Vikas Swarup — Vagabondul milionar

VIKAS SWARUP 
VAGABON DUL MILIONAR 


VIKAS SWARUP 


VAGABONDUL 
MILIONAR 


CUPRINS 


PREMII 
RECENZII 

PROLOG 

1.000 DE RUPII. MOARTEA UNUI EROU 

2.000 _ DE RUPII. POVARA UNUI PREOT 

5.000 DE RUPII. PROMISIUNEA UNUI FRATE 
10.000 DE RUPII. UN GÂND PENTRU CEI 
SCHILODIŢI 

50.000 DE RUPII. CUM SĂ VORBEȘTI 
AUSTRALIANA 

100.000 DE RUPII. ATENŢIE LA NASTURI 

200.000 DE RUPII. CRIMA DIN OCCIDENT EXPRES 
500.000 DE RUPII. POVESTEA UNUI SOLDAT 
1.000.000 DE RUPII. PERMIS PENTRU CRIMĂ 
10.000.000 DE RUPII. REGINA TRAGEDIEI 
100.000.000 DE RUPII. X GKRZ OPKNU [sau O 


POVESTE DE DRAGOSTE] 

1.000.000.000 DE RUPII. A TREISPREZECEA 
ÎNTREBARE 

EPILOG 


MULŢUMIRI 


PREMII 


CARTE: 
Boeke Prize 2006 


Marele premiu al publicului 
la Salon du Livre Paris 2007 


Numită de lanţul de librării Kingstone (Iaiwan) 
Cea mai influentă carte a anului 2008 


Inclusă de Exclusive Books între 
Cele 101 de Cărți de citit înainte să mori 


Lista scurtă a Commonwealth Award 
pentru Cea mai bună carte de debut, 2006 


AUDIO-BOOK: 
Audie Award 2006, 
Benjamin Franklin Award 2006 


ADAPTAREA RADIOFONICA: 
Sony Awards pentru dramă 


FILMUL: 
Premiul Publicului la Toronto Film Festival 
Trei premii British Independent Film Awards 2008 
Patru Globuri de Aur şapte premii Bafta, opt premii 
Oscar 
(printre care pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor 
cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună muzică) 


RECENZII 


Un povestitor desăvârşit... Daily Mail 


Un debut picaresc... cuceritor... un portret admirabil, 
neîmpodobit, generos şi multicolor al Indiei contemporane, 
în care nu toţi săracii sunt nişte îngeri şi nu toţi bogaţii 
nişte demoni... Literary Review 


Fantastic, măreț... îmbinând umorul de calitate cu 
comentariul social incisiv... o lectură bogată, distractivă şi 
antrenantă, care te fură. The Times 


Pasul rapid, limpezimea şi uşurinţa cu care curge vă vor 
face să nu lăsaţi această carte din mână... Outlook 


„„„Se citeşte pe nerăsuflate... pendulează între farsă, 
melodramă şi basm. You Magazine 


Un amestec straniu, de dulce şi amar... Comic, într-un 
mod excentric şi original. Washington Post 


Plin de umor... surprizele se succedă cu repeziciune. O 
încântare... New York Times Time Review 


Swarup îl ia pe cititor de guler şi îl scufundă, cu capul 
înainte, într-o aventură ce colcăie de emoție, coincidenţă, 
dramatism, gingăşie şi suspans... O poveste inteligentă, 
spusă cu multă inteligenţă şi într-un ritm infernal. Sydney 
Morning Herald - Australia 


Nebunesc, amuzant, fantastic. Le Figaro - Franţa 


Trebuia să îmi închipui! Încă un scriitor care se dă drept 
diplomat! The Week - India 


Un melanj rar... de umor, dramă, romantism şi realism 
social... Un triumf... ... Palpitant... ştie cum să ne atingă 
inima... New Zealand Herald 


Se înscrie în categoria produselor fabricii de vise, dar 
este unul deosebit şi unic, un specimen de vârf, destinat 
succesului. Politiken - Danemarca 


Absolut strălucitor, te buimăceşte cu totul. Portretizează 
extremele de cruzime şi bunătate cu umor, compasiune şi 
fără să dea sentinţe... Câteva zile... tânjeşti să te ghemuieşti 
în pat, s-o deschizi şi să citeşti încă una dintre poveştile ei. 
Humphrey Hawksley, BBC 


Vikas trezeşte la viaţă portrete şi nu caricaturi... cinismul 
unei lumi care creează mici cutiuţe de identitate şi ţine 
oamenii închişi în ele... Cartea este un tratat de viaţă... un 
caleidoscop de întrebări... un sistem care nu furnizează 
niciodată răspunsurile corecte la câteva întrebări majore... 
Vă va prinde în laţ... Citiţi-o şi păstraţi-o ca pe o comoară. 
Financial Express 


Experienţe  tragicomice povestite într-un stil liric, 
savuros. O carte lirică... revoluţionează arta scrisului. 
National Review 


Intensă... antrenantă şi surprinzător de informativă. The 
Telegraph 


Proaspăt şi creativ... o structură unică... Excepţional şi 
inteligent... La sfârşit, toate firele se leagă într-un final 


spectaculos. Rocky Mountain News 


Un remarcabil tur de forţă... Potrivit legilor dictate de 
karma, ceea ce dai vei şi primi. Să o citeşti... e ca şi cum ai 
prinde bănuţul fermecat... vei vrea să o porţi cu tine peste 
tot şi să le împărtăşeşti comoara din ea prietenilor... The 
Times - Picayune 


„„„Ile poartă în miezul realităţilor dure ale vieţii indiene, 
dar nu uită nicio clipă să te distreze. Povestea omului de pe 
stradă... The Courier Mail 


Sub pana lui Swarup, viaţa însăşi devine un joc, cioburile 
de amintiri se prefac în piese ale unui puzzle mai 
cuprinzător... The Indian Express 


Personajele sunt stereotipuri şi totuşi crezi în ele de la un 
capăt la altul. E atât de uşor să te implici în viaţa lor. Şi este 
uşor să ajungi să visezi la o plimbare cu ele în lumina 
asfinţitului... O cursă în roller coaster - parţial concurs cu 
premii, parţial poveste cu morală ascunsă... Deccan Herald 


O comedie neagră tulburătoare... Manly Daily 


Frumos scris, bogat, amuzant, puternic, cu o structură 
profundă, strălucitoare şi originală. O bucurie rară. Meg 
Rosoff 


O călătorie picarescă... fără sentimentalismul siropos de 
rigoare... Povestea copiilor care au devenit în noul mileniu 
adulţi, urmaşii copiilor miezului nopţii. India Today 


Fantastic, unic, plin de suflet, acaparator, cu o structură 
inteligentă... The Booklover Newsletter 


„„„Ajungi nepregătit pentru o scenă de la final... atât de 
tragică, atât de sfâşietor de tristă, încât acest cititor a plâns 
cu sughiţuri, preţ de mai multe pagini... Dominion Post, 
Wellington 


Când ţi se pune în braţe o carte doldora de momente de 
viaţă în mahalalele din Mumbai, homosexualitate, incest, 
lupta între avere şi sărăcie, orfani, iarăşi homosexualitate şi 
case de copii, îţi dai ochii peste cap cu disperare. Dar ai 
face mai bine să-ţi cobori ochii peste paginile acestei cărţi, 
care este una laconică într-un mod excepţional, adunând 
toate clişeele posibile pe axul-totem al literaturii indiene de 
limbă engleză, şi găteşte o frigăruie absolut delicioasă, la 
foc mic. Limbajul este doar aparent simplu, naraţiunea 
unind mai multe puncte şi astfel scoțând la iveală un tablou 
în acelaşi timp comic şi sumbru... Un roman rar... o lectură 
cuceritoare, dar şi o lucrare finisată în cel mai mic detaliu, 
strălucitoare, rafinată cu extraordinară măiestrie. 
Hindustan Times 


Ceea ce demonstrează... este că fiecare chip anonim 
poate avea o poveste extraordinară de spus. Că o persoană 
obişnuită se poate să fi trecut, fără să ştie, prin întâmplări 
extraordinare... Cunoaşterea nu vine întotdeauna din 
educaţie şi erudiție; situaţiile vieţii, dacă sunt privite cu un 
acut simţ al observaţiei, pot să te înveţe mai mult decât 
orice carte. First City 


Această parabolă modernă face praf întreaga gamă a 
stereotipurilor despre geniu, celebritate şi showbiz. Indo- 
Asian News Service 


O poveste comică, cu un anume aer de improbabil, 
caracteristic basmelor. NBD Biblion - Olanda 


Autorul mânuieşte schimbările de destin ca un adevărat 
magician... Cosmopolitan - Franţa 


Această carte este o operă de ficţiune; cu excepția 
faptelor istorice, orice asemănare cu persoane reale, 
în viaţă ori decedate, este pur întâmplătoare. 


Pentru 
părinţii mei, 
Vinod şi Indra Swarup 


şi pentru răposatul meu bunic, 
Shri Jagadish Swarup 


PROLOG 


Am fost arestat. Pentru că am câştigat un concurs de 
cultură generală. 

Au venit după mine noaptea târziu, când până şi câinii 
vagabonzi dormeau duşi. Mi-au spart uşa, mi-au pus 
cătuşele şi m-au împins spre jeep-ul care mă aştepta şi care 
avea şi girofar. 

Nu s-a iscat niciun pic de zarvă. Nici un singur locuitor al 
mahalalei n-a ieşit din bordeiul lui. Doar bufnița cea 
bătrână, cocoţată în tamarinul ei, a protestat cu un țipăt la 
arestarea mea. 

Arestările în Dharavi sunt la fel de frecvente precum hoţii 
de buzunare din trenurile locale. Nu e zi lăsată de la 
Dumnezeu în care vreun nefericit din cartier să nu fie 
înşfăcat de poliţie. Unii le dau de furcă poliţiştilor şi nu se 
lasă duşi decât târâş de acolo, apoi zbiară tot drumul şi trag 
şuturi în dreapta şi-n stânga. Dar există şi dintre cei care 
merg liniştiţi. Care socotesc că este normal ca într-o bună zi 
să îi ajungă mâna legii; ei chiar se aşteaptă ca poliţia să le 
bată din clipă-n clipă în uşă. Pentru aceştia, sosirea jeepului 
cu girofarul roşu aprins este chiar o uşurare. 

Privind înapoi, mă gândesc că poate ar fi trebuit şi eu să 
dau din picioare şi să ţip de mama focului. Să protestez, să- 
mi susţin nevinovăția sus şi tare, să scol tot cartierul din 
somn. Nu că asta ar fi ajutat la ceva, nici gând. Nu-i scuturi 
din lentoare aşa de uşor pe amărâţii ăia. Chiar dacă aş fi 
reuşit prin absurd să trezesc vreo câţiva dintre ei, niciunul 
n-ar fi mişcat un deget ca să mă apere. Cu ochii cârpiţi de 
somn, s-ar fi zgâit la toată „panarama” asta, ar fi mormăit 
eventual o remarcă plictisită de genul: „S-a mai dus unul”, 


după care ar fi căscat şi s-ar fi dus repede să tragă mai 
departe la aghioase. Oricum, plecarea mea din cea mai 
mare mahala a Asiei nu însemna nimic pentru cei rămaşi în 
urmă; nu avea să-mi simtă niciunul lipsa. Mâine dimineaţă, 
mi-am zis cu mâhnire, or să se îmbulzească mai departe la 
aceleaşi cozi interminabile, la apă; şi-or să se îmbrâncească, 
la fel ca şi până acum, să prindă localuli!i* de şapte 
jumătate. 

Nici măcar nu aveau să se deranjeze să întrebe de ce am 
fost arestat. Dacă stau să mă gândesc bine, când cei doi 
poliţişti au dat buzna în magherniţa mea, nici măcar eu nu 
m-am întrebat care e motivul. Când întreaga ta existenţă 
este „ilegală” şi trăieşti într-o sărăcie lucie, pe un maidan 
urban unde te baţi cu ghearele şi cu dinţii pentru fiecare 
centimetru de spaţiu şi trebuie să stai la coadă pentru 
orice, inclusiv ca să te uşurezi, arestarea devine ceva 
inevitabil. Inevitabil şi implacabil. Ajungi să crezi că într-o 
bună zi cu siguranţă va fi emis un mandat cu numele tău, 
aşa ţi-e scris, şi că în cele din urmă o să vină după tine jeep- 
ul cu girofar. 

Vor exista şi voci care vor spune că mi-am făcut-o cu 
mâna mea. Ce naiba m-a apucat să mă bag într-un concurs 
de cultură generală? O să mă dojenească şi o să-mi facă 
semn cu degetul, ca să-mi amintească vorbele bătrânilor 
din Dharavi, care au declarat dintotdeauna, răspicat: n-ai 
ce căuta dincolo de linia de demarcaţie ce-i desparte pe 
bogaţi de săraci. La urma urmelor, ce-a căutat un chelner 
lefter să participe la un joc al minţii? Creierul este un organ 
pe care cei ca mine n-au voie să-l folosească. Se presupune 
că noi utilizăm doar mâinile şi picioarele. 

Doamne, ce n-aş da să mă fi văzut oamenii ăştia la 
emisiune, cum am răspuns la întrebări! După aia m-ar fi 
privit cu alţi ochi. Mare păcat că abia de acum înainte se va 
difuza înregistrarea. 

Dar deja s-a răspândit zvonul că am câştigat ceva. Ca la 
loterie. Când ceilalţi chelneri au auzit vestea, au decis să 


dea o mare petrecere, anume pentru mine, la restaurant. 
Am cântat şi am dansat şi am băut până noaptea târziu. 
Pentru prima dată n-am mai mâncat mâncarea cu gust 
rânced de la Ramzi. Am comandat pui biryani'2 şi seek 
kebabi:! de la hotelul de cinci stele din Marine Drive. 
Barmanul, un bătrânel vai de capul lui, mi-a oferit-o imediat 
pe fiica lui, s-o iau de nevastă. Până şi ursuzul de director 
mi-a zâmbit cu îngăduinţă şi în sfârşit mi-a plătit salariile 
din urmă. În seara aceea nu m-a mai făcut neisprăvit. Şi nici 
câine turbat. 

Acum Godbole îmi zice aşa; şi chiar mai rău. Stau 
ghemuit într-o celulă de circa trei metri pe unu optzeci, cu 
o uşă ruginită din metal şi un geamlâc pătrăţos cu grilaj, 
prin care pătrund în încăpere câteva raze de soare prăfuite. 
În carceră este foarte cald şi umed. Muştele bâzâie în jurul 
resturilor dintr-un mango prea copt, care zace strivit pe 
pardoseala din piatră. Un gândac cu privirea tristă se 
înghesuie să-mi urce pe picior. Începe să mi se facă foame, 
îmi chiorăie maţele. Mi s-a spus că foarte curând voi fi dus 
în sala de interogatoriu, pentru a fi anchetat din nou. După 
o aşteptare interminabilă, a apărut persoana care trebuie 
să mă escorteze. 

Este Inspectorul Godbole în persoană. Godbole nu e 
foarte în vârstă, să tot aibă vreo patruzeci şi ceva de ani. E 
aproape chel şi cu o faţă rotundă, dar elementul care face 
impresie este mustaţa în furculiţă. Păşeşte anevoie şi 
burdihanul lui mult prea hrănit iese pe dinafară din 
pantalonii kaki. 

— Ale dracului muşte, înjură el şi încearcă s-o pocnească 
pe una care se roteşte în faţa mutrei lui. O ratează. 

Astăzi inspectorul nu este foarte bine dispus. Îl enervează 
muştele. Îl exasperează căldura. Asudă din greu şi 
transpiraţia îi curge râuri, râuri pe frunte. Le şterge cu 
dosul mânecii de la cămaşă. Cel mai tare însă îl enervează 
numele meu. 


— Rama Mohammad Thomas... Ce tâmpenie de nume mai 
e şi ăsta, din trei religii? N-a reuşit maică-ta să se decidă 
cine-i taică-tu? zice el, şi nu e prima dată când o face. 

Mă fac că nu observ insulta. Sunt obişnuit cu insultele, 
fac parte din existenţa mea. 

În faţa camerei de interogatoriu se află doi poliţişti în 
poziţie de drepţi, încremeniţi, semn că înăuntru este cineva 
important. Toată dimineaţa au mestecat din greu la paan'4 
şi au făcut schimb de bancuri porcoase. Godbole mă 
împinge înăuntru, unde doi bărbaţi stau în picioare la 
perete, în dreptul unui grafic în care sunt trecute toate 
răpirile şi omorurile din anul în curs. 

Pe unul dintre cei doi îl recunosc imediat, după părul 
lung ca de femeie - sau ca de rocker. Individul a fost 
prezent în timpul înregistrării emisiunii - îi transmitea 
instrucţiuni prin cască prezentatorului. Pe celălalt nu-l 
cunosc, e alb şi complet chel. Poartă un costum mov şi o 
cravată portocaliu aprins. Numai un alb poate să se 
îmbrace aşa, la costum şi cravată, pe căldura asta 
sufocantă. Îmi aminteşte de Colonelul Taylori3:. 

Ventilatorul din tavan se învârteşte la viteză maximă, şi 
totuşi în încăpere nu este niciun pic de aer, pentru că nu 
există fereastră. Căldura pare să emane din pereţii văruiţi 
şi e ţinută prizonieră de tavanul jos şi făcut din lemn. O rază 
lungă şi subţire împarte încăperea în două jumătăţi egale. 
În cameră nu se află nimic altceva decât o masă ruginită, în 
mijloc, şi trei scaune în jurul ei. O lampă metalică stă 
spânzurată şui din şipcile de lemn, chiar deasupra mesei. 

Godbole mă prezintă albului, asemeni unui îmblânzitor 
care-şi introduce leuşorul în arenă. 

— El este Rama Mohammad Thomas, să trăiţi. 

Albul îşi şterge fruntea cu o batistă şi mă priveşte de 
parcă aş fi o nouă specie de maimuțe. 

— Deci el este celebrul nostru câştigător! face el. 
Recunosc că arată mai mare decât credeam. 


Încerc să-l situez în funcţie de accent. Vorbeşte 
nazalizând şi fonfăind, cum fac turiştii plini de lovele pe 
care i-am ginit îmbulzindu-se în faţa obiectivelor turistice în 
Agra; genul ăla care vine din locuri foarte îndepărtate, 
precum Baltimore ori Boston. 

Americanul se aşază comod într-unul dintre scaune. Are 
nişte ochi de un albastru foarte închis şi un nas purpuriu. 
Vinişoarele verzulii de pe fruntea lui aduc cu nişte 
crenguţe. 

— Salut, face spre mine. Numele meu este Neil Johnson. 
Reprezint NewAge Telemedia, compania care are licenţa 
emisiunii concurs. lar domnul de lângă mine este Billy 
Nanda, producătorul. 

Eu nu spun nimic. Maimuţele nu vorbesc. Şi în niciun caz 
în engleză. 

Se întoarce spre Nanda. 

— Înţelege englezeşte, nu-i aşa? 

— Ai înnebunit, Neil? îl ceartă Nanda. De unde şi până 
unde să vorbească englezeşte? E un amărât de chelner 
dintr-o cârciumă nenorocită, lisuse Cristoase! 

Sunetul unei sirene ne străpunge urechile; pare că din 
clipă-n clipă o să intre peste noi. În schimb, un poliţist dă 
năvală în încăpere şi-i şopteşte ceva la ureche lui Godbole. 
Inspectorul iese în goană şi se întoarce cu un tip mic şi 
îndesat, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de poliţie cu rang 
înalt. Godbole se uită înspre Johnson, scoţându-şi la iveală 
dantura îngălbenită. 

— Domnule Johnson, a sosit Comisarul-şef Sahibi&. 

Johnson se ridică în picioare. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, domnule Comisar-şef. 
Bănuiesc că-l cunoaşteţi deja pe Billy, aici de faţă. 

Comisarul face semn din cap că da. 

— Am venit de îndată ce am primit mesajul din partea 
Ministerului de Interne. 

— A da... e un vechi prieten al domnului Mikhailov. 

— Cu ce pot să vă ajut? 


— Domnule Comisar, vreau să mă ajutaţi cu VSCM. 

— VSCM? 

— Prescurtarea de la Vrei să câştigi un miliard. 

— Ce mai e şi asta? 

— E un concurs televizat care a fost lansat de curând, de 
către compania noastră, în treizeci şi cinci de ţări. Probabil 
că aţi văzut reclama, că e deja în tot Mumbai-ul. 

— Probabil că mi-a scăpat chestia asta. Dar de ce un 
miliard? 

— De ce nu? V-aţi uitat la Vrei să fii milionar? 

— Kaun Banega Crorepati?!2+ Emisiunea aia devenise o 
obsesie naţională. La mine în familie nu ne scăpa nicio 
ediţie. 

— Şi de ce vă uitaţi? 

— Păi... pentru că era interesantă. 

— Ar mai fi fost la fel de interesantă dacă premiul cel 
mare ar fi fost doar de zece mii în loc de un milion? 

— Eu ştiu... bănuiesc că nu. 

— Întocmai. Cea mai mare tentaţie pe lumea asta nu este 
sexul. Sunt banii. Şi cu cât suma este mai mare, cu atât 
incită mai tare. 

— Am priceput. Şi cine este prezentatorul la emisiunea 
asta a voastră? 

— L-am luat pe Prem Kumar. 

— Prem Kumar? Actoraşul ăla de mâna a doua? Nu-i nici 
pe departe celebru ca Amitabh Bachehanit*, care prezenta 
Crorepati. 

— Nicio grijă, că o să devină şi el faimos. Am fost nevoiţi 
să-l alegem, având în vedere că are 29 % acţiuni în 
sucursala indiană a companiei NewAge Telemedia. 

— Aha, am priceput. Şi ce treabă are în toată povestea 
asta individul acesta... cum îl cheamă... Rama Mohammad 
Thomas? 

— A fost concurent la cea de-a cincisprezecea ediţie de 
săptămâna trecută. 

— Ei şi? 


— A răspuns corect la toate cele douăsprezece întrebări, 
în vederea câştigării unui miliard de rupii. 

— Poftiiiim? Glumiţi, domnule! 

— Ba nu glumesc deloc. Şi noi am fost la fel de uluiţi. 
Puştiul este câştigătorul celui mai mare pot din istorie. 
Ediţia încă n-a fost difuzată, deci puţină lume ştie 
deocamdată despre asta. 

— Bine, dacă spuneţi că a câştigat un miliard, l-a câştigat 
şi basta. Care-i buba? 

Johnson face o pauză. 

— Am putea discuta puţin între noi, şi cu Billy de faţă? 

Şeful poliţiei îi face semn lui Godbole să plece. 
Inspectorul se încruntă spre mine şi iese. Eu rămân în 
încăpere, dar nimeni nu mă bagă în seamă. Sunt un amărât 
de chelner. Chelnerii nu înţeleg englezeşte. 

— Vă ascult, spune Comisarul-şef. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Comisar-şef, domnul 
Mikhailov nu poate plăti pe loc un miliard de rupii, spune, 
pe un ton conspirativ, Johnson. 

— Şi atunci de ce a mai promis? 

— Păi... era o şmecherie publicitară. 

— Eu tot nu înţeleg. Chiar dacă era o şmecherie, oare n-o 
să aibă şi mai mare audienţă emisiunea tocmai pentru că a 
câştigat cineva premiul cel mare? Îmi amintesc că atunci 
când un concurent lua milionul la Vrei să fii milionar 
audiența se dubla. 

— Domnule Comisar-şef, nu e momentul. Emisiuni 
precum VSCM nu pot funcţiona la noroc, ca şi cum ai da cu 
banul. Trebuie să se respecte un scenariu. Şi, conform 
scenariului nostru, câştigătorul nu trebuia să apară decât 
după cel puţin opt luni, în care noi să ne fi recuperat mare 
parte din investiţie din publicitate. Acum însă, individul 
acesta, Thomas sau cum naiba îl cheamă, ne-a dat peste cap 
toate planurile. 

Comisarul-şef face semn că a înţeles. 

— Bine, şi atunci ce vreţi de la mine? 


— Să ne ajutaţi să dovedim că Thomas a trişat. Că nu 
avea cum să ştie răspunsurile la toate cele douăsprezece 
întrebări, fără să fi avut un complice. Gândiţi-vă, puştiul n-a 
mers în viaţa lui la şcoală. N-a citit un ziar, n-are cum să fi 
ajuns să câştige potul cel mare fără să trişeze. 

— Păi... eu nu sunt chiar aşa sigur. 

Comisarul-şef se scarpină în cap şi continuă: 

— Au mai fost cazuri de băieţi proveniţi din zone foarte 
sărace şi care au ajuns genii mai târziu în viaţă. Oare nu 
cumva însuşi Einstein, parcă, nici măcar liceul nu-l avea? 

— Domnule Comisar-şef, vă putem demonstra imediat că 
individul nu e niciun Einstein, spune Johnson şi-i face semn 
lui Nanda. 

Nanda se apropie de mine, înfigându-şi degetele în claia 
lui de păr. Mi se adresează în hindi: 

— Domnule Rama Mohammad Thomas, dacă eşti într- 
adevăr atât de genial încât să câştigi concursul nostru, am 
vrea să ne dovedeşti asta, participând la un alt concurs, 
unul privat, pentru noi, chiar acum. Întrebările vor fi foarte 
simple. Aproape oricine cu o inteligenţă medie va şti să 
răspundă. 

Mă aşază pe un scaun. 

— Eşti pregătit? întrebarea numărul unu. Care este 
valuta Franţei? Variantele sunt: a) dolarul, b) lira, c) euro 
sau d) francul. 

Tac mâlc. Pe neaşteptate, Comisarul-şef se năpusteşte şi- 
mi arde una zdravăn peste obraz, cu palma lui mare. 

— Nenorocitule, eşti surd? Răspunde, că altfel îţi mut 
falca, mă ameninţă el. 

Nanda începe să ţopăie ca un nebun - ori ca o vedetă 
TOcKk. 

— Vă roooog eu fruuuumos, n-am putea să procedăm 
civilizat? îl întreabă el pe Comisarul-şef. 

Şi apoi se uită spre mine. 

— Deci? Care e răspunsul? 

— Francul, îi răspund eu cu jumătate de gură. 


— Greeeşit. Răspunsul corect este euro. OK, întrebarea 
numărul doi. Cine este primul om care a păşit pe Lună? a) 
Edwin Aldrin, b) Neil Armstrong, c) luri Gagarin, ori d) 
Jimmy Carter? 

— Nu ştiu. 

— Neil Armstrong. Întrebarea numărul trei. Piramidele 
se află la a) New York, b) Roma, c) Cairo, sau d) Paris. 

— Nu ştiu. 

— La Cairo. Şi acum să vedem întrebarea numărul patru. 
Cine este preşedintele Americii? a) Bill Clinton, b) Colin 
Powell, c) John Kerry, sau d) George Bush? 

— Nu ştiu. 

— E vorba de George Bush. Îmi pare rău să te informez, 
domnule 'Thomas, că nu ai dat nici măcar un răspuns corect. 

Nanda se întoarce spre Comisarul-şef şi revine la 
engleză. 

— Aţi văzut, v-am spus eu că-i un tâmpit şi jumătate. N- 
avea cum să răspundă la întrebările de săptămâna trecută 
decât trişând. 

— Aveţi idee cum ar fi putut trişa? întrebă Comisarul-şef. 

— Pe mine mă depăşeşte. V-am adus două copii cu 
înregistrarea pe DVD. Experții noştri le-au cercetat la 
sânge, dar deocamdată n-au descoperit absolut nimic 
suspect. Şi totuşi până la urmă trebuie să iasă la iveală 
ceva. 

Foamea din maţele mele mi s-a ridicat acum în gât şi m-a 
luat ameţeala. Mă chircesc şi încep să tuşesc. 

Johnson, americanul cel chel, mă străfulgera cu privirea. 

— Mai ţineţi minte, domnule Comisar-şef, cazul maiorului 
de armată care a câştigat un milion de lire sterline la Vrei 
să fii milionar? S-a întâmplat în Anglia acum câţiva ani. 
Compania a refuzat să plătească. Poliţia a început o anchetă 
şi a reuşit să-l condamne pe maior. S-a demonstrat că avea 
un complice, un profesor care se afla în public şi îi dădea de 
înţeles care erau răspunsurile corecte printr-o tuse 
codificată. Cu siguranţă că şi aici s-a întâmplat ceva similar. 


— Deci trebuie să căutăm pe careva în public care să fi 
tuşit, nu? 

— Nu. Nici urmă de vreo tuse. Trebuie să fi fost altă 
şmecherie. 

— Poate un bip de pager sau de celular? 

— Nu. De asta suntem absolut siguri, nu avea niciun fel 
de gadgeturi asupra lui. Oricum, nici pagerul şi nici 
telefonul celular nu funcţionează în studio. 

Comisarul-şef îşi urmăreşte ideea. 

— Să i se fi implantat vreun cip, ceva, în creier? 

Johnson oftează. 

— Domnule Comisar-şef, cred că v-aţi uitat la prea multe 
filme SF. Problema e că trebuie să ne ajutaţi să descoperim 
ce-a fost. Nu ştim cine i-a fost complice, nu ştim ce sistem 
de semnalizare s-a folosit, dar sunt sută la sută sigur că 
băiatul e un escroc. Trebuie să ne ajutaţi s-o dovedim. 

— Nu v-aţi gândit să-l mituiţi? sugerează Comisarul-şef, 
plin de speranţă. Probabil că nici măcar nu ştie câte zerouri 
sunt într-un miliard. Eu cred că ar fi foarte fericit dacă i-aţi 
da doar câteva mii de rupii. 

Îmi vine să-i ard un pumn Comisarului-şef. Să zicem că 
înainte de concurs nu ştiam ce înseamnă un miliard. Dar 
asta este de domeniul trecutului. Acuma ştiu. Şi sunt foarte 
hotărât să-mi încasez premiul. Cu toate cele nouă zerouri 
ale sale. 

Răspunsul lui Johnson mă mai linişteşte. 

— Nu putem face una ca asta, zice el. Ne poate paşte un 
proces. Tipul nu poate fi declarat decât una din două: un 
câştigător realmente de bună credinţă, ori un escroc. Astfel 
încât fie se alege cu miliardul, fie înfundă puşcăria. Nu 
există jumătăţi de măsură. Trebuie să mă ajutaţi să ajungă 
în temniţă. Domnul Mikhailov ar face infarct dacă ar trebui 
să scoată miliardul chiar acum. 

Comisarul-şef îl priveşte drept în ochi pe Johnson. 

— Vă înţeleg punctul de vedere, spune el tărăgănat. Dar 
eu cu ce mă aleg din chestia asta? 


Înţelegând aluzia, Johnson îl ia de braţ şi-l trage mai 
spre colţ. 

Vorbesc ceva în şoaptă. Am reuşit să prind doar trei 
cuvinte: „zece la sută”. Comisarul-şef este în mod vădit 
foarte încântat de ofertă. 

— Prea bine, domnule Johnson, treaba e ca şi rezolvată. 
Şi acum am să-l chem pe Godbole. 

Inspectorul este poftit să vină. 

— Ascultă, Godbole, ce-ai reuşit să scoţi de la el până 
acum? întreabă Comisarul-şef. 

Godbole se uită spre mine cu ură. 

— Absolut nimic, domnule Comisar-şef Sahib. Nenorocitul 
naibii o ţine una şi bună, că pur şi simplu „a ştiut” 
răspunsurile. Că a avut baftă. 

— Baftă? spune Johnson, cu sarcasm în glas. 

— Întocmai, domnule. Încă n-am folosit şi faza a treia. 
Atunci ar fi ciripit deja. De îndată ce-mi veţi da mână liberă, 
domnule Sahib, o să aflu numele complicilor cât aţi clipi. 

Comisarul-şef se uită întrebător spre Johnson şi Nanda. 

— N-aveţi nimic împotrivă, nu-i aşa? 

Nanda însă clatină din cap foarte categoric şi coama îi 
tresaltă odată cu scăfârlia. 

— Nici nu mă gândesc. Fără tortură. Deja a scăpat prin 
presă că a fost arestat. Dacă se află că a fost maltratat, 
suntem terminaţi. Am destule probleme şi aşa, nu-mi mai 
trebuie şi un proces din partea vreunui ONG nenorocit, din 
alea care militează pentru drepturile omului. 

Comisarul-şef îl bate pe umăr: 

— Billy dragă, parcă ai fi american! Nu-ţi face griji. 
Godbole e profesionist. N-o să rămână nicio urmă pe corpul 
flăcăului. 

Simt cum mi se umflă bila mai rău ca un balon. Îmi vine 
să vărs. 

Comisarul-şef se pregăteşte să plece. 

—  Godbole, până mâine dimineaţă vreau numele 
complicelui şi mai vreau să ştiu, în cele mai mici detalii, felul 


în care s-a procedat. Poţi folosi orice mijloace necesare ca 
să obţii informaţiile. Dar ai mare grijă. Nu uita că avansarea 
ta depinde de asta. 

— Vă mulţumesc, să trăiţi! 

Godbole afişează un zâmbet fals, parcă din plastic. 

— Fiţi fără grijă domnule. Când oi termina cu băiatul 
ăsta, va fi gata să recunoască şi că el e ăla de l-a omorât pe 
Mahatma Gandhi. 

Am încercat să-mi amintesc cine l-a omorât pe Mahatma 
Gandhi. Gandhi este cel despre care ştiu că înainte să 
moară a spus „Hei Rama”! Am ţinut minte amănuntul ăsta 
pentru că atunci când am auzit povestea pentru prima oară 
mi-am zis încântat: „He, he, păi ăsta-i numele meu!”. 
Părintele Timothy mi-a explicat cu blândeţe că Rama este 
numele zeului hindus care a fost izgonit în junglă vreme de 
paisprezece ani. 

Între timp, Godbole se întoarce, după ce i-a condus pe 
Comisarul-şef şi pe ceilalţi doi bărbaţi. Intră gâfâind în 
camera de interogatoriu şi trânteşte zdravăn uşa după el. 
Apoi pocneşte din degete spre mine. 

— OK, împuţitule, acum dezbrăcarea! La pielea goală. 


Dureri ascuţite mă împung şi îmi pulsează în fiecare por 
al trupului. Mâinile îmi sunt legate de bârna de lemn din 
tavan, cu o sfoară aspră. Bârna este la trei metri de la sol şi 
picioarele mi se bălăngănesc în aer, iar palmele şi tălpile am 
impresia că mi-au fost deja smulse. Sunt gol puşcă. Coastele 
de la piept îmi ies în afară ca la bebeluşii africani subnutriţi. 

Godbole m-a pedepsit astfel preţ de mai mult de o oră şi 
încă nu şi-a terminat treaba. Din jumătate în jumătate de 
oră vine cu câte un nou instrument de tortură. Întâi mi-a 
băgat un băţ din lemn în anus. Mai întâi însă l-a dat prin 
ardei iute. Am simţit cum mă scurg, de parcă mi-ar fi fost 
înţepată spinarea cu fierul încins. M-am înecat şi am simţit 
că nu mai pot respira de durere. 


După aceea mi-a vârât capul într-o găleată cu apă, şi mi l- 
a ţinut acolo până ce am simţit că-mi plesnesc plămânii. Am 
bolborosit şi m-am sufocat, de era cât pe-aci să mă înec. 

Acum a luat în mână un cablu electric care scoate scântei 
ca un tub de artificii în seara de Diwali. A început să 
danseze în jurul meu asemeni unui boxer beat şi brusc m-a 
izbit cu el. Mi-a vârât cablul electric în laba piciorului stâng. 
Curentul puternic m-a făcut să mă scutur de parcă aş fi 
înghiţit otravă fierbinte. 

M-au cuprins nişte convulsii puternice şi o greață 
insuportabilă. 

Godbole a început să ţipe la mine. 

— Nenorocitule, tot nu vrei să-mi spui ce şmecherii ai 
folosit? Cine ţi-a dat răspunsurile? Zi-mi odată şi scapi de 
chin. Ba chiar o să capeţi şi o masă bună şi caldă. Cum îmi 
spui ai şi plecat acasă. Ei, ce zici? 

În momentul ăsta casa mea pare ceva foarte îndepărtat. 
lar până şi ideea unei mese calde mă face să vărs. Dacă nu 
mănânci multă vreme, încet-încet foamea dispare de tot, 
lăsând în urmă doar o durere nesuferită în capul pieptului. 

Este momentul în care mă cuprinde prima rundă de 
greţuri puternice. Îmi pierd pe loc cunoştinţa. Şi, în starea 
aia de leşin, aşa ca prin ceaţă, mi se năzare că văd o femeie 
înaltă, cu plete negre fluturând în vânt. Vântul vuieşte şi se 
înteţeşte în urma ei, iar părul negru tuci îi acoperă chipul şi 
nu-i mai pot distinge trăsăturile. E îmbrăcată într-un sari 
alb dintr-un material vaporos, care se zbate şi vibrează 
asemeni unui zmeu prins între curenţii de aer. Deodată, 
desface braţele, dând să mă îmbrăţişeze, şi strigă cu 
disperare: 

— Fiule... băiatul meu... ce-ţi fac? 

— Mamă! îi răspund eu, cu un zbierat, şi încerc să ajung 
la ea dincolo de prăpastia aia plină de ceaţă şi negură care 
s-a lăsat grea între noi, dar chiar atunci Godbole mă înşfacă 
de ceafă. 


Am senzaţia că alerg, fără să mă urnesc de fapt din loc. 
El mă plesneşte atât de tare încât bezna se risipeşte 
instantaneu. 

Din nou Godbole vine cu stiloul. E unul negru, cu o peniță 
aurie strălucitoare. Din vârf se scurg câteva picături de 
cerneală albastră. 

— Semnează declaraţia, îmi porunceşte el. Declaraţia e 
una foarte simplă. 

„Subsemnatul Rama Muhammad Thomas declar prin 
prezenta că pe 10 iulie am participat la concursul Vrei să 
câştigi un miliard, unde recunosc că am trişat, n-am ştiut 
răspunsurile la toate întrebările, prin urmare îmi retrag 
solicitarea de a intra în posesia premiului cel mare sau al 
oricărui alt premiu. Cer iertare. Fac această declaraţie în 
perfectă cunoştinţă de cauză şi fără să fi fost supus niciunui 
fel de presiuni. Semnat: Rama Mohammad Thomas.” 

Ştiu că nu este decât o chestiune de timp şi că până la 
urmă voi semna declaraţia. Mult n-am să mai rezist. Am fost 
învăţaţi să nu ne punem niciodată cu poliţia. Noi, băieţii 
străzii, ne aflăm undeva la capătul lanţului trofic. Deasupra 
noastră sunt găinarii, ca de exemplu hoţii de buzunare, şi 
mai sus sunt şantajiştii şi cămătarii. După aceea vin şefii 
mafioţi. lar după ei, marii oameni de afaceri. Dar peste toţi 
este poliţia. Ea deţine instrumentele puterii absolute. 
Nimeni n-o verifică. Cine să ceară socoteală poliţiei? O altă 
poliţie? 

Aşa încât voi semna declaraţia. După probabil încă zece 
sau chiar cincisprezece palme. Încă cinci ori poate şase 
şocuri electrice şi semnez. 

Dintr-odată, se iscă agitaţie la uşă. Poliţiştii ţipă. Ceva se 
întâmplă. Se ridică glasul. Uşa tresaltă şi e dată de perete 
cu zgomot puternic, gata să fie scoasă din ţâţâni. O tânără 
dă buzna în încăpere. E de înălţime medie şi subţirică la 
trup. Are o dantură frumoasă şi nişte sprâncene splendid 
arcuite. În mijlocul frunţii poartă un enorm bindi'* rotund 
şi albastru. E îmbrăcată într-un şalvar kamizI alb, o 


dupattaA! albastră şi sandale din piele. Părul ei lung şi 
negru e despletit. Pe umărul stâng atârnă o geantă maro. 
Are ceva deosebit fata asta, se vede de la o poştă. 

Din pricina tulburării, luat prea pe nepregătite, Godbole 
îşi pune firul electric pe propria mână şi sare în sus de 
durere. E pe cale s-o înşface de guler pe intrusă, dar îşi dă 
seama la timp că e vorba de o femeie. 

— Cine naiba te crezi matale de dai buzna aşa aici? Nu 
vezi că sunt ocupat? 

— Mă numesc Smita Shah, anunţă femeia cu mult calm. 
Cine sunt? Sunt avocata domnului Rama Mohammad 
Thomas. 

Apoi se uită spre mine, observă în ce stare sunt şi 
întoarce repede privirea. 

Godbole e uluit. E atât de uluit încât nici nu observă că şi 
eu sunt la fel de uluit ca şi el. N-am văzut-o în viaţa mea pe 
femeia asta. Eu n-am bani nici de un taxi, darămite să 
angajez un avocat. 

— Poftim? orăcâie Godbole. Ai zis cumva că eşti avocata 
lui? 

— Da. lar ceea ce-i faci dumneata clientului meu este 
absolut ilegal şi inacceptabil. Această situaţie trebuie să 
înceteze imediat. El îşi rezervă dreptul să te dea în judecată 
conform articolelor 330 şi 331 din Codul Penal Indian. 
Solicit să mi se prezinte imediat actele referitoare la 
arestarea sa. Văd că nu s-a înregistrat niciun FIRU2:. Nu a 
fost înştiinţat de ce a fost arestat, aşa cum o cere Articolul 
22 din Constituţie şi s-a încălcat grav Alineatul 50 din 
CrPCU::. Şi acum, dacă nu cumva îmi puteţi prezenta un 
mandat de arestare, fapt de care încep să mă îndoiesc 
straşnic, îl iau de aici pe clientul meu chiar acum, ca să mă 
pot consulta cu el în particular. 

— Păi... Ăăă... eu... păi să vedem... eu... ar trebui... să 
vorbesc cu... Comisarul-şef. Vă rog să aşteptaţi. 

E tot ce mai poate îngăima Godbole, în situaţia dată. 


Se mai uită o dată spre femeie, total neputincios, scutură 
energic din cap şi se retrage iute din încăpere. 

Sunt impresionat. Nu ştiam că avocaţii au asemenea 
putere în prezenţa poliţiei. Că există ceva şi mai presus de 
poliţie. 

Trebuie să-mi revizuiesc teoria lanţului trofic. 

Nu ştiu exact când s-a întors Godbole în încăpere, şi ce i- 
a spus avocatei, sau ce i-a zis avocata lui, pentru că între 
timp am leşinat. De durere, de foame, de fericire. 


Stau aşezat pe o canapea de piele, cu o ceaşcă de ceai 
fierbinte în mână. Din ceaşcă se ridică aburi. În faţa mea se 
găseşte un birou dreptunghiular, plin de hârtii, peste care 
stau un prespapier din sticlă şi o lampă roşie de masă. 
Pereţii încăperii sunt zugrăviți până sus în roz trandafiriu. 
Rafturile bibliotecii sunt pline de cărţi groase, negre, cu 
litere aurii pe cotor. Diplome şi certificate înrămate 
împodobesc pereţii. Într-un colţ al odăii creşte într-un 
ghiveci o plantă a banilor(+:. 

Smita se întoarce cu o farfurie şi un pahar. Miroase a 
mâncare. 

— Bănuiesc că trebuie să-ţi fie al naibii de foame. Aşa 
încât ţi-am adus nişte chapatti'2**, mâncare de legume şi o 
Cola. E tot ce am avut în frigider. 

O apuc de mână. O simt caldă şi catifelată. 

— Mulţumesc, spun, şi apoi tac. 

Tot nu ştiu cum de a ajuns la poliţie şi de ce. Mi-a spus 
doar că a citit în ziare despre arestarea mea şi a venit într- 
un suflet. Acum mă aflu în casa ei din Bandra. N-am s-o 
întreb când m-a adus aici sau de ce. Nu te mai apuci să 
cercetezi detaliile unui miracol. 

Încep să mănânc. Nu mai rămâne nicio chapatti în 
farfurie, înfulec legumele toate. Beau Cola dintr-o sorbitură. 
Mănânc până ce îmi ies ochii din cap. 


E deja seara târziu. Am mâncat şi am dormit. Smita e tot 
cu mine, dar între timp mă aflu în dormitorul ei şi stau pe 
un pat mare cu aşternuturi albastre. Dormitorul ei este 
altfel decât cel al fostei mele stăpâne, starul de cinema 
Neelima Kumari. În locul oglinzilor enorme şi al trofeelor şi 
premiilor de actorie care acolo stăteau aliniate pe rafturi, 
aici sunt cărţi şi un urs mare maro cu ochi de sticlă. Doar că 
Smita are şi ea un televizor Sony şi un DVD-player. 


Smita stă cu mine pe marginea patului şi are o cutie cu 
discuri în mână. 

— Uite, am reuşit să fac o copie a emisiunii, pe DVD. 
Acum o s-o analizăm atent. Vreau să-mi explici exact cum ai 
reuşit să răspunzi la toate întrebările alea. Şi vreau să-mi 
spui adevărul. 

— Adevărul? 

— Chiar dacă ai trişat, eu de asta sunt aici, ca să te apăr. 
Ceea ce-mi spui mie nu poate fi folosit împotriva ta la 
proces. 

Încep să-mi încolţească primele îndoieli. E prea frumos să 
fie adevărat. Nu cumva a infiltrat-o Johnson cel chel ca să- 
mi smulgă nişte mărturisiri incriminatorii? Oare pot avea 
încredere în ea? 

E timpul să iau o hotărâre. Îmi scot din buzunar bănuţul 
meu norocos de o rupie. Am toată încrederea în el. Cap: o 
să fiu cooperant. Pajură: îi voi spune verzi şi uscate. Dau cu 
banul. Cap. 

— Îl cunoşti pe Albert Fernandez? o întreb eu. 

— Nu, cine-i ăla? 

— Are în Dharavi o fabrică ilegală unde se produc 
catarame pentru curelele de ceas. 

— Ei şi? 

— El joacă matka. 

— Matka? 

— Un joc de cărţi interzis. 

— Am înţeles. 


— Albert Fernandez e jucător de matka. Marţea trecută a 
făcut o partidă de zile mari. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— A câştigat de cincisprezece ori la rând. Îţi vine a 
crede? De cincisprezece ori la rând. A pus mâna pe 
cincizeci de mii de rupii în seara aceea. 

— Ei şi ce-i cu asta? Eu tot nu văd legătura. 

— Nu se poate să n-o vezi! A avut noroc la cărţi. Eu am 
avut noroc la concurs. 

— Vrei să spui că pur şi simplu ai ghicit răspunsurile şi ai 
nimerit-o de douăsprezece ori la rând, doar aşa dintr-un 
noroc chior? 

— Nu. N-am ghicit răspunsurile. Le-am ştiut. 

— Ai ştiut răspunsurile? 

— Da, la toate întrebările. 

— Şi atunci care mai e rolul norocului în toată povestea 
asta? 

— Păi nu-i un noroc să ţi se pună doar întrebări la care să 
ştii să răspunzi? 

Expresia de totală neîncredere care i se zugrăveşte pe 
faţă spune tot. Nu mai suport. Izbucnesc cu vehemenţă, de 
atâta supărare, de atâta mânie câtă s-a adunat. 

— Ştiu ce gândeşti. La fel ca Godbole, te întrebi ce 
căutam eu la concursul ăla. La fel ca Godbole, socoteşti că 
nu sunt bun decât să servesc pui fript şi whisky la cârciumă. 
Că mi-e sortit să trăiesc ca un câine, şi să mor ca un 
gândac. Aşa-i că spun bine? 

— Nu, Rama, zice ea, şi mă apucă de mână, niciodată n- 
aş putea crede una ca asta. Dar trebuie să înţelegi. Ca să 
reuşesc să te ajut, trebuie să ştiu cum ai câştigat miliardul. 
Şi îţi mărturisesc că-mi vine greu să pricep. Doamne Sfinte, 
nici măcar eu n-aş fi putut răspunde la mai mult de 
jumătate dintre întrebări. 

— Ei bine doamnă, şi noi ăştia săraci putem să 
răspundem la întrebări; am putea chiar şi să punem noi 
întrebările noastre. Pun pariu că dacă un sărăntoc ar fi 


imaginat concursul, un bogătan n-ar fi fost în stare să 
răspundă la nicio întrebare. Nu ştiu care este valuta 
Franţei, dar pot spune câţi bani datorează Shalini Tai 
cămătarilor din cartier. Nu ştiu cine a fost primul om care a 
păşit pe lună, dar pot spune cine a fost primul care a 
produs DVD-uri ilegale în Dharavi. Ai putea să răspunzi la 
întrebările chestionarului meu? 

— Ascultă, Rama, nu te mai aprinde aşa. Nu te supăra. N- 
am vrut să te jignesc. Eu chiar vreau să te ajut. Dar dacă n- 
ai trişat trebuie să aflu cum de ai ştiut. 

— Nu pot explica. 

— De ce? 

— Oare observi când respiri? Nu. Ştii doar că respiri. Eu 
n-am mers la şcoală. N-am citit cărţi. Dar în trecutul meu 
am găsit răspunsul la toate acele întrebări. 

— Deci ar trebui să ştiu totul despre viaţa ta ca să înţeleg 
geneza răspunsurilor? 

— Se prea poate. 

Smita încuviinţează din cap. 

— Cred că asta este cheia. La urma urmelor, un 
asemenea concurs nu testează atât cunoaşterea cât 
memoria. 

Îşi îndreaptă dupatta cea albastră şi mă priveşte în ochi. 

— Vreau să-ţi ascult amintirile. Poţi să începi cu 
începutul? 

— Adică de când m-am născut? Din primul an? 

— Nu. De la întrebarea numărul unu. Dar, înainte să 
începi, promite-mi, Rama Mohammad Thomas, că-mi vei 
spune adevărul. 

— Aşa cum se zice prin filme: „Adevărul şi numai 
adevărul”? 

— Întocmai. 

Trag aer adânc în piept. 

— Bine, promit. Dar pe ce să jur? Gita, Coranul sau 
Biblia!1%', oricare e la fel de potrivită. 


— N-am nevoie de niciuna dintre ele. Eu îţi sunt martoră, 
aşa cum şi tu îmi eşti mie. 

Smita ia discul lucitor din copertele sale şi-l strecoară în 
DVD. 


1.000 
DE RUPII 


MOARIEA UNUI EROU 


Se aude cea de-a treia bătaie a gongului. Cortina din 
catifea violet e pe cale să se ridice uşor. Luminile se sting 
încetul cu încetul, până ce bezna e totală; din lumea vizibilă 
nu mai rămân decât plăcuţele roşii pe care scrie IEŞIRE, 
care strălucesc asemeni jăraticului în sala cufundată în 
întuneric. Vânzătorii de floricele şi de sucuri reci încep să 
plece. Salim şi cu mine ne aşezăm cât mai comod în fotolii. 

Primul lucru pe care trebuie să-l ştii este că Salim este 
cel mai bun prieten al meu. Al doilea, că este nebun după 
filmele indiene. Dar nu orice filme indiene. Doar cele în care 
joacă Armaan Ali. 

Se spune că mai întâi a fost Amitabh Bachchan. Apoi a 
venit Shahrukh Khan. Acum este Armaan Ali. Eroul absolut 
al filmelor de acţiune. Zeul grec al Indiei. Idolul a milioane 
de visători. 

Salim e înnebunit după Armaan. Sau mai bine zis îl 
divinizează pe Armaan. Cămăruţa lui minusculă din chawl 
este un adevărat altar al vedetei. E plin de afişe de toate 
felurile, în care se află în diverse ipostaze eroul lui. Armaan 
în haină de piele. Armaan pe motocicletă. Armaan la bustul 
gol şi păros. Armaan cu armă în mână. Armaan călare. 
Armaan în piscină, înconjurat de un stol de frumuseți locale. 

Ocupasem locurile A21 şi A22 chiar în rândul întâi al 
balconului din cinematograful Regal Talkies din Bandra. De 


fapt, n-ar fi trebuit să stăm acolo. Pe biletele din buzunarul 
meu nu scria BALCON 150 de rupii. Scria LOCURILE DIN 
FAŢĂ, 25 de rupii. Plasatorul fusese bine dispus în ziua 
aceea şi ne-a făcut o favoare. Ne-a spus să mergem şi să 
profităm de balcon, pentru că jos în sală şi aşa nu era 
nimeni. 

Chiar şi la balcon nu era mai nimeni. În afară de Salim şi 
de mine, dacă mai erau vreo douăzeci şi ceva de persoane. 

Când mergeam cu Salim la cinema de obicei stăteam în 
primele rânduri din sală. Astfel puteam să mieunăm şi să 
fluierăm cât vroiam. Salim era convins că dacă stai mai 
aproape de ecran eşti mai aproape de ceea ce se întâmplă 
acolo. Spunea că, dacă se apleacă mai tare, aproape că 
poate să-l atingă pe Armaan. Să numere venele care ies în 
relief din bicepşii lui Armaan. Să vadă albul ochilor căprui- 
verzui ai lui Armaan. luleiele din gropiţa din bărbie. Aluniţa 
cea neagră de pe nasul parcă sculptat. 

Eu nu mă dau în vânt după Armaan Ali. Mi se pare că 
joacă la fel în toate filmele. Dar şi mie îmi place să stau în 
primele rânduri, cât mai aproape de giganticul ecran. De 
acolo, sânii eroinei mele apar şi mai voluptoşi. 

Între timp, cortina s-a ridicat şi ecranul a început să 
pâlpâie, să prindă viaţă. Întâi reclamele. Patru sponsorizate 
de companii private şi una de Guvern. Ni se spune cum să 
ajungem primii la şcoală şi să devenim campioni la crichet, 
mâncând fulgi de porumb la micul dejun. Cum să conducem 
maşini rapide şi să cucerim nişte fete trăsnet folosind 
colonie Spice. („Este parfumul folosit de Armaan”, exclamă 
Salim). Cum să fii avansat şi să ai haine albe strălucitoare, 
pentru că ai folosit detergent Roma. Cum să trăieşti regeşte 
bând whisky Red & White şi cum să mori de cancer la 
plămâni fumând ţigări. După reclame, e o scurtă pauză, cât 
se schimbă rolele. Tuşim şi ne dregem glasul. Apoi apare pe 
ecran cinemascop aprobarea cenzurii. Aflăm că peliculei i s- 
a dat certificatul U/A!L”:, că are şaptesprezece role şi o 
lungime de 4639,15 metri. Certificatul este semnat de o 


oarecare doamnă M. Kane, preşedinta comisiei. Ea 
semnează toate aprobările de cenzură. Salim se întreabă 
adesea cine este această doamnă neobişnuit de norocoasă. 
O invidiază pentru slujba ei. Vede toate filmele lui Armaan 
înaintea tuturor. 

Încep să curgă genericele de început. Salim cunoaşte pe 
toată lumea din film şi pe toţi cei de pe generic. Îl ştie pe cel 
care se ocupă de cabinele de costume, pe frizer, şi pe 
machior. Ştie pe dinafară numele directorului de producţie, 
al celui de la financiar, al celui care a înregistrat sunetul, şi 
al tuturor asistenţilor. Nu vorbeşte el prea bine englezeşte, 
dar citeşte numele, chiar şi pe cele scrise foarte mărunt. A 
văzut deja de opt ori filmul, şi de fiecare dată mai reţine un 
nume. Dacă cineva n-ar şti şi l-ar vedea acum, aşa 
concentrat cum e, cu extazul acesta care i se citeşte pe 
chip, ar zice că a ajuns la avanpremiera filmului, după ce a 
reuşit să îşi procure bilete la negru. 

În următoarele două minute, Armaan Ali îşi face intrarea 
spectaculoasă, sărind dintr-un elicopter albastru cu alb. 
Ochii lui Salim încep să se lumineze. Recunosc în încântarea 
nevinovată de pe chipul lui de acum încântarea din ziua aia 
de acum un an, când l-a văzut pe Armaan. În carne şi oase. 


Salim intră în fugă pe uşă şi se trânteşte cu faţa în 
cearceaf. 

Mă alarmez. 

— Salim... Salim! ţip. Ce-ai păţit? Cum de te-ai întors aşa 
de repede? 

Îl întorc cu faţa. Râde. 

— Azi mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. E cea mai 
fericită zi din viaţa mea, mi-a declarat el. 

— Ce anume? Ai câştigat la loterie? 

— Nu, ceva mult mai important decât să câştig la loterie. 
L-am văzut pe Armaan Ali. 

Încetul cu încetul, cu răsuflarea întretăiată, îmi 
povesteşte până la urmă totul. Cum l-a văzut pe Armaan Ali 


în timp ce-şi făcea runda zilnică prin Ghatkopar. Starul a 
descins din Mercedes-ul său şi a intrat într-un hotel de cinci 
stele. Salim mergea cu autobuzul ca să ducă unui client 
ultima cutie cu gustări. De îndată ce l-a zărit pe Armaan a 
sărit din vehiculul în plină viteză, şi a fost cât pe-aci să-l 
calce o maşină Maruti. A tulit-o după actor, care tocmai 
păşea spre uşa turnantă a hotelului. Când să îl ajungă din 
urmă, a fost oprit chiar la intrare de portarul înalt, în 
uniformă cu fireturi, care i-a interzis să intre în hotel. 

— Armaan! a zbierat atunci Salim, încercând cu 
disperare să-i atragă atenţia. 

Armaan s-a auzit strigat, s-a oprit din drum şi s-a întors 
spre el. Privirile lor s-au întâlnit. I-a zâmbit uşor lui Salim şi 
a dat aproape imperceptibil din cap, ca să-i arate că l-a 
remarcat; după care a continuat să se îndrepte spre holul 
hotelului. Uitând cu totul de gustarea pe care trebuia s-o 
ducă, Salim a venit într-o fugă acasă, ca să-mi dea vestea că 
visul lui s-a împlinit. În schimb, un client de la Gawli Tiffin 
Carriers şi-a pus pofta-n cui şi a rămas foarte flămând în 
acea după-amiază. 

— Arăta altfel decât pe ecran? îl descos eu. 

— Nu, nicidecum. E mult mai bine în realitate, spune 
Salim. E mai înalt şi mai frumos. Cel mai mult îmi doresc să- 
i strâng mâna, măcar o dată. Probabil că nu m-aş mai spăla 
o lună după aia. 

Cad pe gânduri; ce bine e, reflectez eu, să ai vise simple, 
deloc complicate, ca de exemplu visul să-i strângi mâna 
unei vedete. 


Între timp, pe ecran mâna cu pricina ţine o armă şi o 
îndreaptă spre trei poliţişti. În filmul ăsta Armaan 
interpretează rolul unui gangster. Un gangster sufletist. Îi 
jefuieşte pe cei bogaţi şi împarte banii celor săraci. În 
răstimpul ăsta se mai îndrăgosteşte şi de eroină, 
interpretată de Priya Kapoor, o vedetă în plină ascensiune, 
cântă şase melodii şi mai şi îndeplineşte dorinţa iubitei lui 


mame, ducând-o într-un pelerinaj la altarul lui Vaishno 
Devi!1*!. Cel puţin asta e povestea până la pauză. 

Intrarea pe care şi-o face Priya Kapoor în acţiunea 
filmului e întâmpinată în sală cu fluierături golăneşti. Este 
înaltă, frumoasă, şi a câştigat cu câţiva ani în urmă titlul de 
Miss World. Trupul ei este sculptat asemeni frumuseţilor 
clasice, cu un piept generos şi o talie foarte subţire. E 
preferata mea în perioada de care vorbim. Am văzut-o în 
multe alte filme. Se bosumflă mult în filmul ăsta şi îi spune 
întruna actorului „Taci din gură”. Pe noi ne umflă râsul. 

— Dorinţa ta cea mai arzătoare este să-i strângi mâna lui 
Armaan, îi spun eu lui Salim. Dar care crezi că este dorinţa 
lui cea mai mare în viaţă? Armaan pare că are totul: fizicul, 
celebritatea şi averea. 

— Te înşeli amarnic, răspunde, grav, Salim. N-o are pe 
Urvashi. 


Ziarele sunt pline de detalii despre despărţirea lui 
Armaan de Urvashi, după idila lor zbuciumată, care a durat 
nouă luni. Există zvonuri cum că fata i-a frânt lui Armaan 
inima. Că el nu mai mănâncă şi nu mai bea. Că s-ar putea 
sinucide. Urvashi Randhawa a uitat de el şi s-a reîntors la 
cariera ei de manechin. 

Îl văd pe Salim; plânge. Are ochii roşii şi plini de lacrimi. 
N-a mâncat nimic toată ziua. Rama de sticlă în formă de 
inimă în care se afla poza lui Armaan cu Urvashi, şi pe care 
dăduse aproape jumătate din salariul lui amărât, zace acum 
făcută bucățele pe jos. 

— Zău aşa, Salim, e o copilărie. Oricum n-ai ce face, îi 
spun eu. 

— O, Doamne, numai dacă l-aş putea întâlni pe Armaan... 
Sunt sigur că pot să-l consolez, să-l ţin de mână şi să-l las să 
plângă pe umărul meu. Se spune că dacă reuşeşti să plângi 
îţi mai uşurezi sufletul. 

— La ce bun? Urvashi nu se mai întoarce la el. 

Brusc, Salim se uită în sus. 


— Crezi că aş putea vorbi cu ea? Poate o conving să se 
întoarcă la el. Am să-i spun că face o mare greşeală. Am să-i 
zic cât de trist şi de suferind e, de când a plecat ea. 

Dau din cap. Nu vreau ca Salim să bântuie prin tot 
Mumbai-ul pe coclauri după cai verzi pe pereţi. 

— Nu cred că-i o idee prea bună să-ţi vâri nasul în 
treburile altora. Nu trebuie să transformi necazurile lor 
într-o problemă a ta personală, Salim. Armaan Ali e om în 
toată firea. O să-şi rezolve singur problema. 

— Măcar să-i trimit un cadou, insistă Salim. 

Se duce şi cumpără o sticlă mare de lipici Fevicol şi se 
apucă să lipească la loc rama în formă de inimă. Îi ia o 
săptămână, dar până la urmă recompune inima, chiar dacă 
mai sunt nişte dungi negre. Ele rămân singura amintire a 
locului unde s-a spart. 

— Vreau să i-o trimit lui Armaan, zice el. E un simbol: 
chiar şi-o inimă frântă poate fi lipită la loc. 

— Cu Fevicol? întreb eu. 

— Nu, bătrâne. Cu iubire şi afecţiune. 

Salim o înfăşoară într-o pânză şi o trimite la adresa de 
acasă a lui Armaan Ali. Nu ştiu dacă a ajuns sau nu la 
Armaan. Dacă n-a fost spartă de cei de la poştă. Distrusă de 
gărzile lui de corp sau aruncată la gunoi de secretara lui. 
Important este că Salim este convins că inima lipită la loc a 
ajuns la eroul lui şi că l-a ajutat să-şi oblojească rana. Asta |- 
a ajutat pe Armaan să se refacă şi să aducă iar filme de 
mare succes pe ecrane, precum cel de faţă. Eu îl văd pentru 
prima dată, Salim pentru a noua oară. 


Dinspre ecran se aude o melodie devoţională. Armaan şi 
mama lui urcă spre altarul Vaishno Devi. 

— Se spune că, dacă îi ceri sincer ceva lui Mata Vaishno 
Devi, îţi îndeplineşte dorinţa. Tu ce i-ai cere? l-am întrebat 
eu pe Salim. 

— Dar tu? mi-a răspuns el cu altă întrebare. 

— Cred că i-aş cere bani, am zis eu. 


— Eu i-aş cere să se împace Armaan cu Urvashi, spuse el, 
fără să ezite nici o singură clipă. 
Pe ecran scrie PAUZĂ, cu litere mari, roşii şi îngroşate. 


Salim şi cu mine ne ridicăm de pe locurile noastre şi ne 
dezmorţim picioarele şi corpul; stăm pe vârfuri şi ne 
întindem mâinile în sus. Ne cumpărăm apoi două samose' 1% 
cam pricăjite şi umede, de la un vânzător ambulant. Puştiul 
cu sucurile reci trece printre rânduri şi priveşte morocănos 
spre locurile goale. N-o să câştige mare lucru pe ziua de 
azi. Hotărâm să mergem la toaletă, e una faină, cu faianţă 
albă, pisoare aliniate şi destule la număr, plus chiuvete 
curate. Amândoi avem preferatele noastre. Salim merge 
întotdeauna la unul din extrema dreaptă, iar eu la singurul 
pisoar din stânga peretelui. Îmi uşurez băşica şi citesc 
mâzgălelile de pe perete. REGULEAZĂ-MĂ... TINU A 
FĂCUT PIPI AICI... SHEENA E O TÂRFĂ... O IUBESC PE 
PRIYANKA. 

Priyanka? Mă oftică tipul ăsta care a adăugat litere la 
numele ei. Îmi scuip în palmă şi încerc să scot literele în 
plus, dar au fost scrise cu un marker negru care nu iese, şi 
nu se şterg. În final încerc cu unghiile să le răzuiesc de pe 
perete. Şi reuşesc să aduc graffiti-ul la faza iniţială: O 
IUBESC PE PRIYA. Aşa cum l-am scris eu, cu patru luni în 
urmă, înainte s-o strice tâmpitul. 


Al doilea gong. Pauza s-a terminat. Filmul trebuie să 
înceapă. Salim deja mi-a spus ce se întâmplă mai departe. 
Armaan şi Priya vor cânta în Elveţia, înainte ca Priya să fie 
ucisă de o bandă rivală. După care Armaan va ucide sute de 
răi ca să se răzbune, îi va da în vileag pe politicienii corupți 
şi pe ofiţerii de poliţie şi, în final, va muri ca un erou. 

Ne întoarcem la locurile A21 şi A22. În sală se face din 
nou întuneric. Deodată, un bărbat înalt intră pe uşa de la 
balcon şi se aşază lângă Salim, pe A20. Sunt vreo două sute 
de locuri goale, dar el l-a ales tocmai pe A20. Nu reuşesc 


să-i desluşesc chipul, dar îmi dau seama că e bătrân şi are o 
barbă lungă care-i flutură. E îmbrăcat, din câte se pare, 
într-un costum pathan'2%. 

Mă intrigă acest individ. De ce a venit doar de la 
jumătatea filmului? Oare a plătit doar jumătate de bilet? Pe 
Salim nu-l deranjează nici cât negru sub unghie. El n-are 
treabă - se întinde în faţă, gata să cadă, aşteptând cu 
nerăbdare scena de dragoste între Armaan şi Priya, care 
tocmai e pe cale să înceapă. 

Armaan a ajuns în Elveţia, din câte se pare ca să 
contacteze pe cineva, dar de fapt a venit ca s-o curteze pe 
Priya şi să cânte o melodie, în care este însoţit de douăzeci 
de dansatoare albe, îmbrăcate în costume tradiţionale, care 
sunt cam sumare, zic eu, pentru o ţară muntoasă şi rece. Se 
cântă şi se dansează iar şi iar, dar odată sfârşită această 
îndeletnicire, eroul este din nou în camera de hotel, unde 
un foc romantic trosneşte în cămin. 

Priya se îmbăiază. Auzim apa care curge şi pe Priya care 
fredonează o melodie, după care o vedem în cadă. Se 
săpuneşte pe picioare şi pe spate. Ridică un picior plin de 
spumă şi îl clăteşte. Sperăm să folosească jetul de apă şi 
pentru generosul ei piept, cât să dispară toate bulele de 
săpun, aşa cum au dispărut de pe picior, dar ne 
dezamăgeşte. 

În final, iese din cadă, înfăşurată într-un prosop roz. 
Părul ei negru ca abanosul îi flutură pe umeri, ud, lucios şi 
strălucind. Picioarele ei lungi şi mătăsoase n-au niciun fir de 
păr. Armaan o ia în braţe şi îi acoperă faţa cu sărutări. 
Buzele lui coboară spre ceafa ei. O muzică scăzută, 
romantică, începe să se audă din fundal. Priya îi descheie 
nasturii de la cămaşă şi Armaan apare în toată splendoarea 
lui de mascul languros, expunându-şi pieptul bărbătos. 
Strălucirea focului din cămin îi învăluie pe cei doi amanți 
într-o nuanţă aurie. Priya oftează uşor. Îşi arcuieşte spatele 
şi îi dă voie lui Armaan să o mângâie pe gât. Mâna lui 
şerpuieşte pe spatele ei şi ajunge la prosop. Frotirul roz 


alunecă uşor şi îi cade la picioare. Urmează, pentru o clipă 
chinuitoare, doar o vagă imagine a coapsei şi spatelui, dar 
sânii nu sunt filmaţi. Salim e convins că acolo au tăiat cei de 
la cenzură. De asta o invidiază el aşa de tare pe doamna 
Kane. 

Armaan o strânge acum în braţe pe Priya, ghicim 
rotunjimea sânilor, ea respiră greu, şi broboane încep să-i 
curgă pe frunte. Din sală se aud fluierături descreierate. 
Bătrânul de lângă Salim se foieşte jenat pe scaunul lui, şi îşi 
pune picior peste picior. Nu sunt foarte sigur, dar am 
impresia că îşi masează sexul. 

— Mogşulică de lângă tine se autoserveşte, îi şoptesc eu lui 
Salim. 

Dar el habar nu are nici de bătrân, nici de mine. E 
fascinat de trupurile care se mişcă sincron cu muzica din 
fundal. Camera de filmat se roteşte panoramic, direct de la 
spatele lui Armaan, cu un zoom, pe căminul cu flăcările 
galben-aurii, care înghit buturugile ce se lasă mistuite. Şi 
ecranul se închide în negru. 


Un foc de dimensiuni similare arde la noi în bucătărie, 
când intru în magherniţă, numai că în loc de buşteni, Salim 
îl alimentează cu hârtii. 

— Nemernicilor, câini ce sunteţi, mormăie el, în timp ce 
face bucățele o mulţime de reviste lucioase. 

— Ce faci, Salim? am întrebat eu, speriat. 

— Mă răzbun pe nemernicii care l-au împroşcat cu noroi 
pe Armaan, spune el cu obidă, sfâşiind şi mai multe bucăţi 
de hârtie, pe care le pune apoi pe rug. 

— Ce revistă e asta? Pare nouă. 

— E ultimul număr din Starburst. Am să distrug cât mai 
multe exemplare, toate cele pe care am să reuşesc să pun 
mâna. Deocamdată n-am apucat să cumpăr decât zece de la 
chioşc. 

Înşfac un exemplar care încă n-a fost maltratat. Pe 
copertă apare Armaan Ali, cu un titlu foarte incitant, cu 


litere mari: „Adevărul gol goluţ despre acest bărbat”. 

— Dar e idolul tău pe copertă. De ce le distrugi? am 
strigat eu, exasperat. 

— Numai să vezi ce scriu în revistă despre Armaan. 

— Dar tu nu ştii să citeşti. 

— Mă descurc destul şi mai şi aud. Le-am auzit pe 
doamna Barve şi pe doamna Shirke discutând despre 
acuzaţiile pe care i le aduce lui Armaan revista. 

— Ca de exemplu? 

— Că Urvashi l-ar fi părăsit pentru că n-o satisfăcea. Că e 
homo. 

— Ei şi? 

— Crezi că-şi pot permite să se lege aşa de eroul meu şi 
să scape? Articolul ăsta e o porcărie! Rivalii lui Armaan din 
industria cinematografică sunt invidioşi pe succesul lui. Au 
inventat toată povestea asta ca să-i distrugă reputaţia. N- 
am să le îngădui să reuşească. Am să mă duc la sediul 
revistei Starburst şi o să le dau foc. 

Salim era turbat de furie. Şi ştiu şi de ce. Urăşte 
homosexualii. Să-i fie astfel întinat idolul este pentru el 
insulta supremă. 

Şi eu am cunoscut perverşi şi ştiu ce le pot face băieţeilor 
naivi. Prin săli, pe întuneric... în toaletele publice, în 
grădinile orăşeneşti, în internate. 

Din fericire, revista Starburst şi-a retras acuzaţiile în 
următoarea ediţie. Astfel a fost salvat un dabbawaallah:2+ 
de la cruda soartă de a se transforma, peste noapte, dintr- 
un băiat de treabă, într-un piroman periculos. 


Între timp lucrurile s-au încins dincoace de ecran, pe 
locul A20. Bătrânul a alunecat uşurel tot mai aproape, spre 
Salim. Ca din întâmplare, piciorul lui s-a lipit de al lui Salim. 
La început, Salim a crezut că-i vina lui. A doua oară, şi-a 
imaginat că-i un accident. A treia oară însă s-a convins că 
este un gest deliberat. 


— Mohammad, mi-a şoptit el, am să-i trag un şut zdravăân 
nenorocitului care stă lângă mine, dacă îşi mai lipeşte 
piciorul de al meu. 

— Uite-te şi tu ce bătrân e, Salim. Probabil că-i tremură 
piciorul, l-am sfătuit eu. 

Între timp, începe scena cu bătaia şi Salim e din nou 
ocupat cu ce se petrece pe ecran. Armaan a intrat în 
bârlogul personajului negativ şi au ieşit scântei. Eroul 
foloseşte tot felul de fente şi tactici: box, karate, kung-fu, ca 
să-i bată pe inamici de să le iasă fulgii. 

Între timp, intră în acţiune şi mâinile bătrânului. Îşi 
sprijină cotul de braţul comun al fotoliului şi-l lasă să 
alunece lângă Salim, pipăindu-l uşor. Salim abia de observă. 
E cu totul captivat de film, care se află în punctul său 
culminant. Urmează să se întâmple cea mai celebră scenă. 
Cea în care Armaan Ali moare, după ce i-a ucis pe toţi răii. 
Are vesta complet însângerată. Trupul îi este ciuruit de 
gloanţe, pantalonii îi sunt plini de praf şi funingine. Se 
târăşte spre mama lui, care tocmai ce-a intrat în cadru. 

Salim este în lacrimi. Se apleacă şi spune, cu un glas care 
îţi frânge inima: 

— Mamă, sper că am fost un fiu bun. Să nu plângi după 
mine. Nu uita, o moarte onorabilă este preferabilă unei vieţi 
de laş. 

Capul lui Armaan este în poala mamei sale. Acum, că l-am 
auzit pe Salim, pare că el îl maimuţăreşte pe Salim, 
spunând: 

— Mamă, sper că am fost un fiu bun. Să nu plângi după 
mine. Nu uita, o moarte onorabilă este preferabilă unei vieţi 
de laş. 

Mama plânge şi ea, în vreme ce-i leagănă capul 
sângerând în poală. Lacrimile curg pe chipul lui Armaan Ali. 
El o apucă de mână, pieptul îi tresaltă într-o convulsie 
groaznică. 

Lacrimi curg şi la mine în poală. Văd o altă mamă care-şi 
sărută copilul de multe ori pe frunte, înainte să-l pună într- 


un coş de rufe pe care i le aranjează uşor împrejur. În 
fundal, vântul şuieră cu putere. 

Se aud sirene. Poliţia a ajuns ca de obicei prea târziu. 
După ce eroul le-a făcut toată treaba. Ei nu mai pot face 
nimic pentru el acum. 

Observ că mâna stângă a bărbosului a avansat mai 
departe. A ajuns acum în poala lui Salim, unde se odihneşte 
liniştită. Salim este atât de pătruns de scena morţii încât 
nu-şi dă seama de restul. Bătrânul se simte încurajat. Îşi 
freacă palma de blugii lui Salim. În vreme ce Armaan îşi dă 
sufletul, bărbatul sporeşte presiunea asupra sexului lui 
Salim, până ce e pe cale să-l înşface. 

Salim izbucneşte: 

— Nenorocitul naibii! Pervers ordinar ce eşti! le omor! 
zbiară el şi îi trage o palmă. Cu sete. 

Bărbatul îşi retrage în mare grabă mâna din poala lui şi 
încearcă să se ridice din scaun. Înainte însă să reuşească să 
se facă nevăzut, Salim dă să îl înşface de guler, dar nu 
apucă decât să îl prindă zdravăn de barbă. Omul vrea s-o ia 
din loc, fapt pentru care Salim, care ţine de barbă ca de 
sfintele moaşte, rămâne cu ea în mână. 

Bărbatul ţâşneşte din scaun cu un țipăt strangulat şi se 
repede spre ieşire, care nu e decât la vreo şapte metri de 
noi. 

Exact în acea clipă cade curentul electric şi se activează 
generatorul de rezervă al sălii de cinema. Pe ecran nu mai e 
nimic, dar în sală, în beznă, licăresc luminile pentru 
situaţiile de urgenţă. Bărbatul se zbate, luat prin 
surprindere, asemeni unei căprioare în lumina farurilor 
unei maşini. Se învârteşte în loc, dezorientat. 

Brusc, revine curentul. A fost doar o pană scurtă. Filmul 
reîncepe să ruleze pe ecran, luminiţele se sting. Bărbatul 
trece pe lângă perdelele negre, îndreptându-se spre locul 
unde scrie IEŞIRE, dă uşa de perete şi dispare. 

Dar pentru o fracțiune de secundă Salim şi cu mine am 
apucat să îl privim drept în faţă. În ochii aceia 


inconfundabili. Am văzut limpede. Ochii căprui-verzui. 
Nasul sculptat. Gropiţa din bărbie. 

În vreme ce pe ecran încep să curgă genericele, Salim 
rămâne cu o barbă sură în mână; miroase vag a colonie, a 
gumă de mestecat şi a alcool. De data aceasta nu mai vede 
numele celor care s-au ocupat de reclamele filmului, nici pe 
cele ale profesioniştilor, nici pe cele ale celor care au pus 
lumina, sau au mişcat reflectoarele. Nici pe cel care a 
regizat bătăile ori pe directorul de imagine. 

Plânge cu sughiţuri. 

Armaan Ali, eroul său, a murit. 


Smita se uită la mine cu o privire sceptică. 

— Când anume s-a întâmplat acest incident? 

— Acum vreo şase ani. Pe vremea când locuiam cu Salim 
în magherniţa din Ghatkopar. 

— Îţi dai seama ce mi-ai povestit? 

— Ce anume? 

— Dacă acest incident ar fi fost făcut public, l-ar fi distrus 
pe Armaan Ali şi ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. 
Fireşte, toate acestea doar dacă ceea ce mi-ai povestit e 
adevărat. 

— Deci tot nu mă crezi? 

— N-am spus asta. 

— Îţi citesc îndoiala în priviri. Dacă tot nu mă crezi, n-ai 
decât de pierdut. Nu poţi nega evidenţa, şi martor mi-e 
DVD-ul. Vrei să vedem prima întrebare? 

Smita încuviinţează din cap şi apăsă pe butonul Play de 
pe telecomandă. 


Luminile din studio se sting uşor. Abia de întrezăresc 
publicul aşezat în cerc în jurul meu. Sala este luminată de 
un reflector din centru, unde sunt aşezat pe un scaun 
rotativ, din piele, faţă în faţă cu Prem Kumar. Suntem 
despărțiți de o masă semicirculară. În faţa mea este un 


ecran mare pe care sunt proiectate întrebările. În studio se 
aprinde un panou pe care scrie „Linişte”. 

— Camerele au pornit, trei, doi, unu, suntem în direct. 

Începe melodia emisiunii şi în sală răsună vocea 
puternică a lui Prem Kumar. 

— Iată-ne din nou împreună, pregătiţi să aflăm cine va 
scrie astăzi istoria, câştigând cel mai mare premiu oferit pe 
lumea asta. Da, doamnelor şi domnilor suntem gata să 
aflăm cine va câştiga miliardul! 

În studio, panoul se schimbă cu un altul, pe care scrie 
„Aplauze”. Publicul începe să bată din palme. Se aud câteva 
urale şi fluierături. 

Melodia este filată încet. Prem Kumar continuă: 

— Avem trei norocoşi participanţi cu noi astă seară; ei au 
fost aleşi la întâmplare de calculator. Concurentul numărul 
trei este Kapil Chowdhary din Malda, Bengalul de vest. 
Concurentul numărul doi este Profesor Harry Parykh din 
Ahmedabad, dar primul concurent din această seară are 
optsprezece ani şi se numeşte Rama Mohammad Thomas, 
din Mumbai-ul nostru. Doamnelor şi domnilor vă rog să-l 
aplaudaţi cu generozitate. 

Toată lumea bate din palme. După ce aplauzele se sting, 
Prem Kumar se întoarce spre mine: 

— Rama Mohammad Thomas, interesant nume. 
Reprezintă bogăţia şi diversitatea Indiei'22+. Cu ce te ocupi 
domnule Thomas? 

— Sunt chelner la barul şi restaurantul lui Jimmy, din 
Colaba. 

— Chelner? Ce interesant. Cât câştigi lunar? 

— Vreo nouă sute de rupii. 

— Doar atât? Ce-ai face dacă ai câştiga azi? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? 

— Nu. 

Prem Kumar se încruntă spre mine; pare supărat. N-am 
respectat scenariul. Trebuie să fiu „vioi” şi „amuzant” cât 


durează „scurta conversaţie”. Ar fi trebuit să spun că voi 
cumpăra un restaurant sau un avion, sau o ţară. Că am să 
dau o petrecere monstru. Că o să mă însor cu Miss India. 
Că o să călătoresc la Timbuktu. 

— Bine. Să-ţi explic care sunt regulile jocului. [i se vor 
pune douăsprezece întrebări, şi dacă vei răspunde corect la 
fiecare dintre ele, poţi câştiga cel mai mare pot de pe 
planetă: un miliard de rupii! Eşti liber să renunţi în orice 
moment până la întrebarea numărul nouă şi să iei tot ce-ai 
câştigat până atunci, dar după întrebarea numărul nouă nu 
mai poţi abandona jocul. După aceea nu există altă 
alternativă: joci sau plăteşti. Dar despre asta o să discutăm 
la momentul respectiv. Dacă nu ştii răspunsul la o întrebare 
nu intra în panică, pentru că mai ai două bărci de salvare 
disponibile: sună un prieten şi Fifty-Fifty. Aşa încât cred că 
suntem pregătiţi pentru prima întrebare, în valoare de o 
mie de rupii. Eşti gata? 

— Da sunt gata, am răspuns eu. 

— Bine atunci, iată întrebarea numărul unu. Una drăguță 
şi uşoară, despre cinematograful aşa de îndrăgit de indieni, 
şi la care cred că oricine din public ştie răspunsul. Cu toţii 
ştim că Armaan Ali şi Priya Kapoor au format, în ultimii ani, 
unul dintre cele mai de succes cupluri pe ecran. Poţi să-mi 
spui numele filmului, un adevărat blockbuster, în care 
Armaan Ali a jucat alături de Priya Kapoor pentru prima 
dată? Variantele sunt: A) Focul, B) Eroul, C) Setea, sau D) 
Trădarea. 

Muzica din fundal se schimbă, ca să crească tensiunea, şi 
se aude peste ea un ticăit ca de bombă gata să explodeze. 

— „D”. Trădarea, răspund eu. 

— Mergi la cinema? 

— Da. 

— Şi ai văzut Trădarea! 

— Da. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur, că e răspunsul 
corect? 


— Da, foarte sigur. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie pe 
ecran. 

— Categoric, sută la sută corect! Tocmai ai câştigat o mie 
de rupii! Vom lua o scurtă pauză publicitară, anunţă Prem 
Kumar. 

În studio, pancarta se schimbă pe „Aplauze”. Publicul 
bate din palme. Prem Kumar zâmbeşte. Eu nu. 


2.000 
DE RUPII 


POVARA UNUI PREOTI 


Dacă ai fost vreodată la Delhi cu trenul, precis că ai 
vizitat Paharganj. Mai mult ca sigur că ai ajuns în cea mai 
zgomotoasă şi prăfuită gară, respectiv Paharganj. Ai ieşit 
din gară şi precis te-ai îndreptat în stânga spre Connaught 
Place, trecând pe lângă o piaţă foarte aglomerată, cu nişte 
pensiuni la jumătate de preţ şi prostituate ieftine pentru 
turişti. Dacă ai luat-o în dreapta, ai trecut de Mother Dairy, 
lăptăria, şi de ].]., spitalul pentru femei, şi probabil că ai 
văzut o clădire roşie cu o cruce mare albă. Aceasta este 
biserica Sfânta Maria. Acolo m-am născut eu, cu 
optsprezece ani în urmă, în ziua de Crăciun. Sau mai bine 
zis acolo am fost lăsat, pe o noapte geroasă de iarnă, la 25 
decembrie. Am fost lăsat într-un coş mare pe care maicile îl 
puseseră afară ca să adune haine vechi. Cine m-a lăsat 
acolo şi de ce, nu ştiu nici până în ziua de azi. 'loate 
bănuielile s-au îndreptat dintotdeauna spre unul dintre 
saloanele maternității de la ].]. Hospital. Probabil că acolo 
m-am născut, şi mama mea, din motive cunoscute doar de 
ea, a fost obligată să mă părăsească. 

De câte ori nu mi-am închipuit eu scena, cu ochii minţii... 
O tânără înaltă şi graţioasă, îmbrăcată într-un sari alb, 
părăseşte spitalul după miezul nopţii, cu un prunc în braţe. 
Vântul şuieră. Părul ei lung şi negru îi acoperă faţa, drept 
care nu-i pot ghici trăsăturile. Se aude un foşnet. Praful se 


împrăştie, se văd fulgere care sfâşie cerul, şi ea păşeşte 
anevoios spre biserică, strângând copilul la sân. Ajunge la 
uşa bisericii şi bate cu inelul metalic. Dar vântul e prea 
puternic şi acoperă zgomotul bătăilor. Timpul îi este foarte 
limitat. Cu lacrimi în ochi, acoperă cu sărutări chipul 
copilaşului. Apoi îl lasă în coş. Şi aranjează cu grijă hainele, 
ca să stea el mai bine. 

Îl mai priveşte o dată, întoarce privirea şi apoi iese din 
cadru, dispărând în noapte... 


Maicile de la Sfânta Maria se ocupă de un orfelinat şi de 
o agenţie de adopţii, aşa încât m-au propus spre înfiere, 
împreună cu o multitudine de alţi mici orfani. Tuturor 
celorlalţi li s-a găsit cineva, dar după mine n-a venit nimeni. 
Din când în când, o mamă şi un tată mă observă şi pe mine 
şi se privesc, preţ de câteva clipe, aşa, cu subînţeles. Dau 
imperceptibil din cap şi se duc apoi la următorul leagăn. Nu 
ştiu de ce. Poate unde sunt prea închis la piele. Prea urât. 
Prea sfrijit. Poate că n-am zâmbetul acela îngeresc sau 
gânguresc prea mult. 

De aceea am rămas la orfelinat doi ani de zile. În mod 
ciudat, maicile niciodată nu s-au preocupat să-mi dea un 
nume. Mi se zice Bebe - bebeluşul pe care nu-l vrea nimeni. 

În cele din urmă, am fost şi eu adoptat. De doamna 
Philomena Thomas şi de soţul ei, Dominic Thomas. De 
baştină din oraşul Nagercoil, din statul Tamil Nadu, locuiau 
acum în Delhi. Doamna Thomas era îngrijitoare la biserica 
Sfântul Iosif, iar soţul ei era grădinar. Cum aveau deja vreo 
patruzeci de ani şi niciun copil, părintele Timothy Francis, 
preotul paroh, le-a sugerat că ar putea să înfieze un copil, 
pentru a umple golul din viaţa lor. Ba chiar i-a trimis la 
orfelinatul Sfânta Maria. Domnul Thomas m-a privit scurt şi 
a trecut imediat la următorul copil, dar doamna Philomena 
Thomas m-a ales de cum m-a zărit. Mă potriveam perfect cu 
pielea ei foarte închisă la culoare! 


Familia Thomas a tot completat formulare două luni de 
zile ca să mă înfieze, dar cu trei zile înainte să mă ia acasă, 
şi chiar înainte de a putea fi botezat, domnul Thomas a 
descoperit că golul din viaţa soţiei sale a fost deja umplut. 
Nu de mine, ci de un domn musulman, pe nume Mastan 
Sheikh, care era croitorul doamnelor din cartier şi se 
specializase în fuste scurte. Doamna Philomena Thomas n-a 
mai dat doi bani pe bătrânul soţ şi pe plodul înfiat şi a fugit 
cu croitorul, din câte se pare la Bhopal. Ce s-a mai 
întâmplat cu ea nu se mai ştie nici până în ziua de azi. 

