Revista Cinema/1990 — 1998/022-CINEMA-anul-XXII-nr-5-1984

t 


au 


M an S ha T bunan 


oaie 


„La 23 August vom sărbători 40 de ani de la victoria revoluţiei de 
eliberare socială şi naţională, moment care a pus capăt pentru totdeauna 
dictaturii militaro-fasciste, dar şi dominaţiei imperialiste, şi a deschis ca- 
lea marilor transformări revoluţionare din patria noastră, a trecerii pute- 
rii politice în mîinile clasei muncitoare în alianţă cu țărănimea, intelectu- 
alitatea şi celelalte forţe progresiste, a transformării poporului nostru 
într-un popor stăpin pe destinele sale, constructor conştient al socialismu- 
lui, făuritor liber al propriului său viitor comunist.“ 


Romantism revoluționar 
și personaje model la fața locului, la Intreprinderea de autocamioane Braşov 


Ne aflăm într-o uzină pentru care acest an jubiliar este și 
propriul său jubileu. Patru decenii de la eliberarea ţării sint 
sărbătorite odată cu trei decenii de cind uzina este ceea ce 
spune numele ei de azi: exact cu 30 de ani în urmă, primele 
autocamioane româneşti erau prezentate la marea demon- 


D.. numeroaseie gate pe care ni le 
oferă tovarășul Constantin Bejliu, secretar 
adjunct al Comitetului de partid al uzinei — 
la care vom reveni după incheierea periplului 
nostru prin secţiile întreprinderii-urmatoarele 


cifre ni se par cele mai grăitoare 5000 de s 
lariaţi avea, la naţionalizare, tosta „Romloc”. 
numită apoi „Astra” şi apoi „Steagul Basu 

22 000 de oameni ai muncăântruneşte marea 
uzina aflata în acest oraș, din inima geogra 
fică a ţării, uzină care se numește astazi sim- 
plu, la obiect, fără a mai avea nevoie de ghili- 
mele; Intreprinderea de autocamioane Bra- 
şov. 


Dincolo de cifre, două idei ne-au urmarit 
de-a lungul tuturor întilnirilor, devenind 
leit-motive ale discuţiilor purtate efectiv la 
fața locului, la locul de muncă al oțelarilor, în 
apropierea cuptoarelor, lingă mașinile < 
uneltele lor; două aspecte pe care dorim sii 
le evidenţiem din capul locului, gindindu-ne 
la modul cum prind sau nu prind viată. cum 
capata sau nu personalitate distinctă persona- 
jele din filmele noastre de actualitate: 1. cil 
de prezenta e ia fața locului biografia fiecarui 
„personaj“ și 2. cit de mult se straduiește fie- 
care să ne ajute a nu ne låsa captaţi doar de 
ineditul exterior al tehnicii, făcindu-ne să în- 
țelegem că există ceva mult mai important în 
viața lor de muncitori și de oameni. Fiecare 
dintre cei în faţa carora ajungem, fie şi numai 
citeva minute, ne transmite din prima clipa 
senzația că vine de undeva anume cu marca 
locului pe figură. Și nu fără motiv, pentru cà, 
întrebiînd, ni se confirmă că la această între- 
prindere, din acest oraş din care Titulescu ar 
fi vrut să privească, în eternitate, catre hota- 
rele echidistante ale ţării reîntregite, o nouă 
generaţie realizează efectiv acest sentiment, 
venind în cetăţile industriei socialiste de aici, 
nu numai din toate ținuturile, ci literalmente 
din toate judeţele ţării. lar fiecare dintre ei 
ține să ne spună că ceea ce îi vedem noi fà 
cînd nu e deloc lucrul cel mai greu, nici cel 
mai spectaculos, nici cel mai dramatic, în 
orice caz nu e singurul lucru care ar putea să 
ne intereseze. De îndată ce am coborit din bi- 
rouri, din încăperile direcției sau clubuiui, în- 


2 


Str alie a oamenilor muncii, cu prilejul zilei de 1 Mai. 


decupate 


cepem un fel de iniţiere nesperată, într-un 
joc secund al sensurilor, în legile artei insasi 


la turnăto de fontă 


— Venind incoace, ni s-a spus că aici e cel 
mai greu sector din toată uzina. 


— Ce sugestii 


— De la distanţă, e simplu și fotogenic, dar 
să mergem la primul muncitor din fața cupto- 
rului. Vreți să vă recomandaţi? 

— Constantin Dancu. 

— De unde sinteți de loc? 

Constantin Dancu: Constanţa. 

— Și cum aţi ajuns de la mare la munte, de 
la mare la metalul topit? 

— Faceţi o trecere prea bruscă, în realitate 
nu e chiar așa un contrast. Am ajuns 
printr-un concurs de împrejurări, care uneori 
e independent de voința noastră și prea com- 
plicat ca sa poata fi rezumat. 


— E o muncă grea, aceasta de topitor sau 


foarte grea? 


— Nu e grea, e plăcută. 
— Plăcută, iată un cuvint incurajator. 
Vreau să spun că e interesantă, deşi fie- 

care muncă e grea, în felul ei. Măi, loane, ce 
facem cu zgura asta? Ma scuzaţi. - 

— Dumneavoastră de unde sinteţi? 

— Sint din județul Bacău 

— Se aleargă mult aici, în fața cuptoarelor, 


după macaraua rulantă, e un adevărat caru- 


sel in jurul nostru — unde ne sint cineaștii? 


aveţi pentru cineaşti? 


— Să regăsim pe ecran marea familie 


muncitorească. 
Tradițiile ei. 


Aportul înnoitor al tinerei generaţii 


Vasile Murârescu, maistru mecanic la Sec 
ţia 660 — turnătoria de fontă numarul doi: Nu 
putem zice că e cel mai greu, dar acesta 
este, într-adevăr, unul dintre sectoarele pri- 
mare şi de bază, alături de celelalte turnato- 
nii, alături de forjă. De aici se obțin semifabri- 
catele pentru construcţia de autocamioane și 
pentru întreprinderile colaboratoare din ţara. 
Acum mergem spre atelierul de elaborare a 
fontei-turnare-formare. Cuptoarele sînt cu in- 
ducţie, vedeţi cum se introduce la primul din- 
tre ele materia primă... 

— Extraordinar spectacol, așa ceva n-am 
prea văzut in filmele românești! 

— Sint un fel de artificii, datorită curenților 
turbionari care se creează prin temperaturile 
inalte, iar dincolo, vedeţi la celălalt cuptor, el 
se basculează printr-un sistem hidraulic, i se 
golește conţinutul în jgheab. 


— Acum 6 cu zgura asta, care apare la su 
prafața metalului topit, sint momente cind 
cuptorul te mai supără, te mai necâjește. + 
zgură multă — cum sint materialele bagate ir 
cuptor murdare, urite, că nu sint totdeauna 
chiar așa cum sint prevăzute. 

— Colegul dumneavoastră Dancu, din 
Constanţa, cu care am vorbit inainte, văd ca 
aleargă cel mai mult. 

— Vrea sā cunoască prea mult, el, dintr-o- 
data, să cunoască toate tainele meseriei de lå 
inceput, că e începător. 


— E foarte inimos, Dancu, are și un nume 
care seamănă cu ai unui celebru „inimos" 
dintr-un poem romantic, Danco. Dar dum- 
nealui care s-a urcat acum deasupra cupto- 
rului deschis și înclinat, cum se numește? 

— Smeu Nicolae. 


Nicolae CEAUȘESCU 


— E un zmeu — Smeu! Toate numele 
dumneavoastră sint special potrivite? Într-un 
roman sau intr-un film, ar părea ostentativ 
puse. 


Vătăjei Constantin, maistru, şef de echipă 
Smeu e din partea județului Buzău. e calificat 
ca topitor de vreo 8 ani, un băiat care şi-a 
dat tot interesul să-și însușească cunoştinţele 
tie: ode 

— n-ar a să lunece? 

— Nu Te pei 

— Riscul există, insă. 


Secvenţe 
în tumultul unei uzine 


— ga ponenti = 

— imneavoa sau ai experiență 
sau... Ori — ori! Smeu ar putea să nu riște, să 
nu se urce deasupra cuptorului inclinat? 

— Trebuie să se urce cineva, pentru că 
materialele care intră în cuptor sint deșeuri 
metalice, uneori de asemenea natură. incit 
zgura care rezultă deasupra metalului în fier- 
vorbă e prea multă și nu poate fi îndepărtată 
altfel. 4 

— Trebule să riște din cauza zgurii? 

— Altfel n-ar rămîne baia curată. Tot 
pentru asta, vedeţi că în momentul înlăturării 
zgurii, topitorii trebuie să se și sprijine între 
ei. Și Smeu și Schiopu îl ajută acum pe 
Dancu, deși primii lucrează la alte cuptoare. 
La fiecare cuptor de 13,5 tone e un singur to- 
pitor. 

— Se ajută din proprie inițiativă sau pentru 
că sint obligaţi de regulament? 

— Din proprie iniţiativă, pentru că își ușu- 


rează munca. 

— tră de unde sintet, cum vă 
numiţi? 

— Schiopu Vasile, din județul Vaslui. 

— lată, in sinn, pe cineva cărula nu 1 se 
potrivește nui dar dacă mi-aduc bine 
aminte, zeul fierarilor era șchiop, probabil că 
vă trageţi din el. E periculos aici? 

Vasile Schiopu: Nu e periculos, dar trebuie 
atenție, trebuie foarte mare atenţie. 


— Dumneavoastră vă numiţi Smeu 
Nicolae, aud că sinteți din partea Buzăului, 
părinții ce sint? 

— Smeu: Sint țărani, la CAP. 

— Aţi copilărit la țară, aici, cred, e mult 
mal greu. 
— Prima dată mi s-a părut că e greu, dar 
niciodată nu e cum ţi se pare prima dată. Pe- 
ricolul nu mai e pericol, cind incepi să te 
obișnuiești. 

— Văd că ceilalți nu fac acelaşi lucru. nu- 
mai dumneavoastră va urcați deasupra, ei nu 
s-au obișnuit? 

— Fiecare la locul lui şi în felul lui. 


— Dar ce e neobișnuit pentru dumnea- 
voastră? 
— De pildă, să mi se ia un interviu. Dar fi- 


ind primul, nu știu ce să vă spun, probabil că 
dumneavoastră ar trebui să descoperiți ce e 


În atmosfera 

de puternică angajare 

a întregului popor 
pentru a întîmpina 

cu noi și mari succese 
cea de-a 40-a aniversare 
a gloriosului 

act de la 23 August 1944 


TOVARĂȘSUL 
NICOLAE CEAUŞESCU 
A INAUGURAT 
CANALUL 

DUNĂRE- 

MAREA NEAGRĂ, 


realizare epocală 

a poporului român, 
grandioasă construcţie 
a anilor socialismului 


de viaţă, 


care poate inspira 100 de filme 


> 


— Visul meu e să am o cameră, un aparta- 
ment decorat cu modele bucovinene, în stilul 
de la Suceava. 


neobișnuit, dumneavoastră sau cei care fac 
filmele. 


— Ce-i drept, e drept. 


De dragoste, sincer 


— Dar cum aţi reușit, cred că aţi făcut 
eforturi foarte mari, ca să rămi pină 
acum... netamilistă? 


— Staţi să închid cutia mașinii, că se. ră- 
cește. Şi acum, dacă vă daţi puţin de o parte, 
n-o să vă sară nisipul în ochelari. 

— Deci, uitind de nisip, să revenim la baie. 


— De unde sinteti de loc? ţii care sint atit de mulţi, chiar aici în 
Silvia Moroșan: Din comuna Satumare, ju- — Sint, .dar poate. pe mine nu mă iubește 
dețul Suceava. nimeni. 


— E o mașină foarte complicată, asta la 
care lucraţi singură! 

— Nu e chiar așa de complicată, vi se pare 
dumneavoastră. 

— De cind lucraţi la ea? 

— De cind a fost pusă în funcţiune, în ia- 
nuarie a avut doi ani. 

e un zgomot teribil, cum H supor- 
tai 

— Vi se pare dumneavoastră, eu m-am 
obișnuit şi apoi, nu cunoaşteţi deviza „Nici 
piine fără muncă, nici muncă fără piine?" 

— ȘI cum ați ajuns dumneavoastră, o fată 
așa tinără și , dintr-un sat bucovi- 
nean, tocmai aici, intr-o turnătorie de fontă? 

— Am venit să învăţ și eu o meserie, că 
atunci cind am terminat eu școala, vedeți 
deci că nu mai sînt chiar așa de tinără, la noi 
nu erau prea multe întreprinderi în județ. Sint 
de 11 ani aici și m-am obișnuit, dar tot mai 
frumos e la noi, la țară. 

— Vă e dor, din cind in cind, de-acasă? 

— Chiar că mi-e foarte dor acum, mi-e dor 
tare-tare, n-am mai fost demult și de-abia aş- 
tept să-mi iau o zi de recuperare ca să mă 
duc. 

— Cind vă aduceți aminte de casă, de sat? 

— Mai tot timpul. 

— Cum tot timpul? Și cind lucraţi la ma- 
şina asta? 

— Da, de ce nu? Care viață e mai fru- 
moasă decit aceea care a fost acasă? Uneori 
visez satul, alteori primesc cite o scrisoare de 
la părinţi şi-mi vine, așa, să zbor pînă la Su- 
ceava. 

— Aici unde locuiţi? 

— La căminul de nefamiliști. 

Ein ne-ar “ilie ae 
dumneavoastră casă 


— Imposibil! 
poate că nu l-am găsit eu pe cel 
care să-mi placă mie, că băieţii de azi.. 

— Sinteţi foarte exigentă sau vă așteaptă 
cineva în sat? 

— Nu mă aşteaptă nimeni, flăcăii de acum 
sint copii pe ii mine. Dar e un sat foarte 
frumos. E liniște, e apa Sucevei, peste care 
s-a făcut un pod mare, de cînd am plecat eu, 
e o luncă foarte frumoasă, unde se face du- 
minica horă sau se făcea... 


— Aici ce faceţi în timpul liber? 

— Pentru mine una, în afară de duminici, 
timpul liber e foarte puţin. Că dimineața sînt 
la fabrică și după amiaza la școală, m-am în- 
scris la liceul seral, cu profil de matemati- 

căâ-fizică și mă pregătesc pentru examenul de 
treaptă la mecanică sau la electrotehnică. 


— Direct la electrotehnică! Văd insă că ați 
descoperit și aici, s-e un elixir al tine- 
reții, în aceşti 11 ani 


— Poate, dar asta nu se spune, e secret 
acest elixir. Adevărul e că nu mă plictisesc, 
n-am timp de plictiseală. Sint o fire veselă, 
rid tot timpul, după cum vedeți. Păi, de ce-aș 
plinge? 


ceva din 
de Marin Preda. 


„in da. Rideti tot timpul 
dar vi se Kia să și pingel unoonp 
— Nu 

Z Ultima dată cind ati p 
M 

Era tata e aie 


, băleții, v-au făcut să plingeți 
— Nu, niciodată. 


— Dar dumneavoastră pe ei? 
— Poate, însă eu nu i-am văzut. 


— Mergeţi uneori la filme? 

— Merg la filme, cind sint din cele de dra- 
goste, ca să vă spun sincer. 

— Cum să vă mulțumim? 

— Să faceţi filme de dragoste. 

Vasile Murărescu: Silvia e o „muncitoare 
foarte bună, harnică, a fost secretară de or- 
ganizaţie U.T.C., apoi s-a gindit să se inscrie 
la liceu, la seral. N-am întrebat-o niciodată 
de ce, din ambiţie, din plăcere... Poate mai 
veniţi pe la noi. 


Meseria, călcilul lui Achile și 
longevitatea 


Pe ONO ga var tu le are 


l-am ales noi Inșine, numai dumneavoastră 
ne-ați fost recomandat. amnă că aveţi 
mari rezultate in muncă sau aveţi o funcţie 
importantă. 


Sandu Alexe: Rezultate mă străduiesc să 
am, dar de funcţii m-am ferit întotdeauna. 
Sint simplu muncitor, sculer-matrițer, la 
această secţie, de foarte mulţi ani. Mi-a plà- 
cut totdeauna să mă confrunt direct cu meta- 
lul, cu lucrul. Vă daţi seama că nu mai sînt ti- 
nBr și pe lingă mine au trecut toate trenurile 
posibile, cind te făcea inginer în doi ani și 
aveam toate datele să reușesc. Dar nu m-a 
interesat, am rămas pe poziția mea. 


— Nu i gindit nici să vă 
Peri A T R TI 


— Dovadă că mă găsiți aici, lingă sculele 
mele. 


avut nici un moment de indoială, 
nici un fel de alte tentaţii? 


— Nu, să știți că nu, mi-a plăcut meseria 
mea foarte mult, asta e-adevărat.' Am intrat 
ca ucenic la 11 ani, în 1940 şi noi, pe atunci, 
ne gindeam că un om care se ocupă de prea 
multe lucruri dintr-odată, nu poate să le facă 
totdeauna bine. Dar au fost momente în viața 
mea, cind nu mi s-a dat crezare că sint mun- 
citor, pentru că mulți oameni au o imagine 
simplistă asupra muncitorilor și nu ştiu de ce. 


— Ce inseamnă o imagine simplistă asupra 
muncitorilor? * 


— De pildă, mie îmi place să mă îmbrac 
bine, renunţ la un şpriţ, ca să-mi tac un nou 
costum de haine. Apoi, pentru că de atiția ani 
joc, în afara orelor reglementare de muncă, 
joc în echipele de teatru amator, am probabil 
un vocabular ceva mai șlefuit. Poate asta de- 
rutează: — Dumneavoastră, meseriaș? Mun- 
citor?! — Da, și mă mindresc, le spun, cu ca- 
litatea de muncitor. Dar vreau ca toți munci- 
torii să știe să discute, toţi să se îmbrace cu 
grijă, cu gust. Și să știți că aici, la vestiarele 
secției noastre, cind am început eu să-mi 
aduc aparatul de bărbierit, eram singurul cu 
acest obicei, lar acum, numai în secția noas- 
tră, sint cel puţin 50 care se bărbieresc după 
încheierea programului. Le-am spus: — Măi, 
fraţilor, nu vă bărbieriţi dimineaţa, bărbieri- 
ți-vă, faceţi baie și schimbaţi-vă după pro- 
gram, pentru neveste, pentru prieteni sau — 
nu se știe, doamne ferește — ieși pe stradă, 
afară din uzină, dă o mașină peste tine, te 
duce la spital, te dezbracă acolo și se uită la 
actele tale: — Ce e ăsta? Muncitor! 


— Totul e logic și clar, dar dumnea- 
voastră care jucaţi teatru, pi că pentru ar- 
UA cepe pe RA ACMS, Shia 
un un chiar 
Unila oa ASh iie, fiindcă nici eroii nu devin 
eroi, nici artă nu se poate face fără o pro- 
biemă anume. 


— Problema, dumneavoastră trebuie să o 
descoperiți. Cum a descoperit Paris, întim- 
plător, defectul lui Achile. Eu, de pildă, am 
fost un tip timid, foarte timid. Şi poate că din 

(Continuare în pag. 4) 


Valerian SAVA 


(Urmare din pag. 3) 


cauza asta nu m-am repezit la început la șco- 
lile alea ușoare. Deși sint bucureștean, venit 
la Codlea în 1945 si as fi putut să fiu un des 
curcareț. De fapt, cei de la Coaiea, chiar asa 
m-au privit, ca pe un bucureștean descurcă- 
rel, și așa am ajuns actor amator, aș putea 
spune că m-au obligat la asta, m-au pus să 
joc într-o scenetă chiar în rolul unui timid și 
eu eram aib de emoție pe scenă, dar nu din 
cauza rolului, cum credeau ei, ci din cauza ti- 
midității. Mi-era însă rușine să recunosc, iar 
apoi, urcat din nu pe scenă, mi-am dat 
seama că-mi place. Nu însă ca să devin actor 
de profesie, nici ca să fiu scutit de muncă. 
Meseria era esențialul şi aveam şi alte gin- 
duri. Am făcut parte, în 1945—1946, din ce- 
lula de partid de la fabrica „Stela“, cu toate 
că nu implinisem virsta ca să am carnet, dar 
îndeplineam sarcini, lipeam afișe noaptea, ne 
mai băteau unii, ne mai băteam cu alţii, 
voiam să-mi dovedesc mie că sint util. Am 
tost secretar la U.T.M. și acum am sarcini ob- 
ștești județene... 

— Cum vi se par filmele noastre cu teme 
muncitorești? 

— Prea se vorbește academic în ele, cu 
fraze frumoase, care nu sint de-ale noastre. 

— Dar situațiile, personajele? 

— E cam spinos ce-aș vrea eu să vă spun, 
dar e o latură care pe mine mă interesează 
îndeosebi, deși poate nu am dreptate întru 
totul. A fost o perioadă cind în facultăți se in- 
tra într-un anume fel și cu unii s-a greșit, cu 
alții nu s-a greșit, eu mă refer numai la unii, 
care s-au strecurat prin facultăți și apoi s-au 
angajat pe ici. pe colo. Ei, acești oameni, să 
ştiţi, n-au fost ai nostri şi n-or să fie niciodata 
de-ai noștri. Ei fac cite ceva, dar fac pentru 
ei, nu de dragul meseriei, nu pentru colectiv. 
Sint așa de bine puși la punct, incit niciodată 
nu-ți poți da seama pentru ce fac ei ce fac. 
Asta ar fi un tip de personaj sau o situaţie de 
viață demne de analizat într-un film dramatic. 

— Dar dumneavoastră de ce faceți și tea- 
tru? 

— Pentru că, după program, după ce ter- 
min matrițele de care mă ocup în cele 8 ore, 
vreau să intru în pielea altor personaje. Asta 
mă linişteşte. Încă de pe la ora 3, cînd las lu- 
crul și mă duc la vestiare, incep să intru în 
pielea personajului pe care îl voi pos după 
amiază la club sau a celui pe care îl interpre- 


tez seara pe scena Palatului cultural, iar 


Sua Un August in flăcări continuă să 
mobilizeze în fața micilor ecrane, sîmbătă de 
simbătă, „suflarea televizată“. Așa cum antici- 
pam încă din numărul trecut, reluarea, după 
zece ani, a acestui serial de anvergură poli- 
tică și artistică echivalează cu o premieră, are 
toate șansele să se înscrie printre evenimen- 
tele importante ale anului cultural '84. Foarte 
bine a procedat televiziunea noastră, repro 
gramind acest film inspirat de evenimentele 
de la hotar de ere sociale ale lui 'August 
1944: este, in primul rînd, o recunoaștere va- 
lorică binemeritată — Un August în flăcări ti- 
ind, neindoios, unul" dintre cele mai bune 
fiime produse de televiziunea noastră de-a 
lungul anilor —, și este, apoi, un excelent pri- 
lej de a rememora sau (pentru tineret) de a 
înfățișa epoca prin intermediul unor pagin 
artistice de reală atractivitate. În aceeași or- 
dine de idei, binevenită a fost și reprograma- 
rea, în luna trecută, a unui alt film „de rezis- 
tență” al cinematografiei naţionale, Atunci 
Tae Seen pă 00 în manta fo Sergiu 
Nicolaescu, după scenariul lui Titus Po ý 
extras din admirabila povestire „Moartea lui 
Ipu". Continuăm să considerăm acest film 
psihologic drept unul dintre cele mai impor- 
tante, te cel mai important, din bogata fil- 
mogratie a regizorului, și reprogramarea lui 
pe micile ecrane n-a făcut decit să ne con- 
firme convingerea. De la amplitudinea istoriei 
ła nuanța psihologică. Sergiu Nicolaescu in- 
treprindea, prin acest film de-acum 13 ani, 
o translație spectaculoasă, vădind o nereți- 
nută bucurie a suspensului psihologic și de 
acţiune, făcind, pe acest teritoriu, și o impor- 
tantă demonstrație stilistică. Aţi revăzut filmul 
pa micile ecrane? Multe din secvențe — pre- 
gătirea „cinei de taina”, încolurea iu: Ipu, -jo- 
cul lui ipu „de-a pisica și șoarecii” cu mese- 
nii îngroziţi, ca și acel lung, iritant, obsedant 
galop peste miriști cu care debutează filmul 
și care făcea să se simtă în aer, ca o presim- 
tire, neliniștea unor întîmplări dramatice — 
multe din momentele filmului rămîn, hotărit 


4 


uneori mi se întimplă să joc chiar de două ori 
pe zi. 


— Viaţa dumneavoastră e mai lungă decit 
a altora, ceea ce vă dorim in continuare. 


mane nescrise, ro- 


mane neecranizate 


R e trăit 


— Vă rugăm, tovarășe secretar, să vă opriți 


Secvenţe de viaţă, decupate în tumultul unei uzine 
care poate inspira 100 de filme 


toamna lui '74, l-am antrenat în unele activi- 
19H și am avut citeva discuţii cu el. Era sta- 
giar și era, de fapt, tipul de lider de grup. îi 
aleseseră președinte la un cămin de nefami- 
liști și eu rămăsesem foarte surprins. Ziceam: 
— Numai președinte de cămin nu este făcut 
ăsta să fie. Totuși, după ce i s-a încredințat 
sarcina asta, s-a întimplat ceva cu el. A fost 
apoi ales secretar al unei organizații U.T.C. 
N-avea decit 8 clase şi un curs de calificare, 
venise din Vrancea, de pe lingă Soveia. Omul 


— E grea munca de topit 
— Nu e grea. E plăcută! 


* 


— Ce face o muncitoare tînără și frumoasă 
în timpul liber? 
Învață ca să dea la Electronică... 
— Dar la cinema nu mergeţi? 

— Da! Cînd e un film de dragoste! 


la una dintre experiențele dumneavoastră de 
viață și din activitatea politică, educativă, 
care credeți că ar putea interesa pe scenariș- 
tii de fiim și pe regizori. 

Constantin Bejliu, secretar adjunct al Co- 
mitetului de partid al întreprinderii: lată, de 
pildă, unul dintre băieţii cu care am colaborat 
bine la U.T.C., pe vremea cînd eram secreta- 
rul Comitetului pe intreprindere. Acum este 
maistru. Prin '74, acest băiat nu putea să vină 
la uzină pină nu bea două sticle de bere, in- 
diferent dacă era în schimbul întii, dacă ince- 
pea lucrul la 7 dimineaţa, nu putea altfel. Mi- 
rosea a băutură în permanenţă. Dar, prin 


„ Din nou despre 
„Un August în flăcări“ 


lucru, secvențe antologice ale cinematogra- 
fiei noastre. Amintind acum şi aici de acest 
film, nu am făcut, practic, o „paranteză. 
Despre flăcările lui 'August 1944 au vorbit, 
de-a lungul anilor, multe fiime românești și 
este bine, este foarte bine că televiziunea le 
reprogramează pe cele mai bune în aceste 
luni premergătoare sărbătoririi a patru dece- 


și-a terminat apoi liceul, iar anul trecut a ab- 
solvit și școala de maiștri, se căsătorise între 
timp, are doi copii, este un om apreciat în 
secţie ca maistru, a fost într-un timp secretar 
al unui Comitet U.T.C., acum este secretarul 
adjunct al organizaţiei de partid a secţiei. 

— ȘI despre dumneavoastră se spune că 
vă preocupați mult de tineri. 

— loan Lazar, secretar al Comitetului de 
partid al Secţiei oţelărie: Realitatea e că dite- 
Tenia dintre generaţia mea și cele următoare 
e mare. Tinerii de azi sint mult mai bine pre- 
gătiți și de aceea mai pretenţioși decit eram 


noi. Eu am venit aici din județul Sălaj, în 


nii de la marele act istoric al Eliberării. 
Dar să revenim la serialul Un August în filă- 

cări, scris cu măiestrie de Eugen Barbu și 

Nicolae Paul Mihail (cea mai bună dovadă 


După zece ani, 

pentru mulți dintre 
telespectatorii noștri, 
serialul echivalează 


cu o premieră 


În viltoarea evenimentelor din acel August în flăcări 
Toma Caragiu) 


(Marga 


Barbu și 


1952 şi am fost cazat în una dintre cele 12 
barăci, aflate atunci pe locul unde se întinde 
astăzi un întreg oraș cu blocuri moderne, 
cartierul „Steagul Roșu“. Asta nu înseamnă 
că nu apar probleme noi, cum ar fi tendința 
unora de a produce cit mai puţin și a ciștiga 
cit mai mult. Am multe discuţii cu tineri de la 
mine din secţie. Am fost și criticat, că aș fi 
învechit. Dar eu mi-aduc mereu aminte cum 
lucram noi pe vremuri la oțelărie, 8 ore, iar la 
3 și un sfert eram în faţa uzinei, ne urcam în 
camioane cu drapele şi mergeam, cu dra- 
goste și pasiune, să construim șoseaua Bra- 
șov—Poiana Brașov. Sigur, astăzi sint alte 
condiții şi se cer alte metode, iar acesta ar fi 
un subiect de film extraordinar: adaptarea 
unui vechi activist la noile cerințe, la proble- 
mele omenești care devin din ce în ce mai 
centrale și sint prețuite azi cum se cuvine, 
atit în organizarea producției, cit și în activi- 
tățile politice, educative, obștești și sociale. 
Nu aș putea să vă rezum acum tot romanul 
acestei experienţe, că a fost un roman, un ro- 
man pe care nu l-am citit și nici nu l-am vă- 
zut pe ecran. 


Constantin Bejiu: În ceea ce mă priveşte, 
pornind chiar de la cele spuse de tovarășul 
Lazăr, aș avea două sugestii pentru cineaștii 
noştri. Mai întii, figura activistului politic şi 
obștesc care răspunde direct de un colectiv 
de muncă: nu primarul, nu directorul, nu in- 
ginerul şef, ci aceia care ani și ani de zile sint 
în contact nemijlocit cu viața productivă şi cu 
viața personală a muncitorilor. De multe ori, 
scenele de producţie și activitățile obștești 
apar false în filme, pentru că personajele de 
activişti nu ne conving că stâpinesc indea- 
proape nici problemele economice, nici pe 
cele omenești. lar a doua sugestie, s-ar referi 
la familia muncitorească văzută in întregul ei, 
o mare familie care nu prea apare în filmele 
noastre, nu prea vedem în filme ce e dincolo 
de zidurile fabricii sau dincolo de virsta pen- 
sionării unora dintre personaje: morala și sti- 
lul de viață muncitoresc, tradiiie muncito- 
rești de familie, aportul înnoitor al tinerei ge- 
neraţii, în viața de toate zilele, fiindcă înnoi- 
rea dă sens ideii de tradiție, așa cum tradiția 
e suportul înnoirii. 


— Concluziile dumneavoastră sint și con- 
cluziile noastre. Vă mulțumim 


este că scenariul a constituit ulterior „baza” 
unui „roman de bază”) şi regizat de Dan Pița 
și Alexandru Tatos, cineașt care se aflau pe 
atunci la începutul unor cariere artistice deo- 
sebit de semnificative, cît şi de regretatul re- 
izor Doru Năstase. În mumărul trecut, ne re- 
'eream, aici, la citeva dintre interpretările ac- 
toricești ale filmului işi vom mai scrie, în nu- 
merele viitoare, despre ale personaje-semn 
ale serialului). Astăzi aş wea sā ne oprim o 
clipă la autorii transpunerii cinematografice. 
Ei au investit în acest seria! muit, foarte mult 
din talentul și priceperea lor. Dan PHS intrase 
în cinematografie, ia ora realizări episoade- 
lor sale de serial, cu un fim „de marcă“, 
Nunta de piatră (pe care 7 semna împreună 
cu Mircea Veroiu). Lucrul la Un August în 
flăcări a contribuit evident la solida lui pregă- 
tire profesională, și indeosebi „dimensiunea 
epică“ a unor filme viitoare își are rădăcinile 
în seriozitatea și creativitatea cu care a abor- 
dat narațiunea densă a serialului din 1974. 
Pentru „regizorul de teatru” de atunci Ale- 
xandru Tatos, Un August în flăcări a insem- 
nat un prim contact cu cinematografia. Se- 
ducția s-a dovedit „totală. De atunci in- 
coace, regizorul a devenit un adept febril al 
artei a șaptea, de atunci încoace regizorul a 
mușcat nu o dată, cu poftă. din „mărul roșu“ 
al cinematografului. Ch despre Doru Năstase, 
el va rămine, în filmul românesc, un exemplu 
de devotament şi forță creatoare. Nu este de- 
loc de mirare că serialui celor trei regizori 
impune prin calități fiimice esențiale: are 
bune pagini de suspens narativ şi psihologic, 
ritm și tensiune, o acaparantă atmosteră de 
epocă; este făcut de buni profesioniști. N-aș 
vrea să omitem, din considerațiile privind va- 
loarea artistică a serialului, calitățile imagis- 
tice. În prea multe cazuri, operatorii rămin 
nedreptățiți, lăsaţi în umbră. Într-un bilanț, de 
pildă, al anului cinematografic 1974 (cind era 
prezentat pentru prima oară serialul Un Au- 
gust in flăcări), erau evidențiaţi, pe bună 
dreptate, cițiva dintre cei mai buni operatori 
ai anului (Dinu Tănase pentru Întoarcerea lui 
Magellan, Câlin Ghibu pentru Șapte zile, 
Corne! Diaconu pentru De bună vole și nesi- 
lit de nimeni), dar erau omiși losif Demian și 
Florin Mihăilescu, cei care au semnat imagi- 
nea din Un August în flăcări. Revedem în 
aceste săptămini serialul televiziunii: imagi- 
nea — prin dramatismul ei, prin evidentele 
reuşite stilistice, prin plasticitatea ei — este o 
componentă principală a succesului de an- 
samblu. 


Călin CĂLIMAN 


Patruzeci de ani au trecut de la actul istoric din august 1944. 

Sintem în fața unei cifre rotunde, o cifră importantă pentru istoria țării și a filmului ro- 
mânesc deopotrivă. Pentru că, în focul luptei pentru păstrarea și consolidarea acelei li- 
berniat. cineaștii nu numai că nu au uitat momentul cuceririi ei, dar și-au făcut un titlu 
de onoare din transfigurarea lui artistică. 

Așa s-au născut acele filme numite simplu, sobru: filmele Eliberării. Valurile Dunării, 
Procesul alb, La patru pași de infinit, Serata, La porțile albastre ale orașului, Stejar, ex- 
tremă urgenţă ș.a. Filme care au traversat timpul și l-au învins. Ele au amas în memo- 
rie — în memoria spectatorilor, dar şi în memoria celor care s-au implicat, cu toată ti- 


ința, în realizarea lor. 


Marturia lor este extrem de prețioasă, pentru că ne restituie, patetică şi fierbinte, ten- 
siunea unor momente de recreare a istoriei. 

Incepem în acest număr un serial de mărturii despre filmele Eliberării (el se va în- 
cheia firesc, în august) cu momentul cinematografic numit: Valurile Dunării, restituit 
nouă de memoria actriței Irina Petrescu 


Un timp 
al romantismului 


Un film politic, 


un film-document. 
Dar şi 
un film martor 


|, august '59, cind se sărbătoreau cinci- 
sprezece ani de la Eliberare, ne apropiam de 
sfîrșitul filmărilor la Valurile Ñ. Sint 25 
de ani de atunci. Un sfert de veac de eveni- 
mente și întimplări, de curgere firească — 
dar și zbuciumată — a vieții în noua ei matcă. 
Un timp frumos, de tinerețe, de speranță, de 
elanuri revoluționare, de romantism. 

Am revăzut de citeva ori filmul la televizor. 

C vorbit întotdeauna cu bucurie despre 
el. 

Am început întotdeauna lista personajelor 
pe care le-am interpretat cu numele Anei din 
Valurile Dunării. 

De acest film mă leagă o bucurie minda și 
tonică. Nu pentru că, nu numai pentru că, re- 


„Am început întotdeauna lista 
personajelor pe care le-am jucat, cu 
numele Anei din Valurile Dundrii? 


„Să întîmpinăm a 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi 
naţională, antifascistă şi antiimperialistă, cu succese importante în toate 
domeniile! Să trecem la pregătirea temeinică a Congresului al XIII-lea al 
Partidului Comunist Român, care va trebui să aibă loc în toamna acestui 


an“. 


prezintă debutul, decizia și marea întilnire. 

Ci pentru libertatea senină cu care știu că-i 
pot înscrie titlul — fără să roşesc, fără să fie 
nevoie să-i scuz stingăciile și imperfecțiunile 

- pe primul loc al celor mai bune producții 
românești. 

Este un film solid, construit cu dragoste şi 
măiestrie. De la scenariul generos și închegat 
al lui Titus Popovici şi Francisc Munteanu 
pină la regia lui Liviu Ciulei, fiecare detaliu 
ie viaţă închinată — programat sau întimplă- 
tor — unei idei, capătă relieful artistic de 
inaltă calitate al talentului condus de buna 
credință. 

Acest film, la care e bine să ţinem ca la un 
adevărat punct de referinţă, iși va păstra tine- 
rețea in timp. Am această convingere şi nu 
mă suspectez în clipa asta de subiectivism.. 

Acest film de acţiune, cu destine umane 
care se formează sau pier în viltoarea eveni- 
mentelor, acest film politic, acest film-docu- 
ment este un martor al condiției spirituale a 
creatorilor săi. Este un martor, care va avea 
intotdeauna argumente în favoarea angaja- 
mentului total, a cinstei artistului, a bunei 
sale credințe şi a încrederii în puterea pe 
care a simţit că trebuie să o aibă, și o are, în 
uriașul proces de transformare a societăţii 
noastre. 

Cincisprezece ani de la Eliberare — atunci 
— adunaţi cu douăzeci și cinci care au trecut 
de atunci, de la terminarea filmului, fac pa- 
truzeci. 

Cifră a maturității, a plenitudinii, a culmii 
ințelegerii depline și profunde a rostului pe 
lume a fiecăruia dintre noi. 


Irina PETRESCU 


Sub semnul talentului 


( Valurile Dunării) 


Filme care au învins timpul 


| 
| 
| 
j 
i 


0 noapte 
de răscruce 


Privire lucidă 
asupra 
ceasului de cumpănă 
între două lumi 


S. împlinit, iată, 15 ani de la turnarea 
acelei Serate memorabile. O serată destinatà 
să aibă loc numai o dată, într-o noapte de 
august fierbinte, de august, 1944... O serată 
dată parcă în onoarea cinematografiei ro- 
mâne de aceea care va râmine cine se mai 
indoiește azi?! — unul dintre cei mai de 
marcă creatori ai ei. Malvina Urșianu. 

