Edgar Wallace — Falsificatorul

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


PALSIFICAITORUL 


CAPITOLUL 1. 

Marea sală de consultaţii din Harley Street nr. 903 semăna 
tot atât de puţin cu alte săli de felul acesta cât şi doctorul 
Cheyne Wells cu un practician tradiţional. 

Ea servea în acelaşi timp de salon şi de bibliotecă. 
Mobilele erau confortabile, deşi cam uzate. Un divan adânc 
din piele se întindea în faţa focului. Doi dintre pereţi erau 
acoperiţi cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate 
ca format şi legătură. Se mai vedeau cărţi pe masă, ziare 
aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel 
mai Mic Microscop, nici măcar vreo eprubetă. 

Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de 
lumină, o uşă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu 
dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe poliţe de sticlă şi 
o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această 
încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, 
dulapuri bine ferecate, numeroase şiruri de sticle şi alte 
flacoane conţinând culturi microbiene. 

Deşi Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asiduu al 
casei, nu văzuse vreodată această uşă altfel decât închisă. 

El şedea pe braţul unuia dintre marile fotolii, cu faţa sa 
fină întoarsă astfel încât să privească strada. 

Brusc, întoarse capul şi privirea sa se încrucişă cu a 
bărbatului care stătea în faţa căminului, cu o ţigară între 
buze. 

Domnul Wells era un bărbat plăpând. Faţa sa posomorâtă, 
brăzdată de o mustață neagră, avea ceva aproape sinistru 
în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, 
fizionomia sa se schimba complet. 


Peter scoase un oftat adânc şi-şi întinse cele şase picioarel 
de muşchi şi de oase. 

— Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist! 

Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul 
Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere. 

— Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoarece tu 
ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut 
vreodată. Aşa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept 
dentist. 

— Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă. 

Doctorul încetă să zâmbească. 

— De altfel, n-am vindecat nimic altceva... în afară de 
temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările 
pe care ţi le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aş fi 
îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea 
primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuşi expus atacurilor 
de care ţi-am vorbit. N-am considerat că trebuie să discut 
această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la 
o nouă consultaţie. 

Peter dădu energic din cap. 

— În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley 
Street. Este atât de puţin plăcut... 

Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii. 

— Vei greşi dacă n-o faci... Apoi, schimbând brusc 
subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă? 

El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se 
pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat 
tânăr, extrem de bogat şi vesel, pe punctul de a se însura cu 
cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o 
vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare. 

— Eh... la douăsprezece şi jumătate. Vei fi acolo, desigur! 
Recepție la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă 
gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i 
place mai mult la Longford. 

— Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor? 


— Nu ştiu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost aşa 
de ciudată... cu această ameninţare ce planează asupra 
capului meu. Şi apoi, uneori, Jane are un aer... rece nu-i 
cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil 
de bănuit ce gândeşte. Devine deodată străină, şi asta mă 
îngrozeşte. Am pornit pe o notă falsă... 

— Eu v-am făcut cunoştinţă... lată prima notă falsă! 

— Nu face pe prostul... Este tot ce ai făcut mai bine 
vreodată... Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin 
efracţie într-o casă liniştită şi am devenit o nenorocire 
infernală... aproape că am antrenat-o cu forţa în această 
logodnă care n-a fost logodnă... Donald, eu am cumpărat-o! 

— Ai prea multă imaginaţie, prietene... Cum adică ai 
cumpărat-o? Ce prostie! 

Peter înălţă capul. 

— Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră şi vă 
ofer o sută de mii de lire pentru ea...„Dar când, ca un mare 
imbecil, l-am încolţit pe Leith în biroul său şi când mi-a 
scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom 
căsători - n-o văzusem pe Jane decât de două ori! - eu am 
fost convins că aceasta a anulat orice opoziţie... Ştii că n-am 
sărutat-o pe Jane niciodată? 

— Eu aş începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O 
tânără care trebuie să se mărite poimâine! 

Peter îşi trecu degetele prin părul negru în dezordine. 

— Am greşit, nu-i aşa?... Este vina mea, desigur... O dată, 
mi-a fost teamă... M-am întrebat dacă ea a auzit vorbindu- 
se de mine... Tu ştii ce vreau să zic. Sau poate că au existat 
alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat... Hale, de 
exemplu? 

— Dar de ce?... 

Cineva bătu uşor la uşa sălii de consultaţii. 

— Este soţia mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi 
să-mi vorbeşti? 

— Am vorbit destul, oftă Peter cu tristeţe. 


Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie 
Wells avea treizeci şi cinci de ani, dar părea cu zece ani mai 
tânără. 

— Mi s-a spus că sunteţi aici, declară ea cu un surâs lin. 
Să-l salut pe logodnic!... Apropo, am văzut-o pe logodnică 
de dimineaţă; avea un aer strălucitor, cum se cuvine... cu 
un altul! 

Soţul său îi aruncă o privire scurtă şi piezişă, însă ea nu 
păru să înţeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai 
inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate. 

— Un altul?... Nu era Basil Hale, din întâmplare? 

El văzu ochii cenuşii şi interogatorii ai lui Peter întorcându- 
se spre Marjorie. 

— Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o 
consideră rea... 

— Dar de ce? 

Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur şi metalic, 
soţia sa devenea imediat blândă şi grijulie. 

— Am o limbă afurisită, nu-i aşa?... Îmi pare rău, Peter... 

EI întinse mâna să-şi ia pălăria. 

— Da, zise el cu un aer posomorât, îmi dai mai multe 
emoţii decât oricare altă femeie... Veniţi la dineu mâine 
seară, Wells? 

— Ar trebui să fie un dineu de băieţi. Eu nu pot să-ţi dau 
idei negre în ajunul căsătoriei tale! 

Îl conduse pe Peter până la uşă şi rămase pe ultima 
treaptă până când Rolls-ul dispăru pe Wigmore Street. Apoi 
reveni în sala de consultaţii. 

— În fond, ce are Peter? Pare sănătos, zise Marjorie brusc, 
ca şi cum ar fi observat doar vizitele sale repetate. 

— 'Ţi-am spus de atâtea ori, Marjorie, că nu vorbesc 
niciodată despre pacienţii mei, nici măcar în somn. Şi, cum 
ea se întorcea spre uşă, ridicând din umeri, el adăugă: Nu-l 
mai tachina, Marjorie... la stai! Cine este? 

O slujnică, în cadrul uşii, prezentă un mic plic închis, pe o 
tavă de argint. Plicul nu avea adresă, dar Wells îl deschise şi 


scoase o carte de vizită pe care o examină. 

— Bine, pofteşte-l pe domnul Rouper. Apoi, către soţia sa: 
Poţi să pleci. Vorbim despre Peter mai târziu. 

Bărbatul care intră era înalt, lat în umeri; puţinul păr ce-i 
mai rămăsese era cărunt, dar omul se ţinea drept ca un 
militar. 

— Luaţi loc, domnule inspector! îl invită Cheyne Wells. 
Inspectorul şef Moise Rouper îşi puse cu grijă pălăria pe 
masă, îşi scoase mănuşile din piele havan şi pipăi neliniştit 
buzunarul interior al pardesiului. Scoase un portofel din 

piele burduşit, apoi se aşeză. 

— Sunt dezolat că vă deranjez, domnule doctor. Ştia cât 
sunteţi de ocupat, dar trebuia să vă văd. 

Domnul Wells aştepta, surprins. 

Inspectorul scoase din portofel o hârtie îndoită şi o aşeză 
pe masă. 

— Este o bancnotă de cincizeci de lire. N-am fi ştiut de 
unde vine dacă pe ea n-ar fi fost marcat numele 
dumneavoastră. 

Îşi puse lornionul şi citi: D. Cheyne Wells, Harley Street 
903. 

Întinse bancnota doctorului, care o întoarse şi recunoscu 
amprenta ştampilei sale, puţin ştearsă. 

— Da, este chiar parafa mea... O folosesc pentru tot felul 
de ocazii, dar cu adevărat nu-mi amintesc să fi ştampilat 
această bancnotă. 

— Vă amintiţi cui aţi dat-o şi de la cine o aveţi? 

— Da, bancnotele de cincizeci de lire nu sunt prea 
folosite... Am primit-o de la unul dintre pacienţii mei, 
domnul Peter Clifton. Am dat-o la Kempton Park, la curse. 
Mi se întâmplă uneori să pariez. 

Detectivul zâmbi. 

— Şi aţi pierdut? 

Domnul Wells înălţă capul râzând. 

— Dimpotrivă... Am câştigat două sute de lire! 

Rouper scrise ceva în grabă pe spatele unui plic. 


— Domnul Peter Clifton. Cred că-l cunosc. Are un 
apartament la Carlton House lerrace. 

— Dar ce înseamnă acest mister? Doar nu vreţi să spuneţi 
că a furat-o! 

— Nu, domnule. Dar această bancnotă este falsă. Este cea 
mai proastă dintre cele care au ieşit din mâinile Diavolului! 
Este hârtia care l-a trădat... 

Inutil să mai ceară lămuriri despre Diavol. De cinci ani, 
incursiunile sale arbitrare în domeniul monetar agitau 
lumea bancherilor. 

— El nu atacase încă biletele de bancă englezeşti, zise 
Rouper. A început cu Banca Africii, apoi s-a orientat spre 
Banca Federală a Elveţiei, după care a făcut o incursiune în 
biletele de o sută de dolari din Statele Unite. Imediat s-a 
întors spre Banca Franţei. Noi ne gândeam că se va ocupa 
din nou de Statele Unite - găsisem o bancnotă la Paris şi a 
fost o surpriză să constatăm că a renunţat la... patriotismul 
său! 

Scoase un râs şuierător, apoi tuşi. 

— Dumneavoastră nu v-aţi pierdut banii, îl asigură el pe 
doctorul îngrijorat. Banca a rambursat biletul. Cât despre 
mine, îl caut pe cel care l-a falsificat. 

Wells deschise o casă de bani mascată în perete şi scoase o 
agendă. 

— Îmi voi da seama mai exact, zise el, întorcând paginile. 
lată! Domnul Peter Clifton, cincizeci şi două de lire şi zece 
şilingi, în numerar. El nu-mi plăteşte niciodată prin cec. 

— Numărul? 

Domnul Wells dădu din cap. 

— Nu am înregistrat numărul. N-o fac niciodată. Ar fi o 
treabă necinstită. Cea mai mare parte a oamenilor care vin 
aici îmi achită cu bani gheaţă. 

Detectivul aruncă o privire scurtă pe pagină. 

— Data corespunde, zise el, ridicând capul. Scoase din 
buzunar un carnet maro, îl răsfoi şi adăugă: într-adevăr, 


cursele de la Kempton au avut loc în acea zi... Mulţumesc, 
domnule doctor. 

Cheyne Wells îl conduse până la uşă, apoi reveni, cu un aer 
gânditor şi încurcat. Nu din cauza bancnotei false, ci pentru 
că era sigur de un lucru: nu aplicase niciodată ştampila pe 
aceasta. Atunci cine a făcut-o? Şi de ce? 

CAPITOLUL Il 

— L-ai văzut pe Peter astăzi? întrebă John Leith ridicând 
ochii de pe ziar. 

— Nu, tată. 

Domnul Leith se cufundă din nou în studiul noutăţilor zilei. 
Era un bărbat masiv, cu o barbă cândva blondă, dar acum 
complet căruntă. 

Pereţii camerei înalte în care se aflau ar fi trădat 
profesiunea lui chiar dacă ferestrele mari n-ar fi indicat 
atelierul unui artist. Cel mai mic spaţiu de pe pereţi era 
acoperit de peisaje, de studii şi de copii după lucrările 
marilor maeştri. 

Dar pe Jane n-o interesau artiştii. Cu picioarele îndoite sub 
ea, sprijinită de braţul divanului, cu faţa în mâini, ea îl 
privea pe acest bătrân, singura fiinţă din lume pe care o 
iubea fără rezerve. 

— Noi suntem mulţumiţi împreună, nu-i aşa, tată? 

— Destul de mulţumiţi, draga mea... 

— Atunci, de ce trebuie să mă mărit cu Peter? Ştiu că este 
teribil de bogat... şi, la rândul meu, cred că-mi place... Dar 
mi-ar plăcea şi mai mult dacă... ei bine, fără această stranie 
precipitare. 

Domnul Leith întinse mâna şi o luă pe-a fiicei sale. 

— Draga mea, eu am ţinut... Doream să te văd aranjată. 

Ea îl privi tresărind. 

— Nu cumva eşti bolnav, tată? 

Râsul lui sonor o linişti. 

— Nu, nu sunt bolnav. Dar vreau să te văd măritată. Este 
un băiat de ispravă şi, cum ziceai, cu o avere imensă. 


— Cum a câştigat aceşti bani? El nu vorbeşte niciodată de 
familia sa... De asemenea, n-a putut moşteni această avere 
colosală fără ca toată lumea să fi vorbit de acest lucru. Basil 
zice... 

— Basil zice multe lucruri despre care n-ar trebui să 
vorbească. Peter nu ţi-a telefonat? 

— Ba da... A telefonat. A primit vizita unui poliţist în 
legătură cu o bancnotă falsă de cincizeci de lire, ştampilată 
cu numele lui Donald Wells. Era foarte agitat... 

— O bancnotă falsă de cincizeci de lire... Este încă o festă 
a Diavolului. 'Ticălosul! De l-ar aresta odată!... Cât despre 
Peter, este un băiat inteligent... Putred de bogat, pe de altă 
parte. Ar putea fi la fel de celebru ca Zohn. Cu adevărat, 
acele gravuri sunt minunate. Îţi aminteşti acele capodopere 
pe care le-a făcut pentru tine... 

— Şi pe care tu le-ai pierdut, îi reproşă ea. 

Domnul Leith mormăi, acuzând o lipsă de memorie. 

— Unde dracu am putut să le las? Imposibil să-mi 
amintesc. Am plecat undeva şi le-am pus în buzunar... Aş 
paria că le-am lăsat în tren. 

Jane îl lăsă să continue, neinteresându-se decât de ea 
însăşi. 

— Apropo, tată, îţi dai seama că în patruzeci şi opt de ore 
voi fi măritată? Şi asta nu-mi spune absolut nimic... Nu-i 
groaznic? Altfel spus, aş vrea să fiu sinceră cu Peter, dar nu 
sunt. 

Mânerul uşii se mişcă. Ea luă o poziţie mai corectă. 
Domnul Leith săltă capul şi-l privi pe vizitator. 

— Voiam să te văd, Basil. 

— S-ar zice că e vorba de o săpuneală... Ce-am făcut? 

Existau momente când Jane pretindea că Basil îi este 
antipatic; şi aceasta se întâmpla cu precizie atunci când el 
făcea eforturi să-i placă. 

Basil avea o faţă plină şi proaspătă, păr uşor roşcat şi un 
zâmbet permanent. Uneori, pe Jane o irita siguranţa lui, 
care o făcea să se simtă jenată. Simţea instinctiv că 


îndrăzneala acestui bărbat nu avea margini, că era în el 
ceva de brigand. Basil era departe de imaginea pe care ea 
şi o făcea despre un Don Juan: deloc frumos, cu figură cam 
de păpuşă, dar cu o imensă vitalitate. 

El stătea acum lângă uşă, cu o expresie de satisfacţie pe 
faţa sa rotunjoară, deloc intimidat de tonul ameninţător al 
domnului Leith. Strălucea. Un mic diamant sclipea pe vesta 
sa albă; alte două mai mari scânteiau pe cămaşă. Chiar şi 
gardenia pe care o purta de butonieră avea ceva 
ultraexotic. 

— Ce este? Şi de ce această răceală? Mă duc la Balul 
Artelor. Ce zici de asta, Jane? 

— Jane nu merge la bal, nici artistic, nici de alt fel. Aş vrea 
să-ţi spun câteva cuvinte, Basil. 

Leith se ridică şi-i făcu semn să-l urmeze în birou. 

— Oh! Doamne! N-o să mă maltrataţi, nu-i aşa? rânji Basil. 

Când uşa biroului se închise în urma lor, Jane auzi soneria 
de la intrare şi sări la fereastră. Un Rolls se afla în faţa 
casei. Era spaimă ceea ce simţea? Sau teamă? Bărbatul cu 
care trebuia să se mărite peste patruzeci şi opt de ore o 
plictisea deja! 

Se strădui să simuleze bucuria şi-l primi cu o căldură care- 
] surprinse şi-i făcu plăcere. Îi părea rău că-l înşală. Peter 
purta cel mai uzat costum al său şi era mai nervos şi mai 
tăcut decât de obicei. 

Când Cheyne Wells a spus că Jane este era mai frumoasă 
fată din Londra, el a fost mai degrabă îndrăzneţ decât 
extravagant. Ea avea acele trăsături regulate şi acel ten 
perfect care dau farmecul expresiei şi graţia siluetei. Dar 
mai avea şi o strălucire misterioasă în ochii cenuşii. 

— Nu mă aşteptam să vii. 

— Este adevărat, zise el cu o voce uşor răguşită. N-aveam 
intenţia să vin... Dar m-am gândit la unele lucruri. Cunoşti 
acest gen de lucruri... 

— Ce lucruri? 


— La tine, mai ales. Mă tem că am fost... cum să zic?... Tu 
Ştii... 

Jane ştia, dar nu dorea să-l ajute. 

— Ei bine... tu, şi apoi tot... Este cazul să ne căsătorim 
dacă tu nu doreşti acest lucru din tot sufletul?... Mă 
gândesc... Nu-i aşa? 

Pentru o clipă, ea ar fi vrut să-i spună adevărul, 
amortizând lovitura prin declaraţii de prietenie. 

— Nu cumva ai venit să rupem logodna, Peter? 

Cât putea să fie de mincinoasă! Interesul fals pe care-l 
exprima vocea sa o îngrozea. 

— Eh!... Nu!... Aş fi dorit cumva să te aud pe tine 
spunând... 

— Ai vrea să fiu ea cea care rupe... 

— Nu vorbi prostii. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap o 
asemenea idee. 

Ea se opri pentru a găsi cuvântul potrivit. „Absurd” nu-i 
păru convenabil. Din fericire, el umplu acest gol, atât cât 
poate un oftat de uşurare să umple un gol. 

— Sunt dezolat... sunt tare îngrijorat astăzi. A venit cineva 
de la Scotland Yard... Când eram foarte tânăr am făcut 
parte din poliţie, în Rhodesia. 

— Ai descoperit o mină de aur în Rhodesia? 

Deşi zâmbea punând această întrebare, ea avea o idee în 
minte. 

Lipsa ei de claritate îl înmărmuri. 

— Nu. Eh!... L-am moştenit pe tatăl meu. 

Jane ar fi putut să jure că mâna lui tremura când şi-o trecu 
peste faţă. 

— Ce brusc mi-ai pus această întrebare! Am avut impresia 
că-ţi imaginezi că am furat aceşti bani! 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Dar eu nu ţi-am vorbit de bani... Am glumit... Nici 
măcar nu ştiu dacă se găsesc mine de aur în acea ţară. 

Peter stătea acolo, ca vizitatorul cel mai stânjenit care a 
pus vreodată piciorul în acel atelier, neştiind ce să facă cu 


mâinile şi încercând, în mod incoerent, să susţină 
conversaţia vorbind despre vreme şi despre arta 
gravorului. 

John Leith ieşi primul din biroul său, urmat de Basil, care 
avea un aer puţin jenat. Totuşi nu atât de jenat încât 
aceasta să-l împiedice de a-i face un semn Janei când 
privirile lor se încrucişară. Şi, deloc intimidat, zise: 

— Ascultă, Jane, ce-i cu chestiile astea de fată bătrână? 
Balul Artelor te aşteaptă şi nu ai nevoie decât de un minut 
ca să te îmbraci. Peter nu va găsi nici un inconvenient în 
asta. Pot să pariez că ela venit să discute despre afaceri. 

Ea privi spre Peter, aşteptând răspunsul lui. Sprâncenele 
lui se încruntară; era pentru prima oară de când se 
cunoşteau. Aceasta o făcu să se decidă. 

— Cred că am să mă duc, tată, zise ea. 

Domnul Leith ridică din umeri. 

Când Jane reveni, încântătoare siluetă aeriană, îmbrăcată 
în verde, Peter plecase. 

Fără să înţeleagă de ce, ea nu petrecu o seară plăcută. 

CAPITOLUL III. 

Coborând din maşină în faţa bisericii St. George, Peter se 
găsi în faţa a vreo cincizeci de obiective fotografice. O 
duzină de voci strigară să nu mişte, după care aparatele 
declanşară ca o salvă. 

— Mulţumesc, domnule Clifton! zise un reporter. 

Ce dracu căutau toţi aceşti oameni aici? Până şi ultimul loc 
în biserică era ocupat. Biserica era înmiresmată de 
parfumul florilor. Cei mai mulţi dintre participanţi păreau 
necunoscuţi. Oameni fără treabă, atraşi de curiozitatea de a 
vedea două milioane luând de soţie frumuseţea. Femei 
privindu-l cu gura căscată şi dându-şi coate. Într-o strană îl 
văzu pe valetul său; în alta pe şeful personalului, cu soţia. 
Forby surâdea respectuos, cu un aer de tristă incertitudine 
pe faţă. Poate nu-i va fi pe plac noii stăpâne? Flori erau 
îngrămădite de-a lungul grilajului din faţa corului. Pe altar, 
flori şi lumânări aprinse. 


— Aveţi verighetele? 

— Poftim? 

Peter îşi pipăi buzunarul vestei. Da, erau acolo. Marjorie 
Wells îi zâmbea din strana situată în primul rând, cu care ea 
fusese onorată. Plânsese! Peter observă acest lucru când ea 
se întoarse spre el şi aceasta îl frapă, pentru că n-o ştia 
sentimentală. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cât timp mai avem de 
aşteptat? 

Donald Wells îşi consultă ceasul. 

— Nu sunt nici cincizeci de secunde de când eşti aici. Un 
pic de nervozitate? 

— Un pic, da... Aş fi vrut s-o văd pe Jane ieri. M-a 
contrariat mai ales faptul că s-a dus la bal cu Hale, şi aş fi 
vrut să mă scuz. 

Wells îşi strânse buzele subţiri, gândind că Jane trebuie să 
se fi simţit pălmuită. Supând în tete ă tâte cu Hale, cu două 
seri înainte de căsătoria sa, a dat întregului oraş ocazia să 
clevetească. 

Un freamăt. Coate care se ating. Corul o întâmpină pe 
logodnică. 

Privirea acesteia nu se opri deloc asupra lui Peter... şi nu-l 
luă de braţ pentru a merge la sacristie. El era atât de 
înmărmurit, încât avu nevoie să se reculeagă înainte de a 
semna în registru... 

Un nou tur de fotografii; apoi, un grup compact de femei, 
precipitându-se spre portiera maşinii. Un poliţist rămase pe 
scara automobilului până când scăpară din mulţime. 

— Oribil, nu-i aşa? zise Jane. 

— Da... destul... Nu-mi dau seama... 

Erau singuri, dar parcă se întorceau de la teatru sau de la 
un restaurant; şi această intimitate cu totul specială era 
lipsită de măreție. 

— Voi fi extrem de bun cu tine, murmură el. 

Banalitatea cuvintelor lui o frapă. Jane se ghemui în colţul 
banchetei. 


Din fericire, ea a reuşit în ultimul moment să schimbe locul 
recepţiei. Nu va mai fi la hotel, ci în casa de pe Avenue 
Road. 

Ajunsă în camera sa, Jane se aşeză ca să analizeze situaţia. 
Se gândea mai întâi la ea însăşi, dar din timp în timp, totuşi, 
se gândea şi la Peter. Şi atunci camerista văzu cum faţa ei 
se întunecă. 

— Ar trebui să coborâţi, doamnă. 

„Doamnă”! E adevărat: Doamna Peter Clifton. N-avea timp 
să reflecteze la acest aspect. 

— Porter, cel care a aranjat florile în casă, spune că 
domnul Clifton i-a plătit cu o bancnotă de cinci lire falsă, 
domnişoară... doamnă. l-am spus lui Porter că lucrurile se 
vor aranja. 

— O bancnotă falsă de cinci lire?... Falsa? 

Mai întâi, Jane se amuză. 

— Da, domnişoară. A dus-o la poştă şi a fost întrebat: „De 
unde aţi primit-o?”... Şi tot ce urmează. Şi Porter zice că el 
nu-şi poate permite să piardă aceşti bani. 

O bancnotă falsă de cinci lire? Straniu! leri a mai fost o 
poveste cu o bancnotă de cincizeci de lire, tot falsă... Jane 
nu-şi mai făcea iluzii că ar fi de glumă. 

Deschise un sertar de la secretaire şi scoase poşeta. 

— Uite o altă bancnotă... Spune-i lui Porter să nu-şi mai 
facă sânge rău. Este evident că nu va pierde nimic. Aceste 
bancnote false trebuie să fi fost primite de domnul Clifton 
de la cineva. 

Cobori scara atât de preocupată de aceste bancnote, încât 
a trebuit să fie condusă spre atelier. Nu era deloc momentul 
să vorbească despre aceasta cu Peter. 

În sfârşit, era liberă. Debarasată de rochia din satin alb şi 
de voal, de buchetul cu parfum discret, eliberată de 
obligaţia de a saluta oameni fără importanţă prin zâmbete 
care ar fi trebuit să exprime un fel de fericire! 

Basil Hale se prezentă printre primii, având ceva 
îndărătnic în ochii săi schimbători. 


— Am ordin să nu vă plictisesc, zise el strângând mâna lui 
Peter fără a-l privi. Să fii fericită, Jane, şi tot ceea ce 
urmează; şi întoarceţi-vă repede să-i căsătoriţi pe toţi 
prietenii voştri... 

Peter continua să-i ţină mâna, strângându-i-o cu violenţă. 

— Felicită-mă şi pe mine - îi zise el cu răceală. 

— Drace! Ai o mână atât de grea! gemu Basil, Aceasta a 
fost singura amintire distinctă cu care ea pleca de la 
ceremonie, în afară de trandafirii albi şi de confeti. 

În timp ce maşina rula rapid şi fără zgomot prin 
Hampstead Heath, ea îşi întoarse privirea spre soţul său. 
Acesta îşi sprijinea braţul pe cotieră, privind gânditor 
drumul. Jane ar fi vrut să-l întrebe dacă este fericit, dar nu 
putea să meargă atât de departe cu ipocrizia. În acel 
moment îşi aminti de bancnota de cinci lire. 

— Porter?... Da, i-am dat o bancnotă de cinci lire... Nu era 
bună?... Cât sunt de neglijent! 

„Neglijent” nu era exact cuvântul pe care ea îl aştepta. I- 
ar fi plăcut ca el să vorbească... 

— Tu ai vrut să mergem la Longford Manor, Jane. 

— Adevărat? zise ea cu o voce muşcătoare. 

— Eu mă gândeam la Paris, sau... 

— Să nu spui că la Como, îl rugă ea, gata să plângă. 

Peter roşi. 

— N-am fost la Como. Dar, în orice caz, sigur că n-aş fi ales 
Longford Manor. Am crezut că locul nu ţi-a plăcut, atunci 
când l-ai văzut prima dată. 

— Casa îţi aparţine? 

— Nu... O închiriez pentru trei luni, când sunt sătul de 
Londra. Proprietarul locuieşte permanent în străinătate, 
astfel că pot folosi casa oricând vreau... Domeniul este 
frumos şi liniştea locurilor îmi place deosebit de mult. 

— Şi mie o să-mi placă, zise ea cu hotărâre. Nu te supăra 
pe mine că sunt puţin nervoasă astăzi... Este agasantă o 
astfel de ceremonie. Ai văzut-o pe Marjorie? Această femeie 


este îndrăgostită de tine, Peter. Da. Mă privea cu ochi 
răutăcioşi. Nu-i ciudat? 

— Aş putea să jur că te înşeli! 

— Poate că mă înşel... în ceea ce te priveşte. Dar pe mine 
mă detestă. 

— Dar de ce? 

Jane ridică privirea. Tocmai parcurgeau străzile strâmte 
din Tottenham şi intrau pe şoseaua spre Epping. El reveni 
la problema lunii de miere, pe când Jane ar fi preferat să 
vorbească despre Marjorie Wells. 

— Vom putea să călătorim în străinătate mai târziu: New 
York, Long Island sau în altă parte. Sound este magnific. 
Cunosc atâţia oameni în Statele Unite. Am fost acolo anul 
trecut... cu Bourke, un personaj atotputernic la Scotland 
Yard. El a fost de multe ori în America, în călătorii de 
agrement menite să-i omoare plictiseala. 

Jane nu putu să nu se întrebe de ce Peter căuta compania 
poliţiştilor şi lega prietenie cu ei. 

Nu mai schimbară aproape nici un cuvânt în cursul acestui 
voiaj plictisitor. Cu inima strânsă, ea observă, din vârful 
dealului care domină Newportul, hornurile de la Longford 
Manor; şi înainte de a-şi aduna şi ordona gândurile, maşina 
trecu de grilajul porţii. 

Cei doi servitori aşteptau în faţa intrării. Erau nişte 
bătrâni surzi, de mulţi ani în serviciul proprietarului. O 
bătrână cameristă aduse o ceaşcă de ceai pentru Jane în 
salonul său cu lambriuri impozante. 

Camera lui Peter, ca şi a ei, dădea în acel salon. În timp ce 
Jane savura lichidul fierbinte, Peter apăru în uşă. 

— Ai văzut grădina şi stâncile? 

Ea fu cuprinsă de o bucurie copilărească la gândul că va 
ieşi la aer liber şi va vedea apusul de soare; dar când soţul 
său o luă de braţ, ea rămase atât de rece, încât după o clipă 
acesta îşi retrase stânjenit braţul. 

Minutele îi părură fără sfârşit. Plictisită, urcă să se 
îmbrace. 


Peter avusese o idee pentru care ea îi era recunoscătoare: 
Anna părea să creadă că luna de miere este pe sfârşite. 

— Domnul Clifton a spus că v-a adus aici înainte dea vă 
întoarce la Londra, doamnă. Este un loc cum puţine pot fi 
atât de potrivite pentru a petrece luna de miere! Ni se 
întâmplă adesea să închiriem pentru o lună, dar 
dumneavoastră sunteţi prima doamnă care vine să-şi 
încheie luna de miere la Longford. 

Când s-au aşezat la masă, Jane i-a mulţumit cu multă 
drăgălăşenie lui Peter pentru acest fapt. 

— Anna nu citeşte ziarele, altfel ar fi ştiut că am minţit, 
zise el, parcă dornic să schimbe subiectul. 

Petrecură această seară interminabilă în marea bibliotecă 
ce forma o aripă a castelului. O dată sau de două ori, el 
încercă să spună câte ceva, dar gândurile sale se pierdură 
în cuvinte fără şir. Nu o dată, ea a fost tentată să 
părăsească locuinţa şi să găsească vreun mijloc de 
transport care s-o ducă acasă! Când el încercă să vorbească 
despre căsnicia lor sau despre viitor, ea rămase tensionată, 
închisă în ea. 

— Vei putea să utilizezi oricâte cecuri vrei, Jane... Vom 
avea un fel de cont comun... 

— Ai fost grozav de generos... 

— Dota n-a însemnat nimic... cele o sută de mii de lire, 
vreau să zic... Banii sunt o armă necruțătoare... Mă întreb 
uneori dacă n-am făcut uz de această armă puţin cam 
crud... 

— "Ţi-a dat ceea ce doreai! 

Un mic demon o aţâţa. Cum ar fi putut el bănui că ea căuta 
o salvare din haosul în care se afla? 

— Pe tine mi te-a dat... Vreau să spun că ela făcut 
posibil... 

Dintr-un salt, ea fu în picioare, aruncând asupra lui o 
privire înflăcărată. 

— Recunoşti că m-ai cumpărat!... 

— Niciodată n-am vrut să spun aşa ceva! 


— Ba da, este chiar gândul tău... Banii ţi-au permis să 
mergi mai repede. Era mult mai uşor decât... decât să-mi 
faci curte... Cuvântul este demodat şi prost, dar exprimă 
ceva... Desigur, nu-ţi imaginezi că te iubesc. 

Foarte palid, Peter se ridică în faţa ei. 

— Nu. Am sperat un moment. Acum nu mai cred. 

— Un târg e un târg... îmi voi respecta obligaţiile... Voi fi... 
Sunt soţia ta. Nu voi fi atât de proastă încât să... Dar nu te 
iubesc. Dragostea este ceva ce nu poţi cumpăra... Poţi să 
mă îmbrăţişezi dacă vrei, dar aceasta mă va oripila... 
Regret... Ar fi trebuit să ţi-o spun în acea seară, când te-am 
văzut... 

EI o privea, palid, cu o faţă lipsită de orice expresie. 

— Văd, zise el în sfârşit. Ei bine!... nu reclam ceea ce am 
plătit; vreau numai ceea ce vei putea să-mi dai... 

Ea ridică privirea. 

— Altfel spus, nimic. 

Peter încuviinţă cu un gest. 

— În orice caz, noi avem de... eh!... noi avem de tras 
această lună. 

În acel moment se auzi la uşa de intrare o bătaie care se 
repercută ca un bubuit de tunet în vestibulul de piatră. Apoi 
se auzi un târşâit de paşi şi un zăngănit de lanţuri. 

Peter aşteptă, cu ochii aţintiţi spre uşă. Aceasta se 
deschise. 

Era inspectorul şef Rouper. 

— Sunt dezolat că vă deranjez, domnule Clifton. 

Cu un gest aproape brutal, el puse o mică valiză pe masa 
din bibliotecă, o deschise şi scoase un teanc de bancnote pe 
care de asemenea le puse pe masă. 

— Aceste bancnote au fost găsite într-o valiză pe care aţi 
depus-o ieri de dimineaţă la casa de bagaje din gara 
Victoria, spuse el liniştit. Aş dori unele explicaţii, domnule 
Clifton. 

— Ce înseamnă asta? 


— Asta înseamnă că aici este vorba de nişte falsuri, zise 
inspectorul. 

CAPITOLUL IV. 

Peter Clifton îşi întoarse privirea de la detectiv pentru a 
examina teancul de bancnote. 

— N-am depus niciodată vreo valiză în gara Victoria. 

— Vă spun... începu inspectorul, ridicând vocea. 

— Nu folosiţi acest ton agresiv! Afirm că n-am depus 
niciodată vreo valiză la gara Victoria. 

— Ea poartă numele şi adresa dumneavoastră, insistă 
Rouper pe un ton mai blând. 

— Nu-ţi pui adresa pe o valiză ce conţine bancnote false şi 
pe care o laşi într-un loc public... Mi-ar plăcea să cunosc 
părerea şefului dumneavoastră de serviciu, ca şi pe aceea a 
superintendentului Harvey şi a altor câtorva domni. 
Concluzia pe care ar trebui s-o tragă ar fi că eu ştiam că 
aceste bancnote sunt false şi m-aş fi ocupat de desfacerea 
lor... Banca Angliei vă va oferi un milion opt sute de mii de 
argumente pentru a înţelege că n-aş face o asemenea 
prostie... Aveţi acea valiză? 

Rouper se întoarse către unul dintre cei doi oameni care 
aşteptau la intrarea în cameră; celălalt aduse o valiză nouă 
din piele verde. De mâner atârna o etichetă pe care era 
imprimat: „M. Peter Clifton, 75, Carlton House Terrace”. 

— N-am văzut-o niciodată, zise Peter după o privire 
rapidă. Ar însemna că vă fac să trădaţi secrete oficiale dura 
v-aş întreba cum aţi aflat că această valiză se află la rara 
Victoria? 

— Asta nu vă priveşte! Eu mă aflu aici ca să fac o anchetă 
asupra circumstanțelor. Şi pe de altă parte... 

— Eu am dat azi dimineaţă o bancnotă falsă de cinci lire şi 
se pretinde că mai înainte am mai dat una de cincizeci de 
lire. 

Peter băgă mâna în buzunar şi scoase un portofel din 
piele. II deschise pe masă, apoi îl goli cu încetineală. 


— Uite aici una de douăzeci de lire, este bună... Asta de 
asemenea... Asta (ridică o bancnotă şi o examină în lumină) 
este falsă... filigranul are imperfecţiuni... Aţi face bine s-o 
luaţi... Această bancnotă... (o pipăi cu grijă)... este bună; 
aceasta la fel. Dar asta e falsă... Inutil s-o mai priviţi: se 
simte la pipăit. 

Peter alese bancnotele una câte una. 

— Aceste bancnote provin de la banca dumneavoastră? 

— Unele. Sunt destul de neglijent în chestiuni băneşti şi 
păstrez bancnotele într-un sertar blindat din biroul meu. 
Când am nevoie, le iau pe primele care-mi cad sub mână. 
Când primesc bani în schimbul unui cec, reconstitui stocul. 

— Luând bani de la bancă? întrebă detectivul cu vioiciune. 

— Rareori trec pe la bancă... Nu, de la comercianţi... 
Croitorul meu, de exemplu, mi-a schimbat un cec de o sută 
de lire. Mă adresez persoanei celei mai apropiate. 

Jane asculta intrigată şi fascinată. Dacă el era vinovat, 
atunci cel puţin ştia să se disculpe cu abilitate. 

Rouper părea deconcertat. Arătă teancul de bancnote 
găsit în valiză. 

— Pe acelea tot un comerciant vi le-a dat? 

— V-am spus deja că nu-mi aparţin... valiza nu-i a mea. 
Singura care pare a fi a mea este eticheta. S-a făcut 
aceasta pentru a mă distruge. 

— Aveţi duşmani? 

— Dar dumneata, Rouper? 

Detectivul se înverzi de furie. 

— Nu sunt duşmanul dumneavoastră, şi mă surprinde să 
vă aud pronunţând aceste cuvinte... Nu fac decât să-mi 
îndeplinesc datoria. 

Atunci, spre stupefacţia Janei, Peter înălţă capul. 

— Mă supravegheați de-o lună... Asta se cheamă filaj, 
cred. 

Furia îl făcu pe detectiv să-şi piardă orice prudenţă. 

— Adevărat? Atunci, va trebui să-mi furnizaţi câteva 
informaţii suplimentare... Cine este doamna care v-a vizitat 


în apartamentul dumneavoastră în fiecare noapte, intrând 
pe uşa de serviciu şi ieşind nu ştiu când? 

— Ce minciună oribilă! strigă Jane, mirată şi ea de 
vehemenţa cuvintelor sale. Chiar dacă ar fi adevărat, nu 
aveţi dreptul... 

— Este adevărat. Peter părea personificarea sângelui rece. 
Perfect adevărat. Am primit în apartamentul meu vizita unei 
doamne care în general n-a rămas decât o oră şi a ieşit pe 
unde a intrat. Ea este în vârstă, cred, de şaizeci şi cinci de 
ani. Cât despre numele şi adresa ei, nu am intenţia să vi le 
furnizez... 

— Una dintre prietenele dumneavoastră? 

Peter zâmbi din nou. 

— Nu chiar o prietenă. În realitate, ea mă urăşte. Este, sau 
a fost, bucătăreasă. Asta-i tot ce pot să vă spun. 

Agasat, Rouper îşi frecă bărbia. 

— Va trebui să fac un raport despre aceasta. 

— Eu sunt cel care va face raportul. Peter arătă spre 
telefonul de pe masă. 

Inspectorul ezită. 

— Pot să-l folosesc? 

— Nu, domnule. Nici o lege nu vă dă dreptul să vă serviţi 
de telefonul meu. 

Mirarea lui Rouper era aproape comică. 

— Foarte bine, domnule. Regret că v-am plictisit. De fapt, 
eu n-am semnalat faptul la Scotland Yard... 

— Nici la poliţia comitatului Essex... în fond, Rouper, 
dintre toate persoanele prezente în această cameră, 
dumneata te afli în cea mai proastă postură... Intri aici fără 
mandat... Aduci doi oameni cu dumneata... Fără autorizaţie, 
îmi imaginez!... Şi eşti obligat să-mi ceri foarte umil să nu 
semnalez faptul şefilor dumitale! 

Rouper îl privi cu un aer suspicios. 

— Faceţi parte în vreun fel din poliţie? 

— Nu, dar eu... 


În acest moment, Peter părea să remarce pentru prima 
oară prezenţa soţiei sale. 

— Jane, dacă ai vrea să ne scuzi un moment, aş dori să 
vorbesc cu inspectorul. 

Ea trecu în salon şi aprinse lumina. 

Un interes nou împinse într-un plan secund drama printre 
ai cărei actori figura şi ea. În cursul acestui sfert de oră în 
care asistase, alături de soţul său, la acuzaţii stupefiante, ea 
trăise aproape toată gama de emoţii... Teama crescând 
până la limitele terorii; uşurarea, aproape bucuria, când 
aşa-zisa inculpare fusese înlăturată; disprețul... Când 
apăruse disprețul? Oarecum înfricoşată, ea observă că 
împărtăşeşte disprețul calm al lui Peter. 

Peter se transformase. Bărbatul nervos şi taciturn pe care 
îl cunoştea dispăruse fără urme. 

Să fie un bluff? La acest gând, simţi că i se opreşte inima. 
Şi dacă cele două milioane despre care vorbeşte el nu 
există? Totuşi, cele o sută de mii de lire pe care i le-a oferit 
ei sunt perfect reale! John Leith a verificat fiecare 
bancnotă. 

Auzi uşa închizându-se şi Peter intră. Se aştepta să-l vadă 
zâmbind, dar el era foarte serios. 

— Copoii au plecat - o anunţă. 

— Cine este acest Rouper? 

— Un adevărat detectiv... Ce trupă magnifică există la 
Scotland Yard! Prost plătiţi, dar în afara oricărei bănuieli. 
Din când în când este prins câte unul care mai ciupeşte 
ceva, astfel că trebuie să-şi păzească pielea. Asta-i Rouper... 