Descoperind trădarea nevestei, domnul Thomas tare s-a 
mai înfuriat. M-a luat şi m-a cărat, cu leagăn cu tot, până la 
casa preotului, unde m-a abandonat ca pe-o legătură de 
rufe. 

— Părinte, copilul ăsta este cauza tuturor nenorocirilor 
din viaţa mea. Dumneata m-ai obligat să-l înfiez, acum n-ai 
decât să hotărăşti matale ce-i de făcut cu el. 

Şi nici n-a apucat părintele Timothy să spună „Amin”, că 
Dominic Thomas a şi şters-o din biserică. Ultima dată când 
a mai fost văzut, îşi cumpăra un bilet de tren pentru Bhopal, 
şi avea o puşcă în mână. 

Astfel încât, vrând nevrând, am rămas în grija părintelui 
Timothy. M-a hrănit, m-a adăpostit, şi mi-a dat şi un nume: 
Joseph Michael Thomas. N-a fost un botez propriu-zis. Nu 
m-a băgat niciun preot cu capul în cristelniţă. N-am fost 
stropit cu apă sfinţită. N-am fost înfăşurat într-un şal alb. 
Nu s-a aprins nicio lumânare. Dar am devenit Joseph 
Michael Thomas. Vreme de şase zile. 

În a şaptea zi, au venit doi bărbaţi care au vrut să 
schimbe o vorbă cu părintele Timothy. Unul gras, îmbrăcat 
într-o kurta pyjamai!2: albă, şi unul slab, cu barbă, îmbrăcat 
în sherwani'2%. 

— Suntem de la Comisia pentru Toate Credinţele, a spus 
grasul. Eu sunt domnul Jagdish Sharma. El este domnul 
Inayat Hidayatullah. Cel de-al treilea membru al comitetului 
director, domnul Harvinder Singh, reprezintă religia Sikh şi 


ar fi trebuit şi dânsul să vină, dar din păcate a fost reţinut 
cu treburi la Gurudwara. O să trecem direct la subiect. Ni s- 
a spus, părinte, că ai acordat adăpost unui mic orfan. 

— Da, săracul băiat, părinţii adoptivi au dispărut, 
lăsându-mi-l mie în grijă, spuse părintele Timothy, 
nedesluşind încă motivul acestei vizite neaşteptate. 

— Şi ce nume i-ai dat băiatului? 

— Joseph Michael Thomas. 

— Ăsta nu-i un nume creştin? 

— Ba da, dar... 

— De unde ştii că s-a născut din părinţi creştini? 

— Pâi nu ştiu. 

— Şi atunci de ce i-ai dat un nume creştin? 

— Păi trebuia să-i spun cumva. Ce are numele ăsta, 
Joseph Michael Thomas? 

— Păi are. Nu ştii, părinte, ce puternică este mişcarea 
împotriva convertirii în această parte a ţării? Nişte bande 
înfuriate au dat foc mai multor biserici; indivizii erau 
convinşi că urmează să se petreacă o convertire masivă la 
creştinism. 

— Dar nu e nicio convertire aici. 

— Uite ce e, părinte, ştim că n-ai avut niciun motiv 
ascuns. Dar asta e, umblă zvonul că ai convertit un băieţel 
hindus. 

— De unde ştiţi că e hindus? 

— Asta nu mai contează pentru adunătura care are de 
gând să-ţi devasteze mâine biserica. De asta am venit să te 
ajutăm. Ca să mai domolim lucrurile. 

— Şi ce aţi sugera? 

— Nu-i decât o singură soluţie. Să-i schimbi numele 
băiatului. 

— În ce? 

— Păi... să-i dai un nume hindus, ar fi foarte nimerit. 
Spune-i Rama, după unul dintre zeii noştri preferaţi, spuse 
domnul Sharma. 

Domnul Hidayatullah tuşi uşor. 


— Scuzele mele, domnule Sharma, dar oare nu schimbăm 
o nenorocire cu o alta? Ce dovadă avem că băiatul e hindus 
din naştere? Ar putea să fie musulman. De ce să nu-i 
spunem Mohammad? 

Domnul Sharma şi domnul Hidayatullah dezbătură pe 
larg meritele lui Rama şi ale lui Mohammad, vreme de vreo 
treizeci de minute. În final, părintele Timothy cedă. 

— Uitaţi ce e, dacă e să schimb numele ca să scap de 
mulţimea înfuriată, am s-o fac. Ce-ar fi însă să ţin cont de 
ambele sugestii şi să-i schimb numele băiatului în Rama 
Mohammad Thomas? Aşa va fi toată lumea mulţumită. 

Slavă domnului că în ziua aceea domnul Singhi25* n-a 
putut să vină şi el. 


Părintele Timothy era înalt, cu pielea albă şi de vârstă 
mijlocie. Avea o casă imensă în curtea bisericii, cu o grădină 
splendidă, plină de pomi fructiferi. Pentru următorii şase 
ani, el mi-a devenit tată, mamă, maestru, profesor şi preot 
la un loc. Dacă a existat ceva care să se apropie de fericire 
în viaţa mea, ei bine acest ceva a fost vremea în care 
părintele Timothy mi-a fost alături. 

Părintele Timothy era din nordul Angliei, dintr-un loc 
care se numea York, dar se stabilise în India cu foarte mulţi 
ani în urmă. Datorită lui am învăţat să citesc şi să scriu 
engleza reginei!25:*. Mi-a spus poveştile Mamei Gâşte, şi m-a 
învăţat poezioare pentru copii. Puteam cânta „Iwinkle 
Twinkle Little Star” şi „Bee bee, oiţă neagră” cu oribila mea 
voce de afon, spre amuzamentul părintelui Timothy, care 
mai uita aşa de veşnicele sale îndatoriri de preot. 

Locuind în curtea bisericii, simţeam că făceam parte 
dintr-o familie mult mai numeroasă. În afară de părintele 
Timothy, credinciosul lui servitor Joseph stătea şi el în 
aceeaşi casă, ca şi doamna Gonzalves, menajera, care locuia 
alături. Apoi erau o mulţime de copii care băteau străzile în 
lung şi-n lat - copiii instalatorilor, cizmarilor, măturătorilor, 
spălătorilor, care locuiau practic alături şi n-aveau nicio 


jenă să folosească curtea bisericii pentru o partidă de 
crichet sau un meci de fotbal. Părintele Timothy m-a învăţat 
despre viaţa lui lisus, despre Adam şi Eva; această familie 
lărgită a mea mi-a furnizat câteva informaţii rudimentare 
despre alte religii. Astfel am aflat despre Mahabharata şi 
despre Sfântul Coran. Am învăţat despre fuga Profetului de 
la Mecca la Medina şi incendierea Lankăi. Bethlehem şi 
Ayodhya, Sfântul Petru şi Pelerinajul la Mecca au devenit 
parte din maturizarea mea. 

Asta nu înseamnă însă că eram vreun copil cine ştie ce 
credincios. Eram ca oricare alt puşti de vârsta mea, cu trei 
preocupări principale: mâncatul, dormitul şi jucatul. Multe 
după-amiezi le-am petrecut cu ţâncii din cartier, prinzând 
fluturi şi speriind păsările din grădina părintelui Timothy. În 
vreme ce Joseph, bătrânul servitor, ştergea praful în salon, 
eu o ştergeam pe afară, şi încercam să şterpelesc fructe 
coapte de mango, sub ochiul atent al grădinarului. În caz că 
mă prindea, îl blagosloveam cu o serie de înjurături 
meseriaşe în limba hindi. Dansam sălbatic în ploaia 
musonică, prindeam apoi peştişori din băltoacele pline ochi 
de ploaie, frunze şi noroi, şi sfârşeam până la urmă tuşind şi 
strănutând pe rupte, spre consternarea părintelui Timothy. 
Alteori jucam fotbal cu copiii străzii, mă întorceam acasă 
bătut şi plin de vânătăi şi apoi plângeam toată noaptea. 

Părintele Timothy ducea o viaţă foarte activă. Se plimba 
în fiecare dimineaţă, juca golf, volei şi tenis, citea cu 
pasiune şi-şi lua vacanțe de trei ori pe an, ca să-şi vadă 
bătrâna mamă din Anglia. Era şi un foarte talentat violonist. 
În majoritatea serilor ieşea în grădina luminată de lună, şi 
cânta cele mai romantice melodii pe care ţi le puteai 
imagina, încântându-ţi sufletul. Când ploua încontinuu, în 
timpul nopţilor din anotimpul musonic, îmi imaginam că 
cerul plânge după ce i-a ascultat melodiile atât de triste. 

Îmi plăcea să intru în biserică. Era o clădire veche, 
construită la 1878, cu vitralii şi un acoperiş spectaculos din 
lemn. Altarul era foarte frumos sculptat. Deasupra era o 


cruce mare cu Hristos şi cu literele INRI. Exista şi o 
sculptură cu Fecioara şi Pruncul şezând şi cu mulţi alţi 
sfinţi. Băncile erau făcute din lemn de tec, dar nu se ocupau 
până la refuz decât duminica. Părintele Timothy ţinea din 
amvon o predică lungă, în timpul căreia moţăiam şi mă 
trezeam doar când le dădea tuturor ostia şi vinul. Îmi 
plăcea să ascult orga şi corul. M-am îndrăgostit de ouăle de 
Paşti şi de pomii de Crăciun, care din păcate nu veneau 
decât o dată pe an, de nunțile la biserică, care se ţineau în 
toate anotimpurile. Aşteptam să spună părintele Timothy: 
„Şi acum poţi săruta mireasa” şi mă grăbeam să fiu primul 
care aruncă peste proaspeţii însurăţei confeti. 


Relaţia mea cu părintele Timothy n-a fost niciodată prea 
bine definită. Nu mi s-a explicat niciodată limpede dacă îi 
eram servitor sau fiu, parazit sau animal de companie. Aşa 
încât în primii mei ani de viaţă am trăit cu fericita iluzie că 
părintele Timothy era tatăl meu bun. Treptat, am început 
să-mi dau seama că ceva era în neregulă. Întâi de toate am 
observat cu mirare că toţi cei care veneau la slujbele de 
duminică dimineaţa îi spuneau „părinte”, şi mă mira că 
putea fi părintele atâtor oameni, şi că am atâţia fraţi şi 
atâtea surori, toţi mult mai mari decât mine. Eram uluit şi 
de faptul că el avea pielea albă şi eu nu. Aşa că într-o bună 
zi l-am întrebat cum se face că suntem aşa de diferiţi, şi ela 
destrămat lumea mea imaginară în care trăisem până 
atunci. Cu mare blândeţe în glas, mi-a explicat că eu sunt 
un orfan abandonat de mama mea în coşul cu haine de la 
orfelinatul Sfânta Maria, şi de aceea el era alb şi eu nu. 
Atunci am înţeles eu pentru prima dată diferenţa dintre 
„tată” şi „părinte”. În noaptea aceea, pentru întâia dată în 
scurta mea viaţă de până atunci, lacrimile mele n-au mai 
avut nimic de-a face cu durerea fizică. 

De îndată ce am înţeles că nu există nicio legătură 
biologică între mine şi părintele Timothy, am priceput că 
locuiesc în curtea bisericii doar datorită generozităţii sale, 


şi am decis să-i răsplătesc, măcar în parte, datoria pe care o 
aveam faţă de el. Am început să fac treburi mărunte, 
precum să duc hainele din coşul de rufe la maşina de spălat. 
Să rămân în faţa ei şi să mă uit cum se învârteşte de zor, 
minunându-mă că rufele ies ca prin farmec atât de curate. 
Odată s-a întâmplat că am băgat şi nişte cărţi prăfuite în 
maşina de spălat. Am început să spăl vasele din chiuveta din 
bucătărie. Şi, făcând-o, nu o dată am spart porţelanuri fine. 
M-am apucat de tăiat legume. Uneori fiind cât pe-aci să 
rămân fără un deget sau două. 

Părintele Timothy m-a prezentat multor enoriaşi ai săi. 
Am cunoscut-o pe bătrâna doamnă Benedict, care venea la 
slujbă zilnic, cu religiozitate, chiar dacă se declanşa urgia şi 
ploua cu spume, până ce într-o bună zi a alunecat pe 
trotuar şi a murit de pneumonie. Am participat la nunta 
Jessicăi, care atâta a plâns, încât tatăl ei a făcut infarct. Am 
fost odată invitat la ceai, în casa Colonelului Waugh, care 
era ataşatul militar australian în post la Delhi şi care părea 
că vorbeşte cu părintele Timothy într-o cu totul altă limbă. 
Am fost la pescuit cu domnul Lawrence, care n-a prins 
nimic şi apoi a cumpărat un păstrăv mare de la piaţă ca să- 
şi amăgească nevasta. 

Toţi cei pe care i-am cunoscut nu aveau decât vorbe de 
laudă pentru părintele Timothy. Spuneau că este cel mai 
bun preot pe care l-a avut vreodată parohia. L-am văzut 
alinându-l pe cel îndoliat, îngrijindu-l pe cel bolnav, 
împrumutându-i bani celui nevoiaş şi împărţindu-şi bucatele 
cu leproşii. Le zâmbea tuturor celor din parohie, avea leac 
pentru orice problemă şi un citat din Biblie pentru orice 
ocazie: naştere, botez, confirmare, prima comuniune, 
căsătorie sau moarte. 


E duminică şi biserica e plină de lume. Dar astăzi 
părintele Timothy nu mai stă singur în altar. Mai este un 
bărbat cu el. Îmbrăcat tot în sutană, şi cu un guler alb la 


gât. Seamănă mai degrabă a boxer decât a preot. Părintele 
Timothy îl prezintă. 

— „..E o mare plăcere pentru noi să-i urăm bun venit 
părintelui John Little, care s-a alăturat bisericii Sfântul Iosif 
ca preot asociat. Părintele John, după cum vedeţi, este mult 
mai tânăr decât mine, şi chiar dacă a fost hirotonisit doar 
acum trei ani, are o vastă experienţă. Sunt sigur că se va 
apropia mai uşor de tinerii credincioşi, care trăiesc cu iluzia 
că eu nu ştiu că m-au poreclit „bătrânul încuiat”. 

Enoriaşii chicotesc pe înfundate. 

Seara, părintele Timothy l-a invitat pe părintele John la 
cină. Joseph ar fi trebuit să-i servească, dar în dorinţa mea 
entuziastă de a-l impresiona pe părintele Timothy am luat 
supiera cea grea din bucătărie, şi acum încep să păşesc 
nesigur spre masa din sufragerie. Aşa cum era de aşteptat 
din partea unui puşti fără experienţă de şapte anişori, în loc 
să pun supiera pe masă o vărs pe părintele John. El se 
ridică în grabă în picioare şi primele vorbe care îi ies din 
gură sunt „ei drăcie!”. Părintele Timothy ridică din 
sprâncene, dar nu spune nimic. 

Trei zile mai târziu, părintele Timothy pleacă în vacanţă 
în Anglia, lăsându-mă pe mine şi biserica pe mâna 
părintelui John. Două zile mai târziu, dau nas în nas cu el 
când coboară pe treptele bisericii. 

— Bună dimineaţa, părinte, spun eu politicos. 

Părintele John mă priveşte cu dispreţ. 

— Tu eşti cretinul ăla de orfan care a vărsat supa pe 
mine, hai? Vezi cum te comporţi cât lipseşte părintele 
Timothy. Sunt cu ochii pe tine, să ştii. 


Joseph m-a trimis cu un pahar de lapte în camera 
părintelui John. Se uită la televizor, la un film. Mă pofteşte 
înăuntru. 

— Intră, Thomas. Nu vrei să urmărim împreună filmul? 

Mă uit spre televizor. E o peliculă englezească, despre 
nişte preoţi, cred, pentru că am văzut unul în sutană 


neagră, vorbind cu un altul în sutană albă. M-am liniştit la 
ideea că părintelui John îi place să vadă filme bune cu temă 
religioasă. 

În următoarea scenă, mă trece un fior pe şira spinării, 
pentru că a apărut o fetiţă, cam de vârsta mea, care stă pe 
un pat. Nu pare o fată prea normală, pentru că are o 
expresie ciudată şi ochii i se rotesc în toate direcţiile. 
Preotul cu sutana neagră intră în camera ei, cu o cruce în 
mână. O îndreaptă spre ea, şi ea începe să vorbească mai 
porcos decât am auzit eu vreodată, şi cu o voce răguşită de 
bărbat în toată firea. Îmi astup urechile, pentru că părintele 
Timothy mi-a spus în nenumărate rânduri să nu stau să 
ascult când se spun asemenea vorbe murdare. Brusc, fata 
tace. Şi apoi începe să râdă ca o nebună. Apoi deschide 
gura şi pe chip îi apare un rânjet oribil şi sinistru, şi scuipă 
un jet de apă ca dintr-un furtun de grădină, cu care îl udă 
pe preot. Îmi vine să vărs. Nu pot să mă mai uit şi fug jos în 
camera mea. Îl aud pe părintele John stricându-se de râs. 

— Întoarce-te, orfan cretin ce eşti, nu-i decât un film, 
strigă el după mine. 

În noaptea aceea sunt chinuit de coşmaruri cumplite. 


Trei zile mai târziu, merg la cumpărături cu Joseph, după 
carne şi ouă, legume şi făină. Când ne întoarcem la biserică, 
seara târziu, aud o motocicletă în urma mea. Până să apuc 
să mă uit, motociclistul e deja în dreptul nostru. Îmi arde o 
palmă în cap, începe să zbiere şi dispare într-un nor de 
praf. Nu l-am văzut decât din spate. E un bărbat masiv, 
îmbrăcat cu o haină de piele şi pantaloni negri foarte 
strâmţi, împreună cu un alt bărbat îmbrăcat cam la fel, în 
spatele său. Mă întreb cine e motociclistul şi de ce mi-a ars 
una în cap. Nu mă gândesc nicio clipă că ar putea fi 
părintele John. La urma urmei, nu sunt decât un cretin de 
orfan. 


O săptămână mai târziu, trebuie să duc nişte 
corespondenţă părintelui John, dar el tocmai face baie. 

— Lasă scrisorile pe masă, ţipă spre mine, din cadă. 

Tocmai mă pregătesc să ies din cameră, când văd ceva 
ieşind de sub saltea. Mă uit mai atent. E o revistă. O scot de 
acolo. Descopăr că sunt o mulţime de reviste asemănătoare, 
sub saltea. Nu sunt foarte groase, dar au coperte frumoase, 
lucioase. Şi nişte titluri bizare, ca de exemplu, Parada Gay şi 
Puterea Gay. Dar bărbaţii de pe coperte nu par deloc fericiţi 
sau veseli. Toţi sunt păroşi şi goi. Bag iute la loc revistele 
sub saltea. Tocmai dau să ies, când părintele John iese din 
baie. Are un prosop prins în jurul taliei. Pieptul însă îi este 
acoperit cu nişte modele făcute cu cerneală neagră, iar pe 
braţe are pictaţi nişte şerpi. 

— Ce cauţi aici? mă ia el la rost. Marş afară! 

Nu ştiu de ce părintele John avea desenele alea ciudate 
pe trup, şi ţinea revistele stranii sub pat. Nu sunt decât un 
cretin de orfan. 


Adesea văd nişte tineri care arată ciudat şi intră noaptea 
în biserică, ducându-se în camera părintelui John. Şi la 
părintele Timothy intrau enoriaşii la ore ciudate în noapte, 
dar niciodată pe motocicletă, îmbrăcaţi cu haine de piele, 
purtând lanţuri groase, metalice în jurul gâtului. Am decis 
să îl urmăresc pe unul dintre ei până în camera părintelui 
John. A bătut la uşă şi a intrat, după care părintele John a 
închis uşa. Mă uit pe gaura cheii. Ştiu că fac ceva foarte 
urât, dar mor de curiozitate. Prin gaura cheii îl văd pe 
părintele John şi pe tânărul în haină de piele, cum s-au 
aşezat pe pat. Părintele John a deschis sertarul şi a luat un 
pacheţel din plastic în care are nişte praf alb. L-a presărat 
într-o linie subţire pe dosul palmei stângi. Acelaşi lucru a 
făcut şi cu palma stângă a prietenului său. Amândoi se 
apleacă spre praf şi inhalează adânc. Praful alb pur şi 
simplu a dispărut în nările lor. Părintele John începe să 
râdă, ca nebuna din film. Prietenul lui vorbeşte: 


— Bună marfă, frate! Mult prea bună pentru unu' cu 
sutană. Dar cum naiba a ajuns unu' ca tine în rahatu' ăsta 
religios? 

Părintele John râde iar. 

— Mi-a plăcut cum se îmbracă tipii, face el, ridicându-se 
de pe pat. Vino, îi spune el prietenului său, şi pune mâna pe 
el. 

Eu o tulesc în grabă. 

Oare de ce şi-a băgat părintele John pudră de talc în nas? 
Zău că nu ştiu. Dar eu nu sunt decât un cretin de orfan. 


Părintele Timothy s-a întors în sfârşit din vacanţa din 
Anglia şi am fost tare încântat să-l revăd. Sunt convins că a 
auzit multe plângeri la adresa părintelui John, pentru că la 
numai două zile după aceea a izbucnit o ceartă serioasă 
între cei doi, în birou. Părintele John a ieşit ca o furtună din 
încăpere, furios foc. 


A trecut Paştele. Îmi mâncasem toate ouăle de Paşte. Şi 
doamna Gonzalves, menajera, chicotea de zor. 

— Ce s-a întâmplat, doamnă Gonzalves? am întrebat-o. 

— N-ai aflat? îmi şopti ea, pe un ton confidenţial. Joseph L- 
a prins pe părintele John în biserică alături de un alt bărbat, 
dar să nu spui nimănui, şi să nu-i sufli o vorbă părintelui 
Timothy, că o să fie prăpăd. 

Nu înţeleg. Ce dacă l-a găsit pe părintele John în biserică 
alături de un alt bărbat? Părintele Timothy este mereu cu 
alţi bărbaţi în biserică. De exemplu când se spovedesc. 

Astăzi, pentru prima dată mă aflu şi eu la spovedanie. 

— Fiule, ce-ai venit să-mi spui? m-a întrebat părintele 
Timothy. 

— Eu sunt, părinte. 

Părintele Timothy aproape că a sărit de pe scaun. 

— Ce cauţi aici, Thomas? Nu ţi-am spus eu că nu-i de 
glumit cu aşa ceva? 

— Am venit să mă spovedesc, părinte. Am păcătuit. 


— Serios? întreabă părintele Timothy, vădit înduioşat. Şi 
ce-ai făcut? 

— M-am uitat pe gaura cheii în camera părintelui John. Şi 
mi-am aruncat o privire şi peste nişte lucruri fără ca el să- 
mi dea voie. 

— Nu face nimic fiule, nu cred că vreau să aflu mai multe. 

— Ba nu, părinte, trebuie! nu mă las eu şi încep să-i spun 
despre revistele de sub saltea, despre desenele de pe trup, 
despre musafirii din toiul nopţii îmbrăcaţi în haine de piele 
şi de inhalatul talcului. 

În acea seară se iscă urgie, nu glumă, în birou, între cei 
doi preoţi. Trag cu urechea la uşă. Se ţipă mult. Părintele 
Timothy încheie conversaţia ameninţându-l pe părintele 
John că-l va reclama la Episcop. 

— Eu sunt preot, spune el. Când eşti preot, porţi o grea 
povară. Dacă nu eşti în stare, întoarce-te la seminar. 


Un excursionist englez în trecere prin Delhi a venit azi 
dimineaţă la părintele Timothy şi din vorbă-n vorbă acesta a 
aflat că băiatul este tot din York. Aşa încât l-a adus acasă şi 
i-a îngăduit să rămână câteva zile. M-a prezentat şi pe 
mine: 

— lan, el e Thomas, care locuieşte cu noi aici. Thomas, el 
este Ian. Ştii că e tot din York? M-ai întrebat mereu despre 
oraşul meu natal; acum poţi să-l întrebi şi pe el. 

Îmi place Ian. Are vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, 
pielea albă, ochi albaştri şi păr auriu. Mi-a arătat nişte poze 
din York. Am văzut o catedrală mare. 

— Se numeşte York Minster, îmi spune el. 

Şi îmi arată nişte imagini cu nişte grădini splendide, cu 
nişte muzee şi parcuri. 

— Ai cunoscut-o pe mama părintelui Timothy? l-am 
întrebat eu. Şi ea locuieşte în York. 

— Nu, dar am să o cunosc după ce mă întorc, acum că am 
adresa ei. 

— Mama ta tot la York locuieşte? 


— A locuit. A murit acum zece ani. A călcat-o o 
motocicletă. 

Scoate o poză din portofelul său şi mi-o arată. Are pielea 
albă, ochi albaştri şi păr auriu. 

— De ce ai venit în India? întreb eu. 

— Ca să mă întâlnesc cu tata. 

— Cu ce se ocupă tatăl tău? 

lan pare că şovăie un pic. 

— Predă într-o şcoală catolică din Dehradun. 

— 'Tu de ce nu locuieşti în Dehradun? 

— Pentru că studiez la York. 

— Atunci de ce nu locuieşte tatăl tău în York? 

— Are motivele lui, e complicat de explicat. Dar vine în 
vizită la mine de trei ori pe an. De aceea am decis să ajung 
şi eu la el în India. 

— Îţi iubeşti tatăl? 

— Da, foarte mult. 

— Ai vrea ca tatăl tău să rămână cu tine pentru 
totdeauna? 

— Da. Dar tatăl tău cu ce se ocupă? 

— Eu n-am tată. Sunt un cretin de orfan. 


Trei seri mai târziu, părintele Timothy i-a invitat la cină 
pe părintele John şi pe Ian. Au mâncat şi au stat de vorbă 
până noaptea târziu, ba chiar părintele 'Timothy a cântat şi 
la vioară. Părintele John a plecat puţin după miezul nopţii, 
dar părintele Timothy şi lan au continuat să stea la tacilale. 
M-am întins în pat, trăgând cu urechea la cum se râdea, 
pentru că se auzea foarte bine prin fereastra deschisă. Nu 
puteam să adorm. 


Este o noapte cu lună şi bate un vânt puternic. Eucalipţii 
din curte se îndoaie la pământ, frunzele foşnind 
ameninţător. Îmi vine să mă duc la toaletă şi mă ridic din 
pat. În timp ce mă îndrept spre baie, văd lumină în camera 
părintelui John. Aud şi ceva zgomote, şi atunci mă duc în 


vârful picioarelor spre uşa lui. E închisă, aşa că mă uit pe 
gaura cheii. Mă înspăimântă ce văd acolo. lan este aplecat 
peste masă, iar părintele John s-a aplecat peste el. Pijamaua 
i-a căzut la picioare. Sunt total derutat. Oi fi eu un cretin de 
orfan, dar îmi dau seama că probabil ceva nu-i în regulă în 
scena asta. O zbughesc de acolo şi intru ca o furtună la 
părintele Timothy, care doarme dus. 

— 'Trezeşte-te, părinte! Părintele John îi face ceva rău lui 
lan, urlu eu. 

— Cui? Lui lan? întreabă părintele Timothy, deodată 
foarte treaz. 

Ne repezim amândoi spre camera părintelui John; 
părintele Timothy dă buzna înăuntru. Şi vede şi el ceea ce 
tocmai am văzut şi eu. Se albeşte într-atât la faţă, încât am 
certitudinea că o să leşine. Se ţine de uşă, ca să nu se 
prăbuşească. Apoi se înroşeşte la faţă, de furie. Aproape că 
face spume la gură. M-am speriat. Nu l-am văzut niciodată 
atât de înfuriat. 

— Ian, du-te imediat în camera ta, zbiară el. Şi tu, 
Thomas. 

Fac ce mi se spune, deşi chiar că nu mai înţeleg nimic. 


A doua zi în zori aud două bătăi grave de clopot venind 
dinspre biserică. Îmi dau seama imediat că s-a întâmplat 
ceva foarte rău. Mă reped în biserică şi ce mi-e dat să văd 
acolo e atât de oribil încât mă ia cu leşin. Părintele Timothy 
zace într-o baltă de sânge, lângă altar. E chiar sub lisus 
răstignit pe cruce. E îmbrăcat în sutana lui şi pare 
îngenuncheat în rugăciune. La zece paşi de el zace trupul 
părintelui John, împroşcat cu sânge. Capul i-a fost zdrobit şi 
se văd bucățele mici din creierul lui lipite pe băncile din 
biserică. E îmbrăcat în haine de piele. Pe braţe se văd încă 
şerpii negri. Mâna dreaptă îi este încleştată pe o puşcă. 

Am văzut scena şi acum simt că nu mai am aer în 
plămâni. Ţip. E un strigăt ascuţit, care a străbătut ca un 
glonţ dimineaţa asta ce pare împietrită, şi o sparge în mii de 


bucăţi. A speriat până şi ciorile din eucalipţi; au zburat 
înspăimântate care încotro. Ajunge la Joseph, care şterge 
praful de pe ornamentele din salon; el se opreşte o clipă şi 
îşi ciuleşte urechile. Ajunge la doamna Gonzalves şi o face 
să iasă iute de sub duş. Şi ajunge şi la Ian, care se scoală în 
grabă şi vine în fugă în biserică. 

Mă găseşte aplecat peste părintele Timothy, bocind aşa 
cum numai un copil de opt ani o poate face, atunci când 
pierde tot ce are pe lumea asta. lan se aşază lângă mine. Se 
uită spre trupul neînsufleţit al părintelui Timothy şi începe 
şi el să plângă cu sughiţuri. Ne ţinem de mână şi plângem 
împreună aproape trei ore în şir, chiar şi după venirea 
jeepului de poliţie cu girofarul lui cu tot, ori a doctorului în 
halat alb, care a sosit cu ambulanţa. Continuăm să plângem 
şi după ce au acoperit cadavrele cu o pânză albă şi le-au 
dus la salvare, şi chiar şi după ce Joseph şi doamna 
Gonzalves ne-au dus în casă, străduindu-se să ne consoleze 
cum pot şi ei. 

Târziu, mult mai târziu, lan mă întreabă: 

— De ce ai plâns atât de tare, Thomas? 

— Pentru că azi am devenit cu adevărat orfan, i-am 
răspuns. El mi-a fost părinte. Aşa cum le-a fost părinte 
tuturor celor care au venit în această biserică. Dar tu de ce 
ai plâns? Pentru ce ai făcut cu părintele John? 

— Nu, am plâns pentru că şi eu am pierdut totul. Şi eu 
am devenit orfan ca şi tine. 

— Dar tatăl tău e viu, e în Dehradun, am strigat eu. 

— Nu-i adevărat! Am minţit! 

Şi începe să plângă iar cu sughiţuri. 

— Acum îţi pot spune adevărul. Timothy Francis ţi-o fi 
fost ţie „părinte”, dar mie mi-a fost tată de-adevăratelea. 


Pe chipul Smitei se citeşte o tristeţe profundă. 

— Ce poveste nefericită, spune ea. Deci asta a vrut să 
spună părintele Timothy atunci când a vorbit despre povara 
unui preot. Este uimitor cum a trăit atâta vreme o viaţă 


dublă, cea a unui preot care era căsătorit în secret şi era şi 
tată. Ce s-a întâmplat cu lan până la urmă? 

— Nu ştiu. S-a întors în Anglia, la un unchi, cred. 

— Şi tu? 

— Am ajuns într-un internat. 

— Înţeleg... povesteşte-mi acum despre cea de-a doua 
întrebare, spune Smita, apăsând pe tasta „Play” de pe 
telecomandă. 


Suntem încă în pauza publicitară. 

Prem Kumar se apleacă spre mine şi îmi şopteşte: 

— Hai să-ţi spun care va fi următoarea întrebare. O să 
vreau să aflu ce înseamnă FBI. Ai auzit de această 
organizaţie, nu-i aşa? 

— Nu, am dat eu din cap. 

El se strâmbă. 

— Ştiam eu. Am vrea să mai câştigi măcar ceva bănuţi. 
Pot să schimb întrebarea cu o alta. Spune-mi repede, dacă 
ştii vreo prescurtare. 

M-am gândit puţin înainte să răspund. 

— Nu ştiu ce înseamnă FBI, dar ştiu ce înseamnă INRI. 

— Ce mai e şi asta? 

— Scrie sus pe cruce. 

— Bine, bine, o să caut în baza de date. 

Se termină pauza publicitară. Începe melodia emisiunii, 
jingle-ul. 

Prem Kumar se întoarce spre mine. 

— Spune-mi, domnule Rama Mohammad Thomas, că sunt 
curios, ce religie ai? Din nume s-ar zice că le ai pe toate. 
Unde te duci să te rogi? 

— Oare trebuie să mergi la templu, la biserică sau la 
moschee ca să te rogi? declam eu. Eu cred în ceea ce spune 
Kabir. Hari este la răsărit şi Allah la apus. Cercetează în 
sufletul tău şi îi vei descoperi şi pe Rama şi pe Karim. 

— Bine spus, domnule 'Thomas. Se pare că eşti expert în 
religii. Dacă aşa stau lucrurile, următoarea întrebare va fi 


foarte simplă pentru tine. lată deci întrebarea numărul doi 
pentru două mii de rupii. Ce scrie de obicei pe o cruce? A) 
IRNI, B) INRI, C) RINI sau D) NIRI? E clară întrebarea, 
domnule Thomas? 

— Da, foarte clară, răspund eu. 

— OK, să auzim răspunsul. 

— Răspunsul este „B”. INRI. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur? 

— Da, foarte sigur. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie pe 
ecran. 

— Categoric, sută la sută corect! Tocmai ai câştigat două 
mii de rupii! 

— Amin, spun eu. 


5.000 
DE RUPII 


PROMISIUNEA UNUI FRAIE 


Trebuie să analizezi atent şi pe toate părțile 
problemele care apar înainte să iei o hotărâre. Să pui 
ceva deoparte pentru posibilele urgenţe. Noii vecini 
te vor întâmpina cu urale, vei avea o mică problemă 
acasă, dar o vei rezolva rapid şi corect; nu da sfaturi 
inteligente, decât dacă realmente ţi se cere părerea. 


Asta scrie în horoscopul din ziarul Maharashtra Times de 
azi, pentru Capricorni ca mine, născuţi în ultima săptămână 
a lui decembrie. 

Eu nu citesc Maharashtra Times, de fapt nu citesc niciun 
ziar. Dar din când în când şterpelesc câte un exemplar al 
domnului Barve. E bun ca să înteţeşti focul la bucătărie şi 
uneori, în momentele când n-am nimic altceva de făcut, îmi 
arunc un ochi peste paginile lui, chiar înainte să-l înghită 
flăcările şi să-l transforme în cenuşă. 

Nici în horoscoape nu cred niciun pic. Dacă aş fi crezut, 
ar fi trebuit să mă aştept să fiu deja mort la ora asta, 
conform predicţiilor făcute de Pandit Ramashankar Shastri. 
Horoscopul de astăzi însă pare să conţină un sâmbure de 
adevăr. S-au mutat alături nişte vecini noi, şi avem şi o 
problemă în casă. 

Tocmai m-am întors de la spectacolul de matineu de la 
cinematograful Regal Talkies; Salim e turbat de furie. Rupe 


în bucăţi toate afişele cu Armaan Ali, cele care au împodobit 
pereţii cămăruţei noastre vreme de aproape trei ani. Afişul 
cu Armaan în haină de piele a fost făcut deja bucățele, 
bucățele. Pe cel cu Armaan pe motocicletă l-a tăiat cu 
cuțitul. Armaan fără cămaşă, cu pieptul lui păros, a luat şi el 
drumul coşului de gunoi. Armaan cu puşca e făcut fâşiuţe, 
iar Armaan cu calul său au fost amândoi aruncaţi pe foc. 
Odată ce nu mai avem afişe pe pereţi, cămăruţa noastră, cu 
cele două paturi drept singura mobilă, arată deodată şi mai 
pustie, iar urmele de mucegai de pe pereţii văruiţi sunt 
acum la vedere. 

În ciuda avertismentului din horoscop, nu mă pot abţine 
şi-i dau un sfat inteligent lui Salim. 

— Îţi dai seama câtă dreptate am avut acum zece luni, 
când încercai să-l împaci pe Armaan cu Urvashi? [i-am zis 
eu să nu-ţi bagi nasul în treburile altora, şi că nu trebuie să 
transformi necazurile lor în problema ta personală? Asta să- 
ţi fie învăţătură de minte. 

Salim mă aude, ursuz, în vreme ce calcă în picioare afişul 
cu Armaan într-o piscină, înconjurat de un stol de frumuseți 
locale. 

Aud paşi şi voci de dincolo de uşă. În sfârşit, avem vecini 
noi în cămăruţa de alături. Sunt foarte încântat. 
Întotdeauna e bine să cunoşti oameni noi. Sper ca aceşti 
chiriaşi să aibă nişte băieţi de vârsta mea. Putul şi 
Dhyanesh nu sunt o companie rea, dar nu prea le dau voie 
părinţii să se joace cu mine duminica; este singura zi în 
care nu trebuie să merg la muncă. Ajay se dă întotdeauna 
mare şi asta mă calcă pe nervi. Şi-a bătut joc de mine în faţa 
tuturor când i-am spus că m-am angajat la o oţelărie. Sigur 
că nu e la fel de palpitant ca atunci când lucrezi pentru o 
vedetă de cinema, dar e mai bine decât să ajungi în stradă. 


După ce am lucrat o vreme pentru actriţa Neelima 
Kumari, locuind în apartamentul ei, aproape că am uitat 
cum e să trăieşti într-un chawl:2%. Cu cele câteva cămăruţe 


ocupate de sărăntoci, un chawl este subţioara urât 
mirositoare a Mumbai-ului... Cei care locuiesc aici sunt doar 
cu puţin mai răsăriţi decât cei din mahalalele cele mai de 
jos, de soiul lui Dharavi. Aşa cum mi-a spus mie odată 
domnul Barve, bogaţii, cei care locuiesc în case de 
marmură şi granit cu câte patru dormitoare, se bucură de 
viaţă. Cei din mahalale, care trăiesc în nişte magherniţe 
scorojite, suferă în viaţă. lar noi, cei care am ajuns să trăim 
în chawl-urile super aglomerate, pur şi simplu vieţuim. 

Să trăieşti într-un chawl înseamnă şi nişte avantaje. Ceea 
ce i s-a întâmplat Neelimei Kumari nu s-ar putea întâmpla 
niciodată aici, pentru că în chawl toată lumea ştie fiecare 
mişcare a celuilalt. Cu toţii au un acoperiş comun deasupra 
capului, şi un loc comun unde-şi fac nevoile şi se spală. 
Locuitorii din chawl nu se întâlnesc cu ocazii mondene, ci 
când stau la coadă, afară, la toaletele comune. Se zvoneşte 
de exemplu că domnul Gokhale a cunoscut-o pe doamna 
Gokhale în timp ce stăteau la coadă la latrină, şi s-au 
îndrăgostit. După nici o lună s-au şi căsătorit. 

Nicio şansă să mă îndrăgostesc eu de vreo fată din chawl. 
Sunt toate grase şi urâte, şi nu seamănă deloc cu Priya 
Kapoor, actriţa mea preferată. În plus, se joacă doar cu 
păpuşile alea tâmpite ale lor şi habar n-au ce-i ăla un joc 
serios cum sunt boxul sau kabaddi. Nu că aş apuca eu prea 
mult să joc aşa ceva. Toată ziua lucrez la oţelărie, şi ajung 
acasă abia pe la şase. Să topeşti metalul e o treabă 
anevoioasă. Fierul topit te încinge şi te sufocă cu 
fierbinţeala lui, şi flăcările alea de un portocaliu aprins te 
orbesc. 

— Thomas, aud eu o voce. 

Este vocea domnului Ramakrishna, administratorul. E un 
om foarte important. La domnul Ramakrishna mergem ori 
de câte ori se arde un bec sau nu e presiune la apă. Îl 
implorăm pe domnul Ramakrishna să ne amâne atunci când 
nu avem destui bani ca să-i plătim chiria lunară. Ne-am dus 
la domnul Ramakrishna ca să repare balustrada de lemn de 


la etajul întâi, care era atât de şubredă, încât devenise un 
pericol. 

Cum ies eu din cameră, îl văd pe domnul Ramakrishna 
stând în picioare alături de un bărbat mărunt, de vârstă 
mijlocie, care se încruntă de parcă n-ar mai fi fost de multă 
vreme la toaletă. 

— Thomas, el este domnul Shantaram. E noul nostru 
chiriaş, care va sta în apartamentul de lângă tine. l-am spus 
domnului Shantaram că eşti un băiat pe care se poate bizui, 
aşa încât te rog să-i ajuţi pe el, pe soţia sa şi pe fiica lor să 
se instaleze aici. Bine atunci, domnule Shantaram, eu acum 
am plecat. 

„Of, fir-ar să fie”, îmi zic. „N-are băieţi.” 

Încerc să le văd şi eu pe nevastă şi fiică, dar nu reuşesc 
decât să zăresc o femeie cu părul cărunt şi o fată mai mare 
decât mine, cu părul lung şi negru, prins la spate, şi care 
stă pe pat. Shantaram observă că trag cu ochiul în 
apartamentul lui şi închide repede uşa. 

— Cu ce vă ocupați? îl descos pe Shantaram. 

— Sunt om de ştiinţă, răspunde omul, sunt astronom. 
Oricum n-ai tu cum să pricepi ce-i aia. Acum fac o pauză. 
Sunt director de vânzări la showroom-ul Vimal. Locuinţa 
asta este doar ceva temporar. N-o să facem prea mulţi 
purici pe-aici. În curând ne vom muta într-un apartament 
de lux din Nariman Point. 

Ştiu că domnul Shantaram minte. Cine îşi permite să 
locuiască în Nariman Point nu stă niciodată într-un chawl 
nici măcar temporar: 

Pereţii încăperilor de la noi sunt foarte subţiri. Dacă pui 
urechea pe peretele despărțitor şi te concentrezi bine, sau 
eventual foloseşti şi un pahar răsturnat de care îţi sprijini 
urechea, poţi auzi aproape tot ce se întâmplă alături. Eu şi 
cu Salim o facem adesea cu vecinii din stânga, a căror 
încăpere dă spre zidul nostru de la bucătărie. Domnul şi 
doamna Bapat nu mai sunt un cuplu tânăr. Se zvoneşte 
chiar că domnul Bapat o bate pe doamna Bapat, dar cu 


siguranţă că peste noapte se împacă, pentru că eu şi cu 
Salim îi auzim adesea cum respiră sacadat şi gâfâie de-a 
dreptul, printre oftaturi cu „oh” şi „ah” şi atunci noi 
începem să chicotim. Potrivesc frumos o ceaşcă de inox în 
dreptul peretelui care ne desparte de domnul Shantaram şi 
îmi îngrop urechea în ea. Aud perfect tot ce vorbeşte omul 
de ştiinţă. 

— Ce mizerie-i locul ăsta. E cu totul sub demnitatea mea 
să rămân aici, dar de dragul vostru am să îndur această 
umilinţă, până o să-mi găsesc o slujbă ca lumea. Ascultaţi- 
mă cu atenţie, să nu prind vreun copil al străzii că intră la 
noi în casă. Cine ştie de prin ce văgăuni au venit. Sunt doi 
chiar alături. Derbedei unşi cu toate alifiile. Gudiya, dacă te 
prind că vorbeşti cu vreunul dintre neisprăviţii din mahala, 
ai să ai de-a face cu cureaua mea. Ne-am înţeles? tună el. 

Intru în panică şi scap ceaşca din mână. 

În următoarele săptămâni, îl văd foarte puţin pe domnul 
Shantaram, iar pe nevasta şi pe fiica lui niciodată. Probabil 
că fata merge la şcoală în fiecare zi, îmi zic, căci până să mă 
întorc eu acasă de la oţelărie, este deja în cameră încuiată 
bine. Salim nici măcar n-a observat că avem vecini noi. Nu 
prea are timp liber, pentru că e comisionar şi trebuie să 
ducă gustările la timp. Se trezeşte la şapte dimineaţa şi se 
îmbracă. Poartă o cămaşă lălâie albă, pyjama din bumbac, şi 
pe cap îşi pune o tichie ca a lui Nehru. Tichia este semnul 
de recunoaştere al tuturor dabbawallahs din Mumbai, şi 
sunt aproape cinci mii. În următoarele două ore, adună 
mâncarea făcută în casă şi o pune în cutii pentru 
aproximativ douăzeci şi cinci de apartamente. După care le 
duce la Ghatkopar, la gara locală. Aici gustările sunt triate 
în funcţie de destinaţie, fiecare având pe capace un cod de 
culoare făcut din nişte puncte, linii şi cruciuliţe. Apoi sunt 
încărcate în trenuri speciale spre a fi livrate, exact la ora 
prânzului, şefilor din clasa de mijloc şi muncitorilor calificaţi 
din Mumbai. De aici Salim primeşte alte asemenea gustări 
venite cu alt tren, pe care le livrează el însuşi în zona 


Ghatkopar, după ce descifrează punctele şi liniile, care 
reprezintă adresele. Trebuie să fie foarte atent, pentru că o 
singură greşeală îl poate costa jobul. Nu îndrăzneşte să dea 
o cutie cu carne de vacă unui hindus, sau una cu porc unui 
musulman, ori cu usturoi şi ceapă unui vegetarian jainist. 

E deja ora nouă seara. Salim frunzăreşte o revistă de 
cinema. Eu sunt în genunchi în pat, cu urechea pe ceaşca 
de inox lipită la perete. Îl aud pe Shantaram cum vorbeşte 
cu fiică-sa. 

— Uite Gudiya, ia priveşte aici. Iocmai am reglat 
telescopul. Vezi obiectul acela roşu aprins din mijloc? Este 
planeta Marte. 

Îi şoptesc lui Salim: 

— la repede o ceaşcă, trebuie să auzi asta. 

Salim îşi lipeşte urechea de perete. În următoarea 
jumătate de oră ascultăm un comentariu non-stop despre 
bolta cerească. Aflăm despre constelaţiile stelare, galaxii şi 
comete. Auzim despre Ursa Mare şi Ursa Mică. Despre ceva 
care se cheamă Calea Lactee şi despre Steaua Polară. 
Învăţăm despre inelele lui Saturn şi lunile lui Jupiter. 

Ascultându-l pe Shantaram, mă cuprinde un dor. Aş fi 
vrut să am şi eu un tată care să mă înveţe despre stele şi 
plante. Cerul nopţii, care pentru mine până acum n-a fost 
decât o masă informă şi neagră, devine brusc un loc plin de 
înţelesuri şi minunăţii. De îndată ce Shantaram îşi încheie 
cursul, Salim şi cu mine ne întindem gâtul pe fereastra de la 
etajul întâi, încercând să descoperim punctele stelare pe 
care ni le-a dezvăluit. Fără ajutorul unui telescop nu vedem 
decât nişte punctuleţe pe cerul întunecat, dar chiuim de 
încântare când recunoaştem cele şapte stele ale Ursei Mari. 
Ba chiar şi faptul că am aflat că petele negre de pe lună nu 
sunt nişte cusururi ale ei, ci nişte cratere şi mări în toată 
regula, ne umple de satisfacţie, de parcă am fi desluşit 
misterele universului. 

În noaptea aceea n-o mai visez pe femeia cu sariul alb 
fluturându-i în vânt. Visez inelele lui Saturn şi lunile din 


jurul lui Jupiter. 

O săptămână mai târziu, sunt alertat de un sunet nou 
care vine din camera lui Shantaram. „Miau!” Mă cocoţ la 
perete, cu dispozitivul meu de ascultare inoxidabil în mână. 

O aud pe Gudiya: 

— Uite, tata, spune ea, am primit un pisoiaş. Nu-i aşa că-i 
adorabil? Mi l-a daruit Rohimi, dintre puii pe care tocmai i-a 
fătat pisica ei. Pot să-l ţin? 

— Nu prea sunt eu de acord cu animalele de casă, 
mormăie doamna Shantaram. Abia de-i loc pentru oameni 
aici, unde să mai ţinem şi un animal? 

— Te rog, mămico, e un pisoiaş aşa drăguţ. le implor, 
tată, lasă-mă, pledează ea. 

— Bine, bine, Gudiya, cedează Shantaram. Poţi să-l ţii. 
Dar cum îi vei spune? 

— Îţi mulţumesc, tăticule! Eu mă gândeam să-i zic 
Tommy. 

— Nu, e un nume mult prea banal. Motanul ăsta va locui 
în casa unui astronom, aşa încât trebuie să aibă nume de 
planetă. 

— Care anume? Să-i zicem Jupiter? 

— Nu. E cel mai mic din familie, aşa încât nu putem să-i 
spunem decât Pluton. 

— Grozav, îmi place numele, tată! Hai, Pluton! Pluton, hai 
să bem nişte laptic. 

— Miaaau, răspunde Pluton. 


Aceste frânturi din discuţiile pe care le surprind cu cana 
mea mă fac să-mi schimb părerea despre Shantaram. Poate 
că până la urmă nu-i chiar un om aşa de rău. Din nou mi-am 
dat seama că aparențele pot fi înşelătoare şi că diferenţa 
dintre bine şi rău este una aproape imperceptibilă. 

Într-o seară curând după aceea, Shantaram vine acasă 
beat turtă. Duhneşte a whisky. Păşeşte nesigur şi are nevoie 
de ajutor ca să urce scările. La fel se întâmplă şi în zilele 


următoare. Foarte curând toată lumea din chawl s-a 
dumirit că domnul Shantaram e un beţivan. 

În filmele indiene beţivii sunt invariabil personaje 
nostime. Gândiţi-vă la Keshto Mukherjee, mereu cu sticla în 
mână şi hohotind de râs. Beţivii din viaţa reală, constat, nu 
sunt deloc amuzanţi; sunt înspăimântători. De câte ori 
Shantaram vine acasă ameţit, nu-mi mai trebuie niciun 
dispozitiv de ascultare. Urlă cât îl ţin plămânii, iar eu şi cu 
Salim tremurăm de frică în cămăruţa noastră, de parcă la 
noi ar ţipa. Înjurăturile lui devin un fel de ritual şi de-abia 
aşteptăm să înceapă să sforăie ca să putem şi noi să 
dormim. Am început să ne temem de răstimpul dintre 
întoarcerea acasă de la muncă a lui Shantaram şi prăvălirea 
lui în pat. Acest interval a devenit pentru noi o zonă a fricii. 

Mă gândesc că-i o fază trecătoare şi că până la urmă 
Shantaram îşi va reveni. Dar lucrurile se înrăutăţesc. Omul 
începe să bea şi mai mult şi să arunce cu diverse obiecte. A 
început cu paharele de plastic şi cu cărţile pe care le 
trânteşte dezgustat de pereţi. Apoi s-a apucat să spargă 
vase de tot felul. Vacarmul pe care-l face transformă viaţa 
vecinilor într-un coşmar. Ştiu însă că nu se pune în niciun 
caz problema să ne plângem domnului Ramakrishna. Glasul 
unui puşti de treisprezece ani şi al unuia de unsprezece, 
care veşnic n-au bani de chirie, n-are prea multă greutate 
în faţa lui. Aşa încât pur şi simplu ne ascundem în pat, ori 
de câte ori mai zboară câte un obiect spre peretele comun, 
şi ne ghemuim, morţi de frică, când se mai sparge câte o 
farfurie sau vreun alt obiect din porțelan. 

Dar perioada asta nu durează nici ea prea mult. Curând 
Shantaram începe să arunce cu lucruri în oameni. Mai ales 
în familia lui. Ura lui cea mare este îndreptată spre soţia lui. 

— Scârba naibii, zbiară el, numai din cauza ta am ajuns în 
halul ăsta. Aş fi putut să scriu studii despre găurile negre 
din Univers şi în loc de asta le arăt bluze şi sariuri unor 
nenorocite de gospodine. Te urăsc! De ce nu mori naibii 
odată? 


Şi mai aruncă cu câte-o piperniţă, un pahar sau o 
farfurie, în nevastă, fiică, sau pisoi. 

Într-o seară, a întrecut orice limită. Aruncă cu o ceaşcă 
plină cu ceai fierbinte în nevastă-sa. Gudiya încearcă să fie 
scut pentru mama ei şi lichidul fierbinte sare pe ea, 
opărindu-i faţa. De durere, ţipă ca din gură de şarpe. 
Shantaram e atât de beat, încât nici nu-şi dă seama ce-a 
făcut. Eu mă reped să fac rost de un taxi pentru doamna 
Shantaram, ca să-şi ducă fiica la spital. 

Două zile mai târziu, mă pomenesc cu ea la uşă; a venit 
să mă întrebe dacă nu vreau să mă duc s-o vizitez pe 
Gudiya. 

— Se simte foarte singură. Ai putea să stai un pic de 
vorbă cu ea. 


Aşa se face că o însoțesc pe doamna Shantaram; sunt la 
prima mea vizită într-un spital. Primul lucru care mă izbeşte 
de cum intru în clădire e mirosul. Mi se face greață de la 
duhoarea scârboasă de dezinfectant, care se strecoară în 
fiecare colţişor din saloanele acelea murdare. Al doilea 
lucru care mă impresionează este că nu văd pe nimeni 
fericit. Pacienţii zac în paturile lor verzi şi gem, suferă şi se 
plâng; până şi infirmierele şi doctorii au feţe sumbre. Dar 
cel mai îngrozitor lucru dintre toate este indiferența. De 
fapt, nimănui nu-i pasă de tine. Eu îmi închipuiam că o s-o 
găsesc pe Gudiya înconjurată de doctori şi asistente, şi când 
colo o găsesc zăcând de una singură într-un pat amărât la 
Secţia de Arşi, şi nicio infirmieră de serviciu. Chipul îi este 
ascuns de bandaje; doar ochii negrii i se mai văd. 

— Gudiya, uite cine a venit să te vadă, îi spune doamna 
Shantaram, arătând spre mine. 

Mă apropii de ea, temător. E cu siguranţă mult mai mare 
decât mine. Eu nu sunt decât un voyeur care a auzit nişte 
frânturi din existenţa ei; nici n-o cunosc bine. Nu-i văd 
buzele, dar îmi dau seama după ochi că-mi zâmbeşte şi că 
sparge gheaţa între noi. 


Stau cu ea trei ore, discutăm de una şi de alta. Gudiya mă 
întreabă: 

— Cum de ai un nume atât de neobişnuit: Rama 
Mohammad Thomas? 

— E o poveste foarte lungă. Am să ţi-o spun când te faci 
bine. 

Îmi povesteşte mai multe despre ea. Aflu că este în 
ultimul an de liceu şi va merge apoi la Universitate. Vrea să 
devină doctor. Mă întreabă despre mine. Nu-i povestesc 
nimic despre Părintele Timothy sau despre ceea ce s-a 
întâmplat cu mine mai apoi, dar îi spun despre experienţele 
mele în chawl. Care-i viaţa în oţelărie. Mă ascultă cu toată 
atenţia şi mă face să mă simt foarte important şi dorit. 

Vine un doctor şi îi spune doamnei Shantaram că fata ei a 
avut noroc. Că nu sunt decât arsuri de gradul întâi, şi deci 
nu vor rămâne cicatrice. Peste o săptămână va fi externată. 

În cele trei ore pe care le petrec cu Gudiya aflu o mulţime 
de lucruri despre tatăl ei. Doamna Shantaram intervine şi 
ea: 

— Soţul meu este un celebru savant în ştiinţe spaţiale. 
Mai degrabă, a fost. A lucrat la Institutul de Cercetări 
Spațiale Aryabhatta, unde analiza stelele cu ajutorul unor 
telescoape imense. Locuiam într-o casă mare din campusul 
Institutului. Acum trei ani a descoperit o nouă stea. Era o 
descoperire ştiinţifică foarte importantă, dar un alt coleg şi- 
a însuşit toate meritele. Asta l-a debusolat total pe soţul 
meu. S-a luat de băutură. A început să se certe cu colegii şi 
într-o bună zi s-a enervat atât de tare pe directorul 
Institutului că era să-l omoare în bătaie. A fost imediat dat 
afară, şi a trebuit să-l implor pe director să nu cheme poliţia 
ca să-l aresteze. După ce a părăsit Institutul, soţul meu a 
căpătat o slujbă, ca profesor de fizică într-o şcoală bună, 
dar n-a reuşit să-şi stăpânească patima băuturii şi accesele 
de violenţă, îi snopea pe băieţi pentru o nimica toată, şi în 
şase luni a fost dat afară. De atunci încolo a avut parte de 
slujbe dintre cele mai ciudate, director de cantină la nişte 


birouri, contabil într-o fabrică, şi acum vânzător într-un 
magazin de haine. Şi, pentru că ni s-au terminat şi toate 
economiile, a trebuit să ne mutăm în chawl. 

— N-ar putea domnul Shantaram să se lase de băutură? 
am întrebat-o eu. 

— Soţul meu mi-a jurat că n-o să se mai atingă de un 
strop de alcool. Pentru o vreme am sperat că a trecut ce a 
fost mai rău. Numai că nu s-a putut ţine de promisiune, şi 
uite ce s-a întâmplat. 

— Vreau să te rog ceva, Rama Mohammad Thomas, 
spune Gudiya. Te rog să ai tu grijă de Pluton până mă întorc 
acasă. 

— Sigur că da, îi promit eu solemn. 

Întinde braţul şi mă ia de mână. 

— Tu eşti fratele pe care nu l-am avut niciodată, zice. Nu- 
i aşa, mămMico? 

Doamna Shantaram încuviinţează din cap. 

Nu ştiu ce să spun. Pentru mine e un nou tip de relaţie. 
Pe vremuri, îmi imaginam că sunt fiul cuiva, dar niciodată şi 
fratele cuiva. Acum o ţin de mână pe Gudiya şi simt o 
legătură nemărturisită dintre noi. 

În noaptea aceea visez o femeie în sari alb, strângând în 
braţe un copilaş. Vântul şuieră în urma ei, părul îi acoperă 
faţa, nu reuşesc s-o desluşesc. Lasă pruncul în coşul cu rufe 
şi pleacă. Exact atunci apare o altă femeie. Şi ea este înaltă 
şi graţioasă, nici ei chipul nu i se vede, dar din pricina 
bandajelor. Ia copilul din coş şi-l acoperă cu sărutări. 

— Frăţiorul meu, spune ea. 

— Suuurioarăă, gângureşte copilaşul. 

— Miau! 

Ultimul glas este mai mult un strigăt strident în noapte, 
al unui pisoi. Mă trezesc şi încerc să-mi dau seama dacă l- 
am auzit în vis sau din camera de alături. 

A doua zi în zori descopăr trupuşorul schilodit al lui 
Pluton, zăcând în coşul de hârtii în care domnul Barve 
aruncă de obicei ziarul Maharashtra Times. Gâtul pisoiului 


e frânt şi blăniţa îi miroase a whisky. Îl aud pe Shantaram 
spunându-i soţiei sale că Pluton a fugit. Eu ştiu care-i 
adevărul, dar n-are rost să-l mai spun. Pluton a fugit, într- 
adevăr, într-o altă lume, una mai bună cred. 

— Îmi place foarte mult Gudiya, îi spun eu lui Salim. 
Trebuie să am grijă ca Shantaram să nu-i mai facă una ca 
asta. 

— Şi cum crezi că o să reuşeşti? E familia lui. 

— E şi treaba noastră. La urma urmelor, suntem vecini. 

— Nu mai ţii minte ce mi-ai spus cândva? Că nu-i bine să- 
mi vâr nasul în treburile altora şi să fac din necazurile lor o 
problemă a mea personală... Nu aşa mi-ai spus, 
Mohammad? 

N-am avut ce replică să-i dau. 


Gudiya s-a întors acasă, dar n-am putut s-o văd, pentru că 
Shantaram nu permite niciunui băiat să intre la el. Doamna 
Shantaram mi-a spus că soţul ei a înţeles ce a făcut şi că 
acum o să se îndrepte, deşi în adâncul sufletului ei ştie că 
Shantaram nu-şi mai poate reveni. 

Dar nici măcar ea nu bănuieşte cât de mult rău va mai 
face bărbatul ei de aici încolo. La nicio săptămână după ce 
Gudiya s-a întors de la spital, începe. Încearcă s-o mângâie. 
Dar nu ca un tată. La început, n-am înţeles. Am auzit doar 
cum spunea că Gudiya este luna lui, şi pe doamna 
Shantaram care plângea şi Gudiya care ţipa: 

— Tată, nu mă atinge! Te rog, tată, nu mă atinge! 

Auzind rugăminţile înlăcrimate ale Gudiyei, ceva se 
trezeşte în memoria mea. Sunt hotărât să dau buzna la 
Shantaram şi să-l omor cu mâna mea. Dar înainte să-mi 
adun eu tot curajul, îi aud sforăiturile zgomotoase. S-a 
prăbuşit. Gudiya încă plânge. N-am nevoie de pahar ca s-o 
aud cum se tânguieşte. 

Plânsul ei m-a afectat într-un mod foarte ciudat. Nu ştiu 
cum trebuie să reacționeze un frate când îşi aude sora atât 
de nefericită, pentru că n-am experienţă ca frate. Dar ştiu 


că trebuie s-o consolez într-un fel. Din păcate, nu-i prea 
uşor să alini pe cineva când te desparte un zid, indiferent 
cât de subţire ar fi el. Deodată, observ că la baza peretelui, 
pe unde intră ţevile de apă în celălalt apartament, este o 
mică deschizătură circulară, suficient de mare, aflu, cât să- 
mi strecor mâna. Sar jos din pat şi, întins pe podea asemeni 
unui vultur cu aripile desfăcute, îmi strecor mâna prin 
crăpătură. 

— Nu plânge, surioară. Hai, ia-mă de mână, plâng eu. 

Cineva îmi strânge mâna. Simt cum degetele îmi mângâie 
braţul, apoi cotul, după aceea încheietura mâinii, asemeni 
unui orb care-ţi pipăie faţa. Apoi, degetele s-au împreunat 
cu ale mele; şi simt un transfer magic de putere, de 
energie, de iubire, poţi să-i spui cum vrei. În acea clipă, 
suntem un singur corp, eu şi Gudiya, şi simt că i-am preluat 
suferinţa. 

Între timp, din patul lui, Salim urmăreşte uluit scena. 

— Ai înnebunit, Mohammad? Îţi dai seama ce faci? mă 
ceartă el. Gaura aia nenorocită prin care ţi-ai băgat tu 
mâna cu atâta dulcegărie e locul pe unde ne intră în 
cameră şobolanii şi gândacii. 

Doar că eu nici măcar nu mai ştiu de Salim, şi de nimic 
altceva de altfel. Nu ştiu cât o ţin aşa de mână pe Gudiya, 
dar când mă trezesc a doua zi dimineaţa, constat că am 
zăcut toată noaptea întins pe jos, cu mâna încă în gaură şi 
cu o întreagă familie de gândaci de bucătărie, care dorm 
fericiţi în buzunarul meu de la cămaşă. 


Noaptea următoare, Shantaram iar vine băut acasă, şi 
încearcă din nou s-o molesteze pe Gudiya. 

— Eşti mai frumoasă decât toate stelele şi planetele la un 
loc. Tu eşti luna mea. Eşti Gudiya, păpuşa mea. leri mi-ai 
scăpat, dar azi nu-ţi mai merge, spune el. 

— Nu te mai purta aşa, strigă doamna Shantaram, dar 
soţul ei nici măcar n-o bagă în seamă. 


— Nu te teme, Gudiya, nu-i nimica rău în iubirea mea 
pentru tine, zice nebunul. Şi Şah Jahan, măritul împărat, s-a 
îndrăgostit de propria lui fiică, Jahanara!28+. Cine poate să îl 
lipsească pe un bărbat de acest privilegiu, de a-şi culege 
rodul din copacul pe care chiar el l-a sădit? 

— Eşti un demon, strigă doamna Shantaram, şi el o 
loveşte. 

Aud apoi un sunet de sticlă spartă. 

— Nu! urlă Gudiya. 

Simt că-mi ia foc capul, de parcă în creier mi-ar fi fost 
turnat metal încins, ce mi-a cuprins iute şi inima. Nu mai 
pot îndura. les în fugă şi aterizez la Ramakrishna; îi spun 
dintr-o suflare că Shantaram le face ceva îngrozitor 
nevestei şi fiicei sale. Numai că Ramakrishna se comportă 
ca şi cum i-aş vorbi despre vremea de afară. 

— Ascultă, îmi zice el, sfătos, ceea ce se petrece între cei 
patru pereţi ai unui cămin este doar treaba familiei 
respective şi nu ne putem amesteca. Iu eşti un biet orfan. 
Nu ştii ce înseamnă viaţa. Eu ştiu poveşti din astea care se 
întâmplă zilnic în mahalalele din Mumbai: neveste bătute, 
abuzuri, incesturi şi violuri. Şi nimeni nu face nimic. Noi, 
indienii, avem capacitatea extraordinară de a vedea 
suferinţă şi nefericire în jurul nostru, fără ca asta să ne 
afecteze în vreun fel. Deci asemeni unui locuitor aşa cum se 
cuvine al Mumbai-ului, închide ochii, astupă-ţi urechile, 
ţine-ţi gura şi vei fi la fel de fericit ca mine. Şi acum du-te că 
vreau să dorm. 

Mă întorc în fugă în cameră. Îl aud pe Shantaram 
sforăind şi pe Gudiya cum ţipă că este murdărită. 

— Nu mă atinge, să nu mă atingă nimeni, voi molipsi pe 
oricine mă va atinge. 

Mă gândesc că şi-a pierdut minţile. Şi că şi eu mi le pierd. 

— Îmbolnăveşte-mă, îi spun eu şi îmi strecor mâna prin 
gaura din perete. 

Gudiya o prinde. 


— Nu mai am mult de trăit, Rama Mohammad Thomas, 
spune ea, printre sughiţuri. Mai bine mă omor decât să mă 
las pradă tatălui meu. 

Suferinţa ei se strecoară parcă prin perete şi mă 
cuprinde într-o îmbrăţişare sufocantă. 

Încep şi eu să plâng. 

— N-am să îngădui niciodată să se întâmple una ca asta, 
spun. Asta e o promisiune de frate. 

Salim se uită chiorâş la mine, de parcă aş fi comis o crimă 
prin promisiunea mea. Dar deja nu mai ştiu ce e bine şicee 
rău. Simt degetele osoase ale Gudiyei, carnea mâinilor ei, şi 
ştiu că amândoi suntem hăituiţi ca nişte animale, urmăriţi 
de acelaşi păcat. Al meu este că sunt orfan, şi că am 
îndrăznit să-mi asum necazurile altora. Dar care e păcatul 
Gudiyei? Simplul fapt că s-a născut fată şi că Shantaram îi 
este tată. 


Seara următoare îmi îndeplinesc promisiunea. 
Shantaram s-a întors de la muncă şi a urcat scările şubrede, 
până la etajul întâi. Se împleticeşte la fiecare pas. Până şi 
hainele îi duhnesc a whisky. Când ajunge în dreptul 
balustradei, pe care domnul Ramakrishna încă nu a 
reparat-o, mă reped la el din spate. Îi sar în cârcă şi el se 
sprijină de balustrada de lemn. Aceasta e deja şubrezită. 
Nu rezistă sub greutatea lui. Irosneşte şi se rupe. 
Shantaram se dezechilibrează şi cade la etajul de mai jos. 

În filme, vezi personajul negativ, care cade de pe 
acoperişul unui zgârie-nori şi pare că zboară, că pluteşte; 
îşi răsuceşte picioarele, dă din mâini şi ţipă: 

— Aaaaaaaaaah! 

În viaţa reală nu se întâmplă aşa. Shantaram cade ca un 
pietroi. Nu dă din mâini şi din picioare. Ajunge jos cu faţa la 
podea şi rămâne întins lat cu mâinile şi picioarele 
depărtate. Abia când văd trupul schilodit al lui Shantaram 
acolo pe jos, îmi dau seama ce-am făcut. Apoi vizualizez 
consecinţele faptei mele. Ofițerii de la criminalistică vin cu 


jeep-ul cu girofar şi desenează foarte exact cu creta 
conturul. Fac poze şi apoi spun: 

— Aici a căzut cadavrul. 

Apoi se uită în sus şi mă văd pe mine la etajul întâi. 
Inspectorul mă arată cu degetul. 

— Ele puştiul care l-a împins, arestaţi-l. 

Sunt dus la puşcărie, dezbrăcat la piele şi bătut. Apoi 
sunt adus în faţa tribunalului, unde se află un judecător 
sever, care stă acolo îmbrăcat în roba lui neagră, cu un 
ventilator de tavan deasupra capului. Se mai vede şi o 
pancartă aurie, prăfuită şi aproape ştearsă pe care scrie: 
Satyameva Jayatei2% - Adevărul Întotdeauna Iese la Iveală. 
Plăcuța e undeva pe perete, în spatele judecătorului. Acesta 
se uită o clipă la mine şi dă verdictul. 

— Rama Mohammad Thomas, ai fost găsit vinovat de 
crimă cu premeditare împotriva domnului Shantaram. 
Conform articolului 302 din Codul Penal Indian, te condamn 
la moarte prin spânzurătoare. 

— Nu! strig eu şi încerc să fug, dar picioarele îmi sunt 
prinse în lanţuri şi mâinile în cătuşe. 

Sunt legat la ochi şi dus să fiu executat. Mi se pune 
ştreangul de gât, şi se trage o manetă. Mă ghemuiesc tot de 
durere, în vreme ce picioarele îmi bălăngănesc în aer şi mă 
sufoc. Deschid ochii şi îmi dau seama că sunt în rai. Numai 
ca să constat că Paradisul arată exact ca mahalaua. Mă uit 
în jos şi văd trupul lui Shantaram lăbărţat pe jos. Lumea a 
început să se adune în jurul lui. Cineva strigă: 

— Chemaţi poliţia! 

Nu mai stau nicio clipă pe gânduri. Mă reped pe scări şi o 
iau la sănătoasa. Am trecut de poartă, de negustorul cu 
lapte şi de clădirea cu multe etaje. Mă duc într-un suflet la 
gara locală şi sar în Expresul care merge până la Victoria 
Terminus. Caut pe peroane un anumit tren. Îl găsesc în 
sfârşit şi sar în el tocmai în clipa în care porneşte. 

Părăsesc Mumbai-ul, o părăsesc pe Gudiya, îl părăsesc pe 
Salim, şi îmi caut adăpostul în singurul alt oraş pe care l-am 


cunoscut. Delhi. 


Pe tot parcursul acestei istorisiri, Smita nu scoate niciun 
sunet. Îmi dau seama că-i foarte afectată. Observ că are 
parcă o lacrimă în colţul ochiului. Probabil că, fiind femeie, 
simte mai profund nefericirea Gudiyei. 

lau telecomanda. 

— Hai să vedem întrebarea numărul trei, îi spun eu şi 
apăs pe „Play. 


Prem Kumar, îşi trece mâna prin păr şi mi se adresează. 

— Domnule Thomas, ai răspuns corect la două întrebări 
şi ai câştigat două mii de rupii. Să vedem acum dacă poţi 
răspunde şi la cea de-a treia, pentru cinci mii de rupii. Eşti 
pregătit? 

— Pregătit, răspund eu. 

— Bine. Întrebarea numărul trei e din domeniul... 

Chiar atunci reflectorul central se stinge, cufundându-ne 
în întuneric pe mine şi pe Prem Kumar. 

— Harşti! Huston, avem o problemă, spune Prem Kumar. 

Publicul râde. Eu nu înţeleg gluma. 

— De ce ai spus asta? îl întreb eu pe Prem Kumar. 

— Este o replică celebră din filmul Apolo Treisprezece. 
Sunt convins că nu vezi filme englezeşti. Expresia se 
foloseşte atunci când deodată te confrunţi cu o problemă 
majoră, şi noi ne confruntăm cu una chiar acum. Emisiunea 
nu poate continua până nu reparăm reflectorul. 

În vreme ce tehnicienii încep să verifice firele 
reflectorului, Prem Kumar ascultă o voce care-i vorbeşte în 
cască. Apoi se apleacă spre mine şi îmi şopteşte la ureche: 

— Gata, băiete, norocul ăsta chior s-a sfârşit. A ţinut două 
întrebări; e timpul să încheiem. Următoarea întrebare e 
chiar grea, mai ales pentru un chelner. Aş vrea să te pot 
ajuta să câştigi mai mult, dar producătorul tocmai m-a 
anunţat că vrea să trec la următorul concurent, un profesor 
de matematică. Îmi pare rău, ghinion! 


la o gură din limonada lui şi plescăie din buze. 
Reflectorul a fost reparat. Pe pancarta din studio scrie: 
„Aplauze”. În vreme ce bătăile din palme se sting uşor, 
Prem Kumar mă priveşte. 

— Domnule Thomas, ai răspuns la două întrebări corect, 
şi ai câştigat două mii de rupii. Să vedem acum dacă poţi 
răspunde şi la cea de-a treia întrebare, pentru cinci mii de 
rupii. Eşti pregătit? 

— Pregătit, răspund eu. 

— Bine... următoarea întrebare este din astronomie. 
Spune-mi, domnule Thomas ştii câte planete sunt în 
sistemul nostru solar? 

— Care sunt variantele? 

— Nu asta este întrebarea, domnule Thomas. Ştii câte 
planete sunt în sistemul nostru solar? 

— Nu. 

— Nu? Sper că ştii măcar numele planetei pe care trăim. 

Publicul începe să râdă. 

— Pământul, răspund eu, morocănos. Deci ştii numele 
unei planete. Eşti pregătit pentru întrebarea numărul trei? 

— Pregătit, răspund eu. 

— Iată întrebarea numărul trei. Care este cea mai mică 
planetă din sistemul solar? A) Pluton, B) Marte, C) Neptun 
sau D) Mercur? 

Îmi scapă un sunet încă înainte să înceapă muzica: 
„Miau!” 

— Poftim? întreabă uluit Prem Kumar. Ce-ai spus? Mi s-a 
părut că ai zis „miau”. 

— Am spus „A. 

— „AN? 

— Da, răspunsul este „A”. Pluton. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur că este vorba 
despre „A”? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 


— Categoric, sută la sută corect! Pluton este într-adevăr 
cea mai mică planetă din sistemul nostru solar. Domnule 
Thomas, tocmai ai câştigat cinci mii de rupii! 

Publicul este impresionat de cultura mea generală. Unii 
se ridică în picioare şi aplaudă. 

Smita însă nu zice nici pâs. 


10.000 
DE RUPII 


UN GÂND PENTRU CEI 
SCHILODIŢI 


Soarele pare că străluceşte mai puţin, păsările nu prea 
mai ciripesc, aerul e încă şi mai poluat şi cerul are o nuanţă 
mai întunecată. 

Atunci când eşti dat afară dintr-o casă frumoasă cu o 
grădină însorită şi aruncat într-o magherniţă unde eşti 
obligat să trăieşti într-o cameră la comun, cu zeci de alţi 
copii, începi să ai o imagine sumbră asupra vieţii. Eu zic că 
o asemenea schimbare în rău e un motiv cât se poate de 
întemeiat să faci icter de supărare. 

Şi dacă faci efectiv boala asta, atunci ăla eşti. E o boală 
destul de neplăcută, nu zic, dar are şi o parte bună. Eşti 
mutat din dormitorul unde se stă claie peste grămadă şi ţi 
se dă o cameră numai a ta. E o încăpere imensă, cu un pat 
metalic şi draperii verzi. Se numeşte salonul de carantină. 
Am fost obligat să rămân la pat cel puţin două săptămâni. 
Dar, de fapt, de când m-au luat de la biserică, imediat după 
moartea părintelui Timothy, sunt mereu bolnav. N-au venit 
după mine cu jeep-ul cu girofar. Ci cu o dubă albastră, cu 
geamuri cu gratii. Semăna cu cele ale hingherilor. Numai că 
în loc să adune câini vagabonzi, îi aduna pe băieţii 
vagabonzi. 


Dacă aş fi fost mai mic, probabil că m-ar fi trimis spre 
adopţie. Şi m-ar fi dat imediat spre vânzare. Cum aveam 
însă deja opt ani, am fost trimis la Şcoala de Corecţie din 
Delhi, în Turkman Gate. Capacitatea şcolii este de şaptezeci 
şi cinci de locuri, dar sunt o sută şi cincizeci de băieţi. E 
înghesuială mare, zgomot şi mizerie. Nu există decât două 
toalete, cu chiuvete care curg şi latrine împuţite. Şobolanii 
bântuie pe culoare şi în bucătărie. Există o sală de clasă cu 
bănci şubrede şi o tablă crăpată. Şi profesori care n-au mai 
predat de ani de zile. E şi un teren de sport, unde iarba 
creşte cât toate zilele şi unde, dacă nu eşti foarte atent, poţi 
să te juleşti de nişte pietroaie cât mingile de fotbal. Există şi 
un instructor de sport îmbrăcat într-o cămaşă albă din 
bumbac scrobit şi o pereche de pantaloni cu dungă. 
Echipamentul de crichet şi cel de badminton sunt ţinute 
într-o ladă de sticlă, dar n-avem voie să ne atingem de ele 
niciodată. 

Sala de mese este o încăpere mare, cu o podea ordinară 
şi mese lungi din lemn. Numai că bucătarul, un tip foarte 
morocănos, vinde carnea şi puii pe care ar trebui să ni le 
gătească nouă şi ne hrăneşte zilnic doar cu tocană de 
legume şi chapatti groase şi arse. Veşnic se scobeşte în nas 
şi face observaţie oricui îndrăzneşte să mai ceară o porţie. 

Directorul acestei şcoli de corecție este domnul 
Agnihotri, un bărbat cumsecade, mai în vârstă, care poartă 
nişte kurta pyjamas foarte scrobite şi făcute din bumbac 
khadi, dar ştim cu toţii că el nu are prea multă putere, totul 
depinzând de domnul Gupta, pe care noi l-am poreclit 
„leroarea de la Turkman Gate”. El e cel mai rău dintre toți. 
E un tip mărunţel şi păros, care miroase a piele tăbăcită şi 
mestecă toată ziua paan. Poartă două lanţuri groase de aur 
în jurul gâtului, care zornăie când se mişcă de colo-colo şi 
are mereu asupra lui un baston de bambus, cu care ne 
croieşte ori de câte ori îi vine lui pe chelie. Există nişte 
zvonuri sinistre că ar chema băieţii la el în cameră noaptea 
târziu, dar nimeni nu vrea să deschidă subiectul. Vrem să 


vorbim despre lucrurile frumoase. Precum faptul că ni se 
permite să ne uităm la televizor, vreme de două ore pe 
seară, într-o încăpere comună. Ne înghesuim cu toţii în 
jurul unui televizor Dyanora, cu o diagonală de cincizeci şi 
doi de centimetri, ca să ascultăm cântecele din filme 
muzicale indiene de pe Canalul 513% şi să vedem serialele 
despre lumea bogaţilor, pe Doordarshan'. Suntem topiţi 
mai ales după filmele care se difuzează duminica. 

Aceste pelicule sunt toate despre o lume imaginară. O 
lume în care copiii au mame şi taţi, şi aniversări. O lume în 
care trăiesc în nişte case enorme şi merg în maşini imense 
şi primesc cadouri gigantice. Vedem această lume 
imaginară, dar niciodată nu ne lăsăm foarte impresionați de 
ea. Ştim prea bine că noi n-am putea niciodată trăi precum 
Amitabh Bachchan sau Shahrukh Khan. Nu, noi nu visăm 
decât cel mult să ajungem precum cei care sunt 
atotputernici în raport cu noi. Astfel, ori de câte ori un 
profesor ne întreabă: „ce vrei să te faci când o să fii mare?”, 
nimeni nu spune că vrea să se facă pilot, prim-ministru, 
bancher, sau actor. Răspunsul corect este: bucătar, 
îngrijitor, profesor de sport sau, în cel mai fericit caz, 
director de şcoală. Acest cămin de corecție ne învaţă să ne 
vedem lungul nasului. 

La Internat am cunoscut mulţi băieţi îndeaproape. Unii 
mai mici, dar marea majoritate sunt mai mari decât mine. 
Aşa i-am întâlnit pe Munna şi Kallu, pe Pyare şi Pawan, pe 
Jashim şi Irfan. Fiind trimis la şcoala de corecție direct din 
casa părintelui Timothy, schimbarea a fost pentru mine ca şi 
cum aş fi fost mutat din rai în iad. Dar numai după ce i-am 
cunoscut pe ceilalţi băieţi am înţeles că pentru mulţi dintre 
ei acesta e raiul. Ei provin din mahalalele din Delhi şi Bihar, 
din orăşelele pline de bordeie din UP!2:, ba chiar şi din 
îndepărtatul Nepal. Le-am aflat poveştile, despre taţii 
dependenţi de droguri şi mamele prostituate. Le-am văzut 
cicatricele în urma bătăilor unchilor lacomi şi ale mătuşilor 
tiranice. Am aflat de la ei despre existenţa muncii în lanţuri 


şi a abuzului în familie. Am început, tot aici, să mă tem de 
poliţie. Ei, poliţiştii, sunt cei care îi trimit pe băieţi la şcoala 
de corecție. Sunt puşti prinşi că au furat pâine de pe 
tarabele de la marginea drumurilor sau că au făcut trafic cu 
bilete la negru, pe care le vindeau pentru teatre şi 
cinematografe şi n-au avut destul mălai ca să-i mituiască pe 
gabori. Sau, cel mai adesea, sunt simple înscenări, pentru 
că unui inspector nu i-a plăcut mutra lor. 

Mulţi dintre puşti sunt „recidivişti”, ceea ce înseamnă că 
au fost trimişi înapoi la şcoala de corecție, chiar şi după ce i- 
a preluat în grijă cineva din familie. Munna a fost adus 
înapoi după ce mama lui vitregă nu l-a mai vrut. Jashim a 
fost alungat de fratele său, un tip crud şi rău, iar Pawan a 
revenit pentru că ruda căruia i-a fost încredinţat l-a pus să 
muncească într-un motel amărât şi l-a prins poliţia. În ciuda 
tuturor acestor experienţe, băieţii încă mai visează să fie 
luaţi de aici, dispuşi să-şi schimbe un iad cunoscut pe unul 
necunoscut. 

Fără să fac nici cel mai mic efort, am devenit liderul lor. 
Nu pentru că sunt mai mare, ori că sunt mai agresiv, ci 
pentru că vorbesc englezeşte; pentru că sunt orfanul care 
poate vorbi şi citi limba fermecată, iar efectul e unul 
electrizant asupra oficialităților. Din când în când, 
directorul mă întreabă ce mai fac. Profesorul de sport mi-a 
îngăduit să am un soi de teren de crichet în curtea din faţă, 
unde am apucat să jucăm vreo patru-cinci partide, până ce 
Munna i-a spart geamul directorului şi orice fel de sport a 
fost interzis. Ursuzul bucătar este uneori atât de amabil cu 
mine încât îmi mai dă o porţie. Gupta nu mă cheamă 
niciodată noaptea la el în cameră. Iar doctorul m-a trimis 
imediat în salonul de carantină, fără amânările obişnuite, 
împiedicând astfel să-i molipsesc pe toţi ceilalţi. 


Am profitat din plin de şederea mea în salonul de 
carantină, vreme de peste două săptămâni, până când a mai 
fost adus un pat. A sosit încă un băiat, cel puţin aşa mi s-a 


spus; era în stare foarte gravă. A fost adus cu targa, după- 
amiază, îmbrăcat într-o vestă portocalie sfâşiată, pătată, şi 
nişte pantaloni scurţi, zdrenţuiţi, şi un tabeezi:: galben în 
jurul gâtului. Aşa l-am văzut pentru prima dată pe Salim 
Ilyasi. 

Salim este tot ceea ce nu sunt eu. E mai alb la piele şi are 
un chip serafic. Părul e tot numai bucle şi negru ca 
abanosul; când zâmbeşte, face gropiţe în obraji. Deşi n-are 
decât şapte ani, are o minte foarte ascuţită şi iscoditoare. 

Îmi spune pe scurt povestea lui în fraze scurte, cu pauze 
lungi. Provine dintr-o familie foarte săracă, de loc dintr-un 
sat din Bihar. Acolo marea majoritate erau ţărani săraci, 
dar existau şi câţiva proprietari mai înstăriți. Trăiau mai 
ales hinduşi în zonă, dar mai erau şi câteva familii de 
musulmani, precum cea a lui Salim. Tatăl lui era muncitor 
cu ziua, iar mama casnică. Fratele lui mai mare lucra într-o 
ceainărie. Salim mergea la şcoala din sat. Locuiau într-un 
bordei cu acoperiş din paie, la marginea unei mahalale de 
lângă reşedinţele de zamindari:. 

Săptămâna trecută, într-o lună ianuarie rece şi geroasă, 
s-a petrecut un incident în templul Hanuman din sat. Cineva 
a intrat în sfântul sanctuar în toiul nopţii şi a profanat zeul 
maimuţă. Preotul templului a declarat că a văzut el un tânăr 
musulman care tot dădea târcoale pe-acolo. Asta a fost de 
ajuns. Cum au aflat hinduşii, a şi început nebunia, înarmaţi 
cu cuțite şi topoare, bețe şi torţe, au năvălit în casele 
tuturor familiilor musulmane. Salim se juca afară în faţa 
magherniţei lor, în vreme ce tatăl, mama şi fratele lui îşi 
beau ceaiul înăuntru. Atunci a început atacul. Chiar sub 
ochii lui, au dat foc cocioabei. A auzit ţipetele mamei sale, 
strigătele tatălui şi vaietele fratelui, dar mulţimea n-a 
îngăduit nimănui să scape. În acest adevărat infern, 
întreaga lui familie a pierit, arsă de vie. Salim a fugit la gară 
şi s-a aruncat în primul tren pe care l-a văzut în faţa ochilor. 

Aşa a ajuns la Delhi, fără mâncare, fără haine şi fără 
niciun prieten. A zăcut pe peron două zile, înfrigurat şi 


înfometat, delirând din pricina febrei şi a suferinţei, până ce 
un poliţist a dat de el şi l-a trimis la Cămin. Îmi spune că are 
coşmaruri noaptea. Că aude mulţimea care se apropie. 
Ţipetele mamei sale reverberează în urechile lui; se 
cutremură de fiecare dată când îşi imaginează cum s-a 
zbătut fratele său, cuprins de flăcări. Îmi spune că a început 
să-i urască şi să se teamă de hinduşi. Şi atunci m-a întrebat 
cum mă cheamă. 

— Mohammad, i-am spus eu. 

Cu timpul, ne-am împrietenit foarte tare eu şi cu Salim. 
Avem multe lucruri în comun. Ambii orfani, fără vreo 
speranţă să ajungem „recidivişti”. Suntem amândoi morţi 
după jocul de bile. Şi ne dăm în vânt după filme. 

Am profitat de poziţia mea privilegiată ca să-i obţin un 
pat lângă mine, atunci când am revenit în dormitorul 
comun. 

Noaptea târziu, Salim este convocat la Gupta. Gupta e 
văduv şi locuieşte singur, aproape de şcoală. Salim intră la 
idei. 

— Oare de ce mă cheamă? mă întreabă el, îngrijorat. 

— Nu ştiu, i-am răspuns. Eu n-am fost niciodată la el. Dar 
dacă te duci s-ar putea să aflăm de ce. 

Astfel Salim se îndreaptă spre camera lui Gupta, iar eu 
păşesc în spatele lui, în vârful picioarelor. 

Când Salim bate la uşă, Gupta îl aşteaptă, îmbrăcat într-o 
kurta pyjama mototolită. 

— Pofteşte... pofteşte, Salim, spune el, cu un glas 
nedesluşit. 

