Jack London — Spovedania unui betiv

JACK LONDON 


JACK LONDON 


SPOVEDANIA UNUI BEJŢIV - 
JOHNBARLEYCORN 


roman autobiografic 


CUPRINS: 

Capitolul 1. SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU JOHN 
BARLEYCORN 5 

Capitolul II. DEMONUL CU O MIE DE CHIPURI 9 

Capitolul III. CEA DINTÂI BEŢIE 12 

Capitolul IV. FERMA ITALIENILOR 15 

Capitolul V. TENTAŢIA LOCALURILOR 24 

Capitolul VI. SCOTIY ŞI VÂNĂTORUL DE BALENE 30 

Capitolul VII. REGINA HOŢILOR DE STRIDII 40 

Capitolul VIII. CRÂŞMA „LA ULTIMA SPERANŢĂ” 45 

Capitolul IX. PROPRIETAR DE VAS 49 

CAPITOLUL X. „BĂTRÂNUL CUŢITAR” 59 

Capitolul XI. CUM AM FURAT O BARCĂ DE PESCUIT 63 

Capitolul XII. LUI JOHN BARLEYCORN II PLACE SĂ 
GLUMEASCĂ 71 

CAPITOLUL XIII. DRUMUL TAVERNELOR 79 

Capitolul XIV. MOARTEA ÎMI FACE CU OCHIUL 83 

Capitolul XV. DEVIN VÂNĂTOR DE FOCI 92 

Capitolul XVI. PARADISUL DIN INSULELE BONIN 95 

Capitolul XVII. JURĂMINTE CU PAHARUL ÎN MÂNĂ 104 

Capitolul XVIII. HAYDEE 112 

Capitolul XIX. CLUBUL SĂRACILOR 120 

Capitolul XX. ELECTRICIAN! 124 

Capitolul XXI. PORTAR ŞI. LICEAN 133 

Capitolul XXII. AVENTURA 137 

Capitolul XXIII. PRIMELE ÎNCERCĂRI LITERARE 143 

Capitolul XXIV. SPĂLĂTORIA 146 


Capitolul XXV. PRIMUL SUCCES 150 

Capitolul XXVI. MARTIN EDEN 155 

CAPITOLUL XXVII. ORGIA DE BERE 158 
Capitolul XXVIII. MAREA SUFERINŢĂ 164 
Capitolul XXIX. COCTEILURI 167 

Capitolul XXX. O NOUĂ ÎNCERCARE 172 
Capitolul XXXI. ARIA DE A BEA 176 

Capitolul XXXII. SUB SOARELE TROPICELOR 183 
Capitolul XXXIII. INTERMEZZO 189 

Capitolul XXXIV. SCLAVUL ALCOOLULUI 190 
Capitolul XXXV. RAŢIUNEA PURĂ 193 

Capitolul XXXVI. GÂNDURI ÎNTUNECATE 198 
Capitolul XXXVII. TRUCURILE EXISTENŢEI 206 
Capitolul XXXVIII. SINGURA SALVARE 211 
Capitolul XXXIX. CONCLUZII 214 


Capitolul 1. 

SĂ FACEM CUNOŞTINŢĂ CU JOHN BARLEYCORN. 

Toată povestea începe într-o zi de alegeri. Într-o după- 
amiază toridă, aşa cum se întâlneşte numai în California, am 
descălecat în Valea Lunii. Plecasem de la micul meu ranch şi 
venisem în sat pentru a vota o serie întreagă de reforme ce 
urmau să se aducă constituţiei statului califomian. Era atât 
de cald, încât dădusem peste cap câteva pahare înainte 
chiar de a-mi fi pus buletinul în urnă precum şi numeroase 
altele după aceea. La întoarcere, străbătui la trap colinele 
acoperite de podgorii, ogoarele ranch-ului şi ajunsei tocmai 
bine la ora aperitivului şi a mesei. 

Abia intrai şi Charmian mă luă în primire: 

— Ei, ai fost pentru sau împotriva dreptului de vot al 
femeilor? 

Am votat pentru. 

O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele ei. Trebuie să 
mărturisesc că în tinereţe, cu toată credinţa mea pătimaşă 


în democraţie, eram împotriva votului feminin. Câţiva ani 
mai târziu, am devenit mai îngăduitor şi l-am primit fără 
entuziasm, ca pe un inevitabil fenomen social. 

— Te rog, explică-mi, stărui Charmian, de ce ai votat 
pentru? 

Atunci i-am răspuns; i-am dat amănunte din belşug; i-am 
pledat plin de indignare. Cu cât vorbeam, cu atât mă 
aprindeam mai mult. (Nu fiindcă eram beat; dovadă, calul 
de pe care abia coborâsem. Acesta purta pe drept cuvânt 
numele de „Nelegiuitul” şi aş vrea să văd un altul capabil 
să-l încalece). 

Totuşi, cum aş putea să mă exprim? - mă simţeam „bine”, 
eram încins şi uşor ameţit. 

— Când femeile vor avea dreptul să meargă la urnă, au să 
voteze pentru prohibiţie, susţinui eu. Femeile sunt soţii, 
surori şi mame; numai ele vor reuşi să bată cuiele în sicriul 
lui John Barleycorn 1... 

— Eu te credeam prieten cu el, mă întrerupse Charmian. 

— Da, sunt şi am fost. Adică, să vorbim drept, nu-i aşa. Nu 
ne-am împăcat niciodată. N-am nici un fel de prietenie 
pentru el, decât atunci când îmi este tovarăş şi când dau 
impresia că-i sunt foarte credincios. Ştii, cred că el este 
regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. 
Prin el poţi ajunge alături de zei, şi tot pe el îl găseşti 
tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este personajul care-ţi 
arată adevărul fără cruţare, dar te trimite şi la moarte. Îţi 
provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de 
murdărie. Găseşti în el pe duşmanul vieţii, dar şi pe 
stăpânul unei înţelepciuni care o întrece. În sfârşit, este şi 
un ucigaş cu mâinile roşii, un asasin al tinereţii. 

Charmian mă privea fix, mirată de afirmaţiile mele. 

Continuai să vorbesc. Înfierbântat cum eram, gândurile 
dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce 
aşteaptă în mijlocul nopţii semnalul pentru a evada. Fiecare 
idee lua contururi precise, fiecare imagine era limpede, căci 
flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul. 


John Barleycorn, al cărui interpret eram, îşi destăinuia 
cele mai tainice secrete în această criză de sinceritate 
nestăvilită. Amintirile trecutului, înşirate ca soldaţii la 
paradă, mi se înfăţişau cu putere în conştiinţă. Nu-mi 
rămânea decât să aleg. 

Stăpân pe gândirea şi pe vocabularul meu, sprijinit de o 
experienţă puţin comună, mă simţeam în stare să arăt 
limpede realitatea. Aşa sunt totdeauna şireteniile şi 
capcanele lui John Barleycorn; el biciueşte inteligenţa, ne 
face să întrezărim o altă realitate şi aruncă o lumină cu 
răsfrângeri purpurii în monotonia zilelor noastre. 

Începui să-i schiţez lui Charmian viaţa mea, căutând să 
explic cum mi s-a dezvoltat fiinţa. 

— N-am fost niciodată dintre acei alcoolici ereditari, 
predispuşi la băutură prin constituţia lor organică. Am fost, 
dimpotrivă, foarte normal. Este adevărat totuşi, că am ajuns 
să mă obişnuiesc singur cu alcoolul, dar cu câtă greutate! 
Prima oară mi s-a părut dezgustător şi mi-a dat greţuri mai 
rău decât cea mai afurisită doctorie. Chiar şi astăzi îmi 
displace, şi dacă îl beau, fac aceasta pentru acţiunea lui 
stimulentă, lucru de care nu-mi dădeam seama între cinci şi 
douăzeci şi cinci de ani. 

Aşadar, organismului meu i-a trebuit o deprindere 
îndelungată, până ce i-am impus o oarecare toleranţă 
pentru alcool şi am ajuns să simt în adâncurile fiinţei mele 
setea de băutură. 

Îi mărturisii lui Charmian primele mele beţii, primele mele 
revolte, insistând mai ales asupra uşurinţei cu care îmi 
puteam procura această otravă. Nu numai că o găseam 
pretutindeni, dar toate ocupațiile din tinereţea mea mi-au 
scos-o în cale. Vânzător de ziare pe străzi, marinar, miner, 
rătăcitor al ținuturilor îndepărtate, constatai că 
pretutindeni unde se adună oameni pentru a schimba idei, 
râsete şi provocări între ei, sau pentru a uita de monotonia 
nopţilor istovitoare, se găsesc fără excepţie în faţa unui 
pahar cu alcool. Cârciuma rămâne un loc de întâlnire unde 


oamenii se adună cum odinioară primitivii se adunau în 
jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii. 

Îi amintii lui Charmian de ciudatele adăposturi pentru 
bărci din insulele meridionale ale Pacificului, pe care nu le 
putuse vedea niciodată; de canibalii cu părul creţ, ce se 
strângeau să se îmbete şi de femeile lor care, sub pedeapsa 
cu moartea, n-au dreptul să calce în acel loc socotit sacru. 
Numai prin faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat 
în tinereţe de influenţa femeilor şi am pătruns în societatea 
generoasă a bărbaţilor. Toate căile duceau într-acolo. Aici se 
adunau miile de fire nevăzute ale aventurii, pentru a se 
răspândi apoi spre toate zările lumii. 

— Pe scurt, spusei eu terminând lungul discurs, numai 
uşurinţa de a-mi procura alcoolul, pe care l-am găsit 
pretutindeni, m-a făcut să-i prind gustul. Niciodată nu mi-a 
păsat de această otravă; am râs chiar de ea, şi totuşi, iată- 
mă în prezent posedat de demonul băuturii Da, i-au trebuit 
douăzeci de ani pentru a prinde rădăcini în mine şi alţi zece 
în care a crescut necontenit. Satisfacerea sa este departe 
totuşi de a avea un efect plăcut asupra mea. Sunt o fire 
sănătoasă, un om mai întotdeauna vesel dar când mă aflu în 
tovărăşia lui John Barleycorn sufăr cele mai aprige torturi; 
sunt pesimist şi văd totul în negru. Şi totuşi, mă grăbii să 
adaug (mereu sunt gata să adaug câte ceva), trebuie să-i 
dau dreptul său lui John Barleycorn. Prin el suntem puşi în 
faţa realităţii crude, căci el dezminte pretinsele adevăruri 
stabilite de noi, acele minciuni convenţionale ale vieţii, care 
o fac mai suportabilă. 

— Bine, dar aceste realităţi nu sunt deloc favorabile vieţii, 
spuse Charmian. 

— Foarte adevărat, ripostai eu. Şi aici stă tot răul. John 
Barleycorn este un bun tovarăş al morţii, şi de aceea am 
votat pentru reformă: privind în urmă, la felul cum s-a 
dezvoltat fiinţa mea, am descoperit că numai uşurinţa cu 
care am reuşit să-mi procur alcool m-a făcut să-i prind 
gustul. Vezi tu, comparativ, se nasc pretutindeni alcoolici 


într-o generaţie, dacă înţelegem prin alcoolici pe cei al 
căror organism simte întotdeauna o nestăvilită nevoie de 
băutură. Marea majoritate a sclavilor săi nu numai că se 
nasc fără dorinţa alcoolului, dar îi dezgustă prezenţa lui. 
Nici după primul pahar de vin şi nici după altele o sută, 
gustul pentru el nu este trezit. Au învăţat să bea aşa cum se 
învaţă fumatul (cu toate că e mult mai uşor să începi să 
fumezi decât să bei), şi aceasta, numai din pricina uşurinţei 
cu care se poate procura această otravă. Femeile, numai 
ele, au înţeles adevărul: ele sunt soţii, surori şi mame, iar 
votul lor va fi dat pentru prohibiţie. Odată stăvilită uşurinţa 
de a-şi procura alcool, generaţiile viitoare nici nu vor simţi 
existenţa acestei constrângeri. Fără acest flagel, tinerii vor 
fi mult mai viguroşi, iar vitalitatea celor chemate să fie 
mame va fi neasemuit mai mare. 

— De ce nu scrii toate acestea pentru cei ce vor veni? mă 
întreabă Charmian. De ce să nu arăţi soțiilor, surorilor şi 
mamelor felul în care vor trebui să voteze? 

— Memoriile unui alcoolic”, rânjii eu larg. Mai precis, John 
Barleycorn era cel care-şi arăta caninii, căci aşezat la 
aceeaşi masă cu mine, ascultase flecăreala mea filosofică şi 
după cum se ştie, una din plăcerile lui obişnuite este să 
prefacă surâsul în rânjet. 

— Nu, spune Charmian, neţinând seama dinadins de 
grosolănia lui John Barleycorn, aşa cum s-au învăţat să facă 
multe femei, - tu nu te-ai născut alcoolic şi nici cu vreo 
înclinare puternică spre băutură: n-ai făcut decât să te 
obişnuieşti în silă cu alcoolul şi să-l cunoşti pe John 
Barleycorn de la început, ca pe cel mai aprig duşman. Scrie 
aşadar toate acestea şi intitulează-le „Spovedania unui 
beţiv”. 

Capitolul II. DEMONUL CU O MIE DE CHIPURI. 

Înainte să încep confesiunea, vreau să câştig simpatia 
cititorului şi fiindcă sentimentul acesta porneşte de la o 
totală înţelegere, doresc să mă fac bine înţeles chiar de la 


început; de aceea, voi face cunoscut personajul şi subiectul 
acestei cărţi. 

Deşi n-am avut vreo predispoziţie înnăscută pentru 
spirtoase, am devenit totuşi un băutor rutinat. Arta de a bea 
îmi este cunoscută în toate amănuntele ei, iar în beţiile mele 
am dat întotdeauna dovadă de multă judecată; nu mi s-a 
întunecat niciodată mintea şi nici nu m-am purtat ca un 
animal. Într-un cuvânt, am un temperament normal şi de 
aceea, când mi se iveşte prilejul, beau într-un anumit fel, 
moderat pot zice. Acum încerc să descriu efectele băuturii 
tocmai asupra unui astfel de temperament. N-am nimic de 
spus despre acei alcoolici din fire, şi aici nu dau nici cea mai 
mică importanţă patimii lor de nestăpânit. 

La drept vorbind, există două tipuri de beţivi: primul este 
acela pe care îl cunoaştem cu toţii, stupid şi fără imaginaţie; 
când bea, prin capul său trec fel de fel de năzbâtii. Abia se 
ţine pe picioare şi nimereşte de cele mai multe ori în şanţ; 
el vede în starea sa de fericire trecătoare numai zâmbete 
senine şi imagini trandafirii. Acesta este tipul de care îşi râd 
revistela-umoristice. În cealaltă categorie, intră beţivul care 
areimaginaţie şi viziuni. Cu tot focul care îl mistuie, stă ferm 
şi merge cu un pas natural, fără să se clatine. Ştie 
totdeauna unde se găseşte şi ce face. Nu-i este ameţit 
corpul, ci creierul. După împrejurări, lasă să se reverse 
scânteieri de vervă sau îşi deschide sufletul în tovărăşia 
unei bune prietenii. Fantomele sau spectrele pe care le 
vede el sunt de ordin intelectual şi logic, îmbrăcând de cele 
mai multe ori forma celor mai limpezi judecăţi. În astfel de 
cazuri i se arată în întrega lor goliciune toate iluziile atât de 
necesare vieţii şi contemplă grav lanţurile puse pe grumajii 
muritorilor. În această stare, este rândul lui John 
Barleycorn să-şi pună în joc toată şiretenia pentru a-şi 
dovedi puterea. 

Beţivul obişnuit cade mai totdeauna pe drumuri sau prin 
şanţuri, dar ce examen greu pentru celălalt de-a se ţine 
neclintit pe picioare şi de-a ajunge la gândul chinuitor că 


pentru el există în lumea întreagă o singură libertate: aceea 
de a-şi grăbi după voie sfârşitul. Pentru un asemenea om, 
starea de beţie este o stare de rațiune pură (de care se va 
mai pomeni aici), iar atunci el înţelege că nu poate cunoaşte 
decât asprele legi ale lucrurilor, dar nu şi semnificaţia 
lucrurilor în sine. În astfel de clipe, totul îi apare limpede. 
Vede toate avânturile zadarnice spre nemurire şi înţelege 
că sunt generate de groaza de moarte a sufletelor slabe şi 
de trei ori blestemate pentru darul lor de a-şi imagina. Sunt 
sufletele lipsite de voinţa de-a muri atunci când le vine 
timpul; se înşeală pe ele însele voind să alunge moartea şi 
să înfrumuseţeze întunecimile mormântului. Omul nostru 
însă, care judecă lucrurile cu sânge rece, ştie că aceste 
suflete sunt în rătăcire. Ştie că deznodământul este acelaşi 
pentru toţi; că nu există nimic nou sub soare, nici chiar 
această năzuinţă după care suspină sufletele slabe: 
nemurirea. Acestui beţiv, totdeauna stăpân pe mişcările 
sale, nu-i rămâne nimic necunoscut. Ştie că este compus din 
came, adică în cazul său din... spirit şi muşchi, din atomi 
solari şi praf terestru; un mecanism delicat menit să 
funcţioneze un timp, adesea remontat de doctori în teologie 
sau în medicină, spre a fi aruncat, la sfârşit, între aceleaşi 
şase scânduri de care au parte toţi. Nu există nici o îndoială 
că acest fel de a gândi este o boală sufletească, o boală care 
atacă viaţa. Este însă riscul, amenda pe care omul cu 
imaginaţia bogată trebuie să o plătească pentru prietenia 
sa cu John Barleycorn. Ceea ce i se cere omului redus la 
minte, din această prietenie, este cu mult mai simplu; el se 
ameţeşte până când ajunge să cadă într-o inconştienţă 
prostească. Adoarme ca şi sub influenţa unui narcotic şi 
dacă visează, visele sale sunt întunecate şi fără legătură. 
Omului cu multă imaginaţie, John Barleycorn îi aduce însă 
judecăţile nemiloase ale raţiunii pure. Examinează viaţa şi 
toate nimicniciile ei cu mintea unui filosof pesimist. Vede 
dincolo de orice iluzie şi cântăreşte valoarea reală a 
lucrurilor. Pentru el, binele este rău; adevărul, înşelătorie, 


iar viaţa, o farsă. Din înălțimile nebuniei sale politice, el 
socoteşte, cu certitudinea unui zeu, că întreaga existenţă 
este un rău. La lumina limpede şi rece a logicii, soţia, copiii 
şi prietenii îşi dau pe faţă meschinăriile şi prefăcătoriile lor. 
El înţelege ce se petrece în ei, vede slăbiciunile şi minciuna 
lor şi le descoperă sufletul păcătos şi demn de milă. Viaţa 
nu-l mai înşeală şi nici nu-l mai pot înşela. Ştie bine că nu 
sunt decât nişte mici egoişti ca toţi ceilalţi, pitici cu nume de 
om, prinşi în dansul amăgitor al vieţii. Se cred liberi, dar 
sunt lipsiţi de orice libertate, sunt simple jucării ale 
întâmplării, iar el însuşi este la fel ca ei; îşi dă seama de 
toate acestea, dar cu o deosebire: el vede, el ştie şi este 
conştient de singura sa libertate, aceea de a-şi putea grăbi 
sfârşitul. 

Toate acestea nu se potrivesc cu omul creat pentru a trăi, 
a iubi şi a fi iubit. Preţul pe care-l cere John Barleycorn este 
sinuciderea fulgerătoare sau lentă, un sfârşit neaşteptat 
sau o lungă degradare. Niciunul dintre prietenii săi nu 
scapă la timpul cuvenit de această orânduire dreaptă. 

Capitolul III. CEA DINTÂI BEŢIE. 

Când m-am îmbătat pentru prima oară, aveam cinci ani. 
Într-o dimineaţă caldă de vară, pe când tatăl meu lucra la 
câmp, am fost trimis la ferma care se găsea la o depărtare 
de vreo jumătate de milă, să-i aduc un vas mare cu bere. 

— Ai grijă să nu-l verşi, mi se atrase atenţia, înainte de a 
pleca. 

Era, după câte îmi amintesc, un vas pentru untură, cu 
gura largă şi fără capac. Mă îndepărtai încet, cu multă 
băgare de seamă. Vasul fiind totuşi prea plin, berea dădea 
pe afară, vărsându-se pe picioarele mele. Tot mergând, 
reflectam: berea asta trebuie să fie o substanţă foarte 
prețioasă. Gândiţi-vă numai! Trebuia să fie prea bună, căci 
altfel n-aş fi fost oprit mereu de către cei de-acasă să o 
beau. Într-adevăr, părinţii mei au fost adesea porniţi să-mi 
interzică şi alte lucruri pe care apoi le-am găsit minunate; 
aşa era pesemne şi cu berea... şi apoi n-aveam decât să mă 


gândesc la oamenii maturi care o cunoşteau de mult şi o 
preţuiau atâta. Oricum, vasul era prea plin. Mă împiedicam 
la fiecare pas şi flecare clătinătură provoca o nouă mică 
băltoacă în ţărână, la picioarele mele. De ce să pierd oare 
atâta lichid preţios? gândii eu. Nimeni nu va avea cum să 
ştie dacă I-am băut sau l-am vărsat. 

Eram atât de mic încât, pentru a ajunge să gust din 
băutura miraculoasă, am fost silit să mă aşez pe pământ şi 
să prind cana cea mare între genunchi. Spuma pe care o 
sorbii la început îmi tăie tot avântul. Adevăratul farmec al 
berii îmi scăpa, căci nu-l găseam în spumă. Gustul acesteia 
nu era deloc plăcut. Atunci îmi amintii că cei mari suflă 
deasupra spumei înainte de a bea. Îmi înfundai faţa în 
spumă şi când buzele mele ajunseră la lichidul acoperit de 
ea, sorbii din plin. Era departe de a fi bun, dar continuai să 
beau. Desigur, nu-mi dădeam eu seama de realitate. Cei 
mari ştiau ei doar de ce mi-au interzis să mă ating de bere! 
Dacă se ţine seamă de vârstă mea fragedă, de dimensiunea 
recipientului dintre pricioarele mele şi de faptul că beam pe 
nerăsuflate, îngropat până la urechi în spumă, se înţelege 
că-mi era greu să ştiu cantitatea de bere pe care o dădusem 
pe gât ca pe o doctorie, în graba mea de a termina odată cu 
această probă. 

Când să pornesc iarăşi la drum, mă străbătură mii de fiori. 
Gândind însă că până la urmă voi reuşi să cunosc gustul cel 
bun al berii, făcui, în timpul cât am străbătut acea lungă 
jumătate de milă, de mai multe ori aceeaşi încercare. 
Deodată, îngrijorat de cantitatea care lipsea, îmi reamintii 
ce trebuie să fac pentru ca berea să-şi recapete spuma de 
la început. Amestecai cu un băț, ceea ce mai rămăsese, 
până când spuma atinse marginea vasului. 

Odată ajuns, tatăl meu nu observă nimic. Goli oala cu setea 
plugarului încălzit de muncă, mi-o dădu înapoi şi îşi 
continuă aratul. Făcui sforţarea de-a merge alături de cai; 
mă văd parcă şi astăzi împleticindu-mă printre picioarele 
lor şi obligându-l pe tata să ţină hăţurile aşa de strâns, încât 


bietele animale erau gata să se prăvălească peste mine. Mi- 
a spus mai târziu că mă despărţiseră doar câteva palme de 
pământ să nu fiu strivit de copi tele lor. Îmi amintesc, de 
asemenea, ca prin vis, că m-au dus pe braţe către copacii 
care se găseau la marginea câmpului, că toată lumea se 
învârtea în jurul meu şi că mă cuprinseră nişte greţuri 
îngrozitoare, la care se mai adăuga şi chinul sufletesc 
pentru greşeala pe care ştiam că am săvârşit-o. 

Toată după-amiaza am dormit la umbră şi când tatăl meu 
m-a trezit la apusul soarelui, eram un biet copil bolnav care 
abia s-a mai putut târî către casă. Eram sfârşit, covârşit de 
greutatea membrelor mele şi simţeam în stomac o vibraţie 
asemănătoare unei corzi de contrabas, care se ridica 
nesuferită în gât şi apoi îmi sfredelea creierul. Starea mea 
amintea pe aceea a unui om care absorbise o otravă şi se 
lupta să o elimine. În realitate, mă intoxicasem de-a 
binelea?2. 

Pentru o lungă perioadă arătai acelaşi interes pentru bere 
ca şi pentru cuptorul de la bucătărie, unde reuşisem odată 
să mă frig. Cei mari aveau dreptate. Berea este rea pentru 
copii; ei o dădeau pe gât fără scârbă, dar făceau acelaşi 
lucru şi când înghiţeau pilule umplute cu ulei de ricin. În 
ceea ce mă priveşte, eu puteam să mă opresc de la băutură 
fără nici cel mai mic neajuns şi, în mod sigur, până în ziua 
morţii mele aş fi reuşit să mă sustrag, dacă împrejurările nu 
mi-ar fi fost potrivnice; dacă la fiecare cotitură a lumii în 
care trăiam, John Barleycorn nu m-ar fi aşteptat şi nu mi-ar 
fi făcut semn, fără putinţa de a-l evita. Mi-a trebuit o 
intimitate de douăzeci de ani, în timpul căreia i-am răspuns 
cu politeţe pentru politeţe şi nu l-am părăsit niciodată fără a 
avea limba în flăcări. În felul acesta, am dezvoltat în mine o 
dragoste slugarnică pentru acest nemernic. 

Capitolul IV. FERMA ITALIENILOR. 

La vârsta de şapte ani am fost pentru a doua oară în 
tovărăşia lui John Barleycorn. De data aceasta nu mai eram 
un necunoscător al efectului băuturii, dar întâmplarea a 


făcut să fiu silit să mă îmbăt de frică. Familia mea se ocupa 
tot cu agricultura. Locuiam într-o fermă pe ţărmul din 
regiunea San Mateo, la sud de San Francisco. Pe atunci, 
acolo era câmpie primitivă şi sălbatică. 

O auzeam adesea pe mama lăudându-se că noi eram 
americani de viţă veche, nu ca vecinii noştri, emigranţi 
irlandezi sau italieni. De altfel, în tot cuprinsul districtului 
se mai găsea o singură veche familie americană. 

Într-o duminică dimineaţa, nu-mi amintesc nici de ce, nici 
cum, mă găseam la ferma Morrisey unde se adunaseră un 
număr de tineri de pe proprietăţile învecinate. Cei mari 
băuseră până în zori, ba unii dintre ei chiar din ziua trecută 
până seara. Morrisey-ii deveniseră o enormă familie de 
unchi şi de nepoți, cu cizme grele, pumni puternici şi vorba 
aspră. Deodată se auzi vocea ascuţită a femeilor: 

— Se iau la bătaie! 

O mulţime de oameni năvăliră din bucătărie. Toţi se 
înghesuiau. Se încăieraseră doi uriaşi cu părul încărunţit şi 
cu feţele congestionate. Unul dintre ei se numea Black Matt 
şi umbla zvonul că ar fi omorât doi oameni în viaţa lui. 
Femeile, înnăbuşindu-şi strigătele de spaimă, se închinau şi 
murmurau rugăciuni după rugăciuni, îşi ascundeau ochii, 
dar în acelaşi timp priveau printre degete. Bineînţeles că eu 
nu le urmam exemplul: mai mult, presupun că eram 
spectatorul cel mai interesat de cele ce se întâmplau. Să 
asist la omorârea unui om mi se părea un lucru minunat. În 
cel mai rău caz, urma să fiu de faţă la încăierare. Avui însă o 
mare dezamăgire: Black Matt şi Iom Morrisey se mulţumiră 
să se ţină încleştaţi şi să ridice picioarele lor greoaie şi 
strâmbe, dând impresia unui dans caraghios de elefanţi. 
Erau prea beţi pentru a se putea bate. Propunerile de pace 
începură, şi cei doi fură duşi în bucătărie pentru a pecetlui 
împăcarea. 

Porniră să vorbească cu toţii, urlând şi strigând, aşa cum 
fac oamenii cu pieptul larg, trăiţi în aer liber, atunci când 
alcoolul le alungă felul lor de a fi, atât de tăcut. Inima 


micului ţânc care eram palpita de spaimă; având nervii 
încordaţi, gata să se rupă ca la un pui de căprioară fugărit, 
priveam cu ochii mari prin uşa larg deschisă a bucătăriei, 
dornic de-a învăţa cât mai mult din curiozităţile omeneşti. 
Mă minunam la vederea lui Black Matt şi a lui Iom 
Morrisey, care şedeau cocoţaţi pe masă ţinându-se pe după 
gât şi plângând amândoi de emoție. 

Beţia continuă în bucătărie, în timp ce femeile, afară, 
simțeau cum le creşte teama; ele cunoşteau efectele 
băuturii şi prevedeau că se va întâmpla ceva îngrozitor. 
Cum nu le plăcea să ia parte la astfel de scene, primiră 
propunerea unui tânăr de a merge la o mare fermă italiană, 
situată cam la şase kilometri depărtare, unde puteau face o 
partidă de dans. Astfel, doi câte doi, băioţi şi fete, se aliniară 
şi porniră să coboare drumul nisipos. Fiecare tânăr mergea 
cu prietena sa, şi trebuie să credeţi că un broscoi de şapte 
ani ascultă şi cunoaşte bine aventurile amoroase ale 
semenilor săi. Chiar eu aveam o prietenă. Mă însoțea o mică 
irlandeză, de aceeaşi vârstă cu mine. Noi eram de altfel 
singurii copii aflaţi la această petrecere improvizată. 
Perechea cea mai matură putea să aibă douăzeci de ani, iar 
fetişcane dezgheţate, între paisprezece şi şaisprezece ani, 
mergeau alături de cavalerii lor. Doar eu şi mica irlandeză, 
un băieţel şi o fetiţă, mergeam mână în mână, iar câteodată, 
după exemplul celor mai mari, o cuprindeam cu braţul de 
mijloc, dar felul acesta de-a merge mi se părea stânjenitor. 
Fără îndoială că în acea scânteietoare dimineaţă de 
duminică eram mândru să pot coborâ un drum atât de lung 
şi monoton, prin dunele de nisip. Aveam, ca toţi ceilalţi, 
însoţitoarea mea şi prin aceasta eram un mic bărbat. 

Ferma italiană era o aşezare de celibatari, astfel că sosirea 
noastră fu salutată cu strigăte de veselie. Vinul începu să 
curgă în pahare, şi sala de mâncare a fost eliberată parţial 
pentru bal. Băieţii ciocneau şi dansau cu tinerele fete în 
sunetele acordeonului. Această armonie mi se părea divină. 
Nu mai luasem parte la ceva atât de măreț! Tânărul italian, 


care scotea din instrumentul său minunatele sunete, se 
ridică şi începu să danseze înlănţuind cu braţele mijlocul 
prietenei sale şi cântând cu acordeonul la spatele ei. Toate 
acestea mie, care nu dansasem niciodată, mi se păreau 
extraordinare. Aşezat la o masă, cu ochii larg deschişi, mă 
forţam să pătrund acest lucru uluitor care este viaţa. Nu 
eram decât un noduleţ de om şi aveam încă atâtea de 
învăţat! 

După o bucată de vreme, tinerii irlandezi începură a se 
servi siguri cu băutură; veselia şi buna dispoziţie domneau 
din plin. Îi văzui pe câţiva clătinându-se în timpul dansului; 
unul dintre ei se întinse să doarmă într-un colţ. Printre cei 
tineri, unii se plângeau de oboseală şi voiau să plece, iar 
alţii îşi înăbuşeau râsul ce le trăda tensiunea nervoasă şi 
arăta că sunt gata de orice... 

Refuzasem să iau parte la potopul de băutură oferit de 
gazdele noastre italiene. Experienţa pe care o făcusem cu 
berea îmi era de-ajuns şi nu aveam poftă să reînnoiesc 
relaţiile cu Gambrinus şi nici cu un altul din familia lui. 

Din nenorocire, Pietro, o secătură de italian, văzându-mă 
că stau de o parte, avu ideea năstruşnică să umple pe 
jumătate o cupă şi să mi-o ofere. Se afla de cealaltă parte a 
mesei, în faţa mea. Refuzai paharul; atunci chipul i se 
înăspri şi mi-l împinse din nou în faţă, cu un gest insistent. 
Mă cuprinse frica. O frică pe care trebuie să o explic. 

Mama mea avea idei preconcepute. Susţinea cu tărie că 
trebuie să te fereşti de oamenii oacheşi şi mai ales, de 
persoanele cu ochii negri. Bineînţeles că ea era blondă. În 
plus, era convinsă că rasa latină cu privirea întunecată este 
peste măsură de supărăcioasă, trădătoare şi gata oricând 
să verse sânge. De mii de ori sorbisem de pe buzele sale 
povestiri ciudate şi înspăimântătoare despre aceşti oameni. 
Reţinusem mai ales următorul fapt: dacă insulţi un italian, 
chiar fără cea mai mică intenţie, cl se răzbună întotdeauna 
înjunghiindu-te pe la spate. Aceasta era expresia ei 
preferată: „a înjunghia pe la spate”. 


Cu toată dorinţa din acea dimineaţă de a vedea cum Black 
Matt îl omoară pe Tom Morrisey, nu ţineam deloc să mă dau 
în spectacol faţă de dansatori primind o lovitură de pumnal 
în spate. Nu ştiam încă să deosebesc teoriile de fapte şi 
aveam o credinţă oarbă în cele spuse de mama despre felul 
de a fi alitalienilor. Pe de altă parte, aveam o vagă noţiune 
despre caracterul sacru al ospitalităţii şi, în acea clipă, un 
singur gând mă stăpânea: eram oaspetele unuia dintre acei 
italieni trădători şi sângeroşi. Pe deasupra, îmi intrase în 
cap că dacă îl insult voi primi o lovitură de cuţit; de acest 
lucru eram sigur, întocmai cum ştiam că un cal îl loveşte cu 
copita pe acela care îl necăjeşte. 

Pietro, italianul meu, avea, fără îndoială, a pereche de ochi 
negri, aşa cum îmi vorbise mama, ochi ce nu semănau deloc 
cu cei pe care-i cunoşteam eu, albaştri, căprui sau şterşi şi 
râzători ca ai irlandezilor. După toate apreneţele, Pietro 
dăduse pe gât câteva pahare bune; oricum, o lucire 
diabolică îi juca în pupilele întunecate care pentru mine 
reprezentau misterul şi necunoscutul. 

Cum ar fi putut un pici de şapte ani, cum eram eu, să 
analizeze acea flacără jucăuşă? Privind acei ochi, aveam 
viziunea unei morţi violente; totuşi, cu sfiiciune, refuzai 
vinul. Când împinse din nou cupa spre mine, expresia 
ochilor lui deveni'mai aspră, mai poruncitoare. Ce puteam 
să fac? 

De atunci am înfruntat în viaţa mea moartea, cu adevărat, 
de nenumărate ori, dar niciodată n-am mai simţit frica pe 
care am încercat-o în acea clipă. Când am dus paharul la 
gură, privirea lui Pietro se îmblânzi pe dată. Da, vedeam 
bine: nu trebuia să-mi mai fie teamă că voi fi ucis. Acest 
gând mă uşura, dar nu pot spune acelaşi lucru şi despre 
băutură. Era un vin nou, dintre cele ieftine, aspru şi amar, 
fabricat din struguri rămaşi în vie după cules şi din drojdie 
de pe fundul vaselor. În orice caz, avea un gust mult mai 
rău decât al berii. Pentru a-l simţi mai puţin, nu aveam 
decât o singură scăpare: să beau pe nerăsuflate. Lăsând 


capul pe spate, dădui pe gât prima înghiţitură; în două 
reprize terminai. Acum, trebuia să fac însă un mare efort 
pentru a păstra în mine această otravă, ceea ce nu era 
chiar un fleac pentru organismul meu fraged. Astăzi, când 
îmi reamintesc toate acestea, înţeleg mirarea lui Pietro. 
Umplu pe jumătate un alt pahar şi mi-l întinse peste masă. 
Stăpânit de frică, mă lăsai în voia soartei care mă copleşea 
şi-l dădui şi pe acesta peste cap, ca şi pe primul. 

Era prea mult pentru Pietro: acum, el simţea nevoia să 
arate şi celorlalţi copilul-minune pe care-l descoperise în 
mine. Îl chemă pe Domenico, un tânăr italian mustăcios, 
pentru a fi martor al fenomenului. De data aceasta mi se 
dădu să beau o cupă plină. Ce nu face omul pentru a-şi 
salva pielea? Îmi luai inima în dinţi, înnăbuşii greaţa ce mi 
se urca până la gât şi înghiţii lichidul. Desigur, Domenico nu 
mai văzuse nici el asemenea eroism la un copil. De două ori 
îmi umplu harul până sus şi-l priviră cum se goleşte. Între 
timp, isprava mea atrase atenţia. Mă văzui înconjurat de o 
ceată de italieni, lucrători cu ziua şi de ţărani bătrâni, care 
se mirau tot mai zgomotos. Îi privii. Cu feţe oacheşe şi 
aspect sălbatic, purtau centuri şi cămăşi roşii şi ştiam că 
erau înarmaţi cu cuțite. Mă încercuise o adevărată bandă 
de pirați, iar Pietro şi Domenico mă sileau să reîncep jocul 
în faţa acestor indivizi fioroşi. 

Dacă aş fi fost lipsit de imaginaţie, dacă aş fi fost prost sau 
încăpățânat ca un catâr, m-aş fi manifestat după cum mă 
tăia capul şi niciodată n-aş fi fost pus într-o asemenea 
situaţie. Băieţii şi fetele dansau într-una, astfel că nu se 
găsea nimeni să mă elibereze. 

Cât am băut? Nu mai ţin minte acest amănunt. Ceea ce îmi 
amintesc este că în mijlocul acelei adunături de „criminali” 
am simţit chinurile fricii pentru un secol şi am văzut un şir 
nesfârşit de pahare cu vin roşu străbătând masa pentru a 
se rostogoli pe gâtul meu încins ca un cuptor. Oricât de rea 
era băutura, un pumnal înfipt în spate mi se părea ceva mai 
rău - şi apoi voiam să trăiesc cu orice preţ! 


Acum, când cu experienţa mea de băutor arunc o privire 
în urmă, înţeleg de ce nu m-am prăbuşit sub masă. Cum am 
spus, eram crispat şi paralizat de teamă. Singurul meu gest 
era să duc la gură această nesfârşită procesiune de pahare. 
Mă asemănam cu un recipient nemişcat şi bine fixat, unde 
se turnase o cantitate de lichid; acesta stătea liniştit în 
stomacul meu devenit nesimţitor prin efectul fricii. Eram 
prea înspăimântat pentru a putea vomita. Întreaga ceată de 
italieni se minuna la vederea copilului-minune care înghiţea 
vinul cu nepăsare, automat, îndrăznesc să afirm, fără să mă 
laud, că nu mai văzuseră ceva asemănător. 

Sosi şi ora plecării. Prostiile pe care le făceau tinerii beţivi 
îi hotărâră pe o parte dintre tovarăşii lor, care mai păstrau 
o urmă de judecată limpede, să-i smulgă de acolo. Mă 
regăsii la uşă, alături de mica mea prietenă; ea nu trecuse 
prin atâtea peripeții ca mine şi rămăsese cu acelaşi aer de 
copil vioi. Fascinată de paşii nesiguri ai tinerilor care 
mergeau alături de prietenele lor, începu să-i imite. Ideea ei 
mi se păru foarte amuzantă şi mă grăbii să fac la fel; dar pe 
ea n-o excita vinul, pe când cel mai mic gest al meu făcea să 
mi se urce la cap fumurile beţiei. Încă de la început, jocul 
meu fu mai realist decât al său, lucru de care mă mirai 
singur. Unul dintre tineri, după o poticnire bruscă, se opri 
la marginea drumului, privi grav şanţul şi dând aparenţa 
unei adânci cugetări, se rostogoli de-a berbeleacul în el. 

Toate acestea erau pentru mine de un comic irezistibil. Mă 
clătinai şi eu până la marginea şanţului, cu hotărârea fermă 
de-a nu merge mai departe, dar nimerii tot în fundul lui. Pe 
loc, mă văzui înconjurat de tinere fete care, cu neliniştea 
zugrăvită pe feţe, se chinuiră să mă tragă afară. 

Din aceea clipă nu mai aveam deloc poftă să fac pe omul 
beat şi nu mai vedeam nimic nostim în acest joc. Cu ochii 
daţi peste cap şi gura larg deschisă, simţeam nevoia de aer. 
Două fete mă susțineau pentru a mă ajuta să merg, dar 
picioarele îmi erau ca de plumb. Alcoolul pe care-l 
înghiţisem părea că-mi dă lovituri de măciucă în inimă şi-mi 


zguduie creierul. Dacă aş fi fost un copil plăpând, în mod 
sigur că acesta m-ar fi ucis. În orice caz, eram mai aproape 
de moarte decât şi-ar fi putut închipui vreuna dintre fetele 
acelea speriate de starea în care mă găseam. Le auzeam 
ciorovăindu-se între ele şi întrebându-se cine era vinovatul. 
Începură să se vaite. Plângeau pentru ele, pentru mine sau 
pentru felul urât în care se purtaseră prietenii lor. Toate 
acestea mă interesau prea puţin. Eu mă sufocam şi voiam 
aer. 

La cea mai mică mişcare, simţeam un adevărat chin şi de 
abia îmi trăgeam sufletul. Cu toate acestea, fetele ţineau cu 
tot dinadinsul să mă facă să merg, deşi mai aveam de 
străbătut patru mile până acasă. Patru mile! Îmi amintesc 
că am zărit, cu ochii mei împăienjeniţi de ceaţă, un mic pod 
la o distanţă ce mi se părea nesfârşită, deşi în realitate era 
vorba doar de o sută de paşi. Când să ajung la el, căzui 
leşinat pe spate. Fetele încercară să mă ridice, dar rămăsei 
nemişcat. Strigătele lor de alarmă atraseră atenţia lui 
Larry, un tânăr beţivan de şaptespezece ani, care începu să 
sară cu picioarele încrucişate pe pieptul meu, pentru a mă 
readuce la viaţă. Îmi amintesc vag de această probă, ca şi 
de ţipetele ascuţite pe care le scoteau fetele, încercând 
astfel să-l alunge de acolo. 

Pe urmă nu mai ştiu ce s-a întâmplat; totul se pierde în 
umbră. Mai târziu, am aflat că Larry a alunecat sub pod, 
unde a rămas până dimineaţa. Când mi-am revenit în 
simţire, era noapte. Fusesem dus leşinat cale de patru mile 
şi aşezat în pat. Eram un ţânc bolnav şi, cu toată grozava 
oboseală a inimii şi a muşchilor mei, eram stăpânit de 
nelinişte şi cădeam mereu în delir. Tot ce acumulase mai 
urât şi mai îngrozitor creierul meu de copil ieşea la 
suprafaţă. Cele mai neînchipuite năluciri deveneau realităţi. 
Vedeam ciim se săvârşesc crime sau mi se părea că sunt 
urmărit de asasini. Mă zbăteam, scoțând strigăte şi 
horcăituri; chinurile mele întreceau orice măsură. 

Scăpat de delir, o auzii pe mama spunând: 


— Ce are la creier? Bietul copil şi-a pierdut mintea!... şi 
leşinând, duceam cu mine această imagine - bătut de 
paznici şi înconjurat de nebunii care mă asurzeau cu 
urletele lor. 

Anumite discuţii despre locuinţele infecte ale cartierului 
chinezesc din San Francisco auzite de la cei mari lăsaseră o 
impresie adâncă în sufletul meu, astfel încât, în timpul 
delirului, rătăcii printr-un întreg labirint de asemenea 
locuinţe subterane; în dosul porţilor de fier îndurai torturi 
şi mii de morţi îngrozitoare. Pe urmă, se făcea că-l întâlnesc 
în acele adâncuri întunecoase pe tatăl meu aşezat la masă, 
gata să joace cărţi cu chinezii pe sume enorme; atunci 
indignarea mea nu mai avu imagini şi-mi ieşiră din gură 
cele mai josnice înjurături. Mă ridicai pe pat dând la o parte 
mâinile care mă reţineau şi îl insultai pe tata de răsunară 
pereţii. Murdăriile cele mai de necrezut pe care le poate 
auzi un copil lăsat de capul său într-un ţinut ţâşniră acum 
de pe buzele mele şi se revărsară asupra tatălui meu care, 
aşa cum mi-l închipuiam, era aşezat acolo, departe, printre 
oamenii galbeni, cu părul şi unghiile lungi. 

Mă întreb cum de în acea noapte, nu mi-au plesnit inima şi 
creierul. În mod obişnuit, arterele şi creierul unui copil de 
şapte ani nu sunt în stare să îndure probe ca acelea prin 
care am trecut eu. Toată noaptea, în mica şi sărăcăcioasa 
fermă unde John Barleycorn mă ţinea la discreţia lui, 
nimeni n-a dormit. 

Larry, sub pod, n-a îndurat ce am îndurat eu. Sunt sigur că 
a dormit buimac şi fără vise, iar a doua zi s-a deşteptat 
greoi şi morocănos. Dacă mai trăieşte, probabil că nici nu-şi 
mai aduce aminte de acest incident fără nici o însemnătate 
pentru el. Creierul meu a înregistrat însă această 
întâmplare pe vecie. Scriu rândurile de faţă după treizeci 
de ani şi, totuşi, imaginile mi-au rămas clare şi retrăiesc 
aidoma aceleaşi suferinţe îngrozitoare din noaptea despre 
care vă povestesc. 


Am zăcut în pat timp de mai multe zile, iar mai târziu n-am 
avut nevoie de îndemnurile mamei pentru a-l evita pe John 
Barleycorn. Indignată de manifestarea mea, ea susţinea că 
mă purtasem foarte rău şi că n-am luat de loc în seamă 
sfaturile sale. Ce puteam eu să-i spun, când n-aveam nici 
măcar dreptul să-i răspund; când nici nu găseam cuvinte 
pentru a-i explica starea mea sufletească? Cum puteam să-i 
arăt mamei că numai sfaturile sale erau cauza directă a 
beţiei mele? De nu i-aş fi cunoscut părerile pe care le avea 
despre ochii negri şi caracterul italienilor, niciodată nu mi- 
aş fi înmuiat buzele în sucul acela acru şi amar. De abia 
când m-am făcut mare, am reuşit s-o lămuresc asupra 
adevărului ce stătea la baza acestei poveşti scandaloase. 

În cursul bolii, anumite intervale îmi rămâneau întunecate, 
în timp ce pentru altele aveam la îndemână toată puterea 
de judecată. Mă simţeam vinovat, dar în acelaşi timp eram 
sâcâit de o nedreptate; deşi în fond nu era greşeala mea, 
totuşi mie mi se imputa în toată murdăria ei. Luai hotărârea 
fermă de-a nu mă mai atinge de nici un fel de băutură 
fermentată; sunt sigur că nici chiar un câine turbat n-are 
mai multă ură pentru apă, cum căpătasem eu atunci pentru 
alcool. 

Cu toate acestea, ceea ce vreau să rămână stabilit până la 
sfârşit este că această experienţă, oricât a fost de cumplită, 
nu m-a oprit să fac iarăşi cunoştinţă din când în când cu 
John Barleycorn. Chiar în acea epocă acumulasem forţe 
care mă împingeau spre el. În primul rând, înafară de 
mama care nu-şi schimba niciodată felul de a vedea, toţi 
ceilalţi mi se părea că privesc incidentul cu indulgență, 
socotindu-l o glumă de care nu ai de ce să roşeşti. Cât 
despre băieţi şi fete, pufneau în râs când îşi aminteau rolul 
pe care-l jucaseră în această chestiune. Povesteau cu 
plăcere cum Larry sărise pe pieptul meu şi cum se dusese 
apoi să adoarmă sub pod; sau tot aşa, ce i se întâmplase 
unui alt băiat căzut în şanţ. 


Repet, atât cât puteam eu vedea, de nici o parte nu se 
punea problema ruşinii. Nu era decât ceva comic, un comic 
irezistibil şi îndrăcit, un episod vesel şi măreț în monotonia 
vieţii lor de lucrători, dusă pe un țărm rece şi ceţos. 

Băieţii de la ferma irlandeză comentau fapta mea şi mă 
băteau pe umăr cu atâta jovialitate de parcă aş fi săvârşit 
cine ştie ce act eroic. Pietro şi Domenico se arătau mândri 
de isprăvile mele de beţiv. 

Moralitatea lor nu era certată cu beţia; de altfel toată 
lumea bea. În toată comunitatea nu găseai nici un 
antialcoolic. Însuşi profesorul de la mica noastră şcoală, un 
om cărunt de cincizeci de ani, ne dădea vacanţă în zilele 
când era învins de John Barleycorn. Ni încercam deci nici 
un fel de constrângere morală. Aversiunea mea era pur şi 
simplu fiziologică. Nu iubeam acest lichid consacrat, 
aceasta era totul. 

Capitolul V. TENTAŢIA LOCALURILOR. 

N-am putut trece niciodată peste dezgustul fizic provocat 
de alcool, totuşi, am reuşit să-l stăpânesc. Chiar în prezent 
trebuie să-l alung de câte ori iau paharul în mână. Simţul 
gustului se revoltă necontenit. El este cel care ne 
înştiinţează de ceea ce este bun sau rău pentru organism. 
Oamenii însă nu beau pentru a simţi efectul produs asupra 
organismului. Ei nu caută decât excitarea creierului şi, dacă 
suferă corpul, cu atât mai rău pentru el. 

Deşi îmi este silă de băutură, mărturisesc că cele mai 
însorite clipe ale vieţii mele de copil, le-am petrecut totuşi 
în baruri şi localuri. 

Cocoţat pe mormanele de cartofi din căruțele încărcate 
greoi, dispăream adesea în ceața drumurilor şi ajungeam să 
am picioarele umflate din cauza nemişcării. Caii urcau fără 
să se grăbească printre dunele de nisip aflate pe şoseaua 
pustie, iar eu întrezăream o nălucire luminoasă care făcea 
să nu mi se pară calea atât de lungă... Era o sală de han din 
Colma, unde tatăl şi omul care conducea se opreau 
totdeauna iar eu coboram să mă încălzesc lângă vatra cea 


mare şi să mănânc un soda cracker3. Nu mi se dădea decât 
unul, dar acest unul însemna mult pentru mine! Erau şi 
hanurile bune le ceva! 

Îmi luam apoi locul în urma cailor şi mai bine de o oră 
savuram acel biscuit. Culegeam cu cea mai mare grijă cele 
mai mici firmituri şi le mestecam prefăcându-le într-o pastă 
fină, pe care însă n-o înghiţeam dintr-o dată. Mă 
mulţumeam să-i simt gustul şi continuam să mă încânt cu 
ea; o aduceam pe limbă, o schimbam dintr-o parte în alta a 
gurii, o ţineam pe loc până ce, în sfârşit, aluneca pe gât în 
bucăţi foarte mici. 

N-aveam ce învăţa de la Horace Fletcher4 în materie de 
„soda crackers”. 

Iubeam ospătăriile, îndeosebi pe cele din San Francisco. 
Acolo erau expuse cele mai delicioase bunătăţi: chifle, 
biscuiţi, brânzeturi, câmaţi, sardele precum şi tot felul de 
mâncăruri minunate pe care nu le văzusem niciodată la 
masa noastră sărăcăcioasă. 

Îmi amintesc cum, o dată, patronul unui bar amestecă 
pentru mine o băutură răcoritoare din sirop şi apă gazoasă, 
pe care tatăl meu nu o plăti. Era rândul cârciumarului. De 
atunci, acest om reprezintă pentru mine tipul omului 
cumsecade. În cursul anilor, acest personaj mi-a tulburat 
adeseori visurile. Pe atunci nu aveam decât şapte ani, dar 
pot să mi-l reprezint limpede, cu toate că numai în ziua 
aceea îmi ridicasem ochii asupra lui. 

Taverna era aşezată la sud de strada Pieţii din San 
Francisco. La dreapta, spre perete, în interiorul barului era 
aşezat bufetul unde se putea servi după plac o gustare la 
orice oră. 

Prăvălia se compunea dintr-o încăpere lungă şi îngustă, în 
fundul căreia, ceva mai departe de butoaiele de bere, se 
zăreau mesele mici şi rotunde cu scaunele lor. Patronul 
avea ochii albaştri, iar părul blond şi murdar îi cădea de sub 
boneta de satin negru. Îmi amintesc că purta o vestă 


tricotată de lână neagră şi ştiu precis locul, în acel arsenal 
de sticle, de unde o scotea pe aceea plină cu sirop roşu. 

Vorbi timp îndelungat împreună cu tatăl meu; în tot acest 
răgaz îmi sorbeam delicioasa băutură, binecuvântând pe 
omul care o preparase. Astăzi pot să mărturisesc că deşi au 
trecut ani, i-am respectat memoria. 

Îi ciuda celor două păţanii ale mele, mă găseam şi aici tot 
în tovărăşia lui John Barleycorn. Ca peste tot, de altfel, el 
era stăpânul, arătând tuturor o faţă cuceritoare. Încerca să 
mă atragă şi pe mine în cursele lui. Barul, cu tot ce ţinea de 
el, lăsa urme adânci în sufletul meu tânăr. Eram la vârsta 
când un copil îşi formează primele judecăţi asupra lumii, şi 
cabaretul îmi apărea drept un loc încântător. Nici 
magazinele, nici clădirile publice şi niciuna dintre locuinţele 
omeneşti nu-mi dăduseră voie vreodată să mă încălzesc la 
un colţişor de foc, sau mă înfrupt cu bunătăţile lor. Porţile 
lor au fost pentru mine totdeauna închise, spre deosebire 
de cele ale cafenelelor care mi-au fost fără întrerupere larg 
deschise. Mereu şi pretutindeni, pe marile drumuri sau pe 
căile scurte. În ulicioare sau la încrucişările pline de 
mişcare, am întâlnit hanuri vesele care răspândeau lumină 
noaptea, erau călduroase iarna şi întunecoase şi pline de 
răcoare în timpul verii. De, nu încape nici o îndoială, barul 
era un loc delicios! Ba parcă mai mult decât atât! 

Când am atins vârtsa de şapte ani, familia mea părăsi 
oraşul şi se mută la ţară. La zece ani debutai în viaţă ca 
vânzător de ziare. Una din cauze era că aveam nevoie de 
bani; a doua, voiam să mă deprind cu greutăţile vieţii. 

Este timpul să spun că descoperisem biblioteca publică, 
unde mă adânceam în lectură până la totala istovire a 
nervilor, în fermele sărăcăcioase unde locuisem nu existau 
cărţi; printr-un adevărat miracol, mi se împrumutaseră 
patru opere minunate pe care le-am citit cu o sete 
nestăvilită. Prima trata despre viaţa lui Garfield; a doua, 
despre călătoriile în Africa, de Paul du Chaillu; a treia era 
un roman de Quida, din care lipseau ultimele patruzeci de 


pagini, iar în a patra erau povestirile Alhambrei, de 
Washington Irving. Pe aceasta din urmă o aveam de la o 
institutoare. Nu eram un copil prea precoce. Contrar lui 
Oliver 'Twist, mă simţeam incapabil să cer mai mult decât 
aveam dreptul. Când i-am înapoiat „Alhambra”, mă 
aşteptam să-mi dea o altă carte şi cum acest lucru nu s-a 
întâmplat - aceasta, fără îndoială, fiindcă ea nu mă credea 
în stare să apreciez cărţile 

— plânsei cu lacrimi amare pe drumul de trei mile care 
despărţea şcoala de fermă. Aşteptai nerăbdător un gest de 
bunăvoință din partea sa. De vreo douăzeci de ori am fost 
gata s-o provoc, dar niciodată n-am atins gradul necesar de 
îndrăzneală. 

Atunci apăru în viaţa mea oraşul Oakland şi, în biblioteca 
sa municipală, o lume imensă mi se deschidea în orizont. Se 
găseau acolo mii de cărţi tot aşa de bune ca şi cele patru 
minuni ale mele, ba unele dintre ele chiar şi mai bune. 

La acea epocă nu se scriau poveşti pentru copii şi de 
aceea, din întâmplare, îmi căzură în mână cărţi de aventuri 
ciudate, îmi aduc aminte cât de impresionat am fost de 
titlul: „Aventurile pelerinului Pickle”, pe care îl găsii în 
catalog. Completai un buletin şi bibliotecarul îmi dădu 
întreaga colecţie a lui Mollett, legată într-un volum enorm. 
Citii de toate, dar m-au atras mai ales istoria, aventurile şi 
vechile călătorii pe pământ şi pe mare. Citeam dimineaţa, 
după-amiaza şi noaptea. Citeam pretutindeni: în pat, la 
masă, ducându-mă sau întorcându-mă de la masă, în 
recreaţie şi în timp ce camarazii mei se jucau. Nervii 
începură să-mi slăbească. Le răspundeam tuturor: „Lăsaţi- 
mă în pace! Mă plictisiţi!” 

După toate acestea, iată-mă la zece ani pe străzi, vânzător 
de ziare. Nu mai aveam timp de citit; trebuia să fac prea 
multe: să alerg, să învăţ cum să mă bat, să devin îndrăzneţ, 
obraznic şi lăudăros. Imaginaţia şi setea de a cunoaşte totul 
îmi croiră un spirit plastic. 


Se înţelege de aici de ce barurile au constituit o mare 
atracţie pentru curiozitatea mea nestăvilită. Prin câte n-am 
umblat! Pe atunci, după câte îmi amintesc, la răsărit de 
Broadway între cea de-a G-a şi a 7-a stradă se găsea o 
enormă adunătură de case care, spre stradă, aveau 
amenjate numeroase cârciumi croite aproape după acelaşi 
calapod. 

Înăuntru, oamenii ridicau vocea şi râdeau cu hohote, fără 
jenă; pretutindeni domnea o atmosferă neobişnuită, care nu 
se potrivea cu traiul de toate zilele, lipsit de evenimente. 
Viaţa era mereu în mişcare, câteodată chiar tragică. Mai 
ales atunci când loviturile plouau, când sângele ţâşnea şi 
când agenţi de-ai poliţiei năvăleau în masă pentru razii. 
Aceste clipe de neuitat, în care se dezlănţuiau în faţa mea 
certuri sălbatice şi acţiuni îndrăzneţe ale tuturor 
aventurierilor de pe pământ şi apă, se deosebeau cu totul 
de orele plictisitoare când, de-a lungul străzilor, îmi 
depuneam ziarele la porţile caselor. În taverne, chiar 
îndobitociţii tăvăliţi pe mese şi căzuţi pe podele 
reprezentau pentru mine un element misterios de atracţie. 

Barurile nu erau numai pline de un ciudat romantism: 
erau chiar legale, autorizate de magistraţii oraşului care le 
vizitau adesea. Acestea să fi fost locurile înfricoşătoare, aşa 
cum şi le închipuiau camarazii mei, care nu avuseseră, ca 
mine, ocazia să pătrundă în ele? Poate că erau îngrozitoare, 
dar totodată aveau ceva care mă fermeca. Aveau ceea ce un 
copil caută din tot sufletul să cunoască. Oare piraţii, 
naufragiaţii, luptele, nu sunt şi ele lucruri îngrozitoare? Cu 
toate acestea, care tânăr îndrăzneţ ar şovăi să ia parte la 
asemenea aventuri? 

În cafenele întâlneam reporteri, redactori, avocaţi, şi 
judecători ale căror feţe şi nume îmi erau cunoscute. 
Prezenţa lor constituia o aprobare socială. Ei justificau 
fascinația pe care cafenelele o exercitau asupra mea. Eram 
convins că trebuie să fi descoperit aici ceva diferit, ceva 
subtil, pe care eu îl simţeam şi căutam să-l înţeleg. Nu ştiam 


ce ar fi putut să fie în fond, dar este sigur că există ceva, 
oamenii forfoteau aici ca albinele în jurul unui fagure. Nu 
aveam pe atunci nici o grijă. Lumea apărea în ochii mei 
plină de strălucire. Cum mi-aş fi putut închipui că aceşti 
oameni veneau în localuri ca să-şi uite oboseala şi 
necazurile? 

Pe vremea aceea nu beam. De la zece până la 
cincisprezece ani am gustat foarte rar câte un pahar de 
alcool dar, în schimb, am avut mereu de-a face cu beţivi. 
Singurul lucru care mă oprea de la băutură era dezgustul 
pentru spirtoase. În toată viaţa mea m-am îndeletnicit cu 
meserii variate: am spart gheaţă, am ridicat bilele de la 
jocul de popice, am curăţat sălile şi am măturat pajiştele 
unde duminica oamenii veneau la iarbă verde. 

Josie Harper, o femeie grasă şi veselă, ţinea un debit la 
încrucişarea dintre Calea Telegrafului şi Strada 31. Timp de 
un an întreg i-am dus jurnalul de seară, până când 
itinerariul meu fu schimbat pentru plaja şi cartierele bogate 
din Oakland. La sfârşitul primei luni, Josie Harper, făcându- 
mi socoteala, îmi dădu şi un pahar de vin. Ruşinat să o 
refuz, îl dădui peste cap. În lunile următoare însă, căutai să 
vin când nu era acasă şi să aranjez contul cu băiatul pe care 
îl avea în prăvălie. 

În ziua când m-am tocmit la jocul de popice, patronul, 
după obicei, i-a chemat pe toţi băieţii care strângeau bilele 
ca să-i cinstească. Unii au vrut bere; eu comandai limonadă. 
Camarazii mei rânjiră, iar stăpânul mă privi cu un aer 
foarte curios. La jocul de popice, în timpul pauzelor, 
tovarăşii îmi deschiseră ochii. Îl supărasem pe hangiu, căci 
ceea ce cerusem eu costa mult mai scump decât un mic 
pahar de bere. Dacă ţineam să mai rămân la el, trebuia să 
fac la fel ca dânşii. Apoi, ziceau ei berea era hrănitoare şi- 
mi dădea forţe noi pentru muncă. Dimpotrivă, băutura mea 
uşoară nu conţinea nimic substanţial. 

După această păţanie, când nu mă puteam sustrage, beam 
bere, dar mă întrebam mereu ce găsesc oamenii aşa de bun 


în ea. Mi s-a părut totdeauna că nu sunt croit ca toţi ceilalţi. 

Să fiu sincer, ceea ce preferam cu adevărat în acea vreme, 
era zahărul sub formă de candel. Cu cinci cenți îmi puteam 
cumpăra cinci din acele bucăţi groase, numite de noi 
„ghiulele de tun” pe care le savuram cu o încetineală 
delicioasă. Procedam în aşa fel, încât ţineam în gură o astfel 
de acadea timp de o oră întreagă. 

Cunoşteam un mexican care, în schimbul a cinci cenți, îmi 
vindea o bucată mare de zahăr ars. Exact un sfert de zi era 
răgazul necesar ca să o pot mânca pe toată. De câte ori nu 
mi s-a întâmplat să nu mănânc altceva decât o bucăţică de 
acadea! La drept vorbind însă, o găseam mai hrănitoare 
decât berea! 

Capitolul VI. SCOTTY ŞI VÂNĂTORUL DE BALENE. 

Curând începui a doua serie de abuzuri în tovărăşia lui 
John Barleycorn. 