O serata în care am jucat și eu, nu rolul, 
pentru care autoarea mă alesese tocmai de la 
Cluj, ci, printr-o intimplare, rolul principal al 
filmului, eroul Cristea, model de conştiinţă 
revoluționară, prototipul intelectualului co- 
munist, angajat în lupta aspră a legalității. 

O serată la care — nu-i așa? — am „petre- 
cut” atunci cu toții... 


Nicolae CEAUȘESCU 


neimpliniri? Privirea lui Cornel era parcă co- 
mentariul discret al prezentului de-acum asu- 
pra salonului burghez de-atunci, cu candela- 
bre și scări interioare, ce găzduia, somptuos, 
serata dată in onoarea profesorului bătrin și 
a invitaţilor lui... O serată a fracurilor, a mo- 
noclurilor şi ţigaretelor lungi, a toaletelor cu 
trenă, a blănurilor parfumate, și a briliantelor, 
veritabile ori false, atirnate fistichiu de gituri 
şi de brațe ofilite, de foste și frumoase 
doamne, alintate acum doar de pisici, ori 
dansind stupid, desfigurate şi în disperare 
„Conga“, cintată la pianul cu coadă, ca un 
ultim respiro... 

Pe fundalul unei asemenea serate, o mi- 
siune importantă a comuniștilor în ilegalitate 
avea să se petreacă, şi era dusă, în sfirșit, la 
îndeplinire... Depozitul german sărise în aer. 
dar cu preţul vieţii unuia dintre comuniști 
(tocmai cel interpretat de Cornel Coman!), 
prins în crucea reflectoarelor germane... 
Alarmă... explozii... conga dezlănţuită, conga 
unei clase sociale in agonie, apoi prăbușită 
sub ruine... Ceaţă... frig și fum... morţi şi ră- 
niți, în sfirșit, zorii unei noi dimineţi... 

Doar Virginica Romanovschi (mult regre- 
tată și ea!) ţinea — mortis, mne! — să-și 
mai restaureze cu fard și ruj obrajii și buzele 
ei arse, într-un ciob de oglinjioară de po- 
șetă... O celebră cintăreață germană (Mihaela 
Juvara) devenită o siluetă a morții, agoniza, 
ca în tragediile antice, printre ruine... ea în- 
sâși o ruină... 

Dar cum să-i uităm pe Mihai Pălădescu în 
ofițerul acela german atit de ambiguu, brici la 
minte, propovăduitor el însuși al destinului 
istoric, sau pe cel ce a fost un „prinţ al cine- 
matografiei noastre“, pe György Kovacs, în 
memorabilul său ultim și lucid discurs — de 
adio — ţinut (cu mine în stinga lui) de pe pa- 
lierul etajului, ca de pe puntea dintre două 
lumi?... Dar cum s-o uităm tocmai pe prie- 
tena mea. Silvia Ghelan, invitată în film şi ea 
ca și mine, de la Cluj, interpretind, cu unica-i 
delicateţe sufletească, pe doctorita profeso- 


Intelectualul angajat în lupta ilegală și intelectualul „simpatizant 


(Cristea — 


d 


L 


O serată în care eu cochetam cu o Tara 
burgheză, Alecsandra (Silvia Popovici), fiica 
unui eminent profesor (György Kovacs), fi- 
ind comunist și în plină misiune ilegală, nu-i 
așa?... ba e așa, desigur, dar nu cochetam 
doar din misiune, ci poate mai degrabă pen- 
tru simplul fapt că nimeni, atunci, ca fata 
aceea burgheză, boinav de lucidă, nu ştia să 
contemple mai bine clepsidra — v-o amintiţi? 
— parcă a timpului istoric... 

Îmi revine mereu în memorie Serata, do- 
vadă că filmul a rezistat timpului... A rulat 
de-atunci în fiecare vară, s-a transmis în re- 

te rînduri și la televiziune. Furat de tre- 
uri, eu nu l-am mai revăzut demult... Vroiam 
să îl revăd acum, împreună cu Raluca, fetița 
mea de 10 ani, dar nu pot pină nu predau 
mai intii această cronică. A memoriei. A me- 
moriei implicate. 

O, vă amintiţi cum regretatul nostru Cornel 
Coman, cu eleganța papionului ce-l purta la 
git, își lingea degetele, mincind acele sendvi- 
Suri de bucătărie rafinată și cum privea, mai 
ales, cu ochii lui de un albastru deschis, la 
simandicoasele doamne burgheze, în mijlocul! 
cărora nu-i mai fusese dat să „petreacă“ vre- 
odată? Şi, mai cu seamă, cum o privea el pe 
una dintre aceste doamne, pe cea interpre- 
tată e ra de Gilda Marinescu (acum sint 
sigur că v-o amintiţi), una beată de alcool și 
amintiri ori de remuşcări, de vicii sau de 


George Motoi şi Profesorul — 


Gyorgy Kovacs) 


rului, comunistă cu misiune secretă? Cum 
să-l uiţi pe Finteșteanu, animatorul inspirat al 
congăi, ca și pe toți ceilalți realizatori cu care 
am creat atunci împreună acest film de atmo- 
sferă (mă gindesc la operatorul Nicolae Gi- 
rardi, ca şi la (iar regretat!) compozitorul Ri- 
chard , Şi la atiția alții pe care 
acum și memoria mea probabil că-i scapă, 
dar, cu care am colaborat, sub strălucita con- 
ducere a Malvinei la realizarea unui 
film care, iată, înfruntă prin virtute timpul... 
Timpul şi istoria! 

Căci Serata nu-i numai un film de atmo- 
steră, sau unul politic ci, aş zice eu acum. un 
film istoric, surprinzind cu rară măiestrie cine 
matogratică, ceasul acela de cumpana, mo- 
mentul de răscruce dintre două lumi... Temă 
acută și mereu actuală prin consecinţele ei, 
temă generoasă, vastă, extrem de complexă 
şi de complicată, de-a dreptul obsedantă 
pentru acest sfirșit de veac și pe care nici 
Malvina Urșianu n-a ținut să o epuizeze doar 
intr-un singur film, urmărind-o, dezvoltindu-o 
pină la detaliu, în conturarea unei ample tri- 
logii cinematografice, în alcătuirea unei suite 
de filme inspirate toate ca într-o veritabilă 
epopee națională, de mereu același solemn 
ceas al istoriei care a bătut pentru noi la 23 
August 19441: Serata, Liniştea din adincuri și 
Pe malui sting al i albastre. 


George MOTOI 
5 


Emisia continuă 


G 


Noaptea 
de flacără şi speranţă 
din 23 spre 24 august, 
la staţia radio România. 
Scenariul: Aurel Mihale 
Regia: Dinu Tânase 


i elefonul a căzut de pe masă aruncat de 
suflul exploziei. În receptor, un bărbat strigă 
„nu primejduim viața oamenilor!“ Telefonul a 
căzut de pe masă, tras de fir, brusc, cînd că- 
pitanul s-a prăbușit rănit, adăpostindu-se în 
colţul încăperii: „nu primejduim viața...“ Tele- 
fonul alunecă pină la marginea mesei încet 
șovăitor, ca un obiect care ar fi fost rănit 
apoi cade lovind coapsa luptătorului chircit 
pe podea: „nu primejduim..." 

Cum e mai bine? Cum a fost „atunci“? În 
tre aceste două întrebări se desfășoară 
munca întregii echipe de filmare Emisia con- 
tinuă, într-o noapte transilvană rece și 
ploioasă, la Bonţida, lingă Cluj-Napoca. O 
echipă mai tinără decit evenimentul (media 
de virstă 32 de ani) retrăiește, reconstituind 
emoțional noaptea de flacără și speranţă din 
23 spre 24 august 1944, eroismul oamenilor 
de acum patru decenii, care a determina! 
conturul zilei de azi. Faptul autentic de la 
care scenariul scriitorului Aurel. Mihale îşi ia 
punctul de plecare, s-a petrecut în acea 
noapte la stația „Radio România“ de linga 
Bod și întregul efort al realizatorilor peliculei 


Un tipograf descoperă 
„o problemă de viață“ 
Scenariul: 
loan 
Regia: Andrei Blaier 


Origorescu 


l. la drum, iar frig și ploaie și din nou in 
toiul nopții coborim din tren în gară la Sibiu. 
Alt hotel şi altă lume. Dimineaţa devreme, 
echipa lui Andrei Blaier, în răspăr, priveşte 
afară la ploaia care bate pe răpunerea nervi- 
lor tuturor. „Ce facem Andrei?" „Stai liniștit 
— mă potolește el pe mine —.că se face și 
de filmat“. Stau liniștit, dar stau pe cafele și 
pe cinci metri în sus, cinci în jos, în hol cu 
shop şi animație.. „Noi — imi spune după un 
timp Blaier — o pornim spre „Podul mincino- 
șilor“”, din piaţă, ca să vedem puţin cum am- 
plasăm secvența. Bine — îi zic — venim şi 
noi!" Lîngă „Podul mincinoșilor” Blaier im- 
preună cu scenograful, operatorul şi asisten- 
ţii, discută cum o să stea travlingul, cum o să 
fie mișcarea de aparat, unde o să stea bufetul 
pe roate, pe unde o să vină Ilarion, unde se 
opreşte Skoda... „Apropo — se interesează 
Blaier — aţi adus mașina?“ Și ştie el de ce 
întreabă, pentru că Skodița care ar trebui să 
fie pe dinatară foarte încercată de drumurile 
și coclaurile pe unde o poartă nea Barbu (ti- 
pogratul din film) e foarte încercată și pe di- 
năuntru. Nu pornește și n-ai ce-i face. lar 
cind pornește nu se mai oprește pentru că 
n-are frine. Ar fi — îmi spun — ar fi bună 
pentru o comedie. Mai pui lingă ea un Sai- 
zescu și o Niagară şi ai un gag-cascadă. Dar 
aici e nevoie de altceva, de o mașină care să 


El modest fără voie, 
ea îndrăgostită de bună 
şi R 


voie 


a Grigoriu 


care nu-și propune o evocare documentara, è 
tocmai acela de reinventare a autenticitaţii 
prin actul artistic, de creaţie, cit mai convin- 
gâtor. Dan Condurache, interpret principal 
cu care se filmează acum „atacul corpului de 
gardă", îmbrăcat în tunica subțire, de vară, a 
unui ofițer român, stă culcat pe podea, atent, 
încordat, gata să reia, mereu de la capăt, o 
mișcare, o grimasă, un semiton de voce: ci- 
neva răspindește praf pe hainele actorului, cu 
grija de a părea căzut întimplător din tavanul 
ciuruit de gloanțe (machiorul adaugă o tentă 
de pulbere roșului singeriu al rănii de la 
frunte), cineva, cu o câţuie improvizată, trece 
prin cadru umplind incaperea de fum. Atmo- 
sfera de luptă ciștigă adevăr. „Nu mi-e bun 
fumul „ăsta, opacizează obiectivul”, strigă 
operatorul Anghel Deca, de sub prelata care 
protejează camera. Se caută alt fum. E frig 
umed, sub pași scirţiie sticlă spartă. Regizo- 
rul Dinu Tănase ii spune actorului: „a interve- 


nit și epuizarea“ și Dan Condurache aprobă 
tăcut, „verificaţi arcul” — se aude, în același 
timp, vocea operatorului, „ziarele sint pe 
masă?” - — întreabă arh. Magdalena Mără- 
şescu, scenografa, și replicile. se suprapun 
fără a se stinjeni; echipa colaborează bine, 
unită de scopul comun, calitatea filmului. 
Clachetă, motor: „Nu primejduim viața oame- 
nilor“... În curte, lingă focul aprins, unde s-au 
strins ostașii, omniprezentul șef de producție 
Mihai Cuptor stă de vorbă cu un soldăţel fi- 
rav şi foarte zimbitor: „în seara asta cine 
trage cu arma, tu sau frate-tău?“ (Printre fi- 
guranții ostași s-au nimerit doi gemeni). În 
curind, trebuie să izbucnească de-afară fo- 
curi de automat. Prin spărtura din zid, vor in- 
tra. soldaţii germani cu -care se. duce lupta. 
Deocamdată, ocrotit de un vindiac călduros, 
de sub gluga căruia abia i se vede cozorocul 
;epcii, actorul Sigmund Siegfried își verifică 
minuţios uniforma. „Intăreşte nasturele ăsta“ 


Recompunerea spontaneităţii, un efort nevăzut de public 
(Dan Condurache şi Maria Jungheru) 


meargă și să se oprească atunci cind trebuie 
Eh, dar nu le poți avea pe toate în viață! Ai în 
schimb cadru natural și figuraţie naturală 
adică lumea din piață la o oră matinală. Lu- 
mea din piaţă a și simţit că ceva neobișnuit e 
pe cale să se producă. Preliminariile secven- 
tel tulburaseră fluidul pieţii și strinseseră 
gloată chiar pe locul de filmare. „—Acum ce-i 
de făcut Andrei? — Nu vă speriați, zice el, re- 
petăm secvenţa, pe urmă ne facem că am 
terminat, ne plimbăm prin piață, ne ameste- 
câm cu lumea, și la un semn discret reluâm 
şi tragem”. Zis şi făcut, procedâm intocmai 
cu'planul improvizat de regizor și nu iese ni- 
mic. Lumea se plimbă impreună cu noi 
merge unde mergem noi, iar cind ne întoar 
cem la Pod, e acolo şi ea! Ăsta cin&-vârite - 
spun eu (dar mai mult pentru mine pentru ca 
Blaier e cam roșcovan de furie). Dar sare 
cascadorul, că d-aia e cascador, sare cu o 
idee: „Uite ce e — zice Albu — iau eu vreo 
trei patru-puștani și pe fotograful echipei cu 
Linhof-ul lui că e mai mare și seamănă a ca- 
meră de filmat și montez un caft în partea 
cealaltă a pieții“. Așa face și lumea e buluc 
după el. Are piața acum două locuri de fil- 
mare: cin6-vârite acolo, cine-verite aici și lu- 
mea pieții la mijloc. Vasile Murariu — simpa- 
tic şi foarte expresiv — în film băiatul cu 
crenvurștii — își ia locul și cleștele de scos 
cirnaţii din oală și începe să strige „la baro- 
Sanu, ia dolofanu™ și în piață nu mai auzi de 
la figuraţia întimplătoare decit „ia barosanu' 
ia dolofanu™ care sună ca o incantaţie. Ila- 
rion Ciobanu cu prezența lui inconfundabilă 
și charismatică se suie la volan. Mașina dă să 
pornească, dar face hic. Hic face și Arri- 
flex-ul pentru că n-are ce filma. Sus capacul 
motorului, infuzie de nu știu ce. Mai în brînci, 
mai convinsă,Skoda pornește, cadrul se trage 
în toată lungimea lui înainte să bage de 
seamă binevoitoarea figuraţie, care nici nu 
ştie că figurează în film. Se mai trage o du- 
blă, tot „pe șest“ şi schimbăm locul. Pauza 
de masă. Reluăm filmările după o oră. În ca- 
dru:, mașina. Filmarea se face acum chiar 
înăuntrul ei, dar în mers și, de astă dată, nu 
mai are de parcurs doar cinci metri ci vreo 
doi-trei kilometri, și încă în pantă. Parcă 
anume a ales Blaier locul ca s-o exaspereze 
la deal nu trage; la vale nu se oprește. li gă- 
sim şi pe tinerii eroi ai filmului: Anca, adica 
Patricia Grigoriu, studentă la Institut. Are gu- 
turai, dar se ţine bine. E doar primul ei rol în 
film! Ilarion Ciobanu mă asigură că are ceva 
de actriță autentică, are prezenţă și o pri- 
vire.. Or dacă nici Ilarion n-o avea ochiul 
platoului...! Băiatul, adică Răzvan Popa, joacă 
tare. E degajat, sigur pe el. În film trebuie să 
se ascundă după ce a salvat doi copii din 
para focului. Se ascunde nu atit că ar fi mo- 
dest, dar are el o problemă pe care n-o di- 
vulg, pentru că asta ar fi sarea și piperul fil- 
mului şi scenariului scris de loan Grigorescu 
Am început ziua pe ploaie, s-a făcut soare, 


a bătut și un vint, s-a făcut și frig și iarăși a . 


început să plouă și între timp s-a lăsat seara 
Dar s-au tras vreo citeva bune zeci de metri 
dintr-un film cu dragoste, cu un tipograf — 
suflet mare, cu o problemă de viaţă și mai 
ales cu multă, multă viață de astăzi în el 


Mircea ALEXANDRESCU 


reges pă regie a reù 


După pie 
Camil Petrescu, 
n film modern 
în stil retro. 
Scenariul: 
Dumitru Solomon 
Regia: Manole Marcus 


B- funcționari. Intrarea oprită“. In- 
rdicţie valabilă pentru petiționarii de la 
1920... Așa incit pâtrundem în spatele pereți- 
lor cu lambriuri şi grilaje de fier, ghișeuri cu 
tot felul de inscripții — „Credite agricole“, 
„Trezorerie Inchis”, „Credit minier“. 

Inăuntru: fişete, case de bani, birouri masive 
de lemn, câlimări, lămpi cu abajur metalic, 
vraturi de dosare şi hirtii. minecuțe negre, 
ochelari rotunzi de sirmă, toată recuzita func- 
ționărească a bâncii în care un umil slujbaș, 
pe numele său Mitică Popescu, își trăiește vi- 
sul de dragoste ce l-a făcut nemuritor de-la 
1928 trecute fix încoace, de cind l-a creat 
Camil Petrescu. Se ştie. pe atunci intenția a 
fost polemică, reabilitarea miticismului cara- 
gialian. „Nu această tentă polemică m-a inte- 
resat în ecranizarea piesei — declară regizo- 
rul Manole Marcus — pentru că azi mi se 
pare desuetă. Mă interesează povestea de 
dragoste dintre Georgeta Demetriad, pa- 
troana bâncii și Mitică Popescu, angajatul ei 
o poveste de dragoste aparent imposibilă 


o roagă el pe Mihaela David, secunda de 
costume, care parcă nu simte frigul într-atit 
de îndeminatic și prompt lucrează. „Neamţul 
e pedant, nu vreau să sară nasturele cind nă- 
vălesc în cadru, mai știi?" Spărtura din zid se 
retușează, sub mîinile harnice ale recuziteru- 
lui lon Resteanu. „Cărămida trebuie spartă 
mai... Acest „mai“ care nu presupune expli- 
cații suplimentare indicînd un spor de nuanță 
în atingerea verosimilităţii, e un efort con- 
stant al întregii echipe, materializat în fiecare 
compartiment. Prime spectatoare ale viitoarei 
pelicule, două-fete din sat, surorile Liprovan, 
Mariana și: Camelia, stau strinse sub umbrelă 
în culori cochete, luminate scurt de reflec- 
toare. Tatăl lor a lucrat cu Liviu Ciulei la Pă- 
durea spinzuraţilor tot aici, iar Mariana a vă- 
zut şi filmările de la Rug și flacără. A umblat 
prin sate, împreună cu scenografii să gă- 
sească obiecte de epocă, în Panticeu, Bon- 
tida, Nadeș, Desmir. („Spectatori, nu fiți nu- 
mai spectatori“ se dovedește un indemn efti- 
cient) „Cind vezi filmul! în sală, îţi mai amin- 
teşti amănuntele de la turnarea lui?“. „Cum 
sa nu? Mai ales ele, că-s adevărate”. Din cite 
amănunte e (re)făcută o emoție, un adevăr 
de viață? Recompunerea spontaneităţii e un 
efort nevăzut de public. În incăperea înecată 
de fum, plină de praf (cad cărămizi), scena 
de la telefon a inaintat cu citeva cuvinte. 
Trîntit pe podea, actorul respiră istovit; faţa îi 
e crispată de uimire; peretele prin care pă- 
trund dușmanii pare că vine — halucinant — 
spre el, proiectat de forța exploziei. Mai are 
puterea să strige în receptor, îngrijorat de 
soarta celorlalți: „Jăsaţi-mă pe mine”. Cla- 
chetă, Motor. „Lăsaţi-mă pe mine”! Cu ace- 
leași vorbe sau cu altele, sau fără vorbe dar 
cu sensul înalt al sacrificiului, au acţionat, 
acum 40 de ani, toți luptătorii ostași sau ci- 
vili, eroii. Un ginditor spunea că un erou nu 
este cu nimic mai brav decit fiecare om obiș- 
nuit, dar este brav cu citeva minute mai mult. 
Pentru această durată, evocind doar citeva 
din clipele dramatice de „atunci“, echipa 
Emisia continuă filmează o noapte întreagă 


Tita CHIPER 


Fotografii de Victor STROE 


Dramaturgul Dumitru Solomon a scris un 
scenariu profesionist, fidel piesei lui Camil 
Petrescu, eliminind tot ce putea fi vetust, 
paâstrindu-i desigur aerul de convenție, dar 
mai ales farmecul de gramoton şi dantelă ve- 
che, naivitatea, ușoara stingăcie, amestecul 
de adevăr și melodramă. Avind în vedere că 
chiar in aceste zile cind filmām, la „Teatrul 
Mic“ se repetă un musical după „Mitică Po- 
pescu” (cu actorul Mitică Popescu în rolul ti- 
tular!) cu o muzică anume compusă pentru 
acest spectacol, noi nu vom avea în film decit 
muzică de cadru, muzica epocii. Din piesa 
oarecum minoră, bulevardieră, aș vrea sa 
scot un film cu o anume gravitate — fară a 
face însă o drama ată cu umor. În 
acest amestec cred că odernitatea pie- 
sei, iar stilul „retro” pe il folosim și în 
mizanscenă și în lumină, și în cadraj, mo- 
mentele de film mut inserate, aș vrea să con- 
tribuie nu doar la crearea atmosferei, ci la 
obținerea acestei modernități 

„Liniște! Se filmează!” Risc o întrebare în 
șoaptă: „Priză directă?” Nu, dar Manole Mar- 
cus cere întotdeauna liniște deplină pentru 
„concentrarea actorilor”. Nu se aude decit 
sciîrțiitul peniţelor. Funcţionarii socotesc de 
zor. La un birou, Mitică Popescu (Mircea 
Jida), mustăcioară, cărare într-o parte, ga- 
roafă la butonieră; în faţa lui; amicul Jean 
Goldenberg (Tudorel Filimon) și la un alt bi- 
rou, visătoare și melancolică, parcă desprinsă 
dintr-o V ie de epocă, o funcţionară cu 
cotiere (Julieta Szânyi). Directorul bâncii 
(Eugen Popescu) vine să-l roage: pe Mitică 
Popescu să fie atit de bun să revină diseară 
pentru ore suplimentare, cunoscutul truc ce-l 
va aduce pe inocentul slujbaș, fără să aibă 
habar, la re ia patroanei. lată-i, în sfirșit, 
pe cei doi față în faţă, nu, în nici un caz așa 
cum îi vedeţi în fotografia alăturată (care se 
face la minut, doar pentru revistă), Micaela 
Caracaș (Georgeta Demetriad) în rochie gal- 
benă de mătase, talie joasă, cordon negru cu 
trandafiri galbeni, pantofi cu baretă, e la al 
șaselea rol pe ecran, primul într-un film de 
epocă. „Mă atrage această privire ușor iro- 
nică asupra epocii, pe care o propune regizo- 
rul. Personajul meu are de toate, într-un 


care 


Atmosfera epocii trans 
regizorul Manole Marcus interpreții 


P 


Fata de pe strada 
Florilor 


a?» 
vi» 
Vara în care copiii 
participau 
după puterile lor, 
la o bătălie adevărată, 
Scenariul: 
Francisc Munteanu 
Regia: 
Constantinescu 
Mironescu 


Mihai 
şi Dan 


E iresc ar fi ca din orice secvenţă, la limită 
jin orice cadru, să se poată „citi“ filmul, în- 
tregul, mai ales în cazul unui serial destinat 
nicului ecran. Telespectatorul poate ieși şi 
intra oricind din „propria sală de proiecţie”, 
așa incit provestea ar trebui să-l capteze pe 
loc în orice moment. Şi-n același timp să în- 
țeleagă fără prea multe explicaţii, despre ce a 
fost vorba pină atunci. lată de ce nu am ales 
o filmare anume, reprezentativă, ci una oare- 
care, la serialul de televiziune Fata de pe 
strada florilor. Scenariul: Francisc Munteanu 
Ten lt Mihai Constantinescu, În paralel, la 
Buftea, filma o a doua echipă — regia: Dan 
Mironescu, serialul avind 12 episoade. 

Ne aflăm in cancelaria unei școli generale 
ie pe strada „23 August“ din Otopeni. Nu- 


echilibru din care nimic nu trebuie supralici- 
tat: nici feminitatea în dauna prestanței, nici 
prețiozitatea în dauna feminităţii... Ay vrea să 
fiu Georgeta pe care o așteapta Manole Mar- 
cus"... 

Mircea Jida — actor la teatrul Nottara, pro- 
moția '75, clasa Sanda Manu, primul rol priri- 
cipal de film: „O întilnire la care nici nu vi- 
sam", un rol inhibant de cunoscut, o echipă 
excelentă. Trăim impreună clipe de cinema 
extraordinare. Manole Marcus „iţi ridică la fi- 
leu“, tu trebuie doar să preiei 

Eugen Popescu — e tot la primul rol prin- 
cipal de film. Coincidenţă! Pe scena teatrului 
din Galaţi, unde joacă și azi, debuta cu ani în 
urmă, dar în rolul lui Jean Goldenberg din 
piesa „Mitică Popescu” 

Tudorel Filimon — actor la Teatrul Naţio- 
nal din Cluj — promoția '75 la clasa Beate 
Fredanov, a debutat în Muntele ascuns, dar 
rolul în care vi-l amintiţi, desigur, este Pablo 
din Fructe de pădure. 

O distribuție care, cum se vede, aduce în 
rolurile principale nume noi, sau oricum mai 


puțin cunoscute. „Am simţul riscului, ne liniș-. 


tește regizorul, De altfel, în filmele mele au 
debutat cițiva actori. Vi-i spun doar pe cei 
care mi-i amintesc acum: Toma Caragiu, lla- 
rion Ciobanu Silvia Popovici, Nicolae Praida, 
Mircea Diaconu, Florin Zamfirescu, Constan- 
tin Dinulescu... Apropo de risc şi de Camil 
Petrescu. Aș risca oricind un film după „Su- 
flete tari“ sau după „Jocul ielelor”. 

lată și principalii colaboratori ai regizorului 
Manole Marcus. Directorul filmului: Titi Po- 
pescu. Echipa de regie: Dorian Urlă! — 
secund, Ștefan Negrău — asistent, ca 
Rădulescu — secretară de platou. Echipa de 
imagine: operatorii Alexandru Întorsureanu și 
Liviu Pojoni (camera); Mihai Mihăilescu (me- 
canic de cameră). Scenogratii Nicolae Șchio- 
pu (decoruri) și Cristina Păunescu (costume) 
respiră pentru citeva luni aerul Bucureștiului 
de la începutul secolului: Capşa, Casa pa- 
troanei, Banca, Fabrica, locuința lui Mitica; 
toate decoruri reamenajate... doar Cișmigiul 
e pe ici-pe colo, același 


Roxana PANĂ 


în fiecare cadru 
Micaela Ci 


racaș şi Mircea Jida) 


7 


mele străzii e, desigur, un omagiu adus celor 
care cu 40 de ani în urmă, aici, pe aceste lo- 
curi, apărau capitala ţării. Acţiunea serialului 
se derulează în vara anului 1944... În recrea- 
ție elevii şcolii de azi vin să vadă cancelaria 
de altădată, așa cum a reconstituit-o sceno- 
graful arhitect Dodu Bălășoiu: pendula, pupi- 
trul cu cataloage, hărţi, globul pămintesc, 
portrete de domnitori. („Decorul important a 
fost în Buftea pe platou, de fapt 18 decoruri 
ce se transformă succesiv”). Se lucrează 
într-un ritm alert, şnur, cadență de serial 
Operator: Gabriel Cobasnian. Camera: Ge- 
orge Cricler 

„Părerea mea e că trebuie făcut ceva. Nu 
mai e nici o disciplină în școala noastră“. Re- 
plica e a unei profesoare pedante — se vede 
și din ținută (costume: Lidia Luludis), dar mai 
ales din jocul interpretei — Elena Bog. Cei- 
lalți profesori din cancelarie: Dana Dogaru 


Foto Coş Aelene: 


Vremea în care o atitudine tranșantă 


presupunea riscul (Eva Papp) 


unui conflict social. 
Scenariul: 
DergIu Nicolaescu 
Salamanian 
Regia: 
Nicolaescu 


şi A. 


Sergiu 


Ge Liviu Rebreanu trece la romanul 
orășenesc, e! eludează pe cit se poate înfăți- 
sarea de indivizi și se relugiază în monogra- 
ftia unei pasiuni, a unei porniri, adică în ro 
manul psihologic.“ 

Aşa definea George Călinescu „Ciulean- 
dra” in a sa „Istorie a literaturii române 
Conştient de această miză oarecum restric- 
tivă, regizorul Sergiu Nicolaescu, campionul 
marilor pariuri artistice, a ales să o contra- 
zică cu viitorul său film. 

— După două-trei filme de acțiune și de 
spectacol cum le spun eu (deși Ringul avea 
deja o notă psihologică destul de accentuată) 
am 3imțit nevoia să revin la o tematică de in- 
trospecție, adică pe drumul parcurs cu 
Atunci i-am condamnat pe toți ia moarte, 

Ultima M-am îndreptat, 
deci, din nou spre literatura clasică. 

— De ce v-aţi oprit tocmai la „Ciuleandra“, 
roman care nu s-a bucurat de o presă prea 
favorabilă la vremea apariției? 

— Am avut trei argumente: 1. Din punct de 
vedere economic, era un film posibil de reali- 
zat, adică un film care nu cere o cheltuială 
foarte mare. E foarte important. 2. Era Re- 
breanu. 3. Romanul putea fi dezvoltat. 

— in ce sens? 

— Am pornit cu o anume libertate asupra 
romanului (scenariul: aparține lui Sergiu Ni- 
colaescu şi A. Salamanian), accentuind par- 
tea socială a conflictului. Pentru că aici cred 
că era punctul slab al romanului. Tinărul Fa- 
ranga încetează să mai fie un „caz“, devenind 
o victimă a socialului. De fapt, același lucru 
l-am făcut la vremea respectivă și cu Osinda 
(unul din cele mai vindute filme și care la noi 
s-a bucurat de un succes aproape egal cu cel 
al unui film polițist). Şi atunci am transformat 
un caz particular într-un conflict social, ridi- 
cind statutul social al negustorului de găini, 
din paginile lui Victor lon Popa, la cel al unui 
boier, cu moșii și herghelii, dind astfel o alta 
perspectivă conflictului. lar eroul devenea 
dintr-un simplu ucigaș un justițiar 


Eva Papp, Matei Gheorghiu, Ovidiu Moldo- 
van, Valentin Arnăutu. Discuţia e întreruptă 
de apariția unei eleve, păr blond, tuns scurt, 
ochi albaștri uniformă neagră cu guler alb, 
ghiozdan în spate. Este chiar „fata -de pe 
strada Florilor“. Rodica Horobeţ, interpreta 
ei, are exact datele personajului şi de aceea ii 
vine greu s-o caracterizeze: „E independentă, 
are iniţiativă, vrea să fie mereu prima. Ajuto- 
rul pe care îl dă luptătorilor din ilegalitate o 
face să se simtă plină de responsabilitate“. 
„E cam obraznică“, spune profesoara de 
română Elena Bog) după ieșirea elevei din 
cancelarie, în secvenţa ce se filmează. Profe- 
soara de istorie (Dana Dogaru) e de altă pă- 
rere: „Mie mi s-a părut că are demnitate“/ 
„Fiica unui mecanic de locomotivă cu demni- 
tate?" Nu știam că ai vederi de-astea..."! 
Pentru că niciodată n-aţi stat de vorbă cu 
mine. Aţi fi aflat că tatăl meu a fost cazangiu 
Noi n-am avut cinci case în centrul orașului 
Etena Bog părăsește brusc tonul ironic“: „Aţi 
aizit? Îmi reproșează că părinții mei au fost 
harnici!“ În acest moment. intervine în discu- 
ție o profesoară, tinără, de o frumuseţe fra 
pantă — Eva Papp. „Și părinții mei au tos 
harnici şi stau cu chirie“. „Nu ţi-am cerut p 
rerea". Tinăra profesoară replică demn: „£ 
da, doamnă. Exclamaţia „aţi auzit“ din punc: 
de vedere gramatical, se referea la toată lu 
mea din cancelarie. Deci și la mine. Și de cite 
ori sint rugată să-mi spun părerea, imi asum 
acest risc. Eu nu v-aș reproșa că aveţi cinci 
case, ci că aveți mentalitatea unei persoane 
cu cinci case”. 


În prima „recreaţie“ încerc să aflu mai 
multe despre profesoara de botanică. Sosita 
de la Satu Mare, unde joacă în două recita- 
luri de poezie „Traista cu povești“ și „Zece 
Balade“ (cu care a fost și în turnee în țară) 
Eva Papp e bucuroasă de reintilnirea cu pla- 
toul de filmare... „emoția primelor zile a tre- 
cut“. Ne vorbește mai intii despre colabora- 
rea cu regizorul Mihai Constantinescu, des- 
pre sentimentul de încredere şi colegialitate 
intilnit în echipă. „Profesoara? E un om obiș- 
nuit, are curajul să-și exprime o opinie în vre- 
mea cind acest lucru putea fi uneori ris- 
cant” . Secretara de platou Lili Gavrilescu — 


„Sint dintre regizorii care 
(regizorul Sergiu Nicolaescu 


Pentru rememorare, „Ciuleandra“ (titlul ro 
wanului este dat de jocul popular) este po 
vestea unei fete de la jara adusa la oraş spre 
a fi crescută boierește şi dată de soție unui 
tinăr dintr-o familie de viță veche, dar demult 
obosită. Tinărul sfirșește prin a o ucide. 

— Pentru că vorbiţi de „Osinda“, trebuie să 
vă- spun că păreți mereu atras de aceiași 
timpi istorici: 1907, 1916-1918, ca acum; tot 
așa cum în alte filme reveniti mereu la 
1939-40 sau la 1944-45. 

— Este o observaţie cit se poate de exactă. 
Sint, cred, perioade extrem de specifice dez- 
voltării social-politice. a poporului nostru. 
Sint momente prin care ne putem înțelege 
mai bine istoria. Apoi imi plac reconstituirile, 
documentarea mă pasionează, Întotdeauna, 
pentru mine, perioada de pregătire este cea 
mai frumoasă din viața unui film. Nici acum 
nu mi-a fost ușor. Rebreanu este unul din au- 
torii cei mai cunoscuți, iubiţi, respectaţi. Ma 
inscriu printre regizorii care au cultul operei 
literare, dar filmul este altceva. Şi dialogurile 
sint mult prelucrate. Nici nu se putea altiei 
Asta se şi așteaptă de la noi. Așa cum spunea 
tovarășul Nicolae Ceaușescu la una din in 
Himrile cu oamenii de creaţie, opera literară 
indiferent de momentul cind a fost scrisă 
trebuie privită de noi. cei de azi, dintr-un 
punct de vedere actual asupra momentului 
social-politic respectiv 

— in linii mari aţi păstrat aceeași poveste? 

— Da, dar motivațiile sint altele. Mai bi- 
ne-zis nu neapărat altele cit sint justificate, 
explicate. Cazul patologic, totuși minor, ca- 
pătă astfel o dimensiune socială majoră. Cel 
puțin asta vreau să fac. Sper să reușesc 

l-am urat succes și am continuat să-l ur- 
măresc pe Sergiu Nicolaescu pregătindu-și 


+ 
În filmări: Surorile Boga. Ecranizarea 
cunoscutei piese de Horia Lovinescu, 
in regia lui /wlian 
Horia Pătraşcu. În distribuţie Adela 
Mărculescu şi Florica Dinicu 


„Sufletul echipei de filmare — ne anunţă că 
s-a pus lumina pentru următorul cadru. În- 
cerc să completez biografia profesoarei de 
botanică din replicile pe care le rostește Eva 
Papp, coborind scara ce duce la cancelarie 
în dialog cu o altă profesoară: „Mi-a scris 
George de pe front'/ „Și?"/ „Nimic“/ „Frontul 
unde e?'// „Nu reiese“/ „Și ce spune?"/ „Cu 
ne vedem curind...“ 

Am fi putut afla de la regizor multe despre 
povestea filmului. Dar ar fi insemnat să ne 
lipsim de ceea ce e mai caracteristic unui se- 
rial, acel palpitant „va urma“... Așa incit, deo- 
camdată, nu am notat decit alte nume din 
distribuție: Gheorghe Dinică, Val Uritescu, 
Dorel Vișan, Cristina Deleanu, Constantin Di- 
plan, Costel Constantin, Virgil Andriescu, 
Zoltan Vadasz, Boris Ciornei, Alexandru 
Lungu, Cornel Girbea, Alexandru Manolescu, 
Paul Lavric, Hamdi Cerchez 


Roxana PANĂ 


itul operei literare, dar filmul este altceva“ 
preună cu Șrefan Iordache şi Ion Riţiu) 


secvenţa următoare, fără să mă pot impiedica 
să admir din nou profesionalismul său in 
care se citeşte deopotrivă experiența sa de 
regizor, scenarist, actor, operator. Nu e puțin 
lucru. 

„Platoul“ era în acea zi montat provizoriu 
în somptuoasa casă cu lambriuri și vitralii a 
unui fost bijutier, ridicată chiar în vremea ac- 
țiunii din „Ciuleandra“, pe strada Enăchiţă 
Văcărescu. În acest decor, trioul actoricesc 
se pregătea pentru filmare: 

Gheorghe Cozorici (tatăl) (aparent caim, 
de fapt nervos, concentrat): „Sintem la ince- 
put. Abia am filmat citeva cadre de legătură. 
importantă este increderea pe care o am în 


izor". - 

ogari lordache (doctorul): „Era momentul 
să lucrez cu Sergiu Nicolaescu, căci, de fapt, 
am debutat împreună! În 1964 am avut pre- 
miera în aceeași zi: el cu Memoria trand: - 
lui, eu cu Străinul. A fost, de altfel, unul din- 
tre motivele pentru care am acceptat să fac 
filmul. Al doilea a fost Rebreanu. Al treilea, 
vi-l spun după premieră...“ 

lon Riţiu (tînărul): „Nu am experință de 
film, am făcut doar Duelul. Tot cu Sergiu Ni- 
colaescu. Știu că oricit m-aș pregăti de-a- 
casă, el răstoarnă totul pe platou. Sergiu Ni- 

olaescu știe exact ce vrea de la tine. Asta 
contează. Eu nu am întrebări. Nu am comen- 
tarii.” 