În mână are un pahar cu un lichid auriu. Soarbe din 
lichid şi-şi clăteşte zgomotos gura. Ochii lui sunt ca doi 
nasturi mari. Eu urmăresc totul, ascuns după cele două 
perdele din dreptul uşii. Îl mângâie pe Salim pe faţă; 
degetele lui coboară peste nasul osos şi peste buzele 
subţiri. Brusc, îi porunceşte: 

— Scoate-ţi pantalonii! 

Salim nu ştie ce să spună. 


— Fă ce-ţi spun, nenorocitule, că altfel te pocnesc de nu 
te vezi! strigă Gupta. 

Salim se supune. Îşi lăsă în jos pantalonii, cu mişcări 
şovăitoare. Eu întorc privirea. 

Gupta se apropie de el pe la spate. Lanţurile lui de aur se 
bălăngăne ca nişte clopote. 

— Bravo, mormăie el. 

Apoi îl văd cum îşi descheie sfoara de la pyjama şi lasă 
pantalonul bufant să cadă în vine. Îi zăresc doar spinarea 
păroasă. Salim nu prea pricepe ce se întâmplă, dar mie 
brusc parcă mi se ia un văl de peste creier. Deodată pricep 
foarte clar ce s-a întâmplat în noaptea aceea în camera 
părintelui John. Şi mai ales ce a urmat a doua zi. 

Scot un țipăt atât de ascuţit, încât liniştea nopţii se duce 
naibii, de parcă s-ar fi tras un glonţ. Băieţii se trezesc din 
somnul lor liniştit din dormitoare. Se trezeşte şi bucătarul, 
care sforăia în bucătărie; s-a trezit şi directorul, care se afla 
în dormitorul lui; până şi câinii vagabonzi s-au trezit şi au 
început să latre ca nebunii. 

Gupta nu înţelege de unde i se trage. Îşi ridică repede 
pantalonii şi încearcă să-l scoată pe Salim pe furiş din 
cameră. Dar bucătarul, directorul şi paznicii au venit deja 
toţi în camera lui Gupta. l-au descoperit ruşinosul şi 
perversul secret; acum ştiu şi ei ce se petrece noaptea la el 
în cameră (deşi nu iau, bineînţeles, nicio măsură). Numai că 
am fost şi eu descoperit de Gupta, cum stau acolo după 
perdele. În acea clipă devine duşmanul meu de moarte. 
Salim e foarte tulburat, dar n-a păţit nimic. De multă vreme 
nu mai are niciun fel de resentimente faţă de hinduşi. Dar 
teama că ar putea fi molestat nu-i va mai trece de acum 
încolo toată viaţa. 


E o zi frumoasă de primăvară. Pare şi mai frumoasă, 
pentru că suntem afară, în curtea şcolii de corecție. 
Urmează să fim duşi într-o excursie de către un ONG 
internaţional. Mergem cu un autobuz cu aer condiţionat, 


care ne va plimba prin tot oraşul Delhi. Luăm prânzul la 
Grădina Zoologică şi vedem animalele. 

Pentru prima dată văd şi eu un hipopotam şi mai văd 
canguri, girafe şi leneşi. Văd pelicani şi păsări flamingo, şi 
ornitorinci. Apoi ne duc la Qutub Minar, cel mai înalt turn 
din India. Râzând şi înghiontindu-ne, urcăm scările în fugă 
şi ne aplecăm de pe balconul de la primul nivel, să privim în 
jos. Bărbaţii şi femeile de pe pământ par nişte furnici. Am 
început să ţipăm. Huuu! Şi ne ascultăm vocile, cum se sting 
până jos. În final, ne duc la India Gate, la bâlci. Ni s-au dat 
fiecăruia zece rupii de cheltuială, pe care putem să-i folosim 
cum vrem. Eu voiam să merg cu roata, dar Salim mă trage 
de mânecă şi mă târăşte hotărât după el. „Pandit 
Ramashankar Shastri”, aşa scrie la intrare. „Cel mai 
celebru ghicitor în palmă. Numai 10 rupii.” În cabină se află 
un bătrân îmbrăcat în dhoti'3% şi kurta. Are mustaţa albă, 
un tilak!. stacojiu pe frunte şi nişte lentile groase. 

La ceafă are o ditamai choti'* neagră. 

— Vreau să-mi ghicească în palmă. Şi nu costă decât zece 
rupii. 

— Nu fi prost, l-am certat eu. Ăştia de teapa lui sunt toţi 
nişte escroci. N-au de unde să-ţi ştie viitorul. Şi în cazul 
meu nu văd ce ar merita atât să ştiu despre viitorul meu. 

— "Totuşi vreau să-i arăt palma mea, a spus Salim, foarte 
hotărât. 

— Bine, am cedat eu. Du-te. Dar eu nu-mi spânzur cele 
zece rupii pe tâmpeniile astea. 

Salim plăti şi întinse cu nerăbdare mâna stângă. Panditul 
dădu din cap. 

— Nu stânga. Aia e pentru fete. Băieţii trebuie să-mi 
arate mâna dreaptă. 

Salim întinse repede palma dreaptă. Ghicitorul se uită în 
ea cu lupa şi analiză liniile suprapuse, de parcă ar fi fost o 
hartă spre o comoară ascunsă. În cele din urmă, lăsă lupa şi 
oftă satisfăcut. 


— Băiete, ai o mână remarcabilă. N-am mai văzut o 
asemenea linie a sorții. Îţi prevăd un viitor strălucit. 

— Serios? făcu Salim, foarte încântat. Şi ce am să devin? 

Domnul Shastri era limpede că nu se gândise la asta. 
Închise ochii vreo zece secunde, şi apoi îi deschise iar. 

— Ai un chip frumos. Vei deveni un actor celebru. 

— Ca Armaan Ali? strigă Salim, cu o voce ascuţită. 

— Şi mai celebru, spuse Panditul şi se întoarse spre mine. 

— Şi tu vrei să-mi arăţi palma? Nu costă decât zece rupii. 

— Nu, mulţumesc, am zis eu şi m-am îndreptat spre 
ieşire, dar Salim îmi tăie calea. 

— Nu, Mohammad. Trebuie să se uite şi în palma ta. Le 
TOg, de dragul meu. 

Panditul se uită încruntat la mine şi îşi potrivi ochelarii 
groşi ca să-mi cerceteze palma. Studie atent mai mult de 
cinci minute. Notă ceva şi făcu nişte calcule. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Salim alarmat. 

Ghicitorul se încruntă uşor şi dădu din cap. 

— Linia capului e puternică, dar cea a inimii e foarte 
slabă. Şi mai ales cea a vieţii e scurtă. Stelele nu prea-ţi 
sunt favorabile. Alinierea planetelor este de rău augur. 
Muntele lui Jupiter e bun, dar muntele lui Saturn anulează 
tot. Există tot felul de obstacole şi de prăpăstii. Aş putea să 
fac ceva ca să te scap, dar o să te cam coste. 

— Cât? 

— Vreo 200 de rupii. De ce nu-i ceri tatălui tău? Nuele 
proprietarul autobuzului ăluia mare? 

Am izbucnit în râs. 

— Ha! Pandiţji::, înainte să inventezi poveştile astea 
despre viitorul meu, ar fi trebuit să te interesezi cine 
suntem de fapt. Nu suntem nişte copii de bani gata. Suntem 
nişte orfani de la Internatul din Delhi, de la Turkman Gate. 
Nici măcar autobuzul nu-i al şcolii. Ai reuşit, totuşi, să ne 
storci de 20 de rupii. Şi l-am tras pe Salim de-acolo. Haide, 
să mergem. Am pierdut destulă vreme aici. 

Cum dădeam să ieşim, ghicitorul strigă după mine. 


— Ascultă, băiete, stai aşa; vreau să-ţi dau ceva. 

M-am întors. Panditul mi-a înmânat o monedă de aur de o 
rupie. 

— Ce e asta, Panditji? 

— E un bânuţ norocos. Păstrează-l, o să ai nevoie de el. L- 
am luat în palmă. 

Salim voia o îngheţată, dar nu mai aveam decât o rupie 
cu care nu mai puteam cumpăra nimic. Ne-am uitat ca 
proştii la ceilalţi, cât de bine se distrau. Am dat cu banul aşa 
la întâmplare şi mi-a alunecat printre degete, rostogolindu- 
se sub o bancă. M-am aplecat să-l iau. Cap. Lângă el însă, ce 
văd? O bancnotă de zece rupii; probabil îi căzuse cuiva. Ca 
prin Farmec. Ne-am cumpărat îngheţată câtă am vrut, şi eu 
şi Salim. 

Am strecurat cu grijă bănuţul în buzunar. Într-adevăr 
părea să îmi poarte noroc. Salim era însă trist că viitorul 
meu nu s-a dovedit a fi la fel de strălucit ca al lui. Dar era 
aşa de încântat că o să ajungă vedetă de cinema... În faţa 
noastră, am zărit un afiş enorm care anunţa premiera unui 
nou film. În culori stridente, înfăţişa un erou cu arma în 
mână, cu sânge pe piept şi o bandană neagră în jurul 
capului. Personajul negativ, mai în spate, rânjea strâmb; era 
şi o eroină cu ei, cu un piept generos. Salim a încremenit în 
faţa posterului, holbându-se la el, transfigurat şi foarte 
concentrat. 

— La ce te uiţi, Salim? am întrebat. 

— Încerc să-mi dau seama dacă mi-ar sta bine cu 
bandana asta neagră, mi-a răspuns el. 


Suntem în clasă, dar domnul Joshi, profesorul nostru 
corpolent, specialist în râgâieli şi scobit în nas, nu ne predă 
nimic. Citeşte un roman care este ascuns cu grijă în 
manualul pe care-l ţine în mână. Noi ne petrecem timpul 
făcând avioane din hârtie, desenând modele pe pupitrele 
din lemn şi moţăind. Brusc, Munna, care trebuia să 
urmărească ce se întâmplă pe hol, intră în fuga mare. 


—  Masterji, Masterji! se precipită el, cu răsuflarea 
întretăiată. Vine directorul Sahib. 

Domnul Joshi râgâie zdravăn şi îşi ascunde iute romanul. 
Pocneşte din degete şi se ridică în picioare. 

— Deci, băieţi, ce spuneam? Da, tocmai îmi povesteaţi 
despre ce vreţi să vă faceţi când o să fiţi mari. Cine vrea să 
continue? 

Salim ridică mâna. Este prima dată când o face. 

— Da, Salim, tu ce vrei să te faci? 

— Eu am să devin un actor celebru, Masterji. Mi-a spus-o 
un astrolog, zice el triumfător. 

Întreaga clasă izbucneşte în hohote de râs. 


Circulă două variante de zvonuri despre acest individ. 
Unii zic că este un foarte bogat negustor de diamante, care 
n-are urmaşi. Aşa încât, din când în când, vine la Internat ca 
să înfieze copii, care sunt duşi apoi la casa lui din Mumbai, 
care arată ca un palat. Alţii zic că ar fi, de fapt, proprietarul 
unei şcoli din Mumbai, unde îi duce pe copiii care i se par 
promiţători, ca să facă şcoală ca lumea. Indiferent cum ar fi, 
un lucru e clar. Dacă eşti ales de Sethji, om te-ai făcut. 

Lui Salim puţin îi pasă dacă omul este negustor de 
diamante sau proprietarul unei şcoli. Pe el îl preocupă 
faptul că omul e din Mumbai, capitala industriei 
cinematografice. E convins că dacă Sethji vine şi-l ia de aici, 
îl va duce direct în lumea strălucitoare a Bollywoodului. 
Aşa-i e scris. Se vor adeveri spusele ghicitorului. 

Suntem cu toţii aşezaţi în şir indian în sala de mese 
pentru a fi inspectaţi de Sethji. Salim tocmai a făcut baie. 
De fapt a făcut trei băi. S-a frecat zdravăn, ca să curețe tot 
jegul. Şi-a pus hainele cele mai bune. Şi-a pieptănat frumos 
părul. Este cel mai prezentabil băiat din tot Internatul. Dar 
mă tem pentru disperarea care l-ar putea cuprinde după 
aceea. Dacă nu va fi ales, va fi distrus. 

În cele din urmă, soseşte şi Sethji, însoţit de alţi doi 
bărbaţi. Nu prea arată a negustor de diamante. Are mai 


degrabă faţă de gangster. Dar, la urma urmelor, nici n-am 
văzut niciodată un negustor de diamante. Poate chiar aşa 
arată. Ca gangsterii. Este foarte oacheş şi are o mustață 
groasă, neagră, asemenea lui Veerappani=. E îmbrăcat 
într-un costum alb cu bandgala'*%.. Are un lanţ lung şi gros 
din aur la gât, care atârnă până la al doilea nasture. 
Degetele îi sunt pline de ghiuluri, cu pietre preţioase de 
diverse culori. Unele sunt roşii, altele verzi, unele albastre. 
Cei doi gealaţi cu care a venit arată ca nişte complici din 
filme. Mai târziu, am să aflu că-i cheamă Mustafa şi 
Punnoose. Gupta e şi el cu ei, arătându-le drumul. Cele 
două lanţuri ale lui par nişte gâgâlici pe lângă cele ale lui 
Sethji. 

— Sethji, am crezut că ne-aţi uitat. N-aţi mai venit de 
atâta vreme. Au sosit mulţi băieţi noi de când n-aţi mai fost 
pe la noi. Precis că o mare parte dintre ei o să vă fie pe plac, 
zice Gupta. 

Începe inspecția. Cu toţii zâmbim cum ştim noi mai 
frumos. Sethji trece prin faţa fiecărui băiat, măsurându-l 
din cap până în picioare. Nu ştim ce urmăreşte, pentru că 
nu ne pune niciun un fel de întrebări. Ne cercetează doar 
chipul. Termină o primă inspecţie. Pe mine nici că mă 
priveşte de două ori. O ia de la cap. Maitrece o dată totul în 
revistă. Când ajunge în dreptul lui Salim, se opreşte. 

— Cum te cheamă? întreabă, cu un puternic accent din 
sudul ţării. 

—  Sss... Salim lIlyasi, se bâlbâie Salim, sufocat de 
entuziasm. 

— Când a sosit? întreabă omul pe Gupta. 

— Acum vreo unsprezece luni, din Chhapra, din Bihar. 

— Câţi ani are? 

— Opt. 

— Are pe cineva pe lume? 

— Nu, Sethji. Întreaga lui familie a murit într-o tulburare 
din comunitatea lor. 


— Ce trist, spune Sethji. Dar este exact genul de băiat 
care-mi trebuie. Îmi puteţi pregăti actele? 

— E de ajuns să-mi spuneţi, Sethji. Vă va fi încredinţat 
imediat. O să spunem că Mustafa îi este unchi. Cei din 
Consiliul Director n-o să ne facă probleme. De fapt şi ei de- 
abia aşteaptă să scape de cât mai mulţi copii. 

— Foarte bine. Pentru vizita de faţă o să ne oprim doar la 
acest copil. 

Gupta se uită la Salim şi apoi la mine, care stau chiar 
lângă Salim. 

— Şi ăsta? arătă spre mine. 

Sethji mă priveşte în ochi şi clatină din cap. 

— E prea mare. 

— Nu, Sethji, n-are decât zece ani. Îl cheamă Thomas şi 
vorbeşte perfect englezeşte. 

— Pentru mine n-are nicio importanţă. N-am nevoie de el. 
Îl vreau pe celălalt. 

— Ăştia doi sunt nedespărţiţi. Dacă-l luaţi pe Salim, 
trebuie să-l luaţi şi pe Thomas. 

Sethji începe să se enerveze. 

— Gupta, ţi-am spus că nu vreau niciun Ihomas. Nu iau 
decât un băiat şi acela e Salim. 

— Iertare, Sethji, dar mă văd nevoit să insist. Dacă îl luaţi 
pe Salim, el vine la pachet cu Thomas. Asta e oferta. 

— Ofertă? 

— Da. Cumperi unul şi pe celălalt îl ai pe gratis. Nu vă iau 
niciun sfanţ pe Thomas, rânjeşte Gupta, arătându-şi dinţii 
pătaţi de paan. 

Sethji se întoarce pe călcâie, împreună cu complicii lui. 

— Bine, se resemnează el. Pregăteşte actele pentru ăştia 
doi. Vin luni să-i iau. 

Salim se aruncă în braţele mele. Este în al nouălea cer. În 
noaptea aceea nu poate să doarmă de emoție. Are doar vise 
din celuloid despre viaţa lui la Mumbai. Apusuri de soare 
aurii pe Marine Drive cu Amitabh şi zori roz pe Chowpatty 
cu Shahrukh. 


N-am dormit nici eu în noaptea aceea. M-am învârtit 
întruna în pat. Doar că n-am visat praf de stele şi paradisul. 
Am visat că se făcea că eram negustor ambulant şi vindeam 
în stradă fructe. 

Un bărbat oacheş se apleca spre mine ca să cumpere 
nişte mango. Îi vedeam lanţul de aur şi îl auzeam cum îi 
zornăie. Îmi arunca nişte mărunţiş. lar eu îi puneam un 
mango zemos în sacoşă. Şi apoi îi strecuram pe gratis şi o 
banană putredă. 


În călătoria cu trenul până la Mumbai nu s-a întâmplat 
nimic deosebit. Am călătorit amândoi la clasa a doua, la 
vagoanele de dormit, împreună cu oamenii de încredere ai 
lui Sethji, Mustafa şi Punnoose. Sethji, ni s-a spus, ne-o 
luase înainte cu avionul. Mustafa şi Punnoose erau 
îmbrăcaţi în lungi“, fumau bidi'42 şi moţăiau mai tot 
timpul. Nu ne-au dat prea multe informaţii despre Sethji. 
Ne-au zis doar că numele lui adevărat e Babu Pillai, însă 
toată lumea îi spune Maman, care înseamnă „unchiule” în 
limba malayalam:*+. Am mai aflat că e de loc din Kollam, 
din Kerala, dar se stabilise de multă vreme la Mumbai. E un 
om foarte cumsecade, ziceau ei, care conduce o şcoală cu 
copii cu handicap, pe care-i ajută să-şi refacă viaţa. Maman 
e convins că aceşti copii schilozi sunt mai aproape de 
Dumnezeu. El salvează puşti din şcolile de corecție pentru 
că ştie că de fapt acestea nu sunt altceva decât puşcării sub 
un alt nume. Dacă nu ne salva Maman, am fi sfârşit spălând 
parbrize pe la stopuri sau frecând podelele prin casele 
oamenilor. La el însă vom fi învăţaţi lucruri utile şi acesta ne 
va fi drumul spre succes. Mustafa şi Punnoose sunt nişte 
negustori versaţi. Până la capătul călătoriei, până şi eu mă 
convinsesem că să fii ales de Maman e cel mai bun lucru 
care mi se putea întâmpla, că viaţa mea se va schimba, 
după întâlnirea cu el, radical. 

Din când în când, trenul trecea prin mahalalele ce 
întovărăşeau calea ferată ca o fundă de gunoi. Vedeam copii 


mai mult goi, cu burţile umflate, care ne făceau semne cu 
mâna, în vreme ce mamele lor îşi spălau ustensilele în apa 
de prin canale. Le-am răspuns şi noi, făcându-le cu mâna. 

Priveliştea şi vacarmul din Mumbai ne copleşesc. Gara 
Churchgate arată exact ca în filmul Dragoste la Bombay. 
Salim aproape că se aşteaptă să dea de Govinda, făcându-şi 
numărul de cântec şi de dans lângă biserică. Mustafa ne 
arată plaja din Marine Drive. Sunt fascinat pentru că văd 
pentru prima dată oceanul, cu valurile mari care se sparg la 
mal şi se izbesc de stânci. Salim nici nu observă minunatul 
ocean. El inspectează atent tarabele unde vânzătorii 
ambulanți vând sucuri şi gustări. 

— Aici s-a filmat scena când au luat Govinda şi Raveena 
bhel puri'*, îmi arătă el foarte exaltat. 

Trecem pe lângă dargah-ul lui Haji Ali'%5+. Salim ridică 
mâinile spre Allah, aşa cum a văzut el că a făcut Amitabh 
Bachchan în filmul Coolie. Trecem prin cartierele Worli, 
Dadar şi Mahim. Mustafa şi Punnoose ne arată cele mai 
importante destinaţii turistice. La Fortul Mahim, Salim îi 
face semn şoferului de taxi să oprească. 

— Ce s-a întâmplat, întreabă Mustafa? 

— Nimic. Vroiam doar să văd mai bine locul în care 
traficanţii îşi ţineau marfa în filmul Mafia! 

Pe măsură ce ne apropiem de Bandra, Juhu şi Andheri, 
tot mai multe reşedinţe ale vedetelor de cinema apar la 
orizont. Au ziduri înalte şi groase şi armate întregi de 
paznici în uniforme, aşa încât Salim devine foarte 
sentimental. Prin ferestrele colorate ale taxiului, ne zgâim 
la vile şi blocuri mai ceva ca nişte ţărani ajunşi pentru 
prima dată la oraş. E ca şi cum am vedea Mumbai-ul prin 
nişte lentile colorate. Soarele pare mai strălucitor, aerul 
mai răcoros, oamenii mai prosperi, oraşul străluceşte de 
fericirea de a împărţi acelaşi loc cu megastarurile 
Bollywood-ului. 


Am ajuns la destinaţia noastră: Goregaon. Casa lui 
Maman nu este nicidecum reşedinţa somptuoasă la care ne 
aşteptam. E o clădire mare, dar căzută în paragină, 
înfundată într-o curte murdară, cu o grădină mică şi doi 
palmieri. Totul e înconjurat de un zid înalt cu sârmă 
ghimpată. Doi bărbaţi foarte negri şi zdraveni, îmbrăcaţi în 
lungi foarte colorate, stau pe verandă fumând bidi. Au nişte 
bâte groase de bambus în mână. Stau picior peste picior şi, 
pentru o clipă, zărim lenjeria lor intimă în dungi. Miroase 
foarte tare a rachiu de orez din direcţia lor. Punnoose le 
vorbeşte foarte aprins în malayalam. Singurul cuvânt pe 
care-l pricep este Maman. E limpede că sunt gărzile de 
corp ale lui Babu Pillai. 

Cum intrăm în casă, Mustafa ne arată nişte magazii din 
tablă ondulată, undeva dincolo de curte, asemănătoare cu 
nişte grajduri. 

— Asta este şcoala pe care o conduce Maman, pentru 
copiii schilozi. Tot acolo şi locuiesc. 

— Dar cum de nu văd niciun copil? întreb eu. 

— Sunt la cursuri speciale. Fac un fel de practică. Nu te 
teme, o să-i vezi diseară. Hai să vă conduc în camera 
voastră. 

Încăperea noastră este mică şi foarte compactă, cu două 
paturi suprapuse şi o oglindă mare în perete. Salim alege 
patul de sus. La subsol, există şi o baie, pe care o putem 
folosi şi noi. Are cadă şi o perdea la duş. Nu e aşa luxoasă 
precum cele din casele vedetelor de cinema, dar merge. Am 
impresia că suntem singurii copii care locuim în casă. 

Seara apare şi Maman. Salim îi spune cât este de 
încântat că se află la Mumbai şi îi explică toată tărăşenia, 
cum vrea el să ajungă o celebră vedetă de cinema şi aşa mai 
departe. Maman zâmbeşte când aude asta. 

— Ca să ajungi aşa ceva, întâi de toate trebuie să fii în 
stare să cânţi şi să dansezi. Ştii să cânţi? îl întreabă el pe 
Salim. 

— Nu, răspunde Salim. 


— Nu-i nimic. Am să-ţi iau un profesor de muzică 
excepţional, care o să-ţi dea lecţii. Cât ai clipi ai să ajungi 
asemeni lui Kishore Kumar!48*. 

Salim mai are puţin şi îl ia în braţe pe Maman, dar se 
abţine. 

Seara, mergem la cină, în incinta şcolii. Există acolo o 
sală de mese care seamănă cu cea de la şcoala de corecție. 
Pe jos este aşternut un linoleum de doi bani, iar mesele 
lungi sunt din lemn. 

Bucătarul pare şi el copia la indigo a celui de la Internat. 
Suntem poftiţi să luăm loc la o masă rotundă, cu Mustafa. 
Suntem serviţi înainte să vină toţi ceilalţi copii. Mâncarea e 
fierbinte şi gustoasă. Categoric, o mare diferenţă faţă de 
cea fără niciun gust de la Delhi. 

Unul câte unul, încep să dea năvală copiii şi brusc ne 
schimbăm părerea despre cum trebuie să arate iadul. 
Vedem băieţi fără ochi, care pipăie cu ajutorul bastoanelor 
podeaua din faţa lor, ca să înainteze. Copii cu membrele 
chircite sau lipsă, care abia se târăsc până la mese. Copii 
care, cu două cioturi în loc de picioare, merg în cârje, ori 
băieţi cu guri groteşti şi degete răsucite sau boante, 
înfulecând bucăţi de pâine pe care le apucă între coate. 
Unii arată ca nişte clovni, doar că, în loc să ne facă să 
râdem, ne fac să plângem. Bine că eu şi Salim am apucat să 
îmbucăm ceva. 

Zărim trei băieţi care stau într-un colţ şi se uită la ceilalţi, 
cum mănâncă. Dar ei nu primesc nimic. Unul îşi linge 
buzele. 

— Cine sunt băieţii ăştia? îl întreb pe Mustafa. Ei de ce nu 
mănâncă? 

— Sunt pedepsiţi, ne răspunde Mustafa. Pentru că nu 
muncesc destul. Stai liniştit. O să mănânce şi ei mai târziu. 


A doua zi, apare profesorul de muzică. E un bărbat 
tinerel, cu o faţă ovală, proaspăt bărbierită, cu urechi mari, 
slab şi cu degete osoase. Are o muzicuţă la el. 


— Puteţi să-mi spuneţi Masterji. Acum fiţi atenţi la mine. 

Ne aşezăm pe jos, foarte atenţi. 

— Sa re ga ma pa dha ni sa. Acestea, ne explică el, sunt 
cele şapte note de bază care există în orice compoziţie. 
Acum încercaţi şi voi. Să vă aud. Lăsaţi să iasă sunetul 
printre buze şi nu pe nas, ci din gât. 

Salim îşi drege glasul şi începe. 

— Sa re ga ma pa dha ni sa. 

Cântă din toată inima, trup şi suflet. Camera răsună de 
notele lui, care sună atât de cristaline. Vocea lui cuprinde 
întreaga încăpere, iar notele răsună pur şi fără greş. 

— Foarte bine, aplaudă profesorul. Ai talent. [i-a dat 
Dumnezeu darul vocii. Sunt convins că, dacă vei exersa 
mult, foarte curând vei reuşi să cuprinzi toate cele trei 
octave şi jumătate. 

Apoi se întoarce spre mine. 

— Ce-ar fi să cânţi şi tu aceleaşi note? 

— Sa re ga ma pa dha... 

Încerc, dar vocea mi se frânge. Notele ies tremurate, 
sacadate, de parcă aş fi scăpat pe jos un pumn de bile. 
Profesorul îşi bagă degetele în urechi. 

— Hare Rami4... Hare Ram... se vaită profesorul, cânţi 
ca o cizmă. Cu tine o să am mult de lucru. 

Salim sare în apărarea mea. 

— Nu, Masterji, Mohammad are şi el voce foarte bună. 
Numai să-l auziţi cum ştie să zbiere. 


În următoarele două săptămâni, Masteriji ne învaţă mai 
multe cântece religioase ale unor sfinţi bine cunoscuţi şi 
cum să cântăm la muzicuţă. Învăţăm o sumedenie de 
dohai%' de Kabir şi bhajanuri':4*% de Tulsidas şi Mirabai. 
Masterji e un profesor desăvârşit. Nu numai că ne învaţă 
cântecele, dar ne şi explică, în limbajul simplu al omului de 
rând, adevărurile spirituale cuprinse în aceste melodii. Cel 
mai tare mi-a plăcut Kabir, care spune în nişte versuri ale 
sale: 


Maala pherat jug bhaya, 
Mita na man ka pher 
Kar ka manka chhod de, 
Man ka manka pher. 


Dintotdeauna ai numărat mătănii 

Dar mintea-ţi umbla haihui fără răgaz. 
Leapădă din mâini rozariul, că n-are haz 
Și-n suflet caută şi vei găsi mătănii. 


Faptul că Salim e musulman n-are prea mare importanţă 
pentru Masterji, care-i predă bhajanuri hinduse. De fapt, 
nici pe Salim nu-l deranjează. Dacă Amitabh Bachchan 
poate juca rolul unui coolie musulman şi Salman Khan 
poate fi un împărat hindus, atunci şi Salim lIlyasi poate 
cânta liniştit Thumaki Chalat Ram Chandra  Baajat 
Painjaniya, cu acelaşi abandon ca şi un preot din templu. 


În tot acest răstimp, am mai aflat câte ceva despre băieţii 
din şcoala de schilozi, în ciuda încercărilor subtile ale lui 
Mustafa şi Punnoose de a ne împiedica să ne amestecăm 
prea mult cu cei pe care îi numeau, în prostia lor, 
„handicapaţi“. Am ascultat poveştile foarte triste ale acelor 
băieţi şi am descoperit că, în ceea ce priveşte rudele 
nemiloase ori poliţiştii, Mumbai nu este cu nimic altfel decât 
Delhi. Pe măsură ce aflam tot mai multe despre băieţi, 
începeam să ne dăm seama şi cam cine era de fapt Maman. 


Ne împrietenim cu Ashok, un băiat de 13 ani, cu un braţ 
diform; e primul şoc. 

— Şcolari? Nu suntem deloc şcolari, ne spune el. Suntem 
cerşetori. Cerem de pomană prin trenuri. O parte dintre noi 
suntem şi hoţi de buzunare. 

— Şi ce se întâmplă cu banii pe care-i câştigaţi? 


— Ni se cere să-i dăm oamenilor lui Maman în schimbul 
meselor şi adăpostului. 

— Adică Maman e un gangster? 

— Da” voi ce credeaţi, că doar n-o fi vreun înger... Măcar 
ne alegem cu două mese pe zi. 

Părerea mea despre Maman se schimbă radical, dar 
Salim continuă să aibă încredere în bunătatea înnăscută a 
binefăcătorului nostru. 


Ne împrietenim cu Raju, un băiat orb de zece ani. 

— De ce ai fost pedepsit azi? 

— N-am câştigat destul. 

— Cât trebuie să dai în fiecare zi? 

— Tot ce câştig. Dar dacă asta înseamnă mai puţin de o 
sută de rupii, eşti pedepsit. 

— Şi ce-ţi fac atunci? 

— Nu capeţi nimic de mâncare. Ie culci flămând şi te 
simţi ca şi cum ai avea şobolani în stomac. 

— la chapatti acesta de la mine. [i l-am păstrat ţie. 


Radhey e un băieţel de unsprezece ani, căruia îi lipseşte 
un picior. 

— Tu cum de nu eşti pedepsit niciodată? întotdeauna 
câştigi destul? 

— Şşşt... E secret. 

— Nu te teme, de la noi n-o să afle nimeni. 

— Bine, dar să nu le spuneţi celorlalţi. E o actriţă care 
locuieşte în Juhu Vile Parle. De câte ori am probleme, mă 
duc la ea. Nu numai că-mi dă de-ale gurii, dar îmi dă şi toţi 
banii cu care nu ies la socoteală. 

— Cum o cheamă? 

— Neelima Kumari. Se spune că a fost celebră cândva. 

— Cum arată? 

— Cred că a fost frumoasă în tinereţea ei, dar acum a 
început să îmbătrânească. Mi-a zis că ar avea nevoie de 


personal de serviciu. Dacă nu mi-ar fi lipsit un picior, de 
mult aş fi fugit de aici şi m-aş fi făcut servitor în casa ei. 

În noaptea aceea am visat că mergeam la casa din Juhu 
Vile Parle. Sunam şi aşteptam. O femeie înaltă îmi 
deschidea uşa. Era îmbrăcată într-un sari alb. Începea să 
şuiere un vânt puternic şi părul lung şi negru îi acoperea 
chipul. Deschideam gura să spun ceva şi-mi dădeam seama 
că se uită spre picioarele mele într-un fel ciudat. Mă uitam 
şi eu în jos şi descopeream şocat că nu mai aveam picioare. 

M-am trezit asudat tot. 


Moolay, un puşti de treisprezece ani, are un braţ 
amputat. 

— Urăsc viaţa asta, ne spune el. 

— De ce nu fugi? 

— Unde? Aici e ditamai Mumbaiu', nu sunt la mine în sat. 
O fi oraşul ăsta enorm, da' nu-i loc să te piteşti nicăieri. 
Trebuie să ai relaţii şi ca să dormi într-un canal. Şi trebuie 
să te apere cineva de bande. 

— De bande? 

— Da. Luna trecută au fugit doi băieţi. După trei zile s-au 
întors. Nu şi-au găsit de lucru. Banda lui Bhiku nu le-a 
permis să opereze pe teritoriul lor. Măcar aici avem casă şi 
masă. Şi când muncim pentru Maman, ne dau pace celelalte 
bande. 

— Nu vrem să ne amestecăm cu alte bande, i-am spus eu, 
recitând o doha: Kabira Khara Bazaar Mein, Mange Sabki 
Khair, Na Kahu Se Dosti, Na Kahu Se Bair. „Kabir e-n piaţa 
mare, Şi binele ţi-l vrea. Nu caută prietenia, Ori duşmănia 
ta.” 


Sikandar e noua achiziţie; e „importat” din Pakistan. 

În sala de mese s-a stârnit mare agitaţie. A sosit o 
prospătură. L-a adus Mustafa şi noi ne-am adunat toţi 
ciorchine în jurul lui. Mustafa e cel mai încântat. 


— Azi dimineaţă l-am luat din arest de la Shakeel Rana, 
spune el şi se pocneşte fericit peste coapse. 

Băiatul n-are mai mult de doisprezece ani; îl pipăim de 
parcă ar fi un animal în cuşcă. Dar nu arată a animal. Arată 
mai degrabă a extraterestru, aşa cum am văzut noi la 
televizor, la reclamele cu biscuiţi Britannia: are o faţă ovală, 
ascuţită, ochi de chinez, un nas mare şi buze subţiri. 
Mustafa îi spune lui Punnoose: 

— Este de la Altarul lui Shah Dola din Punjab-ul 
pakistanez. Băieţilor ăstora li se mai spune şi „Copiii 
Şobolani”. 

— De ce au capul aşa? 

— Am auzit că ăia pun nişte inele de fier pe capul 
sugarului, ca să oprească mai repede creşterea. Aşa se 
obţine această formă unică. 

— Cred că are un mare potenţial. Maman o să fie foarte 
mulţumit, spune Punnoose, încântat. 

— Da, trage concluzia Mustafa. Un bun de mare valoare. 

Dintr-un motiv sau altul, băiatul şobolan îmi aminteşte de 
un urs pe care l-am văzut cândva cu părintele Timothy în 
Connaught Place. Avea o zgardă strânsă în jurul gâtului şi o 
mască neagră îi acoperea botul. Stăpânul îl lovea zdravăn 
cu un băț ascuţit şi el se ridica pe labele din spate, 
salutându-i pe cei care se strânseseră în jurul lui. Aceştia îi 
aruncau bănuţi, pe care stăpânul îi aduna şi apoi îl ducea de 
acolo, să repete spectacolul în alt loc. "Ţin minte pentru că 
am fost impresionat de ochii ursului. Păreau atât de trişti, 
încât l-am întrebat pe părintele Timothy: 

— Oare urşii plâng? 


L-am descoperit pe Jitu ascuns într-o debara. 

Avea o pungă de plastic în mână şi înăuntru o substanţă 
alb-gălbuie. O deschidea la un capăt şi-şi strecura nasul şi 
gura înăuntru ca să inhaleze profund, trăgând baza pungii 
spre faţa lui. Hainele îi miroseau a vopsea şi a dizolvant. În 
jurul nasului avea o iritaţie. Gura îi era dulceagă şi 


lipicioasă. După ce inhala, ochii lui pe jumătate închişi 
deveneau sticloşi şi începea să-i tremure mâna. 

— Jitu!... Jitu! l-am scuturat eu. Ce faci? 

— Nu mă deranja, îmi zise el, cu voce vlăguită. Plutesc. 
Adorm peste nori. 

L-am pălmuit. A început să scuipe o flegmă neagră. 

— Sunt dependent de lipici, mi-a spus el mai târziu. Îl 
cumpăr de la cizmar. Cu lipiciul acesta, uiţi de orice foame 
şi de orice durere. Văd culori strălucitoare şi uneori o 
zăresc şi pe mama. 

I-am cerut nişte lipici ca să încerc şi eu. După ce l-am 
inhalat, am început să simt că plutesc puţin. Podeaua părea 
că se mişcă din loc şi au apărut tot felul de imagini. Am 
văzut o femeie înaltă, înveşmântată într-un sari alb, ţinând 
un copilaş în braţe. Vântul şuiera. Părul îi flutura şi-i 
acoperea faţa, ascunzându-i-o. Copilaşul scotea o mânuţă şi 
cu degeţelele lui îi dădea la o parte şuviţele care-i 
acopereau chipul. Atunci el vedea doi ochi cu o privire 
sălbatică, duşi în fundul capului. Un nas strâmb, dinţi foarte 
ascuţiţi, pe care se scurgea sângele proaspăt, iar larvele se 
târau pe faţa plină de riduri, adunându-i-se în bărbie. 
Bebeluşul urla de groază şi sărea jos din braţele femeii. 

N-o să mai încerc niciodată lipiciul. 


Între timp, pregătirea noastră muzicală s-a terminat. 
Masterji e foarte încântat de progresele lui Salim. 

— Acum stăpâneşti arta cântatului. N-a mai rămas decât 
o lecţie. 

— Care anume? 

— Bhajanurile lui Surdas. 

— Cine-i Surdas? 

— Cel mai mare cântăreţ bhakti:*%; a compus mii de 
cântece întru lauda zeului Krişna. Într-o zi, a căzut într-o 
fântână părăsită şi n-a mai putut să iasă. A rămas acolo şase 
zile. A ţinut-o tot într-o rugăciune şi în a şaptea zi a auzit 
vocea unui copil, care i-a spus să-l ia de mână ca să-l poată 


trage afară. Cu ajutorul puştiului, Surdas a ieşit din 
fântână, dar copilul a dispărut. Nu era nimeni altul decât 
zeul Krişna. După aceea, Surdas şi-a dedicat întreaga viaţă 
compunerii de cântece întru lauda lui Krişna. Cu o ektara 
cu o singură coardă în mână, a început să cânte melodii 
care descriau copilăria lui Krişna. 

Masterji începe să cânte. 

— Akhiyan hari darshan Ki Pyasi - „Ochii mei tânjesc să 
te vadă, o, măreţul meu Krişna”. 

— Cum adică tânjesc ochii? întreb eu. 

— Nu ţi-am spus? Surdas orbise complet. 


În ultima zi a cursului de muzică, Masterji îl îmbrăţişează 
de zor pe Salim, pentru că a reuşit să cânte perfect 
bhajanurile lui Surdas. Eu mă gândesc la ale mele. 

Întâlnirile mele cu băieţii lui Maman m-au lăsat pe 
gânduri. Chiar dacă toţi cei de teapa noastră suntem copiii 
unui Dumnezeu mai mic, băieţii lui Maman par să aibă unul 
şi mai Mic. 

Punnoose intră în încăpere şi vorbeşte în şoaptă cu 
Masterji. Apoi Punnoose îşi scoate punga cu bani şi începe 
să-i numere. Îi dă o mulţime de bancnote profesorului de 
muzică, care îi vâră recunoscător în buzunarul kurtei. les 
împreună, lăsându-mă împreună cu Salim şi cu muzicuţa. 

— N-ar fi trebuit să plec niciodată de la Delhi, i-am spus 
lui Salim. Tu măcar ai ajuns un bun cântăreţ, dar eu n-am 
avut nimic de câştigat de pe urma acestei călătorii. 

Atunci zăresc pe jos bancnota. Mă uit mai bine. E una de 
100 de rupii. Probabil că i-a căzut lui Punnoose când a 
numărat banii. Primul impuls e s-o bag în buzunar. Salim, 
însă, mi-o înşfacă din mână şi insistă s-o dăm înapoi. leşim 
pe hol şi pornim spre camera pe care Maman o foloseşte ca 
birou; acolo îşi fac veacul Punnoose şi Mustafa. 

Când ne apropiem de uşă, auzim de departe vocile. 
Maman vorbeşte cu Punnoose. 


— Ce-a zis profesorul după ce şi-a terminat lecţiile? Tipu' 
a devenit tot mai costisitor. 

— A zis că ăl mai mare nu e bun de nimic, dar că ăl mic 
are potenţial. Şi a mai spus că niciodată n-a avut vreun ţânc 
mai talentat. 

— Crezi c-ar putea să ne aducă măcar câte trei sute? 

— Trei sute?! E o minune când cântă. Şi cu chipu' ăla 
angelic... Cine-i poate rezista? Eu zic că uşor poate să 
aducă patru-cinci sute. Am dat lovitura, Maman. 

— Şi celălalt? Înaltul? 

— Cui îi pasă? N-are decât să se descurce singur. Ori ne 
aduce câte o sută pe seară, ori rămâne flămând. 

— Bine. De săptămâna viitoare îi trimiteţi prin trenuri, îi 
aranjăm diseară. După cină. 

Simt cum mă trece un fior pe şira spinării. Îl apuc pe 
Salim de mână şi ne întoarcem iute la noi în cameră. Salim 
nu înţelege nimic din conversaţia pe care tocmai am auzit-o 
şi mai ales referirile la cifre. Dar în mintea mea eu deja am 
compus puzzle-ul. 

— Salim, trebuie să fugim de aici. În clipa asta. 

— De ce naiba? 

— Pentru că astă seară după cină o să se întâmple ceva 
foarte rău. 

— Nu înţeleg. 

— Eu am înţeles tot. Ştii de ce ne-au învăţat bhajanurile 
lui Surdas? 

— Pentru că-i un mare poet. 

— Nu... Pentru că era orb. Asta o să devenim şi noi. Ca să 
putem cerşi prin trenuri. Acum sunt sigur că toţi schilozii pe 
care i-am cunoscut aici au fost mutilaţi anume de Maman şi 
de banda lui. 

Atâta cruzime e mai presus de înţelegerea lui Salim. Vrea 
să rămână. 

— De ce nu fugi singur? mă întrebă el. 

— Nu pot să plec fără tine. 

— De ce? 


— Pentru că sunt îngerul tău păzitor şi venim amândoi la 
pachet. 

Salim mă îmbrăţişează. Scot din buzunar bănuţul meu 
fermecat, cel de o rupie. 

— Uite, Salim, îi zic eu, tu crezi în destin, nu-i aşa? Să ne 
decidă soarta bănuţul ăsta. Cap - plecăm, pajură - 
rămânem, bine? 

Salim dă din cap, că da. Arunc banul. Cap. 

În sfârşit, Salim se obişnuieşte cu gândul să fugim din 
bârlogul lui Maman, dar e încă plin de îndoieli. 

— Unde o să mergem? Ce-o să ne facem? Nu ştim pe 
nimeni în oraşul ăsta. 

— Ştiu eu unde o să mergem. Mai ţii minte ce ne-a spus 
Radhey, despre actriţa Neelima Kumari? Are nevoie de un 
servitor. Am adresa ei şi ştiu şi ce tren local ajunge la ea. 

— N-ar fi mai bine să mergem la poliţie? 

— Ai înnebunit? Chiar n-ai învăţat nimic din Delhi? Orice 
ai face, oriunde te-ai duce, niciodată la poliţie. Niciodată! 


Suntem în baia de la subsol şi auzim cum picură apa 
dintr-un robinet stricat. Salim e căţărat pe umerii mei, are 
un cuţit în mână şi încearcă să deşurubeze bolţurile în care 
e fixată plasa de sârmă ghimpată din geam. 

— Mai repede, îi şoptesc eu, cu dinţii încleştaţi. 

Sus, oamenii lui Maman cotrobăie prin camera noastră, 
deschid debaralele şi dulapurile. Auzim ţipete şi înjurături. 
Se sparge o sticlă. Ceea ce ne face să ne încordăm şi mai 
tare nervii. Salim e îngrozit. Respiră rapid şi întretăiat. 
Inima îmi bate tot mai repede, până ce nici n-o mai aud. Se 
apropie nişte paşi. 

— N-a mai rămas decât unul, spune Salim, dar e blocat. 
Nu cred că o să-l pot deschide. 

— Te rog. Te rog, încearcă, îl implor eu. Dacă nu reuşeşti, 
am terminat-o cu viaţa. 

Salim atacă bolţul cu şi mai mare grabă, răsucind în el 
cuțitul cu toată puterea. În sfârşit, cedează. Scoate cele 


patru bolţuri şi ridică plasa de sârmă ghimpată. Afară se 
văd palmierii, care se leagănă uşor în adierea vântului. E 
destul loc ca să ne târâm afară. Oamenii lui Maman sunt pe 
cale să coboare în subsol, în vreme ce Salim se străduieşte 
să iasă pe geam. Apoi mă apucă de mână şi mă ajută să mă 
târăsc spre el. Înaintăm, gâfâind şi mergând de-a buşilea. 
Ne pomenim pe o moviliţă de pietriş. E lună plină şi o 
noapte liniştită. Tragem adânc în piept aerul curat, ca nişte 
înecaţi. Miroase a nuci de cocos. 


Suntem într-un tren local, care a plecat de la Goregaon 
spre vastul centru al metropolei. Nu e foarte aglomerat la 
ora asta din noapte şi sunt doar câţiva pasageri în 
compartimentul nostru. Citesc ziare, joacă partide de cărţi, 
critică guvernul, trag vânturi. Un negustor ambulant de 
sucuri intră în compartiment, cu lădiţa lui frigorifică din 
plastic plină cu sticle multicolore: 

— Cola, Fanta, Ihums Up, Linca, Seven Up, strigă el, cu o 
voce ascuţită. 

Sticlele sunt de la gheaţă şi se văd nişte broboane 
scurgându-se pe ele. Salim se uită la sucuri şi se linge pe 
buze. Duce mâna la buzunar şi îl pipăie liniştit. Vânzătorul 
se uită cu speranţă spre el. Salim clatină din cap, în vreme 
ce acesta merge mai departe. Curând, apare un alt 
negustor ambulant în compartiment. Un bătrân cu barbă şi 
ochelari rotunzi. Îi atârnă de gât o tavă mare plină ochi cu 
nişte cutiuţe ruginite, nişte sticle aburite şi nişte pacheţele 
de plastic în care e un amestec de rădăcini noduroase, 
frunze uscate, prafuri şi seminţe. 

— Yusuf Fahim, hakim ambulant, anunţă el. Am leac 
pentru toate suferinţele. De la cancer la constipaţie, 
spuneţi-mi doar de ce suferiţi. 

Din nefericire pentru el, nu-i nimeni bolnav în 
compartiment; pleacă repede, lăsând în urmă un miros de 
curcuma şi ghimbir. 


Privim luminile ce clipesc în oraş, în vreme ce trenul 
trece pe lângă o serie de locuinţe şi stadioane sportive. Din 
când în când, zărim oameni care stau la ei în salon, se uită 
la televizor, îşi iau cina, îşi fac patul. Atunci când nu mai 
sunt decât două staţii până la staţia noastră, auzim nişte 
paşi târşiţi venind din celălalt capăt al compartimentului. 

Un băieţel mic, subnutrit, cam la vreo şapte anişori, sau 
poate opt, îşi face apariţia printre banchete. Are o cămaşă 
albastră şi nişte pantaloni scurţi prăfuiţi. Umblă cu ajutorul 
unui baston şi ţine o ektara în mână. Nu-l recunoaştem: nu-i 
unul dintre băieţii lui Maman. 

Se opreşte la câţiva paşi de noi şi se lansează într-o 
incantaţie din tot sufletul: „Sunire Maine Nirba ke Balaram 
- Am auzit că în sprijinul celui sărac vine întotdeauna 
Krişna”. Este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui 
Surdas. 

Ne ghemuim când auzim vocea atât de melodioasă a 
cântăreţului, care învăluie întreg compartimentul. Brusc, ne 
copleşesc amintirile cu băieţii lui Maman. Raju şi Radhey, şi 
Ashok, şi Moolay. Salim mă strânge şi eu mă adun în 
colţişorul scaunului meu. Dar, asemeni unui radar, copilul 
ne simte. Pare că se uită la noi acuzator, prin ochii lui care 
nu văd. Vreme de cinci minute chinuitoare îi ascultăm 
melodia pe de-a întregul. După care scoate un vas pentru 
cerşit şi aşteaptă pomana. Doar câţiva călători au mai 
rămas în compartiment. Şi nimeni nu se deranjează să-i dea 
nicio leţcaie. 

În vreme ce cântăreţul se pregăteşte să treacă pe lângă 
noi cu mâna goală, Salim scoate ceva din buzunar. Ţine bine 
acel ceva în pumn şi mă priveşte vinovat. Dau din cap, pe 
muteşte. Cu o expresie foarte îndurerată, Salim deschide 
pumnul peste mâna foarte întinsă a cântăreţului. O hârtie 
mototolită de o sută de rupii sfârşeşte în borcanul 
cerşetorului. 


Smita se cutremură, fără să vrea. 


— Nu-mi vine să cred că în ziua de azi mai există oameni 
care se pot purta atât de neîndurător cu nişte bieţi copii 
nevinovaţi. 

— Trist, dar adevărat. Dacă n-aş fi fugit cu Salim în 
noaptea aia, probabil că aş mai fi cântat şi acum prin 
trenuri, precum cântăreţul orb, i-am răspuns eu. 

— Şi până la urmă ai căpătat slujba aceea la Neelima 
Kumari? 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Salim? 

— Neelima Kumari i-a găsit o cămăruţă în cartierul 
Gatkopar. 

— Dar în povestea dinainte nu lucrai într-o oţelărie şi nu 
locuiai într-un chawl? 

— Asta a fost după ce am plecat de la Neelima Kumari - 
sau mai degrabă după ce ea a plecat. 

— Ce înseamnă asta? 

— O să afli curând. 

Smita dă din cap şi apasă pe butonul de „Play” al 
telecomenzii DVD-ului. 


Prem Kumar e cu faţa spre camera de luat vederi. 

— Şi acum, să trecem la întrebarea numărul cinci, pentru 
zece mii de rupii. Şi aceasta este una foarte directă, cu 
condiţia să ştii cântece religioase. Domnul Thomas ne-a 
învăţat să credem în toate religiile. Să sperăm că îşi ştie 
bhajanurile. 

Se întoarce spre mine. 

— Eşti pregătit? 

— Pregătit, îi răspund eu. 

— Bine. Întrebarea numărul patru. Surdas, poetul orb, a 
adorat următorul zeu: A) Rama, B) Krişna C) Siva sau D) 
Brahma? 

Începe muzica. 

— Răspunsul este „B”. Krişna. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur de asta? 


— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric sută la sută corect! Tocmai ai câştigat zece 
mii de rupii! declamă Prem Kumar. 

Publicul aplaudă. 

Prem Kumar rânjeşte. Eu nu. 


50.000 
DE RUPII 


CUM SĂ VORBEŞTI 
AUSTRALIANA 


— Numele, sexul şi vârsta, vă rog, domnule, spune timid 
tipul care face recensământul. 

E în picioare pe verandă. Poartă o pereche de ochelari 
groşi cu rame negre. Are un snop de formulare la el, în care 
scrie cu un creion chimic. 

Colonelul Taylor pare enervat când începe prezentările. E 
îmbrăcat într-un costum crem de in. E mereu îmbrăcat la 
costum, şi vara, şi iarna. Îi vine bine. Are o faţă ovală, cu o 
mustață groasă, căruntă, buze subţiri şi obraji rumeni. 
Părul este nisipiu şi pieptănat spre spate. Întreaga familie 
Taylor, împreună cu toţi servitorii, s-au adunat pe verandă, 
de parcă ar urma să facă o fotografie de grup. 

— Sunt colonelul Charles Taylor, de sex masculin, 
patruzeci şi şase de ani. Ea este soţia mea, Rebecca Taylor, 
de sex feminin, patruzeci şi patru de ani. 

Arată spre doamna Taylor, o femeie subţire şi blondă, 
îmbrăcată într-o fustă lungă. 

— El este fiul nostru, Roy, de sex masculin, cincisprezece 
ani. 

Roy tastează ceva pe telefonul mobil. E înalt şi deşirat, şi 
poartă blugii lui de firmă spălăciţi, un tricou şi pantofi sport. 


— Ea este fiica mea, Maggie, de sex feminin, 
şaptesprezece ani. 

Maggie nu e aşa înaltă, dar e frumugşică, are faţa rotundă, 
ochi albaştri şi păr auriu. Poartă o fustă foarte scurtă. 

Colonelul 'Taylor îşi îndreaptă spatele şi anunţă cu o voce 
şi mai răsunătoare. 

— Sunt ataşat militar australian. Suntem diplomaţi. Deci 
nu credem că trebuie să ne socotiți în recensământ. 
Singurii din casa asta care ar putea fi cuprinşi în raportul 
vostru sunt servitorii. Şi anume: Bhagwati, cel care stă 
lângă poartă. Este şoferul şi grădinarul nostru de sex 
masculin, cincizeci şi doi de ani. Avem o menajeră, Shanti, 
de sex feminin, optsprezece ani, cred, dar care nu e acasă 
pentru moment. El este Ramu, bucătarul nostru, de sex 
masculin, douăzeci şi patru de ani. Şi acesta este Thomas, 
de sex masculin, paisprezece ani. Asta-i tot? 

— Nu, domnule, trebuie să le pun câteva întrebări 
servitorilor, domnule. La ultimul recensământ s-a introdus 
un lung chestionar, domnule. 'Tot felul de întrebări bizare 
cum ar fi: la ce programe TV vă uitaţi, ce mâncaţi, în ce oraş 
aţi fost şi chiar şi, chicoteşte el, cât de des faceţi sex. 

Doamna Taylor îi şopteşte ceva soţului ei. 

— Charles, nu vrem ca Ramu şi lhomas să-şi piardă 
vremea cu prostia asta. Nu poţi să scapi de trogloditul ăsta? 
Colonelul Taylor scoate un pachet de ţigări din buzunar. 

— Uite ce e, domnule indiferent cum te-o chema. 
Servitorii mei chiar nu au timp să se ocupe de chestionarul 
dumitale. Ce-ar fi să primeşti pachetul ăsta de Marlboro şi 
să te duci la adresa următoare. Sunt sigur că poţi să te 
lipseşti de patru oameni din sondaj. 

Tipul cu recensământul se uită la pachet şi se linge pe 
buze. 

— Păi... sunteţi foarte amabil, domnule, dar, vedeţi 
dumneavoastră, eu nu fumez, domnule. Dacă aţi avea, însă, 
nişte Whisky Black Label... sau chiar şi un Red Label, aş fi 
foarte fericit să vă fac pe plac, domnule. La urma urmei ce 


contează dacă scoatem patru dintr-un ocean. N-o să 
observe nimeni că lipsesc patru oameni dintr-un miliard, 
domnule, râde el, emoţionat. 

Colonelul Taylor se uită urât la tipul cu recensământul. 
Apoi dă buzna în salon şi revine cu o sticlă de whisky Johnny 
Walker, Red Label. 

— Poftim, ia-o şi dispari. Şi nu ne mai deranja altădată. 

Tipul cu recensământul îl salută pe colonelul Taylor. 

— Nu vă faceţi griji, domnule, n-o să vă mai deranjez în 
următorii zece ani. 

Pleacă fericit. 

Şi doamna Taylor e fericită. 

— Ai naibii indienii ăştia, zice ea zâmbind. Le dai o sticlă 
de whisky şi sunt în stare de orice. 

Bhagwati rânjeşte din poartă. Habar n-are ce se 
întâmplă. Dar zâmbeşte ori de câte ori Sahib şi 
Memsahibi5!+ zâmbesc. Ramu rânjeşte şi el. Zâmbeşte ori 
de câte ori o vede pe Maggie în fuste scurte. 

Sunt singurul care nu zâmbeşte. Ştiu că noi, servitorii, 
suntem invizibili. Nici vorbă să ni se audă gura în timpul 
petrecerilor sau ocaziilor de familie, dar să nu fiu inclus nici 
măcar în recensământul ţării mele e prea de tot. Şi aş fi 
vrut ca familia Taylor să înceteze cu vorba asta „Ai naibii 
indieni”. Cred că este a cincizecea oară când îi aud folosind- 
O, de când mă aflu la ei. De câte ori o zic, simt cum îmi 
fierbe sângele în vine. Bine, hai să zicem, poştaşul, 
electricianul, reparatorul de la telefoane şi polițistul şi acum 
până şi ăsta cu recensământul au slăbiciune pentru whisky. 
Asta nu înseamnă că toţi indienii sunt beţivi. Aş vrea să-i pot 
explica asta într-o bună zi doamnei Taylor. Dar ştiu că n-am 
să pot. Când locuieşti într-o localitate elegantă din Delhi, 
într-o casă drăguță, şi primeşti trei mese calde pe zi, şi un 
salariu de 1.500, da, ai auzit bine, 1.500 de rupii pe lună, 
înveţi să-ţi stăpâneşti orgoliul şi să zâmbeşti ori de câte ori 
Sahib şi Memsahib zâmbesc. Ca să fiu cinstit, familia Taylor 
a fost foarte bună cu mine. Nu mulţi ar fi angajat pe cineva 


care-ţi răsare aşa la uşă, venit într-o bună zi de la Mumbai. 
Mai mult, le-am dat şi nişte referinţe aiurea. Colonelul 
Waugh era predecesorul colonelului Taylor. De două ori 
mutat. Fiind anglicani, cei din Familia Taylor nu aveau nicio 
treabă cu părintele Timothy, romano-catolicul. A fost un 
simplu noroc că aveau nevoie chiar atunci de un servitor, 
pentru că pe anteriorul tocmai îl dăduseră afară. 

În cele cincisprezece luni de când sunt la această familie, 
au mai fost concediaţi cinci servitori. loţi din cauza 
colonelului Taylor. El e cel care le ştie pe toate. Aşa cum 
există acolo sus un Dumnezeu omniprezent, există şi 
colonelul Taylor aici jos. Jagdish, grădinarul, a furat 
îngrăşăminte din magazie şi colonelul a aflat. Rezultatul: a 
doua zi a fost dat afară. Sheela, menajera, a şterpelit o 
brățară din camera doamnei Taylor. Şi colonelul a aflat. 
Rezultatul: a fost concediată a doua zi. Raju, bucătarul, a 
deschis dulapul cu băuturi şi a băut nişte whisky peste 
noapte. Rezultatul: a fost bătut şi concediat ziua următoare. 
Ajay, noul bucătar, a pus la cale un plan ca să fure nişte 
bani. Şi i-a pomenit despre asta unui prieten la telefon. 
Rezultatul: a fost concediat a doua zi şi atât el, cât şi 
prietenul său, au fost arestaţi de poliţie. Basanti, noua 
menajeră, a probat una dintre rochiile lui Maggie. 
Rezultatul: da, a fost concediată a doua zi. Cum de ştia 
colonelul “Taylor toate astea, lucruri care se întâmplau în 
spatele uşilor închise, în toiul nopţii sau la telefon, dar cu 
nimeni împrejur, este un mare mister. 

Am fost singurul care a supravieţuit. Recunosc că din 
când în când sunt şi eu ispitit să palmez mărunţişul care 
tronează pe toaleta doamnei Taylor sau să pun mâna pe una 
dintre delicioasele ciocolate elveţiene din frigider, dar m-am 
stăpânit. Ştiu că domnul colonel Taylor este omul care le 
ştie pe toate. Şi familia are încredere în mine. Faptul că am 
un nume creştin şi vorbesc englezeşte ajută. În afară de 
Shanti, care a fost angajată cu două luni mai înainte, sunt 
singurul cu acces absolut în zonele private. Pot intra în 


toate dormitoarele şi sunt singurul care are voie să se uite 
la televizor. Şi din când în când să mai joc un Nintendo cu 
Roy, în sufragerie. Dar nici măcar eu nu am voie să intru în 
biroul colonelului Taylor, căruia i se mai spune şi bârlogul. E 
cămăruţa de pe lângă dormitorul cel mare. Are o uşă 
zdravănă din lemn maro, protejată de un grilaj gros din fier. 
Grilajul din fier are trei încuietori: două mici şi una imensă, 
pare-se cu un lacăt din aur. Pe care scrie: „Yale. Blindat. 
Lanţuri”. Pe perete, lângă lacăt, e un mic panou alb 
electronic cu un cap de mort şi două oase încrucişate. Şi cu 
cifrele 0-9, ca la tastatura de la telefon. Nu poţi deschide 
lacătul decât după ce faci un cod. Dacă încerci să-l deschizi 
cu forţa, primeşti un şoc electric de 440 volţi şi mori. O 
luminiţă roşie se află pe panou şi arde atunci când 
încăperea e închisă. De câte ori intră colonelul, becul 
devine verde. Niciun membru al familiei nu are voie să intre 
în această încăpere. Nici măcar doamna Taylor, Maggie sau 
Roy. 


Vremea pe care am petrecut-o la familia Taylor m-a ajutat 
să uit de întâmplările traumatizante de la Mumbai. 
Shantaram şi Neelima Kumar au devenit amintiri 
dureroase, dar îndepărtate. Primele luni am trăit într-o 
groază permanentă, mă ghemuiam ori de câte ori auzeam o 
maşină a poliţiei cu girofarul ei trecând prin cartier. Cu 
timpul, sentimentul acela a început să se mai domolească. 
Mă gândeam adesea la Gudiya şi mă întrebam ce s-o fi 
întâmplat cu ea. Dar e greu să păstrezi o amintire când nu 
ai un chip căruia să-i asociezi numele. Treptat, a dispărut în 
coşul de hârtii al trecutului meu. Pe Salim, însă, nu-l puteam 
uita. Adesea mă cuprindea un sentiment de vinovăţie că l- 
am părăsit. Mă întrebam cum se descurcă, dacă mai 
lucrează ca dabbawallah, dar mă abţineam şi nu făceam 
nicio încercare să-l contactez, de teamă să nu afle poliţia de 
ascunzătoarea mea. 


Locuind cu familia Taylor, am învăţat să fac grătar şi 
fondue. Am devenit expert în cocteiluri şi în măsurarea 
whisky-ului după categorii. Am gustat friptura de cangur şi 
găluştele de crocodil, importate direct de la Canberra. Am 
devenit microbist de rugby, tenis şi ceva care se chema 
Aussie Rules, la care mă uit cu Roy. Dar chiar şi după tot 
acest timp, tot mă mai lupt cu accentul australian. În fiecare 
seară mă duc în camera mea şi învăţ să vorbesc ca un 
australian. 

— G'day Maite (salut bărbate), du-te la India Gayte' 
seară, zic, şi mă apucă râsul. 

Cel mai tare îmi place să merg la cumpărături cu doamna 
Taylor. Majoritatea proviziilor vin din Australia. Dar din 
când în când cumpără produse de import de la Super 
Bazaar şi de la Khan Market. Luam chorizo spaniol şi 
brânză Roquefort, castraveciori în saramură şi ardei iuți în 
ulei de măsline. Cel mai bine mi-e când îi ia cu ea la Kids 
Mart şi pe Maggie şi pe Roy. Acesta e cel mai mare magazin 
din lume pentru copii. Acolo se vând haine şi jucării, 
biciclete şi casete. Maggie şi Roy îşi iau flanele şi blugi, iar 
eu am voie să mă dau în căluşeii gratuiţi. 


Roy şi Maggie primesc în fiecare lună o revistă. Ea se 
numeşte Australian Geographic. Cred că e cea mai grozavă 
revistă din lume. E plină de pagini întregi cu fotografii cu 
cele mai senzaţionale locuri de pe planetă, dintre care cele 
mai spectaculoase sunt în Australia. Sunt plaje cu kilometri 
întregi de nisip auriu. Insule cu liziere cu palmieri splendizi, 
oceane pline de balene şi rechini. Oraşe cu o mulţime de 
zgârie nori. Vulcani ce împrăştie o lavă ucigaşă. Munţi 
acoperiţi cu zăpadă şi cu văi verzi şi liniştite. La cei 
paisprezece ani ai mei, singura mea ambiţie este să văd 
toate aceste locuri frumoase. Visez să vizitez Queensland şi 
Tasmania şi Marele Recif de corali înainte să mor. 

Viaţa mea alături de familia Taylor este una comodă, 
pentru că nici n-am mare lucru de făcut. Spre deosebire de 


casa actriţei, unde eram singurul servitor, aici există alţi 
trei cu care împart munca. Ramu este bucătarul, iar 
bucătăria este întru totul la dispoziţia sa. Shanti face 
paturile şi spală. Eu nu trebuie decât să dau cu aspiratorul 
şi să fac curăţenie. Din când în când, lustruiesc tacâmurile 
de argint, aranjez cărţile din biblioteca domnului colonel 
Taylor şi îl ajut pe Bhagwati să tundă gardul viu. Cu toţii 
locuim în casele pentru servitori, care sunt lângă clădirea 
principală. Avem o cameră mare şi două mici numai pentru 
noi. Bhagwati stă în cea mare cu soţia lui şi cu fiul lor. 
Shanti locuieşte singură în cea de-a doua, iar eu o împart 
pe cea de-a treia cu Ramu. În încăpere sunt paturi 
suprapuse. Eu dorm în cel de sus. 

Ramu este un băiat drăguţ. A venit la familia Taylor acum 
patru luni şi e un bucătar grozav. E vestit mai ales pentru că 
ştie să gătească franţuzeşte, pentru că mai înainte a lucrat 
la o familie de francezi. Ştie să facă gâteau de saumon şi 
crâpes suzette şi crevettes au gratin, acesta fiind felul meu 
preferat. Ramu e un bărbat bine făcut şi chipul lui, dacă 
reuşeşti să nu iei în seamă ciupiturile de vărsat, e destul de 
frumos. Îi place la nebunie să vadă filme indiene. 
Preferatele lui sunt cele în care eroina bogată fuge cu eroul 
sărac. Am eu o bănuială că Shanti a pus ochii pe Ramu. 
După felul cum îl priveşte, făcându-i din când în când cu 
ochiul, gândesc că încearcă să-i dea un semn. Dar lui Ramu 
nu-i pasă de Shanti. E îndrăgostit de altcineva. M-a pus să 
jur că nu pomenesc nimănui, aşa încât nu-ţi pot spune 
numele persoanei. Dar presupun că pot să-ţi zic că este o 
fată foarte frumoasă, cu ochii albaştri şi părul auriu. 

Deşi locuiesc cu servitorii, familia Taylor mă tratează 
aproape ca pe un membru al familiei. Ori de câte ori merg 
în oraş la McDonald îşi aduc aminte să-mi cumpere şi mie 
un Happy Meal. Când Roy şi Maggie joacă Scrabble, nu 
există să nu mă ia şi pe mine. Când Roy se uită la un meci 
de crichet în camera în care e televizorul, mă pofteşte şi pe 
mine (deşi devine foarte nesuferit când pierde Australia). 


De câte ori familia Taylor pleacă în vacanţă în Australia, au 
grijă să-mi aducă şi mie un cadouaş - un portchei pe care 
scrie Il LOVE SYDNEY sau un tricou cu un mesaj caraghios. 
Uneori bunătatea lor mă face să-mi dea lacrimile. Când 
mănânc o felie de brânză Edam sau beau o cutie de bere de 
rizocarp, îmi vine greu să cred că sunt acelaşi orfan care, 
cu numai cinci ani în urmă, mânca chappatti arse şi sleioase 
sau tocăniţe indigeste într-un internat jegos. Uneori 
aproape că îmi imaginez că fac parte din această familie de 
australieni. Eu, Rama Mohammad Taylor. Dar, când unul 
dintre servitori este admonestat sau concediat, sau când 
domnul colonel Taylor face semn ameninţător cu degetul şi 
spune „Ai naibii indieni”, lumea mea de vis se năruie şi mă 
văd din nou o corcitură care trage cu ochiul printr-o 
fereastră zăbrelită spre o lume exotică, care nu-mi 
aparţine. 

Totuşi, ceva îmi aparţine. Şi anume banii care se adună 
grămadă din salariu, pe care am voie să-i văd sau să-i pipăi. 
După experienţele nefericite cu o mulţime de alţi servitori, 
colonelul Taylor a decis să nu-mi mai dea leafa lunară, pe 
motiv că sunt minor. Îmi oferă doar cincizeci de rupii pe 
lună ca bani de buzunar. Restul salariului o să-l primesc 
adunat sub formă de economii doar când o să-mi termin 
treaba aici. Şi numai dacă am să mă port frumos. Altfel, ca 
şi în cazul lui Raju şi Ajay, adio bani. Spre deosebire de 
mine, Ramu primeşte leafa lunar. Două mii de rupii. A 
adunat deja vreo opt mii, pe care îi ţine ascunşi undeva în 
salteaua patului lui. Eu n-am decât o sută de rupii în 
buzunar şi un carneţel roşu în care îmi tot adun leafa. Până 
în prezent, familia Taylor îmi datorează 22.500 rupii. Numai 
ideea că am atâţia bani şi mă ameţeşte. În fiecare noapte, 
visez să vizitez locurile din Australian Geographic. Ramu 
are ambiţii mult mai mari. Visează să se căsătorească cu o 
fată frumoasă, albă, şi să-şi facă luna de miere la Sydney, să- 
şi deschidă un lanţ de restaurante franţuzeşti, unde să 


servească vânat şi creme bril6e, adică ceva de genul cremă 
de zahăr ars. 


A venit kabariwalla, negustorul de vechituri din cartier. 
Doamna Taylor îi vinde lui toate ziarele şi revistele care s-au 
adunat în ultimele şase luni. Precis că au costat vreo zece 
mii de rupii. Le vinde cu cincisprezece rupii pe kilogram. 
Ramu şi cu mine aducem teancurile grele de Times of India, 
Indian Express, The Pioneer şi The Hindu. Scoatem şi 
exemplarele din India Today, Femina, Cosmopolitan şi The 
Australian. Kabariwalla le cântăreşte pe un taler prăfuit. 
Deodată apare şi Roy. 

— Ce se întâmplă? o întreabă el pe mama lui. 

— Nimic, scăpăm de maculatura asta din casă, îi 
răspunde ea. 

— Chiar aşa? spune el şi dispare iute înapoi în casă. 

Reapare, cinci minute mai târziu, cu vreo treizeci de 
exemplare din Australian Geographic. Îmi cade faţa de şoc. 
Cum i-a trecut prin cap lui Roy să renunţe la frumuseţe de 
reviste? Dar înainte să apuc să spun ceva, kabariwalla a şi 
cântărit revistele cu foi lucioase. 

— Şase kilograme per total, aşa încât vă dau nouăzeci de 
rupii pe ele, îi spune el lui Roy. 

Băiatul încuviinţează. Tranzacţia s-a făcut. Fug repede la 
mine în cameră. 

De îndată ce kabariwalla pleacă, îi şi tai drumul. 

— Scuze, dar Memshahib vrea revistele astea înapoi, îi 
spun eu. 

— Foarte rău, ridică el din umeri. Deja le-am cumpărat. E 
o hârtie de foarte bună calitate pe care o să iau bani buni. 

În cele din urmă am fost nevoit să-i dau suta mea de 
rupii, dar am recuperat revistele Australian Geographic. 
Acum sunt ale mele. Seara, le întind pe toate în cămăruţa 
mea minusculă şi privesc fericit munţii şi plajele, meduzele, 
langustele, kookaburra şi cangurii. Nu ştiu de ce toate 
aceste locuri exotice îmi par acum mai puţin accesibile. 


Poate că faptul de a şti că revistele îmi aparţin acum mie mă 
face să-mi imaginez că deţin o părticică din conţinutul lor, 
undeva în inima mea. 


Un alt lucru remarcabil care s-a petrecut în luna aceea a 
fost că a început pe Star TV Spycatcher Vânătorul de 
spioni, serialul care cucerise Australia. Totul se petrecea în 
anii '80 şi era vorba despre un ofiţer de poliţie australian 
care se numea Steve Nolan şi care prindea spioni. Colonelul 
Taylor a devenit dependent de aceste episoade. Aproape în 
fiecare seară dispărea în bârlogul lui şi nu mai ieşea de 
acolo decât la cină. Dar, miercurea seara, se aşeza în 
camera cu televizorul şi cu berea Foster alături şi se uita la 
Steve Nolan, care prindea nişte străini dubioşi (cărora le 
zicea comunişti) şi care vindeau secrete unei organizaţii 
ruseşti pe nume KGB. Îmi plăcea serialul pentru că erau 
urmăriri cu maşini, cascadorii foarte periculoase şi tot felul 
de gadgeturi foarte mişto cum ar fi un stilou care e şi 
aparat de fotografiat în miniatură sau un casetofon care 
devine armă de foc. Eram fascinat de automobilul lui Steve 
Nolan - un Ferrari roşu strălucitor care îşi croia drum pe 
străzi mai ceva ca o rachetă. 


Garden party-ul familiei Taylor este o petrecere cu dată 
fixă, peste vară, numai că cea de astăzi e mai specială. Ea 
se dă în onoarea unui general venit din Australia şi va lua 
parte chiar şi înaltul Comisar. De data aceasta Ramu şi cu 
mine şi până şi Bhagwati suntem „scoşi din bârlog” şi 
îmbrăcaţi în uniforme impecabile, albe, cu nasturi rotunzi şi 
aurii. Purtăm mănuşi albe şi pantofi negri; turbanele albe 
cu nişte codițe sunt destul de incomode, pentru că avem 
capetele prea mici pentru ele. Sunt din cele pe care le 
poartă mirii la nunţi. Numai că nu arătăm ca nişte miri 
călare. Arătăm ca nişte chelneri ferchezuiţi la un garden 
party foarte elegant. 


Au început să sosească musafirii. Colonelul Taylor îi 
întâmpină pe peluza tunsă impecabil. Este îmbrăcat într-un 
costum albastru deschis. Ramu are treabă să pregătească 
frigăruile din pui, porc, peşte şi oaie la grătar. Bhagwati le 
serveşte invitaţilor cocteilurile de pe o tavă din argint. Eu 
mă ocup de bar. Numai eu înţeleg ce spun musafirii când 
cer un Campari cu sifon sau un Bloody Mary. Shanti e cu 
treabă la bucătărie. Chiar şi ea poartă o fustă elegantă şi nu 
sariul obişnuit. 

Invitaţii sunt mai ales albi de la alte ambasade. Sunt şi 
ceva indieni - câţiva ziarişti şi reprezentanţi ai Ministerului 
Apărării. Albii beau bere Kingfisher şi cocteiluri. Indienii, ca 
de obicei, nu cer decât whisky Black Label. 

Conversaţia de la petrecere e pe categorii. Indienii 
vorbesc despre politică şi crichet. Diplomaţii şi expaţii îşi 
bârfesc servitorii şi colegii şi se plâng de caniculă. 

— E al naibii de cald! Ar trebui să dea liber. 

— Menajera mea a fugit deunăzi cu grădinarul şi asta 
după ce le mărisem leafa la amândoi. 

— Greu mai găseşti personal de serviciu în ziua de azi. 
Majoritatea servitorilor ăstora nenorociţi sunt nişte hoţi 
ordinari. 

Sosirea înaltului Comisar, împreună cu un bărbat bine şi 
foarte elegant, care e general, cel puţin aşa mi s-a spus, 
creează mare agitaţie. Doamna Taylor aproape se împiedică 
din pricina grabei, ca să-l întâmpine pe înaltul Comisar. 
Urmează o grămadă de sărutări şi de strângeri de mâini. 
Colonelul “Taylor pare încântat. Petrecerea merge foarte 
bine. 

Pe la unsprezece, deja toţi musafirii au plecat care 
încotro. Au mai rămas doar doi ziarişti indieni şi un oficial 
de la Ministerul Apărării, pe care-l cheamă Jeevan Kumar. 
Cu toţii se tratează deja cu al zecelea pahar de whisky 
Johnny Walker. Doamna Taylor îi priveşte cu dispreţ. 

— Charles, îi spune ea soţului său. De ce a trebuit să-i 
inviţi pe nenorociţii ăştia de scârţa-scârţa pe hârtie. 


Întotdeauna pleacă ultimii. 

Colonelul Taylor scoate nişte onomatopee prin care îi dă 
de înţeles că e de aceeaşi părere. Oficialul de la Ministerul 
Apărării, un bărbat masiv şi cu pielea foarte închisă la 
culoare, intră în casă. 

— Putem discuta puţin, domnule Taylor? îl cheamă el. 

Colonelul Taylor se grăbeşte să-l ajungă din urmă. 


E trecut de miezul nopţii şi Ramu încă nu doarme. Îl aud 
cum se învârteşte în patul lui de campanie. 

— Ce s-a întâmplat, Ramu? Nu poţi dormi în noaptea 
asta? am întrebat eu. 

— Cum aş putea să dorm, Ihomas, drăguţa mea mă 
chinuieşte. 

— Ce nătâng eşti! De câte ori nu ţi-am spus să renunţi la 
ideea asta idioată. Dacă află cumva colonelul Taylor, te 
măcelăreşte. 

— Cei care iubesc trebuie să fie pregătiţi să se sacrifice 
pentru dragostea lor. Acum am măcar o bucăţică din 
iubirea mea cu mine. 

— Ce? Ce ai? 

Am coborât repede din pat. 

— Şşşt... Nu pot să-ţi arăt decât dacă juri că nu spui 
nimănui. 

— Bine, bine, jur. Şi acum arată-mi ce ai. 

Ramu bagă mâna sub pernă şi scoate o bucăţică de pânză 
roşie. O duce la nări şi inspiră adânc. Chiar şi eu simt un 
parfum uşor. 

— Ce-i aia? Dă-mi să văd. 

Ramu îl agită ca pe un stindard. E un sutien roşu. Sar 
şocat şi mă lovesc la cap de balustrada din lemn. 

— Dumnezeule! De unde l-ai luat? Să nu-mi spui că-i al ei. 

— Uită-te şi tu, şi Ramu îmi întinde sutienul. 

Îl întorc pe toate feţele. Pare un obiect foarte scump şi e 
brodat cu dantelă. Are o etichetă mică albă lângă 


închizătoare şi pe care scrie ceva despre un secret al 
Victoriei. 

— Cine e Victoria? întreb eu. 

— Victoria? se fâstâceşte el. Nu ştiu nicio Victoria. 

— Ăsta e sutienul Victoriei. Are şi numele pe el. Şie 
secret. De unde l-ai luat? 

Ramu e total dezorientat. 

— Bine, dar eu l-am furat din camera lui Maggie. 

— Dumnezeule mare, Ramu, ştii că n-ai voie să intri în 
dormitoarele copiilor. Acum chiar că o să dai de naiba. 

— Thomas, ai promis că nu spui nimănui. le implor să nu 
mă spui. 

Mă jur pe inimă şi mă caţăr la loc în patul meu. Curând 
Ramu începe să sforăie. Ştiu că o visează pe fata cu ochi 
albaştri şi păr auriu. Eu visez un Jeep cu girofar. Sunt 
convins că Ramu o să aibă mari necazuri, pentru că domnul 
colonel Taylor este Omul Care Le Ştie Pe Toate. 

Şi într-adevăr, două zile mai târziu, apare Jeep-ul cu 
girofar; frânează zgomotos în faţa casei. Un inspector de 
poliţie cu ochelari fumurii păşeşte ţanţoş în salon. E acelaşi 
inspector Tyagi, care l-a ridicat şi pe Ajay. Întreabă de 
Ramu şi poliţiştii îl târăsc pe bucătar din bucătărie şi-l duc 
în camera lui. Fug în urma lor. E şi camera mea. Cotrobăie 
în patul lui Ramu. Găsesc banii pe care-i ţine ascunşi în 
saltea. Descoperă şi un colier cu diamante sub perna lui. 
Habar n-am cum a ajuns acolo, dar ştiu sigur că Ramu nu e 
hoţ. Apoi poliţiştii încep să-mi cotrobăie prin lucrurile mele. 
Găsesc revistele Australian Geographic frumos stivuite într- 
un colţ. Dau peste portcheiuri şi tricouri. lar apoi peste un 
sutien roşu mototolit şi băgat sub salteaua mea. Habar n- 
am cum a ajuns acolo, dar ştiu sigur că este acelaşi pe care 
Ramu l-a şterpelit din camera lui Maggie. 

Sunt adus în faţa familiei Taylor, asemeni unui răufăcător 
feroce. 

— Taylor Sahib, spuneai că ai un singur escroc în casă, 
dar am găsit şi un colier cu diamante şi bani furaţi ascunşi 


în pat. Şi ia uite ce-am găsit în patul nemernicului ăstuia 
mic. Revistele astea, pe care precis că le-a şterpelit de la 
alţi copii - şi a dat drumul pe jos teancului de Australian 
Geographic. Şi am mai dat de chestia asta. 

Inspectorul arborează sutienul ca pe un stindard. 

Maggie începe să ţipe. Am impresia că Ramu e cât pe ce 
să leşine. Colonelul Taylor are o căutătură ucigaşă în priviri. 

— Ce naiba, şi tu, Thomas, spune doamna Taylor, complet 
şocată. 

După care se repede furioasă şi mă pălmuieşte de vreo 
patru-cinci ori. 

— Ai naibii indieni, bombăne ea. Toţi sunteţi la fel. Nişte 
nerecunoscători nenorociţi. Vă hrănim, vă îmbrăcăm şi asta 
ne e răsplata. Ne furaţi. 

Colonelul Taylor îmi sare în ajutor. 

— Nu, Rebecca, îi spune el soţiei sale. Se vede cu ochiul 
liber. Thomas e băiat bun; Ramu e cel care i-a ascuns ăsta 
în pat. Crede-mă că ştiu. 

Colonelul Taylor dovedeşte încă o dată că este omul care 
ştie tot. Omniprezenţa sa m-a salvat în acea zi şi am primit 
înapoi colecţia de Australian Geographic. Dar plajele din 
Queensland şi viaţa din jungla Tasmaniei nu mă mai tentau. 
Ramu a plâns şi a mărturisit că a furat sutienul, dar a 
continuat să susţină că nu a şterpelit colierul. A arătat cu 
degetul, acuzator, spre Shanti. Dar n-a ajutat la nimic. 
Inspectorul l-a băgat în Jeep. Şi-a luat şi nelipsita sticlă de 
whisky Black Label de la colonelul Taylor, zâmbind ştirb: 

— Mulţumesc foarte mult, Taylor Sahib. Oricând vă stau 
la dispoziţie. E de ajuns să daţi un telefon şi venim. E o 
plăcere să vă putem face un serviciu. lată cartea mea de 
vizită. 

Colonelul Taylor ia distrat cartea de vizită şi o lasă pe 
măsuţa din salon. 


În casă e mare mare agitaţie. Familia Taylor i-a luat un 
căţeluş lui Maggie. Colonelul l-a adus în lesă. E mic şi pufos, 


cu un năsuc umed şi o coadă lungă. Seamănă cu un căţel de 
jucărie. Şi mai mult scânceşte decât latră. Maggie spune că 
este un Apso. Decide să-i zică Rover. 


lar e agitaţie în casă. A sosit un nou bucătar. Îl cheamă 
Jai. Nu e nici pe jumătate priceput ca Ramu. Nici vorbă de 
bucătărie franţuzească, ăsta nici nu-i în stare să pronunţe 
au gratin. Primeşte însă slujba, pentru că e un om în toată 
firea, însurat, cu nevastă şi două fete, care locuiesc într-un 
sat din apropiere. Nu sunt prea încântat că trebuie să 
împart iar camera cu cineva. Mi-a plăcut să dorm singur în 
paturile suprapuse. Uneori în cel de sus şi alteori în cel de 
jos. 

De la început mi-a fost antipatic Jai. Are nişte ochi 
alunecoşi. Fumează pe ascuns în încăpere (deşi fumatul în 
reşedinţa 'Iaylor este interzis). Mă tratează ca pe un 
servitor. 

— Care e ambiția ta în viaţă? mă întreabă el, ca 
profesorul de la şcoala de corecție. 

— Să am un Ferrari roşu, mint eu. Dara ta? 

Îşi aprinde încă o ţigară şi scoate cerculeţe de fum. 

— Vreau să deschid un atelier de reparaţii, dar costă bani 
mulţi. Am un prieten foarte bogat, Amar, care mi-a promis 
că dacă fac rost de o sută şi cincizeci de mii, pune el restul. 
Câţi bani crezi că au în casă firangi:2: ăştia? 

Îmi ţin gura. Deci din prima săptămână domnul Jai începe 
să pună la cale un jaf. Bine că n-a aflat de omul care ştie tot. 
Dar n-o să mai dureze mult. 


Colonelul 'Taylor mergea dis-de-dimineaţă la plimbare cu 
Rover în Grădina Lodhi, aproape de casă. Asta până când 
guvernul de la Delhi a dat o lege nouă conform căreia cei 
care-şi plimbă câinii trebuie să adune mizeria, pentru că, în 
caz contrar, vor fi aspru amendaţi. De atunci a trebuit să-l 
însoțesc pe stăpân şi pe câine şi să fiu măturătorul lui 
Rover. Urăsc treaba asta. Să fii nevoit să te scoli la cinci şi 


jumătate, să alergi şi să strângi mizeria unui câine nesimţit 
care îşi face nevoia din două în două minute... Grădina 
Lodhi este totuşi un loc frumos pentru o plimbare de 
dimineaţă. E multă verdeață şi un monument gata să se 
dărâme, care se numeşte Bara Gumbad şi e chiar în mijloc. 
În dimineaţa aceea parcul era plin de diverşi care făceau 
jogging. Am văzut femei grase şi bătrâne care făceau yoga 
şi fete subţiri şi anorexice care făceau aerobic. Am mai 
observat că uneori colonelul Taylor dispărea. Perioade 
destul de lungi, cât eu mă ocupam de răhăţeii lui Rover. 
Asta m-a intrigat, aşa încât într-o dimineaţă l-am lăsat pe 
Rover cu treaba lui şi l-am urmărit pe colonelul Taylor. Am 
văzut cum trece de Bara Gumbad şi se îndreaptă spre nişte 
tufişuri. 

Mă pitesc în spatele unei tufe dese şi văd cum colonelul 
Taylor îl salută pe acelaşi indian de la Ministerul Apărării 
care venise la garden party. 

— Domnule Kumar, ştii că te-am urmărit aseară când ai 
plecat de acasă şi ai ajuns până în South Ex, la un magazin 
de dulciuri, şi habar n-ai avut, îi spune colonelul Taylor. 

Jeevan Kumar asudă din greu şi e foarte agitat. Pare 
speriat. 

— Îmi pare rău, colonel Sahib, data viitoare o să fiu mai 
atent. Ştiu că lumea n-ar trebui să ne vadă împreună. 

— Fireşte, domnule Kumar, e de la sine înţeles. Dar dacă 
o să fii tot aşa de imprudent, va trebui să renunţăm la 
aceste întâlniri directe. Nu uita o regulă cât se poate de 
simplă. DUSE. 

— DUSE? 

— Da, Derutează-ţi Urmăritorul, Scapă de El. E chiar 
foarte simplu, ceea ce înseamnă că nu trebuie să mergi 
niciodată pe un drum drept până la destinaţie. Schimbă 
traseele, maşinile, intră într-un magazin, ieşi din altul, orice 
ca să-ţi derutezi urmăritorul. Odată ce vei proceda aşa, va fi 
extrem de greu să te mai urmărească. Oricine ar fi 
respectivul, se va da bătut. 


— Bine, colonel Sahib, am să ţin minte asta. Dar să vă 
dau şi o veste bună. Cred că am să vă pot furniza ceea ce 
mi-aţi cerut. Haideţi să ne întâlnim vineri, pe paisprezece, 
în parcarea din spatele Balsons din South Ex. De obicei e 
aproape pustiu acolo. La opt seara. Ne-am înţeles? 

— Bine. 

