negru. 


` 


— ȘI profesorii? pei 
— Vi-i spun eu! Victor Rebengiuc e direc- 
torul.. Profesorul bun e Horaţiu Mălăele. Și 


-mai e și Diana Lupescu. Răzvan Vasilescu e 


profesorul rău. Adică nu așa rău, dar nu-i 
crede pe copii. 


Mă uit cu atenție la interlocutorii care nu. 


depășesc fiecare virsta de 9 ani. Încerc să-l 
stez pe interpretul Piciului. Regizorul lo- 
mian mă avertizase că nici copiii nu-l 


st 1984: Omagiul cineaştilor 


telex Buftea 


S-a tras 
primul tur 


de manivelă 
la... 


O adaptare 
pentru marele ecran, 
a piesei „Surorile Boga” 
de Horia Lovinescu 


© e e Mireasma ploilor tirzii. Scena- 
riul: George Anania și Romulus Bărbules- 
cu. Regia: Mircea Moldovan. Revenit 
într-o comună dobrogeană, pe locurile în 
care, în urmă cu două decenii și-a făcut 
primele documentări profesionale, un 
cercetător geolog descoperă o lume 
nouă, pe măsura transformărilor revolu- 
ționare care au animat în această pe- 
rioadă întreaga viaţă a țării. 

Primul tur de manivelă a avut loc la 
mare, în împrejurimile Mamaiei. În distri- 
buție: Colea Răutu, Maria Ploae, lon 
Lupu, Virgii Andriescu, Constantin Bir- 
liba, Boris Petrof, Florin Zamfirescu, Er- 
nest Maftei şi lancu Lucian. 


— Su lulian Mihu, aţi mai realizat o 
operă cinematografică după Horia Lovinescu. 
Se numea Poveste sentimentală și a fost, 
dacă nu mă înșei, o ecranizare a piesei „Fe- 
re.“ à 
— Nu. Filmul a fost făcut după un scenariu 
original, scris de Horia Lovinescu. Abia apoi, 
autorul a scris piesa. 
— Piesa nu seamănă cu filmul. 


e e e Sosesc păsările călătoare. Sce- 
nariul: Fănuș Neagu. Regia: Geo Saizes- 
cu. „O comedie lirică — o defineşte regi- 
zorul — despre Deltă și oamenii săi, care 
in condiţii speciale, încearcă să schimbe 
atît locurile, cit și pe ei înșiși, schimbare 
în pas cu progresul întregii țări, schim- 
bare ce nu afectează în nici un fel ceea 
ce pe drept cuvint numim mirifica Deltă”. 
Filmările au început în Deltă, dar distribu- 
ţia nu era încă definitivă la ora intrării 
noastre în tipar. 


„Surorile” cu Adela 


e e e Adela. Scenariul și regia: Mircea 
Veroiu, după romanul lui Garabet Ibrăi- 
leanu. „Primul cu adevărat roman româ- 
nesc de analiză“ sau „cel mai bun roman 
de analiză pe care îl avem“ cum scria Ge- 
orge Călinescu la apariția „Adelei“, „un 
model de literatură psihologică“ (Eugen 
Lovinescu), romanul (retipărit anul acesta 
la editura „Junimea“ din lași într-o ediție 
completă, cu textul restabilit după exem- 
plarul corectat de autor, colaționat cu 
ediția princeps) cunoaște prima sa ver- 
siune cinematografică în viziunea lui Mir- 
cea Veroiu. Filmările au început în Bucu- 
ropie maaa pr pron În reae 
principale: na Procopie, George Mo- 
toi, Valeria Seciu, Ștefan Sileanu. 


— Eu... aș face o cișmea aici. Că mi-e sete. 

— Eu... m-aș face muscă la noi în clasă, să 
aud ce spun colegii despre mine. 

Care dintre ei o fi Piciul? Lidia Slavu, regi- 
zorul secund, îi cheamă la cadru. Victor Re- 
bengiuc — tuns scurt, ochelari, costum gri în 
dungi, vestă de lină, servietă bej (costume: 
ileana Mirea) și Horațiu Mălăele sint în mijlo- 
cul copiilor. Se filmează întilnirea cu cei doi 


cunosc. Cum nu-l cunosc cind se filmează de 
cîteva zile? „Simplu. Le-am spus că de fapt 
sint 10. Piciul unu, Piciul doi, Piciul trei... Ca 
să nu-și dea seama cînd îl filmăm, le dau la 
toţi ceilalți cîte ceva de făcut, acţiuni mult 
mai complicate decit ale lui și ei nu ştiu pe 
cine va cadra aparatul.“ Scenariul e scris de 
Mircea Diaconu (nu ne mirăm că debutează 
ca scenarist după succesul cărţilor sale de 
proză). De fapt, cine e Piciul? Cum scenaris- 
tul-actor nu e ia filmare, transcriem o notație 
din scenariu: „Este un copil, nici frumos, nici 
hazos, un copil ca oricare dintre noi. Pare de 
9 sau 10 ani, firav, abia se zărește dincolo de 
crengi. În privirea de o desăvirșită 
a copilului, nici urmă de teamă.” 


Care o fi Piciul? Soare, verde mult, aburul 
dimineţii, arbuști înfloriți, iarba acoperind vic- 
torioasă frunzele uscate, ciripit de păsări, 
larma copiilor. Sintem într-o pădure la margi- 
nea unui sat, lingă București. O ambianţă 
foarte cinematografică, din care nu lipsește 
elementul fără de care Jean Renoir nu con- 
cepea un film: apa. O apă curgătoare, cu un 
podeţ, mai degrabă o punte, singurul decor 
adus aici de scenogratul Radu Corciova din 
Buftea. Pe malul sting e instalat sisteiingut 
şi aparatul de filmat. Operatorul Călin Ghi 
(bucuros de reintilnirea cu colorul, după 
alb-negrul Morii lui Călitar) așteaptă calm 
aranjarea cadrului. Lingă punte, doi țărani. 
„O s-o ia?' „N-o s-o ial!“ „Ba, eu zic c-o s-o 
ia” Așa cum privesc puntea, măsurind adinci- 
mea apei cu un băț, întrebindu-se dacă o va 
ua apa sau nu („povestea cu bulgărul de 
sare”, o defineşte scurt unul dintre ei) e greu 
să-i recunoști pe Dorel Vișan și Gheorghe 
Negoescu, cunoscutul cuplu din filmele cu 
bunicul, aici în roluri episodice (oricum nu 
puteau lipsi dintr-un film de Demian!) De- 
oamdată nu se filmează cu copiii, deci putem 
continua discuţia cu ei. 


— V-aţi uitat la televizor duminica, la „Ara- 
bela"? 


— Daaa! (pe mai multe voci). 
— Dacă ați avea inelul ei 
ce-ați face? , 
— Eu aș face o rachetă! 
— Eu... un „Volvo“! 


voi 


„Celor care au uitat că 


— Eu... o cameră mare, plină cu „Lego“ un = 
Rebengiuc, 


ioc din care îţi construieşti ce vrei. 
— Eu te-aș face pe tine o șoricică! 


copiii Răzvan Rădulescu și 
$ 


— In general, nu. De aceea a și scris-o. 
— Cum a fost colaborarea cu autorul? 
— Comodă. A predat scenariul și a văzut 

filmul cînd a fost terminat. A spus: „E intere- 

sant. Nu este chiar ce am gindit eu, dar e in- 
teresant“... 

— După atiția ani, aţi revenit la o nouă 
scriere a lui Horia Lovinescu. De această 
dată, la una dintre piesele sale importante, 
„Surorile Boga“. Ce-aţi preluat și ce ați lăsat 
de o parte din textul teatral? 

— Cred că n-am omis în scenariu nimic 
important din ceea ce există în piesă. Este o 
foarte fidelă ecranizare. Bineînțeles că scena- 
riul are o altă desfăşurare formală, mai am- 
plă, conţinutul rămine însă intact. 

— Această desfășurare se referă la deco- 
ruri și la ritm. Am remarcat că se filmează în 
cadre lungi, mișcări ample de aparat, toate 
acestea sint departe de a fi teatru filmat... 

— Tot ce sugera piesa pentru exterior: 
străzi, gară, pădure etc. a fost mutat, normal, 
în ambianță respectivă. Acest transplant a 
fost necesar și el nu alterează conţinutul pie- 
sei, nici construcţia, îi dă, așa după cum am 
spus, mai mult aer, mai multă amploare... 

— Aveţi mulți colaboratori noi în echipă. 
Cum merge colaborarea? Se spune că sinteți 
la filmări un regizor dificil... 

— O să răspund la prima parte a întrebării: 
lucrez cu mulți actori cu care n-am mai cola- 
borat pînă acum. În special cele trei surori 


Elena Albu, Viorica 


coboriți din cabina unui camion — Diana Lu- 
pescu, profesoară navetistă şi Răzvan Vasi- 
tescu, noul profesor,sosit tocmai în ziua lec- 
ţiei despre eclipsa 

Printre altele, directorul îi vorbește noului 
profesor despre Piciul: „Nu ştiu cum să zic,e 
mai deosebit, nu că ar fi un copil rău, ba 
chiar e foarte bun la carte, memorie bună. 
Plin de iniţiativă, mereu să fii atent, pentru că 


au fost și ei copii” (Diana Lupescu, Victor 


Tiberiu Prundeanu în Piciul) 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dinicu si 


Adela Mărculescu, Elena Albu şi Viorica Di- 
nicu, debutantă. Apoi cu Olga Tudorache, 
lleana Predescu — care au jucat și în piesa 
televizată — Traian Stănescu şi Dorin Varga. 
În general sînt mulțumit de felul cum răs- 
pund interpreţii acestor cadre lungi și obosi- 
toare, complicate ca mișcare... De altfel nu e 
o surpriză, avind în vedere că sint actori de 
primă mărime. 

— Aş situa acest film pe linia celuilalt rea- 


‘lizat pe aceeași coordonată a evenimentelor 


premergătoare și imediat următoare actului 
de la 23 August 1944, Procesul alb. 

— Da. Viaţa nu iartă, Procesul alb și acum 
Surorile Boga, dacă e să le găsim o trăsătură 
comună. Dacă în filmul după Alexandru Sa- 
hia se povestea despre destinul tragic al tată- 
lui şi al fiului în două războaie mondiale, 
dacă în cel după Eugen Barbu era, tot așa, 
vorba despre destinul tragic al unui erou, în 
cel de-al treilea, după Horia Lovinescu, unde 
biografiile celor trei surori constituie miezul 
problematicii sociale, acţiunea nu este nici ea 
lipsită de momente dureroase. Să nu uităm 
că este vorba de război și orice război aduce 
după sine suferință. 

— Cind va putea vedea sj 
rile Boga marele-ecran 

— Intenţionăm să-l terminăm pină la 23 
August 1984. 

- Vă mulțumesc, dorindu-vă succes! 

Alexandru RACOVICEANU 


ctatorul Suro- 


Cind dragostea si viața de familie însemna si opțiune politică. 
Mărculescu, 


Val Paraschi 


ý i 
ia în serios orice-i spui... Dă-ți seama că la 
predarea. orizontului, le-am spus așa, pentru 
a înțelege mai bine, că dacă te-ai duce către 
unde apune, soarele n-ar mai cobori nicio- 
dată de pe cer. Ce crezi că au făcut? Au ple- 
cat Piciul cu încă doi și o fetiță, au luat min- 
care la ei, s-au îmbrăcat gros, de ce crezi? 
Ca să nu le fie frig la pol... Copilul are o 
mare influență asupra celorlalți“... 


Ziua din film (evident, compusă din mai 
multe zile și locuri de filmare) e plină de peri- 
peţii. În. aceeași zi apar și ursul, și bilciul, și 
un cocor imputoat şi puntea ce o va lua în 
cele din urmă apa (după ce Piciul e singurul 
ce se încumetă să o treacă) și, firește, toate 
incidentele au încărcătura lor de gind, de 
tensiune, de metaforă. „Aş vrea să creez o at- 
mosferå cu cadre insolite. să nu ştii nici o 
clipă la ce să te aștepți“ — doar una din in- 
tenţiile ce ne-o mărturisește regizorul în 
timp ce aranjează un nou cadru. 


— Tu ești Piciul? — il întreb pe băiatul 
care, avînd inelul fermecat, și-ar fi dorit sim- 
plu, firesc, o cişmea în pădure, pentru că îi 
era sete. 

— Da, eu joc în locul lui. 


Băieţelui mă priveşte candid și grav. E con- 
vins că Piciul există în realitate și numai pen- 
tru că așa a hotărit regizorul, deocamdată, cit 
Piciul e poate puţin plecat, joacă el în locul 
lui. Hotărit lucru, el e! ÎI cheamă Răzvan Ră- 


-dulescu — clasa a lll-a. Mă grăbesc să mai 


notez și alte nume de pici: Dragoş Găină, 
Mariana lordan, Rodica Ghiriac, leronim 
Buga, Robert Sprincenatu, Gabriel Gidea... 


Oricum, secretul nu va mai ţine mult. Fil- 
mările se apropie de sfirșit, iar copiii — și 
fără inelul Arabellei — sint de multe ori mai 
isteți și mai ageri decit îi credem noi, oamenii 
mari. De multe ori, au o privire profundă și 
gravă asupra lumii, mărturisind limpezimea și 
directețea cu care se uită în jur. Este și 
acesta unul din adevărurile pe care îl afirmă 
filmul lui Mircea Diaconu și losif Demian, o 
nouă producţie a Casei de filme Unu. 


R. PANAIT 


A 


Istoria ca tradiție de luptă. 


Intoarcerea Vlașinilor 


0. viașină se afla, cum știm 
din prima serie și cum reamintește acum in- 
sertu! de generic, în grea cumpănă: 
„Printr-un ordin al împărătesei Maria Tereza 
dat în anul 1779, păstorii valahi din satele 
viașine au fost păgubiți de 18 munți ai lor pe 
care-și pășunau turmele din cele mai vechi 
timpuri... Viașinii nu s-au supus și au hotărit 
trecerea vremeinică a turmelor în Țara Româ- 
nească pentru a sili împărăţia să le dea îna- 
poi drepturile lor“. Această luptă — proză 

jertfe — o povestește cea de-a doua 
Serio, 1 atente Viașinilor, ce poate fi vă- 
zută și ca film ind Este vorba de un 
timp și un spaţiu istoric mai puţin frecventat 
de cineaști — spațiul carpato-dunărea- 
no-pontic, la sfirșitul de secol al XVill-lea -- 
iar faptul că cele două filme resuscitează in- 
teresul o perioadă istorică frămintata 


- plină de conflicte și tensiuni, se cuvine a f:i 


semnalat din capul locului. 

Există în simburele acestei povești (lim- 
pede acum, cînd se poate trage o concluzie a 
ambelor serii) o idee ce face ca vibrația pa- 
triotică să transceadă eposul: ideea de exis- 
tență milenară a acestor păstori în spaţiul 
transhumanţei lor, spaţiu ce acoperă întreaga 
țară, ideea păstrării și transmiterii datinei în 
ciuda tuturor vicisitudinilor din vremuri de 
restriște, cînd acești țărani și-au apărat drep- 
tul la existenţă și dreptate. Această idee este 
cea care a determinat opțiunea regizorului 
Mircea Drăgan, formula cinematografică a 
ecranizării romanelor loanei Postelnicu, stilul 
epopeic la granița dintre istorie, mit și le- 


Centrui de rezi: ă al acestei serii a doua 
a rămas (ca și în a: ) obștea, satul, 
văzut nu atit în reconstituirea istorică a unei 
perioade datate ci în perenitatea sa. Ca și în 
romanele loanei Postelnicu (care s-au bucu- 
rat de o largă audienţă, mărturie reeditările). 
satul din film pare a urma o definiție a lui 
Blaga: „Satul, aşa cum î! ştim, în trăsăturile 
sale esențiale, este reprezentantul preistoriei 
in lumea noastra istorica.” Cinematogratic, 
Viașinii s-ar apropia de maniera istoriei ilus- 
trate, a foiletonului — popular — din care nu 
lipsesc aventura, pitotescul, dar nici premi- 
sele — atestate documentar — ale epoci 
Dar prin valoarea arhetipală a obștei — per- 
sonaj principal, filmele sint mai aproape de 
baladă — „Baladă viașină“, un posibil titiu 
unificator. 

Lucrat în culori contrastante, evitind pe 
numbrele și ezitările (precum în balade), fi- 
xind caracterele într-un contur clar, fără 
echivoc, păstrind izul rocambolesc al unor 
povestiri romantice (execuţii singeroase 
false înmormiîntări, incendii, pedepse năpraz- 
nice) tușa apăsată — în decor, costume, ma- 
chiaj, interpretare — e dominanta culorii isto- 
rice, în această a doua serie, mai împlinită 
decit prima. Aerui de convenție (confecție) se 
face încă simţit, dar naraţiunea a cîștigat în 
vioiciune, în bogăţie faptică și în siguranța 
tonului — solemn, patetic, de epopee. 

Întoarcerea... începe spectaculos-tragic, cu 
tragerea pe roată a mai marelui obștei, baciu! 
Alexa, și cu o execuţie pe cit de ciudată pe 
atit de violentă; înghețarea a trei dintre fe- 


în premieră 


i rebuie să recunoști în noul film 
semnat Nicolae Ţic (scenariul) și Dan Mar- 
coci (regia) o anumită idee generală de an- 
vergură: nimic valoros, nimic. durabil, nimic 
nu se poate zidi în — și pe — minciună 

Schema demonstrației: directorul -unei 
(mici) uzine (de provincie) „supralicitează cu 
planul“, fără să ţină cont nici de dotarea uzi- 
nei, nici de dificultățile la capitolul materie 
primă, nici de C.O.M., pe scurt și per total ig 
norînd condiţiile obiective. „De ce s-a angajat 
el peste capul tuturor să crească planul? 
Asta se cheamă carierism, Vali! monolo- 
ghează — în prima noapte cînd doarme în 
aceeași cameră cu iubita — fiul adoptiv al d: 
rectorului, un băiat care n-a mințit decit o 
singură dată în viaţa lui şi care nu e dispu: 
— chiar şi neintrebat — să tolereze vreo aba 
tere de la adevăr, cum ar fi falsele benefici 
(„cu ce, cu prețul minciunii?") sau iozincile 
despre calitate, atirnind deasupra lucrului de 
miîntuială („Dăm drumul la orice fe! de marfă, 
numai să se facă planul“) sau cite și mai cîte. 
Pe post de controlor de calitate, tînărul re- 
fuză să semneze pentru mai mult de jumătate 
din piese. Pe post de fiu, opinează: „Ar trebui 
să mergeţi și să prezentaţi situația așa cum 
e“. Directorul e „sătul de lecţii și de lovituri 
sub centură“. Zice: „Am 55 de ani. Cal bä- 
trîn... 32 de ani de muncă. În viaţa mea totul 
e vraiște. Simt o imensă senzaţie de scufun- 
dare. Adevărul e că nu îmi place să fiu 
schimbat după atiția ani de muncă...“ 


meile viașine... „Pentru “nesupunere, răzvră- 
tire și tăinuire“. Soidaţii aruncă găleți cu apă 
pe ele în gerul de pe ecran, ger sugerat mai 
ales de tăvile cu jăratic de la picioarele nota- 
bilităților din asistenţă. Un murmur de revoită 
se aude din rindul țăranilor-valahi, unguri, 
secui — ce urmăresc înfioraţi scena. „Toţi să- 
tenii de același neam ori de altul, să tragă în- 
vățătură“... citește sentința un soldat al stăpi- 
nirii austriece. „Mai bine murim cu toţii decit 
să trăim robi!“ se aud cuvintele baciului 
Alexa, în interpretarea maiestuos patetică a 
regretatului Emanoil Petruţ. 

O dată cu dispariția baciului Alexa. locul ia 
conducerea satului i se cuvine (datorita au- 
toritaţii ce şi-a ciştigat-o) patimașului Nicolae 
Branga căruia Silviu Stânculescu ii conteră 
nu doar aura romantică a damnatului ci şi 


SA 


Istorie în ton baladesc (Silviu 
Stănculescu şi Luminiţa Vătămă- 
nescu în Întoarcerea Vlaşinilor) 


spaimele omului ce-şi vinde sufletul in 
schimbul puterii. bogăției și al rivnitului titlu 
de aomn. El râmine mesa i între repre- 
zentanţii puterii cezaro-crăiești și păstori, 
doar el va ști de cite ori îi vinde și pe unii și 
pe alții, pină ce va ajunge să-i spună nevestei 
(Fiorina Luican) într-o replică savuroasă: 
„De-acum ești doamnă, tu!'. Ceie două medii 
între care balansează acțiunea — Obștea și 
Cetatea — se află într-o ireductibilă opoziţie, 
pe care discrepanța costumelor și a moravu- 
rilor o face și mai evidentă. După toate cite 
făptuiește, Branga poate fi din stirpea celor 
ce au ucis baciul Mioriţei. Din prima serie îl 
știm ca ucigaș (incă nedovedit) al nedoritului 
ginere. Acum, în timp ce obștea e dusă cu 
turmele în satele de la Dunăre, îl vedem tran- 


Scopul și 


Pe o asemenea rețea de fraze de susținere 
se sprijină filmul. Problema e: în ce măsură 
„frazele“ se legitimează cinematografic, 
transformîndu-se în tensiune artistică? Aici e 
aici. La nivelul construcției dramaturgice, ca 
şi al „prestării“ ei regizorale, trebuie să con- 
staţi modestia procedeelor de grupare a ma- 
teriei (de pildă, finalul deus ex machina, de 
pildă secvențele pur expozitive, fără cea mai 
mică încărcătură revelatoare). Combustia in- 
ternă — a unui personaj, a unui cadru, a unei 
secvențe, în ultimă instanţă a filmului — e in- 
locuită cu o ciudată senzaţie de asimilare oa- 


zacţionind cu primarul Sibiului (convingător 
în rol, Peter Schuch) dornic de a-l ajunge în 
rang pe lanek, mina forte a cetăţii (în inter- 
pretarea robustă a lui Karoly Șinka). Odată 
uns primar, se îmbracă la croitor orășenesc, 
își construiește o casă arătoasă, face negus- 
torie necinstită cu vitele unor oameni săr- 
mani, devine autoritar și repezit, nu mai are 
smerenie și nici frică în fața obștei. Pînă în 
momentul în care ticăloșia îi va fi dată în vi- 
leag. Judecata finală a obștei va fi, ca și în 
alte dăţi, dreaptă, necruțătoare. Fapta gravă a 
trădării o cere astfel. Momentul de slăbiciune 
a puternicului Branga rămîne Istina (loana 
Drăgan), una din femeile „înghețate“ la ince- 
putul filmului, pe care e! o salvează ca prin 
minune, ascunzind-o în casa unui pădurar, 
mai apoi într-un han anume cumpărat, dar 


nici Istina, deși îi datorează viața, nu va ezita 
să depună mărturie în județul obștei asupra 
nelegiuirilor lui. 

Chiar așa negru ia suflet cum e, Branga nu 
poate călca totuşi peste tot și toate şi atunci 
cînd se toastează pentru „Nicholaus Branger, 
noul slujitor al împăratului losit al ll-lea“, ba- 
ciui va răspunde prompt: „Apăi toate bune și 
ia locui lor, numai că eu nu-mi schimb nici 
credinţa, nici numele.“ Și cei care o spun 
aluziv (Branga) și cei care o rostesc răspicat, 
luptind aceasta (ceilalți păstori ai ob- 
ştei), au conștiința vremeiniciei unei stăpiniri 
străine pe pâminturile lor strămoșești. Plini 
de obidă, dar răbdători, păstorii vor plăti, ca 
supuşi austrieci, vamă unui vătaf grec ia tre- 
cerea dintr-un spațiu românesc într-altul 


mijloacele 


sivâ a unei acţiuni și mișcări exterioare, de- 
pendente exclusiv de cuvint. Cuvinte, cu- 
vinte, cuvinte se revarsă din albia unui post- 
sincron artificial, care zgirie timpanul și 
inundă ecranul, o dată cu un exces de 
prim-planuri și de dialoguri în cîmp-con- 
tra-cimp. Adevărul globai ai demonstraţiei, 
valabil eventual „în principiu“, frizează prac- 
tic, pe ecran, neverosimilul și schematicul. 
„ideea generală“ nu se integrează într-un ca- 
dru palpitind de viaţă, ci într-o schelărie de 
secvențe. Construcţia „la vedere” e detecta- 
bilă pe mari porțiuni, și în jocul actorilor. Să 


O fată pentru care „mult mai de preț e iubirea“ (Rodica Negrea) şi o 
contabilă care ştie cum să „potrivească“ hirtiile (Cristina Deleanu). 


(„Vin toți ta ţară bogată ca muștele la miere!" 
comentează cu năduf unui din ciobani). 
Atunci cînd în sat se instalează „slujitorii de 
hotare“ măsurînd pămîntul pentru „conscrip- 
ție“ cum spun ei, de fapt în vederea iobăgirii, 
păstorii îi privesc liniștiți — o liniște mocnită 
— pină în ziua în care dau foc casei unde se 
aflau registrele cu măsurători. Despre răb- 
dare și încredere în „calea pașnică a tratati- 
velor“ (cum am numi-o cu un termen mo- 
dern) vorbește și personajul apărut în 
această serie, un învăţător fugit din Apuseni 
(Gheorghe Doroftei): „Acum Horea și cu alţi 
cițiva se pregătesc să meargă iar la Viena... 
După prima noastră plingere grofii s-au răz- 
bunat amarnic... Dacă nu ni se va face nici 
acum dreptate se vor răscula toți românii din 
Transilvania din munţi și din cimpie...“ Impli- 
cat_în acţiune, învățătorul moț nu are doar 
rolul de a face racordul temporal cu altă 
zonă a ţării, ci sugerează o posibilă partici- 
pare a Vlașinilor la marile evenimente ce 
aveau sa urmeze. 

Faptica bogată a scenariului la această se- 
rie a doua își găsește corespondentul în mu- 
zica maiestuoasă, cu accente dramatice 
(Theodor Grigoriu), în imaginea pentru ecran 
panoramic (lon Marinescu) ce alternează 
scenele de masă cu prim planuri sau chiar cu 
planuri detaliu, avind curajul de a încadra cît 
tot ecranul spinarea unui cal sau o pereche 
de opinci. Cele mai frumoase imagini ţin de 
datinile păstorilor, de obiceiul transhumanţei, 
de străbaterea unor grandioase peisaje mon- 
tane, cu piscuri înzăpezite, lacuri și cascade, 
secvențe pe care le-am fi dorit incă mai gA 
gestive în particularitatea lor senzorială. in 
suita interpretărilor actoricești, o mențiune 
specială pentru un rol secundar — Nae Gh. 
Mazilu, baciul Tănase — și unul episodic — 
Ştefan Velniciuc, ispravnicul Taţos — roluri 
ce se rețin datorită minuţiei compoziției. În 
mizanscenă (unde alinierea pe un singur rind 
a interpreţilor un cor),ca şi în me- 
taforă (fuga Istinei, în paralel cu căprioara, 
fugărite de același slujbș împărătesc), ca și în 
jocul actorilor (o rostire a replicilor mai apro- 
piată de recitativ, decit de rostirea diurnă) 
accentul cade, precum în legende sau balade, 
mai mult pe efectele exterioare decit pe dina- 
mica sufletească a personajelor. Ilustrarea ci- 
nematogratică a cărţii era greu să capteze 
fluxul epic cu toate meandrele și sugestiile 
lui (fatalmente redus, dar nu trădat; în film). 
„Ceea ce n-a putut fi cuprins în spaţiul unui 
film artistic cu timp limitat — anunţă în pro- 
gram scriitoarea coscenaristă — nu s-a pier- 
dut. Serialul Viașinii care a fost realizat în 9 
episoade va cuprinde detaliile care lipsesc 
din pricina rigorii specifice“. S-ar putea ca 
formula optimă a ecranizării celor două ro- 
mane (peste 1000 de pagini) să fie într-ade- 
văr un serial de televiziune, fixind pentru mai 
tinerele generații, o pagină semnificativă din 
istoria ţării, din lupta pentru unitatea poporu- 
lui român. 


Roxana PANĂ 


Producţie a Casei de filme Cinci. Scenariul: loana 
Postelnicu, Mircea Drăgan, după romanul „Întoarce- 
rea Viașinilor“ de loana Postelnicu. Regia: Mircea 
Drăgan. Decoruri: Marcel! Bogos. Costume: lon Ne- 
deicu. Muzica: Theodor Grigoriu. imaginea: Jon Ma- 
rinescu. Cu: Silviu Stăncuiescu, Emanoil Petruţ, Ka- 
roly Sinka. loana Drăgan, lon Pascu, Florina Luican, 
Gheorghe Doroftei, Cezara Datinescu, Christian 
Maurer, Petru Schuch, Eugeniu Ungureanu, Nas Gh. 
Mazilu, Radu Dunăreanu, Gheorghe Buznea, 
Grun-Hans Huprich. Film realizat in studiourile Cen- 
trului de Producţie Cinematografică „București“. 


amintim doar primul nume al distribuţiei: Pe- 
tre Gheorghiu într-un (demult) meritat ro! 
principal. În viziunea actorului, personajul nu 
mai e — cum s-ar fi putut deduce din scena- 
riu — un „Stimabil“ tare la machiaverlicuri,'ci 
un biet director(aş) depășit și zăpăcit de eve- 
nimente. 

in eșafodajul schematic, descoperi totuși o 
scurtă secvență de atmosferă, de adevărat ci- 
nema: un El și o Ea, tineri și puri, tineri deci 
puri, în plimbare forțată (de împrejurări) 
noaptea, pe lingă calea ferată: un tren, un să- 
rut, jocul chaplinian al picioarelor în zgura 
stropită de ploaie. O secvență recomandind o 
privire blajin-jucăușă, o posibilă privire per- 
sonală, de care deocamdată nu „se face“ uz. 

intre apetenţa regizorală pentru stilul deli- 
cat-miniaturist și apetența scenaristică pentru 
o problematică stincoasă şi tăioasă, se pro- 
duce, probabil, în adincuri, un neștiut tangaj, 
ducînd la vizibila lipsă de organicitate a fil- 
mului. 