Fata... nu a fost încă aleasă. Dar echipa era 
în plin la lucru: Nicolae Girardi (director de 
imagine), Sorin Chivulescu (cameraman), 
Adriana Păun (decoruri), Gabriela Nicolaescu 
(costume), Sorin Stanciu (producător delegat 
al Casei de filme Trei) şi Sidonia Caracas 
(directorul filmului). 


Adina DARIAN 


Mihu — coscenarist 


cronica animației 


Scurt și dinamic 


O satiră animată 
de înțelesuri 
pilduitoare 


N... obișnuit să gustam hazul satirei 


animate in formá de pilula. Cu cit mai scurt 
cu atit mai dinamic sau cu cit mai lapidar cu 
atit mai plin de miez, sint devize şoptite ca pe 
nişte secrete de breaslă între slujitorii acestui 
gen. Epoca vitezei și-a impus ritmul şi gustul 
pentru expresia concentrată în filmul de ani- 
maye dedicat moravurilor semenilor. Mulţi 
ipocriţi, lași sau harpagoni au fost demascaţi 
în citeva gaguri. Hazul acestor pilule nu este 
însă direct proporţional cu scurtimea lor, ci 
cu lungimea bătăii. Precizia țintei $i limpezi- 
mea  tilcului rāmîn principalele aspirații ale 
satirei animate. lată de ce ea poate lua şi 
forme mai ambiţioase, ca de pildă aceea a fil- 
mului de autor. Este și cazul peliculei Statuia 
de Olimpiu Bandalac, nume care a mai fost 
văzut o dată pe ecranele noastre semnind îm- 
preună cu alți trei debutanţi simpatica „opera 
prima“ intitulată Caligratie. 

Gratician în plină afirmare, dovadă și pre- 
miul acordat de Uniunea Artiștilor Plastici pe 
anul 1983, tinărul autor îşi alege un subiect 
legat de artă, mai precis de forme ale degra- 
dării ei. Tinia pamfletului este omul-kitsch, 
cel care contundă sublimul cu grotescul și 


grandoarea cu emtaza. Eroul veleitar nu face 
parte din rîndul creatorilor, ci al colecționari- 
lor. Pasiunea lui pentru frumos se concreti- 
zează în îngrămădirea unor obiecte bizare în- 
tre zidurile casei sale de o monumentalitate 
hidoasă. Turnul gotic se sprijină pe frontoane 
renascentiste, fațada ornamentată cu bizoni 
în primitivă manieră Altamira se răsfaţă între 
coloane cu opulente capiteluri corintice. Pro- 
prietarul acestui scandalos hibrid stilistic este 
un omuleţ vioi dar deloc simpatic ce nu mai 
contenește harnica impodobire a locuinței 
sale de colecționar. Filmul îl surpinde în mo- 
mentul achiziţionării unei piese de rezistență 
o statuie reprezentind un efeb. Dupa febrila 
despachetare a splendidului obiect, eroul 
constată dezamăgit că acesta nu incape pe 
uşa epatantei sale case. Cum tenacele colec- 
ționar ştie câ arta cere sacrificii, el pune 
mina pe un fierăâstrâu, taie armoniosul trup în 
citeva bucăţi pe care, după ce le transporta 
înăuntru, le asamblează potrivit gustului per- 
sonal. Eroul contemplă satisfăcut rezultatul, 
o apariţie grotesca. Măsura „de aur” a forme- 
lor efebului a devenit masura meschina a 
pretențiilor sale artistice. Morala satirei este 
clară, dar deznodămintul ei nu amuza. Muti- 
larea unei statui impresionează la fel de tare 
ca aceea a unei ființe. Autorul face totul pen- 
tru a sublinia această idee. El riscă pină și o 
anume senzaţie de artificialitate apelind la in- 
troducerea unor secvențe coregrafice, in care 
balerina Raluca lanegic sugerează, de altfel 
impresionant, uciderea operei de artă. Bogă- 
ţia mijloacelor acestui film cu grafică specta- 
culoasă și moderne tehnici combinate poate 
fi pe alocuri confundată cu încarcâtura. An- 
samblul este însă coerent, tonul original iar 
ideea de anvergură. Comentariul muzical cu 
accente sarcastice al compozitorului Octa- 
vian Nemescu intărește forța acestei satire 
animate plină de înțelesuri neliniștitoare. Sta- 
tuia demonstrează că omul-kitsch nu este 
neapărat un subiect distractiv. 


Dana DUMA 


2 Mai- Ziua Tineretului 


Tinerețea, 
starea permanentă 
a căutării 


A, 25 de ani. Am debutat în film sub 
„Zodia“ a doi mari regizori, Dan Pia și Mir- 
cea Veroiu, și am interpretat sub bagheta lor 
roluri pe care prea ușor le apreciem și le nu- 
mim de tineri. 

Afirm, împotriva acestei frustrante ușurințe, 


Un personaj În luptă cu sine 
însuși (Claudiu Bleonţ) 


că legătura dintre mine și personajele inter 
pretate: Tinărul (Concurs), Horaţiu (Să mori 
rănit din dragoste de viață), Năstase (Drep- 
tate în lanţuri) nu a constituit virsta, momen- 
tul biologic temporal, ci ideea de Om, 
această punte sufletească care ne unește pe 
toţi, indiferent de virstă, prin faptul că sintem 
ceea ce sintem: Oameni. 

lar ca tinăr numesc omul, artistul cu starea 
permanentă a căutării, aflat într-o luptă ne- 
contenită cu sine însuși, pe calea regăsirii și 
desăvirșirii ființei lui interioare, drum pe par 
cursul căruia greșeala, înfringerea, victoria 
nu sint decit umile evenimente cotidiene 


Claudiu BLEONȚ 


A te regăsi și tu 
ca actor 
în personajul tinăr... 


H... „de tineri eroi“, interpretate de 
mine, în cinematografie, pină-n prezent, au 
tost de două feluri: roluri în care m-am inter- 
pretat pe mine (atunci cind mă regăseam în 
personaj), și roluri care îmi ofereau prilejul să 
creez un personaj (roluri de compoziție). 

Cu toate că, după părerea mea, regizorii de 
film preferă distribuirea actorului „pe rol", fi- 
ind mai sigur, eu personal n-aș putea spune 
pe care din aceste două variante de interpre 
tare o prefer. 

Aceasta fiindcă în ambele cazuri mă orien- 
tez după aceeași deviză: adică, tot din motive 
de siguranţă, caut să interpretez cit mai pu- 
țin. 

Factorul determinant în procesul elaborării 


Tinerii noştri actori despre 


cea materială a personajului, este determi- 
nanta atunci cind începi sa-i construieşti por- 
tretul, să-i cauţi gesturile, vorbele, starile, în 
failibilul. Un rol înseamnă... un erou cu sta- 
tuia deja ridicată. Un fel de monument al 
eroului necunoscut. FRămine ca actorul să-i 
dea viaţă, să-i recreeze substanţa fizică, psi- 
hică, materială, concretă. Nu orice personaj 
tinăr poate ajungeserou, așa cum nu orice ti- 
năr ajunge personaj. Familia de personaje de 
care mă simt atras sint cele de acţiune, tineri 
dinamici, neliniștiți, viața lor e legată mai 
mult de verb, mai puţin de atribute. Într-un 
fel așa erau și Todor Mot din Lumini și um- 
bre și pescarul din Porţile dimineții și șoferul 
din Salutări de la Agigea. Dar un personaj 
trebuie să fie nu doar adevărat — posibil — 
ci și surprinzător. „Bună ziua” se poate da în 
o sută de feluri. Eu trebuie să-l găsesc pe al 
101-unulea, care să fie numai al personajului 
meu, care să-l surprindă pe spectator. În in- 
stitut am fost june de comedie la clasa prote- 
sorului Amza Pellea. Atunci am învățat cum 
trebuie să scormonesc mereu, să-mi desco- 
păr tot alte posibilităţi de joc. Şi acum, lucrul 
cel mai bun mi se pare a fi faptul că în teatru 
mă întilnesc cu personaje total diferite ca 
factură de cele pe care le fac în cinema. Ce 
rol mi-aș dori pe ecran? Un intelectual. Chiar 
un actor, să spunem. Mi-ar place să joc și 
într-o comedie. Dar cred că regizorii nu ne 
cunosc destul. E firesc, sintem încă tineri... 


Şerban IONESCU 


Cu un regizor bun, 
joc orice (Radu Gheorghe) 


unui rol, al unui personaj, ca şi în al îndrăgirii 
lui, este libertatea,increderea pe care mi-o 
acordă regizorul pe parcursul colaborării. 
Așa s-au născut personajele, puține la nu- 
măr, cu adevărat iubite de mine (din Mireasa 
din tren, din Grăbește-te incet, din Căruţa cu 
mere, din De dragul tău, Anca, din Un echi- 
paj pentru Singapore), așa că rămine să 
apreciați dumneavoastră, dacă vi le mai 


amintiți.. 
Radu GHEORGHE 


Aş dori filme despre 
tineri „zburători“ 
Despre deschizătorii 
de drumuri 


De ce personaje 
mă simt atras? 
De tinerii dinamici! 


B lestemui iubirii și imposibila iubire. Re- 
breanu și Marin Preda. Personajele: lon și 
Călin Surupăceanu. Ambele cu o solidă con- 
strucție, mai întii literară, apoi cinematogra- 
fică. Doi tineri din epoci diferite, arşi de alte 
patimi, dar cerindu-mi aceeași concentrare 
maximă în a-i aduce — viabili — pe ecran. A 
te întiini — ca actor tînăr cu două astfel de 
roluri de calibru greu e o şansă, o încercare. 
Nu poți invoca scuza inconsistenţei partiturii, 
a lipsei de biogratie a personajului cum se 
mai întimplă în unele filme. Un roi însemnă in 
primul rînd o biografie. Starea socială, chiar 


Mi-ar place să joc rolul 
unui actor (Serban lonescu) 


lL cititori, mă adresez celor mai tineri 
dintre dumneavoastră, celor ce aţi avut bucu- 
ria de a cumpăra această revistă nu numai 
pentru a vă uita la poze, sau pentru a afla ce 
filme veţi mai vedea în următoarele 365 de 
zile, dar şi pentru a pătrunde cit de cit în tai- 
nele acestei „meserii”. Această meserie se- 
rioasă și funambulescă în același timp, grea 
şi ușoară, veselă și tristă, apreciată și contes- 
tată uneori, „meseria“ de actor. „Actor“ în 
limba lațină înseamnă cel ce acționează... Am 
inceput cu Zidul de Constantin Vaeni. Eram 
acolo actor în sens latin, actionam pe viaţă şi 
pe eT aloi un scop măreț, pentru o 
cauză înaltă, pentru un ideal minunat. 

Ce bucurie mai mare poate fi oferită unui 
actor tinăr decit intilnirea cu un astfel de ge- 
neros personaj tinăr, tinăr și ca virstă dar și 
“a stare de spirit. Faţă în faţă cu un alt per- 
sonaj tinâr, m-am aflat la filmul Prin cenușa 


Bucuria de a juca un personaj 
tînăr. credibil (Gabriel Oseciuc) 


Viaţa şi munca tineretului, direcție vitală a filmului românesc 


eroii tineri din filmele noastre 


imperiului al lui Andrei Blaier. Darie al lui 
Darie, periplu în spaţiu şi timp și nu oricum, 
ci cu reversul tău, cu propria-ţi Golgotă, in- 
truchipată magistral de Gheorghe Dinică. 
„Diplomatul“. 

Dacă pentru primele partituri, un actor 
poate „să aducă rolul la el“, personajele gre- 
findu-se perfect pe datele psiho-fizice perso- 
nale, pentru a evita repetarea și în celelalte 
roluri este necesar ca tinărul actor, să se 
ducă el la rol. Pentru Matus cel roșu din Trei 
zile și trei nopți, filmul lui Dinu Tănase, a fost 
necesar să-mi schimb total înfățișarea, gestu- 
rile, comportamentul. Matus a făcut oarecum 
parte din familia „tinerilor furioși". Să fii tînăr 
şi să stai liniștit este un nonsens, cînd trăieşti 
într-o epocă plină de clocot și redimensio- 
nări... 

Curajul și frămintatul Aurel Vlaicu a fost 
încă un personaj tînăr cu care te nines o 
dată în viață. Regizorul Mircea Drăgan a avut 
încredere și sper că nu l-am dezamăgit. Mă 
întreb de ce nu facem filme și despre „zbură- 
torii“ de azi, despre inventatori, despre des- 
chizătorii de noi drumuri? 

Dar tinărul actor se poate afla față în față 
cu un personaj tinăr al cărui exemplu nu este 
întotdeauna demn de urmat. Pe o partitură a 
lui D.R. Popescu am încercat să „zbor pla- 
nat“, dar aripile mele s-au Tint în propria 
mea zbatere. Fugind de propriul trecut, în 
Ana și hoţul am aflat ce zadarnică este încer- 
carea de a scăpa de propria-ţi umbră. Filme 
ca Bu cu trei peceți, Frunze care 
ard (la Televiziune), ca și piese de teatru cum 
ar fi „Marele soldat“, „Acolo, departe“, „Ca- 
TUIS cu paiaţe“ (ultimele trei în regia lui Mihai 
Berechet) mi-au oferit posibilitatea de a ma 
întilni cu personaje tinere în ipostaze de ex- 
cepție dar, cind vorbim despre virsta tinereții 
nu e mai importantă uneori excepția decit re- 
gula? 

De la tinărul de 16 ani din timpul războiului 
de independenţă, la tinărul dezrădăcinal 
ce-și caută zadarnic „Acolo departe“, ferici- 
rea, de la tinărul nonconformist din „Cavoul 
de familie“ la tinărul Scipio din „Caligula“, de 
la inocentul din „Inocentul” la tinărul indră- 
gostit de „Fata din Andros", de la Zefir din 
„Trandafirii roșii“ la Victor din Zidul, iată un 
minunat slalom prin lumi, epoci şi filozofii di- 
ferite, slalom pe care un actor tinăr îl are de 
făcut, încercind să întruchipeze personajul ti- 
năr, mult controversatul personaj tinăr, că- 
ruia literatura tuturor timpurilor a încercat 
să-i pătrundă tainele, personaj tinăr pe care 
cinematografia noastră incearcă să-l aducă in 
noi ipostaze de fiecare dată, personaj tinar 
pe care dumneata, iubite cititor tinăr. il cu 
noşti și aștepți să te regăsești în el, pe 
ecran... 


Gabriel OSECIUC 


Interesul pentru viața 
unei tinere - și 
complexe - femei 


A... trei ani, cind am fost chemată să 
dau probe pentru rolul principal din filmul 
Dragostea mea , m-am întrebat ca o 
proaspătă absolventă IATC, convinsă că știe 
tot despre meserie și evident incă ceva pe 
deasupra: „Oare pot juca o președintă de 
CAP, cînd în Institut am jucat Medeea, loana 
d'Arc, Clitemnestra?" 

Între timp am învățat ce importantă e fie- 
care întîlnire cu aparatul de filmat, orice pri- 
lej de a exista altfel decit pe scenă, indiferent 
de profesiunea personajului. 

Președintă de CAP am fost pina la urmă 
și-mi pare că m-a copleșit atunci în aseme- 
nea măsură „funcţia“ personajului meu și am 
trecut prea repede peste ceea ce era dincolo 
de replicile rostite dintr-o răsuflare în goana 
motoretei. 

De-atunci am tot încercat, văzind filme și 
citeodată chiar și jucînd mai recent în Galax, 
filmul lui lon Popescu Gopo, să-mi constru- 
iesc un personaj imaginar pe care aș vrea 
să-l văd într-o zi trăind pe ecran. 

Evident, ar fi vorba de o tinără femeie că- 
reia n-aş putea să-i completez foarte exact o 
eventuală fișă personală. Nu știu cum ar tre- 
bui s-o cheme, cit de brunetă sau de blondă, 
de frumoasă sau de nu neapărat frumoasă, 
de ingineră sau muncitoare, artistă sau vinză- 
toare de flori... Aș dori însă să pot intra timp 
de o oră și jumătate, cu îndrăzneală, în viața 
ei, să văd cum privește ea o dimineaţă, cit de 
fericită e sau nu că începe o nouă zi, cum se 


Aș vrea un film dedicat unei ti- 
nere femei și unei tinere actriţe 


(Angela loan) 


imbracă — îi place sau nu rochia, o imbracăâ 
automat sau își construiește astfel o mică bu- 
curie a zilei — aș vrea să recompun din 
punctul ei de vedere o lume care mi se părea 
cunoscută, să aflu dacă a simţit sau nu că 
s-a desprimăvărat — are asta vreo impor- 
tanță pentru ea sau nu — dacă e atentă la 
trecători, dacă îi plac fețele lor sau nu; dacă 
se simte tinără, se simte frumoasă, intră oare 
abia în iubire sau are deja regrete, dacă vrea 
ceva anume din viaţă, are un scop, cit e de 
pregătită să-l atingă, cum o face, greu sau 
ușor, frumos sau urit; ştie deja să ciștige? 
ştie deja să piardă? învaţă abia? visează incă 
melancolic la femeia care va deveni sau tru- 
dește nefotogenic pentru a fi frumoasă, bună, 
harnică, mamă, bucătăreasă, profesionistă, 
iubită, prietenă... 

Dar cite nu s-ar putea afla avind curiozita- 
tea de a intra o oră și jumătate în viaţa unei 
tinere femei... 

Sigur că personajul acesta ar trebui să fie 

principal“ într-un film din cele care nu se 
pot povesti, se pot doar vedea, un film făcut 
nu pentru plăcerea unei presupuse „Ligi pen- 
tru apărarea drepturilor tinerelor femei“, ci 
din dragoste. Sau poate e prea îndrăzneţ cu- 
vintul dragoste, să ne mulţumim cu vorba cu- 
riozitate — în fața unui fenomen minunat 
care trece de multe ori neobservat, poate și 
din cauză că se produce atit de rapid, înflori- 
rea nu a unui boboc de trandafir, ci a unei ti- 
Inte, femeia la prima ei virstă, tinerețea. 

Cu alte cuvinte, ar fi vorba de o oră și ju- 
mătate (e mult? e puțin?) de încredere acor- 
data unei tinere femei şi — de ce nu? — unei 
tinere actrite. 


Angela IOAN 


Ea, tinăra mea 


contemporană... 


M i-a fost dat „să exist“ mai mult în filme 
de epocă — castă în crinolină, slobodă în 
simţiri în costum de călărie de la 1900, netă- 
mătoare cu basc și șosete în ilegalitate; con- 
temporană am fost îndeosebi în ilustrate cu 
flori de cimp și privesc nostalgic spre minu- 
natele sale personaje, la fel către el, Filip cel 
bun, sau la el, medicul din Mere roșii. Cit 
despre ea, tinăra mea contemporană, a deve- 
nit un personaj de pastel, în citeva clișee, ce 
traversează — cu mici excepții — filmele 
noastre. Pentru ea şi pentru mine doresc un 
fiim pornind de la „ca-n viață“ (nu neapărat 
de la semnificaţia cratiţei care dă în foc — 


deși s-au făcut filme extraordinare despre 
aceste nimicuri prin care existăm), deci de la 
o realitate gravă, majoră, cu situații limită, cu 
idealuri ce mistuie, cu neimpliniri şi izbindă, 
cu intimplări netipizate — si totul reimaginat, 
transtigurat, devenit metafora-act artistic 
emoţional — un film „ca-n filme“, în care ea, 
eroina jună și contemporană, ar fi un perso- 
naj veritabil. 


Elena ALBU 


un fil viaţă” 


(Elena 


Doresc m „ca-n 


Albu) 


În ce doresc să joc? 
Intr-un film 
de actualitate 


M -am întilnit pe platourile de filmare nu- 
mai cu personaje tinere, cum era și firesc 
dar toate aceste intilniri le-am socotit (și sint 
convinsă că și alții au făcut la fel) ca pe niște 
apariţii, niște „pete de culoare“ mai mult sau 
mai puțin importante. De aceea continui să 


Vreau 
de 


„Să joc” o 


dragoste (Tania 


poveste 


Filip) 


F 


fiu o nemulțumită în privința întilnirilor mele 
cu aparatul de filmat. 

Mi-am dorit un rol în care să-mi port pro- 
priile mele haine (la figurat, căci la propriu 
am făcut-o de multe ori), să-mi exprim pro- 
priile sentimente, ginduri, convingeri. S-ar 
putea interpreta această suprapunere a per- 
sonalităţii actorului peste cea a personajului 
ca un pleonasm, dar sint absolut sigură că 
n-ar fi vorba de așa ceva, ci, dimpotrivă, s-ar 
naște un personaj complex, un personaj viu 
care ar avea și trecut şi viitor, nu numai pre- 
zentul clipei de pe pinza de proiecţie. Cred 
că ar fi vorba într-adevăr de un „film de actu- 
alitate“. 

Pentru că, pentru mine, „filmele de actuali- 
tate“ nu sînt neapărat cele a căror acțiune se 
desfășoară într-o uzină, birou, sală de curs 
ș.a.m.d. și nu neapărat în 1984. (Să nu uităm 
că filmul este totuşi artă, deci o convenție). 
După părerea mea, „filmele de actualitate“ 
sint cele care implică cea mai mare respon- 
sabilitate și care te solicită la maximum pe 
tine — tinăr actor — dindu-ţi posibilitatea de 
a face publică o anumită atitudine a ta — a 
actorului — faţă de o situaţie dată — a sce- 
nariului. 

Dorința mea cea mare — deci a unui încă 
tinâr actor — este de a juca într-un astfel de 
him, fie o poveste de dragoste (de ce este 
evitat acest subiect, sau de ce, atunci cind e 
prezent, apare idilizat, de parcă ne-ar fi 
teamă de adevărul din noi?), fie povestea 
unui ideal împlinit sau nu... Subiecte intere- 
sante anunță multe scenarii, dar pe parcurs 
sînt de multe ori alterate — fie de schema- 
tism, fie de îngroșări. Mi-am exprimat convin- 
gerile, insatisfacţiile, dorințele, deja e prea 
mult. Nu-mi rămine decit să aștept... 


Tania FILIP 


Îmi doresc un personaj 
cu atributele 


unei tinere 
din zilele noastre 


N imic mai contrar tinereții — perioada de 
formare, de căutări, de experienţă cît mai di- 
versă — decit o prejudecată ce te poate can- 
tona în același tip de roluri. Mi s-a tot spus 
că sint „specială“ și după rolurile din filmele 
de epocă, ce-i drept „speciale“ şi generoase" 
ca partitură din Felix și Otilia, Toate pinzele 
sus sau Falansterul, efortul meu este de a de- 
veni „cotidiană“. Trecind de la pălării, rochii 
lungi și alte înțepeneli de epocă, la îmbrăcă- 
mintea și gesturile unor fete din ziua de azi, 
mari satisfacţii mi-au dat nişte roluri secun- 
dare: ajutoarea unei bucătărese de cantină, 
în Cintec pentru fiul meu, balerina care s-a 
lăsat de profesie şi se angajează îngrijitoare 
la un copil în Alo, aterizează străbunica, 
fata de la bar din Ora zero — personaje pe 
care le simţeam contemporane chiar in apari- 
tiile lor fugare: Îmi doresc un rol de tinără 
oarecare într-un film de actualitate, ceea ce 
nu înseamnă că ea n-ar putea trăi o dragoste 
de izoldă. Un personaj care să aibă atributele 
(bune și rele) ale unei tinere din zilele noas- 
tre, dar toate la un diapazon maxim. Perso- 
najele feminine de pe ecran — vorbesc acum 
ca spectatoare — mi s-au părut deseori trun- 
chiate, lipsite de sevă, unilaterale. Unde sint 
tinerele intelectuale din filmele noastre? 
Există în această generaţie tînără — deși cam 
rar în filme — profesoare, și arhitecte, și pic- 
torițe, și regizoare, și redactoare, și docto- 
rite.. Există și fete care prin structură și prin 
formație au o înclinaţie mai mare spre poe- 
zie, spre visare. Mă văd într-un astfel de ro! și 
aş vrea să fac ceea ce pot să mai fac înca 


Julieta SZÂNY! 


Anchetă de Roxana PANĂ 
Fotogralii de Victor STROE 


Visez la un personaj înclinat 
spre visare (Julieta Szönyi) 


y Sne A 


Un cinema fără peliculă 


Nu ştiu cum arată 
un vis, 
pentru că 
eu nu visez 


decit 
cu ochii deschişi 


N u este mult prea original să fii uluit în 
Egipt și să priveşti piramidele emoţionat. Mă 
învirtesc cu mașina în jurul lor, este seară, 
soarele aruncă o lumină roșie cu umbre 
brune... unde am mai văzut eu asta? Rog să 
mai facem un tur și mă opresc, am soarele în 
spate și piramidele în față: Keops, Khefren, 
Mykerinos... așezate în perspectivă, din ce în 
ce mai mici, terminindu-se în infinit, părea 
culcată și jumătate îngropată în nisip coloana 
lui Brâncuşi. Seara stau în fotoliu, beau ceai 
și privesc spectacolul. Lumină și sunet: feeria 
nocturnă a piramidelor este într-adevăr ex- 
trema realizărilor — de la realizarea pirami- 
delor, capodoperă a minţii şi braţelor ome- 
nești, realizarea tehnică, iluminarea unei 
scene de doi kilometri cu 150 de metri înăl- 
time și cu o adincime de 900 de metri este o 
performanţă ce uluiește pe orice cineast. Fac 
o critică iresponsabilă și mă neliniștesc gin- 
dindu-mă că și această performanţă are tim- 
pul să fie depășită. Mă interesez de celelalte 
date tehnice: 8000 metri cabluri, 100 000 
metri de bandă magnetică, sincronizări impe- 
cabile, voci de faraoni, de copii, de bătrini se 
aud cu forța tunetelor acompaniate de ful- 
gere... 

E un cinema fără peliculă. Ascult scenariul 
aud vorbele şi-mi imaginez istoria. Deodata 


len neka povestea asta înainte ca Cham- 
pollion să descifreze hieroglifele? Ascult 
texte scrise acum 5000 de ani: „Cînd merg sa 
mă plimb, tu mă însoțești în tot locul. Mina 
mea este în mina ta. Auzind vocea ta, mă 
simt tulburată. Să te văd, pentru mine este 
mai bine decit să mănînc sau să beau... „Oa- 
meni, oameni și iarăși oameni, ei au făcut 
toate astea, au simţit toate astea. Spectacolul 
se încheie. Pe Nil nu este un mormint, ci un 


leagăn! iar vocea Sfinxului se aude cutremu- 
rătoare: „Nu se pot distruge de-a lungul tim- 
pului decit operele oamenilor. Dar spiritul 
care a conceput aceste monumente, el este 
nemuritor!“ Din nou mi-am pierdut noaptea 
constatind cit de perisabil este această a șap- 
tea artă... filmul. 

Dimineaţă mă întîlnesc cu profesorii Insti- 
tutului Superior de Cinema. Îi privesc, îi as- 
cult şi mi se învirtesc în cap piramide, sfinx, 


În premieră: Lisca 


hieroglife, scarabei, Ramses, Tutankamon, 
Akenaton, Nefertiti, Cleopatra. Mi-aduc 
aminte de William Shakespeare, de John 
Dryden, de Cecil B. de Mille... În Egipt s-au 
realizat în '83 numai 43 de filme, pentru lumea 
arabă — circa 100 de milioane — trebuie rea- 
lizate mai mult... Au nevoie de cadre, Mustafa 
Mohamed Ali este înconjurat de profesori 
bine pregătiţi, obișnuiesc să invite personali- 
tăţi cinematografice pentru conferinţe, vor să 
asculte şi să cunoască lucruri originale des- 
pre filme și realizatorii lor. Știau că am mai 
expus teoriile mele și experimentele noi în fil- 
mul de animaţie și în alte țări şi am fost reco- 
mandat cu căldură de „elevul“ meu, dr. Ah- 
med El Meteny. Au trecut mulţi ani de-atunci, 
abia îl recunosc, a făcut practică la Buftea în 
1962, a lucrat cu mine la S-a furat o bombă 
şi la Homo Sapiens... acum este profesor al 
Institutului şi preşedinte al secției de anima- 
ție. Se pare că prelegerile mele au plăcut și, 
deşi au fost ore și ore, mi-au propus un curs 
de minimum trei luni pentru anul viitor. Folo- 
sesc din plin timpul liber, am urcat în interio- 
rul piramidei Keops, am vizitat Sakkara, unde 
am văzut primele piramide din pietre rotunde, 
tencuite cu argilă — construcţie rudimentară, 
însă proiectul la fel de bine documentat, ace- 
leași date savante și pline de mister, aceeași 
măreție și grandoare — am vizitat fosta capi- 
tală Memfis, vechiul Cairo, muzeul...Am pre- 
ferințe printre faraoni. l apreciez, îl admir, îl 
studiez pe Akenaton, cel care s-a împotrivit 
canoanelor artei egiptene. E prea scurt tim- 
pul. Adel e! Gabri este producător, a produs 
15 filme, este urmașul unui cunoscut beduin, 
a lucrat cu Cecil B. de Mille. A făcut împre- 
ună cu polonezul Kawalerowicz filmul Farao- 
nul. Tot el a găzduit filmele Cleopatra, Valea 
regilor, Zece porunci, Tigrul, Nefertiti etc. Îl 
privesc în timp ce îmi povestește despre ac- 
tori, despre răpizorii pe care i-a cunoscut. 
Ştie foarte puţin despre cinematografia ro- 
mână, mă laud cu Nicolaescu, cu Drăgan, cu 
Bratu, cu Vitanidis, regizorii noștri cu super- 
producţii, vrea să vadă filme, vrea să încer- 
căm. coproducții. 


Sintem de acord că trebuie și mai mult 
strînse relaţiile între cinematografiile noastre, 
intre Institutele de fim — schimburile de idei 
sint fructuoase. A fost atit de dens timpul, în- 
cit îmi pare că n-am făcut decit foarte puțin. 


tresar, mi se pare ceva cunoscut: „Cunoști 
povestea șoimului care a furat o sanda din 
sala de baie a femeilor? El a zburat și a pier- 
dut-o aproape de faraon, care lucra în gră- 
dină... Era atit de fină sandaua, pentru un pi- 
cior atit de micuţ, încit faraonul a vrut să cu- 


Producţie a Casei de filme Unu. Scenariul: Fănuş Neagu și Vintila Ornaru, Regia: loan Car- 
măzan. Imaginea: Anghel! Deca. Decoruri: Vittorio Holtier. Costume: Desdemona Lozinschi 
Muzica: Dorin Liviu Zaharia. Montajul: Elena Pasca. Sunetul: Marius Orădean. Cu: Ecate- 
rima Nazare, Remus Mărgineanu, Valentin Teodosiu. Virginia Rogin, Simion Hetea, Petre 
Nicolae, Leni Pinţea-Homeag, Zoltán Vadász. Valentin Uritescu. Papi Panduru, Catrinei 
Paraschivescu, Avram Birău, Maria Paunes Film realizat in studiourile Centrului de pro- 


Mă întorc acasă ca dintr-un vis, din păcate 
nu știu cum arată un vis, pentru că eu nu vi- 
sez decit cu ochii deschiși. 


noască pe frumoasa fată. Şi s-a căsătorit cu 
ea... Unde ești tu, Cenuşăreaso? Ştiai tu, Ce 


în premieră 


U. policier... pentru copii. 


Trebuie consemnat, dacapo, cà Acțiunea 
Zuzuc are succes la publicul de zuzuci, ceea 
ce nu e nici mult, nici puţin. E totul! Un film 
pentru copii, care să placă mai ales părinţilor 
sau cronicarilor, e un nonsens. Unitatea de 
măsură, în acest caz, rămine una singură: 
reacţia unei săli pline ochi de copii. Datoria 
cronicarului nu mai este, cred — de aste dāți 
— să-şi expună în primul rind propriul punct 
de vedere, ci să încerce să (re)intre pe lungi- 
mea de undă a unei alte virste, a unui alt tã- 
rim, mai exact să-și bată capul: „ce le-o fi 
plăcind atita copiilor?!"... 

Dacă, să zicem, criticului i s-ar părea, de 
pildă, că într-un loc s-ar „simţi platoul“, sau 
că, în alt loc, o secvenţă ar fi disproporţio- 
nată, sau că faptele s-ar cantona în zona 
anecdolticii, fără să urce la semnificația artis- 
tică, sau că produsul în ansamblu ar sugera 
confortul unui bloc tip din prefabricate... ni 
mic din toate astea în capul copilului!... 
Chiar, „ce le-o fi plăcind copiilor?" 

Copiilor le place — bănuiesc — „ce poves 
tește filmul“ (scenariul: Aurora Icsari și Mihai 
Opriș). Un baiat de vreo 12 ani, supranumit 
Zuzuc, care intenţionează să facă ocolul Pa- 
mintului și care, pină una alta, pleacă în 
Deltă fără să-şi ceară voie, împreună cu un 
prieten, cu o barcă și cu un cort — iată un 
personaj care merge direct la inima oricărui 
coleg de generaţie. 

copiilor le mai place — bănuiesc — și 
„Cum - povestește . filmul" (regia: Gheorghe 
Naghi). Filmul povestește „complice“. (Cu 
cine? cu Zuzuc, cu cine!) -irea de complici- 
tate e cheta de aur a filmului; ea îi declan- 
șează mecanismul, de la prima secvență 
mama disperată îl primeşte pe „tovarășul că- 
pitan” însărcinat cu regăsirea lui Zuzuc și îi 
prezintă „camera copilului“. Evrika! Portretul! 
lui Zuzuc atirnă dominator pe perete, trimi- 


ducție cinematografică „București”. 


În fotografie: Ecaterina Nazare și Remus Mărgineanu 


Acțiunea Zuzuc 


Und explicit la Napoleon. Faţa de aerul „stas“ 
din restul apartamentului, camera lui Zuzuc e 
o. adevărată insulă misterioasă, dotată, printre 
altele, cu un acvariu luminescent și cu un 
gramofon cu pilnie, hiriind înduioșător, în 
vers de romana: „A fost odată un puștiu- 
lică”... Așadar, din start, din aer, din decor 
(autor: Guţă Stirbu), spectatorul-coleg de- 
duce, dacă nu superioritatea zdrobitoare a lui 
Zuzuc, atunci macar superioritatea. În ace- 
eași clipă, „nenea milițianu“ dă peste jurnalul 
lui Zuzuc, îl deschide și citește pe prima pa- 
gină: „Acest jurnal este secret. Cine îl citeste 
este un măgar“. După care — complicitatea! 
— întregul film se va baza tocmai pe această 
„măgărie“, pe vizualizarea (imaginea: Gabriel 
Cobasnian), pe montarea (montajul: Elena 


Pasca). pe descifrarea şi interpretarea pagini- 
lor acestui jurnal. 

Copiilor le mai plac — bânuiesc — şi acto- 
rii. Mama lui Zuzuc,  femeia-singurâ-ca- 
re-vrea-să-și-refacă-viața — capătă tandrețea 
Cristinei Deleanu. „Urmăritorul“ lui Zuzuc 
„nenea milițianu” nonconformist care-l cauta 
în Deltâ... cu elicopterul, şi care recunoaște 
că „părinţii şi nevestele nu pot să înțeleaga 
că omul mai are nevoie de liniște și de o un- 
diță”, capâtă aerul ghiduş-bonom al lui Ovi- 
diu Moldovan. Vecinul iui Zuzuc, cusurgiu și 
reclamagiu, capătă fața — și ce față! — a lui 
Hamdi Cerchez. Posibilul viitor tătic al lui Zu- 
zuc capătă sportivitatea cu mustață a lui Eu- 
sebiu Ştefănescu. Inflexibila dirigintă a lui 
Zuzuc capătă siguranța Adelei Mărculescu 


Tablou de familie 
(Cristina Deleanu şi... Zuzuc — ...Andrei Duban) 


"42 
5 


za 


lon POPESCU GOPO . 


Flexibila profesoară de fizică a lui Zuzuc, zisă 
Fizicuţa”, capătă inteligența Marioarei Ste- 
rian. Bunica lui Zuzuc capătă blinda distinc- 
ție a Corinei Constantinescu. Profesorul de 
rt al lui Zuzuc capata aiureala simpatică a 
ui Horaţiu Măzele. Dar Zuzuc? Zuzuc e atit 
je Zuzuc incit pare greu de crezut că poate 
sa poarte şi alt nume (Andrei Duban). Zuzuc 
e place — bânuiesc — spectatorilor-colegi, 
nu atit pentru dragalășenia-i veselă și cva- 
si-dolotană la care „se sensibilizează“ în ge- 
nere spectatorii adulți, cit pentru prestanța 
lui, fie şi miniaturală (Zuzuc recepționează o 
palmă ca pe un apocalips), pentru „orizontul“ 
Zuzuc şte sa monteze în hol un aparat 
je fotografiat care, cind intră cineva, se de- 
clanşează automat, dar mai știe și ce în- 
seamnă un flirt și o vişină din vișinată,., 
Copiilor le mai place — bănuiesc — tonul 
filmului. Un ton pururi stenic, chiar dacă in- 
vâluie uneori şi lucruri deprimante (în paran- 
teză fie spus, regizorul a relatat, la conferința 
de presă, că această „optică tonifiantă“ a fost 
unul din principalele motive ale cuceririi me- 
daliei de argint la recentul Festival al filmului 
pentru copii de la Tomar — Portugalia). 
In fine, copiilor le place — bănuiesc — şi 
finalul: întorși acasă, „nenea miliţianu” îl in- 
vită pe Zuzuc la o partidă de pescuit, la „un 
pescuit mare de tot”, la care peștele n-a prea 
tras... „Dar parcă peștele contează?', con- 
chide Zuzuc, în baza ideii că atita timp cit pe 
lumea asta mai există pescuitul, s-ar putea 
spune că totul e în ordine 


Eugenia VODĂ 


Producţie a Casei de filme Patru. Scenariul: Aurora 
Iscari, Mihai Opriș. Regia: Gheorghe Naghi. 
Decorurile: Guţă Știrbu. Costume: Cristina Păunes- 
cu. Muzica: Anton Suteu. Montajul: Elena Pasca. Su- 
netul: ing. Nicolae Catanchin. Imaginea: Gabriel Co- 
basnian. Cu: Ovidiu Moldovan, Cristina Deleanu, 
Hamdi Cerchez, Eusebiu Ștefănescu, Adela Mărcu- 
lescu, Horaţiu Mălăele, Marioara. Sterian, Corina 
Constantinescu-Pavelescu, Ligia Găman şi copiii: 
Andrei Duban, Luciana Barna, Nicolae Rasy, Virgil 
Anastasiu. Film realizat în studiourile Centrului de 
Pr le Cinematografică „București“. Film distins 
cu Medalia de argint Tabuleiro la Festivalul Interna- 
ional al fiimului pentru copii și tineret, de la To- 
mar-Portugalia, 1984. 