La vârsta de paisprezece ani, având capul plin de vechi 
povestiri de călătorie, cu sufletul încărcat de dorul insulelor 
tropicale şi al ținuturilor îndepărtate, îmi petrecui timpul 
liber cutreierând golful San Francisco şi estuarul Oakland 
pe o barcă uşoară. 

Voiam să mă fac marinar, să mă eliberez de monotonia şi 
slugărniciile vieţii. Eram în plină adolescenţă, cu spiritul 
înfierbântat de romane şi de dorinţa de aventuri, visând să 
duc o viaţă plină de primejdii într-o lume sălbatică. 

Într-o zi, în timp ce ridicam pânza corăbiei mele, făcui 
cunoştinţă cu Scotty. Era un tânăr voinic de şaptesprezece 
ani; venea dintr-un port australian unde dezertase, după 
cum îmi spunea el, de pe un vas pe care fusese elev 
marinar. Se înapoâase la San Francisco pe o corabie şi 
căuta în prezent să se angajeze la bordul unei baleniere. 

De cealaltă parte a estuarului, era ancorat şlepul „Idler”. 
Supravegheatorul, un pescar, avea intenţia să se îmbarce 
pentru următoarea călătorie pe baleniera „Bonanza”. 
Scotty mă întrebă dacă vreau să-l duc cu mica mea corabie 
la acel individ. 


Dacă vreau! Dar nu auzisem eu oare fel de fel de legende, 
mai mult sau mai puţin adevărate despre vasul „Idler”, acel 
şlep enorm care venea din insulele Sadwich, unde făcuse 
tot timpul contrabandă de opium? Şi apoi, mi se dădea 
prilejul să mă apropii de pescarul care îl avea în grijă! De 
câte ori, văzându-l, nu i-am pizmuit libertatea! Nimic nu-l 
obliga să pună piciorul pe pământ; dormea toate nopţile la 
bord în timp ce eu trebuia să mă întorc în oraş. Acest 
pescar (nimeni nu mă informase asupra calităţii sale) n- 
avea decât nouăsprezece ani, dar în ochii mei era o 
personalitate prea proeminentă pentru a fi îndrăznit să 
intru în vorbă cu el atunci când, aflat la o distanţă 
respectoasă, vâsleam în jurul vasului său. 

Dacă mă învoiam să-l duc pe Scotty, marinarul dezertor, în 
vizită la pescarul de pe „Idler”, corabia care făcea 
contrabandă de opium? Mai încăpea oare vreo îndoială în 
această chestiune? 

La chemarea noastră, pescarul apăru pe punte şi ne invită 
la bord. Mă silii să fac pe marinarul şi pe omul matur: îmi 
îndepărtai barca de corabia pe care o abordam, pentru a 
nu-i vătăma vopseaua albă, şi o lăsai să plutească în voie, 
legată de odgonul său, pe care am avut grijă să-l înnod de 
două ori. 

Coborârăm fără a ne opri pe punte; vedeam pentru prima 
oară interiorul unui vas. Veşmintele atârnate pe pereţi 
miroseau a mucegai. Dar ce-mi păsa mie? Eram bucuros să 
contemplez de-acolo tot echipamentul marinarilor: haine de 
piele căptuşite la coate cu catifea, paltoane din stofă 
albastră, cizme de cauciuc, pălării şi surtucuri din pânză 
impermeabilă. 

Paturile strâmte, mesele pliante şi sertarele aşezate acolo 
unde nici nu te gândeai, arătau cât de preţios era spaţiul, 
oricât ar fi fost de mic. Remarcai axiometrul cârmei, lămpile 
marinăreşti plasate în cadranele lor, hărţile cu marginea 
albastră, îndoite neglijent şi trântite într-un colţ, semnalele 
în ordinea alfabetică, precum şi un compas de marină, care 


susţinea un calendar. În sfârşit, simţeam şi eu că trăiesc, mă 
găseam pentru prima oară pe un vas, vas de contrabandă, 
unde eram tratat camaradeşte de un pescar adevărat şi de 
un dezertor din marina engleză. 

Primul lucru pe care îl făcură pescarul de nouăsprezece 
ani şi Scotty, marinarul de şaisprezece ani, pentru a dovedi 
că sunt bărbaţi, a fost să se poarte întocmai ca aceştia. 
Pescarul susţinu de la început că trebuie neapărat să luăm 
ceva de băut, iar Scotty îşi răscoli buzunarele după piesele 
de argint şi nichel. Gazda noastră se îndepărtă cu o mică 
barcă, ducând cu sine o sticlă mare, roz, pentru a o umple 
în cine ştie ce local suspect din împrejurimi, căci nu existau 
în apropiere alte debite autorizate. Când se înapoie, ne 
instalarăm la o masă şi turnarăm basamacul dezgustător în 
cupe. Puteam oare să fiu mai puţin rezistent şi mai puţin 
viteaz decât pescarul ori decât marinarul? 

Se vedea bine că ei erau oameni, şi felul lor de a bea era o 
dovadă sigură de bărbăţie. Băui deci cu ei, deşi lichidul 
greţos nu putea fi comparat nici cu acadelele de zahăr ars 
şi nici cu delicioasele „ghiulele de tun”. La fiecare 
înghiţitură mă cutremuram, dar alungam orice dezgust, 
întocmai cum credeam că fac oamenii mari. 

Sticla a fost umplută şi golită de mai multe ori în acea 
după-amiază. Contribuii şi eu cu douăzeci de franci, pe care 
îi pusei la bătaie cu gestul renunţării depline, regretând 
însă, în fond, marea cantitate de zaharicale pe care aş fi 
putut-o cumpăra cu o asemenea sumă de bani. 

Alcoolul mi se urcă la cap. Scotty şi pescarul se lăudau că 
în viaţa lor marinărească au ţinut adesea piept alizeelor; 
vorbeau apoi de furtunile capului Horn, de „pamperos” 5 
din largul golfului La Plata, de brizele care aduceau 
rămăşiţe de corăbii, de uraganele din Pacificul de Nord şi 
de balenierele sfărâmate de gheţurile arctice. 

— E imposibil să navighezi pe această apă îngheţată, mi se 
destăinui pescarul. Într-un minut parcă eşti rupt în două şi 
te duci la fund. Când o balenă îţi scufundă vasul, singurul 


lucru pe care îl poţi face este să te aşezi pe pântece de-a 
lungul unei vâsle, astfel încât să poţi pluti când te răzbeşte 
frigul. 

— Fără nici o îndoială, îi răspunsei eu, mulţumindu-i din 
cap cu un aer plin de siguranţă pentru atenţia ce mi-o 
dădea, voi vâna şi eu balene şi-mi voi vedea barca strivită în 
Oceanul îngheţat. 

De altfel, înregistrai această indicație ca pe un sfat preţios, 
plasându-l cu grijă în memorie, unde a rămas până în ziua 
de astăzi. 

La început, nu îndrăzneam să scot aproape nici un cuvânt; 
aceasta însă, numai la început. Dumnezeule mare! Nu 
aveam decât paisprezece ani şi în viaţa mea scurtă nu mă 
aventurasem încă pe ocean. Mă mulţumeam, de aceea, să-i 
ascult pe cei doi lupi de mare şi să-mi arăt bărbăţia ridicând 
braţul repede şi voiniceşte, odată cu ei, spre a sorbi 
băutura, pahar după pahar. 

Alcoolul începu însă să-şi facă efectul. Cuvintele celor doi 
tovarăşi umpleau cabina strâmtă a vasului şi trecând prin 
creierul meu, se prefăceau în răbufniri de vânturi vijelioase. 
Trăiam în imaginaţie anii viitorului şi mă lăsam legănat de 
valurile aventurii într-o lume sălbatică, dar încântătoare. 

Deveniserăm limbuţi; între noi nu mai existau constrângeri 
sau rezerve. S-ar fi zis că ne cunoşteam de când lumea şi ne 
jurarăm solemn ca în viitor să călătorim numai împreună. 
Pescarul ne povesti nenumăratele sale mizerii şi aventuri. 
Scotty izbucni în lacrimi amare, atunci când ne vorbi despre 
mama sa. 

— Este o doamnă din lumea bună, stărui el, de viţă nobilă, 
care din pricina loviturilor soartei nu a mai putut plăti suma 
cerută pentru mine, de armatori... 

Tânărul marinar ne spuse apoi că visul mamei sale era să 
se sacrifice pentru a face din el un ofiţer al marinei 
comerciale şi un adevărat nobil. A suferit mult când a aflat 
de dezertarea lui în Australia şi de faptul că îşi reluase 
serviciul ca simplu marinar. Scotty ne dovedi toate acestea 


printr-o scrisoare pe care o scoase din buzunar; era ultima 
de la mama sa şi din ea se desprindea o tristeţe şi un plâns 
care se măriră când ne-o citi cu voce tare. 

Pescarul şi cu mine ne unirăm lacrimile cu ale sale jurând 
toţi trei să ne îmbarcăm pe baleniera „Bonanza”, să 
câştigăm bani mulţi, şi tot împreună să facem un pelerinaj 
la Edinburgh pentru a depune tezaurul nostru la picioarele 
venerabilei doamne. 

Pe măsură ce John Barleycorn se strecura în capul meu 
încălzindu-l, orice constrângere şi orice modestie se 
evapora. Devenisem frate de cruce cu acest domn, şi ca un 
al doilea „eu”, el îmi inspira cuvintele care-mi ieşeau de pe 
buze. Ridicai atunci vocea să se vadă că şi eu eram bărbat şi 
aventurier. Mă lăudai, cu multă bogăţie de amănunte, că am 
trecut golful San Francisco cu luntrea mea uşoară, pe o 
furtună îngrozitoare, de s-au minunat şi marinarii de pe 
vasul de pază. Mai mult încă: eu 

— sau mai bine zis John Barleycorn, căci acum eram unul 
şiacelaşi - îi spuneam lui Scotty că putea fi un marinar 
încercat, care cunoaşte cele mai mici secrete ale marilor 
vapoare, dar când ar fi vorba de manevrarea unui vas mic, 
mă însărcinam să-l întrec fără nici o greutate. 

Lucru curios: afirmaţiile şi lăudăroşeniile mele păreau 
sincere. În stare normală, n-aş fi îndrăznit niciodată să-i 
arăt lui Scotty disprețul pe care mi-l insipra ignoranţa sa în 
ceea ce priveşte micile şlepuri. John Barleycorn face însă în 
aşa fel, încât dezleagă limba şi dezvăluie gândurile noastre 
cele mai tainice. 

Scotty sau John Barleycorn, sau amândoi, natural că se 
arătară foarte insultaţi de observaţiile mele. Acest fapt nu 
mă îndemna însă să cobor tonul; eram doar în stare să-mi 
dau importanţă chiar faţă de un marinar dezertor de 
şaptesprezece ani. În curând, el şi cu mine, devenirăm ca 
doi cocoşi tineri, gata de încăierărare. Din fericire, pescarul 
turnă din nou un rând în pahare, pentru a ne face să ne 
uităm cearta. 


Ne împăcarăm pe câmpul de bătălie şi, prinşi de după gât, 
schimbam priviri prietenoase întocmai ca Black Matt şi Iom 
Morrisey, pe care mi se părea că-i revăd în bucătăria din 
San Mateo. Această amintire îmi plăcu; era doar o dovadă 
că devenisem şi eu un adevărat bărbat, în ciuda celor 
paisprezece ani ai mei. Un om sprintem şi fără teamă, 
întocmai ca uriaşii aceia doi care se certaseră şi apoi se 
împăcaseră atunci, demult, în acea duminică de altădată, a 
cărei amintire îmi rămăsese vie în minte. 

La un moment dat, am intrat în faza lirică a beţiei. Îmi 
amintesc vocea celorlalţi doi, cântând frânturi de romanțe 
şi refrene marinăreşti. Acolo, în cabina lui „Idler”, auzii 
pentru prima oară renumitele cântece ale navigatorilor, 
care se evocă mai ales la chef: „Blow the man down, 6 
„Flying Cloud” 2, „Whisky”, „Johnny whisky”, şi altele. Era 
minunat! Începui să cunosc sensul adevărat al vieţii; 
uitasem de banalitatea traiului zilnic, de vânzarea 
obositoare a ziarelor prin porturi, de adunatul bilelor de 
popice. Într-un cuvânt, uitasem de tot. 

Lumea întreagă era a mea, cutreieram toate porturile, iar 
John Barleycorn, jucându-se cu imaginaţia mea, îmi 
permitea să întrezăresc în roz viaţa aventuroasă la care 
aspiram. 

Nu mai eram oameni obişnuiţi, ci trei zei tineri ameţiţi, cu 
o înţelepciune de necrezut, cu o fantezie scânteietoare şi cu 
o putere nemărginită! Ah! Afirm şi astăzi, după atâţia ani: 
dacă John Barleycorn ar putea să ne ţină mereu în aceeaşi 
stare, n-ar fi fost socotit niciodată un zeu întunecat. Din 
păcate însă, totul se plăteşte aici, pe pământ, după o lege 
aspră. Orice forţă este urmată de slăbiciune; orice înălţare, 
de o cădere. Fiecărei clipe amăgitoare petrecută în 
tovărăşia zeilor îi corespunde o alta, în care te bălăceşti ca 
broaştele în noroi; şi dacă, printr-un efort, ajungi să trăieşti 
zile şi săptămâni întregi astfel de clipe de nebunie măreaţă, 
trebuie, în mod fatal, să le răscumperi printr-o viaţă scurtă 
sau printr-o totală uzură. 


Intensitatea şi durata sunt duşmani tot atât de vechi ca 
focul şi apa. Ei se distrug reciproc şi nu pot exista 
împreună. John Barleycorn, oricât de puternic vrăjitor ar fi 
el, rămâne întocmai ca şi muritorii, sclavul chimiei organice. 
Noi plătim pentru fiecare oboseală impusă nervilor noştri, 
iar John Barleycorn nu poate să intervină pentru a înlătura 
această scadenţă dreaptă; este în stare să ne ducă pe culmi, 
dar nu ne poate menţine acolo. De ar fi altfel, am deveni cu 
toţii credincioşii lui. Din păcate, nu există niciunul care să 
nu fi plătit scump nebunele sarabande dansate în sunetele 
flautului său. 

Copilul de paisprezece ani care eram eu atunci, aşezat în 
cabina vasului „Idler”, între pescar şi marinar, ignora toată 
această înţelepciune cucerită abia după ce i-a fost dată 
lovitura cea mai grea. Nările îmi palpitau la mirosul muced 
al veşmintelor de marinar şi cântam cu ceilalţi în cor: „O 
corabie coboară fluviul - înainte, băieţi, înainte!” 

Plângeam, vorbeam şi strigam în acelaşi timp, întocmai ca 
bocitoarele. Aveam o constituţie minunată, un stomac 
capabil să digere chiar fierărie veche şi nu-mi pierdusem de 
tot capul când Scotty începu să dea semne de oboseală în 
această cursă de Marathon a paharelor. Vorbele sale 
deveniră fără şir; căuta cuvintele fără a le găsi însă, şi nu 
era în stare să articuleze ceea ce îi venea pe buze. 
Conştiinţa începu să i se întunece. Ochii îşi pierdură 
strălucirea, căpătând o expresie stupidă ce rivaliza cu 
încercările sale de a vorbi. Corpul îi era tot aşa de copleşit 
ca şi judecata, căci nu se mai putea ţine drept decât printr- 
un efort de voinţă. Creierul, şovăitor, nu mai era în stare să 
comande mugşchilor săi. Coordonarea mişcărilor sale se 
anihilă cu totul, încercă să mai bea, dar paharul îi scăpă din 
mâna slăbănoagă. Atunci îl văzui, spre marea mea mirare, 
cum începu să plângă amar şi cum se rostogoli apoi într-un 
pat unde adormi îndată sforăind. 

Gazda şi cu mine continuarăm să bem, privindu-l cu 
rânjete de „fiinţe superioare” pe Scotty, care zăcea întins 


înaintea noastră. 

Ultima sticlă fu golită în sforăitul celui învins. Pe urmă, 
veni rândul pescarului să se târască în culcuşul său, aşa 
încât rămăsei singur pe câmpul de bătaie. 

Eram foarte mândru, iar John Barleycorn, de asemenea. 
Puteam să suport băutura, deci eram bărbat adevărat. 
Îmbătasem doi, pahar după pahar, până la o totală 
îndobitocire; eu însă, mă ţineam drept pe picioare şi mă 
dusei pe punte spre a da aer plămânilor mei în flăcări. 

În această orgie de pe „Idler”, îmi dădui seama cât poate 
suporta stomacul şi corpul meu. O mică descoperire care 
urma să constituie o mândrie în anii de mai târziu, dar pe 
care, la încheierea contului, am socotit-o o mare pacoste. 
Om fericit este acela care se îmbată de la primele pahare 
de băutură; sărman nenorocit, demn de plâns, este cel care 
poate înghiţi multe pahare fără a da nici cel mai mic semn 
de beţie şi care trebuie să bea cantităţi enorme pentru a 
primi lovitura de graţie. 

Când pusei piciorul pe punte, soarele dispăruse. Jos erau 
destule paturi şi nimeni nu mă obliga să mă întorc la mine. 
Ţineam însă neapărat să arăt cât sunt de tare. 

Vasul meu era ancorat în spate. Refluxul, la intrarea în 
canal, întâlnea o briză marină cu o viteză de peste şaptezeci 
de kilometri pe oră. Puteam vedea enormele valuri 
spumegânde, iar după ele ghiceam viteza şi direcţia 
curentului. 

Înălţai pânza şi pornii în larg, luându-mi locul la cârmă, cu 
funia în mână; pe urmă manevrai să trec canalul. Spuma 
începu să se învârtească în jurul meu. Dând drumul la 
pânze, cântam „Bun e whisky”, cât puteam de tare. Nu mai 
semănăm de loc cu băiatul de paisprezece ani, care ducea o 
viaţă fără rost, într-un oraş mort, numit Oakland. Eram un 
om, un zeu, şi elementele naturii mi se închinau, în timp ce 
eu dispuneam de ele după bunul meu plac. 

Era reflux. O distanţă de mai puţin de o sută de metri 
despărţea vasul de debarcader. Strânsei cârma şi pomii 


spre apa noroioasă de lângă țărm. Cu pânzele coborâte, aşa 
cum făcusem de atâtea ori în timpul refluxului, începui să 
conduc luntrea folosind vâslele drept cârmă. În acea clipă, 
însă, echilibrul dintre muşchii şi creierul meu se rupse. 
Căzui jos şi atunci, pentru prima dată în viaţa mea, în timp 
ce luptam să mă ridic în picioare, acoperit de noroi şi cu 
sângele curgând de-a lungul braţelor zgăriate într-un ţăruş 
încrustat cu scoici, îmi dădui seama că eram beat. Ce 
importanţă aveau însă toate acestea, când, de cealaltă 
parte a canalului, doi marinari solizi zăceau fără cunoştinţă, 
îmbătaţi de mine? Eram un om! Mă ţineam încă bine pe 
picioare, chiar dacă le aveam acoperite de noroi până la 
genunchi. Respinsei cu dispreţ ideea de a mă sui iarăşi în 
barcă. Mă bălăcii aşadar prin noroi, împingând luntrea şi 
uimind lumea prin imnul bărbăţiei mele, pe care îl cântam 
cât mă ţinea gura. A trebuit să plătesc scump această 
nebunie. Rămăsei două zile în pat, îngrozitor de bolnav, cu 
amândouă braţele infectate de zgârieturile scoicilor. Mă 
dureau atât de rău, încât o săptămână întreagă nu m-am 
putut folosi de ele, simțind un adevărat chin când mă 
îmbrăcam. 

M-am jurat să nu mai fac niciodată o asemenea prostie. 
Preţul pe care îl plătisem era peste măsură de mare. Cu 
toate acestea, nu încercasem nici un dezgust de ordin 
moral. Revolta mea era pur fizică. Clipele de exaltare pe 
care le gustasem nu compensau întru nimic aceste ore de 
mizerie şi suferinţă. 

Când mă întorsei la corabie, evitai vasul „Idler”; făcui însă 
recunoaşteri de cealaltă parte a canalului, dar Scotty 
dispăruse. Pescarul să găsea tot pe locul unde îl lăsasem cu 
vasul său şi aveam grijă să-l ocolesc. O dată, când se cobori 
pe chei, m-am ascuns într-un hangar ca să nu mă vadă. Îmi 
era teamă să nu-mi dea iar să beau; cine ştie dacă nu avea 
iar o sticlă de whisky în buzunar...! 

Şi totuşi - aici intră în joc vrăjitoria lui John Barleycorn - 
beţia de pe vasul „Idler” a rămas o zi însemnată cu roşu în 


existenţa mea monotonă. A fost o întâmplare de neuitat. N- 
am decât să mă las dus de vis şi toate amănuntele îmi revin 
în minte fără nici un efort. Între altele, de atunci am început 
să-mi dau seama de resorturile tainice care determinată 
acţiunile omeneşti, îl văzusem pe Scotty vărsând lacrimi 
amare când se gândea la lipsa lui de demnitate şi la situaţia 
jalnică în care se afla mama sa, doamna din Edinburgh. 
Vânătorul de balene îmi mărturisise lucruri teribile privind 
propria sa persoană. Întrevăzusem, în linii mari, realităţile 
seducătoare şi pasionante ale unei lumi ce mă depăşea, dar 
pentru care mă simţeam tot atât de apt ca şi cei doi tineri 
cu care mă îmbătasem. Puteam să citesc în sufletul 
oamenilor. Pătrunsesem chiar în sufletul meu şi 
descoperisem forţe şi posibilităţi nebănuite. 

Da, acea zi le întuneca pe toate celelalte; astăzi încă, 
păstrează în ochii mei acelaşi relief, iar amintirea ei mi-a 
rămas adânc săpată în minte. Astfel de experienţe erau însă 
prea riscante. Refuzai să continui jocul şi revenii la 
„ghiulelele de tun” şi la acadelele mele de candel. 

Descoperii astfel că toată constituţia corpului meu sănătos 
şi normal se revolta împotriva alcoolului care nu i se 
potrivea. Cu toate acestea, prilejurile aveau să mă împingă 
de fiecare dată, tot mai des, spre John Barleycorn, până ce, 
după mulţi ani, urma să încep să-l caut prin toate locurile 
frecventate de ceilalţi sclavi ai lui. Da, viitorul mi-a dovedit 
că îl voi căuta şi-l voi saluta cu bucurie, ca pe un prieten şi 
binefăcător, dar în acelaşi timp, îl voi uri din tot sufletul. Ah, 
ce prieten curios este acest John Barleycom! 

Capitolul VII. REGINA HOŢILOR DE STRIDII. 

La vârsta de cincisprezece ani, lucram ore întregi într-o 
fabrică de conserve. Una peste alta, cele mai scurte zile de 
lucru ale mele erau cam de zece ore. Dacă la aceste ore de 
muncă efectivă în faţa unei maşini, se adaugă ora dejunului, 
timpul necesar pentru a ajunge la uzină şi a mă înapoia 
acasă, apoi timpul pierdut pentru a mă spăla, îmbrăca şi 
mânca, precum şi acela necesar spre a lua masa de seară, 


pentru a mă dezbrăca şi culca, din cele douăzeci şi patru de 
ore ale zilei, nu mai rămâneau decât nouă ore de dormit, 
foarte necesare unui tânăr sănătos ca mine. 

Din aceste nouă ore, îndată ce eram în pat şi înainte ca 
ochii să mi se închidă de somn, mă aranjam în aşa fel încât 
să fur timpului meu liber câteva clipe şi să le dedic cititului. 

Adesea însă, nu părăseam uzina înainte de miezul nopţii. 
Munceam din greu optsprezece până la douăzeci de ore, 
fără pauze. Ba o dată am rămas la maşina mea treizeci şi 
şase de ore în şir. Treceau săptămâni întregi în care nu-mi 
părăseam lucrul înainte de ora unsprezece; în acele zile mă 
culcam după miezul nopţii, iar la ora cinci şi jumătate eram 
sculat, pentru a mă îmbrăca şi mânca în fugă, astfel încât să 
pot fi la postul meu când sirena suna ora şapte. În 
asemenea cazuri, nu puteam să rup nici măcar o clipă 
pentru cărţile mele dragi. 

Este poate momentul să mă întrebaţi ce rol avea să joace 
John Barleycorn în această muncă zdrobitoare, plină de 
stoicism, a unui tinerel care abia împlinise cincisprezece 
ani? Din păcate, juca un mare rol şi vă voi demonstra. 
Adesea mă întrebam dacă scopul vieţii este să ne prefacă pe 
unii dintre noi în animale de povară. Nici un cal, în oraşul 
Oakland, nu se obosea atât de mult ca şi mine. Dacă aceasta 
era viaţa, apoi nu mă ispitea defel. 

Îmi aminteam de micul meu vas ancorat la țărm. Trebuie 
că fundul lui era acum încrustat de scoici. Mă gândeam apoi 
la vântul care străbătea în toate zilele golful, la răsăritul şi 
apusul soarelui pe care nu aveam cum să le mai văd; la 
aerul curat ce-mi pătrundea în nări, la apa sărată pe care o 
simţeam când mă aplecam peste punte... într-un cuvânt, 
evocam tot farmecul, toate minunile unei lumi azi 
neîngăduită mie. 

N-aveam decât un singur mijloc pentru a scăpa de această 
meserie istovitoare: să plec departe, pe apă, să încerc să-mi 
câştig altfel pâinea. Viaţa de marinar ducea însă în mod 
inevitabil spre John Barleycorn. Puțin îmi păsa! Îmi dau 


seama că mi-a trebuit destul curaj pentru a nu mă lăsa 
înhăţat din nou de traiul mizerabil pe care îl duceam la 
fabrică. 

Voiam să mă las răpit de vânturile aventurii. Ori, ele suflau 
spre bărcile de pirați, înşiruite de la un capăt la celălalt al 
golfului San Francisco, spre mormanele de stridii sau spre 
târgul matinal ce se ţinea de-a lungul cheiului, unde 
vânzătorii ambulanți şi hotelierii veneau să cumpere 
produse de pescărie. 

Orice pătrundere în parcurile de stridii era socotită drept 
infracţiune şi se pedepsea cu închisoare. Pe atunci însă, 
spectrul detenţiei nu mă înspăimânta de fel. 

Pe de altă parte, tinereţea mea plină de avânt asculta 
şoaptele închipuirii, care este chemarea spre aventură. 
Împărtăşii năzuinţele mele mamei Jaeanny, bătrâna negresă 
care mă alăptase. Era mai bine situată decât părinţii mei, 
deoarece câştiga bani frumoşi îngrijind bolnavii. O întrebai 
dacă primeşte să-şi dezlege ciorapul de bani pentru 
„sugaciul său cel alb”. Dacă primeşte? Mai mult, tot ce avea 
era al meu! 

Odată asigurat din această parte, pomii în căutarea lui 
Frank, poreclit „francezul”, un hoţ de stridii despre care se 
vorbea că este pe cale să-şi vândă şlepul numit - „Razzle 
Dazzle”. I-am descoperit vasul ancorat în partea estuarului 
ce se învecina cu Alameda, aproape de podul Webster. Pe 
bord tocmai erau vizitatori pe care Frank îi cinstea cu vin. 
Ne urcarăm pe punte spre a discuta chestiunea pentru care 
venisem şi aflai că voia într-adevăr să-şi vândă şlepul, dar 
era duminică şi după-amiază trebuia să primească alţi 
invitaţi. 

Îmi spuse însă că a doua zi va întocmi actul de vânzare, 
astfel încât să pot intra de îndată după aceea în posesia lui. 
Între timp, mă rugă să cobor ca să mă prezinte prietenilor 
săi. Erau acolo două surori, Mamy şi Less, o doamnă Hadley 
care le supravehgea, Whiskey Bob, un tânăr hoţ de stridii 


de şaisprezece ani şi Healey Păianjenul, un vulpoi cu favoriţi 
negri numărând vreo douăzeci de ani. 

Mamy, nepoata lui Healey, supranumită „Regina hoţilor de 
stridii” lua parte adesea la orgiile lor. Frank Francezul era 
îndrăgostit de ea, dar fata refuza cu încăpățânare să se 
mărite cu el. 

Frank turnă o cupă de vin roşu dintr-o enormă 
damingeană, pentru a întări târgul nostru. Îmi amintii de 
vinul roşu de la ferma italiană şi mă cutremurai. Whiskyul şi 
berea mă dezgustau parcă mai puţin. „Regina hoţilor de 
stridii” era însă acolo şi mă privea cu stăruinţă, ţinând ea 
însăşi în mână un pahar pe jumătate gol. 

Aveam şi eu mândria mea. Deşi eram un bărbăţel de 
numai cincisprezece ani, puteam totuşi să fiu la înălţime. 
Apoi, în afară de Mamy, mai aveau paharele pline sora sa, 
doamna Hadley, tânărul hoţ de stridii, vulpoiul cel 
mustăcios, într-un cuvânt, toată lumea. Puteam oare să 
îngădui să fiu socotit drept o curcă plouată? Nu, de o mie 
de ori nu! Mai bine să beau o mie de pahare! Cu 
naturaleţea unui om mare, golii paharul până la fund. 

Frank Francezul era încântat de afacerea pe care o 
încheiase, mai ales că îi dădusem arvună o piesă de aur de 
douăzeci de dolari. Umplu iarăşi în grabă paharele. Ştiam 
că am un cap solid şi un stomac capabil să suporte orice 
probă, aşa încât mă simţeam în stare să beau cu ei moderat, 
fără pericolul de a mă intoxica pentru o întreagă 
săptămână. Puteam apoi să rezist mai mult decât ei, mai 
ales că începuseră să bea înainte de a fi venit eu. 

Clipa veseliei şi-a cântecelor sosi repede. Intonarăm pe 
diferite voci: „Hoţul din Boston”, „Negresa Lulu”, apoi 
„Regina” ne cântă: „De-aş fi o păsărică”, iar Tess: „O, aveţi 
grijă de biata mea copilă”. Cheful se înteţi, astfel că putui să 
mă sustrag de la câteva pahare, fără ca acest lucru să fie 
observat; cum mă găseam aşezat pe un coş, aşa încât nu mi 
se vedeau decât capul şi umerii, îmi era uşor să arunc vinul 
peste bord. 


lată, cu aproximaţie, ce planuri îmi făcusem în aceste 
clipe: „Desigur că numai dintr-un capriciu oamenii iubesc 
această băutură spurcată. Cu atât mai rău pentru ei! Nu ţin 
de loc să le schimb gusturile. Bărbăţia mea cere, după 
noţiunile lor simple, să arăt că iubesc vinul. De acord! Voi 
face să se creadă că aşa şi este dar nu voi bea decât 
cantitatea ce nu o voi putea arunca”. 

În curând, „Regina” începu să-mi facă avansuri mie, 
ultimul venit în ceata piraţilor, nu ca simplu marinar, ci ca 
proprietar de vas. Mă invită să iau aer pe punte. 
Bineînţeles, ştia că Frank Francezul, rămas jos, îşi va roade 
unghiile de mânie; eu însă nu avusesem de unde să aflu 
toate acestea. Urcarăm, şi less veni să se aşeze aproape de 
noi. Pe urmă, Păiajenul şi Bob ne urmară exemplul şi, în 
sfârşit, doamna Hadley şi Frank Francezul. 

Continuarăm să cântăm, în timp ce damigeana pântecoasă 
circula din mână în mână. Pot spune că din toată banda, 
eram singurul cu stomacul gol. Nimeni nu putea să trăiască 
din plin clipa mai bine decât mine. În această atmosferă 
veselă, nu mă puteam opri să-mi compar rolul actual cu cel 
din trecut când, aşezat înaintea maşinii, într-un aer 
înăbuşitor, repetam fără răgaz, aceleaşi gesturi de automat. 

Aici, cu paharul în mână, mă bucuram de calda prietenie a 
acestor aventurieri, care refuzau să se supună rutinei şi 
dispreţuiau legile omeneşti, riscându-şi - după cum ştiau 
prea bine - viaţa şi libertatea. Numai John Barleycorn mă 
amestecase în această straşnică tovărăşie de inimi fără 
frâu, fără frică, dar şi fără ruşine! 

Aerul mării mi se strecura în plămâni şi tot el făcea să se 
încreţească luciul apei în mijlocul canalului. Şlepuri greoaie 
înaintau peste unde, anunţându-şi sosirea prin semnale de 
sirenă. Remorchere cu coşurile înroşite treceau în viteză, 
făcând în drumul lor valuri care ne legănau încet vasul. Un 
vapor încărcat cu zahăr tocmai pornea în larg. Soarele se 
oglinea pe suprafaţa ondulată a apei şi viaţa îmi părea 
demnă de a fi trăită. Clipa era sublimă. 


Păiajenul începu să cânte: 

—am regăsit, Lulu, negresa mea! Unde-ai fost tu, iubito! 

„Oh, am stat la închisoare Şi-am aşteptat să fiu eliberată, 
Sperând că te întorci, Frumosul meu băiat!” 

lată unde găseam un stimulent pentru spiritul meu de 
revoltă, pentru dorul meu de aventură. Aici se ivea atracţia 
pentru faptele interzise şi săvârşite cu dispreţ şi nobleţe! 
Ştiam că mâine nu-mi voi mai relua locul la maşină, în 
fabrica de conserve. Eram convins că a doua zi voi fi şi eu 
un pirat liber, aşa cum permite secolul nostru şi mai ales 
regiunea San Francisco. 

Păianjenul propuse să-mi servească el singur drept echipaj 
şi bucătar în timp ce eu voi manevra vasul. Dimineaţa 
trebuia să încărcăm alimentele şi apa, să ridicăm pânza 
principală (era cea mai mare pânză cu care navigasem 
vreodată) şi să aşteptăm trecerea refluxului pentru a 
străbate estuarul la prima adiere de vânt. Atunci vom 
întinde toate pânzele şi odată cu întoarcerea fluxului, vom 
cobori de-a lungul golfului până la insulele Asparagus, unde 
vom arunca ancora la câteva mile de țărm. 

În sfârşit, visul meu se realiza! Voi dormi pe apă, mă voi 
trezi pe apă şi tot pe apă îmi voi petrece întreaga viaţă! 

În clipa când Frank Francezul se pregătea, la apusul 
soarelui, să-şi conducă invitaţii la țărm, „Regina” mă rugă s- 
o iau în barca mea. N-am înţeles deloc de ce această 
dorinţă a fetei îl făcu pe Frank să-şi schimbe brusc planul. Îl 
auzii spunându-i lui Whiskey Bob să se aşeze la vâsle în 
locul lui şi să-i conducă invitaţii, el rămânând în barca mea. 
Cu atât mai puţin, n-am înţeles observaţia pe care mi-a 
făcut-o Păianjenul, însoţind-o cu un rânjet familiar: 

— Ticălosule! Da ştiu că te grăbeşti! 

Oare cum i-ar fi putut trece prin minte unui băiat de 
vârsta mea că un bărbat cărunt, de peste cincizeci de ani, 
ar putea fi gelos pe el? 

Capitolul VIII. CRÂŞMA „LA ULTIMA SPERANŢĂ” 


A doua zi, luni, dis-de-dimineaţă, ne-am regăsit la 
întâlnirea fixată pentru a întări târgul. Era în localul lui 
Johnny Heinhold, la „La ultima speranţă” un bar unde 
oamenii veneau să-şi aranjeze interesele. Vărsai suma de 
bani cuvenită; Frank Francezul îmi dădu contractul de 
vânzare şi pe urmă făcu cinste. Aşa este obiceiul în 
asemenea cazuri şi mi se părea normal: vânzătorul, după ce 
şi-a încasat banii, cheltuieşte o parte din ei în localul unde s- 
a încheiat târgul. Spre marea mea uimire, Frank Francezul 
oferi un rând pentru toată lumea. Era natural ca noi doi să 
bem împreună, dar de ce Johnny Heinhold, proprietarul 
tavernei, cel care domnea de acolo de după tejghea, trebuia 
să bea cu noi? Abia mai târziu îmi dădui seama că astfel 
realiza un beneficiu prin consumaţia făcută de el însuşi. 

Puteam, la nevoie, să îi admit pe Păiajenul şi pe Whiskey 
Bob, prietenii şi tovarăşii chefului nostru de pe bord, dar ce 
căutau alături de noi marinari Bill Kelley şi Soup Kennedy? 
Dacă îl socoteam şi pe Pat, fratele „Reginei” eram în total 
opt persoane. Deşi era dimineaţă, comandară whisky. Ce 
puteam face printre atâţia oameni importanţi, care voiau cu 
toţii să bea acelaşi lucru? 

— Whisky! cerni şi eu, cu aerul unuia care repetase 
această comandă de mii de ori. 

Şi ce mai whisky! Îl înghiţeam dintr-o dată. Brr! Şi acum 
parcă îi mai simt gustul. 

Rămăsei uluit când aflai preţul plătit de Frank Francezul: 
optzeci de cenți! Era o adevărată insultă adusă obiceiurilor 
mele de economie. Optzeci de cenți însemnau opt ore de 
lucru la maşină şi fuseseră daţi pe gâturile noastre, aşa... 
cât ai clipi din ochi, nelăsând decât un gust neplăcut în 
gură! Fără îndoială, acest Frank Francezul era un fenomen! 

Mă grăbeam să ies repede, să fug la lumină, la mare, la 
minunata mea corabie. Nimeni însă nu se mişca, nici chiar 
Păianjenul, echipajul meu. Capul îmi era prea greu, aşa că 
nu puteam înţelege de ce întârziau atâta. Mai târziu m-am 
gândit adesea la impresia pe care trebuia să le-o fi făcut eu, 


noul venit, un intrus primit să bea cot la cot cu ei şi care nu 
crăpase încă de la primul rând de pahare! 

Fără ştirea mea, Frank Francezul rămăsese mânios în 
urma incidentului de ieri. Acum, când era sigur şi când avea 
în buzunar banii pentru „Razzle Dazzle”, purtarea sa faţă 
de mine deveni ciudată. Simţii această schimbare de 
atitudine şi văzui fulgerul de ură care îi tulbura privirile. 
Toate acestea mă mirau nespus. Cu cât cunoşteam mai mult 
oamenii, cu atât îmi păreau mai stranii. Johnny Heinhold se 
aplecă peste tejghea şi-mi şopti la ureche: 

— Pe tine te ochesc! Ia seama, ţi-au pus gând rău! 

Arătai printr-un semn din cap, cu aerul unui om mare, că 
am înţeles despre ce era vorba şi că voi fi atent. În sinea 
mea eram însă intrigat. Dumnezeule mare! Cum puteam eu, 
care nu făcusem altceva decât să muncesc din greu sau să 
citesc romane de aventuri; eu, un biet băieţandru de 
cincisprezece ani, care nici nu se gândea la „Regina hoţilor 
de stridii” şi ignora faptul că Frank Francezul avea pentru 
ea o patimă meridională, cum puteam oare să ghicesc că-l 
acoperisem de ruşine? Cum puteam să ştiu că întâmplarea 
cu „Regina”, care din pricina mea refuzase să se urce pe 
vasul lui devenise subiect de râs şi bătaie de joc pentru toţi 
cei de pe coastă? 'Tot astfel, cum puteam înţelege că felul 
rezervat de a se purta al fratelui ei, Pat, pornea doar dintr-o 
înclinare naturală spre melancolie? 

Whiskey Bob mă luă deoparte. 

— Deschide bine ochii, îmi şoptea el prietenos. Bagă la cap 
ce-ţi spun: Frank Francezul a jurat să se răzbune pe tine. 
Voi străbate fluviul cu el, ca să cumpăr un vas pentru 
pescuitul stridiilor. Fii atent când se va reîntoarce! Şi-a pus 
în gând să te curețe. La noapte, când vei fi prin împrejurimi, 
schimbă-ţi locul de debarcare şi adu-ţi felinarul de direcţie 
pe bord. M-ai înţeles? 

O, fără îndoială că înţelesesem! Făcui un semn aprobator 
din cap şi, ca un om mare care se găseşte în faţa altuia, îi 
mulţumii pentru cele spuse. Apoi, mă îndreptai alene spre 


grupul de la bar. Nu, eu nu voi face cinste niciodată! Eram 
departe de bănuiala că s-ar fi aşteptat aşa ceva de la mine! 
Plecai cu Păianjenul. Şi acum îmi ard urechile când încerc 

să-mi închipui bârfelile debitate pe socoteala mea. 

Abordând un aer nepăsător, îl întrebai pe Păianjen de 
chinul ce-l rodea pe Frank Francezul. 

— Este nebun de gelozie din pricina ta, îmi spuse el. 

— Crezi? răspunsei eu pe un ton indiferent şi încheiai 
discuţia ca pe o chestiune lipsită de importanţă. Oricine ar 
fi dispus să se pună în locul meu, va înţelege uşor mândria 
unui cocoşel de cincisprezece ani, care află că Frank 
Francezul, aventurierul de cincizeci de ani, marinarul care 
cutreierase toate mările lumii, era gelos pe el din pricina 
unei fete cu numele pretenţios de „Regina hoţilor de 
stridii”! 

Citisem asemenea lucruri prin romane, dar nu crezusem 
că aveam să le trăiesc decât la o vârstă matură. Aşi! În 
dimineaţa aceea când, după ce-am ridicat pânzele şi-am 
scos ancora, ne orientarăm şi pornirăm, împinşi de vânt, pe 
canalul larg de trei mile care ducea în golf, mi se părea că 
sunt un diavol tânăr. 

lată cum am scăpat de munca istovitoare de la maşină, ca 
să fac cunoştinţă cu hoţii de stridii. Desigur, băutura 
prezidase această cunoştinţă şi promitea să continue a-şi 
juca rolul în această viaţă. Puteam oare să mă dau la o 
parte fără de temei? Pretutindeni unde oamenii duceau o 
existenţă liberă şi fără restricţii, regula era ca ei să bea. 
Spiritul de exaltare şi aventura păreau că merg totdeauna 
braţ la braţ cu John Barleycorn. Astfel că, pentru a cunoaşte 
cele două personaje, trebuia neapărat să iau contact cu al 
treilea; altfel, nu aveam decât să mă reîntorc la biblioteca 
publică şi să citesc isprăvile altora, renunțând la ale mele; 
în sfârşit, să rămân sclavul maşinii ce-mi aducea zece cenți 
pe oră. 

Nu, nu mă voi lăsa smuls de la o viaţă plină de neprevăzut, 
sub pretextul că oamenii mării nutresc o înclinaţie ciudată 


pentru bere, vin sau whisky. La urma urmei, ce mă interesa 
dacă noţiunea lor de mulţumire cuprindea şi nevoia de-a mă 
întovărăşi la beţiile lor? Dacă persistau să-şi cumpere 
otravă şi să mi-o impună, voi bea, ce să fac? Va fi tributul 
pentru prietenia lor. Prin aceasta se înţelege că nu eram 
deloc obligat să mă îmbăt. Nu-mi păstrasem oare mintea 
limpede în acea după-amiază de duminică, atunci când se 
hotărâse cumpărarea lui „Razzle Dazzle”, spre deosebire 
de ceilalţi doi care abia se mai ţineau pe picioare? Ei bine! 
În viitor voi face la fel: am să beau când aceasta le va face 
plăcere, dar mă voi feri cu grijă de abuzul de băutură! 

Capitolul IX. PROPRIETAR DE VAS. 

Înclinaţia mea spre băutură se dezvoltă treptat în 
tovărăşia hoţilor de stridii. Dacă de la o zi la alta deveneam 
un beţiv tot mai rafinat, acesta nu era efectul unei 
predispoziţii înnăscute pentru alcool, ci urmarea unei 
covingeri intelectuale. 

Cu cât trăiam viaţa mai din plin, cu atât o îndrăgeam mai 
mult. Nu voi uita nicodată emoția primei nopţi în care am 
luat parte la o incursiune de oameni vânjoşi, netemători nici 
de Dumnezeu nici de diavol, aşa zişii „şoareci de țărm”, iuți 
şi cu trupurile elastice. Unii erau abia eliberaţi din 
închisoarea, care însă îi aştepta din nou, ca şi pe toţi ceilalţi. 
Prin felul de viaţă pe care îl duceau, erau duşmani ai legii şi 
pedeapsa îi ameninţa tot timpul. Purtau ghete şi haine 
ciudate de marinari, vorbind cu vocea joasă şi înnăbuşită. 

Unul dintre ei, George cel Puternic, avea în tocurile 
centurii două revolvere arătând bine că nu venise aici 
pentru a se distra sau pentru a râde. Când retrăiesc toate 
acestea, îmi dau perfect de bine seama cât era de josnic şi 
de caraghios acel specimen uman. Dar pe atunci nu 
priveam în urmă. Mă izbeam mereu de John Barleycorn şi 
începui să mă împac cu el. Aveam înaintea mea o viaţă 
primejdioasă şi crudă. În sfârşit, trăiam aventurile pe care 
le citisem de atâtea ori în cărţi. 


Nelson, poreclit „Young Scratch” 7 pentru a se deosebi de 
tatăl său, „Old Scratch 8, naviga pe şalupa „Reindeer”, în 
tovărăşia unui anume „Clam” 9. Acesta era un tip foarte 
îndrăzneţ, iar Nelson un nebun furios. Deşi de numai 
douăzeci de ani, avea corpul unui Hercule. Când, doi ani 
mai târziu, fu împuşcat la Benicia, judele instructor 
mărturisi că nu mai văzuse niciodată întins pe lespezile 
morgii un om cu umerii aşa de largi. Nelson nu ştia nici sa 
citească, nici să scrie. Tatăl său îl luase cu banda să la San 
Francisco şi acolo viaţa de bord deveni pentru el o a doua 
natură. Avea o forţă nemaipomenită, iar violenţa sa 
devenise celebră printre marinari. Îl apucau furiile ca pe 
Berserker-ii din Nord 10, şi în acele clipe săvârşea acte 
iraționale şi îngrozitoare. Făcui cunoştinţă cu el după prima 
călătorie pe „Razzle Dazzle”; îl văzui cum îşi pune în 
mişcare „Reindeer”-ul cât ai clipi din ochi, şi cum începe să 
culeagă stridiile în faţa noastră, mai înainte ca noi să fi 
îndrăznit să ridicăm ancorele. 

Ciudată creatură şi acest Nelson! Într-o zi, când treceam 
prin faţa barului la „La ultima speranţă”, mi se adresă pe 
neaşteptate. Mândria mea nu mai cunoscu margini. Mă 
invită apoi tamnesam să iau ceva împreună cu el. 

Înaintea tejghelei, băui cu el un pahar de bere şi îi vorbii 
ca un adevărat om, despre nave şi despre misterioasa 
descărcare de plumb de pe bordul lui „Annie”. Continuarăm 
mult timp să discutăm şi mi se păru curios că întârziem şi 
după terminarea berii, dar puteam eu oare să dau semnalul 
de plecare, când „marele” Nelson prefera să rămână încă 
țintuit la bar? Spre marea mea uimire, după câteva minute, 
îmi oferi un nou rând de băutură, pe care o primii. 
Pălăvrăgeam mereu şi Nelson nu părea, pentru nimic în 
lume, dispus să părăsească localul. 

Daţi-mi voie să vă explic felul meu de a gândi şi în acelaşi 
timp să arăt cât de lipsit de experienţă eram pe atunci. La 
început, m-am simţit foarte mândru de tovărăşia lui Nelson, 
personajul cel mai viteaz dintre toţi hoţii de stridii şi 


aventurierii golfului. Din nenorocire pentru stomacul şi 
viscerele mele, credeam că Nelson, dintr-o ciudăţenie a firii 
sale, era fericit să-mi ofere bere. Chiar dacă nu-mi plăcea 
gustul ei şi nu o suportam, puteam oare să mă sustrag 
numai din acest motiv, de la o tovărăşie atât de onorabilă? îi 
plăcea să bea bere şi voiam să fac şi eu la fel. Foarte bine. 
Voi îndura puţin această neplăcere fizică, pentru a avea în 
schimb câteva clipe de mulţumire sufletească. 

Continuarăm să stăm de taifas la bar şi să sorbim berea 
comandată de el. Acum, când evoc această scenă, îmi dau 
seama că aţâţasem curiozitatea tovarăşului meu de chef. 
Sunt sigur că voia să ştie la al câtelea rând de băutură voi 
face şi eu cinste şi de câte ori îl voi lăsa să plătească fără să 
comand şi eu. 

După ce consumarăm câte şase ţapi de fiecare, mă gândii 
că este destul pentru o singură dată, şi astfel cel puţin nu 
pierdui din vedere limita la care mă hotărâsem să mă 
opresc. Mă scuzai că trebuie să plec pentru a mă înapoia pe 
vas, unde aveam treabă. Acesta, care se găsea ancorat pe 
chei, se legăna cam la vreo sută de metri de locul unde 
eram noi. 

Mi se învârtea capul şi eram cuprins de o ameţeală 
îngrozitoare. Numai prin constituţia mea robustă mă mai 
puteam ţine pe picioare. Acest fapt nu avea însă nici o 
importanţă! Mă întorceam pe bordul vasului ca un adevărat 
jefuitor al bancurilor de stridii, după ce ciocnisem la „La 
ultima speranţă” cu Nelson, cel mai temut dintre noi. În 
minte mi se întipărise puternic imaginea noastră, aşa cum 
eram aşezaţi la bar, gata să ne sorbim băutura. Ce curioase 
capricii pot manifesta unele firi! Sunt unii oameni care se 
simt mulţumiţi atunci când îşi cheltuiesc banii pentru a oferi 
bere unor persoane despre care nu ştiu nimic! 

În timp ce meditam în felul acesta, îmi amintii că am mai 
văzut şi pe alţii cum intrau perechi, perechi la „La ultima 
speranţă”, pentru a se cinsti, de „Idler”, când Scotty 
pescarul şi cu mine ne-am golit buzunarele de piesele de 


argint şi nichel pentru a cumpăra whisky. În sfârşit, îmi 
veni. În minte şi învoiala ce se obişnuia chiar între noi 
băieţii: când un prieten oferă altuia o „ghiulea de tun” sau o 
bucată de candel, ştie bine că peste câteva zile darul îi va fi 
întors. 

Iată, aşadar, pentru ce întârziase Nelson în faţa barului. 
După ce plătise primul pahar, aşteptase să-i înapoiez 
politeţea; iar eu l-am lăsat să plătească de şase ori, fără să-i 
ofer un singur rând! Lui, marelui Nelson! Simţeam că 
roşesc. Mă aşezai pe chei şi-mi acoperii faţa cu mâinile. 
Ruşinea îmi ardea fruntea, îmi împurpura obrajii şi gâtul. 
Am roşit de multe ori în viaţă, dar niciodată ca atunci. 

Acolo, pe chei, pradă părerilor de rău, meditai îndelung şi- 
mi schimbai noţiunile asupra valorii banilor. Născut sărac, 
trăisem sărac. Am îndurat câteodată chiar foamea. N-am 
avut parte de nici o jucărie, de nici o distracţie, asemeni 
altor copii. Cu strângere de inimă, retrăim amintirile primei 
mele copilării şi-mi dădui seama că din cauza lipsurilor, 
nimic din ea nu mai era viu, luminos, ci totul ofilit. Mizeria 
noastră devenise cronică. 

De-abia la opt ani am purtat pentru prima oară un tricou, 
un simplu tricou de pus pe piele, dar unul adevărat, nou- 
nouţ, cumpărat de la magazin. Când se murdărea, eram silit 
să port din nou veşmintele mele vechi, cusute în casă. Eram 
aşa de mândru de tricoul meu, încât stăruiam să-l port fără 
nici o altă îmbrăcăminte. Când mi s-a interzis aceasta, m-am 
revoltat pentru prima oară împotriva mamei, fiind cât pe- 
aici să fac o criză de nervi, până ce ea mi-a îndeplinit, în 
sfârşit, dorinţa. 

Numai cine a cunoscut foamea poate să aprecieze hrana la 
justa ei valoare; numai marinarii şi locuitorii deşertului pot 
să preţuiască aşa cum trebuie apa proaspătă; şi numai un 
copil cu imaginaţie poate ajunge să înţeleagă însemnătatea 
lucrurilor de care a fost lipsit vreme îndelungată. 

Constatasem deja demult că nu puteam avea nimic, dacă 
nu acţionam singur. Trebuia să-mi procur totul; nimic nu-mi 


venea din altă parte. Copilăria mea mizerabilă reuşise să-mi 
dezvolte în fiinţă sentimente meschine. Primele lucruri la 
care râvnisem se compuneau din poze pentru copii, 
reclame şi albume de fotografii dintre acelea care se găsesc 
în pachetele de ţigări. Nu mi le puteam însă procura din 
propriile venituri. Pentru a cuceri astfel de comori, trebuia 
să mă străduiesc să vând cât mai multe ziare. Negociam cu 
alţi băieţi pozele pe care le aveam în dublu exemplar, şi cum 
alergam prin toate colţurile oraşului, nu-mi lipseau 
prilejurile să mă îndeletnicesc cu acest mic comerţ. 

Cu puţin înainte, completasem seriile de fotografii lansate 
de fabricanţii de ţigări. Acestea se compuneau din: 
frumuseți pariziene, femei celebre din toată lumea, 
drapelele tuturor naţiunilor, artiste renumite, campioni de 
box şi alte asemenea „subiecte”. Aveam fiecare serie în cele 
trei forme sub care fuseseră emise: cărticica închisă în 
pachetul de ţigări, afişul şi albumul. 

Mai târziu, începui să adun seriile şi albumele în dublu 
exemplar. Strângeam, de asemenea, şi alte obiecte pe care 
băieţii le preţuiesc şi le cumpără de obicei cu banii primiţi 
de la părinţii lor. Bineînţeles că eu nu primisem niciodată 
bani pentru a-mi cumpăra vreun lucru, oricât de mic ar fi 
fost, aşa că aveam, mai mult decât oricare alt copil, simţul 
valorilor. Strângeam timbre poştale, diferite minerale, 
curiozităţi, ouă de pasăre, bile şi altele. Odată, am avut o 
minunată colecţie de agate, aşa cum nu mai văzusem la nici 
un alt băiat. Punctul de atracţie consta în mai multe bucăţi 
de marmură care valorau cel puţin trei dolari. Le primisem 
drept amanet pentru douăzeci de cenți de la un mic 
comisionar care ajunse la casa de corecție înainte de a-şi fi 
putut plăti datoria. 

Făceam comerţ cu de toate şi-mi schimbam articolele de 
douăzeci de ori până când atingeau o valoare reală. Eram 
renumit ca negustor şi de o zgârcenie fără pereche. Am 
ajuns o dată să-l fac să plângă pe un vânzător de haine 
vechi care a avut curajul să facă afaceri în tovărăşia mea. 


Ceilalţi mă chemau la ei ca să-mi încredinţeze vânzarea 
colecţiilor de sticle, pânzeturi, fierărie, seminţe, saci de 
iută, bidoane de petrol de cinci litri şi altele. Pentru 
osteneala mea primeam întotdeauna un comision. 

Trebuie să vi-l închipuiţi pe băiatul acesta econom până la 
avariţie şi obişnuit să lucreze la maşină ca un sclav pentru 
zece cenţj pe oră cum a rămas pe parapetul podului, 
meditând asupra greşelii făcute faţă de Nelson, în ceea ce 
priveşte berea de cinci cenți paharul pe care o băuse puţin 
mai înainte, numai în câteva clipe, fără a contribui cu nimic 
la plata ei. În clipele acelea mi-am dat seama că totul era 
schimbat faţă de trecut. Mă găseam acum în mijlocul 
oamenilor pe care îi admiram şi de a căror tovărăşie eram 
mândru. Oare calicia, economia mea exagerată, mi-a dat 
vreo emoție asemănătoare acelora pe care le-am trăit de 
când făceam parte din banda hoţilor de stridii? Ce valora 
mai mult: banii sau emoţiile? Ce însemnau pentru aceşti 
aventurieri una sau mai multe bucăţi de nichel? Da, ei 
aveau un dispreţ atât de mare pentru arginţi, încât nu 
şovăiau să cheme opt prieteni pentru a le da să bea whisky 
de zece cenți paharul, aşa cum avusesem ocazia să văd 
făcuse Frank Francezul. Mai mult decât atât: Nelson 
cheltuise şaizeci de cenți pe bere, numai pentru noi doi. 

Ce cale aveam de ales? Îmi dădeam seama de gravitatea 
hotărârii pe care urma s-o iau. Aveam să hotărăsc între bani 
şi oameni, între zgârcenie şi sentimentalism nepăsător. Din 
două, una: sau voi arunca peste bord toate vechile mele 
concepţii asupra valorii banului, fără să-mi mai pese de el 
sau, dacă nu, voi renunţa la prietenia acestor băieţi veseli 
pe care un ciudat capriciu îi făcea să simtă nevoia 
băuturilor tari. 

Mă hotărâi pentru cea de-a doua soluţie şi mă întorsei, 
revenind la „La ultima speranţă”. Acolo îl văzui pe Nelson 
stând în continuare în pragul uşii. 

— Hai să luăm câte un ţap, îl invitai eu. 


Peste câteva clipe, ne găseam iarăşi în faţa barului. 
Băutura veni la comandă, şi conversaţia reîncepu. De data 
aceasta, eu am fost cel care a plătit zece cenți! Zece cenți! 
O oră întreagă un lucru la maşină, pentru un lichid pe care 
nu-l doream şi al cărui gust mi se părea atât de greţos! 

Totuşi, nu-mi veni greu să alung orice neplăcere, căci prin 
acest act inauguram o nouă concepţie de viaţă: nu banii, ci 
prietenia reprezenta adevărata valoare! 

Pe gâtul nostru alunecă un al doilea rând pe care îl plătii 
eu. Cu înţelepciunea unui, băutor experimentat, Nelson 
spuse patronului: 

— Johnny, mie îmi vei pune într-unul mic. 

Johnny făcu un semn de aprobare din cap şi-i puse berea 
într-un pahar cam de trei ori mai mic decât acela în care ne 
servise până atunci. Cu toate că ne da băutură mai puţină, 
avui de plătit acelaşi preţ: cinci cenți. 

În clipa aceea era destul de ameţit, aşa că nu-mi putui da 
seama dintr-o dată ce însemna această ciudăţenie în 
purtarea tovarăşului meu. În curând urma să mă lămuresc: 
cantitatea avea o însemnătate secundară atunci când voiai 
să faci cinste. La un moment dat, berea nu mai însemna 
nimic, ci numai spiritul de prietenie era acela care se 
manifesta. Cu bucurie, îmi dădui seama de încă un fapt: şi 
eu însumi puteam să-mi comand băutura într-un păhărel 
mic, scăpând astfel de două părţi din acest lichid 
dezgustător, pe care mi-l impunea prietenia. 

— Trebuie să mă duc pe bord, să iau bani, aruncai o vorbă, 
ca din întâmplare, în timp ce beam. Prin aceasta, credeam 
că Nelson mă va ierta, fiindcă plătise mai înainte şase 
rânduri pentru mine, fără ca eu să-i răspund cu niciunul. 

— Nu trebuie să te osteneşti neapărat şi să te duci până 
acolo, îmi răspunse dânsul. Sunt sigur că Johnny are 
încredere într-un tip ca tine. Nu-i aşa, Johnny? 

— Se înţelege, încuviinţă patronul, cu un surâs larg. 

— Fiindcă veni vorba, ia ascultă, prietene, la cât se ridică 
datoria mea la tine? îl întrebă Nelson pe negustor, 


amintindu-şi de contul său. 

Johnny scoase un registru din dosul tejghelei, găsi pagina 
rezervată tovarăşului meu şi adăugă la contul lui cei câţiva 
dolari, datoraţi pe ultimele consumaţii. Într-o clipă, în mine 
se născu dorinţa să am şi eu o pagină în acest catastif. A 
figura acolo, mi se părea o supremă distincţie conferită 
bărbăţiei. După alte două rânduri pe care stăruii sa le 
plătesc, Nelson dădu semnalul de plecare, şi afară ne 
luarăm rămas bun ca nişte adevăraţi priteni. Coborâi cheiul 
cu paşi nesiguri până la „Razzle Dazzle”. Păianjenul tocmai 
se pregătea să facă focul pentru masă. 

— Unde ai fost? rânji el, privindu-mă prin deschizătura 
uşii. 

— Ei, am fost cu Nelson, răspunsei eu cu o nepăsare 
prefăcută, încercând să-mi ascund mândria. 

În urma întrebării îmi veni pe loc o idee. Aveam de a face 
tot cu un contrabandist. Dacă adoptasem un anumit 
principiu, de ce să nu-l aplic până la capăt? 

— Vino să bem câte un pahar la Johnny, îl invitai eu. 

Primi bucuros şi, pe când urcam de-a lungul cheiului, ne 
întâlnirăm cu Clam. Era tovarăşul lui Nelson, un flăcău de 
vreo treizeci de ani, bine legat, viteaz şi mustăcios; pe 
scurt, un individ cu totul opus omului molâu şi aşezat. 

— Vii cu noi? îi strigai, oprindu-l. Este rândul meu să fac 
cinste. 

Intrând pe uşa barului la „La ultima speranţă”, îl văzui pe 
Pat, fratele „Reginei”, care tocmai ieşea. 

— Unde 2'. pomit-o? îl întrebai eu în semn de salut. Noi am 
venit să bem câte un pahar. Nu vrei să vii şi tu la masa 
noastră? 

— Am băut până acum, răspunse el, şovăind. 

— Ei, şi? Nu-i nimic! Îţi ofer un pahar în plus, atâta tot! îi 
replicai eu. 

Pat primi să rămână cu noi şi, după câteva pahare cu bere, 
reuşii să-l cuceresc. Ah, în acea după-amiază, învăţai să-l 
cunosc bine pe John Barleycorn. El răsplăteşte prin alte 


avantaje gustul amar pe care-l lasă în gură. Gândiţi-vă 
numai!Pentru ridicola sumă de zece cenți, îmi schimbase 
într-un prieten devotat pe un individ melancolic şi arţăgos, 
care ameninţa să-mi devină duşman. Pat începu să 
glumească, expresia ochilor săi se lumină devenind 
prietenoasă, şi vocile noastre trecură la şoapte, pentru a 
vorbi despre port şi despre bancurile de stridii. 

— Un pahar mic pentru mine, Johnny, comandai eu, în timp 
ce ceilalţi continuau să bea din halbele lor. Pronunţai aceste 
cuvinte ca un băutor rafinat, căruia îi vine, la un moment 
dat, un anumit capriciu în minte. 

Astăzi, sunt convins că dintre toţi indivizii adunaţi acolo, 
numai Johnny Heinhold, patronul, a fost singurul în stare să 
bănuiască faptul că avea în faţa lui un începător. 

Peste câteva clipe, îl auzii pe Păianjen întrebându-l în taină 
pe Johnny: 

— De unde a învăţat să bea în felul ăsta? 

— O, a fost aici toată după-amiaza, cu Nelson, răspunse 
Johnny. 

Mă prefăceam că nu aud aceste cuvinte, dar ce mândru 
mă simţeam de ele! Ei bine, da! Chiar cârciumarul întărea 
reputaţia mea de om! „Ela băut aici toată după-amiaza, cu 
Nelson”. Cuvinte magice! Subliniere făcută de patronul 
unei taverne, tocmai când eram cu paharul în mână! Îmi 
amintii că Fank Francezul îl cinstise pe Johnny în ziua când 
o cumpărasem pe „Razzle Dazzle”. Paharele erau pline şi ne 
pregăteam să le dăm pe gât. 