Nu sînt o adeptă a purității genurilor. Stru- 
țo-cămila are şi ea genul ei, care nu ţine nu- 
mai de „istoria ieroglitică“. Cu o singură con- 
diție. Arhicunoscuta vorbă a domnului Vol- 
'aire: „Toate genurile sint bune, în afară de 


genul plicticos“. 
Eugenia VODĂ 


Producţie a Casei de filme Trei. Scenariul: Nicolae 
Tic, Regia: Dan Marcoci. Costume: Magdalena Mără- 
șescu. Muzica: Adrian Enescu. nea: Florin Pa- 
raschiv. Decoruri: Radu Corciova. Cu: Petre Gheor- 
ghiu, Leopoldina Bălănuță, Rodica rea, Răzvan 
Vasilescu, Radu Panamarenco, Stefan Sileanu, Cris- 
tina Deleanu, Liana Ceterchi, Nicolae Pomoje, Eca- 
terina  Nazare-Birlădeanu, Mircea Constantinescu, 
Marian Rilea. Fim realizat in studiourile Centrului de 
producție Cinematografică „Bucureşti“. 


Pona care a dat filmului numele, dar 
şi substanța ocupă doar zece pagini din volu- 
mul „Cantonul părăsit“ de Fănuş Neagu, apă- 
rut acum zece ani. Aceste pagini au fost 
aduse de autorul lor secondat pe linie scena- 
ristică de Vintilă Ornaru, la dimensiunile ce- 
rute de timpul cinematografic, aduse pe cel 
mai firesc drum: acela al recitirii sugestiilor 
conţinute, dar și a sugestiilor pe care le oferă 
în volumul citat, lumea scriitorului. Acea 
lume, așezată pe un pămint hotar al cerului și 
al apei deopotrivă, supusă legilor așezării ei 
de două ori! alune«coase — spre misterul inal- 
tului și spre misterul adincului — copleșita 
de chemări și răspunsuri tainice. În acea 
lume dintr-un loc și dintr-un timp anume, 
„Lișca“ se înscrie ca poveste simplă, sobră a 
vieţii unei tinere femei care și-a pierdut băr- 
batul în război. O viaţă consumată scurt între 
speranță și destrămare, între așteptarea răb- 
durie și pierderea răbdării pină la ieșirea din 
minţi și încheiată sub unda de mister comună 
multor pagini semnate de Fănuş Neagu: 
„După patru luni, Lişca s-a întors acasă es- 
cortată de jandarmi, dar nu mai era Lișca pe 
care o știam noi, ci umbra ei“. Încercarea de 
transpunere cinematografică a celor zece pa- 
gini dense în tii era ademenitoare, dar 
nu lesnicioasă. ă la nivelul scenariului, în 
situația fericită în care unul din scenariști era 
chiar autorul, „Lișca“ a ieșit ușor din forma 
literară. Dialogul s-a născut din comunicările 
scriitorului. Vocea naratorului a devenit vo- 
cea personajelor. În povestire, tatăl îşi pri- 
mește fiica fără prea mare bucurie dar, dacă 
tot a venit, nu-i cere decit să le gătească, să 
le spele și să le cîrpească hainele. Informaţia 
trece din gura povestitorului-copil în gura ta- 
tălui (Simion Hetea) aproape ca atare: „Dacă 
tot ai venit la noi, nu-ți cerem decit...“ 
Ajunsă, prin imbold părintesc, ghicitoarea sa- 
tului, Lişca suferă consecințele, este acuzată, 
prin vorbe luate tot ca atare din povestire, 
precum că învirte lumea cu scorneli și cu 
minciuni. Gindul bătrinelor care o privesc 
dansind se face și el replică „E tînără, săraca 
acum ar fi fost timpul să petreacă și ea“ — 
etc., un etc. țintuit locului doar de inutilitatea 
unei exemplificări excesive. 

Apropierea regizorului loan Cărmăzan de 
„Lișca“ nu este de mirare. Fascinat de un ci- 
nematograt al stărilor, precum scriitorul Fă- 
nuş Neagu de o literatură a stărilor, el a mai 
încercat, ce-i drept, mai mult cu îndrăzneală 
decit cu împlinire și în primul său film, Tapi- 
narii, o formulă de cinema bazat pe puterea 
de a sugera epicul, pe o percepere a vieții 
dincolo de imediat. Realismul magic al prozei 
lui Fănuș Neagu nu se putea să nu îl atragă. 
Lumea tulbure a celor tulburați de vecinăta- 
tea forţelor primordiale — apa, focul, pămin- 
tul — cu tot ce nasc ele ca superstiție și cre- 
dință nu se putea să nu-l fascineze. „Lișca“ a 
reprezentat însă pentru loan Cărmăzan și o 
şansă de implinire, pentru că de astă te- 


scurtmetraj artistic 


La start, Zefir 


U n scurtmetraj nu e o povestire intrată la 
apă, comprimarea forțată de împrejurări a 
unui subiect ce n-a mai avut loc în planul de 
lungmetraje. E o miniatură gindită din capul 
locului ca o schiță concisă, sugestivă tocmai 
prin concizia ei. Demonstraţie făcută de 
acest debut matur-artistic al regizorului lie 
Sterian exersat pînă acum pe terenul filme- 
lor-comandă (printre care o suită originală și 
interesantă nu numai din punctul de vedere 
ştiinţific, dedicată dificultăților virstei pubere și 
adolescentine). Un exerciţiu fructuos pentru 
siguranţa tușei regizorale, vădită în micul stu- 
diu poematic al copilăriei ce ne aminteşte de 
strălucitele Anotimpuri ale lui Savel Stiopul. 
Graţie şi delicateţe în apropierea de fragila 
coardă cu sunet pur — copilul — subiect atit 
de vulnerabil nu numai în realitate dar și în 
transfigurarea lui poetică. Capcana cea mai 


melia era solidă. O șansă pe care nu avea 
voie să o rateze. Vorbesc despre o posibilă 
ratare, pentru că greul unui film ca Lişca în- 
cepe de la scenariu în sus, de acolo de unde 
începe, de fapt și cu adevărat, transcrierea 
cinematografică. Transformarea cuvintului în 
imagine. Lișca avea nevoie de un creator de 
imagini, capabil să facă vizibilă atmosfera lo- 
cului, dar și atmosfera din oameni, starea lor, 
starea Lișcăi în special. EI a fost găsit în per- 
soana operatorului hel Deca. Imaginea, 
de rară expresivitate, rafinament și forță emo- 
țională este unul din pilonii principali pe care 
se clădește filmul. A oma avea nevoie de un 
creator al spațiului de trăit pentru lumea de 
lingă apă, de cineva capabil să reinventeze 
locul și lucrurile lui — casele cu încăperi um- 
broase, cu deschideri de lumină:acel cadru al 
ferestrei care crucifică spaţiul într-o formulă 
aproape magică, repetată obsesiv: pămînt, 
apă, pămint, cer, spaţiul vital nu doar al per- 
sonajului, dar și al întîimplării. Acel „cineva“ a 
fost găsit în persoana scenografului Vittorio 
Holtier. Decorul este al doilea pilon — solid 
— la temelia filmului. Lișca avea nevoie, în 
fine, de o Lişca în stare să fie aceea și ea a 


„Pere 
(Ecaterina N 


cunoscută: facilitatea. Ambii regizori amintiţi 
scapă de ea prin seriozitatea cu care își ur- 
măresc subiectul — nu doar ca fotogenie ex- 
terioară ci mai ales ca lume interioară: vise, 
emoții, ambiţii. 

Băiatul din La start, Zefir are o pasiune: ca- 
lui pe care îl desenează pe pereți și îl urmă- 
rește cu sufletul la gură în antrenamentele 
pentru derby. În lipsa aprobării părinților se 
antrenează şi el pe o scîndură de călcat și 

filmată cu haz (nu vedem la început 
ce călărește copilul) e precauţia inteligentă 
pe care și-o ia regizorul ca să nu cadă 
intr-un lirism siropos. Notă de umor regăsită 
şi în antrenarea măgarușului Mişu în hoho- 
tele dispreţuitoare ale colegilor — reacție 
care asigură, alături de opoziţia părinţilor, 
micul conflict al schiţei cinematografice. 

Puștiul capătă finalmente permisiunea tată- 
lui (pledează pentru el și iscusința unui pro- 
fesor, elegant conturat de lon Caramitru) dar 
„drumul gloriei“ abia începe. Filmul — 
printr-un artificiu ic — nu ne lasă a între- 
vedea atit gloria cît drumul spre ea. Dorința 
de a o obţine. Aspiraţia ce înnobilează omul. 
Chiar cind are doar 10 ani. 

Copiii—spectatori întîmpină filmul cu 
aplauze la „scenă deschisă“. Ne bucura suc- 
cesul de public la această miniatura cu armo- 


nii mozartiene. 
Alice MĂNOIU 


iogeca-digitala.ro 


fost găsită în persoana actriței Ecaterina Na- 
zare — chiar dacă datele exterioare sint 
schimbate. Lișca din ae eg era neagră, cu 
ochi mari, întunecaţi; era o noapte. Lișca 
descoperită de loan Cărmăzan este bălaie. E 
o „fată de papură“. Frumuseţea ei — ca şi a 
locului — este tainică, de descoperit și recu- 
noscut cu încetul. Puterea ei nu stă la ve- 
dere, ci în adincul sufletului, acolo unde stă- 
ruie, pină la nebunie, credința în existența 
bărbatului dispărut. Actriţă a nuanţelor, a se- 
mitonurilor, Ecaterina Nazare creează — 
atunci cînd regizoral nu i se impun stilizări 
de gest sau mișcare — un personaj impresio- 
nant prin calitatea trăirii. 


loan Cărmăzan a știut să-și aleagă colabo- 
ratorii principali, a știut să ofere filmului 
toate șansele de împlinire. Ceea ce nu a 
știut (sau putut) a fost sa taca să ciînte toate 
vocile filmului armonic. Să orchestreze. 
Foarte adesea, imaginea, decorul și persona- 
ul Lișcăi sună frumos împreună (la acest: 
impreună trebuie neapărat alătura 
lui Dorin Liviu Zaharia), prea rar personajele 
din jur și întîmplările paralele reușesc să li se 


hea“ — întru iubire şi așteptare 
e — Lișca şi Papil Panduru — Ionel) 


cronica animației 


Feerie și pedagogie 


Educaţia 

nu se face 
pe un ton posac. 
Zimbetul pe buze 
e mai convingător 


P. animație, ziua copilului nu este 
numai la 1 iunie. Şansa ei este însă că, în ju- 
rul acestei vesele date, „produsele“ sale nā- 
vălesc pe marile și micile ecrane într-o încîn- 
tătoare rostogolire de culori şi imagini. Noro- 
coasa coincidență cu aniversarea a douăzeci 
de ani de viață a uzinei de vise numite „Ani- 
mafilm“ a deschis gălăgioșilor spectatori cu 
voci cristaline chiar şi uşile unor cinemato- 
rafe care își fac de obicei rame de artă. 

intre eroii cei mai răsfățați ai însoritei sta- 
guni se numără fluturașii candizi și prațioşi 

cuţi de Laurenţiu Sîrbu protagoniștii seria- 
lului Trei prietene. 

Regizorui se pricepe ca nimeni altul să se 
adreseze blicului de-o șchioapă. El nu 
spune copiilor povești pa ton sfătos de bunic 
și nici nu încearcă să le ciștige simpatia mi- 
mind naivitatea ca acei adulți care, pentru a 
„cobori” la nivelul lor, se prefac peltici. „Re- 
teta" filmelor sale nu îngăduie niciodată ca 
duioșia să se transforme în dulcegărie. Auto- 
rul are darul invenției unor personaje cu „vi- 
no-ncoa“ care, inspirat antropomorfizate, sînt 


alăture. O plasă miraculoasă se țese din ima- 
ginile nisipului scînteietor sau lucind greu, ca 
plumbul, din întinsul cimpiei, stinsă în cu- 
loare ca și chipul Lișcăi, din luminile care 
străbat acel chip dinspre timp spre anotimp, 
din geamătul sunetelor pereche cu geamătul 
neauzit al Lișcăi, din tăcerite şi privirile ei, o, 
plasă miraculoasă care se rupe brutal la atin- 
gerea obișnuitului: beţia tatălui, vizita prefec- 
tului — sau la atingerea unui senzațional 
străin, cum ar fi viața la conac. Conacul — 
sugerat și în povestire de existența unei case 
boierești — conacul cu lumea lui nu este de 
fel cea mai inspirată „felie de stare“ a fiimu- 
lui. Cum nici domnul Felix (Remus Mărgi- 
neanu, boier șovăitor în patimă) și nici „tante 
Margot“ cea dubioasă cu liota de invitaţi la 
aceeași serată pseudoviscontiniană — nu pot 
fi. Viaţa la conac este o viaţă „in vitro“. Dom- 
nul Felix, cu luneta sa atotvăzătoare — ră- 
mine o posibilă privire a regizorului plecată, 
în cele din urmă, umil, în fața „fenomenului 
Lişca“, dar privire distantă, totuși: distanța lu- 
netei. Nu în acea lume moartă — în care se 
înscrie, fugar, figura vie a nebunului satului 
(Valentin Uritescu) trebuie căutată reușita in- 
tervenţiilor regizorale, ci mai degrabă în lu- 
mea femeilor înnebunite, la fel, de spaima 
morţii celor dragi și de speranţă, în întilnirile 
lor tainice cu Lișca, în claca de noapte care 
se face clacă de zi, în nunta cu ginerică 
„falș“. Aerul de baladă al Lişcăi acolo își gă- 
sește împlinirea. Acolo, şi în finalul — în fine! 
stirnitor de emoție — acel cadru incredibil în 
frumusețe, chipul Lișcăi stins în crucea feres- 
trei, dincolo de care se vede pămint, apă, pă- 
mint, cer, joc halucinant de întuneric și lu- 
mină, spațiul desfășurării dramei acelei femei 
bolnave de credință. Povestirea propunea un 
final dureros — misterios. Filmul și-a găsit un 
final mai omenește dureros prin întoarcerea 
bărbatului (perfect Papil Panduru ca pereche 
a Lișcăi întru așteptare și răbdare), o întoar- 
cere în gol, din moment ce Lișca nu maie 
ea, ci „umbra ei“. 

Din păcate, filmul nu-şi cucereşte forma de 
întreg decit într-un tirziu și atunci parcă 
printr-un miracol. El trăieşte totuși, și astfel, 
fragmentat, pe spațiul unei secvenţe, în rama 
unui cadru, într-o imagine — și este sigur că, 
în peisajul nostru cinematografic un film ca 
Lişca este O prozent. După cum propunerea 
regizorului sãu este de urmărit cu toată aten- 
ţia. loan Cărmăzan se află încă la început de 
drum. Pe acest drum — al căutărilor de sine 
în primul rînd — mai este încă destul loc 
pentru găsire. 

Deocamdată, importantă este căutarea 


Eva SÎRBU 


Producţie a Casei de fiime Unu, Scenariul: Fănuș 
Neagu și Vintilă Ornaru; Regia loan Cărmăzan. ima- 
ginea: Anghel Dec: 


: Ecateri , ineanu, Va- 
lentin Teodosiu, Virginia Rogin, Simion Hetea, Petre 
Nicolae, Leni Pinţea-Homeag, Zoltán Vadasz, Valen- 
tin Uritescu, Papil Panduru, Catrinel Paraschivescu. 
Avram Birău, Maria Păunescu. Film realizat în stu- 
ptor Centrului de producție cinematografică „Bu- 
curești“. 


zămislite după chipul și asemănarea puștilor 
de la grădiniță. Fluturașii intens colorați au 
ingenuitatea dar și curiozitatea băieților și fe- 
tițelor din caiporia „Şoimii patriei“. Deschi- 
zind miraţi ochii asupra y ii, ei par a întreba 
fără încetare „de ce?'. Întimplările prin care 
trec în fiecare episod încearcă să le dea un 
răspuns. Rind pe rind, episoadele explică pe 
înțelesul lor şi, evident, al suporterilor, „mis- 
tere“ ale lumii înconjurătoare: încolţirea se- 
minţelor (| -4 vigna plantelor (Grădi- 
nița), prelucrarea inului (! grec sau pole- 
nizarea (Căldărușa cu . Trebuie să re- 
cunoaștem că nu este ușor să discuţi ecolo- 
gie cu spectatorii care n-au deslușit încă se- 
cretele tablei înmulţirii. Laurenţiu Sîrbu izbu- 
tește însă să facă din explicaţii un joc amu- 
zant, să topească informaţiile în evenimentele 
unor istorioare cu suspans și cu gaguri. Re 
a nu se mărginește la lămurirea unor 
enomene ale naturii. El ştie că educaţia nu 
se face pe un ton posac și, prin pățaniile ve- 
sele ale eroilor săi, își învață publicul pre- 
școlar să își apere și să-și ajute prietenii, să 
se spele pe dinţi, să salute politicos. O admi- 
rabilă t 

O săm 


ie de este episodul numit 

în care unul din fluturi 

ia în grija sa o furnică proaspăt ieșită din ou, 

o to ră o plimbă și, cu 
ul 


ueazā. De 
nedescris este amărăciunea celor doi prieteni 
care, deși țin mult unul la altul, tind să plece 
către mediul cărora aparțin: unul se simte în 
largul său în văzduh, altul pe pămint. Dar va- 
rianta modernă a „micii sirene“ este opti- 
mistă. Furnica este primită cu entuziasm de 
suratele ei harnice iar fluturele generos este 
înveselit de tovarășii lui care îl invită la joacă 
printre florile parfumate. Aventurile celor trei 
ek sînt = ta rar: pia cd ‘Laurențiu 
u contin lepene povești grațioase și 
nu lipsite de tilc. Priceperea a eee de a 
face educaţie pe un ton duios și amuzannt îl 
plasează printre cei mai inspirați autori pen- 
tru copii. El a înțeles perfect lecţia lui Disney 
care a demonstrat strălucit că pedagogia și 
feeria nu se exclud. 
Dana DUMA 


Eroismul ca realitate cotidiană, 


în aşteptarea eroismului ca realitate cinematografică 


Prospecţie în sectorul cald 


abrica-uzina-șantierul) e, cum se spune, 
„flu“, și cum se scrie „flou“. Un mediu pluri- 
dimensional redus la funcţia de fundal din 
butaforie. O axiomă de buzunar: personaj 

(oricît de) expresive într-o ambianţă (involun- 
tar) ii n-o să însemne niciodată „un 
nou film artistic"... Fără a scoate de la nafta- 


lină un anumit fetiș ai ideii de „documen- 
tare-pe-teren-ca-să-cunoaștem-viața“,n-ar fi 
inutii să recunoaștem că nici cu o prospecție 
— una, două, trei, — nu se face primăvară. 
Privirea în acest sens formată sau deformată 
profesional a unui critic de film vizitind, 
tru prima dată, o uzină de calibrul I.M.G.B.-u- 
lui, privirea criticului deci, urmărind cu 24 de 
imagini pe secundă „viaţa ca un film“, se în- 
carcă de entuziasm: ce scenografie! ce atmo- 
sferă! ce temperatură! ce figuraţie! ce ima- 
gine! ce bandă sonoră! Daţi-mi un aparat de 
imat și răstorn Pămintul! Fotograme 
dintr-un traseu fulger, fulgerul însemnind 
aici, pe puțin, cîteva ore. Stop-cadru surpriză: 
giganticul |.M.G.B. e de culoare... bleu. Un 
traseu prin patru fabrici (bleu) de maşini 
grele. Prin hale de kilometri lungime şi zeci 
de metri înălţime. i 


neapărat s-o ind ! toți iștii ne-au 
cerut pentru | i să înch secţia, sà 
oprim pe două trei săptămini! 


Vă daţi seama cite milioane! Și închipuiţi-vă 
că un inginer: Uhar de Ia ICSIM a găsit o so- 
luție originală și a rezolvat problema! N-a mai 
trebuit să întrerupem producţia nici măcar o 
zi... 

— Cum îi cheamă? 

— Uite, îmi scapă numele, nu mai știu cum 
îl cheamă“... (Un posibil titlu de film: Anoni- 

la ICSIM). 
intrăm în hală. Piese „monstruoase“, ca 


Un traseu fulger 


prin 


Galaxia Muncii 


jește o bucată de carne. Un cadru pitoresc: la 
zeci de metri înălțime, într-o cabină de ma- 
çara, o tînără suava ca o madonă, — sintem 
în pauza de masă — croșetează. (Un posibil 
titlu de articol: „Cind o tinără de 50 de kilo- 
grame ridică 50 de tone.“ Pe linga urechea 
vrăjita a criticului, vijiie vocabularul locului 
Porneşte convertizorul, citează cilindrul, sa 


etajul 9 fără pod, ce înseamnă o căldură de 
cuptor nu afli decit aici, la gura cuptorului, 

Da' acum nu e așa de cald, sa veniţi să ve- 
deţi mai la vară... 

— Dintre atitea piese mari — mari, care ar 
fi cea mai mare? 

— Cea mai mare la noi nu există! Fiecare e 
mare în felui ei, toate sint mari! 

Sub sticla care acoperă masa de la Comi- 
tetul UTC al I.M.G.B.ului, ochii încă fierbinţi 
ai criticului venit din hală descifrează: „Sarc 
nile de plan ale 1.M.G.B.-ului privind indicato- 
rul Plante medicinale şi aromatice din flora 
spontană: calendula ofticionalis-gălbenele, 
atitea kilograme, Lavandula augustitolia-le- 
vânţică, atitea kilograme, Menta spica- 
ta-mentă creaţă, atitea kilograme. Mai erau — 
acolo! — și ciuboțica cucului şi şi mes- 
teacăn şi măceș și trandafir de lu \petaie) 
si salcie și salcim japonez și soc și tei... 


Eugenia VODĂ 


„Cum am devenit 


nostru, „creatorii populari“ 
in 


fi descoperite capacități de creaţie în 
PA E a CA AA roiectele unui 


face să crească inerția. De fapt, noi, ca revo- 

asta e esenţa comunistului, så 
tie revoluționar, să promoveze noul — tocmai 
această dificultate trebuie s-o , să 
găsim continuu i 


î tăți 

producția însăși. 
schimbi un produs decit relațiile dintre oa- 
meni, dar — întorcindu-se la ceea ce am 
spus la inceput — acesta e sensul concret și 
exact al muncii cu oamenii și al modelării lor. 
— Vă mulțumim. 


ii 
i 
ai 
: 
| 


i 
i 
i 
i 


ze 
: 
- 
| 
È 
i 


i 
i 
i 

i 
3 


i 
să 
NS 
E 
„st 
| 
2ă 


eu am crescut vreun Munteanu? crescut. 
Preduș Oprea îl cheamă și e bun. Foarte bun. 
Sigur că nu poate face ei acum ce fac eu, dar 
peste 2—3 ani o să poată, o să poată 
Că nici Munteanu n-a fost de la început Mun- 
teanu. Să fim sinceri, de ce să nu fim sinceri? 
Meseria noastră e foarte complicată. E dură. 
Trebuie să ai mult singe rece, să nu te pierzi. 
Aici, dacă se deschide o oală, nu curge lapte, 

nu știi niciodată dacă nu 


i 
8 
3 
3 
F 
e 
3 
p 
z 
$ 


Valerian SAVA | 


meserie deosebită. Nu vreau să jig- 
nesc alte meserii, dar a noastră e deosebită . 
iar cu romantismul, i cum e? Cind te bagi 
în gura focului, fără te oblige nimeni, sa 
fim sinceri, de ce să nu fim sinceri? apoi mu- 
sai ești romantic...” 


„a început m-a fascinat 
atmosfera...” 


g 30 Ey 
TRARA 
<ă5ă ko 3 
2n5e E: 
seipa 
lae gS 
J THERE 
RETIN 
LEMEE $ 
APTI FES 
EEPL TEETEA A 


8 
a 
i 
$ 
i 
S 
3 
2 
asi 


28 
SE 
și 
i 
=3 
g5 
3 


i 


cere de la un om dacă 


tă 
E 
p 
5 
p 
ă 
ă 
pei 
R 
gab 


aiii 

Pi 
ieii 

jel 
HN 
TEL 
H 


j 
; 
i 


care nici n-au obișnuință. Și la mine 
majoritatea sint tineri. Vin foarte mulţi, dar nu 
rămîn toți. Nu-i Gu pe -Am ie 
test: care cum vine, îl bag în schimbul de 
Doi E nivo oa e POIS Ama ni 
schi | de noapte. Dacă face față o săptă- 
mină, fără nici o absență nemotivată, in- 


— un urmaș anume, un su- 
— Toţi îmi sint „de suflet“, dar e adevărat 


https://biblioteca-di 


că pentru unul am ceva deosebit. Niţă Con- 
stantin. E foarte bun, ascultaţi-mă pe mine. 


felu! posturi, i oferit 
muncă de cercetare, el nu. El vrea să facă 
oțel. 
— Chi ani are? 
— Cîţi ani ai, 


Costea? 

— 34 fără 24 de zile. De ce, vrei să-mi faci 
un cadou, ceva? 

— Noi ne asemănăm în foarte multe pri- 
vinţe — reia maistrul Muţiu în timp ce ingine- 
rul Costea „s-o facă de trei nule“ — Și 

. A preluat 


că tot nu au nici un fel de responsabil i 
Costea, nu. El de la început a intrat în pro- 
bleme. Acum mai e ceva cu el: înainte să 


zicem 
fi iucrul acela mai ușor de pus în fapte decit 
in vorbe. Nu știu dacă e clar... 
— Este! 
Eva SÎRBU 


de timpul înnoitoarelor transformări revolu- 
ționare pe care îl parcurgem, față de qenera- 
tiie care au scris istoria, fața de generaţii» 
care pregatesc viitorul Romane: comuniste 


rele Film al Eliberării pe pe ecran de ci- 
neaștii contemporani. În acest an sărbăto- 
resc, care marchează împlinirea a patru de- 
cenii de la Eliberare, alte producţii cinemato- 
grafice, aflate în plin proces de filmare, vin să 
se adauge în suita evocărilor consacrate unui 
timp hotăritor pentru destinele niei so- 


sfirşit că filmul regizat de Alexandru Tatos, 
Dan Piţa și Doru Năstase, Un August în fiš- 
cări, este printre cele mai valoroase creații 
din acest filon important al producţiei cine- 
matografice naţionale. 

Din mai multe motive. Întii, pentru că filmul 
evocă — prin întimplări reprezentative — cli- 
matul politic și social al epocii, tensiunea în 
care a luptat Partidul Comunist pentru a dez- 
membra mașina de război nazistă și a deter- 
mina actul de importanţă capitală consfințit 


in reluare 
AN E IRRD a) Dc IEPURE DEE 
A 


regizorii 
noştri 


C. filmografia sa de 15 lungmetraje de 
ficţiune, realizate într-o perioadă de circa 20 
de ani, Virgil Calotescu se înscrie în catego- 


ria regizorilor cu o foarte mare productivitate. . 


Dar biografia sa artistică trebuie să menţio- 
neze că mai întii el a fost (și este încă) tot 
atit de productiv în domeniul scurtmetrajelor 
şi că din 1950 are „la activ“ peste 120 de 
filme documentare. Dintre acestea sint de 
amintit cel puţin citeva titluri intrate în con- 


„Un August în flăcări“ 
şi filmele româneşti 


luptei politice, punind în lumină, ca un pun- 


cipal element de 
partid a luptei 


epocă, organizarea de către 
urmărind 


clandestine și feno- 
menul de dezintegrare pet fetru a unei 


Virtuţile unui excelent poem cinematografic: 
Aristide Teică, Toma Caragiu şi Ovi 


flăcări 


luliu Moldovan) 


e de ten în evidenţă di- 
(cu esp gîndirii politice, capacitatea de 


icţiune și de sacrificiu, sri abnegaţiei lor 
exemplare. 