în 
premieră 


D in dragoste de viaţă (și din dragoste de 
cinema înțeles ca mod de a fi) a apărut acest 
film tulburător ca un poem, atit de binevenit 
în filmografia temei — viața și lupta tinerilor 
comuniști în anii de ilegalitate ai mișcării re- 
voluționare. Tineri fascinaţi de răsturnarea 
unei „orinduiri crude și nedrepte”, în stare a 
se dărui incandescent și necondiţionat aces- 
tui ideal, căruia din perspectiva timpului ii 
percepem azi nu doar mesajul nobil, umani- 
tar, dar și convulsia dramatică uneori tragică, 
a impactului cu un moment istoric ostil. De la 
Duminică la ora șase — alt titlu de referință 
în dosarul cinematografic al temei — nu cre- 
dem să se mai fi realizat această necesara fu- 
ziune între idee și sentiment, între temă și 
concretizarea ei artistică, fără de care mesa- 
jul unui film — oricit de important, de gene- 
ros — nu capătă vibrația autentică a artei, nu 
își află ecoul la tor. 

Aproape polemică, intenţia (și reușita) por- 
nește tocmai de la respingerea obișnuitelor 
tipare, aproape canonice în alte filme înrudite 
tematic. Aici semnificația nu apare sub forma 
unor abstracte idei apriorice, ci sub forma 
unei continue revelații, ce lasă liberă izbucni- 
rea spontană a vieții. Cu son de metaforă, ti- 
Hu) conţine nu doar ideea filmului, dar şi po- 
etica sa. Viaţa, cantitatea de viaţă conținută, 
autenticitatea ei, este cea care dă — în primă 
și în ultimă instanță — măsura unei reconsti- 
tuiri de epocă (în cinema, ca pretutindeni în 
artă). Şi cel mai dificil lucru în acest efort de 
recreare este nu atit recompunerea tabloului: 
general — oricit de minuţios şi exact — ci 
aflarea suflului specific lumii ce animă „la 
bloul”, tensiunea, ritmul ei ascuns şi disconti 
nuu, nu în cele din urmă misterul. 

Tinerii din filmul lui Mircea Veroiu, după 
un scenariu de Anghel Mora (debut), sint cu 
adevărat tineri, aducind cu ei tot ce înseamnă 
romantism şi spirit revoluţionar în epocă, 
deci și naivitatea, stingăcia, gustul riscului, 
uneori şi al aventurii, orgoliul puștesc, o notă 
de sinceritate lirică, cu o expresie unifica- 
toare: dragostea de viață. Univers congruent, 
lumea filmului — de la personajele princi- 
pale, pină la ultimul figurant — are drept 
primă și ireductibilă caracteristică viabilita- 
tea. De aceea, readucind povestea la cuvint 
(handicapul criticii de film), golind-o de vita- 
litate (insuflată nu doar de jocul actoricesc, 
ci de întreaga scriitură a filmului), rămine — 
neconcludentă — doar linia tramei. În ab- 
sența expresiei cinematografice, ea ne apare 
— literar vorbind, deci — fatalmente schema- 
tică: avatarurile picarești a doi eroi tineri, pe- 
regrinînd în locuri și medii diferite, în acţiuni 
uneori derutant de convenţionale, cînd nu 
sint cam „trase de păr“ (episodul butoiului 
din gară în care se salvează scufundindu-se, 
la un moment dat, cei doi). „Tipul cu idei“ și 
„tipul de acţiune“, teoreticianul şi pragmati- 
cul — o cunoscută dihotomie; împiedicatul 
timid și descurcărețul abil, un tandem nu o 
dată speculat în filme, iată suprapuse în sce- 


interpreţi 
şi roluri 


Actorii, viaţa 
și dragostea 


Ca în toate filmele ce pot fi citite şi cao 
poveste a prieteniei și a solidarităţii dintre doi 
bărbaţi, armonia dar și insolitul cuplului acto- 
ricesc capătă greutatea unei adevărate pietre 
de încercare. Farmecul și puterea unui astfel 
de duo nu se află atit în forțele lor reunite 
(uneori două genii se pot anula reciproc), cît 
şi în imprevizibilul intiinirii omenești dintre 
indivizi ce par a veni din direcţii diferite și 
care în mod cert au trăit experiențe ce nu 
seamănă între ele. În această privință, ce 
poate fi mai străin de nonșalanța extrava- 
ntă a lui kep ea Visu, interpretul lui 
a din Să mori t din dragoste de viaţă 
decit aerul suav-năuc, cu expresă trimitere 
haroldiloydiană, al lui Claudiu , al că- 
rui erou se numește, tocmai pentru că e răsă- 
rit_din lumea cărților, Horaţiu? 

Dacă la nivelul dramaturgiei, al oricărei 
Kae este lesne de ghicit că acțiunea 
va fi dusă în spate de ei, revine actorilor-și 
desigur regizorului care a creat situaţiile res- 
pective — meritul conotaţiilor afective ce 
transformă o întilnire necesară într-o fraterni- 
tate a sufletelor. Să privim atent prima apari- 
ție a lui Visu în acel ochi de , în sec- 
venta încercării lăutarului de a lega melodia 
„Prin fumul de țigară”. Horaţiu o îngină ne- 
deslușit, fals, Sarca se ivește, salvator, la mo- 
mentul potrivit, ca o prefigurare a L ha 
protector și iute aflător de soluții. intreaga 
evoluţie a relaţiei dintre cei doi băieți va sta 
sub semnul dorinţei de ocrotire reciprocă, în- 
trucit şi blindul, stingaciul Horaţiu, va ști, 
atunci cind va fi nevoie, să acţioneze eficace 
pentru salvarea tovarăsului. De altfel, inteli- 


nariu două situaţii (una din istoria revoluţiei, 
alta din istoria cinematogratului), pe ecran 
insă două personaje viabile în interpretarea 
de excepție a lui Claudiu Bleonţ şi Gheorghe 
Visu (distribuţia fiind, în totalitatea ei, unul 
din nivelele la care se poate citi reuşita aces- 
tui film). 

Între prima secvenţă a filmului (stilcirea în 
bătăi a unui tinăr-abandonarea lui în stare de 
inconștiență pe peronul gării de provincie. 
„nu, nu e ăsta”, se aude vocea cinică a in- 
spectorului de poliţie) și inspiratul generic de 
final, cu fotografiile personajelor (eroi, cuvin- 
tui putind fi folosit aici fără echivoc) se poate 
descifra intenţia regizorului de a da relief, 
identitate, unor biografii anonime, se înțe- 
lege, mult mai numeroase decit cuprinde po- 
vestea de față. Identitate, adică particular, 
nuanță, trăsătură caracteristică. Prezențe 
electrizante, cuceritoare, cele două personaje 
de primplan sint complementare pină la su- 
gestia a două ipostaze ale unuia și aceluiași 
personaj. Tovarăşi pe un același front al lup- 
tei ilegale, prietenia celor doi adolescenți 
abia maturizaţi devine un fel de simbioză, un 
transfer de personalitate din care fiecare iese 
îmbogăţit sufletește. De la prima întilnire, cei 
doi, Horaţiu, studentul cu ochelari rotunzi cu 
ramă neagră, semânind cu Harold Lloyd (ca 
și tatăl său, profesorul ucis în interogatorii la 
Siguranţă) şi Sarca, aventurierul cu faţă de 
apaș și singurătate de Zampano, fost circar, 


„Pe lama subțire a unei 
(Tora Vasilescu şi 


qenta artistică a lui Claudiu Bleonţ îl con- 
duce către refuzul contrazicerii obstinate a 
tipului obişnuit al „omului de acțiune“: am- 
biția lui nu este să clatine modele, ci să im- 
pună și altele. Este limpede că eroul său se 
simte, printre idei, la el acasă (a se vedea si- 
guranța cu care își prezintă planul desenat al 
acţiunii), dar este atit de limpede că el se va 
îndrepta către moarte fără nici „o lonjă de si- 
guranță“. Vorbele aparţinind lui Sarca erau, 
desigur, felul lui de a-şi persifla propriul cu- 
raj — şi Gheorghe Visu descoperă tot timpul 
noi chipuri ale jocului de-a v-aţi ascunselea 
— pentru că, dacă ar fi trebuit, nu ar fi pre- 
getat să fie, pină în ultima clipă, alături de 
prietenul său. 

O apariţie întru totul memorabilă realizează 
și Marcel hret. pe care Mircea Veroiu l-a is- 
pitit cu A ua despărțirii de o anumită poză 
romantică. O compoziţie studiată și suprave- 
gheată în toate articulațiile sale, aducind, 
prin glacialitate, lentoare, străvezime teri- 
fiantă premoniţia morţii, indică un actor al 
multor deschideri. 


Magda MIHĂILESCU 


Obişnuit să meargă ca pe sirmă, 
fără „lonjă“ de siguranţă 
(Gheorghe Visu) 


fost hamal, fost student, sint fermecători în 
disputa lor puștească. „Te voi lua tovarăș de 


drum, e o mare șansă pentru dumneata“./ „Nu 


se știe cine pe cine ia tovarăș la drum, nu 
sintem de capul nostru“./ „Bine, deci te iau 
tovarăș de drum, fără mulțumiri”. În felu! în 
care își transmit parola, „Prin fumul de ți- 
gară”, o romanţă de epocă înginată fals de 
Horaţiu, cîntată cu farmec retro de Sarca, ti- 
miditatea primului (ce mărturisește a-i fi 
groază de durerea fizică), ca și aplombul ce- 
luilalt (care-și stinge ţigara pe limbă),disimu- 
lează aceeași sensibilitate neliniștită, aceeași 
mistuire „pe lama subțire a unei intense trăiri 
unice“ (cum ar fi spus un scriitor) pe care 
ambii o resimt cu gravitate, dar și cu umor, 
cu farmecul inocent al virstei. Consonantă cu 
frenezia, exaltarea și dinamismul lor, scriitura 
filmului transmite această stare de spirit a ti- 
nereţii, într-un decupaj de o remarcabilă ri- 
goare profesională (a se urmări doar jocul 
eficient al elipselor sau al schimbării planuri- 
lor), un decupaj ce nu descrie oameni, ci 
ceea ce există — aparent dar și subteran — 
între ei. E greu de spus de unde vine inetabi- 
lul, atmosfera poetică a filmului. Spontaneita- 
tea cadrului (minuţios elaborat) are reliefuri 
vizibile, într-o schimbare rapidă, infinit colo- 
rată între alb și negru (imaginea lui Doru Mi- 
tran creează acea lumină pe care o dorea 
Truffaut, o lumină care nu se uită).De la ecle- 
rajul savant, pină la unghiul în care e plasat 


intense trăiri unite” 
Claudiu Bleonţ) 


cronica 
personajului secundar 


O acţiune eficace, reușită: lecţie ustură- 
toare pentru odioasa, aroganta svastică! Fă- 
bricuța ascunsă în halta Telega, pregătită la 
cheie, prin complicitatea trădătoare a „redin- 
gotelor parlamentare cu cilindru“ sare-n aer. 
Explodează în semn de bun venit, urat „cola- 
boratorilor“ hitleriști. Cine sint autorii specta- 
culoasei, temerarei misiuni de sabotaj? Vechi 
ilegaliști, oameni cu experiență bogată în ma- 
terie? La „Balul simbriașilor“ din mica locali- 
tate prahoveană, o mină de tineri curajoși, 
iluminaţi de sentimentul apartenenţei la ma- 
rea cauză, se „activează“, se identifică inge- 
nios. De la gară au sosit „domnu' student“, 


Responsabilitate asumată, elan 

juvenil... Datele personajului, dar 

și ale interpretului, aflat la debut 
(Valentin Woicilâ) 


Pe K 4 
f 


Să mori rănit din dragoste de viață 


aparatul, de la durata fiecărui plan (a spune 
că ritmul e alert, nervos, înseamnă a lua in 
seamă doar o senzaţie şi nu un act creator — 
montajul Mircea Ciociltei), de la muzica cu 
adevărat de film a lui Adrian Enescu, la subti- 
litățile coloanei sonore (inginer Silviu Camil), 
de la cadrul scenografic nu doar pitoresc re- 
constituit, ci semnificant în amănunt (costu- 
mele, pină la ultimul figurant, fără reproş — 
Hortensia Georgescu; decorul — Nicolae 
Șchiopu) şi pînă la figurația ce impune fu- 
gare dar expresive apariţii k ER secund — 
Stelian Stativă), dinamica fiecărui cadru con- 
ține urzeala epocii, dar și o anume tensiune 
specială, foarte modernă, a unui cinema care 
nu se mulțumește să inregistreze liniștit cur- 
gerea vieţii, ci o violentează, dintr-un racursi 
al prezentului. Piaţa şi circiuma din spatele 
doar. balul simbriaşilor publici, drumul celor 
doi pe bicicletă printr-o pădure mintica, dia- 
logui esenţial de pe malul rîului (pe apă plu- 
tind geamantanul de carton gol, ca un 
semn premonitoriu), călătoria în vagonul cu 
manechine, rulota trapezistei de la circ, orga- 
nizarea insolitei evadări a unui important to- 
varăș din închisoare, ca și ancheta ce-i ur- 
mează la fața locului, sint tot atitea secvențe 
ce ar merita cu prisosință o analiză aplicată, 
in care nici unul din compartimentele mai 
sus citate n-ar putea fi ignorat. Și dacă ope- 
rația de separare a lor nu e deloc simplă, ca 
și în cazul interpretărilor actoricești (spațiul 
nu ne îngăduie decit a spune că toţi, fără 
excepție — Marcel lureș, Tora Vasilescu, Ma- 
riana Buruiană, Dragoș Pislaru, Petre Tana- 
sievici, Virgil Andriescu, Andrei Codarcea, 
Valentin Voicilă — joacă cu dăruire, cred în 
cinema-ul pe care îl fac, precum eroii lor în 
cauza ce-i unește pe ecran), este meritul re- 
gizorului de a le fi orchestrat într-un flux 
continuu, ce dă unitate şi sens ideii. Prin ri- 
goarea și plastica rafinata a cadrului, prin pa- 
siunea cinetilă conținută, ultimul film al lui 
Mircea Veroiu (al treisprezecelea!) se înru- 
dește, stilistic, cu toate celelalte filme ale 
sale, dar mai ales cu cel precedent, Stirșitul 
nopții. Acolo ca și aici, travaliul s-a estompat, 
e insesizabil. Depăsirea de sine şi in acelaşi 
timp consecvența, inițierea răbdatoare și 
continua clarificare — epurare — a mijloace- 
lor, pină la perfecta lor stăpinire (apte a ex- 
prima 0 gindire — cinematografică — ordo- 
nată și sigură) sint toate acestea semne ale 
profesionalismului. În cazul lui Mircea Veroiu 
semne ale unei autentic talent de cineast. 


Roxana PANĂ 


Producţie a Casel de filme Patru. Scenariul: Anghe! 
Mora. Regia: Mircea Veroiu. Costume: Hortensia Ge- 
orgescu. Decoruri: Nicolae Schiopu. Muzica: Adrian 
Enescu. Montajul: Mircea Ciociltei. Coloana sonoră: 
ing. Silviu Camil. imaginea: Doru Mitran. Cu: Gheor 
ghe Visu. Claudiu Beon. Marcel ivres. Tora Vasi 
lescu, Mariana Buruiana, Virgil Andriescu, Andrei 
Codarcea. Dragoș Pâslaru, Cornel Rovent, Petre Ta- 
nastevici, Valentin Voicilă. Film realizat in studiourile 
Centrului de Producţie Cinematografică București. 


creierul acțiunii ce urmează a fi întreprinsă și 
dublarea lui de siguranță, excircarul, exstu- 
dentul, exdurul sentimental, omul obișnuit să 
meargă în viaţă, ca pe sirmă. Răspindiţi in 
mulțime, tinerii așteaptă încordaţi, miinile le 
tremură, uneori, nervos, privirile li se mai fu- 
rişează în jur cu îngrijorare... Dar rigorile de 
ote! ale disciplinei de organizaţie forțează în- 
cet-incet, sub acel plumburiu cer al anului 
1939, caractere extraordinare, personalități 
admirabile, conștiințe aprinse. Dintre local- 
nici se desprinde o figură puternică: respon- 
sabilitate decis asumată, elan juvenil, privire 
inteligentă. De o prospeţime cuceritoare, ele- 
gant în costumul asortat cu șapca simbolică, 
personajul are o disponibilitate ardentă. Pe 
faţa lui se citește cind expectativa precaută la 
întrebările ferm repezite de prea tinărul, apa- 
rent prea fragilul „student“, legătura sa ierar- 
hică superioară, cînd calmul rezolut al intuirii 
situaţiei critice, în incăierarea accidentală cu 
bătăușul legionar, cind mindria satisfăcută a 
ducerii la bun sfirșit a primelor sale misiuni. 
Dar mai ales pe fața sa se citește intensitatea 
trăirilor. Tînărul, interpretat de Valentin Voi- 
cilă, se conturează cu precizie, din două-trei 
secvențe. Într-una dintre cele mai semnifica- 
tive scene, scinteile țișnind din priviri, ura 
concentrată în pupile, punctează artistic 
scena înfruntării curajoase a „grupului cu că- 
mășuţe verzi“. Faţă în față doi tineri, aceeași 
virstă, două opțiuni diametral opuse, răscruci 
ale momentului istoric. De o parte, sticlirea 
bolnavă a ochilor încețoșați de paranoia le- 
gionară, chipul supt, posedat, vidat al fiului 
primarului. De altă parte,privirile încărcate de 
demnitate fierbinte. de ironie muşcătoare. de 
dispret sanctionar ale tinărului comunist din 
Telega. Reușita actorului Valentin Voicilă 
este cu atit mai notabilă cu cit personajul in- 
terpretat pare numai schițat, numai enunțat, 
în precipitarea acțiunii filmice. Concentrin- 
du-se remarcabil, în scene de mică întindere, 
avantajat de prim-planuri, capabile să-i valo- 
rifice expresivitatea, chipul tinărului actor ex- 
primă forţă şi hotărire,ca şi ineditul unei apa- 
riţii personale, ce nu se calchiază peste alte 


citeva similare. Mădălina STĂNESCU 


11 


Nu mai e nevoie de cuvinte pentru a 
descrie bucuria cu care Shirley Mac 
Laine și Robert Duval se ţin cu nă- 
dejde unul pe altul și îşi țin amindoi 
Oscarurile pentru Cuvinte de randrețe 
și, respectiv, Calde mulțumiri 


în direct 
din Hollywood 


A cincizeci şi șasea ediție a „bătrinului 
Oscar s-a desfășurat fără prea multe inci- 
dente de pomină. Totul s-a petrecut conform 
programului televizat „pe viu". A fost nevoie 
de trei ore pentru ca cele 24 de categorii de 
bază să fie prezentate în pavilionul Chandler 
din cadrul complexului „Los Angeles Music 
“. Cu foarte mici excepții — cu excep 

a celor aflaţi la filmări prin locuri 

foarte îndepărtate — majoritatea stelelor, atit 
cele din faţă cit şi cele dinapoia camerelor de 


miilor, iar numărul a losl r rd. Anul acesta 
însă a avut loc și un fel de solemnitate pe 
care aș numi-o istorică: pentru prima oara 
s-au decernat niște Oscaruri ale nostalgiei 
Da, ale nostalgiei după cei care ne-au mingi- 
iat copilăria în anii dinaintea războiului, cum 
ar fi... Shirley Temple, fetița minune căreia 
Sammy Davis Jr. i-a înminat Oscarul 1984 
Emoționată, Shirley Davis Black a adus cu ea 
şi a arătat spectatorilor, din sală și din lume, 
un fel de Oscar mai mic pe care l-a primit pe 
vremea cind şi ea era micuța Shirley. A com- 
parat mica statuetă de vreo șase centimetri 
cu cea pe care a primit-o astăzi și a ținut să 
spună că oricit s-ar schimba vremurile Osca- 
rul și-a păstrat și își păstrează prestigiul și re- 
putaţia lui de premiu ce se acordă actorilor și 


Jack Nicholson este încîntat ca un 
atlet la potou unde a sosit primul, deși 
n-a avut în Cuvinte de randrețe decât 


un rol secundar 

i g 
| s | c 
`R 


G 


luat vederi, au fost prezente la decernarea pre- 


Frank Sinatra nu era deloc la solemnitatea hollywoodiană din acea 
seară un „Stranger in the Night“ 


Gene Kelly nu pare din contingentul celor „de ieri”. În schimb, în 
Roy Bolger, cel de astăzi, puţini l-ar recunoaște pe „Omul de paie” 


Vrăjitorul din 


din 


cineaștilor cei mai însemnați ai anului. Cu un 
aer mai grav, Cary Grant — care tocmai po- 
posise de la New York — a ţinut să amin- 
tească de cîțiva actori din generaţia lui, octo- 
genari ca și el, dispăruţi în anul trecut. L-a 
numit în primul rînd pe incomparabilul David 
Niven. 

Se cunosc acum laureaţii din acest an ai 
premiilor Oscar (vezi Cinema nr. 4); se ştie și 
s-a relatat de presa din întreaga lume despre 
reacţiile lor şi ale fanilor lor la aflarea listei 
aleşilor de astăzi, dar și de ieri ai filmului din 
America și din restul lumii. lar adevărul este 


Marele Ingmar Bergman n-a putut veni la Hollywood, dar soția sa 
primește, emoționată, Oscarul împreună cu operatorul preferat și co- 
laboratorul de o viaţă al lui 


0z 


că atit americanii cit și străinii sint de acord 
că nu contează cine dobindeşte statueta, dar 
că lucrul foarte important în viața unui ci- 
neast este să fie propus, să candideze, să fi- 
gureze printre cei care ar merita să pri- 
mească statueta 

Ray ARCO 


Fotografii trimise de Ray Arco 
special pentru revista „Cinema 


Bergman, Sven Nyckvist 


S eamănă cu unchiul meu Oscart“: potrivit 
legendei, această exclamaţie a unei anonime 
secretare, căreia chipul micii statuete placată 
cu aur îi sugera trăsăturile severe ale unei 
rude apropiate, ar sta la originea numelui sub 
care sint astăzi cunoscute premiile acordate 
anual de Academia americană de arte şi ști- 
inte cinematogratice. Dar ce imagine suge- 
rează „unchiul Oscar” acum,la a 56-a aniver- 
sare a existenței sale ca... statuetă? Nein- 
doios, imaginea contradictorie a unor sensi- 
bile denivelări valorice, opțiuni împotriva câ- 
rora cu greu s-ar putea obiecta, cum ar fi de- 
semnarea capodoperei bergmaniene Fanny și 
Alexander drept cel mai bun fiim străin al 
anului 1983 (premiile se acordă producţiilor 
cinematografice realizate în anul precedent), 
contrastind puternic cu altele cel puţin discu- 
tabile, în primul rind acordarea premiului 
principal (pentru cel mai bun film de limbă 
engleză) unei producţii mediocre ca Terms 
O! Endearment (Cuvinte de tandrețe) și pre 
miului pentru regie lui James Brooks 


Faceţi jocurile, domniioi 
erau făcute. 


Dar jocurii 


De fapt, „jocurile erau tacute” incă inainte 
ca pleiada de strălucitoare staruri ale Hol- 
lywood-ului — Sammy Davis Jr., Shirley 
Temple, Cary Grant, Gene Kelly, Frank Sina- 
tra, Liza Minnelli, Silvester Stallone — să se fi 
perindat pe rind pe scena vestitului Music 
Center din Los Angeles pentru a deschide, la 
invitația cunoscutei vedete a televiziunii ame- 
ricane Johnny Carson, care a indeplinit rolul 
maestrului de ceremonii, plicurile sigilate cu- 
prinzind numele laureaţilor. De ce? Pentru 
că, în baza mecanismului de preselecție 
(„nomination“), conform căruia sint propuse 
cîte cinci candidaturi la fiecare din cele 24 de 
premii, Cuvinte de tandrețe concura la nu 
mai puţin de 11 din aceste distincţii, situație 
de natură a influența hotăritor decizia finală a 
celor 4000 de membri ai Academiei. De altfel, 
toată lumea considera că aceste Cuvinte vor 
ieși ciștigătoare, ceea ce s-a și intimplat, ele 
obţinînd șase din cele 11 distincţii pentru 
care fuseseră propuse. 

Or, filmul in sine nu este decit o dramoletă 
sentimentală de genul serialelor TV pe care 
insiși americanii le numesc în deridere „soap 
operas“ (opere de săpun): o mamă autoritară 
(Shirley Mac Laine) și o fiică dornică să-și 
croiască un drum propriu în viață (Debra 
Winger) cind se iubesc, cind se detestă una 
pe alta, trec, de-a lungul unei perioade de 30 
de ani, prin întimplări mai vesele sau mai 
triste, căile lor se despart o vreme, pentru a 
se reintilni la spitalul unde fiica moare de 
cancer și unde are loc „marea reimpăcare” 
(„niciodată de la Love Story incoace nu s-a 
plins atit de mult în sălile de cinema“, re- 
marca malițios unul dintre ziariștii prezenţi la 
Music Center). Condiţionaţi de valul de „soap 
operas“, la care sint supuși necontenit, spec- 
tatorilor americani, ce-i drept, tiimul le-a plă- 
cut. În schimb, critica de specialitate, în spe- 
cial europeană, a fost necruțătoare. Ears 
că nu mi-a fost dat să văd în tot cursul anului 
un film atit de prost, fie că este vorba de sce- 
nariu, de montaj, decor, lumină sau interpre- 
tare“ a scris negru pe alb cronicarul presti 
giosului săptăminal britanic „Observer“ 
într-un articol intitulat, la fel de categoric” 

Baloane pentru baloane de săpun“ 


Cind nu vrei să al „probleme“ te intorci 
la perenele „drame familiale“ 


Parcă speriat de propriul său curaj de a fi 
ncununat anul trecut cu premiul suprem, la 
categoria producţiilor în limba engleză, un 
fiim de profundă semnificaţie politică, cum a 
fost Gandhi, „establishment“-ul Hollywood-u- 
lui (recte încruntatul „unchi Oscar“) a făcut 
un notabil pas înapoi, preferind să se 
oprească asupra unor filme care nu ridică 
probleme“, să se reîntoarcă la temele „tradi- 
țioale“, „cuminţi“ care nu stiresc contro- 
verse, cum ar fi eternele drame familiale (vezi 
Kramer contra Kramer, să zicem, deși acesta 
a fost incomparabil mai bine realizat). Însăși 
preselecția este edificatoare În acest sens, ea 
mai cuprinzind o altă melodramă Tender 
Mercies (În vola soartei), despre care vom 
vorbi mai jos, apoi o evocare nostalgică, prin 
contrast cu prezentul, a Americii anilor L 
The Big Chili (Marele inghet), precum și o 
reconstituire cu mijloace ambiţioase (care nu 
are însă darul să emoţioneze) a primelor zbo- 
ruri cosmice americane, The Right Stuff (Din 
ce sint plămădiți eroii). Doar Cabinierul (The 
Dresser), subtila descriere a relaţiilor între un 
actor shakespearean în pragul ratării și cabi- 
nierul său (magistral interpretat de Albert 
Finney și Tom Courtney), reeditind într-o altă 
„cheie“ tema din Servitorul lui Losey — a 
treptatei răsturnări a poziţiilor între cel aflat 
mai sus pe planul ierarhiei sociale, dar vulne- 
rabil ca individ, și cel inferior pe scara so- 
cială, dar cu individualitate puternică — de- 
pășește, și încă mult, media valorică a celor- 
lalte filme (în limba engleză) preselecţionate, 
însă el nu putea intra serios în discuţie. Ar fi 
fost al treilea an consecutiv (1981: Chariots 
of Fire; 1982: Gandhi), cind o producţie brita- 
nică ar fi primit rivnitul trofeu, iar Hollywo- 


scarurile . 
nentul adevărului? 


Consacrind un film— melo 
şi un regizor fără merite deosebite, 
noua ediție a Oscarurilor, 
în comparaţie cu cea de anul trecut, 
a dezamăgit... 


i 


Chiar frustrat de premiul pentru regie tul învingător este In- 
gmar Bergman, cu ultima sa capodoperă, Fanny si Alexander 


- od-ul nu putea admite sau, mai bine-zis, CO- 
mite faţă de sine însuși un asemenea afront „Tra a fost respectată, dar rezulta- 
S așa se face că „marele favorit” a ciștigat tul echivalează cu un autovot de blam § 
“fără emoții. Mai ales că nu era numai o ches- 7 KN OP BNPT í 

Tradiția vrea ca realizatorul filmului încu- 

nunat cu Oscarul pentru cea mai bună pro- 

ducție cinematografică (am văzut cit de 

„bună“) să primească automat premiul pentru 

regie. Şi aşa se face că James Brooks, un 

profesionist „onest“, dar atita tot, provenit 
din televiziune (de aci și predilecţia pentru... 

baloanele de săpun, atit de prezente pe mi- 

cile ecrane americane), al cărui singur merit 

este de a fi perseverat timp de patru ani pină 
să i se accepte scenariul scris de el însuși, 
după un roman obscur, a fost proclamat în- 
vingător în competiţia cu asemenea nume 
ilustre cum ar fi, în primul rînd, Ingmar Berg- 
man și, în al doilea rînd, Peter Yates (cel care | 

a realizat Cabinierul) sau Mike Nichols. Fap- | 

tul de a-l fi preferat tuturor acestora echiva- 

lează cu un autovot de blam pe care și l-a 

dat Hollywood-ul. — i 
. Ca o compensație, pentru a mai „drege“, 

cît de cit, „busuiocul“, dacă se poate spune 

așa, premiul pentru cel mai bun film străin al 
anului a fost atribuit unei autentice valori ci- 
nematografice, Fanny și Alexander, peliculă 
cu reverberaţii autobiografice, în care se re- 


dr - < 


į tiùne de „orgoliu“, ci și una financiară, Osca- 
| rul pentru cel mai bun film aducind de regulă 
"| “casei producătoare (in cazul de faţă Para- 
mount, care a tras multe sfori în culise) un 
"plus la box-office de minimum cinci milioane 
l dolari în țară și 10 milioane peste hotare. 


- | _ În schimb, un film ca Silkwood, avind la 

- | bază nu o banală intrigă familială, ci o intim- 

$ i Mare (zguduitoare) izvorită din realitatea 

$ mediată — moartea in condiții misterioase a 

unei tinere muncitoare care denunțase în pu- 

blic existența la uzina de plutoniu, unde lu- 

cra, a unui nivel inadmisibil de radiaţii — nu 

a rez, nici măcar să treacă de barajul pre- 

„| selecţiei. Poate și pentru faptul că numele ti- 

"l nerei Karen Silkwood a devenit astăzi un fel 

l de portdrapel al mișcării antinucieare ameri- 

_ cane. Tot ceea ce a consimțit Hollywood-ul a 

fost ca această peliculă de mare actualitate 

(care reamintește de excepţionalul Sindrom) 

| să figureze doar pe lista candidaturilor pen- 

„tru interpretare feminină (Mery! Streep), regie 

_ (Mike Nichols) și rol feminin secundar (cîntă- 

` reața de muzică „pop“ Cher) — neobținind 

însă nici una din aceste distincţii. 

œ La 


-| „country music“ l í 
“| ruinătoare a băuturii (regia: australianul 


gasesc toate marile teme și obsesii bergma- 
niene: lupta între bine și rău, solitudinea, an- 
goasa' existenţială, incomunicabilitatea, de- 
riva cuplurilor soț—soţie, fascinația teatrului, 
întrepătrunderea permanentă a lumii reale cu 
cea a visului — văzute însă prin ochii a doi 
copii, dintre care unul este chiar autorul Fra- 
gilor sălbatici, la virsta inocenţei. Într-un cu- 
vint, un fel de sinteză a întregii opere a lui 
Bergman, însuși marele cineast suedez lăsind 
să se înțeleagă, la un moment dat, că acesta 
ar putea fi cîntecul său de lebădă, ultimul său 
film. Din fericire, lucrurile nu stau așa, între 
ümp Bergman a terminat o nouă peliculă 
destinata televiziunii, După repetiție, aștep- 
tata cu-explicabila nerabdare, și a semnat 
contractul pentru ecranizarea faimoasei 
opere comice a lui Offenbach, Povestirile lui 
Hotimann. Ţinind seama și de celelalte trei 
distincții pe care le-a întrunit — pentru ima- 
gine (Sven Nykvist), costume și decoruri — 
Fanny şi Alexander devine filmul străin cel 
tnai premiat din întreaga istorie a Oscarurilor. 
Chiar dacă i s-a făcut o atit de evidentă ne- 
dreptate refuzindu-i-se premiul pentru regie. 
Bergman este marele învingător moral al 
acestei ediţii. 


De la oftatul (de ușurare) al lui Shirley 
Mac Laine la „visul“ Lindei Hunt 


UOltatul de uşurare pe tare l-a scos Shirley 
Mac Laine cind din plicui pe care stătea scris 
„cea mai bună actriță” a fost extras numele 

„ei, este de înțeles: ea mai fusese de patru ori 
propusă pentru acest premiu: în 1958, pentru 
rolul din Some Came Running (Unii veneau 
alergind), în 1960 (Apartamentul), în 1963 
pema la Douce) și in 1977 (The Tuming 

int — La cotitura vieții). Poate rolul din 


Cuvinte de tandreje nu este cea mai bună 


creație a sa, dar, fără îndoială, această actrița 
dotată, cultivată (a scris trei cărți autobiogra- 
tice, între care „Să nu cazi de pe munte“ s-a 
aflat luni întregi pe lista best-seller-urilor), 
pasionată de călătorii (a străbătut China, 
unde a realizat un apreciat documentar, a vi- 
zitat, cu ani în urmă, împreună cu Jack Lem- 
mon, și țara noastră), militantă ani de-a rîn- 
dul pentru cauze democratice, merită cu pri- 
sosință Oscarul primit, care vine să râsplă- 
tească o carieră artistică de aproape trei de- 
cenii (la două săptămini după primirea pre- 
miului a împlinit 50 de ani). 

Printre contracandidatele cărora le-a fost 
preferată un nume de reţinut (în afară, bi- 
neințeles de i Streep, laureata de anul 
trecut, indreptățită să aspire cu fiecare nou 
film la un Oscar): Jane Alexander, emoţio- 
nanta interpretă în pelicula antinucieară Tes- 
tamentul a rolului mamei care asistă neputin- 
cioasă la moartea copiilor ei, expuși unor 
doze fatale de radiaţii. Fie și indirect, filmul 
politic a avut, așadar, alături de Silkwood, un 
al doilea reprezentant al său la această ediţie 
a Oscarurilor, fapt care nu poate scăpa aten- 
Het: chiar dacă îi trintești ușa în față, politicul 
își face loc pe fereastră... O confirmă și ine- 
dita prezenţă printre peliculele concurente la 
Oscarul pentru documentare de lungmetraj a 
unui film ca Seeing Red (O vizune in roșu), 
tulburătoare reconstituire de către un cuplu 
de talentaţi realizatori (James Klein și Julia 
Reichert) a activităţii Partidului Comunist din 
S.U.A. în perioada anilor '30. Chiar dacă pre- 
miul a fost luat — nici nu era de așteptat să 
se întimple altfel — de către un documentar 
cu o temă mult'mai convenţională, cum arată 
și titlul, He Makes Me Feel Like Dancing 
(Cind il văd simt că-mi vine să dansez), pă- 


l trunderea în „groapa cu lei“ a competiţiei a 


unei opere de o asemenea direcție politică 
merită neapărat semnalată. rdu 


Întru totul meritat a fost și premiul pentru 


cel mai bun actor, primit de Robert Duvall, 


pentru creaţia sa din Tender Mercles, lupta 
disperată cu sine pe care o dă un cintăreţ de 
pentru a se elibera de patima 


Bruce Berestord). Pe lista „candidaturilor“ el 
s-a aflat într-o companie foarte „tare“, alcătu- 


“| ia, fapt fără-precedent, numai din staruri. bri- 
“| tanice: Albert Finney şi Tom Courtney (cei 


doi protagonişti de pe genericul Cabinieru- 
lui), Michael Caine “(pentru rolul profesorului 
alcoolic — alcoolismul a fost, cum se vede, 
una din temele recurente ale acestei ediţii a 
Oscarurilor — din Educaţia Ritei, unul din 
succesele stagiunii) și, în fine, Tom Cont 
(pentru rolul din Reuben, Reuben), o adeva- 
rată invazie venită de peste ocean, ceea ce 
pune, încă o dată, în lumină forța redutabilă 
pe care o reprezintă la ora actuală cinemato- 
grafia britanică. Numele lui Duval! este poate 
mai puțin cunoscut publicului nostru, care a 
avut însă prilejul să-l vadă în roluri de com- 
poziție în filme ca Să nu ucizi o pasăre cintă- 
toare, Urmărirea (unde apărea alături de Mar- 
lon Brando și Robert Redford) sau Bullit (ală- 
turi de Steve Mc Queen). Intrarea pe poarta 


cea mare a Hollywood-ului și-a făcut-o o 
devenit 


dată cu rolul avocatului din Nașul; di 

actorul favorit al lui Coppola, îl regăsim în 
Nașul H și apoi în Apocalispul, acum (co- 
mandantul sadic care conduce raidul de pe- 
_depsire al unei escadrile de elicoptere în su- 
netele Cavalcadei valkiriilor). De o modestie 
exemplară, evitind publicitatea, capabil să 
dea viaţă, cu o rară forță de convingere, unor 
personaje extrem de diferite între ele, Duvall, 
astăzi în virstă de 53 de ani, s-a impus ca una 
dintre personalitățile marcante ale cinemato- 


-grafiei americane (s-a ilustrat și ca regizor, 


realizind anul trecut un film profund original, 
Angelo, My Love, avind ca „vedetă“ un copil 
de ţigan, care își interpretează propriul sâu 
rol), diveg la ora actuală „cineva“ la Hol- 
T 


TO, bine stabilit pe! firmamentul cetăţii 


filmului îl are — de mai multă vreme — Jack | 


Mica statuetă de acum... (câţi?) ani a 
micuţei pe atunci Shirley Temple, as- 
tăzi Shirley Temple Black iar satisfac- 
ţia se poate citi în ochii care păstrează 
candoarea fetiţei minune 


Cary Grant este octogonar, dar în 
același timp, incredibil, Nostalgia 
noastră după un asemenea actor este 
mult mai profundă decît emoția decer- 
nării unui Oscar al nostalgiei 


Fotogralii de la Ray ARCO 


Nicholson. posesor deja al unui Oscar pentru 
cel mai bun actor (Zbor deasupra cuibului de 
cuci — 1975). Neintrecut în întruchiparea 
unor antieroi, cum a fost cazul în celebrul 
film al lui Milos Forman, și-a întregit acum 
palmaresul cu încă un Oscar — pentru cel 
mai bun rol secundar (mai bine-zis de com- 
- poziţie), egalind, astfel, performanța pe care 
au atins-o numai alți doi actori, Robert De 
Niro și Jack Lemmon. Personajul pitoresc pe 
care îl creionează în Cuvinte de tandrețe, un 
fost astronaut, cam chefliu din fire și donjuan 
tomnatic, cu care Shirley Mac Laine are o 
tardivă aventură sentimentală, îi dă prilejul — 
neoferit se pare de ultimele sale filme — să-şi 
reafirme din plin marele talent. s 
Atribuirea Oscarului pentru cel mai bun rol 
| feminin secundar actriței americane Linda 
Hunt necesită neapărat o precizare. Anume 
că rolul pentru care a primit premiul — în fil- 
mul The Year Of Living Dangerously (Anul 
plin de pericole), al unui alt cineast austra- 
„lian, Peter Weir — este nu cel al unei femei, 
ci al unui bărbat, un fotoreporter martor al 
evenimentelor dramatice premergătoare inde- 
pendenței Indoneziei. Foarte scundă de sta- 
tură, a recurs la o asemenea insolită cale ca 
un gest de sfidare față de acei producători 
care voiau cu orice preț să o cantoneze 
într-un singur „emploi“ — acela de femeie 
_„mignonă“. Visul ei? Să joace în teatru rolul 
nebunului din ie Lear. Linda Hunt are, 
cum se vede, pe lingă talent și ambiţie, un 
sănătos simț al umorului... è 
Revenind însă la premiile principale, se 
poate spune că, prin consacrarea unor valori 
mediocre, această ultimă ediție a evidențiat 
un recul față de cea de anul trecut. Faptul 
„însă că, pină la urmă, Cuvinte de reje. nu 
a putut să acopere „vocea“ lui Fanny și Ale- 
xander arată că, totuși, nu se poate merge 


prea mult înapoi. 
LS , Romulus CĂPLESCU 


13 


Filmul, document al epocii 


cronica 
reluărilor 


Imperiul Disney 
va contraataca 
imperiul ştrumpfilor? 