— Dar el are o oarecare vârstă... 

— Trebuie să iasă la pensie anul acesta. Cunosc destul de 
bine Scotland Yard-ul. Am fost acolo o dată sau de două ori 
pentru unele informaţi. Sunt... în fine, am interesul să 
păstrez legăturile cu poliţia. 

— Dar acest individ te supraveghează. 

— I-am stârnit gelozia, şi asta l-a făcut să recunoască... Da, 
mă supraveghează. Ar fi bine să te duci la culcare şi să încui 


uşa, ar putea să ţi se strecoare ceva bancnote false de cinci 
lire sub pernă. 

În această manieră fără drept de replică a fost expediată 
Jane în seara căsătoriei sale. 

Urcând scara largă, se simţea amuzată; chiar aţâţată. Îşi 
imagina diferite posibilităţi... 

Ajungând pe palier, tresări de spaimă. Lumina provenea 
de la un mic felinar din fier forjat ce atârna de plafon. Jane 
pusese deja piciorul pe ultima treaptă când observă o 
siluetă mişcându-se în penumbră. Trebui să facă un efort de 
voinţă ca să nu ţipe. 

— Oh! Dumneata eşti, Anna? 

Bătrâna servitoare se apropie. 

— Da, doamnă... Vă aşteptam. 

Îşi urmă tânăra stăpână în camera în care trona un pat 
mare, cu coloane. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii. Când 
se aprinse lumina, Jane găsi camera destul de veselă. 

Cu mult zel, bătrâna făcu elogiul instalaţiei electrice. 

— Nu există în împrejurimi casă luminată ca aceasta. Totul 
se face cu ajutorul curentului electric: gătitul, curăţenia... 

— Domnul Clifton vine adesea aici? întrebă ea în timp ce 
se dezbrăca. 

— Nu avem dreptul să vorbim despre treburile altora... 
Astfel ne păstrăm locul aici... Noi aparţinem casei şi suntem 
închiriaţi o dată cu ea. Apoi adăugă: „Jinks and Jinks” se 
ocupă de toate problemele. Şi Jane înţelese că era vorba 
despre agenţii care închiriau casa. 

Patul era mai confortabil decât s-ar fi crezut... La căpătâiul 
patului se aflau întrerupătoarele pentru lămpile din 
cameră. Jane stinse lumina şi se întinse cu voluptate între 
cearşafuri. Apoi, pe jumătate adormită, îşi aminti că n-a tras 
zăvorul la uşă. 

Dar i se păru ceva exagerat şi somnul îi alungă din minte 
această idee. 

În lumina crudă a dimineţii, Anna părea şi mai bătrână. 

— Bună dimineaţa, doamnă! 


„Doamnă”? Da, desigur!... Ce ciudat! 

Când bătrâna ieşi din cameră, Jane îşi puse halatul şi 
papucii şi se duse la fereastra deschisă. Îşi cobori privirea 
asupra unei peluze cu iarbă tunsă, separată de parc printr- 
un gard de fier în stare destul de proastă; mai departe, 
colinele verzi ale parcului se întindeau până la o alee de 
ulmi pe care soarele îi poleia. 

În primul moment nu remarcă prezenţa lui Peter; apoi el 
se ivi, păşind alături de un străin. 

Peter părea bine dispus. 

— Bietul Rouper... Tras pe sfoară!... 

Jane n-ar fi putut să spună dacă era bucuroasă sau tristă 
văzându-l atât de jovial. De altfel, nici nu dădea prea mare 
importanţă acestui fapt. Poate că şi el aştepta ca rezistenţa 
soţiei sale să cedeze; sau, mai ales, spera că această 
apropiere fericită va aduce o schimbare de atitudine. 

Ea bău ceaiul adus de Anna, dădu drumul la apă în cadă, 
apoi începu să despacheteze lucrurile din valiză. 

Când îi întâlni pe cei doi bărbaţi ce se plimbau pe peluză, 
buna dispoziţie a lui Peter dispăruse: era grav, aproape 
morocănos şi - pentru prima dată după scena din bibliotecă 
- părea să fi redevenit cel de altădată. 

— Jane, ţi-l prezint pe domnul Bourke. M-ai auzit vorbind 
despre dânsul. 

Deci acesta era redutabilul comisar Bourke! Un bărbat 
corpolent, cu o faţă rotundă şi jovială, împodobită cu mai 
multe rânduri de bărbii. 

— Regret că vă tulbur paradisul, doamnă Clifton. 

Domnul Bourke se situa la antipodul imaginii pe care ea o 
avea despre un detectiv. Abia privind mai atent în ochii lui 
hotărâți, inchizitori, sceptici, reuşi să descopere atributele 
unui vânător de bandiți. 

— Sper că papâ Rouper nu v-a plictisit prea tare aseară, 
doamnă Clifton. Un băiat de treabă acest Rouper, dar mai 
ales temerar în deducţiile sale, nu? Probabil că acela o fi 
fost grădinarul, domnule Clifton? 


Peter Clifton săltă capul: 

— E puţin probabil ca grădinarul să treacă peste răzoare 
şi, după câte ştiu, el nu are maşină. 

Jane asculta intrigată. 

— Ce se întâmplă? 

Peter păru din nou tare stânjenit. Cu un aer jenat, roşi şi 
schimbă vorba. 

— Fapt este că... cineva a trecut pe peluză aseară... Nu 
ştiu cine e, dar unul dintre servitori l-a văzut. Apoi, arătând 
un răzor sub ferestre: a lăsat urme pe pământul afânat... 
Nu este cazul să ne îngrijorăm. Nu de aceea a venit Bourke; 
a venit vorba despre asta întâmplător. 

Văzând că el nu ţine să vorbească în continuare despre 
acest subiect, Jane îi lăsă singuri pe cei doi bărbaţi. Se 
gândea că Bourke va rămâne la masă; dar acesta plecă şi 
ea se găsi singură cu Peter în faţa marii mese. 

EI vorbi cu entuziasm despre Bourke, lăudându-i talentul 
şi calităţile de investigator; Jane ascultă fără să-l întrerupă 
acest elogiu care ocupă cea mai mare parte a timpului 
petrecut la masă. 

— Cum se face că îi cunoşti pe toţi aceşti oameni de la 
Scotland Yard? întrebă ea pe când se plimbau pe peluza 
însorită. 

Întrebarea produse asupra lui un efect ciudat: acest om de 
lume stăpân pe el, rece, deveni ca un şcolar descumpănit, 
care se bâlbâie. 

— În ceea ce mă priveşte... ei au fost foarte amabili cu 
mine... Mi-au arătat interes şi mi-au fost de mare ajutor, 
mai ales Bourke... Nu-ţi dai seama cât sunt de amabili. Şi, 
oricum, este preferabil să te afli de partea bună... 

— De partea Scotland Yard-ului? 

— Ei bine, cam aşa! evită el. 

Petrecură după-amiaza pe micul teren de golf. Pe măsură 
ce ziua se scurgea, simțeau amândoi ceva din tensiunea şi 
rivalitatea de seara trecută. Dar era chiar rivalitate? Jane 


se întreba dacă nu fusese mai mult teamă, la ea şi puţin 
resentiment la soţul său. 

El vorbea mai sec şi mai rar. Şi tot în linişte cinară, sub 
ochii miopi ai bătrânului servitor astmatic care era şi 
pivnicer şi valet şi factotum. 

După cină, Jane trecu în salonul său. Noaptea era cam 
rece: un foc mic pâlpâia în cămin. Peter o urmă şi eii se 
păru că el aşteaptă cu o nerăbdare prost deghizată servitul 
cafelei. Ai fi zis că este o ceremonie religioasă. Această 
femeie tânără, în rochie de seară cenuşie, şi acest bărbat 
aşezat pe marginea unui fotoliu păreau că îndeplinesc o 
formalitate care nu le făcea, nici unuia dintre ei cea mai 
mică plăcere. 

— Dacă ai nevoie de mine, voi fi în bibliotecă, se scuză 
Peter pe un ton care spunea că nu-şi imaginează deloc că 
ea va simţi această nevoie. 

La ora zece, ea îl căută în bibliotecă. Peter era la biroul 
său, cu o foaie albă de hârtie în faţă, muşcând capătul 
tocului. 

— Mă duc la culcare, zise ea. Şi ieşi fără să audă cea 
mormăit el. 

Somnul nu veni uşor. Abia pusese capul pe pernă că-şi 
aminti de musafirul din noaptea trecută. Sări din pat, se 
duse la fereastră şi privi afară. Luna nu răsărise încă. 
Vântul sufla în rafale. 

Trase draperiile în faţa ferestrei deschise, reveni în pat şi 
încercă să adoarmă. Se scurse o oră, după care Jane căzu 
într-un somn neliniştit. 

În această seară, visele se succedau într-un mod 
deconcertant. Îi reveniră în minte Peter, tatăl său, 
detectivul cel solid... Peter parcă era pe punctul de a se 
îneca în mare, iar detectivul îl privea de pe puntea unei 
nave, cu un zâmbet feroce... 

Deodată, se trezi tresărind. Un braţ îi înconjura umerii goi. 

Simţi pe faţă nişte buze lacome. Scoase un țipăt şi făcu 
eforturi să se ridice, împingându-l pe bărbatul care o 


strângea în braţe. 

CAPITOLUL V. 

Mână sa întâlni o barbă hirsută. Amintindu-şi o mişcare de 
jiu-jitsu, învățată cândva, Jane împinse cu toată forţa şi 
imediat braţul care-i înconjura umerii slăbi strânsoarea. 
Într-o clipă, eliberată, ea sări din pat gâfâind, astfel că nu 
mai era în stare nici să ţipe. 

Alergă orbeşte către uşa de lângă fereastră şi se trezi în 
salon. Prin draperiile trase nu pătrundea nici o rază de 
lună. 

În urma ei, auzi paşi alunecând pe parchetul lustruit din 
dormitor. Alergând înnebunită de groază, se împiedică de 
un scaun şi căzu. În cădere, atinse mânerul unei uşi, pe 
care îl învârti. 

Peter şedea pe marginea patului. Nu el fusese vizitatorul 
nocturn; Jane simţise asprimea unui palton de tweed şi un 
guler moale. 

— Jane! Ce se întâmplă? 

Ea nu putu decât să-i arate deschizătura întunecoasă a 
uşii şi să îngâne o poveste incoerentă. Nu apucă să spună 
mare lucru, că Peter sări în picioare. 

Când reveni, o găsi în pat, acoperindu-şi cu plapuma 
umerii ce-i dârdâiau. 

— Fereastra ta este larg deschisă, iar în exterior, pe 
perete, se află o scară. Spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

Peter se aşeză pe marginea patului ca să asculte povestea 
ei dezlânată. Nu părea furios, cum s-ar fi aşteptat. În vocea 
lui exista o oarecare gravitate care la început o surprinse, 
apoi o irită. Interesul lui se concentra nu asupra identităţii, 
ci asupra îmbrăcăminţii vizitatorului. 

— Eşti sigură că avea un palton? 

— Cu certitudine! Ţi-am spus că am simţit haina şi avea la 
guler un ac de siguranţă care s-a deschis şi m-a zgâriat. 
Priveşte! 

— Eşti sigură că n-a vorbit nimic? Purta ghete? Nu te-am 
auzit ţipând. 


— N-am ţipat. Eram surprinsă. Credeam că eşti tu. 

Peter săltă capul şi ascultă cu atenţie. Ea auzi în depărtare 
un scârţâit şi zgomotul uşor al unui motor de automobil. 

— El este! zise Peter. 

Să fi fost o părere a ei? Jane ar fi jurat că a sesizat o 
uşurare în vocea lui. 

— De ce nu l-ai urmărit? 

Ar fi vrut să pară un reproş, dar vocea ei suna fals. Era, 
dimpotrivă, fericită că n-a lăsat-o singură. 

— Eu eram sigur... Vezi, nu ştiam exact ce s-a întâmplat... 
Putea fi un coşmar. De altfel, şi dacă l-aş fi urmărit, e foarte 
puţin probabil că aş fi putut pune mâna pe el. 

Peter se învârtea prin cameră, adunându-şi hainele. 

— Vrei, desigur, să plec... 

— Nu. Am să mă îmbrac... E aproape patru şi am dormit 
destul. Ar fi mai bine să rămâi aici şi să laşi lampa aprinsă 
până când mă întorc. 

După toate aparențele, el se îmbrăcase în salon, căci 
foarte curând reveni să ia lanterna de pe noptieră. 

— Voi cobori pe scara aceea ca să cercetez puţin locul. În 
acest timp, tu poţi să te duci la culcare... sau să te îmbraci... 
sau să rămâi aici. 

Spunând aceste cuvinte, pe faţa sa apăru unul dintre acele 
zâmbete rare şi fugitive. Şi Jane avea impresia că a fost 
ceva care lui i-a făcut mare plăcere. Îl auzi coborând 
treptele una câte una. Coborând din pat, Jane se duse în 
camera sa, încuie uşa şi privi pe fereastra deschisă. Peter 
era pe alee. Razele lanternei luminau straturile de flori. La 
un moment dat, se vede că ea făcuse vreun zgomot, căci 
Peter i se adresă: 

— Sunt urme proaspete! 

Închizând fereastra şi trăgând draperiile, Jane se minuna 
de calmul cu care el privea acest incident îngrozitor. S-ar fi 
zis că el se aştepta la ceva de genul acesta. 

Nu terminase cu îmbrăcatul când îl auzi că urcă scara, 
traversează salonul şi intră pe culoar. Deschizând uşa 


salonului, ea observă că Peter a aprins lumina. Abia se 
instalase în faţa căminului, când el intră cu două ceşti de 
ceai şi o farfurie cu biscuiţi, pe care le aşeză pe masă. 

— Consideri desigur că iau lucrurile prea calm?... Dacă aş 
fi fost complet treaz l-aş fi urmărit pe acel individ şi i-aş fi 
rupt oasele. 

Asprimea vocii lui îi păru Janei absolut sinceră. Ea însăşi se 
resimțea în urma şocului şi, deşi mâna nu-i tremura când 
luă ceaşca, emoția nu-i dispăruse cu totul. Ulmii de pe alee 
trasau o linie neagră pe cerul cenuşiu al dimineţii. 

— Ar fi de preferat să schimbăm camerele, zise Peter. Eu 
pot să ţin fereastra închisă. Sunt trei ochiuri de geam care 
pot rămâne deschise ca să intre aerul necesar. Dar nu cred 
că individul va face o nouă tentativă... N-ai observat dacă-ţi 
lipsesc ceva bijuterii? 

— Nu. Am făcut greşeala să-mi las inelele şi brăţările pe 
masa de toaletă, dar n-au fost atinse. Dacă ar fi fost un 
hoţ... 

Conversaţia devenise penibilă. De fapt, ea observase că nu 
prea au prieteni şi gusturi comune. Jane se surprinse 
vorbind despre căsătoria sa ca despre o ceremonie care lui 
îi era străină. 

N-o văzuse pe Marjorie Cheyne nici la biserică, nici la 
recepţie. 

— Îţi place de ea? întrebă Jane, aproape sigură dinainte de 
răspunsul lui, pentru că Peter era acel gen de om 
exasperant care nu are nici preferinţe, nici antipatii certe. A 
fost o surpriză aproape plăcută să afle că el n-o simpatiza în 
mod special pe Marjorie. 

— Nu ştiu cum s-o definesc... Uneori este teribil de 
dezagreabilă... Mai degrabă răuvoitoare. Dar eu sunt prea 
neînsemnat ca să-i provoc animozităţi. 

Ocazia era potrivită ca să-i pună o întrebare ce-i stătea pe 
limbă de când îi vizitase detectivul. Această intimitate 
ciudată, rezultat al aventurii din timpul nopţii, crease o 


atmosferă care-i permitea să abordeze problemele cele mai 
delicate. Totuşi, îl găsi încă destul de distant. 

— Da, este perfect adevărat că acea doamnă mă vizitează 
adesea... Dar, cum i-am spus şi lui Rouper, este o 
bucătăreasă... sau, cel puţin, a fost până nu de mult. Apoi, 
cu un râs nervos, adăugă: Are necazuri. 

Nu dori să adauge alte amănunte despre aceasta, doar că 
se numea Untersohn şi că era de origine suedeză. 

Soarele se înălța pe cerul fără nori, poleind grădina şi 
peluza. Pe la şapte, cu tot stimulentul ceaiului, Jane îşi simţi 
capul greu. Intră în camera sa cu intenţia de a se întinde o 
oră, dar abia gongul pentru dejun a reuşit s-o trezească. 

Privind pe fereastră, îl văzu pe Peter îndreptându-se spre 
alee în compania unui bărbat care după siluetă părea a fi 
Bourke. 

Peter o aştepta pentru dejun. 

— Şi totuşi le-am spus să nu mai bată blestematul ăsta de 
gong!... Dormeai atât de profund, încât n-aş fi vrut să te 
trezească. 

Îi povesti că Bourke venise la chemarea sa. Era în afară de 
orice dubiu că bărbatul care intrase în camera ei în timpul 
nopţii fusese acelaşi individ care dăduse târcoale 
domeniului în ajun. 

— Apropo, sper că nu ai nimic împotrivă, l-am întrebat pe 
Donald Wells dacă poate să vină până aici. Aş fi putut să mă 
duc eu la el, dar nu vreau să te las singură aici. 

Contrariată, Jane ridică privirea din farfurie. 

— De ce l-ai chemat? Nu te simţi bine? 

— Eh... Mă simt bine!... Desigur. 

Un zâmbet poznaş apăru pe faţa ei. 

— O aduce şi pe Marjorie? 

— Nu! răspunse el sec. 

— Atunci de ce vine, dacă nu eşti bolnav? 

După-amiaza aduse a doua emoție din acea zi. 

Peter citea în bibliotecă. Jane, după ce încercase în zadar 
să stea de vorbă cu un bătrân grădinar taciturn, intrase în 


casă, descurajată. 

Peter ridică ochii de pe carte şi o ascunse cu repeziciune... 
gest care o făcu pe soţia sa curioasă. 

— Cât timp vom mai sta la Longford? Acest loc este 
ucigător, Peter. Te-ai supăra dacă ţi-aş spune că mă 
plictisesc îngrozitor? 

El zâmbi cu simpatie. 

— Aceeaşi părere o am şi eu. Şi, fără să te consult, am 
reţinut un apartament la Ritz-Carlton. Măcar la Londra sunt 
teatre. 

Ideea de a se vedea eliberată din această ambianţă 
lugubră o făcu aproape fericită. 

— Nu trebuie să ştie tata... el nu va înţelege... Când 
plecăm? întrebă ea. 

Peter îi spuse că nu vor putea obţine apartamentul reţinut 
decât peste două zile. 

— Ce citeai când am intrat? 

El îi arătă cartea, cu un aer de copil prins asupra faptului. 
Era o lucrare franţuzească despre gravură. Jane uitase că 
aceasta era marota lui. 

— Datorez mult acestei marote. Nu te-aş fi întâlnit 
niciodată dacă lipsa mea de ocupaţie nu m-ar fi dus la acea 
expoziţie. 

Şi ea uitase că tatăl ei i-l prezentase într-o obscură galerie 
de pe Bond Street. 

— Bietul tata! A fost tare necăjit că a pierdut gravurile 
tale. Şi eu sunt dezolată din această cauză. 

Peter avu amabilitatea de a se face ecoul acestor regrete. 
De fapt, într-un moment de expansiune, îi împrumutase 
viitorului său socru o suită din gravurile sale. Munca lui 
Peter era extraordinar de delicată. Plăcile pierdute, care nu 
erau mai mari decât o carte poştală, reprezentau eforturile 
sale cele mai remarcabile. 

— Este o mare nenorocire. Nu voi mai realiza niciodată 
ceva la fel de bun... Şi s-ar zice că noi, englezii, nu avem 
simţ artistic! Am oferit o mie de lire celui care mi-ar restitui 


aceste plăci, dar cine le-a găsit preferă să păstreze aşa 
nişte capodopere! 

Aşezată pe un scăunel, de cealaltă parte a căminului, cu 
bărbia în palmă, ea îl privea cu atenţie. 

— Presupun că acest individ... cum se numeşte?... 
Diavolul... trebuie să fie şi el un gravor. Iata pretinde că 
numai un mare artist poate să facă o asemenea treabă... El 
a văzut câteva exemplare din acestea. 

— Îl cred. 

El vorbea pe un ton total indiferent. Era evident că nu 
acorda decât un minim interes capacităţilor artistice ale 
falsificatorului necunoscut. 

Simpla menționare a numelui Diavolului făcu să dispară 
buna dispoziţie şi să înceteze conversaţia. 

După un timp oarecare, Jane se ridică şi ieşi în hol. 

Era lângă uşă, privind spre parc, când observă o maşină. 
Nu era o maşină obişnuită. În primul moment, crezu că în 
apropierea casei a fost garată o rulotă de circ. Caroseria 
foarte mare, de modă veche, era vopsită în roşu ţipător şi în 
auriu. Mânerele şi alte garnituri metalice erau din aur mat. 
Şoferul şi valetul purtau caschete împodobite cu galoane şi 
uniforme asortate cu maşina şi cu tapiţeria acesteia. 

Privind cu gura căscată această enormă maşinărie, Jane 
mai remarcă la caschetele celor doi şi nişte cocarde 
impozante. 

Valetul cobori şi deschise portiera. Avea un aer tacticos. 
Din maşină descinse o femeie impunătoare, corpolentă, cu o 
faţă aspră. Dar, în spatele acestei figuri congestionate şi 
buhăite, Jane bănui frumuseţea care altădată animase 
această faţă. Un strat gros de pudră mai mult accentua 
ridurile. Buzele erau de un roşu strălucitor, iar genele 
puternic rimelate... Mâinile sale grase erau fără mănuşi; pe 
fiecare deget avea câte un inel. La urechi îi atârnau cercei 
cu diamante, iar la gât scânteia un imens pandantiv. 

Ajunsă în faţa intrării, aruncă spre Jane o privire sumbră. 

— Dumneata eşti soţia lui?... Eu sunt doamna Untersohn. 


Doamna Untersohn... bucătăreasa! lată deci femeia 
misterioasă care-l vizita pe Peter aproape zilnic! Vocea ei 
era dură şi de rând. Nu căuta să facă impresie bună despre 
rangul său social decât prin aspectul exterior. 

— Sunt într-adevăr doamna Clifton. 

Femeia cea solidă gâfâia de emoție înăbuşită... Jane 
presupuse că aceasta se afla într-o stare de furie şi se simţi 
mai mult curioasă decât alarmată. 

— "Ţi-a dat ceea ce nu avea dreptul să-ţi dea! zise 
vizitatoarea gâfâind de furie. Ceea ce ela furat 
moştenitorului legitim al... 

O clipă, Jane rămase deconcertată: acuzaţia, gesturile 
teatrale, vechile clişee ale melodramei ieftine. 

— Moştenitorul legitim? Cine este moştenitorul legitim? 

Doamna Untersohn luă o atitudine şi mai impozantă: 

— Fratele lui Peter Clifton... fiul meu! 

CAPITOLUL VI. 

Fratele lui Peter? Peter este copil unic. Acesta a fost 
singurul amănunt asupra sa pe carei l-a oferit Janei! 

— Îmi permiteţi? 

Peter ieşise fără zgomot din bibliotecă. 

— Să-ţi permit?... Pe buzele puternic rujate apăru un 
rânjet oribil. Vorbeşti tot timpul, dar ai face bine să nu-l 
lipseşti pe fratele tău de drepturile sale! 

Vocea care-l interpela pe Peter suferise o schimbare. 
Siguranţa grosolană de mai devreme făcuse loc unui accent 
plângăreţ, trădând o oarecare nelinişte. 

— Am venit să te văd şi să terminăm cu aceasta - zise ea 
cu o voce ascuţită. Dacă vei folosi vreunul dintre procedeele 
tatălui tău te ucid ca pe un dine, jur! 

Deschise poşeta sa mare, din piele, şi scoase un pistol 
nichelat, pe care îl ţinea în mâna tremurândă. 

— Te împugşc la primul gest! Vreau dreptate şi nu mă mai 
sperii de tine! 

— Intraţi, doamnă Untersohn, o invită Peter impasibil. El 
se îndreptă spre bibliotecă şi deschise uşa. 


Jane, rămasă cu gura căscată, o văzu pe vizitatoare 
trecând cu pistolul în mâna ce-i tremura în continuare. 

Doamna Untersohn intră în cameră urmată de Peter. Uşa 
se închise în urma lor, iar Jane ieşi pe peluză. 

Ce însemna asta? Jane mergea încet şi fără zgomot pe alee 
când auzi un scârţâit de roţi; ridicând ochii, observă o 
maşină ce venea dinspre pavilionul de la intrare. Cu inima 
tresărind, recunoscu caroseria albastră şi porni în 
întâmpinare fluturând mâna. 

— Sunt mâhnit că tulbur Arcadia voastră... declară Donald 
Cheyne Wells cu un zâmbet larg, întinzându-i mâna. 

— Iar eu sunt încântată că ai venit. 

Lucru ciudat, deşi ea nu-şi făcuse niciodată confidenţe cu 
Donald sau cu soţia lui, iată că, aproape fără să-şi dea 
seama, îi povesti despre vizitatorul nocturn. 

— Dumnezeule mare! murmură el. Apoi, cu glas tare: Nu l- 
ai recunoscut? 

Agitaţia lui era aproape comică. Imediat, ea îl văzu privind 
cu ochi măriţi spre „careta” doamnei Untersohn. 

— Untersohn!... E aici? 

Faţa doctorului era crispată. 

— O cunoşti? Cine este femeia aceasta? 

Dar el înainta cu paşi mari spre casă. 

Înainte de a ajunge la intrare, apăru doamna Untersohn. 
Sub stratul de pudră, faţa sa era roşie de furie. Făcu un 
semn poruncitor valetului şi greoaia maşină porni spre ea. 

Cheyne Wells se opri văzând-o şi rămase tăcut până când 
maşina dispăru cu strălucitoarea sa povară. 

— De când este aici? zise Wells cu o duritate vecină cu 
grosolănia. 

— Doar de câteva minute, răspunse Jane. Deci cine este 
această femeie? 

Donald oftă lung, ca scăpat de o mare greutate; vocea sa 
deveni mai amabilă. 

— Este o femeie care l-a sâcâit foarte mult pe Peter, îmi 
imaginez. Te-ai întâlnit cu ea? Ţi-a spus ceva? 


— Devii din ce în ce mai enigmatic, Donald... Da, am 
schimbat câteva cuvinte, ceea ce m-a lămurit că fiul său, 
moştenitor legitim, este fratele lui Peter... 

Donald, cu faţa crispată, închise ochii. 

— Bătrână nebună! Peter n-a avut niciodată vreun frate. 
Această femeie este o nebună, obsedată de ideea că fiul ei e 
moştenitorul averii lui Peter. 

— Dar ea însăşi nu pare prea săracă! 

Wells înclină capul. 

— Trebuie să fie bogată... Este ceea ce face şi mai ciudată 
purtarea ei. 

Părea dornic s-o convingă. Prea dornic, îşi zise Jane, cu 
obişnuitul său spirit pătrunzător. 

— Peter ar fi trebuit s-o facă să se oprească în urmă cu 
mulţi ani. Este prea bun... Hei! Bună ziua, bătrâne! 

Peter Clifton ieşise din casă, cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor şi cu un zâmbet uşor pe buze. Donald se repezi 
spre prietenul său, îl prinse de braţ şi aproape îl târi spre 
casă. 

„Din ce în ce mai misterios!” îşi zise Jane urcând spre 
micul salon. Niciodată vreo tânără căsătorită nu se simţise 
astfel şi nu înţelesese mai bine cât de puţin loc ocupă în 
viaţa soţului său. 

Când, după un sfert de oră, auzi maşina lui Donald 
demarând, nu-i veni să creadă. Plecase fără să-şi ia rămas 
bun, fără să schimbe un cuvânt. Mai întâi îi păru amuzant; 
apoi se supără. Şi faptul că Donald îl rugase pe Peter să-i 
transmită cele cuvenite din partea lui nu i se păru suficient 
ca să se calmeze. 

— A fost nevoit să se întoarcă imediat la Londra. 

— Atunci de ce a alergat încoace? 

— Eu i-am cerut să vină să mă vadă... Ce zici de această 
femeie? 

Elo urmă în bibliotecă şi îi oferi loc în fotoliu, dar Jane 
rămase în picioare, lângă masă, bătând cu degetele în 
aceasta într-un mod semnificativ. 


— Oare îmi rezervi şi alte surprize? 

— Îmi pare rău! 

Peter se aştepta la altă întrebare, care nu întârzie. 

— Ce vrea să însemne povestea asta cu fratele tău? 

Pe faţa lui apăru un zâmbet fugitiv. 

— Este una dintre fantomele mele obişnuite... cea mai 
puţin importantă pentru mine. Se poate ca eu să nu am 
simţul moralității, dar, în fond, această greşeală a tatălui 
meu nu mă deranjează atât cât ar trebui. 

— Ah!... Deci asta era! zise ea puţin jenată. 

— Asta era... îmi pare rău... Doamna Untersohn, care, 
după câte ştiu, este domnişoara Untersohn, are idei foarte 
vagi despre dreptul primului născut şi îşi închipuie că fiul 
său are dreptul... eh!... la o parte din moştenire. 

În timp ce vorbea, Peter o fixa cu ochi interogatori, care 
păreau dornici să afle dacă ea era convinsă... 

În realitate, ea nu fusese deloc şocată de această revelaţie, 
a cărei parte supărătoare nu prea o înţelegea. Ceea ce 
simţea era un fel de uşurare. 

— L-am chemat pe Bourke la masă. Te deranjează? 

Vestea o surprinse. 

— Comisarul? Dar de ce, Peter, ţii atât de mult la ajutorul 
detectivilor? 

Întrebarea ei îl amuză sincer. 

— Credeam că ţi-am spus. Bourke este un foarte bun 
prieten. A făcut enorm pentru mine. Te deranjează într- 
adevăr dacă vine? 

Ea nu formulă nici o obiecţie. Dimpotrivă, prezenţa unui al 
treilea la masă va destinde atmosfera - gândea Jane. 

— Va petrece noaptea aici? 

Peter clătină capul. 

Deodată, pe ea o frapă situaţia lor comică şi neverosimilă. 
Peter o acceptase cu o uşurinţă surprinzătoare. Aşezată 
lângă fereastra camerei sale, privind spre o lume lipsită de 
culoare şi de farmec, Jane se întreba dacă nu se va trezi şi 
atunci va băga de seamă că măritişul ei a fost doar un vis. 


Cu poşta de după amiază sosise o scrisoare de la Basil 
Hale. Peter îi aduse în cameră scrisoarea şi un ziar. 

— N-am văzut poştaşul... 

— A trecut acum o oră; am uitat să-ţi aduc scrisoarea. 

Jane rupse plicul. Basil îşi anunţa întoarcerea de la 
Bournemouth chiar în acea zi; timbrul poştal purta 
menţiunea că scrisoarea a fost expediată de dimineaţă. 

Mă întreb când va fi potrivit să vă fac o vizită, tinerii mei 
porumbei... Tatăl tău era atât de trist în seara când ai 
plecat, încât am luat trenul de Bournemouth. Nu ştiu exact 
de ce... 

Fără să înţeleagă motivul, această scrisoare o agasa. Basil 
era impertinent de felul lui. Erau prieteni de mulţi ani, până 
când ea l-a întâlnit pe Peter. Basil era genul de tânăr 
petrecăreţ şi fără griji, cam slobod la limbă, dar adesea 
sclipitor; în orice caz, un camarad excelent. 

Întorcând scrisoarea, observă un post-scriptum... 

Sunt grozav de îngrijorat din cauza ta... în mod sigur! 
Oare am făcut bine? Am acţionat corect? Această slăbiciune 
pentru bani, din cauza căreia suntem dispuşi să sacrificăm 
totul... 

Jane căută în plic să vadă dacă nu exista o continuare. 
Făcu o descoperire: sub degetele sale, hârtia se îndoi. 
Lipiciul era încă umed! Cineva deschisese scrisoarea şi o 
citise. Şi acest cineva nu putea fi altul decât soţul său. 

CAPITOLUL VII. 

Îl găsi pe Peter în bibliotecă, aţipit cu o carte în mână, şii 
se adresă fără nici o introducere: 

— Sunt probabil foarte nedreaptă dacă te bănuiesc de o 
josnicie pe care doar unul dintre servitori... 

— De ce să-i vorbim de rău pe servitori? De fapt, eu însumi 
am deschis scrisoarea. 

Jane simţi că o cuprinde o astfel de furie, încât un timp nu 
putu să rostească un cuvânt. 

— Tu ai deschis scrisoarea? Şi cu ce drept? Este acesta 
unul dintre privilegiile pe care ţi le conferă căsătoria? 


— Nu mi-am dat încă seama că ar exista privilegii speciale 
legate de căsătorie, zise el cu o urmă de zâmbet care pe 
Jane o făcu să fiarbă de furie. 

— Eşti atât de amabil să-mi explici ce te-a împins spre 
acest demers extraordinar? 

— Îmi displăcea că Basil îţi scrie... Aveam intenţia să-ţi 
spun acest lucru mai târziu... Nu mi-aş fi imaginat vreodată 
că Hale va avea îndrăzneala să-ţi scrie în timpul... lunii tale 
de miere! 

Furia pe care o simţi Jane nu putea fi egalată decât de 
stupefacţie. Ea a crezut totdeauna că Peter şi Basil sunt 
buni prieteni. 

— De ce nu ai încredere în el? 

Peter săltă din umeri. 

— Există uneori antipatii inexplicabile - despre aşa ceva 
este vorba. Ştiu că am comis un act de neiertat, dar crede- 
mă, Jane, n-am avut în vedere decât fericirea ta. 

EI a rostit ultimele cuvinte cu o oarecare ezitare. Jane nu 
părea convinsă. Dar, decât să caute din nou gâlceavă, 
preferă să lase lucrurile aşa. 

Acest incident îi separă şi mai mult şi, în momentul când 
Bourke îşi făcu intrarea, relaţiile lor erau aproape glaciale. 
Astfel că Jane binecuvântă inspiraţia de a invita un al treilea 
la acest dejun care se anunţa atât de puţin vesel. 

Domnul Bourke era într-o dispoziţie excelentă, aşa că Jane 
simţi cum îi dispare treptat supărarea. Curând, ea prinse 
gust pentru întâmplările legate de poliţie. 

Îşi spuse părerea că n-ar fi vorba decât de un răufăcător, 
dar cu o îndemânare fără pereche. 

— Sunt sărac, zise domnul Bourke, dar aş da uşor o mie de 
lire ca să pun mâna pe el. 

— Acest om nu se încadrează în nici o categorie de 
răufăcători. Are complici, şi totuşi niciunul dintre ei nu l-a 
trădat. De ce? Pentru că aceştia nu-l cunosc. 

— Prin ce diferă el de ceilalţi falsificatori? 


Jane manifesta cel mai viu interes pentru acest falsificator 
vestit care-i acaparase imaginaţia. 

Bourke duse mâna la buzunar, scoase un portofel burduşit, 
îl deschise şi arătă o bancnotă americană de o sută de 
dolari. 

— Priviţi. Nu sunteţi expertă în bilete de bancă, dar chiar 
dacă aţi fi, răspunsul dumneavoastră ar fi acelaşi. Este 
imposibil să distingi acest bilet de unul adevărat. Se află în 
circulaţie o cantitate de contrafaceri mediocre. Există un 
loc la Hamburg unde se pot cumpăra bancnote de cinci lire 
cu optsprezece penny. Dar când un individ cumpără 
„operele” Diavolului, el trebuie să plătească un preţ special 
pentru securitatea sa personală. 

Peter, pe care conversaţia se părea că nu-l interesează, îl 
întrerupse cu o întrebare: 

— Cât ar costa o bancnotă de o sută de dolari cumpărată 
direct de la Diavol? Rostind aceste cuvinte, se aplecă în 
faţă, cu privirea fixată pe figura detectivului. 

— Douăzeci de dolari, sau ceva mai puţin, ar fi preţul cerut 
de intermediar, dar care va câştiga fără îndoială cinci dolari 
la tranzacţie. Prin aceasta se deosebeşte Diavolul de toţi 
ceilalţi: el percepe un impozit pe liniştea spiritului. Poţi să 
străbaţi Statele Unite, cu buzunarele pline de bancnote, şi 
nu există decât o şansă la o mie să fii prins. Modul cum 
operează Diavolul este greu de explicat. Au fost arestaţi 
agenţi la Paris, Berlin, Chicago. Li se fixau un punct şi o oră 
de întâlnire, în general noaptea, într-un loc deschis, 
imposibil de spionat. Aici, bancnotele false erau remise în 
schimbul sumei convenite, pe care ei o vărsau până la 
ultimul bănuţ. Bancnotele erau însoţite de un fluturaş 
dactilografiat indicând unde trebuia să scrie pentru a 
obţine teancul următor. Adresa se schimba de fiecare dată. 
Poliţia a reuşit să descopere, într-unul dintre cazuri, că era 
vorba de o adresă fictivă, la un mic agent de publicitate. 
Invariabil, scrisorile erau luate de la agent de către un puşti 
recrutat la întâmplare şi treceau probabil prin două sau trei 


mâini înainte de a ajunge la falsificator. Nu comite niciodată 
greşeala de a inunda piaţa. 1 se întâmplă să nu furnizeze 
nimic câte nouă luni la rând. Dar ceea ce produce este de o 
calitate perfectă. Singurul lucru de care suntem siguri este 
că agenţii lui nu sunt prea numeroşi. 

Nu s-au constatat niciodată livrări simultane la Paris şi la 
Berlin. 

— Şi totuşi beneficiile trebuie să fie enorme, zise tânăra 
femeie, curioasă. 

— Şaizeci de mii de lire pe an. E o sumă! Singura dată 
când a emis bilete false în cantitate mare a fost în timpul 
devalorizării francului... şi aceasta probabil a contat. A 
lansat treizeci de milioane de franci în bilete de o mie pe 
piaţa franceză. 

În timpul acestei conversații, Peter s-a jucat cu cuțitul, cu 
privirea fixată pe masă. 

Văzându-l agitat, Jane bănui că el ar fi preferat să rămână 
singur cu Bourke. De fapt, Peter o lăsa pe soţia sa să facă 
faţă conversaţiei cu Bourke, el fixând acum singurul tablou 
din încăpere: portretul unui bărbat din epoca Regenţei, 
înalt, cu o faţă cam grosolană, cu gura mare şi dură, cu ochi 
în care pictorul surprinsese o expresie rece şi rea. 

De îndată ce găsi ocazia, Jane se ridică, lăsându-i singuri. 
Faţa lui Peter se lumină. 

Ea urcă din salon în budoarul său, aţâţă focul şi, în lipsă de 
altă ocupaţie, căută ceva de citit. Spre marea sa surpriză, 
găsi pe raft un volum foarte modern în limba germană. Nu 
cunoştea această limbă, dar ilustrațiile nu-i lăsau nici o 
îndoială asupra subiectului cărţii: era un manual despre 
arta gravurii. Să-i fi aparţinut lui Peter? Jane îşi aminti de 
gravurile pe care le pierduse tatăl său. 

Cartea fusese citită cu atenţie, căci unele fraze erau 
subliniate. Deci Peter citea sau vorbea germana... În fiecare 
zi, ea îi descoperea câteva noi talente. 

Era ora zece când Peter o chemă să-şi ia rămas-bun de la 
Bourke. Împreună priviră luminile maşinii ce se depărta pe 


alee, apoi reveniră în bibliotecă, puţin stânjeniţi. 

— Ei bine, eşti mulţumit de discuţia voastră? 

EI bâlbâi câteva cuvinte. Apoi, după un moment de tăcere, 
Jane, cam în grabă, îi ură noapte bună şi urcă în camera sa. 

În această seară, ea zăvori uşa, trase perdelele la 
fereastră şi, înainte de a se dezbrăca, fixă cremona astfel 
încât să nu poată fi deschisă. Nu era deloc obosită, doar 
extrem de enervată. O oră întreagă se chinui în zadar să 
adoarmă. În cele din urmă căzu într-o stare care nu era nici 
somn, nici veghe... 

N-ar fi putut să spună ce anume a trezit-o, cu inima 
bătând. Era un zgomot... făcut de paşi pe pietriş. Poate îl 
auzise inconştient, în somn? 

Într-o secundă sări din pat, îmbrăcă halatul, păşi uşor spre 
fereastră şi privi afară. La început nu văzu nimic. Apoi... 

Nu era imaginaţia sa; pe fondul întunecat al gazonului se 
deplasa o siluetă omenească... 

Trebui să-şi ducă mâna la gură pentru a-şi înăbuşi o 
exclamaţie de groază. El era încă acolo! Cu o mână 
tremurândă, Jane deschise uşa ce dădea în budoar, îl 
traversă în grabă şi intră în camera soţului său. Patul, 
nedesfăcut, era gol. Peter încă nu urcase să se culce, ţinând 
seama de mica lampă care ardea pe noptieră. 

Pendula situată alături de lampă arăta ora două. Jane 
traversă camera şi cobori pe scară. Uşa bibliotecii era 
deschisă; prin obscuritatea încăperii văzu o rază de lumină 
sub uşa sufrageriei. Intră. Nici aici nu se afla nimeni, dar se 
auzea un slab zăngănit ritmat, asemănător zgomotului unei 
maşini. 

Dar unde era portretul bărbatului cu privire rea? 

Dispăruse în zid, lăsând în loc o deschidere rectangulară. 
Tabloul şi partea inferioară a lambriurilor formau o uşă, 
acum larg deschisă. 

Jane avansă şi văzu un spectacol de neuitat. 

