Carpatii anul IV, nr.19, 10 mai 1957

ANUL IV No. 19 





PR A G 
„lat 


XIII. prin însăși esența lui este un 
proces de lentă desrădăcinare. înâi- 
ferent de cauzele care l-au provocat 
—evenimente politice, situaţii econo- 
mice vitrege seu dorul de aventură — 
Ciu! este smuls din mediul lui nstu- 
ral şi silit să se adenteze alis. 

Ca once adaptare, tinde a fi în 
timp, 0 renegare a ritmului de viață 
anterior ruperii de mediul naţional şi 

e însoţită. după structura sufletească 

a iiecăruia, de suferinţi neştiute pro- 

vocale de nesfârşitul şir de renunțăr: 





aie exiztuiui 
_Na ne referim la desrădăcinaţii eu înclinări Cosmo 










Die. Pentru aceștia desrădăcinarea E uşoară şi pe ori- 
3 ar fi purtaţi de vântul întâmplării, se simt 





BOS se îndreaptă către acei cari indiferent 

Ă i-4 asvâriit, caută în peisaciul sac 
| îi local să descopere cerva care 
| = cât t atten cul . ormaţiei 


Ş naţionale = acestora este 


| = Im > 3 DE = 
Puternice, en atât resistenţa la sdaptare este msi 
INare jar suferinț- 2 xDr ra m 
Pa —g Dia E Papi A a. DĂ - mă Lp a n a 


talz:e 


- 





EPARTE in largul mării de mult tirap 
furtuna s'a sfârşit, de pe țărm priveşti 
seninul cerului. dar valurile mării care 
au fost răscolite de furtună continua 
să izbească mânioaze în maluri De 
muit ti a îmcetat furtuna să bi- 
ciuiarcă în depărtări întinsul mării, 
dar în neastâmpărul valuriior. care se 
sfarmă înspumale de țărm. vin ecouri 

târzii ale turtanii potol.ie. 
De mult-—-in Noembrie anul acesta 
17 ani—moartea a stins 


























REVISTA CULTURALA 


UL 
FR USE IA 


Şindu-şi existenţa roşi de imposibilitatea aclimatizării. 
Ei sunt intro continuă frământare, căutând ca prin £ru- 
parea în comunităţi, asociații culturale sau în jurul bi- 
sericii străbune, să creeze în afară climate asemănătoare 
celui de care sau rupt, evitând astfel alterarea fiziono- 
miei ior naţionale. 

E o necesitate sufletească de sa găsi un 


| unct de rea- 
Zitm moral pentru a 
nării 


putea resista procesului desrădăci- 


„La originea editurii şi revistei “Carpaţii” stă impera- 
tirul necesităţii de a spori puterile sufletești ale exilaţi- 
lor, de a-i ajuta să resiste desrădăcinării, păstrând cât 
ma: mult conţinutul emotiv românesc al fiecaruia. Ideia 


călăuzitoare s fost ca toate elementele spirituale ale 
Une! îirsdiţi naţionale să fie pasrate cu o adâncă reli- 
siozitate. 


Credincioşi programului fixst Istoria Românilor, 


-.. 
icria literaturii române, Dacia lui Pârvan. Precurs 


îi cravian Goga, Naționalismul lui Eminescu Poves- 
ile şi amintirile lui Creangă. Haiducul ete. au văzut lu- 
mina tiparului. Istoria presei, fresca politico-culturală 2 
României moderne, care se desprinde din admirabilele 
portrete ale diui Pamfil Stai: ăscozis, ete, sunt în 
pregătire. SE e 


i » * 
- O Oh. a „DX ADE LaP Ta _— 


= LITIO Fr, CUR FPICErICP ce 






. mn» - 
— m pa a ., 


. PI = Si 
G Pi ni Le : 
Ps + “ 


7 IP aa + 
E glia Du a Dă 
d pi i 
, a) „VE Pama 4 y 
PI iai A, aibă sa 
= . + [i] 


copiii, marele agitator de idei şi frământatar de păsan! 
distrigea, cu aceeaş rehemenţă cu care le determinase, 
consecinţele propriilor lui idei O impetuoasă energie în 
rpetuă afirmare contra ceva. adesea contra propriilor 
fai dei şi atitudini; o nestăvilită voinţă sa manitestat în 
toate domeniile, :prijinită o mare putere de muncă, 
pe un ascetism intelectual fără egal. N. Iorga ne ulueșie, 
|zădărniceşte orice incercare de a-l clasa. Prin chiar am- 
'ploarea şi diversitatea activității lui, posteritatea Îi va 
„da contur de mit. E mb 
_ Primele lui luerări le găsim în “Archiva societăţii ştiin- 
ţifice şi literare” din Iaşi în anii 1889-90. o serie de stu- 
dii: “Pesimismul la artist”, “Critica literară şi antici, 
“Inceputurile romantismului”, tir aa. 
In i sas şi-a strâns întrun volum cu titlul -Poesii”, tot 
ce publicase intre 1890 şi 1893, cea mai mare parte în 
revista lui C. Dubrogeanu-Gherea “Ştiinţă şi uteratură . 
In 1894 a publicat în “Vatra”, un articol consacrat lui 
Grigore Alexandrescu Am îi intreptăţiţi să credem că 
această activitate literară să îi diminuat activitatea isto- 
riculuu, ori, 0 egală activitate găsim şi în domeniul isto- 


E E A RE 





d IE nul ) + fin g 
EA 1 - i i . + » pa pa _ a 
pa e ci pi Ea Tă: i "Ta aa dag Tan ba 20 Aa = 
- » E [ & | y 


- E - - i 
——— var din - . d 
e > * - - ie, - P - 
- . D . [4 A > - “ - II re 
— vai, N r e 
aci Ă ă - Asia TA N E, . Ă LI “> * MP, - ” . . p, 
d . | x Ei dă să ” Ă i , Ş x 3 Pa? a. D e . / 
,, - i d PI si 1) - > = Sia a o, = P 
b, i i i . d 
în 7 0 AF dau tg lo e a 77 za 
-- Pa + b | ) | ș 
i i d A Ă . = Ca 
. i A m va Li DC .. i Ei: A , ă i N 
ELE -. “i Lia A Î A. AR pr id : 
-. i pda ata, Y ă - 
4" 4 . > 2. P k -, >> se DE F 
4 a ” Dj + L, + > “i ş E Fi L A 
A .. Ș ț d SA «i i 
& ni i a * (aj . i d 
. i ri Ț - » px. i -. 
a R « . ai ă . 
. - sală ui, E. 
d a . Să “ A d 
. . . sk, 
i $ . A ET ui Said 
La ve 1 - i 
e A da apă d 
ma! zl 
7 A > sh = 
i j XA -." X 
A “ “. . 
. 7 
. - y Ă Po Di a i 
Ă - "x v 2 Mp, [a 
.. P 
+ 
* - . . 
A 
j | 
. ta 
< 
. 


Redactor: Traian Popesea 


D E AL 
A N 


Am dorit ca 
“Carpaţii” 


plan cultural şi de înptă anticomunistă ande ţ 


în fară ne 
; țe înnoiri sub impul- 
cosmopolite, în exil unde regarea 
accentuares tradiţionalismului esta INPE- 
TI0S necesară, pentru restabilirea echilitralui sufletesc. 
Massa exilaţilor români a înţeles necesitatea saerificiu- 
lei alături de noi Serisorile cititorilor san: 0 mărțurie 
1 vor îi pentru istoricul de mâine oginda exilului de azi 
Păşim în cel de al patrulea an de existenţz=—pentru edi- 
cură al cincilea —cu încrederea şi sentimental pe care 
ț-l dă conştiinţa datoriei împinite. Nu n-au dobortt 


szeutăţile materiale cu care avem de luptat continu 
nici intrigile unor oameni otrăviţi de un politieianisra 
msladiv, nici manevrele unor neputincioşi rogi de invi- 
die, nici clandestinele storţări ale uneltelor conştiente 
sana inconşiientțe sle Moscovei 

Ca Sacrificii nebănuite, dar cu o tenacitate Care € 
păstrăm intactă, în ciuda taturor MemernăciiloEr, vor 
gontinua cu fruntea senină pe drumul trasat până azur 
Ă Neratieicrrrzibhai. ster)_al DEVOE, PoRoaieeă, a e ep „ADS> 


de Pamiil Seicaru 


- ilar; 1898: Călători îi ŞI mi- 
istoria Româniior; în ze = Ss 
documente raguzane relative la un sol trimis la Veneţia 


£ 
i 
i 
i 
| 
| 
L: 
i 


ca om de luptă, fiind o introducere la antirid Io OR 
şi culturală de mai târziu: omul de ştiinţă, torul 
senin ceda pana teribilului polemist, NR lorea. 









-. > 
Pra. = e eo sm mam. . us ps ă — _ 





5 


membri activi ai partidului socialist şi frecventaseră clu- 
bul din sala Sotir, unde conferințele începeau cu sacra- 
mentala formulă: Karl Marx şi după dânsul Engels. Ori, 
în chiar aceşti ani când activau ca socialişti, colindână 
satele pentru a întemeia cluburi, ei rămâneau sub domi- 
naţia prestigiului lui Titu Maiorescu. 

No se poate imagina un contrast mai isbitor decât acela 
între Titu Maiorescu şi N. Iorga; primul, rece, măsurat; 
celălalt pasionat, exagerat. Unul impunea prin armonia 
liniilor, printrun echilibru impecabil al argumentelor, ce- 
lălalt cucerea prin neprevăzutul dialecticei, prin pitores- 
cul expresiei; eternul contrast între spirit apolinic şi 
cel dionisiac, între un clasic şi un romantic. Titu Maio- 
rescu-—întrebuinţând o formulă sumară—descindea direct 
din Lessing; toată estetica lui o vom găsi enunțată în 
“Laoocon”; atitudinea lui în faţa vieţii în “Nathan der 
Weise” (la care sa adăugat şi influenţa lui Goethe din 
“Conversaţiile cu Eckermann); concepţia lui literară în 
“Hamburger Dramaturgie”. Echivalentul în poezie, am 
utea spune, este parnasianul Leconte de Lisle. Numai 
ui N. iorga nu i se poate fixa un architip. 

Ca istoric, deşi a luat ca model pe Lamprecht, este mai 
aproape de Jules Michelet; ca scriitor are toate inegali- 
tăţile lui Victor Hugo. Un romantic ca temperament, ca 
stil, ca culoare, un romantic în acţiune. 

Eu nu l-am avut profesor pe Titu Maiorescu; când am 
intrat la Universitate, în 1914, tradiţia maioresciană era 
dusă mai departe de P. P. Negulescu, copie fidelă a maes- 
trului. La ora 6 fără două minute P. P. Negulescu intra în 
sala 3, totdeauna plină de studenţi şi studente; la orele 
6 începea lecţia iar ultimul cuvânt era rostit exact în 
clipa în care se încheia ora. Totul era cronometrat, lun- 
gimea prelegerii, ritmul, succesiunea pe uetlor, nepră- 
văzutul fiind exclus. Cei cari audiaseră pe Titu Maiores- 
cu, recunoşteau covârşitoarea lui influenţă asupra urma- 
şului. Se observa aceeaş influenţă a elocvenţii de catedră 

“a lui Maiorescu şi la Ion Petrovici, aşa cum regăseai ges- 
într'o imitație exagerată, la Simion Mehedinţi. 
Era elocvenţa clasică, cu dicţiunea studiată, cu gestul 
re prelungea material sensul cuvântului. Titu Maiores- 
cuvântul prin felul de a-l contura prin gest. 
antichitate, oratorii romani se duceau să studieze eloc- 
| la faimoşii profesori de retorică din centrele de 
ură ale Greciei. Erau aceştia renumiţi prin grija pe 
“arătau elevilor în studierea frazărei elegante, ca 
| mâinilor. Cicero, şi după el Cezar, sau dus 
Rhodos unde ţinea cursuri de elocvenţă faimo- 
Nu ştiu ce profesor de retorică a avut Miores- 
îndoiesc să fi avut vreunul, elecvenţa lui era. 
Eur, un dar, temperamentul lui stăpânit, măsurat 
& în chip natural stilul elocvenţei clasice. Desfăşu- 
elor, relieful cuvintelor, gestul mâinii, mişcarea 
ținuta capului, păreau studiate. 
aducea în această atmosferă de seninătate, de 
clasică, desarmonia, contrastele, culoarea, nepre- 
cer ; după un concert de Mozart, preludiul 
ră de Wagner. Dacă la Maiorescu predomina 
„ lorea abunda culoarea; logicei impecabile a 
reiația arbitrară a unui romantic care subor- 
aamentul imaginaţiei constructive. 
antic a a cucerit 


SEDII) 



























 Scuipia 


ost contestată de unii dominaţia lui 
nu şi-a limitat activitatea la un do- 


Ne) NC 




































































ntru că 
reetare, ci s'a revărsat tumultuos în alte do- 
apă neastâmpărată care îşi schimbă mereu 

E ea. reuşise să dee impresia unei obiec- 
, judecăţi impersonale în literatură, în artă, 
Obiestivitatea lui N. lorga a fost totdeauna 


care era 


Pute şi din echilibru, ci- 
| , auna in- 
| „dominante, o complec- 


CARPATII 





N. lorga 


Prelegerile asupra politicei externe a regelui Carol, 
ținute în 1914, au fost publicate în 1916. Le-am citit mai 
târziu şi mi-am putut da seama cât erau de necesare 
aceste digresiuni, acea intercalare de propozitii incidente, 
pentru a stabili un contact, în constiinţa auditorului, în- 
tre expunerea unor momente trecute ale politicei externe 
a României şi problemele care se puneau în epoca neu- 
traliţii. Mai aveau incă o calitate aceste digresiuni: fă- 
ceau mai puţin obositoare iniormaţia pe care o utiliza. 
Impresia lăsavă celor care îl ascultau în 1914, nu diferă 
de aceea din 1900; timpul, evident, diminuase scâderile 
şi pusese în valoare însuşirile, dar se poate spune că din- 
trun început N. Iorga a apărut în lumea universitară ca 
un fenomen. 

In “Etudes d'histoire râligieuse” Ernest Renan face 
această observaţie: “Bunul gust de odinioară refuza să 
numească frumos tot ce nu atingea perfecţia formei. Nu 
este acesta criteriul nostru; noi scuzăm barbaria ori unde 
găsim expresia unei noui forme de a simţi precum şi su- 
flul adevărat al sufletului omenesc”. Este exact deoarece 
adevărul inspiraţiei îşi are frumuseţea lui proprie; faţă 
de perfecţia iormei, de cadenţa cronometrată a unei Preg 
legeri de Maiorescu, elocvenţa de catedră pe care o im- 
punea N. Iorga, acea maniiestare tumultuoasă a unui 
temperament care se exterioriza cu o barbară spontanei- 
tate, iăă să ţină seama de obligaţia de a menţine linia 
elegantă a revoricei formale, contrastul era impresionant 
Originalitatea stilului lui N. Iorga este în Eul lui: avea 
cultura şi chiar gustul ideilor generale formate din con- 
tactul îrecvent cu clasicii, dar temperamentul lui era TO- 
mantic, excesiv de personal şi iremediabil impresionist 
desenul fiind, in felul lui de a se exprima, subordonat 
culorii. Nimeni nu a insistat ca Iorga în a se făli cu pa- 
siunea lui pentru adevărul obiectiv, dar sentintele lui ră 
ticile lui, aveau dogoarea unui adevăr subiectiv căruia 
vroia săi dea autoritatea unui adevăr de O valoare uni- 

Aaaa Ca şi proieţii biblici, N. Iorga nu a cunoscut scăp- 
icismul şi—straniu—ca istoric, 
tul relatizitații nu a cunoscut sentimen- 

Cu pregâurea pe care şi-o însuşise, cu serioasa - 
maţie ştiinţitică, N. Iorga ar fi putut, dacă sar fi Zita 
trat, dominand tendinţa spiritului de a se revărsa con- 
tinu peste umitele unei specialităţi, să devină o nediscu- 
tată autoritate—cazul lui Pârvan—, excesul însă a] tem- 
peramentului, porniiea imperialistă a Eului îl împingeau 
să-şi facă apanțţia în cele mai neaşteptate domenii de 
cercetare. Probabil că a vroit să dea o raută şi în dome- 
niul filozotiei deoarece, prin 1904, a ţinut o serie de pre- 
legeri asupra lui Descartes. Au fost un model de claritate, 
de pătrunzătoare expunere a sistemului descartian. Re- 
voluţia provocată de îilozotul raționalismului francez cu 
Discursul asupra metodei” a fost explicată cu atâta bo- 
găție de referinţe, încâţu Droiesorul meu, Vasile Gheţu, 
după treizeci de h o emoţionantă admi- 


probabil Să aminteasca indirect lui 
toria filozofiei nu este un teren de 





prelegeri el a vroit 
Titu Maiorescu că is 
chasse reservee. a 

Ca vastitate de informaţie şi putere de muncă, numai 
Haşdeu l-a egalat, dacă nu l-a depăşit chiar pe N. Iorga, 
şi nici ca scriitor nu i-a fost interior; lui Haşdeu însă 
i-a lipsit darul elocvenţii, nu avea mijloace, dar nici 
gustul forului, iar aplauzele mulţimii nu-l ispiteau. De 
aceea Haşdeu nu a creiat o stare de spirit în rândurile 
tineretului universitar. Inchis între zidurile întunecate 
şi mucegăite ale Arhivelor Statului, Haşdeu a refuzat 
contactul cu viaţa exterioară. Adversarul neînduplecat 
al lui Titu Maiorescu, căruia îi era necontestat superior, 
Haşdeu nu a avut nici rezonanţa, nici influenţa lui N. 
Iorga care a exercitat, fără nici o exagerare, o dictatură 
ideologică. In “Istoria civilizaţiei române moderne” E. 
Lovinescu care a studiat cu multă grijă toate elementele 
ce au contribuit prin scrisul lor sau prin acţiunea poli- 
tică la formarea civilizaţiei româneşti, nu menţionează 
pe Haşdeu. g 

N. Iorga este prezent în orice lucrare consacrată isto- 

riei literare şi evoluţiei culturii române de la 1902 până 
la 1940. Dacă şi-ar fi restrâns activitatea exclusiv în do- 
meniul istoriei, nu ar fi exercitat aceeaş influenţă asupra 
spiritului public. După vâlva stârnită de “Opinii sincere” 
N. Iorga a intrat, ru zis, în lupta literară şi cultu- 
rală, prin revista “Semănătorul”. i . 

Revista a apărut din iniţiativa şi sprijinul lui ApuXu 
Haret, sub direcţia lui Al. Vlahuţă şi Gh. Coşbuc, la 2 De- 
cembrie 1901. Revista intra în cadrul unei vaste acţiuni 
dc ridicare spirituală a învăţătorimii, căreia i se incre- 
dinţa apostolatul satelor. Colaboratorii revistei—carac- 
teristic—erau Ap4ApE toţi Ardeleni: G. Coşbuc, Ion Go- 
run, Harie Chendi, Maria Ciolanu, V. Cioflec, St. O. Iosif, 
Sextil Puşcariu. In 1903, Al. Vlahuţă s'a retras şi “Semă- 
nătorul” a apărut sub direcţia unui comitet, adăugân- 
duse noui colaboratori: D. Anghel, D, Nanu, Corneliu 
Moldoveanu, M. Sadoveanu, Zaharia Bârsan, I. Agârbi- 
ceanu, Gh. Stoica, precum şi Ovid Densuşianu. In pa- 
ginile “Semăniătorului” şi-a făcut piotila N. Iorga, la 4 
Mai 1903, cu un articol intitulat “Cu prilejul dispariţiei 
“Tribunei”. In acest an colaboratorilor obişnuiţi s'au ală- 
turat C. Sandu Aldea, care a debutat sub pseudonimul 
Miron Aldea, Elena Farago, semnând Fatma (înainte co- 
laborase la “Lumea no literară”), Incepând din 1904 
conducerea revistei nănătorul” a luat-o N. Iorga; în 
urma unui conflict cu Ilarie Chendi, "pi independent 
şi critic literar al revistei, acesta părăseşte “Semănătorul” 
şi întemeiază “Viaţa literară” unde a atacat pe N. Iorga 
cu o acidulaţă vervă. “Apostolomania”, “De aş fi demagog”, 
“Faza glumeaţă”, “Opinie separată” sunt articolele care 
au facut aşa de mult sânge râu lui Iorga, încât St. O. Io- 
sif a fost admonestat numai că a fost văzut în tovărăşia 
bunului lui prieten, ilarie Chendi. 

In "Primele vorbe”, cuvânt introductiv scris de AL. Vla- 
huţă la apariția “Semănătorului”, găsim formulat pro- 
gramul revistei: 
în literatură simţim o mustrare de cuget când ne uităm 
în urmă şi vedem câtă vreme am pierdut, punând în sti- 
huri amăgirile şi durerile micii noastre vieţi, retraşi de 
motele lumii, înstrăinaţi de marea viaţă a poporului, 

e marile lui suferinţi şi aspirații care ar fi trebuit, dela 







“Noi care ne-am făcut de mult ucenicia 


cc 


început, să umple și să îmeilzenecă inimile Dă 


noastre”. în ai doilea miumăr, AL YI acentma! 
umăr, i ah EI 
obiectivele sociala ale Acoseai reviste - 


Lit - * 

pul ca literați: noştri. ei mai ales, săpt îndregea în 
aminte şi toată dragostea lar spre popor Câte întePas: 
frumoase nu Sar putea scrie anume pentru ai Icoane 
din trecut, întâmplări vitejeşti, ISprâmi din acei 

iți înalță sufletul, seene din viața dela țară ide pd 
vățături sănătoase date întra forma strigăte i 
rea providențială a unui primar ideal A Unui ri a 
a unui preot, a unui învățător, aşa cum ii visda ip 
ar trebui să fie oamenii aceştia, bumătatea jertfei 4 
ca Şi izbânzile lor întrupate în povestiri « pr 

aşa ca cititorul să se s pie Ah 
Aevea şi sa capete , 

fut de Dga pe îndemnul de a'şi 


ceva ţării şi neamului lui. 


"Arterele 


partea 


menea izvorului care aşt i 
ea 
a lui Moise. Acolo-i put me 


poporanism cu 
N. Iorga şi A. C. 