De-a dreptul senzațional este, în altă or- 
dine de idei, personajul pe care ni l-a lăsat 
minunatul nostru Toma Caragiu: comisarul 
de poliţie Mizdrache. Un tip „uns cu toate ali- 
fiile", inteligent și perfid, șmecher și dezin- 


situaţie, cu galoanele func- 

ției dar și cu un anume bun simţ care refuză 
„marea potiogărie“ și care respinge organic 
agresiunea nazistă. „Ti ușul“ său Teică 
— slinos şi respingător — îi prilejuiește acto- 
rului Aristide Teică unul din cele mai convin- 
gătoare roluri din întreaga sa carieră cinema- 
tografică. Mulţi i actori au strălucit în se- 
rialul Un în flăcări: Liviu Ciulei pe 
post de politician căruia i se apropie sca- 
a Barbu în roiui mereu surprinză- 
toarei Ge George Constantin conducind 
operaţii de ae parle temerare, Violeta Andrei în 
rolul frumos al unui „agent de legătură“ şi al- 
y şi aiii, despre care am mai avut prilejul så 
în numerele trecute ale revistei. Fiecare 


ința. tel 


conștii genei Soare drept un valoros, 
atractiv și dinamic, fiim al insurecției. 


Călin CĂLIMAN 


Scenariu 


Interpreţi 


Sani $ Spectatori 


lon Băieșu 


ton Besoiu, Silviu 1965 1.343.000 
Stănculescu, Amza 
Peilea 


loan Grigorescu 


t atașa 

s-a instalat cu autoritate în domeniul lung 
metrajului de ficțiune, ajungind să aibă chiar 
două premiere în același an (cum se pod 
vedea din tabelul! alăturat), 
area prea des nici în producția piei ee 

ă 

Cu excepția filmului Războiul domniţelor, 
Virgil Caiotescu a investigat cu consecvență 

tematica contemporană (actualitatea imediată 
sau aceea a începuturilor construcţiei socia- 
liste) și, graţie experienţei de documentarist, 
a creionat cu mină sigură ambianţe şi tipolo- 


Alecu ivan 
Ghilia 


Francisc 
Munteanu 


lurie Darie, Leopoldina 1967 1.314.000 
Bălânuţă, Emil Botta, 


Toma Caragiu 


Ştefan Ciubotărașu, 
Ilinca Tomoroveanu, 
Ilarion Ciobanu 


Adina Popescu, Liviu 
Ciulei, Toma Caragiu, 
Sergiu Nicolaescu 


Platon Pardâu 


Cornel Coman, Mircea 1975 1.252.000 
Albulescu, Toma 
Caragiu, Violeta Andrei 


gii umane. 

Buletin de București, de exemplu, nu este 
numai o comedie satirică cu succes de pu- 
blic evident; filmul prezintă, în același tmp, 
Capitala noastră într-un mod foarte atrăgăi 
Preluat pentru difuzare de ma 


şit din comun. 
Filmografia lui Vii 
merge = încă a 
metraj mediu: Portretul generaţii și 
Omagiu, care au rulat de curînd ecrane. 


toan Grigorescu 


ion Brad, 
Alexandru Brad 


Toma Caragiu, Liviu 1975 
Ciulei, Gheorghe 

Dinică, Olga e m 

Mircea Albulescu, Stela 1976 
Popescu, Silviu 

Stânculescu, lurie 

Darie 


loan Grigorescu 


iT 


ion Brad; 
Alexandru Brad 


Nicolae Jianu 


udor Negc 


Mircea Gindilá 


Nicolae Dragoş; 
Dinu Săraru 


Aşteptind premiera cu 


și socială, antifascistă şi antiimperialistă. 
Paralel, regizorul 
die — Buletin de 
, după un scenariu 


Francisc 
Munteanu 


Francisc 
Munteanu 


Butetinului Bucureşti 
scris tot de Francisc Munteanu. 
Mihai DUŢĂ 


Radu Aneste 
Petrescu; Mihai 
Vişoiu 


https://biblioteca-digitala.ro 


Ghsorghe Dinică, Irina 1978 2.935.000 
Petrescu, Mircea Albu- 
escu, lon Dichiseanu 
Mircea Albulescu, 1979 1.342000 
Gheorghe Dinică, 

Colea Răutu, Dorina 

Lazár- 

Mariana Mihuț, lon 1979 


Dichiseanu, Emanoil 
Petrut 


Radu Betigar 
Gheorghe Dinică, 
George Motoi 


fiim de montaj 


Gabriel Oseciuc, Amza 
Pellea, Carmen Galin, 
Dorina Lazăr 


Mircea Diaconu, 
Catrinel Dumitrescu, 
Draga Olteanu-Matei, 
Octavian Cotescu 


Costel Constantin, 
Mircea Diaconu, 
Violeta Andrei 


nul 1968, cu mai-ul său, a căscat un hâu 
în istoria Festivalului. 

Nu e vorba de evenimentele propriu-zise. 
Ele sint mai mult sau mai puţin cunoscute. 
„Ostilitățile“ de pe Coastă n-au fost decit o 
prelungire a baricadelor ridicate în acea pri- 
măvară pe „Boul Mich". Festivalul a suspen- 
dat ținuta de seară (cîtă tevatură și cu 
această „cravate noire'!. Pentru ca Picasso 
să intre în sală, fără smoking, cu şuba lui de 
miel, s-au frint catapetesme. Doar atit? Un 
comitet format din Jean-Luc Godard, Louis 
Malle, Francois Truffaut, Claude Lelouch ș.a 
a cerut tragerea obloanelor. Spăsiţi sau de- 
zinvolţi, „insurgenții“ aveau să revină. Cine a 
spus că-i balcanic acel „pupat piaţa..."?. Unii 
au revenit foarte repede. Chiar în anul urma- 
tor. De pildă, Malle. În '69 se prezintă în com- 
petiție cu Bonne action, bonne conscience. E 
vorba de un film-reportaj turnat în Calcutta. 
Bineînțeles că la conferința de presă aveau 
să-l chestioneze: dumneata, tocmai dum- 
neata din nou la Cannes? Cineastul se aṣ- 
tepta la această întrebare. Răspunsul sâu 
suna cam așa: Oricine poate critica telefonul. 
Asta nu înseamnă să nu te foloseşti de tele 
fon. Pentru mine festivalul este un telefon 

in primele zile ale festivalului 68' se știe în 
nebuloasă, în panică, organizatorii în defen- 
sivă n-au putut decit să întrebe: cum se 
poate? Truitaut şi amicii lui au răspuns: Ui- 
te-așa! Și-au invadat cabina de proiecţie. 
s-au suit pe podium, au citit proclamaţii, au 
provocat busculade, au dat foc la cortină. 

Euthanasie? 

N-a murit nimeni. A fost doar un fiasco: Și 
incă unul plin de învățăminte. 

A fost, de fapt, marea lecţie. Festivalul n-a 
uitat-o nici după ce s-a restabilit, ba chiar 
și-a premiat foștii ciocli. 

Fapt e că '68 a împărţit clientela Croazetei 
pe din două: de o parte cei care au fost în 
așa-zisa Arcadie (Cannes-ul constelaţiilor, al 
~ idilelor, al incidentelor picante, al petrecerilor 
nocturne, al carelor alegorice, al jocurilor — 
son et lumière — și nu în ultimul find al ex- 
travaganțelor: ca să-și lanseze Nâtre Dame 
de Paris, un producător californian se hotă- 
rise să reconstituie din carton celebra cate- 
drală, pe plajă, printre atrodite. Nu zicea ci- 
neva — și nu fitecine — „să vezi două filme 
ntr-o zi este un gest eroic?" 

De cealaltă parte, noii veniți. Nesătuii 
(„pentru ce doar patru filme pe zi?" vociterau 
ei în '69. În curind li se vor da 6, apoi, cu 
deschiderea Tirgului — 30 de filme pe zi. 
Ajunge? La începuturi, inamicii- ţinutei de 
seară erau necunoscuţi. Mulţi își toceau coa- 
tele prin gimnazii, scriau cronici niciodată 
publicate și trăgeau la fit, la domnul Lan- 
glois, la cinematecă. 


D.. 


Pe un mal, festivalul hedonist (relaxare; 
keep smiling! trăiască chermeza!). Pe celălalt: 
bulimia cinefilă, contestaţia starsistemului, 
contestaţia sistemului. Croazeta face contes- 
tația discutabilă, provizorie și repede recon- 
siderată căci, iată, peste ani, chiar şi „radica- 
lii" locului, chiar şi Marin Karmitz, „monsieur 


- Spartacus“, nu mai vrea să semneze filme 


prolectcultiste, ci să facă, pur și simplu, afa- 
ceri. Facel 
Să revenim la '84. 


Festivaluri internaţionale 


Pe ecran, 


din ce 


Planeta 


în ce mai des, 


„faţa nevăzută a lumii” 


Cum mulţi dintre mandarinii din presă sint 
veteranii Cannes-ului, articolele apărute 
înainte de festivitate băltesc de nostalgia in- 
ceputurilor. ah! anii postbelici! hitlerismul fu- 
sese doborit; supraviețuitorii se întorsesera 
acasă; morţii începeau să fie uitaţi, rănile se 
cicatrizau și așa cum se întîmplă după orice 
cataclism — cheful de viață spărgea zăgazu- 
rile. La Cannes, zăgăzurile erau poleite. Sin- 
tem pe Coasta de Azur relativ cruțată de ura- 
gan, sintem în lumea sufisului cu orice preț. 
„Folia” făcea parte din Fiestă. Laitmotivul ve- 
teranilor, al articolelor care preced festivalui 
e_inspirat de titlul cărţii Simonei Signoret 
„Cannes-ul zic ei — nu mai e ce era odată!” 
Articlerii invocă tot mai des banchetele. Bu- 
felul -—-- ce amintiri! era devastat de cete de 
vizigoți în ținută de seară obligatorie: vanda- 
lism gastronomic intrat în epopee, ba chiar în 
diferite filme. V-amintiţi felliniana secvența 


tensiunile din lumea filmului) au fost calmate, - 
Febra a scăzut. Malle nu se mai duce în coṣ+ 


marul Calcuttei! Preferă plaja californiana 
Truffaut se cufundă în ecranizări și — zic cri- 
ticii cei mai severi — se „teminizează“. Le- 


louch nu mai jură decit pe superproducţii, iar < 


Godard, cel mai „recalcitrant“, cel mai extre- 
mist, se ocupă de viața platourilor (Passion). 
Accentele se deplaseaza mai intii pe social. 
Apoi „pe eternul uman“. Aparent, din nou 
aparent, avem de-a face cu o „recuperare“. E 
numai parțială. Pentru că, da, e adevărat, fes- 
tivalul are fidelii lui. Abonaţii lui. Dar timpul 
nu stă pe loc, iar timpurile și mai puțin și in 
fiecare an din toate punctele cardinale so- 
sesc alte solii. Alţi combatanți diferiţi de cei 


de după mai '68. Ei nu cunosc nici regula jo- - 
cului și nici regula antijocului. Ei au un joc - 


nou: jocul celor ce nu admit jocul. E şi ăsta 


tot un rol. Inteligența Cannes-ului stă în refu- 


O duminică lu tuarä de Bertrand Tavernier. Singurul film (relativ) ne- 


contestat din selecţia franceză 


cnd doamnele din înalta societate se reped 
asupra meselor întinse și iși îndeasă în gra- 
țioasele poşete hrană pentru acasă? Re- 
grete... reproșuri... inimi neconsolate. 

De o parte Wertherii... 

.. de cealaltă „noii lupi”. Recuperaţi mai 
ușor sau mai greu, adevărul este că ei — dar 
nu numai ei — au schimbat nu atit faţa festi- 
valului, cit orbita lui. Festivalul și-a transto'- 
mat structura. Aici, în această perpetuă mu- 
lare pe trupul realităţilor, e fără îndoială, și 
secretul prosperității lui. Prima parte a anilor 
'70, conform marelui val, Cannes-ul a fost o 
arenă a filmului politic: Z, MASH, Sacco și 
Vanzetti, Cazul Matei, Cronica anilor de foc 
etc. Adică: dinamită! Demascare, chemări an- 
ticapitaliste, anticoloniale, antiestablishment. 
Un radicalism nu lipsit de un anume comic. 
La drept vorbind, nu era nevoie de mult umor 


BSE ca să surizi în mijlocul acestor săli somptu- 


oase — elefanții cinemaului coboriţi din 
Rolis-uri, soțiile sau, mă rog, partenerele lor 
bătute în briliante și drapate în cincila. Toţi 
nu mai acceptau decit „film politic”. Toţi 
aplaudam frenetic ce? — Clasa muncitoare 


merge in paradis. E e N 
În anii '80, filmul exclusiv și explicit politic 
nu mai cunoaște protecţionismul — mi-aş 


permite să spun „voga“ — din deceniul pre- 


cedent. Aparent înaltele tensiuni (mă refer ia | 


https: //biblioteca-digitala.ro 


(Cu Louis Ducreux și Sabine Azema) 


zul închistării. „Ceea ce poate fi pierdut, nu 
merită să fie. păstrat!” Prin urmare, porţile 
deschise pentru toate aceste noi promoții de 
cineaști. ? 


ă ne oprim la una dintre tendințele aces- 


tui. nou cinema. Poate cea mai proeminenta. | 


Cu o expresie discutabilă, unii politologi o 
numesc lumea a treia. ua, 
În primii ani ai festivalului, cu excepția Me- 


"xicului. considerat ca o anexă pitorească a 


Los Angeles-ului, cu excepția Indiei emanind 
mereu o ciudată fascinație asupra europeni- 
lor, nici un metru de celuloid sosit din Ame- 
rica Latină, din Asia, şi cu atit mai puţin din 


Africa sau dintr-o Australie. care face azi fi- 


gură de vioară întii. 

Intrarea în vizor a unor „ţări — anonime" a 
fost. schimbată — firește — nu de Cannes. 
Meritul festivalului rămine această deschidere 
spre o realitate care depășește arta a șaptea. 


Raporturile planetare schimbă raporturile fes- . 


tivale. La primul festival (și el eșuat — sintem 
în:39 — din cauza izbucnirii războiului) — 
Ray Ventura anima festivalul cu „dansurile 


moderne“. În '84, alt Ventura — Lino — neli- - 
nstește festivalul declanşind o șarjă de | 


` 


spaimă — -altă şarjă! — Cu 100 de zile în Pa- 
lermo sau cum trebuie så moara un functio 
nar sicilian care nu vrea să pactizeze cu ma- 
fia. : 
Din multe motive — printre ele o anume 
descurajare provocată de superi narmarea Eu- 
ropei, dar şi o atracţie ecologistă spre spaţiile 
încă nepoluale, dar si etc. — foarte muti 
cineaști europeni au ieșit, anul ăsta, din stu- 
diourile cu nume celebre şi! au plecat in loca- 
litaţi anonime din ţinuturile subdezvoltării 
Ma opresc la Herzog — binecunoscutul 
globe trotter, binecunoscutul „mărșâluitor 
(cine face per pedes apostolorum ruta. Mün- 
~ chen-Paris şi retur?), la Herzog, zic, pentru 
ca în această direcţie el a produs cel mai dis- 
cutat şi disputat film: Ţara unde visează fur- 
nicile verzi. t 

„Įara" este partea de nord a Australiei, 
adică anume o regiune populată de două tri- 
buri cale de stingere. În secolul al 
XVIII-lea, de altfel, pe continent existau peste 
600 de triburi. Opera civilizatoare a ocupan- 
tului cu tenul roz a redus această cifră la 150. 
Unele din aceste formaţii rămîn simbolice, 
pentru că supraviețuitorii sint mai puţin de 
10. În film, unul din aborigeni, se numește 
Mutul, nu pentru că nu poate să vorbească, 
ci pentru că este singurul supravieţuitor care 

. mai cunoaște limba strămoșilor săi. 

În acest colț de lume, o multinațională își 
trimite salariaţii. Vor să cerceteze subsolul. 
După toate probabilitățile, în adinc se află 
uraniu. Bâștinașii nu știu ce înseamnă uraniu, 

„„dar știu că, în adinc, chiar pe locurile unde 
s-au plasat uriașele excavatoare portocalii, 
trăiesc furnicile verzi. Pentru acești indigeni, 
furnicile verzi sint creaturi totemice. Pentru 
realizator, ele sint o metaforă. Cine stirnește, 
cine dizlocă, cine trezește din somnul secular 
această stranie vietate va dezlănțui sfișitul 
lumii, spune legea. Așa cred bâștinașii. Ei se 
așează tăcuți pe solul care urmează să fie 
scolit. Societatea presează. Inutil Buldoze- 
rele nu pot înainta. Grăbiţi-vă! Aborigenii nu 
cunosc cuvintul grabă. În fața lor stă eterni- 
tatea și un geolog care se dă de ceasul morţii 
să-i convingă pe cei doi soli, care, deși știu 
englezește, i se adresează cind în dialectul 
worora, cînd în dialectul 'riratjing. Dialog de 
surzi! Geologul este un tinăr inteligent, dar 

-aici nu-i vorba de inteligenţă, ci de "două 
lumi, de două culturi, de două tipuri de lo- 
gică, de două justiții (justiția ocupantului și 
justiția ocupatului), ba chiar de două feluri 
de a înțelege lumea. Pentru aborigeni, lumea 
cu oamenii ei, cu plantele ei, cu animalele ei, 
cu furnicile ei verzi sau de altă culoare; cu 
mineralele ei — ziceţi uraniu? fie și uraniu — 
lumea, zic, reprezintă un tot. Nu poți să sfir- 
mer pămîntul fără să răvășești sufletul univer- 
sa A 


Filmul lui Herzog nu este un film etnologic, 
deși subiectul creează un impact cu o reali- 
tate derutantă: rituri. din epoca de piatră ofi- 
ciate în blue jeansi şi cu tranzistorul sub- 
sioară, obiceiuri ciudate: de pildă, tatăl vi- 
sează la viitorul fiu în fața unui anumit copac; 
cind copacul se taie ca să se construiască'un 
supermarket, tatăl, taţii vin în supermarket — 
seqia detergenți — adică pe locul unde a 
fost cindva copacul și, așezați în cerc, fac 
ce-au făcut întotdeauna: visează la viitorul 


iu. y 
Filmul lui Herzog nu este nici un film eco- 
logic, deși nu o dată cunoscutul regizor s-a 
arătat favorabil așa-numiţilor „verzi“, apără- 
tori ai unei planete a clorofilei. i 
Nu întotdeauna prea subtil, plătind chiar 
din gros tribut unui mit azi revenit la modă — -~ 
„e mythe du bon sauvage" — mitul lumii ră- 
masă imaculată, fiindcă n-a fost atinsă de o 
anume civilizație, Țara unde visează furnicile 
verzi râmine filmul unei comștiinţe rănite, 
umilite, că trăiește pe planeta în care multi- 
naționalele distrug furnicile verzi, ceea ce în 
limbajul metaforic al filmului înseamnă drep- 
tul la vis, dreptul la iluzie, dar şi „dreptul la 
diterența”. ` : 


diferență“ binecunoscută la Herzog. 

LL tut mai toate coclaurile globului. Fil- 
mul care-l absoarbe acum se petrece în Hi- 
malaia, iar Fitzcarraldo, filmul precedent 

~ (acolo a pus un vapor să traverseze, pe us- 
cat, jungla) l-a comis în Amazonia, printre ul- 
timii supraviețuitori ai triburilor de` indieni. 
Cineastul n-a avut nevoie de intermediari ca 
să constate extincția unei alte părţi a lumii. 
Nu sint singurele lui experienţe. Exegeiii ulti- 
mului său film vor să pătrundă „gindirea tote- 
mică“ și pigulesc detaliile unor obiceiuri, 
aflate uneori în vecinătatea epocii de piatră 
(pentru ce numele răposatului nu poate fi 

` rostit- zece ani după dispariţie?... pentru ce 
bărbaţii își schimbă numele de la o zi la 
- alta?... pentru ce acești oameni — mulți din- 
tre ei vorbesc cel puţin trei limbi, de fapt dia- 
lecte aborigene, plus engleza — pentru ce 
acești poliglaţi în fața Curţii supreme se pre- 
fac că au nevoie de traducători? pentru 


ce?...) Herzog nu se crede Lévi-Strauss. E! 
nu explica. Mai mult. De data asta — și: 
acum! — el înregistrează, se declară „side- 
rat“ în faţa unei realități atit, vai, de deosebita 
de Munchen-ul natal. Și, în felul lui, protes- 
tează. 

Tara unde visează furnicile verzi reprezinta 
deci, o privire dinafară. Ochiul unui occiden- 
tal care se culpabilizează privind o fațetă a 
'subdezvoliării. La televizor, nababii fanteziei 
nu mai ştiu ce să scornească: voci peltice 
sau de contrabas, melodii selenare, bubuitur: 
rock, şoapte complice, desene animate, tru- 
curi fotografice, recomandă puștilor alte aca- 
dele. Dar în cele două emisfere — cifra e re- 
petată mereu şi numai cine nu vrea nu o 
aude — 40 000 de copii mor zilnic de foame. 
Foame pur şi simplu. Un locuitor al așa-nu- 
mitei planete de consum n-are nevoie de 
prea multă imaginaţie ca să se simtă și vino- 
vat și implicat. 3 


Dio de un proces de conștiință, luci- 
itatea ne îndeamnă să observăm și o anume 
mutație. Pină acum cîțiva ani, filmele comer- 
ciale turnate în afara studiourilor nu pără- 
seau, în ruptul capului, imaginea de carte 
poștală ilustrată: Sfinxul şi Niagara, furnica- 
rul nipon și zeități- budiste, canguri și anti- 
lope; caravane în deșert și căşti coloniale în 
flora ecuatorială. În ultimii ani, chiar și til- 
mele din divizia B și C părăsesc traseele tu- 
ristice în câutarea unui peisaj inedit, dacă se 
poate mizerabil. Cel mai bine ar fi, mizerie 
colcăitoare, adică promiscuitate. Cine deti- 
nea exotismul ca ultima. ofrandă pe care s3- 
racia o aduce bogăției nu greșea deloc 
In afara raţiunilor fotogenice — dar nedes- 
tite de ele — stau rațiunile economice 
„Actorii neprofesioniști“ din Fort Saganne, 
- respectiv din deşertul mauritan, nu sint deloc 
la curent cu prețurile pieţei mondiale. Şi nu 
numai ei. De ce să filmeze La poalele vulca- 
nului în California, iar nu în Mexic, la un cost 
modic, într-un ranch care a aparţinut indieni- 
lor („doresc — zice Huston — ca după moar- 
tea mea ei să și-l ia înapoi“. Care „ei“? Cîţi 
au mai rămas? Încurcate, mai sint, doamne, 
şi căile filantropiei!) 


| ie că rememorează un trecut istoric, în- 
otdeauna singeros, fie că se referă la un pre 
zent tragic, un mare număr din filmele aces- 


tei ediţii se petrec „in partea nevăzută a lu- 


mii“. În spaţiul dezmoșteniţilor. 


Acolo — într-un cotlon — își plasează și 
Lowry cartea sa La poalele vulcanului, capo- 
doperă la care au aspirat şi Bunuel, și Dassin 
și Losey şi Ken Russell. Întimplarea a dat ciș- 
tig de cauză unui alt nume: John Huston, 
fost actor, fost scenarist, fost cîntăreţ, fost 
boxer, fost pictor, fost ziarist, fost dresor de 
cai. Filmografia sa de regizor se întinde pe 
două pagini de hirtie cretată (Șoimul maltez, 
Regina africană, Noaptea iguanei etc.) Hus- 
ton a fost și rămîne un excelent profesionist, 
dar cartea lui Lowry „o fascinantă cripta- 

ramă”, un fluviu de simboluri, o erupție de 
antasme. potrivnice, „cartea cea mai primej- 
dioasă din lume“ (desigur, pentru cinema) 
din start nu părea foarte potrivită pentru un 
cineast cu un spirit pozitivist afit de pronun- 
tat. Cert e că pentru acest film s-au scris 67 
(şaizeci şi șapte) de variante de scenariu: 
Garcia Marquez a fost respins, în schimb a 
Gştigat Guy Gallo care a dezosat proza lui 
Lowry, propunind scheletul unei povestiri de 
dragoste imposibilă: visind mereu la soția de 
care s-a despărțit cu un an în urmă — sintem 
în ajunul celui de-al doilea război mondial — 
fostul consul britanic de la Cuernavaca (Al- 
bert Finney) își îneacă singurătatea în tequila 
şi mescal. Cind ea (Jacqueline Bisset) se 
reintoarce, își dă seama că nimic nu ma: 
poate fi luat de la cap. Sentimentele s-au fo 
silizat și numai moartea etc... Lowry n-a avut 
noroc! Filmul are și glamour-ul și izul lui 
Twentieth Century-Fox. Dar mai are ceva 
care pare că a scăpat și ochiului producător 
și voinţei regizorale. În fundal — fundalul 
ocupat de figurația indigenă, exista un fior 
rău prevestitor. Huston a reușit tocmai acolo 
unde nu a părut că dă atenţie. Dincolo de re 
şedinţa prosperă a consulului, un furnicar 
sordid, o faună hămesită într-o tragică tor- 
poare, o aglomeraţie mitică gata dea în 
ciocot. E ziua morţilor. E hramul burii. Plozii, 
în sfiit, mozolesc în gură ceva dulce sug 
cranii de zahăr, rorţăie turtițe în formă de 
coșciug. 3 

Drama ofițerului din Fort Saganne, inter- 
pretat de Gerard Depardieu, se desfășoară 
tot la o margine de lume, în deșertul mauri- 
tan, printre negustori de sclavi, printre triburi 
nomade. Din Gnd în cînd, la orizont apar, pe 
cămile, războinici încotoșmănați după reguii 
numai de ei știute (ce efecte știe să scoată 


Corneau din marșurile fanatizate de vintul 
pustiului, de singele care picură peste dune) 
Drama rămine a ofițerului, un ofițer colonia- 
ist, la început de o energie debordanta, la 

it secătuit, pentru că înțelege zădârnicia 
“misiunii sale. Prim-planul e ocupat de euro- 
peanul trezit din halucinația colonială. Planul 
general aparține însă deșertului. Creaturile 
deşertului sint ca grâunţele de nisip. Toate 


Mel Gibson, la ora aceasta locul | 
Bounty, 


anonime. Toate la fel. Ne aflam de-abia în 
anul 1910, dar în aerul înecăcios plutește 
presimțirea că foarte curind ceva se va 
schimba. in profunzime. 


he Bounty, acesta este numele real al 
navei — iar faptul s-a petrecut la sfirṣitul se- 
colului al XVIli-lea — o corabie plecată din 
Anglia ca să aducă puieţi de arbori de piine. 
Echipajul ocolește drumul. Revolta se dezlân- 
tuie. Căpitanul supravieţuitor va fi nevoit să 
dea, peste ani, socoteală. The Bounty este 
una din superproducţiile lui Dina de Lauren- 
tiis. La începutul anilor '70, producătorul a- 
plecat dintr-o Italie prea mică (și prea hao- 
tică pentru planurile sale megalomane. S-a 
instalat în S.U.A. De fapt. The Bounty aduce 
pe Coastă un remake. Versiunile anterioare 
au fost patru și s-au bucurat în ordine crono- 
logică de interpretarea lui Errol Flynn (1933 
— Charles Chauvel. specialist al filmului de 
călătorie și aventuri exotice); în '35 tînărul 
ofițer antlamat e jucat de Clark Gable, iar bä- 
tri nul căpitan, pâstrător al prejudecăţilor de 


un film de aventuri marinărești în secolul al 


Charles Laughton. În 1956, o versiune spe 
“„ială, feministă, dacă vreţi (The women o! 
Pitcain Island), un filmuleţ care se ocupa de 
vaduvele şi de descendenții faimoşilor revol- 
taţi. În 1963 subiectul e preluat chiar de Cà- 
rol Reed. Protagonistul nu-i altul decit Mar- 
ion Brando. Conflictul social primeaza. Pen- 
tru noua versiune, Dino de Laurentiis cere 
serviciile celui mai bine cotat actor pe plan 


pe lista popularității. Aici în 7e 
i XVIII-lea 


Lă 


mondial, frumosul Mel Gibson, alias Mad 
Max, un actor cu totul „extravagant“, pentru 
că nimic în lume (aici argumentul se pro- 
nuntă în cifre) nu-l hotărăște să pârăseasca 


Australia. Aici a emigrat familia lui. Aici în-. 


vaţă copiii săi, aici funcţionează soția (perso 
nal sanitar auxiliar). Aici își face meseria de 
actor (filmul, zice el, e prestație) jucind în 
Romeo și Julieta, Așteptindu-l pe Godot, Oe- 
dip rege, Henric al IV-lea, The Bounty a fost 
trimis în concurs să reprezinte S.U.A., dar 
încă o dată, milioanele, vedetele, tehnica, in- 
fluema n-au putut face mare lucru. Regizorul 
Roger Donalson, pescuit de undeva din Asia 
(import de idei) nu poate trece de standarde 
de drugstore. Dar nu despre mediocritatea 
acestui film atit de costisitor e vorba. 