O cameră lungă şi strâmtă, fără mobilier, doar cu un banc 
solid în centru şi un altul mai mic de-a lungul unui perete, 


acoperit de toate uneltele necesare unui gravor. Dar nu pe 
aceste unelte se opri privirea tinerei femei. Pe bancul din 
centru se afla o maşină ai cărei cilindri se mişcau aproape 
fără zgomot; era o presă de imprimat... 

Cu inima gata să i se oprească, văzu foile dreptunghiulare 
alunecând de-a lungul unei benzi de pânză. Erau bilete de 
bancă şi omul care stătea lângă maşină, supraveghindu-i 
funcţionarea, nu era altul decât soţul său! 

CAPITOLUL, VIII. 

Cu privirea aţintită asupra lui Peter, rămase mută, 
consternată. Deci aici era secretul Diavolului. 

Ar fi vrut să ţipe de oroarea pe care i-o inspira această 
descoperire. S-a măritat cu un falsificator, cel mai notoriu 
dintre toţi... Nu era adevărat; nu putea fi adevărat!... Şi 
totuşi, el se afla chiar aici, examinând cu ochi critic una 
dintre bancnote. 

Era cu spatele la ea. Jane îşi părăsi pe furiş locul, intră în 
hol şi nu-şi aminti de necunoscutul de pe peluză decât 
atunci când puse piciorul pe scară. Sub şocul acestei noi 
emoţii, prima emoție pierduse din importanţă. O cuprinse 
frica doar în momentul când ajunse pe palierul primului 
etaj. Aplecându-se peste balustradă, îl strigă pe Peter. La a 
treia chemare, îl auzi răspunzându-i: 

— Ce este, Jane? 

— E un individ... pe peluză. 

Făcu eforturi să-şi întărească vocea, dar se observa că 
tremură. Distinse zgomotul unei uşi care se închidea, apoi 
un declic metalic. Aproape imediat îl auzi traversând în fugă 
anticamera, apoi răsună un zgomot de lanţ. 

De la fereastra camerei sale îl zări o clipă în pătratul de 
lumină proiectat de geamul vestibulului. Nu mai rămăsese 
nici urmă de intrus şi, după un moment, Peter ieşi din 
întuneric. 

Ea stătea acum, îngrozitor de calmă, cu totul altfel decât 
în noaptea precedentă. Descoperirea pe care tocmai o 
făcuse o deranja de moarte; totuşi, spiritul îi rămânea 


extraordinar de activ. Ajunse să-şi amintească unele detalii 
şi să le examineze cu o stranie detaşare. Deci aceasta era 
sursa averii lui Peter, explicaţia „moştenirii”... El era 
Diavolul. Şi această casă pe care pretindea că o închiriază 
era cartierul său general. 

În momentul în care trăgea draperia şi aprindea lămpile, 
auzi paşii lui pe scară şi îl văzu în cadrul uşii, la câţiva metri 
de ea. 

— N-am văzut pe nimeni, zise Peter. Draga mea, ai un aer 
atât de speriat! Dacă-l găsesc pe omul acesta îl omor! 

— Omul?... Jane aproape că uitase de silueta întrezărită pe 
peluză. Ah, da! Nu l-ai găsit? 

El nu răspunse. Ceea ce-l preocupa acum era că o vede pe 
soţia sa atât de emoţionată. 

— Mâine ne întoarcem la Londra. 

— Ştiu şi eu? Sunt foarte obosită. 

Ea rămase culcată o jumătate de oră, cu ochii larg deschişi 
în întuneric, încercând să pună ordine în gândurile sale 
despre viaţă şi despre Peter. La un moment dat îl auzi ieşind 
din casă, evident ca să facă noi cercetări. 

Îi veni în minte o posibilă explicaţie care o făcu să se 
înfioare: Să fie un detectiv? Oare Peter este supravegheat? 
Grija lui de a întreţine relaţii amicale cu poliţia l-a 
împiedicat să vadă că secretul său este bănuit de Bourke, 
care-l urmăreşte? 

Cu aceste reflecţii, căzu într-un somn profund. Când se 
trezi, soarele scălda camera şi Anna o întreba dacă a dormit 
bine. 

Jane se ridică şi îşi plimbă privirea în jur, plină de 
stupefacţie. Totul să fi fost doar un vis urât? 

Bându-şi ceaiul, îi veni o idee. 

— Anna,... a cui este această casă? 

Femeia ridică privirea. 

— Nu ştiu, doamnă. Cândva aparţinea unui bătrân 
gentleman care trăia în străinătate. Probabil că acum este 
mort. Reprezentantul său este un domn Blonberg... Are 


biroul în West End, pe Knowlby Street. Nu l-am văzut 
niciodată. Se întâmplă uneori să vină aici şi să stea o lună. 

Jane o privi fix. 

— Şi totuşi nu l-ai văzut niciodată? 

— Nu, doamnă. Când vine domnul Blonberg, îşi aduce 
servitorii lui... şi nu sunt tot ce poate fi mai bun. După 
plecarea lor, casa pare o cocină de porci. 

— Dar dumneata unde te duci când el vine aici? 

Un zâmbet deschise gura ştirbă a Annei. 

— La fratele meu, la Londra. Ioţi servitorii au concediu 
plătit şi niciunul dintre noi nu locuieşte în vecinătate, în 
afară de grădinar. El lucrează în grădină trei zile pe 
săptămână, dar nu i se permite să intre în casă. 

Jane începea să vadă clar lucrurile. Această casă îi 
aparţinea lui Peter... Blonberg era numele sub care se 
ascundea pentru acţiunile sale. Aşa cum spunea Bourke - 
este omul cu mulţi complici, dar care nu-l trădează 
niciodată pentru că nu-i cunosc identitatea. 

Îşi recăpătase tot sângele rece... dar o mică durere în 
inimă îi produse o revelaţie stupefiantă: îl iubea pe Peter! 
N-ar fi putut să spună de ce se simţea atrasă de el după ce-i 
descoperise culpabilitatea. Brusc, Jane înţelese toată 
singurătatea lui, pericolul în care se afla. 

Ce să facă? Să-i scrie tatălui ei? Nu, acesta trebuie să 
rămână secretul său... Secretul său şi al lui Peter. 

Poliţia avea deja bănuieli şi îşi întindea plasa. Rouper ştia 
cine este; Bourke trebuie că ştia şi el şi se folosea de 
prietenia lor ca să-l orbească pe Peter în faţa pericolului. 

Jane făcea parte dintre acele persoane care amplifică 
ameninţarea pericolelor. Toate calităţile sale latente se 
treziseră. Apa rece a duşului o făcu să-şi recapete veselia. 

Peter se plimba prin parc, străbătând peluza. Era palid, cu 
ochii încercănaţi, cu privirea rătăcită. 

— N-am dormit prea bine. De fapt, această regiune nu-mi 
place... Dar mă tem că vei fi obligată să mai petreci o 


noapte la Longford Manor... Oamenii ăia blestemaţi nu ne 
pot primi decât mâine. 

Vocea sa avea ceva compătimitor. Jane nu-l văzuse 
niciodată atât de nervos şi iritat. 

— Mi-ar plăcea să petrec o săptămână întreagă aici... Nu 
ar fi posibil? întrebă ea. 

Să abandonezi acest loc cu oribilul lui secret în faţa unor 
ochi inchizitori i se părea o prostie de neiertat. 

În prima clipă, el păru uşurat de propunerea soţiei sale; 
apoi, faţa i se întunecă din nou. 

— Nu crezi că ar fi posibil să te întorci la Londra lăsându- 
mă pe mine aici pentru încă o zi sau două? Propunerea mea 
este neobişnuită, ştiu... Şi, în fond, este imposibil. Doar... 
Sunt câteva amănunte pe care aş vrea să le clarific. M-am 
gândit să-i cer lui Cheyne Wells să stea cu mine o noapte; aş 
vrea să-l văd pentru... unele lucruri. 

Ideea de a-l chema pe Donald Wells o intrigă pe Jane. În ce 
calitate voia să-l vadă? Ca prieten sau ca doctor? 

— Peter, îmi este imposibil să mă întorc la Londra... 
Oamenii aceia îşi vor închipui tot felul de lucruri! 

Trecându-şi braţul sub cel al lui Peter, îşi potrivi pasul 
după al lui. 

— Peter, sunt un monstru de egoism, iar tu, din toate 
punctele de vedere, eşti un înger. Dacă nu mă deteşti, va 
trebui... în locul tău, nici eu n-aş putea să suport prezenţa 
unei astfel de soţii! Dar eu vreau să-ţi vin în ajutor în mod 
serios, unde şi când voi putea... în diferite moduri, vreau să 
ZIC. 

El zâmbi. 

— Nu ştii cât mă ajuţi în acest moment... Sper, de altfel, să 
nu afli niciodată. 

Era o provocare pe care în ajun ar fi primit-o imediat. Dar 
astăzi, Jane nu puse întrebarea pe care el o credea 
inevitabilă. De altfel, fără a-i lăsa timp să reflecteze, el 
continuă: 


— Dacă crezi că nu eşti rezonabilă, te vei consola poate, 
aflând, nu asta mă tulbură, sincer! Ai fost şocată mai ales 
vanitatea mea naturală - pentru un moment. Oamenii sunt 
cumva ca zeii... Ei îşi imaginează că lumea cu tot ce conţine 
a fost creată pentru satisfacția lor personală. Nu cred că tu 
mă deteşti sau că va trebui să pornim fiecare pe drumul 
său. Singurul lucru neobişnuit în căsnicia noastră este că eu 
nu ţi-am făcut curte... Un cuvânt demodat, desigur, dar 
necesar. 

Jane asculta vrăjită. Pe moment, uitase că vorbea cu însuşi 
Diavolul; uitase norul care le întuneca vieţile. Îl asculta 
expunând nişte idei care-i dădeau o speranţă de fericire. 

— Trebuie pur şi simplu să perseverăm şi să ne punem 
nădejdea în adevăr, zise el cu un zâmbet ciudat. Cred că 
avem nevoie unul de celălalt. Să dea Dumnezeu să nu ai 
emoţii prea puternice pe viitor; dar, dacă vei avea, mi-ar 
plăcea să fim siguri de noi, dincolo de acest noroi în care 
poate vom fi nevoiţi să ne împotmolim. 

În aceşti termeni - înconjurați de splendoarea soarelui 
matinal şi de parfumul florilor - el îi atrase atenţia pentru 
prima dată asupra teribilei catastrofe care trebuia să 
zdruncine întreaga lor fiinţă. 

CAPITOLUL. IX. 

În timpul micului dejun, el căzu din nou în muţenie. La un 
moment dat, Jane, fremătând, îl văzu că priveşte spre 
marele tablou de pe perete. 

Ea încercă să înfiripe o conversaţie. Îndrăzni chiar să 
vorbească despre doamna Untersohn - subiect care, printr- 
un acord tacit, fusese cu grijă evitat până atunci. 

— O femeie ciudată... Locuieşte în Hampstead... Nu din 
cauza asta este stranie... Ar trebui să fie foarte mulţumită, 
dar eu presupun că fiul său o tapează cât poate... Am 
ajutat-o de mai multe ori... Cred că i-am dat deja zece mii 
de lire în cursul ultimilor patru ani. 

Despre proiectul de a-l chema pe Cheyne Wells pentru o 
noapte, el vorbi cu reţinere şi scuzându-se. 


— De fapt, el mi-a făcut această propunere. l-am părut 
obosit. Chiar nu vezi nici un inconvenient în asta? 

Dacă i-ar fi pus această întrebare în seara precedentă, 
Jane i-ar fi aprobat planul din toată inima. Dar acum?... 

— Când vine? 

— În seara aceasta... Dar dacă preferi să nu vină, pot să 
contramandez. 

Ea clătină din cap în semn de negaţie. 

În cursul dimineţii, pe când Peter era plecat în sat să 
expedieze câteva telegrame (zicea el), Jane făcu o 
descoperire. Anna îi deschisese valiza şi aranjase lucrurile 
în diferitele sertare ale vechiului garderob. Negăsindu-şi 
batistele, tânăra doamnă o sunase pe servitoare. 

— Oare ce-am făcut cu ele? zise Anna încruntându-şi 
sprâncenele, ceea ce-i dădea un aer şi mai puţin plăcut. Ah! 
Îmi amintesc... Am pus toate batistele la un loc, în sertarul 
mesei de toaletă din camera domnului Clifton... mă duc să 
le aduc. 

— Nu te deranja... Le găsesc eu. 

Unicul sertar al mesei de toaletă era încuiat, dar cheia se 
afla pe masă. Jane deschise sertarul; din primul moment 
observă un teanc de mici plăci de aramă. Ridicând-o pe cea 
de deasupra, recunoscu imediat că era dintre cele despre 
care Peter pretindea că le-a pierdut tatăl ei. Nici o îndoială! 
Aşa deci, ele n-au fost deloc pierdute! Au fost tot timpul în 
posesia lui Peter, dar, distrat cum este, a uitat. Când s-or fi 
rătăcit? Jane reflectă un moment. 1 aprilie. Îşi amintea că 
tatăl său glumise în acea zi, negând că plăcile ar fi fost 
vreodată la el şi pretinzând că Peter făcuse o glumă de 1 
aprilie. 

Servitoarea intră puţin mai târziu şi Jane o întrebă la 
întâmplare: 

— Când a fost domnul Blonberg aici ultima oară? 

— La începutul lui aprilie, doamnă. 

Deci asta era! Jane îşi aminti că, într-adevăr, la începutul 
lui aprilie, Peter fusese chemat la Paris într-un mod 


misterios. 

— Domnul Blonberg nu doarme totdeauna aici... Vine cu 
maşina sa şi cel mai adesea pleacă în aceeaşi seară. 
Conduce el însuşi un mic automobil închis. 

— la te uită, ce interesant! Doctorul Wells va petrece 
noaptea aici. Bâănuiesc că există o cameră pentru oaspeţi. 

— Sunt trei, doamnă. Vine singur? 

Faptul că Donald ar putea să vină cu soţia sa n-o incinta 
deloc pe Jane. Era singura persoană pe lume pentru care 
avea o veritabilă antipatie. 

— Aşa cred. 

Donald sosi după prânz. Era singur. 

— Nu există nici un motiv de îngrijorare, îi spuse el tinerei 
femei când, cu prima ocazie, ea îl trase deoparte ca să-l 
întrebe, pe nepusă masă, dacă vizita lui are un motiv 
special. Peter era deprimat... Nu prea ştiu de ce. Era într-o 
formă perfectă când a plecat din Londra... Sper ca această 
Untersohn să nu-l fi agasat prea mult... Marjorie? E foarte 
bine... 

Jane avu impresia că el nu ţine prea mult să vorbească 
despre soţia sa. Ea deja bănuia că relaţiile soţilor Wells nu 
erau dintre cele mai bune. Şi Basil Hale insinuase într-o zi 
că doamna Cheyne Wells ar fi o femeie cu care-i greu să 
convieţuieşti. 

Fără să-şi poată explica de ce, Jane începuse să se sature 
de prezenţa doctorului la nici o oră de la sosirea lui. Spre 
sfârşitul zilei, se produse un eveniment care o zdruncină. 

Rămânând singură cu Peter câteva minute înainte de ceai, 
îi reveni în memorie descoperirea de dimineaţă. Să nu fi 
remarcat el că plăcile pierdute au fost regăsite? 

— Ah! Am uitat să-ţi spun, Peter... Plăcile tale sunt în 
sertar... Ştii care: cele despre care credeai că le-a pierdut 
tata... 

Faţa lui deveni lividă. 

— De unde ştii?... De ce ai umblat în sertarul meu? întrebă 
el cu o voce tăioasă, aproape iritată. 


Soţia lui rămase interzisă. 

— Căutam nişte batiste... Dar de ce te-ai supărat? Peter, 
eu credeam că aceste plăci sunt foarte importante pentru 
tine... 

— Da... Scuză-mă că sunt atât de nervos! Zici că sunt în 
sertarul meu? Cât pot fi de neglijent! Şi, desigur, am lăsat 
cheia pe masă. Într-adevăr, mi-ar trebui o bonă, ca la copii! 

Faţa sa îşi recăpătase culoarea, dar era vizibil deranjat de 
descoperirea pe care ea o făcuse. Atâta timp cât el 
pretindea că n-a ştiut de existenţa gravurilor acolo, ea 
înţelegea foarte bine că minte. 

— Este foarte neplăcut... Vreau să spun că, după ce l-am 
acuzat pe tatăl tău de pierderea lor... Jane, ţi-aş fi foarte 
recunoscător dacă n-ai vorbi cu nimeni despre asta. 

Ea îi promise, surâzând forţat. Înţelesese că el s-a înfuriat, 
dar nu ştia de ce. Jane era deconcertată. 

Îi scrise lui John Leith după amiază, fără să facă vreo 
aluzie la plăcile pierdute. Scrisoarea pe care i-o trimise lui 
Basil Hale era de asemenea destul de banală. 

Cina urma să fie servită la ora opt. Pe la şapte, Peter şi 
Donald încă mai stăteau de vorbă în bibliotecă. Jane se 
îmbrăcă, apoi cobori şi ieşi în grădină. Liniştea serii avea 
asupra ei un efect calmant... Începuse să devină şi ea 
nervoasă. Nu-şi dăduse seama cu adevărat de aceasta decât 
în momentul când, trecând prin spărtura gardului din lemn 
câinesc care ducea în grădină, îşi auzi numele şoptit de 
cineva. Tresări. 

— Oh! Cine e acolo? 

Îşi aruncă privirea în jur, cu inima bătând, şi nu văzu pe 
nimeni. Se pregătea să fugă, dar vocea se auzi din nou, de 
data aceasta mai tare. 

— Jane! 

Era Basil Hale, aşezat pe un scaun de grădină, abia 
zărindu-se printre crengile unei sălcii. 

— Basil! Ce dracu faci acolo? 


El ieşi prudent din ascunzătoare, cu un zâmbet larg pe 
faţa îmbujorată. 

— Te-am speriat?... Unde este drăguţul tău soţ? Cu 
Donald? 

Tonul lui Basil nu-i plăcu deloc. Se simţi chiar şocată. 

— Da... Sunt în bibliotecă. Rămâi la cină? 

— Nu... Hârbul meu de maşină este acolo, în drum. Mă 
întorceam la Londra şi mi-a venit ideea să intru ca s-o văd 
pe fericita mireasă. 

În ochii Janei apăru o lumină veselă... Totdeauna a fost 
greu să te plictiseşti în prezenţa lui Basil. 

— Am fost să asist la prima audiere din procesul lui Worth, 
un ţăran ţicnit care şi-a omorât nevasta cu lovituri de topor. 

Basil era înscris în barou. Nu profesa, dar ororile îl 
pasionau. Pe Jane, din contră, o lăsau indiferentă. Or, din 
întâmplare, în această după-amiază, în lipsa altei ocupaţii, 
citise ziarul de la un capăt la altul şi remarcase că procesul 
lui Worth fusese amânat. Era pe punctul de a-l compătimi 
cu ironie că a făcut drumul degeaba, când el continuă: 

— Am petrecut toată ziua la tribunal. 

— Dar procesul a fost amânat! 

El avu aerul că gustă această glumă. 

— Cum, tu ştii? Jane, iată că acum eşti la curent cu 
afacerile judiciare! Da, este adevărat, a fost amânat, iar 
intrarea mea în materie s-a spulberat. Ce pacoste! Îţi 
aminteşti afacerea Alexander Welerson? Welerson era un 
om cu o avere imensă care a omorât cu sânge rece doi 
servitori total inofensivi. E subiectul pledoariei mele. Era 
nebun, evident. În acea familie exista o nebunie ereditară. 
Tatăl său a murit într-o casă de nebuni, iar Welerson a 
sfârşit-o murind la Dartmoor. Nu-i nici un membru al 
familiei care să nu fi fost atins de nebunie într-o măsură mai 
mare sau mai mică. 

— Şi de ce-mi spui toate astea? întrebă Jane. 

El zâmbi fin. 


— Wells este aici, nu-i aşa? Sunt ani de când el îl îngrijeşte 
pe Peter. De ce se află Wells la Longford în acest moment? 
Pentru că Peter are un nou acces, deşi Donald l-a declarat 
perfect vindecat înainte de căsătorie. 

Jane rămase împietrită în faţa acestei insinuări. 

El văzu că femeia înţelege şi dădu din cap. 

— Peter e nebun. Am prea multă simpatie pentru tine ca 
să nu-ţi arăt pericolul care te pândeşte. El este fiul lui 
Alexander Welerson, un nebun ucigaş, şi este timpul să ştii 
cu cine ţi-a permis zăpăcitul tău de tată să te măriţi! 

Jane îl privea consternată. 

— Nu-i adevărat... Este oribil ceea ce spui, oribil! 

Basil Hale luă un aer grav. 

— Să nu-i faci reproşuri tatălui tău... Wells a spus că Peter 
este vindecat şi toată lumea a contat pe asta... Dar ei se 
joacă cu viaţa ta, Jane... 

Auzind paşi repezi pe pietriş, el întoarse capul şi Jane 
observă pe faţa sa o umbră de teamă. 

— Ce faceţi aici? 

Era vocea lui Peter, dură şi autoritară. Basil îl măsură de 
sus până jos. 

— Eh!... Treceam pe aici şi mi-am zis să intru ca s-o văd pe 
Jane... 

Peter îi studia pe rând. Jane avea faţa trasă şi tremura din 
tot corpul. 

— Ce este, Jane? Ce ţi-a povestit? 

— Nimic, murmură ea şi încercă să se îndepărteze. 

— Ce ţi-a spus? Cu mâinile lui puternice o ţinea de umeri şi 
o privea drept în ochi. 

Ea nu răspunse. Peter se întoarse spre Basil. 

— Am două lucruri să-ţi reproşez, Hale. Asupra unuia 
dintre ele nu voi insista. 

— Mă tem că nu te înţeleg, zise Basil zâmbind, dar cu o 
jenă în glas. 

— Ai pătruns de două ori noaptea în casa mea de când 
sunt aici. Ai intrat în camera soţiei mele. Pentru asta mi-ar 


plăcea să te omor! Şi cred că ştiu ce i-ai spus Janei. Ai grijă, 
să nu-mi mai apari în drum, Hale! 

— Nu mă ameninţa, zise acesta printre dinţi, furia 
învingându-i frica. 

— Te-am avertizat. 

Urmă ceva atât de neaşteptat şi se produse atât de 
repede, încât Jane nu păstră decât o amintire confuză. Îl 
văzu pe Basil aplecându-se să-şi ia elan şi auzi zgomotul 
surd al pumnului cu care Peter îl lovea în maxilar; în 
secunda următoare, acesta scoase un urlet ca de fiară, 
zbătându-se într-un pâlc de trandafiri pitici. Luându-şi soţia 
în braţe, Peter trecu prin spărtura gardului de lemn 
câinesc. 

CAPITOLUL X. 

Doamna Untersohn locuia în Hampstead, într-o căsuţă din 
secolul al optsprezecelea, pătrăţoasă, cu două etaje, care 
abia se vedea în spatele gardului înalt. Construcţia data din 
vremea când America era încă o colonie britanică şi când 
aceste locuri erau adevărate păduri. Planşeele casei erau 
inegale şi plafoanele joase. Camerele de jos păstrau acel 
miros permanent de umezeală, inevitabil în construcţiile 
vechi. 

Noaptea, această casă sumbră era plină de scârţâituri. 

Dacă doamna Untersohn şi-ar fi găsit fericirea undeva, 
acel loc era casa aceasta, cu pogonul ei de grădină în 
paragină, cu marele salon sufocat de mobile moderne 
pretenţioase, de vitrine japoneze şi de mici suveniruri de 
prost gust. 

Doi servitori şi un şofer erau tot personalul. 

Doamna Untersohn, aşezată în salon, în faţa unui birou 
monumental, cu un ciot de creion în mână, cu o carte de 
conturi sub ochi, încerca să facă faţă cheltuielilor 
gospodăreşti. 

Ea beneficia de un venit fix care i-ar fi permis să ducă o 
viaţă confortabilă; dar punga ei era obiectul unor cereri 
frecvente cărora nu putea să le reziste. 


Aruncă o privire spre ceasul ornat cu pietre preţioase pe 
care-l purta la mână, se ridică mârâind de nerăbdare şi 
urcă în camera sa ca să îmbrace un mantou fără pretenţii şi 
o pălărie foarte simplă. 

leşi fără să-şi anunţe plecarea, se îndreptă spre Edgare 
Road şi luă autobuzul. Era ora nouă când ajunse la 
intersecţia Marylebone Lane cu Knowlby Street. Casa 
Higgson era o construcţie mică, folosită ca birouri, şi fusese 
ridicată ca o casă de locuit de către un proprietar 
întreprinzător. Stâlpii de la intrare erau plini cu plăci de 
aramă purtând pe ele diverse nume. Pe una dintre ele, 
doamna Untersohn citi: „Blonberg, financiar”, scris cu litere 
galbene spălăcite. 

Uşa de intrare era închisă. Sună. Aproape imediat auzi un 
declic şi uşa cedă. O închise, merse pe un coridor strâmt şi 
începu să urce scara. La al treilea etaj ajunse pe un palier 
în care dădeau două uşi. Ea întoarse mânerul celei din faţă 
şi intră într-o cămăruţă sumbră, luminată de o lampă 
prăfuită. 

— Intră! strigă o voce. 

Lumina ce venea din anticameră era suficientă ca să se 
observe o masă mică ce părea lipită de un perete. Totuşi, 
doamna Untersohn cunoştea foarte bine locul, căci se 
aşeză, trăgându-şi sufletul, la acea masă; „peretele” nu era 
decât un paravan metalic subţire, iar în spatele acestuia se 
găsea omul cu care ea avea treabă. 

— V-am primit mesajul, zise din întuneric o voce 
cavernoasă. Cereţi o grămadă de bani! 

— Eu vreau o grămadă de bani! răspunse ea pe ton grav. 
Milioane! Dacă drepturile mele ar fi... 

— Drepturile dumneavoastră mă interesează prea puţin... 
Dar, în schimb, există câteva lucruri la care ţin foarte mult. 
Aţi venit la momentul potrivit. Doamnă Untersohn, dacă fiul 
dumneavoastră ţine la viaţă, trebuie să înceteze orice vizită 
la Longford Manor! 


— Nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule Blonberg. Fiul meu? 
Nu ela fost la Longford Manor. Eu am fost. Şi aş fi reuşit 
mai uşor să înduioşez o piatră decât să obţin de la Clifton 
să-şi facă datoria în ceea ce mă priveşte. El înoată în aur, în 
timp ce eu sunt obligată să chibzuiesc fiecare bănuţ... 

— Fiul dumneavoastră a fost la Longford Manor noaptea 
trecută, reluă vocea cu accent sever. A pătruns în camera 
doamnei Clifton. Ar trebui să-mi mulţumească în genunchi 
pentru serviciul pe care i-l fac în acest moment... Cât doriţi 
să vă dau? adăugă el brusc. 

— O mie de lire, domnule Blonberg... 

— Vă trimit cinci sute prin poştă. Aveţi foaia de 
recunoaştere? 

Ea scotoci în poşetă, scoase o foaie de hârtie pe care o 
strecură printr-o crăpătură asemănătoare celor de la cutiile 
poştale, făcută în paravanul metalic. Imediat, auzi foşnetul 
caracteristic bancnotelor şi văzu un teanc de bani pe masa 
din faţa sa. 

— Daţi drumul la clanţa automată de la uşă înainte de a 
ieşi şi închideţi-o după dumneavoastră. Şi, ca de obicei, 
aşteptaţi în anticameră până auziţi sunând. 

Doamna Untersohn se ridică. 

— Aş vrea să vă spun că fiul meu este incapabil să facă 
ceva rău. El are o înclinaţie naturală spre bunătate, fiind un 
gentleman prin naştere; dar... 

— Mai bine un gentleman născut decât un gentleman 
mort! Aşteptaţi în anticameră. 

Ea ieşi. Imediat auzi declicul unei încuietori, apoi un 
zgomot slab care dispăru în liniştea încăperii. În curând se 
auzi o sonerie zgomotoasă. Doamna Untersohn ieşi, 
închizând uşa în urma sa. 

Oprind un taxi care apăru în mod providenţial pe 
Marylebone Lane, se întoarse acasă. 

Pe tot drumul se simţi tulburată gândindu-se la pericolul 
ce pândea fiinţa pe care ea o iubea cel mai mult. Astfel, nici 


nu observă că strângea între degete teancul de bani luaţi 
de la Blonberg. 

Fiul său! În vocea lui Blonberg era o ameninţare la adresa 
fiului său. Ce ştia acesta? Ea îşi crease o imagine fantastică 
despre acest căpcăun închis într-o cuşcă de fier şi care ştia 
totul... Cine să-i fi dezvăluit, încă de la prima vizită pe care 
ea i-o făcuse, secretele atât de bine păstrate? 

Dar de ce i s-ar face vreun rău fiului său?... acestui copil 
pentru care ea a sacrificat aproape totul. 

Cu acest gând încurajator, se duse la culcare. 

A doua zi de dimineaţă, servitoarea îi aduse o ceaşcă de 
cafea şi ziarul. Savură în voie cafeaua care-i dădea o 
senzaţie delicioasă. Acum va putea să satisfacă cererile 
insistente de bani care-i fuseseră făcute săptămâna trecută. 
Este un copil bun - îşi zise ea - şi asta contează. 

Servitoarea ridică jaluzelele şi-i aduse o pereche de 
ochelari cu ramă de baga. Doamna Untersohn începu să 
parcurgă cu nonşalanţă paginile ziarului. Din întâmplare, 
privirea i se opri pe un titlu: 

CRIMĂ MISTERIOASĂ ÎN HERTFORDSHIRE: 

Domnul Basil Hale a fost găsit ucis în parcul unei 
proprietăţi istorice. 

Servitoarea auzi un țipăt, se întoarse îngrozită şi o văzu pe 
bătrâna doamnă sărind din pat, scoțând urlete nearticulate, 
cu ziarul în mână. 

— Fiul meu, fiul meu asasinat! Fiul meu! 

CAPITOLUL. XI. 

În timpul cinei, în compania soţului său şi a lui Wells, Jane 
Clifton reuşi să întreţină o conversaţie, ba chiar să-i amuze. 
Se mira ea însăşi cum putea să găsească logica necesară în 
discuţie. Indiferenţa sa şi liniştea anormală o înfuriau. 
Încearcă să-şi aţâţe sentimentul de oroare care nu se 
declanşa în mod firesc. Îşi repetă că s-a măritat cu un 
nebun, că s-a legat pe viaţă de fiul unui asasin, de un 
falsificator. 


Totuşi, în ochii lui Peter nimic nu indica nebunia; mâinile 
sale, încrucişate pe masă, erau de o frumuseţe remarcabilă, 
gura lui exprima hotărâre; privea deschis spre Cheyne 
Wells. 

Doctorul părea că nu-şi dă seama de stinghereala care 
domnea în jurul său. Nu se făcu nici o aluzie la întâlnirea 
din grădina cu trandafiri. Deşi îl văzuse pe Peter un 
moment înainte de masă, Jane nu-l întrebase ce se mai 
întâmpla cu Basil. Faţa lui Peter păstra urma unei lovituri, 
iar un deget îi era pansat. În timpul cinei, el îi povesti lui 
Donald că l-a muşcat un câine. 

Jane înţelese că Donald nu ştia nimic despre acea bătaie, 
nici despre prezenţa lui Basil, căci, la un moment dat, el 
spuse cu indiferenţă că s-a întâlnit pe Bond Street cu Hale 
care pleca în străinătate pentru trei luni. Abia ieşise Jane 
din cameră, că doctorul şi puse întrebarea care-l obsedase 
tot timpul mesei: 

— Ce ai, Peter? 

Acesta ezită un moment, apoi, în câteva cuvinte, precipitat, 
expuse ceea ce s-a petrecut în grădină. Auzind numele lui 
Basil, Donald tresări: 

— Basil? Ce-a făcut? Despre ce a vorbit? 

— Nu bănuieşti? Mizerabilul ştie cine sunt şi cum sunt. 

Wells făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă. 

— Vrei să spui că i-a povestit Janei... 

— N-ai văzut-o în timpul cinei? Nu era clar ca lumina zilei 
că ştie? 

Donald Wells îşi rodea buza inferioară. 

— Nu cred că-i posibil... Dumnezeule mare! El cum a 
aflat? 

— Aceste fiinţe josnice se fofilează peste tot ca să 
descopere cele mai îngrozitoare secrete. Pentru un 
moment, am crezut că tu... 

— Eu? Ca să vezi! Dar asta este ceva de neiertat, chiar 
dacă Hale ar fi cel mai bun prieten al meu! 


Peter rămase mult timp cu privirea aţintită într-un singur 
punct, cu faţa descompusă. Apoi întrebă brusc: 

— Crezi că există vreun pericol? 

Donald Wells prinse mâna prietenului său şi-i luă pulsul. 
— Eşti tulburat, nu-i aşa? Nu mi-aş fi închipuit că ai luat 
lucrurile atât de serios... Ce individ mârşav! Mă duc la Jane 

s-o întreb dacă este de acord să petrec noaptea aici. 

— N-o speria! zise Peter Clifton cu o voce aproape aspră. 
Dumnezeule! Aş da toată averea mea ca să împiedic asta, 
Donald. Ce imbecil am fost, ce imbecil! 

Donald nu înţelese adevăratul sens al acestor cuvinte. 

— Desigur, l-ai lovit! Nu-i nimic de mirare în asta! 

— Mă gândeam la căsătoria mea... M-am încrezut în tine... 
nu-ţi fac nici un reproş, bătrâne, deoarece înţeleg că ai fost 
îndrumat de specialist. Există vreun pericol imediat de 
revenire a bolii? 

Donald clătină din cap. 

— Nu va fi o revenire, deoarece tu n-ai prezentat niciodată 
nici cel mai mic simptom al bolii. Cât despre a şti dacă vei 
avea vreodată un acces, cred că pot să spun că nu există 
nici o probabilitate, îl asigură el, dar fără convingere. Am 
să-ţi dau un calmant uşor şi o voi anunţa pe Marjorie că nu 
mă întorc acasă în noaptea asta. 

În momentul când el se ridica de la masă se auziră frânele 
unei maşini; cei doi bărbaţi se priviră. 

— Aşteptai pe cineva? 

— Nu, doar dacă nu s-o fi decis domnul Hale să-mi facă o 
nouă vizită. 

Jane de asemenea auzise zgomotul şi ieşi în vestibul în 
momentul când bătrânul servitor deschidea uşa. Dar avu o 
tresărire: era Marjorie Wells, cu un zâmbet de scuză pe faţa 
sa frumoasă. 

— Sper să-l pot lua înapoi pe Donald... dar nu sunt sigură. 
N-o să te superi prea tare că îţi deranjez luna de miere? 

Jane nu-şi putu stăpâni râsul. 


— Dar toată lumea deranjează luna mea de miere! Aş vrea 
să-ţi sar de gât de mulţumire, Marjorie! 

— Te-ai săturat deja? 

— De ce-ai venit? interveni Cheyne Wells, a cărui voce 
trăda o furie greu stăpânită. 

— Bună ziua, dragul meu! strigă Marjorie fără pic de 
entuziasm. Nu sunt eu o soţie iubitoare şi devotată? Am 
crezut că fac bine că vin să te iau. 

Donald nu răspunse nimic. În lumina slabă a lămpii din 
vestibul, Jane văzu că el face un efort ca să se stăpânească. 

Atitudinea lui n-o surprinse deloc. Circulau zvonuri vagi că 
menajul Wells nu merge prea bine. 

— Nu mă întorc acasă în seara aceasta, zise Donald sec. 
Peter nu se simte prea bine şi mi-am zis că ar fi de preferat 
să rămân aici. 

— Ce noroc! Am prevăzut asta şi ţi-am adus pijamaua... 
Peter, prietene, n-ai vrea să plăteşti maşina? Eu nu 
îndrăznesc să-i cer bani lui Donald. 

Jane se simţi salvată, fără să înţeleagă de ce. Îşi conduse 
vizitatoarea spre camera pe care le-o rezervase. 

— În general, nu-i iert pe oamenii care-mi poartă pică, 
flecărea Marjorie punându-şi mantoul pe pat. Dar simt că 
nu aş putea să fiu ranchiunoasă dacă tu ai fi puţin 
supărată... Unde doarme Donald? 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit la asta. Dar această bătrână 
casă este plină de camere pentru prieteni. 

— Ţi-am pus această întrebare pur şi simplu pentru că aş 
vrea să fiu cât mai departe de el în noaptea asta. Donald 
are un temperament violent. Se duse la uşă şi inspectă 
încuietoarea. Ah! există o cheie! 

— Basil Hale a venit aici astăzi. 

Jane n-ar fi putut să explice ce a împins-o să spună asta. 
Marjorie se întoarse brusc, cu gura căscată şi ochii larg 
deschişi. 

— Basil Hale... Aici? De ce-a venit? Nu l-ai întrebat, fireşte. 
Mi se pare că eşti sinceră spunând că luna ta de miere a 


fost deranjată... A îndrăznit! 

În acel moment, Jane lăsă să-i scape întrebarea care o 
obseda: 

— Tu ştii unele lucruri despre Peter? îl cunoşti de mai mult 
timp decât mine. E adevărat ce spune Basil despre el? Aş fi 
vrut să vorbesc cu Donald, dar n-am îndrăznit; şi nici n-am 
avut ocazia... 

Spre marea sa surpriză, observă că tremura puternic. 
Marjorie Cheyne Wells o prinse de umeri şi, împingând-o 
spre un fotoliu, o privi fix printre pleoape. 

— Dacă ştiu câte ceva despre Peter?... Ce se întâmplă, 
Jane? Asta are vreo legătură cu vizita lui Basil? 

— Ela zis că tatăl lui Peter era nebun... Şi bunicul lui la 
fel... Este o groaznică nebunie ereditară în familie... Şi, ah! 
mai e ceva, Marjorie... ceva ce nu pot să-ţi spun. Nu ştiu de 
ce sunt atât de slabă, dar mi-e frică, teribil de frică. 

— De Peter? 

Jane tremura. 

— Nu, nu de Peter, ci pentru el! Eu nu credeam că-l 
iubesc, Marjorie. Îmi plăcea enorm şi tata a fost foarte 
mulţumit că mă mărit. Dar sunt foarte îngrijorată pentru el. 

Marjorie nu suflă un cuvânt, ochii săi negri o fixau pe 
tânăra femeie. 

— Să fie, deci, Peter fiul unui nebun? zise ea încet. 
Evident, asta explică atâtea lucruri. Cât am fost de 
proastă!... Un moment de tăcere. Apoi: Să fie el, 
întâmplător, Diavolul? 

CAPITOLUL XII. 

Auzind aceste cuvinte, Jane se ridică brusc. 

— Nu, nu, nu! strigă ea gâfâind. Apoi, înfiorată: Nu ştiu ce 
vrei să spui... Diavolul? Vorbeşti de falsificator? 

— De el, da, răspunse Marjorie fără milă. Cine ţi-a spus că 
Peter este falsificatorul? 

Doar atunci îşi înţelese Jane greşeala. Într-un moment de 
deplorabilă absenţă se confesase persoanei celei mai puţin 
demne de aceasta. 


Cu tot efortul eroic de a readuce conversaţia la subiecte 
normale, ea simţi că s-a îndepărtat prea mult ca să mai 
poată reveni. 

— N-am făcut decât să-ţi repet ce a spus Basil despre 
Peter şi ceea ce tu ştiai, desigur. 

Marjorie înălţă privirea. 

— Scumpul meu soţ nu-mi povesteşte nimic... Eu bănuiesc 
unele lucruri, dar uneori bănuielile mele sunt greşite. Dar 
niciodată n-am presupus că Peter ar fi nebun... 

Îşi trecu braţul în jurul umerilor tremurători ai Janei. 

— Iată că devin maternă şi afectuoasă, zise ea. Însă tânăra 
femeie simţi zeflemeaua pe care Marjorie n-o putuse 
ascunde şi se desprinse din braţele ei. Şi cel mai îngrozitor 
este că eu sunt teribil de îndrăgostită de Peter. Mărturisirea 
aceasta este jenantă când vine de la o femeie onestă... Dar 
este perfect sinceră. 

Jane o privi o clipă, înspăimântată, simțind că o stranie 
indignare se aprinde, apoi se stinge în inima sa. 

— Dacă l-ai fi iubit cu adevărat ai fi dorit să mă ucizi! Din 
fericire, nu-l iubeşti! continuă ea fără a o pierde din ochi pe 
Jane. Ai un sentiment de prietenie pentru el şi soarta lui te 
preocupă. Altfel zis, eşti pe punctul de a te îndrăgosti de el. 
Oftă profund. Fireşte, Peter nu-ţi va fi spus nimic despre 
numeroasele insinuări răutăcioase pe care le-am făcut în 
faţa lui... Nu cred că le-a înţeles, bietul de el! 

Venind în faţa oglinzii, îşi rujă cu grijă buzele. 

— Doamne, Dumnezeule! reluă ea. E o chestie fantastică! 
Şi Basil ţi-a spus... Evident, Basil n-a minţit... El nu minte 
niciodată când caută să facă rău. Ai vorbit despre asta cu 
iubitul meu soţ? 

— Nu! 

Jane începea cu greu s-o înţeleagă pe interlocutoarea sa. 
Marjorie era o femeie cu limba ascuţită, mereu dispusă să-şi 
bată joc de cineva. 

— Aşadar, Basil ţi-a spus asta? adăugă ea cu o voce 
pisicoasă. Îmi pare rău pentru el, bietul Basil. 


— De ce îţi pare rău? 

Marjorie nu întoarse capul, continuând să-şi rujeze buzele. 

— Pentru că - răspunse ea apoi rar şi fără vreo urmă de 
emoție - nu cred că Basil mai are mult de trăit. 