Programul “Semănaăt , 
a a a cultural, o introducere prnoirânee tei E 
rânism cultural destinat să d că eta oeoă 


Tia unei coroane de oţel” 
Vlahuţă, continuatorul lui Eminescu 
Semănătorul” un articol 
dinea. 


“Am rupt firul tradiţiilor, luăm în deşert instituţiile 
țării şi aşezămintele' ei, râdem în caii i popi air 
naționale ŞI importăm în literatură, în altarul vieţei su- 
fleteşti a noastre, câte şi mai câte bolnave idei şi cu to- 
tul Străine spiritului românesc”. Intr'o şi mai mare mă- 
sură, situându-se între propaganda programului haretist 
şi literatură, sa manifestat N. 1. Rădulescu-Niger care 
straniu, nu a colaborat niciodată la “Semănătorul”. Ro- 
manele lui “Străin în ţara lui”, “Măria Sa Ogorul”, “Ma- 
gistraţii noştri”, reluau pe o temă haretistă literatura 
Sofiei Nădejde, romane sociale de tendință socialistă: 
“Patini” (premiat de ziarul Universul în urma unui ra- 
port elogios al lui Ionescu Gion), “*Robia Banului” şi 
“Părinţi şi copii”. Este interesant faptul că editorul lui 
NI. Rădulescu-Niger şi al Sofiei Nădejde era Neniţescu 
un editor foarte ciudat, care a publicat în traducere ro- 
manele lui Sienkievici “Potopul”, “Pe câmp de glorie” 
„Ren foc şi sabie”, “Hania”, etc. 4 

JI. N. Rădulescu-Niger nu este menţionat-—fi 
nici o istorie a literaturii române, Fe cobai ai în 
dea locul de cinste într'o istorie a ideilor sociale în Ro- 
mânia (o istorie similară aceleia pub icată în Fran 
Leroy). Este scriitorul—fără îndoială de o. 


MII publicase tot în 
“Uniţi”, complectându-i atitu- 











entuziasmau de marea lor misiune socială, de apostolatul 
la care erau chemaţi, citind romanele lui 1. N. Riduleseu- ai 
Niger. Imi amintesc de un articol—aproape o confesiune-- 
pe care l-a publicat în “Cuvântul” Nichifor Crainic, su- 
bliniind valoarea socială a literaturii modeste a lui Ră- 
dulescu-Niger. Ajungând secretar general la ministerul 
de Culte şi Arte, el a ţinut să-l sărbătorească cu toate 
onorurile pe scriitorul haretist care se încadrase perfect 
programului fixat de Al. Vlahuţă în cuvântul introductiv 
publicat în “Semănătorul”. 

Respectat, programul literar al “Semănătorului” nu 
putea duce la realizarea unei literaturi în adevăratul ei 
sens, ci la o propagandă social-politică sub forma lite- 
rară. Al. Vlahuţă şi Gh. Coşbuc năzuiau să facă din “Se- 
mănătorul” o revistă quasi-didactică, o anexă a minis- 
terului de Instrucție (cei doi directori erau conferenţiari 
la Casa Şcoalelor înfiinţată de Spiru Haret) şi dacă nu 
ar fi luat conducerea N. Iorga, revista ar fi ajuns o va- 
riantă, ceva mai ridicată ca nivel intelectual, a revistei 
“Albina”. Intre Mai 1903 şi Aprilie 1906 activitatea lui 
N. Iorga s'a desfăşurat la “Semănătorul” determinând o 
anumită sensibilitate literară şi o iueepţie asupra sa- 
cietăţii româneşti, asupra poporului ro „ derivate di- 
rect din Mihail Eminescu. tă 

Nu putem uita încercarea făcută de Aurel C. Popovici 
prin ziarul “România Jună” (apărută în 1900 şi timp de 
zece ani având în redacţie pe N. Iorga, Ovid Densuşianu, 
C. Rădulescu-Motru, Simeon Mehedinţi, P. P. Negulescu) 
de a pune în circulaţie ideile politice şi literare militate 
prin “Timpul” de M. Eminescu. Dar ziarul lui Aurel C. 
Popovici, care încerca o reacțiune contra spiritualității 
creiate de “Lumea Nouă”, ziarul partidului socialist (în- 
tre 1894, data apariţiei şi 1899, d a încetat, “Lumea 
Nouă” a exercitat cea mai mare influență asupra inte- 
lectualilor români) nu a isbutit să creeze un curent de 
opinie, să opună ideologiei marxiste, ideologia naţiona- 
listă a lui Eminescu. 

După trei ani, N. Iorga a reluat în “Semănătorul” te- 
mele desvoltate în “România Jună” de Aurel C. Popovici, 
Cel care a adus pe N. Iorga în fruntea “Semănătorului 
a fost Ilarie Chendi, tându-l astfel: “In timpul din 
urmă un scriitor român s'a ridicat la înălțimi neobiciu- 
nuite în analele culturii noastre. Luptător semet, cuge- 
tător drept şi adânc, simţire aleasă şi muncitor uriss. 
acest scriitor clădeşte zi cu zi adevărul istoric şi domina 
minciuna contimporană”, 

Ideologia pe care a impus-o N. Iorga la “Semănătorul” 
a fost eminesciană. In 1 se tipărise de editura “Mi- 
nerva” “Scrierile tice şi literare” ale lui Eminescu; 
într'un articol publicat în “Semănătorul”, N. Iorga seria: 
“E o uimire câtă bogăţie, logică, prevedere, căldură, câtă 


ale bi toite ne. La fie- 


cure moment, marea sa putere de ete 
sau deschide parapective. cu hr e Ada, fteană eg ia 
Cut EXDANER 1 prezentul ape câtiva ani că- 
pata vigoarea spiritului său filozofie A ăi C stă- 
(Urmează în pagina 3) 

Pe APĂ AP a ST 99 9 ap Te Me 1 N i 





pare subiectul său, fie şi atins în treacăt, de la o uimi- 
pare înălţime. El avea în mâna, oricând, toate legăturile 
româneşti şi omeneşti ale subiectului. Şi aceste strălucite 
pagini nu erau citite de nimeni. De nimeni în cel mai de- 
plin şi mai grozav înțeles al cuvântului. Şi moarte au 
zăcut ele până în clipa de faţă, fără ca de la dânsele 
să fi plecat întro epocă de rătăcire primejdioasă şi de 
criză straşnică, cea mai mică influenţă asupra vieţii ro- 
mâneşti”. 

Conducerea “Samănătorului” l-a obligat pe N. Iorga să 
fixeze concepţia estetică pe care a vroiţ să o imprime 
celor grupați la revistă. Eminescu nu 


plăti, aceea poate fi bună aiurea, 
acea mare misiune 
cu mândrie trebuie să Ş$I-0 recunoască şi să şi-o îndepli- 


numai o formă 
binaţiilor închipuirii, 


de Căpedetaie a vieţii”. 

CI primatul tendinţelor moralizatoare asupr i 
estetic, Controversa arţă pentru artă, sau artă = ta 
ți a găsit la N. Iorga, cu energia tem eramentului său 
îpnna afirmativ în favoarea valorificării unei opere de 

după tendinţele care se desprind din ea. 

La clubul socialist din sala Sotir, Anton Bacalb 

A * . . Peg a, 
intre cele mai interesante figuri ale presei noastre pa 
luse în 1897 o conferinţă în care, cu îndrăcita lui vervă 
inton Bacalbasa publicase împreună cu 1. L Caragiale 

. satirică Moftul român”) îşi bătuse joc de arta 

artă, opunânau-i primatul idealurilor sociale ale 

ten ace era la socialiști normă de apre- 
u ei socială, N. Ior 
lă Cu valoarea ei naţională în sensul ragmatie 
roblemelor socia e, dar nu 


st literară “Semănătorul” 
opunere esteticii lui Titu Maiorescu. ir - 

















mea de care 
ă n'am citit-o nicăeri 
„ Ci sa născut în 





tor . i Ş i g er: N, tor 
Peirce 
» cai srmmele 7 ) ace în U- 

etichetează “realismul socialist” ca con- 





într'o vreme când ne m cu 
i i alt izvor şi altă 
scumpe de oraş mare 


d. 


eptare. In nur: e florile 


1 ar crede că o asemenea judecată estetică 
ată de un om hrănit cu cele mai frumoase 
i iale. Prin 1905, N. Iorga a 

ce revista * 















Floarea Darurilor” în care se 
din literatura universală, reprezen- 
In bună parte aceste traduceri erau 
rpa şi adesea isbutite. Era o indiceţe a 
scale ae şi rremea a 
fir e A ca gus 
| critic în ceace priveşte producţia literară 
Y surprinde prin absenţa de sensibili- 


Din nefericire, nu 
ime “luptă literară” în 
mai mare parte din arti- 
pentru a ilustra cu 
estetice unor crițerii so- 





lizându-l 
c 







N. lorga 


socială; 
manifestărilor noastre ideli naţionale. Cred 


men “Două neamuri”, 


taţi fără iile Simpatie in de ţărani, exploa- 


e arendaşul grec, pe 
cu 0 evidenţă bună- 


mişcare politică. Un excepţional 
al cuvântul metil, temperament, cu un dar 


ro O consecinţă ică— : 

serata lui literară. ință logică-—concepţia, şi 
n ţăran, N. Iorga vedea elementul statorni 

tul cel mai puţin alterat ca etnici ari elemen- 

toată istoria poporului romă: icitate, în ţăran trăia 

soci (“căci datinele şi rosturi] i A 

|spunea N. Iorga), i ue lui vechi ca lumea , 


/ 





laceste valori istorice au det i 
eterminâţ ceace 
„bună dreptate, “tărănismul lui N ”. Fără | 
ai că în tonalitatea afectivă e Sita 
oritate a intelectualilor români fa ă i 

gasi persistenţța unor i igo i m pr 
duie această 


din Iaşi 
soţia lui 


mei mişcări socialiste), c. 













poporanismului literar: “Poporanismul e mai mult un 
sentiment general, o atm intelectuală 
ana- 






şi emoţională, decât o doctrină și un ideal hotărât: 
* putem scoate îm ps sarma toarele clomeonte 
SLITULULY Mă pentru popor—sub care 










a e po 
; şi 2), că 
au, din pricina aceasta, 


re a ţinut că'şi 
ranismului literar, de aceea a revenit întrun articol 


ărănismul lui N. Iorga ca şi poporanismul lul C. Ste- 
Pepe literaturii în special şi artei în general o func- 
ție socială, operele imaginaţiei deveneau menuale de pe- 
dagogie politică în serviciul maselor. Deosebirea stă doar 
în formrţia acestor ideologii literare: la N. Iorga in- 
fiuenţa țărânismului nrţionalist al lui Eminescu (men- 
ținut de poet în limitele stricte ale literaturii) adâncit 
de studiile istoricului; la C. Stere, influenţa lui Bielinski, 
marele critic rus. Dar atât. N. Iorga cât şi C. Stere nu 
făceau decât ră continue în critica literară idiele lui 


3 -le o nouă aplicare. 
Dobrogeanu Gherea, dându e (numai VYOCca- 


“Poporeplemuluerar a] Vieţii româneşti” având un cu- 
vân ioipoggetaia de N. Iorga. Această broşură, polemică 


După ce a Setari identitatea între ideologia 





muncă, sărăcie şi suferin "Pin 
„emperamental. 
ziţie—rare ori un 
N. Iorga era destinaţ 


al activităţii lui din domeniul |i 


"Semănătorul ui”, 
“Floarea 


“Opiniile sincere” 
l prevestea 
tatorul rascolitor de asiuni v 
N. Iorga Şi-a făcuţ pă 
țiune Insurecțională. 


: „ Teprezentase pe 
din Bucuregţi piesa lui Ronetti. Fa =. 


| “Semănătorul” şi 
numit “lupta pentru lim iei ăi isi î, ceace Iorga a 


neapartenenței 


âții “Obolul” au decis să r 

în limba franceză, şi o ii Eta, ruină: 
malul gârlei” de 
raţiu). 


PA ca cunoştea disprețul protipendadei faţă de li- 
igNOTa pur şi simplu, aşa 


“Pe 


Şi N. Filipescu, 
chiar Iorga, de 

Articolul lui N. Iorga era doar o rugăminte adresată 
publicului ca să boicoteze reprezentațiile societăţii “Obo- 


m. Tm aparantă mumai a mem imha. îm omaNitmtm ame mp - 
Wormrat INGACInn la revoiva, 














Pocaaeac, ce ariei aaa aaa ERE 
c, cu s t ron j pe oricine 
nu vrea săşi arunce copiii în vălmăş „vremurilor, 
fără să ştie în ce limbă ti vor pomeni aceia cari vor 
veni după dânşii, îi rugăm, cu o căldură ce nu se poate 
cobori în cuvinte, să nu vie la Teatrul Naţional în seara 
de 13 Martie şi în seara de 15 Martie 1906”. E, 
Cadenţa, tonul sunt de manifest incendiar. Articolul 
a fost E at de o întrunire în sala “Amiciţia”. Discursul 
rostit de N. Iorga—conform a sm vitae unui martor, 
poetul D. Anghel—a fost o adevărată catilinară împo- 
triva clasei conducătoare. Cu toate că N. Iorga a cerut 
auditorului să se mulţumească în a cânta, cât timp du- 
rează spectacolul, “Deşteaptă-te Române”, acest îndemn 
era de prisos după ce cuvântul lui incendiase sufletul 
unui tineret gata de acţiune. A fost suficient ca cele 
câteva sute de studenţi să se grupeze în faţa Teatrului 
Naţional şi să cânte imnul naţional “Deşteaptă-te Ro- 
mâne” ca din toate părţile Capitalei să alerge naţia. In 
mai puţin de o oră, piaţa Teatrului, Calea Victoriei, stra- 
da Câmpineau, sirăda Matei Millo erau ticsite de lume 
venită să şi manifeste solidaritatea cu studenţii şi vrăj- 
măşia faţă de o clasă conducătoare renegată. Plutea în 
aer revolta, chiar şi fără nici o provocare; cu ga riza 
fi pia înlătura CAE DPCENIRA unui pacinic protest într'o 
erare sângeroasă. Ş 
Ta sala fe sării panica pusese stăpânire pe iară 
tori, fiecare gândindu-se cum să iasă neobservat i CU 
de oameni cari nu aşteptau decât șă'i insulte, să - svârle 
ouă clocite. Printre spectatori se aflau şi principele Do 
tenitor Ferdinand cu principesa Maria. a dar A 
şi a interperat, cum era şi firesc, această Bere 50.9 
pc: pir Ig hacer grep cai eee 
"—credeau că neamul ro 1 
Umiltați și i: batjocore pentru toate Viei PRR 
îndoială, o greşită interpretare, dar matii e Sa 8 
simaplisea, de, jucEeAtă îl ere aa se stăpânească, teni- 
rea nr apa ă se lase antrenată 
i i este să'şi manifeste forţa, să s ă 
a de tr, ză mini Aa cena i il auf. 
noscută şi de la Siegele (Mulţimele criminale ză ei gaie 
le Bon (Psihologia mulţimelor) reiflexele m 
fost îndeajuns studiate. 


Este greu să se stabilească adevărul, dar din repete 


r pe care le-am cercetat pe vremuri, ar ! 
dance dig man În ar umil ia i 
determinat pe prin ] să A 
tant pentru a comunica ordinul lui re ÎN por dr 


cu 


valerie să decon inspiră. aria cavaleriei a îndâi 
tramvaie răsturnate in 


it mulţimea: tr nate, arad hi 
te în proectile, iar încăerarea a luat pr 

Fie pan i praga lat IE a 
tr'o n aci » 
A ase. s'a strecurat toată protipendada. 


ţii, prea puţin 
(Urmează în pagina 4) 


pe ur. Nefericit 


+ 
———— i li 





Ciocnirea între armată şi mulțime a luat proporții, 
schimbând de caracter: protestul contra spectacolului or- 
panizat de societatea “Obolul” s'a transformat întrun 
început de insurecție contra clastei conducătoare. 

N. Iorga era inamice jurat al dezordinei. dar antrenat 
de temperament ca şi de talentul lui de orator, el a ex- 
primat ceace tălazuia în subconștientul clascei mijlocii: 
ura contra classei conducătoare. Numai că acest răscoli- 
tor al pasiunilor populare nu avea cura) politic, spirit 
viril de iniţiativă care acceptă toate riscurile pentru a 
duce până la sfârşit o acţiune începută, Elocvenţa lui 
tipice revoluţionară nu era sucținută de un caracter vi- 
guros. In “Histoire des Romains” a lui Duruy găsesc 
aceste rânduri: “Este caracterul cel care constitue subs- 
tanța însăşi a sufletului, face omul, mai mult decât cre- 
dinţele care nu sunt decât manifestările spiritului”. 
N. Iorga avea un temperament, o sensibilitate a roape 
femenină (nu ştiu cine, într'o polemică, i-a svârlit in- 
vectiva “femeea cu barbă”) şi proporţiile luate de ma- 
nifestaţia studenţilor literalmente l-au speriat. Locuia 
în strada Buzeşti şi dintrun moment în altul se aştepta 
să fie arestat; această perspectivă îl făcea să tremure 
ca “ucenicul vrăjitor” din balada lui Goethe. mă 

Dacă în acele momente el şi-ar fi făcut apariţia în 
piața Teatrului Naţional, ar fi stăpânit capitala şi ar fi 
ete instaura dictatura. Orator revoluţionar cu sensi- 

ilitate conservatoare, N. Iorea a fost fericit că nici un 
comisar nu a venit să'l interogheze. 

Unicul rezultat politic al începutului de revoluție din 
18 Martie 1906 a fost apariţia revistei “Neamul româ- 
nesc”. Care erau ideile politice în numele cărora N. Ior- 
ga începea lupta politică? Exact ideile politice ale Ju- 
nimei, accentuate în sensul conservatorismului naţiona- 
list al lui M. Eminescu, şi în acest sens N. Iorga poate 
fi considerat ca un junimist; de altfel, ca şi C. Rădules- 
cu-Motru, Simeon Mehedinţi. Regret că nu am la înde- 
mână nici lucrarea lui C. Gane asupra lui P. P. Carp, nici 
acea monumentală lucrare consacrată Junimii de E. Lo- 
vinescu şi terminată în preziua morţii: dar, cu ceace 
îmi stă la dispoziţie ca documentare, evident sumară, 
voi încerca să schiţez ideile care formează armatura 
criticismului junimist, reacţie organică contra liberalis- 
mului în forma lui munteană. 
 Criticismul junimist a fost lapidar formulat însă din 
1868 de Titu Maiorescu într'un articol “In contra direc- 
îției de azi” (Critice, vol. 1) în care denunța drumul 
greşit luat, sub îmbrâncirea revoluţiei liberale: “calea 
d adevărului înlăuntru şi a pretenţiei în afară”, adică a 
“Iormei fără fond, a improvizaţiilor care nu cores undeau 
| nici evoluţiei poporului român încremenit de secole într'o 
 barbarie semi-orientală, nici realelor necesităţi. Gene- 
 raţia dela 1848 văzuse numai formele exterioare ale ci- 

RR ziei Occidentului, fără să întrezărească fundamen- 
„tele istorice care au impus ca o necesitate organică acele 
„ forme. Toată evolutiva formă a societăţii româneşti, 
consecinţă a revoluţiei liberale, se reduce doar la o gră- 
bită improvizație. 

“Toate acestea sunt, în realitate, 
pretenţii fără fundament, stafii făr 
devâr, Şi astfel cultura classelor mai 



















roducţiuni moarte, 
trup, iluzii fără 
inalte ale Româ- 


LU CE 






- je desnpari 


nul român şi realitatea lui e 
de fantasmagoriile 
are. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloace 
pentru susţinerea edificiului fictiv cel numim 
omână”. (Titu Maiorescu). Li 
obiectiv al lui Titu Maiorescu, criticând ac- 
e a firului continuității istorice de care 
generaţia liberalismului romantic din 
a să'i nege şi contribuţia pozitivă, după mine 
re importanţă pentru neamul românesc. 
judecată istorică ce predomină între noi, 


fiindcă 
găsim 


rga şi-a manifestat, 
lui polemic şi supe- 











care N 
crina MIRROR 
ctrina politică a Junimismului a fost 

ioară inteligenţă, cu mult spirit 
Vorul întrun lucid realism, Petre 
„dimensiunile „ Pornind de 
politică, Statul liberal, el a fixat 
ai iile ervator reducerea din conse- 
pau o desvoltare organică a Statului, 
e decurgeau logic din revoluţia întemeetoare 
Ă | Stat liberal. Este straniu: partidul liberal, care 
impusese o legislaţie democrată, a căutat totdeauna pe 
nd sete Curea ez ceţe piei 
and , accep revoluţia liber vroia să 
impună respect Aceiles democrate. 
“Toţi conservatorii serioşi trebuiau să admită revolu- 
ţia socială, ea societăţii noastre ca un ce 
oca mai poate avea loc de cât în 
ebue să întrebuinţăm ca să mic- 
elele te ce pornesc din 
ratizare a fost înfăp- 
ratizarea s'a făcut 
(P. P. Car 



















“Discursuri” ). 
ra cari comit 

ot da 
„Îi- 
















0 Şcoa 


are poli 


rea 







| ita . arina, 
i pi pentru creiarea unei 


Poe i d N N n i ic i i, 





tru că nu re în 
classelor ci: 'cesive j -au modif cat [: 










| aţie 


APR PE A 


CARPATȚ 


11 


N. lorga 


“democraţii bugetare şi nu o democra ie a muncii” 
sim în articolele lui Eminescu atacuri er o violență a 
cifică marelui poet, Contra proletariatului condeiului; 
aa aa pe Aristofan, la 1. 1 Carapeale care a 
văzut râul, dar l-a zeflemisiț creii Fe cale 

tureanu. . lind tipul lui Rică Ven- 

“Cum vin liberalii la putere cum s 
ioți ; e fo 

de patrioţi. In realitate iubirea de patrie n Monatulii aa 
mir omipLUbirea Pentru bugetul țării», scria Eminescu în 


atrioți nai 
etic al “democraţiei E elnil  ma designând CORGE SREUA 


Pentru Petre Carp, ca şi pentru Emin 
ve 


Eminescu, ridicându-se 


te impozitul, 
devenea cetăţean. 
Prin adversitatea pe care o manifesta 


de alterarea neamului românesc prin amestecul cu străi- 


nii, este foarte Aprose de teoriile lui Arthur Gobineau 


ite des races humaines”. Aurel C. Po- 


dinea; ignor dacă Eminescu a cunoscut opera lui Gobi- 


neau. 
“Eu cred că cuvântul de 


Por, trebue să însemne ai 





generat, aplicându-se unui po- 


DODOI N 
Îaa:a0 dp AA 


Lil] Le 


e valoari fi = UL sp S Ş i u 
acelaş nume, el nu a mai Patra ca Cl oRiaa cn 
meietorilor; în sfârşit, omul decadenţii, acela pe care 
îl numim om degenerat este un produs diferit, din punct 
de vedere etnic, de eroul marelor epoci... Elementele 
eterogene care predomină acum în el îi compun 0 na- 
ționalitate cu totul nouă şi cu totul nenorocită în ori- 
ginalitatea ei; el nu aparţine acelora pe care îi consideră 
strămoşii lui decât într'o linie foarte colaterală. El va 
muri Şi civilizaţia lui cu el, în ziua în care elementul 
etnic rar anii se va găsi aşa de fărămiţat şi înecat în 
aportul rasselor străine că virtualitatea acestui element 
nu va mai exercita o acţiune suficientă”. 