Vorbeam despre „mutație. Domnul De 
Laurentiis nu este, asemenea primilor produ- 


câtori; vinzători de blănuri sau de mai ştiu eu 


ce. Un elefant și-atit. El se pricepe la film, în 
special la filmul care alimentează băncile și e 
interesat de constatat că în această a cincea 
ediţie a lui The Bounty, urmărind firește în- 


cotro bate vintul, producătorul a dorit să ex | 
„tindă r6lul 


populaţiei de culoare. Revolta 


există, există și furtuna (o furtună de sinteza 
jumatate filmată pe viu, într-un colţ asiatic 
care nu duce lipsă de asemenea fenomen; ju- 
mătatea aranjată la Pinewood, studiourile en 
aleea „efecte speciale" şi „efecte optice”! 

entrul de greutate — acum pentru primu 
oară — stă în Tahiti, acolo unde marinarii en- 
glezi veneau să ia arborii de piine, și chiar îi 
luau (dind în schimb cadouri mărețe, de pilda 
oglinzi). N-a fost numai un do ut des. Filmul 


“arată pe gentlemanii împrieteniți cu înţelepții 


şefi de trib, prieteni cu pașnicii băștinași, în- 
drăgostiți de fiicele lor; văzindu-şi iubiții ple- 
dnd din paradisiaca insulă, ele, tinerele tahi- 
tiene, iși zgirie pielea capului cu un pieptene 
anume și pe fețele lor frumoase şiroieşte sin- 
gele. Marinarii nu pot să reziste! Se întorc la 
iubite. Se întorc la bunele sentimente. 
Ne-am propus să nu discutăm calitatea ar- 
tistică_a filmului. Dar tendința n-o putem ig- 
nora. În fond, revolta de pe Bounty eșuează 


-.— în acest film — nu din cauza unor femei 


părăsite, ci din cauza unei prietenii contra- 
riate. 


recum ştim, domnul Dino de Laurentiis 
nu este un apărător înfocat al țărilor în curs 
de dezvoltare. In calitate de versat om de afa- 
ceri, el n-are voie să meargă împotriva curen- 
tului. Mogulul de la Hollywood o știe. se vede 
prea bine, observind acest film care, la drept 
vorbind, nu are decit pretenţia divertismentu- 
lui. Divertisment aseptic? Divertisment, în 


- stare pură? În 1984, asemenea articole au ie- 
` şit din galantare. 


cum cîteva decenii, mapamondul cine 


. matografic cuprindea două furnicare unul 


european, altul transatlantic. În rest, spații 
albe. Cu o viteză progresivă, vidul se umple, 
harta marchează alte şi alte centre de interes. 
Publicul, altădată narcisist, pare că s-a sătu- 
rat de propria lui figură și face cozi şi uneori 
crize în fața uşilor pe care scria „complet”. 
Anul acesta la Cannes, „narcisiștii“ au alergat 
så vadă Memorii din carceră — o metatora a 
societăţii braziliene” —; Casa apei, altă meta- 
foră, de data aceasta a unei piramide numită 
Venezuela; au alergat la Quilombo (viața ne- 
rilor pe o plantație din America de Sud); au 
pierdut ore şi ore ca să poată intra ın India 


„lui Satyajit Ray (Casa și lumea) și a lui Mrinal 


Sen (Ruinele); într-o insulă din Noua Zeelan- 
da (Vigil); într-un infern plasat in edenul ve- 
getației filipineze (Bayan Ko); în rezervațiile 
indienilor din Guatemala (Ei norte); în Co- 
lumbia unui sfirṣit de secol de tenebre și sin- 
ge (Condorii nu mor in fiecare zi). etc. 

Rajiunile pentru care un festival devine, în 
fapt, internaţional sint multiple. Argumentele 
cinematografice apar la coada listei, după ce 
se epuizează rațiunile de ordin economic, po- 
litic, diplomatic, j 

Lumea înti? Lumea a doua? Lumea a 
treia? Asemenea vexante numārátori dispar. 

„„.Și iarăși îmi aduc aminte cà pe vechile 
hărţi, locurile ocupate „de ceilalţi” purtau in- 
scripția „his sunt leones". 

Niciodată n-au fost atiția „lei“, atitea 
leoaice pe Riviera, ca în această primăvară. 
Erau atit de mulţi încît leul propriu-zis, leul 
care rage pe genericul unei celebre firme. 
adus și el pe croazetă cu circul respectiv, a 
trecut neobservat printre bergerii Coastei 
Printre parfumatele haite de ciini-lupi, de 
ogari, de grifoni, de levrieri, de setteri, de 
saint-bernardzi, dalmaţieni, boxeri. Se spune 
că sint cam trei sute de rase... 


Ecaterina OPROIU 


Eroii dezeroizaţi dintr-o suvernproductie intitulată Fort Saganne 
(Sophie Marceau, Philippe Noiret si Catherine Deneuve) 


https://biblioteca-digitala.ro 


13 


cinerama 


(prieten vechi ai lui Demy și recent lau- 
reat și el cu Oscar, ediția 1984). Titlui 
proiectului: Domnul Orfeu. Scenariul este 


Personaj de basm în adaptarea regizo- 

rului ceh Miroslav Luther. intitulată 

Regi Barba Aibasırd: tânăra actriță 
Adriana Tarabkova 


Eroii sint și ei după vremuri 


O scurtă remarcă pe care o vom însoți 
de două exemple: la recenta ceremonie a 
decernării Oscarurilor, Jack Nicholson a 
primit atit de rîvnita statuetă pentru rolui 
pe care l-a realizat în filmul Cuvinte de 
tandrețe (în care Shirley Mac Laine îi era 
parteneră, ea însăși obţinînd Oscarul 
pentru rolul din acest film). Dar știți ce 
rol avea aici Nicholson? Acela al unui 
cosmonaut. Profesiile care ar fi „marca 
vremii“ și capabile să exprime eroismul 
omului modern par să se schimbe şi ele: 
a fost aviatorul, apoi polițistul, pilotul de 
automobile de curse, fotoreporierul. tată 
acum, cosmonautul. 

Jack Nicholson nu este primul actor 
care apare într-un astfel de rol, dar este 
primul care obține un Oscar pentru el. Și 
fără întirziere Paul Newman (Care a trecut 
și el printr-o serie de personaje care mar- 
chează epoca, ultimul dintre acestea fiind 
— în film dar și în viață — acela de pilot 
de curse MACH |) a anunțat că în 
această vară va interpreta și el personajul 
unui cosmonaut deciarind că ipostaza 
aceasta îl preocupă gi pune mari pro- 
bieme pentru că — el — nu e ușor 
să nu fii cu picioarele pe pămint. 


Dupa o iunga absent 


„Adică după 5 ani de inactivitate, realiza- 
toarea franceză Nadine Trintignant revine 
pe platoul de filmare cu un film în care 
domină jele feminine (dar și in- 
terpretele lor). Filmul se intitulează Trei 
femei și este povestea vieților prieteniei și 
necazurilor acestora. iar cele trei femei 
au ca interprete pe Claudia Cardinale (și 
nu credem că ar mai fi nevoie de vreun 
comentariu aici), Fanny Ardant (în plina 
ascensiune, ba chiar actrița franceză cea 
mai la modă) și, în sfirşit, fiica realizatoa- 
rei și a cunoscutului actor Jean Louis 
Trintignant, fiica numindu-se Marie Trin- 
tignant. În film mai apare alături de 
Jean-Louis Trintignant şi Phiiippe Noiret. 


Replica feminină a doctorului Ma- 

buse este interpretată de actrița 
eză Delphine Sevrig in filmul 
i Ottinger. Do 


La poalele piramidelor 


ipini Yussef Shehine faco pregătirile 
egipteni Yı ne face pi iri 

şi în cursul acestei veri va începe filmările 
ta un film istoric (în coproducție cu cine- 
matografia franceză), al cărui titlu (iertată 
fie-ne rezerva) sună cam operetistic: Adio 
Ceea ce anunţă realizatorul 


este însă o despre campania 
acestuia în Egipt. În rolul lui Napoleon va 
apare Patrice u, în timp ce Michel 


Piccoli (care în ultima vreme a jucat mai 
mult în teatru sub conducerea lui 
Chéreau decit pe piatou! de filmare) va 
deţine rolul unuia dintre generalii lui Bo- 
naparte. 


Nu este vorba despre muzica „country“ 
ci despre lupta aprigă dusă de o familie 
de fermieri din statul american lowa nu 
pentru a face avere ci pentru a supravie- 
tui pur şi simplu. Așa este anunțat filmul 
al cărui ultim tur de manivelă s-a tras de 
curînd în regia lui Richard Pearce. În ro- 


lurile poncpee — un bărbat și o femeie, 
o familie de fermieri — realizatorul a dis- 
tribuit cuplul care a făcut atita vilvă în fil- 
mul de anul trecut Frances (fiim care de- 
pășește în semnificaţie succesul cinema- 
togratic devenind o investigaţie sociolo- 
ică în estabilishment-ul hollywoodian). 
doi sînt Jessica Lange (a cărei evolu- 
ție nu numai ca actriță ci și ca atitudine 
și concepție de viaţă o apropie de Fran- 
ces Farmer, cazul încă insuficient cunos- 
cut și pe care filmul cu acest nume a în- 
cercat să-l repună pe rol) și Sam She- 
pard, mai nou actor, dar cunoscut în spe- 
cial ca dramaturg apoi ca scenarist, să nu 
mai vorbim de acela de muzician. Sam 
Shepard este, pe și în afara ecranului, 
una dintre cele mai interesante personali- 
tăţi de intelectuali americani de vîrstă 
mijlocie. 


Filmul pe „partitura 


După Umbretele din (care a 
surprins atit de mult și atit de diferit dar 
pe care nimic nu l-a egalat pină astăzi), 
după Domnișoarele din Rochefort (care 
te ducea cu gindul la Umbrelele...), Jac- 
ques Demy a incercat şi altceva dar a 
preferat după aceea să arate că ştie și să 
e meg A revenit deocamdată doar cu o 

un proiect şi unele șanse de con- 
cretizare. Noul lui film are ca interpret 
principal... partitura lui Michel Legrand, 


://biblioteca-digitala.ro 


de fapt dar fără partitura lui Le- 
grand... Distribuţia va veni după aceea. 


Puccini-Allen 


Woody Allen a semnat un contract cu 
casa producătoare din Franța, „Gaumont 
Film“, în vederea transpunerii pe ecran a 
operei lui Puccini „Boema“. În rolul prin- 
cipal urmează să apară de astădată nu 
Woody Allen ci chiar celebrul cintăreţ de 
operă Placido Domingo. 


Spaniolui Luis Garcia Berlanga a ajuns 
— după șapte ani de așteptare — sa 
aducă pe platoul de filmare o poveste la 
care ține foarte mult dar pentru care pină 
acum nu a găsit interes la producători 


Fiesta. Filmul se turnează în prezent la 
Castilia iar în rolul principal apare o ac- 
triță care s-a impus nu numai în Spania 
ci mai ales în Franţa: Victoria Abril. 


„al lui Rudyard Kipling a fost ecranizat 
în Anglia iar în rolul principal apare Peter 
O'Toole. 


„Anthony Quinn a devenit un pictor 
căutat pentru pinzele sale mai ales în 
a Sia: en recent interviu, Qu- 
nn a ţinut ze (și noi extragem 
din această declarație) următoarele: „Cu 
vîrsta îmi dau seama că pot să mă lipsesc 
de tot ce mă atrăgea altădată. Cu cit 
înaintez în virstă cu atit simt nevoia unei 
vieţi simple“. La întrebarea pusă de re- 
porter, în fond ce anume îl face să își 
verse astăzi nervii, Anthony Quinn a răs- 
puns fără ocol: „Eu lupt și impotriva marii 
mele slăbiciuni, pentru care nu am avut 
de altfel curajul să mă împotrivesc. Este 
în fond şi ceea ce vreau să le inoculez 
copiilor mei: curajul“. 

cum astăzi Anthony Quinn işi pe- 
trece cea mai mare parte din timp în fața 
şevaletului întrebarea firească a fost:, „Şi 


P Curajul i g 
simplităţii vin 
destul de drziu 


i 


dintre pictori pe cine admiraţi cel mai 
mult? La care a răspuns: „Pe Picasso’ 
Toată furia lui a trecut în picturile pe care 
te-a făcut. „in acest interviu nu lipsit de 
curajul opiniei, Quinn a mai spus între al- 
tele :-„Kippling spunea că și succesul și 
eșecul sint niște impostori. Ceea ce as- 
tăzi trece drept eșec, miine va deveni 
succes. Amintiţi-vă de Van Gogh şi de 
Modigliani. La vremea lor erau conside- 
raţi niște rataţi“. 


Oberst Redi 


La doi ani după ce au obținut Oscarul 
pentru filmul lor » realizatorul 
maghiar istvan Szabo și actorul austriac 
Klaus Maria Brandauer au refăcut cola- 
borarea într-un nou fiim (un film istoric, 
care se petrece în timpul primului război 
mondiai) intitulat Oberst Redi. 

Nu este totuşi — duj 
— un film de război ci mai ales despre 
culisele armatei austriece în timpul pri- 
mului război mondial. 


Expediția 


Werner Herzog, unul dintre cei mai 
âfirmați realizatori din R.F.G., şi-a luat un 
scurt răgaz de la filmul de ficțiune ca să 
realizeze un documentar. Este vorba des- 
pre un documentar de lungimea unui film 
de ficțiune dar în centrul căruia se află o 
expediţie spre și pe Himalaia, urmărită de 
realizator (care între altele a fost și a ră- 
mas un pasionat alpinist). 


Ultimul film al realizatorului italian Et- 
tore Scola s-a numit Balul și in acel bal 
defilau dansul, și cu el o dată eveni- 
mente, întîmplări sociale. istoria se poate 
scrie deci și în pas de dans. Scola aruncă 
acum o privire asupra Italiei natale în fil- 
mul la care tocmai lucrează şi care se in- 
titulează (iată că și un aliment poate 
marca o lume) Macaroanele. În rolul prin- 
cipal, Marcello Mastroianni. 


Are 20 de ani, se numeste Valerie 
Naprishy. a intrat pe platoul de fil- 
mare la 18 ani. a jucat în remake-ul 
american după godardianul Cu sx- 
flerui d, iar acum în Femeia 
publică a lui Zulawski 


| mplinirea a 40 de ani de la instaurarea de- 
mocraţiei noastre socialiste poate, trebuie să 
fie și pentru cinematografia română, un prilej 
de rememorare lucidă dar (de ce nu?) şi sen- 
timentală, al drumului parcurs, al realizărilor 
— meritorii, al scăderilor, doar în parte moti- 
vate de lipsa cvasitotală a oricărei experienţe. 
Adică, a filmelor care, revăzute într-un amplu 
eră re Dog mart vă Seeka sensuri, 
semnifi ate. Cinematografia noastra 
egean mă a evoluat căutind, pe de o parte 
să-și definească propriul profil de artă auto- 
nomă, pe de altă parte — ca o necesitate a 
rațiunii sale de a fi tocmai artă — obsti- 
nindu-se de a ține pasul cu transformarile re- 
voluționare ale țării. 

indiferent de scăderile, de nereușitele ine- 
rente oricărui început, rămine intact fiorul 
unui patos revoluționar sincer ce se tran- 
smite peste ani cu vigoarea, intransigența, cu 
sinceritatea, chiar naivitatea proprii tinereții 
sale de atunci. În focul luptei pentru recon- 
strucţie, în tumultul evenimentelor legate de 
cuceririle tinărului regim democrat nu era 
timp pentru meditaţie sau pentru ricoșeuri fi- 
lozofice. Pregnanța momentului eclipsa orice 
ate seve psihologică sau chiar estetică. 
Impărțirea netă a personajelor în „juste“ și 
„injuste“ nu lăsa loc multor deveniri psiholo- 


gice. 
În zorii ideologiei revoluționare a maselor, 


note 


Garbo: un om 


A film al Gretei Garbo cu 
două fețe) și ultimul ei fiim mut Doir eau o 
femeie de afaceri) se reunesc în programu! 
unor retrospective și omagii (operatorul Jo- 
seph Ruttenberg și regizorul rge Cukor) 
creind un stralucit memento Garbo plin de 
semnificații pentru cinema. Căci ce sens 
poate avea tulburătoarea reîntilnire cu acest 
mit, aparținind istoriei omenirii, precum Cleo- 
patra, Mesalina, Popeea, Elisabeta, Caterina.. 
Victoria... Maria Antoaneta... de ce nu, Eva 
Sklodowska Curie?... decit discernerea unui 
destin al unui om și al unei arte..? 
Greta „_zisă Garbo, văzută azi 
sub semnul demitizării, apare ceea ce a fost: 
o personalitate feminină de excepție, a cărei 
e gs talent, sensibilitate și mai ales inteli- 
genţă a înțeles profund ce este cinematogra- 
ful cel abia născut și a intrat structural în le- 
ge lui, intuindu-le. Descoperindu-le, ea, o 
lemeie, o actriță, da, acesta e adevărul, cu 
mijloacele sale, întocmai ctitorilor celei de a 
7-a... Crezind în ele și respectindu-le, cu în- 
căpăţinare, subiect după subiect, realizator 
după realizator, pînă la acest ultim Femeia cu 
două fețe, cîntec de lebădă al celor o mie de 


un ciclu omagial 


Istoria a 40 de ani și filmul 


problemele de conștiință se rezolvau simplu, 
printr-un avintat refren mobilizator. „Hei rup, 
hei rup, cad stinci de fier“, ce făcea să rā- 
sune valea de la Bumbești la Livezeni. Pe 
atunci negativii erau intens negativi iar cei 
pozitivi, intens pozitivi. înfruntarea lor „pe 
viață și pe moarte“ nu lăsa loc îndoielilor sau 
proceselor de conștiință. Cei cîțiva eroi „ti- 
pici” ai filmelor reconstrucției noastre abia se 
detașau din masa corului de brigadieri, țărani 
săraci, oţelari, constructori... silueta lor se 
contura auster pe fundalul întotdeauna gran- 
dios al unui munte ce trebuie străpuns, al 
unui baraj ce trebuia construit... al atitor 
uriașe obiective industriale. Dar peisajul idei- 
lor? Era și el prezent; desenat în ferme, 
fără umbre sau nuanţe, semnifi lui se 
copam cu ușurință — expresia cinemato- 
grafică nedepășind de multe ori concizia, ex- 
primarea lapidară, dar și impactul mobilizator 
al unei lozinci. Maturitatea ideologică a eroi- 
lor noștri, ca și a creatorilor acestora, s-a for- 
mat „din mers“ în bubuitul exploziilor, va 
turile Dunării, ai tunurilor La porţile albastre 
ale lar atunci cînd se face apel la li- 
teratură se reușește de timpuriu cite un veri- 
dic profil psihologic. Replica lui Mitru Moț 
din Setea: „Nu vreau să mai fiu sluga nimă- 
nui“, este susținută de o convingătoare evo- 
luţie a personajului către ința de sine a 
unui țăran comunist. Acele filme de strictă 
actualitate (pe atunci) au devenit astăzi filme 
istorice — unele chiar antologice. 


de regizor 


pentru cinema 


abia născ 


ei era a în: 


şi al recompunerii unei mișcări pe o pînză 
Misterioasa Garbo... Divina... Simbolul, le 
genda... Da, toate, toate erau ale măreței le 
gende, ale „cintului gesturilor“ filmice, ale ar 
tei ce avea să se nască spre a defini o eră 
De aceea poate, nimeni, nici măcar america- 


medalion 


Opera unui 


E.. suficientă, cred, o parcurgere, fie și 
rapidă, a filmograției bunuelene, pentru ca 
pină și spectatorul care a văzut doar citeva 
din filmele sale să își dea seama de con 
stanta operei: o poziţie dură, neiertătoare fața 
de o anumită clasă. Această atitudine fermă, 
neschimbată în timp, i-a determinat pe unii 
critici să îl califice pe regizor drept cinic, sau 
de-a dreptul sadic. Să fie oare adevărat? 
„Nu am făcut niciodată filme la comandă“ 
— spunea cindva Luis Bunuel. Am făcut și ci- 
teva proaste, dar întotdeauna demne din 
punct de vedere moral; m-am ţinut mereu de 
preceptul meu suprarealist, că necesitatea 
de-a minca nu scuză prostituarea artei“. 
Într-adevăr, cel ce s-a situat de partea repu- 
blicanilor în timpul războiului civil spaniol şi 
s-a autoexilat din Spania franchistă, după ce 
în Pămint fără demasca incredibila con- 
diție a subdezvoltării, a suportat condiţiile 
grele ale migrării dintr-o ţară în alta, refuzind 
prostituarea artistică. Acolo unde i-a fost po- 
sibil să creeze, el a dat opere de inuzitată 
violență „impotriva moralei convenționale, a 
tantasmelor tradiționale, a sentimentalismu- 


iconoclast 


Buñuel spunea despre ea: „este 
cea mai inteligentă actriţă” 


(Catherine Deneuve în Frumoasa 


fețe ale talentului ei. Vorbind, dar transmiţind 
cu fluxul sonor subtil și modulat al vocii ceea 
ce nu pot spune cuvintele într-un film, fie și 
sonor, ca aici, sau tăcînd și spunind totul în 
acest mut Delir... ea e doar cinema... Văzut: 
pe ecran, Garbo der] iri gindit: csok n-ar fi 
existat cinema! lu t pentru a înregis- 
tra vieţuirea an om, a acestei femei și înca 
ar fi trebuit inventat. Văzută din spatele apa- 
ratului ce a înregistrat-o (desigur, unghiul 
ipoteticului profesionist cineast), înţelegi 
enormul saon adus culturii, definirii unei arte 

nde ce-și căuta chipul, de către 
această femeie, ce a intuit perfect natura ma- 
teriei căreia trebuia să-i fie parte, acei fiux 
inexprimabil altfel decit prin subtila curgere a 
unor forme, senzaţii, stări, inflexiuni și răsu- 
ciri... Mitul Garbo era însuși mitul cinemato- 
gratului în meteorica sa zbatere să se nască, 
precum o nouă artă... Misterul... frumuseţea 
i artei filmului, căci nu o poți 
cunoaște pe bo fără misterul sălii obscure 


Intre timp cinematografia noastră naţională 
— am în vedere fenomenul în dubla sa ipos- 
tază de artă și industrie — a crescut vertigi- 
nos. De la un film la 2 ani, s-a ajuns la 
10-20-30 de filme pe an. Ne-am pus la punct 
baza materială, ne-am pregătit temeinic noi 
cadre de specialitate tehnice și artistice. În 
privința noilor promoţii de operatori și regi- 
zori s-a pronunţat chiar cuvintul emulaţie. 

Aceleași evenimente ne sint prezentate 
acum din perspectiva istoriei: Stejar extremă 
urgență (1974), Pe aici nu se trece (1975). 
Clipa (1979) sau Vinătoarea ss vulpi (1980) 
ne vorbesc despre aceleaşi timpuri, dar 
intr-un alt limbaj. Indiferent de altitudinea 
realizării lor artistice, ele propun cu luciditate 
neafectată o dezbatere a evenimentului sau a 


ui dispuși la „J.B. sau „O.K." n-au putut 


B.B. 

Desigur, însăși Garbo e Arta, fiind vieţuirea 
ei filmică, rodul talentului ei unic e însuși 
manifestul artistic al unei a 7-a arte..., întoc- 
mai precum viețuirea lui Nanuk, eschimosul 
lui Flaherty, ce ul unei banchize nea- 
vind habar de Diva, înțelegea întocmai ca ea, 
acolo în luminile Hollywoodului, că un om cu 
un aparat va aduce mărturie altor oameni 
despre viețuirea lui cea mai adevărată. 

Întocmai ca Nanuk se năștea Greta 
Garbo... prima actriță de film, născută din 
tiim, prin film, pentru film! 

Nu voi minimaliza geniul profesional al lui 
Mauritz Stiller, regizorul ce a intuit-o, intuind 
cinemaul, un tragic Pygmalion, victima uzinei 
de vise... Dar în frumoasa lună mai ne bucu- 
răm de Garbo, a cărei fotografie o am pe pe- 
rete acasă, dar care nu există nici măcar la 
ea acasă, respectabilă octogenară, ci numai 
într-o sală de cinema. 

Garbo, părăsind ecranul, nu i-a adus oare 
un suprem omagiu? Omagiu! unei intel, te 
artistice și al pătrunderii celei mai subtile fe- 
mei? inteligență care a înțeles exact de ce 
avea nevoie cinemaul. 

Cinemaul-artă ce se născuse și prin ea, co- 
pil al ei, femeie, artă ce o înglobase în ea, mi- 
tică Ana lui Manole, artă a unui flux de viață 
pe care îl știa prea bine arzindu-l pînă la ca- 
păt, trecînd astfel în legendă... E ciudat, de- 
butul și-l făcuse in Gösta Berling Saga, tiim 
al unui mit... incepea şi filmul, precum şi ce 
lelalte G... să aibă legendele sale... Dar din 
legende iși nășteau străvechile arte. muzel!e... 


Ele aveau nume sonore... Caliope, Clio, 
Erato... O muză pentru cinema: Garbo 
Savel STIOPUL 


lui, a întregii murdării morale a societăţii“ — 
după cum se exprima cineastul însuși. De la 
Virsta de aur (realizat în Franţa) la Cei uitaţi 
sau Îngerul exterminator (realizate în Mexic), 
de la Viridiana (turnat în Spania în 1959) și 
pină la Jurnalul unei camerisie și Farmecul 
discret al burgheziei (din nou în Franța) — 
spiritul iconoclast al lui Bunuel a lovit în 
toate instituţiile și principiile moralei bur- 
gheze, pe care o considera o antimorală toc- 
mai din cauza falsităţii punctelor sale de spri- 
jin. Majoritatea filmelor sale au darul, într-a- 
devăr, de a şoca — prin idei și mai ales prin 
detalii. Dar Bunuel nu este un pesimist, el nu 
înnegrește realitatea, după cum nu introduce 
momente violente de dragul cruzimii. Scopul 
sau este dezvăluirea lucrurilor urite, strimbe 
și false, și o face în stilul său propriu, adică 
fără menajamente. Lecţia se adresează spec- 
tatorului, desigur; în mod simptomatic pentru 
viziunea bunueliană, personajele sale aristo- 
crate sau burgheze sint opace la lecție, ele 
fiind iremediabil condamnate de istorie. De- 
parte, deci, de cinismul și sadismul ce i s-au 
reproșat lui Bunuel, într-un asemenea sistem 
de idei ca al său, nimic mai firesc ca filmele 
despre o clasă „fără ieșire“ să fie niște „filme 
fară ieşire”. 


Este suficientă, cred, o parcurgere, fie şi 
rapidă, a filmografiei bufiuelene, pentru ca să 
ne dăm seama de faptul că acest izor a 
schimbat mereu genul. Filmele sale sint atit 
de diferite ca factură încît unii critici au vor- 
bit chiar de înclinare în fața modelelor cine- 
matografice. Asemenea afirmaţii ce pun sub 
semnul întrebării însăși moralitatea regizoru- 


eca-digitala.ro 


'sti niciodată G.G., așa cum mai tirziu o 
:me deja sedusă de cinema a rostit în cor 


n--meşi 
Manole șI lumii nof 
(Lacertea' lumii 
y Colea Răutu 
i frina Petrescu) 


eroului, luminate întotdeauna din interior. Pa- 
siunea cu care „se discută“ în film, afirmind 
sau contestind prin personaje și destine nu 
prin replici convenţionale, este o caracteris- 
tică a ultimului deceniu. Puterea şi Adevărul, 
Facerea lumii, realizate în 1971, au marcat nu 
numai începutul unui deceniu ci și al unei 
noi concepții despre istorie, o atitudine des- 
chisă fată de ea. Realitatea de ieri sau de azi 
care inspira filmul este descifrată cu ochi 
analitic, lucid. 

Un ciclu-remember, care ne dă posibilita- 
tea ca de la virsta maturității de azi să ne re- 
considerăm tinerețea noastră artistică. 


Georgeta DAVIDESCU 


Una din minunatele feţe ale celei 
ce-a devenit simbolul misterului cine- 
matografic (Greta Garbo în Ana Kare- 

nina, 1935) 


lui, s-au repetat pină și anul trecut, cu ocazia 
morții sale. Să fie adevărat? 

„Pretind cinematografului să fie un martor, 
o dare de seamă a lumii, ceva care să spună 
tot ce este important în realitate. Realitatea 
este multiplă şi poate avea mii de semnificaţii 
diferite oameni diferiți“: — spunea 
cindva Luis Bunuel. În lumina acestei aser- 
țiuni, fațetele multiple ale realității nu puteau 
fi tratate la fel de către artist. Subiectul ales 
și-a impus întotdeauna formula adecvată, de 
la factura documentară din Pămint fără piine 
la satira suprarealistă din Virsta de aur, de ia 
melodramaticele El sau criminală a lui 
Archibado de la Cruz la formula neorealistă 
din Cei uitaţi, de la simbolistica rece din Viri- 
la parabola încărcată și încitrată din 
exterminator. 


Bunuel nu l-a interesat niciodată succe- 
sul pecuniar al filmelor sale, dovadă și ca- 
riera lor comercial precară. El a dorit însă cu 
ardoare ca spectatorul să regăsească pe 
ecran „bucuriile, tristeţile și angoasele timpu- 
lui în care trăiește“. Departe de oportunism și 
de mode (uneia singure i s-a încadrat, supra- 
realismului — cu primele sale două filme CH- 
nele andaluz și Virsta de aur — devenind sin- 
gurui mare suprarealist al ecranului), Luis 
Bunuel este, dimpotrivă, un original. El a 
creat după cum însuşi o mărturisea, pelicule 
inegale ca valoare. Marile sale filme, cele 
care rămin în istoria cinematogratului, sint 
însă lesne de recunoscut, dincolo de diversi- 
tatea lor de factură. Ele sint niște „Capricii“ 
desenate pe peliculă de un spaniol din gene- 
rația lui Dali, Lorca, Rafaeli Alberti. 