Vin „tare“, din urmă, ștrumpfii, imperiul 
Walt Disney se simte oarecum ameninţat. Fe- 
nomenul nu e de fiecare zi. Ștrumptii au cu- 
cerit nenumărate țări, din Africa pină în Asia, 
din Europa pînă în America. 25 de milioane 
de ștrumpfi s-au vindut anul trecut în SUA, 
pe teritoriul unde s-au, născut Mickey Mouse 
şi Donald rățoiul. Mai mult: ștrumpfii au intrat 
în limbile lumii, în vocabularul popoarelor de 
părinți și copii. Există ștrumpfi. senegalezi, is- 
landezi, catalani, arabi, englezi, israelieni, H 
se spune Puffi în italia, Petufos în Spania, 
Smurf în ţările anglo-saxone (de aici, con- 
strucția a patru „Smurfland“ în SUA) 
Schiump în germană, iar în japoneză invento- 
rul, Peyo, susține că nu-și aduce niciodată 
aminte cum li se zice. Există o industrie 
Strumpf. Societatea Ștrumpt a eliberat peste 
1000 de licenţe ale produsului care se comer- 
cializează la infinit în industria veselei, a îm- 
brăcăminţii de copii, a papetăriei. Există și un 
limbaj ştrumpf. Cuvintul poate fi substantiv, 
dar și verb: A ștrumpfa. El se poate folosi în 
orice frază, oricum, toată lumea îl înțelege. 
Chiar inventarea lui a fost absolut aiurea și 
simpatică. Doi desenatori belgieni, acest 
Peyo (Pierre Culliford) și amicul său Fran- 
quin mincau într-un restaurant cartofi prăjiţi 
dar nu suficient de săraţi. Peyo întinse mina 
spre solniță şi-i ceru amicului său „să-i dea... 
asta... cum îi zice?... Ștrumpful!“ Cei doi lu- 
crau atunci la un album de desene pentru 
copii, cu o poveste care se petrecea într-o 
țară magică, unde eroii principali, bunii, erau 
persecutați de un vrăjitor rău, Gargamel,și de 
pisica lui. Ștrumpfii erau pe atunci, în 1957, 
personaje secundare, spiriduși printre alţi 
spiriduși, piticuți albaștri, cu patru degete, 
drăguţi foc, avind o căciuliță albastră, carac- 
teristică, aducind puţin cu boneta frigiană a 
Marianei franceze. Ca în basmele adulte, 
unde nu o dată personajele secundare se im- 
pun fără multe explicaţii în dauna celor prin- 
cipale, ștrumpfii i-au detronat pe lohan și Pir- 
touit și au cucerit dreptul la viață și la piață 
(cea comercială!), 11 albume fiind consacrate 
aventurilor lor pe cit de vesele pe atit de poe- 
tice. După 20 ani, s-au trezit în 1976 animați, 
într-un film, în SUA, Flautul celor 
ştrumpii, telefoileton prezentat la NBC şi 
p-aci ţi-e drumul... O fabrică din RFG a so- 
cietăţii Schelich produce șase mii de ştrumpfi 
pe zi; fabrici din Sri Lanka, Tunisia, Portuga- 
lia şi Hong Kong îl”pictează. Peyo lucrează 
acum în celebrele studiouri de desene ani- 
mate Hanna Barbara unde s-au născut Fred 
și Barney, Tom și Jerry, Woody ciocănitoa- 
rea; acolo, odată cu cel mai amplu desen ani- 
mat din viața lor: Uite, ştrumpfii, s-a născut 
anul acesta Baby's Smurt, cum se zice în 
americăneşte ștrumpfilor europeni, a cărei 
mamă nu e Ștrumfetta, iar tatăl nu e Ștrumf. 
Baby Smurf a fost adusă pur și simplu deo 
barză. Ștrumpfomania e azi industrie, feno- 
men culturail, sociologie, dacă n-o fi chiar o 
poveste... imperiul Walt. Disney nu privește 
cu ochi buni — cum se zice tot în basme — 
ofensiva ștrumpfilor, mai ales că bipezi foarte 
serioși în afaceri susțin fără glumă că „în cu- 
rînd pe pămînt vor fi mai mulți ştrumpfi decit 
oameni“. Unii zic că imperiul Mikey Mouse va 
contrataca! 


„Edith şi Marcel” 
n-a fost 
„cel mai bun meci“ 


Secvenţă 
pentru un eventual 


film al lui Lelouch 


Poate că nici un film al lui Lelouch — regi- 
zor atit de discutabil, la al cărui farmec și in- 
stinct fotografic noi continuăm să răminem 
sensibili, oricite dezamăgiri ne oferă, ultima 
fiind acest Edith și Marcel, văzut în cadrul 
Festivalului filmului francez de la București 
— poate că nici în cele mai bune realizări ale 
lui, nu am găsit o secvenţă de intensitatea 
celor relatate de el într-un lung interviu des- 
pre Trălască viața, filmul tăcut imediat după 
eșecul lui Edith și Marcel. „Imediat“ — e un 
fel de a spune. Mai corect ar fi „în aceeași 
clipă“... Secvența are o asemenea forță și e 
încărcată de atitea sensuri întru totul lelou- 
chiene, încît am fi gata să i-o propunem pen- 
tru un nou scenariu, ştiind prea bine cit îi 
place transferul acesta netrucat de la viaţă, la 


cronica 
arhivelor 


Un mister elucidat: 
locul de naştere 
al lui Tarzan 


Dispariţia lui Johnny Weissmuller a readus 
în discuție unul dintre cele mai controversate 
ale vieții sale: locul unde s-a născut. 
Chiar cotidianul de specialitate „L'Equipe“ a 
publicat un articol semnat de doi redactori ai 
săi care contestau ceea ce s-a omologat de 
multă vreme, și anume că Tarzan s-ar fi năs- 
cut în statul american Pennsylvania. Am soli- 
citat opinia unuia din cei mai avizaţi publi- 
cişti sportivi din ţara noastră, Victor Bânciu- 
lescu, pasionat și competent cercetător al tu- 
turor domeniilor de interferenţă între sport, 
artă şi cultură. Domnia sa ne-a pus la dispo- 
zitie o documentaţie care nu mai lasă nici un 
dubiu: k 


al lui Lelouch, 
dar regizorul 
nu cedează... 


celuloid și pinză. Dacă e vorba să „trăiască 
viața!”, atunci ascultaţi-: 

„Eram în ziua de 13 aprilie 1983, ziua pre- 
mierii lui Edith și Marcel. În 12 ore, am făcut 
turul mondial al tuturor emoțiilor... La prinz, 
convins că am realizat un film frumos, cre- 
deam că va place și m-am pregătit moral și 
fizic pentru un succes. Dar înainte de orele 
13, înainte de prima proiecţie în sală, am în- 
teles că eram pierdut. Mi-am zis: „dacă după 


“cite s-au scris și vorbit în presă, la radio, la 


tele, oamenii nu sint aici, înseamnă că nici 
nu vor veni“. Am intrat într-un coşmar, poate 
că ştiţi clipele acelea, cind vrei să mori, să 
oprești totul, cînd ai sentimentul că totul îi 
scapă... (N.R.: din filmele lui nu cunoaștem 
asemenea clipe...). Mi-am zis: „Bine, mă 
opresc. Mai mult decit am dat din mine pen- 
tru Edith și Marcel, nu voi mai putea da" 
Eram ca un atlet care știe că nu va putea 
alerga mai repede ca în cursa pierdută. Toate 
astea se petreceau după amiaza. La 7 seara, 
am căzut frint de oboseală. Era mai mult de o 
lună de cînd trăiam în tensiune. M-am culcat 
în biroul de alături şi am dormit, o clipă. Ra- 
dioul era deschis. Se transmiteau știrile zilei 
în care se vorbea mult despre războiul nu- 
clear, despre posibilitățile unor conflicte, 
despre eșecul conferințelor pentru dezar- 
mare. Totul s-a amestecat în capul meu, în 
timpul somnului: problemele internaţionale, 
eu fiind întotdeauna sensibilizat la problema 
războiului — și criza mea, căci în afară de 
eșecul filmului, mă găseam şi într-o situaţie 
financiară dificilă. M-am trezit şi m-am dus să 
văd cum mergea spectacolul de la orele 20. 


„Toate lexicoanele sportive sînt unanime îr 
privința datei de naștere a lui johnny Weis- 
smiuller: 2 iunie 1904 (el ar fi trebuit, deci, să 
împlinească anul acesta 80 de ani), dar da- 
tele sînt foarte controversate cind e vorba de 
locul nașterii. sale. Biogratiile americane 
(sportive și cinematografice} avansează ideea 
nașterii sale în localitatea minieră Winbar din 
statul Pennsylvania, detaliu preluat şi de 
Grand Larousse. În „Encyclopaedia of Swim- 
ming“ experta în natație Pat Bestord tran- 
sformă locul de naștere în Windsor (Connec- 
ticut, deci tot în SUA). Majoritatea celorlalte 
iexicoane vorbesc de Chicago, acolo unde 
Weissmüller și-a început cariera de înotător, 
la illinois Athletic Club. Marile encici: i; 
suedeze şi finlandeze transferă locul de baş- 
țină al lui Tarzan în Europa și anume la 
Viena, întrucit se credea că era fiul unor emi- 
granți austrieci. C l 

Și acum adevărul pe care îl atestă oricărui 
cercetător matricola parohială din Freidori, o 
suburbană a orașului Timișoara din România. 
În volumul VII al registrului de nașteri pe 
anul 1904, la pagina 24, în dreptul numărului 
39, figurează la data de 2 iunie, copilui Janos 
(transscrierea ungurească pentru loan sau 
Hans, obișnuită în imoeriul habsburgic aus- 
tro-ungar din acea vreme), fiul lui Weiszmul- 
ler Peter, muncitor zilier din comune Variaș 
(de asemenea în regiunea Banat din Romă- 
nia) și al lui Kersch Erzsebet (Elisabeta) din 
comuna Szabadfalu (transcrierea ungurească 
a numelui Freidorf). Așadar, avem toate ele- 
mentele pentru a stabili cu precizie că 


Exista o coadă la bilete, dar nu una din ace- 
lea care te bucură, care par mai mari decit 
cinemaul. Erau oamenii unei anumite virste, 
nu aceia care știi prea bine că lansează fil- 
mul, aceștia sînt întotdeauna tinerii — cei 
care ies, care văd o mulțime de lume şi dacă 
ie place un film îl discută toată ziua cu ami- 
cii. Oamenii de o anumită virstă nu fac așa. 
După o experienţă de 20 de ani, știu deja ce 
e o catastrofă, ce înseamnă să fii în găleată. 
N-am mai stat la spectacolul următor şi 
m-am întors acasă. M-am virit în pat dar 
n-am putut să adorm, să dorm cu adevărat 
(n.r.: sublinierea lui Lelouch) și, într-adevăr, 
în noaptea aceea, am scris Trăiască viața! 
am pus bazele filmului, inspirindu-mă din 
coșmarul meu de după amiază, amestecind 
totul: cotidianul şi extraordinarul“. 

Dar ce înseamnă „a dormi cu adevărat“, la 
Lelouch? Chestiune personală, explicarea ei 
ne deschide cea mai largă înțelegere a artei 
lui, a temperamentului, dacă nu chiar a limi- 
telor lui: „Eu am zilnic în cap o poveste nouă. 
Cind nu-mi merge bine, ca să recuperez, 
dorm sau îmi caut somnul. Imi regăsesc 
atunci forțele. Somnul este pentru mine ex- 
trem de creator. E momentul de digestie al 
sentimentelor, al emoțiilor. În somn nu ești 
machiavelic, nu ești demagog, ci pur şi sim- 
plu tu însuți. Dar nu poți digera decit dacă ai 
ce. E motivul pentru care, de pildă, nu pot lu- 
cra la ţară; am nevoie de o viaţă intensă. Un 
creator are nevoie să se intereseze de toate, 
să asculte totul, să vadă toate filmele, să ci- 
tească toate ziarele, să asculte toate posturile 
de radio. Dacă mă puneţi să lucrez într-un bi- 
rou, într-un sat, sint incapabil să scriu. Nu 
scriu bine decit în locurile unde se petrec o 
mulțime de fapte. Ideile și imaginaţia nu le 
pot găsi decit în viața cotidiană. După cum e 
adevărat că succesele și căderile mi-au făcut 
intotdeauna bine“. 

Lelouch susține că Trăiască viaţa e filmul 
pe care l-a stăpinit cel mai bine. Nimic mai 
mult. Dar din interviul iui aflăm ceva mai in- 
teresant decit subiectul și anume o definire a 
lui Lelouch față de regizorii lui preferaţi, ca şi 
faţă de arta regiei, azi. Trintignant vorbește în 
film despre cele trei tipuri de regizori care ar 
domina azi: Spielberg, care povestește o po- 
veste, Fellini,care nu vrea să povestească, și 
Godard care iți explică cum povestește. În 
afara lor, Lelouch îl plasează pe Alain Res- 
nais, „după părerea mea, cel mai mare regi- 
zor francez, primul care a transformat litera- 
tura în cinema și care dacă s-ar așeza să-şi 
scrie singur scenariul, ne-ar tăia pe toţi“. Ar 
mai fi, printre preferaţii lui, Hitchcock „dar 
doar pentru Fereastră spre curte, un film ab- 
solut prodigios“, Chaplin, „cineastul în stare 
pură și cînd zic Chaplin zic și Keaton și Fra- 
ţii Marx“, Fellini, „fiindcă e suveran, adică 
poate face orice“, Orson Welles, „dar numai 
pentru Cetăţeanul Kane, film perfect de la A 
la Z, ceea ce e formidabil, fiindcă nu mulţi 
ajung într-o viaţă să dea un film perfect“, 
Jean Renoir, „cel care a influențat decisiv 
noul val francez al anilor '60, ale cărui filme 
le-am adorat, ele măturind cinemaul literar 
care invadase ecranele“. 

„— Şi unde vă situați dumneavoastră față 
de toți aceștia?“ îl întreabă redactorii de la 
„Premiere“. 

— Nicăieri, în definitiv. Rămin un cineast 
amator, care și-a putut oferi mijloacele de a 
face cinemaul care-i place“. Răspuns lelou- 
chian în bravada și modestia lui care se întil- 
nește cu propriul nostru „amatorism“, de cite 
ori avem de dat socoteală, stinjeniţi, somaţii- 
lor profesioniste și severe care ne cer să spu- 
nem „de ce ne place Lelouch?“ 


Johnny. Weissmüller este născut la 2 iunie 
1904, în suburbia Freidorf a orașului romă- 
nesc Timișoara. 

Rămine deschisă doar întrebarea: de ce 
atita vreme această proveniență a fost as- 
cunsă? Din relatările unor rude rămase la Ti- 
mișoara și pe baza unor presupuneri ale isto- 
ricilor sportului (printre care Erich Kamper în 
„Olympisches Feuer“, nr. 2/1980) se crede 
că: 


- inițial, părinţii emigranţi din Banat au în- 
scris copilul ca fiind născut în Statele Unite, 
pentru a-i asigura cetățenia americană; 

- mai tîrziu, managerii sau sportivul (acto- 
rul) însuși, pentru a-și întrumuseța biografia 
(atît de importantă în industria spectacolului, 
au inventat cînd „părinți vienezi“, cînd un ta 
„ofițer de marină austriac la Fiume“, etc. 

Pe un mormint proaspăt și o bucăţică de 
adevăr istoric poate fi un omagiu...“ 


Victor BĂNCIULESCU 


să 


Documentul, sursă a filmului 


cronica 
scenaristilor 


Ce se întimplă 
cu imaginaţia în 19842 


La 3 septembrie 1982, în Sicilia, la Pa- 
lermo, este împuşcat generalul Dalla Chiesa. 
Timp de trei ani Dalla Chiesa, vicecomandan- 
tul general al carabinierilor italieni, izbutise 
să demanteleze o mare parte din rețeaua or- 
ganizaţiilor teroriste, intitulată „Brigăzile ro- 
şii“, devenind un fel de erou naţional al luptei 
antiteroriste. Refuzind să se pensioneze, ge- 
neralul, numit prefect chiar la Palermo, își 
asumă misiunea de a lichida și organizaţiile 
Mafiei. La aproape patru luni după instalarea 
sa, Mafia îi execută, asasinindu-l în plină zi, 
ucigindu-i și soția care stătea alături de e! în 
aceeași mașină. Acest telex este deja film. 
Film artistic, de lungmetraj. 100 de zile la Pa 
iermo» Dalla Chiesa e interpretat de Lino 
Ventura. Regizor: Giuseppe Ferrara. 


M.M. 
antistar 


Mastroianni constată, privind cel mai secret 
dintre kilometrajele existente azi în circulaţie, 
că se apropie de 60. Îmbătrinește. Nu se spe- 
rie: „Am participat la citeva lungmetraje: zi- 
lele trecute, parcurgindu-mi filmografia, am 
fost uşor impresionat: am mai mult de o sută 
de titluri...“ Nici acum nu admite că ar fi un 
star, că ar avea de ce tinji după un statut de 
„stea“. El e un actor: „Starul nu impune decit 
o singură imagine. Actorul e un comediant 
căruia îi place să se deghizeze pentru plăce- 
rea lui și a publicului. Am fost pe ecran pro- 
totipul intelectualului, fără să-l fi realizat vre- 
odată în viață“. E convins că un gunoier sau 
un poștaș au mai mult farmec decit aceia pus 
pe seama actorilor. | se spune mereu că mă- 
nincă prea mult și se ingrașă, că își va 
pierde, adică, linia, silueta — răspunde că 
n-are nici o importanţă, va juca alte roluri, cu 
alte linii, cu alte siluete. „La ce bun să-ţi păs- 
trezi silueta de la 20 de ani, cind pe dinăun- 


agenda 
cu gaguri, 
idei şi replici 


e Film publicitar, reclamă pentru cio- 
colata Rêve noir (Vis negru): Un pianist 
compune o melodie; e în căutarea cu- 
vintelor ei; pentru a-și stimula inspira- 
ţia, sparge între dinţi o bucată de cio- 
colată Rêve noir, și deodată are în fața 
ochilor o femeie în negru care, cînd 
apare, cînd dispare după o perdea flu- 
turînd în vînt, pentru a se întoarce răs- 
frîntă și mereu incertă în oglinda lăcu- 
ită a pianului... Film publicitar, reclamă 
pentru ultimul model Peugeot 205 GTI: 
o pastișă a curselor infernale de mașini 
din filmele cu James Bond: derapaje 
controlate, trecerea peste o cale ferată 
avind un tren în plină viteză la 12 ima- 
gini distanţă (jumătate de secundă), ex- 
plozii din care mașina iese teafără, 
lupte cu helicoptere și, bineînţeles, fa- 
leza abruptă de pe care maşina e 


Cu cîțiva ani în urmă, la Lyon, este impuș- 
cat, tot în stradă, judecătorul de instrucție 
Michel, unul din oamenii de justiție incorupti- 
bili, hotărît să stirpească filierele contraban- 
dei cu droguri; Michel arestase pe șeful unei 
asemenea bande — un șef ocrotit bine de 
obscure grupuri de putere — care, după un 
timp, fu eliberat din „motive medicale“. Ju- 
dele găsi cu cale să se amestece și în pro- 
blema îngrijirii spitalicești acordate acestor 
gangsteri. Pac! Pac! Filmul acestei știri e 
gata. Cu Jacques Perrin în rolul judecătoru- 
lui 


În 1946, un scriitor canadian, Farley Mo- 
wat, primește din partea guvernului misiunea 
de a pleca în Alaska pentru a se documenta 
şi a dovedi că lupii sint la originea dispariției 
speciilor de caribu. Mowat trăiește luni de 
zile în Marele Nord şi ajunge la o concluzie 
inversă: că fără lupi turmele de caribu n-ar 
putea trăi; căci lupii — atacind doar anima- 
lele cele mai slabe și bolnave — ajută de fapt 
la o selecţie a speciei asigurindu-i un nivel 
de sănătate optimă și un echilibru vital. Ro- 
manul lui Mowat e chiar filmul foarte recent 
al americanului Carrol Ballard intitulat: Un 
om printre lupi, cu un actor apreciat ca pro- 
digios (Charles Martin Smith), în decorul ex- 
traordinar al nordului canadian: „Nu vreau să 
fac filme ca Războiul stelelor, declară Bal- 
lard, şi să evadez într-un viitor magic. Eu 
cred că viitorul nu va fi magic“. 

În 1978, fiul lui Paul Newman, Scott, 
moare, la 28 de ani, din consumul excesiv de 


alcool, droguri şi barbiturice. Newman nu se 
înțelegea deloc cu acest fiu. În 1984, actorul 
realizează (al cincilea film regizat de el) 
Harry și fiul — povestea relaţiilor dintre un 
tată și un fiu în care tatăl e cel bețiv, rău și 
agresiv, fiul fiind cel generos, inteligent, ca- 
pabil să-și salveze părintele, devenindu-i „ca 
un tată“. Newman joacă rolul tatălui (Robby 
Benson e fiul), Joanne Woodward, soția lui 
Newman, joacă și ea, Susan — fata lor, sora 
lui Scott — e asistentă de regie. 

În 1966, David Rabe e trimis în Vietnam cu 
un prim contingent american care urma doar 
şă supravegheze războiul, fără „să se bată“... 
În 1966, Robert Altmann realizează acea fe- 
roce satiră antimilitaristă MASH, inspirată de 
războiul din Coreea. David Rabe scrie o pie- 
să „Streamers“ — patru adolescenți ameri- 
cani așteptind într-o baracă să plece în răz- 
boiui vietnamez — „streamers“ însemnind pa- 
rașutișştii cărora în plin zbor nu li se deschid 
parașutele. Altmann produce filmul acestei 
piese la 17 ani după MASH: „E aceeași po- 
veste care nu mă mai face să rid. Îmi place şi 
mai puțin să văd azi tineri trimişi la capătul 
celălalt al lumii, în numele unor armate poli- 
tice. N-aș fi făcut acest film dacă în Africa și 
America de Sud situația n-ar fi ceea ce ve- 
dem că e". Rabe declară că toți „sintem 
streamers“, oameni cărora odată și odată nu 
li se deschide parașuta. Toată viața ne este 
modelată de atitudinea noastră în fața acestui 
fapt ineluctabil...“ 

.„.Imaginație, imaginaţie, numele tău e azi 
nonficțiune? 


Mastroianni. în tangoul care l-a făcut celebru 
pe Rudolph Valentina’ 


proiectată în hău... „O bandă-anunţ 
pentru un viitor James Bond...“ 

e Ali MacGraw — Love Story. De ani 
de zile, producătorii hollywoodieni n-o 
mai aveau în vedere. La sfirșitul lui 83, 
se caută o actriță de 30 de ani care să-i 
fie parteneră lui Robert Mitchum în Su- 
fiul războiului. Ochii stăpînilor cad pe 
ea: „Sinteţi perfectă pentru acest rol și 
în plus sînteți celebră...“ N-o întreabă 
nimeni de vîrstă; nici ea nu aduce 
vorba. Se semnează contractul. La 1 
aprilie 1984, Ali MacGraw împlineşte 43 
de ani și de șase ani ţine un strict re- 
gim vegetarian. Comentariul ei la acest 
gag adevărat: „Cind o femeie nu mai 
are nimic de pierdut, ea uită frica și 
poate să îndrăznească orice". 

e Brigitte Bardot: „De zece ani n-am 
mai intrat într-o sală de cinema. Ultimul 
film văzut a fost Marele Gatsby care 
mi-a plăcut foarte mult. Nu mai am nici 
prilejul să merg la proiecţii private unde 
sînt invitată, fiindcă activităţile mele în 
favoarea protejării animalelor îmi iau 
mult timp și energie. Oricum, voi pre- 
fera întotdeauna un apus de soare, în 
locul a două ore de proiecţie”. 

$ Proiect Isabelle Adjani: Nastassia 
Filipovna într-o adaptare după ldiotul 


lui Dostoievski, în regia lui Zulawski. 

e Proiecte Jack Nicholson: regia 
unui western sau a unui film despre 
Napoleon, sau a unei adaptări după un 
roman de Saul Bellow, sau — ca actor 
— o comedie cu Antonioni! „Filmele lui 
sint uscate, dar el e un tip foarte nos- 
tim“. 


e ideile clasicilor. King Vidor: „Cea 
mai mare parte a subiectelor cinemato- 
grafice folosesc teme eroice care sînt 
oferite spectatorilor pentru a le permite 
să trăiască aceste aventuri prin pro- 
cură, uitindu-se prea des că fiecare om 
poartă în sufletul său povestea progre- 
sului uman, o mișcare inexorabilă la 
care fiecare dintre cei care trăim pe 
acest pămint trebuie să ne aducem 
contribuția“. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 


de Radu Cosașu - 


tru ești plin de pinze de pâianjen? Am fost ti- 
năr şi frumos, azi e altceva“. Se simte nar fi- 
indcă nu se agaţă de trecut. Cum termină un 
film strigă: „Următorul!“ Nu ţine scrisori, fo- 
tograții, tăieturi din ziare, „am măturat totde- 
auna în urma mea“. La urma urmei, e primul 
din familia sa care a coborit de la munte la 
oraș, primul care n-a mai tăiat scînduri. Buni- 
cu-său și taică-său au fost timplari. El s-a ți- 
nut și de arhitectură, și de topografie, și de 
desen (la primăria din Roma) — de unde şi 
intrebarea: „Cunoașteţi un bun actor care să 
se fi născut bogat? Eu, nu!“ O imagine de 
film à la Dino Risi, de comedie grasă și bună, 
îi domină începuturile gloriei: familia vine din 
satul ei să-l vadă pe ecran, căci începuse să 
se scrie despre el: „A fost patetic și rizibil. 
Mama era surdă și tatăl nu mai vedea. Unul 
urla cuvintele, celălalt îi descria imaginile“. 


Altfel, nu vrea sa-și scrie amintirile. Editorii 
aleargă după el, în zadar. Ei sînt liberi să 
alerge, e! e liber să-i refuze, memorialistica 
nu-l interesează. Meseria lui e deajuns de im- 
pudică pentru a dezvălui și alte secrete cu 
care să își împovăreze dimineţiie, cînd se pri- 
vește în Spire Vrea o liniștită viață privată. 
Amorurile? Aceeași discreție: „La 20 de ani 
plingi o oră; apoi, îmbătrînind, din ce în ce 
mai mult". Şi ar mai vrea să muncească mult 
şi bine în meseria lui. A scris un scenariu. Şi 
aici e liniştit: nu se poate filma. Acţiunea se 
petrece într-o baie de aburi, la o saună. Va- 
pari vor împiedica să se vadă chipurile acto- 
rilor... 

O saună, o saună, unde am mai văzut noi o 
cadă mare, plină cu apă, cu un Mastroianni 
lutind printre aburi? Într-un vis al lui Fellini? 
ntr-un film al lui Fellini? În visul unui film al 
lui Fellini? E 8 1/2 sau e ora 8,30, seara? 
Amurgește. Marcello, nici în vis, nu se poate 
despărţi de Fellini. 


Comicul masacrant 


Muppets 
la Hollywood 


H... pe ecranele bucureștene a fil- 
mului în care păpușile Muppets ajung la Hol- 
lywood, ne dă prilejul să vorbim puţin despre 
ele. Că triumful broscoiului Kermit și al ami- 
cilor săi a fost cucerirea citadelei cinemato- 
gratului e însă un fel de a vorbi, căci ei puse- 
seră stăpinire pe televiziune în aproape toată 
lumea cu mult înainte și-și ciștigaseră astfel 
o reputație incomparabil mai mare. 

Numărul celor care urmăresc incintați 
show-urile Muppets se cifrează după o statis 
tică efectuată acum patru ani la 225 de mi- 
lioane de telesi tori. Micul ecran din 
peste 100 de țări a inclus isprăvile faimoase- 
lor păpuşi în abc darn. lor. A luat naștere o 
adevărată industrie a jucăriilor, poster-urilor, 
ilustratelor şi albumelor Muppets. 

Cind Muppets—movie a fost turnat, Kermit. 
Miss Piggy, ursul Fozzie, marele Gonzo și 
găina Camilla erau deja celebri. De altfel fil- 
mul nu egalează nici pe departe verva micilor 
spectacole date de ei săptăminal la televi- 
ziune. Istoria peripețiilor prin care trece Ker- 
mit, ca să nu cadă victimă amatorilor de 
broaște pané e cusută cu aţă albă și tre- 
nează. Îi lipsește pe deasupra elementul prin- 
cipal: hazul. Cind Kermit le prezintă protago- 
niștilor filmul terminat, Waldorf unul din cei 
doi moșnegi acri, nelipsiţi de la nici o repre- 
zentaţie Mu s doarme dus în lojă. lar Sta- 
Her. companionul său, mormăie supărat, nu 
fără a avea insă, de data asta, dreptate: „A fă- 
cut din nou ce era mai nimerit!“ 

Singurul merit al filmului este de a schița o 
mică rafie a Muppets-ilor, inițiindu-se 
totdeodată în psihologia și comportamentul 
lor. Aflăm că Miss Piggy, care e foarte vani- 
toasă, snoabă și moartă după omagiile mas- 
culine, nutrește proiecte maritale în legătură 
cu Kermit. El se lasă însă greu, fiind preocu- 
pat în primul rind de reușita spectacolelor 


16 


Justiţia n-ar trebui să doarmă niciodată! 


O demascare-avertisment 


Avertismentul 


U. film metaforă, simbol, parabolă. Un 
film avertisment. Multora o să li se pară cel 
puțin exagerat ca un policier, aparent dintre 
cele mai banale, plin ochi de poncifele genu- 
lui să poată fi încărcat cu atitea înțelesuri 
grave. Dar ce se întimplă în Avertismentul? 
Mai Inti se intimplă că ni se vinde „poanta“ 
din capul locului. Apoi asistăm la o serie de 
crime dintre cele mai scabroase, cu super- 
producția de singe aferentă care, ce-i drept 
ne cam incomodează, ca spectatori avizaţi in 
policier-uri ce sîntem: ce fraieri ne cred! Este, 
de altfel, și părerea cititoarei noastre Flori- 


Miss Piggy 
din staruri si 


O vedetă pe nume 


Miss Piggy 


Miss Piggy s-a cocoțat în ciuda formelor ei 
plinuțe tocmai pe locul | în topul vedetelor 
animate, ajungind, și după unii comentatori, 
depășind, în ultimii ani în popularitate vete- 
rani ca Mickey Mouse sau Donald Răţoiul. 
Ascensiunea ei a avut o traiectorie asemănă- 
toare cu cea a multor vedete. Pentru prima 
dată ea a apărut, în 1976, ca o simplă figu- 
rantă în spectacolul „Întoarcerea de pe pla- 
neta purcelușilor“. A fost însă pe loc remar- 
cată și aleasă să facă parte din corpul de ba- 
let. Dar și aici irezistibilul ei vino-n-coace a 


Broscoiul e un „prezentator“ innăscut, cu 
mult aplomb și n-are pereche cind trebuie să 
anunțe pe invitaţii trupei. Ursul Fozzie e mā- 
rinimos și bun camarad, dar drama lui constă 
în insuccesul repetat la public. Gonzo, pă- 
truns de urîțenia sa, plimbă privirile unui ob- 
sedat erotic asupra lumii. Arinal, toboșarul, 
trebuie legat în lanțuri, altfel face totul praf. 

Întrebarea este: ce a asigurat succesul fan- 
tastic al acestor păpuși? 

Desigur, întîi aspectul lor. Jim Henson a 
fost foarte inspirat cind le-a creat din gumă, 
stofă și material plastic. Păpușile Muppets au 
o formidabilă simplitate expresivă. Răstăţu! 
de purcică sentimentală, care se crede irezis- 
tibilă, i se citește imediat lui Miss Piggy in 
ochișorii ei, gata să bată nt din genele 
foarte lungi, la orice compliment. Ursul Foz- 


De la Alice în Țara minunilor la 
Muppets în Cetatea filmului 


Jules Renard 


nela Andreica, din București, care se plinge 
(la rubrica „Curier“ din pagina 23) că filmul 
nu are suspans, că divulgă totul de la bun în- 
ceput, dar în schimb e violent. Aş completa, 
pe linia aceleiași opinii grăbite, că sintem 
puși să urmărim, pas cu pas, o abjecţie care 
creşte și o dată cu ea crește şi indignarea 
noastră. O indignare cumva pe muchie de 
cuţit, nu că n-ar fi reală, dar e puțin ambiguă, 
dovadă nemulţumirea celor lipsiți de fiorul 
necunoscutului, pentru că nu știm bine dacă 
ne răzvrătim împotriva filmului care prea ne 
dă totul mură în gara, sau împotriva a ce 

ce se întimplă în fiim. Adevărul este că regi- 
zorul ne face părtași la scenariu, dar ne pri- 
vează de palpitaţiile suspansului clasic, cel 
care duce, treptat, la dezlegarea tainei și afla- 
rea criminalului. Noi cam bănuim și ce s-a în- 
timplat, deși nu ştim exact, și cine sint făpta- 
șii, deşi nu-i cunoaștem precis, dar sintem 
aduși în situația de nu ne mai păsa. Nici de 
una, nici de alții. Aici stă cred eu, marea artă 
a lui Damiano Damiani, scenarist și regizor 
Avertismentul este, ca formă, un etalon al fil- 
melor polițiste, cu tot tacimul lor de violență 
și de altele, care folosește deliberat schema 
și schematismul genului, pentru că nu aici 
operează interesul cineastului. Ele sint doar 
mijloacele, ostentativ ostentative, cu care își 


tâcut-o să ajungă solistă, apol chiar vedeta 
spectacolelor Muppets. Agenţii de publicitate 
hollywoodieni nu au întirziat să-i confecțio- 
neze o biogralie demnă de un star. Așa s-a 
allat repede că se născuse într-un mic oraș, 
că tatăl își părăsise soția, cind Piggy avea 
doar cva anișori, iar mama nu s-a purtat 
prea bine cu ea. Pentru a evada din acel uni- 
vers meschin, Piggy a fost nevoită să facă uz 
de farmecul ei și s-a înscris la citeva concur- 
suri de frumusețe. Așa s-a făcut remarcată de 
cineaști. Copilăria ei chinuită justifică, scriu 
astăzi biografii ei, unele din comportamen- 
tele ei cam brutale și fără scrupule. Ea este 
însă forte mulțumită şi a fost auzită declarind 
gazetarilor: „Sint o Emma Bovary realizată!" 
Și cum ar putea H altfel, cind printre partene- 
rii ei se numără astăzi: Harry Belafonte, Julie 
Andrews, Glenda Jackson, Joan Baez, Cha 

les Aznavour, Gene Kelly, George Ham 
ton și C alții. A.D. 


zie, cu o ureche puțin bleagă și blana cam 
răpănoasă își trădează prin întreaga lui alură 
jovială și uşor mototolită, destinul de etern 
ratat. Uriţenia lui Gonzo are ceva mizantro- 
pie. Kermit e al dracului de simpatic, cu gura 
lui ping la urechi și se impune prin flegmă. 

Creatorul Muppets-ilor a găsit un echilibru 
fericit între reproducerea modelului animalier 
din viaţă al păpușilor şi stilizarea energică, 
destinată a le umaniza. A învățat aceasta de 
la Disney și nu degeaba se spune că Miss 
Piggy e urmașa lui Mickey Mouse, iar Kermit 
alt Donald Răţoiul. N-a ținut însă neapărat să 
fabrice personaje „drăgălașe“” ca ilustrul său 
precursor. Animalele lui Jim Henson sint ma- 
joritatea de ria celor considerate înde- 
obște dezagreabile: broasca, porcul, -clapo- 
nul. inventivitatea păpușarului e de a le face 


poate atinge el scopul. Și scopul este o de- 
mascare-avertisment. Teroare şi terorism, co- 
rupție şi intransigenţă, lașitate și curaj, bine 
şi rău, ca noţiuni nu departajate maniheist; ci 
întrepâtrunse, nuanţate, de aceea mult mai 
primejdioase în confuzia pe care o pot se- 
mâna, cam despre așa ceva ar vrea Damiani 
să relateze, şi exact în acest sens dorit de el, 
cred că filmul este deosebit de limpede. O 
dată descifrată cheia, odată lăsat departe am- 
balajul propriu oricărui film poliţist (ale cărui 
reguli perfect stăpinite permit minuirea lor în 
direcția dorită de autor, fără a face parodie 
pentru că subiectul nu-i îngăduie, dar în așa 
tel încit să tragă maximum de foloase), deci 
după ce cădem şi noi de acord cu formula 
propusă, putem, în sfirșit, urmări ideea filmu- 
lui, care, repet, este aceea de a trage de mi- 
necă, de pulpana hainei, de minte și de su- 
flet, ca să avertizeze. Să-i facă pe oameni să 
şi vadă ceea ce doar privesc. De pildă, ipocri- 
zia măsluită în candoare, impostura punin- 
du-şi masca talentului, minciuna camuflată în 
sinceritate și abjecţia deghizată în altruism. 
Cel mai mare dușman al adevărului se dove- 
deste a fi aparenţa lui. Ce suspans mai bine 
conceput și mai abil condus decit trezirea în 
spectator a dorinţei, nu de a cunoaște vino- 
vaii, pe ei îi știm din primul cadru, ci de a-i 
vedea pedepsiţi. Anihilaţi. indignarea care 
crește în spectatorul luat părtaș la revolta ci- 
neastului, iată adevăratul suspans al filmului 
şi, totodată, explicația misterului lipsei de 
mister. 