Am fost impresionat citind această pagină din Gobi- 





neau aşa de isbitor asemănătoare naţionalismului rasist 


el lui Eminescu. Marea iubire a lui Eminescu pentru ţă- 
rănime îşi afla originile în naționalismul lui: “Aceasta 
este într'o ţară classa cea mai potrivită din toate, cea 
mai conservatoare în limbă, în port, obiceiuri, purtăto- 
rul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai ade- 
vărat al cuvântului”. De aceea ţărănismul lui Eminescu 
are accentul naţionalist: “ridicarea din întuneric a ade- 
văratului şi singurului popor românesc, a ţăranului”. J 

Reacţiunea Junimii a fost, de fapt, reacţiunea spiri- 
tului critic care căuta să îndrepte, să restrângă efectele 
ruinătoare ale unei revoluţii premature. Mă întreb dacă 
mâine, găsindu-ne în faţa consecinţelor revoluţiei comu- 
niste, nu se va simţi necesitatea de a reactualiza criticis- 
mul junimist. Rezumând ideile Junimii, am rezumat, de 
fapt, ideile politice şi sociale pe care a căutat N. Iorga 
să le impună prin “Neamul Românesc”. In “Opinions sin- 
ceres” (1899) făcuse procesul societății româneşti dela 
sfârşitul secolului al XIX-a, svârlind acest strigăt răz- 
vrătitor: “Vai, acest biet ţăran, pradă a şarlatanilor ofi- 
ciali şi alţii, ţintă a armelor model nou, dacă vrea să 
protesteze, în felul lui naiv...” Ţărănismul lui N. Iorga 
este ţărănismul naţionalist al lui Eminescu: el aducea 
inedit în articolele „pe care le publica în “Neamul Româ- 
nesc” un lirism, realizând, adesea, cele mai isbutite pam- 
flete lirice. 

Ceace ne va da sentimentul intim politic al lui Iorga, 
în momentul în care s'a decis să publice revista “Neamul 
Românesc”, este faptul că între cei cari l-au s rijinit 
băneşte a fost George Ştirbei, mare proprietar din Ol- 
tenia, fratele mai mare al lui Barbu Ştirbei. După cum 
mi-a mărturisit Iorga, 7000 de lei acum o jumă ate de 
secol era o sumă importantă. Dacă un mare proprietar 
inlesnea o acţiune de presă—“artileria ideilor”, cum spu- 
nea Rivarol—lui N. Iorga, însemna că nu îl considera un 
revoluţionar a cărui luptă ar fi fost stărâmarea struc= 
turii social-politice a României. Tot după mărturisirea 
lui Iorga, un alt contribuitor la apanițiă revistei a fost 
Vintilă Brătianu. Povestea, cu mult pitoresc, un duel pe 
care l-a avut chiar după primele numere, duel la care 
martorii lui au fost: George Știrbei şi Vintilă Brătianu, 
deci, un mare proprietar şi viitorul şef de stat major al 
burgheziel româneşti. Acţiunea lui N. Iorga nu oferea 

EIpALicaze social-politice revoluţionare ca să inspire ne- 
linig e posedanţilor. ? ii 

In 1902, N. Iorga a publicat “Despre Cantacuzini; ge- 
nealogia  Cantacuzinilor, documentele Cantacuzinilor”, 
1 a fost admirată de Cantacuzino-Na pri) 


ucrare care : 
Istoricul garanta pe agitator. De altfel, acţiunea p 








za să înfrâneze mişcarea ur: 
i riei Dupti Cunai aea at 


Reset. INCePEA-puniind probitema 
- A put în (rapita și reahitate situația. 


TOmMÂni dar soly 
E - . iviile Pa 
teryatoara şi aj t , pre vrizate “Trag de 


tre P Carp 


= Moldova, în arendegilor ş cota pe 
Ar în Muntenia şi Ciţ pes "sii ep 
nalistă a lui N Iorga = eTân Greci Acțiunea ş 


Şi genial ca toţi? 

Chestia e foarte grea şi e imposibil s'o tratăm aicj în 
ie. E indiscuta- 
însemna mult 


spus că țărănimea e atât de desnădăjduită poide)de a 


să urmeze şi pe un nebun. Deci dacă e uşor să ridi 
j ta , îi) - 
tele, să faci mişcare socialistă printre zane. În că i 


ea imprudentă să 

Pentru ţăranime cât şi entru partidul sociali 

rac, mişcare țărănească” la noi în felul celei dia Nordul 
gariei ar fi, după Opinia mea, o mişcare nenorocită. 


revoluţionare, 
să devină foarte primejdioase la sate. 



















(un agent provocator), tot astfel, semene | 
jurări, burghezii noştri ar căuta să se folosească de 
anarhiştii noştri, cari oricând sunt gata să se ducă în- 
tre ţărani să le spună: “Puneţi foc la şira de paie”... 
Bicţii ţărani sunt aşa de desnădăjuiţi încât, când eram 
în leşi, veneau ca la Dumnezeu la mine. De la o vreme 
m'am speriat şi eu, căci au început să vină nişte ţărani 
așa de istoviţi şi zdrenţăros îmbrăcaţi, încât m'am în- 
erozit. Cu asemenea oameni nu mai puteam sta de vor- 
bă; ei cădeau în genunchi şi mă rugau săi scap de nea- 
gra sărăcie în care se găseau. In Bucureşti chiar au 
venit la mine multi ţărani din satele învecinate. Făcută 
cu chibzuinţă, propaganda printre ţărani ar aduce mari 
succese socialismului”. ; 

Cum aflaseră ţăranii de existenţa unei mişcări socia- 
liste? Intre 1885 şi 1900 mai toţi învățătorii tineri cari 
credeau în menirea lor, erau socialişti. După trecerea 
socialiştilor la liberali, 1899, învățătorii au rămas credin- 
cioşi vechilor lor idei. Când C. Stere a lansat formula 
poporanismului, mai toţi învățătorii socialişti din Mol- 
dova au devenit po oranişti, iar în 1919 au format ca- 
drele partidului țărănesc. In Oltenia, în 1928, candidând 
pe lista naţional-ţărănistă, am întâlnit învățători foşti 
socialişti, cari între 1899 şi 1919 refuzaseră să se ralieze 
vreunui partid politic. In casele lor se găseau colecţiile 
ziarului “Lumea Nouă” şi “Lumea Nouă literară”, precum 
şi toate publicaţiile partidului socialist. După întemeerea 
partidului țărănist ei sau raliat acestui partid. | 

Putem spune că atmosfera vieţii politice româneşti 
era dominată de problema situaţiei sociale şi economice 
a ţărănimii. Cu toate încercările celor două partide de a 
escamota această situaţie, intelectualii au menţinut-a 
permanent în actualitate. Incepând cu lucrarea lui N. 
Bălcescu “Questions €conomiques des principautes danu- 
biennes” (cea mai patetică evocare a stării țărănimii ro- 
mâne; Kogalniceanu a caracterizat-o: “fiecare frază 
este un strigăt la cer în favoarea nenorociților asupriţi”). 
C. Negruzzi, Boerescu, Kogălniceanu, Ion Ionescu de la 
Brad (căruia G. Bogdan-Duică i-a dedicat o carte inti- 
tulată “Primul țărănist român”, apărută în editura “Ra- 
muri”), Eminescu, G. Panu, socialiştii din rima gene- 
reție, şi până în 1906, în preajma răscoalelor din 1907; 
situaţia tragică a ţăranului a obsedat pe orice intelec- 
tual român. 

(Va urma.) 













cafenea, decât ca să dea o povață 


ema mai i 





nul Hogea Cantemir, imamul 


ţia lui Nicu Ţiganu, HAML 
de dans, că “ingiezul a ta 
mare mincinos şi tot mincinogi ca Sha- 





dul Aziz, pe când compania “Danube 
| and Blake Sea Railway” construi a- 
pri ei ar de la Cernavoda, pe valea Cara-su, prin Meu. 
că $ - urfatlar, la Kiustenge-Constanta noastră de mai 
SE sinani IN Dă piete i şi ale bătrânilor din 
+) H cu lire de aur: cât se seră 
atât îi dădeau omului, fără oium, nici sfeteriseală a d 
sau la treabă în voia lui, fără sâcâială sau îndemn. dar şi 
fără :ă schimte o vortă cu el sau între ei, când lucrau şi 
engleji laolaltă cu tătari şi rumâni. Nu auzise Hogea Can- 
temir nici odată, pe vre-un englez cântând pe când mun- 
ci. Dar e ştiut că fie-care neam lucră cum îi e firea, pu- 
terea şi dorul de muncă: rumânul, de când se înhamă la 
treabă, în toiul ei şi sm se lasă de ea, fie că a sfârșit-o 
hi ia pag repre: lucră şi gândeşte. Neamţul lu- 
j tă, dar nu gândeşte; pecând e eră, 
nici = irhei nici nu mâziule(e. zi rm măr 
—Tacut, bre, asta inglez, mult tacut” — s a 
Cantemir—“nu stăm el cu om de vorbă, nu rare - n 
aie Art n aa ar nu cafeneă. Stam inplez cu ei 
a, zi Şi nopte. Mergem Kiustenge, merge - 
bul, ay nu a sat Murfatlar.” E = i ep at 
— şii bre, Hogea Cantemir Effendi”, fi răspund 
câte-un rumân mai neîncrezător. “că inglejii ăştia tai 
în gând şi nu se mai ostenesc să-i dea drumul la minciu- 
nă şi din gură, însă fapta lor e tot după minciuna pe- 


„care au clocit-o în mintea lor." 


Da a înţelept şi învăţat, bun şi drept eră Hogea Can- 
i Când trecea prin sat, toată lumea îi da ziua-bună şi-l 


| întâmpină cuviineios, iar €l răspundea tuturor cu multă 


demnitate şi tunăvoinţă. Nu se opria la cârciumă ori la 
sau să dojeniască pe 
vre-un temtel, căruia îi plăcea mai mult să leneviască - 


 dănit pe rogojină, cu felipeanu de cafea dinainte, ori să 


le intre ge 





joace table, că:ți sau barbut, decât să iasă la muncă. la 
Câmp sau să-şi vază de treburi acasă. El îşi petrecea zile 
amie şi j podâr i ] pand d la Sfântul 


i Îl ZI Q27 









rcepaind de 
DMA iti i 


"eore he 





ş it Nea! 


, 4 pai afla la el un siat, o 

> mângâiere şi după puterile lui şi o mână 
asa lui era deschisă nu numai prietenilor și 
Fr, ci şi drumeţului necunoscut, care bătea la 
icât de sărăcâcios ar fi arătat el gi Hogea 
te primitor şi bucuros la oaspeţi. Părintele 
“venia cu plăcere la el, la o calea şi la taifas. Mă 
m şi eu impreună cu primarul şi după ce intrasem 
















“1a gimnaziu, câteodată şi singur. 


shmud-Khan al douilea, cu mult înainte ca urmaşul 
a, Abdul Medgid, să fi adus în Dobrogea Cerchezi 
i după înfrângerea lui Şamil de către 


: i Cantemir văzuse lumina zilei în Crim, dar ve- 
A nise de copil mic ia Murfatlar, pe vremea Sultanului 


Mi "Părirţii lui ne mai putând să Indure jugul mus- 
rara te din an în „mai greu asupra tătarilor din 


în Dobrogea, unde-i chema Sultanul tur- 
'se eşezaseră la Murfatlar. Cum eră băieţaş isteț 
de carte şi treburile geamiei, părinţii lui 
at mai mult ca cirac pe lângă Hogea Ibrahim, 
t să-l trimită la muncă sau cu vitele la câmp. Spre 
norocul lui şi al tătarilor din sat, fiind-că odată Paşa şi 

Silistrei, trecând prin Murfatlar, în drum spre 
și istene , s-a atătut pe la peamia din sat, să-si facă ru- 
- LALA. ) 


sosise ceasul lor. Aici s-a minunat de băie- 
:asca oamenilor cu carte; iar pe lângă acestea, 
e seaca “surat 






















T, csre vorbia şi muscăleşte şi învățase 
ecu! elor”—a versetelor din Coran 

ui”,—a condeiului—pe care-l asvâr- 
nazir”—ca un furier de 


i go un “sahirdiu ageamiu”—ca un copist neinde 
liă, nu ca 3 "—ca - 
zen pe oara dissiiciis d 


natec—ci ca un “c 


asa ar fi vrut să-l ia pe lângă el, să înveţe “canunuri- 
si bu a sepia poruncile împărătești— 
şi mai târziu să-i fie cu vremea să-l faca 


şi 
“divan chiatib”, adica sfătuitor şi secretar, care 
“arzihalurile raialelor”—cum se numiau jăl- 





făcut pe ba] şi l-a trimis atunci la Stambul. să înveţe 
| ca 


ţior, ca să fie şi el, 
tătarilor lui şi oi dea 


ite. Iny ase și Amba persienilor, care 
„bg ati şi za piei ei e tot 








STA, nu drept estem, bre”, spunea bătră. 

eamiei 
tătăresti din Murfatlar, câna Ar iu 
mea din sat vorbind, după reprezenta- 


cu comedia” e un 






CARPATI] 


atât de simpla ca a enplejilor gi i i 
alcătui, la nesfârşit, a m a ip 
vechi, aidoma limbii nemților. Tăimăcia Hogea Cantemir 


vățătură, nu a vroit să rămână la 
vroit s a Stam i 
fe meri rupi = i eee ia: de la aja dag ară dortn- 
i odinioară a fost Basilica Sf ia, a 
Impăratului Justinian ci s-a 1 e pă. a 
-a întors 

tata. unde ajunsese imamul mai re pica air 
Când l-am cunoscut eu, Hogea i 


pe drept, de se apropia mai mult de al rumânilor Şi nici 


iezişi şi adormiţi, ci i | 
caţi spre tâmple, vii şi surâzătoi era rad ui 


nite în jos şi barba, aşigderea altă și mă 
drau fața li - şi mătăsoasă, îi înca- 
irimia plină de bunătate, de mulțumire şi de ingă- 


Nu numai boiul, dar şi portul să 
lalți tătari din sat: peste cămașa 4 
i. d : d şa de borangic, 
aplot pile ar a eri tea stofă ori > ret ada 
a , &hipet—şi la sărbători, un “bini 
Sevai”—de stofă fină din Sevni re. Mi 
ai. Purta şalvari, 
za - „meri le Şi pir la glezne, ze largi cip 
und, care atârna în jos, ca un ci i - 
Ruine e sia Acta i un “taclit de mucadim ea a 
— brau de stofă subţire, vişinie-—petrecut de i 
multe ori în jurul mijlocului şi larg, E, strângea până 
e pir E zana lat si i ep(ila In “taclit”, Hogea Can- 
„A cu treburi prin sat ori la scoală 
pe ei. m e o Cetea big de alamă, ataca pe a 
că'ăreş cu şchimbul şi în ea avea o călimară 
CECaPRIĂ Şi o nisipelniţă cu nisip de presăraț pe scris za 
sa-l usuce și alături un condei, cu penița de oţel şi un al- 
rca tăiat în pană de gâscă. Vara, în loc de anteriu sau 
INIȘ, purta un “ilic”—un ieptar—siniliu, cu găitane ne- 
gre și nasturi ca aluna Şi începând de la culesul porum- 
bului, un cepchen—o haină scurtă, dar bine căptugită— 
din postav mai groscior, vânăt cu ape viorii şi tivit pe 
margini şi la incheeturile croielii, tot cu găitane negre. De 
cum se lăsa frigul, Hogea Cantemir îmbrăca, peste ante- 
riu sau biniş, a giubea—o manta căptuşită cu blană de 
vuipe, iar pe vreme rea ori la drum, lua îpingeaua—man- 


ta de postav gros gi bine bâtut ln piuă. că nu mai trecea 
ploaia prin el. Când cra bairamul tatărilor ori sărbăto- 


îi deosebiau de cei- 









ŢI ba a ae erect ză 
râţi în târlici de meşină, ca să nu rămână numai în cio- 





rapi, când intra în geamie seu în casă de om şi apă 
obiceiul musulmanilor, îsi scotea şi lăsa la uşe, încălţă- 
mintea de la drum. Nu numai pe uliţă, dar nici la câmp, 
Hogea Cantemir nu punea niciodată, în picioare, Rpinitie 
aşa cum se purta în sat, lumea chiar cea pricopsită, ci 
incălţa iminei de piele roşie sau nărămzie, cu vârtul as- 
cuţit şi adus în sus ori cipici negri. Capul şi-l înfăşura cu 
turban de agaban sau de selemie—de stofe subţiri şi de 
preţ—iar pe de-asupra mai petrecea o gevrea—o năframă 
de borangic alb, cu înflorituri nărămzii, aşa cum e por- 
tul hatibilor, hogilor şi imamilor, când sunt şi hagii. 


iai - + 
D: cum treceai de casa lui Iordache Chisoceanu, ase- 








zată la şosea, in colţul cu uliţa ce ducea spre cona- 
cul ciocoiului, dai în dreapta, de o ulicioară, prinsă 
aproape în întregime de un zi înalt de chirpici—de că- 
mizi nearse, numai uscate la soare—tencuit cu lut 
amestecat cu baligă de vacă şi pleavă de ovăz. Zidul se 
încovoia la colţ şi se prelungia, mărginind uliţa, cât ai 
asvârii un tăţ. Pe de-asupra lui, abia puteai zări acope- 
rişul de pământ tătut şi lipit al unei case mărunte, în- 
guste şi lungueţe, dar se vedeau bine grajduri şi coşare 
mari şi încăpătoare, acoperite cu olane, Aici era gospo- 
dăria bătrânului Seit Isleam, tătar bogat, cu două pluguri 
cu câte şase boi, cu vaci şi oi şi cai de căruță şi de călă- 
rie, frumoşi şi bine hrăniţi şi îngrijiţi. Avea şi pământ 
mult: o sută de hectare de mulk sahib—adică de stăpân 
deplin, de pe vremea turcilor. . 

Seit Isleam, ca și vecinul nostru Bekir, tot aşa de bo- 
gat, nu vroia să-şi părătiască, în ruptul capului, casa în 
cure începure pricopseala lui. Nu-şi schimbă portul şi 
felul de viaţă şi se ţinea tot după vechiul et—după 
vechiul obicei şi tradiţia tătărească—aşa cum făceau, pe 
atunci, tătarii, chiar când ajungeau bogaţi şi cu vază. 
Fără să-şi dea seama, €i urmau, din pornire firească, 
porunca lui Genghiz-Khan, care nu a îngăduit niciodată 
ca tătarii lui să-şi facă aşezări temeinice şi mărete, pen- 
tru locuit şi să trăiască în belsug şi desfătări, ca noroa- 
dele pe care le infrânsese şi le cotropise. EI i-a ținut în 
stepă, în iurte—iîn corturi de şi a lăsat cu limbă 
de moarte urmașilor lui, să nu le schimbe în trai uşor 
viaţa lor aspră, ca să fle, în verii vecilor, mai cu virtute 
decât oamenii statorniciți la pământuri sau în oraşe si 
moleşiţi de trai bun. Aşa făcea şi Seit Isleam, tătar ba- 
trân; dar fecioru-său mai mare, Kerim, d ce fusese 
călăreş cu schimbul si cunoseuse In Kiustenge—la Cons- 
tanța-— negustori avuţi şi oameni pricopsiţi şi se spurcase 
Li VATTI lor de viaţă, 1Şi clădise la Murfatlar, alături de 
căsuţa bătrânului, o casă mare, de cărămidă arsă şi aco- 

tă cu olane. Adusese şi mobilă de la oreş şi se mu- 

ie numai €l în noua locuinţă, unde, ferindu-se de ochii 

kătrânului, ducea viaţa rumânilor pricopsiţi de prin 
târguri, 


casa ă a lui Seit Isleam, dacă urmai dru- 
Ani au d rare dai, la stânga, 


arte, spre conacul ciocoilui, 
de o altă ulţi lareă. unde se găsia geamia tătarilor şi 
în apropiere, gospodăria lui Hogea Cantemir, Imamul lor. 
Casa Hogea Cantemir nu se asemâna cu niciuna din 





tot din chirpiei-—din 
A înaltă, ca zidorile 
, aca ț 
» CU cercevele vopsite iara şi pa 
voie. Nu erau 
multe aveau, în locul lar, un ochi de pn pc Popa 
2 pervaz. Num ă i ta 
peri tetalot, ferestrele, aşa pt dr = area 
Jasuri—cu persiene-—ca să opriască privi: 
dauna ra să, au,Fapieăece lumina bet a e 
ei ă Ă. era 
zid înalt, de chirpici, spoit cu var şi în fii i pie 


casel 
prea min EI sat. Era cladită 


= mi zi 

mult spor în Dobrogea; ja în pa 
- fi un chiosc şi alături un havuz, 
a Murfatlar crese CAE tape i dun arâbege sicrie. care 
roasă E ai Şi dau umbră deasă şi răco- 
= vântulul de vbtaliita PTĂTUIă, în dogoarea soarelui şi 
rile şi-ţi Togeşte pleoapele, nici că, până ze eră 


femeile şi florile. Dar şi femeile, după cum « 


ch stih de-al lor, sunt tot flori, însă lor ah le-a dat 


le mulţi tătari, chiar bo 
brad, pe care erau Si 


„ un desemn, închipuind o săgeată 
- n At j cum numește un asemen 
pile şi-i slujia Hogii pentru rugăciuni. Inaintțe de a a 
g nuchia pe el, Hogea Cantemir aşeza segedeaua asttel 
ca vârful săgeţii să fie indreptat spre Meca, oraşul sfânt 
al musulmanilor, unde se găseşte Arusi Areb, ce pe ara- 
beşte înseamna Logodnica Arabiei. Aşa e numit sfântul 
templu pătrat, Kaaba, întemeiat de Alan. clădit ae Pa- 
triarhul Abraham şi păstrâna în el piatra căzută din cer 
acum neagră, dar dintru inceput cra un rubin ce bu. 
intreg i antuil, ca zorile aimineței. De alunge 






TIN 
i 




















lână, îmbrăca di Epcăți 
cu picioarele aduse sub 


ul p 
teşti, ce iau calea pântecelui, ci şi ca să-şi lumin 
tea şi să-şi împodobiască sufletul, pi citirea Coranului, 
iar uneori să prinză şi să aştearn hârtie, gândurile 
fugare, dorurile inimii şi strălulgerările minţii. 