— Ce vrei să spui? 

— Că dacă i-a spus lui Peter... şi dacă Peter ştie că... 

Jane avu impresia că soţia lui Cheyne Wells e pe punctul 
de a pronunţa un fel de hotărâre fatală. Dar nu; ea 
continuă, râzând încet. 

Chiar dacă-l iubea pe Peter, se iubea şi mai mult pe ea 
însăşi. Marjorie vedea viaţa dintr-un unghi nou; punea 
ordine în noile sale cuceriri. 

Râsul său se opri la fel de brusc cum începuse. Ascultă la 
uşă. 

— Scumpul de Donald este în vestibul. S-o fi întrebând ce 
secrete îngrozitoare despre pacienţii săi ţi-am dezvăluit. Să 
coborâm; aş vrea să-l văd pe Peter de aproape... Şi nu uita 
că eu îl iubesc cu desperare. 

Uşurinţa tonului te-ar fi făcut să zâmbeşti, dar Jane 
înţelese că Marjorie Wells dădea un sens nou unei realităţi 
trecute. 

— Nu ai rivală, zise ea pe un ton la fel de degajat. 

Marjorie îi aruncă o privire ciudată şi de nepătruns. 

Soţul său avea un instinct formidabil. El o privi fugitiv pe 
Jane, apoi, spre marea stânjeneală a lui Peter, zise pe 
nepusă masă: 

— Hale a debitat o mulţime de fleacuri pe seama lui Peter. 

Marjorie nu încercă să se prefacă surprinsă. 

— Jane tocmai mi-a povestit. 

Ea reuşise mai bine să simuleze indiferența. 

— Mi-e teamă că într-o bună zi această brută îmbibată de 
vin va crea necazuri. 

Seara se scurse în linişte şi Jane, încuind uşa camerei sale, 
nu-şi putu opri gândul că a fost un sfârşit foarte banal 
pentru o zi atât de agitată... Ea luase o hotărâre: să-i scrie 
tatălui său şi să-i povestească totul. 


Deci începu să scrie: 

Nu văd decât o soluţie, tată: să vii să mă iei. Cred că Peter 
va înţelege. Ştie că sunt la curent. El este într-adevăr foarte 
atent, foarte prevenitor, un înger! Simt că este o laşitate să 
fug, dar încă o săptămână ar fi prea mult pentru nervii mei, 
aşa că-i de preferat să plec acum, înainte ca el să se 
întoarcă la Londra. Noi am făcut o greşeală dezastruoasă... 

Continuă astfel până la ora unu, apoi rupse scrisoarea şi o 
puse pe foc. Peter şi Cheyne Wells se culcaseră; ea auzise 
uşa camerei lui Peter şi un „Noapte bună” răsunând pe 
coridor. Îşi simţi mintea confuză; era obosită fizic şi mental. 
Abia stinse luminile că şi adormi. 

Toc, toc, toc! 

Zgomotul era slab, dar persistent. Trezindu-se imediat, ea 
se ridică în pat, cu inima bătându-i foarte tare. 

— Cine-i acolo? întrebă cu voce scăzută. 

— Marjorie... Deschide-mi. 

Vocea avea ceva presant. Jane cobori din pat, deschise uşa 
şi Marjorie intră. 

— Închide uşa... încui-o. 

Mâna ce prinsese braţul Janei era rece şi tremura. 

— Nu, nu, nu aprinde lumina! Am una dintre crizele mele 
nervoase... nu pot să dorm. Ce casă îngrozitoare! Unde s-a 
culcat Peter? 

— În a doua cameră. Ai nevoie de el? 

— Această cameră este foarte întunecoasă. Draperiile sunt 
groase?... Se vede lumina din exterior? 

— Nu, zise Jane intrigată. 

— Bine. Aprinde lampa. 

În lumina slabă, Marjorie Wells părea lividă. 

— Donald unde s-a culcat?... Nici măcar nu m-am gândit 
să te întreb. 

— În aripa din spate a casei. 

Marjorie scoase un oftat de uşurare. 

— Dacă mă aude vorbind va veni aici. Şi nu vreau să-l văd 
în noaptea asta. 


Ducându-se la fereastră, examină draperiile şi păru 
satisfăcută. 

— Cât e ceasul? Aruncă o privire spre mica pendulă aurită 
de pe noptieră. Jane observă că Marjorie este puţin mioapă. 
Două şi jumătate... M-am culcat la unsprezece. 

Jane puse un lemn pe focul care era gata să se stingă. 
Noaptea era rece. Se întreba cât va mai sta Marjorie. Soţia 
lui Donald trăsese un fotoliu lângă cămin şi se prăbuşise în 
el, încălzindu-şi mâinile care-i tremurau. După un moment, 
rupse tăcerea meditativă. 

— Trebuie să mă fi crezut nebună când ţi-am vorbit de 
Diavol. Nu i-ai spus nimic lui Peter, nu-i aşa? 

— Abia dacă am schimbat două vorbe, zise ea încercând 
să-şi învioreze vocea. Cine-i acest falsificator de bani? Ai 
idee? 

— Nu ştiu. Donald a avut un bilet de bancă provenind de la 
el. Trebuie să fie foarte bogat. Spunând aceste cuvinte, îi 
aruncă Janei o privire atât de scurtă, încât aceasta 
surprinse doar mişcarea ochilor. Vor pune mâna pe el zilele 
acestea; şi atunci va fi vorba de muncă silnică pe viaţă... 
Basil a fost foarte grosolan? Ce fiinţă odioasă! Dar tu aveai 
o oarecare simpatie pentru el, nu-i aşa? 

Jane dădu din cap. 

— Este totuşi amuzant. 

— Amuzant! râse Marjorie în batjocură. În detrimentul 
altuia. 

— Îl cunoşti de mult? 

— Din anii când locuiam la Nunhead... 

Ea văzu că acest nume nu înseamnă nimic pentru Jane. 

— Nu ştiai că Donald a dat consultaţii ieftine în sudul 
Londrei? Este totuşi adevărat. Şi dacă-ţi imaginezi că şi-a 
croit drumul spre Harley Street prin simpla sa valoare, te 
înşeli! Donald a fost cândva atât de aproape de prăpastie, 
încât era cât pe-aci să cadă în ea... Şi uneori mă surprind 
regretând că nu a căzut, adăugă ea cu răceală. 

CAPITOLUL, XIII. 


Jane nu putu decât să privească intrigată şi ofensată. 

— Ela fost amestecat într-o poveste neplăcută. A fost o 
anchetă şi aproape o urmărire judiciară. Apoi, Donald şi-a 
găsit pacientul bogat! Nu, n-a fost acest nebun drag care e 
Peter... A fost un misterios domn Looker, sau ceva 
asemănător; un neurastenic care nu avea încredere decât 
în Donald. De aici, gloria şi splendorile din Harley Street şi 
intrarea noastră magnifică în lumea bună. La Nunhead 
aveam un apartament de patru camere deasupra clinicii. Eu 
nu spun că Donald nu este inteligent, dar străluceşte mai 
mult ca partener de conversaţie decât ca specialist în 
patologie. 

— El este specialist în boli nervoase? întrebă Jane. 

— Specialist în boli nervoase? Te cred! În boli mentale, o 
pălăvrăgeală convingătoare este mai eficace decât toate 
medicamentele lui Codex... 

Amândouă auziră un țipăt. Un geamăt de frică, un urlet ca 
de animal torturat. Marjorie sări în picioare, cu faţa 
convulsionată. 

— Ce este? Ce-i asta? 

Jane avansă până la fereastră, dar Marjorie i se cramponă 
de braţ. 

— Nu, nu, nu! implora aceasta. Mai întâi stinge lumina. 

Se îndreptă spre pat, întoarse comutatorul, alergă la 
fereastră şi trase draperiile grele. Plouase în timpul nopţii, 
dar acum stelele străluceau. Nu se auzea decât foşnetul 
frunzelor. Marjorie era în continuare atârnată de braţul 
Janei. 

— Ce-a fost? 

— O cucuvea, fără îndoială. 

Ea trase draperiile la loc şi o conduse pe Marjorie până la 
pat. Când aprinse din nou lampa, doamna Wells era culcată, 
cu capul în aşternut, iar patul se zguduia din cauza 
hohotelor sale de plâns. 

La un moment dat, pe când Jane, aşezată pe marginea 
patului, încerca s-o liniştească, i se păru că aude trosnind 


pardoseala de pe palier. Merse cu paşi uşori spre uşă şi 
ascultă. Apoi, neauzind nimic, reveni lângă Marjorie. 

— Cât sunt de proastă!... Doamne, cât sunt de proastă! E 
atâta timp de când mă lovesc zilnic de fapte stranii, că m- 
am ţicnit eu însămi puţin. Nu era o cucuvea; era un nebun! 
Donald m-a dus într-o zi să vizitez un spital de nebuni. Am 
văzut şi am auzit atâtea... că te poţi îngrozi! Ce-a fost asta? 
E cineva pe palier. Mă duc să văd. 

— Nu, nu, nu deschide, te implor! 

Ascultară, dar trosnitura nu se repetă. După o oră, Jane se 
duse să arunce o privire pe fereastră. Parcul era scăldat în 
lumina cenuşie a zorilor. Doamna Wells abia revenise la o 
stare normală. 

— Te-am împiedicat să te odihneşti şi sunt dezolată din 
această cauză. Când vă întoarceţi la Londra? 

Jane ezită să răspundă. 

— Astăzi, cred. Peter a rezervat un apartament la Ritz. 

— Aş vrea să vorbesc cu tine mai mult, dar pentru asta va 
trebui să stabilim întâlnirile noastre ca nişte conspiratoare. 
Donald se opune în mod categoric să te vizitez. Vrei să mă 
conduci până la uşa camerei mele? 

Jane nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

— Îţi este chiar atât de frică? 

Marjorie aprobă din cap. 

Doamna Clifton reveni în camera sa fără cea mai mică 
intenţie de a se culca. Marjorie Wells i-l înfăţişase pe Donald 
într-o altă lumină. Toată demnitatea şi toată ştiinţa lui se 
prăbuşiseră. Îi era neplăcut gândul că Peter se afla pe 
mâinile unui astfel de om. Şi acest țipăt - la a cărui simplă 
amintire i se furnica pielea - fusese, cum zicea Marjorie, 
ţipătul unui nebun?... Peter? La acest gând i se făcea rău. 

Se aşeză un moment în faţa focului pe care mai pusese 
lemne; apoi trecu în salonaşul ce separa camera ei de cea a 
soţului său. Din prag o surprinse faptul că fereastra era 
larg deschisă, iar draperiile trase. Stâlpii unei scări de 
grădină depăşeau rama ferestrei. Privirea sa se îndreptă 


apoi spre pat. Din locul în care se găsea, nu distinse decât 
capul şi umerii soţului său, dar atât cât văzu era stupefiant. 
El era încă îmbrăcat în smoking; dormea complet îmbrăcat. 
Avansă pe vârfurile picioarelor şi era gata să ţipe în faţa 
spectacolului oribil. Plastronul cămăşii era pătat de sânge, 
mâna care îi atârna din pat era şi ea mânjită de sânge; avea 
sânge pe faţă, gulerul îi era mototolit, nasturele smuls, 
cravata neagră atârna, deznodată. Pe pantofi se vedeau 
urme încă umede de noroi. 

Împietrită de groază, observă imediat la baza patului un 
ciocan mare. Aplecându-se automat, îl ridică. Acest obiect 
îngrozitor era tot murdar de sânge. Ar fi vrut să-i dea 
drumul din mână, dar avu totuşi forţa să-l pună pe noptieră. 

— Peter! şopti ea îngrijorată. Peter! 

Îl zgâlţâi cu toată forţa, dar el nu se trezi. Ţipătul pe care-l 
auzise în timpul nopţii avea o semnificaţie la care ea nu 
îndrăznea să se gândească. 

În acel moment, îl vedea pe soţul său cu alţi ochi. Ea 
cunoştea lipsa lui de forţă, teribila lui izolare. Peter nu avea 
prieteni. Acea femeie, care adineauri îşi declarase 
dragostea pentru el, va fi prima care îl va abandona. Jane 
reveni pentru a încerca din nou să-l trezească, scuturându- 
l. El gemu, dar nu deschise ochii. Imediat vor sosi servitorii; 
şi vor afla adevărul. Tremurând de frică, Jane avu 
sentimentul datoriei sale. Aprinzând lampa, se asigură că 
petele de sânge nu erau decât pe haine. Îşi asuma o sarcină 
peste puterile ei, dat fiind că Peter era mult prea greu ca 
să-l poată mişca. Într-un sfert de oră îl dezbrăcase până la 
brâu. Duse pantofii, smokingul, vesta, ca şi cămaşa aceea 
îngrozitoare în camera ei. Încălzi puţină apă în ceainic, 
aduse un lighean şi un burete. O singură dată, el murmură 
în somn. 

— Basil... mârşav. Acestea au fost singurele cuvinte. 

Ea înveli ciocanul într-o hârtie, îl duse tot în camera sa, 
mai puse câteva lemne pe foc şi aruncă ciocanul în mijlocul 
flăcărilor, privind cum arde mânerul din lemn. Toate 


simţurile îi erau în alertă. 1 se părea că ea însăşi a comis 
crima şi că se zbătea pentru propria salvare distrugând 
mărturiile care o zdrobeau. Nu putea să ardă hainele. Le 
împachetă şi puse pachetul pe fundul valizei. Apoi, intrând 
în camera soţului său, deschise şifonierul şi scoase un alt 
smoking şi o altă cămaşă şi-i puse butonii de la cea pătată. 

Ciocanul se înroşise în foc. Îl scoase cu ajutorul unui cleşte 
pentru jăratec şi îl puse pe marmura căminului, să se 
răcească. Apoi se întoarse la Peter şi împinse scara de sub 
fereastră pe peluză. Închizând geamul pe jumătate, trase 
draperiile şi reveni în propria sa cameră. 

După o jumătate de oră, bătrâna servitoare îi aduse ceaiul. 

— Cum, doamna s-a sculat? 

— Ar fi de neiertat să stau în pat într-o dimineaţă atât de 
frumoasă ca aceasta, zise ea veselă. 

Anna întârzia în uşă. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar n-aţi auzit nimic în 
noaptea asta? 

Jane simţi că va leşina, dar reuşi să facă din cap un semn 
de negaţie. 

— Un zgomot teribil. L-a auzit şi Parsons. Ai fi zis că-i un 
dine care urlă. Şi grădinarul l-a auzit. El doarme aproape 
de loja portarului. 

— Probabil că a fost într-adevăr un câine, zise Jane. 

După micul dejun cobori să ia aer. Nu era nimeni prin 
preajmă, nici chiar grădinarul. Ea se îndreptă lent spre 
faţada casei, luă scara şi o duse la o oarecare distanţă. Se 
pregătea să intre în casă când auzi că o strigă cineva. 
Grădinarul gesticula ca un smintit. 

— Oh! doamnă, gângăvi el, hohotind de frică. Am văzut 
ceva. 

Inima Janei încetă să mai bată; nu îndrăznea să-şi 
imagineze urmarea. 

— Un om... ucis... asasinat! Domnul cu păr roşcat care a 
fost aici ieri seară... acolo, aproape de zid... asasinat! 


Jane se sprijini de uşă, privindu-l pe acest om cu ochii 
dilataţi de groază. Peter îl omorâse pe Basil Hale! 

CAPITOLUL XIV. 

Când ea traversa vestibulul aproape clătinându-se, Donald 
Wells cobora scara. Văzând-o, se grăbi să-i iasă în 
întâmpinare. 

— Ce este? 

Ea se limită să-i arate, prin uşă, spre grădinarul năucit. 
Donald se opri o clipă la baza scării pentru a o chema pe 
soţia sa. Marjorie apăru, înfăşurată într-un halat de baie. 

— Coboară şi ocupă-te de Jane, zise el şi ieşi să-l 
întâlnească pe grădinar. 

Acesta nu ştia mare lucru. Se îndrepta spre magazia de 
unelte, lipită de zidul împrejmuitor, când văzuse un picior 
ieşind dintr-un tufiş. 

— Aşteaptă-mă aici... revin într-o clipă. 

Donald se întoarse la Jane. 

— Peter s-a sculat? 

Ea clătină din cap. 

— Nu l-am auzit. 

— Hai cu mine. Marjorie, tu poţi să te întorci în camera ta. 
Cineva a fost rănit sau ucis pe acest domeniu. 

— Dumnezeule! Deci ăsta era zgomotul... 

— L-ai auzit şi tu? Credeam că dormi. Pe mine m-a trezit. 
În locul tău, cred că m-aş întoarce în cameră, draga mea. 

— Eu nu cred... 

El nu se arătă ofensat de îndărătnicia soţiei sale. Bătu la 
uşa lui Clifton şi încercă să apese pe clanţă. 

— Peter! strigă el, dar nu primi nici un răspuns. Mai există 
vreo intrare în această cameră? 

Jane îşi aminti că ea a încuiat uşa şi această greşeală ar 
putea să dezvăluie adevărul. 

— Da, se poate intra prin salon - răspunse arătându-i 
drumul. 

— l-am dat un somnifer uşor aseară; era puţin surescitat. 
Dar acela n-ar fi trebuit să-i producă un somn atât de 


profund. L-ai auzit umblând prin cameră în timpul nopţii? 

Jane clătină din cap şi-l urmă pe doctor în camera lui 
Peter. Acesta era culcat în poziţia în care-l lăsase ea, cu 
plapuma trasă peste umeri, şi respira regulat. 

— Trage draperiile, îi ordonă Donald şi, în timp ce Jane îi 
îndeplinea porunca, el se aplecă deasupra lui Peter. 

Jane îl auzi scoțând o exclamaţie înăbuşită. 

— Ce este? întrebarea venise de la Marjorie care stătea în 
cadrul uşii. 

— Nimic, mormăi Donald. Apoi, către Jane: Dar ce are 
soţul tău? Trezeşte-te, Peter. 

În acel moment, spre marea sa uşurare, Jane văzu că 
pleoapele lui Peter se mişcă; gemând, el îşi întinse braţele şi 
şopti: 

— Doamne, ce cap greu am! 

Wells aruncă o privire întrebătoare prin cameră. 

— Dar Peter e pe jumătate îmbrăcat. Unde-i sunt celelalte 
haine? 

— Hainele mele? Ce-i chestia asta cu hainele? gemu Peter, 
aşezat pe marginea patului. Pentru numele lui Dumnezeu, 
Wells, asta-i din cauza somniferului pe care mi l-ai dat! 

Donald o strigă pe soţia sa. 

— Du-te şi adu-mi trusa şi un pahar cu apă. 

În aşteptare, se îndreptă spre fereastră. În lumina 
dimineţii, Jane observă că el este tras la faţă. 

O frapase un lucru straniu: Wells nu mai căutase nici să-l 
reîntâlnească pe grădinar, nici să-l vadă pe cel mort, care 
zăcea undeva, într-un tufiş de trandafiri. Ea fu aceea care 
reluă oribilul subiect. 

— Este Basil Hale, zise ea simplu. Grădinarul mi-a spus... 
Bărbatul care a fost ieri aici. Oh, Donald, nu-i îngrozitor? 

El dădu scurt din cap. 

— Da. Chiar mă întrebam dacă nu-i Hale. Nu prea ştiu de 
ce, dar mă aşteptam la asta. Peter îl detesta. 

— Peter nu detestă pe nimeni, răspunse Jane pe un ton 
sec. 


Figura lui Wells exprima o mirare imensă. 

— Oh... la urma urmei, poate că nu. 

Încă un fapt neobişnuit: Donald vorbise de parcă Peter n- 
ar fi fost de faţă. 

— Hei! Peter ridică ochii, năucit. Ce vrea să însemne asta? 
Fir-ar să fie, îmi crapă capul! 

Donald luă paharul cu apă pe care-l adusese soţia lui, 
vărsă jumătate din conţinutul a două fiole şi agită cu o 
baghetă din sticlă. 

— Bea asta şi culcă-te. 

Îl aşeză în pat şi Peter adormi mormăind. 

— Putem să-l lăsăm. Mă duc să-l văd pe... 

Era vizibil că-i repugnă să pronunţe acel nume; ezită încă 
înainte de a le lăsa singure pe cele două femei şi îi sugeră 
soţiei sale să se întoarcă în camera ei. 

Abia plecase doctorul, că Marjorie şi reveni la Jane. 

— Cine este acela? Cineva a fost ucis? N-o fi... Basil? 

— Mă tem că da... Nu-i îngrozitor? 

— Asta a fost zgomotul pe care l-am auzit, zise Marjorie 
strâmbându-se de dezgust. Mă întreb cum se simte Peter. 

Deschise uşa şi intră. Peter stătea întins, dar era treaz. 

— Mi-a mai trecut capul... Ce zici, Marjorie? Spune-mi, n- 
am fost bolnav, nu-i aşa? 

Trebuie să fi observat ceva în privirea soţiei sale, că într-o 
secundă sări din pat, dar se clătină. 

— Ce-am făcut? întrebă el. S-a întâmplat ceva? 

Vocea îi era perfect calmă. 

— Cineva a fost ucis în grădină. 

Jane văzu cum fata lui trece prin toate culorile. 

— Cine? 

Ea îşi umezi buzele uscate şi simţi că respiraţia îi devine 
precipitată. 

— Mă tem să nu fie Basil, zise cu voce scăzută. 

Peter se ridică în pat. 

— Basil? Basil Hale? Mort?... Sper că nu asasinat... 

Jane lăsă capul în jos. Marjorie îl ţinu pe Clifton de braţ. 


— Aşază-te, Peter. 

— Dar e imposibil! Basil asasinat... de câtre cine? 

Jane îl observa, împietrită. El nu ştia nimic despre cele 
întâmplate în timpul nopţii. Şi asta nu era o prefăcătorie. 

— Nenorocitul! Mă întreb cine... 

Ea observă acea lucire de spaimă care apărea uneori în 
ochii lui. Ai fi zis că vede în faţă fantoma tatălui său nebun. 
Îşi privi pe furiş mâinile şi Jane văzu cum pe faţa lui se 
aşterne o expresie de uşurare. 

— Este neplăcut! Mă duc să fac baie şi să mă îmbrac, dacă 
sunteţi de acord. 

Ele se retraseră în camera Janei şi Marjorie închise cu 
grijă cele două uşi. 

— Peter a crezut că el este acela care a comis crima. Nu l- 
ai văzut cum îşi privea mâinile? 

Jane simţi că-i îngheaţă sângele. Cum poate această 
femeie, care pretindea că-i este prietenă, chiar că-l iubeşte, 
să-l bănuiască atât de gratuit pe Peter? Acest lucru o 
indignă. 

— Peter este nebun... Mi-ai spus-o deja. Desigur, Jane, 
devotamentul tău este remarcabil. 'Te vei îndrăgosti de el, la 
rândul tău, dacă nu eşti atentă! 

leşi, lăsând-o pe Jane intrigată şi stupefiată. 

Ce să facă? Se gândi atunci la comisarul Bourke. Va trebui 
să telefoneze direct la Scotland Yard şi să-l avertizeze pe 
detectiv. Instinctiv, simţea că acesta îi este prieten sincer lui 
Peter. 

Nu era decât şapte şi jumătate, dar comisarul se afla la 
datorie. 

— Da, doamnă Clifton. Se întâmplă ceva? 

Ea îl puse la curent în câteva cuvinte; când pronunţă 
numele lui Basil Hale, îl auzi fluierând. 

— Vin imediat. Regiunea dumneavoastră se află chiar la 
limita districtului metropolitan... Soţul dumneavoastră ştie 
că m-aţi chemat? 

— Nu, nu, răspunse ea în grabă. 


Întorcându-se în camera sa, o găsi pe Marjorie care se 
învârtea de colo-colo. 

— Trebuie să vină domnul Bourke, zise Jane puţin 
precipitată. 

La început, Marjorie nu răspunse; avea fruntea încruntată. 
— Bourke? Polițistul? Un prieten al lui Peter? Aş vrea să 
aflu tot ce ştii. Vreau să zic, tot ce nu mi-ai povestit... Basil 
n-a făcut decât să dea târcoale acestei case de când ai sosit 
tu... Nu cred să fi fost cu adevărat îndrăgostit de tine, dar 

asta i se potriveşte lui Basil. Ar trebui ca cineva să nu 
înţeleagă ca să-i acorde interes... Aş vrea să ştiu! 

Era o oarecare asprime în vocea sa, deşi Jane nu înţelegea 
de ce. 

— Tu l-ai dezbrăcat pe Peter de o parte din haine? 

CAPITOLUL XV 

— De ce aş fi făcut-o? întrebă Jane, dar Marjorie deja 
privea pe fereastră. 

Donald Wells se apropia încet pe peluză, cu mâinile în 
buzunare, cu ochii în pământ. După atitudinea lui, Marjorie 
înţelese că grădinarul nu se înşelase. Şi, înfruntând 
mustrarea inevitabilă, ieşi din cameră şi merse în 
întâmpinarea lui. 

— Da, este Basil. Nenorocitul, trebuie că a fost ucis prin 
lovituri cu ciocanul sau cu o altă unealtă de felul acesta... 

De pe palierul etajului, Jane asculta; inima îi bătea să-i 
spargă pieptul. 

Intrând în camera sa, luă ciocanul şi îl puse în valiză 
înainte de a se întoarce Marjorie. 

— l-am spus lui Donald că l-ai chemat pe Bourke. E furios; 
s-ar putea să-i fi făcut cel mai mare rău lui Peter. 

Se auziră bătăi în uşă. Jane deschise. Era soţul ei, 
îmbrăcat într-un halat. 

— Ce-i cu tot acest mister? S-a întâmplat ceva? 

— Intră, zise ea. 

Aşadar, el a uitat tot ce s-a petrecut cu câteva minute mai 
devreme... a uitat că ea i-a vorbit despre moartea lui Basil! 


— Nu-ţi aminteşti?... A fost găsit un bărbat în parc, 
asasinat. 

EI îşi duse la gură mâna care-i tremura puţin. 

— Asasinat? Cine este? 

— Basil Hale, răspunse Marjorie. 

Peter o privi, clipind des din ochi. 

— Basil Hale asasinat?... De către cine? Când? 

— În cursul nopţii, zise Jane cu voce blândă. Pe la ora trei, 
cred. L-am chemat pe domnul Bourke. 

El o privi năuc, ca şi cum nu înţelegea. 

— Te deranjează că l-am chemat pe domnul Bourke? 

— Nu, îţi sunt chiar recunoscător pentru asta. Cum de ştii 
la ce oră s-a petrecut? 

Ea îi vorbi despre ţipătul din timpul nopţii. Peter începuse 
iarăşi să clipească din ochi. 

— Dormeam la ora aceea. N-am auzit nimic. Or, de obicei, 
am somnul foarte uşor. Donald l-a văzut? 

Jane înclină capul. El rămase un moment nemişcat, 
privindu-le când pe una, când pe alta. 

— Mă duc să mă îmbrac şi cobor. 

Jane rămase nemişcată, până când auzi uşa închizându-se, 
apoi se întoarse şi observă ochii inchizitori ai doamnei 
Wells. 

— Peter e puţin zdruncinat! 

— Mi se pare că are şi de ce! 

— Nu vorbi prostii... Auzi paşii adoratului meu. 

Marjorie deschise uşa şi Donald intră, cu o mină 
încruntată. 

— l-a vorbit cineva lui Peter despre toate astea? 

— Da, eu, zise Jane. 

— Şi l-ai chemat şi pe Bourke, nu? Un articol senzaţional 
pentru ziarele de seară! 

— Nici n-ar fi posibil să înăbuși o astfel de afacere. Este 
îngrozitor, dar nu văd în ce măsură chestia asta ne priveşte 
pe noi. 


— Asta priveşte pe toată lumea. Nu-ţi închipui chiar că 
servitorii îşi vor ţine gura, nu-i aşa? Peter şi Basil se 
detestau. Pe de altă parte, i-am telefonat lui Rouper; el 
tocmai făcea o anchetă la Hertford. l-am spus să vină 
imediat. Nu ţin să-l am pe Bourke în treaba asta... 

— Domnul Rouper nu-l simpatizează pe Peter. Ai fi putut să 
mă consulţi înainte de a-l aduce, obiectă Jane. 

Wells rămase interzis şi Jane observă că până atunci el o 
privise mai mult sau mai puţin ca pe o cantitate neglijabilă. 

— Aş fi putut... Curios, am uitat că eşti soţia lui Peter... 
Rouper nu-i chiar un drac, în fond, şi nu cred că el are vreo 
animozitate faţă de soţul tău... 

Jane era în faţa casei când sosi Rouper. 

— Bună ziua, doamnă Clifton. Am primit mesajul 
doctorului. A fost o mică dispută, nu-i aşa? Nu cred să fi fost 
vorba de violenţă. 

Atunci, în vestibul răsună vocea lui Donald Wells: 

— Dumneata eşti, Rouper? Intră, te rog... Aş vrea să-ţi 
vorbesc în particular. 

Pentru un moment, Jane rămase uimită. Violenţă? Deci 
Donald i-a telefonat în ajun? De ce? Înţelese imediat că 
mesajul telefonic avusese ca obiect bătaia din grădina de 
trandafiri. În orice caz, Rouper nu ştia nimic despre omor. 

Când Jane intră, Marjorie se îmbrăca. O primi cu un râs 
rău şi alergă la fereastră ca să-i vadă pe Donald şi pe 
detectiv intrând în desişul în care zăcea cadavrul. 

— Se petrec lucruri stranii, foarte stranii, Marjorie. Cred 
că tu vrei să mă ajuţi într-o oarecare măsură. Dar n-o poţi 
face decât informându-mă... Tu ce ştii? 

— Nimic. 

Răspunsul sună net, decisiv, şi pentru o clipă Jane se simţi 
izolată. O singură persoană ar putea s-o ajute: Peter. 

Câteva minute mai târziu, Jane bătu la uşa soţului său. 
Stând în faţa ferestrei, numai în cămaşă, el privea cu un aer 
absent spre tufişurile în care intraseră doctorul şi 
detectivul. 


— Peter! Nu vrei să te ajut? 

La această întrebare neaşteptată, el se lăsă în voia 
desperării. 

— Cine mai poate să mă ajute?... începu el cu un ton 
obosit; apoi, dându-şi prea târziu seama că şi-a arătat 
desperarea: Vorbeşti despre durerea mea de cap? 

— Vorbesc despre Basil Hale... şi de tot ceea ce mi-a spus. 
Şi, de asemenea... despre acea cameră în care se găseşte 
tiparniţa. 

El păli uşor, dar nu întoarse capul. 

— Ştiai de asta? Cum ai aflat? E groaznic de neplăcut 
pentru tine. 

— Am coborât, acum două seri, şi te-am văzut în camera 
aceea în care funcţiona presa de imprimat. 

Peter nu comentă. 

— Cineva m-a dezbrăcat, noaptea trecută sau de 
dimineaţă, zise el fără s-o privească. Nu mai aveam 
costumul pe care-l purtasem în ajun. Nici cămaşa nu mai 
era aceeaşi. 

— Eu ţi-am luat hainele, de dimineaţă, foarte devreme. 

El privea în continuare pe fereastră. 

— De ce? Se întâmplase ceva? 

Alb la faţă, o fixa pe Jane. 

— Erau pătate de sânge. 

Peter scoase un oftat adânc, ca un geamăt. 

— Bănuiam... Erau pete pe chiuveta din baie... Aveam 
sânge şi pe mâini? 

Ea aprobă, dând din cap. 

— Le-am şters. Uită-te la mine, Peter. 

— Trebuie că eu l-am omorât... Nu-mi amintesc nimic, 
doar că mă simt teribil de obosit. Ştii cumva cum am ieşit pe 
fereastră? 

— Era o scară sub geam. 

Peter dădu din cap. Era foarte calm. 

— Am fost agitat aseară... Nu mă simţeam prea stăpân pe 
mine; de aceea l-am chemat pe Donald. Sunt mereu în 


pericol de a avea astfel de crize bizare. Şi totuşi aş jura că 
nimeni nu-i mai puţin dezechilibrat decât mine. Dar Donald 
m-a avertizat, ca şi Sir William Clewers. 

— Specialistul? 

— El este cel care mi-a dat „cale liberă” puţin cam 
prematur. N-am comis în viaţă mea decât o nebunie - cel 
puţin în mod conştient. Este aceea de a te fi necăjit pe tine, 
Jane... Mi-ai spălat mâinile, şi faţa, fireşte... Cât eşti de 
bună! Cred că aş face bine dacă i-aş povesti lui Bourke, 
când va sosi. 

— N-ai să-i povesteşti absolut nimic... în afară de cearta 
aceea, zise ea cu fermitate. Trebuie să te gândeşti la mine, 
Peter... Debarasează-te de Donald cu prima ocazie. Şi, după 
ce va veni poliţia, să ne întoarcem la Londra. 

— Foarte bine. Aşadar, nimic despre sânge şi despre toate 
celelalte?... Voi face cum crezi că-i mai bine... Dar dacă-l vor 
bănui pe altul, cum aş putea să tac? 

Peter cobori încet scara, urmat de soţia sa. 

Erau singuri când sosi puternica maşină a lui Bourke. 
Figura acestui bărbat masiv era gravă. 

— La ce oră s-a petrecut asta? întrebă el fără vreo 
introducere. După ora unu, în orice caz. 

— De unde ştii? 

Bourke îl privi grav pe Peter. 

— Pentru că la ora unu a telefonat Hale la Scotland Yard 
ca să-i spună inspectorului de serviciu că Longford Manor 
este bârlogul Diavolului şi că vom găsi instalaţiile de tipărit 
într-o cameră secretă care dă din bibliotecă. 

CAPITOLUL XVI. 

Jane Clifton era paralizată de emoție. Il se părea că vocea 
detectivului vine de foarte, foarte departe. 

— A fost foarte precis... I-a dat inspectorului cele mai mici 
detalii. I-a spus că există un tablou pe perete şi că, pipăind 
de-a lungul ramei, se găseşte un resort care face ca tabloul 
să pivoteze. Acesta-i tabloul? 


Jane se afla la limita puterilor; şi numai când auzi aceste 
cuvinte observă că au intrat împreună în sufragerie. 

Peter vorbea, iar vocea sa nu trăda nici teamă, nici 
nervozitate. 

— Este foarte exact; există o cameră... Am descoperit-o 
din întâmplare zilele trecute. 

Se îndreptă spre perete, atinse tabloul şi se auzi un declic. 
Rama se întoarse. În spatele ei se deschise un fel de nişă 
semicirculară în centrul căreia se găsea o mică roată de fier 
asemănătoare unui volan de maşină în miniatură. O învârti. 
Lambriul pivotă. Trecând mâna sub această deschidere, 
aprinse o lampă şi intră, urmat de Bourke. 

Jane văzu o încăpere lungă şi înaltă, cele două bancuri pe 
care deja le ştia, dar nu mai exista nici urmă de presă sau 
de bilete de bancă. 

— Sunt nişte urme de buloane pe masa din centru, 
remarcă Bourke examinând găurile făcute în lemn. Nu par 
a fi recente. Aceste fire trebuie că au fost legate de ceva 
care se afla pe masă. Nu m-aş mira ca această cameră să fi 
servit într-adevăr la aşa ceva!... 

— Mă gândeam că a servit drept cameră obscură. 

Cu ce calm pronunţase Peter aceste cuvinte! Atâta sânge 
rece o readuse pe Jane la realitate. 

Bourke pipăi spatele mesei cu vârful degetului. 

— Acid, zise el întorcându-se. Ia te uită, Rouper aici! Dar 
cine l-a chemat? 

— Doctorul Wells. 

— Adevărat? Excelentă idee din partea lui. Bună ziua, 
Rouper! 

Inspectorul îşi salută şeful fără entuziasm. 

— Doctorul m-a chemat de la Hertford să-l văd pe acel 
bărbat... 

— Mi-aţi spus că v-a chemat din cauza acelei dispute pe 
care soţul meu a avut-o cu domnul Hale, zise Jane. Cred că 
atunci când aţi sosit nu ştiaţi de existenţa unui omor aici. E 
adevărat? 


Inspectorul rămase o clipă surprins. 

— Este o problemă, doamnă, pe care n-o pot discuta cu 
dumneavoastră. 

— Atunci discut-o cu mine, interveni Bourke foarte calm. 
Ştiai de comiterea acestui omor când ai venit de la 
Hertford? 

— Nu, şefule! 

— Bine... Arătaţi-mi cadavrul. 

Poliţiştii ieşiră din casă. Imediat, Donald Wells întrebă: 

— Jane, de ce dracu ai încercat să-i faci probleme lui 
Rouper? 

— Pur şi simplu am încercat să pun capăt minciunilor lui. 

EI îşi muşcă buzele. Erau doar ei doi în bibliotecă. 

— Jane, va trebui să te împaci cu gândul că Peter nu-i 
normal. Când am urcat să-l văd azi de dimineaţă... 
Dumnezeu ştie la ce mă aşteptam! 

— Te aşteptai să-l găseşti plin de sânge, cu un ciocan lângă 
el? 

De data aceasta, întrebarea nu mai era involuntară. Ea 
vorbea cu sânge rece şi cu intenţie clară. 

— Da, zise el în sfârşit, abia perceptibil. Cât este de 
curios... 

Jane îi aruncă un zâmbet rece. 

— Aşadar, trebuie că ai avut o surpriză neplăcută... 

Ea traversă parcul ca să-i întâlnească pe cei trei bărbaţi 
care se întorceau. Peter era palid, Bourke la fel de 
enigmatic ca totdeauna. Doar Rouper manifesta o veselie 
vizibilă. 

Peter vorbea cu detectivul pe un ton serios. Jane îl auzi 
spunând apăsat:,...Radlow”; în acel moment păru că 
observă prezenţa soţiei sale şi-i ieşi în întâmpinare. 

— Vrei să te întorci la Londra şi să mă aştepţi acolo?... îi 
trimit un mesaj tatălui tău şi-i cer să vină să te vadă în 
apartamentul nostru... Cred că ar fi preferabil să stai la 
Carlton House Terrace, nu la hotel. 

— Basil este? 


— Da, confirmă el scurt. Te va însoţi Bourke, ca şi pe 
Marjorie. Anna o să vă pregătească bagajele şi eu o să vi le 
trimit. Donald rămâne cu mine. 

— N-aş putea să rămân şi eu? 

— Nu... vreau să pleci imediat, te rog. 

Docilă, ea se întoarse în casă şi o găsi pe Marjorie în 
bibliotecă. Doamna Wells ascultă propunerea, apoi zise: 

— Eu îl voi aştepta pe Donald... numai dacă tu nu ţii foarte 
mult să plec o dată cu tine. Altceva, Jane: Uită toate 
prostiile pe care ţi le-am spus noaptea trecută despre 
Donald. Eram puţin pornită împotriva lui şi mă tem că am 
avut limba şi inima unei scorpii... Fireşte, Basil este... Am 
face bine să ne retragem de aici. Va fi nevoie să se 
telefoneze... Presupun că are rude... Nu l-am auzit 
niciodată vorbind despre asta. 

Jane stătea în genunchi, aplecată peste valiză, când îi 
apăru tot adevărul. Vizitatorul nocturn fusese Basil Hale! 
Basil intrase în camera ei în noaptea aceea... Se ridică pe 
călcâie, împietrită de oroare. Vocea lui Peter, de afară, o 
readuse la realitate. 

— Eşti gata? Bourke pleacă imediat. 

Ea nu mai avea decât câteva lucruri de pus în valiză. La 
fund se găseau îngrozitoarele relicve ale crimei. 

— Intră! 

Peter intră şi privi descumpănit valiza. 

— N-aş putea să ţi-o trimit eu? E atât de mare... 

— Nu... Trebuie s-o iau cu mine. 

El se întoarse pe palier şi-l strigă pe Bourke. 

— Putem să punem valiza în spate... Sunt dezolat că vă 
grăbesc plecarea, doamnă Clifton. 

Coborâră valiza în vestibul, iar Jane îi urmă. Bourke 
aştepta lângă uşa bibliotecii. Veniseră ziarele. Detectivul îl 
luă pe primul care-i căzu în mână. 

— Sunteţi gata? Cu coada ochiului văzu un titlu care 
atrăgea atenţia. Dumnezeule mare! 

În coloana cu informaţii de ultimă oră scria: 


CRIMĂ MISTERIOASĂ LA HERTFORD; UN MORI. 

PE PROPRIETATEA A DOI TINERI CĂSĂTORIŢI. 

Domnul Basil Hale, cunoscutul amator de artă, a fost găsit 
mort pe domeniul Longford Manor, la prima oră a dimineţii. 
La Longford Manor îşi petrec luna de miere domnul Peter 
Clifton şi soţia sa. Atât domnul Clifton, cât şi doamna Clifton 
erau prieteni apropiaţi ai defunctului. Nu există nici un 
dubiu că domnul Hale a fost victima unei crime. Poliţia din 
Hertfordshire a deschis o anchetă. 

— Citeşte chestia asta! îi întinse ziarul lui Peter şi se 
îndreptă grăbit spre bibliotecă. Jane îl auzi vorbind tare la 
telefon. 

— Îmi pare foarte rău, zise Peter lăsând ziarul din mână. 
Speram ca numele tău să nu fie amestecat. 

După câteva minute apăru Bourke. 

— Este ediţia de la Londra... A fost tipărit la ora patru 
dimineaţa. Or, omorul a fost comis la ora trei şi n-a fost 
descoperit decât la şapte. A existat un informator foarte 
zelos. Telefonistele din tura de noapte nu mai sunt de 
serviciu şi va trebui să aştept două ore bune ca să le pot 
interoga. La fel şi în cazul personalului de noapte de la ziar. 
Am transmis rugămintea ca persoana care a recepționat 
informaţia să mă caute la Scotland Yard la prânz... 