— Serveşte-te şi tu, Johnny, îi spusei eu dând impresia că 
mi-am neglijat intenţia de a-l cinsti, fiind absorbit de o 
conversaţie interesantă cu Clam şi Pat. 

Johnny îmi aruncă o privire pătrunzătoare. Bănuia, sunt 
sigur, paşii de uriaş pe care îi făceam în educaţia mea de 
băutor. Luă sticla de whisky pe care o ţinea de o parte, 
pentru el, şi-şi turnă din ea. Pentru o clipă, gestul acesta 
deşteptă în mine sentimentul de zgârcenie. Îşi servea o 
băutură de zece cenți, pe când berea noastră nu costa 


decât cinci cenți! Îndepărtai pe loc această indispoziţie, 
într-atât mi se păru de meschină, sub lumina noilor mele 
concepţii, şi astfel nu mă trădai. 

— Este bine să treci toate acestea în catastiful tău, îi 
poruncii eu lui Johnny, la plecare. 

Avui satisfacția să văd o pagină albă ce se rezerva numelui 
meu, şi pe urmă trecerea sumei ce o datoram acolo în 
registru. 

Prima mea datorie se ridica la treizeci de cenți. Întrevăzui 
ca într-un nor auriu zilele din viitor, când urma ca această 
foaie să fie înnegrită, ştearsă la plată şi apoi înnegrită din 
nou. 

Oferii un ultim rând de plecare. Apoi, spre marea mea 
uimire, Johnny îşi răscumpără paharul său de zece cenți, 
căci ne oferi din sticla de lângă el câte un pahar la toţi. 
Socotii că prin aceasta se achitase cu totul de îndatorirea 
pe care o avea faţă de mine. 

Când ieşirăm afară, Păianjenul avu o idee: 

— Ce-ar fi dacă ne-am duce să dăm o raită la casa Saint 
Louis? spuse el. 

Pat, care descărcase toată ziua cărbuni, era prea obosit 
pentru a mai primi această nouă invitaţie, astfel că pomi 
spre locuinţa sa, iar Clam se întoarse şi el pe bord să facă 
de mâncare. 

Păianjenul şi cu mine ne îndreptarăm spre ospătăria Saint 
Louis. Mă duceam acolo pentru prima dată. Intrai într-o 
sală imensă unde erau adunaţi vreo cincizeci de oameni, 
majoritatea marinari. Îl întâlnii pe Soup Kennedy pentru a 
doua oară, precum şi pe Bill Kelley. În curând, Smith, de pe 
„Annie” - omul cu revolverele la centură - intră şi el agale. 
Nelson îşi făcu, de asemenea, apariţia. Văzui apoi, între 
alţii, pe fraţii Vigy, patronii localului şi îmi atrase îndeosebi 
atenţia Joe, un tip cu ochi răi, care cânta din armonică 
întocmai ca un „înger” gălăgios şi plângăreţ, înduioşându-i 
chiar pe cei mai împietriţi indivizi aflaţi în portul Oakland. 


După mai multe rânduri de băutură, un gând îmi rătăci 
prin minte. Mama Jeanny va primi numai un acont mizerabil 
din banii pe care îi câştigasem în această săptămână cu 
„Razzle Dazzle”. Ce mă mai interesau însă toate acestea? 
gândi eu, sau mai curând John Barleycorn era cel care se 
însărcină să răspundă în locul meu: „Eşti, în sfârşit, un om 
şi ai făcut cunoştinţă cu alţi oameni. Mama Jeanny nu este 
aşa de grăbită să-i înapoiezi banii cum crezi tu. Ea nu 
moare de foame, o ştii prea bine, căci are şi un cont la 
bancă! Las-o să aştepte, şi îi vei plăti încetul cu încetul”. 

lată în cel fel am ajuns să cunosc o nouă însuşire a lui John 
Barleycorn: „El este capabil să răstoarne orice morală. O 
acţiune urâtă, pe care n-o poţi concepe atunci când eşti 
treaz, devine lucrul cel mai uşor din lume, de îndată ce ai 
deşertat mai multe pahare. Această acţiune apare ca 
singurul lucru ce trebuie făcut, căci John Barleycorn 
dărâmă zidul creat de principiile morale între dorinţele 
noastre imediate şi trecerea la faptă.” înlăturai deci 
amintirea datoriei pe care o aveam faţă de mama Jeanny şi 
continuai să trăiesc clipele prin care trecusem azi, cu toate 
ţiuiturile pe care le simţeam în urechi şi care deveniseră 
foarte supărătoare. 

Nu şitu cine m-a adus pe bord şi m-a culcat în acea 
noapte; cred că a fost Păianjenul. 

CAPITOLUL X. „BĂTRÂNUL CUŢITAR” 

Se înţelege, din cele arătate până acum, în ce mod reuşii 
să-mi iau diploma de capacitate. 

Situaţia mea în lumea marinărească şi relaţiile pe care le 
aveam cu hoţii de stridii, luară dintr-o dată o întorsătură 
minunată. Începui să fiu socotit un băiat bun din ziua când, 
aşezat pe cheiul din Oakland, reuşisem să-mi întocmesc 
faimosul meu plan. Chestiunile băneşti nu mă mai 
preocupară defel. Începând din acea vreme, nimeni nu mă 
mai privea ca pe un avar; dimpotrivă, dărnicia mea era o 
sursă de nelinişte şi de supărări pentru cei cu care veneam 
în contact. 


O rupsesem definitiv cu trecutul meu meschin şi scrisei 
mamei, rugând-o să adune băieţii din vecini şi să le împartă 
toate colecţiile mele. Nu mă mai interesa nici măcar în ce 
mâini urmau să cadă. Eram acum un om şi voiam să şterg 
tot ce mă lega de copilărie. 

Renumele meu crescu. Când se povesti din gură în gură, 
cum Frank Francezul încercase să mă înnece; cum 
reuşisem să rămân pe puntea lui „Razzle Dazzle”, 
ameninţându-l cu puşca şi, aşa înarmat cum eram, 
manevrasem vasul cu ajutorul picioarelor ţinându-l în linie 
dreaptă; şi, în sfârşit, cum îi dădusem o lovitură straşnică, 
făcându-l să se îndepărteze din drumul meu - toţi oamenii 
din port mărturisiră că în mine era ceva stofă. Continuai să 
le arăt din ce material eram croit. Un material ce nu se 
găseşte pe toate drumurile. În unele zile, mă întorceam cu 
„Razzle Dazzle” încărcată de stridii mai mult decât oricare 
altă corabie ce putea fi manevrată de două persoane. O 
dată, am ajuns până în golful inferior şi corabia mea fu 
prima care ancoră dis-de-dimineaţă în insulele Asparagus. 
Într-o joi, făcurăm o cursă de noapte pentru a junge la târg. 
„Razzle Dazzle”, cu toate că îşi pierduse cârma, sosi 
înaintea tuturor celorlalte corăbii, iar vineri de dimineaţă, 
eu luai cel mai mare preţ din vânzarea mărfurilor. În sfârşit, 
altădată, adusei vasul din golful superior numai cu o 
singură velă, căci Scotty dăduse foc catargului cel mare. 
(Da, era acelaşi Scotty care luase parte la beţia de pe 
„Idler”. Irlandezul venise după Păianjen, iar Scotty, sosind 
cam în aceeaşi vreme, îi luase locul Irlandezului). 

În ciuda acestor isprăvi, aventurile mele pe apă contau 
prea puţin. Ceea ce era mai presus de toate şi mă făcea să 
merit porecla de „Prinţul hoţilor de stridii” era faptul că de 
îndată ce coboram pe pământ, mă arătam cel mai bun băiat 
din lume şi plăteam pahare după pahare, întocmai ca un 
bărbat adevărat. Pe atunci eram departe de a-mi închipui 
că va veni o vreme în care oamenii din portul Oakland vor fi 
la rândul lor scandalizaţi şi neliniştiţi de farsele mele 


diabolice, deşi mai înainte eu fusesem cel înspăimântat de 
ei. 

Viaţa şi alcoolul se contopeau, alcătuind un singur tot. 
Cârciumile sunt cluburile celor săraci, locurile de întâlnire 
unde luau fiinţă adevărate asociaţii. Aici ne dădeam 
întâlnire, ne sărbătoream biruinţele şi ne împărţeam 
necazurile. 'Tot aici ajungeam să ne cunoaştem şi să legăm 
prietenii. 

Aş putea să uit vreodată acea după-amiază când l-am 
cunoscut pe bătrânul cuţitar, tatăl lui Nelson? Eram la „La 
ultima speranţă”, şi Johnny Heinhold făcu prezentările. 
Bătrânul era pentru mine o personalitate numai prin 
simplul fapt de a fi tatăl lui Nelson. Mai era însă ceva cu el. 
Era stăpânul unei mici corăbioare cu fundul plat, numită 
„Annie-Mine”, şi într-o bună zi urma să plec împreună cu el, 
ca marinar. Mai mult chiar.: semăna întrutotul cu un 
personaj de roman, cu ochii săi albaştri, cu părul roşcat şi 
cu forma sa brutală de viking. Deşi în vârstă, avea un trup 
puternic şi muşchi de oţel. Rătăcise pe toate mările, în nave 
ale tuturor naționalităților ce aparţineau tuturor timpurilor. 

Auzisem povestindu-se despre acest om cele mai ciudate 
întâmplări şi-l admiram fără să-l cunosc. Pentru a ne putea 
împrieteni a trebuit să intervină rachiul. Chiar după aceea, 
cunoştinţa noastră s-ar fi putut mărgini la o strângere de 
mână sau la câteva cuvinte schimbate - căci nu era un tip 
prietenos - dacă la mijloc n-ar fi fost John Barleycorn care 
ne unea. 

— Ar mai merge un rând, nu-i aşa? Zisei eu cu vioiciune, 
după acea pauză pe care o socoteam un rit ce trebuie 
respectat în ceremonialul băutorilor. 

În timp ce goleau halbele plătite de mine, se înţelege că 
trebuia să-mi vorbească. Johnny, în calitatea sa de patron 
rafinat, se amestecă în vorbă şi abordă subiecte care erau 
interesante pentru amândoi. Apoi, după ce rândul meu era 
dat pe gât, căpitanul Nelson trebuia să ofere şi el un altul, 


fapt care prelungi discuţia noastră. Între timp, Johnny ne 
părăsi pentru a servi alţi clienţi. 

Cu cât beam mai mult împreună cu căpitanul Nelson, cu 
atât creştea prietenia noastră. Acest marinar experimentat 
se găsea în faţa unuia care asculta plin de atenţie, şi care, 
graţie lecturilor făcute, cunoştea multe din viaţa 
marinărească. De altfel, el însuşi trăise vreme îndelungată 
în mijlocul ei. Bătrânul evocă timpurile tinereţii sale 
zbuciumate şi-mi făcu favoarea de a-mi povesti mai multe 
anecdote curioase. Berea nu încetă să vină rând după rând, 
în tot cursul acelei după-amiezi de vară. Îmi dădui seama că 
tot lui John Barleycorn îi datoram această lungă conversaţie 
cu încercatul lup de mare. 

John Barleycorn se aplecă pe deasupra tejghelei pentru a- 
mi şopti în taină că începeam să bat câmpii şi mă sfătui să 
beau mai cu măsură. Atâta vreme însă cât îl vedeam pe 
căpitanul Nelson sorbind numai din paharul cel mare, 
amorul meu propriu mă oprea să fac altfel. Abia când el se 
hotări, în sfârşit, să comande pahare mici, îi urmai 
exemplul. 

Oh, când sosi clipa despărțirii, fu o scenă mişcătoare, căci 
eram beat turtă. Aveam totuşi satisfacția să văd că şi 
bătrânul cuţitar era tot atât de ameţit ca şi mine. Poate că 
numai din modestie am refuzat să cred că el era şi mai 
turmentat. 

Câteva zile după aceea, Păianjenul, Pat, Clam, Johnny 
Heinhold şi alţi câţiva îmi spuseră că bătrânul cuţitar mă 
pusese la inimă, nemaicontenind cu laudele la adresa mea. 
Faptul era cu atât mai ciudat, cu cât bătrânul era cunoscut 
ca un tip sălbatic, gata de harţă, care nu iubea pe nimeni. 
Încă de pe vremea uneia dintre călătoriile sale, când, - cu 
prilejul unei bătăi, - umpluse faţa adversarului său cu 
zgârieturi făcute cu unghiile şi cu cuțitul, fusese poreclit 
„bătrânul cuţitar”. Dacă îi devenisem drag, acest fapt îl 
datoram numai lui John Barleycorn. 


Prin cele de mai sus, am vrut numai să arăt cum îşi 
foloseşte John Barleycorn toate farmecele, toată puterea sa 
de seducţie, toate forţele de care dispune pentru a-şi putea 
câştiga adepţi. 

Capitolul XI. CUM AM FURAT O BARCĂ DE PESCUIT. 

Cu toate că luasem parte la atâtea beţii, nu se născuse în 
mine nici o atracţie pentru alcool, iar organismul meu nu 
simţea deloc nevoia acestui produs chimic. Nici anii de beţie 
care urmară nu reuşiră să trezească în fiinţa mea dorinţa 
de băutură. A bea era o modă a existenţei pe care o 
duceam, un obicei al oamenilor cu care veneam în contact. 
Când porneam în larg, nu luam cu mine alcool, căci 
niciodată, în asemenea împrejurări, nu simţeam nevoia de-a 
bea. De îndată însă ce „Razzle Dazzle” ancora la chei, iar eu 
pătrundeam în acele localuri de întâlnire de pe coastă unde 
alcoolul curgea din belşug, ideea că băutura este o 
îndatorire socială şi o dovadă de bărbăţie începea să prindă 
rădăcini în conştiinţa mea. 

Câteodată, când vasul era ancorat la țărm sau de cealaltă 
parte a estuarului, pe bancul de nisip, „Regina” venea la 
bord, împreună cu fratele ei Pat şi cu doamna Hadley. În 
calitatea mea de gazdă, nu puteam să-mi dovedesc 
ospitalitatea decât sub forma pe care o înțelegeau invitaţii 
mei. Îl trimiteam în grabă pe Păianjenul, pe Irlandez sau pe 
Scotty, având asupră-le un vas pentru bere şi o damigeană 
pentru vin roşu. De asemenea, de multe ori, când mă 
găseam cu vasul ancorat lângă chei pentru a-mi vinde 
stridiile, „Razzle Dazzle” era vizitat de poliţie şi de agenţi 
secreţi. Trăind veşnic cu teama poliţiei în suflet, ne 
grăbeam să curăţăm stridii pe care le ofeream acestor 
nepoftiţi însoţite de un sos piperat, în timp ce vreunul 
dintre noi se ducea repede să umple cana de bere său să 
aducă rachiu tare în sticle înfundate. 

Cu toate că în acea vreme beam zdravăn, n-am reuşit 
totuşi să-l îndrăgesc pe John Barleycorn. Îi preţuiam mult 
pe cei care veneau în contact cu el, dar tot nu-i puteam 


suferi gustul. În toată această epocă, făcui mari eforturi 
pentru a părea la rându-mi un bărbat adevărat, 
înnăbuşindu-mi dorinţa nestăvilită de a ronţăi zaharicale. Aş 
fi preferat să mor, decât să împărtăşesc şi altora această 
dorinţă ascunsă. Nopțile, când ştiam că echipajul meu 
doarme în oraş, îmi îngăduiam o adevărată „orgie”. Mă 
strecuram până la biblioteca publică pentru a-mi schimba 
cărţile împrumutate şi-mi cumpăram, cu această 
ocazie,bomboane de toate felurile. Mă reîntorceam apoi pe 
„Razzle Dazzle”, închizându-mă în cabină pentru a citi în 
timp ce mâncam bomboanele. Mă întindeam pe pat şi 
rămâneam aşa, cucerit de lectură şi de bunătăţile pe care le 
mestecam. Erau poate singurele clipe când simţeam că 
obţinusem într-adevăr ceva preţios în schimbul banilor mei. 
Mulțimea dolarilor risipiţi în cârciumi nu putea să-mi 
procure nici pe departe mulţumirea pe care mi-o procurau 
cei douăzeci şi cinci de cenți daţi cofetarului. 

Pe măsură ce alcoolul mă asalta tot mai mult, mi se întărea 
convingerea că cele mai scânteietoare clipe din viaţă erau, 
fără îndoială, cele petrecute în tovărăşia lui. Beţiile 
rămâneau totdeauna de neuitat. Ele provocau evenimente 
ce ieşeau din comun. Pentru oameni ca Joe-Berbecul, aceste 
beţii serveau pentru a însemna diferite epoci din existenţa 
sa. Marinarii aşteptau cu nerăbdare cheful ce le era 
rezervat sâmbăta. Noi, hoţii de stridii, îl începeam cu 
adevărat abia după ce ne vindeam marfa. Cu toate acestea, 
ciocneam şi mai înainte, pe ici pe colo câte un pahar, cu 
vreun prieten întâlnit din întâmplare. 

Tocmai aceste mici chefuri erau mai atrăgătoare, căci 
provocau adesea incidente ciudate, dovadă, duminica aceea 
când Nelson, Frank Francezul şi căpitanul Spink răpiră, de 
la Whiskey Bob şi Nicky-Grecul, o barcă de pescuit, pe care 
şi cei păgubiţi o aveau tot de furat. Între timp surveniseră 
schimbări radicale în echipajele hoţilor de stridii. Nelson se 
bătuse cu Bill Kelly pe bordul bărcii „Annie”, şi în urma 
bătăii, se alese cu mâna străpunsă de un glonte; se certase 


apoi cu Clam, rupând orice legătură cu el. După aceea, 
purtând braţul în eşarfă, pornise cu „Reindeer” în larg, 
având cu sine doi marinari de meserie. Aceştia fură atât de 
înspăimântați de apucăturile sale violente încât n-a trecut 
mult şi l-au părăsit. Odată ajunşi la țărm, începură să 
răspândească fel de fel de legende despre felu-i brutal şi 
cruzimea sa, astfel încât nimeni din port nu mai voia să-l 
însoţească în larg. 

Barca „Reindeer”, lipsită de echipaj, rămase, aşadar, 
ancorată pe bancul de nisip, de cealaltă parte a estuarului. 
În apropierea ei se găsea şi „Razzle Dazzle”, cu catargul cel 
mare ars. Pe bordul acesteia, mă aflam eu şi Scotty. 
Whiskey Bob, după ce se certase şi el cu Frank Francezul, 
plecase într-o incursiune în susul fluviului, sub comanda lui 
Niky-Grecul. 

La întoarcere aduseră cu ei o barcă de pescuit nou-nouţă, 
şterpelită de la un pescar italian. În cercetările pentru a 
descoperi autorii furtului, italianul îi controlă pe toţi hoţii de 
stridii, fără nici o excepţie. Eram cu toţii convinşi, din cele 
ce ştiam despre ei, că numai Whiskey şi Nicky-Grecul erau 
vinovaţi. Dar unde naiba putea să fie vasul? Sute de pescari 
italieni şi greci cercetară fluviul în lung şi în lat, coborând 
până în golf şi scotociră în zadar cele mai mici colţişoare şi 
ascunzători posibile. 

Când proprietarul, deznădăjduit, oferi o recompensă de 
cincizeci de dolari, interesul nostru crescu, în vreme ce 
misterul devenea tot mai de nepătruns. 

Într-o dimineaţă de duminică, primii vizita bătrânului 
căpitan Spink, care voia să-mi vorbeasc în mod confidenţial. 
Pescuise cu vasul său în apele Alamedei. La venirea 
refluxului, observase sub apă o funie legată de un ţăruş ce 
dispărea spre fund. În zadar încercase Spink să readucă la 
suprafaţă obiectul ce atârna de celălalt capăt al odgonului. 
Puțin mai departe, fixată de un al doilea pilon, se afla o altă 
frânghie pe care, de asemenea, nu reuşi s-o urnească cu 
nici un chip. Fără îndoială că era vorba de vasul furat. 


„Dacă o vom înapoia proprietarului său, mă ispiti el, vom 
primi cincizeci de dolari pe care-i vom împărţi”. Pe vremea 
aceea însă, aveam noţiuni foarte ciudate în privinţa 
sentimentului de onoare între hoţi, astfel că refuzai să mă 
amestec în această afacere. 

Pe de altă parte, Frank Francezul se certase cu Whiskey 
Bob şi nu se înţelegea nici cu Nelson. (Sărmanul Whiskey 
Bob! Era un suflet lipsit de răutate, un caracter minunat, 
plin de generozitate. Cu un fizic slab încă din copilărie, 
crescut în lipsuri, incapabil să reziste alcoolului cu 
organismul său debil în trăind sub o influenţă nefastă, 
rămase pirat al golfului până când cadavrul său fu pescuit 
aproape de cheiul unde se prăbuşise ciuruit de gloanţe). 

Nu trecu nicio oră după ce refuzasem propunerea 
căpitanului Spink, când îl văzui pe acesta plecând spre 
estuar, pe bordul lui „Reindeer”, împreună cu Nelson. 
Frank Francezul îl urmă, la rându-i, cu luntrea. Puțin după 
aceea, cele două vase străbăteau estuarul în două linii 
paralele, extrem de alăturate. Când atinseră bancul de 
nisip, de pe vasele lor se zări dintr-o dată nava ce fusese 
scufundată şi a cărei punte rămăsese puţin deasupra 
nivelului apei, din cauza frânghiilor prinse de cei doi piloni. 
Fluxul era în scădere. Ei înaintară cu hotărâre spre nisip, 
împotmolindu-şi vasele în banc, astfel încât să aibă la mijloc 
corabia de pescuit. 

Hans, unul dintre marinarii lui Frank Francezul, sări într-o 
luntre şi se îndreptă grabnic spre ţărmul de nord. O 
damingeană mare ce se vedea în fundul luntrei lăsa să se 
întrevadă motivul plecării sale. Aceşti oameni nu puteau să 
amâne o singură clipă sărbătorirea evenimentului fericit, 
care le aducea atât de uşor un câştig de cincizeci de dolari. 

În felul acesta se manifestă credincioşii lui John 
Barleycorn. Când norocul le surâde, se îmbată de bucurie. 
Dacă îi părăseşte, consumă alcool în speranţa că şansa va 
reveni. Atunci când destinul continuă să se împotrivească 
dorinţei lor, beau ca să uite. Intră în cârciumă deîndată ce 


întâlnesc un prieten; tot aşa dacă se ceartă cu el sau îi pierd 
prietenia. Sunt fericiţi în dragoste? Se înţelege că doresc să 
bea pentru a-şi mări fericirea. Trădaţi de fata pe care o 
iubesc, îşi îneacă chinul sufletesc în alcool. Dacă n-au ce 
face, se împacă îndată cu un păhăruţ, convinşi că mărind 
cantitatea de rachiu care circulă prin venele lor, ideile vor 
deveni mai luminoase şi vor şti să ia iniţiative capabile să-i 
scoată din încurcătură. Când se trezesc, vor să bea. Când 
sunt beţi, li se pare că niciodată n-au băut îndeajuns. 

Desigur că la beţia făcută contra celor cincizeci de dolari 
am fost invitaţi atât eu cât şi Scotty, cei doi prieteni ai 
portului care nu se despărţeau niciodată. Ne aduserăm din 
plin contribuţia pentru a mări „spărtura” făcută în premiul 
de bani pe care nimeni nu-l atinsese încă. În acea după- 
amiază de duminică, o manifestare dintre cele mai ordinare 
deveni o orgie măreaţă, scăldată în purpură, Toată lumea 
vorbea, cânta, declama şi-şi lăuda isprăvile în cor. Nelson şi 
Frank Francezul aveau grijă ca paharele să fie umplute fără 
încetare. 

Ne găseam chiar în mijlocul portului Oakland şi gălăgia 
făcută de noi atrase alţi prieteni. Bărcile treceau estuarul 
una după alta şi se opreau în bancul de nisip. Rolul cel mai 
neplăcut îi reveni lui Hans care era obligat să vâslească fără 
încetare pentru a aduce băutură. 

În vremea aceasta, sosiră Whiskey Bob şi Nicky Grecul. Nu 
erau beţi şi se necăjiră să-şi vadă planul zădărnicit chiar de 
proprii tovarăşi de rele. Frank Francezul, inspirat de John 
Barleycorn, ridică în slava cerului virtutea de a fi cinstit; în 
curând, deşi avea peste cincizeci de ani, îi făcu o provocare 
lui Whiskey Bob acolo pe nisip, şi începu să-l scuture. Cum 
Nicky-Grecul se pregătea să alerge în ajutorul lui Whiskey 
Bob, înarmat cu o lopată, Hans îl opri din urmă şi-l scoase 
din luptă cu o lovitură dibace. Bătălia se sfârşi repede, iar 
Bob şi Nicky, plini de vânătăi şi aproape în nesimţire, fură 
căraţi în vasul lor şi duşi la țărm. Se înţelege că acest 


deznodământ fericit urma să fie sărbătorit prin alte rânduri 
de băutură. 

Între timp, pe banc se îngrămădiseră o mulţime de 
vizitatori formând un amestec ciudat de naţionalităţi şi 
temperamente, dar uniţi prin acelaşi stimulent - John 
Barleycorn - şi gata pentru orice acţiune. Vechile certuri, 
ura unora, până atunci stăpânită, înfierbânta spiritele şi 
făcea pumnii să se strângă. Aerul era încărcat de vrajba pe 
punctul de-a se dezlănţui. În fiecare clipă câte un marinar 
îşi reamintea de un altul care îl supărase cu ceva, câte un 
contrabandist rumega în sine-i un vechi necaz împotriva 
altuia şi, pe rând, pumnii strânşi se destindeau lovind în 
dreapta şi în stânga şi stârnind câte o nouă bătaie. Toate 
incidentele se sfârşeau printr-o altă beţie generală iar 
luptătorii, sprijiniți şi încurajați de mulţime, se îmbrăţişau, 
jurându-şi o prietenie eternă. 

Soup Kennedy se gândi, tocmai atunci când atmosfera era 
mai înfierbântată, să meargă să-şi ia una dintre cămăşi, 
uitată de el pe bordul lui „Reindeer” de pe vremea 
călătoriei împreună cu Clam. În cearta cu Nelson, el fusese 
de partea lui Clam. Pe deasupra, mai venea şi de la 
ospătăria Sain Louis unde băuse vârtos şi desigur că John 
Barleycorn fusese cel care îi inspirase ideea să vină pe 
bancul de nisip pentru a-şi căuta cămaşa. După o scurtă 
ceartă, Soup Kennedy se încăieră cu Nelson pe puntea 
vasului. În cursul bătăliei, era cât pe-aici să se aleagă cu 
capul sfărmat de Frank Francezul care sărise asupra lui cu 
o bară de fier, furios să vadă un om teafăr care se putea 
folosi de ambele braţe, atacând pe un altul invalid de o 
mână. (Dacă „Reindeer” mai există, trebuie că se cunoaşte 
şi acum urma fierului imprimată pe bastingajul din dreapta 
punţii). 

Nelson protestă împotriva acestui amestec şi scoţându-şi 
din legătură mâna găurită de glonţ, urla plângând că îi va 
veni el singur de hac lui Soap Kennedy numai cu o mână. La 
început, încercarăm să-l oprim, dar renunţarăm curând, 


lăsându-i să se descurce singuri, pe nisip. Într-o fază a 
luptei în care Nelson părea pe punctul de a pierde, Frank 
Francezul şi John Barleycorn, ca nişte jucători necinstiţi ce 
erau, se amestecară pe furiş în luptă. Scotty făcu îndată 
gălăgie şi încercă să-l smulgă pe Frank Francezul de lângă 
cei doi; acesta se întoarse brusc spre el şi, după o 
încăierare corp la corp urmată de zvârcoliri pe nisip care îi 
împinseră la o bună distanţă de privitori, începu să-l 
lovească violent cu pumnii. În vreme ce noi încercam să-i 
despărţim, se mai născură încă vreo şase bătăi datorate 
simpatiilor pentru unul sau celălalt. 

Totul se sfârşi într-un fel sau altul. Până la urmă, bătăuşii 
cei mai înfuriaţi fură despărțiți şi li se oferi băutură. Cu 
toate acestea Nelson şi Soup Kennedy continuau să se bată. 
Din vreme în vreme, făceam cerc în jurul lor şi, mai târziu, 
văzându-i sfârşiţi de puteri şi căzuţi pe nisip, în neputinţa 
de a se mai lovi, începurăm a le da sfaturi cam de felul 
acesta: „aruncă-i nisip în ochi” sau „loveşte-l cu piciorul”! 
Urmară sfaturile noastre şi apoi, căpătând din nou forţe, se 
încăierară cu mai multă înverşunare. Bătălia continuă până 
la istovirea celor doi luptători. 

După descrierea acestor scene murdare, ridicole şi 
bestiale, încercaţi să vă daţi seama de influenţa lor asupra 
unui copil de şaisprezece ani, ros de dorinţa aventurilor, cu 
capul plin de poveşti piratereşti, de fapte războinice, de 
oraşe prădate, sau de lupte sângeroase, şi în plus aţâţat de 
alcoolul pe care-l înghiţise. Aveam în faţă viaţa brutală în 
toată goliciunea ei, viaţa sălbatică şi liberă, singura pe care 
situaţia mea socială îmi îngăduia s-o ating! 

Ceva mai mult: scena la care abia asistasem avea în sine o 
promisiune. Nu eram decât la început. De la bancul de 
nisip, drumul ducea prin poarta de aur a celor mai mari 
aventuri din lume, acolo unde se dezlănţuiau bătălii nu 
pentru nişte biete cămăşi sau bărci de pescuit furate, ci 
pentru scopuri nobile şi romantice. 


În final, în vreme ce îi reproşam lui Scotty că s-a lăsat 
bătut de o fosilă ca Frank Francezul, ne luarăm şi noi la 
ceartă, fapt care mări la culme veselia generală. Scotty îşi 
părăsi funcţiile sale de „echipaj” şi se pierdu în întuneric, 
ducând cu sine două dintre păturile mele. 

După toate acestea, în timp ce hoţii de stridii dormeau în 
culcuşurile lor îndobitociţi de băutură, goeleta lui Frank şi 
„Reindeer” continuau să plutească alături, ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Vasul de pescuit, plin de apă şi pietre, 
rămăsese tot la fund. 

A doua zi în zori, auzii zgomote sălbatice venind de pe 
bordul lui „Reindeer”. Sării iute din locul unde dormeam şi, 
în lumina cenugşie a dimineţii reci, asistai la un spectacol 
care făcu întregul port să râdă timp de mai multe zile. 
Straşnicul vas de pescuit somoni se găsea tot în nisip, 
înfundat acolo, în timp ce aproape suite peste el, se aflau 
goeleta lui Frank Francezul şi „Reindeer”. Din nefericire, 
două dintre scândurile ce formau peretele exterior al lui 
„Reindeer” erau sfărâmate în urma ciocnirii cu lemnăria 
tare a vasului de pescuit. Fluxul împinsese apa prin acea 
gaură şi îl deşteptase pe Nelson, inundându-l în propriul 
său culcuş. Ajutai la scoaterea apei din interiorul lui 
„Reindeer” şi la repararea stricăciunilor. 

După aceea, în vreme ce mâncam alimentele pregătite de 
Nelson, discutarăm asupra situaţiei. Nelson nu avea nici un 
ban şi eu de asemenea. Nu mai puteam conta pe 
recompensa de cincizeci de dolari promisă pentru acea 
nenorocită grămadă de sfărâmături care se găsea pe nisip. 
Nelson era rănit la o mână şi nu mai avea echipaj. La rându- 
mi, aveam catargul cel mare ars şi nici un ajutor. 

— Ce-ar fi să lucrăm împreună? mă întrebă Nelson. 

Fără să şovăi, îi răspunsei: 

— Bate palma, sunt omul tău. 

lată cum am devenit tovarăşul lui Nelson, tânărul cuţitar, 
omul cel mai temut, cel mai zăpăcit din toată banda. Johnny 
Heinhold ne împrumută banii necesari pentru provizii, ne 


umplu butoiaşele cu apă dulce şi în aceeaşi zi pornirăm 
către bancurile de stridii. 

Capitolul XII. LUI JOHN BARLEYCORN II PLACE SĂ 
GLUMEASCĂ. 

N-am avut niciodată păreri de rău pentru lunile acelea de 
nebunie diabolică, petrecute împreună cu Nelson. Tânărul 
acesta cel puţin ştia să navigheze, deşi îi îngrozea pe toţi cei 
care îndrăzneau să-l întovărăşească pe mare. Cu cârma în 
mână îi plăcea să înfrunte moartea în fiece clipă. 

Făcea o chestiune de mândrie din a duce la bun sfârşit 
isprăvi pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să le încerce măcar. 
Avea obiceiul să nu strângă niciodată pânzele şi toată 
vremea cât am rămas cu el, fie că timpul era liniştit sau era 
furtună, niciodată velele n-au fost lăsate jos pe bordul lui 
„Reindeer”. Curând, am părăsit regiunea Oakland, pentru a 
ne mări câmpul de aventuri. 

Lui John Barleycorn îi datorez această minunată epocă. 
Necazul meu împotriva sa este că, fără a interveni el, nu 
exista nici un mijloc de a lua parte la viaţa sălbatică de 
aventuri care mă răscolise şi-mi trezise toate dorinţele. 
Orice om care voia să devină marinar, trecea prin acest 
examen. Dacă voiam să duc aceeaşi viaţă cu lupii mărilor, 
trebuia să trăiesc aidoma lor. 

Numai graţie băuturii am devenit prieten şi tovarăş cu 
Nelson. Dacă m-aş fi mulţumit să beau numai berea plătită 
de el sau i-aş fi refuzat invitaţia, niciodată nu s-ar fi gândit 
să mă aleagă drept asociat. Avea nevoie de cineva cu care 
să se pună uşor pe picior de egalitate atât din punct de 
vedere social cât şi din acela al muncii. 

Mă lăsai târât de această viaţă şi pătruns de concepţia 
greşită că voi descoperi secretul lui John Barleycorn, mă 
dedam la cele mai straşnice beţii. Printr-o serie de abuzuri 
pe care numai o constituţie de fier ca a mea le-a putut 
suporta, ajungeam adesea la o totală inconştienţă, ba 
uneori la o abrutizare care se menținea zile întregi. 


Uram gustul alcoolului, dar îl beam cu singurul scop de a 
mă îmbăta, de a nu mai mă putea ţine pe picioare şi de a 
cădea sub masă; eu, care până atunci făcusem economii ca 
un avar şi speculasem ca un al doilea Shylock făcând să 
plângă de furie pe cei mai înrăiţi cămătari; eu, care 
rămăsesem năucit în ziua în care Frank Francezul cheltuise 
dintr-o dată douăzeci de cenți pe whisky pentru a cinsti opt 
tovarăşi; eu, acelaşi om, mă despărţeam astăzi de bani cu 
cel mai adânc dispreţ, întrecându-i în risipă chiar pe cei mai 
cheltuitori marinari. 

Îmi amintesc de o noapte petrecută cu Nelson în port. 
Aveam în buzunar vreo sută optzeci de dolari. La început, 
aveam intenţia să-mi cumpăr haine şi apoi să mă duc la bar. 
Îmi trebuiau neapărat veşminte, căci întreaga garderobă o 
aveam pe mine. Se compunea dintr-o pereche de cizme de 
cauciuc care, din fericire, lăsau să se scurgă din ele apa tot 
aşa de repede ca şi atunci când intra, două tricouri, o 
cămaşă de bumbac şi o beretă de pescar, care ţinea loc de 
pălărie. Se va băga de seamă faptul că n-am trecut în 
această listă nici rufe de corp şi nici ciorapi; pentru simplul 
motiv că n-aveam. 

Pentru a ajunge la prăvăliile în care aveam să mă înnoiesc, 
trebuia să trecem prin faţa a numeroase cârciumi. Mă oprii 
într-una dintre acestea şi, din nefericire, rămăsei acolo 
până dimineaţa. Lefter, otrăvit de băutură, dar totuşi 
satisfăcut, mă înapoiai pe vas şi pornirăm în larg. Făcui 
socoteala şi constatai că nu mai aveam nici un cent din cei o 
sută optzeci de dolari. Poate să pară de necrezut acelora 
care n-au pus niciodată piciorul în astfel de medii, ca un 
băiat să fie capabil să cheltuiască pe băutură o astfel de 
sumă în mai puţin de douăsprezece ore. Dar eu ştiu ce 
înseamnă aceasta! 

Nu regretam nimic. Eram chiar mândru de mine. Le 
arătasem că puteam să mă iau la întrecere chiar cu cei mai 
risipitori dintre ei. Mă dovedisem a fi un adevărat brav între 
bravi. Confirmasem, încă o dată, aşa cum făcusem de 


nenumărate ori în trecut, dreptul la titlul de „Prinţ”. 
Purtarea mea s-ar putea explica poate, în parte, ca o reacţie 
împotriva lipsurilor şi oboselilor din copilăria mea. Se poate 
ca şi gândul meu intim să fi fost următorul: este mult mai 
bine să domneşti ca un prinţ printre bătăuşi şi beţivi decât 
să te consumi fără rost în faţa unei maşini, câte 
douăsprezece ore în şir, zilnic, luând câte zece cenți pe oră. 
Lucrul în uzină nu oferă aproape niciodată clipe demne de 
amintit. Dacă se poate spune că a cheltui o sută optzeci de 
dolari în douăsprezece ore nu înseamnă o epocă de aur în 
viaţa unui om, mă întrebam ce ar putea face el mai bun! 

Las la o parte un număr de amănunte despre legăturile 
mele cu John Barleycorn din timpul acestei epoci, şi nu voi 
menţiona decât evenimentele menite să-i dezvăluie 
metodele. 

Au existat trei motive care mi-au îngăduit să nu mă opresc 
din drumul pe care pornisem: mai întâi, o constituţie fizică 
de excepţie, întrecând-o cu mult pe cea obişnuită. Apoi viaţa 
sănătoasă pe care am dus-o în aer liber şi, în sfârşit, faptul 
că veneam neregulat în contact cu băutura. Când eram pe 
mare, nu luam cu noi alcool. 

Universul îmi deschidea larg porţile. Străbătusem încă de 
la această vârstă multe sute de mile pe apă. Cunoşteam 
oraşe, sate, şi aşezăminte de pescari aflate pe toate 
coastele din împrejurimi. În curând, o voce interioară mă 
îndemnă să-mi lărgesc orizontul aventurilor. Nu mă 
gândisem încă la faptul că dincolo de ceea ce vedeam eu, se 
întinde o altă lume cu care abia acum veneam în contact. 
Nelson însă, avea impresia că era prea mult chiar ceea ce 
cunoştea până acum. I se părea lung drumul pe care-l 
făcuse şi-i era dor de dragul său Oakland. Peste un timp, se 
hotări să se înapoieze şi ne despărţirăm în cele mai bune 
condiţii. 

După o vreme, m-am stabilit în vechiul oraş Benicia, în 
strâmtoarea Carquinez. Aici, printre pescarii veritabili şi 
locuitorii din port, găsii o mulţime simpatică de beţivi şi 


vagabonzi cu care mă împrietenii. Între orele de pescuit şi 
patrulările făcute în golf şi de-a lungul coastei, îmi rămânea 
destulă vreme să beau mai mult decât înainte şi cu mai 
multă chibzuinţă. Când era vorba de cantităţi egale de 
băutură, ţineam piept oricui. Uneori consumam mai mult 
decât îmi era partea, pentru a-mi dovedi bărbăţia. 

Într-o dimineaţă, am fost ridicat de mai' mulţi oameni 
dintre plasele de pescuit întinse la uscat, unde mă 
încurcasem noaptea trecută intrând orbeşte, în patru labe, 
după o seară de băutură. Când îi auzeam pe oamenii de pe 
coastă vorbind la un pahar de vin despre isprava mea, 
simţeam o adevărată mândrie că reuşisem din nou să mă 
dovedesc un om mare. 

Mi se întâmpla să trec din beţie în beţie câte trei 
săptămâni la rând. Odată, crezui că am păţit-o. Desigur că 
în această direcţie nu se putea merge mai departe. Venise 
timpul să mă despart în două. În stare de beţie sau treaz, 
auzeam mereu în adâncul conştiinţei mele, o voce care îmi 
şoptea că toate aceste aventuri şi orgii din port n-aveau 
nimic de-a face cu adevărata viaţă. Această voce avu o 
influenţă hotărâtoare şi fericită asupra destinului meu. 

Eram astfel construit încât nu o înnăbuşeam, ci puteam să- 
i aud chemarea, să simt fără încetare cum mă ispiteşte 
către ţinuturile îndepărtate ale lumii. În ceea ce mă 
priveşte, aceasta nu era superstiție, ci curiozitate, dorinţă 
de a şti, lucruri pe care mi se părea că le cunosc demult, că 
le-am ghicit sau le-am mai văzut odată. Ce era viaţa 
aceasta, mă întrebam eu, dacă n-avea nimic să-mi ofere? 
Devenii conştient că există şi alte variante. Era altceva 
acolo, departe, unde eu nu ajunsesem încă! Dacă cei ce mă 
citesc vor să înţeleagă cum am devenit, cu mult mai târziu, 
beţivul care sunt astăzi, trebuie să ţină seamă de această 
chemare, de această promisiune a lucrurilor ascunse în 
însuşi fondul vieţii, căci această voce trebuia să joace un rol 
îngrozitor în luptele pe care aveam să le dau împotriva lui 
John Barleycorn. 


Ceea ce-mi grăbi hotărârea de a fugi, este o farsă pe care 
el mi-o jucă odată, o farsă teribilă, de necrezut, şi care îmi 
arătă clar adâncimea neaşteptată la care ajunsesem pe 
drumul intoxicației alcoolice. 

Într-o noapte, cam pe la ora unu, după un exces de 
băutură, încercai să mă strecor la bordul unei şalupe, aflată 
la capătul cheiului, căutând acolo un colţ unde să-mi pun 
capul. Fluxul se avântase în strâmtoarea Cargquinez cum 
vine apa în scocul morii şi refluxul era tocmai la început, 
când căzui în apele ce se frământau. Pe chei nu era nimeni 
şi nimeni pe şalupă. Fusei smuls de curent şi dus departe, 
dar nu aveam nici cea mai mică teamă. Dimpotrivă, 
aventura mi se părea plăcută. Eram un bun înotător şi, în 
starea mea de aţâţare, contactul cu apa veni întocmai ca un 
calmant, ca o rufărie proaspăt schimbată. 

John Barleycorn alese tocmai această clipă pentru a-mi 
juca o farsă diabolică. Îmi veni o idee care mă obsedă brusc: 
să mă las dus de ape. Nu eram un temperament bolnăvicios 
şi niciodată gândul sinuciderii nu pătrunsese în spiritul 
meu. În clipa aceea, când pentru prima oară mă ispitea 
acest gând, îmi veni în minte că dispariţia mea ar însemna o 
minunată apoteoză, cea mai ridicată stare a unei vieţi 
scurte, dar plină de avânt şi aventură. Eram cu totul 
necunoscător al dragostei unei fecioare, a unei soţii; nu 
ştiam ce este aceea a avea şi a-ţi iubi copiii. Niciodată nu 
rătăcisem prin grădinile largi ale satisfacţiilor artistice şi 
nici nu mă ridicasem pe vârfurile înstelate ale filosofiei reci. 
Ochii mei nu cunoşteau din lumea superioară decât o 
suprafaţă extrem de mică, aş putea spune întocmai cât 
vârful unui ac. Credeam că totul se opreşte acolo. Credeam 
că am văzut totul, că am trăit totul. Că nimic nu mai merita 
osteneala să fie cunoscut. lată, aşadar, de ce eram pe 
punctul de a mă hotări s-o sfârşesc; de ce mi se părea că 
era timpul s-o termin cu viaţa. 

Aceasta a fost gluma macabră a lui John Barleycorn. Se 
folosise de imaginaţia mea pentru a mă înlănţui şi, când mă 


prinse în fumurile beţiei, căută să mă târască la moarte. 

Oh, cât era de convingător! Îmi dădea impresia că într- 
adevăr ştiam totul despre viaţă şi că acest tot nu făcea doi 
bani! Beţia ordinară în care mă aruncasem de mai multe 
luni era pentru mine un fel de nec plus ultra şi, de fapt, o 
apreciam la justa ei valoare. Legam de ea un sentiment de 
degradare precum şi vechea concepţie a păcatului. Prin 
faţa mea trecură toţi nepricopsiţii şi trântorii cu care 
băusem. lată ce-mi mai rămânea de la viaţă! Voiam să ajung 
să le seamăn? Nu, de mii de ori nu! Începui să plâng 
vărsând lacrimi calde de tristeţe, la gândul tinereţii mele 
înfloritoare, care mergea odată cu refluxul. Cine oare nu-l 
cunoaşte pe beţivul înlăcrimat şi melancolic? Poate fi găsit 
în toate tavernele. Dacă nu dă peste nimeni dispus să-l 
asculte, vine să-şi verse focul şi să-şi înşire necazurile, 
cârciumarului care este plătit tocmai pentru a-l asculta. 

Era o adevărată plăcere să mă aflu acolo în apa rece. Voi 
muri întocmai ca un om! Peste câteva clipe, John Barleycorn 
schimbă melodia pe care o strecura în creierul meu 
îngreunat. Adio lacrimi, adio regrete! Nu era nimic altceva 
decât sfârşitul unui erou care murea din propria sa voinţă, 
făcând aceasta cu propriile sale mâini. Începui să intonez 
din fundul plămânilor propriu-mi cântec funebru, când 
deodată, vuietul valurilor şi fâşăitul apei pe lângă urechi mă 
readuseră la realitate. 

Cam dedesubtul oraşului Benicia, unde iese în afară cheiul 
Solano, strâmtoarea să lărgeşte şi formează un fel de vârtej 
pe care locuitorii golfului îl numesc „torentul şantierului 
Turner”, în clipa aceea, pluteam în curentul din apropierea 
țărmului, care trecea pe sub chei. Cunoşteam forma acelui 
vârtej format atunci când apa trecea de vârful cel mai 
ridicat al insulei „Omului Mort”. N-aveam nici cea mai mică 
poftă să cad pradă acestui vârtej. În plus, chiar dacă 
treceam cu bine prin el, pierdeam prea multă vreme ca să 
mai pot fugi o dată cu refluxul. 


Mă încordai şi din câteva mişcări energice de braţe reuşii 
să străbat curentul în linie dreaptă. Nu mă oprii decât 
atunci când mi se păru, după luminile cheiului, că 
depăşisem punctul primejdios. Trecui din înot obişnuit în 
plută, pentru a mă odihni. Efortul făcut mă obosise şi avui 
nevoie de destulă vreme pentru a-mi recăpăta suflul. 

Eram vesel că reuşisem să ocolesc vârtejul şi mă aflam 
tocmai pe punctul să reîncep cântecul morţii, acea 
improvizație a unui băiat mai mult sau mai puţin intoxicat 
de băutură. 

— Nu mai cânta, îmi şopti John Barleycorn. Pe cheiul 
Solano se lucrează toată noaptea şi pe țărm sunt o mulţime 
de hamali. Au să te audă şi au să vină în ajutorul tău cu 
vreun vas şi ştii bine că nu doreşti aşa ceva! 

Desigur, nu doream deloc să fiu salvat. Cum să mă las 
jefuit de moartea mea eroică? Niciodată! Continuai să înnot 
pe spate sub licăritul stelelor, privind luminile obişnuite ale 
cheiului - roşii, verzi şi albe - cărora le trimisei un salut de 
rămas bun. 

Când am ajuns destul de departe, cam pe la mijlocul 
canalului, mă pomii din nou pe cântat. Câteodată mai 
înaintam mişcând viguros braţele, dar în cea mai mare 
parte a timpului mă mulţumeam să plutesc şi să mă las 
furat de visurile pe care mi le aducea beţia. Cu puţin înainte 
de ivirea zorilor, răceala apei şi scurgerea timpului mă 
treziră suficient pentru a-mi deştepta curiozitatea asupra 
locului unde mă găseam. Mă întrebai, de asemenea, dacă 
înainte de a fi ajuns în golful San Pablo, nu voi fi cumva 
prins şi dus înapoi de flux. 

Drept urmare, descoperii că eram frânt de oboseală, 
pătruns de frig şi cu totul lucid. În această stare, nu mai 
doream câtuşi de puţin să mă înnec. 

De unde mă găseam, puteam zări turnătoria Selby de pe 
Contra-Costa şi farul de pe insula lepei. Pomii înot către 
cheiul Solano, însă eram slăbit şi amorţit de frig. Înaintam 
atât de puţin şi cu preţul unor eforturi atât de chinuitoare, 


încât renunţai şi mă mulţumii să mă menţin la suprafaţă, 
folosindu-mă rar de braţe şi numai pentru a-mi păstra 
echilibrul în mişcarea provocată de fluxul ce creştea în 
violenţă din clipă în clipă, mai ales la suprafaţă. Au fost 
momente în care am cunoscut frica. Mă trezisem, şi 
moartea nu mai prezenta nici o atracţie! 

Descoperii o mulţime de motive în sprijinul tezei de a trăi 
şi cu cât îmi apăreau în număr mai mare, cu atât vedeam 
mai clar cum creşte primejdia de a muri înecat. 

După patru ore petrecute în apă, aurora mă surprinse 
într-o stare jalnică: dus de valuri departe de farul de pe 
insula lepei, unde se întâlneau curenţii repezi veniţi din 
strâmtorile Vallejo şi Carquinez. În acea clipă, ei intrau în 
luptă cu fluxul care îi împinsese dincolo de golful San Pablo. 

Un vânt puternic se ridică pe neaşteptate, dezlănţuind 
talazurile. Simţeam că încep să pierd partida. Experienţa 
mea de înotător îmi spunea că mă apropii de sfârşit. 

La un moment dat, se ivi un vas: era al unui pescar grec 
care se îndrepta spre Vallejo. Încă o dată organismul meu 
puternic şi rezistenţa mea excepţională mă smulseseră din 
ghearele lui John Barleycorn! 

După cele povestite, lăsaţi-mă să vă arăt în treacăt că 
acest gen de farsă diabolică face parte din obiceiurile sale. 
O statistică completă indicând proporţia sinuciderilor 
datorate alcoolului, ar fi înspăimântătoare. În cazul unui om 
tânăr ca mine şi plin de bucuria de a trăi, ideea morţii era, 
desigur, ceva neobişnuit, dar trebuie să ţinem seama că a 
apărut după o lungă orgie, când nervii şi creierul îmi erau 
otrăviţi peste măsură. Mirajul unui sfârşit romantic apăruse 
imaginaţiei mele încălzite peste măsură ca o desfătare. 

Fără îndoială că băutorii mai în vârstă care se sinucid, mai 
bolnăvicioşi, mai blazaţi şi mai deziluzionaţi, îşi pun în 
general planul în aplicare după un abuz îndelungat, atunci 
când nervii şi creierul ajung să le fie suprasaturate de 
otravă. 

CAPITOLUL XIII. DRUMUL TIAVERNELOR. 


Părăsind deci Benicia, ţinutul unde John Barleycorn nu 
reuşise să mă facă sclavul său, parcusei o distanţă imensă în 
urmărirea acelei voci care mă chema din adâncurile vieţii. 

Toate căile pe care umblam erau îmbibate de alcool. 

Pretutindeni, oamenii continuau să se adune în cârciumi. 
Aceste cluburi ale săracului erau singurele locuri unde îmi 
era îngăduit să intru. Acolo puteam să leg cunoştinţe noi 
sau să stau de vorbă cu te miri cine. În oraşele şi târgurile 
necunoscute, prin care rătăceam, nu aveam nici un refugiu, 
dar încetam să mai fiu un străin de îndată ce călcam pragul 
unei taverne. 

Aici să-mi daţi voie să deschid o paranteză pentru a vă 
povesti nişte întâmplări relativ recente, de acum un an. 
Într-o zi, înhămai patru cai la o trăsurică, o luai pe soţia 
mea Charmian, şi plecarăm amândoi într-o călătorie de trei 
luni şi jumătate prin regiunile muntoase şi sălbatice ale 
Californiei şi Oregonului. În fiecare dimineaţă îmi 
îndeplineam îndatoririle pe care mi le pretindeau meseria 
de romancier, lucrând intens. Odată îndeplinită această 
muncă, mergeam cu trăsura toată dimineaţa şi toată după- 
amiaza, până la următoarea oprire. Este însă momentul să 
arăt că neregularitatea etapelor ca şi condiţiile extrem de 
variate ale drumului, mă sileau să-mi întocmesc de cu 
s.eară un itinerarul al parcursului şi un plan de lucru 
pentru ziua următoare. Trebuia să ştiu ora plecării ca să-mi 
încep activitatea la timp, şi să obţin, astfel, acelaşi 
randament zilnic în producţia literară. Câteodată, când 
traseul se anunţa a fi lung, mă sculam şi mă aşezam la lucru 
de la cinci dimineaţa. În zilele când împrejurările erau mai 
prielnice, luam tocul în mână abia pe la ora nouă. 

Care era însă mijlocul practic de a stabili aceste planuri? 
Cum intram într-un oraş, lăsam caii să se odihnească şi, pe 
drumul de la grajd la hotel, intram în câte o cârciumă. La 
început, comandam ceva. Era necesar să fac aşa, căci, în 
asemenea împrejurări, numai de la hanuri puteam lua 
informaţiile necesare. Nu trebuie să pierdem însă din 


vedere că, la fel, din dorinţa de a mă informa, am prins 
altădată gustul băuturii. 

Primul lucru pe care îl făceam când intram, era să cer un 
pahar de rachiu, bere sau vin şi să ofer un altul 
cârciumarului. În timp ce beam începeam să mă interesez 
despre drumuri şi despre adăposturile pe care le voi întâlni 
mai târziu. 

— Stai puţin, să vedem, răspundea patronul, drumul mai 
lung este cel care trece peste hotarul ținutului Tarwater. Pe 
timpuri era bun, am fost pe acolo acum trei ani; s-a surpat 
însă în primăvara aceasta. Aşteaptă niţel şi vom afla 
adevărul. lată, am să-l întreb pe Jerry. 

Zicând acestea, patronul se ducea la câte un client aşezat 
lângă o masă sau sprijinit de tejghea, ceva mai încolo; 
informatorul putea să se numească şi Bill. 

— Ascultă, Jerry, ce spui tu despre drumul de la Tarwater? 
Ai coborât doar pe el, săptămâna trecută, până la Wilkins! 

În timp ce Bill, Jerry sau Tom se pregăteau să deschidă 
obloanele de la aparatul lor mental şi verbal, eu îi invitam 
să ia ceva cu noi. 

Pe urmă, discuţiile alunecau. Când la alegerea unui drum, 
când la alegerea altuia; în plus, primeam informaţii asupra 
celor mai bune hanuri sau asupra locurilor unde se găsesc 
cei mai delicioşi păstrăvi de râu, şi aşa mai departe. Alţi 
clienţi intrau în vorbă şi-mi dădeau pretextul unei noi 
consumaţii. 

Încă două sau trei vizite pe la alte cârciumi, şi iată-mă cu 
chef dar, în acelaşi timp, bine informat despre aproape toţi 
locuitorii din regiune. 

Ajungeam să cunosc oraşul în cele mai mici amănunte, şi 
chiar o bună parte din împrejurimile sale. Îi ştiam pe toţi 
avocaţii, directorii de ziare, oamenii de afaceri, politicienii 
ținutului, fermierii mai mari, vânătorii şi minerii, aşa încât 
seara, când Charmian şi cu mine dădeam o raită pe strada 
principală, rămânea încremenită în faţa numărului atât de 


mare de prieteni pe care îi aveam în acel oraş cu 
desăvârşire străin. 

Am arătat unul dintre serviciile pe care poate să le aducă. 

John Barleycorn şi prin care puterea lui asupra oamenilor 
creşte. În lumea întreagă, oriunde mi-am îndreptat paşii în 
cursul anilor, pretutindeni am găsit aceeaşi situaţie. Fie că 
este vorba de o cafenea din Cartierul Latin, fie de vreun 
cabaret dintr-un orăşel neînsemnat al Italiei, sau vreo 
tavernă din port, când ai în faţă un pahar de „Scotch and 
soda” 11 te găseşti fără nici o deosebire, în locurile unde 
John Barleycorn leagă prietenii, aşa cum şi eu intrasem în 
vorbă cu oamenii şi făcusem cunoştinţă numai acolo. Ar fi 
însă timpul să revenim la povestea noastră. 

După ce am părăsit Benicia, noul meu drum mă duse tot 
spre tavernă. Deşi nu mi-am creat nici un fel de teorie 
morală asupra băuturii, gustul ei îmi era totuşi mai 
nesuferit ca niciodată. Aveam oarecum o neîncredere plină 
de respect pentru John Barleycorn, căci nu puteam să uit 
farsa pe care mi-o jucase într-o vreme în care nu aveam nici 
o poftă să mor. Continuai deci să beau, dar eram cu băgare 
de seamă şi absolut hotărât să înlătur în viitor gândul 
sinuciderii. 

În oraşele necunoscute, mă împrieteneam pe dată cu 
clienţii barului. Când rătăceam şi n-aveam cu ce să-mi 
plătesc un pat, era singurul loc unde eram primit şi unde mi 
se oferea un scaun lângă foc. Acolo puteam intra pentru a 
mă spăla, pentru a mă bărbieri, pentru a mă peria şi 
pieptăna. Nu o dată am putut să constat că barurile erau 
totdeauna atât de primitoare, atât de comode! Pe urmă, 
erau atât de numeroase! În ţinutul meu din apus parcă 
împuiau! N-aş fi putut pătrunde cu aceeaşi uşurinţă în 
locuinţele străinilor. Porţile lor îmi rămâneau închise şi în 
căminul lor nu se găsea niciodată vreun colţişor pentru 
mine. De asemenea, nu ştiam nimic despre biserici şi preoţi 
şi nu mă simţeam deloc atras către ceea ce îmi era 
necunoscut. 


La drept vorbind, bisericile nu-mi aduceau vreo speranţă 
de aventură. Preoţii aparţineau oamenilor fără trecut 
deoarece ei trăiau în acelaşi loc, creatori de ordine şi de 
metodă, cu spiritul îndreptat într-o singură direcţie. 
Alegerea mea se oprea mai curând asupra tinerilor cu 
caracterul uşor şi înflăcărat, întreprinzători şi uneori 
smintiţi, într-un cuvânt, oameni cu inima fierbinte, nu din 
cei cu fire de iepure. 

Se iveşte aici ocazia să-mi formulez o nouă plângere 
împotriva lui John Barleycorn. Tocmai de aceste elemente 
înflăcărate, care promit totul, se leagă el. De aceste fiinţe 
care au avânturi de oameni nobili şi calităţi superioare atât 
de delicate, încât pot fi schimbate în slăbiciuni. John 
Barleycorn le stinge avântul, le micşorează agerimea, sau 
când nu-i omoară sau nu-i înnebuneşte dintr-o dată, face 
din ei nişte fiinţe greoaie şi grosolane deformându-le 
bunătatea înnăscută şi fineţa firii. 

O, vorbesc acum în urma experienţei căpătate cu timpul: 
să mă ferească cerul de oameni de rând, de aceia pe care 
nu-i poţi băieţi buni şi al căror suflet şi creier rămân veşnic 
reci; sunt aceia care nu fumează, nu beau şi nu înjură. Sunt 
oameni buni la toate, dar sunt lipsiţi de curaj, de accese ale 
mâniei şi de spirit de şarjă, pentru că firile lor debile n-au 
simţit niciodată vârtejul vieţii care te face să-ţi ieşi din 
matcă şi te împinge la acte de nebunie şi îndrăzneală! 

Pe aceştia nu-i vei întâlni în cabarete, nu-i vei vedea 
susţinând vreo cauză pierdută, nici avântându-se pe 
drumurile aventurii sau iubind fără speranţă precum 
amanţii aleşi de Dumnezeu. Sunt prea ocupați să-şi menţină 
echilibrul pe uscat, să-şi controleze bătăile inimii şi să-şi 
împopoţoneze cu succese mondene spiritul lor mediocru şi 
prea fricos pentru a se avânta către ce este mai nobil în 
viaţă. 

Vinovat de toate este John Barleycorn. Este vorba de 
ceilalţi, de băieţii buni, singurii care valorează ceva, aceia 
care au slăbiciunea prea marii lor forţe şi sunt stăpâniţi de 


un neastâmpăr plin de foc; pe aceştia vrea să-i piardă. Fără 
îndoială, îi nimiceşte şi pe cei plăpânzi, dar nu mă ocup de 
această specie care degenerează rasa. Deplâng numai 
acele exemplare minunate, excepţii ale firii, pe care la 
distruge atât de adesea John Barleycorn. Se întâmplă aşa 
numai fiindcă el este găsit pe toate drumurile mari sau mici, 
apărat de lege şi salutat ca o minune; tot aşa, fiindcă te 
duce de mână în locurile unde băieţii buni şi spiritele 
întreprinzătoare se adună pentru a cinsti din plin fiecare 
eveniment. Eliberaţi de John Barleycorn, nimic nu i-ar opri 
pe aceşti eroi să se nască şi, în loc să piară, să săvârşească 
fapte uimitoare. 

În ungherele cele mai de necrezut, întâlneşti prietenia 
băuturii. Coboram câteodată calea ferată până la rezervor 
şi mă aşezam pe pământ în aşteptarea vreunui tren de 
mărfuri sau în speranţa că voi cădea în mâinile vreunei 
bande de „alki-stiffs”. Un alki-stiffs este un rătăcitor care 
bea alcool curat, din acela care se găseşte numai la 
farmacii. După ce schimbam salutările şi amabilităţile de 
rigoare, tovărăşia mea era primită. Mi se prezenta alcool 
botezat cu grijă şi, după puţină vreme, eram prins de orgie; 
toate năzbâtiile îmi treceau prin cap. John Barleycorn îmi 
şoptea la ureche că viaţa este minunată, că suntem cu toţii 
oameni viteji, spirite libere, fiinţe superioare, că ne 
bucurăm de căldura soarelului ca nişte zei în stare să 
trimită la dracu lumea unde doi şi cu doi fac patru şi unde 
lucrurile sunt dozate după folosul pe care îl aduc. 

Capitolul XIV. MOARTEA ÎMI FACE CU OCHIUL. 

După ce am considerat că îmi cam ajunge cu hoinăreala, 
când mă înapoiai în Oakland mă fixai în port unde înnodai 
iarăşi prietenia cu Nelson care nu se îndepărtase nici o 
clipă de coastă şi ducea o viaţă mai plină de abuzuri decât 
oricând. Cea mai mare parte din timp, o petreceam pe 
uscat, în tovărăşia sa. Numai atunci când se ivea câte-o 
ocazie, înlocuiam marinarii care lipseau de pe corăbii, 
pentru călătorii de câteva zile în interiorul golfului. 


Urmarea a fost că acele perioade sănătoase petrecute pe 
mare, când nu beam nimic, au dispărut cu totul din viaţa 
mea. De asemenea, îmi lipsea aerul curat de pe întinsul 
apelor şi munca înviorătoare. Acum beam în fiecare zi peste 
măsură şi la cel mai mic prilej. Eram mai mult ca oricând 
sub influenţa acelei convingeri nenorocite, care mă făcea să 
cred că voi descoperi secretul lui John Barleycorn, dacă voi 
continua să beau ca o brută. Sorbeam alcool până la 
saturație şi trăiam aproape numai în cârciumi, devenind un 
adevărat edec al tavernelor. John Barleycorn profită de 
slăbiciunea mea pentru a mă prinde cu totul în ghiare, sub 
o formă vicleană şi nu mai puţin crudă decât aceea din ziua 
când a vrut să mă dea pradă valurilor. 