O lampă cu gaz atârna întrun cui bătut în perete, în- 
tre cele două ferestre ale odăii şi Hogea mai avea pen- 
tru luminat şi două sfeşnice de tumbac-—de alamă—cu 
lumânări de seu, care le punea aprinse pe sofra, când 
citia sau scria. turi de ele, se ia întotdeauna mu- 
carniţa, un fel de foartecă, bună de scurtat festila, fiind- 
că aceasta se mistuia mai încet decât seul şi dacă nu era 
scurtată tot timpul scotea lumânarea fum. Colţul odăii 
dinspre ușă era prins de o sotă mare, oartă, cum e nu- 
mită, fiind-că avea gura ei în tindă, pe unde se facea 
tocul cu paie, cu coceni de porumb ori cu ciurlani. De- 
asupra chilimurilor erau înţepenite cu piroane, rafturi 
de scânduri, pline cu cărţi şi hârtii, iar în dreapta şi în 
stânga lămpii, două stampe în culori, reprezen d, una 
pe Regele Carol I, al nostru, şi cealaltă pe Sultanul Ab- 
dul Medgid, al turcilor, amândouă în cadre de lemn şi 
acoperite cu geam. 

Ia | tinda insre şi încăpătoare era, în fund şi la dreapta 
de cum intrai, vatra, unde răspundea gura şi coşul sobei 
oarbe din odaie. Vatra, CARR sa e apar pi primea 
cu cărămizi şi despărțită printrun perete sukțire, 
scobora din tavan, răi la o înălţime de un stat de om, 
socotită de la podea. Tot pe ea se găsiau câte-va piros- 
trii, un cinghel—un cârlig mare—spânzurat de o furcă 
înegrită de fum, un cuptor de copt pâinea de făină de 
orz, aşa cum manâncă tătarii şi alături, întrun dulap, 
tingiri, tăvi şi oale de aramă, ceanace, străchini şi faritu- 
rii, cu tot dichisul mesei. : 

Intrun colt al tindei, pe un scăunel, se găsia o găleată 
de apă, rece, limpede şi bună la gust, aşa cum e apa de 
la Murtatiar, iar alături o bărdaca—o cană—si git 
tr'un cui batut în perete, un peşchir—un prosop. In ? 
gun uşii, de cum venini de afară, era aşternut pe pode 


sac şi pe el îşi aşeza încălţămintea oricine intra In 
a şi pg Br aşa cum €e obiceiul la le perii pe 
Prin partea stângă a tindei, intrai în plspetila, pa ue 
şi fetelor, dar pe acestea, nimeni nu le văzuse A 


nici pe unele, nici pe celelalte. 


. + * 












| ințe de a 
OGEA Cantemir se scula intgkdanuna ani A 99.8 
H se lumina de zi. Se spală într A ARI BERI, d 


” de lemn 
e un Scaun ir şi alături un ibric de aramă 


țul acela îi ţ nea loc de methara, care în 


lor şi a RS) 
mai pentru ! 

de ăciune, 23? cum cele : 
e rr casa unde păşia pe segedea-—pe covoraşul de 


(Urmează în pagina 8.) 






ina 2 derarai 






















asa: 


acelaș timp, privirea spre cer şi chemând pe atot- 
„ee ma akbar. Spunea apoi cu glas tare Fa- 
swrată din Coran—şi alte două sau trei su- 


rate, după zi Ingenuchia apoi, tinând palmele sprijinite 
pe se ridica din nou în picioare, îngenuchia iarăşi, 
se până ce fruntea atingea segedeaue şi-şi ri- 

după acea, doar trunchiul, rămânând tot în genu- 

ci. Se mai pleca odată cu fruntea pe segedea şi apoi se 
fiica încet, în picioare. Făcuse un rekaat—o închină- 
ciune— gi toate cele cinci rugăciuni zilnice ale musulma- 
nului, sobhul din zorii ilei, dhorui de la prânz, azrul de 
ja kindi, care e ceasul al moulea din zi, adică trei după 


i 
: 


îne şi kindia noastră, mahrebul dinain- 

relui şi elișaua din târziul amurgului, cer 

fie-care câte patru închinăciuni. i 

A e ce-şi facea acasă sobhul, Hogea Cantemir se du- 
geamie, fiinăcă tot el era şi mâezin, să cânte din 

ezonul, care e chemarea la rugăciune a musul- 


| 


miaza-zi, pă 

Meca. Inchidea ochi, desfăcând braţele, ca pentru o - 

i i < "că mânpâind cu ele, 

i capul Işi Si Et iti = 
degetele mari, ţinând palmele întinse şi lipite de tâmpi 

gi ae ita a frunţii şi începea să cânte ezonul, 

 sunător şi prelung: Allah akbar—cânta 

început şi urmă: Esed en la illa ela 


iza 

bl 
i 
i; 
SERE 
HE 
i 


unul singur! După 
şi o mărturisire de 


doarme 
€”, i-a răspuns 
bună decă i 
mi şi 






zi cuvintele Profetuiir 
Pzanui Și TUpAâCUNCZ (IN ZOTi IOSiUiiă Şi cântată 
aiă Cantemir venia acasă. Sorbia 
ceardac şi iarna, în odaie, la 






Di E Ă 
«E ap: 
ă, şi ct 


îngerească, 


î 





i 


i 


| Ai 
i 


„din cla- 
| carte de 
e ere el 3 
a tit 


h 
E? 


__CABPATII 





Hogea Cantemir 


şase vite. Odată pe 2n, în yae i, Barui 
picherul tocmia patru baieți, dna PE studioasă. 
a Aa ia gr i Tae a ezecutarea, în natură. 
lui de iarta State și Emveniare şi i-a a astea ia 
— — cile şi corespondența lui oficială cu Serviciul 
ehmic al judeţului. Cu la Stat—ne spunea 
el “că daia e mica”: un leu pe zi, de tăiat, din zori şi 
până târziu, în noapte, că mai scriari și la lumina Tpei 
fasole cu murături, că eram în Postu Pap 


— = gimnaziul din Doristacața râzând Remus Pagcă, 
iind-că şi i i 

cotit drept Ph mĂ erul i mai lumea din sat, so- 
cepători din gimnaziu şi muncă i -- 
ee de ea la şosea, cu adnotarea e a 
învie şi eşire şi tomte hârae si categorii, registrele de 
cu Serviciul technic al fiIiaRe Coe aie de picher 

Hogea Canteniir pusese pe masă pepeni verzi, pă 


orz, coaptă în cea € îne de 
trebuitoare, pahare, fă mia, CU fac tătarii, tacânmurile 


coapte la cuptor, în un pest 

CR Lorin miei era fierbinte şi când îi ZA pg 

pie re leşiră, ne imbătară de plăcere, cu 
—" Asta imam bâialdi estem, spuse Hogea Cantemir, su- 


râzând mulțumit de tuna primire a mâncării lui şi urmă 


„—— Povesteşte-ne, bre, Hogea Cantemir Effendi, să şti 
şi nOi cum e întâmplarea „de unde i se trage pensie 
mâncării asteia, cum nici la Sarai nu-i gâteste Sultanu- 
lui, chebapci başa—spuse primarul, cu îinsufleţire în glas 
şi pofiă în privire. Era muktarul —cum li ziceau tătarii 
mare iubeţ de taciale, nu numai de mâncare bună, că- 
reia să-i deschidă drumul ţuica de caise şi so aşeze în 
stomac, vinul de Murfatlar, dar în casa Hogii, trebuia 
sa se multumiască numai cu apa, urgisită la masa pri- 
marului, din moşi-strămcşi şiră-şi dre=gă gura, la sfâr- 

şit, cu cafeaua fără zahar, dar aromată şi gustoasă. 

Părintele Ciocan încuviinţă şi el dorința Primarului, 
căruia li săriseră în ajutor şi ceilalti oaspeți. Blagoslovi 
adunarea, cerându-i tăcere şi ascultare şi sfârşi 
hip de citanie a Apostolului: “din cartea preaferici- 


cae orei ceai Ei EP 










A ] E 33 ai? na i dinaintea oaspe 
povegiile, Hogea Cantezalz apebpu, dupa ce-şi mângâie 
binigor, cu mâna stângă, mustăţie şi barba: 

“Uite, bre, cum poveste asta estem. Un imam, cum eu 
estem, avut grădină cu zarzavat, avut la beci, chiub unt- 


delemn. Ama, imam văduv estem, singur estem, copii 


de dorința lor de 


ELA, 
ş 
: 
i 
i 
; 


În 
i 
dt 
i 
i 


basi. anis: abiniiuie etate 0 07 td 
Ne-am toţii, cu mare plăcere imam 
beaialdi—ul Hogea Cantemir. N socotiam tot atât de 


Cantenzir, 


a cântat întreaga slavă a e Mit de ini, A aie 
cu siaturi şi învățăminte în 


mrigicee în loc de 
promisă şi dorită de Sultan 


_T— rr d! To. Ti m m = 
= DIBRIEIE -_ SINTEZEI IRILOSIIT Şi ieTiaior, 
mele Atotputeruicului Stăpân al sufletelor şi înielepezunii 


E Cei NECUPI.n3 de gândirea omenească, Stămârzii teză 
Stăpânul Soartei şi inmăârţitorul fericirii si mes roz, 
1 parțitorui fericiri gi Reericirii; 

j Proiectii orintre d - 

3 LAIC Palau 

puiiui şi al mersului soaretui, marati 
şi Cel ce le-a dat lor lumină; 

Cel ce e presus de orice cuvânt, de orice mure 


Tzi _—— 
de orice gândire. 

"”Decă ta. cm muritor, nu-l poți zăzi ca ochii tăi gme- 
neşti, nu te mânia pe EL fiind-că nici gândul mu poate 
ajunge pâna la El ce e mai presus de orice măsură şi de 
orice poartă un nume. 

“Carele se ridică de-asupra acestei lumi şi szgeata du- 

i şi a minţii omeneşti nu ajunge până la EL 





nt cae 
a 2 





IE PE 


ciosuliii Nu-l Mal 


CINUNa SUDUNETII ŞI 


a5da3 
E 
A, dr 


întrerupse Părintele Cia- 


de nu-i vezi i de mu-i zăreşii marginea 
cealaltă. Şi peste ie, nu e decât o punte meutt 
cealaltă, Și peste, Piri iza 1ți spune că aia poţi Ieree 
mai departe, că trebuie sa te opreşii şi să faci ca? n 
toarsă, dacă nu vrei să-ţi iroseşti şisţa, rătăcnd pe 0% e 
ginea prăpastiei, fără să ai putinţa vre-odată 

e ta fandal ei şi dincolo de ca. O5hă de Duh an 
şii, că ei îţi că măsura prin cipul al 
ţială; dar credinţa te şi te trece de partea 
laltă.” air ata a 

—Asa estem, bre Papaz Ciocan, în crediță € i e 
tere de la adam; asta la Allah avem”, încuviinţă Boge 
Cantemir şi urmă cu dia Fi: 
“Dumnezeu â din nizmie şi din nimic â 
cut văzduhul şi focul EI a dat făptură 
şi dobitoacelor, dar nu le-a dat înţelegere, să poată 


| 


i, 
i 
| 
i 
i 
i 


ji 


rapi - 
ridică măreț spre cez, pt ca 
Caci are Thu eaiaie 4 up ni ameraee Sa ce 
pie te şi lui nu-i e îngăduit să se lase amăzit de 
cruri deşarte.” | 
Porti. mazda, <a pe atei aa 
mă- 


Bu 










GARPATII 














oii iii 7 

nou în mijlocul nosru, după ce pusese cartea lui Firdusi H 0. 4 DL pepene, când îl încerci dacă e PI 
la locul ei şi mai făcuse rânduială în rafturile cu cărți. og | C tem | a Bu Dat -“Aferim, bee, 
„ Papaz Ciocan, răspunse Hogea, Allah elaziz mendn E ea an mir a Cantemir Effendi şi tu, Băpaz şi tu, Mo. 


rintele Cioca și pe Primar și vrând 4 14 eră pi 


i R au m d 
şi Mahomet, Profet de la E] estem—asta sahada cheman; cine-va, care nu se poate înşela. “EI Hagiu este-—urma alta minte în elavă, Pe când ceilalți râdeau cu po. 


| tă, afară de Hogea Cantemir, care-şi mă 

dam dijma la sărac—asta eee chemăm şi ţinem post Drăgan—tot bulgar ca mine el este, dar la Sfântul Mor- i „i şi mângâia mustățila 

de la Ramazan; cine putem, faceri şi hagialăc la ră mânt a mers el. De la el, din ţara bulgarească, de la Sli- perire. săpa e6a rămânea uimit, ia auf pipi 

la mormânt de la Mahomet.* ten, cu alţi bulgari, cu carul cu bivoli, a pornit el, La lui, Dedu Ivan, care credea că a scos una dit putin 
Hagialâcul este ceremonia cea mai însemnată a Isla- Galipoli, în ţara turcească, au ajuns ei şi acolo, Pe fierA- Cum spun povestile noastre E: Lets rea 

mului şi hagiului i se hărăzeşte barakaua, care e harul bie cu pânze s-au urcat. Capitanul, pe loc corabia ținea, Alte-ori Hogea Cantemir ne citia, tot din cărțile lui 


ceresc, dăruit musulmanului binecuvântat de Allah. căt paică prinsă cu ghiarele de fundul mării şi legată cu Firdusi, despre vitejiile Voinicului Gihanghit, care e fra 
manat 4 „38 i Al „ pisi te S i Dad A 
giu şi binecuvântarea lui Allah îl ridica şi mai mult în fundul marii s-a desprins şi corabia, pe mare a pornit. ate eră Firei gi a museiroseți Logofeti, 
vaza pa oua din iudeţ, şi tătari Și rumâni. Povestia Săptămâni întregi, până la Haifa, tot în țara turcească, i chi Saggti,, Muscâleşti, memțeşti 
cum OTU cu menzilul—cu poşta turcească—cum a ar în Asia Mica au mers ei. Acolo, din nou ca itanul i de- i : A 

trecut munţi, călare pe catâr, cum a străbătut deserturi sică în mare a aruncat şi pisică din nou cu piara de i gr ilie mr intâmplări, şi descrieri de- 


de a pe cămilă şi marea, pe corabie, până a ajuns fundul mării s-a prins şi corabia pe loc, la malul marii Oleovestitului istorie Şi geograf Hagi Kalfa; dar nouă ne 


i s Ş , ; lăceau mai mult fabulele şi inpră i 
să vad sicriul lui Mahomet, care pluteşte în aer şi sa în port la Haifa, s-a oprit, Aşa să stiţi voi, că asa Hagi 4 i : d Prăvile lui Nasr-ed-din 
bea apă din Zemzem, izvorul scos la ivială de Archan- Jecu Sifonaru mie tai-E spus, cum clriât- e, spus şi art d a aaa ti bi erati Konieh, vechiul 
ghelul Gavril. Se însufleţia, când ne spunea, cum a să- aşa este, cum Hagi Jecu a povestit, că el Hagiu este”— pândite în popor şi la noi de Anton “> n a le 
vârşit omraua care e slujba şi închinăciunea de la Kaaba, : sfârşi Dragan ţanţos şi cu o hotarâre cu neputinţă de a ajuns de poveste, sub numele d Tr ee mei toni mă 
cum a urcat apoi năvalnic, împreună cu ceilalţi pelerin: zdruncinat. astăzi—ne spunea Hogea Cantemie N astradin Hogea. Şi 
colina Arafa, în strigăte de labika, ce înseamna la po- Toi izbucniră în hohote de râs şi priviau batjocoritor ed-din Hogea e îngrijit gi cftit, ae, ani ai PU Iti Rase: 
runca Ta, Allah şi în fine, cum a luat parte la ceremonia pe bulgar, dar găsiau pricină şi desvinovăţire la dârzenia mică, iar după tradiţie, vestitul Timur-L d pri A pe 
de sfârşit, numită vokuf, adică sus, în slava lui Allah, cu care el nu vrea să dea înapoi cu o iotă de la neroziile mai zice în cărţile apusene Tamerlan - apii A cu 
după care apoi i s-a hărăzit binecuvântarea de Hagiu. gi spunându-şi oamenii, din câte văzuseră şi pă- ritor mongol, îmbuna şi înveselit de fabulele pia oveg 
Toţi ascultam cu mare băgare de seamă şi uimire po- iseră ei în viaţa, că aşa e neamul lui bulgaresc, încăpă- țile plumeţe şi de multe ori fără perdea, al ag baia 
vestirea lui Hogea Cantemir şi ne minunam de greută- țânat. Hogea Cantemir însă zâmbia numai, îngăduitor din Hogea, i-a cruțat oraşul, nedându-l ca : iara 
ţile şi încercările, prin care trece musulmanul, până aşa cum era el, iertător de toate ŞI îndelung răbdător jafului şi focului, iar pe locuitorii hui sabiei „ră obie ză 
ajunge să se numiască Hagi. Acum înţelegean noi, de ce find-că—spunea el—“Allah iartă tatarului, lenea, rumâ- Intre multe poveşti d le 1 ș ot art 
la ei hagii sunt atât de respectaţi şi ascultați şi socotiți nului, lauda, ţiganului, minciuna şi bulgarului, prostia — temir întaBitițâze îi ina e „ui, aflate de la Hogea Can- 
aproape de-opotrivă cu hogii. : i i ŞI încăpățânarea. Totuşi, nu vroia să-l lase pe Bulgar să ori vrea să ne arate rr: d tă te puspunea, de câte 
3 Ama, Și da noi hagialăc este, bre, şi hagii avem şi creată asemenea nerozii, ca să nu le mai povestiască şi văţire, la ori-ce faptă a jpul Făsegte temei, şi desvino- 
noi”—intră nepottit în vorbă bulearul Drăgan Dulghe- altora. toarce-o: Niro din Ada ori cum ar face-o şi ar în- 
Tov, grădinar şi zârzavagiu, cum s-a fost spus mai sus. —“Uite, bre, Bai-Dragan, spuse Hogea Cantemir îm- pe arşiţă, la câm -a iri să 2 Pl ie fn ia e 
“Tot aşa cu minunăţii hagialăcul nostru, ca al musulma- păciuitor, întrebare facem şi la muktar. El carte ştim şi mai răsufle şi Sal. soi se Atena drumului, să 
nilor este urma el fudul: întâi cu menzilul turcesc mergi, Ipge rumânească şi papistaşe cunoştem la el şi 4 patru ce-l avea în tolbă A tăia (sa setea cu un pepene verde, 
apoi Balcanii pe măgar treci şi pe urmă cu carul cu bi- neamuri străine, pe limba lor, vorbim el Spunem, bre, : ca Cu Cuțitul, pepenele în felii, 


voli „le îsi ja la RR E Riarea seen cum  Effendi Muktar, dacă scriem carte, estem pisică, aşa ei l-a mâncat, lăsând pe coți, miez TOŞU, gros de 
spuneii voi la Marea Egee, mergi. Acolo, pe corabie cu cum Bai-Dragan poveste facem? Sfârşi Hogea Contemir, 40 să PR ee lee oii tea 
er te urci şi zile şi chiar săptămâni întregi, pe mare așteptând în tere răspunsul. ş Epocii O să treacă oamenii din sat pe aici şi o să-şi spună, 


i. Cân i i i = > : : - : , 3 când vor vedea cojile cu atâta Toşu pe ele: “br ioT- 
mergi. d căpitanul corabia, în mijlocul mării sau în Primarul mai auzise şi de la alţi bulgari, care vorbi- i Ter îbaea mis P "a ERE CE CIUR 
port să ip ecă vrea el, în mare un lanţ lung aruncă şi seră cu hagii din neamul lor, despre pisica năzdrăvană, mal ciorba roartig manat, pepene. verde Ra ea 
de pini i aL DER zu ghiare de oţel legată este cu ghiare de oţel, legată cu lanţ şi aruncată în mare, — fudul Şi-a zis Nasr-ad-din 
Şi de fun ul mări, cu ghiarele pisica se prinde şi corabia să ţie corabia pe loc; dar îi găsise.merchezul, adică rostul : x e iri x 
pe loc ţine. şi partea simţitoare a gogoriţei ăsteia. Când să plece, Nasr-ed-din Hogea privi cu părere de 


o ă pri  i9a rău miezul roşu, lăsat pe coji. — Păcat, de bunătaţe d 
pici e ata ea E ip ferate ap aere, Senin ela vorbi primarul lui Drăgan Dul-  harbuz, să-l ciuguliască ciori: _ îşi zise el—şi cum ze 
E tei y A: erov—pe li astră, ă , pisi e | ai 

deep pe bulear şi gata sa-i umfle râsul, de nerozia FER i pe umba vo ă, bulgărească, pisică se chiamă potolise bine setea începu să roază tojile cu dinţii, până 


= aa iae Vală „ iar cuvântul kotva înseamnă ancoră. Ce bulgar o le-a lasat albe de atâta ros. 
ce spunea—, “cum intrăm asta pisică în apă, că pisică fi fost întâi la hagialăc, la Sf 