În momentul când ei ajungeau la uşă, dintr-un taxi prăfuit 
descinse o vizitatoare. 

Doamna Untersohn nu-şi terminase toaleta. În lumina rece 
a dimineţii, faţa sa apărea deformată de o grimasă de furie 
şi spaimă. 

— Unde-i? răcni ea în timp ce înainta clătinându-se pe 
picioare. 

Apoi, dând cu ochii de Peter, îl arătă cu degetul, acuzator. 

— Asasinule... asasinule!... Tu l-ai ucis! 

Se repezi spre el urlând de furie, dar Bourke o opri. 

— Lasă-mă... Vreau să-l omor... Peter Clifton... Peter 
Welerson... Ştii ce ai făcut?... Mi-ai ucis fiul... Propriul tău 
frate! 


Jane Clifton se clătină, de parcă ar fi primit o lovitură în 
faţă. 

CAPITOLUL XVII. 

Basil Hale frate vitreg cu Peter! 

Aceste cuvinte încă o obsedau pe Jane când Bourke porni 
puternica maşină a poliţiei pe alee. 

Această epavă care rămăsese în patul său, pe jumătate 
dezbrăcată, aproape inconştientă ca efect al injecţiei pe 
care i-o făcuse Donald, era mama lui Basil Hale! 

— Nu vă mai gândiţi la asta, mormăi Bourke, căruia Jane 
continua să-i pună întrebări. 

Aerul proaspăt al dimineţii, care îi biciuia faţa, o calmă. Şi 
se simţi, în prezenţa detectivului, mai bine decât s-ar fi 
aşteptat. Începea să-l înţeleagă. 

— Domnule Bourke, vreţi să-mi spuneţi care sunt calităţile 
indispensabile ale unui poliţist? 

— Să fiu al dracului dacă ştiu! Bâănuiesc că cele mai 
importante sunt suspiciunea de la natură şi convingerea că 
există o răutate omenească... De ce mă întrebaţi? 

Intenţiile ei, vagi până atunci, începură să se precizeze şi 
să se clarifice. 

— Eu cred că Peter are nevoie de un ajutor special. Nu 
ştiu absolut nimic despre Scotland Yard, dar într-o zi am 
citit că, în momentul când poliţia simte ceva, ea trebuie să 
acţioneze, chiar dacă crede în nevinovăția celui în cauză. 

Detectivul o privi cu înţelegere. 

— Veţi crede, probabil, că sunt romanţioasă şi nebună 
dacă vă spun că vreau să fac pe detectivul. Şi totuşi vreau 
să pătrund acest teribil mister... omorul, doamna 
Untersohn, totul. Apoi, cred că aş putea să informez poliţia 
fără a face rău nimănui... 

— Ştiţi ceva... cu certitudine? 

— Nu... nu cred. Nu reuşesc să prind firul care să explice 
unele coincidenţe. Ard de nerăbdare să vă spun două 
lucruri, dar dacă vi le-aş povesti nu mi-aş ierta-o niciodată. 


Bourke, ţinând o mână pe volan, scoase cu cealaltă din 
buzunar o cutie cu ţigări de foi. Reteză capătul uneia dintre 
ele cu dinţii şi o aprinse fără grabă de la o mică brichetă de 
argint. 

— Peter nu se află propriu-zis în supravegherea poliţiei. Pe 
vremuri mă sâcâia în treacăt cu temerile şi grijile lui. Dar 
m-am ocupat de el până când l-am cunoscut bine şi am 
început să-i fiu prieten... De altfel, a existat o dificultate: 
aceea că el este bogat, iar eu sărac. Prima dată când mi-a 
oferit un cadou - o mie de lire - pentru un mic serviciu pe 
care i l-am făcut, mi-a fost greu să refuz. Nu pretind că n- 
am acceptat niciodată cadouri de la oamenii cărora le-am 
fost de ajutor, dar cu Peter era altceva... Nu ştiam dacă, 
într-o zi sau alta, el n-o va porni pe drumul lui Alexander 
Welerson. Şi ar fi fost foarte jenant... Eu nu ştiu în ce sens 
vă veţi îndrepta cercetările. Omul cel mai informat asupra 
lui Peter era Basil Hale. 

— Basil?... Ce vă face să credeţi asta? 

— Ela petrecut mai mult de un an dând târcoale pe la 
Elmwood... satul în care locuia tatăl lui Peter. Şi a 
frecventat mult şi Southport-ul... Aici avea biroul avocatul 
lui Welerson - Radlow şi Bolf... Bătrânul Radlow a fost unul 
dintre tutorii lui Peter. 

Radlow! Acest nume fusese rostit de Peter. 

— Hale a încercat să intre în relaţii cu el, dar Radlow nu e 
vorbăreţ. La optzeci de ani, el se prezintă ca un bărbat de 
patruzeci. Nu ştiu ce spera el să descopere la avocaţi. Peter 
n-a avut niciodată ceva care să merite efortul de a fi 
descoperit. 

Cu toate că Jane nu-l văzuse vreodată pe bătrânul avocat, 
numele lui nu-i era necunoscut. 

— Mă întreb dacă bănuiţi cine a fost cel care a pătruns în 
camera dumneavoastră, doamnă Clifton. 

— Da, cred că ştiu. Este ceva ce nu voi înţelege niciodată. 

— Era îndrăgostit de dumneavoastră, sau aşa credea. El 
nu era normal. 


Nu era normal? înţelese şi rămase consternată. Basil Hale 
era fiul lui Alexander Welerson şi fratele vitreg al lui Peter. 
Deci boala exista şi în sângele lui! 

— Sunt dezolat... Mă tem că asta v-a tulburat... Da. Hale 
era nebun. Şi pretenţiile mamei sale sunt legitime. Bătrânul 
Welerson s-a căsătorit cu ea, deşi soţia lui era încă în viaţă. 
Ea ştia că el este însurat, dar Welerson a reuşit s-o convingă 
că prima lui căsătorie n-ar fi legală; mama lui Peter îi venea 
lui Welerson un fel de verişoară. Bătrânul Radlow ar putea 
să dezlege acest mister, dar nu vrea. 

Când pătrunseră pe străzile aglomerate ale Londrei, 
conversaţia se purtă cu intermitențe. Maşina opri în faţa 
porticului impozant al casei lui Peter. 

— Mă tem că nu suntem chiar gata cu pregătirile, doamnă, 
se scuză servitorul. Nu-l aşteptam pe domnul Clifton decât 
peste câteva săptămâni. 

Totuşi se vedeau puţine semne de dezordine şi Walker îi 
spusese că Peter telefonase de dimineaţă, la prima oră; 
camera ei era pregătită. 

— Oh! Scuzaţi-mă, doamnă... Este un domn care aşteaptă. 
L-am condus în salon. 

— Da... este tatăl meu. 

Walker n-o contrazise, ca orice servitor stilat care nu 
contrazice niciodată. 

Intrând în marele salon ce dădea spre Green Park, ea avu 
o surpriză. Nu era John Leith cel care se afla în faţa 
căminului, cu mâinile la spate, cu capul plecat, ci un bătrân 
pe care nu-l văzuse niciodată. 

— Doamna Clifton? întrebă el cu o voce ascuţită şi sâsâită. 
Sunt Radlow... avocatul. Am primit telegrama lui Peter... 
Din fericire, eram îmbrăcat... Am văzut ziarul... îngrozitor... 
totul... Hale poartă toată răspunderea... 

Vorbea repede, cu sufletul la gură, în fraze întrerupte, fără 
legătură. 

— Basil Hale, un nebun... Am spus-o totdeauna... i-am 
spus-o şi mamei lui... dobitoaca aia bătrână... 


— O cunoaşteţi pe doamna Untersohn? 

— Dacă o cunosc? Vine adesea la biroul meu... avere 
formidabilă... extravaganţă stupidă... Este o bucătăreasă... 
O afacere murdară... cineva ştie totul... Eu văd unde vor să 
ajungă. Fiul meu a făcut cercetări. Îl cunoaşteţi. 

Jane crezu că „fiul meu” se referă la avocatul cu buze 
subţiri care se ocupase de contractul ei de căsătorie. 

— Ah, da... Această informaţie din ziar... e râu pentru 
Peter... foarte rău. Rău pentru Peter Clifton Welerson... fiul 
lui Alexander Hale Welerson, defunctul... De aici a luat ea 
numele lui Basil Hale... Numele ei este Untersohn... 
Suedeză... Trebuie făcut ceva imediat... Declaraţie legală!... 
Dacă acei imbecili ar fi studiat mărar testamentul! 

Înclinându-se, el luă mâna Janei, o scutură cu o vigoare 
surprinzătoare, îşi puse pălăria veche de satin şi ieşi înainte 
ca ea să-şi poată trage sufletul. Imediat ce se închise uşa de 
la intrare, servitorul îşi făcu apariţia precipitat. 

— Domnul Leith, anunţă el, şi Jane alergă înaintea tatălui 
său. 

Janei îi părea că n-a mai văzut de secole această faţă 
obosită şi încordată. El arăta răvăşit şi, pentru prima oară, 
fiica sa îl găsea cu adevărat îngrijorat. 

— E o poveste foarte urâtă, Jane. Biata mea fetiţă! 

Ea încă nu se hotărâse ce anume ar fi potrivit să-i 
dezvăluie. Secretele lui Peter îi aparţineau... ele nu trebuia 
să fie divulgate nici chiar iubitului ei tată. De una dintre 
aceste taine scăpase: Peter îi dăduse telefon şi-l pusese în 
mod direct la curent cu starea sa de sănătate. 

— E greu de crezut că Peter n-ar fi omul cel mai echilibrat 
din lume. Te-am căsătorit cu el pentru banii săi, eu nu sunt 
atât de bogat cât crezi şi eram cu adevărat neliniştit în 
legătură cu viitorul tău. Când Peter a intrat în cercul 
nostru, am sesizat ocazia. Bourke este acolo? 

— Domnul Bourke s-a întors o dată cu mine. Donald este 
lângă Peter, ca şi Marjorie. 

— Marjorie Wells? Ce caută ea acolo? 


Jane îi povesti întâmplarea. El păru uşurat. 

— Cel pe care l-am văzut ieşind de aici era bătrânul 
Radlow? Ce voia? 

Ea încercă să repete cât putea mai exact cuvintele lui 
Radlow, dându-le o oarecare coerenţă. 

— Aş vrea să te întorci în Avenue Road o dată cu mine, dar 
mă tem că n-ar fi prea corect faţă de Peter... Îl iubeşti? 

— Cred că-l voi putea iubi... Nu asta vrei? 

— Desigur... Dar, draga mea, ar fi preferabil să nu-l 
iubeşti, înţelegi? Ceea ce ţi s-a spus este adevărat... 

— Este ceea ce am reuşit să aflu... 

Dejunară împreună şi, în două rânduri, Jane era gata să-i 
vorbească despre camera secretă şi despre dispariţia 
misterioasă, în numai douăzeci şi patru de ore, a tuturor 
urmelor. 

Întâlnirea sa cu avocatul făcuse să apară o nouă problemă; 
una dintre ipoteze fusese înlăturată. Ea văzuse în falsurile 
comise de Peter secretul averii sale şi nu se îndoia că 
această poveste cu tatăl bogat ar fi inventată pentru a 
explica prosperitatea lui deosebită. Dar avocatul nu putea 
să mintă vorbind de o „avere formidabilă”. Atunci de ce se 
făcuse Peter vinovat de această extravaganţă 
surprinzătoare? 

Era şi o altă problemă pe care avusese intenţia să o 
discute cu tatăl ei: descoperirea gravurilor lui Peter. Îşi 
propuse să-i comunice această noutate cu prima ocazie. 

După dejun telefonă la Longford Manor şi află că Bourke 
era din nou acolo, dar că ieşise din casă împreună cu Peter. 
Donald Wells revenise la Londra împreună cu soţia sa. 
Vocea care-i vorbea la telefon îi era necunoscută. Presupuse 
că era un detectiv. 

Doamna Untersohn plecase şi ea, fără îndoială, căci, atunci 
când Jane întrebă de ea, i se răspunse scurt că acea 
doamnă a fost dusă. De către cine şi în ce condiţii? 

Mai avea la dispoziţie cel puţin două ore până la venirea 
lui Peter. Ceru să i se cumpere un ziar de seară. „Dacă acei 


imbecili ar fi studiat măcar testamentul!”... Ce-o fi vrut să 
spună bătrânul avocat? 

Sosi ziarul. Jane găsi o coloană dominată de titlul Omorul 
de la Longford Manor, dar chiar atunci i se anunţă vizita 
unui jurnalist. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez, doamnă Clifton, se 
scuză tânărul. Am dori foarte mult să verificăm detaliile 
acestei afaceri. Cred că dumneavoastră l-aţi auzit pe 
domnul Hale ţipând. 

— De unde ştiţi asta? 

— O afirmă ziarele de seară. Se pare că aţi fost trezită din 
somn în mijlocul nopţii, că aţi încercat să-l chemaţi pe soţul 
dumneavoastră, dar că, atunci când aţi intrat în camera sa, 
el nu era acolo. 

— Cine a spus asta? 

— E greu de spus aşa, din senin, care este sursa unei 
informaţii oarecare. 

Ea parcurse rapid textul din ziar. 

Doamna Clifton, care dormea, a fost trezită de un țipăt 
înspăimântător ce venea din parc. Ea s-a speriat atât de 
tare, încât s-a dus în camera soţului său şi, constatând că el 
nu era acolo, i-a cerut doamnei Wells, soţia celebrului medic 
din West End, şi ea trezită de țipăt, să se ducă în căutarea 
lui. Se pare că şi domnul Clifton a auzit zgomotul şi s-a dus 
în parc, deşi el nu-şi aminteşte că a părăsit camera. 

Informatorul era Marjorie! Marjorie... sau Cheyne Wells? 

— Această poveste e o invenţie. Este perfect adevărat că 
eu m-am dus în camera soţului meu, dar el luase de cu 
seară un somnifer şi nu am reuşit să-l trezesc. Tot restul 
este pură imaginaţie. 

Puţin mai jos, privirea i se opri pe un alt paragraf: 

Sir William Clewers, eminentul specialist în boli nervoase, 
care i-a făcut o vizită domnului Clifton, în această 
dimineaţă, a declarat că omorul este indubitabil actul unui 
nebun. 


Sir William Clewers a fost acolo! Cine l-o fi chemat? Jane 
nu se mai mira de nimic. Unul dintre norii care-i ascundeau 
adevărul se împrăştiase. 

CAPITOLUL XVIII 

— Doamnă Clifton, nu ştiu dacă veţi fi de acord să-mi 
răspundeţi, dar circulă zvonul că soţul dumneavoastră şi 
domnul Hale au avut o ceartă violentă ieri-seară. 

Ea dădu din cap. Îşi recăpătase toată stăpânirea de sine. 
— Domnul Hale a fost foarte agresiv. Ela pătruns în casa 
noastră în seara când am sosit şi soţul meu, descoperind că- 
i vorba despre el, i-a poruncit să plece, atunci când l-a găsit 
din nou pe domeniu. Domnul Hale a fost cel care l-a lovit şi 

cred că soţul meu n-a făcut altceva decât să se apere. Nu 
ştiu dacă consideraţi prudent să publicaţi acest lucru... 
Această declaraţie ar putea să-i aducă necazuri soţului meu 
şi să dea de înţeles că el avea ceva împotriva lui Basil Hale. 

Reporterul zâmbi. 

— Nu avem deloc intenţia, în acest moment, să publicăm 
ceva care l-ar putea încrimina pe demnul Clifton. Alt fapt ne 
frapează prin ciudăţenia lui. Omorul a fost comis între orele 
trei şi trei şi un sfert. Noi am făcut o anchetă pe lângă 
agenţia care ne-a furnizat informaţia, şi se pare că această 
informaţie a fost transmisă direct la agenţie la ora patru 
fără zece minute. După o altă informaţie, care ne-a parvenit 
de la Longford Manor, cadavrul lui Hale n-a fost descoperit 
decât către ora şapte. Aveţi vreo idee asupra identităţii 
persoanei care a furnizat prima informaţie agenţiei? 

— Autorul crimei. 

După plecarea reporterului, Jane urcă în camera sa, încuie 
uşa şi începu să scoată lucrurile din valiză. Îi trebui ceva 
timp până să dea de hainele pătate de sânge ale lui Peter. 
Făcu un pachet în care puse şi ciocanul şi-l duse într-un mic 
budoar care-i era rezervat. 

— Vreţi să-l primiţi pe domnul Bourke? 

La sunetul vocii lui Walker, ea tresări ca prinsă asupra 
unei fapte urâte. 


— Domnul Bourke? se bâlbâi Jane făcând feţe-feţe. Da... 
da... condu-l în salon. 

Luă pachetul şi-l închise într-un sertar gol, apoi alergă să-l 
primească pe detectiv. 

— Nu, Peter n-a venit, zise el salutând-o. A vrut să 
petreacă noaptea acolo şi cred că bine a făcut. Mâine va 
avea loc o anchetă. Dar nu vă îngrijoraţi, am lăsat acolo trei 
dintre cei mai buni copoi ai mei, şi Rouper nu-i printre ei. 
Aţi citit ziarele de seară? Domnul X ţine să-l amestece pe 
Peter în afacerea asta... 

— Cine este domnul X? 

— Sau doamna X, zise el instalându-se în fotoliul pe care i-l 
arătă Jane. Este afacerea cea mai stranie pe care am trăit-o 
de când sunt în poliţie. Basil Hale este asasinat de unul sau 
mai mulţi necunoscuţi şi asasinul face eforturi desperate nu 
ca să-şi salveze propria piele, ci ca să arunce vina asupra lui 
Peter. Apropo, am clarificat povestea mesajului transmis 
agenţiei de presă. Telefonul a fost dat la ora patru fără 
douăsprezece minute. 

— De unde? 

— De la Longford Manor, zise Bourke examinând covorul 
de parcă pierduse ceva. Ciudată poveste, nu-i aşa? 
Longford Manor! Telefonistul era pe jumătate adormit când 
a parvenit apelul şi i-au trebuit două minute ca să facă 
legătura. Prin urmare, prima tentativă de transmitere a 
mesajului a avut loc cu puţin timp înainte de patru fără zece 
minute. Operatorul a cerut numele expeditorului. Cine 
credeţi că era, doamnă Clifton? Cine, dacă nu Peter? Peter 
a transmis detaliile crimei. Operatorul zicea că i-a 
recunoscut vocea. Există unul sau două lucruri pe care aş 
vrea să le găsesc. Cămaşa şi o parte din hainele pe care le-a 
purtat Peter în noaptea crimei. Al doilea este ciocanul 
pentru cărbuni care se afla în birou. Bătrânul servitor care 
se ocupa de soţul dumneavoastră la Longford Manor mi-a 
declarat că Peter avea două smokinguri şi că unul dintre ele 
a dispărut. Mi-a spus de asemenea că acea cămaşă care se 


găsea în camera lui Peter şi care ar fi trebuit să fie purtată 
în noaptea precedentă nu a fost deloc îmbrăcată, pentru că 
una dintre mâneci era lipită de la călcat pe o lungime de 
douăzeci de centimetri între umăr şi cot, ceea ce probează 
că n-a fost introdus braţul prin ea. 

În timp ce vorbea, se ferea să privească în ochii Janei. 

— De dimineaţă, Peter nu era îmbrăcat decât cu lenjeria 
de corp şi cu pantalonii; asta mă îndeamnă să cred că 
cineva l-a dezbrăcat. Acel cineva probabil l-a spălat pe faţă 
şi pe mâini... Nu-mi spuneţi nimic până când nu termin. Şi, 
nu uitaţi, doamnă Clifton, că eu am o poziţie foarte 
importantă în Scotland Yard şi că, deşi teoretic sunt de 
serviciu douăzeci şi patru de ore pe zi, am momente de 
răgaz, când îmi reiau rolul de simplu cetăţean. Acum am 
trei minute în care sunt simplu cetăţean. S-ar putea să mai 
fiu până spre ora şapte seara. În tot acest timp, sunt un 
foarte bun prieten al lui Peter. În privinţa acestor obiecte, 
aş fi teribil de îngrijorat dacă aş crede că ele se află în 
mâinile duşmanilor lui... Dar, dacă aş putea fi sigur că 
acestea se află la cineva care are simpatie pentru el şi care 
vrea să-l ajute, nu m-aş mai nelinişti atâta... 

— Atunci nu-i nevoie să vă mai frământaţi, zise ea fără să 
ezite. 

Bourke o privi o secundă. 

— Într-adevăr? Ei bine, asta mă mai linişteşte... în calitate 
de simplu cetăţean! În jurul orei şapte seara voi veni 
probabil în altă calitate, ca să vă pun tot felul de întrebări 
sâcâitoare... Mi-aţi putea oferi o ceaşcă cu ceai, vă rog? 

Ea se ridică imediat şi sună. 

— Am o slăbiciune pentru ceai, mărturisi el când Walker 
aduse tava, şi nu este singura mea slăbiciune... 

Îl privi pe majordom până când acesta închise uşa, apoi 
zise: 

— Am o slăbiciune pentru oamenii săraci. Îmi place să le 
ofer haine vechi şi alte lucruri asemănătoare. Dacă, din 
întâmplare, aveţi o haină veche sau o cămaşă care nu vă 


mai trebuie, le-aş putea găsi o întrebuințare bună. De 
asemenea, unele unelte. Presupuneţi o clipă că aţi avea 
toate acestea, doamnă Clifton, şi că aţi vrea să vă 
debarasaţi de ele. Nu veţi dori să le aruncaţi la gunoi, iar 
legea nu vă permite să le aruncaţi în râu... Rouper este 
foarte conştiincios. Face parte dintre acei oameni care nu 
pot suporta să fie încălcată legea. E foarte posibil că, dacă 
veţi ieşi din Carlton House Terrace cu un pachet de care aţi 
vrea să vă debarasaţi, el vă va urmări. 

Jane îşi recăpătă vocea. 

— Prefer să vi le dau dumneavoastră... 

— Sunt fericit să vă aud spunând asta. Dacă Rouper va 
veni cu un mandat de percheziţie - aşa cum este posibil - va 
dori, desigur, să ridice toate hainele vechi pe care le va 
găsi, pentru propriii lui săraci. 

CAPITOLUL XIX. 

Biroul lui Peter era o cameră mare la etajul al doilea, exact 
deasupra salonului. Bourke se opri în prag. 

— Cred că nu se va atinge de bibliotecă... Pe de altă parte, 
presupun că sertarele biroului sunt încuiate. 

Sertarele se deschiseră fără dificultate, dar nu conţineau 
decât hârtii. 

— Există o casă de bani undeva în această cameră. 

O găsi în sfârşit, încastrată în zid, şi, spre stupefacţia Janei, 
el formă cifrul fără să greşească. 

— Da, cunosc cifrul; este unul dintre secretele pe care le 
împart cu Peter... Vedeţi, lui i-a fost totdeauna teamă... 

Tăcu dintr-o dată, încruntă sprâncenele şi privi pe 
fereastră. 

În casa de bani se aflau câteva plicuri sigilate cu grijă. 
Bourke le scoase unul câte unul, aruncă o privire pe adrese, 
fără a i le arăta Janei, apoi, căutând mai în adâncimea casei 
de bani, zise: 

— Ah! Uite-o! 

Scoase o agendă legată în piele roşie care purta pe 
copertă anul în curs. 


Răsfoind-o, se întoarse spre Jane cu o privire ce radia de 
bucurie. 

— Nu vreau să fac nici un mister, dar vă spun: „lată 
agenda pe care eu, Moise Rouper, doream s-o găsesc”. 

El trase un alt scaun lângă masă şi se aşezară unul lângă 
altul. Detectivul întoarse coperta, apoi răsfoi agenda. Pe a 
patra pagină se găsea o notă, cu scrisul caracteristic lui 
Peter: „240 U. S. C. N. 100, toate excelente: trimise la 
Baltimore”. 

Jane se încruntă. 

— Ce înseamnă asta? 

— 240 de bancnote de o sută de dolari S. U. A., zise 
domnul Bourke foarte calm. Ele au fost trimise unui agent, 
dacă ne luăm după această menţiune. 

Deodată, Jane simţi că leşină. Cât ai clipi, el o prinse în 
braţe. 

— Este adevărat, deci? 

— Eu joc rolul lui Rouper... nu uitaţi asta! Vă spun 
adevărul cu brutalitate. Într-o clipă voi redeveni Bourke. 

EI întoarse foile una după alta şi se opri din nou. Jane ar fi 
vrut să nu mai vadă această agendă oribilă, dar în acelaşi 
timp o fascina. 

„300 U. S. C. N. 100, trei defecte: trimise S. G. 3, Chicago” 

— Remarcaţi că el le numeşte „notes”, nu „bills”; este 
vorba de un englez, murmură Bourke în timp ce răsfoia 
paginile. 

Se opri din nou la o menţiune ce purta data de 3 mai: „700 
ml. S. FE. B. exclnt. planche: 2 defecte”. 

Această menţiune o intrigă pe Jane, dar detectivul îi 
explică: 

— MI. înseamnă mii; S. F. B. înseamnă Banca Federală 
Elvețiană. Fără destinaţie. Livrate din mână în mână, fără 
îndoială. A existat, într-adevăr, o cantitate de bilete de 
bancă elveţiene false pe piaţă în luna mai. 

— Oh! E oribil! Nu vreau să mai citiţi. Este adevărat, 
domnule Bourke? 


EI râse înfundat şi se ridică. 

— Ar fi bine ca asta să fie pusă la un loc cu hainele vechi. 
Cunosc o mulţime de oameni săraci care şi-ar da viaţa ca să 
aibă o agendă, chiar şi parţial folosită. 

Pentru o clipă, Jane avu impresia că acest bărbat flegmatic 
îi întinde o cursă; dar numai pentru o secundă. El părea că-i 
citeşte gândurile, căci, pe un ton total diferit, zise: 

— Trebuie să aveţi încredere în cineva, doamnă Clifton. 

Revenind la casa de bani, o închise, evaluă distanţa de la 
perete la fereastră, apoi ieşi în balcon şi privi în jos. 

— Muncă de interior, zise el enigmatic şi intră fără altă 
explicaţie. 

El făcu o percheziţie rapidă dar minuțioasă a camerei, îşi 
plimbă privirea peste cărţile de pe rafturi, luă una sau 
două, dădu paginile şi păru mulţumit. 

— Nu, nu ţin să văd şi celelalte camere, doamnă Clifton. 
Mă duc în salon. Dacă aţi avea amabilitatea să aduceţi 
pachetul cu hainele care nu vă mai sunt de folos v-aş 
rămâne foarte îndatorat. 

Se aşeză lângă cămin. După câteva minute, intră Jane, 
foarte palidă, cu un pachet învelit în hârtie cafenie. 

— lată hainele, domnule Bourke... 

Uşa se deschise brusc. Rouper îşi făcu intrarea fără nici o 
ceremonie şi concedie servitorul cu o mişcare a capului. 

— Doamnă Clifton, sunt dezolat, dar am de îndeplinit o 
sarcină dezagreabilă... Mi-aţi luat-o înainte, domnule, zise 
el cu asprime în glas. 

— Abia am sosit, Rouper. Fă ce ai de făcut... 

Rouper înghiţi în sec, căută în buzunarul interior al hainei 
şi întinse o hârtie. 

— Doamnă Clifton, am un mandat eliberat de Parchet şi aş 
vrea să fac o percheziţie. 

— E datoria lui, doamnă, zise Bourke aproape binevoitor. 

Apoi îşi luă pălăria şi ridică pachetul. 

— Mi-am luat rufele de la spălătorie, Rouper, zise el 
zâmbind amabil. O salută pe Jane şi ieşi. 


Rouper se duse glonţ spre casa de bani. 

Scoase din buzunarul de la piept o bucată de hârtie, studie 
un grup de litere şi, după nici un minut, casa de bani era 
deschisă. 

Dezlipi unul câte unul plicurile sigilate şi examină 
conţinutul acestora. Se părea că n-a găsit ceva special: 
nişte contracte de închiriere, un teanc gros de scrisori care 
se refereau la şederea lui Peter în Africa de Sud şi un 
document pe care Rouper îl examină cu atenţie. Peste 
umărul lui, Jane văzu că este un testament şi bănui că este 
cel al tatălui lui Peter. În acel moment, în minte îi reveniră 
cuvintele lui Radlow: „Dacă acei imbecili ar fi studiat măcar 
testamentul...” Rouper va descoperi ceva în acest 
testament? Polițistul împături la loc documentul, îl băgă în 
plic şi puse plicul pe un fotoliu. 

Percheziţia nu se dovedise în folosul lui Rouper. Acesta 
închise cu violenţă uşa casei de bani. 

— Aţi desfăcut bagajele cu care aţi venit de la Longford 
Manor? 

Atunci când scosese hainele lui Peter, Jane pusese la locul 
lor şi propriile lucruri. Rouper le răvăşi. 

Foarte curând el plecă, lăsând-o pe Jane şi mai încurcată. 

Când se pregătea de cină primi un telefon de la Peter. O 
întreba dacă se simte bine şi dacă are tot ce-i trebuie. 

— Cred că nu-i prea vesel pentru tine. N-ai putea să-l rogi 
pe tatăl tău să stea cu tine la noapte? 

Se gândise şi ea la aceasta, dar nu-şi pusese ideea în 
aplicare. 

— Voi veni la Londra mâine... L-ai văzut pe Bourke? 

Ea îi povesti pe scurt despre vizita lui Rouper, dar 
consideră înţelept să nu pomenească la telefon despre 
comportarea ciudată a lui Bourke. 

— Am fost amestecat într-o poveste atât de stranie. Se 
pare că eu sunt acela care a telefonat la agenţie; de ce aş fi 
făcut-o? Nici nu ştiam de existenţa acestei agenţii, şi cu atât 
mai puţin adresa ei... 


— Cum? Vrei să spui că nu ştiai numărul de telefon al 
agenţiei? 

— Bineînţeles, sunt sigur de asta. N-am avut niciodată 
nevoie să iau legătura cu o agenţie de presă. De cemă 
întrebi? 

— Pentru că, zise ea rar, la Longford Manor nu există nici 
o carte de telefoane. 

Pentru moment nu consideră necesar să-i vorbească 
despre vizita lui Radlow, de vreme ce el nu făcea nici o 
aluzie la asta. 

— Peter, zise ea coborând vocea, ţin neapărat să ne 
întâlnim mâine... în legătură cu agenda ta. 

— Cu ce? 

— Cu agenda ta. 

Moment de tăcere. 

— Nu am nici o agendă. 

— Este exact ceea ce bănuiam, zise ea aproape nebună de 
bucurie. 

CAPITOLUL XX. 

Jane abia închisese telefonul, când acesta sună din nou. 
Ridică receptorul. 

— Peter Clifton?... Eşti Peter Clifton?... Asasinule! Era 
doamna Untersohn. 

— Te cunosc... Blonberg! Ştiu... 

Jane auzi un zgomot confuz de voci la celălalt capăt al 
firului şi avu impresia că cineva încearcă să-i ia nebunei 
telefonul din mână; apoi, o voce calmă şi stăpână pe sine 
întrebă: 

— V-a necâjit? Sunt infirmiera... 

— Ea unde este? 

— La ea acasă, în St. John's Wood. Sunteţi doamna Clifton? 
A încercat să fugă din pat ca să vă telefoneze, dar n-a reuşit 
decât acum, când noi lipseam din cameră. 

Infirmiera era foarte volubilă, dar Jane n-o mai putea 
urmări. 


Blonberg era agentul care se ocupa de închirierea 
proprietăţii Longford Manor. Ce rol juca el în această 
dramă? 

Această seară i se păru Janei cea mai lungă şi mai 
posomorită din câte trăise. La ora nouă îşi puse mantoul şi 
pălăria, îl sună pe Walker şi-l trimise să aducă un taxi. 

Nu erau nici opt zile de când părăsise casa din Avenue 
Road şi totuşi aceasta îi păru străină. Bătrâna sa bonă îi 
deschise şi rămase uluită de această apariţie neaşteaptă. 

— Unde-i tata? 

— În atelier, domnişoară... doamnă, vreau să zic... 

Jane se îndreptă spre partea din spate a casei, unde se 
găsea marele atelier, şi apăsă pe clanţa uşii. O singură 
lampă era aprinsă. Nici urmă de John Leith; el era, desigur, 
în camera sa. Jane traversă micul birou şi vru să deschidă 
uşa, dar aceasta era încuiată. 

— Cine-i acolo? 

— Jane, tată. 

Auzi o exclamaţie, zgomotul unui scaun împins şi apoi uşa 
se deschise. El tocmai lucra la o schiţă; desenul, pe 
jumătate terminat, era încă fixat pe planşetă. 

— Ce este, draga mea? 

— Mă plictisesc. 

— Ah!... Peter a revenit la Londra? 

— Mâine vine. 

— Totul este cu adevărat... teribil. Se aşeză în vechiul 
fotoliu, mângâindu-şi barba cu mâinile lui lungi şi albe. 

— Îţi dai seama că Peter este bănuit? 

— Da, am citit ziarele. El îşi întinse oasele şi scoase un 
oftat lung. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu-l iubeşti! 

— Ba da, îl iubesc. 

El se ridică, cu ochii măriţi de îngrijorare. 

— Sper că nu-i adevărat, Jane... Desigur, eu am avut 
impresia că ai o oarecare afecţiune pentru el şi speram că 
într-o bună zi... îl veiiubi. 


Ezită, se bâlbâi şi Jane înţelese că tatăl său nu sperase 
deloc aşa ceva. 

— Ştii că Peter a găsit gravurile? 

Un moment, el păru interzis. 

— Gravurile? Faţa i se întunecase. Vorbeşti de acele... de 
plăcile acelea? Îşi recăpătă rapid stăpânirea de sine. Ah! cu 
atât mai bine... Ţi-a spus şi unde le-a găsit? 

Jane rămase mută de uimire. Cât îl impresionase această 
veste! Orice urmă de culoare dispăruse de pe faţa tatălui 
său, iar mâinile îi tremurau. 

El părea dornic să se întoarcă la lucrul lui şi în orice caz 
nu manifesta o prea mare dorinţă să evoce evenimentele 
din ultima săptămână. Totuşi, vorbi din nou despre 
sentimentele pe care Jane le nutrea pentru soţul ei. 

— Scumpa mea, dacă aş fi în locul tău, cred că nu m-aş mai 
gândi prea mult la Peter... Am avut o discuţie lungă cu 
Wells. Mi-a spus că a adus un specialist azi de dimineaţă ca 
să-l vadă pe soţul tău; sunt puţin nedumeriţi amândoi. Nu 
ştiu ce va mai aduce nou ancheta... 

— Cu alte cuvinte, tu crezi că Peter e nebun? 

— Nu ştiu... Wells e un băiat foarte inteligent şi îi este bun 
prieten lui Peter... 

— Adevărat? 

El îi aruncă o privire tăioasă. 

— Eu nu cred că mai există vreo umbră de îndoială, zise el 
ridicând puţin tonul. Fireşte, Wells e legat prin obligaţiile lui 
profesionale. E un om de valoare. 

— De când a devenit un om de valoare, tată? 

În această seară, John Leith trecea dintr-o emoție în alta. 

— Ia te uită ce întrebare! Eu credeam că Donald îţi place. 

— De când este el un om mare?... De când a plecat din 
Nunhead? 

La auzul acestui nume, John Leith tresări. 

— Cine ţi-a vorbit de asta?... Fără îndoială, ai auzit 
vorbindu-se de această afacere nefericită... Din întâmplare, 
sunt foarte bine informat în legătură cu asta. Donald a fost 


nevinovat; inculparea... a pornit dintr-o gelozie 
profesională. Acea bătrână a murit de moarte naturală şi nu 
s-a descoperit nici o urmă de otravă. De altfel, Donald n-a 
beneficiat de nici un bănuţ prin testamentul ei. 

John Leith se ridică. 

— Şi acum, cred că ai face bine să te întorci la tine acasă. 
Poate să telefoneze Peter... 

În tot timpul conversaţiei, el fusese îngrijorat. Jane nu-l 
văzuse niciodată atât de nervos şi nu ştia cum să-şi explice 
acest fapt. Aflase despre Donald câteva lucruri noi. 

Se despărţi de tatăl ei în uşa biroului şi ieşi în vestibul. 
Bona o conduse până la ieşire. 

— Casa a fost cu susul în jos de când aţi plecat, doamnă. 
Se schimbă totul la etajul superior. Un lucrător de la Waring 
a venit astăzi pentru mobilierul dumneavoastră. 

— Mobilierul meu? Ce vrei să spui? 

— Oh! Sper să nu-i spuneţi domnului Leith. E secret. 
Transformă etajul superior într-un mic apartament pentru 
cazul în care veţi dori cândva să locuiţi aici... 

Jane se întoarse acasă cu taxiul. Era peste măsură de 
uimită. John Leith aştepta ca ea să se întoarcă... El ştiuse 
totdeauna că şi-a măritat fata cu un nebun! 

CAPITOLUL XXI. 

În lipsa ei nu sosise nici un mesaj. Se culcă şi adormi 
repede. Când se sculă era ora nouă. Ceaiul i-l aduse o 
servitoare drăguță pe care nu-şi amintea s-o fi văzut-o în 
ajun. Era o fată angajată înaintea căsătoriei lor, pe care 
majordomul o adusese să se ocupe de Jane. Poştaşul 
adusese două scrisori şi o carte poştală. Prima era de la 
Peter: o jumătate de coală de hârtie pe care el aşternuse 
nişte rânduri înghesuite. 

Cealaltă scrisoare, de la tatăl ei, era lungă. 

Draga mea, probabil că aseară ai gândit că sunt nemilos, 
dar de fapt eram teribil de tulburat de ceea ce mi-a spus 
Donald Wells şi nu eram în stare să vorbesc despre Peter şi 
despre viitorul tău. Mă tem ca Peter să nu fie într-o situaţie 


foarte proastă. Donald zicea că inspectorul însărcinat cu 
această anchetă pretinde că ar avea tot dreptul să-l 
aresteze pe Peter şi că ar fi făcut-o imediat dacă n-ar fi fost 
presiunea exercitată asupra lui de către şeful său. 

Donald Wells a venit aici după plecarea ta. Soţia lui are o 
depresiune nervoasă şi de aceea o trimite în străinătate ca 
să schimbe aerul. Ea urmează să plece mâine dimineaţă, cu 
trenul de ora opt. Este o femeie foarte indiscretă, mă tem 
că şi răuvoitoare, care debitează multe prostii. Donald zicea 
că ea este cea care ţi-a vorbit despre povestea aceea de la 
Nunhead. Donald şi cu mine suntem de acord că tu va 
trebui să iei legătura cu un avocat bun... 

Donald a avut o idee pe care nu pot s-o consider altfel 
decât aberantă: aceea că Peter ar fi Diavolul, acel 
falsificator despre care vorbeşte toată lumea. El spune că 
sunt destule cazuri în care nebunia se manifestă sub 
această formă; mi-a amintit şi extraordinara îndemânare a 
lui Peter ca gravor. Spunea că poliţia a descoperit o cameră 
secretă la Longford Manor şi că inspectorul Rouper ar fi 
declarat că această cameră a fost - fără nici o îndoială - 
folosită pentru imprimarea sau gravarea bancnotelor false. 
Or, Peter a locuit la Longford Manor de mai multe ori în 
ultimii ani. Coincidenţa este surprinzătoare. E posibil chiar 
ca locuinţa să-i aparţină. 

Jane citi de două ori scrisoarea înainte de a o rupe în patru 
şi a arunca bucăţile în foc. Apoi citi cartea poştală de la 
Marjorie. 

Vrei să vii să luăm împreună dejunul la Carlton marţi la 
ora 1? M. 

Nu era aici nici urmă de depresiune nervoasă... nici vreun 
indiciu că ar urma să plece în străinătate. 

Cel puţin o problemă trebuia lămurită fără întârziere. Jane 
ceru să i se aducă maşina şi, după ce consultă cartea de 
telefoane, plecă spre Knowlby Street. 

Găsi cu uşurinţă strania Higgson House, parcurse numele 
scrise pe tăbliţele de la uşă şi „Blonberg - financiar”, iar 


dedesubt: „Informaţii la etajul 3”. Urcă cu greu scara 
îngustă şi abruptă. 

Bătu la uşă şi când auzi o voce care o invita să intre 
pătrunse într-un birou mic şi nu prea curat. 

— Aş vrea să vorbesc cu domnul Blonberg... sunteţi 
amabilă să-i spuneţi că doamna Clifton are ceva de discutat 
cu dânsul? 

Secretara dispăru pe o uşă, apoi reveni şi o conduse pe 
Jane în „sanctuar”. 

La o masă cam şchioapă şi murdară stătea un omuleţ 
neîngrijit. Capul său turtit era împodobit cu o claie de păr 
cenuşiu; părea că nu s-a bărbierit de mai multe zile. 

— Cu ce vă pot fi de folos, doamnă? 

— Dumneavoastră sunteţi agentul de închirieri care se 
ocupă de Longford Manor? Aş putea să ştiu cine este 
proprietarul acestei case şi cine a închiriat-o? 

— Ah! Îmi cereţi prea mult! Noi nu suntem decât nişte 
agenţi. Şi mai sunt o mulţime la fel ca noi. Bătrânul domn 
căruia îi aparţine Longford Manor locuieşte la Florenţa. Noi 
nu-l întâlnim niciodată; ceea ce facem este să trimitem banii 
reprezentanţilor lui de la Paris... 

— Uneori mergeţi acolo chiar dumneavoastră, nu-i aşa? 

El îi aruncă o privire de om vlăguit pe sub pleoapele 
aproape închise. 