Întâlnirea s-a încheiat. Mă întorc repede la Rover, înainte 
să revină colonelul Taylor. 


Sunt numai ochi şi urechi în acea vineri de paisprezece. 

— McGill, noul ataşat comercial, vrea să-i arăt puţin 
oraşul după orele de program, îi zice nevestei. Deci o să 
întârzii, Rebecca. Nu mă aşteptaţi la cină. 

— Foarte bine. Soţia înaltului Comisar m-a invitat la o 
partidă de bridge, aşa că o să fiu şi eu plecată, spune 
doamna Taylor. 

Încerc să pun lucrurile cap la cap. Oare de ce şi-a minţit 
colonelul Taylor soţia în legătură cu întâlnirea sa? În ziua 
aceea a scăzut în ochii mei. Şi m-am întristat pentru 
doamna Taylor. 


După Ramu vine rândul lui Roy. Colonelul Taylor l-a prins 
sărutând-o pe Shanti la el în dormitor. Shanti s-a jurat pe 
mama ei moartă că nu este nimic între ea şi Roy Baba şi că 
era prima dată când o sărută Roy şi că oricum a fost o 
greşeală... Numai că toate rugăminţile ei nu au ajutat la 
nimic. Rezultatul e unul previzibil: concedierea imediată. 
Dar măcar se alege cu leafa. Roy probabil că va căpăta şi o 
mamă de bătaie pentru că s-a apropiat prea mult de 
„indienii naibii” şi nu va mai avea voie să facă niciun fel de 
cumpărături din Kids Mart. Am decis să nu mai fac curat în 
camera lui Maggie măcar următoarele zece zile, aşa ca 
măsură de precauţie. 

Probabil că dacă aş fi făcut, aş fi salvat-o. Pentru că nu au 
trecut nici două săptămâni după povestea cu Roy şi vine 
rândul lui Maggie. 


Omul care ştie tot a găsit o dovadă incontestabilă că s-a 
fumat în camera ei, în ciuda interdicţiilor foarte categorice. 
Maggie încearcă să nege acuzaţia, dar colonelul aduce un 
cartuş de ţigări pe care l-a ascuns în almirah-ul ei, ba chiar 
şi chiştoacele pe care a uitat să le arunce. S-a terminat cu 
mersul la cumpărături la Kids Mart şi pentru Maggie. 

Incredibil, dar, două luni mai târziu, colonelul Taylor mai 
prinde pe cineva: pe soţia lui care-l înşală. Pe doamna 
Rebecca Taylor. Se pare că are o aventură cu cineva de la 
ambasadă. 

— Târfa naibii! ţipă el la ea, în dormitor. Am să te învăţ eu 
minte şi pe tine şi pe puţoiul tău. 

Aud nişte palme şi ceva care se sparge. Un vas. Doamna 
Taylor nu coboară la cină în seara aceea. Maggie şi Roy se 
ţin la distanţă de tatăl lor. Nu mă pot abţine să nu-i plâng de 
milă doamnei Taylor. Soţul ei i-a descoperit mica idilă, dar 
ea habar n-are de secretul lui ordinar. Tare aş fi vrut să-l 
dau în vileag pe colonelul Taylor, să spun cum se întâlnea 
prin parcări pustii, cu bătrânul Jeevan Kumar. 

Dar cine nu se ştie curat, e bine să nu arunce cu piatra şi 
mai ales să nu-l mânie pe omul care ştie tot, că s-ar putea să 
afle cum l-am împins peste balustradă pe Shantaram. Şi 
poate chiar să ştie despre mine lucruri de care nici eu nu 
am habar. 


În vreme ce în familia Taylor se întâmplă toate 
nenorocirile astea, Jai mă enervează tot mai tare. Găteşte 
din ce în ce mai prost. Supele lui chioare n-au niciun gust, 
curry-ul pe care-l pregăteşte el mă face să mă îngrijorez şi 
nici măcar Rover nu-i mai mănâncă fripturile. Mă plictiseşte 
de moarte, povestindu-mi despre atelierul lui tâmpit de 
reparat şi cum o să facă el rost de o sută şi cincizeci de mii. 

Aproape că mă hotărâsem să mă plâng colonelului Taylor 
când familia a fost lovită de o nouă tragedie. Mama 
colonelului Taylor a murit la Adelaide. Toată lumea e foarte 


tristă. Pentru prima dată observ că şi un ofiţer de armată 
are slăbiciuni. 

— O să lipsim cu toţii o săptămână, îi spune el lui Jai, cu o 
voce slăbită. Casa se va încuia, tu şi cu Thomas o să mâncaţi 
în oraş. 

Maggie şi Roy plâng de mama focului. Ochii doamnei 
Taylor sunt roşii. Fireşte plânge şi Bhagwati. Până şi mie mi 
se umplu ochii de lacrimi. O singură persoană zâmbeşte 
prosteşte, dincolo de peretele bucătăriei. Jai. 

În noaptea aceea, Jai intră în casa familiei Taylor, nu 
merge în camera copiilor sau în dormitorul părinţilor, ci 
direct în birou, în bârlog. Mai întâi taie curentul şi face să 
sară toate siguranţele, cu un fierăstrău secţionează lacătul, 
dă la o parte grilajul de fier şi deschide de perete uşa din 
lemn. Mă trezesc din pricina unui țipăt ascuţit care vine din 
reşedinţa familiei Taylor. La trei dimineaţa, dau buzna în 
casă şi descopăr ce a făcut Jai. E în birou şi se dă cu capul 
de pereţi. 

— Nenorociţii naibii! Trăiesc regeşte şi n-au un ban în 
casă, clocoteşte el, cuprins de nebunie. 

În cap îmi sună alarmele. Sunt convins că omul care ştie 
tot va afla de fapta lui Jai, pe care a săvârşit-o în vreme ce el 
este la înmormântare, la zece mii de mile distanţă. Iar eu 
voi fi socotit complice. 

— Jai, nenorocitule, ce-ai făcut? ţip eu, înspăimântat. 

— Nimic deosebit, doar pentru asta am venit aici. Sunt 
hoţ de meserie, Thomas. Am petrecut opt ani în închisoarea 
Tihar. Am crezut că de vreme ce e atâta pază, precis că 
nenorocitul ăsta de Taylor ţine acolo bijuteriile familiei. Dar 
n-are niciun chior. Şase luni de efort zadarnic. Bine, am să 
repar curentul şi am întins-o. O să iau combina din camera 
cu televizorul. E o rablă, dar trebuie să am puţin respect 
faţă de meseria mea. Dacă vrei, poţi să strângi după mine. 
Dacă îndrăzneşti să chemi poliţia, îţi rup oasele. 

După ce pleacă, dau o raită prin încăpere. E plin de tot 
felul de obiecte ciudate: nişte microfoane ca nişte floarea 


soarelui minuscule, aparate de fotografiat în miniatură, 
care seamănă cu nişte ochi scoşi. Pe nişte carnete scrie 
„Cifru” şi apar nişte combinaţii de cifre şi litere fără cap şi 
coadă. Mai sunt şi câteva cărţi: Arta spionajului, Elementele 
esențiale pentru un contraspion, Spionajul pentru fraieri. 
Mai văd şi nişte hârtii pe care scrie „Strict Secret” sau 
„Doar pentru ochii tăi”, desene de tot felul, pe unul scrie 
„Planul unui reactor nuclear pentru un vas cu tehnologie 
avansată”. Pe altul, schema unui submarin. Apoi e un sertar 
întreg cu minicasete. Mă chiombesc la etichetele de pe ele, 
sunt puse în ordine alfabetică: Ajay, Bhagwati, HC, Jeevan, 
Jones, Maggie, McGill, Raj, Ramesh, Rebecca, Roy, Shanti, 
Stuart şi Thomas. Ascuns în al doilea sertar găsesc un video 
portabil. Cu mâinile tremurânde, scot caseta cu numele 
meu şi o bag în aparat. Ecranul prinde viaţă şi apar imagini 
din camera mea. Mă văd stând aplecat în pat şi scriind în 
jurnalul meu cel roşu; stând de vorbă cu Ramu; dormind. 
Dau pe repede-înainte să văd dacă sunt şi imagini cu 
Shantaram pe casetă. Nu sunt. O bag apoi pe cea cu 
numele doamnei Taylor. Stă pe pat. Un bărbat intră pe furiş 
şi o ia de mână. Nu-i văd decât spatele. O sărută lung şi cu 
foc. Brusc, bate cineva la uşă, tipul se întoarce şi se uită fix 
în ochii mei. Aproape că am murit de frică. E chiar Înaltul 
Comisar. Scot repede caseta şi opresc aparatul. Câteva 
minute rămân încremenit, îngrijorat că poate o cameră 
video funcţionează şi acum în încăpere şi sunt filmat. Apoi 
trag aer adânc în piept. Am înţeles acum cum de colonelul 
Taylor a ajuns omul care ştie tot. Înregistrează tot ce se 
întâmpla în casă şi probabil şi la Înaltul Comisariat. E spion. 
Dar eu nu sunt Steve Nolan din Vânătorul de spioni. Câştig 
1.500 de rupii pe lună, care conform socotelilor mele din 
jurnalul cel roşu înseamnă până acum 43.500 de rupii. N-aş 
vrea ca toţi banii aceştia să rămână doar trecuţi în jurnal. 
Vreau să simt bancnotele, să le aud cum foşnesc. Aşa încât 
îmi voi ţine gura. Şi voi zâmbi ori de câte ori zâmbesc Sahib 
şi Memsahib. 


Îl sun pe colonelul Taylor, pe numărul lui de celular. 

— Îmi cer iertare că vă deranjez, domnule, dar s-a dat o 
spargere în casă. Jai a luat combina. Şi a intrat şi în birou. 

— Ceee??? 

— Da, domnule, îmi cer iertare. 

— Ascultă, Thomas, uite ce trebuie să faci. Izolează 
imediat biroul. Scoate lacătul spart. Nu-i nevoie să intri în 
cameră. Pune orice lacăt la uşă şi nu îngădui nimănui să 
intre. E foarte important să nu chemi poliţia. Dacă se 
porneşte alarma, fă următorul cod pe dispozitivul de la uşă: 
0007. Ai înţeles? 0007 şi totul se opreşte. Am să mă întorc 
imediat acasă cu avionul, aşa încât până mâine după-amiază 
voi fi la Delhi. Dar până atunci ai grijă să nu intre nimeni în 
bârlog. Ai priceput? 

— Da, să trăiţi. 

Colonelul Taylor se întoarce la Delhi, fără să mai apuce 
înmormântarea mamei sale. Dă buzna în bârlog de îndată 
ce l-a lăsat taxiul în faţa casei. lese uşurat. 

— Slavă domnului! Nu a luat nimic de acolo. Bravo, 
Thomas, ştiam eu că mă pot bizui pe tine. 


În următoarele şase luni, viaţa mea a reintrat pe acelaşi 
făgaş. A fost angajat un nou bucătar care n-a trecut nici la 
vreo mie şi ceva de kilometri de închisoarea Tihar. Bhagwati 
a fost concediat pentru că a luat maşina fără să ceară voie 
şi s-a dus la o nuntă în familie. Noul iubit al lui Maggie, 
James, este prins şi i se interzice să mai intre în casă. Roy e 
prins că se droghează şi i se administrează o mamă de 
bătaie. Doamna Taylor şi soţul ei continuă să-şi vorbească, 
dar pe un ton foarte rece şi strict protocolar, când n-au 
încotro. Presupun că domnul colonel Taylor tot se mai 
întâlneşte cu Jeeva Kumar pe străduţe lăturalnice şi parcări 
pustii. 

Maggie şi Roy joacă Scrabble în living. Mă poftesc şi pe 
mine. Am învăţat multe cuvinte datorită acestui joc, cum ar 
fi „bairam”, „izmene”, „cretos”, „biştari”, „schetch” şi 


„tupeu”. Maggie câştigă întotdeauna. Vocabularul ei este 
foarte vast. E singura care ştie cuvinte din opt litere şi o 
dată a compus unul chiar din nouă. Eu sunt cel mai slab. 
Scriu cuvinte simple ca „plec” şi „mănânc”, „cânt” şi 
„durez”. Foarte rar găsesc şi eu cuvinte cu şase sau şapte 
litere. Dar tot cu cele mai puţine puncte termin. Uneori am 
impresia că Roy mă invită ca al treilea jucător ca să nu iasă 
el pe ultimul loc. Azi n-am stat deloc bine cu literele. O 
grămadă de X-uri, J-uri, K-uri şi L-uri. Partida se apropie de 
sfârşit. Maggie are 203 puncte. Roy 175 şi eu 104. Ultimele 
mele litere sunt ], N, P I, S şi A. Mă gândeam să fac „an” sau 
„în”. Apoi Roy foloseşte un O din cuvintele lui Maggie şi face 
„om”. În secunda aceea îmi vine o idee. Pun şi eu S, PI, în 
faţa O-ului şi mai adaug N, A, şi ]. Spionaj. Mă aleg cu 17 
puncte. Şi triplez, pentru că am pus pe un pătrăţel roşu, 
ceea ce îmi mai dă cincizeci de puncte pentru că am găsit 
toate cele şapte spaţii. 101 puncte. Aşa îţi trebuie, Maggie! 


M-am învârtit pe lângă telefon toată ziua. Maggie 
aşteaptă s-o sune James şi mi-a făcut instructajul cum să 
răspund eu înainte să apară tatăl ei din birou. În sfârşit, 
sună la şapte şi un sfert seara. Ridic receptorul cât ai clipi. 
Dar colonelul Taylor mi-a luat-o înainte. 

— Alo, spune el. 

La celălalt capăt se aude o respiraţie grea. Apoi aud 
vocea lui Jeevan Kumar. 

— Ne întâlnim mâine, joi, la opt seara, la magazinul de 
îngheţată Kwality de lângă India Gate. Am o chestie 
dinamită. 

— Bine, spune colonelul Taylor şi întrerupe legătura. 

Colonelul Taylor stă cu berea lui în living, uitându-se la 
cel mai recent episod din Spycatcher. De data asta Steve 
Nolan are o mare dilemă. A descoperit că cel mai bun 
prieten al său, colegul lui de şcoală şi cavalerul lui de 
onoare la nuntă e spion comunist. E foarte trist. Nu ştie ce 


să facă. Stă într-un bar, amărât, şi bea cantităţi industriale 
de whisky. Apoi barmanul îi spune: 

— Oribilă lume. Dar dacă nimeni nu vrea să facă treburile 
neplăcute, ţara asta o să se ducă de râpă. 

Steve Nolan îl aude şi îşi revine brusc. Se năpusteşte 
spre casa spionului comunist cu Ferrari-ul lui roşu. 

— Eşti un om bun, dar care face o treabă urâtă, îi spune 
prietenului său, înainte să-l amenințe cu arma. Prietenia 
este importantă, dar ţara este pe primul loc, spune el, şi-l 
împuşcă mortal. 


Noaptea următoare, un Jeep al poliţiei şi maşina 
ambasadorului, ambele cu girofar, pun frâne bruşte în faţa 
casei, pe la zece seara. Acelaşi inspector care l-a arestat pe 
Ramu coboară împreună cu şeful poliţiei. Colonelul Taylor 
este cu ei, pare abătut ca Steve Nolan în scena din bar. În 
zece minute soseşte şi Înaltul Comisar, care pare şi el foarte 
abătut. 

— Ce înseamnă toate astea? îl întreabă pe şeful poliţiei. 
De ce a fost declarat colonelul Taylor persona non grata şi i 
s-a cerut să părăsească Ministerul de Externe în 
următoarele patruzeci şi opt de ore? 

— Ei bine, Excelenţa Voastră, avem dovezi că militarul 
dumneavoastră participă la activităţi incompatibile cu 
statutul diplomatic. Va trebui să părăsească ţara, îi 
răspunde şeful poliţiei. 

— Dar de ce este acuzat? 

— A fost prins asupra faptului când prelua documente 
strict secrete de la un tip pe nume Jeevan Kumar, care este 
funcţionar la Ministerul Apărării. 

Chipul Colonelului Taylor a devenit cadaveric. Nu mai 
spune că indienii ăştia sunt nişte mincinoşi ordinari. Stă în 
mijlocul salonului, cu capul plecat. 

Înaltului Comisar îi scapă un oftat. 

— Trebuie să recunosc că e pentru prima dată în lunga 
mea carieră când un ofiţer este declarat persona non grata. 


Şi credeţi-mă, Charles nu e spion. Dar dacă nu se poate 
altfel, o să plece. 

Apoi îl ia deoparte pe şeful poliţiei. 

— Domnule Chopra, de-a lungul anilor ţi-am trimis multe 
lăzi cu Black Label. Poţi să-mi faci o favoare şi să-mi 
răspunzi la o întrebare? 

— Desigur. 

— Aşa, pentru cultura mea generală. Cum de-ai aflat de 
întâlnirea lui Charles de azi? L-a turnat individul ăsta, 
Kumar? 

— E ciudat că mă întrebaţi. Nu Jeevan Kumar l-a turnat. 
Dimpotrivă. Unul dintre oamenii voştri. A sunat la 
inspectorul Tyagi azi dimineaţă şi i-a spus să meargă în 
India Gate la opt seara ca să-l prindă pe colonelul Taylor, 
care va primi nişte documente secrete. 

— Nu-mi vine să cred. De unde ştii că era australian? 

Intervine inspectorul Tyagi. 

— Ei bine, domnule ambasador, accentul l-a dat de gol. 
Tipul a spus ceva de genul: „G'day Maite du-te la India 
Gayte' seară”. Numai un australian poate să vorbească aşa! 


A doua zi, colonelul Taylor a părăsit singur oraşul Delhi, 
cu un zbor Qantas. Doamna Taylor şi copiii îl vor urma ceva 
mai târziu. Am plecat şi eu de la familia Taylor. Cu trei 
portcheiuri, şase tricouri, treizeci de reviste Australian 
Geographic, pe care le voi vinde unui kabariwalla. Şi cu 
52.000 de rupii, toate în bancnote nou-nouţe. 

Mi-am luat adio de la familia Taylor. Roy se comportă ca 
un dement de când s-a apucat de droguri şi a dat drumul 
cangurilor din padoc. Maggie e nebună după James, iar 
pentru doamna Taylor nu-mi fac griji. Câtă vreme Înaltul 
Comisar e prin preajmă, ştiu că o să-i fie bine. În ceea ce mă 
priveşte, plec să mă întâlnesc cu Salim, la Mumbai. O să mă 
fac domn, un bonzer vorba australienilor! 


Smita se uită la ceas. Este unu şi jumătate dimineaţa. 


— Sigur vrei să continuăm? o întreb eu. 

— Am de ales? îmi răspunde ea. Mâine o să se facă 
plângere scrisă împotriva ta. 

Şi apasă pe „Play. 


Din nou, pauză publicitară. Prem Kumar bate tactul pe 
birou. 

— Ştii ceva, domnule Thomas? [i s-a cam dus norocul. 
Pun pariu că n-o să mai poţi răspunde la următoarea 
întrebare. Aşa că pregăteşte-te să foloseşti una dintre 
bărcile de salvare. 

Începe jingle-ul. Se face linişte. Prem Kumar se întoarce 
spre mine. 

— Trecem la întrebarea numărul cinci, pentru cincizeci 
de mii de rupii. O întrebare din domeniul diplomaţiei. Când 
un guvern declară un diplomat străin persona non grata, ce 
înseamnă? A) că diplomatul este onorat; B) că şederea 
diplomatului este prelungită, C) că diplomatul este 
recunoscător sau că D) diplomatul nu mai este acceptabil? 
Ai înţeles întrebarea, domnule Thomas? 

— Da, am răspuns eu. 

— Bine, să-ţi auzim răspunsul. Nu uita că ai încă la 
dispoziţie cele două bărci de salvare. Poţi să suni un prieten 
sau să-mi ceri să fac Fifty-Fifţy şi să scot două dintre 
răspunsurile greşite, lăsându-ţi de ales doar între două 
posibilităţi. Ce spui? 

— Spun „D”. 

— Poftim? 

— Am spus că aleg „D”. Diplomatul nu mai este 
acceptabil. 

— O spui la nimereală? Ai grijă că eşti pe cale să pierzi 
cele zece mii de rupii pe care deja le-ai câştigat, în cazul în 
care dai un răspuns greşit. Dacă vrei, poţi să renunţi chiar 
acum. 

— Ştiu răspunsul. Este „D”. 

Publicul începe să şuşotească. 


— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur? 

— Da, absolut sigur. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric, sută la sută corect! "Tocmai ai câştigat 
cincizeci de mii de rupii! anunţă cu voce tunătoare Prem 
Kumar. 

Mulțimea se ridică în picioare şi aclamă. Prem Kumar îşi 
şterge sudoarea de pe frunte. 

— Trebuie să recunosc că e remarcabil, anunţă el. În 
seara aceasta domnul Thomas pare, într-adevăr, omul care 
ştie tot. 


100.000 
DE RUPII 


ATENŢIE LA NASIURI 


— Khallas. Ga-ta, spun eu, vorbind în monosilabe. S-a ter- 
mi-nat cu whis-ky-ul. S-a în-chis ba-rul. A-ca-să. 

—  Nuuuu. "Te roooooog, nu spune asta. Încă 
uuuuuuuuuuuuunul singuuuuur. Ultimuuul, mă imploră 
clientul, întinzând paharul gol. 

Mă uit la ceas. Este douăsprezece patruzeci şi cinci în 
noapte. Teoretic, barul nu se închide până la ora unu. Cuo 
strâmbătură, iau sticla de rom Black Dog. 

— O sută de rupii, te rog, îi cer eu. 

Bărbatul ia o bancnotă şifonată din buzunarul cămăşii şi 
eu îi torn cu grijă o porţie în pahar. 

— Mulciuuumeşc, bbbarman, spune el, ia o gură de rom 
şi se prăbuşeşte pe masă, scăpând paharul pe jos, 
împrăştiind sifonul din sticlă şi dărâmând şi castronul cu 
bomboane de mentă. 

În câteva secunde, o să adoarmă buştean. Va trebui nu 
numai să strâng de pe urma lui, ci să chem şi un taxi, să-l 
ajut să se pună pe picioare şi să-l trimit cumva acasă. 

Şi, deşi am fost suficient de deştept ca să-i iau banii pe 
băutură în avans, pot să-mi iau adio de la bacşiş. 

Poate că e şi vina mea că am ajuns în situaţia asta. 
Clientul a dat toate semnele că mai are puţin şi se va face 
praf. Dar m-am gândit că o să mai reziste la încă un pahar. 
Ca de obicei, m-am înşelat. 


Chiar şi după două luni la Barul şi Restaurantul lui Jimmy, 
sunt incapabil să evaluez corect cât rezistă un beţiv la 
băutură. Totuşi, îmi făcusem un fel de clasificare a 
beţivanilor. Pe primul loc erau caii, sau înrăiţii. Rezistau 
până la opt pahare fără să li se împleticească limba. Veneau 
apoi la rând măgarii, adică fraierii, care începeau să zbiere 
sau să flecărească după al doilea sau al treilea pahar, 
devenind apoi foarte sentimentali şi romantici, ba chiar 
începeau şi să plângă. După aceea urmau câinii. Cu cât 
beau mai mult, cu atât ţineau neapărat să se certe sau să se 
bată. Unii chiar se luau şi de Rosie. Sub ei ar fi urşii, care 
beau şi apoi adorm buştean. lar la bază sunt porcii. Care 
varsă după ultimul pahar. Sigur că această clasificare nu e 
bătută în cuie. Am văzut clienţi care încep ca înrăiţii şi 
sfârşesc ca porcii. Ori câini care devin urşi. Slavă Domnului 
că acest client o sfârşeşte ca ursul şi nu ca porcul. 

Am scăpat şi de ultimul trotilat şi m-am uitat la ceasul de 
pe perete. Unu şi zece dimineaţa. De când Rosie şi tatăl ei 
au plecat la Goa într-o vacanţă, nu mai apuc să mă întorc în 
văgăuna mea din Dharavi decât după miezul nopţii, 
aproape în fiecare seară. În parte este vina mea. Dacă nu i- 
aş fi spus patronului că ştiu să fac cocteiluri şi să măsor 
paharele de whisky, că ştiu care este diferenţa între un 
Campari cu sifon şi un Bloody Mary, nu mi s-ar fi cerut să 
fac pe barmanul cât lipseşte Alfred. 

Jimmy's Bar and Restaurant din Colaba are nişte desene 
care de-abia se mai ghicesc pe pereţi, oglinzi în spatele 
barului, o mobilă greoaie de lemn şi cel mai bun meniu din 
partea de sud a Bombay-ului. Cum mâncarea este aşa de 
bună şi preţurile atât de mici, vin clienţi de toate 
categoriile. În fiecare zi poţi da de un director, care îşi 
potoleşte setea la bar lângă un biet muncitor necalificat 
dintr-o fabrică. Patronul insistă să facem conversaţie cu 
clienţii de la bar, pentru că oamenii beau mai mult când au 
o companie. Tatăl lui Rosie, ramolitul Alfred D'Souza, este 
adeptul pălăvrăgelii prelungite. Îi cunoaşte pe majoritatea 


clienţilor obişnuiţi după nume, şi stă cu ei la vorbă ore 
întregi, ascultându-le poveştile de dragoste, în timp ce nota 
de plată la băutură se încarcă vertiginos. Şi Rosie a devenit 
o barmaniţă destul de pricepută. Stă la bar, cu o bluză 
foarte decoltată şi o fustă strâmtă, uneori aplecându-se, 
afişându-şi curbele ademenitoare, astfel încât clienţii 
comandă un whisky scump, de import, în locul mărcilor 
ieftine indiene. Uneori însă tactica asta o bagă în mare 
bucluc cu clienţii mai bădărani, care o consideră uşuratică. 
Atunci trebuie să mă transform în gorila ei neoficială. 

Domnul Alfred D'Souza are impresia că se coace ceva 
între mine şi Rosie, aşa încât mă urmăreşte cu ochi de 
vultur când e ea prin preajmă. Se înşală amarnic. Roşie e o 
fată tare dulce. Este mărunţică şi pieptoasă. Felul în care dă 
din cap către mine, şi uneori chiar îmi face cu ochiul, îmi dă 
de înţeles că vrea să-mi atragă atenţia. Numai că 
deocamdată creierul meu este incapabil să primească vreun 
mesaj. O singură fiinţă are loc în inima mea, şi aia e Nita. 
Doctorii din Agra mi-au spus că vor trece cel puţin patru 
luni ca să i se vindece rănile. Ştiu că Şhyam nu îmi va 
îngădui niciodată să mă întâlnesc cu ea. De asta m-am şi 
întors la Mumbai: ca să exorcizez fantomele din Agra, atât 
ale viilor cât şi ale morţilor. Dar nu pot scăpa de propriul 
meu trecut, în acest oraş. Amintirile pun stăpânire pe mine 
la fiecare colţ. Shantaram, astronomul ratat, se strâmbă la 
mine din mijlocul străzii. Neelima Kumari, actriţa, mă strigă 
din trenul local. lar Salim, tovarăşul meu, mă priveşte de 
sus din fiecare afiş. Am luat însă o hotărâre foarte serioasă 
şi bine gândită, să nu mă văd cu Salim. Nu vreau să-l mai 
atrag şi pe el în vâltoarea vieţii mele nebuneşti şi în 
planurile mele demente. 


Locuiesc într-o parte săracă a Mumbai-ului care se 
numeşte Dharavi. Bârlogul meu constă într-o baracă 
prăpădită, unde nu există lumină naturală sau ventilaţie, cu 
o bucată de metal îndoit servind drept acoperiş deasupra 


capului. Se scutură din ţâţâni, ori de câte ori trece trenul. 
Nu există apă curentă şi nici grupuri sanitare. E tot ce-mi 
pot permite. Dar nu sunt singurul care trăieşte aşa în 
Dharavi. Sunt un milion de oameni ca mine, pe o întindere 
de două sute de hectare, un maidan mlăştinos în formă de 
triunghi, unde trăim ca animalele şi murim ca insectele. 
Nevoiaşii veniţi din toată ţara se bat între ei pentru o mână 
de cer pe care s-o numească a lor, în cea mai mare mahala 
din Asia. Sunt scandaluri zilnice - pentru fiecare centimetru 
de loc, pentru fiecare găleată de apă - adesea terminându- 
se tragic, chiar mortal. Locuitorii din Dharavi provin din 
bălțile pline de praf din Bihar şi Uttar Pradesh, precum şi 
din Tamil Nadu şi Gujarat. Vin la Mumbai, oraşul de aur, 
visând în adâncul sufletului că o să dea norocul peste ei şi o 
să se îmbogăţească, şi o să trăiască asemeni celor putred de 
bogaţi. Numai că aurul s-a transformat de mult în plumb, 
lăsând doar inimi zdrobite şi minţi cangrenate. Ca şi în 
cazul meu. 

Dharavi nu e un loc pentru cei ce se scârbesc uşor. Dacă 
internatul din Delhi ne-a făcut să ne pierdem respectul de 
sine, peisajul dezolant din Dharavi ne omoară sufletul şi ne 
aspreşte. Canalele de scurgere sunt învăluite într-un nor de 
țânțari. Pute a excremente din latrinele comune, unde e 
plin de şobolani, ceea ce te face, când te uşurezi, să te 
gândeşti mai puţin la duhoare, şi mai mult la fundul 
propriu, pe care trebuie să ţi-l păzeşti cu mare atenţie. La 
fiecare colţ sunt munţi de gunoaie unde, culmea, cei care 
caută zdrenţe reuşesc să mai găsească uneori câte ceva 
util. Adesea trebuie să-ţi ţii respiraţia, ca să te strecori prin 
aleile înguste, claustrofobice. Dar pentru locuitorii muritori 
de foame din Dharavi, aici e căminul lor. 

Printre zgârie norii moderni şi complexele comerciale din 
Mumbai, luminate cu neoane, Dharavi e mai degrabă ca o 
excrescenţă canceroasă apărută drept în inimă. Oraşul 
refuză însă s-o recunoască. Aşa încât a scos-o în afara legii. 
Toate casele din Dharavi sunt „construcţii ilegale”, ce pot fi 


demolate în orice moment. Însă cum locuitorii de acolo se 
zbat pur şi simplu pentru supravieţuire, nu le pasă nici cât 
negru sub unghie de restul. Stau în case ilegale, folosesc 
ilegal curentul, beau ilegal apa, şi se uită ilegal la 
televiziunea prin cablu. Muncesc în numeroasele fabrici 
ilegale din Dharavi, şi în atelierele ilegale de acolo, 
călătoresc ilegal - adică fără bilet - cu localele care 
traversează colonia. 

Oraşul a decis să ignore această urâtă tumoră, Dharavi, 
dar cancerul nu poate fi oprit şi nici nu poate fi declarat 
ilegal. Ucide treptat şi sigur, cu otrava lui. 

Zilnic fac naveta din Dharavi la Jimmy's Bar and 
Restaurant. Singurul lucru bun, în privinţa lucratului acolo, 
este că nu trebuie să vin la muncă decât cel mai devreme la 
ora prânzului. Dar avantajul e însoţit de dezavantajul 
muncitului până noaptea târziu, al servitului de beţivani 
mitocani veniţi de prin tot oraşul şi al obligaţiei de a asculta 
poveşti jalnice. Concluzia la care am ajuns este că whisky-ul 
aduce pe toată lumea la acelaşi nivel. Poţi fi mare mahăr în 
publicitate sau un biet lucrător la sapă, dar dacă nu rezişti 
la băutură tot un beţivan nenorocit se numeşte că eşti. 

După experienţa traumatizantă cu Shantaram, m-am 
gândit că n-aş mai putea îndura beţivii. Dar aici a fost 
singurul loc unde mi s-a oferit de lucru. Mă consolez cu 
gândul că mirosul de whisky e mai puţin scârbos decât cel 
de latrină comună de lângă bordeiul meu, şi să ascult un 
beţivan e mai puţin dureros decât să fiu martorul poveştilor 
sfâşietoare despre viol, abuz, boală şi moarte, care se 
petrec în fiecare zi în magherniţele din Dharavi. Am învăţat 
să mă prefac interesat şi să spun „Aha” şi „Aşa deci” sau 
„Nu zău?” ori „Auzi, domne, ce chestie!” pentru toate 
poveştile cu neveste care înşală, cu şefi nesuferiţi, pe care 
le aud, vrând-nevrând, în fiecare seară la Barul şi 
Restaurantul lui Jimmy totodată încurajându-i pe clienţi să 
mai comande o porţie de pui fript şi încă un castron cu 
alune sărate, „ca să meargă la băutură”. În fiecare zi sper 


că va sosi o scrisoare de la VSFM (Vrei să fii miliardar?), ca 
să-mi spună că am fost selecționat să particip la emisiune. 
Dar poştaşul nu aduce niciodată nimic pentru mine. 

Începe să mă cuprindă sentimentul că am fost înfrânt. 
Simt că scopul pentru care am venit la Mumbai se 
depărtează tot mai mult. Că înot împotriva curentului. Că 
mi se pune împotrivă un fluviu sălbatic cu care nu mă pot 
lua în piept. Dar când sunt mai disperat, aud iarăşi, ca prin 
vis, planşetele iubitei mele Nita şi bocetele Neelimei Kumari 
şi atunci mă adun şi îmi regăsesc voinţa necesară. Trebuie 
să merg până la capăt cu emisiunea aia. Până atunci, fie ce- 
o fi; dacă aşa trebuie, voi continua să ascult poveştile 
beţivilor din oraş. Unele mai bune. Altele mai rele. Unele 
amuzante. Altele triste. Iar unele de-a dreptul bizare. 


E trecut de miezul nopţii, dar clientul singuratic de la bar 
refuză să se urnească de acolo. A venit adus de un şofer, cu 
un Mercedes, parcat acum afară. Bea sistematic, de la ora 
zece seara, şi a ajuns la al cincilea pahar. Şoferul lui în 
livrea sforăie în maşină. Probabil că ştie că patronul său n-o 
să se grăbească să plece. 

Tipul are vreo treizeci şi un pic de ani şi e îmbrăcat într- 
un costum elegant, de culoare închisă, cu o cravată de 
mătase, şi pantofi de piele strălucitori. 

— Fratele meu drag, fratele meu drag, repetă el, din 
două în două minute, între două înghiţituri zdravene de 
whisky Black Label, luând şi câte o gură de kebab. 

Patronul pocneşte din degete spre mine. 

— Thomas, ia du-te şi stai cu el şi întreabă-l de fratele lui. 
Nu vezi, săracul, ce disperat e? 

— Dar... dom” patron, e trecut de miezul nopţii. Ar trebui 
să-i spunem să plece, că altfel o să pierd trenul de 
douăsprezece şi jumătate. 

— Nu-mi întoarce vorba că-ţi mut falca, se stropşeşte el la 
mine. Du-te şi fă conversaţie cu clientul. Fă-l să comande 


Scottish Single Malt, din cel din care am primit ieri. A venit 
cu Mercedes-ul, nu văzuşi? 

Mă uit la patron asemeni unui şcolar care se teme de un 
diriginte bătăuş. Fără chef, mă întorc la bar şi mă apropii de 
client. 

— Fratele meu drag, sper să mă ierţi, mormăie el şi mai 
ciuguleşte din kebab. 

Se comportă precum beţivii din categoria măgarilor, dar 
măcar e încă în faza lucidă, după ce şi-a turnat vreo două 
pahare în sânge, şi a început să trăncănească. 

— Dar ce s-a întâmplat, domnule, cu fratele dumitale? 
întreb eu. 

Omul îşi ridică puţin capul, ca să fie la nivelul meu, şi-mi 
spuse, cu ochii întredeschişi: 

— De ce întrebi? N-ai să faci decât să-mi sporeşti 
suferinţa, zice el. 

— Povesteşte-mi despre fratele dumitale, domnule. Poate 
că asta îţi va mai alina durerea. 

— Nu, nu, nimic nu-mi mai poate alina durerea. Nici 
măcar whisky-ul. 

— Prea bine domnule. Dacă nu vrei să vorbeşti despre 
fratele dumitale, eu nu te mai întreb. Atunci, poate vrei să- 
mi vorbeşti despre dumneata. 

— Nu ştii cine sunt? 

— Nu, domnule. 

— Sunt Prakash Rao, director general la Surya 
Industries. Cel mai mare producător de nasturi din India. 

— De nasturi? 

— Da. Ştii, nasturi pentru cămăşi, pantaloni, haine, fuste 
şi bluze. Noi îi facem pe toţi. Facem tot felul de nasturi, din 
tot felul de materiale. Folosim mai ales răşini din poliester, 
dar am făcut şi nasturi din pânză, plastic, piele şi chiar şi 
din os de cămilă, din corn şi din lemn. N-ai văzut anunţul 
nostru din ziare? „Pentru cea mai largă gamă de nasturi, 
podoabe pentru încheiat şi până la butoane de sertare - 


poftiţi la Surya. Nasturii Suntem Noi.” Sunt absolut sigur că 
şi cămaşa pe care o porţi are nasturi făcuţi la firma mea. 

— Cum îl cheamă pe fratele dumitale? 

— Pe fratele meu? Arvind Rao. Sărmanul meu frate. Vai 
de mine, Arvind, frăţioare! 

Şi începe iar să se jelească. 

— Ce s-a întâmplat cu Arvind? Ce-a făcut? 

— EI era la început proprietarul firmei Surya Industries. 
Până i-am luat eu locul. 

— De ce i-ai luat locul? Hai, las” să-ţi mai torn un pahar 
din licoarea asta; whisky-ul ăsta e special, e unic, a venit 
tocmai din Scoţia. 

— Mulţumesc. Miroase bine. Îmi amintesc că am fost în 
Insulele Mauritius, în luna de miere, la Port Louis, şi acolo 
am gustat pentru prima dată un whisky din malţ. 

— Spuneai ceva despre fratele matale, că l-ai înlocuit. 

— A da. Fratele meu era un om tare bun. Dara trebuit să 
fie înlocuit ca Director General la Surya Industries, pentru 
că a înnebunit. 

— A înnebunit, cum aşa? Mai ia aci un castron cu alune. 

— E o poveste lungă. 

Şi aici am împrumutat una din replicile lui Rosie. 

— E încă devreme. Sticla-i plină. Ce-ar fi să începi? 

— Eşti prietenul meu, nu-i aşa? spune el, uitându-se la 
mine cu ochi sticloşi. 

— Sigur că sunt prietenul dumitale, răspund eu, rânjind 
cu toţi dinţii. 

— Ei bine, amice al meu, atunci am să-ţi spun povestea. 
Sunt beat, cred că ţi-ai dat seama. Matolul adevăr grăieşte. 
Nu-i aşa prietene? 

— Întocmai. 

— Aşa încât, prietene dragă, fratele meu, dragul meu 
frate Arvind, era un mare om de afaceri. A construit Surya 
Industries de la zero. Vindea mărgele în piaţa Laadbazaar 
din vechiul Hyderabad. O ştii care, piaţa aia de lângă 


Charminar. El e cel care, cu mari eforturi, a clădit un 
imperiu pe care eu l-am moştenit. 

— Dar trebuie că l-ai ajutat pe fratele dumitale în afaceri. 

— Foarte puţin. Eram un ratat. Nici măcar fişa de 
înmatriculare n-am fost în stare să o completez. În marea 
lui generozitate fraternă, m-a luat sub aripa lui şi m-a 
angajat la departamentul de vânzări al companiei. Eu m-am 
străduit cât am putut, timpul a trecut şi încrederea fratelui 
meu în capacităţile mele a crescut. În final, m-a făcut şeful 
Vânzărilor Internaţionale şi m-a trimis la New York, unde îşi 
are sediul internaţional firma noastră. 

— New York? Măiculiţă! Trebuie să fi fost senzaţional. 

— Da, New York-ul e un loc minunat. Dar aveam o slujbă 
grea, trebuia să ies în fiecare zi să mă întâlnesc cu 
negustorii şi distribuitorii, să mă ocup de comenzi şi să 
asigur livrarea la timp. Eram ocupat din zori şi până în 
noapte. 

— Bun. Şi după aceea ce s-a întâmplat? Aşteaptă puţin, 
să-ţi mai aduc o porţie de shammi kebab. 

— Mulţumesc prietene. La New York am cunoscut-o pe 
Julie. 

— Pe Julie? Ea cine mai e? 

— Numele adevărat era Erzulie De Ronceray, dar toată 
lumea îi spunea Julie. Era brunetă, foarte temperamentală, 
avea un păr des şi creţ, buze senzuale şi o talie foarte 
subţire. Era femeie de serviciu în blocul în care închiriasem 
biroul meu. Imigrantă ilegală din Haiti. Ai auzit de Haiti? 

— Nu, unde e? 

— E o ţară foarte mică în Caraibe, lângă Mexic. 

— Deci ai cunoscut-o pe tipa asta, Julie. 

— Iniţial, doar ne salutam ocazional. Într-o zi, cei de la 
INS au prins-o muncind la negru, fără Green Card. M-a 
implorat să mă dau drept patronul ei, ca să poată rămâne în 
SUA oficial. Într-un exces de generozitate, am decis s-o 
sponsorizez. În schimb, mi-a dăruit iubirea ei, respectul şi 
cele mai nebuneşti partide de sex pe care le-am trăit 


vreodată în viaţă. Crede-mă. Sunt matol. Beţivii spun 
întotdeauna adevărul. Nu i aşa? 

— Aşa e. Mai ia un rând. Whisky-ul ăsta veritabil din 
Scoţia e foarte bun, nu-i aşa? 

— Mulţumesc, prietene. Eşti foarte amabil. Mult mai 
amabil decât Julie. Ea chiar m-a manipulat, să ştii. A profitat 
de slăbiciunile mele. Eram un bărbat singur într-un oraş 
mare. Din una într-alta, am ajuns să mă căsătoresc cu ea. 

— Şi apoi aţi plecat în luna de miere la Port Louis, nu-i 
aşa? 

— Întocmai. Dar când m-am întors din luna de miere, am 
descoperit că se schimbase, că ieşise la iveală o latură mult 
mai întunecată a ei. Am mers la ea în apartament, pentru 
prima dată după ce ne-am căsătorit, şi am dat peste tot felul 
de lucruri ciudate - sticle de rom împodobite cu paiete şi 
mărgele, tot felul de păpuşi ciudate, pietre de diverse 
forme, cruci, zornăitoare şi chiar şi un pergament făcut din 
piele de şarpe. Avea şi un motan negru pe nume Bossu, 
adică Cocoşatul, care era foarte rău şi nesuferit. Pentru 
prima dată am descoperit că era ceva în neregulă cu Julie 
atunci când am fost atacat în Bronx de un hoţ înarmat cu un 
cuţit. Am avut noroc că am scăpat cu viaţă, dar m-am ales 
cu o tăietură zdravănă în braţ. Julie nu mi-a dat voie să mă 
duc la spital. Mi-a pus nişte leacuri pe mână şi mi-a făcut 
nişte descântece. Şi, fix în două zile, rana a dispărut 
complet. N-a mai rămas nici măcar o cicatrice. După aceea, 
mi-a spus că e preoteasă voodoo. 

— Voodoo... ce înseamnă asta? 

— Nici nu vrei să ştii, prietene. Voodoo e o religie din 
Haiti. Cei care o practică, venerează spiritele supranumite 
loas şi cred că totul în univers interacționează. Orice poate 
afecta altceva. Nimic nu e întâmplător şi totul e posibil. De 
aceea, cei care cunosc ce înseamnă voodoo pot face tot felul 
de lucruri uimitoare. De exemplu, să învie morţi. 

— Glumeşti! 


— Deloc. Morţii se numesc şi zombi. [i-am zis că sunt 
matol. Beţivii întotdeauna spun adevărul, nu-i aşa? 

— Întocmai. 

Mă prinsese cu totul povestea lui. Uitasem să-l mai 
îndemn cu whisky şi alune. 

— Julie mi-a întors viaţa pe dos. O fi fost ea o biată femeie 
de serviciu, dar acum voia cu tot dinadinsul să facă parte 
din înalta societate. Uitase că e măritată cu fratele unui 
bogat om de afaceri, şi nu cu omul de afaceri în persoană. 
Voia bani, bani şi iar bani. Nu puteam să-i dau, pentru că nu 
erau banii mei. Erau ai fratelui meu şi ai companiei. Atunci 
m-a pus să fur. Am început cu mărunţişuri - câţiva dolari 
contra bonuri false de taxi. Apoi am trecut la lucruri mai 
serioase. Bani primiţi de la vreun client şi netrecuţi în 
registre. Un contract semnat, avansul primit şi neprezentat 
la cartierul general. Cu timpul, suma delapidată ajunsese la 
o jumătate de milion de dolari. Atunci, fratele meu, care 
locuia aici la Mumbai, a descoperit ce făceam. 

— Dumnezeule mare, şi ce s-a întâmplat? 

— Păi ce crezi? S-a înfuriat rău. Dacă ar fi vrut, m-ar fi 
putut da pe mâna poliţiei şi aş fi fost arestat cât ai zice 
peşte. Dar sângele apă nu se face. L-am implorat să mă 
ierte; şi a făcut-o. Bineînţeles că m-a transferat din America 
şi m-a trimis la un birou umil din Hyderabad, insistând să 
dau înapoi, din salariu, măcar jumătate din suma deturnată, 
pe o perioadă de douăzeci de ani. Am fost chiar fericit să-i 
accept condiţiile. Orice, numai să n-ajung în puşcărie. Dar 
Julie era turbată: „Cum a putut fratele tău să se poarte 
aşa?” mi-a zis ea, furioasă. „Aveţi aceeaşi poziţie în 
companie. Trebuie să te lupţi pentru drepturile tale.” Cu 
timpul veşnicele ei cicăleli au început să dea roade. Arvind 
începuse să mi se pară un tip nesincer, un escroc care mi-a 
oferit o soluţie nemiloasă. Într-o zi, Arvind a venit la 
Hyderabad, să mă viziteze la micuțul meu sediu. A găsit iar 
mici furăciuni şi şi-a ieşit din fire. În faţa întregului 
personal, m-a bruscat, m-a insultat, a zis că nu sunt bun de 


nimic şi m-a ameninţat că mă dă afară din companie. Eram 
distrus. Pentru prima dată am vrut să dau şi eu în fratele 
meu. l-am povestit incidentul lui Julie, şi a luat foc de 
supărare. „E timpul să-i dai o lecţie fratelui tău” mi-a spus 
ea. „Eşti gata să te răzbuni?” „Da” i-am spus eu, pentru că 
nu mai judecam bine după atâtea insulte. „Bine, fă-mi rost 
de un nasture de la o cămaşă murdară de-a fratelui tău şi 
de un fir de păr din cap.” „De unde să iau un fir de păr din 
capul lui?” am întrebat, „Le priveşte” mi-a spus Julie. Hei, 
ce-ar fi să-mi mai torni un rând? 

I-am umplut în mare grabă paharul. 

— Şi cum ai făcut rost de un fir de păr şi de un nasture de 
la cămaşa fratelui tău? 

— Simplu. l-am făcut o vizită de o zila Mumbai, am stat la 
el acasă, şi am smuls un nasture din cămaşa pe care o 
băgase în coşul de rufe. Apoi am dat de frizerul lui, şi l-am 
mituit să-mi dea o şuviţă de păr când va veni la tuns. l-am 
spus că-mi trebuie ca ofrandă pentru zeul Venkateshwara 
de la templul din Tirupati. În concluzie, într-o lună i-am 
făcut rost lui Julie şi de nasture şi de păr. Ceea ce a urmata 
fost uluitor. Julie a luat o păpuşă băiat şi a îmbrăcat-o cu o 
pânză cu tot felul de linii negre ciudate pe ea. A cusut 
nasturele pe pieptul păpuşii şi a înfipt părul în capul 
acesteia. Apoi a omorât un cocoş, şi i-a scurs într-un vas tot 
sângele. A înmuiat capul păpuşii în sângele cocoşului, apoi a 
dus-o la ea în cameră, a proferat diverse incantaţii şi a lipit 
tot felul de ierburi şi rădăcini ciudate pe păpuşă. Apoi a 
scos un ac negru şi a zis: „Păpuşa voodoo e gata. l-am 
insuflat spiritul fratelui tău. Din acest moment, tot ceea ce-i 
faci păpuşii cu acest ac negru, i se va întâmpla în realitate 
fratelui tău la Mumbai. De exemplu, dacă îi bag acul în cap 
păpuşii, pe fratele tău îl va apuca o migrenă cumplită. Dacă 
îl bag în nasture, fratele tău va avea nişte dureri 
îngrozitoare în piept. Poftim, încearcă.” Am crezut că 
glumeşte, şi ca să-i fac pe plac am băgat acul cel negru în 
nasturele cel alb din pieptul păpuşii. În două ore am primit 


un telefon de la Mumbai, ca să-mi spună că Arvind a avut o 
uşoară criză de inimă şi că a fost internat la Breach Kandy 
Hospital. 

— Dumnezeule, e de necrezut, am strigat eu. 

— Da. Imaginează-ţi ce şoc am avut eu. Şi nu pentru căa 
făcut Arvind o criză de inimă, ci pentru că mă lămurisem că 
Julie într-adevăr făcuse o păpuşă voodoo numai bună 
pentru magie neagră. În următoarele două luni, păpuşa a 
devenit un fel de jucărie secretă pentru mine. Mi-am 
satisfăcut toate frustrările, toate resentimentele latente 
împotriva fratelui meu. Aveam o plăcere perversă să-l 
chinuiesc şi să-l văd cum suferă. Devenise pentru mine o 
sursă de distracţie nebunească. Aş fi fost în stare să duc 
păpuşa la Mumbai, şi să văd cum Arvind se tăvăleşte pe 
gazon în timp ce eu mă joc puţin cu nasturele de pe păpuşă, 
ajutat de acul cel negru. Treptat, am început să folosesc 
păpuşa când erau şi alţii de faţă. Am luat-o cu mine într-un 
hotel de cinci stele unde Arvind se ocupa de nişte clienţi 
japonezi. M-am aşezat la un colţ de masă fără nicio jenă. Îl 
auzeam pe fratele meu cum le vorbea. „... da, domnule 
Harada, intenţionăm să deschidem o sucursală în Japonia, 
dar răspunsul din partea lui Nippon Button Company n-a 
fost tocmai pozitiv. De asemenea...” Tocmai înfipsesem acul 
în capul păpuşii... „Auuuuuuuuuuuu!” a ţipat fratele meu şi 
s-a luat de cap cu ambele mâini. Clienţii lui străini au plecat 
fără să mai cineze. Am dus după aia păpuşa la o nuntă în 
familie, în Bangalore, unde am fost invitaţi amândoi, eu şi 
fratele meu. Când Arvind tocmai se pregătea să le dea 
binecuvântarea mirelui şi miresei, mi-am făcut de lucru cu 
acul cel negru. „Fie ca Domnul să vă binecuvânteze pentru 
amândoi... auuuuuuuuuuuuuuuuuuu!” a ţipat el şi l-a lovit 
cu capul pe mire, spre întristarea tuturor oaspeţilor. Mulţi 
m-au compătimit în acea seară, spunându-mi că le pare 
foarte rău că Arvind a luat-o razna în halul ăsta. 

Am dus apoi păpuşa acolo unde fratele meu urma să 
primească un premiu pentru cel mai bun întreprinzător. 


Arvind tocmai îşi ţinea speech-ul de mulţumire, cu trofeul 
strălucitor de cristal în mână. „Prieteni, mă simt foarte 
onorat să ţin în mână acest splendid trofeu. Toată viaţa ani 
crezut în zicala că multă muncă şi auuuuuuuuuuuuuu- 
uuuu!” Trofeul de sticlă i-a alunecat din mână şi s-a spart în 
mii de bucăţi. 

Arvind s-a dus la un doctor care i-a făcut un RMN şi n-a 
descoperit nimic fizic în neregulă în capul lui. Medicul l-a 
sfătuit să meargă la un psihiatru. 

În final, am dus păpuşa la întrunirea anuală a 
acţionarilor, şi m-am aşezat în ultimul rând. Arvind prezenta 
raportul anual al Directorului General. „Dragii mei 
acţionari, mă bucur să vă anunţ că reuşitele companiei 
noastre în ultimul trimestru, au însemnat o creştere 
semnificativă a cifrei auuuuuuuuuuuuuuuuuuu!” A fostun 
adevărat iad, imediat după aceea; acţionarii au început să 
vocifereze, solicitând demisia imediată a acestui Director 
General dement. În următoarea săptămână, a fost obligat 
să-şi dea demisia. Eu am devenit noul Director General, iar 
fratele meu a fost închis la balamuc. Fratele meu a rămas la 
azilul de nebuni doi ani. În acest răstimp, eu m-am 
îmbogăţit mai presus de orice imaginaţie. În sfârşit, Julie 
avea tot ce-i dorea inima. l-a chemat şi pe mama şi pe 
fratele ei de la Port-au-Prince, să se mute la Mumbai. 
Căzusem în toate capcanele omului bogat. Dar la un 
moment dat am început să-mi analizez viaţa şi mijloacele 
prin care m-am înavuţit într-atât. Şi atunci am cunoscut-o 
pe Jyotsna. 

— Ea cine mai e? 

— Oficial, nu este decât noua mea secretară, dar de fapt 
e mult mai mult decât atât, e sufletul meu pereche, am 
atâtea în comun cu ea, cum nu voi avea niciodată cu o 
străină ca Julie. Este exact opusul lui Julie. Jyotsna mi-a dat 
de înţeles ce cumplită nedreptate i-am făcut fratelui meu 
mai mare. Am decis să-l scot pe Arvind din spitalul de 
nebuni. 


— Şi ai reuşit să-l scoţi? 

— Nu, a fost prea târziu. Acolo l-au torturat pe fratele 
meu, l-au supus şocurilor electrice. Acum două săptămâni a 
murit. 

— Ce? 

— Da. Bietul meu frate a murit, scânceşte el. Dragul, 
nepreţuitul meu frate a murit. Îşi ia capul în mâini. Şi eu 
sunt cel care l-a ucis. 

Mă trezesc din uimire. Domnul Rao cade rapid pe scara 
beţiei, de la poziţia de fraier la cea de câine. 

— Pe nemernica asta de Julie am s-o dau în vileag. O s-o 
arunc în stradă pe grăsana de maică-sa şi o să scap şi de 
neisprăvitul de frate-său. Am să-i omor motanul cel 
nesuferit, şi o să-i alung pe toţi din Mumbai. Să putrezească 
în iadul din Haiti. Ha! 

— Şi cum ai de gând să faci toate astea? 

Îi apare o străfulgerare diabolică în priviri. 

— Eşti prietenul meu, şi eu sunt beat. Beţivul întotdeauna 
spune adevărul. M-am întâlnit deja cu un avocat, care mi-a 
întocmit actele de divorţ. Dacă Julie va accepta totul va fi 
bine mersi, în caz contrar însă îi pregătesc altceva. Uite. 

Din buzunarul pantalonilor scoate un obiect. E un 
revolver mic cu ţeava scurtă, foarte compact, cât pumnul. 
Are o culoare metalizată şi străluceşte tot, fără să aibă 
nimic înscris pe el. 

— Uită-te la minunăţia asta. Am s-o folosesc ca să-i zbor 
creierii. Şi după aia mă căsătoresc cu Jyotsna. Tu eşti 
prietenul meu. Sunt beat. Beţivii spun întotdeauna... 
auuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!! 

Brusc, scoate un țipăt înfiorător de durere, duce mâna la 
inimă, se schimonoseşte de durere şi se prăbuşeşte cu faţa 
în jos peste masă, răsturnând sticla de whisky scump, şi 
împrăştiind toate alunele pe jos. 

lar am ratat bacşişul. 


După o jumătate de oră, vine jeep-ul cu girofar al poliţiei. 
Soseşte şi o ambulanţă, din care descinde un doctor în halat 
alb, care declară decesul lui Prakash Rao, în urma unui 
devastator atac de cord. Îl caută prin buzunare. Se găseşte 
un portofel plin cu bani, poza unei foarte frumoase 
indience, nişte hârtii pe care scrie „divorţ”. Nu se găseşte 
niciun fel de armă. Oricum morţilor nu le mai trebuie arme. 


Smita se uită la mine, amuzată. 

— Sper că nu te aştepţi să cred toată parascovenia asta. 

— Eu nu judec. Am povestit ce mi s-a spus de către 
Prakash Rao. Doar ce-am auzit şi ce am văzut, atâta tot. 

— N-are cum să fie nici măcar un strop de adevăr în toată 
povestea asta. 

— Tot ce pot să spun e că adevărul este uneori mai ciudat 
decât ficţiunea. 

— Nu pot să cred că Rao a fost ucis de cineva înfigând 
nişte ace într-o păpuşă voodoo. Cred că e o invenţie. 

— Foarte bine! N-ai decât să nu crezi povestea. Dar 
atunci cum poţi explica răspunsul la următoarea întrebare? 

Smita apăsă „Play”. 


Prem Kumar bate tactul pe masă. 

— Doamnelor şi domnilor, trecem acum la următoarea 
întrebare, întrebarea numărul şase, pentru o sută de miare 
de rupii. Asta este întotdeauna întrebarea preferată din 
întreg concursul. Da. Este vorba despre ţări şi capitale. 
Domnule Thomas, cât de bine stai la cunoştinţele despre 
capitalele lumii? De exemplu, ştii care-i capitala Indiei? 

Publicul râde pe înfundate. E gata să creadă că amărâtul 
ăsta de chelner s-ar putea să nu ştie nici măcar care este 
capitala ţării sale. 

— New Delhi. 

— Bravo. Şi care este capitala Statelor Unite? 

— New York. 

Prem Kumar izbucneşte în râs 


— Nu, nu e corect. Bun, care este capitala Franţei? 

— Nu ştiu. 

— Dar a Japoniei? 

— Nu ştiu. 

— Poate a Italiei ştii care e? 

— Nu. 

— Ei bine, atunci nu ştiu cum ai să răspunzi la 
următoarea întrebare fără să foloseşti vreuna dintre bărcile 
de salvare. lată întrebarea numărul şase. Pentru o sută de 
mii de rupii. Care este capitala Papuei Noua Guinee? A) 
Port Louis, B) Port-au-Prince, C) Port Moresby sau D) Port 
Adelaide. 

Începe să se audă muzica prin care se sporeşte 
tensiunea. 

— Ai cât de cât idee, domnule Thomas, în privinţa acestei 
întrebări? 

— Da, ştiu care sunt răspunsurile incorecte. 

— Chiar ştii? spuse Prem Kumar, neîncrezător. 

Publicul începe să vocifereze. 

— Da. Ştiu că nu este Port-au-Prince, care este capitala 
statului Haiti. Şi nici Port Louis, care este în Mauritius, şi nu 
e nici Port Adelaide, pentru că Adelaide este în Australia. 
Deci trebuie să fie „C”. Port Moresby. 

— Uluitor. Eşti absolut sigur, sută la sută? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric, sută la sută corect! Incredibil, este întocmai 
cum ai spus... Port Moresby! Tocmai ai câştigat o sută de 
mii de rupii, domnule Thomas. În acest moment eşti un 
adevărat lakhpati:*! declară Prem Kumar. 

Publicul se ridică în picioare şi ovaţionează prelung. 
Prem Kumar îşi şterge sudoarea de pe frunte. 

— După felul în care dai răspunsurile, domnule Thomas, 
aş putea să jur că eşti un magician! 


Pe Smita o umflă râsul. 


— Nu e nicio magie, tâmpitule, îi spune ea lui Prem 
Kumar, cel de pe ecran. E voodoo. 

Deodată, privirea ei rămâne aţintită spre un obiect mic ce 
zace pe covorul din dormitor. Se apleacă să-l ridice. E un 
nasture cu patru găurele. Dintre cele care se cos de obicei 
la cămăşi. Se uită la cămaşa mea. Într-adevăr, al treilea 
nasture lipseşte. Mi-l întinde. 

— Poftim. Vezi să nu rămâi descoperit. 


200.000 
DE RUPII 


CRIMA DIN OCCIDENI EXPRES 


New Delhi. În gara Paharganj e un vacarm obositor; 
colcăie de lume. Peroanele cenuşii sunt scăldate într-o 
lumină albă. Locomotivele scuipă fum şi fornăie asemenea 
taurilor nerăbdători înaintea atacului. 

Dacă ar fi să mă cauţi, în acest labirint de mulţime, unde 
te-ai uita după mine? Probabil că ai încerca să mă identifici 
printre zecile de copii ai străzii, întins ca şi ei pe podeaua 
de ciment lucioasă, încercând să-mi trag sufletul pe cât pot, 
poate chiar să încerc să trag un pui de somn, indiferent la 
zumzete, bagaje şi călători. Ba chiar ţi-ai putea imagina că 
aş fi un adolescent care vinde te miri ce, eventual sticle de 
plastic cu eticheta de la apa minerală Himalayan, pe care 
le-am umplut de la robinetul din toaleta gării. Sau ai putea 
crede că mă vei depista printre măturătorii din gară, cu 
cămăşile lor murdare şi pantaloni zdrenţuiţi, cei care adună 
mizeria de pe peron cu un măturoi cu coadă lungă, 
aruncând-o de fapt de pe caldarâm pe şine. Sau ai cerceta, 
în speranţa că voi fi printre ei, feţele hamalilor cu uniforme 
roşii, regimente întregi de hamali, care aleargă de colo- 
colo, cărând bagaje extrem de grele direct pe cap. 

Ei bine, mai gândeşte-te, pentru că de data asta nu sunt 
nici negustor ambulant, nici hamal şi nici măturător. Azi 
sunt un călător serios care va merge la Mumbai, şi nu 
oricum, ci cu vagonul de dormit; pe deasupra am chiar şi 


rezervare, cum scrie la carte. Port o cămaşă albă scrobită, 
făcută din bumbac sută la sută, şi jeanşi Levi - da, ai auzit 
bine, jeanşi Levi, cumpăraţi din Piaţa Tibetană. Mă îndrept 
foarte băţos spre peronul numărul cinci, ca să mă urc în 
Expresul Paschim către Mumbai. Există şi un hamal, care se 
târăşte pe lângă mine, cărând pe cap o valiză maro deschis. 
Hamalul a fost angajat de mine, iar valiza de pe capul lui 
îmi aparţine. În ea sunt câteva haine, nişte jucării vechi, un 
vraf de reviste Australian Geographic şi un joc electronic 
pentru Salim. În valiză nu există niciun fel de bani. Am auzit 
prea multe poveşti despre hoţii din trenuri, care te 
droghează noaptea şi o şterg cu bunurile tale, aşa încât n- 
am vrut să risc să ţin cea mai de preţ încărcătură a vieţii 
mele în valiză - respectiv salariul meu de la familia Taylor. 
Plicul fin e plin cu bancnote noi nouţe de câte o mie de rupii 
- cincizeci la număr - şi am avut grijă să-l ascund într-un loc 
unde să nu-l vadă nimeni. În lenjeria de corp. Cele două mii 
care mi-au mai rămas i-am folosit ca să-mi finanţez 
călătoria. Din ele mi-am plătit hainele, biletul şi jocul pentru 
Salim, şi acum o să-l plătesc şi pe hamal, şi o să-mi cumpăr 
ceva de mâncat şi de băut. Mă uit nervos la bancnotele din 
buzunarul din faţă. Cred că-mi vor ajunge ca să-mi iau o 
auto-ricşă, de la Bandra Terminus până la bordeiul lui Salim 
din Ghatkopar. Ce-o să se mai mire Salim să mă vadă sosind 
pe trei roţi în loc de trenul local! Şi când va vedea jocul, tot 
ce sper e să nu leşine de fericire. 

Peronul numărul cinci e mai aglomerat decât Super 
Baazar. Negustorii ambulanți sunt la fel de insistenţi 
precum cei care fac lobby la birourile guvernamentale. 
Pasagerii îşi caută numele pe plăcuţele cu rezervări cu 
aceeaşi fervoare cu care studenţii scanează rezultatele la 
examene. Descopăr că ăştia de la căile ferate mi-au 
schimbat ordinea numelor şi m-au botezat I.M. Ram. Sunt 
totuşi fericit că mi s-a dat un pat de jos în cabina S7. 

Vagonul de dormit este undeva la capătul unui tren foarte 
lung; hamalul deja a obosit şi, când în sfârşit urcăm, asudă 


tot. Mă instalez în patul care mi-a fost desemnat, care este 
chiar lângă uşă, şi îmi aranjez cu grijă valiza în spaţiul de 
sub el. Îi dau hamalului douăzeci de rupii. Face scandal că 
vrea mai mult, argumentând că a fost prea lung drumul de 
la intrarea în gară până la vagonul de dormit, aşa că îi mai 
dau două rupii bacşiş. După ce îl concediez pe hamal, 
analizez atent cam ce se întâmplă în jurul meu. 

Cabina are şase paturi. Unul deasupra mea, două în faţa 
mea şi două laterale, dincolo de culoarul de trecere al 
trenului. Pe bancheta de jos, vizavi de a mea, este o familie 
de patru persoane, tatăl, mama şi doi copii - un băiat, cam 
de vârsta mea, şi o fată puţin mai mare. Tatăl este un bărbat 
de vârstă mijlocie, un Marwari'2*, îmbrăcat într-un costum 
de firmă negru cu vestă şi şapcă neagră. Are nişte 
sprâncene foarte groase, stufoase, o mustață subţire şi o 
expresie extrem de severă. Soţia lui e cam de aceeaşi vârstă 
şi la fel de încruntată. E îmbrăcată într-un sari verde cu o 
bluză galbenă şi mă priveşte cu suspiciune. Băiatul este 
înalt şi cam derbedeu, dar pare prietenos, în schimb fata, 
care stă la geam, mi-a atras atenţia ca un magnet. Este 
foarte subţire şi cu pielea albă, poartă nişte şalvari albaştri 
şi un kamiz de aceeaşi culoare, cu un chunni'“*” tras peste 
piept. Ochii ei extrem de expresivi sunt creionaţi cu câte o 
linie subţire neagră de kohl. Are un ten splendid şi nişte 
buze de vis. De multă vreme n-am mai văzut aşa o 
frumuseţe de fată. Este din categoria celor la care merită să 
te uiţi de două ori. Ba chiar de trei ori. Cred că m-aş putea 
pierde în privirea ei, care vrăjeşte. Dar înainte să mai fac eu 
comparații şi să găsesc cuvinte pentru frumuseţea «ei, 
atenţia mi-e atrasă de un copilaş care a început să plângă 
tare de tot. E un băieţel de doar câteva luni, care se află în 
poala mamei sale, o femeie aşezată pe bancheta laterală. 
Este o tânără posacă, îmbrăcată într-un sari roşu şifonat. 
Pare că nu călătoreşte cu nimeni altcineva. Încearcă să 
potolească pruncul cu o suzetă, dar copilul continuă să urle. 
În cele din urmă femeia îşi dă bluza la o parte şi îi oferă 


copilaşului sânul ei. El suge mulţumit, şi ea îl leagănă până 
când adoarme. De pe locul unde mă aflu, zăresc sânul 
rotund şi ciocolatiu şi simt cum mi se usucă gura, până ce 
simt că negustorul Marwari mă fixează din priviri, şi atunci 
mă fac că privesc spre fereastra din spatele ei. 

În compartiment intră un negustor ambulant de ceai. 
Sunt singurul care cere o ceaşcă. Toarnă nişte ceai călduţ 
într-un vas de pământ, care are un uşor gust de noroi. După 
el vine un băiat care vinde ziare. Negustorul cumpără un 
Times of India. Fiul lui ia nişte benzi desenate cu Archie. Eu 
cumpăr cel mai recent număr din Starburst, din mărunţişul 
pe care îl mai am şi care se împuţinează văzând cu ochii. 
Trenul mai trage un ţignal şi o ia din loc, cu o întârziere de 
o oră şi jumătate. Mă uit la ceasul meu, şi deşi văd clar că 
arată cifra 18:30, arunc o privire şi spre ceasul digital de pe 
peron. Scutur bine încheietura mâinii, în speranţa că 
ceilalţi, şi mai ales fata, vor observa că port un ceas nou 
nouţ, Kasio, digital, fabricat în Japonia, cu ziua şi data, care 
m-a costat ditamai suma de două sute de rupii în Palika 
Bazaar. 

Tatăl se cufundă în lectura ziarului şi fiul în cea a benzilor 
desenate. Mama deja discută despre cina familiei. Cealaltă 
tânără mamă a adormit cu copilul cu buzele lipite de sânul 
ei. Eu mă prefac că citesc o revistă de cinema. Am deschis-o 
chiar la mijloc, unde se află cel mai recent sex simbol, 
Poonam Singh, în bikini, dar nu-mi trezeşte niciun fel de 
interes special aspectul ei. Continui să arunc priviri rapide 
către fată, care se uită absentă spre peisajul urban pe care- 
| zăreşte pe fereastră, în goana trenului. Nu se uită la mine 
nici măcar o dată. 

La opt seara, un conductor cu vestă neagră intră în 
compartiment. Ne cere tuturor tichetele. I-l întind pe al 
meu, cu un gest foarte teatral, dar nici măcar nu se uită la 
el. Îl capsează şi mi-l dă înapoi. De îndată ce pleacă, mama 
deschide nişte cutii dreptunghiulare din carton, în care se 
află mâncarea. O grămadă de lucruri delicioase. Văd puri: 


umflate, cartofi aurii, murături roşii şi desert. Îmi lăsa gura 
apă când îmi ajunge la nări mirosul de gulab jamun şi 
barfeei* făcute în casă. 'Iot compartimentul a fost învăluit 
în aroma minunată. Mi se face şi mie foame, dar băiatul 
care ar fi trebuit să vină să ia comanda pentru cină încă n-a 
ajuns la noi. Poate că ar fi trebuit să îmi cumpăr ceva din 
gară. 

Familia de Marwari mănâncă de zor cu mare poftă. Tatăl 
înfulecă puri după puri. Mama curăţă cartofii galbeni aurii, 
şi după fiecare înghiţitură muşcă dintr-un ardei iute zemos. 
Băiatul se aruncă direct la dulciuri şi îi curge pe bărbie o 
dâră de lichid, după ce muşcă din gogoşile de gulab jamun 
şi soarbe cu zgomot din miezul lor însiropat. Doar fata 
mănâncă delicat. Eu îmi ling buzele în tăcere. Pe 
neaşteptate, puştiul îmi oferă câteva puri, dar eu mă văd 
nevoit să-l refuz politicos. Am auzit multe istorii despre 
tâlhari deghizați în pasageri care îţi oferă de-ale gurii, 
bucate în care bagă somnifere, şi după aceea o şterg cu 
banii tăi. Ce îl împiedică pe un puşti care citeşte benzi 
desenate cu Archie să fie tâlhar? Deşi, dacă stau să mă 
gândesc bine, dacă fata ar fi fost cea care să mă îmbie cu o 
gustare, atunci s-ar fi putut - ba nu, atunci în mod sigur aş 
fi acceptat. 

După ce au terminat cina, băiatul şi fata încep să joace 
ceva care se numeşte Monopoly. Tatăl şi mama s-au aşezat 
alături şi au început să stea de vorbă. Comentează cele mai 
recente seriale de televiziune, discută despre cumpărarea 
unor proprietăţi şi de o posibilă vacanţă în Goa. 

Îmi pipăi uşor abdomenul, acolo unde se află cele 
cincizeci de mii de rupii în bancnote nou nouţe, cuibărite 
sub un cordon, în dreptul lenjeriei mele intime, şi simt forţa 
acestor bani, cum mi se strecoară în stomac, în intestine, în 
ficat, în plămâni, în inimă şi în creier. Ca prin minune, 
foamea care mi-a dat târcoale atâta timp dispare complet. 

Uitându-mă la această scenă tipică de familie de clasă 
mijlocie, care se desfăşoară sub ochii mei, nu mă mai simt 


ca un interlop. Nu mai sunt un outsider care se uită pe furiş 
în lumea lor exotică, sunt un insider care poate fi tratat de 
oamenii ăştia cu ştaif ca de la egal la egal şi cu care ei pot 
vorbi aceeaşi limbă. Ca şi ei, acum şi eu mă pot uita la 
seriale pentru clasa de mijloc, pot juca Nintendo şi pot 
merge în weekend la Kids Mart. 

Călătoriile cu trenul înseamnă noi oportunităţi. Ele 
denotă o schimbare de statut. Când ajungi la destinaţie, nu 
mai eşti acelaşi care a plecat. Îţi poţi face noi prieteni pe 
drum sau poţi întâlni vechi duşmani; poţi să faci diaree 
pentru că mănânci samosa stricate, sau holeră, pentru că 
bei apă infestată. Şi îndrăznesc să spun că poţi chiar să-ţi 
întâlneşti şi dragostea. Cum stăteam eu acolo în patul 
numărul trei din cabina S7 a trenului 2926A, cu cincizeci de 
mii de rupii bine ascunse în izmene, posibilitatea 
tulburătoare care mi-a gâdilat simţurile şi mi-a înfiorat 
inima era că aş putea, eventual, să mă îndrăgostesc de 
frumoasa călătoare în şalvari albaştri şi un kamiz la fel. Şi 
când spun să mă îndrăgostesc, nu mă refer la o iubire 
neîmpărtăşită, inegală, aşa cum se practică în lumea fanilor 
stelelor de cinema şi ai celebrităților. Mă refer la una 
adevărată, o iubire evidentă, palpabilă. O iubire care nu se 
sfârşeşte în lacrimi, ci este fructificată într-o căsătorie. Cu 
copii. Şi cu vacanțe de familie în Goa. 

Nu am decât cincizeci de mii de rupii, dar fiecare rupie în 
parte are un vis tehnicolor pe ea, transformându-se într-un 
ecran cinemascop, în mintea mea devenind cincizeci de 
milioane. Îmi ţin respiraţia şi îmi doresc ca această clipă să 
dureze la nesfârşit, pentru că trezirea dintr-un vis este 
întotdeauna mai de scurtă durată decât somnul în sine. 

După o vreme, fratele şi sora s-au plictisit de jocul lor. 
Puştiul vine şi se aşază lângă mine. Începem o conversaţie. 
Aflu că-l cheamă Akshay şi pe sora lui o cheamă Minakshi. 
Că locuiesc la Delhi şi merg la Mumbai la nunta unui unchi. 
Akshay este foarte încântat de Playstation 2 şi de jocurile lui 
pe calculator. Mă întreabă de MIV şi dacă navighez pe 


Internet şi îmi menţionează nişte site-uri pornografice. Îi 
spun că vorbesc englezeşte, citesc Australian Geographic, 
joc Scrabble, am şapte iubite, dintre care trei străine. Îi 
spun că am o consolă Playstation 3 şi un calculator Pentium 
5, şi că stau pe Internet zi şi noapte. Îi spun că merg la 
Mumbai ca să mă întâlnesc cu cel mai bun prieten al meu, 
Salim, şi că voi lua un taxi de la Bandra Terminus până la 
Ghatkopar. 

Ar fi trebuit să ştiu că e mai greu să păcăleşti pe unul de 
şaisprezece ani decât pe unul de şaizeci. Akshay mă citeşte 
imediat. 

— Ha! Habar n-ai de computere. Playstation 3 nici n-a 
apărut încă. Nu eşti decât un mare mincinos, mă ia el peste 
picior. 

Nu mă pot abţine. 

— Aşa deci, şi zici că sunt un mincinos? Ei bine, domnule 
Akshay, află că acum şi aici am cincizeci de mii rupii în 
buzunar. Ai văzut vreodată în viaţa ta atâta bănet? 

Akshay refuză să mă creadă. Mă provoacă să-i arăt banii, 
iar ideea că l-aş putea impresiona e prea tentantă pentru 
mine. Mă întorc, îmi bag mâna în pantaloni şi scot plicul fin, 
uşor umed şi mirosind a urină. Pe furiş, scot din el 
mormanul de bancnote noi nouţe şi i le flutur triumfător în 
faţa ochilor. După care le pun repede la loc, şi vâr plicul în 
locul iniţial. 

Ar merita să-i vezi privirea lui Akshay. l-au ieşit 
literalmente ochii din orbite. Este o victorie ce merită 
savurată pe veci. Pentru prima dată în viaţă, am ceva mai 
palpabil decât un vis prin care să-mi susţin argumentaţia. 
Şi, tot pentru prima dată în viaţă, zăresc ceva nou în ochii 
cu care mă priveşte celălalt. Respectul. Am învăţat o lecţie 
de mare preţ. Visurile nu au putere decât asupra minţii 
noastre. Cu bani, poţi avea putere asupra minţii altora. Şi 
din nou cele cincizeci de mii din izmenele mele valorează 
cât cincizeci de milioane. 


E zece seara şi toată lumea se pregăteşte să se culce. 
Mama lui Akshay scoate nişte aşternuturi dintr-o bocceluţă 
verde şi pregăteşte cele patru paturi pe care urmează să le 
folosească familia ei. Tânăra mamă cu bebeluşul doarme în 
patul lateral, fără să-i pese de perne şi cearceafuri. Eu n-am 
aşternuturi şi nici nu-mi e atât de somn, aşa că stau la 
fereastră şi simt cum îmi mângâie obrazul vântul rece, în 
vreme ce urmăresc capătul trenului care intră în bezna 
unui tunel. Patul de jos, vizavi de al meu, este ocupat de 
mama lui Akshay, iar cel de sus de Minakshi. Tatăl se urcă în 
cel de deasupra mea şi Akshay îl ia pe cel de sus din 
laterală, deasupra mamei cu copilul. 

Tatăl adoarme imediat - îl aud cum sforăie. Mama se 
întoarce pe o parte şi îşi trage cearceaful peste cap. Îmi 
întind gâtul ca s-o zăresc pe Minakshi, dar nu-i văd decât 
mâna dreaptă, pe care are o brățară groasă de aur. Cuo 
mişcare bruscă, se ridică în capul oaselor şi se aplecă spre 
mine, ca să-şi arunce pantofii. Chunni i-a alunecat mai tare 
şi îi văd partea de sus a sânilor prin decolteul în formă de V 
al kamizului albastru. Această privelişte îmi provoacă fiori 
de plăcere. Cred că a observat că o urmăresc, pentru că îşi 
aranjează repede chunni peste piept, şi mă priveşte 
dezaprobator. 

După o vreme, am adormit şi eu, visând la o clasă de 
mijloc, la cum aş cumpăra un milion de lucruri diferite, 
inclusiv un Ferrari roşu şi o frumoasă mireasă în şalvari şi 
kamiz albaştri. Şi totul, cu numai cincizeci de mii de rupii. 


Mă trezesc brusc; ceva mă înghioldeşte în stomac. 
Deschid ochii şi dau cu ochii de un individ cu pielea măslinie 
şi o mustață deasă, neagră. Tipul îmi vâră un băţ subţire în 
stomac. Nu băţul mă deranjează. Ci arma din mâna lui 
dreaptă, care nu este îndreptată spre nimeni în mod 
special. 

— Sunteţi tâlhăriţi, declară el calm, cu acelaşi ton cu care 
ar fi spus „azi e miercuri”. 


E îmbrăcat într-o cămaşă albă, poartă nişte pantaloni 
negri şi are părul lung şi slinos. E tânăr şi arată ca un 
Romeo de mahala. Sau ca un student. Eu n-am văzut tâlhari 
decât la cinema. Poate că arată ca studenţii. Vorbeşte iar. 

— Coborâţi cu toţii din paturi. Uşurel. Dacă nimeni nu 
încearcă să facă pe eroul, n-o păţeşte nimeni. Să nu 
încercaţi să fugiţi, pentru că în cealaltă uşă vă aşteaptă 
partenerul meu. Dacă sunteţi cooperanţi, în zece minute am 
isprăvit. 

Akshay, Minakshi şi tatăl lor sunt trataţi similar şi obligaţi 
să coboare din paturi. Sunt ameţiţi şi total dezorientaţi. 
Când cineva te trezeşte brusc în toiul nopţii, uneori durează 
până ce creierul începe să reacționeze. 

Acum stăm cu toţii pe paturile de jos. Akshay şi tatăl său 
stau lângă mine, iar Minakshi, mama ei şi femeia cu 
bebeluşul, vizavi. Copilul e agitat şi începe iar să urle. 
Femeia încearcă să-l liniştească, dar plodul zbiară şi mai 
abitir. 

— Dă-i să sugă, zice tâlharul, pe un ton foarte aspru. 

Mama copilului este foarte tulburată. Îşi deschide bluza 
şi, în loc să scoată un sân, din pricina spaimei, îi scoate pe 
amândoi. Tâlharul îi rânjeşte şi se preface că îi înşfacă unul 
dintre sâni. Ea ţipă şi îl acoperă repede. Tâlharul râde. De 
data asta, nu mă simt excitat. Un pistol încărcat pe care 
cineva ţi-l ţine la tâmplă e mai impresionant decât orice sân 
la vedere. 

Acum că tâlharul a reuşit să ne trezească atenţia tuturor, 
se apucă de treabă. Scoate un sac maroniu, pe care îl ţine 
în mâna stângă, în timp ce cu dreapta ţine bine de armă. 

— OK, şi acum băgaţi aici toate bunurile pe care le aveţi. 
În sac. Bărbaţii, portofelele şi ceasurile şi banii de prin 
buzunare. Femeile, gentile, brăţările şi lanţurile de aur. 
Dacă încearcă cineva să facă pe nebunu', îl împuşc pe loc. 

Mama lui Minakshi şi mama bebeluşului ţipă la unison, la 
auzul acestor vorbe. Auzim ţipete şi din celălalt capăt al 


compartimentului. Partenerul tâlharului probabil că dă 
nişte instrucţiuni similare pasagerilor de-acolo. 

Tâlharul trece, cu sacul întins ca la cerşit, prin dreptul 
fiecăruia. Începe cu mama şi copilul. Cu un chip îngrozit, 
femeia scoate geanta ei de piele maro, o deschide cu mâini 
tremurânde, ca să scoată suzeta şi biberonul, după care 
aruncă geanta cu totul în sac. Copilaşul ei, al cărui supt a 
fost întrerupt momentan, începe iar să zbiere. Minakshi se 
uită la toate astea împietrită. Îşi scoate şi ea brăţara de aur, 
dar, când tocmai se pregăteşte s-o pună în sac, tâlharul o 
apucă de încheietura mâinii. 

— Eşti mult mai frumoasă decât o amărâtă de brățară, 
draga mea, spune el, în timp ce Minakshi se străduieşte cu 
disperare să scape din strânsoarea libidinoasă a bărbatului. 

Tâlharul îi dă drumul mâinii şi o apucă de kamiz, o 
înşfacă de cămaşă, de guler, iar ea se trage îngrozită înapoi. 
Materialul se sfâşie în două, scoţându-i la iveală sutienul. 
Ne uităm cu toţii îngroziţi. Tatăl lui Minakshi nu mai poate 
îndura. 

— Nemernicule! strigă el, şi încearcă să-i ardă un pumn 
tâlharului. 

Numai că individul are reflexe de panteră. Dă drumul 
cămăşii lui Minakshi şi-l loveşte pe tată cu patul armei. 
Fruntea omului de afaceri începe să sângereze năvalnic. 
Mama lui Minakshi ţipă ca din gură de şarpe. 

— Gura, zbiară tâlharul, că vă omor pe toţi. 

Aceste vorbe au un impact instantaneu asupra noastră, 
de parcă de-abia acum ne-am trezi la realitate. Nu mai 
mişcă nimeni în front. Mi se pune un nod în gât de frică, şi 
mi se răcesc mâinile. Ascult respiraţia întretăiată a 
călătorilor, atâta se mai aude. Minakshi suspină. Mama ei a 
dat drumul brăţărilor şi genţii în sac, tatăl ei a băgat ceasul 
şi portofelul, cu degetele tremurându-i, Akshay întreabă 
dacă trebuie să dea şi benzile desenate cu Archie. Asta îl 
scoate pe tâlhar din sărite. 


— Ai impresia că glumesc, băi, puştiulache? şuieră el 
printre dinţi, şi-i pocneşte una băiatului. 

Akshay tresare de durere, şi îşi mângâie obrazul. Mie 
schimbul de replici mi se pare oarecum amuzant, ca o scenă 
comică înserată într-un film de groază. Tâlharul mă 
ocărăşte. 

— Şi tu, la ce te rânjeşti? Ia să vedem, tu ce ai de dat? mă 
ia el la rând. 

Scot bancnotele şi mărunţişul din buzunar şi le dau 
drumul în sac, păstrând doar moneda mea norocoasă de o 
rupie. Mă pregătesc să-mi scot ceasul, dar tâlharul se uită 
la el şi zice: 

— Acela-i un fals, n-am nevoie. 

Pare mulţumit cu prada din cabina noastră şi se 
pregăteşte să plece, când Akshay strigă spre el: 

— Staţi aşa, nu cumva aţi uitat ceva? 

Urmăresc scena de parcă s-ar derula cu încetinitorul. 
Tâlharul se răsuceşte pe călcâie. Akshay arată spre mine şi 
spune: 

— Băiatul ăsta are cincizeci de mii de rupii la el. 

O spune aproape în şoaptă, dar eu am impresia că l-a 
auzit tot trenul. 

Tâlharul se uită ameninţător la Akshay. 

— Mă iei de prost? 

— Nu, nu, spune Akshay, jur. 

Tâlharul se uită sub patul meu. 

— Unde sunt banii, în valiza asta maro? 

— Nu, i-a ascuns în izmene, într-un pachet, răspunde 
Akshay, cu un zâmbet superior. 

— Aha, răsuflă tâlharul, cu lăcomie în ochi. 

Eu încep să tremur - nici nu ştiu dacă de frică sau de 
furie. Tâlharul se apropie de mine. 

— Îmi dai banii de bunăvoie sau mă faci să-ţi scot ţoalele 
în faţa tuturor? întreabă el. 

— Nu! Sunt banii mei, strig eu şi instinctiv duc mâna să 
îmi protejez sexul, ca un fotbalist care se fereşte de o 


lovitură liberă. l-am câştigat, nu ţi-i dau. Nici măcar nu ştiu 
cum te cheamă. 

Tâlharul râde, cu râs de tâlhar. 

— Tu nu ştii cu ce se ocupă tâlharii? Luăm banii care nu 
ne aparţin nouă, de la cei care nici măcar nu ştiu cum ne 
cheamă. Ai de gând să-mi dai pachetul sau îţi dau jos 
nădragii şi mă servesc singur? 

Îmi flutură pistolul în faţă. 

Asemeni unui războinic înfrânt, mă predau în faţa 
atotputernicei arme. Îmi strecor degetele în dreptul taliei în 
pantaloni şi scot plicul fin, asudat şi mirosind a umilinţă. 
Tâlharul mi-l înşfacă din mână şi îl deschide. Îi scapă un 
fluierat când vede banii nou nouţi, în bancnote de o mie de 
rupii. 

— Să mor eu... De unde naiba ai tu toţi banii ăştia? mă 
întreabă el, uluit. Precis că i-ai şmanglit de pe undeva, da' 
nici că-mi pasă, zice el, şi dă drumul pachetului cu bani în 
sacul de iută. Şi acum, nu mişcă nimeni, până mă ocup de 
ceilalţi din compartiment. 

Mă uit prostit cum îmi sunt şterpelite cele cincizeci de 
milioane de visuri şi contemplu neputincios sfârşitul lor 
nedemn, într-un sac gros de iută, unde intră la grămadă cu 
brăţările şi portofelele clasei de mijloc. 

Tâlharul şi-a mutat sediul general în cealaltă parte a 
compartimentului şi niciunul dintre noi nu îndrăzneşte să 
tragă semnalul de alarmă. Am rămas înţepeniţi în locurile 
noastre, ca bocitoarele la o înmormântare. După zece 
minute, tipul se întoarce cu sacul strâns în spinare şi cu 
arma în mâna dreaptă. 

— Bun, zice el, scuturând sacul, ca să vedem cât de plin şi 
de greu este. Se uită spre mine şi rânjeşte cum rânjesc 
mitocanii din clasele mari când au înşfăcat jucăria de la 
unul mai mic. Apoi privirea lui este atrasă din nou spre 
Minakshi. Şi-a acoperit cum a putut pieptul cu chunni, dar 
prin pânza străvezie sutienul încă se mai vede. 