ântul Mormânt, o fi oves- —“Bre, tot ciorbagiu o să spună | „că - 
ferim el de udătura?” p un g pună lumea, că a mân 




















tit la ai lui, cum a mers pe mare cu corabia şi cum se cat aici”—îşi zise din nou Hogea: ciorbagiul nu umblă pe 
E Ă - se rela p 
—“O fi poate vre-un marafet de la corabie, cu numele opria corabia pe loc, atunci când căpitanul ei arunca în jos, merge pe măgar. S-a oprit ciorbagiul aici, s-a dat 
de pisică”—vru sa-i vie în ajutor bulg-rului, Părintele mare o kotva—o ancoră —eare era legată de un lanţ lung jos de pe m gar, a mâncat el pepenele şi pe urmă a dat 
Ciocan—, “şi tu crezi că e vorba chiar de pisică, în car- şi capătul celalt al lanțului, prins de corabie. Dar bul- măgarului cojile să le roază.” ; I 
ne şi oase. Şi la noi zice rumânu capră, diavolului de garii, care nu văzuseră în viața lor mare şi corăbii, când Venise vremea mahrebului—rugăciunea de ia ete 
Gobitoc stricător capră, sculei de tăiat pe ea, lemne, cu auxiau de kotva, adica ancoră, sculă necunoscută lor şi după-amiazei. Hogea Cantemir se re e ei ce a 
fierăstrăul şi capră scaunului de la trasură; dar n'o să cuvânt fără nici o normă, pentru ei, credeau că e vorba geamie, să cânte a cica din minaret şi a ac Se = 
le crează nimeni, când vei spune că tai lemne sau că vi- de kotka, ce înseamnă pisică Asta, mai cu seamă, dacă geamie, slujba mahre! pir Noi pir ajun a aci “a 
ip a. dobitoc viu, cu coarne răsucite, Cine „Qudi, Tost „vre-unul din ascultători niţel fudul de „ureche. rând, sir ederis—adică mi 
i. gogo . asta, că de v cu ochii tăi, > nici, toată povestea bulgarilor voş ta Pe a UL rile nai 
—Tuca na glava, striga vesel Drăgan, ciocănindu-şi de $ 
câte-va 


ori, cu degetul arătator îndoit, capul, ca pe un 


A bi 





i i i i i vii: din flori, din ghimp, 
i : ce 'n vis tresalţi nevinovată... De pretutindeni vii: din flori, di 
Si-a rasarit şi pe taica scump îl pomeneşti! Rlitiste bi piratarea m apus, 
Şi-o să-mi fie dor Şi-alini cu mâna pusă pe Isus. 
Intru amintirea vărului meu SI. Al Fi- de fata mamii” 
limonescu, decorat cu “Mihai Viteazul”, după gratiile reci 
câzut în stepa kalmucă. ca ghiaţa... i In templul suferinţii noastre-aduci 
Pănla toamna galbenă Odăjdii pentru slujbele de hram, 
Şi-a răsărit acum când scriu ca luna, Când braţele ni se desfac de cruci 
din putredul albit sicriu... E le i stinge Şi din robii, se'nalță'ntregul neam. 
: îl - 4 ai 
ziua rauri side viaţa! Virgil Vasiliu. 
zona II Al. Silistreanu. Gales, 15 august 1953. 
la faţă arşi, 
Sai ai 
în ăn! uiţi, . .. pi i 
bătuţi cu pietre Imn pentru hramul adormirii lon Voda cel cumplit 
şi huliţi... 
irc: ez (4 ii | Cu ep io rii n Pornit-a Turcimea cât frunza şi iarba 
- : c - : s 3 > 
căzuţi la Stalingrad— In stol de îizeri peste nori, 'nainte, Voind a stropşire cumplitul voivod, 
păr de sânge Spre tronul fără noapte, fără toamnă? Ce stă cu mândrie, re i en oct 
mad... i i -ş petreace viteazul prin bar 
Şi-au răsărit pe Volga sus Noi n'avem flori cu bucle aurii Ci mâna-g pe i | 
unde-i erucifiest Isi... Din care PX e Aa Sonia JeCADA, Şi ochii—şi aruncă, pe jilavul glod. 
Nici smirnă, s'o topim printre ăclii ; A apti 
In neagra desnădejde a satanei. Iar fruntea şi-o nalţă, Ale ue dai 
i : hi , ire- ină, nici puşte, nici . 
vi Si-o sa-mi fie dor Și dac'am vrea să-ţi încrustăm pe piatră i ir A pain, e a BSE dusniană 
Un legământ plecat de închinare,  AP9.A ântu-ne sfânt! 
Noi nu suntem stăpâni pe nici o vatră Ă Venit-a să'ncalce păm 


Ca s'o grijim vremelnic în altare. | 
Boiarii degrabă ar vrea să se'nchine 


In stepa cu ostateci înjugaţi Baa oiă cuie adie ca că oaia 
E i i de spini igânei armate, « i I 
e rea pe Rae că, Pe câmp de bătaie şi oastei creştine 
Sub care te-ai oprit ca să te'nchini. | 
ti, Ruşine să-i facă în ultimă oară! 

Am dugrăvi erati ME Voiu merge la moarte și numai prin mine 
> e le întâlneşti „e 
Oriunde dea aXăţi pala închisori. Va creşte mândria din nou preste ţară... 

E, (0. Afoal de curu IG. Dimitriu, 


Ai a pi nădejdea'n dăinuire, . | | . 
rd p-ta i at e IUNEF, * Din volumul manuscris “Letopiseţ de Veacuri”. 














INTRE toate amintirile tinereței, nici 
una nu mi-e mai rep opa, mai cal- 
dă şi mai neuitată, decât am.atirea 
dejunurilor pe care la oferea poetul 
Alex. Vlahuţă în fiecare Duminică, 
unui cerc de amici. Un cerc ales şi 
restrâns. Tot dauna acelaş. Să-i ci- 
tăm: Patriarhul mesei, înconjurat de 
o venerație impresionantă, era picto- 
rul N. Grigorescu. Era şi cel mai în 
vârstă. Apoi nelipsiţi I. L. Caragiale, 
George Coşbuc, Barbu Delavrancea, o 
doamnă stimată ua, Tie Gâl- 

varâşa de viaţă a lui Vlahuţă. Ea prezida. In su- 
mata A Sa de edi româneşti, unul mai frumos 
decât altul, o masă boerească. Faţa de masă albă ca ză- 
pada, cu broderii de Karlsbad ca și paharele de cristal 
greu, niciodată mai puţine de trei şi de diverse mărimi. 

Pentru o societate de artişti şi pentru o vreme când li- 
teratura şi arta nu aduceau deloc lux şi bogăţie, somp- 
tuozitatea acestor dejunuri putea pare exagerată. „Dar 
nu era şa. Căci dacă Vlahuţă, băiat de obscur ţăran 
din Moldova, când l-am cunoscut şi eu, trăise în tinere- 
ţe mulţi ani de sărăcie, atunci când aveam favoarea 
să-l frecventez, avea două surse de abundentă. Spiru Ha- 
ret, ilustrul ministru al Instrucțiunii Publice şi al Arte- 
lor din guvernele brăteniste, aprecia mult pe Vlahuţă 
şi-l însărcinase să scrie “România Pitorească”, prilej de 
al îndemniza cu oarecare lărgime. In acelaş an îl nu- 
mise în cadrele budgetare: un inspectorat cultural oare- 
care, cu o destul de amicală remuneraţie lunară, pe de- 
plin meritată dealtfel. A doua sursă de posibilităţi i-o 
oferea mica avere ce poseda Dna Gâlcă, fiica unui îns- 
tărit agricultor din Râmnicul Săraț, din Pueşti. 

Alex. Vlahuţă era atunci văduv. Divorţase de soţia lui 
pe care o adorase. Un adulter al cărui erou fusese chiar 
cel mai intim prieten al său-scriitor de seamă şi el-un 
adulter care, transpus în romanul său Dan, îl sdrunci- 
nase adânc, a dat poetului hotărirea fermă de a nu se 
mai căsători niciodată. Nu putea pricepe cu nici un preţ 
ceiace i se întâmplase agvea. “Gândul meu se sbate 
încă între vis şi adevăr”... scria el sângerat, evocându- 
ş: durerea în versuri. Dar şi singurătatea îl apăsa. O 

rietenie serioasă cu o femee cuminte... De ce nu? Şi 

tâlnind pe dna Gâlcă, serioasă, plină de tact şi de 
discreţie, ateşată de frumuseţile literare, Vlahuţă a cre- 
zut că şi-a găsit în adevăr o tovarăşă de viaţă de vârsta 

ş. seriozitatea lui. 


y inurile literare din etajul IV al Palatului Funcţio- 
(EEE e la şosea, erau şi ele opera frumos al- 
iziee n ci Gaua. Se vedea e Ea ftemeei şi 


so vedea iubirea cu care totul apărea rânduit. Si ce nu 
BC Pusca Pe Masă la aceste placute dejunuri? Era ceva 


însă care nu puteau lipsi: icrele negre tescuite. Nu se 
i “negre”, ele luminau 
masa numai de cât. Venea o cegă, urma un nelipsit cur- 
din Dragoslaveni a dnei Gâ]- 
că, curcan aşezat pe o largă canapea de varză călită, 
epoi brânzeturi, o “tortă” multicoloră şi, ca final, noul 
fruct de pe vremea aceea, 
frumosul nume de 





ta b ti săi negri, mici 
de vii, urmăreau fiecare vorbă a celorlalţi. Dar 
tă. ! lui domina pe 

puţintel, dar puţintel. Totul era 
artist: era mic, slăbuţ, tacut 


“mul 
tendinţa lui spre parado» ntei riul apres 
mite pe pna eg aa paie an, i 

cărui “Be un alt mare tăcut era George . 

Sărui “Balade și Idile”, de curând a ret e 

air pepe ati fermecătoare- 


de 
trăda în nimic strălucitul autor despre care se vorbea 
casă, Tesia că Coşbuc-ardelean până în 
unghiilor-nu se adaptase felului nostru de a fi. 
rezerva vieții lui, timiditatea lui excesi- 
se simţea întrun cerc de “regăţeni”. 
Dar mă grăbesc să spun că în jurul acestei mese ele- 
erau numai timizi. Erau acolo dâi vorbitori plini 
de talent. Erau Caragiale şi Delavran- 
nu adormeau niciodată. Celebru si 
făceau furori a: acea ep 
„era socotit de i. tov ii de 
masă nu numai ca un pi mia 
ligent dintre toţi. Şi 
diferent de subieci, li 


toţi erau siguri că 
ivind prin oche- 


Î ireagia şi 
p vrea 
spun eu cum 
atrăgătoare, idei- 
A admirabilă limbă ro- 
mânească, cucerind intr'o scamatorie de 
2rgumen Tre, Vlahuţă în- 

sebi 11 a, orator din 


când credea el 
„ numai atunci 












n”gtere 
că ceeace 






“era lată” 
















ma dintr'odată. Căci Caragiale nu iubea 
„n ai ca pa ul. Când ziceai ulb, el spunea 
$ Ar) £ negru ru. Inteligență şi spirit avea prea des- 


CARPATII 





Vlahuţă, Grigorescu 


şi Coşbuc erau calzi artizani ai 
stilului românesc în f 


arhitectură. Graţie in uenţei lor, 
Bucureşti se îinmulţeau văzână 
Caragiale era foe! 

—Ce stil românesc, domnule? Habar mai onorabile! 
E stilul bizantin bisericesc, adică un stil bazat pe prin- 
cipiile religiei de renunțare la plăcerile lumești. Lumină 


lei nâţiona- 
audă aşa ceva. 


discuţiunii dovedise iarăşi ce va- 
riate şi întinse cunoştinţi de tot felul avea “Conu Iancu”. 

Toţi cunoşteau adevărata manie ce avea spiritualul 
autor dramatic în chestia punctuaţiei. Un articol cât de 
mic, o scrisoare cât de anodină, nu scăpa de lupa severă 
a examenului de punctuație. Virgula şi punctul aveau 
pentru el o însemnătate care pe mulţi îi făcea să surâ- 
dă. Şi când la dejununurile de sus „din frumosul aparta- 
ment al poetului, discuţiunile serioase căutau o ieşire, 
iată pe Delavrancea intervenind: 

—la mai învaţă-ne Iancule ceva cu punctuaţia. 

—Să vă învăţ, stimabile căci voi punctuaţi prost. şi 
verva lui conu Iancu se deslănţuia. 

—Cum punctuaţi voi, domnilor, proposiţia următoare: 
Omul care a plecat de aici eo hahaleră? 

—Omul, virgulă, care prea de aici, virgulă, e o 
hahaleră, ripostă repede. D avrancea, 

—Hahaleră eşti dumneata, domnule orator. Nu e aşa, 
nu e aşa. Nu. Nici o virgulă n'are rost aici căci strică 
chiar sensul ideei. După punctuaţia ta omul e o hahale- 
Tă, ceeace nu e exact decât pentru tine. Ideea exactă 
este că omul care a plecat de aici e o hahaleră. Nu altul. 
Nu omul în genere. Deci nu două virgule ci nici una, 
domnule. 

Fireşte Caragiale avea dreptate. A fost învingător. Dar 
Vlahuţă care scotea p'atunci “Semănătorul” împreună 
cu G. Coşbuc, interveni cu o mică anecdotă, povestind 
cum Caragiale, după ce de două ori şi-a corectat singur 
o nuvelă pe mesele tipografiei din str. Regală, a plecat 
cu trenul la Ploeşti. Dar în drum i sa părut că într'o 
anumită frază pusese o virgulă prea mult. La prima sta- 
cezar 6 imanci i Peaia lu Sehută ung 

im u-l să se ducă le la ti E, 
să oprească Egee pal pri d0 dau Hohexație, 


rocită de virmilă! Părul creț. si imens nl Tut Delavrancea 
tremura de râs. ——— 


Conversaţia acestor Duminici era în genere alimenta- 
tă de subiectele zilei: câte o apariţie a unui nou volum, 
aprecieri asupra nouilor talențe Şi prea adesea subiec- 
tele politice ale zilei. Aici divergentele erau mai dese. Ca- 
ragiale admira pe Take Ionescu, Delavrancea pe Brătia- 
nu. Ce de înţepături, uneori pline de haz! In 1906 când 
Take Ionescu alcătui noul său partid, Caragiale s'a ins- 
cris în el numaidecât. Şi a devenit chiar orator. 

Doamne, ce frumoasă epocă! Ea mi s'a fixat în suflet 
cu atâta intensitate încât şi azi, când atâtea decenii îmi 
apasă umerii, amintirile de mai sus, şi câte altele, trăesc 
încă vii şi calde în sufletul meu... 


- 


Dar vreun cititor exigent m'ar putea întreba: toate 
bune, dar ce căutai dta în acel areopag aşa de ales? Fie- 
mi permis să răspund cu toate smerenia. 

Apăruse în acel timp revista satirei “Semănă- 
torul”. Mare eveniment în lumea literară, căci pe fron- 


DEJUNURI LITERA 


din urmă, cu inima tristă, 


RE 


de C. XENI 


tispiciu figurau ca directori două n e i: 
si Cogbuc. Orice poezie, î€ ei mia 
» 0m mult mai viu şi rault mai acțiv decât 


și mai totdeauna în Ardeal Eram 
De abia 


ducere în versuri-destul de bunişoară- a -Cântărețalui”, 
Ă Ce fericire: “Traducerea mea 
trimit ceva în 


atunci la Teatrul Neţ:onal. Articolul apare integral. Ba 


| “Poşta Redacției” scrie: Dom- 
nului C. X. Vă rog treceţi pe la redacție. Ce 


afumat şi fără aer, Vlahuţă lucra la cocorecturi. Ii spun 
şi negri, îmi acor- 
Nam să repet, fireşte, 
Dar ma incurajat nu 


Dar mai era uneori încă 


un tânăr, cu câţiva ani însă 
mai în vârstă: 


poet ardelean Şt. O. Iosif. 
şi corect, el era deja 


Imi trecusem licența 
viaţă. Afară de mama 
unea în faţa mea, 
iteratură? Să încep 
o carieră juridică? Un chin sufletesc! Când iată că la 
reluarea dejunurilor literare, Vlahuţă pe neaşteptate 

une conmesenilor că vor avea regretul să mă vadă 

am. icenţa sunt 









mănânci în 
fiecare noapte cartofi copţi pe mesele de lemn ale re- 
dacţiei”. 4 

Profundă mirare la toţi. Dar ceeace spunea 2şa de pi- 


toresc şi de deprimant omul care îndurase multe în via- 
ți lui, avea atunci un fond de adevăr. Cultura generală 
nu era patunci răspândită în România. Cititorii litera- 
turii nu erzu mulţi. Câştigurile-afară de rari excepţii-nu 
ofereau artiștilor o viaţa comodă. Literatura însemna 
p'atunci sărăcie. Dar Vlahuţă care dorea mult să mă păs- 
treze, îi ripostă cu destulă vervă: 

——Grecule, n'ai deloc dreptate. Şi eu fac literatură şi 
vă pot da-nu cartofi copţi-ci pe o masă curată vă dau 
icre negre, curcan pe varză şi chiar mandarine! Băiatul 
scrie frumos şi va face carieră. Are ceeace noi nu prea 
avem: are humor englezesc. Iată, eu nu-l am. Iar tu 
Grecule, ai spirit, ai ironie, dar humor n'ai nici tu. | 

Zile şi nopţi m'a chinuit indecisiunea... Până în cele 
am erit Baroul. 

Am făcut bine? Am făcut 
Lausanne, 1957. 


u? 


DIN LIRICA MACEDO-ROMANA 


Dorlu a gionelui 


de George MURNU. 


Un gione cu jale multă 
Imnă ş'cântă 'n cale, 
Şi pădurile ma lu-ascultă 
Şi-aţea vearde vale: 


—“Si-am cupii cum nu-are altu, 
Si-am şi-ună fălcare, 

S'bag căşeri pri munte-analtu, 
S'hiu un celnic mare. 


"Irghilii di cali şi iape 
Spască tu vuloagă 

S'ved cum padea nu-li încape 
Di lişor ţe-alagă. 


"Di mulări cărvane lungă 
Chiprile si-asună. 

Pân' Cărădă si-agiungă 
Şpână di Sărună. „a 


"Şi pri munte, tu pădină, 
Tu curii muşeate, r 

Casa si- si-ni e, gi 'mplină, 
Canda-i 'nă palate. 


| ”Doli-aclo, lea piruşană 
Tine nveastă, mine gione, 
Snă bănăm hărzita benă . 


Dorinta flacaului 


Un flăcău cu jale multă 
Umtlă şi cântă pe drum. 
Şi pădurile tot il ascultă 
acea verde vale: 


—“Să am turme cum nu-are altul, 
Să am şi o fălcare, 

Să pa căşerii pe munte de-asupra 
Să fiu un celnic mare. 


"Erghelii de cai şi iepe 
Să pască în poiană, 

Să văd cum padina nu-i încape = 
De uşor ce aleargă. 


"De catâri caravană lungă 
Telăngile să sună, 

Pâră la Cărădă să ajungă 
Şi până la Salonic. 


"Şi pe munte, în padină, 
In pădurici frumoase, 
Casa să-mi albească plină, 

Parcă-i un palat. 


“Amândoi acolo, fă iruşană 
Tu mireasă, UE SA AA Rit 
Să ne trăim dărui aţi 
Şi iubirea să nu aită sfârşit.” 


Note.—Transpunere în daco-română de 
V. P. | 


pă 


APP j di. 
E Su e alia SI a MĂ 
0 0 RI DI A 






e] d =] d 











i 


RBITRAJUL dela Viena din 30 august 
1940 consștițue-—din punct de vedere 
juridic--un caz tipic de Diktat, formă 
de convenţiune internațională nego- 
ciată şi semnată sub presiune şi prin 
violenţă, intrată din nefericire în tech- 
nica diplomaţiei moderne. 

Se știe că Arbitrajul dela Viena nu 
a fost niciodată ratificat de către Ro- 
mânia, şi că marile Puteri au refuzat 
—prin declaraţiuni exprese să-l recu- 
noască, considerând a fost impus 

: prin constrângere. 

Absurâitatea sentinței emise demonstrează suficient 
rin ea-insăsi că ceeace s'a urmărit nu a fost reglemen- 
tarea echitabilă a unui aşa-numit litigiu, ci în mod ex- 
clusiv desmembrarea României, Acest “clearing terito- 
rial” —după expresiunea Profesorului Gheorghe Brătia- 
nu-— a creat o stare de fapt care nu sa transformat ni- 
ciodală în stare de drept, 

Cu toat acestea, dacă cei patru ani de stăpânire ma- 
ghiară în Transilvania septentrională pot fi socotiți în- 
iro perspectivă istorică --pe bună dreptate— doar ca 
un simplu artificiu strategic camuflând o ocupatiune de 
răsboiu, —aceiaşi relativ scurtă perioadă, privită din 
punct de vedere national, dobândeste o semnificatiune 
intens dramatică. Pe acest plan, nu pot fi uitate mai ales 
suferinţele a msi bine de 1.300.000 Români populână 
regiunea oferită de Puterile “Axei” Ungariei, dar nici 
anumite aspecte ce se pot caracteriza cel puţin ca supă- 

 rătoare ale politicei interne românesti, în momente din 
cele mai grave ale existenţtei Neamului. 