Nici o clipă nu se pronunţă cuvintul mafie, 
dar totul vorbește despre ea. Nu neapărat 
despre un alt Al Capone sau un alt clan al si- 
cilienilor, dar neapărat despre crima organi- 


haioase“, ca să folosim o expresie argotică 
foarte potrivită aici. Chiar cînd sînt veritabili 
monștri (și aceștia nu lipsesc din trupa Mup- 
pets) păstrează ceva comic, simpatic, în fi- 
gură, mişcări sau caracter, au un haz al mon- 
struozităţii. 

Jim Henson a speculat inteligent o forma 
moderna de umor, care conţine pe linga ab- 
surd și multă cruzime. Păpușile Muppets sint 
odraslele secolului nostru și ele nu uită cum 
arată lumea în care trăiesc. Aici capătă o im- 
portanță hotăritoare ceea ce Kermit, Gonzo, 
Piggy sau Fozzie spun și fac. Acţiunea, 
gag-urile, replicile și cintecele, care compun 
micile show-uri, trimit mereu la o realitate as- 
pra, unde domnește legea datului din coate 

a succesului obținut pe toate căile cu pu- 
tința. Toţi umblă să monopolizeze sala și să 

cerească aplauzele publicului, fie și prin și- 
retlicuri. Kermit are in privința aceasta de 
furcă cu Miss Piggy, dar nici blajinul Fozzie 
nu rezistă unei irezistibile vocaţii cabotine, 
incearca mereu să-și plaseze imitaţiile răsu- 
flate. Gonzo serveşte oricui îl întreabă ceva, 
refiecţiile sale sumbre asupra existenţei. 
Speaker-ul anunţă tot felul de calamităţi care 
și survin pe scenă. Între timp șoriceii devoră 
orice gasesc și fac planul cum să ocupe tea- 
trul 

Absurdul e scos din alcătuirea eteroclită a 
trupei. Pe lingă animale, ea cuprinde și di- 
verse alte figuri, un bucătar danez, un inven- 
tator zăpăcit, un chirurg cu apucături de mã- 
elar, detectivi privaţi, șeici arabi, o orchestră 
je hippies pletoși etc. totul armonizindu-se 
jupă principiul „ca nuca-n perete“. Frecven- 
tele jocuri de cuvinte și idei fantaste dau uni- 
versului Muppets aerul lumii lui Lewis Car- 
roll 

Umorul, ca să spunem lucrurilor pe nume, 
place și fiindcă e răutăcios. Veacul nostru — 
se știe — nu mai gustă dulcegăriile. Apoi ne- 
voia de a numi pisica pisică, atunci cind toc- 
mai asta nu se obișnuiește, produce o defu- 
lare stenică. Păpușile Muppets îți spun de la 
obraz diverse adevăruri crude. Kermit nu-l 
menajează pe Fozzie, de cite ori e solicitat să 
aprecieze talentele ursului, în arta mimicii. 
Toată trupa ştie că Miss Piggy se aruncă fără 
succes de gitul bărbaţilor şi o face adesea să 
turbeze pe purcică, amintindu-i aceasta. 
Gonzo își revarsă permanent umorarea nea- 


zată, despre corupția organizată, despre te- 
roarea organizată. Împotriva mecanismului 
fărădelegii destășurată pe scară largă (și vai, 
ce sus-pusă!), avertizează Avertismentul. Si 
caută cu disperare, cu încrincenare, soluția 
dezamorsării. 

Bătălia e grea. Lichelele sint mai solidare 
între ele decit oamenii cinstiţi. Bănuiala și în- 
doiala se strecoară mai ușor între cei de 
bună credință. De ce? Nu acestui film îi vom 
cere să clarifice paradoxala și atit de jalnica 
constatare. Aici fiecare se descurcă cum 
poate. 

În rolurile principale, doi actori de formaţie 
și generaţii diferite, Martin Balsam și Giu- 
liano Gemma, impecabili sub mina sigură a 
lui Damiani. Și un schimb de replici finale ale 
celor doi, memorabil: — Azi am avut o zi 
bună. — Da, dar miine s-ar putea să fim noi 
doi în locul lui (e vorba de colegul lor, comi- 
sarul măcelărit în primul cadru al filmului). 
Luciditate, fără doar și poate. Și în cunoaște- 
rea unei victorii de moment, dar şi în recu- 
noașterea unei neputințe de durată. Acea vic- 
torie de o clipă, în care — poate pentru satis- 
facția spectatorului, dar poate şi pentru a-și 
vărsa nădutul — Damiani a crezut. 

Pentu o clipă, a stat în puterea unui om să 
pună abjecția în cătușe. O să-mi spuneţi că-i 
doar ficțiune. Şi ce dacă? 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor italiene. Scenariul: Nicola 
Badalucco, Damiano Damiani, Messimo De Rita, 
Dino Maiceri. Regia: Damiano Damiani. imaginea: 
Ailio Contini. Muzica: Riz Ortolani. Cu: Giuliano 
ns Martin Balsam, Laura Protter, Giancarlo Za- 
netti. 


grà‘ asupra partenerilor săi de conversație. 
Vioara prima în materie de râutate o dețin 
însă maeştri cusurgii Statier și Waidort 
Formă foarte modernă de relativizare ironică, 
graţie lor, spectacolul însuși ne oferă necon- 
tenit drept obiect reflecțiile sarcastice nimici- 
toare. Bătrinii veninoși nu se cruţă nici pe si, 
in această operă de generală deriziune. 

Cind se intimplă odată ca Statler să spună 
„Mie, spectacolul mi-a plăcut!”, replica lui 
Waldorf, de o batjocură enormă, masacrantă, 
vine prompt: „Asta nu spune nimic, ţie ti-a 
plăcut și al doilea râzboi mondial!" 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


Producţie a studiourilor americane. Scenariul 
Jerry Juhl, Jack Burns. Regia: James Frawley. Ima 
ginea: Isidore Mankolsky. Muzica: Pau! Williams, 
Kenny Ascher. Cu: Charles Durning, Austin Penda 
ton, Mel Brooks, James Coburn, Dom De Luise, Fl 
liott Gould, Bob Hope, Madeline Kahn, Cloris Leac 
hman, Telly Savalas, Orson Welles, Paul Williams. 


Vise cu ochii deschişi 


Fantezii desenate 


C. face un copil trezit peste noapte 
într-un oraș mare, pentru el necunoscut — 
Bratislava — care-l copleșește, într-o altă 
casă și o altă școală, într-o clasă — a ll-aB 
— care-l primeşte cu farse pe proaspătul 
transferat; cu o învăţătoare fără tact și umor 
şi — colac peste pupăză — cu o surioară 
(dacă era frăţior, mai treacă-meargă) țipind 
toată noaptea și acaparind întreaga atenţie a 
părinţilor? Ce altceva — dacă mai e şi un vi- 
sător — decit să se refugieze în desenele lui 
hazoase, care se animă la comandă și incep 
să-l distreze pe micul singuratic? O focă de 
vine crocodil cu coadă multicoloră, sau un 
urs jonglind cu portocale, un cartof se pre- 
face în barză ce gonește pe bicicletă, pisicile 
(nearistocrate) se plictisesc pe sofa și se dez- 
morțesc dansind rock and-roll și cite și mai 
cite poate născoci o fantezie lăsată liberă. 
Puau chiulește de la școală încă din pri- 
mele zile. Selo întrerupt părinți — prea 
ocupați — și copii — prea neglijaţi; dar și co- 
pii-copii, atita diversitate de caractere cit 
poate cuprinde o clasă, o clasă zgomotoasă 
şi pusă pe farse, scăpată din mină de o învă- 
țătoare fără vocaţie. 

Subiect clasic capabil să inspire şi capodo- 
pere (Nota zero la purtare) să zicem, al lui 
Jean Vigo, dar și banalități cu iz didactic. 
Producţia cehă, combinaţie între actori și de- 
sene animate, se plasează spre ultima cate- 
gorie. Minus izul didactic. Pentru că, film cu 
copii, el e greşit distribuit la cinematograful 
pentru poa: „Doina“. Cei mici nu se amuză 
decit de puținele gaguri animate, criza psiho- 
logică a lui Kolarik îi depășește. lar părinții 
care-i însoțesc nu prea găsesc motive noi de 
meditaţie pe tema, uitracunoscută „atenţie, 
copiii ne privesc!” Tonul expoziţiei rămine 
superficial. Între binișor și simpatic, cel mai 
nefolositor — indiferent de virsta adresantu- 
lui — rămine așa-zisul film „pasabil“. Perso- 
nal, aș fi preferat o ilustrație fantezist cine- 
matografică a unui șlagăr și el vioi și simpa- 
tic „Îmi plac desenele animate“ 

Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Un lim de Eva 
Stefankovicova. Cu: Heinrich- Hlocky, Jan Censky 
Lenka Pichiikova. Zuzana Krenervoa, Bohumil Kos- 
trec. 


Dialog între azi și ieri 


Prima iubire, 
prima despărţire, 
primul film 


D. 1977, pe lingă Studioul „Mosfilm“, fi- 
ințează un colectiv experimental de creaţie 
pentru tinerii cineaști sovietici. Sint admiși 
aici absolvenţi ai institutelor de specialitate 
din Moscova, Kiev și Tbilisi, cărora li se în- 
credințează filme cu tematică de actualitate 
in metraj de maxim două acte. Cele mai bune 
pelicule sînt montate într-un „almanah“ cine- 
matografic intitulat „Tinereţea“ și care se di- 
fuzează pe marile ecrane. Autorii celor mai 
bine primite filme obțin dreptul de a realiza 
lungmetraje. Acesta ar fi, schematizat, traseul 
pe care l-au urmat şi regizorii prezenți, prin 
filmele lor, în festivalul sui-generis ce ne-a 
fost oferit de curînd la cinematograful „Stu- 
dio". Sita care cerne talentele este, așadar, 
destul de deasă, iar selecţia devine o premisă 
pentru cariera viitoare a cineaștilor, așa cum 
am putut vedea din cele cinci filme, unele de 
lebut — alcătuind o selecţie valorică, un gru- 
paj reprezentativ pentru orientările și preocu- 
pările celei mai noi generaţii a cinematogra- 
tiei sovietice. 


Noi, cei din jazz (regia Karen Șahnazarov) 
a venit la noi aureolat cu o medalie de argint 
(medalie de aur nu s-a acordat) la primul fes- 
tival internaţional al filmului de jazz — Lodz 
(Polonia). Nu este vorba însă de o peliculă 
documentară, ci de o reconstituire în cel mai 
autentic stil „retro“ a anilor '20, ani de pionie- 
rat al jazzului în Rusia Sovietică. Filmul bene- 
ticiază de semnătura unuia dintre cei mai va- 
loroși scenariști sovietici, Aleksandr Boro- 
dianski, care a colaborat cu însuși regizorul 
la scrierea tramei. Conceput ca o comedie 
muzicală şi narind peripeţiile citorva instru- 


| săptămîna filmului tinerilor regizori sovietici 


mentiști dornici să alcătuiască o formaţie 
concertistică, Nol, cei din jazz are lejeritatea 
și spiritul de improvizație specifice muzicii pe 
care o propovăduiește. Este evidentă, în 
prospețimea mizanscenei și în dezinvoltura 
interpretării, plăcerea cu care toți membrii 
echipei de filmare, de la regizor la actori, au 
refăcut un crimpei din biografia artistică a 
unui gen muzical impus cu dificultate. Plăce- 
rea se transmite contagios spectatorilor, in- 
clusiv delectarea ascultării unor piese clasice 
de jazz, unele în versiunea reputatei cintărețe 
Larisa Dolina. 


Am fost vecini (regia Nikolai Lircikov) și Iz- 
vorul (regia Arkadi Sirenko) erau deja cunos- 
cute spectatorilor. Primul propune, în terme- 
nii comediei lirice, tema conflictului dintre 
generaţii sau — mai propriu peliculei — din- 
tre dragoste și viață: „Ce este mai serios de- 
cit dragostea?“ întreabă tinărul aflat la prima 
sa iubire; „Viaţa“ îi răspunde tată! aflat la 
noua sa iubire și înțelegerea se restabilește 
Al doilea film, în tonalitatea unui poem cine 
matografic, cu o mai sporită atenţie pentru 
expresivitatea imaginii și o mai riguroasă do- 
zare a ritmului, reușește să comunice trage- 
dia tulburării rinduielilor vieții pașnice la iz- 
bucnirea războiului. Singura intruziune con 
cretă a războiului apare în final, în banda so 
noră, cind un uruit aluziv de mașinărie înso- 
țește plecareape front a șirurilor de bărbați 
coniluind din toate satele spre aceeași desti- 
nație (de unde și replica — „Picătură cu pică- 
tură se alcătuieşte riul" — unui bătrin, repli- 
cind scepticismului altuia asupra nevolniciei 
tinerilor recruți). 


Damen tango (regia Sulambek Mamilov). 
dramă cu accente de comedie, probează înca 
o dată predilecţia cineaștilor sovietici pentru 
conflictele de sorginte sentimentală și dispo- 
nibilitatea lor pentru pigmentarea acestora cu 
credibile amănunte de viaţă cotidiană. Virtuo- 
zitatea, în această poveste lirică, dar aparent 
banală, de dragoste tirzie, vine din răsturna 
rea de situaţie din finalul care potențează șo- 
cant dramatic o naraţiune pină atunci sus 
pect de expozitivă. 


Talisman (regia Ara Gabrielian) încheie cu- 
minte seria, dar, chiar şi în acest film despre 


zilele filmului tunisian 


Originalitate și patetism 


Alte cronici 
ale acelorași 
ani de foc 


Su informaţie cinematografică legată 
de Tunisia era pină nu demult că în această 
țară s-a născut Claudia Cardinale. Biografia 
starului european căpăta într-un trecut recent 
o notă exotică referindu-se la un ţinut afri- 
can. Peliculele prezentate în cadrul „Zilelor 
filmului tunisian“ contrazic această imagine 
superficială întreținută de o anume publici- 
tate și demonstrează că, deși prima producție 
independentă a apărut abia în 1967, progre- 
sele sînt rapide şi anunţă consolidarea unei 
cinematografii cu profil original. 


Lungmetrajele selecționate, Aziza, k 
Ambasadorii și Pescarii ilustrează preferința 
realizatorilor pentru temele care exprimă 
ferm angajamentul social. Un portret al filmu- 
lui politic contemporan ar fi incomplet fără 
contribuția realizatorilor tunisieni. Nu o dată 
regizorii din lumea a treia au arătat că lupta 
anticolonialistă inspiră pelicule viguroase, cu 
un limbaj evoluat și plin de prospeţime. Este 
și cazul lui Abdelatiff Ben Ammar care sur- 
prinde în Sejnane (1975) un episod al luptei 
de eliberare națională petrecut în 1952, ur- 
mind prin patetismul evocării Cronica anilor 
de foc, pentru care algerianul Mohamed Lak- 
hdar-Hamina a ciștigat un mare premiu la 
Cannes. Povestea unui licean care în ajunul 
cuceririi independenţei Tunisiei se alătură 
mișcării patriotice este relatată cu mijloace 
moderne ce demonstrează convingător cum 
drama. individuală se subordonează celei co- 
lective. „Violenţei nu i se poate răspunde de- 


cit prin violență” este crezul politic rostit d 
protagonist și căruia realizatorul îi găseşte $i 
un echivalent estetic. Tonul povestirii este in 
comod, „cu sulfetul la gură” și are vehemenţa 
celui care neagă ordinea unei lumi împărțită 
în colonizatori şi colonizați. 


Tot din categoria filmelor politice face 
parte și Ambasadorii, coproducție franco-tu- 
nisiană-libiană, realizat de Mohamed Naceur 
Ktari care, ca și colegul său Abdelatitt Ben 
Ammar, a fost asistent pe lingă marele Ro- 
berto Rossellini. Pelicula sa incriminează o 
altă consecință a subdezvoltării, drama imi- 
granţilor. Plasată în cartierul parizian Barbès, 
povestea surprinde citeva aspecte ale discri- 
minărilor rasiale la care sint supuși lucrătorii 
africani sau asiatici. Îndemnul la solidaritate, 
adresat tuturor celor opresați, răzbate puter- 
nic din imaginile neliniștitoare ale acestui 
film solid articulat și dozat cu pricepere. 


interesul pentru prezentul Tunisiei este tra- 
dus de cineaști prin preocuparea pentru te- 
mele sociale. Abdelatift Ben Ammar face în 
Aziza portretul unei tinere de douăzeci de 
ani, prilej de a polemiza cu prejudecățile feu- 
dale care plasează femeia la marginea socie- 
tății. Datele „melo“ ale poveștii unei orfane 
care, în ciuda adversităţilor de tot felul, îşi ia 
viața în propriile miini, sint atenuate de sar- 
casmul unor ironii la adresa celor care se 
complac în înapoiere sau de umorul unor si- 
tuaţii. Aș cita în acest sens secvențele cu tri- 
miteri critice la adresa televiziunii care tran- 
smite emisiuni improvizate cu dese și ener- 
vante întreruperi anunţate ca „defecţiuni teh- 
nice“. Un haz aparte au și citeva momente 
din Pescarii (regia Ridha Behi), o istorioară 
cu tilc despre un sat de pescari care se 
transformă peste noapte în centru turistic 
fără a se ţine seama de interesele localnici- 
lor. Şi în această peliculă preferința pentru 
observaţia socială își spune cuvintul. 


Cele trei documentare prezentate în „Zilele 
filmului tunisian“, Lupta de berbeci in Tunisia 
de Ali Mansour, Medina din Tunis și Carta- 
gina eterna, ambele regizate de Abdelhafidh 


O poveste banală cu amănunte sen- 


zaţionale 
(Damen Tango) 


adolescenţi, interesul cinematografic pentru 
feluritele înfățișări ale afectului uman se as- 
cunde sub o parabolă (despre altruism și fe- 
ricire) cu bătaie mai lungă, asupra cusururi- 
lor adulților. Se reţine jocul surprinzător de 
degajat a! interpretului titular, Denis Ciur- 
manteev, cel care-l întruchipează pe ciudatul 
băiat aducător de noroc. ȘI, tot la rubrica 
„actorie“, ar mai fi de notat un nume al „Săp- 
tâminii”, Valentina Fedotova, aflat pe două 
generice, la izvorul și la Damen tango; este 
numele unei actrițe sensibile, de mare inte- 
riorizare și de discreţie interpretativă, aug- 
mentindu-și. expresivitatea chipului cu o nu- 
anțare inteligentă a privirilor şi surisurilor. 


Sergiu SELIAN 


Bouassida, completează imaginea unei cine- 
si ratati cu o inconfundabilă pecete natio- 
nală. 


Dana DUMA 


O vedetă internațională 


a cărei biografie se leagă de Tunis 


(Claudia Cardinale) 


17 


cinerama 


își pun speranţe privind redeșteptarea cu- 
riozităţii spectatorilor pentru genul de 
film „super s.f.“ au lansat deocamdată re- 
clama: „Priviţi spre cer! E pasăre? E 
avion? Nu, e Supergirl!" 

Hellen Siater a trebuit însă să se antre- 
neze foarte mult ca să devină „Super-Sla- 
ter" între altele împrumutind experiența 
supermanului Christopher Reeve. După 
care a ținut să mărturisească: „De îndată 
ce te-ai obișnuit să fii proiectată în aer la 
50 de m. înălțime, începi să te bucuri de 
ceea ce vezi jos, sub tine,” 


Romanță Incețoşată 


Realizatorul sovietic Eldar Riazanov l-a 
invitat pe Nikita Mihalkov să preia rolul 
principal în filmul pe care-l incepe în 
această primăvară pe platourile de la 
Mosfilm, și al cărui titlu ar fi Romania in- 
negurată. Partenera lui Mihalkov va fi aici 
Larisa Gujeva 


Cazul Macropoulos 


Ecranizarea romanului lui Capek se 
află pe platourile sovietice în regia lui Ev- 
gneni Ghinsburg avind în rolurile princi- 
pale pe Ludmila Gurcenko şi pe Oleg Bo- 
risov. 


O domnişoară numită Berlin 


Nikita Mihalkov joacă într-o romanță, 
dar în interpretarea lui orice surpriză 
este posibilă 


Frăulein Berlin este titlul unui film rea- 
lizat de doi cineaști din R.F.G. — Ulrike și 
Lothar Lambert, consideraţi ca foarte re 
prezentativi pentru. cinematograful inde 
pendent din Berlinul occidental. Critica 


Unul dintre proeminenții critici fran- 
cezi, Michel Mardore, tace filmului Car- 
men, realizat de regizorul italian Fran- 
cesco Rosi — cu Julia Migenes-Johnson 
Placido Domingo și Ruggero Raimondi 
(o, ce distribuţie!), o cronică (o, ce cro- 
nică!), pe care ne permitem s-o reluăm 
din_„Nouvel Observateur": 

„Bizet este în film, doar Bizet și numai 
Bizet. Din punctul ăsta de vedere, Rosi 
și-a respectat contractul. Dar dincolo de 
muzică descoperi esențialul. Adică Spa- 
nia, covirșită de soare, Spania tragică, 
convulsivă, pe care el o iubește și pe care 
o cunoaște incă de la Momentul adevăru- 
lui. Există o melodramă de un realism 
somptuos și demențţial, există lirism și 
există aspectul social. În sfirșit, există o 
prodigioasă transpunere în spaţiu a unui 
libret de operă care s-a dizolvat intr-un 
scenariu de cinema cum nu poți decit să 
visezi, cu o cohortă de contrabandiști în 
munte, cu soldaţi care galopează, cu 
singe și moarte. Este vorba de o operă 
filmată sau de un film cu muzică lirică? 
Rosi a ales fără ezitare cea de-a doua 
modalitate. Lecţia de cinema precede aici 
lecţia de muzică. Dar ce lecție!“ 


A venit și superia 


Superman nu putea să rămină singur, 
adică nu putea să rămină doar Christop- 
her Reeve (din seria Superman | pină la 
Superman ill). Trebuia să aibă şi o soră, 
o concurentă, în sfirșit o diversitate. Cind 
Superman—Reeve a început să obo- 
sească, a apărut așadar Supergirl în in- 
terpretarea unei debutante, arhicunos- 
cută acum, Hellen Slater (în virstă de 20 
de ani). Deci după „ acum fil- 
mul Supergiri, a cărui premieră mondială 
va avea loc în cursul verii în Statele Unite 
şi probabil foarte repede pe alte meri- 
diane. Noul personaj în care producătorii 


Despre Isabella Rossellini — fi- 

ica regizorului italian ṣi a Ingri- 

dei Bergman — s-a spus că este 

„0 variație italiană pe o temă su- 
edeză“ 


Octogenarul James Cagney a revenit 
pe platoul de filmare dar supravegheat 
de soție 


l-a primit cu interes, cu o anume curiozi- 
tate care-și ascunde însă anevoie rezer- 
vele. De exemplu, spune comentatorul 
francez René Bernard: „Filmul ăsta tre- 
buie luat așa cum e: fotografie cam mur- 
dară, cadraj aproximativ, un divorț pro- 
fund între. imagine şi sunet, și secvențe 
decoltate și foarte laborioase. E doar un 
carnet de bord al unei călătorii prin Ame- 
rica făcută de Ulrike și Lothar Lambert 
respectiv vedeta și realizatorul filmului 
berlinez Frăulein Berlin. Dar acest ames- 
tec expresionist e totuși un document 
Un document despre moravuri, obiceiuri 
ce dezvăluie în Lambert probabil un viitor 
Fassbinder”. 


În diană la 


Carole Laure este un nume sonor as- 
tāzi în cinematograful francez, dar și ca- 
nadian, pentru că actrița s-a născut la 
Montréal. acolo a studiat și tot acolo a fă- 
cut primii pași în teatru și film. S-a ivit 
apoi o propunere în Franța, după care au 
urmat altele și altele. Carole Laure, care 


își revede din timp în timp Canada ei na- 
tală, constată cu amărăciune că Montrea- 
lul a devenit un oraș cenușiu și trist, un 
tel de cartier mărginaș de oraş american, 
că oamenii nu se mai simt bine între zi- 
durile lui, că o casă din trei este astăzi de 
vinzare... 

Carole Laure este, în general, mulțu- 
mită numai cind lucrează, cind joacă, 
cînd face film, dar visul ei capătă o ex- 
presie foarte concretă atunci cind spune: 
„Aș vrea ca măcar o dată, o singură dată 
să iau parte la realizarea unei capodo- 
pere autentice“. 


Aşa a apărut la editura pariziană Gras- 
set autobiografia Marlenei Dietrich. „Mar- 
lene D.“ este — se afirmă — un imens 
succes de librărie, dar actrița, care alături 
de Greta Garbo reprezintă Hollywoodu! 
de altădată, trăiește la fel de retrasă ca și 
Garbo, dar nu la New York, ci la Paris 
Toată lumea TH știe adresa — avenue 
Montaigne — dar nimeni nu reușește mă- 
car să o vadă. Nici chiar apariția în libră- 
rii a autobiografiei nu a determinat-o să 
iasă în public. Totul, în ce privește publi- 
carea volumului, a fost tratat de avocatul 
ei. 


După dramă, co 


Mariel Hemingway este la ordinea zilei, 
filmul Star 80, semnat de Bob Fosse, se 
află pe toate meridianele, campania pu- 
blicitară este dezlănțuită, Cetatea Filmu- 
lui și-a găsit — se spune — marea actrița 
care nici nu ar avea nevoie de numele ce- 
lebrului ei bunic ca să se impună. Ceea 
ce n-a făcut Woody Allen, care a lansat-o 
în Manhattan (dar unde Mariel susține că 
nu se vedea decit el), face acum Bob 
Fosse. Toată lumea vorbește doar de Ma- 
riel Hemingway în legătură cu Star 80. 
Chipul ei — amintindu-l bine pe acela al 
bunicului scriitor — este pe coperte, în 
paginile revistelor și ziarelor, la televizor 
etc. 

După Star 80, repede, fâră pauză, ti- 
năra actriță (are 22 de ani) a şi intrat pe 
alt platou de filmare într-un film de care, 
spune ea, „simțeam că am mare nevoie 
după cețosul rol din Star... Simțeam o im- 
perioasă nevoie de comedie”. De o come- 
die, dar şi de un partener care este Peter 
O' Toole despre care tot ea spune plină 
de entuziasm: „e un actor genial și un ad- 
mirabili prieten pe platoul de filmare“ 


Despre Rita Hayworth nu mai vorbește 
nimeni. Acum vreo ciţiva ani, din uitare 
numele ei a mai răbuinit pe scena eveni- 
mentelor, dar într-o tristă ipostază, la ru- 
brica faptelor judiciare. Alcoolică și clep- 
tomană,. ea fusese prinsă într-un mare 
magazin de unde iși asumase niște 
obiecte fără să le fi plătit. La vremea res- 
pectivă, întimplarea a fost exploatată de 
presa de senzație după care s-a așternut 
iarăși uitarea. lată acum că Rita Hay- 
worth: devine subiectul unei film intitulat 

dragostei, pe care l-a realizat regi- 
zorul Lyndy Carter. 


Mantaua italiană 


Un comentator se opreşte insa 
foarte admirativ asupra unui film de acum 
34 de ani, Mantaua de Alberto Lattuada 

„Gogol în Italia, spune e! — în anii '50 
Miracolul stă in faptul că Alberto Lattu 
ada a extras după nuvela romancierulu 
rus un film autentic italian fără să re- 
ħunțe la dimensiunea romanescă tipic 
slavă. Sărăcia tără speranţă are un accent 
care ignoră accentele naționale. Pentru 
taptul de a o fi înțeles și de a o fi tradus 
Lattuada a semnat unul dintre cele mai 
frumoase filme ale sale. Situat şi datat 
Mantaua sa nu are astăzi nici un rid 


entația sce 


Mare succes teatral la New York cu 
piesa lui Bernard Shaw „Casa inimilor 
sfărimate“, care a mai cunoscut tot la 
New-York, dar și în multe teatre ameri- 
cane succese răsunătoare. Noutatea de 
astă dată stă în distribuție, în fruntea că- 
reia aflăm numele a doi actori de film, 
nume de răsunet — unul de veche dată 
cum este acela al lui Rex Harrison (aici, 
în rolul căpitanului Shotover) alături de o 
nou venită pe scindura scenei (şi foarte 
cunoscută spectatorilor noştri de film 
care, chiar în aceste zile, o pot vedea 
Competiţia): Amy irving. Critica vorbeşte 
despre ea în piesa lui Shaw ca despre o 
adevărată revelaţie. 

Demn de toată atenția ni se pare co- 
mentariul la adresa spectacolului făcut de 
Jack Kroll care este și critic de cinema la 
„Newsweek“... „Deși — spune amintitul 
critic — mulţi comentatori îi tăgăduiesc 
încă și astăzi lui Shaw capacitatea de a 
crea un erou modern, consider că piesa 


Tinăra actriță canadiană, 


joace într-o capodoperă autentică 


aceasta, „Casa inimilor sfărimate”, este la 
fel de semnificativă ca şi o piesă de 
Strindberg şi la fel de încărcată de trimi- 
teri ca un Eliot. Ecourile abundă. Shoto- 
ver este un Lear care se adresează vehe- 
ment unei lumi corupte; el este Prospero 
renunțind la puterile sale magice; este în 
același timp o versiune comică a călători- 
lor pe mări ai lui Conrad, ale căror peres 
grinări conduc doar în inima întunericu- 
lui. lar Bernard Shaw, care îl adora pe 
Wagner, a făcut din „Casa inimilor sfări- 
mate“ propriul său „Crepuscul al zeilor" 


Ce este viitorul? 


Ca și cind ar răspunde la această între- 
bare și ca și cind ar fi foarte sigur de răs- 
punsul său, realizatorul italian, care trece 
drept unul din cei mai vorbăreţi dintre ci- 
neaştii care susțin că orice film al lor este 
învăluit în mister — și l-am numit acum 
pe Marco Ferreri — afirmă că Femeia 
este viitorul (așa se intitulează ultima sa 
realizare cu- Ornella Muti și Hanna 
Schygulla în cele două roluri de egală în- 
tindere din povestirea sa). „Cind se 
vorbește despre un film — ține să preci- 
zeze Marco Ferreri — se începe 
întotdeauna prin a se vorbi despre trama 
lui, dar nu ăsta este pentru mine aspectul 
primordial. Cinematograful este mai întii 
imagine... Și pornind de la o imagine, 
obișnuiesc să determin alte imagini ca să 
ajung astfel la un fel de cinema pe care 
oamenii să-l dorească tot mai mult. 

Actorii — mai spune realizatorul italian 
— sint importanţi dar în egală măsură cu 
celelalte componente ale filmului și po- 
vestirii...” 


După Superman nu se putea să 
nu apară şi o Supergirl, personaj 
creat de debutanta Hellen 
Slater 


Carole 
Laure, ar vrea ca măcar o dată să 


Nu ca o replică dată lui Ferreri, dar 
pentru că întimplarea ne aduce sub ochi 
un interviu cu realizatorul bulgar Ghe- 
orghi Stoianov, am reţinut o părere a 
acestuia care exprimă concepția sa des- 
pre film: „Nu mi-am închipuit niciodată 
că aş putea trata subiecte extrase 
dintr-un trecut mai îndepărtat ori mai 
apropiat, căci sint hotărit să nu mă 
opresc decit asupra unor teme de actuali- 
tate. Lucrul cel mai important pentu mine 
$i care exprimă întreaga mea concepție 
despre film este ca trebuie să-ți iubeşti 
într-adevăr enorm tema pe care vrei s-o 
tratezi, oricare ar fi contextul istorico-ge- 
ografic în care se situează ea. Această 
convingere determină într-o oarecare mă- 
sură biografia mea filmică.“ 


Ecranizarea poloneză realizată de Jerzy 
Domaradzki este inspirată de romanul lui 
Jaroslav lwaskiewicz „Povestea celor trei 
mori“ — cele trei mori fiind „Moara de pe 
Utrata“, „Moara de pe Lutynia“ și „Moara 
de pe Kamienna". 

Filmul de televiziune realizat de Doma- 
radzki este structurat astfel de pe trei epi- 
soade. 


„Jar nu numai de dragoste a realizat 
de curind regizorul trancez Bertrand Blier 
cu un cuplu care tace multă vilvă — Alain 
Delon și Nathalie Baye. Primele comenta- 
rii însă nu vorbesc atit despre povestea 
cinematografică propriu-zisă (titlul filmu- 
lui este Povestea noastră) cit mai ales 
despre un nou cuplu cinematografic in 
care producătorii iși pot pune mari nā- 
dejdi de box-office. 


Cea de-a 37-a ediţie a Festivalului in- 
ternațional cinematografic de pe Croa- 
zeta franceză s-a desfăşurat intre 11-23 
mai. Comentariile privind semnificația, 
importanța pentru creația cinematogra- 
fică a ediției din acest an se succed, pã- 
rerile sint ca de obicei împărțite dar 
există și unele trăsături comune. De pildă, 
faptul că nume de mare prestigiu ale fil- 
mului mondial sint înscrise fie în compe- 
titie fie în afara ei, în repertoriul de an- 
samblu care zi de zi şi seară de seară 
atrage privirile spectatorilor din sală ca şi 
ale telespectatorilor care țin să urmă- 
rească transmisiunile şi comentariile tri- 
mișilor speciali la cea mai mare intilnire a 
cineaștilor din lume. Întilnire pe care — 
cu toate criticile adresate comisiilor de 
selecţie și juriilor diferitelor secțiuni ale 


e 


Are astăzi 18 ani, este studentă la filologie, pasionată de culturile 


zele plàcute totuşi, la adresa noului sediu 
al festivalului (renovat într-adevăr pe ici 
pe colo prin părţile esenţiale după primul 
an de- dare in funcţiune) cu toți nervii 
provocaţi pentru impromptitudinea unor 
servicii ale festivalului etc., etc. critici 
care nu surprind pe nimeni dar ar sur- 
prinde dacă ar lipsi — nu o poate inca 
detrona din primatul ei nici o altă mani- 
testare internaţională, indiferent de ambi- 
\ia şi zelul arătate de organizatorii şi ani- 
matorii acestora. 