— Ei bine, fiindcă mă întrebaţi, se întâmplă să mă mai duc 
pe acolo ca să mai repar câte ceva. 

— O cunoaşteţi pe doamna Untersohn? 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de această persoană. 

— Sunteţi chiar domnul Blonberg? 

— Eu suni. 

— Dumneavoastră i-aţi închiriat casa soţului meu? 

— Da. E un client vechi... Noi i-o închiriem când şi când, de 
vreo cinci sau şase ani. La Longford Manor locuieşte în 
permanenţă cineva. Este un agent de schimb care o 
închiriază pentru Crăciun, cu toate că locul acela nu-i prea 


atractiv în timpul iernii. Domnul Clifton este chiriaşul cel 
mai constant pe care l-am avut. 

Nu mai putea să scoată nimic de la acest om. Simţise acest 
lucru văzând că el pretinde că n-o cunoaşte pe doamna 
Untersohn; şi totuşi această femeie stranie o convinsese pe 
Jane că Blonberg este cel care ar putea-o ajuta să dezlege 
acest mister. 

— Permiteţi-mi să vă conduc, doamnă. 

EI se ridică brusc şi avansă târându-şi picioarele. Jane 
văzu că purta papuci din piele roşie. 

El continua să vorbească, dar Jane cobora deja pe scară. 

Era decepţionată. Pe de altă parte, se aşteptase să 
găsească o figură mai sinistră decât această fiinţă plăpândă, 
cu faţa îngustă... într-un cuvânt, nu fusese un succes. 

— Bună ziua, doamnă Clifton! 

Jane tresări. Bourke se afla la câţiva paşi de ea, pe trotuar, 
cu faţa luminată de un zâmbet larg. 

— Doar n-oţi fi venit să împrumutaţi bani? zise el jovial. 
Blonberg nu împrumută prea uşor. 

— Oh! Ştiţi de unde vin? 

— Da. Trebuie că aţi încercat să descoperiţi ceva despre 
Longford Manor. Aveţi stofă de detectiv. Aceasta a fost 
prima cercetare pe care am făcut-o şi eu. Proprietarul este 
un individ numit Brance care locuieşte la Montecattini tot 
timpul anului, ceea ce înseamnă că e un original. 

— Cine este acest Blonberg? 

— Un fost ocnaş care acum preferă să se consacre furtului 
autorizat... Dă bani cu împrumut şi probabil la început a 
avut un capital provenit din furturi. Nu ştiu tot adevărul în 
privinţa lui Brance, dar bănuiesc că Longford Manor este 
ipotecată şi că Blonberg e acela care deţine creanţele. De 
aceea, desigur, el este agentul care o închiriază, dar şi 
aproape proprietar... Vă amintiţi de hainele alea pe care mi 
le-aţi dat pentru săracii mei?... Nu veţi bănui niciodată ce s- 
a întâmplat cu ele... Mă duceam spre casă aseară sau, mai 
bine zis, pe la ora două noaptea, şi pe la mijlocul podului 


Westminster m-am oprit să-mi aprind o ţigară. Am făcut 
prostia să pun pachetul pe marginea parapetului şi... a 
căzut ca o bucată de plumb drept în mijlocul apei. Nu vă 
vine să credeţi, desigur, că un bărbat cu experienţa mea 
poate să fie atât de neglijent... Era greu... pachetul acela... 
în mod sigur s-a dus drept la fund. 

Jane deborda de bucurie, astfel încât nici nu putu să-i 
mulţumească. El schimbă vorba cu vioiciune. 

— Mi-ar plăcea să schimb câteva cuvinte cu doamna 
Cheyne Wells. Ziceţi că şi ea a auzit ţipătul acela? 

— Doamna Wells e plecată în străinătate. 

— Cum?! 

Tonul amabil al vocii sale dispăruse. Acest „Cum?!” sună 
sec şi metalic. 

CAPITOLUL XXII 

— Doamnă Clifton, sunteţi sigură că a plecat? 

Ea îi vorbi despre scrisoarea tatălui său. 

— Nu era câtuşi de puţin deprimată ieri-seară. Mai bine 
zis, n-am văzut în viaţa mea o femeie care să pară mai puţin 
astenică. Opt şi jumătate? Deci a plecat în Belgia. N-aveţi 
idee ce destinaţie a ales? 

— Pot să vă spun, dacă vreţi să mă conduceţi acasă. 

Spre surpriza Janei, Bourke părea să considere problema 
plecării doamnei Wells foarte importantă. Ea îl căută 
imediat pe Donald Wells. 

— Da, Marjorie a plecat în străinătate în dimineaţa 
aceasta, răspunse el. Am vrut s-o ţin departe de toată 
povestea asta... A plecat în Germania şi nu va reveni înainte 
de o lună. Eu mă întorc astăzi să-l văd pe Peter şi să 
urmăresc această anchetă infernală. Unde e Bourke? 

Domnul Bourke îi şopti Janei: „La Longford Manor”. 

— Este la Longford Manor, spuse ea. 

— Nu înţeleg cum a putut Peter să se împrietenească cu 
acest individ... în primul rând, bea prea mult... (Jane îl văzu 
pe detectiv zâmbind). Fii foarte atentă, Jane. Sub masca 


prieteniei, acest gen de oameni încearcă să-ţi câştige 
încrederea. 

— Voi fi foarte atentă. 

Donald închise telefonul. 

— Nu prea mă iubeşte, zise Bourke melancolic. 

Jane prinse ocazia ca să-i pună o întrebare: 

— Ce s-a petrecut în Nunhead, domnule Bourke? 

— În Nunhead? Ah! Vă referiţi la povestea aceea cu Wells? 
E vorba despre o bătrână foarte bogată, una dintre 
pacientele lui Wells. Fie lui, fie altcuiva, ea a spus că-i va 
lăsa prin testament toată averea sa. A murit atât de subit, 
încât procurorul n-a acceptat certificatul eliberat de Wells şi 
a ordonat o anchetă... A fost mai mult sau mai puţin vorba 
de otravă, dar experţii n-au găsit vreo urmă de acest fel. În 
orice caz, când s-a văzut că ea nu-i lăsase nici un ban lui 
Wells, mobilul faptei a fost eliminat cu desăvârşire... Eu 
cred că testamentul trebuie să-l fi surprins tot atât cât şi 
ancheta. Ceea ce agrava cazul este că el îşi câştigase 
indubitabil renumele de maestru în prepararea 
stupefiantelor... Chestia asta a apărut în anchetă. Oricum, 
povestea s-a încheiat în coadă de peşte şi, după vreo şase 
luni, Wells a dispărut din zonă. Dumnezeu ştie cum de s-a 
instalat în Harley Street, pentru că, plecând, a lăsat datorii 
în toate părţile. Prima dată când am auzit vorbindu-se 
despre el în legătură cu aceasta, deja locuia în Harley 
Street. Bourke aruncă o privire spre ceas. Cred că aş face 
bine să mă întorc la acel frumos şi vechi castel. Nu cred să 
fi fost cineva asasinat în lipsa mea, pentru că am lăsat acolo 
doi inspectori demni de toată încrederea... Doar dacă n-o fi 
fost ucis Rouper... A mai stat mult la dumneavoastră ieri 
după amiază? 

— Nu prea mult. 

— A făcut percheziţie, desigur. Apropo, cunoştea cifrul de 
la casa de bani? 

— Da. 


— Bănuiam... Este, cu siguranţă, combinaţia cea mai 
banală din câte există... O ştiţi şi dumneavoastră, 
bineînţeles. Este „Janet”. Numele mamei lui Peter. 

Abia se închisese uşa în urma lui Bourke că Jane era deja 
în bibliotecă şi manevra cadranul. Într-o secundă, casa de 
bani se deschise. Ea găsi testamentul. 

Se aşeză la biroul lui Peter şi desfăcu hârtia. După câteva 
dispoziţii preliminare, printre care una de o sută de mii de 
lire pentru Peter Clifton Welerson, testamentul continua: 

Restul bunurilor mele le las numitului Peter Clifton 
Welerson, născut la Elm House, comuna Chadwick, la 27 
martie, anul de graţie 1900, cerându-i să urmeze toată 
viaţa modelul de sinceritate, modestie şi devotament care a 
făcut ca mama sa să fie o femeie exemplară şi să imite 
energia şi modestia ilustrului său tată. 

Jane studie cu minuţiozitate testamentul de la un capăt la 
altul, dar nu descoperi în el nimic care ar fi putut s-o 
lămurească. 

După amiază, plimbându-şi privirea peste rafturile pline 
de cărţi, îi atrase atenţia un volum pe care era scris numele 
Welerson. Luă cartea şi o deschise la pagina de titiu: Istoria 
bancnotelor, de Alexander Welerson, licenţiat în arte al 
Universităţii Cambridge. 

Cartea era bogat ilustrată şi conţinea câteva reproduceri 
de falsuri celebre, cu erorile făcute de falsificatori 
încercuite cu roşu. 

Welerson scrisese şi alte cărţi, căci, în josul unei padini, se 
afla următoarea notă:De acelaşi autor: Reacţiile acizilor, 
Gibbson şi Fry, editori”. 

Pe când voia să pună cartea la loc, aceasta se deschise la 
pagina de gardă. Scrise cu frumoase litere cursive, se 
puteau citi aceste cuvinte: „Scumpei mele soţii, Janet 
Welerson”; şi, în paranteză: „Această carte a apărut în ziua 
în care s-a născut iubitul nostru fiu Peter”. 

Jane puse cartea la loc, oftând. Ea sperase să găsească o 
cale de comunicare cu bătrânul Radlow; dar nici cu prima 


poştă, nici cu a doua nu sosi vreo scrisoare. Peter telefonă 
după amiază ca să-i spună că ancheta a fost amânată cu opt 
zile şi că va veni la Londra în seara aceea. Jane era încă la 
telefon când intră Walker cu o telegramă. Nu era semnată 
şi fusese expediată din Amsterdam, la ora unu. 

Nu spune nimănui de această telegramă. Scrie-mi la 
„Continental” la Berlin, dându-mi toate detaliile. Să ai 
absolută încredere în Donald. Va face şi imposibilul pentru 
Peter. 

Telegrama era, desigur, de la Marjorie, dar de ce n-o fi 
semnat-o? Şi ce ascundea această fugă misterioasă? Jane 
transcrise textul telegramei într-un carneţel, apoi aruncă în 
foc mesajul primit de la Marjorie. 

La ora patru, Peter încă nu sosise acasă. Nici la cinci. La 
şase, Jane sună la Longford Manor. Îi răspunse chiar Peter. 

— Jane, mi-e teamă că n-am să ajung la timp pentru cină... 
Bourke îţi va povesti tot ce s-a întâmplat. 

— De ce mai stai acolo? Nu eşti... 

— Arestat?... Nu, mulţumesc lui Dumnezeu! l-am cerut lui 
Bourke să plaseze pe unul dintre oamenii lui la Carlton 
House Terrace. Nu vreau să fii deranjată de reporteri. Voi fi 
acasă la ora zece. Tatăl tău este supărat rău pe mine? 

— Nu, nu. 

Domnul Bourke nu sosi decât aproape de ora nouă. Afară 
turna cu găleata. 

Rămase foarte surprins, aproape alarmat că nu-l găseşte 
pe Peter. 

— A plecat de la Longford acum o oră. 

Jane simţi cum o cuprinde îngrijorarea. 

— Singur? 

— Da. Wells şi celălalt doctor au plecat de la şapte. Ei 
ţineau să facă o consultaţie al cărei obiect, presupun, este 
bietul Peter... Vreţi să vedeţi dacă aia este de la el? zise 
Bourke, văzându-l pe Walker că intră cu o telegramă. 

Ea deschise plicul, citi telegrama şi apoi i-o dădu 
detectivului. Ochii i se opriră pe semnătură: „Radlow”. 


— Este destinată lui Peter... 

Totuşi, citi cu voce tare: 

Răspunzând apel telefonic, decis din cauza aluzii ziare de 
seară să fac declaraţii foarte complete. Vino Lands 
Sydenham ora zece jumătate. Proiect depoziţie pregătit. 
Comisarul mâine. 

— Nu înţeleg mare lucru, zise Jane. Domnul Radlow este 
aproape la fel de laconic în scris ca şi în discuţii. Ce-i asta, 
Lands? 

— E numele casei sale de la Sydenham. Gândesc că este 
de la Radlow-tatăl... 

Bourke se uită la telegramă. Nu cuprindea indicaţii privind 
locul de expediere; numai cuvântul „Londra”. Deci fusese 
transmisă prin telefon. 

— Peter nu se va întoarce până la ora zece. Cred că am 
face bine să mergem şi noi acolo... 

Ea îl sună pe Walker şi-i spuse să pregătească Rolls-ul. 

— Dacă Peter soseşte înainte de plecarea noastră, îl luăm 
cu noi. 

Bourke îşi privi din nou ceasul şi se încruntă. 

— Nu sunt liniştit. El ar trebui să fie aici acum. Drumul e 
bun şi putea să ajungă la marginea Londrei în douăzeci de 
minute. 

În timp ce aşteptau maşina, el reciti telegrama şi-i explică 
Janei cuvintele enigmatice de la sfârşit. 

— Vrea să spună că pregăteşte o depoziţie pentru comisar. 
Nu ştiu ce înseamnă, dar el ne va explica toate acestea. 

Pe drum, Bourke îi dădu Janei câteva informaţii în legătură 
cu Radlow. 

Bătrânul trecea drept un mizantrop. După moartea soţiei 
sale trăia într-o casă mare, alături de trei servitori. Deşi 
biroul său se afla la Southport, el cumpărase proprietatea 
Lands în urmă cu patruzeci de ani. 

Casa se găsea pe un ostrov, la Sydenham Hill. Era o clădire 
înaltă, având în jur o grădină împrejmuită cu un zid 
puternic de cărămidă. Bourke trebui să facă un efort de 


memorie pentru a nimeri; comise greşeala de a intra pe o 
cale laterală, gândind că faţada casei este spre nord. 
Confuzia era scuzabilă, căci, de-a lungul trotuarului, 
aproape de o poartă mare din lemn practicată în zid, el 
observă luminile unei maşini. Îi spuse şoferului să parcheze 
în spatele acesteia. 

— Ce maşină e asta? întrebă Jane încet. Sunt sigură că 
este maşina lui Peter. 

CAPITOLUL XXIII. 

În clipa următoare, Jane se îndreptă spre Bentley. 

— E chiar maşina lui Peter!... 

În lumina felinarului, Bourke observă că maşina era toată 
împroşcată cu noroi. Scoase din buzunar o mică lanternă şi 
lumină interiorul automobilului. Pe podea se afla o curea pe 
care o ridică şi o examină. 

— Este într-adevăr maşina lui Peter, zise el apoi, 
întorcându-se spre poarta grădinii, pe care o împinse. 

Poarta cedă şi Bourke pătrunse pe o alee cu pietriş 
mărginită de tufe înalte de rozmarin. După un moment se 
întoarse lângă tânăra femeie. 

— Nu înţeleg, zise el cu o notă de agitaţie în glas. Evident, 
Peter putea să frecventeze această casă fără să spună 
nimănui. Putea să fi intrat pe aici... Dar e atât de ciudat... 
Aşteptaţi-mă. 

Se întoarse în grădină şi căută ceva care ar putea servi de 
intrare separată. Un colţ al casei se afla în întuneric, în 
afară de un dreptunghi luminos despre care bănui că este 
uşa-fereastră a unei camere de la parter. 

Păşi pe peluză, dar un geamăt îl făcu să se întoarcă. 
Lumină cu lanterna spaţiul din jurul său. Atunci observă o 
mână cu mănuşa pe ea; îndepărtând o tufă de flori care 
ascundea restul corpului, văzu un bărbat întins pe spate. 

Era Peter! 

Bourke fluieră şi, aplecându-se, ridică trupul ce părea 
neînsufleţit. Văzu un pistol având ataşat un dispozitiv 
pentru surdină german, de tip recent. 


Îl ridică, mirosi capătul ţevii şi, după ce-i puse piedica, îl 
băgă în buzunar. Dotat cu o forţă deosebită, îl săltă pe Peter 
aproape fără efort şi-l duse, cu picioarele atârnându-i pe 
pietriş, până la poartă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Jane venind în fugă. 

— Puteţi să conduceţi Bentley-ul? se interesă Bourke în 
şoaptă. Şi, cum ea răspunse afirmativ, zise: Trimiteţi şoferul 
cu Rolls-ul în faţa intrării principale a casei şi spuneţi-i să 
aştepte acolo. 

— Dumnezeule mare! Ăsta-i Peter? 

— Faceţi ce v-am spus. 

EI trase corpul neînsufleţit într-un colţ mai întunecos. 

Rolls-ul se îndreptă, iar Jane reveni. 

— Faceţi-mi loc. 

Ridicând corpul lui Peter pe umeri, Bourke traversă iute 
trotuarul şi-l depuse pe bancheta maşinii. 

— Intraţi pe partea cealaltă şi întoarceţi-vă la Carlton 
House Terrace. Dacă-şi revine, duceţi-l în apartament şi 
aşteptaţi-mă. 

Jane se aşeză la volan, cu dinţii strânşi, şi demară. Bourke 
urmări luminile maşinii până când aceasta dispăru. Apoi 
scoase pistolul din buzunar, mirosi din nou capătul ţevii şi 
pe faţa sa apăru o expresie nu prea veselă; închise poarta şi 
porni cu paşi rari spre intrarea din faţă a casei. Se opri şi 
pipăi capota caldă încă a maşinii. 

Mai întâi trebuia să vorbească cu şoferul. Dacă şi ela 
recunoscut maşina lui Peter, va fi cam neplăcut. Dar păru că 
acesta n-a remarcat-o. 

— Doamna Clifton s-a întors acasă cu un taxi; nu se simţea 
prea bine. Aşteaptă-mă aici. 

Bourke urmă aleea până la uşa principală a casei şi apoi 
sună. Îi deschise o servitoare care-i invită într-un vestibul 
întunecos. 

— Domnul Clifton? întrebă ea... Domnul vă aşteaptă... 

Îl conduse printr-un coridor strâmt spre aripa din spate a 
casei. 


— Domnul ne-a spus că nu vrea să fie deranjat până când 
veniţi dumneavoastră. 

— Bine... Mă anunţ singur. 

Deschise uşa, ceea ce provocă un curent puternic. Deci, 
fereastra care dădea în spatele casei era deschisă. 

— Rămâneţi aici. 

O lampă cu gaz lumina biroul. În mijlocul camerei se afla o 
masă mare, peste care era prăbuşit un bărbat, cu capul pe 
un bloc-notes. 

— Aveţi telefon? Unde este? 

— În vestibul, domnule, zise servitoarea tremurând. S-a 
întâmplat ceva? 

— Da. Cereţi comisariatul. Spuneţi că se află aici comisarul 
şef Bourke şi să trimită medicul şi inspectorul de serviciu. 

El se îndreptă lent spre birou, închise cu grijă fereastra şi 
examină atent cadavrul. Bloc-notesul era roşu de sânge. 

Bourke se opri ca să privească în jur, apoi citi câteva 
rânduri la începutul paginii ce purta numărul şapte. 

Am înţeles că, în aceste condiţii, nu m-aş mai putea 
sustrage de la datoria de a face dreptate clientului meu. În 
vremea aceea, el nu prezenta nici o urmă a bolii 
îngrozitoare 

Scrisul se sfârşea aici. Paginile de la una la şase lipseau. 
Se uită în coşul de hârtii: era gol. Restul depoziţiei 
dispăruse. 

leşi din cameră şi, luând cheia care era pusă prin interior, 
încuie uşa. În vestibul, servitoarea, tremurând, vorbea la 
telefon. 

Detectivul luă receptorul şi-l auzi la celălalt capăt al firului 
pe brigadierul de serviciu. 

— Da... da, şi o ambulanţă... Da, este, evident, un asasinat! 

Închise telefonul, cobori scara îngustă care ducea la subsol 
şi strigă camerista. Aceasta nu putu să-i spună mare lucru. 
Stăpânul său se retrăsese în birou după cină, la ora opt şi 
zece minute, şi dăduse ordin să nu fie deranjat sub nici un 
motiv. Ea îi adusese cafeaua imediat după aceea şi apoi nu 


mai auzise nici un zgomot. Fuseseră mai multe telefoane în 
timpul zilei. După amiază, domnul Radlow fusese chemat în 
două rânduri; la unul dintre apeluri răspunsese personal. 

— Era domnul Clifton. Dar domnul Radlow dormea... 
Domnul Clifton a telefonat din nou către ora cinci şi 
jumătate sau şase. Domnul Radlow m-a trimis din vestibul, 
dar eu l-am auzit zicând... „Voi face depoziţia... chiar dacă 
nu-ţi convine, tinere neghiob!” sau cam aşa ceva. Apoi: „Ei 
bine, voi reflecta şi, dacă mă răzgândesc, am să te anunţ”. 
După ce i-am servit cafeaua mi-a spus să sun la Telegraf şi 
să-i trimit un mesaj domnului Clifton. 

Ea cobori să caute textul telegramei în poşeta sa. Acesta 
era identic cu cel primit de Jane. 

— Aţi auzit vreun zgomot? 

— Cred că am auzit o uşă pocnind. În casa aceasta veche 
se aude aproape orice mişcare. 

— Un pocnet scurt, clar? 

Ea credea că a fost un pocnet înăbuşit. 

— Cât era ceasul? 

La această întrebare putea să răspundă cu precizie. 

— Cu o jumătate de oră înainte de sosirea dumneavoastră. 
S-a auzit pendula bătând. 

Abia terminase femeia ce avea de spus că se auzi o bătaie 
foarte puternică în uşă. Bourke văzu că intră un brigadier şi 
doi inspectori de la poliţia locală. 

— Intră, Rennie... E în ordine, nu mai am nevoie de 
dumneavoastră. Cum vă numiţi? 

— Doamna Stodler, domnule, bâlbâi ea. 

Bourke îl conduse pe Rennie în camera în care se 
petrecuse crima. După câteva momente sosi şi doctorul. 

— N-am atins nimic, explică Bourke. Depoziţia pe care 
victima tocmai o întocmea se referea la afacerea de la 
Longford Manor. Remarcaţi că ajunsese la pagina şapte şi 
că primele şase au dispărut. 

CAPITOLUL XXIV. 


Pe podea, lângă birou, era o cutiuţă pătrată din argint 
care scăpase investigaţiilor lui Bourke. Rennie se aplecă s-o 
ridice. Era o cutie pentru ţigări de foi. Recunoscu 
monograma: P C. 

— Eu am scăpat-o pe jos. E o cutiuţă pe care Peter Clifton 
o ţine într-o teacă de piele, lângă volanul maşinii. 

Aruncă o privire în cutie: era plină cu ţigări. Scoase un 
trabuc Virginia, o marcă foarte răspândită. 

Cei doi detectivi îşi continuau cu atenţie cercetările în 
cameră. 

— Apropo, această fereastră era deschisă când am intrat 
eu. S-ar putea ca hârtiile să fi zburat în grădină? 

— Sunt trei urme de paşi pe covor, remarcă unul dintre 
inspectori aplecându-se imediat, şi sunt proaspete. 

— Telefonaţi la Scotland Yard să trimită un fotograf. 
Spuneţi-le să-l prevină pe inspectorul şef Watkins, el va 
prelua cazul. Dacă veţi interoga servitorii, vă vor spune că 
aşteptau vizita domnului Peter Clifton. Radlow era avocatul 
lui... sau, al tatălui său. Am venit eu în locul lui. 

Un poliţist îl introduse în cameră pe vecinul cel mai 
apropiat al lui Radlow, un negustor de ceai bine cunoscut în 
City. El se afla în grădina sa în momentul crimei. 

— Ce fel de zgomot aţi auzit? 

— Părea un zgomot de pistol cu surdină. Am făcut câţiva 
paşi pe alee, încercând să văd ce se întâmplă, şi am avut 
impresia că observ un bărbat ce traversa peluza în direcţia 
porţii din spate. 

— Înalt sau scund? 

Martorul nu putu să precizeze. El auzise doar cum acesta 
trântise poarta grădinii. 

— Aş vrea să vă mai întreb ceva: Acest bărbat mergea 
încet sau fugea? Se ţinea bine pe picioare sau se clătina? 

— Mergea foarte drept şi foarte repede. 

— M-ar fi surprins să fie altfel, remarcă Bourke. 

El se întoarse la Carlton House Terrace extrem de 
îngrijorat. Maşina lui Peter nu se afla în faţa casei şi 


detectivul se întrebă dacă Jane plecase din nou de acasă. 
Dar veni chiar ea să-i deschidă. 

— Doarme, spuse ea cu voce scăzută. A reuşit să intre în 
casă pe picioarele lui, dar sunt absolut sigură că nu m-a 
recunoscut şi nu şi-a dat seama unde se află. Din fericire, 
Walker era în oficiu, astfel că l-am putut duce în camera sa 
fără martori. S-a întâmplat ceva foarte grav? Domnul 
Radlow?... 

— Radlow a fost ucis... În locul dumneavoastră, doamnă 
Clifton, n-aş mai pune alte întrebări. Unde-i soţul 
dumneavoastră? 

Peter era întins pe pat, complet îmbrăcat, învelit cu 
plapuma. Dormea. Bourke nu încercă să-l trezească, dar îi 
controlă rapid buzunarele. Mai întâi descoperi un 
încărcător negru şi lung. Ştia, fără să mai verifice, că acesta 
se potrivea la pistol. Al doilea obiect interesant era un plic 
pe care-l scoase din buzunarul interior al hainei lui Peter. 
Era sigilat şi legat cu o panglică verde, dar nu scria nimic 
pe el. Bourke rupse sigiliul. Descoperi un alt plic, din hârtie 
de culoarea argintului; în acesta se afla un teanc de 
bancnote americane de câte o sută de dolari. Numără 
cincizeci de bucăţi în serie. 

— "Tot ce-i mai lipseşte acum este o scrisoare de 
mărturisire ascunsă în gheata stângă. 

Altceva îi stârni interesul: o cutiuţă de aur pentru 
trabucuri, pe care o găsi în buzunarul lui Peter. Aceasta era 
goală, ceea ce i se păru neverosimil, căci îl văzuse pe Peter 
când o umplea, cu câteva ore mai devreme. 

Îl zgâlţâi pe cel adormit; acesta deschise cu greu ochii, 
apoi îi închise la loc. 

— Sus! zise Bourke pe un ton imperativ. Somnorosul se 
supuse. Scoate-ţi haina. 

Peter, cu ochii încă închişi, făcu ce i se cerea, ajutat de 
Jane şi de Bourke. În timp ce-l lăsau să-şi aşeze din nou 
capul pe pernă, îşi pierdu cunoştinţa. Detectivul îi suflecă o 


mânecă şi, cu ajutorul lanternei, îi examină braţul. Se 
întoarse spre Jane cu un zâmbet triumfător. 

— Ştiţi ce-i trebuie soţului dumneavoastră? Lumină! 

— Lumină? 

Bourke arătă spre cele două aplice de pe pereţi, care erau 
singurele aprinse în cameră. Mai exista o lampă pe 
noptieră; îi scoase abajurul de mătase, întoarse comutatorul 
şi aduse lampa sub ochii lui Peter. Pleoapele acestuia se 
mişcară; pe faţa lui apăru o grimasă, apoi întinse mâna să 
împingă lampa care-l deranja. Dar Bourke era necruţător. 

— Trezeşte-te! Si, ca şi cum aceste cuvinte ar fi avut o 
forţă magică, Peter deschise ochii şi se ridică în şezut. 

— Ce nu-i în ordine? 

— Dumneata! mormăi Bourke. Dumneata ai distrus o 
carieră strălucită ajunsă aproape la apogeu. Mai am doi ani 
până la pensie şi există perspectiva să-i petrec în 
închisoare! 

Peter îşi plimbă ochii de la detectiv la Jane, apoi privi în 
jur, prin cameră. 

— M-am întors acasă? 

Bourke se uită semnificativ spre Jane, iar aceasta înţelese 
şi-i lăsă singuri. 

Se întoarse după un sfert de oră. Peter era foarte palid, iar 
Bourke avea părul ciufulit. 

— Servitorii dumneavoastră ştiu că Peter s-a întors? 

— Da, le-am spus că a venit adineauri. 

— Bine. Nu l-au auzit când s-a întors? 

Se uită la ceas, apoi urmă: 


— Aţi venit la zece fără zece minute. Era cineva în 
vestibul? 

— Nu, portarul nu era acolo. Ascensorul merge automat. 

El aprobă din cap. 

— Bine. Cine a dus maşina de aici? 

— Eu. Imediat ce l-am aşezat pe Peter în pat, am dus 
maşina la un garaj pe care-l folosesc uneori. Nu ştiu care 
este garajul lui Peter. 

— Perfect. Sub nici o formă, şoferul dumneavoastră n-o va 
vedea. 

Peter mormăi nemulţumit. 

— Mi-ai legat mâinile, Bourke. 

— Ce vreţi să faceţi? îl întrebă Jane. 

— Marea şi originala idee a domnului Peter Clifton era să 
se ducă la cel mai apropiat post de poliţie şi să se declare 
vinovat de două omoruri. Dar, cum n-o putea face decât 
implicând-o pe soţia sa drept complice şi pe comisarul şef 
Joe Bourke drept aliat, a avut gentileţea să-mi promită că 
renunţă la această idee. Unde aţi dus maşina, doamnă 
Clifton? 

Ea îi notă adresa garajului. 

— Mă duc până acolo să arunc o privire. Dumneata, Peter, 
du-te la culcare. În ceea ce o priveşte pe soţia dumitale, nu 
ştiu ce va face. Dacă aş fi în locul dânsei aş sta lângă telefon 
şi m-aş pregăti să-l primesc pe domnul inspector Moise 
Rouper. Sper să mă întorc înainte de sosirea lui. 

CAPITOLUL XXV. 

leşind din casă, el privi în jur să vadă dacă aceasta nu era 
supravegheată. 

Maşina lui Peter fusese dusă într-un garaj public. Bourke îi 
inspectă minuţios interiorul. 

— Nu, domnule, nu a fost nimic înăuntru, în afară de două 
chiştocuri de ţigară, spuse băiatul care spăla maşinile. 

— Ai putea să le găseşti? 

— Da, sunt în sacul aspiratorului. 


Demontă sacul şi îl goli. Unul dintre chiştocuri era încă 
întreg. Ţigara fusese fumată doar pe jumătate. Cu ajutorul 
unui portţigaret - remarcă Bourke. Înfăşură chiştocul într-o 
hârtie şi-l puse cu grijă în buzunar. 

În praful din sac observă o mică bilă albă. 

— În ce alte maşini ai mai făcut curăţenie astăzi cu 
aspiratorul? 

— Asta-i prima, domnule. 

Comisarul desfăcu pachetul cu chiştocul şi puse acolo şi 
bila aceea. 

— N-ai mai găsit nimic altceva? 

Unul dintre ajutoare mărturisi timid că a găsit trei ţigări 
pe banchetă. Bourke le examină: erau la fel cu cele din 
cutia de argint. Le puse în cutia sa de ţigări şi, cum maşina 
nu-i mai oferea nimic interesant, se întoarse la Scotland 
Yard. Acolo trimise după un şef de serviciu căruia îi dădu 
cutia de ţigări. 

— Există mai multe amprente pe ea. Aş vrea să fie 
relevate. 

Luă o eprubetă dintr-un dulap şi puse în ea ţigara pe 
jumătate fumată, apoi astupă eprubetă cu un dop. 

— Asta pentru analize chimice. 

Opri bila şi o puse în altă foaie de hârtie. 

— Aş vrea o analiză chimică şi pentru asta; cred că-i vorba 
de hyoscină. 

Descoperirile făcute în maşină depăşeau aşteptările lui. 
Când bătu la uşa casei din Harley Street nr. 903 jubila. 

Servitorul părea puţin dispus să-l primească. 

— Domnul doctor s-a culcat, domnule, şi doamna Cheyne 
Wells este în străinătate. 

— Spune-i doctorului Wells că îl caută comisarul şef 
Bourke. 

După câteva momente, Donald Wells coborî. Bourke 
observă că acesta era îmbrăcat, dar îşi pusese pe deasupra 
un halat din mătase imprimată. 


— Abia mă dusesem la culcare, Bourke. Ţii neapărat să 
stăm de vorbă? Am o uşoară durere de cap în seara asta. 

— Toată lumea va avea dureri de cap mâine dimineaţă, 
dacă nu mă înşel, zise comisarul bine dispus. Vreau să spun 
că toată lumea, în afară de mine: bietul Peter Clifton, 
doamna Clifton, Moise Rouper... şi, s-ar putea, chiar 
dumneavoastră, domnule doctor. 

Wells deschise uşa şi-l conduse pe musafir în birou. 

— Am avut o convorbire telefonică cu Sydenham... cu 
avocatul, începu Bourke. 

Conversaţia continuă, foarte puţin interesantă. Apoi, dintr- 
o dată: 

— Trebuie să ştiţi că bătrânul om de afaceri a fost 
asasinat... împuşcat în biroul său, la ora opt, în seara 
aceasta. 

Pe faţa lui Cheyne Wells apăru o expresie de groază. 

— Radlow asasinat? Dumnezeule mare! 

— Am pomenit eu numele lui Radlow? întrebă Bourke cu o 
voce tăioasă. 

O clipă, Donald fu incapabil să răspundă. 

— Am pomenit eu de Radlow?... Vorbeam de Sydenham, 
dacă nu mă înşel. Este un om al legii, un bătrân. De ce 
credeţi că am adus vorba aşa, subit, despre Radlow? De 
altfel, dumneavoastră nici nu-l cunoaşteţi. 

Donald îşi revenise. 

— Ba da, îl cunosc... Se ocupa de afacerile lui Peter, nu-i 
aşa? De fapt, de câteva zile Peter tot vorbea despre el. Mă 
întrebam ce-o mai fi cu acest bătrân. 

Bourke nu răspunse, dar ochii săi ca oţelul nu-l slăbeau pe 
doctor. Apoi vorbi din nou, rar şi grav. 

— Radlow a fost ucis în seara asta, în biroul său, de către 
un necunoscut care, totuşi, a fost văzut de un vecin în 
momentul când părăsea casa, după asasinat. 

Vocea lui era gravă, aproape monotonă; vorbea fără să se 
oprească şi fără a da prilejul să fie întrerupt. 


— Este ceea ce se întâmplă de obicei în cazurile de omor, 
domnule doctor... apar neatenţii incredibile. Cine ar fi putut 
presupune că într-o seară ploioasă ca aceasta un cetăţean 
respectabil din Sydenham să se plimbe prin grădină? Şi ca 
el să-l vadă pe individ şi să-l poată descrie?! Am venit să 
opresc2 


Interlocutorul său încremeni de frică. 

— orice zvon zadarnic care ar putea să circule, conform 
căruia Peter Clifton ar fi fost la Sydenham. 

Atunci, în ciuda oricărui efort de voinţă, Donald lăsă ochii 
în jos. Paharul pe care-l ducea la gură se zgâlţâia. Dar, pe 
loc, găsi o scuză pentru agitația sa. 

— Radlow... Dumnezeule! murmură el golind paharul 
dintr-o înghiţitură. Cumplită treabă, nu? 

— Unde v-aţi despărţit de Peter? 

— La Longford Manor. El trebuia să vină în urma mea; mi- 
a spus că are o întâlnire. Trebuia să se întâlnească la 
Londra cu cineva. Acum mă gândesc că era vorba de 
Radlow. 

Bourke avea o figură gânditoare. 

— Într-adevăr, avea această intenţie... Mă aflam în faţa 
casei lui, la Carlton House Terrace, pe la ora zece fără zece 
minute, când el s-a întors acasă. N-am văzut niciodată un 
om atât de palid ca bietul Peter. Aţi bănuit corect, domnule 
doctor... el voia să se ducă la Radlow, dar l-am convins să se 
culce. M-am dus eu însumi la Radlow, singur. Când zic 
„singur” - reluă el prudent - vreau să spun că am luat-o pe 
doamna Clifton cu mine, dar ea era atât de îngrijorată de 
suferinţa lui Peter, încât s-a întors acasă cu un taxi. După o 
jumătate de oră l-am găsit pe Radlow; şi nu m-am putut opri 
să gândesc cât de compromiţător ar fi fost pentru Peter 
dacă-l vedea cineva în jurul casei mortului pe la ora zece. 

Cheyne Wells ridică privirea. 

— Pe cine bănuiţi de uciderea lui Radlow? 


— O să ştim după ce vom găsi pistolul. Mâine se vor face 
cercetări serioase pe proprietatea lui Radlow. Sper să 
descoperim câte ceva. Asasinii care se respectă nu-şi lasă 
armele în urma lor, decât în romane... Doar dacă nu au 
intenţia să arunce vina asupra altuia. Eu am avut astfel de 
cazuri o dată sau de două ori... 

Nu-l slăbea din ochi pe Wells. Dar acesta reuşea să-i 
susţină privirea. 

— Pare mai mult un roman decât o poveste adevărată. Ce 
pot să fac pentru dumneata, Bourke? 

— Sunteţi doctor, zise detectivul uitându-se distrat în 
plafon. Aş vrea să-mi daţi un antidot bun pentru hyoscină şi 
morfină, administrate prin injecții subcutanate. Un cuvânt 
adorabil acesta - hyoscină. 

Privirea sa cobori ca manevrată de un resort şi se fixă 
asupra lui Donald, dar nici un muşchi de pe faţa acestuia nu 
tresări. 

— Ca să obţii ceea ce profanii numesc un semi-somn? 

— Asta e. 

— Nu ştiu ce antidot este necesar. Aceste medicamente nu 
pot să aibă nici un efect periculos dacă sunt bine 
administrate. 

— De către un medic calificat, şopti Bourke. Curios este că 
am găsit hyoscina, dar nu şi morfina... o bilă foarte mică. 
Trebuie să fi fost pe jos, în maşină, dar a tras-o aspiratorul. 
Le-am cerut băieţilor care spală maşinile să caute o biluţă 
maronie cam de aceeaşi mărime; dar nu cred că vor reuşi. 
Medicii calificaţi nu sunt chiar atât de neglijenţi să piardă 
două biluţe din astea. 

CAPITOLUL XXVI 

— Ia loc, Bourke. Noi doi suntem pe punctul de nu ne mai 
înţelege. Eşti teribil de misterios. E vorba despre Peter? 
Cine-i doctorul acela calificat? Nu cunosc un altul în afară 
de mine. Mă acuzi că l-am drogat pe Peter sau cam aşa 
ceva? Şi ce legătură are asta cu Radlow? [in foarte mult să 
ştiu ce gândeşti, domnule Bourke. 


— Am să vă spun ce gândesc, domnule doctor Wells. 
Sunteţi prietenul lui Peter. Am venit să vă anunţ că o altă 
persoană din anturajul lui a fost asasinată. V-am dat de 
înţeles că Peter se afla sub influenţa unui stupefiant; şi n-am 
observat că asta v-a tulburat. Or, este exact ce aşteptam de 
la dumneavoastră, domnule doctor Wells. Dumneavoastră 
vă apăraţi... împotriva cui? Când am pronunţat cuvântul „a 
opri” eraţi gata să leşinaţi... De ce? Ce motiv aveţi să vă 
temeţi? 

Cheyne Wells stătea în faţa căminului, cu mâinile în 
buzunarele pantalonilor. Îşi recăpătase puţin sângele rece. 
— Ei bine! Am să vă spun, la rândul meu, câteva lucruri, 

de la bărbat la bărbat... Presupuneţi, domnule Bourke, că 
eu v-aş anunţa: Peter mi-a mărturisit că l-a ucis pe Basil 
Hale... Ce aţi face? Presupuneţi că v-am spus asta sau că 
am consemnat-o pe o foaie de hârtie: „Consider că este 
datoria mea de cetăţean să informez poliţia că Peter Clifton, 
domiciliat în Carlton House Terrace 75, mi-a făcut o 
declaraţie în care mărturiseşte că l-a ucis pe Basil Hale la 
Longford Manor, într-un moment de nebunie”. Că semnez 
această declaraţie şi v-o dau. Ce aţi face? 

Bourke se apropie, cu capul său enorm înainte. 

— Am să vă spun: V-aş aresta pe loc! Dacă cineva va fi 
trimis în judecată, dumneavoastră veţi fi acela. Şi am 
suficiente probe ca să vă acuz imediat. 

Cu toată puterea lui de stăpânire, Wells păli. 

— Să mă acuzaţi de ce? 

— De a fi utilizat la cursele din Kempton Park o bancnotă 
de cincizeci de lire, ştiind că este falsă. Asta pentru început. 
Şi sunt sigur că mâine la aceeaşi oră voi avea încă două 
motive de acuzare. 

Măştile au căzut. Ochii lui Donald scânteiau de o ură rece 
şi veninoasă. 

— Nu stai de vorbă cu doctorul Wells din Nunhead! Să nu 
uiţi asta! 


— Se pare că nu înţelegi, Wells, că poliţia nu caută 
niciodată să agraveze faptele. Când acestea s-au produs, 
poliţia este gata să se ocupe de ele, dar ea nu încearcă 
niciodată să provoace o crimă. Ea nici nu înăbuşă crima 
înainte ca aceasta să se producă. Nu mai eşti doctorul Wells 
din Nunhead, ştiu. La mai puţin de un an de la afacerea 
aceea, aveai deja un cabinet bun pe Harley Street. De unde 
ai avut banii? 

— Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Multe. Presupune o clipă că eu te târăsc pe banca 
acuzaților; poţi să aduci doi martori demni de încredere 
care să justifice îmbogățirea subită şi modul în care 
doctorul Wells din Nunhead a devenit doctorul Cheyne 
Wells din Harley Street? Reflectează la asta... Dacă această 
prosperitate minunată şi neaşteptată poate fi explicată, vino 
la Scotland Yard şi cere să fiu destituit. Însă te previn: Lasă- 
| în pace pe Peter Clifton. Şi, dacă ai construit un plan 
pentru a te adăpa din milioanele lui, abandonează-l. Au fost 
deja comise două crime. Erai la Longford Manor când a fost 
ucis Basil Hale! 