Îmi mai lipseau câteva luni până să împlinesc 
şaptesprezece ani. Cu toate acestea, alungam cu dispreţ 
ideea de a începe o activitate regulată. Aveam conştiinţa că 
sunt o fiinţă greu de împăcat cu viaţa dusă într-un mediu de 
brute fără scrupule. Beam pentru că şi ei făceau la fel şi 
fiindcă numai aşa mă puteam menţine la nivelul lor. 

După ce am fost, dacă se poate spune astfel, lipsit de 
copilărie, acum, în adolescenţă, îmi împietream sufletul prin 
însuşirea unei filosofii demne de plâns. Necunoscător al 
duioşiei feminine, mă tăvălisem într-o asemenea mocirlă, 
încât credeam cu tărie că sunt un cunoscător profund al 
dragostei şi al vieţii; că amândouă mi-au dezvăluit ultimul 
lor cuvânt. Nenorocită ştiinţă. Fără a fi pesimist, eram 
convins că viaţa nu este decât o manifestare ordinară şi 
plină de josnicie. 

John Barleycorn reuşise să facă din mine un blazat. 
Imboldul care mă anima pe vremuri începuse să slăbească. 
Curiozitatea nu mai avea nici o atracţie pentru mine. Ce 
importanţă aveau cele ce se găseau de cealaltă parte a 
lumii, în afara celei în care trăiam eu acum? Fără îndoială, 
bărbaţi şi femei, asemănători celor care mă înconjurau. Cei 
de acolo, ca şi cei de-aici, se căsătoreau, apoi îşi căsătoreau 


la rândul lor, copiii şi urmau drumul meschinelor 
preocupări omeneşti. Se înţelege că şi acolo exista băutură. 

Fără îndoială că era prea mare oboseala să te duci şi să bei 
la celălalt capăt al lumii. N-aveam de făcut mai mult de doi 
paşi şi găseam ce-mi trebuia la Joe Vigy. De ce, aşadar, să o 
pornesc din nou la drum? Johnny Heinhold rămăsese tot 
patronul barului la „La ultima speranţă”, şi mai erau şi alte 
cârciumi, slavă Domnului, la toate colţurile de stradă, ba 
chiar şi între colţuri! 

Şoaptele ce se ridicau din adâncurile vieţii, vocea 
îndepărtată a spiritului, deveneau din ce în ce mai slabe pe 
măsură ce psihicul şi corpul meu se îmbibau de alcool. 
Neastâmpărul de odinioară îmi pierise. Puteam să mor şi să 
putrezesc în Oakland, tot aşa de bine ca şi în altă parte. 
Acest deznodământ n-ar fi fost prea departe pe drumul pe 
care mă târa John Barleycorn, şi dacă totul ar fi depins de 
el, acolo aş fi ajuns. Începui să învăţ ce înseamnă să nu mai 
ai poftă de mâncare, să te scoli dimineaţa ameţit, cu crampe 
la stomac, cu un început de paralizie în degete şi cu 
trebuinţa imediată de a bea, cum face orice beţiv, un pahar 
de whisky curat, aşa, ca să te „dregi”. (Oh, cu cât farmec îşi 
varsă otrava John Barleycorn! Creierul şi corpul ars, 
dezechilibrate şi intoxicate, caută să-şi revină la normal, 
folosind aceeaşi otravă care i-a făcut rău!) 

Sacul cu răutăţi al lui John Barleycorn n-are fund. Odată 
încercase să mă ducă la sinucidere prin prefăcătoriile sale; 
acum, făcea tot ce-i stătea în putinţă să mă distrugă direct, 
şi cât mai curând. Nemulțumit însă de rezultate, se folosi de 
o nouă înşelătorie. Voia, pe noua lui cale, să mă înlănţuie cu 
desăvârşire, dar n-a reuşit decât să mă facă să-l cunosc mai 
bine. În urma acestei experienţe, devenii” un beţiv mai 
cuminte şi mai priceput. Înţelesei că sunt limite chiar 
pentru un organism ca al meu şi că oricât de robust aş fi 
fost, tot aş fi căzut înfrânt, fiindcă nu existau limite pentru 
puterea nemărginită a lui John Barleycorn. O oră sau două 
îi erau suficiente, pentru a veni de hac creierului meu 


normal, umerilor şi pieptului meu larg; pentru a mă trânti 
apoi la pământ ca să mă strângă de gât cu mâna lui de 
diavol până îmi voi da ultima suflare. 

Nelson şi cu mine ne aflam într-o zi în ospătăria Overland. 
Era pe înserat şi venisem aici numai fiindcă nu aveam deloc 
bani şi fiindcă alegerile erau în toi. În perioada electorală 
politicienii locali care voiau să ajungă la putere aveau 
obiceiul să colinde cafenelele pentru a recolta voturi. 

În astfel de cazuri, cei care nu aveau de nici unele stăteau 
la masă cu gâtul uscat, întrebându-se cine se va ivi să le 
plătească un pahar de rachiu, sau dacă aveau bani numai 
pentru un rând, beau picătură cu picătură, ridicându-se 
adesea de la masă pentru a privi de-a lungul drumului 
mare; nu trecea mult şi deodată uşile se deschid pentru a 
face loc unui alai de domni bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi. 
Toţi îşi ocupă cu demnitate respectabilul lor loc în spaţiu, 
împrăştiind o atmosefră de prosperitate şi prietenie. 

Surâd şi îi salută pe toţi, uite, chiar şi pe tine, care n-ai cu 
ce să-ţi plăteşti un pahar de bere, sau pe consumatorul 
timid ascuns într-un colţ care, fără îndoială, n-are dreptul 
să voteze, dar care măreşte numărului corului de 
propagandişti electorali. Când aceşti politicieni pătrund 
înăuntru cu spatele lor larg şi cu gândurile generoase care, 
prin forţa lucrurilor, îi arată optimişti şi stăpâni pe viaţă, îţi 
recapeţi de îndată dispoziţia. Ştii bine că va urma o seară 
plină de animaţie şi mai ales ai siguranţa că nu se va face 
economie la băutură. 

Apoi, cine ştie, zeii îţi pot fi binevoitori de astă dată; alte 
rânduri de băutură vor apărea pe mese ca prin farmec, şi 
noaptea se va termina poate într-o glorioasă apoteoză. 
Aşezat la bar, simţi cum alcoolul îţi curgă din belşug pe gât 
şi înveţi pe nesimţite numele acelor domni, precum şi 
demnităţile pe cafe au de gând să le ocupe. 

Tocmai în cursul acestor campanii făcute de politicieni prin 
baruri, am reuşit să-mi îmbogăţesc educaţia cu o nouă 
experienţă amară care reuşi să-mi spulbere o parte din 


iluziile asupra vieţii politice, mie, omului care odinioară mi 
se înroşeau ochii şi-mi vibra sufletul citind „De la pietrar la 
preşedinte”12. Învăţai să cunosc noblețea în politică şi pe 
politicieni. 

Cu astfel de speranţe, având buzunarele goale şi gâtul 
uscat, în seara aceea, aşteptam avid ca orice beţiv, băutura 
ce putea să cadă pe neaşteptate odată cu venirea vreunui 
politician gras. În aceeaşi clipă, Joe Goose, om cu setea de 
nepotolit, cu ochi răi, nas turtit şi vestă înflorată, intră în 
ospătăria Overland. 

— Veniţi cu mine, băieţi, ni se adresă el, făcând cu ochiul. 
Se dă de băut cât cuprinde; n-am vrut să vă las să pierdeţi 
ocazia! 

— Unde? 

— Urmaţi-mă. Am să spun pe drum. N-aveam nici un minut 
de pierdut. 

În vremea ce mergeam spre oraş, Joe Goose ne explică în 
grabă. 

— Este vorba de brigada pompierilor de Hancock. Tot ce vi 
se cere este să purtaţi o cămaşă roşie, o cască şi o torţă. 
Vom merge cu un tren special până la Haywards ca să 
simulăm o retragere cu torţe. 

(Cred că era vorba de Haywards, dacă nu cumva spusese 
San Leandro sau Niles. Acum, pe sufletul meu, n-aş putea 
să-mi aduc aminte dacă brigada pompierilor era o 
organizaţie republicană sau democrată. Oricum ar fi fost, 
politicienii erau în criză de purtători al torţelor, şi oricine ar 
fi vrut să participe la paradă găsea o minunată ocazie să se 
îmbete.) 

— Oraşul va fi deschis tuturor, urmă Joe Goose o să fie ca 
la nuntă! Băutura are să curgă întocmai ca apa, căci 
politicienii au reţinut toate rezervele cârciumilor; şi în plus, 
toate acestea pe gratis! N-ai decât să intri şi să ceri de băut 
oricât vrei. Ce mai pomană, măi băieţi! 

La primăria aflată pe strada a Opta, în apropiere de 
Broadway, ni se dădu să îmbrăcăm bluzele şi ni se puseră 


căştile pe cap. Luarăm apoi în mână câte o torţă şi furăm 
mânaţi ca o turmă de vite până la tren. În timpul drumului, 
am tot protestat fiindcă nu ni se oferise nici un pahar de 
băutură înainte de plecare. Politicienii aceştia mai 
avuseseră ei de a face cu oameni ca noi! Ajunşi la 
Haywards, se întâmplă acelaşi lucru. 

— Mai întâi retragerea. Trebuie să vă câştigaţi băutura! 

Acesta era cuvântul de ordine pentru noapte şi trebuia 
respectat. 

Porţile barurilor fură deschise abia după defilare. Erau 
angajaţi chelneri în plus şi câte şase rânduri de băutori 
năvăli peste fiecare tejghea scăldată în alcool. Nu mai era 
timp să se şteargă învelişul metalic, nici să se clătească 
paharele; acestea se umpleau fără încetare. Când 
marinarilor din portul Oakland le este sete, nu-i de glumit 
cu ei! 

Înghesuiala din faţa barului ne silea însă să dăm unii peste 
alţii, iar împărţeala băuturii era, după părerea noastră, 
prost făcută şi prea înceată. Alcoolul ne aparţinea. 
Politicienii cumpărase băutura pentru a ne fi dată. Făcusem 
paradă toată seara, ca s-o câştigăm, nu-i aşa? Revolta 
noastră internă nu dură mult. Ca la un semnal, pornirăm un 
atac din flanc spre cealaltă extremitate a tejghelei, dând la 
o parte pe cârciumari, cu toate protestele lor. Numai în felul 
acesta puteam pune mâna pe sticle. 

Odată prada luată, am ieşit afară şi am început să spargem 
gâtul sticlelor de bordura trotuarelor, apoi le duceam la 
gură. Se dovedi că Joe Goose şi Nelson se pricepeau atunci 
când era vorba să bea whisky curat, făcând aceasta cu 
prudenţă; eu nu făcui aşa. Rămaăsei sub impresia falsă că 
trebuie să bei cât mai mult posibil, mai ales când băutura 
nu te costă nimic. Ne-am împărţit sticlele cu alţii, dar am 
consumat cea mai mare parte noi înşine, eu fiind cel care a 
băut cel mai mult. Nu-mi plăcea deloc acest drog. Îl beam la 
fel cum băusem bere la cinci ani şi vin la şapte ani. Îmi 
îndepărtam dezgustul şi înghiţeam toată acea cantitate, aşa 


cum aşa fi făcut cu o doctorie. Când aveam poftă de alte 
sticle pline, intram în alte cârciumi unde alcoolul gratuit se 
găsea din belşug şi eram serviţi pe dată. 

Nu-mi pot da seama de cantitatea de spirt pe care am dat- 
o pe gât - nu ştiu dacă au fost doi sau cinci litri. Ceea ce ştiu 
însă, este că la începutul acestei orgii, am băut pahare 
întregi de alcool curat, fără nici un pic de apă. 

Politicienii erau oameni prea înţelepţi pentru a lăsa oraşul 
pustiit de beţivii din portul Oakland. La ora când urma să 
plece trenul, se făcu o razie prin toate cârciumile. 
Începusem să simt efectele whiskyului. Nelson şi cum mine 
furăm smulşi dintr-un cabaret şi în curând ne găseam 
printre ultimele rânduri ale unei gloate în dezordine. 
Făceam eforturi eroice ca să ne ţinem pe picioare, capul mi 
se bălăbănea, inima îmi bătea să se rupă, iar plămânii 
cereau aer cu orice preţ. 

Simţeam că totala neputinţă vine cu iuţeală. Creierul meu 
şovăitor mă înştiinţă că aveam să cad în drum, să-mi pierd 
cunoştinţa, că nu voi ajunge niciodată la tren dacă rămân în 
urma acelei murdare procesiuni. Părăsii rândurile şi mă 
avântai pe o potecă laterală, care mergea pe sub arbori. 
Nelson mă urmă râzând. Unele amintiri ale acestei scene 
îmi revin ca nişte părţi dintr-un coşmar. Îmi amintesc 
perfect arborii, martori ai fugii mele disperate, ca şi 
hohotele nebune de râs şi bătaia de joc pe care căderile 
mele repetate le-au provocat printre ceilalţi beţivi. Mă 
credeau un biet omuleţ cu chef, fără a se gândi că John 
Barleycorn îmi cuprinsese gâtul cu un cleşte mortal. Eu 
însă, care ştiam la ce să mă aştept, simţii - după câte îmi 
amintesc - stăpânindu-mă o amărăciune trecătoare, atunci 
când înţelesei că mă luptam cu moartea şi că aceşti oameni 
nu vedeau nimic. Eram în situaţia unui amator de baie, pe 
punctul de a se înneca în faţa unei mulţimi de spectatori 
convinşi că el se strâmbă numai pentru a-i înveseli. Acolo, 
alergând pe sub arbori, căzui într-o totală inconştienţă. 
Ceea ce s-a petrecut după aceea, cu excepţia unui minut de 


luciditate, nu ştiu decât din auzite. Nelson, cu forţa sa 
herculeană, reuşi să mă ridice şi mă suie în tren. De-abia 
fusesem aşezat în compartiment, că începui să mă zbat şi să 
gâfâi atât de îngrozitor încât tovarăşul meu - în ciuda 
spiritului său greoi - înţelese că mă păştea o mare 
nenorocire. În ceea ce mă priveşte, ştiu astăzi perfect că aş 
fi putut trece pe celălalt tărâm dintr-o clipă în alta. Mi-am 
spus adesea că niciodată n-am fost mai aproape de moarte 
ca atunci. Nu pot totuşi să mă bizui decât pe cele povestite 
de Nelson pentru a vă reda evenimentul. 

Interiorul îmi ardea, simţeam flăcările albe ce mă 
consumau într-o încleştare îngrozitoare, într-un spasm care 
mă sufoca. Voiam aer, îi simţeam nevoia ca un nebun. 
Făceam eforturi zadarnice să deschid un geam, căci toate 
ferestrele erau zăvorâte. Nelson, obişnuit să vadă oameni 
înnebuniţi de băutură, credea că am de gând să mă arunc 
pe fereastră, încercă să mă ţină, dar printr-o 
supraîncordare, smulsei o torţă din mâna unui tovarăş de 
călătorie şi sfărâmai un geam. 

Printre locuitorii portului Oakland, existau numeroase 
grupuri care ţineau cu Nelson, în vreme ce alţii erau 
împotriva lui. Vagonul era aproape plin cu adversari care 
băuseră peste măsură. Spargerea geamului veni pentru ei 
ca un semnal. Unul dintr-înşii mă lovi, mă trânti la pământ 
şi dezlănţui bătălia. Nu-mi amintesc nimic din toate acestea 
decât ceea ce mi s-a povestit şi trebuia să cred, având 
dovada palpabilă în durerea pe care am simţit-o în maxilar 
a doua zi. Omul care mă lovise, lovit la rându-i, căzu alături. 
Nelson se rostogoli peste el şi se pare că din tot vagonul n-a 
mai rămas un geam întreg după încăierarea generală. 

Lovitura care mă făcuse să leşin era cât se poate de 
binevenită în acele împrejurări. Mişcările n-ar fi făcut decât 
să-mi iuţească bătăile inimii, al căror ritm era şi aşa destul 
de furtunos şi să mărească nevoia de oxigen a plămânilor 
mei sufocaţi. 


Odată scandalul terminat, mă mai însufleţii puţin, fără ca 
totuşi să-mi revin în fire. Nu mai erau eu, ci un înnecat care 
continua să se zbată după ce-şi pierduse cunoştinţa. N-am 
păstrat nici o amintire despre actele mele, dar strigam 
neîntrerupt: „aer, aer!44 cu o astfel de stăruinţă încât 
Nelson începu să bănuiască în ce mă privea, altceva decât 
intenţia de a mă sinucide. Smulse sfărâmăturile de geam 
din rama ferestrei şi-mi scoase capul şi umerii afară. 
Înţelegea oarecum starea gravă în care mă aflam şi mă 
ţinea de mijloc ca să mă împiedice să ies mai mult. Pe tot 
parcursul drumului până la Oakland, rămăsei aplecat pe 
geam, bătându-mă aidoma unui posedat atunci când el 
încerca să mă tragă înăuntru. 

Aci intervine singura mea clipă de adevărată luciditate. 
Singura-mi amintire, de la căderea sub arbori până la 
deşteptarea care se produse abia a doua zi seara, este 
aceea de a fi avut capul scos pe fereastră, cu faţa biciuită de 
curentul puternic provocat de mersul trenului, ars şi 
murdar de funingine şi aspirând aerul din toate puterile. 
Întreaga-mi voinţă era fixată în acţiunea de a introduce în 
plămâni, prin inspiraţii lungi, cea mai mare cantitate de aer 
în cel mai scurt timp posibil. Aveam de ales între acest 
procedeu şi moarte; o ştiam bine, datorită antrenamentului 
meu de înnotător şi scufundător. Astfel, cu tot chinul de 
nesuportat al unei continue sufocări, în timpul celor câteva 
clipe conştiente căutam să ţin capul în vânt, învăluit de fum 
şi de scânteile locomotivei şi să inspir din greu pentru a-mi 
salva viaţa. 

Restul este doar întuneric. Mi-am recăpătat cunoştinţa a 
doua zi seara, într-un hotel de pe malul mării. Eram singur. 
Nu fusese chemat nici un doctor şi puteam foarte bine să 
mor acolo, căci Nelson, crezând că somnul îmi va face bine, 
mă părăsi în această stare de comă, timp de şaptesprezece 
ore. 

Cei mai mulţi oameni - după cum pot să confirme toţi 
medicii - mor pe loc atunci când absorb repede un litru de 


whisky sau mai mult. S-a întâmplat adesea să se găsească în 
ziare câte o dare de seamă despre sfârşitul vreunui mare 
băutor, ca urmare a unei prinsori de acest fel Pe atunci eu 
nu ştiam nimic despre acest lucru, dar l-am aflat mai târziu. 
Numai printr-o întâmplare fericită şi prin constituţia mea 
excepţională, reuşii să-l înving încă o dată pe John 
Barleycorn. Scăpasem dintr-o nouă cursă, mă smulsesem 
de pe marginea prăpastiei cucerind, numai prin riscul meu, 
învăţăminte care urmau să mă facă să beau cu mai multă 
judecată, în anii ce vor veni. 

Dumnezeule mare! S-au scurs douăzeci de ani de la acea 
întâmplare. Cu toate acestea, sunt în viaţă şi duc un trai 
regulat. Am văzut atâtea de atunci, am trăit atât de mult în 
acest interval de douăzeci de ani! Mă cutremur totuşi când 
mă gândesc cât de aproape am fost de moarte, cât de puţin 
ar fi trebuit ca această splendidă cincime de secol să se fi 
pierdut pentru mine! Hotărât! N-a fost nicidecum greşeala 
lui John Barleycorn că nu m-a doborât în acea noapte 
memorabilă petrecută cu brigada pompierilor din Hancock! 

Capitolul XV. DEVIN VÂNĂTOR DE FOCI. 

În prima lună a noului an, mă hotărâi să pornesc pe mare. 
Hotărârea aceasta n-am luat-o nicidecum în urma ultimei 
mele aventuri cu pompierii din Hancock. De atunci am 
continuat să beau şi să merg la cârciumă unde îmi 
petreceam aproape tot timpul. Socoteam alcoolul drept 
ceva periculos, dar nicidecum imoral. Fără îndoială că 
folosinţa sa se lega de riscuri, dar riscul este ceva natural 
aproape în toate manifestările omeneşti. Nu se poate 
tăgădui că oamenii nu mor în urma excesului de băutură, 
dar oare nu tot aşa se expun pescarii să-şi răstoarne barca 
şi să se înnece, sau coşarii să alunece de pe acoperiş şi să se 
prăbuşească? Pentru a te putea măsura cu vânturile este 
necesar puţin bun simţ. A te îmbăta aşa cum face toată 
lumea, n-are în sine nimic condamnabil, dar şi pe acest 
tărâm trebuie lucrat cu dibăcie. Se sfârşiseră şi la mine 


abuzurile nesocotite! Aveam suficientă experienţă din 
trecut pentru a mă opri la timp. 

Adevăratul motiv care a hotărât călătoria pe mare, avea o 
altă origine: reuşisem să văd, pentru prima oară, calea 
ucigătoare pe care John Barleycorn îi duce pe cei care i se 
supun. 

Era o noţiune vagă, ceva fără un contur bine definit, care 
se ivi în două etape ce scăpau pe atunci controlul meu. 

Observându-i pe indivizii cu care mă întovărăşeam, 
descoperii că felul lor de viaţă era cu mult mai periculos 
decât acela al oamenilor obişnuiţi. 

În primul rând, John Barleycorn înnăbuşea principiile de 
morală şi-i împingea pe discipolii săi la crimă. Pretutindeni, 
îi văzusem pe diverşi indivizi îndeplinind, în stare de beţie, 
acte la care nici nu s-ar fi gândit în stare normală. Toţi se 
transformau în brute, în cele mai feroce animale. 

Aproape fără excepţie venea ziua când îi ridica poliţia, 
urmând ca după aceea să li se piardă urma definitiv. 
Câteodată, mă duceam să-i vizitez la postul de poliţie 
pentru a-mi lua rămas bun de la ei, înainte de a fi căraţi în 
insulă, dincolo de golf unde îşi ispăşeau în închisoare 
isprăvile de care se făcuseră vinovaţi. Aproape fără nici o 
deosebire, toţi invocau aceeaşi scuză: „Niciodată n-aş fi 
făcut acest lucru dacă n-aş fi fost beat!” Sub influenţa lui 
John Barleycorn, se comiteau fapte îngrozitoare, blestemăţii 
care impresionau chiar un suflet împietrit! 

A doua parte a acestui drum al morţii am văzut-o 
manifestându-se la beţivii demult nărăviţi. Ei nu putea 
rezista răului cel mai neînsemnat peste care un om normal 
ar fi trecut cu uşurinţă. Aproape orice boală îi făcea să 
pornească, în scurtă vreme, cu picioarele înainte. Uneori, 
erau găsiţi reci în paturile lor, fără a fi pregătiţi nici ci, nici 
cei din jurul lor pentru moarte. Alte dăţi li se pescuiau 
cadavrele din mare, unde se înnecau sau cădeau victime 
unor accidente obişnuite, aşa cum i se întâmplase într-o 
bună zi lui Bill Kelley, care îşi strivise un deget pe când 


descărca beat marfa de pe un vas. Tot aşa de simplu ar fi 
putut să-şi strivească şi capul. 

Toate aceste exemple îmi dădură de gândit asupra felului 
meu de viaţă. Înţelesei că această cale greşită mă conducea 
la moarte înainte de vreme şi simţeam în mine prea multă 
tinereţe şi prea multă vitalitate ca să accept o asemenea 
situaţie. 

Îmi rămânea o singură soluţie: să mă smulg din mijlocul 
ispitelor acestei existenţe primejdioase. Să pornesc pe 
mare. Tocmai atunci un grup de vase de pescuit foci se afla 
în golful San Francisco. Prin taverne, ajunsei să cunosc 
destul de strâns secunzii, căpitanii, vânătorii, cârmacii, 
marinarii. După o vreme, reuşii să mă angajez ca vâslaş la 
un anume Pete Hoit, vânător de foci, şi făcurăm un contract 
în toată regula. A trebuit să mai sorb încă o bună cantitate 
de băutură în tovărăşia lui, până când am sfârşit prin a 
cădea la învoială. 

Odată cu această hotărâre, vechea nelinişte pe care John 
Barleycorn reuşise s-o amorţească, se redeşteptă în mine. 
Mă văzui aşa cum eram, uzat de viaţa dusă în cârciumile 
portului Oakland şi mă întrebai ce putusem găsi atrăgător 
în ele? În plus, urmărit de gândul întunecat al drumului 
morţii ce-mi apăruse pentru o clipă în faţa ochilor, aveam 
presimţirea că un eveniment nefast avea să se producă 
înaintea plecării ce urma să aibă loc în cursul lunii ianuarie. 
Această stare de spirit mă hotări să devin mai prevăzător. 
Beam foarte puţin şi şedeam mai mult acasă. De îndată ce 
tovarăşii mei de băutură întreceau măsura, îi părăseam; iar 
când Nelson era cuprins de nebunia lui care îl îndemna să 
consume cantităţi enorme de alcool şi să facă scandal, 
procedam în aşa fel încât reuşeam să plec pe neobservate. 

La data de 12 ianuarie, împlinisem şaptesprezece ani. La 
20 ianuarie, semnai, în faţa unui comisar de bord 
angajamentul pe vasul „Sophie Sutherlnad”, o goeletă cu 
trei catarge care tocmai pornea la vânătoare de foci, 
undeva, prin apropierea coastelor japoneze. Se înţelege de 


la sine că evenimentul trebuia sărbătorit cu o beţie. Joe 
Vigy, stăpânul cârciumii, îmi onoră cecul primit drept 
arvună şi dădui primul rând. Pete Hoit comandă şi el 
băutură, iar la sfârşit făcu cinste patronul. Alţi marinari 
care nu voiau să se lase mai prejos, comandară noi cantităţi 
de alcool. Beţia atinse apogeul. 

lată în ce fel se purtau oamenii! Era oare datoria mea, a 
unui băiat de șaptesprezece ani, să protestez împotriva 
felului de viaţă a acestor aventurieri cu faimă şi bărbaţi în 
toată puterea cuvântului? 

Capitolul XVI. PARADISUL DIN INSULELE BONIN. 

Pe tot parcursul acelei minunate călătorii de cinzeci şi una 
de zile, la bordul lui „Sophie Sutherland” băutura lipsi cu 
desăvârşire. Urmarăm linia de navigaţie a Sudului, duşi de 
alizeele de sud-nord-est, până la insulele Bonin. Acest 
arhipelag izolat, aparţinând Japoniei, fusese ales ca punct 
de întâlnire pentru vasele de pescuit canadiene şi 
americane. Aici se făceau proviziile de apă dulce şi 
reparaţiile necesare înainte de a pomi să vânăm timp de o 
sută de zile numeroasele familii de foci fixate de-a lungul 
coastelor septentrionale ale Japoniei până la marea 
Behring. 

Cele cinzeci şi una de zile de abstinenţă totală mă făcură 
să-mi recapăt vigoarea şi strălucirea tinerească. 
Organismul meu se curăţă de alcool şi de când plecasem, 
nu suferisem nici un fel de neajuns din pricina lipsei lui. 
Dorinţa de a bea nu mi s-a ivit niciodată. Alcoolul devenea 
totuşi adesea subiect principal de conversaţie. Toţi se 
întreceau să-şi povestească păţaniile de beţivi, uneori 
comice, alteori mişcătoare. Şi le aminteau cu mai multă 
precizie şi plăcere decât oricare alt soi de aventuri. 

Cel mai bătrân din echipaj, un om bine legat, de vreo 
cincizeci de ani numit Lewis, era un căpitan scos din 
serviciu. Victimă a lui John Barleycorn, îşi termina cariera 
ca simplu marinar, aşa cum şi-o începuse. Povestea lui mă 
impresionase mai mult decât celelalte. 


John Barleycorn nu se mulţumeşte numai să ucidă. Pe 
acest om îl cruţase, dar în ce condiţii! Dintr-un rafinament 
plin de cruzime îi răpise prestigiul căpătat printr-o muncă 
aspră şi fără preget. Îi sfărâmase mândria, condamnându-l 
să îndure, până la sfârşitul zilelor sale, viaţa grea de 
marinar, şi fiindcă bietul om nu fusese încă zdrobit de toate 
acestea, îi promitea de aici înainte lungi ani de mizerie. 

Către sfârşitul acestei cursei de traversare a Pacificului, 
dădurăm peste culmile vulcanice ale insuleleor Bonin, 
acoperite de păduri virgine; apoi, strecurându-ne printre 
bancurile de corali, pătrunserăm în port unde aruncarăm 
ancora. Acolo se şi aflau deja încă cel puţin douăzeci de 
vase de aventurieri aidoma nouă. 

Dinspre uscat ne întâmpinau în valuri nevăzute mirosurile 
caracteristice vegetației tropicale. Indigeni, în bărcile lor 
curioase scobite în trunchiuri de arbori şi japonezi în 
corăbiile lor cu pânze, şi mai curioase încă, vâsleau de colo 
până colo prin apele golfului; când vasul ajunse mai 
aproape, mulţi dintre ei veniră să ne abordeze. Intram 
pentru prima oară într-o ţară străină. Mă găseam, în sfârşit, 
la celălalt capăt al lumii şi mă pregăteam să trăiesc aievea 
tot ceea ce citisem. Simţeam că nerăbdarea de a pune mai 
repede piciorul pe uscat e gata să mă răpună. 

Încă din primele ore ale călătoriei luasem hotărârea, 
împreună cu un suedez numit Victor şi cu un norvegian, 
Axei, să rămânem tot timpul împreună. Ne-am ţinut atât de 
bine făgăduiala, încât până la sfârşitul drumului ne 
căpătaserăm porecla de „cei trei glumeţi”. 

Într-o zi, aflându-ne pe puntea vasului, Victor ne arătă o 
potecă.ce dispărea în desiş pentru a ieşi din nou la iveală pe 
un povârniş de lavă. De acolo, se ascundea iarăşi şi 
reapărea pentru a sui tot mai departe printre flori şi 
palmieri. 

Când apoi ne propuse s-o urcăm, nu mai aşteptarăm încă o 
invitaţie şi primirăm cu bucurie. Bănuiam că vom da peste 
un ţinut minunat, cu sate pline de ciudăţenii: cine ştie ce 


aventuri pline de neprevăzut ne aşteptau la capătul acelui 
drum! 

Axei avea o poftă nebună de pescuit. Planul lui a fost 
primit, de asemenea, cu bucurie. Altădată, după ce vom 
urca poteca, ne vom procura o barcă, vom tocmi doi pescari 
japonezi care să cunoască cele mai tainice unghere şi vom 
petrece ore de neuitat. Cât despre mine, mă gândeam deja 
la bucuriile care urmau. 

Odată planurile puse la punct, părăsirăm vasul cu o barcă, 
vâslirăm de-a lungul coastei trecând printre bancurile de 
corali şi traserăm luntrea pe nisipul madreporic. 

Trecând împreună cu tovarăşii mei de-a curmezişul plajei, 
pătrunserăm printre cocotieri. Curând ne aflam în micul 
orăşel al insulei, unde dădurăm peste câteva sute de 
mateloţi zgomotoşi, veniţi din toate părţile lumii. Erau 
reuniți într-o beţie uriaşă însoţită de joc şi muzică şi ocupau 
toată strada principală, spre marea indignare a unui mic 
grup de poliţişti japonezi care nu puteau să le facă nimic. 

Victor şi Axei propuseră să mergem să bem câte ceva 
înainte de a ne începe lunga plimbare. Puteam oare să 
refuz să ciocnesc un pahar cu voinicii mei camarazi de 
bord? În plus, acesta era sigurul prilej de a pecetlui pentru 
totdeauna prietenia noastră. 

Pe drum, toţi trei făcurăm haz pe socoteala căpitanului 
nostru care era împotriva băuturii. N-aveam nici eu o 
dorinţă organică să consum alcool, dar voiam ca mai înainte 
de toate să fiu un băiat de viaţă şi un prieten sincer. Tristul 
exemplu al lui Lewis nu avu darul să mă oprească să dau pe 
gât otrava cea arzătoare. Fără îndoială, John Barleycorn îi* 
provocase prăbuşijea nenorocindu-l pentru toată viaţa, dar 
eu eram tânăr, sângele curgea clocotitor prin vinele mele. 
Aveam o constituţie de fier şi... înainte de toate, se ştie că 
tinereţea face haz de bătrânele epave ce abia se mai târăsc 
prin viaţă. 

Alcoolul pe care-l sorbeam avea un gust ciudat, aspru. 
Unde şi cum o fi fost fabricat? Nu ştiu. Fără îndoială că era 


o combinaţie obişnuită prin partea locului. Arzător ca focul, 
limpede ca apa, fulgerător ca moartea, era pus în sticle 
pătrate ce conţinuseră odinioară rachiu olandez. Acestea 
mai purtau încă etichetele cu marca - o ancoră. Trebuie să 
mărturisesc că John Barleycorn îşi dovedi puterea sfârşind 
prin a ne... ancora! 

N-am mai ieşit din orăşel. Adio pescuit! În timpul celor 
zece zile de odihnă, n-am pus niciodată piciorul pe poteca 
sălbatică ce pornea de la faleză printre culmile de lavă şi 
printre flori. 

Ne întâlnirăm cu vechi cunoştinţe, tipi pe care îi mai 
văzusem în barurile de la San Francisco înainte de a pleca. 
De fiecare dată când se ivea un astfel de prieten, trebuia să 
golim cu el un pahar. Doar aveam atâtea să ne spunem! 
Băutura circula, cântecele se porneau şi se isca o larmă ce 
pricinuia din nou, spre hazul nostru, disperarea poliţiştilor 
japonezi. Prin cap îmi treceau fel de fel de năzbâtii. Totul mi 
se părea minunat şi măreț. Făceam parte dintr-o ceată de 
lupi de mare viguroşi şi căliţi, adunaţi la un chef pe o insulă 
de mărgean. Îmi veniră în minte vechile povestiri citite 
având subiecte din viaţa cavalerilor. Îi vedeam strânşi în săli 
imense, aşezaţi după rangul pe care-l ocupa fiecare; da, 
parcă trăiau aievea în faţa mea; erau călători neînfricaţi ai 
mărilor, vikingi reveniţi din larg ori gata de bătălie. Ştiam 
că timpurile acelea nu erau moarte şi că noi aparţineam 
aceleiaşi rase străvechi! 

Spre sfârşitul după-amiezii, Victor căzu pradă unei crize 
de delir produs de beţie: căuta ceartă cu lumânarea şi se 
lega de orice lucru. De atunci am văzut furioşi din casele de 
nebuni care se purtau la fel ca el, cu singura deosebire, 
poate, că prietenul meu îi întrecea în furie. 

În sfârşit, Axei şi cu mine, după ce ne-am aşezat de mai 
multe ori în faţa lui şi am intrat în câteva bătăi, reuşirăm cu 
multă greutate, folosind şiretenii cu care îi poţi înşela pe 
beţivi, să-l ducem pe tovarăşul nostru până la vas şi să-l 
urcăm pe bord. Abia puse Victor piciorul pe punte că-i şi 


veni ideea s-o şteargă. Avea forţă cât mai mulţi oameni la un 
loc şi lovea în toată lumea fără deosebire. Parcă îl văd şi 
astăzi pe marinarul aruncat în cutiile cu lanţuri ale corăbiei, 
fără să-i facă, de altfel, nici un rău, căci nu putuse să-l 
atingă. Fiindcă omul se ferea bine şi-i para loviturile, Victor, 
în furia lui de a se bate, îşi strivi pumnii de inele enorme ale 
lanţului de la ancoră. 

În clipa când reuşirăm să-l îndepărtăm din acel loc, furia 
lui se schimbă; acum se credea un mare înotător. Se aruncă 
peste bord ca să ne arate cât este de puternic, dar se 
zbătea ca un porc de mare bolnav şi a sfârşit înghițind o 
porţie bună de apă sărată. 

Când reuşirăm să-l pescuim şi să-l coborâm în cabină, se 
făcuse seară; iar când fu dezbrăcat şi culcat în pat ne aflam 
şi noi la capătul puterilor. Cu toate acestea, nu ne 
săturasem încă de petrecere. Ne întoarserăm pe uscat 
lăsându-l pe Victor să sforăie mai departe. 

Purtarea lui Victor fu judecată foarte curios de tovarăşii 
noştri de bord şi de beţie. Ei clătinau din cap şi murmurau 
pe un ton dezaprobator: „Un om ca el n-artrebui să bea!” 

Victor era un marinar minunat. Avea cel mai drept şi mai 
frumos caracter din tot echipajul. Camarazii se înțelegeau 
totdeauna cu el, îl iubeau şi-l respectau mult. Cu toate 
acestea, John Barleycorn îl transformase într-un nebun 
furios. Tocmai la această furie se gândiseră beţivii aceia. Ei 
ştiau că beţiile - mai ales acelea făcute de marinari care 
întrec întotdeauna măsura - aţâţau nebunia, dar de obicei 
este vorba de o manifestare moderată. Se ridicau însă 
împotriva nebuniei furioase ce strică tuturor buna 
dispoziţie şi se termină adesea tragic. După părerile lor, o 
nebunie care nu face rău este îngăduită. Totuşi, dacă se 
judecă din punct de vedere al întregii rase umane, care 
nebunie nu este oare condamnabilă? Şi există oare un mai 
mare vinovat în aţâţarea nebuniei decât John Barleycorn? 

Să nu ne depărtăm însă de la subiect. După ce ne-am 
întors în oraş, ne-am aşezat într-o cafenea japoneză, cu câte 


un pahar în faţă. Axei şi cu mine comentam evenimentele 
din după amiaza aceea arătându-ne unul altuia vânătăile 
căpătate. Fiindcă prinserăm gustul acelei băuturi 
liniştitoare, ceruserăm să ni se mai servească. Un camarad, 
apoi alţii veniră în jurul nostru, iar noi înghiţeam pe 
nesimţite, consumaţie după consumaţie. 

Cineva chemase o orchestră japoneză şi tocmai când 
începură să se audă primele sunete de „sumisen” şi 
„Taikos”13, un urlet sălbatic, venind din stradă, ajunse până 
la urechile noastre. Îl recunoscurăm îndată. Scoţând 
strigăte oribile, fără să ţină seama de uşi, cu ochii injectaţi 
de sânge şi agitându-şi braţele musculoase, având un. aer 
sălbatic, Victor năvăli asupra noastră prin pereţii de hârtie. 
Vechea lui furie nu-l părăsise de loc. Voia sânge cu orice 
preţ, indiferent al cui ar fi fost. Orchestra se împrăştie şi noi 
făcurăm la fel, fugind pe uşi sau prin pereţii de hârtie 
jncotro apucarăm. 

După ce localul a fost pe jumătate distrus, Axei şi cu mine 
ne înţeleserăm să plătim stricăciunile. Îl lăsarăm pe Victor, 
care se mai liniştise sau părea cel puţin că este cuprins de 
un somn adânc şi căutarăm în altă parte un loc mai paşnic. 

Strada principală era plină de animaţie. Strânşi în cete 
gălăgioase, sute de marinari circulau în toate sensurile. 
Deoarece şeful poliţiei nu avea nici o putere din cauza 
numărului prea mic de oameni aflaţi la dispoziţie, 
guvernatorul coloniei dăduse ordin căpitanilor de vase să-şi 
cheme mateloţii pe punte de îndată ce se va însera. 

Ce credea el? Ne trata ca pe nişte bâieţandri? Pe măsură 
ce vestea se răspândea, vasele se goleau de echipaje. Toată 
lumea punea piciorul pe uscat, chiar şi cei care mai înainte 
nici nu se gândiseră la aşa ceva. Nefericitul decret al 
guvernatorului făcu să se işte o învălmăşeală generală. Era 
noapte, dar oamenii voiau cu orice preţ să găsească pe 
vreunul care să-i silească să se întoarcă pe bord şi defilau 
pe sub nasul agenţilor de poliţie. După o vreme se adunară 
înaintea casei guvernatorului cântând cu glas tare cântece 


marinăreşti. Porniră apoi un chef straşnic, făcând să circule 
din mână în mână sticle pătrate de alcool. În sfârşit, 
începură dansurile furtunoase obişnuite în Virginia şi multe 
alte jocuri din diferite ţinuturi. Poliţiştii se împrăştiaseră în 
mici grupuri aşteptând ordinul guvernatorului care, 
înştiinţat de cele ce se petreceau, devenise de data aceasta 
foarte prevăzător. 

A fost o dezlănţuire măreaţă. Mi se părea că trăiesc zilele 
îndepărtatei Spânii. Pluteam spre liberate, spre aventură. 
Eram şi eu, asemeni celorlalţi, un lup de mare, netemător şi 
cu pieptul puternic, cântând împreună cu ei printre casele 
de hârtie ale Japoniei. 

Împreună cu Axel, continuai încă o vreme să colind din 
cârciumă în cârciumă, până când vederea începu să ni se 
tulbure. După o vreme, îmi pierdui camaradul în mulţime şi 
continuai să merg înainte cu paşi tot mai grei. Legai 
cunoştinţe noi, consumai alte băuturi şi cu fiecare clipă îmi 
simţeam creierul mai întunecat. 

Îmi amintesc cum la un moment dat am nimerit în mijlocul 
unui grup de pescari japonezi şi am făcut cunoştinţă cu un 
tânăr danez, de curând întors din Argentina unde fusese 
cowboy; el avea o deosebită înclinaţie pentru obiceiurile şi 
ceremoniile indigene. După cele mai stricte reguli japoneze, 
băurăm împreună „sake” dulce şi călduţ, în ceşti mici de 
porțelan. 

Parcă îi văd pe marinarii dezertori, băieţi între 
optsprezece şi douăzeci de ani, englezi din clasa mijlocie, 
care deprinseseră meşteşugul mărinăreasc în diferite 
porturi şi se refugiaseră acum pe vasele de vânat foci. Erau, 
ca şi mine, adolescenţi plini de vigoare, cu pielea delicată şi 
ochii limpezi, încercând să facă primii paşi în lumea 
oamenilor maturi. Şi ei erau adevăraţi bărbaţi. Nu le 
trebuia băutura dulceagă pe care o sorbeau, ci sticlele 
pătrate aduse de contrabandă şi umplute cu alcool tare ce 
arde când trece prin vine şi-ţi înfierbântă creierul. Parcă 
mai aud şi acum cântecul lor sentimental: 


Pune-n al tău deget acest mic inel. 

Este tot din aur; eu ţi-l dau în dar, Când vei fi departe, pe 
valul amar De ţi-e dor de maica-ţi, priveşte la el. 

Mamele lor! Aceşti tineri blestemaţi le sfâşiaseră inima şi 
totuşi plângeau în ritmul cântecului. Îi acompaniasem, 
amestecându-mi lacrimile cu ale lor. Simţeam o plăcere 
amară gustând tragediile altora, mă emoţionau şi priveam 
viaţa cu ochi de beţiv sentimental. 

Un ultim tablou apare limpede şi puternic din noianul 
amintirilor mele: mă văd parcă şi acum stând împreună cu 
ei, înlănţuiţi unii de alţii, abia mai ţinându-ne pe picioare. 
Unul dintre noi, rămas în urmă, se aşezase pe pământ şi 
plângea în hohote. Intonarăm cu toţii un vesel cântec 
marinăresc, a cărui cadență o dădeam agitând în aer 
sticlele pătrate. De la un capăt la celălalt al străzii se 
auzeau aceleaşi ecouri de melodii marinăreşti ale altor 
mateloţi care zbierau ca şi noi. Viaţa mi se părea frumoasă, 
nesfârşită, plină de avânt şi de nebunie măreaţă!... Apoi, 
totul dispare... După un timp, umbrele se risipesc; deschid 
ochii la primele raze ale aurorei şi văd aplecată desupra 
mea 0 japoneză care mă privea cu un aer neliniştit. Era 
soţia administratorului din port, care mă găsise lungit pe 
pragul casei sale. Îmi era aşa de frig încât îmi clănţăneau 
dinţii din gură. Venise răsplata: sufeream urmările orgiei. 
Peste câteva clipe, îmi dădui seama că sunt prea uşor 
îmbrăcat. Ah! Ticăloşii! Dezertorii!... Fusesem jefuit! La 
plecare, îmi luaseră tot ce aveam asupra mea: ceasul, 
dolarii, mantaua, centura - totul se evaporase, până şi 
pantofii! 

lată, pe scurt, felul cum mi-am petrecut cele zece zile de 
concediu pe insulele Bonin! Victor, vindecat de nebunia sa 
trecătoare reveni între noi, şi micul nostru grup de trei se 
refăcu. O vreme, am pus frâu aventurilor noastre'. N-am 
reuşit însă niciodată să urcăm pe cărarea de lavă străjuită 
de flori! N-am văzut decât oraşul şi sticlele lui pătrate. 


Acela care a făcut o dată o experienţă amară, îi poate pune 
pe ceilalţi în gardă. Aş fi putut, dacă mă purtam cum 
trebuie, să văd multe lucruri interesante pe insulele Bonin. 
Dar, după părerea mea, nu este vorba să ştii ceea ce 
trebuie să faci. Interesează actul săvârşit, faptul veşnic ce 
nu se mai poate şterge. M-am purtat aşa cum se desprinde 
din cele scrise până aici. Aceasta este ceea ce rămâne: am 
fost la fel ca toţi marinarii de pe insulele Bonin. Mă 
manifestasem în acele clipe aşa cum, desigur, s-ar fi 
manifestat milioane de indivizi de pe glob. Făceam aşa 
fiindcă totul mă împingea într-acolo, pentru că nu eram 
decât un băieţandru - nici anemic şi nici ascet - victimă a 
mediului în care trăiam. Făcând parte din genul uman, 
mergeam şi eu pe calea celorlalţi - oameni de rasă, plini de 
vigoare, cu pieptul larg şi spiritul liber, gata oricând să-şi 
rişte viaţa ori de câte ori li se ivea vreun prilej eroic - 
bărbaţi în toată puterea cuvântului, pe care îi admiram mult 
pe atunci. 

Calea ispitei rămânea deschisă întocmai ca o fântână 
dintr-o curte unde se joacă nişte copii. Nu înseamnă mai 
nimic să spui micuţilor dornici de a cunoaşte cât mai multe 
dintr-ale vieţii, să nu se joace niciodată în vecinătatea 
fântânilor descoperite; ei se vor apropia totuşi. lar părinţii 
ştiu asta. De asemenea, suntem conştienţi că unii dintre ei, 
cei mai vioi şi mai îndrăzneţi vor cădea în fântână. Singurul 
lucru ce trebuie făcut - şi cred că nimeni nu se îndoieşte de 
aceasta - este să acoperi fântâna cu un capac. 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre John Barleycorn. 
Toate prevederile şi jurămintele din lume nu-i pot opri pe 
tineri atâta tirnp cât alcoolul se va găsi la îndemâna oricui şi 
va fi considerat ca o virtute asemănătoare bărbăţiei, 
îndrăznelii şi eroismului. 

Singura măsură viabilă pentru oamenii secolului al 
douăzecilea va fi să pună capace pe fântâni, să-i redea 
acestei epoci demnitatea îngropând vechiturile trecutului. 
Să-l înfiereze pe John Barleycorn aşa cum au ştiut să 


stârpească vrăjitoriile,prigoana religioasă, idolii şi atâtea 
altele. Când se va urma acest drum, John Barleycorn va 
deveni cea mai primejdioasă relicvă dintre toate amintirile 
trecutului! 

Capitolul XVII. JURĂMINTE CU PAHARUL ÎN MÂNĂ. 

Lăsând în urmă insulele Bonin, plutirăm drept către nord, 
în căutarea focilor. Acolo, în nordul îndepărtat, vânătoarea 
noastră se prelungi timp de o sută de zile în mijlocul 
atmosferei îmbâcsite de negură care, câteodată, ne 
ascunde soarele câte o săptămână întreagă. Pe un ger 
năpraznic şi după o muncă supraomenească, ne 
îndeplinirăm misiunea fără a bea un singur pahar de alcool 
şi fără a-i simţi nevoia. Ne reluarăm după aceea drumul 
spre sud, către Yokohama, ducând cu noi în fundul vasului o 
mare cantitate de piei. Câştigul se anunţa a fi straşnic. 

Odată ajuns în port, abia aşteptam să cobor pe uscat 
pentru a vedea Japonia. Prima zi fu însă consacrată 
reparațiilor vasului, astfel că noi, marinarii, nu puturăm 
debarca decât spre seară. 

Prin forţa lucrurilor şi prin însuşi felul de organizare a 
vieţii, John Barleycorn mă întâmpină şi-mi impuse prezenţa 
sa. Căpitanul încredinţase banii noştri secunzilor care ne 
aşteptau într-o cafenea din port, ca să dea fiecăruia ce i se 
cuvenea. Pentru a ajunge acolo, angajai o ricşă care mă 
duse destul de repede. Când ajunsei, camarazii mei erau 
demult acolo. Băutura curgea din belşug, căci toţi aveau 
bani şi ţineau cu tot dinadinsul să se cinstească între ei. 

După muncă obositoare şi abstinenţa prelungită din timpul 
vânătorii de foci ne găseam într-o dispoziţie straşnică. Plini 
de sănătate şi vigoare, răspândeam voia bună şi 
entuziasmul prea mult înnăbuşite de disciplina şi 
împrejurările în care trăisem. Bineînţeles că venisem aici cu 
scopul de a bea un pahar sau două, căci aveam de gând să 
vizităm oraşul, însă povestea din insulele Bonin se repetă. 

Sub influenţa sentimentelor tumultuoase provocate de 
faptul că ne găseam iarăşi pe pământ sănătoşi şi întregi, 


închinam pahar după pahar. Inima ne era prea caldă, 
spiritul de camaraderie prea sincer ca să ne mai amintim de 
neînțelegerile din trecut, de duşmănii sau certuri. Nu 
puteam să mergem până acolo încât să ţinem socoteală cu 
cine ciocnim, primind cinstea unora şi respingând-o pe-a 
altora. La urma urmei eram cu toţii camarazi de vas, 
înfruntasem împreună greutăţile şi furtunile, ascultasem de 
aceleaşi ordine şi executasem aceeaşi muncă; trecusem cu 
toţii pe rând la cârmă, iar dacă, după vreo furtună, unul 
dintre noi lipsea, îl căutam îngrijoraţi în toate părţile! Ca şi 
pe vas, trebuia să ne solidarizăm şi la băutură. Pe rând, ne 
veneau în minte şi evocam cu glas ridicat nesfârşitele acte 
de camaraderie; până la urmă, uitând certurile şi 
duşmăniile, ne aduceam laude unii altora de parcă am fi 
fost cci mai buni băieţi de pe pământ. Cheful începu seara şi 
ramaserăm ţintuiţi acolo până dimineaţa. 'Tot ce am văzut în 
noaptea aceea din Japonia a fost o tavernă care semăna cu 
cele din ţara mea şi, fără îndoială, cu toate celelalte tde pe 
glob. 

Vasul nostru rămase două săptămâni în portul Yokohama şi 
în tot acest timp, n-am cunoscut nimic altceva din oraş 
decât cârciumile murdare ale marinarilor. Câteodată, unul 
din noi sfărâma monotonia zilelor jertfite lui John 
Barleycorn, bând mai mult ca de obicei. Astfel, reuşii eu 
însumi să înscriu o pagină de „glorie” trăind o adevărată 
aventură, după o beţie zdravănă. Într-o noapte întunecoasă, 
mă întorsei înot pe vas, mă culcai şi adormii buştean, în 
vreme ce poliţia răscolea tot portul în căutarea cadavrului 
meu. Mai târziu, mi se expuseră şi hainele, ca doar-doar să 
mi se poată stabili identitatea. 

Poate pentru a executa astfel de năzdrăvănii se îmbată 
oamenii! În cercul nostru restrâns, păţania mea luă 
proporţia unui adevărat eveniment. Tot portul vorbea 
despre această ispravă şi în câteva zile ajunsei renumit atât 
printre corăbierii japonezi, cât şi în toate tavernele de pe 
țărm. Această aventură însemnată cu roşu în calendarul 


existenţei mele, nu putea fi prea repede uitată, mai ales că 
eu însumi o povesteam, nu fără oarecare mândrie. Era o 
faptă extraordinară ce făcea epocă în viaţa mea, aşa cum 
făcuse şi cea a prietenului meu atunci când spărsese pereţii 
ceainăriei din insulele Bonin. Din toate acestea, desprind 
însă un lucru curios: farmecul lui John Barleycorn a rămas 
pentru mine totdeauna un mister. Organismul meu era atât 
de refractar la alcool, încât nu eram ispitit să-l consum 
dintr-o nevoie organică. Reacţiile chimice ale băuturii, nu- 
mi procurau nici un soi de satisfacţie. Beam numai din spirt 
de imitație şi mai ales fiindcă temperamentul meu mă oprea 
să rămân mai prejos decât alţii. Deşi eram credincios 
alcoolului, nu pierdui totuşi gustul zaharicalelor. Când nu 
eram beat, cumpăram bomboane şi le rodeam cu o vădită 
plăcere. 

În sfârşit, veni şi timpul plecării. Vasul ridică ancora în 
acordurile cântecelor noastre pline de voioşie şi părăsirăm 
portul Yokohama îndreptându-se spre San Francisco. O 
luasem pe la nord şi împinşi de un vânt puternic ce bătea 
dinspre vest, străbăturăm Pacificul în treizeci şi şapte de 
zile, realizând astfel o minunată călătorie. 

Fiecare din noi mai avea de primit câte o sumă şi în timpul 
călătoriei, în care nu ne atinsesem de nici o picătură de 
alcool, ne făuream planuri asupra felului cum vom folosi 
aceşti bani. Aveam mintea limpede, şi ideile cele mai 
ispititoare ne asaltau rând pe rând. 

Proiectele erau tare frumoase şi întocmai tuturor tinerilor 
fără experienţă care revin după prima lor călătorie pe 
mare, făcurăm şi noi eternul jurământ de a nu ne mai 
arunta banii pe băutură. Se înţelege că toate acestea avură 
loc înainte de-a ajunge în port. Între cer şi apă vedeam 
lucrurile cu alţi ochi şi exclamam plini de ciudă: „Ducă-se 
naibii contrabandiştii, cu rachiul lor cu tot!” 

În sinea nostră regretam cu toţii cheltuielile nebuneşti de 
la Yokohama. Acum fiecare trăia cu visul său drag. Victor, de 
pildă, susţinea că de îndată ce va debarca la San Francisco, 


va străbate portul şi coasta Barbary fără să se oprească şi 
că va da un anunţ la ziar pentru a găsi o cameră cu 
pensiune la o famlie cumsecade de lucrători. 

— După aceea spunea el, voi urma o şcoală de dans timp 
de o săptămână sau două, pentru a face cunoştinţă cu băieţi 
şi fete. 

Voi intra apoi în societate, voi cunoaşte diferite cercuri de 
tineri şi mă voi lăsa invitat la reuniunile lor. Cu banii pe 
care-i am în buzunar, pot face faţă la toate acestea până în 
ianuarie, când voi pomi din nou la vânătoare de foci... 

Mai mult ca sigur că nu va mai bea! Cunoştea prea bine 
efectele beţiei, mai ales asupra unui temperament ca al său: 
alcoolul îi răpea aproape toată judecata, ceea ce-l făr să-şi 
risipească toţi banii. Acum însă, fiindcă avea în urmă sa o 
amară experienţă, era natural să aleagă în locul unei orgii 
de trei zile în tovărăşia beţivilor şi a desfrânatelor de pe 
coasta Barbary, o iarnă de veselie sănătoasă, petrecută într- 
o societate plăcută. Prin urmare nu mai exsista nici o 
îndoială asupra realizării hotărârii sale! 

Axel Gunderson dimpotrivă, nu se simţea ispitit nici de 
dans, nici de societăţile mondene. Fire visătoare, el ne 
mărturisea cu glasul emoţionat: 

— Voi încasa o sumă bunicică ce-mi va îngădui să mă 
reintorc în patrie. Sunt cincisprezece ani de când nu mi-am 
mai văzut mama şi familia. Chiar din ziua când se vor face 
plăţile, voi expedia acasă banii primiţi pentru a-i face astfel 
fericiţi pe ai mei. După aceea, mă voi angaja pe o altă 
corabie cu destinaţia Europa, iar la debarcare voi primi o 
nouă leafă. Toţi banii vor forma la un loc o sumă destul de 
mare, aşa cum nu mi-a fost dat niciodată să mai am! Voi 
duce o viaţă de prinţ. Nu vă puteţi închipui ce ieftine sunt 
toate în Norvegia! Voi avea posibilitatea să fac daruri 
tuturor, voi putea să trec drept milionar şi să trăiesc un an 
întreg fără să mai fiu nevoit să călătoresc pe mare! 

— Acelaşi lucru vreau să-l fac şi eu, declara John 
Roşcovanul. De trei ani, n-am mai primit nici o scrisoare de 


acasă şi sunt peste zece ani de când n-am mai pus piciorul 
pe pământul drag al patriei. Viaţa e tot atât de uşoară în 
Suedia ca şi în Norvegia şi rudele male sunt ţărani în toată 
puterea cuvântului, fermieri legaţi de pământ! Le voi 
trimite şi eu leafa; mă voi îmbarca apoi pe acelaşi vas cu 
tine, Axei, astfel că vom trece împreună pe la Capul Horn! 
Este tot ce putem face mai bun! 

Axel Gunderson şi John Roşcovanul începură să descrie cu 
entuziasm bucuriile vieţii de ţară, precum şi obiceiurile 
vesele din patriile lor. Povesteau cu atâta căldură şi bogăţie 
de amănunte încât, până la urmă, se îndrăgostiseră fiecare 
de ţara celuilalt, jurându-şi solemn să călătorească 
împreună şi să petreacă amândoi şase luni în Norvegia şi 
apoi şase luni dincolo, în Suedia. 

Pe tot parcursul călătoriei, cu greu puteau fi despărțiți, 
atât de multă patimă puneau în proiectele lor de viitor. 

Spre deosebire de ei, John Lunganul nu era înclinat spre o 
viaţă stabilă. Alunga însă de la sine tot atât de violent 
gândul de a mai cădea în ghearele alcoolului. Dorea să 
locuiască şi el la nişte oameni liniştiţi, apoi să se înscrie la o 
şcoală de navigaţie pentru a deveni căpitan... 

Astfel gândeau aproape toţi. Fiecare jura că de data 
aceasta va fi cu judecată şi nu va mai arunca banii pe 
fereastră. Pretutindeni nu se auzeau decât exclamaţii de 
felul acesta: 

— Jos cu tavernele! Jos cu băutura...! 

Devenirăm avari. Niciodată nu se mai văzuse o astfel de 
zgârcenie pe bord. Nu ne mai ispitea nimic şi orice ni s-ar fi 
oferit, refuzam să cumpărăm. Trebuia să facem în aşa fel 
încât să nu mai fie nevoie să dăm banii pe haine noi. 
Preferam să punem petic peste petic; „peticele 
reîntoarcerii”, cum le numeam noi; acestea luaseră 
proporţii de neînchipuit! Ne lipseam până şi de chibrituri şi 
adesea aşteptam până se strângeau doi sau trei camarazi 
cu pipele gata de aprins, pentru a ne servi de acelaşi foc. 


Veni şi clipa când în zare apăru San Francisco. Îndată ce 
vizita sanitară fu terminată, contrabandiştii - aceşti 
„rechini” ai portului asaltară în grabă vasul cu micile lor 
bărci. După puţin, începură să ne asurzească cu vorbele lor 
înşelătoare. Fiecare dintre ei ascundea sub îmbrăcăminte o 
sticlă de whisky curat. 

Îi îndepărtam cu gesturi semnificative, uneori brutale, 
însoţite de înjurături sonore. Ne săturasem de ei şi mai ales 
de whiskyul lor! Se înşelau de astă dată! Aveau de a face cu 
marinari serioşi, care ştiau cum să-şi întrebuinţeze banii! 

Când vasul ancoră, începurăm să ne ducem pe rând la 
comisarul de bord pentru a ne primi leafa. Fiecare pleca de 
acolo cu buzunarele doldora. În jurul nostru continua să 
forfotească aceeaşi drojdie omenească: hiene cu chipuri 
umane avide de câştig uşor, negustori necinstiţi, 
contrabandişti, precum şi toate genurile de pungaşi. 

Ne privirăm unii pe alţii. Timp de şase luni dusesem 
împreună acelaşi trai şi acum. fiecare apuca pe un alt 
drum! Trebuia să mai săvârşim un rit: cel al despărțirii între 
camarazi. (Oh, nu era vorba decât de obişnuinţă, de ceva 
tradiţional!) 

— Haideţi, copii! ne spune comandantul. 

Bineînţeles că în apropiere se găsea o cârciumă, iar prin 
împrejurimi, o duzină. Când ne urmarăm şeful în cafeneaua 
aleasă de el, rechinii portului roiau afară pe trotuar. Unii, 
mai îndrăzneţi, ne făceau tot felul de propuneri dar noi nu 
eram dispuşi să ne compromitem în compania lor. 

Eram aliniaţi înaintea unei tejghele nesfârşite: căpitanul, 
secundul, şase vânători, şase timonieri şi cinci vâslaşi. 
Dintre ultimii nu mai rămăseseră decât cinci, fiindcă unul 
dintre ei fusese aruncat peste bord cu un sac de cărbuni 
legat de picioare, în timpul unei furtuni violente ce ne 
surprinsese în largul capului Jerimo. Nu mai eram decât 
nouăsprezece şi după şase luni de muncă în comun, pe 
vijelii şi geruri cumplite beam poate pentru ultima oară 
împreună! Tot aşa, poate că nu aveam să ne mai vedem 


niciodată. Simţeam acestea cu intuiţia caracterisică 
marinarilor. 

Dădurăm cu toţii pe gât paharele oferite de căpitan. Apoi, 
secundul se uită la noi cu înţeles şi comandă să le umple din 
nou. Pe secund îl iubeam la fel de mult ca şi pe căpitan! 
Puteam oare să bem numai cu unul şi cu celălalt nu? 

Pete Hoit, vânătorul meu, care avea să dispară în anul 
viitor cu vasul „Mary Thomas”, comandă un al treilea rând. 
Timpul trecea, iar băutura continua să curgă. Începurăm să 
ridicam glasurile şi să facem fel de fel de năzbâtii. Fiecare 
dintre cei şase vânători stăruia, în numele sacru al 
camaraderiei, să bem toţi şi cu el, măcar câte un singur 
pahar! Cei şase timonieri şi cei cinci vâslaşi nu se lăsară mai 
prejos şi ţinură cuvântări la fel de mişcătoare în favoarea lui 
John Barleycorn care începea să iasă din umbră. 

Aveam buzunarele doldora de bani. Prin urmare, de ce să 
nu primim băutura plătită de alţii?... Pe urmă, posedam cu 
toţii o inimă bună, un suflet generos şi nu puteam refuza 
nimic acestor oameni care ne erau atât de apropiaţi! 