Aura PURAN 


Filmul, document al epoci 


Ce declară 
învingătorii 


După victorie, ce să facă învingătorii decit 
să se odihnească prin suris şi idei senine? 
Shirley Mac Laine (Oscarul '84 pentru inter- 
pretare feminină) și Jack Nicholson (Oscaru! 
’84 pentru cel mai bun rol secundar), laureați 
pentru același film, Cuvinte de tandrețe,soco- 
tit astăzi de mulți oameni serioşi doar o cin- 
stită melodramă, fac declaraţii plăcute care 
au și ele părțile lor bune, într-o lume ca 
aceea de azi. Mai ales că Nicholson tocmai 
cu asta se laudă — el ar fi înțeles prin acest 
fiim că azi omul doreşte să fie făcut sa 
plingă!? În sălile unde ruleaza filmu! ior, po- 
vestea e mereu aceeași“, relatează reporterii 
malițioși: „Bărbatul își împrumută batista so- 
tiei care bocește prima; apoi, nemaiţinînd nici 
el, soțul îi cere legitimei, batista înapoi...“ 
Critica scrie că mulțumită unui rol scurt dar 
interpretat formidabil, Nicholson, pentru 
prima oară în cariera lui, izbutește să- facă 
pe spectator să scoată batista din buzunar. E 
bine asta? E rău? Actorul nu se întinde mult 
pe acest subiect. El se uită în altă parte: 

„— Cind am început, era domnia lui James 
Dean, Montgommery Clift și Marlon Brando 
(n.r.: ne putem permite să ne amintim cum 
arăta calitatea plînsului la ei?). Toţi trei se 
formaseră pe scindura scenelor new-yorkeze. 
Am fost deajuns de deştept ca să înțeleg că 
nu mai era necesar să fie imitaţi“. 

Lumina mulțumirii de sine o învăluie şi pe 
Shirley Mac Laine, Oscarul întilnindu-se pen- 
tru ea cu împlinirea virstei de 50 de ani, afi- 
șată în toată splendoarea ei: 

— „Mă simt minunat. În perfectă armonie 
cu mine însămi. În plină forţă fizică. Nicio- 
dată n-am dansat atit de bine. Pentru nimic 
în lume nu m-aș întoarce înapoi. Tinereţea e 
o stare de spirit. A lua lucrurile așa cum vin 
— aici e tot secretul. A izbuti să comunici cu 
ceilalți, aceasta e adevărata reuşită pentru 
mine. Singura“... 


Shirley Mac Laine nu face un secret 
din ideea că, la 50 de ani, tinereţea e o 


stare de spirit 


după 


romanul lui 


Proust a dat un film contro- 


versat (Jeremy Irons în Swann, Ornella Muti în Odette) 


cronică 
din foarfecă 


Ecranizările, 
veşnica poveste... 


De ani de zile — de pe vremea cînd auzeam 


ca Visconti avea de gind să ecranizeze 


agenda 
cu gaguri, 
replici, oameni 


îi Placido Domingo, acel „Tenor as- 
soluto“, după triumful său recent în ro- 
ra lui don Jose din Carmen, regizat de 

osi: 

— „Există atîtea lucruri în viață, mai 
grave decît un contra-do, reușit sau ra- 
tat...“ 

— De exemplu... 

— Pacea în lume. În fața războaielor, 
foametei, terorismului, vanitățile artistu- 
lui, ce nimic!“ 


N Boom cinematografic — ecraniza- 
rea unor opere muzicale: regizori mari 
se încumetă să facă film — film nu 
operă filmată — din partituri nu mai pu- 
țin celebre. Se anunţă: Ingmar Bergman 
— Povestirile lui Hoffman. Zeffirelli — 
Othello. 


î Nicky Lauda, campion de automo- 
bilism, formula i: „Cînd sînt cu familia 
în mașină, îmi pun centura de sigu- 
ranță; nu conduc niciodată dacă am 
băut oricît de puțin. Și obişnuiesc să 
cobor pe scară cu multă atenție... Nu 
căutați în mine un erou“. 


N Urcă pe firmament Mariel Hemin- 
gway, nepoata marelui scriitor, asaltată 
de producători, regizori și reporteri: 


Proust! — am numărat în jurul nostru cinefili 
speriaţi de acest proiect. Puţine romane fun- 
damentale ni s-au părut mai inadecvate pen- 
tru film și — mărturisindu-ne o sfintă preju- 
decată pe masura refuzului — puţine le ve- 
deam mai clar sortite eșecului. Spre mirarea 
noastra, citim ca realizarea lui Volker Schlon- 
dorit — cu Jeremy irons în Swann, cu Or- 
nella Muti în Odette, cu Alain Delon în Char- 
lus! — nu numai că nu poate fi decretată sus 
și tare ca un eșec, dar ea suscită discuţii, pro 
sau contra, dar discuţii, ceea ce — fie și 
acesta un loc comun! — e semn că există 
ceva valabil. Alexandre Astruc — cineastul 
care a inventat cindva expresia „camerei sti- 
lou“, azi critic de un bun gust și o soliditate a 


— „Ce faceţi cînd nu filmaţi? 
— Scriu liste interminabile cu tot ce 
trebuie să fac a doua zi!“ 


MN Leo Ferré la 67 de ani un clasic al 
ansonetei franceze, transformate de el 
într-un adevărat „lied“ cult: 

— „Ce a contat cel mai mult în exis- 
tanța dumneavoastră? 

— Ziua de miine. E o minune — spe- 
ranţa, acel gind la ce se va petrece 
miine dimineaţă“... 


N Proiect Ettore Scola: Șase perso-- 


naje în căutarea unui autor“ de Luigi 
Pirandello. Cu Vittorio Gassman în ro- 
lul principal, 

m În 1964, șase regizori tineri fran- 
cezi realizau şase scurte scheciuri des- 
pre Paris. Erau: Douchet, Rouch, Roh- 
mer, Polet, Chabrol, Godard. După 20 
de ani, pe aceleași locuri, alți şase regi- 
zori aflați la virsta acelora de atunci, 
realizează ficțiunile lor: Chantal Aker- 
mann, Philippe Garell, Bernard Dubois, 
Vincent Nordon, Frederic Miterrand, 
Philippe Venault. 

MB Mastroianni a susținut, în public, 
la televiziune, că „prietenia dintre el și 
Fellini se bazează pe o solidă lipsă de 
încredere reciprocă“. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu Cosașu 


https;//biblioteca-digitala 


judecății de valoare pe care ie-am-mai oma- 
giat aici — e foarte cumpănit în cronica sa: el 
acceptă că dimensiunea romanului nu se gă- 
sește în film, „ceea ce ar fi fost imposibil“, în 
schimb exactitatea cu care e descrisă o 
lume, calităţile indiscutabile ale regiei, bogă- 
tiile și prestigiul decorurilor şi actorilor, izbu- 
tesc să creeze un univers fascinant, climatul 
unei aventuri interioare, fără a fi silit să te re- 
feri neapărat la roman, dar nici ignorindu-. 
Astruc socotește O iubire a lui Swann drept 
„un film frumos care singur, fără alte prefe- 
rințe exterioare, ne stirneşte imaginaţia.” Nu 
ni se pare deloc puţin şi, indărătnic, am cău- 
tat în această cronică echilibrată cu multă 
naturalețe, un punct de sprijin care să ne lă- 
murească în ce fel s-a putut petrece minunea 
unei, totuși, izbutiri, acolo unde prejudecata 
noastră nu vedea decit neantul. Am găsit 
acest punct la un început de frază: „Totul în 
filmul tui Schlöndorff se petrece într-o sin- 
gură zi“... E demult — vom spune imediat de 
cind — speranța noastră cinetilă, ori de cite 
ori ne întiinim cu fenomenul complicat al 
ecranizării, și anume: ca filmul să nu cu- 
prindă niciodată, cu ambiţii deșarte, întregul 
literar, ci să-i „atace“, cu o falsă modestie, 
doar dintr-un unghi, restrîngindu-l la o uni- 
tate de timp, de spațiu, de privire. Ne-am dat 
seama de acest adevăr — „al unei singure 
zile cinematografice“ capabile să stringă tim- 
pul romanesc — din cea mai bună ecranizare 
din cîte am văzut vreodată: Idiotul lui Piriiev, 
cu lakoviev în Mișkin, unde, ca nicăieri altun- 
deva, universul dostoievskian trăia unitar, co- 
erent, plin, într-un subiect de episod „redus 
la 24 de ore“, dar amplu cit o experienţă fun- 
damentală. Filmul stătea în picioare singur, 
dar se putea uita, în acea oră și jumătate a 
sa, și în ochii cărţii geniale. 


În aceeași problemă a ecranizării — de 
data asta într-un domeniu și mai dificil: al ci- 
nema-ului pornit dintr-o operă muzicală — 
merită reținut și răspunsul lui Francesco 
Rosi, la o întrebare neașteptată privitoare la 
Carmen-ul său: 


— „Dacă vi s-ar spune că stea pur vi- 
zuală, că admirabilele imagini ale lui Pasqua- 
lino de Santis arată o țară, un popor cu atita 
forță încît, prin contrast, muzica lui Bizet de- 
vine ușoară, și că astfel, s-ar putea tăia, din 
cind în cind, sunetul filmului, fără ca. prin 
aceasta filmul să înceteze a fi film, ce-aţi 
spune? 


— Aş zice că tocmai pentru a sluji o capo- 
doperă cum e Carmen în muzica de operă, 
trebuie făcut un film în care jocul artiștilor, 
mișcările camerei, decorul, montajul, să stea 
într-o asemenea armonie încit la limită — și 
subliniez: la limită — să se poată „tăia“, efec- 
tiv, sunetul. În același timp, fără muzica ge- 
nială a lui Bizet, imaginea n-ar fi avut de 
unde să-şi tragă puterea de expresie“... 


Mariel Hemingway 
nepoata acelui „hombre“ 


cinemateca 
imaginară 


larna la Bastogne, 


film cu Marlene Dietrich 
şi Jean Gabin 


În numărul trecut, ne-a făcut plăcere să de- 
cupăm dintr-un interviu al lui Lelouch o 
scenă din viaţa lui, privind-o ca pe o sec- 
venţă demnă de filmele lui: ziua premierei la 
Edith și Marcel, orele cind și-a dat seama ful- 
peria că filmul va fi un eșec comercial. Azi 
venim cu o nouă scenă din viața a doi mari 
actori, o scenă pe măsura filmelor lor cele- 
bre, o scenă rămasă doar pe pinza vieţii, ni- 
ciodată t să de vreun scenarist pe 
pinza ecranului. Arta a ajuns atit de puternică 
încît — după cum s-a zis, odată, frumos — 
natura nu se simte umilită dacă o imită. Cine- 
maul a căpătat o asemenea forță de influen- 
tare a oamenilor încît uneori ai impresia că 
viața însăși, lumea largă, e un platou, un stu- 
dio unde se filmează ca în filme, după un 
scenariu nescie, dar nu mai puțin artistic, 
deci emoț 
De pildă, se mie că Jean Gabin s-a refugiat 
în Statele Unite, după ocuparea Franţei de 
către hitleriști. „L-am întilnit la sosirea lui la 
Holl: ise din Franța ocupată. Se 
apelase la mine, ca de obicei în asemenea si- 
tuații, pentru a-l ajuta să se adapteze noii 
vieţi. Rolul meu consta în a-i vorbi în fran- 
ceză, a-i traduce, a-i găsi cafea, piine fran- 
ceză etc. La fel am făcut și cu René Clair, dar 
Gabin trebuia să joace în engleză, aceasta 
era ambiția lui, așa că l-am învățat și limba 
engleză“. Persoana care scrie aceste rinduri 
este Marlene Dietrich. Aţi văzut multe filme 
cu Jean Gabin și Marlene Dietrich? Exista 
unul, făcut după război, în 1946, Martin Rou- 
magnac, „un film care n-a fost bun — preci- 
zează actrița — dar al cărui scenariu, la lec- 
tură, ne entuziasmase, cum se mai întim- 
plă...” „Scenariul“ vieții duse impreună la 


hronicul 
vîrstelor 


într-un cireș 


Într-adevăr, și în românește — nu numai în 
— ar suna bine acest titlu: Hai sus, în 

cireș! Bojidar Manov — în revista „Filmul bul- 
gar“ nr. 1/84 — scrie că aceasta ar îi o for- 
mulă incantatorie, o =o paroi pe care copiii din 
filmul Marianei Evstatieva și-o transmit, cînd 
MOr perlei ăn aleaga i Ei se 
urcă colo sus, în cireș, și pun la cale lumea, 
discută epocalele lor aventuri puerile care nu 


Documentul, 


Marlene Dietrich și Jean Gabin au 


Un film slab. Scenariul prieteniei 


Hollywood a fost, aer za mult mai bun. Ac- 


Gabin se Areta să urmeze chemarea la 
luptă adresată de la Londra tuturor francezi- 
lor liberi, de către generalul De Gaulle. Acto- 
rul pleacă din Hollywood spre Maroc. „L-am 
însoţit într-un port mic de lingă New York 
tie să îmbarcat pe un distrugător în drum 

m-am trezit singură pe chei, cao 
e dee Tată ab abandonată“ şarj pă e 
melodrama, cea care a fost acel bas- 
tru, nu mai puțin exterminator. „l torul 
a fost scufundat între Statele Unite și 


pot fi încredințate părinţilor, fiindcă — după 
bănuiala celor mici — cei mari nu mai au auz 
pentru ele. Desigur, perla urcatul în cireș 
constituie o aventură incitantă, serioasă și 
arar care nici ea nu trebuie desconspi- 

Filmul s-ar constitui din multele mărun“ 
tei esenţiale, din micile delicateţi şi tenaci- 
tăţi ale copiilor, din marile ior secrete în jurul 
unor evenimente decisive ca pierderea unei 


se a e încet, încet, la problemele inevita- 
bile: minciunile brutale ale „lumii mari“, mes- 
grei şi ipocriziile aban pa care 4 


Je recepere, trăind 
despărțirile, ile de o Sohlo j nicio. 
dată banale. sus, în cireș! ar fi descrierea 
unui univers romantic, deloc blazat, plin de 
iluzii încă pre mere și de indoieli care se 
apropie în vii icioarelor. 

Am tresărit pre citind că eroul principal! 
e Veselin Prahov, puştiul de ciţiva anișori = 
Un căţei în sertar, fiim adorabil, prezentat la 
rubrica noastră încă înainte de a rula pe 
ecrane. Băieţelul se pare că a ajuns actor se- 
rios.. 


Un alt film bulgar cu copii și oameni mari: 


Nu te 


supăra, 


mic uļule! 


sursă a 


jucat Într-un singur film, în '46... 
lor a fost mult mai bun 


să sa o ă s-a angajat in 
Divizia a Il-a blindată, a generalului Leclerc 
— n-am avut vești de la el. M-am angajat în 
armata americană, am fost trimisă la New 
York, trambalată din port în 

a acum scena: „Îmi amintesc de iarna lui 

,. În momentul greu de la Bastogne (nr.: 

ba Pda în Belgia, unde trupele americane 
au avut de suportat o contraofensivă puter- 
nică a armatelor hitleriste), eram pe front fără 
să știm poziția exactă. Aceasta nici nu avea 
prea multă importanţă, căci noi ne supuneam 
ordinelor, ceea ce ne era suficient. După 
Bastogne, ni se modifică itinerariul, spre sud. 
Se zvoni că frontul ar fi întărit prin unităţi ale 


multă vreme — pînă 


cronica 
debuturilor 


Lămuriţi dinspre locul nașterii lui Tarzan 
cel clasic (vezi articolul lui Victor Banciu- 
seou, gropes Johnny par anepaai în „Ci- 

/84) e cazul M anunțăm apariția ulti- 
ae] A iu în cea de-a versiune ci- 
nematografică a faimoaselor aventuri jungli- 
fere: noul Tarzan e francez, se numește 
Christophe Lambert, un necunoscut pînă azi, 
ales de regizorul englez Hugh Hudson (auto- 
rul acelor Care de foc, cunoscute și la noi, în 
cadrul unui festival al filmului 


prem 
teta a fost de ordinul milioanelor de dolari. 
Criticii s-au declarat entuziasmați de noul 
om-maimuţă și-l consideră o revelaţie a anu- 
lui. Revista „Paris Match“ l-a întrebat prea 
fericitul Lambert, cum suportă, ia cei 27 de 
ani ai săi, triumful: nu i s-a suit, ca să zicem 
așa, la cap? Tarzanul '84 răspunde cu logică 
echilibrată că da, i-ar fi plăcut să ameţească 
de fericire, numai că el se îndoiește de 
el! Fireşte, n-ai de două ori un asemenea no- 
roc în viaţă, dar tocmai acum e pericolul, 
căci ce-o să facă mai departe? Va trebui să 
fie și mai bun, să nu-l! înghită concu: ce 
lor citeva sute de Tarzani care abia aş- 
teaptă pe potecuțele gloriei, „să ridice și mai 
sus ștacheta“ — expresie atietică, de accep- 
tat, ehir dacă modelu! n-a fost niciodată 
campion la înălțime, ci la înot. Revista îl în- 
treabă atunci ce puncte comune are el cu 
Tarzan. Răspunsul — ca să zicem așa — 
aduce un punct de vedere: e! „e un instinctiv, 
nu un intelectual“, un om cu picioarele pe 
pămînt, de unde-și trage şi forța, gindind că 
e mai important să-ți trăiești bucuriile și ne- 


a-digitala.ro 


filmului 


Forţelor franceze libere și ale celei de-a doua 
divizii blindate a generalului Leclerc. Într-o 
după amiază, spectacolul nostru anulindu-se, 
l-am rugat pe un sergent să procure un jeep 
şi să plecăm în căutarea lui Gabin. Am găsit 
în sfirșit a doua divizie. Eapana ba peri 


poa eh e 
singat, pe Att Säri i din tanc şi mă 
Abia îmi trăsei sufletul că 
narea și tancurile se aliniară. El urcă în vehi- 
cului Wi şi totul se învălui într-un nor de prat 


și urlet de motoare...“... 


min auos ei Amoi cu. dvizie blindati 
pină la Be celebra reședință a 
lui Hitler: „Nu aduse nimic de pe acele locuri, 
nici o amintire, spre regretul meu...“ — scrie 
Dietrich. În Franţa, nu se prea cunoștea con- 
duita lui Gabin, căci toată lumea crede că ac- 
torii nu se ocupă decit de cinema și nu au 
nici un contact cu realităţile, mai ales cu ace- 
lea periculoase. Din nou, eu am fost cea fu- 
rioasă, — el nu. Calm, căută un loc prin Paris 
unde să-și pună cele citeva lucruri și capul 
pe o pernă. Eram în '45, după încetarea răz- 
boiului în Europa, de 8 mai, ascul- 
tind discursul lui De Gaulle, am plins amin- 
doi și am înțeles ce aveam de făcut. El — 
felul lui, eu în felul meu“. 


Toate acestea e scrise în cartea ei, inti- 
tulată „Marlene 

Unde ea mai ipe larg despre He- 
mingway, ajungind la aderi, observaţie 
acută: „Capacitatea iui de a se simţi fericit 
contrasta puternic cu aparenta sa disperare 
şi cu tragica lui hotărire. Realistă cum sint, 
nam putut niciodată înțelege aceastà contra- 

cţie”. 


Şi despre Erich Maria , om al 
unui scris extrem de dificil: „..ore întregi 
dura pînă construia o frază. Toată viața a fost 
marcat de succesul cărții sale, „Pe frontul de 
vest nimic nou? convins că niciodată o carte 
a lui nu va San mosa acest miracol, cu atit mai 
puţin să-l egaleze 


Și despre Giacometti, sculptorul ial: 
„Ca toți marii artiști, era un om trist 

Şi această observaţie aspră la adresa lumii, 
în amintirea paean penicilinei, Ale- 
xander Fleming: „Se ridică monumente în 
cinstea cintāreților de muzică pop, dar n-am 
văzut nici unul spre gloria lui sir Alexander 
Fleming. Poate că există unul. L-ar merita“. 


cazurile decit să îţi chinui mintea tot întrebin- 
du-te de ce și pentru ce... Mă-rog, se poate 
juca Tarzan și cu asemenea idei, că n-o fi 
totuși. Nouă ne-a plăcut însă din in- 
terviul lui un alt episod, mai mult epic decit 
confesiv: la 12 ani băiatul a istrat un 
succes într-o piesă de teatru, ceea ce l-a fä- 
cut să jure că va deveni actor; nimeni nu î) 
luă în serios, îl puseră cu burta pe carte, 
unde rezultatele nu fură mărețe; ca să le tacă 
totuși o părinților dragi, tînărul va lu- 
cra 6 iuni, unde credeţi? La Bursa din Lon- 
dra! „M-am piictisit de moarte acolo!" Replică 
excelentă pe măsura acestui gag atît de =: 
tim — viitorul Tarzan plictisindu-se în j 
bursei londoneze —, urmată de un ultim 
puns. la leinas er : În afară de end ce vă 
interesează î à?" i 


bil. 


Tarzan '84 (Christophe Lambert) 
ştie să şi călărească! 


SS. întîmplat cu adevărat? A fost un vis? 

Sau visele s-au amestecat cu amintirile, sau 

aceste amintiri s-au amestecat și ele cu evo- 

câriie? Nu-mi mai aduc aminte. Îmi amintesc 

doar că bunicul era foarte bătrin și că se- 

măna cu chipul unuia din sfinţii care păstrau 

decorind-o — bătrina noastră căsuţă”. Asa 

începe scenariul unuia din cele mai emoţio- 

nante poeme din istoria cinematogratului 

mondial, Pămintul lui Aleksandr Petrovici 

Dovjenko. Premiera a avut loc în aprilie 

1930... Pămintul e unul din acele filme ce s-ar 

cuveni la răstimpuri revăzute — precum Cru- 

cișătorul Potemkin sau intoleranța lui Griffith 

| — măcar la întilnirile cineaștilor ( ce altceva 

sint festivalurile?) pentru a reaminti că, deși, 

tinără, cinematografia e o artă ce-și are clasi- 

cii ei, secțiunile ei de aur, cu drepturi egale 

alături de celelalte capodopere, venind din 

arte cu mult mai vechi drepturi în cetate. 

Se împlinesc anul acesta 90 de ani de 1^ 

nașterea acestui mare poet al ecranului. Fi- 

resc deci, festivalul cinematografiei sovietice 

(cea de-a XVII-a ediţie) ce a avut loc în luna 

mai la Kiev, se desfășura — omagial — sub 

semnul lui Dovjenko. Scenariul din care am 

citat la începutul acestui articol l-au primit în 

dar toți oaspeţii și participanţii, într-o „carte 

— film“ (specie rară în librării, deși extrem de 

utilă) în chiar livada casei memoriale din sa- 

tul său natal, Sosniţi (în ucrainiană „Soare”) 

pe malul rîului Desna („Desna cea vrăjită“ se 

intitulează o povestire autobiografică) într-o 

dimineaţa cu soare, cind ţăranii ieșiseră la 

porți să vadă festivaliştii (nu puţini artişti 

emeriţi, artiști ai poporului, figuri dintre cele 

mai cunoscute ale ecranului sovietic) printre 

meri înfloriţi şi fete în costume ucrainiene 

imparțind lapte cald și cozonac cu mac. În 

floare erau şi merii din livada studioului 

„Aleksandr Dovjenko” din Kiev (de la întrare 

gazdele anunţa cu mindrie ca aici se afla cel 

mai mare platou de film din Europa) unde 

primii 12 puieți aduşi din Sosniţi au fost răsă- 
diți chiar de Dovjenko. 

Infloriţi erau şi castanii de pe Kreşceatik, 
bulevardul cel mare din Kiev; se spune căe 
un adevărat noroc să nimereşti aici în aceste 
zile. 

Printre atitea noroace turistice şi un ghi- 
nion cinefil: nu toate secţiile festivalului își au 
proiecţiile la „Domkino”, în schimb toate au 
loc în același timp (inclusiv retrospectiva 
Dovjenko). Vrem-nu vrem trebuie să optăm. 
Ca de obicei, lunginetrajul-ficțiune, „catego- 
rie grea“, are ciştig de cauză. Tardive regrete 
| în ziua decernării premiilor, cind autoarele 

unui film „pentru copii și tineret“ au fost dis- 
: tinse cu premiul intii nu numai de juriul pre- 
| zidat la această secțiune de cunoscutul regi- 

zor llia Frez, dar și de juriul copiilor! Cu sigu- 
ranță, ar fi meritat văzut. La fel și cu docu- 
` mentarele, la fel cu animația. Ne linişteşte, în 
cele din urmă, confirmarea pronosticurilor la 
filmele văzute, consensul între „topul“ criticii, 
stabilit ad-hoc în discuţii și opțiunile juriului. 
Festivalul unional din anul acesta (la fiecare 
din ediţiile pecedente găzduit în altă repu- 
| blică unională, Ucraina fiind prima de unde 
se reia acum rotația) a beneficiat de un juriu 
prob, ştiutor şi iubitor de cinema Cum altfel 
ar fi putut fi? 7 


Radiogratii sufleteşti. 
Cu şi fără martori 


intr-o intilnire întimplăâtoare 1a compiexul 
muzeistic al Lavrei Kievene (vizita de neuitat) 
îi prezicem lui Nikita Mihalkov. cel puţin un 
premiu pentru filmul său aflat în competiţie, 
„Fără martori (văzut și la Cinemateca noastră. 
în cadrul medalionului dedicat regizorului). 
Suride sceptic şi continuă să împarta autos 


| 


Unul din cele 
trei premii întâi: 
ROMAN. 

DE CAMPANIE 
Nikolai Burliaev 
ji reicenko) 


În prim-plan: 
familia 
și bunele sentimente 


grafe. În cuvintul rostit la închiderea testiva- 
lutui, a mulțumit pentru premiul de” regie, 
care i se acordă prima oară în Uniunea So- 
vietică, bucuros că îl primeşte în unul din 
orașele matcă, cum e Kievul. Fără martori 
este într-adevăr un tur de forţă într-ale By nis 
— poate fi privit şi ca un experiment. Un film 


- cu numai două personaje între patru pereți, 


spaţiu din care nu se iese nici o clipă, într-un 
prezent ce nu implică rememorarea decit în 
replică, in privire, in detaliul de atmosferă. Ea 
şi El, fostul ei soț (Irina Kupcenko şi Mihail 
Ulianov). Nu se întimplă nimic deosebit. La 
începutul discuţiei, el e cel puternic, cel care 
a reușit in viaţă, a făcut carieră, e recăsătorit, 


tocmai se întoarce de la concertul fetiţei care 


a cintat Debussy. Ea e cea învinsă, abando- 
nată, a crescut singură băiatul, s-a sacrificat 
pentru el, deși nu era fiul ei, ci... al lui. 
Egoism și dăruire, speranţe năruite, neputința 
de a mai reface un dialog normal. O râvâșire 
sutietească, în care și atunci cînd tac, cei dob 


Lucru 
mai puţin obișnuit: 


juriul, critica 
şi publicul 
au ales aceleași filme 


se întrunta. O trecere — cinematografic, ex- 
celent urmărită — a celor doua personaje 
prin toate stările imaginabile. De fapt, invin- 
sul — moralicește. sufleteşte — este el. Film 


de cameră, de o modernitate frapantă ca'lim- : 


baj. după piesa omonimă de Sofia Proko- 
fieva, coscenaristă alături de regizor. Deși se 
spune cå e cel mai „nemihalkovskian” din 


toate filmele lui Nikita Mihalkov, filiața cu Ru- ` 


bedeniile, de pildă, apare limpede: pustiul su- 
fletesc, una din cele mai acute teme în filmul 
mondial de actualitate. : 

Pentru trâinicia familiei şi a bunelor senti- 
mente milita şi „comedia lirică”, producţie a 
studiourilor bieloruse, Curaţi ca roua — regia 
Igor Dobroliubov — distins cu premiul pentru 
cel mai bun scenariu (Aleksei Dudarev) și 
cea mai buna interpretare masculină — Vse- 
volod Sanaev (un actor foarte popular în ci- 
nematografia sovietică şi nu numai), în rolul 
unui ţăran ce vrea să-și vadă așezați feciorii 
la casele lor, cu Copii și nepoți. Fiul cel mare, 
neinsurat, „face bani” în.nordul îndepărtat și 
dimineața ascultă la casetofon strigătul coco- 
șului de la el de-acasă, imprimat pe bandă; 


mijlociul are o soţie care n-a vrut copii, dar: 


vrea apartament la bloc, iar mezinul are pro- 


bleme cu nevasta care se întilnește pe as-- 


cuns cu fostul iubit, proaspăt întors din de- 


tenţie. Bătrinul, veteran de război, cu adevă- 
rat un caracter, vrea să le rezolve pe toate, e 


de fapt cel mai tinăr dintre toţi şi în ziua mu- 
tării la bloc, pleacă curajos la tirg să-și vindă 
vaca. Filmul avea succes de public nu atit da- 
torită umorului suculent din citeva secvenţe, 
cit poate acelei poetice, uneori idilice, atmo- 
sfere a satului in care bătrinii sint inca ascul- 
taţi 


În actualitate, i 
ecoul indepärtat al războiului 


S-ar fi cuvenit să începem relatarea cu cele 
trei premii intii, căci trei au fost. Primul, o 
producţie „Mosfilm“ — Ţărmul în regia unui 
cunoscut tandem, regretatul Aleksandr Alov 
şi Vladimir Naumov, evocare a anilor de răz- 
boi, ca și Torpilorii (producţie „Lenfilm" pe 
ecrane la Bucureşti), premiul pentru cel mai 
bun film cu tematică patriotică. Nivelul profe- 
sional şi artistic al filmelor de acest gen era 
incă o dată reconfirmat în cinematografia so- 
vietică, dar adevăratul fior ce le străbate l-am 
simţit nu în sala de proiecţie, ci la festivitățile 


+:omemorative din ziua de 9 Mai, printre su- 
tele sau miile de oameni veniți să depună o. 


floare la mausoleul eroilor din Kiev. 