-- In lumina acestei cra şi la o distanță de şap- 

- fesprezece ani nu pare lipsit de interes a se reaminti 

> —cu titlu documetar-— etapele acestui dureros eveni- 

ment, cu atât mai mult cu cât scrierile, notele, şi me- 
morile (publicate), menite a fi vărsate la dosarul istoric 

a] acestei perioade frământate, nu abundă. 





d 



















v =» 


anii 1920 şi 1940, politica externă a României, 
tată la obligaţiunile sale interneţionale, poate fi 
cată ca integră şi corectă, observând în mod prin- 
je respectul absolut al Tratatelor de p2ce, promova- 
3 policiticei pacifiste si încrederea în opera Societătii Na- 
OT, idarea legătunior de sinceră amic.ţie cu 
le Micei inţelegeri, solidaritatea cu Ţările balcani- 
presus de orice— menţinerea alianțelor cu 
occidentale. 


pere Și Pactul Balcanic erau destinate a 
ză de alianţe def ive, pe de-o parte po- 
E TEVan-ă Si Lex. » : 













ni E see pa rel-țiuni amicale, 
—din puneti de vedere strict diplomatic— pe un 
de alienţa defensivă, care însâ nu prevedea o 
 mpresiune venită din Apus. Aşadar, declarațiunea de 
 meutralitate a României în faţa atacului german în Po- 
“Mania era justificată. Se ştie, de altfel, că pe marginea 


atitudini oficiale rezervate, guvernul român a 
icardat azil refugiatilor polonezi (armată si civili), si 
a facilitat transportul pe teritoriul românesc a tezaurului 
Băncii Neţionzle a Poloniei, precum și predarea acestuia 


i tezţilor Marei-Britanii la Constanţa. : 
N iaține e italo-române —amicale după Răsboiul cel 
Mare— au suferit prima fisură încă din timpul guver- 
nării Averescu (1926-1927), când acţiunea diplomatică a 
lui Mussolini a întreprins —fără efect-—- îndepărtarea 
României de Frarţa. Pe acest eşec s'au suprapus ulterior 
rivalităţile itelo-igoslave, repercutându -—se sub forma 
unei tensiuri între Roma si toti membri Micei întelegeri. 
In sfârşit, apropierea italo-ungară agravă animozitatea 
fată de Romabeile, înveninată încă prin aplicarea sanctiu- 
„nilor din partea acesteia, cu or diterendului ita- 


şi practic insolubilă. Relaţiunile normale pe 
nia le-ar fi dorit cu cul in 
subordonate recu mei de jure rog peri 


agresorului, i sa de facto a 
României asupra provinciei Prut, releţiunile di- 
au fost reluate, ai — se acest rezul- 


ea un preludiu promiţător. Negocierile însă inițiate 
de Titu 4n vederea concluziunei unui pact fo TO- 


mânosorietic au rămas apoi infructuoase. 


So în Europa centrală impuneau o atitudine 
- . UbOTAONSL de E] nu in- 





stabilitate. | și în palie iai a naţional, regele Carol II era 7 
eza 















CARPATII 





TATUL DELA VIENA 


nale tot mai tulburi— solicită şi obţinu la 13 april 1939 
Garanţiile franco-britanice. Textul acestora era următo- 
rul : “Guvernele britanic şi francez atribue cea mai mare 
importanţă faptului de a preveni orice modificare, impu- 
să prin Jorță sau prin amenintare de forță, a statu-qua- 
ului din Mediterana şi din Peninsula balcanică. Luând 
în considerare împrejurările speciale scoase în evidenta, 
de evenimentele ultimelor săptamâni, cele duă Guverne 
dau în consecință României (şi Greciei) asigurarea că 
dacă o actțiune ar fi întreprinsă punând în primejdie in- 
dependenţa lor, în aşa jel încât aceste d țări ar ju- 
deca că este de interesul lor vital să reziste cu forța, 
Guvernele englez şi francez se obligă a le da de îndată 
toată asistența care este în puterea lor:. 

Tratatul de alianţă între Franța şi Marea-Britanie pe 
de-o parte, iar pe de altă parte Turcia, lua notă de ga- 
ranţiile acordate României şi se asocia la ele (arţ. 3). 
Totuşi. Turcia, prin acelaşi Tratat, înlătura în mod ex- 
plicit orice angajament pentru o acţiune ce sar fi în- 
dreptat împotriva Rusiei. 

Echivocul astfel creat reclama o lămurire. Guvernul 
român căută deci a obţine ele interpretative asu- 
pra cazului deloc improbabil al unei intervenţiuni ruse— 
preciziuni pe cari sir Reginald Hoare, ambasadorul en- 
glez la București, le comunică la 14 decembrie 1939, după 
cum urmează: “Guvernul britanic a examinat dacă ar 
fi posibil ca în imprejurările date (caz de intervenţiune 
sovietică) Garanțiile să fie aplicabile, şi a ajuns la con- 
cluziunea că aceasta sar putea numai în eventualitatea 
în care Turcia şi-ar da imediat ajutorul său României 
şi dacă nici o opozițiune nu ar fi de temut din partea 
Italiei”, Această interpretare constituia mai mult decât 
o decepţie. Cele două condițiuni fiind quasi imposibil de 
întrunit, ipoteza participării ruse întrun conflict euro- 
pean suprima îpso facto efectele Garanţiilor. 

Intre timp, Pactul germano-sovietic se semnase la 23 
august 1939, urmat de Convenţiunea încheiată la 28 sep- 
tembrie, pentru delimitarea frontierei comune a celor 
două State în Polonia. Consecințele acestei efemere alian- 
ţe fură de o excepţională gravitate pentru România. 
Aliate ale Germaniei, Rusia, Ungaria şi Bulgaria nutreau 
întradevăr revendicări de ordin teritorial faţă de Ro- 
mânia, revendicări care urmau să fie în scurtă vreme 
îormulate. 

Situaţiunea politică internă era ea-însăşi în acea vre- 
me cât se poate de instabilă şi precară. Regele Carol II 
îşi urma destructiva sa politică personală, obstinându-se 
a întreţine discordia organizată de el-insuşi în sânul 
forţelor politice ale Naţiunei, şi a menţine—după sus- 
pendarea Constituţiei—un guvern care pretindea a se 
sprijini pe un “Front al Renasterei” (mai târziu “Partid 
al Naţiunei”) unic, lips a 1 redusă forţă reală; 























1D a NUT! 





bat de marea majoritate a poporului, opinia 
publică fiindu-i aproape unanim ostilă. 

In aceste circumstanţe generale, presiunile externe de- 
venind tot mai apăsătoare, la 29 Mai 1940, după virtuala 
prăbuşire a Franţei, Consiliul de Coroană—renunţând la 
deciziunea anterioară de a rezista oricărei agresiuni se 
pronunţă cu regret pentru o apropiere de Germania, con- 
diţiune—după câte se părea—a salvagardării existenţei 
Statului. , 4 

La Nota guvernului Tătărescu, care exprima dorința 
sa de “a lărgi colaborarea amicală cu Germania”—Fa- 
bricius, ministrul Reich-ului la Bucureşti, răspundea la 
2 iunie, cu o simptomatică desinvoltură, că o asemenea 
acţiune nu putea fi disjunctă de anumite sacrificii şi 
că, în prealabil, Berlinul dorea să ştie “dacă și în ce 
măsură România era dispusă să trateze relativ la cere- 
rile de revizuire a granițelor”. Aceste plurale supărătoare, 
ca şi injoncţiunea germană, fură eludate, de bine de rău, 
în Nota din 20 iunie, prin care Guvernul român se an- 
gaja a discuta chestiunea Basarabiei direct cu Moscova, 

Era un răgaz pe care Guvernul român încerca astfel 
să şi-l menajeze, dar care era iluzoriu. Şase zile mai târ- 
ziu, în noaptea de 28 spre 27 iunie, Molotov işi adresa 
Nota sa ultimativă, reclamând cedarea gi evacuarea ime- 
diată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a regiunei Herţa 
din Moldova. Deşi —într'o anumită interpretare — obligată 
carecum. moral si în ce o privea, de asigurările cuprinse 
în Garanţiile acordate României cu un an înainte, Marea 
„Britanie desigur din complezenţă faţă de un viitor 
aliat posibil împotriva Germaniei, nu a reacţionaţ. Cât 
despre Ribbentrop, ministrul german al afacerilor 
străine, sfatui cu IrEgERIĂ Guvernul român să primească 
conditiunile rusesti fără nici o rezervă, "acceptarea—spu- 
nea telegrama sa confidenţială—fiind în interesul Ro- 
mâniei”... 


- * + 


Franţa era învinsă, armatele britanice se retrăseseră 
dela Dunkerque, Belgia, Olanda, Danemarca, invadate... 
In Estul european, România, amputată şi izolată, cons- 
tituia limita între “zonele de influenţă” marcate de linia 
Prut-Gurile Dunării. Impasul era cu adevărat dramatic, 

Regele adresându-se lui Hitler, în timpul crizei Basa- 


rabiei, tru a-i oferi incheierea unei alianţe care să 
acorde Romaniei o securitate realitațe foarte relativă 
—“Fohrer”--ul îi ' 






ea A Abe eondiţionând i 
A mânt Guvern i romă 
pr i şi Bulgaria, fată de 





CEI ua Rar crea 


| membri pe feri a Dra 


— iii ii i iii 





de G, A. Pordea 


In consecinţă —nici un expedient temporizator ne i 
apărând posibil, printr'o Notă sătesate, hui Fabriziug la 
6 iulie, regele se angaja în termeni oarecum echivoei Li 
iniţia tratative directe cu Ungaria şi Bulgaria. La 9 iulie, 
după ce contele Teleki şi contele Csâky, respectiv prege- 
dinte al Consiliului şi ministru al afacerilor străine al 
Ungariei, fură primiti de Hitler la Mânchen-—ministrul RO- 
mâniei la Berlin, Al Romalo, telegrafia la Bucuresti: “*Tra- 
bue să ne plecâm, căci Reich-ul are în dosarele sale o 
soluţiune de împărţire a României”. La 10 iulie, regele 
îşi exprima dorinţa să întâlnească personal Hitler, 
dar fu refuzat, Două zile mai târziu, Esăy atrăgea aten> 
țiunea ministrului României Crutzescu asupra “impre- 
siunei” sale că “România numai are nici un minut de 
pierdut pentru a ajunge la o înţelegere directă, deoarece 
ceeace mai poate ceda spontan, va fi silită să dea sub 
P sfârşit la 15 iluli | oare 

Insfârşit, la iulie, Hitler adresa o lungă i 
regelui, scrisoare din care se desprindeau n pre ide 
cipal următoarele idei: România a avut până în ultimu) 
timp o atitudine dusmănoasă faţă de Germania; mane- 
vrele tactice pe care le-ar mai tenta România pentru a 
eluda marile probleme în faţa cărora se află, sunt lipsite 
de sorţi de izbândă şi sar solda cu nimicirea Statului; 
România nu a reuşit, dela 1918, să-şi apropie, nici pe 
plan politic, nici pe plan etnic, populaţiunile alogene 
trăind pe teritoriile a căror beneficiară a fost; în impa- 
sul serios în care se găseşte, România nu poate întrezări 
nici o altă soluţiune “definitivă” în afara revizuirei graă- 
niţelor sale; revendicările Ungariei nu cuprind întreaga 
Transilvanie și un compromis rămâne posibil; dorinţa 
de apropiere a României de Germania nu poate fi luată 
serios în considerare decât în cazul unui "acord rezona- 
bil” între Ungaria, Bulgaria şi România; dacă o înţele- 
gere paşnică este imposibil de obţinut, nu este exclus ca 
Germania să se dezintereseze de soartea României. 

La această scrisoare—în care se vor observa acuzațiu- 
nile fără temei, amenințările şi manevra insidioasă-—re- 
gele răspunse în termeni demni, dar—în ultimă analiză— 
confirma de data aceasta limpide şi definitiv, accepta- 
rea negocierilor cu Ungaria şi Bulgaria. 

Ca urmare, la sfârşitul lunei iulie, Gigurtu şi Manoi- 
rescu întreprinseră o călătorie la Canossa, în cursul că- 
reia fură primiţi şi de Hitler şi de Mussolini. La reîn- 
toarcere în Ţară, declarațiunile ce le făcură şi care în- 
cercau a lăsa să se creadă că soluțiunea problemei nu 
va i pini un schimb de populaţiune având drept con- 
secinţă o concesiune teritorială redusă—fură urmate de 
o brutală chiemare la ordine printrun protest al minis- 
trului german al afacerilor străine. 


La 1 august, Guvernul ungar remise la Bucureşti o 
Notă diplomatică redactată în termeni violenţi, 
- - - zi ânesti 
























silvania si la problema unui schimb de populaţ une. 
2 august, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu prezentară re- 


gelui un memoriu prin care se pronunţau categoric îm- 
potriva oricărei luări de contact cu Ungaria şi Bulgaria. 
In aceiași zi, avu loc o consfătuire a câtorva fruntaşi ar- 
deleni, dela care Maniu fu absent (punctul său de vedere 
era clar exprimat în memoriul amintit), consfătuire ste- 
rilă în cursul căreia opiniunile se erupară după cum ur- 
mează: Mitropoliţii Nicolescu și Bălan, Ion Lugoşianu, 
Augustin Popa şi Aurel Baciu (aderent al lui Goga) se 
exprimară pentru o atitudine de întransigenţă absolută, 
neadmițând principiul negocierei; Vaida-Voevod, Iuliu 
Haţieganu, Sebastian Bornemisa şi Sextil Pușcariu ad- 
miteau schimbul de populaţiune, iar Al. Lapedatu sa ab- 
inut. 
; Acţiunea guvernamentală îşi urma însă cursul. Manoi- 
lescu trimitea, la 6 august, instrucţiuni ministrului Ro- 
mâniei la Roma, R. Bossy, pentru a lua contact la Bu- 
dapesta cu Teleki şi Csâky şi a le propune deschiderea 
neintârziată a tratativelor. Cu prilejul întrevederii lor, 
Csâky remise lui Bossy un aide—memoire al Guvernului 
ungar (transmis de altfel şi direct la Bucureşti, la 7 au- 
gust), prin care acesta din urmă își expunea poziţiunea: 
Ungaria era dispusă a încerca să ajungă la un compro- 
mis cu România asupra Transilvaniei, admițând prinei- 
piul schimbului de populaţiune; linia de demarcaţie urma 
să fie fixată de Guvernul ungar, acesta ne încuviințând 
nici o discuțiune asupra ei; România era invitată a me- 
dita asupra acestei “ultime concesiuni”, şi a fi “cong- 
tientă de sacrificiul Ungariei de a nu revendica Tran- 
silvania întreagă”. Pentru începutul negocierilor, se pro- 
ea data de lo august. 
rio această dată însă, Guvernul român răspundea la 
Budapesta că, în vederile sale, noua frontieră urma să 
reprezinte însuşi rezultatul schimbului de populațiune, 
adică să realizeze o repartiţiune etnică pe cât posibil de- 
săvârşită. 

Aşadar, dintr'un început, două concepţiuni aproape 
contradictorii se înfruntau. Ungaria punea în evidenţă 
un pretins litigiu teritorial, urmând a fi soluţionat prin- 
trun compromis teritorial, discutârea, schimbului de po- 
pulaţiune fiind subsequență-—pe câtă vreme România ia re- 
cuncştea existenţa unui diferend de ordin etnic, “admițând 
—pentru otţinerea omogeneității naţionsle-—oportunita- 
tea deplasării fronțierei, în funcţiune şi ca consecință a 
transferului reciproc de populațiune”, Logica punctului 
de vedere românesc era, în mod obiectiv, ireproşabilă, 


- E i - 
iszăsai (apoi ul N 
Ujszăszi (apoi general laturi 


galina şi 

dinţia Conferinţei a fost ei ie delegatul român, 
Pentru a da “modicităţii” 

reprezentantul pi i a subliniat dela început că al- 
tuățiunea permitea a fi asimilată în principiu cu o res 


, (Urmează în pegina 10) 


misi er 








40 


e noa ee temea iti 





n i m 








tabilire a statu-quo-ului, devremece Basarabia şi Buco- 
vina etau retrocedate, iar ile referitoare ln 
Dobrogea iniţiate la Craiova, 

Pe fundamentul a astfel de pi preliminarii, dele- 
gatul ungar use o linie de frontieră care lăsa Ro- 
mâniei jud e Sibiu şi Făgăraş, o parte din Târnave cu 
Blajul, jumătate din judeţul, Alba fără Alba-Iulia, şi Ba- 
natul, rezervând şi două coridoare pentru Ungaria la Sud 
de Mureş, Teritoriul astfel revendicat (aproximativ 
07.000 km.) reprezenta deci mai mult de două treimi din 
ământul Ardealului, cu o populaţiune de 3.000.000 locui- 

ri, din cari 2.200.000 Români şi 1.200.000 Unguri. In 
limitele porţiunei româneşti, ar mai fi subsistat 162.000 
Maghiari, susceptibili de a fi schimbaţi contra 2.200.000 
Români! 

i ee română respinse imediat şi în bloc aceas- 


propunere, 

Faţă de falsul tezei teritoriale şi de pretenţiunile exor- 
bitante ale Ungariei, un Consiliu de Coroană se ţinu la 
Bucureşti la 23 august, Consiliu care decise în unanimi- 
tate: obţinerea din partea Ungariei a unei acceptări 
prealabile (“şi irevocabile”, a ţinut să adauge cu perti- 
nenţă regele) a aplicării principiului etnic şi a schimbu- 
lui de populaţiune, stabilirea numărului locuitorilor ma- 
ghiari cari urmău a fi transferați, şi în sfârşit fixarea 
consecutivă a nouei frontiere. 

La Turnu-Severin, Ungurii păreau decişi a nu ceda. 
Ca urmare la respingerea de plano a proiectului lor, ei 
amenințară cu ruperea tratativelor, în cazul în care Ro- 
mânia nu ar prezenta contra-propoziţiuni cu caracter 
teritorial. Această somaţiune lovindu-se de refuzul cate- 
goric al delegaţiunei române, conferinţa—la cererea Un- 
gariei—fu suspendată la 24 august. In protocolul redac- 
tat spre acest efect, reprezentantul maghiar insistă însă 
a se consemna că Ungaria era dispusă a reexamina pro- 
pria sa ofertă. Această rezervă trebuia interpretată ca 
un efect al invitaţiunei spre moderare, pe care Reich-ul 
o adesase la Budapesta, revendicările formulate fiind 
—chiar şi la Berlin—socotite excesive. De partea sa, de- 
legeţiunea română—conform instrucţiunilor primite dela 
Manoilescu—făcea observat în acelaş, protocol că Gu- 
vernul român consimţea, pe marginea expunerei tezei 
sale, să prezinte o hartă interpretativă a conceptiunei sale 
de soluţionare a diferendului. Această hartă fu remisă 
“in acelaş timp, subliniindu-se că ea rezulta “din apli- 
carea schimbului de populatiune pentru toti Ungurii, cu 
; epliunea Secuilor, şi că era condiţionată de efectiva 
sare a Ungurilor din Transilvania, fară de care ea 
avea nici un sens şi nici o valabilitate”. Horty obiectă 
a Joc că Ungaria nu era în măsură a-şi da asentimen- 
Ja nici un aranjament excluzând soluţionarea proble- 
i secuiesc. 
od manifest, poziţiunile respective se vădeau in- 
ile. Dacă Ungaria a exploatat cu prisosinţă şi 
ultă fineţe situaţiunea extrem de privilegiată în 
e păsea, trebue să se recunoască că, de partea ei, 
ia—odată comisă marea greșşală de neiertat a ac- 

















megocierilor—a rezistat pe de-o parte cu subti- 
ar pe de altă parte cu tenacitatea şi curajul pe 
Li Je permiteau împrejurările. 





î 
a ea 
E Buterilă i ate 


nea directă 4 ] Axe 
vitată, Reich-ul ne fiind suscept 
planurilor sale strategice de cea mai 
fie în eşec sau întârziate de 
indispunătoare divergențe de ordin 


în genul nodului gor- 















»ţă de guvernele lor 
raze ari Viena, 
cu reprezentanţii guver- 
zleritor la afacerile româno- 


îi lina, înspre e părerea că negocierile 
nu-Seve! înc apar per sr 2 


r discuţii anile 
ni de teritoriu fixată intre reg piine: minima 
“merima, (După indicaţiuni & VA, aceas- 
rțiune era determinată între 10.000 şi 18.000 km?, 
e Te 0, Ea E tt 
ar şi 4 i even- 
tuțuror Ungurilor din 


a 
mia”) In se hotărâse ca transferul de na- 


- Dai 0 leit die a) 
? x 1 


PR RO RE A, ca di A AI 


DAR A 


propriilor sale erori—fâră cel mal mic contact ce 
zentanţii calificaţi ai Naţiunei şi lemână o N, 
Iormă de revoltă a nemuițumirei generale pe care o pro- 
Vocase. Guvernul, virtual discreditat, Iși pierdea zi după 
zi foarte plăpânda autoritate pe care i-o confereau doar 
mijloacele poliţieneşti de care uza şi abuza. Umilit gi 
îndoliat de ciuntirile teritoriale căreia Ţara fusese gi 
dima să mai fie supusă, şi profund neliniștit de pers- 
pectivele ce se conturau, poporul—dezorientat—incepea 
a-şi manifesta exasperarea. Un climat general de ma- 
laise excesiv pusese stăpânire pe întreaga Ţară, climat 
pe care îl alimenta desigur întro proporțiune apreciabilă 
Sia deslânţuirii unui răsboiu inter-continental 
In urma suspendării tratativelor dela Turnu-S i 

Ungaria decretâse mobilizarea generală. Ei toi bbei 
centraseră trupe la granița Banatului, după ce o parte 
din presa sârbească manitestase o ciudată simpatie fără 
rezerve faţă de revendicările maghiare. Negocierile cu 
Bulgaria se anunțau la Craiova a îi încordate, în vreme 
ce unități bulgare erau masate la frontiera de Sud a Do- 
brogei. Rusia de-asemeni concentrase, pentru a preveni 
agresiunea germană, treizeci divizii în dispozitiv ofen- 
siv de-alungul Prutului. Cât despre Germania, aceasta 
—bine înţeles—nu refuza o prietenie necesară ce i se 
oferea subit, dar o vroia i ei unei Românii mortifi- 
cate şi prosternate. Pe de altă parte, intimidarea Româ- 
niei continua să se îndeplinească pe calea diplomatică 
“normală”, în măsura în care o reclama cadenta de-acum 
accelerată a desiăgurării dramei. 


- A -. 