Nouăsprezece rânduri! Era mai mult decât îi trebuia lui 
John Barleycorn pentru a-şi arăta din plin forţa. Ne putea 
domina atât de uşor! Ai noştri uitaseră de planurile lor 
duioase, făurite cu atâta tragere de inimă! Năvăliră afară 
din bar pentru a intra pe mâna „rechinilor” traficanţi de 
alcool, care de-abia aşteptau să-i sfâşie! N-a trecut nici o 
săptămână şi banii erau terminaţi; apoi începură toţi să facă 
datorii. Din această cauză, cârciumarii îi căutau pe toate 
vasele ce plecau în larg. 

Victor, băiat puternic şi vioi, în urma intervenţiei unor 
prieteni ai săi, reuşi repede să intre în serviciu la o 
societate care salva oamenii de la înec. Nu reuşi însă 
niciodată să se înscrie la şcoala de dans şi nici nu publică 
vreun anunţ pentru a închiria o cameră la o familie de 
lucrători cumsecade! 

John Lunganul n-a intrat nici el la şcoala de navigaţie, ci a 
fost silit, după prima săptămână, să se angajeze pe un vas 


fluvial de cărăugşie. 

John Roşcovanul şi Axei nu-şi expediară niciodată salariile 
în ţările lor. Se risipiră cu restul echipajului pe corăbiile cu 
pânze care plecau spre cele patru puncte cardinale ale 
globului. 'Tocmiţi prin intermediul cârciumarilor, lucrau 
pentru a-şi plăti datoriile, aşa că nu aveau să se folosească 
niciodată de banii pentru care munceau din greu! 

Din fericire, eu aveam o familie unde să mă duc. Mă 
întorsei la Oakland străbătând golful şi printre primele 
lucruri, întrevăzui din nou drumul morţii. Nelson fusese 
împuşcat într-o zi când, sub fumurile beţiei, se împotrivise 
la somaţiile poliţiştilor. Tovarăşul său, care fusese găsit 
complice, îşi ispăşea vina în închisoare. Whiskey Bob murise 
şi el la fel ca bătrânii Cole, Smoudge şi Bob Smith. Un alt 
Smith, cel care pe „Annie” purta revolverele la cingătoare 
se înnecase. Se spunea că Frank Francezul, fugărit de 
poliţie şi ascuns undeva pe cursul superior al fluviului, nu 
îndrăznea să coboare fiindcă avea o crimă pe conştiinţă. 

Alţii erau închişi la San Quentin ori la Falsom. Alee cel 
Gras, „regele” grecilor, pe care îl cunoscusem la Benicia şi 
cu care băusem nopţi întregi, omorâse doi oameni şi fugise 
peste graniţă. Fitzsimmons, tovarăşul meu de vânătoare, 
fusese înjunghiat pe la spate. Cu plămânul perforat, dădu în 
tuberculoză şi zăcu mult timp înainte de a se stinge... 

Şi aşa mai departe. Drumul morţii era întotdeauna populat 
şi plin de mişcare... După tot ce ştiam despre aceşti oameni, 
John Barleycorn era responsabil de moartea tuturor, poate 
înafară de cazul lui Smith de pe „Annie”, care, după cum 
am arătat, se înnecase. Nu cumva o fi fost şi el beat? 

Capitolul XVIII. HAYDEE. 

Începusem să urăsc portul Oakland. Îmi devenise urât de 
nu puteam să-l mai văd! Existenţa de acolo nu-mi oferea 
nimic nou. Nu mai aveam nici o poftă să beau sau să 
hoinăresc! 

Mă reîntorsei la biblioteca publică şi începui să citesc cu 
aviditate cărţi după cărţi, de astă dată cu mai multă 


înţelegere. 

Mama mă sfătui să termin cu visările şi să-mi iau o slujbă 
statornică. Cum în casă se simţea lipsa banilor, mă angajai 
într-o fabrică de iută, unde lucram zece ore pe zi cu zece 
cenți pe oră. 

Cu toate că devenisem mai puternic şi mai îndemânatic, nu 
eram mai bine plătit decât fusesem cu mulţi ani în urmă la 
fabrica de conserve. Mi se promisese însă că după câteva 
luni, aveam să capăt cu siguranţă un dolar şi douzeci de 
cenți pentru munca mea! 

În ceea ce-l priveşte pe John Barleycorn, renunţai la el şi 
începu astfel pentru mine o perioadă de adevărată 
nevinovăție. De la un capăt la celălat al fiecărei luni, nu 
ştiam ce înseamnă să guşti un pahar de alcool. În vârstă de 
abia optsprezece ani, plin de sănătate, cu muşchii întăriţi de 
muncă, simţeam nevoia - ca orice animal tânăr - de 
mişcare, de ceva ce nu-ţi oferă nici cărţile şi nici lucrul 
mecanic. 

Mă înscrisei la Y. M. C. A14 unde găsii o viaţă sănătoasă şi 
atletică, dar prea copilăroasă. Intram prea târziu printre 
aceşti tineri, căci eram cu mult mai bătrân decât vârsta 
mea. Cunoscusem mulţi oameni şi văzusem lucruri 
misterioase şi întâmplări violente. Trăisem o viaţă cu totul 
opusă aceleia a tinerilor pe care-i întâlneam la Y. M. C.A. 
Vorbeam o altă limbă şi stăpâneam o filosofie mai 
întunecată şi mai înfricoşătoare ca a lor. Când răscolesc 
aceste amitiri, îmi dau seama că n-am avut niciodată 
copilărie. 

Băieţii de la Y. M.C. A erau prea tineri, prea nevinovaţi 
pentru mine. Mă întrebam dacă ar fi putut să mă înţeleagă 
şi să-mi ofere ajutorul lor intelectual. Descoperii însă în 
curând că eu scosesem din cărţi mai mult învăţăminte decât 
ei. Experienţa lor fizică şi intelectuală era atât de redusă, 
încât nu puteau să facă faţă vieţii, cu toată morala lor 
strictă şi în ciuda tuturor sporturilor igienice pe care le 
practicau. 


Într-un cuvânt, pe mine nu mă puteau interesa nişte 
simple jocuri de şcolari. Eu nu mai puteam pricepe această 
viaţă de copii, curată şi minunată, deoarece fusesem prea 
mult timp crescut sub influenţa lui John Barleycorn. Eram 
prea înaintat pentru vârsta mea. Cu toate acestea, într-un 
viitor mai bun, când alcoolul va fi înlăturat din calea 
tineretului şi din obiceiurile noastre, locurile de recreaţie ca 
cele de la Y. M.C. A, sau ale altor asociaţii mai bărbăteşti, îi 
vor primi pe oamenii care astăzi sunt obişnuiţi să se 
întâlnească la cârciumă. Deocamdată însă, este vorba de 
noi; trebuie să ne limităm deci la epoca respectivă. 

Lucram zece ore pe zi la fabrica de iută, în zgomotul 
asurzitor al maşinilor. Voiam să trăiesc, să-mi manifest altfel 
calităţile decât într-o meserie plătită cu zece cenți pe oră. 
Mă săturasem cu totul de cârciumi şi eram în căutarea a 
ceva nou. Crescusem. 

Simţeam cum se dezvoltă în mine forţe noi, neliniştitoare, 
înclinații nebănuite. În această clipă hotărâtoare avui 
norocul să-l întâlnesc pe Lewis Sharruck, cu care mă 
împrietenii pe dată. 

Lipsit de cel mai mic viciu, Lewis Sharruck nu visa decât să 
se distreze. O, nu vă gândiţi la cine ştie ce! Erau manifestări 
fără nici o urmare gravă, de care uneori se căia tot 
spunându-şi că numai mediul din oraş era cauza ce-l 
împinsese la o asemenea viaţă. Băiat frumos, atrăgător, 
înnebunea fetele, şi aceasta îi dădea o ocupaţie care îl 
absorbea integral. Cât despre mine, nu aveam deloc 
calităţile unui tânăr orăşean. Nu ştiam nimic despre femei 
căci până acum, fusesem prea preocupat să devin om. 
Această nouă latură a existenţei îmi rămăsese necunoscută. 

Prima dată, când îşi luă rămas bun de la mine după ce 
salutase o tânără fată pe care o cunoştea, am rămas 
nedumerit. Apoi, când se îndepărtă împreună cu ea pe 
celălalt trotuar, simţii cum se naşte în mine un sentiment de 
gelozie. Nu mă gândii de loc să-i ascund hotărârea de a face 
şi eu la fel. 


— Foarte bine, spuse Lewis. Este lucrul cel mai uşor din 
lume. N-ai decât să-ţi găseşti şi tu o mică prietenă. 

Problema nu era însă atât de uşoară cum ne părea nouă. 
Cu riscul de mă îndepărta puţin de la subiect, vreau să 
dovedesc acest lucru. Lewis nu se întâlnea niciodată cu 
tinerele fete acasă la părinţii lor, unde fără îndoială că n-ar 
fi fost primit. Pentru mine, care eram cu totul străin de 
acest nou mediu, situaţia era şi mai complicată. Niciunul 
dintre noi n-avea mijloace să urmeze vreo şcoală de dans 
sau să meargă la balurile publice, localurile cele mai 
nimerite pentru astfel de întâlniri. 

Ca ucenic fierar, Lewis nu câştiga nici el mai mult decât 
mine. Apoi, trăind cu părinţii, cea mai mare parte din leafa 
o dădeam în casă. Cu ceea ce ne rămânea, cumpăram 
ţigări, îmbrăcămintea şi încălţămintea necesară. După 
acoperirea acestor cheltuieli, ne rămânea fiecăruia, ca bani 
de buzunar, o sumă ce varia între şaptezeci de cenți până la 
un dolar pe săptămână. Luarăm hotărârea de a face o 
casetă de economii unde să ne punem banii, contribuind în 
părţi egale. Adesea, unul dintre noi se împrumuta de la 
celălat când era vorba de vreo aventură feminină mai 
deosebită: de exemplu, o călătorie cu tramvaiul dus şi întors 
până la parcul Blair. O astfel de călătorie însemna douăzeci 
de cenți. Apoi două îngheţate, treizeci de cenți - şi în sfârşit, 
nişte prăjituri gustoase, fiecare câte douăzeci de cenți. 
Trebuia, deci, un dolar întreg pentru o astfel de aventură! 
Lipsa de bani, care se repeta cam des, mă lăsa indiferent; 
arătam pentru ei acelaşi dispreţ ca şi în zilele când trăiam 
printre hoţii de stridii. N-aveam ambiția să găsesc în bani o 
satisfacţie personală, şi filosofia mea, acoperind golul, îmi 
îngăduia să fiu, cu zece cenți în buzunar, la fel de bogat 
precum cei care aruncau nebuneşte dolarii invitându-şi toţi 
prietenii să ciocnească împreună. 

Cum să-mi găsesc însă o mică prietenă? Lewis nu putea să 
mă conducă în nici o familie unde să mă prezinte, şi nici eu 
nu cunoşteam vreuna. În plus, ţinea să-şi păstreze numai 


pentru el micul harem pe care şi-l alcătuise şi nu era de loc 
cavaleresc să-i cer să-mi facă şi mic cunoştinţă cu vreuna 
dintre prietenele lui. Le convinse totuşi să aducă alte fete, 
dar acestea mi se păreau şterse şi fără nimic atrăgător în 
ele dacă le comparam cu cele pe care Lewis şi le păstra 
pentru sine. 

— Trebuie să faci ca mine, dragă prietene, îmi spuse el 
până la urmă. Eu le găsesc singur, fără să fiu ajutat de 
nimeni. Procedează în aşa fel încât să te descurci singur. 

Deveni mai mult ca înainte prietenul şi sfătuitorul meu. Să 
nu se piardă din vedere situaţia delicată în care ne găseam 
amândoi. Îndeplineam adevărate minuni pentru a ne plăti 
întreţinerea şi pentru a ne îmbrăca oarecum mai bine. Ne 
întâlneam seara după lucru, în colţul străzii sau la o micuță 
cofetărie de o stradelă laterală, singurul loc pe care-l 
frecventam. Acolo ne cumpăram ţigări şi câteodată, de unul 
sau doi cenți, acadele. Niciunul dintre noi nu bea şi ocoleam 
întotdeauna cârciumile. 


Să revenim la femei. Reducând mecanismul la ultima 
expresie, după sfaturile lui Lewis, trebuia mai întâi să-mi 
aleg o fată şi apoi să mă prezint. De la o vreme, porneam 
seara împreună pe străzi pentru a întâlni fetele care se 
plimbau perechi-perechi ca şi noi. Cât va exista lumea, aşa 
va fi: tinereţii îi place să se întâlnească. Şi astăzi încă, 
oriunde m-aş afla cu toate că am atins vârsta maturității, 
îmi place să observ cu ochi experimentați şi să surprind 
micile şiretenii nevinovate ale băieţilor şi fetelor ieşiţi să 
răspundă la chemarea serilor de primăvară şi de vară. 

În acea perioadă a vieţii mele, este adevărat că veneam 
călit dintr-un anumit mediu în care trăisem, dar eram şi din 
cale afară de timid. 

Lewis mă îmbărbăta la fiecare înfrângere. Nu încăpea nici 
o îndoială: nu ştiam nimic despre femei. Existenţa mea 
precoce de bărbat mă făcuse să le consider nişte fiinţe 
ciudate şi sublime totodată, dar îmi lipseau îndrăzneala şi 
înfumurarea necesară pentru a mă apropia de ele. 

Lewis îmi arătă cum trebuie să mă port pentru a câştiga 
victoria. Ajungea o privire plină de înţeles, un surâs, puţină 
îndrăzneală, o şapcă scoasă la timp, o' vorbă meşteşugită 
sau uneori chiar şovăielnică. Altădată, se folosesc zâmbete 
uşoare ce trădează o nervozitate stăpânită! Demonstrându- 
mi el însuşi cum se procedează atunci când reuşea să intre 
în vorbă cu fetele, îmi făcea semn din cap să mă apropii 
pentru a mă prezenta. Când însă ne alegeam o pereche, 
băgăm de seamă că de fiecare dată Lewis o alegea pentru 
el pe cea mai frumoasă fată iar mie îmi lăsa câte o slută. 

După experienţe extrem de numeroase cărora nici nu le 
mai pot ţine şirul, făcui câteva progrese prin însăşi forţa 
lucrurilor. Trebuia doar să existe şi o întâmplare favorabilă! 
Mai multe fete tinere consimţiră, în sfârşit, să iasă cu mine 
seara. 

N-am înţeles de la început ce este dragostea, dar urmai 
jocul cu mult interes şi însufleţire. Nici o clipă, în acea 
perioadă, nu m-a preocupat gândul băuturii. Anumite 


aventuri, ale mele sau ale lui Lewis, mi-au dat ulterior 
serios de gândit, când am stabilit unele generalizări de 
ordin sociologic. Totuşi, din toate acestea, nu s-a desprins 
decât un joc tineresc şi plin de nevinovăție. 

Nu peste mult timp, avui prilejul să învăţ ce înseamnă 
dragostea unei femei. Să-i cunosc farmecul dulce, 
frumuseţea şi minunile. 'Toate acestea sunt cuprinse într-un 
singur nume: Haydee. Avea între cinsprezece şi şaisprezece 
ani. Rochiţa care îi venea atât de bine nu cobora mult sub 
genuchi. Am văzut-o pentru prima oară la o reuniune ţinută 
de Armata Salvării, unde întâmplarea a făcut să ne aşezăm 
alături. Nu era o membră entuziastă a acestei organizaţii, 
asemeni mătuşii sale care stătea alături. Amândouă 
proveneau de la ţară, unde, la acea epocă, Armata Salvării 
încă nu exista. Intraseră în sală din simplă curiozitate, 
pentru a se găsi timp de o jumătate de oră în faţa a ceva 
nou. Lewis, care era aşezat lângă mine o privea şi el pe 
tânără. Sunt sigur însă că se mulțumea doar s-o observe, 
fiindcă Haydee nu era genul său. 

În tot timpul acelei neuitate jumătăţi de oră, n-am 
schimbat cu ea nici măcar un singur cuvânt. Cu toate 
acestea, din când în când, unul sau altul dintre noi, arunca 
pe furiş câte-o privire de care celălat se ferea, sau i-o 
întorcea cu o egală timiditate. Ochii noştri s-au întâlnit de 
mai multe ori, simțind în acele clipe un fior pe care nu-l mai 
încercasem niciodată. Copila avea o faţă fină şi ovală, nişte 
ochi mari şi negri şi o minune de năsuc, iar farmecul gurii i 
se dezvăluia adesea, printr-un zâmbet plin de tinereţe. 
Purta o beretă de lână scoțiană de sub care ieşeau bucle 
brune, castaniu strălucitoare, aşa cum nu mai văzusem 
până atunci. Această unică aventură de o jumătate de oră 
m-a făcut să cred până astăzi în posibilitatea amorului 
fulgerător! După părerea mea, Haydee părăsi sala 
împreună cu mătuşa ei mult prea devreme. (Erau, de altfel, 
scuzabile, căci simţi în mod normal nevoia să părăseşti în 
acest fel toate reuniunile organizate de Armata Salvării). 


După plecarea lor, întrunirea nu mai prezenta nici un 
interes, astfel că de abia aşteptam ocazia s-o tulesc la 
rându-mi. Trecând prin fundul sălii, o femeie aşezată pe 
ultimul rând îmi făcu un semn din ochi, se ridică şi mă 
urmă. Descrierea sa nu este necesară. Pot spune numai că 
aparţinea clasei sociale din care făcusem parte mai înainte. 
Era o veche prietenă din portul Oakland. După ce Nelson a 
fost împuşcat, ea l-a ţinut în braţe până ce şi-a dat sufletul. 
Ştia că fusesem prieten cu el şi ţinea să-mi povestească 
ultimele lui clipe pe care şi eu eram nerăâbdător să le 
cunosc. 

Câtă vreme am stat lângă această femeie, am avut 
impresia ciudată că trec prăpastia ce despărţea trecutul 
meu atât de sălbatic şi de crud de dragostea abia născută, 
pe care o simţeam pentru fata cu ochii vii şi bucle brune. 
Îndată ce femeia termină povestea, mă întorsei în grabă 
lângă Lewis, temându-mă că mi-am şi pierdut prima iubire. 
Descoperii însă că puteam să am încredere în el. Îmi spuse 
că în fiecare zi, în drum spre şcoala Lafayette, Haydee 
trecea prin faţa atelierului de fierărie unde lucra el. În plus, 
o văzuse uneori în tovărăşia lui Ruth, o altă şcolăriţă cu 
care Nită, vânzătoarea de dulciuri din micuța cofetărie era 
bună prietenă. Trebuia deci să ne ducem la Nită s-o 
hotărâm să-i vorbească lui Ruth care, la rândul ei, urma s-o 
anunţe pe Hayd6e. În scurtă vreme chestiunea era arajată. 
Nu mai lipsea decât o scrisoare din partea mea, pe care mă 
grăbii s-o compun. 

De data aceasta, totul se desfăşură după cum îmi doream. 
În scurtele întâlniri de o jumătate de oră în care ne furişam 
împreună în câte un loc ferit, cunoscui toată dulcea nebunie 
a dragostei dintre copii. Fără îndoială, nu era pasiunea cea 
mai puternică din lume. Sunt sigur că o ştrengăriţă n-a avut 
un îndrăgostit mai nevinovat ca mine! Eram totuşi plin de 
viaţă ca nimeni altul, şi de o pasiune rar întâlnită la unul de 
vârsta mea! Nu cunoşteam femeia. Eu, tânărul care 
fusesem supranumit „Prinţul hoţilor de stridii”, eu care 


păream pretutindeni un bărbat în toată puterea cuvântului, 
capabil să manevreze corăbii, să stea noaptea neclintit pe 
punte, în mijlocul furtunii, să intre în cele mai murdare 
taverne pentru a lua parte la încăierările beţivilor sau 
pentru a-i cinsti pe toţi - eu descoperii că nu ştiam ce să 
spun şi ce să fac cu acest plăpând muguraş de femeie care- 
şi purta rochiţa cu mult desupra pantofilor! Şi ea, ca şi 
mine, era la fel de neştiutoare în ale vieţii. Pentru prima 
oară mi se zdruncina convingerea că am trecut prin toate 
secretele unei existenţe care n-ar mai fi avut ce să-mi ofere! 

Mă văd şi astăzi aşezat alături de ea, la lumina stelelor. 
Mai totdeauna ne despărţea a distanţă de vreo treizeci de 
centimetri. Stăteam unul în faţa celuilalt, cu braţele 
sprijinite de spatele băncii şi vorbeam. O dată sau de două 
ori, mâinile noastre se apropiară. Fericirea mea nu 
cunoştea margini. Pentru a-i vorbi, am întrebuințat termenii 
cei mai frumoşi şi cei mai aleşi şi mi-am frământat mult 
creierul până să găsesc adevărata atitudine pe care trebuia 
s-o am faţă de ea. La ce ar fi putut să se aştepte o tânără 
fată, aşezată pe o bancă lângă un băiat care acum de-abia 
încerca să înţeleagă ce este dragostea? Ce voia Hâydee de 
la mine? Trebuia s-o îmbrăţişez oare? Să încerc? Dacă se 
aştepta ca eu să îiicep - cum de altfel mi se părea natural - 
ce va gândi ea despre mine, văzându-mă atât de rece? O, 
era mult mai şireată decât mine - ştiu prea bine acum acest 
lucru - acea fetiţă cu rochiţă scurtă! Cunoştea psihologia 
unui băiat ca mine şi mă încuraja aşa cum fac în fond toate 
fetele. Totdeauna îşi scotea mănuşile şi le ţinea într-o mână. 
Îmi amintesc cum o dată, drept pedeapsă, pentru a râde de 
o vorbă ce-o spusesem, mă lovi uşor cu ele peste gură. 
Dovedea îndrăzneală, dar era lucrul cel mai minunat pe 
care-l simţisem până atunci! Parcă şi astăzi respir parfumul 
delicat ce se răspândea din acele mănuşi, când retrăiesc 
clipa aceea de neuitat! 

După această manifestare a ei care mă făcu să mă pierd, 
începui să mă îndoiesc şi să mă tem. Trebuie oare să fac 


prizonieră, în mână mea, mânuţa aceea mică, cu mănuşi 
parfumate? Voi îndrăzni oare s-o sărut vreodată, pe 
neaşteptate, sau ar fi mai bine să-i trec mai întâi braţul în 
jurul mijlocului fin? Îmi va da ea oare voie să mă apropii? 

Ei bine, n-am îndrăznit să fac nimic din toate acestea! Am 
rămas, de la început până la sfârşit în aceeaşi atitudine 
pasivă. Mă mulţumii să rămân la locul meu şi să pun în 
priviri întreaga iubire ce o simţeam pentru ea! Când ne-am 
despărţit în acea seară, deşi eram atât de ispitit, n-am avut 
curajul s-o sărut. Păstrez încă vie în minte amintirea 
primului meu sărut, din altă seară. Clipa de neuitat, când, 
pentru a îndrăzni, în sfârşit, îmi adunai toată bravura de 
care dispuneam! 

Am reuşit să ne întâlnim în taină şi să ne sărutăm poate de 
douăzeci de ori, aşa cum fac băieţii tineri şi fetiţele! 
Schimbam sărutări repezi, nevinovate, dar pline de farmec. 
Nu ne-am dus nicăieri, nici măcar la un matineu. 

O singură dată am împărţit împreună o acadea de cinci 
cenți. Fără nici o îndoială, mi-a plăcut totdeauna să cred că 
mă iubea şi ea. Cât despre mine, o adoram! Mai mult de un 
an mi-am îndreptat gândul şi visele numai spre acea făptură 
minunată şi pot spune chiar astăzi că amintirea ei îmi va 
rămâne totdeauna dragă... 

Capitolul XIX. CLUBUL SĂRACILOR. 

Trăind alături de cei care nu beau, nu m-am gândit 
niciodată la alcool. Lewis era tocmai unul dintre aceştia. 
Niciunul nu aveam mijloace pentru a merge la cârciumă, 
dar nici nu simţeam dorinţa să bem. Dacă am fi fost 
alcoolici, cu sau fără bani, am fi reuşit noi să ne satisfacem 
patima. 

În fiecare seară, imediat ce terminam munca ne spălam, 
ne schimbam hainele, iar după cină, ne întâlneam în colţul 
străzii sau la cofetăria cea mică. După vremea plăcută de 
toamnă au urmat însă nopţile îngheţate şi umede ale iernii, 
astfel că nu era deloc plăcut să ne mai întâlnim, afară, în 
frig. 


Cofetăria nu era încălzită. Nită, sau persoana care servea, 
şedea cât timp nu erau cumpărători într-o odaie din fundul 
prăvăliei, unde se găsea o sobă. Clienţii însă nu erau primiţi 
acolo, iar în magazin era la fel de frig ca şi afară. 

Lewis şi cu mine examinarăm situaţia cu seriozitate şi 
constatarăm cu tristeţe că nu ne ne rămâne decât o singură 
soluţie: cârciuma, locul unde se adună bărbaţii pentru a-l 
cinsti şi a-i aduce laude lui John Barleycorn. 

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, de seara în care pornii 
împreună cu Lewis în căutarea unui adăpost. Bătea un vânt 
umed iar noi eram lipsiţi de paltoane, căci nu aveam bani să 
ne cumpărăm aşa ceva şi tremuram sub hainele noastre 
subțiri. 

Cârciumile sunt totdeauna încălzite şi plăcute. Nu ne 
duceam acolo să bem, dar ştiam prea bine că barul nu era o 
instituţie de caritate şi nici un loc unde poţi întârzia oricât 
ai pofti fără a comanda din când în când câteva pahare de 
bere sau whisky. Banii erau pentru noi destul de preţioşi, 
fiindcă aveam prea puţini. Nu ţineam de loc să-i risipim 
zadarnic. Îi păstram pentru călătoriile cu tramvaiul, 
împreună cu prietenele noastre. Când eram numai noi doi, 
nu ne îngăduiam niciodată un asemenea lux. Preferam să 
mergem pe jos. 

Se înţelege deci că intrarăm în cârciumă cu hotărârea 
fermă de-a ţine seama de banii noştrii. Cerurăm un pachet 
de cărţi de joc şi, aşezaţi la o masă, jucarăm o oră încheiată. 
Lewis plăti un rând, eu altul, dar chiar şi berea cea mai 
ieftină nu costa mai puţin de cinci cenți paharul, adică zece 
cenți rândul. Nu eram deloc risipitori, ba dimpotrivă, 
căutam să ne rămână cât mai mult paharele pline, sorbind 
din ele cât mai încet sau numai înmuindu-ne buzele. 

Când ne cuprinse plictiseala începurăm să observăm 
clienţii care intrau. Erau lucrători bătrâni sau de vârstă 
mijlocie, majoritatea germani, care păreau că se cunosc de 
multă vreme. Se strângeau în mici grupuri intime, astfel că 
dorinţa noastră de a lega prietenii sau de a face cunoştinţe, 


nu se putea realiza. Nu ne puteam amesteca uşor cu aceşti 
oameni. Cafeneaua aleasă nu era deci pe placul nosru. La 
plecare, ne-a părut tare rău că ne-am pierdut o seară şi 
douăzeci de cenți pentru berea pe care n-o dorisem deloc. 

Timp de mai multe seri, încercarăm diverse localuri şi, în 
sfârşit, nimerirăm la „Naţional” un bar aşezat la încucişarea 
dintre strada a Doua şi strada Franklin. Acolo ne simţeam 
parcă mai bine, mai în elementul nostru. Lewis întâlni doi, 
trei tineri cunoscuţi, iar eu, câţiva colegi de şcoală pe care 
nu-i mai văzusem de când purtam pantaloni scurţi. Ne 
amintirăm de acele vremuri cu plăcere. Eram cu toţii 
curioşi să ştim ce au devenit ceilalţi colegi ai noştri. 

Animaţi de discuţie, ne aşezarăm la aceeaşi masă, şi ei 
comandară băutură pentru toţi. După cum era obiceiul, 
trebuia să le întoarcem politeţea. Simţeam că înnebunim, 
fiindcă un rând de băutură costa între patruzeci şi cincizeci 
de cenți! La plecare, vedeam noi viaţa în roz, dar şi 
buzunarele ne erau goale. Risipisem acolo banii de 
cheltuială pentru o săptămână întreagă! Eram amândoi de 
părere că acea tavernă reprezenta pentru noi localul visat, 
dar că în viitor trebuia să cheltuim cu mai multă prudenţă! 

Am rămas fără nici un ban până la sfârşitul săptămânii. Nu 
mai aveam cu ce să plătim biletele de tramvai şi, drept 
urmare, furăm siliţi să lipsim de la întâlnirea cu două tinere 
fete din cartierul de apus al Oaklandului, de care încercam 
să ne îndrăgostim. Trebuia să le întâlnim a doua zi seara, în 
partea de sus a oraşului, şi nu mai aveam banii necesari 
pentru a le conduce acasă. 

Ca la mulţi alţii, atunci când este vorba de încurcături 
financiare, ne dispăru şi nouă pentru un timp buna 
dispoziţie. Aceasta ţinu până sâmbătă seara, când se făceau 
plăţile. Între timp, Lewis şi cu mine ne întâlneam la o mică 
pensiune unde, încheiaţi până la gât şi clănţănind din dinţi, 
jucam cărţi aşteptând sfârşitul săptămânii blestemate. 

Când acest exil forţat se termină, ne întoarserăm iarăşi la 
barul „Naţional”. Cheltuiam însă cu multă grijă şi numai 


pentru strictul necesar, aşa, ca să avem atmosfera plăcută 
şi... căldura. Câteodată ne mai cădea câte o pacoste pe cap, 
ca în seara aceea când unul dintre noi trebuia să plătească 
două rânduri, unul după altul, la cinci jucători, după o 
partidă de San Pedro. Miza varia între douăzeci şi cinci şi 
opzeci de cenți, după numărul jucătorilor care comandau 
pahare de băutură de câte zece cenți fiecare. Siliţi de 
împrejurări asemănătoare, găsisem, în sfârşit, mijlocul să 
scăpăm temporar de efectele dezastruoase ale ghinionului 
nostru, cerând credit patronului. 

Noua noastră cale semăna cu situaţia cuiva care se dă 
înapoi pentru a-şi face vânt şi a sări mai bine. În acest fel, 
am ajuns, până la sfârşit, să cheltuim mai mult decât dacă 
am fi avut bani. 

În primăvara următoare, când am părăsit pe neaşteptate 
Oaklandul, pentru a mă arunca din nou în braţele aventurii, 
îi datoram acestui cârciumar un dolar şi şaptezeci de cenți. 
Când m-am întors mult timp după aceea era plecat. Îmi mai 
aduc aminte şi astăzi de această datorie. Dacă acel om la 
care am făcut-o va ajunge să citească vreodată aceste 
rânduri, aş vrea să ştie că îi stau în orice clipă la dispoziţie. 

Am ţinut să povestesc întâmplarea de la barul „Naţional”, 
pentru a arăta încă o dată cum omul este ispitit, convins, 
sau forţat, să facă apel la John Barleycorn în societate, aşa 
cum este ea organizată, cu localuri de băuturi spirtoase la 
fiecare colţ de stradă! 

Noi eram doi băieţi tineri, plini de viaţă, care nu doream 
de loc să bem şi nici n-aveam mijloacele necesare pentru 
aceasta. Totuşi, când timpul era rece şi ploios, eram siliţi de 
împrejurări să căutăm refugiu în cârciumă, unde trebuia să 
dăm pe băutură o bună parte din mizerabila noastră leafă. 

Cititorii cu simţ critic vor susţine, poate, că ar fi trebuit să 
frecventăm societăţi ca Y. M. C. A, cursuri de seară sau 
reuniuni pentru tineret. Singurul nostru răspuns este că nu 
ne duceam în asemenea locuri. Ceva ne împiedica să 
mergem în astfel de locuri! Sunt sigur că şi astăzi, chiar în 


această clipă, există sute de mii de tineri în aceeaşi situaţie 
cum eram eu şi Lewis, tineri care sunt în aceleaşi raporturi 
cu John Barleycorn. Instalaţi la căldură, răspund la 
prietenoasele lui chemări, îi acceptă apropierea, îl iau de 
braţ şi-şi pleacă urechea la propunerile lui ispititoare. 

Capitolul XX. ELECTRICIAN! 

Fabrica de iută nu şi-a onorat promisiunea de a-mi mări 
salariul la un dolar şi douăzeci şi cinci de cenți pe zi iar eu, 
ca un tânăr american liber ai cărui părinţi şi strămoşi 
luaseră parte la toate războaiele începând cu acelea care 
au precedat revolta indienilor, mă folosii de dreptul ce-mi 
era dat prin existenţa unui contract liber şi părăsii lucrul. 

Mai hotărât ca totdeauna să mă fixez undeva, cercetai în 
juru-mi şi numaidecât, un lucru îmi apăru foarte limpede; 
munca de hamal, munca brutală, nu era deloc productivă. 
Deci, trebuia să învăţ o meserie şi-am optat pentru aceea de 
electrician. Era tot mai mare nevoie de specialişti în această 
direcţie. Nu ştiam însă cum să încep. Cum puteam să devin 
electrician? Nu posedam mijloace de a frecventa o şcoală 
tehnică sau o universitate, şi apoi, nu mă atrăgeau prea 
mult aceste instituţii. Eram un tânăr practic şi trăiam într-o 
lume practică. 

Pe deasupra, credeam cu toată tăria în vechile legende 
care în epoca mea mai aveau încă un oarecare credit în 
ochii tinerilor americani. Un simplu tăietor de piatră, de 
exemplu, avea posibilitatea să devină preşedinte al Statelor 
Unite! Tot aşa, oricare tânăr funcţionăraş putea, printr-o 
risipă de energie şi prin răbdare, să cunoască amănunţit 
întreprinderea sau afacerea în care era angrenat, să se 
ridice din treaptă în treaptă şi într-o bună zi să participe la 
beneficii. N-ar mai fi apoi decât un pas de făcut până la 
situaţia de asociat. Adesea - aşa cum spuneau aceste 
legende - tânărul care ieşea din comun prin seriozitate şi 
felul său deosebit de muncă, o lua în căsătorie pe fiica 
patronului. Succesele avute până atunci pe lângă celălalt 
sex îmi dăduseră o atât de mare încredere în mine, încât n- 


aveam nici cea mai mică urmă de îndoială că va veni ziua în 
care patronul întreprinderii îmi va oferi mâna fiicei sale. 
După frumoasele poveşti care circulau aceasta era soarta 
bine meritată a tuturor flăcăilor înţelepţi, aflaţi la vârsta 
căsătoriei. 

Am spus aşadar adio pentru totdeauna căilor aventurii şi 
m-am prezentat la centrala electrică a uneia din societăţile 
de tramvaie din Oakland. La cererea mea, fui introdus la 
administratorul general şi pătrunsei într-un birou atât de 
elegant, încât rămăsei pentru un timp lipsit de grai. Când 
îmi mai revenii din emoție, vorbii clar cu acest om 
important: doream să devin electrician şi nu mă temeaţn de 
nici o muncă, cu atât mai mult că eram învăţat cu ea. Nu 
avea decât să arunce o privire atentă asupră-mi pentru a 
putea judeca de ce forţă dispun. Îi arătai, mai departe, că 
vreau să încep de la cea mai de jos treaptă, de unde să mă 
ridic tot mai sus prin eforturi proprii; îi spusei, în final că 
singurul scop al vieţii mele, era să mă consacru trup şi 
suflet ocupaţiei pe care ar fi avut bunăvoința să mi-o 
încredinţeze. 

În vreme ce mă asculta, pe chipul administratorului apăru 
un zâmbet tot mai binevoitor. Îmi răspunse că aveam toate 
calităţile necesare pentru a răzbi în viaţă şi că el însuşi, 
atunci când întâlnea tineri americani ambiţioşi, era gata să 
le deschidă drumul pentru a reuşi. Nu era ceva natural? 
Patronii sunt totdeauna în căutarea unor începători de felul 
meu, mai ales că tinerii din această categorie sunt tot mai 
rari. Ambiţia de a mă ridica era o calitate superioară şi 
demnă de laudă, astfel că nu va da înapoi, ci îmi va oferi 
prilejul de a începe imediat. Drumul îmi era deschis. (îi 
sorbeam cuvintele cu inima bătând de speranţă şi mă 
întrebam cât va mai trece până ce mă voi căsători cu fiica 
sa. Avea oare o fiică?) 

— Înainte de a ajunge să conduci un vagon de tramvai şi 
de a afla amănuntele atât de numeroase ale acestei meserii, 
urmă patronul, va trebui să lucrezi la depozitul de 


materiale, împreună cu oamenii care instalează şi repară 
motoarele. 

În acea clipă eram sigur că mă voi căsători cu fiica sa şi mă 
întrebam cam câte acţiuni ar putea să aibă la societate. 

—. încă ceva, mai spuse el, după cum sunt sigur că-ţi dai 
seama nu trebuie să te aştepţi să începi ca ajutor electrician 
la repararea motoarelor. Acest post îţi va fi încredinţat mai 
târziu, atunci când vei fi potrivit pentru a-l avea. 
Deocamdată vei începe la fel ca toată lumea. Prima ta 
misiune va fi să cureţi garajul, să speli geamurile şi să 
mături sălile. Îndată ce te vei dovedi capabil să îndeplineşti 
fără greşeală acest fel de muncă, poţi începe să te gândeşti 
la postul de mecanic ajutor. 

Nu puteam să-mi dau seama ce legătură putea să fie între 
măturatul unui atelier şi ucenicia menită să mă facă 
electrician. Citisem însă în cărţi că toţi ucenicii încep cu 
cele mai neînsemnate şi umilitoare treburi şi că prin 
sârguinţă şi bună purtare ajung, după trecerea vremii, 
proprietarii întreprinderiii respective. 

— Când pot să încep lucrul? întrebai eu nerăbdător să mă 
avânt în această carieră ispititoare. 

— Nu am terminat, răspunse administratorul. Fiindcă ai 
înţeles atât de bine că trebuie să porneşti de jos pentru a 
ajunge la ideal, pot să-ţi spun că nu ai încă pregăirea 
necesară pentru a intra la repararea motoarelor. Va fi 
necesar să lucrezi în sala maşinilor, având îndatorirea de a 
le unge la timp. 

Simţii o uşoară înţepătură în inimă. Timp de câteva 
secunde, văzui lungindu-se drumul între fiica acestuia şi 
mine. Alungai însă repede descurajarea gândind că voi 
deveni un electrician mai bun dacă voi cunoaşte şi maşinile. 
Fiind însărcinat cu ungerea lor, prea puţine lucruri ar fi 
putut să-mi scape din tehnica folosirii aburilor; eram sigur 
de aceasta. O, Doamne! Cariera mea îmi apărea mai 
strălucită decât oricând! 

— Când încep? repetai eu cu o voce plină de recunoştinţă. 


— Încă o clipă. Nu trebuie să-ţi închipui că vei intra îndată 
în sala maşinilor. Se înţelege că şi pentru aceasta este 
necesară o pregătire pe care o vei face la cazane. Văd bine 
că pricepi uşor cum merg lucrurile. De aceea, sunt sigur că 
îţi dai seama de însemnătatea unui fapt ce pare mărunt în 
aparenţă. Este vorba de simpla manipulare a cărbunilor, 
care ascunde în sine o adevărată problemă ştiinţifică ce nu 
trebuie deloc dispreţuită. Ştii dumneata că fiecare kilogram 
de cărbune este cântărit înainte de-a fi ars? Astfel 
cunoaştem totdeauna valoarea combustibilului pe care-l 
folosim. Calculăm până la un penny producţia calorică a 
fiecărui cazan, aşa că descoperim - fără posibilitatea de-a 
se strecura vreo greşeală - care dintre fochiştii noştri ce din 
prostie sau din neglijenţă, nu scoate maximum de 
randament din cărbunii pe care îi foloseşte. Dregându-şi 
vocea, administratorul îşi reluă după o clipă şirul 
raţionamentelor. Vezi aşadar ce importanţă trebuie dată 
acestei simple probleme a combustibilului, fără prea multă 
importanţă în aparenţă! Înţelegi, deci, că în măsura în care 
vei şti să-ţi apropii cât mai repede această meserie a 
manevrării cărbunelui, vei deveni un om capabil şi preţios 
atât pentru dumneata cât şi pentru noi. Ei, când eşti dispus 
să încerci? 

— Oricând doriţi, răspunsei eu hotărât. Cu cât mai curând, 
cu atât mai bine. 

— O. K. Vino mâine la şapte. 

A doua zi, cineva mă conduse la postul meu şi-mi arătă 
treaba pe care o aveam de făcut. Descoperii în acelaşi timp 
şi condiţiile în care eram angajat să îndeplinesc această 
nouă slujbă. Ziua de muncă era de zece ore, fără repaus 
duminica şi sărbătorile. În schimb, aveam o zi de concediu 
pe lună. Salariul se ridica în total la treizeci de dolari lunar. 
Nu eram de loc entuziasmat pentru acest câştig. Mai 
primisem eu un dolar pentru ziua de zece ore. Mă împăcai 
însă repede cu gândul că valoarea mea nu crescuse, fiidcă 
rămăsesem un simplu lucrător fără specializare. Acum 


porneam pe calea cea bună şi situaţia urma să se schimbe. 
Lucram pentru a câştiga dibăcie, voiam să învăţ, să 
îmbrăţişez o cariera, să câştig avere şi... fiica directorului! 

Începui într-adevăr cu ce era mai elementar. Trebuia să 
car cărbuni fochiştilor, pe care aceştia îi aruncau în cuptor. 
Prin ardere, energia lor se transforma în vapori şi apoi în 
electricitate dincolo, în sala maşinilor unde lucrau 
electricienii. Eram mulţumit că nu coborâsem mai jos şi că 
directorului nu-i venise gândul să mă trimită în mină pentru 
a înţelege şi mai bine originea electricităţii care pune în 
mişcare tramvaiele din oraş. 

Îndeplineam o sarcină foarte dificilă deoarece trebuia să 
alimentez cu cărbuni atât echipele de zi cât şi pe cele de 
noapte. Deşi era o mică pauză la prânz, aceasta nu conta 
pentru mine. Trebuia să-mi fac norma în întregime, 
independent de ore şi stăteam aproape mereu până peste 
ora opt seara. Rămâneam la post câte douăsprezece, 
treisprezece ore pe zi, fără să primesc nici o plată 
suplimentară, aşa cum se întâmplase la fabrica de conserve. 

Acum pot să dezvălui secretul acestei munci 
supraomeneşti care mi se cerea. Înlocuiam doi oameni. 
Înainte de venirea mea, un lucrător voinic făcea treaba de 
zi şi apoi era înlocuit de un camarad tot atât de puternic ca 
el. Fiecare din ei primea câte patruzeci de dolari pe lună. 
Administratorul, în neîntreruptă căutare a mijloacelor de a 
face economii, mă făcuse să primesc slujba pentru treizeci 
de dolari pe lună. Credeam că vrea să facă din mine un 
electrician şi, în realitate, el micşora cu cincizeci de dolari 
pe lună cheltuielile generale ale societăţii. 

Pe atunci însă habar n-aveam că ţin locul a două persoane. 
Nu-mi spusese nimeni acest lucru. Administratorul, plin de 
grijă, le ceruse tuturor să nu-mi sufle o vorbă. 

Cu ce elan mi-am început treaba în prima zi! Fără a-mi 
îngădui nici cel mai mic răgaz, umpleam cu cărbuni roaba 
metalică, o duceam la cântar şi apoi, alergând fără 


întrerupere, o împingeam până în camera maşinilor unde îi 
răsturnam încărcătura pe grătar, în faţa gurii cuptoarelor. 
Muncă! Făceam mai mult decât ar fi făcut doi oameni 
împreună. Cei care fuseseră înaintea mea se mulţumeau - 
după cum am aflat - să transporte cărbunii şi să-i răstoarne 
pe grătar. Eu, nu numai că aprovizionam echipa de zi, dar 
trebuia să îngrămădesc cărbuni şi pentru tura de noapte, 
lângă zidul din sala maşinilor. Locul prevăzut pentru 
rezerva unei nopţi era tare strâmt şi când grămada 
devenea prea mare, trebuia s-o întăresc cu scânduri 
groase, ca să nu ocupe tot locul. Mai luam deci o dată la 
mână cărbunii pentru a-i ridica până la tavan şi a-i nivela cu 
lovituri de lopată. Transpiram abundent dar continuam să 
muncesc cu aceeaşi râvnă, în ciuda oboselii cumplite. La ora 
zece dimineaţa, consumasem deja atâta energie, încât mă 
cuprinsese o foame pe care nu o puteam stăpâni. Scoteam 
atunci din legăturica mea două felii groase de pâine cu unt 
între ele şi aşa murdar de cărbune le devoram, cu 
genunchii tremurând de încordare. Înghiţind astfel bucăţile 
una după alta, la unsprezece, tot ce aveam de mâncare era 
terminat. Nu-mi păsa însă! Astfel câştigam o oră, şi puteam 
să lucrez în timpul prânzului ca şi întreaga după-amiază, 
fără să mă mai opresc. Când venea seara, continuam să 
lucrez la lumina becurilor până la plecarea fochistului de zi, 
pe care venea să-l înlocuiască tovarăşul său de noapte. 
Seara, la opt şi jumătate, înfometat şi abia ţinându-mă pe 
picioare mă spălam, îmi schimbam veşmintele şi mă târâm 
greoi până la tramvai. Locuiam la aproape cinci kilometri 
distanţă, iar pe abonamentul meu era scris că sunt obligat 
să cedez locul oricărui călător care îşi plătea biletul de 
călătorie fără a fi abonat. În prima seară, prăbuşindu-mă pe 
un mic scaun pliant de pe platformă, mă rugai cerului să nu 
se ivească nimeni care să mă silească să mă ridic. Vagonul 
se umplu însă încetul cu încetul, şi pe ia jumătatea 
drumului, când se urcă o femeie nu mai era nici un loc liber. 
Încercai să mă ridic, dar, spre marea mea uimire, rămăsei 


înţepenit acolo. Vântul cel rece, care sufla cu putere, îmi 
amorţise membrele. Fui silit tot restul drumul să-mi frec 
încheieturile şi să-mi încordez muşchii pentru a mă putea 
ţine pe picioare. În sfârşit, când tramvaiul se opri la colţul 
străzii mele, era cât pe-aici să mă prăbuşesc la pământ în 
momentul coborârii. 

Mersei greoi până acasă şi intrai în bucătărie. În vreme ce 
mama îmi pregătea masa, mă repezii la pâine şi unt, 
mâncând în pripă. Mai înainte însă de a-mi potoli foamea, 
când cina încă nu era gata, căzui într-un somn ca de plumb. 
Cu ajutorul tatălui meu, mama reuşi să mă ducă în cameră 
după ce încercase zadarnic să mă deştepte pentru a-mi da 
să mănânc. M-am prăbuşit pe pat şi părinţii m-au dezbrăcat 
şi m-au culcat. Dimineaţa a trebuit să sufăr chinul 
deşteptării. Mă durea tot corpul, şi ca nenorocirea să fie 
întreagă, mâinile şi încheieturile braţelor îmi erau umflate. 
Foamea însă mă făcu să cobor din pat şi să mănânc tot ce 
lăsasem în seara trecută. După ce consumasem o cantitate 
enormă de alimente, pe când alergam şchiopătând să prind 
tramvaiul, duceam cu mine de două ori mai multă mâncare 
decât avusesem cu o zi înaine. 

Munca reîncepu, dar ce muncă! Cu mult înainte de venirea 
prânzului, toată grămada mea de alimente dispăruse până 
la ultima bucăţică. Ţineam însă să arăt ce poate să facă un 
flăcău hotărât să se ridice în viaţă. Cel mai rău lucru era 
însă că încheieturile mâinilor mele continuau să se umfle şi 
să mă doară tot mai tare. Aceia care au suferit chinul de a 
merge cu o scântitură la picior îşi vor putea închipui cu 
uşurinţă durerea pe care o înduram în vreme ce mânuiam 
lopata plină de cărbuni şi împingeam roaba încărcată, 
având mâinile în starea aceasta de neinvidiat. 

Oh, muncă! În numeroase rânduri, profitând de faptul că 
nu era nici un martor în apropiere, mă trânteam pe cărbuni 
şi urlam de furie, de durere şi de disperare. 

Ziua a doua a fost îngrozitoare. După treisprezece ore de 
muncă, am fost în stare să car cărbunii pentru provizia de 


noapte numai mulţumită fochistului de zi care îmi legă 
încheieturile mâinilor cu fâşii late de piele, pe care le 
strânse astfel încât aveam impresia că-mi sunt puse în 
ghips. Abia de-mi îngăduiau să mişc puţin mâinile. 

Aceste benzi late suportau parţial presiunea şi tragerea pe 
care le suferiseră până atunci numai palmele şi 
încheieturile mele'. În acelaşi timp, opreau creşterea 
umflăturilor. 

Se înţelege cum mi-am continuat ucenicia de electrician. 
Seară după seară, mă târâm acasă şchiopătând şi cădeam 
mort de somn în timpul mesei. Eram apoi luat şi dus în patul 
meu ca şi prima oară. În fiecare dimineaţă, căram cu mine 
tot mai multe alimente, fără să reuşesc totuşi niciodată să- 
mi iau destule. 

Nu mai citeam nici o carte de la biblioteca gratuită şi nu 
mă mai întâlneam cu nici o fată. Nu mai eram decât un biet 
animal de povară: munceam, mâncam şi dormeam, cu 
spiritul total amorţit. Viaţa aceasta semăna cu un coşmar. 
Aşteptam cu nerăbdare ziua liberă ca să pot să dorm, să 
dorm tot timpul. 

Curios fapt! În toată perioada acestei chinuitoare 
experienţe, nu m-am gândit măcar o singură dată să beau 
alcool. Ştiam totuşi că oamenii siliţi să facă numai munci 
grele consumau spirtoase în aproape toate cazurile. Pe 
vremuri îi imitasem chiar eu însumi. Eram însă atât de puţin 
înclinat spre băutură, încât niciodată nu mi-a venit ideea că 
aş putea să îndur mai uşor asprimea muncii de la cărbuni, 
consumând alcool. 

Am ţinut să dau acest exemplu pentru a arăta cât de puţin 
eram tentant prin temperament să mă gândesc la băutură 
şi pentru a scoate în evidenţă faptul că abia mai târziu, 
după mulţi ani, prin contactul neîntrerupt cu John 
Barleycorn, în mine se născu necesitatea de neînfrânt de a 
bea. 

Fochistul de zi mă privea adesea într-un chip cu totul 
ciudat, într-o zi se hotări în sfârşit să vorbească, după ce mă 


puse mai întâi să jur că nu voi spune numănui ceea ce voia 
să-mi destăinuiască. Administratorul îi dăduse ordin să nu- 
mi vorbească despre aşa ceva, astfel că îşi risca serviciul. 

Îmi spuse povestea celor doi cărăuşi de zi şi de noapte şi 
aflai de salariul pe care-l primeau. Pentru treizeci de dolari 
pe lună, îndeplineam o muncă pentru care ei primeau 
împreună optzeci de dolari! Mi-ar fi spus toate acestea mai 
înainte, după cum îmi mărturisi el, dacă nu i-ar fi fost teamă 
că atunci când voi afla, n-am să pot rezista nervos şi voi 
părăsi lucrul. 

Eram conştient că muncesc dincolo de limitele rezistenţei 
omeneşti, fără să am nici un folos real. Pe drept cuvânt, 
fochistul putu să-mi impute că ieftineam mâna de lucru şi că 
aruncasem doi oameni afară din slujbă. Cu toate acestea, 
aveam o mândrie ce nu putea fi uşor înfrântă şi n-am vrut 
să capitulez imediat chiar când am cunoscut realitatea. 
Mărturisesc că era absurd, dar m-am hotărât să continui 
truda aceasta de sclav pentru a-i dovedi administratorului 
că nu pot fi covârşit de nici o greutate. Plănuiam să pretind, 
după un timp, ceea ce mi se cuvenea şi desigur că după 
aceea nu se putea să nu-i pară rău după un tânăr aşa de 
vrednic ca mine, pe care nu-l pierdea decât din vina sa. 

Aplicai parţial acest plan fără rost şi muncii până la ora 
şase, când ultima roabă de cărbuni fu cărată pentru 
rezerva de noapte. Cu această renunţai la ucenicia mea de 
electrician în cursul căreia mi se cerea să îndeplinesc 
munca a doi oameni. Mă înapoiai acasă, mă aruncai pe pat 
şi refuzai să mă trezesc douăzeci şi patru de ore în şir. 

Din fericire, plecasem tocmai la timp ca sănătatea mea să 
nu aibă de suferit. Am fost totuşi silit să port bandaje de 
piele până când să mă vindec complet. 

Această risipă de energie pentru o muncă grea, brutală, a 
fost suficientă ca să mă dezguste pentru totdeauna de astfel 
de experienţe. Mă revolta numai gândul de a o lua de la 
capăt. Era de o sută de ori mai bine să cutreier lumea aşa 
cum făcusem până atunci. 


Pornii deci încă o dată pe drumul aventurii urcându-mă 
într-un tren care se îndrepta spre răsăritul ţării. 

Capitolul XXI. PORTAR ŞI... LICEAN. 

Sunt sigur că cititorii intuiesc ce a urmat! Abia făcui primii 
paşi pe noul drum, că John Barleycorn îmi şi apăru în faţă! 
Mă întâlneam peste tot numai cu necunoscuţi, dar un 
singur rând de băutură ajungea pentru a face cunoştinţă şi 
pentru a deschide drumul aventurii. 

Alegerea era liberă: puteam să intru într-o cârciumă plină 
ochi de tipi chercheliţi, puteam să mă întovărăşesc cu vreun 
vagabond care de obicei ducea cu sine două, trei sticle de 
alcool, sau puteam să mă bag printre cei certaţi cu legea, 
dar buni prieteni cu rachiul. Peste tot se găsea băutură, 
chiar într-un stat ca lowa, unde se votase prohibiţia. Îmi 
reamintesc de ziua când hoinăream pe strada principală a 
unui oraş din acest stat, că am fost poftit de prieteni 
ocazionali să intru şi să dau pe gât câte un pahar în diferite 
odăi de prăvălie instalate mai la adăpost într-o frizerie, la o 
tinichigerie şi chiar într-un magazin de mobile. 

John Barleycorn era prezent peste tot. În acele zile fericite 
chiar şi un cerşetor putea că se îmbete ori de câte ori ar fi 
avut chef. Îmi reamintesc perfect beţiile pe care le-am făcut 
cu alţi vagabonzi în închisoarea de la Buffalo şi cum, după 
ce am fost eliberaţi, am dat năvală pe străzi cerşind bani de 
la toată lumea, pentru a da apoi pe băutură tot ceea ce 
strânsesem. 

Nu încercam nici o înclinaţie specială către băutură, dar 
când mă găseam în tovărăşia celor care o căutau nu mă 
puteam opri să nu-i cinstesc. Îmi plăcea mult să vagabondez 
şi să lenevesc împreună cu oamenii vioi şi plini de ascuţime 
spirituală. Ori tocmai aceştia erau mai beţivi. Am găsit la ei 
mai multă prietenie, curaj şi personalitate decât în alte 
medii. Nu ştiu, dar este cert că oamenii pe care-i prefer, a 
căror societate o caut, îi găsesc aproape fără deosebire 
alături de John Barleycorn! În cursul hoinărelii mele prin 
Statele Unite, reuşii să văd viaţa din această ţară sub un 


nou aspect. Ca vagabond, trăiam la marginea societăţii, ba 
uneori printre cei din urmă reprezentanţi ai ei. De acolo, 
puteam să urmăresc cum se întorc toate roţile 
mecanismului social. Până la urmă ajunsei la concluzia că 
cea mai indicată muncă pentru mine era aceea cu creierul. 
Lucrul făcut cu mintea era mai bine plătit decât cel manual. 
Mă hotărâi deci să nu-mi mai pun niciodată muşchii la 
contribuţie pentru a câştiga bani, ci să recurg la creier. Voi 
vinde ce-mi pune la dispoziţie creierul, nimic altceva! 

Mă înapoiai în California cu hotărârea de a-mi cultiva 
inteligenţa; pentru aceasta aveam nevoie de educaţie 
şcolară. Cu mulţi ani înainte urmasem şcoala primară din 
Oakland. Acum mă înscrisei la şcoala secundară. Pentru a 
acoperi cheltuielile, primii să fac serviciul de portar. Sora 
mea mă ajuta într-o mică măsură, şi eu nu dădeam 
niciodată înapoi când aveam câte o jumătate de zi liberă să 
tund jarbă, să strâng covoarele şi să le bat. Lucram din 
greu cu mâinile pentru a scăpa cel puţin în viitor de lucrul 
manual şi mă înhămam la treabă pe deplin conştinet de 
acest paradox. 

Lăsai la o parte aventurile de dragoste cu fetele, ca şi 
prieteniile. Nu mai mă preocupau nici Haydee, nici Lewis 
Shattuck, după cum nu mai eram atras nici de nopţile 
senine cu lună. Nu mai aveam timp pentru aşa ceva. 
Urmam conferințele contradictorii ţinute la societatea 
Henry Clay, şi prin aceasta am fost primit în casa unora 
dintre membrii acestei instituţii culturale. Pătrunsei încetul 
cu încetul în mai multe cercuri intime unde se discuta 
poezie, artă şi retorică. Studiam pentru a expune în public 
economie politică, filosofie şi politică pură. Pentru a putea 
împrumuta acasă cât mai multe cărţi de la biblioteca 
gratuită, mă foloseam de vreo şase permise luate de la 
membrii societăţii, fapt care mă ajuta să capăt numeroase 
cunoştinţe în plus. 

Nu mă atinsei de băutură timp de un an şi jumătate. Nu 
aveam nici bani pentru ea şi nici poftă. Între funcţia mea de 


portar şi timpul de studiu, nu iroseam nici o clipă, în afară 
de rarele ore libere pe care le dăruiam jocului de şah. Eram 
pe punctul de a descoperi o lume nouă şi mă avântam în 
explorarea ei cu o patimă atât de mare, încât vechea lume a 
lui John Barleycorn nu mă mai putea ispiti. 

Cu toate acestea, într-o bună zi, mă dusei să-l văd pe 
Johnny Heinhold, proprietarul cârciumii „La ultima 
speranţă”, şi să-l rog să-mi împrumute nişte bani. Am să 
arăt aici o nouă formă sub care se poate apropia John 
Barleycorn de oameni. După cum ştie oricine, proprietarii 
de cârciumi sau de taverne sunt în general băieţi buni şi cu 
mult mai darnici decât oamenii de afaceri. Aveam neapărată 
nevoie de zece dolari şi, disperat, neştiind la ce uşă să bat 
pentru a-mi procura această sumă, mă dusei la Johnny 
Heinhold. Se scurseseră mai mulţi ani de când nu mai 
pusesem piciorul în localul său şi de când nu mai cheltuisem 
un singur cent la tejgheaua sa. Când îi cerni acei zece 
dolari, nu comandai nimic de băut. Johnny îmi dădu totuşi 
banii, fără a-mi pretinde nici o garanţie şi fără a-mi lua 
dobândă. 

Acelaşi lucru s-a repetat de mai multe ori în cursul acestei 
lupte temporare pe care o dădui pentru a-mi îmbunătăţi 
cunoştinţele. Reveneam adesea la Johnny Heinhold pentru a 
împrumuta bani. Mai târziu, când intrai la universitate, luai 
de la el patruzeci de dolari în aceleaşi condiţii. 

Şi totuşi - iată-ne ajunşi la punctul capital - aici vine 
obiceiul înrădăcinat, articolul unei legi nescrise: când au 
venit şi pentru mine zile bune, am făcut adesea ocoluri 
lungi pentru a merge să cheltuiesc „La ultima speranţă” 
dobânda pe care simţeam că o datorez împrumuturilor din 
trecut. N-o făceam fiindcă mi-ar fi cerut Johnny. El nici nu 
se aştepta măcar! Procedam aşa conform unui „cod” învăţat 
în primii ani de experienţă a vieţii, un cod care se numără 
printre alte particularităţi ale lui John Barleycorn. 

Atunci când un om ajunge la capătul resurselor sale 
materiale, nu ştie la care sfânt să se mai închine. Aproape 


întotdeauna, după ce nu-i mai rămâne nici o garanţie cu 
care să mişte inimile de piatră ale cămătarilor, se poate 
adresa fără să şovăie vreunui cârciumar cunoscut, 
recunoştinţa fiind o calitate omenească. Îndată ce persoana 
obligată se va afla într-o situaţie mai bună, aproape sigur că 
o parte din banii săi va fi cheluită în localul binefăcătorul 
său. 

Îmi reamintesc de primele momente ale carierei mele de 
scriitor, atunci când primeam cu o chinuitoare 
neregularitate mici sume trimise de revistele care 
binevoiau să-mi publice câte o nuvelă. Pe atunci mă 
zbăteam să întreţin o familie care creştea mereu şi număra 
la acea epocă o soţie, copii, mama mea, un nepot şi pe 
mama Jenny împreună cu bătrânul ei soţ, care scăpătaseră. 
Când aveam nevoie de bani, nu ştiam să bat decât la două 
uşi: mă puteam adresa unui frizer sau unui cârciumar. 
Frizerul pretindea o dobândă de cinci la sută pe lună, plătiţi 
înainte. Aceasta însemna că atunci când împrumutam de la 
el o sută de dolari, nu-mi dădea decât nouăzeci şi cinci. 
Diferenţa de cinci dolari o oprea drept dobândă pentru 
prima lună. A doua lună îi dădeam alţi cinci dolari şi 
continuam să-i plătesc camăta în acest fel până în ziua când 
o întâmplare fericită făcea să încasez o sumă mai mare de 
la editori, şi-mi plăteam toată datoria. Cârciuma alăturată 
era cel de-al doilea loc unde puteam să cer bani la mare 
ananghie. Pe patronul ei îl cunoşteam numai din vedere, de 
vreo doi ani. Niciodată nu băusem acolo şi când se întâmpla 
să recurg la serviciile sale nu cheltuiam nici măcar un 
singur cent în localul său. Cu toate acestea, nu mă; iuză 
niciodată când îl rugai să-mi împrumute. Din nefericire, 
părăsi oraşul înainte ca eu să fi ajuns să posed bani mai din 
belşug. Chiar în ziua de astăzi simt o puternică părere de 
rău ca nu se mai află în acelaşi loc unde l-am cunoscut. 
Aceste sentimente îmi sunt date de acel nescris cod de 
onoare pe care l-am învăţat în primii mei ani de contact cu 
bărbaţii. Singurul lucru pe care l-aş îndeplini pe dată, dacă 


aş şti unde locuieşte acest om, ar fi să intru din când în 
când la el în prăvălie şi să cheltuiesc câţiva dolari de fiecare 
dată drept recunoştinţă pentru vechile servicii pe care mi le 
făcuse. 

Toate cele arătate până aici, n-au atât de mult scopul să 
laude meritele cârciumarilor, cât să reliefeze puterea lui 
John Barleycorn şi să arate o dată mai mult numeroasele căi 
ce duc în braţele sale, până la clipa când cei care se apropie 
de el ajung să nu-l mai poată părăsi. Să continui însă firul 
povestirii. Departe de drumul aventurilor, adâncit în studii 
până peste cap, eram extrem de ocupat toată ziua, aşa că 
uitam de John Barleycorn. Nimeni nu consuma băuturi 
spirtoase în preajma mea. Dacă cineva mi-ar fi propus însă 
în acea perioadă un pahar, sunt sigur că l-aş fi primit 
imediat. Altfel, în timpul liber, eram înclinat să joc şah, să 
stau de vorbă cu câte o copilă frumoasă, ori să mă urc pe 
bicicletă dacă aveam bani în plus sau o sumă mai mare 
pentru a o scoate pe a mea proprie de la amanet. 