Pe front începea și Roman de campanie -~ 
tot premiul întii, regia Valentin Konovalov — 
de fapt o minunată poveste de dragoste, greu 
de prins în vorbe, chiar dacă spaţiul ne-ar în- 
gădui-o. Putea fi o melodramă a unui cunos- 
cut triunghi: el, ea şi... încă o ea. În primii ani 
de după râzboi, el o revede la un colț de 


„Strada (vinzătoare de piroști in putfoaică și 


pislari, Midea şi de nerecunoscut, cu un co- 
pi! alături) pe iubita superiorului sau din tran- 
șee. O ține minte, pentru că atunci o pindise 


https://biblioteca-digitala.ro 


timid inaintea primului atac, o floare, dorin- 
du-i sa râmina mereu frumoasă, să aiba copii 
cu locotenentul şi să fie fericită. Locotenen- 
tul a murit în chiar acel atac... Tînărul (după 
război proiecţionist la un cinematograf, însu- 
rat cu o profesoară) începe să cumpere zilnic 
piroşti de la vinzătoarea care, evident, nu-l 
recunoaște la început... Un film cu cel puţin 
citeva secvenţe antologice din catre nu lip- 
sește inna Ciurikova (în rolul profesoarei), 
extraordinară cum era şi în Începutul și în 
Valentin şi Valentina... x 


Cind t 
locul 


ițiile şi specificul 
devin universale 


Citeva cuvinte. despre două filme ce și-au 
găsit cite un loc în palmares (pentru interpre- 
tare, pentru scenografie) dar care, poate, ar fi 
meritat ceva mai mult, fiind încadrabile în 
ceea ce impropriu numim „film de autor“, 
uneori “de artă“. Unul este gruzin, Ziua celei 
mai lungi nopți (al cunoscutei regizoare Lana 
Gogoberidze), al doilea, O femeie și cei patru 
bărbați ai ei (regia Alghimanatas Puipa, pro- 
ducţie lituaniană, cu o actriță de excepție, lu- 
rata Onaitite). Deși total deosebite şi ca in- 
trigă și (mai ales) ca scriitură, cele două 
filme sint alimentate de tradiția respectivelor 
regiuni; două povești stranii nu atit prin nota 
exotică, cit prin caracterul personajelor prin- 
cipale, femei cu firi ciudate, cu un anume 
mister, ducind o povară mai grea decit umerii 
lor, trăind într-o zonă izolată (una în virf de 
munte în Gruzia, cealaltă la malul unei mări 


nordice) rămase văduve, asumindu-și desti- . 


nul chiar atunci cînd le este potrivnic. O poe- 
zie aspră degajă în special filmul lituanian. 
cel al Lanei Gogoberidze — care a participat 
şi la Festivalul de la Cannes — fiind agre- 
mentat de songuri şi. colaje moderne, care 
imprimă peliculei un stil dacă nu original, ori- 
cum deosebit. 

În sfirșit, iată şi cel de-al treilea premiu în- 
tii, film văzut într-o sală plină ochi, in tradu- 
cerea directă (din gruzină în rusă) a regizoru- 
lui, binecunoscut dealtminteri, Eldar Şenghe- 
laia. Filmul se numește Munţii albaștri sau o 
intimplare neverosimilă. O comedie de înaltă 
clasă, amintind pe alocuri Repetiţia de or- 
chestră a lui Fellini. Regizorul (coscenarist 
alături de un reputat scriitor gruzin, Rezo 
Ceişvili) o definea într-un interviu: „o come- 
die tristă, melancolică, în același timp sati- 
rică“ (am zice, nu fără precedent în literatura 
țării gazdă). Pe scurt: un tinăr scriitor își 
aduce manuscrisul la o editură. De la conta- 
bili pină la directori, toţi îl cunosc, îl apre- 
ciază, îi sint prieteni. Precaut, autorul împarte 
manuscrisul dactilografiat în multe exem- 
plare, la fiecare redactor, cu rugămintea să-i 
fie citit, dacă se poate, mai repede. Numai că 
toți sint foarte ocupați, fiecare de fapt cu mi- 
cile (sau marile) lui probleme. Birocraţie, ru- 
tinā, inerție, „nevinovate“ interese personale. 
Toamna, iarna, primăvara, vara, se scurg cu 
aceleași tabieturi redacţionale — de la tipolo- 
gie la replică, umorul este cu mult meșteșug 
exploatat — și în cele din urmă, scriitorul 
ajunge să lucreze la metrou, manuscrisul, 
evident, n-a fost citit de nimeni, iar clădirea 
editurii... se prăbușește. Nimeni nu-l luase în 
seamă pe bătrinelul cu dosare, pe care îl cre- 
deau solicitant, în realitate expert seismolog 
ce venise să anunţe iminenţa catastrofei. Din 
noua clădire în care s-a mutat editura, se 
aude începutul dialogului matinal din primele 
cadre ale filmului... O comedie care nu se 
uită mult timp după ce risul a incetat. 

Mă gindeam incă la acest film, în după 
amiaza în care coboram pe ulița Andreiv- 
skaia, una din cele mai vechi din Kiev (case 


` cu două sau trei caturi, roşu închis și galben, 


caldarim și felinare vechi, stoluri de porum- 
bei) unde la doi paşi de „circiuma de sub tei" 
(exista și teiul) la numărul 13, a locuit o mare 
parte din viaţă Mihail Bulgakov. Aici, se pare, 
a scris „Maestrul şi Margareta“. Era soare, li- 
nişte, se auzea doar undeva un pian, o pisica 
străbătea pieziş strada. Un patruped banal şi 
domestic, aşa cum trebuie să fi fost la ort- 
gine. inainte de a-l fi atins aripa maestrului și 
motanul Behemoth. Aceeași uriașa distanța din- 
tre motanul lui Bulgakov și pisica străzii, în 
tre filmele bune și adevărate, și vorbele (ori- 
cit de multe sau de bine alese) despre ele. in 
absența cinemaului conţinut, a artei deci, ele 


“se domesticesc pină la banalitate. Filmele 


festivalului de la Kiev din anul acesta — cel 
puţin cele amintite aici — merită a fi văzute. 
Următoarea ediţie a festivalului unional: anul 
viitor, la Minsk. 


Roxana PANĂ 


de multe ori, aşa, numai s-o vada, si-i daruise. 


corespondenţă 
specială 


D. ceremonia decernării prem 
lor Oscar este transmisă integral la tei 
ziunė, pe aleile de acces care duc spre mo- 
dernul „Music Center“ din Los Angeles și ma 
ales în fața pavilionului „Dorothy Chandler, 
unde are loc faimoasa „noapte a starurilor” 
se string, an de an, mii de curioși dornici de 
a vedea în carne și oase celebrităţile Holy- 
wood-ului — și nici ultima ediție nu a făcu 
excepţie de la acest ritual. Distonind însă vi- 
zibil cu mulțimea cèlor care aplaudau, s-a 5- 
cut remarcat un grup restrins, dar zgomotos 
de admiratori ai actriței Barbra Streisand, ve- 
= să protesteze impotriva atitudinii discri- 
minatorii, după părerea. lor, a Academiei de 
arte și științe cinematografice față de vedeta 
lor preferată, interpretă, regizoare, producē- 
toare și coscenaristă a filmului de largă des- 
fășurare epică Yenti, care nu a figurat pe nic: 
una din listele de candidaturi la premiile prin- 
cipale. -Dacă Yenti ar fi fost realizat de un 
bărbat, cu siguranță meritele filmului ar í 
fost recunoscute, au opiniat ei. Cu alte cu- 
vinte, Barbra Streisand ar fi fost victima a 
ceea ce mișcarea feministă americană (wo- 
men’s lib) numeşte, cu un termen șocant, 
cînd a fost pus prima oară în circulație, dar 
astăzi ușor ridicol, „șovinism masculin“. Oare 
așa să stea lucrurile? 


Bugete mari. risipa de mijloace 
nu inseamnă şi succes asigurat 


În realitate, nereuşita lui Yenti nu numai în 
competiţia pentru Oscaruri, ci și (mult mai 
semnificativ) la box office pare a confirma 
tendința, constatată de mai multă vreme ta 
Hollywood spre un declin al supraproducții- 
lor, punind, încă o dată, în lumină cit de ero- 


Bugetele mari 
(„lux-fast-montare“) 


nu mai asigură, 
automat, 


succesul unui film 


nată este concepția că bugetele mari asigura 
automat succesul unei pelicule. Această ten- 


dință și-a găsit expresia cea mai evidentă în 
răsunătorul — financiar și artistic — al 
westernului fluviu Heaven's Gale (Porţile 
raiului), în regia unui cineast deosebit de in- 


zestrat, de altfel, Mike Cimino. Pentru a evita 
un dezastru, producătorii au retras filmul în 
preajma premierei, obligindu-l pe regizor să 
procedeze la o comprimare drastică a mate- 
riei filmate; a fost însă prea tirziu: succesul 
relativ de stimă obținut pină la urmă nu a pu- 
tut salva Porţile raiului de la o catastrofă de 
box office. Catastrofale au fost și rezultatele 
înregistrate de o altă producţie cinematogra- 
fică în care s-au investit sume record 

From The Heart (Din adincul inimii), o super- 


poveste de dragoste filmată într-o manieră cu 


totul aparte — predominind mijloacele elec- 
tronice — de Francis Ford Coppola; finanța- 


tor al propriei sale opere, regizorul Nașului a . 


dat faliment, fiind nevoit să vindă studiourile 
Zoetrope, înzestrate cu aparatură ultrasofisti- 


cată, cu ajutorul căreia spera să revoluțio- 


neze cea de-a șaptea artă. 

Chiar dacă nu și-a propus scopuri atit de 
ambiţioase, Barbra Streisand a considerat 
Yenti filmul vieţii ei, în care a investit (împre- 
ună cu studiourile United Artists) nu numai 
aproape 20 de milioane de dolari, dar și toate 
cunoștințele și experiența sa de reputată ac- 
trit, așa cum o atestă o filmografie inclu- 
zind, între altele, Funny Giri, pentru care în 
1968 a primit Oscarul pentru interpretare fe- 
minină (împărţit cu Katharine Hepburn). 


Un laureat al premiului Nobel 
protestează 


Inspirat foarte liber, după o nuvelă a lau- | 
premiului Nobel, Isaac B. Singer, 
in 


reatului 
Yenti este povestea unei tinere dintr-o comu- 
nitate de rit mozaic din Europa centrală, de 
pe la mijlocul secolului nostru, care se ridică 
împotri 
să devină rabin, se travestește în bărbat pen- 
tru a putea urma școala religioasă. Un Toot- 


unor tabù-uri ancestrale ṣi hotărind . 


| 


sie în versiune „retro“? Eventual, dar nu nu- 
mai atit, pentru că pe această tramă se su- 
prapune motivul shakespearean al încrucișă- 
rilor de iubiri neinţelese. Falsul învățăcel se 
îndrăgostește, în secret firește, de un coleg 
de școală, care, fără să aibă habar de pasiu- 
nea pe care a trezit-o, este înamorat pina 
peste cap de fermecătoarea Hadass (Amy Ir- 
ving, pe care publicul nostru o cunoaște din 

la); aceasta îl ignoră însă cu desă- 
vîrșire, sorbind, în schimb, din ochi pe.. 
Yenti. Pînă la urmă, spre disperarea sa, Yent! 
se vede constrins (ă) să se căsătorească cu 
Hadass, singura cale de ieșire din această si- 
tuație tragi-comică fiind să mărturisească to- 
tul și :apoi să emigreze în America. Autorul 
nuvelei consideră că în transpunerea pentru 
ecran intenţiile sale au fost trădate. „Trebuie 
să spun, a ținut el să protesteze într-un arti- 
col publicat în «„New York Times», că „Miss 
Streisand s-a dovedit extrem de binevoitoare 
față de sine însăși. În consecință, ea este tot 
timpul prezentă, în vreme ce biata Yentl stra 
lucește prin-absenţă. Tot ceea ce ni se ofera 
este un film vulgar, un film cu valoare co 
mercială și atita tot“. Judecind după slabu! 
ecou la box office, nu se poate vorbi însă nici 
despre o valoare comercială deosebită; cit 
privește Oscarurile, tot ceea ce filmul Barbrei 
Streisand a putut obține a fost un premiu mi- 
nor, pentru adaptare muzicală. 


Cind marile studi p să devina 


circumspecte 


Asemănător este și cazul unei alte super- 
producții, The Right Stuff (Din ce sint plămă- 
diți eroii) și mai costisitoare. Ce-i drept, spre 
deosebire de Yenti, această evocare a prime- 
lor zboruri spațiale americane a candidat la 
mai multe premii Oscar, inclusiv pentru cea 
mai bună operă cinematografică; i-a fost însă 
preferat, cum se știe, Terms of Endearment, 
(Cuvinte de ) trebuind să se multu- 
mească cu cîteva distincţii „tehnice“, ceea ce 
nu i-a adus nici un spor la încasările modeste 
consemnate la box office. Şi doar The Right 
Stuff exalta virtuțile masculine, ceea ce in- 


firmă acuzaţiile de antifeminism aduse de 


partizanii Barbrei Streisand juriului premiilor 
Oscar... Adevărul este că filmul, care durează 
peste trei ore, are lungimi inutile, numeroase 
momente cînd acţiunea trenează; mai în 
glumă, mai în serios, s-a spus că astronautul 
John Glenn (care își interpretează Lp ptr 
său rol) a fost nevoit să se retragă, încă din 
faza inițială, din cursa pentru investitura par- 
tidului democrat la alegerile prezidenţiale și 
datorită eșecului filmului (deși în ce privește 
calitățile sale... actoricești, nu -au existat 
obiecții). 

Argumente greu de contestat, așadar, în 
sprijinul opiniei verificată, de altfel, și în ati- 
tea alte ocazii că valoarea, fie și numai co- 
mercială, a unui film nu depinde doar de di- 
mensiunile, exotismul sau somptuozitatea de- 
corurilor şi costumelor, de masele de figu- 
ranţi ș.a., într-un cuvînt de risipa de mijloace 
financiare (şi implicit tehnice). Enormitatea 
sumelor în joc face ca studiourile şi produca- 
torii să devină mai circumspecţi înainte de a 
trece la realizarea unei noi supraproducții 


De la recuperarea cojilor de banană la 
gigantismul „Războiului stelelor 


Pe fundalul ameţitoarei sarabande a milioa- 
nelor pe care o implică o superproducţie, cit 
de departe apar acele „zile de fior și ris“ 
cind, așa cum arăta Hal Roach, unul'din ulti- 
mii supraviețuitori ai epocii de pionierat a 
Hollywood-ului, „părintele“ filmelor cu Stan 
și Bran și Harold Lloyd: „Un dolar pe zi de 
căciulă, plus prețul unui prinz, asta era tot ce 
se cheltuia. lar în ce privește prinzul, aveam 
grijă să nu se piardă cojile de la banane. 
Pentru scenele în care era nevoie ca vreunul 
din actori să alunece pe o asemenea coajă și 
să cadă cit era de lung pe spate“. O butadă 
al cărei tiic nu a scăpat celor prezenți la „Mu- 
sic Center“, unde nonagenarului Hal Roach 
i-a fost decernat un premiu special. Cert este 
că o bună parte a filmelor actualmente în 
curs de realizare sînt filme cu bugete medii 
sau chiar mici. Aceasta nu vrea însemne 
că Hollywood-ul se dezice de superproducții. 

În fond, tocmai roducţiile, îi 
cu Nașterea unei i. (1915) și mai ales 
intoleranță (1916), ambele rod al geniului lui 
Griffith, au marcat ieșirea Hollywood-ului din 
faza artizanală și trecerea spre faza indus- 
trială, și i-au adus, în mare măsură, faima de 
care se bucură (chiar și astăzi scena festinu- 
lui din — episodul babilonian — 
nu și-a aflat egalul, decorul respectiv fiind cel 
mai gigantic realizat vreodată). Ştafeta a fost 


apoi repede preluată de Cecil B. De Mille, al 
cărui nume avea să se identifice cu însăși no- 
țiunea de superproducţie. Inspirindu-se din 
intoleranță, realizează în 1923, Cele 10 po- 
runci, întreaga sa filmografie fiind, de atunci, 
o succesiune de producții „colosale“, între 
care Ci ra (1934), Cruciadele (1935), 
Samson și Dalila (1949), în fine o nouă ver- 
siune, la scară și mai imensă, a Celor 10 po- 
runci (1955—56). Între timp, David Selznick 
dăduse la iveală Pe aripile vintului (1939), 
pentru ca, după moartea lui De Mille, Joseph 
Mankiewicz să realizeze o nouă Cleopatră 
(1963), cu Elisabeth Taylor și Richard Burton 
— două filme care nu pot lipsi din nici o listă 
a superproducţiilor. 

Astăzi, adepții cei ma: notorii (și de indis- 
cutabil profesionalism) ai superproducţiilor 
sînt George Lucas (Războlul stelelor, cu cele 
trei părţi ale sale), Spielberg (Fălcile, Întilniri 
de gradul trei, Căutătorii arcei pierdute, E.T.) 
şi Coppola (Nașul, Apocalipsul, acum). Sim- 
pla enumerare a acestor titluri arată ca 


proiectate „din start“ ca uriașe mașinarii de 


i :ca-digitala.ro 


Fermecătoarea 
Hadass. 
soția lui Yentl: 


(supra) profituri, multe din superproducții au 
şi împlinit așteptările celor care le-au realizat. 
S-au „gripat' acum aceste mașinării, este 
ceva in neregulă la motoare? Cert este ca 
succesiunea de eșecuri, de la ile raiului 
şi Din adincul inimii la Yenti și Din ce sint 
plămădiţi eroii, a dat serios de gindit produ- 
câtorilor. i 


Se caută soluții pentru „depanarea“ 
maşinariilor de profituri 


Ce calităţi, ce condiţii ar trebui să Indepii- 
neasca in prezent o superproducție — pe 
lîngă vastitatea decorurilor și figuraţiei, canti- 
tatea efectelor speciale și numărul milioane- 
lor puse în joc — pentru ca să fie și filme de 
mare succes la casă, cu alte cuvinte pentru 
ca maşinăria de profituri să reinceapă să 
funcţioneze din plin? Aceasta este intrebarea 
cheie pe care și-o pun la ora actuală cu asi- 


duitate producătorii și la care încearcă sa 
dea raspunsuri diverse. Astfel, în timp ce Lu- 
cas a renunţat o dată cu Întoarcerea lui Jedi 
să mai continue Războiul stelelor, dindu-și 
seama că, practic, a epuizat toate posibilita- 
tile „efectelor speciale“ — suportul întregului 
ciclu — producătorul Dino De Laurentiis și 
regizorul David Lynch și-au propus să reia 
tema războaielor interplanetare, adăugind 
însă spectaculosului vizual, o dimensiune fi 
lozofică. Transpunerea pentru ecran a faimo- 
sului roman „Dune“ al lui Franck Herbert, cu- 
noscut iubitorilor de science fiction ca una 
din cele mai izbutite creaţii ale genului, este 
un pariu colosal: filmul va costa 70 de mi- 
lioane de dolari, distribuţia este excepțională 
(Max von Sydow, José Ferrer, Silvana Man- 
gano), figurația va cuprinde 20.000 de. oa- 
meni, dar realizatorii contează, în primul rind 
pe viziunea umanistă, adică tocmai ceea ce 
lipsea peliculelor „computerizate“ ale lui Lu- 
cas. 

Ceva nou, ceva ieșit din comun intenţio- 
nează să aducă și Walter Hill, încercînd să di- 
late la scara unei superproducții așa-numitele 
video-rocks — acele scurtmetraje pentru mi- 
cul ecran care, dind total frîu liber realizatori- 
lor în „vizualizarea“ temei unor bucăţi rock, 
cunosc la ora actuală o extraordinară prolite- 
rau Sursa de inspiraţie: o melodie cunoscu- 
tà Streets of Fire (Străzile de foc) dintr-un 
nu mai puţin cunoscut LP al lui Bruce Sprin- 
gsteen. A face un film cu pretenţii de monu- 
mentalitate pornind de la... un disc, iată o 
idee din cele mai riscante, însă oricum ea ex- 
primă, o dată cu impasul superproducțiilor, și 
dorința de exploatare a unor căi nebătătorite. 
În fine, Coppola, revenindu-și cu greu din lo- 
vitura suferită, s-a lansat și el pe un tărim 
inedit: reconstituirea, în stilul grandios care îi 
este propriu, a vieţii Harlemului de altădată, 
văzută ca o cronică a faimosului Cotton Club 
(acesta este și titlul filmului), localul care a 
dat muzicii de jazz a negrilor americani o 
bună parte a titlurilor sale de nobleţe. 

„Sigur, deocamdată nu se poate ști cum 
se vor solda asemenea experiențe. Lecţia de 
firesc și simplitate oferită de Gandhi, pelicula 
şi ea de mare spectacol, care s-a bucurat de 
succesul cunoscut tocmai pentru că a refuzat 
să mizeze pe soluţii extravagante, pare a nu 
fi fost încă asimilată. Cert este că vechea for- 
mulă a superproducțiilor, atit de mușcător 
ironic rezumată în nepieritorul clișeu verbal! 
dimbovițean „lux, fast, montare“ se cere revi- 
zuită pe ici pe colo, și anume prin părțile 
esenţiale, pentru a putea supravieţui. 


Romulus CĂPLESCU 


Un eşec semnificativ: 
superproducţia Yen//. 
Interpretă, regizoare, 

= producătoare 
şi coscenaristă 
Barbra Streisand 


Fernandel, 


dantură de cal. + 
bonomă 23 "sală 


Titirezul, paiața 
şi camionul „TIR“ 


ingenuitate 


Í. appar a făcut ca reluările să aducă si- 
uitan săptămiînile acestea trei comici fran- 
cezi pe ecranele bucureștene. Mă refer la 

Fernandel, Louis de Funès și Pierre Richard. 

E un prilej de a incerca să ne explicăm, cam 

pe ce să bizuie hazul fiecăruia. 

Dar înainte ţin să spun că, deși toți trei 
și-au cucerit o popularitate enormă, nu sînt și 
cei mai buni. Cinematograful francez a dat 
actori comici de o anvergură superioară ca 
Michei Simon sau Bourvil, dacă ar fi să citez 
doar citeva exemple la îndemină. 

Fernandel, Funès și Richard rămînînd 
aproape în fiecare rol, egali cu ei înșiși închi- 
puie mereu același tip uman, destinat a pro- 
voca ilaritate. Sint, ca să spun așa, indepen- 
denţi de rolul lor din diferite filme, prelungin- 
du-i și în viaţă. Fernandel ne-a povestit, cind 
am avut cinstea să fim oaspeții săi la Marsi- 
lia, cîțiva cineaști români, că în timpul ocupa- 
ției, călătorind cu autobuzul, prin Paris, fi- 
gura lui le-a pu cunoscută unor ofițeri 
nemți, care au început să-l fixeze foarte insis- 
tent. „Atunci, am făcut o strimbătură — spu- 
nea ei — și n-au mai avut nici o îndoială cine 
orem; izbucnind în ris, impreună cu toți pasa- 

Funès, Richard, Fernandel sint comici 
foarte francezi. Pe lingă figura lor ilară, ei în- 
chipuie caractere hazlii, care vin dintr-o tra- 
diție molirească. 

Funès este ceea ce francezii numesc un ti- 
pic emmerdeur, adică o persoană creată 
parcă spre a nu da pace lumii, a-i pisa pe toţi 


Zilele 
filmului cehoslovac 


0 valoroasă tradiţie 


= șantionui aicătuit din cele trei pe- 
iicule recent vizionate în „Zilele filmului ce- 
Ne i ASA A Dc a AONI e. 
prezentativ pentru momentul actual cinema- 
tografic din țara prietenă, însă poate da ima- 
ginea corectă a unei producţii medii edificate 


pe o valoroasă ie. Diversitatea tematică 
din cadrul acestei soloi ei 

stantă preocupare stilistică atestind sedimen- 

tarea unui profesionalism curent după asimi- 

larea virtuozității exersate pe terenul realis- 

mului magic. 

Mai intii, Tinerețe regia Martin Ta- 

) e propus e tat ca iim politic şi ca 

rafică. Din viaţa lui Cie- 

membru ai Par- 

cia de la 

torul 


perii sari şi primul președinte 
bi ce (1948—1953), a fost 
aleasă o perioadă de trei ani, cea imediat ur- 
mătoare constituirii partidului, cind viitorul 
secretar general lucra ca redactor la „Ziarul 
„_ militind pentru conști 
Misiunea acestuia la 


interpretat: 
conturarea convingătoare a unui portret de 


din jurul său. Debitează ma instrucţiuni 
și-și dirijează necontenit familia, subalternii, 
ia la refec pe cine nimerește, considerindu-l 
oricind un culpabil virtual, ameninţat de apli- 
carea legii, regulamente și cutume încălcate, 
Muștruluieşte lumea cu o energie maniacată 
neistovita. Nu degeaba i-a venit ca turnat ro- 
lui de „jandarm“, sorone) prin definiţie „em- 


merdeur“, pentru 

În Pierre prop se e arcada starul 
étourdi, teribilul distrat, omul care nu 
ciodată pe ce lume se află, are gindu: pică 
rea (la muzică, atunci cînd spioni periculoși 
mișună prin apartamentul lui) îmbracă pan- 
tofi de culori diferite etc. 

E și de o naivitate dezarmantă, ca zăpă- 
ceala să-i iasă mai bine în evidență. Nici nu 
bănuiește ce interese grave și încurcături in- 
ternaţionale declanșează prin simplă confuzie 
şi primește candid în brațe, unul după altul... 
cadavre. 

La Bruyère îl descrie astfel pe Mânaique: 


El coboară, deschide poarta casei, ca să iasă 


şi o închide la loc; își dă seama că are în cap 
scufia de noapte și, examinindu-se mai atent 

că s-a ras numai pe jumătate, 
vede că și-a încins sabia în dreapta, că ciora- 
pii îi sînt răsfrinți deasupra călciiului şi că- 
mașa i-a rămas afară din pantaloni. Dacă um- 


Pe = 


-t eeN a 
v 


a 
„zăpăcitul”: 
două culori 


Richard, 
pantofi 


Pierre 
umblă cu 


revoluționar afiat la începutul carierei sale. 
pe un interval de timp concentrat la aspec- 


tele esențiale. 
Numele izorului Oiaoi p 
ule. 


reg 
mandă, implicit, genul unei e i 
și 
, comedia fantastică 
iază de 


o parodie spumoasă, ca 
Nick Carter 
de pe 

verva inventivă a cineastului ceh, dar inclusiv 
participarea la scenariu şi a celor protago- 
niști, Milan Lasica și Julius Satinsky, virtuozi 
comedieni. Filmul s-ar mai fi putut intitula 
„Pămintul văzut din Cosmos", căci, sub pre- 
textul prezenţei a doi extratereștri veniţi să 
culeagă informaţii despre civilizaţia umană, o 
privire obiectivă, inocentă, asupra automatis- 
melor și poncifelor vieţii cotidiene, descoperă 

— de pildă — o planetă „dominată de un 
obiect pe patru roţi, numit automobil“, sau 
un inventar de mașinării care duc la conclu- 
zia: „civilizaţia tehnică îl face e om mai feri- 
cit“. Aceeaşi detaşare neutră le permite mu- 
safirilor să facă și previziuni mai puțin fla- 
tante: „noi nu mergem, ne tiăm“ — îi invi- 
diază pe oameni, extraterestrul A; „În curind, 
a vor tiri şi eit“ — îl consolează colegul său 

B. Scepticismul îi atinge și pe savanții partici- 
panţi la un ponon, („Locul în care sint ex- 
puse efi ive ale unei activită poz 
tive“): „De ce să căutăm alte civilizaţi 
propria noastră Civilizație dispare?” ga 
plică, regizorul improvizează o anchetă ci- 
n6-verită printre oamenii străzii, cu întrebarea 
„Cum aţi piere ae la vizita unor reprezen- 
tanți ai unor civilizații extraterestre?"; iar 
ideea ingenioasă își află implinirea într-un 
buchet de răspunderi nre. Plăcerea de 
a akni in această ogli 
cec aa de bucuria O eintilniaii — 

— cu piere Jiri Menzel, dotat cu mari 


drenată pan pentru comicul burlesc. 
Ultimul tren (regia Julius Matula), in- 
sobru al dezbaterii etice. 


fireşte, al filmului este un tinăr inginer chi- 


Comedia 


moralistă! În ea 


De Funès, „pisălogul“: 
rolul de jandarm îi vine mănușă 


` biă prin piaţă, simte deodată o lovitură zdra- 


vănă în stomac sau în falcă, nu bănuiește ce 
poate fi, pină cînd deschizind ochii și trezin- 
du-se se găsește ori în fața oiștei vreunei că- 
rute, ori în urma ra lungi dusă de 

3 intrà în sală și trece 


Scoate cartea de rugăciune 
şi e un papuc pe care l-a băgat în buzunar în 
locul ceasiovului plecind de acasă; nici n-a 
ieșit bine din biserică și un 


papucul Sfinţiei Sale. 
nalque îi arată papucul lui și-i spune: 
„Uite, ăștia sînt ma pantofii pe care-i am cu 


ise, pe 
găsit zăcind bolnav lingă cămin și 
căruia înainte de a-i spune la revedere i-a 
luat papucul, crezind că e o mănușă scăpată 
pe jos; astfel i rara gr se întoarce acasă cu 
un papuc mai puţin... 
Cum se poate constata foarte e aere 
scenariul fil „Bion. 
negru“. 

r mai ales pe /e lourdaud: 
tipul insului cu un trup parcă prea mare pen- 
tru ei. ÎI încurcă mîinile, picioarele și, temător 
mereu să nu facă vreo poznă, se scuză la fie- 
care gest. Ridică niște ochi cu albul ochilor 
cît cepele și zimbește timid, dezvelindu-și 
UE Redă ai complex decit 

pui e ce 
lelalte. În neîndeminarea sa pune o notă de 
ingenuitate bonomă. Ştie să dea ochilor o ca- 
titelare duioasă; cu un cuvint nuanțează per 
sonajul, de unde și rolurile mult mai variate 
Jocul comic al lui Fernandel are finețe. De 


mist, proaspăt absolvent ef pe la sfirșitul 
deceniului 6, înțelege să ceară o a capatai 


înapoiat la Praga, va veni și 
perie întilnirii cu o fată pe măsura po: 
priei sale onestități. Ferită de riscul 


filmului african 


La o aniversare 


Zi: Sman african, detășurate A 
cinematograi udio“ 22—24 
mai, pentru a aniversa ES ie ani de activitate 
a Organizației Unității Africane, au programat 
o selecție de documentare realizate în iot 
Tunisia şi Zimbabwe, tunsienii avind 
filme din şapte. Greu Tie 


putea spune, fără să acoperim prea 

ația, simplificind-o, că Fernandel e un fel de 
camion, TIR, pătruns într-o galerie de porțe- 
lanuri, printre care încearcă să manevreze cu 
delicateţe şi tandreţe. 