Sosit la Viena la 29 august, Manoilescu fu primit de 
Ribbentrop, în prezenţa lui Fabricius, la orele 3 după- 
amiază. Ministrul afacerilor străine al Reich-ului îi no- 
tifică următoarea pretenţiune cominatorie: acceptarea 
din partea României, fără condițiuni şi fără rezerve, a 
unui arbitra) italo-german, purtând asupra unei porţiu- 
ni a teritoriului Transilvaniei cuprins între 25.000 şi 
67.000 km?., sentinţa arbitrală urma să respecte princi- 
piul unei sinteze între punctele de vedere etnic şi teri- 
torial, transferul reciproc de populaţiune rămânând însă 
facultativ; Germania oferea în schimb României garan- 
tarea militară—din clipa acceptării arbitrajului—o noui- 
lor sale frontiere, această garanţie “reprezentând o fa- 
voare excepţională în circumstanţele date, politica Ger- 
maniei urmărind a evita orice posibilităţi de fricţiune cu 
Rusia”, în caz de refuz, Ungaria şi Bulgaria erau îndrep- 
tăţite a ataca România, “liind probabil” ca Ungaria să 
obțină, pentru această operaţiune, concursul efectiv al 
Germaniei şi Italiei; de-asemeni, într'o astfel de even- 
tualitate, interventiunea Rusiei devenea—în urma înțe- 
legerei în acest sens cu Reich-ul—oportună şi licită, 
fiind vorba de un conflict armat 


2? 






TOD 0 


: mistă an ne, că alianța germano-sovletica 
era mai mult decâ agilă, conflictul ruso-german fiind 
inevitabil, ca şi înfrângerea Rusiei... “Germaniei—spu- 
nea mai departe Ribbentrop—îi era indiferent pe cine 
va găsi pe iostul teritoriu României, dar poporul ro- 
mân era obligat a acorda o deosebită importanță pozi- 
țiunei sale politice, în clipa în care va asista la instala- 
rea Germanilor în spaţiul dunărean”. i 

Termenul pentru răspuns fu fixat pentru aceiaşi noap- 
te, până la orele 24. i 

O consfătuire intimă, cu un simplu scop de orientare, 
întruni de îndată pe membrii delegaţiunei române şi pe 
diplomaţii români prezenţi la Viena. Valeriu Pop fu de 
părere a accepta arbitrajul, în cazul în care armata ro- 
mâră nu ar fi putut rezista pe toate fronturile prevă- 
zate. Generalul Dragalina opină pentru acceptare, dar 
numai sub rezerva inserării unei clauze permiţând res- 
pingerea unei sentinţe excesive. Miniştrii plenipotenţiari 
Bossy, Crutzescu, Hiott şi Romalo, se pronunţară de-ase- 
meni pentru acceptare. i 

Intre timp, Ungaria—bine înţeles—acceptase oficial ar- 
bitrajul, iar termenul pentru răspuns acordat României 
tu prelungit ă la orele 3 noaptea. Ă 

La orele 3,50, Manoilescu fu informat telefonic din Bu- 
cureşti asupra deciziunei Consiliului de Coroană de a 

ta arbitrajul (21 voturi pentru şi 10 contra), cu 
conditiunea acordării concomitente a garanţiilor militare 
e 


germane. “ 
Consiim? de Coroană s'a ţinut între orele 2 1/2 şi 5 
dimineaţa. Au participat consilierii regali, membrii Gu- 
vernului şi diverse personalităţi, Iuliu Meniu şi Gheor- 
Brătianu erau absenţi. Contra acceptării se pronun- 

ră: Mitropolitul Bălan, Dinu Brătianu, Ion Mihala- 
che, Mihai ui rm generalul Văitoianu, Victor Iamandi, 
doctorul Angelescu, Cuza, Victor Antonescu şi Silviu Dra- 





deslănţuit Sud-Est , 


gomir. Pentru acceptare au opinat: Pat 

ministru Gigurtu, ori Gh. ON, Patti 
Mironescu, C. Argetoianu, Ardrei Rădulescu, Generatul 
Mihail, generalul David Popescu, 1, Macovei, Radu Bu- 
digteanu, Părintele Moţa, Caracostea, Horia Codreanu, 
Nichifor Crainic, 1. V. Gruia, armirălul Păi, V, Gomoiu, 
V. Noveanu, N. Priboianu şi E. Balitf. Sa inregistrat o abu- 
tențiune, aceea a lui Sidorovici. Compoziţia Consiliului de 
Coroană mărvurisește—impotriva imprudentei pretenţiu- 
ni a regelui Carol 11 da A domni şi guverna fără concur- 
su) politicienilor— grija (petru o descărcare târzie a CONB- 
tiintel) de a asocia, la acest act prea grav, toate forțele 
și muanţele politice şi morale existente. 

Generalul Mihail, sef al Marelui Stat Major, desvălui- 
se într'o expunere anterioară votului imposibilitatea ma- 
terială a susţinerei unei rezistențe eficace pe mai multe 
fronturi, afirmând că un astfel de răsboiui ar fi devenit 
prea curând cu adevărat dezastrog. 

Arbitrajul era prevăzut pentru a doua zi orele 14. Cu o 
oră înainte, Garanțiile fură remise delegațiunei române 
Textul lor era următorul: “In numele şi d ordinul Gu- 
vernelor german şi italian, avem onoarea a comunica 
Excelenței Voastre că Germania şi Italia asumă cu în- 
cepere din ziua de astdzi, garanția de integritate şi în- 
violabilitate a Statului român.—30 august 1940”. Docu- 
mentul era semnat de Ribbentrop şi Ciano. 

Lectura sentinţei arbitrale a duraț cinci minute 

Noua linie de frontieră părăsea vechea graniță la 15 
km. Sud-Est de Salonta, mergea în direcţia Nord-Est 
până la 5-15 km, Sud de Oradea, la Sud de linia Oradea- 
Cluj, dela Sud de Cluj 60 km. spre Est, apoi spre Sud 
până la 15 km. Sud-Vest de Târgu-Mureş, continuând 
în direcţia Sud-Est până la cotitura liniei ferate Bragoy- 
Sighişoara, spre Sud în nemijlocita Apropiere la Est a 
liniei ferate până la Băieruş, din nou spre Sud-Est în- 
tretăind calea ferată Braşov-Sf. Gheorghe şi atingea 
frontiera veche pe piscul Lăcăuţul. 

Teritoriul atribuit Ungariei (toată jumătatea de Nord 
a Transilvaniei) cuprindea mai mult de 42.000 km2, cu 
o populațiune de 2.612.102 locuitori, dintre cari 1.314 654 
Români (majoritate absolută: 50,3 %) şi 960.116 Unguri 
(31,1 %). 

In noaptea de 30 spre 31 august, regele întruni la Bu- 
cureşti o consfătuire la care luară parte: preşedintele 
Consiliului Gigurtu, generalul C. Nicolescu, ministrul 
apărării naţionale, generalul Mihail, şetul Statului Ma- 
Jor şi Al. Romalo, ministrul României la Berlin, consfă- 
tuire urmată de un nou Consiliu de Coroană. Un COoMU- 
nicat fu publicat a doua zi prin care se relatau cele pe- 
trecute la Viena, afirmându-se cu justeţe că “România 
Dunei pusă în faţă unui ultimatum din partea Puţerilor 

Xxei”. 

Programul de evacuare a teritoriilor astfel răpi 
stabilit între 6 şi 14 septiembrie, de o comsiune Pati 
mixtă româno-ungară, condusă respectiv de generalul 
PuanllDA ȘI ie generalul Naday. 

"a atrituit în acea vreme lui Iuliu Maniu inten lunea 
de a constitui în Transilvania un “Consiliu de pre 
naţională” şi a chiema armata şi poporul la rezistenţă. 
Eevenimentele urmau însă să se precipite spectacular, 
NC cu abd ea regelui a10T 14. în aci aș timp, 











1 5 


Diktatul dela Viena a permis Germaniei să-şi atingă 
scopuri strategice de cea mai mare însemnătate. Ajunsă 
în posesiunea petrolului românesc, ea controla de-acum 
Gurile Dunării şi îşi asigura supremaţia și influenţa în 
Sud-Estul european, deschizându-şi larg calea spre Bal- 
cani. Pe de altă parte, “garanţiile” acordate României 
fără asistența aliatei sale Rusia, constituiau un avertis- 
ment către aceasta din urmă în ceeace privea cel puţin 
“zonele de influenţă”, dacă nu intenţiunile de agresiune 
ele-înşile. Şi însfârşit, recompensând pe Unguri pentru 
constanţa sentimentelor şi a politicei lor filo-germane, 
şi ie ca d România Apt = iar vaga pe ratie Sati mis 
ei occidentali, Germania dezor a întro 1 E 
siderahilă viaţa cir zi a Transilvaniei româneşti, 
odată mai mult imola 

Nimic în viaţa unui neam nu este mai dureros decât 
instrăinarea pământului său strămoșesc. Poporul român 
—-aţâ! de greu încercat—a cunoscut în multiple şi felu- 
rite forme această dramă. rieza  Să exagera semnifica- 

i momentană şi nici efectele- „Ss 
arat înscris de Diktatul dela Viena a scos în evidenţă 
ceeace Istoria bi-milenară a Românilor a demostrat pă 
remptoriu în nenumărate rânduri: securitatea unui Sta 
rezidă cu deosebire în momentele cele mai critice—nu 
atât In alianțele şi tratatele încheiate, ori în sa er 
otţinute, ci în propriile forțe şi Taiere ne 
Armatura mo a acestuia—bine îindr pană 
singură, să asigure Neamului perenitatea sa prezuma 


MARGINEA CARTILOR 


verselor personalităţi europene, dar ar: 


anul dela Can SRI noscut, care | ederile preconcepute şi carii ca 
priveşte lucrarea dlui L. oo | «Tae ae şi d fatal în Verează doar po- prea se vede TA pa bag terra Da. Este 
abia, iama E Puii Baal A de Riaeaa pla ni rezatil Comice og, 6 
sc penali i pe BOIE. esa la geme duze ei Și Acu pita ne Fe 
pet Mall i de şah, i ju-  romanticii oameni de co saiatii ti- 
t pen- torii) alani IRI Ash A spre “Aliaţii 





eri ra ar a 

A utor „fost în 
spre a nări comunismul lumea intreagă. Autorul, o regal a 

| fum de tămâie. 1940 reprezentantul special al lui 

pa git lomat cu-  velt sia FEUTOPA spre a sonda 


i ai - > A p iale i A 
Due a a nat e s Top * A a ba ee ae ie AT 





i fai erau numiţi în toate ocaziu: 


cat, 
u ugurirță şi mai interes spre a ve-  reşti”, sinchi- 
a OpuaziE di ică, care E nenorocit  nile, ii care * : au, Prei aviclos.. al 











i 


NOTE PE MARGINEA CARTILOR 


bieţilor conducători, mereu înşelaţi. Sigur, 
că erau buni şi lăudabili atunci când inte- 
resele lor nu erau nici decum lezate. De 
| pre oribil insinuează autorul, “incapabi- 
itatea românească” la 1919, adică la rea- 

lizarea României Mari neştiind să rezolve 
problema rasei (?) şi a minorităţilor (nu 
ştiu cum ar fi rezolvit-o Dl autor, care 
nare idee de geopolitica românească, se 
| pare, spre a discuta false probleme confe- 
| sionale din România). N'au existat pro- 
bleme confesionale între Români şi Un- 

guri, iar minoritățile cari au lucrat întru 

te apei siguranței Ţării, sigur c'au tre- 

uit să sufere rigorile legilor. (In România 

însă nu sa cunoscut linşnjul, sau separa- 
rea oamenilor dela drepturile naturale.) 
Autorul nu este convins că Basarabia este 
românească, pentru simplul motiv, c'o stă- 
pânesc_ Ruşii de multă vreme. Că unele 
guvernări au greşit cu gospodărirea Basa- 
rabiei şi Ardealului nu mai încape vorbă, 
dar să consideri ilegală posesiunea de către 
Români a părţilor lor de provincii răpite 
ordinar şi brutal de Ruşi sau Austriaci, 
este revoltător. 

Nu am fost noi niciodată aşa de barbari 
ca să nu ştim să ne administrăm provin- 
ciile noastre româneşti, incontestabil, dar 
nu trebue să uităm ca atât în Ardeal cât 
şi în Basarabia sau amestecat Occidenta- 
lii, cari ne gelozeau oarecum, căci am 
ajuns putere mare în Sudestul Europei, şi 
că am putea în orice chip, să ne spunem 
cuvântul cu tărie. 

Ne mai ironizează că bogăţia prea mare 
nu prea am merita-o, dar din cauza bopgă- 
ţiei pământului nostru au căzut ca lăcus- 
tele toţi veneticii, peste sate şi oraşe, spe- 

culând cinstea, bunătatea şi noblețea de 
caracter a Românului nostru. Vorbeşte de 
“patriots of vision and self-abnegation”, 
cari ar fi putut face ceva positiv pentru 
“Țară. Suntem de acord, însă tot Occiden- 
“tul financiar ne-a omorit pe cel mai vi- 
“zionar şi mare patriot ce l-a avut vreodata 
"Țara Românească, afară de Eminescu, care 
“ar fi rezolvit toate problemele din Sudes- 
tul Europei, fără amestecul unor capete 
seci occidentale. 
Autorul-diplomat nu vorbeşte nimic de 
călăul României, Carol II, care a sfărâmat 
Ţara în zece ani, sub toate raporturile, 
"furând-o banditeşte, încovoind-o sub fi- 
„nanţele apusene, distrugând partidele po- 
„litice şi pe oameni, întronând într'o Ţară 

























să] 


n DN 





i 









pu Ranică teroarea şi ilegalitatea nemaipo- 

până atunci în istoria Ţării Ro- 

Iudneșiu. Spune că Bucureştii era cea mai 

coruptă Ccâpitală curopeană, iar altii ul Nu - 

meau isul din răsărit, şi nu în ironie, 

să mai crezi? Ce este naţional în 

pare grotesc autorului: Goga şi 

Ant u, doi mari potrioţi fără discuţie, 

a -au plecat capul finanţei apusene, 

“iar at a ordonat trecerea Prutului, 

cu o demnitate regală demnă de istorie, ca 

să isbească în comunismul Dsale iubit, du- 

„pă cât se vede (pag. 306-335) şi de care 

NA tan ar trebui să mmeete Ati fr nu 

. onorează pe niciun s r tic, ce- 

k şi iubeşte cu adevarat Țara lui. pe marele 

a politic Corneliu Codreanu şi “Garda 

fier” creaţia lui, le socoate emanaţie 

tă, aberaţie. Aci este lipsa Dsale de 

leri clare, căci n'a distins cu adevărat 

“i viziune politică, şi ce-i isterie şi min- 

„De sigur nu-i imputăm lipsa de simpa- 

tie totală pentru noi crin tri dar lipsa 

„de obiectivitate şi unele inexactităţi dure- 

roase diminuiază i aaa unei cărţi ce- 
ar fi putut să fie ă. 

Lucrarea deca 
Rev. H. 










deşi : 
sută, sunt un fel de ciocli ai 
respe ae a și ai Sar dor. 
£ paşnic, e 
itarişti, ci din 
nă tot ce se 


le, credem că sunt 
de s refulate şi as- 


Vin s 
biserici: pisi 


_ 


onală, dărân 
ca -7 de 23 


ALEI = LEI SUI 


i isco- 
Fischer, careu ine: 
roşii anticreştine ru- 
pentru victoria lui Stalin împo- 
n ahştilo părerea sa pă- 
), Un cu- 

J c'a 

ș A „se ital 





mai pe fundamentul ei “moral şi ştiinţi- 
fic”. Cartea este divizată în 3 părţi: Noua 
ordine, Noua viață, Pilda. Incheerea? Vic- 
toria finală trebue să fie a Rusiei, 

In prima carte studiază realizările ma- 
teriale sovietice „armata, bogăţiile pămân- 
tului, produsele, desvoltarea urbană și in- 
dustria. Lucruri deja cunoscute sau presu- 
puse. 

In cartea doua, pare mai interesant vor- 
bind de “educaţia” copiilor, ironizând edu- 
caţia engleză susţinând aberaţia, că toţi 
copiii aparţin numai comunităţii, care are 
grijă de ei. Nu sunt ai familiei. Comuni- 
tatea sovietică dă cele mai bune alimente 
şi Jucării copiilor, dacă au puţină febră 
sunt băgaţi la camera de sticlă, şi trataţi 
de cei mai buni medici. (Scrie să Anglia 
este o sălbăticie pe lângă moderna Rusie 
sovietică.) Mâncarea copilului constă din 
omlete, legume, şocolată şi pâine cu unt, 
seara supă de legume (ciorbă ruseasca cu 
ardei nu se mai dă) soufles-uri de carne, 
biscuiţi, creme de lapte, compoturi de 
fructe, ceai, etc. Acestea le mănâncă copiii 
ruşi în comunitate plătind câte 12-16 ru- 
ble lunar. (Bravo, zicem noi, dar aşa o fi?.) 
Pe urbă tratamente medicale, observaţiuni 
diverse, în fine toate fericirile din lume 
cad pe bieţii copilaşi crescuţi fiare fără 
dragoste maternă, spionii părinţilor şi prie- 
tenilor lor. 

De botez nu ne spune taica părintele 
nimic, se vede că botezul nu-l interesează 
deloc. Bărbatul are drept la muncă, la 
odihnă (şi cea de veci!) la educaţia “su- 
fletului” și la asistenţa medicală. Restul 
îl ştim noi, din sutele de cărţi scrise de 
răsconvertiţii comuniști, cari nu spun min- 
ciuni repugnante, chiar când sunt “feţe 
bisericeşti”. 

Despre femei spune părintele, că până 
acum în Rusia ca şi în restul lumii, erau 
degradate, adică erau socotite sclave, bu- 
nuri, obiecte de plăcere, etc., acuma sunt... 
libere (trăiască libertatea!). Aflăm o nou- 
tate, că în Uzbekistan, locuitorii sunt mor- 
ți după piesa lui Shakespeare “Hamlet”, şi 
prin ea a învăţat Uzbekistanul ceeace în- 
seamnă teatrul adevărat. (Ce-i trebue che- 
lului! ) 

Medicii ruşi nu pot fi comparati cu cei 
englezi, căci primii se căsnesc să facă o 
lume mai bună decât este cea actuală. Me- 
dicii englezi fac negustorie rapace. 

Cultura este în mare cinste în Soviete, 
autorii sunt citiţi în milioane de exempla- 
re, dar care dintre autori, nu ne spune pă- 
rințelul. Când Tolstoi, Dostoievski sau Tur- 
ghenief sunt scoşi afară sigur că ar mai 
rămânea doar Lenin, Stalin, şi poate. 
Gheorghiu Dej, facă pe bieţii oam 

vorbind cu ci înşişi) să mai răsufle înju- 
randu-i de toate cele. Poezia este mai mult 
industrializată, cu predominarea maşină- 
riilor şi furnalelor fabricilor. 

In tot volumul de rătăcire a bietului sep- 
tuagenar imaginea trădării burgheze este 
topită în marele luptător norvegian Quis- 
ling, care nimeni altul a cunoscut mâr- 
şăvia şi falsitatea comunismului rusesc. 
Deci are motiv să-l urască şi după moarte, 
bietul părinte... creştin. 


Chestia culturii o cam exagerează părin- 
tele, pare-se, că nu-i prea convins, dar tre- 
bue să-i zică înainte, să nu i se supere 
stăpânii. Cultura nu înseamnă să citeşti 
toată ziua “operele” lui Stalin, Malenkov, 
Trotzki şi a altor jigodii. In lumea asta 
mare mai sunt şi lucruri bune desigur bur- 
gheze, dar cari contribuiesc la înalţarea 
umană, spirituală a insului (e greu de con- 
ceput pentru sovietici aşa ceva, ei cari nu 
mai pot râvni să fie oameni) Chestiunea 
culturii să fie lăsată mai la urmă. 


sa 


de, sunt prezentaţi ca nişte dandy elegan- 
pi Johnson (Dori-și-i-ar in ţara lui 

dorească!) oameni de societate, ci- 
fară păduchi, 


xismul ar fi de vină. Lumea rusească ar 
îi fost desgustată, decepţionată. 
Comunismul este însus o religie a lor, 
libertatea de a crede nu-i prohibită (vor- 
bă sa fie!) şi preoţii sunt liberi să slujeas- 
că pa aici a. popii E GHIGARU, aut 
orma şi n'au nimic cu teolo- 
ela). Bine că armei că 


spune, religia nu se'nvaţă 
în şcoli, dar nici în familie cum insinuiază 
se pr ed imediat copilaşii ar 





nu-i duşmanul 
_proporţionează ba- 





a e 


GAP AVI 





zele morale ale societăţii, ne scoate din 
isolarea egoistă şi reorientează vieața uma- 
nă. Omul simte pe cineva superior deasu- 
pra lui (dar nu pe Dumnezeu, spunem noi, 
ci pe comisarul respectiv) care-i indică 
rostul vieţii lui. Şi comuniștii şi creştinii 
trăesc în comunitate, sufleteşte, deci prac- 
ticele lor sunt identice. (O logică înspăi- 
mântător de falsă.) Autorul spune că bol- 
şevicii de astăzi în Rusia sovietică trăesc o 
vieaţă spirituala superioară tuturor popo- 
arelor “materialiste” şi că doresc să creeze 
o fraternitate universală (de ce nu numai 
rusească?!) o societate fără clase. 

Astfel, spune mai departe, sunt mai 
aproape de Dumnezeu (risum teneatis!) 
decât ceilalti, şi aduce astfel un element 
vital religiei, un sentiment profund care 
deschide drumul religiei. (Acum ne putem 
orienta bine in ce crede şi Păr. Johnson, 
care dă directive bisericii anglicane.) Par- 
tidul comunist, după Sf. Sa, este corpul 
conştient de muncitori care dirijează pro- 
gresul şi activitatea maselor, şi repetă du- 
pă Lenin, că orice bucătar poate să con- 
duca o ţară, dacă este însă comunist bun 
(Sa văzut aşa de bine dela 1917 încoace, 
ce înseamnă coducere de argaţi). 

Cunoscător perfect al marxismului şi 
bolsevismului, Păr. anglican Johnson este 
copleşit de binefacerile ce le aduce ome 
nirii (1?) această revoluţie începută de be- 
țivi, curve, hoţi de rând şi derbedei din 
porturi. Spune: are conştiinţa de clasă, dis- 
ciplina strâns legată de personalitatea in- 
Sului, teorii avansate şi legi imutabile so- 
ciale, poate fi călăuză pentru celelalte po- 
poare, nu există diferenţă socială, 

După ce tamâie regimul stalinist. cum 
nu se poate mai abject, spune fără ruşine 
că “Rusia şi omenirea întreagă au fost sal- 
vate în 1941-1942 de pericolul naţionalist 
mulţumită forţei morale a partidului co- 
munist” (Bravo faţă bisericească, bravo 
patriot englez!). 