Tâlharul plescăie din buze. 


Între timp, partenerul lui îl strigă: 

— Eu am terminat, eşti gata? 

— Da, îi răspunde tâlharul nostru. 

Trenul începe brusc să încetinească. 

— Grăbegşte-te! 

Celălalt tâlhar sare din tren. 

— Vin imediat. Uite aici, ia sacul. 

Tâlharul nostru trimite sacul - şi cincizeci de milioane de 
visuri - învârtindu-se, spre colegul din uşă. E pe cale să sară 
şi el, dar se răzgândeşte în ultima secundă. Revine în 
cabina noastră. 

— Repede, dă-mi o sărutare de adio, îi spune el lui 
Minakshi, ameninţând-o cu arma. 

Minakshi e îngrozită. Se chirceşte toată. 

— Nu vrei să-mi dai o sărutare? Bine, atunci scoate-ţi 
chunni. Să-ţi văd ţâţele, porunceşte el. 

Ţine arma cu ambele mâini şi o îndreaptă ameninţător 
înspre Minakshi. 

— Ultimul avertisment. Urgent, să le văd, că altfel îţi zbor 
creierii pe loc. 

Tatăl lui Minakshi închide ochii. Mama ei leşină. 

Scâncind şi plângând Minakshi începe să-şi desfacă 
chunni. Dedesubt nu este decât o bucată de pânză albă. Cu 
două bretele şi două cupe. 

Dar nu văd ce se întâmplă cu adevărat. Văd doar o femeie 
înaltă, cu părul fluturând. Vântul vuieşte şi se înteţeşte în 
urma ei, părul negru tuci îi acoperă chipul şi nu-i mai pot 
distinge trăsăturile. E îmbrăcată într-un sari alb dintr-un 
material vaporos, care se zbate şi vibrează asemeni unui 
zmeu prins între curenţii de aer. Ţine un prunc în braţe. Un 
bărbat cu părul lung şi mustață stufoasă, cu pantaloni negri 
şi o cămaşă albă, se apropie de ea. O ameninţă cu arma şi 
rânjeşte. 

— Desfă-ţi sariul, latră el. 

Femeia începe să plângă. Se aprind fulgere. Praful se 
împrăştie. Frunzele zboară. Brusc, copilul sare din poala 


mamei şi se repede la bărbat, atârnându-se cu ghearele de 
faţa lui. Bărbatul se cutremură tot şi se descotoroseşte de 
copil, dar acesta nu se lasă; reuşeşte din nou să ajungă 
până la faţa răufăcătorului. Bărbat şi copil se rostogolesc pe 
jos, în vreme ce femeia în sari plânge în planul secund. 
Bărbatul răsuceşte mâna şi îndreaptă arma spre copil. Doar 
că acesta este binecuvântat azi cu puteri supranaturale. Cu 
degetele lui minuscule, împinge gura pistolului şi îi schimbă 
direcţia. Bărbatul şi copilul se luptă în continuare corp la 
corp, când în stânga când în dreapta, rostogolindu-se pe 
jos. Sunt cuprinşi de febra unei lupte pe viaţă şi pe moarte. 
Uneori bărbatul pare stăpân pe situaţie, alteori copilul dă 
impresia că are câştig de cauză. În cele din urmă, bărbatul 
îşi eliberează mâna cu arma. Degetele cuprind trăgaciul. 
Pieptul copilului este chiar în direcţia ţevii pistolului. 
Bărbatul se pregăteşte să apese pe trăgaci, dar în ultimul 
moment copilul reuşeşte să întoarcă arma dinspre el spre 
pieptul bărbatului. Se aude un zgomot asurzitor, şi bărbatul 
dă înapoi, ca lovit de un glonţ foarte puternic. Pe cămaşa lui 
albă apare o pată stacojie. 

— Dumnezeule Mare, aud eu vocea lui Akshay, ca un ecou 
într-o peşteră. 

Tâlharul zace pe jos la câţiva centimetri de uşă, eu am un 
pistol în mână, din care iese un fum uşor care se 
îndepărtează şi se pierde. Trenul reintră în viteză. 

Încă n-am înţeles ce se întâmplă. Când cineva te trezeşte 
brusc în toiul nopţii, uneori durează până ce creierul începe 
să reacționeze. Dar, când ai o armă fumegândă în mână şi 
un mort la picioare, nu-i prea complicat să înţelegi ce s-a 
întâmplat. Cămaşa tâlharului este plină de sânge, petele 
închizându-se la culoare şi întinzându-se mereu. Nu e cum 
vezi în filme, unde glonţul face doar o găurică roşie şi 
rămâne aşa până ce duc cadavrul la ambulanţă. Nu. La 
început nici măcar nu curge sânge. Se produce treptat. Mai 
întâi sunt nişte punctişoare roşii care nu sunt mai mari 
decât o falangă, iar apoi ajung de dimensiunea unei 


monede, ulterior cât o farfurioară, ca să ajungă cât o 
farfurie întinsă, şi tot creşte pata aşa până când sângele 
gâlgâie. Fac eforturi ca să pot respira şi întreg 
compartimentul pare inundat într-un râu sângeriu, când 
tatăl lui Akshay mă scutură zdravăn de umeri. 

— Eu zic s-o ştergi de aici, strigă el, şi parcă dispare 
pânza sângerie. 

Stau pe pat, cu o mulţime de lume în jurul meu. Practic 
tot compartimentul a venit să vadă ce s-a întâmplat. 
Bărbaţi, femei şi copii se înghesuie. Îl văd pe tâlharul mort, 
al cărui nume nimeni nu-l cunoaşte, zăcând pe jos, cu un 
petic roşu închis pe cămaşa cea albă, un tată cu fruntea 
străbătută de o rană adâncă, o mamă îngrozită, din ai cărei 
sâni au fost storşi ultimii stropi de lapte de un sugar 
flămând, un frate care nu va mai citi niciodată benzi 
desenate cu Archie în tren, şi o soră care va avea coşmaruri 
pentru tot restul vieţii. Şi un copil al străzii care, pentru 
scurtă vreme, a avut nişte bani ai lui, dar care nu va mai 
avea probabil niciodată visuri despre clasa de mijloc. 

Lumina galbenă din compartiment pare mai stridentă ca 
oricând. Clipesc de zor şi ţin încă arma în mână. Este un 
pistol mic, compact, argintiu şi cu tocul negru. Scrie pe el 
„Colt”, cu nişte litere dăltuite, şi există şi un desen cu un cal 
care sare de ambele părţi ale inscripţiei. Îl întorc. Pe 
cealaltă parte a ţevii scrie „categorie uşoară”, dar mi se 
pare caraghios de greu. Pistolul are şi nişte numere şi litere 
gravate pe el, dar care acum sunt cam şterse. Nu reuşesc 
să desluşesc decât „Conn USA” şi „DR 24691”. 

Minakshi mă priveşte pe furiş. Se uită la mine cum se uita 
Salim la starurile de cinema. Ştiu că în momentul ăsta e 
îndrăgostită de mine. Dacă aş cere-o de nevastă acum, s-ar 
mărita cu mine. Mi-ar face fericită copii. Chiar şi fără cele 
cincizeci de mii. Dar nu-i întorc privirea, pentru că acum 
totul s-a schimbat. Mă uit doar la pistolul din mâna mea şi la 
chipul tâlharului mort, al cărui nume nu-l cunosc. 


Ar fi putut muri în atâtea feluri. Ar fi putut muri într-o 
mulţime, într-o piaţă, într-o întâlnire cu poliţia. Ar fi putut fi 
măcelărit de o bandă rivală în timp ce-şi sorbea ceaiul, într- 
o cârciumioară. Ar fi putut muri de holeră, într-un spital. Ar 
fi putut muri de cancer sau de SIDA. Dar nu, n-a murit de 
niciuna dintre acestea. A murit de un glonţ tras de mine. Şi 
nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. 

În călătoriile cu trenul se poate întâmpla orice. Dar o 
gaură în inimă e sigur un sfârşit. Cadavrul nu mai 
călătoreşte. Poate doar până la rugul funerar, dar nu va mai 
întâlni pe drum nici negustori ambulanți, nici conductori 
care să-i ceară biletul. Eu, în schimb, nu numai că am să 
mai întâlnesc negustori ambulanți şi conductori, dar chiar 
aş putea avea de-a face şi cu poliţia. Oare cum s-ar purta cu 
mine, m-ar trata ca pe un erou care a ocrotit onoarea unei 
fete şi a scăpat lumea de un tâlhar notoriu? Sau ca pe un 
criminal cu sânge rece, care l-a împuşcat fără ca măcar să 
ştie cum îl cheamă? Un singur lucru ştiu: nu pot risca să 
aflu. Şi atunci, vorbele colonelului Taylor mi-au răsunat în 
urechi şi m-au luminat precum un fulger venit din cer: 
„DUSE: Derutează-ţi Urmăritorul, Scapă de El.” Ştiu exact 
ce am de făcut. 

Când trenul tocmai se pregăteşte să intre în următoarea 
gară, unde, fără îndoială, mă aşteaptă poliţia, sar pe uşă, cu 
arma încă în mână. Alerg peste şine şi mă arunc în primul 
tren, cel care tocmai porneşte de la peron. Nu stau în 
niciun compartiment. Rămân în dreptul uşii. În vreme ce 
trenul trece peste un pod, arunc arma în apa neagră ca 
smoala. Apoi, când ajung în următoarea gară, mă dau jos şi 
mă urc într-un alt tren, care merge într-o direcţie diferită. 
Asta fac toată noaptea; mă plimb din gară în gară şi sar din 
tren în tren. 

Oraşele le văd tot mai în ceaţă. Nu mai ştiu dacă merg 
spre nord sau spre sud, spre est sau spre vest. Nici în ce 
tren sunt nu mai ştiu. Le tot schimb. Un lucru e clar, nu pot 
să mă duc la Mumbai. Akshay ar putea să spună la poliţie 


despre Salim şi aş fi arestat imediat ce pun piciorul în 
Ghatkopar. Nu vreau nici să cobor în vreo gară amărâtă, 
unde aş atrage atenţia. Aştept una cu lumină multă, agitaţie 
şi oameni. 

La nouă dimineaţa, trenul în care mă aflu în acel moment 
intră năvalnic pe un peron perfect: e înghesuiala de pe 
lume. Cobor, în cămaşa mea sută la sută din bumbac, care 
acum e zdrenţe şi cu trei nasturi lipsă, în blugii mei Levi, 
acum plini de funingine şi mizerie, şi purtând ceasul meu 
digital fals. Locul pare numai bun ca să-mi găsesc o 
văgăună pentru o vreme. La capătul peronului, văd o 
pancartă mare pe care scrie numele oraşului în care am 
sosit. Cu litere mari negre, îngroşate, se poate citi: „AGRA, 
169 de metri peste nivelul mării”. 


Smita a dus mâna la gură. 

— Dumnezeule mare, spune ea. Deci în toţi aceşti ani ai 
trăit cu povara vinei că ai ucis un om. 

— A, ba nu unul, ci doi oameni, nu uita de Shantaram, 
cum l-am împins, am răspuns eu. 

— Ce s-a întâmplat însă în tren a fost un accident. Şi se 
poate justifica prin dreptul la legitimă apărare. Întâi am să 
aflu dacă a fost undeva înregistrat cazul. Nu cred că ceilalţi 
pasageri din tren au vrut să te implice. La urma urmei, le-ai 
salvat pielea. Apropo, ce s-a mai întâmplat cu fata, 
Minakshi? N-ai mai văzut-o niciodată? 

— Nu. Niciodată. Dar să ne întoarcem la emisiune. 


În studio, luminile se sting din nou, încet. 

Prem Kumar se întoarce către mine. 

— Să trecem acum la întrebarea numărul şapte, pentru 
două sute de mii de rupii. Eşti pregătit? 

— Pregătit, răspund eu. 

— OK. Iată întrebarea numărul şapte. 

— Cine a inventat revolverul? A) Samuel Colt, B) Bruce 
Browning, C) Dan Wesson, sau D) James Revolver? 


Începe să se audă muzica. Cad pe gânduri. 

— Ai auzit vreodată de numele astea? mă întreabă Prem. 

— Unul îmi pare cunoscut. 

— Deci vrei să te retragi, sau vrei să-ţi încerci norocul? 

— Cred că am să-mi încerc norocul. 

— Mai gândeşte-te. Ai putea să pierzi pogonul de rupii pe 
care le-ai câştigat până acum. 

— Nu am nimic de pierdut. Sunt gata să joc. 

— OK, care este răspunsul final? 

— „A. Colt. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric, sută la sută corect! într-adevăr, Samuel Colt 
a inventat revolverul, în 1835. Tocmai ţi-ai dublat câştigul la 
două sute de mii de rupii! 

Nu-mi vine să cred. Mi-am recuperat cele cincizeci de mii 
de rupii cu de trei ori dobândă. Şi asta datorită unui tâlhar 
măsliniu, al cărui nume nici măcar nu-l cunoşteam. 

Din public se aude: „Ooo!!!” „Aaaa!!!”. Este repetat 
jingle-ul, dar eu n-aud în urechi decât roţile unui tren care 
merge la nesfârşit, de la Delhi la Mumbai, trecând prin 
Agra. 

Prem Kumar sare de pe scaunul lui, ca să-mi strângă 
mâna, dar se confruntă cu o reacţie bleagă şi unilaterală. 
Dacă eşti luat prin surprindere, în toiul unui concurs TV, 
uneori durează până ce creierul începe să reacționeze. 


500.000 
DE RUPII 


POVESIEA UNUI SOLDATI 


Sirena de alarmă pentru raidurile aeriene urlă 
întotdeauna la fix opt şi jumătate în fiecare seară, ceea ce 
face ca agitația să sporească. Oamenii din chawl/ respectă 
întocmai instrucţiunile care au tot fost anunţate prin 
difuzoare, toată săptămâna trecută, anticipând izbucnirea 
ostilităţilor. Sunt stinse toate luminile, oprită orice fel de 
aparatură, închis gazul, încuiată casa. Şi toată lumea se 
aşază cuminte la coadă şi se îndreaptă în ordine spre 
adăpost. 

Buncărul este sub clădirea şcolii. De fapt, este un hol 
mare dreptunghiular şi prost luminat. Pe jos, se află un 
covor roşu, prăfuit şi decolorat, şi singura mobilă sunt nişte 
scaune şubrede şi o masă metalică pe care este pus un 
televizor cu diagonala de 36 cm. În adăpost este o căldură 
insuportabilă, sufocantă, dar este spre binele nostru, aşa 
încât nu ne putem plânge prea tare, pentru că simţim că 
aşa suntem ocrotiţi. Asta cu toate că există zvonuri cum că 
în buncărul din Pali Hill ar fi un televizor cu diagonala de 76 
cm, perne Dunlopillo şi aer condiţionat. 

Cei care locuiesc în zonă se adună în dreptul 
televizorului, care este pus pe noile canale. Mă uit în jur, în 
sala cea mare. Aproape toată mahalaua este prezentă. 
Familia Cokhale, familia Nene, Familia Bapat, domnul 
Wagle, domnul Kulkarni, doamna Damle, domnul Shirke, 


doamna Barwe... Numai domnul Ramakrishna, 
administratorul, lipseşte. Probabil că e ocupat să numere 
chitanţele de chirie şi să repare siguranţele, ţevile care 
curg şi balustradele şubrede. 

Întâi sunt nişte reclame. Războiul este finanţat de Pasta 
de Dinţi Mama India şi de Ceaiul Jolly. Urmează un mesaj 
televizat al prim-ministrului. Forţele indiene câştigă 
războiul, spune el foarte sincer, şi e doar o chestiune de zile 
până când duşmanul se va preda. Va fi o luptă până la 
capăt, declară el, cu o voce foarte ascuţită. Astfel se va pune 
capăt terorismului. Şi foametei. Şi sărăciei. Şi ne mai cere 
apoi neapărat să contribuim cât mai generos la Fondul în 
Beneficiul Soldaţilor. 

După speech-ul prim-ministrului apare la televizor o 
tânără actriţă care spune acelaşi lucru, dar în stil 
cinematografic. Femeile se uită pierdute la ea. Ce tânără 
arată, spun ele, şi ce frumoasă. Oare sariul e din mătase, 
sau din şifon? se întreabă ele. Oare cum face să aibă o piele 
atât de catifelată? Ce săpun o folosi? E atât de albă la piele. 
N-are nevoie de cremă Fair and Lovely. Bărbaţii sunt foarte 
furioşi. Nenorociţii ăştia ne-au creat destule probleme deja, 
spun ei. Gata, ajunge! De data aceasta vom distruge 
complet Pakistan-ul. 

Domnul Wagle este expert în problemele de război. Ţine 
conferinţe la Universitate şi este persoana cu cea mai multă 
şcoală din chawl. Pakistan-ul are proiectile puternice şi 
bomba atomică, spune el. De aceea ne aflăm într-un buncăr 
- ca să fim protejaţi de radiaţii. Împotriva bombei atomice, 
însă, nu există niciun fel de protecţie. Când o cădea bomba, 
spune el, apa se va transforma în aer. Aerul în foc. Soarele 
va dispărea. Se va face un enorm nor în formă de ciupercă, 
care se va înălța spre cer. Şi vom muri cu toţii, conchide el 
solemn. 

Dar moartea e greu de vizualizat, atunci când ai 
doisprezece ani ca mine sau ca Putul, ori doar zece, ca 
Salim şi Dhyanesh, şi pentru tine e abia primul război. 


Suntem plini de entuziasm şi curiozitate. Ne aşezăm în jurul 
televizorului, fascinaţi de imaginile de luptă. 

Habar n-avem de radiaţii; şi ne doare în cot de ele. Ne 
interesează lucruri mult mai importante. Ca de exemplu: 

Cât zgomot face o bombă atomică. 

O să vedem avioane zburând deasupra caselor noastre? 

Va fi ca la Diwali!5%? 

Nu-i aşa că ar fi drăguţ să aterizeze o rachetă de război 
lângă mahalaua noastră? 


Este cea de-a treia noapte de război. Viaţa noastră în 
buncăr a căpătat deja o rutină previzibilă. Femeile au 
început să-şi aducă legumele şi ce aveau de împletit acolo în 
marea încăpere. S-au aşezat în grup, tăind la roşii şi cartofi, 
făcând pulovere, curăţând la comun lintea, alegând 
frunzele sănătoase de spanac şi făcând legături de 
coriandru, profitând totodată de ocazie să mai schimbe şi 
ceva bârfe între ele. O clacă în toată regula. Ştiaţi că 
doamna Goswami şi-a cumpărat un nou televizor cu 
diagonala de 52 cm? Dumnezeu ştie de unde face bărbat-su 
rost mereu de atâţia bani. Se pare că domnul Bapat şi soţia 
s-au certat, nu glumă, azi noapte. Practic, este tocat tot 
cartierul. Şi se aude până în celălalt capăt. Aţi văzut ce scrie 
în ultimul număr din Starburst? Cică Armaan Ali ar fi gay! 
Bărbaţii ascultă foarte conştiincioşi ştirile şi comentează 
ultimele zvonuri. Oare e adevărat că se va declara starea de 
urgenţă? Se pare că Pathankot a fost complet distrus într- 
un bombardament. Au murit mulţi civili. Megta vine cu 
informaţii foarte solide, direct de la minister, cum că 
benzina ar fi fost raţionalizată. Ceapa şi roşiile au dispărut 
practic de pe piaţă. E cazul să facem rezerve de lapte. 

Noi, cei tineri, avem grupul nostru. Alergăm prin tot 
subsolul, strigând şi ţipând, ne împiedicăm unii de alţii, spre 
consternarea femeilor. Ne jucăm de-a „Eu spionez” până ce 
ne plictisim. Apoi Putul inventează un nou joc. El se 
numeşte, destul de nimerit: „Război şi Pace”. E relativ 


simplu. Ne împărţim în două echipe, una condusă de un 
general indian şi cealaltă de un general pakistanez. Cele 
două echipe trebuie să se urmărească îndeaproape. Cel 
care-i prins primul devine prizonier de război şi nu poate fi 
eliberat decât în schimbul altui prizonier din tabăra 
duşmană. Prinderea generalului face cât prinderea a doi 
prizonieri. Echipa cu cel mai mare număr de prizonier 
capturați câştigă partida. Rămâne o singură problemă. 
Nimeni nu vrea să fie generalul pakistanez. În cele din 
urmă, îl convingem pe Salim. 

— Tu eşti musulman, îi spunem, deci poţi să devii 
pakistanez. 

Iniţial nici Salim nu este de acord cu chestia asta, dar e 
repede ispitit prin mituire: face treaba, în schimbul a două 
pachete de gumă de mestecat. Mă alătur echipei lui Salim şi 
ne punem pe scărmănat indieni. 

După ce terminăm cu toate jocurile, ne adunăm într-un 
colţ, să ne tragem sufletul după atâta efort fizic, şi discutăm 
despre război. 

— Mie îmi place războiul ăsta, spun eu. E palpitant. 
Patroana mea, Neelima Kumari, mi-a dat liber toată 
săptămâna, pentru că este stare de asediu. 

— Da, spune Putul, şi şcoala mea s-a închis pentru o 
săptămână. 

— Eu aş vrea să fie război în fiecare lună, spune 
Dhyanesh. 

— la mai termină cu prostiile! se aude vocea tunătoare a 
unui bărbat, în spatele nostru. 

Ne întoarcem, alarmaţi şi îl vedem pe bătrânul sikh în 
cârje, stând chiar în ceafa noastră. Este foarte slab şi înalt, 
cu o mustăcioară subţire şi o faţă bătută de vreme. Poartă 
un turban verde măsliniu, bine asortat cu uniforma lui 
militară, care are o grămadă de buzunare şi o curea lată. 
Se uită la noi cu un aer foarte sever şi ne mustră cu 
degetul, acuzator. 


— Cum îndrăzniţi să luaţi peste picior un război? 
Războiul e o treabă foarte serioasă. Seceră vieţi. 

Abia atunci observ că nu mai are un picior. 

Am aflat mai târziu că este Lance Naik Balwant Singh 
(ofiţer în retragere). De curând s-a mutat la noi în chawl 
trăieşte singur şi şi-a pierdut un picior în luptă. 

După ce ne-a băgat minţile în cap, Balwant Singh sare cu 
cârjele lui ceva mai încolo şi se aşază pe un scaun, drept în 
faţa televizorului. 

La televizor se transmit în direct imagini de război. 
Ecranul este acoperit cu o lumină difuză verzulie. Ni se 
arată un lansator de rachete, gata de atac. Un soldat apasă 
pe un buton şi racheta porneşte, scuipând foc. După o 
jumătate de minut, vedem o lumină intermitentă, galben 
verzuie, undeva departe şi se aude o explozie. 

— Am nimerit perfect ţinta, declară un ofiţer de armată, 
care stă chiar lângă lansatorul de rachete. 

Rânjeşte. Dinţii lui sunt nefiresc de verzi. În zece secunde 
este lansată încă o rachetă. Reporterul se întoarce şi spune, 
direct în cameră: 

— Am transmis în direct şi în exclusivitate războiul din 
zona Rajasthan. Sunt Sunil Wias de la Star News de pe 
lângă Divizia 5, şi acum dau legătura în studio. 

Nu ni se spune care a fost ţinta, dacă a fost sau nu 
nimerită sau câţi au murit în urma atacului şi câţi au 
supravieţuit. Apare un celebru cântăreţ şi începe să 
interpreteze cu multă înflăcărare cântece patriotice. 

Lance Naik Balwant Singh se ridică de pe scaunul lui. 

— Ăsta nu e un război adevărat, spune el, dezgustat. E 
bătaie de joc. Vi se arată un fel de telenovelă. 

Domnul Wagle nu gustă comentariile lui. 

— Şi atunci, spune-ne dumneata, ce înseamnă un război 
adevărat? întreabă el. 

Balwant se uită la Wagle cu disprețul pe care-l are 
soldatul faţă de civil. 


— Un război adevărat e foarte diferit de filmul ăsta 
pentru copii. Într-un război adevărat, se varsă sânge şi se 
dă dovadă de curaj nemărginit. Într-un război adevărat, 
sunt cadavre, capete secerate de baionetele duşmane şi 
picioare în care explodează şrapnele. 

— Dumneata în ce război ai luptat? întreabă domnul 
Wagle. 

— În ultimul război adevărat, cel din 1971, declară 
mândru Balwant Singh. 

— Atunci de ce nu ne povesteşti dumneata ce înseamnă 
un război adevărat? îl îndeamnă doamna Damle. 

— Da, nene, spune-ne, vociferăm noi, într-un glas. 

Balwant Singh se aşază cu greutate. 

— Chiar vreţi să ştiţi ce înseamnă un război adevărat? 
Bine, am să vă spun atunci povestea mea. Despre cele mai 
glorioase paisprezece zile, când am cunoscut cea mai 
faimoasă victorie asupra Pakistanului. 


Ne-am adunat ciorchine în jurul bătrânului soldat, cu 
ochii cât cepele, asemeni unor copii care au făcut cerc în 
faţa bunicului. Balwant Singh începu să vorbească. Privirea 
lui devenise visătoare, ca şi cum s-ar fi uitat undeva 
departe, spre trecutul îndepărtat. 

— Am să vă duc acum tocmai în 1971, în cea mai fastă 
perioadă a istoriei poporului indian. 

În buncăr se auziră şuşoteli; cei care mai vorbeau încă au 
fost atenţionaţi să înceteze. Domnul Wagle a dat mai încet 
televizorul. N-a protestat nimeni. O transmisie în direct la 
mâna a doua de la televizor nici că se compară cu povestea 
la prima mână spusă de un soldat adevărat. 

— Ultimul război adevărat a început pe trei decembrie, 
1971. Îmi amintesc bine data, pentru că în chiar ziua în 
care s-a declarat războiul am primit o scrisoare de la 
Pathankot, de la iubita mea soţie, prin care îmi spunea că a 
adus pe lume un băieţel, primul nostru copil. Nevasta mea 
scria aşa: „Nu eşti cu mine, dar ştiu că lupţi pentru patrie, 


şi asta mă face să fiu mândră şi bucuroasă. Mă voi ruga să 
scapi teafăr şi, împreună cu fiul tău, voi aştepta întoarcerea 
ta victorioasă”. Am plâns când am citit scrisoarea, dar erau 
lacrimi de fericire. Nu plângeam pentru că eram departe de 
familia mea în asemenea momente. Eram fericit că 
mergeam la luptă, pentru că aveam binecuvântarea soţiei 
mele şi ştiam că venise pe lume băieţelul meu, ceea ce îmi 
dădea forţe noi. 

— Şi ce nume i-a dat soţia fiului dumitale? întrebă 
doamna Damle. 

— Ei bine, decisesem cu mult înainte de a se naşte că 
dacă va fi fată s-o cheme Durga! şi dacă va fi băiat Sher 
SinghiS0:. Aşa încât i-a spus Sher Singh. 

— Şi cum a început războiul? întrebă Shirke. 

— În acea noapte de trei decembrie era lună nouă. La 
adăpostul întunericului, duşmanul cel laş a început să 
lanseze atacuri aeriene deasupra mai multor aerodromuri 
din sectorul occidental - Pathankot, Uttarlai, Jodhpur, 
Ambala, Agra - toate au fost bombardate intens. Atacurile 
aeriene au fost urmate de un atac masiv asupra sectorului 
strategic Chhamb din nord. 

— Unde fuseseşi încartiruit când a izbucnit războiul? 
întrebă domnul Wagle. 

— Chiar acolo, la Chhamb, împreună cu Divizia 13 
Infanterie. Aparţineam de regimentul Sikh şi batalionul 
meu - 35 Sikh a fost desfăşurat la Chhamb în mijlocul unei 
brigăzi militare. Trebuie să înţelegeţi, însă, de ce Pakistanul 
ne-a atacat în Chhamb. Chhamb nu este doar un sat de pe 
malul de vest al râului Munawar Iawi. Este punctul de 
demarcaţie dintre districtele Akhnoor şi Jaurian. Odată ce 
ai capturat Chhamb, el devine o ameninţare pentru întreg 
statul. 

Astfel, în acea noapte, Pakistanul a lansat trei atacuri 
prelungite împotriva noastră. Ele au fost însoţite de un 
baraj al artileriei grele. Arme şi aruncătoare de mine. 
Atacul a fost atât de puternic, încât în numai câteva ore 


aproape toate buncărele noastre au fost grav avariate şi 
trei dintre patrulele de graniţă au fost luate prizoniere. Eu 
comandam un avanpost împreună cu alţi trei oameni, atunci 
când a început atacul. Postul a fost atacat de duşmani într-o 
covârşitoare superioritate numerică. Trebuie să nu uitaţi că 
nu aveam decât trei batalioane dincolo de Munawar Tawi, 
care au trebuit să facă faţă unei întregi divizii de infanterie 
pakistaneză, Divizia 23 Infanterie, care cuprindea inclusiv 
vreo 150 de tancuri blindate şi nouă sau poate chiar zece 
regimente de artilerie. Pakistanul avea mai multă artilerie 
în Chhamb decât pe tot Frontul de Răsărit. Cei trei oameni 
în subordinea mea la acea vreme erau Sukhvinder Singh 
din Patiala, Rajeshwar din Hoshiarpur şi Karnail Singh din 
Ludhiana. Karnail era cel mai bun dintre toţi, un bărbat 
înalt şi musculos, cu o voce puternică şi un zâmbet 
molipsitor. N-avea nici cea mai mică teamă de război. Nu îi 
era frică de moarte. În schimb, exista un lucru de care se 
temea zi şi noapte. 

— Ce anume? întrebă domnul Kulkarni. 

— Teama să nu fie îngropat. Vedeţi voi, auzisem că, dacă 
găsesc nişte cadavre de soldaţi indieni, pakistanezii ăştia nu 
ni le dau nouă, ci le îngroapă conform tradiţiei musulmane, 
chiar dacă soldaţii noştri sunt hinduşi. Cum Karnail era un 
om cu frică de Dumnezeu şi foarte credincios, era îngrozit 
la gândul că, dacă va muri în luptă, trupul său neînsufleţit 
va fi îngropat la doi metri sub pământ, în loc să fie incinerat. 

„Promiteţi-mi, domnule, să trăiţi, mi-a spus el cu o 
săptămână înainte să înceapă războiul, că o să aveţi grijă să 
fiu incinerat cum se cuvine după ce voi muri. Altfel, sufletul 
meu nu-şi va găsi liniştea niciodată şi va bântui în 
adâncurile dintre lumi vreme de încă treizeci şi şase de mii 
de ani”. Am încercat să-l liniştesc, spunându-i că n-o să 
moară, dar a fost foarte categoric. Ca să nu mă mai bată la 
cap, i-am zis: „Bine, Karnail, îţi promit că, dacă o să mori, o 
să fii incinerat conform tuturor ritualurilor hinduse”. Aşa 
deci... spuneam că în noaptea de trei decembrie eram în 


buncăr - Karnail, Sukhvinder, Rajeshwar şi cu mine - când 
a izbucnit atacul... 

Îl întrerupse Putul. 

— Unchiule, şi buncărul acela avea televizor ca al nostru? 

Soldatul a început să râdă. 

— Nu, fiule. Buncărul nostru nu era aşa luxos. Nu avea 
covor, nici televizor. Era unul mic şi înghesuit. Numai patru 
persoane se puteau târi în el. Era infestat cu țânțari şi 
uneori mai veneau în vizită şi şerpi. 

Tonul lui Balwant deveni brusc mai serios. 

— Ei bine, nu ştiu dacă vreunul dintre voi cunoaşte 
topografia satului Chhamb. E o zonă foarte plată, dar 
binecunoscută pentru pietrele sale cenuşii şi sarkanda - 
iarba elefanților - atât de înaltă şi de deasă, încât putea 
camufla până şi un tanc. Prin iarba foarte deasă, duşmanul 
ajungea până la noi, profitând şi de întuneric. Până să ne 
dăm noi seama, au început să explodeze în stânga şi în 
dreapta mortierele. Era beznă şi nu vedeam nimic. În 
buncărul nostru s-a aruncat o grenadă, dar am reuşit să 
ieşim înainte să explodeze. Aventurându-ne afară, am fost 
întâmpinați de o ploaie de gloanţe din arme automate, care 
nu se mai opreau. Am avansat cu mare grijă, mergând în şir 
indian şi încercând să ne dăm seama de unde se trage. Am 
ales direcţia cea bună şi aproape că am ajuns la buncărul 
pakistanezilor, de unde pornise atacul, când o mină a 
explodat chiar în spatele meu. Până să mă dezmeticesc, 
Sukhvinder şi Rajeshwar erau deja morţi, iar Karnail 
sângera puternic, din pricina unui şrapnel care îi intrase în 
stomac. Eram singurul care scăpase doar cu răni uşoare. 
Mi-am informat rapid comandantul despre pierderile 
suferite. l-am mai spus şi că exista un punct din care eram 
atacați din buncărul duşman şi că, dacă atacul nu va fi oprit, 
pierderile vor fi masive pentru întreaga companie. 
Comandantul meu mi-a spus că nu mai poate sacrifica încă 
o subunitate şi m-a rugat să neutralizez într-un fel atacurile 
cu rachete. „Mă îndrept spre buncărul duşmanului, i-am 


spus lui Karnail. Tu să mă acoperi”. Karnail, însă, mi-a 
blocat calea. Domnule, să trăiţi, asta e o misiune sinucigaşă, 
mi-a zis el. „Ştiu, Karnail, i-am răspuns eu, dar cineva 
trebuie s-o facă”. „Atunci lăsaţi-mă pe mine, să trăiţi”, mi-a 
zis Karnail. „Mă ofer eu să neutralizez aruncătorul de 
rachete duşman”. Apoi mi-a spus: „Saabi'S!/, aveţi nevastă. 
De curând aţi fost binecuvântat cu un fiu. Eu n-am familie. 
Nu las pe nimeni în urmă. Nici după mine. S-ar putea să 
mor oricum din pricina acestei răni. Lăsaţi-mă pe mine să 
fac ceva pentru patrie, numai să nu uitaţi de promisiune, 
domnule, să trăiţi”. 

Înainte să mai apuc să spun ceva, mi-a luat puşca din 
mână şi a pornit. 

„Bharat Mata ki Jai - lrăiască Mama India”, a strigat el, 
şi s-a repezit asupra buncărului duşman, luând la baionetă 
trei soldaţi inamici, pe care i-a omorât pe loc, neutralizând 
totodată şi atacurile. Cum stătea el acolo cu arma în mână, 
a mai primit însă un glonţ fatal în piept şi, sub ochii mei, s-a 
prăbuşit la pământ, cu puşca încă în mână. 

În buncăr s-a aşternut o linişte profundă, în timp ce 
încercam să vizualizăm această violentă scenă de luptă. 
Sunetul armelor automate şi explozia minelor îşi făceau 
parcă auzite ecoul în încăpere. 

Balwant continuă. 

— Am rămas împietrit în acelaşi loc vreme de vreo două 
ore. Primisem ordin să mă întorc la companie, dar 
promisiunea pe care i-o făcusem lui Karnail încă îmi răsuna 
în urechi. Trupul lui zăcea acum pe teritoriul inamic şi nu 
ştiam câţi soldaţi pakistanezi mai erau prin zonă. Eu 
rămăsesem singur. Pe la trei dimineaţa, atacurile au încetat 
complet şi s-a aşternut o linişte mormântală. Prin copacii 
din jur a foşnit o boare de vânt. M-am apropiat de buncărul 
pakistanezilor până ce am ajuns la circa trei metri de el. 
Dintr-odată, în faţa mea, am auzit nişte paşi. Am ciulit 
urechea, încercând să aud şi altceva decât bătăile inimii 
mele, şi am ridicat puşca. Am armat-o, gata să trag dar 


sperând că nu va fi nevoie s-o folosesc. Atunci când ocheşti 
în întuneric, din ţeavă apare un flash puternic, şi asta mi-ar 
fi trădat poziţia faţă de duşman. M-am străduit să nici nu 
mai respir. Pe spinare mi s-a urcat ceva subţire şi alunecos. 
Părea a fi un şarpe. Simţeam o nevoie disperată să-l scutur 
de pe mine, dar teama că aş putea alerta duşmanul m-a 
făcut să închid ochii şi să sper că n-o să mă muşte. După 
ceea ce mi s-a părut a fi o eternitate, jivina a coborât pe 
piciorul meu şi s-a îndepărtat; am oftat uşurat. Aveam toată 
spinarea asudată şi mă dureau mâinile. Puşca parcă ar fi 
fost dintr-odată din plumb. Au reînceput paşii, care se 
apropiau tot mai tare. Am încercat să disting ceva în 
întuneric, să descifrez măcar conturul duşmanului, dar n- 
am reuşit să văd nimic. Ştiam că bântuie moartea undeva 
foarte pe aproape. Urma să ucid sau să fiu ucis. O crenguţă 
s-a rupt şi chiar am detectat respiraţia cuiva. Era o 
aşteptare chinuitoare. M-am tot întrebat dacă ar trebui să 
trag sau să aştept să facă duşmanul primul pas. Brusc, am 
văzut cum se aprinde un chibrit şi am zărit din spate un cap 
care părea să plutească parcă fără trup, ca o fantomă, la 
nici trei metri distanţă. Am ieşit rapid din zona cu iarbă şi 
m-am repezit în faţă, cu baioneta la atac. Era un soldat 
pakistanez care tocmai făcea pipi. Aproape că l-am 
dărâmat; când s-a întors, i-a scăpat arma din mână şi a 
început să mă implore, împreunându-şi palmele: 

— Te implor, nu mă omori. 

— Câţi mai sunteţi în zonă? am întrebat eu. 

— Nu ştiu. M-am desprins de unitatea mea. Iocmai 
încercam să mă întorc. Ile rog, te implor, nu mă omori, 
strigă el. 

— De ce nu te-aş omori? am întrebat eu, îndoit. Doar eşti 
duşmanul. 

— Dar sunt şi eu om ca tine, zise el. Sângele meu are 
aceeaşi culoare ca al tău, am o nevastă care mă aşteaptă la 
Mirpur. Şi o fetiţă care n-are decât zece zile. Nu vreau să 
mor înainte s-o văd măcar. 


M-am înmuiat când am auzit asta. 

— Şi eu am o nevastă şi un fiu pe care încă nu l-am văzut, 
i-am spus soldatului duşman. Şi apoi l-am întrebat: Ce-ai 
face dacă ai fi în locul meu? 

A tăcut puţin şi apoi mi-a răspuns, ezitând: 

— 'Te-aş omori. 

— Păi, vezi, i-am spus eu. Suntem soldaţi. Trebuie să ne 
respectăm profesia. Dar îţi promit un lucru. Trupul va fi 
îngropat aşa cum se cuvine. Şi, fără să clipesc, i-am băgat 
baioneta în inimă. 

— Vai de mine, spuse dezgustată Damle, care închise 
repede ochii. 

Domnul Shirke era la fel de speriat. 

— Nu e nevoie chiar să ne descrii în amănunt, îi spuse el 
lui Balwant, în timp ce încerca să-i acopere cu palmele 
urechile lui Putul. Toate aceste omoruri şi vărsarea de 
sânge... Mă tem că băiatul meu o să aibă coşmaruri. 

Balwant râse zgomotos. 

— Ha! Războiul nu e pentru un papă lapte. De fapt nue 
rău ca tinerii ăştia să înţeleagă şi ei despre ce e vorba aici. 
Trebuie să ştie că războiul e o treabă serioasă. Seceră vieţi. 

— Şi după aceea, ce s-a întâmplat? întrebă domnul 
Wagle. 

— Nu mare lucru. M-am dus la buncărul duşman, unde 
zăceau cadavrele celor trei soldaţi pakistanezi alături de cel 
al lui Karnail. L-am luat pe al său şi l-am târât înapoi la baza 
noastră, cărându-l în spinare. A doua zi dimineaţă, l-am 
incinerat. 

Balwant avea ochii în lacrimi. 

— l-am povestit comandantului despre actul de mare 
vitejie al lui Karnail şi, la recomandarea sa, Karnail Singh a 
fost decorat postmortem MVC. 

— Ce înseamnă MVC? întrebă Dhyanesh. 

— Maha Vir Chakra, una dintre cele mai înalte distincţii 
militare din ţara noastră, răspunse Balwant. 

— Dar care e cea mai înaltă dintre ele? 


— PVC sau Param Vir Chakra, care întotdeauna se acordă 
postmortem. 

— Şi dumneata ce medalie ai căpătat? întrebă din nou 
Dhyanesh. 

Pe chipul lui Balwant se putu citi o mare suferinţă. 

— Pentru această misiune n-am primit nicio decorație. 
Dar încă n-am terminat povestea. Trebuie să vă spun cum a 
fost celebra bătălie de la Podul Mandiala. 

Domnul Wagle se uită la ceas. 

— Dumnezeule, e trecut de miezul nopţii. Chalo chalo'£2, 
cred că ne ajunge cât ne-am frământat pe ziua de azi. S-a 
terminat, stingerea. Ar trebui să ne întoarcem acum la 
casele noastre. 

Fără tragere de inimă, ne-am împrăştiat pe la casele 
noastre. 


Ziua următoare, ne-am regăsit în buncăr. De astă dată, se 
afla acolo şi fiul domnului Bapat, Ajay. Probabil că se 
întorsese de la bunică-sa. Îi plăcea să se dea mare, 
lăudându-se mereu cu ce jucării are el, ce calculator, ce 
patine şi mai ales câte iubite. Îl uram cu toţii. Dar nuo 
mărturiseam. Nu vrei să te cerţi cu un băiat de 
cincisprezece ani care arată de şaptesprezece. În ziua aia a 
venit şi cu un mic jurnal. Zicea el că acolo are autografe. Le 
arătă celorlalţi copii nişte mâzgălituri. Aici a semnat 
Amitabh Bachchan, ăsta e scrisul lui Armaan Ali, celălalt e 
de la Raveena şi ăsta este de la cel mai celebru jucător de 
crichet, Sachin Malvankar. 

— Şi ăsta? întrebă Dhyanesh, arătând spre o semnătură 
absolut indescifrabilă. 

Ajay se gândi puţin şi apoi spuse, aproape sfios: 

— Este semnătura mamei, a încercat stiloul. 

Putul a adus şi el ceva, doar că nu era un carneţel cu 
autografe. Era un caiet. Tatăl lui îi zisese că dacă n-ai şcoală 
nu înseamnă că nu trebuie să înveţi. Aşa că, în fiecare zi, cât 


se va sta în buncăr, va scrie compuneri. Subiectul de azi 
era: „Vaca mea”. Chiar dacă Putul n-are nicio vacă. 

La televizor, un purtător de cuvânt militar începuse o 
informare: 

— Atacurile aeriene pakistaneze împotriva bazelor 
aeriene indiene din Ambala, Gorakhpur şi Gwalior au fost 
neutralizate cu succes. Forţele indiene au cucerit Baghla şi 
Rahimyar Khan. Bazele pakistaneze din Bhawalpur, Sukkur 
şi Nawabshah au fost complet distruse, iar dispozitivul de 
apărare Shakargarh este sub controlul nostru. În sectorul 
Chhamb, soldaţii noştri au respins atacul masiv pakistanez, 
cucerind podul Mandiala. 

Am început să strigăm de bucurie, fericiţi, s-au auzit 
aplauze şi se strângeau mâini. 

Balwant Singh stătea jos, ca şi mai înainte, în faţa 
televizorului. 

— Deci iar au atacat Mandiala, spuse el, dând uşor din 
cap. Pakistanezii ăştia nu se mai învaţă minte. 

Aveam impresia că Balwant aşteaptă să fie rugat să 
povestească despre Podul Mandiala, dar nimeni dintre noi 
nu înghiţea momeala. 

La televizor a urmat o dezbatere în studio. Nişte experţi 
discutau despre război. Un tip bărbos cu ochelari spunea: 

— Ştim cu toţii că Pakistanul a închis deja vreo 40 de 
baze nucleare. Este de ajuns o bombă de 50 de kilotone 
care să explodeze peste o zonă urbană cu o densitate a 
populaţiei de 25.000 de locuitori pe kilometru pătrat ca să 
ucidă 250.000 de persoane. Extrapolând aceste date la 
Mumbai, unde... 

Domnul Wagle spuse: 

— Apa se va transforma în aer. Aerul în foc. Se va face un 
enorm nor în formă de ciupercă, care se va înălța spre cer. 
Şi vom muri cu toţii. 

Domnul Kulkarni stinse televizorul. 

— E prea deprimant, zise el. Ar fi mai bine să ascultăm 
povestea plină de învăţăminte a eroului nostru de război. 


Balwantji, pomeneai ceva ieri de bătălia de la Podul 
Mandiala. Spune-ne, te rog. 

Balwantji se învioră, îşi întinse braţele şi îşi suflecă 
mânecile. Scărpină ciotul de picior care-i mai rămăsese, 
răsuci scaunul cât să fie cu faţa către toată lumea şi începu: 

— Era un povârniş foarte înalt dincolo de Munawar Tawi, 
care se numea Mandiala Nord. Acolo a atacat duşmanul în 
nopţile de trei şi patru decembrie şi, cum nu aveam deloc 
trupe în zonă, am fost total copleşiţi numeric, apoi 
pakistanezii au avansat, şi cu tancurile, şi cu infanteria, 
spre Mandiala Crossing, unde eram dispuşi în formaţie de 
luptă împreună cu alţi sikhi 35 alături de Comandoul Para 
19. Deja înţelesesem că obiectivul cheie al Diviziei 23 
pakistaneze era cucerirea podului Mandiala. Odată ce s-ar 
fi întâmplat asta, am fi fost obligaţi să abandonăm Chhamb 
şi toată zona la vest de 'Tawi. Până la prânz, pe patru 
decembrie, am început să ne întărim poziţia. Cavaleria 31 a 
primit întăriri cu un escadron din Regimentul de Blindate 
27, iar Kumaon 37 au fost trimise din Akhnoor, ca să 
înceapă un contraatac pentru recucerirea Mandialei Nord. 
Tragedia, însă, s-a abătut asupra noastră atunci când 
comandantul Kumaon 37 a fost ucis pe loc de artileria 
pakistaneză, înainte să poată ajunge până la noi. Batalionul 
a rămas fără lider şi a ajuns la Tawi abia după ce a început 
să se întunece. De aceea a fost deviat spre malul de est, cu 
faţa spre Mandiala Crossing. Astfel, odată cu căderea 
nopţii, doar Sikhii 35 şi compania paramilitară a 
Comandoului 19 mai păzeau Mandiala Crossing, împreună 
cu trupele de tancuri, Cavalerie 31 care păzeau Mandiala 
Sud. 

Două batalioane pakistaneze - 6 POK şi 13 POK - au 
lansat un atac feroce peste 'Tawi în jurul orei trei dimineaţa 
pe cinci decembrie. Au venit cu tancurile lor americane 
Patton şi cu cele chineze 'I-59 ca să bombardeze. Avioane 
ale Forţelor Aeriene Pakistaneze vuiau deasupra pe cer, 
ţinând sub foc intens de artilerie întreaga zonă, aruncând 


bombe de câte cinci sute de kilograme asupra poziţiilor 
noastre. Am văzut vehicule arzând pretutindeni, obuze 
explodând şi tancuri îndreptându-se spre noi, asemeni unor 
uriaşe insecte din oţel ce înaintau prin iarba elefanților. 
Artileria ataca atât de puternic, încât în cincizeci de minute 
cuprinsese toate poziţiile noastre. 13 POK se năpustise 
asupra unităţii 29 Jat şi o împrăştiase. Pe măsură ce 
avansau, au capturat Punctul 303, după ce l-au ucis pe 
comandant. Apărarea zonei fusese încredinţată companiei 
Sikh 35, dar din păcate o parte dintre compatrioţii mei nu 
au răspuns apelului la datorie. Pur şi simplu au dat bir cu 
fugiţii în faţa acestui baraj foarte serios, pe care îl 
reprezenta artileria duşmană. După ce şi-au asigurat 
Punctul 303, pakistanezii au ordonat rezerviştilor să 
înainteze şi să consolideze capul podului. Când a început să 
se lumineze, cuceriseră podul Mandiala. Numai o minune 
ne-ar mai fi putut salva. Ar putea cineva să-mi aducă un 
pahar cu apă? 

Balwanath Singh era un foarte iscusit povestitor. Ştia să 
sublinieze exact cuvintele care trebuie, făcea pauze unde 
era cazul, şi se pricepea să ceară un pahar cu apă la 
momentul cel mai propice, atunci când eşti cu sufletul la 
gură şi simţi că nu mai poţi. 

În mare grabă, cineva îi aduse un pahar din plastic plin 
cu apă. Îl sorbeam din ochi, cu gâturile întinse. Balwant 
reîncepu să povestească, după ce luă o gură de apă. 

— În acel moment, comandantul Brigăzii 368 mi s-a 
alăturat personal, venind de la Akhnoor. Când a sosit, a dat 
peste o stare de confuzie totală, plus că totul era distrus. 
Soldaţii fugeau de le scăpărau călcâiele, încercând să scape 
de bătălie. Terenul era mai degrabă un crater arid, cu 
cadavre pe post de cicatrice, cu mult pietriş şi tancuri 
zdrobite încă arzând. Focuri pretutindeni. Apele râului Tawi 
deveniseră stacojii de la sângele soldaţilor. Era un iad. Dar 
nu era aşa cum vezi în serialele TV, în care apeşi pe un 
buton, lansezi racheta şi mai iei o gură de ceai. 


Acest comandant, care mă cunoştea, mă întrebă: 

— Balwant Singh, ce se întâmplă aici? Unde au dispărut 
oamenii noştri? 

I-am răspuns, cu inima grea: 

— Regret să vă raportez, domnule, să trăiţi, că mulţi au 
părăsit bătălia şi au fugit ca să-şi scape pielea. N-au 
suportat desfăşurarea copleşitoare de forţe a duşmanului. 

Pierdusem trei tancuri şi mulţi oameni. 

Comandantul spuse: 

— Dacă o să începem cu toţii să gândim aşa, cum o să mai 
câştigăm vreodată acest război? 

Apoi a oftat. 

— E o situaţie deznădăjduită. Ar trebui să ne retragem. 

Am protestat imediat. 

— Sirji, am spus eu, mottoul regimentului nostru este: 
Nischey Kar Apni Jeet Karon - „Lupt Ca Să Câştig Sigur”. 
Nu mă voi da niciodată bătut fără luptă. 

— Aşa te vreau, Balwant. 

Comandantul mă bătu pe umăr şi îmi spuse să mă alătur 
oamenilor care au mai rămas. Comandantul plutonului 
dezertase şi el, aşa încât am fost eu pus în locul său. 
Batalionul nostru a primit misiunea să înainteze imediat şi 
să recucerească podul. Compania Delta de Puşcaşi Gurka 
era şi ea gata de atac, împreună cu ce mai rămăsese din 
Cavaleria 31. 

Dis-de-dimineaţă  izbucniră tunurile şi automatele. 
Mandiala Crossing deveni un infern, un cazan de foc, 
ciocniri şi explozii. 

Deasupra capetelor, şuierau gloanţele trăgătorilor de 
elită, automatele nu ne dădeau pace, atacând mortal, 
aviația duşmană se învârtea deasupra capetelor noastre şi 
ploua cu bombe de jur împrejur, dar am atacat la baionetă 
din poziţia noastră, urlând din rărunchi strigătul nostru, al 
sikhilor. „Bole So Nihal, Sat Sri Akal”. Ne-am năpustit spre 
duşmanul care avansa, l-am luat la baionetă, mulţi au murit 
într-o sângeroasă luptă corp la corp. Această acţiune 


îndrăzneață l-a demoralizat complet pe inamic. Roata se 
întorcea în favoarea noastră. Începusem să-l facem pe 
duşman să se retragă. 

În acel moment, inamicul a decis să-şi treacă tunurile 
peste râul Tawi. Până atunci rămăseseră pe celălalt mal. De 
îndată ce au trecut podul, au ajuns pe partea noastră. Deci 
devenisem total expuşi. Era absolut esenţial să-i împiedicăm 
să treacă podul. 1-55 Iancuri, care-i aparţinea Cavaleriei 
31, şi Regimentul de Blindate 27 au intrat în acţiune. La 
început, tancurile noastre au reuşit să facă faţă destul de 
bine duşmanului, dar când au apărut tancurile pakistaneze 
Patton, doi dintre băieţii noştri şi-au abandonat tancurile lor 
şi au fugit. 

Nu ştiu ce m-a apucat, dar m-am repezit la unul dintre 
tancurile părăsite, am deschis trapa şi m-am strecurat 
înăuntru. Mă pricepeam oarecum la tancuri, dar nu 
condusesem niciunul până atunci. Şi totuşi nu mi-au trebuit 
decât câteva minute ca să-mi dau seama cum poate fi 
controlat foarte şi curând am pus în mişcare un 1-55. Când 
a pornit tancul meu, s-a trezit sub un foarte puternic atac al 
duşmanilor ascunşi în buncăre. Am îndreptat tancul spre 
tranşeele inamice. Credeau că am să renunţ în faţa unui 
atac atât de susţinut. Eu am continuat să înaintez spre 
buncăr, până ce au ieşit din el şi au fugit. Unul a încercat să 
se caţere pe tancul meu. Am pornit imediat turela pe 
transversal, am răsucit tunul de 100 mm şi l-am pocnit ca 
pe o muscă în lapte. Între timp, celelalte tancuri ale noastre 
au început atacul împotriva duşmanului şi în vreo douăzeci 
de minute nu mai rămăsese decât un Patton inamic. L-am 
urmărit, pentru că a încercat să ne scape. Tancul meu a fost 
nimerit frontal şi a luat foc. Dar tunul încă funcţiona. Am 
urmărit mai departe Pattonul, am tras în el, la nici cincizeci 
de metri din poziţia în care mă aflam. Tancul inamic s-a 
oprit brusc şi a început să dea înapoi, cu turela învârtindu- 
se asemeni unui beţiv. În sfârşit, s-a oprit şi a izbucnit într-o 
minge de foc. Am ajuns până la Bravo-I, am luat legătura cu 


comandantul şi i-am spus: „Opt tancuri duşmane distruse, 
să trăiţi. Situaţia e sub control”. 

Acum, podul Mandiala era la îndemâna noastră. 
Duşmanul se împrăştiase, tancurile îi fuseseră distruse, mai 
erau doar grupuri izolate care opuneau rezistenţă. 
Duşmanul fixase câteva automate şi lansatoare în jurul 
podului. Acestea încă mai funcționau. Şi ceea ce este cel 
mai important este că drapelul pakistanez flutura încă 
deasupra podului. Trebuia să-l dau jos. Năucit de lovituri, 
plin de răni şi sângerând, de la bucăţile de metal ce se 
împrăştiaseră în zbor, am început totuşi să mă apropii încet- 
încet de buncărul pakistanezilor. De jur împrejur vedeam 
numai cadavre risipite pe pământul răscolit şi noroios. Am 
mers mai departe şi am ajuns până la vreo zece metri de 
buncărul inamic, care era înconjurat de sârmă ghimpată. 
Am aruncat o grenadă fumegândă în buncăr şi trei soldaţi 
pakistanezi s-au prăbuşit morţi şi plini de sânge. Mai 
rămăsese un singur soldat. Când tocmai ridicasem arma să- 
| împuşc, mi-am dat seama brusc că aceasta se blocase; 
lucrul îl observase şi soldatul duşman. A zâmbit, a ridicat 
arma lui şi a apăsat pe trăgaci. O ploaie de gloanţe m-au 
nimerit în piciorul stâng şi-am căzut la pământ. A îndreptat 
arma spre inima mea şi a apăsat din nou pe trăgaci. Mi-am 
spus repede rugăciunile şi m-am pregătit să mor. Dar în loc 
să aud un zgomot asurzitor, a urmat doar un clic în gol. 
Rămăsese fără gloanţe. „Narai Takbir - Allah O Akbar!” ţipă 
el, şi se repezi pe mine cu baioneta deschisă. L-am 
întâmpinat şi eu strigând „Jai Hind” şi am evitat atacul. L- 
am omorât dându-i scurt un pat de armă. În cele din urmă, 
m-am repezit pe stindardul duşman, l-am rupt bucățele şi l- 
am înlocuit cu tricolorul nostru. Când am văzut steagul 
nostru fluturând pe podul Mandiala, a fost momentul cel 
mai fericit din viaţa mea, deşi am ştiut că am pierdut un 
picior. 

Balwant Singh tăcu şi observarăm că are ochii scăldaţi în 
lacrimi. 


Vreme de aproape un minut, toată lumea a rămas 
încremenită. După care Putul s-a dus la Balwant Singh şi i-a 
întins caietul. Soldatul s-a şters la ochi. 

— Arrey, ce e asta? N-am cum să-ţi fac temele la 
matematică acum. 

— Nu vreau să-mi faci temele, spuse Putul. 

— Şi atunci ce-i cu caietul ăsta? 

— Vreau să-mi dai un autograf. Eşti eroul nostru. 

Toată lumea aplaudă. 

Dhyanesh puse din nou aceeaşi întrebare: 

— Deci cu ce te-au decorat după această bătălie? 

Balwant tăcea, ca şi cum Dhyanesh ar fi atins un punct 
sensibil. Apoi spuse, amărât: 

— Cu nimic. Au dat două MVC şi două PVC pentru 
compania Sikh 35. Trei dintre camarazii mei au primit 
decoraţii Sena şi la Jaurian s-a înălţat un memorial. Mie, 
însă, nu mi-au dat nimic, nici măcar nu m-au menţionat în 
telegramă. Curajul meu nu a fost recunoscut. 

Oftă cu amărăciune. 

— Dar nu-i nimic. Am o mare satisfacţie numai văzând 
flacăra arzând la Amar Jyoti, monumentul Soldatului 
Necunoscut. Simt că arde pentru cei ca mine. 

Devenind brusc filosof, începe să recite un poem în urdu: 

„Venit-am nevestiţi pe astă lume, 

Nevestiţi vom şi pleca din ea, 

Dar câtă vreme aicea suntem, 

Vom face fapte mari în curtea sa, 

Fapte de glorie ce din păcate 

Generaţia cea de azi le va uita 

Dar nu-i nimic, căci cea de mâine 

mereu le va avea-n memoria sa”. 

Toată lumea amuţi din nou. Brusc doamna Damle începu 
să cânte. Sare jahan se achcha Hindustan hamara... Practic 
toată lumea i se alătură în această melodie patriotică. Nu 
ştiu ce ne-a apucat pe noi, ăştia tineri, dar am organizat pe 
loc un marş spontan. În şir indian, am trecut pe lângă 


Balwant Singh cu pumnul ridicat, aşa cum saluţi un soldat 
viteaz. 

Era războiul nostru. lar el era eroul nostru. 

Balwant Singh era atât de copleşit de emoție, încât 
începu să strige: Jai Hind şi o şterse din cameră, lăsându-ne 
să ne amintim de foşnetul ierbii elefantului, de zgomotul 
bombelor care explodează, de mirosul înţepător de cordită 
şi de duhoarea morţii. 

Domnul Wagle veni şi el la tribună, să facă un anunţ. 

— Dragi prieteni, am onoarea să vă informez că mâine 
vom fi vizitaţi de o echipă de la Fondul în Beneficiul 
Soldaţilor. Pe scurt FBS. Dragul nostru prim-ministru a 
făcut un apel către toţi indienii să contribuie cât mai 
generos pentru soldaţii care-şi sacrifică viaţa ca să putem 
trăi noi în onoare şi libertate. Sper ca toţi să vă căutaţi 
adânc prin buzunare şi să ajutaţi FBS. 

— Dar cum rămâne cu soldatul din mijlocul nostru? N-ar 
trebui să-l ajutăm şi pe el într-un fel? strigă domnul Shirke. 

Se auziră nişte strigăte: 

— Aşa e! Aşa e! 

— Da, aveţi întru totul dreptate. Dar cred că cel mai mare 
serviciu pe care i-l putem face lui Balwanţji este să-i fie 
recunoscute faptele de vitejie din 1971. Vom depune un 
memorandum la cei de la FBS, care vin oricum mâine aici. 

Cu toţii suntem foarte înflăcăraţi. S-ar părea că în sfârşit 
o să ne aducem şi noi contribuţia la efortul de război. 


Au venit trei. Un bărbat înalt, unul mărunt şi unul gras. 
Toţi sunt foşti ofiţeri; cel înalt este de la marină, cel mărunt 
de la armată şi cel gras de la forţele aeriene. Cel mărunt a 
ţinut un speech foarte lung. Ne-a spus că soldaţii noştri fac 
o treabă minunată. Că ţara noastră este minunată, că prim- 
ministrul nostru e minunat. Şi că noi suntem minunaţi. lar 
că donațiile noastre vor fi şi ele minunate. Au trecut prin 
dreptul fiecăruia cu un coş în care oamenii au pus bani. Unii 
cinci rupii, alţii zece, unii o sută. Una dintre doamne şi-a dat 


brăţările din aur. Salim n-avea bani. A băgat cele două 
pachete de gumă de mestecat. Balwant Singh n-a fost 
prezent. A trimis vorbă că a făcut o gripă. 

Au început apoi întrebările. 

— Dumneata ai luptat în vreun război? l-a întrebat 
Kulkarni pe tipul din armată, un colonel în retragere. 

— Fireşte că da. Am văzut ce se întâmplă în două mari 
războaie. În '65 şi în '71. 

— Şi unde ai luptat în 1971? 

— La Chhamb, unde probabil a fost una dintre cele mai 
măreţe bătălii. 

— Şi în ce regiment ai fost? 

— La infanterie. Măreţul Regiment Sikh. 

— Şi? Ai primit vreo decorație în timpul războiului din 
1971? 

— Da, am primit Vir Chakra. A fost o măreaţă onoare. 

— Şi pentru ce ai primit această măreaţă onoare? 

— Pentru măreaţa bătălie de la Mandiala Crossing în care 
Sikh 35 a făcut o treabă măreaţă. 

— Ce fel de om poţi să fii? Cum să iei tu decoraţii şi altora 
să nu le dai, mai ales celor fără ajutorul cărora n-aţi fi 
recucerit în veci podul? 

— Îmi cer iertare, dar nu înţeleg. La cine te referi? 

— Mă refer la soldatul nostru, care a fost erou în războiul 
din 1971 de la Chhamb, unde şi-a pierdut un picior. Ar fi 
trebuit să primească o Param Vir Chakra. Dar s-a ales 
numai cu lacrimi. Uite e ce, colonele sahib, noi suntem civili, 
nu ştim care sunt regulile şi regulamentele la armată, dar 
acolo s-a făcut o mare nedreptate. Oare nu s-ar putea 
îndrepta într-un fel acum? Nu e niciodată prea târziu să 
aduci un omagiu vitejiei soldaţilor. 

— Şi unde este acest suflet măreț? 

— Chiar la noi aici, în chawl. 

— Serios? Măreţ. Aş vrea să-i prezint omagiile mele. 

L-am condus până în cămăruţa lui Balwant Singh. l-am 
arătat care e uşa şi am privit atent cum intră colonelul. Am 


zăbovit afară, abia abţinându-ne să nu intrăm după el; 
muream de curiozitate. 

Deodată am auzit nişte glasuri ridicate, ca şi cum s-ar fi 
certat. Apoi s-a auzit un zgomot. După vreo zece minute, 
colonelul a ieşit în goană, clocotind de mânie. 

— El este cel pentru care v-aţi plâns că nu a primit PVC? 
Este cel mai mare escroc din câţi am văzut vreodată. Aş 
vrea să-i pot suci gâtul porcului ăstuia. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti astfel despre un erou de 
război? îl admonesta doamna Damle. 

— Acesta, erou de război? Mă faceţi să râd. Un dezertor 
nenorocit. Cum a văzut că se încurcă treaba la Chhamb, a 
şters-o. Vă spun eu că e un nenorocit de gunoi din 
regimentul Sikh. Ar fi trebuit să facă paisprezece ani de 
închisoare severă. Din păcate, cazurile de dezertare se 
clasează după cinci ani, că dacă nu era aşa, l-aş fi reclamat 
Chiar şi acum. 

Îl priveam cu toţii uluiţi. 

— Ce tot spui acolo, domnule colonel? Ne-a povestit cu 
lux de amănunte faptele sale de vitejie de la Chhamb. Şi-a 
pierdut chiar şi un picior acolo. 

— Asta e o minciună sfruntată. Să vă spun eu care e 
povestea adevărată. Una jalnică. 

Colonelul îşi aranja cureaua. 

— Balwant Singh nu era în cea mai bună formă mentală 
când a izbucnit războiul. Pentru că soţia sa tocmai îi 
născuse primul copil în Pathankot. Era disperat să se 
întoarcă la familia lui. Într-atât jinduia, încât la primul semn 
de tulburare în Jaurian, când Pakistanul a atacat cu artileria 
grea, şi-a părăsit postul şi a fugit. A reuşit să ajungă până în 
Pathankot şi s-a ascuns în casa strămoşească. A crezut că a 
scăpat de război, numai că războiul nu i-a dat pace. La două 
zile după ce s-a întors, Forţele Aeriene pakistaneze au 
bombardat baza aeriană din Pathankot. N-au nimerit 
niciunul din avioane, dar o bombă de o mie de kilograme a 
căzut pe o casă de lângă aerodrom. Ei bine, s-a nimerit să 


fie chiar casa lui Balwant. Nevasta şi copilul i-au pierit pe 
loc în urma atacului, iar el şi-a pierdut un picior din pricina 
unui şrapnel. 

— Dar... cum a reuşit să recreeze aşa de bine scena de 
bătălie, până în cele mai mici amănunte? 

Colonelul făcu o strâmbătură. 

— Eu nu ştiu ce v-a povestit, dar în douăzeci şi şase de 
ani ai tot timpul să citeşti despre marile bătălii. Nemernicul 
ăsta a ieşit din bârlog după atâţia ani, doar ca să vă 
amăgească pe voi şi să se aleagă cu nişte fiori de doi bani, 
în urma falsei poveşti de vitejie. Faptul că l-am întâlnit mi-a 
stricat tot cheful. N-a fost o zi măreaţă. Adio. 

Colonelul dădu din cap şi plecă din mahala, flancat de 
bărbatul cel înalt şi de cel gras. Noi ne-am întors în buncăr. 
Nici pentru noi n-a fost o zi măreaţă. Ne întrebam ce face 
Balwant Singh. În seara aceea n-a mai apărut. 


L-au găsit a doua dimineaţa, în cămăruţa lui din chawl. Pe 
trepte, era o cutie cu lapte şi un ziar, ambele neatinse. 
Cârjele erau aşezate cu grijă la perete. Patul de lemn, 
împins într-un colţ. Pe noptieră era o ceaşcă goală, în care 
se mai găseau ceva urme de frunze maronii de ceai. 
Singurul scaun din cameră era răsturnat undeva în mijlocul 
ei. El atârna spânzurat de ventilatorul din tavan, de gât 
având prinsă o bucată de pânză rozalie. Era îmbrăcat în 
aceeaşi uniformă verde măslinie, şi capul era plecat în 
piept. În vreme ce piciorul i se bălăngănea dintr-o parte în 
alta, ventilatorul din tavan scotea un vâjâit slab, cu un uşor 
scârţâit. A sosit un Jeep al poliţiei, cu girofarul aprins. 
Poliţaii i-au scotocit printre lucruri. Discutau şi gesticulau, 
interogând cu mitocănie vecinii. Un fotograf a făcut câteva 
poze cu flash. Un doctor în halat alb a sosit cu o salvare. S-a 
adunat multă lume în faţa cămăruţei lui Balwant. 

Au scos cadavrul pe o targa cu rotile, acoperit fiind cu un 
cearşaf alb scrobit. Locuitorii din chaw] rămăseseră fără 
grai. Putul, Dhyanesh, Salim şi cu mine am tras şi noi cu 


ochiul, sfioşi, de prin spatele mulţimii. Ne zgâiam spre 
cadavrul bărbatului şi dădeam din cap. De teamă, de 
supărare şi de vinovăţie, pe măsură ce o revelaţie comună 
se întinde ca un lichid în vasele minţilor noastre paralizate. 
Aceia dintre noi pentru care acesta era primul război 
înţelegeam acum cu adevărat. Înţelegeam că războiul este 
treabă foarte serioasă. Că seceră vieţi. 


Smita se uită la mine, sumbră şi gravă. 

— Tu unde erai în timpul războiului? am întrebat eu. 

— Aici, la Mumbai, mi-a răspuns ea, şi a schimbat repede 
subiectul. 

— Să vedem următoarea întrebare. 


Prem Kumar se învârteşte cu scaunul şi mi se adresează. 

— Domnule Thomas, ai răspuns corect la şapte întrebări 
şi ai câştigat două sute de miare. Să vedem dacă poţi să 
răspunzi şi la a opta întrebare, pentru cinci sute de mii de 
rupii. Eşti pregătit? 

— Pregătit, răspund eu. 

— OK. Iată întrebarea numărul opt. Care este cea mai 
înaltă recompensă pentru faptele de vitejie ale militarilor 
din Forţele Armate Indiene? Repet. Care este cea mai înaltă 
recompensă pentru faptele de vitejie ale militarilor din 
forţele Armate Indiene? A) Maha Vir Chakra, B) Param Vir 
Chakra, C) Shaurya Chakra sau D) Ashok Chakra? 

Începe să se audă muzica prin care se sporeşte 
tensiunea. Licăie ceasul tot mai tare, de parcă ar sta să 
arunce în aer o bombă. 

Se aude murmur în public. Oamenii se uită la mine cu 
simpatie, cu înţelegere, pregătindu-se să-şi ia la revedere 
de la prietenul lor, chelnerul, care provine din aceeaşi lume. 

— „B”. Param Vir Chakra, răspund eu, scurt. 

Prem Kumar ridică din sprâncene. 

— Ştii răspunsul sau ai spus aşa, la nimereală? 

— Ştiu răspunsul. 


— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric, sută la sută corect! ţipă Prem Kumar, uluit. 

Publicul exultă, se aplaudă sacadat şi se strigă „Bravo! 
Bravo!”. 

Zâmbesc. Prem Kumar nu zâmbeşte. 

Smita dă din cap în semn că a înţeles. 


1.000.000 
DE RUPII 


PERMIS PENTRU CRIMĂ 


Ţi se pot întâmpla multe chestii dacă te plimbi absent pe 
străzile Mumbai-ului. Se poate, de exemplu, când te aştepţi 
mai puţin, să calci pe o coajă de banană şi să aluneci pe ea. 
Te poţi trezi fără niciun avertisment cu piciorul înecat într- 
un rahat proaspăt şi moale de câine. Poţi fi izbit de o vacă 
nărăvaşă, care să vină pe la spate şi să te împungă-n fund. 
Sau să întâlneşti vreun prieten de care n-ai mai auzit de un 
veac, şi pe care ai fi vrut să-l eviţi, care să-ţi ţâşnească în 
faţă, când nici nu te-aştepţi, materializat parcă printr-un 
număr de magie, direct din traficul haotic în braţele tale; 
pentru că o să vrea să vină şi să te strângă în braţe. 

Asta mi se întâmplă şi mie sâmbătă, şaptesprezece iunie, 
în faţa terenurilor de curse Mahalaxmi, unde dau nas în 
nas, din senin, cu Salim Ilyasi. După cinci ani de zile. 


Când am ajuns pentru prima dată la Mumbai de la Agra, 
cu trei luni în urmă, m-am decis să nu-l contactez pe Salim. 
A fost o hotărâre grea. Mi-a fost dor de el cât am lucrat la 
familia Taylor, în Delhi, şi cât am trudit la Agra, aşa încât să 
fiu în acelaşi oraş cu el şi să nu-l văd, a fost într-adevăr o 
mare povară şi a cerut un mare efort de voinţă. Dar eram 
decis să nu-l implic şi pe el în planul meu de a ajunge la 
concursul TV. 


— Mohammad! exclamă Salim, în secunda în care mă 
zăreşte. Ce cauţi la Mumbai? Când ai ajuns? Unde ai 
dispărut atâţia ani? 

Reîntâlnirea cu un prieten de mult pierdut seamănă 
presupun cu un fel de mâncare preferată pe care o 
regăseşti după multă vreme. Nu ştii cum o să reacționeze 
papilele tale gustative după atâta timp, dacă bucatele ţi se 
vor părea la fel de gustoase ca altădată. L-am reîntâlnit pe 
Salim după cinci ani de zile, trăind nişte sentimente foarte 
amestecate. Oare revederea va fi la fel de călduroasă ca 
prietenia noastră strânsă dinainte, mă întrebam adesea. 
Vom mai putea fi la fel de sinceri unul cu celălalt? 

La început, nu am vorbit prea multe, ci ne-am aşezat pe o 
bancă din zonă. N-am ascultat ţipetele ascuţite ale 
pescăruşilor care ne dădeau târcoale. Nu i-am băgat în 
seamă nici pe puradeii care jucau fotbal în stradă. N-am 
văzut nici lungul şir de credincioşi care mergeau la Haji Ali 
dargah. Doar ne-am îmbrăţişat şi am plâns. După lucrurile 
pe care le-am trăit împreună şi după timpul pe care l-am 
pierdut. Apoi am vorbit despre tot ce s-a întâmplat între 
timp. Mai bine zis Salim a vorbit şi eu am ascultat. 


Salim se făcuse mai înalt şi mai frumos. La şaisprezece 
ani, arăta ca orice star de cinema de la Bollywood. Viaţa 
dură de la oraş nu-l înăsprise ca pe mine. Încă îi plăceau 
filmele indiene şi-şi idolatriza vedetele de la Bollywood 
(fireşte, cu excepţia lui Armaan Ali). Continua să meargă la 
altarul lui Haji Ali în fiecare vineri, să se roage. Şi, lucrul cel 
mai important, ceea ce îi ghicise cândva Pandiţji la bâlci era 
pe cale să se adeverească. Nu mai lucra ca dabbawallah, 
deci nu mai livra gustările celor din clasa de mijloc din 
Mumbai, ci se înscrisese la o şcoală de teatru foarte 
costisitoare, unde învăţa cum să devină actor. 

— Ştii cine îmi plăteşte cursurile de actorie? mă întrebă 
el. 

— Nu, normal. 


— Abbas Rizvi. 

— Producătorul? Care a făcut toate blockbusterele alea? 

— Întocmai. Unul şi acelaşi. Mi-a oferit un rol de erou în 
următorul lui film, care se va lansa peste doi ani, când voi fi 
deja major. Până atunci mă pregăteşte. 

— Dar asta e minunat, Salim. Cum s-a întâmplat? 

— E o poveste foarte lungă. 

— Nicio poveste nu este prea lungă pentru mine, Salim. 
Repede, spune-mi totul de la început. 

lată povestea aşa cum mi-a spus-o Salim, cu cuvintele lui. 


— După ce ai plecat aşa, pe neaşteptate, am rămas 
singur în chowl. Am continuat să fiu dabbawallah încă vreo 
patru ani; luam şi livram gustările, dar visam mai departe 
să devin actor. 

Într-o bună zi, tocmai luam nişte gustări de la nevasta 
unui client pe nume Mukesh Rawal. Atunci am observat că 
pereţii casei sale erau plini cu poze cu el şi celebre staruri 
de cinema. Am întrebat-o pe doamna Rawal dacă soţul ei 
lucrează în industria cinematografică. Mi-a zis că se ocupă 
de vânzări la o companie farmaceutică, dar că mai 
colaborează din când în când ca tânăr artist la filmări. 

Am fost uluit să aflu asta. În aceeaşi după amiază am dat 
buzna în biroul lui Mukesh Rawal şi l-am întrebat cum aş 
putea să devin şi eu un tânăr artist ca el. Mukesh s-a uitat la 
mine şi a început să râdă. Mi-a spus că sunt prea tânăr ca 
să devin actor, dar că uneori există roluri şi pentru şcolari 
ori copiii străzii, pentru care aş putea fi mai bun. Mi-a 
promis că o să mă recomande lui Pappu Master, cel care 
furniza tineri artişti studiourilor şi pentru care lucra şi el. 
Mi-a cerut să-i dau câteva fotografii cu mine, dintre cele 
lucioase, în cele mai diferite ipostaze, cu dimensiuni 
douăzeci pe cincisprezece. Dacă lui Pappu îi vor plăcea 
pozele, a zis, s-ar putea să-mi dea un rolişor într-un film. 
Mukesh îmi mai spuse că pentru un tânăr artist nu trebuie 
cine ştie ce şcoală. Trebuie doar să arăt bine la costum, 


ameninţător pe post de bandit şi fermecător în uniformă 
şcolară. A insistat ca fotografiile să fie făcute într-un studio 
de profesionist. 

În noaptea aceea n-am putut să închid un ochi. A doua zi 
dis-de-dimineaţă am mers într-un atelier fotografic şi am 
întrebat cam cât ar costa pozele. Fotograful mi-a spus o 
sumă astronomică, aproape egală cu câştigurile mele pe o 
lună de zile. I-am replicat. 

— Arrey baba!'8%, nu-mi pot permite o asemenea sumă. 

M-a sfătuit să-mi cumpăr un aparat dintre cele ieftine, de 
unică folosinţă, şi să-mi fac singur pozele, pe care ulterior 
le-ar putea mări el. 

Am procedat cum mi-a spus. Mi-am cumpărat un aparat 
şi am rugat nişte trecători să mă pozeze. M-am aşezat pe o 
motocicletă parcată în faţă la Churchgate şi am încercat să 
par cool ca Amitabh Bachchan în filmul Mugaddar ka 
Sikandar. Am pozat călare pe plaja Chowpatty, asemeni lui 
Akshay Kumar în Khel. M-am aşezat în faţă la Sun-n-Sand 
Hotel'S+ asemeni lui Hrithik Roshan în Kaho Na Pyar hai. 
Am ţinut în mână o sticlă goală de Johnny Walker şi am 
încercat să par la fel de beat ca Shahrukh Khan în Devdas. 
Am rânjit în faţă la fântâna Flora, precum face Govinda în 
toate filmele lui. Mi-am făcut în jur de douăzeci de poze, dar 
filmul avea treizeci şi şase de poziţii şi trebuia să-l termin 
înainte să-l pot da la developat. Am decis să fac poze cu 
clădiri şi oameni interesanţi. Am fotografiat gara Victoria 
Terminus şi Poarta Indiei, am imortalizat o fată frumoasă în 
Marine Drive, i-am făcut o poză unui bătrân din Bandra şi 
chiar şi un prim-plan cu un măgar în Colaba. 

Ultima poză a fost a unui bărbat măsliniu de vârstă 
mijlocie din Mahim, care stătea pe o bancă şi fuma. 
Degetele lui erau împodobite cu inele de diverse culori. 
Numai după ce am apăsat pe buton, mi-am dat seama pe 
cine fotografiasem şi am înţepenit. 

— Ce vrei să spui? am sărit eu. Să nu-mi spui că era vreo 
vedetă celebră? Sau era cumva porcul de Armaan Ali? 


— Nu, Mohammad. Era cineva pe care-l cunoşti şi tu la 
fel de bine ca şi mine. Era nimeni altul decât domnul Babu 
Pillai, alias Maman, cel care ne-a adus la Delhi şi a vrut să 
ne scoată ochii. 

— Dumnezeule mare! mi-am acoperit eu gura cu mâna. 
Şi te-a recunoscut? 

— Ba bine că nu. „Aha, eşti golanul care a fugit de la 
mine... parcă Salim te chema, am dreptate? De data asta 
nu-mi mai scapi”, a strigat, şi s-a repezit la mine. N-am stat 
nicio clipă pe gânduri. M-am întors pe călcâie şi am zbughit- 
o spre strada mare. Tocmai trăsese în staţie un autobuz şi 
am sărit repede în el; Maman gâfâia în urma mea, dar a 
rămas în drum. Şi cum stăteam eu aşa, în autobuzul acela, 
şi mă gândeam ce noroc chior am avut că am scăpat, ghici 
ce mi se întâmplă deodată? 

— Ce? 

— Autobuzul s-a oprit la stop şi un grup de tâlhari cu 
cagule, înarmaţi cu săbii, sulițe şi tridente s-a urcat. 

— Dumnezeule mare! Să nu-mi spui că erau din vreo 
bandă locală. 

— Ba exact asta spun. Mi-am dat seama că am nimerit în 
mijlocul unei răzmeriţe. Un vehicul din faţa noastră fusese 
deja făcut bucățele. Magazinele ajunseseră doar o grămadă 
de pietriş şi trotuarul era stropit tot cu sânge, strada era 
plină de pietre, beţe şi papuci, împrăștiate care încotro. 
Şoferul a spălat repede putina şi ne-a lăsat baltă. Am 
înţepenit de frică. Mi-am amintit... Crezusem că n-o să mai 
trec niciodată prin clipele alea oribile. Auzeam nişte sunete 
pe care îmi imaginasem că le-am uitat de mult. Ţipetele 
mamei şi plânsul fratelui meu mi-au sunat ca un ecou în 
urechi. Am început să tremur ca varga. Tâlharii ne-au spus 
tuturor celor din autobuz că o adunătură de musulmani au 
dat foc caselor unor hinduşi şi că acum ei vor să se răzbune. 
Am aflat mai târziu că totul pornise de la un banal robinet 
din mahala. Numai că mintea oamenilor era atât de plină de 


ură, încât în câteva ore hoardele au incendiat autobuze, au 
dat foc caselor şi s-au pus pe măcelărit musulmani. 

— Fiecare să spună repede cum îl cheamă, au anunţat 
bandiții. Cine e hindus poate să coboare din autobuz. 
Musulmanii trebuie să rămână pe loc! 

Unul câte unul, pasagerii şi-au rostit numele, cu voce 
tremurătoare. Arvind. Usha. Jatin. Arun. Vasanti. Jagdish. 
Narmada. Ganga. Milind. Autobuzul a început încet-încet să 
se golească. Bandiţii pândeau pasagerii cu ochi de vultur. 
Căutau în părul doamnelor dungile roşii de sindur'*, le 
puneau întrebări bărbaţilor, ca să stabilească exact care le 
e religia, ba chiar l-au pus pe un băieţel să se descheie la 
pantaloni. Mi se făcuse o greață cumplită să asist la această 
barbarie, şi tremuram tot, acolo, aşteptându-mi rândul. În 
cele din urmă, am rămas doi pasageri în autobuz. Eu şi un 
bărbat care şedea două scaune în spatele meu. 

— Ştii, Mohammad, când se întâmplă în filme o asemenea 
scenă, eroul face faţă situaţiei, apelând la omenia bandiţilor. 
Le spune că sângele hinduşilor şi cel al musulmanilor au 
aceeaşi culoare. Că nu scrie pe noi de ce religie suntem. Că 
e mai bine să iubim decât să urâm. Ştiam atâtea texte, pe 
care le-aş fi putut recita în faţa bandiţilor, dar când te 
confrunţi direct cu o asemenea sălbăticie, uiţi tot ce ştiai. 
Nu te mai gândeşti decât la un singur lucru. La viaţă. Voiam 
să trăiesc, pentru că trebuia să-mi împlinesc visul de a 
deveni actor. lar acum visul şi cel ce l-a visat erau pe cale să 
ardă într-un autobuz din Mumbai. 

— Cum te cheamă? mă întrebă şeful lor. 

— Aş fi putut să spun Ram sau Krişna, dar parcă îmi 
înghiţisem limba. Unul dintre bandiți arătă spre tabeez-ul 
din jurul gâtului meu. 

— Nemernicul ăsta e sigur musulman. Hai să-l omorâm, îi 
îndemnă el pe ceilalţi. 

— Nu. Ar fi prea simplu să-l omorâm. O să-l ardem de viu, 
cu autobuz cu tot. Astfel el şi ai lui vor învăţa să nu se mai 


atingă niciodată de casele noastre, spuse şeful şi începu să 
râdă. 

Un altul deschise o canistră cu benzină şi începu să 
stropească autobuzul pe dinăuntru. De obicei, îmi plăcea 
cum miroase benzina, dar de atunci încolo n-am mai 
asociat-o decât cu carnea arsă. 

Bărbatul care stătea două rânduri mai în spate se ridică 
brusc. 

— Pe mine nu m-aţi întrebat cum mă cheamă. Să vă spun. 
Eu sunt Ahmed Khan. Şi vreau să-l văd şi eu pe nemernicul 
care ridică mâna asupra băiatului ăsta, spuse el. 

Se aşternură câteva clipe de linişte, înainte ca şeful 
bandiţilor să grăiască iar. 

— Aha, avem deci încă un musulman cu noi. Prea bine, o 
să arzi şi mătăluţă de viu, odată cu băiatul. 

Bărbatul rămase imperturbabil. 

— Înainte să-mi daţi foc, ia uitaţi-vă puţin aici. 

Scosese ditamai revolverul. Îl îndreptă spre bandiți. Să fii 
văzut ce mutre au făcut huliganii ăia. Le ieşiseră ochii din 
cap. Au abandonat săbiile şi tridentele în autobuz şi au luat- 
o la sănătoasa, ca să scape cu viaţă. Eram salvat. Mi se 
umpluseră ochii de lacrimi de recunoştinţă. 

Bărbatul m-a văzut plângând şi m-a întrebat: 

— Cum te cheamă? 

— Salim. Salim Ilyasi, am răspuns eu, încă bocind. 

— 'Tu nu ştii să minţi? a întrebat el. Ei bine, află că eutîi 
preţuiesc pe cei care adevăr grăiesc, chiar şi atunci când e 
o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Mi-a spus că are o firmă de import-export şi că locuieşte 
singur într-o casă mare din localitatea Byculla. Că ar avea 
nevoie de cineva care să-i gătească, să-i facă curat şi să-i 
deretice prin casă atunci când e plecat cu treburi. M-am 
întrebat de ce un om de afaceri ca el umblă cu pistolul în 
autobuz. Dar cum mi-a promis dublu faţă de cât câştigam 
ducând gustările, am acceptat pe loc să devin omul lui bun 
la toate. 


Ahmed avea un apartament mare, spaţios, cu trei 
dormitoare, o bucătărie suficient de încăpătoare şi un salon 
în care trona un televizor cu o diagonală de 90 cm. Am 
gătit, am făcut curat, am şters praful, dar n-am uitat că 
vreau să mă fac actor. Într-un fel, mi-a prins bine să 
muncesc pentru Ahmed, pentru că era mai tot timpul plecat 
de acasă peste zi şi uneori chiar şi o săptămână sau două. 
În acest răstimp puteam să fac o tură, două pe la studio. Mi- 
am developat rola de film şi am obţinut nişte poze pe cinste, 
la dimensiunea solicitată. I le-am dat teanc lui Mukesh 
Rawal, care i le-a arătat lui Pappu Master, cel care furniza 
tineri artişti. Îţi vine a crede sau nu, după numai trei luni 
am primit prima ofertă cinematografică. 

— Serios! am exclamat eu. Ce rol ai căpătat şi în ce film? 

— Am fost elev în filmul Bad Boys, al lui Abbas Rizvi, cu 
Sunil Mehra în rolul principal. 

— Păi, hai să-l vedem chiar acum. De-abia aştept să te 
urmăresc pe ecran şi să-ţi ascult dialogurile. 

— Păi... doar că... ezită Salim. Se uită în jos spre pantofi. 

— Vezi tu, rolul meu a fost tăiat în ultimul moment. Pe 
ecran nu mă vezi decât vreo trei secunde. Cum stau într-o 
bancă, într-o clasă, cu alţi treizeci de elevi dintr-un colegiu. 
Singurul dialog din scena respectivă este între eroul Sunil 
şi profesoară. 

— Cum? am strigat eu, dezamăgit. Doar trei secunde?! 
Ce rol mai e şi ăsta? 