Am stăruit asupra tuturor acestor amănunte pentru a 
dovedi că nu exista în fiinţa mea nici cea mai mică urmă de 
dorinţă de băutură, în ciuda contactului îndelungat cu John 
Barleycorn. Mă întorceam de la cealaltă extremitate a vieţii 
ca să gust plăcerile vieţii simple a tinerilor preocupaţi de 
studiu. Mă'găseam, în sfârşit, pe drumul care mă ducea 
spre desăvârşirea spirituală şi, în avântul meu, ajunsei la o 
adevărată intoxicație intelectuală! (Vai! urma să descopăr 
ceva nou, după o vreme: beţia intelectuală provoacă şi ea 
deşteptări pline de amărăciune!) 

Capitolul XXII. AVENTURA. 

Şcoala secundară trebuia să dureze trei ani încheiaţi. Îmi 
pierdusem răbdarea şi, în acelaşi timp, nu mai puteam să 
învăţ din cauza lipsei tot mai mari de bani. În acest fel eram 
sigur că nu aveam să ajung departe. Totuşi doream 
fierbinte să intru la Universitatea de stat a Californiei. După 
ce urmai un an cursurile şcolii secundare, căutai să mă 
desprind de ea pe o cale mai scurtă: împrumutai bani 


pentru a plăti să fiu admis într-un curs superior de 
bacalaureat, unde, prin muncă intensă, urma să fiu în stare, 
după patru luni, să trec examenele de admitere la 
universitate. În felul acesta, economisisem doi ani. 

Cu ce râvnă mă apucai de treabă! Era necesar să „înghit” 
în patru luni tot ce cuprindeau programele a doi ani de 
studiu. După cinci săptămâni de eforturi fără preget, aveam 
capul plin de ecuaţii, de rădăcini şi de formule chimice. Cu 
toate acestea directorul mă luă de-a parte şi îmi mărturisi 
cu părere de rău că se vede silit să-mi restituie taxa de 
înscriere şi să-mi ceară să părăsesc şcoala. Nu făcea acest 
lucru pentru că aş fi fost o nulitate! Departe de el acest 
gând. Dimpotrivă, studiile mele dovedeau că merg pe calea 
cea bună şi mai mult ca sigur că aş fi trecut examenele 
universitare printre cei dintâi. Era însă vorba de intrigi şi 
vorbe. Oricine judeca puţin, putea să-şi dea seama de 
aceasta: în patru luni, eu urma să fac munca de doi ani! 
Urma să fie un adevărat scandal, mai ales că universităţile 
se arătau în timpul examenelor tot mai aspre faţă de elevii 
proveniţi din şcolile particulare. Nu, directorul meu nu 
putea să se împace cu un astfel de salt şi de aceea mă rugă 
binevoitor să părăsesc şcoala! N-am avut încotro şi am 
plecat. Îmi plătii datoriile şi strângând din dinţi, mă hotărâii 
să lucrez singur. Mai erau trei luni până la examene. Fără 
laboaratoare, fără nici un meditator care să mă îndrume, 
începui să îndeplinesc în mica mea cameră de dormit 
munca a doi ani de studiu şi să repet, în plus şi materia 
anului pe care îl făcusem la şcoala secundară. 

Învăţam nouăsprezece ore pe zi, reuşind să păstrez acest 
program supraîncărcat timp de trei luni în şir, cu foarte 
rare excepţii. Trupul îmi era extrem de obosit şi spiritul de 
asemenea. Ochii mei osteniţi începeau să doară, totuşi, mă 
ţineam bine. Către sfârşitul acestei perioade cred că mă 
zăpăcisem puţin, căci eram sigur că am descoperit o nouă 
formulă a cvadraturii cercului. Am avut totuşi bunul simţ să 


iau hotărârea de a nu-mi da în vileag teoria decât după 
examene. Voi vedea atunci ce am de făcut! 

În sfârşit, veni şi timpul încercării. Mai multe noţi în şir de 
abia închisei ochii, atât eram de pornit să-mi completez şi 
să-mi revizuiesc cele învăţate. Când întorsei, în sfârşit, 
ultima filă de carte, creierul îmi era atât de suprasaturat 
încât, după darea probelor, nu mai puteam suferi vederea 
unei cărţi sau a vreunui individ pe punctul de a face eforturi 
de gândire. 

Starea aceasta nu avea decât o singură alinare: să pornesc 
la drum, să mă avânt spre o aventură, la întâmplare. Nici nu 
mă gândii să aştept rezultatul examenelor. Încărcai mai 
multe pături şi hrană rece pe o barcă închiriată şi întinsei 
pânza. leşii în zori din estuarul Oakland şi mă lăsai purtat 
de reflux şi de un vânt uşor, respirând aerul libertăţii. 

Golful San Pablo apăru în faţa mea înspumat, apoi 
strâmtoarea Carguinez, de unde se vedeau marile furnale 
ale uzinelor Selby. Mă avântai tot mai departe şi în curând 
lăsai în urmă vechile puncte de orientare pe care mi le 
arătase Nelson, pe când ne aflasem la bordul vasului 
„Reindeer”. După un timp, văzui Benicia şi pătrunsei în 
apele din faţa şantierului Turner. Ocolii apoi cheiul Solano şi 
ajunsei în regiunea unde erau ancorate vasele cu pânze şi 
cele de pescuit, acolo unde trăisem odinioară şi făcusem 
atâtea beţii. 

Exact în acea clipă, se produse un fapt a cărui gravitate nu 
aveam s-a cunosc decât mult mai târziu. Nu mă gândeam 
deloc să mă opresc la Benicia. Aveam refluxul în favoarea 
mea şi un vânt care vâjâia umflându-mi pânzele. Era o 
plimbare ce putea să-l încânte chiar şi pe un marinar 
încercat. Intrarea în golful Suisun îmi apăru în faţă şi ghicii 
că acolo valurile fierbeau la fel de înspumate. 

Cu toată această chemare a mării, când privirea îmi 
alunecă peste bărcile de pescari, peste jonci şi plase, fără să 
mă mai gândesc, lăsai bara cârmei şi mă avântai sub briză. 
Schimbai direcţia şi pomii direct către țărm. Brusc, un gând 


ţâşni din creierul meu cuprins parcă de flăcări: ştiam, în 
sfârşit, ce voiam, ghicisem de ce făcusem această acţiune 
necugetată! Doream să beau, voiam să mă îmbăt. 

Chemarea era puternică, de neînvins. Spiritul meu dorea 
odihnă mai mult decât orice pe lume şi voia s-o smulgă 
dintr-o sursă sigură, de la alcool. lată unde vreau să ajung: 
pentru prima oară în viaţa mea, perfect conştient de mine 
însumi şi fără nici o influenţă din afară, aveam poftă să 
beau. Era o manifestare nouă, cu totul deosebită, a puterii 
lui John Barleycorn. Simţeam pentru rachiu nu o nevoie 
trupească, ci o dorinţă cerebrală. Spiritul meu stors de 
vlagă, obosit peste măsură, căuta uitarea. 

Drama mea îşi atingea aici punctul culminant: depresiunea 
intelectuală prin care treceam n-ar fi reuşit niciodată să 
facă să se nască în mine ideea de a mă îmbăta, dacă nu mi 
s-ar fi întâmplat acest lucru altădată. La început, întregul 
meu organism se revolta împotriva alcoolului pe care l-am 
consumat atâţia ani din spirit de camaraderie sau fiindcă îl 
găseam la fiece pas în drumul meu aventuros. Mă aflam în 
starea în care creierul meu pretindea nu un singur pahar, ci 
beţia până la inconştienţă. 'Toate acestea, repet, nu s-ar fi 
întâmplat fără obişnuinţa blestemată care exista în mine. Aş 
fi trecut fără să mă opresc de capul ITaurului, aş fi pătruns 
în golful Suisun şi acolo, vântul înviorător care îmi umfla 
pânzele mi-ar fi pătruns în plămâni şi ar fi liniştit creierul 
meu bolnav, făcându-mă să uit de toate. 

Mă îndreptai aşadar către țărm, debarcai printre vase şi- 
mi legai corabia de un pilon. Când coborâi pe chei, Charley 
cel Puternic îmi sări de gât. Soţia lui, Lizzie, mă cuprinse la 
pieptul ei mare. După ei, Billy, Murphy, Joe Lloyd şi toţi din 
vechea noastră gaşcă care încă mai erau în viaţă, mă 
înconjurară strângându-mi mâna pe rând. Charley luă o 
cană şi se duse la taverna lui Jorgensen, aflată dincolo de 
calea ferată, ca să cumpere bere. Aveam însă poftă de 
whisky şi îi strigai de departe să-mi aducă o sticlă. 


De mai multe ori în cursul acelei zile, sticla făcu drumul 
dus şi, întors la cârciuma lui Jorgensen, revenind plină. 
Foştii mei prieteni liberi şi fără nici o grijă, apăreau te miri 
de unde. Erau pescari greci, ruşi, francezi. Rând pe rând, 
fiecare oferea de băut bucurându-se că mă revăd. Unii 
plecară şi alţii veniră să-i înlocuiască. Eu însă nu plecam şi 
ciocneam cu toată lumea. Stomacul mi se umflase ca un 
burduf, rachiul nu înceta să-mi alunece pe gât, şi 
beatitudinea îmi creştea pe măsură ce fumurile sale îmi 
învăluiau creierul. 

Clam, care fusese tovarăş cu Nelson înaintea mea, apăru 
mai zdravăn ca niciodată, dar tot atât de ager şi pe 
jumătate nebun ca urmare a abuzului de alcool. Tocmai 
sfârşisem o bătaie cu noul său tovarăş de pe vasul „Gazela”. 
Cuţitele intraseră în funcţiune şi, după un schimb de 
lovituri, el căuta să-şi înece necazul în whisky. Discuţia 
dintre noi alunecă acum câtre Nelson şi umerii săi largi 
putreziţi sub pământul Beniciei, unde-şi dormea somnul de 
veci. Amintindu-ne numai de calităţile sale, vărsarăm 
lacrimi în memoria sa. Sticla îşi continua drumul neobosită. 

Toţi mă rugau să rămân cu ei, dar prin uşa casei unde 
intrasem şi care rămăsese deschisă puteam să văd valurile 
agitate de vânt şi să le aud vuietul puternic. Uitând cu totul 
de studiile intensive ce duraseră timp de trei luni încheiate 
fără să dorm decât cinci ore din douăzeci şi patru, îl lăsai pe 
Charley să-mi transporte echipamentul pe o bracă enormă 
care servea la pescuitul de somoni de-a lungul coastei 
columbiene. Charley mai aduse pe bord cărbuni, o lampă de 
gătit cu gaz, un ibric de cafea cu provizia respectivă şi 
carne. A fost necesar să mă ajute să ajung la debarcaderul 
mobil dintre vase. Coborâi în barcă şi prietenii mei întinseră 
pânza până când ajunse tare ca o scândură. Unii dintre ei 
se temeau s-o întindă astfel, dar eu stăruii cu tărie şi 
Charley nu şovăi să-mi dea ascultare. Mă cunoştea destul 
de bine pentru a şti că sunt capabil să conduc pe mare 
perfect atâta timp cât aveam forţa să mai ţin ochii deschişi. 


Desfăcură odgonul şi aşezară cârma la locul ei. Pânza se 
umflă şi, cu ochii tulburi, îndreptai vasul către larg, 
făcându-le cu mâna semne de bun rămas. Plecam din nou 
singur spre aventură, spre necunoscut... aşa cel puţin 
credeam în acea clipă. 

Refluxul era spre sfârşit, dar aveam de luptat cu vântul a 
cărui violenţă în creştere îmi opunea tot mai multă 
rezistenţă. Golful Suisun, alb de mânie, scuipa imense 
bucăţi de mare. O barcă de pescuit somoni putea însă să 
navigheze pe orice vreme. O avântai în spumă şi începui să 
cânt. Îmi strigam toată furia şi tot disprețul pentru cărţi şi 
pentru şcoli. Valurile imense trecură de mai multe ori peste 
barcă lăsând pe fund peste treizeci de centimetri de apă. 
Râdeam însă, văzând apa înspumată clipocind în juru-mi şi 
îmi aruncai încă o dată sfidarea către vânt şi talazuri. Mă 
simţeam mândru ca un stăpân al vieţii, un zeu al 
elementelor dezlănţuite, mai ales că-l aveam drept sfătuitor 
pe John Barleycorn. Între dizertaţii asupra matematicii şi 
filosofiei, între declamaţii şi citaţii, urlam vechile melodii 
marinăreşti învăţate pe vremea când părăsisem fabrica de 
conserve, pentru a deveni hoţ de stridii: „Negresa Lulu”, 
„Norul zburător”, „Hoţul din Boston”,. Jucătorii”, „Aş vrea 
să fiu o păsărică” şi altele. 

Multe ore după aceea, în luminile asfinţitului, ajunsei la 
locul unde Sacramento şi fluviul Joachim îşi amestecă apele 
lor noroioase. Pomii pe canalul New-York şi alunecai pe 
apele sale liniştite până la Diamantul Negru, de unde îmi 
reluai navigația pe San Joachim. Ajunsei, în sfârşit, la 
Santioch, mai puţin beat şi cu o extraordinară poftă de 
mâncare. Mă oprii lângă un şlep mare, care transporta 
deobicei cartofi. Reuşisem să pescuiesc, şi pe bordul lui, 
găsii prieteni vechi cu care fripsei peştii în untdelemn. 
Curând mi se oferi un minunat rasol de biban dres cu 
usturoi, pâine prăjită fără unt după obiceiul italian, totul 
fiind stropit cu un vin roşu, gros şi tare. 


Vasul meu era plin de apă, însă găsii în cabina şlepului 
pături uscate şi un culcuş aşa cum mi-l doream. Mă întinsei 
pe el, fumai şi începurăm să ne povestim întâmplări din 
timpurile bune. Deasupra noastră, vântul urla izbind de 
catarg odgoanele întinse. 

Capitolul XXIII. PRIMELE ÎNCERCĂRI LITERARE. 

După o săptămână plină de peripeții părăsii barca de 
pescuit somoni şi revenii la Oakland, gata să intru la 
universitate. În timpul acestor ultime opt zile, mă 
abţinusem de la orice fel de băutură. Am reuşit acest tur de 
forţă ocolind orice întâlnire cu vechii mei prieteni, căci 
pricepusem bine: calea aventurii era mai mult ca oricând în 
stăpânirea lui John Barleycorn. Ispita fusese prea puternică 
pentru mine în prima zi, dar o îndepărtai cu uşurinţă în 
zilele următoare. Creierul meu istovit îşi recăpătase forţele. 
Nu eram nici ruşinat şi nici chinuit de remuşcări ca urmare 
a beţiei de la Benicia. Mă întorsei bucuros la studiile mele şi 
trecui pagina acestui capitol al vieţii mele. 

Mi-au trebuit mulţi ani pentru a înţelege consecinţele 
acestui prim pas. Pe atunci socoteam beţia drept o aventură 
fără însemnătate, dar mai târziu, în clipele de istovire 
intelectuală, aveam să meditez profund asupra metodelor 
pline de viclenie cu care John Barleycorn ne ascunde tirania 
sa. 

După căderea în ispită de la Benicia, îmi reluai viaţa sobră 
de mai înainte, în primul rând pentru că nu doream să beau 
şi pe urmă fiindcă îmi petreceam tot timpul în tovărăşia 
cărţilor sau a unor studenţi serioşi. Totul s-ar fi desfăşurat 
altfel dacă aş fi urmat drumul aventurii, pe care băutura se 
găsea la fiece pas. 

Terminai prima jumătate a anului universitar şi mă 
înscrisei pentru al doilea semestru. Eram însă tare 
strâmtorat şi în curând ajunsei la convingerea că 
universitatea nu-mi va da într-o perioadă scurtă ceea ce 
aşteptam de la ea. Părăsii deci învăţătura regulată, fără 
prea multă părere de rău. Timp de doi ani studiasem, mai 


alea citisem, un număr impresioant de cărţi. Gramatica mea 
era mult îmbogăţită. Într-adevăr, nu ştiam încă în ce cazuri 
se zice: „It is 115, dar nu mai scriam două negaţii într-o 
singură frază, cu toate că eram înclinat să fac această 
greşeală' mai ales atunci când eram prins în focul unei 
discuţii. 

Mă hotărâi îndată să-mi aleg o carieră. Eram ispitit de 
patru drumuri: muzica, poezia, filosofia de care se legau 
ştiinţele politice şi, în sfârşit (ceea ce mă atrăgea mai 
puţin), arta de a scrie romane. 

Înlăturai muzica fără să şovăi socotind-o o realizare 
imposibilă. În schimb, atacai în acelaşi timp celelalte trei 
vocaţii. Dumnezeule mare! Ce mai scriam! Nimeni n-ar fi 
reuşit să scape de deznodământul fatal al unei febre 
creatoare, aşa cum era a mea! O asemenea muncă ar fi fost 
- dacă ar fi continuat - o cauză suficientă să-mi distrugă 
creierul şi să mă trimită într-un azil de nebuni. 

Scriam. Scriam de toate: proză greoaie, nuvele ştiinţifice 
şi sociologice, poezii umoristice, versuri de toate felurile - 
trecând de la poezii simple de patru strofe, la sonete şi apoi 
la tragedii în versuri albe şi la epopei uriaşe în ritm 
spencerian. 

Câteodată „versificam” câte cinsprezece ore pe zi. Uitam 
până şi de masă, într-atât eram cuprins de aceste ciudate 
forme ale creaţiei. 

Peste un timp se puse problema dactilografierii. Cumnatul 
meu poseda o maşină de scris de care se servea ziua şi pe 
care mi-o punea la dispoziţie în timpul nopţii. Această 
maşină era o adevărată minune în felul ei şi-mi dau chiar şi 
astăzi lacrmile de furie când îmi amintesc luptele epice pe 
care a trebuie să le dau cu ea. Fără nici o îndoială că era 
primul model fabricat vreodată, după inventarea maşinilor 
de scris. Claviatura era compusă numai din majuscule. Nu 
ştiu nici azi ce era cu ea: cred că înăuntru se cuibărise un 
geniu rău. Nu se supunea nici unei legi fizice şi dezminţea 
cu obrăznicie proverbul că aceleaşi scuze produc aceleaşi 


efecte. Vă jur că niciodată nu-mi făcea două pozne identice! 
Vai, ce îngrozitor mă durea spinarea! Înainte de această 
încercare, spatele meu rezistase celor mai violente jocuri pe 
care mi le impunea o meserie ce se ştie prea bine că nu este 
dintre cele mai uşoare. Nu venisem însă în contact cu o 
maşină de scris, şi aceea din faţa mea îmi demonstră că în 
loc de coloană vertebrală, nu aveam decât o biată ţeavă de 
pipă! Mă făcu să am îndoieli chiar asupra forţei umerilor 
mei. De fiecare dată când mă ridicam după lupta dată cu 
îndrăcită maşină, eram ca şi bătut şi parcă sufeream de 
reumatism. Trebuia să lovesc atât de tare în clape, încât 
zgomotul lor ajungea la urechile trecătorilor ca un uruit 
îndepărtat de tunet, sau ca trosniturile pe care le fac 
mobilele când sunt sfărâmate. În această probă deveneam 
lac de apă, îmi oboseam braţele până la coate, şi vârfurile 
degetelor mi se acopereau de bătături care crăpau spre a fi 
înlocuite de altele proaspete. Dacă maşina accasta ar fi fost 
a mea, aş fi făcut-o să scrie folosind unul sau două ciocane 
de dulgherie cu care aş fi bătut clapele. 

Culmea era că-mi dactilografiam nesfârşitele manuscrise, 
încercând să stăpânesc această unealtă blestemată. A 
dactilografia o mie de cuvinte însemna un uriaş record de 
rezistentă fizică şi mentală. Scriam însă mii de cuvinte în 
fiecare zi pentru eventualii editori despre care bănuiam că- 
mi aştetau nerăbdători producţia! 

În scurtele perioade când întrerupeam lucrul, nervii, 
creierul şi tot corpul erau într-o stare de asemenea istovire, 
încât ideea de a bea nu-mi apăru niciodată în minte. 
Pluteam prea sus pentru a ajunge la stimulente. În afară de 
orele în care mă chinuiam cu maşina aceea infernală, îmi 
petreceam tot timpul într-un adevărat paradis de extaz 
creator. De ce aş fi dorit să beau? Nu credeam eu oare, pe 
atunci, într-o mulţime de lucruri? În iubirea adevărată a 
bărbatului şi a femeii, în sentimentul curat al paternităţii, în 
justiţia umană, în artă şi într-o cohortă întreagă de iluzii ce 
fac să se învârtească roata lumii? 


Dacă directorii de reviste aşteptau manuscrisele mele, în 
schimb nu păreau prea grăbiţi să mi le accpete. Aceste 
manuscrise făceau călătorii de necrezut. Prin Pacific, prin 
Atlantic şi, din nefericire... înapoi! Poate că ciudăţenia 
caracterelor create de mine era cauza refuzului revistelor 
de a primi ceea ce le dădeam. Nu ştiu! Şi poate numai 
Dumnezeu ştie dacă nu cumva creaţiile mele nu erau la fel 
de nărăvaşe ca şi maşina folosită pentru a le scrie! 

Vândui pe la anticari, pe preţuri de nimic, toate cărţile de 
studii cumpărate în schimbul atâtor privaţiuni. 
Împrumutam mici sume de bani ori de câte ori puteam şi 
adesea, spre ruşinea mea, fui silit să mă las hrănit de 
bătrânul meu tată care abia mai avea forţa să-şi câştige 
pâinea. 

Această stare de criză nu dură mult. După câteva 
săptămâni, nemaiputând îndura, începui să-mi caut de 
lucru. Totuşi nu simţeam nici o dorinţă să-mi înec supărarea 
în băutură, căci nu eram deloc descurajat. Cariera pe care 
o alesesem urma să sufere numai o întârziere, aceasta era 
explicaţia. Poate mă învăţaseră cel puţin un lucru: că până 
atunci nu făcusem decât să ating în treacăt marginea 
uriaşului câmp al ştiinţelor. Nu încetai totuşi să plutesc în 
sfere înalte. Îmi petreceam zilele şi o bună parte din nopţi 
cufundat în citirea cărţilor deiot felul. 

Capitolul XXIV. SPĂLĂTORIA. 

Am găsit de lucru la ţară, într-o mică spălătorie cu aburi ce 
aparţinea şcolii Belmont. Împreună cu un alt salariat 
făceam toată treaba, începând cu alesul rufelor şi 
continuând cu spălarea şi călcatul cămăşilor albe, a 
gulerelor, manşetelor, mergând până la albitul lenjeriei 
delicate, dată la spălat de către soțiile profesorilor. 

Munceam ca nişte sclavi, mai ales vara, căci elevii purtau 
în acest sezon pantaloni de doc, care se călcau cu multă 
greutate. Ne veneau la spălat atât de mulţi pantaloni de 
acest fel! Eram lac de apă săptămâni în şir. Făceam o treabă 
fără sfârşit. Nopți în şir, în timp ce internii sforăiau în 


paturile lor, eu şi tovarăşul meu continuam să lucrăm plini 
de sârguinţă la lumina becurilor, la cilindrul cu aburi sau la 
plaşeta de călcat. 

Orele erau lungi şi munca istovitoare, cu toate că după un 
timp, eram maeştri în arta de a elimina orice mişcare 
zadarnică. 

Primeam treizeci de dolari pe lună, plus întreţinerea. Era 
un progres simţitor faţă de condiţiile în care lucrasem 
odinioară la încărcat cărbuni sau la fabrica de conserve, cu 
toate că în ceea ce priveşte hrana, sunt sigur că nu-l ruina 
pe patronul nostru, deoarece mâncam din bucatele gătite 
pentru internat. Totuşi, hrana însemna ceva, căci îmi făcea 
o economie de douăzeci de dolari pe lună. Forţa şi 
îndemânarea pe care mi le dezvoltasem cu trecerea anilor, 
îmi aduceau acest plus de câştig lunar. 

Dacă aş fi continuat să înaintez în acelaşi ritm, aveam 
dreptul să sper că înainte de a muri, voi ajunge măcar într- 
un post de paznic de noapte plătit cu şaizeci de dolari pe 
lună, sau într-unul de sergent, cu o sută de dolari, fără a 
mai pune la socoteală micile afaceri personale. 

Munceam toată săptămâna cu atâta râvnă, încât sâmbăta 
seara arătam ca nişte adevărate epave umane. Ajunsesem 
din nou în starea unui animal de povară trăgând din greu, 
mai mult decât un cal şi poate incapabil să gândesc mai 
mult decât el. În această perioadă, cărţile îmi erau 
interzise. Aveam cu mine un cufăr întreg, dar n-am reuşit 
măcar o singură dată să citesc vreuna până la capăt. De 
îndată ce încercam să răsfoiesc câteva pagini, adormeam 
dus. lar dacă reşeam să-mi ţin ochii deschişi, treceam peste 
rânduri fără a putea ţine firul. Lăsai la o parte toate studiile 
serioase - jurisprudenţa, economia politică şi biologia - 
pentru a mă ocupa cu lecturi mai uşoare. Luam istoria în 
mână şi adormeam cu ea. Încercarea făcută cu literatura 
uşoară avu acelaşi efect. În sfârşit, văzând că nu reuşeam 
să fiu prins chiar de romanele cele mai vesele, renunţai. 


Când venea sâmbătă seara şi eram liber până luni de 
dimineaţă, nu aveam decât o singură dorinţă: să mă îmbăt! 

Pentru a doua oară în viaţă, auzeam chemarea de neînvins 
a lui John Barleycorn. Mai întâi fusese provocată în urma 
istovirii cerebrale. În prezent, nu mai era aceeaşi situaţie. 
Dimpotrivă, sufeream de o adevărată amorţire a creierului, 
care nu era folosit. lată aşadar, ce frumos se complicau 
lucrurile: spiritul meu devenise atât de vioi şi atât de avid să 
înveţe, să se cultive şi era stimulat până într-un asemenea 
grad de luminile unei lumi noi descoperite cu ajutorul 
cărţilor, încât suferea în prezent toate chinurile inactivităţii 
şi ale unei inerţii dăunătoare. 

Legat de prea multă vreme de John Barleycorn, nu voiam 
să iau din viaţă decât cele promise de el: capricii ale 
imaginaţiei, visuri de mărire, uitarea de sine, cu un cuvânt, 
orice altceva în schimbul leşiilor fierbinţi, a cilindrilor 
rotativi şi a acelei nesfârşite procesiuni de pantaloni de doc 
ce fumegau sub fierul meu veşnic în mişcare. 

Iată, în realitate, cum se petrec lucrurile. John Barleycorn 
îşi trimite chemarea celor slabi şi celor învinşi, oamenilor 
demoralizaţi datorită plictiselii sau extremei oboseli. Pentru 
toţi aceştia, el reprezintă singura evadare. Totul nu este 
însă decât o înşelătorie neîntreruptă. Acest amăgitor nu 
face decât să ofere o forţă iluzorie corpului şi o înşelătoare 
ridicare a spiritului. El nu face decât să denatureze 
lucrurile pe care le arată sub o lumină mult mai roză. 

Nu trebuie să se uite că John Barleycorn are o fire foarte 
schimbătoare. El se poate adresa tot atât de bine forţei 
herculeene, vitalităţii bogate, ca şi plictiselii cauzate de 
trândăvie. Îşi întinde lanţul perfid după orice fel de victime, 
fără să se preocupe de starea lor spirituală. Ispitele sale îi 
izbesc pe toţi oamenii deopotrivă. Minte ochii, făcând să 
apară o vechitură drept un lucru nou, pune adesea un văl 
plin de atracţie peste realitatea aspră şi astfel îi înşeală pe 
toţi cei care se încred în el. 


Cu toată puternica atracţie, nu mă îmbătăm pentru 
simplul motiv că trebuia să merg o milă şi jumătate pentru a 
ajunge la cârciuma cea mai apropiată. Acest fapt se 
dovedeşte că John Barleycorn nu putea să-mi ia minţile de 
tot cu chemările sale, fiindcă dacă ar fi fost aşa, aş fi putut 
alerga de zece ori această distanţă până la cârciumă. Este 
sigur însă că dacă s-ar fi găsit vreo tavernă la colţul străzii, 
i-aş fi căzut pradă. Pe când aşa, mă mulţumeam să mă aşez 
la umbră întreaga mea zi de odihnă şi să mă distrez citind 
ziarele de duminică. Eram prea obosit chiar pentru această 
literatură superficială. Numai suplimentul comic sau pagina 
umoristică îmi aduceau câteodată pe figură un zâmbet 
palid. Apoi, sfârşeam prin a adormi. 

Cu toată rezistenţa de care am dat dovadă refuzând să 
răspund la ispitele lui John Barleycorn pe toată perioada cât 
am lucrat la spălătorie, această perioadă din viaţa mea avu 
totuşi urmări hotărâtoare. Auzisem chemarea vicleanului 
înşelător, simţisem muşcătura dorinţei, suferisem 
muşcătura dorinţei şi suferisem că nu aveam alcool. Era o 
pregătire diabolică pentru o înclinare violentă, pentru acea 
patimă de neînvins, care mă prinse în ghearele sale ceva 
mai târziu. 

Cel mai curios fapt în toată această întâmplare este că 
naşterea şi creşterea până la proporţii atât de violente a 
dorinţei a avut un caracter cu totul cerebral. Corpul meu nu 
cerea alcool. Ca şi în trecut, această licoare îl făcea să se 
cutremure de dezgust. Odinioară, când cădeam de oboseală 
după o zi întreagă de muncă la descărcat cărbuni, nu mă 
gândeam niciodată să beau şi acest gând nu a reuşit să mă 
stăpânească. Mai târziu, după intrarea la Universitate, 
atunci când creierul îmi era istovit de studiu, m-am grăbit 
să mă îmbăt. La spălătorie munceam iarăşi peste măsură, 
se înţelege, dar ceva mai puţin ca la uzină şi cu următoarea 
diferenţă: în vreme de încărcăm cărbuni, creierul meu nu 
fusese încă stimulat. Abia după aceea descoperisem 
nesfârşita împărăție a spiritului. Organul meu cerebral 


fusese deci scuturat de somnolenţă, devenise şi mai vioi, 
mai avid să cunoască şi să producă. În loc de aceasta, era în 
situaţia de a fi abrutizat printr-o muncă fără sfârşit. 

De altfel, fie că i-aş fi cedat lui John Barleycorn, ca la 
Benicia, fie că aş fi rezistat ispitelor sale, aşa cum am făcut 
cât am fost la spălătorie, prin felul de viaţă pe care-l 
duceam, pofta de a bea nu făcea decât să crească în spiritul 
meu zi după zi. 

Capitolul XXV. PRIMUL SUCCES. 

Odată plecat de la spălătorie, sora mea şi bărbatul ei îmi 
dădură bani să plec la Klondike. Era pe timpul primei goane 
după aur. 

Tocmai împlinisem douăzeci şi unu de ani şi eram în plină 
vigoare fizică. Mă văd încă, după douăzeci şi opt de mile de 
navigaţie, din golful Dyea până la lacul Linderman, trecând 
prin Chilcoot şi pe cale de a transporta bagajele împreună 
cu indienii. Ultima etapă până la lacul Linderman era de 
trei mile. Făceam patru drumuri zilnic şi de fiecare dată 
purtam în spate o încărcătură de o sută cincizeci de livre. 
Altfel spus, parcurgeam zilnic optzeci şi patru de mile pe 
poteci accidentate, cu toate că numai jumătate din acest 
efort uriaş mă zdrobea cu totul. La sfârşit abia mai reuşeam 
să mă târăsc. 

Renunţasem la orice fel de profesiune şi iată-mă din nou 
plecat în căutarea norocului. Alături de mine îl regăseam pe 
John Barleycorn cu ceata lui de aventurieri şi vagabonzi 
capabili capabili să suporte mai bine o foame îndelungată 
decât să se lase de whisky. Alcoolul curgea în valuri, în timp 
ce sacii de făină au rămas intacţi la locurile lor, pe tot 
parcursul călătoriei. 

Din fericire, cei trei camarazi ai mei erau mai puţin 
înclinați să facă uz de alcool. Nu beam deci decât în 
tovărăşia altora, destul de rari de altfel, dar mă lasam furat 
de aceste ocazii până la pierderea oricărei demnități 
omeneşti. 


Cu toate acestea, trebuie să adaug că mica mea farmacie 
conţinea şi un sfert de kilogram de whisky, pe care-l 
desfăcui numai după şase luni de la plecare, într-un lagăr 
izolat, unde un doctor începea o operaţie fără anestezie. 
Chirurgul şi bolnavul goliră sticla împreună înainte de a 
începe. 

Un an mai târziu, abia vindecat de scorbut, m-am întors în 
California unde mă aştepta o veste tristă: tatăl meu murise. 
Toate greutăţile familiei rămâneau acum în spatele meu. 

Pentru a câştiga banii necesari călătoriei de întoarcere, 
am fost silit să mă îmbarce pe bordul unui vapor ca 
descărcător de cărbuni, iar de acolo, să călătoresc ca 
emigrant până la San Francisco. Se înţelege că n-am adus 
din Klondike, drept avere, decât scorbutul de care 
sufeream. 

Vemurile deveneau tot mai grele. Pretutindeni bântuia 
şomajul. Rămas simplu lucrător, eram hotărât să mă apuc 
de prima muncă ce mi s-ar fi ivit în cale. Nu mă gândeam să 
îmbrăţişez o profesiune; în această privinţă afacerea era 
clasată odată pentru totdeauna. 

Aveam de hrănit două guri înafară de a mea şi de asigurat 
un adăpost pentru toţi trei. Îmi trebuia de asemenea şi 
îmbrăcăminte călduroasă de iarnă, fiindcă singurul costum 
pe care-l aveam era prea subţire. Primul lucru ce mi se 
impunea era să-mi găsesc măi întâi o ocupaţie. Abia după 
aceea puteam face planuri de viitor. 

În general, cei fără specializare sunt primele victime ale 
crizelor. Nu cunoşteam decât două meserii: aceea de 
marinar şi aceea de spălător. Noile mele răspunderi 
înlăturaseră ideea de a pleca pe mare şi nu reuşeam să 
găsesc chiar cel mai umil loc nici în spălătorii şi nici în alte 
părţi, Mă înscrisei la cinci birouri de plasare şi dădui 
anunţuri în trei ziare diferite. Făcui apel la câţiva amici care 
m-ar fi putut scăpa din încurcătură - dar mă izbii de 
indiferența lor sau de neputinţa de a-mi procura ceva de 
lucru. 


Situaţia era disperată. Îmi amanetai ceasul, bicicleta şi o 
manta de ploaie, de care tatăl meu era mândru şi pe care 
mi-o lăsase moştenire. Aceasta fu, de altfel, singura 
moştenire din viaţa mea. Cămătarul îmi dădu doi dolari pe 
ea, deşi costase cinsprezece. 

Uitasem să vă spun că un vechi camarad din timpul când 
lucram în port, veni într-o zi la mine cu un elegant costum 
de seară învelit în jurnale. Când îl întrebai de unde îl are, a 
fost incapabil să-mi dea o explicaţie demnă de crezut. 
Trebuie să adaug că nici eu n-am stăruit prea mult. Doream 
să posed acest costum dar nu pentru a-l purta. Îi dădui în 
schimb o mulţime de obiecte ciudate, pe care le aruncasem 
la gunoi. Omul meu găsi mijlocul să scoată câţiva bani, 
vânzându-le din poarta în poartă, iar eu amanetai fracul 
pentru cinci dolari. Îl puteţi găsi şi astăzi în prăvălia 
cămătarului, căci n-am ajuns să-l răscumpăr niciodată. 

Nu reuşeam să găsesc totdeauna de lucru. Şi totuşi, ce 
afacere straşnică ar fi putut face cu mine aceia care m-ar fi 
folosit! Posedam lin fizic rarisim. Aveam douăzeci şi doi de 
ani şi cântăream, dezbrăcat, peste nouăzeci de kilograme, 
fiecare kilogram fiind o garanţie a unui surplus de muncă. 
Ultimele urme de scorbut erau pe punctul de a dispare în 
urma unui tratament recomandat de medic; acesta era 
foarte natural şi consta în a mesteca de câteva ori pe zi 
cartofi în stare crudă. 

Bătui la toate porţile. Mă oferii ca model, dar tinerii fără 
lucru se găseau pe toate drumurile... Răspunsei anunţurilor 
date de bătrâni invalizi care căutau pe cineva să-i 
îngrijească. Trebui să devin agentul unei companii de 
maşini de cusut, plătit din comisioane, adică fără un salariu 
fix. Dar bieţii oameni nu se gândesc în timpul perioadelor 
critice în care nu se găseşte de lucru să cumpere maşini de 
cusut, aşa că fui nevoit să renunţ la acest post. 

Încercai în acelaşi timp să găsesc un loc de căruţaş sau de 
salahor, dar la apropierea iernii, armata muncii se revărsa 
spre oraşe. Eu, care până acum mă mulţumisem să-mi port 


nepăsarea prin toate ţările lumii şi în împărăţia spiritului, 
neglijasem să mă înscriu într-un sindicat muncitoresc. 

Îndeplineam tot felul de munci prost plătite. Lucram cu 
ziua, mă angajam cu jumătatea de zi să tund iarba, să tai 
mărăcini, să ridic covoarele, să le bat şi să le pun la loc. Mai 
mult, luai parte la concursul instituit de administraţia 
poştelor pentru slujba de factor poştal şi ieşii primul. Din 
nenorocire, nu mai era nici un loc liber şi trebuia să-mi 
aştept rândul. 

Pentru a nu-mi pierde răbdarea, continuai să muncesc ori 
de câte ori aveam ocazia; astfel, pentru a câştiga zece 
dolari, scrisei o dare de seamă asupra unei călătorii pe o 
distanţă de o mie nouă sute de mile pe care o făcusem într- 
o mică barcă, timp de trei luni, coborând de-a lungul 
Yukonului. Nu cunoşteam stilul gazetăresc, dar eram sigur 
că-mi vor plăti totuşi cei zece dolari pentru lucrare. Nu 
ajunsei niciodată să încasez măcar un singur cent. La 
primul ziar din San Francisco, atunci când prezentai 
manuscrisul, fui învinuit că l-am copiat pe undeva. Alt ziar 
unde trimisei acelaşi manuscris prin poştă, nu-mi confirmă 
primirea. Această tăcere era un semn bun. Cu cât treceau 
mai multe zile, cu atât încrederea că voi avea succes 
devenea mai mare. 

Pot să dezvălui aici partea caraghioasă a întregii afaceri. 
Se zice că nimeni nu se naşte pentru a fi fericit şi că 
fericirea vine la întâmplare, spre unul sau spre altul. Nevoia 
care mă împingea de la spate, mă sili să mă avânt la 
întâmplare pe un drum nesigur. Renunţasem de multă 
vreme la ideea de a deveni scriitor de profesie. Singurul 
meu scop fusese ca prin acest articol să câştig zece dolari. 
Această sumă urma să mă ajute să trăiesc de bine de rău 
până în ziua când aş fi putut găsi un serviciu stabil. Dacă în 
această perioadă s-ar fi ivit un loc vacant la poştă, nu mi-aş 
fi dorit nimic mai bun! 

Nu se produse însă nici o schimbare. În timpul rămas liber 
ca urmare a ocupaţiilor mele ocazionale, mă amuzai să 


scriu un foileton de douăzeci şi una de mii de cuvinte 
pentru o revistă a tineretului. Compunerea şi 
dactilografierea acestei lucrări îmi luară şapte zile. Fără 
îndoială că acesta a fost motivul pentru care manuscrisul 
mi-a fost trimis înapoi: mă grăbisem prea tare şi trecusem 
dincolo de posibilităţile pe care le aveam atunci! Tot răul 
are însă un bine. În timpul necesar pentru ca acest 
manuscris să ajungă la destinaţie şi să se înapoieze, având 
încredere în mine, scrisei mai multe nuvele. Una dintre ele 
o vândui publicaţiei bilunare „Revista Călătoriilor”. Altă 
revistă,. Pisica Neagră”, îmi dădu patruzeci de dolari 
pentru următoarea. „Revista Călătoriilor” îmi făcu o ofertă, 
asigurându-mi şapte dolari şi jumătate pentru fiecare 
nuvelă pe care le-aş fi dat-o, plata urmând să se facă la 
publicare. În felul acesta reuşii să-mi scot bicicleta de la 
amanet, precum şi ceasul şi mantaua de ploaie. În plus, 
închiriai şi o maşină de scris. Cu vremea, achitai toate 
notele datorate la mai multe prăvălii, unde reuşisem să 
capăt mici credite. Îmi reamintesc de un mic băcan 
portughez care nu îngăduia niciodată ca datoria mea să 
treacă de patru dolari. Hopkins, unul din confrații săi, 
începea să se supere îndată ce contul meu ajungea la cinci 
dolari. 

Cam în vremea aceasta am fost chemat la biroul poştei 
pentru a intra în serviciu. Acest lucru neprevăzut mă punea 
în faţa unei dileme îngrozitoare. Cei şaizeci şi cinci de dolari 
pe care i-aş fi putut câştiga regulat în fiecare lună mă 
ispiteau atât de mult, încât nu ştiam ce cale să urmez. Nu 
voi uita niciodată atitudinea directorului poştei din Oakland. 
Când mă prezentai în faţa lui, îi vorbii ca de la om la om, 
arătându-i sincer situaţia în care mă găseam. Îi încredinţai 
planurile mele şi-i arătai toate drumurile ce se deschideau 
prin noua mea meseria de scriitor. Aveam multe posibilităţi 
de izbândă, dar nu puteam fi sigur. Îl rugai să treacă peste 
rândul meu şi să dea postul celui de-al doilea reuşit la 


concurs şi să mă cheme apoi de îndată ce se va ivi un nou 
post liber... 

Directorul se încruntă şi mă întrerupse cu aceste cuvinte: 

— După câte înţeleg, dumneata refuzi această situaţie, da? 

— Nicidecum, protestai eu. Vă rog mult să mă înţelegeţi. 
Dacă aţi avea bunăvoința ca de data aceasta... 

— Nu este de amânat. Lei serviciul sau renunţi, hotăra el 
cu răceală. 

Din fericire pentru mine, felul aspru al acestui om mă 
revoltă. 

— Daţi-l cui doriţi, îi răspunsei. Nu mai primesc postul! 

Capitolul XXVI. MARTIN EDEN. 

Astfel tăiate posibilităţile unei existenţe de funcţionar, mă 
adâncii din nou în literatură. Cred că în tot ceea ce am 
făcut, am dus întotdeauna lucrurile până la extrem. 
Munceam de dimineaţa până seara. Compuneanm, 
dactilografiam, studiam gramatica, stilul sub toate formele 
sale şi analizam lucrările marilor scriitori, pentru a 
descoperi cauzele succesului lor. 

Nu mai dormeam decât cinci ore din douăzeci şi patru şi 
nu-mi îngăduiam nici o pauză din cele nouăsprezece ore ce- 
mi rămâneau. O vecină curioasă, văzând că la mine lampa 
ardea până la orele două sau trei dimineaţa, făcu un fel de 
deducție sentimentală asupra purtării mele, gen Sherlock 
Holmes. Cum nu avea nicodată prilejul să mă întâlnească în 
timpul zilei, ea trase concluzia că eram un jucător înrăit şi 
că lumina aceea fusese pusă la fereastră de către mama 
mea, care voia să îndrepte spre cămin paşii fiului rătăcit. 

Răstimpurile cele mai critice pentru scriitorul începător 
sunt acele lungi şi dureroase epoci de inactivitate 
editorială, în timpul cărora nu vede niciodată venindu-i un 
cec de la ziare sau reviste şi când obiectele mai valoroase 
au luat demult drumul amanetului. 

Aproape toată iama am petrecut-o în costumul de vară. 
Vara următoare, în perioada vacanţelor suferii şi mai mult 
când manuscrisele aşteptau în sertarele birourilor 


redacţionale până la înapoierea personalului. Calea aleasă 
de mine se dovedi a fi cu atât mai grea cu cât n-aveam pe 
nimeni care să-mi dea cel puţin un sfat. Printre prietenii 
mei nu era nici măcar unul care să fi încercat să scrie. 
Descoperii totuşi că pentru a reuşi în profesiunea de autor, 
trebuia să mă dezvăţ încetul cu încetul de cele învăţate de 
la profesorii de literatură în şcoala secundară sau la 
universitate. La început, am fost cuprins de o puternică 
indignare, când îmi dădui deama de acest fapt. În prezent 
însă înţeleg foarte bine ce se întâmplase: tocmai atunci 
când eu dibuiam încă pe calea ce duce la această artă, nu 
se cunoşteau deloc procedeele care duc pe un scriitor la 
renume. Până la acea dată făcuseră epocă scrieri de genul 
lui „Snow Bound” şi „Sarot Resartus”, dar directorii 
revistelor americane erau sătui de acest gen literar şi nu 
mai voiau să audă de el. Le trebuia ceva modem şi ofereau 
preţuri atât de ispititoare pentru tot ce era nou, încât 
profesorii de literatură şi-ar fi dat demisia ca să scrie 
romane după gustul timpului, dacă ar fi fost capabili să facă 
acest lucru. 

Continuai să lupt. Făceam ocoluri lungi pentru a nu trece 
pe lângă măcelarul şi băcanul la care eram dator; amanetai 
încă o dată ceasul, bicicleta şi mantaua de ploaie a tatălui 
meu, în tot acest timp lucrând serios şi reducând pe cât se 
putea orele de somn. 

Unii critici au contestat iuţeala cu care Martin Eden, unul 
dintre eroii romanelor mele, a reuşit să se instruiască. 
Intrat în viaţă ca marinar şi posedând numai cunoştinţele 
rudimentare primite în şcoala primară, am reuşit să fac din 
mine, în decurs de trei ani, un autor de succes. Aceşti critici 
pretind că lucrul ar fi imposibil. Totuşi, azi pot spune: Eu 
sunt Martin Eden. 

După aceşti trei ani, dintre care doi îi folosii pentru a 
învăţa la şcoala secundară şi la universitate, iar unul pentru 
a scrie fără a pierde nici un minut cu studiile, reuşii să dau 
o serie de nuvele în reviste de genul lui „Atlantic Monthly”, 


să fac corecturile primei mele cărţi (editată de Houghton 
Miffin & Co.), să public articole sociologice în „Cosmopolitan 
Magazine” sau în „MclLore's” şi în plus, refuzai un post de 
redactor ce-mi fu oferit telegrafic de un ziar new-yorkez. 
Cam în acea vreme, mă pregăteam şi pentru căsătorie. 

Toate acestea reprezentau muncă din belşug, mai ales în 
ultimul an de pregătire pentru meseria de scriitor. În timpul 
acestor douăsprezece luni, în care adesea mă lipsii de somn 
şi-mi istovii creierul până la limită nu băui măcar o singură 
dată şi nici nu-mi veni poftă de aşa ceva. Pentru mine 
alcoolul nu mai exista. Sufeream adesea de dureri de cap 
datorită surplusului de muncă intelectuală, dar nu căutam 
de loc să-mi recapăt calmul prin băutură. Sfinte 
Dumnezeule! Scrisorile primite de la ziare, prin care mi se 
anunţa că prozele mele sunt admise şi cecurile pe care mi 
le ducea poşta, erau singurele recompense pe care mi le 
doream. 

Un plic subţire v”nit cu poşta de dimineaţă din partea 
unui director de revistă mă stimula mai mult decât ar fi 
făcut-o şase, şapte pahare de coctail. Şi dacă, din 
întâmplare aluneca din plic un cec ceva mai important, 
faptul era suficient spre a mă îmbăta de-a binelea. Mai 
mult, pe atunci nu mă pricepeam de loc la coctailuri. Când 
îmi apăru prima carte am fost invitat într-o seară, de mai 
mulţi prieteni la „Bohemian Club” din San Francisco unde 
ei erau membri. Ne instalarăm în fotolii largi căptuşite cu 
piele şi cineva comandă de băut. Auzii pentru prima oară 
pronunţându-se numele acestor rachiuri amestecate şi 
coctailuri pregătite cu anumite feluri de „scotch”. Pe atunci 
nu ştiam nici măcar că vorba „scotch” înseamnă whisky. 

Nu cunoşteam decât băutura celor săraci, aceea din 
cârciumi şi din porturi, berea şi whiskyul cel ieftin, botezat 
după numele său. Eram atât de încurcat când a trebuit să 
aleg, încât chelnerul a fost cât pe aici să leşine când îi cerni 
un bordeaux după masă. 

CAPITOLUL XXVII. ORGIA DE BERE. 


Succesele literare mi-au permis să-mi îmbunătăţesc felul 
de viaţă şi să-mi lărgesc orizonturile. Mă mărgineam să 
scriu şi să dactilografiez o mie de cuvinte pe zi, făcând 
aceasta chiar duminica şi sărbătorile. Studiam de zor, însă 
nu atât de mult ca altădată. Îmi permiteam să dorm cinci 
ore şi jumătate, ajungând prin forţa lucrurilor să-mi acord 
şi această jumătate de oră suplimentară de odihnă. 
Mijloacele mele financiare îmi dădeau mai multă libertate, 
pe care o foloseam şi pentru a face cultură fizică. Mă 
foloseam mai des de bicicletă, pentru simplul motiv că 
reuşisem s-o scot definitiv de la amanet. Făceam box, 
scrimă, mergeam în mâini, mă întreceam cu alţii la sărituri 
în înălţime şi lungime, trăgeam la ţintă, ridicam greutăţi şi 
înotam mult. 

După o vreme îmi dădui seama că exerciţiile fizice pretind 
mai mult somn decât munca intelectuală. Uneori, când mă 
înapoiam obosit de la astfel de probe dormeam câte şase 
ore. O dată, după o zi bogată în practicarea tuturor 
sporturilor, rămăsei şapte ore în şir stăpânit de o totală 
istovire. 

Asemenea excese erau însă rare. Aveam atâtea de învăţat 
şi de dus la capăt, încât mă necăjeam tare pe mine însumi 
dacă dormeam mai mult şi îl binecuvântam pe inventatorul 
ceasului deşteptător. 

În această perioadă nu simţii niciodată nevoia de a bea. 
Aveam gânduri prea avântate şi duceam o viaţă prea 
vibrantă ca să mă mai cobor în ghearele beţiei. Pe atunci 
visam să salvez lumea, iar alcoolul nu putea să mă înfiebinte 
mai tare decât noul meu ideal. Pe baza celebrităţii ce eram 
pe cale s-o câştig ca scriitor, părerile îmi erau respectate şi 
îndemnurile ascultate. Cel puţin aşa credeam. Orice ar fi 
fost, renumele meu de autor atrăgea auditori la 
conferințele ţinute, auditori pe care numai talentele mele 
oratorice nu i-ar fi convins niciodată să vină. Fui invitat să 
iau cuvântul în cluburi şi organizaţii de toate felurile. Luptai 


pentru cauza pe care o credeam bună, fără a-mi întrerupe 
prin aceasta studiile şi lucrările literare. 

Până în acea vreme, cercul prietenilor mei era destul de 
redus. Acum începeam să fiu înconjurat de alţii noi, să ies, 
să fac vizite. Primeam o mulţime de onoruri şi mai ales, 
invitaţii la masă. Făcui cunoştinţă cu o mulţime de oameni a 
căror viaţă materială era cu mult mai uşoară decât fusese 
vreodată a mea. Descoperii că mulţi dintre ei erau prieteni 
cu băutura, fără a fi neapărat beţivi. Aveau obiceiul să bea 
acasă, cu modestie, poftindu-mă să fac la fel, dintr-un 
sentiment de prietenie şi ca un act de ospitalitate, pe care 
nu-l puteam refuza. Beam nu fiindcă prinsesem gustul 
acelor băuturi şi-mi era indiferent dacă aveam de ales între 
un pahar de coctail sau de whisky de origine scoțiană. 

Mă aflam în posesia unei case. Însuşi faptul că primeam o 
invitaţie aducea după sine obligaţia să primesc la rându-mi, 
pentru a nu mă comporta altfel decât ceilalţi. Făcui deci 
provizii de bere, whisky şi vinuri de masă, urmărind să nu le 
duc lipsa niciodată. 

În toată aceasă perioadă nu avem nici cea mai mică 
înclinare pentru John Barleycorn. Ciocneam cu oaspeţii mei 
pentru că eram o fire sociabilă. Alegerea băuturii mă 
interesa prea puţin şi beam acelaşi lucru ca şi ei, fie că ar fi 
consumat alcooluri tari sau băuturi igienice, inofensive. 
Când nu aveam pe nimeni în vizită, nu beam nimic. Sticlele 
de whisky se găseau totuşi la îndemână, în cabinetul de 
lucru, şi timp de luni şi ani de zile, nu mă atinsei niciodată 
de ele când eram singur. 

În perioadele când luam masa în oraş, observam 
totdeauna, cu oarecare mirare, acea lumină trecătoare de 
veselie şi mulţumire, ce se aprindea în ochii comesenilor 
mei la vederea primului coctail. După un timp, acest obicei 
îmi păru şi mie foarte plăcut şi plin de nobleţe. Firea mea 
veselă şi vitalitatea excepţională n-aveau nevoie de acest 
stimulent; dovadă că niciodată nu-mi veni ideea, când 


mâncam singur, să gust un coctail pentru a-mi deschide 
pofta de mâncare. 

Îmi amintesc de un om foarte spiritual, puţin mai în vârstă 
decât mine, care mă vizita adesea. Îi plăcea mult whiskyul. 

Şedeam uneori după amiezi întregi în cabinetul meu de 
lucru, bând împreună. Când el începea să se îmbete, eu 
abia simţeam că whiskyul produce un uşor efect asupră-mi. 
Dacă mă lăsam dus în a practica acest obicei, manifestarea 
mea se datora influenţei încă puternice a unui trecut în 
care şedeam zile şi nopţi întregi cu paharul în mână pentru 
a ţine prietenilor tovărăşie la băutură. 

Faptul cel mai grav era că John Barleycorn nu mă mai 
îngrozea. Ajunsesem să mă cred mai tare ca el. Nu-mi 
dovedisem oare mie însumi, în timpul acestor ani de muncă 
şi studii peste care trecusem că puteam să-l înving? Beam 
puţin sau mult, după cum aveam chef, dar acest drog 
blestemat nu mai avea influenţă asupră-mi şi nu putea să-mi 
stârnească dorinţa. Îmi plăcea să-l consum ca pe vremea lui 
Scotty, a pescarului sau a hoţilor de stridii, numai pentru a 
face un act de camaraderie şi pentru a da dovadă de 
virilitate. 

Oamenii cultivați cu care veneam în contact, aceşti 
aventurieri ai spiritului, erau şi ei băutori. De ce nu i-aş fi 
imitat, mai ales că nu aveam nimic a mă teme din partea lui 
John Barleycorn? 

Trăii ani îndelungaţi stăpânit de această mentalitate. 
Câteodată, mă lăsam prins în cursă, dar aceasta se întâmpla 
rar. Beţia mă împiedica să lucrez dar în nici un caz nu 
puteam admite acest lucru. Mi se întâmplă de mai multe ori 
să mă ameţesc în cursul unei şederi de câteva luni în 
cartierul East-End din Londra. Silit de împrejurări, trebuia 
să mă amestec în viaţa poporului spre a mă documenta 
asupra unei scrieri la care lucram16. În dimineţile ce 
urmau unor astfel de abuzuri, tunam şi fulgeram împotrivă- 
mi fiindcă prin ele mi se răpea facultatea de lucru. Totuşi, în 


astfel de ocazii mă găseam pe poteca aventurii, şi întâlnirea 
cu John Barleycorn era ceva de neînlăturat. 

Având certitudinea că nu voi fi pedepsit prin lungul meu 
antrenament de a bea şi prin repulsia pe care o aveam 
împotriva alcoolului, mi se întâmplă în timpul diverselor 
mele rătăciri în mijlocul oamenilor să iau parte cu mândrie 
la beţii prelungite peste măsură. Oricât de ciudată ar părea 
această vanitate ce-i împinge pe oameni să recurgă la 
abuzuri, ea este totuşi un fapt de necontestat, aşa cum voi 
dovedi-o printr-un exemplu. 

Am fost invitat de un grup de tineri înflăcăraţi să prezidez 
o reuniune ţinută într-o cafenea unde berea urma să curgă 
în valuri. Eram pentru prima oară de faţă la o astfel de 
manifestare şi nu puteam prevedea ce avea să se întâmple. 
Mă aşteptam la discursuri pline de foc asupra unor subiecte 
alese. Fără îndoială că mulţi dintre tinerii mei prieteni vor 
bea peste măsură, dar eu îmi promisei să nu trec niciodată 
peste o limită. N-aş fi bănuit că aceşti tineri, atât de 
originali, căutau în orgii ocazionale ceva deosebit de 
monotonia existenţei precum şi un motiv de a scoate din 
minţi oamenii mai serioşi decât ei. Unul dintre ei îmi 
mărturisi mai târziu că la întrunirea de mai înaintea aceleia 
la care luam parte, reuşiseră să-l îmbete până la 
inconştienţă pe invitatul lor de onoare, un tânăr şi înflăcărat 
radicall7, fără experienţă în arta de a bea. 

După primele clipe petrecute în mijlocul lor, înţelesei ce 
aveau de gând cu mine şi în fiinţa-mi apăru un straniu 
sentiment de amor-propriu. 

Le voi arăta eu acestor tineri încrezuţi cine va fi mai 
rezistent! Da, vom vedea cine va putea da dovadă de mai 
multă vitalitate, cine va avea un stomac mai îndurător şi un 
cap care să rămână limpede la orice probă! Să vedem cine 
se va tăvăli ca un porc şi cine va rămâne în picioare. Micuţii 
aceştia credeau că m-au prins într-o cursă şi făceau haz 
dinainte! 

Sărmanii! 


Se înţelege că era vorba de o probă în care era umilitor să 
te declari învins. Mi se oferea bere din belşug. Puah! De ani 
de zile nu mai băusem - în prezent cunoşteam alte calităţi 
mult superioare aceleia servită acolo - dar trecusem prin 
epoci când mă măsurasem cu oameni adevăraţi, nu cu astfel 
de pirpirii şi mă simţeam capabil să-i vâr pe toţi sub masă! 

Beţia începu. Ciocnii cu cei mai buni dintre ei. În astfel de 
cazuri, se mai îngăduia câte o slăbiciune la alţii, dar 
niciodată la invitatul de onoare, care trebuia să rămână la 
înălţime până la sfârşit. 

Toate lungile mele nopţi de studiu, toate cărţile pe care le 
citisem, toată înţelciunea cucerită dispărură înaintea 
monştrilor dorinţei de a se avânta din nou tot mai mult în 
mocirlă. Porcul, maimuța şi tigrul se iveau în mine din 
profunzimi de prăpastie, din acele străfunduri unde 
lâncezea un atavism vrăjmaş şi brutal. 

După terminarea „şedinţei”, îmi păstram încă echilibrul şi 
mergeam drept fără să mă clatin, lucru cu care s-ar fi putut 
lăuda puţini dintre ceilalţi participanţi la întrecere. Revăd 
parcă în colţul străzii pe unul dintre acei flăcăi care plângea 
de necaz în timp ce arăta celorlalţi siguranţa mersului meu. 
Era departe să ştie că o voinţă de fier, căpătată în urma 
unor ani îndelungaţi de antrenament se încleştase în 
fumurile beţiei de fiinţa mea conştientă şi ordona muşchilor 
mei. Nu putea să-şi dea seama cu preţul cărui efort vocea 
îmi rămânea limpede, felul de exprimare uşor, gândirea 
întreagă şi raţionamentul logic. 

Totuşi râdeam în sinea-mi. Nu reuşiseră să mă ridiculizeze. 
Am chiar o oarecare mândrie de a le fi înşelat aşteptările, 
mândrie pe care nu mi-o pot stăpâni, chiar dacă privesc 
retrospectiv. Într-atât este de complexă natura umană! A 
doua zi de dimineaţa, otrava absorbită în ajun îşi produsese 
efectul, îmi era aşa de rău, încât nu puteam să-mi scriu cele 
o mie de cuvinte obişnuite. Avui o zi mizerabilă. În cursul 
după amiezii trebuia să pronunţ un discurs care, după câte 
cred, a fost la fel de mahmur ca şi mine însumi. Unii dintre 


auditorii din primele rânduri erau câţiva dintre acei tineri 
din ajun. Şedeau acolo pentru a descoperi în persoana mea 
urmele orgiei noastre de bere. Nu ştiu ce concluzii au tras, 
dar mă consolai cu uşurinţă văzând starea de plâns în care 
erau. În orice caz, nu arătam ca ei. 

Jurai să nu mă mai las niciodată furat de asemenea 
impulsuri şi-mi ţinui promisiunea, căci aceasta a fost ultima 
beţie de acest gen. Fără îndoială că am continuat să beau: 
mi-am învăluit însă viciul în mai multă înţelepciune şi 
discreţie şi l-am curăţat de orice spirit se întrecere. Căci 
există grade de învăţământ şi progrese chiar în arta de a 
bea! 

lată un exemplu care dovedeşte că în acea epocă nu beam 
decât din spirit de camaraderie. În cursul unei treceri a 
Atlanticului, cu vechiul „leutonic”, avui ocazia de la început 
să cunosc un telegrafist englez şi un reprezentant al unei 
firme de navigaţie spaniolă. Unica lor băutură, pe care o 
numeau destul de original „gât de cal” era un amestec 
dulce şi împrospător în care se introduceau mere şi coji de 
portocală. În tot cursul călătoriei, nu băui nimic altceva. 
Dacă ei ar fi consumat whisky, fără îndoială că aş fi făcut la 
fel. 

Să nu se creadă în mod eronat că eram lipsit de voinţă. Nu 
mă interesam de alegerea băuturilor, atâta tot. Nu puneam 
nici un fel de interes în această chestiune. Eram plin de 
tinereţe, de îndrăzneală şi alcoolul nu era pentru mine 
decât ceva cu totul neglijabil. 

Capitolul XXVIII. MAREA SUFERINŢĂ. 

Nu sosise încă sorocul la care să mă robesc, în care să mă 
apropii cu totul de John Barleycorn şi să-l urmez în cele mai 
ciudate capricii ale sale. Totuşi, el se strecura din ce în ce 
mai adânc în viaţa mea pe măsură ce înaintam în vârstă şi 
succesele literare de înmulţeau şi se transformau în 
bunăstare materială precum şi în tot mai multe relaţii 
mondene. În această perioadă încă mă mai mărgineam faţă 
de el la simple îndatoriri de politeţe. Beam pentru a fi 


sociabil, atâta tot. De îndată ce rămâneam singur, uitam de 
alcool. Rareori măi făceam câte un chef intim, dar îl 
socoteam drept un mic tribut adus prieteniei. 