O idee de organizare a ediției din '84 ar 
fi — potrivit unor declaraţii și precizări de 
intenţii făcute chiar în ajunul deschiderii 
ediției a 37-a, următoarea: „Festivalul in- 
tenționează să găzduiască pe marii ma- 
eștri dar și să ajute pe regizorii deja cu 
noscuţi să-și lanseze operele și să prega- 
tească schimbul de generaţii de cineaști 
De aici prezenţa unor tineri realizatori ale 
căror filme se află în competiţie.“ 

Se cunosc acum şi premiile acordate 
de juriu şi le vom aminti în intenţia de a 
reține că, într-adevăr, ar exista în pal- 
maresul din 1984, atit o recunoaştere şi o 
onorare a marilor consacrati, ca şi o på- 
trundere în areopag a mai tinerilor reali- 
zatori. Asttel:„Palme d'Or 1984 filmului 
realizat de vest-germanul Wim Wenders 
(în virstă de 40 de ani) — Paris-Texas; 
Premiul de regie: realizatorului francez . 
Bertrand Tavernier (42 de ani) pentru O 
duminică la țară; premiul special al juriu- 
lui realizatoarei maghiare Marta Meszaros 
(53 de ani) pentru Jurnal intim; Premiul 
special pentru întreaga operă veteranului 
realizator american John Huston (care 
are la activ 50 de ani de regie re film) 
autorul filmului La poalele vulcanului, pre 
zentat la aceasta ediţie a festivalului; Pre- 
miul de interpretare feminină a revenit 
actriței engleze Helen Mirren (38 de ani). 
pentru rolul din filmul irlandez Cal, iar 
Premiul de interpretare masculină, atit de 
cunoscutului Francisco Rabal (59 de ani), 
actor care a evoluat sub conducerea lui 
Buñuel, Antonioni, Visconti, Zurlini, iar la 
Festivalul Cannes din acest an în regia lui 
Mario Camus, în filmul Sfinţii inocenți. Ar 
mai trebui semnalat faptul că juriul a fost 
prezidat de faimosul actor englez Dirk Bo- 
garde și că în compoziția sa am mai întilnit 
nume de mare rezonanţă cum ar fi acela al 
realizatorului american Stanley Donnen, şi 
al actriței franceze Isabelle Huppert, al 
unui compozitor cunoscut de toata lumea 
Ennio Morricone din Italia, al scriitorului 
şi scenaristului spaniol Jorge Semprun și 
al operatorului sovietic Vadim Yussof. 


festivalului, cu toate criticile dar şi surpri- străine şi locuieşte cu alte două colege: Brooke Shields CO 
(alături de cîntărețul Michael Jackson) 


teză au păstrat ediţiei din acest an reputația 
ciștigată în trei decenii de existenţă. 
De altfel — așa cum spuneau cei ce răs- 


5 i i 
~ pund de organizarea acestei manifestări — 

r contribuția cinematografiei noastre la progra- 

5 mul din acest an al Oberhausen-ului (este 


vorba de cele trei filme: Căutătorii de aur de 
Copel Moscu; Monolog de Szilagyi și Solo 


repere ale prezentului | 252 


mii ani de participare la competiția interna- 
țională din Ruhr. satu 


Mircea ALEXANDRESCU 


œ „ berare — menţionez citeva: Timpul cutezan- 
ineaștii genului scurt din lume se întil- țel (film mexican) sau filmul guatemalez Va- 
nesc anual la Festivalul de la Oberhausen cu - E a esa bee rară și arie dh A E 
sentimentul unei aprige confruntări. Există şi sufe: e il 
alte întilniri, în diferite orașe și țări, dar Ober- Scurtmetr ajul in me EE L creola. mire ad 
hausenul este de trei decenii un e loc 2 ă . r . In caz, C 
predilect al filmului de scurtmetraj. Proiecţiile are două = trambu ine: E deri nu mai păstrează decit funcția de depo- - 
sînt totdeauna insoțite de dezbateri și întot- televiziunea zitar al faptului brut, copleșit de verbiaţie. 
deauna ai ceva de învăţat. Şi din sala de S R | Scurtmetrajul numit de ficţiune s-a înfățișat 
proiecţie și din sala de discuţii. Retrospectiva şi festivalurile la această ediţie și spre deosebire de imagi- 
organizată în acest an stă, de altfel, mărturie “| nea din trecut (din trecutul pe care-l sinteti- 
și semnificația ei merită o atenţie aparte. zează „Retrospectiva”) ca o prezenţă sugru- 
Pentru că este greu să nu ţii seamă de repe- "mată de filmul-document (cu caracterul lui 
rele pe care le reprezintă filmele premiate = x l brut și uneori chiar brutal, cu forța lui de șoc. 
aici, an de an, şi care intră în tezaurul cine- | cind crezi că privirea cineastului virează spre | Aș menţiona aici filmul-document sau an- 
matografiei mondiale. A „| sarcasm, comentariul — în contratimp — cheta indian, atit din anul trecut, cit și din 
Dar care ar fi în linii mari situaţia scurtme- caută să te convingă de contrariu). anul acesta) și de contin entul mereu sur- 
trajului cu toate genurile în care se exprimă Există pe de altă parte un curent, o pre- | prinzător și elevat al filmu ui de animaţie — 
cineaștii, scurtmetrajişti ai lumii? zenţă pe care aș numi-o eroică, pentru că, si- | inteligent, subtil, profund, alert şi, pe deasu- 
Televiziunea este — trebuie spus de la bun | gură că nu va pătrunde în rețeaua televiziuni- | pra, din ce în ce mai concentrat, mai sintetic 
început — unul din factorii de modelare a ex- lor locale, se exprimă pe peliculă mai mult cu în modalitatea sa, în expresia sa. Nu întim- 
presiei în filmul de scurtmetraj aproape în nădejdea că va consemna documente, repere | plător unul din marile premii din acest an a 
toate categoriile acestuia. Factorul primordial | ale unei viitoare pledoarii socio-politice. În- |. revenit filmului desenat în manieră grafitti 
pare a fi modelat ia rindul lui de bombarda-. | timplarea devine aici — prin însăși imprima- | să-i spunem, direct pe peliculă, comentind 
mentul informaţional. Filmele făcute să-i res- | rea ei pe peliculă, P decuparea ei din an- | concomitent cu efectuarea desenului — ra- 
pecte cerințele se deslușesc pe dată printr-o |. samblul cotidianului — un eveniment, o pozi- | pid, aparent neglijent, expresiv ca un gest 
predilecție pentru insolit și descripție insis- | ţie, o direcţie de interpretare sociologică. (Nu | grafic nervos pe un zid într-un aer de 
tentă și explozivă. Comentariul este parcă o e mai puțin adevărat că întimplarea este ade- vervă socială, fapte luate parcă la intimplare 
succesiune de telex-uri, nu citite ci procla- sea ajutată să devină ceea ce ar dori cineas- | din viaţa de fiecare zi. (Filmul se chema: Cro- 
mate. A fost un film în selecţia acestui an, în- tul să fie. lar cineastul se întimplă să fie ama- nica nr. 6). 
scris ca scurtmetraj de ficțiune dar care valo- tor, temperamentul și elanul lui tind să țină O tendință mai elaborată, mai insinuantă 
rează mai mult ca document al unei stări de mai mult de lupta de idei din planul social | prin subtilitatea ei a fost materializată de fil- 
spirit: Ora pastei de dinți Ipana (sub forma dar ignorind — din lipsa de interes sau de mul nostru Monolog de, Zoltan Szilagyi 
unui eseu, a unui comentariu nu lipsit de in- | timp de gindire — legile, cerințele şi impera- (poate mai puţin „de public“ dar, în mod cert, 
teligență și ironie se introduce de fapt o in- tivele filmului). O seamă de pelicule sud-a- | mai intelectual în structura sa). Ar fi de citat 
formare cuprinzătoare asupra obiceiurilor, | mericane prezentate la Oberhausen și gru- | o mulțime de alte filme de animaţie care prin 
preterințelor şi modului de viață american; pate sub denumirea de filme ale luptei de eli- inteligenţa, strălucirea, capacitatea lor de sin- 


Festivalul naţional „Cîntarea României“ 


Lumea condensată în cinci minute 


O alegere din puţin, aproape că nu-și 
merită numele; din tot, devine prea grea, chi- 
nuitoare cumva. Cineamatorii, ființe entu- 
ziaste şi nu rareori fermecate de utopie, 
trăiesc tensiunea dintre aceste două stări în 
clipa cind se hotărăsc să condenseze lumea 
în imagini revelatoare, purtătoare de sens, fil- 
mice. Amănuntele lămuresc: în anul |, cînd 
devin elevi ai Școlii populare de artă din Bu 
curești, profesorul Taki Sliman F, conducăto 
rul secţiei de cinematografie, le cere sa 
„vadă“ același obiect, o fereastră, o ușă, un 
scaun etc. în 36 de fotograme, neasemănă- 
toare una alteia și să le fixeze pe pelicula fo- 
tografică; în anul Il ei trebuie să selecteze, 
din toate posibilitățile de înfățișare a unei ide: 
generale cu ajutorul imaginii, numai patru fo- 
tografii. 

Un tînăr muncitor chimist, Gh. Vaida, sce- 
narist și regizor, împreună cu colegii săi Du 
mitru Nestorescu, operator, și Ovidiu Milu 
teanu, asistent imagine, toți elevi în anul |! 
au făcut chiar un film pe această temă, Cău- 
tări, titlu simplu și sintetic, care ar putea re- 
zuma întreaga activitate actuală a cineamato- 
rilor de la Şcoala populară de artă din Capi- 
tală. Dibuiri, încercări de a afla (în diversita- 
tea realităţii) unitatea dată de o idee integra- 
toare, gindire asupra problemelor zilei de azi 
cu mijloacele filmului, găsirea metatorei ex- 
presive prin rigoare. Premiat la Festivalul na- 
tional „Cîntarea României“, filmul Vital, alb-- 
negru, 3', realizat de Despina Calavrezo, re- 


în reluare 


regizorii 
noștri 


în cifre şi date 


Lucian B Jratu 


R aportată la circa 25 de ani de activitate 
fiimografia lui Lucian Bratu este relativ res- 


cartea de film în lume 


Régis Bergeron 


„Cinematograful 
chinezesc“ 


îteva date și cifre despre cinematografia 
chineză contemporană vorbesc de la sine. O 
cinematografie care se adresează unui mi- 
liard de oameni, 110 000 săli unde se proiec- 
tează filme. Aproximativ 30 miliarde de spec- 
tatori pe an intră la un cinema să vadă un 
fiim. Semnele de exclamare ar putea fi conti- 
nuate. 

Regis Bergeron, cunoscut și apreciat publi- 
cist francez, autorul unei lucrări despre filmul 
chinez între anii 1905 și 1949, comentată la 
timpul său în coloanele revistei „Cinema“, nu 
şi-a propus să releve doar contururile vizibile 
ale acestei mari puteri cinematografice po- 
tențiale. Folosind la maximum câlâtoriiie inde- 
lungate făcute in China (intre 1959 şi 1961), 
Bergeron a fost și profesor de literatură fran- 
ceză la Universitate din Beijing), el s-a docu- 


Cineamatorii, 
fiinţe 
cu precădere 
entuziaste 


gie, Petre Mădeanu, operator, Dan Chirlomez 
şi Ovidiu Miluteanu, asistenţi imagine, e o 
mărturie elocventă asupra modului cum ci- 
neamatorii Școlii populare de artă ştiu (și în- 
vață) să abordeze o temă profundă: dorința 
de pace a lumii. A-l analiza acum, cînd a fost 
difuzat în competiţii naţionale sau a fost 
transmis de televiziune, nu-şi are rostul, mai 
potrivită scopului nostru fiind consemnarea 
unui detaliu care mai putea fi trecut pe gene- 
ric: meseriile realizatorilor. Regizoarea e pro- 
fesoară de franceză, operatorul — student, 
7 asistenții de imagine, unul muncitor, celălalt 
economist. Dacă informaţia nu adaugă nimic 
la valoarea în sine a peliculei, ea transmite, 
poate, ceva din „stilul“ de echipă în care se 
desfășoară munca artiștilor amatori de la 
Școala populară, din modul de confruntare a 
experienţelor de viaţă, a nivelelor de cultură, 
de virstă, care concură la realizarea unui film 
cu stil unitar. Cei 21 de cursanţi — 7 în anul 


trinsă. Este, totuși, în același timp, ritmică și 
se remarcă prin diversitatea genurilor abor- 
date: polițist, istoric, dramă de război, de ac- 
tualitate. 

Dacă în producția cinematografică de pre- 
tutindeni, cuplul regizor-scenarist „se 
poartă“, Lucian Bratu face excepție de la re- 
gulă: fiecare din scenariile filmelor sale are 
alt autor. 

În ceea ce privește relația cu spectatorii, 
primele două filme ale regizorului se înscriu 
printre cele mai mari succese de public din 
rețeaua noastră cinematografică. 

e Secretul cifrului, după aproape 25 de ani 
de la premieră, și după ce a fost transmis de 
mai multe ori la televiziune, continuă să fie 
cerut în programarea pentru spectacolele din 
cinematografe. Tudor a fost timp de 20 de 
ani campion absolut al box-office-ului filme- 
lor românești (în două serii) fiind, de curind, 
depășit doar de Mihai Viteazul. Sub aspectul 
artistic-profesional, Tudor amine, in orice 
caz, o creaţie de referinţă în filmul nostru is- 
toric și este filmul-pilot al epopeii cinemato- 
grafice naţionale. 

e Celelalte filme, Drum în penumbră, Ora- 
şul văzut de sus, Mireasa din tren, Angela 

mai , au în comun, pe lingă 
același filon tematic (femeia ca erou princi- 
pal) şi succesul la public. 

* Ca notă generală, aceste filme intră în ca- 
tegoria acelora care rezistă în timp. Ele sint 
reluate periodic în rețeaua cinematografică 
Spectatorii se acumulează mai încet, dar nu- 
mărul lor crește totuși. De exemplu, numai în 
ultima lună, Mireasa din tren și merge 
mai departe au mai „recoltat“ 110 000 și res- 
pectiv 120 000 spectatori. 

e Deși numără doar 9 filme de lungmetraj. 
filmografia lui Lucian Bratu se completează 
cu peste 40 scurtmetraje realizate de-a lungul 
anilor, tot la studiourile de la Buftea. 

e Dintre acestea. Răspuns la o scrisoare, 
după un scenariu propriu, a luat premiul 
ACIN pe 1982. 


mentat cu deosebită seriozitate și obiectivi- 
tate pentru a desluși fața necunoscută și pro- 
fun a fenomenului cinematografic. 

În paginile cărții sale, Régis Bergeron re- 
constituie istoria complexă a filmului chinez, 
istorie care nu poate fi despărțită de istoria 
socială și politică a Chinei moderne. Caracte- 
ristica dominantă a noii cinematograftii chi- 
neze este pătrunderea pe ecrane a poporului 
ca erou, ca personaj, ceea ce nu înseamnă 
că dispar cu totul alte preocupări. Filmele de 
ficțiune pornesc în majoritatea cazurilor de la 
fapte reale, iar cînd sînt prezentate eveni- 
mente istorice, cercetarea şi veridicitatea lor 
sint de o rară minuțiozitate. 

Mulţi cineaști străini au fost tentaţi să abor- 
deze fenomenul revoluționar chinez. Unii, Jo- 
ris Ivens, de pildă, în neuitatul Cintec al fiuvi- 
ilor, în episodul consacrat fluviului Yangzi, au 
izbutit să-și realizeze visul. Regis Bergeron 
ne dezvăluie un fapt inedit. Eisenstein proiec- 
tase să realizeze un mare film compus din 
trei părți despre revoluţia chineză, dar inten- 
ţiile sale nu s-au înfăptuit, după cum nu s-a 
înfăptuit proiectul comun cu André Malraux 
de a ecraniza Condiţia umană (oare Costa 
Gavras, ultimul candidat la filmarea 
umane în China n-a renunţat și el la proiect?) 

Vom reține, parcurgind filele volumului dedi- 
cat cinematografiei chineze, succesele repur- 


li, restul anul | — vin din domenii de activi- 
tate diferite (muncitori, cadre didactice, ingi- 
neri, elevi și doi viitori arhitecţi, studenți 
străini care învață la București); media de vir- 
stă e 27 de ani. Căile pe care au ajuns la film, 
diferă şi ele: inginerul Dumitru Mociormiţa, de 
la ICTCM, devine cineamator... din pricina 
profesiei sale de proiectant: „După 26 de ani 
de lucru la planşetă, imaginația oricum ti 
„merge“, numai cite maşini trebuie să vezi 
mai întîi cu ochii minţii. Cind mi s-au născut 
copiii, am devenit fotograf; apoi, prin natura 
meseriei, am început să fac fotografie teh- 
nică, documentară, mai tirziu chiar film teh- 
nic: cu unul, institutul nostru a participat la 
un simpozion pe teme de utilaj de montaj, în 
Bulgaria“. Absolvent acum, inginerul vine 
mereu pe la şcoală, nu din nostalgie, altmin- 
teri explicabilă (aici a făcut un film, Drum cu 
E a — reportaj turistic, participind cu el 
la Festivalul de la Herculane şi, tot aici, a in- 
zestrat studioul cineamatorilor colegi cu ci- 
teva utilaje, în tradiţia autodotării) ci fiindcă 
are în clipa de faţă în lucru, pentru institutul 
unde își desfășoară activitatea, o peliculă do- 
cumentară la care unele probleme mai gene- 
rale de punere a luminii ar putea fi lămurite 
cu ajutorul fostului său profesor. li găsim 
tocmai într-o discuţie la care asistă activ și 
una dintre mezinele școlii, eleva ileana Vā- 
duva (anul li), regizoarea și scenarista unui 
fiim Soare și copii, alb-negru, imaginea 
Graur Zomir Mihai (anul |); amindoi sint 
elevi, ea într-a X-a, el într-a XII-a, ea, destul 


e De altfel, primul film (făcind parte din 
planul de producţie al studioului Buftea) rea- 
lizat de Lucian Bratu a fost tot un scurtmetraj 
folcloric, care s-a bucurat de frumoase apre- 
cieri la timpul respectiv. 


Filmul Scenariul 


de aproape de copilăria abia de curind pără- 
sită despre care vor să vorbească. Platou 
„natural“: orăşelul copiilor. Mărturisiri de lu- 
cru — filmul e gindit a avea două părţi, mai 
bine-zis două registre de sensibilitate: viața 
văzută cu ochi de copil, viața văzută de virsta 
matură. Dacă prima parte s-ar putea spune 
că e „documentară”, a doua, prin forța lucru- 
rilor, va fi de ficțiune — anii realizatorilor în- 
sumind ceva mai mult de 30 de ani numai, 
luați laolaltă. Un alt proiect, ce va fi definiti- 
vat în luna aceasta, aparţine inginerului Virgil 
Constantinescu, un reportaj printre mame de 
toate virstele, vorbind despre copii. Marian 
David, muncitor (anul Il), Doina Simion, ca- 
dru didactic la Politehnică, Delia Năstase, 
elevă, au anunțat și ei noi pelicule. Filmul 
despre reintoarcerea în satul natal, conceput 
de dan Gombos într-un stil mai mult poe- 
matic, va fi „probabil“ bun, ne asigură profe- 
sorul Taki: nu fiindcă s-ar îndoi de talentul 
elevului, ci fiindcă Gombos, meteorolog, are 
o formulă originală de a-și saluta colegii cind 
intră în clasă: „probabil am venit“, spune ei, 
spre a se feri desigur de știuta ironie cu „tim- 
pul probabil“ de care are parte, în particular, 
orice meteorolog. Pentru cineamatorii Școlii 
populare luna mai ar putea fi rodnică, în 
acord cu versul vechi: „în mai, cind roze- 
le-nfloresc“... proiectele lor nu sint ușor de 
dus la capăt fiindcă au nu numai de muncit, 
dar și de selectat materialul cu talent și mă- 
sură. Filmul: „Soare și copii tindem să-l fa- 
cem de circa 5" ne spune lleana Văduva. De 
la cer la pămintul cu ființe — lumea conden- 
sată în 5 minute; 5 minute, timpul mediu în 
care, de obicei, cu mijloace puţine și multă 
dăruire, un cineamator îşi spune părerea des- 
pre lume și problemele ei. Merită să le vedem 
filmele, proiectate însă cu un aparat trainic, 
mai bun decit cel de care dispune în momen- 
tul de față Şcoala populară de artă. El n-are 
dreptul la dibuiri şi poticneli; cineamatorul 
da 


Tita CHIPER 


e Acordaţi circumstanțe atenuante, film de 
dezbatere etică, se află in stadiul de finisare, 
iar premiera va avea loc, probabil, în a doua 


parte -a anului. Mihai DUȚA 


Anul 
premierei 


Interpreţi Spectatori 


Teodor Constantin 
Dumitru Carabâţ 


Secretul 
cifrului 


Emanoil Petruţ, 
Geo Maican, 
Mihai Mereuță 


1960 4.400.000 


Tudor (două 
serii) 


Mihnea Gheorghiu 


Emanoil Petruţ, 
George Vraca. 
Amza Pellea, 
lon Besoiu 


Sărutul Alecu Ivan Ghilia 


Emanoil Petru 


Un film cu Radu Cosașu 
o fată 


fermecătoare 


Ştefan lordache 


Drum in 
penumbră 


Margareta Pogonat, 
Cornel Coman 


Dumitru Solomon 


Orașul văzut 
Marcel Păruș 


de sus 


Margareta Pogonat, 
George Constantin, 
Ilarion Ciobanu 


Mireasa din 
tren 


D.R. Popescu 


Gheorghe Visu, 
Aurora Leonte, 
Radu Gheorghe 


Angela merge | Eva Sirbu 


mai departe 


Dorina Lazăr, 1982 


Vasile Meke 


Simion Gall 


Acordaţi 
Radu Gurau 


circumstanțe 
atenuante 


le cineriia A 
chinois x 


1949 -1983 


Gheorghe Dânilă, în lucru 
Dorina Lazăr, 


| Cornel Revent 


tate de filmul de animatie care a știut să păstreze 
și să continue tradițiile artei chineze, umorere 
chinezești, hirtiile decupate, peisajele picturale. 
Filmul documentar este de asemenea foarte pu- 
ternic. Astfel în citeva luni. studioul central de 
documentare și actualități din Beijing, unde 
lucrează vreo 800 de persoane, a produs 30 
de jurnale de actualități, 25 documentare de 
scurtmetraj şi 11 documentare de lungmetraj. 
Calitatea unor asemenea filme a fost consa- 
crată prin atribuirea marelui premiu la al op- 
tulea Festival al filmului științific și tehnic din 
Bruxelles (26—31 martie 1979) filmului chine- 
zesc Studiu asupra unui cadavru datind din 
anul 200 Le.n. 

În sfirșit, un amănunt emoţionant prilejuit 
de moartea lui Chaplin. În ianuarie 1979 
mase uriașe de spectatori s-au precipitat 
pentru a viziona Timpuri noi, programat în ci- 
nematografele. din Saba şi din celelalte 
mari orașe. Adăugăm însă că în cele 60 de 
săli din Capitală și în cele 40 din Shangai, 
programul începe la 6 dimineaţa și se sfir- 
şește la orele 23 și 40 minute, Faceţi soco- 
teala CHI spectatori văd un film într-o pe- 
rioadă de numai două săptămini... 


ion MIHĂILEANU 


note de regizor 


o artă îşi înt 


= E „fabricat“? 


— Nu, nu e „fabricat“, răspunde tinăra de 
lingă mine. 

— Atunci, e „natural“? 

— „Nu, nu e nici „natural“... 

Apoi cinetila de douăzeci de ani care (spre 
deosebire de mine, revenit a nu știu cita 
oară) încă nu văzuse Crucișătorul Potemkin 
de Serghei Eisenstein, îmi mai spune că im- 
presia e de „haotic“, că filmul ar fi putut fi tă- 
cut chiar azi, că are o calitate majoră care e 
„atmosfera“ în care intră poveste, oameni, 
vas, port și mare, că pare rupt, brutal, că nu 
are mișcarea de aparat cu care e obișnuită. 
dar filmul nu e „vechi“, deși nu e „nou“... Că 
e chiar un film foarte bun. Da, ar fi putut fi 
tăcut chiar azi... 

Părăsesc improvizatul interviu și plec cu 
acest film iarăși nou pentru mine... Pentru... a 
nu știu cita oară... „Nou“ și „vechi“... „fabri- 
cat” și „natural“... Așa ca în cadrul final unde 
carena, purtind o lume nouă în entuziastica 
pornire ce avea să fie a unui secol, vine spre 
noi covirșindu-ne, covirșind conștiințele con- 
tinentelor, covirșind potențele unei încă fi- 
rave arte... așa simt acum asupra mea atinge- 
rea de tornadă a geniului... „Nou“ și „vechi“, 
„abricat“ și „natural“, haotic și riguros... 
eterna dualitate a artei, care-i tace măreția 
divină și omenescul zilnic... eternitatea și fra- 


A 


Potemkin: 
Inește geniul 


gilitatea... O improvizație, acest film... Dar a 
unui geniu... O violenţă dezlănţuită. Dar a pu- 
terilor firii descătușate și zăgăzuite de mintea 
unui geniu... Dacă filmul e o artă e poate şi 
fiindcă a găzduit în natura sa intimă și i-a dat 
materie, expresiei geniului lui S.M. Eisen- 
stein. Căci geniile vizitează artele spre a le 
atesta parcă măreția... și necesitatea. 
Revăd filmul acesta și în minte îmi pul- 
sează imaginile „Judecăţii universale de 
apoi“, unde geniul a intilnit pictura... Haotic 
desigur, dar riguros... fără virstă... fragil dar 
etern... Şi poveste, și chipuri, şi ceruri, şi 
Stix, şi Caron, și însuși autoportretul lui Mi- 
chelangelo rătăcit printre altele (ca autopor- 
tretul lui S.M.E. în apariția preotului: o privire 
a geniului „ce străluce în afară”) se topesc în 
însăși pictura. E menirea geniilor să acorde 
materiei domeniul unei arte... Să-i descoper: 
resursele şi să-i întruchipeze efiuviile expre- 
sive... Ca aici, în acest film... Căci e prima 
oară cind geniul intuiește puterea adevărata 
a imaginilor mișcătoare. Pentru prima data 
un univers se crea din metale, miini fiutu- 
inde. ochelari ridicoli, ochi. și voalete, valuri 
și biele... umbre mișcătoare. Fragmente 
dintr-un spaţiu și timp minuite spre a recrea 
fluxul spațialo-temporal! al altei realităţi. E în 
tia oară cind geniul stăpinește și conjuga 
spaţiul și timpul dind din ciocnirea lor de- 
miurgică chip unei arte... Dar... printr-un biet 


medalionul lunii 


Welles și tema deghizării 


G. deghizării este unul din primele 
manifestate la copilul Orson Welles. Se joacă 
de-a teatrul, punind în scenă tot felul de în- 
timplări, în regie proprie și în proprie inter- 
pretare. La 11 ani știa pe dinafară toate rolu- 
rile din „Regele Lear“, căci îl descoperise pe 
Shakespeare care avea să fie marea pasiune 
a vieții sale. La 15 ani, în prima sa apariţie pe 
o scenă profesionistă, Orson nu s-a sfiit să 
joace rolul unui duce de 70 de ani. Deosebit 
de atras de posibilitățile grimei și de artificiile 
ce pot transforma aspectul unui trup, le folo- 
sește din plin în Cetăţeanul Kane (turnat pe 
cind avea 26 de ani), unde evoluţia fizică în 
timp a personajului principal este de-a drep- 
tul spectaculoasă. În Stigmatul răului (1957) 
el este Quinlan, un personaj respingător (bu- 
hăit, ciupit de vărsat, cu grăsimea revărsată 
peste curea) — înfățișare corespunzătoare 
facturii interioare a individului. Cert este ca 
pină la un moment dat, actorul Welles s-a 
putut juca în acest fel, obținind rezultate ex- 
traordinare, întrucit știa să-și exploateze 
foarte bine propriile date fizice. Din 1960, de 
la Austeriitz incoace, devenind omul corpo- 
lent, apoi foarte gras pe care îl preconizase, 
n-a mai fost nevoie de trucuri, ci doar — 
pentru Falstaff — de citeva adausuri. De fapt, 
această plăcere a deghizării venea la Welles 
dintr-un deosebit gust pentru păcăleală 
(Atunci, la 15 ani, el se angajase la teatru! 


din Dublin dindu-se drept membru al unei 
cunoscute trupe nord-americane...). Prima, și 
pină astăzi cea mai reușită dintre păcălelile 
gindite de Orson Welles, a fost neuitata emi- 
siune radiofonică din 1938, cind a pus în 
undă cu atita șiretenie „Războiul lumilor“, in- 
cit a declanșat un adevărat exod al new-yor- 
kezilor spre eventuale adăposturi din provin- 
cie. 

Au urmat alte glume, cinematografice — 
deci de ordin vizual — folosind fie iluzia op- 
tică (în Cetăţeanul Kane imaginea aeriană a 
unui oraş cu zgirie-nori se dovedește a fi o 
adunătură de lăzi așezate vertical), fie truca- 
jele (vedem întii fotografia de grup a redacto- 
rilor ziarului „Chronicle“, pentru ca apoi, 
Welles să intre în cadrul aceleiași — aparent 
aceleiași — fotografii). Mai tirziu, în Dosar 
secret (1955) nu numai spectatorii, ci însuși 
detectivul din film sint „victimele“ unei ca- 
cialmale. 

Mare amator de păcăleli, deci de înșelă- 
ciuni glumeţe, Welles a demonstrat însă de la 
începutul carierei sale cinematografice o 
aversiune funciară față de inșelarea intere- 
sată a semenilor. Fenomenul, de la minciună 
pină la trădare, revine ca un leit-motiv în 
toate filmele sale. Kane își inșeală nevasta, 
prietenii, cititorii, pozînd în ceea ce de tapt 
nu este. El promite că va scrie numai adevă- 
rul, că îi va sprijini pe oropsiţi, dar practică 
falsul, exploatind buna credință a celor din 


stop-cadru pe „Conformistul” 


Autopsia fascismului 


D upă 14 ani de la premieră, Contormistul 
n-a îmbătrinit deloc. Bernardo Bertolucci 
avea 30 de ani cînd l-a făcut şi se afla deja la 
al șaptelea film (debutase la 22 de ani pe un 
scenariu de Pasolini — La commare secca. 
tiimul care I-a țâcut celebru fiind însă cel 
imediat următor, Inainte de -revoiluție). Ca 
mulți alți „copii teribili“ ai cinematografului 
(Truffaut, Godard, Menzel, Mihalkov...) Berto- 
lucci era tobă de cinema cind s-a apucat så 
facă film. Frecvența citatelor nu mai e doar 
mărturia pasiunii cinefile, ci devine o compo- 
nentă a stilului său, la un moment dat chiar 
cea mai importantă, așa cum se întimplă în 
“Contormistul. „Dacă în Strategia păianjenului 
există amintirile mele din copilărie, în Con- 
formistul există memoria mea cinematogra- 
fică“... Există şi Ophüls, și Fritz Lang, şi Go- 
dard, și neorealiștii italieni, ba chiar Stan și 
Bran, și ch alții, nici unul ușor de depistat 
într-o substanță filmică ce, paradoxal, ne 
apare și originală și fidelă literaturii care a 
stat la baza scenariului — un roman al lui Al- 
berto Moravia. Ceea ce-i conferă și azi actua- 
litate filmului este, în primul rînd, lumea lui, 
îndeosebi personajul principal, prin care se 
citește o întreagă categorie socială şi o în- 
treagă perioadă istorică. Un profesor din 
Roma, marcat de o presupusă culpă în copi- 
lărie, e obsedat de ideea „normalităţii”, dor- 


nic de a fi „in rindul lumii” — într-o lume 
obișnuită cu o morală mistificatoare, o lume 
ce numai normală nu era în anii întunecaţi ai 
fascismului italian. Aspirind la poziția unu; 
mic-burghez mediocru, onorabil, profesorul 
(interpretat de Jean-Louis Trintignant cu 
conținută ironie) ajunge treptat, ezitant, dar 
inevitabil, de la şabloanele convenienţelor so- 
ciale la ipocrizie, compromis, trădare, crimă 


$ 

hi r 
"Din, haos = aparentă 
apare rigoarea 


capodo pereige 


©; 
(Potemkin q 


„Marile fil 


tilm... o peliculă... Așa cum în Vatican e un 
biet perete acoperit cu vopsea... Pare comic 
astăzi să gindim că la ordinele unui al IV-lea 
Pius, un oarecare Daniele Da Voltera a „im- 
brăcat” trupurile picturii lui Michelangelo... 
sau că guverne fără nume ale vestului de 
atunci au „tăiat“ filmul lui S.M.E. 


Dacă romanul e conjuncția „fără precedent 
dintre ficțiune și realitate” care avea să apară 
o dată cu Balzac (André Malraux), apoi aici, 


jur. El nu-și urmăreşte decit propriul interes 
— bogăţia și puterea, trădindu-și în cele din 
urmă propriile idealuri de tinerețe. Pașnicu 
profesor din Criminalul și-a creat o falsa 
identitate pentru a scăpa de pedeapsa cuve 
nită criminalilor de război. Suspectat, nu se 
dă înapoi de la crimă. Doamna din Shanghai 
pozează în nefericita victimă a soțului său 
pentru a atrage și folosi un marinar credu! 
Macbeth, atins de morbul măririi, încalcă ju- 
rămintul de credinţă faţă de regele său, ca să 
ajungă să iși trădeze singurul prieten, punind 
la cale uciderea acestuia. Nefericitul Othello 
este victima unei mașinaţii atit de oribile, în- 
cit numele lui Iago. autorul ei, a devenit sino- 
nim cu trădarea. In Stigmatul răului, Quinlan 
își pune la cale ticăloșiile, nesuspectat de ni- 
meni, tocmai pentru că funcția sa oficială 
este aplicarea legii și apărarea dreptății. A 
kadin în Dosar secret este un veros căpitan 
de industrie implicat în intrigi internaţionai: 
soldate singeros. Avocatul din Procesul nu 
are altă plăcere decit să înșele încrederea 
clienţilor, pe care îi torturează sufletește, dar 
nu îi ajută niciodată. Pină și bietul Falstat! 
este trădat de tinărul său prieten, odată ce 
acesta se urcă pe tronul Angliei. Nuanţate cu 
subtilitate, indiferent de mediu sau de timp 
istoric, aceste variante ale temei trădării ex- 
primă oroarea cineastului față de cea mai 
urită pornire a sufletului omenesc. Simpto- 
matic, Welles joacă în toate aceste filme, asu- 
mindu-și în majoritatea cazurilor, tocmai rolu! 
odios, știind a-l face reprobabil. 

Singurul său film în care nu joacă, Străluci- 
rea Ambersonilor (1942) e și singurul în care 
nu există tema trădării. Welles n-a vrut să 
pună un stigmat al râului pe o epocă patriar- 
hală dragă sufletului său: vremea tinereţii på- 


rinţilor. 
Aura PURAN 


(chiar dacă nu o face cu mina lui, cumi se 
ordonase de către superiorii săi fasciști, nu 
face nimic s-o impiedice, ba chiar asistă im- 
perturbabil la comiterea ei, intr-o secvență 
răscolitoare prin cinism și atrocitate). În um- 
bra filozofiei existențialist, aventura indivi- 
duală a contormistului profesor lasă gustul 
amar al unei senzaţii pe care Sartre o dădea 
ca titlu unei cărţi: „Greaţa“. Un crescendo al 
alienării urmărește Bertolucci, desfășurind o 
întreagă artă de fin analist, comparabilă cu 
arta romancierului doar prin complexitate și 
profunzime. Pentru că scriitura — și specta- 
colul — sint eminamente cinematografice. 
Fluiditatea mișcărilor de aparat —. conso- 
nantă cu muzica — rafinamentul încadraturi- 


lor, lumina specială a fiimului — un aer ince- 


„In Conformistul există memoria mea cinematografică“ spune Berto- 


lucci,  defininduşi stilistic 


filmul 


(Dominique Sanda, protago- 


nista Conformistului) 


in Potemkin, filmul apare prin conjuncția 
intr-un singur tlux a spațiului și timpului 
prin geniul lui Eisenstein... întruchipind o 
Artă 


Căci ce e acest film, acum, pentru noi 
oare...? Poate chiar fascinația revelației a 
ceea ce o formă poate purta în ea... 


Savel STIOPUL 


De la glumă la trădare 
welles-iană a »cului 
(Cetăţeanul 
les ) 


10581. făcind parte dintr-o acuzată tentă sim- 
bolică (a se vedea și personajul prietenului 
orb. pe care nu întimplător îl cheamă Italo, 
sau iuresul final pe străzile în care sint sparte 
statuile lui Mussolini, la căderea regimului 
fascist), mizanscena tastuoasă (în arhitecturi 
gigantice amintind de Metropolis sau în spaţii 
cu lumină arsă, ca în picturile lui Chirico) 
travlinguri ce inversează raporturile agre- 
sor-agresat, urmăritor-victimă într-o semnifi- 
cativă ambiguitate (ca în secvența dansului), 
introducerea unei deconcertante note comice 
în plină dramă (în special în jocul lui Trintig- 
nant) sint tot atitea elemente ale unui cinema 
„narativ“ cu o plastică minuţios elaborată, în 
care regizorul mărturisea a fi preocupat de 
două componente definitorii: „timpul și lu- 
mina”. 

Deși dintre puţinele sale filme lipsite de 
amprenta autobiografică, se pot regăsi în 
Con multe din temele obsesive ale 
cineastului: familia, relaţia fiului cu un tată 
descoperit ca trădător, caracterul inevitabil al 
trădării (cine s-a trădat pe sine își va trăda şi 
tovarășii și prietenii), problema identității 
pierdute sau refuzate, dedublarea cu toate 
consecințele ei. În filmogratia lui Bertolucci, 
Conformistul este precedat de Strategia 
păianjenului (film inspirat din nuvela lui Bor- 
ges „Portretul trădătorului și al eroului”) și 
urmat de atit de controversatul Ultimul tango 
la Paris (scenariu original, scris de regizor în 
colaborare cu Franco Arcalii, autorul monta- 
jului la Contormistul), Despre consecvența 
tematică (pentru că stilistic, lucrurile, firesc, 
s-au mai schimbat cu anii) vorbește de la 
sine şi titlul filmului său din 1981, film de au- 
tor: Tragedia unui om ridicol, cu Ugo Tog- 
nazzi în rolul titular. 

Roxana PANĂ 


eași obsesie 
adevărul” 
Kane de şi cu Orson Wel- 


= 


A scene kom Ipu's Death, one ol live Românian lims on lap at 

It sounds like e E ui but director- The intelligentsia of the 
writer Dan Pita infuses the fiim with an off- notary anda lawyer, doce 
beat syte of kinetic energy, În the fashion of a 
Passion Play, cach character is a “type,” from 


STERN- EUROPENE? 
ME SOT EN | Somanian i 


Festivalul filmului național pentru copii de 
la Gotwaldov (Cehoslovacia) desfăşurat între 
14 şi 18 mai a prezentat în afara competiţiei 
într-o „Gală — Gopo“: Maria Mirabela. Din 
partea Asociaţiei cineaștilor din țara noastră 
au fost prezenți operatorul Alexandru Po- 
pescu și scenograful Ștefan Mariţan. 


e Cineecologie 


Festivalul filmelor de și de tele- 
viziune dedicat apărării mediului înconjurător 
de la Ostrawa (Cehoslovacia) care a avut loc 
între 21 şi 25 mai a înscris pe agenda sa şi 
filmele Floarea apelor de Mircea Popescu și 
Pretutindeni freamăt de aripi de lon Bostan. 


e Cineștiinţă 


Festivalul internaţional al filmului despre 


Asociaţia cineaştilor 


“La Oradea, Galaţi și Pitești au avut loc 
Constătuirile cinecluburilor din Transilvania 
și Banat, din Moldova și Dobrogea și respec- 
tiv din Muntenia și Oltenia. Cu acest prilej 
s-au analizat rezultatele ultimei etape a con- 
cursului național Cintarea României, s-au ți- 
nut pragai de introducere în arta și tehnica 
filmului și s-au purtat discuții cu cinematorii. 
Din partea Asociaţiei cineaștilor au participat: 
Geo Saizescu, Radu Aneste Petrescu, Alecu 
Croitoru, Aurel Mişcă, Bob Călinescu, Danciu 
Szathmary, Liviu Pojoni. 


22 


UE StS OTG) „al RI j J 


conducerii, 


sa! de Erwin 


ER 2 SR 
Tonight, 7 p.m.: 
CURSE OF THE LAND 


SUCCESS. 
Saturday, 7 p.m 
A SUMMER TALE 


The rise ol an unscrupulous bourgeoisie creates 
havoc in a 19th century town. 


Sunday. 2 p.m. 

RETURN FROM HELL 

A man and his wife's lover meet on a WWI 
battlefieid. 

Sunday. 4 p.m.: 

COMPETITION IN ORIENTEERING 


Sunday, ? p.m.: 
IPU'S DEATH 


and the town simpleton. 


$5.50/film + Seniors $3.50 + 4 films $18 


im 


organizarea și automatizarea producției și 
ajuns la cea de-a Xll-a ediție, 
desfășurat la Sofia între 28 mai şi 1 iunie, a 
invitat pe regizoarea Paul Popescu Doreanu 
să facă parte din juriu. intre filmele înscrise 
in competiție s-au numărat și Roboții indus- 
triali de Alexandru Sirbu și Ergonomia o 
sursă inepuizabilă de Titus Mesaros. 


e O virstă respectabilă 


La cea de-a XXI-a ediție a Festivalului in- 
ternațional de scurtmetraj de la Cracovia 
(Polonia) — 29 mai—3 iunie, cinematografia 
noastră este prezentă cu şase filme: Tu de 
lon Popescu Gopo, Căutătorii de aur de C< 
pel Moscu și Stefan Gladin, Un om pentru un 
ezkler. Fotografii de familie de 
Radu Igaszag, Monolog de Zoltan Szilagy şi 
Hiroshima de lon Truică. 