Funès e insă foarte bine definibil prin neas- 
timpărul titirezului. Tot comicul ţișnește din 
ari sa extraordinară, omulețul acesta 

mărunt, nervos, nu: poate sta o clipă locului. 
Dă și din gură fără încetare, pripit, pe lingă 
care ticurile îi mișcă continuu obrazul. Dar, 
dacă n-ar părea pișcat de o muscă-n fund, 
hazul i-ar dispare complet. E un titirez agre- 


impresie de mecanism face și Richard. 
La el, membrele par să nu asculte de comen- 
ei capului şi să aibă fiecare o iniţiativă pro- 
prie. „Blondul înalt“ are o dezarticulare co- 
mică de paiaţă, ale cărei tiran pede 
sfori invizibile. larăși, nu întimplător, i-a venit 
ca o mănușă rolul de jucărie vie, cumpărată 
pentru a amuza progona unui milionar. 
i nès și Richard sint 


-și 

asupra lumii, în stilul lui Wo- 
Allen. Mediul îi după un 
principiu al toleranţei faţă de natura umană, 
fie ea și croită pe măsuri aberante. Tradiţia 
comediei de caracter își spune încă o dată 
cuvîntul. Francezii rămin t, nu agre- 
ează şarja, pină și în bufoni univer- 
salitatea omenească. Toți sintem mai mult 
sau mai puțin comici, depinde de unghiul 
sub care sintem priviți. De exemplu, Mon- 

sieur Hulot al lui Tati 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


semnate printre alții de Naceur Ktari și Abde- 
latif Ben Ammar. Poate pentru că 


locuri de o frumusețe insolită și asupra unor 
oameni şi evenimente care au marcat istoria 
continentului african. 

Fără pretenţii deosebite, fără artificii de 
limbaj, aceste filme în care comentariul este 
la fel de important (uneori poate chiar mai 
important) decît imaginea, deci aceste filme 
ne poartă din peisajul auster al mult disputa- 
tului Sinai (Aspecte din Sinai) în raiul turistic 
tunisian (imagini din Tunisia de M ha 
Fersi) și din universul mirific al adincurilor 
mediteraneene ( Africa de Hedy Ben 
Khalifat), în arșița și uscăciunea cimpiilor din 
Zimbabwe — tenirea noastră 


moş 
de Geoff Peel). impresionant efortul de su- 
praviețuire în lumea pietrei și nisipului, im- 
presionant contrastul dintre frumusețea natu- 
rii și sărăcia oamenilor, dar și mai impresio- 
nantă lupta acestora pentru cucerirea libertă- 


). 

Apreciind valoarea documentară a sot 
program, l-am dori să fie doar un polog În 
amplă retrospectivă a cinematograful afri- 
can din care nu vor putea lipsi numele pe 
care festivalul de la Ouagadougou, precum și 
alte competiţii internaționale le-au consacrat 
de-a lungul anilor și pe care noi le cunoaș- 
tem prea puțin: algerianul Mahomed Lakhdar 

senegalezii Sembene Ousmane şi 


b Med Hondo, nigerian 
piere ep iiiar pripen 
nematografui african împlinește 25 de ani, ar 
fi cel mai bun prilej. 


Cristina CORCIOVESCU 


regăsi 


zniversalitatea omenească 


Ton comic, poveste 'tandră 


Taţii şi bunicii 


O comedie bună impune întotdea- 
una un erou cît se poate de serios. În filmul 
cu subtitlu de saga ilfpetroviană Zimbetele și 
lacrimile familiei Lukov, îl aflăm în personajul 
bunicului interpretat de popularul actor Ana- 
toli Papanov. 

Bunicul e, așa cum se cuvine într-o come- 
die, cel mai tînăr dintre toți. Tinăr ca spirit, 
dar și ca faptă. Vorba prietenului său, vechi 
camarad de front și mare amator de afo- 
risme, atunci cînd bunicul sare pe fereastră 
de la etajul doi, pentru a scăpa „de pețit“: 

moare dar nu se predă. 

Primul în toate, acasă și la uzină, ca și în 
întrecerea „cine rezistă mai mult sub apă?“ 
cu fiul și nepotul (Lukovi cu toţii!), bunicul 
crede ca cei din comisia spaţiului locativ că 
„a intrat în rindul celor fără perspectivă”. Şi 
de aceea vrea să se însoare dar... nu să fie 
însurat. 

Toţi ceilalţi, în special fiul și nepotul, se 
străduiesc — și uneori izbutesc — să țină pa- 
sul cu tinerețea lui. Nepotului îi e mai uşor, 
ascultă muzică la cască seara cu bunicul în 
pat, iar atunci cînd întirzie amindoi în plim- 
bāri nocturne-inofensive „aventuri galante” — 
merg tiptil, în virful picioarelor să-și ia chefi- 
rul din frigider într-o simpatică și tandra 


Un bunic mai fimăr ca nepelul... 
Agatoli Papanov, Valentin Smirnitski 3 
și Galina Polskin în TAŢII ŞI BUNICII.) 


Basmul fără bătrineţe 


Prințesa Păun 


A. utea începe amintind că 
toată viața căi și adunăm pe rafturi cărți 
de basme. Că nevoia de a ne împrospăta 
simţirea cu inegalul lor fond de înțelepciune 
şi de frumuseţe nu cunoaște virste. 

Dar în pofida virtuţilor literare și a genero- 
zității „scenariilor“, apropierea cineaștilor de 


pretarea filozofică, de la atemporalitate la si- 
tuarea lor într-un context social istoric. Son- 


tii chinezi Zhu Jinming, Su Fai, 
in absenţa viteazului fiu de împă- 


complicitate. „Știi de ce ne înţelegem atit de 
bine? Noi, copiii şi bunicii — teoretizează ne- 
potul — sintem clasa N-ai observat 
cine stă tot timpul în curte? Pionierii și pen- 
sionarii... Voi, pentru că nu mai aveţi voie să 
faceți ce vreţi, noi pentru că nu avem încă 
voie... Voi aveți trecut, noi avem viitor. Dar 
prezentul?“ 

Paradoxal (sau nu chiar), cel care are pre- 
zentul şi toate drepturile de partea lui, fiul 
bunicului și tatăl nepotului, e cel mai lipsit de 
relief ca personalitate, lipsit de iniţiativă și 
spirit ludic. Și el îi ţine bunicului o morni 
plină de haz (s-ar părea și de adevăr): „O 
vreme am fost copilul tău, apoi am devenit 
tatăl copilului meu, n-am avut vreme să fiu 
eu însumi... 

Ce poate fi mai tonic-pentru că acesta e 
sentimentul ce-l degajă filmul — decit întiini- 
rea dintre bunic și nepot, într-un parc, amin- 
doi îndrăgostiţi, fiecare cu aleasa inimii lui, 
chiar dacă întilnirea se soldează cu o palmă 
prompt administrată nepotului? 

n timp ce criticul constată binevenitul 
amestec de umor şi tandrețe în aducere pe 
ecran a unor delicate probleme de viaţă ca o 
constantă a filmelor sovietice de actualitate, 
spectatorii, într-o sală — plină în miezul zilei 
— se amuză copios, participă cu exclamaţii 
de încurajare la presă mms bunicului. La ie- 
șire, încercăm să identificăm categoriile de 
vîrstă ale spectatorilor. Majoritari: copiii și 


iciit 
Punici Roxana PANĂ 


Producţie a studioului „M. Gorki”. Scenarii: Arkadi 
inin, luri Egorov r aid luri oon ta Imaginea: 
sandr Kovalciuk. 

Smirnitski, Alioșa Prefera ra te-ar Polskin, Liud. 
mila Arinina. 


că 


ti 


Aa be 


ge 


dar şi a 
(Glenda Jackson 
şi Walther Matthau 
tin; Vizită la domiciliu) 


Arsenic şi dantelă nouă 


Vizită la domiciliu 


orice s-ar spune, ecoul comedii- 
lor trăznite din anii '30, din acei ani de criză. 
cînd filmul (american) întorcea spatele reali- 
tății pentru a oferi spectatorilor 90 de minute 
de iluzie a fericirii — ecoul acela este adesea 
binevenit. 


şi a rămas reconfortant. 

Un asemenea memento, al ancestralului ri- 
dendo castigat mores, ne-a fost oferit la sfir- 
şitul anilor '70, pe cind ecranul american du- 
duia de luciditate şi contestare, de către un 
regizor new-yorkez mai puţin cunoscut, Ho- 
ward Zeiti, care a ales o partitură scenaris- 
tică semnată de patru condeie ascuțite, reu- 
şind astfel să elimine timpii morţi dintr-o su- 
ită de replici și situații de haz. 

Așadar, un medic chirurg, văduv fără prea- 
viz, își ă o vocaţie de tomnatic don 
Juan. În ciuda bărbii sale mai mult sare decit 
piper și a cutelor ce-i sapă fața într-un reliet 
puternic, ei primește zilnic complimente şi 
oferte de la zeci de admiratoare care-l găsesc 


Fericirea nu stă în atingerea ţelului, 
ci în lupta ca să-l atingi 


Fantasticul nu este terifiant, nu ține de dome- 


niul coșmarului. Lumea oamenilor nu este - 


despărțită imparabili de lumea ființelor supra- 
naturale. Personajele niz ună — vulpi, 
șerpi, broaște țestoase, ea, „topite, 
șoareci — pot lua infăaro omengas pot 
incerca să conviețui: oamenii și ei ac- 
ționeze ca ființe reale. La fei, oamenii pot 
trece în universul fantasticului, calea de ac- 
ces fiind visul. 

Ca și în alte fiime de 
Păun, lupta cu forțele ră 
gostei și al dreptății, fontifică pemg Ri in- 
staurează în lume armonia. Morala basmului 
transpare discret, o dată cu mesajul unei 
spritualități milenare. 

Alina POPOVICI 


Producţie a studiourilor din R.P. Chineza. Un tiim 
de: Zha Jimming. Du Yuzahamang. Ca Li Xiuming, 
Tang Gueggian, Chen Qiang, Qin Wen 


Voința ca inteligenţă 


Pescărușul 
speranţei 


iată vieţi pentru o idee? În filmul chi- 
ideea se numește 


nez Pescărușul 
> Cupa campionatelor mondiale la volei. Deci 
un film închinat unei pasiuni sportive. Numai 
că autorii nu își propun ciasicul conflict: 
lupta pentru victorie. Ei au drept ghid drama- 
turgic dictonul atit de specific civilizației mul- 


timilenare a Chinei: Dion ne AES Iov 
nirea țelului propus ci în lupta dată să-l 


(probabil și după contul din bancă) „adora- 
bil“. Walther Matthau (l-am mai văzut de ait- 
tel pe post de medic și de romantic ratat în 
Floarea de cactus), cu mersul său de gorilă şi 
cu sufletul candriu, pașește ca un as al pati- 
najujui între rolul de „calău” şi „victimă” a! 
dragostei și al profesiunii sale, ambele ipos- 
taze impunindu-i riscante vizite la domiciliu 
Evident, în cele din urmă, cade în capcana 
unei iubiri adevărate. Cu presta 


bărbat și cu un ștrudel cu mere, Glenda Jac- 
kson îi redă replica alcătuind împreună nu 
cer ea E ng Sigi tandem 
aci nt t umorist ile lor nu 
deschid doar un simplu duel, ci țintesc la 
multe din metehnele lumii (în special medi- 
cale). Duoul lor este ridicat la rang de trio 
prin prezenţa lui Art Carney (vi-l amintiţi pe 
me stăpinul lui Tonto, motanul?) pe post 
de șef de clinică în stare să scoată o vezică 
în loc să un deget, să confunde ușa liftu- 
lui cu uşa biroului său şi marșarierul cu vi- 
teza întîi. Consecințele sint lesne de imagi- 
nat 
Nu știu exact cit poate schimba risul obi- 
ceiurile, dar știu ca o ape de cinema in care 
spectatorii dialoghează în întuneric, prin re- 
petate explozii de ris, este o terapie (doar de 
feam e vorba) pentru toți şi pentru fiecare 
in parte. 


„Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Regis Howard 
Zeiff. Scenariul: Max Schulman, Jules Epstein, Alan 
Mandel. Charlees Shyer. Imaginea: David M. Walsh. 
Cu Glenda Jackson, Walter Mathau, Art Carney. 


atingi“. De o asemenea fericire are parte 
eroina filmului. Lupta ei e fără sfirșit. 

dar, conducătoarea echipei naţionale 
de volei, talentată și înzestrată cu o voinţă de 
fier rar întiinită (secvențele de antrenamente 
sint filmate şi montate în așa fel încit depă- 
șesc semnificaţia pur sportivă), are de tăcut o 
alegere imposibilă. Fie să abandoneze antre- 
namentele, din pricina unui diagnostic dras- 
tic aflat chiar înaintea meciului așteptat nu 
mai puţin de zece ani. Fie să le continue asu- 
mîndu-și riscul unui accident fatal. Alege ris- 
cul. Dar meciul decisiv nu-i aduce recom- 
pensa. Gustul întringerii nu poate fi decit 
“amar. Medalia de argint e aruncată în valurile 
mării, pe drumul de întors acasă. Boala nu-i 
a ronie S EATE aaa ter d ga Va 
încerca să o ia în viața de ilele. 
acea cu cel care i-a lea 


cel așteptat. Totuşi filmul nu ia tu 
dramei. iarăși ni se arată că adevărata ferici 
nu stă în împlinirea ţelului pı i 
reincepe. Alte tinere se îi 
treninguri roșii către fieu. 

ucătoarea de 


nucieul său dramatic. De aici 
și poezia și sensul său secund. 


Simona DARIE 
DI 
Producţie a studiourilor din R P. Chineză. Un fiim 
de: Zhang Nuanxim. Cu: Chang Shansiah, Guo Bi- 
chuan, Jiang Yunhui, Lu Jun, Li Ping, Dai Ming. 


Un „fleac“ numit... fericire 


E a e frumoasă și singură, singură pentru. 


că — hai să ne păstrăm umorul — soțul a 
plecat, nu după o piine, ca în binecunoscutul 
banc, ci după 'chibrituri şi nu s-a mai întors. 
Singură, și pentru că fiul mult iubit și foarte 
proaspăt însurat, nu vrea să stea cu mama... 
„El este frumos gta n — se prea poate să 
fi plecat și el după chibrituri — cert este că 
s-a aciuit în satul ei natal, taman la vreme ca 
să o întilnească, taman la vreme ca să o 
vadă, se se vadă și să descopere, brusc și îm- 
preună, că viaţa este în stare să-ţi ofere și ur 
buchet de fiori după ce ţi-a tras două palme 
sănătoase. Ei da, ceva piedici ar mai fi in ca- 
lea fericirii lor, ei da, niște părinţi bătrîni nu 
pot privi cu ochi buni o iubire fără acte (nu-i 


nimic, facem şi acte), ei da, el mai are pe un- | 


deva și o fetiţă, care, cine ştie cum se va îm- 
păca cu mama cea nouă, dar ce contează, 
toate sînt fleacuri pe lingă fericirea care a dat 
peste capul celor doi însinguraţi. Aproape o 
oră şi jumătate realizatorii nu ostenesc să 
picteze în toate culorile vieţii, cu tentă predo- 
minantă roz, această incredibilă, dar adevă- 
rată poveste de dragoste între doi oameni ca- 
re-și luaseră adio de la fericire. O însuflețită 
și dătătoare de speranțe demonstrație a „po- 
sibilității care se poate“, dusă pînă în brațele 
basmului cu cocoşul roșu, întinsă pînă în in- 
credibil şi ameninţată de mica sau marea în- 
trebare scurtă, dar ucigătoare pentru orice 
film: ei şi? Într-adevăr, ei, şi? Dar cînd curio- 
zitatea spectatorului față de o asemenea în- 
timplare partumată şi blajină s-a sleit cu to- 
tul, cînd bunul simț dezmeticit din ameţeala 
basmului începe să foșnească, enervat de bä- 
nuiala că a fost „tras pe sfoară“, blindeţea in- 


timplării se prăbușește brusc în duritate, ro- - 


zul se întunecă pină la negru, minunata feri- 
cire dispare ca luată cu mina şi, ceea ce ră- 
mine este cu disperare și cruzime, viaţă. 
Viaţă, aşa cum a făcut-o mama ei. 

Fericit, izorul care are curajul să vină în 
fata publicului cu o floricică şi puterea să o 
transforme, pe timpul scurt al unui ceas şi ju- 
mătate, într-un arbore secular. 


Eva SÎRBU 


Pr: le a studiourilor sovietice. Scenariul: Valer: 
Cikov. : Sulambek Mamilov. imaginea: Gason 
Tutunov. Cu: Valentina Fedotova, Anatoli Vasihev, 
Raisa Riazanova, Leonid Nevedomski, Nikolai Kriuci- 
kov, Maria Skvorova. . = 


Aventuri cu şi fără indieni 


V azc: în a doua jumătate a se- 
colului trecut, undeva în Munţii Stincoși, un 
grup de militari au venit la Marea Căpetenie 
a tribului, Nez Percez, ca să-i ia marea și fru- 
moasa herghelie pentru că armata respectivă 
avea nevoie de cai, iar indienii tot nu mai 
aveau ce face tu ei din moment ce urmau să 
fie duşi în rezervaţie. Toate aceste lucruri se 


Prodi 


O floare cu rădăcini 
de arbore secular 


(Valentina Fedotova 


C. anume e spirit de aventură, 
dorință de afirmare a unor temerari, pericli- 
tind mult mai multe vieți omenești decit s-ar 
putea salva și cit e gest uman, devenit din act 
eroic unul. normal într-o societate ce are ca 
emblemă nobila umanitate — iată întrebarea 
lansată din primele cadre ale acestei dumi- 
nici zbuciumate. De tapt, un singur om şi-o 
mai pune (un tip acru şi invidios); ceilalți ac- 
ponossa ca unul, adică spontan; firesc, con- 
orm legii inimii și mai puțin al calculelor 
probabilității. <“ Îndreptăţit calculul acestor 
pierderi, pină la un punct, într-un timp în care 
riscurile trebuie reduse la maximum, chiar şi 
într-o lansare de satelit. Dară-mi-te într-o ac- 
iune de salvare a patru marinari pe un șlep 
in flăcări, prin aducerea petrolierului în port 
spre a putea fi stins, act care pune în pericol 
de explozie tot ce se află în zona cu pricina. 


Inclusiv o grădiniță de copii ce trebuie eva- : 


cuată într-o oră. Ca într-un film cunoscut, 
dar cu un accent în plus pe rețelele multiple 
ce leagă oamenii din cală cu cei din oraș. Pe 
salvatori de cei salvaţi. Miză ceva mai mare, 
tensiune — interioară — mai energică decit 
spectacolul jeturilor spre obiectivul în flăcări. 
Firescul, evoluind, într-o stare de alertă gene- 
rală, normalitatea unor comportamente în si- 
tuaţia limită, iată ce le reușește colegilor 
noștri de la Mosfilm, îndelung exersaţi în arta 
realismului. 

O mamă ce pleacă liniștită în calitatea ei 
de primar al orașului la un banchet oficial, 
știindu-şi băiatul că se odihnește în ziua lui 
de vacanţă și care află deodată că el e unul 
din echipa mecanicilor surprinși de incendiu. 


O tînără pereche îndrăgostită și o alta mai ` 


puţin tinără, dar tot îndrăgostită și ambele 


temporar separate. Pînă cînd... Un ofițer de 


pompieri ce nu-şi poate conduce nevasta 
care pleacă definitiv de la el, pentru că supe- 
riorul nu-i învoiește. 

Dilema: spirit de aventură-umanism firesc 
cade însă chiar de la începutul demonstraţiei 
pentru că o dată declanșată acțiunea de sal- 
vare, nimeni nu-i mai numără pe cei pieriţi la 


exprimă direct şi corect din primele replici/ 
ca să știe omul despre ce este vorba în pro- 
poziţiune. Ce face însă bătrinul Nez Percez? 
iși lasă el oamenii să-i măcelărească pe agre- 
sori? Nu. Odată pentru că este înțelept și 
pașnic, şi încă o dată pentru că dacă se in- 
timpla astfel noi nu l-am fi cunoscut pe 
Calăuza Pană-Albă — o cadră de bărbat — și 
nici filmul cu același titlu nu mai venea de se 
lega. Așa încît, militarii iau herghelia, Până 
Albă scoate ma demascatoare din plete, 
devine călăuză pur și simplu și filmul por- 
nește la vale, cind călare cind pe jos, către 
un final înțelept şi happy înţelept, pentru că 
și Pană Albă este înțelept, e! duce herghelia 
unde trebuie, dar între timp acolo un trib mai 
puțin pașnic nu mai lăsase picior de alb și 
happy pentru că, tot între timp şi în focul mi- 
siunii, Pană Albă întilnise o frumoasă indiană 


care-l privește galeș la despărțire înainte ca 


el să se arunce vitejește în şa strigind: 


_A-uuuuu! — că la indieni caii se îndeamnă 


astfel nu: Dieee! ca pe la noi. Încolo, sigur că 


_se mai întimplă cite ceva, mă rog, d-ale fil- 
- mului de aventuri, cum scrie și pe atișul din 
vitrina cinematografului „București“. 


Viad PAULIAN 


a studiourilor Deta-Beriin și a studiourilor 
Mo: Un flim de: Konrad Petzoid și Desham 
jangijn Buntar. Cu: Gojko Mitic, Nazagdorshiyn Bat- 


- zezeg, Klaus Manchen, Manfred Zetsche, Milan Bel: 


datorie (e doar firesc, sînt pompieri, riscul e 
meseria lor). Un firesc al relațiilor omenești şi 
o serie de portrete convingâtoare. 

Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor „Mosfiim". Un: flim de: Ru- 
doit Fruntov. Cu: Emmanuil Vitorgan, Klara Luciko. 
Alexandr Beliavski, Serghei Martinov. 


: Omagiu Sukşin 
a O... adus de un cineast me- 


moriei altui cineast. Pentru a evoca persona- 
litatea fără pereche a regizorului-scriitor Va- 
sili Suksin. Peter Bacso îi ecranizează trei nu- 
vele. Spiritul neliniștit şi neliniștitor al artistu- 
lui dispărut este resuscitat prin adaptarea 
pentru ecran a unor proze ce vorbesc eloc- 
vent despre obsesiile omului pi ao artistului. 

Cele trei scheciuri, insulta, Discuţie în res- 
taurant și Oaspete neașteptat au în comun, 
dincolo de tonul afectuos al descrierii coti- 
dianului, un personaj drag cineastului şi scri- 
itorului Şukşin: păgubosul. Apărind în mai 
multe ipostaze, acest erou care nu are nimic 
eroic şi nici măcar nu se revoltă împotriva 
banalității destinului lui, este surprins în cîte 
o mică întîmplare lipsită de spectaculos dar 
cu învățăminte pentru o întreagă viaţă. Un ti- 
năr tată este jignit în fața fiului său de o vin- 
zătoare ce îl confundă cu un beţiv şi, dezvi- 
novăţindu-se energic în fața cumpărătorilor 
grăbiţi și iritaţi de neinsemnata dramă, el se 
alege cu alte ofense. Un pensionar văduv se 
împrieteneşte într-un restaurant cu un tăietor 
de lemne aflat în delegaţie şi, în starea de în- 
fiăcărare datorată citorva pahare în plus, 
acesta din urmă îi promite că îl va lua cu ei 
în Siberia, dar a doua zi își uită făgăduiala, 
lăsîndu-l pe bătrin iarâși singur. În sfîrșit, li- 
nipon unui sat izolat este bulversată de apa- 
riția unui bărbat între două virste venit să-și 
cunoască fiica adoptată de soțul fostei sale 
neveste care l-a părăsit pe nedrept în urmă 
cu douăzeci de ani. lată pe scurt ce se pe- 
trece în aceste istorioare cu oameni cumse- 
cade ce „pățesc“ ceva și se frămintă să înțe- 
leagă de ce li se întimplă tocmai lor. Fraze. 
rostite pa jumătate, o șapcă răsucită de miini 
bătătorite, peisajul văzut pe geamul unei 


Ora de animaţie 


l itlul te face să te gindești la un 
documentar științific sau la o nouă pelicula 
de. aventuri (pseudo) științifice și -(în orice 
caz) fantastice din seria „Omul păianjen“. 

Dar, o dată ajuns în sală, îți dai seama ca 
nu-i vorba nici de una, nici de alta! Pălanje- 
nul de apă e un instructiv și agreabi! film de 
desen animat. E drept insa, chiar și în minu- 
nata lume a animației (unde totul e posibil și, 
mai ales, unde totul este incintător) persona- 
je-păianjen sint prezente şi prezentate acum 
pentru prima dată! Dar trebuie oare să ne 
mai mirăm? După ce Emile Cohl ne-a arătat, 
și aceasta chiar la începutul secolului, cît de 
amuzanţi şi veseli pot fi microbii desenaţi și 
animați, după ce, prin 1927, Walt Disney a fa- 
cut, din antipaticul şoarece, prietenul nostru 
al tuturor, să ne mai mirăm oare că animato- 
rii vin astăzi să ne propună drept eroi ai unor 
întîmplări candide şi amuzante păianjeni de 
apă (şi de uscat), muște, purici de plante, 
melci, raci și alte minuscule vieţuitoare ale | 
lumi! subacvatice? 

De fapt, ceea ce iși propun sau — mai 


„ate“ hodorogite, o cazacă netezită cu pă 
turi sfioase — sint detalii din care răsar bio- 
grafii şi se reconstituie o întreagă saga de fa- 
milie. Este calitatea scrierilor lui Şukșin de a 
sugera eliptic dar zguduitor complexitatea 
vieţii așa-zise cenușii. Este însă meritul lui 
Bâcso de a fi păstrat în versiunea cinemato- 
grafică tonul povestirii literare, în care vi- 
brează o firească şi copleșitoare căldură 


umană Dana DUMA 


m 
Producţie a studiourilor din R.P.U. Scenariul și regia 
Peter Bacso după trei nuvele de Vasili Sukșin. Ima- 
ginea: Tamas Andor. Cu: Geza Tordy, Proska Mol- 
nar, Kalman Solyon, Sandor Suka, Laszlo Vajda, 
Miklos Gabor, Laszlo Huszar. f - 


Portret de grup 


FP.. dedicat piloților frontului de 
Nord“, scrie pe generic. 