Eram atât de puţin pregătit să-i cad pradă lui John 
Barleycorn, încât în clipele mele de disperare de atunci nu 
m-am gândit nicodată să-i cer o mână de ajutor. Aveam mari 
supărări personale şi unele preocupări mai aparte care nu- 
şi au locul în această povestire. Dacă mai adăugăm şi 
suferinţele intelectuale care le întovărăşesc totdeauna pe 
cele morale, se va înţelege chinul prin care treceam. Nu 
aveam o experienţă prea vastă în ale vieţii. Studiasem prea 
mult ştiinţa pozitivă şi suferisem influenţa sa în felul meu. În 
ardoarea dată de tinereţe, am făcut greşeala pe care o fac 
mulţi, de când lumea, să caut cu încăpățânare adevărul ce 
se ascunde în spatele aparenţelor. O dată ce smulsei 
vălurile, ceea ce văzui îmi inspiră o groază pe care nu o 
putui învinge. Într-un cuvânt nu-mi măi rămânea aproape 
nimic din idealurile mele frumoase, poate numai credinţa în 
umanitate, într-o umanitate cu adevărat curată. 

Această lungă criză de pesimism este o boală prea 
obişnuită la cea mai mare parte dintre noi, ca să mai fie 
nevoie s-o descriu. Ajunge să spun că la mine atinsese un 
asemenea grad de intensitate, încât mă gândeam la 
sinucidere cu răceala unui filosof grec. Grija de fiinţele care 
depindeau de mine, pentru hrana şi adăpostul lor, mă făcu 
să cuget mult. Era însă o simplă problemă de morală. Nu m- 
ar fi oprit. Adevărata mea salvare fu alta, ultima mea 
dorinţă: aceea ce a crea o lume mai bună. 

Cunoştinţele smulse după lupte îndelungate şi prin muncă 
aspră, mă decepţionaseră. Vedeam totul sub o lumină 
întunecată. Succesul? îl dispreţuiam. Celebritatea? O 
comparam cu cenuşa stinsă. Societatea pe care o 
frecventam, compusă din bărbaţi şi femei cu puţin deasupra 
drojdiei umane din porturi, mă făcea să mă cutremur de 
murdăria şi mediocritatea sa mentală. Dragostea femeii? 
Semăna cu restul. Cât despre bani, nu mă ispiteau. Ce 


însemnau arta şi cultura? Ce rămânea din ele în faţa 
faptelor pozitive ale biologiei? 

Toate aceste lucruri le socoteam caraghioase; mai 
caraghioase îmi apăreau însă fantoşele care se 
împopoţonau cu ele. 

Din cele de mai sus, se poate vedea până unde mergea 
dezgustul meu de viaţă. Mă născusem cu o fire de luptător, 
dar cele pentru care luptasem până acum nu meritau 
osteneala. Îmi mai rămânea un singur ideal: aducerea 
binelui pentru cei mulţi, pentru popor. În această stare, 
văzând adesea neputinţa mea, eram disperat. Totuşi nu m- 
am gândit nicodată că John Barleycorn ar putea să fie 
leacul care m-ar putea ajuta să suport existenţa. Unicul 
leac, în ochii mei, era ţeava rece a unui revolver, un glonte 
care m-ar cufunda în noaptea eternă. 

Aveam în casă whisky din belşug, dar îl socoteam rezervat 
pentru oaspeţi. Singur, nu mă atingeam de el. În vreme ce 
noul meu ideal lua contururi tot mai precise, mă curpinse 
brusc o adevărată groază de propriu-mi revolver. Obsesia 
de a muri mă urmărea atât de mult, încât temându-mă să 
nu comit vreun act funest în timpul nopţii, aflat încă sub 
imperiul somnului, încredinţai arma soţiei rugând-o s-o 
ascundă bine, aşa încât să fie departe de mine, să nu mă 
poată ispiti... 

Recunoscător idealului care mă salvase, coborâi în arenă 
şi începui să lupt pentru el excesiv, aşa cum ştiam eu să fac 
în oricare domeniu. Deşi mulţi îmi aduc învinuirea că am 
greşit oprind unele idei în mers, realitatea a dovedit 
contrariul. Fie vorba între noi, acum pot să afirm că am 
ajutat la evoluţia politico-socială din Statele Unite grăbind-o 
cu cel puţin cinci ani. 

Lupta mi-a făcut bine, ajutându-mă să înving boala cea 
îngrozitoare. Intrai în covalescenţă şi dragostea tot mai 
puternică nutrită pentru cei mulţi reuşi să mă vindece. 

Între timp nu mai urmării să descopăr realitatea 
universală cu vechea-mi înverşunare. Când pumnii mi se 


încleştară pe ultimele văluri, m-am temut să le înlătur, atât 
de mult mă înfricoşa să contemplu încă o dată adevărul în 
toată goliciunea lui zguduitoare. Dimpotrivă, încercai cu 
energie să şterg din spiritul meu amintirea primelor vedenii 
îngrozitoare. 

Ajunsei în sfârşit să cunosc fericirea adevărată. Viaţa îmi 
zâmbea şi ajunsei să simt plăcerea de a trăi în cele mai 
neînsemnate lucruri. Refuzasem să analizez prea mult 
problemele de mare adâncime. Citeam încă, dar 
înflăcărarea de odinioară dispăruse. Nici chiar în prezent 
nu mi-am părăsit obiceiul de a citi regulat, dar nu mai 
găsesc în mine patima arzătoare din tinereţe. Pe atunci, 
ascultam cu lăcomie vocile din necunoscut care îmi şopteau 
să caut să pătrund misterele ascunse în fondul vieţii şi 
sincolo de stele. Acum, aceste voci nu se mai aud. 

Capitolul acesta este menit să dovedească faptul că am 
reuşit să înving acea boală îngrozitoare în ghearele căreia 
poate să cadă oricare dintre noi, fără să-l chem în ajutor pe 
John Barleycorn. Mă întreb dacă în mare parte n-a fost el 
cel vinovat de apariţia ei! Trecutul meu atât de des petrecut 
în tovărăşia sa era o grea povară! 

Fără a mai căuta cauzele bolii, pot să spun că vindecarea 
am obținut-o fără acest „domn”. Dragostea, mulţimea, 
iluziile sănătoase ale spiritului omenesc, au fost singurele 
medicamente adevărate. 

Niciodată n-a existat un om atât de puţin înclinat de la 
natură către consumul de alcool şi totuşi se va vedea, în 
cele ce vor urma, cât de scump am plătit îndelungata mea 
prietenie - adesea silită - cu John Barleycorn, acest demon 
pe care l-am întâlnit timp de douăzeci şi cinci de ani, 
absolut pretutindeni. 

Capitolul XXIX. COCTEILURI. 

După suferinţa cea mare, m-a hotărât să nu beau decât în 
tovărăşia prietenilor, pentru a nu deveni un ursuz. Iotuşi o 
uşoară înclinare pentru alcool începea să se ivească pe 
nesimţite. Nu era o necesitate fizică. Corpul meu nu cerea 


alte stimulente decât călăria, boxul sau sporturile nautice şi 
îl satisfăceam din plin, lăsându-mă furat de toate exerciţiile 
în aer liber. Eram sănătos tun, şi când făcui o asigurare pe 
viaţă, medicii societăţii la care mă adresasem, mă găsiră 
într-o stare fizică excelentă. 

Astăzi, când privesc înapoi, îmi dau seama că tendinţa de a 
bea era, la începutul existenţei mele, provocată de mediul 
în care trăiam, de mentalitatea pe care mi-o formasem, de 
starea nervoasă, de firea mea înflăcărată. Cum aş putea să 
explic toate acestea? 

Am să încerc. Privind lucrurile fiziologic, din punctul de 
vedere al gurii şi stomacului meu, alcoolul nu încetase 
niciodată să-mi inspire dezgust. Cele mai rafinate băuturi 
nu mă ispiteau mai mult decât berea de la cinci ani, sau 
vinul acela greu al italienilor, la vârsta de şapte ani. Îndată 
ce eram singur, pe cale de a scrie sau a studia, nu mă mai 
gândeam la băutură. Îmbătrâneam însă, deveneam mai 
prudent, mai urâcios poate. Discuţiile pe care le auzeam în 
societate mă atrăgeau prea puţin: le urmăream plictisit şi 
adesea era o tortură pentru mine să ascult banalităţile şi 
prostiile femeilor sau pretenţiile pline de obrăznicie şi 
vorbăria goală dar pompoasă a pigmeilor semidocţi. Era 
tributul pe care oricine trebuie să-l plătească atunci când a 
citit prea mult sau când este el însuşi un prost. Faptul 
principal este că sufeream. Pentru mine dispăruse viaţa, 
veselia aceea, uitarea pe care o găseam odinioară în 
raporturile cu oamenii. 

Mă ridicasem prea sus printre stele sau poate mă 
deşteptasem dintr-un somn adânc. Pare curios, dar nervii 
nu-mi erau deloc zdruncinaţi de oboseală. Aveam pulsul 
normal. Starea excelentă a inimii şi plămânilor mei urma 
încă să provoace admiraţia medicilor. Îmi scriam zilnic mia 
de cuvinte. Duceam la capăt, cu o punctualitate strictă şi 
plină de bucurie, toate îndatoririle pe care mi le pretindea 
viaţa. În timpul nopţii, dormeam ca un copil. Totuşi... 


totuşi de îndată ce apăream în apropierea altor oameni 
eram cuprins de o întunecată melancolie în timp ce în 
interior, fiinţa-mi spirituală plângea amar. Nu mai găseam 
nici forţa să râd în faţa solemnelor proclamaţii făcute de 
indivizi pe care, în forul mei intim, îi socoteam drept nişte 
idioţi şi încurcă lume. Nu-mi regăseam nici măcar spiritul 
de glumă, pentru a răspunde la vorbăria lungă şi seacă a 
femeilor care sub aparenta lor naivitate şi drăgălăşenie 
rămân la fel de primitive ca şi femelele preistorice, tot atât 
de naturale şi primejdioase când îşi urmează destinul lor 
biologic, deşi au înlocuit pielea păroasă de odinioară cu 
blănuri mai scumpe şi mai rare. Pot jura că nu eram 
pesimist. Mă plictiseam, iată realitatea. Prea adesea 
fusesem de faţă la acelaşi spectacol şi auzisem aceleaşi 
cântece, aceleaşi discuţii. Mersesem atât de des la teatru şi- 
i cunoşteam atât de bine mecanismul, încât nici dibăcia 
actorilor principali, nici râsul sau cântecele figuranţilor, nu 
mă puteau opri să văd decorurile şi ce era dincolo de ele. 

Nu se poate câştiga nimic atunci când se pătrunde în 
culise şi nici atunci când descoperi acolo pe vreun tenor cu 
voce de înger, pe punctul de a-şi bate nevasta! Totuşi eu 
îndrăznisem să pătrund, şi acum plăteam urmările. Eram 
poate un prost, n-aş putea spune. Cert este că legăturile 
mele sociale deveneau din ce în ce mai neplăcute. Pe de altă 
parte, trebuie să mărturisesc că uneori, foarte rar, mi se 
întâmplă să întâlnesc câte un suflet de elită sau proşti de 
felul meu, cu care puteam petrece câteva ore de neuitat în 
împărăţia stelelor sau în paradisul nebunilor. Aveam o soţie 
cum rar poate fi întâlnită; unul din acele suflete nobile, cu o 
fire sănătoasă, naturală. Niciodată n-am ştiut ce este 
plictiseala în apropierea ei. Era pentru mine un izvor 
nesecat de încântare şi de manifestări neaşteptate. Nu-mi 
puteam însă petrece tot timpul în tovărăşia sa şi socoteam 
că nu este nici drept şi nici cuminte să o silesc să-şi împartă 
vremea numai cu mine. În afară de aceasta, dădusem la 
iveală o serie de cărţi pline de succes: ori, în această 


situaţie, lumea are anumite pretenţii din partea soţiei unui 
autor de renume. Apoi, orice om normal are nevoie din 
când în când de societatea altuia. 

Am ajuns acum la punctul principal. Ce cale îmi rămânea 
pentru a putea înfrunta jocul stupid şi legăturile sociale, 
odată ce le smulsesem vălurile înşelătoare ce la confereau 
farmecul obişnuit? Aveam o singură soluţie: ajutorul lui 
John Barleycorn, înarmat cu o răbdare de neînvins, 
aşteptase un sfert de secol clipa în care voi veni eu însumi 
să-i întind mâna, cerându-i sprijinul. Datorită conformaţiei 
mele fizice deosebite şi norocului, până în acea clipă toate 
încercările sale dăduseră greş. Nu-i reuşise nici o viclenie, 
dar mai avea atâtea altele în bogata sa colecţie! 

Descoperii că unul sau mai multe coctailuri mă consolau 
oarecum făcându-mă să văd mai puţin prostia umană. 
Sorbite înainte de masă, mă ajutau să râd în hohote de 
lucruri care de mult timp încetaseră să mi se mai pară 
caraghioase. Coctailul era o înţepătură de ac, un stimulent 
pentru spiritul meu obosit şi blazat. Lovitura de bici pe care 
o dădea imaginaţiei era suficienă spre a-mi reda veselia 
naturală. Zâmbetul îmi revenea pe buze, cântam şi băteam 
câmpii cu oameni pe care în mod normal abia de-i puteam 
suferi. Schimbam idei comune şi mă distram cu acei indivizi 
mediocri şi încrezuţi care nu cunoşteau decât un singur fel 
de discuţie. 

Dintr-un om moroconos, coctailul mă transforma într-un 
chefliu nespus de vesel. Mă intoxicam însă prea mult de 
această veselie iluzorie care suna fals. Cu toate acestea, ea 
se strecura cu atâta viclenie încât eu, un atât de vechi 
cunoscător al lui John Barleycorn, nu-mi dădui seama 
încotro mă ducea, începeam să prind gustul vinului şi al 
muzicii. Curând aveam să le pretind sus şi tare. 

Cam în acea epocă, am fost trimis în Extremul Orient în 
calitate de corespondent de război al unui ziar american. 
Pofta de a sorbi un coctail înainte de masă ajunse să fie atât 
de puternică, încât aşteptam cu nerăbdare ora mâncării. 


Primeam toate invitaţiile la dineuri şi în afară de aceasta, 
îmi luasem obiceiul să merg aproape în fiecare după-amiază 
la anumiţi prieteni unde eram atras de o forţă irezistibilă. 
Mă grăbesc să adaug că farmecele stăpânei casei nu aveau 
nici o legătură cu regularitatea vizitelor mele. Adevărul era 
că acolo mi se ofereau cele mai bune coctailuri din marele 
oraş în care mă găseam, unde totuşi, toţi străinii erau 
socotiți maeştri în arta de a pregăti băuturi complicate. În 
localuri de lux, la hoteluri sau chiar în casele particulare, nu 
se preparau niciodată asemenea băuturi divine. Erau 
adevărate capodopere de dibăcie. Încântau simţul gustului 
şi erau un stimulent neîntrecut. Cu toate acestea, credeam 
că nu doresc coctailurile acelei case decât din pură 
îndatorire naturală prezentă la o fiinţă sociabilă. 

Părăsii oraşul şi străbătui călare sute şi sute de mile de-a 
lungul râurilor şi printre munţi. Timp de luni întregi urmării 
operaţiunile de război şi, în sfârşit, ajunsei în Manciuria 
împreună cu armatele victorioase ale Japoniei, fără a 
consuma nici un pic de băutură în tot decursul călătoriei. În 
orice clipă aş fi putut găsi, în proviziile pe care le duceam 
pe cai, mai multe sticle de whisky. Niciodată însă nu mi-ar fi 
venit ideea să desfac vreuna numai pentru mine. Dacă, din 
întâmplare, întâlneam vreun alb care venea cu o misiune în 
tabără, ciocneam împreună câte un pahar, aşa cum se face 
întotdeauna. De altfel, acesta era motivul pentru care 
luasem cu mine sticlele, punându-le la socoteală ziarului 
pentru care lucram. 

Numai privind cu atenţie înapoi, pot fixa cumva progresele 
aproape neobservate ale dorinţei de a bea. Am fost pus în 
gardă prin unele amănunte pe care n-am ştiut să le văd, iar 
mai târziu, de mici întâmplări a căror gravitate nu o putem 
simţi pe atunci. 

În fiecare iarnă obişnuiam să fac câte o călătorie pe mare, 
de şase până la opt săptămâni, în regiunea golfului San 
Francisco.” Yachtul meu „Snark”, un mic vas solid, avea o 
cabină confortabilă şi o mică bucătărie. Drept bucătar 


aveam un tânăr coreean şi mai luam pe bord, în mod 
obişnuit, câte un prieten sau doi pentru a ne bucura 
împreună de plăcerile acestei călătorii, îmi luam de 
asemenea maşina de scris pentru a lucra zilnic obişnuita-mi 
mie de cuvinte. 

În iama aceea eram însoţit de un amic, Cloudesley, care 
mai fusese cu mine. Mai invitasem încă un prieten, Toddy, 
care mergea cu noi pentru prima oară. În anii trecuţi, 
pentru a face pe placul lui Cloudesley, luasem pe bord o 
cantitate de bere pe care o băusem încetul cu încetul în 
decursul călătoriei. 

De data aceasta, situaţia era alta. Toddy îşi căpătase 
această poreclă - căci numele său era o poreclă - numai 
datorită dibăciei sale diabolice de a pregăti punchuri fără 
rival. Luarăm deci cu noi o mare cantitate de whisky care, 
din nefericire, fu reînnoită de mai multe ori! Cloudesley şi 
cu mine căpătaserăm slăbiciunea pentru un anumit „toddy” 
arzător, pe care îl dam pe gât cu multă plăcere deoarece ne 
provoca aproape instantaneu o stare de veselie nebună. 
Această băutură începea să-mi placă atât de mult, încât o 
aşteptam cu adevărat, şi după un timp o beam regulat 
împreună cu prietenii mei, de patru ori pe zi: înainte de 
gustarea de dimineaţă, la începutul mesei de prânz, puţin 
înainte de cină şi seara când ne culcam. Nu eram niciodată 
beţi, dar trebuie să mărturisesc că de patru ori pe zi toţi 
trei vedeam viaţa în roz. 

Abia trecuse jumătate din timpul consacrat călătoriei 
noastre de plăcere, când Toddy a fost chemat la San 
Francisco pentru afaceri. Începând din acea clipă, 
Cloudesley şi cu mine îl puserăm pe tânărul coreean să ne 
facă regulat acele punchuri urmând strict formula lăsată de 
cel plecat. 

Obiceiul acesta nu se menţinu decât pe vas. Când mă 
înapoiai pe pământ, nu mai simţii nevoia de punch pentru a- 
mi deschide ochii dimineaţa şi spre a mi-i închide seara. De 


atunci, nici n-am mai gustat aşa ceva şi pot spune că au 
trecut ani îndelungaţi. 

lată însă unde am vrut să ajung: îmi păceau mult acele 
punchuri. Veselia ce o provocau era cu adevărat 
miraculoasă. Sunt sigur că prin ele John Barleycorn îşi 
făcea numeroşi prieteni. Constituiau începutul spre o 
înclinare ce trebuia, zi după zi, să se mărească, şi până la 
urmă să degenereze într-o dorinţă continuă şi de neînvins. 
Cam aşa s-a întâmplat şi cu mine, deşi trăisem alături de 
John Barleycorn atâta vreme şi rânjeam în faţa zadarnicelor 
sale eforturi de a mă învinge: nu ştiam nimic pe atunci. 
Eram departe de a ghici adevărul! 

Capitolul XXX. O NOUĂ ÎNCERCARE. 

Asemeni tuturor bolnavilor, petrecui o mare parte din 
covalescenţă ocupându-mă cu lucrurile mărunte ale vieţii, 
care nu aveau nici o legătură cu cărţile de ştiinţă. 
Câteodată, pentru a mă distra, aveam manifestări de copil. 
Astfel, uneori aveam poftă să mă joc umblând în patru labe 
în piscină sau sărind coarda pe câmpie; alteori călăream că 
un nebun sau încercam să reconstitui diferite imagini, 
potrivind cu răbdare micile fragmente. 

Rezultatul unei astfel de existenţe nu întârzie să se arate. 
Sătul de atmosfera oraşului şi convins că descoperisem 
paradisul la ferma mea din Valea Lunii, mă hotărâi să mă 
stabilesc aici pentru tot restul vieţii. De fapt, nimic nu mă 
reţinea în oraş, cu excepţia teatrului, muzicii şi... băilor 
turceşti. 

Îmi ordonai viaţa cum nu se poate mai bine. Mă dedicam 
deopotrivă muncii şi jocului. Citeam mai mult romane decât 
cărţi ştiinţifice. Studiam de zece ori mai puţin decât în 
trecut. Problemele fundamentale al vieţii tot mă mai 
interesau, numai că le priveam acum cu oarecare 
neîncredere şi aceasta de când, voind să smulg vălurile 
adevărului, îmi arsesem degetele. 

Mărturisesc că noua mea atitudine ascundea acel grăunte 
de ipocrizie şi minciună, atât de necesar omului care ţine 


morţiş să trăiască. Cu alte cuvinte, mă legasem la ochi 
pentru a nu mai vedea ceea ce eu numeam interpretarea 
brutală a faptului biologic. În orice caz, reuşisem să scap de 
un obicei rău, de o stare de spirit periculoasă şi repet, mă 
scăldam în fericire. Dacă privesc în urmă cu atenţie şi judec 
rece, sunt nevoit să mărturisesc că aceasta a fost perioada 
cea mai fericită din viaţa mea. Veni însă şi ora când, fără 
nici o socoteală, a trebuit să plătesc cei douăzeci de ani de 
prietenie cu John Barleycorn... 

Câteodată aveam la fermă invitaţi care rămâneau câteva 
zile. Unii dintre ei nu obişnuiau să bea, dar nu era 
cuviincios să le impun şi celolalţi aceeaşi abstinenţă; aşa 
încât comandai o provizie de băuturi pentru vizitatori. 

Slăbiciunea mea pentru coctailuri nu mergea până acolo 
încât să învăţ şi felul cum se prepară. Mă înţelesei deci cu 
un specialist din Oakland să-mi pregătească o serie şi să mi 
le trimită. Când eram singur, nu mă atingeam de ele, dar 
îmi dădui seama curând că după orele de lucru doream să 
sosească vreun prieten cu care să gust, în sfârşit, un 
păhărel. Pe de o parte, eram aşa de puţin dispus să beau, 
încât un singur coctail reuşea să mă influenţeze luminându- 
mi spiritul şi provocându-mi câteva minute de veselie 
înainte de masă. Pe de altă parte, forţa stomacului meu şi 
rezistenţa la băutură erau atât de mare, încât acel unic 
coctail nu reuşea decât să-mi provoace o uşoară excitație şi 
o plăcere trecătoare. 

Într-o zi, un prieten îmi ceru pe faţă şi fără nici cea mai 
mică sfială, un al doilea coctail. Ciocnii cu el. Senzaţia 
plăcută dură mai mult, râsul fu mai profund şi mai sonor. 
Asemenea experienţe nu se pot uita. Câteodată, sunt 
înclinat să cred că m-am apucat cu tot dinadinsul de 
băutură, fiindcă eram cu adevărat prea fericit. 

În altă zi, soţia mea Charmian şi cu mine plecarăm într-o 
lungă plimbare în munţi, călare. Servitorilor le dădusem 
liber pentru toată ziua. Când ne întoarserăm, la o oră 
înaintată din noapte, începurăm să ne preparăm singuri 


masa, cu multă plăcere. Eram numai noi doi în bucătărie şi 
viaţa ni se păru nespus de frumoasă. Cât despre mine, eram 
în culmea fericirii; uitasem cu totul de cărţi şi de 
adevărurile absolute. Corpul meu plin de vigoare era 
cuprins de o oboseală sănătoasă, aşa cum oricine poate 
resimţi după o zi de plimbare călare, în aerul curat al 
munţilor. În noaptea aceea de vis, mă găseam alături de 
draga mea, preparându-ne singuri mica noastră cină şi 
uitând de toate. Scăpat de orice grijă, nu mai aveam datorii 
de plătit. Bani aveam destui, iar viitorul se deschidea larg şi 
promiţător înaintea noastră. Şi acolo, în bucătărie, alimente 
delicioase fierbeau pe plită, râsetele noastre se contopeau 
fericite, iar eu simţeam în stomac ghimpele foamei. 

Eram atât de mulţumit încât, la un moment dat, nu ştiu 
cum, simţii că se ridică în mine dorinţa nestăvilită pentru o 
stare şi mai bună. Apreciam starea mea de fericire, dar 
doream să o facă să crească, să devină şi mai intensă. Ah, 
ştiam mijlocul de a ajunge la aşa ceva, îl învăţasem din 
nenumăratele mele ciocniri cu John Barleycorn! De mai 
multe ori, ieşii din bucătărie pentru a lua sticla de coctail; 
de fiecare dată înghiţeam câte un pahar. Rezultatul a fost 
măreț. Fără a fi beat, mă simţii în curând încălzit şi animat 
de o voioşie nespusă. Viaţa îmi arunca fericirea cu 
amândouă mâinile, dar eu nu mă mulţumeam cu atât, ci mai 
adăugam încă dărniciei sale. Starea mea de fericire avea 
măreţia unei piramide al cărei vârf se apropie de cer. Fu o 
clipă sublimă a vieţii mele - una dintre cele mai minunate 
din câte trăisem până atunci... Dar i-am plătit preţul, mult 
timp după trecerea ei, aşa cum se va vedea. Astfel de clipe 
nu se pot uita, iar pe de altă parte, omul, în nerozia sa, nu 
înţelege că nu există nici o lege fixă care să decreteze că 
aceleaşi cauze vor produce totdeauna aceleaşi efecte. Altfel 
că, a mia pipă de opium ar produce plăceri asemnătoare cu 
cele provocate de prima, sau un singur coctail în loc de mai 
multe, ar aprinde aceeaşi flacără, după un an de obişnuinţă. 


Într-o zi când nu aveam invitaţi, după ce-mi terminasem 
munca de dimineaţă, îmi oferii singur un coctail înainte de 
masă. Din păcate, luai acest obicei. De data aceasta, căzui 
în cursa ce mi-o întinse John Barleycorn, căci după aceea, 
începui să beau regulat, nu din spirit de ospitalitate, nici 
pentru gustul unei băuturi, ci numai pentru efectul însăşi al 
beţiei. 

Doream acest coctail ca aperitiv. Niciodată nu-mi veni 
ideea că nu trebuie să-l iau. Oare nu-l plătisem eu? Aveam 
mijloace acum să-mi ofer mii de coctailuri pe zi, dacă mi-aş 
fi dorit-o. Ce însemnătate putea avea pentru mine un singur 
coctail, când de atâtea ori şi timp de ani întregi sorbisem 
cantităţi enorme de bături mult mai tari, fără a resimţi nici 
cel mai mic rău? 

Iată programul unei zile, aşa cum îl urmam la fermă: în 
fiecare dimineaţă, cam de la ora opt şi jumătate, după ce 
citeam sau corectam în pat diferite lucrări începând din zori 
de la ora patru sau cinci, mă sculam şi mă aşezam la birou. 
Mă ocupam de corespondenţă până la ora nouă fix, când 
începeam să lucrez. Până la ora unsprezece, mia mea de 
cuvinte era aşternută pe hârtie. Într-o jumătate de oră îmi 
puneam în ordine biroul, şi cu aceasta munca zilei era 
terminată. La unsprezece şi jumătate mă întindeam sub 
arbori într-un hamac unde-mi citeam scrisorile şi ziarul de 
dimineaţă. La douăsprezece şi jumătate luam masa, iar în 
cursul după amiezii făceam înot şi călărie. 

Într-o dimineaţă, cam pe la unsprezece şi jumătate, puţin 
înainte de a mă întinde în hamac, băui un coctail. Repetai 
gestul şi în zilele următoare, suplimentându-l cu încă unul 
pe la douăsprezece şi jumătate. Curând ajunsei să mă 
surprind, în timp ce eram pe cale să scriu cele o mie de 
cuvinte zilnice, că privesc pendula, într-atât eram de 
nerăbdător să văd limbile arătând unsprezece şi jumătate 
pentru a-mi putea satisface setea tot mai arzătoare. 

Venise timpul să-mi dau seama, în sfârşit, că doream 
alcoolul. Dar ce importanţă avea, la urma urmelor? John 


Barleycorn nu mă înfricoşa câtuşi de puţin. Eram obişnuit 
cu el de prea multă vreme. Ştiam cum să procedez: beam 
cu multă prudenţă şi niciodată n-am mai ajuns să fac exces. 
Cunoşteam toate primejdiile şi capacanele acestui tiran, 
multiplele lui mijloace întrebuințate odinioară în 
încercarea-i de mă distruge. Toate acestea însă aparţineau 
trecutului, unui trecut îndepărtat! Niciodată nu voi mai bea 
până la pierderea controlului, până la abrutizare! Tot ceea 
ce-mi trebuia - şi niciodată nu ceream mai mult - era numai 
să mă învioreze, să mă încălzească, să stimuleze în fiinţa 
mea tendinţele de veselie, să facă să mi se ridice zâmbetul 
pe buze şi să excite uşor, în creierul meu, sediile 
imaginaţiei. 

Oh, da, fără nici o îndoială, venise momentul în care 
puteam spune că sunt în întregime stăpân pe mine şi mai 
mult chiar, stăpân al lui John Barleycorn! 

Capitolul XXXI. ARTA DE A BEA. 

Trupul nostru se obişnuieşte uşor cu acelaşi stimulent, 
înţelesei curând că numai un coctail nu mai producea acea 
mult aşteptată biciuire a nervilor, ci mă lăsa rece, fără 
veselie şi fără înflăcărare. Îmi trebuiau acum trei pentru a 
ajunge la starea dorită. Primul îl dădeam pe gât cam pe la 
unsprezece şi jumătate, în clipa în care mă duceam să mă 
întind în hamac pentru a-mi citi poşta de dimineaţă. Cam 
după o oră îl sorbeam pe al doilea, exact înainte de a lua 
obiceiul să mă dau jos din hamac cu zece minute mai 
devreme, putând astfel să beau un al treilea pahar înainte 
de mă aşeza la masă. Făcui din acest fel de a bea o regulă 
zilnică. Căzui astfel sub tirania a două dintre obiceiurile 
cele mai nenorocite pentru un băutor. Să beau singur şi să 
beau regulat. Eram totdeauna gata să ciocnesc un pahar cu 
prietenii mei, dar tot atât de natural consumam alcoolul 
singur atunci când nu se afla nimeni de faţă. Mai mult încă, 
dacă mă găseam în tovărăşia unui băutor moderat, dădeam 
pe gât două pahare, în vreme ce acela se mulțumea numai 
cu unul; pe al doilea, îl beam fără el, şi uneori, împotriva 


voinţei lui. 'Ţineam întotdeauna să-mi acord o consumaţie în 
plus faţă de ceilalţi şi în felul acesta, mă obişnuii să beau 
singur, pe ascuns, ferindu-mă de invitaţi sau de prieteni cu 
care îmi plăcea să ciocnesc. Ca totdeauna, şi aici John 
Barleycorn îmi punea la dispoziţie o scuză: ar fi însemnat 
să-mi trădez datoriile de gazdă aţâţând la băutură un 
prieten care nu ar fi fost capabil să consume alcoolul în 
aceeaşi cantitate ca mine. Pe de altă parte, eu nu puteam să 
beau mai puţin. N-aveam altă cale, în astfel de cazuri, decât 
să-mi dublez porţia sau să mă lipsesc de stimulentul pe care 
un singur pahar nu mi-l putea procura. 

Ajuns la acest punct al spovedaniei mele, ţin să afirm că nu 
sunt nici prost şi nici lipsit de voinţă. Lumea întreagă 
recunoaşte astăzi succesele mele de scriitor, mai apreciate 
- îndrăznesc să spun - decât ale multora dintre confrații 
mei ajunşi la celebritate; pentru a ajunge la acest rezultat, 
fără îndoială că am avut nevoie de inteligenţă şi de o voinţă 
puternică. Corpul meu bine construit a rezistat la aventuri 
în care nişte sărmane creaturi obişnuite ar fi pierit întocmai 
ca muştele. Totuşi, ceea ce arăt aici, mi s-a întâmplat mie 
însumi. Existenţa mea este o realitate, beţia mea, de 
asemenea. Sunt experienţe trăite, nu speculaţii teoretice. 
Aici, după părerea mea, este vorba de un exemplu izbitor al 
puterii lui John Barleycorn - acest periculos anacronism pe 
care-l lăsăm să trăiască, deşi el readuce epocile de 
bestialitate şi îşi smulge în fiecare an, din mijlocul neamului 
omenesc, tributul de tinereţe, de forţă, de entuziasm. Reiau 
firul confesiunilor. 

După o zi îndrăcită petrecută făcând sporturi pe lac, 
exerciţii de călărie în munţi, sau de la un capăt la altul al 
Văii Lunii, mă simţii atât de bine, atât de fericit că trăiesc, 
încât dorii să intensific cât se poate de mult aceste clipe 
sublime. Posedam secretul: un singur coctail înainte de 
masă era neîndestulător. De aceea luai două. Două sau trei, 
cel puţin. La urma urmelor, de ce nu? Aceasta înseamnă să 
trăieşti, şi în toate împrejurările eu am iubit viaţa. 


În acest mod, coctailurile intrară în obiceiurile mele 
zilnice. 

Găseam mereu motive să beau pe ascuns: vizita câte unui 
prieten, o criză de nervi împotriva arhitectului meu sau a 
unui zidar care nu lucra cum trebuie, moartea calului 
preferat încurcat înr-o barieră de sârmă ghimpată, sau 
chiar ştiri bune primite cu poşta de dimineaţă de la ziare ori 
de la editorii mei. Trebuia să beau de trei sau chiar de 
patru ori mai mult decât un om obişnuit pentru a putea 
obţine efectul dorit. Forţa mea devenea, în acest caz, o 
slăbiciune! 

Exista totuşi un singur punct în care eram constant: nu 
gustam nici măcar o singură picătură de alcool înainte de a- 
mi fi scris mia de cuvinte prevăzută pentru fiecare zi. Odată 
încheiată această muncă, coctailurile ridicau în mintea mea 
un zid de uitare între lucrul terminat şi plăcerile care mă 
aşteptau pentru restul zilei. Ideea de activitate se ştergea 
din conştiinţa mea şi nu apărea decât a doua zi la nouă, 
când mă aşezam din nou la masa de lucru. Doream să 
menţin acea stare de spirit, care-mi îngăduia să-mi păstrez 
energia, şi nu era posibil, după cum credeam, decât prin 
regimul alcoolic. Nu era John Barleycorn atât de negru cum 
îl zugrăveau oamenii! Nimeni nu ştia mai bine ca el să-şi 
răsplătească prozeliţii - şi eu eram unul dintre preferaţii 
lui! Produceam o operă care, pot să afirm, era sănătoasă, 
sinceră şi folositoare. Nici o umbră de pesimism! În timpul 
lungii mele boli învăţasem să cunosc drumul vieţii. Ştiam că 
trebuie să-ţi faci iluzii. În acest domeniu, eram un exaltat. Şi 
astăzi dau la iveală aceeaşi operă curată, optimistă şi plină 
de viaţă. Criticii sunt cu toţii de acord în ceea ce priveşte 
vitalitatea ce se revarsă din belşug din felul meu de a scrie. 
Susţin că trebuie chiar să trăiesc toate acele imagini 
frumoase, pe care încerc să le fac simţite de cititori! 

Cu prilejul acestei îndepărtări de la firul povestirii, să-mi 
fie îngăduit să repet o întrebare ce mi-am pus-o de mii de 
ori mie însumi: De ce beam? Da, de ce? Oare făceam 


aceasta din cauza prea bunei mele stări? Fiindcă înnotam în 
fericire? Eram puternic! Să fi fost oare pentru că nu aveam 
cu cine să-mi măsor forţa? Sau vitalitatea mea era prea 
mare? Nu ştiu pentru ce beam! Nu sunt în stare să 
formulez nici un răspuns şi simt în mine o bănuială care 
creşte cu fiecare zi care trece. Mulţi ani am trăit într-o 
intimitate prea strânsă cu John Barleycorn. După o practică 
îndelungată, chiar un stângaci ajunge să se servească de 
mâna sa dreaptă. Ajunsesem oare, la rându-mi, să-mi 
transform firea şi să devin, până în cele din urmă, un 
alcoolic? 

Da, da, eram fericit! Învinsesem o boală lungă şi 
cunoşteam toată gingăşia dragostei de femeie. Câştigam 
bani mulţi cu puţine eforturi. Radiam de sănătate şi 
dormeam întocmai ca un copil. Continuam să scriu cărţi de 
succes, iar în controversele mele sociologice, îmi vedeam 
adversarii învinşi de faptele în desfăşurare, ceea ce îmi 
mărea şi mai mult renumele ca valoare intelectuală. 

De dimineaţa până seara nu cunoşteam nici o nelinişte, 
nici o deziluzie, nici o părere de rău. Viaţa era pentru mine 
o bucurie fără sfârşit, un cântec ce se repeta la infinit. 
Ajunsesem să urăsc orele de somn fiindcă îmi răpeau clipele 
de plăcere! Toate acestea însă nu mă împiedicau să beau. 
După părererea mea, John Barleycorn se pregătea să-mi 
joace o nouă farsă. 

Cu cât consumam mai mult alcool, cu atât voiam mai mult 
pentru a obţine acelaşi efect. Când părăseam Valea Lunii 
pentru a lua masa în oraş, nu-mi păsa dacă se servea un 
singur coctail, deşi acesta nu putea să mă stimuleze. Îmi 
luam însă toate măsurile de prevedere. Înainte de masă, 
luam două, trei, sau - dacă întâlneam vreun prieten - patru, 
cinci sau chiar şase coctailuri... numărul lor nu mai conta 
acum. Fiindcă nu aveam totdeauna timpul necesar să 
consum cantităţile necesare, îmi veni o idee minunată. 
Comandam la bar un coctail dublu. De câte ori eram grăbit, 
reînnoiam metoda! 


Acest nou fel de a bea, sfârşi prin a face din mine un 
blazat. Creierul meu se obişnuise atât de bine să 
funcţioneze stimulat de aceste mijloace artificiale, încât fără 
ele era lipsit de orice energie şi iniţiativă. Mai mult, alcoolul 
devenise pentru mine o necesitate de care nu mă puteam 
lipsi. Era un mijloc prin care mă puteam manifesta în lume, 
păstrându-mi rangul social. Îmi trebuia biciuirea otrăvii, 
muşcătura ei, fumurile beţiei, spre a-mi învălui creierul. 
Numai aşa viaţa reuşea să mă înveselească, să mă farmece, 
să mă facă să uit fondul lucrurilor, pentru a le lua de bun 
surâsul lor fals punându-mă astfel în starea de a-mi primi 
prietenii şi de a fi bine dispus printre ei! 

Pe scurt, John Barleycorn reîncepea cu mine lupta sa 
vicleană. Făcea să mi se redeştepte vechea boală aţâţându- 
mă să-mi aduc în cuget Adevărul căruia îi smulgea brusc 
vălurile, pentru a mă pune faţă în faţă cu realitatea crudă. 
Mă lăsam prins zi după zi în cursa lui vicleană. Gândirea 
mea redeveni încetul cu încetul obsedată de vechile 
probleme rumegate înainte şi tot mai întunecată. 

Uneori, mustrări şi intuiţii neaşteptate îmi veneau în 
minte. Mă întrebam unde mă ducea această obişnuinţă de a 
bea? John Barleycorn se fereşte însă să răspundă direct la 
astfel de întrebări şi le ocoleşte, spunând: „Haide, vino să 
iei ceva! Îţi voi dezvălui tot ceea ce gândesc în această 
privinţă”. Din păcate, această sugestie îşi producea 
totdeauna efectul! 

Dovadă este întâmplarea următoare, pe care John 
Barleycorn nu şovăie niciodată să mi-o aducă în memorie. 

Fusesem victima unui accident ce pretindea o operaţie 
dintre cele mai delicate. Într-o dimineaţă, la o săptămână 
după ce părăsisem masa de chin, mă aflam întins pe patul 
din spital, slab şi abătut. Faţa îmi era trasă, şi puţinul ce mi 
se putea vedea neacoperit de barbă, căpătase o culoare 
galbenă ca pielea de mort. Doctorul care mă trata era 
tocmai pe punctul de a părăsi încăperea, dar mai rămase 


puţin lângă patul meu, aruncând o privire plină de 
mustrare asupra ţigării pe care o fumam: 

— Ar trebui să te laşi de acest obicei, îmi spuse el pe un 
ton plin de hotărâre. Tutunul va sfârşi prin a te distruge 
într-o bună zi. Priveşte-mă pe mine! 

Ridicai ochii asupra lui. Era cam de vârsta mea, cu umeri 
largi, cu un bust puternic, cu ochi strălucitori şi cu obraji 
respirând de sănătate. Cu greu s-ar fi putut găsi un 
exemplar masculin mai frumos! 

— Întocmai ca dumneata, am avut şi eu obiciul să fumez, 
continuă el. Şi încă ţigări de foi! Am renunţat însă la ele şi 
iată rezultatul. 

Vorbea pe un ton de superioritate sau cel puţin cu o 
legitimă mândrie... Renunţarea nu-l împidică însă să moară 
o lună mai târziu, în urma unei maladii. Ajunseseră o 
jumătate de duzină de microbi, cu nesfârşitele lor denumiri 
ştiinţifice, pentru a-l ataca şi distruge. Se declaraseră 
complicațiile cele mai de necrezut şi zile întregi cartierul în 
care locuia a fost alarmat de strigătele cumplite ale acestui 
splendid specimen uman! Muri chinuit, urlând de durere. 

„Vezi tu, îmi zise John Barleycorn, cu toate acestea, el s-a 
îngrijit! A mers până acolo încât a renunţat la fumat. lată ce 
răsplată a avut. Al naibii ghinion, n-am ce zice! Microbii nu 
se lasă intimidaţi atât de uşor. Şi nu poţi face nimic pentru a 
te apăra. Straşnicul tău doctor îşi luase toate precauţiunile 
posibile, şi totuşi, i-au venit de hac. Când aceste micuţe 
fiare se avântă, cu greu se poate spune unde se vor opri. Se 
poate foarte bine să le cazi tu victimă. Gândeşte-te numai la 
plăcerile de care acest brav doctor a găsit cu cale să se 
lipsească! Oare preferi să renunţi la bunătăţile ce ţi le pot 
oferi şi să te laşi într-o bună zi năpădit de microbi? Crede- 
mă, dreptatea nu face parte din lumea aceasta! Viaţa nu 
este decât o loterie. Eu însă pot să te fac să o vezi în roz şi 
să râzi de tot ceea ce observi în juru-ţi. Haide, râzi 
împreună cu mine! Va veni în curând şi rândul tău. Până 
atunci, înveseleşte-te! Aici pe pământ nu-i decât tristeţe. 


Pentru tine voi semăna veselia. Îţi repet: trăim într-o lume 
murdară, expusă la nenorociri ca aceea care s-a abătut 
asupra bietului doctor. Cel mai bun lucru este să te duci şi 
să mai dai un rând pe gât. Să nu ne mai gândim la cele 
întâmplate...” 

Cum era şi natural, mă dusei să golesc încă un pahar, 
pentru a şterge amintirea acestui incident. Repetai aceasta, 
ori de câte ori John Barleycorn binevoia să mi-l 
reamintească. Cu toate acestea, beam într-un mod 
inteligent. Aveam grijă să-mi aleg numai lichide de cea mai 
bună calitate. Căutam stimulentul şi uitarea, evitând cu 
precauţie urmările rele care n-ar fi întârziat să se ivească 
dacă aş fi consumat produsele alcoolice obişnuite în comerţ 
şi beţiile ordinare. Trecând peste aceasta, este bine să 
notez că din clipa în care un om adoptă o asemenea metodă 
şi discreţie în felul de a bea, înseamnă că merge pe un 
drum fatal, fără speranţe de scăpare! 

Continuai să respect cu religiozitate regula ce mi-o 
impusesem: de a nu gusta nici o picătură de alcool înainte 
să-mi fi terminat de scris mia de cuvinte. Cu toate acestea, 
din când în când, îmi acordam câte o zi de concediu. Atunci 
mă foloseam din plin de liberate, fără a mă sinchisi câtuşi 
de puţin de ora când îmi luam primul pahar de alcool... 

şi când mă gândesc că există atâţia oameni care, neavând 
ocazia să treacă vreodată printr-o astfel de experinţă, se 
întreabă cum poate deveni cineva beţiv! 

Capitolul XXXII. SUB SOARELE TROPICELOR 

„Snark” pornise din San Francisco pentru o lungă 
călătorie pe mare fără să aibă la bord nici un strop de 
alcool, sau cel puţin aşa credeam cu toţii. Abia după luni de 
voiaj ne-am descoperit greşeala. Această călătorie pe un vas 
„antialcoolic” era o păcăleală premediatată - o farsă ce i-o 
jucasem lui John Barleycorn - ceea ce dovedea că în ciuda 
ispitei mai plecam câteodată urechea la slabele preveniri ce 
se auzeau din adâncurile fiinţei mele. 


Încercam să produc o schimbare în practica mea de a bea 
pentru a mă bucura şi mai tare când îl vor reîntâlni pe John 
Barleycorn. Îmi stabilisem proiectele în mod ştiinţific, după 
cum veţi vedea. Nu mi-am îngăduit să beau decât în timpul 
opririi vasului în porturi. Această abţinere cu întreruperi 
avea drept scop să-mi purifice organismul de alcool, pentru 
a aplifica satisfacția ce mi-o dădea tovărăşia acestuia atunci 
când coboram pe uscat. Biciuirea alcoolului consumat mai 
rar era mult mai intensă, iar stimulentul său mai puternic şi 
mai plăcut. 

Drumul dintre San Francisco şi Honolulu a durat douăzeci 
şi şapte de zile. În primele zile, pofta de a bea nu mă necăji 
de fel. Subliniez acest fapt tocmai pentru a dovedi că în 
fond nu sunt un alcoolic. 

Adesea, în timpul călătoriei, gândindu-mă cu poftă la 
delicioasele mese luate sub lanais18 în Hawai - unde mai 
fusesem până atunci de două ori - evocam lichiorurile 
servite la începutul acestor adevărate sărbători ale 
pântecului, dar fără o dorinţă de neînvins, fără cel mai mic 
semn de nerăbdare pentru a se scurta voiajul. Mi le 
reprezentam pur şi simplu ca pe nişte suplimente plăcute la 
un festin complet ce avea să urmeze. 

Îmi dovedeam încă o dată spre marea mea mulţumire, că îl 
duceam de nas pe John Barleycorn. Puteam să beau sau nu, 
după cum îmi era pofta; nimic nu mă împiedica să fac altfel 
de cum voiam! 

Petrecurăm aproape cinci luni în mai multe insule din 
arhipelagul hawaian. Ajuns pe uscat, băui poate ceva mai 
mult decât aveam obiceiul înainte de a pleca din San 
Francisco. Se pare că locuitorii din Hawai au o predispoziţie 
mai mare pentru băutură decât cei din ţinuturile cu o climă 
mai temperată. 

Nu vreau să spun că moderaţia în consumul de băutură 
este în funcţie de temperatură, nici să stabilesc o proporţie 
inversă între diferitele stări de alcoolism şi gradele 
latitudinii. Totuşi, constat că Hawaiul este aşezat tocmai sub 


tropice; şi cu cât m-am apropiat de ecuator, cu atât am 
văzut că oamenii acelor ţinuturi beau mai mult. Lucru pe 
care de altfel îl făceam şi eu. 

Din Hawai ne îndreptarăm către arhipelagul Marchizelor. 
Voiajul acesta dură două luni, în timpul cărora n-am zărit 
nici cel mai mic colţişor de pământ, nici o corabie şi nici 
măcar fumul vreunui vapor. Chiar de la pornire, bucătarul 
nostru făcu o descoperire, pe când îşi deretica bucătăria. În 
fundul unei lăzi enorme, găsi o duzină de sticle cu vin din 
pivnițele fermei mele ce fuseseră luate la bord odată cu 
provizia de fructe şi conserve. 

Cele şase luni de şedere la căldura din bucătăria navei, 
transformaseră, cred, acest vin dulce şi tare într-o licoare 
minunată. 

Gustai un pahar şi-l găsii delicios. Drept urmare, în fiecare 
zi la prânz, după ce stabileam poziţia exactă în care se afla 
„Snark”, înghiţeam o jumătate de cupă. Vinul acesta ar fi 
fost în stare să readucă la viaţă şi un mort. Mă înveselea şi 
mărea frumuseţea spectacolului din faţa ochilor mei. 
Dimineaţa, în timp ce-mi scriam în cabină cele o mie de 
cuvinte zilnice, mă surpindeam dorind cu nerăbdare 
evenimentul de la prânz. 

Îmi era necaz că trebuia să împart cu ceilalţi acest nectar 
divin, mai ales că nu ştiam cu precizie cât timp va dura 
călătoria. Regretam din suflet că nu se găsesc mai multe 
sticle pe bord. Când se goliră toate, mi se părea că nici nu 
gustasem din conţinutul lor. Setea îmi creştea, şi odată cu 
ea, nerăbdarea de a ajunge cât mai repede în arhipelagul 
Marchizelor. Când în sfârşit sosirăm acolo, eram sfâşiat de o 
năpraznică poftă de băutură! În cârciumi dădui peste 
numeroşi albi şi o droaie de indigeni. Romul se găsea din 
belşug. Tot aşa şi absintul19. În schimb, nu exista nici 
whisky, nici vin. Romul ardea gâtul. Ştiam acest lucru, căci îl 
gustasem adesea. Cum eram însă o fire uşor adaptabilă, mă 
resemnai la gândul că îmi rămânea absintul. Din nefericire, 


trebuia să consum cantităţi enorme pentru a obţine efectul 
dorit! 

Părăsii insulele Marchize, având pe bord o încărcătură de 
absint ce-mi ajunse până în Tahiti, unde mă aprovizionai cu 
whisky scoţian şi american. De atunci, spusei adio 
perioadelor de abstinenţă din timpul călătoriilor. Nu vreau 
însă să fiu înţeles greşit. 

Nu eram un beţiv - în sensul obişnuit al cuvântului - nu mă 
clătinam, nu cădeam în noroi, iar mintea îmi rămânea 
totdeauna limpede. Un băutor rezistent şi iscusit, înzestrat 
cu o consituţie puternică nu ajunge niciodată sub totala 
stăpânire a alcoolului. El caută doar să „fie în formă”, să se 
simtă bine, aceasta e tot - şi reuşeşte să-şi păstreze 
independenţa şi stăpânirea de sine. 

Acest tip de beţiv ajunge pe nesimţite, prin prudenţa sa, 
doar la o stare de semi-intoxicaţie, pe care o poartă 
nestingherit - sau cel puţin aşa pare - timp de numai... 
douăsprezece luni pe an! În zilele noastre, întâlneşti în 
America sute de mii de indivizi despre care nu poţi spune 
niciodată că sunt cu adevărat beţi, dar care rareori nu sunt 
sub efectul unui pahar, cu toate că cei mai mulţi sunt gata 
să nege cu indignare acest fapt. Fiecăruia dintre ei îi place 
să creadă, cum am crezut şi eu, că îl înşeală pe John 
Barleycorn. 

Atâta timp cât mă aflam pe mare, eram raţional, dar 
acopeream acest „deficit” de îndată ce ajungeam pe uscat. 
Sunt sigur că la tropice nevoia de a bea devine din ce în ce 
mai apăsătoare. Fără îndoială că nici eu nu făceam excepţie 
de la această regulă, consumul excesiv de alcool de către 
albi fiind un fapt bine cunoscut în acest ţinut. De altfel, nici 
nu este un loc prielnic pentru ei. Pigmenţii epidermei lor 
nu-i apără de arşiţa soarelui. Razele ultraviolete şi alte 
radiaţii invizibile proiectate din extremitatea superioară a 
spectrului pătrund prin țesuturile lor întocmai cum trec 
razele X prin organismul celor care le manevrează mult, 


fără ca ei să aibă nici cea mai mică bănuială că s-ar afla în 
pericol. 

Firea albilor suferă la tropice transformări radicale. Devin 
sălbatici şi nemiloşi. Se dedau la acte de o cruzime fără 
seamăn, pe care nu s-ar fi gândit niciodată să le 
săvârşească în ţinuturile cu climă temperată. Sunt nervoşi, 
uşor irascibili şi pătimaşi... în plus, beau ca niciodată până 
atunci! Beţia este una din numeroasele forme de 
degenerare provocată de expunerea îndelungată la lumina 
arzătoare a soarelui. Aceste condiţii nu sunt deloc prielnice 
unei aşezări de durată. Albii sunt condamnaţi la moarte fără 
vreun mijloc de salvare, iar abuzul de băutură nu face decât 
să le grăbească sfârşitul. Pare a fi o necesitate ce vine de la 
sine şi căreia ei i se supun fără a mai raţiona. 

Boala soarelui nu m-a ocolit nici pe mine, deşi mă aflam la 
tropice abia de doi ani. În perioada destul de scurtă cât am 
stat acolo, băui zdravăn. Dar, mă grăbesc să adaug pentru, 
a evita orice fel de interpretare greşită, că nu băutura îmi 
provoca boala şi nici faptul că mă stabilisem pe uscat. Forţa 
mea o egala pe aceea a unui taur şi luni de zile luptai 
împotriva maladiei ce ţinea cu tot dinadinsul să-mi distrugă 
epiderma şi țesuturile nervoase. În tot timpul călătoriei 
noastre în Noile Hebride şi în insulele Salomon, sub un cer 
de foc şi într-un ţinut bântuit de aceea „boală a soarelui” 
pomenită mai înainte, ca şi de multe altele, printre care 
amintesc „lepra argintată” despre care se vorbeşte şi în 
Biblie, îndeplineam munca a cinci oameni. 

Să orientezi un vas printre stâncile de corali şi bancurile 
de nisip sau de-a lungul coastelor înconjurate de corali 
înseamnă desigur, o muncă formidabilă. Şi... eram singurul 
navigator aflat la bord. Nu exista nimeni cu care să 
controlez observaţiile făcute, nimeni cu care să schimb 
păreri în acel labirint de stânci sau deasupra unor adâncimi 
neînsemnate pe hartă. 

Tot singur făcui de pază pe vas. Nici un marinar nu era în 
stare să mă înlocuiască! îndeplineam, în acelaşi timp, 


funcţia de secund şi de căpitan. Douăzeci şi patru de ore pe 
zi, iată care era durata schimbului meu, dormeam pe 
furate, numai câte puţin, când se ivea prilejul. Pe urmă, mai 
eram şi medic. Daţi-mi voie să mărturisesc că meseria de 
medic nu era deloc uşoară pe bordul lui „Snark”. Toţi 
pasagerii sufereau de malarie - adevărata malarie de la 
tropice, care ucide victima în trei luni. 

Adăugaţi la aceasta ulcerele cu puroi şi acea îngrozitoare 
mâncărime numită „ngari-ngari” care sfârşi prin a-l face să 
înnebunească pe un bucătar japonez. Unul dintre marinari 
muri de frigurile apelor negre. Fără îndoială, avea cu ce să 
se ocupe un singur om! Distribuiam doctoriile, prescriam 
regimuri, scoteam dinţii şi-i scăpăm pe bolnavii mei de 
indispoziţii uşoare, cum ar fi... intoxicarea sângelui. 

Pe de altă parte, eram mai ales romancier. Îmi scriam 
zilnic cele o mie de cuvinte, în afară de dimineţile când 
eram scuturat de friguri, sau când vreo furtună ameninţa să 
distrugă „Snark”-ul. Mai eram apoi şi un călător dornic să 
vadă şi să însemne observ aţii interesante în jurnalul său de 
drum. 

În sfârşit, mai eram căpitanul şi proprietarul unui vas 
pornit să străbată ţinuturi necunoscute, puţin vizitate, unde 
sosirea străinilor însemna un adevărat eveniment. Trebuia, 
deci, să-mi păstrez rangul în societate, să primesc pe bord 
şi să fiu primit pe uscat de traficanţi, guvernatori, căpitani 
de vase, de regi ai canibalilor cu părul creţ sau de primii lor 
miniştri, care câteodată aveau norocul să fie îmbrăcaţi cu 
veşminte de pânză. Bineînţeles că beam, mai întâi cu 
musafirii, mai târziu cu gazdele mele şi apoi singur. Îmi 
ziceam, că am dreptul să procedez aşa, deoarece munceam 
cât cinci oameni. Alcoolul este o binefacere pentru cel care 
se surmenează! Îi observasem efectele asupra marinarilor 
din echipaj când aceştia, cu mijlocul frânt şi sleiţi de puteri, 
se căzneau să ridice ancora de la o adâncime de peste 
douăzeci de interi. După o jumătate de oră se opreau 
istoviţi, cu respiraţia tăiată. Îşi reveneau însă în fire de 


îndată ce dădeau pe gât câteva înghiţituri zdravene de rom. 
După aceasta, respirau mai în voie, îşi ştergeau buzele şi 
reîncepeau lucrul cu mai multă însufleţire. Tot aşa, atunci 
când opream „Snark”-ul pentru reparaţii şi trebuia să 
lucrăm în apă până la gât între crizele de friguri, vedeam 
bine că operaţia mergea repede numai sub efectul 
stimulării produse de romul pur. 

Descoperisem, printre altele, un nou aspect al lui John 
Barleycorn. Aparent, el lasă impresia că dă fără a primi 
ceva în schimb, Astfel, oamenilor sleiţi de puteri le dă forţe 
noi, punându-i pe picioare pentru eforturi mult mai mari. 
Îmi amintesc de opt zile infernale, când am descărcat 
cărbuni de pe un vas. Am putut face faţă situaţiei 
alimentându-ne cu whisky, asfel că lucram tot timpul pe 
jumătate beţi. Fără alcool ne-ar fi fost imposibil să ducem la 
bun sfârşit acea muncă istovitoare. 

Vigoarea dată de John Barleycorn nu este deloc imaginară. 
Ea există în mod real. Cu toate acestea, deşi pusă în slujba 
vieţii, la sfârşit o plăteşti cu vârf şi îndesat. Cum poţi 
pretinde însă unui biet om, mort de oboseală, să prevadă 
lucruri atât de îndepărtate? El primeşte pretinsul miracol 
ca pe ceva real. Câţi oameni de afaceri sau liber 
profesionişti, doborâţi de surmenaj, n-au urmat aidoma 
unor simpli muncitori calea ucigătoare arătată de John 
Barleycorn, deoarece nu i-au putut vedea adevăratul chip 
de fiară! 

Capitolul XXXIII. INTERMEZZO. 

Cum am ajuns în Australia, m-am internat în spital pentru 
a mă însănătoşi. Proiectasem ca abia după aceea să-mi 
continui călătoria. În timpul lungilor săptămâni petrecute în 
pat nu simţii nici o clipă lipsa alcoolului. Ştiam prea bine că 
o dată refăcut, îl voi găsi din nou. Când începui să merg nu 
eram încă pe deplin vindecat. Mai aveam pielea argintată 
ca Naaman din Biblie. Misterioasa boală a soarelui pe care 
marii specialişti ai Australiei n-o cunoşteau prea bine, 
continua să-mi distrugă epiderma. Malaria mă rodea de 


asemenea şi accesele ei mă aruncau pe neaşteptate pradă 
delirului. Aceste friguri mă împiedicară să-mi ţin seria de 
conferinţe în vederea cărora se făcuseră dinainte toate 
pregătirile necesare. 

Renunţând la călătoria pe bordul vasului „Snark” pomii în 
căutarea unui climat mai rece. Chiar în ziua când ieşii din 
spital, îmi reluai cu multă uşurinţă obiceiurile în privinţa 
băuturii. Stropeam cu vin toate mesele, iar la aperitive nu 
lipseau coctailurile când aveam alături vreun cunoscut care 
obişnuia să bea. Îl stăpâneam însă pe John Barleycorn 
primindu-i după cum aveam chef tovărăşia sau 
respingându-l aşa cum am făcut de altfel toată viaţa. 

După câtăva vreme, coborâi la extremitatea meridională a 
Tasmaniei, la patruzeci şi trei de grade latitudine sudică, 
unde dădui peste un climat mai îngăduitor. Aici nu găsii însă 
nimic de băut. Trecui cu uşurinţă peste acest incident. 
Trăiam în aer liber, călăream mult şi îmi scriam zilnic cele o 
mie de cuvinte, bineînţeles dacă vreun acces de friguri nu 
mă trântea la pat. 

Pentru ca niciunul dintre cititorii mei să nu-şi închipie că 
starea mea morbidă s-ar fi datorat anilor îndelungaţi de 
beţie, ţin să pomenesc că şi marinarul japonez Nakata, care 
mă urmase în Tasmania, era ros de friguri. Tot aşa şi soţia 
mea, Charmian, care căzuse într-o stare de neurastenie ce 
necesită câţiva ani de îngrijiri în ţinuturile cu climă 
temperată. Cu toate acestea, nici ea şi nici Nakata nu 
gustaseră niciodată vreo picătură de alcool! 

Odată cu întoarcerea în oraşul Hobart, unde băutura se 
găsea cu uşurinţă, începui să beau ca odinioară. La fel se 
întâmplă şi când mă înapoiai în Australia. Părăsii acest ţinut 
îmbarcându-mă pe un vapor comandat de un căpitan 
abstinent. Nu am luat cu mine nici un fel de băutură şi timp 
de patruzeci şi trei de zile cât dură călătoria, nu consumai 
deloc alcool. Ajuns la ecuator unde oamenii, sub un cer de 
foc, mureau de friguri galbene şi de ciumă, îmi reluai 
vechiul obicei, consumând orice băutură care mă putea 


stimula. N-am contractat niciuna din acele boli. Tot aşa s-a 
întâmplat cu Charmian şi Nakata, care nu se atingeau de 
băutură. 

Cu toate suferinţele fizice pe care le-am îndurat, am iubit 
totdeauna tropicele. Deşi eram grăbit să le părăsesc, mai 
întârziai totuşi un timp prin diferite localităţi înainte de a 
mă întoarce în ţara mea, unde mă întâmpină climatul atât 
de dulce al Californiei... Ca de obicei, aveam grijă să-mi 
scriu mia de cuvinte pe zi, atât în timpul călătoriei cât şi 
acasă. În scurt timp frigurile mă lăsară definitiv, iar pielea 
îşi recăpătă culoarea normală. 'Ţesuturile corpului meu, 
distruse de soare, erau pe punctul de a se vindeca, astfel că 
începui să beau iar, aşa cum era capabil un om de taalia şi 
rezistenţa mea. 

Capitolul XXXIV. SCLAVUL ALCOOLULUI. 

De-abia întors la ferma din Valea Lunii, revenii la 
obiceiurile mele dragi. Programul era acelaşi: nici un coctail 
dimineaţa, înainate de a termina lucrul. Până la masa de 
prânz aveam însă timp să înghit destul alcool pentru a-mi 
putea induce acele senzaţii plăcute. Nimeni nu m-a văzut 
vreodată beat pentru simplul motiv că nu mă îmbătăm 
niciodată. Totuşi, de două ori, am fost puţin ameţit. Dar 
dacă cineva ar ti înghiţit cantitatea de alcool pe care o 
consumasem eu zilnic, desigur că acest nenorocit ar fi căzut 
şi nu s-ar mai fi sculat de jos! 