— Dar în seara asta n-am ieşit din casă. 

— Te-am urmărit. Ai părăsit casa la ora opt şi te-ai întors la 
unsprezece fără un sfert. Omul meu ţi-a pierdut urma între 
ora nouă şi un sfert şi momentul când ai coborât din taxi în 
faţa casei. 

Îşi luă pălăria şi, îndreptându-se spre uşă, o deschise cu 
violenţă. 

— Cineva va fi spânzurat pentru aceste crime, Wells, şi 
acela nu va fi Peter Clifton. Rouper nu va putea să-ţi fie de 
prea mare ajutor... în cazul în care săptămâna viitoare mai 
face parte din poliţie... Nici cutiile pline cu ţigări din cele 
care nu-i plac lui Peter şi nici agendele cu însemnări scrise 
de prietenul dumitale Diavolul nu vor servi pentru a încurca 
iţele. 

Trânti uşa în urma lui. Donald se prăbuşi în fotoliu. 
Situaţia era cu adevărat critică. 


Luă o foaie de hârtie şi începu să scrie. La ora şase 
terminase scrisoarea; o puse într-un plic mare pe care-l 
adresă directorului Poliţiei, Serviciului Central de Cercetări 
Scotland Yard. Lipi un timbru, cobori în vestibul, dar ezită 
înainte de a ajunge la uşă. Nu. Mai bine să se ducă la 
culcare; scrisoarea poate să plece foarte bine şi mai târziu, 
pe ziuă. 

Şi bine a făcut, căci în faţa casei se afla un inspector de la 
Scotland Yard căruia Bourke îi dăduse instrucţiuni precise: 

— Dacă-l vezi pe Wells ieşind ca să pună la cutie o 
scrisoare, arestează-l şi ţine-l în Marylebone Lane până 
când sosesc eu. 

CAPITOLUL XXVII. 

Peter se trezi devreme din somnul său adânc. Lângă pat se 
afla cineva. Auzi clinchetul plăcut al ceştilor de ceai. 

— Vrei? zise cea mai dulce voce din lume. 

EI făcu un efort ca să deschidă ochii. Jane, într-un 
chimonou înflorat, era lângă pat, cu o ceaşcă de ceai în 
mână. 

Peter roti privirea prin cameră, intrigat. 

— Bourke e aici? 

— Nu. M-am gândit un moment să-i ofer camera de 
oaspeţi, dar nu cred că ar fi acceptat. 

EI bău ceaiul cu plăcere, apoi se întunecă la faţă. 

— S-a întâmplat ceva aseară... Ce anume? Îmi amintesc 
foarte vag că Bourke mi-a povestit... Trase aer în piept, apoi 
zise: Radlow a fost ucis! 

— Da, confirmă ea încet. Domnul Radlow a fost împuşcat. 

Peter îşi ascunse faţa în palme şi gemu. 

— E îngrozitor! Presupun... 

— Nu presupune nimic înainte de a vorbi cu domnul 
Bourke; mai ales dacă vrei să presupui că tu eşti cel care l-a 
UCIS. 

— Asta nu ajută la nimic, Jane... Ai fost minunat de bună cu 
mine. Şi acum, când ştii... cine a fost tatăl meu, pot să-ţi 
vorbesc deschis. Mă consideram vindecat; îmi închipuiam 


că nu mai este nici un pericol, altfel nu m-aş fi însurat 
niciodată cu tine. Donald mi-a zis că este posibil să mai am 
unele crize... 

— Peter, eu cred că n-ar trebui să te mai ocupi de ceea ce 
spune Donald Wells. Nu mă privi ca un pui de ciută speriat, 
dragul meu... Trebuie să arătăm ca nişte tineri soţi fericiţi... 

El râse uşor; era prima dată când Jane îl vedea râzând de 
la nunta lor. 

— De ce nu-ţi place Donald? Este unul dintre prietenii mei 
foarte buni. 

Jane se întoarse cu un aer solemn. 

— Poliţiştii trăiesc într-o permanentă stare de suspiciune. 
Mi-a spus-o domnul Bourke. Eu sunt un detectiv. Îl bănuiesc 
pe Donald, o bănuiesc pe Marjorie şi sunt gata să-l bănuiesc 
chiar şi pe domnul Bourke. Am să te rog zilele acestea să-mi 
faci o scurtă istorie a vieţii tale: ce ai văzut, cum ai cunoscut 
tot felul de oameni şi, în special, pe Donald. Acum te las. 
Vrei să vin după ce te îmbraci? 

Se îmbrăcă şi ea. Când intră în salon, îl găsi pe soţul ei 
stând lângă fereastră. 

— Bourke mi-a spus câte ceva. Nu-mi amintesc ce, dar am 
cumplita impresie că-i vorba de ceva neplăcut. Am fost 
aseară la Sydenham? 

— Da, răspunse ea fără ezitare. 

— Nu mai înţeleg nimic şi, cu toate acestea, îmi e frică să 
înţeleg... Ce a zis Bourke? 

— Nimic important, Peter. Cum l-ai cunoscut pe Donald 
Wells? Bourke mi-a cerut să-i procur această informaţie. 

Peter străbătea camera în lung şi-n lat. 

— S-a întâmplat după prima mea întoarcere din Africa. Mă 
duruseră foarte tare dinţii pe vapor şi unul dintre cei cu 
care călătoream îmi recomandase un dentist de pe Harley 
Street 903. Aşa l-am cunoscut pe Donald. l-am vorbit 
despre acea ereditate care a fost coşmarul meu de când am 
aflat, din întâmplare, că tata a murit la Dartmoor. 

— Când ai aflat asta? 


— La douăzeci şi unu de ani. Avocaţii au fost nevoiţi să-mi 
spună şi astfel am descoperit că mă numeam Welerson. N- 
am întrebat de ce mi-au schimbat numele. Documentele 
care mi-au fost citite şi pe care a trebuit să le semnez 
arătau împrejurarea în care a murit tatăl meu... Mi-au fost 
prezentate pe când locuiam la Gwelo, în Rhodesia, şi 
notarul care mi le-a adus era cam vorbăreţ... Am bănuit 
totdeauna că bătrânul Radlow avea un motiv temeinic ca să 
mă crească în aer liber. 

Scoase un oftat adânc şi observă că Jane îi mângâia mâna 
pe care o ţinea pe masă. 

— În Harley Street l-am întâlnit pe Wells şi am înţeles 
confuzia pe care o făcusem. El cumpărase casa acelui 
dentist. Donald m-a îndrumat către un confrate al său - în 
Devonshire Street, cred - care mi-a omorât nervul şi m-a 
scăpat de durerea de măsea. Dorfald mă aştepta. Soţia sa 
era în străinătate. L-am găsit foarte simpatic. Cum era 
doctor, am considerat firesc să-i spun ce mă obseda de 
atâţia ani. Nu consultasem niciodată un medic cu privire la 
starea mea şi la posibilitatea de a moşteni boala tatălui 
meu. Îi datorez lui Donald mai mult decât i-aş putea plăti 
vreodată. M-a făcut să-i promit că îl voi vizita în fiecare 
săptămână şi am devenit prieteni buni. Mai există, în mod 
special, ceva pentru care nu-i voi putea fi niciodată destul 
de recunoscător: prin el te-am întâlnit pe tine. Îmi amintesc 
seara când ai venit cu el... era cu ocazia aniversării mele. 

— Basil Hale era acolo? 

— Da, aşa cred... 

Jane luă notă de asta. 

— Alt amănunt, cel mai important, cred. Îţi aminteşti care 
a fost pretextul oferit de Donald pentru a te convinge să vii? 
Tatăl tău dorea să mă cunoască. El văzuse câteva din 
gravurile mele. 

— Peter, ai avut frecvent astfel de accese... vreau să spun, 
perioade în care nu ştiai ce faci? 


— Doar în ultimul timp... Dar Donald mi-a spus că sunt la 
vârsta critică. Este şi părerea lui Clewers, specialistul. 

— S-a mai întâmplat din noaptea când a murit Basil Hale? 

— Nu, doar aseară, fireşte... Nu reuşesc să înţeleg ce s-a 
întâmplat. Îmi amintesc exact că am plecat de la Longford 
Manor, dar apoi... 

— Ai depăşit o maşină oprită pe marginea şoselei? 

Jane tresări auzind acea voce ciudată. Era Bourke. 

Trebuie că intrase în timp ce ei vorbeau. Era în mijlocul 
camerei când puse întrebarea. 

— Ia uite!... Dar de unde ai apărut? 

— Din podea... Bună ziua, doamnă Clifton. Luă un scaun şi 
se aşeză de cealaltă parte a mesei, cu faţa sa rumenă spre 
Peter. 

— Deci, în legătură cu maşina aceea... 

— O maşină? Da, îmi amintesc bine... Era o maşină mare, 
neagră. 

— Ai depăşit-o, apoi ai văzut-o din nou. le urmărea, nu-i 
aşa? 

— Da, îmi amintesc şi asta. 

— Bine, e suficient. 

Doamna Clifton îi arătă hârtia pe care notase răspunsurile 
lui Peter. Bourke îşi potrivi lornionul. 

— Bine, zise el în sfârşit. Dar ştiam aproape totul. Ceea ce 
îmi scapă este cu totul altceva... Cunoşti destul de bine 
domeniul Longford Manor, aşa-i? 

— Da, confirmă Peter. 

— Ştii că imediat în spatele casei se află un puţ vechi care 
nu mai e folosit de mulţi ani? 

— Da. Şi?... 

Bourke, gânditor, îşi freca bărbia. Privirea sa reveni 
asupra lui Clifton. 

— Eşti un mister pentru mine. Am reuşit să-mi explic totul, 
în afară de asta. 

— De ce anume? întrebă Jane. 

Dacă Bourke era nedumerit, nici Jane nu era mai puţin. 


— Bunul dumneavoastră soţ îşi bate joc de mine. Mă pune 
pe drumuri... n-am întâlnit pe nimeni care să mă lanseze pe 
atâtea piste false cum o face el... Azi n-ai să ieşi din casă, 
amice. 

— Nici nu am intenţia să ies, şopti Peter. 

— Cred că în douăzeci şi patru de ore toată ceața care 
învăluie acest caz se va împrăştia... Nu ezit să vă spun că 
acela care a pus la cale crimele nu e altul decât Diavolul. În 
această seară, la Londra va fi pusă în circulaţie o mare 
cantitate de bancnote false... Şi, dacă nu mă înşel prea tare, 
vom prinde pe cineva care ştie multe lucruri despre el. 
Vreau să-ţi mai spun ceva, Peter. Îl vom vâri în cuşcă chiar 
pe patron... A făcut un pas greşit. Nu bănuieşte încă, altfel 
ar părăsi Londra din seara asta. 

— Ştii cine este? întrebă Peter fără să-şi ridice privirea de 
pe masă. 

— Bănuiesc, Peter, bănuiesc. 

Jane nu-l văzu pe soţul său mai multe ore după plecarea 
detectivului. Peter se retrăsese în biroul său cu o astfel de 
grabă, încât ea crezu că se aştepta la o nouă serie de 
întrebări stânjenitoare. Nu ieşi decât la masă. Bănuind 
cauza nervozităţii lui, Jane avu înţelepciunea să nu-l întrebe 
ce l-a tulburat atât de tare când detectivul a făcut aluzie la 
acel puț abandonat. Pe la mijlocul mesei, el se comportă mai 
degajat şi chiar zâmbi când soţia sa îi spuse „dragul meu”. 

— Pentru a salva aparențele, va trebui să înveţi să faci la 
fel, Peter. 

— Jane, dacă mi se va întâmpla ceva, dacă voi fi arestat, 
tribunalul îţi va încredința probabil administrarea averii 
mele... Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu tine? 

În picioare lângă masă, ea îl privea cu ochii măriţi, palidă 
ca moartă. Acum, abia acum înţelegea trădarea josnică, 
complotul ţesut împotriva lui Peter Clifton. Şi, în acel 
moment, toată dragostea pe care o nutrise pentru tatăl ei 
făcu loc unei uri implacabile. 

CAPITOLUL XXVIII. 


Când doctorul Wells s-a stabilit în Harley Street, el nu ştia 
exact dacă va deschide un cabinet de consultaţii, o clinică 
chirurgicală sau va rezerva o parte a imobilului pentru o 
clinică de boli mentale. 

Vizita lui Peter, povestea neobişnuită pe care acesta i-o 
relatase îl făcură să se hotărască pentru această ultimă 
soluţie. El vedea o posibilă sursă de profit în adăpostirea 
unor bolnavi bogaţi; amenajă două mici apartamente cu 
pereţii capitonaţi împotriva zgomotelor. Astfel, prezentă 
proiectul său unui confrate mai experimentat. 

— Dumnezeule! Nu vi se va da niciodată autorizaţie să 
deschideţi această clinică. N-o veţi obţine decât dacă veţi 
asigura bolnavilor posibilitatea de a face mişcare. 

Doctorul Wells rămase consternat. Curticica de zece metri 
pătraţi din spatele casei nu răspundea nicicum acestei 
exigenţe a autorităţilor medicale. Abandonă deci acest 
proiect şi rămase cu două apartamente perfect amenajate 
care nu vor putea fi niciodată utilizate. 

În seara aceasta urcă scara spre al doilea etaj. De aici 
pornea o altă scară, din spatele unei uşi solide. Doctorul 
deschise această uşă şi, încuind-o în urma sa, urcă scara. 
Apoi deschise o altă uşă şi intră într-o cămăruţă. 

Femeia întinsă pe pat tresări. 

— Vrei să devii rezonabil, Donald, dragul meu? gemu 
Marjorie. Jur că nu-ţi voi crea niciodată necazuri şi că voi fi 
atentă la ce vorbesc... Lasă-mă să ies astăzi... 

— Tu eşti în Germania şi nu te vei întoarce decât peste trei 
sau patru luni. Ţi-am anunţat plecarea în „limes”. 

— Dar, în fond, ce-am făcut? 

— Eşti prea originală... şi prea inteligentă. Ai reuşit să 
descoperi că eu am pus în circulaţie bancnote false şi, din 
pură răutate, ai pus numele şi adresa mea pe spatele uneia 
dintre ele. Mi-a trebuit mult timp ca să pricep asta, dar din 
momentul când am fost sigur, am înţeles că nu există decât 
două soluţii: să te omor sau să te închid într-un loc din care 
să nu-mi mai poţi face vreun rău. Am trimis pe cineva în 


Olanda, de unde i-a expediat o telegramă scumpei tale 
prietene Jane Clifton. 

— Dar nu poţi să mă ţii aici la nesfârşit.! 

— Marjorie, vei rămâne aici până când vei fi la fel de 
compromisă ca şi mine în legătură cu această afacere. 

Ea se prăbuşi pe pat. 

— Oh! Doamne! Asta înseamnă că... tu vrei să... să omor 
pe cineva? 

— De ce nu? răspunse el cu răceală. Apoi, izbucnind în râs: 
Nu chiar!... Vreau să te temi atât de mult pentru pielea ta, 
încât să nu mai comiţi şi alte indiscreţii. Şi asta nu va fi cu 
putinţă decât dacă te alături în modul cel mai activ la micul 
meu proiect. 

— Voi face orice, Donald! Dar e absurd să mă ţii închisă ca 
în evul mediu. 

— Dacă vei fi cuminte nu vei rămâne prizonieră prea mult 
timp... într-o lună vei putea părăsi Anglia, mă vei putea 
părăsi şi pe mine, dacă doreşti; vei putea să cheltuieşti la 
Paris atâţia bani câţi n-ai cheltuit în toată viaţa ta. 

— O lună! strigă ea descumpănită. Bourke îl apără pe 
Peter. Nu ştiam că poliţia poate fi coruptă în aşa măsură. 
Am cheltuit o mie de lire cu Rouper şi el nu valorează nici 
patru penny. Donald, aş vrea să ştiu un lucru... Dacă tu 
eşti... Diavolul. 

— Dacă eu sunt Diavolul? repetă el. Am o grămadă de 
talente, scumpa mea, dar nu sunt în stare să falsific bani. 
Nu sunt decât o rotiţă în maşinăria asta atât de complicată. 
Sau, mai bine zis, am fost o rotiţă. Acum mânuiesc pârghiile 
de comandă, datorită perspicacităţii mele. 

— Ce vrei să fac? 

El o cunoştea destul de bine ca să înţeleagă că era 
stăpânită de o frică atroce. 

— Primul tău act criminal va fi să-i scrii lui Peter, pe o 
hârtie cu antetul hotelului Continental din Berlin. Dar nu va 
fi necesar să pui scrisoarea la poştă. Ar fi bine să începi aşa: 
Această scrisoare urmează celei pe care o trimit... Cui să 


zicem? Îi vei aminti momentele frumoase şi „orele 
deosebite” pe care le-aţi petrecut împreună; vei face aluzie 
la un pericol care îl pândeşte şi-l vei implora să vină imediat 
să se întâlnească cu tine... 

— Vrei s-o faci geloasă pe Jane? 

El închise ochii cu un aer obosit. 

În cursul dimineţii, inspectorul Rouper sosi sub pretextul 
că se ocupă de cazul Longford Manor. 

— Nu cred că vă mai pot fi util în continuare, domnule 
doctor. Bourke îmi pune piedici. Sunt douăzeci de ani de 
când îl cunosc şi nu reuşesc încă să-l înţeleg. Nu-i genul de 
om care să-l apere pe Peter Clifton dacă n-ar fi convins că 
acesta este nevinovat sau - continuă el privindu-l fix pe 
Wells - dacă n-ar fi aproape sigur că ştie cine-i vinovatul. 
Sunt în acest caz o mulţime de aspecte pe care nu mi le pot 
explica, domnule doctor. Mi-aţi spus că Peter Clifton a comis 
crima, că l-aţi văzut în pat, plin de sânge. Mi-aţi mai spus că 
soţia lui i-a adus hainele la Londra şi că le voi găsi în 
apartamentul lor. Mi-aţi declarat că există o agendă cu 
însemnări privitoare la bancnotele pe care le-a fabricat. 
Niciuna din aceste informaţii nu s-a verificat. Am oferit 
informaţiile dumneavoastră colegului care se ocupă de 
cazul Sydenham, dar acesta mi-a răspuns că n-a găsit 
pistolul şi că nimic nu-i permite să afirme că Peter Clifton s- 
ar fi aflat prin preajma casei în seara când a fost ucis 
Radlow... De unde ştiţi că el a fost acolo? De ce nu daţio 
declaraţie la poliţie, dacă-i adevărat că Clifton v-a făcut 
mărturisiri? 

Donald Wells era pe punctul de a-i mai spune că a pregătit 
o asemenea declaraţie, că a petrecut cea mai mare parte a 
nopţii scriind-o şi că, reflectând mai bine, a aruncat-o în foc. 

— Sunt ceva noutăţi în legătură cu amicul nostru Diavolul? 

Rouper ezită, ceea ce nu era lipsit de semnificaţie. Până 
atunci nu dovedise vreo reţinere, nici chiar când era vorba 
de secretele cele mai preţioase ale Scotland Yard-ului. 


— Da, zise el rar şi părând că regretă. Poliţia franceză 
spune că trebuie să apară în circulaţie, săptămâna aceasta, 
o mare cantitate de bancnote olandeze... la Londra sau la 
Paris, nu sunt prea sigur. Se pare totuşi că la Paris... Femeia 
aceea, Untersohn, şi-a revenit... Am crezut:că va înnebuni, 
dar se pare că este bine îngrijită. Ştiaţi că Hale era fiul ei? 

— Este vestea cea mai surprinzătoare pe care am aflat-o, 
zise Donald, dar Rouper nu păru convins. 

Rouper urma să plece imediat la Longford Manor; maşina 
îl aştepta în stradă. Donald aşteptă ca polițistul să iasă, apoi 
porni spre Oxford Street. Avea o întâlnire importantă cu 
directorul băncii la care-şi ţinea banii. Wells avea simţul 
economiei; situaţia averii sale era clară. Evenimentele din 
Extremul Orient făcuseră să cadă brusc chiar cele mai 
sigure titluri de proprietate. Şi, aşa cum spunea directorul 
băncii, nu era un moment potrivit să vândă acţiuni. 

— În două săptămâni piaţa va creşte din nou. Am primit 
veşti de la Şanhai. 

Donald îl opri cu un gest. 

— Vă înţeleg foarte bine, domnule Reed, dar voi avea 
nevoie de o sumă mare săptămâna viitoare; de aceea, 
trebuie neapărat să vând, chiar dacă voi pierde nişte bani. 

În două săptămâni - se gândi el întorcându-se pe Oxford 
Street - problema de a pierde un procent sau două nu va 
mai avea nici o importanţă. 

El se pregătea pentru deznodământ. Amenințarea că-şi va 
ţine soţia captivă trei luni era un bluff. Chiar dacă lovitura 
nu-i va reuşi în cursul săptămânii următoare, avea nevoie 
de toate disponibilităţile şi mai ales de tot talentul său. 

Întors acasă, urcă încet scara spre „închisoarea” în care o 
ţinea pe soţia sa. 

— Poţi să ieşi, zise el sec, deschizând uşa. 

O conduse în sufragerie, unde era pregătită o gustare 
rece. Desfăcu o sticlă de şampanie şi turnă în pahare. 

— Ai scris scrisoarea aceea? 

Ea îi întinse o foaie de hârtie. 


— Magnific! 

Donald mâncă puţin, dar bău aproape toată sticla de 
şampanie. 

Se ridică, intră în biroul său şi aduse câteva foi de hârtie şi 
un plic. 

— Copiază scrisoarea. Când vei termina am să-ţi spun 
ceva. 

— Ce vei face în legătură cu Peter? 

— Am de ales între trei soluţii. Pe prima am s-o încerc 
astăzi. A doua este prea periculoasă, iar a treia, deşi dificilă, 
e posibilă. S-ar putea foarte bine să reuşesc din prima 
lovitură; dacă nu, trebuie să recurg la serviciile tale. Pentru 
început, vei rămâne în casă fără să te arăţi. Altfel spus, vei fi 
şi cameristă şi bucătăreasă, dar asta nu va dura decât 
câteva zile... Apoi, vreau să fii pregătită... pentru a pleca în 
Statele Unite. 

Mai rămaseră împreună o oră, vorbind despre mijloacele 
şi metodele la care se aşteptau să recurgă. Donald găsi în 
soţia sa o aliată docilă şi plină de bunăvoință. 

El urma să plece la o întâlnire, dar auzi telefonul sunând. 
Era Rouper. 

— Am încercat să vă găsesc toată dimineaţa. Am aflat câte 
ceva. Este un puț vechi în spatele casei de la Longford 
Manor şi un agent de poliţie, care dădea târcoale pe acolo 
azi de dimineaţă, a avut ideea să ridice capacul şi să 
lumineze cu lanterna interiorul puţului. Ce credeţi că a 
găsit? O instalaţie completă pentru imprimarea 
bancnotelor... Avem şi un martor, fiul grădinarului. În seara 
care a precedat crima, el venise să ia sticlele de lapte goale 
şi l-a văzut pe Clifton cărând ceva în direcţia puţului. 

— Bourke e la curent cu asta? 

— Nu. Cei doi oameni pe care i-a lăsat aici erau plecaţi în 
sat să facă nişte cercetări. Dar, bineînţeles, va afla în cursul 
zilei. Am pus nişte muncitori să coboare în puț şi deja au 
scos aproape toată instalaţia. 

Donald, cu zâmbetul pe faţă, închise telefonul. 


Intrând în laboratorul său, deschise casa de bani şi scoase 
o foaie de ziar împăturită. O duse în birou şi o puse într-un 
plic. În acel moment critic, nu trebuia să lase nimic la voia 
întâmplării. Bourke putea să apară în orice clipă, cu 
autorizaţiile necesare pentru percheziţie. Nu era decât un 
singur loc în care această foaie de ziar sa fie în siguranţă: 
seiful avocatului său. 

Scrise pe plic „Personal. A se pune la un loc cu celelalte 
documente ale mele şi a nu se deschide”; băgă plicul într- 
unui mai mare şi-l lipi. Atunci intră Marjorie. 

— Eşti ocupat?... Am reflectat la ceea ce i-am povestit 
Janei... Am încercat să-mi amintesc toată discuţia şi modul 
în care a decurs. Donald, nu cumva o judeci greşit? Nu-i 
proastă şi nu cred că va fi păcălită atât de uşor cum crezi. 
Peter nu-i este chiar indiferent. Îl iubeşte. 

— Dar şi pe tatăl ei îl iubeşte, draga mea, şi când va trebui 
să ia o decizie îi va cere părerea lui John Leith, zise el şi-i 
arătă uşa cu un semn din cap. 

Privi, cu sprâncenele încruntate, scrisoarea pe care tocmai 
o scrisese avocatului şi plicul pe care încă nu trecuse 
adresa Jane Clifton? Pentru el, această femeie nu era decât 
un pion pe tabla de şah. Nu-i plăcea de ea, nici nu-şi dăduse 
osteneala s-o cunoască mai bine. 

Ajungând pe Wigmore Street, ca să expedieze scrisoarea 
recomandat, avu un sentiment de nelinişte. Simţea, în mod 
inconştient, că a comis o greşeală... Să fi fost în legătură cu 
Jane Clifton? 

Dar siguranţa lui Rouper îi alungă această impresie 
dezagreabilă. Cobori în faţa casei lui John Leith şi-i spuse 
şoferului să-l aştepte. Servitoarea care-i deschise îl anunţă 
că domnul Leith se află în grădină; Donald se aştepta la 
asta. 

În spatele casei se afla un teren destul de întins, iar în 
fundul acestuia era un pavilion de vară frumos construit şi 
mobilat. John Leith se îndrepta spre acest pavilion când îl 


observă pe musafirul său. Merse încet până la uşa 
pavilionului şi-l aşteptă pe doctor. 

Donald îl urmă înăuntru. 

Aşezat pe marginea fotoliului, cu coatele pe genunchi, 
John Leith se trăgea nervos de mustață. Donald îl privea 
curios. 

— John, m-am întrebat adesea cum ai intrat în această 
combinaţie. 

Acesta ridică din umeri. 

— Te-ai întrebat de asemenea cum pot să trăiesc? 

— L-ai văzut vreodată pe Diavol? 

— Îţi răspund cu toată fermitatea: Nu! Tu şi eu am avut 
probabil aceeaşi experienţă. Eu am vorbit cu el în acea 
cameră ca un decor de teatru în care s-a instalat; i-am 
manipulat banii, i-am dus, cu frica în suflet, în toată Europa, 
până la Bucureşti. 

Donald îşi aprinse o ţigară. 

— Sunt puţin îngrijorat. Pentru mine însumi, pentru tine, 
pentru Jane... Să presupunem că reuşim, că-l conving pe 
Peter de gravitatea bolii lui şi că-l îndemn să-i încredinţeze 
Janei administrarea bunurilor... Era planul nostru iniţial, 
dar între timp l-am modificat. Amicul nostru Diavolul va veni 
să ne frustreze de rodul muncii noastre? 

Leith dădu din cap. 

— Nu ştiu nimic în această privinţă. M-am gândit şi eu la 
asta. El s-a dovedit totdeauna generos şi, în planul iniţial, 
era prevăzută o cotă egală pentru toţi. Eu credeam că 
lucrurile se vor aranja repede şi fără pericole. Nu m-am 
gândit niciodată că va fi ucis Basil Hale... Este 
înspăimântător. Era stabilit că el trebuie să dispară şi că tu 
vei înscena o crimă. Donald, după părerea mea, acest omor 
constituie o coincidenţă prea perfectă. 

— A fost ucis de braconieri, ţi-am mai spus. Rouper merge 
şi el pe această teorie. Trebuie că Basil dădea târcoale 
domeniului când cineva l-a surprins. Existau prin parc unul 
sau doi indivizi care montau capcane pentru iepuri. 


John Leith îl studie un timp fără să spună vreun cuvânt. 

— Şi pe Radlow tot braconierii l-au omorât? De ce a fost 
ucis şi el, Donald? Sunt îngrozit... îngrozit. Lucrurile au fost 
împinse prea departe, într-o direcţie periculoasă. Moartea 
lui Radlow mă surprinde. 

— Formidabil! lată-te acum profund surprins de ce s-a 
întâmplat! Nu, nu, dragul meu, nu ştiu despre moartea lui 
Radlow mai mult decât despre cea a lui Basil Hale! 

— Oare ce putea el să scrie în momentul în care a fost 
atacat? Rapoartele poliţiei arată că lipseau şase pagini din 
acel manuscris. Nu te-am întrebat niciodată cum ai fost 
amestecat în această afacere; dar fiindcă suntem la ora 
confidenţelor, poate vei vrea să-mi spui care sunt condiţiile 
în care lucrezi, ce speri să câştigi şi cum vezi rezultatul 
final. 

— Eu am intrat în relaţii cu şeful probabil în acelaşi fel ca 
şi tine. Eram la ananghie când am primit de la Blonberg un 
mesaj prin care-mi oferea un împrumut în condiţii 
extraordinar de avantajoase. Mi-am dat bine seama că el 
urmărea ceva, dar în ziua aceea eu eram în situaţia dea mă 
agăța de orice. M-am dus deci în Knowlby Street şi am 
discutat cu el în camera aceea ca un decor de melodramă. 
EI a fost de o francheţe vecină cu brutalitatea. Mi-a spus că 
are nevoie de un agent, de un om cu o oarecare pregătire, 
care să-i distribuie banii falşi. Apoi, pe loc, mi-a dat o mie de 
lire ca să ies din încurcătură. La această primă întâlnire mi- 
a dezvăluit planul său de a mă instala în Harley Street. 

— Mai târziu tu i-ai vorbit despre Peter? 

— Da, a fost o baftă extraordinară. Peter venise la mine ca 
să-i plombez un dinte - mă credea dentist. Am pălăvrăgit de 
toate şi, încet, încet, mi-a povestit despre grijile şi spaimele 
lui. Fireşte, eu mi-am amintit de afacerea Welerson şi am 
făcut legătura. 

— Tu ai sugerat lovitura şi ai antrenat-o pe Jane în toate 
astea? 


— Şi tu, tu ai acceptat fără să protestezi! Dragul meu 
prieten, nu e momentul potrivit pentru învinuiri! Sunt 
absolut sigur că acest plan va izbuti. Fireşte, va fi cam greu 
pentru Jane; asta îi va face reclamă proastă... 

— Ea îşi iubeşte soţul, zise John Leith liniştit. 

Donald îl privi fix. 

— Ei, asta-i! Cum ar putea să-l iubească? Nu ştie nimic 
despre el, decât că-i nebun. 

— Îl iubeşte. E într-adevăr ciudat. N-aş fi crezut niciodată 
că Jane poate să-l iubească. Mi-a fost greu să-ţi ascult sfatul, 
dar acele două milioane mi-au luat minţile. Şi apoi, treaba 
părea atât de simplă!... Nu mi-ai spus tot ce ştiai despre 
Peter, nu-i aşa? Îmi ascunzi ceva. Am impresia că, în afara 
acestui plan stabilit cu şeful, mai este un plan care-i 
aparţine lui Donald Wells şi numai lui, că faci un joc separat, 
cu o intenţie oarecare... Care este această intenţie? În 
mintea ta şireată există ceva ce nu ştie nici şeful. Când văd 
că se fac pregătiri pentru a părăsi ţara sunt îndreptăţit să 
cred sau că există un pericol iminent de care nu ştiu, sau că 
lucrezi pe cont propriu. Banca ta a vândut în ultimele trei 
zile titluri care îţi aparţineau. Te-ai întâlnit cu directorul în 
această dimineaţă şi ai stat în biroul lui aproape o oră. 

Donald era năuc, dar îşi ascunse nedumerirea sub un râs 
zgomotos. 

— 'Te salut, domnule şef al Serviciului de Cercetări! 

— Fac ceea ce trebuie să fac. Nu mai sunt tânăr şi nu mă 
mai pot fâţâi prin toată Europa ca să depun, ici şi colo, bani 
falşi. 

— Nu te scuza, zise Donald ridicându-se, şi scoate-ţi din 
cap această idee că aş vrea să contracarez planurile 
Marelui Şef Alb! Am să-ţi aduc la cunoştinţă ce va spune 
Peter, chiar dacă acest lucru este inutil, întrucât tu ai în 
mod sigur un spion ascuns prin vreun dulap... Va accepta 
propunerea pe care am să i-o fac şi în acest caz nu vor mai 
rămâne decât câteva formalităţi juridice de îndeplinit ca să 
devenim toţi aproape milionari. 


John Leith privi silueta doctorului îndepărtându-se pe alee, 
apoi intră în casă exact la timp ca să primească telefonul 
unei femei care-i făcuse bune servicii în mai multe ocazii. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise acea voce nu prea cizelată, 
dar cred că trebuie să vă previn că doamna Untersohn 
păstrează în camera ei un pistol încărcat. Am văzut-o azi 
când se uita la el. 

— Mulţumesc, zise John Leith aproape vesel. 

CAPITOLUL XXIX. 

Doctorul Donald Cheyne Wells sună la uşa apartamentului 
lui Peter. Dintr-o singură privire observă pe faţa Janei că 
aceasta suferise o schimbare considerabilă de când o 
văzuse ultima oară. 

— Ce face Peter? Nu-i acasă? 

— Ba da. 

— Ce-i cu tine, Jane? Te-am supărat cu ceva? 

— Nu, nu sunt supărată. Intră, te rog, domnule doctor. 

— Dar de când mi te adresezi cu „domnule doctor”? Ah, 
înţeleg! Vorbăreaţa de nevastă-mea mi-a făcut un pic de 
reclamă! Adevărul este, draga mea, că Marjorie şi cu mine 
nu suntem în cele mai amicale relaţii. Şi, cum avusesem o 
mică discuţie în ziua când a venit la Longford Manor, ea nu 
mă vedea în culori prea plăcute. Dar pe Marjorie nu trebuie 
s-o iei chiar în serios. 

— Adineauri i-am spus lui Peter că nici pe dumneata nu 
trebuie să te ia prea în serios. Necazul cu bietul Peter este 
că, el fiind atât de loial şi sincer, îşi imaginează că toată 
lumea e la fel! 

— Se pare că ceva nu-i în ordine, zise el râzând. Unde-i 
Peter? 

— În bibliotecă. Mă duc să-i spun că ai venit, dar mai întâi 
aş vrea să te rețin o clipă... le rog să iei loc. Spune-mi 
drept, Peter e nebun? 

Întrebarea, lipsită de orice introducere, de orice pregătire 
delicată, căzu cu brutalitate. Dar Donald nu se supără. 


— Ce întrebare ciudată!... Nu suntem toţi mai mult sau 
mai puţin nebuni? 

— Peter este nebun? Să vorbim clar: este el atât de nebun 
încât să poată fi internat într-un spital? Sunt soţia lui şi, 
căsătorindu-mă cu el, am acceptat o responsabilitate grea. 
Dar, domnule doctor Wells, dacă am această 
responsabilitate, legea îmi acordă şi unele drepturi. Deci 
pot pretinde să cunosc starea sănătăţii soţului meu. 

— De ce nu discuţi problema asta cu tatăl tău?... 

— În acest moment, eu discut cu dumneata, şi voi fi de o 
francheţe absolută. Vreau să-ţi spui clar părerea asupra 
sănătăţii lui Peter înainte de a-l vedea. Dacă nu-mi vei 
spune imediat ce crezi despre Peter, te voi invita să 
părăseşti casa. 

— Foarte bine. Starea mentală a lui Peter nu-i prea bună. 
Tatăl său, după cum ştii, a fost un nebun furios care a comis 
o crimă şi a murit la Dartmoor. Bunicul lui a avut aceeaşi 
boală şi am toate motivele să cred că Peter a moştenit 
această infirmitate. 

— Pe ce se bazează părerea dumitale? 

El reuşi să se stăpânească. 

— Sunt mai multe motive, pe care nu sunt dispus să le 
discut deocamdată. Sunt convins că Peter a comis o crimă 
îngrozitoare în timp ce nu era responsabil de actele sale 
sau într-o asemenea stare de tulburare mentală încât nu-şi 
aminteşte propriile gesturi. 

— Asasinarea lui Basil Hale? 

— Da, asasinarea lui Basil Hale. Şi sunt de asemenea 
aproape sigur că tot el a comis şi crima din noaptea trecută. 
EI s-a întâlnit cu Clewers, care este cea mai înaltă 
autoritate engleză în materie de psihiatrie. Clewers a fost 
totdeauna de părere că există posibilitatea unei reveniri a 
bolii. 

Spre surpriza lui Donald, ea se îndreptă spre o uşă şi o 
deschise. 

— 'Te conduc la Peter. 


El trebui să treacă prin marele salon. Văzu, nu fără 
mirare, că Jane avusese oaspeţi în acea după-amiază, căci 
masa pentru ceai era întinsă şi pe tava de argint se aflau 
patru sau cinci ceşti. Ea bătu la uşă. Se auzi vocea lui Peter 
care o invita să intre. Donald remarcă faptul că Jane nu-l 
mai însoţeşte. 

Când intră doctorul, Peter tocmai scria ceva; lăsă tocul pe 
masă şi se ridică să-şi întâmpine oaspetele. 

— Ia te uită! Donald! Dar de ce eşti atât de congestionat? 
Ai avut vreo discuţie cu Jane? 

— Nu ştiu dacă ea este într-o dispoziţie belicoasă, dar, în 
orice caz, n-a fost prea amabilă cu mine, mormăi Donald. 
Luă o ţigară de pe masă. Pe cine aţi avut în vizită în după- 
amiaza asta? Pe Bourke? 

— Nu, Jane a avut la ceai trei prietene de-ale ei. 

Wells, stând în picioare, în atitudinea lui favorabilă, făcu o 
strâmbătură. 

— Urâtă treabă cea de ieri-seară! 

— Vorbeşti de Radlow? Nu te-ai gândit că eu aş putea să 
văd cine ştie ce în asta? 

— Crezi? întrebă doctorul cu brutalitate. În orice caz, nu 
de aceea am venit, Peter. Important este că tu trebuie să iei 
pe loc o decizie, pentru propria ta siguranţă şi pentru 
siguranţa soţiei tale. Tu eşti... ca să nu exagerez, s-ar putea 
spune că eşti puţin bolnav de nervi; asta sare în ochi. Şi ce 
mă sperie mai tare este că ar putea să iasă la lumină 
adevărul în cazul celor două omoruri. Îţi propun să vorbeşti 
cu Jane şi s-o convingi că eu văd lucrurile corect. Ca 
urmare, vom aduce doi martori buni, vom întocmi un 
certificat şi te vom plasa într-un spital. 

— Altfel spus, ar trebui să-mi aplic singur stigmatul 
nebuniei? 

— Treaba asta se poate face fără tevatură. Tribunalul o va 
desemna pe Jane să-ţi administreze bunurile, şi poate vei 
dori să ne numeşti pe tatăl Janei şi pe mine ca sindici. 


Trebuie să te gândeşti la Jane, băiete. Nu poţi să faci din ea 
soţia unui asasin. 

Bărbatul aşezat la masă ridică spre interlocutorul său o 
privire chinuită. 

— Şi nu e nici o îndoială? 

— Niciuna. 

Peter rămase vreo cinci minute fără să spună un cuvânt, 
apoi, oftând, zise: 

— Bine. Vrei s-o inviţi pe Jane? 

Tânăra femeie nu se arătă nici surprinsă, nici în 
încurcătură atunci când Donald, cu o gravitate de 
circumstanţă, o invită în bibliotecă. Peter îi rezumă 
conţinutul discuţiei şi ea ascultă în tăcere. 

— Eu cred că-i cel mai bine să urmăm planul lui Donald. E 
groaznic pentru tine, dar trebuie să privim lucrurile în 
faţă... Jane, tu ştii în ce stare m-am întors ieri-seară şi poţi 
să bănuieşti ce s-a întâmplat... Când îţi spun asta, inima 
mea sângerează, dar trebuie să-ţi spun. Donald va aranja 
lucrurile, va obţine internarea mea... 

Cu un gest scurt, Jane îl făcu să tacă. 

— Presupun că celălalt doctor va fi Sir William Clewers? 

— Este persoana cea mai autorizată în profesia noastră. 

— Există o mulţime de oameni care gândesc că el n-ar 
trebui să facă parte din breasla voastră; sau cel puţin că n- 
ar trebui să practice această profesie, ripostă Jane cu un 
calm surprinzător. 

— Draga mea, interveni Peter cu blândeţe, cred că-i mai 
bine să-i permiţi lui Donald... 

— De atâta vreme, i-am tot permis. De unde ştii dumneata 
că Peter e nebun? Există simptome care-l deosebesc de 
ceilalţi oameni? Au fost ele constatate de Sir George 
Grathman sau de doctorul Heinrich Strauss? 

Ea rosti numele celor doi mari specialişti cu o asemenea 
siguranţă, încât Donald o privi surprins. 

— Da, fireşte! 

Atunci, spre marea sa nedumerire, o văzu zâmbind. 


— Crezi că Sir Vardon Jackson poate să depisteze semnele 
nebuniei la un individ? 

Sir Vardon Jackson era o autoritate recunoscută de toate 
universităţile europene şi americane. 

— Desigur, aş putea să fac apel la toate aceste 
personalităţi, dacă vreţi... 

— Te-am scutit de această grijă. Cei trei savanţi ale căror 
nume le-am rostit au fost aici în această dupăamiază. Le-am 
spus totul, în afară de povestea cu crimele; şi le-am cerut să 
fie absolut sinceri şi deschişi cu mine... loţi trei mi-au 
răspuns că tu, Peter, eşti la fel de sănătos la minte ca şi 
mine. 