— Tinerii artişti nu primesc decât asemenea roluri. Nu 
suntem protagonişti. Abia de intrăm în cadru. Ţii minte 
scenele alea cu petreceri somptuoase din filme? Tinerii 
artişti sunt figuranţii care stau pe acolo şi îşi sorb băuturile, 
în vreme ce eroul şi eroina valsează pe ringul de dans. Noi 
suntem trecătorii de pe stradă, când eroul urmăreşte 
personajul negativ. Noi suntem cei care aplaudă în 
discotecă, atunci când eroul şi eroina câştigă un concurs de 
dans. Dar nu m-a deranjat să lucrez ca tânăr artist. Mi-am 
împlinit visul să mă văd pe platou. Şi astfel am putut să-l 


cunosc pe producător. Pe Abbas Rizvi. I-a plăcut cum arăt şi 
mi-a promis să-mi dea un rol de mai mare întindere în 
următorul său film. 

În următoarele şase luni am descoperit multe lucruri 
despre Ahmed. Per total, era un tip ciudat. Doar două 
lucruri îl preocupau în viaţă: să mănânce numai lucruri 
bune şi să se uite la televizor. La IV urmărea doar două 
chestii - meciurile de crichet şi emisiunea Mumbai Crime 
Watch. Era nebun după crichet. De câte ori era vreun meci 
cu sau fără participarea Indiei, el trebuia neapărat să-l 
vadă. Era în stare să se trezească la trei dimineaţa, dacă 
partida se juca în Indiile de Vest, şi la miezul nopţii dacă 
transmisiunea se făcea din Australia. Se uita chiar şi la 
meciurile dintre echipele de începători precum cea din 
Kenya sau Canada. 

Ţinea un jurnal în care nota toate statisticile la crichet. 
Ştia pe dinafară cam care era media de performanţă a 
fiecărui jucător important, de câte ori aruncase câte unul, 
de câte ori prinsese un altul, de câte ori fusese scos din joc 
vreun portar. Ar fi putut să-ţi spună cele mai mari sau cele 
mai mici scoruri dintr-un meci, câte puncte la rând a 
marcat careva, care a fost victoria cea mai lejeră şi care cea 
mai strânsă. 

Aduna, însă, toate aceste informaţii cu un scop precis. Ca 
să parieze pe meciurile de crichet. Am aflat asta în timpul 
partidei dintre India şi Anglia. Ahmed urmărea meciul la 
televizor şi tot încerca să sune pe cineva pe mobil. L-am 
întrebat: 

— Ce faci, Ahmed bhai'8:? 

— Încerc să joc satta, mi-a răspuns el. 

— Satta? Ce înseamnă asta? 

— Aşa se mai numeşte pariatul ilegal. Satta e organizată 
de mafia lumii interlope din Mumbai şi există o cifră de 
afaceri zilnică de milioane de rupii. Se pariază milioane pe 
fiecare meci de crichet, mii pe fiecare minge. lar eu sunt 
unul dintre cei mai mari pariori. Casa asta pe care o vezi, 


televizorul foarte scump, microundele din bucătărie, aerul 
condiţionat din dormitor, toate sunt numai datorită 
câştigurilor mele din satta. Acum trei ani, am dat marea 
lovitură în timpul meciului India-Australia. Mai ţii minte 
celebra partidă de la Eden Gardens? Când scorul era 
pentru India 232 la 4, a început declinul. Pariurile erau o 
mie la unu împotriva Indiei. Eu am pariat pe Laxman. Şi 
uite aşa India şi cu mine am câştigat un milion de rupii. 

— Un milion? m-am holbat eu. 

— Da. Astăzi pariez doar zece mii pe India. Am încercat 
să-l întreb pe agentul meu de pariuri care ar fi şansele, dar 
telefonul lui e mereu ocupat. 

A pocnit clapeta mobilului de vreo două ori, s-a uitat 
nerăbdător la ceas şi a mai format încă o dată numărul. De 
data asta a reuşit să vorbească. 

— Salut, Sharad bhai! La telefon AK. Cod 3563. Care e 
rata meciului? 

Am auzit la celălalt capăt al firului vocea agentului de 
pariuri, într-o mare de gălăgie: „India are deja un avans de 
175 de puncte în faţa Angliei. Odată ce va trece de 250, 
toate şansele vor fi în favoarea Indiei. Până ce nu se ajunge 
la 250, şansele rămân jumi-juma. Dar, odată ce se trece de 
250, se va ajunge la o rată de trei la unu în favoarea Indiei.” 

— Şi care ar fi şansele să câştige Anglia? întrebă Ahmed. 

— Ai înnebunit? i-a răspuns agentul de pariuri. Anglia n- 
are nicio şansă să câştige. Poate doar să iasă meci egal. 
Rata pariurilor este de opt la unu. Vrei să pariezi? 

— Da. Cu zece mii că India pierde, spuse Ahmed. 

Am rămas uluit când l-am auzit pe Ahmed, pentru că 
India conducea net. Dar în mod sigur Ahmed ştia mai multe 
decât agentul de pariuri, pentru că la sfârşitul partidei 
Anglia a câştigat, steagurile englezeşti au fluturat pe 
terenul de crichet, iar Ahmed a izbit cu pumnii în aer, 
triumfător. 

— Da! Da! Da! 

Şi l-a sunat din nou pe agentul de pariuri. 


— Sharad bhai, ai văzut că am avut dreptate? Ia spune 
repede, cât am câştigat? Optzeci de mii? Ha! Nu-i rău 
deloc, pentru doar câteva ore de muncă. 

Ahmed a ieşit şi a cumpărat o sticlă cu un lichid care 
făcea spumă; şi am băut prima gură de şampanie din viaţa 
mea. 

— Cel de-al doilea lucru care îl preocupa în viaţă pe 
Ahmed, continuă Salim povestea, era, cum ţi-am spus, să se 
uite la emisiunea Mumbai Crime Watch. Ai văzut vreun 
episod? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, la Delhi nu s-a dat la televizor. 

— E o emisiune foarte plicticoasă. Parcă ar fi un buletin 
de ştiri, doar că nu afli despre inundaţii şi răzmeriţe, 
războaie şi politică. Ci doar despre delicte extrem de 
violente. Cine a fost ucis, cine a fost violat, ce bancă a mai 
fost jefuită, cine a evadat din puşcărie şi alte chestii dintr- 
astea. Ahmed nu făcea decât să stea la televizor, cu o 
farfurie de seekh kebab în faţă, şi să râdă cu gura până la 
urechi ori de câte ori se dădea buletinul de la Mumbai 
Crime Watch. Dintr-un motiv sau altul, i se părea foarte 
amuzant. 

Din când în când, Ahmed primea prin poştă câte un plic 
mare galben. Primisem instrucţiuni foarte stricte să nu mă 
ating de această corespondenţă. S-o las pe masa din 
sufragerie, pentru el. Într-o după-amiază, un băiat a livrat 
un asemenea plic galben, tocmai când luam eu ceaiul. Din 
greşeală, am mişcat cana şi s-a vărsat ceai peste plic; am 
intrat în panică. Dacă vede Ahmed că am distrus pachetul, 
mi-am zis, am dat de belea. Conţinea probabil nişte acte 
comerciale de mare preţ, pe care mai mult ca sigur că le- 
am distrus, şi asta o să-l înfurie, mi-am mai zis. Aşa încât m- 
am apucat de am deschis uşurel partea lipită a plicului. Mi- 
am strecurat degetele şi am scos de acolo actele şi... am 
fluierat de uimire. 

— De ce? Ce era? 


— Nu mare lucru, tocmai asta e. Plicul conţinea doar o 
fotografie lucioasă douăzeci pe cincisprezece, color, cu 
chipul unui bărbat şi nişte date bătute cu grijă la maşină, pe 
care până şi eu am fost în stare să le citesc. Scria aşa: 


Numele: Vithalbhai Ghorpade. 
Vârsta: 56 
Adresa: 73-4 Marve Road, Malad. 


Asta era tot. 

Am presupus că erau nişte date despre un om de afaceri 
cu care lucra Ahmed şi n-am dat prea multă importanţă. Am 
resigilat plicul şi l-am pus pe masa din sufragerie. Seara a 
venit Ahmed acasă şi a deschis plicul. Curând după aceea, a 
primit un telefon. 

— Da, am primit pachetul, este tot ceea ce a spusel. 

După vreo două săptămâni, Ahmed stătea în faţa 
televizorului şi se uita la Mumbai Crime Watch. Eu tăiam 
legume, dar îl auzeam pe prezentator. 

— ...Un nou incident sinistru în Malad. Poliţia caută 
indicii referitoare la uciderea unui important om de afaceri 
pe nume Vithalbhai Ghorpade, care a fost găsit omorât în 
casa lui din Marve Road. 

Parcă mai auzisem numele ăsta. Am ridicat ochii şi m-am 
uitat la televizor şi aproape că era să-mi tai degetul. Pentru 
că pe ecran apăruse o fotografie, aceeaşi fotografie pe care 
o văzusem în plicul cel galben. Prezentatorul a continuat. 

— Domnul Ghorpade avea 56 de ani şi a fost împuşcat de 
la mică distanţă, în vreme ce se afla singur în casa lui. În 
urma sa au rămas soţia lui şi un fiu. Conform poliţiei din 
Malad, se pare că jaful a fost principalul motiv al crimei, 
având în vedere că întreaga casă a fost răvăşită şi au 
dispărut multe obiecte de preţ. 

Am observat că Ahmed a început să râdă când a auzit 
asta. M-am mirat iar. De ce să râdă când i-a murit un 
partener de afaceri? 


O lună mai târziu, a apărut alt plic galben. Ahmed era iar 
plecat şi n-am rezistat ispitei să mă uit să văd şi eu ce era 
acolo. L-am deschis la aburi, ca să nu rămână urme. Am 
ridicat clapa plicului şi iar am scos o poză lucioasă. În ea 
era un tânăr cu o mustață deasă şi o cicatrice mare care 
pornea de la ochiul său stâng şi ajungea până la baza 
nasului. Pe hârtiuţa bătută la maşină scria: 


Numele: Jameel Kidwai. 
Vârsta: 28 
Adresa: 35 Apartamentele Shilajit, Colaba. 


Am reţinut numele şi am pus poza la loc. În seara aceea, 
Ahmed a venit acasă şi s-a uitat în plic. A primit un telefon, 
ca şi mai înainte, şi a confirmat primirea pachetului. Exact 
după o săptămână, am auzit ştirea la Crime Watch. Şi 
anume că un tânăr avocat, pe nume Jameel Kidwai, a fost 
împuşcat în timp ce cobora din maşina lui, lângă reşedinţa 
sa din Apartamentele Shilajit. Prezentatorul a adăugat: 

— Poliţia suspectează o bandă, având în vedere că 
domnul Kidwai a reprezentat mai mulţi doni mafioţi în 
diverse procese. A început o anchetă, dar nu există 
deocamdată niciun fel de indicii. 

La auzul acestor cuvinte, Ahmed stătea acolo cu un pahar 
de whisky în nas şi râdea în hohote. 

Începusem să mă îngrijorez serios. De ce primea Ahmed 
prin poştă pozele unora care curând după aceea dădeau 
colţul? Pentru mine rămânea un mare mister. Când a venit 
următorul plic, peste vreo trei săptămâni, nu numai că m- 
am uitat la poza individului care era unul în vârstă, dar i-am 
notat şi adresa. Era o casă din Premier Road din Kurla. A 
doua zi, l-am urmărit pe Ahmed. A luat trenul local până în 
Kurla, apoi a mers pe jos până în Premier Road. N-a intrat 
în casă. A trecut doar pe lângă ea de vreo trei sau patru ori, 
ca şi cum ar fi verificat ceva. Două săptămâni mai târziu, 


Crime Watch anunţa că acelaşi bărbat în vârstă a fost găsit 
ucis în casa lui din Premier Road, din Kurla. 

Nu sunt prost. În clipa aia, am pus toate cap la cap şi am 
ştiut că Ahmed l-a omorât pe bietul om şi că locuiesc în casa 
unui ucigaş cu simbrie. Dar nu ştiam ce să fac. Ahmed îmi 
salvase viaţa cândva. Nici prin cap nu-mi trecea să-l torn la 
poliţie. Între timp, Abbas Rizvi m-a sunat şi mi-a făcut o 
propunere fermă pentru un rol secundar în următorul lui 
film. Când am auzit asta, am dat fuga la altarul lui Haji Ali. 
Mi-am lipit fruntea de pânza care îi acoperă mormântul şi 
m-am rugat să-i dea viaţă lungă lui Rizvi. 

În următoarele două luni am dus o foarte complicată 
viaţă dublă. Ahmed era un ucigaş cu simbrie care trecea 
drept om de afaceri, iar eu eram un actor care mă dădeam 
drept servitor. Ahmed avea permis pentru crimă, dar ştiam 
că într-o bună zi va fi şi el omorât. Speram doar să nu fiu 
prins şi eu la mijloc în toată povestea asta. Şi apoi, deodată 
totul s-a năruit. 

— Cum adică s-a năruit? Ce s-a întâmplat? 

— Acum patru luni - pe douăzeci februarie mai precis, 
îmi amintesc ziua foarte bine, pentru că India juca ultima 
partidă cu Australia în campionat şi Ahmed tocmai pariase. 
Paria pe orice: nu numai pe ce echipă va câştiga, dar şi pe 
care portar va cădea primul, care va nimeri primul la 
poartă, cine va câştiga în prima fază, dacă va ploua în 
timpul meciului... Uneori paria practic pe toate mingile de 
meci. Indiferent că ar fi fost de patru, şase sau una de-un 
singur punct. În acea dimineaţă, Ahmed tocmai discutase cu 
agentul de pariuri. 

— Sharad bhai, Cod 3563 la telefon. Cum crezi că o să 
meargă aruncările? leri a fost cam slab. Crezi că o să fie 
ceva mai multă mişcare azi? Buletinul meteo e favorabil, 
dar oare s-ar putea să plouă ceva mai târziu? 

Şi-apoi a pariat. 

— Pune banii pe Sachin Malvankar. Mai ales că astăzi 
face a treizeci şi şaptea serie de o sută de puncte. Care e 


rata pariurilor? 

Agentul îi răspunse: 

— E deja la al şaptezeci şi optulea punct. Toată lumea 
crede că merge la sigur şi va face o sută, aşa încât pariul nu 
e prea promiţător. Maximum ai putea obţine un 
treisprezece la zece. 

— OK, spuse Ahmed. Înscrie-mă cu zece miare. Ca să am 
măcar un câştig de trei miare. 

Întreaga după-amiază, Ahmed rămase în faţa 
televizorului şi se uită cum joacă Malvankar, ovaţionând 
fiecare rundă prin fluierături prelungi. În vreme ce 
Malvankar se apropia de cele o sută de puncte, Ahmed se 
aprindea tot mai tare. Când Malvankar a ajuns pe la 
nouăzeci şi ceva, Ahmed era deja un pachet de nervi. Îşi 
rodea unghiile, rugându-se înainte de fiecare minge, 
crispându-se ori de câte ori Malvankar rata. Malvankar, 
însă, a jucat cu obişnuita lui măiestrie. Pe la nouăzeci şi unu 
a trecut direct la nouăzeci şi cinci, printr-o magnifică 
lovitură de patru puncte. A atins apoi nouăzeci şi şase. Încă 
un punct. Nouăzeci şi şapte. După care Gillespie a tras o 
minge scurtă, pe care Malvankar a salvat-o la limită. 
Hayden a alergat după ea, încercând s-o oprească. Să nu 
treacă dincolo de marginea permisă. Malvankar şi 
partenerul său, Ajay Mishra, alergau rapid între porţi. Au 
câştigat prima rundă. Nouăzeci şi opt. A mai alergat una 
completă. Nouăzeci şi nouă. Hayden a prins mingea din nou 
la limită şi a aruncat-o printr-un looping, dar nu lui Adam 
Gilchrist, portarul, ci altcuiva. Malvankar văzu aruncarea şi 
strigă cât îl ţineau puterile „Nuuuuu!” spre Mishra, care se 
îndrepta spre el din a treia zonă. Numai că boul de Mishra 
şi-a continuat ideea să prindă mingea lui Malvankar. 
Disperat, Malvankar a fost obligat să termine şi a treia 
rundă. Era cât pe-aci să reuşească până la capăt, când 
mingea de la Hayden a aterizat direct în afara terenului de 
joc. Malvankar a fost prins la cincisprezece centimetri 


dincolo de limită, şi arbitrul a considerat lovitura nulă. S-a 
rămas la nouăzeci şi nouă. 

Îţi poţi imagina cum arăta Ahmed. Pariase pe cea de-a 
treizeci şi şaptea sută de puncte a lui Malvankar şi acum 
pierduse, din pricina unui singur amărât de punct. l-a 
blestemat pe Gillespie, pe Hayden şi mai ales pe Mishra. 

— Îmi vine să-l omor pe nenorocitul ăsta, a mormăit el, 
ţâşnind din casă. 

Probabil că s-a dus la vreun bar şi şi-a înecat amarul. 

În aceeaşi după-amiază, a mai venit un plic galben. M-am 
temut că s-ar putea să conţină poza vreunui jucător de 
crichet indian. Dar când am văzut ce era înăuntru, era să 
Mor. 

— De ce? Ce era înăuntru? Spune-mi repede. 

— În plic era o fotografie lucioasă, douăzeci pe 
cincisprezece, a lui Abbas Rizvi, producătorul meu. Şi o 
bucăţică de hârtie pe care era trecută adresa sa. Ştiam că 
va fi următoarea victimă a lui Ahmed şi că, odată cu 
moartea lui, se va destrăma şi visul meu de a deveni actor. 
Trebuia să-l avertizez pe Rizvi. Dar dacă afla Ahmed, n-ar fi 
avut nicio jenă să mă omoare şi pe mine. La urma urmelor, 
era ucigaş cu simbrie, cu permis pentru crimă. 

— Şi ce-ai făcut? am întrebat eu, nemaiputând să respir 
de emoție. 

— Am făcut ce trebuia să fac. M-am dus imediat la Rizvi şi 
i-am spus că s-a pus un preţ pe capul lui. Nu m-a crezut, aşa 
că i-am arătat poza şi adresa care veniseră prin curier. 
Odată ce a văzut fotografia în mâna mea, s-a risipit orice fel 
de îndoială. Mi-a spus că va fugi în Dubai şi o să încerce să 
se facă nevăzut vreun an sau doi. Mi-era acum profund 
îndatorat. Mi-a promis că la întoarcerea lui mă va face erou 
în următorul lui film şi între timp va lăsa vorbă să fiu 
pregătit. De aceea îmi finanţează cursul de actorie, iar eu 
număr zilele până când voi face optsprezece ani. 

— Dumnezeule, ce poveste, Salim, am spus eu răsuflând 
adânc. Dar, ducându-i plicul lui Rizvi, nu te-ai expus? N- 


avea, oare, Ahmed să primească un telefon în seara aceea şi 
să afle că a dispărut plicul? 

— Nu, nu m-am expus, pentru că Ahmed a primit 
pachetul. Era pe masa din sufragerie când s-a întors în 
seara aceea. 

— Bine, dar... atunci înseamnă că Ahmed l-ar fi putut 
omori pe Rizvi. 

— Nu, pentru că în pachet era deja altă poză şi altă 
adresă, pe care o bătusem la maşină la un birou din 
apropiere. 

— Genial. Ai dat o adresă inventată. Dar de unde ai găsit 
o poză falsă? 

— N-aveam cum, aşa că nici n-am făcut-o. l-am dat lui 
Ahmed o poză adevărată şi o adresă adevărată. lar el chiar 
s-a dus şi a săvârşit crima. Dar, până să descopere elcă a 
ucis pe altcineva, i-am spus că trebuie să plec urgent în 
Bihar şi că nu mai pot lucra la el. M-am ascuns pe ici, pe 
colo, şi o vreme n-am mai dat prin Byculla; nici măcar la 
altarul lui Haji Ali nu m-am mai dus, pentru că e pe 
aproape. Săptămâna trecută am văzut ediţia din Crime 
Watch în care spuneau că poliţia a împuşcat un ucigaş cu 
simbrie de temut pe nume Ahmed Khan, într-un schimb de 
focuri, lângă gara Churchgate. Şi aşa se face că azi am 
venit la Haji Ali, să-i mulţumesc lui Allah, şi de cine dau 
acolo? De vechiul meu tovarăş, Mohammad. 

— Da, uluitoare coincidenţă. Dar tot nu mă dumiresc. A 
cui poză şi adresă i le-ai dat lui Ahmed? 

— Păi poza singurei persoane din lume care merita din 
plin onoarea. O poză lucioasă, douăzeci pe cincisprezece, cu 
domnul Babu Pillai, alias Maman, şi adresa lui!!! 


Smita bate din palme. 

— Minunat. Ştiam eu că eşti deştept, dar habar n-aveam 
că şi Salim este un geniu. A făcut rost de un permis pentru 
crimă printr-un intermediar. Şi a ales ţinta perfectă. Şi 


după aceea, ce s-a întâmplat? I-ai spus lui Salim că ai să 
participi la concurs? 

— Nu, nu i-am dezvăluit de ce venisem la Mumbai. l-am 
spus doar că sunt servitor la Delhi şi am venit să vizitez 
oraşul vreo câteva zile. 

— Deci Salim habar n-avea că o să apari la VSFM? 

— Nu. Vroiam să-i dau de ştire, dar până să apuc s-o fac, 
m-a arestat poliţia. 

— Am priceput. Mă rog, acum hai să vedem cum te-a 
ajutat la emisiune această întâlnire întâmplătoare cu Salim. 


În studio, luminile se sting din nou, treptat. 

Prem Kumar vorbeşte spre camera de luat vederi. 

— “Trecem acum la întrebarea numărul nouă, pentru un 
milion de rupii. 

Se întoarce spre mine. 

— Eşti pregătit? 

— Pregătit, răspund eu. 

— OK. Iată întrebarea numărul nouă. Aceasta este din 
sport. Spune-mi, domnule Thomas, ce sport practici? 

— Niciunul. 

— Niciunul? Dar cum de eşti aşa în formă? Uită-te la 
mine, ce lipsă de tonus, deşi merg la sală în fiecare 
dimineaţă. 

— Când lucrezi ca ospătar şi faci zilnic o navetă de 
treizeci de kilometri, n-ai cum să nu fi în formă, am răspuns 
eu. 

Publicul râde pe înfundate. Prem Kumar se încruntă 
fioros. 

— OK. Iată întrebarea numărul nouă. Din lumea 
crichetului. De câte ori a marcat o sută de puncte cel mai 
mare jucător al Indiei, Sachin Malvankar? Ai de ales între 
A) 34, B) 35, C) 36 sau D) 37? 

Începe muzica. 

— Pot să pun o întrebare? 

— Desigur. 


— India a mai jucat cu vreo altă ţară de la campionatul cu 
Australia? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Atunci ştiu răspunsul. „C”. 36. 

— Răspuns final? Nu uita că de acest răspuns depinde 
milionul tău de rupii. 

— Da, este „C”. 36. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută sigur de asta? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie. 

— Categoric, sută la sută corect! Sachin Malvankar a 
reuşit, într-adevăr, de 36 de ori să marcheze o sută de 
puncte. Tocmai ai câştigat un milion de rupii! Doamnelor şi 
domnilor, şi acum vom lua o scurtă pauză publicitară. 

— Stop filmare! spun şi eu. 


10.000.000 
DE RUPII 


REGINA TRAGEDIEI 


O dramă de familie cu o oarecare doză de umor şi 
acţiune, care eventual se termină tragic. În termeni 
cinematografici aşa aş descrie perioada petrecută cu 
Neelima Kumari. Era actriţă. Am lucrat trei ani în 
apartamentul ei din Juhu Vile Parle. 

Totul a început în aceeaşi seară în care Salim şi cu mine 
am scăpat din ghearele lui Maman şi ale bandei sale. Am 
luat trenul local şi am aterizat în Juhu. Ne-am dus la 
apartamentul Neelimei Kumari, am sunat şi am aşteptat. 

După o lungă pauză, s-a deschis uşa. 

— Da? 

O doamnă se afla în faţa noastră. Radhey, băiatul schilod, 
avusese dreptate. E o femeie înaltă şi frumoasă, o 
adevărată eroină, doar că mai în vârstă. Salim îi cade la 
picioare. 

— Arrey, 

Ea face repede un pas înapoi. 

— Cine mai sunteţi şi voi? Şi ce căutaţi aici la ora asta? 

— Suntem prietenii lui Radhey, am răspuns eu. Ne-a spus 
că aveţi nevoie de un servitor. Am venit să vă oferim 
serviciile noastre. Ştim că sunteţi o doamnă foarte 
cumsecade, iar noi avem nevoie disperată de mâncare şi de 
adăpost şi vă promitem că o să facem tot ce ne cereţi. 


— Într-adevăr, am nevoie de un servitor, dar nu pot să iau 
pe cineva atât de mic. 

— Doamnă, suntem noi mici doar aşa la prima vedere, da' 
să ştiţi că muncim cât patru bărbaţi. Eu ştiu şi englezeşte. 
Puneţi-ne la încercare. 

— N-am nevoie de doi servitori. Nu am loc decât pentru 
unul. 

Salim şi cu mine ne-am uitat unul spre celălalt. 

— Alegeţi atunci pe unul dintre noi, am spus eu. 

— Cum te cheamă? l-a întrebat ea pe Salim. 

— Salim. 

— Şi eşti musulman, nu-i aşa? 

Salim dădu din cap. 

— Uite ce e, îmi pare foarte rău, dar bătrâna mea mamă, 
care locuieşte cu mine, nu poate mânca nimic atins de mâna 
unui musulmani€”:. Eu nu cred în prostia asta cu spurcatul 
la simpla atingere, dar ce să fac? zise ea, ridicând din 
umeri. 

Salim se uită foarte mâhnit la ea. Apoi femeia se întoarse 
spre mine. 

— Şi pe tine cum te cheamă? 

— Rama, i-am spus eu repede. 

Aşa încât am căpătat doar eu slujba. Dar abia după aceea 
am aflat că viaţa cu o vedetă de cinema nu e chiar atât de 
strălucitoare pe cât pare de la distanţă. Când le descoperi 
obrazul fără fard, îţi dai seama că actrițele sunt la fel ca noi 
toţi, că au aceleaşi nelinişti şi nesiguranţe. Singura 
diferenţă este că pe noi ne preocupă banii. Sau mai precis 
lipsa lor. lar pe ele celebritatea. Sau lipsa ei. 

Viaţa lor se petrece într-un soi de acvariu. Întâi urăsc 
ceea ce se întâmplă. Când însă văd că sunt tot mai adulate, 
începe să le placă viaţa asta. lar când oamenii nu le mai dau 
atenţie, pur şi simplu se chircesc şi mor. 

Apartamentul Neelimei Kumari este spaţios şi modern. 
Mobilat cu gust, cu covoare scumpe şi tablouri. Are cinci 
dormitoare. Cel principal are baia lui, care este numai a 


Neelimei, iar mama ei are următorul dormitor ca mărime. 
Din câte ştiu, Neelima nu mai are alte rude. 

Dormitorul Neelimei este cea mai frumoasă cameră din 
apartament. Are un pat enorm în mijloc, cu aşternuturi din 
catifea. Pereţii sunt acoperiţi cu vitralii în care îţi poţi vedea 
imaginea în mii de bucățele minuscule. Există o toaletă 
plină cu parfumuri şi tot felul de sticluţe şi flacoane. Lângă 
ea este un televizor Sony cu diagonala de 72 cm, un video şi 
cel mai nou tip de DVD. Din tavan atârnă un candelabru 
dintre cele mai costisitoare. Aerul condiţionat este dintre 
cele care nu fac zgomot, dar păstrează o răcoare minunată 
în încăpere. Pe pereţi sunt rafturi din sticlă pline de trofee 
şi premii de tot felul. Mai există un dulap de sticlă în care 
sunt o grămadă de reviste de cinema. Ioate sunt cu 
Neelima Kumari pe copertă. Când mă uit la toate astea, mă 
simt privilegiat că lucrez în casa ei. Probabil că la vremea sa 
a fost cea mai celebră actriţă din India. 

Mama Neelimei e o pacoste. Deşi are aproape optzeci de 
ani, are energie ca la patruzeci. E mereu pe urmele mele. 
Eu sunt singurul servitor permanent din casă. Mai există o 
brahmancă!t: din Maharashtra, care vine seara să 
gătească şi să spele apoi vasele, şi o fată în casă care vine 
din când în când să spele rufele murdare. Eu fac toate 
celelalte. Şterg praful şi mă ocup de curăţenie, calc hainele 
şi pregătesc ceaiul de seară. Fac cumpărături, iau laptele şi 
plătesc toate chitanţele. Dar mama Neelimei nu e niciodată 
mulţumită. Deşi mă adresez ei cu tot respectul, cu Maaji':.. 

— Rama, nu mi-ai adus laptele, spune ea. Rama, nu mi-ai 
călcat aşternuturile... Rama, n-ai şters praful cum trebuie în 
camera asta... Rama, iar pierzi vremea. Rama, nu mi-ai 
încălzit ceaiul. Uneori mă enervează atât de tare cicălelile 
ei permanente, încât îmi vine să o leg la gură. 

Chiar dacă este mai capricioasă uneori, Neelima nu e 
niciodată aşa de exigentă. Vrea să devin un servitor 
permanent. Sunt destule dormitoare în apartament unde aş 
putea să stau, dar mama ei refuză ca „un mascul” să 


locuiască în casă. Aşa încât sunt izgonit într-un bordei din 
Ghatkopar, de unde fac naveta în fiecare zi până la 
apartamentul ei. Ea îmi plăteşte chiria pentru cămăruţă. 
Într-un fel îmi convine, pentru că aşa stau împreună cu 
Salim. 


Sunt la cumpărături cu Neelima. N-are maşină, aşa încât 
luăm un taxi. Nu-mi place să ies cu ea. Nu-şi cumpără decât 
produse cosmetice şi haine şi eu trebuie să car sacoşele 
grele. Nu merge niciodată la McDonald's sau la Pizza Hut şi 
absolut niciodată nu-mi cumpără nimic. 

Astăzi, ne aflăm la Cuff Parade, într-un magazin foarte 
costisitor, unde se vând sariuri. Se uită la câteva sute dintre 
ele, vreme de peste două ore, după care cumpără trei, pe 
cincizeci de mii de rupii, ceea ce valorează aproape cât 
salariul meu pe doi ani. Când ieşim din magazinul cu aer 
condiţionat, un grup de fete îmbrăcate în uniformă şcolară 
se apropie de ea. Par foarte tulburate. 

— Nu vă supăraţi, sunteţi Neelima Kumar, actriţa? 
întreabă una dintre ele. 

— Da, spune Neelima, încântată. 

— Vezi, ţipă una dintre fete câtre prietenele ei. [i-am 
spus eu că e Neelima. 

Se întoarce apoi din nou spre noi. 

— Neelimaji, suntem mari admiratoare ale tale. Să te 
vedem astfel e un vis împlinit. N-avem un carneţel pentru 
autografe, dar ne-ai putea da unul aici, în caiet? 

— Desigur. Cu plăcere, spuse Neelima, şi scoate un pix 
din geantă. 

Una dintre fete întinde caietele, tulburată la maximum. 
Neelima le întreabă pe fiecare cum le cheamă şi apoi 
consemnează, cu scrisul ei lăbărţat: „Lui Ritu, cu afecţiune, 
de la Neelima”, „Lui Indu, cu afecţiune, Neelima”, „Lui 
Malti, cu afecţiune, Neelima”, „Lui Roshni, cu afecţiune, 
Neelima”. Fetele citesc dedicaţiile şi chiuie încântate. 


Neelima străluceşte de fericire că este astfel adulată. E 
pentru prima dată când văd că o recunoaşte cineva şi mă 
minunez de impactul pe care l-a avut întâlnirea asupra ei. 
Deodată, mă priveşte îngrijorată; am transpirat groaznic 
din pricina căldurii şi pentru că târăsc după mine o imensă 
pungă cu cumpărături. 

— Rama, cred că deja ţi s-a făcut o foame de lup. Hai să 
mâncăm o îngheţată, propune ea. 

Chiui, simţindu-mă în al nouălea cer. 


Din când în când, Neelima mă învaţă arta de a face film. 
Îmi povesteşte despre diverse tehnici pe care le presupune 
industria cinematografică. 

— Lumea crede că filmul îl fac doar actorii şi regizorul. 
Habar n-au că există mii de oameni în culise fără al căror 
efort filmul nu s-ar putea face în veci. Numai după ce aceşti 
tehnicieni îşi fac treaba, regizorul poate pocni din degete şi 
le poate spune actorilor: „Lumina, camera, motor!”. 

Îmi povesteşte despre decoruri şi butaforie, despre 
lumini şi machiaj, despre cascadorii şi cei care pun 
reflectoarele. Apoi mă învaţă care sunt genurile. 

— Urăsc filmele care se fac în ziua de azi, în care toate se 
amestecă - tragedie, comedie, acţiune şi melodramă. Un 
film bun trebuie să respecte genul. Întotdeauna mi-am ales 
cu grijă filmele, după ce am simţit că înţeleg perfect 
povestea şi ce înseamnă ea pentru mine. N-ai să mă vezi 
niciodată cântând şi dansând, ca după două role personajul 
meu să moară subit. Nu, Rama dragă. Un personaj trebuie 
să fie consecvent. Aşa cum un mare pictor este recunoscut 
după stilul său unic, şi actorul este cunoscut după rolurile 
pe care le alege. După genul propriu. Un mare artist nu 
este unul care se adaptează unui gen, ci acela care-l 
defineşte. Ai văzut cronica la noul film Poveşti de suflet în 
Times of India? Cronicarul a scris că Pooja, actriţa, a fuşerit 
scena morţii. „Cât mi-aş fi dorit ca Neelima Kumari să fi 
jucat în filmul acesta, ca să respecte cum se cuvine 


personajul. Tinerele actriţe din ziua de azi ar trebui să 
înveţe meşteşugul actoriei de la figurile legendare precum 
Neelima.” Mi-a încălzit inima să citesc aşa ceva. Să fie dat 
de exemplu ca întrupare a unui gen de film este 
complimentul suprem pe care-l poate primi un actor. Am să 
pun în ramă cronica asta. 

— Şi care era stilul tău unic? Neelima zâmbi. 

— Ştiu că eşti prea tânăr să fi aflat că Neelimei Kumari i 
se mai spunea şi regina tragediei din India. Hai, să-ţi arăt 
ceva. 

Mă duce la ea în dormitor şi deschide un almirah din 
sticlă. Aproape că-mi ies ochii din cap, pentru că almirah-ul 
este plin ochi cu casete video. 

— Ştii că toate aceste casete sunt cu filme în care am 
avut câte un rol? 

— Serios? Şi câte casete sunt aici? 

— O sută paisprezece. Ăsta e numărul de filme în care am 
jucat de-a lungul carierei mele de douăzeci de ani. 

Îmi arată spre primul rând. 

— Acestea sunt filmele mele de început. Majoritatea sunt 
comedii de situaţie. Sunt convinsă că ştii ce înseamnă o 
comedie, nu-i aşa? 

Am dat foarte hotărât din cap. 

— Da, îmi plac cele cu Govinda. 

Neelima îmi arată următoarele două rânduri. 

— Astea sunt filmele din perioada de mijloc. Majoritatea, 
drame de familie. Dar am jucat şi în celebrul thriller Spune 
numele ucigașului şi într-un film de groază clasic: După 
treizeci de ani. 

În final, îmi arată ultimele patru rânduri. 

— Astea sunt toate tragedii. Vezi sutele de premii şi 
trofee pe care le-am primit de-a lungul anilor? Aproape 
toate sunt pentru filme din această categorie. Ăsta este 
preferatul meu. 

Bate cu degetul pe o casetă. Citesc eticheta. Mumtaz 
Mahal. 


— Ăsta este filmul în care joc rolul vieţii mele. Cel al soţiei 
împăratului Şah Jahan, Mumtaz Mahal. Am primit chiar şi 
Premiul Naţional pentru interpretarea mea. Vezi trofeul ăla 
din mijloc, l-am primit chiar din mâna preşedintelui Indiei. 

— Să înţeleg că este rolul cel mai mare pe care l-aţi jucat 
vreodată? 

— Fără îndoială, oftează Neelima, a fost un rol bun. Cu un 
potenţial emoţional puternic, dar simt că rolul vieţii mele 
de-abia de-acum încolo urmează să vină. 


Mama Neelimei nu se simte prea bine. Tuşeşte şi se vaită 
mereu. Cicălelile ei sunt de-a dreptul insuportabile. Mereu 
se plânge de starea ei de sănătate, n-o cruţă nici măcar pe 
Neelima, amintindu-i permanent ce obligaţii are faţă de cea 
care a adus-o pe această lume. Cred că Neelima deja a 
început să se cam plictisească de povestea asta. În afară de 
celelalte cumpărături, acum trebuie să-mi petrec mai mult 
de jumătate din zi cumpărând medicamente pentru Maaji şi 
să mă asigur că-şi ia la timp toate acele tablete, capsule şi 
picături. 

Este mare agitaţie în apartament. Pe Doordarshan, 
canalul TV naţional, se va da diseară un film al Neelimei, 
care se numeşte Ultima nevastă. E una dintre celebrele ei 
tragedii, şi vrea să ne uităm cu toţii la film, împreună cu ea, 
în salon. Se face ora opt seara, şi ne-am adunat în faţa 
televizorului. Bucătăreasa, fata în casă şi cu mine stăm pe 
covor; Maaji e tolănită pe canapea, lângă Neelima. Începe 
filmul. Nu e chiar genul meu. Este despre o familie săracă 
care trebuie să facă faţă la o grămadă de probleme. Toată 
lumea plânge şi se vaită. lar Maaji oftează şi ea de zor 
acolo, în spatele nostru. Filmul arată viaţa mult prea realist. 
Mi se pare caraghios să faci asemenea filme. Ce rost are să 
te uiţi la o peliculă când oricum poţi vedea acelaşi lucru şi în 
casa vecinului de peste drum? Neelima însă arată foarte 
tânără şi frumoasă în acest film şi joacă excelent. E o 
senzaţie foarte stranie să te uiţi la un film în care eroina stă 


în spatele tău. Mă întreb ce simte ea când se vede pe 
ecranul televizorului. Îşi aminteşte oare de băieţii care pun 
reflectoarele sau de cei care au machiat-o, de tehnicienii de 
la lumină, cei care înregistrează sunetul, toţi cei care 
lucrează pe platou? 

Neelima moare în film, după ce are un monolog extrem 
de emoţionant. Pelicula se termină de îndată ce ea moare. 
Ne ridicăm ca să ne dezmorţim picioarele. Atunci observ că 
Neelima plânge. 

— Doamnă, o întreb eu preocupat, ce s-a întâmplat? De 
ce plângeţi? 

— N-am nimic, Rama. M-am identificat cu personajul de 
pe ecran. Uite, vezi? Acum zâmbesc. 

— Cum puteţi dumneavoastră actorii, aci să râdeţi aci să 
plângeţi? 

— Asta este marca unui mare actor. Ştii de ce mi se 
spune mie Regina Tragediei? 

— De ce, doamnă? 

— Pentru că n-am folosit niciodată glicerina ca să mă fac 
că plâng în filmele mele. Pot să fac când vreau să mi se 
umple ochii de lacrimi. 

— Şi ce-i aşa grozav în asta? Nici eu n-am nevoie de 
glicerină ca să-mi curgă lacrimile, îi spun eu fetei în casă, 
atunci când Neelima nu mai e în preajmă ca să mă audă. 


Cu cât o văd mai des pe Neelima, cu atât încep să înţeleg 
mai bine de ce i se spune Regina Tragediei. Există ceva, o 
aură de melancolie care o înconjoară. Până şi în zâmbetul ei 
este un strop de tristeţe. Mă întreb cum era viaţa ei în 
trecut, de ce nu s-a măritat niciodată? Pare că nu are 
prieteni adevăraţi. Uneori pleacă de acasă şi se întoarce 
seara târziu. Mă întreb cu cine se întâlneşte. Mă îndoiesc că 
e vreun iubit sau vreun amant, pentru că nu se întoarce 
niciodată  radioasă. Revine întotdeauna absentă şi 
deprimată şi se duce direct la ea în dormitor. Acesta este un 
mister pe care tare mult mi-aş dori să-l desluşesc până la 


capăt. De asemenea, mă uimeşte obsesia ei pentru 
frumuseţe. Pentru frumuseţea fizică. Deşi arată foarte bine, 
petrece ore întregi fardându-se şi dichisindu-se în faţa 
oglinzii. Toaleta ei e plină de creme. Într-o zi, m-am apucat 
să citesc etichetele. Sunt creme antirid, anticelulită, loţiuni 
împotriva îmbătrânirii. Apoi sunt cremele care dau o 
strălucire profundă, precum şi din cele hidratante, tot 
împotriva îmbătrânirii, creme revitalizante de noapte ori 
geluri ca să rămână pielea netedă şi catifelată. Baia ei este 
plină de săpunuri care miros ciudat, de măşti de faţă şi de 
îndepărtare a impurităților, care se presupune că te fac să 
arăţi tânăr. Şi în dulăpiorul ei cu medicamente sunt la fel de 
multe pilule ca în cel al lui Maaji. Există hormoni de 
creştere şi creme pentru ca sânii să rămână tari, 
melatonină farmaceutică şi antioxidanți. Într-o bună zi, îi 
spun: 

— Doamnă, dacă nu vă supăraţi, la ce vă trebuie toate 
fardurile astea? Acum nu mai jucaţi. 

Mă priveşte în ochi. 

— Noi, cei care jucăm în filme, devenim foarte vanitoşi. 
Ne obişnuim atât de tare să ne vedem fardaţi încât nu mai 
avem curajul să ne uităm în oglindă şi să ne vedem chipul 
real. Ţine minte, un actor rămâne un actor pe viaţă. Filmele 
se termină, dar spectacolul trebuie să meargă mai departe. 

M-am întrebat dacă a spus asta sincer sau a reprodus 
nişte replici dintr-un film. 


Astăzi s-a întâmplat ceva adevărat minunat. Maaji a murit 
în somn. Avea optzeci şi unu de ani. 

Neelima a plâns puţin, după care a trecut la lucruri mai 
practice, la aranjamentele funerare. Ai zice că întreaga 
industrie cinematografică s-a mobilizat ca să vină să-i 
prezinte condoleanţe. S-a aşezat cu stoicism pe canapeaua 
din salon, îmbrăcată într-un sari alb! şi uşor fardată. Îi 
recunosc pe mulţi dintre cei care au venit. Sunt actori şi 
actriţe, regizori şi producători, cântăreţi şi compozitori. 


Salonul e plin de musafiri. Întind gâtul să văd mai bine 
vedetele celebre ale căror poze apar în Starburst vedete pe 
care le-am văzut doar pe marele ecran. Aş vrea să poată fi 
şi Salim cu mine. Dar ar fi dezamăgit. Oamenii ăştia nu 
strălucesc ca pe ecran. Nu sunt fardaţi şi nu poartă culorile 
ţipătoare din filme. Sunt înveşmântaţi în haine albe, fără 
pată, şi par toţi trişti şi sumbri. Chiar şi celebrii actori de 
comedie arată aşa. 

Nu ştiu ce simte de fapt Neelima la moartea mamei ei. 
Dar pentru mine plecarea lui Maaji de pe lumea asta a fost 
ca o uşurare binevenită după un film deprimant. 

La o lună după decesul lui Maaji, Neelima îmi cere să 
devin servitor intern. Ştie că Salim stă cu mine în mahala, 
aşa că vrea să continue să plătească şi chiria pentru camera 
lui. Mă mut la ea în apartament. Dar nu într-unul dintre 
cele patru dormitoare goale. Mi se dă cămăruţa unde se 
calcă hainele. 

Am observat că după moartea lui Maaji, Neelima a 
început să iasă mult mai des; uneori nu vine acasă peste 
noapte. Sunt convins că are pe cineva. Poate că în curând 
va fi şi o nuntă. 


M-am trezit din pricina unui zgomot ca un scârţâit care 
vine dinspre salon. De fapt nu e vorba propriu-zis de un 
zgomot, dar a fost suficient cât să mă trezească din somn. 
M-am frecat la ochi şi m-am uitat la ceasul de lângă mine. E 
două şi jumătate dimineaţa. Mă întreb ce poate face 
Neelima la ora asta prin apartament. Brusc îmi dau seama 
că amantul ei a venit probabil în vizită şi mă entuziasmez. 
În vârful picioarelor, ies din cameră şi mă îndrept spre 
salon. 

În încăpere este întuneric, dar ochii se obişnuiesc 
repede; neîndoios, se află un bărbat acolo. Nu pare un 
amant. Poartă o mască neagră pe cap şi nu i se văd decât 
ochii. În mâna stângă are un sac negru. În cea dreaptă, o 
lanternă pe care o îndreaptă spre video. Scoate repede 


cablurile, ia videoul şi îl bagă în sacul cel negru. Am înţeles 
acum că în orice caz nu e un amant. E un hoţ. Şiţip. Scotun 
țipăt ascuţit şi pătrunzător, care tulbură liniştea nopţii 
asemenea unui glonţ. Asta o trezeşte pe Neelima Kumari, 
care vine în goană în salon. Ţignalul meu asurzitor îl 
destabilizează pe hoţ, care aruncă sacul şi lanterna cât 
acolo şi îşi astupă urechile cu mâinile. De asemenea, sparge 
din neatenţie o figurină de sticlă care se afla deasupra 
dulapului cu televizorul. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Neelima, cu răsuflarea 
întretăiată. 

Aprinde lumina în salon. Vede hoţul şi scoate şi ea un 
țipăt. Între timp, hoţul aproape că a asurzit. A căzut în 
genunchi şi a început să ne roage să îl iertăm. 

— Vă implor doamnă, nu sunt hoţ. Am venit doar să vă 
văd casa. 

— Rama, adu-mi iute telefonul. Voi chema de îndată 
poliţia, îmi spune Neelima. 

I-am adus prompt telefonul fără fir. 

Hoţul şi-a scos masca. E un bărbat tinerel, cu barbişon. 

— Vă implor, doamna mea, nu sunaţi la poliţie, vă rog 
frumos. Nu sunt hoţ. Sunt student în ultimul an la St. 
Xavier. Sunt unul dintre cei mai mari admiratori ai 
dumneavoastră. Am venit în casa dumneavoastră doar ca să 
văd cum trăiţi. 

Simt că Neelima a început să se înduioşeze, de când a 
auzit partea cu admiratorul. 

— Nu-l ascultați, doamnă, o avertizez eu, tipul e un hoţ. 
Nu e niciun admirator. De ce credeţi că fura aparatul video, 
pentru că e fan? 

— Am să vă spun de ce, Neelimaji, veni el cu explicaţia. 
Am cumpărat casete cu toate filmele în care aţi jucat. Toate 
cele 114. Mă uit la cel puţin un film pe zi. Folosind însă într- 
atât videoul, mi s-a stricat. L-am dus la reparat, dar nu 
rezist să treacă o zi şi să nu văd un film de-al 
dumneavoastră. Şi atunci, mi-am zis să văd un film pe 


videoul dumneavoastră, ar fi o experienţă şi mai 
memorabilă. Vi l-aş fi adus înapoi când l-aş fi scos pe al meu 
de la reparat. Vă rog să mă credeţi, doamnă. Jur pe tatăl 
meu mort că nu mint. 

— Asta e o minciună gogonată, doamnă! strig eu. Eu zic 
să sunaţi la poliţie. 

— Nu, Rama, spune Neelima, stai să verific întâi dacă 
omul ăsta spune realmente adevărul. Dacă a văzut toate 
cele 114 filme ale mele, atunci va putea răspunde la câteva 
întrebări. Deci, domnule, ia spune dumneata, în ce film am 
jucat rolul unei fete de la ţară pe nume Chandni? 

— Cum aş putea să uit aşa ceva, Neelimaji! E unul dintre 
filmele mele preferate. În Întoarcerea în sat, nu-i aşa? 

— Întocmai. Dar asta a fost o întrebare prea uşoară. 
Spune-mi, pentru ce film am luat Filmfare Award, în 1982? 

— E şi mai simplu! Nu încape nicio îndoială, l-aţi luat 
pentru Noaptea cea întunecată. 

— Nemaipomenit, ai dreptate. Să vedem... În ce film am 
jucat cu Manoj Kumar? 

— În filmul ăla patriotic. Se numea Chemarea Națiunii. 

— Şi pe ăsta l-ai văzut? 

— V-am spus doar, Neelimaji, că sunt cel mai mare 
admirator în viaţă al dumneavoastră. Dar, spuneţi-mi, de ce 
aţi acceptat să jucaţi rolul ăla de doi bani în Iubire veşnică? 
Am considerat de la bun început că regizorul nu v-a folosit 
la justa valoare. 

— Uluitor... să mă întrebi aşa ceva... Şi eu consider că n- 
ar fi trebuit să accept rolul. Toate laudele pentru succesul 
filmului i-au revenit lui Sharmila, iar eu am făcut o afacere 
proastă. 

— Dar aţi fost fantastică în Plouă la Bombay, Monologul 
din templu, cel de după moartea tatălui dumneavoastră, e 
scena cea mai memorabilă din întreg filmul. Ar fi trebuit să 
luaţi Filmfare Award pentru el, dar vi l-au dat în schimb 
pentru Femeie. 


— Da. Dacă ar fi să aleg între Femeie şi Plouă la Bombay 
şi eu tot pe acesta din urmă l-aş alege. Recunosc că ştii 
multe despre filmele mele. Cum te numeşti? 

— Numele meu este Ranjeet Mistry. Am douăzeci şi patru 
de ani, şi dintotdeauna mi-am dorit să vă întreb despre 
Mumtaz Mahal, pe care îl consider cel mai mare film care s- 
a făcut vreodată. Scena cu naşterea copilului, în care muriţi 
şi Dileep Sahib, care îl interpretează pe împărat vă stă 
alături, şi îl rugaţi să vă facă o promisiune, şi apoi vă 
scoateţi brăţara de aur - pe care nu i-o daţi însă. De ce aţi 
făcut asta? 

— Este uluitor! Ai analizat în detaliu filmul. Am să-ţi dau 
răspunsul. Dar de ce stai pe jos? Vino aici, pe canapea. lar 
tu, Rama, ce-ai rămas cu telefonul în mână? Nu vezi că 
avem un musafir în casă? Du-te şi adu două ceşti cu ceai şi 
nişte biscuiţi. Deci, cum îţi spuneam, când s-a conceput 
Mumtaz Mahal... 

Până să mă întorc eu cu ceştile cu ceai, Neelima şi hoţul 
râd deja împreună şi îşi spun bancuri, ca doi vechi prieteni 
ce s-au regăsit după o lungă vreme. Dau din cap, uluit. Tipul 
ăsta a venit s-o jefuiască şi doar pentru că întâmplător a 
văzut o parte dintre filmele ei, îi mai dă şi ceai cu biscuiţi. 

Ceea ce a început ca un thriller s-a transformat într-o 
dramă sentimentală. 


Într-o seară mă strigă. 

— Rama, vreau ca mâine să te muţi înapoi în mahala. 
Doar o zi. Vreau puţină intimitate în casă. 

— Dar de ce, doamnă? 

— Nu pune întrebări, spuse ea, pe un ton iritat. Fă aşa 
cum ţi-am spus. 

Asemenea instrucţiuni mi-au fost date de trei ori în 
următoarele trei luni. Ştiam că atunci când plecam îşi 
aducea un amant în casă, şi nu vroia să ştiu eu. Următoarea 
dată când mi-a zis să rămân în Ghatkopar şi să mă întorc a 
doua zi, nu am ascultat-o întru totul. M-am dus peste 


noapte în Ghatkopar dar, în loc să mă întorc la şapte 
dimineaţa, am venit la cinci şi am bântuit prin faţa 
apartamentului. Evident că la ora şase s-a deschis uşa şi a 
ieşit un bărbat. Era înalt, cu un chip destul de decent, doar 
că ochii injectaţi şi părul ciufulit îi stricau aspectul. Era 
îmbrăcat în blugi şi cu o cămaşă albă. Avea un snop de bani 
în mâna stângă şi învârtea pe degete nişte chei de maşină. 
Şi-a aprins şi o ţigară. Mi se părea cunoscut, dar nu ştiam 
exact de unde să-l iau. Nici că mi-a aruncat vreo privire. M- 
am mai învârtit o vreme pe-afară şi am intrat în casă abia la 
ora şapte. 

Primul şoc a fost când am văzut în ce hal e salonul. Era 
plin de mucuri de ţigară şi scrum peste tot. În mijlocul 
mesei era un pahar răsturnat, împreună cu o sticlă de 
whisky. Alunele erau împrăştiate pe covor. Şi toată 
încăperea duhnea a alcool. 

Al doilea şoc a fost când am văzut-o pe Neelima Kumari. 
Avea urme de lovituri pe toată faţa şi un ochi vânăt. 

— Dumnezeule, doamnă, ce-aţi păţit? am strigat eu. 

— Nimic, Rama, am alunecat din pat şi m-am lovit. Nu te 
speria. 

Ştiam că minte. Tipul pe care-l văzusem ieşind din 
apartament era făptaşul. Şi ea, în schimb, i-a dat ţigări, 
whisky şi bani. Am suferit ca un câine şi m-a înfuriat gândul 
că sunt atât de incapabil s-o ocrotesc. 


Din acea zi, ceva s-a schimbat la Neelima. A devenit mai 
introvertită şi mai retrasă. Cred că s-a apucat de băutură, 
pentru că uneori îi mirosea respiraţia a whisky. 

Într-o dimineaţă, iar am găsit-o cu un ochi vânăt şi cu o 
urmă de arsură de ţigară pe braţ. N-am mai putut îndura. 

— Doamnă, sunt foarte mâhnit să vă văd în halul ăsta. 
Cine vă face una ca asta? am întrebat eu. 

Mi-ar fi putut răspunde „Nu-i treaba ta”, dar în dimineaţa 
aceea părea mai dispusă să facă mărturisiri. 


— Ştii, Rama, se spune că-i mai bine să iubeşti şi să suferi 
decât să nu fi iubit deloc. Mă întreb uneori dacă e chiar aşa. 
Şi eu iubesc şi am iubit. Nu ştiu dacă am pierdut iubirea, 
dar în mod sigur mă chinuiesc mult. Există un bărbat în 
viaţa mea. Uneori am impresia că mă iubeşte. Alteori cred 
că mă urăşte. Mă chinuieşte întruna, strop cu strop. 

— Şi atunci de ce nu-l părăsiţi? am strigat eu. 

— Nu-i chiar aşa de simplu. Există plăcere chiar şi în 
suferinţă. Un dulce extaz. Uneori mă întreb: dacă suferinţa 
poate fi atât de dulce, câtă plăcere ameţitoare poate aduce 
moartea? Când mă chinuieşte cu ţigările lui aprinse, nu-mi 
vine să ţip, ci să spun replicile celebre din filmul Femeie. 
Din scena morţii: „O, viaţă, cât de nestatornică poţi să fii! 
Marea mea iubire este moartea, care m-a însoţit 
întotdeauna, în toate drumurile mele. Vino, moarte dragă, 
ia-mă în braţele tale, şopteşte-mi la ureche dulcea şoaptă a 
tăcerii, şi poartă-mă în ţinutul iubirii veşnice.” 

— Dar ăla nu era decât un film, doamnă, am pledat eu. 

— Taci din gură. Ai uitat ce ţi-am spus eu cândva? Un 
actor rămâne actor toată viaţa. Nu uita că eu voi rămâne 
pentru totdeauna Regina Tragediei şi nu am ajuns regina 
tragediei doar pentru că am interpretat nişte replici ale 
unui scenarist. Am trăit viaţa personajelor mele. Ghalib'2+ 
n-a devenit un măreț poet tragic doar pentru că a scris 
nişte versuri într-o carte. Nu. Trebuie să simţi durerea, s-o 
trăieşti în viaţa de zi cu zi, înainte să devii o regină a 
tragediei. 

— Dacă aşa stau lucrurile, aş putea deveni şi eu regele 
tragediei într-o bună zi, nu-i aşa? am întrebat eu, cu 
privirea inocentă a celor doisprezece ani ai mei. 

Nu mi-a răspuns. 


Neelima îi dă interviu unei ziariste de la Starburst, în 
salon. Intru cu o tavă cu gulab jamun şi samosa. 

— Bine, Neelimaji, am discutat despre trecut, acum aş 
vrea să ştiu câte ceva şi despre prezent. De ce aţi renunţat 


la filme? 

Am privit atent cum ziarista îşi aranjează reportofonul. E 
destul de tânără şi arată bine, cu o piele deschisă la culoare 
şi cu un păr negru până la umăr. Poartă nişte pantaloni 
eleganţi negri, cu o kurti:Z2 cu imprimeu, şi pantofi fini cu 
toc înalt. 

— Pentru că nu se mai fac filme ca altădată. Pasiunea, 
implicarea trup şi suflet nu mai există. Actorii din ziua de 
azi nu mai sunt decât un fel de produse, trase la stanţă, 
care-şi spun replicile ca nişte papagali. Nu mai există 
profunzime. Pe vremuri se făcea un singur film, şi nu mai 
multe deodată. Acum există actori care în aceeaşi zi aleargă 
pe trei platouri. E penibil, spuse Neelima. 

— Mă iertaţi că vă spun, dar am auzit că v-aţi lăsat 
pentru că nu vi s-au mai dat roluri. 

Se înfurie. 

— Cine a spus aşa ceva? E o minciună sfruntată. Mi s-au 
oferit mai multe roluri, dar le-am refuzat pe toate. Nu erau 
destul de serioase. Iar filmele nu se axau pe eroina 
principală. 

— Adică nu vi s-au mai dat roluri principale, ci doar al 
surorii mai mari sau cel al mătuşii. 

— Cum îndrăzneşti? Bag seama că şi ziariştii din ziua de 
azi nu mai sunt ca aceia de altădată! Sunteţi lipsiţi de 
maniere. Oare chiar nu vezi toate premiile şi trofeele 
înşirate pe rafturi? Crezi că le-am obţinut fără să joc? Crezi 
că degeaba am fost supranumită Regina Tragediei? Crezi 
că mi-am primit titlul ăsta cântând printre copaci, cum se 
întâmplă cu eroinele de doi bani de astăzi, care, cu toate 
proptelele puternice care le împing în faţă, tot ca nişte 
figurante arată, pentru că asta sunt de fapt? 

— Dar... nu discutăm despre fosta car... 

— Ştiu exact despre ce discutăm. Întrevederea noastră s- 
a sfârşit. Rama, condu-o, te rog, pe doamna; şi pentru 
dânsa uşa noastră să rămână mereu închisă. 

Ziarista se ridică în picioare şi iese pe uşă, în mare grabă. 


O conduc până la ieşire pe jurnalista uimită. Sunt 
incapabil să înţeleg dacă a fost vorba de o comedie, de o 
dramă sau de o tragedie. 


În apartamentul Neelimei sunt multe poze înrămate. 
Toate o înfăţişează numai pe ea. Pe Neelima, primind nu 
ştiu ce premiu, pe Neelima tăind o panglică, pe Neelima 
urmărind o reprezentaţie, pe Neelima înmânând un trofeu. 
Nu există poze cu nicio altă vedetă de cinema, în afară de 
două poze înrămate din dormitorul ei. Sunt două femei 
frumoase, una albă şi una indiancă. 

— Cine sunt femeile astea? o întreb, într-o bună zi. 

— Cea din stânga este Marilyn Monroe, iar cea din 
dreapta este Madhubala. 

— Cine sunt? 

— Sunt amândouă actriţe celebre, care au murit tinere. 

— De ce le păstraţi pozele? 

— Pentru că şi eu vreau să mor tânără. Nu vreau să mor 
arătând bătrână şi decrepită. Ai văzut fotografia lui 
Shakeela în numărul de săptămâna asta din Film Digest? A 
fost o vedetă celebră a anilor cincizeci, şi trebuie să aibă 
vreo nouăzeci de ani acuma. Ai văzut ce bătrână şi ofilită 
arată? Lumea aşa o să şi-o amintească, după ce va muri. 
Bătrână, ridată şi ramolită. În schimb, pe Marilyn Monroe şi 
pe Madhubala, toată lumea şi le închipuie veşnic tinere, 
pentru că au murit tinere. Imaginea care rămâne în urma 
ta este cea de dinainte să mori. Ca şi Madhubala, vreau să 
las în urma mea o imagine de tinereţe şi frumuseţe, de 
graţie şi farmec nemuritor. Nu vreau să mor la nouăzeci de 
ani. Mi-aş dori uneori să pot opri toate ceasurile din lume, 
să sparg toate oglinzile şi să îngheţ chipul meu tânăr într-o 
lungă clipă nemuritoare, care să nu mai treacă... 

Mă cuprinde o tristeţe adâncă, auzind toate acestea, într- 
un fel, şi Neelima este o orfană, ca mine. Dar, spre 
deosebire de mine, are o familie mai mare - admiratorii, 
producătorii şi regizorii. Şi este dispusă să facă sacrificiul 


suprem, de dragul lor. Pentru ca ei să şi-o amintească 
pentru totdeauna ca pe o femeie tânără şi pură. 

Pentru prima dată, mă simt norocos; mare noroc că nu 
sunt vedetă de cinema. 


Un celebru producător a venit la ea acasă. Neelima este 
foarte entuziasmată. Este convinsă că-i va oferi un rol şi va 
trebui din nou să înfrunte aparatul de filmat. Îşi petrece 
toată ziua aplicând pe piele diverse creme şi farduri şi 
probând diverse haine. 

Producătorul vine seara. E mic şi chel, cu burtică. Mi se 
spune să aduc gulab jamun, samosa şi îngheţată de fructe. 

— ...„. e un rol minunat pentru tine, Neelimaji, spune 
producătorul. Am fost dintotdeauna unul dintre marii tăi 
admiratori. Am văzut de cincisprezece ori filmul Femeie. 
Scena morţii... Dumnezeule, simt că mor şi eu de fiecare 
dată când o revăd. De aceea am decis să te scot din această 
izolare a ta. Filmul de faţă, pentru care deja am angajat un 
regizor de primă mână, are ca personaj principal o femeie, 
îţi ofer un rol fantastic. 

— Cum îl cheamă pe regizorul pe care l-ai angajat? 

— Chimpu Dhawan. 

— Dar nu e regizor de comedii? 

— Şi ce dacă? O să fie şi ceva umor în filmul ăsta. Pentru 
rolurile principale deja am acordul lui Shahrukh Khan şi al 
lui Tabu. 

— Nu înţeleg. Deja ai angajat eroina? Deci sunt două? 

— Nu, nici vorbă. 

— Atunci Tabu ce-o să facă? 

— Ea este eroina principală. 

— Şi mie ce rol îmi propui? 

— Ah, am uitat să-ţi spun esenţialul... Pe cel al mamei lui 
Shahrukh Khan. 

În următoarea clipă, îl dă afară din casă. Producătorul 
zboară de acolo, vociferând: 


— Scorpie răsfăţată, ce credea ea? Se vede încă 
primadonă? Nu s-a uitat în oglindă? Să zică mersi că nu i- 
am dat rolul bunicii. Hmm, auzi dom'le ce pretenţii! 

Mi se pare o reuşită scenă de comedie. 


Amantul ei a vizitat-o iar. Numai că situaţia s-a agravat. E 
în pat şi are o tăietură zdravănă deasupra sprâncenei 
stângi, iar obrazul este umflat rău. Vorbeşte cu greu. 

— Doamnă trebuie să chemăm poliţia, spun eu. Porcul 
ăsta trebuie arestat, o implor, în timp ce-i dezinfectez 
rănile. 

— Nu, Rama, o să-mi treacă. 

— Spuneţi-mi măcar cum îl cheamă. 

Râde răguşit. 

— La ce bun? Stai liniştit, n-o să mai vină aici niciodată, în 
sfârşit, ne-am despărţit. De asta am şi păţit-o. Dacă mai 
apare vreodată, am să-l scuip în ochi. 

— Cât o să mai suferiţi în tăcere? Uitaţi-vă în ce hal vă e 
faţa. 

— Asta este soarta femeii, să sufere în tăcere. Ce am pe 
faţă este nimic, pe lângă ce am pe restul trupului. Chiar vrei 
să vezi? Priveşte. 

Îşi descheie nasturii bluzei şi-şi desface sutienul. Pentru 
prima dată în viaţă văd în toată splendoarea sânii goi ai 
unei femei. Sunt mari, se bălăngănesc şi atârnă ca nişte 
ugere de vacă. Sunt şocat să văd arsurile de ţigară de pe 
tot pieptul, care arată ca nişte mici cratere negre pe pielea 
ei albă şi catifelată. Încep să plâng. 

Începe şi ea să plângă. 

— Nu vreau să mai trăiesc sub o mască. Am făcut destule 
liftinguri şi am înghiţit prea multe adjuvante ca să-mi 
păstrez frumuseţea. Vreau ca o dată în viaţă să fiu şieuo 
femeie adevărată. Vino, copile, spune ea, şi mă trage încet 
spre pieptul ei. 

Nu ştiu ce gândeşte de fapt Neelima Kumari, când mă 
strânge la pieptul ei. Dacă mă percepe ca pe fiul ei sau ca 


pe amantul ei, dacă o face ca să uite de durere sau ca să 
aibă şi experienţa unui fior de doi bani. Îmi vâr faţa între 
sânii ei şi restul lumii dispare în jurul meu, gândurile din 
mintea mea pier şi pentru prima dată în viaţă simt că n-aş 
mai fi orfan. Că am şi eu o mamă adevărată, al cărei chip îl 
pot vedea, al cărei trup îl pot atinge. Gustul sărat al 
lacrimilor mele se amestecă cu cel al sudorii şi al 
parfumului corpului ei, într-o trăire extrem de emoţionantă 
pentru cei treisprezece ani de viaţă ai mei. lot chinul şi 
toată suferinţa, toate injuriile şi umilinţele pe care le-am 
îndurat de-a lungul anilor, au dispărut în acea clipă. Aş fi 
vrut să opresc toate ceasurile din lume şi să îngheţ acel 
moment pentru totdeauna. Pentru că, deşi n-a durat mult, 
chiar şi în acel răstimp scurt am trăit o senzaţie atât de 
intensă şi de preţ încât nicio actorie din lume n-ar putea 
visa s-o poată reproduce vreodată. 

De aceea, n-am să încerc să definesc acest episod ca 
dramă, thriller sau tragedie. A fost mai presus de genuri. 


Neelima şi cu mine n-am mai discutat niciodată despre 
acea dimineaţă. Şi ce s-a întâmplat atunci nu s-a repetat, 
dar amândoi am ştiut că viaţa noastră s-a schimbat 
irevocabil. 

Ea a vrut să-şi scoată masca, dar n-a avut tăria s-o facă. A 
refuzat ajutorul meu. Inevitabilul destin al reginei tragediei 
a ajuns-o din urmă. A devenit tot mai deprimată, a început 
să bea atât de mult încât abia de mai pricepea ce se 
întâmplă în jurul ei. Şi-a concediat fata în casă şi 
bucătăreasa. Am rămas singur în apartament. După care a 
început să se pregătească pentru cel mai important rol al 
vieţii ei. 

Neelima Kumari mi-a spus să adun toate revistele de 
cinema cu pozele ei într-o stivă frumos aranjată. De trofee 
şi premii s-a ocupat personal, punându-le pe cele din 
platină în faţă, urmate de cele de aur şi de argint. S-a 
îmbrăcat în cel mai costisitor sari al ei şi s-a împodobit cu 


cele mai de preţ bijuterii. A petrecut trei ore în faţa oglinzii 
ca să arate cât mai bine. Apoi şi-a aruncat în toaletă toate 
cremele. S-a dus la dulăpiorul cu medicamente şi a dat la 
gunoi adjuvantele de frumuseţe. A deschis un borcan cu 
calmante care îi fuseseră prescrise mamei sale. Nu ştiu câte 
tablete a înghiţit. 

În final, a intrat în dormitor şi a băgat în video caseta cu 
filmul Mumtaz Mahal. S-a aşezat în pat şi a apăsat pe 
„Play”, din telecomandă. Pe ecranul televizorului a început 
filmul. M-a trimis să cumpăr legume de la piaţă şi între timp 
ea s-a instalat în rol, aşteptând finalul. 

Am găsit-o în aceeaşi seară, când m-am întors de la piaţă, 
arătând ca o splendidă mireasă adormită. N-a fost nevoie să 
îi ating trupul rece ca să-mi dau seama că a murit. În mână 
avea un trofeu, pe el scria „Premiul Naţional pentru Cea 
mai Bună Actriţă se acordă Domnişoarei Neelima Kumari, 
pentru rolul din Mumtaz Mahal 1985.” 

Ceea ce vedeam acum în faţa ochilor nu putea fi descris 
decât ca dramă de calitate, jucată impecabil. 


Mă uit lung spre trupul neînsufleţit al Neelimei Kumari şi 
nu ştiu ce să fac. Un lucru ştiu sigur: nu mă voi duce la 
poliţie. Ar fi în stare să dea vina pe mine şi să mă aresteze 
pentru crimă. Aşa încât, fac singurul lucru logic care îmi 
vine în minte. Fug în mahalaua Ghatkopar. 

— Ce-i cu tine aici? mă întreabă Salim. 

— M-a concediat doamna, la fel ca pe fata în casă şi pe 
bucătăreasă. 

— Şi acum, ce-o să ne facem, cu ce-o să plătim chiria pe 
cămăruţă? 

— Stai liniştit. A plătit deja în avans pentru următoarele 
două luni. Până atunci sigur îmi găsesc altă slujbă. 


În zilele următoare trăiesc în cămăruţa mea din chowl cu 
spaima că o să apară un Jeep cu girofarul aprins ca să mă 
aresteze. Dar nu se întâmplă nimic de felul ăsta. In ziare 


nici n-a apărut ştirea despre moartea Neelimei Kumari. 
Între timp, mi-am găsit o slujbă într-o topitorie. 

I-au găsit cadavrul după o lună, şi atunci doar pentru că 
vecinii s-au plâns din pricina mirosului. Au spart uşa şi au 
intrat. N-au găsit nimic nici în salon şi nici în primul 
dormitor. Au dat apoi peste un cadavru în putrefacție în 
dormitorul cel mare. Sariul părea nou, bijuteriile 
străluceau, dar chipul şi trupul se descompuseseră, erau de 
nerecunoscut. Au cărat cadavrul purtând măşti albe pe faţă 
şi au aruncat trofeul la gunoi. l-au confirmat identitatea 
după dantură. După ce au descoperit cine era, au publicat 
poza cu trupul ei putrezit pe prima pagină din toate ziarele 
„Neelima Kumari, celebra Regină a Tragediei de mai ieri, s- 
a sinucis. Avea patruzeci şi patru de ani. Trupul ei, aflat în 
descompunere, a fost descoperit în apartamentul său abia 
după o lună.” 

Asta zic eu că este ceea ce se numeşte o adevărată 
tragedie. 


Smita oftează prelung. 

— Nu-i de mirare că vedetele astea de cinema sunt 
nevropate! Ştii, eu am văzut Mumtaz Mahal şi din 
totdeauna am vrut să aflu care este misterul brăţării de aur. 
Oare ce i-a spus Neelima Kumari hoţului? 

— Din păcate, va rămâne un mister. Acuma ce facem, 
vorbim despre Neelima Kumari sau vrei să-ţi spun ce s-a 
mai întâmplat la concurs? 

Smita apăsă fără chef pe „Play”. 


În studio este multă agitaţie. Suntem în mijlocul unei 
lungi pauze publicitare. Producătorul emisiunii, un bărbat 
înalt cu părul lung ca de femeie - sau ca de vedetă rock - e 
ocupat să discute ceva cu Prem Kumar, într-un colţ. După ce 
pleacă, Prem Kumar îmi face semn să mă duc spre el. 

— Uite ce este, domnule 'Thomas, îmi spune Prem Kumar, 
te-ai descurcat fantastic. Te-ai ales deja cu un milion de 


rupii. Spune-mi, ce intenţionezi pe mai departe? 

— La ce vă referiţi? 

— Ai de gând să renunţi sau visezi la premiul de un 
miliard de rupii? Nu uita, acum e „lotul sau nimic”. 

— Ei bine, am să renunţ. Am avut destul noroc până 
acum, dar s-ar putea să mă părăsească între timp. 

— Ar fi mare păcat, domnule Thomas, dacă ai câştiga 
concursul ai deveni un model pentru tineretul din ţara asta. 
Aşa încât VSCM a decis să te ajute să câştigi. Mai ţii minte 
cum te-am sprijinit la a doua întrebare? Dacă nu aş fi 
schimbat domeniul, ai fi plecat fără nicio rupie în buzunar. 
Aş vrea să fac acelaşi lucru cu următoarele trei întrebări, îţi 
promit că dacă mergi pe varianta „lotul sau nimic” o să te 
ajut să câştigi, pentru că vrem să câştigi. Ar fi cea mai mare 
reuşită a emisiunii noastre. 

— Şi cam la ce întrebare v-aţi gândit? 

— Nu mai contează, pentru că o să-ţi spunem, în secret, 
răspunsurile dinainte. Aşa cum ai avut încredere la 
întrebarea numărul doi sunt sigur că poţi avea încredere şi 
la întrebările zece, unsprezece şi doisprezece. Ne-am 
înţeles? 

— Ei bine, dacă îmi garantaţi victoria mi-ar fi greu să 
refuz. Deci care este următoarea întrebare? 

— Excelent, bate Prem Kumar din palme. Billy, se 
adresează el producătorului, domnul Thomas a fost de 
acord să meargă pe „lotul sau nimic”. 

Se întoarce spre mine şi şopteşte: 

— Bine, să-ţi povestesc despre următoarea întrebare. Am 
să vreau să ştiu: „Care este lungimea Strâmtorii Palk dintre 
India şi Sri Lanka? A) 64 km, B) 94 km, C) 137 km sau D) 
209 km. Răspunsul corect este „C” 137 km, ai înţeles? 

— Da, dar de unde ştiu eu că este răspunsul corect? 

— Deci n-ai încredere în mine domnule Thomas? Ei bine, 
te înţeleg. La urma urmei, este vorba de un miliard de rupii. 
Am să-ţi dovedesc. Uite-te în cartea asta. Sunt convins că 
recunoşti cifrele. 


Scoate un fel de jurnal, în care sunt întrebări şi 
răspunsuri, ca în orice carte de acest tip. Deschide direct la 
întrebare. La cea pe care mi-a pus-o mie. Răspunsul este 
acelaşi: 137 km. 

— Acum eşti mulţumit? Ai înţeles că n-am de gând să te 
trag în piept? 

Dau din cap. 

— Bine. Întoarce-te la locul tău şi vin şi eu imediat. 


Intră jingle-ul şi în studio apare scris pe o pancartă 
„Aplauze”. Prem Kumar se adresează publicului. 

— Doamnelor şi domnilor, ne aflăm la o răspântie istorică 
în emisiunea noastră. Avem un concurent care a atins cifra 
magică de un milion de rupii. Trebuie să decidă acum dacă 
merge mai departe pentru premiul cel mare sau se retrage. 
Domnule Thomas, a venit momentul adevărului. Ce ai decis? 
Joci mai departe sau te dai bătut? Nu uita că dacă vei 
continua să joci rişti să pierzi tot ce ai câştigat până acum. 
Deci, ce spui? 

Îmi zâmbeşte liniştitor. 

— Continui să joc, răspund eu, moale. 

— Poftim? întreabă Prem Kumar. Poţi să spui ceva mai 
tare, te rog? 

— Continui să joc, zic eu tare şi încrezător. 

Din public se aud oftaturi. Cineva spune: „Dumnezeule 
mare!” iar un altul „Ce dobitoc!” 

— Aceasta este decizia finală şi irevocabilă? spune Prem 
Kumar şi îmi zâmbeşte din nou. 

— Da, răspund eu. 

— Ei bine doamnelor şi domnilor înseamnă că facem 
istorie, exultă Prem Kumar. Avem cu noi un concurent 
dispus să rişte tot. Am mai avut un concurent care a riscat 
tot - şi a pierdut. Vom vedea astăzi dacă domnul Thomas va 
rămâne în istorie devenind câştigătorul celui mai mare 
premiu din câte au existat vreodată. Bun, deci suntem gata 
pentru ultimele trei întrebări din categoria „lotul sau 


nimic”. Vă rog să-l aplaudaţi cum se cuvine pe concurentul 
nostru. 

Tobele bat în crescendo. „lotul sau nimic” pâlpâie pe 
ecran. Publicul se ridică în picioare şi aplaudă în delir. 

După ce muzica se stinge treptat, Prem Kumar se 
întoarce spre mine. 

— Bine, domnule Thomas, ai câştigat un milion de rupii şi 
am ajuns în foarte periculoasa rundă supranumită „lotul 
sau nimic”. Fie vei câştiga un miliard, fie vei pierde tot ce ai 
obţinut până acum. Deci, întrebarea numărul zece, pentru 
zece milioane... Da, urmează zece milioane. lat-o. Neelima 
Kumari, Regina Tragediei, a câştigat premiul naţional în...? 

— Dar nu asta era întreb... 

— Domnule Thomas, te rog să nu mă întrerupi în mijlocul 
întrebării. Deci ca să închei, zice el, sever. Cum spuneam, 
întrebarea pentru zece milioane este: Neelima Kumari, 
„Regina Tragediei”, a câştigat Premiul Naţional în anul: A) 
1984, B) 1988, C) 1986, D) 1985? 

Îi arunc lui Prem Kumar o privire ucigaşă. El rânjeşte. 
Acum îmi pică fisa. Ceea ce mi-a spus la pauză a fost doar o 
şmecherie ca să mă ademenească să intru în această rundă. 
Dar nu ştia cum e cu norocul meu. Încă nu m-a părăsit. 

— Ştiu răspunsul, este „D”. 1985. 

— Ce? spune Prem Kumar, de parcă l-aş fi curentat. 

E atât de surprins încât uită să mă mai întrebe dacă sunt 
categoric, sută la sută sigur. Apasă mecanic pe buton; şi 
răspunsul corect a început să pâlpâie. Este, bineînţeles, „D” 

Prem Kumar se uită spre mine ca la o fantomă. 

— Domnul... domnul Thomas... tocmai... a câştigat zzece 
mmmilioane de rupii, se bâlbâie el, tulburat peste poate. 

Publicul a înnebunit pur şi simplu. 'Toată lumea s-a ridicat 
în picioare şi a început să aclame. Unii chiar au început să 
danseze pe intervale. 

Prem Kumar îşi şterge sudoarea de pe frunte şi ia o gură 
zdravănă de limonadă. 


Ceea ce a fost scris ca scenariul unei tragedii s-a pus în 
scenă ca o farsă. 


100.000.000 
DE RUPII 


X GKRZ OPKNU 
[sau O POVESIE DE 
DRAGOSTE] 


Mâncare. Asta-i tot ce văd, aud, gândesc şi simt în gara 
gălăgioasă şi aglomerată unde mă aflu de două ore, în 
cămaşa mea de bumbac şi jeanşi negri Levi. Dacă nu 
mănânci o vreme, foamea până la urmă îţi trece şi chiar 
dispare. Dar dacă nu mănânci foarte multă vreme - şi eu nu 
mai pusesem nimic în gură de 24 de ore - creierul începe 
să-ţi joace tot felul de feste. 

De jur împrejur nu văd decât oameni mâncând şi bând. 
Nasul meu este atras de dârele de arome de hrană asemeni 
unui câine lihnit care adulmecă un os. Aromele de jalebi 2%, 
puri şi kachori-4* proaspăt pregătite mă fac să leşin; m-a 
luat cu ameţeală. Până şi ceva cât se poate de simplu, cum 
ar fi un ou fiert, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată, mă face 
acum să salivez. Când bag însă mâna în buzunar, descopăr 
că nu mai am decât o monedă de-o rupie. Şi, după ce 
noaptea trecută am pierdut cincizeci de mii de rupii, nu mi 
se mai pare atât de norocoasă. Aşa încât îmi umezesc 
buzele şi încep să îmi pun mintea la contribuţie, ca să 
găsesc o soluţie pentru a-mi potoli foamea. 

Sunt pe cale să îmi dau ceasul meu digital Kasio pe o 
farfurie cu chhole bhature'2 când ochii îmi cad pe o 


pancartă de lângă localul gării. Scrie, mare: „M - la numai 
un kilometru”. Asta era! Am găsit locul de unde pot face 
rost de hrană. Pe gratis. 

Părăsesc gara din Agra şi încep să caut un alt semn mare 
şi roşu pe care să scrie M. Dau greş de vreo două ori şi mă 
pierd, întreb câţiva negustori, şi în sfârşit dau de-o piaţă 
foarte  şic. Chelnerii foarte elegant îmbrăcaţi de la 
McDonald mă privesc destul de bănuitor, dar nu m-au uşuit. 
N-au voie să refuze un client în jeanşi Levi, oricât de jalnic 
ar arăta el. M-am poziţionat lângă lada de gunoi din lemn, 
cea cu capac rotitor. Când nu se uită nimeni încoace, 
strecor rapid mâna înăuntru şi scot cât mai multe pungi de 
hârtie maronii, câte îmi permite lungimea braţului. După o 
incursiune în toaleta cea curată, ca să mă spăl de mizeria şi 
funinginea de pe faţă, ies în trombă. 

Prima mea încercare de a pescui din gunoaie a fost una 
de succes. Mă aşez pe o bancă de lemn, undeva pe afară şi 
înfulec mulţumit dintr-un burger vegetarian pe jumătate 
mâncat, din nişte aripioare, dintr-un pachet aproape întreg 
de cartofi prăjiţi şi sorb dintr-un pahar de 7 Up. Căutatul 
prin gunoaie este în general modul de supravieţuire al 
copiilor străzii. Am cunoscut nişte băieţi care trăiau exclusiv 
din resturile din compartimentul cu aer condiţionat al 
Expresului Rajdhani. Alţii erau dependenţi de pizza cu ardei 
gras de la Pizza Hut, reuşind să scoată cel puţin şapte sau 
opt felii perfecte în fiecare seară din coşul de gunoi din 
interior. Cel mai simplu este însă să mănânci o cină pe 
gratis lipindu-te de o nuntă. Salim era marele expert în 
direcţia asta. Singura condiţie este să ai nişte haine curate 
şi pantofii făcuţi. le amesteci printre musafiri şi apoi stai la 
coadă la bufet. Invitaţii din partea miresei cred că eşti din 
familia mirelui, iar cei ai mirelui că eşti din familia miresei. 
Reuşeşti să bei zece sau chiar cincisprezece sticle de suc, să 
mănânci pe cinste şi să profiţi şi de o grămadă de dulciuri. 
Eventual poţi să te alegi şi cu ceva tacâmuri de inox. Salim 
îşi făcuse deja un set complet, dar a renunţat la acest obicei 


după o întâmplare în Nariman Point, unde nunta s-a lăsat 
cu bătaie între familia miresei şi cea a mirelui, lucrurile au 
degenerat şi Salim a fost caftit de ambele părţi. 


Mi-am mai domolit foamea, aşa încât am decis să 
explorez acest oraş total necunoscut pentru mine. M-am 
plimbat pe aleile aglomerate, pline de ricşe, pietoni şi vaci. 
Am urmărit fascinat un grilaj foarte complicat de la un 
haveli:Z: de modă veche, am savurat aroma prăvăliilor care 
vindeau kebab şi mirosul apetisant al gustărilor vegetariene 
de la dhaba'” şi am strâmbat din nas, din pricina duhorii 
din canale şi tăbăcării. Am citit afişele enorme, băgate 
oriunde se găsea un spaţiu cât de cât liber, prin care lumea 
era invitată să vadă filme noi sau să voteze pentru 
politicieni vechi. Am văzut artişti bătrâni şi pricepuţi în 
prăvăliile lor care stăteau să cadă, cioplind nişte modele 
minunate în bucăţile albe de marmură, am zărit şi tineri 
vânzători spilcuiţi care comercializau telefoane celulare în 
saloane elegante, străbătute de un curent răcoros de aer 
condiţionat. Am descoperit că bogaţii din Agra nu sunt cu 
nimic diferiţi de cei din Delhi sau Mumbai, care trăiesc în 
casele lor de marmură şi plexiglas, şi au bodigarzi şi 
sisteme de alarmă. Aşa cum nici mahalalele din Agra nu 
sunt diferite de celelalte. Aceleaşi valuri din folie metalizată 
ondulată, luând titlul pompos de acoperiş; aceiaşi copii 
dezbrăcaţi cu burtica la vedere, mereu puşi pe şotii, gata să 
se joace cu porcii în noroi, în timp ce mamele clătesc 
ustensilele în apa de prin canalele de scurgere adiacente. 

Merg de-a lungul drumului prăfuit şi răscolit de vânt şi 
dintr-odată văd un râu. Unul cu ape galben verzui şi 
noroioase. Nivelul apei este foarte scăzut, semn că nu a 
început încă sezonul musonic. Bucăţi de lemn şi resturi de 
plastic plutesc în cantităţi generoase pe curenţii învolburaţi. 
Dacă aş fi în altă parte, probabil că aş privi în zare, 
urmărind cum şerpuieşte râul şi se pierde la orizont, sau aş 
căuta, curios, urma lăsată pe mal de apele umflate la 


ultimul muson, aş întinde apoi gâtul ca să descopăr restul 
vreunui cadavru plutind pe suprafaţa apei'28:. Numai că aici 
privirile îmi sunt atrase ca un magnet de cu totul altceva: 
ceva alb, pe malul opus. Nu îmi pot lua ochii de la silueta 
aceea de un alb strălucitor; este un dom imens, care se 
ridică deasupra unui bloc pătrat, cu nişte arcade ascuţite şi 
multe nişe adânci. Pe cele patru laturi, arătarea este 
flancată de patru minarete care seamănă cu nişte lănci. 
Totul străluceşte în soare, profilat pe cerul turcoaz asemeni 
unei luni sidefii. Frumuseţea sa mă copleşeşte. 

După ce privesc arătarea timp de o eternitate, mă întorc 
spre primul trecător pe care-l văd, un bărbat de vârstă 
mijlocie care are o cutie cu mâncare în mână. 

— Nu vă supăraţi, puteţi să-mi spuneţi ce este clădirea 
aceea de acolo, cea de pe partea cealaltă a râului? 

Se uită la mine de parcă aş fi fost picat din lună. 

— Arrey, copile, dacă nu ştii ce-i aia, ce cauţi la Agra? E 
Taj Mahalul, tâmpitule! 

Taj Mahalul. A Opta Minune A Lumii! Am auzit de el, dar 
nu l-am văzut niciodată, nici măcar în poze. Rămân şi 
privesc fascinat acest monument, în vreme ce norii alunecă 
pe cer şi umbresc domul, schimbându-i culoarea; marmura 
foarte frumos şlefuită trece de la o nuanţă de crem deschis 
la ocru şi mai apoi la alabastru. Pierderea celor cincizeci de 
mii de rupii ale mele, grija că nu ştiu unde am să mai găsesc 
ceva de mâncare, sau un loc unde o să dorm, teama de anu 
fi prins de poliţie, toate pălesc, devenind lipsite de orice 
importanţă, în comparaţie cu puritatea acestei perfecţiuni. 

Hotărăsc pe loc că trebuie să văd Taj Mahalul chiar acum. 
Să-l văd îndeaproape. 