Vechea poveste se repeta: cu cât beam, cu atât trebuia să 
beau mai mult pentru a obţine efectul dorit. Veni timpul 
când coctailurile nu mă mai mulţumeau. Nu aveam destulă 
vreme să le beau, nici loc de depozitare. Whiskyul îmi era la 
îndemână. Acţiona mai repede şi în doză mai mică. Porţia de 
dimineaţă se compunea din vinuri vechi ce conţineau mult 
alcool, pe care le combinam cu dibăcie. Spre seară beam 
whisky scoţian amestecat cu apă de Saltz. 

Până acum mă bucurasem de un somn straşnic. Începui sa 
am insomnii. Când se întâmpla să mă trezesc în timpul 
nopţii, aveam obiceiul să iau în mână o carte care mă făcea 


să-mi regăsesc somnul. De la o vreme însă, sistemul meu 
nu-mi mai reuşea. Trei sau patru ore de lectură mă lăsau cu 
ochii larg deschişi. Apelai atunci la alcool, care îmi procură 
efectul adormitor mult aşteptat. Câteodată trebuia să înghit 
pe nerăsuflate două sau trei pahare. 

Îmi rămânea un timp atât de scurt pentru somn, încât 
organismul meu nu avea când să elimine cantitatea de 
alcool consumată. Mă sculam cu gura cleioasă şi uscată, cu 
capul greoi şi cu uşoare palpitaţii nervoase în stomac. Într- 
un cuvânt, nu mă simţeam deloc bine. Sufeream, întocmai 
ca un beţiv, urmările orgiei din ajun. Aveam nevoie de un 
tonic pentru a-mi reveni în fire. Când John Barleycorn îi 
răpeşte victimei sale orice mijloc de apărare, trece aproape 
îndată la acţiune, şi cu ce brutalitate! Simţeam nevoia 
neapărată a unui pahar de whisky înaintea micului dejun 
pentru a-mi stârni pofta de mâncare. Odată muşcat de acest 
şarpe veninos, îmi era imposibil să mă mai opresc! Cu 
timpul căpătai obiceiul de a avea o cană cu apă ia căpătâi, 
cu care îmi udam gura arsă de spirt! 

Corpul meu nu elimina niciodată alcoolul în totalitate şi 
vegheam eu însumi ca otrava să-mi fie mereu la îndemână! 
Când plecam în vreo călătorie tnai lungă, de teamă că nu 
voi găsi băutură în timpul drumului, luam unul sau mai 
mulţi litri de alcool în valiză. Pe vremuri, când îi vedeam pe 
alţii procedând aşa, mă miram de asemenea obiceiuri; acum 
le practicam ca pe un lucru foarte natural. Când ieşeam cu 
prietenii, lăsam de-o parte toate principiile şi beam aceleaşi 
spirtoase ca şi ei, fără a mă lăsa mai prejos. 

Duceam cu mine o atmosferă îmbăcsită de alcool care se 
alimenta din propriu-i foc şi ardea apoi mai cu putere. Nu 
există o singură clipă în afara orelor de somn, când să nu 
doresc băutura! Ajunsei să fiu ispitit de băutură şi să sorb 
câte un pahar chiar înainte de a-mi fi terminat munca 
zilnică. Iniţial îmi îngăduiam acest pahar după ce scrisesem 
cinci sute de cuvinte. Nu trecu multă vreme şi băutura mă 
răpea chiar înainte de a mă aşeza la lucru. 


Judecând serios urmările grave la care m-ar fi dus o astfel 
de metodă, hotărâi să urmez o nouă cale: urma să-mi 
interzic cu desăvârşire alcoolul înainte de a fi terminat ceea 
ce aveam de făcut. Dar vai! Nu putusem prevedea noua 
complicaţie cu adevărat diabolică ce se produse: nu mai 
puteam să scriu nimic, absolut nimic! Mă revoltam fără voia 
mea. Simţeam că trebuie să beau, şi această cerinţă mă 
domina fără putinţă de împotrivire! 

Mă aşezam la masa de lucru în faţa paginii albe şi nu 
făceam altceva decât să mă joc cu peniţa sau cu sugativa. 
Frazele, propoziţiile, cuvintele, nu-mi veneau în minte şi nu 
le puteam aşterne. Creierul meu, obsedat fără întrerupere 
de singura grijă a lui John Barleycorn pe care-l ştia ascuns 
în pivniţa cu băuturi, era incapabil să mă ajute să-mi adun 
gândurile. Când apoi, scos din fire de această stare cedam 
ispitei, creierul meu eliberat de ideea fixă se liniştea dintr- 
odată şi mă ajuta să găsesc mii de cuvinte ce veneau 
aproape de la sine. 

M-am hotărât să consum toate băuturile aflate în casa din 
Oakland, cu hotărârea nestrămutată de a nu mai cumpăra 
altele. Din nefericire, mai aveam într-un colţ al pivniţei un 
mic butoiaş cu bere. Zadarnic încercam să scriu. Deşi berea 
poate înlocui băuturile tari, după cum se ştie nu-mi plăcea; 
totuşi, această bere pe care o aveam la îndemână mă 
preocupa fără întrerupere. Abia după ce consumai câteva 
pahare, cuvintele începură să apară de sub peniță, şi reuşii 
să-mi termin în acea zi mia de cuvinte, numai după ce 
deşertasem numeroase pahare. Partea proastă era că berea 
îmi provoca tulburări serioase. Cu toate acestea, dădui în 
curând de fundul micului butoiaş. 

Pivniţa era complet goală şi nici nu mă gândeam să mă 
aprovizionez din nou. Cu o stăruinţă demnă de un erou, îmi 
impusei să-mi îndeplinesc munca fără a primi lovitura de 
pinten a lui John Barleycorn. Pofta de bătură nu mă slăbea 
însă nici o secundă. Îndată ce lucrul dimineţii era terminat, 
părăseam grăbit casa şi coboram în oraş pentru a sorbi 


primul pahar. Doamne, Dumnezeule! Dacă John Barleycorn 
avea puterea să mă robească într-o măsură atât de mare pe 
mine - care nu eram alcoolic, o repet - ce se poate spune 
despre un sărman nenorocit, lovit de acelaşi rău, care se 
zbate singur împotriva cerinţelor imperioase ale acestui 
tiran adăpostit în organismul său? Nimeni nu are un pic de 
milă pentru această victimă. Este puţin înţeles, iar cei mai 
buni prieteni ai săi îl judecă plini de dispreţ luându-l adesea 
în râs! 

Capitolul XXXV. RAŢIUNEA PURĂ. 

Oricât de tare ai fi, ziua scadenţei faţă de John Barleycorn 
soseşte invariabil. Începea să aibă pretenţii, nu asupra 
corpului, ci mai ales asupra spiritului meu. Simţeam că 
boala cea mare, ucigaşă de suflet, îmi revenea şi se 
înrăutăţea din zi în zi. Fantome de mult îngropate se ridicau 
şi-şi dădeau la o parte giulgiurile funebre. Sub noua lor 
înfăţişare, erau cu mult mai primejdioase decât odinioară. 
Pe atunci, mă loveam numai de spectre de origine 
intelectuală, pe care creierul meu relativ sănătos şi normal 
le înlăturase după un timp. Fantomele care reveneau astăzi, 
aveau altă putere. Ele mi se ridicau în faţă sub influenţa 
raţiunii pure stârnite de John Barleycorn. Trebuie să spun 
că niciodată acest demon viclean nu răstoarnă el însuşi 
strigoii pe care îi răscoleşte. 

Pentru a potoli noua criză de pesimism cauzată de alcool, 
nu mai exista alt mijloc decât să caut în băutură balsamul 
liniştitor pe care John Barleycorn îl promite totdeauna dar 
nu-l oferă niciodată. 

Cum poţi oare descrie raţiunea pură acelora care n-o 
cunosc, astfel încât s-o poată înţelege? Vreau să arăt de la 
început ce grea este misiunea pe care mi-am impus-o. Să 
luăm ca exemplu ţara haşişului, acel ţinut unde timpul şi 
spaţiul se întind cât vezi cu ochii. Odinioară, am făcut două 
călătorii în această ţară îndepărtată iar amintirile pe care 
le-am păstrat îmi rămân săpate pentru totdeauna în 
memorie până la cele mai mici amănunte. Cu toate că mi- 


am gravat totul aşa de bine în întreaga fiinţă, am înţeles că 
este zadarnic şi că nu fac decât să pierd vremea în 
încercările de a le povesti şi de a-i face să înţeleagă 
adevărul pe acei care nu le-au trăit niciodată acolo, la faţa 
locului. Când am făcut totuşi astfel de încercări 
întrebuinţam metaforele cen i iai subtile, folosind ca 
exemplu adâncimile infinite de suferinţă şi groază ce pot fi 
cuprinse în notele unui joc cântat la pian într-un ritm vioi! 
Vorbeam apoi o oră întreagă, încercând să descriu acele 
clipe fără pereche ale visului provocat de haşiş. Făceam 
aceasta, pentru a-mi da seama la sfârşit că era mai bine 
dacă tăceam. Fiindcă nu am reuşit să-i fac pe oameni să 
vadă acest lucru simplu surprins într-o imensitate de lucruri 
măreţe, dar îngrozitoare, am recunoscut că nu sunt în stare 
să le dau nici cea mai mică idee despre împărăţia haşişului! 
Dacă mi se întâmpla însă să vorbesc cu vreun cercetător 
oarecare al acestor regiuni ciudate, el mă înţelegea din 
prima clipă! Ajungeau un cuvânt, chiar o singură frază. 
Aceleaşi observaţii se aplică şi împărăției lui John 
Barleycorn, locul unde domenşte raţiunea pură. Pentru cei 
care n-au străbătut niciodată regiuni de acest fel, povestea 
călătorului rămâne veşnic întunecată şi fantastică. Îi rog 
deci, încă o dată pe acei care mă citesc - dacă nu pot mai 
mult - să încerce cel puţin să creadă ceea ce le voi povesti! 
Alcoolul posedă forţa magică de a provoca apariţia unor 
intuiţii fatale ce permit să se urmeze calea adevărului. O 
cale care nu este însă cea luminoasă şi optimistă. Când 
omul atinge un anumit grad de alcoolizare ştiinţifică în 
fiinţa sa se produce un fel de dedublare. Eul, ce nu poate fi 
atins de flacăra albă, este pus faţă în faţă cu fiinţa 
influenţată, cu fiinţa simţurilor atât de supusă ispitelor şi se 
pare că în această lume pământească există mai multe 
feluri de adevăruri, unele complete altele mai puţin 
perfecte şi în sfârşit, ultimele, care sunt de-a dreptul 
mincinoase. Este sigur că acestea pe care le numesc 
mincinoase dau mai multă strălucire vieţii celor care vor s-o 


trăiască din plin. Înţelegi nădăjduiesc, cititorule, ce 
împărăție lunatică şi fără de lege încerc să-ţi descriu în 
limba discipolilor lui John Bi. corn. Nu este deloc limba 
celor normali din juru-ţi, a acelora care se îndepărtează de 
drumurile ce duc spre moarte pentru a le urma numai pe 
acelea care duc spre viaţă. Căci există drumuri între 
drumuri, iar adevărul însuşi se împarte în numeroase 
categorii. Ai însă răbdare. Poate că, trecând peste toate 
aceste încurcături aparente, îi vei înţelege şi pe acei care 
au atins raţiunea pură. 

Alcoolul ne lasă să întrezărim adevărul, dar un adevăr 
anormal. Lucrurile normale sunt sănătoase, şi ceea ce este 
sănătos tinde spre viaţă. Adevărul normal are însă un 
caracter oarecum rudimentar. Luaţi de exemplu un cal de 
povară. Cu toate greutăţile ce le are de întâmpinat din 
partea vieţii, dacă analizăm puţin, trebuie să credem (fără a 
fi nevoie pentru această să gândim întortocheat asemenei 
unui cal) că el se socoteşte mulţumit de viaţă, că aceasta 
este bună pentru el. După el, a trage în hamuri este ceva 
mult mai plăcut decât moartea căreia, oricât de puţin i-ar 
simţi prezenţa în profunzimile fiinţei sale, apare în faţa 
instinctului său drept ceva de temut. Viaţa este mai dulce şi 
merită trăită. În cele din urmă, atunci când va ajunge să nu 
mai aibă putere, nu va fi bătut pentru a munci dincolo de 
limitele rezistenţei sale. Din toate acestea s-ar putea trage 
concluzia că bătrâneţea aduce cu sine o nuanţă de decenţă, 
de demnitate şi de valoare. Totuşi, adevărata sa formă în 
acest caz este alta decât aceea care apare. Calul în cauză 
nu este decât un schelet ce se clatină sub loviturile de bici 
urmându-şi fără scăpare calvarul de distrugere lentă într-o 
sclavie ce nu cunoaşte milă - adică până la reducerea sa în 
elementele din care se compune - a cărnii sale, a muşchilor 
săi arcuiţi şi elastici, a întregii sale sensibilităţi... Totul va 
merge inevitabil pe acelaşi drum obişnuit, şi ceea ce mai 
rămâne la sfârşit din el va fi dus la fabricile de clei sau la 
uzinele de negru animal. Până la ultima sa mişcare, calul de 


povară trebuie să se limiteze la acest adevăr rudimentar, 
care este un adevăr al vieţii ce-i face posibilă existenţa. 

Calul de povară, ca toate celelalte animale şi deci ca şi 
omul, este orbit de viaţă şi rămâne o jucărie a simţurilor 
sale. El vrea să trăiască. Cu orice preţ. Jocul vieţii este 
plăcut, cu toate mizeriile lui, deşi până la urmă toţi aceia 
care iau parte la el sfârşesc prin a pierde. lată care este 
adevărul ce guvernează nu universul, ci creaturile care-l 
locuiesc şi ele trebuie să-l primească dacă vor să reziste cât 
de cât şi să nu dispară. Acest adevăr, oricât de greşit ar fi, 
este sănătos şi normal, este un adevăr raţional în care 
muritorii trebuie să creadă pentru a putea trăi. 

Dintre toate animalele, numai omului i s-a dat darul 
înspăimântător al raţiunii. Omul, cu ajutorul minţii, poate sa 
pătrundă taina ce înconjoară lucrurile şi să contemple un 
univers împietrit în cea mai totală indiferenţă faţă de el şi 
visele sale. Da, omul poate întrezări aceast viziune, dar nu-i 
foloseşte la nimic. Pentru a trai, pentru a se manifesta din 
plin, pentru a fremăta de viaţă, în sfârşit, pentru a fi ceea ce 
este, omul trebuie să fie orbit de viaţă şi aflat sub 
stăpânirea iluziilor aduse de simţuri. Ceea ce este bun, este 
şi adevărat şi adevărurile rudimentare sunt atât de 
puternice încât omul trebuie să le ia drept călăuze în actele 
sale şi să le dea în conştiinţa sa puterea unor certitudini de 
nezdruncinat, să facă din ele un adevăr absolut, care să nu 
poată fi înlăturat de oricare altul. Este normal şi este bine 
ca omul să se împace şi să creadă de la prima vedere în 
înşelăciunile simţurilor şi în cursele cărnii. Tot aşa de bine 
este ca, întunecat de minciunile simţurilor sale, să poată 
trece prin patimile atât de comune aproape tuturor fără să 
le vadă umbrele şi nici zădărnicia, fără să fie îngrozit de 
sclavia în care îl afundă. 

Aşa trebuie să fie, şi nu altfel. Sunt numeroşi nefericiţii 
care au văzut cel de-al doilea adevăr, deosebit şi mai real, 
dar în faţa lui au dat înapoi. Nu mai puţini sunt cei care au 
suferit de boala cea mare, care i-au supravieţuit şi ar putea 


s-o descrie. Aceştia preferă însă să tacă şi cu bună ştiinţă, 
au aruncat-o din memorie luptând s-o ţină departe până în 
ultima zi a vieţii lor. Au trăit şi au primit viaţa aşa cum este, 
adică s-au supus propriei lor naturi şi bine au făcut. 

John Barleycorn răstoarnă această ordine naturală. El îşi 
aruncă blestemul asupra omului cu imaginaţia bogată 
atunci când acesta trăieşte mai din plin, răspândeşte viaţa 
în jurul său şi se bucură de existenţă sub scutul legilor 
naturale. John Barleycorn sfărâmă însă acest scut 
trimiţându-şi raţiunea sa pură, alb vestitor al unui adevăr 
situat dincolo de cel socotit până acum drept absolut, un 
adevăr ce se află la antipozii vieţii şi este crud şi sterp ca 
spaţiile întunecate dintre stele, nemişcat şi îngheţat ca zero 
absolut, dar strălucitor sub cristalizările unor evidențe ce 
nu pot fi nici tăgăduite, nici combătute. John Barleycorn nu- 
| lasă pe visător pradă viselor sale, îi risipeşte într-un gol 
chinuitor paradoxul existenţei, sfărâmându-i bazele şi 
chinuind-o până când victima sa strigă întocmai ca în 
„Oraşul nopţii îngrozitoare”20: „viaţa noastră este o 
înşelătorie; moartea, o prăpastie de întuneric”. Atunci când 
victima a ajuns cu gândirea în acest punct, se poate socoti 
că a şi pornit pe poteca morţii. 

Capitolul XXXVI. GÂNDURI ÎNTUNECATE. 

Mă întorc la propriile mele experienţe şi la consecinţele 
nefaste ale raţiunii pure asupră-mi, aşa cum a fost stimulată 
în trecut de John Barleycorn. lată-mă în minunatul meu 
ranch din Valea Lunii, având creierul influenţat de fumurile 
alcoolului consumat mai multe luni în şir şi inima cuprinsă 
de acea tristeţe adâncă, încercată în toate timpurile de 
oamenii care nu s-au mulţumit cu iluziile vieţii, ci au ţinut 
să-i sfâşie vălurile. 

Zadarnic tot caut motivul acestei stări sufleteşti, serile îmi 
sunt atât de plăcute! Prin acoperişul casei mele nu curge 
nici o picătură de apă, am deci un adăpost cum şi-ar putea 
dori oricine. Sunt în stare să-mi satisfac orice capricii 
alimentare. Nimic nu mă opreşte să pun în practică 


aproape orice mi-aş imagina. Mă bucur de un confort ce ar 
putea fi invidiat. Nu simt nici un fel de indispoziţie fizică, 
nici cea mai mică suferinţă. Corpul meu, acest mecanism 
vechi dar solid, continuă să funcţioneze bine. Tot aşa, 
creierul şi muşchii funcţionează normal. Am pământuri, am 
bani! Cuvântul meu are valoare. Gloria îmi este universală. 
Sunt conştient că-mi ajut aproapele pe cât îmi stă în puteri. 
Am o tovarăşă de viaţă pe care o iubesc, copii care sunt 
came din carnea mea. Acum, ca totdeauna, îmi duc la capăt 
toate îndatoririle de bun cetăţean. Am construit case, 
numeroase locuinţe şi am curăţat întinderi întregi de 
pădure pentru a le da o utilizare mai bună. Cât despre 
arbori sau pomi fructiferi, mă întreb dacă n-am plantat 
peste o sută de mii. De oriunde, de la oricare fereastră a 
casei îmi pot odihni privirea pe aceşti arbori care îşi ridică 
viguroşi braţele către soare. Pot spune că m-am născut într- 
o zodie norocoasă. La o mie de oameni abia dacă unul 
ajunge într-o situaţie ca a mea! Trebuie să mărturisesc 
totuşi că deşi am toate acestea sunt trist, nespus de trist, 
fiindcă-l am ca tovarăş pe John Barleycorn. Ce-aţi vrea? M- 
am născut într-o epocă pe care secolele viitoare o vor socoti 
întunecată. 

John Barleycorn nu mă mai părăseşte deoarece s-a prins 
de fiinţa mea din primele zile ale tinereţii. M-a chemat, l-am 
întâlnit la fiecare colţ de stradă, mi-a impus să-l urmez! 
Civilizaţia de mântuială în care trăim astăzi consimte să se 
deschidă în toate părţile prăvălii brevetate pentru vânzarea 
otrăvii fizice şi sufleteşti cuprinsă în băuturile spirtoase. 
Moravurile sunt astfel întocmite, încât milioane de oameni, 
ispitiţi ca şi mine, le cad pradă. 

Dacă vreţi să aprofundăm împreună una din aceste stări 
sufleteşti pline de tristeţe, să alegem una din multele 
existenţe în imperiul lui John Barleycorn. lată-mă plecat pe 
propria-mi moşie pentru o plimbare călare. Calul meu este 
straşnic. Aerul parfumat îmi umple nările şi plămânii. Pe 
colinele ondulate, strugurii se pârguiesc sub flacăra 


soarelui de toamnă. Panglici de ceaţă alunecă prin văile 
muntelui Sonoma. Soarele scânteiază pe cerul limpede. 
Întreaga fire îmi arată ce are mai frumos. Simt că trăiesc. 
Sufletul mi se umple de vise şi de mistere ciudate. Îmi dau 
seama că sunt făcut din aer şi din scântei smulse soarelui. 
Fac parte dintre fiinţele vii, organice. Posed facultatea de a 
mă mişca şi pot conduce cu uşurinţă animalul care mă 
poartă pe spatele său. Sunt stăpân pe mecanismul 
existenţei, cunosc simţămintele nobile şi inspiraţiile 
sublime. Mă bucur de posibilităţi numeroase şi superioare. 
Sunt rege pe tărâmul simţurilor şi calc în picioare ţărâna 
nevrednică şi tăcută. 

Cu toate acestea, privesc cu un ochi întunecat, cu un 
adevărat chin, toate aceste frumuseți şi toate aceste minuni 
ce mă înconjoară. 

Mă gândesc cu melancolie la figurantul demn de milă ce 
sunt în această lume care a existat cu atâta vreme înaintea 
mea şi va continua să existe şi fără mine. Mă gândesc la toţi 
nefericiţii care şi-au îndoit spinarea pentru a desţeleni şi a 
lucra acest pământ care în prezent este al meu! Ca şi cum 
lucrurile neprieritoare ar putea să aparţină aceluia care 
este atât de efemer! Aceşti oameni au pierit acum şi eu voi 
merge după ei. Au muncit cu toţii, au defrişat terenuri 
întinse, au sădit pomi fructiferi şi după zile şi zile de muncă 
grea, şi-au lăsat privirile ostenite să alunece către aceleaşi 
răsărituri şi apusuri de soare, către aceeaşi bogăţie a viilor 
de toamnă şi spre şuviţele de ceaţă ce se scurg prin văile 
muntelui. Astăzi ei nu mai sunt. Ştiu că le voi urma şi eu 
într-o bună zi. 

Să plec? Dar sunt pe cale să plec chiar în această clipă! Pe 
gingiile mele sunt puşi dinţi falşi care înlocuiesc unele părţi 
din mine, ce au şi dispărut. Niciodată nu-mi voi regăsi 
degetele puternice ce le aveam în tinereţe, în special 
degetele mari. Pe acestea din urmă, aventurile şi luptele le- 
au distrus pentru totdeauna: unul aproape mi-a fost scos 
din rădăcină în urma unei lovituri de pumn dată în capul 


unui om al cărui nume l-am şi uitat. Pe celălat mi l-am 
vătămat în timpul unei apucături greşite de catch-as-catch- 
can21. 

Viteza pe care o atingeam odinioară la fugă a rămas o 
amintire a trecutului. Încheieturile picioarelor şi-au pierdut 
elasticitatea şi rezistenţa încercată de atâtea ori în zile 
lungi de muncă şi în nopţi de nebunie. Niciodată nu mă voi 
mai putea legăna atârnat de frânghii în întunericul furtunii, 
plin de credinţă în forţa mâinilor mele, forţă de care eram 
atât de mândru. Niciodată nu voi mai alerga alături de 
câinii unei sănii pe potecile nesfârşite de pe întinderile 
înzăpezite ale Nordului! 

Ştiu prea bine că în acest corp ce-şi pierde treptat 
vigoarea şi care a început să moară din clipa naşterii mele, 
duc un schelet. Sub acest strat de came pe care-l numesc 
faţă, este un cap de mort, osos şi fără nas. Toate acestea nu- 
mi produc nici măcar un fior. A avea teamă, înseamnă a fi 
sănătos. Frica de moarte este un avânt spre viaţă. Dar 
blestemul raţiunii pure se produce atunci când moartea nu 
te mai îngrozeşte. Dezgustul de lume pe care ţi-l aduce te 
face să te strâmbi ca o paiaţă bătânduc-ţi joc de moarte şi 
rânjind în faţa tuturor iluziilor vieţii22. 

Fără să mai opresc din timp, arunc priviri în juru-mi şi în 
toate părţile observ manifestarea infinită a selecţiei 
naturale. Rațiunea pură îmi cere să deschid în faţa ochilor 
minţii cărţi închise de multă vreme şi, urmărind paragraf 
după paragraf, capitol după capitol, să înţeleg frăgezimea 
efemeră şi să văd cenuşa acestei uriaşe panorame de 
frumuseți şi minuni ce se desfăşoară în faţă-mi. În 
zumzetele şi şoaptele care mă încântă, care mă leagănă, 
raţiunea intervine şi mă face să recunosc frământarea 
veşnică a creaturilor vremelnice, care nu pot decât să-şi 
împrăştie plângerile sau şoaptele lor de dragoste în aerul 
tulburat pentru o clipă. Mă înapoiez tăind drumul peste 
domeniu, drept spre casă. 


Amurgul începe să coboare şi animale de pradă ies la 
vânătoare. Disec această jalnică tragedie a vieţii care se 
devorează pe ea însăşi. În această direcţie nu există morală. 
Morala nu există decât la om, el este acela care a creat-o. 
Prin ea se conservă viaţa mai mult decât pe altă cale. Toate 
acestea le ştiu demult, încă din zilele triste când am suferit 
de boala cea mare. Erau toate adevăruri profunde pe care, 
prin voinţă, reuşisem să le uit. Adevăruri atât se adânci, 
încât nu voiam să le iau în serios, atingându-le numai încet, 
foarte încet, întocmai ca pe nişte câini adormiţi dincolo de 
conştiinţa mea, pe care nu ţineam deloc să-i trezesc. Nu 
făceam altceva decât să-i mângâi, având grijă să-i las să 
doarmă. Eram şiret, prea şiret pentru a-i întărâta. lată însă 
că raţiunea pură i-a deşteptat, cu sau fără voia mea, fiindcă 
ea nu se teme de niciunul dintre monştrii ce se ascund 
dincolo de visurile pământeşti. 

„Nu-i pot suferi pe medici, oricărei şcoli ar aparţine ei, îmi 
şopti la ureche raţiunea pură care începea iarăşi să 
vorbească. Apoi? Ştii bine că eu sunt adevărul şi că nu mă 
poţi da la o parte. Medicii spun că tindem către moarte. Ce 
înseamnă aceasta? Viaţa minte spre a trăi! Viaţa este o 
minciună perpetuă, este un dans nebun, întocmai ca acela 
al mării pe un nisip spălat la nesfârşit de flux şi reflux. Viaţa 
este ceva dezlănţuit prin intervenţia unor cauze mai 
misterioase decât acelea pe care le găsim în lumea noastră. 
Un joc de fantome a căror aparenţă se transformă, care aici 
sunt, aici nu mai sunt, care şovăie şi se sting pentru a 
reapare sub forme diferite. Şi tu eşti una dintre aceste 
fantome, compuse din aparenţe fără de număr izvorâte din 
trecut: Orice poate şti o fantomă, nu este decât amăgire. Tu 
cunoşti prea bine mirajele dorinţei. Acestea nu sunt decât 
concretizări ale unor aparenţe transmise de trecut pentru a 
te modela după ele însele şi pentru a te dizolva apoi în alte 
aparenţe menite să populeze pământul cu visele viitorului. 
Viaţa se iveşte şi trece. Tu nu eşti decât o aparenţă. Prin 
mulţimea de umbre care te-au precedat eşti cea din urmă, 


şi la rânduc-ţi vei trece şi te vei pierde în procesiunea 
spectrelor ce au fost şi ce vor apare după tine, din mlaştina 
evoluţiei”. 

Se înţelege că nu pot răspunde nimic. Trec cu calul în 
galop prin umbrele serii şi rânjesc gândindu-mă la acest 
fetiş pe care Comte îl numea lume. Îmi amintesc apoi de 
următoarea frază a unui alt pesimist plin de simţire: „lotul 
este trecător. Fiinţele odată născute, trebuie să moară, şi 
odată moarte, sunt fericite că şi-au câştigat odihna”. 

lată însă că în luminile amurgului se îndreaptă spre mine o 
fiinţă care nu este fericită atunci când se află în repaos. 
Este un lucrător bătrân de pe domeniu, un imigrant venit 
din Italia. Mă salută cu respect, scoţându-şi pălăria cu 
smerenie, pentru că în ochii săi eu sunt un stăpân al vieţii. 
Pentru el reprezint hrana, adăpostul, într-un cuvânt 
existenţa. A trudit toată viaţa ca o vită de povară şi a trăit în 
condiţii mai proaste decât caii mei din grajduri, care sunt 
îhtotdeauna îngrijiţi şi hrăniţi cum se cuvine. Are un umăr 
mai înalt decât celălalt. Munca l-a deşelat. Abia îşi târăşte 
picioarele când merge. Mâinile îi sunt noduroase, crăpate şi 
respingătoare. Privit în ansamblu, este o biată creatură 
destul de nenorocită. Din punct de vedere intelectual, este 
tot atât de redus şi deformat cum este şi la corp. 

„Este o fiinţă prea redusă la minte pentru a-şi da seama că 
totul în el nu este decât o biată aparenţă, îmi şopteşte 
maliţios raţiunea pură. Priveşte-l, este îmbătat de propriile 
sale simţuri: un sclav al visului vieţii. Creierul îi este plin de 
temeri şi de obsesii legate de supranatural. Crede într-o 
lume transcendentală, într-o lume superioară. A ascultat 
îndemnurile profeților care i-au promis Paradisul. Simte 
unele înclinații spontane spre cele nevăzute, spre forţe pe 
care numai le bănuieşte. Se vede în mijlocul unei lumi 
fantastice, rătăcind zile şi nopţi în spaţiile înstelate. Fiindcă 
este la adăpost de orice îndoială, a ajuns să fie convis că 
Universul a fost creat pentru el şi că îşi va urma destinul de 
a trăi pentru totdeauna în împărăţia imaterială de dincolo 


de simţuri pe care el şi cei care seamănă cu el şi-au croit-o 
din iluzii scumpe lor... 

Tu însă, tu care ai deschis atâtea cărţi şi care crezi ca şi 
mine în adevăruri îngrozitoare, îl recunoşti dintr-o dată aşa 
cum este, unul dintre semenii tăi plămădit din acelaşi lut. O 
glumă a Universului, o întâmplare chimică, un animal ca 
atâtea altele, aruncat de valul clocotitor al bestialităţii, în 
urma apropierii întâmplătoare a două fiinţe de genuri 
deosebite. Este fratele tău, dar totodată este şi al gorilei şi 
al cimpazeului. În dezlănţuirile sale de mânie îşi loveşte 
pieptul, se înroşeşte şi tremură de cruzime iresponsabilă. 
Sinteză a unor monstruoase înclinări atavice, este un 
compus al unei mulţimi de instincte mărunte, risipite şi 
uitate ce licăresc din abisul trecutului”. 

Ţin să răspund raţiunii pure, dar fără convingere: „da, dar 
toate acestea nu-l pot împiedica să viseze că este nemuritor. 
Este chiar ceva uimitor ca un asemenea bădăran să 
privească în timp şi să se socotească stăpân pe eternitate”. 

„Mofturi! sună răspunsul. Nu cumva vrei să-ţi închizi toate 
cărţile şi să faci schimb cu această fiinţă care nu se 
compune decât din trebuinţe organice şi dorinţe, biet sclav 
al pântecului şi al instinctelor?” 

Mă încăpăţânez: „A fi prost, înseamnă a fi fericit”. 

Aşadar idealul tău de fericire este acela de a fiun 
organism gelatinos, care pluteşte într-o mare călduţă, în 
lumina crepusculului? Aud?” 

Ah, sărmanele victime ale lui John Barleycorn, n-au 
puterea să se revolte împotriva lui! „De la acest ideal până 
la beatitudinea chinuirii fizice din Nirava budistă, nu există 
decât un singur pas, urmă raţiunea pură. Hai, lasă prostiile! 
lată-ne ajunşi acasă. Reia-ţi veselia şi gustă un pahar. Tu şi 
cu mine suntem destul de importanţi pentru a ne da seama 
de întreaga nebunie cuprinsă în această uriaşă glumă!” 

Urmarea? În vizuina mea cu pereţii acoperiţi de cărţi, 
adevărat mausoleu al gândirii umane, beau! Ridic iarăşi şi 
iarăşi paharul la gură. Întărât fiarele adormite în ungherele 


subconştientului. Le aţâţ şi le fac să se arunce peste zidurile 
prejudecăţilor şi ale legilor, spre a goni sălbatice prin 
labirintul credințelor şi superstiţiilor. 

„Bea! mă îndeamnă raţiunea pură. Grecii credeau că zeii 
le dăduseră vinul pentru a putea uita mizeriile existenţei. 
Acum este timpul să-ţi reaminteşti cele spuse de Heine”. 

Îmi năvălesc în conştiinţă cuvintele acestui evreu pătimaş: 
„Odată cu ultimul suspin se sfârşeşte totul: bucuria, 
dragostea, tristeţea, mâncărurile bune, spectacolele, 
ceaiurile, dulciurile, legăturile omeneşti, lătratul câinilor şi 
şampania”. 

„Destul! Le pui pe toate sub o lumină atât de vie, încât îmi 
provoci ameţeală, mă opun eu raţiunii pure. Nu faci decât 
să minţi!” „Da! Fiindcă îţi dezvălui un adevăr incomod, îmi 
ripostează raţiunea pură în bătaie de joc.” „Poate că aşa 
este! Existenţa este atât de încurcată!” recunosc eu cu 
tristeţe. 

„Fără îndoială că Liu Ling era mai înţelept decât mine, 
continuă raţiunea pură. Îţi mai aminteşti de el?” 

Dau din cap afirmativ. Liu Ling, un mare amator de 
băutură, făcea parte dintr-un grup de poeţi beţivi care se 
intitulau „Cei Şapte înţelepţi ai tufişului de bambus”. Ei au 
trăit în China cu multe secole în urmă. 

„Liu Ling este acela care a susţinut că asupra omului beat 
lucrurile şi credinţele obişnuite ale lumii au acelaşi efect ca 
ierburile ce plutesc în undele râului. Dă pe gât încă un 
pahar de whisky, astfel încât toate aparențele şi iluziiile 
lumii să devină şi pentru tine sărmane ierburi smulse şi 
purtate de valuri”. 

Punându-i whisky în pahar şi sorbindu-l visător, îmi 
reamintesc de un alt filosof, Ciuang Tzeu, care cu patru 
secole înainte de Cristos, arăta în termenii următori iluziile 
în care se leagănă omenirea: „Cine ştie dacă morţii nu se 
căiesc fiindcă au fost cândva în viaţă? Cei care visează că 
sunt la un banchet, după ce acesta se termină, se deşteaptă 
văitându-se. Cei care visau plângeri şi tristeţe, se trezesc 


dezamăgiţi şi se reunesc cu cei de mai înainte. Atâta vreme 
cât sunt sub puterea visului, nu-şi dau seama de acest 
lucru. Ba unii interpretează chiar visul căruia îi sunt pradă. 
Abia atunci când se deşteaptă îşi dau seama că au dormit... 
Proştii, se socotesc treji în prezent şi se mândresc să ştie că 
în realitate sunt sau prinți, sau ţărani. Confucius, ca şi tine, 
cu toţii sunteţi iluzie, vise, iar eu, care vă spun toate 
acestea, sunt eu însumi un vis... 

„într-o noapte, eu, Ciuang Tzeu, am visat că eram un 
fluture ce zbura plin de graţie, de colo până colo. În acest 
vis nu urmam decât fantezia mea de fluture şi eram 
inconştient de individualitatea mea umană. Deodată m-am 
deşteptat şi m-am trezit culcat pe spate, în patul meu. Mă 
întreb acum dacă sunt un om care visează că este fluture, 
sau sunt un fluture care visează că este om”. 

Capitolul XXXVII. TRUCURILE EXISTENŢEI 

„Haide, mă îndeamnă raţiunea pură, să uităm că există 
visători care au aparţinut Asiei antice. Umple-ţi paharul şi 
să cercetăm pergamentele scriitorilor sau visătorilor de 
ieri. Să punem în cumpănă gândurile acelora care s-au lăsat 
furaţi de visuri pe colinele acestea ale moşiei care astăzi îţi 
aparţin.” 

Pentru început, mă cufund în studiul titlurilor de 
propietate ale renumitelor vii numite „lokay”. Este vorba 
de o listă monotonă ce cuprinde nume de oameni având în 
frunte pe un oarecare Manuel Micheltoreno, un mexican, 
odinioară „guvernator, comandant-şef şi inspector al 
regiunii californiene”. Acesta lasă moştenire colonelului 
Don Marino Guadalupe Vallejo mai multe hectare de 
pământ furat indienilor drept recompensă pentru serviciile 
aduse ţării sale, mai ales prin plata dată soldaţilor de sub 
comanda sa timp de zece ani. 

Această mărturie doveditoare a lăcomiei omului pentru 
pământ, lasă numaidecât să se desprindă din ea un fel de 
frământare bătăioasă, vestigiile unei lupte grăbite pentru 
ţărână. Erau acolo împuterniciri, ipoteci, certificate de 


descărcare, transferuri, judecăţi, sechestre, publicaţii de 
vânzare, petiţii de trecere în gestiune şi hotărâri de punere 
în posesie. Acest pământ ce părea aţipit sub soarele de vară 
evoca imaginea unui monstru nemuritor şi de nestăpânit, 
căruia aceşti oameni îi zgândăriseră suprafaţa înainte de a 
fi înghiţiţi de el. 

Cine era oare acest James King of William cu nume atât de 
straniu? Chiar cel mai bătrân dintre coloniştii care se 
găseau în Valea Lunii nu-l cunoaştea. Totuşi, nu erau decât 
şaizeci de ani de când el împrumutase lui Mariano G. Vallejo 
o sumă de optsprezece mii de dolari, primind drept 
garanţie câteva terenuri printre care se găsea şi viitoarea 
vie care mai târziu urma să capete numele de Tokay. De 
unde venea oare Peter O'Conner şi ce s-a întâmplat cu el 
după ziua în care şi-a înscris numele comun în actele de 
proprietate ale pădurii ce se găsea pe atunci în locul viilor 
de astăzi? După el apare Lewis Csomortanyi, cu numele său 
greoi. Este înscris de mai multe ori în povestea acestui 
pământ. 

După aceea, au venit pe aceste locuri americanii, acei 
oameni din vechile familii care au străbătut teritorii uscate, 
călare pe catâri sau îndurând asprimea vânturilor de la 
Capul Horn. Şi-au înscris, pe rând, numele lor astăzi uitate, 
acolo unde generaţii întregi de indieni au fost, de 
asemenea, uitate. Sunt nume scurte ca Hallec, Hastings, 
Swett, Tait, Denman, Tracy, Grinvood, Carlton Temple, aşa 
cum nu se mai găsesc astăzi în Valea Lunii. 

Numele se înmulţesc şi trec întocmai ca nişte sclipiri de 
fulgere, la fiecare pagină a acestui document pierzându-se 
în umbră. Fără întrerupere, rămâne mereu loc pentru alţi 
candidaţi care, rând pe rând, stăpânesc acest pământ 
rămas acelaşi. lată şi câteva nume de oameni despre care 
am auzit rar, fără să-i fi cunoscut vreodată. Kohler şi 
Frohling, care au construit pivnițele cele mari şi conacul pe 
terenul viilor Tokay. Aceştia au pierdut după un timp 


terenul, iar cutremurul din 1906 a răsturnat clădirile peste 
ruinele peste care locuiesc eu astăzi. 

Urmează numele lui La Kotte. Este omul care a întors 
pământul pe dos, a plantat viţă de vie şi zarzavaturi, a făcut 
negustorie de peşte şi a construit o reşedinţă a cărei 
amintire se păstrează până astăzi. La Motte a fost înfrânt în 
lupta sa cu pământul şi înmormântat chiar în sânul lui. Pe 
locul unde îşi construise casa şi eleşteele de peşte mi-am 
înscris, la rându-mi, numele sădind un număr de cincizeci 
de mii de eucalipţi. 

Urmează: Cooper şi Greenlaw. Aceştia, pe locul numit 
ranch-ul de pe colină, au lăsat îngropaţi doi dintre morţii 
lor. Este vorba de „micuța Lilly” şi de „micul David”, care se 
odihnesc pe un căpătâi de teren împrejmuit. 

Cât timp au stăpânit ei locul, au curăţat o parte din 
pădurea virgină pe o suprafaţă destul de bună. Pe tot acel 
loc, am pus să se semene fasole canadiană, iar în primăvara 
viitoare voi ara şi voi face o minunată fâneaţă. 

Mai departe, locul a trecut sub stăpânirea lui Haska. Este 
vorba de o fiinţă ciudată. Un om ce a rămas legendar. 
Aparţinea generaţiei trecute şi a defrişat o bună suprafaţă 
de pădure, mai ales în regiunea măruntei văi care-i poartă 
numele. A muncit pământul din greu, a ridicat ziduri de 
piatră, a clădit o casă şi a plantat o mulţime de meri. Deşi a 
trecut puţină vreme, este imposibil să se mai găsească 
urma casei clădite de el şi numai după formaţia terenului se 
mai poate ghici unde era împrejmuirea. La rândul meu am 
zgâriat şi eu pământul, am făcut aceleaşi scurte eforturi şi 
mi-am înscris numele pe o hârtie timbrată. Voi dispărea 
după o vreme, şi hârtia se va îngălbeni. 

„Visători şi fantome”, îmi şopteşte cu un rânjet raţiunea 
pură. 

„Este însă sigur că toate aceste chinuri n-au fost 
zadarnice”, îi răspund. 

„S-au sprijinit însă numai pe o iluzie şi pe o minciună”. 

„O minciună foarte necesară vieţii”. 


„Prin aceasta, nu este mai puţin minciună. Hai, umple-ţi 
paharul şi să cercetăm aceste minciuni necesare vieţii, care 
se găsesc în biblioteca ta. Să vorbim despre William James”. 

„A fost un om sănătos la minte. Fără îndoailă că nu trebuie 
să-i cerem piatra filosofală, dar ne va da câteva puncte de 
sprijin solide în favoarea vieţii.” „Raţionalism împletit cu 
sentimentalism. În toate gândurile sale, rămâne puternic 
legat de sentimentul nemuririi. Cel mai frumos fruct al 
raţiunii sale este propria renunțare tocmai la rațiune. Nu 
crezi că biblioteca ta este plină de aburi de misticism cu 
rezonanţe psihice, cu orgii ale sufletului, cu plângeri de 
umbre, cu fantezii ontologice, cu halucinaţii şi cu fantome 
ale speranţei? Priveşte la toate aceste spectre de disperaţi, 
de îngroziţi, de revoltați plini de patimă, la Schopenhauer, 
la Strindberg, la Tolstoi, la Nietzsche!... Haide, paharul ţi s- 
a golit. Umple-l şi uită totul!” 

Mă supun fiindcă în prezent monştrii deşteptaţi de alcool 
din amorţeala lor năvălesc ameninţători în mintea mea, 
înnebunindu-mă. Şi în timp ce ridic un toast gânditorilor 
aliniaţi în rafturile bibliotecii mele, îmi amintesc de 
cuvintele lui Richard Hovey: „Să nu ne stăpânim dorinţele, 
căci dragostea şi viaţa ne sunt date la fel ca şi ziua şi 
noaptea, în condiţii pe care nu le hotărâm noi. Să primim 
darurile vieţii şi ale dragostei fără a le pretinde altele şi să 
facem aceasta înainte de a fi primiţi noi înşine de viermii 
pământului...” „Vei fi al meu! Îmi strigă raţiunea pură. Te 
stăpânesc!” Gândurile întunecate mă îngrozesc şi îi 
răspund: „Ba nu, pentru că te cunosc aşa cum eşti şinu mă 
tem. Sub masca ta se ascunde moartea şi drumul tău duce 
în Noaptea fără de zori. Tu îmi ceri să mă las pradă 
plăcerilor, dar hedonismul tău nu are sens. Este o minciună 
dată de plăcerile ieftine sau, cel puţin, un act ce-ţi dezvăluie 
laşitatea”. 

„Tu eşti al meu! Vei înţelege imediat că nu poate fi altfel, 
mă întrerupe raţiunea pură. Adu-ţi aminte de spusele unui 
înţelept: „Şi dacă totuşi ziua nu-ţi pare frumoasă, pentru ca 


noaptea să nu fie urmată de nici o deşteptare, n-ai decât să 
termini cu viaţa, căci poţi să faci aceasta oricând voieşti...” 

Aceste rânduri mă fac să izbucnesc într-un râs batjocoritor 
fiindcă am surprins raţiunea pură în tendinţa sa dea mă 
înşela, pe cale să-mi şoptească sugestiile sale ucigaşe. A 
făcut greşeala să se demaşte prin ea însăşi, iar prin 
muşcătura propriilor sale fiare mi-au fost deşteptate vechile 
iluzii care mă mai scăpaseră o dată, în timpul bolii celei 
mari. Asta voia raţiunea pură? O înţelegeam acum şi 
vedeam cu bucurie că sunt încă stăpân pe viaţa mea. 

Când sună gongul pentru masă, îmi las paharul răsturnat. 
Sătul de raţiunea pură, merg să-mi întâlnesc prietenii 
aşezaţi în faţa tacâmurilor strălucitoare şi, cu un ton serios, 
discut cu ei revistele de actualitate, măruntele fapte ale 
zilei, folosindu-mă de toate întorsăturile şi şireteniile ce le 
poate oferi vorbirea, pentru a-i anima pe cei de faţă până la 
cel mai înalt grad, astfel încât vorbele de spirit să ţâşnească 
fără nici o clipă de răgaz. Râsete, epigrame, glume lipsite 
de vulgaritate curg într-o cascadă de tinereţe a spiritului. 

Înţeleg! Paiaţa are dreptate! Paiaţa! Dacă trebuie să fim 
filosofi, să fim ca Aristofan. Nimeni din cei aflaţi la masă n- 
ar putea crede că sunt băut. Cu toţii mă socotesc într-o 
dispoziţie excelentă şi foarte înclinat să mă ocup de lucruri 
mărunte. Mi-e greu să mai gândesc, şi la sfârşitul mesei, fac 
glume tot mai hazlii şi încep tot felul de jocuri pe care le 
continuăm într-o atmosferă caldă şi gălăgioasă de oameni 
sănătoşi şi împăcaţi cu viaţa. 

Odată petrecerea terminată, când toată lumea şi-a luat 
rămas bun, trec prin vizuina mea plină de cărţi fără a mă 
opri şi ajung pe verandă unde mă întind să mă culc. Sunt 
numai cu mine însumi şi regăsesc raţiunea pură care nu se 
lasă învinsă niciodată şi nu mă părăseşte. Natura îşi cere, 
totuşi, drepturile. Am băut prea mult, şi în timp ce cad 
pradă unui somn de beţiv aud suspinul tinereţii aşa cum l-a 
auzit Harry Kemp: „Linereţea mea strigat-a în noaptea cea 
adâncă: 


Ah, am pierdut plăcerea ce-n lume o găseam! 

Cum pot să mă mai bucur; când ştiu de la început Că viaţa- 
mi, niciodată din mers n-o pot opri! 

De cum se ivesc zorii, îşi pierd prospeţimea, Căci ei sunt 
hărăziţi să-i dea lumina. 

În clipa când luceşte în splendide culori, Se şterge 
curcubeul şi se preschimbă-n lacrimi. 

Tot astfel tinereţea-mi ca şi frageda roză; 

A şi-nceput să moară din clipa-mbobocirii”. 

Capitolul XXXVIII. SINGURA SALVARE. 

Cele istorisite până aici, v-au dat la iveală una din 
numeroasele feţe ale raţiunii pure. Am încercat să vă fac să 
pătrundeţi, pentru câteva clipe în intimitatea unuia care îşi 
duce viaţa alături de John Barleycorn. Dar cititorul trebuie 
să ţină seamă de faptul că această stare de spirit nu 
constituie decât unul dintre miile de aspecte pe care acest 
personaj le oferă fanteziei. 

Procesiunea spectrelor stârnite de el se poate desfăşura 
timp de ore, zile, săptămâni sau luni în şir! 

Mărturiile mele se apropie de sfârşit. Pot afirma, ca orice 
mare beţiv, că dacă mai sunt încă în viaţă pe această 
planetă, este datorită - ce-i drept, fără merit - numai 
pieptului meu larg, umerilor mei puternici, într-un cuvânt, 
conformaţiei mele robuste. Îndrăznesc chiar să susţin că 
puţini tineri între cincisprezece şi şaptesprezece ani ar fi 
putut rezista abuzurilor la care m-am dedat eu în această 
perioadă de formare. De asemenea, cred că sunt puţini 
oameni maturi care, lăsându-se pradă alcoolului pe de-a- 
ntregul în tinereţea lor, aşa cum am făcut eu, au reuşit 
totuşi să supravieţuiască şi să-şi povestească viaţa. Am 
scăpat din această probă datorită nu unei virtuţi personale 
ci faptului că n-am fost un beţiv înnăscut şi că am un 
organism foarte rezistent, care a fost în stare să ţină piept 
tuturor tulburărilor provocate de John Barleycorn. 
Supravieţuind, am asistat la moartea altora mai puţin 
norocoşi tot timpul cât am străbătut acest jalnic drum. 


Numai printr-un noroc fără pereche, am putut scăpa de 
focul mistuitor al lui John Barleycorn. Viaţa, cariera, 
plăcerea de a trăi nu mi-au fost distruse, ce-i drept însă, ele 
au fost tocite. Asemenea supravieţuitorilor unei lupte 
disperate, ele s-au păstrat ca prin minune şi pot acum să se 
mire în faţa convoiului funebru format de victimele lui John 
Barleycorn. 

Cei care mai rămâneau în viaţă după marile măceluri de 
altădată, strigau că nu le mai trebuie războaie. Astăzi, eu 
susţin cu tărie că tinerii noştri nu trebuie să mai aibă 
prilejul de-a lupta împotriva otrăvii! Pentru a nu mai exista 
război, va fi necesar să fie împiedicate bătăliile; pentru a 
suprima beţia, trebuie ca oamenii să fie opriţi să mai 
consume alcool. China a pus capăt folosirii atât de 
răspândite a opiului interzicând cultivarea şi importul lui. 
Filosofii, preoţii şi doctorii Chinei ar fi putut predica până 
răguşeau, mii de ani în şir! Otrava ar fi continuat să fie 
întrebuințată atât timp cât era posibilă procurarea ei. Aşa 
sunt făcuţi oamenii - iată singura cauză! 

Am reuşit să împiedicăm vânzarea liberă a arsenicului şi a 
stricninei, sau să înlăturăm febra tifoidă şi tuberculoza din 
apropierea copiilor noştri. Trataţi-l şi pe John Barleycorn în 
acelaşi fel. Opriţi-l! Nu-l lăsaţi să se ascundă sub protecţia 
legilor, pentru a ne sugruma tineretul! Nu mă refer la 
alcoolici, ci la acei dintre tinerii noştri care sunt stimulaţi de 
un spirit vioi, aventuros şi au un caracter plăcut care îi face 
să fie sociabili. Pe aceştia îi deformează civilizaţia noastră 
barbară, punându-le la îndemână otrava la toate colţurile 
de stradă şi pentru ei scriu - pentru aceşti băieţi sănătoşi şi 
normali, născuţi deja, sau care se vor naşte de acum 
înainte! 

Aceasta a fost cauza principală, mai' sinceră decât oricare 
alta, care m-a făcut să alerg călare în Valea Lunii şi, cu toate 
că eram bine ameţit, să votez pentru egalitatea sufragiului. 
Am procedat aşa pentru ca femeile să aibă dreptul la vot, 
ştiind că astfel soțiile şi mamele rasei noastre vor obţine 


moartea lui John Barleycorn şi îngroparea lui în arhivele 
istoriei unde zac toate obiceiurile sălbatice demult 
dispărute. Şi dacă se pare că strig ca un jupuit de viu, să nu 
se uite că eu însumi am fost lovit de această plagă socială şi 
mă îngrozeşte gândul ca vreunul din fiii sau fiicele noastre 
să aibă aceeaşi soartă pe care am avut-o eu. 

Femeile sunt cu adevărat acelea care păstrează şi fac să 
dăinuiască rasa umană. Bărbaţii sunt ca nişte copii-minune, 
dornici de aventură şi gata de joacă. La sfârşitul socotelilor, 
sunt salvaţi numai datorită calităţilor femeilor lor. Una din 
primele experienţe chimice ale omului a fost fabricarea 
alcoolului şi, din generaţie în generaţie, până în zilele 
noastre, omul a continuat să fabrice şi să absoarbă această 
otravă. N-a fost zi în care femeia să nu sufere de pe urma 
acestui obicei al bărbatului, cu toate că ea n-a avut 
niciodată puterea să dea frâu liber mâniei ce-o avea 
împotriva acestuia. Din ziua în care femeile vor avea 
dreptul să-şi exprime voinţa prin vot, primul lor act va fi să 
închidă cârciumile, gest pe care bărbaţii singuri n-ar fi în 
stare să-l ducă la îndeplinire nici peste o mie de generaţii 
de acum înainte! Ar fi ca şi când am aştepta de la victimele 
morfinei să pretindă o lege care să interzică vânzarea ei! 

Femeile ştiu la ce se pot aştepta. Obiceiurile alcoolice ale 
bărbaţilor le-au făcut să plătească un tribut de chinuri şi să 
verse multe lacrimi. Gata oricând să lupte pentru apărarea 
rasei, ele vor vota pentru binele nepoților şi strănepoţilor 
lor şi în interesul acelora care vor fi surorile, soțiile şi 
mamele viitorului! 

Nu va fi greu deloc să se ducă la bun sfârşit acest lucru. 
Singurii care vor avea de suferit vor fi beţivii şi alcoolicii 
înnăscuţi ai generaţiei actuale. Eu însumi sunt unul dintre 
aceştia şi pot afirma cu toată siguranţa pe care mi-o dă 
experienţa căpătată în lunga mea convieţuire cu John 
Barleycorn, că nu va fi ceva peste putinţă să încetez să mai 
beau, din ziua în care nimeni nu va mai bea şi când 
procurarea alcoolului va deveni o imposibilitate! Pe de altă 


parte, enorma majoritate a tinerilor se compune, în mod 
normal; din indivizi fără vreo predispoziţie de natură 
alcoolică. Ori, această generaţie fragedă, fiind oprită de la 
alcool, nu-i va simţi câtuşi de puţin lipsa. Cârciuma va fi 
pentru ei numai o simplă amintire istorică, iar beţia o vor 
considera drept un vechi obicei asemănător cu luptele de 
tauri sau cu arderea pe rug a vrăjitoarelor. 

Capitolul XXXIX. CONCLUZII. 

O autobiografie nu este completă decât atunci când 
urmăreşte până în ultima clipă povestea eroului său. Numai 
că povestea mea nu este aceea a unui beţiv convertit. N-am 
fost niciodată beţiv şi nici nu m-am convertit. 

Nu de multă vreme, am făcut, întâmplător, o călătorie pe 
un vas cu pânze în jurul Capului Horn... Voiajul meu s-a 
prelungit la o sută patruzeci de zile. Nu mi-am luat nici un 
fel de provizie de alcool, şi mi-am interzis băutura, cu toate 
că atunci când aş fi avut poftă, o puteam cere oricând 
căpitanului. N-am făcut acest lucru fiindcă nu am simţit 
nevoia. Nimeni altul nu era băutor pe bord. Atmosfera nu 
era favorabilă băuturii, şi fizicul meu nu arăta nici cea mai 
mică nevoie de alcool. Chimia mea organică nu-l pretindea. 

Remarcând acest fapt, se ivi în conştiinţa mea o întrebare 
simplă: abstinenţa îmi era extrem de uşoară. De ce să nu 
perseverez în a nu bea şi atunci când voi reveni la țărm? 
Cântării cu grijă toate argumentele pro şi contra acestei 
chestiuni. Le studiai profund vreme de cinci luni în care nu 
mă atinsei de nici o picătură de alcool. Drept rezultat, 
ajunsei la câteva concluzii, în urma datelor dobândite din 
experienţa mea trecută. 

Am ajuns la convingerea că nici măcar un om din zece mii 
sau chiar dintr-o sută de mii nu este un alcoolic în urma 
predispoziţiei organismului. Beţia, aşa cum o înţeleg eu, 
este aproape întotdeauna o obişnuinţă mentală. Nu este ca 
tutunul, cocaina, morfina, sau toate celelalte droguri atât de 
vătămătoare şi de numeroase. Dorinţa de alcool, spre 
deosebire de toate celelalte, îşi are originea în spirit. Este 


vorba de o deprindere a psihicului de o adevărată creştere 
a sa pe acest domeniu. Ea este o plantă cultivată pe terenul 
social. La un milion de băutori, niciunul n-a început să bea 
singur. Toate beţiile sunt de origine socială, fiind însoţite de 
mii de legături nevăzute. 

Când s-ar pomeni despre cartierul East-End din Londra, 
într-o discuţie sau într-o carte, înaintea ochilor mei s-ar 
profila imediat imaginile unor baruri luminate feeric, iar în 
urechi mi-ar răsuna comenzile consumatorilor. „Două 
romuri!” „Un whisky...!”. Dacă ar fi vorba de Cartierul 
Latin, îndată mi-aş închipui că mă găsesc în cabaretele 
studenţeşti, înconjurat de chipuri vesele, de tineri vioi care 
savurează vermuturi reci, servite artistic. Vocile lor răsună 
şi domină cu o căldură proprie latinilor în discuţii asupra 
problemelor religioase, asupra artelor, a democraţilor, 
precum şi a altora asemănătoare. 

În timpul unei furtuni, când pluteam pe fluviul La Plata, am 
hotărât că dacă vom fi despărțiți în urma unui naufragiu, să 
ne refugiem la Buenos Aires, „Parisul Americii”. Evocând 
acea scenă, iată-mă din nou asaltat de viziuni. Îmi reprezint 
saloanele luminoase în care se adună oamenii, bucuria lor 
când ridică paharele pentru a le ciocni, cântecele, aplauzele 
şi murmurul plin de veselie al vocilor. În cursul unei 
călătorii făcute în Pacificul de Nord, tocmai când ne 
încrucişam cu alizeele, am încercat să-l hotărâm pe căpitan 
să ne ducă spre Honolulu. În timp ce căutam să-l conving, 
mă revedeam pe cale de a sorbi coctailuri reconfortante sau 
băuturi cu sclipiri de diamante la Waikiki, unde valurile se 
rotogolesc spre stânci. 

Cineva vorbeşte de felul în care se frige rața sălbatică la 
restaurantele din San Francisco şi îndată sunt lovit de 
imaginea de strălucire şi zgomot care se desprinde de la 
mesele numeroase şi revăd prieteni vechi între contururile 
lucitoare ale paharelor de cristal cu picior elegant, pline cu 
vin de Rin. 


lată aşadar felul în care mi-am pus problema. Nu-mi 
plăcea să revăd aceste frumoase colţuri ale lumii, pe care 
nu le vizitasem, decât „cu paharul în mână”. Chiar în 
această expresie se găseşte un fel de atracţie. Din ea se 
desprinde mai mult decât ar putea să exprime cea mai 
măâiastră reunire de cuvinte dintr-un dicţionar. Este vorba 
de un dicţionar al minţii, pe care l-am exersat întreaga mea 
viaţă şi care a sfârşit prin a face parte din însăşi substanţa 
din care sunt creat. Îmi plac cuvintele de spirit, râsul vesel 
şi zgomotos, ecoul vocilor omeneşti, flăcăii care cu paharul 
în mână au închis poarta ce duce spre lucrurile mărunte ale 
lumii, îndepărtând controlul raţiunii şi acclerându-şi pulsul, 
buna dispoziţie, nebunia! 

Este un fapt hotărât. Voi continua să beau ori de câte ori 
voi găsi prilejul. În faţa cărţilor mele orânduite în rafturi, în 
faţa gândirii oamenilor potrivit cu propriul meu 
temperament, am luat hotărârea rece de a continua să fac 
ceea ce a devenit o necesitate pentru mine. Voi bea, mai cu 
înţelepciune, mai discret decât oricând. Niciodată nu voi 
mai fi în luptă cu mine însumi. Nu voi mai invoca raţiunea 
pură. Mi-am impus să nu mai procedez aşa. 

În clipa de faţă, raţiunea rece zace îngropată alături de 
boala cea mare. Niciuna, nici cealaltă nu mă vor mai răni, 
de acum înainte. Sunt ani de când am înmormântat boala 
cea mare. 

Astăzi doarme, iar somnul raţiunii pure nu este mai puţin 
profund! 

Totuşi pentru a încheia, pot mărturisi că aş fi dorit ca 
strămoşii mei să-l demaşte pe John Barleycorn înainte ca eu 
să mă fi născut. Mă încearcă încă părerea de rău că acest 
personaj a dominat sistemul social în sânul căruia mi-am 
început existenţa. Fără acest mediu, demonul invizibil al 
alcoolului mi-ar fi rămas necunoscut şi n-aş fi pierdut aşa de 
mult timp pentru a-l analiza atât de profund! 


SFÂRŞIT 


1 John Barleycorn este personificarea alcoolului, În special 
a whiskyului, băutură atât de răspândită în America de 
Nord. (N. R.) 

2 Trebuie să ţinem seama că berea americană confine 
doze puternice de alcool, spre deosebire de aceea de la noi, 
care, în mod obişnuit, se consideră o băutură inofensivă 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru berea englezească. 

3 Un fel de biscuit mic şi uscat, adeseori tare şi fărâmicios, 
obişnuit în StateleUnite. 

4 Celebrul igienist american, cu mulţi adepţi, care 
recomandă perfecta mestecare a alimentelor. 

5 Vânturi violente şi reci din est şi sud-est, care bat foarte 
frecvent pe câmpiile Americii de Sud până în munţii Anzi. 

6 În traducere liberă „Jos cu omul” 

2 „Norul zburător” 

7 Tânărul cuţitar. 

8 Bătrânul cuţitar. 

9 Scoică. 

* Luptători din mitologia scandinavă, îmbrăcaţi în piei de 
animale, care erau înzestrați cu calităţi supranaturale. De o 
forţă enormă, erau invulnerabili la foc şi fier. 

11 Whisky cu sifon. 

12 Aluzie la Abraham Lincoln (1809-1865), care prin anul 
1930, a spart piatră pentru a face bariere. 

13 Instrument muzical japonez 

14 Asociaţia religioasă a tinerilor americani. 

15 În loc de „Itis me” = Sunteu. 

16 „Poporul abisului”. 

17 Termenul „radical” are în America de Nord o 
însemnătate deosebită; este aproape sinonim cu termenul 
de „revoluţionar”. 

18 Nume dat verandelor în Hawai. 


19 Rachiu de pelin. 

20 Lucrare de Rudyard Kipling. 

21 În traducere liberă: „Apucă de unde poţi”. Gen de luptă 
foarte răspândit în America; adversarii au libertatea să 
folosească orice figuri sau trucuri pentru a învinge. 

22 Autorul a scris toate acestea cu trei ani înaintea moiţii 
sale.