Urmă o tăcere mormântală. Peter întoarse uşor capul spre 
Donald Wells. 

— "Ţi-ai putea susţine părerea împotriva acestor trei 
autorităţi? 

— Desigur... Eu cunosc cazul, cunosc istoria acestor crize, 
ştiu exact ce s-a întâmplat. Peter mi-a mărturisit, ca să zic 
aşa, că el l-a ucis pe Basil Hale. 

Jane Clifton lăsă capul în jos; în ochi avea o lucire dură şi 
duşmănoasă. 

— Foarte bine. Te avertizez, doctore Wells, că dacă Peter 
trebuie să fie internat, oamenii mei de afaceri vor cere ca 
toate bunurile sale să fie girate de către Casa de Depuneri 
şi Economii... Ce zici de asta? 

Deci ea ştia!... De la începutul discuţiei, Donald avusese 
impresia că această comportare a Janei ascundea o 
adevărată ostilitate provocată de confidenţele prosteşti 
făcute de Marjorie. 

— Îi vei spune lui Sir Vardon şi celorlalţi doctori că Peter 
este un asasin, nu-i aşa?... O să le vorbeşti de cadavrul lui 
Basil Hale, să le povesteşti că l-ai găsit pe Peter plin de 
sânge, în pat, complet îmbrăcat? Tu poţi să le spui toate 
astea mai bine decât mine, pentru că tu ştii cum a ajuns el 
acolo! 

— Voi da cărţile pe faţă, Jane... 


— Cred că ai face mai bine să mi te adresezi mie. 

Vocea lui Peter era atât de rece şi fermă încât Jane avu 
impresia că în cameră a apărut un alt personaj. 

— Care-ţi sunt cărţile, Wells? Şi câţi valeţi ai? 

Donald tresări. De data asta trebuia să improvizeze ceva; 
astfel, comise o greşeală grosolană. 

— Clifton, la ce sumă estimezi liniştea ta sufletească? 
Varsă în contul meu o sută de mii de lire şi-ţi garantez că 
fac din tine un om fericit. Chestia asta pare ridicolă, dar 
vreau să alung toate grijile care te chinuie... 

Peter se îndreptă spre uşa care dădea în coridor şi o 
deschise larg. 

— Ca să fiu fericit, îmi va trebui altceva decât asigurarea 
ta... Uite uşa! 

— Desigur, nu te-ai gândit că, dacă poliţia află adevărul 
despre Hale, soţia ta va fi arestată pentru complicitate. 

Peter nu răspunse. Stătea lângă uşă, cu un aer 
semnificativ. Îl urmă pe vizitator până la ieşire, închise uşa, 
apoi se întoarse în cameră. 

— Şi acum, Peter, război pe viaţă şl pe moarte! 

Ea ştia că deznodământul e aproape şi că a atacat un 
adversar fără scrupule, pe care ideea unei crime nu-l 
împiedica. Rămăsese o singură problemă pe care voia s-o 
rezolve pentru propria linişte. Basil Hale ştiuse, la căsătoria 
ei, că se lega pe viaţă de un bărbat pe care îl considerau un 
nebun periculos? Vizita lui la Longford Manor în seara 
nunţii lor fusese o simplă întâmplare? 

Era singură când o asaltară aceste gânduri. Sub acest 
impuls luă telefonul şi sună la John Leith. 

— Ei bine, Jane, ce-ai decis? 

Ea nu înţelese din primul moment. 

— Decis?... Ah! deci ştiai că trebuie să vină Donald? 

Nici un răspuns. Repetă întrebarea. 

— Da, ştiam. Ce va face Peter? 

— Am să-ţi spun, tată, după ce-mi vei răspunde exact la o 
întrebare. De ce l-ai trimis pe Basil Hale la Longford Manor 


în seara nunţii mele? 

— "Ţi-a spus el? Ei bine, vezi tu... A fost o precauţie... din 
cauza lui Peter... Poveştile alea cu familia sa... 

— Înţeleg, tată. Ştiai, sau credeai că ştii că Peter e nebun, 
atunci când m-ai măritat cu el? 

Fără să aştepte răspuns, puse receptorul în furcă. Şi peste 
o jumătate de oră, când John Leith sosi, foarte agitat, îl lăsă 
să sune la uşă, fără a-l primi. 

CAPITOLUL XXX. 

La Scotland Yard domnea calmul. 

Domnul Bourke stătea la biroul său. Pe masă erau etalate 
nişte plăci de aramă pe care detectivul le privea din când în 
când cu cel mai mare interes. Una dintre ele era aproape 
îndoită, dar celelalte două era intacte, nu prezentau nici un 
indiciu că ar fi fost supuse la un tratament violent. 

— Toată afacerea este clară ca lumina zilei, zise Rouper 
respectuos. Clifton a mirosit că s-ar putea să facem o 
percheziţie în casă şi a aruncat presa şi plăcile în puț. Dacă 
acel agent de la poliţia locală nu le-ar fi găsit, n-am fi ştiut 
niciodată că ele sunt acolo. 

— Ba da, Rouper, replică Bourke tot atât de blând. Ba da! 
Eu ştiam că sunt acolo şi veneam să fac o percheziţie 
minuțioasă chiar în ziua când le-aţi găsit. Hârtia şi 
bancnotele au fost, fireşte, arse. 

— De către Clifton, zise Rouper triumfător. 

— De către domnul Clifton, e foarte posibil. 

Bourke se arăta atât de curtenitor, încât neliniştea lui 
Rouper se accentua cu fiecare clipă. Acest calm al 
comisarului şef Bourke era totdeauna un indiciu că se 
apropie furtuna. 

— S-au comis multe falsuri în acea casă, Rouper. Cred că 
ea a fost folosită de mulţi ani de câtre domnii X, Y sau Z. 
Cum se simte doamna Untersohn? 

— Bine, răspunse Rouper, foarte surprins de această 
întrebare. M-am întâlnit cu unul dintre servitori, cu totul 


întâmplător, pe Harley Street. Rectifică imediat: Vreau să 
spun, pe Marylebone Lane... 

— S-o lăsăm aşa, Harley Street, sună mai bine. 

— Aşa cum spuneaţi, trebuie să se fi tipărit o cantitate 
mare de bancnote la Longford. Peter Clifton a locuit acolo 
periodic de câţiva ani. Probabil că el este adevăratul 
proprietar al casei. 

— Proprietar sau cel puţin agent pentru închiriere este 
domnul Blonberg, dar e foarte adevărat că domnul Clifton a 
locuit acolo. O cantitate considerabilă de bancnote false a 
plecat din acea casă interesantă. Dar cele cinci bilete de 
câte o sută de lire pe care le-ai depus în contul soţiei 
dumitale marţea trecută cred că sunt autentice, emise de 
Banca Angliei. 

— Cinci... cinci sute? Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. 

— Ştiu numerele lor şi pot să reconstitui traseul celor mai 
multe dintre ele. Provin de la banca doctorului Cheyne 
Wells şi au fost vărsate în contul soţiei dumitale. Mi s-a 
părut ciudat, desigur, dar când m-am gândit mai bine mi-am 
zis că poate i-ai vândut doctorului formula vreunui nou 
medicament. Evident, este foarte plauzibil... foarte! Dacă, 
din contră, ai acceptat cinci sute de lire sub formă de 
cadou, mă tem că asta ar contraveni regulamentelor. 

— l-am vândut un tablou... de un vechi maestru. L-am 
cumpărat cândva pe o bucată de pâine. 

— Şi l-ai vândut pe o tartină... Vechii maeştri sunt cei mai 
buni, Rouper. Al dumitale îţi varsă o anumită sumă de vreo 
optsprezece ani şi-ţi va oferi o pensie zilele astea. Ar fi o 
prostie să rişti pensia bătrânului maestru pentru cele cinci 
sute... sau poate cele o mie de lire ale celui tânăr. 

Inspectorul şef Moise Rouper simţi că-l trec sudorile. 

— Ce vrei să faci cu astea? întrebă Bourke arătând spre 
plăci şi spre presa demontată. 

— Am întocmit un raport, răspunse Rouper ducându-şi 
mâna la buzunar. 


— O clipă! Raportul dumitale se referă la Peter Clifton? 
Pentru că, dacă numele lui apare acolo, voi fi obligat să iau 
unele măsuri. Rouper, fii atent! Nu-i o ameninţare, ciun 
avertisment. În ultimul timp, eu însumi am încălcat atât de 
mult regulamentele, încât am o simpatie periculoasă pentru 
cei care le-au încălcat toată viaţa lor. Du-le şi scrie-ţi 
raportul. Vreau să-l văd înainte de a pleca. 

Abia se închisese uşa în urma lui Rouper, că Bourke 
telefonă inspectorului şef care avea în grijă centrul Londrei. 
Urmă o discuţie particulară şi, în aceeaşi seară, cincizeci de 
poliţişti din brigada centrală de cercetări, aleşi pe 
sprânceană, se plasară prin diverse restaurante din West 
End, aşteptând sosirea unui mic grup de curieri cu sarcina 
de a distribui ultimele produse ieşite din tiparniţa 
falsificatorului. 

CAPITOLUL XXXI. 

Când Donald Wells ajunse la Saint-John's Wood ca să se 
consulte cu prietenul său, îl găsi pe John Leith zdrobit. 

— Tu trebuie că i-ai spus unele lucruri... ţie trebuie să-ţi fi 
scăpat ceva, idiotule!... Tot ce am proiectat, toată strădania 
mea, tot ce am făcut s-a spulberat. 

— Ai lucrat mai ales pentru tine însuţi, dragul meu John... 
Dacă-ţi face plăcere să te minţi imaginându-ţi că ai făcut 
sacrificii pentru Jane, eşti liber. În fond, tu nu ai decât o 
pasiune: tablourile tale. E inutil să te înfurii atât. Problema 
care se pune acum este să ştim ce vom face. Nu maie 
posibil să-i atribui lui Peter rolul de nebun generos. Dar 
există un sfert de milion pe care-l putem scoate de la el 
dacă vei binevoi să-ţi sacrifici vanitatea. 

— Explică-te! 

— Jane ştie, sau bănuieşte, care-i rolul tău în această 
afacere. Mai devreme sau mai târziu va şti cu siguranţă că 
tatăl său este unul dintre agenţii celei mai vaste organizaţii 
de falsificatori care a existat vreodată pe aici. Eu propun să 
te duci la Peter şi să-i explici clar situaţia... 

— Care situaţie? 


— Să-i spui că tu eşti... ceea ce eşti, adică un distribuitor 
de bani falşi. Spune-i că vei pleca în străinătate şi că nu vrei 
să provoci dezonoarea Janei. 

— Ah! Peter va marşa, nu? Şi tu vei pretinde partea ta, 
fără îndoială. Te-ai gândit că eu nu sunt mai liber pe 
mişcările mele decât eşti tu? Că nu pot părăsi Londra, că nu 
mă pot deplasa fără aprobarea expresă a Diavolului? 

Donald râse dispreţuitor. 

— Diavolul?... În acest moment, se salvează cine poate! 
Crezi că eu nu l-aş trăda sau că tu însuţi nu l-ai trăda dacă 
am şti cine este? Eu am acum 0 avere... tu de asemenea, 
cred... Dar eu nu-mi pot învinge dorinţa de a avea mai mult. 
Dacă nu vom reuşi să-l convingem pe Peter, nu uita că Jane 
are o sută de mii de lire ale ei. Şi grăbeşte-te, John! 

Donald plecă, convins că sămânţa pe care o aruncase va 
încolţi. 

Uitase să-şi ia cheile şi se întreba, destul de îngrijorat, 
dacă nu le-o fi găsit Marjorie. Abia apucase să sune, că ea şi 
deschise uşa. Cu siguranţă, soţia lui îi pândise întoarcerea. 

Îşi găsi cheile unde le lăsase şi le puse în buzunar. 

— Ai o scrisoare, zise Marjorie. A fost adusă de un 
comisionar. Dacă nu te-ai supăra atât de rău când îţi 
deschid corespondenţa, aş fi aruncat o privire să văd ce 
conţine... 

O trimise pe soţia sa în pivniţă să aducă o sticlă de 
şampanie. În acest timp, el deschise plicul. În primul plic se 
afla un al doilea, apoi al treilea şi, pentru mai multă 
siguranţă, expeditorul bătuse la maşină pe fiecare din ele 
numele lui Donald şi, cu litere groase, menţiunea 
„personal”. Scrisoarea era bătută la maşină şi nu avea nici 
dată, nici antet, nici semnătură. De ea era ataşată o cheie 
minusculă, legată cu o panglică roşie. Seara încă mai putea 
să fie fructuoasă şi amuzantă. 

El puse cheia în buzunar şi arse scrisoarea, împrăştiind 
imediat cenuşa. Exact la timp, căci intră Marjorie cu o tavă 
pe care pusese sticla şi două cupe. 


— Marjorie, apropo de micuțul nostru plan... Duse mâna la 
buzunar, scoase scrisoarea pe care ea o scrisese la dictarea 
lui şi o aruncă în foc. 

— Îmi zdrobeşti inima, zise ea cu veselie. Îţi spun sincer, 
Donald, eu cred că Jane îl iubeşte pe Peter şi ar fi fost foarte 
neplăcut pentru mine ca această scrisoare să-i cadă în 
mână. 

După o cină frugală, cu limbă rece şi şampanie, Donald 
ieşi. Era ora opt. Soţia sa, care privea pe fereastră, îl văzu 
oprind un taxi şi dispărând. Apoi se lăsă să cadă într-un 
fotoliu şi îşi şterse fruntea umedă. 

Marjorie petrecuse două ore într-o tensiune nervoasă 
extraordinară. În orice moment, Donald putea să se ducă la 
casa de bani şi să deschidă plicul în care pusese bancnotele 
pe care le adusese de dimineaţă de la bancă. N-ar fi găsit în 
plic decât un ziar din ziua precedentă. 

Se îmbrăcă iute, pregăti o valiză mică, examina din nou 
biletele cu care trebuia să ajungă în acea parte a 
continentului spre care ea considerase că-i bine să se 
îndrepte. Privi încă o dată în jur. În acel moment auzi o 
bătaie puternică în uşă. Deschise poşeta, luă biletele şi le 
ascunse într-un buzunar de la fustă. Abia atunci deschise. 
Era Bourke. 

CAPITOLUL XXXII. 

După-amiaza şi seara avură pentru Peter Clifton un farmec 
delicat pe care nu-l mai resimţise niciodată. Se afla în 
prezenţa unei noi Jane, zeflemitoare, sâcâitoare, feminină. 

Se refugiaseră în mica bibliotecă şi Jane îşi lăsă privirea să 
se plimbe de la un volum la altul. 

— Peter, tatăl tău a fost un mare savant? 

— Da, aşa cred... l-ai găsit cartea? Coincidenţa este 
bizară, nu-i aşa? Vorbeşte despre falsificări de bani... în 
tinereţea sa a fost chimist. A descoperit nu ştiu ce... un nou 
procedeu pentru tratarea fierului... De altfel, nu am decât o 
idee vagă despre această descoperire... în felul acesta a 
făcut avere. 


— Ai avut vreodată... ideea... de a falsifica bani? 

— Eu? Dumnezeule! Nu. Asta m-ar fi făcut să mor de frică! 

— Dar ştii să gravezi aşa ceva? Vreau să zic, ai şti dacă ţi s- 
ar cere s-o faci? 

Ea ieşi, apoi reveni cu un teanc de scrisori pe care începu 
să le trieze pe masă. 

— Toate sunt pentru tine, fără îndoială... Ei, drăcie! Uite şi 
una pentru mine! 

— Wells?... Ce scrie? 

Jane deschise plicul şi dădu peste cu altul care avea 
menţiunea „Personal. A se pune la un loc cu celelalte 
documente ale mele şi a nu se deschide”. 

Dezlipi şi acest plic şi scoase o foaie de ziar. Fusese pliată 
şi depliată de atâtea ori că muchiile erau aproape rupte. În 
colţul din stânga sus, văzu câteva rânduri cu scrisul îngrijit 
al lui Wells: 

Printr-o coincidenţă stranie, am găsit câteva cărţi vechi 
învelite în acest ziar la trei săptămâni după prima 
consultaţie a lui P The Cumberland Herald, 1900. 

— Cumberland! exclamă Peter. Ce bizar! Mama locuia 
chiar în Cumberland. 

Articolul interesant ocupa a doua coloană din mijlocul 
paginii a doua. 

MOARTEA DOMNULUI ALEXANDER WELERSON. 

Anunţăm cu regret moartea domnului Alexander 
Welerson, unul dintre cei mai mari chimişti ai timpului, care 
locuia la Carlisle de mai mulţi ani. Domnul Welerson se 
întorcea din Elveţia, când calul său s-a speriat şi a răsturnat 
cabrioleta într-un şanţ. Domnul Welerson a suferit lovituri 
în urma cărora nu s-a mai refăcut. Lasă în urmă o văduvă şi 
un copil de trei luni. Printr-o curioasă coincidenţă, vărul 
său, cu acelaşi nume, domnul Alexander Welerson, stăpânul 
cunoscutelor turnătorii de la Middlesbrough, se afla 
împreună cu domnul Welerson în momentul accidentului. 
Se crede că defunctul făcea experienţe cu privire la 
fuziunea fierului. 


Se priviră în linişte. 

— 1900. Imposibil! 

— Când a murit tatăl tău? 

— În 1919, ultimul an al războiului. 

Ea îi arătă imaginea tipărită deasupra textului. Era 
portretul unui bărbat de treizeci de ani, cu faţa rasă, cu 
trăsături delicate. 

— Acesta e tatăl tău? 

— Nu... Cel puţin nu acel tată pe care l-am cunoscut. 

În plic mai era o bucăţică de ziar care îi scăpase în primul 
moment. 

CĂSĂTORITĂ FĂRĂ A-ŞI SCHIMBA NUMELE. 

Doamna Alexander Welerson, văduva defunctului 
Alexander Welerson, s-a căsătorit marţi într-un cadru intim 
cu vărul său care poartă acelaşi nume... Domnul şi doamna 
Welerson au plecat pe Riviera cu copilul ei din prima 
căsătorie, în vârstă de şapte luni. 

— Ei bine? Acum cunoşti preţiosul secret pe care Wells 
dorea să ţi-l vândă cu o sută de mii de lire? 

Peter era ca năuc, aproape incapabil să facă cel mai mic 
efort de gândire. 

— Nu înţeleg nimic. S-au căsătorit în noiembrie 1900. Eu 
m-am născut în martie 1900... pe 27 martie. 

Mâna cu care ţinea ziarul îi tremura. 

— Peter... Tu eşti fiul primului Alexander, nu al celui mort 
la Dartmoor. Vezi de ce acesta din urmă scria că speră să fii 
demn de ilustrul tău tată?... Oh! Doamne, ce fericire! 

În acea clipă auziră o voce stridentă. Era Marjorie. Abia 
avură timp să se îndepărteze unul de altul, că ea şi intră în 
cameră. Jane o privi uimită. 

— Marjorie! Te credeam în Germania... 

— Peter! Poliţia! La mine acasă... Bourke! Îl caută pe 
Donald. Şi apoi, Peter, ştii ce mi-a spus Bourke? Îşi duse 
mâna la piept ca pentru a-şi stăpâni inima. M-a dus în 
sufragerie, a închis uşa şi mi-a zis: „Dacă îl cunoaşteţi pe 
Diavol, spuneţi-i că-l vom ridica în seara asta”. 


Marjorie simţi că i se opreşte inima. Era pe punctul de a 
leşina. Jane o prinse de talie şi o trase în camera sa. După 
ce bău un pahar cu apă, Marjorie păru că-şi revine. Jane se 
întoarse la soţul său. 

— Se simte bine, începu ea intrând în bibliotecă. Dar 
camera era goală. Auzi uşa de la intrare trântindu-se şi se 
repezi spre vestibul, unde întâlni un servitor. 

— Domnul Clifton tocmai a ieşit. Nu ştiu ce avea, doamnă; 
nu şi-a luat nici pălăria, nici pardesiul, nimic. 

Jane alergă spre Pall Mall. Văzu un taxi demarând înainte 
ca ea să ajungă în strada mare. Se duse la următorul taxi. 

— Puteţi să-mi spuneţi încotro a plecat taxiul precedent? 

— Knowlby Street, domnişoară. 

Knowlby Street!... Strada pe care se afla biroul lui 
Blonberg! 

— Duceţi-mă la Carlton House Terrace 75. 

Urcă alergând spre camera sa, îşi luă un mantou, pălăria 
şi poşeta. Marjorie era cufundată într-un fotoliu şi punea 
întrebări pe care Jane nu le înţelese. Taxiul aştepta în 
stradă. 

— Knowlby Street. Opriţi în colţul străzii şi aşteptaţi. 

La acea oră a serii, Knowlby Street era pustie. Jane îşi 
aminti că unele imobile cu birouri au oameni care fac 
curăţenie noaptea. 

Parcurse strada cu paşi grăbiţi şi se opri în faţa uşii. Apăsă 
pe singurul buton pe care-l găsi. Sună încă o dată, dar tot 
fără rezultat. Întorcând capul, văzu un alt taxi oprindu-se în 
capătul străzii şi o femeie solidă coborând. Era doamna 
Untersohn. 

Jane alergă şi se ascunse sub primul portal pe care-l găsi 
în cale. 

CAPITOLUL XXXIII. 

V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi restitui banii pe care mi-i 
datoraţi. Vă aştept la ora şi în locul obişnuite. Acum, că fiul 
dumneavoastră e mort, este imposibil ca el să mai 
moştenească banii tatălui său, aşa cum spuneaţi. Tot ce s-a 


întâmplat este din vina lui. V-am spus că ela încălcat 
indicaţiile primite şi a murit. Cu atât mai bine pentru toată 
lumea. Înapoiaţi-mi toţi banii pe care vi i-am împrumutat. B. 

Doamna Untersohn citise aceste cuvinte în camera sa care 
se afla în mare dezordine. Ar fi putut să-şi exprime furia sub 
o formă violentă, dar se abţinu. Dintr-un sertar scoase un 
revolver mare, german, amintire din război pe care Basil o 
cumpărase de la un soldat. Era încărcat atunci când l-a 
adus şi nu-l descărcase nimeni. Era atât de lung că nu 
încăpea în poşetă. De aceea se îmbrăcă într-o haină mare 
de blană - în ciuda serii călduroase. Haina avea buzunare 
destul de adânci pentru lungimea armei. 

Blonberg o ameninţase şi pusese această ameninţare în 
practică. Era, desigur, în legătură cu Peter. Nu-l vizitase ea 
de-a lungul anilor ca să împrumute bani şi-i povestise 
despre speranţele sale? Nu ştia el totul despre Basil, Peter 
şi Alexander Welerson? Trebuie că a trădat-o. Era un 
duşman... El îl ameninţase pe Basil, şi iată că Basil a murit 
de mâna lui Peter. Această scrisoare o dovedea. 

Poliţia, de asemenea, era în solda lui Peter. Acel poliţist 
masiv se învârtise mereu în jurul lui. În orice parte s-ar fi 
întors, ea dădea de acest duşman implacabil... ca s-o 
jefuiască, s-o facă inofensivă, să-i asasineze fiul! 

Mai era şi un bătrân avocat... Radlow etc.... care-i expedia 
o mică pensie la data de întâi a fiecărei luni. Dar asta nu-i 
ajungea ca să acopere nevoile lui Basil. Apoi, îşi zise că 
Peter n-ar fi trebuit să afle că Basil e fratele lui... Ea a 
ascuns această realitate, dar el a aflat şi de aceea l-a ucis pe 
Basil. 

Blonberg trebuia să-i ceară iertare, să-i cadă în genunchi. 
leşi din casă clătinându-se pe picioarele sale aproape 
incapabile s-o susţină. Dar găsi un taxi. Era ora nouă când 
cobora din maşină; ploua cu găleata. 

Sună, aşteptă declicul încuietorii electrice şi apoi intră 
închizând uşa în urmă. Urcă scara greu, gâfâind. Pe palier 
se opri să-şi tragă sufletul înainte de a deschide uşa. Apoi, 


cu mâna încordată pe pistol, intră. Aceeaşi lumină slabă în 
prima cameră; şi aceeaşi obscuritate de peşteră infernală în 
„sanctuar”. 

Căută pipăind masa şi scaunul şi se aşeză; apoi întinse 
mâna şi atinse paravanul metalic. 

— Sunteţi acolo? întrebă ea în şoaptă. 

— Da... sunt aici. Aţi adus banii? 

— Fiul meu... 

— Fiul dumneavoastră era la fel de nebun ca şi tatăl său. 

Tonul rece al răspunsului trezi furia vizitatoarei. 

— Ştiţi, totul... da? Dumneavoastră şi Peter... şi soţia lui... 

Ea încercă să scoată pistolul care se încurcase în dublura 
ruptă a hainei. 

— Nu vorbiţi prostii. Basil Hale a fost prevenit... El avea o 
misiune, dar a depăşit ordinele. 

— Asasinule! Asasinule! 

Un fascicul de lumină o orbi deodată. Necunoscutul 
aprinsese o lampă puternică situată în faţa lui. Ea se ridică 
dintr-o mişcare, răsturnând scaunul. Trase de două ori spre 
bezna din spatele lămpii; detunătură asurzitoare, oribilă. 

Auzi un oftat adânc şi se repezi către paravanul metalic. 

— Te-am omorât... omorât! urlă ea. 

Cobori scara, străbătu culoarul şi deschise brusc uşa. 

— Atenţie! Are un revolver! se auzi o voce. 

Cineva îi prinse braţul şi-i smulse arma. Ea zări un grup de 
bărbaţi, apoi leşină în braţele poliţistului care o oprise. 

— Duceţi-o la spital cu maşina asta, zise Bourke. Trei 
dintre voi veniţi cu mine... şi nu folosiţi pistoalele decât în 
caz de nevoie. 

CAPITOLUL XXXIV, 

Jane Clifton o văzuse pe doamna Untersohn intrând în 
casă. Gândind că aceasta are o cheie, aşteptă. Se scurseră 
cinci minute, apoi zece, dar femeia nu ieşea. Văzu câţiva 
bărbaţi venind pe stradă cu paşi mari şi, în lumina slabă a 
serii, recunoscu silueta masivă a lui Bourke. Simţi că-i 


îngheaţă inima. Ei se duceau să facă percheziţie în birou şi 
Peter trebuie că era acolo! 

Imediat se auziră două împuşcături care se succedară 
rapid. Ea le localiză din instinct: în acel birou se trăgea... şi 
Peter era acolo! 

Îl văzu pe Bourke îndreptându-se spre uşă şi aplecându-se 
de parcă ar fi introdus o cheie în broască. În acel moment 
probabil se deschisese uşa, căci ea văzu cum se repede în 
grupul de bărbaţi o siluetă neagră care scotea ţipete 
cumplite. 

Era doamna Untersohn. Jane traversă rapid strada şi 
depăşi grupul, apoi se întoarse. Pe lungimea casei se afla un 
pasaj care părea că duce la un garaj; Jane stătea în faţa 
acelui pasaj când zgomotul unei maşini venind în viteză o 
făcu să se întoarcă. Din garaj ieşea un taxi. Nici nu avu timp 
să se îndepărteze. Îl văzu clar pe şofer, un bărbat complet 
ras, trăgând dintr-o pipă. Apoi privirea ei uimită se opri 
asupra clientului. Era Peter! El întoarse rapid capul. Înainte 
ca ea să-şi dea seama ce se întâmplă, maşina intră pe 
Marylebone Lane şi dispăru. 

Oare Peter va ajunge acasă înaintea ei? Nu credea. 
Bourke urcă primul pe scara îngustă. Se opri o clipă să-şi 
arunce privirea prin biroul principal al lui Blonberg, apoi îşi 
continuă drumul spre camera secretă. Văzu strălucind o 
lumină orbitoare în spatele paravanului metalic. 

Încercă să avanseze, dar se lovi de paravan. Scoţând un 
cuţit din buzunar, decupă o bucată din acesta şi împinse cu 
toată forţa corpului său. Cu un pârâit formidabil, tabla se 
desprinse. 

Un bărbat era prăbuşit peste un fel de dulap, cu capul pe 
genunchi, cu braţele întinse ca şi cum ar fi vrut să se prindă 
de ceva. Bourke îl apucă de umeri şi-l săltă. Atunci văzu faţa 
lipsită de viaţă a lui Cheyne Wells. 

— Hm! Este exact cum am gândit. 

Cu ajutorul unuia dintre oamenii săi, îndepărtă corpul 
inert de dulap, apoi căută şi găsi un mic orificiu în peretele 


de lemn. Apăsă; se auzi un declic, şi în faţa lui se deschise 
un mic ascensor pentru două persoane. 

— Trimite după medicul legist. Apropo, Rouper, ai lăsat pe 
cineva la capătul pasajului? 

Bourke intră în ascensor şi apăsă pe unul din cele două 
butoane. Cabina cobori repede şi nu se opri decât acolo 
unde polițistul presupunea că este parterul. Deschise uşa şi 
ieşi. 

Se afla într-un garaj. Nu se vedea nici o maşină, dar 
numeroase bidoane cu benzină îngrămădite lângă zid şi un 
banc de lucru fixat într-un colţ îi serveau de indicii. 

Deschizând uşa cu grilaj, ieşi într-o remiză situată sub 
nivelul străzii. Un şofer ştergea o maşină. Numai după ce-şi 
declină calitatea de comisar la Scotland Yard, Bourke reuşi 
să scoată unele informaţii de la acesta. 

— Da, domnule, acest garaj e folosit de un bătrân şofer de 
taxi, moş Joseph. Nu l-am mai văzut până adineauri. 

— Când adică? 

— Să fie vreo zece minute. A plecat cu un client... 

Pe pasager îl descrise cu mai multă precizie decât pe şofer, 
astfel că Bourke îl identifică uşor pe Peter. 

Comisarul intră în garaj, închise uşa şi urcă din nou în 
camera în care se produsese crima. 

— Oamenii noştri sunt chiar în capătul pasajului, zise 
Rouper gâfâind, căci tocmai urcase scara. 

— Ştiu. Am văzut când i-ai plasat acolo. 

Bourke se uită la ceas. 

— Aşteaptă să vină medicul. 'Trimite pe cineva să facă o 
percheziţie amănunţită în biroul de la etajul superior şi ai 
grijă de toate hârtiile care vor fi găsite în casă. Nu vei 
aştepta prea mult; am să trimit pe cineva competent să 
preia cazul. 

— Dar eu sunt aici! zise Rouper indignat. 

— E bine cum am spus, răspunse comisarul la fel de 
agresiv. Mă duc să-l caut pe Peter Clifton. 


Când Jane ajunse acasă, Walker îi spuse că doamna Wells a 
plecat la cinci minute în urma ei. A chemat urgent o maşină 
şi a cerut s-o ducă la gara Waterloo. 

— Domnul Clifton s-a întors? 

— Nu, doamnă. 

Dar după nici o jumătate de oră, cineva îi ţinea companie. 

— Treceam pe aici şi m-am gândit să intru, zise Bourke 
nepăsător. Peter nu-i acasă? 

— Nu, s-a dus să facă o mică plimbare în parc... Abia a 
ieşit. Nu l-aţi întâlnit? 

— De câte ori, la începutul carierei mele, nu mi s-a 
întâmplat ca, venind să-l umflu pe vreun chefliu, soţia lui să- 
mi spună că acesta abia a ieşit, deşi în realitate el era 
ascuns în pivniţă! 

— Peter nu se ascunde în pivnițe! Doar n-aţi venit să-l 
arestaţi! 

— Am venit să petrec o seară liniştită, zise el cu voce 
blândă. Această casă are ceva odihnitor... Aţi fost şi 
dumneavoastră plecată, doamnă Clifton? 

— Nu, m-am dus doar să pun o scrisoare la cutie. 

— Datoria unei femei este să mintă atunci când soţul ei 
este în cauză. Nu eu v-am văzut, ci unul dintre subordonații 
mei. Aţi luat taxiul cu numărul P C. 97581. Şoferul se 
numeşte Leany şi locuieşte în Grayside Mews. Îmi 
cunoaşteţi metoda... 

— Trebuie să vă arăt ceva, zise ea amintindu-şi pe loc 
ziarul care rămăsese pe masa din bibliotecă. 

Elo urmă şi, timp de cinci minute, studie cele două 
articole. 

— Asta n-am ştiut-o... Doamne, ce descoperire! Dacă aş fi 
avut curaj, l-aş fi arestat pe Wells ieri. 

— Wells? El a comis crima? 

— Crimele... Probabil c-a mai comis şi altele... 

— Vă duceţi să-l arestaţi? 

— Doamna Untersohn a făcut ceea ce trebuia să facă 
judecătorul şi călăul. 


Întinse braţele ca s-o prindă pe Jane care se clătina. 

— Calm, calm, fetiţa mea... 

— E... mort? 

Bourke confirmă dând din cap. 

— Împuşcat! 

— Am auzit împuşcăturile. Doamna Untersohn a fost... 

— Când a coborât scara avea pistolul în mână şi a 
recunoscut fără probleme... Era un pistol german, o jucărie 
cu adevărat interesantă! 

— Nu pot să cred! 

Chiar atunci intră Peter. Aruncă o privire piezişă spre 
comisar şi abia îndrăzni să se uite la soţia sa. 

— A fost o plimbare plăcută? întrebă Bourke pe un ton 
calm. 

— Da, răspunse Peter sec. 

— Clifton, am ceva să-ţi spun, dar aş vrea să fie de faţă şi 
soţia ta... Acum câtva timp, mi-ai oferit o sumă importantă 
pe care am refuzat-o... Ţi-am spus că nimeni nu poate să 
servească doi stăpâni. De atunci, eu am servit trei, şi găsesc 
că asta e mult. În seara aceasta îi voi înainta demisia mea 
prefectului poliţiei... Nu mă întrerupe. Pensia mea va fi ceva 
mai mică... Trebuie să te previn că nu voi fi în situaţia de a 
dispreţui chiar şi o liră pe săptămână. În ultima vreme am 
trăit cu spaima că cineva, Rouper sau altul, va descoperi ce 
am făcut... În această situaţie, aş fi părăsit Scotland Yard-ul 
fără nici un fel de pensie şi aş fi putut să meditez timp de un 
an, la Wormwood Scrubbs, asupra faptelor mele. Dar am 
avut noroc, Clifton, ca şi tine. Şi dacă îmi vei trimite un 
cadou frumos în ziua pensionării îţi jur că-l voi accepta. 

— Am să-ţi dau... 

— Nu-mi spune suma. Asta mi-ar suci capul... Mă 
gândisem să-ţi ofer serviciile mele ca om de pază, dar am 
impresia că te-ai căsătorit cu o doamnă care se achită 
foarte bine de sarcina asta. Aşa că mă retrag. 

— De ce faci asta? Nu m-ai prevenit niciodată. Ştiu că aş fi 
putut să-ţi distrug cariera, dar acum... 


— Ceea ce m-a decis este acel şofer de taxi şi faptul că nu 
pot să vorbesc despre el, zise Bourke enigmatic. 

După plecarea lui, cei doi soţi tăcură multă vreme. 

— Te rog să mă scuzi că nu ţi-am răspuns când m-ai 
strigat, zise Peter în sfârşit. Dar fapt este că... 

— Te rog, să nu mai vorbim despre asta... 

Apoi începură să discute despre tot felul de nimicuri, cum 
ar fi caii pe care Peter îi va cumpăra în decembrie. În 
această stare de spirit îi găsi Bourke când se întoarse. 

— Îmi pare rău că vă plictisesc. Am găsit paginile care 
lipseau. 

— Acelea scrise de Radlow? 

— Chiar acelea! 

Scoase din buzunar nişte foi împăturite. Nici Peter, nici 
soţia lui nu-l întrebară de unde le are. Ei ştiau prea bine că, 
cu câteva ore mai devreme, acestea se găseau în buzunarul 
lui Donald Wells. 

Bourke i le întinse lui Peter care le citi în tăcere. Din 
primele două pagini află ceea ce citise şi în ziar: căsătoria 
lui Alexander Welerson cu verişoara lui. 

Doamna nu-şi reveni niciodată după moartea soţului şi 
sfârşitul său tragic contribui probabil mult la nebunia 
domnului Welerson. Ea a fost bolnavă foarte mult timp. În 
acea perioadă, pe când ea era încă în viaţă, în timpul unuia 
dintre acele accese de nebunie cu care eu mă obişnuisem 
de-a lungul anilor de când mă ocupam de afacerile lui, 
domnul Welerson s-a căsătorit cu o fată pe nume Untersohn 
care fusese bucătăreasă sau cameristă în casa lor. 
Alexander Welerson duse această viaţă dublă doi ani, până 
la moartea soţiei sale adevărate; cu fata aceea a avutun 
copil care mă tem că a moştenit teribila boală care a 
provocat moartea tatălui său. De la început, domnul 
Welerson a arătat o afecţiune deosebită pentru fiul din 
prima căsătorie a soţiei sale şi în momentele lui de 
luciditate mi se plângea de propria duplicitate pe care o 
trăise. El i-a promis soţiei sale că va face totul ca fiul ei să 


nu ştie că el nu-i este tată. Şi, în acest scop, m-a însărcinat 
să ţin secretă data căsătoriei lor şi să ascund certificatul de 
căsătorie. Am motive să cred că acestea au ajuns totuşi la 
cunoştinţa lui Basil Hale, sau a doamnei Untersohn, care au 
făcut cercetări cu ajutorul doctorului Cheyne Wells. Nu pot 
să afirm că este ceva sigur. Nu am informaţii exacte în 
această privinţă. 

Peter termină de citit şi-i întinse hârtia soţiei sale. 

— După părerea mea, zise Bourke, Wells trebuie să fi ştiut 
că Radlow urma să facă această declaraţie scrisă. Dacă vă 
amintiţi, cineva i-a telefonat lui Radlow acasă în după- 
amiaza aceea. Prima dată, el dormea, dar a doua oară a 
răspuns şi a avut impresia că la telefon e Peter. Era, 
indubitabil, Wells. Din momentul în care a ştiut că 
declaraţia va fi întocmită, el a improvizat planul. Cred că 
era la Longford Manor când a telefonat. Îi cunoştea 
obiceiurile lui Peter; ştia că acesta fumează când e singur în 
maşină. Nimic mai simplu decât să-i pună drogul în ţigări. 
Ceea ce a şi făcut. Apoi l-a urmărit pe drum. Când a văzut 
că Peter trage maşina pe marginea şoselei şi se opreşte, 
înainte de a-şi pierde cunoştinţa, Wells s-a urcat alături de 
el, i-a făcut două injecții şi l-a dus la Sydenham. Vă amintiţi 
că în noaptea aceea ploua. Ca să fie perfect liniştit, dacă s- 
ar fi întâmplat să-l oprească vreun agent de circulaţie, cred 
că l-a ţinut pe Peter drept, legându-l cu o curea. Vă aduceţi 
aminte, doamnă Clifton, că am găsit cureaua pe jos, în 
maşină. Scopul lui era să-l omoare pe bătrân şi să abată 
bănuiala asupra lui Peter. Se aştepta, probabil, să găsească 
depoziţia terminată. Vă amintiţi că l-a anunţat pe Radlow de 
sosirea lui Peter. Dar l-a surprins în timp ce scria. Şi l-a ucis. 
Moartea lui Hale a fost probabil mai puţin premeditată. 
Hale, prin comportarea lui cam smintită, punea în pericol 
marele proiect - acela de a-l declara nebun pe Peter, 
situaţie în care banda urma să-i administreze averea. Planul 
era perfect. Nu cunosc ceva mai remarcabil... Nu pot să vă 
las hârtiile astea, dar cred că aţi reţinut ce scrie în ele. 


Împături hârtiile, le puse în buzunar, se opri o clipă la uşă 
şi ridică mâna. 

— E ultima dată când mă vedeţi pe ziua de astăzi. 

O altă lungă perioadă de tăcere urmă după plecarea lui. 
Apoi, Jane îşi luă inima în dinţi şi zise: 

— Peter, tata a reuşit să scape? 

— Aşa sper. 

— Ele Diavolul, nu-i aşa? 

— Da. Sunt dezolat... Am înţeles asta din momentul în care 
am găsit plăcile mele pe bancul cu tiparniţa. Era evident că 
el tipărise o serie acolo; a pus plăcile pe banc şi le-a uitat. 
Când, din întâmplare, am descoperit camera aceea şi am 
văzut plăcile, am crezut că leşin. 

Ea nu zise nimic. Îl luă de mână. 

— Este extraordinar! l-au trebuit ani ca să-şi creeze 
organizaţia, să recruteze agenţii prin intermediul lui 
Blonberg care nu era decât un paravan. El, ca orice 
cămătar, intra în contact cu oameni ciudaţi. A aflat povestea 
doamnei Untersohn când aceasta a venit să-i ceară bani cu 
împrumut. Pe aceeaşi cale l-a cunoscut pe Basil Hale. Apoi, 
printr-o coincidenţă stranie, Wells m-a întâlnit pe mine. 

— Cine ţi-a spus toate astea? întrebă soţia sa. 

— EL. 

Jane se ridică brusc. 

— Mă întorc într-o clipă. 

Peter aşteptă o oră, fumând ţigară de la ţigară. Camera 
era învăluită într-un fum gros. Când ea se întoarse, 
îmbrăcată într-un chimonou, Peter văzu că plânsese. 

Jane se aşeză pe braţul fotoliului şi-şi lăsă capul pe umărul 
lui. 

— Acum să vorbim de altceva, zise ea. 


SFÂRŞIT 


1 Unitate de măsură: 1 picior= 30,48 cm (N. 1.) 
2 Joc de cuvinte în limba franceză: arreter - a opri, dar şi a 
aresta (N. 1.)