1944. Aviația marină: un regiment de torpi- 
lori. Portret de grup. Tonuri sobre, antipate- 
tice. Un ritm sacadat: nici un gest nu se im- 
plinește, nici un gînd nu se rotunjește, moar- 
tea taie brutal și absurd, ca un monteur 
prost. Fragmente de povești, segmente de 
destine, stop-cadre pe scene din viața coti- 
diană. Cotidianul, în vreme de război, nu are - 
decit o singură culoare: vineţiul. Vineţiul 
avioanelor plecînd în zboruri fără întoarcere, . 
vineţiul foamei, vineţiul morţii. Şi aerul e vi- 
nețiu în vreme de război, și zăpada. Cotidia- 
nul, în vreme de război, nu are decit doi 
timpi. Timpul unu: „la bază“. Timpul doi: „în 
misiune“. 

„La bază“ e locul cantinei, al frizeriei, al ră- 
mășițelor de viață normală, cu micile bancuri, 
cu mica birtă („unii zboară, alţii ard gazul pe 
aerodrom“), cu mica răutate („Nu-ţi stă bine 
cu tunsoarea asta, semeni cu un pepene”), 
cu întrebarea puștiului; „Cine e mai puternic? 
-iepurașul sau ariciul?', cu sfatul amicului: „O 
săruţi și restul vine de la sine!“, cu versuri de 
Lermontov, cu un „circ al piticilor“ în turneu, 
cu scrisori de acasă, cu scrisori către casă... 

„În misiune“ totul se pulverizează: avioane 
arzind, vapoare arzind, oameni arzind, cerul 
arzind... Remember... : 
În altă ordine de idei, în film „arde” și Ro- 
dion Nahapetov, același justițiar de blindete, 
același pozitiv lucid-melancolic, binecunos- 
cut din Sclava lubirii și din Valentina. 

Eugenia VODĂ 


Producţie a studiourilor „Leniiim“. Un fiim de: Se- 
mion Aranovici. Cu: Rodion Nahapetov, Aleksei Jar- 
kov, Andrei Boltnev, Vera Glagoleva, Tatiana Krav- 
cenko. sg 


exact spus — ceea ce realizează animatori: 
maghiari este nu un fil veste sau un 
film-feerie (modalități la care apelează ade- 


- seori filmul de animaţie de lungmetraj), ci un 


film lecţie, dar o lecţie distractivă, din care 
copiii să înveţe cît mai multe lucruri utile l 
interesante despre viața şi obiceiurile viețui- 
toarelor acvatice. 

` Realizatorii Szabolcs Szabo, Josef Hani, 
Csaba Szombati Szabo respectă regulile de 
bază ale filmului didactic: exactitatea infor- 
maţiilor, claritate și simplitate în argumen- 
tare. Astfel povestirea curge limpede şi se- 
nină asemenea unui gind bun, frumos, dese- 
nat în culori vii şi mai ales populat de nenu- 
mărate personaje, unele bine individualizate 
şi dăruite de autori cu acea candoare ce 
place atit de mult copiilor. 


Viorica BUCUR 


hakas v: a studiourilor maghiare. Un fiim de: Sza- 


boics Szabó, Jozef Hani, Csaba Szombati Szabo, 


[De_la Emil Cohl la Walt Disney 
păianjenul de apă) 


F y 


Ost 


aa > = 
if 2 


AN 


Ancheta noastră: 


ce e un film bun? 


m ca ancheta noastră: „ce e un 
nimt bun?'să se îi atit de bine... Adevă- 
rul e că — precum în filmele bune — totul 


cele contra: 
-„Nici chestia cu „într-un film bun e des- 
tul să-ţi placă actorii“ n-o pot accepta... E 


sau Bogart, 
w Boyer... Filmul cu actori 
fi un film bun cind e făcut de un 
cu cap, altminteri rămine un simplu 
cinematografic... Exemple sint des- 
ule, și la noi și din afară. Nu vreau să-mi 
scormonesc gindurile cu ele... Un film bun e 
acela care stăruie în minte și după o zi de la 
vizionare, care te neliniștește, te pune pe gin- 
duri cu o fie ea cit de mică, dar 
mi plac filmele care nu ţin morțiș 
spectatorului... care nu cochetează 
e frumusețea gratuită a cadrelor și nici cu 
farmecul actorilor.“ (Nina Crăciun — Cămi- 


i 


Pro și contra: 

„e suficient să-ţi placă 
actorii. 
film să fie 
Demult 
o întrebare cinefilă 
nu ne-a adus atitea 
scrisori... 


bun?” 


ca un 


nui nas str. Dionisie Lupu 72, Bucu- 


roșii) 
e „Într-un film este destul să-ți placă acto- 
rii? Asta îi 


neapărat? i 
ban Corel, sat. aa com. Tărtășești, jud. 
Dimboviţa). 

„Nu este adevărat! La întrebarea „ce este 


buni și foarte populari, dar care n-au reușit 
să devină foarte bune, ceea ce se întimpia 


mie îmi plac actorii respec- 
tivi, mai ales Franco Nero... În schimb, am 
văzut destule filme în care actorii nu erau 
„frumoși“, poate că nici nu-mi plăceau, dar 
filmul a fost reușit. Mă gindest ia Competiția. 
Richard nu-mi place, dar filmul a 
fost splendid. Amy Irving avea momente cind 
era fermecătoare. Un film foarte bun.“ (N. R: 
E aici o sugestie de a nu confunda actorul 
frumos cu actorul bun, și nici filmul bun cu 
actorul frumos. Competiţia era un film foarte 
bun cu actori foarte buni). (Rolly Balay — 
str. Primăverii nr. 6, bl. FA4, sc. E, et IV, 
ap. 18 Slatina 

e „Stimată Ovidia Maria Covaci, un singur 
sfat aș avea pentru dumneavoastră: nu mai 
generalizați problemele care vă frămintă — 
de altfel folosiți cam mult pluralul, nu cre- 
deți? Dacă un actor din filmul respectiv nu 
mi-ar place cum joacă — ar însemna că fil 
mul e prost? Ar fi ridicol... Sînt de părerea lui 
Radu Stănese din Sibiu: un film bun trebuie 


să răscolească sufletul oricărui tor, să 
nu lase indiferent pe nimeni, nască un 

aerial de andire n în Debite specta- 
Pula — bd. inde- 


ret pre nr. 25 lași). 

e „Mi se pare teribil de comod să lipești 
eticheta „bun“ pe orice film în care apar ac 
torii îndrăgiți. Desigur, multe adolescente po! 
vedea în Superman pe Făt Frumosul aștep 
tat... Cu toate acestea, incerc să cred din tot 
sufletul că nimeni nu vede în Superman, Răz- 
boiu! stelelor, Safari Express etc. etc., niște 
culmi ale creaţiei cinematografice. Aceste 
fime pot fi plăcute, ne pot ocupa 2—3 ore de 
singurătate, pot să ne mai arate ce mai este 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


în lume și prin capetele altora, dar atit ... Un 
tiim bun trebuie neapărat să te facă să gin- 
dești, să-i zguduie toate comodităţile — un 
fiim bun face din fiecare spectator actorul 
principal. Un film bun coboară în sală, pie- 
căm cu el acasă, trăim cu el sub același aco- 
periş...“ — studentă, anul } Fa- 
cultatea de limbă și literatură română a Uni- 
Vera din București). 

tr-un film bun e destul să-ţi placă ac- 


IRT Aala e- piee do în ag (onei Graif — str. 
Tuțora nr. 10-12, i). 

lată și scrisorile nu li s-a părut de- 
loc de tot” a corespondentei 
din Baia Mare: 


e „Sint total de acord cu Ovidia Maria Co- 
vaci care a spus că pentru a-ţi place un un film 
trebuie să-ți placă cum joacă actorii... Rog pe 
ziaristul care se ocupă de de articolul meu, 
scrie că mai multă lume crede același lucru 
ca și tine, Mario!“ (Zoe Zgură - str. Dorului 
85 A, Constanţa — care definește un film bun 
ca neapărat instructiv, „de la e! lumea sã 
poată învăța ceva, să poată să tragă concluzii 
ie duc spre lucruri plăcute”). 

e „Afi ia corespondentei din Baia Mare 
că „într-un film bun e destul să-ţi placă acto- 
rii“ îmi pare reală și mai ales actuală. Ovidia 
Maria Covaci, ai pinleri (Cristina Crăciun 
— str. Libertăţii 22, bloc A9, sc. 2, et. 3, ap. 
29, Hunedoara). 

© „Da, eu zic că e can să ne placă acto- 
rii pentru ca un fiim să fie bun. De ce? Sim- 
piu. Pentru că e destul ca un film să fie bun 
pentru ca să ne placă actorii. Există film în 
care actorii joacă prost?. Un non sens 
Film prost în care actorii joaca bine? iarăși 
nu. (n.red: Și totuşi, se mai întimpia...). Un 
talent mare, puternic nu incape într-un ro! 
mic, șubred, decit mutilat intr-un fel sau altul. 
Responsabilitatea actorilor într-un film este 
mare, cred că direct și numai direct propor- 
ționaiă cu cea a regizorului, scenaristulu: 
operatorului. În concluzie, ar fi da Dar... să 
ne placă.“ (Olivia Lozan — Piaţa Gării, bl. K3. 
sc. 1 et. 4 ap. 17, Craiova). 

Și o uitimă opinie, nici aşa și nici așa, dar 
care are hazul ei: „Afirmația „ca să-i placa 
un film e desul să-ţi placă actorii care joacă” 
poate fi foarte adevărată, depinde cine ești“. 
(Otilia — Aleea Pionierilor, bloc G160, 
sc. A, ap. 147, Zalău - care susține că ar 
avea o metodă infailibilă cu care detectează 
filmele bune: „filmele bune nu fac cozi: din 
păcate, dau arareori greș") 

Intr-un număr viitor, vom publica alte răspun- 
suri primite, ancheta răminind deschisă... 


Dialog între cititori 


Un alt iepure — ca să zicem așa — a sărit 
din scrisoarea apărută tot în numărul 4/84, 
prin care corespondentul. M. Lăzărescu din 
Bucureşti critica, foarte strins, 
după părerea noastră, filmul Prea cald pentru 


* „Noi, Uri Orun do oii cin, ciudă DIA e 
liceului de matematică fizică din Arad, vrem 
să ne spunem părerea — chiar dacă nu ne-a 
fost cerută — că noi considerăm acest film 
ca unul din puţinele de actualitate care abof- 
dează problemele reale ale adoiescentulul 
din zilele noastre.” 


Conversaţia 


A. mergi ph 


Anul XXI1/258 


Ecaterina Oproiu 


“îsi 
5 
gE 
> 
ë 
Ei 
3 
o 


dată pe dreapta, te uiţi n conul inta al apara- 
tului, aici ar fi ea, te apleci puțin ca să nu iei 
lumina partenerului, ar mişti ușor ca să te 
poată urmări aparatul, te rezemi de copac 


e „Nu afirm că ar fi un fiim excepţional, 


e ina 
i-l 
Zse to 
şi FH 
fe i) 
| i 
PE SFE 


ingă aripile în plin avînt. Aş vrea ca scrisoa- 


„Prea cald pentru 

mai” 

nu e un film ratat! 
Sint adolescenţi 
care se regăsesc 
în eroii lui! 


luna 


rea mea să reprezinte o pledoarie pentru pre- 
zenţa tinerilor pe ecran. Mie, filmul mi-a plă- 
cut!“ (Anca Toduţ — str. Riul Doamnei, nr. 8, 
bl. ap.48, Bucureşti). 

e „ii consider un film bun. Tema este com- 
piexă, actorii bine aleși, efectul foarte bun 
Acest film l-aş recomanda în egală măsură ti- 
nerilor și Meake poma a Aire să ne 
înțeleagă pe cei tineri, „cei ici şi ne- 
buni“, cum zice bunica" (Camelia Elena Po- 

— Suceava). 

Cit privește o a cincea scrisoare — sem- 
nată de lulius str. Faurului, nr. 9, et 
1, ap. 8, Sibiu — care ne făcea imputarea 
strașnică: de ce aţi publicat părerea lui M. 
Lăzărescu, socotită ca incompetentă, mărtu- 
risim că nu o primim. Punctul de vedere al 
corespondentului bucureștean era clar și co- 
erent, el avea dreptul lui să apară, așa cum 
azi publicăm replicile celorlalţi, de altă pã- 
rere. 


Cititorii şi revista 


„Doresc să-mi exprim satisfacția pentru 
interviul luat de Valerian Sava fotbaliştilor di- 
namoviști Dumitru Moraru și Gigi Mulţescu, 
în nr. 2/1984 al revistei Cinema. Sper ca în 
cadrul revistei dumneavoastră să mai apară 
asemenea articole“. an — Str. 
Aleea Ulmilor bl. 30, sc. B, et. 3, ap. 46, Pia- 
tra Neamţ). 


treci peste 


traveling, 
i disperat, apoi trintești paharul dar aici 


E n) E ADANA CA AIA E E. 
tut și tragem două duble. 
— Foarte interesant, dar auziţi... 


Mariana Buruiană, o promisiune de- 
plin onorată, şi lon Caramitru, o 
certitudine a scenei și ecranului 
nostru 


Foto: Victor STROE 


https://biblioteca-digitala.ro 


întrebarea 


ameţit, însă ai grijă să cazi cam aici, că ai lu- 
mină și atenţie, să nu-ţi murdărești cămașa, 
cu grijă să nu-l simţi, 


eu mă 


sparg paharul și să plecăm acasă fără să mai 
tragem nici o dublă, că e păcat de peliculă. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smige!schi 


la cererea cititorilor. 
„Curierului” nostru; 
frumos sau actor frumos 


Fotografii 


bun şi 
bun?” 


polemicii dintre cititorii nostri 


e Ceea ce mi-a dat curaj să vă scriu a fost 
bucățica de pagină rezervată TOR gps 


udora- 


tre.“ (Martac M. — care într-un P. S. 
ne mai întreabă dacă „din lipsă de text am in- 
trodus rubrica „Fotografii la cererea cititori- 
lor?” — întrebare la care mii de cititori i-ar 
putea răspunde cit de mult ţin ei la această 
rubrică și cum o așteaptă — și, de asemenea, 
ne cere scuze pentru caligrafia scrisorii... Dar 
pentru absența adresei ai — tăcere! ), 


Fraza lunii 


e „Mark Hammill este actorul meu pen 


teți s-o treceţi ia rubrica „fraza lunii“. 
supăr. Cred că cititorii vor fi foarte emoţio- 
naţi de ce-am scris.“ (Leia Sandu — str. Ber- 
veni 49, Bucureşti). 


Rubrica „Spectatori, nu 
este realizată de Radu COSA 


efre i aren 


Dinsul se uită ia mine și după trei clipe 
lungi dădu din umeri. 
— Nu, dragă, că n-am decit un pahar, 


spuse și sorbi din cafeaua caldă 


Am ridicat și eu din umerii mei, că am și 


eu, apoi mi-am adus aminte cum m-am dus 
odată la un magazin de piine şi am cerut un 
tichet de tramvai. L-am luat, l-am pipăit și am 
întrebat-o pe vinzătoare: 
s-a uitat la mine și, după trei clipe lungi, a 
dat din umeri: „Dacă nu vă place, n-aveţi de- 
cit să nu luaţi“ 


„E pri 7' Ea 


Mircea DIACONU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 8 lei 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Rom — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
presfir București — Calea Griviței nr. 
64—66". 


Prezentarea grafică, 
loana Statie 


Tiparul executat la 


Combinatii poligrafic 
«Casa Scinteij» — București 


B 


La 


„actor 


și 


Alain Delon răspunde prea bine 


Filmul ca-mijloc 
de cunoaștere între popoare 


Gala filmului italian y 


Î. grupajul de filme urmărit acum în plina 
vară în sala Studio nu ne-am propus, binein- 
teles, să identificăm o întreagă cinematogra- 


fie de dimensiunea celei italiene, cu realiza- . 


tori atit de diferiţi, de originali, de inimitabili. 
Filmele programate de astădată nu au fost 
nici cele mai reprezentative ale unor realiza- 
tori, reprezentativi aceștia, cum ar fi Olmi, Bo- 
lognini, Comencini, nici chiar cele mai re- 


cente ale lor. Au fost, aș spune, filme de ru- ' 


țină ale unor cineaşti deloc obișnuiți, filme de 
parcurs, care într-o săptămînă s-au extins de 
la anul 1951 la 1978. Cind le privești, cu greu 
le-ai putea extrage din contextul și epoca în 
care au fost făcute. lar privite înlăuntrul ace- 
lei epoci şi acelui context, unele dintre ele 
capătă, dacă nu o semnificaţie generală cel 
puțin una care-l priveşte pe realizator și de- 
gajă, eventual, unele trimiteri. Mă gîndesc, de 
exemplu, la Bolognini cu ecranizarea pe care 
a încercat-o — Senilită — (şi mă refer în pri- 
mul rînd la Bolognini pentru că acum vreo 
doi ani am avut un adevărat recital Bolognini 
şi-l putem mai ușor compara cu el însuşi). În 
Senilită (fiim de acum 23 de ani), Bolognini 
era la început de carieră. Formaţia lui de ar- 
hitect își făcea simțită prezenţa, care avea să 
devină apoi o dominantă, dar nu exterioară, a 
stilului narativ al lui Mauro Bolognini, Pias- 
tica fiecărei secvenţe exploata surprinzător 
cadrul natural în toată monumentalitatea și 
exuberanţa lui. Pe de altă parte însă, povesti- 
rea propriu-zisă — cu acea mondenitate per- 
versă a unei tinere de la mahala care joacă 
inocenţa și practică prostituția — pare doar 
proiectată pe o ambianţă filmată în sine mai 
mult pentru splendorile ei, ca ornamentaţie. 
Dar viziunea plastică nu poate ascunde difi- 
cultatea pe care o întimpină realizatorul în 
ecranizarea sursei literare oferită de Svevo 
Senilită demonstra sensibilitatea pentru valo- 
rile plastice ale cadrului care ulterior avea sa 
devină la Bolognini și argument dramatic. 
O anume zi al lui Ermanno Olmi (film ceva 


yY 


E.: 


mai nou... adică de prin 1968) nu îl anunța 
prea viguros pe realizatorul acelui Arbore cu 
saboți. (Decit poate prin grija pentru ama- 
nunt, pentru gestul fără grandilocvenţă). Po- 
vestea în sine — o incursiune tacticoasă, o 
defoliere a învelișului cotidian al busines- 
sman-ului italian în ascensiune — se canto- 
nează prelung în zona amănuntelor dar nu 

ea deseneaza un portret al establishment-i; 
ui italian în care autorul vrea să pătrundă 
dar nu să irumpâ). Şi atunci povestea tre- 
nează, curge anevoie spre un deznodămint 
pe care aproape nici nu-l mai bagi în seamă. 
Olmi din acest film credea probabil că obser- 
vaţia măruntă se transformă, prin simplă acu- 
mulare, într-un sens irezistibil și chiar în stil 
narativ. Și stilul narativ și profunzimea în in- 
vestigaţie avea să le dovedească Olmi mai tîr- 
ziu. Dar nu aici. be 

Comencini a realizat Neinţelesul ca pe un 
fiim care, bânuiesc, stă destul de singur în 
fiimografia lui. Și este o singularitate parado- 
xală, căci Comencini a dovedit în alte filme 
cu și despre copii că ştie să pătrundă în uni- 
versul lor cu o altă înțelegere decit aceea 
arătată aici (şi care nici măcar înțelegere nu 
este aici ci doar o mecanică folosire de stere- 
otipii). 


Ligabue, un film semnat de Salvatore No- 
cita (beneficiind de o poveste scrisă de Za- 
vattini) nu prea dă nici el ocazia unei zăboviri 
asupra lui fiind o peliculă in care autorul 
cade în trapa tuturor istoriilor despre „cazuri“ 
pline de ciudățenii și exotisme. Este vorba 
aici despre un pictor cam dement — portreti- 
zat de un actor care cade şi el într-un păcat. 


- acela de a juca prea mult şi de a miza exce- 


siv pe naturalism — un pictor care practică o 
pictură ce apare ca un amestec de naiv (cu 
trirnitei la Douanier-Rousseau, dar și influen- 
tate de Van Gogh şi de pictură fauva) 

Filmul “cu adevărat interesant din 
aceasta inmanunchere de arhiva este 


Prezențe românești peste hotare 


Succes filmelor noastre de calitate! 


Totul a început în 1982 la Festivalul filmu- 
lui pentru tineret de la Costinești, cînd Dan 
Pita obținea cu Concurs (ex-aequo cu Ale- 


xandru Tatos pentru Secvenţe) premiul pen- . 


tru cea mai bună regie din acel an. încununat 
cu aprecierea de acasă, Concurs a ieșit în 
tume începind prin a fi prezentat la Secţia in- 
formativă a Festivalului internațional de la 
Berlin în primăvara lui 1983. lată ce scria cri- 
ticul acreditat de la „Variety“ după ce l-a vă- 
zut: „Concursul lui Dan Piţa este considerat 
unul din cele mai interesante dintre filmele 
de vîrf ale producției românești din ultimul 
an. Autorul alege o formulă oarecum asema- 
natoare cu cea din Filip cel bun, dar într-un 
registru alegoric. (...) Bine este ca filmui 
obliga să-i descilrezi sensurile, ceea ce nu-i 
deloc ușor în ciuda indicilor foarte concreti 
pe care ţi-i oferă povestirea. incontestabil, un 
film care merită confruntarea festivalurilor in- 
ternaţionale." 

Într-adevăr Concurs şi-a continuat con- 
fruntarea internaţională în. martie 1983, la 
Festivalul de la San Remo. În 1984 a fost in- 


vitat să participe la trei dintre cele mai presti: 
gioase festivaluri internaționale din Statele 
Unite: 

è ia cea de-a 27-a ediţie a Festivalului in- 
ternaţional de film de ia San Francisco (ne- 
competitiv) în luna aprilie; 

© la Festivalul internațional al filmului de 
la Los Angeles-FILMEX — în luna iunie; 

e ia Festivalul internaţional al filmului de 
la New York în septembrie; 

ltinerariul filmului Concurs s-a extins și în 
afara festivalurilor, în mediul universitar și de 
cinematecă. Astfel filmul lui Dan Piţa a fost 
prezentat la: 

e Pacific Archives de la Universitătea Ber- 
keley, Calitornia. 

e Film Centre din Chicago 

© La Walker Centre de pe lîngă Arhiva de 
fiim din Minneapolis, unde a fost prezenta! 
de directorul secţiei film, Richard Peterson, și 
de directorul programelor Al. Milgrom. 

e La New York, regizorul Alan J. Pakula a 
prezentat filmul Concurs unui public de spe- 
cialiști (printre care se afla și actrița de ori- 


Asociaţia cineaştilor 


Gineaștii printre cinefili 


Primăvara și punctele de vedere 


În cadrul Festivalului „Primăvara culturală 
bucureșteană“, la. Uzinele „23 August” cinea- 
matorii şi-au prezentat filme pe tema: „Filmul 
în ajutorul producţiei“. După vizionare, fil- 
mele au fost discutate de o delegaţie a Aso- 
ciaţiei cineaștilor, compusă din Geo Sai- 
zescu, Alecu G. Croitoru, Radu Aneste Pe- 
trescu, Aurel Mișcă, Liviu Pojoni,. Nicolae Ca- 
bel, Gelu Mureșan. f 


Premieră „la fața locului“ 


La Riul Sadului-Poiana Sibiu, unde s-a fă- 


“ut filmul, regizorul Mircea Drăgan, scriitoa- 
rea loana Postelnicu și interpreţii Florina Lui- 
can și loana Drăgan au prezentat, în pre- 
mieră, Intoarcerea Vlașinilor. Printre specta- 
tori se aflau desigur și mulți dintre figuranţii 
de pe ecran. 


Bilanțul s-a făcut la Suceava 


La Suceava a avut loc „Consfătuirea anuala 
a activului rețelei cinematografice și a difuză- 
rii filmelor din întregul judeţ. Cu acest prile; 
au fost prezentate și rezultatele ediției a !ll-a 
a Concursului republican pentru difuzarea 
cuiturii prin filmul românesc. Din partea Aso- 


mira > 
pd Cum arată astăzi 
p dia Cardinale. 
Mai expresivă decît în 
PS filmul lui Bolognini 


f ut de fni 


= 
= du 
Pi 


Feroviarul lui Germi a cărui imensă bucurie 
de a povesti (de altfel principala trăsătură a 
acestui realizator, de cițiva ani plecat dintre 
noi) nu rămine închisă in epocă, ci supravie- 
țuiește. Revezi cu plăcere aproape nealterata 
odiseea conducătorului de locomotivă care 
la slujbă, are o problemă de conştiinţă ce-: 
dă insomnii, iar acasă griji părintești ce-l sco! 
din fire. Noroc că există în numerosul lui 
clan familial un fel de spiriduș care simte ce 


gine română Lauren Bacall) în sala studiouri- 
lor Metro Goldwyn Mayer situată pe Bulevar- 
dul celor două Americi, numărul 1350. 


THE PROGRAM 


Orienteering 
Concurs 


300 pm Tuesday. April 17- (Ghir.) 


Romania 


În sfirșit în acest iunie la cea de a XII-a 
ediţie a Festivalului Internațional (necompeti- 
tiv) de la La Rochelle, Concurs a fost „invitat 
de onoare“ z 

Succes mai departe Concursului! 

Succes filmelor noastre de calitate! 


È 

Praga, Uherske Hradiste, Luhacovice, Olo- 
mouc sint oraşele cehoslovace gazdă ale 
Festivalului internaționali muncitoresc (22 iu- 
nie—29 iunie). Cinematografia noastră a par- 
ticipat cu filmul lui Sergiu Nicolaescu Viraj 
periculos însoțit de trei dintre cei ce au parti- 
cipat la realizarea sa: actorii Anca Szonyi. 
Ovidiu luliu Moldovan şi operatorul Marin 
Stanciu. 


ciaţiei Cineaștilor au participat lon Popescu 
Gopo și Gheorghe Vitanidis. 


IATC-ul animează cinefilia 


e În luna mai, Amfiteatrul artelor din lași a 
găzduit o serie de proiecţii de filme româ- 
neşti și străine urmate de întilniri şi discuţii 
cu cinetilii conduse de lectorii de la IATC 
Radu Aneste Petrescu şi George Littera. S-au 
prezentat filmele Zidul, Serata, Valurile Dună- 
rii și Copilăria iui Ivan, Procesul de la Nim- 
berg. în încheierea acestei manifestații au 
tost vizionate şi filme studențești, la discuţii 
au mai participat regizorii Gheorghe Vitani- 
dis, Dan Dădiriat și patru dintre studenții au- 
tori. 


După succesul de la Festivalul de la To- 
mar, unde a obţinut Marele Premiu, Acţiunea 


https://biblioteca- 


o sá se întimple, descoperă ceeă ce nimeni 
altul n-ar putea descoperi și spune întotdea- 
una ceea ce jurase că va păstra numai pentru 
el. Este băieţelul, fiul cel mai mic al ferovia- 
rului, personaj plin de farmec, inteligenţă și 
haz — unul dintre cele mai suculente perso- 
naje-copi!l din filmul postbelic, într-o interpre- 
tare socotită încă de pe atunci senzaţională. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Animatorii în 
animatie 


În luna iunie, creatorii din toată lumea ai 
filmului de animaţie și-au dat întilnire pe 
două prestigioase ecrane. La: 


e Zagreb, unde între 9 și 15 iunie s-a des- 
fașurat cea de-a Vi-a ediţie a Festivalului in- 
ternaţional de animaţie pe lîngă tradiționalul 
tirg: „Animarket“. În competiție a participat 
filmul lui Radu Igaszag Fotografii de familie, 
iar în secţia informativă filmele Anotimpul fe- 
ricit de Olimp Vărășteanu și Sait mortal de 
Dinu Şerbescu. Din delegaţie au făcut parte 
Radu Igaszag și Olimp Vărășteanu, iar Mihai 
Bădică a fost oaspete de onoare al „Atelieru- 
lui de creaţie“ care s-a desfășurat în paralel 
cu festivalul. 


e Los Angeles, unde între 29 iunie și 2 iu- 
lie se desfășoară o „olimpiadă“ a filmului de 
animaţie. 

Studioul „Animatilm” a fost prezent cu: Mi- 
cul toboșar de Virgil Mocanu, A trăi de Con- 
stantin Simion, Baladă pentru o mărgică al- 
bastră de Luminiţa Cazacu, Salt mortai de 
Dinu Şerbescu și Umor sportiv de lon Po- 
pescu Gopo. 


Zuzuc continuă acasă colocviile cu spectato- 
rii; o asemenea întilnire a avut loc la Sibiu în 
prezența regizorului filmului Gheorghe 
Naghi, a lui Ovidiu luliu Moldovan și a tînăru- 
lui interpret Andrei Duban. 


„Bachus“ pe teren: 


e Regizorul Geo Saizescu, împreună cu 
actorii Ștefan Mihăilescu-Brăila şi Dumitru 
Rucăreanu au prezentat Secretul iui Ba- 
chus in mai multe localităţi din judeţul Olt. 


Aripi, aripi, aripl... 


* La Ploiești, Lipova şi Arad, proiecţiile fil- 
mului Vreau să știu de ce am aripi au fost ur- 
mate de discuţii la care au participat regizo- 
rul filmului Nicu Stan, directorul Casei de 
fime Unu, Marin Vladimir, și producătorul 
delegat Marina Constantinescu. 


Rubrici realizate 
de Adina DARIAN