Treizeci de minute de pas alert pe mal şi mă pomenesc în 
faţa intrării enorme, cu o poartă din gresie roşie. Pe ea se 
află o pancartă albă, pe care scrie: TAJ MAHAL INTRAREA 
PENTRU INDIENI: 20 DE RUPII, PENTRU STRĂINI: 20 DE 
DOLARI. LUNEA ÎNCHIS, VINEREA GRATUIT. Mă uit iute la 
data de pe ceasul meu de mână Kasio. Scrie: vineri, 12 


iunie. Se pare că până la urmă e ziua mea norocoasă. Trec 
de detectorul de metale, de curtea de dincolo de poarta de 
gresie roşie cu arcadele ei, şi deodată chiar acolo, în faţa 
mea, se înalţă Taj Mahalul, în toată frumuseţea sa, în toată 
splendoarea sa, sclipind delicat în ceața străvezie a după- 
amiezii. Cuprind dintr-o singură privire grădina imensă, 
frumos îngrijită, fântânile şi aleile spaţioase, bazinul în care 
se reflectă ca într-o oglindă Tajul, un Taj de cleştar care 
pare că dansează în ape, şi abia după aceea observ şi 
mulţimea nestăvilită care populează acest cadru de vis. 
Tajul este asaltat de un furnicar de turişti tineri şi bătrâni, 
bogaţi şi săraci, indieni şi străini. Sunt bliţuri pretutindeni, 
şi glasuri ce se amestecă, în vreme ce poliţiştii înarmaţi cu 
bastoane încearcă să restabilească ordinea, privind cu 
asprime pe cei din jur. 

După vreo jumătate de oră de mers la întâmplare, 
descopăr un grup de turişti prosperi, occidentali, dotați cu 
camere video şi binocluri, care ascultă cu atenţie un ghid 
mai în vârstă ce se afla la baza cupolei. Mă alătur discret 
grupului. Ghidul arată spre domul de marmură, povestind 
răspicat, cu un glas care te calcă pe nervi. 

— V-am explicat care sunt trăsăturile arhitectonice ale 
curţii din gresie roşie, Chowk-i Jilo Khana, pe lângă care 
tocmai am trecut. Acum am să vă spun câte ceva şi despre 
istoria Taj Mahalului. Într-o zi din anul 1607, Prinţul 
Khurram din dinastia Marilor Moguli se plimba prin Meena 
Bazaar din Delhi, când a zărit într-o prăvălioară o fată care 
vindea mătase şi mărgele de sticlă. A fost atât de vrăjit de 
frumuseţea ei, încât s-a îndrăgostit pe loc. Dar au trecut 
cinci ani până ce în sfârşit a reuşit să se însoare cu fata 
asta. Numele ei adevărat era Arjuman Banu, dar el i-a dat 
un altul, Mumtaz Mahal. Avea nouăsprezece ani pe atunci, 
iar el douăzeci. Mumtaz Begum era nepoata lui Nur Jahan 
sau Mehrunnisa, soţia mogulului Jahangir, care la rândul ei 
era nepoata reginei persane a lui Akbar, Bilgis Begum. 
Mumtaz şi Khurram s-au căsătorit în anul 1612, şi în 


următorii optsprezece ani au făcut paisprezece copii. 
Mumtaz era nedespărţită de soţul ei în toate călătoriile şi 
expedițiile militare. Îi era camaradă, sfetnic, îl inspira în 
actele lui de caritate şi de generozitate faţă de cei slabi şi 
nevoiaşi. A murit la naşterea ultimului copil, pe şapte iunie 
1630, în Burhanpur, la numai trei ani după ce Khurram a 
acces la tronul mogul, devenind împăratul Şah Jahan. Când 
Mumtaz Mahal trăgea să moară, i-a smuls împăratului 
patru făgăduieli: mai întâi, să înalțe un monument funerar 
pe măsura frumuseţii ei; mai apoi, să nu se mai 
căsătorească; în al treilea rând, să fie bun cu copiii lor; şi în 
al patrulea rând, să vină la mormântul ei în fiecare an, de 
ziua morţii ei. Moartea lui Mumtaz l-a lăsat pe împărat cu 
inima atât de frântă încât se spune că a încărunţit peste 
noapte. Dar atât de mare era iubirea împăratului pentru 
soţia sa încât a poruncit să fie înălţat cel mai frumos 
monument de pe pământ, anume pentru ea. Lucrările au 
început în 1631, au durat 22 de ani şi au reprezentat 
eforturile concertate a peste douăzeci de mii de artizani şi 
meşteşugari de mare clasă din Persia, Imperiul Otoman şi 
chiar şi Europa, iar rezultatul este ceea ce vedeţi în faţa 
ochilor: Taj Mahalul, descris de Rabindranath Tagore drept 
„O lacrimă pe obrazul timpului”. 

O tânără în pantaloni foarte sexy ridică mâna. 

— Nu vă supăraţi, Tagore şi mai cum? 

— Rabindranath Tagore. Este un poet indian faimos, care 
a luat Premiul Nobel. Poate fi comparat, să zicem, cu 
William Wordsworth, răspunde ghidul. 

— William şi mai cum? 

— Nu este foarte relevant. Deci, cum spuneam, 
complexul arhitectural 'Iaj Mahal este format din cinci 
elemente: Darwaza sau poarta principală, Bageecha sau 
grădina, Masjid sau moscheea, Naqggar Khana sau reşedinţa 
de odihnă şi Rauza, adică principalul mausoleu. Mormântul 
propriu zis se află în Taj, şi îl vom vedea imediat. Acolo am 
să vă arăt cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Allah 


prezente pe piatra funerară a lui Mumtaz şi penarul din 
mormântul lui Şah Jahan, ceea ce reprezintă caracteristica 
distinctivă a unui lider bărbat. Aceste cenotafe, conform 
tradiţiei mogule, sunt doar reprezentări ale sicrielor 
propriu-zise, care stau în aceeaşi poziţie într-o criptă 
subterană, umedă şi neornamentată. Mausoleul are 57 de 
metri pătraţi, cupola principală interioară are 24,5 metri 
înălţime şi 17,7 metri în diametru şi este acoperită cu un 
înveliş exterior de aproape 61 metri înălţime. Minaretele 
din toate cele patru colţuri au 40 metri înălţime. O să vedeţi 
cât de sofisticat este stilul decorativ al vremii; chiar şi un 
element decorativ de 3 centimetri conţine peste 50 de 
nestemate bătute în el. Observaţi de asemenea că literele 
versurilor din Coran aflate în jurul arcadelor sunt 
percepute de ochii noştri ca având aceeaşi mărime, 
indiferent de înălţimea la care sunt plasate. Ca monument 
al iubirii fără de sfârşit, Tajul îşi dezvăluie subtilităţi celor 
care ştiu să-i aprecieze cu adevărat frumuseţea. Şi veţi mai 
putea observa că baza dreptunghiulară a Tajului este în 
sine simbolică, prezentând diverse unghiuri din care 
trebuie apreciată frumuseţea unei femei. Poarta principală 
este ca un văl tras peste chipul femeii, care trebuie ridicat 
cu mare grijă şi fără grabă, în noaptea nunţii. Ca o 
nestemată, Tajul sclipeşte în lumina lunii, atunci când 
pietrele semiprețioase bătute în marmura albă de pe 
mausoleul principal prind lucirea lunii. Tajul este trandafiriu 
dimineaţa, alb-lăptos seara şi auriu la lumina lunii. Aceste 
schimbări se spune că descriu diversele stări ale femeii. Şi 
acum am să vă conduc în mausoleu. Vă rog să vă descălţaţi 
şi să vă lăsaţi aici pantofii. 

Turiştii se descalţă şi intră în mausoleul principal. Eu 
rămân pe afară, încercând să potrivesc culorile 
schimbătoare ale cupolei cu stările prin care am văzut eu că 
trecea Neelima Kumari. 

Cineva mă bate uşor pe umăr. Mă răsucesc pe călcâie ca 
să-l văd pe străinul cu ochelari, cu nevasta şi cei doi copii ai 


săi, care se uită lung la mine. Este dotat cu tot felul de 
gadgeturi, de la o cameră de luat vederi digitală la un 
minidisc player. 

— Nu te supăra, băiete, ştii englezeşte? 

— Da, îi răspund eu. 

— Poţi spui ceva de Taj Mahal? Noi turişti. Din Japonia. 
Suntem veniţi nou în oraş. Sosit azi abia. 

Sunt tentat să-i spun să se ducă la plimbare, că şi eu abia 
am ajuns în oraş, tot azi, dar chipul lui sincer mă atrage. 
Imitând tonul serios al ghidului, încerc să-i spun ceea ce-mi 
mai amintesc din povestea pe care tocmai am auzit-o. 

— Taj Mahal-ul a fost construit în 1531 de împăratul 
Khurram pentru soţia sa, Nur Jahan, supranumită şi 
Mumtaz Begum. A cunoscut-o când ea vindea brățări dintr- 
o grădină şi s-a îndrăgostit de ea, dar s-au căsătorit după 
nouăsprezece ani. Ea apoi a luptat alături de el în toate 
bătăliile şi i-a făcut optsprezece copii în paisprezece ani. 

Japonezul mă întrerupe. 

— Optsprezece copii în doar paisprezece ani? Sigur 
dumneata? mă întreabă el, neîncrezător. 

— Desigur, îi replic eu. Probabil că au mai fost şi gemeni 
printre ei. Oricum, când s-a născut al nouăsprezecea copil, 
Mumtaz a murit la Sultanpur pe şaisprezece iunie. Dar 
înainte să moară i-a cerut trei favoruri regelui. Unu: să 
construiască Taj Mahalul. Doi: să nu îşi bată copiii. Trei: să- 
şi facă părul cărunt şi patru... nu mai ţin minte, dar nu 
contează. După cum vedeţi, Taj Mahalul este format dintr-o 
poartă, o grădină, o casă de oaspeţi şi un mormânt. 

Japonezul dă din cap, plin de entuziasm. 

— Da, da. Noi văzut poartă şi grădină. Să vedem acum la 
noi mormântul. Unde casă oaspeţi? 

Mă încrunt spre el. 

— Nu v-am spus că mormintele adevărate sunt sub 
pământ? Aşa că toată partea de deasupra trebuie să fie 
casa de oaspeţi. În mausoleu o să vedeţi mormintele lui 
Muntaz şi ale împăratului. Nu uitaţi să admiraţi tocul cu 


nouăzeci şi nouă de nestemate şi pe fiecare trei centimetri 
cele cincizeci de nume ale lui Dumnezeu gravate pe perete. 
Versetele de pe perete înseamnă toate acelaşi lucru, 
indiferent de literele cu care sunt scrise. Nu e minunat? Nu 
uitaţi că domul are 160 de metri înălţime şi minaretele au 
şaptesprezece metri. De asemenea, dacă vă uitaţi la 'Iaj 
Mahal din diverse unghiuri, o să vedeţi diferite văluri din 
noaptea nunţii ale unei femei. Mergeţi să admiraţi. Mi-am 
adus aminte. Trebuie să vă mai spun că lagore, cel mai 
celebru poet al nostru, a câştigat Premiul Nobel pentru 
poemul său despre Taj Mahal, intitulat „O palmă pe obrazul 
lui William Wordsworth”. 

— Serios? Uau! Ce interesant. Ghidul tipărit nu spun aşa. 

Se întoarce spre soţia lui şi începe să-i turuie în japoneză. 
Apoi îmi traduce şi mie. 

— Spus la soţie că bine făcut că nu luat ghid oficial 
costisitor. Tu spus la noi totul aşa frumos. 

Şi mă priveşte apoi intens. 

— Îţi mulţumim foarte mult. Arigato. 

Se pleacă în faţa mea şi-mi strecoară ceva în mână. Mă 
aplec şi eu şi pe măsură ce se îndepărtează deschid 
pumnul; văd o bancnotă nou-nouţă, frumos împăturită, de 
cincizeci de rupii. Pentru doar cinci minute de muncă. 

Două lucruri ştiu sigur acum. Unu: că vreau să rămân în 
oraşul Taj Mahalului, şi doi: că nu m-ar deranja deloc să 
devin ghid turistic. 


E deja în amurg când în sfârşit reuşesc să mă desprind 
de monumentul de marmură, învăluit acum într-un fel de 
ceaţă roşcată. 

Trebuie să-mi găsesc un adăpost. Opresc primul puşti pe 
care îl întâlnesc pe stradă. E cam de vârsta mea şi are un 
tricou alb, pantaloni gri şi şlapi albaştri hawaiiani. Stă 
nemişcat, urmărind atent o altercaţie în mijlocul drumului. 
Îl bat uşor pe umăr. 

— Nu te supăra, îi spun eu. 


Se răsuceşte pe călcâie şi mă priveşte cu o bunătate 
nesfârşită în ochi. Simt în ochii lui prietenia şi curiozitatea, 
şi căldura, şi că sunt bine venit. Ioate acestea sunt 
exprimate laolaltă de cei doi ochi căprui plini de înţelesuri. 

— Nu te supăra, repet. Sunt nou venit în oraş. Ai putea 
să-mi spui unde să trag? 

Băiatul dă din cap şi zice. 

— Uzo Q Fiks X Ckka Lgxyz. 

— Poftim? întreb eu. 

— Ykhz Sgpd Hz. Q Fiks X Ckka L.gxyz, repetă el, bătând 
din palme. 

— Iartă-mă, dar nu cunosc limba asta. Îmi pare rău că te- 
am deranjat. Am să întreb pe altcineva. 

— Ejop Bkggks Hz, insistă el şi mă ia de braţ. 

Mă trage înspre piaţă. M-am gândit să mă desprind, dar 
are un chip atât de prietenos, încât mă las dus de val. Are 
un fel ciudat de a merge, aproape pe vârful picioarelor. Mă 
plimbă printr-un labirint foarte îngust de străduţe şi alei 
întortocheate şi, după cincisprezece minute de mers, mă 
trezesc în faţa unui conac impunător. „Swapna Palace” scrie 
pe o plăcuţă de aramă, lângă o imensă uşă de fier. O 
deschide şi intrăm amândoi. Conacul are şi o alee 
şerpuitoare, un imens gazon cu un leagăn Gujarati pictat şi 
o fântână. Mai sunt şi doi grădinari care tund de zor iarba. 
O maşină veche Contessa e parcată chiar la intrare, unde 
un şofer în livrea o lustruieşte cu sârg. În mod sigur cei 
care locuiesc la conac îl cunosc pe prietenul meu, pentru că 
nimeni nu încearcă să-l oprească atunci când mă conduce la 
intrarea din lemn sculptat şi sună la sonerie. O menajeră 
tânără, oacheşă şi frumuşică deschide uşa. Se uită spre 
prietenul meu şi spune: 

— Tu erai, Shankar? De ce vii mereu pe aici? Ştii că 
doamnei nu-i place când vii pe partea asta. 

Shankar arătă spre mine. 

— Dz Izzao X Nkkh. 

Menajera mă măsoară din cap până în picioare. 


— Deci Shankar ne-a adus un nou chiriaş. Nu ştiu dacă 
au mai rămas locuri libere în dependinţe, dar o s-o anunţ pe 
Doamna. 

Şi dispare înapoi în casă. 

Între timp, o femeie de vârstă mijlocie apare în uşă. E 
îmbrăcată într-un sari din mătase foarte preţios şi are o 
tonă de bijuterii din aur. Chipul e acoperit de un machiaj 
gros. Se poate să fi fost frumoasă în tinereţe dar, spre 
deosebire de Neelima Kumari, tenul ei şi-a pierdut 
strălucirea, în plus, are nişte buze subţiri, ceea ce o face să 
pară foarte severă. Instinctiv, o antipatizez. 

Shankar e tot mai emoţionat la vederea ei. 

— Q Gkrz Ukj Hjhhu, zice el, cu un rânjet cât toate zilele, 
dar femeia nu pare a-l băga în seamă. 

— Cine eşti? mă întreabă ea, uitându-se atent la hainele 
mele. Şi de ce ai venit cu Shankar? 

Încep să mă fac mic, sub privirea ei scrutătoare. 

— Mă numesc Raju Sharma, spun eu. 

Nici nu-mi trece prin minte să-mi dau numele adevărate 
în acest oraş. Mai ales după ce am ucis un tip necunoscut în 
tren. 

— Deci eşti brahman, consideră ea cu glas tare, privirea 
devenindu-i şi mai suspicioasă. Trebuia să-mi fi dat seama 
că un brahman cu pielea închisă la culoare ar fi o noutate. 

— Da, şi sunt nou venit din Agra. Vroiam să întreb dacă 
pot sta undeva. 

— Avem aici nişte dependinţe unde stau nişte chiriaşi. 

Am văzut că foloseşte pluralul maiestăţii. 

— În prezent nu e loc, dar dacă aştepţi vreo săptămână, 
s-ar putea să-ţi găsim ceva. e va costa patru sute de rupii 
pe lună şi chiria trebuie plătită în avans, integral, la început 
de lună. Dacă accepţi, Lajwanti poate să-ţi arate locul. Dar o 
săptămână trebuie să găseşti în altă parte. 

— Mulţumesc, doamnă, îi răspund eu în englezeşte. Am 
să iau camera şi am să vă plătesc cele patru sute de rupii 
săptămâna viitoare. 


Doamna mă priveşte mult mai atent, de îndată ce vorbesc 
englezeşte. Tonul sever se mai înmoaie. 

— Ai putea să stai cu Shankar săptămâna asta. Lajwanti, 
arată-i dependinţele. 

Cu asta s-a terminat interogatoriul din faţa uşii. 

Lajwanti mă escortează până la dependinţe, care constau 
de fapt într-o clădire aflată chiar în spatele conacului şi 
unde o să descopăr repede cum arată un chawl în Nordul 
Indiei. Există o curte imensă plină de bolovani, camerele 
comunică între ele şi sunt construite în cerc. Trebuie să fie 
cel puţin treizeci de încăperi în clădirea asta. Cămăruţa lui 
Shankar este aproape în mijlocul coridorului din partea de 
est. Descuie uşa şi intrăm înăuntru. Nu există decât un pat 
şi un almirah în perete, iar lipită de odaie este o 
bucătărioară asemeni celei din Ghatkopar. Toaletele sunt 
comune şi se află la capătul coridorului din partea de vest. 
De spălat nu te poţi spăla decât în mijlocul curţii, la o 
cişmea, sub ochii tuturor celorlalţi chiriaşi. Lajwanti arată 
înspre camera ei. Cu opt camere înainte de a lui Shankar. Şi 
îmi arată şi locul în care mă voi muta peste o săptămână, la 
patru camere mai încolo de Shankar. 

Înainte să se întoarcă la conac, o întreb repede pe 
Lajwanti: 

— Nu te supăra, cine e băiatul acesta, Shankar? L-am 
întâlnit în faţă la Taj Mahal. 

Fata oftează. 

— E un orfan care locuieşte aici. Cu toţii ţinem foarte 
mult la el. Săracul de el are nişte probleme la creier şi nu 
poate vorbi inteligibil. Spune nişte cuvinte aiurea. Bântuie 
prin tot oraşul cât e ziua de lungă. Doamna, în marea ei 
mărinimie, i-a dat o cămăruţă pe gratis şi îi dă şi ceva bani 
de mâncare. Altfel, cei de la azilul de boli mintale l-ar fi 
adunat de mult de pe drumuri. 

Sunt şocat. Shankar mi se pare un băiat inteligent, doar 
că are probleme de vorbire. Poate că şi pe Doamna am 


judecat-o greşit. Fiind atât de cumsecade cu Shankar, nu 
poate fi atât de aspră pe cât mi s-a părut la început. 

— Şi Doamna? Spune-mi mai multe despre ea, o descos 
mai departe pe Lajwanti. 

Asemeni unui istoric de la Curte, care povesteşte despre 
arborele genealogic al unei împărătese, Lajwanti îmi 
prezintă în detaliu trecutul impresionant al stăpânei sale. 

— Numele ei adevărat este Regina Swapna Devi, dar cu 
toţii îi spunem Doamna sau Rani'7% Sahiba. Tatăl ei a fost 
Rajahul Shivanath Singh, din dinastia Rathore, Regele 
Statului Princiar Jamgarh. Bunicul din partea mamei a fost 
Rajahul Ravi Pratap Singh, regele Dharelei, lângă Agra, 
care a fost proprietarul iniţial al acestui haveli. Când avea 
doar douăzeci de ani, Swapna Devi s-a măritat cu fiul 
regelui din Bhadohi, Kunwar Pratap Singh, din dinastia 
Gautamilor, şi s-a mutat la Benares, unde familia avea un 
conac. Din păcate, soţul ei, tânărul prinţ, a murit după doi 
ani de căsătorie şi ea nu s-a recăsătorit. A continuat să 
trăiască în Benares încă doisprezece ani. Între timp, 
bunicul ei, Rajahul Ravi Pratap Singh, a murit, lăsându-i 
moştenire acest haveli. Aşa încât s-a mutat la Agra şi 
locuieşte aici de zece ani încoace. 

— Şi copiii, am întrebat eu? 

Lajwanti dă din cap. 

— Nu, n-are niciun fel de moştenitori, aşa încât se ocupă 
de opere de caritate şi de evenimente sociale. Este probabil 
cea mai bogată femeie din Agra şi are foarte multe relaţii. 
Şeful poliţiei şi magistratul districtului iau masa la ea acasă 
săptămânal, aşa încât să nu-ţi dea prin cap să stai aici şi să 
nu-ţi plăteşti chiria. Cum n-ai plătit, cum te dă afară. Să-ţi 
intre bine în cap. 

În seara aceea, Shankar îmi găteşte şi insistă să dorm în 
patul lui. El se culcă pe piatra tare de pe jos. Această 
mărinimie mă face să-mi dea lacrimile. Faptul că este orfan 
ca şi mine a zămislit o strânsă legătură între noi. Dincolo de 


o simplă prietenie. Dincolo de camaraderie. Dincolo de 
cuvinte. 
In noaptea aceea a plouat la Agra. 


Trebuia să plătesc patru sute de rupii Doamnei în 
următoarele şapte zile, aşa încât n-am pierdut deloc 
vremea. M-am dedicat trup şi suflet activităţii de dobândire 
a cât mai multor cunoştinţe relevante pentru vocaţia pe 
care mi-o alesesem. Cele cincizeci de rupii pe care le aveam 
mi-au permis să-mi plătesc intrarea la Taj vreme de două 
zile, iar Shankar mi-a împrumutat zece pentru cea de-a 
treia zi. Am bântuit pe lângă grupurile de turişti occidentali, 
ascultând cu atenţie ghizii care vorbeau englezeşte şi 
încercând să memorez şi să fur din zbor cât mai multe date 
şi fapte. Nu era foarte greu, în parte pentru că mă simţeam 
atras de Taj Mahal mai ceva ca un hoţ de buzunare de un 
autobuz supraaglomerat. Poate că aveam asta în sânge. 
Mumtaz Mahal se poate să fi fost dintre strămoşii mamei 
mele sau poate că tata era descendent al Marilor Moguli. 
Oricum, până în a patra zi am adunat destule cunoştinţe 
despre Taj Mahal încât să pot îngroşa rândurile sutelor de 
ghizi fără acreditare la Agra. Stăteam pe lângă intrarea din 
gresie roşie şi-mi ofeream serviciile turiştilor străini care 
veniseră să vadă Tajul pe căldura aia sufocantă a lunii iunie. 
Printre primii mei „clienţii” s-au numărat nişte fete de liceu 
din Anglia, cu feţele pline de pistrui şi bronzate, cu cecuri 
de călătorie la teşcherea şi foarte puţine haine pe ele. M-au 
ascultat atent şi nu mi-au pus întrebări dificile, au făcut o 
grămadă de poze şi mi-au dat un bacşiş de zece lire 
sterline. Abia după ce am schimbat banii la un centru de 
schimb mi-am dat seama că obţinusem şapte sute cincizeci 
de rupii, chiar şi după ce mi-a fost luat comisionul de trei la 
sută. Aproape suficient cât să plătesc chiria pe următoarele 
două luni, dintr-un foc. M-am mutat în propria mea 
cămăruţă din dependinţe după o săptămână, dar în cele 
şapte zile petrecute în camera lui Shankar am învăţat multe 


lucruri despre el. Am descoperit că limbajul lui nu era doar 
o adunătură de bazaconii. Chiar dacă pentru noi cuvintele 
lui păreau lipsite de orice sens, pentru el aveau coerenţă şi 
sens. Am mai aflat că mâncarea lui preferată erau chapatti 
şi lintea. Nu putea suferi vinetele şi varza. Nu-l interesau 
jucăriile. Avea un extraordinar talent artistic şi putea 
desena portrete până la cele mai mici detalii, din memorie. 
Şi, ca şi mine, visa la mama lui. În două nopţi l-am auzit 
strigând în somn, foarte limpede: „Mămico! Mămica mea!”. 
Şi am ştiut că în sinea sa el are capacitatea de a vorbi şi 
altfel decât prin acele silabe alambicate şi lipsite de orice 
sens. 

Locuitul alături de el a avut un impact psihologic asupra 
mea, pentru că îmi amintesc că am visat o femeie tânără şi 
înaltă, înveşmântată într-un sari alb, cu un prunc în braţe. 
Vântul şuiera în spatele ei, acoperindu-i chipul cu pletele 
negre. Copilul o privea în ochi şi gângurea dulce: „Mama... 
Mama”. Mama deschidea gura şi îi răspundea copilașşului, 
dar de pe buze nu se auzea decât atât: „Q Gkrz Ukj Hu 
Wxwu”. Copilul ţipa ca din gură de şarpe şi îi aluneca din 
braţe. Atunci m-am trezit. Şi am verificat repede dacă mai 
am limbă. 


În următorul an la Agra am adunat o bogăţie de date 
despre 'Taj Mahal. Am aflat tot felul de detalii intime despre 
viaţa lui Mumtaz Mahal. Cum ar fi numele celui de-al 
paisprezecea copil al său, la naşterea căruia a murit; se 
numea Gauharar. Am memorat detalii despre construirea 
Tajului, faptul că Trezoreria Statului furnizase 466,55 
kilograme de aur pur în valoare de şase miare de rupii în 
1631, şi că în final costul total al construcţiei a fost de 
41.848.826 rupii, 7 anna şi 6 pie!89. Am cercetat atent 
controversa despre cine a construit de fapt Iajul şi 
afirmaţia falsă a lui Geronimo Veroneo, un aurar italian. Am 
aflat despre legenda celui de-al doilea Taj, despre misterul 
încăperilor de la subsol şi ipoteza existenţei unui al treilea 


mormânt. Devenisem expert şi puteam ţine prelegeri 
despre arta pietra dura, în care se lucraseră modelele 
florale ce împodobeau pereţii Tajului, ori despre arta 
grădinilor, lucrate în stilul persan al char bagh-uluiiăi:. 
Faptul că vorbeam fluent engleză a reprezentat din start un 
mare avantaj. Turiştii străini se adunau în jurul meu şi 
foarte curând s-a răspândit până hăt departe faima 
Ghidului Raju. Asta nu înseamnă că devenisem o autoritate 
în Taj Mahal. Aveam ceva informaţii, dar nu era vorba 
despre o cunoaştere temeinică. Ghidul Raju nu era cu nimic 
mai bun decât un papagal care recită ceea ce-a auzit, fără 
să înţeleagă o iotă. 


Între timp, am învăţat şi eu să spun „Konichiwa” turiştilor 
japonezi, „Dasfidania” ruşilor,  „Muchas gracias” 
hispanicilor care dădeau bacşiş şi „Howdy” americanilor 
mai din topor. Pentru mine rămânea însă un veşnic regret 
faptul că nu avusesem niciun client australian pe care să-l 
pot bate pe spinare şi să-i spun: „G'day Mate, şi acum am 
să-ţi fac o prezentare pe repede-înainte a văgăunei ăsteia!”. 

Începusem să câştig binişor de la turişti. Nu tocmai o 
avere, dar suficient cât să-mi plătesc chiria, să mănânc din 
când în când la McDonald şi la Pizza Hut şi să pun deoparte 
şi pentru zile negre. Numai că vorba asta cu zilele negre nu 
prea are sens în cazul unui copil orfan ca mine care a trăit 
toată viaţa sub cerul liber, şi viaţa lui este tot mereu un cer 
înnourat şi devastat de muson. Trecusem prin prea multe 
nefericiri şi trăiam cu frica în sân că într-o bună zi va veni 
un Jeep cu girofarul aprins şi mă va aresta pentru omorârea 
banditului anonim sau a lui Shantaram ori poate chiar şi a 
Neelimei Kumari şi tocmai de aceea n-avea rost să-mi fac 
prea multe planuri pentru viitorul îndepărtat. Tratam deci 
banii aşa cum îmi tratam şi viaţa - ca pe un bun de care mă 
pot oricând lipsi. Cum veneau, aşa se duceau. Nici nu era 
de mirare, pentru că foarte de curând mi s-a dus buhul că 
am suflet caritabil. 


Cei care locuiau în dependinţe erau o colecţie de fiinţe 
extrem de pestriţe. Studenţi săraci veniţi din sate foarte 
îndepărtate, funcţionari guvernamentali care-şi închiriau 
ilegal locuinţele de serviciu pe sume exorbitante, mecanici 
de locomotivă, muncitori în spălătorii, grădinari, bucătari, 
îngrijitori, instalatori, tâmplari, până şi un poet cu barba de 
rigoare. Mulţi mi-au devenit prieteni. Trăind în mijlocul lor, 
mi-am dat seama că povestea împăratului Şah Jahan şi a lui 
Mumtaz Mahal nu era singura din oraşul acesta ce părea 
adormit. 

Lajwanti era „furnizoarea oficială de ştiri” din noul chowl. 
Era mereu cu urechea ciulită şi afla exact ce se întâmplă în 
tot cartierul. Ştia care bărbaţi îşi bat nevestele şi care le 
înşală, cine sunt beţivii şi cine zgârciţii, cine nu-şi plătea 
chiria şi cine lua mită. În ciuda fidelității sale evidente faţă 
de stăpână, nu se dădea înapoi să mai împărtăşească şi câte 
ceva din cele ce se întâmplau la conac. De la ea am aflat 
bârfa că Swapna Devi a avut un trecut... să-i zicem glorios. 
Se zvonea că ar fi avut o aventură pătimaşă cu Kunwar 
Mahendra Singh, fratele răposatului ei soţ. Dar în cele din 
urmă i-a trecut şi l-a otrăvit. Şi ca urmare acesta din urmă a 
murit. Se mai zicea că în urma acestei legături s-ar fi născut 
în Benares o fiică nelegitimă. Dar nimeni nu ştia ce s-a 
întâmplat cu ea. Şi de fapt nimănui nu-i păsa. 


Shakil, unul dintre studenţii săraci care locuiau în 
dependinţe, m-a abordat într-o seară. 

— Raju bhai, dacă nu te superi, pot să te rog ceva? mă 
întrebă el, timid. 

— Da, Shakil, ce anume? i-am răspuns eu, dându-mi 
seama din prima cam care-i scopul vizitei sale. 

— Tatăl meu n-a reuşit să-mi trimită banii luna asta din 
cauza secetei din sat şi, dacă nu-mi plătesc taxele la 
universitate până luni, voi fi exmatriculat. N-ai putea să-mi 
împrumuţi o sută cincizeci de rupii? Îţi promit că ţi-i dau 


înapoi luna viitoare, de îndată ce primesc mandatul cu 
banii. 

— Desigur, Shakil, cum să nu. Doar i-am împrumut 
cincizeci şi marelui poet Najmi şi o sută lui Gopal. Şi mi-am 
păstrat o sută ca să-mi cumpăr o cămaşă nouă. Dar nevoia 
ta e mai mare decât a mea, aşa încât ia-i tu pe toţi. 

Shankar şi cu mine am fost invitaţi de Lajwanti, la ea în 
cameră, la cină. Este nemăritată şi locuieşte singură în 
dependinţe, dar are o soră mai mică într-un sat, la 
aproximativ treizeci de kilometri de Agra. Primul lucru pe 
care l-am observat în cămăruţa lui Lajwanti a fost că este 
maniacă de ordine. Era cea mai curată cameră pe care am 
văzut-o în viaţa mea. Piatra de pe jos fusese atât de 
lustruită încât strălucea. Nu era niciun fir de praf. Patul era 
foarte îngrijit făcut, niciun creţ pe cuvertura din bumbac, 
totul impecabil călcat. Existau puţine obiecte decorative 
puse pe poliţa de deasupra căminului, toate fiind aşezate cu 
o precizie geometrică. Dureros de ordonat. Până şi 
bucătăria părea atât de fără cusur încât îmi imaginam cu 
greu cum e posibil să nu fie un strop de funingine, mai ales 
că, în loc să fie neagră, chulha!* era albă. Shankar şi cu 
mine ne-am aşezat pe scaune. Lajwanti pe pat. Era 
îmbrăcată într-un sari roz, părea foarte agitată şi mi-a spus 
că a început să caute un mire potrivit pentru sora ei, 
Lakşmi, care a împlinit nouăsprezece ani. 

— Şi cu tine cum rămâne? am întrebat eu. Nu sora mai 
mare ar trebui să se mărite mai întâi? 

— Da, ar trebui, răspunse ea. Dar nu-i sunt doar soră lui 
Lakşmi. l-am fost tată şi mamă, de când ne-au murit 
părinţii, acum cinci ani. Aşa încât nu pot să fiu egoistă şi să 
mă gândesc numai la mine. După ce îmi voi căsători sora, 
nu voi mai avea nicio răspundere şi-mi pot căuta propriul 
prinţ. 

— Şi cum ai de gând să găseşti mirele ideal? 

— Am dat un anunţ în Dainik Ujala, ziarul în hindi, acum 
două luni, şi având binecuvântarea zeiţei Durga am primit 


răspunsuri foarte bune. Uite câte scrisori au sosit. 

Şi-mi întinse o grămadă de plicuri pline. De acolo scoase 
şase fotografii şi mi le arătă. 

— Care dintre băieţii ăştia ar fi potrivit pentru Lakşmi? 

Shankar şi cu mine cercetarăm posibilii miri. Le-am găsit 
cusururi la toţi. Unul arăta prea bătrân. Altul avea un 
zâmbet strâmb. Unul era de-a dreptul urât şi altul avea o 
cicatrice. Unul avea o poză în care arăta ca răufăcătorii 
ajunşi la poliţie. Aşa încât nu mai rămânea decât o 
fotografie. Era un tânăr frumos, cu un păr foarte stilat şi o 
mustață deasă. 

— Băiatul ăsta pare să fie cel mai reuşit, i-am spus eu lui 
Lajwanti. 

Shankar dădu şi el energic din cap, cu mare entuziasm. 

— Q Gqfz Pdz Wku, zise el. 

Lajwanti era încântată de alegerea noastră. 

— Şi mie tot el mi-a plăcut. Nu numai că e cel mai arătos, 
dar e şi cel mai pregătit şi vine dintr-o familie extrem de 
respectabilă. Ştiţi că este funcţionar guvernamental de 
rang înalt? 

— Serios? Cu ce se ocupă? 

— Este asistent pe problemele de trestie de zahăr din 
întreg districtul. Lakşmi va trăi ca o regină cu el. Ar trebui, 
oare, să încep negocierile cu familia lui? Să profit de 
binecuvântarea de la zeiţa Durga şi să merg mai departe? 

— Desigur, neîntârziat. 

Lajwanti ne-a dat o masă extraordinară în seara aceea. 
Puri, kakhori, cartofi, linte şi muttar panir'&, pe farfurii 
metalice atât de curate încât puteai să le foloseşti ca 
oglindă. M-am simţit aproape vinovat că mâncam din aceste 
vase fără nicio pată, îngrijorat ca nu cumva să i le zgării. Nu 
m-am putut abţine şi am întrebat-o: 

— Lajwanti, cum de e atâta ordine şi curăţenie în casa ta? 
Ai o menajeră? 

A fost foarte încântată că am observat. 


— Glumeşti. Cum aş putea plăti eu o menajeră? Eu ţin 
casa în cea mai perfectă ordine. Mi-am luat obiceiul ăsta 
încă din copilărie. Nu pot trăi într-un loc unde nu e curat. 
Încep să mă mănânce degetele de îndată ce văd un strop de 
praf pe jos, vreo bucată de mâncare lipită de masă, ori 
vreun aşternut şifonat. Mama obişnuia să spună. „Lajwanti 
nu suportă să vadă nici măcar cum cade în dezordine vreo 
frunză din vreun copac”. De aceea Rani Sahiba e aşa de 
mulţumită de mine. Am auzit-o fără să vreau spunând soţiei 
şefului poliţiei deunăzi că Lajwanti e cea mai grozavă 
menajeră din câte a avut vreodată şi că n-o să mă lase 
niciodată să plec. 

Strălucea de mândrie. 

— Da. Într-adevăr cred că eşti cea mai eficientă menajeră 
de pe pământ. Dar ar fi mai bine să nu vii la mine în 
cameră, că o să ţi se facă rău. 

Shankar  încuviinţă şi el că Lajwanti e cea mai 
nemaipomenită. 

— Q Gkrz Gxesxipg, zise el, şi zâmbi cu gura până la 
urechi. 


Ultimii mei clienţi de astăzi au fost un grup de studenţi 
bogaţi din Delhi. Erau tineri, mândri foc de jeanşii lor de 
firmă, ochelari de soare de import. Făceau remarci frivole 
despre 'Taj Mahal, se luau peste picior neîncetat şi spuneau 
bancuri obscene. La sfârşitul turului în care i-am însoţit, mi- 
au dat nu numai suma cerută, ci şi un bacşiş zdravăn. M-au 
invitat apoi să merg cu ei în acea seară în oraş, într-o dubiţă 
cu şofer. 

— Ghidule Raju, vino cu noi şi o să te distrezi pe cinste, 
mă rugară ei fierbinte. 

La început i-am refuzat, dar au insistat într-atâta, încât 
trebuia să le fiu recunoscător pentru foarte generosul 
bacşiş. Aşa încât nu i-am putut refuza. M-am urcat în 
vehicul. 


Mai întâi am mers la Palace Hotel. Intram pentru prima 
dată în viaţă într-un hotel de cinci stele. Am mers într-un 
restaurant cu aer condiţionat şi am admirat candelabrele 
strălucitoare, chelnerii în livrea, muzica instrumentală în 
surdină şi clientela foarte bine îmbrăcată şi care se vedea 
de departe că e plină de bani şi de putere. Bărbaţii vorbeau 
pe tonuri joase, şuşotind, iar femeile erau fragile ca nişte 
păpuşi. Îţi lăsa gura apă când vedeai ce mâncare aveau. 
Unul dintre băieţi mi-a întins meniul. 

— Uite, Raju, comandă ce ai chef. 

M-am uitat peste lista de bucate şi era să mă sufoc când 
am văzut preţurile. O porţie de pui în unt costa şase sute de 
rupii. La tarabele de lângă casa noastră puteam să cumpăr 
acelaşi lucru cu doar cincizeci şi cinci de rupii, dar am 
înţeles că aici nu plăteai doar mâncarea, ci şi ambianța. 
Băieţii comandară practic tot ce era în meniu, plus două 
sticle de whisky scoţian. 

M-am simţit stingher, văzând atâta opulenţă. La Mumbai, 
Salim şi cu mine mergeam pe la nunţi neinvitaţi ca să 
mâncăm pe gratis, dar niciodată nu i-am invidiat pe cei 
bogaţi. Văzând, însă, aceşti studenţi cum spânzură banii de 
parcă ar fi simple bucăţi de hârtie, m-a cuprins gândul că 
nu se cade una ca asta. Contrastul între viaţa mea plină de 
lipsuri şi cea de aici m-a făcut să resimt o durere fizică. Nu 
e de mirare că încetul cu încetul foamea mi-a trecut de tot, 
în ciuda munţilor de feluri de mâncare care mai de care mai 
apetisante ce zăceau pe masă. Mi-am dat seama atunci că 
m-am schimbat. Şi m-am întrebat deodată, uimit, cum 
trebuie să fie să nu ai nicio dorinţă pe lume, pentru că ţi le- 
ai satisfăcut pe toate, datorită banilor de care dispui şi asta 
înainte de a apuca să îţi pui respectiva dorinţă, de a simţi că 
vrei acel lucru. Oare e de dorit o existenţă în care nu mai ai 
dorinţe? Nu cumva sărăcia în care încă îţi mai doreşti ceva 
este mai bună decât sărăcia de dorinţe? M-am tot gândit la 
aceste întrebări, dar n-am găsit un răspuns mulţumitor. 


După ce au mâncat destul şi au băut whisky suficient, 
băieţii m-au poftit din nou în dubită. 

— Unde mergem? am întrebat. 

— O să vezi, mi-au zis ei şi au râs pe sub mustață. 

Şoferul ne-a purtat pe nişte străduţe înguste şi prin 
bazaruri mişunând de lume, până ce am ajuns aproape de 
ieşirea din Agra. În cele din urmă, maşina a oprit într-un loc 
bizar, aproape de autostrada naţională, pe nume Basai 
Mohalla. Acolo era o pancartă, chiar la intrare, pe care 
scria: „Intrarea în Cartierul Roşu este pe riscul 
dumneavoastră. Nu uitaţi să puneţi întotdeauna 
prezervativ. Veţi preveni SIDA şi veţi salva vieţi”. N-am prea 
înţeles eu aluzia la culoarea roşie de pe pancartă. Nu era 
nimic roşu; nici măcar luminiţe roşii pe la case, din câte 
vedeam eu. Existau vreo zece camioane parcate paralel cu 
drumul. Nişte copii desculți bântuiau pe străduţe - nici 
urmă de mame prin preajmă. Se auzea în depărtare o 
muzică şi clinchetul clopoţeilor de la gleznele unor 
dansatoare, care plutea în aerul stătut al nopţii. Undeva, 
acum foarte departe, se zăreau cupola şi minaretele 'Iaj 
Mahalului, strălucind sub luna aurie. Aureola lunii 
îmbrăţişând marmura monumentului înnobila până şi 
această enclavă plină de praf şi murdărie cu barăci cu unul 
sau două nivele, părând să fi azvârlit peste cartier un pumn 
de praf de aur. 

Studenţii au coborât din maşină şi s-au îndreptat spre o 
grămadă de clădiri înghesuite. Eu am ezitat, dar m-au tras 
după ei. Am observat că era plin de lume. Bărbaţi dubioşi, 
în kurta pyjama, stăteau nemişcaţi în faţa caselor, 
mestecând frunze de betel. Fete de diferite vârste aşteptau 
pe trepte, îmbrăcate în doar nişte izmenuţe şi o bluziţă, dar 
machiate din gros şi pline de bijuterii. O parte dintre ele ne- 
au privit insinuant şi ne-au făcut semne obscene şi gesturi 
sugestive cu degetul. Atunci am priceput şi eu ce înseamnă 
Cartierul Roşu. Locul unde lucrează prostituatele. Auzisem 
de existenţa lui Falkland Road din Mumbai şi a lui G B Road 


din Delhi, dar nu vizitasem niciodată o asemenea zonă şi 
habar n-aveam că există şi în Agra una. Într-adevăr, avea să 
fie o noapte de noi experienţe pentru mine. 

Băieţii au intrat într-o casă mare cu două niveluri, care 
arăta mai puţin sinistru decât celelalte, şi s-au asigurat mai 
întâi dacă am venit cu ei. Am intrat într-un hol cu nişte 
coridoare înguste şi multe cămăruţe. 

Ne-a întâmpinat un bărbat. Tânăr, cu o faţă plină de 
cicatrice şi cu ochi de şmecher. 

— Bun venit, domnii mei. Aţi nimerit unde trebuie. Avem 
cele mai tinere şi grozave fete din Agra, spuse el. 

Băieţii intrară în cârdăşie cu el, începând să se 
târguiască la preţ. Dintr-o mână în alta fură transferate o 
grămadă de bancnote. 

— Plătim şi pentru tine, Raju. Hai, du-te, facem noi cinste, 
ziseră ei, după ce dispărură în câte o cameră cu câte o fată. 

Eu am rămas singur pe hol. O femeie în vârstă, care 
mesteca paan, s-a apropiat şi m-a luat cu ea. Am urmat-o pe 
scări. S-a oprit în faţa unei uşi verzi din lemn şi mi-a spus să 
intru. Apoi, cu paşi obosiţi, s-a întors cu greu înapoi pe 
scări. Nu mă decideam dacă să intru sau nu în cameră sau 
să mă întorc la dubiţă. O parte din creierul meu îmi spunea 
să plec imediat, dar cealaltă mă îndemna să rămân, mă 
cuprinsese o curiozitate nebună. În filmele indiene pe care 
le-am văzut eu, eroina prostituată este inevitabil o fată bună 
la suflet, care a fost obligată, împotriva voinţei ei, să 
practice această profesie. La finalul peliculei, întotdeauna 
prostituata se sinucide, otrăvindu-se. Mă întrebam dacă am 
fost adus cu un scop anume în acest bordel. Şi mai ales 
dacă este vreo eroină care mă aşteaptă dincolo de uşă. 
Oare eu sunt eroul ei şi va trebui s-o salvez? Şi dacă aş 
putea schimba finalul şi aş scăpa-o de la moarte? 

Deschid uşa şi intru. 


E o cămăruţă cu un pat în mijloc. În rest, nu observ mare 
lucru. Rămân cu ochii pe fata care stă în pat, într-un sari 


liliachiu, de un liliachiu şocant de ţipător. E oacheşă şi 
frumoasă, cu ochi minunat fardaţi cu negru, cu buzele date 
cu un ruj lucios, cu părul lung de abanos, împletit în cozi şi 
împodobit cu flori albe, frumos parfumate. E mult prea 
fardată şi braţele şi gâtul sunt doldora de bijuterii. 

— Bună, spune ea. Vino aici cu mine în pat. 

Vorbele ei sună ca notele muzicale ale unui pian. 

Dau să merg mai aproape, fără prea mare tragere de 
inimă. Îmi simte ezitarea şi zâmbeşte. 

— Nu te teme, că nu te mănânc. 

Mă aşez, lângă ea, pe pat, şovăitor. Descopăr că 
cearceaful e murdar şi are nişte pete ciudate pe el. 

— N-ai mai fost pe aici, nu-i aşa? Cum te cheamă? 

— Rama Mohammad Thom... ba nu, nu... Raju Sharma, îi 
răspund, oprindu-mă la timp. 

— Să înţeleg că ai uitat şi cum te cheamă pentru o clipă. 

— Nu, deloc. Numele tău care e? 

— Nita. 

— Nita şi mai cum? 

— Poftim? 

— Care e numele tău întreg? N-ai şi unul de familie? 

O umflă râsul. 

— Sahib, ai venit la bordel, nu la primărie să te însori. 
Prostituatele nu au nume de familie. Sunt ca pisicile şi 
câinii. Avem un singur nume. Nita, Rita, Asha, Champa, 
Meena, Leena. N-ai decât să alegi, zice ea, cu un ton lipsit 
de orice ranchiună sau regret. 

— Deci eşti prostituată? 

Râde iar. 

— Ciudat mai eşti. Arrey baba, în Basai Mohalla nu există 
decât prostituate. N-ai să dai niciodată aici, în această zonă 
din Agra, peste vreo mamă sau vreo soră. 

— Câţi ani ai? 

— Asta este o întrebare mult mai relevantă. Am 
şaptesprezece ani. Să nu-mi spui că vroiai una şi mai 
tânără. Nici tu nu pari să ai mai mult de şaisprezece. 


— Am şaptesprezece. Spune-mi, de câtă vreme faci 
treaba asta? 

— Ce contează? Trebuie să ştii dacă sunt sau nu virgină? 
Ei bine, nu sunt. Ar fi trebuit să plăteşti de patru ori mai 
mult dacă vroiai o virgină. Dar încearcă-mă, ai să vezi că 
sunt mai bună decât o fecioară. Nu vei fi dezamăgit. 

— Nu te temi că te-ai putea îmbolnăvi? E şi o pancartă la 
intrare care te avertizează contra SIDEI. 

Râde din nou, spart şi sec. 

— Uite ce e, asta este pentru mine o profesie, nu un 
hobby. Aşa am cu ce mă hrăni şi cu ce-mi întreţine întreaga 
familie. Dacă n-aş face asta, ar fi murit toţi de foame de 
mult. Noi, prostituatele, ştim de SIDA. Mai bine mori de 
boală mâine decât de foame azi. Mai pui multe întrebări sau 
o facem? Să nu dai vina pe mine mai încolo că ţi s-a scurs 
prea repede timpul şi că deja Shyam a trimis următorul 
client. Am mare căutare, să ştii. 

— Cine este Shyam? 

— E proxenetul meu. Lui îi dai banii. Hai că-mi scot sariul. 

— Nu, stai, mai vreau să-ţi mai pun nişte întrebări. 

— Arrey, ai venit aici să faci amor sau să vorbeşti? Parcă 
ai fi reporterul ăla farang care a venit cu reportofonul şi cu 
camera de filmat. Zicea că nu-l interesez. Că face doar un 
reportaj. Dar cum mi-am deschis choli a uitat de reportaj. 
N-a mai înregistrat decât oftaturi şi gâfâituri. Să vedem 
dacă nu eşti şi tu la fel. 

Dintr-o mişcare, îşi desface bluza. Nu poartă sutien. Doi 
sâni obraznici ies la iveală asemeni unor cupole ciocolatii de 
Taj Mahal. Sunt perfect rotunzi şi catifelaţi, cu sfârcurile 
tari ca nişte vârfuri elegante de cupolă. Mi s-a uscat gura. 
Simt că nu mai pot respira. Inima îmi bate să-mi sară din 
piept şi mă dor coastele. Mâinile ei alunecă pe torsul meu şi 
descoperă că m-am întărit. Începe să râdă iar. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi toţi la fel. E suficient să vă uitaţi 
un pic la ţâţele unui femei şi se duce pe apa sâmbetei orice 
simţ moral. Haide. 


Mă atrage în ea şi trăiesc momente de extaz absolut. 
Trupul îmi este cuprins parcă de şocuri electrice şi mă trec 
fiorii. Tremur de plăcere. 

După aceea, când stau alături de ea, sub ventilatorul 
şubred din tavan, şi văd că am contribuit şi eu cu o pată în 
aşternutul cel jegos, trag în piept parfumul florilor din părul 
ei negru ca pana corbului şi o sărut neîndemânatic. 

— De ce nu mi-ai spus că era pentru prima dată, mă 
ceartă ea. Aş fi fost mai blândă. Hai, du-te, timpul tău a 
expirat. 

Se dă brusc jos din pat şi începe să-şi adune hainele. 

Graba cu care mă concediază mă supără. Cu cinci minute 
înainte, eram amantul ei, şi acum am devenit deodată un 
client căruia i-a expirat timpul. 

Înţeleg că într-adevăr clipa mea magică a trecut. Iar 
acum când nu mai sunt orbit de o dorinţă arzătoare, văd 
încăperea în adevăratele ei culori. Un casetofon străvechi 
pe o noptieră, cu un prelungitor urât şi negru prin care e 
băgat în priză. Pereţii sunt jupuiţi şi coşcoviţi în ultimul hal. 
Observ şi perdeaua ruptă, roşie şi decolorată de la 
fereastră. Petele de pe cearceaf şi lacrimile de pe saltea. 
Simt brusc o mâncărime. Probabil de la ploşniţele de care 
colcăie patul. Miroase a mizerie, a igrasie. Totul pare dintr- 
odată sordid şi părăginit. Cum zac acolo în patul pângărit, 
mă simt brusc murdărit. Mă ridic şi eu şi îmi adun iute 
hainele. 

— Şi cu bacşişul meu cum rămâne? spune ea, în timp ce 
îşi pune bluza la loc. 

Scot o bancnotă de cincizeci de rupii din portofel şi i-o 
întind. Şi-o strecoară, plină de recunoştinţă, în bluză. 

— Ţi-a plăcut? Ai să mai vii? întreabă ea. 

Nu-i răspund şi plec în grabă. 

Ceva mai târziu, cum stau în dubiţă, în drumul înapoi 
spre oraş, mă gândesc la cele două întrebări ale ei. Oare 
mi-a plăcut? Da. Oare am să mai vin? Da. Mă cuprinde un 
sentiment nou, o strângere de inimă ciudată şi un fel de 


gâdilat. Să fie, oare, iubirea? mă întreb. Nu ştiu ce să 
răspund, dar e limpede că într-adevăr am intrat în Cartierul 
Roşu pe riscul meu. M-a agăţat o prostituată, am făcut sex 
pentru prima dată şi acum am rămas agăţat de ea. 


Oraşul e cuprins de teama că se va întinde turbarea. 
Mulţi copii au murit, după ce au fost muşcaţi de câini 
contaminaţi. Ministerul Sănătăţii i-a sfătuit pe cetăţeni să 
fie foarte atenţi şi să ia măsuri preventive. Îl avertizez pe 
Shankar. 

— Ai grijă când ieşi pe afară. Nu te apropia de câini! Ai 
înţeles? 

Shankar a făcut semn cu capul că da. 


Azi, a fost rândul lui Bihari, cizmarul. Era singurul care 
nu-mi ceruse bani până acum. 

— Raju, Nanhei, copilul meu, e foarte bolnav. Şi a fost 
internat la clinica particulară a doctorului Aggarwal. 
Doctorul spune că trebuie să cumpăr urgent medicamente 
şi costă o grămadă de bani. Am reuşit să adun vreo patru 
sute până acum. Ai putea să mă împrumuţi cu câte ceva? le 
implor. 

I-am dat două sute de rupii lui Bihari, ştiind că n-am să-i 
mai văd niciodată. Dar tot n-a putut cumpăra toate 
medicamentele. Două zile mai târziu, băieţelul de şase 
anişori, Nanhei, a murit la clinică. 

În acea seară, Bihari se întoarce acasă cu trupul 
neînsufleţit al fiului său acoperit cu un giulgiu alb. E beat 
mort şi păşeşte cu greu. Lasă cadavrul copilului în mijlocul 
curţii cu pietre, lângă cişmea, şi cheamă pe toată lumea 
afară. Urmează un monolog plin de invective. Nu înjură pe 
nimeni în mod special şi totuşi insultă pe toată lumea. Îi 
bombăne pe bogaţii care trăiesc în palate şi cărora nu le 
pasă de cei săraci care-i slugăresc. Îi ponegreşte pe doctorii 
cei nesătui care îi storc de bani pe pacienţi. Ocăreşte 
guvernul care face promisiuni doar pe hârtie. Ne blestemă 


pe toţi că tăcem şi că nu spunem nimic. Le găseşte o vină şi 
copiilor, că s-au născut. Nu-şi iartă că este încă în viaţă. Îl 
acuză pe Dumnezeu că a făcut o lume nedreaptă, înjură 
pământul, Taj Mahalul, pe împăratul Şah Jahan. De mânia 
lui nu scapă nici becul din faţa casei, care l-a curentat 
cândva pe Nanhei, ori cişmeaua. 

— Ruginitura naibii! Când aveam nevoie, nu ne-ai dat doi 
stropi de apă! Când a fost vorba de fiul meu, l-ai lăsat să se 
zbenguie două ore şi apoi i-ai dat o pneumonie. Pe drumuri 
să ajungi! În iad să sfârşeşti! zice iar, cu năduf, şi trage un 
şut în robinet. 

După o jumătate de oră de reproşuri non-stop, se 
prăvăleşte la pământ şi începe să plângă cu sughiţuri. Îşi 
ţine fiul mort în braţe şi se căinează până ce rămâne fără 
lacrimi şi fără glas. 

În cămăruţa mea, zac în pat şi mă gândesc la 
nedreptăţile vieţii. Îl văd în faţa ochilor pe micul Nanhei, 
zbenguindu-se. Îmi vine să plâng. Dar lacrimile refuză să-mi 
curgă. Am văzut prea multe cadavre la viaţa mea. Şi atunci, 
îmi trag cearceaful scrobit peste cap şi mă culc. Visez Taj 
Mahalul într-o nuanţă ciudată. Ciocolatie. Cu două cupole 
fără egal. 


După o săptămâna mă duc iar la Nita. De data aceasta a 
trebuit să-i plătesc integral taxa lui Shyam, proxenetul ei. 
Trei sute de rupii. Mă întind în patul ei pângărit, facem 
dragoste şi îi ascult vorbele murdare. 

— Îţi place să fii prostituată? o întreb eu, după ce am 
făcut dragoste. 

— De ce? Ce e rău în asta? E o profesie ca oricare alta. 

— Dar îţi place? 

— Da, îmi place să mă culc cu necunoscuţi. Ca tine, de 
exemplu. Aşa câştig destui bani cât să am pentru familie. Şi 
pot în fiecare vineri să merg la cinema şi să văd câte o 
premieră. Ce altceva îşi mai poate dori o fată? 


O privesc în ochii ei de căprioară şi ştiu că minte. E o 
actriţă care joacă un rol. Numai că ea nu va câştiga premii, 
asemeni Neelimei Kumari. 

Cu cât Nita este mai misterioasă, cu atât sunt mai 
disperat s-o cunosc. Îmi stârneşte o foamete mai presus de 
orice am trăit vreodată. Am intrat în trupul ei, dar vreau să 
intru şi în mintea ei. Am început s-o vizitez lunea, când Taj 
Mahalul e închis. După patru sau cinci vizite, în sfârşit 
reuşesc să o fac să nu mai fie atât de defensivă. 

Îmi spune că este dintr-un trib Bedia, din districtul Bhind, 
din Madhya Pradesh. Ambii părinţi sunt încă în viaţă şi are 
un frate şi o soră, care e măritată şi fericită. În comunitatea 
ei este o tradiţie ca din fiecare familie una dintre fete să 
ajungă prostituată, adică bedni. Fata respectivă câştigă 
bani pentru familia ei, în timp ce bărbaţii îşi pierd vremea 
bând tării şi jucând cărţi. 

— De aceea naşterea unei fete e motiv de sărbătoare în 
comunitatea noastră şi nu de întristarei!8t:. Băiatul e de fapt 
o povară. Există bedni din satul meu în bordeluri, în 
refugiile pentru camioane, în hoteluri, în restaurantele din 
moteluri; toate îşi vând trupul pe bani. 

— Dar de ce te-a ales mama ta pe tine? Ar fi putut s-o 
aleagă pe sora ta. 

Nita râde sec. 

— Pentru că frumuseţea mea a devenit un blestem, de- 
aia. Mama avea dreptul să decidă care dintre fiicele ei se va 
mărita şi care va deveni prostituată. M-a ales pe mine ca să 
fiu bedni. Dacă aş fi avut un chip comun, aşa ca sora mea, n- 
aş fi fost trimisă aici. Aş fi făcut poate şcoală, m-aş fi măritat 
şi aş fi avut copii. Acum am ajuns în bordelul ăsta. Ăsta e 
preţul pe care îl plăteşti pentru frumuseţe. Deci să nu-mi 
spui niciodată frumoaso. 

— De când faci asta? 

— De la pubertate. După ceremonia nathni utherna, când 
ţi se scoate inelul din nas, şi după ce se face sar dhakwana, 
când îţi acoperă capul, eşti sortită să devii femeie. Astfel, la 


doisprezece ani, virginitatea mea a fost scoasă la licitaţie şi 
a câştigat cine a oferit mai mult, iar apoi am fost pusă la 
vânzare într-un bordel. 

— Dar cu siguranţă că, dacă vrei, poţi să renunţi la 
meseria asta şi să te măriţi, nu-i aşa? 

Îşi ridică mâinile, într-un gest de disperare. 

— Cine s-ar căsători cu o prostituată? Trebuie să muncim 
până ce trupurile noastre încep să se lase sau până ce 
murim de vreo boală, depinde ce ni se întâmplă mai întâi. 

— Sunt sigur că într-o bună zi îţi vei găsi un prinţ, declar 
eu, înţelept şi cu lacrimi în ochi. 

În acea zi n-a acceptat niciun bacşiş de la mine. 


Ceva mai târziu, m-am gândit la conversaţia mea cu Nita 
şi m-am întrebat de ce am minţit-o. Nu vroiam să-şi 
găsească alt prinţ. Fără ca măcar să-mi dau seama, m-am 
îndrăgostit de ea. 

Până atunci, ideea mea despre iubire se baza exclusiv pe 
ceea ce văzusem în filmele indiene, unde eroul şi eroina se 
priveau şi brusc se făcea un fel de alchimie, inimile lor 
începând să bată într-un glas, coardele vocale fremătând în 
acelaşi timp şi dintr-odată apucându-se să cânte în nişte 
sate elveţiene sau prin mall-urile americane. Am crezut că 
am simţit şi eu această săgeată orbitoare a iubirii atunci 
când am întâlnit-o pe fata cu kamiz şi şalvari albaştri în 
compartimentul din tren. Dar iubirea adevărată nu mi-a dat 
târcoale decât în iarna din Agra. Am înţeles că viaţa 
adevărată e foarte diferită de cea de pe ecran. lubirea nu 
vine într-o secundă. Ea ţi se strecoară în suflet şi-ţi dă peste 
cap întreaga existenţă. Îţi colorează clipele în care eşti 
treaz şi-ţi populează visele. Simţi că pluteşti când păşeşti şi 
vezi viaţa în nuanţe strălucitoare, nebănuite până atunci. 
Dar ea îţi aduce şi o suferinţă dulce, un delicios chin. Viaţa 
se redusese pentru mine la întâlnirile cu îmbrăţişări 
înfocate cu Nita; timpul dintre ele mi-l ocupam tânjind. Îi 
vedeam chipul în locurile cele mai ciudate şi în momentele 


cele mai neaşteptate. Îmi imaginam chipul ei frumos chiar şi 
atunci când îmi ţineam conferinţa în faţa unui excursionist 
octogenar şi ramolit. Îi simţeam parfumul părului şi când 
stăteam pe toaletă. Mi se făcea pielea de găină doar când 
mă gândeam cum ne iubim, chiar şi atunci când cumpăram 
roşii şi cartofi din piaţa de legume. Ştiam, în adâncul inimii, 
că ea este prinţesa mea. Dorinţa mea cea mai arzătoare era 
să mă căsătoresc cu ea într-o bună zi. leama mea cea mai 
mare şi mai chinuitoare era că s-ar putea să nu fie de acord. 


Un Jeep cu girofar a venit la casele sărace. Un inspector 
şi doi adjuncţi coborâră din el. Îmi stătu inima în loc. Mi se 
puse un nod în gât de frică şi mi se înnodă stomacul. M-au 
ajuns crimele din urmă. Asta-i tipic pentru viaţa mea. Când 
încep să mă simt stăpân pe situaţie, soarta îmi trage preşul 
de sub picioare. Când descoperisem şi eu iubirea 
adevărată, voi fi dus la puşcărie, unde, asemeni împăratului 
Şah Jahan, o să rămân singur la carceră, tânjind cu gândul 
la Nita, Mumtaz Mahala mea. 

Inspectorul a scos un megafon din Jeep, ca să facă un 
anunţ. Mă aşteptam să strige: „Rama Mohammad Thomas, 
alias Raju Sharma, ieşi cu mâinile sus!”. În schimb se auzi: 
„Toată lumea afară din casă. S-a dat o spargere la banca din 
Agra şi avem motive să credem că hoţul se află printre voi. 
Va trebui să facem o percheziţie.” Când am auzit una ca 
asta, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Eram aşa de fericit, 
îmi venea să ies să-l strâng în braţe pe inspector. 

Adjuncţii au intrat în toate cămăruţele pe rând şi au 
cercetat atent. Au venit şi la mine şi m-au întrebat numele, 
ocupaţia, dacă am văzut persoane dubioase dând târcoale 
prin zonă. Nu le-am spus că sunt ghid neautorizat. Le-am 
zis că sunt student la Universitate şi că am venit de curând 
în oraş. Răspunsul meu i-a mulţumit. S-au uitat sub pat, au 
aruncat o privire prin bucătărie, au bătut în crătiţi şi oale, 
au răscolit salteaua şi au plecat mai departe. Inspectorul s-a 
dus după ei. 


Acum se aflau în camera lui Shankar. 

— Cum te cheamă? îl întrebă cu asprime inspectorul pe 
Shankar. 

— Hu Ixhz Qo Odxifxn, răspunse Shankar, uşor zăpăcit. 

— Ce-ai spus? repetă. 

— Odxifxn. 

— Nenorocitul naibii, îţi baţi joc de mine, spuse 
inspectorul furios. 

Ridică bastonul şi-l lovi. Am intervenit imediat. 

— Inspector Sahib, Shankar are o problemă mintală. Nu 
poate vorbi. 

— Şi de ce n-ai spus mai înainte? 

Se întoarse spre adjuncţii lui. 

— Să trecem mai departe. Şi aşa n-o să aflăm nimic de la 
dementul ăsta. 

Au cercetat toate cele treizeci de cămăruţe în 
următoarele trei ore şi în cele din urmă au găsit nişte bani 
ascunşi în încăperea ce îi aparţinea lui Najmi, poetul 
bărbos, care susţinea că este compozitor la Bollywood. 
Suntem cu toţii uluiţi să descoperim că tânărul poet este de 
fapt jefuitor de bancă cu jumătate de normă. Aparenţele 
înşală. N-am de ce să mă plâng. Cei din dependinţe ar fi la 
fel de scandalizaţi dacă ar fi aflat despre trecutul meu 
dubios. 


Lajwanti a venit la mine, să-mi aducă nişte laddoosi2 
proaspete şi sfărâmicioase de lângă templul Durga. E foarte 
agitată. 

— Arrei, Lajwanti, cu ce ocazie? i-au mărit leafa? am 
întrebat eu. 

— E cea mai fericită zi din viaţa mea. Cu binecuvântarea 
zeiţei Durga, funcţionarul cu trestia de zahăr a acceptat, în 
sfârşit, să se căsătorească cu Lakşmi. Sora mea va trăi 
acum ca o regină. Sunt gata să pregătesc o nuntă mai 
grozavă decât toate celelalte. 


— Şi cu zestrea cum rămâne? Familia mirelui n-a solicitat 
NIMIC? 

— Absolut nimic! Sunt o familie foarte cumsecade. Nu vor 
bani gheaţă. Au cerut doar nişte mărunţişuri. 

— Ca de exemplu? 

— Un scuter Bajaj, un mixer Sumeet, cinci costume 
Raymond şi câteva bijuterii din aur. Oricum aveam de gând 
să-i dau toate acestea lui Lakşmi. 

Eram scandalizat. 

— Lajwanti, dar o să te coste şi ochii din cap. Cel puţin 
câteva miare de rupii. De unde o să faci rost de atâţia bani? 

— Am făcut economii pentru nunta lui Lakşmi. Am adunat 
aproape cincizeci de mii de rupii. Şi o să mai împrumut 
cincizeci de mii de la Rani Sahiba. 

— Eşti sigură că o să-ţi dea o sumă aşa mare de bani? 

— Normal. Doar sunt cea mai grozavă menajeră pe care 
a avut-o vreodată. 

— Mult noroc. 


Am continuat să mă întâlnesc cu Nita, dar atmosfera din 
bordel mă sufoca. Detestam să am de-a face cu peştele ăla 
cu căutătură de bandit, Shyam. 

La sugestia Nitei, am început să ne vedem în altă parte. 
Ea mergea la cinema în fiecare vineri. M-am dus şi eu. îi 
plăceau floricelele. I-am cumpărat câte o pungă mare, ne- 
am aşezat pe rândul din spate, pe întuneric şi în jegul din 
sala Akash Talkies, ea mânca floricele şi chicotea, iar eu îmi 
strecuram mâna pe sub rochia ei fină de muselină, ca să-i 
mângâi pieptul catifelat. La sfârşitul filmului, coboram în 
hol, înfierbântat şi cu faţa roşie, neştiind bine dacă am fost 
la o dramă de familie, o comedie sau un thriller. Pentru că 
eu n-aveam ochi decât pentru Nita, şi speram ca povestea 
noastră să se transforme într-o bună zi într-o epopee 
romantică. 


Shankar intră în cameră plângând. 


— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

Mi-a arătat spre genunchi. Era tăiat şi vânăt. M-am 
îngrijorat brusc. 

— Cum s-a întâmplat, Shankar, ai căzut? 

Shankar dădu din cap. 

— X Akc Wqp Hz, zise el. 

Pentru o clipă, mi-aş fi dorit să vorbească logic. 

— Îmi pare rău, dar nu înţeleg. Hai să vii să-mi arăţi cum 
s-a întâmplat. 

Shankar mă scoase afară şi-mi arătă spre povârnişul din 
curtea cu pietre care dădea spre drumul principal. Într-un 
colţ, era un mic parapet de unde săreau de obicei copiii. 

— Yxi Ukj Ozz Pdxp Akc? Dq Wqgp Hz Dznz, zise Shankar, 
şi-mi arătă spre genunchi. 

Am urmărit direcţia spre care se îndrepta degetul lui şi 
am dat din cap că am înţeles. Am presupus că a sărit de pe 
parapet şi s-a julit. 

— Hai, vino. Lajwanti are o trusă medicală în camera ei. O 
s-o rog să-ţi bandajeze rana. 

N-am observat câinele cel mic, vagabond şi jigărit, cu 
pete negre, care gâfâia pe pietrele de pe drum, chiar sub 
parapet, scuipând bale printre colții lui albi şi ascuţiţi. 


A venit un an nou, cu speranţele şi visurile sale. 
Împlinisem optsprezece ani, şi Nita şi eu, vârsta legală 
pentru a ne căsători. Pentru prima dată mă gândeam la 
viitor şi că aş putea să am unul. Cu Nita alături. Am încetat 
să mai împrumut oamenilor bani. Aveam nevoie de fiecare 
leţcaie. 

Era într-o vineri, şi lună plină pe deasupra. O combinaţie 
rară. Am convins-o pe Nita să nu meargă la cinema, ci să 
vină cu mine la Taj Mahal. Ne-am aşezat pe piedestalul de 
marmură, seara târziu, şi am aşteptat să răsară luna 
dincolo de fântâni şi de chiparoşii verde închis. Am zărit 
întâi o rază argintie furişată printre coroanele copacilor 
înalţi, venind de undeva din dreapta noastră, şi apoi luna se 


zbătu să scape dintre clădirile joase şi frunze, ca mai apoi 
să se înalțe maiestuoasă pe cer. Cortina nopţii se dădu la o 
parte şi Taj Mahalul se dezvălui în toată splendoarea sa. Şi 
eu, şi Nita păream loviți de fulger. Tajul se contura încet, 
eteric, ca o imagine din paradis, o apariţie argintie ieşită 
din râul Yamuna. Ne-am ţinut de mână strâns, ignorând 
hoardele de turişti străini care plătiseră câte cincizeci de 
dolari de fiecare pentru privilegiul de a vedea Tajul la 
lumina rece a lunii pline. M-am uitat intens spre Taj şi apoi 
spre Nita. Perfecţiunea sterilă a Tajului pălea în comparaţie 
cu frumuseţea fără de cusur a fetei. Începură să-mi curgă 
lacrimile, de parcă toată iubirea pe care a strâns-o inima 
mea vreme de optsprezece ani ar fi ieşit la iveală în acest 
izvor, tumultuoasă. Simţii o descătuşare emoţională ca 
atunci când un baraj este dezăgăzuit şi pentru prima dată 
am ghicit simţămintele lui Şah Jahan pentru Mumtaz Mahal 
a lui. 

Acesta era momentul pe care-l aşteptam de-o viaţă şi 
pentru care făcusem atâtea repetiţii. Najmi, poetul bărbos, 
mi-a lăsat o carte cu versuri în urdu, înainte de a pleca la 
puşcărie. Şi am învăţat pe dinafară câteva rânduri 
romantice. Într-un moment de inspiraţie, Najmi compusese 
chiar el un gazel original pentru slava Nitei, de care să mă 
folosesc. Suna cam aşa: 


Frumuseţea ta-i un elixir şi chiar fără un ban 

I-a dat viaţă unui biet orfan 

Am să mor de atâta iubire; din mormânt am să strig 

Să-mi fii soție de nu vei vrea, precis mă sinucid. 

Îmi aminteam şi de diverse replici nemuritoare din 
celebre povestiri de dragoste pe celuloid. Dar cum stăteam 
eu aşa cu Nita la lumina lunii, la umbra Taj Mahalului, m-am 
lepădat de poezii şi de filme. M-am uitat în ochii ei şi pur şi 
simplu i-am zis: 

— Mă iubeşti? 

Şi ea mi-a răspuns cu un singur cuvânt. 


— Da. 

Acest unic cuvânt are mai mult înţeles pentru mine decât 
cărţi întregi de poezii şi toate ghidurile din Agra. Când am 
auzit, inima mea a început să bată fericită. Imensa mea 
iubire a prins aripi şi s-a înălţat spre cer ca un zmeu. Şi 
atunci, pentru prima dată, Taj Mahalul mi s-a părut o casă 
vie şi nu doar un mormânt fără suflet. Luna plină de 
deasupra capetelor noastre a devenit satelitul nostru 
personal, strălucind doar pentru noi; ne-am simţit 
binecuvântaţi şi scăldaţi în strălucirea celestă, în raiul 
nostru exclusivist. 


Shankar a venit în goana mare la mine în cameră. 

— Ykhz Mjqgyfdu. Gxesgipq go ynugic, mă anunţă el şi îmi 
face semne să mă îndrept spre camera lui Lajwanti. 

Lajwanti plânge pe pat. Lacrimile îi curg din ochi asemeni 
unor mici perle şi întunecă nuanţa cuverturii de pat 
neşifonate, părând foarte nelalocul lor în acea ordine 
impecabilă, spartană, a încăperii. 

— Ce s-a întâmplat, Lajwanti? De ce plângi? 

— Din cauza scorpiei de Swapna Devi. Mi-a refuzat 
împrumutul. Cum am să mai plătesc eu acum nunta surorii 
mele? se tânguieşte ea şi începe iar să plângă amarnic. 

— Nimeni n-are atâţia bani aici în mahala. N-ar fi bine să 
iei un împrumut de la o bancă? 

— Ce bancă mi-ar da mie bani, unei biete menajere? Nu- 
mi rămâne decât o ieşire. 

— Care? Să anulezi nunta surorii tale? 

Mă străfulgeră din priviri. 

— Niciodată n-aş face aşa ceva. Poate doar să-i calc pe 
urmă poetului Najmi. Să fur banii. 

Am sărit de pe scaun. 

— Ai înnebunit de tot, Lajwanti? Chiar nu te gândeşti? N- 
ai văzut cum l-a ridicat poliţia pe Najmi? 

— Asta pentru că Najmi a fost un prost. Eu am un plan 
sigur, pe care am să ţi-l împărtăşesc pentru că tu eşti ca şi 


fratele meu mai mic. Dar să nu spui nimănui nici pâs. Nici 
măcar lui Shankar. Vezi tu, eu ştiu unde este seiful în care 
Swapna îşi ţine lucrurile de preţ. E în dormitorul ei, într-un 
imens tablou înrămat, pe peretele din stânga. În spatele 
tabloului e o gaură în care a fost băgat un seif din oţel. 
Cheile le ţine sub saltea, în dreptul colţului din stânga. Am 
văzut eu cum a deschis seiful odată. Era plin de bani şi de 
bijuterii. N-am să fur bani, pentru că s-ar descoperi imediat, 
dar o să iau un colier. Are atâtea acolo în seif că nici n-o să 
bage de seamă. Ce zici? 

— Lajwanti, Lajwanti, ascultă-mă! Dacă mă socoteşti 
fratele tău, urmează-mi sfatul. Nici să nu-ţi dea prin cap aşa 
ceva. Crede-mă, am avut multe răfuieli cu legea. Şi ştiu că 
până la urmă faptele astea te ajung din urmă. Şi în loc să 
mergi la nunta surorii tale, o să zaci prin cine ştie ce 
puşcărie. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi nişte laşi cu toţii, spuse ea, 
dezgustată. Nu-mi pasă ce zici. Eu fac ce cred eu că 
trebuie. 

Disperat, apelez la bănuţul meu norocos şi de încredere. 

— Uite, Lajwanti, dacă nu mă crezi, nu-i nimic. Crede 
măcar în puterea magică a bănuţului. Niciodată nu te-am 
învăţat de rău. Să vedem ce ne spune. Am să-l arunc. Dacă-i 
cap, renunţi la plan. Dacă e pajură, faci cum vrei. Bine? 

— Bine. 

Dau cu banul. E cap. Lajwanti oftează. 

— Până şi norocul e împotriva mea. Bine, am să mă duc în 
sat să fac rost de bani de la cămătarii care mă cunosc. Uită 
ce ţi-am spus. 

Trei zile mai târziu, Lajwanti încuie, îşi ia o săptămână 
liberă şi pleacă în satul ei. 


— Nu vreau să mai fi prostituată, îi spun eu Nitei. 

Nita acceptă. 

— Nu vreau să mor înainte să fac douăzeci de ani, ca 
Radha. la-mă de aici, Raju. 


— Am s-o fac, dar n-ar trebui să vorbim înainte cu 
Shyam? 

— Trebuie să cădem la învoială cu el. 

Vorbesc cu proxenetul în aceeaşi seară. 

— Uite ce-i, Shyam. Eu m-am îndrăgostit de Nita şi vreau 
să mă căsătoresc cu ea. N-o să mai presteze la bordel. 

Shyam mă măsoară din cap până în picioare şi mă 
tratează ca pe un gândac. 

— Aşa deci, tu i-ai băgat în cap toate bazaconiile astea. 
Ascultă, nenorocitule, nimeni n-are dreptul să-i spună Nitei 
să nu mai presteze. În afară de mine. Şi eu nu vreau să se 
oprească. Ea este găina cu ouă de aur. Şi eu vreau ca ouăle 
astea să dureze mult şi bine. 

— Deci n-o să-i îngădui niciodată să se căsătorească? 

— Ba da, dar cu o singură condiţie. Ca acela care o ia să 
mă despăgubească pentru pierderea suferită. 

— Şi la cât s-ar estima această pierdere? 

— Păi, să vedem. La patru sute de miare. Poţi să faci rost 
de suma asta? râde el şi mă concediază. 

Îmi verific economiile. Am 480 de rupii. Îmi lipsesc 
399.520 de rupii. 

Sunt atât de furios că-mi vine să-l strâng de gât pe 
proxenet. 

— Shyam nu va fi niciodată de acord să te căsătoreşti cu 
mine, îi spun eu Nitei a doua zi. Singura variantă e să 
fugim. 

— Nu, zice Nita, temătoare. Cei de la bordel sigur ne vor 
găsi. Champa a încercat să fugă anul trecut cu un bărbat. 
Au găsit-o. Lui i-au rupt picioarele, iar ei nu i-au dat nimic 
să mănânce zece zile. 

— Atunci va trebui să-l omor pe Shyam, îi zic eu, cu o 
privire diabolică. 

— Nu, zice Nita, cu vehemenţă. Promite-mi că n-ai s-o 
faci. 

Nu înţeleg de unde vine vehemenţa asta. 

— Dar de ce? 


— Pentru că Shyam e fratele meu. 


Un Jeep cu girofar vine la dependinţe. Poliţaii ies. De data 
aceasta e un inspector nou. Suntem cu toţii chemaţi afară. 

— Ascultaţi, mă, nenorociţilor. De data asta s-a întâmplat 
ceva foarte grav. Cineva a furat un colier cu smaralde foarte 
preţios din casa lui Swapna Devi. Am o bănuială că hoţul 
este unul dintre voi, nemernicilor. Aşa încât vă dau ocazia 
să spuneţi cinstit. Altfel, am să-l prind pe tâlhar şi-l bag la 
zdup. 

Brusc, mă apucă îngrijorarea pentru Lajwanti, dar când 
văd lacătul de la uşa ei, îmi amintesc că a plecat la ea în sat 
şi răsuflu uşurat. Bine că a renunţat la ideea asta 
prostească să fure colierul. Credea că Swapna Devi n-o să 
observe? Şi uite că deja poliţia a şi venit. Cât ai clipi. Unul 
câte unul suntem cu toţii interogaţi. Când vine rândul lui 
Shankar, se repetă scena. 

— Numele, întreabă inspectorul. 

— Odzxifxn, răspunde Shankar. 

— Ce-ai spus? 

— Q Oxga Hu Ixhz Qo Odzxifăn. 

— Nenorocitule! încerci să faci pe deşteptul cu mine... 
spune inspectorul, scrâşnind din dinţi. 

Îi explic din nou şi se mai linişteşte. Îi face semn lui 
Shankar să plece. De data asta, polițistul pleacă cu mâna 
goală, fără colier şi fără suspect. În aceeaşi seară, o javră 
mică de căţel cu pete negre moare lângă Taj Mahal. Nimeni 
nu dă atenţie evenimentului. 

Lajwanti se întoarse din sat a doua zi şi fu arestată pe loc. 
Un poliţai transpirat o târî din camera ei în Jeep-ul cu 
girofar. Biata de ea plângea neconsolată. 

Neajutorat, am urmărit acest spectacol. Eram cu Abdul, 
care este grădinar la Palatul lui Swapna. 

— Abdul, de ce a ridicat-o poliţia pe Lajwanti? De ce n-a 
făcut nimic Rani Sahiba? La urma urmei, Lajwanti e cea mai 
grozavă menajeră din câte a avut vreodată. 


Abdul rânji. 

— Chiar doamna a chemat poliţia s-o aresteze pe 
Lajwanti. 

— De ce? 

— Pentru că Lajwanti a furat colierul din seif. Poliţia a 
percheziţionat casa ei din sat şi l-a găsit azi. 

— Dar cum de a ştiut Swapna Devi că Lajwanti a furat 
colierul? Nici măcar nu era aici când s-a săvârşit fapta. 

— Pentru că a lăsat urme. Nu s-a dus direct în satul ei. A 
rămas întâi în Agra şi a aşteptat momentul să intre în casă 
neobservată. Când a ajuns în dormitor şi a furat colierul, 
doamna era la o petrecere. Dar înainte să plece la 
petrecere, doamna s-a pieptănat şi în pat au rămas câteva 
ace de păr şi agrafe pe cuvertura de satin. Când Doamna s- 
a întors acasă, seara târziu, a descoperit că agrafele erau 
puse în cea mai perfectă ordine pe toaleta ei. Asta a alertat- 
o imediat. A căutat în seif şi a descoperit că lipsea colierul. 
A ştiut imediat că nu putea fi nimeni altcineva decât 
Lajwanti. 

M-am plesnit peste frunte. Lajwanti n-a rezistat ispitei de 
a fi menajera perfectă nici măcar când era în misiune de 
furt. Am încercat să pledez cauza lui Lajwanti, dar Swapna 
Devi m-a dat afară plină de dispreţ, spunând, pe un ton rece 
ca gheaţa. 

— Aici este o gospodărie serioasă, nu o operă de caritate. 
De ce trebuia să facă o nuntă aşa de pretențioasă surorii ei? 
Voi ăştia, săracii, n-ar trebui să încercaţi să vă depăşiţi 
condiţia. Staţi acolo, în banca voastră şi n-o să aveţi 
probleme. 

În ziua aceea am urât-o sincer. Dar poate că avea 
dreptate. Lajwanti făcuse greşeala capitală să treacă 
dincolo de linia despărţitoare dintre bogaţi şi săraci. Făcuse 
greşeala fatală să viseze mai presus de mijloacele de care 
dispunea. Cu cât visezi mai mult, cu atât este mai mare 
dezamăgirea. De aceea întotdeauna visurile mele sunt 
mărunte şi realizabile. Ca, de exemplu, să mă căsătoresc cu 


o prostituată, după ce îi voi fi plătit escrocului de proxenet 
şi frate suma neînsemnată de patru sute de mii de rupii. 
Doar atâti&-.. 


Abia mi-am revenit după arestarea lui Lajwanti, când se 
abate asupra mea o altă tragedie. Shankar vine la mine în 
cameră tuşind şi cade în pat. Pare obosit şi acuză dureri în 
mâini şi picioare. 

— Q Xh Ogyf, zice el, dând din mâini. 

Îi verific fruntea şi-mi dau seama că are puţină febră. 

— Ai răcit, Shankar, îi răspund eu. Du-te în camera ta şi 
odihneşte-te. Vin eu să-ţi aduc nişte medicamente. 

Se ridică din pat şi pleacă în vârful picioarelor spre 
camera lui. Pare neliniştit şi cu nervii la pământ. 

Ceva mai târziu în noapte, îi dau lui Shankar nişte 
calmante, dar starea lui continuă să se deterioreze. A doua 
zi devine violent. Nu-şi mai poate mişca braţul şi se 
chirceşte tot când se aprinde lumina. Cu mare efort, 
reuşesc să-i iau temperatura; sunt şocat să descopăr că a 
făcut 40 de grade. Mă duc imediat să chem un doctor. 
Medicul lucrează la un dispensar guvernamental şi mă 
refuză net, aşa încât sunt obligat să mă duc la unul 
particular. Îmi cere optzeci de rupii ca să vină la noi. Îl 
consultă pe Shankar şi mă întreabă dacă am văzut recent 
ceva tăieturi sau vânătăi. Îi povestesc despre genunchiul 
julit. Doctorul dă din cap şi anunţă diagnosticul. Shankar 
suferă de turbare. 

— Luată, probabil, de la un câine bolnav. Ar fi trebuit, 
zice doctorul, să facă încă de la început o serie de injecții cu 
un vaccin din celule diploide umane. Pentru că turbarea la 
om este imună la globulină, imediat după ce a contactat-o. 
Dar pentru el acum e prea târziu. Starea lui e foarte gravă. 
Curând, va începe să aibă aversiune faţă de apă. Va fi tot 
mai agitat şi mai confuz, va avea chiar halucinaţii. S-ar 
putea să facă spasme muşchiulare şi atacuri de apoplexie. E 
posibil să nu mai vorbească deloc, pentru că îi vor paraliza 


corzile vocale. În final, va intra în comă şi va înceta să mai 
respire. Mai simplu spus, va muri. Şi toate acestea în numai 
patruzeci şi opt de ore. 

Doctorul explică pe larg întreaga listă de orori, în stilul 
lui calm. Eu sunt pur şi simplu disperat. Doar gândul că 
Shankar va muri şi mă face să izbucnesc în plâns. 

— Chiar nu-l putem salva în niciun fel? îl implor eu. 

— Ei, bine, ezită doctorul, până acum o lună nu exista 
nimic, dar am aflat că ar fi apărut un vaccin experimental 
nou-nouţ din America şi care ar fi fost importat şi în India. 
Se numeşte Rabcure şi se găseşte doar la Farmacia Gupta. 

— Cea din Rakab Ganj. 

— Da. Dar nu cred că ţi-l poţi permite. 

— Cât costă? întreb, cu inima cât un purice. 

— Aproape patru sute de mii de rupii, îmi răspunde. 

Ce ironie a sorții, îmi zic. Tratamentul lui Shankar costă 
patru sute de mii de rupii, exact suma pe care a cerut-o şi 
proxenetul Nitei. lar eu am în posesia mea imensa sumă de 
patru sute de rupii. 

Nu ştiu de unde o să fac rost de bani pentru tratamentul 
lui Shankar, dar îmi dau seama că nu pot să-l las singur, aşa 
că decid să-l iau în camera mea. Îl iau în braţe. Deşi e 
aproape de aceeaşi vârstă cu mine, pare uşor ca un fulg. 
Mâinile şi picioarele îi atârnă. Parcă n-aş căra o fiinţă vie, ci 
un sac cu cartofi. Îl întind pe pat şi mă culc pe jos. Aceeaşi 
scenă care s-a petrecut cu doi ani în urmă, care-mi par 
douăzeci, doar că exact pe dos. Eu sunt cel care doarme 
acum pe jos. 

Shankar se răsuceşte, se cutremură tot şi în cele din 
urmă adoarme cu convulsii. Şi eu am o noapte grea. Plină 
de coşmaruri despre câini turbaţi şi copii care vorbesc doar 
în silabe de neînțeles. Şi apoi, brusc, în toiul nopţii, mi se 
pare că aud cum strigă tare: „Mămico! Mămica mea!”. Mă 
trezesc şi îl găsesc pe Shankar dormind liniştit. Mă frec la 
ochi şi mă întreb dacă nu cumva, în mod inexplicabil, visul 
lui Shankar s-a intersectat cu al meu. 


A doua zi, Shankar stă în pat, tot mai slăbit. Ştiu că este 
sub aripa morţii, dar mă prefac că n-are decât o gripă. Mi 
se rupe inima să văd chipul lui blând şi să-mi imaginez că n- 
am să-l mai revăd vreodată. Până şi silabele lui fără sens 
dintr-o dată mi se par profunde şi vreau să le memorez. 