Farse. 


Premiul pentru cea mai bună grafică ani: 


mată: lon Truică — 


Premiul pentru cea mai bună animație, ex 
aequo: Victor Antonescu pentru Roboţi şi ro- 
și Laurenţiu Sirbu pentru Balaurul. 

emiul pentru plastica filmului de păpuși: 


Flori Liceică Intimplări de anul nou. 


Premiul pentru imagine, ex aequo: Con- 
stantin Isc rulescu pentru Joc de dol și Anca 


Barbu pentru Tunelul. 


Premiul pentru coloana sonoră, ex aequo: 
Tiberiu Borcoman pentru Posada și George 


Copaci pentru Micul toboșar și Farse. 


Apahideanu — Trenul 


ERN-=EU-ROPEAI 
l: VA 


An avaricious peasant pays a terrible price for his 


A contest among Iriends turns into a deadly game. 


Murder threatens the friendship between an orphan 


e ASIFA 


La cinema „Studio“ a avut loc decernarea 
premiilor „Secției române a Asociației inter- 
naționale a filmului de animație". Juriul prezi- 
dat de Sabin Bălașa şi alcătuit din regizorii 
Adrian Petringenaru, Bob Călinescu și Ghe- 
N d Sibianu a acordat următoarele premii 

emiul pentru regie: Olimp Vărăşteanu — 


Premiul pentru originalitate: Mihai Bădică 
Joc în doi. 
PR pentru idee: Virgil Mocanu — Mi- 


Premiul pentru. filmul de copii: Tatiana 
vacanței. 


La prima ediţie a Festivalului filmului de artă 
)to, al cărui juriu a fost prezidat de 
calitatea sa de președinte al 

tionale a criticilor de artă 

picturii de Mirel Ilieșiu a ob- 

Premiul pentru cel mai bun film bio- 


ținut 
grafic 


i nteresul pe care filmul românesc îl trezește 
pe meridianele lumii și-a găsit o nouă expre- 
sie .în manitestaţia organizată şi finanțată de 
International Film Exchange din New York în 
colaborare cu Toronto Cultural Centre. 

Harbourfront Premiere Dance Theatre din 
Toronto a uit de la 20—25 martie, un 
Festival al filmului românesc, care a inclus în 
program: Concurs și Tănase Scatiu de Dan 
Pita, Întoarcerea din iad de Nicolae Mârgi- 
neanu, Buletin de București de Virgil Calo- 
tescu, Atunci l-am condamnat pe L ii 
moarte și Osinda de Sergiu Nicolaescu, 
temul pămintului, blestemul iubirii de Mircea 
Mureșan. A 

La întilnirile cu cineaștii, presa și spectato- 
rii canadieni a participat regizorul Dan Pița. 
Mărturie a succesului de care s-au bucurat 
filmele noastre, sint numeroasele articole 
apărute în cotidiene și în presa de speciali- 
tate din care cităm: 

În The Excalibur, 15 martie, Liam Lacey 
face sub titlul „Cinematograful din Europa 
răsăriteană reprezentat de mânia“, un isto- 
ric al cinematografiei românești pornind de la 
primul nostru lungmetraj Războiul de inde- 
pendență. După ce se oprește asupra fiecă- 
ruia dintre filmele prezentate, Lacey con- 
clude: „Cele mai multe dintre filmele văzute 
fac să strălucească pe ecran atitudini și preo- 
cupări ale unei culturi și ne dau citeva edifi- 
catoare lecții de istorie. Această colecție de 
filme prea puțin cunoscute ne familiarizează, 
de asemenea, cu realitățile și perspectivele 
României moderne de azi. Ele ne-au emoțio- 
nat prin noutatea de idei şi de stil, plasin- 
du-se într-un contrast favorabil cu banalita- 
tea previzibilă a filmelor hollywoodiene" 


ae. 


De la Stockholm la Toronto. 
(Catrinel Dumitrescu, Mircea 
Diaconu, Geo Saizescu în 

Bucurey 


tin de 


Sonia Georgescu 


Premiul pentru montaj 
Farse și Micul toboșar. 


Gala umorului studențesc '84 


La Timișorara a avut loc „Gala umorului 
studențesc“, în cadrul căreia s-au decernat 
premii peliculelor realizate de cinecluburile 
studențești. Cu același prilej s-a organizat și 
un, medalion Gopo“. 


e Premiere in țară 


Secretul lui Bachus a fost prezentat de re- 
gizorul Geo Saizescu și actorii Ștefan Mihăi- 
lescu Brăila, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, 
Rodica Mu n la: Pitești, Tulcea, Babadag, 
Baia Mare, Sighetu Marmaţiei. 

Galax a fost prezentat la Constanţa și la 
lași de regizorul său, lon Popescu Gopo îm- 
preună cu actorii Mariana Cabanov, Radu 
Buznea și directorul filmului Vasile Neagor. 


e Seminar brașovean 


Studenţii cineclubiști au organizat sub 
egida UASCR un seminar pe tema „Mijloace 
de comunicare audio-vizuală“. Din partea 
ACIN au participat la discuţii: Radu Aneste 
Petrescu. Cristina Nichitus. Dan Dădiriat 


Rubrică realizată de Atina DARIAN 


M inunat lucru e o gripă, dacă te 


pricepi să pui problema și ai pe dea- 
supra o natură optimistă, dinsa, adică 
natura optimistă, fiind întotdeauna un 
lucru pe deasupra. 

Te scoli, deci, într-o dimineaţă cu 
gripa în oase și dai vina pe primăvară, 
pe oboseala de ieri. Îţi iei geanta cu 
pijamaua și aparatul de ras și pleci la 
Tulcea cu treburi profesionale, plus 
speranța de natură optimistă într-un 
peşte pe care să-l convingi să vină la 
tine acasă cu orice preț. 

Întorcîndu-te singur acasă, ești 
chiar bolnav, ţi-e rău, dar ești primit 
de familie cu dragoste, stau toți în ju- 
rul tău, ceaiuri, pastile, tratamente 
contradictorii, stai în pat, toți umblă 
în virful picioarelor, din cînd în cînd 
cineva intră la tine să vadă cum te 
simţi și ce-ţi mai trebuie, lucru care 
nu se întimplă în fiecare zi și ai acum 
ocazia să simţi o dată în plus cit de 
mult te iubesc toți, ceea ce e intr-a- 
devăr minunat. Vei sta acasă citeva 
zile, te vei însănătoși şi va fi minunat. 
Seara sună telefonul, răspunde ci- 
neva. „Are febră, aproape patruzeci 
de grade...", apoi închide supărat. 
„Vin miine să te ia. Au spus că a mai 
rămas de filmat un cadru simplu la 
Brașov, de la filmul acela care l-ai 
terminat în toamnă, au spus însă că 
te vor duce cu mașina”. 

Sosesc cu mașina, la ora șapte, dar 
maşina e de fapt o dubă de transpor- 
tat recuzită și uneori animale de la 
circ avind numai un scaun în dreapta 
șoferului și încă două lăzi în spate. Mi 
se oferă însă scaunul ca unui privile- 
giat ce eram şi mergem întii la Buftea 
ca să încărcăm din fugă aparatele și 
costumul meu. Sint rugat să merg sus 
în magazie să mi-l caut singur, că ni- 
meni nu mi-l cunoaște, timp în care 
se alimentează și mașina, se scot şi 


aparatele, plecăm prompt după vreo 


oră și jumătate, după ce se mai 
adaugă două lăzi ca să încapă toată 
lumea. Adevărul e că mi-am dat 
seama foarte repede că n-aveam nici 
un avantaj, tapițeria scaunului fiind 
ruptă şi vinilinul îndoit intrindu-mi în 
carnea boinavă cu ocazia tuturor gro- 
pilor de primăvară de pe șosea. 

Natura mea optimistă mă face însă 
să mă gindesc numai la întoarcerea 
acasă pe care o aștept cu disperare, 
de aceea nici măcar nu-mi dau seama 
că puteam filma acel cadru chiar şi la 
mine acasă, pe orice perete și nici 
măcar nu sînt sigur că voi fi recunos- 
cut în acest cadru de publicul în delir. 

Prima grijă, ajuns acasă, este să mi 
se ia temperatura, care deși luată, era 
treizeci şi nouă, dar nu contează, ești 
acasă. 

A doua zi te simţi mai bine, așa că 
te duci la repetiţia de la teatru, deoa- 
rece imboinăvirile actorilor trebuie să 
fie mult mai puține pentru început, 
urmind ca mai tirziu să nu fie deloc. 
Ajungi însă iarăși acasă, printr-un no- 
roc extraordinar, exact cind sunau de 
la Sibiu, unde se devansaseră niște 
filmări, la o altă echipă de filmare și 
ai de filmat de miine încolo la Sibiu, 
citeva zile. Te invoiești deci de la tea- 
tru, pleci cu trenul de seară, în com- 
partiment nu vorbeşti prea mult cu 
co-compartimentarii, pentru că H s-a 
umplut gura de bube de la febră și 
oricum nu mai contează nimic. La Si- 
biu plouă, e douăsprezece noaptea și 
mergi de la gară la hotel pe jos. Ai 
însă inspiraţia să inspiri pe nas, așa 
că toate-s bune și a doua zi ești în 
costum, sărind din mers pe un cal cu 
călăreț pe el, ceea ce mi se pare un 
pleonasm de echitație, dar n-are im- 
portanță, cert e că la un moment dat 
îţi dai seama cu stupoare că ţi-a tre- 
cut febra, exact cind te obișnuiseși cu 
ea, îţi pare puţin rău, dar te iei cu 
treaba și uiţi. 

Din aceste citeva întimplări se 
poate trage o concluzie pe care o re- 
comand cu căldură tuturor: gripa este 
urită pe nedrept, ea este un lucru mi- 
nunat și nu trece niciodată stind 
acasă în pat. Ar mai fi un singur lucru 
de precizat: s-ar putea înțelege din 
cele povestite că sint bolnav tot tim- 
pul sau că filmez tot timpul. Nu e 
adevărat, aceste două activități se îm- 
bină armonios. 


Mircea DIACONU 


Scrisoarea 


lunii 


Există scrisori care - ca şi multe filme bune - iși bazează emoția pe o concizie, pe o 
lipsă de explicaţii care abia așa impresionează. E cazul scrisorii de mai jos în care, fară 
a ni se spune pe larg ce a însemnat un film (fie şi „Lustragiul“!) în viața unui om, ima 
ginaţia noastră o înțelege, din citeva fraze care parcă nici nu au o prea mare legătura 
cu filmul; altfel, omul (cu un singur „păcat: că nu işi dă adresa exactă) zice că nu ştie 
să scrie scenarii: dar ce secvență excelentă, laconică, sgestivă e aici!... 

„Nu am timp şi mai ales talent pentru a scrie un scenariu de fiim. Va rog numai să-mi 
citiți scrisoarea. Vă amintiţi de Lustragiul? Fantastic film pentru mine! L-am vazut pe 
cind eram clasa a XI-a (la seral), și lui îi datorez astăzi reușita mea la admitere și în 
timpul facultății. Mare noroc pe mine să văd acest film! Provin dintr-o familie cu cinci 
copii și nu îndrăzneam nici unul din noi să ne gindim la facultate. Aveam note mari și 
eram cuminţi la școală, sperind că în felul acesta să fim la înalțimea colegilor noștri 
totdeauna mai frumos imbracaţi, după ultima modă, cu bani de buzunar și meditații la 
domiciliu. Mama era ocupată cu munca la cimp și creșterea vitelor, iar bunicul (tata 
murise) era singurul nostru meditator, deși nu prea ştia carte. El ne invâţa sā fim politi- 
coși, iar atunci cînd o persoană ne oferă ceva, să spunem „bogdaproste”. Așa se face 
că la serbarea de sfirșit de an, în clasa |l-a, cind învăţătoarea mi-a oferit drept premiu 
două cărţi, eu am știut ce să răspund. Acum, foştii mei colegi de școală, cindva râsfă- 
191 și bine întreţinuţi, pentru că erau unu-doi la părinţi. mă salută respectuoşi. lar eu 
am convingerea că un film bun face cit zece meditatori”. (Dan Pătrașcu, Cimpina). 


Actorii noştri 


în filmele noastre 


è Oare ce anotimp este mai potrivit pen- 
tru debuturi decit primăvara? Am văzut, săp- 
tâmina trecută, filmul Prea cald pentru luna 
mai şi gindindu-mă la excelentul debut al ti- 
nerilor actori Mariana Procopie, Adrian Pădu- 
raru, Stelian Nistor și alții, mi-am adus 
aminte că acum 24 de ani, în luna mai, a avut 
loc premiera filmului Valurile Dunării, un film 
de referință în istoria cinematografiei ro- 
mâne. M-am gindit tot la un debut, pe atunci, 
acela al minunatei actrițe Irina Petrescu; a 
fost un debut care avea să marcheze, irever- 
sibil, o carieră. Maturitatea artistică pe care 
actrița a atins-o deplin în ultimii ani o si- 
tuează printre virturile minunatului colectiv 
de actori care dau și vor da viaţă filmului ro- 
mânesc.“ (Anca Ţenovici - str. Victoriei BI. 1, 
Scara 1, ap. 10, Tirgu Jiu). 

e „Bocet vesel are un început promiţător 
Mircea Moldovan de ce n-a profitat de asta? 
Dem Rădulescu, poștașul mucalit, și Tamara 
Buciuceanu-Botez chiar într-un secundar 
sint excepționali. De ce nu se face mai mult 


(Urmare din pag. 24) 


lurie Darie 


fetitele imi arată multă prietenie, mă string de 
mină, îmi spun „lurie Darie!" Copiii sint spon- 
tani și au o teribilă dorință de joc, dar sint și 
foarte lucid împlintaţi în viață; am convinge- 
rea că poţi să discuţi orice, foarte serios și 
sincer cu ei. 

— Un copil-actor care v-a plăcut foarte 
mult? 

— La noi, Cristian Șofron, în Atunci l-am 
condamnat pe toți la moarte. Și, bineînțeles, 
puştiul care a intrat în istoria filmului cu Puş- 
tiui lui Chaplin: Jackie Coogan. 

(Recent, mai multe ziare și reviste 
următorul anunţ: „Jackie Coogan, 69 de ani. 
Vedetă, în 1921 in „Piciul“ lui Chaplin. Ales, 
in 1923, actorul cel mai popular din SUA. De- 
cedat intr-un accident cardiac la Santa Mo- 
nica, in California — n.n.) 

= Formula preferată a filmului pentru co- 


— Desenele animate sau pâpușile Muppets 
sint basme pentru toată lumea și pentru toate 
virstele. 

— AH jucat în vreun film pentru copii? 

— Uite, acum îmi dau seama că nu m-am 
gindit niciodată la asta! Într-adevăr, e foarte 
curios, de ce n-am jucat în vreun film pentru 
copii?l... 


Carmen Galin 


mare. Atmosfera era extraordinară, şi asta, 
desigur. graţie Elisabetei Bostan, singura 
noastră regizoare care n-a trădat niciodată 
filmul pentru copii, făcindu-l mereu cu mare 
dragoste și consecvență. Nu există nici o ge 
neraţie de copii, la noi, care să nu știe filmele 
Elisabetei Bostan... și totuși, incredibil, de 
trei ani n-a mai filmat nimic... Şi cită nevoie 
este, la noi și pe tot mapamondul, de filme 
pentru copii! La festivaluri internaţionale, an 
auzit, ca pe un adevărat refren: „Vrem filme 
de copii! Ne interesează filmele pentru copii! 
Şi copiii merită filme adevărate, care să n. 
încerce să-i păcălească, pentru că, dacă pe 
oamenii mari îi mai păcălești, pe copii — ni 
ciodată! Vă mai aduceți aminte, în Kagemu- 
sha, cine simte falsul, cine nu poate fi păcà 
lit? Iubita, calul și nepotul, copilul! Ceea c« 
nu e deloc întimplător! 

— Un basm pe care v-ar place să-l vedeți 
fiim? 

— „Prințul. fericit”. 

— Cine aţi vrea să fiți intr-un film pentru 
copii? 

— Cred că aş vrea să fiu o Patrocle a une 
Lizuca 


pentru artişti de valoarea lor? De ce nu sint 
folosiți la maximum? Un personaj comic pen- 
tru Papaiani nu s-a putut găsi? Ceva a lipsit 
acestui film și eu, care nu sint specialist, nu 
vă pot spune ce anume. Cit aş fi dorit să știu 
şi să vă spun ce-i lipsește! Ca să ajungă la 
nivelul filmului de înaltă ţinută, i-ar mai fi tre- 
buit ceva, cu toate că Florina Cercel și Ale- 
xandru Lungu se află în largul lor și în pielea 
personajelor”. (Pavel Rătundeanu — Ferghe- 
te joc. Ciubăncuţa - 81, jud. Cluj). 

è „Florin Piersic îmi place la fel de mult în 
rolul Mărgelatu ca și acum 12 ani în Haiducii 
lui Șapte cai — este un actor excepțional în 
aproape toate rolurile, de comedie sau 
dramă, aceasta numesc eu talent adevărat 
spre deosebire de Birlic, să zicem, care avea 
nu știu ce tic şi o figură aparte care plăceau 
oamenilor, dar care nu s-a realizat în afara 
comediei”. (D. |. Theodoru - Splaiul Inde- 
pendante: 204, Bucureşti). (N.R: Oricit de 
brutal și surprinzător îi legaţi pe acești doi 
actori, vă replicăm cu aceeași vigoare că Bir- 
lic a fost un actor cu adevărat genial, atit în 
dramă cit și comedie, și că, deci, după păre- 
rea noastră, nu aveţi cituși de puțin dreptate 
în felul cum îl priviţi) 

è Mi-a plăcut şi mi-a mers la inimă acel 
foarte „Dublu feminin“ (Tamara Buciuceanu și 


lon Popescu Gopo 


— Actorul-copii preferat? 

ec posi A+ ie A în lucrul 

— rul cu I 
aţi copilu 


— Jocul! Mă joc cu el pină cind ajunge să 
mă privească cu superioritatea unui matur: 
merg în patru labe. tip, fac ca un cocoș! Întii 
ne jucăm pur și simplu și apoi ne jucăm se- 
rios: de-a filmul. 

— Proiectul cel mai 

— cu doi bani! Am intrebat mai 
mulți copii dacă le place cu doi 
bani, și mi-au spus: „Mda, dar e pentru copii 
mici-mici de tot! „Aşa că filmul meu n-o să 
„feproducă” povestea, nu vreau să fac un 
film_naiv, o să fie un film cîntat şi dansat, cu 
o păpușă animată, care va fi cocoșul... Orice 
film pentru copiii de azi trebuie să țină seamă 
de mass-media, de televizor, care e un fel de 
al treilea părinte! Și apoi, cei care fac (sau lu- 
crează la) scenariile pentru copii, ar trebui să 
încerce să fie și ei copii, din noul. Cred că 
filmul pentru copii trebuie să tie educativ, dar 
nu moralizator! Să-i transmită copilului bucu- 
rie, sănătate, poftă de joc, sã- învețe să iu- 
bească florile, muzica... nu să-l cicălească la 
infinit să aibă grijă să nu înghită gămălii de 
chibrituri! 


Mircea Mureșan 


interes al copiilor de azi, care vor să știe ceva 
anume și într-un anume fel. Dar cum? N-aș 
putea să mă aventurez să fac azi filmele care 
mi-ar fi plăcut mie pe cînd eram copil; noi, 


Anul XXII (257) 


București 


ctor S€ 


Ecaterina Oproiu 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


Stela Popescu din nr. 3/84) semnat de criti- 

cul Eugenia Vodă. O dezbatere de zile mari 

(deocamdată văzută mai mult într-o revistă 

de cultură cinematografică și mult mai puţin 

sau deloc pe marele ecran...), cu două ac- 
trite, cu două mari actrițe care se zbat din 
răsputeri pentru a putea fi auzite și de acei 
scenariști care, de obicei, ocolesc cu priso- 
sință dublul şi înzecitul talent feminin, pe ma- 
lui şi sub cerul albastru al Buftei... Regizori, 
sau mai bine-zis scenariștii noștri, nu prea 
dau importanţă sau sint râutăcioși cu perso- 
najul feminin în rolurile principale. Nu s-a 
scris încă acel „dublu scenariu” pentru o ac- 
triță în stilul Olgăi Tudorache, Margaretei Po- 
t, loanei iunescu, Dianei Lupescu, 
atrinel Dumitrescu, Anei Szeles. Da, perso- 
najul feminin e încă văzut și lăsat în plan se- 
cundar de scenariștii noștri” (Nicolae Caza- 
covschi — str. Vasile Roaită, BI 3, sc. A, ap. 
7, Bacău) 

è „in Dragostea și revoluția, Gheorghe Co- 
zorici, acest mare actor al nostru, a înțeles 
cum trebuie realizat un personaj ca Dumitru 
Dumitru, în toată complexitatea lui, în tăce- 
rile și privirile lui, în zimbet și vorbă... Valeria 
Seciu, Mircea Albulescu și lon Dichiseanu 
conturează, de asemenea, citeva personaj 
ce nu pot fi uitate ușor“. (Ulise Vinog U 
— Întreprinderea cinematogratică a judeţului 


Y 
e „Extrem de interesant și natural jocul lui 
Diaconu în Stirșitul nopții. Se remarcă mereu 
Mariana Buruiană. În Im, iubire, Tora 
Vasilescu e minunată, mai ales în prima 
scenă: speriată, ridicolă, hăituită, neajutora- 
ta.“ (Alexandru Jurcan — loc. Ciucea, str. 
Principală 14, jud. Cluj). 

e „Un talentat actor se dovedește în Rin- 
gul, Marian Culineac. Reprezintă surpriza cea 
mai plăcută a filmului. Realizează un rol echi- 
librat, plin de putere, de convingere. Faţă de 
În , aici se detașează net de ceilalți. 
Foarte pe rol este și Constantin Brinzea“. (Li- 
lana Gidea-Augustidis — str. București, nr 
307, Călărași) 


Gară pentru doi: „Din nou „un bărbat şi o 
temeie” într-o ediţie artistică superioară. Fil- 
mul își plasează acţiunea într-o gară, acolo 
unde pulsează viața in varietatea ei, unde di- 
'uzorul anunță mereu micile drame. Trenul 
ce pleacă ( rțirea eroilor) amintește de 
drezina din Călăuza. Același zgomot obse- 


pe vremea noastră, cind puneam mina pe-o 
carte de poze, era ceva fantastic; or, azi, ei se 
nasc cu televi | în casă, au oricind „poze 
la dispoziție. În ceea ce mă privește, am lu- 
crat destul de puţin cu copii și m-am simţit 
destul de stinjenit. Nu știu cum ar putea fi fă- 
cuți să joace cu aceeași sinceritate cu care 
se joacă între ei. Am văzut, în unele filme, 
copii uluitor de buni; cum au fost atit de bine 
conduși, n-am reușit să înțeleg... Dintre toate 
filmele pentru copii pe care le-am văzut, nu 
mi-au plăcut decit cele cu copii normali, de 
pildă Războiul n întotdeauna m-au 
enervat filmele cu copii geniali — am impre- 
sia că se fac mai multe filme despre copii ge- 
niali decit copii iali sint... Așadar, dificul- 
tatea principală în realizarea filmelor pentru 
copii este, cred, să reușești să te faci înțeles 
de copii, să reușești să intri în universul lor 
fantastic, cu totul altul decit cel al copiilor de 
acum 50 de ani, să zicem... 

— Dintre filmele noastre pentru copii, pe 
care l-aţi cita în primul rind? 

— Veronica. 


Sergiu Nicolaescu 


— Calitatea! De fapt, nu cred că există 
filme exclusiv pentru copii, ci numai filme de 
familie; un film bun pentru copil, e bun și 
pentru părinte. 

— Care e intiia pe care trebuie s-o 


îndeplinească un , ca să-i distribuiţi 
intr-un film? 


— Să nu- fi stricat cineva! Prefer să nu fi 
jucat niciodată nimic... Ţin cont de capacita- 


Actrița Maria Ploae 
copiii ei, Ana și 
neanu (fiul!) 


împreună cu 
Nicolae Mărgi- 


Foto: Victor STROE 


Filmul străin 


dant, aceeași anxietate. Finalul e antologic, 
legind filmul de toate celelalte filme cu mes- 
teceni, ierni şi acordeoane ” (Al Jur- 
can, loc. Ciucea). 

„M-am dus la Gară pentru doi și m-am în- 
tors acasă îmbogăţit, mă luaseră frigurile, 
aveam senzațiile bulucite și mi se făcuse dor 
de însurătoare. E formidabil: Nikita Mihalkov 
îţi dă fie senzaţia că tu însuţi ai făcut filmul, 
că tu însuţi ești personajul principal sau că ai 
putea fi... M-am jurat să fac economii, să-mi 
cumpăr un acordeon cu mulţi basi și să mă 
duc în Gara Basarab!” (Suriea Crinu-Comei, 
bd. N. Titulescu, București). 

Avertismentul: „Acţiunea filmului este prea 
simplă pentru un actor așa bun; încă de la in- 
ceput ni se oferă „pe tavă”, adevărul. Filmului 
îi lipsește cu desăvirșire suspensul pe care 
mulţi îl așteapă la un film poliţist. N-aș vrea 
să-i contrazic pe cei mai mulți — aceștia fiind 
tineri pe care-i mulțumește orice fleac cu im 
pușcături și care rămîn cu gura căscata cind 
un glonte își nimereşte ținta cu precizie — 
dar mă întreb dacă filmul acesta poate fi co- 
tat în categoria celor bune.“ Flori- 
nela-Eugenia str. Vasile Dumitrescu, nr. 28, 
București). 


„Deseori mă întreb de ce în viață nu au 
toate un sfirșit bun, după cum aproape au 
toate filmele, deoarece film fără un stirșit bun 
nu există“. (Cristache loana — str. Hune- 
doara nr. 6, Tirgu Mureș) 

è „La filmul indian Lanţul amintirilor, se 
poate pune întrebarea: „N-aveţi o batistă în 
plus? (Nicolae Cazacovschi...) 


[e 


- două întrebări: 

e „Cine i-a dat lui Oliver Hardy, în româ- 
neste. numele de Bran? (av. Aurei Radu - 
Piața Lenin, nr. 15, sc. 1, et. 3, ap. 7, Brăila). 

e „S-ar putea realiza vreodată un Tarzan 
românesc?' (E. Georgescu — str. Gării 2, 
Nucet, Dimboviţa). 

Mărturisim că sint întrebări din stocul ace- 
lora care nu ne-au trecut vreodată prin cap... 


tea de a se concentra, de a fi atent, și apoi, 
nu știu, mai există ceva... Lucrul cel mai peri- 
culos e cabotinismul copiilor, imitarea oame- 
nilor mari. Unii regizori, cînd conduc un co- 
pil, se „transpun'“ în pielea lui, îl imită, îi arată 
cum ar trebui el să joace; copilul va imita 
imitaţia celui mare și va ieși de aici o imitație 
a imitaţiei, un cabotinism la pătrat. Eu îi spun 
copilului textul, cu figura mea gravă, de om 
mare, și el, la rindul lui, reluînd textul, se va 
exprima perfect pe el, prin el. 
PL satul zar ză basm pe care l-ați dori 
— ÎI am şi pe hirtie. Am scris un scenariu 
după basmul meu preferat, Tinerețe fără bă- 
trinețe și viaţă fără de moarte — se cheamă 
Cava timpului. 


Gina Patrichi 


— Ce copil-actori v-au impresionat in mod 


— Cel din Rein ai contra Kramer! ȘI cel 
din Campionul. 

— Filmul pentru copii care v-a plăcut cei 
mai mult? 

— Vrăjitorul din Oz... îmi amintesc că l-am 
văzut pe Rahovei, la cinematograful Rahova. 
Vedeţi, un bun film pentru copii rămîne mi- 
nunat și pentru oamenii mari. Pisicile aristo- 
crate: cită înțelepciune, cîtă filozofie! 

— Există vreo carte pe care s-o visal) fiim 
pentru copii (dar nu numai)? 

— „Micul Prinţ”, de Saint-Exupéry. 

— Ce v-ar place să jucaţi intr-un film pen- 
tru copii? 

— În nici un caz o vrăjitoare rea si urităl... 
Un personaj cu iubire, cu ințelegere,cu tan- 
dreje 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 Igi 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
presfir București — Calea Grivitei nr. 
64—66". 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


— 
= 


Prezentarea grafică 
loana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


23 


j Wan 
„Avem de învăţat 
de la copii“ 


— Primul film „din viața dumneavoastră”? 

— Tarzan! 

— Copllul-actor preferat? 

— Mickey Rooney. 

— Filmul pentru copii pe care l-aţi cita in 
primul rind? 

— Ciclul Elisabeta Bostan. 

— că există copii-mari-actori sau e 
vorba doar de o „exploatare“ inteligentă? 

— Nu-i putem declara pe copii mari actori 
pentru că aparițiile lor nu se constituie — în 
majoritatea cazurilor — în trepte ale unei în- 
delungate cariere actoricești. Dar putem 
compara jocul marilor actori de film cu jocul 
copiilor, pentru că ei — marii actori — ajung 
conştient, la un rafinament al expresiei, la o 
subtilitate a mijloacelor, la o libertate inte- 
rioară și la o cândoare, proprii doar copiilor 
De aceea avem mult de învățat de la cop 


ui Du: 
„Cu copiii poţi 
să discuţi orice” 


— Cred că nu mă Inge) dacă am impresia 
că intr-un posibil top al actorilor, sinteţi pe 
locul 1 in ceea ce privește popularitatea prin- 
tre copii? 

— TV-ul! la începuturile televiziunii, cînd 
se transmitea „pe viu“, le spuneam copiilor o 
poveste și le desenam... Apoi a venit serialul 
„Mihaela“ — Mihaela, un copil cu care m-am 
înțeles extraordinar.. Și acum continui să le 
spun copiilor povești, să le desenez, apoi im- 
provizăm un dialog. Sintem, copiii şi cu mine, 
într-o relaţie de încredere reciproca; mai ales 


(Continuare în pag. 23) 


M ı Diaconu: 
„Mare lucru... să fii 
à x (YE 

la nivelul copilului! 


— Credeţi că există dificultăți speciale ale 
filmului pentru copii? 

— O mulțime. De pildă, nu e indicat să lu- 
crezi cu bandă-ghid, ci cu înregistrarea sune- 
tului în priză directă; postsincronul artificiali- 


zează. O altă problemă e pelicula; iți trebuie 
pelicula multă, să curgă, să poți „fura“ copi- 
lul, cind nu ştie că e filmat; e formidabil ce 
face! Chiar azi am văzut un material cu un 
asemenea cadru: un copil, pe ginduri, în mij- 
ocul pădurii, ce credeți că făcea? Făcea: „Ci- 
rip, cirip! 


— Ce pentru un 


problemă capitală apare 
actor cind joacă alături de un copil? 


— Problema ar fi să fie la nivelul copilului, 
ca să zic așa! Tot azi am și filmat cu un copil 
şi cu un cline! Şi mi-am zis: „Dom'le, se mai 
vede ceva din Diaconu?“ 

— V-aţi vedea jucind ceva — ce? — în 
vreun basm? 

M-a văzut Tatos; proiectează Sinziana și 
Pepelea și mi-a propus... Zmeul! 


Galin: 
„Copiii nu pot fi 
niciodată păcăliţi” 


Carmen 


— Condiţia esențială a comunicării cind 
joci cu un copii? 

— Să simtă că ţii la el, că nu-l minţi, că nu 
te prefaci; culmea e că el, copilul, e mai înţe- 
lept decit tine: pe moment te lasă să crezi că 
l-ai păcălit. şi apoi, imediat, îţi întoarce spa- 
teie, pur şi simplu nu-l mai interesezi! Eu iu- 
besc foarte tare copiii, şi am senzaţia că e 
ceva reciproc: dacă urc într-un troleibuz şi 
dau peste un copil, intoarce capul şi-mi su- 
ride. Copiii simt, în viaţă și în cinema, cind 
sint iubiți. De pildă, cind am filmat Saltim- 
bancii cu Adrian Vilcu, ne împrietenisem, mă 
simțeam şi îi eram, într-adevăr, ca o soră mai 


Continuare în pag. 23) 


lon Popescu Gopo 
„Ne jucăm serios: 
de-a filmul!“ 


— Primul film? 

— Chaplin! Nu mai ştiu ce, știu doar cã era 
mut; incredibil, dar eu sint de pe vremea til- 
mului mut! M-a dus tata la un cinematograf 
pe Calea Şerban vodă 

— Fiimul pentru copii preferat? 

— Unul pe care mi-aş fi dorit să-l fac eu: 
Vrăjitorul din Oz. Dintre filmele mele: Fetiţa 
mincinoasă. Dar cele mai potrivite filme pen- 
tru copii sint desenele animate, ele sint uni- 
versale, se pot dispensa de cuvinte şi apoi în 
ele, spre bucuria copiilor, toate legile naturii 
sint contrazise! O pisică e câlcată de mașină 
se face pittie, dar imediat iși revine şi o ia la 
fugă! 


(Continuare în pag. 23 


Filmul cu, despre și pentru copii, un subiect arzător nu nu- 
mai „cu ocazia zilei de 1 iunie“. Părinţi și copii, spectatori şi 
cineaşti sint, aici, de aceeaşi parere: avem nevoie de cit mai 
multe și de cît mai bune filme pentru copii. Am răsfoit colec- 
ţia revistei „Cinema“, am recitit interviurile cu incontestabila 
noastră maestră internaţională a filmului pentru copii, Elisa- 
beta Bostan; răspunsuri de permanentă actualitate: „Filmele 
şi educația cinematografică din copilărie te marchează pe tot 
restul vieţii. Vom avea publicul pe care reușim să-l creştem”; 
sau: „Cîţi regizori, tot atitea modalităţi de a lucra cu copilul”; 
sau: „Filmul pentru copii e nu numai greu de realizat, dar e 
şi un gen cu totul deosebit. Ca să-l poţi face nu-ţi ajunge 
profesionalismul, îţi trebuie și devotament și iubire: pentru 
ideea de copilărie în general şi pentru ideea de film pentru 


copii în special... 


Pe firul ideii de copilărie, am „scurt-intervievat” un număr 
de regizori și actori ai noştri, din generaţii diferite, aflaţi, ci- 
nematografic vorbind, în raporturi diferite cu subiectul, dar 
plasîndu-se, practic, în aceeaşi zonă: zona interesului tandru 
pentru tot ce ţine de Copilărie. 


Filmele cu, despre şi pentru copii — mereu la or- 
dinea zilei 


Diana Lupescu: 
„Copiii sint 
și o oglindă a ta” 


— Pentru mine copilul e un partener de 
joc ideal, un partener de o sinceritate abso- 
lută, cu care poți să comunici. De pildă, dacă 
propun ceva, copiii reacționează prompt, dar 
numai în măsura în care sint și eu convinsă 
de ceea ce fac; dacă nu sint, reacționează 
fals! Copiii sint, așadar, şi un fel de oglindă a 
ceea ce faci tu, actorul. În plus, ei n-au or- 
golii mărunte, nu vor „să dea bine“, să se 
vadă bine-n cadru etc, sint sinceri și curat 

— Ce gen de film pentru copii preferați? 
_— Desenele animate. Aici imaginaţia, vioi- 
ciunea, miraculosul sint în largul lor. Filmele 
cu actori „banalizează“ basmul, nu mai sin: 
destul de expresive faţă de frumusețea po- 
veștilor și față de imaginaţia copiilor. 

S v-ar place să fiți intr-un film pentru 


_— Dacă ar fi un basm: zina bună. Dacă ar 
fi un film de actualitate, mi-ar place să fiu un 
fel de rezoner. 


Mircea Muresan 
„Nu-mi plac filmele 
cu copii geniali“ 


— Primul film amintit din copilărie? 

— Gunga Din, un film american după Ki- 
pling, la ‘cinematograful „Apolo“ din Sibiu. 

— Copilul-actor preferat? 

— Mickey e N 

— V-ar interesa faceţi film pentru copii? 
Continuind, într-un fel, experiența de la 
„Toate pinzele sus"? 

— Cred că n-aş şti. Am pierdut contactul 
cu psihologia, cu înțelegerea universului de 


(Continuare în pag. 23) 


m făcut 
în copilărie“ 


— Primul fiim pe care ar pita mă 

— Beau Geste, cu Gary per. 

— Actorul-copii ? 

— Mickey Rooney. El, cu Shirley și cu 
Freddie Bartholomew mi-au trezit gustul pen- 


tru film... Lumea copiilor. sint puni camen 
mari care o înțeleg Am mai spus-o. eu 
mi-am făcut IATC-ul în copădre imi imagi- 
nam filme, scriam scenari, mi ie regzam. m 
le jucam 

— Care credeți că ar trebui să De calitatea 
esențială a filmelor pentru cop? 


are 253 


Gina Patricki 


-Un bun film 
pentru copii e minunat 
şi pentru oamenii mari 


rată profesorzsiă asz că pm ta 
ogai ia egai La îmme T paum 
oarece răceală. cu voem sË m 
tare, pentru că se EE 

chiar să m Us 
imprietenit riscam s- 


T y rospef imeta 
te 


copil talentat e o mare b 
cu o prospețime care te im 
tine ia o reimprospâtare Unec 
la televizor, copii care no st e 
mează matur. aphcă parcă ṣadiceneie 
ate de la un actor maner 

— Ce v-ar place să juca ihi-on îm pen- 
tru copii? 

— Mama. O mămică A 

— Ce film pentru copii v-aţi dori să vede? 

— Un muzical după Fă Frumos Sa i+ 
crimă“... Copiii au nevoie de basm, de imap 
nație, şi mai ales de desene animate im 
amintesc, copilul lui Peter. pe c za 
vreo trei ani, a spus lucrul 
de frumos... intrebati, să vă povestească 
exact. 

Drept care urmează un foe ia „casa 
Victor Rebangiuc 

Victor Rebengiuc: Cum a fost” Må 
la televizor, ia telecremate 
despre lumea filmului, cu Krk gias (nn 
e vorba, probabil, despre LYK şi frumosul æ 
lui Vincente Minneili). Pentru mine erau dec 
lucruri interesante. Fiu-meu se tot foia prin 
fața televizorului, voia sā mă joc cu ei. i-am 
spus: „Lasă-mă să mă uit, mă interesează. e 
vorba de meseria mea! La care ei s-a uitat o 
clipă întrebător spre ecran şi mi-a răspuns 
„Tata, meseria mea e Woody!'_. Meseria mea 
e Woody! 


Pagină realizată de Eugenia VODĂ