„In cartea 3-a compară Anglia cu... Ru- 
sia, arătând superioritatea ultimei în toa- 
te domenille. Rusia a făcut o revoluţie care 
a scuturat lanţurile unei ordini sociale 
ŞI... antiştiinţifice (ştiinţa rusească l-a im- 
presionat mult pe fostul inginer) Anglia 
ce mai aşteaptă? Are doar pilda stralucită 
bolşevică... Dar Anglia e o ţară capitalistă 
Şi politiciennii sunt şi capitalişti pe lângă 
că sunt proşti din cale afară, copiii mor de 
loame sau sunt mizerabil alimentaţi, şo- 
maj uriaş bântueşte insula, ameninţă şi pe 
muncitori şi vieaţa însăşi, capitalismul en- 
glez este... fascist, fiindcă dărămă vieaţa 
muncitorilor. Ce false premise şi concluzii. 
|bitlerismul a adus o epocă de renaştere a 

uncitorimii germane, care nu-l va uita 
niciodată) Capitalismul englez luptă, con- 
tra idealismului muncitoresc şi vrea răs- 
boiu mereu (Altele sunt cauzele!) spre dis- 
trugerea muncitorilor. (Nu ştiu de ce se 
fereşte Păr. Johnson să spună cine sunt 
capitaliştii mondiali şi de ce vor răsboiu, 
şi mai ales care le sunt acestor “capitaliş- 
ti” idealurile, ştiute fără indoială şi de bă- 
trânul “anglican”.) Injură pur şi simplu 

“patria” sa şi a episcopului Fischer, soco- 
tind-o retrogradă, confusă, medievală, cri- 
tică toată creaţia engleză dealungul seco- 
lilor. Vieaţa de paraziți, lux şi desfrâu fără 
capăt, sărăcie în vieata rurală şi luxurie 
în vieaţa înaltă, munca e dispreţuită, vie- 
aţa morală şi religiosă apuse de mult, ma- 
şinăriile au răpus forţa umană, şi deci 
şomajul (cine sunt vinovaţi de asta?) Ce 
este de făcut? rile cucernicul: Rusia 
ne-a arătat drumul, să-l urmăm, să facem 
şi noi în occident ce sa întâmplain 
orient. Aci are ocazie să laude pe comu- 
niştii ruşi că au liberat atâtea popoare şi 
că acestea înfloresc (Părintele trăeşte pe 
altă lume, n'a auzit nimic din “binefaceri- 
le” commistilor săi iubiti, Katynul nu-l 
ştie, ororile din dosul ortinei de Fier nu 
vrea să le înteleagă, milioanele de omoriti 
nu contează, etc.). Pentru Europa, prevede 
că va fi socialistă “adevărată, nu democra- 
ție socialistă (!?)” şi că se va orienta dupa 
realizările şi structura sovietică. Nu nu- 
mai că-i inevitabil, dar este absolut nece- 
sar (Auziţi, se spune decanul dela Canter- 
bury!) Despre Anglia de mâine, cucernicul 
Părinte spune că: *... trebue să se trans- 
forme, printr'o necesitate impusă de reli- 
gie, ştiinţă şi sensul comun al vieţii, schim- 
barea vieţii engleze trebue să se facă în 
sensul dat de Rusia, care a deschis dru- 
mul. Ce să facă? Să se treacă dela siste- 
mul de proprietate porticulară a pământu- 
lui, materiilor prime şi maşinismului, la 
forma de proprietate comună, socială sau 
colectivă”. Deci pecoalecapă Angliei, regi- 
mul comunist. Obsesia de a comuniza An- 
glia, ca şi rafinatul studiu de ani de zile, 
îi îndeamnă să arate matematic toate so- 
luţiile ce sunt necesare realizării diaboli- 
cului plan. Cu o siguranță uimitoare, cu 
bogăţie de amănunte, şi cu un adevarat 
patos arată ce trebue să se facă şi cum 
să rezolve mai repede acest lucru. (Ar fi 
culmea să se dea pe sine, ca fiind cel mai 
îndrituit —cunoscător deplin— să conducă 
Anglia comunistă.) Indică modalităile de 
educaţie a copiilor englezi, pentru ca să 
realizeze “o Anglie frumoasă (Vai de tru- 
museţea ei!). 

Vorbeşte de confiscarea averilor şi de 
„SIRRe bai ” date muncitorilor, “achita- 
rea” nobililor, care şi-au trăit traiul, un 
milionar să se mulţumească şi cu 4000 de 
lire sterlinge pe an. Numai aşa, vom întro- 





na principiile... creştine în lume. (Se su 
in însă Părinţelul că Parlamentul a con- 
iscat din averile catedalei din Canterbury 
făcând “nedreptate” bisericii în favoarea 
statulbi, las'căi va face dreptate Stalin din 
groapă! ). Citez ce soluţie dă vajnicul preot 
“43 milioane de lucrători pot şi trebue să 
și obțină libertatea, Elemente încercate 
din rândurile lor, întărite cu elemente din 
clasa mijlocie şi clasele profesionale, pot 
şi trebue să formeze elementele de atac. 
Posesorii de astăzi nu se pot încadra fără 
luptă. Aşa ne învață istoria. Prin luptă se 
face un popor, hotărit la luptă, şi prin ins- 
truirea lui ca atare. Iarăş ne învaţă istoria 
şi aceasta. Cine va fi însă conducătorul?”. 
Ajunge la urmă să se convingă pe el însuş 
că şeful se alege din mulţime singur (exem- 
plul cu Lenin). Pentru Anglia dă soluție 
sigură: “Cunoscând reacţiunea puternică 
ce sar opune la o schimbare de lucruri cu 
mare violenţă, trebue să fim pregătiţi să 
ripostăm rapid la răsturnarea capitalismu- 
lui, fără să mai așteptăm decadența, deci 
evoluția, salvându-ne astfel dela dezastru 
sigur”. Şi mai departe spune că “inţele- 
gând înalta misiune, trebue să se integreze 
toate ordinele religioase făcând un corp 
comun cu muncitorii şi ajutându-i în to- 
tul”. Pagini de-un retorism uneori ridicul, 
urmează şi au de scop să entuziasmeze pe 
Englezi la biruinţa comunismului. Incheie 
capitolul spunând aşa de vizionar şi dra- 
matic: “Pot să mor că mi-am consacrat 
vieaţa libertăţii pentru umanitate” (asta 
insa o declamă pentru un om oarecare, nu 
pentru părințetui care ar muri “biruitor”! ), 
Halal de Anglia şi de Empire-ul ei—ce i-a 
mai rămas—cu asemenea fii, ciocli nu sa- 
cerdoţi ai istoriei unui popor care a şi 
creat, nu numai a umilit şi sugrumat 1i- 
bertăţile oamenilor de culoare. 

In “Apendice” părinţelul nostru îşi arată 
monstruosul suflet de comunist sadea. Fără 
pic de ruşine sau constiinţă omenească; 
lipsit de demnitatea de a aparţinea unui 
popor de mare cultură şi indiscutabilă 
creaţie universală, plânge agresiunea faţă 
de U. R. S. S. din partea Germaniei. Şi doar 
că nu înjură de toţi sfinţii “atrocitățile” 
ce-au săvârşit aliaţii Axei contra sărăcu- 
ților comunişti nevinovaţi ca nişte pui de 
porumbiei. Mai întâi plânge că Ruşii co- 
munişti nu erau destul de pregătiți ca sa 
potă sfarâma Finlanda cea rebelă, apoi 
Anglia nu trebuia să-i îndemne la răsboiu, 
ci să le propună să se lase ocupați pentru 
a se realiza pacea între popoare”... Şi ace- 
laş lucru cu toate celelalte popoare care 
au avut răsboaie: Abisinia, China, Spa- 
nia, etc. Pace, nu răsboiu (E aşa de şme- 
cher părinţeluil septuapgenar, “altfel Val 
crede smintit rău!). Aiurind mai departe 
spune; “Rusia (comunistă) a creat o civ- 
lizaţie, în multe părţi mai morală, în sfera 
domestică şi socială, decât Anglia, fiind 
singura matadoare a acestei civilizaţii în 
toată lumea”. (Poftim, minciuni sfrunta- 
te!). Ne rezumă astfel politica sovietică 
scumpă Dsale: defensivă şi pace, defensi- 
vă înţelegându-se propria-i apărare. 

La 30 Iunie 1941 trimite un mesaj special 
Americanilor prin care le spune că victoria 
finală va fi a Comuniştilor (Aci a ghicit, 
fiindcă a contribuit şi Dlui la această vic- 
torie!) şi că înfrângerea comuniştilor de 
către aliații Axei înseamnă pieirea Ameri- 
cii de Nord, care va fi atacată imediat de 
Germani, după sfărâmarea ultimilor rămă- 
şite din armata roşie. Iată ce argumente 
aduce el Americanlor spre a-i convinge: 
“Rusia apără tot ce reprezintă progres, jus- 
tiţie, egalitatea claselor sociale Şi a rase- 
lor; sfârşitul exploatării omului de către 
om e una dintre cele mai drepte şi nobile 
ordini economice şi sociale”. Culmea neru- 
şinării “Apărând Moscova, apărăm Lon- 
dra”! Ce să spunem mai mult! Pagini 
odiose şi veninoase! y. 

Arată că stând la fereastra camerii sale 
admiră peisajul frumos şi vestita Catedrală 
veche cât istoria Angliei, care-i un juvaer 
al artei medievale şi spune că-i menită 
pieirii din cauza bombardamentului ger- 
man, dar nu spune că aviatorii germani au 
bombardat numai centrele militare, evi- 
tând ruinarea bisericilor, în special, şi că 
acest “juvaer” n'a suferit nici o sgârietură 
măcar, în vreme ce Germania a îndurat în 
afară de alte pierderi, dărâmarea prin 
bombe, a multor capodopere ale artei arhi- 
tectonice medievale, ţintite cu intenţie de 
piloţii versaţi pentr aceasta. Cum a uitat 
multe părinţelul, a uitat şi chestiunea 
aceasta. 

Lucrarea aceasta 2 decada dela ad 
terbury este o desmăţată propagan UN 
cinoasă, prin care vrea să pregătească sim- 

atie pentru cei care sunt călaii lumii în- 

regi. li recomandăm cucernicului părin- 
țel să citească opera “I search for truth 
in Russia” apărută pare-mi-se, în 1937, au- 
torul fiind chiar Sir Walter Citrine, fost 
secretar general al Confederaţiunilor Sin- 
dicatelor engleze. Se va lămuri foarte bine 
rin chiar condeiul celui pe care-l visează 

areşalul” comunismului englez, Şi ne 
mai amințim de Louis Thomas, care a dat 
lucrarea ce i-ar fi iarăş folositoare pentru 
înţelegerea unor stări de psihologie, cam 
greu de înțeles pentru un autor de aşa 

“probitate şi obiectivitate”, cum este De- 
cânul dela Canterbury. Şi anume: “Histoire 
d'un jour”, Munich, 29 sept. 1938, pagini de 
educaţia conştiinţei noastre. ta 


CARPATII 





De un Diclor sati £ 


pândită nu numai în rândurile oaTnenilor 
care-şi caută de treburile lor, ci şi în ace- 
lea ale redaciorilor seu colaboratorilor pu- 
blicatiilor moarire. Deaceia se întâlnesc în 
unele publicații româneşti laude de acelaş 
grad și le cdresa picturii diui Berea și la 


ce face di Ă 
Cotoş mâzgăleală, ori 
mu pot îmtra în acelaș 


Uitiuş 


templu. 


Dar câmițând prin absurd că ar intra, 
pe COR- 
țăvălesti în noroi câl vrei, 
să nu te atingi 
sculptori. Credem că 
acest raționament este fals şi oricine are 


este de metnțeles raționamentul: 
deeri poți să-i 
se supără; 


îmsă de pictori şi 


intr'o publicație românească, mu cred că 
aşi putea fi acuzat că am lezat partea co- 


mercială a... artei. 


Să revenim la expoziția dlui Cotoş. Am 
csista! la vernisaj şi pe ochii tuturor sou 
aproape a tuturor pizitonților, se citea ne- 


„mine 


te mulli il rugau pe pictor să le ezpli 
ce reprezintă cmestecul acela de CULoTI- 
recunoaștem că este vorba 


“oarte plăcut ochiului-și dl Cotoş le spunec 
futuror şi în fața tuturor tablourilor că 
fabioul reprezinta -Primâvara”. fe u de - 
va pe la mijlocul tabioului—le spunea—€sii 
o ciobânită. Și Speniolii mu mai insisiau 
Timul îmsă a făcut excepție. E vorba de un 
Spaniol care ştie destul de bine româneşte 


Când d! Cotoş i-a spus că în mijlocul ta- 
biailui este a ciobâniță, Spaniolul-—foarte 
medumerit—i-a răspuns: “Dar unde este 
ciobămița, dle Cotoş” Eu mu ved nici 0 
ciobămita. Poate este în dosul tabloului”. 
Iarăşi sar putea obiecta că acest Spaniol 
mu are haber de pictură. Posibil. Numai că 


aceia a dlui Cotoş. Ori ne aflăra, fără dis- 
uite. în fata unei îpocriziti. Căci ori ceia- 
Berea este artă şi ceiace face di 
invers. Si una şi alta 


ECO 


Unul dintre cei doi recenzenți spanioli 
dela Madrid ai diui Cotoş, spunea că pic- 
tura compatriotului nostru este confuză, 
se aseamănă cu desenele ce le face natura 
pe marmoră sau pe trunchiurile arborilor 
Cână retezi, un copac, trunchiul me pre- 
zintă nişte arabescuri. Cu aceste arabes- 
curi făcute de natură, compara recenzen- 
tul madrilen pictura dlui Cotoș. 

Un 


compatriot o compara cu zațul 


pe fundul ceștii de cajea. 


de 


Ei bine, chiar dacă mâine mapamondul 
întreg ar deveni chiromancier şi ar vedea 
pe tablourile dlui Cotoș o ciobâniță şi un 
bucium, eu tot mă voi menţine pe această 
anacronică poziție: tablouriie dlui Cotoş 
nu pot intra în templul artei. Presupunând 
că ar intra prin contrabandă-—rezultat al 
valului de nebunie ce pare că a Cuprins 
lumea—ele ar fi expulzate de o nouă Re- 
maştere. Şi eu cred întro neo Renaștere. 


mai vrednici fii ai ei, Aurel Burtic, Pre- 
sedintele Asociației Nicolae Bălcescu şi al 
Societății Bihoreana, Bănățeana şi Abra- 


Aurel Burtic sa născut la 3 Decembrie 


1925 în Gary, de unde, la vârsta de cinci 
ami pleacă în România împreună cu mama 
sa. în satul Tulca din județul Bihor. ACî, 
m atmosfera românească a satului arde- 


lean îsi trăieşte Aurel Burtic copilăria și 
ză şcoala primară, după care se îns- 
liceul din Salonta şi mai târziu Po- 
luându-și bacalaureatul la liceul 
din Oradea. In anul 1947 se căsătoreşte cu 
Ecaterina Pop, iar în anul 1951, 
evime în Statele Unite, scăpând din iadul 
omunist al Republicci Populare Române, 
datorizăă cetățeniei iui aMETICORE. 

în Statele Unite, Aurel Burtic nu 
nici o ocazie pentru a spune răspi- 
omâmilor depe aceste meleaguri ade- 


Și pi 
aria 


E: 


porului român de care el însuşi a trăit-o 
în cei câțiva ani de ocupație muscâlească. 
La fiecare masă comună aranjată fie de 
parohiile locale, fie de câtre Societăţile 
din Uniune și Ligă, Aurel Burtic vorbește 
despre suferințele neamului nostru, iar în 
momentul în care la Chicago ia ființă Aso- 





URI 


ai Biblioteca -Satul” din Seo Paolo-Brazi- 
lia, ne trimite spre publicare: 

1) Biblioteca “Satul” ia ființă sub cerul 
Americii de Sua, dintro mare mecesitate 
sufletească a fiilor pritegi ai 
nostru. aruncați de soarță pe aceste înde- 
părtate meleaguri. 3 


2) Gândul şi hotărirea acestei realizări. 


N-amului 


începe în ziua de 24 Iunie 1952, în Sao 
Paolo 


3) Incurând se cor împlini 5 ani de 
existența şi de luptă a celor care i-au dat 
piaţă. : 

4) în cadrul acestei instituții culturale, 
ca întrun nic altar din pribegie, se păs- 
trează în colecții modeste, aproape tot ce 
sa scris şi sa publicat peste hotare, asu- 
pra Ţării noastre ; 

5) Evenimentele istorice pe care le săr- 
bătorim în decursul acestui an, i-au în- 


preocupați de 
bliotecri “Satul” să organizeze: 

a) o şezitoare culturală în cadrul co- 
lomiei noastre din Brazilia, a cărei dată se 
ra onunța la timp 

b o expoziție de obiecte de artă naţio- 
nală. i 

e) o expoziție e cârții. 

In acest scop se adresează tuturor insti- 

tuțiilor noastre de cultură, scriitorilor, ar- 
tiştilor şi colecționarilor, să me trimită pe 
adresa bibliotecii sau a revistei “Cetatea 
Luminii”. (Caiza postal 1598. 
Brazilia), orice carte, publicație, fotogra- 
tie. obiect de artă, din orice colt de pă- 
mânt sar afla, pentru a oferi pubricului 
care me va rizita, măcar o parte din rea- 
lizările culturale şi artistice, de peste ho- 
tare. Numele donatorilor şi al obiectelor ce 
le pom primi sub formă de imprumut pen- 
tru a fi expuse, vor fi păstrate în cartea 
de aur a bibliotecii -Satul”. 


a Le se - 
Po A Sarpe] 
religioasă în Catedrala ortodoză, în me- 
moria celor doi Români căzuți în tapta 
comtra comuniștilor, fom Moța și Varte 
Marin. | 

* Cu ocazia anitersării a 107 ai dala 
naşterea bui Mihail EMINESCU, ROIMARII 
Sao Paolo, au făcut să apară In presa por- 
tugheză articole despre poetul nostru na- 
ional. Se pare dealițel că a fost singura 
colonie românească care și-a arin de 
acest eveniment. 

* Aceleaşi străduințe a depus şi acelea- 
și rezultate a obținut cu ocnzia împlinirii a 
17 ani dela moartea lui Nae Iomeseu. 

= “A Gareta” din Sao Paolo, în mingi 
său din 13 Martie 195, publică um 
al Comunității Românilor Liberi, relativ ja 
deportarea tineretului român din Basara- 
bie şi Bucovina. Exilatii români cer spri 
jinul fraților lor brazilieni în acțiunea de 
eliberare a singurei națiuni latine din 
Orient. 3 

« Tot “A Gazeta” în mumărul d; 
Februarie 195î publică un lung d 


ui 


pra României, cu titlu! -Pomenia 7 
Latina-Martire” şi semnat ee M-a ba 
a că ŞI semnat cu initiale- 


Truda Românilor din Sao Paolo. care 
obțin mereu publicarea de articole nigra 
Ţării noastre, în ziarele braziliene. meriti 
admirația noastră şi este desigur un în 
demn ca să facă şi ceialii la fel. O 

- Ziarele braziliene sau ocupat 1 
de activitatea c pairioatei - Dă 
ginia Zeani, publicând lungi articole tnso 
țite de fotografii. iti E 

* Cu ocazia evenimentelor din 

U - _.. TRENLEIOT = Ur ia, 

A O. R. A. (La Asociacidn de las mb 
periei _RUmonas Anticomunistas), din 
hili a tipărit un mare număr de manifes- 
te, care au jost trimise tuturar institui: 
lor, presă, radio şi particulari, după ccm 
ne informează compatriotul nostru, dl Si 


colae Chirani, care ne-a trimis la redactie 
Un exemplar. n 










mici pictorul mu arec haber de ce repre- 
lina ai, În. sei £ 


ciația refugiaților români *Nicolae Baices- 
cu”, Aurel Burtic intră în rândurile ei fiind 







LOUciii 


”ală E A 2 s ă în er umea | 
ca el să nu-și dea CONCUrsul, îar Yerts- 
îa VERS a avut în Aurel Burtic un Susți- 
măor entuziast dela mutarea ei pe pâmânt 
american. 

Im cadrul Parohiei Pogorârea Duhului 
Sfânt, păstorita de Părintele Eugen La- 
Aurel Burtic a dus o activitate fru- 
când in oraşul 
Român Cultural, 
este ales 


ceza ier agree coat m = 
interpretă, ROMENCE. vi 
eterna primârară cu nelipsita cio- 
. Un Spaniol a vâzui acolo ceva lun- 
i alb ce un mierme. întrebând ce 
a râspunz câ 


oricine sema cât i 
















- NO 
Da -P nd 


zi 


EEE, 


sutorile 


Gary ia 

C , Social şi Ci 
niciodată. i i re 
adăogat: “Dealtţel este cele mai frumoase realizări româneşti din 
a isbucnit: ne, şi anume, ora românească 
ori e bucium, ori e 


EDITURA «CARPATI» aNVNIA 


Au apărut: 
Istoria presei româneşti, de Pamiil Şeiea- 


vol i iIL 6dol U.S.A 
i E roman, de Liviu Rebreanu 


Răscoala, 
sol 1 :iI.6doLU.SA- 
Colecţia “Carpaţii” in Himmba română: 

















Istoria Românilor din Dacia Traiană, de 
A. D. Xenopol, vol 1, epuizat. 

Istoria Românilor din Dacia Traiană, de 
A. D. Xenopol, vol [, ediţia II-a, 3 do 


din Dacia Traiană, 

momentul II. INI şi IV. 7 dol. 

l-a râpus dejmitir şi na mai pu- 

pârâsi casa ul. ria literaturii 

mt şu. vol Ii. 6 dol. U. S. : 
Poveşti, de ion Creanga. 4 dol. U. SA. 
ao apaliaal, pi Eminescu. de D. Mură- 

3 „8. 
4 Amintiri din copilărie. de Ion Creangă, 


A 


| 


2 
î 


i 
i 
:, 

ș 
E 
g 
: 
i 


dea, 025 d USA 
d N. lorga, de Pamtil Şeicaru, i do 
U. A. 


i 


Ș 


| 


li 
S 


| 


i 
E) 


ti 
bă 


i . 
a 


îi 


atzi 
Îi. 


FR