S-a întunecat şi Shankar a început să aibă spasme în 
braţe. Nu mai reuşeşte nici să bea apă; mănâncă, cu mare 
greutate, doar o chapatti cu puţină linte, mâncarea lui 
preferată. Fruntea îi arde. Îi iau temperatura şi văd că a 
mai crescut cu un grad. 41. 

— Q Akip Sxip Pk Aque Nxej, zice el; şi începe să plângă. 

Mă străduiesc din răsputeri să-l încurajez, cât mă pricep 
şi eu. Dar e greu să dai nădejde, când te simţi tu însuţi 
complet fără speranţă. Adorm din nou, agitat, chinuit de 
demonii din trecutul meu. Noaptea târziu, pe la vreo două, 
aud ceva ca un vaiet venind dinspre patul lui Shankar. Mă 
ridic uşurel, încă dezorientat. Mă uit la chipul lui Shankar. 
Are ochii închişi, dar mişcă buzele. Fac eforturi să aud ce 
mormăie şi tresar. Pot să jur că Shankar spune, foarte 
limpede: 

— Te rog nu mă bate, mămico! 

— Shankar! Shankar! Mă târăsc de-a buşilea până la 
patul lui. locmai ai spus ceva, nu-i aşa? 

Dar Shankar nu mai ştie de nimeni, e pierdut în lumea 
lui. A dat ochii peste cap şi e limpede că delirează. Are 
convulsii şi dintr-un spasm scuipă flegmă. 

— De ce m-ai alungat, mămico? se tânguie el. Iartă-mă, 
trebuia să bat la uşă. De unde să fii ştiut că unchiul e cu 
tine? le iubesc, mămico! le-am desenat. Jurnalul meu 
albastru e plin cu chipul tău. le iubesc, mămico. Te iubesc 
foarte mult. Nu mă bate, mămică! Jur că n-am să spun 
nimănui, mămică. Mămica mea! Mămicoooo... 

Shankar vorbeşte cu o voce de copil de şase anişori. S-a 
întors într-un timp îndepărtat şi de mult uitat. Atunci când 
avea o mamă. Când viaţa lui, când cuvintele lui aveau un 
sens. Nu ştiu cum de a început să vorbească deodată atât 


de lucid; doctorul parcă spunea că nu va mai grăi deloc. 
Dar nu-mi doresc să aflu motivul. Nu trebuie să pui 
întrebări când se întâmplă o minune. 

Asta e tot ce aflu de la Shankar în noaptea aceea; şi când 
se trezeşte, a doua zi dimineaţa, redevine băiatul de 
şaisprezece ani care spune silabe de neînțeles. Îmi amintesc 
că a pomenit ceva despre un jurnal albastru. Îl caut cu 
înfrigurare în camera lui; şi într-un târziu îl găsesc ascuns 
sub pat. E plin cu desene frumoase, în peniță; peste tot, e 
trasat chipul unei femei. Sunt desene foarte precise, până 
la cele mai mici amănunte. Dar ceea ce mă lasă înmărmurit 
nu este atât perfecțiunea desenelor, cât identitatea 
persoanei. 

Pentru că femeia din caiet este Swapna Devi. 


— Acum ştiu lucrul pe care mi l-ai ascuns atâta vreme, 
Shankar. Ştiu că Swapna Devi este mama ta, îi spun lui 
Shankar, ţinând la vedere jurnalul albastru. 

Ochii lui se dilată de groază şi încearcă să-mi ia jurnalul 
din mână. 

— Hqgrz Hz Wxyf Hu Aqynu, scânceşte el. 

— Ştiu că ăsta e adevărul, Shankar. Ai descoperit taina ei 
murdară şi de asta te-a dat afară din casă. De atunci n-ai 
mai putut vorbi ca un copil normal. Mama ta a trăit cu 
păcatul ăsta toată viaţa. Probabil că de asta îţi plăteşte 
chiria şi-ţi dă nişte bani de buzunar. Dar am să mă duc chiar 
acum la ea, la mămica ta, şi am să-i cer să-ţi plătească 
tratamentul. 

— Ik, Ik, Ik, Lgzxoz Akip Hk Pk Hu Hjhu, ţipă el, frenetic. 

Dar eu deja mă îndrept spre palatul Swapnei, ca să am o 
discuţie deschisă cu Rani Sahiba. 

La început regina stăpână refuză să mă primească, 
susţinând că nu primeşte decât cu programare. Stau în 
pragul uşii două ore, până ce se deschide. 

— Cu ce prostii ai venit să mă deranjezi? întreabă ea, 
insolent. 


— 'Ţi-am aflat taina, Swapna Devi, îi spun eu în faţă. Ştiu 
totul! Am descoperit că Shankar e fiul tău. 

Masca ei regală cade pentru o clipă. Se face albă ca 
varul. Dar îşi revine rapid şi mă îngheaţă cu disprețul ei. 

— Gunoiule ce eşti! Cum îndrăzneşti să faci o asemenea 
afirmaţie revoltătoare? Nu există nicio legătură între mine 
şi Shankar. Doar pentru că am arătat puţină înţelegere faţă 
de băiat l-ai şi făcut copilul meu? Cară-te de aici imediat, că 
altfel chem oamenii să te arunce în stradă. 

— Am să plec, dar numai după ce îmi vei da patru sute de 
mii de rupii. Îmi trebuie banii pentru tratamentul lui 
Shankar. A făcut turbare. 

— Ai înnebunit? Crezi că ţi-aş da ție pe mână patru sute 
de mii de rupii? ţipă ea, pierzându-şi controlul. 

— Dacă nu fac rost de bani, Shankar va muri de 
hidrofobie în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. 

— Nu-mi pasă ce faci, dar să nu mă mai deranjezi. După 
care a spus lucrul acela, cele mai de neimaginat cuvinte pe 
care le-am auzit vreodată rostite de o mamă. 

— Poate e mai bine să moară. Astfel bietul băiat n-o să 
mai sufere. Şi să nu mai spui cuiva minciuna asta că ar fi 
copilul meu. 

Închide uşa. 

Rămân în prag, cu ochii în lacrimi. Am avut noroc că pe 
mine mama m-a părăsit la naştere. Bietul Shankar a fost 
alungat de mama lui când era deja mărişor; şi acum mama 
lui refuză să mişte un deget, când ar putea să împiedice 
moartea lui iminentă. 

M-am întors în camera lui Shankar cu inima grea. 
Vorbele Swapnei Devi îmi răsună în urechi mai rău ca un 
ciocan. Vrea ca Shankar să moară ca un câine turbat. 
Nicicând nu m-a revoltat mai tare sărăcia mea ca acum. Aş 
vrea să îl întreb pe câinele care l-a muşcat pe Shankar dacă 
n-ar fi trebuit să verifice mai întâi dacă persoana pe care a 
atacat-o îşi poate permite antidotul. 


A doua zi, fac un lucru pe care nu l-am mai făcut de zece 
ani. Mă rog. Mă duc la templul zeiţei Durga şi îi duc ofrandă 
flori, ca să se facă bine Shankar. Mă duc la biserica Sf. loan 
şi aprind o lumânare pentru Shankar. Mă duc la Kali Masjid 
şi îmi plec capul în faţa lui Allah, rugându-l să aibă milă de 
Shankar. Dar până şi puterea rugăciunilor se dovedeşte 
neîndestulătoare. Toată ziua  Shankar continuă să 
agonizeze. Îl doare tot trupul. Respiră tot mai greu. 

Se lasă. E o noapte fără lună. Doar că asta nu se vede la 
noi din pricina strălucirii miilor de lumânări care au luminat 
deodată Swapna Palace, care arată ca o imensă candelă. La 
conac este petrecere mare. Au venit şeful poliţiei şi 
magistratul districtului, o mulţime de oameni de afaceri, 
mondeni, ziarişti şi scriitori. Muzica dulce şi râsul cristalin 
se lasă asupra caselor săracilor. Ajung la urechile noastre 
ciocnitul paharelor, zumzăitul conversaţiilor, zăngănitul 
banilor. La mine în cameră este o tăcere mormântală, 
întreruptă doar de respiraţia greoaie a lui Shankar. Mai 
trece o jumătate de oră şi trupul îi este cuprins de convulsii. 
Dar cel mai tare îl chinuieşte gâtul, care i se strânge şi în 
care se adună o substanţă vâscoasă care îl sufocă. Deja îl 
apucă convulsiile la simpla vedere a unui pahar cu apă. Cea 
mai mică adiere produce acelaşi rezultat. 

Dintre toate cele din pricina cărora poate muri cineva, 
poate că hidrofobia e cea mai cumplită. Pentru că apa care 
ar trebui să dea viaţă devine atunci cauză pentru moarte. 
Până şi un pacient care suferă de cancer mai are o 
speranţă. Dar cel cu turbare niciuna. 

Uitându-mă la Shankar, cum se stinge încet, nu pot să nu 
mă gândesc cât de haină la suflet este Swapna Devi, dacă 
îngăduie ca fiul ei să piară atât de îngrozitor, în timp ce ea 
dă o petrecere. Noroc că am aruncat revolverul Colt în râu, 
altfel în noaptea aceasta cu siguranţă aş mai comite o 
crimă. 

Pe măsură ce orele trec, spasmele lui Shankar sunt tot 
mai dese. Se chirceşte tot de atâta suferinţă şi începe să 


facă spume la gură. Ştiu că sfârşitul e aproape. 

În cele din urmă, moare, la douăsprezece patruzeci şi 
şapte. Înainte să moară, a mai avut un moment de 
luciditate. M-a luat de mână şi a spus un singur cuvânt: 
„Raju”. Apoi a strâns carneţelul albastru şi a strigat: 
„Mămico! Mămico!” Şi după aceea a închis ochii pentru 
totdeauna. 


Agra a devenit un oraş al morţii. Am un cadavru la mine 
în cameră şi un caiet albastru în mâini. Frunzăresc paginile 
la întâmplare, mă uit la schiţele în creion şi văd o femeie 
care e o mamă fără suflet. Nu, n-am să-i spun „mamă”. 
Pentru că ar fi o insultă adusă mamelor. 

Nu ştiu cum să reacţionez la moartea lui Shankar. Aş 
putea să ţip şi să urlu ca Bihari. Aş putea să blestem toţi zeii 
din ceruri şi toate forţele de pe pământ. Aş putea scoate o 
uşă din ţâţâni, arunca mobila, trage un şut într-un felinar. 
Dar apoi aş izbucni în lacrimi. Astăzi, însă, lacrimile refuză 
să curgă. Mă cuprinde încetul cu încetul o mânie, una din 
rărunchi. Rup paginile caietului şi le fac bucățele, bucățele. 
Brusc, îl ridic pe Shankar în braţe şi mă îndrept, cu el în 
braţe, spre conacul luminat. 

Paznicii în uniformă îmi barează drumul. Dar de îndată ce 
văd cadavrul în mâinile mele îmi deschid în grabă porţile. 
Trec dincolo de alee, unde sunt aliniate maşinile scumpe, de 
import, ale musafirilor. Ajung la intrarea împodobită şi o 
găsesc deschisă. Trec, prin salonul de marmură, până în 
sufragerie, unde musafirii sunt la desert. Din clipa în care 
mă observă, orice conversaţie încetează. 

Mă urc pe masă şi, cu infinită atenţie şi blândeţe, las 
trupul neînsufleţit al lui Shankar chiar în mijloc, între tortul 
cu cremă de vanilie şi bolul cu rasagulla. Chelnerii rămân 
încremeniţi, ca statuile. Înţoliţi în hainele lor foarte 
elegante, oamenii de afaceri încep să tuşească şi să se mişte 
stânjeniţi pe scaune. Doamnele îşi duc mâna la coliere. 
Magistratul şi şeful poliţiei se uită la mine, îngrijoraţi. 


Swapna Devi, care stă în capul mesei, înveşmântată într-un 
sari de mătase grea, şi plină de bijuterii, se uită ca şi cum ar 
fi pe cale să se sufoce. Încearcă să deschidă gura. Dar 
corzile vocale i-au paralizat. Mă uit fix spre ea cu dispreţ şi 
reuşesc să vorbesc. 

— Doamnă Swapna Devi, dacă acesta vă e palatul şi aici 
sunteţi regină, recunoaşteţi şi acest prinţ. Am venit să vă 
aduc trupul neînsufleţit al fiului vostru. Kunwar Shankar 
Singh Gautam. A murit acum o jumătate de oră, în casele 
săracilor, unde l-aţi ţinut ascuns atâţia ani. N-aţi vrut să 
plătiţi pentru tratamentul lui. Nu v-aţi făcut datoria de 
mamă. Să v-o faceţi atunci pe cea de stăpână. Plătiţi 
înmormântarea acestui chiriaş sărac lipit pământului. 

Mi-am spus textul, am salutat musafirii, care m-au 
urmărit toţi într-o tăcere de gheaţă, şi am ieşit din palatul 
unde mă sufocam în noaptea răcoroasă. Mi s-a spus că 
nimeni n-a mai mâncat desertul. 


Moartea lui Shankar m-a afectat profund. Am dormit, am 
plâns şi am dormit iar. Nu m-am mai dus la Taj Mahal, nu m- 
am mai întâlnit cu Nita, n-am mai văzut filme. Am apăsat pe 
butonul „Pause” al vieţii mele. Vreo două săptămâni şi ceva 
după moartea lui Shankar nu făceam decât să bântui prin 
Agra, ca un animal nebun. Într-o seară, Shakil, studentul, 
m-a găsit în faţa camerei lui Shankar. Mă uitam la 
încuietoare asemeni unui beţiv care vede o sticlă de whisky. 
Bihari, cizmarul, m-a găsit lângă cişmea; stropii curgeau 
din ochii mei şi nu din robinet. Abdul, grădinarul de la 
Swapna Palace, m-a prins mergând în vârful picioarelor în 
jurul caselor săracilor, asemeni lui Shankar. În toiul iernii, 
oraşul devenise un deşert fierbinte şi pustiu pentru mine. 
Am încercat să mă pierd în existenţa haotică a Agrăi. Să 
devin o silabă ilogică în atâta vorbărie fără de sfârşit. Şi 
aproape că am reuşit să mă dizolv într-o lipsă de acţiune 
vecină cu moartea. 


Până să mă trezesc, a fost prea târziu. S-a primit un 
telefon şi Shakil a venit în fugă la mine să-mi spună: 

— Raju, Raju! Mi-a spus cineva că a sunat Nita. Vrea să te 
duci la Urgenţe, la Spitalul Singhania, imediat. 

Când am auzit asta, mi-a sărit inima din piept. Am alergat 
toţi cei cinci kilometri până la spitalul Singhania. Era cât pe 
aici să mă izbesc de un doctor, să răstorn o targa şi am dat 
buzna la urgenţe asemeni unui inspector de poliţie la un jaf 
armat. 

— Unde e Nita? am întrebat o infirmieră uluită. 

— Aici sunt, Raju, s-a auzit vocea Niţei, foarte slăbită. Era 
dincolo de un paravan; zăcea pe o targa. Am zărit-o şi era 
să leşin din pricina şocului. Era lividă, plină de vânătăi pe 
faţă, cu buzele răsfrânte şi falca dislocată. Avea sânge între 
dinţi şi ochiul stâng era complet vânăt. 

— Cine ţi-a făcut una ca asta? am întrebat eu, cu vocea 
gâtuită. 

Răspunse cu greu. 

— Un bărbat din Mumbai. Shyam m-a trimis în camera lui 
de la Palace Hotel. M-a legat şi uite ce mi-a făcut. Ce-i pe 
faţă încă nu-i nimic. Nu ştii ce am pe corp. 

S-a întors pe o parte şi am văzut nişte răni mari şi roşii pe 
spatele ei subţire. Arătau ca şi cum cineva ar fi folosit un 
bici pentru cai. După aceea şi-a deschis bluza şi era să mor. 
Pe piept avea arsuri de ţigară, asemeni unor oribile 
ciupituri de vărsat pe pielea catifelată şi ciocolatie a sânilor. 
Mai văzusem eu aşa ceva. 

Am simţit că-mi fierbe sângele în vine. 

— Ştiu cine ţi-a făcut asta. [i-a zis cum îl cheamă? îl 
omor! 

— Nu ştiu cum îl cheamă, dar era înalt şi... 

În acea clipă, Shyam intră în salon; aducea un pachet de 
medicamente. Se uită la mine şi o luă razna. 

— Nenorocitule! urlă el şi mă înşfacă de guler. Cum de 
mai îndrăzneşti să vii? Numai din cauza ta s-a întâmplat 
asta cu Nita. 


— Ai înnebunit, Shyam? am strigat eu. 

— Nu, tu ai înnebunit. O consideri pe Nita proprietatea ta 
personală. I-ai împuiat capul cu prostii. I-ai spus să se lase 
de meserie şi să nu mai asculte clienţii. Ştii cât a plătit 
clientul din Mumbai pentru ea? Cinci mii de rupii. Dar sora 
mea te-a ascultat pe tine. Probabil că i s-a opus şi uite cei s- 
a întâmplat. Să-ţi spun ceva. Dacă vrei s-o mai vezi pe Nita, 
vino la mine cu patru sute de mii de rupii. Dacă nu eşti în 
stare să faci rost de suma asta, uit-o pe Nita. Dacă te mai 
văd dând târcoale spitalului, o să pun să te omoare, 
înţelegi? leşi afară! 

L-aş fi putut ucide pe Shyam chiar în acea clipă; l-aş fi 
putut strânge de gât până ce n-ar mai fi avut niciun strop 
de aer în plămâni. I-aş fi scos ochii cu mâna mea. Dar mi-am 
amintit ce-i promisesem Nitei. Şi mi-am stăpânit mânia. Nu 
puteam să mai văd chipul suferind al Nitei. Şi am plecat de 
la urgenţă. Un singur lucru ştiam. Trebuia să pun mâna pe 
patru sute de mii de rupii cu orice preţ. Dar de unde? 


Mi-am făcut un plan. Am aşteptat momentul când 
Swapna Devi nu era acasă. După două nopţi de aşteptare, 
am văzut că Rani Sahiba a fost dusă cu maşina ei Contessa 
la altă petrecere în oraş. Am dat buzna în palat, până la 
gaura din peretele despărțitor. Lajwanti îmi explicase în 
amănunt topografia casei, aşa încât am localizat uşor 
fereastra care dădea în dormitorul Swapnei Devi. Am 
deschis geamul şi m-am strecurat înăuntru, în dormitorul ei 
somptuos. N-am avut timp să mai admir patul ei masiv din 
lemn de nuc sculptat şi nici noptiera din tec. M-am uitat 
doar după un tablou mare înrămat şi l-am găsit; trona pe 
peretele din stânga. Era o pictură cu cai, semnată de un 
oarecare Husain. Am scos repede tabloul din cui şi am 
descoperit o gaură pătrată în perete, unde se afla încastrat 
un seif din oţel. M-am uitat sub colţul din stânga al saltelei 
şi am constatat că nu era nicio cheie. Asta m-a dezorientat 
puţin, dar am dat peste chei în dreapta. Una dintre ele s-a 


potrivit perfect în încuietoare şi uşa greoaie s-a deschis 
uşurel. M-am uitat în seif şi am mai avut un şoc. Era 
complet gol. Nici coliere cu smaralde, nici brățări de aur. 
Doar patru grămezi de bani, nişte acte şi o fotografie alb- 
negru cu un copilaş. N-a fost nevoie să mă uit prea atent ca 
să constat că era Shankar. N-am avut nicio remuşcare că 
furam din seif. Am luat cele patru grămezi, le-am băgat în 
buzunare şi am închis seiful. Am pus tabloul la loc şi cheia în 
locul iniţial. Am ieşit aşa cum am intrat. 

M-am dus repede în camera mea, am încuiat uşa în urma 
mea şi m-am aşezat să-mi număr prada. Cele patru legături 
de bani făceau exact 399.844 rupii. M-am căutat prin 
buzunare şi am mai găsit 156. Per total erau patru sute de 
mii de rupii. Până şi Zeița Durga îmi dăduse binecuvântarea 
ei. 

Am pus banii într-o pungă de hârtie maronie, i-am ţinut 
strâns în mâna dreaptă şi am zbughit-o la spital. Când 
tocmai intram la urgenţe, m-am ciocnit de un bărbat de 
vârstă mijlocie, cu ochelari, nebărbierit şi cu părul vâlvoi. 
Am căzut pe podeaua din mozaic şi mi-a scăpat pachetul. 
Banii au scăpat din pungă, bărbatul a văzut bancnotele şi a 
avut o privire diabolică. A început să le adune, entuziasmat 
ca un copil. Pentru o clipă, am înţepenit, întrebându-mă 
dacă se repetă scena cu furtul din tren. După ce a adunat 
toţi banii, bărbatul mi i-a dat şi mi-a întins mâna. 

— Ştiu că banii ăştia îţi aparţin, frăţioare, dar te rog din 
suflet, ajută-mă! Am nevoie de banii ăştia. le implor, 
salvează viaţa fiului meu. N-are decât şaisprezece ani. Nu 
pot îndura să văd cum moare, mă imploră el, ca un cerşetor, 
împrumută-mi mie banii ăştia! 

Am împins banii bine în punga maronie de hârtie şi am 
încercat să scap de el. 

— Ce a păţit fiul dumitale? 

— L-a muşcat un câine turbat. A făcut hidrofobie. 
Doctorul spune că o să moară la noapte, dacă nu-i cumpăr 
vaccinul Rabcure, care se găseşte doar la Farmacia Gupta. 


Dar costă patru sute de mii de rupii. Şi ca profesor n-am 
cum să strâng o sumă atât de mare. Ştiu că sunt banii tăi, 
frate, dar te implor, salvează viaţa fiului meu. Şi-ţi voi fi 
sclav pentru totdeauna, spuse el şi începu să plângă ca un 
copil. 

— Banii ăştia sunt necesari pentru tratamentul cuiva 
foarte drag mie. Îmi pare rău că nu te pot ajuta, am spus eu 
şi am intrat pe uşa din sticlă. 

Bărbatul alergă după mine şi mă apucă de picior. 

— "Te rog, aşteaptă o clipă, frăţioare. Stai să-i vezi poza. 
El e fiul meu. Cum să mai trăiesc dacă moare în noaptea 
asta? 

Scoase o poză color care înfăţişa un puşti frumuşel foc. 
Avea ochi negri expresivi şi un zâmbet cald pe buze. Mi-a 
amintit de Shankar. Şi am întors repede privirea. 

— Ţi-am spus că-mi pare rău. Lasă-mă! am zis eu şi mi- 
am extras piciorul din mâinile lui. 

Nu m-am mai uitat înapoi, să văd dacă mă mai urmăreşte, 
ci m-am grăbit să ajung la patul Nitei. Shyam şi un alt 
bărbat de la bordel stăteau pe scaunele lor, ca nişte paznici, 
în faţa Niţei. Înfulecau samosa dintr-un ziar şifonat. Nita 
părea să doarmă. Avea faţa bandajată. 

— Da? spuse Shyam, molfăind la samosa. De ce te-ai mai 
întors, băi, nenorocitule? 

— Am făcut rost de banii pe care mi i-ai cerut. Fix patru 
sute de mii de rupii. Priveşte aici. 

Şi i-am arătat bancnotele. Shyam a început să fluiere. 

— De unde ai furat banii ăştia, mă? 

— Nu-i treaba ta. Am venit s-o iau pe Nita. 

— Nita nu pleacă nicăieri. Doctorii spun că trebuie patru 
luni ca să-şi revină. Şi cum eşti vinovat de ce-a păţit, e cazul 
să plăteşti şi tratamentul. Are nevoie de operaţie estetică. E 
a naibii de scumpă. M-ar costa vreo două sute de mii. Deci, 
dacă o vrei pe Nita cu adevărat, vino cu şase sute de mii, că 
de nu o să se ocupe ăsta de tine. 


Tipul care stătea lângă Shyam scoase un şiş din buzunar, 
îl răsuci peste degete asemeni unui bărbier gata să-şi radă 
clientul. Rânji cu răutate, scoţându-şi la iveală dinţii pătaţi 
de paan. 

Am ştiut atunci că Nita nu va fi niciodată a mea. Shyam 
nu-i va da drumul. Chiar dacă aş aduce şase sute de mii, 
Shyam ar creşte preţul la un milion. Simţeam că-mi pierd 
minţile. Vedeam negru în jurul meu. Mă cuprinsese greaţa. 
Când mi-am revenit, am văzut un ziar slinos, zăcând pe jos. 
În el era un anunţ cu un tip care rânjea şi care ţinea între 
degete câteva bancnote de câte o mie de rupii. Sub poză 
era un titlu „Bine aţi venit la cea mai importantă emisiune 
de televiziune. Bine aţi venit la VSFM - Vrei să fii miliardar? 
Liniile telefonice sunt deja deschise, sunaţi acum sau 
scrieţi-ne, ca să aflaţi dacă nu puteţi fi fericitul câştigător al 
celui mai mare pot de pe lumea asta”. M-am uitat la adresa 
din anunţ. Scria: „Prem Studios, Khar, Mumbai”. Am ştiut în 
acea clipă că am să iau din nou drumul Mumbai-ului. 

Când am ieşit de la urgenţă, eram încă în transă. Mirosul 
de antiseptic din spital nu mă mai deranja. Bărbatul cu 
ochelari era tot pe hol. Se uita la mine cu speranţă, dar n-a 
mai încercat să mă acosteze de data asta. Poate că se 
împăcase cu ideea morţii fiului său. Încă mai aveam punga 
de hârtie maronie în mână. l-am făcut semn. A venit în fugă 
spre mine, ca un câine care aşteaptă un os. 

— Poftim. Sunt ai tăi! 

I-am dat punga. 

— Ai patru sute de mii de rupii înăuntru. Du-te şi salvează 
viaţa băiatului. 

Bărbatul luă pachetul, căzu la picioarele mele şi începu 
să plângă. 

— Nu eşti om, eşti un zeu, spuse el. 

Am râs. 

— Dacă aş fi fost Dumnezeu, n-aş fi avut nevoie de 
spitale. Nu, sunt doar un ghid turistic mărunt cu visuri 


mari, am spus eu şi am încercat să merg mai departe, dar 
mi-a tăiat din nou calea. 

Scoase un portofel uzat din buzunar şi îmi dădu o carte 
de vizită. 

— Banii pe care mi i-ai dat sunt datoria mea la tine. 
Aceasta este cartea mea de vizită. Ţi-i voi da înapoi de 
îndată ce o să pot. Dar pentru moment rămân sclavul tău. 

— Nu cred că o să am nevoie de un sclav. De fapt nu mai 
am nevoie de nimeni din Agra. Plec la Mumbai, i-am spus 
eu, absent, şi am băgat cartea de vizită în buzunarul de la 
cămaşă. 

Bărbatul m-a privit cu lacrimi în ochi, a fugit repede din 
spital şi s-a dus în Rakab Ganj, la farmacia Gupta, cea 
deschisă non-stop. 

Eram pe cale să ies din spital când un Jeep cu girofar 
frână cu zgomot. Un inspector şi doi adjuncţi au sărit din el. 
Au mai coborât încă doi oameni, de pe bancheta din spate. 
I-am recunoscut. Unul era paznic la Swapna Palace, iar 
celălalt era Abdul, grădinarul. Paznicul arătă spre mine. 

— Domnule inspector Sahib, acesta este Raju. El a furat 
banii lui Rani Sahiba. 

Inspectorul îşi instrui adjuncţii. 

— Cum la el în cameră n-am găsit nimic, probabil că are 
banii asupra sa. Căutaţi-l prin buzunare pe nemernic. 

Poliţaii se repeziră spre mine, gata să-mi sfâşie cămaşa şi 
pantalonii. Găsiră un pacheţel cu gumă de mestecat, nişte 
boabe de porumb şi o monedă de o rupie, care acum nu mai 
părea deloc una norocoasă. 

— N-are nimic la el, Sahib! N-are niciun ban, spuse unul 
dintre poliţişti. 

— Serios? Luaţi-l să-l interogăm. Să aflăm unde a fost în 
seara asta, spuse inspectorul. 

— Ztyjoz Hz? am răspuns eu, cu buzele strâmbe. 

— Ce ai zis? N-am înţeles, spuse inspectorul, puţin mirat. 

— Q Oxqs Ukj Xnz Xi Qaqkpe. 


— Ce-i prostia asta, întrebă inspectorul furios. Îţi baţi joc 
de mine, nenorocitule! Te învăţ eu minte. 

Ridică bastonul să mă lovească, dar interveni Abdul. 

— Vă rog, nu-l loviți, domnule inspector Sahib. Raju a 
luat-o razna de când i-a murit Shankar, prietenul lui. Şi 
Shankar tot aşa vorbea. 

— Aşa stau lucrurile? Atunci de ce te-ai gândit că ar 
putea fi el suspectul? N-o să scoatem nimic de la dementul 
ăsta. Haideţi să mergem, le făcu el semn poliţiştilor. 

Apoi se uită spre mine. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat. Poţi să te duci acasă 
acum. 

— Pdxif Ukj, spusei eu. Pdxif Ukj Rznu Hjyd. 


Stau pe patul Smitei, cu lacrimi în ochi, care mi se 
preling pe obraji. Smita mă ia de mână şi mă strânge uşor. 
Am observat că şi ochii ei sunt în lacrimi. 

— Bietul Shankar, spune ea. Din câte am înţeles, trebuie 
să fi fost un copil autist. Ce moarte cumplită a îndurat. Ai 
trecut printr-un adevărat iad, Thomas. Nu meritai atâta 
suferinţă. 

— Iadul meu e nimic pe lângă al Nitei. Imaginează-ţi prin 
ce a trecut ea încă de când avea doisprezece ani. 

Smita dă din cap. 

— Îmi imaginez. Mai este în Agra? 

— Ar trebui să fie, dar nu ştiu exact. Nu mai am veşti de 
patru luni încoace. Nu ştiu dacă am s-o mai văd vreodată. 

— Sunt sigură că ai s-o vezi. Să trecem la penultima 
întrebare. 


În platou scrie „Linişte”, dar publicul refuză să se 
supună. Oamenii arată spre mine şi vorbesc între ei agitaţi. 
Eu sunt prostul de chelner care a reuşit să adune zece 
milioane de rupii răspunzând la o întrebare. 

Prem Kumar vorbeşte înspre cameră. 


— Să trecem la întrebarea numărul unsprezece, pentru o 
sută de milioane. Mi se face pielea de găină doar când mă 
gândesc la ceea ce îl aşteaptă pe concurentul nostru. Ai 
emoţii, domnule Thomas? 

— Nu. 

— Uluitor! Iată-te jucându-te cu suma de zece milioane 
de rupii pe care deja le-ai câştigat, fără nici cea mai mică 
nelinişte. Nu uita, dacă greşeşti răspunsul, pierzi tot. Dacă 
dai răspunsul corect, câştigi o sută de milioane de rupii. 
Nimeni n-a mai câştigat o asemenea sumă, nici măcar la 
loterie. Să vedem dacă se va scrie istoria acum şi aici. lată 
întrebarea numărul unsprezece. Care este din domeniul... 

Prem Kumar face o pauză, ca să obţină un efect cât mai 
dramatic, şi apoi continuă propoziţia. 

— „Literaturii engleze. Pancarta din studio se schimbă: 
„Aplauze”, 

— Spune-mi, domnule Thomas, ai idee de literatura 
engleză? Ai citit ceva în engleză - cărţi, piese, poezii? 

— Pot să recit „Bee bee, oiţă neagră”. Dacă la asta vă 
referiţi când spuneţi poezie englezească. 

Publicul râde zgomotos. 

— Mărturisesc că mă gândeam la ceva mai complex, dar 
n-are importantă. Ai auzit de Shakespeare? 

— Şeicul şi mai cum? 

— N-ai auzit de bardul de la Avon? Cel mai mare 
dramaturg al limbii engleze? Aş vrea să mă pot întoarce în 
anii studenţiei, când jucam tot timpul în piesele lui 
Shakespeare. Îşi aminteşte cineva de monologul din 
„Hamlet”? „A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea. Fiinţă - 
neființă: ce s-alegi? Mai vrednic oare e să rabzi în cuget a 
vitejiei praştii şi săgeți, sau fierul să-l ridici asupra mării de 
griji - şi să le curmi...” dar ajunge. Domnul Thomas trebuie 
să răspundă corect la următoarea întrebare, pentru suma 
astronomică de o sută de milioane de rupii. În ce piesă a lui 
Shakespeare există un personaj pe care îl cheamă Costard? 


A) Regele Lear B) Neguţătorul din Veneţia C) Chinurile 
zadarnice ale dragostei D) Othello. 

Începe muzica. Mă uit în gol spre Prem Kumar. 

— Spune-mi, domnule Thomas, ai idee despre ce e vorba 
aici? 

— Nu. 

— Nu. Şi atunci ce propui? Ilrebuie să dai un răspuns. 
Chiar dacă este unul la întâmplare, poate că norocul încă 
nu te-a părăsit şi nimereşti răspunsul corect, şi câştigi o 
sută de milioane de rupii. Deci, ce decizi? 

Nu mă mai pot concentra. Au reuşit să mă blocheze. Mă 
gândesc treizeci de secunde şi apoi mă decid. 

— Aleg varianta ajutătoare. 

Prem Kumar mă priveşte năucit, ca şi cum ar fi uitat că 
există şi varianta ajutătoare. În sfârşit, se trezeşte. 

— Varianta ajutătoare? Da, desigur. Le ai încă pe 
amândouă. Pe care vrei s-o alegi? Fifty-Fifty sau Sună un 
prieten? 

Sunt din nou derutat. Cui aş putea să mă adresez pentru 
un răspuns? Salim habar n-are, ca şi mine. Proprietarul 
barului nu cred că ştie ce-i aia Shakespeare. Literatura este 
la fel de departe de îndeletnicirile celor din Dharavi ca şi 
cinstea de poliţie. Doar Părintele Timothy m-ar putea ajuta 
la întrebarea asta, dar el e mort. Să cer oare Fifty-Fifty? Îmi 
bag mâinile în buzunarul de la cămaşă, să-mi verific bănuţul 
norocos. Şi dau peste marginea unei cărţi de vizită. O scot. 
Pe ea scrie: „Utpal Chatterjee, profesor de engleză, şcoala 
St. John, Agra”. Şi apoi un număr de telefon. Întâi nu 
înţeleg. Nu-mi amintesc de nimeni cu numele ăsta şi nici 
măcar cum a ajuns cartea de vizită în buzunarul cămăşii 
mele. Şi brusc îmi aduc aminte de scena de la spital: 
bărbatul cu ochelari cu băiatul de şaisprezece ani, care era 
pe moarte. Îmi scapă un țipăt. 

Prem Kumar mă aude şi se uită sever. 

— Poftim? Ce-ai spus? 


— Îl puteţi suna pe acest domn? Şi-i întind cartea de 
vizită lui Prem Kumar. Folosesc varianta Sună un prieten. 

Precum Kumar răsuceşte cartea de vizită pe degete. 

— Aşa deci. Ştii pe cineva care te-ar putea ajuta la 
această întrebare. 

Are o expresie îngrijorată. Face un schimb de priviri cu 
producătorul. Acesta ridică din umeri. Pe ecran pâlpâie 
„varianta ajutătoare”. Se vede o barcă de salvare care 
pluteşte pe mare, un înotător care strigă după ajutor şi i se 
aruncă un colac roşu. 

Prem Kumar ia un telefon fără fir de sub masă şi mi-l 
întinde. 

— Poftim. Întreabă ce vrei, pe cine vrei. Dar nu ai decât 
două minute. Porneşte cronometrul... zice el, şi se uită la 
ceas... acum! 

lau telefonul şi formez numărul de pe cartea de vizită. 
Începe să sune, undeva în Agra. Şi sună, şi sună, şi sună, şi 
sună şi nu răspunde nimeni. Trece aşa cam o jumătate de 
minut. Încordarea în studio creşte. E întinsă la maximum. 
Publicul mă urmăreşte cu sufletul la gură. Pentru ei sunt ca 
un acrobat de la circ care încearcă un salt mortal fără 
plasă. O singură mişcare greşită şi artistul de la trapez 
poate să alunece şi să moară. Încă nouăzeci de secunde şi 
pierd o sută de milioane de rupii. 

Tocmai când sunt pe cale să închid cineva ridică 
receptorul. Nu mi-a mai rămas decât un minut. 

— Alo, fac eu. 

— Alo, da. 

— Pot să vorbesc cu domnul Utpal Chatterjee? întreb eu, 
în grabă. 

— La telefon. 

— Domnule Chatterjee, sunt Rama Mohammad Thomas. 

— Rama Mohammad... şi mai cum? 

— Thomas. Probabil că nu-mi ştiţi numele, dar v-am 
ajutat la spitalul Singhania, unde fiul dumneavoastră era 
internat. Mai ţineţi minte? 


— Dumnezeule mare! exclamă el, şi tonul vocii lui se 
schimbă complet. De patru luni vă caut în disperare! Slavă 
Domnului că aţi sunat. l-aţi salvat viaţa fiului meu! Nici nu 
ştiţi cât am încercat să... îi tai vorba iute. 

— Domnule Chatterjee, n-am prea multă vreme, particip 
la un concurs şi am nevoie rapid de un răspuns la o 
întrebare. 

— La o întrebare. Da, desigur. Sunt gata de orice îmi 
cereţi. 

Au rămas mai puţin de treizeci de secunde. Toţi ochii sunt 
pe ceasul de pe perete, care ticăie de zor secundele. 

— Spuneţi-mi, dar foarte repede, în care dintre piesele 
lui Shakespeare apare un personaj pe nume Costard? A) 
Regele Lear B) Neguţătorul din Veneţia C) Chinurile 
zadarnice ale dragostei D) Othello? 

Secundele trec şi Chatterjee tace. 

— Domnule Chatterjee, puteţi să-mi daţi răspunsul? 

Nu mai sunt decât cincisprezece secunde, când 
Chatterjee răspunde: 

— Nu ştiu. Rămân împietrit. 

— Poftim? 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu răspunsul. Adică nu sunt 
sigur. Nu-mi amintesc să fie în Neguţătorul din Veneția sau 
în Othello... Este fie în Regele Lear fie în Chinurile 
zadarnice ale dragostei. Nu sunt sigur în care. 

— Dar eu nu pot da decât un singur răspuns, insist eu. 

— Atunci mergeţi pe Chinurile zadarnice ale dragostei, 
dar, cum spuneam, nu sunt sigur. Regret că nu am putut fi 
de mai mare ajut... 

Prem Kumar taie legătura. 

— Scuze, domnule Thomas, cele două minute s-au scurs. 
Am nevoie de un răspuns chiar acum. 

Muzica de fundal nu mai pare tensionată. Te face să te 
treacă de-a dreptul fiorii. Mă gândesc, foarte concentrat. 

— Domnule Thomas, cât de bine îl cunoşti pe acest domn 
Chatterjee? mă întrebă Prem Kumar. 


— L-am întâlnit o dată. 

— Este un profesor de engleză bun? 

— Habar n-am. 

— Şi ai încredere în răspunsul lui, sau preferi să mergi pe 
flerul personal? 

M-am decis. 

— Voi merge pe flerul meu. Şi flerul îmi spune să am 
încredere în răspunsul domnului Chatterjee. „C” Chinurile 
zadarnice ale dragostei. 

— Gândeşte-te bine. Nu uita că, dacă greşeşti răspunsul, 
nu numai că nu câştigi o sută de milioane de rupii, dar 
pierzi şi cele zece milioane pe care le-ai câştigat până 
acum. 

— Răspunsul meu final este „C”. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută? 

— Da. 

— Te mai întreb o dată. Eşti sigur de răspuns? Eşti 
absolut, absolut sigur, sută la sută? 

— Da. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie pe 
ecran. 

— Dumnezeule mare! Este „C”. Răspunsul dumitale este 
categoric, sută la sută corect! 

Prem Kumar se ridică în picioare. 

— Rama Mohammad Thomas, eşti prima persoană care a 
câştigat o sută de milioane de rupii la această emisiune. 
Doamnelor şi domnilor, azi s-a scris istoria! lar noi trebuie 
să luăm acum o pauză publicitară. 

Publicul a înnebunit. S-au ridicat toţi în picioare şi 
aplaudă mai bine de un minut. 

Faţa lui Prem Kumar e roşie ca focul. Asudă îngrozitor. 

— Ei, cum te simţi? întreabă el. 

— Q Bzzg Cnzxp, spun eu. 

Prem Kumar mă priveşte uluit. 

— Poftim? Ce-ai spus? 


— Am spus că mă simt minunat, îi răspund şi mă uit în 
sus. 

Îl văd pe Shankar cum îmi zâmbeşte din cer. Zeița Durga 
într-adevăr m-a ocrotit în seara aceasta. 


1.000.000.000 
DE RUPII 


A TREISPREZECEA ÎNTREBARE 


Suntem încă în pauza publicitară. Prem Kumar este într- 
un colţ, stând de vorbă de zor cu producătorul, cel cu părul 
lung. Mă uit prin platou, la lambriuri, la reflectoare, la 
nenumăratele camere de luat vederi, la sistemul de sunet 
ultra-performant. Mulţi din public mă privesc foarte atent, 
întrebându-se, probabil, ce-o fi în capul meu. 

Prem Kumar îşi termină discuţia şi vine lângă mine. Are 
un rânjet sinistru pe faţă. 

— Thomas, nu ştim cum ai reuşit să răspunzi la cele 
unsprezece întrebări de până acum, dar în niciun caz nu vei 
reuşi să răspunzi şi la întrebarea finală. 

— Asta rămâne de văzut. 

— Nu, rămâne doar să-ţi arăt că aşa este. Pregăteşte-te 
să pierzi tot, spune Prem Kumar şi se aşeză pe scaunul lui. 

În studio apare pancarta cu „Aplauze”, şi jingle-ul. 
Publicul aplaudă zgomotos. 

Prem Kumar se uită în camera de luat vederi. 

— Doamnelor şi domnilor, suntem în pragul unui moment 
istoric, nu doar pentru această emisiune, ci poate că şi 
pentru posteritate. Rama Mohammad Thomas, un chelner 
de optsprezece ani din Mumbai, a ajuns mai departe decât 
toţi concurenţii acestei emisiuni. Este pe cale de a dărâma 
şi ultima redută. Dacă va răspunde corect la această 
întrebare, va câştiga cea mai mare sumă din istorie - şi 


anume un miliard de rupii. Dacă nu va reuşi să-mi dea 
răspunsul corect, va pierde cea mai mare sumă de bani din 
câte s-au pierdut vreodată, în numai şaizeci de secunde: o 
sută de milioane de rupii. Oricum ar fi, va rămâne în istorie. 
Aşa încât concentraţi-vă, pregătiţi-vă sufleteşte şi fiţi alături 
de mine, atunci când îl salut încă odată pe concurentul 
nostru din această seară: Rama Mohammad Thomas! 

Pancarta din platou se schimbă în „Aplauze”. Toată 
lumea, inclusiv Prem Kumar, se ridică în picioare şi se 
aplaudă sacadat. Trebuie să recunosc că admir tactica de la 
VSFM. Sunt ovaţionat înainte de a fi trimis la plimbare, fără 
un ban în buzunar. Ca pe un miel, mă copleşesc cu laudele 
înainte să mă sacrifice cu următoarea întrebare. Momentul 
pe care-l aşteptam şi de care mă temeam a sosit în sfârşit. 
Trag aer adânc în piept şi mă pregătesc să-mi înfrunt 
destinul. 

— Doamnelor şi domnilor, sunt pe cale să dezvălui 
întrebarea numărul doisprezece, întrebarea finală, pentru 
un miliard de rupii, cel mai mare premiu oferit vreodată în 
istoria acestei planete. Şi nu uitaţi, suntem încă la „lotul 
sau Nimic”, deci concurentul are totul de pierdut sau de 
câştigat. Fără să mai spun nimic în plus, iată ultima 
întrebare, domnule Thomas, ea fiind din... paginile istoriei! 
Cu toţii ştim că Mumtaz Mahal a fost soţia împăratului Şah 
Jahan şi că acesta a construit în amintirea ei Taj Mahalul, 
dar care era numele tatălui lui Mumtaz Mahal? Aceasta 
este o întrebare de un miliard de rupii. Ai de ales, domnule 
Thomas, între A) Mirza Ali Kuli Beg, B) Sirajuddaulah, C) 
Asaf Jah sau D) Abdur Rahim Khan Khanan. Gândeşte-te cu 
atenţie la răspuns, domnule Thomas, nu uita că te afli la o 
răspântie istorică. Ştiu că ai nevoie de timp ca să reflectezi 
la răspuns şi, ca să-ţi dau ocazia să te reculegi, o să luăm 
acum o scurtă pauză publicitară. Doamnelor şi domnilor, să 
nu cumva să vă gândiţi să plecaţi din faţa televizoarelor. 

În studio apare iar pancarta cu „Aplauze”. Şi jingle-ul. 

Prem Kumar îmi rânjeşte cu gura până la urechi. 


— Te-am prins, nu-i aşa? În caz că n-ai un masterat în 
istorie medievală, nu văd cum ai să reuşeşti să răspunzi la 
această întrebare. Deci, domnule Thomas, mai bine îţi iei 
adio de la suta de milioane pe care tocmai ai câştigat-o, şi te 
pregăteşti să îţi reiei cariera de chelner. Cine ştie, poate 
mâine trec şi eu pe la barul lui Jimmy. Ce-o să-mi dai? Pui în 
unt şi vindaloo'** de miel? 

Şi începe să râdă. Râd şi eu. 

— Ha, ha, ha! N-oi fi având eu un masterat în istorie, da' 
uite că ştiu răspunsul la întrebare. 

— Cu siguranţă că glumeşti. 

— Nu glumesc deloc. Răspunsul este „C”. Asaf Jah. 

Prem Kumar se uită consternat. 

— Cum... cum adică? 

— Am lucrat doi ani de zile ca ghid la Taj Mahal. 

Chipul lui Prem Kumar devine pământiu. Pentru prima 
dată descifrez o umbră de frică în privirea lui. 

— Cu siguranţă că... faci farmece, sunt absolut convins 
zice el, şi fuge la producător. 

Şuşotesc o vreme între ei. Prem Kumar gesticulează de 
câteva ori în direcţia mea, apoi cineva aduce o carte foarte 
groasă şi se cufundă amândoi în lectură. Trec aşa zece 
minute. Publicul începe să se neliniştească. În cele din 
urmă, Prem Kumar se întoarce la locul său. Arborează o 
expresie neutră, dar sunt convins că pe dinăuntru n-are 
stare. 

Pancarta din studio se schimbă iar în „Aplauze” şi începu 
jingle-ul. 

— Doamnelor şi domnilor, înainte să intrăm în pauza 
publicitară am întrebat care era numele tatălui lui Mumtaz 
Mahal. Sunt convins că aţi crezut că este ultima întrebare, 
dar nu e aşa. 

Publicul este uluit. Şi eu sunt înmărmurit. Se mai bagă o 
întrebare? Tensiunea este atât de mare că o tai cu cuțitul. 
Prem Kumar continuă. 


— Nu numai că nu era ultima întrebare, nici măcar nu 
era o întrebare. Înregistram o reclamă pentru ceaiul 
Mumtaz, care este unul dintre sponsorii acestei emisiuni. 
Din această cauză, a trebuit să introducem o întrebare 
copilărească. 

Publicul a început să şuşotească, unii abia îşi stăpânesc 
râsul şi cineva ţipă: 

— Ne-ai păcălit, nu glumă, domnule Kumar. 

Tensiunea s-a împrăştiat. Pancarta din platou se schimbă 
din nou pe „Aplauze”. 

Numai eu nu zâmbesc. Acum ştiu sigur că este o 
emisiune a unor escroci. 

Pancarta se schimbă cu „Linişte” şi începe jingle-ul. Prem 
Kumar vorbeşte în cameră. 

— Doamnelor şi domnilor, am să vă dezvălui acum 
întrebarea cu numărul doisprezece, întrebarea finală, 
pentru un miliard de rupii. Cel mai mare premiu oferit 
vreodată în istoria acestei planete. Nu uitaţi, suntem în 
continuare la Totul sau Nimic, deci concurentul nostru va 
câştiga sau va pierde totul. Fără alte comentarii, iată ultima 
întrebare, domnule Thomas, şi aceasta este din domeniul... 
muzicii clasice occidentale. Sonata pentru pian nr. 29, Opus 
106 de Beethoven, supranumită şi Sonata Hammerklavier 
sau Sonata pentru pian cu ciocănele, în ce tonalitate a fost 
compusă? A) Si bemol, B) Sol minor C) Mi bemol sau D) Do 
minor. Gândeşte-te cu foarte mare atenţie, domnule 
Thomas, nu uita că eşti la o răspântie istorică, este decizia 
cea mai memorabilă din viaţa dumitale, şi ştiu că ai nevoie 
de timp ca să te gândeşti. De aceea o să mai iau o scurtă 
pauză publicitară. Doamnelor şi domnilor, să nu cumva să 
vă gândiţi să plecaţi din faţa televizoarelor. 

În studio apare din nou pancarta cu „Aplauze”. Prem 
Kumar mă priveşte cu acelaşi rânjet viclean. Publicul începe 
să comenteze. 

Prem Kumar se ridică în picioare. 

— Mă duc şi eu un pic, mă întorc imediat. Mă ridic şi eu. 


— Trebuie să merg la toaletă. 
— Păi atunci hai cu mine, spune el. Regulamentul spune 
că participantul trebuie să fie însoţit pretutindeni. 


Mă aflu în toaleta luminată cu neon a studioului. Este 
extrem de curată. Gresia străluceşte de albă ce e. Există 
nişte oglinzi enorme. Şi graffiti pe pereţi. 

Prem Kumar şi cu mine suntem singuri la toaletă. El 
fluieră, în timp ce face pipi. Apoi observă că mă uit la el. 

— De ce stai aşa? Să nu-mi spui că ultima întrebare e atât 
de grea încât nici nu mai ştii să-ţi goleşti vezica. 

Îşi lasă capul pe spate şi începe să râdă. Continuă: 

— Păcat că a trebuit să se termine aşa. Dar fără ajutorul 
meu ieşeai din joc de mult, de la a doua întrebare. Adică ai 
fi plecat acasă cu doar o mie de rupii. Ce-ar fi să cădem la o 
învoială? Mâine, când am să vin la tine la restaurant, îţi 
promit că-ţi dau un bacşiş de o mie de rupii. Şi crede-mă că 
mă voi ţine de cuvânt, îmi zâmbi el, cu superioritate. 

— Nu mi-aţi făcut niciun serviciu spunându-mi răspunsul 
la întrebarea numărul doi. Vi l-aţi făcut dumneavoastră, zic 
eu. 

Prem Kumar mă priveşte tăios. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, domnule Kumar, că n-am venit la 
emisiune ca să câştig bani. Departe de mine gândul ăsta, 
explic eu, scuturând puternic din cap. Eu am venit aici ca să 
mă răzbun. 

Luat pe nepregătite, Kumar se întrerupe din urinat. Îşi 
trage fermoarul la pantaloni în grabă şi mă priveşte pieziş. 

— Ca să te răzbuni? Cum adică? Pe cine? 

— Pe dumneata, spun eu, sfidător. 

Fac câţiva paşi înapoi şi scot o armă din chimirul 
pantalonilor. Este un revolver minuscul, foarte compact, cât 
pumnul meu. Îl apuc bine şi îl îndrept spre el. O paloare de 
moarte îi cuprinde chipul. 


— Faci o mare greşeală, domnule Thomas. Nu ne-am 
cunoscut niciodată, bolboroseşte el, abia mai auzindu-se. 

— Greşit. Dumneata eşti cel care a făcut o mare greşeală. 
Noi ne-am întâlnit o dată, era chiar în faţa apartamentului 
Neelimei Kumari. Nu-ţi aminteşti? Era dis-de-dimineaţă. Ile 
mândreai cu blugii albaştrii şi tricoul alb, aveai ochii 
injectaţi şi părul nespălat. Ţineai în mână o grămadă de 
bani de la Neelima şi răsuceai pe degete cheile de la o 
maşină. Ai distrus-o pe Neelima. Dar asta nu ţi-a ajuns. La 
fel ai procedat şi cu iubita mea, Nita. 

— Nita? Prem Kumar ridică din sprâncene. Numele ăsta 
nu-mi spune nimic. 

— Este fata care aproape era să moară la Agra, din cauza 
dumitale. Iar acum, spusei eu, ţinând şi mai ţeapăn pistolul, 
este rândul dumitale. 

Prem Kumar se uită îngrijorat spre mâna mea. Încearcă 
să tragă de timp. 

— N-am mai fost la Agra de luni de zile. 

— Atunci să-ţi împrospătez memoria. Acum patru luni ai 
stat la Palace Hotel. Ai chemat o fată în cameră. Ai legat-o. 
Apoi ai bătut-o cu bestialitate, ai ars-o cu ţigara aprinsă, aşa 
cum ai făcut şi cu Neelima. 

Văd cum buzele încep să-i tremure şi apoi să i se ţuguie. 

— Era o prostituată, pentru Dumnezeu! l-am plătit 
proxenetului cinci mii de rupii. Nici măcar nu ştiu cum o 
cheamă. 

— O cheamă Nita, zic, şi ridic arma. 

Prem îşi pune palmele pavăză în faţă. 

— Nu... nu, ţipă el şi se dă înapoi. 

Piciorul drept îi nimereşte în canalul de scurgere din 
spatele lui. 

— Nu trage! Lasă arma, te rog. 

Face o pauză ca să scoată piciorul din mizerie, îndrept 
arma fix spre inima lui. Îl văd cum tremură. 

— Am jurat că mă voi răzbuna pe cel care a chinuit-o pe 
Nita, dar nu ştiam cum să dau de tine. Şi apoi am văzut un 


anunţ într-un ziar, la Agra. Acolo ţi se zărea chipul; rânjind 
ca un maimuţoi, invitai lumea să participe la concursul din 
Mumbai. De asta mă aflu aici. Voiam să te împuşc de la 
prima întrebare la care n-aş fi ştiut să răspund, dar în mod 
miraculos le-am ştiut pe toate. Deci, când m-ai ajutat la 
întrebarea numărul doi, nu mi-ai făcut o favoare, ci ţi-ai mai 
prelungit viaţa un pic. Dar acum nu mai ai scăpare. 

— Ascultă-mă, insistă Prem Kumar, cedând nervos. M-am 
purtat urât cu Neelima şi am fost brutal cu prostituata din 
Agra. Dar ce ai de câştigat, dacă mă împuşti? N-o să pui 
mâna pe bani. Lasă arma şi îţi promit că îţi îngădui să 
câştigi premiul cel mare. Gândeşte-te, vei avea mai mulţi 
bani decât ar fi putut visa vreodată un chelner ca tine. 

Râd cu amărăciune. 

— Şi ce să fac cu atâţia bani? În cele din urmă, omul n- 
are nevoie decât de trei metri de pânză de giulgiu. 

E tot mai palid şi ţine mâna parcă vrând să se ascundă în 
spatele ei. 

— Te rog, nu apăsa pe trăgaci. De îndată ce ai să mă 
ucizi, vei fi arestat. Şi apoi spânzurat. O să mori şi tu. 

— Şi ce dacă? Nu mai trăiesc decât ca să mă răzbun. 

— Te rog, mai gândeşte-te cum stau lucrurile, Thomas, îţi 
jur că, dacă îmi cruţi viaţa, îţi voi spune răspunsul la ultima 
întrebare, şi vei fi marele nostru câştigător. 

— Nu mă întorc la concurs şi nici tu nu te duci, spun eu şi 
scot piedica. 

Bravura lui Prem Kumar se duce pe apa sâmbetei. Îl văd 
în adevărata lui lumină. Ca un laş, se agaţă de perete şi ţine 
ochii strâns închişi. Clipa pe care o aştept de patru luni a 
sosit în sfârşit. Îl am în faţa mea pe Prem Kumar şi o armă 
încărcată în mână. E un pistol foarte bun. Am tras un glonţ 
de probă şi am descoperit că ricoşeul este minim. Oricum, 
de la o distanţă atât de mică, n-am cum să ratez. 

Sporesc apăsarea asupra trăgaciului, dar cu cât încerc să 
îl apăs mai bine, cu atât simt că se blochează. De parcă 
degetul mi s-ar fi făcut de piatră. 


În filme ţi se arată că e la fel de uşor să omori un om pe 
cât este să umfli un balon. Pac, pac, pac. Cei din filme trag 
de parcă gloanţele ar ieşi din circulaţie. Ucid oamenii cum 
ucidem noi furnicile. Chiar şi un erou începător care n-a 
văzut în viaţa lui o armă e în stare să împuşte şi să omoare 
zece tipi din bârlogul personajului negativ, şi asta de la 
peste treizeci de metri distanţă. În viaţa reală, văd, lucrurile 
sunt total diferite. E uşor să iei o armă şi să ameninţi pe 
cineva, dar când ştii că un glonţ adevărat îi va trece prin 
inimă şi că lichidul stacojiu va fi sânge şi nu pastă de 
ketchup, trebuie să te gândeşti de două ori. Nu e uşor să 
omori pe cineva. Trebuie întâi să îţi închizi creierul, aşa cum 
închizi lumina. Uneori, băutura ajută. Dar în egală măsură 
ajută şi mânia. 

Încerc să îmi adun toată mânia. Să-mi amintesc de ce am 
ajuns aici. Chipul Neelimei Kumari şi cel al Nitei îmi răsar în 
minte, ca nişte nori plutitori. Văd arsurile cu ţigara, de pe 
trupul Neelimei, vânătăile de pe spatele Nitei, contuziile de 
pe chipul ei, ochiul învineţit, falca mutată din loc. Dar, în loc 
ca toate astea să îmi stârnească mânia, sunt cuprins de o 
nesfârşită tristeţe şi, în locul glonţului de pe ţeava, mă 
trezesc cu lacrimi în ochi. 

Încerc să găsesc ajutor din altă parte. Mă gândesc la 
toate nedreptăţile pe care le-am suferit. Jignirile şi 
umilinţele pe care le-am îndurat. Văd trupul însângerat al 
părintelui Timothy, cel mai cumsecade om pe care l-am 
cunoscut eu, şi trupul vlăguit al lui Shankar, cel mai drăguţ 
băiat pe care l-am întâlnit vreodată. Îmi amintesc de 
negustorii de suferinţă care mi-au străbătut existenţa. 
Imagini cu Swapna Devi, Shantaram şi Maman, toate mi se 
învârtesc în cap şi încerc să comprim această emoție 
profundă într-o fracțiune de secundă în care să trag glonţul. 
În ciuda eforturilor mele constat că nu pot să dau vina 
pentru toate nenorocirile prin care am trecut pe bărbatul 
din faţa mea. Nu sunt destul de mânios cât să justific 
moartea lui. Atunci înţeleg că, oricât m-aş strădui, nu pot 


ucide cu sânge rece, nici măcar pe un vierme ca Prem 
Kumar. Las arma în jos. 

Toate acestea s-au petrecut într-o jumătate de minut. 
Prem Kumar rezistă în continuare, cu ochii strâns închişi. 
Când constată că nu se aude nicio împuşcătură, deschide 
unul dintre ei. Asudă ca un porc. Se uită parcă prin mine, şi 
mă vede aşa, cu arma în mână şi cu nehotărârea întipărită 
cu litere mari pe chip. 

În sfârşit, deschide ambii ochi. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai cruțat viaţa, Thomas, spune el, 
cu inima grea. În schimbul mărinimiei tale, am să-ţi spun 
răspunsul la ultima întrebare. Ai câştigat până aici cinstit. 
Întrebarea cu Mumtaz Mahal era într-adevăr ultima, şi ai 
ştiut răspunsul. Aşa încât am să-ţi dau răspunsul la noua 
întrebare. 

— Şi ce garanţie am că n-ai să-l schimbi iar în ultimul 
moment? 

— Păstrează arma, dar crede-mă că nu va mai fi nevoie s- 
o foloseşti, pentru că acum vreau sincer să câştigi premiul 
cel mare. Un miliard de rupii e un miliard de rupii. Şi o să-l 
primeşti, în bani gheaţă. 

Pentru prima dată sunt tentat de ideea de a avea atâta 
bănet. Câte n-aş putea face, cu un miliard de rupii! Aş putea 
cumpăra libertatea Nitei, aş putea împlini visul lui Salim de 
a deveni vedetă. Aş putea aduce un strop de lumină în viaţa 
a mii de orfani şi de copii ai străzii ca mine. Aş putea pune 
mâna pe un frumos Ferrari roşu. Gata, m-am decis. „Da” 
pentru miliard, „Nu” pentru crimă. 

— Bine, care-i răspunsul? întreb eu. 

— Am să-ţi spun, zice Prem Kumar. 

Se uită în pământ şi face o pauză. 

— Care-i problema? întreb eu. 

— Mi-am dat seama că dacă îţi dau răspunsul îmi încalc 
contractul şi totodată regulamentul emisiunii. Premiul tău 
ar putea fi invalidat, dă el uşor şi înţelept din cap. Nu, nu-ţi 
voi spune răspunsul. 


Sunt total dezorientat. 

Chipul lui Prem se lumină de un zâmbet palid. 

— 'Ţi-am zis că nu-ţi pot spune răspunsul, dar în contract 
nu scrie că n-aş putea să-ţi dau un indiciu. Ascultă-mă cu 
atenţie. Imediat după emisiune, mă duc la gară şi mă urc în 
tren. Am fost poftit în vizită de patru prieteni, în Allahabad, 
Baroda, Cochin şi Delhi, dar nu pot merge decât la unul 
dintre ei. Aşa încât am decis să merg la Allahabad, să mă 
spăl de păcate scufundându-mă în Sangami88*. OK? 

— OK, dau eu din cap. 

leşim de la toaletă şi ne ducem la locurile noastre. Prem 
Kumar mă priveşte neliniştit. Mă întreb dacă se va ţine de 
cuvânt. Toată lumea mă aplaudă când mă aşez. Arma mea 
stă incomod în buzunarul lateral. Îndrept mâna spre ea. 

În platou, pancarta se schimbă pe „Linişte”. 

Prem Kumar se întoarce spre mine. 

— Domnule Rama Mohammad Thomas, înainte să intrăm 
în ultima pauză, ţi-am pus întrebarea finală, întrebarea 
numărul doisprezece, pentru un miliard de rupii. Am s-o 
repet. Sonata pentru pian nr. 29, Opus 106 de Beethoven, 
supranumită şi Sonata Hammerklavier sau Sonata pentru 
pian cu ciocănele, în ce tonalitate a fost compusă? A) Si 
bemol, B) Sol minor C) Mi bemol sau D) Do minor. Eşti gata 
să răspunzi? 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu ştiu răspunsul la această întrebare. 

Camera face un zoom pe chipul meu. Se aud oftaturi în 
public. 

— Cum îţi spuneam, domnule Thomas, te afli la o 
răscruce de drumuri istorică. Unul duce spre o bogăţie 
inimaginabilă, dar celelalte trei te trag înapoi, de unde ai 
pornit. Chiar dacă o spui la întâmplare, ai grijă cum o faci. 
Poţi să câştigi sau să pierzi totul. Este cea mai importantă 
decizie din viaţa dumitale. 

— Vreau să folosesc o varianta ajutătoare. 


— Da, mai ai una, Fifty-Fifty, Deci vom scoate două 
răspunsuri incorecte, lăsând un răspuns corect şi unul 
incorect. Deci ai Fifty-Fifty şanse să nimereşti răspunsul 
corect 

Pe ecran pâlpâie „Varianta ajutătoare”. Se vede într-un 
desen animat o barcă de salvare desenată care pluteşte pe 
mare, un înotător care strigă după ajutor şi i se aruncă un 
colac roşu. Pe ecran apare încă odată întrebarea şi cele 
patru variante de răspuns. Apoi dispar două variante şi 
rămân doar „A” şi „C”, care pâlpâie pe monitor. 

— Poftim, spune Prem Kumar. „A' sau „C”. Dă-mi 
răspunsul corect şi vei deveni primul om din istorie care 
câştigă un miliard de rupii. Dă-mi răspunsul greşit şi vei fi 
primul om din istorie care pierde o sută de milioane în mai 
puţin de un minut. Ce decizi? 

Îmi scot din buzunar moneda norocoasă. 

— Cap, răspund „A'”. Pajură, răspund „C”. OK? 

Publicul îşi ţine răsuflarea când constată îndrăzneala 
mea. Prem Kumar dă din cap. Are iar privirea diabolică. 

Dau cu banul. 

Privirile sunt aţintite şi totul parcă se petrece cu 
încetinitorul. E singura monedă de o rupie din istorie, care 
hotărăşte soarta unui miliard. Cade pe masă şi se mai 
învârteşte până când se opreşte. Prem Kumar se apleacă, se 
uită, şi anunţă. 

— Cap! 

— Atunci voi răspunde „A. 

— Eşti absolut sigur, domnule Thomas? Încă mai poţi 
schimba cu „C”, dacă vrei. 

— Bănuţul mi-a decis răspunsul. „A”. 

— Eşti absolut sigur, sută la sută SIGUR? 

— Da, sunt absolut sigur, sută la sută. 

Tobele bat în crescendo. Răspunsul corect pâlpâie pe 
ecran pentru ultima dată. 

— Esteeeee „A”! Categoric, sută la sută corect! Domnule 
Rama Mohammad Thomas, ai făcut istorie, câştigând cel 


mai mare pot din lume. Un miliard de rupii! Da, miliardul de 
rupii îţi aparţine şi îl vei primi cât se poate de curând. 
Doamnelor şi domnilor, vă rog să-l aplaudaţi călduros pe cel 
mai mare câştigător al tuturor timpurilor. 

Din tavan încep să curgă confeti. Reflectoare roşii, verzi, 
albastre şi galbene, scaldă în lumină tot platoul. Vreme de 
aproape două minute, toată lumea se ridică în picioare şi 
aplaudă. Se aud fluierături. Prem Kumar se pleacă, asemeni 
unui magician după un număr reuşit. Apoi îmi face cu ochiul 
şmechereşte. Nu-i răspund. 

Brusc apare pe podium producătorul şi-l ia pe Prem 
Kumar cu el. Au un schimb de replici. 

Houston, cred că avem o problemă. 


Smita se uită la ceas şi se dă jos din pat. 

— Maică! Ce emisiune, ce poveste, ce noapte. Acum ştiu 
cum ai câştigat miliardul de rupii. Datul cu banul de la final 
a fost doar de dragul spectacolului, nu-i aşa? Ştiai deja că 
răspunsul e A. 

— Da. Dar tu vei decide dacă meritam sau nu să câştig 
premiul. Nu ţi-am ascuns nimic. Ţi-am spus toate secretele 
mele. 

— Cred că e firesc atunci să le ştii şi tu pe ale mele. 
Probabil că te întrebi cine sunt şi cum de-am apărut aşa, 
tam-nisam, la poliţie. 

— Ei bine, da, dar am decis să nu-mi pun întrebări când e 
vorba de o minune. 

— Sunt Gudiya, fata pe care ai salvat-o în chawl. Şi să n- 
ai remuşcări că l-ai împins pe tata. Nu şi-a rupt decât un 
picior şi cu ocazia asta şi-a îndreptat mintea. Nu m-a mai 
chinuit niciodată. 'Ţie îţi datorez totul. De ani de zile încerc 
să te găsesc, dar ai dispărut. Ieri ţi-am văzut numele în ziar. 
Scria că un băiat pe nume Rama Mohammad Thomas a fost 
arestat. Ştiam că Rama Mohammad Thomas, nu poate fi 
decât unul singur şi m-am dus într-un suflet la poliţie. Aşa 


încât socoteşte asta ca pe o mică răsplată faţă de ceea ce-ţi 
datorez. 

Sunt copleşit de emoție. O iau pe Smita de mână şi îi simt 
carnea şi oasele şi îmi ţâşnesc lacrimile. O strâng în braţe. 

— Cât mă bucur că m-ai găsit. Acum am o avocată, o 
prietenă şi o soră la un loc. 

— Toate necazurile tale au devenit acum ale mele, Rama 
Mohammad Thomas, spune Smita, cu o hotărâre fioroasă în 
priviri. Mă voi lupta pentru tine până la capăt, aşa cum şi tu 
ai luptat pentru mine. 


EPILOG 


Au trecut şase luni de la cea mai lungă noapte din viaţa 
mea. 

Smita şi-a respectat promisiunea. S-a luptat pentru mine 
ca o mamă pentru copiii săi. Întâi s-a ocupat de poliţie. Le-a 
demonstrat că nu aveau nicio bază legală să mă aresteze. A 
mai aflat că nimeni nici măcar nu auzise de tâlharul mort 
din tren, deci nu era nicio anchetă în curs. În concluzie, 
banditul fără nume a rămas aşa, chiar şi dincolo de moarte. 

Apoi s-a ocupat de compania care conducea emisiunea 
concurs. Mă ameninţaseră că mă vor acuza de înşelăciune 
şi fraudă, dar Smita a dovedit că pe DVD se vedea clar că 
sunt un câştigător cinstit al concursului. După patru luni de 
alergătură, compania a trebuit să recunoască faptul că nu 
existau motive pentru care să nu-mi plătească premiul cel 
mare. 


N-am câştigat chiar un miliard de rupii, ci un pic mai 
puţin. A luat şi Guvernul ceva. Se cheamă „Iaxa pe jocurile 
de noroc televizate”. Compania care produce VSCM a dat 
faliment, după ce a plătit această sumă enormă. Astfel am 
devenit primul şi ultimul câştigător. 


Prem Kumar a murit două luni mai târziu. Conform 
raportului poliţiei, s-a sinucis, asfixiindu-se cu gazele din 
propria lui maşină. Presa însă spune că ar fi ceva putred la 
mijloc. Eu am o bănuială că mafioţii care finanţau emisiunea 
probabil că s-au răzbunat pe el. 


Mi-am dat seama de mult că visurile nu au forţă decât 
asupra propriei tale minţi; cu bani însă poţi deţine puterea 
şi asupra minţii altora. După ce am primit câştigul, am 
descoperit că aveam putere până şi asupra poliţiei. Aşa 
încât, însoţit de un contingent zdravăn, am făcut o vizită 
luna trecută la Goregaon, la o clădire în paragină, situată 
într-o curte cu o grădiniţă şi doi palmieri. Poliţia a arestat 
cinci persoane şi a eliberat treizeci şi cinci de copii 
schilodiţi. Acum se află cu toţii în grija unei binecunoscute 
agenţii internaţionale, care se ocupă de binele minorilor. 


Tot luna trecută, Lajwanti a fost eliberată din închisoare 
şi acum s-a mutat cu mine la Mumbai. S-a întors săptămâna 
trecută din Delhi, de la nunta surorii ei, Lakşmi, care s-a 
măritat cu un înalt funcţionar din Serviciile Administrative 
Indiene. Familia mirelui n-a cerut zestre, dar Lajwanti i-a 
dat totuşi surorii ei maşina Toyota Corolla, un televizor Sony 
cu diagonala de optzeci de centimetri, douăzeci de costume 
Raymond, şi un kilogram de bijuterii din aur. 


Salim a căpătat rolul principal, al unui student de 
şaptesprezece ani, într-o comedie regizată de Chimpu 
Dhawan, iar în prezent filmează la studiourile Mehboob. El 
crede că producătorul este un oarecare Mohammad Bhatt, 
dar de fapt sunt eu. 


Iubirea vieţii mele a venit după mine la Mumbai. Ea este 
acum soţia mea oficială şi are un nume întreg. Nita 
Mohammad Thomas. 


Smita şi cu mine ne plimbăm prin Marine Drive. Bate un 
vânticel plăcut, din când în când răspândind spre noi 
parfumul oceanului, venit dinspre valurile imense care se 
sparg de stânci. Şoferul fără livrea ne urmează cu viteză de 
melc, dintr-un Mercedes Benz, păstrând o distanţă 


respectabilă. Pe plăcuţa de înmatriculare a Mercedes-ului, 
cea din spate, scrie: „Cealaltă maşină a mea e un Ferrari”. 

— De mult voiam să te întreb ceva, îi spun eu Smitei. 

— Dă-i drumul. 

— În seara aceea, când m-ai salvat de la poliţie, de ce nu 
mi-ai spus de la început că eşti Gudya? 

— Pentru că am vrut să-ţi ascult toate poveştile şi să aflu 
adevărul. Doar când ai spus-o pe a mea, fără să ştii că sunt 
în faţa ta, am ştiut că nu spui decât adevărul şi numai 
adevărul. De aceea ţi-am zis de la bun început că nu am 
nevoie să juri pe nimic. Eu eram martorul tău aşa cum şi tu 
erai al meu. 

Dau din cap că am priceput. 

— Pot să-ţi pun şi eu o întrebare? spune Smita. 

— Desigur. 

— În seara în care te-am adus acasă, înainte să începi să- 
mi povesteşti, ai dat cu banul. De ce? 

— N-am ştiut dacă să am sau nu încredere în tine. Eu aşa 
iau hotărârile. Cap, îţi spuneam totul. Pajură: adio. Dar a 
fost cap. 

— Deci, dacă ar fi fost pajură în loc de cap, nu mi-ai fi 
spus povestea ta... 

— N-avea cum să fie pajură. 

— Crezi aşa de mult în noroc? 

— Ce treabă are norocul? Uite-te puţin la moneda asta. 

Scot bănuţul de o rupie din haină şi i-l arăt. 

Se uită la el şi îl aruncă în sus. O dată, şi încă o dată. 

— Dar... E cap pe ambele părţi. 

— Întocmai. E bănuţul meu norocos. Dar, cum spuneam, 
norocul n-are nicio legătură cu el. 

lau moneda şi o arunc sus de tot. Bănuţul urcă şi urcă şi 
urcă, până ce lumina se reflectă în el şi el scânteiază pe 
cerul turcoaz, pentru ca apoi să cadă uşor în ocean şi să se 
scufunde pentru totdeauna în adâncurile lui întunecate. 

— De ce ţi-ai aruncat bănuţul norocos? 

— Nu mai am nevoie de el. Norocul vine din interior. 


SFÂRŞIT 


MULIUMIRI 


Această carte n-ar fi existat fără sprijinul lui Peter 
Buckman. Îi datorez toată recunoştinţa mea pentru că mi-a 
fost prieten, călăuză şi agent, exact în această ordine. Le 
datorez totodată mulţumiri şi lui Rosemarie şi Jessica 
Buckman, care au făcut toate eforturile ca acest debut să 
devină realmente unul internaţional. 


Trebuie să precizez mulţumirile mele şi faţă de 
Transworld, pentru că mi-au acceptat romanul cu 
entuziasm, şi pentru că mi-au desemnat cel mai bun 
redactor la care poate spera un scriitor. A fost minunată 
colaborarea cu Jane Lawson, care, în timpul unor foarte 
lungi convorbiri internaţionale, a făcut ca redactarea să 
devină realmente o colaborare plăcută. 


Brigadier S.C. Sharma mi-a furnizat date extrem de 
preţioase pentru „Povestea unui soldat”. De asemenea, 
mulţumirile mele se îndreaptă către: Navdeep Suri, 
Humphrey Hawksley, Patrick French, Tejinder Sharma, 
Maureen Travis, sistemul de Biblioteci Publice britanice şi 
Google, pentru ajutorul în cele mai diverse chipuri. 


Mai presus de toate, această carte îşi datorează existenţa 
soţiei mele Aparna şi fiilor mei: Aditya şi Varun, care mi-au 
lăsat timpul liber să încep proiectul şi mi-au dat puterea să-l 
duc la bun sfârşit. 


UL Termen pe care îl folosesc locuitorii din Mumbai (Bombay) pentru a se 
referi la trenurile din reţeaua suburbană, cu care circulă mai mult de şase 
milioane de navetişti zilnic. 


12). Pui piryani - pui cu orez şi mirodenii. 
(3. Seek kebab - frigăruie din carne cu mirodenii. 


14 Paan - amestecul de betel, areca şi diverse mirodenii. Frunza de Piper 
betel se mestecă şi astăzi împreună cu nuca de palmier areca (Areca catechu, 
numit în popor palmierul cu nuci betel); indienii au adesea buzele şi dinţii 
mânjiţi cu sucul ei roşu; dacă scuipă, sucul de paan se poate confunda cu 
sângele. 


15) Colonelul Taylor (Philip Meadows Iaylor): autodidact de descendență 
anglo-indiană, care a fost, pe rând, funcţionar şi angajat al unui neguţător din 
Bombay, inginer, artist, apoi romancier, corespondent al ziarului Times, 
administrator al unei provincii aparţinând unui rajah, sau guvernator de 
succes al unor importante provincii indiene. 

168) Sahib - domn, stăpân, şef. 

17» Kaun Banega Crorepati (KBC) - în limba hindi Cine va face milionul? Esţe 
numele unui concurs televizat care a cunoscut un succes uriaş de public în 
India în 2000 şi 2005. Anul acesta emisiunea a revenit pe micile ecrane, 

azda fiind Shahrukh Khan, megastarul generaţiei mai tinere. 


18) Amitabh Bachehan - născut în 1942, superstarul filmelor indiene, 
considerat cel mai mare actor indian de limbă hindi; a fost primul prezentator 
al concursului Kaun Banega Crorepati. 


194 Bindi - semn fast în frunte, de obicei roşu, al soţiei indiene; în zilele 
noastre, fetele tinere moderne îl poartă pur şi simplu ca podoabă. 


410) Șalvar kamiz - veşmânt indian foarte practic şi obişnuit, care constă într-o 
cămaşă lungă, ca o rochie, purtată peste pantaloni largi. 


ALL Dupatta - şalul care întovărăşeşte întotdeauna șalvar kamizul. 


(124 FIR - prescurtare de la First Information Report, un fel de plângere sau 
informare despre o infracţiune, pe care ofiţerul de serviciu trebuie să o 
înregistreze. De-abia după aceea începe investigarea cazului. 


113 CrPC - Criminal Procedure Code, codul de procedură penală. Alineatul 50 
se referă la dreptul persoanei arestate de a fi înştiinţată asupra motivelor 
arestării şi asupra dreptului de a ieşi pe cauţiune. 

(14) Plantă foarte populară în casele indiene, considerată ca aducătoare de 
noroc. 

4154 Chapatti - pâinică indiană din făină, ulei şi sare, frământată în forma 
unei clătite, care de obicei se umflă în tigaie. 

(16 Gita, Coranul sau Biblia - SE uri ale celor trei religii prezente în India: 
Hinduismul, Islamul şi Creştinismul. 


UT Certificatul U/A - certificat pe care filmul îl primeşte de la comisia de 

cenzori, însemnând că poate fi vizionat şi de copii, cu acordul părinţilor. Există 
i certificatul A, care se acordă filmelor care nu pot fi vizionate decât de adulţi 
peste 18 ani), ori U, pentru filme care pot fi vizionate de marele public fără 

restricţii. 

4181 Altarul lui Vaishno Devi - altarul din templul zeiţei Vaishno Devi, loc sfânt 

vizitat de milioane de pelerini, în nordul Indiei. 

119. Samosa - gustare indiană de formă triunghiulară, ca un pateu umplut cu 

un amestec foarte gustos de cartofi şi legume, ceapă şi condimente, mai ales 

coriandru. 

120) Costum pathan - corespondent bărbătesc al şalvar kamizului. 

421 Dabbawaallah - persoană din Mumbai care se ocupă cu distribuirea 

mâncării calde, pe care o preia într-o cutie metalică (dabba) de la domiciliul 

unui funcţionar şi o duce la locul de muncă al acestuia. 


122) Aluzie la prezenţa celor trei religii diferite în acest nume. 


1234: Kurta pyjama - veşmânt masculin indian alcătuit din două piese: o 
cămaşă lungă până la genunchi şi pantaloni uşori pe dedesubt. 


124) Sherwani - haină lungă până la genunchi, cu guler Nehru, care se poartă 
adesea peste kurta. 


425) Numele Singh indică, aşa cum s-a explicat mai devreme, faptul că acesta 
aparţinea unei a patra religii, şi anume cea Sikh. 


428) Engleza reginei (Queen's English) - engleza corectă, standard. 


427 Chawl - tip de clădire cu mai multe etaje destinată în India săracilor şi 
muncitorilor sezonieri; fiecare apartament constă într-o singură cameră 
multifuncţională şi o bucătărioară. 


128) Aluzie la Marele Mogul Şah Jahan, fondatorul Taj Mahalului, şi la 

resupusa sa relaţie cu Jahanara, fiica sa. Ea a ales să fie închisă de bună voie 
alături de tatăl său, în ultimii opt ani ai vieţii acestuia, când Şah Jahan a fost 
întemnițat de propriul său fiu, mogulul Aurangzeb. Acest gest a iscat 
scandalosul zvon al unui posibil incest. 


1294 Satyameva Jayate - parte dintr-o faimoasă mantra sanscrită, preluată ca 
deviză naţională a Indiei, înscrisă pe emblema naţională. 


130. Canalul 5 - canal cu specific muzical al trustului STAR TV. 
(314 Doordarshan - televiziunea publică a Indiei. 

132. UP - Uttar Pradesh, stat indian de lângă Delhi. 

133 Tabeez - amuletă purtată de musulmani la gât. 


134) Zamindari - (Io rietari de, pământuri, astăzi termenul aplicându-se 


persoanelor avute, din lumea bună, sau cu descendență nobilă. 


435) Dhoti - piesă vestimentară tradiţională indiană pentru bărbaţi, constând 
într-o fâşie lungă de material fără cusături, de obicei din bumbac, înfăşurată 
în jurul şoldurilor şi trecută printre picioare. 


1361. Tilak - semn în frunte, de obicei denotând secta purtătorului. 
(371 Choti - coadă împletită. 


438) Pandiţii - din pandit (înţelept, savant, persoană din casta brahmană care 
ştie recita din Vede) şi ji, particulă care desemnează respectul, veneraţia. 


1391. Koose Muniswamy Veerappan - bandit notoriu al Indiei, care a ucis 
aproape 200 de oameni şi a făcut comerţ ilegal cu tone de santal şi fildeş, pe 
a s-au pus 50 de milioane de rupii; a fost prins şi ucis de poliţie în 
anu 


140) Bandgala - guler Nehru, considerat un element rafinat al costumului. 


141) Lungi - piesă vestimentară masculină asemănătoare unei fuste foarte viu 


colorată. 

142). pidi - ţigară indiană de foi, foarte aromată, răsucită manual. 

ua Malayalam, limba vorbită în statul Kerala, din sudul Indiei. 

444). Bhel puri - gustare asociată de obicei cu oraşul Mumbai, pe bază de 
cartofi, linte, cocos ras, pudră de coriandru, roşii, tamarind. 

145). Dargah-ul lui Haji Ali - moscheea şi mormântul lui Ali, unul dintre cele 
mai faimoase monumente din Mumbai. 

1461. Kishore Kumar - actor şi cântăreţ indian celebru, a cărui voce a dublat în 
scenele muzicale actori foarte celebri, printre care Amitabh Bachchan şi 
Dharmendra. 

141. Hare Ram - în traducere liberă, „Of, Doamne”. Ram (Rama), faimosul 
rege legendar, este considerat un important avatar al zeului Vişnu. 


145 Doha - distihuri cu profund mesaj mistic. 


149). Bhajan - cântec devoţional hindus, adeseori descriind episoade din viaţa 
zeilor ori a sfinţilor. 


150). Bhakti - devoţional. 

151» Memsabib - doamna, stăpâna. 

1524 Firangi - străin. 

da). Lakhpati - posesor al sumei de 100.000 (un lakh). 


1544 Marwari - iniţial însemnând un om originar din Marwar, în Rajasthan, 
astăzi se referă mai mult la negustorii veniţi din Marwar, care au împânzit 
toată India. 


155% Chunni - un alt nume pentru dupatta. 


156) „Puri - pâiniţă indiană adesea umflată şi goală pe dinăuntru, 
asemănătoare cu o gogoaşă. 


157. Gulab jamun şi barfee - dulciuri indiene. 


1581 Diwali - (lit. „şir de lămpi”) importantă sărbătoare indiană a luminii, care 
se celebrează toamna, în cea mai întunecată noapte din luna kartik 
(octombrie-noiembrie), cu o mare abundență de artificii Şi lămpi, organizându- 
se chiar competiţii pentru desemnarea celei mai luminate case. Este 
echivalentul Crăciunului nostru, iar pentru oamenii de afaceri înseamnă 
începutul unui nou an contabil. 


a, Durga - numele unei cunoscute zeițe. 

1680 Sher Singh - numele unui faimos maharajah de credinţă sikh. 
181) Saab - sahib, aici şef, comandant. 

162) Chalo chalo - „să mergem”. 

163) Arrey baba - aprox. „vai de mine, nene”. 

164) Sun-n-Sand Hotel - celebru hotel de cinci stele. 


465). Dunga de sindur - semnul căsătoriei; desen din sindur (pulbere roşie) 
aplicat de femeile hinduse căsătorite pe cărarea părului. 


166). phai - „frate”. 


87, Conform hinduismului ortodox, hrana atinsă de cineva dintr-o altă castă 
sau religie devine de neatins. 


168) Remeie din casta brahmanilor, cea mai înaltă castă. 
169) Maaji - din maa („mamă”) şi ji (denotând respect ori venerație). 
120. Albul este culoarea de doliu în India. 


171. Mirza Ghalib - foarte faimos poet clasic al Indiei, de limbă urdu şi 


ersană, creatorul unor nemuritoare gazeluri cu pronunţat caracter filosofic. 
172) Kurti - tunică. 
3) Jalebi - desert indian în formă de covrig însiropat, cu o frumoasă culoare 
aurie sau portocalie. 


AA) „Kachori - gustare în formă sferică, din aluat, umplută cu legume şi 
condimentată cu piper, chilii, ghimbir şi alte mirodenii. 

1254 Chhole bhature - năut prăjit cu mirodenii (chole) şi pâinici indiene 
bhature) ca nişte gogoşi umilate şi goale în mijloc, combinaţie gustoasă, 
oarte populară în gări sau locuri aglomerate, mai ales dimineaţa. 


(6. Haveli - casă mare aparţinând familiilor de vază, cu zidul acoperit cu 


fresce realizate de artişti. Astăzi multe dintre ele sunt convertite în muzee, 
constituind un punct de atracţie pentru turişti. 


171. Dhaba - localuri care se găsesc pe marginea şoselelor Indiei. 


428) Aluzie la cadavrele incinerate, care se aruncă în Gange. Uneori trupul 
CEE Uabului nu este ars în totalitate şi pe ape se pot vedea părţi din aceste 
cadavre. 


179). Rani - regină. 

iei Anna şi pie - subdiviziuni ale rupiei indiene. Pie nu se mai regăseşte în 

noul sistem al valutei indiene 

481) Char bagh - liţ. patru grădini, arta persană a grădinilor geometrice, în 

care apa împarte grădina în patru. 

182) Chula - sobă pentru gătit, cu lemne sau cărbune. 

183). Muttar panir - mâncare indiană pe bază de mazăre şi brânză, cu ceapă, 

usturoi, roşii şi ghimbir. 

484). In India naşterea unei fete este privită ca un necaz, pentru că părinţii 

trebuie să strângă bani ca dotă, pentru căsătoria fetei. 

185 Laddoos - dulciuri indiene constând în gogoşele însiropate; se pregătesc 

cu ocazia sărbătorilor religioase sau a evenimentelor în familie. 

186). Aluzie la notele de plată şi chitanţele din India, unde imediat după sumă 

urmează cuvântul only, adică „doar atât”, în limba engleză. 

187. vindaloo - mâncare foarte picantă de carne, cu vin, mirodenii şi usturoi. 

188). Sangam - confluență (în sanscrită); aici, confluenţa celor trei fluvii sacre 

ce trec prin Allahabad: Gangele, Zamuna şi râul invizibil Sarawati, care se 

spune că se uneşte cu celelalte două pe dedesubt. Locul este considerat sacru 

E către hindugşi aici se celebrează marea sărbătoare Kumbha Mela, o dată la 
ani.